Mary H Clark — Casa blestemata

Tema 


MARY HIGGINS 
CLARK 


CASA | 
BLESTEMATĂ 


Traducere: LIVIU MATEESCU 


EDITURA ORIZONTURI 
EDITURA LUCEAFARUL 


NO PLACE LIKE HOME 
Copyright © 2005 by Mary Higgins Clark 


În acest nou roman al Reginei Americane a Suspansului, 
o tânără femeie ajunge să se întoarcă într-un loc pe care 
spera să-l fi părăsit pentru totdeauna - casa în care şi-a 
petrecut copilăria. Acolo, pe când avea zece ani, Liza 
Barton îşi împuşcase mama într-o încercare disperată de a 
o apăra de tatăl său vitreg, Ted Cartwright. Deşi acesta a 
declarat că a fost vorba de crimă cu premeditare, 
Tribunalul pentru Minori a hotărât că fusese un accident. 
Totuşi, mulţi i-au dat dreptate lui Cartwright şi ziarele de 
scandal au comparat-o cu celebra criminală Lizzie Borden, 
făcând mare caz, inclusiv, de asemănarea de nume. 

Pentru a o rupe de trecut, părinţii săi adoptivi i-au 
schimbat numele în Celia. La douăzeci şi opt de ani, când 
ajunsese deja un specialist recunoscut în domeniul 
decoraţiunilor interioare, se mărită cu un văduv fără copii 
din Manhattan, Laurence Foster, căruia îi dăruieşte un 
băiat. Înainte de a se căsători, Liza îi dezvăluie adevărata 
identitate. Doi ani mai târziu, pe patul de moarte, el o 
convinge să îi jure că nu va mai spune nimănui aceste 
lucruri, pentru ca fiul lor, Jack, să nu poarte stigmatul 
trecutului ei. 

Peste doi ani, Celia se recăsătoreşte. Liniştea ei este 
distrusă atunci când noul ei soţ, Alex Nolan, o surprinde, 
făcându-i un cadou - casa din Mendham, New Jersey, unde 
ea îşi omorâse mama. În ziua când s-au mutat, pe gazonul 
din faţa casei stătea scris ATENȚIE - CASA MICUŢEI 
LIZZIE, pe faţada clădirii erau pete de vopsea roşie, iar în 
lemnul uşii fuseseră sculptate un craniu şi o pereche de 
oase încrucişate. 

Devine din ce în ce mai evident că o persoană din 
comunitatea locală cunoaşte adevărata identitate a Celiei. 
În momentul în care Georgette Grove, agentul imobiliar 
care îi vânduse casa lui Alex, este omorâtă cu cruzime, 


4 


Celia ajunge prima la locul faptei şi devine suspectă. 
Celia se luptă să îşi dovedească nevinovăția, neştiind că 
ea şi Jack, fiul ei, devin ţintele criminalului. 


MARY HIGGINS CLARK este autoarea a douăzeci şi trei 
de romane de suspans, a trei volume de nuvele, a unui 
roman istoric - Mount Vernon Love Story - şi a unui volum 
de memorii - Kitchen Privileges. De asemenea, a scris 
alături de Carol Higgins Clark alte trei romane de suspans 
- Deck the Halls, He Sees You When You're Sleeping şi 
The Christmas Thief. Romanele sale au fost publicate în 
mai mult de optzeci de milioane de exemplare numai în 
Statele Unite, devenind bestselleruri în toată lumea. 


MULŢUMIRI 


Anul trecut, prietena mea Dorothea Krusky, care e agent 
imobiliar, m-a întrebat dacă am auzit despre o lege a 
statului New Jersey care prevede obligaţia unui agent 
imobiliar de a-l informa pe eventualul cumpărător al unui 
imobil despre faptul că respectiva casă poartă un stigmat 
ce ar putea să-i provoace acestuia traume psihice. 

— Poate scoţi o carte din chestia asta, mi-a sugerat ea. 

Nicăieri nu-i ca acasă este rezultatul acestei sugestii. 
Mulţumesc, Dorothea! 

Sunt foarte recunoscătoare acelor oameni minunati care 
sunt întotdeauna alături de mine atunci când încep să spun 
o poveste. 

Michael Korda este prietenul şi editorul meu prin 
excelenţă de mai bine de treizeci de ani. Editorul Chuck 
Adams este parte a echipei noastre de doisprezece ani. Le 
sunt recunoscătoare amândurora pentru tot ce au făcut 
pentru a-l ghida pe scriitor pe tot parcursul drumului. 

Agenţii mei literari, Eugene Winick şi Sam Pinkus, îmi 
sunt prieteni extraordinari, critici  constructivi şi 
susţinători înfocaţi. Îi iubesc. 

Doctorul Ina Winick m-a asistat cu cunoştinţele ei din 
domeniul psihologiei la scrierea acestui roman. 

Doctorul James Cassidy mi-a răspuns la multe întrebări 
despre modul în care se tratează un copil traumatizat şi 
despre modalitățile în care acesta îşi exprimă 
sentimentele. 

Lisl Cade, publicistul şi prietenul meu drag, a fost mereu 
lângă mine. Încă o dată, ca întotdeauna, îmi scot pălăria în 
faţa lui Gypsy da Silva, directorul asociat al 


6 


compartimentului de editare. Multe mulţumiri şi lui 
Anthony Newsfield, editor. 

Barbara A. Barinsonek de la Agenţia Turpin Real Estate 
mi-a oferit, în mod generos, timpul şi cunoştinţele sale 
pentru a mă pune la curent cu povestea lui Mendham şi cu 
practicile folosite în domeniul imobiliar. 

Agnes Newton, Nadine Petry şi Irene Clark sunt 
întotdeauna lângă mine în călătoriile mele literare. De 
asemenea, ţin să-i mulţumesc în mod special lui Jennifer 
Roberts, asociat la centrul de afaceri The Breakers din 
Palm Beach, Florida. 

Două cărţi mi-au fost de ajutor în încercarea mea de a 
afla mai multe despre casele şi istoria ținutului Mendham. 
Este vorba de The Mendhams, scrisă de John W. Rae, şi de 
The Somerset Hills, New Jersey Country Homes, scrisă de 
John K. Turpin şi W. Barry Thomson, cu o prefaţă de Mark 
Allen Hewit. 

