Mary H Clark — Escrocheria

Mary Clark 


Escrocheria 


1 


Întrunirea acţionarilor, sau, mai bine zis, revolta, a avut loc 
pe 21 aprilie la Grand Hyatt Hotel din Manhattan. Era o zi 
nefiresc de rece, aproape hibernală, dar potrivit de mohorâtă 
tinând cont de circumstanţe. Cu două săptămâni în urmă ştirea 
că Nicholas Spencer, preşedintele şi directorul executiv al Gen- 
stone, murise într-un accident în timp ce zbura cu avionul său 
personal spre San Juan fusese întâmpinată cu o sinceră durere. 
Compania lui aştepta să primească “binecuvântarea” 
Administraţiei pentru Alimente şi Medicamente (AAM) pentru un 
vaccin care prevenea dezvoltarea celulelor canceroase şi, 
totodată, stopa evoluţia bolii la cei deja afectaţi - un agent 
preventiv şi un leac, de a cărui descoperire era singurul 
responsabil. Şi-a denumit compania “Gen-stone”, o referire la 
piatra Rosetta care dezvăluise limba Egiptului antic şi permisese 
cunoaşterea remarcabilei lui culturi. 

Ştirea dispariţiei lui Spencer a fost urmată rapid de anunţul 
preşedintelui consiliului de administraţie al Gen-stone conform 
căruia experimentarea vaccinului întâlnise numeroase obstacole 
şi acesta nu putea fi supus spre aprobare AAM într-un viitor 
previzibil. Anunţul mai spunea că de la companie fuseseră 
furate zeci de milioane de dolari, aparent de către Nicholas 
Spencer. 

Sunt Marcia DeCarlo, cunoscută mai bine sub numele de 
Carley, şi chiar în timp ce stăteam în sectorul împrejmuit cu 
frânghie, destinat ziariştilor, la întrunirea acţionarilor, observând 
feţele furioase sau uluite sau înlăcrimate din jurul meu, nu-mi 
venea să cred ceea ce auzeam. Se părea că Nicholas Spencer, 
Nick, fusese un hoţ şi un escroc. Vaccinul miraculos nu era decât 
rodul imaginaţiei lui debordante şi al desăvârşitei arte de a 
convinge. Îi înşelase pe toţi aceşti oameni care investiseră atâţia 
bani în compania lui, adesea economiile de-o viaţă sau toate 


bunurile. Bineînţeles că ei speraseră în primul rând să facă bani, 
dar nu puţini credeau şi că investiţia lor avea să facă din vaccin 
o realitate. Şi nu numai investitorii aveau de suferit - furtul 
golise tot fondul de pensii al angajaţilor Gen-stone, peste o mie 
de oameni. Pur şi simplu nu părea cu putinţă. 

Intrucât cadavrul lui Nicholas Spencer nu fusese adus de 
ape la țărm împreună cu bucăţile carbonizate din avionul său 
blestemat, jumătate din oamenii aflaţi în sală nu credeau că era 
mort, iar cealaltă jumătate i-ar fi înfipt cu plăcere un par în 
inimă dacă rămăşiţele i-ar fi fost descoperite. 

Charles Wallingford, preşedintele consiliului de 
administraţie al Gen-stone, cenuşiu la faţă, dar cu eleganța 
naturală datorată atâtor generaţii care beneficiaseră de creştere 
aleasă şi privilegii, se străduia să aducă adunarea la ordine. 
Alături de el, pe podium, stăteau alţi membri ai consiliului, cu 
figuri grave. Toţi până la unul erau personalităţi proeminente în 
afaceri şi societate. În rândul doi se aflau oameni pe care i-am 
recunoscut ca fiind directori de la firma de contabilitate a 
companiei Gen-stone. Unii dintre ei erau intervievaţi din când în 
când în Weekly Browser, suplimentul de dimineaţă al mai multor 
ziare, pentru care scriu rubrica financiară. 

In dreapta lui Wallingford, cu faţa ca de alabastru, cu părul 
blond răsucit într-un coc franțuzesc şi îmbrăcată într-un costum 
negru care sunt sigură o costase o avere, stătea Lynn Hamilton 
Spencer, soţia - sau văduva - lui Nick şi, întâmplător, sora mea 
vitregă, pe care am întâlnit-o exact de trei ori şi pe care 
mărturisesc că o antipatizez. Să mă explic. Acum doi ani, mama 
mea văduvă s-a măritat cu tatăl văduv al lui Lynn, după ce l-a 
cunoscut în Boca Raton unde trăiau pe domenii învecinate. 

La cina din seara dinaintea nunţii, atitudinea condescen- 
dentă a lui Lynn Spencer m-a supărat în aceeaşi măsură în care 
Nicholas Spencer m-a fermecat. Bineînţeles că ştiam cine era. În 
Time şi Newsweek apăruseră poveşti detaliate despre el. 
Spencer era fiul unui doctor din Connecticut, un medic 
generalist pasionat de studiul biologiei. Aveau un laborator 
acasă şi, încă din copilărie, Nick îşi petrecea acolo majoritatea 
timpului liber, ajutându-l pe tatăl său la experienţe. “Alţi copii 
aveau câini”, le explicase el celor care îl intervievaseră. “Eu 
aveam şoareci. Nu o ştiam, dar eram instruit în microbiologic de 
către un geniu.” Tânărul obținuse o licenţă în managementul 


afacerilor cu gândul ca, într-o bună zi, să stăpânească o firmă de 
instrumente chirurgicale. A pus pe picioare o mică afacere şi a 
ajuns repede în vârf, devenind partener. Apoi, când 
microbiologia a devenit ştiinţa viitorului, a început a intui că 
acesta era domeniul în care voia să se implice. A pornit să 
reconstituie însemnările tatălui său şi a descoperit că acesta, cu 
puţin înainte de moartea sa subită, fusese pe punctul de a crea 
un produs important în cercetarea cancerului. Folosind ca bază 
compania de furnizare de instrumentar medical a creat un 
important compartiment de cercetare. 

Capitalul obţinut prin asociere l-a ajutat să lanseze Gen- 
stone, iar vestea despre vaccinul împotriva cancerului a făcut ca 
acţiunile companiei să devină cele mai bine cotate pe Wall 
Street. Oferită iniţial la trei dolari, acţiunea crescuse la o sută 
şaizeci de dolari. Sub rezerva aprobării date de AAM, Garner 
Pharmaceutical semnase un contract prin care se angaja să 
plătească un miliard de dolari pentru drepturile de distribuire a 
noului vaccin. 

Ştiam că soţia lui Nick Spencer murise de cancer în urmă cu 
cinci ani, că aveau un fiu în vârstă de zece ani şi că se 
recăsătorise cu Lynn, de patru ani. Dar toată documentarea 
mea în legătură cu trecutul lui nu mi-a fost de nici un ajutor 
când l-am cunoscut la acea masă “de familie”. Pur şi simplu nu 
eram pregătită pentru a face faţă atracției pe care o exercita 
Nick Spencer. Era unul dintre oamenii înzestrați atât cu farmec 
cât şi cu o minte cu adevărat sclipitoare. Înalt de peste un metru 
optzeci, cu părul blond închis, cu ochii de un albastru intens şi 
un trup atletic, era foarte atrăgător şi fizic. Dar cea mai 
valoroasă trăsătură era talentul de a comunica cu oamenii. În 
timp ce mama se străduia să întreţină conversaţia, m-am 
pomenit povestindu-i lui Nick despre mine mai multe lucruri 
decât dezvăluisem vreodată cuiva la prima întâlnire. 

In câteva minute ştia câţi ani am, unde locuiesc, ce slujbă 
am şi unde am crescut. 

— Treizeci şi doi de ani, spuse el zâmbind. Cu opt ani mai 
mică decât mine. 

Apoi i-am spus nu numai că divorţasem după o scurtă 
căsnicie cu un coleg de facultate, ci i-am vorbit şi despre 
copilaşul care trăise doar cinci zile din cauză că gaura din inima 
lui era prea mare ca să poată fi suturată. Asta nu-mi era 


caracteristic. Eu nu vorbesc niciodată despre copil. Doare prea 
mult. Cu toate acestea, mi-a fost uşor să-i povestesc lui Nicholas 
Spencer despre el. 

— Asta e genul de tragedie pe care cercetările noastre îl 
vor împiedica într-o bună zi, spusese el cu blândeţe. Voi mişca 
munţii din loc pentru a-i scuti pe oameni de durerea pe care ai 
cunoscut-o tu, Carley. 

Gândurile îmi fură readuse rapid la realitatea prezentă de 
ciocănelul izbit în mod repetat de Charles Wallingford până se 
lăsă tăcerea - o tăcere mânioasă, apăsătoare. 

— Sunt Charles Wallingford, preşedintele companiei Gen- 
stone, spuse el. 

Fu întâmpinat cu un cor asurzitor de huiduieli şi fluierături. 

Ştiam că Wallingford avea patruzeci şi opt sau patruzeci şi 
nouă de ani, şi îl văzusem la ştiri a două zi după prăbuşirea 
avionului lui Spencer. Acum arăta mult mai bătrân. Stresul din 
ultimele zile lăsase urme adânci pe chipul lui. Nimeni nu se 
putea îndoi că omul suferea. 

— Am lucrat cu Nicholas Spencer în ultimii opt ani, spuse el. 
Tocmai vândusem afacerea de comerţ en detail a familiei, al 
cărei director eram, şi căutam o ocazie să investesc într-o 
companie promițătoare. L-am cunoscut pe Nick Spencer, şi el m- 
a convins că această companie, pe care tocmai o înființase, 
avea să facă progrese uluitoare în descoperirea de noi 
medicamente. La îndemnul lui am investit aproape toţi banii 
obţinuţi din vânzarea afacerii noastre de familie şi am intrat în 
Gen-stone. Aşa că sunt la fel de afectat ca şi voi de faptul că 
vaccinul nu este gata şi nu poate fi supus spre aprobare AAM. 
Asta nu înseamnă că, dacă se găsesc alte fonduri, cercetările nu 
vor rezolva problema ... 

Zeci de voci îl întrerupseră. 

— Şi cum rămâne cu banii pe care i-a furat? 

— De ce nu recunoaşteţi că tu şi toată şleahta de acolo de 
sus ne-aţi înşelat? 

Lynn se ridică brusc şi, cu un gest surprinzător, trase 
microfonul din faţa lui Wallingford. 

— Soţul meu a murit în drum spre o întâlnire de afaceri al 
cărei scop era să obţină mai multe fonduri pentru a putea 
continua cercetarea. Sunt sigură că există o explicaţie pentru 
banii care lipsesc. 


Un bărbat veni în fugă pe interval agitând nişte foi de hârtie 
care arătau de parcă, fuseseră rupte din ziare şi reviste. 

— Familia Spencer pe domeniul ei din Bedford! strigă el. 
Soții Spencer găzduind un bal de caritate! Nicholas Spencer 
zâmbind în timp ce completează un cec pentru “Nevoiaşii New 
York-ului”! 

Agenţii de pază îl înşfăcară de braţe când ajunse la podium. 

— De unde crezi că proveneau banii ăia, cucoană? Iţi spun 
eu de unde. Din buzunarele noastre! Am pus o a doua ipotecă 
pe casă ca să investesc în compania voastră păduchioasă. Vrei 
să ştii de ce? Pentru că puştoaica mea are cancer, şi am crezut 
în promisiunea bărbatului tău privitoare la vaccin. 

Sectorul destinat ziariştilor era în primele câteva rânduri. 
Eu stăteam în capăt şi, dacă aş fi întins mâna, l-aş fi atins pe 
om. Era un tip voinic la vreo treizeci de ani, îmbrăcat într-un 
jerseu şi blugi. Am văzut cum faţa i s-a schimonosit brusc şi a 
început să plângă. 

— Nici măcar n-am să pot ţine fetiţa acasă, spuse el. Acum 
va trebui să vând casa. 

Am ridicat capul spre Lynn şi privirile ni s-au întâlnit. Ştiam 
că nu avea cum să vadă disprețul din ochii mei, în timp ce mă 
gândeam că diamantul de pe degetul ei valora, probabil, 
suficient ca să plătească a doua ipotecă, adică atât cât costa ca 
un copil să moară acasă la el. 


Întrunirea nu a durat mai mult de patruzeci de minute, şi a 
constat într-o serie de reproşuri ale celor care pierduseră totul 
investind în Gen-stone. Mulţi dintre ei au spus că se lăsaseră 
convinşi să cumpere acţiuni din cauză că un copil sau alt 
membru al familiei avea o boală pe care vaccinul ar fi putut s-o 
stopeze. 

In timp ce lumea se revărsa în stradă, am strâns nume, 
adrese şi numere de telefon. Mulțumită rubricii mele, mulţi 
dintre oameni mă ştiau după nume şi erau dornici să-mi 
vorbească despre pierderea lor financiară. M-au întrebat dacă 
credeam că există vreo şansă să îşi recupereze măcar o parte 
din investiţie, dacă nu toată. _ 

Lynn părăsise sala printr-o uşă laterală. M-am bucurat. li 
scrisesem un bilet după prăbuşirea avionului lui Nick, anunțând- 
o că aveam să iau parte la slujba în memoria lui. Incă nu 


avusese loc; aşteptau să vadă dacă va fi recuperat cadavrul. 
Acum, la fel ca aproape toţi ceilalţi, m-am întrebat dacă Nick 
chiar fusese în avion când acesta s-a prăbuşit sau şi-a înscenat 
dispariţia. 

Am simţit o mână pe braţ. Era Sam Michaelson, un reporter 
veteran de la revista Wall Street Weekly. 

— Îţi fac cinste cu un pahar, Carley. 

— Doamne sfinte, mi-ar prinde bine unul! 

Am coborât în barul de la parter şi am fost îndrumați spre o 
masă. Era patru şi treizeci de minute. 

— În general nu beau votcă până la ora cinci, dar, după 
cum bine ştii, undeva în lume este ora cinci, spuse Sam. 

Eu am comandat un pahar de Chianti. De regulă, la sfârşitul 
lui aprilie trec pe Chardonnay, vinul meu de vreme caldă, dar 
după acea întrunire mă simţeam “îngheţată” emoţional şi 
simţeam nevoia de ceva care să mă încălzească. 

Sam a dat comanda, apoi a întrebat brusc: 

— Aşadar, tu ce părere ai, Carley? Nu cumva, în timp ce noi 
vorbim, escrocul ăla stă cu burta la soare în Brazilia? 

l-am dat singurul răspuns sincer pe care îl puteam oferi: 

— Nu ştiu. 

— L-am întâlnit pe Spencer o dată, spuse Sam. Jur că dacă 
s-ar fi oferit să-mi vândă Brooklyn Bridge aş fi acceptat pe loc. 
Alunecos ca un şarpe, tipul. L-ai întâlnit vreodată în carne şi 
oase? 

Am stat pe gânduri o clipă, încercând să mă hotărăsc ce să- 
i spun lui Sam. Faptul că Lynn Hamilton Spencer este sora mea 
vitregă, ceea ce însemna că Nick Spencer mi-e cumnat, nu-l 
mărturisisem nimănui. Cu toate acestea nu-mi permiteam să fac 
comentarii în public sau în particular despre Gen-stone ca 
investiţie pentru că eram de părere că faptul putea fi considerat 
un conflict de interese. Din păcate, asta nu m-a oprit să cumpăr 
acţiuni Gen-stone în valoare de douăzeci şi cinci de mii de dolari 
pentru că, aşa cum spusese Nicholas Spencer în acea seară la 
cină, după ce acest vaccin va elimina posibilitatea apariţiei şi 
dezvoltării cancerului, într-o bună zi va apărea altul capabil să 
elimine toate anomaliile genetice. _ 

Copilaşul meu a fost botezat în ziua în care s-a născut. li 
pusesem numele Patrick, după bunicul meu din partea mamei. 
Am cumpărat acele acţiuni ca un fel de tribut adus amintirii 


fiului meu. În acea noapte din urmă cu doi ani Nick spusese că, 
cu cât se adunau mai mulţi bani, cu atât mai repede se putea 
încheia testarea vaccinului şi lansarea lui pe piaţă. “Şi, 
bineînţeles, în cele din urmă cei douăzeci şi cinci de mii de 
dolari ai tăi vor valora mult mai mult”, adăugase el. 

Banii ăia reprezentau economiile mele pentru plata 
integrală a unui apartament. 

M-am uitat la Sam şi am zâmbit, gândindu-mă încă ce 
răspuns să-i dau. Părul lui Sam este un fel de cenușiu înspicat cu 
alb. Şuviţele lungi sunt pieptănate peste ţeasta cu început de 
chelie. Am observat că şuviţele astea sunt uneori strâmbe, cum 
sunt, de exemplu şi acum, şi, ca o veche amică, a trebuit să mă 
abţin să-i spun “Predă-te. Ai pierdut bătălia cu părul”. 

Sam are aproape şaptezeci de ani, dar ochii lui albaştri ca 
de copil sunt luminoşi şi vioi. Cu toate acestea, în spatele acelei 
feţe de spiriduş nu se află nimic copilăresc. Este isteţ şi şiret. Mi- 
am dat seama că n-ar fi cinstit să nu-i spun de legătura mea 
destul de “subţire” cu soţii Spencer, dar am ţinut să precizez că, 
de fapt, pe Nick îl întâlnisem o singură dată, iar pe Lynn de trei 
ori. 

l-am văzut sprâncenele înălțându-se în timp ce îl puneam în 
temă cu relaţia. 

— Ea îmi pare o tipă destul de sigură pe sine, spuse Sam. 
Cum era Spencer? 

— Şi eu aş fi cumpărat de la el Brooklyn Bridge. Mi s-a părut 
un tip nemaipomenit. 

— Şi acum ce crezi? 

— Adică, dacă a murit sau a aranjat, cumva, prăbuşirea 
avionului? Nu ştiu. 

— Şi soţia, sora ta vitregă? 

Am tresărit. 

— Sam, mama e cu adevărat fericită cu tatăl lui Lynn, sau, 
dacă nu, joacă teatru al naibii de bine; iau până şi lecţii de pian 
împreună. Ar fi trebuit să auzi concertul pe care ni l-au oferit 
când m-am dus luna trecută la Boca într-un week-end. Recunosc 
că Lynn nu mi-a plăcut când am cunoscut-o. Cred că sărută 
oglinda în fiecare dimineaţă. Adevărul e că am văzut-o numai în 
seara dinaintea nunţii, la nuntă şi încă o dată, anul trecut; când 
am ajuns, ea tocmai pleca. Aşa că fă-mi plăcerea şi nu o mai 
numi sora mea vitregă. 


— S-a notat. 

Chelneriţa a venit cu băuturile. Sam a sorbit din pahar cu 
plăcere, apoi şi-a dres glasul. 

— Carley, tocmai am auzit că ai făcut cerere pentru postul 
care s-a eliberat la revistă. 

— Da. 

— Cum aşa? 

— Vreau să scriu pentru o revistă financiară serioasă, şi nu 
doar o rubrică ce, în esenţă, este un spaţiu de umplutură într-un 
supliment duminical de interes general. Ţelul meu e să fiu 
reporter la Wall Street Weekly. De unde ştii că am solicitat 
postul? 

— Şeful cel mare, Will Kirby, a întrebat de tine. 

— Ce i-ai spus? 

— l-am spus că ai cap şi că eşti mult mai bună decât tipul 
care pleacă. 

Jumătate de oră mai târziu Sam m-a lăsat în faţa locuinţei 
mele. Stau într-un apartament de la primul etaj al unui bloc de 
pe East 37th Street din Manhattan. Am ignorat ascensorul, care 
merită să fie ignorat, şi am urcat pe trepte. M-am simţit uşurată 
deschizând uşa şi intrând. Nu mă simţeam deloc în apele mele şi 
pe bună dreptate. Situaţia financiară a acelor investitori mă 
afectase profund, dar era mai mult de atât. Mulţi dintre ei 
făcuseră investiţii din acelaşi motiv ca şi mine, sperând să 
stopeze evoluţia unei boli la cineva iubit. Pentru mine era prea 
târziu, dar ştiam că prin cumpărarea acelor acţiuni, ca un tribut 
adus lui Patrick, încercam totodată să-mi vindec rana din inimă. 

Apartamentul meu e mobilat cu lucrurile pe care le-au avut 
părinţii mei în casa din Ridgewood, New Jersey, unde am 
crescut. Fiind unicul copil, am avut dreptul să aleg tot ce am 
vrut când ei s-au mutat în Boca Raton. Am retapiţat canapeaua 
în albastru, ca să meargă cu albastrul persanului antic pe care l- 
am găsit la o licitaţie. Mesele, veiozele şi fotoliul sunt de pe 
vremea când eram cea mai scundă, dar cea mai rapidă 
puştoaică din echipa universitară de baschet de la Immaculate 
Heart Academy. 

Am un tablou cu echipa pe peretele din dormitor, în care eu 
ţin mingea de baschet. Mă uit la el şi constat că în multe privinţe 
nu m-am schimbat. Părul scurt, negru şi ochii albaştri pe care i- 
am moştenit de la tata sunt tot aceiaşi. N-am beneficiat de acel 


salt în creşterea în înălţime pe care mama m-a asigurat că o să-l 
am. Un metru şaizeci aveam atunci, un metru şaizeci am şi 
acum. Lipseşte zâmbetul victorios din tablou. Atunci credeam că 
lumea întreagă e a mea. Poate că de vină este şi faptul că scriu 
rubrica financiară. Sunt mereu în contact cu oameni reali cu 
probleme financiare reale. 

In seara asta mai aveam un motiv să mă simt sfârşită, la 
pământ. 

Nick. Nick Spencer. Indiferent cât de copleşitoare sunt 
dovezile, pur şi simplu nu pot accepta ce s-a spus despre el. 

Oare există un alt răspuns pentru eşecul vaccinului, 
dispariţia banilor şi prăbuşirea avionului? Sau am eu ceva care 
mă face să mă las fraierită de ipocriţi cu vorba mieroasă cărora 
nu le pasă decât de ei înşişi? Cum m-am lăsat fraierită de Greg, 
“Domnul total nepotrivit” cu care m-am măritat acum aproape 
unsprezece ani. 

Când după patru zile de la naştere Patrick a murit, n-a fost 
nevoie ca Greg să-mi spună că se simţea uşurat. O vedeam. 
Asta însemna că nu mai avea să fie împovărat de grijile pe care 
le comportă creşterea unui copil care are nevoie de îngrijire 
constantă. 

N-am discutat cu adevărat despre asta. A zis că slujba care 
i se oferise în California era prea bună ca să-i dea cu piciorul. 

Eu i-am spus: 

— Nu mă lăsa să te rețin. 

Şi asta a fost tot. 

Aceste gânduri n-au făcut decât să mă deprime şi mai mult, 
aşa că m-am culcat devreme, hotărâtă să-mi limpezesc mintea 
şi să pornesc cu forţe proaspete a doua zi. 

La şapte dimineaţa m-a trezit un telefon de la Sam. 

— Carley, deschide televizorul. E un buletin de ştiri. Aseară, 
Lynn Spencer s-a dus la casa ei din Bedford. Cineva a incendiat- 
o. Pompierii au reuşit s-o scoată pe Lynn, dar a inhalat mult fum. 
E în stare gravă la spitalul St. Ann. 

În timp ce Sam închidea, am luat telecomanda de pe 
noptieră. Telefonul a sunat tocmai când aprindeam televizorul. 
Era registratura spitalului St. Ann. 

— Domnişoară DeCarlo, sora dumneavoastră vitregă, Lynn 
Spencer, e internată aici. Doreşte să vă vadă. Puteţi să veniţi 
azi? Glasul femeii deveni insistent. E foarte tulburată şi are 


dureri mari. Pentru ea e important să veniţi. 
2 


În cele patruzeci de minute necesare să ajung la spitalul St. 
Ann am rămas pe frecvenţa postului CBS ca să prind orice ştire 
despre incendiu. După spusele reporterilor, Lynn Spencer 
plecase spre casa ei din Bedford seara trecută pe la ora 
unsprezece. Cei doi soţi care aveau grijă de casă - Manuel şi 
Rosa Gomez - locuiau pe domeniu într-o clădire separată. Se 
pare că nu se aşteptau ca ea să vină acolo în seara aceea. 

Ce a determinat-o pe Lynn să se ducă aseară în Bedford? 
m-am întrebat în timp ce m-am decis s-o iau pe Cross Bronx 
Expressway, varianta cea mai rapidă de a ajunge din partea de 
est a Manhattan-ului, în Westchester Country, dacă nu se 
produce un accident care să încurce circulaţia. De regulă există 
un accident, ceea ce face ca Cross Bronx să fie numită cea mai 
proastă şosea din ţară. 

Apartamentul din New York al soţilor Spencer este pe Fifth 
Avenue, aproape de clădirea în care a locuit Jackie Kennedy. M- 
am gândit la domeniul meu de optzeci de metri pătraţi şi la cei 
douăzeci şi cinci de mii de dolari pe care îi pierdusem, bani care 
trebuia să fie prima rată pentru un apartament într-un bloc ce 
urma să se construiască. M-am gândit la tipul de la întrunirea de 
ieri, al cărui copil era pe moarte şi care urma să-şi piardă casa 
din cauză că investise în Gen-stone. M-am întrebat dacă Lynn se 
simţise cât de cât vinovată. M-am întrebat dacă avea de gând 
să-mi vorbească despre asta. 

Aprilie nu se dezminţea. Am constatat asta în timp ce 
parcurgeam pe jos drumul până la garajul în care îmi ţineam 
maşina. Soarele strălucea şi cerul era de un albastru intens. Cei 
câţiva nori, asemănători unor pernuţe de puf alb, pluteau 
deasupra capului meu, ca un gând întârziat. Aşa îmi spune 
prietena mea, Eve, că aruncă pernele când decorează o cameră. 
Eve e decorator de interioare. Pernele trebuie sa arate neglijent, 
un gând întârziat când totul este la locul lui. 

Termometrul de pe bord înregistra optsprezece grade. Ar fi 
fost o zi grozavă pentru un drum la ţară dacă motivul n-ar fi fost 
cel pe care îl aveam eu. Totuşi, eram curioasă. Mergeam să 
vizitez o soră vitregă, practic o străină, care din motive 


necunoscute ceruse să mă vadă pe mine în locul uneia dintre 
celebrele ei prietene. 

Am reuşit să traversez Cross Bronx în aproximativ 
cincisprezece minute, aproape un record, şi am cotit spre nord 
către Hutchinson River Parkway. Prezentatorul ştirilor a început 
să relateze cele întâmplate cu Lynn. Alarma de incendiu din 
conacul Bedford se declanşase la 13:15 a.m. Pompierii au ajuns 
la faţa locului câteva minute mai târziu, când întregul parter al 
casei era deja cuprins de flăcări. Rosa Gomez i-a asigurat că nu 
era nimeni înăuntru. Din fericire, unul dintre pompieri a 
recunoscut Fiatul din garaj ca fiind maşina pe care o conducea 
de obicei Lynn şi a întrebat-o pe Rosa de cât timp era acolo. 
Femeia a fost surprinsă de prezenţa maşinii. Au pus o scară 
până la fereastra dormitorului pe care l-a indicat ea, au spart 
geamul şi au intrat. Au găsit o Lynn ameţită şi dezorientată, 
încercând să-şi croiască drum pe bâjbâite prin fumul dens. 
Inhalase deja mult fum. Labele picioarelor îi erau pline de băşici 
de la podeaua încinsă, iar pe mâini avea arsuri de gradul doi 
pentru că pipăise peretele în căutarea uşii. Spitalul raporta că 
starea ei devenise stabilă. 

Un raport preliminar indica faptul că incendiul fusese 
premeditat. Cineva turnase benzină pe veranda din faţă care se 
întindea pe toată lungimea fațadei. Când benzina s-a aprins, o 
minge de foc a făcut ca în câteva secunde parterul să fie cuprins 
de flăcări. 

Cine să fi dat foc casei? m-am întrebat eu. Ştia sau bănuia 
cineva că Lynn era acolo? Gândul mi-a fugit imediat la întrunirea 
acţionarilor şi la bărbatul care o apostrofase. El se referise la 
conacul ei din Bedford. Eram sigură că atunci când poliţia va 
auzi de el îl va vizita. 

Lynn era într-un separeu dintr-o secţie specială a spitalului 
St. Ann. Avea în nări tuburi de oxigen, şi braţele îi erau 
bandajate. Cu toate acestea nu era nici pe departe atât de 
palidă ca ieri, când o văzusem la întrunirea acţionarilor. Apoi mi- 
am amintit că inhalarea de fum poate da pielii o tentă rozalie. 

Părul ei blond era dat pe spate şi părea tuns neregulat. M- 
am întrebat dacă nu cumva trebuise să i se taie o parte din el în 
camera de urgenţă. Palmele îi erau bandajate, până aproape de 
vârfurile degetelor. Mi-a fost ruşine că, un moment, m-am 
întrebat dacă inelul cu diamant pe care îl purtase la întrunire se 


afla undeva în casa arsă din temelii. 

Avea ochii închişi, dar nu eram sigură dacă dormea. M-am 
uitat la sora care mă adusese la ea. 

— Acum un minut era trează, mi-a spus ea încet. Vorbiţi-i. 

— Lynn, am şoptit eu pe un ton nesigur. 

A deschis ochii. Ă 

— Carley. A încercat să zâmbească. lţi mulţumesc că ai 
venit. 

Am dat din cap. De obicei sunt spontană, dar acum pur şi 
simplu nu ştiam ce să-i spun. Eram sincer bucuroasă că nu 
suferise arsuri grave şi că trăieşte, dar nu-mi puteam imagina 
de ce jucam eu rolul rudei celei mai apropiate. Dacă există un 
lucru de care sunt sigură pe lumea asta e că Lynn Hamilton 
Spencer are tot atât de puţină consideraţie pentru mine cât am 
eu pentru ea. 

— Carley... Glasul îi sună ascuţit şi, dându-şi seama de 
asta, îşi strânse buzele. Carley, începu ea din nou, pe un ton mai 
liniştit, habar n-aveam că Nick lua bani de la companie. Încă nu- 
mi vine să cred. Nu ştiu nimic despre afacerile lui. Avea casa din 
Bedford şi apartamentul din New York dinainte de a ne căsători. 

Buzele îi erau crăpate şi uscate. A ridicat mâna dreaptă. 
Ştiam că vrea să ajungă la paharul cu apă. Sora plecase imediat 
ce Lynn deschisese ochii. Nu ştiam dacă trebuia să apăs pe 
butonul care ridica patul. In loc de asta, mi-am strecurat braţul 
pe după gâtul ei şi am susţinut-o în timp ce sorbea. 

A băut puţin, apoi s-a lăsat iar pe spate şi a închis ochii de 
parcă acel scurt efort o secătuise. În acel moment am simţit o 
undă de milă autentică pentru ea. Lynn cea elegant îmbrăcată şi 
coafată pe care o cunoscusem în Boca Raton era la ani-lumină 
depărtare de această femeie care avea nevoie de ajutor ca să 
bea câteva picături de apă. 

Am culcat-o la loc, pe pernă, şi am văzut cum pe obraji i se 
prelingeau lacrimi. 

— Carley, spuse ea cu glas istovit, am pierdut tot. Nick e 
mort. Mi s-a cerut să-mi dau demisia de la firma de relaţii 
publice. L-am prezentat pe Nick la o mulţime de clienţi noi. Mai 
mult de jumătate dintre ei au investit masiv în companie. 
Acelaşi lucru s-a întâmplat în Southhampton, la club. Oameni 
care îmi erau prieteni de ani de zile sunt furioşi că prin mine l-au 
cunoscut pe Nick şi acum au pierdut o mulţime de bani. 


M-am gândit cum îl descrisese Sam pe Nick — un şarpe 
alunecos. 

— Avocaţii acţionarilor au de gând să mă dea în judecată. 
În nerăbdarea ei, Lynn începuse să vorbească repede. A puso 
mână pe braţul meu, apoi a icnit şi şi-a muşcat buza. Am nişte 
bani în contul meu personal din bancă, spuse ea, asta-i tot. Mi- 
am pierdut slujba. Carley, am nevoie de ajutorul tău. 

Cum puteam s-o ajut? m-am întrebat. Nu ştiam ce să spun, 
aşa că m-am mulţumit s-o privesc. 

— Dacă Nick a luat banii ăia, singura mea speranţă e că 
oamenii vor crede că sunt o victimă inocentă. Carley, se 
vorbeşte că o să-mi deschidă proces penal. Te rog să împiedici 
lucrul acesta. Oamenii te respectă. Te vor asculta. Fă-i să 
înţeleagă că, dacă a fost o escrocherie, eu n-am luat parte la ea. 

— Crezi că Nick e mort? Era o întrebare pe care trebuia să o 
pun. 

— Da, sunt convinsă. Nick credea în mod absolut în 
legitimitatea lui Gen-stone. Era în drum spre o întâlnire de 
afaceri în Puerto Rico şi l-a prins o furtună puternică. 

Glasul îi devenise încordat şi ochii i se umpluseră de 
lacrimi. 

— Nick te plăcea, Carley. Te plăcea foarte mult. Te admira. 
Mi-a povestit de copilaşul tău. Fiul lui Nick, Jack, tocmai a 
împlinit zece ani. Bunicii lui locuiesc în Greenwich. Acum nici 
măcar nu mă vor lăsa să-l văd. Nu m-au plăcut niciodată din 
cauză că semăn cu fiica lor, care a murit, iar eu trăiesc. Îmi este 
dor de Jack. Aş vrea măcar să-l pot vizita. 

Asta puteam să înţeleg. 

— Îmi pare rău, Lynn, îmi pare sincer rău. 

— Carley, am nevoie de mai mult decât compătimirea ta. 
Am nevoie să-i ajuţi pe oameni să înţeleagă că n-am făcut parte 
din nici un plan menit să-i escrocheze. Vrei să-mi susţii cauza? 
Închise ochii. Şi a lui, şopti ea. Te plăcea foarte mult. 


3 


Ned stătea în holul spitalului, cu un ziar deschis în faţă. 
Venise pe alee în spatele unei femei care ducea un buchet de 
flori şi sperase că cei care îl vedeau vor crede că sunt împreună. 
O dată ajuns înăuntru, se aşezase pe un scaun în hol. 


Stătea cocârjat, astfel că ziarul îi ascundea faţa. Totul se 
petrecuse foarte repede. Trebuia să se gândească. 

leri aproape că se năpustise la nevasta lui Spencer când, la 
întrunirea acţionarilor, ea înşfăcase microfonul ca să susţină că 
totul era o greşeală de contabilitate. A avut noroc că celălalt tip 
începuse să strige la ea. 

Apoi, când o văzuse urcând într-o limuzină luxoasă, furia 
explodase în el. 

Oprise imediat un taxi şi îi dăduse şoferului adresa 
apartamentului ei din New York, clădirea aia şic de vizavi de 
Central Park. Ajunsese tocmai când portarul îi deschidea 
respectuos uşa de la intrare. 

În timp ce plătea taxiul şi cobora, şi-o imagina pe Lynn 
Spencer urcând cu ascensorul spre apartamentul elegant care 
fusese cumpărat cu banii pe care ea şi bărbatul ei îi furaseră de 
la el. 

Rezistase dorinţei de a alerga după ea şi pornise pe jos pe 
Fifth Avenue. În timp ce mergea remarca disprețul din privirile 
oamenilor care veneau spre el. Ştiau că locul lui nu era pe Fifth 
Avenue. El aparţinea unei lumi în care oamenii cumpărau numai 
lucrurile de care aveau nevoie, plătind cu cărţi de credit, ca apoi 
să achite numai în cele mai mici rate lunare permise. 

La televizor Spencer povestise cum cei care investiseră în 
IBM sau Xerox acum cincizeci de ani deveniseră milionari. 
“Cumpărând acţiuni Gen-stone nu numai că îi veţi ajuta pe alţii, 
ci veţi face şi avere.” Mincinosul! Mincinosul! Mincinosul! - 
cuvântul explodă în mintea lui Ned. 

Din Fifth Avenue se duse să ia autobuzul spre casă, în 
Yonkers. Casa era o clădire veche cu două niveluri. El şi Annie 
închiriaseră parterul în urmă cu douăzeci de ani, când se 
căsătoriseră. 

În camera de zi era harababură. Decupase toate articolele 
despre prăbuşirea avionului şi despre vaccin şi le împrăştiase pe 
măsuţa de cafea. Restul hârtiilor le azvârlise pe podea. Reciti 
articolele, pe fiecare în parte. 

Când se făcu întuneric, nu-şi bătu capul cu cina. Nu-i mai 
era foame. La zece, scoase o pătură şi o pernă şi se culcă pe 
canapea. Nu se duse în dormitor, unde i se făcea prea dor de 
Annie. 

După înmormântare, preotul îi dăduse o Biblie. “Am 


însemnat nişte pasaje pe care ar fi bine să le citeşti, Ned”, 
spusese el. “S-ar putea să te ajute.” 

Psalmii nu-l interesaseră, dar, răsfoind Biblia, găsise ceva în 
Cartea lui Ezekiel. “Voi întristaţi prin minciuni inima celui 
neprihănit, când Eu însumi nu l-am întristat.” Era ca şi cum 
profetul vorbea despre el şi Spencer. Asta însemna că 
Dumnezeu era supărat pe oamenii care le făceau rău altor 
oameni şi voia să-i pedepsească. 

Ned adormise, dar se trezi puţin după miezul nopţii cu 
imaginea conacului Bedford în minte. După ce cumpărase 
acţiunile, o dusese de mai multe ori cu maşina pe Annie până 
acolo, duminica după-amiaza. Ea era foarte supărată că el 
vânduse casa din Greenwood Lake moştenită de la mama lui şi 
folosise banii ca să cumpere acţiunile care aveau să-i facă 
bogaţi. 

— Aia era casa în care puteam să ne retragem la pensie! 
tipa la ei, uneori plângând. Nu vreau un conac. lubeam casa aia. 
Am muncit din greu la ea şi am făcut-o tare drăguță, iar tu nici 
măcar nu mi-ai spus când ai vândut-o. Cum ai putut să-mi faci 
una ca asta, Ned? 

— Domnul Spencer mi-a spus că îi ajut pe alţii cumpărându- 
i acţiunile, iar, într-o bună zi, voi putea avea şi eu o casă ca 
asta. N 

Nici măcar asta nu o convinsese pe Annie. In urmă cu două 
săptămâni, când avionul lui Spencer se prăbuşise şi apăruse 
zvonul că vaccinul era sub semnul întrebării, Annie îşi ieşise din 
minţi. 

— Stau în picioare, la spital, opt ore pe zi. L-ai lăsat pe 
escrocul ăla să te ducă cu vorba şi ai cumpărat acţiunile alea 
false, iar acum va trebui să muncesc toată viaţa. Plângea atât 
de tare încât abia putea vorbi. Nu te înveţi minte, Ned. Pierzi 
slujbă după slujbă din cauza temperamentului tău îngrozitor, iar 
când în sfârşit încerci să faci ceva, te laşi fraierit. Inşfăcase 
cheile de la maşină şi fugise din casă. Cauciucurile scrâşniseră 
când ţâşnise cu maşina în stradă, în marşarier. 

Momentul următor se tot repeta în mintea lui Ned. 
Imaginea maşinii de gunoi care dădea cu spatele. Scrâşnetul 
frânelor. Priveliştea maşinii zburând în aer şi apoi izbindu-se de 
pământ. Rezervorul de benzină explodând şi flăcările cuprinzând 
maşina. 


Annie. Moartă. 

Se cunoscuseră în spital, cu peste douăzeci de ani în urmă, 
când fusese internat. Se luase la bătaie cu un tip într-un bar şi 
se alesese cu o contuzie. Annie îi adusese de mâncare şi îl 
certase că îşi pierduse cumpătul şi se bătuse. Era energică, 
micuță şi autoritară într-un fel drăgălaş. Aveau aceeaşi vârstă, 
treizeci şi opt de ani. Începuseră să iasă împreună, apoi ea se 
mutase la el. 

Venise aici în dimineaţa aceea pentru că asta îl făcea să se 
simtă mai aproape de Annie. Îşi putea imagina că din clipă în 
clipă ea avea să apară pe hol şi să spună că îi părea rău că 
întârziase, dar una dintre fete lipsea şi ea trebuise să-i ţină 
locul. 

Ştia că era o fantezie. Ea nu mai avea să fie aici niciodată. 

Cu un gest brusc, Ned mototoli ziarul, se ridică, se duse 
până la cel mai apropiat coş de gunoi şi îndesă gazeta în el. Apoi 
porni către uşă, dar fu strigat de un doctor care traversa holul. 

— Nu te-am mai văzut de la accident, Ned. Imi pare rău de 
Annie. Era o fiinţă minunată. 

— Multumesc. Apoi îşi aminti numele doctorului. Vă 
mulţumesc, domnule doctor Ryan. 

— Pot să te ajut cu ceva? 

— Nu. Trebuia să spună ceva. Ochii doctorului Ryan îl 
priveau cercetători. S-ar fi putut ca doctorul Ryan să ştie că la 
insistenţele lui Annie el venea aici, la doctorul Greene, pentru 
consiliere psihiatrică. Doctorul Greene îl enervase când spusese: 
“Nu crezi că ar fi trebuit să discuţi cu Annie înainte de a vinde 
casa?” 

Arsura de la mână chiar îl durea. Când aruncase băţul de 
chibrit în benzină, focul îi prinsese mâna. Asta era pretextul că 
se afla aici. Întinse mâna s-o vadă doctorul Ryan. 

— M-am ars aseară când mi-am pregătit cina. Nu mă prea 
pricep la bucătărie. La urgenţă era aglomeraţie şi trebuie să mă 
duc la lucru. Oricum, nu-i chiar atât de rău. 

Doctorul Ryan se uită la mână. 

— E destul de grav, Ned. Ar putea să se infecteze. Scoase 
din buzunar un carneţel de reţete şi completă una. Cumpără 
unguentul acesta şi dă-te mereu cu el. Vino la control peste o zi, 
două. 

Ned îi mulţumi şi se îndepărtă. Nu voia să se mai 


întâlnească cu altcineva. În drum spre uşă, se opri. În jurul ieşirii 
principale erau instalate camere de luat vederi. 

Işi puse ochelarii de soare cu lentile negre înainte să iasă 
pe uşa turnantă în spatele unei tinere. Apoi îşi dădu seama că 
pentru ea erau acolo camerele. 

Se dădu repede într-o parte şi se strecură în spatele 
oamenilor care fuseseră pe cale să intre în spital, dar se 
opriseră când văzuseră camerele şi aşteptau. Printre ei erau 
mulţi gură-cască. 

Femeia intervievată avea părul închis la culoare, peste 
douăzeci şi cinci de ani, şi era atrăgătoare. | se părea cunoscută. 
Apoi îşi aduse aminte unde o văzuse. Fusese ieri la întrunirea 
acţionarilor. Oamenii îi puseseră întrebări în timp ce părăseau 
sala. 

Incercase să stea de vorbă cu el, însă trecuse repede pe 
lângă ea. Nu-i plăceau oamenii care puneau întrebări. 

Unul dintre reporteri întinse un microfon către ea. 

— Domnişoară DeCarlo, e adevărat că Lynn Spencer este 
sora dumneavoastră? 

— Soră vitregă. 

— Cum se simte? 

— Evident că are dureri. A trăit o experienţă cumplită. A 
fost cât pe ce să-şi piardă viaţa în acel incendiu. 

— Are vreo idee cine ar fi putut să pună focul? A primit vreo 
ameninţare? 

— N-am discutat despre asta. 

— Domnişoară DeCarlo, credeţi că focul a fost pus de 
cineva care şi-a pierdut banii investind în Gen-stone? 

— Nu pot face speculaţii pe tema asta. Pot să spun că cel 
care dă foc unei case, fără să ştie că cineva ar putea dormi 
înăuntru, e fie psihopat, fie rău. 

Ochii lui Ned se îngustară; se simţi cuprins de mânie. Annie 
murise captivă într-o maşină care ardea. Dacă el n-ar fi vândut 
casa din Greenwood, acum ar fi fost împreună acolo. Ea ar fi 
stat în genunchi răsădind flori în grădină în loc să iasă în fugă 
din casa din Yonkers, plângând atât de tare încât nu mai fusese 
atentă la trafic când scosese maşina cu spatele. 

Preţ de o clipă, ochii i se întâlniră cu cei ai femeii 
intervievate. O chema DeCarlo şi era sora lui Lynn Spencer. Am 
să-ţi arăt eu cine-i nebun, se gândi el. Păcat că soră-ta n-a 


rămas blocată în incendiu aşa cum a rămas Annie în maşină. 
Păcat că nu erai şi tu în casă cu ea. Am să le aranjez eu, Annie, 
promise el. Am să te răzbun. 


4 


M-am dus acasă nici pe departe mulţumită de prestaţia 
mea de la acea neaşteptată conferinţă de presă. Imi plăcea mult 
mai mult când eu eram cea care punea întrebările. Mi-am dat 
seama că, vrând-nevrând aveam să fiu percepută ca 
purtătoarea de cuvânt şi apărătoarea lui Lynn. Nu era un rol pe 
care mi-l doream. Incă nu eram convinsă că fusese o soţie naivă 
şi încrezătoare care nu sesizase că trăia lângă un escroc. 

Dar era oare? Se presupunea că atunci când s-a prăbuşit 
avionul Nick se afla în drum spre o întâlnire de afaceri. Când 
urcase în acel avion, mai credea încă în Gen-stone? Murise 
crezând în el? 

De data asta, Cross Bronx Expressway era pe măsura 
faimei sale de cea mai proastă şosea din ţară. Un accident 
provocase un blocaj pe o distanţă de două mile, fapt care mi-a 
oferit suficient timp să pot gândi în linişte. Poate chiar prea 
mult, deoarece mi-am dat seama că, în ciuda a tot ce se 
dezvăluise despre Nick Spencer şi compania lui în ultimele 
câteva săptămâni, lipsea ceva, era ceva în neregulă. Totul se 
îmbina prea bine: avionul lui Nick se prăbuşeşte, vaccinul e 
declarat imperfect, dacă nu fără valoare, şi lipsesc milioane de 
dolari. 

Oare a fost un accident înscenat şi acum Nick stă cu burta 
la soare în Brazilia, aşa cum a sugerat Sam? Sau avionul s-a 
prăbuşit din cauza furtunii, cu el în carlingă? Şi dacă aşa stăteau 
lucrurile, unde erau toţi banii ăia, dintre care douăzeci şi cinci de 
mii îmi aparţineau? 

“Te plăcea, Carley”, spusese Lynn. 

Ei bine, şi eu îl plăceam. De asta aş fi vrut să cred că există 
şi altă explicaţie. 

Am trecut pe lângă locul accidentului care redusese Cross 
Bronx la o şosea cu o singură bandă. Se răsturnase un trailer. 
Lăzile cu portocale şi grapefrut fuseseră date la o parte pentru a 
se deschide singura bandă. Cabina trailerului părea intactă. Am 
sperat că şoferul era teafăr. 


Am cotit pe Harlem River Drive. Eram nerăbdătoare să 
ajung acasă. Voiam să revăd rubrica de duminica următoare 
înainte s-o trimit prin e-mail la birou. Intenţionam să-l văd pe 
tatăl lui Lynn şi să-l anunţ că Lynn o să se facă bine. Doream să 
văd dacă am vreun mesaj pe robot, mai ales de la redactorul-şef 
de la Wall Street Weekly. Doamne, cât de mult mi-ar plăcea să 
scriu pentru revista aia! 

Am parcurs restul drumului destul de repede. Necazul a 
fost că, în minte, continuam să văd privirea sinceră a lui Nick 
Spencer când vorbea despre vaccin. Imi tot aminteam de 
impresia pe care mi-o provocase: Ce tip grozav! 

Oare mă înşelam eu cumplit, eram tâmpită şi naivă, adică 
exact aşa cum nu trebuie să fie un reporter? Sau, poate, exista 
un alt răspuns? În timp ce intram în garaj, mi-am dat seama ce 
mă mai sâcâia. Instinctul îmi vorbea din nou şi îmi spunea că pe 
Lynn o interesa mult mai mult să-şi spele numele decât să afle 
dacă soţul ei trăia sau nu. 

Am găsit pe robot un mesaj, unul pe care îl doream. “vă 
rog să-l sunaţi pe Will Kirby la Wall Street Weekly” 

Will Kirby este redactor-şef. Am format repede numărul. Îl 
întâlnisem pe Kirby de câteva ori la marile adunări, dar nu 
discutaserăm niciodată cu adevărat. Când secretara mi-a făcut 
legătura cu el şi l-am auzit pe fir, primul meu gând a fost că 
glasul i se potrivea cu corpul. E un bărbat masiv în jur de 
cincizeci şi cinci de ani, şi are un glas profund şi sonor. N-a 
pierdut timpul stând la palavre cu mine. 

— Carley, poţi veni la mine mâine dimineaţă? 

Ştii bine că pot, m-am gândit. 

— Desigur, domnule Kirby. 

— Ora zece îţi convine? 

— Absolut. 

— Bun. Ne vedem atunci. 

Clic. 

Fusesem deja examinată de doi oameni de la revistă, aşa 
că interviul acesta avea să decidă: pe scut, sau sub scut. Mă 
gândeam cu ce să mă îmbrac. Un costum cu pantalon era 
probabil o alegere mai bună pentru un interviu decât o fustă. 
Cel gri în dungi pe care îl cumpărasem în timpul unor reduceri 
de preţuri la Escada, la sfârşitul verii trecute, ar fi fost grozav. 
Dar dacă se făcea frig, aşa ca ieri, era prea subţire. Poate că cel 


bleumarin ar fi fost o alegere mai bună. 

Nu mai simţisem de mult acest amestec de nelinişte şi 
nerăbdare. Ştiam că deşi îmi plăcea foarte mult să scriu rubrica, 
asta nu-mi va ocupa tot timpul. Dacă ar fi fost un articol zilnic, 
altfel ar fi stat lucrurile, dar un supliment săptămânal nu prea e 
o provocare o dată ce ai învăţat meseria. E adevărat că din când 
în când colaboram la diverse reviste scriind despre personalităţi 
din lumea financiară, dar tot nu era de ajuns. 

Am sunat la Boca. Mama se mutase în apartamentul lui 
Robert după ce s-au căsătorit pentru că avea o privelişte 
grozavă a oceanului şi era mai mare decât al ei. Ce nu-mi plăcea 
la treaba asta era că acum, când mă duceam în vizită, dormeam 
în “camera lui Lynn”, şi asta în ciuda faptului că ea nu stătea 
acolo. Când veneau în vizită, ea şi Nick luau un apartament în 
staţiunea Boca Raton. Cu toate acestea, când mă duceam acolo 
în câte un week-end, eram acut conştientă de faptul că Lynn 
mobilase camera aia pentru ea înainte de a se mărita cu Nick. 
Dormeam în patul ei, foloseam cearşafurile roz şi feţele de 
pernă cu dantelă pe margini care erau ale ei, mă înfăşuram 
după duş în prosopul ei scump, cu monogramă. 

Imi plăcuse mult mai mult să dorm pe canapeaua 
extensibilă din vechiul apartament al mamei. Dar important era 
că mama se simţea fericită şi că îmi plăcea sincer Robert 
Hamilton. E un om liniştit, cumsecade, fără aroganţa pe care a 
afişat-o Lynn la prima întâlnire. Mama mi-a spus că Lynn 
încercase să-l cupleze cu o văduvă bogată din apropiere de 
Palm Beach, dar pe el nu-l interesase. 

Am ridicat receptorul, am apăsat pe unu şi numărul a fost 
apelat automat. A răspuns Robert. Bineînţeles că era teribil de 
îngrijorat din cauza lui Lynn. Am fost fericită să-l pot asigura că 
Lynn se va se face bine şi va ieşi din spital peste câteva zile. 

Pe lângă faptul că era îngrijorat pentru fiica lui, lucru firesc 
de altfel, am simţit că mai era ceva. N-a ezitat să vorbească. 

— Carley, tu l-ai cunoscut pe Nick. Nu-mi vine să cred că 
era un escroc. Dumnezeule, m-a convins să-mi bag aproape 
toate economiile în Gen-stone. Nu i-ar fi făcut asta tatălui soţiei 
sale, dacă ar fi ştiut că e o escrocherie, nu-i aşa? 


La interviul din dimineaţa următoare, stăteam în faţa lui 
Will Kirby, care şedea la birou. Mi s-a oprit inima când a spus: 


— Înţeleg că eşti sora vitregă a lui Lynn Spencer. 

— Da, sunt. 

— Te-am văzut aseară la ştiri în faţa spitalului. Sincer să fiu, 
ne-am temut că s-ar putea să-ţi fie imposibil să te ocupi de 
sarcina pe care o am în minte, dar Sam mi-a spus că nu eşti 
foarte apropiată de ea. 

— Nu, nu sunt. Sincer, m-a mirat că a vrut să mă vadă ieri. 
Avea însă un motiv. Vrea ca oamenii să înţeleagă că, indiferent 
ce a făcut Nick, ea nu a fost părtaşă. 

l-am spus că Nick îl convinsese pe tatăl lui Lynn să-şi 
investească majoritatea economiilor în Gen-stone. 

— Ar fi fost un adevărat ticălos dacă şi-ar fi înşelat în mod 
deliberat socrul, aprobă Kirby. 

Apoi mi-a spus că slujba îmi aparţinea şi că prima mea 
sarcină era să fac un portret amănunţit al lui Nicholas Spencer, 
sau, altfel spus, o schiţă biografică. Anexasem la cererea mea 
pentru post mostre din schiţele făcute anterior şi îi plăcuseră. 

— Vei face parte dintr-o echipă. Don Carter se va ocupa de 
partea de afaceri. Ken Page este expertul nostru medical. Tu te 
vei ocupa de viaţa personală. Apoi, toţi trei veţi da o formă 
unitară articolului. Don fixează întâlniri la Gen-stone cu 
preşedintele şi doi dintre directori. Ar trebui să te duci şi tu 
acolo, peste ei. 

Pe biroul lui Kirby erau două copii ale rubricii mele. Arătă 
spre ele. 

— Apropo, nu văd nici un conflict de interese dacă vrei să 
scrii mai departe rubrica. Acum du-te şi prezintă-te lui Carter şi 
doctorului Page, şi pe urmă treci pe la personal să completezi 
formularele obişnuite. 

Întrevederea fiind încheiată, întinse mâna spre telefon, dar 
în timp ce mă ridicam de pe scaun, a zâmbit scurt. g 

— Mă bucur să te avem printre noi, Carley, spuse el. Iți 
sugerez să te duci mâine în Connecticut, de unde era Spencer. 
Mi-a plăcut că la întocmirea schițelor biografice i-ai făcut pe 
oamenii din locurile natale ale subiecților tăi să vorbească 
despre ei. 

— Era din Caspien, am spus, un orăşel din apropiere de 
Bridgeport. M-am gândit la articolele pe care le citisem despre 
faptul că Nick Spencer lucrase cot la cot cu tatăl său, medic, în 
laboratorul din casa lor. Speram ca atunci când aveam să ajung 


la Caspien să pot cel puţin să confirm că asta era adevărat. Pe 
urmă m-am întrebat de ce nu-mi venea să cred că murise. 

Răspunsul a venit imediat. Lynn păruse mai preocupată de 
propria-i imagine decât de Nicholas Spencer pentru că nu era o 
văduvă îndurerată. Fie ştia că nu era mort, fie o durea în cot de 
el. Aveam de gând să aflu care din cele două variante era cea 
adevărată. 


5 


Mi-am dat seama că avea să-mi facă plăcere să lucrez cu 
Ken Page şi Don Carter. Ken e un tip masiv, cu părul negru şi 
bărbie de buldog. Pe el l-am cunoscut primul şi am început să 
mă întreb dacă bărbaţii de la Wall Street Weekly trebuia să 
îndeplinească o cerinţă minimă de înălţime şi de greutate. Apoi 
însă a sosit Don Carter. E scund, cu părul şaten deschis şi ochi 
de un căprui intens. Le-am dat amândurora în jur de patruzeci 
de ani. 

Abia apucasem să-l salut pe Ken când el s-a scuzat şi a 
fugit să-l prindă pe Carter, pe care îl zărise trecând prin hol. Am 
profitat de moment ca să mă uit bine la diplomele de pe perete 
şi am fost impresionată. Ken era medic şi avea şi doctoratul în 
ştiinţă moleculară. 

S-a întors însoţit de Don. Obţinuseră confirmarea întâlnirilor 
cu cei de la Gen-stone pentru a doua zi la ora unsprezece. 
întrevederea avea să aibă loc la Pleasantville, sediul principal al 
companiei. 

— Au birouri de protocol în Chrysler Building, îmi spuse 
Don, dar munca adevărată se face în Pleasantville. 

Urma să ne întâlnim cu Charles Wallingford, preşedintele 
comitetului director, şi Milo Celtavini, cercetător ştiinţific, şeful 
laboratorului Gen-stone. Întrucât atât Ken, cât şi Don locuiau în 
Westchester County, am hotărât să mă întâlnesc cu ei acolo. 

Binecuvântat fie Sam Michaelson. Evident că el îmi pusese 
o vorbă bună. Bineînţeles că atunci când lucrezi în echipă la un 
proiect important vrei să fii sigur că poţi lucra fără hopuri, ca o 
echipă. Mulțumită lui Sam, aveam sentimentul că, cu tipii ăştia, 
nu voi avea parte de “să aşteptăm şi să vedem”. În esenţă, 
primeam încă un “bine ai venit la bord”. 

Imediat ce am ieşit din clădire l-am sunat pe Sam pe celular 


şi i-am invitat pe el şi pe soţia lui la o cină la Il Mulino, în Village. 
Apoi m-am grăbit spre casă, cu gândul să-mi fac un sandviş şi o 
ceaşcă de cafea şi să prânzesc în faţa computerului. Primisem o 
mulţime de noi întrebări de la cititorii rubricii mele şi voiam să le 
sortez. Când primeşti corespondenţă pentru o rubrică precum a 
mea, întrebările tind să se repete, deoarece pe mulţi oameni îi 
interesează acelaşi lucru, fapt care îmi dă un indiciu la care 
întrebări ar trebui să încerc să răspund. 

Din când în când întreprind propriile-mi cercetări atunci 
când vreau ca cititorii mei să aibă o anume informaţie. Este 
important ca cei care nu au experienţă financiară să fie ţinuţi la 
curent cu subiecte precum refinanţarea ipotecărilor atunci când 
sunt foarte scăzute, sau evitarea reclamei sforăitoare a unor 
împrumuturi “fără dobândă”. 

Când fac asta, folosesc în scrisorile de sondaj inițialele 
prietenilor mei şi trec oraşul în care au o relaţie. Cea mai bonă 
prietenă a mea este Gwen Harkins. Tatăl ei a crescut în Idaho. 
Sondajul de săptămâna trecută trebuia să răspundă la 
întrebarea de ce e nevoie să se ţină seama înainte de a solicita 
anularea unei ipoteci. Am semnat G.H. din Boise, Idaho. 

Ajungând acasă, mi-am dat seama că trebuia să las la o 
parte un timp planurile de a lucra la rubrică. Pe robot era un 
mesaj de la Procuratura Generală. Jason Knowles, un 
anchetator, voia să vorbească urgent cu mine. Işi lăsase 
numărul, rugându-mă să-l sun. Aşa am făcut. 

Am petrecut următoarele patruzeci de minute întrebându- 
mă ce informaţii utile puteam să deţin eu ca un anchetator de la 
Procuratura Generală să vrea să le aibă imediat. Când a sunat 
interfonul, am ridicat receptorul, am aflat că era domnul 
Knowles, l-am avertizat să urce pe scări şi am deblocat clanţa. 

Câteva minute mai târziu la uşa mea se afla un bărbat cu 
păr argintiu şi un fel de a fi curtenitor, dar şi direct. L-am invitat 
înăuntru şi s-a aşezat pe canapea. Eu am ales scaunul cu spătar 
drept din faţa canapelei şi am aşteptat să vorbească. 

Mi-a mulţumit că l-am primit atât de repede, apoi a trecut 
la subiect. 

—  Domnişoară DeCarlo, aţi fost luni la întrunirea 
acţionarilor de la Gen-stone. 

Era o afirmaţie, nu o întrebare. Am confirmat dând din cap. 

— Am înţeles că mulţi oameni care au luat parte la acea 


întâlnire şi-au exprimat puternicul resentiment faţă de 
conducere şi că un bărbat s-a înfuriat chiar la declaraţia făcută 
de Lynn Spencer. 

— E adevărat. Mă aşteptam ca următoarea întrebare să fie 
dacă eram sora vitregă a lui Lynn. M-am înşelat. 

— Am înţeles că stăteaţi pe scaunul din capătul rândului 
rezervat presei şi că eraţi aproape de bărbatul care a urlat la 
doamna Spencer. 

— Aşa e. 

— Am mai înţeles că, după întrunire, aţi vorbit cu un număr 
de acţionari nemulţumiţi şi le-aţi luat numele. 

— Da. 

— A vorbit cumva cu dumneavoastră şi cel care spunea că 
îşi pierde casa din cauză că a investit în Gen-stone? 

— Nu, n-a vorbit cu mine. 

— Aveţi numele acţionarilor care au vorbit cu dumnea- 
voastră? 

— Da, le am. Am simţit că Jason Knowles aştepta o 
explicaţie. După cum poate ştiţi, sau nu, scriu o rubrică de 
sfaturi financiare destinată consumatorului sau investitorului 
mai puţin avizat. Uneori colaborez şi la alte reviste, scriu 
articole. La acea întrunire mi-a trecut prin minte că aş putea să 
scriu un articol care să ilustreze felul în care colapsul lui Gen- 
stone a distrus viitorul atâtor mici investitori. 

— Ştiu, şi de asta mă aflu aici. Am vrea numele celor care 
au vorbit cu dumneavoastră. 

M-am uitat la el. Părea o cerere rezonabilă, dar cred că am 
avut reacţia instantanee a oricărui ziarist căruia i se cere să-şi 
dezvăluie sursele. 

Jason Knowles parcă mi-a citit gândurile. 

— Domnişoară DeCarlo, sunt sigur că înţelegeţi de ce vă 
cer asta. Sora dumneavoastră, Lynn Spencer... 

L-am întrerupt: 

— Soră vitregă. 

A dat din cap. 

— Soră vitregă. Sora dumneavoastră vitregă putea să 
moară când casa ei a fost mistuită de flăcări, alaltăieri noapte. 
În momentul de faţă nu ştim dacă persoana care a provocat 
incendiul ştia că era în casă. Oricum, s-ar putea şi ca unul dintre 
acei acţionari furioşi - şi chiar disperaţi - să fi pus focul. 


— Vă daţi seama că există sute de alţi oameni, atât 
acţionari cât şi angajaţi, care ar putea fi răspunzători de 
incendiu? 

— Suntem conştienţi de asta. Aveţi cumva numele celui 
care a avut acea izbucnire? 

— Nu. M-am gândit la acel om nenorocit care trecuse de la 
supărare la lacrimi de deznădejde. Nu el a pus focul. Sunt sigură 
de asta. 

Sprâncenele lui Jason Knowles se înălţară. 

— Sunteţi sigură că nu ela dat foc. De ce? 

Mi-am dat seama ce tâmpenie ar fi fost să spun “Pur şi 
simplu, ştiu că n-a făcut-o el”. In loc de asta, am spus: 

— Omul acela era disperat, dar altfel. Era distrus de 
îngrijorare. Spunea că fata lui e pe moarte, iar el o să-şi piardă 
casa. 

Era evidentă dezamăgirea lui Jason Knowles că nu l-am 
putut identifica pe bărbatul care a fost atât de supărat la acea 
întrunire, dar nu terminase cu mine. 

— Aveţi numele oamenilor care au vorbit cu dumnea- 
voastră, domnişoară DeCarlo? 

Am ezitat. 

— Domnişoară DeCarlo, am văzut interviul dumneavoastră 
de la spital. Aţi spus, şi pe bună dreptate, că cel care dă foc unei 
case este sau psihopat, sau nemernic. 

Avea dreptate. Am acceptat să-i dau numele şi numerele 
de telefon pe care mi le notasem la acea întrunire. larăşi păru 
să-mi citească gândurile. 

— Domnişoară DeCarlo, când îi sunăm pe aceşti oameni, 
avem de gând să le spunem pur şi simplu că vorbim cu toţi cei 
care au participat la şedinţa acţionarilor, ceea ce, vă asigur, e 
adevărat. Mulţi dintre cei prezenţi returnaseră cartea poştală 
trimisă de companie, indicând că aveau de gând să onoreze 
invitaţia. Toţi cei care au returnat acea carte poştală vor fi 
vizitaţi. Problema e că nu toţi cei care au participat s-au 
deranjat să returneze cartea poştală. 

— Inţeleg. 

— Cum aţi găsit-o pe sora dumneavoastră vitregă, 
domnişoară DeCarlo? 

Am sperat ca momentul meu de ezitare să nu fie înregistrat 
de acest om calm, cu spirit de observaţie. 


— Aţi văzut interviul, am spus. Am găsit-o pe Lynn cu dureri 
mari şi uluită de tot ce s-a întâmplat. Mi-a spus că habar n-avea 
că soţul ei făcea ceva ilegal. Jură că, din câte ştie ea, el era 
convins că vaccinul lui Gen-stone reprezenta un medicament 
miraculos. 

— Crede că prăbuşirea avionului a fost provocată? întrebă 
direct Jason Knowles. 

— Categoric, nu. Parcă eram ecoul lui Lynn. M-am întrebat 
dacă vorbele mele sunau convingător. Insistă că vrea şi are 
nevoie de adevăr. 


6 


A doua zi la ora unsprezece am intrat în parcarea pentru 
vizitatori a lui  Gen-stone din Pleasantville, New York. 
Pleasantville este un fermecător orăşel din districtul 
Westchester, pus pe hartă cu ani în urmă când Reader's Digest 
şi-a deschis acolo sediul internaţional. 

Gen-stone se află la vreo jumătate de milă depărtare de 
proprietatea Digest. Era o zi frumoasă de aprilie. În timp ce 
mergeam pe alee spre clădire, mi-a venit în minte un vers dintr- 
un poem care îmi plăcea mult când eram copil: “Oh, să fii în 
Anglia, acum, că a venit aprilie”. Numele poetului, unul renumit, 
îmi scăpa. Mi-am imaginat că, probabil, aveam să mă trezesc la 
trei dimineaţa şi să mi-l amintesc fără nici un efort. 

În faţa intrării principale stătea un paznic. Chiar şi aşa, a 
trebuit să apăs pe un buton şi să mă anunţ înainte ca 
recepţionera să-mi dea drumul înăuntru. 

Ajunsesem cu cincisprezece minute mai înainte, fapt care 
m-a încântat. E mult mai bine să ai timp să-ţi tragi sufletul 
înainte de o întâlnire decât să vii târziu, agitat şi scuzându-te. l- 
am spus recepţionerei că îi aşteptam pe partenerii mei şi m-am 
aşezat. 

Seara trecută, după cină, am intrat pe Internet ca să iau 
nişte informaţii despre cei doi cu care urma să mă întâlnesc, 
Charles Wallingford şi doctorul Milo Celtavini. Am aflat că 
Charles Wallingford fusese al şaselea membru din familia sa 
care condusese lanţul Wallingford de depozite de mobilă fină. 
Pus pe picioare de stră-stră-străbunicul său, modestul depozit 
de pe Delancey Street se dezvoltase, se mutase pe Fifth Avenue 


şi se extinsese până când Wallingford a devenit un nume 
cunoscut. 

Atacul virulent al lanțurilor de magazine de mobilă cu 
reducere şi o scădere a activităţii în economie nu au fost 
gestionate bine de Charles când a preluat frâele companiei. El a 
adăugat o linie de mobilă mult mai ieftină stocului lor, 
schimbând astfel imaginea firmei Wallingford, a închis un număr 
de depozite, le-a restructurat pe cele rămase şi, în final, a 
acceptat oferta de cumpărare a întregului lanţ de către o 
companie britanică. Asta s-a petrecut în urmă cu zece ani. 

Doi ani mai târziu Wallingford l-a cunoscut pe Nicholas 
Spencer care, la acea vreme, se lupta să înfiinţeze o companie 
nouă, Gen-stone. Wallingford a investit o sumă considerabilă în 
Gen-stone şi a acceptat postul de preşedinte al comitetului 
director. 

M-am întrebat dacă acum îşi dorea să fi rămas la mobilă. 

Doctorul Milo  Celtavini a urmat colegiul şi secția 
postuniversitară pentru doctoranzi în Italia, a făcut muncă de 
cercetare în imunobiologie majoritatea timpului cât a stat acolo, 
apoi a acceptat invitaţia de a intra în echipa de cercetare de la 
Sloan-Kettering, din New York. La scurt timp după aceea a 
acceptat să preia laboratorul de la Gen-stone, convins că erau 
pe drumul spre o potenţială realizare revoluţionară în medicină. 