Este o plăcere pentru mine ca, după ce termin de spus o 
poveste, să petrec clipe minunate alături de copiii şi 
nepoţii mei, şi, bineînţeles, alături de „dumnealui“, mai 
mult decât perfectul meu soţ, John Conheeney. 

Şi sper că şi dumneavoastră, mult stimaţii mei cititori, 
veţi citi cu plăcere cartea aceasta şi, după ce o veţi 
termina, veţi fi de acord cu mine că nicăieri nu-i ca acasă. 


PROLOG 


Liza avea zece ani. Dormea şi era fericită în visul ei 
favorit, acela despre ziua când avea şase ani şi era la plajă 
cu tăticul ei, la Spring Lake, în New Jersey. Erau în apă, 
ţinându-se de mână şi sărind împreună de câte ori un val 
se spărgea lângă ei. Apoi, parcă din senin, a apărut un val 
mult mai mare care s-a năpustit spre ei. 

— 'Ţine-te bine, Liza! strigase el, şi în momentul următor 
făceau amândoi tumbe sub apă, aruncaţi de val în toate 
direcţiile. Liza se speriase atât de tare! 

Încă mai putea să simtă cum fruntea ei lovise nisipul, 
atunci când valul îi aruncase pe țărm. Înghiţise apă, tuşea, 
ochii o înţepau şi începuse să plângă, dar tati o luase în 
braţe. 

— Ăsta da, val! spusese el şi îi curăţase nisipul de pe 
faţă. Dar l-am înfruntat amândoi, nu-i aşa, Liza? 

Asta era cea mai frumoasă parte a visului - atunci când 
se simţea ocrotită de braţele tatălui ei. 

Înainte de venirea următoarei veri, tatăl ei murise. De 
atunci, nu se mai simţise în siguranţă niciodată. Acum îi 
era mereu frică, pentru că mama îl gonise din casă pe Ted, 
pe tatăl ei vitreg. Ted nu voia să divorţeze şi o tot bătea la 
cap pe mama să-l primească înapoi. Nu numai Lizei îi era 
frică, ci şi mama ei era speriată. 

Liza se străduia să se întoarcă în visul ei, în braţele 
tatălui ei, dar vocile care răzbăteau până la ea nu-i dădeau 
pace. 

Cineva plângea şi ţipa. O auzise oare pe mama 
strigându-l pe tata? Ce spunea? Liza se ridică şi se 
strecură afară din pat. 


Mama lăsa întotdeauna uşa de la dormitorul Lizei 
întredeschisă, ca ea să poată vedea lumina de pe hol. Şi 
până anul trecut, când se măritase cu Ted, îi spunea mereu 
Lizei că, dacă se trezeşte în timpul nopţii şi e cuprinsă de 
tristeţe, poate să vină în camera ei şi să doarmă împreună. 
După ce Ted se mutase la ele, Liza nu mai dormise deloc 
cu mama ei. 

Acum se auzea vocea lui Ted. Urla la mama, iar mama 
tipa: 

— Dă-mi drumul! 

Liza ştia că mamei ei îi era foarte frică de Ted şi că, de 
când îl dăduse afară din casă, păstra un pistol, care 
aparținuse tatălui Lizei, în sertarul noptierei. Liza ieşi pe 
hol, mişcându-se fără zgomot pe podeaua acoperită de 
covoare. Uşa de la sufragerie era deschisă şi putu să-l vadă 
pe Ted care o lipise pe mama de perete şi o zgâlţâia. Liza 
trecu în fugă pe lângă sufragerie şi intră în dormitorul 
mamei. Tremurând, apucă pistolul şi fugi spre sufragerie. 

Se opri la intrarea în cameră, îndreptă pistolul spre Ted 
şi urlă: 

— Las-o pe mama în pace! 

Ted se întoarse brusc, încă ţinând-o pe mama, şi ochii i 
se măriră şi se umplură de furie. Venele de pe frunte i se 
umflaseră. Liza zări lacrimile care se prelingeau pe obrazul 
mamei. 

— Cum să nu! urlă el, şi o împinse pe mama către ea. 
Când aceasta se izbi de Liza, arma se descărcă. Apoi, Liza 
auzi un gâlgâit straniu şi mama se prăbuşi pe podea. 
Copila privi în jos la mama ei, apoi la Ted. Acesta înainta 
către ea, şi Liza îndreptă pistolul spre el şi apăsă pe 
trăgaci, o dată, şi încă o dată, până când el se prăbuşi şi 
începu să se târască pe podea, încercând să-i smulgă arma 
din mână. Când gloanţele se terminară, lăsă pistolul să 
cadă pe podea şi îşi îmbrăţişă mama. Nu se mai auzea 
nimic, şi ea ştia că mama ei murise. 

Despre ceea ce urmase, Liza îşi amintea vag. Ţinea 
minte vocea lui Ted care vorbea la telefon, venirea poliţiei 
şi faptul că cineva îi desfăcuse braţele din jurul gâtului 


9 


mamei ei. 
Fusese luată de acolo şi nu-şi mai văzuse niciodată 
mama. 


10 


1 


Douăzeci şi patru de ani mai târziu 


Nu pot să cred că mă aflu în acelaşi loc unde stăteam 
atunci când am ucis-o pe mama. Chiar mă întreb dacă ceea 
ce se întâmplă e real sau face parte dintr-un coşmar. La 
început, după noaptea aceea groaznică, aveam mereu 
coşmaruri. Mi-am petrecut o bună parte din copilărie 
desenându-le la îndemnul doctorului Moran, un psiholog 
din California, unde mă mutasem după terminarea 
procesului. Această încăpere apărea în multe desene. 

Oglinda de deasupra şemineului era aceeaşi pe care o 
alesese tatăl meu când renovase casa. Este încastrată în 
perete. Pot să văd în ea că sunt palidă ca un mort. Ochii 
mei nu mai sunt de un albastru-închis, acum par negri şi 
reflectă viziunile teribile care îmi inundă mintea. 