Ken şi Don au intrat în timp ce îmi împătuream însemnările. 
Recepţionera le-a luat numele şi, câteva minute mai târziu, 
eram escortaţi spre biroul lui Charles Wallingford. Când am 
intrat, stătea la un birou de mahon din secolul al 
optsprezecelea. Covorul persan de la picioarele lui se decolorase 
exact cât să dea o strălucire dulce nuanţelor de roşu, albastru şi 
auriu din modelul lui. O canapea de piele şi mai multe scaune în 
ton formau un grup în stânga uşii. Pereţii erau lambrisaţi. 
Draperiile înguste, de un albastru închis, mai mult încadrau 
decât acopereau ferestrele. Ca urmare, camera era luminoasă, 
iar frumoasele grădini de afară serveau drept opere de artă vie. 

Era biroul unui om cu un gust desăvârşit. Asta îmi confirma 
impresia pe care mi-o făcuse Wallingford la întrunirea 
acţionarilor de luni. Deşi evident încordat, se comportase cu 
demnitate când îi fuseseră adresate vorbe batjocoritoare. 

Se ridică de la birou şi ne salută cu un zâmbet curtenitor. 

După ce ne-am prezentat, a spus: “Cred că veţi sta mai 


comod acolo”, indicând zona cu canapeaua. Eu m-am aşezat pe 
canapea, iar Don Carter a luat loc lângă mine. Ken şi Wallingford 
s-au aşezat pe câte un scaun. 

Fiind expertul în afaceri al grupului nostru, Don i-a mulţumit 
lui Wallingford că a acceptat să fie intervievat, apoi a început 
să-i pună nişte întrebări destul de dure, inclusiv cum au putut să 
dispară atâţia bani fără ca el şi comitetul director să fie 
avertizaţi în vreun fel. 

După spusele lui Wallingford, totul se rezuma la faptul că, 
după ce Garner Pharmaceuticals se angajase să investească în 
Gen-stone, cei de acolo începuseră să se alarmeze de 
continuele dezamăgiri legate de rezultatele experienţelor în 
desfăşurare. Spencer îşi însuşea de ani de zile beneficiile secţiei 
de produse medicale. Dându-şi seama că AAM nu avea să 
aprobe niciodată vaccinul şi el nu mai putea întârzia 
descoperirea furtului, probabil s-a hotărât să dispară. 

— Evident că soarta a avut şi ea un cuvânt de spus, zise 
Wallingford. În drum spre Puerto Rico, avionul lui Nick s-a 
prăbuşit din cauza furtunii neaşteptate. 

— Domnule Wallingford, credeţi că aţi fost invitat să intraţi 
în companie şi să fiţi preşedintele comitetului director datorită 
priceperii dumneavoastră în investiţii sau a experienţei în 
afaceri ?, întrebă Don. 

— Presupun că Nick m-a invitat din ambele motive. 

— Dacă îmi este permis să spun, domnule, nu toată lumea 
a fost impresionată de felul în care v-aţi gestionat afacerea 
anterioară. Don începu să citească extrase din nişte articole 
apărute în publicaţii de afaceri, care păreau să sugereze că 
Wallingford făcuse o harababură în compania familiei. 

Wallingford ripostă spunând că vânzările de mobilă cu 
amănuntul scădeau în mod constant, problemele de producţie şi 
livrare erau în continuă creştere, şi dacă ar mai fi aşteptat, cu 
siguranţă compania ar fi dat faliment. Arătă spre unul dintre 
articolele pe care le ţinea Don în mână. 

— Pot cita o duzină de alte articole scrise de tipul acela, 
care arată ca un guru, spuse el pe un ton sarcastic. 

Pe Wallingford părea să nu-l tulbure deloc aluzia că 
gestionase prost afacerea familiei. Din cercetările mele aflasem 
că avea patruzeci şi nouă de ani, doi băieţi mari şi era divorţat 
de zece ani. Abia când Carter îl întrebă dacă era adevărat că 


avea relaţii reci cu fiii săi, expresia feţei i se înăspri. 

— Spre marele meu regret au existat unele dificultăţi, 
spuse el. Şi, ca să preîntâmpin orice interpretare greşită, am să 
vă spun motivul acestora. Fiii mei nu voiau să vând compania. 
Erau absolut lipsiţi de realism cu privire la potenţialul ei viitor. 
N-au vrut nici să investesc majoritatea banilor obţinuţi din 
vânzare în această companie. Din păcate, se dovedeşte că, în 
privinţa asta, au avut dreptate. 

Apoi ne povesti cum ajunsese să se asocieze cu Nicholas 
Spencer. 

— Se ştia că eram în căutarea unei oportunităţi bune de 
investiţie. O companie de fuziuni şi achiziţii mi-a sugerat să mă 
gândesc să fac o investiţie modestă în Gen-stone. L-am 
cunoscut pe Nick Spencer şi m-a impresionat profund, o reacţie 
deloc neobişnuită, după cum poate ştiţi. M-a rugat să vorbesc cu 
mai mulţi microbiologi de frunte, toţi cu referinţe impecabile, şi 
toţi mi-au spus că, după părerea lor, era pe drumul cel bun în 
cercetările privind vaccinul care avea să prevină cancerul şi, 
totodată, să limiteze răspândirea celui deja instalat. Mi-am dat 
seama ce ar putea deveni Gen-stone. Apoi Nick m-a întrebat 
dacă aş vrea să mă gândesc să mă alătur lui ca preşedinte al 
comitetului director şi codirector executiv. Eu urma să conduc 
compania, în vreme ce el avea să fie şeful cercetării şi faţa 
publică a companiei. 

— Să aducă şi alţi investitori, sugeră Don. 

Wallingford zâmbi mohorât. 

— Era bun la asta. Modesta mea investiţie s-a transformat 
într-o angajare aproape totală a bunurilor mele. Nick se ducea 
regulat în Italia şi Elveţia. Lăsa să se creadă că cunoştinţele sale 
ştiinţifice rivalizau sau le depăşeau pe cele ale multor specialişti 
în biologia moleculară. 

— Era cât de cât adevărat? întrebă Don. 

Wallingford clătină din cap. 

— Era el deştept, dar nu chiar atât de deştept. 

Cu siguranţă pe mine mă prostise, m-am gândit, amintindu- 
mi de convingerea cu care îmi vorbea de vaccinul pe care îl 
punea la punct. 

Mi-am dat seama încotro bătea Don Carter. Deşi 
Wallingford făcuse o harababură din afacerea familiei, Nick 
Spencer hotărâse că era imaginea perfectă pentru compania sa. 


Arăta şi vorbea ca anglo-saxonul conformist ce era şi putea fi 
uşor manipulat. Următoarea întrebare a lui Don mi-a confirmat 
ipoteza. 

— Domnule Wallingford, nu vi se pare că acest comitet 
director al dumneavoastră e un amestec destul de eterogen? 

— Nu sunt sigur că vă înţeleg. 

— Toţi directorii provin din familii extrem de bogate, dar 
nici unul nu are cu adevărat experienţă în afaceri. 

— Sunt oameni pe care îi cunosc bine şi care fac parte din 
consiliile de conducere ale propriilor lor fundaţii. 

— Ceea ce nu dovedeşte neapărat că au priceperea 
financiară necesară pentru a fi la conducerea unei companii 
precum aceasta. 

— Nicăieri nu veţi găsi un grup de oameni mai inteligenţi şi 
mai onorabili, spuse Wallingford. Tonul lui deveni brusc rece şi 
se înroşi la faţă. 

Cred că era pe punctul de a ne da afară, dar s-a auzit o 
bătaie în uşă şi a intrat doctorul Celtavini. 

Doctorul era un bărbat relativ scund, cu aspect 
conservator, în vârstă de vreo şaptezeci de ani, cu un uşor 
accent italian. El ne-a spus că atunci când acceptase să conducă 
laboratorul Gen-stone crezuse cu tărie că se putea pune la 
punct un vaccin care să prevină cancerul. Iniţial avusese nişte 
rezultate promițătoare la puii de şoareci cu celulele canceroase 
genetice, dar ulterior apăruseră problemele. Nu reuşise să 
multiplice acele prime rezultate. Era nevoie de teste exhaustive 
şi în continuare de multă muncă pentru a se putea trage o 
concluzie certă. 

— Rezultatele de succes vor veni cu timpul, spuse el. Există 
mulţi lucrători în domeniu. 

— Ce părere aveţi despre Nicholas Spencer? întrebă Ken 
Page. 

Celtavini se făcu cenuşiu la faţă. 

— Când am venit la Gen-stone, aveam o reputaţie nepătată 
de patruzeci de ani în domeniul meu. Acum se consideră că sunt 
implicat în prăbuşirea acestei companii. Răspunsul la întrebarea 
dumneavoastră: îl dispreţuiesc pe Nicholas Spencer. 


Când Ken s-a dus cu doctorul Celtavini în laborator, Don şi 
cu mine am şters-o. Don avea întâlnire cu revizorii contabili în 


Manhattan. l-am propus să ne întâlnim mai târziu la birou şi i-am 
spus că aveam de gând să pornesc dimineaţă spre Caspien, 
orăşelul din Connecticut unde crescuse Nicholas Spencer. Am 
căzut de acord că pentru a redacta articolul de pagina întâi cât 
era încă o ştire fierbinte trebuia să ne mişcăm repede. Asta nu 
m-a împiedicat să-mi îndrept maşina spre nord, şi nu spre sud. 
O curiozitate copleşitoare m-a îmboldit să mă duc în Bedford să 
văd cu ochii mei ravagiile incendiului în care era să-şi piardă 
viaţa Lynn. 


7 


Ned remarcase că doctorul Ryan se uitase cam ciudat când 
dăduse peste el în holul spitalului. De data asta îi era frică să se 
întoarcă, însă trebuia s-o facă. Trebuia să intre în rezerva în care 
era pacienta Lynn Spencer. 

Dacă făcea asta, poate că nu va mai vedea întruna faţa lui 
Annie, aşa cum arătase când maşina ardea şi ea nu reuşea să 
iasă. Simţea nevoia să vadă aceeaşi expresie pe faţa lui Lynn 
Spencer. 

Interviul cu sora ei, sau sora vitregă, indiferent ce era, 
fusese difuzat alaltăieri la ştirile de la şase, apoi la cele de la 
unsprezece. “Lynn are dureri mari”, spusese ea. “Fie-ţi milă de 
ea” era ceea ce voia să spună. Nu e vina ei că soţia ta a murit. 
Ea şi soţul ei au vrut doar să vă înşele. Asta-i tot ce au vrut să 
facă. 

Annie. Când reuşea să doarmă, o visa. Uneori erau vise 
frumoase. Se visa în Greenwood Lake, în urmă cu cincisprezece 
ani. Cât timp trăise mama lui, nu se duseseră niciodată acolo. 
Mamei lui nu-i plăcea s-o viziteze cineva. Când a murit, casa a 
devenit a lui, şi Annie a fost încântată. “N-am avut niciodată o 
casă a mea. Am s-o repar şi am s-o fac tare frumoasă. Stai să 
vezi, Ned.” 

Şi chiar o făcuse frumoasă. Era mică, doar patru camere, 
însă de-a lungul anilor Annie economisise destui bani ca să 
cumpere dulapuri noi pentru bucătărie şi să angajeze un 
meseriaş să le pună. Anul următor economisise suficient ca să 
instaleze în baie un scaun de toaletă nou şi o chiuvetă. Il 
convinsese să îndepărteze tapetul vechi şi zugrăviseră împreună 
casa pe dinăuntru şi pe dinafară. Cumpăraseră ferestre de la 


tipul ăla care îşi făcea tot timpul reclamă pe CBS că le vinde 
foarte ieftin. Annie avea grădina ei, grădina ei frumoasă. 

Se tot gândea cum munceau împreună, cum zugrăveau. O 
visa pe Annie cum atârna perdelele şi apoi se dădea înapoi şi ca 
să le privească încântată. 

Îşi amintea cum se duceau acolo cu maşina în fiecare week- 
end, din mai până la sfârşitul lui octombrie. Aveau numai două 
calorifere electrice şi costa prea mult ca să le folosească iarna. 
Annie intenţiona ca atunci când va ieşi la pensie să pună 
încălzire centrală, astfel încât să poată locui acolo tot timpul 
anului. 

El vânduse casa noului lor vecin în octombrie trecut. 
Vecinul voia să-şi mărească proprietatea. Nu primise un preţ 
prea bun pentru casă, dar lui Ned nu-i păsase. El ştia că, 
indiferent cât putea să bage în Gen-stone, banii ăia aveau să-i 
aducă o avere. Nicholas Spencer îi promisese asta când îi 
vorbise despre vaccin. Îl cunoscuse pe Spencer când lucra 
pentru cel care amenaja grădinile pe proprietatea Bedford. 

Nu-i spusese lui Annie că vinde casa. Nu voia ca ea să-l 
convingă să n-o vândă. Apoi, într-o sâmbătă frumoasă de 
februarie, când el era la lucru, ea se hotărâse să dea o fugă 
până în Greenwood Lake. Casa nu mai era. Se întorsese acasă şi 
îl lovise în piept cu pumnii, şi cu toate că el o dusese în Bedford 
să vadă ce conac îi va cumpăra, nu reuşise s-o împace. 

Lui Ned îi părea rău că Nicholas Spencer murise. “Aş vrea 
să-l fi omorât eu însumi. Dacă nu l-aş fi ascultat, Annie ar fi fost 
tot aici, cu mine”, gândea el. 

Seara trecută, când nu putea să doarmă, a avut o viziune. 
Annie îi spunea să se ducă la spital, la doctorul Greene. “Ai 
nevoie de un medicament, Ned”, îi spunea ea. “Doctorul Greene 
o să-ţi dea medicamentul.” 

Dacă îşi făcea programare la doctorul Greene, putea să se 
ducă la spital şi nimănui nu i s-ar fi părut ciudat să îl vadă acolo. 
Avea să afle unde era Lynn Spencer şi să intre în rezerva ei. 
Înainte de-a o omori îi va spune totul despre Annie. 


8 


Nu avusesem de gând să o vizitez pe Lynn în ziua aceea, 
dar după ce am trecut de ruina care fusese casa ei din Bedford, 


mi-am dat seama că eram la doar zece minute depărtare de 
spital. M-am hotărât să mă opresc acolo. Am să fiu sinceră: 
văzusem fotografii ale acelei case frumoase, iar acum, uitându- 
mă la resturile carbonizate, mi-am dat seama dintr-o dată cât de 
norocoasă fusese Lynn că supravieţuise. Mai erau alte două 
maşini în garaj în acea noapte. Dacă pompierul acela n-ar fi 
observat Fiatul roşu pe care îl conducea ea de obicei şi n-ar fi 
întrebat de el, acum Lynn ar fi fost moartă. 

Fusese norocoasă. Mai norocoasă decât bărbatul ei, mi-am 
zis în timp ce intram în parcarea spitalului. Eram sigură că azi n- 
am să dau peste cameramani. În lumea asta care se mişcă în 
viteză, întâlnirea lui Lynn cu moartea era deja o ştire veche. Ea 
redevenea interesantă doar dacă cineva era arestat pentru 
provocarea incendiului sau dacă se descoperea că Lynn însăşi 
fusese părtaşă la furtul de la Gen-stone. 

Mi s-a permis să intru în spital şi am fost îndrumată spre 
ultimul etaj. Când am ieşit din ascensor, mi-am dat seama că 
etajul era rezervat pacienţilor cu bani. Holuri, covoare, iar 
rezerva liberă pe lângă care am trecut rivaliza cu o cameră 
dintr-un hotel de cinci stele. 

Mi-a trecut prin cap că ar fi trebuit să telefonez în prealabil. 
Imaginea pe care o aveam în minte o reprezenta pe Lynn aşa 
cum o văzusem acum două zile, cu tuburi de oxigen în nas, cu 
mâinile şi picioarele bandajate şi patetic recunoscătoare că 
venisem s-o văd. 

Uşa de la rezerva ei era întredeschisă. Când m-am uitat 
înăuntru am ezitat să intru pentru că ea vorbea la telefon. 
Stătea întinsă pe un divan de lângă fereastră. Schimbarea 
petrecută în înfăţişarea ei era spectaculoasă. Tuburile de oxigen 
dispăruseră. Bandajele de pe palmele ei erau mult mai mici. Un 
halat de satin de un verde deschis înlocuise cămaşa de noapte 
dată de spital pe care o purtase marţi. Nu mai avea părul lăsat 
pe spate liber, ci pieptănat într-un coc franțuzesc. Am auzit-o 
spunând: “Şi eu te iubesc”. 

Trebuie că mi-a sesizat prezenţa pentru că s-a întors în 
timp ce închidea celularul. Ce am văzut pe faţa ei? Surprindere? 
Sau, preţ de o clipă, o expresie supărată, chiar alarmată? 

Apoi zâmbetul ei a devenit primitor şi glasul cald. 

— Carley, ce drăguţ din partea ta că ai venit! Tocmai 
vorbeam cu tata. Nu pot să-l conving că n-am nimic. 


M-am dus la ea şi, dându-mi seama că probabil nu trebuia 
să-i ating mâna, am bătut-o uşurel pe umăr, după care m-am 
aşezat pe fotoliul de două persoane din faţa ei. Pe masa de 
lângă ea erau flori, flori erau şi pe comodă şi pe noptieră. Nici 
unul din aranjamente nu era genul pe care îl întâlneşti în holul 
spitalului. Toate trebuie să fi costat mulţi bani. 

Mi-am reproşat sentimentul că şovăiam în faţa ei, de parcă 
aşteptam ca ea să stabilească atmosfera. La prima noastră 
întâlnire din Florida fusese condescendentă. Acum două zile, 
vulnerabilă. Azi? 

— Carley, n-am cuvinte să-ţi mulţumesc pentru felul în care 
ai vorbit despre mine la interviul de alaltăieri, spuse ea. 

— Am spus pur şi simplu că ai noroc că eşti în viaţă şi că ai 
dureri. 

— Tot ce ştiu este că am primit telefoane de la prieteni care 
n-au mai vorbit cu mine după ce au aflat ce a făcut Nick. 

— Ce crezi acum despre soţul tău, Lynn? Era o întrebare pe 
care trebuia să o pun. Mi-am dat seama că pentru întrebarea 
asta venisem aici. 

Lynn a privit pe lângă mine. Gura i s-a strâns. Şi-a 
împreunat mâinile, apoi a icnit şi le-a desfăcut. 

— Totul s-a întâmplat atât de repede, Carley! Prăbuşirea 
avionului. Nu mi-a venit să cred că Nick a murit. Era mai dur ca 
viaţa. Tu l-ai cunoscut şi cred că ai sesizat asta. Am crezut în el. 
L-am considerat un om cu o misiune. Îmi spunea: “Lynn, am să 
înfrâng celula canceroasă, dar acesta e numai începutul. Când 
văd copii care s-au născut surzi sau orbi sau retardaţi şi ştiu cât 
de aproape suntem de prevenirea unor astfel de defecte din 
naştere, înnebunesc că n-am ieşit încă pe piaţă cu vaccinul 
ăsta.” 

Îl întâlnisem pe Nicholas Spencer numai o dată, dar îl 
văzusem de nenumărate ori la televizor, în diverse interviuri. 
Conştient sau inconştient, Lynn prinsese ceva din glasul lui de 
tenor, din acea pasiune plină de forţă care mă impresionase 
profund. 

Ridică din umeri. 

— Acum nu pot decât să mă întreb dacă toată viaţa mea cu 
el a fost o minciună. Oare a pus ochii pe mine şi pe urmă m-a 
luat de soţie pentru că îi ofeream posibilitatea de a cunoaşte 
oameni pe care altfel nu i-ar fi cunoscut? 


— Dar tu cum l-ai cunoscut? 

— A venit la firma de relaţii publice la care lucrez, în urmă 
cu vreo şapte ani. Noi ne ocupăm numai de clienţi super. Voia 
să înceapă să facă publicitate firmei lui ca să se afle despre 
vaccinul la care se lucra. Pe urmă a început să mă invite în oraş. 
Ştiam că semăn cu prima lui soţie. Nu-mi dau seama ce s-a 
întâmplat. Tatăl meu şi-a pierdut banii de pensie pentru că s-a 
încrezut în Nick. Dacă el l-a înşelat în mod deliberat pe tata, ca 
şi pe toţi ceilalţi oameni, bărbatul pe care l-am iubit nici măcar 
n-a existat. Ezită, apoi continuă: 

— Au venit ieri la mine doi membri din consiliul de 
conducere. Cu cât aflu mai mult, cu atât sunt mai convinsă de 
faptul că Nick a fost un escroc de la început până la sfârşit. 

Am hotărât că e cazul să-i spun că voi scrie un articol 
amănunţit despre el pentru Wall Street Weekly. 

— Va fi un articol “zarurile sunt aruncate”, am spus eu. 

— Zarurile au fost aruncate. 

Telefonul de pe noptieră sună. L-am luat şi i l-am dat. 
Ascultă, oftă şi spuse: 

— Da, pot să urce. Îmi dădu receptorul înapoi şi spuse: doi 
tipi de la poliţia din Bedford vor să discute cu mine despre 
incendiu. Nu vreau să te rețin, Carley. 

Mi-ar fi plăcut tare mult să asist la acea întâlnire, dar 
fusesem concediată. Am pus receptorul în furcă, mi-am luat 
poşeta, apoi mi-a venit o idee. 

— Mâine mă duc la Caspien, Lynn. 

— Caspien? 

— Oraşul unde a crescut Nick. Cunoşti pe cineva acolo la 
care mi-ai sugera să mă duc? Adică, a pomenit Nick vreodată de 
nişte prieteni apropiaţi? 

S-a gândit o clipă, apoi a clătinat din cap. 

— Nimeni de care să-mi amintesc. Brusc, s-a uitat pe lângă 
mine şi a icnit. M-am întors să văd ce o speriase. 

În prag stătea un bărbat, cu o mână în interiorul hainei şi cu 
cealaltă în buzunar. Avea un început de chelie, tenul pământiu 
şi pomeţii lăsaţi. M-am întrebat dacă era un pacient. 

S-a uitat lung la noi două, apoi a aruncat o privire pe 
coridor. 

— Scuze. Cred că am greşit etajul. Şi, cu această scuză 
murmurată, a dispărut. 


O clipă mai târziu doi ofiţeri de poliţie în uniformă i-au luat 
locul în prag şi eu am plecat. 


9 


În drum spre casă am auzit la radio că poliţia interoga un 
suspect în incendierea casei din Bedford a lui Nicholas Spencer. 

Spre spaima mea, am auzit că suspectul era bărbatul care 
avusese izbucnirea emoţională la întrunirea acţionarilor de luni 
după-amiază de la Grand Hyatt Hotel din Manhattan. Se numea 
Marty Bikorsky, avea treizeci şi şase de ani, locuia în White 
Plains, New York, şi lucra la o staţie de benzină din Mount Kisco, 
un orăşel învecinat cu Bedford. Fusese tratat marţi după-amiază 
la spitalul St. Ann pentru o arsură la mâna dreaptă. 

Bikorsky a afirmat că în noaptea incendiului lucrase până la 
ora unsprezece, se întâlnise cu nişte prieteni la o bere, iar la 
douăsprezece treizeci era acasă, în pat. Luat la întrebări, a 
recunoscut că la bar făcuse tămbălău în legătură cu conacul 
soţilor Spencer din Bedford şi spusese că pentru doi cenți i-ar da 
foc. 

Soţia lui a confirmat depoziţia privind ora la care ajunsese 
acasă şi se culcase, însă a recunoscut şi că atunci când s-a 
trezit, la trei, el nu era în pat. A mai spus că absenţa lui nu o 
mirase, pentru că el avea insomnie şi, uneori, în timpul nopţii îşi 
punea o haină peste pijama şi ieşea pe veranda din spate să 
fumeze. Ea s-a culcat la loc şi nu s-a mai trezit până la şapte. La 
ora aceea el se afla deja în bucătărie şi era ars la mână. li 
explicase că atinsese flacăra de la aragaz în timp ce spăla 
cacaua vărsată. 

li spusesem anchetatorului de la Procuratura Generală, 
Jason Knowles, că, după părerea mea, Marty Bikorsky nu are 
legătură cu incendiul, că era mai degrabă un om frământat 
decât răzbunător. M-am întrebat dacă îmi pierdeam intuiţia, 
care este esenţială pentru oricare jurnalist. Apoi am hotărât că, 
indiferent cum stăteau lucrurile în ce-l privea pe Bikorsky, eu tot 
aşa simţeam. 

In timp ce conduceam, mi-am dat seama că ceva pâlpâia în 
subconştientul meu - se aprindea şi se stingea. Apoi m-am prins: 
era faţa bărbatului care stătuse scurt timp în uşa rezervei lui 
Lynn. Ştiam că îl mai văzusem. Marţi când mi se luase interviul, 


se afla în faţa spitalului. 

Bietul om, m-am gândit. Arăta înfrânt. M-am întrebat dacă 
avea pe cineva din familie internat în spital. 

In seara aceea am luat cina cu Gwen Harkins la Neary's pe 
East 57th Street. In adolescenţă ea locuia aproape de mine în 
Ridgewood. Am făcut împreună şcoala generală şi liceul. Ea a 
plecat la colegiu în sud, la Georgetown, iar eu am plecat în nord, 
la Boston College, dar am făcut câteva semestre împreună la 
Londra şi Florenţa. Mi-a fost domnişoară de onoare când m-am 
măritat cu javra secolului. Şi tot ea a fost cea care s-a ţinut de 
capul meu să ieşim în oraş după ce copilaşul a murit şi javra a 
întins-o în California. 

Gwen este o roşcată înaltă, zveltă, care de obicei poartă 
tocuri înalte. Sunt sigură că atunci când suntem împreună 
alcătuim o imagine ciudată. Eu sunt singură graţie unei legi care 
spune că ceea ce Dumnezeu a unit statul New York poate 
declara despărţit. Ea a avut doi tipi cu care s-ar fi putut mărita, 
însă nici unul, spune ea, nu a convins-o să stea mereu cu 
celularul lipit de ureche ca să nu rateze apelul lui. Mama ei, ca şi 
a mea, îi spune tot timpul că într-o zi o să-l întâlnească pe Făt- 
Frumos. Gwen e avocat la o companie farmaceutică importantă, 
iar când am sunat-o şi i-am propus să luăm cina la Nearys, 
aveam două motive să vreau s-o văd. 

Primul, desigur, e că întotdeauna ne simţim bine împreună. 
Al doilea e că voiam s-o trag de limbă despre Gen-stone şi cum 
se comentează cele întâmplate de către cei din industria 
farmaceutică. 

Ca de obicei, Neary's era plin ochi. Pentru mulţi, e ca o a 
doua casă. Niciodată nu ştii ce politician sau celebritate poţi 
vedea la una din mesele din colţ. 

Jimmy Neary a venit pentru o clipă la masa noastră. În timp 
ce eu şi Gwen sorbeam vinul roşu, i-am spus de noua mea 
slujbă şi de sarcina primită. A 

— Nick Spencer trecea pe aici din când în când, spuse el. Il 
etichetasem ca fiind un om integru. Asta demonstrează că te 
poţi înşela oricând. Arătă cu capul spre doi bărbaţi care stăteau 
la bar. Tipii ăia au pierdut bani în Gen-stone şi nu-şi pot permite. 
Ambii au copii la colegiu. 

Gwen a comandat o gustare caldă. Eu am ales mâncarea 
mea preferată, un sandviş cu o felie de friptură şi cartofi prăjiţi. 


Ne-am instalat comod şi am început să conversăm. 

— Cina asta o plătesc eu, Gwen. Am nevoie de nişte 
informaţii de la tine. Cum a putut Nick Spencer să aibă parte de 
o publicitate atât de zgomotoasă pentru vaccinul lui dacă era o 
gogoriţă? 

Gwen ridică din umeri. E un avocat bun, ceea ce înseamnă 
că niciodată nu răspunde direct la o întrebare. 

— Carley, progresele bruşte şi remarcabile în domeniul 
medicamentelor noi au loc, practic, în fiecare zi. Compară-le cu 
transportul. Până în secolul al nouăsprezecelea, oamenii 
călătoreau cu căruţa, diligenţa, sau călare. Trenul şi automobilul 
au fost marile invenţii care au făcut ca lumea să se mişte mai 
repede. În secolul douăzeci am avut avioane cu elice, apoi 
avioane cu reacţie, apoi avioane supersonice, şi după aceea 
nave spaţiale. Genul ăsta de accelerare şi progres are loc şi în 
laboratoarele medicale. la  gândeşte-te. Aspirina a fost 
descoperită abia pe la sfârşitul lui 1890. Înainte de asta, 
oamenilor li se lua sânge ca să scape de febră. Pojarul. Vaccinul 
ăsta are doar optzeci de ani şi aproape că a eradicat boala. Nu 
mai departe de acum cincizeci de ani a fost o epidemie de 
poliomielită. Vaccinul Salk şi apoi vaccinul Sabin au avut grijă să 
nu se mai întâmple asta. Şi aş putea continua la infinit. 

— ADN? 

— Exact. Şi nu uita că ADN-ul a revoluţionat sistemul juridic 
şi, totodată, a permis identificarea bolilor ereditare. 

M-am gândit la deţinuţii care scăpaseră de la moarte 
pentru că ADN-ul lor dovedise că nu ei comiseseră crima. 

Gwen continua să fie în priză. 

— Aminteşte-ţi de cărţile alea în care un copil a fost răpit, şi 
apoi, treizeci de ani mai târziu, apare la uşă un adult şi spune: 
“Am venit, mamă”. Astăzi nu mai contează dacă cineva 
seamănă sau nu cu altcineva. Probele ADN au cuvântul 
hotărâtor. 

A sosit mâncarea noastră. Gwen a luat de două ori din 
farfurie, apoi a continuat: 

— Carley, nu ştiu dacă Nick Spencer a fost un şarlatan sau 
un geniu. Am înţeles că unele dintre primele rezultate ale 
vaccinului său anticancer, apărute în revistele medicale, păreau 
foarte încurajatoare. Dar, să recunoaştem, rezultatele nu s-au 
putut verifica. Apoi, fireşte, Spencer dispare şi se dovedeşte că 


a furat compania. 

— L-ai întâlnit vreodată? 

— Într-un grup mare la câteva seminare medicale. Un tip 
impresionant, dar ştii ceva? Aflând cât a furat de la oameni care 
nu îşi pot permite să piardă şi, chiar mai rău, cum a spulberat 
speranţele celor care au crezut cu disperare în vaccinul atât de 
mediatizat, nu simt nici un pic de milă pentru el. In ceea ce mă 
priveşte, a primit ce merita. 


10 


Connecticut este un stat frumos. Verii tatălui meu trăiau 
acolo când eram copil. Pe atunci mergeam în vizită la ei şi 
credeam că tot statul e ca Darien. Însă ca oricare alt stat, 
Connecticut are orăşelele lui modeste în care trăieşte clasa 
muncitoare. A doua zi dimineaţă, când am ajuns în Caspien, am 
constatat că era un cătun aflat la o distanţă de zece mile de 
Bridgeport. 

Călătoria a durat mai puţin de o oră şi jumătate. Am ieşit 
din garaj la nouă, iar la zece şi douăzeci treceam pe lângă placa 
cu “Bine aţi venit în Caspien”. Pe lemn era sculptată imaginea 
unui soldat din timpul revoluţiei, ţinând o muschetă. 

Am pornit-o în sus şi în jos pe străzi ca să simt pulsul 
locului. Majoritatea caselor păreau să fi fost clădite pe la mijlocul 
anilor '50. Multe dintre ele fuseseră extinse, semn că altă 
generaţie luase locul stăpânilor iniţiali, veteranii celui de al 
doilea război mondial. În şoproane sau rezemate lângă uşile 
laterale, se vedeau biciclete şi skate board-uri. Mare parte din 
maşinile parcate pe alei sau pe străzi erau SUV-uri sau berline 
spaţioase. Aproape toate casele erau bine întreţinute. 
Pretutindeni unde locuiesc oameni, există o zonă cu case mai 
mari, dar în Caspien nu vedeai imitații de conace. De bună 
seamă că atunci când oamenilor a început să le meargă foarte 
bine, au pus afişul “de vânzare” şi s-au mutat într-o zonă mai cu 
pretenţii din apropiere, precum Greenwick, Westport sau Darien. 

Am condus încet pe Main Street, centrul localităţii. Lung de 
patru cvartale, acesta avea obişnuitul amestec de localuri de 
afaceri specifice unui mic orăşel - un magazin cu articole de 
menaj, unul de mobilă, un oficiu poştal, un salon de coafură, o 
pizzerie, câteva restaurante, o agenţie de asigurări. 


Am trecut prin două intersecţii. Pe Elm Street am văzut un 
salon de servicii funerare şi un complex comercial care includea 
un supermarket, o spălătorie ecologică, un magazin de băuturi 
şi un cinematograf. Pe Hickory Street am găsit o braserie şi, 
alături de ea, o clădire cu două niveluri cu o firmă pe care scria 
JURNALUL ORAŞULUI CASPIEN. 

Pe harta mea, casa familiei Spencer era situată pe Winslow 
Terrace 71, un bulevard care se desprindea la capătul lui Main 
Street. La acea adresă am găsit o casă spațioasă cu verandă, 
genul de casă de la începutul secolului, asemeni celei în care 
crescusem şi eu. Afară era o placă pe care scria PHILIP 
BRODERICK, Medic. M-am întrebat dacă doctorul Broderick 
locuia la etaj, în locul familiei Spencer. 

Într-un interviu, Nicholas Spencer oferise un tablou 
strălucitor al copilăriei sale: “Nu-l puteam deranja pe tata când 
avea pacienţi, însă simplul fapt că-l ştiam acolo la parter, la un 
minut depărtare, mă făcea să mă simt grozav”. 

Aveam de gând să-i fac o vizită doctorului Philip Broderick, 
dar ceva mai târziu. M-am întors la clădirea care adăpostea 
Jurnalul oraşului Caspien, am parcat în faţă şi am intrat. 

Femeia solidă de la recepţie era atât de absorbită de 
Internet încât a tresărit când s-a deschis uşa. Imediat, însă, 
expresia feţei ei a devenit plăcută. Mi-a spus un “bună 
dimineaţa” voios şi m-a întrebat cu ce putea să mă ajute. 
Ochelarii mari, fără ramă, îi măreau ochii de un albastru deschis. 

Hotărâsem ca, în loc să mă prezint ca reporter la Wall 
Street Weekly, să solicit pur şi simplu numerele de dată recentă 
ale ziarului. Avionul lui Spencer se prăbuşise cu aproape trei 
săptămâni în urmă. Scandalul legat de banii care lipseau şi de 
vaccin era acum vechi de două săptămâni. Bănuiam că ziarul 
local scrisese în amănunt despre ambele subiecte. 

Femeia avea o uimitoare lipsă de curiozitate faţă de ce mă 
adusese acolo. A dispărut pe hol şi s-a întors cu exemplare din 
ediţiile săptămânilor trecute. Am plătit trei dolari pe ele, le-am 
pus sub braţ şi m-am îndreptat spre braseria de alături. Micul 
meu dejun constase într-o jumătate de brioşă englezească şi o 
ceaşcă de cafea instant. Am hotărât că o baghetă şi o cafea 
fiartă ar fi o masă excelentă pentru ora unsprezece. 

Braseria era mică şi intimă, unul din acele locuri cu draperii 
roşii cu carouri şi farfurii pictate cu găini şi puişori, atârnate pe 


peretele din spatele tejghelei. Doi bărbaţi de vreo şaptezeci de 
ani tocmai se ridicau să plece. Chelneriţa, o mână de om, dar 
plină de energie, strângea ceştile goale din faţa lor. 

Când am intrat, a ridicat privirea. 

— Stai unde vrei, spuse ea zâmbind. La est, la vest, la nord 
sau la sud. 

Pe ecusonul ei scria “Spune-mi Milly”. Am apreciat că era 
cam de vârsta mamei mele, dar, spre deosebire de ea, avea 
părul de un roşu aprins. 

Am ales masa rotunjită din colţ, unde puteam să întind 
ziarele. N-am apucat să mă aşez, că Milly era deja lângă mine, 
cu carnetul de comenzi în mână. Câteva clipe mai târziu cafeaua 
şi bagheta se aflau în faţa mea. 

Avionul lui Spencer se prăbuşise pe 4 aprilie. Cel mai vechi 
ziar cumpărat de mine purta data de 9 aprilie. Pe prima pagină 
era o fotografie de-a lui. 

Articolul era o odă în memoria unui băiat dintr-un orăşel, 
care ajunsese departe. Fotografia era recentă. Fusese făcută în 
ziua în care Spencer primise titlul de cetăţean de onoare al 
oraşului. La vremea decernării premiului, îi mai rămăseseră 
patruzeci şi şapte de zile de trăit pe planeta asta. M-am întrebat 
deseori dacă oamenii simt că le expiră timpul. Cred că tata a 
simţit. În dimineaţa aceea, din urmă cu opt ani, a plecat să se 
plimbe, însă mama mi-a spus că la uşă a ezitat, apoi s-a întors şi 
a sărutat-o pe creştet. Trei străzi mai încolo a făcut atac de 
cord. Doctorul a spus că a murit înainte să atingă pământul. 

În fotografia asta Nicholas Spencer zâmbea, dar ochii lui 
păreau gânditori, chiar îngrijoraţi. 

Primele patru pagini îi erau consacrate în întregime. Erau 
poze cu el la vârsta de opt ani când juca în Divizia Mică. Fusese 
aruncător în echipa de base-ball Caspien Tigers. Altă poză îl 
înfăţişa la vârsta de zece ani, alături de tatăl lui, în laboratorul 
din casa familiei. În liceu fusese în echipa de înot - în fotografia 
aia apărea ţinând un trofeu. Altă fotografie îl reprezenta într-un 
costum shakespearean, ţinând ceva ce semăna cu un Oscar - 
fusese ales ca cel mai bun actor într-un rol principal. 

Fotografia în care apărea alături de prima sa soţie în ziua 
nunţii lor, în urmă cu doisprezece ani, m-a făcut să icnesc. Janet 
Barlowe Spencer din Greenwich fusese o blondă suplă cu 
trăsături delicate. Ar fi o exagerare să spun că era dublura lui 


Lynn, dar nu încape îndoială că asemănarea era foarte mare. M- 
am întrebat dacă asemănarea dintre ele avusese vreo legătură 
cu căsătoria lui cu Lynn. 

Ziarul mai cuprindea omagii din partea unor localnici 
printre care un avocat care spunea că fuseseră cei mai buni 
prieteni în liceu, un profesor care îi ridica în slăvi setea de 
cunoaştere şi o vecină care spunea că el se oferea mereu să-i 
facă comisioane. Mi-am scos carnetul şi am notat numele. 
Bănuiam că am să le găsesc adresele în cartea de telefon, dacă 
mă hotăram să-i contactez. 

Numărul din săptămâna următoare scria că vaccinul Gen- 
stone despre care compania lui Spencer afirmase că va vindeca 
boala canceroasă s-a dovedit a fi un eşec. Articolul nota că 
celălalt director executiv al lui Gen-stone admisese că poate se 
grăbiseră atunci când dăduseră publicităţii primele succese ale 
vaccinului. Fotografia lui Nick Spencer, care însoțea articolul, 
părea că fusese pusă la dispoziţie de companie. 

Ziarul apărut în urmă cu cinci zile avea aceeaşi fotografie a 
lui Spencer, dar purta un titlu diferit: “Spencer acuzat de furt de 
milioane”. În articol se folosea cuvântul “presupus”, însă într-un 
editorial se sugera că premiul pe care ar fi trebuit să i-l ofere 
oraşul era încă un Oscar pentru cel mai bun actor şi nu cel de 
“Cetăţean de onoare”. 

“Spune-mi Milly” mi-a oferit încă o cafea. Am acceptat-o şi 
am văzut că ochii îi sticleau de curiozitate la vederea fotografiei 
lui Spencer. 

— L-ai cunoscut pe Nicholas Spencer? am întrebat-o. 

A clătinat din cap. 

— Nu. Când am venit în oraş acum douăzeci de ani el 
plecase deja. Dar trebuie să-ţi spun că atunci când au apărut 
articolele despre faptul că şi-a escrocat compania şi că vaccinul 
nu e bun de nimic numeroşi oameni de pe aici au fost tare 
nefericiţi. Mulţi au cumpărat acţiuni de la compania lui după ce 
a primit medalia. În discursul său a spus că s-ar putea să fie cea 
mai mare descoperire de la vaccinul poliomielitei încoace. 

Afirmațiile lui deveniseră mai arogante. “Ai vrut să mai 
prinzi în laţ un mănunchi de fraieri înainte să dispari?”, mi-am 
ZIS. 

— La dineul ăla a fost mare înghesuială, continuă Milly. 
Fotografia lui Spencer apăruse pe copertele a două reviste 


naţionale. Oamenii voiau să-l vadă de aproape. El era singura 
celebritate pe care a dat-o vreodată oraşul ăsta. Fireşte, a fost şi 
o strângere de fonduri. Am auzit că, după discursul lui, comitetul 
de directori al spitalului a cumpărat o mulţime de acţiuni la Gen- 
stone. Acum toţi sunt supăraţi pe cei care au inventat premiul şi 
l-au adus pe Spencer aici. Nu mai pot continua construcţia unei 
noi aripi a spitalului, destinată copiilor. 

Îşi puse în şold mâna stingă - în dreapta ţinea cafetiera. 

— Dă-mi voie să-ţi spun că, în oraşul ăsta, numele de 
Spencer înseamnă mocirlă. Dar, Dumnezeu să-l odihnească, 
adăugă ea cu reţinere, apoi se uită la mine. De ce te interesează 
atât de mult Spencer? Eşti cumva reporter? 

— Da, sunt, am recunoscut. 

— Nu eşti prima care se interesează de el pe aici. A venit şi 
cineva de la FBI şi a întrebat cine sunt prietenii lui. l-am spus că 
nu i-a rămas nici unul. 

Am achitat nota de plată şi i-am dat lui Milly cartea mea de 
vizită, spunându-i: “În caz că vrei să iei legătura cu mine”. M-am 
întors la maşină şi am pornit spre Winslow Terrace 71. 


11 


Uneori am noroc. Doctorul Philip Broderick nu avea 
program la cabinet joi după-amiază. Când am sosit era 
douăsprezece fără un sfert şi ultimul lui pacient pleca. l-am dat 
secretarei una din noile mele cărţi de vizită cu Wall Street 
Weekly. A şovăit, apoi m-a rugat să aştept până vorbeşte cu 
doctorul. Asta am şi făcut. 

Când s-a întors, mi-a spus: 

— Domnul doctor vă poate primi. 

Părea surprinsă şi, sincer vorbind, şi eu eram. Teoria mea, 
elaborată pe baza experienţei acumulate în perioada în care am 
scris articole biografice, spune că unii oameni au totuşi o 
politeţe înnăscută şi consideră că, dacă te-ai deranjat să vii la ei, 
meriţi să fii tolerat, dacă nu primit cu braţele deschise. Tot 
conform teoriei, alţi oameni se tem că dacă te refuză în pragul 
uşii lor ai putea să scrii ceva negativ despre ei. 

Oricum, indiferent de motivele acestui doctor, eram pe cale 
să ne întâlnim. Probabil că mi-a auzit paşii pentru că s-a ridicat 
de la birou când am intrat în cabinet. Era un bărbat înalt şi 


suplu, de vreo cincizeci şi cinci de ani, cu o claie de păr cărunt. 
M-a întâmpinat politicos, dar practic. 

— Domnişoară DeCarlo, am să încep prin a fi foarte sincer. 
Am acceptat să stau de vorbă cu dumneavoastră doar pentru că 
citesc şi respect revista pe care o reprezentaţi. Totuşi, trebuie 
să înţelegeţi că nu sunteţi primul şi nici al cincilea sau al zecelea 
reporter care sună sau trece pe aici. 

M-am întrebat câte articole aveau să apară despre Nicholas 
Spencer. Speram ca aportul meu la articolul nostru să aducă cel 
puţin ceva nou sau demn de o ştire. l-am mulţumit repede 
doctorului că m-a primit fără să mă anunţ dinainte, m-am aşezat 
pe scaunul pe care mi l-a arătat şi am trecut la atac. 

— Domnule doctor Broderick, dacă citiţi în mod regulat 
revista noastră ştiţi că politica editorială prevede prezentarea 
adevărului, fără notă de senzaţional, aşa cum sunt faptele 
dezvăluite. Asta intenţionez să fac eu pentru revistă, dar şi din 
interes personal. Acum trei ani, mama mea s-a recăsătorit. Sora 
mea vitregă, pe care o cunosc foarte puţin, este soţia lui 
Nicholas Spencer. Se află la spital în urma rănilor suferite după 
ce casei sale i s-a dat foc în mod intenţionat acum câteva nopţi. 
Ea nu ştie ce să creadă despre soţul ei, dar vrea şi are nevoie să 
ştie adevărul. Orice ajutor pe care îl puteţi da va fi foarte 
apreciat. 

— Am citit despre incendiu. 

Am detectat nota de compătimire pe care o voiam de la el» 
în timp ce mă condamnam că jucam cartea aceea. 

— L-aţi cunoscut pe Nicholas Spencer? 

— L-am cunoscut pe tatăl lui, doctorul Edward Spencer. Mi- 
a fost prieten. Împărtăşeam interesul lui pentru microbiologic şi 
deseori veneam aici să asist la experienţele lui. Pentru mine era 
un hobby fascinant. Nicholas Spencer absolvise deja colegiul şi 
se mutase în New York când m-am stabilit eu aici. 

— Când l-aţi văzut ultima oară pe Nicholas Spencer? 

— Pe 16 februarie, a doua zi după strângerea de fonduri. 

— A rămas în oraş peste noapte? 

— Nu, s-a întors în dimineaţa de după strângerea de 
fonduri. Nu mă aşteptam să îl văd. Să vă explic. Asta e casa în 
care a crescut, dar presupun că ştiţi asta. 

— Da, ştiu. 

— Tatăl lui Nick a murit subit acum doisprezece ani în urma 


unui atac de cord, chiar când s-a însurat Nick. M-am oferit 
imediat să cumpăr casa. Soţiei mele i-a plăcut, iar eu depăşisem 
faza primului cabinet La vremea aceea aveam de gând să 
păstrez laboratorul şi să mă joc cu unele dintre primele 
experienţe ale doctorului Spencer, care, hotărâse el, nu duceau 
nicăieri. L-am întrebat pe Nick dacă vrea să mă lase să copiez 
acele însemnări. Mi le-a lăsat A luat în schimb toate dosarele 
întocmite mai târziu de tatăl său, considerând că deţineau 
informaţii promițătoare în munca de cercetare. Probabil ştiţi că 
mama lui a murit de tânără de cancer. Ei bine, scopul vieţii 
tatălui său a fost să găsească un leac pentru această boală. 

Mi-am amintit de încordarea de pe faţa lui Nick Spencer 
când mi-a vorbit despre asta. 

— Aţi folosit însemnările doctorului Spencer? am întrebat. 

— Nu chiar. Broderick dădu din umeri. Eram mereu prea 
ocupat, iar pe urmă mi-a trebuit spaţiul pe care îl ocupa 
laboratorul ca să fac încă două camere de consultaţii. Am dus în 
pod însemnările, pentru cazul în care Spencer ar fi venit 
vreodată după ele. Nu a făcut-o, până în ziua de după 
strângerea de fonduri. 

— Asta a fost cu o lună şi jumătate înainte să moară! De ce 
credeţi că s-a întors atunci după ele? 

Broderick ezită. 

— Nu a dat nici o explicaţie, aşa că nu pot fi sigur. Părea 
neliniştit. Încordat ar fi cuvântul mai potrivit, cred. L-am 
informat că făcuse drumul degeaba, iar el m-a întrebat ce voiam 
să spun. 

— Ce voiaţi să spuneţi? 

— Toamna trecută a venit cineva de la compania lui după 
însemnări şi, bineînţeles, i le-am dat. 

— Cum a reacţionat Nick când i-aţi spus asta? 

— M-a întrebat dacă puteam să-i dau numele sau să descriu 
persoana care a fost aici. Nu mi-am amintit numele bărbatului, 
însă i l-am descris. Era bine îmbrăcat, avea părul castaniu- 
roşcat, era de înălţime medie şi în jur de patruzeci de ani. 

— Nick l-a recunoscut? 

— Nu sunt sigur, dar a fost vizibil supărat. Apoi a spus: N- 
am chiar atât de mult timp cât credeam”, şi a plecat. 

— Ştiţi dacă a mai vizitat pe cineva din oraş? 

— Presupun că da. O oră mai târziu, când eram în drum 


spre spital, a trecut pe lângă mine cu maşina. 


Avusesem de gând ca următoare mea oprire să fie la liceul 
pe care îl urmase Nick, să aflu ce fel de puşti fusese, dar după 
ce am stat de vorbă cu doctorul Broderick, m-am răzgândit. 
Intenţionam să mă duc direct la Gen-stone, să-l găsesc pe tipul 
cu părul castaniu-roşcat şi să-i pun câteva întrebări. 

Asta dacă lucra pentru Gen-stone, lucru de care, nu ştiu de 
ce, mă cam îndoiam. 


12 


După ce părăsi spitalul, Ned se duse acasă şi se întinse pe 
canapea. Işi dăduse toată silinţa, dar nu îşi ţinuse promisiunea 
faţă de Annie. Avea benzină într-un borcan şi un fitil lung într-un 
buzunar, iar în celălalt o brichetă. Încă un minut şi ar fi putut să- 
i facă acelei rezerve ce îi făcuse conacului. 

Auzise clicul uşii ascensorului şi îi văzuse pe poliţaii din 
Bedford. Il cunoşteau. Nu erau destul de aproape ca să-i vadă 
faţa, dar nu voia ca ei să înceapă să se întrebe ce căuta în spital 
acum că Annie era moartă. 

Bineînţeles că ar fi putut să le spună că se afla acolo pentru 
că avea programare la doctorul Greene. Şi nici n-ar fi minţit. 
Doctorul Greene fusese ocupat, dar îl prinsese în pauza de 
prânz. Era un om de treabă, chiar dacă fusese de acord cu Annie 
că ar fi trebuit să discute cu ea despre vânzarea casei din 
Greenwood Lake. 

Nu-i mărturisise doctorului Greene că era supărat. Îi 
spusese doar: “Mi-e dor de Annie. O iubesc”. 

Doctorul Greene nu ştia adevăratul motiv al morţii lui 
Annie, nu ştia că ea ieşise în fugă din casă, se urcase în 
automobil şi fusese lovită de o maşină de gunoi, toate astea din 
cauză că era foarte supărată pe el pentru acţiunile de la Gen- 
stone. Doctorul nu ştia că Ned lucrase pentru cel care se 
ocupase de grădinile conacului Bedford care arsese, şi de asta 
cunoştea terenul. 

Doctorul Greene îi dăduse calmante şi nişte somnifere. Ned 
luă două somnifere imediat ce ajunse acasă şi adormi pe 
canapea. Nu se trezi decât după paisprezece ore, adică abia joi 
dimineaţa la ora unsprezece. 


La acea oră proprietăreasa lui, doamna Morgan, sună la 
uşă. În urmă cu douăzeci de ani, când el şi Annie se mutaseră 
acolo, casa aparţinea mamei ei, doamna Morgan o preluase anul 
trecut. 

Ned n-o plăcea. Era o femeie masivă, cu o faţă de om pus 
pe ceartă. Îi deschise şi rămase în prag, blocând intrarea. 
Femeia încerca să se uite pe lângă el, căutând nod în papură. 

Când vorbi, glasul ei nu avea obişnuitul ton aspru, puternic. 

— Ned, credeam că la ora asta eşti deja la muncă. 

El nu-i răspunse. Nu era treaba ei că fusese din nou 
concediat. 

— Ştii ce rău îmi pare de Annie. 

— Mada. Sigur. Era atât de ameţit de efectul somniferelor 
încât îi era greu să şi bombăne. 

— Ned, a apărut o problemă. Tonul compătimitor dispăru. 
Contractul de închiriere expiră pe întâi iunie. Fiul meu se însoară 
şi are nevoie de apartamentul tău. Îmi pare rău, dar ştii cum e. 
Dar, în amintirea lui Armie, poţi să stai gratis aici toată luna mai. 


O oră mai târziu, făcu un drum la Greenwood Lake. Câţiva 
dintre vechii lor vecini erau afară şi lucrau la peluze. Se opri în 
faţa proprietăţii unde fusese casa lor. Acum era o peluză. 
Bătrâna doamnă Schafley, vecina lor din dreapta, tăia în curte 
crengile mimozelor. Ridică ochii, îl văzu şi îl invită la o ceaşcă de 
ceai. Îl servi cu prăjitură de casă, cu cafea, ba chiar îşi aminti că 
lui îi plăcea ceaiul cu mult zahăr. Apoi se aşeză vizavi de el. 

— Arăţi groaznic, Ned, spuse ea. Lui Annie nu i-ar fi plăcut 
să te vadă atât de neîngrijit. Ea avea mereu grijă să arăţi bine. 

— Trebuie să mă mut, spuse el. Proprietăreasa vrea 
apartamentul pentru fiul ei. 

— Unde ai să te duci, Ned? 

— Nu ştiu. Încă luptându-se cu toropeala produsă de 
somnifere, lui Ned îi veni o idee. Doamnă Schafley, mi-aţi putea 
închiria pentru un timp dormitorul dumneavoastră liber până 
găsesc ceva? 

Văzu refuzul instantaneu din ochii ei. 

— De dragul lui Annie, adăugă el. Ştia că doamna Schafley 
o iubise pe Annie. Femeia clătină din cap. 

— N-ar merge, Ned. Nu eşti cea mai ordonată persoană. 
Annie strângea mereu după tine. Casa asta e mică şi n-am sfârşi 


prieteni buni. 

— Credeam că vă plac. Ned simţi mânia urcându-i în gât. 

— Te plac, spuse ea pe un ton liniştitor, dar nu-i acelaşi 
lucru când trăieşti în casă cu cineva. Se uită pe fereastră. Oh, 
uite-l pe Harry Harnik. Alergă la uşă şi îl strigă. A venit Ned în 
vizită, urlă ea. 

Harry Harnik era vecinul care se oferise să le cumpere casa 
pentru că voia să aibă o curte mai mare. Dacă Harry n-ar fi făcut 
oferta aia, el n-ar fi vândut casa şi n-ar fi băgat banii în 
nenorocita aia de companie. Acum Annie nu mai era, casa nu 
mai exista, iar proprietăreasa voia să-l azvârle afară. Doamna 
Schafley, care întotdeauna se purta foarte frumos când era 
Annie prin preajmă, nu voia nici măcar să-i închirieze o cameră. 

Harry Harnik intră în casă, afişând un zâmbet compătimitor. 

— Ned, am auzit despre Annie târziu. Îmi pare rău. Era o 
persoană minunată. 

— Minunată, aprobă doamna Schafley. 

Oferta lui Harnik de a cumpăra casa fusese primul pas către 
moartea lui Annie. Doamna Schafley îl chemase acum aici 
pentru că nu voia să fie singură cu el. “Îi este frică de mine”, se 
gândi Ned. Chiar şi Harnik se uita ciudat la el. “Şi lui îi este frică 
de mine”, hotărî Ned. 

Proprietăreasa, cu tot aerul ei bătăios, se oferise să-l lase 
să stea gratis în apartament o lună, pentru că şi ei îi era frică de 
el. Fiul ei nu avea să se mute niciodată la ea, nu se înțelegeau. 
“Vrea doar să scape de mine”, îşi spuse Ned. 

Lynn Spencer se temuse de el când îl văzuse în uşa 
rezervei ei din spital. Sora ei, cucoana DeCarlo, evitase să-l 
privească atunci când dăduse interviul şi ieri abia dacă se 
deranjase să întoarcă capul să-l vadă. Va avea grijă să schimbe 
asta. O va face să-i fie frică de el. 

Toată mânia şi durerea pe care le acumulase începeau să 
se transforme într-un sentiment de putere, ca atunci când era 
copil şi trăgea cu praştia în vrăbiile din copaci. Harnik, Schafley, 
Lynn Spencer, sora ei - toţi erau nişte vrăbii. Aşa trebuia să-i 
trateze, exact ca pe vrăbiile alea. 

Pe urmă putea să plece în timp ce ei zăceau sângerând, 
exact cum lăsase vrăbiile alea, când era copil. 

Care era cântecul pe care obişnuia să-l cânte în maşină? 
“Vom merge la vânătoare.” Asta era. 


Începu să râdă. 

Harry Harnik şi doamna Schafley se uitau lung la el. 
Doamna Schafley spuse: 

— Ned, îţi mai iei doctoria de când a murit Annie? “Nu-i 
face să intre la bănuieli.” Reuşi să se oprească din râs. 

— Oh, da, spuse el. Annie ar fi vrut s-o iau. Râdeam doar 
pentru că mi-am adus aminte ce tare te-ai supărat în ziua când 
am adus acasă maşina aia veche pe care urma s-o repar, Harry. 

— Erau două maşini vechi, Ned. Din cauza lor, strada arăta 
ca un maidan. Annie te-a determinat să scapi de ele. 

— Ţin minte. De asta ai cumpărat casa, fiindcă nu voiai să 
mă mai vezi aducând maşini vechi pe care îmi plăcea să le 
repar. De asta când nevasta ta a vrut să-i dea telefon lui Annie 
ca să se asigure că ea era de acord ca voi să cumpăraţi 
proprietatea, n-ai lăsat-o să telefoneze. Şi, doamnă Schafley, 
ştiaţi că Annie va fi distrusă dacă rămâne fără casă. Nici 
dumneavoastră nu i-aţi dat telefon. N-aţi ajutat-o să-şi salveze 
casa pentru că voiaţi să plec de aici. 

Pe feţele amândurora se citea vinovăția. Poate că o iubiseră 
pe Annie, dar nu suficient ca să nu fi conspirat să-i ia casa. 

“Nu le arăta ce simţi cu adevărat. Nu te trăda.” 

— Plec, spuse el. Dar m-am gândit că trebuie să vă arăt că 
ştiu ce aţi pus amândoi la cale şi sper să ardeţi în focul iadului 
pentru asta. 

Le întoarse spatele, ieşi din casă şi o luă pe potecă înspre 
maşină. Chiar când deschidea portiera, zări o lalea aproape de 
locul în care fusese aleea îngustă ce ducea la casa lor. 

Alergă până acolo, culese laleaua şi o ridică spre cer. Era 
promisiunea lui în faţa lui Annie că avea s-o răzbune. Lynn 
Spencer, Carley DeCarlo, proprietăreasa lui, doamna Morgan, 
Harry Harnik, doamna Schafley. Dar nevasta lui Harnik, Bess? Se 
sui în maşină şi plecă. Pe drum se mai gândi şi o adăugă pe listă 
şi pe Bess Harnik. Nu o sunase pe Annie ca s-o avertizeze de 
iminenta vânzare a casei. Nici ea nu merita să trăiască. 


13 
Nu eram sigură dacă făceam bine încâlcind teritoriul lui Ken 


Page când am ajuns la sediul Gen-stone din Pleasantville, dar 
ceva îmi spunea că trebuie să fac asta imediat. In timp ce 


mergeam pe l-95 de la Connecticut spre Westchester, m-am tot 
gândit la posibilitatea ca cel care venise să ia însemnările 
doctorului Spencer să fi fost de la o firmă de investigaţii, poate 
chiar de la cea angajată de companie. 

In discursul său de la întrunirea acţionarilor, Charles 
Wallingford afirmase, sau cel puţin insinuase, că banii care 
lipseau şi problema cu vaccinul erau lucruri absolut neaşteptate, 
şocante. Totuşi, cu luni înainte ca avionul lui Spencer să se 
prăbuşească, cineva adunase însemnările alea vechi. De ce? 

“N-am chiar atât de mult timp cât credeam.” Asta i-a spus 
Nick Spencer doctorului Broderick. Nu avea destul timp pentru 
ce? Ca să-şi acopere urmele? Ca să-şi asigure un viitor undeva 
sub un nume nou, poate cu o nouă faţă, şi cu milioane de dolari? 
Sau exista un cu totul alt motiv? Şi de ce mintea mea se tot 
întorcea la această posibilitate? 


De data asta, când am ajuns la sediul companiei, am 
întrebat de doctorul Celtavini şi am pretins că era vorba de ceva 
urgent. Secretara lui m-a rugat să aştept. A trecut un minut şi 
jumătate până să-mi spună că doctorul era ocupat, însă avea să 
mă primească asistenta lui, doctorul Kendall. 

Clădirea laboratorului era în spatele sediului biroului 
executiv şi la ea se ajungea printr-un coridor lung. Un paznic mi- 
a cercetat poşeta şi m-a pus să trec printr-un detector de 
metale. Am aşteptat în zona de primire până a venit doctor 
Kendall după mine. 

Era o femeie cu aspect sobru, între treizeci şi cinci şi 
patruzeci de ani, cu părul drept, negru şi o bărbie voluntară. 

M-a dus în biroul ei. 

— L-am cunoscut ieri pe doctorul Page de la revista 
dumneavoastră, spuse ea. A petrecut mult timp cu doctorul 
Celtavini şi cu mine. Credeam că am reuşit să-i răspundem la 
toate întrebările. 

— Există o întrebare pe care n-ar fi putut să o pună Ken 
Page pentru că e legată de ceva ce tocmai am aflat azi 
dimineaţă. Am înţeles că interesul iniţial al lui Nicholas Spencer 
pentru vaccin a fost declanşat de cercetările tatălui său în 
laboratorul de acasă. 

Ea dădu din cap. 

— Aşa mi s-a spus şi mie. 


— Primele însemnări ale doctorului Spencer erau păstrate 
pentru Nick Spencer de către cel care a cumpărat casa lui din 
Caspien, Connecticut Cineva care a pretins că e de la Gen-stone 
s-a adus acolo toamna trecută şi le-a luat. 

— De ce spuneţi “a pretins că e de ia Gen-stone”? 

M-am întors. Doctorul Celtavini era în uşă. 

— Spun asta pentru că Nick Spencer s-a dus personal să ia 
acele însemnări şi, conform spuselor doctorului Broderick, care 
le păstra, a fost vizibil supărat când a auzit că au dispărut. Era 
greu de judecat reacţia de pe faţa doctorului Celtavini. Surpriză? 
îngrijorare? Sau ceva care semăna mai mult cu tristeţea? Aş fi 
dat orice să-i pot citi gândurile. 

— Cunoaşteţi numele persoanei care a luat însemnările? 
întrebă doctorul Kendall. 

— Doctorul Broderick nu-i mai ţinea minte numele. L-a 
descris ca fiind un bărbat bine îmbrăcat, cu părul castaniu- 
roşcat, în vârstă de vreo patruzeci de ani. 

Se uitară unul la altul. Doctorul Celtavini clătină din cap. 

— Nu cunosc o persoană care să aibă legătură cu 
laboratorul. Poate că secretara lui Nick Spencer, Vivian Powers, 
v-ar putea ajuta. 

Aveam o duzină de întrebări pe care aş fi vrut să i le pun 
doctorului Celtavini. Instinctul îmi spunea că omul se lupta cu el 
însuşi. leri spusese că îl dispreţuia pe Nick Spencer nu numai din 
cauza duplicităţii lui, ci şi pentru că propria-i reputaţie fusese 
terfelită. Nu mă îndoiam că era sincer în privinţa asta, însă 
simţeam că în mintea lui se mai petrecea ceva. Celtavini i se 
adresă asistentei lui: 

— Laura, dacă am fi trimis noi după însemnări, probabil că 
am fi apelat la oamenii noştri de la corespondenţă, ce zici? 

— Cred că da, domnule doctor. 

— Şi eu cred. Domnişoară DeCarlo, aveţi numărul docto- 
rului Broderick? Aş vrea să vorbesc cu el. 

I l-am dat şi am plecat. M-am oprit la recepţie şi mi s-a 
confirmat că, dacă domnul Spencer voia să i se livreze ceva de 
interes profesional, apela la unul dintre cei trei oameni angajaţi 
special în acest scop. Am cerut s-o văd pe Vivian Powers, însă 
ea îşi luase liber. 

Când am plecat de la Gen-stone eram aproape sigură de 
cel puţin un lucru: tipul cu păr castaniu-roşcat care luase de la 


doctorul Broderick însemnările nu fusese autorizat să le ia. 
Intrebarea era: unde au ajuns însemnările acelea şi ce 
informaţii importante conţineau? 


14 


Nu ştiu sigur când am început să mă îndrăgostesc de Casey 
Dillon. Poate cu ani în urmă. Numele lui complet e Kevin Curtis 
Dillon, dar toată viaţa i s-a spus Casey, exact cum mie, Marcia, 
mi se spune Carley. E chirurg ortoped la Spitalul pentru 
Chirurgie Specială. Cu mult timp în urmă, când amândoi locuiam 
în Ridgewood şi eu eram în anul doi de liceu, m-a invitat la balul 
lui de absolvire. Am făcut pentru el o pasiune care nu voia să 
treacă. Pe urmă a plecat la colegiu, iar când venea acasă nici nu 
mă mai saluta. Devenise foarte important. 

Ne-am ciocnit unul de altul acum vreo şase luni în holul 
unui teatru de pe Broadway. Eu mă dusesem singură, el era 
însoţit. O lună mai târziu m-a sunat. La două săptămâni după 
aceea, m-a sunat iar. E foarte limpede că doctorul Dillon, un 
chirurg chipeş, de treizeci şi şase de ani, nu tânjeşte prea des 
după compania mea. Acum mă sună în mod regulat, de fapt nu 
chiar atât de regulat. 

Mărturisesc că, prudentă cum sunt să nu mă aleg iarăşi cu 
inima zdrobită, ador totuşi fiece clipă petrecută cu Casey. Am 
fost absolut şocată când, acum două luni, m-am trezit în toiul 
nopţii şi mi-am dat seama că visasem că eram cu el şi 
cumpăram şerveţele pentru petrecerile noastre. In vis, am Văzut 
chiar şi numele noastre scrise de-a curmezişul lor: “Casey şi 
Carley”. 

Majoritatea întâlnirilor noastre sunt programate dinainte. 
Când am ajuns acasă însă, am găsit un mesaj pe robot: “Carley, 
vrei să îmbuci ceva?” 

Mi s-a părut o idee grozavă. Casey locuieşte pe West 85th 
Street şi deseori ne întâlnim la un restaurant din centru. L-am 
sunat, i-am lăsat un mesaj în care îi spuneam că eram de acord, 
am notat cu grijă evenimentele zilei, apoi am hotărât că un duş 
fierbinte era numai bun. 

Sita de la duşul meu a fost înlocuită de două ori, dar 
degeaba. Continuă să ţârâie apa, apoi o împroaşcă; schimbarea 
de temperatură este de-a dreptul traumatizantă şi nu m-am 


putut abţine să mă gândesc ce plăcut ar fi fost să mă aflu într- 
un jacuzzi cu apă caldă şi bolborositoare. Intenţionasem ca 
atunci când îmi voi cumpăra apartamentul să fac pe dracu-n 
patru şi să-mi instalez şi eu invenţia asta dumnezeiască. Acum, 
mulţumită investiţiei în Gen-stone, acel jacuzzi e departe. 

Casey a sunat din nou în timp ce îmi uscam părul. Am căzut 
de acord că mâncarea chinezească de la Shun Lee West era 
excelentă şi am hotărât să ne întâlnim acolo la opt, dar să n-o 
lungim. El avea programate operaţii dimineaţă, iar eu trebuia să 
mă pregătesc pentru întâlnirea de la nouă cu băieţii, la birou. 

Am ajuns la Shun Lee's la opt fix. Casey era instalat într-un 
separeu şi părea că e de ceva timp acolo. Am glumit spunându-i 
că mă face să simt că am întârziat chiar şi atunci când şi-ar 
putea fixa ceasul după mine. Am comandat vin, ne-am uitat 
peste meniu, am dezbătut şi am căzut de acord să luăm 
amândoi crevete în sos de unt şi pui condimentat. 

Apoi ne-am apucat să vorbim despre ce am mai făcut în 
ultimele două săptămâni. 

l-am spus că am fost angajată la Wall Street Weekly şi s-a 
arătat corespunzător impresionat. Apoi i-am povestit de articolul 
despre Nicholas Spencer şi am început să gândesc cu glas tare, 
lucru care mi se întâmplă des când sunt cu Casey. 

— Mă frământă faptul că adversitatea faţă de Spencer este 
atât de subiectivă. Sigur, e vorba de bani, pentru unii numai de 
bani, dar pentru alţii e mai mult decât atât. Se simt trădaţi. 

— ÎI credeau un zeu care îi atingea cu mâinile-i 
vindecătoare şi îi făcea bine, pe ei sau pe copiii lor, spuse 
Casey. Ca doctor, înţeleg veneraţia de care avem parte când 
scoatem din criză un pacient foarte bolnav. Spencer a promis să 
elibereze întreaga lume de ameninţarea cancerului. Când 
vaccinul a eşuat, poate că s-a pierdut cu firea. 

— Cum adică, “s-a pierdut cu firea”? 

— Carley, indiferent de motiv, a luat bani. Vaccinul a eşuat. 
Urma să fie făcut de ocară şi nu avea unde să se ducă în afară 
de închisoare. Mă întreb cât de mare era asigurarea lui. A 
verificat cineva asta? 

— Sunt sigură că Don Carter, care scrie partea de afaceri a 
articolului, o va face, dacă n-a făcut-o deja. Deci crezi că s-ar 
putea ca Nick Spencer să fi optat pentru sinucidere? 

— N-ar fi primul care a ales calea asta de ieşire. 


— Nu, nu cred că a fost în stare de aşa ceva. 

— Carley, pot să-ţi spun că laboratoarele de cercetare sunt 
pepiniere de bârfă. Am vorbit cu nişte tipi pe care îi cunosc. De 
câteva luni umbla vorba că la Gen-stone rezultatele finale nu 
erau arătate. 

— Crezi că Spencer ştia asta? 

— Dacă toţi ceilalţi din afacere ştiau, nu văd cum să nu fi 
auzit şi el. Să-ţi dau un pont - farmaceuticele sunt o afacere de 
multe miliarde de dolari, iar Gen-stone nu e singura companie 
care încearcă cu disperare să vindece cancerul. Compania care 
găseşte leacul magic va avea un patent care valorează miliarde. 
Nu te amăgi. Celelalte companii jubilează că vaccinul lui 
Spencer a fost un fiasco. Nu e una care să nu lucreze cu frenezie 
pentru a fi învingătoarea. Banii şi premiul Nobel sunt stimulente 
excelente. 

— Nu prea pui profesiunea medicală în cea mai bună 
lumină, domnule doctor. 

— Nu intenţionez s-o pun în vreo lumină. Spun doar ce se 
întâmplă. La fel e şi cu spitalele. Suntem în competiţie pentru 
pacienţi. Pacienţii aduc venit. Venitul permite spitalelor să ţină 
pasul cu aparatura de ultimă oră. Cum atragi pacienţii? Având 
medici de prima mână. De ce crezi că doctorii care şi-au făcut 
un nume în domeniul lor sunt în mod constant recrutaţi? Pentru 
ei se duce o luptă pe viaţă şi pe moarte, şi aşa a fost mereu. Am 
prieteni în laboratoare de cercetare din spitale care îmi spun că 
se feresc tot timpul de spioni. Furtul de informaţii cu privire la 
medicamente şi vaccinuri noi are loc tot timpul. Făcând 
abstracţie de furt, cursa pentru a fi cel care descoperă 
medicamentul sau vaccinul minune se desfăşoară douăzeci şi 
patru de ore din douăzeci şi patru. Cu asta se confrunta Nick 
Spencer. 

Am prins cuvântul “spioni” şi m-am gândit la străinul care 
luase dosarele din cabinetul doctorului Broderick. l-am povestit 
lui Casey despre el. 

— Carley, tu spui că Nick Spencer a luat dosarele tatălui 
său acum doisprezece ani şi că o persoană neautorizată s-a 
întors după restul toamna trecută. Asta nu-ţi spune că cineva a 
considerat că ar putea fi valoroase şi că a ajuns la concluzia 
asta înainte ca Spencer însuşi să se gândească la acelaşi lucru? 

— “N-am chiar atât de mult timp cum credeam.” Casey, 


ăsta a fost ultimul lucru pe care i l-a spus Spencer doctorului 
Broderick, cu numai şase săptămâni înainte ca avionul lui să se 
prăbuşească. 

— Ce crezi că a vrut să spună? 

— Nu ştiu. Dar câtor oameni crezi tu că le-a spus despre 
însemnările de început ale tatălui său lăsate în fosta casă a 
familiei? Adică, atunci când te muţi şi în locul tău vine altă 
familie, parcă nu-ți vine să le laşi să-ţi păstreze nişte lucruri. În 
cazul acesta, însă, a fost o situaţie specială. Doctorul sperase să 
lucreze ca hobby în acel laborator. Pe urmă, spune el, a folosit 
spaţiul drept camere de consultaţie. 

A sosit mâncarea, aburind şi mirosind dumnezeieşte. Mi-am 
dat seama că nu mâncasem nimic, decât bagheta şi cafeaua de 
la ora unsprezece. Şi mi-am mai dat seama că, în dimineaţa 
următoare, după ce mă întâlneam la birou cu Ken Page şi Don 
Carter, voi mai face un drum până la Caspien. 

Fusesem surprinsă că doctorul Broderick mă primise atât 
de prompt azi-dimineaţă şi că spusese atât de repede şi din 
proprie iniţiativă că fusese în posesia unora dintre dosarele 
doctorului Spencer pe care toamna trecută le predase unui 
mesager, al cărui nume nu şi-l amintea. Spencer crezuse 
întotdeauna că cercetările preliminare ale tatălui său aveau să-l 
ajute să dezvolte Gen-stone. Lăsase la Caspien însemnările alea 
la cererea lui Broderick. Ar fi trebuit tratate cu mare grijă. 

Poate că fuseseră, m-am gândit. Poate că nu există nici un 
bărbat roşcat. 

— Tu mă ajuţi foarte mult să gândesc, Casey, am spus în 
timp ce mă concentram asupra mâncării. Poate că ar fi trebuit 
să te faci psihiatru. 

— Toţi doctorii sunt psihiatri, Carley. Doar că unii dintre ei 
nu-şi dau seama de asta. 


15 


Era bine la Wall Street Weekly. Aveam un separeu al meu, 
un birou al meu, un computer al meu. Poate există oameni care 
tânjesc numai după drum liber, dar eu nu sunt unul dintre ei. Nu 
că nu-mi place să călătoresc - îmi place. Am scris articole despre 
oamenii renumiţi sau cel puţin cunoscuţi, care m-au dus în 
Europa şi America de Sud, ba chiar şi în Australia, însă după 


două săptămâni, abia aştept să mă întorc acasă. 

Acasă e pentru mine minunata, superba, fantastica bucată 
de pământ numită Manhattan Island. Partea de est, partea de 
vest, tot oraşul. Îmi place la nebunie să mă plimb prin el într-o 
duminică liniştită şi să simt prezenţa clădirilor pe care le-au 
văzut stră-străbunicii mei când au ajuns la New York - unul din 
Emerald Isle, celălalt din Toscana. 

Toate astea îmi treceau prin cap în timp ce îmi puneam 
câteva obiecte personale în biroul meu cel nou şi mă uitam 
peste însemnările pentru şedinţa care urma să aibă loc în biroul 
lui Ken. 

În lumea ştirilor nu prea e timp de pierdut. Ken, Don şi cu 
mine am schimbat saluturi şi am trecut la treabă. Ken s-a aşezat 
la birou. Era îmbrăcat într-un jerseu şi o cămaşă cu guler 
răsfrânt şi arăta ca un fotbalist care şi-a pus ghetele în cui. 

— Incepe tu, Don, spuse el. 

Don, scund şi îngrijit, îşi răsfoi însemnările. 

— Spencer a intrat la Jackman Medical Supply Company 
acum paisprezece ani, după ce şi-a luat licenţa în medicină la 
Corneli. La vremea aceea era o companie de familie, care se 
lupta să supravieţuiască. Cu ajutorul socrului său, a sfârşit prin a 
cumpăra în întregime compania Jackman. Acum opt ani, când a 
înfiinţat Gen-stone a înglobat în ea fosta companie Jackman şi a 
trecut public la finanţarea cercetării. Acesta e compartimentul 
pe care îl devaliza. A cumpărat casa din Bedford şi apartamentul 
din New York. Conacul a costat iniţial trei milioane, dar cu 
renovările făcute şi cu escaladarea preţurilor pe piaţa imobiliară 
valora mult mai mult când a fost incendiat. Apartamentul a fost 
achiziţionat cu patru milioane, dar a mai băgat nişte bani în el. 
Intâmplător, atât conacul cât şi apartamentul aveau ipoteci 
care, până la urmă, au fost achitate. 

Mi-am amintit că Lynn îmi spusese că ea trăia în casa şi 
apartamentul primei lui soţii. 

— Devalizarea compartimentului de instrumentar medical a 
început cu mai mult timp în urmă. Acum un an şi jumătate a 
început să-şi însuşească bani împotriva propriilor acţiuni. Nimeni 
nu ştie de ce. 

— Pentru a respecta cronologia faptelor, aici intervin eu, 
spuse Ken. Asta a fost perioada când, conform spuselor 
doctorului Celtavini, au început să apară probleme în laborator. 


Generaţiile succesive de şoareci cărora li se administra vaccinul 
începeau să dezvolte celule canceroase. Probabil că Spencer şi- 
a dat seama că palatul din cărţi de joc era pe cale să se năruie 
şi a început să devalizeze serios compania. Se crede că 
întâlnirea din Puerto Rico era doar primul pas al fugii lui din ţară. 
Apoi i-a părăsit norocul. 

— l-a spus doctorului care a cumpărat casa tatălui său că 
nu avea chiar atât de mult timp cât credea, am intervenit eu. 
Apoi le-am povestit despre însemnările pe care doctorul 
Broderick afirmase că le dăduse unui bărbat cu părul castaniu- 
roşcat care a pretins că era de la biroul lui Spencer. Ce mi-e 
greu să înghit, am continuat, e că un doctor ar preda nişte 
dosare de cercetare fără să verifice mai întâi dacă persoana 
care le cere e autorizată să le ia, sau măcar să-i ceară o chitanţă 
pentru ele. 

— Există vreo şansă ca cineva de la companie să fi început 
să-l suspecteze pe Spencer? întrebă Don. 

— Dacă e să ne luăm după ce s-a spus la întrunirea 
acţionarilor, nu. Şi, cu certitudine, pentru Celtavini a fost o 
noutate existenţa acestor dosare. Or, dacă experienţele de 
început ale unui microbiolog amator ar fi putut interesa pe 
cineva, acea persoană ar fi cineva ca el. 

— Doctorul Broderick a mai spus cuiva că însemnările au 
fost luate? 

— A zis ceva despre faptul că a vorbit cu anchetatorii. Dar 
pentru că mi-a spus-o din proprie iniţiativă, aş zice că nu. Mi-am 
dat seama că nu-i pusesem direct această întrebare. 

— Probabil că cei de la Procuratura Generală s-au dus la el. 
Don îşi închise carnetul. Ei sunt cei care încearcă să dea de 
urma banilor, însă eu unul cred că se află într-un cont dintr-o 
bancă elveţiană. 

— Acolo se bănuieşte că intenţiona să fugă? am întrebat. 

— Greu de spus. Există şi alte locuri în care oamenii cu 
mulţi bani sunt primiţi cu braţele deschise, fără să li se pună 
întrebări. Lui Spencer îi plăcea Europa şi vorbea fluent franceza 
şi germana, aşa că nu i-ar fi fost greu să se acomodeze acolo 
unde hotăra să se stabilească. 

M-am gândit la ce spusese Nick despre fiul său Jack: “EI 
înseamnă pentru mine totul”. Cum se împăcase cu gândul că, 
părăsind ţara asta, nu putea să-şi mai vadă fiul decât riscând să 


sfârşească în închisoare? Am aruncat pe masă subiectul ăsta, 
dar nici Don, nici Ken nu l-au văzut ca pe un conflict. 

— Cu banii pe care i-a luat, puştiul poate oricând să sară 
într-un avion particular şi să se ducă în vizită la tăticu. Pot să-ţi 
dau o listă cu oameni care nu s-au mai întors aici, dar sunt buni 
familişti. In plus, cât de des şi-ar fi văzut puştiul dacă intra la 
pârnaie? 

— Şi mai există o necunoscută, am spus. Lynn. Dacă e să o 
credem, ea nu a avut nici o legătură cu planul lui. Avea el de 
gând s-o lase în aer, luându-şi tălpăşiţa? Nu ştiu de ce, dar nu o 
văd trăind în exil. Şi-a dat toată silinţa să facă parte din lumea 
bună din New York. Pretinde că acum nu are nici un ban. 

— Ceea ce pentru cei ca Lynn Spencer înseamnă nici un 
ban, probabil că diferă mult faţă de ce considerăm noi trei a fi 
nici un ban, spuse sec Don şi se ridică. 

— Incă ceva, am spus eu repede. Acesta e exact aspectul 
pe care aş vrea să-l ating în articol. Am revăzut ce s-a scris în 
presă despre falimentele corporațiilor şi se pare că accentul se 
pune mereu pe cât de extravagant trăia tipul care îşi însuşea 
banii — cu avioane şi vapoare şi o jumătate de duzină de case. 
Noi nu avem genul acesta de poveste. Indiferent ce a făcut Nick 
Spencer cu banii, nu se vede. În schimb, vreau să-i intervievez 
pe oamenii mărunți, inclusiv pe tipul care e acuzat că a provocat 
incendiul. Chiar dacă e vinovat, ceea ce mă îndoiesc, era 
înnebunit din cauză că fetiţa lui are cancer şi e pe moarte, iarel 
o să-şi piardă casa. 

— Ce te face să crezi că nu e vinovat? întrebă Don. Mie mi 
se pare un fapt evident. 

— L-am văzut la întrunirea acţionarilor. Eram practic umăr 
la umăr cu el când a avut izbucnirea aia. 

— Care cât a durat? Don ridică o sprinceană - un truc pe 
care totdeauna l-am invidiat. 

— Vreo două minute, poate mai puţin, am recunoscut. Dar, 
indiferent că a dat foc sau nu, omul e un exemplu de ce se 
întâmplă cu adevăratele victime când Gen-stone dă faliment. 

— Vorbeşte cu câţiva dintre ei, să vedem ce iese, spuse 
Ken. Şi-acum la treabă. 

M-am întors la biroul meu şi m-am uitat în dosarul despre 
Spencer. După prăbuşirea avionului, ziarele dăduseră citate din 
oamenii care îi fuseseră apropiaţi la Gen-stone. Vivian Powers, 


secretara lui de şase ani, îl ridicase în slăvi. Am cerut legătura 
cu ea la biroul din Pleasatnville şi m-am rugat să fie la lucru. 

Mi-a răspuns chiar ea. După glas părea tânără. Mi-a spus pe 
un ton categoric că nu putea să-mi acorde un interviu nici prin 
telefon nici în persoană. Am atacat repede, înainte să apuce să 
închidă: 

— Fac parte dintr-o echipă de la Wall Street Weekly, care 
scrie un articol despre Nicholas Spencer. Am sa fiu sinceră. Mi-ar 
plăcea să scriu şi ceva pozitiv despre el, însă oamenii sunt atât 
de supăraţi că şi-au pierdut banii încât o să fie un portret 
negativ. Atunci când a murit aţi vorbit foarte frumos despre el. 
Bănuiesc că şi dumneavoastră v-aţi schimbat părerea. 

— Eu sunt convinsă că Nicholas Spencer n-a luat un cent 
pentru el, spuse ea cu ardoare. Apoi glasul i se frânse. A fost o 
persoană minunată, zise ea, aproape în şoaptă, şi asta e tot ce 
am de spus. 

Am avut senzaţia că Vivian Powers se temea să nu fie 
auzită de cineva. 

— Mâine e sâmbătă, aş putea veni la dumneavoastră acasă 
sau oriunde doriţi să ne întâlnim. 

— Nu mâine. Trebuie să mă mai gândesc. Am auzit un clic 
şi legătura s-a întrerupt. Oare ce voise să spună prin faptul că 
Spencer n-ar fi luat nici un ban pentru el? m-am întrebat eu. 

Poate nu mâine, dar o să stăm de vorbă, domnişoară 
Powers. O să stăm de vorbă. 


16 


Annie nu îl lăsa să bea. Nu avea voie din cauza 
medicamentelor. Cu o zi în urmă, însă, în drum spre casă, Ned 
se oprise la un magazin de băuturi şi cumpărase vin, whisky şi 
rachiu. Nu îşi mai luase doctoria de când murise Annie şi spera 
că ea nu se va supăra că bea. 

— Trebuie să dorm, Annie, îi explică el când deschise prima 
sticlă. Mă va ajuta să dorm. 

Şi chiar îl ajută. Adormise pe scaun, dar pe urmă se 
întâmplă ceva. Ned nu ştia dacă visa sau îşi amintea noaptea 
incendiului. Stătea în pâlcul acela de copaci cu bidonul de 
benzină când din partea laterală a casei a ieşit o umbră şi a luat- 
o la fugă pe alee. 


Vântul bătea tare şi crengile copacilor se legănau. La 
început crezuse că asta crease umbra... Însă acum umbra 
devenise silueta unui bărbat. | se părea uneori că îi vede faţa. 

Să fi fost ca visele lui cu Annie, cele care erau atât de reale 
încât simţea până şi mirosul loţiunii cu care se dădea ea? 

“Nu, era doar un vis”, îşi zise ei. 

La ora cinci, când lumina primilor zori se infiltră prin oblon, 
Ned se ridică. Îl durea tot corpul, dar şi mai tare îl durea inima. 
O voia pe Annie. Avea nevoie de ea, însă Annie era moartă. Se 
duse în cealaltă parte a camerei şi-şi luă puşca. În toţi aceşti ani 
o ţinuse ascunsă în spatele unei grămezi de vechituri din 
jumătatea lor de garaj. Se aşeză din nou, cu mâinile încleştate 
pe ţeavă. 

Puşca avea să-l ducă la Annie. Când termina cu oamenii 
ăia, cei din cauza cărora murise ea, avea să i se alăture. 

Apoi, brusc, îşi aminti de noaptea trecută. Faţa din aleea de 
la Bedford. O văzuse, sau visase? 

Se întinse pe canapea şi încercă să adoarmă din nou, dar 
nu reuşi. Arsura de la mână se infectase şi îl durea foarte tare. 
Nu putea să se ducă la spital. Auzise la radio că tipul arestat 
pentru incendiu avea o arsură la mână. 

Noroc că se întâlnise cu doctorul Ryan în holul spitalului. 
Dacă s-ar fi dus la urgenţă cineva ar fi putut raporta la poliţie, 
iar poliţia ar fi descoperit că vara trecută lucrase pentru cel care 
se ocupa de amenajarea grădinilor de la conacul Bedford. Din 
păcate, pierduse reţeta pe care i-o dăduse doctorul. 

Poate că dacă îşi punea unt pe mână avea să se simtă mai 
bine. Aşa făcuse mama lui când se arsese la mână în timp ce îşi 
aprindea ţigara la aragaz. 

Oare să-i ceară doctorului Ryan altă reţetă? Poate reuşea 
să-l prindă la telefon. Dar asta îi va reaminti doctorului că la 
câteva ore după incendiul de la Bedford, Ned îi arătase mâna 
arsă. 

Nu se putea hotărî ce să facă. 


17 
Decupasem din Caspien Town Journal toate articolele 


despre Nick Spencer. După ce am vorbit cu Vivian Powers, le-am 
frunzărit şi am găsit fotografia podiumului de ia dineul din 15 


februarie, când i se decernase premiul de Cetăţean de Onoare. 
Sub fotografie erau trecute numele tuturor celor care stăteau la 
masă cu el. Printre ei era preşedintele comitetului director de la 
Caspien Hospital, primarul din Caspien, un senator, un cleric şi 
mai mulţi bărbaţi şi femei, indiscutabil cetăţeni de vază în zonă, 
genul de oameni la care se apelează de regulă când e vorba de 
strângeri de fonduri. 

Mi-am notat numele lor şi le-am căutat numerele de 
telefon. Intenţionam să găsesc persoana din Caspien la care se 
dusese Nick Spencer după ce plecase de la doctorul Broderick. 
Şansele ca cineva dintre cei aflaţi pe podium să fie cel vizitat 
erau mici. l-am sărit pe primar, pe senator şi pe preşedintele 
comitetului director al spitalului. Speram să reuşesc s-o prind la 
telefon pe una din femeile care fuseseră acolo. 

Conform spuselor doctorului Broderick, Spencer se 
întorsese pe neaşteptate în Caspien în acea dimineaţă şi se 
supărase că însemnările tatălui său dispăruseră. Intotdeauna 
caut să mă pun în pielea celui pe care încerc să-l înţeleg. Dacă 
eram în locul lui Nick şi nu aveam nimic de ascuns, m-aş fi dus 
direct la birou şi aş fi deschis o anchetă. 

Aseară, după ce am ajuns acasă de la cina cu Casey, mi-am 
pus cămaşa de noapte preferată, m-am suit în pat, am sprijinit 
pernele de tăblia de la căpătâi şi am întins pe pat toate 
articolele din dosarul voluminos pe care îl aveam despre Nick. 
Citesc foarte repede şi am parcurs articolele, dar n-am găsit nici 
măcar o referire la faptul că el lăsase însemnările experienţelor 
de început ale tatălui său la doctorul Broderick din Caspien. 

E la mintea cocoşului că o informaţie de genul ăsta o 
posedau foarte puţini oameni. Dacă era să îi cred de Celtavini şi 
pe Kendall, ei nu ştiau de existenţa vechilor însemnări, iar 
bărbatul cu păr castaniu-roşcat făcea parte dintre mesagerii 
companiei. 

Dar de unde ar fi ştiut cineva din afara companiei de 
însemnările doctorului Spencer, şi mai ales, de ce să le fi vrut? 

Am dat trei telefoane şi am lăsat mesaje. Singura persoană 
cu care am intrat în legătură a fost reverendul Howell, preotul 
prezbiterian care ţinuse o scurtă slujbă la strângerea de fonduri. 
A fost cordial, dar mi-a spus că nu prea discutase cu Nick 
Spencer în acea seară. 

— Sigur, l-am felicitat pentru premiu, domnişoară DeCarlo. 


Apoi, la fel ca toţi ceilalţi, am fost uluit şi îndurerat să aflu de 
pretinsele lui fărădelegi şi despre faptul că spitalul a suferit o 
grea pierdere financiară din cauză că a investit foarte mult în 
compania lui. 

— Părinte, la majoritatea dineelor de acest fel, între felurile 
de mâncare, oamenii se ridică şi se mişcă. Aţi observat, cumva, 
dacă Nicholas Spencer a stat de vorbă în particular cu vreo 
persoană? 

_ N-am observat, dar mă pot interesa, dacă vreţi. 

Investigația mea nu prea făcea progrese. Am sunat la spital 
şi mi s-a spus că Lynn se externase. 

Conform ziarelor de dimineaţă, Marty Bikorsky fusese 
acuzat pentru incendiu, provocare de daune prin imprudenţă şi 
eliberat pe cauţiune. Era trecut în cartea de telefon din White 
Plains. Am format numărul. A răspuns robotul şi am lăsat un 
mesaj. “Sunt Carley DeCarlo de la Wall Street Weekly. V-am 
văzut la întrunirea acţionarilor şi nu mi se pare că sunteţi genul 
de om care să dea foc casei cuiva. Sper că mă veţi suna. Dacă 
pot, mi-ar plăcea să vă ajut.” 

Telefonul a sunat imediat după ce am închis. 

_ Sunt Marty Bikorsky. Am desluşit în vocea lui prudenţă şi 
încordare. Nu cred că mă poate ajuta cineva, dar puteţi încerca. 

O oră şi jumătate mai târziu parcam în faţa casei lui, o 
clădire mai veche, dar bine întreţinută. Pe peluză, pe un stâlp 
flutura un steag american. Capricioasa vreme de aprilie 
continua să joace feste. leri temperatura atinsese 22*C, azi 
coborâse la 14*C şi bătea vântul. Nu mi-ar fi stricat un jerseu pe 
sub jacheta uşoară de primăvară. 

Trebuie că Bikorsky mă văzuse, pentru că uşa se deschise 
înainte să apuc să sun. M-am uitat la faţa lui şi primul meu gând 
a fost: “Sărmanul om!” Ochii lui aveau o expresie atât de 
deznădăjduită şi obosită încât m-a durut sufletul pentru el. A 
făcut un efort pentru a-şi îndrepta umerii căzuţi şi a reuşit chiar 
să schiţeze un zâmbet slab. 

— Intraţi, domnişoară DeCarlo. Eu sunt Marty Bikorsky. A 
dat să întindă mâna, dar apoi şi-a retras-o. Era bandajată. Ştiam 
că afirmase că se arsese la aragaz. 

Vestibulul îngust de la intrare dădea direct în bucătărie. 
Camera de zi se afla în dreapta uşii. 

— Soţia mea a făcut cafea proaspătă, spuse el. Dacă doriţi, 


ne putem aşeza la masă. 

L-am urmat în bucătărie unde o femeie, cu spatele la noi, 
scotea din cuptor o prăjitură cu cafea. 

— Rhoda, dumneaei este domnişoara DeCarlo. 

— Vă rog să-mi spuneţi Carley. De fapt, mă cheamă Marcia, 
dar în şcoală copiii au început să-mi spună Carley şi aşa a 
rămas. 

Rhoda Bikorsky, o femeie cam de vârstă mea, era cu vreo 
doi centimetri mai înaltă ca mine, bine făcută, avea părul blond, 
lung şi ochi albaştri, strălucitori. Văzându-i obrajii îmbujoraţi m- 
am întrebat dacă asta era culoarea lor naturală, sau emoția îşi 
spunea cuvântul. 

Ca şi bărbatul ei, purta blugi şi un jerseu. Zâmbi scurt şi 
Spuse: 

— Aş vrea şi eu ca cineva să fi scornit o poreclă pentru 
Rhoda. Apoi îmi strânse mâna. 

Bucătăria era curată şi confortabilă. Masa şi scaunele erau 
în stilul american timpuriu, iar linoleumul care imita cărămida 
semăna cu cel pe care îl avuseserăm şi noi în bucătărie când 
eram copil. 

La invitaţia Rhodei, m-am aşezat, am mulţumit pentru 
cafea şi, din proprie iniţiativă, m-am servit cu o felie de 
prăjitură. De unde stăteam, puteam vedea pe fereastră o curte 
mică. Un leagăn şi un balansoar făceau dovada prezenţei unui 
copil în familie. 

Rhoda Bikorsky a observat la ce mă uitam. 

— Marty le-a construit cu mâna lui pentru Maggie. Se aşeză 
la masă, în faţa mea. Carley, am să fiu directă cu tine. Nu ne 
cunoşti. Eşti reporter. Te afli aici pentru că i-ai spus lui Marty că 
vrei să ne ajuţi. Eu am o întrebare foarte simplă: De ce vrei să 
ne ajuţi? 

— Am fost la întrunirea acţionarilor. Părerea mea în 
legătură cu izbucnirea soţului tău a fost că era un tată disperat, 
nu un om răzbunător. 

Faţa ei se îmblânzi. 

— Atunci ştii mai multe despre el decât poliţia. Dacă aş fi 
ştiut ce urmăresc, nu le-aş fi spus că Marty are insomnie şi se 
scoală în toiul nopţii ca să iasă la o ţigară. 

— Tu te ţii mereu de capul meu să renunţ la fumat, spuse 
Bikorsky cu amărăciune. Trebuia să te fi ascultat, Rhoda. 


— Din ce am citit, de la întrunirea acţionarilor te-ai dus 
direct la lucru la staţia service. Aşa e? 

El dădu din cap. 

— Săptămâna asta, am lucrat de la trei la unsprezece. Am 
întârziat, dar unul din băieţi mi-a ţinut locul. Eram foarte montat 
când, după lucru, m-am oprit la o bere în drum spre casă. 

— E adevărat că la bar ai spus ceva despre incendierea 
casei lui Spencer? 

El se strâmbă şi clătină din cap. 

— Uite ce e, n-am să susţin că nu eram furios că am pierdut 
toţi banii. Mai sunt încă supărat. Asta e casa noastră şi trebuie s- 
o scoatem la vânzare. Dar în nici un caz n-aş da foc casei cuiva, 
aşa cum nu i-aş da foc nici acestei case. Numai gura e de mine. 

— Poţi s-o mai spui o dată! Rhoda Bikorsky strânse braţul 
soţului său, apoi îşi propti bărbia în palmă. Treaba asta o să se 
lămurească, Marty. 

Bikorsky spunea adevărul. Eram sigura de asta. Toate 
dovezile împotriva lui erau indirecte. 

— Ai ieşit la o ţigară în noaptea de marţi, pe la ora două? 

— Da. E un obicei rău, dar când mă trezesc şi ştiu că nu mai 
pot să adorm, două ţigări mă calmează. 

M-am uitat întâmplător pe fereastră şi am observat că 
vântul se înteţise. Asta mi-a amintit de ceva. 

— Stai puţin, am spus. În noaptea de luni spre marţi a fost 
frig şi a bătut tare vântul. Ai stat afară? 

El ezită. 

— Nu, am stat în maşină. 

— În garaj? 

— Maşina era pe alee. Am pornit motorul. 

El şi Rhoda schimbară o privire. Ea îl atenţiona să nu mai 
spună nimic. Sună telefonul. Mi-am dat seama că Bikorsky se 
bucura că avea un pretext să plece de la masă. Când s-a întors, 
era negru la faţă. 

— Carley, era avocatul meu. S-a făcut foc şi pară că te-am 
primit. Mi-a spus să nu mai scot nici un cuvânt. 

— Eşti supărat, tati? 

Târând o pătură după ea, o fetiţă de vreo patru ani intrase 
în bucătărie. Avea părul blond şi ochii albaştri ai mamei ei, însă 
la faţă era albă ca varul. Era atât de fragilă încât mintea m-a dus 
la frumoasele păpuşi de porțelan pe care le văzusem cândva 


într-un muzeu de păpuşi. 

Bikorsky se aplecă şi o luă în braţe. ă 

— Nu sunt supărat, iubito. Ai dormit bine? - Ihî. 

El se întoarse spre mine. 

— Carley, ea e Maggie a noastră. 

— Tati, trebuia să spui că sunt comoara voastră. El se 
prefăcu îngrozit. 

— Cum am putut să uit? Carley, ea e comoara noastră. 
Maggie, ea e Carley. 

Am luat mâna mică pe care mi-a întins-o. 

— Sunt foarte încântată de cunoştinţă, Carley, spuse ea. 
Am sperat să nu-mi dea lacrimile. Se vedea clar că era foarte, 
foarte bolnavă. 

— Bună, Maggie. Şi eu mă bucur mult să te cunosc. 

— Ce-ai zice să-ţi prepar o ceaşcă de cacao în timp ce 
mami îşi ia la revedere de la Carley? propuse Marty. 

Ea îi atinse mâna bandajată. 

— Promiţi să nu te arzi din nou la mână când prepari 
cacaua, tati? 

— Promit, prinţeso. Marty se uită la mine. Poţi să scrii asta 
dacă vrei, Carley. 

— Aşa am de gând, am spus încet. Rhoda m-a condus la 
uşă. 

— Maggie are o tumoare la creier. Ştii ce ne-au spus 
doctorii acum trei luni? Au spus s-o luăm acasă şi să ne bucurăm 
de ea. Să n-o chinuim cu chimioterapie sau radiaţii şi să nu ne 
lăsăm păcăliţi de şarlatani cu cine ştie ce tratamente aiurite, că 
n-o să meargă. Au spus că Maggie nu o să mai apuce Crăciunul 
următor. Obrajii i se colorară şi mai tare. Să-ţi spun ceva, Carley. 
Când implori cerul dimineaţa, la prânz şi noaptea, aşa cum 
facem Marty şi cu mine, rugându-te la Dumnezeu să-ţi cruţe 
unicul copil, nu-L superi dând foc casei altcuiva. 

Îşi muşcă buzele pentru a-şi înăbuşi un hohot de plâns. 

— Eu l-am convins pe Marty să facem a doua ipotecă. Anul 
trecut am fost la azil la St. Ann's să văd o prietenă care era pe 
moarte. Nicholas Spencer era voluntar acolo. Atunci l-am 
cunoscut. Mi-a povestit de vaccinul la care lucra şi de care era 
sigur că avea să vindece cancerul. L-am convins pe Marty să 
bage toţi banii în compania lui. 

— L-ai cunoscut pe Nicholas Spencer într-un azil? Eram atât 


de uluită încât aproape că mă bâlbâiam. 

— Da. Apoi, nu mai departe de luna trecută, când am aflat 
de Maggie, m-am dus iarăşi acolo. Mi-a spus că vaccinul nu era 
gata, că nu o putea ajuta. E greu de crezut că cineva atât de 
convingător ar putea înşela, ar putea risca... Clătină din cap şi îşi 
duse mâna la gură, înăbuşindu-şi un hohot. Fetiţa mea o să 
moară! 

— Mami. 

— Vin, puiule. Rhoda îşi şterse repede lacrimile care îi 
şiroiau pe obraji. 

Am deschis uşa. 

— Am fost instinctiv de partea lui Marty, i-am spus. Acum, 
că v-am cunoscut, dacă există o modalitate de a vă ajuta, o voi 
găsi. l-am strâns mâna şi am plecat. 

În drum spre New York am sunat ca să-mi verific mesajele. 
Cel pe care l-am primit m-a făcut să simt un fior de gheaţă pe 
şira spinării. “Bună ziua, domnişoară DeCarlo, sunt Milly. V-am 
servit ieri la braseria din Caspien. Ştiu că ieri v-aţi dus la 
doctorul Broderick şi m-am gândit că aţi vrea să ştiţi că, azi 
dimineaţă, în timp ce făcea jogging, a fost lovit de o maşină 
dispărută de la faţa locului. Sunt slabe şanse să scape cu viaţă.” 


18 


Cred că am ajuns acasă pe pilot automat. Nu mă gândeam 
decât la accidentul care îl lăsase pe dr. Broderick în comă. Să fi 
fost oare doar un accident? 

După discuţia cu el, mă dusesem direct la Gen-stone şi 
începusem să pun întrebări ca să aflu cine trimisese după 
însemnările alea. Am vorbit cu doctorul Celtavini şi cu doctorul 
Kendall. Am întrebat la recepţie de alte posibile servicii de 
mesagerie şi l-am descris pe bărbatul cu păr castaniu-roşcat aşa 
cum mi-l descrisese doctorul Broderick. Azi-dimineaţă, după nici 
douăzeci şi patru de ore, Broderick a fost atacat de cineva care 
conducea o maşină. Folosesc în mod deliberat cuvântul 
“atacat”, în loc de lovit. 

Am sunat din maşină la braseria din Caspien şi am vorbit cu 
Milly. Mi-a spus că accidentul avusese loc în jurul orei şase 
dimineaţa, în parcul de lângă casa lui. 

— Din câte am auzit, poliţia presupune că tipul a fost beat, 


spuse ea. A trebuit să iasă de pe şosea ca să-l lovească pe 
doctor. Nu e groaznic? Spune o rugăciune pentru el, Carley. 

Cu siguranţă că aveam să spun. 

Când am ajuns acasă am îmbrăcat un jerseu uşor, 
confortabil, pantaloni largi şi espadrile. La ora cinci mi-am turnat 
un pahar de vin, am luat nişte brânză şi nişte biscuiţi şi m-am 
lăsat în voia gândurilor. 

Maggie, care mai avea doar câteva luni de trăit, mi-a 
reînviat amintirile dureroase despre Patrick. M-am întrebat dacă 
ar fi fost mai rău să-l fi avut pe Patrick patru ani şi apoi să-l 
pierd. Oare a fost mai uşor să mă despart de el după numai 
câteva zile înainte să devină sufletul şi centrul vieţii mele, aşa 
cum era Maggie pentru Rhoda şi Marty Bikorsky? Ce-ar fi fost 
dacă... Ce-ar fi fost dacă... Ce-ar fi fost dacă... Ce-ar fi fost dacă 
Patrick ar fi avut inima sănătoasă? Ce-ar fi fost dacă celulele 
canceroase care invadaseră creierul lui Maggie puteau fi 
distruse? 

Desigur, n-are rost să pui întrebări cu “ce-ar fi fost dacă” 
pentru că nu există răspunsuri. Nu s-a întâmplat aşa, deci nu 
avem de unde să ştim. Patrick ar fi avut acum zece ani. In 
mintea şi în inima mea îl văd cum ar fi arătat dacă ar fi trăit. Ar 
fi avut părul închis, desigur. Greg, tatăl lui, este brunet. Probabil 
ar fi fost înalt pentru vârstă lui. Greg e înalt şi, judecând după 
părinţii şi bunicii mei, la mine gena înălţimii trebuie să fi fost 
regresivă. Ar fi avut ochi albaştri. Ai mei sunt albaştri, ai lui Greg 
un fel de albastru-fumuriu. Îmi place să cred că la trăsături ar fi 
semănat cu mine pentru că eu semăn cu tata, şi el era cel mai 
drăguţ om - şi cel mai cumsecade - din lume. 

E ciudat. Copilul meu, care a trăit numai câteva zile, 
rămâne pentru mine atât de real, în timp ce pe Greg, cu care 
am fost colegă de şcoală un an şi măritată alt an, mi-l amintesc 
vag. Singurul lucru legat de el care persistă este faptul că nu 
încetez să mă întreb cum am putut să fiu atât de proastă încât 
să nu-mi dau seama de la bun început cât de superficial era. 

Sper că există şi o a doua şansă. Aş vrea să am într-o bună 
zi o familie. Mă tot rog ca în ziua aceea să am ochii deschişi, să 
nu fac altă greşeală. Asta mă îngrijorează. Mă pripesc să judec 
oamenii. Marty Bikorsky mi-a plăcut instinctiv şi mi-a fost milă 
de el. De asta m-am dus la el. Cred că e nevinovat. Nu a 
provocat el incendiul. 


Apoi am început să mă gândesc la Nicholas Spencer. În 
urmă cu doi ani, când l-am cunoscut, l-am plăcut şi l-am admirat 
instinctiv. Acum, nu mă puteam gândi decât cum s-a jucat cu 
vieţile oamenilor, distrugându-le nu numai siguranţa financiară, 
ci spulberându-le şi speranţa că vaccinul lui avea să-i vindece de 
cancer pe cei pe care îi iubeau. 

Şi dacă greşeam? Dacă lucrurile nu erau aşa cum păreau a 
fi? 

Bărbatul cu părul castaniu-roşcat care luase însemnările 
doctorului Spencer era unul din semnele de întrebare, care o 
dată rezolvat putea oferi un răspuns. Sunt sigură de asta. Nu 
cumva Broderick fusese atacat din cauză că îl putea identifica? 

M-am îmbrăcat şi m-am dus în Village, unde am mâncat 
scoici şi o salată într-un restaurant mic, fără pretenţii. Mi-a făcut 
bine la durerea de cap pe care o aveam, dar, din păcate, 
neliniştea nu mi-a trecut. Mă apăsa vinovăția la gândul că vizita 
mea l-a costat poate viaţa pe doctorul Broderick. Cu toate 
acestea, când am ajuns acasă am reuşit să adorm. 

Când m-am trezit, mă simţeam mai bine. Ador dimineţile de 
duminică, ador să citesc în pat ziarele în timp ce îmi beau 
cafeaua. Apoi, am deschis radioul să prind ştirile de la nouă. 
Dimineaţa, devreme, nişte copii din Puerto Rico, care pescuiau 
în apropierea locului în care fusese găsit avionul lui Nicholas 
Spencer, au scos cu undiţa la suprafaţă o fâşie arsă şi pătată de 
sânge dintr-o cămaşă albastră, bărbătească. Prezentatorul 
ştirilor spunea că Nicholas Spencer, dat dispărut, care se 
presupunea că furase milioane de dolari de la compania sa de 
cercetare, purta o cămaşă sport albastră când a plecat de pe 
Westchester County Airport în urmă cu mai multe săptămâni. 
Bucata de pânză urma să fie analizată şi comparată cu cămăşile 
asemănătoare de la Paul Stuart, negustorul de galanterie 
bărbătească de la care cumpăra Spencer. Scafandrii urmau să 
coboare din nou în adâncuri ca să caute cadavrul. 

Am sunat-o pe Lynn la apartamentul ei şi mi-am dat seama 
imediat că o trezisem din somn. Era morocănoasă, însă s-a 
înviorat când şi-a dat seama cu cine vorbeşte. l-am spus ce-am 
auzit la buletinul de ştiri şi, preţ de câteva secunde, a tăcut. 
Apoi a şoptit: 

— Carley, eram convinsă că trăieşte, că trăiesc un coşmar 
şi că am să mă trezesc şi am să-l găsesc lângă mine. 


— Eşti singură? 

— Bineînţeles, răspunse ea indignată. Ce fel de om mă 
crezi... 

Am întrerupt-o: 

— Lynn, mă refeream la o menajeră sau la cineva care stă 
acolo să te ajute să-ţi revii, i-am spus pe un ton tăios. 

Pentru Dumnezeu, de ce credea că insinuam că ar avea un 
tip prin preajmă? 

— Oh, Carley, scuză-mă, spuse ea. Menajera mea e liberă 
de obicei duminica, dar astăzi vine puţin mai târziu. 

— Ai vrea să ai companie? 

— Da, aş vrea. 

Am căzut de acord să mă duc la ea pe la unsprezece. 
Tocmai plecam când a sunat Casey. 

— Carley, ai auzit ultimele ştiri despre Spencer? 

— Da, le-am auzit. 

— Asta ar trebui să pună punct tuturor speculațiilor că ar 
mai fi încă în viaţă. 

— Aşa cred. Chipul lui Nicholas Spencer mi-a apărut clar în 
minte. De ce mă aşteptasem că va reapărea brusc şi va rezolva 
lucrurile, demonstrând că totul nu fusese decât o greşeală 
cumplită? Sunt în drum spre Lynn, am continuat. 

— Şi eu trebuie să fug. Nu te mai rețin. Vorbim mai târziu. 

Imi imaginasem că voi sta liniştită de vorbă cu Lynn, dar n- 
a fost aşa. Când am ajuns la ea, în camera de zi se aflau Charles 
Wallingford şi doi bărbaţi care s-au dovedit a fi avocaţi ai firmei 
Gen-stone. 

Lynn era îmbrăcată în nişte pantaloni bej, minunat croiţi, şi 
o bluză cu imprimeuri pastel. Se machiase şi îşi pieptănase părul 
peste cap. Bandajele de la mâinile ei se reduseseră la câte o 
bucată de tifon. 

Am sărutat-o cu oarecare stângăcie pe obraz, am primit un 
salut de gheaţă de la Wallingford şi, când m-am prezentat, unul 
politicos de la avocaţii cu înfăţişare gravă şi îmbrăcaţi în 
costume închise la culoare. 

— Carley, spuse Lynn pe un ton de parcă s-ar fi scuzat, 
tocmai revedeam declaraţia pe care o pregătim pentru presă. 
Nu durează mult. Suntem siguri că o să primim o mulţime de 
telefoane. 

Charles Wallingford m-a privit în ochi şi i-am citit gândurile. 


Urma să mă uit la ei în timp ce pregăteau declaraţia pentru 
presă? Eu eram presa. 

— Lynn, am protestat, nu e cazul să fiu de faţă. Am să vin 
altădată. 

— Carley, vreau să stai aici. Preţ de o clipă, aerul glacial al 
lui Lynn dispăru. Indiferent ce s-a întâmplat, sunt sigură că Nick 
credea în vaccin şi în posibilitatea de a le da oamenilor o şansă 
să beneficieze de succesul financiar al acestuia. Vreau ca ei să 
înţeleagă că n-am avut nici-un amestec în tot ce s-a întâmplat. 
Şi mai vreau ca oamenii să ştie şi că, iniţial cel puţin, Nick nu s-a 
gândit să înşele pe nimeni. Asta nu e o chestiune de imagine în 
relaţiile cu publicul. Ai încredere în mine. 

Tot nu mă încânta să fiu participantă la această şedinţă. M- 
am retras pe un scaun de lângă fereastră şi m-am uitat prin 
cameră. Pereţii erau de un galben luminos, tavanul şi ciubucele 
albe. Cele două canapele aveau huse cu imprimeuri galbene, 
verzi şi albe. De o parte şi de alta a şemineului se aflau două 
fotolii. Biroul englezesc înalt şi mesele erau nişte piese vechi 
superbe. Ferestrele din stânga ofereau o privelişte a Central 
Park. Era o zi caldă, şi copacii începeau să dea în floare. Parcul 
era plin de oameni care se plimbau, alergau sau pur şi simplu 
şedeau pe bănci. 

Mi-am dat seama că încăperea fusese decorată pentru a da 
o impresie de interior-exterior. Era vie şi strălucitoare şi într-un 
fel mai puţin formală decât m-aş fi aşteptat cunoscând-o pe 
Lynn. De fapt, apartamentul nu arăta aşa cum mi-l imaginasem. 
Era spaţios, dar părea mai mult un cămin confortabil decât o 
expoziţie de mobilă şi decoraţiuni interioare. 

Apoi mi-am amintit că Lynn îmi spusese că fusese 
cumpărat de Nick şi de prima lui soţie, şi că ea intenţionase să-l 
vândă şi să se mute. Lynn şi Nick se căsătoriseră în urmă cu 
patru ani. S-ar putea ca Lynn să nu-l fi redecorat după gustul ei 
pentru că nu intenţiona să stea acolo. Intuiam că aşa stăteau 
lucrurile. 

Câteva clipe mai târziu cineva a sunat la uşă. Am văzut-o 
pe menajeră trecând pe lângă camera de zi în drum spre uşa de 
la intrare, dar cred că Lynn nu a auzit soneria. Ea şi Charles 
Wallingford erau foarte preocupaţi să studieze însemnările; apoi 
ea a început să citească cu glas tare: 

— Din ce am înţeles noi, s-ar părea că fragmentul de 


îmbrăcăminte găsit azi-dimineaţă la două mile de Puerto Rico 
era din cămaşa pe care o purta soţul meu când a decolat de pe 
Westchester Airport. În aceste trei săptămâni m-am agăţat de 
speranţa că a supravieţuit şi că se va întoarce pentru a se apăra 
de învinuirile care i s-au adus. El credea cu tărie că era pe cale 
să găsească un vaccin care să prevină şi, totodată, să vindece 
cancerul. Sunt convinsă că banii pe care i-a sustras, fără 
autorizaţie, au fost folosiţi exclusiv în acest scop. 

— Lynn, îmi pare rău, dar trebuie să-ţi spun că reacţia la 
declaraţia asta o să fie “Pe cine crezi că păcăleşti?” 

Tonul era blând, dar obrajii lui Lynn luară foc, şi ea lăsă să-i 
cadă din mână foaia pe care o ţinea. 

— Adrian! exclamă ea. 

Noul venit nu avea nevoie de prezentare. L-am recunoscut 
imediat. Era Adrian Nagel Garner, unicul proprietar al Garner 
Pharmaceutical Company şi un filantrop de talie mondială. Nu 
era foarte înalt, avea vreo cincizeci şi cinci de ani, păr cărunt şi 
trăsături şterse - genul de om pe care probabil nu l-ai remarca în 
mulţime. Nimeni nu ştia cât de bogat era. Nu permitea niciodată 
să i se facă publicitate, dar, cu toate acestea, se afla în centrul 
atenţiei. Oamenii vorbeau cu respect şi admiraţie despre casa 
lui din Connecticut, care conţinea o bibliotecă splendidă, un 
teatru cu optzeci de locuri, un studio de înregistrări şi o sală de 
sport. De două ori divorţat şi cu copii adulţi, se vorbea că are o 
relaţie romantică cu o englezoaică cu sânge albastru. 

Compania lui era cea care intenţionase să plătească un 
miliard de dolari pentru dreptul de distribuire a vaccinului firmei 
Gen-stone, dacă acesta ar fi fost validat. Ştiam că unul dintre 
directorii lui fusese ales să lucreze în comitetul de conducere al 
Gen-stone, dar nu apăruse la întrunirea acţionarilor. Eram sigură 
că ultimul lucru pe care îl voia Adrian Nagel Garner era ca 
numele companiei lui să fie asociat în mintea publicului cu Gen- 
stone. Sinceră să fiu, m-a şocat să-l văd în camera de zi a lui 
Lynn. 

La fel de surprinsă, Lynn părea că nu ştie la ce să se 
aştepte. 

— Ce surpriză plăcută, Adrian! spuse ea, gata-gata să se 
bâlbâie. 

— Mă aflam în drum spre apartamentul soţilor Parkinson, 
când mi-am amintit că locuieşti aici. Am auzit vestea azi- 


dimineaţă. 

Se uită la Wallingford. 

— Charles. 

Îl salută cu o anume răceală, dădu din cap, în semn de 
salut, spre avocaţi, după care se uită la mine. 

— Adrian, ea e sora mea vitregă, Carley DeCarlo, spuse 
Lynn. Încă mai părea fâstâcită. Carley lucrează la un articol 
despre Nick pentru Wall Street Weekly. 

l-am citit ironia în privire. Eram furioasă pe mine că n-am 
plecat în clipa în care i-am văzut pe Wallingford şi pe avocaţi. 

— Am trecut pe la Lynn din acelaşi motiv ca şi 
dumneavoastră, domnule Garner, am spus pe un ton aspru, şi 
anume pentru a-i spune cât de rău îmi pare că moartea lui Nick 
a devenit o certitudine. 

— Atunci, greşeşti, domnişoară DeCarlo, spuse tăios Adrian 
Garner. Eu nu sunt deloc sigur. Unul din zece oameni vor spune 
că acea bucată de cămaşă a fost lăsată de Nick în zona epavei 
în speranţa că o să fie găsită. Acţionarii şi angajaţii sunt deja 
foarte porniţi, şi cred că veţi fi de acord cu mine că Lynn a fost 
deja suficient de expusă reacţiilor acestora. În lipsa cadavrului 
lui Nick Spencer, ea n-ar trebui să spună nimic care ar putea fi 
interpretat ca o încercare de a convinge oamenii că el a murit. 
Cred că ar trebui să spună doar “Nu ştiu ce să cred”. 

Se întoarse spre ea. 

— Lynn, tu trebuie să faci ceea ce crezi că e potrivit, fireşte. 
Îţi doresc numai bine, am vrut să ştii asta. 

Dând din cap spre noi ceilalţi, unul dintre cei mai bogaţi şi 
mai puternici oameni din ţară părăsi încăperea. 

Wallingford aşteptă până auzi închizându-se uşa de la 
intrare, apoi spuse cu năduf: 

— Adrian Garner e al naibii de arogant. 

— Dar s-ar putea să aibă dreptate, spuse Lynn. De fapt, 
Charles, cred că are dreptate. 

Wallingford dădu din umeri. 

— În toată harababura asta nu există “dreptate”, spuse el. 
Scuză-mă, Lynn, dar ştii ce vreau să spun. 

— Da, ştiu. 

— Îmi vine greu pentru că l-am iubit pe Nick, spuse 
Wallingford. Am lucrat opt ani cu el şi am considerat că era un 
privilegiu. Totul mi se pare incredibil! Clătină din cap şi se uită la 


avocaţi, apoi dădu din umeri. Lynn, am să te ţin la curent cu tot 
ce se va întâmplă. 

Ea se ridică şi din strâmbătura pe care o făcu în mod 
inconştient mi-am dat seama că statul în picioare îi provoca 
durere. 

Mi s-a părut extenuată, dar la rugămintea ei am rămas 
destul cât să bem împreună câte o Bloody Mary. Am discutat iar 
relaţia noastră firavă de familie. l-am spus că vorbisem cu tatăl 
ei marţi când m-am întors de la spital ca să-i spun în ce stare 
era şi că o sunasem miercuri pe mama ca s-o înştiinţez de noua 
mea slujbă. 

— Eu am vorbit cu tata în ziua în care am intrat în spital şi 
în dimineaţa următoare, spuse Lynn. l-am spus că am să las 
telefonul închis ca să mă pot odihni şi că am să-l sun în week- 
end. Am s-o fac mai târziu. 

M-am ridicat şi am pus jos paharul gol. 

— Tinem legătura, Lynn. 

Era o zi atât de frumoasă încât m-am hotărât să merg pe 
jos până acasă. Mersul pe jos îmi limpezeşte mintea, iar de data 
asta se petreceau o mulţime de lucruri în ea. Ultimele două 
minute cu Lynn căpătau o importanţă deosebită. Când fusesem 
la ea la spital a doua oară, vorbea la telefon. Inainte de a 
închide a spus: “Şi eu te iubesc”. Pe urmă m-a văzut şi a ţinut 
să-mi precizeze că vorbise cu tatăl ei. 

Oare nu mai ştia ziua în care a vorbit cu el, sau la telefon 
fusese altcineva? Putea să fi fost o prietenă. Mie nu-mi place să 
spun “Te iubesc” când vorbesc cu vreo prietenă. Există o 
mulţime de feluri de a spune “Şi eu te iubesc”. Glasul lui Lynn 
sunase extrem de cald, într-un fel sexy. 

Următoarea posibilitate care mi-a trecut prin minte m-a 
şocat: să fi avut doamna Nicholas Spencer o discuţie tihnită cu 
soţul ei dispărut? 


19 


Carley DeCarlo. Trebuia să afle unde locuia. Era sora 
vitregă a lui Lynn Spencer, asta era tot ce ştia despre ea. Chiar 
şi aşa, lui Ned i se părea că o cunoştea după nume, avea 
impresia că Annie îi vorbise de ea. Dar de ce? Şi cum s-o fi 
cunoscut Annie? Poate că fusese pacientă în spital. Era posibil, 


hotărî el. 

Acum că avea un plan şi că îşi curăţase şi încărcase puşca, 
Ned se simţea mai liniştit. Doamna Morgan urma să fie prima. 
Cu ea va fi uşor - îşi încuia întotdeauna uşa, dar el va urca la 
etaj să-i spună că avea un cadou pentru ea. O va face în curând. 
Înainte s-o împuşte, intenţiona să-i spună în faţă că nu trebuia 
să-l mintă că voia apartamentul pentru fiul ei. 

Hotări să se ducă la Greenwood Lake cât era încă întuneric, 
pentru a-i vizita pe doamna Schafley şi pe soţii Harnik. li va fi 
mai uşor decât atunci când împuşcase vrăbiile, pentru că toţi 
vor fi în pat. Soții Harnik lăsau întotdeauna fereastra de la 
dormitor deschisă. Putea s-o împingă şi să se aplece peste 
pervaz înainte ca ei măcar să-şi dea seama ce se întâmplă. In 
casa doamnei Schafley nici nu era nevoie să intre. Putea să stea 
la fereastra dormitorului şi să-i lumineze faţa cu lanterna. Când 
se va trezi, îşi va lumina faţa lui, astfel încât ea să-l vadă şi să 
ştie ce avea de gând să facă. Apoi o va împuşca. 

Era convins că atunci când poliţia va începe ancheta pe el îl 
va căuta. Probabil că doamna Schafley le spusese celor din 
Greenwood Lake că el voise să închirieze o cameră la ea. “lţi 
imaginezi ce tupeu din partea lui?” Aşa începea întotdeauna 
când se plângea de cineva. “lţi imaginezi ce tupeu din partea 
lui?”, îi spusese ea lui Annie când puştiul care-i tundea gazonul 
încercase să ridice preţul. “lţi imaginezi ce tupeu din partea 
lui?”, spusese când băiatul care-i aducea ziarul o întrebase dacă 
nu cumva uitase să-i dea un bacşiş de Crăciun. 

Oare tot asta avea să gândească înainte ca el s-o omoare? 
Îţi poţi imagina ce tupeu din partea lui să mă omoare? 

Ştia unde locuia Lynn Spencer, dar trebuia să afle adresa 
surorii ei vitrege, Carley DeCarlo. De ce îi suna atât de cunoscut 
numele ăsta? O auzise pe Annie vorbind despre ea? Citise 
undeva despre ea? “Asta e”, şopti Ned. “Carley DeCarlo avea o 
rubrică în ziarul de duminică pe care Annie o citea cu plăcere.” 

Astăzi era duminică. 

Se duse în dormitor. Cuvertura care-i plăcea atât de mult 
lui Annie era tot pe pat. El nu se atinsese de ea. Rămăsese aşa 
cum o aranjase Annie în acea ultimă dimineaţă. Zări suplimentul 
de duminică pe care ea îl lăsase împăturit pe noptieră. Îl luă şi îl 
deschise. Dădu încet paginile. Apoi îi văzu numele şi fotografia: 
Carley DeCarlo. O rubrică de sfaturi privitoare la bani. Annie îi 


trimisese odată o întrebare şi mult timp după aceea se uitase să 
vadă dacă apăruse în rubrică. N-o găsise, dar tot îi plăcea 
rubrica şi uneori i-o citea şi lui. “Ned, ea e de acord cu mine. 
Spune că pierzi o grămadă de bani dacă faci rate pe cartea de 
credit şi plăteşti lunar numai minimum.” 

Anul trecut Annie se supărase pe el pentru că luase în rate 
un set nou de unelte. Cumpărase o rablă de maşină la târgul de 
vechituri şi voia să o repare. li spusese că avea să le achite în 
timp. Atunci ea îi citise rubrica respectivă. 

Ned se uită lung la poza lui Carley DeCarlo. l-ar fi plăcut s-o 
supere şi s-o facă să fie nervoasă. Din februarie când aflase că 
nu mai aveau casa din Greenwood Lake şi până în ziua 
accidentului, Annie fusese supărată şi nervoasă. Şi plânsese tot 
timpul. “Dacă vaccinul nu e bun, nu mai avem nimic, Ned, 
nimic”, spunea ea întruna. 

În săptămânile dinaintea morţii, Annie suferise. Ned voia ca 
şi Carley DeCarlo să sufere, să fie îngrijorată şi nervoasă. 

Ştia cum să procedeze. Îi va trimite prin e-mail o avertizare: 
“Pregăteşte-te pentru ziua judecății”. 


Trebuia să iasă din casă. Va lua autobuzul până în centru, şi 
apoi va trece pe lângă clădirea elegantă de pe Fifth Avenue în 
care era apartamentul lui Lynn Spencer. Numai faptul că o ştia 
acolo îl făcea să se simtă ca şi cum o avea în bătaia puştii. 

O oră mai târziu Ned stătea vizavi de intrarea clădirii lui 
Lynn Spencer. Era acolo de mai puţin de un minut când portarul 
deschise uşa şi Carley DeCarlo ieşi. Crezu că visează, exact cum 
îl visase pe bărbatul care ieşea din casa din Bedford, înainte ca 
el să-i dea foc. 

Porni pe urmele ei. Carley merse pe jos până pe 37th 
Street, apoi traversă spre est. In cele din urmă urcă treptele 
unei case, şi Ned fu sigur că acolo locuia. 

Acum ştiu unde stă, se gândi Ned, şi când voi hotări că e 
timpul, va fi exact ca şi cu soţii Harnik şi doamna Schafley. 


20 
Adrian Garner a nimerit-o ieri la fix, le-am spus lui Don şi 


Ken în dimineaţa următoare, când, la nouă fără un sfert, ne-am 
adunat toţi trei în biroul lui Ken. 


Previziunea lui Garner că oamenii vor ajunge la concluzia că 
bucata de cămaşă arsă şi pătată de sânge nu era decât o parte 
din planul elaborat de Spencer pentru a scăpa se adeverise. 
Ziarele de scandal erau pline. Fotografia lui Lynn se afla pe 
prima pagină în New York Post şi pe pagina a treia din The Daily 
News. Ambele fotografii păreau făcute seara trecută în uşa 
clădirii în care locuia. Arăta în acelaşi timp uluită şi vulnerabilă. 
Avea lacrimi în ochi. Pe palma stângă se putea vedea 
pansamentul. Cu cealaltă mână o ţinea de braţ pe menajera ei. 
Titlul din New York Post era: SOŢIA NU E SIGURĂ DACĂ SPENCER 
S-A DUS LA FUND SAU A ÎNOTAT, în timp ce The Daily News 
titra: SOŢIA HOHOTEŞTE: “NU ŞTIU CE SA CRED”. 

Mai devreme sunasem la spital şi aflasem că starea 
doctorului Broderick rămăsese critică. M-am decis să le spun lui 
Don şi Ken despre el şi despre bănuielile mele. 

— Crezi că accidentul lui Broderick ar putea avea vreo 
legătură cu faptul că ai vorbit cu el despre însemnările alea? 
întrebă Ken. 

În cele câteva zile de când îl cunoşteam ajunsesem să-mi 
dau seama că, atunci când Ken cântărea aspectele pro şi contra 
ale unei situaţii, îşi scotea din când în când ochelarii şi îi balansa 
în mâna dreaptă. Aşa făcea şi acum. Miriştea ţepoasă de pe 
bărbia şi obrajii lui m-a făcut să mă întreb dacă hotărâse să-şi 
lase barbă sau fusese grăbit dimineaţă şi nu avusese timp să se 
radă. Purta o cămaşă roşie, dar, nu ştiu de ce, în imaginea 
mentală pe care o aveam despre el apărea în halat de doctor, 
cu stetoscopul după gât. Indiferent cum e îmbrăcat şi dacă e 
sau nu ras, Ken are ceva de doctor. 

— S-ar putea să ai dreptate, continuă el. Ştim cu toţii că în 
industria farmaceutică există o competiţie acerbă, ca în oricare 
alt domeniu. Compania care va lansa prima pe piaţă un 
medicament care previne sau chiar vindecă această boală va 
câştiga miliarde. 

— Ken, de ce să-ţi baţi capul să furi însemnările unui tip 
care nici măcar nu era biolog? obiectă Don. 

— Nicholas Spencer a susţinut mereu că ultimele cercetări 
ale tatălui său au stat la baza vaccinului pe care îl pregătea. 
Poate că cineva s-a gândit că ar putea fi ceva de valoare şi în 
însemnările acelea, spuse Ken. 

Mi se părea logic. 


— Doctorul Broderick este legătura directă dintre însemnări 
şi bărbatul care le-a luat, am spus eu. Oare însemnările alea 
erau suficient de valoroase ca cineva să-l omoare, pentru ca el 
să-l nu-l mai poată identifica pe bărbatul cu păr castaniu-roşcat? 
Nu sugerează asta că, indiferent cine e, tipului ăsta nu i se 
poate da de urmă? Poate să fie chiar de la Gen-stone sau măcar 
să cunoască pe cineva de la Gen-stone, cineva destul de 
apropiat de Nick Spencer ca să fie în temă cu povestea cu 
Broderick şi însemnările. 

— Ce nu luăm noi în calcul este faptul că s-ar putea ca 
însuşi Nick Spencer să fi trimis pe cineva să ia însemnările, 
pentru ca apoi să se prefacă surprins că au dispărut, spuse Don. 

M-am uitat lung la el. 

— De ce ar fi făcut asta? 

— Carley, Spencer este - sau a fost - un şmecher cu 
suficiente cunoştinţe de microbiologie ca să adune banii 
necesari demarării afacerii. L-a pus preşedinte pe un tip ca 
Wallingford, care a reuşit să ducă de râpă compania propriei 
sale familii, lăsându-l să alcătuiască un comitet director din 
indivizi care nu s-ar putea descurca să iasă pe o uşă turnantă. 
Faţă de aceştia i-a fost uşor să pretindă că se află pe punctul de 
a dovedi că posedă leacul cancerului. l-a mers opt ani. A trăit 
relativ modest pentru un tip în situaţia lui, pentru că ştia că n-o 
să ţină. Punea deoparte o avere pentru când avea să se retragă, 
adică după prăbuşirea castelului de nisip. A crea iluzia că cineva 
a furat date valoroase şi că el era victima unei conspirații 
însemna o circumstanţă atenuantă. Afirmația lui că nu a ştiut că 
însemnările au fost luate a fost făcută pentru cei asemeni nouă 
care scriem despre el. 

— Şi asasinarea lui Broderick face parte din acest scenariu? 
am întrebat. 

— Pun pariu că se va dovedi că a fost o coincidenţă. Sunt 
sigur că toate staţiile service şi atelierele de reparaţii din zona 
aceea au fost alertate, cerându-li-se să raporteze la poliţie orice 
maşină cu stricăciuni suspecte. Vor găsi un tip care era în drum 
spre casă după o noapte de chef sau vreun puşti cu mania 
vitezei. 

— Asta dacă cel care l-a călcat pe Broderick era din zona 
aceea. Totuşi, nu ştiu ce mă face să cred că nu era. M-am 
ridicat. Acum mă duc să văd dacă pot s-o conving pe secretara 


lui Nick Spencer să accepte să stea de vorbă cu mine. Pe urmă 
voi face o vizită la azilul unde Spencer a lucrat ca voluntar. 

Mi s-a spus că Vivian Powers îşi luase iarăşi liber. Am sunat- 
o acasă, şi când a auzit cine sunt a spus: “Nu vreau să vorbesc 
despre Nicholas Spencer” şi mi-a închis. Nu aveam altă soluţie 
decât să sun la uşa ei. 

Inainte de a pleca de la birou, m-am uitat pe e-mail. Erau 
cel puţin o sută de întrebări pentru rubrica mea, toate de rutină. 
Apoi am dat de două mesaje care m-au făcut să tresar. Primul 
spunea: “Pregăteşte-te pentru ziua judecății”. 

Nu e o ameninţare, mi-am spus. Probabil că vine de la 
vreun scrântit religios. Nu i-am dat prea mare importanţă, poate 
pentru că celălalt mesaj chiar mi-a tăiat respiraţia: “Cine era 
bărbatul care se afla în conacul lui Nick Spencer cu un minut 
înainte să ia foc?” 

Cine ar fi putut să vadă o persoană părăsind casa înainte 
de producerea incendiului? Oare nu cel care, de fapt, l-a 
provocat? Şi dacă aşa stau lucrurile, de ce să-mi scrie mie? Apoi 
mi-a venit o idee: nu cumva cei care avea grijă de casă nu se 
aşteptaseră ca Lynn să fie acasă, dar văzuseră pe altcineva 
părăsind casa? Dacă da, de ce păstraseră tăcerea? Nu vedeam 
decât un motiv: poate că cei doi se află ilegal în ţară şi nu vor să 
fie deportaţi. 

Acum aveam de făcut trei vizite în Westchester County. 

Am ales să o fac pe prima acasă la Vivian şi Joel Powers în 
Briarcliff Manor, unul dintre orăşelele care se învecinează cu 
Pleasantville. Cu ajutorul hărţii, am găsit casa lor, o clădire 
fermecătoare, cu etaj, veche de peste o sută de ani. Pe peluza 
din faţă era un anunţ: “De vânzare”. 

Rugându-mă să nu fi venit degeaba, am sunat la uşă şi am 
aşteptat. Am simţit că cineva mă privea prin vizor. Apoi uşa s-a 
deschis, atât cât i-a permis lanţul de siguranţă. 

Femeia care deschisese, o frumuseţe cu păr negru, la vreo 
treizeci de ani, nu era machiată şi nici nu avea nevoie. Ochii ei 
căprui erau străjuiţi de gene lungi. Pomeţii înalţi, nasul şi gura 
perfecte m-au făcut să mă întreb dacă nu fusese vreodată 
model. In mod cert arăta ca un model. 

— Sunt Carley DeCarlo, am spus. Eşti Vivian Powers? 

— Da, sunt, şi ţi-am spus deja că nu vreau să fiu 
intervievată. 


Convinsă că era pe punctul de a închide uşa, am spus 
repede: 

— Încerc să scriu un articol corect şi echilibrat despre 
Nicholas Spencer. Sunt de părere că există mult mai multe 
elemente legate de dispariţia lui decât au apărut în presă. Când 
am vorbit sâmbătă, am avut senzaţia că îl aperi. 

— Da. La revedere, domnişoară DeCarlo. Te rog să nu revii. 

Riscam, dar m-am aruncat cu capul înainte. 

— Domnişoară Powers, vineri m-am dus la Caspien, oraşul 
în care a crescut Nick Spencer. Am stat de vorbă cu un anume 
doctor Broderick care a cumpărat casa familiei şi avea în 
păstrare unele din primele înseninări ale doctorului Spencer. 
Acum e în spital. L-a lovit o maşină şi nu se ştie dacă va 
supravieţui. Faptul că a vorbit cu mine despre cercetările 
doctorului Spencer s-ar putea să aibă legătură cu aşazzisul 
accident. 

Am văzut în ochii femeii o expresie de uimire. O clipă mai 
târziu a desfăcut lanţul de siguranţă. 

— Intră, mi-a spus ea. 

Casa era în curs de evacuare. Covoare strânse, stive de 
cutii, mese goale, ferestre fără perdele, pereţi gri - toate atestau 
faptul că Vivian Powers era pe punctul de a se muta. Am 
observat că purta verighetă şi m-am întrebat cine era soţul ei. 

M-a condus într-o verandă mică, închisă cu geam, cu 
mobilierul din împletitură de răchită. 

S-a aşezat în fotoliul de două persoane, lăsându-mi-l mie pe 
cel de o persoană. Eram mulţumită că perseverasem şi acum 
mă aflam aici. În teoria afacerilor imobiliare se spune că o casă 
arată mult mai bine când e locuită. Atunci de ce graba ei de a 
pleca? Mi-am propus să mă interesez când fusese pusă în 
vânzare casa. Eram convinsă că nu înainte de prăbuşirea 
avionului. 

— Aici m-am refugiat de când a început împachetatul. 

— Când pleci? 

— Vineri. 

— Rămâi în localitate? 

— Nu. Părinţii mei locuiesc la Boston. Am să stau la ei până 
îmi găsesc o locuinţă. Mobila am s-o las deocamdată într-un 
depozit. 

Începeam să cred că Joel Powers nu făcea parte din 


planurile de viitor ale soţiei sale. 

— Pot să-ţi pun câteva întrebări? 

— Nu te-aş fi lăsat să intri dacă nu m-aş fi hotărât să-ţi 
răspund. Dar mai întâi am eu câteva întrebări. 