Culoarea ochilor am moştenit-o de la tata. Ochii mamei 
erau de un albastru-azuriu, ca safirele, se potriveau 
perfect cu părul ei auriu. Părul meu ar fi blond-închis, dacă 
nu l-aş vopsi. Obişnuiesc să-l vopsesc negru încă de acum 
şaisprezece ani, de când m-am întors pe Coasta de Est, 
pentru a urma cursurile Institutului de Tehnologia 
Decoraţiunilor din Manhattan. De asemenea, sunt cu 
aproape zece centimetri mai înaltă decât era mama. Şi 
totuşi, pe măsură ce înaintez în vârstă, îmi dau seama că 
semăn din ce în ce mai mult cu ea şi încerc să evit cât pot 
această asemănare. Intotdeauna am trăit cu spaima că 
cineva îmi va spune: „Parcă te-am mai văzut undeva...“ 
Atunci, imaginea ei inundase toată mass-media, şi din când 
în când mai apare în reportaje care fac referire la 


11 


circumstanţe asemănătoare cu cele ale morţii ei. Aşa că, 
dacă îmi spune cineva că îi par cunoscută, ştiu că se 
gândeşte la ea. Eu, Celia Foster Nolan, fostă Liza Barton, 
copila pe care ziarele de scandal o porecliseră „Micuța 
Lizzie Borden“, e mult mai greu să fiu recunoscută ca fiind 
acea fetiţă bosumflată, cu bucle blonde care fusese 
achitată - dar nu eliberată - de acuzaţiile de omor cu 
premeditare asupra mamei sale şi de tentativă de omor 
împotriva tatălui ei vitreg. 

M-am căsătorit cu Alex Nolan, al doilea meu soţ, acum 
şase luni. Astăzi, am crezut că mergem cu fiul meu de 
patru ani, Jack, la un spectacol hipic în Peapack, un oraş la 
nord de New Jersey, când, brusc, Alex a luat-o spre 
Mendham, oraşul învecinat. Abia atunci mi-a spus că îmi 
pregătise o surpriză pentru ziua mea. A condus până la 
casa asta, a parcat maşina şi am intrat. 

Jack mă tot trăgea de mână, dar eu înlemnisem. Ca toţi 
copiii de vârsta lui, e plin de energie şi vrea să exploreze. 
I-am dat drumul şi, într-o clipită, a ieşit din cameră, fugind 
pe hol. 

Alex stă la un pas în spatele meu. Chiar şi fără să-l 
privesc pot să-mi dau seama că e emoţionat, agitat. E 
convins că a găsit o casă frumoasă pentru familia noastră, 
şi, în generozitatea lui, a trecut-o pe numele meu. A fost 
cadoul lui pentru ziua mea. 

— Am eu grijă de Jack, scumpo, mă asigură el. Tu 
aruncă o privire pe-aici, ca să-ţi faci o idee în privinţa 
modificărilor pe care vrei să le faci. In timp ce ieşea din 
cameră, l-am auzit strigând: Nu te duce jos, Jack. N-am 
terminat să-i arătăm mamei noua ei casă. 

— Soţul dumneavoastră mi-a spus că lucraţi în domeniul 
decoraţiunilor interioare, spuse Henry Paley, agentul 
imobiliar. Casa asta a fost foarte bine întreţinută, dar, 
bineînţeles, orice femeie, mai ales una care are meseria pe 
care o aveţi dumneavoastră, vrea să-şi aranjeze căminul 
într-un stil propriu. 

Încă nu cred că pot vorbi coerent, mă mulţumesc doar 
să-l privesc. Paley e un bărbat scund, cu părul cărunt şi 


12 


rar, cam de şaizeci de ani. Purta un costum bleumarin cu 
dunguliţe subţiri. Mi-am dat seama că se aştepta la mai 
mult entuziasm din partea mea, se aştepta să mă vadă 
bucurându-mă de minunatul cadou pe care soţul meu 
tocmai mi-l făcuse. 

— După cum, probabil, v-a spus şi soţul dumneavoastră, 
nu eu sunt agentul care a încheiat tranzacţia, explică 
Paley. Şefa mea, Georgette Grove, tocmai îi arăta soţului 
dumneavoastră câteva case din apropiere, când el a 
observat înscrisul de vânzare pus pe peluza acesteia. Se 
pare că s-a îndrăgostit pe loc de ea. Casa e o adevărată 
comoară din punct de vedere arhitectonic şi este situată 
într-o zonă bună dintr-un oraş bun. 

Eu ştiu că e o comoară. Tatăl meu a fost arhitectul care 
a restaurat un conac în ruină din secolul al optsprezecelea, 
transformându-l în această fermecătoare şi spațioasă casă. 
Mi-am îndreptat privirea dincolo de Paley, spre şemineu. 
Mama şi tata găsiseră poliţa de deasupra lui în Franţa, la 
un castel care urma să fie demolat. Tata îmi dezvăluise 
înțelesurile sculpturilor ce o împodobeau - heruvimi, 
struguri şi ananas... 

Ted ţintuind-o pe mama de perete... 

Mama suspinând... 

Eu îndrept pistolul spre el, pistolul tatălui meu... 

Las-o pe mama în pace... 

Cum să nu... 

Ted răsucindu-se şi aruncând-o pe mama spre mine... 

Ochii îngroziţi ai mamei privindu-mă... 

Împuşcătura... 

Lizzie Borden avea un topor... 

— Vă simţiţi bine, doamnă Nolan? mă întreabă Henry 
Paley. _ 

— Da, sigur, reuşesc să-i răspund, nu fără efort. Imi simt 
limba prea grea pentru a articula cuvintele. Mă gândesc că 
poate n-ar fi trebuit să-l las pe Larry, primul meu soţ, să-mi 
smulgă, pe patul de moarte, promisiunea că n-o să spun 
nimănui adevărul despre mine, nici măcar persoanei cu 
care mă voi recăsători. În momentul acesta, sunt furioasă 


13 


pe Larry. Fusese atât de bun cu mine când îi povestisem 
despre ce mi se întâmplase înainte de a mă mărita cu el, 
dar, spre sfârşit, m-a dezamăgit. Se simţea ruşinat de 
trecutul meu, îi era frică de impactul pe care acesta ar fi 
putut să-l aibă asupra viitorului meu. Această frică ne-a 
adus aici, acum. 

Minciuna s-a instalat deja între mine şi Alex. Amândoi 
simţim asta. El tot îmi spune că vrea să avem copii cât mai 
curând şi eu mă gândesc cum s-ar simţi dacă ar şti că 
Micuța Lizzie Borden este mama copiilor lui. 