— Dacă pot am să-ţi răspund. 

— Ce te-a făcut să te duci la doctorul Broderick? 

— M-am dus doar ca să văd casa în care a crescut Nicholas 
Spencer şi să aflu câte ceva despre laboratorul care existase 
acolo. 

— Ştiai că avea în păstrare primele dosare cu datele 
cercetărilor doctorului Spencer? 

— Nu. Doctorul Broderick mi-a dat din proprie iniţiativă 
informaţia asta. Evident că a fost tulburat când a înţeles că nu 
Nicholas Spencer trimisese după însemnări. Ţi-a spus Spencer 
că dispăruseră? 

— Da, mi-a spus. Ezită. La dineul de premiere din februarie 
s-a întâmplat ceva, şi asta avea legătură cu o scrisoare pe care 
Nick a primit-o în preajma Zilei Recunoştinţei. Cea care îi scria 
susţinea că doreşte să-i spună un secret pe care îl împărtăşise 
cu tatăl lui. Afirma că acesta o vindecase pe fiica ei de scleroză 
multiplă. Şi-a dat chiar şi numărul de telefon. Nick mi-a pasat 
mie scrisoarea ca să-i dau răspunsul standard. A zis: “E nebună 
de legat. Aşa ceva nu e cu putinţă.” 

— l-aţi răspuns la scrisoare? 

— Răspundeam la toate scrisorile. Oamenii scriau oferindu- 
se voluntari pentru experienţe. Erau gata să semneze orice 
pentru a primi vaccinul anticancer la care lucra el. Uneori îi 
scriau că se vindecaseră de nu ştiu ce boală şi voiau ca el să le 
testeze leacurile preparate în casă şi să le distribuie. Aveam 
vreo două tipuri de răspunsuri. 

— Ai păstrat copiile acelor scrisori? 

— Nu, doar o listă cu oamenii cărora le-am expediat. Nici 
unul dintre noi nu îşi aducea aminte de numele acelei femei. 
Există doi angajaţi care se ocupă de genul acesta de 
corespondenţă. Apoi, la dineul de premiere, s-a întâmplat ceva. 
In dimineaţa următoare Nick era foarte emoţionat şi mi-a 
comunicat că trebuia să se întoarcă la Caspien. Spunea că 
aflase ceva extrem de important şi că intuiţia îi spunea să ia în 
serios scrisoarea femeii căreia tatăl lui îi vindecase fiica. 

— Şi s-a dus în grabă la Caspien ca să ia însemnările tatălui 


său, dar a descoperit că dispăruseră. Asta s-a întâmplat în 
preajma Zilei Recunoştinţei, cam în acelaşi timp cu sosirea 
scrisorii, am gândit eu cu voce tare. 

— Aşa e. 

— Stai să vedem dacă am înţeles bine. Crezi că a existat o 
legătură între scrisoare şi dispariţia însemnărilor care a avut loc 
câteva zile mai târziu? 

— Sunt sigură că a existat şi, de atunci, Nick a fost alt om. 

— Ţi-a spus cumva la cine s-a dus după ce a plecat de la 
doctorul Broderick? 

— Nu, nu mi-a spus. 

— Poţi să verifici în agenda lui. Dineul de premiere a fost pe 
cincisprezece februarie. Poate a notat un nume sau un număr 
de telefon. 

Vivian clătină din cap. 

— Nu a notat nimic în dimineaţa aia şi nici în zilele 
următoare nu a mai scris nimic în agendă - adică nimic despre 
întâlnirile din afara biroului. 

— Cum dădeai de el dacă apărea ceva urgent? 

— ÎI sunam pe celular. Existau evenimente deja 
programate, ca de pildă seminarii medicale, dineuri, şedinţe de 
consiliu, treburi de genul ăsta. În ultimele patru sau cinci 
săptămâni Nick a lipsit mult de la birou. Când au venit cei de la 
procuratură, ne-au spus că fusese de două ori în Europa. Nua 
folosit avionul companiei şi nimeni de la birou nu-i cunoştea 
planurile. Nici măcar eu. 

— Autorităţile bănuiesc că a aranjat să-şi facă operaţie 
estetică, sau şi-a pregătit viitoarea reşedinţă. Tu ce crezi, 
Vivian? 

— Eu cred că ceva nu era în ordine, şi el ştia ce anume. 
Cred că se temea că telefonul îi era ascultat. Mă aflam la el în 
birou când l-a sunat pe doctorul Broderick. Privind în urmă, mă 
întreb de ce nu i-a spus pur şi simplu că voia însemnările tatălui 
său. L-a întrebat doar dacă putea să treacă pe acolo. 

Pentru mine era evident că Vivian Powers voia să creadă cu 
orice preţ că Nick Spencer fusese victima unei conspirații. 

— Vivian, tu crezi că el s-a aşteptat ca vaccinul să aibă 
efect, sau a ştiut de la început că n-are valoare? 

— Nu. Era animat de nevoia de a găsi un leac pentru 
cancer. Din cauza acestei boli cumplite şi-a pierdut şi soţia, şi 


mama. L-am cunoscut acum doi ani într-un azil-sanatoriu unde 
era internat soţul meu. Nick lucra ca voluntar. 

— L-ai cunoscut pe Nick Spencer la sanatoriu? 

— Da. St. Ann's. S-a întâmplat cu câteva zile înainte de a 
muri Joel. Renunţasem la slujbă ca să am grijă de el. Fusesem 
asistenta preşedintelui unei firme de brokeraj. Nick s-a oprit în 
rezerva lui Joel şi a stat de vorbă cu noi. La câteva săptămâni 
după moartea lui Joel am primit un telefon de la el. Mi-a spus că 
dacă voiam să lucrez pentru Gen-stone, să vin la el. Imi găsise 
un post. Şase luni mai târziu m-am prezentat la el. Nu mă 
aşteptam să lucrez pentru el personal, dar momentul a fost 
propice. Asistenta lui era însărcinată şi avea de gând să stea 
acasă vreo doi ani, aşa că am primit slujba. Pentru mine a fost o 
mană cerească. 

— Cum se înţelegea cu ceilalţi de la birou? Vivian zâmbi. 

— Bine. Pe Charles Wallingford chiar îl plăcea. Uneori 
glumea pe seama lui în faţa mea. Spunea că dacă mai aude o 
dată de arborele lui genealogic, o să pună să-l taie. Pe Adrian 
Garner nu cred că-l plăcea. Spunea că e arogant, dar că merită 
să-l suporţi pentru banii lui. 

— Ce-ar fi făcut dacă şi-ar fi dat seama că vaccinul nu 
poate fi realizat şi că luase bani pe care nu-i putea pune la loc? 

— In cazul ăsta recunosc că putea să capoteze. Era nervos 
şi îngrijorat. Mi-a spus ceva ce s-a întâmplat cu numai o 
săptămână înainte de prăbuşirea avionului, ceva care putea să 
ducă la un accident fatal. Se întorcea la Bedford, de la New 
York, noaptea târziu, şi i s-a blocat pedala de acceleraţie. 

— Ai mai spus cuiva despre asta? 

— Nu. El n-a dat importanţă incidentului. Spunea că din 
fericire circulaţia era redusă şi a putut să manevreze maşina 
după ce a oprit motorul. Era o maşină veche, una la care ţinea 
foarte mult, dar a ajuns la concluzia că venise timpul să scape 
de ea. Ezită. Carley, acum mă întreb dacă nu cumva a umblat 
cineva la maşină. Cum spuneam, s-a petrecut cu numai o 
săptămână înainte ca avionul lui să cadă. 

M-am mulţumit să dau din cap gânditoare. Nu voiam să 
vadă că sunt de aceeaşi părere. 

- Ce ştii despre relaţia lui cu Lynn? 

— Nimic. Aşa sociabil cum părea, Nick era o persoană 
foarte discretă, chiar secretoasă. 


Am văzut durerea din ochii ei. 

— Ţineai foarte mult la el, nu-i aşa? 

Ea dădu din cap. 

— Oricine ar fi stat mai mult în preajma lui, l-ar fi îndrăgit. 
Era un om deosebit. Sufletul companiei. Acum o să dea faliment. 
Oamenii fie sunt concediaţi, fie pleacă, şi toţi îl condamnă şi îl 
urăsc. Ei bine, eu cred că s-ar putea să fie şi el o victimă. 

Am plecat, după ce Vivian mi-a promis că va ţine legătura 
cu mine. A stat în pragul uşii până am ajuns la maşină şi mi-a 
făcut cu mâna când am demarat. 

Mintea îmi fierbea. Eram sigură că exista o legătură între 
“accidentul” lui Broderick, pedala de acceleraţie blocată şi 
prăbuşirea avionului lui Nicholas Spencer. Trei accidente? Nici 
vorbă. Am permis întrebării pe care o avusesem mereu în minte 
să iasă în faţă şi să contureze: fusese Nicholas Spencer omorât? 

Mai târziu, în timp ce vorbeam cu familia care avea grijă de 
proprietatea Bedford, s-a profilat un alt scenariu. 


21 


“Azi-noapte am visat că m-am dus iar la Manderley.” N-am 
putut să nu mă gândesc la obsedantele rânduri cu care începe 
romanul Rebecca al lui Daphne du Maurier când am oprit la 
poarta domeniului Bedford şi m-am anunţat. 

Era pentru a doua oară în aceeaşi zi că mergeam undeva 
neanunţată. Când un glas cu accent spaniol m-a întrebat cine 
sunt, am răspuns: sunt sora vitregă a doamnei Spencer. A urmat 
o pauză, apoi am fost îndrumată să ocolesc locul incendiului şi s- 
o iau la dreapta. 

Am mers cu viteză mică, admirând domeniul bine întreţinut 
pe care se afla clădirea în ruină. In spate era un heleşteu, iar pe 
o terasă, deasupra, o piscină. În stânga am văzut o grădină 
englezească. Nu mi-o puteam închipui pe Lynn în genunchi, 
plantând flori. M-am întrebat dacă Nick şi prima lui soţie 
fuseseră cei care supravegheaseră amenajarea terenului sau 
proprietarul anterior îşi asumase sarcina. 

Casa în care trăiau Manuel şi Rosa Gomez era o vilişoară 
nostimă cu acoperiş ţuguiat de ţiglă. Între conac şi vilişoară 
exista un paravan de copaci care oferea intimitate ambelor 
case. Acum înţelegeam de ce îngrijitorii nu ştiuseră că Lynn se 


întorsese acolo săptămâna trecută. Mi se părea ciudat că în 
incintă nu existau camere de supraveghere, dar ştiam că 
clădirea fusese prevăzută cu un sistem de alarmă. 

Am parcat, am urcat treptele verandei şi am sunat. Mi-a 
deschis Manuel Gomez şi m-a invitat înăuntru. Era un bărbat 
vânjos, nu prea înalt, cu părul negru şi un chip ascuţit. Am intrat 
în vestibul şi i-am mulţumit că m-a primit, deşi nu m-am anunţat 
din timp. 

— Cât pe ce să nu ne găsiţi, domnişoară DeCarlo, spuse el 
înţepat. Conform dispoziţiei surorii dumneavoastră, până la ora 
unu vom fi plecaţi. Am scos deja lucrurile noastre personale. 
Soţia mea a cumpărat alimentele pe care le-a comandat 
doamna Spencer şi acum verifică etajul. Doriţi să inspectaţi casa 
acum? 

— Plecaţi! Dar de ce? Cred că şi-a dat seama că uimirea 
mea era sinceră. 

— Doamna Spencer a zis că nu are nevoie de ajutoare care 
să locuiască tot timpul aici şi că intenţionează să folosească ea 
această casă până se hotărăşte dacă să reconstruiască sau nu. 

— Dar de la incendiu a trecut doar o săptămână. Aveţi unde 
să staţi? 

— Nu, n-avem. Vom pleca într-o scurtă vacanţă în Puerto 
Rico, să ne vizităm rudele. Apoi vom sta la fiica noastră până 
găsim altă slujbă. 

Înţelegeam că Lynn voia să stea în Bedford - eram sigură că 
avea prieteni aici -, dar să-i dai afară pe oamenii ăştia fără un 
preaviz rezonabil mi se părea aproape inuman. 

Omul şi-a dat seama că stăteam încă în vestibul. 

— Scuzaţi-mă, domnişoară DeCarlo. Vă rog să poftiţi în 
camera de zi. 

În timp ce îl urmam, m-am uitat repede în jur. O scară 
destul de abruptă ducea din hol la etaj. În stânga se găsea ceea 
ce părea a fi un birou, cu rafturi pentru cărţi şi un televizor. 
Camera de zi spațioasă, cu un şemineu şi ferestre cu geamuri 
fumurii, era mobilată confortabil cu o canapea şi fotolii adânci. 
Totul amintea de o casă englezească de ţară. 

— Vă rog să luaţi loc, spuse Gomez. 

— Domnule Gomez, de când lucraţi aici? 

— De când s-au căsătorit domnul şi doamna Spencer - mă 
refer ia prima doamnă Spencer -, acum doisprezece ani. 


Doisprezece ani şi un preaviz de nici o săptămână! Doamne 
Dumnezeule! Mă mânca limba să întreb ce compensație pentru 
concediere le dăduse Lynn, dar n-am avut curaj - cel puţin 
pentru moment. 

— Domnule Gomez, n-am venit aici să inspectez casa, ci 
pentru că vreau să discut cu dumneata şi cu soţia dumitale. 
Sunt jurnalistă şi colaborez la scrierea unui articol despre 
Nicholas Spencer pentru Wall Street Weekly. Doamna Spencer 
este informată despre asta. Ştiu că oamenii spun lucruri destul 
de urâte despre Nicholas, dar eu intenţionez să fiu foarte 
dreaptă. Pot să-ţi pun câteva întrebări despre el? 

— Lăsaţi-mă să o aduc pe soţia mea, spuse el încet. E la 
etaj. 

În timp ce aşteptam am cercetat parterul. Am văzut un 
spaţiu amenajat ca sufragerie şi, dincolo de el, bucătăria. M-am 
întrebat dacă nu cumva destinaţia iniţială a vilişoarei fusese 
casă de oaspeţi, nu locuinţă pentru angajaţi. 

Am auzit paşi pe scări şi m-am aşezat la loc. Apoi m-am 
ridicat s-o întâmpin pe Rosa Gomez, o femeie drăguță, durdulie. 
Ochii umflaţi îmi spuneau că plânsese. 

— Să ne aşezăm, am spus şi imediat m-am simţit ca o 
proastă. La urma urmei, asta fusese casa lor. 

N-a fost greu să-i fac să vorbească despre Nicholas şi Janet 
Spencer. 

— Au fost foarte fericiţi împreună, spuse Rosa Gomez, 
luminându-se la faţă în timp ce vorbea. Când s-a născut Jack, ai 
fi zis că nu mai există alt copil pe lume. E greu de conceput că 
ambii lui părinţi au murit. Erau nişte oameni minunati. 

Lacrimile care îi licăreau în ochi începură să curgă. Şi le 
şterse repede cu dosul palmei. 

Mi-au spus că soţii Spencer cumpăraseră casa la câteva luni 
după ce se căsătoriseră şi ei doi fuseseră angajaţi imediat. 

— Pe vremea aceea locuiam în casă, spuse Rosa. Era un 
apartament foarte frumos de cealaltă parte a bucătăriei. Când 
domnul Spencer s-a recăsătorit, sora dumneavoastră... 

“Soră vitregă”, mi-a venit să strig. In loc de asta, am spus: 

— Trebuie să te întrerup, doamnă Gomez, şi să-ţi explic că 
tatăl doamnei Spencer s-a căsătorit cu mama mea acum doi ani, 
în Florida. Suntem practic surori vitrege, fără a fi însă apropiate. 
Mă aflu aici ca jurnalistă, nu ca rudă. 


S-a zis cu rolul de avocat al lui Lynn. Trebuie să aud 
adevărul de la oamenii ăştia, nu răspunsuri politicoase, 
formulate cu grijă. 

Manuel Gomez se uită la soţia lui, apoi la mine. 

— Doamna Lynn Spencer nu a vrut ca noi să locuim în casă. 
l-a spus domnului Spencer că în casă erau cinci camere de 
oaspeţi, mai mult decât suficiente pentru musafirii pe care i-ar fi 
avut. El a acceptat să ne mutăm în vilişoară, iar noi am fost 
încântați să locuim singuri în casa asta minunată. Jack, fireşte, 
locuia la bunicii lui. 

— Nicholas Spencer a rămas apropiat de fiul său? am 
întrebat. _ 

— Categoric, răspunse prompt Manuel. Insă el călătorea 
mult şi nu voia să-l lase pe Jack cu o bonă. 

— După ce tatăl lui s-a recăsătorit, Jack nu a vrut să 
locuiască împreună cu doamna Lynn Spencer, zise Rosa cu 
fermitate. Mi-a spus o dată că are impresia că ea nu-l place. 

— Ţi-a spus asta! 

— Da, mi-a spus. Nu uitaţi că noi eram aici când s-a născut 
el. Se simţea bine cu noi. Considera că facem parte din familie. 
Însă el şi tatăl lui... Zâmbi a aducere-aminte şi clătină din cap. 
Erau prieteni. Ce tragedie pentru băieţel! Mai întâi mama, apoi 
tatăl. Am vorbit cu bunica lui Jack. Mi-a spus că băiatul e sigur 
că tatăl lui trăieşte. 

— Ce-l face să creadă asta? am întrebat repede. 

— Domnul Spencer a făcut pilotaj acrobatic când era în 
colegiu. Jack se agaţă de speranţa că a reuşit să iasă cumva din 
avion înainte ca acesta să se prăbuşească. 

Copiii spun adevărul? m-am întrebat. Am ascultat un timp 
cum Manuel şi Rosa se luau la întrecere să povestească 
întâmplări hazlii din anii petrecuţi cu Nick, Janet şi Jack, apoi am 
trecut la întrebările pe care voiam să le pun. 

— Rosa, Manuel, am primit un e-mail de la cineva care 
pretinde că un bărbat a părăsit conacul cu doar un minut înainte 
ca acesta să ia foc. Ştie vreunul dintre voi ceva despre asta? 

Amândoi părură uimiţi. 

— Noi n-avem e-mail, dar dacă am fi văzut pe cineva ieşind 
din conac înainte de incendiu le-am fi spus poliţiştilor, spuse 
Manuel pe un ton ferm. Credeţi că persoana care a provocat 
incendiul a trimis e-mail-ul? 


— S-ar putea. Există oameni bolnavi care fac lucruri de 
genul ăsta. Totuşi, nu ştiu de ce mi l-a trimis mie, şi nu poliţiei. 

— Mă simt vinovat că nu m-am gândit să ne uităm în garaj 
după maşina doamnei Spencer, spuse Manuel. De obicei nu vine 
acasă atât de târziu, dar uneori se mai întâmplă. 

— Cât de des foloseau casa? am întrebat. Adică, în fiecare 
week-end, în timpul săptămânii, sau când şi când? 

— Prima doamnă Spencer adora casa. Pe vremea aceea 
veneau în fiecare week-end, iar înainte ca Jack să meargă la 
şcoală, stătea o săptămână sau două dacă domnul Spencer era 
plecat. Doamna Lynn Spencer voia să vândă casa asta şi 
apartamentul. l-a spus domnului Spencer că nu dorea să 
trăiască într-o casă aranjată după gustul altei femei. Obişnuiau 
să se certe pe tema asta. 

— Rosa, nu cred că ar trebui s-o judeci pe doamna Spencer, 
o atenţionă Manuel. 

Ea ridică din umeri. 

— Spun ce e adevărat. Casa asta nu-i plăcea. Domnul 
Spencer a rugat-o să aştepte să se breveteze vaccinul înainte de 
a se implica într-un proiect de construcţie. Am înţeles că în 
ultimele luni au fost probleme cu vaccinul, căci era teribil de 
îngrijorat. Călătorea foarte mult. Când era acasă, se ducea 
adesea la Greenwich şi stătea cu Jack. 

— Ştiu că Jack locuieşte cu bunicii lui, dar când domnul 
Spencer era acasă Jack venea aici în week-end-uri? 

Rosa dădu din umeri. 

— Nu prea. În preajma doamnei Spencer băiatul era 
întotdeauna tăcut. Ea nu ştie să se poarte cu copiii. Jack avea 
cinci ani când a murit mama lui. Doamna Lynn Spencer 
seamănă oarecum cu ea, dar atât. Asemănarea asta cred că îl 
tulbură. 

— Lynn şi domnul Spencer erau foarte apropiaţi? Ştiam că 
întindeam coarda, dar trebuia să am o idee despre relaţia lor. 

— Acum patru ani când s-au căsătorit, aş spune că da, rosti 
încet Rosa. Însă, dacă nu mă înşel, n-a durat prea mult. Ea 
venea des aici cu musafirii ei, iar el era plecat sau la Greenwich, 
cu Jack. 

— Aţi spus că doamna Spencer nu avea obiceiul să vină aici 
noaptea târziu, dar se mai întâmpla din când în când. De regulă, 
vă suna mai întâi? 


— Uneori telefona dinainte şi spunea că voia să găsească o 
gustare sau o cină rece. Alteori telefona dimineaţa, de la conac, 
şi ne anunţa la ce oră voia micul dejun. Altfel ne duceam acolo 
întotdeauna la nouă şi ne apucam de treabă. Era o casă mare şi 
trebuia întreţinută, fie că era sau nu ocupată. 

Ştiam că era timpul să plec. Simţeam că Rosa şi Manuel 
Gomez nu voiau să prelungească durerosul moment al părăsirii 
acestei case. Am continuat, totuşi, căci mai aveam multe 
probleme nelămurite. 

— Am fost surprinsă să văd că nu există camere de 
supraveghere pe proprietate. 

— Familia Spencer avea un labrador, un câine de pază bun. 
Jack l-a luat la Greenwich, iar doamna Lynn Spencer nu a vrut 
alt câine, spuse Manuel. Zicea că are alergie la animale. 

Mi s-a părut ciudat, deoarece în apartamentul din Boca 
Raton tatăl ei avea fotografii de-ale ei cu câini şi cai. 

— Unde era ţinut câinele? 

— Noaptea, când vremea nu era foarte rece, afară. 

— Lătra la intruşi? Amândoi zâmbiră. 

— Oh, da, spuse Manuel. Doamna Spencer spunea că pe 
lângă faptul că îi provoacă alergie, Shep e prea zgomotos. 

Prea zgomotos din cauză că anunţa sosirile ei nocturne, sau 
din cauză că alerta pe toată lumea la sosirile nocturne ale altor 
vizitatori? 

M-am ridicat. 

— Aţi fost foarte amabili că aţi acceptat să stăm de vorbă. 
Aş fi vrut ca totul să iasă mai bine pentru toată lumea. 

— Eu mă rog, spuse Rosa. Mă rog pentru Jack şi pentru ca 
domnul Spencer să fie încă în viaţă. Mă rog ca vaccinul lui să 
iasă până la urmă şi ca necazurile cu banii să dispară. Ochii i se 
umplură iarăşi de lacrimi. Şi mă mai rog să se întâmple o 
minune. Mama lui Jack nu se poate întoarce, dar mă rog ca 
domnul Spencer şi fata aia frumoasă care lucrează cu el să fie 
împreună. 

— Taci, Rosa, porunci Manuel. 

— Nu, nu tac, spuse ea sfidătoare. Ce rău fac dacă o spun 
acum? Se uită la mine. Doar cu câteva zile înainte de prăbuşirea 
avionului, domnul Spencer a venit într-o după-amiază acasă ca 
să ia o servietă pe care o uitase. Fata era cu el. O cheamă 
Vivian Powers. Era clar că se iubeau şi m-am bucurat pentru el. 


Prea multe lucruri merseseră prost în viaţa lui. Doamna Lynn 
Spencer nu-i o persoană bună. Dacă domnul Spencer a murit, 
cel puţin a ştiut că cineva îl iubea foarte mult. 

Le-am dat cartea mea de vizită şi am plecat, încercând să- 
mi dau seama de implicaţiile a ceea ce tocmai aflasem. 

Vivian renunţase la slujbă, îşi vindea casa şi îşi lăsa mobila 
într-un depozit, spre păstrare. Vorbise despre începerea unui 
nou capitol în viaţa ei. In drum spre casă, am ajuns la concluzia 
că acel capitol nu avea să se deschidă în Boston. Şi cum 
rămânea cu cele spuse de ea despre scrisoarea de la o 
persoană care afirma că doctorul Spencer îi vindecase în mod 
miraculos fiica? Oare scrisoarea, însemnările dispărute şi 
povestea cu acceleraţia blocată făceau toate parte dintr-un plan 
minuţios elaborat, menit să creeze iluzia că Nick Spencer fusese 
victima unui complot? 

M-am gândit la titlul din New York Post: SOŢIA HOHOTEŞTE: 
“NU ŞTIU CE SĂ CRED”. . 

Aş fi putut oferi şi eu un titlu: NICI SORA VITREGA NU ŞTIE 
CE SA CREADA. 


22 


Holurile sanatoriului din spitalul St. Ann's erau acoperite cu 
covoare moi, iar zona de recepţie, confortabilă, avea un perete 
de sticlă ce dădea spre un heleşteu. Atmosfera era calmă, spre 
deosebire de clădirea centrală a spitalului, în care o vizitasem 
pe Lynn. 

Pacienţii care veneau aici ştiau că n-or să mai plece. 
Veneau pentru a li se uşura pe cât posibil suferinţa şi pentru a 
avea o moarte uşoară, înconjurați de cei iubiţi şi de personalul 
care se afla acolo şi pentru a-i consola pe cei care rămâneau în 
urma lor. 

Recepţionera s-a mirat că voiam să-l văd pe director fără 
programare, dar când am pomenit numele Wall Street Weekly n- 
a mai fost nici o problemă. Am fost condusă imediat la doctoriţa 
Katherine Clintworth, o femeie atrăgătoare, în jur de cincizeci de 
ani, cu păr lung şi drept, de culoarea nisipului. Primul lucru pe 
care îl remarcai la ea erau ochii - de un albastru intens. Era 
îmbrăcată cu o jachetă tricotată şi pantaloni asortaţi. 

M-am scuzat pentru vizita neprogramată, explicându-i că 


lucram la un articol pentru Wall Street Weekly. Ea trecu repede 
peste asta. 

— Îți răspund bucuroasă la întrebările „despre Nicholas 
Spencer, spuse ea. Îl admiram foarte mult. Îţi dai seama că 
nimic nu mi-ar plăcea mai mult decât să dispară sanatoriul ăsta, 
adică să fie eradicat cancerul. 

— De când lucra Nicholas Spencer ca voluntar aici? 

— De peste cinci ani, de când a murit soţia lui. Personalul 
nostru ar fi putut s-o îngrijească la domiciliu, dar, pentru că avea 
un copil de cinci ani, ea a cerut să stea la noi în acele ultime 
zece zile. Nick a fost foarte recunoscător pentru ajutorul pe care 
am putut să i-l acordăm, lui Janet, dar şi fiului său şi părinţilor 
soţiei. Câteva săptămâni mai târziu s-a întors şi şi-a oferit 
serviciile. 

— Cred că a fost destul de greu să-i fixaţi un program, dat 
fiind că el călătorea foarte mult. 

— Ne dădea cu două săptămâni înainte o listă cu zilele în 
care era disponibil, iar noi ţineam cont de ele şi treaba mergea. 
Oamenii îl plăceau foarte mult pe Nick. 

— Mai era voluntar la data când s-a prăbuşit avionul? Ea 
ezită. 

— Nu. De fapt, nu mai era aici de vreo lună. 

— A existat vreun motiv anume? 

— l-am sugerat să-şi ia liber un timp. Părea foarte stresat. 
Vedeam că îşi alegea cu multă grijă cuvintele. 

— Cum adică stresat? 

— Părea nervos şi foarte încordat. Lucra toată ziua la vaccin 
şi apoi venea aici şi pacienţii îl implorau să testeze vaccinul pe 
ei. l-am spus că era o povară psihologică prea mare pentru el. 

— A fost de acord? i 

— N-a fost de acord, dar a înţeles. In seara aceea s-a dus 
acasă şi nu l-am mai văzut. 

Mai mult ceea ce nu îmi spunea m-a făcut să devin atentă. 

— Doamnă doctor, a testat vreodată Nicholas Spencer 
vaccinul pe vreun pacient? 

— Ar fi fost ceva ilegal, răspunse ea cu fermitate. 

— Nu asta am întrebat. Doamnă doctor, vreau să aflu dacă 
în accidentul lui Nicholas Spencer n-a fost vorba de o mână 
criminală. Vă rog să fiţi sinceră cu mine. 

Ea ezită, apoi răspunse: 


— Bănuiesc că a administrat vaccinul unei persoane de aici. 
De fapt, sunt ferm convinsă de asta, deşi persoana în cauză nu 
vrea să recunoască. Şi mai e cineva care cred că l-a primit, dar 
şi această persoană neagă cu tărie. 

— Ce s-a întâmplat cu persoana căreia sunteţi sigură că i s- 
a administrat vaccinul? 

— A plecat acasă. 

— S-a vindecat? 

— Nu, dar am înţeles că a avut o remisie spontană. Evoluţia 
bolii a fost încetinită, lucru care se mai întâmplă, dar numai 
rareori. 

— Urmăriţi progresul făcut de fiecare pacient? 

— Cum spuneam, el nu a recunoscut că Nicholas Spencer i- 
a administrat vaccinul, dacă într-adevăr i l-a administrat. 

— Vreţi să-mi spuneţi cine e? 

— Nu pot să fac asta. Ar fi o violare a intimităţii. Am căutat 
o carte de vizită şi i-am dat-o. 

— Sunteţi amabilă să-l rugaţi pe pacientul acela să mă 
contacteze? 

— Am să-l rog, dar sunt sigură că n-o va face. 

— Dar celălalt pacient? 

— Acel caz e numai o bănuială de-a mea şi nu pot s-o 
confirm. Şi acum, domnişoară DeCarlo, trebuie să mă duc la o 
şedinţă. Dacă vrei să mă citezi în legătură cu Nicholas Spencer, 
iată declaraţia mea: “A fost un om bun, animat de sentimente 
nobile. Dacă s-a rătăcit cumva pe drum, sunt sigură că nu din 
motive egoiste.” 


23 


Mâna îi zvâcnea atât de dureros încât Ned nu se mai putea 
gândi la altceva. Incercase să o ţină în apă cu gheaţă şi se 
unsese cu unt, dar zadarnic. Apoi, luni seară, la zece fără zece, 
chiar înainte de ora închiderii, se duse la o farmacie din 
apropiere şi se îndreptă spre raionul unde erau expuse 
medicamente pentru arsuri, care se dădeau fără reţetă. 

Bătrânul domn Brown, patronul, tocmai închidea farmacia. 
Singura angajată era Peg, casiera, o femeie gureşă căreia îi 
plăcea la nebunie să bârfească. Ned nu voia ca ea să-i vadă 
mâna, aşa că puse unguentele în unul din coşurile de la intrare, 


îl agăţă de braţul stâng, şi pregăti banii în mâna stingă. Pe cea 
dreaptă o ţinea în buzunar. Bandajul era năclăit, deşi îl 
schimbase de două ori în ziua aceea. 

În faţa lui erau doi oameni şi, în timp ce aştepta, Ned se 
muta de pe un picior pe celălalt. Afurisita asta de mână, se 
gândi el. Nu s-ar fi ars, şi Annie n-ar fi murit, dacă el nu vindea 
casa din Greenwood Lake şi nu băga toţi banii în compania aia 
fantomă. Când nu se gândea la Annie şi la acele ultime minute, 
îi veneau în minte cei pe care îi ura şi se bucura de ce avea să le 
facă. Soții Harnik şi doamna Schafley şi doamna Morgan şi Lynn 
Spencer şi Carley DeCarlo. 

Degetele nu-l duruseră prea tare când se arsese, dar acum 
erau atât de umflate încât durerea îl săgeta la cea mai mică 
atingere. Dacă nu se vindecau, nu va putea ţine puşca dreaptă 
şi nici nu va fi în stare să apese pe trăgaci. 

Imediat ce bărbatul din faţa lui îşi luă pachetul, Ned puse 
pe tejghea coşul, o bancnotă de douăzeci de dolari şi se uită în 
altă parte, în timp ce Peg aduna preţul medicamentelor lui. 

Se gândi că ar fi trebuit să se ducă la serviciul de urgenţă şi 
să roage un doctor să se uite la mâna lui, însă îi era frică s-o 
facă. Parcă îl şi auzea pe doctor întrebându-l: “Ce s-a întâmplat? 
De ce ai aşteptat până acum?” Nu voia să aibă de a face cu 
astfel de întrebări. 

Dacă ar fi spus că l-a consultat doctorul Ryan la St. Annss, 
risca să fie întrebat de ce nu se dusese iar acolo când văzuse că 
mâna nu se vindeca. 

— Hei, Ned, trezeşte-te! 

Se uită la casieră. Peg nu-i plăcuse niciodată. Avea ochii 
prea apropiaţi; sprâncenele groase şi părul negru, cărunt la 
rădăcină, îl făceau să se gândească la o veveriţă. Era supărată 
fiindcă el nu observase că îi pusese medicamentele într-o pungă 
şi era pregătită să-i dea restul. Ţinea punga într-o mână şi restul 
în cealaltă şi îl privea încruntată. 

El întinse mâna stângă după pungă şi, din reflex, scoase 
dreapta din buzunar şi o întinse să ia restul. O văzu pe Peg 
holbându-se la bandaj. 

— Dumnezeule, Ned! Ce-ai făcut, te-ai jucat cu chibriturile? 
Mâna aia e într-un hal fără de hal. Ar trebui să te duci la un 
doctor. 

Ned se blestemă în gând că o lăsase să-i vadă mâna. 


— M-am ars când am făcut mâncare, spuse el arţăgos. 
Înainte să moară Annie n-am gătit niciodată. Am fost la doctorul 
unde lucra Annie. A zis să mă întorc după o săptămână. Mâine 
se face săptămâna. i 

In clipa următoare îşi dădu seama de greşeala făcută. li 
spusese lui Peg că fusese la doctor marțea trecută, or, exact 
asta nu voise să spună. Ştia că Annie obişnuia să stea de vorbă 
cu Peg când se ducea să cumpere ceva de la farmacie. Ea 
spunea că Peg nu era băgăcioasă, ci doar curioasă. 

Ce altceva îi mai spusese Annie lui Peg? Despre pierderea 
casei din Greenwood Lake? Despre banii investiţi de el în Gen- 
stone? Despre faptul că îi arătase conacul familiei Spencer din 
Bedford şi îi promisese că, într-o zi, avea să-i cumpere şi ei unul 
la fel? 

Peg se uită lung la el. 

— De ce nu te duci la doctorul Brown? S-ar putea ca el să 
aibă ceva mai bun decât chestiile astea pe care le-ai cumpărat. 

EI îi susţinu privirea. 

— Ti-am spus că dimineaţă mă duc la doctor. 

Expresia feţei lui Peg era ciudată. Aşa se uitaseră la el şi 
soţii Harnik şi doamna Schafley. Lui Peg îi era frică de el. Oare îi 
era frică de el fiindcă se gândea la tot ce îi spusese Annie 
despre casă, despre bani şi despre conacul familiei Spencer şi, 
punând totul cap la cap, îşi dăduse seama că el provocase 
incendiul? 

Peg păru fâstâcită. A 

— Oh, e bine că te duci mâine la doctor. Apoi spuse: Imi 
făcea plăcere când Annie venea aici, Ned. Imi dau seama ce dor 
trebuie să-ţi fie de ea. Se uită pe deasupra lui. Scuză-mă, Ned, 
trebuie să mă ocup de Garret. 

Ned îşi dădu seama că în spatele lui era un tânăr. 

— Sigur, Peg, spuse el şi se dădu la o parte. 

Trebuia să plece. Nu mai putea rămâne acolo. Dar mai 
trebuia să facă ceva. 

leşi afară, se urcă în maşină şi luă puşca de sub pătura 
aflată pe podea. Apoi aşteptă. De unde stătea, vedea bine 
interiorul farmaciei. Imediat ce tipul acela, Garret, plecă, Peg 
goli casa de marcat şi îi dădu reţetele domnului Brown. Apoi se 
duse fuga să stingă luminile din farmacie. 

Dacă avea de gând să-i sune pe poliţai, o va face de acasă, 


gândi Ned. Sau poate avea să discute mai întâi cu soţul ei. 

Domnul Brown şi Peg ieşiră împreună din farmacie. Domnul 
Brown spuse noapte bună şi dădu colţul. Peg porni repede în 
direcţia opusă, către staţia de autobuz. Ned văzu autobuzul 
venind. Peg alergă să-l prindă, dar ajunse prea târziu. Era 
singură în staţia de autobuz când el opri lângă ea şi deschise 
portiera. 

— Te duc eu acasă, Peg, se oferi el. 

Văzu din nou expresia de pe faţa ei. De data asta era cu 
adevărat speriată. 

— Oh, e în regulă, Ned, am să aştept. N-o să dureze mult. 
Se uită în jur. Nu era nimeni prin preajmă. _ 

Ned deschise larg portiera, sări din maşină şi o înşfăcă. Il 
duru mâna când i-o puse pe gură ca s-o împiedice să ţipe, dar 
rezistă. li răsuci braţul cu stânga, o târî în maşină şi o împinse 
pe podea. Blocă portierele când demară. 

— Ned, ce s-a întâmplat? Te rog, Ned, ce faci? se văită ea. 

El luă puşca într-o mână şi o aţinti spre ea. 

— Nu vreau să spui cuiva că m-am jucat cu chibriturile. 

— Ned, de ce aş spune cuiva? întrebă ea, plângând. 

Se îndreptă spre zona de picnic din parcul districtual. 

Patruzeci de minute mai târziu era acasă. Il duruseră 
degetul şi mâna când apăsase pe trăgaci, dar nu ratase. 
Avusese dreptate. Era exact ca atunci când împuşca vrăbii. 


24 


După ce am plecat de la sanatoriu m-am oprit la birou, dar 
Don şi Ken erau plecaţi. Mi-am notat câteva lucruri ca să le 
discut cu ei dimineaţă. Mă bazam pe raţionamentul lor. Existau 
câteva întrebări la care speram să găsesc răspunsuri. Plănuia 
Vivian Powers să se întâlnească undeva cu Nicholas Spencer? 
Insemnările de început ale doctorului Spencer chiar dispăruseră, 
sau fuseseră menţionate doar ca să provoace dubii în ce privea 
vinovăția lui Spencer? Mai fusese cineva în conac în noaptea 
aceea, cu doar câteva minute înainte de incendiu? Şi, în sfârşit, 
întrebarea de o importanţă covârşitoare: a testat Nick Spencer 
vaccinul pe un bolnav în fază terminală, care mai târziu a putut 
părăsi sanatoriul? 

Eram hotărâtă să aflu numele acelui pacient. 


Oare de ce n-a spus el că boala dădea înapoi? m-am 
întrebat. Din cauză că voia să vadă dacă remisia va dura? Sau 
pentru că se ferea de presă? Parcă şi vedeam titlurile din ziare 
dacă s-ar fi auzit că vaccinul Gen-stone avea, totuşi, efect. 

Şi cine era celălalt pacient despre care doctoriţa Clintworth 
nu era sigură, dar bănuia că i se administrase vaccinul? Exista 
vreun mod de a o convinge să-mi spună numele lui? 

Nicholas Spencer fusese în liceu într-o echipă de înot care 
participa la campionate. Fiul său se agăța de speranţa că era în 
viaţă pentru că în colegiu făcuse pilotaj acrobatic. Nu era prea 
greu de imaginat că, având asemenea deprinderi, putea să-şi 
însceneze propria moarte la câteva mile de țărm şi apoi să 
înoate şi să se pună la adăpost. 

Aş fi vrut să pot discuta cu băieţii toate aceste aspecte cât 
îmi erau încă proaspete în minte. Mi-am făcut însemnări 
detaliate. Era aproape şase şi avusesem o zi plină, aşa că am 
plecat acasă. 

Pe robot erau mai multe mesaje, printre care unul de la 
Casey care îmi spunea să-l sun pe la şapte dacă aveam chef de 
paste la Il Tinello. Aveam, am hotărât, şi am încercat să-mi dau 
seama dacă trebuia să mă simt flatată că eram invitată la cină 
de două ori în decurs de şapte zile, sau dacă trebuia să mă 
consider o parteneră “bună la nevoie”. 

N-avea importanţă. Am oprit robotul şi l-am sunat pe Casey 
pe celular. Am avut obişnuita noastră conversaţie telefonică 
scurtă. 

— Doctorul Dillon. 

— Casey, sunt eu. 

— Paste diseară - bune pentru tine? 

— Grozave. 

— La opt la Il Tinello? 

— Îhî. 

— Bun. 

Clic. 

L-am întrebat odată dacă şi în pat era atât de rapid ca la 
telefon, dar m-a asigurat că nu. 

— Ştii cât timp irosesc vorbind la telefon? mă întrebase el. 
Am făcut un studiu despre asta. 

Am fost curioasă. 

— Unde ai făcut studiul? 


— Acasă, acum douăzeci de ani. Subiectul a fost sora mea, 
Trish. Când eram amândoi la liceu am cronometrat de două ori 
cât vorbea la telefon. O dată a petrecut o oră şi cincisprezece 
minute spunându-i celei mai bune prietene a ei cât de 
îngrijorată era că nu se pregătise la testul pe care îl aveau a 
doua zi. Altă dată a stat la telefon cincizeci de minute, 
spunându-i altei prietene că nu făcuse nici pe jumătate un 
proiect care trebuia predat în două zile. 

— Prostii, a trecut prin şcoală bine, îi reamintisem eu în 
timpul conversaţiei. Trish ajunsese chirurg pediatru şi acum 
locuia în Virginia. 

Zâmbind amintirii, am apăsat pe butonul robotului ca să 
aud şi ultimul mesaj. 

Glasul celei care vorbea era stins şi trist. Nu s-a prezentat, 
dar am recunoscut-o - Vivian Powers. 

“Carley, e ora patru. Uneori îmi aduceam de lucru acasă. 
Îmi eliberam biroul. Cred că ştiu cine a luat însemnările de la 
doctorul Broderick. Sună-mă, te rog.” 

Îi scrisesem numărul de acasă pe dosul cărţii de vizită, pe 
care figura numărul celularului meu. Aş fi vrut să mă fi sunat pe 
celular. La patru eram în drum spre oraş. Aş fi întors şi m-aş fi 
dus direct la ea. Mi-am luat agenda din poşetă, am găsit 
numărul ei de telefon şi am sunat. 

Mi-a răspuns robotul. Mi-am formulat cu grijă mesajul. “M- 
am bucurat să am veşti de la tine, Vivian. E şapte fără un sfert. 
Am să fiu acasă până la şapte treizeci, când trebuie să plec. Mă 
întorc pe la nouă treizeci. Sună-mă, te rog.” 

Un duş rapid înainte de a ieşi seara în oraş mă ajută 
întotdeauna să scap de tensiunile acumulate peste zi. Duşul pe 
care îl am în baia mea minusculă e o combinaţie de cadă şi duş, 
dar îşi face treaba. În timp ce mă jucam cu robinetele de apă 
caldă şi rece, mi-am adus aminte de ceva ce citisem despre 
Elisabeta |: “Regina face baie o dată pe lună, fie că are nevoie 
sau nu.” Poate n-ar fi decapitat atâţia oameni dacă ar fi putut să 
se relaxeze sub un duş fierbinte la sfârşitul zilei, mi-am zis. 

Ca ţinută de zi prefer costumele cu pantaloni, dar seara mă 
simt bine într-o bluză de mătase, pantaloni largi şi pantofi cu toc 
înalt. Îmbrăcată aşa, am impresia că sunt mai înaltă. Când am 
ajuns acasă, temperatura începuse să scadă, dar în loc de o 
haină, am optat pentru un şal de lână pe care mi-l cumpărase 


mama din Irlanda. 

M-am uitat în oglindă şi am decis că nu arăt deloc rău. 
Zâmbetul mi s-a transformat în încruntare, la gândul deranjant 
că mă îmbrăcam cu atâta grijă pentru Casey şi că eram atât de 
încântată că mă sunase aşa de repede după ultima întâlnire. 

Am plecat de acasă din timp, dar n-am reuşit să prind un 
taxi. Uneori mă gândesc că toţi taximetriştii din New York City îşi 
trimit unul altuia un semnal să afişeze simultan “ieşit din tură” 
când mă văd stând în stradă şi uitându-mă după ei. 

În consecinţă, am întârziat cincisprezece minute. Mario, 
patronul, m-a condus la masa unde stătea Casey şi mi-a ţinut 
scaunul. Casey părea mult prea serios şi m-am gândit: “Doamne 
Dumnezeule, doar n-o să facă un capăt de ţară din faptul că am 
întârziat”. S-a ridicat, m-a sărutat uşor pe obraz şi a întrebat: 

— Eşti bine? 

Mi-am dat seama că era atât de obişnuit să vin la timp încât 
îşi făcuse griji pentru mine, ceea ce m-a încântat din cale-afară. 
E de aşteptat ca un doctor de succes, arătos, deştept şi liber, 
precum Kevin Curtis Dillon, să aibă mare căutare printre femeile 
libere din New York City şi mă tem că rolul meu este să fiu 
prietena comodă. E o situaţie dulce-amară. Când eram în liceu, 
tineam un jurnal. Acum şase luni, când m-am ciocnit de Casey la 
teatru, l-am dezgropat. Mi-a fost jenă să citesc ce topită eram că 
urma să merg cu el la balul de absolvire, dar şi mai rău a fost 
când am citit despre dezamăgirea amară de mai târziu că nu mă 
mai sunase. 

Mi-am propus să nu uit să arunc jurnalul acela. 

— Sunt bine, am spus. Doar că n-am găsit nici un taxi. 

Nu păru prea uşurat. Era limpede că îl frământa ceva. 

— Ce s-a întâmplat, Casey? Ce e? 

A aşteptat până ce ni s-a turnat în pahare vinul pe care îl 
comandase, apoi a spus: 

— Am avut o zi cumplită, Carley. Chirurgia are şi ea limitele 
ei şi e al naibii de frustrant să ştii că, oricât te străduieşti, uneori 
nu poţi face mare lucru. Am operat un puşti care a intrat cu 
motocicleta într-un camion. Are noroc că a rămas cu un picior. 

Ochii lui Casey erau întunecaţi de amărăciune. M-am gândit 
la Nick Spencer care spera cu disperare să salveze viaţa celor 
care sufereau de cancer. Oare trecuse dincolo de limitele de 
siguranţă încercând să demonstreze că putea s-o facă? Nu-mi 


puteam scoate din minte întrebarea asta. 

Instinctiv, mi-am pus mâna pe cea a lui Casey. M-a privit 
lung şi mi s-a părut că se relaxează. i 

— Eşti foarte reconfortantă, Carley, spuse el. lţi mulțumesc 
că ai venit. 

— Plăcerea e de partea mea. 

— Cu toate că ai întârziat. 

Momentul de intimitate zburase. 

— Penurie de taxiuri. 

— Cum merge articolul despre Spencer? 

În timpul mesei, i-am povestit despre întâlnirile mele cu 
Vivian Powers, Rosa, Manuel Gomez şi cu doctoriţa Clintworth 
de la sanatoriu. 

Nu i-a plăcut că Nicholas Spencer făcuse experimente pe 
pacienţii de la sanatoriu. 

— Dacă e adevărat, nu e numai ilegal, ci şi imoral. Au fost 
medicamente care păreau miraculoase, dar s-au dovedit 
dezastruoase. Un exemplu clasic e talidomida. A fost brevetată 
în Europa acum patruzeci de ani pentru a înlătura greţurile 
femeilor gravide. Din fericire, doctorul Frances Kelsey de la 
AAM, s-a opus folosirii ei în SUA. Astăzi, mai ales în Germania, 
există oameni în jur de patruzeci de ani cu malformații oribile 
din cauză că mamele lor au luat acel medicament. 

— Am citit că medicamentul este util în tratarea altor boli, 
am spus eu. 

— E adevărat. Dar nu se dă femeilor gravide. Medica- 
mentele noi trebuie testate o perioadă lungă înainte de a fi puse 
în circulaţie. 

— Casey, presupunând că ai avea de ales între a muri în 
câteva luni şi a rămâne în viaţă cu riscul unor efecte secundare 
cumplite, ce ai alege? 

— Din fericire, e o întrebare cu care nu m-am confruntat. 
Ceea ce ştiu în mod sigur este că eu, ca doctor, nu mi-aş încălca 
jurământul transformând pe cineva în cobai. _ 

Dar Nicholas Spencer nu era doctor şi gândea altfel. In 
sanatoriu avea de-a face cu oameni care erau în ultima fază a 
bolii. Aceştia puteau alege doar să fie cobai, sau să moară. 

La cafea, Casey m-a invitat să merg cu el duminică după- 
amiază la un cocteil în Greenwhich. 

— O să-ţi placă, spuse el. 


Am acceptat, bineînţeles. Când am plecat de la restaurant 
l-am rugat să-mi găsească un taxi, dar de data asta a insistat să 
mă însoţească până acasă. L-am invitat să bem un pahar, însă 
el i-a spus taximetristului să aştepte şi m-a condus până la uşa 
apartamentului. 

— Mă gândesc că ar trebui să locuieşti într-o clădire cu 
portar, spuse el. Treaba asta cu intratul cu cheia nu-mi place. 
Cineva ar putea să te agreseze şi să intre o dată cu tine. 

— Cum de ţi-a venit ideea asta? am întrebat eu mirată. M-a 
privit cu seriozitate. Casey are în jur de un metru optzeci şi cinci 
şi chiar când port tocuri mă domină. 

— Nu ştiu, Carley. Dar mă întreb dacă cu investigația asta 
legată de Spencer nu te-ai băgat în ceva mai periculos decât îţi 
dai seama. 

N-am bănuit cât de aproape de adevăr erau spusele lui. Se 
făcuse zece şi jumătate când am intrat în apartament. M-am 
uitat la robot, dar beculeţul nu clipea. Vivian Powers nu mă 
sunase. Am sunat-o eu, dar nu mi-a răspuns, aşa că i-am mai 
lăsat un mesaj. 

A doua zi dimineaţa a sunat telefonul tocmai când mă 
pregăteam să ies pe uşă. Era cineva de la departamentul de 
poliţie din Briarcliff Manor. Un vecin care îşi plimba câinele în 
acea dimineaţă observase că uşa casei lui Vivian Powers era 
întredeschisă. A sunat la uşă şi, neprimind nici un răspuns, a 
intrat. Casa era goală. O masă şi o veioză zăceau pe podea, şi 
luminile erau aprinse. Omul chemase poliţia. Poliţiştii 
verificaseră robotul şi găsiseră mesajul meu. 

Ştiam cumva unde putea fi Vivian Powers sau dacă se afla 
în vreo încurcătură? 


25 


Ken şi Don au ascultat cu maximă atenţie relatarea 
întâlnirilor mele din Westchester şi povestea cu telefonul primit 
în acea dimineaţă de la poliţia din Briarcliff Manor. 

— Ce-ţi spune intuiţia, Carley? întrebă Ken. E o punere în 
scenă menită să convingă pe toată lumea că realitatea e alta? 
Îngrijitorii casei ţi-au spus că Nick Spencer şi Vivian Powers erau 
îndrăgostiţi. E posibil să te fi apropiat prea mult de adevăr? 
Crezi că ea avea de gând să se ducă la Boston şi să stea o 


vreme la mami şi la tati, pentru ca apoi să înceapă o viaţă nouă 
în Australia sau în altă parte după ce lucrurile se vor fi liniştit? 

— Tot ce e posibil, am spus. De fapt, dacă aşa stau 
lucrurile, părerea mea este că uşa lăsată deschisă şi masa 
răsturnată reprezintă o exagerare. După ce am spus asta, am 
ezitat. 

— Ce e? întrebă Ken. 

— Dacă mă gândesc bine, cred că era înspăimântată. Când 
mi-a deschis uşa, a ţinut lanţul de siguranţă pus vreo două 
minute înainte de a-mi da drumul. 

— Ai fost acolo pe la unsprezece şi jumătate? 

— Da. 

— Ţi-a dat vreun indiciu de ce anume se temea? 

— Nu direct, însă mi-a spus că pedala de acceleraţie a 
maşinii lui Spencer se blocase cu numai o săptămână înainte de 
prăbuşirea avionului. Începuse să creadă că în ambele situaţii 
nu a fost vorba de accident. M-am ridicat. Mă duc acolo, am 
spus. Şi pe urmă dau o fugă până la Caspien. Dacă povestea 
asta nu e o şaradă, faptul că Vivian Powers m-a sunat pentru a- 
mi spune că bănuia cine e bărbatul cu păr castaniu-roşcat ar 
putea însemna că deranjase pe cineva. 

Ken dădu din cap. 

— Dă-i înainte. Şi eu am câteva piste. Sunt puţini oamenii 
care au intrat în sanatoriul St. Ann's ca să moară şi mai târziu s- 
au externat. Cu siguranţă că n-ar trebui să fie chiar atât de greu 
să-l identificăm pe tipul ăla. 

Eram încă nouă în slujba aceea, iar la articolul pe care ÎI 
scriam, Ken era şeful. Totuşi, nu m-am putut abţine să nu-i 
spun: 

— Ken, dacă îl găseşti, vreau să fiu şi eu de faţă când 
discuţi cu el. 

Ken se gândi o clipă, apoi dădu din cap. 

— Mi se pare corect. 


Am un simţ al orientării destul de bun. De data asta n-am 
avut nevoie de hartă ca să găsesc casa lui Vivian Powers. 
Polițistul de la uşă m-a privit bănuitor. l-am explicat că o 
vizitasem ieri pe Vivian Powers şi că primisem un telefon de la 
ea. 

— Să verific, spuse el. Intră în casă şi se întoarse repede. 


Detectivul Shapiro zice să vă las să intraţi. 

Detectivul Shapiro se dovedi a fi un bărbat cu vorba 
domoală şi înfăţişare de cărturar, cu un început de chelie şi ochi 
căprui pătrunzători. 

Se grăbi să-mi explice că investigația tocmai începuse. 
Fuseseră contactaţi părinţii lui Vivian Powers şi se obținuse de la 
ei permisiunea de a intra în casă. Faptul că uşa de la intrare era 
deschisă, veioza şi masa răsturnate, iar maşina ei staționată pe 
alee sugerau că fusese victima unei agresiuni. 

— Aţi fost ieri aici, domnişoară DeCarlo? întrebă Shapiro. 

— Da. 

— Vedeţi pe aici ceva care vi se pare altfel decât era ieri? 
Ne aflam în camera de zi. M-am uitat în jur. Aceeaşi privelişte - 
învălmăşeală de cutii şi mobilă. Apoi mi-am dat seama că exista 
ceva nou. Pe măsuţa de cafea se afla o cutie care ieri nu fusese 
acolo. Am arătat-o. 

— Cutia aceea, am spus. leri nu era. 

Detectivul Shapiro se duse şi luă dosarul care se afla 
deasupra. 

— Lucra la Gen-stone, nu-i aşa? întrebă el. 

— Da, am răspuns. 

Apoi i-am spus că o intervievasem pe Vivian Powers pentru 
că scriam un articol despre şeful ei, Nicholas Spencer. 

— V-a sunat după ce aţi plecat? 

— Da. Discutasem cu Vivian despre dispariţia unor 
însemnări privind nişte experienţe, însemnări care îi aparţineau 
lui Nicholas Spencer. Din câte ştia ea, omul care le ridicase, 
spunând că fusese trimis de Spencer, nu era autorizat s-o facă. 
Scurtul mesaj pe care mi l-a lăsat pe robot mi-a creat impresia 
că putea să identifice acea persoană. 

Detectivul mai ţinea încă în mână dosarul Gen-stone, însă 
în el nu se afla nici o hârtie. 

— E posibil să fi făcut legătura când s-a uitat prin dosarul 
acesta? 

— Nu ştiu, dar e posibil. 

— Acum dosarul e gol, iar ea a dispărut. Ce vă spune asta, 
domnişoară DeCarlo? 

— Că s-ar putea să fi fost victima unei agresiuni. 

Îmi aruncă o privire pătrunzătoare. 

— In timp ce veneaţi aici, aţi avut cumva radioul din maşină 


deschis, domnişoară DeCarlo? 

— Nu. 

— Atunci n-aţi auzit zvonul că Nick Spencer a fost zărit la 
Zurich de către un bărbat care îl cunoştea de la întrunirile 
acţionarilor? 

Mi-a luat un minut să diger ştirea. 

— Sunteţi sigur că afirmaţia este credibilă? 

— Nu, doar că e un unghi de abordare nou. Fireşte, 
povestea va fi verificată în amănunţime. 

— Dacă se confirmă, eu nu mi-aş face prea multe griji 
pentru Vivian Powers, am spus eu. Bănuiesc că în momentul de 
faţă e în drum spre Elveţia, dacă n-o fi ajuns deja. 

— Erau cuplaţi? întrebă repede Shapiro. 

— Perechea care are grijă de casa lui Nick Spencer crede că 
erau. In acest caz s-ar putea ca furtul însemnărilor să fie o parte 
din planul de a ascunde adevărul. N-aţi auzit că uşa din faţă era 
deschisă? 

Shapiro dădu din cap. 

— E posibil s-o fi lăsat deschisă pentru a atrage atenţia 
asupra absenței sale. Ca să fiu sincer cu dumneavoastră, 
domnişoară DeCarlo, ceva în afacerea asta nu-mi miroase bine 
şi cred că mi-aţi spus ce. Pun pariu că în clipa de faţă zboară 
spre Spencer, indiferent unde se află el. 


26 


Am ajuns la braserie tocmai la timp pentru un prânz 
întârziat şi Milly m-a întâmpinat ca pe o veche prietenă. 

— Le-am spus tuturor că scrii un articol despre Nick 
Spencer, spuse ea zâmbindu-mi. Cum e cu ştirea de azi, că se 
află în Elveţia? Acum două zile puştii ăia au pescuit bucata de 
cămaşa pe care o purta şi toată lumea a crezut că a murit. 
Mâine o să auzim altceva. Eu am spus mereu că cine e destul de 
deştept să fure atâta bănet, o să găsească şi modalitatea de a 
trăi suficient de mult ca să-i cheltuie. 

— S-ar putea să ai dreptate, Milly. Cum e azi salata de pui? 

— Grozavă. 

Bazându-mă pe recomandare, am luat salată de pui şi 
cafea. Fiind pauza de prânz, localul era aglomerat. Am auzit de 
multe ori pomenindu-se numele lui Nicholas Spencer la diferite 


mese, dar nu şi ce se spunea despre el. 

Când Milly s-a întors cu salata, am întrebat-o ce auzise 
despre starea doctorului Broderick. 

— E puţin mai bine, spuse ea, tărăgănând cuvântul astfel 
încât suna: “p-u-u-u-ţin”. Adică, starea lui e tot critică, dar am 
auzit că a încercat să vorbească cu soţia lui. Nu e bine? 

— Ba da, e bine. Mă bucur mult. În timp ce mâncam salata, 
care avea mai multă ţelină şi mai puţin pui, mintea mea lucra cu 
febrilitate. Dacă Broderick îşi revenea, îl va putea identifica pe 
cel care-l accidentase, sau nu-şi va aminti nimic? 

În timp ce beam a doua ceaşcă de cafea, braseria se golea 
rapid. Am aşteptat ca Milly să termine de strâns de la celelalte 
mese, apoi i-am făcut semn să vină la mine. Adusesem 
fotografia făcută în seara când Nick Spencer era sărbătorit şi i- 
am arătat-o. 

— Milly, îi cunoşti pe oamenii ăştia? 

Îşi potrivi ochelarii şi studie grupul adunat pe podium. 

— Sigur. Asta e Delia Gordon, şi cel de lângă ea soţul ei, 
Ralph. Ea e de treabă, el cam scorţos. Asta e Jackie Schlosser. O 
femeie cu adevărat cumsecade. Asta e reverendul Howell, 
preotul prezbiterian, iar acesta e escrocul, fireşte. Sper să pună 
mâna pe el. Asta e preşedintele comitetului director al spitalului. 
E tare amărât că a convins comitetul să investească aşa de mult 
în Gen-stone. Din câte am auzit, va fi dat afară din conducere la 
următoarele alegeri, dacă nu mai devreme. Mulţi sunt de părere 
că ar trebui să-şi dea demisia. Sunt sigură că o va face dacă se 
dovedeşte că Nick Spencer trăieşte. Dacă va fi arestat, s-ar 
putea afla unde a ascuns banii. Asta-i Dora Whitman cu soţul ei, 
Nils. Provin amândoi din familii de vază ale oraşului. Bani grei. 
Mă refer la servitori care locuiesc în casă şi tot tacâmul. 
Locuiesc în Caspien, dar aud că au şi o casă de vacanţă 
formidabilă în Martha's Vineyard. Oh, ultima din dreapta e Kay 
Fess, şefa voluntarilor de la spital. 

Mi-am luat notițe, străduindu-mă să ţin pasul cu 
comentariile rapide ale lui Milly. Când a terminat, am spus: 

— Milly, vreau să vorbesc cu câţiva dintre oamenii ăştia. 
Singurul la care am reuşit să ajung până acum a fost reverendul 
Howell. Ceilalţi fie au telefoanele la secret, fie nu mi-au răspuns 
la mesajul lăsat. Ai vreo idee cum pot ajunge la ei? 

— Să nu spui că ştii de la mine, dar Kay Fess e probabil la 


biroul de informaţii de la spital în clipa asta. Chiar dacă nu ţi-a 
răspuns la mesaj, e uşor să intri în vorbă cu ea. 

— Eşti o comoară, Milly, am spus. Mi-am terminat cafeaua, 
am achitat nota de plată, lăsând un bacşiş generos şi, după ce 
mi-am consultat harta, am plecat spre spital. 

Cred că mă aşteptam să găsesc un modest spital al 
comunităţii locale, dar Caspien Hospital era evident o instituţie 
în dezvoltare, cu multe clădiri mai mici ataşate la clădirea 
principală şi o zonă nouă, împrejmuită şi marcată cu un 
indicator pe care scria LOCUL VIITORULUI CENTRU DE 
PEDIATRIE. Eram sigură că asta era construcţia plănuită care 
acum stagna din cauza investiţiei la Gen-stone. 

Am parcat maşina şi am intrat în hol. La biroul de informaţii 
se aflau două femei, dar am ghicit imediat care era Kay Fess. 
Foarte bronzată, deşi era abia luna aprilie, cu părul scurt uşor 
încărunţit, ochi căprui, ochelari de bunicuţă, un nas frumos şi 
buze înguste, arăta “stăpână pe situaţie”. Mă îndoiam serios că 
cineva ar fi putut să se strecoare pe lângă ea fără permis de 
vizitator. 

Când am intrat în hol, patru sau cinci oameni aşteptau să 
primească permise. Am aşteptat şi eu până când cele două 
femei s-au eliberat şi m-am dus să vorbesc cu Kay Fess. 

— Domnişoara Fess? am întrebat. 

Ea s-a pus imediat în gardă, de parcă mă bănuia că aveam 
s-o rog să mă lase să aduc zece copii să viziteze un pacient. 

— Domnişoară Fess, sunt Carley DeCarlo de la Wall Street 
Weekly. Aş vrea tare mult să discut cu dumneavoastră despre 
dineul de premiere a lui Nicholas Spencer de acum câteva luni. 
Am înţeles că aţi fost pe podium şi aţi stat foarte aproape de el. 

— Dumneata mi-ai dat telefon zilele trecute. 

— Da, eu. 

Cealaltă femeie de la birou se uita la noi curioasă; apoi şi-a 
îndreptat atenţia spre nişte nou-veniţi. 

— Domnişoară DeCarlo, faptul că nu ţi-am răspuns la mesaj 
nu ţi-a dat de înţeles că nu intenţionez să stau de vorbă cu 
dumneata? Tonul ei era plăcut, dar foarte ferm. 

— Domnişoară Fess, am înţeles că vă petreceţi mult timp în 
spital. Şi mai ştiu că spitalul a fost nevoit să oprească o vreme 
lucrările la centrul de pediatrie din cauza investiţiei la Gen- 
stone. Vreau să discut cu dumneavoastră pentru că nu cred că 


adevărata poveste a dispariţiei lui Nicholas Spencer a ieşit la 
suprafaţă; dacă iese, atunci s-ar putea da de urma acelor bani. 

Am citit pe chipul ei ezitare şi îndoială. 

— Nicholas Spencer a fost văzut în Elveţia, spuse ea. Mă 
întreb dacă îşi va cumpăra un castel cu banii care ar fi putut 
salva viaţa multor copii. 

— Ceea ce părea a fi dovada indubitabilă a morţii lui a ţinut 
prima pagina a ziarelor cu doar două zile în urmă, i-am 
reamintit. Acum a apărut ştirea asta. Adevărul e că încă nu ştim 
toată povestea. Vă rog să-mi acordaţi doar câteva minute. 

Domnişoara Fess se întoarse spre colega ei. 

— Margie, mă întorc imediat. 

Ne-am aşezat într-un colţ al holului. Se vedea clar că nu era 
dispusă să lungească vorba. La rândul meu, nu aveam de gând 
să-i spun că mă îndoiam că ceea ce i se întâmplase doctorului 
Broderick fusese un accident. l-am spus doar că bănuiam că 
Nicholas Spencer auzise ceva la dineul de premiere, ceva care-l 
făcuse să dea fuga în dimineaţa următoare să ia vechile 
însemnări ale cercetărilor tatălui său de la doctorul Broderick. 
Apoi m-am hotărât să mai fac un pas. 

— Domnişoară Fess, Spencer a fost vizibil supărat când a 
aflat că altcineva luase deja acele însemnări, spunând că el îl 
trimisese. Cred că dacă putem afla cine i-a dat informaţia care l- 
a tulburat la dineu şi la cine a fost a doua zi după ce a plecat de 
la doctorul Broderick, am avea o idee despre ce i s-a întâmplat 
cu adevărat şi despre banii care lipsesc. Aţi stat mai mult de 
vorbă cu Spencer? 

Kay Fess păru să reflecteze. Aveam sentimentul că era una 
din acele persoane cărora nu le scapă nimic. 

— Oamenii de pe podium s-au adunat cu o jumătate de oră 
mai devreme într-o sală de recepţie privată, pentru nişte 
fotografii; s-au servit cocteiluri. În centrul atenţiei s-a aflat 
Nicholas Spencer. 

— Cum aţi descrie comportamentul iui la începutul serii? 
Părea destins? 

— Era cordial, plăcut, cum îi stă bine unui sărbătorit. Îi 
prezentase preşedintelui un cec de o sută de mii de dolari, 
destinaţi fondului de construcţii, dar nu a vrut să se anunţe asta 
la dineu. A spus că, după omologarea vaccinului, va fi în măsură 
să facă o donaţie de zece ori mai mare. Strânse buzele. Era un 


om foarte convingător. 

— Aţi observat dacă a vorbit cu cineva în particular? 

— Nu. Înainte de a se servi desertul a stat la taclale cu Dora 
Whitman cel puţin zece minute şi părea foarte atent la ce-i 
spunea ea. 

— Aveţi vreo idee despre ce vorbeau? 

— Eu stăteam în dreapta reverendului Howell, dar el se 
ridicase să salute nişte prieteni. Dora se afla în stânga lui 
Howell, aşa că o auzeam foarte bine. Cita pe cineva care îl 
preţuise pe doctorul Spencer, tatăl lui Nicholas. li spunea lui 
Nicholas că femeia respectivă a afirmat că doctorul Spencer îi 
vindecase copilul de un defect din naştere, care altfel i-ar fi 
distrus viaţa. 

Am ştiut imediat că asta era legătura pe care încercasem s- 
o găsesc. Mi-am dat seama că nu reuşisem să-i contactez pe 
soţii Whitman deoarece aveau telefonul ia secret. 

— Domnişoară Fess, dacă aveţi numărul de telefon al 
doamnei Whitman, vă rog să o sunaţi şi să întrebaţi dacă aş 
putea sta de vorbă cu ea cât mai repede cu putinţă, chiar 
imediat, dacă e liberă. 

l-am citit îndoiala din ochi. Nu i-am dat prilejul să mă 
refuze. 

— Domnişoară Fess, sunt reporter. Am să aflu unde 
locuieşte doamna Whitman şi, într-un fel sau altul, am să ajung 
să vorbesc cu ea. Dar cu cât aflu mai repede ce i-a spus lui 
Nicholas Spencer în seara aia, cu atât cresc şansele de a afla ce 
l-a făcut să dispară şi unde sunt banii care lipsesc. 

S-a uitat la mine şi mi-am dat seama că nu o clintisem din 
hotărârea ei. Dimpotrivă, o făcusem să dea înapoi amintindu-i 
că eram reporter. Încă nu voiam să vorbesc despre doctorul 
Broderick ca posibilă victimă, însă am mai jucat o carte: 

— Domnişoară Fess, m-am întâlnit ieri cu Vivian Powers, 
asistenta personală a lui Nicholas Spencer. Mi-a spus că la 
dineul de premiere s-a întâmplat ceva care l-a tulburat sau care 
l-a emoţionat teribil. Tot în cursul zilei de ieri, la câteva ore după 
ce am vorbit, tânăra asta a dispărut şi mă tem că a păţit ceva 
rău. Este limpede că cineva vrea cu disperare să împiedice ca 
informaţia despre însemnările dispărute să ajungă la autorităţi. 
Şi acum, vreţi, vă rog, să mă puneţi în legătură cu Dora 
Whitman? 