Au trecut douăzeci şi patru de ani de atunci, dar astfel 
de amintiri mor greu. Mă întreb dacă mă va recunoaşte 
cineva. Probabil că nu. Însă, deşi am fost de acord să 
trăiesc în regiunea asta, n-am vrut să locuiesc în oraşul 
acesta, cu atât mai puţin în casa asta. Nu pot locui aici, 
pur şi simplu nu pot. 

Pentru a evita privirea curioasă a lui Paley, am mers 
spre poliţa căminului şi m-am prefăcut că o studiez. 

— E foarte frumoasă, nu-i aşa? întrebă Paley, cu vocea 
lui ciudat de piţigăiată, din care răzbătea entuziasmul 
specific meseriei de agent imobiliar. 

— Da, aşa este. 

— Dormitorul principal este foarte spaţios şi are două 
băi perfect echipate. Deschise uşa dormitorului şi se uită la 
mine întrebător. L-am urmat, aproape din reflex. 

Amintirile mi-au inundat mintea. Dimineţile de weekend 
petrecute în această cameră... Obişnuiam să mă urc în 
patul părinţilor mei, între ei. Tata îi aducea mamei cafeaua 
şi mie o cană cu ciocolată caldă. 

Patul acela imens, cu tăblia tapiţată, nu mai e aici, 
bineînţeles. Pereţii, pe vremea acea de culoarea piersicii, 
erau acum zugrăviți într-un verde-închis. Prin fereastra din 
spate se vedea arțarul japonez pe care îl plantase tata cu 
multă vreme în urmă, acum ajuns la maturitate, 
transformat într-un arbore splendid. 

Lacrimile îmi umplu ochii. Vreau să fug de-aici. Dacă o 
să fie nevoie, o să-mi încalc promisiunea făcută lui Larry şi 
o să-i spun lui Alex adevărul. Nu sunt Celia Foster, nici 


14 


Kellogg, fiica lui Kathleen şi a lui Martin Kellogg din Santa 
Barbara, California. Sunt Liza Barton, m-am născut în 
oraşul acesta şi, pe când eram doar un copil, am fost cu 
greu achitată de un judecător de acuzaţiile de omor şi 
tentativă de omor. 

— Mamă, mamă! Am auzit vocea copilului meu care 
tropăia pe podelele neacoperite. A intrat în fugă în cameră, 
un bulgăre de energie, micuţ şi neastâmpărat, vioi, un 
băieţel frumos care îmi stăpânea inima. Uneori, noaptea, 
mă strecor în camera lui, doar pentru a-l asculta cum 
respiră. Pe el nu-l interesează ce s-a întâmplat acum mulţi 
ani. El e mulţumit că sunt lângă el de câte ori mă cheamă. 

Când a ajuns lângă mine, m-am aplecat şi l-am luat în 
braţe. Jack a moştenit părul şaten-deschis al lui Larry şi 
fruntea lui înaltă. Frumoşii lui ochi albaştri sunt ai mamei 
mele, dar şi Larry avea ochii albaştri. In ultimele sale 
momente conştiente, Larry mi-a şoptit că n-ar vrea ca Jack, 
atunci când va merge la grădiniţă, să aibă de înfruntat 
poveştile despre mine pe care ziarele de scandal le-ar fi 
dezgropat. Simt din nou un gust amar - tatălui lui Jack îi 
era ruşine cu mine. 

Ted Cartwright jură că soţia lui il rugase să se împace cu 
ea... 
Expertiza psihiatrică a stabilit faptul că Liza Barton, în 
vârstă de zece ani, avea discernământul necesar pentru a 
plănui şi comite o crimă... 

Oare Larry procedase bine când mă îndemnase să jur că 
o să păstrez secretul? În momentul ăsta, nu pot fi sigură de 
nimic. L-am sărutat pe Jack în creştetul capului. 

— Îmi place foarte, foarte, foarte mult aici, îmi spuse el 
încântat. 

Alex intră şi el în dormitor. Plănuise cu multă atenţie 
surpriza aceasta pentru mine... Aleea pe care intrasem 
fusese împodobită cu baloane, care se legănau în bătaia 
vântului acelei zile de august, şi pe toate era scris numele 
meu şi urarea „La mulţi ani, Celia!“. Dar exuberanţa cu 
care mi-a înmânat cheile şi actele de proprietate ale casei 
dispăruse acum. Mă cunoaşte prea bine. Ştie că nu sunt 


15 


fericită. Este dezamăgit şi rănit, dar cine n-ar fi, în situaţia 
asta? 

— Când le-am spus celor de la birou ce am făcut, două 
dintre colegele mele mi-au zis că, indiferent de cât de 
frumoasă este o casă, ar vrea s-o vadă înainte de a se 
hotări dacă o cumpără sau nu, spuse el cu amărăciune. 

Aveau dreptate, am gândit eu uitându-mă în ochii lui 
căprui, ce se iveau de sub ciuful de păr şaten. Inalt, cu 
umeri laţi, Alex lăsa impresia unui om foarte puternic, ceea 
ce-l făcea teribil de atrăgător. Jack îl adora. Acum, Jack se 
desprinse din braţele mele şi cuprinse piciorul lui Alex. 

Soţul şi fiul meu. 

Şi casa mea. 


16 


2 


Agenţia Imobiliară Grove era situată pe East Main 
Street, în frumosul oraş Mendham din New Jersey. 
Georgette Grove parcă maşina în faţa ei şi cobori. Ziua 
aceea de august era neobişnuit de rece şi norii care se 
înghesuiau pe cer anunțau ploaie. Compleul ei de pânză nu 
era prea potrivit pentru vremea de afară, mai ales că 
sacoul avea mânecă scurtă, aşa că femeia străbătu cu paşi 
repezi aleea care ducea spre uşa de la intrarea în agenţie. 