Domnişoara Fess se ridică. 

— Te rog să aştepţi aici cât o sun eu pe Dora, spuse ea. Se 
duse la birou; am văzut-o ridicând receptorul şi formând 
numărul. Era evident că îl ştia pe dinafară. Incepu să vorbească 
şi mi-am ţinut respiraţia când am văzut-o notând ceva pe o 
bucată de hârtie. În hol câţiva oameni se îndreptau spre biroul 
de informaţii. Mi-a făcut semn şi m-am grăbit să mă duc la ea. 

— Doamna Whitman e acasă, dar pleacă la New York în 
jumătate de oră. l-am spus că vei pleca imediat spre ea şi te 
aşteaptă. Ai aici adresa ei şi numărul de telefon. 

Am dat să-i mulţumesc domnişoarei Fess, dar ea privea pe 
deasupra mea. 

— Bună ziua, doamnă Broderick, spuse ea cu solicitudine. 
Cum se simte astăzi domnul doctor? Sper că mai bine. 


27 


Acum că Annie murise, nimeni nu mai venea la el. Aşa încât 
marţi dimineaţă, când sună soneria de la uşă, Ned se hotărî s-o 
ignore. Probabil că era doamna Morgan. Ce mai voia? Nu avea 
nici un drept să-l deranjeze. 

Soneria sună din nou, numai că de data asta nu se mai opri. 
Auzi pe scări paşi grei. Asta însemna că nu era doamna Morgan. 
Apoi auzi vocea ei şi pe cea a unui bărbat. Trebuia să vadă cine 
era, altfel doamna Morgan va descuia cu cheia ei. 

Îşi aduse aminte că trebuia să-şi bage mâna dreaptă în 
buzunar. Chiar şi cu unguentele pe care le luase de la farmacie, 
mâna nu arăta mai bine. Probabil că bărbatul lui Peg raportase 
la poliţie dispariţia ei, dacă nu cumva i se găsise deja cadavrul. 
Presupunea că Brown spusese poliţiei că el fusese unul dintre 
ultimii oameni care fuseseră în farmacie seara trecută. 

Conform legitimaţiilor, tipul înalt era detectivul Pierce, cel 
în negru era detectivul Carson. Carson întrebă dacă puteau să 
stea de vorbă cu el câteva minute. Ned ştia că nu era cazul să 
refuze - ar fi părut ciudat. Remarcă faptul că amândoi se uitau la 
mâna lui dreaptă şi asta pentru că o ţinea în buzunar. Poate se 
gândeau că avea un pistol. Bandajul avea să-i împiedice să vadă 
cât de urâtă era arsura. Scoase încet mâna din buzunar, 
străduindu-se să nu arate cât de tare îl durea când o atingea de 
căptuşeală. 


— Sigur, se poate, bombăni el. 

Detectivul Pierce îi mulţumi doamnei Morgan că îi însoţise 
la parter. Ned îşi dădea seama că ea murea de curiozitate să 
ştie ce se petrece şi, înainte ca el să închidă uşa, o văzu 
încercând să arunce o privire în apartament. Îşi dădu seama ce 
gândea - în casă era o mizerie de nedescris. Doamna Morgan 
ştia că Annie strângea zilnic după el ziare, farfurii şi haine 
murdare. Lui Annie îi plăceau ordinea şi curăţenia. Acum ea nu 
mai era, iar el nu se deranja să facă ordine. Nu prea mânca, dar 
când o făcea, trântea toate vasele în chiuvetă şi lăsa să curgă 
apa peste ele, când avea nevoie de o farfurie sau de o ceaşcă. 

Îşi dădea seama că detectivii studiau camera. Observaseră 
perna şi pătura de pe canapea, teancurile de ziare de pe podea, 
cutia de cereale şi castronul de pe masă, alături de bandaje şi 
unguente şi leucoplast. Hainele pe care le purtase în ultimul 
timp zăceau aruncate pe un scaun. 

— Putem să luăm loc? întrebă Pierce. 

— Sigur. Ned împinse pătura într-o parte şi se aşeză pe 
canapea. 

De o parte şi de alta a televizorului era câte un scaun. 
Detectivii le luară şi le aduseră mai aproape de canapea. Se 
aşezaseră prea aproape de el ca să se simtă bine. Incercau să-l 
facă să se simtă încolţit. Fii atent ce spui, îşi zise Ned. 

— Domnule Cooper, aseară, chiar înainte de închidere, te 
aflai în farmacia domnului Brown, nu-i aşa? întrebă Carson. 

Ned îşi dădu seama că dintre cei doi Carson era şeful. 
Amândoi se uitau la mâna lui. Vorbeşte-le despre asta, îşi spuse 
el. Fă-i să le fie milă de tine. 

— Da, eram acolo. Soţia mea a murit luna trecută. Eu n-am 
gătit niciodată. Mi-am ars mâna la aragaz acum două săptămâni 
şi nu s-a vindecat încă. Aseară m-am dus la farmacie să iau 
nişte alifii cu care să mă ung. 

Se aşteptau probabil ca el să-i întrebe de ce erau aici. Se 
uită la Carson. 

— Ce s-a întâmplat? 

— O cunoşteai pe doamna Rice, casiera lui Brown? 

— Peg? Sigur. Lucrează de douăzeci de ani la Brown. E o 
doamnă cumsecade. Foarte săritoare. Erau vicleni. Nu-i spuneau 
nimic despre Peg. Oare chiar credeau că dispăruse, sau îi 
găsiseră cadavrul? 


— După spusele domnului Brown, dumneata ai fost 
penultima persoană pe care a servit-o doamna Rice. Aşa e? 

— Cred că da. Ţin minte că mai era cineva în urma mea 
când am plătit. Nu ştiu dacă a mai intrat şi altcineva după ce am 
plecat. M-am suit în maşină şi am venit acasă. 

— Când ai ieşit din farmacie ai observat pe cineva 
învârtindu-se pe afară? 

— Nu. Cum am spus, m-am suit în maşină şi am venit 
acasă. 

— Ştii cine era în spatele dumitale la farmacie? 

— Nu. Nu i-am dat atenţie. Dar Peg îl cunoaşte. l-a spus... 
să mă gândesc. l-a zis “Garret”. 

Ned îi văzu pe detectivi uitându-se unul la altul. Asta 
veniseră să afle. Brown nu ştiuse cine fusese ultimul client. 
Acum, îl vor căuta pe acel tip. 

Se ridicară. 

— Nu te mai reținem, domnule Cooper, spuse Carson. Ne-ai 
fost de mare ajutor. 

— Mâna aia pare umflată, spuse Pierce. Sper că a văzut-o 
un doctor. 

— Da, da. E mai bine pe zi ce trece. 

Se uitau ciudat la el. Simţise asta. Abia după ce încuie de 
două ori uşa în urma lor îşi dădu seama că nu-i spuseseră ce se 
întâmplase cu Peg. Era sigur că remarcaseră că îi lăsase să 
plece fără să întrebe. 

Probabil că acum erau în drum spre Brown ca să-l întrebe 
de Garret. Ned aşteptă zece minute, apoi sună la farmacie. li 
răspunse Brown. 

— Aici e Ned Cooper. Îmi fac griji pentru Peg. Au fost aici 
doi detectivi şi mi-au pus întrebări despre ea, dar nu mi-au spus 
ce s-a întâmplat. A păţit ceva? 

— Aşteaptă o clipă, Ned. 

Îşi dădu seama că Brown acoperise receptorul cu mâna şi 
vorbea cu cineva. Apoi, pe fir intră detectivul Carson. 

— Domnule Cooper, îmi pare rău că trebuie să-ţi spun: 
doamna Rice a fost ucisă. 

Ned era sigur că glasul lui Carson suna acum mai prietenos. 
Avusese dreptate: remarcaseră că nu întrebase ce i se 
întâmplase lui Peg. Îi spuse lui Carson că îi părea foarte rău şi îl 
rugă să-i transmită şi lui Brown regretele sale. Carson îi spuse 


că dacă îşi aminteşte ceva, fie şi un amănunt neimportant, să-i 
sune. 

— Am s-o fac, îl asigură Ned pe detectiv. După ce închise, 
se duse la fereastră. Se va întoarce; era sigur de asta. 
Deocamdată însă nu avea de ce să-şi facă griji. Trebuia să 
ascundă imediat puşca. Nu era bine s-o lase în maşină şi nici în 
grămada de vechituri din garaj. Dar unde s-o ascundă? Trebuia 
să găsească un loc unde nu i-ar trece nimănui prin minte s-o 
caute. 

Se uită în jos la peticul de iarbă din faţa casei. Era plin de 
noroi şi îi amintea de mormântul lui Annie. O îngropase în locul 
de veci al mamei lui, în cimitirul vechi al oraşului. Cimitirul nu 
prea mai era folosit. Nu era întreţinut, şi de altfel nici 
mormintele. Trecuse pe acolo săptămâna trecută. Mormântul lui 
Annie era prea proaspăt şi pământul nu se aşezase. Era moale şi 
noroios, un morman de ţărână. 

Un morman de ţărână... Asta era răspunsul. O să înfăşoare 
puşca şi gloanţele în plastic, apoi într-o pătură veche şi o să le 
îngroape în mormântul lui Annie până va veni vremea să le 
folosească din nou. După ce se va fi terminat totul, se va culca 
pe mormânt şi se va sinucide. “Annie”, strigă el, aşa cum 
obişnuia s-o strige când era în bucătărie, “Annie, în curând voi fi 
cu tine, îţi promit”. 


28 


Ken şi Don nu se mai aflau la birou când m-am întors de la 
Caspien, aşa că am plecat acasă. Le-am lăsat totuşi mesaje 
amândurora, şi ei m-au sunat seara. Am căzut de acord să ne 
întâlnim dimineaţă, la opt, şi să discutăm cu mintea limpede. 

Am lucrat la rubrica mea şi mi-am reamintit de lupta zilnică 
a nouăzeci şi nouă la sută din populaţie pentru a-şi echilibra 
cheltuielile cu veniturile. M-am uitat pe noua serie de e-mail-uri 
în speranţa că voi găsi şi altceva decât mesajul celui care a 
văzut pe cineva părăsind conacul Bedford înainte de incendiu. 
Nu era nimic de la el. Sau de la ea, am adăugat în gând. 

Am terminat rubrica şi la unsprezece fără douăzeci m-am 
spălat pe faţă, mi-am pus cămaşa de noapte şi halatul, am 
sunat după o pizza mică şi mi-am turnat un pahar de vin. 
Restaurantul era chiar după colţ, pe Third Avenue, şi pizza a 


sosit tocmai când începeau ştirile de la ora unsprezece. 

Principala ştire era despre Nicholas Spencer. Presa făcuse 
legătura dintre posibila lui apariţie în Elveţia şi dispariţia lui 
Vivian Powers. “O întorsătură nouă şi bizară în cazul Spencer.” 
Reieşea că poliţia din Briarcliff Manor se îndoia că Vivian Powers 
fusese răpită. 

Am hotărât că era prea târziu s-o sun pe Lynn, dar mi-am 
zis că, dacă aşa stăteau lucrurile, afirmaţiile că nu luase parte la 
planurile soţului ei rămâneau în picioare. Şi totuşi, dacă cineva 
chiar a părăsit conacul cu doar câteva minute înainte de 
incendiu, însemna că ea a avutun plan propriu. 

M-am dus la culcare cu sentimente contradictorii şi am avut 
nevoie de mult timp ca să adorm. Dacă Vivian Powers plecase la 
Nick Spencer doar la câteva ore după ce am vorbit cu ea, 
înseamnă că e o actriţă a naibii de bună. Imi părea bine că nu 
ştersesem mesajul telefonic primit de la ea. Intenţionam să-l 
păstrez şi să mă duc din nou la Gen-stone ca să stau de vorbă 
cu câteva dintre femeile care răspundeau la corespondenţă. 

A doua zi la ora opt, Don şi cu mine eram în biroul lui Ken. 
Ţinând în mâini căni cu cafea proaspătă, aburindă, cei doi mă 
priveau nerăbdători. 

— Cronologic? am propus. 

Ken dădu din cap. 

Le-am povestit despre casa lui Vivian Powers, despre 
aspectul fals, regizat al uşii deschise şi al mesei şi veiozei 
răsturnate. Apoi am adăugat: 

— Trebuie să ştiţi că părea absolut convingătoare când m-a 
sunat să-mi spună că bănuieşte cine a luat însemnările 
doctorului Spencer de la Broderick. 

M-am uitat la ei şi am continuat: 

— Acum cred că ştiu de ce au fost luate şi ce-ar fi putut să 
conţină. leri m-am lămurit. Am pus pe birou fotografia de la 
dineul de premiere şi am identificat-o pe Dora Whitman. l-am 
făcut o vizită. Mi-a povestit că a stat de vorbă cu Nick Spencer la 
dineu. l-a spus că ea şi cu soţul ei au fost la începutul lui 
noiembrie trecut într-o croazieră în America de Sud şi s-au 
împrietenit cu un cuplu din Ohio, care le-a povestit că nepoata 
lor a locuit o perioadă scurtă în Caspien, în urmă cu vreo 
treisprezece ani. Ea a născut la Caspien Hospital şi copilul a fost 
diagnosticat cu scleroză multiplă. L-a dus la doctorul Spencer 


pentru injecţiile obişnuite şi, cu o zi înainte ca familia să se mute 
înapoi în Ohio, doctorul Spencer a venit acasă la ei şi i-a făcut 
bebeluşului o injecție cu penicilină pentru că avea febră mare. 

Am luat o gură de cafea. Implicaţiile a ceea ce aflasem încă 
mă mai uluiau. 

— Conform poveştii lor, câteva săptămâni mai târziu 
doctorul Spencer a sunat-o pe mamă în Ohio. Era foarte agitat. 
l-a spus că şi-a dat seama că îi administrase bebeluşului un 
vaccin netestat la care lucrase mai demult şi că purta întreaga 
răspundere pentru orice problemă putea să apară. 

— l-a administrat pruncului un vaccin netestat... un vaccin 
vechi la care lucrase? E o minune că nu l-a omorât, spuse Ken 
furios. 

— Stai să auzi şi restul. Mama i-a spus că bebeluşul nu 
avusese nici o reacţie la injecție. Şi absolut neobişnuit în ziua de 
azi, nu a dat fuga la un avocat. Pe de altă parte, copilul nu 
dădea nici un semn că ar avea vreo problemă. Câteva 
săptămâni mai târziu, pediatrul din Ohio i-a spus mamei că 
pruncului i se pusese un diagnostic greşit, pentru că se dezvolta 
normal şi nu exista nici un semn de scleroză. Fata are acum 
treisprezece ani şi toamna trecută a fost victima unui accident 
de maşină. Radiologul a spus că dacă n-ar şti că e imposibil, ar 
zice că rezultatul arată urme extrem de vagi de scleroză la 
câteva celule. Mama s-a hotărât să ceară la Caspien radiografiile 
iniţiale. Ele arătau o scleroză extinsă, atât la creier cât şi la 
măduva spinării. 

— Probabil că radiografiile au fost încurcate, spuse Ken. 
Asta se întâmplă foarte des. 

— Ştiu, şi nimeni din Ohio nu a vrut să creadă că 
radiografiile nu au fost încurcate, cu excepţia mamei. Ea a 
încercat să-i scrie doctorului Spencer despre asta, însă el murise 
de câţiva ani şi scrisoarea i-a fost returnată. Dora Whitman le-a 
spus noilor prieteni că Nicholas Spencer era fiul doctorului 
Spencer şi că era sigură că lui i-ar fi plăcut să aibă veşti de la 
nepoata lor. Doamna Whitman a sugerat ca nepoata lor să-i 
scrie la Gen-stone. Se pare că a făcut-o, dar n-a primit nici un 
răspuns. 

— Asta-i povestea pe care i-a spus-o doamna Whitman lui 
Spencer la dineu? întrebă Don. 

— Da. 


— lar a doua zi el s-a întors în grabă în Caspien să ia 
însemnările tatălui său, dar a descoperit că dispăruseră, spuse 
Ken, jucându-se cu ochelarii. M-am întrebat cât de des trebuia 
să înlocuiască şurubelele care prindeau toartele de ramă. 

— Dora Whitman i-a promis lui Spencer că îi dă adresa şi 
numărul de telefon ale cuplului care îi povestise despre nepoata 
lor. Bineînţeles că nu le avea la ea la dineu. Spencer s-a dus la 
ea după ce a plecat de la doctorul Broderick, după ce aflase că 
însemnările fuseseră luate. Dora Whitman spune că era vizibil 
supărat. 

Spencer a telefonat cuplului din Ohio din casa soţilor 
Whitman, a primit numărul de telefon al nepoatei lor şi a vorbit 
cu ea. Numele nepoatei e Caroline Summers. Dora Whitman l-a 
auzit întrebând-o pe doamna Summers dacă are fax. Se pare că 
avea, pentru că el a spus că va verifica la Caspien Hospital dacă 
mai există în arhivă un set de radiografii ale fiicei ei şi, dacă da, 
voia ca ea să-i transmită prin fax permisiunea de a le lua. 

— Deci acolo s-a dus după ce a vorbit cu Broderick? 

— Da. După ce am plecat de la doamna Whitman, m-am 
întors la Caspien Hospital. Mi s-a spus că Nick Spencer fusese 
acolo, dar nu-l putuseră ajuta. Singurul set de radiografii îi 
fusese trimis lui Caroline Summers. 

— Succesiunea evenimentelor pare să indice că doamna 
Summers i-a trimis scrisoarea aia lui Spencer în noiembrie, după 
care cineva s-a grăbit să ia însemnările tatălui său, spuse Don. 

Am observat că tot desena nişte triunghiuri şi m-am 
întrebat cum ar fi interpretat un psiholog genul ăsta de 
mâzgăleală. Eu ştiam cum s-o interpretez: o a treia persoană de 
la Gen-stone luase acea scrisoare în serios şi fie că acţionase pe 
baza ei, fie o dăduse altcuiva. 

— Dar povestea nu s-a terminat. Nick Spencer a plecat cu 
avionul în Ohio, s-a întâlnit cu Caroline Summers şi cu fiica ei, a 
examinat-o pe fată şi a luat radiografiile care fuseseră făcute la 
Caspien Hospital. Apoi s-a dus cu doamna Summers la spitalul 
din Ohio, unde radiologul afirmase că văzuse urme de celule cu 
scleroză. Raportul radiologului dispăruse. Cineva se folosise de 
numele lui Caroline Summers şi luase raportul în săptămâna de 
după Ziua Recunoștinței. Nick a rugat-o pe doamna Summers să 
nu vorbească cu nimeni despre toate astea şi i-a promis că va 
ţine legătura cu ea. Bineînţeles că n-a mai făcut-o. 


— Avea o cârtiţă undeva în propria-i companie şi, după o 
lună şi un pic, avionul lui s-a prăbuşit. Ken şi-a pus ochelarii, 
semn că şedinţa avea să se încheie curând. Acum a fost zărit în 
Elveţia şi iubita lui a dispărut. 

— Şi au dispărut şi milioanele de dolari, spuse Don. 

— Carley, zici că ai vorbit cu soţia doctorului Broderick? Ai 
obţinut vreo informaţie de la ea? 

— Am vorbit cu ea doar o clipă. Ştia că am fost săptămâna 
trecută la el la cabinet şi bănuiesc că el m-a descris în culori 
favorabile, pentru că a fost de acord să stea de vorbă cu mine 
imediat ce soţul ei va fi în afara oricărui pericol. Să sperăm că el 
va putea spune ce s-a întâmplat. 

— Accidentul lui Broderick, un avion prăbuşit, însemnări 
furate, un raport radiologic furat, un conac incendiat, o 
secretară dispărută, un vaccin anticancer eşuat, şi un vaccin 
care s-ar putea să fi vindecat scleroza multiplă acum 
treisprezece ani, spuse Don şi se ridică. Şi când te gândeşti că 
totul a început ca povestea unui escroc fugar! 

— Pot să vă spun un lucru, nici o injecție cu un vaccin vechi 
n-a vindecat vreodată scleroza multiplă, conchise Ken. 

Telefonul meu a sunat şi am alergat să răspund. Era Lynn. 
Zvonurile că Nick fusese văzut în Elveţia, cuplate cu ştirea 
şocantă că el avea o relaţie amoroasă cu secretara lui, o 
determinaseră pe Lynn să pregătească o declaraţie pentru 
presă şi voia s-o ajut. Atât Charles Wallingford cât şi Adrian 
Garner se chinuiau să redacteze una. 

— Carley, chiar dacă zvonul despre Nick se dovedeşte a fi 
neadevărat, faptul că avea o legătură sentimentală cu secretara 
lui mă va separa efectiv în mintea oamenilor de activităţile lui. 
Toţi mă vor considera o soţie inocentă. Asta vrem amândouă, 
nu-i aşa? 

— Vrem adevărul, Lynn, am spus, dar am acceptat cu 
reţinere să mă întâlnesc cu ea mai târziu şi să luăm masa la The 
Four Seasons. 


29 
The Four Seasons era aglomerat la ora unu, oră preferată 


de cel puţin jumătate din cei care iau prânzul în oraş. Am 
recunoscut multe personaje ale căror fotografii apar în secţiunea 


“Style” a ziarului New York Times, precum şi în paginile de 
politică şi afaceri. 

Julian şi Alex, patronii, erau amândoi la birou. Am întrebat 
de masa doamnei Spencer şi Alex mi-a precizat: 

— Rezervarea este pe numele domnului Garner. Ceilalţi au 
sosit. Sunt în Salonul Piscinei. 

Aşadar, nu era vorba de o şedinţă gen “sora vitregă pune 
umărul să salveze o reputaţie”, m-am gândit în timp ce urmam 
însoţitorul pe coridorul de marmură spre sala în care se aflau 
ceilalţi. M-am întrebat de ce nu-mi spusese Lynn nimic despre 
Wallingford şi Garner. Poate s-a gândit că am să dau bir cu 
fugiţii. Greşit, Lynn, m-am gândit. Abia aştept să mă uit bine la 
ei, mai ales la Wallingford. Dar trebuia să-mi înfrâng instinctele 
de reporter. Aveam de gând să fiu numai urechi şi să vorbesc 
foarte puţin. 

Am ajuns în Salonul Piscinei, numit aşa pentru că are în 
mijloc o piscină mare, pătrată, înconjurată de copaci specifici 
anotimpului. Acum fiind primăvară, piscina era înconjurată de 
meri lungi şi supli, cu crengile încărcate de flori. Era o încăpere 
veselă, plăcută şi puteam paria că aici se încheie printr-o 
strângere de mână tot atâtea tranzacţii barosane ca şi în sălile 
de consiliu. 

Lynn arăta minunat. Era îmbrăcată cu un costum negru cu 
guler şi manşete albe. Bandajele de la mâini dispăruseră. 
Duminică nu purta bijuterii, dar astăzi avea pe al treilea deget 
de la mâna stângă o verighetă lată de aur. În drum spre mesele 
lor oamenii se opreau să o salute. 

Juca teatru, sau eram eu atât de predispusă s-o antipatizez 
încât m-am pomenit dispreţuindu-i zâmbetul afişat cu curaj şi 
clătinarea copilărească din cap atunci când un bărbat pe care l- 
am recunoscut a fi directorul unei firme de brokeraj i-a atins 
mâna? “Încă mă doare”, îi explică ea, în timp ce însoţitorul îmi 
ţinea scaunul. M-am bucurat că era cu capul întors. Asta m-a 
scutit de a juca scena cu pupatul aerului. 

Adrian Garner şi Charles Wallingford făcură obişnuitul gest 
de a-şi împinge scaunele în spate şi a se ridica atunci când am 
ajuns la masă. Eu am schiţat obişnuitul protest şi ne-am aşezat 
pe locurile noastre în acelaşi timp. 

Trebuie să spun că ambii arătau foarte bine. Wallingford 
era un bărbat cu adevărat frumos, cu acele trăsături rafinate 


care rezultă prin continua încrucişare a mai multor generaţii cu 
sânge albastru. Nas acvilin, ochi albaştri, păr şaten închis, 
încărunţit la tâmple, şi mâini frumoase - era tipul patricianului. 

Costumul lui gri închis cu dungi înguste, aproape invizibile, 
mi s-a părut a fi un Armani. Cravata roşu cu gri şi o cămaşă 
albă, apretată întregeau tabloul. Am observat mai multe femei 
privindu-l cu admiraţie în timp ce treceau pe lângă masă. 

Adrian Garner era cam de aceeaşi vârstă cu Wallingford, 
dar asemănarea se oprea aici. Era mai scund cu cinci centimetri 
şi, după cum remarcasem duminică, nici trupul şi nici faţa nu 
aveau nimic din rafinamentul atât de vizibil la Wallingford. Tenul 
arămiu lăsa impresia că-şi petrecea foarte mult timp în aer liber. 
Azi purta ochelari, iar ochii căprui, cufundaţi în orbite, aveau o 
privire pătrunzătoare. Când s-a uitat la mine, am simţit că putea 
să-mi citească gândurile. Omul emana o forţă subliniată de 
haina sport din antilopă şi pantalonii largi, maro. 

Cei doi beau şampanie şi, la un semn din cap făcut de 
rame, chelnerul a umplut paharul din dreapta mea. În clipa 
aceea l-am văzut pe Garner aruncând o privire iritată spre Lynn, 
care încă mai vorbea cu tipul de la firma de brokeraj. Se pare că 
ea a simtit-o, pentru că a pus capăt conversaţiei, s-a întors spre 
noi şi a făcut pe încântata că mă vede. 

— Carley, îmi pare tare bine că ai venit. Îţi imaginezi în ce 
situaţie sunt. 

— Da. 

— Nu e o binecuvântare că Adrian m-a avertizat privitor la 
declaraţia pe care o pregătisem duminică, când am crezut că se 
găsise o bucată din cămaşa lui Nick? Acum, după ce am auzit că 
Nick a fost văzut în Elveţia şi că asistenta lui a dispărut, pur şi 
simplu nu mai ştiu ce să cred. 

— Insă nu asta ai să declari, zise Wallingford pe un ton 
ferm. Se uită la mine. Toate astea sunt confidenţiale. Am făcut 
câteva cercetări la firmă. Unii angajaţi sunt convinşi că Nicholas 
Spencer şi Vivian Powers aveau o relaţie sentimentală. Părerea 
generală este că Vivian a rămas la serviciu ca să fie la curent cu 
desfăşurarea anchetei privitoare la prăbuşirea avionului. Cei de 
la procuratură fac cercetări bineînţeles, dar am angajat şi noi o 
agenţie de detectivi. Evident că pentru Spencer ar fi fost grozav 
ca toată lumea să-l creadă mort, dar o dată ce a fost văzut în 
Europa, jocul s-a sfârşit. Acum e declarat fugar şi e de presupus 


că şi Vivian Powers va fi considerată la fel. Ea n-a mai avut de ce 
să aştepte după ce s-a aflat că el a supravieţuit accidentului 
Dacă mai zăbovea, autorităţile ar fi luat-o la întrebări. 

— Singurul lucru bun pe care l-a făcut femeia asta pentru 
mine este acela că oamenii nu mă mai tratează ca pe o paria, 
spuse Lynn. Cel puţin acum sunt încredinţaţi că am fost păcălită 
de Nick la fel ca şi ei. Când mă gândesc... 

— Domnişoară DeCarlo, când vă aşteptaţi să apară articolul 
dumneavoastră? mi se adresă Adrian Garner. 

M-am întrebat dacă eu eram singura de la masă iritată de 
modul arogant în care o întrerupsese pe Lynn. Aveam impresia 
că Garner îşi făcuse un obicei din asta. 

l-am dat în mod deliberat un răspuns în doi peri, sperând 
să-l enervez la rândul meu: 

— Domnule Garner, uneori avem de-a face cu două 
elemente opuse. Unul este aspectul de ştire al unui articol şi, 
fireşte, Nicholas Spencer e o ştire mare. Celălalt aspect este 
tratarea subiectului în mod cinstit, astfel încât articolul să nu 
devină doar o sinteză a ultimelor zvonuri. Ştim în momentul de 
faţă întreaga poveste a lui Nick Spencer? Nu cred. De fapt, pe zi 
ce trece mă conving că n-am cercetat nici măcar ambalajul 
poveştii, aşa că nu vă pot răspunde la întrebare. 

Mi-am dat seama că reuşisem să-l înfurii, lucru care m-a 
încântat. O fi Adrian Napel Garner un magnat cu succes uriaş, 
dar asta nu-i dă dreptul să fie bădăran. 

Am înţeles că eram pe picior de război. 

— Domnişoară DeCarlo..., începu el. L-am întrerupt: 

— Prietenii îmi spun Carley. Nu era singurul care putea să 
întrerupă oamenii în timp ce vorbeau, m-am gândit. 

— Carley, cei patru oameni de la masa asta, precum şi 
investigatorii şi angajaţii de la Gen-stone sunt victimele lui 
Nicholas Spencer. Lynn mi-a spus că dumneata însăţi ai investit 
în companie douăzeci şi cinci de mii de dolari. 

— Da, am investit. M-am gândit la tot ce auzisem despre 
superba vilă a lui Garner şi m-am decis să încerc să-l fac să se 
simtă prost. Erau banii pe care îi economisisem pentru a-mi 
cumpăra un apartament, domnule Garner. Am visat ani de zile 
la el: o clădire cu un ascensor care să funcţioneze, o baie în care 
duşul să funcţioneze, poate chiar o clădire mai veche, cu 
şemineu. Intotdeauna m-am dat în vânt după şeminee. 


Ştiam că Garner se ridicase prin propriile puteri, dar nu a 
vrut să înghită momeala şi să spună ceva de genul: “Ştiu cum e 
să vrei un duş care funcţionează”. Mi-a ignorat umilele visuri. 

— Toţi cei care au investit în Gen-stone au o poveste 
personală, un plan personal care a fost spulberat, spuse el 
nervos. Compania mea şi-a tăiat craca de sub picioare anunțând 
intenţia de a plăti drepturile de distribuire a vaccinului Gen- 
stone. Noi n-am avut de suferit din punct de vedere financiar, 
pentru că angajamentul nostru depindea de aprobarea AAM 
după testarea vaccinului. Cu toate astea, compania a fost grav 
prejudiciată în ceea ce priveşte credibilitatea. Oamenii au 
cumpărat acţiuni Gen-stone în parte şi pentru că Garner 
Pharmaceutical are o reputaţie solidă. In lumea afacerilor, 
vinovăția prin asociere este un factor foarte real, Carley. 

Fusese cât pe ce să-mi spună domnişoară DeCarlo, dar 
ezitase şi îmi spusese “Carley”. Nu cred că am auzit vreodată o 
rostire mai dispreţuitoare a numelui meu. Brusc, mi-am dat 
seama că, în ciuda atotputerniciei lui, Adrian Garner se temea 
de mine. 

Drace, asta era prea de tot. El respectă faptul că pot ajuta 
oamenii să înţeleagă că nu numai Lynn, ci şi Garner 
Pharmaceutical Company era victima colosalei gogoriţe a lui 
Spencer, vaccinul anticancer. 

Toţi trei mă priveau aşteptând răspunsul. Am decis că era 
rândul meu să aştept o mică informaţie de la ei. M-am adresat 
lui Wallingford. 

— Îl cunoaşteţi personal pe acţionarul care pretinde că l-a 
văzut pe Nick Spencer în Elveţia? 

Înainte ca Wallingford să apuce să răspundă, Garner ridică 
mâna: 

— Poate că ar trebui să comandăm, zise el. 

Mi-am dat seama că şeful de sală stătea alături de masa 
noastră. Eu am comandat sufleu de homar şi salată verde. 

Nu mulţi oameni comandă în ziua de azi biftec tartar. 
Carnea crudă combinată cu ouă crude nu e considerată cea mai 
potrivită hrană pentru a trăi până la o vârstă înaintată. lată de 
ce mi s-a părut interesant că biftecul tartar a fost alegerea lui 
Adrian Garner. 

Am repetat întrebarea: 

— ÎI cunoaşteţi pe acţionarul care pretinde că l-a văzut pe 


Nick Spencer în Elveţia? 

Wallingford ridică din umeri: 

— Pentru mine, a cunoaşte pe cineva înseamnă a şti cu 
adevărat suficient de multe lucruri despre el, nu doar a-l vedea 
în mod regulat la adunări mari, precum întrunirea acţionarilor 
sau petrecerile de caritate. Numele acţionarului e Barry West. 
Face parte din conducerea unui magazin universal şi se pare că 
îşi plasează destul de bine propriile investiţii. În ultimii opt ani a 
venit de patru sau cinci ori la întrunirile noastre şi de fiecare 
dată a ţinut să stea de vorbă atât cu Nick cât şi cu mine. Acum 
doi ani, când Garner Pharmaceutical s-a angajat să distribuie 
vaccinul dacă va fi omologat, Adrian l-a numit pe Lowell Drexel 
să îl reprezinte în consiliul nostru director. Barry West a încercat 
imediat să se vâre pe sub pielea lui Lowell. 

Wallingford îi aruncă o privire lui Adrian Garner. 

— L-am auzit întrebându-l pe Lowell dacă ai nevoie de un 
manager bun, Adrian. 

— Dacă Lowell a fost deştept, a spus nu, se stropşi Garner. 
Era clar că Adrian Garner nu credea în porţia de bunăvoință de 
fiecare zi, dar mi-am dat seama că, într-o oarecare măsură, 
eram dispusă să-i trec cu vederea lipsa de maniere. In lumea 
presei ai parte de atâtea “ocolişuri”, încât cineva care spune 
lucrurilor pe nume poate constitui o schimbare revigorantă. 

— În tot cazul, spuse Wallingford, cred că Barry West a avut 
ocazia să-l vadă destul de des şi destul de aproape pe Nick, 
astfel încât să nu-l confunde cu cineva care seamănă cu el. 

Prima mea impresie de duminică din apartamentul lui Lynn 
fusese că bărbaţii ăştia se detestau cordial. Totuşi, războiul duce 
la alianţe ciudate şi la fel se petrec lucrurile şi în cazul unei 
companii falimentare, mi-am zis. Oricum, îmi era clar faptul că 
nu mă aflam aici doar ca s-o ajut pe Lynn să explice lumii că 
este victima neajutorată a hoţiei şi infidelităţii soţului ei. Pentru 
cei trei era important să-şi facă o idee despre ce avea să se 
scrie în articolul din Wall Street Weekly. 

— Domnule Wallingford... 

El a ridicat mâna. Am ştiut că urma să-mi ceară să-i spun 
pe numele de botez. A făcut-o. Am acceptat. 

— Charles, după cum bine ştii eu scriu numai partea de 
interes omenesc a falimentului lui Gen-stone şi a dispariţiei lui 
Nick Spencer. Aţi vorbit pe larg cu colegul meu, Don Carter, nu-i 


aşa? 

— Da. În colaborare cu auditorii noştri, le-am acordat 
investigatorilor accesul total la registrele noastre. 

— A furat toţi banii ăia şi cu toate acestea nici măcar n-a 
vrut să meargă cu mine să vadă o casă din Darien, care era o 
afacere grozavă, spuse Lynn. Eu îmi doream din tot sufletul ca 
mariajul nostru să meargă, iar el nici măcar n-a înţeles că nu 
puteam să trăiesc în casa altei femei! 

A trebuit să-i dau dreptate în privinţa asta. Dacă aş fi fost 
măritată, nici mie nu mi-ar fi plăcut să trăiesc în casa altei 
femei. Apoi, preţ de o fracțiune de secundă, m-am gândit că 
dacă eu şi Casey sfârşeam prin a fi împreună, n-am fi avut 
problema asta. 

— Colegul dumitale, doctorul Page, a primit acces liber la 
laboratorul nostru şi la rezultatele experienţelor noastre, 
continuă Wallingford. Din nefericire pentru noi, la început au 
existat unele rezultate promițătoare. Acest lucru nu e ceva 
neobişnuit atunci când se fac cercetări pentru un medicament 
sau vaccin menite să împiedice sau să încetinească dezvoltarea 
celulelor canceroase, însă foarte des s-a întâmplat ca speranţele 
să dispară din cauză că rezultatele primelor cercetări nu s-au 
adeverit. Asta s-a întâmplat şi la Gen-stone. De ce o fi furat el 
atâţia bani? Nu vom şti niciodată de ce a început să-i fure. Când 
s-a convins că vaccinul nu era bun şi că acţiunile urmau să se 
prăbuşească, n-a mai avut cum să acopere furtul; probabil că 
atunci s-a hotărât să dispară. 

În facultate, jurnaliştii sunt învăţaţi să pună cinci întrebări 
de bază: Cine? Ce? De ce? Unde? Când? Eu am ales-o pe cea de 
la mijloc. 

— De ce? am întrebat. De ce ar fi făcut asta? 

— Iniţial, poate ca să mai tragă de timp pentru a încerca să 
dovedească faptul că vaccinul ar avea efect, spuse Wallingford. 
Apoi, când şi-a dat seama că nu se putea şi el falsifica 
rezultatele, a decis că nu-i rămânea decât să fure destui bani ca 
să poată trăi şi apoi să fugă. Închisoarea federală nu e “clubul” 
pe care îl descrie presa. 

M-am întrebat dacă cineva se gândise vreodată serios la 
închisoarea federală ca la un club. Ce spuneau Wallingford şi 
Garner era că, în esenţă, mă dovedisem zeloasă în a rămâne 
alături de Lynn. Acum puteam cădea de acord asupra 


modalităţii de a-i evidenția acesteia nevinovăția şi a-i ajuta pe ei 
să-şi restabilească credibilitatea prin modul în care formulam 
partea mea din articol. 

Era timpul să spun din nou ceea ce credeam că spusesem 
deja: 

— Trebuie să repet ceva de care sper că v-aţi dat seama, 
am început eu. Deoarece ni se serveau salatele, am întârziat să- 
mi termin declaraţia. Chelnerul ne-a oferit piper măcinat. Numai 
Adrian Garner şi cu mine am acceptat. După ce chelnerul a 
plecat, le-am spus că aveam să scriu articolul aşa cum vedeam 
eu lucrurile, însă pentru a-l scrie bine şi corect, trebuia să îmi 
programez nişte întâlniri atât cu Charles Wallingford cât şi cu 
domnul Garner, care, mi-am dat seama brusc, nu mă încurajase 
să-i spun Adrian. 

Amândoi acceptară. Cu reţinere? Probabil, dar asta era greu 
de dovedit. 

Apoi, afacerea fiind oarecum încheiată, Lynn a întins 
mâinile peste masă, spre mine. Am fost nevoită să-i răspund 
atingându-mi vârfurile degetelor de ale ei. 

— Carley, eşti atât de bună cu mine, spuse ea cu un oftat 
adânc. Mă bucur tare mult că şi tu crezi că am mâinile arse, dar 
curate. 

Mi-au venit în minte faimoasele cuvinte ale lui Pilat din 
Pont: “Mă spăl pe mâini de sângele acestui om nevinovat”. 

Dar Nick Spencer, m-am gândit, oricât de curate i-au fost la 
început intenţiile, era vinovat de furt şi înşelăciune, nu-i aşa? 
Asta indicau în mod clar majoritatea dovezilor. 

Oare? 


30 


Înainte de a pleca de la restaurant am căzut de acord 
asupra datelor întrevederilor mele cu Wallingford şi Garner. Am 
profitat de situaţie şi le-am propus să ne întâlnim la domiciliile 
lor. Wallingford, care locuieşte în Rye, una dintre cele mai 
elegante suburbii din Westchester County, a spus imediat că 
puteam să mă duc la el fie sâmbătă, fie duminică după-amiază, 
la trei. 

— Mi-ar conveni sâmbătă, am spus, gândindu-mă la 
petrecerea la care urma să mă duc cu Casey. Apoi i-am 


strecurat o strâmbă. Vreau să merg la sediul dumitale şi să 
vorbesc cu câţiva angajaţi, doar ca să aflu părerea lor despre 
pierderea banilor şi faliment şi despre felul cum o să le afecteze 
toate astea viaţa. 

Dându-mi seama că încearcă să găsească rapid un mod 
politicos de a mă refuza, am adăugat: 

— Am luat numele acţionarilor prezenţi la întrunirea de 
săptămâna trecută şi am să discut şi cu ei. De fapt, voiam, să 
aflu de la angajaţi dacă ştiau că Nicholas Spencer şi Vivian 
Powers aveau o legătură sentimentală. 

Era limpede că lui Wallingford îi displăcea cererea mea, 
însă a cedat pentru că dorea să-mi fac o părere bună despre el. 

— Nu cred că va fi o problemă, spuse el în final, pe un ton 
rece. 

— Atunci, mâine după-amiază, pe la trei, am spus repede. 
Promit că n-o să dureze. Vreau doar să văd reacţia generală, ca 
s-o prind în articol. 

Spre deosebire de Wallingford, Garner a refuzat scurt să fie 
intervievat acasă la el. 

— Casa omului este cetatea lui, Carley, spuse el. Eu nu 
amestec niciodată căminul cu afacerile. 

Mi-ar fi plăcut să-i amintesc că până şi Palatul Buckingham 
este deschis pentru turişti, dar mi-am ţinut gura. Un jurnalist nu 
trebuie să-şi lase emoţiile să stea în calea unui articol, însă am 
simţit că mă cuprinde mânia. Mi se părea că Lynn era de-a 
dreptul mulţumită la gândul că soţul ei fusese implicat într-o 
idilă serioasă înainte de a dispărea. Asta o punea într-o lumină 
mai bună. Mulţi o vor compătimi şi pentru ea asta conta. 

Wallingford şi Garner se situau pe aceeaşi poziţie. Şi ei 
voiau să apară în faţa lumii în postura de victime. Dintre noi 
patru, m-am gândit eu, sunt singura care pare cât de cât 
interesată de probabilitatea ca, în cazul în care se dădea de 
urma lui Nick Spencer, să existe o posibilitate de a recupera cel 
puţin o parte din bani. Asta ar fi fost o veste grozavă pentru 
acţionari. Poate că mi-aş fi primit şi eu înapoi cei douăzeci şi 
cinci de mii de dolari. Exista şi posibilitatea ca Wallingford şi 
Garner să fie convinşi că Nick îngropase banii atât de adânc 
încât nu aveau să fie găsiţi niciodată, chiar dacă el ar fi fost 
arestat. 

După ce mi-a refuzat o vizită acasă, Garner a fost de acord 


să mă duc la el la birou, în Chrysler Building. Mi-a spus că putea 
să-mi acorde un interviu rapid vineri dimineaţă la ora nouă 
treizeci. 

Dându-mi seama ce puţini jurnalişti au ajuns atât de 
departe cu Adrian Garner - era renumit pentru faptul că nu 
dădea interviuri -, i-am mulţumit cu o căldură rezonabilă. 

Chiar înainte de a ne ridica de la masă, Lynn mi-a spus: 

— Carley, am început să sortez lucrurile personale ale lui 
Nick. Am dat de placheta care i-a fost acordată în februarie în 
oraşul lui natal. O băgase într-un sertar. Tu ai fost la Caspien ca 
să aduni material despre el, nu-i aşa? 

— Da. 

— Ce gândesc despre el oamenii de acolo? 

— Exact ce gândesc toţi ceilalţi oameni. A fost atât de 
convingător încât conducerea spitalului din Caspien a băgat o 
grămadă de bani în Gen-stone şi, ca urmare a pierderii, a trebuit 
să amâne construirea aripii pentru copii. 

Wallingford clătină din cap. Garner părea trist, dar mi-am 
dat seama că devenea nerăbdător. Masa luase sfârşit. El era 
gata de plecare. 

Lynn nu păru afectată de pierderea banilor de care ar fi 
beneficiat copiii bolnavi, în schimb m-a întrebat: 

— Adică, ce au spus despre Nick înainte de izbucnirea 
scandalului? 

— In ziarul local s-au publicat elogii şi veşnice regrete după 
prăbuşirea avionului. Se pare că Nick a fost un elev eminent, un 
copil bun şi a excelat la sport, mai ales la înot. 

— Ceea ce ar putea explica faptul că, după înscenarea 
accidentului de avion, a reuşit să înoate până la țărm, sugeră 
Wallingford. 

S-ar putea, m-am gândit. Dar dacă a fost destul de deştept 
să realizeze asta, mi se pare ciudat că n-a dovedit aceeaşi 
prezență de spirit pentru a nu fi localizat în Elveţia. 

M-am întors la birou şi mi-am verificat mesajele. Două 
dintre ele erau destul de deconcertante. Primul e-mail pe care l- 
am citit spunea: “Când soția mea ţi-a scris anul trecut, nu te-ai 
deranjat să-i răspunzi la întrebare, iar acum e moartă. Nu eşti 
chiar atât de deşteaptă. Ai aflat cine a fost în casa lui Lynn 
Spencer înainte să fie incendiată?” 

Cine o fi tipul ăsta? m-am întrebat. Evident că era destul de 


dus cu sorcova. După adresă, mi-am dat seama că era acelaşi 
tip care îmi trimisese un mesaj ciudat cu două zile în urmă. 
Păstram acel e-mail, dar mi-am dorit să-l fi păstrat şi pe celălalt 
care mi se păruse ciudat, cel care spunea: “Pregăteşte-te pentru 
ziua judecății”. La vremea aceea crezusem că era o formă de 
nebunie religioasă. Acum m-am întrebat dacă nu cumva toate 
trei aveau acelaşi expeditor. Fusese cineva în casă cu Lynn? 
Ştiam de la familia Gomez că obişnuia să primească vizitatori 
seara târziu. M-am întrebat ce-ar fi să-i trimit acest e-mail şi să-i 
spun: “Nu-i aşa că e caraghios?” Ar fi interesant să-i aflu reacţia. 

Celălalt mesaj care m-a tulburat era pe robot şi venea de la 
o doctoriţă de la cabinetul de radiologie al spitalului din Caspien. 
Spunea că era important s-o lămuresc într-o privinţă. 

Am sunat-o imediat. 

— Domnişoară DeCarlo, aţi fost ieri aici şi aţi vorbit cu 
asistenta mea? 

— Da. 

— Am înţeles că aţi cerut o copie a radiografiilor copilului 
Summers, spunând că doamna Summers este dispusă să vă 
trimită prin fax permisiunea de a le lua. 

— Aşa este. 

— Am înţeles că asistenta mea v-a spus că noi nu am 
reţinut copii. l-am explicat soţului doamnei Summers când le-a 
luat anul trecut, pe 28 noiembrie, că era ultimul nostru set şi că 
dacă dorea îi puteam face duplicate. El a zis că nu e nevoie. 

— Înţeleg. A trebuit să-mi caut cuvintele. Eram sigură că 
soţul lui Caroline Summers nu ridicase acele radiografii, după 
cum nu ridicase nici rezultatele celor de la Ohio. Cel care citise 
şi luase în serios scrisoarea pe care i-a scris-o Caroline Summers 
lui Nicholas Spencer avusese grijă de toate. Folosindu-se de 
numele lui Nick Spencer furase de la Broderick însemnările 
doctorului Spencer, apoi subtilizase de la Caspien Hospital 
radiografiile care arătau că pruncul avea scleroză multiplă şi, la 
sfârşit, şterpelise rezultatele controlului radiologie de la spitalul 
din Ohio. Concluzia era că avea un motiv serios ca să facă toate 
astea. 

Don era singur în birou. Am intrat. 

— Ai un minut? 

— Sigur. 

l-am povestit de masa de la The Four Seasons. 


— Succes, spuse el. Garner e un tip greu de definit. 

Apoi i-am povestit de radiografiile pe care cineva care se 
dăduse drept soţul lui Caroline Summer le luase de la Caspien 
Hospital. 

— Indiferent cine e, şi-a făcut bine temele, ceea ce 
dovedeşte că Gen-stone are - sau a avut - o “cârtiţă” în interior, 
spuse încet Carter. Ai spus ceva despre asta la masă? 

L-am privit mustrător. 

— Scuze, spuse el. Bineînţeles că n-ai spus. 

l-am arătat e-mail-ul. 

— Nu mă pot pronunţa dacă tipul ăsta e sărit de pe fix sau 
nu. 

— Nici eu, dar cred că ar trebui să anunţi autorităţile. 
Poliţiştilor le-ar plăcea să dea de urma lui, deoarece s-ar putea 
să fie un martor important în cazul incendiului ăla. Se pare că 
poliţiştii din Bedford au oprit un puşti pentru conducere sub 
influenţa alcoolului. Familia lui are un avocat foarte bun care 
vrea să facă un târg. Târgul ar fi mărturia puştiului împotriva lui 
Marty Bikorsky. Puştiul spune că se întorcea acasă de la o 
petrecere acum o săptămână, mai precis marţi dimineaţa pe la 
trei, şi a trecut pe lângă casa familiei Spencer. El jură că l-a 
văzut pe Marty Bikorsky la volanul camionetei lui în faţa casei. 
Conducea încet. 

— Pentru Dumnezeu, de unde ştia că era camioneta lui 
Marty Bikorsky? am protestat. 

— Pentru că puştiul şi-a buşit maşina în Mount Kisco şi a 
ajuns la staţia service unde lucrează Marty. l-a văzut maşina şi i- 
au plăcut plăcuţele de înmatriculare. A vorbit cu el despre asta. 
Pe plăcuţe scrie M.O.B. Numele complet al lui Bikorsky este 
Martin Otis Bikorsky. 

— De ce n-a vorbit până acum? 

— Bikorsky fusese deja arestat. Puştiul a plecat pe furiş de 
la petrecere şi a avut necazuri cu părinţii lui. Ei zice că, dacă n- 
ar fi fost arestat vinovatul, ar fi vorbit. 

— Nu-i aşa că ăsta e micul cetăţean model? am spus, dar în 
realitate eram răvăşită de ce aflasem de la Don. Mi-am amintit 
că îl întrebasem pe Marty dacă stătuse în maşină când ieşise să 
fumeze. O prinsesem pe soţia lui aruncându-i o privire de 
avertizare. Despre asta să fi fost vorba? m-am întrebat acum, la 
fel ca atunci. Făcuse o plimbare în loc să stea în maşină cu 


motorul pornit? Casele din vecinătate erau foarte apropiate una 
de alta. Un vecin cu fereastra deschisă ar fi putut auzi un motor 
pornit în toiul nopţii. Părea firesc ca, furios, tulburat şi cu două 
beri la activ, Bikorsky să fi trecut pe lângă faimosul conac 
Bedford şi să se fi gândit la pierderea propriei case. Probabil că 
în cazul acesta ar fi făcut ceva. 

E-mail-urile pe care le primeam păreau să confirme 
versiunea asta. 

Mi-am dat seama că Don mă studia. 

— Te gândeşti că nu mă pricep la oameni? l-am întrebat. 

— Nu, îmi pare rău că n-ai nimerit-o cu tipul ăsta. Din ce mi- 
ai spus, Marty Bikorsky e într-o situaţie foarte neplăcută. Dacă 
într-adevăr a luat-o razna şi a incendiat casa aia, o să stea mult 
la răcoare, pot să-ţi garantez. Sunt prea mulţi mahări în Bedford 
ca să lase pe cineva să dea foc uneia dintre casele lor şi să 
scape uşor. Crede-mă, dacă pledează vinovat, o să iasă mult 
mai bine. 

— Sper că nu o va face, am spus. Sunt convinsă că nu e 
vinovat. 

M-am dus la biroul meu. Un exemplar din New York Post era 
încă acolo. Am căutat în pagina trei articolul în care se scria că 
Spencer fusese văzut în Elveţia şi că Vivian Powers dispăruse. 
Mai devreme citisem numai primele două paragrafe. Restul era 
în mare parte reluarea poveştii Gen-stone, însă am găsit 
informaţia care speram să fie acolo - numele familiei lui Vivian 
Powers, din Boston. 

Allan Desmond, tatăl ei, dăduse o declaraţie: “Sunt convins 
că fiica mea nu s-a dus în Europa, la Nicholas Spencer. In aceste 
ultime săptămâni a vorbit des la telefon cu mama ei, cu surorile 
ei şi cu mine. Era profund îndurerată de moartea lui şi intenţiona 
să se întoarcă la Boston. Dacă el trăieşte, ea nu a ştiut. Sunt 
convins că nu şi-ar fi pus cu bună ştiinţă familia într-o astfel de 
situaţie. Indiferent ce s-a întâmplat cu ea, a fost fără cooperarea 
sau consimţământul ei. 

Şi eu credeam acelaşi lucru. Vivian Powers îl jelea pe 
Nicholas Spencer. E nevoie de multă cruzime ca să dispari în 
mod deliberat şi să-ţi laşi familia să se frământe clipă de clipă şi 
în fiecare zi, întrebându-se ce ţi s-a întâmplat. 

M-am aşezat la birou şi m-am uitat peste însemnările pe 
care mi le făcusem despre vizita la Vivian. Mi-a sărit în ochi un 


lucru. Ea mi-a spus că scrisorii mamei copilului care fusese 
vindecat i se răspunsese cu o scrisoare tip. Ţineam minte că 
mama, Caroline Summers, îmi spusese că nu a primit nici un 
răspuns. Aşadar, cineva de la dactilografie dăduse scrisoarea 
cuiva şi distrusese orice urmă că ea a existat. 

Am decis că aveam obligaţia să sun la poliţia din Bedford şi 
să le spun de e-mail-uri. Detectivul de care am dat a fost 
cordial, dar n-a părut foarte interesat. M-a rugat să-i trimit prin 
fax câte o copie a fiecărui mesaj. 

— O să transmitem informaţia procuraturii, a spus el. Vom 
întreprinde şi o anchetă să dăm de urma celui care le-a trimis, 
dar cred că e opera unui smintit, domnişoară DeCarlo. Suntem 
absolut siguri că am pus mâna pe cine trebuia. 

Nu avea nici un rost să-i spun că eu eram convinsă că se 
înşela. După aceea l-am sunat pe Marty Bikorsky. Mi-a răspuns 
din nou robotul. l-am lăsat un mesaj: “Marty, ştiu că 
circumstanţele îţi sunt defavorabile, însă eu rămân de partea ta. 
Mi-ar plăcea să stăm de vorbă.” 

Mă pregăteam să-i las numărul celularului meu, când el a 
ridicat receptorul. A fost de acord să ne întâlnim. Eram în drum 
spre ieşire când mi-am adus aminte de ceva. M-am întors şi am 
deschis din nou computerul. Ştiam că văzusem în House 
Beautiful un articol în care Lynn era fotografiată la conacul din 
Bedford. Dacă ţineam minte bine, articolul era ilustrat şi cu alte 
fotografii ale conacului. Ce mă interesa pe mine în mod deosebit 
era o descriere a domeniului. Am găsit-o şi am scos o copie la 
imprimantă, felicitându-mă că memoria nu mă înşelase. 

De data asta am nimerit în traficul de la ora cinci şi ara 
ajuns la familia Bikorsky abia la şapte fără douăzeci. Dacă 
sâmbătă, când îi văzusem, el şi Rhoda arătau descumpăniţi, 
astăzi păreau de-a dreptul bolnavi. Ne-am aşezat în camera de 
zi. Am auzit televizorul mergând în cămăruţa de lângă bucătărie 
şi am presupus că Maggie era acolo. 

— Am senzaţia că n-ai stat în noaptea aia în maşină cu 
motorul pornit, Marty. Ai făcut o plimbare, nu-i aşa? l-am 
întrebat eu direct. 

Nu era greu de ghicit că Rhoda obiectase cu tărie la venirea 
mea acolo. Se înroşi la faţă şi îmi spuse cu glas coborât: 

— Carley, pari o persoană de treabă, dar eşti ziaristă şi vrei 
un articol. Puştiul ăla s-a înşelat. Nu pe Marty l-a văzut. Avocatul 


nostru îi va demonta povestea. Băiatul încearcă să iasă din 
bucluc profitând de acuzaţia adusă lui Marty. Va spune orice ca 
să încheie un târg. Am primit câteva telefoane de la nişte 
oameni care nici măcar nu ne cunosc. Toţi mi-au spus că e un 
mare mincinos. Marty nu a plecat de pe alee în noaptea aia. 

M-am uitat la Marty. 

— Vreau să-ţi arăt e-mail-urile astea, i-am spus. L-am 
urmărit cât le-a citit, apoi i le-a arătat Rhodei. 

— Cine e tipul ăsta? m-a întrebat el. 

— Nu ştiu. Poliţia mi-a promis că pune sub urmărire 
mesajele astea. Îl vor găsi. Eu am impresia că e scrântit, dar nu-i 
exclus să se fi învârtit pe acolo în noaptea aia. Poate chiar l-a 
văzut pe cel care a dat foc. Tu o ţii una şi bună că n-ai trecut pe 
lângă casa familiei Spencer cu zece minute înainte de 
incendierea ei, dar dacă minţi, şi mai apar câţiva martori, chiar 
că eşti terminat. 

Rhoda începu să plângă. El o bătu uşurel pe genunchi şi, 
preţ de câteva clipe, nu spuse nimic. In cele din urmă, se hotărî 
să vorbească: 

— Am fost acolo, spuse el cu glasul sugrumat. Cum ţi-am 
spus, băusem două beri după program, mă durea capul şi am 
ieşit la o plimbare cu maşina. Eram încă furios - recunosc asta. 
Nu numai din cauza casei, ci şi din cauză că vaccinul anticancer 
nu era bun de nimic. Tu nu ştii cât m-am rugat să iasă la timp ca 
s-o ajute pe Maggie. 

Rhoda îşi îngropă faţa în mâini. Marty o cuprinse cu braţul. 

— Te-ai oprit vreo clipă în faţa casei? 

— M-am oprit atât cât să cobor geamul camionetei şi să 
scuip spre casă şi pe tot ce reprezenta ea. Apoi am venit acasă. 

L-am crezut. Aş fi jurat că spunea adevărul. 

— Marty, ai fost acolo cu câteva minute înainte de 
izbucnirea incendiului. Ai văzut pe cineva ieşind din casă sau 
vreo altă maşină? Dacă puştiul ăsta spune adevărul şi chiar te-a 
văzut, înseamnă că l-ai văzut şi tu pe el? 

— A trecut o maşină care venea din sens opus. S-ar putea 
să fi fost puştiul. În urma primei maşini, la distanţă de vreo 
jumătate de milă, venea altă maşină, care a trecut şi ea pe 
lângă casă. 

— Ai observat ceva la ea? El clătină din cap. 

— Nu chiar. Poate mi-a trecut prin cap că, după forma 


farurilor, era destul de veche, dar n-aş putea jura. 

— Ai văzut pe cineva venind dinspre casă pe alee? 

— Nu, dar dacă tipul care a trimis mesajul ăsta a fost acolo, 
s-ar putea să aibă dreptate. Ţin minte că înăuntru, lângă poartă, 
era parcată o maşină. 

— Ai văzut o maşină acolo! 

— Doar am zărit-o. Am observat-o când am oprit şi am 
coborât geamul, dar n-am stat acolo decât câteva secunde. 

— Cum arăta maşina aia, Marty? 

— Era o berlină de culoare închisă, asta-i tot ce pot să spun. 
Se afla chiar lângă alee, în spatele stâlpului din stânga al porţii. 

Am scos din geantă articolul de pe Internet şi i-am arătat o 
fotografie a domeniului făcută din şosea. 

— Arată-mi. 

El se aplecă şi studie fotografia. 

— Vezi, aici era parcată maşina, spuse el, arătând un loc 
chiar în spatele porţii. 

Sub fotografie scria: “O fermecătoare alee de piatră de râu 
duce la un heleşteu”. 

— Maşina trebuie să fi fost pe aleea pietruită. Stâlpul o 
ascundea vederii din stradă, spuse Marty. 

— Dacă cel care a trimis e-mail-ul chiar a văzut un om pe 
alee, înseamnă că maşina era a lui. 

— De ce nu s-a dus cu maşina până lângă casă? întrebă 
Rhoda. De ce a parcat-o acolo şi a mers pe jos? 

— Pentru că cel care a fost acolo nu voia ca maşina să fie 
văzută, am spus. Marty, ştiu că trebuie să discuţi cu avocatul 
tău despre asta. Am citit cu foarte mare atenţie relatările despre 
incendiu. Nimeni nu a pomenit ceva despre o maşină parcată la 
poartă, aşa că cel care a fost acolo a plecat înainte de sosirea 
pompierilor. 

— Poate că el a provocat incendiul, spuse Rhoda cu o urmă 
de speranţă în glas. Ce făcea acolo şi de ce îşi ascundea 
maşina? 

— Există o mulţime de întrebări fără răspuns, am spus în 
timp ce mă ridicam. Poliţiştii pot da de urma celui care a trimis 
e-mail-urile. Asta ar putea fi salvarea ta, Marty. Mi-au promis că 
îmi vor spune cine e. 

În timp ce se ridica, Marty puse întrebarea pe care o aveam 
şi eu în minte. 


— Doamna Spencer a spus că a avut companie în noaptea 
aceea? 

— Nu, n-a spus. Apoi, din loialitate, am adăugat: Ai văzut şi 
tu ce mare e domeniul. Putea să fie cineva acolo fără ca ea să 
ştie. 

— Nu cu maşina. Ar fi trebuit să ştie combinaţia sistemului 
electric de deschidere a porţii, sau ca cineva din casă să-i fi dat 
drumul. Aşa funcţionează chestiile alea. Poliţiştii i-au verificat pe 
oamenii care au lucrat acolo, sau se concentrează numai asupra 
mea? 

— Nu pot să-ţi răspund la asta, însă te asigur că am de 
gând să aflu. Să începem cu e-mail-ul şi să vedem unde ne 
duce. 

Adversitatea Rhodei faţă de mine dispăruse. 

— Carley, chiar crezi că există o şansă să fie găsit tipul care 
a provocat incendiul? 

— Da, cred. 

— Se mai pot întâmpla minuni? Nu se referea numai la 
incendiu. 

— Eu cred în ele, Rhoda, am spus cu convingere. 

În drum spre casă mi-am zis că miracolul pe care şi-l dorea 
cel mult avea să-i fie refuzat. Aici nu aveam cum s-o ajut, dar aş 
fi făcut orice să-l pot ajuta pe Marty să-şi dovedească 


nevinovăția. li va fi cumplit de greu să accepte moartea 
copilului, dar ar fi fost şi mai rău dacă nu l-ar fi avut alături pe 
soţul ei. 


Ştiam cum este. 
31 


Am ajuns acasă aproape de ora nouă. Eram obosită şi 
flămândă. Nu voiam pizza. Nu voiam mâncare chinezească. M- 
am uitat în frigider şi am fost de-a dreptul dezolată descoperind 
doar o bucată de brânză uscată pe margini, două ouă, o roşie 
moale, o salată care din verde devenise maronie şi un sfert de 
pâine fraţuzească. 

Julia Child ar transforma astea într-o masă delicioasă, mi- 
am spus. Să vedem ce pot face eu. 

Cu gândul la acea bucătăreasă fermecătoare şi excentrică 
m-am pus pe treabă şi, până la urmă, n-a ieşit tocmai rău. Mai 


întâi mi-am turnat un pahar de vin roşu. Apoi am curăţat salata 
de frunzele maronii, am pus-o într-un castron, am adăugat puţin 
usturoi, ulei şi oţet şi am făcut o salată. Am tăiat pâinea în felii 
subţiri, am presărat deasupra parmezan ras şi le-am băgat în 
cuptor. Din brânză, ouă şi roşie am făcut o omletă grozavă. 

Nu toată lumea ştie să facă omletă, m-am gândit, 
felicitându-mă. 

Am mâncat stând în fotoliu, cu tava în braţe şi cu picioarele 
pe perna de rugăciune; era reconfortant acasă, unde mă 
simţeam la largul meu. Am deschis o revistă cu gândul s-o 
citesc, dar am descoperit că nu mă puteam concentra din cauza 
evenimentelor de peste zi care îmi asaltau mintea. | 

Vivian Powers. O vedeam stând în uşa casei ei. Inţelegeam 
de ce spusese Manuel Gomez că era fericit că Nick o cunoscuse. 
Nu ştiu de ce, dar nu mi-i imaginam pe aceşti doi oameni, care 
pierduseră fiecare din cauza cancerului persoana iubită, trăind 
în Europa pe banii care ar fi trebuit folosiţi pentru cercetări în 
domeniul cancerului. 

Tatăl lui Vivian jurase că fiica lui nu şi-ar fi lăsat familia să 
sufere, întrebându-se ce i se întâmplase. Fiul lui Nick Spencer se 
agăța de speranţa că tatăl lui era în viaţă. Oare chiar ar fi lăsat 
Nick un copil care îşi pierduse mama să trăiască cu speranţa că 
într-o zi va primi veşti de la tatăl lui? 

Primul buletin de ştiri locale era la zece. Am deschis 
televizorul, nerăbdătoare să văd dacă erau veşti noi despre 
Spencer sau Powers. Am avut noroc. Barry West, acţionarul care 
pretindea că îl văzuse pe Nick, urma să fie intervievat. Abia 
aşteptam. 

West nu corespundea în nici un caz rolului de Sherlock 
Holmes. Era un tip de statură medie, durduliu, cu obrajii dolofani 
şi început de chelie. Interviul îi era luat în cafeneaua în aer liber 
unde spunea că îl văzuse pe Nicholas Spencer. 

Corespondentul Fox News la Zurich a trecut direct la 
subiect. 

— Domnule West, aici stăteaţi când aţi crezut că îl vedeţi 
pe Nicholas Spencer? 

— Nu am crezut că îl văd. L-am văzut, spuse apăsat West. 
Nu ştiu de ce mă aşteptam să aibă un glas nazal sau plângăreţ. 
M-am înşelat - avea un glas puternic, dar modulat. 

— Soţia mea şi cu mine a trebuit să hotărâm dacă să 


renunţăm sau nu la vacanţa asta, continuă el. E cea de a 
douăzeci şi cincea aniversare a căsătoriei noastre şi am plănuit- 
o de mult, dar am pierdut o mulţime de bani cu investiţia la 
Gen-stone. Oricum, am ajuns aici şi discutam despre cât de bine 
făcusem că nu rămăsesem acasă când, întâmplător, ne-am uitat 
într-acolo. 

Indică o masă aflată la oarecare distanţă. 

— El era chiar acolo. Nu mi-a venit să cred. Am fost la 
destule întruniri ale acţionarilor la Gen-stone, aşa că îl cunosc pe 
Spencer. Işi schimbase culoarea părului - înainte era blond 
închis, iar acum e negru, dar putea să poarte, de exemplu, un 
fes de schior şi tot i-aş fi recunoscut chipul. 

— Aţi încercat să vorbiţi cu el, nu-i aşa, domnule West? 

— Am vorbit cu el. l-am strigat: “Hei, Spencer, vreau să 
stau de vorbă cu tine!” 

— Ce s-a întâmplat atunci? 

— Am să vă spun exact ce s-a întâmplat. A sărit în sus, a 
aruncat pe masă nişte bani şi a fugit. Asta s-a întâmplat. 

Crainicul arătă spre masa unde, chipurile, stătuse Spencer. 

— li vom lăsa pe telespectatorii noştri să judece. Acum 
când înregistrăm, condiţiile meteorologice şi ora sunt aceleaşi 
ca în seara de marţi când Barry West crede că l-a văzut pe 
Nicholas Spencer la masa aceea. Acum la masă stă cineva din 
echipa noastră, care are aproximativ înălţimea şi silueta 
domnului Spencer. Cât de clar îl vedeţi? 

De la distanţa aceea, membrul echipei pe care îl aleseseră 
putea fi luat uşor drept Nicholas Spencer. Până şi trăsăturile 
păreau identice. Totuşi, cineva care se uita la el de la distanţa 
aceea şi din acel unghi nu cred că putea realiza o identificare 
dincolo de orice dubiu. 

Camera se întoarse spre Barry West. 

— L-am văzut pe Nicholas Spencer, spuse el cu convingere. 
Eu şi soţia mea am băgat o sută cincizeci de mii de dolari în 
compania lui. Cer ca guvernul nostru să trimită oameni să dea 
de urma acestui individ şi să-l facă să spună unde a ascuns 
banii. Am muncit din greu pentru ei şi îi vreau înapoi. 

Corespondentul Fox News continuă: 

— Conform informaţiilor pe care le avem, mai multe organe 
de investigaţii urmăresc această pistă, ocupându-se totodată şi 
de dispariţia lui Vivian Powers, femeia despre care se spune că 


ar fi amanta lui Nicholas Spencer. 

A sunat telefonul şi am închis televizorul. Oricum eram pe 
cale s-o fac. Mă săturasem până peste cap să tot aud oamenii 
dându-şi cu părerea. 

Am spus repede şi iritată: 

— Alo! 

— Hei, te-ai sculat azi cu faţa la cearşaf? Pari ţâfnoasă. 

Era Casey. 

Am râs. 

— Sunt un pic obosită. Poate şi un pic tristă. 

— Povesteşte-mi, Carley. 

— Doctore, vorbeşti de parcă ai întreba: “Unde te doare?” 

— Poate că întreb. 

l-am făcut un rezumat al zilei şi am încheiat cu: 

— În concluzie, cred că Marty Bikorsky va ajunge drept la 
zdup şi mai cred că lui Vivian Powers i s-a întâmplat ceva foarte 
rău. Tipul care susţine că l-a văzut pe Nick Spencer în Zurich s- 
ar putea să greşească. E puţin probabil, foarte puţin probabil să- 
| fi întâlnit. 

— Poliţiştii sunt capabili să descopere cine a trimis e-mail- 
urile pe care le-ai primit? 

— Exceptând cazul în care tipul e un geniu cibernetic. Cel 
puţin, aşa zic. 

— Atunci, dacă nu-i sărit de pe fix, cum spui tu, s-ar putea 
să ai o soluţie neaşteptată care să-l ajute pe Bikorsky. In altă 
ordine de idei, s-ar putea să nu mergem la Greenwich duminică, 
aşa că ce altceva ţi-ar plăcea să faci? Dacă vremea e bună, ţi-aş 
sugera o plimbare cu maşina şi un prânz undeva pe țărm. 

— Prietenii tăi au anulat petrecerea? Parcă era o aniversare 
sau o zi de naştere? 

Am simţit o ezitarea în glasul lui Casey. 

— Nu, dar când l-am sunat pe Vince să-i spun că vii şi tu 
mâine, m-am lăudat cu noua ta slujbă şi cu faptul că scrii un 
articol despre Nicholas Spencer. 

— ŞI? 

— Şi mi-am dat seama că ceva nu e în regulă. Mi-a spus că 
el ştia că ai o rubrică de sfaturi financiare. Problema e că părinţii 
primei soţii a lui Nick Spencer, Reid şi Susan Barlowe, sunt 
vecini cu el şi vin şi ei la petrecere. Vince zice că, aşa cum stau 
lucrurile în ce-l priveşte pe Spencer, nu sunt deloc într-o situaţie 


roz. 

— Fiul lui Nick e la ei, nu-i aşa? 

— Da. De fapt, Jack Spencer e prieten bun cu fiul lui Vince. 

— Ascultă, Casey. Nu vreau ca din cauza mea să nu te duci 
la petrecere. Du-te singur. 

— Nici vorbă. 

— Putem ieşi sâmbătă sau luni sau altădată. Nu-ţi ascund 
însă că aş da tot ce am mai scump ca să pot sta de vorbă cu 
foştii socri ai lui Nick. Ei refuză să discute cu presa şi părerea 
mea e că nu-i fac un bine nepotului lor. Pe cuvântul meu de 
onoare, nu voi menţiona numele lui Nick Spencer dacă vin la 
petrecere şi n-am să le pun nici o întrebare, nici direct, nici pe 
ocolite. S-ar putea, totuşi, dacă le fac o impresie bună, să-mi 
dea un telefon mai târziu. 

Casey nu răspunse şi m-am auzit ridicând glasul când am 
spus: 

— La naiba, Casey, soţii Barlowe nu-şi pot vâri capul în 
nisip! Treaba e foarte serioasă şi ar trebui să ştie asta. Sunt gata 
să-mi pun gâtul pe tăietor că javra de Barry West, care spune că 
l-a întâlnit pe Spencer în Zurich, a văzut pe cineva care 
întâmplător semăna puţin cu el! Casey, Vivian Powers, asistenta 
lui Nick, a dispărut. Ţi-am povestit de doctorul Broderick. E tot în 
stare critică. Casa lui Nick din Bedford a fost incendiată. Nick se 
vedea tot timpul cu foştii lui socri. L-a lăsat pe fiul său în grija 
lor. Nu crezi că e posibil să le fi spus ceva care să facă puţină 
lumină în treaba asta? 

— Ce spui tu e foarte logic, Carley. Am să vorbesc cu Vince. 
Din câte mi-a spus, am înţeles că soţii Barlowe au cam ajuns la 
capătul puterilor din cauza zvonurilor contradictorii despre Nick 
Spencer. Fiul lui, Jack, se va afla în mare bucluc dacă nu se 
rezolvă ceva. Poate că Vince va putea să-i convingă să stea de 
vorbă cu tine. 

— Am să ţin pumnii strânşi. 

— Bine, într-un fel sau altul, ne vedem duminică. 

— Grozav, doctore. 

— Incă ceva, Carley. 

— Spune. 

— Sună-mă când afli cine a trimis e-mail-urile alea. Cred că 
ai dreptate - aş paria că toate provin din aceeaşi sursă, nu 
numai cel care vorbeşte despre ziua judecății. Tipul ăla pare 


scrântit şi poate că s-a fixat asupra ta, ceea ce mă îngrijorează. 
Fii atentă! 

Casey părea atât de serios încât am vrut să-l înveselesc. 

— Nu judeca ca să nu fii judecat, am spus. 

— Un cuvânt e de ajuns pentru cei înţelepţi, contră el. 
Noapte bună, Carley. 


32 


Acum când puşca era la loc sigur în mormântul lui Annie, 
Ned se simţea în siguranţă. Ştia că poliţaii se vor întoarce, aşa 
că nu se miră când sunară din nou la uşa lui. De data asta le 
deschise imediat. Ştia că arăta mai bine decât marţi. Marţi 
după-amiază, după ce îngropase puşca, se întorsese acasă, 
destupase o sticlă de whisky, se aşezase în fotoliu şi băuse până 
adormise. 

Când îngropase puşca, se gândise că, dacă săpa în 
continuare, putea să ajungă la sicriul lui Annie, să-l deschidă şi 
s-o atingă. Făcu un efort pentru a renunţa şi nivelă pământul. 
Trebuia să renunţe, însă îi era tare dor de ea. 

A două zi se trezise la cinci dimineaţa şi cu toate că 
fereastra era murdară văzuse soarele răsărind. Camera se 
luminase şi el observase cât de murdare îi erau mâinile. Chiar şi 
hainele aveau urme de noroi uscat. 

Dacă poliţaii ar fi venit atunci peste el, l-ar fi întrebat: “Ai 
săpat undeva, Ned?” Poate le-ar fi trecut prin cap să cerceteze 
mormântul lui Annie şi atunci ar fi găsit puşca. 

Se băgase sub duş şi se frecase îndelung cu peria cu coadă 
lungă, pe care i-o cumpărase Annie. Apoi se spălă pe cap şi îşi 
tăie unghiile. Annie îi spunea întotdeauna că era important să 
arate curat şi respectabil. 

“Ned, cine o să te angajeze dacă nu faci duş, nu-ţi schimbi 
hainele şi nu te piepteni, ca să nu arăţi ca un sălbatic?”, îl certa 
ea. “Uneori arăţi groaznic şi lumea te ocoleşte.” 

Luni, când se dusese la biblioteca din Hastings ca să-i 
trimită primele două e-mail-uri lui Carley DeCarlo, observase că 
bibliotecara îl privea ciudat, de parcă locul lui nu era acolo. 

Miercuri, adică ieri, când se dusese la Croton să trimită alte 
e-mail-uri, se îmbrăcase cu haine curate şi nimeni nu-i dăduse 
nici o atenţie. 


Acum, deşi dormise îmbrăcat, ştia că arată mai bine ca 
marţi. 

Când deschise uşa constată că erau tot Pierce şi Carson. Işi 
dădu seama imediat că poliţiştii observaseră că arăta mai bine. 
Apoi îi văzu uitându-se la scaunul pe care zăcuseră toate hainele 
lui murdare. Marţi, după plecarea lor, le aruncase în maşina de 
spălat. Bănuise că poliţaii aveau să se întoarcă. 

Ned urmări privirea lui Carson şi observă că se uita la 
bocancii lui plini de noroi aflaţi lângă scaun. La naiba! Uitase să 
îi ia de acolo. 

— Ned, putem sta de vorbă două minute? întrebă Carson. 
Ned sesiză că încearcă să-i vorbească asemeni unui prieten 
vechi care trecuse întâmplător pe acolo, însă nu se va lăsa 
păcălit. Ştia el cum lucrează poliţaii. In urmă cu vreo cinci ani, 
când se luase la bătaie cu licheaua aia din bar şi fusese arestat, 
poliţaii se purtaseră la început exagerat de frumos, pentru ca 
apoi să spună că el era vinovat. 

— Sigur, intraţi, spuse el. Cei doi se aşezară pe aceleaşi 
scaune ca la vizita precedentă. Perna şi pătura erau tot pe 
canapea, cum le lăsase el alaltăieri. Ultimele două nopţi dormise 
în fotoliu. 

— Ned, spuse detectivul Carson, ai avut dreptate în privinţa 
tipului care era în spatele tău în farmacia lui Brown. Îl cheamă 
Garret. 

“Şi ce-i cu asta”?, îi veni lui Ned să spună, dar se mulţumi 
să asculte. 

— Garret spune că te-a văzut parcat în faţa farmaciei când 
a plecat. Aşa e? 

“Să recunosc că l-am văzut?” Trebuia să-l fi văzut, îşi spuse 
Ned. Peg se grăbea să prindă autobuzul şi terminase repede cu 
el. 

— Sigur, eram încă acolo, spuse el. Tipul ăla a ieşit cam la 
un minut după mine. M-am urcat în maşină, am pornit motorul, 
am schimbat postul de radio ca să prind ştirile de la zece, după 
care am luat-o din loc. 

— Garret unde s-a dus, Ned? 

— Nu ştiu. De ce să mă fi interesat unde se ducea? Am ieşit 
din parcare, am făcut o întoarcere în U şi am venit acasă. Vreţi 
să mă arestaţi că am făcut o întoarcere în U? 

— Şi eu fac asta când circulaţia e lejeră, spuse Carson. 


“Acum se poartă exagerat de amical. Încearcă să mă prindă 
în capcană.” Se uită la Carson şi nu spuse nimic. 

— Ned, tu ai vreo armă? 

— Nu. 

— Ai tras vreodată cu o armă? 

“Fii cu băgare de seamă”, se atenţiona Ned. 

— Când eram puşti am tras cu un BB. Era sigur că ei ştiau 
deja asta. 

— Ai fost arestat vreodată, Ned? “Recunoaşte”, îşi spuse el. 

— O dată. Totul a fost o neînțelegere. 

— Şi ai stat la închisoare? 

Stătuse în puşcăria districtuală până reuşise Annie să 
adune banii de cauţiune. Acolo învățase cum să trimită e-mail- 
uri care nu puteau fi depistate. Tipul din celula de alături spunea 
că nu trebuie decât să te duci la o bibliotecă, să foloseşti un 
computer de acolo, să intri pe Internet şi să accesezi “Hotmail”. 
“E un serviciu gratuit, Ned”, îi explicase tipul. “Poţi să bagi un 
nume fals. Dacă cineva se şucăreşte, poate depista că e-mail-ul 
a fost trimis de la biblioteca aia, dar n-are cum să dea de urma 
ta.” 

— Am stat doar o noapte, spuse el înţepat. 

— Ned, văd că bocancii tăi sunt plini de noroi. După ce ai 
plecat de la farmacie, ai fost cumva în parcul districtual? 

— V-am spus, am venit direct acasă. În parcul districtual se 
descotorosise el de Peg. 

Carson îi studia iar bocancii. 

“In parc nu m-am dat jos din maşină. l-am spus lui Peg să 
coboare şi să se ducă acasă pe jos. Când ea a rupt-o la fugă, am 
împuşcat-o. N-au nici un motiv să vorbească despre bocancii 
mei. N-am lăsat urme de tălpi în parc.” 

— Ned, te deranjează dacă ne uităm puţin la camioneta ta? 
întrebă Pierce, detectivul mai înalt. 

Nu-l aveau cu nimic la mână. 

— Da, mă deranjează, se stropşi Ned. Mă deranjează mult. 
Mă duc la farmacie şi cumpăr ceva. O doamnă foarte de treabă, 
care a avut ghinionul să piardă autobuzul, păţeşte ceva, iar voi 
încercaţi să-mi spuneţi că eu sunt de vină. leşiţi afară. 

Văzu cum privirea lor devine rece ca gheaţa. Spusese prea 
mult. De unde ştia că ea pierduse autobuzul? Asta gândeau ei. 
Am să risc. 


— S-a spus la radio că a pierdut autobuzul. Aşa a fost, nu? 
Cineva a văzut-o fugind să-l prindă. Şi, da, mă deranjează să vă 
uitaţi la camioneta mea şi mă deranjează că veniţi aici şi îmi 
puneţi toate întrebările astea. leşiţi de aici. Aţi auzit? leşiţi de 
aici şi să nu vă mai întoarceţi! 

Nu avusese de gând să-i amenințe cu pumnul, dar o făcuse. 
Bandajul de la mâna dreaptă se slăbi şi alunecă dând la iveală 
arsura. 

— Cum îl cheamă pe doctorul care ţi-a tratat mâna, Ned? 
întrebă calm Carson. 


33 


Un somn bun este acela după care toate părţile creierului 
meu se trezesc în acelaşi timp. Asta nu se întâmplă prea des, 
dar când m-am trezit în dimineaţa de 1 mai m-am simţit veselă 
şi vioaie, lucru care, pe măsură ce ziua înainta, s-a dovedit a fi 
salutar. 

Am făcut un duş, apoi m-am îmbrăcat cu un costum uşor, 
gri cu dungi fine, pe care îl cumpărasem la sfârşitul sezonului 
trecut şi muream de nerăbdare să-l port. Am deschis fereasta să 
intre puţin aer proaspăt şi să văd ce temperatură e afară. Era o 
zi perfectă de primăvară, caldă şi cu un vânt care adia uşor. În 
ghivecele de pe pervazul vecinei mele florile îşi iţeau tulpinile 
din pământ, iar deasupra, pe cer, câţiva norişori pufoşi pluteau 
pe întinderea albastră. 

Când eram copil, de 1 mai participam la o ceremonie la 
biserica Our Lady of Mount Carmel din Ridgewood, unde o 
încoronau pe Sfânta Fecioară. Cuvintele imnului religios pe care 
îl cântam atunci mi-au venit în minte în timp ce mă fardam. 

O, Mărie, azi te încoronăm cu flori, 

Regină a îngerilor, regină a lunii mai... 

Mi-am dat seama de ce îmi revenise în minte melodia. Când 
aveam zece ani am fost aleasă să încoronez statuia Fecioarei 
Măria. În fiecare an, onoarea revenea alternativ unui băiat şi 
unei fete de zece ani. 

Săptămâna viitoare Patrick ar fi împlinit zece ani. 

E ciudat cum, chiar şi după ce ai acceptat durerea pierderii 
cuiva iubit şi îţi vezi cu adevărat de viaţa ta, din când în când o 
voce îţi spune “te-am prins” şi preţ de o clipă sau două 


cicatricea se desface şi rana doare din nou. 

Gata, mi-am spus, alungind gândurile care mă năpădiseră. 

Am pornit-o pe jos la lucru şi am ajuns la birou la nouă fără 
douăzeci. Mi-am turnat o cană de cafea şi m-am dus în biroul lui 
Ken, unde se afla deja Don Carter. N-am apucat să beau o gură 
de cafea şi atmosfera a început să se încingă. 

A sunat detectivul Clifford de la poliţia din Bedford şi ceea 
ce a spus a fost cu adevărat şocant. Clifford ne-a informat că 
depistaseră sursele e-mail-urilor, inclusiv al celui pe care nu-l 
păstrasem, cel care îmi spunea să mă pregătesc pentru ziua 
judecății. 

Toate trei fuseseră trimise din Westchester County. Primele 
două de la o bibliotecă din Hastings, celălalt de la o bibliotecă 
din Croton. Expeditorul folosise “Hotmail”-ul, un serviciu gratuit, 
însă ei credeau că introdusese informaţii false în ceea ce privea 
cartea lui de identitate. 

— Asta ce înseamnă? 

—  Expeditorul şi-a dat numele de Nicholas Spencer şi 
adresa casei familiei Spencer din Bedford, cea care a ars 
săptămâna trecută. 

Nicholas Spencer! Am icnit toţi şi ne-am uitat unul la altul. 
să fi fost cu putinţă? _ 

— Stai aşa, spuse Ken. In ziare există tone de poze recente 
ale lui Nicholas Spencer. Aţi arătat bibliotecarelor câteva din 
ele? 

— Da. Nici una nu l-a recunoscut pe Spencer ca fiind o 
persoană care să fi folosit un computer de acolo. 

— Chiar şi pe Hotmail trebuie să dai o parolă, spuse Don. 
Ce parolă a folosit tipul ăsta? 

— A folosit un nume de femeie: Annie. 

Am alergat să iau e-mail-urile originale din biroul meu şi l- 
am citit pe ultimul: 

“ Când soţia mea ţi-a scris anul trecut, nu te-ai deranjat să-i 
răspunzi la întrebare şi acum e moartă. Nu eşti chiar atât de 
deşteaptă. Ai aflat cine a fost în casa lui Lynn Spencer înainte să 
fie incendiată? “ 

— Pun pariu că numele soţiei era Annie, am spus eu. 

— Şi mai e ceva ce credem că ar putea fi interesant, 
continuă detectivul Clifford. Bibliotecara din Hastings îşi 
aminteşte clar că un tip neglijent şi murdar, care a folosit 


computerul, avea o arsură urâtă la mâna dreaptă. Nu e absolut 
sigură că el a trimis e-mail-urile, dar n-a putut să nu-l remarce. 

Înainte să închidă, Clifford ne-a asigurat că va pune în 
alertă  bibliotecarele din celelalte orăşele din districtul 
Westchester, cerându-le să se uite după un tip de aproximativ 
cincizeci de ani, înalt de un metru optzeci, posibil neglijent 
îmbrăcat, cu o arsură la mâna dreaptă. 

Avea o arsură la mână! Eram sigură că cel care îmi 
trimisese e-mail-ul în care afirma că văzuse pe cineva fugind pe 
aleea ce ducea la locuinţa familiei Spencer era cel cu arsura la 
mâna dreaptă. 

Marty şi Rhoda Bikorsky aveau nevoie de un strop de 
speranţă. Le-am telefonat. Doamne, măcar de ne-am da seama 
ce e cu adevărat important în viaţă, m-am gândit în timp ce le 
ascultam reacţia. 

— Or să pună mâna pe el, nu-i aşa, Carley? întrebă Marty. 

— S-ar putea să se dovedească a fi doar un nebun, l-am 
prevenit, dar sunt sigură că îl vor prinde. Ei cred că locuieşte pe 
undeva pe acolo. 

— Am mai primit o veste bună, spuse Marty. Asta chiar ne-a 
tăiat răsuflarea. Creşterea tumorii lui Maggie a fost mai lentă 
luna trecută. E tot acolo, tot o să ne-o ia, dar dacă nu se va mai 
dezvolta în ritm accelerat, e aproape sigur că vom face încă un 
Crăciun cu Maggie. Rhoda a început deja să se gândească la 
daruri. 

— Mă bucur tare mult. Mi-am înghiţit nodul din gât. Păstrăm 
legătura. 

Îmi venea să mă aşez pe scaun şi să savurez bucuria pe 
care o remarcasem în glasul lui Marty, însă trebuia să dau 
neapărat un telefon. Allan Desmond, tatăl lui Vivian, figura în 
cartea de telefon din Cambridge, Massachusetts. 

La fel ca Marty Bikorsky, familia Desmond lăsa robotul să le 
filtreze mesajele. La fel ca Marty, ridicară înainte să apuc să 
închid. Am început prin a spune: 

— Domnule Desmond, sunt Carley DeCarlo de la Wall Street 
Weekly. Am intervievat-o pe Vivian în după-amiaza zilei în care 
a dispărut. Aş vrea foarte mult să ne întâlnim, sau măcar să 
stăm de vorbă la telefon dacă sunteţi dispus... 

— Sunt Jane, sora lui Vivian, spuse un glas încordat. Ştiu că 
tatălui meu i-ar plăcea foarte mult să discute cu 


dumneavoastră. Stă la hotelul Hilton din White Plains. ÎI veţi găsi 
acolo. Tocmai am vorbit cu el. 

— O să răspundă la apelul meu? 

— Daţi-mi numărul dumneavoastră. Am să-l pun să vă 
sune. 

Telefonul meu sună în mai puţin de trei minute. Era Allan 
Desmond. Glasul lui trăda circumspecţie. 

— Domnişoară DeCarlo, am fost de acord să ţin o conferinţă 
de presă peste câteva clipe. Putem sta de vorbă puţin mai 
târziu? 

Am făcut un calcul rapid. Era nouă treizeci. Mai aveam de 
dat nişte telefoane, iar la trei treizeci trebuia să fiu la sediul 
Gen-stone din Pleasantville ca să vorbesc cu angajaţii de acolo. 

— Dacă vin acolo, putem bea împreună o cafea pe la 
unsprezece? 

— Da. 

Am căzut de acord să-l sun din holul hotelului Hilton. 

Am făcut iarăşi un calcul. Eram sigură că nu voi sta cu Allan 
Desmond mai mult de patruzeci de minute. Dacă plecam de la 
el pe la douăsprezece, la unu puteam să fiu în Caspien. Simţeam 
că era timpul să încerc s-o conving pe soţia doctorului Broderick 
să stea de vorbă cu mine. 

Am format numărul de la cabinetul doctorului Broderick, 
gândindu-mă că cel mai rău lucru care ar putea să mi se 
întâmple era un refuz. 

Asistenta, doamna Ward, şi-a adus aminte de mine şi a fost 
chiar cordială. 

— Sunt foarte fericită să vă spun că domnul doctor e pe zi 
ce trece mai bine, spuse ea. S-a menţinut mereu în formă şi e 
un bărbat puternic, ceea ce îl ajută acum. Doamna Broderick e 
convinsă că-şi va reveni. 

— Mă bucur tare mult. Ştiţi cumva dacă e acasă? 

— Nu. E la spital, dar după-amiază o să fie aici. A lucrat 
mereu la cabinet, iar de când domnul doctor e mai bine, stă 
zilnic câteva ore. 

— Doamnă Ward, eu am să vin în Caspien şi e foarte 
important să stau de vorbă cu doamna Broderick despre 
accidentul domnului doctor. Prefer să nu spun mai mult 
deocamdată, dar am de gând să trec pe la cabinetul 
dumneavoastră în jurul orei două. Dacă îmi poate acorda 


cincisprezece minute, cred că nu va regreta. Vă dau numărul 
celularului meu, cu rugămintea să mă sunaţi dacă doamna 
Broderick refuză categoric să mă primească. 

Mai aveam un telefon de dat - cuplului Manuel şi Rosa 
Gomez. Am dat de ei la fiica lor, în Queens. 

— Am citit despre dispariţia domnişoarei Powers, spuse 
Manuel. Ne e teamă că a păţit ceva. 

— Deci nu credeţi că s-a dus în Elveţia la domnul Spencer? 

— Nu, domnişoară DeCarlo, nu credem, dar cine să ne ia în 
seamă? 

— Manuel, ştii aleea aia de piatră care duce la piscină, chiar 
după stâlpul din stânga porţii? 

— Desigur. 

— Putea cineva să-şi parcheze maşina acolo? 

— Domnul Spencer îşi parca maşina acolo în mod regulat. 

— Domnul Spencer! 

— Mai ales în timpul verii. Uneori când doamna Spencer era 
cu prietenii la piscină, iar el venea de la New York în drum spre 
Connecticut pentru a-l vedea pe Jack, îşi lăsa maşina acolo să nu 
fie observat. Apoi se furişa la etaj să-şi schimbe hainele. 

— Fără să-i spună doamnei Spencer? 

— Poate că ea ştia, însă el spunea că dacă se apuca să stea 
de vorbă cu oamenii, era greu să scape de ei. 

— Ce maşină conducea domnul Spencer? 

— O berlină BMV, neagră. 

— Prietenii familiei Spencer parcau pe aleea de pietre? 
Urmă un moment de tăcere, apoi Manuel spuse încet: 

— Nu în timpul zilei, domnişoară DeCarlo. 


34 


Allan Desmond arăta de parcă nu dormise de trei zile şi 
cred că aşa stăteau lucrurile. Era trecut de şaizeci şi cinci de ani 
şi avea un ten la fel de cenuşiu ca părul. De felul lui era slab, iar 
în dimineaţa asta arăta împuţinat şi epuizat. Purta un costum 
sobru şi mi-am zis că era unul dintre acei bărbaţi care nu 
renunţă la cravată decât atunci când joacă golf. 

Cafeneaua nu era aglomerată. Am ales o masă din colţ 
unde nu putea nimeni să tragă cu urechea la conversaţia 
noastră. Eram sigură că nu mâncase nimic toată dimineaţa şi 


am riscat, spunând: 

— AŞ lua o plăcintă daneză, dar numai dacă luaţi şi 
dumneavoastră. 

— Sunteţi foarte subtilă, domnişoară DeCarlo. Aveţi 
dreptate, n-am mâncat nimic. O plăcintă daneză să fie. 

— Eu vreau cu brânză, i-am spus chelneriţei. 

— Şi eu la fel, zise el. Apoi mă întrebă: Ai vorbit cu Vivian 
luni după-amiază? 

— Da. li telefonasem să mă primească, dar m-a refuzat. 
Cred că era convinsă că intenţionam să-l demolez pe Nicholas 
Spencer şi nu voia să aibă nici o contribuţie. 

— De ce nu a vrut să profite de prilej ca să-l apere? 

— Pentru că, din păcate, nu ştia dacă va reuşi. E trist, dar 
există un segment media care, eliminând fragmente de interviu, 
poate transforma un sprijin într-o critică aspră. Eu cred că Vivian 
era scârbită de presa nefavorabilă de care avea parte Nick 
Spencer şi nu voia să aibă de-a face cu ea. 

Tatăl lui Vivian dădu din cap. 

— Intotdeauna a fost extrem de loială. Apoi faţa i se crispă 
de durere. Ai auzit ce-am spus, Carley? Vorbesc despre Vivian 
de parcă n-ar mai fi în viaţă. Asta mă îngrozeşte. 

Mi-am dorit să pot minţi convingător şi să spun ceva 
reconfortant, dar pur şi simplu n-am fost în stare. 

— Domnule Desmond, în declaraţia pe care aţi dat-o presei 
aţi spus că în cele trei săptămâni care au urmat prăbuşirii 
avionului lui Nicholas Spencer aţi vorbit în mod frecvent la 
telefon cu Vivian. Ştiaţi că avea o relaţie sentimentală cu 
Nicholas Spencer? 

El luă o gură de cafea înainte de a-mi răspunde. N-am avut 
impresia că încerca să găsească un mod de a ocoli întrebarea; 
cred că se străduia să privească în urmă şi să aleagă un răspuns 
sincer. 

— Soţia mea spune că nu răspund niciodată direct la o 
întrebare şi are dreptate, aşa că lasă-mă să-ţi spun câte ceva 
din trecut. Vivian este cea mai mică dintre cele patru fete ale 
noastre. L-a cunoscut pe Joel la colegiu şi s-au căsătorit acum 
nouă ani, când ea avea douăzeci şi doi de ani. Din nefericire, 
după cum probabil ştii, Joel a murit de cancer în urmă cu doi ani 
şi ceva. Am încercat s-o convingem să se întoarcă la Boston, dar 
ea a început să lucreze cu Nicholas Spencer. Era foarte 


încântată că lucra la o companie care avea să scoată un vaccin 
împotriva cancerului. 

Nick Spencer se însurase cu Lynn cu mai bine de doi ani 
înainte ca Vivian să lucreze pentru el. Eram sigură că mariajul 
deja scârţâia. 

— Am să fiu foarte sincer cu dumneata, Carley, spuse Allan 
Desmond. Dacă - şi e un dacă de care trebuie ţinut seama - 
Vivian a ajuns să aibă o relaţie sentimentală cu Nicholas 
Spencer, asta nu s-a întâmplat imediat. Ea a început să lucreze 
cu el la şase luni după moartea lui Joel. Venea acasă în week- 
end cel puţin o dată pe lună. În tot acest timp soţia mea sau una 
dintre surorile lui Vivian vorbea în fiecare seară cu ea. Ne 
îngrijora faptul că părea să stea tot timpul în casă. Am sfătuit-o 
să urmeze nişte cursuri, să-şi ia masteratul - pe scurt, să facă 
ceva doar ca să iasă din casă. 

Sosiseră plăcintele. E inutil să spun că arătau minunat. 
Parcă vedeam şi eticheta de atenţionare care ar fi trebuit să le 
însoţească: o mie de calorii; înfundă venele; v-aţi gândit la 
nivelul colesterolului dumneavoastră? 

Mi-am tăiat o bucată. Era nemaipomenită. 

— Urmează să-mi spuneţi că, la un moment dat, imaginea 
s-a schimbat, nu-i aşa? 

Allan Desmond confirmă, dând din cap. 

Mi-a părut bine să văd că, în timp ce îmi răspundea la 
întrebări, îşi mânca absent plăcinta. 

— La sfârşitul verii trecute Vivian părea alta. Glasul ei era 
vesel, deşi o îngrijora faptul că apăruseră nişte probleme 
neprevăzute legate de vaccin. Nu a intrat însă în amănunte. A 
spus doar că Nicholas Spencer era profund îngrijorat. 

— A lăsat să se înţeleagă că între ei se statornicise o relaţie 
sentimentală sau că era pe cale să se înfiripe? 

— Nu. Însă sora ei Jane, cea cu care ai vorbit mai devreme, 
a intuit acest lucru. Ea a spus la un moment dat: “Vivian a 
suferit suficient. Sper că e destul de deşteaptă să nu se 
îndrăgostească de şeful ei, care e însurat”. 

— Aţi întrebat-o vreodată pe Vivian, direct, dacă avea o 
idilă cu Nick Spencer? 

— Am întrebat-o în glumă dacă exista la orizont vreun 
bărbat interesant. Mi-a spus că sunt un romantic incurabil şi că, 
dacă apărea cineva, mă va anunţa. 


Am simţit că Allan Desmond se pregătea să-mi pună 
întrebări, aşa că i-am strecurat repede una: 

— Făcând abstracţie de partea sentimentală, v-a spus 
Vivian vreodată ce părere avea despre Nicholas Spencer? 

Allan Desmond se încruntă, apoi mă privi în ochi. 

— În ultimele şapte sau opt luni, când vorbea de Spencer ai 
fi zis că e vorba de un sfânt. Dacă ne-ar fi trimis un bilet în care 
să ne anunţe că se duce la el, în Elveţia, n-aş fi aprobat-o, dar aş 
fi înţeles-o din toată inima. 

Am văzut lacrimile inundându-i ochii. 

— Carley, aş fi tare fericit să primesc acum acel bilet, dar 
ştiu că n-o să se întâmple. Indiferent unde e Vivian, şi mă rog la 
Dumnezeu să fie vie, nu poate să comunice cu noi, altfel ar fi 
făcut-o până acum. g 

Ştiam că are dreptate. In timp ce cafeaua se răcea, i-am 
povestit despre întâlnirea cu Vivian şi de faptul că avea de gând 
să locuiască cu familia până îşi găsea o casă. l-am spus şi de 
telefonul în care îşi exprima încrederea că l-ar putea identifica 
pe bărbatul care luase însemnările doctorului Spencer. 

— Şi la scurt timp după asta a dispărut, spuse el cu tristeţe. 
Am dat din cap. 

Ne-am lăsat plăcintele pe jumătate nemâncate. Ştiam că 
amândoi aveam în minte imaginea acelei femei tinere şi 
frumoase a cărei casă nu fusese sanctuarul ei. 

Acest gând mi-a inspirat o idee. 

— În ultimul timp a bătut tare vântul. Avea Vivian vreo 
problemă cu uşa din faţă? 

— De ce întrebi? 

— Uşa din faţă deschisă era aproape o invitaţie ca un vecin 
în trecere să fie curios să vadă ce s-a întâmplat. De fapt, aşa s- 
au petrecut lucrurile. Dispariţia lui Vivian n-ar fi fost observată 
cel puţin încă o zi dacă uşa n-ar fi fost stricată. 

— S-ar putea să ai dreptate. Ştiu că uşa din faţă trebuia 
bine închisă pentru ca limba broaştei să intre în locaşul ei, spuse 
Allan Desmond. 

— Să presupunem că uşa a fost deschisă de vânt, şi nu 
lăsată deschisă. Masa şi veioza răsturnate au fost o încercare de 
a face ca dispariţia ei să semene cu o spargere şi o răpire? 

— Poliţia crede că ea a înscenat totul. Te-a sunat sâmbătă 
după-amiază, domnişoară DeCarlo. Cum ţi s-a părut la telefon? 


— Agitată, am recunoscut. Îngrijorată. 

Cred că le-am simţit prezenţa înainte să-i văd venind. 
Detectivul Shapiro, cel cu faţa aspră, şi mai era un ofiţer de 
poliţie în uniformă. Se opriră la masa noastră. 

— Domnule Desmond, spuse Shapiro, am vrea să discutăm 
cu dumneavoastră în particular. 

— Aţi găsit-o? întrebă Allan Desmond. 

— Să spunem că am dat de urma ei. Dorothy Bowes, care 
locuieşte la trei case distanţă de domnişoara Powers, e prietenă 
bună cu fiica dumneavoastră. Era în vacanţă. Fiica 
dumneavoastră avea o cheie de la casa ei. Bowes a ajuns acasă 
azi-dimineaţă şi a descoperit că maşina ei a dispărut din garaj. 
Fiica dumneavoastră a avut vreodată probleme psihice? 

— A fugit pentru că era înspăimântată, am spus. Sunt 
convinsă de asta. 

— Dar unde s-a dus? întrebă Allan Desmond. Ce a 
înspăimântat-o atât încât să fugă? 

M-am gândit că s-ar fi putut să am răspunsul la această 
întrebare. Vivian bănuia că telefonul lui Nick Spencer era 
ascultat. M-am întrebat dacă, imediat după ce m-a sunat, ceva a 
făcut-o să-şi dea seama că şi telefonul ei era ascultat. Asta ar fi 
explicat fuga determinată de panică, însă nu şi lipsa oricărei 
încercări de a-şi contacta familia. Apoi, mi-a venit în minte 
întrebarea tatălui ei: Unde s-a dus? Şi a fost urmărită? 


35 


Sosirea ofiţerilor a pus capăt conversaţiei noastre, aşa că n- 
am stat mult cu Allan Desmond. Detectivul Shapiro şi ofiţerul 
Klein s-au aşezat la masa noastră câteva minute, timp în care 
am reconfirmat întâmplările aşa cum le ştiam noi: 

Vivian se dusese acasă la o vecină şi îi luase maşina. 
Indiferent ce o speriase încât s-o facă să fugă de acasă, cel 
puţin până acum era în siguranţă. Când îi văzuserăm pe Shapiro 
şi Klein apropiindu-se de masa noastră, şi eu şi tatăl lui Vivian 
ne temuserăm că aduceau veşti proaste. Acum măcar exista o 
speranţă. 

Vivian mă sunase vineri pe la patru ca să-mi spună că 
bănuieşte cine luase însemnările de la doctorul Broderick. 
Conform spuselor lui Allan Desmond, sora ei, Jane, îi dăduse 


telefon în aceeaşi seară, la zece. Nu o găsise, dara presupus - şi 
a sperat - că Vivian avea nişte planuri. Dimineaţă devreme, 
vecinul care îşi plimba câinele observase că uşa din faţă era 
deschisă. 

l-am întrebat dacă credeau că era cu putinţă ca Vivian să fi 
auzit sau văzut pe cineva în spatele casei şi să fi fugit afară prin 
faţă, răsturnând în graba ei masa şi veioza. 

Shapiro mi-a răspuns că orice era posibil, inclusiv prima lui 
impresie, şi anume că dispariţia fusese regizată. Faptul că 
Vivian plecase cu maşina vecinei ei nu excludea această 
posibilitate. 

Comentariul lui Shapiro l-a enervat pe Allan Desmond, dar 
n-a spus nimic. Ca şi soţii Bikorsky, care sperau ca fetiţa lor să 
mai prindă un Crăciun, el se agăța de posibilitatea ca fiica lui să 
fi plecat undeva din proprie voinţă. 

L-am lăsat pe Allan Desmond cu anchetatorii, după ce am 
căzut de acord să păstrăm legătura. 


Annette Broderick era o femeie frumoasă de vreo cincizeci 
şi cinci de ani, cu părul grizonat, ondulat natural. 

Când am ajuns, mi-a propus să mergem sus, în 
apartamentul ce se afla deasupra cabinetului medical. 

Casa veche, dar frumoasă, avea camere spaţioase, cu 
tavane înalte, decoraţii de ipsos şi podele de stejar lustruite. Ne- 
am aşezat în birou. Soarele se revărsa înăuntru, sporind 
atmosfera confortabilă a încăperii cu pereţii plini de rafturi cu 
cărţi. 

Mi-am dat seama că petrecusem ultima săptămână în 
compania unor oameni foarte interesanţi, care se temeau de ce 
le rezerva viaţa. Soții Bikorsky, Vivian Powers şi tatăl ei, 
angajaţii de la Gen-stone, ale căror vieţi şi speranţe fuseseră 
spulberate, toţi erau foarte stresaţi şi nu mi-i puteam scoate din 
minte. 

M-am gândit brusc că persoana care ar fi trebuit să mă 
preocupe era sora mea vitregă, Lynn. 

Annette Broderick mi-a oferit o cafea, pe care am refuzat-o, 
şi un pahar cu apă, pe care l-am acceptat. Işi aduse şi pentru ea 
un pahar. 

— Philip e mai bine, spuse ea. S-ar putea să dureze mult, 
dar doctorii se aşteaptă să-şi revină complet. 


Înainte să apuc să-i spun cât mă bucuram să aud asta, ea 
continuă: 

— Sinceră să fiu, la început m-am gândit că bănuiala ta 
referitoare la faptul că ce i s-a întâmplat lui Philip nu a fost un 
accident era nefondată, însă acum încep să-mi pun întrebări. 

— De ce? am întrebat eu, repede. 

— Pur şi simplu pentru că atunci când a început să iasă |; 
din comă încerca să-mi spună ceva. Singurul lucru pe care l-am 
priceput cât de cât a fost “maşina s-a întors”. Din cauza unui 
indicator de derapaj, poliţia crede că e posibil ca maşina care l-a 
călcat să fi venit din cealaltă direcţie şi să fi făcut o întoarcere în 
U. 

— Înseamnă că poliţia acceptă posibilitatea ca soţul 
dumneavoastră să fi fost accidentat în mod deliberat? 

— Nu, ei cred că a fost vorba de un şofer beat. Aici avem o 
mulţime de probleme cu minori care beau sau se droghează. 
Poliţiştii cred că cineva care mergea în direcţie greşită a întors şi 
nu l-a văzut pe Phil decât atunci când a fost prea târziu. Tu de 
ce susţii că n-a fost un accident, Carley? 

M-a ascultat povestindu-i de scrisoarea dispărută a lui 
Caroline Summers către Nick Spencer şi despre furtul fişelor 
fiicei acesteia, nu numai de la doctorul Broderick, ci şi din 
spitalele din Caspien şi Ohio. 

— Vrei să spui că cineva a ajuns la concluzia că era vorba 
de un leac miraculos? întrebă ea neîncrezătoare. 

— Nu ştiu. Dar bănuiesc că cineva s-a gândit că însemnările 
doctorului Spencer erau suficient de interesante ca să le fure, 
iar soţul dumneavoastră putea să identifice acea persoană. Cu 
publicitatea care se face în jurul lui Nicholas Spencer, s-ar putea 
ca soţul dumneavoastră să fi devenit un martor incomod. 

— Radiografiile acelea au fost luate din spitalul din Caspien 
şi din cel din Ohio de aceeaşi persoană? 

— Am verificat, dar funcţionarii pur şi simplu nu-şi 
amintesc. Amândoi sunt însă siguri că cel care a pretins că este 
soţul lui Caroline Summers nu avea nimic care să atragă atenţia. 
Pe de altă parte, din ce am priceput eu, domnul Broderick şi-l 
aminteşte cu claritate pe bărbatul care a venit la el după 
însemnările doctorului Spencer. F 

— Eram acasă în ziua aceea şi m-am uitat Intâmplător pe 
fereastră când omul ăla s-a urcat în maşină. 


— Nu ştiam că l-aţi văzut. Domnul doctor nu a menţionat 
lucrul ăsta. L-aţi recunoaşte? 

—  Categoric nu. Era noiembrie, şi omul avea gulerul 
paltonului ridicat. Dacă mă gândesc mai bine cred că folosea un 
şampon care-i dădea părului o culoare roşie-castanie. Ştii cum 
arată la soare portocaliul ăla. 

— Domnul Broderick nu a pomenit de asta când am stat de 
vorbă cu el. 

— El n-ar fi spus aşa ceva, mai ales dacă nu era sigur. 

— A început domnul Broderick să vorbească despre 
accident? 

— | se administrează multe sedative, dar când e lucid vrea 
să ştie ce s-a întâmplat cu el. Până acum nu pare să aibă vreo 
amintire, în afară de ceea ce a încercat să-mi spună când ieşea 
din comă. 

— Am înţeles de la soţul dumneavoastră că a făcut unele 
cercetări de laborator împreună cu doctorul Spencer, fapt 
pentru care Nick Spencer a lăsat aici însemnările tatălui său. Cât 
a lucrat, de fapt, domnul Broderick cu doctorul Spencer? 

— Carley, probabil că soţul meu n-a făcut tamtam pe 
seama faptului că a lucrat cu doctorul Spencer, deşi în realitate 
era foarte pasionat de cercetare şi îl considera pe domnul 
Spencer un geniu. Asta a fost unul din motivele pentru care i-a 
lăsat Nick însemnările acelea. Philip intenţiona să continue 
unele cercetări, dar şi-a dat seama că îi lua prea mult timp şi că, 
ceea ce fusese o obsesie pentru doctorul Spencer, pentru el 
rămânea un hobby. Nu uita că la vremea aceea Nick nu 
intenţiona să-şi facă o carieră în cercetare. Pe urmă, însă, acum 
zece ani, a început să studieze dosarele tatălui său şi şi-a dat 
seama că era în faţa unei descoperiri, poate chiar a unei 
descoperiri importante, precum un leac împotriva cancerului. Şi, 
din ce mi-a spus soţul meu, testele preclinice au fost 
promițătoare. Pe parcursul experienţelor următoare, rezultatele 
n-au fost cele aşteptate. Şi atunci mă întreb de ce ar fi furat 
cineva însemnările doctorului Spencer? Carley, eu sunt 
mulţumită că soţul meu se mai află în viaţă. 

— Şi eu, am încredinţat-o. Nu-mi venea să-i spun acestei 
femei cumsecade că dacă doctorul Broderick fusese călcat 
intenţionat de o maşină mă simţeam răspunzătoare pentru asta. 
Nu i-am pomenit nici de faptul că după ce am vorbit cu el m-am 


dus direct la sediul Gen-stone din Pleasantville şi m-am interesat 
de un bărbat cu părul roşcat, iar în ziua următoare soţul ei a 
ajuns în spital şi asta părea să fie mai mult decât o simplă 
coincidenţă. 

Era timpul să plec. l-am mulţumit doamnei Broderick că m- 
a primit. M-am asigurat încă o dată că avea numărul celularului 
meu. 

Dacă starea de spirit de la Gen-stone părea sumbră 
săptămâna trecută, când fusesem acolo, acum domnea o 
atmosferă de înmormântare. Era limpede că şefa de cabinet 
plânsese. Mi-a spus că domnul Wallingford mă rugase să trec o 
clipă pe la el înainte de a sta de vorbă cu vreun angajat. Apoi i-a 
dat telefon secretarei lui, ca să mă anunţe. 

Când a pus receptorul jos, am spus: 

— Văd că eşti supărată. Sper că nu e ceva care să nu poată 
fi îndreptat. 

— Am primit preavizul azi-dimineaţă. Compania îşi închide 
porţile în după-amiaza asta. 

— Îmi pare teribil de rău. 

Sună telefonul şi ea ridică receptorul. Trebuie să fi fost un 
reporter, pentru că femeia spuse că nu-i era permis să 
comenteze, singurul în măsură de a răspunde fiind avocatul 
companiei. 

Când a închis, secretara lui Wallingford se afla la un metru 
de noi. Mi-ar fi plăcut să mai stau de vorbă cu şefa de cabinet, 
dar nu se putea. Mi-am amintit numele secretarei lui 
Wallingford. 

— Doamna Rider, nu-i aşa? am întrebat. 

Costumul ei bleumarin, ciorapii rezistenți şi pantofii cu toc 
jos erau în ton cu părul şaten tuns scurt şi absenţa oricărui 
machiaj. Zâmbetul ei era politicos, dar lipsit de căldură. 

— Da, domnişoară DeCarlo. 

Toate uşile de pe coridorul lung erau deschise şi, în timp ce 
o urmam, mi-am aruncat privirea înăuntru: toate birourile erau 
goale. Întreaga clădire părea pustie. Am încercat s-o atrag într-o 
conversaţie. 

— Îmi pare foarte rău să aud că această companie se 
închide. Ştiţi ce o să faceţi? 

— Nu sunt sigură, spuse ea. 

Mi-am imaginat că Wallingford o atenţionase să nu stea de 


vorbă cu mine, lucru care o făcea cu atât mai interesantă. 
— De când lucraţi pentru domnul Wallingford? am întrebat 
eu încercând să par detaşată. 


— De zece ani. 

— Deci eraţi la el când avea compania de mobilă? 

— Da. 

Uşa de la biroul lui era închisă. Am reuşit să mai arunc o 
dată undiţa: 


— Atunci trebuie că îi cunoaşteţi pe fiii lui. Poate că n-au 
greşit când l-au prevenit să nu vândă afacerea de familie. 

— Asta nu le dădea dreptul să-l dea în judecată, spuse ea 
cu indignare în timp ce bătea la uşă cu o mână, iar cu cealaltă o 
deschidea. 

O informaţie interesantă, m-am gândit. Fiii lui l-au dat în 
judecată! Ce i-a determinat să facă asta? m-am întrebat. 

Se vedea clar că Charles Wallingford nu era încântat de 
vizita mea, dar încerca să nu se trădeze. La intrarea mea se 
ridică şi am observat că nu era singur. In faţa lui la birou stătea 
un bărbat. Acesta se ridică şi se întoarse când Wallingford mă 
salută. Am avut impresia că mă studia cu multă atenţie. 
Bărbatul avea în jur de patruzeci şi cinci de ani, aproximativ un 
metru cincizeci, părul grizonat şi ochii căprui. La fel ca 
Wallingford şi Adrian Garner, emana autoritate şi nu m-a mirat 
când mi-a fost prezentat drept Lowell Drexel, membru în 
consiliul director al Gen-stone. 

Lowell Drexel - auzisem de curând numele ăsta. Apoi mi-am 
adus aminte unde: la masa de prânz, Wallingford îi spusese 
amuzat lui Adrian Garner că acţionarul care pretindea că îl 
văzuse pe Nick Spencer în Elveţia îl întrebase pe Drexel de o 
slujbă. 

Glasul lui Drexel era cât se poate de rece. 

— Domnişoară DeCarlo, am înţeles că ai sarcina de 
neinvidiat de a scrie pentru Wall Street Weekly un articol despre 
Gen-stone. 

— De a contribui la un articol, l-am corectat. Lucrăm la el 
trei oameni. M-am uitat la Wallingford. Am auzit că azi închideţi. 
Imi pare foarte rău. 

El dădu din cap. 

— De data asta nu va trebui să-mi fac griji cu privire la un 
loc în care să-mi investesc banii, spuse el mohorât. Imi pare 


foarte rău de toţi angajaţii şi acţionarii noştri, însă tare aş vrea 
ca ei să înţeleagă că nu noi am fost duşmanul, ci ne-am aflat 
alături de ei pe câmpul de luptă. 

— Sper că rămâne valabilă întâlnirea noastră de sâmbătă, 
am spus eu. 

— Da, bineînţeles. Trebuie să ştii că, cu câteva excepţii, 
precum secretara de cabinet şi doamna Rider, i-am lăsat pe 
angajaţii noştri să aleagă între a rămâne până la sfârşitul 
programului şi a pleca acasă. Mulţi dintre ei au ales să plece 
imediat. 

— Înţeleg. Ei bine, sunt dezamăgită, dar poate că voi obţine 
câteva comentarii de la cei care mai sunt încă aici. Am sperat să 
nu-şi dea seama că mă întrebam dacă închiderea subită avea 
vreo legătură cu cererea mea de a veni azi aici pentru interviuri. 

— Poate vă pot răspunde eu la întrebări, domnişoară 
DeCarlo, se oferi Drexel. 

— Poate, domnule Drexel. Am înţeles că lucraţi la Garner 
Pharmaceuticals. 

— Sunt şeful compartimentului juridic de acolo. După cum 
poate ştiţi deja, când compania mea a decis să investească un 
miliard de dolari în Gen-stone, domnul Garner a fost rugat să 
intre în consiliul director. În astfel de cazuri el îl deleagă pe unul 
dintre asociaţii săi apropiaţi să-i ţină locul. 

— Domnul Garner pare foarte îngrijorat de faptul că Garner 
Pharmaceuticals are parte de aceeaşi presă defavorabilă ca 
Gen-stone. 

— Este extrem de îngrijorător şi s-ar putea să se facă ceva 
în privinţa asta curând, dar nu sunt în măsură să divulg astăzi ce 
anume. 

— Şi dacă nu se face nimic? 

— Bunurile Gen-stone, aşa cum sunt ele, vor fi vândute la 
licitaţie şi banii vor fi distribuiţi creditorilor. Făcu un gest larg cu 
mâna, care voia să semnifice şi mobilierul. 

— Ar însemna să sper prea mult ca, în cazul unui anunţ, 
revista mea să obţină dreptul de a publica prima ştirea 
senzaţională? 

— Ar însemna să speraţi prea mult, domnişoară DeCarlo. 
Zâmbetul abia schiţat echivala cu o uşă închisă în nas. Lowell 
Drexel şi Adrian Garner erau doi ghetari, am hotărât eu. Cel 
puţin, Wallingford afişa un soi de cordialitate. 


L-am salutat din cap pe Drexel, i-am mulţumit lui Charles 
Wallingford şi am urmat-o pe doamna Rider afară din încăpere. 

— Au mai rămas aici câteva telefoniste, operatorii şi nişte 
oameni de serviciu, spuse ea. Cu cine aţi vrea să începeţi? 

— Probabil cu operatorii. A încercat s-o ia înainte, dar mi- 
am potrivit pasul cu al ei. Doamnă Rider, puteţi sta de vorbă cu 
mine? 

— Aş prefera să nu fiu citată. 

— Nici măcar în legătură cu dispariţia lui Vivian Powers? 

— Dispariţie sau fugă, domnişoară DeCarlo? 

— Credeţi că Vivian şi-a regizat dispariţia? 

— AŞ spune că decizia ei de a rămâne la firmă după 
prăbuşirea avionului e suspectă. Eu personal am văzut-o 
săptămâna trecută cărând dosare de la birou. 

— De ce credeţi că a luat acasă documente, doamnă Rider? 

— Pentru că voia să se asigure că dosarele nu conţineau 
nimic care să ofere un indiciu despre ce s-a întâmplat cu banii 
noştri. Doamna Rider era furioasă. Probabil că acum e în Elveţia, 
împreună cu Spencer, şi râd de noi. Eu nu mi-am pierdut doar 
pensia, domnişoară DeCarlo. Mă număr printre proştii care şi-au 
investit majoritatea economiilor în acţiuni Gen-stone. Îmi doresc 
ca Nick Spencer să fi murit în accidentul ăla de avion. Să-i ardă 
afurisita aia de limbă mieroasă în focurile iadului pentru toată 
nenorocirea pe care a provocat-o. 

Dacă voiam o reacţie a ceea ce simţea un angajat, o aveam 
cu siguranţă. Apoi se făcu stacojie la faţă. 

— Sper că n-o să tipăriţi asta, spuse ea. Fiul lui Nick 
Spencer, Jack, obişnuia să vină aici cu el. Se oprea întotdeauna 
să vorbească cu mine. Are destule de îndurat şi fără să citească 
ce-am spus eu despre tatăl lui. 

— Ce gândeaţi despre Nicholas Spencer înainte să iasă la 
iveală toate astea? 

— Ce gândeam noi toţi, că e un sfânt. 

La fel îmi descrisese şi Allan Desmond reacţia lui Vivian faţă 
de Nicholas Spencer. Aceeaşi reacţie o avusesem eu însămi faţă 
de el. 

— Neoficial, doamnă Rider, ce părere aveaţi despre Vivian 
Powers? 

— Nu-s proastă. Mi-am dat seama că între ea şi Nicholas 
Spencer se înfiripa o relaţie. Mă gândesc că s-ar putea ca unii 


dintre noi să-şi fi dat seama de asta înaintea lui. Nu ştiu ce-o fi 
văzut el la femeia aia cu care s-a însurat. Scuzaţi-mă, 
domnişoară DeCarlo. Am auzit că e sora dumneavoastră vitregă, 
însă ori de câte ori venea aici ne ignora pe toţi. Trecea pe lângă 
mine şi intra în biroul domnului Wallingford de parcă avea tot 
dreptul să-l întrerupă din ceea ce făcea. 

Ştiam eu, m-am gândit. Era ceva între ei. 

— Domnul Wallingford se supăra când îl întrerupea? 

— Cred că îi era jenă. E un bărbat foarte demn, iar ea îi 
răvăşea părul sau îl săruta pe creştetul capului şi râdea când el 
îi spunea ceva de genul: “Nu face asta, Lynn”. Vă spun, 
domnişoară DeCarlo, pe de o parte ignora oamenii, iar pe de 
alta se purta de parcă putea să spună sau să facă orice dorea. 

— Aţi avut ocazia să vedeţi cum se purta Nicholas Spencer 
cu Vivian Powers? 

Ea ridică din umeri. 

— Biroul lui e în aripa cealaltă, aşa că nu-i prea întâlneam. 
Insă odată, când plecam acasă, l-am văzut conducând-o pe 
Vivian la maşină. Din felul în care se uitau unul la altul mi-am 
dat seama că între ei era ceva foarte, foarte special, şi la 
vremea aceea m-am gândit: “Bravo lor. El merită ceva mai bun 
decât regina de gheaţă.” 

Ajunsesem în zona recepţiei. Recepţionera ne privea, 
încercând să prindă fragmente de conversaţie. 

— Am să vă las să plecaţi, doamnă Rider, şi vă promit că 
tot ce mi-aţi spus rămâne neoficial. Încă ceva. Credeţi că Vivian 
a rămas la serviciu ca să acopere urma banilor. Imediat după 
prăbuşirea avionului, părea sincer îndurerată? 

— Toţi eram îndureraţi şi nu ne venea să credem ce se 
întâmplase. Stăteam ca nişte proşti, plângeam, spuneam ce om 
minunat fusese Nick Spencer. Ne uitam la Vivian cu compătimire 
pentru că bănuiam că deveniseră amanți. Ea n-a scos o vorbă şi 
a plecat acasă. Bănuiesc că s-a gândit că nu putea să joace 
teatru convingător în faţa noastră. 

Brusc, îşi întoarse faţa de la mine. 

— Ce rost mai are? se răsti ea. Nişte hoţi versaţi! Arătă spre 
recepţioneră. Vă va conduce Betty. 

Nu mă interesa să discut cu nişte oameni care nu îmi 
fuseseră puşi la dispoziţie. Eram convinsă că nici unul nu 
deţinea nici o funcţie care să îi fi permis să ştie de scrisoarea lui 


Caroline Summers adresată lui Nicholas Spencer în noiembrie 
trecut. Am întrebat-o pe recepţioneră despre laborator: 

— O să se închidă şi el? 

— Oh, nu. Doctorul Celtavini, doamna doctor Kendall şi 
asistenții lor mai rămân aici un timp. 

— Doctorii Celtavini şi Kendall sunt azi aici? 

— Este doar doamna doctor Kendall. 

— Domnişoară DeCarlo, ai idee cât e de greu să obţii 
aprobarea pentru un medicament nou? mă întrebă doctor 
Kendall. Practic, doar unu din cincizeci de mii de compuşi 
chimici descoperiţi de oamenii de ştiinţă reuşeşte să ajungă pe 
piaţă. Căutarea unui leac pentru cancer durează de zeci de ani. 
Când Nicholas Spencer a înfiinţat compania asta, doctorul 
Celtavini a fost extrem de interesat şi entuziasmat de 
rezultatele consemnate în dosarele doctorului Spencer şi a 
renunţat la postul pe care îl avea la unul dintre cele mai 
prestigioase laboratoare de cercetare din ţară pentru a i se 
alătura lui Nick Spencer — şi mie, de altfel. 

Eram în biroul ei aflat deasupra laboratorului. Când am 
cunoscut-o pe doctorita Kendall cu o săptămâna în urmă, nu mi 
s-a părut deosebit de atrăgătoare, însă acum, în timp ce mă 
privea, mi-am dat seama că era acolo un foc aproape mistuitor 
pe care nu-l observasem. Remarcasem bărbia fermă, dar îmi 
scăpase nuanţa aparte a ochilor ei verzi-cenuşii. Săptămâna 
trecută îmi făcuse impresia unei femei deosebit de inteligente, 
însă acum mi-am dat seama că era şi foarte atrăgătoare. 

— Aţi lucrat într-un laborator sau o companie de distribuire 
a produselor farmaceutice? 

— Am lucrat la Centrul de Cercetare Hartness. 

Eram impresionată. La Hartness lucrau numai specialişti de 
prima mână. Mă întrebam de ce renunţase la slujbă şi optase 
pentru o companie nouă. Chiar ea afirmase că numai unul din 
cincizeci de mii de medicamente noi ajung pe piaţă. 

Am primit imediat răspuns la întrebarea mea nerostită: 

— Nicholas Spencer era extrem de convingător, atât în 
recrutarea personalului cât şi în atragerea fondurilor. 

— De când sunteţi aici? 

— De mai bine de doi ani. 

Fusese o zi lungă. l-am mulţumit că m-a primit şi mi-am 
luat “la revedere”. În drum, m-am oprit să-i mulţumesc şi lui 


Betty. Am întrebat-o dacă păstra legătura cu vreuna din fetele 
care lucraseră la registratură. 

— Pat locuieşte aproape de mine, spuse ea. A plecat acum 
un an. Cu Edna şi Charlotte nu eram în relaţii strânse. Dar puteţi 
lua legătura cu Laura. Întrebaţi-o pe doamna Kendall. Laura e 
nepoata ei. 


36 


Nu se punea problema dacă poliţaii aveau să se întoarcă. 
Ned se întreba când aveau să se întoarcă. Se gândi toată ziua la 
asta. Puşca era la loc sigur, dar dacă ei veneau cu un mandat de 
percheziţie pentru camionetă, probabil că ar fi găsit acolo ceva 
din care să determine ADN-ul lui Peg. Sângerase puţin când se 
lovise cu capul de bord. Pe urmă vor scotoci până vor găsi 
puşca. Doamna Morgan le va spune că el se ducea mereu la 
cimitir. Până la urmă vor face legătura. 

Pe la patru, hotărî să nu mai aştepte. 

Cimitirul era pustiu. Se întrebă dacă Annie se simţea 
singură, aşa cum se simţea el fără ea. Pământul era încă atât de 
moale încât îi fu uşor să dezgroape puşca şi cutia cu muniţie. 
Apoi se aşeză pe mormânt. Nu-i păsa că hainele i se murdăreau 
de noroi. Simplul fapt că era acolo îl făcea să se simtă mai 
aproape de Annie. 

Mai avea ceva de rezolvat - câţiva oameni de care trebuia 
să se ocupe. Imediat ce îşi va termina treaba va veni aici şi nu 
va mai pleca. Preţ de un minut, Ned fu ispitit să o facă acum. 
Ştia cum. Băga în gură ţeava puştii şi agăța trăgaciul cu degetul 
mare de la picior. 

Începu să râdă, amintindu-şi că făcuse asta o dată, cu 
puşca neîncărcată, doar ca să râdă de Annie. Ea ţipase, 
izbucnise în lacrimi şi apoi alergase la el şi îl trăsese de păr. Nu-l 
duruse. Se amuzase la început, dar pe urmă i se făcuse milă 
văzând-o cât de necăjită era. Annie îl iubea. Ea era singura fiinţă 
care îl iubise vreodată. 

Ned se ridică încet. Hainele îi erau atât de murdare încât 
oriunde s-ar fi dus oamenii s-ar fi holbat la el. Se întoarse la 
camionetă, înfăşură puşca în pătură şi porni către casă. 

Doamna Morgan avea să fie prima. 

Făcu un duş, se bărbieri şi se pieptănă, apoi scoase din 


dulap costumul bleumarin şi îl aşeză pe pat. l-I cumpărase Annie 
de ziua lui, în urmă cu patru ani. Îl purtase doar de două ori. Nu 
putea suferi să se îmbrace atât de elegant. Cu toate acestea se 
îmbrăcă şi îşi puse cravată. O făcea pentru Annie. 

Se duse la comodă, unde toate erau aşa cum le lăsase 
Annie. Cutia cu perlele pe care i le dăduse el de Crăciun se afla 
în sertarul de sus. Annie fusese încântată de cadou. Spusese că 
n-ar fi trebuit să dea o sută de dolari pe ele, dar le adora. Ned 
luă cutia. 

O auzea pe doamna Morgan umblând la etaj. Ea îi reproşa 
mereu că este dezordonat. | se plânsese lui Annie de 
harababura din garaj. Se plânsese de felul în care arunca el 
gunoiul, spunând că nu lega sacii, ci doar îi arunca în benele 
mari de lângă casă. O necăjise tare mult pe Annie, iar acum voia 
să-l azvârle în stradă. 

Ned încărcă puşca, urcă scările şi bătu la uşă. 

Doamna Morgan deschise, dar nu scoase lanţul de 
siguranţă. Ned ştia că îi era frică de el, însă când îl văzu, zâmbi 
şi spuse: 

— Vai, Ned, arăţi minunat! Te simţi mai bine? 

— Da. Şi curând am să mă simt şi mai bine. 

Ţinea puşca pe lângă corp astfel încât ea să n-o vadă prin 
uşa întredeschisă. 

— Încep să sortez lucrurile din apartament. Annie vă plăcea 
foarte mult şi aş vrea să luaţi perlele ei. Pot să intru să vi le dau? 

Văzu expresia bănuitoare din ochii doamnei Morgan şi îşi 
dădu seama că era neliniştită din felul în care îşi muşca buza. Pe 
urmă auzi lanţul lunecând. 

Deschise repede uşa cu umărul şi o împinse înapoi pe 
doamna Morgan. Aceasta se împiedică şi căzu. In timp ce ţintea, 
văzu pe faţa ei expresia pe care şi-o dorea - expresie care îi 
confirma că ea ştia că va muri, expresia pe care o văzuse pe 
faţa lui Annie când el alergase spre maşină după ce camionul o 
lovise. 

Îi părea rău doar că doamna Morgan închisese ochii înainte 
ca el s-o împuşte. 

Nu o vor găsi până mâine, poate chiar până poimâine, ceea 
ce îi oferea timpul necesar să le vină de hac celorlalţi. 

Găsi portmoneul doamnei Morgan şi luă cheile de la maşină 
şi banii. O sută douăzeci şi şase de dolari. 


— Mulţumesc, doamnă Morgan, spuse uitându-se la ea. 
Acum fiul tău va avea toată casa la dispoziţie. 

Se simţea liniştit şi împăcat. O voce interioară îi şopti: Ned, 
ia-ţi camioneta şi parcheaz-o undeva unde să nu fie găsită un 
timp. Pe urmă ia maşina doamnei Morgan, frumoasa şi curata ei 
Toyota neagră pe care nimeni nu o va remarca. 


O oră mai târziu se afla la volanul Toyotei. Dusese 
camioneta în parcarea spitalului, unde spera să nu bată la ochi, 
apoi se întorsese pe jos. Aruncase o privire spre etaj şi, 
gândindu-se la doamna Morgan, se simţi împăcat. 

La colţ opri la semafor. În oglinda retrovizoare văzu o 
maşină oprind în faţa casei şi pe cei doi detectivi coborând din 
ea. Voiau să vorbească iarăşi cu el, sau să-l aresteze, se gândi 
Ned. 

Oricum era prea târziu. Semaforul arăta acum verde şi Ned 
porni spre nord. Tot ce făcea, făcea pentru Annie. În amintirea ei 
voia să viziteze ruinele conacului care îl făcuse să spere că-i va 
putea oferi o casă ca aceea. Până la urmă, visul se transformase 
într-un coşmar care-i luase viaţa lui Annie, aşa că şi el luase 
viaţa conacului. 

După vizita la ruine, se va duce în Greenwood Lake, unde el 
şi Annie îşi vor lua “la revedere” de la soţii Harnik şi doamna 
Schafley. 


37 


La întoarcerea din Pleasantville am dat drumul la radio, dar 
n-am auzit nimic din ceea ce se transmitea. Nu puteam scăpa 
de sentimentul că aşteptata mea prezenţă la Gen-stone 
contribuise la decizia bruscă de a închide poarta companiei. In 
plus, aveam impresia că indiferent de ce alte afaceri avea de 
discutat Lowell Drexel cu Charles Wallingford, el se afla acolo şi 
pentru a mă studia. 

Mă puteam considera norocoasă că Betty menţionase 
întâmplător faptul că una dintre femeile care  sortau 
corespondenţa şi expediau scrisorile tip era Laura, nepoata 
doamnei doctor Kendall. Dacă ea fusese cea însărcinată să 
răspundă la scrisoarea lui Caroline Summers, lucrul ăsta i s-ar fi 
părut suficient de interesant ca să-i vorbească mătuşii sale 


despre el? 

Dar chiar dacă o făcuse, de ce nu răspunsese la scrisoare? 
Conform politicii companiei, toate scrisorile primeau răspuns. 

Vivian spusese că după ce Nick Spencer aflase de furtul 
însemnărilor tatălui său nu îşi mai nota în calendar întâlnirile. 
Dacă el şi Vivian erau atât de apropiaţi cum li se părea 
oamenilor de la firmă, de ce nu-i spusese şi ce anume îl 
frământa? 

Nu avea încredere în ea? 

Asta ar fi fost o pistă nouă şi interesantă. 

Sau o proteja prin tăcerea lui? 

“Vivian Powers a fost...” 

Mi-am dat seama brusc că nu mă gândeam doar la numele 
ei, ci îl şi auzeam la radio. Am mărit volumul şi am ascultat cu 
stupoare veştile. Vivian fusese găsită, în viaţă, dar inconştientă, 
în maşina vecinei ei. Maşina se afla parcată afară din şosea, într- 
o zonă împădurită, la distanţă de o milă de casa ei din Briarcliff 
Manor. Se credea că încercase să se sinucidă, presupunere 
bazată pe faptul că pe scaunul de lângă ea fusese găsit un 
flacon de pastile gol. 

Dumnezeule! Ea a dispărut în noaptea de sâmbătă spre 
duminică. Oare stătuse în maşină în tot timpul ăsta? Am decis 
imediat să mă abat de la traseu. 

Patruzeci şi cinci de minute mai târziu stăteam cu tatăl lui 
Vivian în sala de aşteptare din faţa secţiei de terapie intensivă a 
spitalului din Briarcliff Manor. El plângea, de uşurare, dar şi de 
teamă. 

— Carley, are momente când iese din starea de 
inconştienţă, dar pare să nu-şi amintească nimic. Au întrebat-o 
câţi ani are şi a spus şaisprezece. Crede că are şaisprezece ani. 
Oare ce şi-a făcut? 

Sau ce i-au făcut? m-am gândit, punându-mi mâna pe 
mâna lui. Am căutat vorbe care să-l aline. 

— Trăieşte, am spus. E o minune că după cinci zile în 
maşină mai trăieşte. 

Detectivul Shapiro era la uşa sălii de aşteptare. 

— Am stat de vorbă cu doctorii, domnule Desmond. Spun 
că e exclus ca fiica dumneavoastră să fi stat în maşină cinci zile. 
Ştim că nu mai departe decât acum două zile forma numărul 
celularului lui Nick Spencer. Credeţi că o puteţi determina să fie 


sinceră cu noi? 
38 


Am stat cu Allan Desmond patru ore, până a sosit de la 
Boston fiica lui, Jane. Era cu un an sau doi mai mare ca Vivian şi 
semăna atât de mult cu ea încât am rămas mută de uimire când 
a intrat în sala de aşteptare. 

Amândoi au insistat să fiu de faţă când Jane a vorbit - sau a 
încercat să vorbească - cu Vivian. 

— Ai auzit ce a spus poliţia, Carley, zise Allan Desmond. 
Eşti ziaristă. Hotărăşte tu singură. 

Am stat în picioare alături de el, la capătul patului. Jane s-a 
aplecat şi a sărutat-o pe frunte pe Vivian. 

— Bună, Viv, ce-a fost în capul tău? Ne-am făcut griji pentru 
tine. 