Georgette avea şaizeci şi doi de ani şi încă arăta bine. 
Era o femeie micuță şi subţirică, cu părul de culoarea 
oţelului, scurt şi ondulat, şi o bărbie puternică. In 
momentul de faţă, încerca sentimente contradictorii. Era 
mulţumită de bunul mers al tranzacţiei cu casa pe care 
tocmai o vânduse. Era vorba de una dintre cele mai mici 
case din oraş, preţul ei abia depăşea o sumă cu şase 
zerouri, dar chiar dacă avea să împartă comisionul cu încă 
un agent, cecul pe care-l avea în buzunar era mană 
cerească. Banii aveau să-i ajungă măcar câteva luni, până 
când avea să vândă un alt imobil. j 

Până acum, anul fusese foarte prost. Il mai salvase 
faptul că îi vânduse lui Alex Nolan casa de pe Old Mill 
Lane. Comisionul primit o ajutase să plătească toate 
facturile restante ale firmei. Işi dorise foarte mult să fie şi 
ea de faţă în dimineaţa aceea, când Nolan avea să-i 
prezinte casa soţiei sale. Sper că-i plac surprizele, se gândi 
Georgette pentru a suta oară. Se temea că el riscase destul 
de mult, încercase să-l avertizeze în privinţa istoriei casei, 
dar lui Nolan nu păruse să-i pese. De asemenea, având în 
vedere că el trecuse proprietatea numai pe numele soţiei, 


17 


Georgette se temea să nu fie acuzată de ascunderea 
adevărului. 

Legea care reglementa activitatea agenţilor imobiliari 
din New Jersey prevedea obligaţia agentului de a-l avertiza 
pe potenţialul cumpărător dacă era vorba de o proprietate 
stigmatizată, adică dacă ar putea fi, din punct de vedere 
psihologic, un factor de stres, cauzând temeri sau angoase. 
Ţinând seama de faptul că unii oameni nu voiau să trăiască 
în case în care fusese comisă o crimă sau în care se 
sinucisese cineva, agentul imobiliar era obligat să-l 
încunoştinţeze pe eventualul cumpărător de orice astfel de 
evenimente care ar fi avut loc acolo. Statul cerea chiar 
agenţilor să le vorbească clienţilor inclusiv de 
presupunerea că o casă ar fi bântuită. 

Am încercat să-l avertizez pe Alex Nolan că în casa de pe 
Old Mill Lane s-a petrecut o tragedie, se gândi, parcă 
scuzându-se, Georgette în timp ce deschidea uşa agentiei 
şi intra în zona de recepţie. Dar el o oprise, spunând că 
familia lui locuise într-un castel închiriat, în Cape Cod, şi 
unele dintre poveştile despre oamenii care trăiseră acolo 
erau de-a dreptul îngrozitoare. Dar aici era vorba despre 
altceva, gândi Georgette. Ar fi trebuit să-i spun că prin 
părţile astea locul era cunoscut sub numele „Casa Micuţei 
Lizzie“. 

Se întreba dacă surpriza lui Nolan avusese efectul pe 
care el îl dorise atât de mult. În ultimul moment, îi ceruse 
să fie şi ea de faţă, dar îi fusese imposibil, fiind ocupată cu 
încheierea celeilalte vânzări. Îl trimisese pe Henry Paley în 
locul ei, să-i întâmpine pe Nolan şi pe soţia lui şi să 
răspundă la întrebările pe care domnul Nolan le-ar fi putut 
avea. Pe Henry nu-l prea trăgea inima să se ducă, aşa că 
Georgette fusese nevoită să ridice tonul pentru a-i spune 
nu numai să se ducă acolo, dar să nu uite să scoată în 
evidenţă toate calităţile casei şi ale întregii proprietăţi. 

La cererea lui Nolan, aleea fusese decorată cu baloane 
colorate, pe care scria „La mulţi ani, Celia!“. Veranda 
fusese împodobită cu hârtie creponată şi el ceruse, de 
asemenea, ca în casă să fie pregătite o sticlă de şampanie, 


18 


un tort, pahare, farfurii, tacâmuri şi şerveţele. 

Când Georgette îi atrăsese atenţia că în casă nu exista 
niciun fel de mobilă şi se oferise să aducă ea de acasă o 
masă pliantă şi nişte scaune, Nolan se supărase. Se 
repezise până la un magazin din apropiere, comandase un 
set scump de mobilier de grădină şi îi spusese vânzătorului 
să aşeze totul în sufragerie. 

— O să le ducem în grădină după ce ne mutăm sau, dacă 
Celiei n-o să-i placă, o să le donăm şi o să deducem suma 
din impozit, spusese el. 

A dat cinci mii de dolari pe un set de mobilier de grădină 
şi zice că vrea să le dea de pomană, se gândise Georgette, 
dar ştia că el vorbea serios. Cu o zi înainte, o sunase şi îi 
ceruse să se asigure că în fiecare cameră de la parter va fi 
câte o duzină de trandafiri. 

— Trandafirii sunt florile preferate ale Celiei, îi explicase 
el. Când ne-am căsătorit, i-am promis că n-o să-i lipsească 
niciodată. 

E bogat. E chipeş. E fermecător. Şi, în mod evident, îi 
este foarte devotat soţiei, se gândea Georgette în timp ce 
se uita în jur, căutând din priviri eventualii clienţi. Ţinând 
seama cum se comportă jumătate din cuplurile căsătorite 
pe care le ştia ea, putea spune că doamna Nolan era o 
femeie norocoasă. 

Dar cum va reacţiona când îi vor ajunge la urechi 
poveştile despre casă? 

Georgette încercă să-şi îndepărteze din minte aceste 
gânduri. Avea o abilitate înnăscută de a vinde, astfel că, în 
scurt timp, după stadiul de secretară şi de agent imobiliar 
cu jumătate de normă, îşi fondase propria companie. Era 
foarte mândră de modul în care amenajase sala de 
recepţie. Robin Carpenter, secretara şi persoana care 
întâmpina clienţii, şedea la un birou antic de mahon, în 
dreapta intrării. Pe stânga, o canapea cu tapiseria 
strălucitoare şi câteva fotolii erau grupate în jurul unei 
măsuţe pentru cafea. 

Acolo, în după-amiezile târzii, în timp ce clienţii sorbeau 
dintr-un pahar cu vin sau dintr-o băutură răcoritoare, 


19 


Georgette sau Henry le prezentau casete video cu 
proprietăţile disponibile. In filmuleţele respective erau 
prezentate meticulos toate detaliile interiorului, 
exteriorului şi ale împrejurimilor casei respective. 

— Durează destul de mult să realizezi o astfel de casetă, 
îi plăcea lui Georgette să le spună clienţilor, dar vă 
scuteşte de deplasări inutile şi ne ajută să ne dăm seama 
mai bine ce anume doriţi. 