Un aparat de perfuzie era ataşat de braţul lui Vivian. Pulsul 
şi tensiunea se puteau urmări pe un monitor aflat deasupra 
patului. Era albă ca varul; părul negru contrasta puternic cu 
tenul ei şi cu aşternutul de spital. Când a deschis ochii 
încercănaţi am remarcat din nou cât de catifelată era privirea 
ochilor ei căprui. 

— Jane? Timbrul glasului ei era diferit. 

— Sunt aici, Viv. 

Vivian se uită în jur, apoi se concentră asupra tatălui ei. Pe 
faţă îi apăru o expresie de nedumerire. 

— De ce plânge tata? 

Pare atât de tânără! m-am gândit. 

— Nu plânge, tată, spuse Vivian în timp ce ochii ei începeau 
să se închidă. 

— Viv, ştii ce ţi s-a întâmplat? Jane Desmond îşi trecea 
degetul pe faţa surorii ei, încercând să o ţină trează. 

— Mi s-a întâmplat? Era limpede că Vivian încerca să se 
concentreze. Pe faţă îi apăru din nou o expresie derutată. Nu mi 
s-a întâmplat nimic. Tocmai am venit acasă de la şcoală. 

După câteva minute, când am plecat, Jane Desmond şi tatăl 
ei m-au condus la ascensor. 

— Şi poliţia mai are tupeul să creadă că simulează? rosti cu 
indignare Jane. 

— Greşesc profund. Nu simulează, am spus cu tristeţe. 


Se făcuse ora nouă când, în sfârşit, am deschis uşa 
apartamentului meu. Casey îmi lăsase mesaje pe robot la patru, 
la şase şi la opt. Identice: “Sună-mă, indiferent când ajungi 
acasă, Carley. E foarte important.” 

L-am sunat. 

— Tocmai am intrat, am spus ca o scuză. De ce nu m-ai 
apelat pe celular? 

— Te-am sunat. De două ori. 

Mă supusesem afişului din spital care-mi cerea să închid 
telefonul şi uitasem să-l deschid şi să verific dacă aveam 
mesaje. 

— l-am transmis lui Vince mesajul tău despre discuţia cu 
socrii lui Nick. Ori am fost foarte convingător, ori ceea ce au 
auzit despre Vivian Powers i-a zguduit. Vor să discute cu tine, 
oricând îţi convine. Presupun că ai auzit de Vivian Powers. 

l-am spus că am fost la spital. 

— AŞ fi putut să aflu mult mai multe de la ea, Casey. Cred 
că voia să-mi vorbească, dar îi era frică. Apoi s-a hotărât să se 
încreadă în mine. Mi-a lăsat mesajul ăla. Cât timp a stat ascunsă 
în casa vecinei ei? Sau a văzut-o cineva ducându-se acolo? 

Vorbeam atât de repede încât mă împiedicam în cuvinte. 

— De ce n-a dat telefon de la vecina ei ca să ceară ajutor? 
A reuşit să ajungă până la maşină, sau a dus-o cineva în 
maşină? Casey, eu cred că era speriată. Indiferent unde era, a 
tot încercat să-l sune pe Nick Spencer pe celular. Credea 
zvonurile potrivit cărora fusese văzut în Elveţia? Când am vorbit 
cu ea, puteam să jur că îl credea mort. Nu se poate să fi stat în 
maşina aia cinci zile. De ce n-am oprit-o? La vremea aceea 
ştiam că ceva nu era în regulă. 

Casey mă întrerupse: _ 

— Opreşte-te, opreşte-te! Baţi câmpii. In douăzeci de 
minute sunt acolo. 

De fapt i-au trebuit douăzeci şi trei de minute. Când am 
deschis uşa, m-a cuprins în braţe şi, cel puţin în acel moment, 
chiar şi teribila povară de a nu fi reuşit s-o ajut pe Vivian Powers 
mi-a dispărut de pe umeri. 

Cred că a fost clipa în care am încetat să lupt să nu mă 
îndrăgostesc de Casey, spunându-mi că poate şi el mă iubeşte. 
La urma urmelor, cea mai mare dovadă de dragoste este să fii 
alături de cineva când are mai multă nevoie de tine, nu-i aşa? 


39 


Asta e piscina lor, Annie, spuse Ned. Acum e acoperită, dar 
astă vară, când am lucrat aici pentru tipul care a amenajat 
terenul, nu era. Pe terasele alea se aflau mese. Grădinile erau 
cu adevărat frumoase. Am vrut să ai şi tu aşa ceva. 

Annie îi zâmbi. Începea să înţeleagă că el nu intenţionase s- 
o facă să sufere vânzându-i casa. 

Ned se uită în jur. Se întuneca. Nu intenţionase să vină pe 
proprietate, dar ţinea minte codul de deschidere a porţii de 
serviciu. Aşa intrase când dăduse foc casei. Poarta era departe, 
în stânga proprietăţii, dincolo de grădina englezească. Bogătaşii 
nu doreau să-şi vadă angajaţii. Nu voiau ca maşinile sau 
camionetele rablagite ale acestora să zdrăngăne pe aleile lor. 

— De asta au o zonă-tampon, Annie. Plantează copaci doar 
ca să fie siguri că nu ne văd când intrăm sau ieşim. Şi-au făcut-o 
cu mâna lor - putem intra şi ieşi, fără ca ei să ştie. 

Cunoştea perfect locul, lucrase acolo. Când intră cu maşina, 
îi explică lui Annie: 

— Vezi, noi trebuia să folosim poarta asta, când lucram aici. 
Uite, pe indicator scrie INTRARE DE SERVICIU. Noi parcam în 
faţa garajului ăla, folosit pentru depozitarea mobilierului de 
grădină. Cred că anul ăsta n-o să fie folosit... În fundul garajului 
e o baie mică, cu o chiuvetă şi o toaletă, pentru cei ca mine. 
Crezi că or să ne lase să intrăm în casa lor, sau măcar în 
pavilionul de la piscină? Categoric nu, Annie!... Perechea care 
avea grijă de locul ăsta era de treabă. Dacă am fi dat peste ei, 
aş fi spus ceva de genul: “Am trecut doar ca să vă spun că îmi 
pare rău de incendiu”. Azi arăt bine, aşa că ar fi fost în regulă. 
Dar am presimţit eu că n-o să dăm de ei şi iată că am avut 
dreptate. Se pare că au plecat. Nu e nici o maşină. Casa în care 
locuiau e cufundată în întuneric. Storurile sunt coborâte. Şi ei 
trebuia să folosească poarta de serviciu, să ştii. Toţi copacii ăia 
sunt acolo ca să nu vezi poarta sau garajul... Annie, acum doi 
ani lucram aici şi l-am auzit pe Spencer spunând la telefon că 
vaccinul e bun şi că avea să schimbe lumea. Pe urmă, anul 
trecut, când am fost aici, dar n-am stat decât două săptămâni, îi 
tot auzeam pe ceilalţi tipi spunând că ei cumpăraseră acţiuni şi 
că valoarea lor se dublase şi continua să crească. 


Ned se uită la Annie. Uneori o vedea foarte limpede, alteori, 
ca acum, îi apărea doar ca o umbră. 

— Oricum, aşa s-a întâmplat, spuse el. 

Dădu să o ia de mână, dar cu toate că ştia că mâna era 
acolo, nu o simţea. Fu dezamăgit, dar nu vru s-o arate. Probabil 
că Annie mai era încă supărată pe el. 

— E timpul să mergem, Annie, spuse el în cele din urmă. 
Ned trecu pe lângă piscină, pe lângă grădina englezească şi prin 
zona împădurită, îndreptându-se spre drumul de serviciu ce 
ducea în faţa garajului, locul în care se depozita mobilierul de 
grădină. 

— Vrei să arunci o privire înainte să plecăm, Annie? Uşa 
garajului nu era încuiată. Cineva uitase s-o facă, se gândi el. 
Oricum, ar fi putut uşor să spargă un geam dacă ar fi fost 
nevoie. Ned intră înăuntru. Mobilierul de grădină era depozitat 
astfel încât să lase un spaţiu unde îngrijitorii casei obişnuiau să- 
şi ţină maşina. Pernele mobilierului era stivuite pe rafturile din 
spate. 

— Vezi, Annie, ţi-ar fi plăcut până şi garajul pentru 
muncitori. E curat şi ordonat. 

li zâmbi. Ea ştia că el glumeşte. 

— OK, iubito. Acum să mergem la Greenwood Lake şi să ne 
ocupăm de oamenii ăia care au fost aşa de răi cu tine. 

Greenwood Lake era în New Jersey şi lui Ned îi luă o oră şi 
zece minute să ajungă acolo. La ştiri nu auzi nimic despre 
doamna Morgan, deci poliţia nu aflase încă de ea. In schimb auzi 
de două ori că fusese găsită iubita lui Nicholas Spencer. O soţie 
şi o iubită, se gândi Ned. Exact ce te-ai fi aşteptat de la el. 

i — lubita e de-a dreptul bolnavă la cap, îi spuse el lui Annie. 
Işi primeşte şi ea partea. 

Nu voia să ajungă prea repede la Greenwood Lake. Soții 
Harnik şi doamna Schafley se culcau abia după ştirile de la ora 
zece. Opri la o circiumă şi mâncă un hamburger. 

Era zece fix când parcă în faţa locului unde fusese casa lor. 
La doamna Schafley se vedea lumina aprinsă, dar casa familiei 
Harnik era cufundată în întuneric. 

— O să ne mai plimbăm puţin, iubito. 

Se făcuse miezul nopţii, dar soţii Harnik tot nu sosiseră 
acasă. Ned hotărî că nu putea risca să mai aştepte. Dacă băga 
puşca pe fereastra doamnei Schafley, putea să-i facă de petre- 


canie, însă nu se mai putea întoarce să-i ucidă pe soţii Harnik. 
— Va trebui să mai aşteptăm, iubito. Unde mergem acum? 
— Înapoi la conac, o auzi spunând. Bagi maşina în garaj şi 
îţi faci patul pe una din canapelele alea lungi. Acolo vei fi în 
siguranţă. 


40 


Vineri dimineaţă am ajuns prima la sediul Wall Street 
Weekly. Aranjasem să mă întâlnesc la opt cu Ken şi Don ca să 
revedem totul înainte de întrevederea mea de la nouă şi 
jumătate cu Adrian Garner. Ei au sosit imediat după mine şi, cu 
ceştile de cafea în mâini, am intrat în biroul lui Ken şi ne-am 
apucat de treabă. Cred că toţi simţeam că ritmul evenimentelor 
se schimbase şi asta nu numai pentru că Gen-stone îşi închisese 
porţile. Simţeam instinctiv că întâmplările se vor derula rapid şi 
că trebuia să le facem faţă. 

Am început prin a le povesti cum am dat fuga la spital când 
am auzit că Vivian Powers era acolo şi le-am descris cum am 
găsit-o. Am constatat că Don şi Ken priveau şi ei ancheta cu alţi 
ochi, dar concluziile lor erau total diferite de ale mele. 

— Eu văd derulându-se un scenariu care începe să aibă 
logică, spuse Ken, şi nu e unul drăguţ. leri după-amiază mi-a 
telefonat doctorul Celtavini şi m-a întrebat dacă ne putem 
întâlni seara la el acasă. Se uită la noi, făcu o pauză, apoi 
continuă: Doctorul Celtavini are multe relaţii în comunitatea 
ştiinţifică din Italia. Acum câteva zile a primit un pont potrivit 
căruia mai multe laboratoare de acolo sunt finanţate de o sursă 
necunoscută şi se pare că urmăresc diferite faze ale cercetărilor 
făcute de Gen-stone pentru vaccinul anticancer. 

M-am uitat lung la el. 

— Ce sursă necunoscută ar finanța asta? 

— Nicholas Spencer. 

— Nicholas Spencer! 

— Nu a uzat de numele ăsta, bineînţeles. Dacă e adevărat, 
s-ar putea ca el să fi folosit banii Gen-stone pentru a finanța 
cercetări în laboratoare diferite. Apoi şi-a înscenat dispariţia. 
Gen-stone dă faliment, iar Nick îşi face rost de o nouă identitate, 
probabil şi de o faţă nouă, şi devine unicul proprietar al 
vaccinului. Poate că, la urma urmei, vaccinul nu e compromis, şi 


el a falsificat în mod deliberat rezultatele ca să distrugă 
compania. 

— În cazul ăsta s-ar putea să fi fost văzut în Elveţia? m-am 
întrebat cu voce tare. Nu pot să cred asta, mi-am zis, pur şi 
simplu nu pot. 

— Incep să cred că nu e numai posibil, ci şi probabil... 
începu Ken. 

— Dar, Ken, am protestat eu întrerupându-l, sunt sigură că 
Vivian Powers crede că Nick Spencer a murit. Cred că erau 
serios implicaţi într-o relaţie sentimentală. 

— Carley, tu mi-ai spus că ea n-a fost de găsit timp de cinci 
zile, dar doctorii susţin că n-ar fi putut sta în maşină atâta timp. 
Aşadar, ce s-a întâmplat? Există două răspunsuri: fie e o actriţă 
grozavă, fie, oricât de exagerat ar părea, are o personalitate 
multiplă. Asta ar explica amnezia şi convingerea că are 
şaisprezece ani. 

Incepeam să mă simt ca un glas care strigă în pustiu. 

— Scenariul meu este total diferit, am spus. Să începem 
dintr-un alt punct, bine? Cineva a furat de la doctorul Broderick 
însemnările doctorului Spencer. Cineva a furat radiografiile şi 
fişa radiologică a copilului lui Caroline Summers. Şi dacă e s-o 
credem pe Vivian, scrisoarea pe care i-a scris-o Caroline 
Summers lui Nick a dispărut, iar răspunsul pe care trebuia să-l 
primească Caroline n-a fost trimis. Vivian mi-a spus că a lăsato 
funcţionară să se ocupe de el. A fost foarte clară în privinţa asta. 

Incepusem să mă înfierbânt. 

— Vivian mi-a mai spus că, după ce însemnările doctorului 
Spencer au dispărut, Nick Spencer a devenit foarte secretos cu 
privire la întâlnirile lui şi că dispărea câte o zi întreagă de la 
birou. 

— Carley, cred că tu demonstrezi punctul meu de vedere, 
spuse calm Ken. A reieşit că a făcut două sau trei călătorii în 
Europa între cincisprezece februarie şi patru aprilie, ziua în care 
s-a prăbuşit avionul lui. 

— Poate că Nick Spencer a simţit că se petrecea ceva în 
compania lui, am spus eu. Ascultă-mă cu atenţie. Doctor Kendall 
are o nepoată în vârstă de douăzeci de ani, Laura Cox, care 
lucra la secretariatul Gen-stone. Asta mi-a spus-o ieri Betty, 
recepţionera. Am întrebat-o dacă se ştia că cele două erau rude 
şi ea mi-a spus că nu. A zis că într-o zi a remarcat în prezenţa 


Laurei Cox că aceasta avea acelaşi prenume ca doamna 
Kendall, iar răspunsul a fost: “La botez, mi s-a dat numele ei. E 
mătuşa mea.” După un timp, a implorat-o pe Betty să nu spună 
o vorbă nimănui. Se pare că mătuşa ei nu voia să se ştie că sunt 
rude. 

— Ce putea fi rău în asta? întrebă Don. 

— Betty mi-a spus că una dintre regulile companiei 
interzicea să fie angajaţi membrii familiilor personalului existent. 
Doamna Kendall ştia asta. 

— Este clar că a încălcat regulile, spuse Don. M-aş fi 
aşteptat de la ea să fie mai corectă. 

— Mi-a spus că a lucrat la Centrul de Cercetare Hartness 
înainte de a veni la Gen-stone. Ce reputaţie o fi avut acolo? 

— Am să verific. Ken îşi notă ceva în carnet. 

— Şi în timp ce faci asta, nu uita că tot ce spui despre 
Nicholas Spencer este valabil şi pentru alţii. 

— De exemplu? 

— Charles Wallingford, pentru început. Ce ştii cu adevărat 
despre el? 

Ken ridică din umeri. 

— Un aristocrat. Nu unul foarte eficient, totuşi cu sânge 
albastru şi foarte mândru de asta. Strămoşul lui a înfiinţat 
compania de mobilă în scop filantropic, pentru a oferi de lucru 
imigranţilor, dar ca om de afaceri a fost execrabil. Domeniile 
familiei s-au micşorat, aşa cum se întâmplă uneori, dar afacerea 
cu mobilă a devenit înfloritoare. Tatăl lui Wallingford a extins-o, 
însă după ce ela murit a preluat-o Charles şi a dus-o de râpă. 

— leri, când am fost la Gen-stone, secretara lui era 
indignată că fiii lui l-au dat în judecată pentru că a vândut 
compania. 

Lui Don Carter îi place să facă pe imperturbabilul, dar la 
informaţia asta nu şi-a putut stăpâni uimirea. 

— Interesant, Carley. Să văd ce pot afla despre asta. 

Ken mâăzgălea iarăşi. Am sperat să fie un semn că începea 
să accepte şi posibilitatea unui alt scenariu pentru cele 
întâmplate la Gen-stone. 

— Ai reuşit să afli numele pacientului care s-a externat din 
sanatoriul St. Ann's? l-am întrebat eu. 

— Sursa mea de la St. Ann's încearcă în continuare să-l 
afle. Se strâmbă. Probabil că numele tipului a apărut deja la 


rubrica necrologuri. 

M-am uitat la ceas. 

— Trebuie să plec. Ferească Dumnezeu să-l fac pe 
atotputernicul Adrian Garner să aştepte. Poate cedează şi îmi 
spune care e planul de salvare la care făcea aluzie ieri Lowell 
Drexel. 

— Lasă-mă pe mine să ghicesc care e, spuse Don. 
Departamentul de relații publice al lui Garner va anunța cu mare 
tam-tam că Garner Pharmaceuticals va prelua Gen-stone şi, ca 
un gest de bunăvoință faţă de angajaţi şi acţionari, va plăti opt 
sau zece cenți pentru fiecare dolar pierdut. De asemenea, va 
preciza că Garner Pharmaceuticals va continua lupta pentru 
eradicarea cancerului. 

M-am ridicat. 

— Te anunţ eu dacă scenariul ăsta se verifică. La revedere, 
băieţi. Am ezitat, dar mi-am înghiţit vorbele pe care nu eram 
încă pregătită să le rostesc, şi anume că, viu sau mort, Nick 
Spencer putea fi victima unei conspirații din interiorul companiei 
lui şi că alţi doi oameni fuseseră deja vizaţi: doctorul Philip 
Broderick şi Vivian Powers. 


Birourile conducerii companiei Garner Pharmaceuticals se 
află în blocul Chrysler, acel minunat punct de reper din vechiul 
New York, aflat la intersecţia Lexington cu 42nd Street. Am 
ajuns cu zece minute mai devreme, dar nici n-am intrat bine în 
zona de recepţie că am şi fost condusă în locaşul sfânt, biroul 
personal al lui Adrian Garner. Nu ştiu de ce nu m-a mirat să-l 
văd acolo pe Lowell Drexel. M-a surprins însă prezenţa celei de a 
treia persoane: Charles Wallingford. 

— Bună dimineaţa, Carley, spuse el cu o blândeţe care 
părea absolut autentică. Eu sunt musafirul-surpriză. Aveam o 
şedinţă programată mai târziu, iar Adrian a avut amabilitatea să 
mă invite şi pe mine aici. 

Am avut dintr-o dată imaginea lui Lynn sărutându-l pe 
creştet pe Wallingford şi răvăşindu-i părul, aşa cum îmi spusese 
ieri secretara lui. Cred că, în subconştient, am ştiut 
dintotdeauna că Charles Wallingford era de categorie uşoară, 
dar acea imagine mentală mi-a întărit convingerea. Dacă Lynn 
era cuplată cu el, fără îndoială că asta reprezenta pentru ea încă 
o crestătură pe răboj. 


E inutil să mai spun că biroul lui Adrian Garner arăta 
nemaipomenit. Priveliştea pe care o oferea se întindea de la 
East River până la Hudson River şi îngloba cea mai mare parte a 
centrului New York-ului. Sunt pasionată de mobila frumoasă şi 
puteam jura că biroul care domina încăperea era un Thomas 
Chippendale autentic, un model Regency. Capetele siluetelor 
egiptene de pe stâlpii aflaţi pe margini şi în centru arătau exact 
ca cele de pe biroul pe care îl văzusem într-un muzeu din Anglia. 

Am riscat şi l-am întrebat pe Adrian Garner dacă aşa era. A 
avut bunul-simţ să nu pară mirat că ştiam câte ceva despre 
mobila antică, dar a ţinut să adauge: 

— Thomas Chippendale cel Tânăr, domnişoară DeCarlo. 

Cel care zâmbi fu Lowell Drexel. 

— Ai un spirit de observaţie foarte dezvoltat, domnişoară 
DeCarlo. 

— Sper! Asta mi-e meseria. 

În capătul celălalt al încăperii erau o canapea şi mai multe 
fotolii, dar n-am fost invitată acolo. Garner se aşeză la biroul său 
Thomas Chippendale cel Tânăr. Când intrasem, Drexel şi 
Wallingford stăteau în nişte fotolii de piele, dispuse în semicerc 
în faţa biroului. Acum Drexel îmi indică fotoliul aflat între ei. 

Adrian Garner trecu imediat la subiect, lucru pe care sunt 
sigură că-l făcea şi în somn. 

— Domnişoară DeCarlo, n-am vrut să anulez întâlnirea 
noastră, dar hotărârea de a închide Gen-stone a grăbit luarea 
unui număr de alte decizii pe care tocmai le discutam. 

Era clar că nu avea să fie interviul atotcuprinzător la care 
sperasem. 

— Pot să întreb ce alte decizii veţi lua, domnule Garner? M- 
a privit şi am simţit brusc forţa formidabilă pe care o emana 
Adrian Garner. Charles Wallingford arăta de o sută de ori mai 
bine, însă adevărata forţă dinamică din această încăpere era 
Garner. 

Garner se uită la Lowell Drexel. 

— Lasă-mă să răspund eu la întrebarea asta, domnişoară 
DeCarlo, interveni Drexel. Domnul Garner consideră că are o 
mare datorie faţă de miile de investitori care au cumpărat 
acţiuni la Gen-stone numai pentru că Garner Pharmaceuticals şi- 
a anunţat decizia de a investi un miliard de dolari în companie. 
Domnul Garner nu are nici o obligaţie legală să le rezolve 


situaţia, însă a făcut o ofertă care sperăm să fie acceptată cu 
bucurie. Garner Pharmaceuticals le va da tuturor angajaţilor şi 
acţionarilor zece cenți pentru fiecare dolar pe care l-au pierdut 
ca urmare a fraudei şi furtului săvârşite de Nicholas Spencer. 

Era discursul la care îmi spusese Don Carter să mă aştept, 
cu deosebirea că Garner îl delegase pe Lowell Drexel să-l 
livreze. 

Apoi fu rândul lui Wallingford: 

— Anunţul va fi făcut luni, Carley. Sper că vei înţelege 
necesitatea de a amâna vizita ta. Desigur, îmi va face mare 
plăcere să ne întâlnim la o dată ulterioară. 

La o dată ulterioară n-o să mai fie nici un articol, m-am 
gândit. Toţi trei vreţi să îngropaţi cât mai repede cu putinţă 
povestea asta. 

N-aveam de gând să mă las cu una-cu două. 

— Domnule Garner, sunt sigură că generozitatea companiei 
dumneavoastră va fi foarte apreciată. În ce mă priveşte, mă pot 
aştepta ca, la un moment dat, să primesc un cec de două mii 
cinci sute de dolari drept compensație pentru cei douăzeci şi 
cinci de mii de dolari pe care i-am investit. 

— Corect, domnişoară DeCarlo, spuse Drexel. 

L-am ignorat şi m-am uitat lung la Adrian Garner. El mi-a 
susţinut privirea şi a dat din cap afirmativ. Apoi deschise gura: 

— Dacă asta e tot, domnişoară DeCarlo... 

L-am întrerupt: 

— Domnule Garner, aş vrea să ştiu, în mod oficial, dacă 
dumneavoastră personal credeţi că Nicholas Spencer a fost 
văzut în Elveţia. 

— Eu nu fac niciodată comentarii “în mod oficial” fără a 
cunoaşte faptele. In cazul ăsta, după cum probabil ştii, nu am 
informaţii concrete şi directe. 

— Aţi avut vreodată ocazia să o întâlniți pe asistenta lui 
Nicholas Spencer, Vivian Powers? 

— Nu, n-am avut. Întâlnirile mele cu Nicholas Spencer au 
avut loc în biroul lui, nu în Pleasantville. 

M-am întors spre Drexel: 

— Dar dumneavoastră eraţi în consiliul director, domnule 
Drexel, am insistat. Vivian Powers era asistenta personală a lui 
Nicholas Spencer. Nu se poate să nu o fi întâlnit cel puţin o dată 
sau de două ori. Trebuie să vă aduceţi aminte de ea. E o femeie 


u^ 
| 


foarte frumoasă. 

— Domnişoară DeCarlo, fiecare director pe care îl cunosc 
are cel puţin o asistentă personală, şi multe dintre ele sunt 
atrăgătoare. Nu obişnuiesc să fiu familiar cu ele. 

— Nu sunteţi nici măcar curios ce i s-a întâmplat? 

— Am înţeles că a încercat să se sinucidă. Se zvoneşte că 
ar fi avut o relaţie sentimentală cu Spencer. Probabil că sfârşitul 
acestei relaţii, indiferent care a fost, i-a provocat o depresie 
gravă. Se mai întâmplă. Se ridică. Domnişoară DeCarlo, va 
trebui să ne scuzi. Avem o şedinţă în sala de conferinţe peste 
mai puţin de cinci minute. 

Cred că m-ar fi târât din fotoliu dacă aş fi încercat să mai 
scot o vorbă. Garner nu se deranjă să-şi ridice fundul de pe 
scaun când spuse vioi: “La revedere, domnişoară DeCarlo”. 
Wallingford îmi luă mâna şi îmi spuse ceva despre Lynn, care 
avea nevoie de companie, eu fiind cea care trebuia să am grijă 
de ea. Apoi Lowell Drexel mă escortă afară din sfântul lăcaş. 

Pe peretele cel mai mare din zona de recepţie era o hartă a 
lumii care stătea mărturie a impactului global pe care îl avea 
Garner Pharmaceuticals. Ţările şi locaţiile-cheie erau simbolizate 
prin repere familiare: Turnurile Gemene, Turnul Eiffel, Forumul, 
Taj Mahal, Palatul Buckingham. Această hartă transmitea 
mesajul că Garner Pharmaceuticals era o companie 
internaţională puternică. 

M-am oprit să mă uit la ea. 

— E încă dureros să te uiţi la o fotografie a Turnurilor 
Gemene. Cred că întotdeauna va fi, i-am spus lui Lowell Drexel. 

— De acord. 

Mâna lui se afla sub cotul meu. “Cară-te”, era mesajul. 

Pe peretele de lângă uşă se afla un tablou a ceea ce am 
numit eu atunci supergaşca de la conducerea Garner 
Pharmaceuticals. Dacă aş fi vrut să mă uit ceva mai bine, şi nu 
doar în trecere, nu mi s-ar fi dat ocazia. N-am avut nici şansa de 
a lua nişte pliante publicitare care se aflau pe o masă. Drexel m- 
a condus cu o mână fermă în coridor, ba chiar a stat cu mine ca 
să fie sigur că iau ascensorul. 

Apăsă pe buton şi păru să-şi piardă răbdarea când uşa nu 
se deschise ca prin minune la atingerea lui. Apoi ascensorul 
sosi. 

— La revedere, domnişoară DeCarlo. 


— La revedere, domnule Drexel. 

Era un ascensor rapid şi am plonjat până în hol. Am 
aşteptat cinci minute, apoi am urcat iar cu acelaşi ascensor. 

— Îmi pare foarte rău, i-am bălmăjit eu recepţionerei. 
Domnul Garner m-a rugat să am grijă să iau în drum nişte 
pliante publicitare. l-am făcut cu ochiul, ca între fete. Să nu-i 
spui barosanului că am uitat. 

— Promit, spuse ea solemn în timp ce eu culegeam 
pliantele. Am vrut să studiez tabloul cu mahării de la Garner, dar 
am auzit pe coridor glasul lui Charles Wallingford şi am şters-o 
repede. De data asta, nu m-am dus direct la ascensor, ci am 
tulit-o după colţ şi am aşteptat. 

Un minut mai târziu am scos capul cu precauţie şi l-am 
văzut pe Wallingford apăsând nerăbdător butonul de apel. Gata 
cu marea şedinţă din sala de conferinţe, Charles, m-am gândit. 
Dacă are loc una, tu nu eşti invitat. 

Măcar fusese o dimineaţă interesantă. 

* 

Şi avea să fie o seară şi mai interesantă. În taxi, în drum 
spre birou, am verificat mesajele de pe celular. Unul era de la 
Casey. Aseară când a venit la mine, a considerat că era prea 
târziu să le dea telefon foştilor socri ai lui Nick Spencer, familia 
Barlowe. Vorbise însă cu ei în dimineaţa asta. Vor fi acasă pe la 
cinci. Casey mă întreba dacă îmi convenea ora. “Sunt liber 
după-amiază”, încheia el. “Dacă vrei, te duc eu acolo. Cât 
vorbeşti tu cu soţii Barlowe, eu pot să beau ceva alături, la 
Vince. Apoi vom găsi un loc unde să luăm cina.” 

Mi-a plăcut ideea. Unele lucruri nu au nevoie să fie 
transpuse în cuvinte, însă, în clipa când i-am deschis uşa lui 
Casey, am simţit că totul se schimbase între noi. Amândoi ştiam 
încotro ne îndreptam şi ne bucuram că mergeam într-acolo. 

L-am sunat scurt pe Casey, i-am spus să vină la patru şi m- 
am întors la birou ca să încep să conturez o schiţă preliminară a 
articolului despre Nicholas Spencer. Aveam o idee de titlu 
grozavă: Victimă sau escroc? 

M-am uitat la una dintre cele mai recente fotografii ale lui 
Nick, făcută înainte de prăbuşirea avionului, şi mi-a plăcut ce- 
am văzut. Era un prim-plan şi reda expresia serioasă şi 
gânditoare a ochilor şi buzele ferme. Era fotografia unui om care 
părea profund îngrijorat, dar demn de încredere. 


Astea erau cuvintele: demn de încredere. Nu-l vedeam pe 
bărbatul care mă impresionase atât de tare în aceea seara la 
cină, şi care acum mă privea din fotografie drept în ochi, 
minţind, înşelând şi regizându-şi un accident de avion. 

Gândul ăsta m-a făcut să mă întorc la un lucru pe care îl 
acceptasem fără discuţie. Prăbuşirea avionului. Ştiam că Nick îi 
transmisese poziţia sa controlorului de trafic aerian din Puerto 
Rico cu numai câteva minute înainte de întreruperea 
comunicării. Din cauza furtunii puternice, oamenii care îl 
credeau mort presupuneau că avionul fusese lovit de un fulger 
sau prins într-un vârtej de vânt Cei convinşi că trăia se gândeau 
că reuşise cumva să iasă din avion înainte de prăbuşirea pe care 
o aranjase. 

Exista şi altă explicaţie? Cât de bine fusese întreţinut 
avionul? Manifestase Spencer vreun semn de boală înainte de a 
pleca? Oamenii stresaţi, chiar şi bărbaţii mai tineri, pot avea un 
atac de cord subit. 

Am ridicat receptorul. Era timpul să-i fac o vizită surorii 
mele vitrege, Lynn. Am sunat-o şi i-am spus că voiam să trec pe 
la ea ca să stăm de vorbă. 

— Doar noi două, Lynn, am precizat eu. 

Ea tocmai pleca şi mi s-a părut iritată. 

— Carley, îmi petrec week-end-ul în casa de oaspeţi din 
Bedford. Vrei să vii şi tu duminică după-amiază? Acolo e linişte 
şi o să avem suficient timp să vorbim. 


41 


În drumul de întoarcere la Bedford, Ned opri şi făcu plinul 
cu benzină; apoi luă de la un magazin modest de lângă 
benzinărie apă minerală, covrigei, pâine şi unt de arahide. Asta 
îi plăcea să mănânce când se uita la televizor, la emisiuni 
precum Roata Norocului. De regulă, Annie ghicea răspunsurile 
înaintea concurenţilor. 

— Ar trebui să participi la concurs, îi spunea el. Ai câştiga 
toate premiile. 

— Dacă m-aş vedea acolo, aş deveni de-a dreptul tâmpită. 
N-aş mai putea să scot o vorbă, ştiind că toţi oamenii ăia se uită 
la mine. 

— Sigur ai putea. 


— Sigur n-aş putea. 

În ultimul timp, de multe ori era de ajuns să se gândească 
la ea şi o auzea vorbindu-i. Acum, de exemplu, când se pregătea 
să pună cumpărăturile pe tejghea, o auzi pe Annie spunându-i 
să ia lapte şi cereale pentru dimineaţă. 

“Trebuie să mănânci bine, Ned.” 

Lui îi plăcea când ea îl certa. 

Fusese cu el când oprise pentru benzină şi mâncare, dar 
restul drumului până la Bedford nu o văzu, nici n-o simţi în 
maşină. Nu-i mai văzu nici măcar umbra, dar asta poate pentru 
că era întuneric. 

Ajungând la casa Spencer avu grijă să se asigure că nu mai 
era nimeni pe şosea. Când dăduse foc casei, purtase mănuşi ca 
să nu lase amprente pe panou. Acum nu mai conta. Când va 
pleca de acolo pentru totdeauna, toată lumea va şti cine era şi 
ce făcuse. 

Îşi parcă maşina în garajul de serviciu, aşa cum plănuise. 
Încăperea avea un bec fixat în tavan şi cu toate că ştia că nu 
avea cum să fie văzut din şosea nu riscă să-l aprindă. Putea 
folosi lanterna găsită în torpedoul maşinii doamnei Morgan, dar 
nu era nevoie. La lumina lunii care intra pe fereastră vedea 
grămezile de mobilă. Se duse la stiva de şezlonguri, îl luă pe cel 
de deasupra şi îl puse între maşină şi peretele cu rafturi. 

Pernele lungi se aflau pe raftul de sus şi se chinui puţin 
până să dea jos una din ele. Era groasă şi grea, şi când se aşeză 
pe ea se simţi la fel de bine ca în fotoliul din apartamentul lui. 
Totuşi, nu era gata de culcare. Desfăcu o sticlă de whisky. 

Când, în sfârşit, i se făcu somn, era răcoare, aşa că se duse 
la camionetă, luă pătura de pe puşcă şi se înveli. 

Ştia că acolo era în siguranţă, aşa că putea să-şi permită să 
adoarmă. 

“Trebuie să dormi, Ned”, îi şoptea Annie. 

Când se trezi, îşi dădu seama după umbre că era după- 
amiază târziu; dormise toată ziua. Se ridică şi se duse în partea 
dreaptă a garajului, unde exista un spaţiu ca o debara în care se 
aflau o chiuvetă şi o toaletă. 

Deasupra chiuvetei atârna o oglindă. Ned se uită în ea şi îşi 
văzu ochii roşii şi barba nerasă. Se bărbierise nu mai departe de 
ieri, dar barba îi crescuse la loc. Işi slăbise cravata şi îşi 
desfăcuse nasturele de sus de la cămaşă când se culcase, dar ar 


fi trebuit să şi le scoată. Acum erau cam şifonate şi arătau ca 
naiba. 

În fond, ce mai conta? se întrebă el. 

Se spălă cu apă rece pe faţă şi se uită iar în oglindă. 
Imaginea era înceţoşată. În loc de faţa sa, vedea ochii lui Peg şi 
ochii doamnei Morgan, mari, holbaţi şi speriaţi; ca atunci când 
îşi dăduseră seama ce aveau să păţească. 

Apoi, în oglindă, începură să prindă contur imaginea 
doamnei Schafley şi cea a soţilor Harnik. Şi în ochii lor se citea 
spaima. Ştiau că li se va întâmpla ceva. Îşi dădeau seama că el 
venise după ei. 

Era prea devreme să se ducă în Greenwood Lake. Hotări să 
nu plece din garaj până la zece - asta însenina că avea să 
ajungă acolo pe la unsprezece şi un sfert. Aseară făcuse rău că 
zăbovise aşteptându-i pe soţii Harnik să ajungă acasă. Putea să 
fie remarcat de poliţai. 


Apa minerală nu mai era rece, covrigeii prea săraţi, dar nu-i 
păsa. Nu se atinse de pâine, de untul de arahide sau de cereale. 
Dădu drumul la radioul din maşină şi căută ştirile. Atât la ştirile 
de la nouă cât şi la cele de la nouă şi jumătate nu era nimic 
despre o proprietăreasă băgăreaţă din Yonkers care fusese 
găsită împuşcată mortal. Probabil că poliţaii sunaseră la uşa ei, 
văzuseră că maşina nu era şi se gândiseră că plecase în vizită, 
îşi zise Ned. 

Totuşi, s-ar putea ca mâine să fie mai curioşi. Şi se mai 
putea ca fiul ei să înceapă să se întrebe de ce nu primise nici o 
veste de la ea. Dar asta va fi mâine. 

La zece fără un sfert, ridică uşa garajului. Afară era răcoare, 
genul acela de răcoare prefăcută care vine după o zi cu mult 
soare. Se hotărî să-şi dezmorţească picioarele câteva minute. 

O luă pe potecă, printre copaci, până ieşi în grădina 
englezească. Dincolo de ea era piscina. 

Se opri brusc. Ce-a fost asta? se întrebă. 

In casa de oaspeţi storurile erau trase, dar de sub ele se 
vedea lumină. Era cineva în casă. 

Nu pot să fie cei care au lucrat aici, se gândi el. Ei ar fi 
încercat să-şi bage maşina în garaj. Ţinându-se în umbră, trecu 
pe lângă piscină, ocoli şirul de brazi şi se îndreptă tiptil spre 
casa de oaspeţi. Văzu storurile de la o fereastră laterală ridicate 


puţin. Fără zgomot, se furişă până la acea fereastră şi se aplecă. 

Înăuntru o văzu pe Lynn Spencer şezând pe canapea, cu un 
pahar în mână. Vizavi de ea stătea acelaşi tip pe care îl văzuse 
alergând pe alee în noaptea incendiului. Nu auzea ce spuneau, 
dar, după expresia de pe feţele lor, îşi dădu seama că erau 
îngrijoraţi de ceva. 

Dacă ar fi arătat fericiţi, s-ar fi dus imediat după puşcă şi ar 
fi terminat cu ei. Îi făcea însă plăcere să-i vadă îngrijoraţi. Îşi 
dori să poată auzi ce îşi spuneau. 

Lynn arăta de parcă avea de gând să rămână acolo un 
timp. Era îmbrăcată în pantaloni largi şi jerseu, genul de haine 
pe care le purtau bogătaşii la ţară. “Imbrăcăminte lejeră” - asta 
era expresia. Armie citea despre îmbrăcămintea “lejeră” şi 
râdea. “Hainele mele sunt cu adevărat lejere, Ned, spunea ea. 
Când fac curat şi când sap în grădină nu am decât haine lejere.” 

Gândul ăsta îl întristă iar. După ce vânduse casa din 
Greenwood, Annie aruncase la gunoi mănuşile şi uneltele de 
grădinărit. Nu voia să-l asculte când îi promitea că o să-i ia altă 
casă; plângea întruna. 

Ned se îndepărtă de fereastră. Era târziu. Lynn Spencer nu 
se va duce acasă. O va găsi aici şi mâine. Era sigur de asta. Era 
timpul să se ducă la Greenwood Lake să se ocupe de ceea ce 
avea de făcut în seara aceea. 

Uşa garajului nu făcu nici un zgomot când o deschise şi nici 
poarta de la intrarea de serviciu. Cei din casa de oaspeţi habar 
n-aveau că el fusese aici. 

Când se întoarse, după trei ore, băgă maşina în garaj, 
încuie uşa şi se întinse pe divan, cu puşca lângă el. Simţea 
mirosul de praf de puşcă ars, un miros plăcut, aproape ca cel al 
fumului din şemineu când ard butucii. Trase pătura şi o petrecu 
pe după puşcă, învelind-o şi pe ea. li era cald şi bine şi se simţea 
în siguranţă. 


42 


Reid şi Susan Barlowe locuiau într-o casă de cărămidă albă 
în stil federal, situată pe o proprietate fermecătoare de la 
graniţa cu Long Island. Casey se înscrise pe aleea circulară şi 
mă lăsă în faţa casei. Cât timp vorbeam eu cu soţii Barlowe, el 
va fi alături, la prietenul său Vince Alcott. 


Reid Barlowe deschise uşa şi mă salută curtenitor, apoi îmi 
spuse că soţia lui era în solar. 

— De acolo avem o privelişte frumoasă, îmi explică el în 
timp ce îl urmam pe holul central. 

Când am intrat, Susan Barlowe punea pe măsuţă o tavă pe 
care erau o carafa cu ceai cu gheaţă şi trei pahare înalte. Am 
făcut cunoştinţă şi i-am rugat să-mi spună Carley. M-a mirat că 
erau atât de tineri - nu aveau mai mult de cincizeci şi şapte, 
cincizeci şi opt de ani. Părul lui era grizonat, al ei blond închis, 
cu fire argintii. Erau o pereche frumoasă, înalţi, amândoi supli, 
cu trăsături atrăgătoare, dominate de ochi. Ai lui erau căprui, ai 
ei de un cenuşiu-albăstrui, dar şi în unii şi în ceilalţi citeai o 
tristeţe persistentă. M-am întrebat dacă amprenta durerii de pe 
chipurile lor se datora dispariţiei fiicei lor care murise în urmă cu 
opt ani sau fostului lor ginere, Nicholas Spencer. 

Solarul îşi merita numele. Soarele de după-amiază se 
revărsa înăuntru, înveselind şi mai mult tapiţeria cu flori galbene 
a canapelei şi fotoliilor. Aranjamentul camerei îţi dădea senzaţia 
că te afli în aer liber. 

Au insistat să mă aşez pe canapeaua care oferea o 
privelişte panoramică a Long lIsland-ului, iar ei au luat loc în 
fotolii. Am acceptat cu bucurie un pahar de ceai cu gheaţă, apoi 
le-am mulţumit că m-au primit şi m-am scuzat dinainte pentru 
întrebările care ar fi putut părea indiscrete sau lipsite de 
sensibilitate. 

O clipă am crezut că mă voi confrunta cu o problemă. S-au 
uitat unul la altul, apoi Reid Barlowe s-a ridicat şi a închis uşa 
dinspre foaier. 

— Asta în caz că vine Jack şi nu-l auzim. Prefer să nu prindă 
crâmpeie din conversaţia noastră, spuse el când se aşeză din 
nou. 

— Nu că Jack ar trage cu urechea intenţionat, spuse repede 
Susan Barlowe, ci pentru că e şi aşa foarte dezorientat, 
sărmanul copil. Îl adora pe Nick. Îl jelea şi se descurca binişor; şi 
apoi au apărut toate poveştile alea. Acum ar vrea să creadă că 
Nick trăieşte, dar asta e o sabie cu două tăişuri pentru că ridică 
întrebarea de ce nu l-a contactat. 

M-am hotărât să vorbesc direct. 

— Ştiţi că Lynn Spencer şi cu mine suntem surori vitrege. 
Amândoi dădură din cap. Aş fi jurat că la auzul numelui ei pe 


feţele lor apăruse o expresie dispreţuitoare. Dacă mi s-a părut 
că o văd, asta se datora faptului că o anticipam. 

— Adevărul e că m-am întâlnit cu Lynn doar de câteva ori. 
Nu-s nici susţinătoarea, nici detractoarea ei, am precizat. Mă 
aflu aici în calitate de jurnalist, pentru a afla tot ce pot despre 
felul în care l-aţi perceput pe Nick Spencer. 

Le-am povestit apoi cum l-am cunoscut eu pe Nick şi am 
descris propriile mele impresii. 

Am discutat mai bine de o oră. Era evident că îl iubeau pe 
Nicholas Spencer. Cei şase ani cât fusese însurat cu fiica lor, 
janet, se comportase impecabil. Boala ei venise exact în 
momentul când el intenţiona să-şi transforme compania într-o 
firmă de cercetare farmaceutică. 

— Când Nick a ştiut cu certitudine diagnosticul şi faptul că 
ea nu avea şanse, a devenit aproape obsedat, spuse Susan 
Barlowe, vorbind aproape în şoaptă. 

Băgă mâna în buzunar după ochelarii de soare, motivând 
că lumina era prea puternică. De fapt, nu voia să-i văd lacrimile 
pe care se străduia să şi le reţină. 

— Tatăl lui Nick încercase să pună la punct un vaccin 
anticancer, continuă ea. Sunt sigură că ştii asta. Nick luase 
ultimele însemnări ale tatălui său şi începuse să le studieze. Pe 
atunci îl interesa foarte mult microbiologia şi avea deja 
cunoştinţe solide în domeniu. A intuit că tatăl lui fusese pe 
punctul de a descoperi un leac şi s-a hotărât să strângă bani 
pentru a finanța Gen-stone. 

— Dumneavoastră aţi investit la Gen-stone? 

— Da, am investit. Cel care răspunse fu Reid Barlowe. Şi aş 
face-o din nou. Indiferent de ce n-a mers, nu a fost din cauză că 
Nick a vrut să ne înşele pe noi sau pe oricine altcineva. 

— După moartea fiicei dumneavoastră aţi păstrat o relaţie 
strânsă cu Nick? 

— Categoric. Dacă a existat vreo încordare, ea a început să 
apară după ce s-a căsătorit cu Lynn. Buzele lui Reid Barlowe se 
strânseră devenind o linie subţire. Îţi jur că asemănarea fizică 
dintre Janet şi Lynn a fost factorul hotărâtor în atracţia pe care a 
simţit-o faţă de ea. Prima ei vizită a fost o lovitură pentru soţia 
mea şi pentru mine. Şi nici lui Jack nu i-a făcut bine. 

— Jack avea atunci şase ani? 

— Da, şi o ţinea foarte bine minte pe mama lui. După ce 


Lynn şi Nick s-au căsătorit, şi Jack venea aici în vizită, a început 
să manifeste tot mai multe reţineri în a se întoarce acasă. În 
cele din urmă Nick a propus să-l înscriem la şcoală aici. 

— De ce nu s-a despărţit pur şi simplu de Lynn? am 
întrebat. 

— Cred că până la urmă la asta s-ar fi ajuns, însă Nick era 
atât de implicat în experimentarea vaccinului încât a amânat 
rezolvarea problemelor personale. Un timp a fost foarte 
îngrijorat din cauza lui Jack, dar după ce s-a mutat la noi şi arăta 
cu siguranţă mai fericit, Nick s-a concentrat exclusiv pe Gen- 
stone. 

— Aţi întâlnit-o vreodată pe Vivian Powers? 

— Nu, răspunse Reid Barlowe. Bineînţeles, am citit despre 
ea, dar Nick n-a pomenit niciodată de ea în faţa noastră. 

— A dat de înţeles vreodată că la Gen-stone ar putea există 
o problemă, în afară de faptul că multe medicamente 
promițătoare eşuează în ultimele stadii de testare? 

— Nu încape îndoială că în ultimul an Nick era foarte 
frământat. Reid Barlowe se uită la soţia lui, şi aceasta dădu din 
cap. Ne-a mărturisit că Gen-stone împrumutase din cota 
aferentă acţiunilor lui pentru că trebuia să suplimenteze 
cercetarea. 

—  Împrumutase din acţiunile lui, nu din fondurile 
companiei? am întrebat repede. 

— Nu din fondurile companiei. Noi suntem asiguraţi din 
punct de vedere financiar, domnişoară DeCarlo, şi, cu o lună 
înainte de prăbuşirea avionului, Nick ne-a întrebat dacă putem 
să-i acordăm un împrumut personal pentru cercetarea 
suplimentară necesară. 

— | l-ați acordat? 

— Da, i l-am acordat. Nu îţi voi spune suma. Dacă Nick a 
luat banii ăia de la companie a făcut-o pentru a-i cheltui pe 
cercetare, şi nu pentru că plănuia să-i bage în propriul buzunar. 

— Credeţi că a murit? 

— Da, cred. Nick nu şi-ar fi abandonat niciodată fiul. Reid 
Barlowe ridică mâna în semn de avertizare. Cred că Jack tocmai 
a intrat. A terminat antrenamentul la fotbal. 

Am auzit paşi alergând pe hol, apoi oprindu-se în faţa uşii 
închise. Băiatul se uită prin geamul glasvandului şi ridică mâna 
să bată. Reid Barlowe îi făcu semn să intre şi se ridică să-l 


îmbrăţişeze. 

Jack era un puşti slăbuţ, cu păr ţepos şi nişte ochi albastru- 
cenuşii enormi. Când s-au făcut prezentările, zâmbetul lui larg 
se transformă într-un surâs sfios şi dulce. 

— Sunt foarte încântat să vă cunosc, domnişoară DeCarlo, 
spuse el. 

Am simţit un nod în gât. Mi l-am amintit pe Nick Spencer 
spunând “Jack e un copil grozav”. Avea dreptate. Îţi dădeai 
imediat seama că era un copil grozav. Şi avea vârsta pe care ar 
fi avut-o Patrick dacă ar fi trăit. 

— Bunico, Bobby şi Peter m-au rugat să rămân peste 
noapte la ei. Se poate? Au pizza. Mama lor spune că vrea să 
rămân. 

Soții Barlowe se uitară unul la celălalt. 

— Dacă promiteţi că nu vă culcaţi prea târziu, spuse Susan 
Barlowe. Nu uita că mâine ai antrenament devreme. 

— Promit. Zău! spuse el serios. Mulţumesc, bunico. Am să 
le spun că mă duc chiar acum. Se întoarse spre mine. Mi-a făcut 
mare plăcere să vă cunosc, domnişoară DeCarlo. 

Merse liniştit până la uşă, dar o dată ajuns pe culoar o luă 
la fugă. M-am uitat la bunicii lui. Amândoi zâmbeau. Reid 
Barlowe ridică din umeri. 

— După cum vezi, Carley, pentru noi el înseamnă a doua 
tinereţe. Partea nostimă e că Bobby şi Peter sunt gemeni, dar 
părinţii lor sunt doar cu doi ani mai tineri decât noi. 

Am simţit nevoia să fac o remarcă: 

— În ciuda a tot ce i s-a întâmplat, Jack pare un copil foarte 
echilibrat, şi asta, cu siguranţă, datorită dumneavoastră. 

— Are şi zile proaste, fireşte, spuse încet Reid Barlowe. Dar 
cum să nu aibă? Era foarte apropiat de Nick. Incertitudinea asta 
l-ar putea distruge. E un copil deştept. Fotografia lui Nick şi 
poveştile despre el au fost în toate ziarele şi la televizor. Nu mai 
ştie ce să creadă - ba tatăl lui a murit, ba a fost văzut în Elveţia. 

Am mai discutat câteva minute, apoi m-am ridicat. 

— Aţi fost foarte amabili şi promit că duminică, când ne 
vom revedea, am să fiu un musafir ca oricare altul, nu un ziarist. 

— Mă bucur că am avut timp să discutăm în linişte, spuse 
Susan Barlowe. Noi am considerat că e absolut necesar ca 
poziţia noastră să fie cunoscută. Nicholas Spencer a fost un om 
cinstit şi un adevărat savant. Ezită. Da, îl numesc savant, chiar 


dacă n-a avut doctoratul în microbiologic Indiferent ce a mers 
prost la Gen-stone, n-a fost din vina lui. 

Mă conduseră amândoi până la uşă. În timp ce Reid 
Barlowe o deschidea, soţia lui spuse: 

— Carley, acum îmi dau seama că nici nu te-am întrebat ce 
face Lynn. Şi-a revenit complet? 

— E pe cale. 

— Trebuia să o fi contactat. Sinceră să fiu, nu mi-a plăcut 
de la început, dar am să-i fiu mereu recunoscătoare. Ţi-a spus 
că Nick avea de gând să-l ia pe Jack cu el în călătoria la Puerto 
Rico şi că ea l-a convins să renunţe? Atunci Jack a fost teribil de 
dezamăgit. Dacă era cu Nick în ziua aceea, s-ar fi aflat în avionul 
care s-a prăbuşit. 


43 


Mi-au plăcut imediat prietenii lui Casey, Vince şi Julie Alcott. 
Vince şi Casey fuseseră colegi de grupă la Facultatea de 
Medicină Johns Hopkins. 

— N-am să-mi dau seama niciodată cum de am avut curajul 
să ne căsătorim încă din facultate, spuse Vince râzând. Nu-mi 
vine să cred că duminica asta aniversăm zece ani. 

Am stat cu ei la un pahar de vin. Nici unul nu m-a întrebat 
de vizita pe care o făcusem la vecini. Tot ce le-am spus a fost că 
soţii Barlowe erau oameni de treabă şi că îmi făcuse mare 
plăcere să-l cunosc pe Jack. 

Casey însă şi-a dat seama că eram teribil de frământată 
pentru că, după câteva minute, s-a ridicat. 

— Musafirii pleacă, spuse el. Carley are de lucru la rubrica 
ei; aşteptăm cu nerăbdare să ne întoarcem duminică. 

Drumul până în Manhattan l-am făcut într-o tăcere aproape 
totală. Abia pe la şapte şi un sfert, în timp ce ne apropiam de 
centru, Casey spuse: 

— Trebuie să mănânci, Carley. Ce ţi-ar plăcea? 

Deşi nu mă gândisem la asta, mi-am dat seama brusc că 
eram lihnită de foame. 

— Un hamburger. E în regulă? 

P.J. Clarke's, renumitul restaurant din vechiul New York 
aflat pe Third Avenu se redeschisese recent după renovare. Ne- 
am oprit acolo şi după ce am comandat Casey mi-a spus: 


— Eşti cu adevărat întoarsă pe dos, Carley. Vrei să 
discutăm despre asta? 

— Nu încă. Mai întâi vreau să mă limpezesc. 

— Te-a dat peste cap întâlnirea cu Jack? 

— Da şi nu. E un copil cu adevărat bun. Când sosiră 
hamburgerii, am adăugat: Poate ar fi mai bine să discutăm. Vezi 
tu, treaba e destul de urâtă şi puţin înspăimântătoare, dacă e 
ceea ce cred eu. 


44 


Duminică dimineaţă Ned se afla în maşină. Deschise 
aparatul de radio ca să asculte ştirile de la ora şapte. In timp ce 
asculta, începu să zâmbească. În Greenwood Lake, New York, 
trei oameni, care locuiau acolo de o viaţă, fuseseră împuşcaţi 
mortal în somn. Poliţia credea că moartea lor avea legătură cu 
cea a doamnei Elva Morgan din Yonkers, New York. Chiriaşul ei, 
Ned Cooper, deținuse anterior o casă în Greenwood Lake şi se 
ştia că, recent, le ameninţase pe victime. Raportul mai spunea 
că Ned Cooper era considerat suspect şi în cazul morții lui Peg 
Rice, casiera care fusese împuşcată în urmă cu patru zile. Acum 
se efectuau testele balistice. Se credea că suspectul conducea 
fie o camionetă Ford veche de opt ani, fie o Toyota neagră, 
model recent. Era considerat înarmat şi periculos. 

Aşa şi sunt, se gândi Ned: înarmat şi periculos. Se întreba 
dacă să se ducă acum la casa de oaspeţi şi să-i termine pe Lynn 
Spencer şi pe iubitul ei, dacă mai era pe acolo. Nu, poate că nu. 
Aici era în siguranţă. Va aştepta. Trebuia să găsească o cale de 
a-i veni de hac şi surorii vitrege a lui Lynn Spencer, Carley 
DeCarlo. Abia atunci Annie şi el puteau să se odihnească. Totul 
se va termina în clipa în care îşi va scoate pantofii şi ciorapii şi 
se va culca pe mormântul lui Annie, cu puşca lângă el. 

Era un cântec pe care-i plăcea lui Annie să-l fredoneze, 
“Păstrează ultimul dans pentru mine...” Ned scoase din maşină 
pâinea şi untul de arahide şi, în timp ce îşi făcea un sanaviş, 
începu să-l fredoneze. Apoi zâmbi, căci Annie începu să cânte cu 
el. 

— Păstrează... ultimul... dans... pentru mine. 


45 


Sâmbătă dimineaţă am dormit până la opt şi, când m-am 
trezit, mă simţeam mai bine. Fusese o săptămână încărcată şi 
avusesem nevoie să mă odihnesc. Deşi capul mi-l simţeam mai 
limpede, nu mă ajuta să mă simt mai bine gândindu-mă la tot ce 
aflasem. Cred că-mi doream din toată inima să mă înşel. 

În timp ce făceam cafeaua, am dat drumul la televizor să 
prind ştirile şi am auzit vorbindu-se despre focurile de armă care 
în ultimele câteva zile se soldaseră cu cinci morţi. 

Apoi mi-a atras atenţia cuvântul “Gen-stone” şi am ascultat 
cu groază crescândă detaliile tragediei. Am auzit cum Ned 
Cooper, un rezident din Yonkers, îşi vânduse casa din 
Greenwood Lake fără ştirea soţiei şi apoi investise banii în Gen- 
stone. Aceasta murise într-un accident în ziua în care s-a aflat că 
acţiunile nu aveau valoare. _ 

Pe ecran a apărut o fotografie a lui Cooper. Il cunosc, m-am 
gândit, îl cunosc! L-am văzut de curând undeva. La întrunirea 
acţionarilor? Era posibil, dar nu aveam certitudinea. 

Crainicul spunea că soţia lui Cooper lucrase la spitalul St. 
Ann's din Mount Kisco şi că el fusese tratat ani de zile în clinica 
de psihiatrie. 

Spitalul St. Ann's. Acolo l-am văzut! Dar când? Am fost de 
trei ori la St. Ann's: a doua zi după incendiu, câteva zile mai 
târziu şi încă o dată când am vorbit cu directoarea în aripa cu 
sanatoriul. 

Pe ecran apăru locul crimelor din Greenwood Lake. “Casa 
lui Cooper se afla între cea a familiei Harnik şi cea a doamnei 
Schafley”, spunea crainicul. “După spusele vecinilor, el a fost 
aici în urmă cu două zile şi le-a acuzat pe victime că au 
complotat ca să scape de el. Susţinea că soţia nu l-ar fi lăsat să 
vândă casa dacă ei ar fi anunţat-o de planurile lui.” 

Urmă locul crimei din Yonkers. 

“Fiul Elvei Morgan a declarat poliţiei că mama sa îi spusese 
că se temea de Ned Cooper şi că îl va evacua din apartament.” 

Pe toată durata ştirilor, fotografia lui Cooper rămăsese 
inserată într-un colţ al ecranului. Am tot studiat-o. Când l-am 
văzut la St. Ann's? m-am întrebat. 

Relatarea continuă: “În urmă cu trei zile, Cooper a fost 
penultimul client din farmacia Brown înainte de închidere. 
Conform spuselor lui William Garret, un student care era în 


spatele lui la casă, Cooper cumpărase nişte unguente pentru 
arsura de la mâna dreaptă şi devenise agitat când casiera, Peg 
Rice, îl întrebase de rană. Garret este sigur că Ned Cooper 
şedea în maşină când el a ieşit din farmacie la zece fix.” 

Se arsese la mâna dreaptă! Cooper avea o arsură la mâna 
dreaptă! 

M-am dus la Lynn la spital prima dată în ziua următoare 
incendiului. Am fost intervievată de un reporter de la Channel 4, 
m-am gândit. Acolo l-am văzut pe Cooper. Stătea afară şi se uita 
la mine. Sunt sigură. 

Arsura de la mâna dreaptă! 

Aveam impresia că îl văzusem şi altă dată, dar nu era 
important să mă chinuiesc acum să-mi amintesc când şi unde. 

O cunoşteam pe Judy Miller, unul dintre producătorii de la 
Channel 4, şi i-am telefonat. 

— Judy, cred că l-am văzut pe Ned Cooper în faţa spitalului 
St. Ann's a doua zi după incendierea conacului Spencer. Mai ai 
interviul meu din 22 aprilie? S-ar putea să fie şi Cooper în 
imagine. 

Apoi am sunat la procuratura din Westchester County şi am 
cerut să mi se facă legătura cu detectivul Crest de la incendieri. 
Când i-am spus de ce am sunat, a zis: 

— Am verificat la camera de urgenţă de la St. Ann's, şi 
Cooper n-a fost tratat acolo, însă era bine cunoscut în spital. 
Poate că n-a trecut pe la urgenţă. Te vom ţine la curent cu tot 
ce aflăm, Carley. 

M-am plimbat de pe un canal pe altul culegând diverse 
informaţii despre Cooper şi soţia lui, Annie. Se spunea că fusese 
distrusă când el vânduse casa din Greenwood Lake. M-am 
întrebat în ce măsură contribuise la accidentul ei vestea că 
acţiunile Gen-stone n-aveau valoare. Să fi fost o simplă 
coincidenţă că anunţul se făcuse în ziua morții ei? 

La nouă treizeci m-a sunat Judy. 

— Ai avut dreptate, Carley. Il avem pe Ned Cooper în faţa 
spitalului în ziua în care te-am intervievat. 

La zece m-a sunat detectivul Crest. 

— Doctorul Ryan de la St. Ann's l-a văzut pe Cooper în hol 
marţi dimineaţă şi a observat că avea o arsură gravă la mână. 
Cooper a pretins că s-a ars la aragaz. Doctorul Ryan i-a dat o 
reţetă. 


Sufeream pentru victimele lui Cooper, dar totodată îmi era 
milă şi de el. Într-un fel, şi el şi soţia lui fuseseră victimele 
eşecului Gen-stone. Însă mai era cineva care, cel puţin într-o 
privinţă, nu mai trebuia victimizat. 

— E mai mult ca sigur că nu Marty Bikorsky a dat foc 
conacului Spencer, i-am spus detectivului Crest. 

— Neoficial, redeschidem ancheta, mi-a zis el. Se va face 
un anunţ mai târziu, în dimineaţa asta. 

— Spuneţi-o oficial, m-am răstit. De ce nu spuneţi direct - 
Martin Bikorsky nu a provocat acel incendiu? 

Apoi l-am sunat pe Marty. Urmărise ştirile de la televizor şi 
vorbise cu avocatul lui. 

l-am desluşit speranţa şi emoția în glas. _ 

— Carley, nebunul ăsta are o arsură la mână. In cel mai rău 
caz se vor ridica semne de întrebare la proces. Aşa spune 
avocatul meu. Oh, Doamne, Carley, ştii ce înseamnă asta? 

— Da, ştiu. 

— Ai fost grozavă, însă trebuie să-ţi spun că mă bucur că nu 
te-am ascultat când mi-ai spus să recunosc în faţa poliţiştilor că 
am fost în Bedford în noaptea incendiului. Avocatul meu crede şi 
acum că m-aş fi ales cu o condamnare dacă recunoşteam. 

— Şi eu mă bucur că n-ai făcut-o. Nu i-am spus însă că 
motivele pentru care mă bucuram că nu recunoscuse prezenţa 
lui în faţa conacului în noaptea aceea erau altele. Voiam să 
discut mai întâi cu Lynn despre maşina parcată lângă poartă. 

Am căzut de acord să păstrăm legătura, apoi am pus 
întrebarea pe care îmi era frică s-o pun: 

— Ce face Maggie? 

— Mănâncă mai bine, şi asta îi dă un pic de putere. Cine 
ştie, s-ar putea s-o avem lângă noi puţin mai mult decât au spus 
doctorii. Continuăm să ne rugăm să se întâmple o minune. 
Roagă-te şi tu pentru ea. 

— Sigur că am să mă rog, Marty. 

— Dacă rezistă suficient de mult, s-ar putea ca într-o bună 
zi să se găsească un leac. 

— Vreau să cred asta, Marty. 

După ce am închis, m-am dus la fereastră şi m-am uitat 
afară. Nu aveam o privelişte grozavă din apartamentul meu, dar 
în acel moment nici nu mă interesa. Mă gândeam la micuța 
Maggie şi la posibilitatea ca, din cauza lăcomiei, cineva să fi 


întârziat în mod deliberat punerea la punct a vaccinului 
anticancer. 


46 


Duminică, Ned ascultă din oră în oră ştirile la radioul din 
maşină. li părea bine că Annie îl determinase să cumpere 
alaltăseară alimentele. Ar fi riscat ducându-se la magazin acum. 
Era convins că fotografia lui apăruse la televizor şi pe Internet. 

Inarmat şi periculos. Aşa spuneau. 

Uneori, după cină, Annie se întindea pe canapea şi 
adormea, iar el se ducea şi o îmbrăţişa. Ea se trezea şi, o clipă, 
părea speriată. Apoi râdea şi spunea: “Eşti periculos, Ned”. 

Dar atunci totul era altfel. 

Nefiind ţinut la frigider, laptele se acrise, dar pe Ned nu-l 
deranja să mănânce cereale uscate. De când o împuşcase pe 
Peg, pofta de mâncare îi revenise. Era ca şi cum o piatră marei 
se luase de pe umeri. Dacă n-ar fi avut cerealele, pâinea şi untul 
de arahide, s-ar fi dus la casa de vară, ar fi omorât-o pe Lynn 
Spencer şi ar fi luat mâncare din bucătăria ei. Ar fi putut chiar să 
plece de aici cu maşina ei şi nimeni n-ar fi ştiut. 

Era adevărat însă că, dacă iubitul ei se întorcea şi o găsea, 
s-ar fi aflat că maşina dispăruse. Poliţaii ar fi căutat-o peste tot. 
Era o maşină care îţi lua ochii şi costa o grămadă de bani. Ar fi 
fost uşor de localizat. 

— Aşteaptă, Ned, îi spunea Annie. Odihneşte-te un timp. Nu 
e nici o grabă. 

— Ştiu, şopti el. 

La trei, după ce două ore tot aţipise şi se trezise, se hotărî 
să iasă. In garaj nu avea loc să se plimbe şi îşi simţea gâtul şi 
picioarele amorţite. Deschise uşa laterală şi ieşi tiptil, ascultând 
să vadă dacă era cineva afară. Totul părea în regulă. În partea 
aceea a proprietăţii nu era nimeni. Ar fi pariat că oricum Lynn 
Spencer nu venea aici niciodată. Totuşi, pentru orice 
eventualitate, îşi luă puşca. 

O porni prin spatele pavilionului de la piscină şi ajunse până 
la copacii care formau un paravan între bazin şi casa de oaspeţi. 
Storurile de la casă erau ridicate şi două dintre ferestre 
deschise. Decapotabila argintie a lui Lynn Spencer se afla pe 
alee. Capota era coborâtă. Ned se aşeză pe pământ, cu 


picioarele încrucişate. Simţi umezeala, dar asta nu-l deranja. 

Deoarece timpul nu mai însemna nimic pentru el, nu putea 
aprecia de când era acolo când uşa casei se deschise şi Lynn 
Spencer ieşi. Urmărită de privirile lui Ned, trase uşa şi se duse la 
maşină. Era îmbrăcată cu pantaloni negri şi o bluză negru cu 
alb. Arăta bine. Poate că se întâlnea cu cineva la un pahar, îşi 
zise el. Lynn intră în maşină şi porni motorul. Maşina demară 
silențios şi ocoli ruinele conacului. 

Ned aşteptă trei sau patru minute, asigurându-se că ea 
plecase, apoi traversă repede spaţiul deschis şi ajunse la casă. 
Merse din fereastră în fereastră. Toate storurile erau ridicate şi, 
din câte vedea, casa părea pustie. lIncercă să deschidă 
ferestrele de pe partea laterală, dar erau zăvorite. Dacă voia să 
intre, trebuia să o facă pe o fereastră din faţă, dar putea fi văzut 
de oricine s-ar întâmpla să vină pe alee. 

Îşi frecă bine tălpile pantofilor de asfaltul aleii ca să nu lase 
urme de pământ pe pervaz sau în casă. Apoi, cu o mişcare 
rapidă, împinse în sus fereastra din stânga faţă şi, rezemându-şi 
puşca de casă, se săltă în mâini. Işi trecu un picior peste pervaz 
şi se întinse după puşcă. O dată ajuns înăuntru, cobori fereastra 
atât cât fusese când o deschisese. 

Verifică repede casa. Cele două dormitoare de la etaj erau 
pustii. Era singur, dar ştia că nu se putea baza pe faptul că Lynn 
Spencer avea să stea mult în oraş, deşi se îmbrăcase elegant 
când plecase. S-ar fi putut chiar să fi uitat ceva şi să se întoarcă 
într-un minut. 

Se afla în bucătărie când ţârâitul strident al telefonului îl 
făcu să strângă puşca şi să-şi lipească degetul pe trăgaci. 
Telefonul sună de trei ori înainte ca robotul să intre în funcţiune. 
Ned deschise şi închise sertarele de la dulapuri în timp ce 
asculta mesajele înregistrate. Apoi auzi un glas de femeie 
spunând: “Lynn, sunt Carley. Diseară am să fac o schiţă a 
articolului şi vreau să-ţi pun o întrebare scurtă. Am să revin. 
Dacă nu dau de tine, ne vedem mâine la trei în Bedford. Dacă ți- 
ai schimbat planurile şi te întorci la New York mai devreme, dă- 
mi un telefon. Numărul celularului meu este 917-555-8420.” 

Carley DeCarlo vine aici mâine, îşi zise Ned. De asta îi 
spusese Annie să aştepte şi să se odihnească. Mâine totul va fi 
terminat. “Mulţumesc, Annie”, şopti Ned. Se hotări să se 
întoarcă în garaj, dar mai întâi trebuia să găsească ceva. 


Majoritatea oamenilor ţin prin casă un set de chei de 
rezervă, îşi zise. 

În cele din urmă le găsi în penultimul sertar pe care îl 
deschise. Erau într-un plic pe care scria “Casa de oaspeţi”. 

Deschise uşa din spate şi se asigură că una din chei se 
potrivea în broască. Mai avea nevoie de câteva lucruri înainte să 
se întoarcă în garaj. In frigider erau şase cutii de Coca-Cola şi 
şase sticle de apă minerală. Nu i-ar fi stricat, dar ştia că muierea 
Spencer ar fi observat dacă lipsea vreuna. Apoi descoperi într-un 
dulap suspendat cutii cu biscuiţi, pungi cu covrigei, chips de 
cartofi şi cutii cu alune. Ea nu-şi va da seama că lipseşte una din 
ele. 

Şi dulapul de băuturi era plin: patru sticle de whisky 
nedesfăcute. Ned luă una din spate ca să nu se observe. 

inainte de plecare mai făcu un lucru. În eventualitatea că 
cineva va fi în bucătărie atunci când se va întoarce el, lăsă o 
fereastră laterală nezăvorâtă în camera cu televizorul. 

In timp ce se îndepărta mergând grăbit pe hol, se uită dacă 
lăsase urme de paşi. Nu lăsase. Cum spunea Annie: “Când vrei, 
poţi să fii ordonat, Ned”. 

După ce termină tot ce avea de făcut, deschise uşa din 
spate. Inainte de a o închide, se uită înapoi. Privirea îi fu atrasă 
de clipitul beculeţului roşu de la robot. “Ne vedem mâine, 
Carley”, spuse el încet. 


47 


Am ţinut toată dimineaţa televizorul cu volumul la minim, 
dându-l tare numai când se transmiteau informaţii noi despre 
Ned Cooper sau despre victimele lui. A fost şi un reportaj 
dedicat lui Annie. Mai mulţi colegi de serviciu de la spital au 
vorbit despre energia ei, despre blândeţea şi răbdarea ei cu 
pacienţii, despre disponibilitatea ei de a lucra peste program 
când era nevoie. 

Imi părea tot mai rău pentru ce păţise pe măsură ce 
povestea se derula. Căra tăvi, cinci sau şase zile pe săptămână, 
apoi se ducea acasă, într-un apartament închiriat, dintr-un 
cartier urât, unde trăia cu un soţ cu tulburări psihice. Singura 
bucurie din viaţa ei părea să fi fost casa din Greenwood Lake. O 
infirmieră a vorbit despre asta. “Annie abia aştepta să 


muncească primăvara în grădină. Aducea fotografii cu grădina, 
care de la an la an era mai frumoasă. Noi o tachinam că îşi 
pierdea timpul aici. li spuneam că ar fi trebuit să lucreze într-o 
seră.” 

Annie nu spusese nimănui de la spital că Ned vânduse 
casa, însă un vecin intervievat a declarat că Ned se lăudase că 
deţinea acţiuni Gen-stone şi că îşi va permite să-i cumpere lui 
Annie un conac ca cel pe care îl avea în Bedford şeful de la Gen- 
stone. 

Comentariul ăsta m-a făcut să dau fuga la telefon şi să o 
sun iar pe Judy ca s-o rog să-mi trimită o copie a acelui interviu, 
precum şi una a interviului meu. Interviurile sugerau încă o 
legătură directă între Ned Cooper şi incendiul din Bedford. 

Cât am trimis prin e-mail rubrica la revistă, m-am tot gândit 
la Annie. Eram sigură că poliţia verifica bibliotecile, arătând 
poza lui Ned Cooper, pentru a afla dacă el era cel care trimisese 
e-mail-urile. Dacă da, se plasa singur la locul incendiului. M-am 
hotărât să-l sun pe detectivul Clifford de la secţia de poliţie din 
Bedford, cel cu care vorbisem săptămâna trecută despre e-mail- 
uri. 

— Tocmai eram pe cale să vă sun, domnişoară DeCarlo, 
spuse el. Bibliotecarele au confirmat că Ned Cooper a fost 
bărbatul care a folosit calculatoarele. Noi luăm în serios mesajul 
pe care vi l-a trimis şi în care spunea să vă pregătiţi pentru “ziua 
judecății”. In unul spunea că nu i-aţi răspuns soţiei lui în rubrica 
dumneavoastră, ceea ce ne face să credem că s-ar putea să fiţi 
vizată. 

Nu era deloc un gând plăcut ceea ce auzeam. 

— Poate ar trebui să cereţi protecţia poliţiei până punem 
mâna pe tipul ăsta. Un şofer de camion a raportat că a văzut 
acum o oră, la un popas din Massachusetts, o Toyota neagră. La 
volan era un bărbat cu semnalmentele lui Cooper. Omul e sigur 
că maşina avea plăcuţe de New York. Deşi nu a reţinut 
numerele, s-ar putea să se dovedească o pistă bună. 

— Nu am nevoie de protecţie, m-am grăbit să spun. Ned 
Cooper nu ştie unde locuiesc şi, oricum, voi fi plecată cea mai 
mare parte a zilei, şi azi şi mâine. 

— Pentru a nu avea vreo surpriză neplăcută, i-am telefonat 
doamnei Spencer la New York şi am pus-o în gardă. Ea stă aici, 
în casa de oaspeţi, până îl prindem. l-am spus că e puţin 


probabil ca Ned Cooper să se întoarcă, totuşi stăm cu ochii pe 
şoselele din apropierea proprietăţii ei. 

Mi-a promis că mă sună dacă mai primeşte vreo veste 
despre Cooper. 

Îmi adusesem de la birou dosarul gros despre Nick Spencer 
şi după ce am terminat de vorbit la telefon am început să-l 
răsfoiesc. De data asta mă interesau relatările despre 
prăbuşirea avionului, de la primele titluri şi până la scurtele 
referiri din articolele ulterioare privitoare la acţiuni şi vaccin. 

Subliniam pe măsură ce citeam. Relatările erau clare. 
Vineri, patru aprilie, la ora două p.m., Nicholas Spencer, un pilot 
experimentat, a decolat cu avionul său de pe Westchester 
County Airport, cu destinaţia San Juan, Puerto Rico. Intenţiona 
să participe la un seminar de afaceri şi urma să se întoarcă 
duminică după-amiază. Previziunile meteorologice indicau ploaie 
moderată în zona San Juan. Soţia lui îl dusese cu maşina la 
aeroport. 

Cu cincisprezece minute înainte de ora la care trebuia să 
aterizeze în San Juan, avionul lui Spencer a dispărut de pe 
ecranul radarului. Nu existase nici un indiciu că ar fi avut o 
problemă, însă ploaia se transformase într-o furtună puternică, 
cu multe fulgere. S-a bănuit că avionul fusese lovit de fulger. A 
doua zi, apa a început să aducă la mal fragmente din epava 
avionului. 

Numele mecanicului care se ocupase de avion chiar înainte 
de decolare era Dominick Salvio. După accident, el a declarat că 
Nicholas Spencer era un pilot experimentat şi mai zburase în 
condiţii de vreme proastă, dar că un fulger ar fi putut trimite 
avionul în picaj. 

După izbucnirea scandalului, în ziare au început să apară 
întrebări cu privire la zbor. De ce nu folosise Spencer avionul 
companiei Gen-stone, aşa cum proceda când călătorea în 
interesul companiei? De ce numărul de apeluri expediate şi 
primite pe telefonul său celular scăzuse atât de drastic în 
săptămânile dinaintea prăbuşirii avionului? Apoi, când cadavrul 
lui n-a fost recuperat, au apărut alte întrebări. Fusese 
prăbuşirea regizată? Chiar se afla în avion când acesta a căzut? 
De obicei, mergea la aeroport cu maşina lui. De ce ziua în carea 
plecat spre Puerto Rico a rugat-o pe soţia sa să-l conducă ? 

Am sunat la aeroportul Westchester. Dominick Salvio era la 


serviciu şi mi s-a făcut legătura cu el. Am aflat că ieşea din tură 
la ora două. A fost de acord, deşi cu reţinere, să ne întâlnim în 
terminal. 

— Dar numai cincisprezece minute, domnişoară DeCarlo, 
spuse el. Puştiul meu are azi meci în liga mică şi vreau să-l văd. 

M-am uitat la ceas. Se făcuse ora unsprezece şi patruzeci şi 
cinci şi eu eram tot în halat. Trebuia să mă mişc repede. 

Cincisprezece minute mai târziu, din cauza zgomotului 
făcut de feon era cât pe ce să nu aud telefonul. Era Ken Page. 

— L-am găsit pe pacientul nostru bolnav de cancer, Carley. 

— Cine e? 

— Dennis Holden, un inginer de treizeci şi opt de ani. 
Locuieşte în Armonk. 

— Cum se simte? 

— N-a vrut să-mi spună la telefon. A manifestat mari 
reţineri când l-am rugat să stea de vorbă cu mine, dar l-am 
convins şi m-a invitat acasă la el. 

— Şi cu mine cum rămâne? am întrebat. Ken, mi-ai 
promis... 

— Stop. A fost nevoie de puţină muncă de convingere, dar 
până la urmă a acceptat să vii şi tu. Avem de ales: azi sau 
mâine la trei. Tu ce zici? Eu pot oricând. Trebuie să-l sun imediat 
să-i dau răspunsul. 

A doua zi trebuia să mă întâlnesc cu Lynn la ora trei şi nu 
voiam să renunţ. 

— Azi e perfect, i-am spus lui Ken. 

— Sunt sigur că ai urmărit ştirile despre Cooper. Cinci 
oameni au murit din cauză că Gen-stone a dat chix. 

— Şase, l-am corectat eu. Şi soţia lui a fost o victimă. 

— Da, ai dreptate. Bine, îl sun pe Holden, apoi pe tine. 

Ken m-a sunat după cinci minute. Mi-am notat adresa lui 
Holden şi numărul de telefon, m-am fardat la repezeală, am 
îmbrăcat un costum cu pantaloni, albastru închis, şi am luat-o 
din loc. 

După tot ce aflasem despre Ned Cooper, am simţit nevoia 
să mă uit cu mare grijă în jur când am deschis uşa exterioară. N- 
am văzut nimic care să mă sperie. Strada părea destul de 
sigură. 


Westchester County Airport este situat la graniţa cu 


Greenwich, orăşelul pe care îl vizitasem cu mai puţin de 
douăzeci şi patru de ore înainte şi unde aveam să mă întorc 
mâine cu Casey. Ştiam că la începuturile sale aeroportul fusese 
un aerodrom oarecare menit să-i servească pe rezidenții bogaţi 
din zonă. Apoi lucrurile se schimbaseră. Aeroportul devenise un 
terminal important, preferat de mii de călători, inclusiv de cei 
care nu se numărau neapărat printre bogătaşi. M-am întâlnit cu 
Dominick Salvio în holul terminalului la ora două şi patru minute. 
Era un bărbat masiv, cu ochi căprui şi cu un surâs sincer. Avea 
aerul unui tip care ştie precis cine e şi ce face. l-am dat cartea 
mea de vizită şi i-am explicat că mi se spunea Carley. 

— Marcia DeCarlo şi Dominick Salvio transformați în Carley 
şi Sal. Imaginează-ţi, zise el zâmbind. 

Conştientă că timpul se scurgea, am trecut direct la 
subiect. Am fost absolut sinceră cu el. l-am spus că scriam un 
articol şi că îl cunoscusem pe Nick Spencer. Apoi i-am explicat 
pe scurt relaţia mea cu Lynn. l-am spus că nu credeam varianta 
potrivit căreia Nick Spencer supravieţuise prăbuşirii şi acum se 
ascundea în Elveţia, dând lumii cu tifla. 

În acel moment între Carley şi Sal s-a stabilit o legătură. 

— Nick Spencer a fost un prinţ, spuse cu tărie Sal. Nu mai 
găseşti tipi ca el. Tare mi-ar plăcea să pun mâna pe mincinoşii 
ăia care îl fac escroc. Le-aş tăia limba. 

— De acord, însă ce vreau eu să aflu de la tine, Sal, este 
cum ţi s-a părut Nick în ziua aceea când s-a suit în avion. Ştiu că 
avea numai patruzeci şi doi de ani, dar tot ce descopăr despre 
el, mai ales lucrurile care s-au întâmplat în acele ultime luni, 
pare să sugereze că era foarte stresat. Chiar şi bărbaţii tineri 
asemeni lui pot face un atac de cord, unul care te omoară 
înainte să apuci să reacţionezi în vreun fel. 

— E posibil să se fi întâmplat asta, spuse Sal. Ce mă supără 
pe mine e că se creează impresia că Nick Spencer a fost un pilot 
de trei lulele. Era bun, al naibii de bun, şi în plus deştept. 
Zburase de multe ori pe timp de furtună şi ştia să se descurce - 
doar dacă nu l-a lovit un fulger. În astfel de situaţii e greu să te 
descurci. 

— L-ai văzut sau ai vorbit cu el, înainte de decolare? 

— Întotdeauna mă ocupam personal de avionul lui. L-am 
văzut. 

— Ştiu că Lynn l-a adus la aeroport. Pe ea ai văzut-o? 


— Am văzut-o. Stăteau la o masă în cafeneaua cea mai 
apropiată de locul în care sunt ţinute avioanele particulare. Apoi 
l-a condus la avion. 

— Păreau tandri unul cu celălalt? Am ezitat, apoi am vorbit 
fără ocolişuri: Sal, e important să ştiu care era starea de spirit a 
lui Nick Spencer. Dacă era supărat sau preocupat de ceva ce se 
întâmplase între ei şi dacă e posibil ca asta să fi avut o influenţă 
asupra stării lui fizice sau a concentrării. 

Sal privi dincolo de mine. Am simţit că îşi cântărea 
cuvintele, nu atât pentru a fi precaut, cât pentru a fi cinstit. În 
cele din urmă spuse: 

— Carley, oamenii ăia doi n-au fost niciodată fericiţi 
împreună, te rog să mă crezi. 

— Ai sesizat ceva deosebit în comportamentul lor din ziua 
aceea? 

— De ce nu vorbeşti cu Marge? E chelneriţa care i-a servit 
în cafenea. 

— E aici azi? 

— Lucrează de vineri până luni. E aici. Luându-mă de braţ, 
Sal mă conduse până la cafenea. 

— Aceea e Marge, spuse el, indicându-mi o femeie de vreo 
şaizeci de ani, cu aspect de matroană. li făcu semn şi ea veni 
zâmbind spre noi. 

Zâmbetul îi dispăru când Sal îi spuse de ce eram acolo. 

— Domnul Spencer a fost cel mai cumsecade om, iar prima 
lui soţie o fiinţă fermecătoare, declară Marge. Astălaltă e rece ca 
un peşte. Trebuie că l-a supărat cu adevărat în ziua aceea. Se 
tot scuza, dar el era negru de supărare. N-am auzit tot ce 
spuneau, dar am înţeles că ea se răzgândise şi nu mai mergea 
cu el la Puerto Rico. Ela spus că dacă ar fi ştiut mai devreme l- 
ar fi luat pe Jack. Jack e fiul domnului Spencer. 

— Au mâncat sau au băut ceva? am întrebat. 

— Amândoi au luat ceai cu gheaţă. Ştiţi ceva? Bine că nici 
ea, nici Jack n-au fost în avionul ăla. Mare păcat că domnul 
Spencer n-a fost la fel de norocos. 

l-am mulţumit lui Marge şi am plecat cu Sal. 

— L-a sărutat lung în faţa tuturor când s-au despărţit, spuse 
Sal. Mi-am imaginat că o ducea bine în căsnicie, dar pe urmă 
Marge mi-a spus ce ţi-a spus şi ţie. S-ar putea ca supărarea să-i 
fi afectat judecata. Asta li se poate întâmpla şi celor mai buni 


piloţi. Cred că nu vom afla niciodată adevărul. 
48 


Am ajuns devreme în Armonk şi am stat în maşină în faţa 
casei lui Dennis Holden, aşteptându-l pe Ken Page. Am sunat-o 
pe Lynn la numărul din Bedford. Voiam să o întreb direct de ce îl 
convinsese pe Nick Spencer să nu-l ia pe Jack în Puerto Rico şi 
de ce se răzgândise ea ulterior. li sugerase cineva că nu era 
bine să urce în avionul ăla? 

Fie era plecată, fie nu a vrut să răspundă. Gândindu-mă la 
asta, am hotărât că era mai bine aşa. Preferam să o văd cu ochii 
mei cum reacţionează când îi pun întrebarea, mi-am zis. 
Profitase de căsătoria mamei mele cu tatăl ei ca să facă din 
mine purtătoarea ei de cuvânt. Ea era văduva îndurerată, mama 
vitregă abandonată, soţia uluită a unui om care s-a dovedit a fi 
un escroc. De fapt, puţin îi păsa de Nick Spencer şi de fiul lui. 
Probabil că trăia de mult cu Charles Wallingford. 

Ken sosi, parcă în spatele meu şi după ce am coborât ne- 
am îndreptat împreună spre casă. Construcţia în stil Tudor, din 
cărămidă şi cu stucaturi, precum şi peluza verde şi catifelată 
spuneau fie că Dennis Holden era un inginer de succes, fie că 
avea o familie bogată. 

Uşa ne-a fost deschisă de un bărbat slab cu păr şaten tuns 
scurt şi cu nişte ochi căprui, mari şi blânzi. 

— Sunt Dennis Holden, spuse el. Intraţi. 

Casa era la fel de frumoasă şi pe dinăuntru. Ne-a dus în 
camera de zi, unde două canapele albe încadrau, faţă în faţă, 
şemineul. Covorul, un minunat amalgam de culori, în nuanţe de 
roşu şi albastru, auriu şi grena, era o piesă de valoare. Când m- 
am aşezat alături de Ken pe una dintre canapele, m-am gândit 
că în urmă cu câteva luni Dennis Holden părăsise această casă 
fără speranţa de a se mai întoarce, pentru a se interna într-un 
sanatoriu. Oare ce simţise când revenise acasă? 

Ken i-a întins lui Holden cartea sa de vizită. Am făcut şi eu 
acelaşi lucru. Holden le-a examinat cu atenţie. 

— Doctore Page, i se adresă el lui Ken, practicaţi medicina? 

— Nu. Scriu despre cercetările medicale. 

Holden se întoarse spre mine. 

— Marcia DeCarlo. Nu scrieţi şi o rubrică de sfaturi 


financiare? 

— Ba da. 

— Soţia mea o citeşte şi îi place foarte mult. 

— Mă bucur. 

Se uită la Ken. 

— Domnule doctor, la telefon mi-aţi spus că dumneavoastră 
şi domnişoara DeCarlo scrieţi un articol despre Nicholas 
Spencer. Credeţi că mai este în viaţă, sau cel care afirmă că l-a 
văzut în Elveţia l-a confundat? 

Ken se uită la mine, apoi la Holden. 

— Carley a intervievat familia lui Spencer. S-o lăsăm pe ea 
să răspundă. 

l-am relatat lui Holden vizita făcută soţilor Barlowe şi 
întâlnirea cu Jack şi am încheiat spunând: 

— Din tot ce am auzit despre Nick Spencer, el nu şi-ar fi 
abandonat niciodată fiul. Era un om bun preocupat de găsirea 
unui leac împotriva cancerului. 

— Adevărat! Nick nu era un om care să-şi însceneze 
dispariţia. Consider că moartea lui mă eliberează de 
promisiunea pe care i-am făcut-o. Sperasem ca trupul lui să fie 
găsit înainte de a mi-o încălca, dar a trecut aproape o lună de la 
prăbuşirea avionului şi s-ar putea să nu iasă niciodată la 
suprafaţă. 

— Care a fost acea promisiune, domnule Holden? întrebă 
Ken. 

— Că n-am să dezvălui nimănui că mi-a administrat 
vaccinul său anticancer când m-am aflat în sanatoriu. 

Şi eu şi Ken speraserăm că lui Dennis Holden i se 
administrase vaccinul şi că avea să o recunoască în faţa 
noastră. Dar când l-am auzit confirmând, a fost ca şi cum am fi 
venit cu mare viteză la vale pe panta abruptă a unui montagne 
russe. Ne-am holbat amândoi la el. Bărbatul era slab, dar nu 
părea deloc fragil. Pielea lui avea o culoare sănătoasă. Mi-am 
dat seama de ce avea părul aşa de scurt - abia începuse să-i 
crească. 

Holden se ridică, traversă încăperea şi luă de pe poliţa 
şemineului o fotografie înrămată care stătea cu faţa în jos. Veni 
cu ea şi i-o întinse lui Ken. M-am uitat şi eu. 

— Asta e fotografia pe care mi-a făcut-o soţia mea la ceea 
ce ar fi trebuit să fie ultima mea cină acasă. 


Holden era numai piele şi os. Vlăguit. Chel. Stătea la masă, 
cu un simulacru de zâmbet pe faţă. Cămaşa îi atârna pe corp. 

— Ajunsesem să am patruzeci de kilograme, spuse el. 
Acum am şaptezeci. Am avut un cancer de colon, operat cu 
succes, dar care ulterior s-a răspândit. Doctorii spun că eo 
minune că mai trăiesc. Este o minune, dar ea a venit de la 
Dumnezeu prin mesagerul său, Nick Spencer. 

Ken nu-şi putea lua ochii de la fotografie. 

— Doctorii dumneavoastră ştiu că vi s-a administrat 
vaccinul? 

— Nu. N-au nici un motiv să bănuiască asta, fireşte. Se miră 
doar că n-am murit. Prima mea reacţie la vaccin a fost teama de 
moarte. Pe urmă a început să-mi revină pofta de mâncare şi am 
început să mă îngraş. Nick mă vizita o dată la trei, patru zile şi 
nota progresele făcute de mine. Am o copie. M-a pus săjurcă 
voi păstra secretul. Mi-a spus să nu-l sun niciodată la birou şi 
nici să nu-i las un mesaj acolo. Doamna doctor Clintworth, de la 
sanatoriu, a bănuit că Nick mi-a administrat vaccinul, însă eu 
am negat. Nu ştiu dacă m-a crezut. 

— Domnule Holden, v-au făcut doctorii raze X sau 
radiografii? întrebă Ken. 

— Da. Ei numesc asta remisie spontană. Se întâlneşte o 
dată la un miliard de cazuri. Doi dintre ei scriu comunicări 
ştiinţifice despre mine. Când aţi sunat azi, primul meu gând a 
fost să vă refuz, dar am citit fiecare număr al Wall Street 
Weekly. Sunt atât de scârbit încât m-am gândit că e timpul să 
vorbesc. Poate că vaccinul nu are efect la toată lumea, dar mie 
mi-a salvat viaţa. 

— Vreţi să-mi arătaţi însemnările făcute de Nick cu privire 
la progresele înregistrate de dumneavoastră? 

— Am făcut deja copii în caz că mă hotăram să vi le dau. 
Ele arată că vaccinul a atacat celulele canceroase, 
înconjurându-le şi apoi distrugându-le. In zonele respective au 
început imediat să apară celule sănătoase. Am intrat în 
sanatoriu în zece februarie. Nick era voluntar acolo. Citisem tot 
ce ţinea de cercetarea cu privire la posibila tratare a cancerului. 
Ştiam cine era Nick şi citisem despre cercetările lui. L-am 
implorat să încerce vaccinul pe mine. Mi l-a administrat în ziua 
de doisprezece februarie şi pe douăzeci am venit acasă. După 
două luni şi jumătate boala dispăruse. 


După o oră, în timp ce ne pregăteam să plecăm, uşa din 
faţă se deschise şi intrară o femeie drăguță şi două adolescente. 
Toate trei aveau părul roşu şi bogat. Erau soţia şi fetele lui 
Holden. 

— Bună, spuse el, zâmbind. Aţi venit devreme, fetelor. Aţi 
terminat banii? 

— Nu, n-am terminat banii, spuse soţia lui, luându-l de braţ. 
Am vrut doar să ne asigurăm că eşti tot aici. 


Am discutat cu Ken în timp ce ne îndreptam spre maşină. 

— S-ar putea să fie o remisie spontană întâlnită o dată la un 
miliard de cazuri, spuse el. 

— Ştii că nu aşa stau lucrurile. 

— Carley, medicamentele şi vaccinurile acţionează diferit la 
persoane diferite. 

— Tot ce ştiu e că s-a vindecat. 

— Atunci de ce testele de laborator au ieşit anapoda? 

— Nu mă întreba pe mine, întreabă-te pe tine şi vei găsi 
răspunsul: Cineva a vrut să pară că vaccinul a dat greş. 

— Da, m-am gândit la posibilitatea asta. Cred că Nicholas 
Spencer bănuia că testele cu vaccinul erau în mod deliberat 
modificate. Asta ar explica testele secrete pe care le finanța în 
Europa. Ai auzit ce a spus Holden. Nick nu avea încredere în 
nimeni. 

— Avea încredere în Vivian Powers, am spus. Se 
îndrăgostise de ea. Cred că nu i-a spus de Holden sau de 
bănuielile lui pentru că s-a gândit că ar putea să fie periculos 
pentru ea să deţină acea informaţie - şi n-a greşit. Ken, vreau să 
vii cu mine şi s-o vezi cu ochii tăi pe Vivian Powers. Fata nu 
simulează. De altfel, am o idee referitor la ce i s-a întâmplat. 

* 

Tatăl lui Vivian era în sala de aşteptare de lângă secția de 
terapie intensivă. 

— Jane şi cu mine facem cu rândul aici, spuse el. Nu vreau 
ca Vivian să fie singură când se trezeşte. E derutată şi 
înspăimântată, dar o să-şi revină. 

— Şi-a recăpătat memoria? 

— Nu. Tot mai crede că are şaisprezece ani. Doctorii spun 
că s-ar putea să nu recupereze niciodată ultimii doisprezece ani. 
Va trebui să accepte acest fapt când se va simţi destul de bine 


ca să înţeleagă. Important e că trăieşte şi că vom putea s-o 
luăm acasă curând. Asta e tot ce ne interesează. 

L-am informat că Ken lucra cu mine la articolul despre 
Spencer şi că era doctor. _ 

— E important ca el s-o vadă pe Vivian, am spus. Incercăm 
să punem cap la cap ce i s-a întâmplat. 

— Pentru asta, da, puteţi s-o vedeţi, domnule doctor Page. 
Peste câteva minute o infirmieră intră în sala de aşteptare. 

— S-a trezit, domnule Desmond, spuse ea. 

Când Vivian deschise ochii, tatăl ei se afla lângă ea. 

— Tati, spuse ea încetişor. 

— Sunt aici, dragă. Îi luă mâinile în ale lui. 

— Mi s-a întâmplat ceva, nu-i aşa? Am avut un accident. 

— Da, dragă, ai avut, dar ai să te faci bine. 

— Mark e teafăr? 

— E bine. 

— Conducea prea repede. l-am spus-o. 

Ochii ei se închideau din nou. Allan Desmond se uită la Ken 
şi la mine şi şopti: 

— Vivian a avut un accident de maşină când avea 
şaisprezece ani. S-a trezit la urgenţă. 

Am ieşit din spital şi ne-am dus în parcare. 

— Ai pe cineva pe care l-ai putea consulta în legătură cu 
medicamentele care afectează mintea? l-am întrebat eu pe Ken. 

— Ştiu unde baţi cu întrebarea asta şi, da, am. Carley, între 
companiile farmaceutice se duce o luptă pentru găsirea 
medicamentelor care să vindece boala Alzheimer şi să redea 
memoria. În acelaşi timp laboratoarele descoperă multe lucruri 
despre distrugerea memoriei. Nu e un secret prea mare că timp 
de şaizeci de ani medicamentele care afectează mintea au fost 
folosite pentru obţinerea de informaţii de la spionii capturați. In 
zilele noastre ele sunt infinit mai sofisticate. 

Apoi am dat glas bănuielii care prindea contur în mintea 
mea de la o vreme. 

— Ken, vreau să-ţi spun care e ipoteza mea. Eu cred că 
Vivian a intrat în panică şi a fugit la vecina ei. l-a fost frică să 
ceară ajutor chiar şi la telefon. A luat maşina şi a fost urmărită. 
Este posibil să i se fi administrat medicamente care afectează 
mintea în încercarea de a se afla dacă Nick Spencer a 
supravieţuit prăbuşirii avionului. Am aflat că mulţi oameni de la 


Gen-stone bănuiau că între ea şi Nick există o relaţie amoroasă. 
Se poate ca cei care au răpit-o să fi sperat că, dacă Nick 
trăieşte, îi va răspunde la apelul telefonic. Cum asta nu s-a 
întâmplat, i-au dat un drog care să-i şteargă memoria imediată 
şi au lăsat-o în maşină. 

Am ajuns acasă o oră mai târziu şi primul lucru pe care l-am 
făcut a fost să deschid televizorul. Ned Cooper era de negăsit. 
Dacă plecase în zona Boston, după cum se specula, probabil că 
reuşise să-şi găsească o ascunzătoare. Pe urmele lui fusese 
trimis un număr impresionant de poliţişti. 

M-a sunat mama. Era îngrijorată. 

— Carley, în ultimele două săptămâni aproape că n-am 
vorbit cu tine, or, asta nu-ţi stă în fire. Sărmanul Robert nu 
primeşte aproape deloc veşti de la Lynn, dar noi două am fost 
mereu apropiate. S-a întâmplat ceva? 

— S-au întâmplat multe, mamă, dar nu între noi. 
Bineînţeles că nu puteam să-i spun ce mă frământa cu adevărat. 
Am calmat-o explicându-i că articolul îmi ocupa tot timpul, dar 
era să mă înec la propunerea ei ca eu şi Lynn să ne ducem într- 
un week-end la ei şi să petrecem toţi patru două zile plăcute. 

După ce am închis mi-am făcut un sandviş cu unt de 
arahide şi un ibric de ceai. Le-am pus pe o tavă şi m-am aşezat 
la birou pentru două ore de muncă. Alături aveam teancul de 
dosare Spencer şi decupajele din ziare cu referiri la prăbuşirea 
avionului. Cum acestea din urmă erau împrăştiate, le-am 
adunat, le-am pus la loc în dosarul lor, apoi am luat pliantele pe 
care le înşfăcasem la Garner Pharmaceuticals. 

Am decis că merita să le răsfoiesc să văd dacă exista vreo 
referire la Gen-stone. Când am ajuns la cel din mijlocul 
teancului, am tresărit. Era ceea ce înregistrasem involuntar în 
biroul de recepţie, fără ca la vremea respectivă să-mi dau 
seama ce văd. 

Preţ de câteva minute, poate chiar o jumătate de oră, am 
stat sorbind din ceaşca de ceai, fără să observ că se răcise deja. 

Aveam în mână cheia întregii afaceri. Era ca şi cum aş fi 
deschis un seif şi aş fi găsit înăuntru tot ce căutam. Sau ca şi 
cum aş fi avut un pachet de cărţi pe care le aranjam în suită. 
Poate că exemplul acesta era mai bun pentru că la cărţi jokerul 
poate fi pus oriunde. In pachetul de cărţi cu care jucam noi, 
Lynn era jokerul, şi locul în care se afla ea avea să ne afecteze 


amândurora viaţa. 
49 


Când se întoarse în garaj, Ned se aşeză în maşină şi stătu 
acolo bând whisky şi, din când în când, ascultând radioul. li 
plăcea să audă ce se spunea la ştiri despre el, însă nu voia să 
consume bateria. După un timp începu să moţăie şi, treptat, 
adormi. Zgomotul unei maşini care venea pe drumul de serviciu 
şi trecea pe lângă garaj îl trezi brusc şi îl făcu să întindă mâna 
după puşcă. Dacă erau poliţaii şi încercau să-l prindă, măcar să 
radă câţiva înainte să moară. 

Aşteptă aproape o jumătate de oră, dar nu auzi nici o 
maşină întorcându-se. Se întreba dacă nu cumva apăruse 
iubitul, tipul care fusese cu ea în noaptea în care el provocase 
incendiul. 

Ned se hotărî să arunce o privire ca să vadă dacă ghicise. 
Cu puşca sub braţ, deschise fără zgomot uşa laterală şi parcurse 
traseul, de-acum familiar, până la casa de oaspeţi. Berlina 
neagră era parcată în locul în care îngrijitorii obişnuiau să-şi lase 
maşina. Toate storurile de la casă fuseseră coborâte, în afară de 
cel de la birou, ridicat un centimetru sau doi de la pervaz. 
Probabil că s-a înţepenit, îşi zise el. Fereastra era deschisă, aşa 
că atunci când se aplecă reuşi să vadă până în camera de zi, 
unde stătuseră seara trecută Lynn Spencer şi tipul. 

Se aflau iarăşi acolo, numai că de data asta mai era cineva 
cu ei. Auzea şi o altă voce, o voce de bărbat, dar nu-i vedea 
faţa. Dacă iubitul lui Spencer şi celălalt tip vor fi aici mâine când 
va veni în vizită muierea DeCarlo, însemna că vor avea ghinion. 
Lui îi convenea. Nici unul dintre ei nu merita să trăiască. 

In timp ce se străduia să asculte conversaţia, o auzi pe 
Annie spunându-i să se întoarcă în garaj şi să doarmă puţin. 

— Şi nu mai bea, Ned, spuse ea. 

— Dar... 

Ned închise repede gura. Începuse să vorbească cu Annie 
cu voce tare. Bărbatul care vorbea, amantul, nu auzi, dar Lynn 
Spencer ridică mâna şi le ceru să facă linişte. 

Işi dădu seama că ea le spunea că auzise ceva afară. Ned 
se îndepărtă pe furiş şi ajunse după brazi înainte ca uşa să se 
deschidă. Nu vedea faţa tipului care ieşise, dar era mai înalt 


decât amantul. După ce aruncă o privire rapidă, acesta intră 
înapoi în casă. Înainte să închidă uşa, Ned îl auzi spunând: 

— Eşti nebună, Lynn. 

Nu e nebună, rosti Ned, de data asta în gând. Tăcu până 
ajunse înapoi în garaj. Apoi, în timp ce deschidea o sticlă de 
whisky, începu să râdă. Îi spuse lui Annie că nu avea importanţă 
că bea whisky pentru că nu mai lua medicamente. “Continui să 
uiţi, Annie, mereu uiţi.” 


50 


Duminică dimineaţă m-am sculat devreme. Pur şi simplu nu 
mai puteam dormi. Şi nu numai pentru că îmi era groază să dau 
ochii cu Lynn, ci şi din cauza unei senzaţii ciudate că avea să se 
întâmple ceva cumplit. Am băut repede o ceaşcă de cafea, am 
îmbrăcat nişte pantaloni confortabili şi un jerseu uşor şi m-am 
dus la catedrală. Slujba de la ora opt era pe cale să înceapă şi 
m-am strecurat într-o strană. 

M-am rugat pentru oamenii care îşi pierduseră viaţa din 
cauză că Ned Cooper investise în Gen-stone. M-am rugat pentru 
toţi cei care aveau să moară din cauză că vaccinul lui Nick 
Spencer fusese sabotat. M-am rugat pentru Jack Spencer, al 
cărui tată îl iubise atât de mult, şi m-am rugat pentru băieţelul 
meu, Patrick, care acum era înger. _ 

Aproape de ora nouă enoriaşii începură să iasă. Incă 
neliniştită, m-am dus în Central Park. Era o dimineaţă de aprilie 
minunată, care promitea o zi însorită şi copaci proaspăt înfloriţi. 
În parc erau deja oameni care se plimbau sau mergeau pe 
bicicletă. Alţii stăteau întinşi pe iarbă, pregătindu-se de picnic 
sau de plajă. 

M-am gândit la cei din Greenwood Lake care săptămâna 
trecută mai trăiau, iar acum erau morţi. Oare avuseseră vreo 
premoniţie că le expira timpul? Tata a avut. El s-a întors şi a 
sărutat-o pe mama înainte să-şi înceapă obişnuita plimbare de 
dimineaţă. Niciodată nu mai făcuse asta. 

Oare de ce mă gândeam la toate astea? Aş fi vrut ca ziua 
să se termine repede şi să vină seara, când voi fi cu Casey. Ne 
era bine împreună. O ştiam amândoi. Atunci de unde această 
tristeţe copleşitoare când mă gândeam la el, de parcă mergeam 
în direcţii diferite, de parcă drumurile ni se despărţeau iar? 


Am pornit înapoi spre casă şi pe drum m-am oprit la o cafea 
şi un corn. Asta m-a mai înviorat puţin şi, când am văzut că 
Casey sunase deja de două ori, m-am simţit şi mai bine. Seara 
trecută se dusese cu un prieten la un meci, aşa că nu 
vorbiserăm. 

L-am sunat. 

— Începeam să-mi fac griji, spuse el. Carley, tipul acesta, 
Cooper, este încă liber şi e periculos. Nu uita că te-a contactat 
de trei ori. 

— Fii fără grijă, sunt cu ochii-n patru. În mod sigur nu e în 
Bedford şi mă îndoiesc că se află în Greenwich. 

— De acord. Nici eu nu cred că e în Bedford. Cred că o 
caută pe Lynn Spencer în New York. Poliţia din Greenwich stă cu 
ochii pe casa familiei Barlowe. Dacă el îl învinuieşte pe Nick 
Spencer de eşecul vaccinului, s-ar putea să fie destul de nebun 
să se ducă după fiul lui Nick. 

Vaccinul anticancer nu e un eşec, îmi venea să-i spun lui 
Casey, dar nu puteam, nu la telefon, nu acum. 

— Carley, mă gândeam că am putea merge împreună la 
Bedford după-amiază. 

— Nu, am spus repede. Nu ştiu cât am să stau cu Lynn, şi 
tu trebuie să ajungi la timp la petrecere. Am să vin şi eu după 
aceea. Casey, n-am să intru acum în detalii, dar ieri am aflat 
nişte lucruri care vor duce la acuzaţii grave şi mă rog ca Lynn să 
nu fie implicată. Dacă ea ştie sau bănuieşte ceva, a sosit timpul 
să vorbească. Trebuie s-o conving s-o facă. 

— Ai grijă. Apoi repetă cuvintele pe care le auzisem pentru 
prima dată cu două seri în urmă: Te iubesc, Carley. 

— Şi eu te iubesc, am şoptit. 

Am făcut un duş, m-am spălat pe cap şi am acordat mai 
multă atenţie ca de obicei machiajului meu. Am scos din şifonier 
un costum de mătase verde deschis cu pantaloni largi. Era una 
din ţinutele în care mă simţeam întotdeauna bine şi în care, 
spunea lumea, arătam excelent. M-am hotărât să pun în poşetă 
colierul şi cerceii pe care îi port de obicei la acel costum. Păreau 
prea festivi pentru discuţia pe care urma s-o am cu sora mea 
vitregă. Am optat pentru nişte cercei de aur, simpli. 

La unu patruzeci şi cinci m-am suit în maşină şi am pornit 
spre Bedford. La trei fără zece am sunat şi Lynn mi-a deschis 
poarta. Aşa cum procedasem săptămâna trecută, când îi 


intervievasem pe îngrijitori, am ocolit ruinele conacului şi am 
parcat în faţa casei de oaspeţi. 

Am coborât din maşină, m-am dus la uşă şi am sunat. Mi-a 
deschis Lynn. 

— Intră, Carley, spuse ea. Te aşteptam. 


51 


La ora două, Ned se afla după copacii din apropierea casei 
de oaspeţi. La două şi un sfert, un bărbat pe care nu-l mai 
văzuse până atunci venea pe aleea care ducea la poarta de 
serviciu. Nu arăta a poliţai - avea haine prea scumpe. Purta o 
haină albastru închis, pantaloni cafenii şi o cămaşă cu guler 
răsfrânt. Aspectul şi atitudinea lui, reflectate în felul în care 
mergea, spuneau că se simţea de parcă ar fi stăpânul lumii. 

Dacă mai eşti pe aici vreo oră, n-ai s-o mai stăpâneşti, se 
gândi Ned. Se întrebă dacă tipul era cel de seara trecută - nu 
iubitul, celălalt. S-ar putea, hotărî el. Erau cam de aceeaşi 
statură. 

Ned o văzu iar pe Armie stând lângă el. Îi întindea mâna. 
Ştia că el va veni curând la ea. 

— Nu va dura mult, Annie, şopti el. Dă-mi două ore, bine? 

Îl durea capul atât din cauza băuturii cât şi pentru că încă 
nu găsise modalitatea să ajungă la cimitir. Nu putea să ia 
Toyota - poliţaii o căutau peste tot. Maşina lui Lynn Spencer era 
prea elegantă - oamenii ar fi remarcat-o. ` 

Tipul ajunse la casă şi bătu la uşă. li deschise Lynn 
Spencer. Ned hotărî că era probabil un vecin care venise s-o 
vadă. Probabil că ştia codul de la poarta de serviciu sau Lynn îi 
deschisese din casă. 

Douăzeci de minute mai târziu, la trei fără zece, o maşină 
intră pe aleea din faţă şi parcă lângă casa de oaspeţi. 

Ned văzu o femeie tânără coborând din maşină. O 
recunoscu imediat - era Carley DeCarlo. Sosise la timp - poate 
chiar puţin mai devreme. Totul avea să se întâmple exact cum 
plănuise el. 

Tipul cel nou era încă înăuntru. Ghinionul lui. 

DeCarlo era îmbrăcată de parcă mergea la o petrecere, se 
gândi Ned. Purta un costum frumos, unul pe care şi el ar fi vrut 
să i-l cumpere lui Annie. DeCarlo îşi permitea să poarte 


asemenea haine pentru că era de-a lor - de-a pungaşilor care 
luaseră banii tuturor şi frânseseră inima lui Annie ca apoi să 
spună lumii: “Eu n-am nici o legătură cu asta. Şi eu sunt o 
victimă.” 

Sigur că eşti! De asta vii aici într-o Acura verde închis, 
îmbrăcată într-un costum elegant care costă o grămadă de bani. 

Annie spusese mereu că dacă şi-ar fi putut permite 
vreodată o maşină ar fi vrut să fie verde închis. “la gândeşte-te, 
Ned. Negrul e cam sumbru, şi multe maşini albastru închis arată 
de parcă ar fi negre, aşa că ce diferenţă e? Dar verde închis 
arată cu adevărat elegant. Când vei câştiga la loterie, Ned, te 
rog să-mi cumperi o maşină verde închis.” 

— Annie, iubito, nu ţi-am cumpărat-o, dar azi am să vin să 
te întâlnesc într-o maşină verde închis, bine? A 

— Oh, Ned. O auzi râzând. Era pe aproape. li simţi sărutul. 
O simţi masându-i ceafa, aşa cum făcea când era foarte 
încordat. 

Lăsase puşca rezemată de un copac. O luă şi începu să se 
gândească cum să procedeze. Cel mai bine era să intre în casă. 
În felul ăsta risca mai puţin ca împuşcăturile să fie auzite din 
şosea. 

Lăsându-se în patru labe, se furişă de-a lungul gardului viu 
până ajunse pe partea laterală a casei, sub fereastra camerei cu 
televizorul. Uşa care dădea în camera de zi era aproape închisă, 
aşa că nu vedea înăuntru. În schimb, îl văzu pe tipul care tocmai 
sosise. Era în camera cu televizorul şi stătea în picioare după 
uşă. 

— Cred că DeCarlo nu ştie că el e aici, spuse Annie. Mă 
întreb de ce. 

— Să aflăm, propuse Ned. Am o cheie de la uşa de la 
bucătărie. Hai să intrăm. 


52 


Lynn e cu adevărat o femeie frumoasă. De obicei îşi 
strânge părul la spate într-un coc franțuzesc, dar azi îşi lăsase 
cârlionţii aurii să-i încadreze faţa, şi asta îndulcea privirea de 
gheaţă a ochilor ei de un albastru închis. Era îmbrăcată cu 
pantaloni albi de mătase, croiţi impecabil, şi o bluză de mătase 
albă. Preocuparea mea de a nu arăta prea festiv pentru discuţia 


noastră serioasă nu era împărtăşită şi de ea. Purta un colier 
îngust din aur presărat cu diamante, cercei de aur cu diamante 
şi inelul cu diamant pe care îl remarcasem la întrunirea 
acţionarilor. 

Am complimentat-o pentru felul în care arăta, iar ea mi-a 
explicat că mai târziu mergea la un cocteil la un vecin. Am 
urmat-o în camera de zi. Nu i-am spus că nu mai departe de 
acum o săptămână fusesem în camera asta. Eram sigură că i-ar 
fi displăcut vizita mea la Manuel şi Rosa Gomez. 

Se aşeză pe canapea, tolănindu-se astfel încât să sugereze 
că avea să fie o discuţie relaxată şi am înţeles că mă aşteptau 
momente grele. Bineînţeles că nu voiam să beau nimic, nici 
chiar apă, dar din faptul că nu a făcut nici măcar un gest 
simbolic de ospitalitate am înţeles că mesajul era să-mi spun 
lecţia şi să mă car. 

Tu ai vrut-o, m-am gândit, şi am inspirat adânc. 

— Lynn, n-o să fie o conversaţie lejeră şi, sincer, singurul 
motiv pentru care mă aflu aici şi încerc să te ajut e că mama s-a 
căsătorit cu tatăl tău. 

Îşi aţinti privirea asupra mea şi dădu din cap. Suntem de 
acord, m-am gândit, şi am continuat: 

— Ştiu că nu ne omorâm una după cealaltă, şi asta e în 
regulă, dar te-ai folosit de legăturile noastre de familie - dacă se 
pot numi astfel - ca să faci din mine avocatul tău. Tu erai 
văduva tristă care habar n-avusese ce punea la cale bărbatul ei, 
erai mama vitregă care tânjea după fiul vitreg. Erai fără slujbă, 
fără prieteni, pe punctul de a rămâne lefteră. Totul a fost o 
minciună, nu-i aşa? 

— A fost, Carley? întrebă ea politicoasă. 

— Eu cred că a fost. Ţie puţin îţi păsa de Nick Spencer. 
Singurul lucru cinstit pe l-ai spus a fost că el s-a însurat cu tine 
pentru că semănai cu prima lui soţie. Cred că asta e adevărat. 
Dar, Lynn, mă aflu aici ca să te avertizez. Va începe o anchetă 
referitoare la problemele care au apărut brusc în legătură cu 
vaccinul. Întâmplarea face să ştiu că vaccinul e bun - am văzut 
ieri cu ochii mei dovada clară a acestui lucru. Am văzut un om 
care, acum trei luni, era in anticamera morţii, iar acum e 
vindecat sută la sută. 

— Minti, se răsti ea. 

— Ba nu, nu mint. Oricum, n-am venit aici să vorbesc 


despre omul acela. Sunt aici pentru a-ţi spune că Vivian Powers 
a fost răpită şi că, probabil, i s-au administrat substanţe care 
afectează mintea. 

— Asta-i caraghios! 

— Nu, nu e, şi nici faptul că dosarele tatălui lui Nick au fost 
furate de la doctorul Broderick. Sunt convinsă că ştiu cine le-a 
luat. l-am găsit fotografia ieri într-un pliant al companiei Garner 
Pharmaceuticals. E vorba de Lowell Drexel. 

— Lowell? Glasul ei trăda încordarea care o cuprinsese. 

— Doctorul Broderick a spus că cel care a luat dosarele era 
un bărbat cu părul şaten-roşcat. Cred că treaba cu vopsitul a 
fost bună deoarece nu şi-a dat seama că nu era culoarea lui 
naturală. Fotografia a fost făcută anul trecut, înainte ca Drexel 
să înceteze să se vopsească. Am de gând să-i sun pe 
anchetatori şi să le spun despre asta. Doctorul Broderick era cât 
pe ce să fie omorât de o maşină, şi asta s-ar putea să nu fi fost 
un accident. Cel puţin eu nu cred că a fost. Acum se află în 
convalescenţă şi i se va arăta fotografia aia. Dacă îl va identifica 
pe Drexel, următorul lucru pe care îl vor face anchetatorii va fi 
să înceapă să cerceteze cauzele prăbuşirii avionului. Ai fost 
auzită certându-te cu Nick în cafeneaua de la aeroport, chiar 
înainte ca el să decoleze. Chelneriţa l-a auzit întrebându-te de 
ce te-ai răzgândit în ultimul moment să mergi cu el. Ar fi bine să 
ai nişte răspunsuri când poliţia va veni la tine. 

Lynn era acum vizibil agitată. 

— Speram să cârpesc căsnicia noastră - de asta i-am spus 
la început că merg cu el. Am vorbit despre asta cu Nick şi l-am 
rugat să-l lase acasă pe Jack. A fost de acord, deşi nu i-a 
convenit. Apoi s-a răstit la mine toată ziua de vineri, aşa că în 
momentul în care am plecat la aeroport m-am hotărât să-mi las 
geamantanul acasă. l-am spus abia în maşină şi de asta a 
explodat. 

— E o poveste subţirică, i-am spus. Eu încerc să te ajut, dar 
tu îmi îngreunezi sarcina. Ştii ce speculaţii vor începe să se 
facă? îţi spun eu. Vor începe să se întrebe dacă ai strecurat ceva 
în băutura lui Nick, în cafeneaua de la aeroport. Şi eu încep să 
mă întreb. 

— E ridicol! 

— Atunci începe să te gândeşti cât de gravă e situaţia ta. 
Anchetatorii se concentrează asupra lui Nick. Ai avut noroc că 


nu i-au găsit cadavrul. Dar o dată ce se va aduce vorba despre 
vaccin, acesta va trece pe primul plan şi atunci nu te văd deloc 
bine. În consecinţă, dacă ştii ceva despre ce se petrecea în 
laborator sau dacă ai fost avertizată să nu-l însoţeşti pe Nick în 
acel zbor, ar fi bine să vorbeşti acum şi să închei o înţelegere cu 
procurorul. 

— Carley, mi-am iubit foarte mult soţul. Am vrut să salvez 
căsnicia noastră. Toate astea sunt inventate de tine. 

— Ba nu sunt inventate. Nebunul ăla de Ned Cooper, care a 
împuşcat atâţia oameni, e cel care a dat foc conacului. Sunt 
sigură de asta. El a văzut pe cineva părăsind casa în noaptea 
aceea. Mi-a trimis e-mail-uri despre asta, iar eu le-am predat 
poliţiei. Cred că eşti cuplată cu Wallingford, iar când va ieşi la 
iveală lucrul ăsta alibiul tău nu va mai face doi bani. 

— Crezi că sunt cuplată cu Charles? începu să râdă, un râs 
nervos, strident. Te credeam mai deşteaptă, Carley. Charles nu 
e decât un escroc care fură de la propria sa companie. A făcut-o 
şi înainte, de asta fiii lui nu vor să vorbească cu el. A început s-o 
facă şi la Gen-stone când şi-a dat seama că Nick lua 
împrumuturi din cota sa de acţiuni. 

M-am uitat lung la ea. 

— Wallingford a fost lăsat să fure! Tu ştiai ce face şi n-ai 
spus nimic? 

— Nu era problema ei, Carley, spuse un glas profund de 
bărbat. 

Glasul venea din spatele meu. Am icnit şi am sărit în sus. 
Lowell Drexel stătea în prag. În mână avea un pistol. 

— Stai jos, Carley. Glasul lui era egal, lipsit de emoție. Mi s- 
au înmuiat brusc genunchii, m-am prăbuşit la loc în fotoliu şi m- 
am uitat la Lynn, căutând o explicaţie. 

— Speram să nu se ajungă atât de departe, Carley, spuse 
ea. Zău că îmi pare rău, dar... Brusc, se uită pe lângă mine, spre 
fundul camerei şi expresia de dispreţ pe care o avea pe faţă se 
transformă într-una de groază. 

Am întors repede capul. Ned Cooper stătea în picioare în 
zona destinată sufrageriei, cu părul răvăşit, neras, cu hainele 
pătate şi mototolite, cu ochii mari şi pupilele dilatate. In mână 
ţinea o puşcă şi, în timp ce îl priveam, îi modifică abia vizibil 
poziţia şi apăsă pe trăgaci. 

Zgomotul strident, mirosul de fum acru, ţipătul îngrozit al 


lui Lynn şi bufnitura corpului lui Drexel pe podeaua de lemn mi- 
au paralizat simţurile. Trei! atât am putut gândi. Trei în 
Greenwood Lake; trei în camera asta. Am să mor! 

— Te rog, gemea Lynn, te rog... 

— Nu. De ce ai trăi? Am ascultat tot, eşti un gunoi. Ned 
mişcă arma. Mi-am îngropat faţa în mâini. 

— Te ro... 

Am auzit din nou zgomotul exploziei, am simţit mirosul de 
fum şi am ştiut că Lynn era moartă. Urmam eu. Acum o să mă 
omoare, mi-am spus, şi am aşteptat impactul glonţului. 

— Ridică-te. Mă zgâlţâia de umăr. Vino. Luăm maşina ta. 
Eşti norocoasă. Ai să mai trăieşti vreo jumătate de oră. 

M-am ridicat împleticindu-mă. N-am putut să mă uit la 
canapea. Nu voiam să văd cadavrul lui Lynn. 

— Să nu-ţi uiţi portofelul, spuse el cu un calm sinistru. Era 
pe podea, lângă fotoliul în care şezusem. M-am aplecat şi l-am 
ridicat. Apoi Cooper m-a înşfăcat de braţ şi m-a împins în 
bucătărie. 

— Deschide uşa, Carley, porunci el. 

O trase după noi şi mă îmbrânci spre maşină, pe partea 
şoferului. 

— Urcă. Tu conduci. 

Părea să ştie că nu încuiasem maşina. Mă urmărise? m-am 
întrebat. Oh, Doamne, de ce am venit aici? De ce n-am luat în 
serios ameninţarea lui? 

Ocoli maşina prin faţă, neluându-şi ochii de la mine şi 
ţinând puşca pregătită. Se aşeză pe scaunul din dreapta. 

— Deschide portofelul şi scoate cheile. 

Abia am reuşit să-l deschid. Aveam degetele amorţite şi 
tremuram atât de tare încât cu greu am reuşit să bag cheia în 
contact. 

— la-o pe drumul ăsta. Codul pentru poartă este 2808. 
Formează-l când ajungem acolo. Când se deschide poarta, fa 
dreapta. Dacă e vreun poliţai prin preajmă, să nu încerci ceva. 

— N-am să încerc, am şoptit. 

Ned se aplecă pentru a nu fi văzut de pe stradă. Când 
poarta s-a deschis şi am ieşit, pe şosea nu se vedea nici o 
maşină. 

— La colţ, fă la stânga. 

Când am trecut de ruinele conacului am văzut o maşină de 


poliţie mergând încet pe lângă ele. Am continuat să mă uit drept 
înainte. Ştiam că Ned Cooper nu glumea. 

Cooper rămase ghemuit în maşină, cu puşca între picioare. 
Vorbea numai ca să dea directive. “Aici fă la dreapta. Aici fa la 
stânga.” Apoi spuse pe un cu totul alt ton: 

— S-a terminat, Annie. Sunt pe drum. Cred că te bucuri, 
scumpo. 

Annie. Soţia lui moartă. | se adresa de parcă era în maşină. 
Poate că dacă încercam să-i vorbesc despre ea, dacă vedea că 
îmi era milă de ei amândoi, mai aveam o şansă. Voiam să 
trăiesc. Voiam să am o viaţă cu Casey. Voiam alt copil. 

— Aici fa la stânga, apoi mergi drept un timp. 

— Bine, Ned, am răspuns. Glasul îmi tremura atât de tare 
încât mi-am muşcat buza ca să mă pot controla. leri am auzit la 
televizor nişte oameni vorbind despre Annie. Toţi spuneau că au 
iubit-o. 

— Nu i-ai răspuns la scrisoare. 

— Ned, când primesc aceeaşi întrebare de la mai mulţi 
oameni răspund la scrisoare, dar nu folosesc un nume anume 
pentru că n-ar fi corect faţă de toţi ceilalţi. Sigur am răspuns la 
întrebarea lui Annie, deşi n-am specificat numele ei. 

— Nu ştiu. 

— Ned, şi eu am cumpărat acţiuni la Gen-stone şi am 
pierdut bani, exact ca tine. De asta scriu un articol pentru 
revistă, să ştie toată lumea de noi cei care am fost înşelaţi. Ştiu 
ce mult ai vrut să-i oferi lui Annie o casă mare şi frumoasă. Banii 
cu care am cumpărat acţiuni erau banii pe care îi economisisem 
pentru un apartament. Trăiesc într-o casă închiriată exact ca 
cea în care aţi trăit voi. 

Oare mă asculta? m-am întrebat. Nu-mi dădeam seama. 
Sună celularul meu. Era în poşeta pe care o aveam încă în 
poală. 

— Trebuia să te sune cineva? 

— Probabil că e iubitul meu. Trebuie să mă întâlnesc cu el. 

— Răspunde. Spune-i că ai să întârzii. 

Era Casey. 

— Totul e în regulă, Carley? 

— Da. Am să-ţi povestesc eu. 

— Când ajungi aici? 

— Oh, în vreo douăzeci de minute. 


— Douăzeci de minute? 

— Tocmai am pornit. Cum să-i dau de ştire că aveam 
nevoie de ajutor? Spune-le tuturor că sunt pe drum, am spus. 
Imi face bine să ştiu că am să-l văd pe Patrick curând. 

Cooper îmi luă telefonul din mână şi îl aruncă pe scaun. 

— Pe Annie ai s-o vezi curând, nu pe Patrick. 

— Ned, unde mergem? 

— La cimitir. Să fim cu Annie. 

— Unde e cimitirul, Ned? 

— În Yonkers. 

De unde ne aflam până la Yonkers nu făceam mai mult de 
zece mile. 

Oare înţelesese Casey că aveam nevoie de el? Va suna 
poliţia ca să le ceară să fie cu ochii după maşina mea? însă chiar 
dacă poliţiştii o vedeau şi ne urmăreau, asta însemna doar că şi 
unii dintre ei vor fi ucişi. 

Acum eram sigură că Ned Cooper avea de gând să se 
sinucidă în cimitir, după ce mă va omori pe mine. Singura mea 
şansă de a scăpa era ca el să se hotărască să mă lase în viaţă. 

— Ned, cred că tot ce s-a spus ieri despre tine la televizor e 
o ruşine. N-a fost corect. 

— Annie, ai auzit? Nici ea nu crede că e corect. Ei nu ştiu 
cum e să-ţi pierzi casa, şi asta numai din cauză că am crezut 
minciunilor lor. Ei nu ştiu ce am simţit când te-am văzut murind 
atunci când camionul ăla de gunoi a intrat în maşina ta. Ei nu 
ştiu că oamenii ăia cu care tu ai fost aşa de bună tot timpul n-au 
vrut să afli că hotărâsem să le vând casa noastră. Ei nu mă 
plăceau, aşa că am vrut să scap de amândoi. 

— Mi-ar plăcea să scriu despre toate astea, Ned. Încercam 
să nu pară că îl imploram. Nu era uşor. 

Am trecut prin Yonkers. Traficul era aglomerat şi Cooper se 
aplecă şi mai mult. 

— Mi-ar plăcea să scriu despre grădina lui Annie, cum 
planta ea în fiecare an flori, am continuat. 

— Mergi drept înainte. Aproape am ajuns. 

— Şi aş spune tuturor că pacienţii din spital o iubeau. Aş 
scrie despre cât de mult te-a iubit ea pe tine. 

Traficul scăzuse. Am văzut în dreapta un cimitir. 

— L-aş intitula “Povestea lui Annie”, Ned. 

— Coteşte pe drumul ăla de pământ. Trece prin cimitir. Îţi 


spun eu când să opreşti. Glasul lui era egal. 

— Annie, am spus, ştiu că mă auzi. Spune-i lui Ned că ar fi 
mai bine ca voi doi să fiţi singuri, şi eu să mă duc acasă, să scriu 
despre tine şi să le spun tuturor cât de mult v-aţi iubit tu şi Ned. 
Nu vrei să vă stau în cale când, în sfârşit, ai să-l cuprinzi în braţe 
pe Ned, nu-i aşa? 

Ned nu părea să asculte. 

— Opreşte aici şi coboară din maşină, ordonă el. 

M-a pus să merg în faţa lui până la un mormânt proaspăt 
săpat. Pământul începuse să se aşeze şi în mijloc era o 
adâncitură. 

— Cred că mormântul lui Annie ar trebui să aibă o piatră 
frumoasă cu flori sculptate în jurul ei, am spus. Am să fac eu 
asta pentru ea. 

— Stai jos. Acolo, spuse el arătând un spaţiu aflat la vreun 
metru şi jumătate de baza mormântului. 

El se aşeză pe mormânt şi aţinti puşca spre mine. Cu mâna 
stânga îşi scoase pantoful drept şi şoseta. 

— Intoarce-te, spuse el. 

— Ned, sunt sigură că Annie vrea să fie singură cu tine. 

— Am spus să te întorci. 

Mă va omori. Am încercat să mă rog, dar n-am putut să 
şoptesc decât cuvintele pe care Lynn încercase să le spună în 
clipa morţii: “Te rog”. 

— Tu ce crezi, Annie? spuse Ned. Ce-ar trebui să fac? Spune 
tu. 

— Te rog. Eram prea amorţită de groază ca măcar să-mi 
mişc buzele. În depărtare am auzit urletul sirenelor apropiindu- 
se pe şosea. Prea târziu, m-am gândit. Prea târziu. 

— Bine, Annie. O să facem ca tine. 


Îmi amintesc un poliţist spunând: “E în stare de şoc” şi 
trupul lui Ned zăcând pe mormântul lui Annie. Apoi cred că am 
leşinat din nou. 

M-am trezit la spital. Nu fusesem împuşcată. Am ştiut că 
trăiam şi că Annie îi spusese lui Ned să nu mă omoare. 

Cred că mi se administraseră multe sedative, pentru că am 
adormit din nou. Când m-am trezit, am auzit pe cineva spunând: 
“E aici, domnule doctor”. Două secunde mai târziu eram în 
braţele lui Casey. 


EPILOG 


Când a fost confruntat cu cele recunoscute de Lynn în faţa 
mea înainte de a muri, Charles Wallingford s-a grăbit să 
coopereze cu anchetatorii. A recunoscut că el furase toţi banii 
care lipseau, exceptând sumele împrumutate de Nick din cota 
aferentă acţiunilor lui. Furtul urma să fie răsplata lui pentru 
cooperarea la planul de a trimite Gen-stone în faliment. Cea mai 
uluitoare declaraţie a lui Charles a fost că miliardarul Adrian 
Garner, Garner Pharmaceuticals, pusese la cale întregul plan şi 
dirijase pas cu pas tot ce se întâmplase. 

Garner era cel care o recomandase pe Kendall ca asistentă 
a doctorului Celtavini şi o trimisese acolo pentru a sabota 
experimentele. 

Când Garner a aflat că vaccinul anticancer chiar avea efect, 
nu s-a mulţumit să-l distribuie, a vrut să-l şi deţină. După ce se 
părea că vaccinul a eşuat şi Gen-stone a intrat în faliment, 
intenţiona să cumpere brevetul cu o sumă derizorie. În felul 
acesta Garner Pharmaceuticals ar fi deţinut un vaccin care în 
realitate se dovedise promiţător şi, după toate probabilitățile, 
avea să fie şi foarte profitabil. 

Greşeala a fost că l-a pus pe Lowell Drexel să ridice 
personal însemnările doctorului Spencer. Telefonul lui Vivian 
Powers era ascultat. Când ea mi-a lăsat mesajul în care spunea 
că ştia cine a luat însemnările, a fost răpită şi drogată pentru a 
nu-l identifica pe căruntul Drexel cu omul care luase dosarele de 
la doctorul Broderick. 

Garner i-a dat lui Lynn tableta pe care ea a pus-o în ceaiul 
cu gheaţă pe care l-a băut Nick la aeroport. Era un drog nou, 
unul care avea efect după câteva ore, iar când acţiona dărâma 
victima fără avertizare. Nick Spencer n-a avut nici o şansă. 

În baza declaraţiilor lui Wallingford, Garner a fost acuzat de 
crimă. O altă companie farmaceutică importantă a intrat în joc şi 
a absorbit Gen-stone printr-un schimb de acţiuni. Investitorii, 
care iniţial credeau că au fost escrocaţi, au acum acţiuni care 
valorează aproape cât au investit şi perspectiva ca într-o bună zi 
să se îmbogăţească dacă vaccinul îşi va demonstra eficacitatea. 

După cum bănuiam, nepoata spioanei lui Garner era cea 
care făcuse să ajungă la el scrisoarea lui Caroline Summers 
despre fiica ei vindecată de scleroză multiplă. După ce a citit-o, 


Adrian Garner l-a trimis pe Drexel să ia însemnările doctorului 
Spencer de la doctorul Broderick. 

În prezent, noua companie farmaceutică recrutează 
microbiologi de frunte din toată lumea pentru a studia acele 
însemnări şi a încerca să stabilească ce combinaţie de substanţe 
a putut produce acel leac miraculos. 

Încă mi-e greu să cred că Lynn a ajutat la uciderea soţului 
ei şi că l-ar fi lăsat pe Lowell Drexel să mă omoare în acea zi 
cumplită în casa de oaspeţi. Tatăl lui Lynn a fost nevoit să 
suporte nu doar moartea ei, ci şi durerea şi umilinţa provocate 
de articolele din presă. Mama şi-a dat toată silinţa să-l ajute, dar 
n-a fost uşor. 

Casey a înţeles ce încercam să-i spun când eram în maşină 
cu Ned şi a luat legătura cu poliţia. Poliţiştii pândeau cimitirul 
pentru că bănuiau că Ned ar putea să se întoarcă acolo. Când 
Casey le-a explicat că Patrick era fiul meu care murise, ştiind cât 
de des se ducea Ned la mormântul lui Annie şi-au dat seama 
unde mă aflu şi au alergat imediat acolo. 


Azi este 15 iunie. În după-amiaza asta s-a ţinut o slujbă în 
memoria lui Nick Spencer, la care am participat şi eu împreună 
cu Casey. Acţionarii şi angajaţii de la Gen-stone, cei care ÎI 
contestaseră cel mai zgomotos pe Spencer, au dovedit respect 
şi atenţie când s-au adus omagii geniului şi devotamentului 
fostului lor patron. 

Dennis Holden a electrizat adunarea când a vorbit. 
Fotografia pe care ne-o arătase lui Ken şi mie a fost proiectată 
pe un ecran. 

— Mă aflu aici pentru că Nick Spencer şi-a asumat riscul şi 
mi-a administrat vaccinul său, a declarat el. Fiul lui Nick, Jack, a 
luat ultimul cuvântul. 

— Tatăl meu a fost cel mai bun tată din lume, a început el. 
Ochii tuturor s-au umplut de lacrimi când a spus: Mi-a promis că, 
dacă va reuşi să-şi transpună visul în realitate, nici un copil nu-şi 
va mai pierde mama din cauza cancerului. 

Era cu certitudine demn de tatăl său. M-am uitat cum Jack 
şi-a reluat locul între bunicii săi. Ştiam că în ciuda a tot ce se 
întâmplase era binecuvântat că se afla în grija unor oameni ca 
ei. 

Apoi se produse o agitaţie când Vince Alcott spuse: 


— Se crede că Nicholas Spencer a mai administrat unei 
persoane vaccinul anticancer. Acea persoană se află aici. 

Pe scenă au urcat Marty şi Rhoda Bikorsky, având-o între ei 
pe fiica lor, Maggie. Cea care s-a apropiat de microfon a fost 
Rhoda. 

— L-am cunoscut pe Nicholas Spencer la spitalul St. Ann's, 
spuse ea, luptându-se cu lacrimile. Îmi vizitam o prietenă. 
Auzisem de vaccin. Fetiţa mea era pe moarte. L-am implorat să-i 
administreze vaccinul. Am adus-o la el cu o zi înainte de 
accidentul de avion. Nici măcar soţul meu n-a ştiut. Când am 
auzit că vaccinul nu era bun de nimic, mi-a fost teamă că o vom 
pierde chiar mai curând. Asta a fost acum două luni. De atunci, 
tumoarea din creierul lui Maggie a dat încet-încet înapoi. Încă nu 
ştim care va fi rezultatul final, însă Nick Spencer ne-a dat multă 
speranţă. 

Marty a ridicat-o în braţe pe Maggie pentru ca cei prezenţi 
să o vadă. Copila care era atât de palidă şi fragilă în urmă cu 
şase săptămâni avea acum culoare în obraji şi se îngrăşase. 

— Ni s-a promis că de Crăciun va mai fi împreună cu noi, 
spuse Marty. Acum am început să credem că o vom vedea 
mare. 

In timp ce mulţimea ieşea de la slujbă, am auzit pe cineva 
repetând cuvintele spuse de mama lui Maggie: “Nick Spencer 
ne-a dat multă speranţă”. 

Nu-i rău pentru un epitaf, m-am gândit. 


SFÂRŞIT