Fă-i să şi-o dorească înainte de a păşi în ea - ăsta era 
planul lui Georgette. Funcţionase mai bine de douăzeci de 
ani, dar în ultimii cinci, afacerile mergeau din ce în ce mai 
greu. Agenţiile imobiliare puternice îşi deschiseseră 
reprezentanţe în zonă şi agenţii lor, tineri şi în putere, se 
luptau pentru fiecare tranzacţie. 

Robin era singura persoană din sala de recepţie. 

— Ai avut vreo problemă la încheierea contractului? o 
întrebă ea pe Georgette. 

— Nu, slavă Domnului! Henry s-a întors? 

— Nu, cred că încă mai bea şampanie cu soţii Nolan. 
Încă nu-mi vine să cred. Un tip foarte arătos îi cumpără 
nevestei sale o casă superbă, cadou pentru cea de-a 
treizeci şi patra aniversare. Are aceeaşi vârstă cu mine. E 
o femeie foarte norocoasă! Ai aflat cumva dacă Alex Nolan 
are vreun frate? Robin oftă. Oricum, nu cred că pot exista 
doi bărbaţi la fel, adăugă ea. 

— Să sperăm că, după ce trece de şocul surprizei şi află 
toate poveştile despre casa aceea, Celia Nolan o să 
continue să se considere norocoasă, replică Georgette 
iritată. În caz contrar, e posibil să avem probleme serioase. 

Robin ştia ce voia să spună Georgette. Era o femeie 
micuță, delicată şi lăsa impresia unei blonde tipice, 
datorită feţei în formă de inimă şi pasiunii ei pentru toalete 
nonconformiste. Asta crezuse despre ea şi Georgette 
atunci când venise să dea interviu, cu un an în urmă. 
Totuşi, după cinci minute de conversaţie, nu numai că îşi 
schimbase această impresie, dar o şi angajase pe Robin, 
mărind salariul pe care intenţionase să-l plătească unei 
secretare. Acum, după un an, Robin urma să-şi ia în scurt 


20 


timp licenţa de agent imobiliar, şi Georgette abia aştepta 
ca ea să se alăture echipei ei de agenţi. Henry pur şi 
simplu nu mai făcea faţă. 

— Dar tu ai încercat să-l previi pe domnul Nolan despre 
istoria casei. Pot chiar depune mărturie pentru chestia 
asta. 

— Asta e ceva, spuse Georgette în timp ce se îndrepta 
spre biroul ei, poziţionat în partea din spate a clădirii. Dar 
se opri brusc şi se întoarse spre femeia mai tânără. Am 
încercat să vorbesc cu Alex Nolan despre istoria casei o 
singură dată, Robin, spuse ea apăsat. Şi asta se întâmpla 
în timp ce eram în maşină cu el, îndreptându-ne spre casa 
lui Murray, aceea de pe Moselle Road. Nu aveai cum să ne 
fi auzit discutând. 

— Sunt sigură că ai mai adus vorba despre asta când 
Alex Nolan era aici, insistă Robin. 

— Nu i-am spus despre chestia asta decât o dată, în 
maşină. Niciodată nu am vorbit cu el despre asta cât timp 
am fost aici. Robin, nu-mi faci nici mie un bine şi, pe 
termen lung, nici ţie nu-ţi faci vreo favoare dacă minţi 
clienţii, izbucni Georgette. Ţine minte asta, te rog. 

Uşa de la intrare se deschise şi amândouă se întoarseră 
spre Henry Paley. 

— Cum a mers? întrebă Georgette, îngrijorată. 

— Pot să spun că doamna Nolan a mimat foarte bine 
încântarea pe care i-a provocat-o surpriza pregătită de 
soţul ei, răspunse Paley. Cred că pe el a reuşit să-l 
păcălească, dar pe mine în mod sigur n-a putut să mă 
convingă. 

— De ce? întrebă Robin înainte ca Georgette să 
reuşească să articuleze vreun cuvânt. 

Expresia de pe faţa lui Henry Paley era aceea a unui om 
însărcinat cu o misiune pe care era condamnat să nu o 
poată duce la capăt. 

— Aş vrea să-ţi pot spune, zise el. Poate a fost doar 
copleşită de situaţie. Se uită spre Georgette, iar în priviri i 
se citea teama de a nu lăsa impresia că ar fi dezamăgit-o 
într-un fel sau altul. Georgette, spuse el aproape scuzându- 


21 


se, atunci când îi arătam doamnei Nolan camera 
principală, jur că am avut impresia că o văd aievea pe Liza 
cum îşi împuşcă mama şi tatăl vitreg în sufrageria aceea, 
în urmă cu mulţi ani. Nu-i aşa că-i ciudat? 

— Henry, agenţia asta a intermediat trei vânzări ale 
acestei case în ultimii douăzeci şi patru de ani, şi tu te-ai 
ocupat de cel puţin două dintre ele. Nu te-am mai auzit 
spunând asta niciodată, protestă Georgette furioasă. 

— N-am mai avut până acum senzaţia asta. Poate că de 
vină au fost şi blestematele acelea de flori pe care le-a 
comandat soţul ei. Răspândeau acelaşi miros ca cel dintr-o 
agenţie de pompe funebre. Senzaţia a devenit mai 
pregnantă atunci când le-am prezentat sufrageria „Casei 
Micuţei Lizzie“. Şi cred că şi Celia Nolan a simţit ceva. 
Henry îşi dădu seama că folosise involuntar cuvintele 
interzise când se referise la casa de pe Old Mill Lane. Imi 
pare rău, Georgette, murmură el în timp ce trecea pe 
lângă ea. 

— Ar trebui să-ţi pară, spuse Georgette pe un ton amar. 
Nici nu vreau să mă gândesc ce impresie i-ai făcut 
doamnei Nolan. 

— Poate că până la urmă te hotărăşti să accepţi oferta 
mea în ceea ce priveşte conversaţia pe care ai avut-o cu 
Alex Nolan despre casă, sugeră Robin, cu o undă de 
sarcasm în voce. 


22 


3 


Dar, Ceil, oricum, plănuisem să facem chestia asta. 
Singura diferenţă este că acum o facem un pic mai repede. 
E mai bine pentru Jack să înceapă grădiniţa în Mendham. 
În ultimele şase luni am stat înghesuiți în apartamentul 
tău. La mine n-ai vrut să te muţi. 

Era a doua zi, ziua următoare marii surprize. Luam 
micul dejun în apartamentul pe care acum şase ani 
fusesem angajată să-l decorez pentru Larry, bărbatul care 
avea să-mi devină soţ. Jack îşi băuse repede sucul de 
portocale, îşi mâncase cerealele şi acum sper că se 
îmbrăca pentru a pleca la cămin. 

Azi-noapte n-am închis un ochi. Am stat culcată în pat, 
lângă Alex, uitându-mă în gol, în bezna care învăluise 
camera, copleşită de amintiri. Acum, îmbrăcată într-un 
halat alb cu albastru, cu părul strâns într-un coc, încerc să 
par cât mai relaxată în timp ce-mi beau cafeaua. De 
cealaltă parte a mesei, îmbrăcat impecabil ca întotdeauna, 
într-un costum bleumarin, cu cămaşă albă şi cu o cravată 
cu imprimeuri roşii şi albastre, Alex îşi lua obişnuitul mic 
dejun, o felie de pâine prăjită şi o cană de cafea. 

Îi sugerasem lui Alex că, deşi casa era minunată, nu 
aveam cum să termin să o redecorez înainte să ne mutăm, 
dar el nu fusese de acord cu mine. 

— Ceil, ştiu că, probabil, am făcut o nebunie cumpărând 
casa aceea înainte de a mă consulta cu tine, dar la exact 
un astfel de cămin ne gândiserăm amândoi. Ai fost de 
acord cu zona. Vorbisem să ne mutăm în Peapack sau în 
Basking Ridge, şi Mendham este la câteva minute de mers 
cu maşina de fiecare dintre aceste localităţi. E un oraş 


23 


destul de civilizat, aproape de New York. În plus, o să mă 
transfer la New Jersey şi, astfel, o să am şi eu ocazia să 
mai călăresc puţin dimineţile. Central Park nu mă mai 
satisface. Şi te pot învăţa şi pe tine. Spuneai că vrei să iei 
lecţii de echitație. 

L-am studiat pe soţul meu. Expresia de pe faţa lui era 
rugătoare şi convingătoare în acelaşi timp. Avea dreptate. 
Apartamentul acesta era prea mic pentru noi trei. Alex 
renunţase la multe atunci când ne  căsătorisem. 
Apartamentul lui din Soho includea un birou spaţios, o 
cameră specială pentru minunatul lui sistem audio şi chiar 
un pian cu coadă. Acum, pianul se afla într-un depozit. Alex 
are o înclinaţie nativă pentru muzică şi îi face o deosebită 
plăcere să cânte la pian. Ştiu că acum îi simte lipsa. A 
muncit mult pentru a ajunge aici. După părerea unui văr 
îndepărtat al răposatului meu soţ, o persoană cu destul de 
mulţi bani, Alex fusese un fel de „rudă mai săracă“. Ştiu 
cât de mândru era că reuşise să cumpere casa aceasta. 

— M-ai spus de multe ori că vrei să te reapuci de 
decorat interioare, îşi reaminti Alex. După ce ne mutăm, 
vei avea destule ocazii să faci acest lucru, mai ales în 
Mendham. Acolo locuiesc o grămadă de oameni cu mulţi 
bani, se construiesc multe case noi. Te rog, Ceil, fa o 
încercare, măcar pentru mine! Vecinii tăi ţi-au făcut o 
ofertă destul de bună pentru apartamentul ăsta, vor să-l 
cumpere cu mai mult decât ai dat tu pe el. Ştii asta. 
Inconjură masa şi mă luă în braţe. Te rog! 

Jack intrase neauzit în cameră. 

— Şi mie îmi place casa, mămico, spuse el. Şi Alex a zis 
că o să-mi cumpere un ponei după ce ne mutăm acolo. 

Mi-am privit soţul şi fiul. 

— Se pare că avem o casă nouă, am spus, încercând să 
zâmbesc. Alex îşi doreşte mai mult spaţiu, m-am gândit eu. 
E încântat că va fi foarte aproape de clubul de echitatie. 
Până la urmă, o să găsesc eu o altă casă într-unul dintre 
celelalte oraşe. Nu-mi va fi greu să-l conving să ne mutăm. 
Mai ales acum, după ce admisese că făcuse o greşeală 
când o cumpărase pe aceasta fără să mă consulte. 


24 


O lună mai târziu, camioanele firmei specializate în 
mutări plecau din faţa clădirii de la numărul 895 de pe 
Fifth Avenue şi se îndreptau către Tunelul Lincoln. 
Destinația lor era casa de la numărul 1 de pe Old Mill 
Lane, în Mendham, New Jersey. 


25 


4 


Cu ochii plini de curiozitate, Marcella Williams, de 
cincizeci şi patru de ani, urmărea de la fereastra 
sufrageriei, care dădea în stradă, cum camionul firmei de 
mutări trecea încet pe lângă casa ei. Cu douăzeci de 
minute mai devreme, văzuse BMW-ul argintiu al lui 
Georgette Grove înaintând în susul dealului. Georgette 
fusese agentul imobiliar care vânduse casa. Marcella era 
sigură că Mercedes-ul care ajunsese acolo la scurtă vreme 
după aceea aparţinea noilor săi vecini. Auzise că se 
grăbeau să se mute pentru că fiul lor în vârstă de patru ani 
trebuia să înceapă grădiniţa. Se întreba ce fel de oameni 
sunt. 

Nimeni nu stătuse prea multă vreme în casa aceea, se 
gândi ea, şi nu era ceva de neînțeles. Cui i-ar plăcea ca 
locuinţa lui să fie cunoscută sub numele de „Casa Micuţei 
Lizzie“? Jane Salzman fusese primul cumpărător al casei, 
când aceasta fusese pusă în vânzare după ce Liza Barton 
îşi împuşcase familia. Jane o cumpărase foarte ieftin. 
Susţinuse întotdeauna că locul avea o aură sinistră, dar, pe 
vremea aceea, Jane era pasionată de parapsihologic, ceea 
ce, după părerea Marcellei, era o tâmpenie. Dar, fără 
îndoială, faptul că toată lumea cunoştea casa aceea ca fiind 
a „Micuţei Lizzie“ măcinase până la urmă nervii tuturor 
proprietarilor. Farsa de anul trecut, de Halloween, fusese 
prea mult pentru ultimii proprietari, Mark şi Louise 
Harriman. Ea îşi ieşise din minţi când văzuse plăcuţa cu 
numele casei plantată pe gazon şi păpuşa de mărimea unei 
fetiţe, ţinând în mână un pistol, pe care un binevoitor o 
pusese pe verandă. Oricum, ea şi Mark aveau de gând să 


26 


se mute în Florida anul următor, aşa că au plecat mai 
devreme. Asta s-a întâmplat în februarie, şi de atunci casa 
rămăsese nelocuită. 

Marcella se întreba pe unde o fi Liza Barton acum. 
Locuia aici când avusese loc tragedia şi încă şi-o amintea 
pe micuța Liza, de zece ani, cu părul blond şi creţ, cu faţa 
rotundă ca o plăcintă, tăcută, cu gesturi de om matur. Cu 
siguranţă era un copil deştept, se gândi Marcella, dar avea 
un fel ciudat de a se uita la ceilalţi, chiar şi la adulţi, parcă 
îi măsura, parcă îi cântărea din priviri. Imi place ca un 
copil să se comporte ca un copil, îşi spuse ea. M-am dat 
peste cap să mă port cât mai frumos cu Audrey şi cu Liza 
după moartea lui Will Barton. M-am bucurat când Audrey 
s-a măritat cu Ted Cartwright. l-am spus Lizei că ar trebui 
să fie fericită că are un nou tată, şi n-am să uit niciodată 
cum s-a uitat la mine şi mi-a spus: „Mama mea are un nou 
soţ. Eu nu am un nou tată.“ 

La proces, le-am spus asta, îşi aminti Marcella cu 
oarecare satisfacţie. Şi le-am mai spus şi că am fost de faţă 
când Ted a adunat toate lucrurile lui Will Barton din biroul 
acestuia şi le-a pus în cutii, pentru a le duce în garaj. Liza 
a început să ţipe la el şi a luat cutiile acelea la ea în 
cameră. Nu i-a dat nicio şansă lui Ted. Şi i-a îngreunat şi 
maică-sii viaţa. Era clar ca lumina zilei că Audrey era 
îndrăgostită nebuneşte de Ted. 

Cel puţin la început, era îndrăgostită de el, se gândi 
Marcella, corectându-se în timp ce privea un al doilea 
camion urmându-l pe primul, în susul dealului. Cine ştie ce 
se întâmplase acolo? În mod sigur, Audrey nu acordase 
prea multe şanse acelei căsnicii, iar ordinul judecătoresc, 
pe care-l obținuse împotriva lui Ted, chiar nu fusese 
necesar. Eu l-am crezut pe Ted când a jurat că Audrey l-a 
sunat şi l-a rugat să vină la ea în noaptea aceea. 

Ted a fost recunoscător pentru sprijinul pe care i l-am 
dat, îşi aminti Marcella. Mărturia mea i-a folosit şi în 
procesul civil pe care el i l-a intentat Lizei. Bietului om i s- 
ar fi cuvenit o compensație. E destul de greu să îţi petreci 
restul vieţii cu un genunchi distrus. Încă mai şchioapătă. E 


27 


un miracol că nu a fost ucis în noaptea aceea. 

După ce ieşise din spital, Ted se mutase ceva mai 
departe, în Bernardsville. Acum era un prosper om de 
afaceri în New Jersey, iar plăcuţe cu numele companiei lui 
de construcţii puteau fi văzute pe multe Mall-uri şi 
autostrăzi. Ultima lui afacere fusese deschiderea unui lanţ 
de săli de gimnastică în tot statul, profitând, astfel, de 
faptul că tot mai mulţi oameni se lăsau cuprinşi de nebunia 
fitnessului. De asemenea, construia case în Madison. 

De-a lungul anilor, Marcella se întâlnise cu el de mai 
multe ori, cu diferite ocazii. Ultima oară, se întâmplase cu 
o lună în urmă. Ted nu se recăsătorise, avusese, în schimb, 
mai multe prietene şi, dacă era să te iei după bârfe, de 
ultima se despărţise de curând. Intotdeauna afirmase că 
Audrey fusese iubirea vieţii sale şi că nu o va uita 
niciodată. Dar arăta foarte bine şi chiar pomenise ceva 
despre o eventuală întâlnire între ei doi. Poate voia să afle 
mai multe despre noii proprietari ai casei. 

Marcella admise în sinea ei că, de când se întâlnise 
întâmplător cu Ted ultima dată, căuta un motiv pentru a-l 
suna. Anul trecut, de Halloween, când nişte puşti 
scriseseră pe gazonul din faţa casei, cu vopsea albă, 
ATENŢIE - CASA MICUŢEI LIZZIE, ziarele îl sunaseră pe Ted 
pentru a-i solicita un comentariu pe marginea acestui 
subiect. 

Mă întreb dacă puștii aceia ar face o astfel de farsă şi 
noilor proprietari. Dacă apar asemenea incidente, cu 
siguranţă că ziarele o să-l contacteze din nou pe Ted. 
Poate ar fi bine să-l sun şi să-i spun despre noii proprietari 
ai casei. 

Mulțumită de scuza pe care o găsise pentru a-l suna pe 
Ted Cartwright, Marcella se îndreptă spre telefon. În timp 
ce traversa livingul spaţios, îşi zâmbi aprobator în oglindă. 
Îşi întreținea corpul prin exerciţii zilnice. Părul de un blond 
platinat încadra o faţă netedă, întinsă, efect al ultimelor 
tratamente cu Botox. Era sigură că noile farduri îi vor pune 
şi mai mult în valoare ochii căprui. 

Victor Williams, bărbatul de care divorțase în urmă cu 


28 


mai bine de zece ani, spunea tuturor că Marcella obişnuia 
să doarmă cu ochii deschişi şi cu urechile ciulite, de teamă 
să nu piardă vreun subiect de bârfa. 

Marcella sună la informaţii şi ceru numărul de la biroul 
lui Ted Cartwright. După ce urmă instrucţiunile „Apăsaţi 
pe tasta 1 pentru asta, apăsaţi pe tasta 2 pentru cealaltă, 
apăsaţi pe tasta 3...“, reuşi să ajungă la robotul lui 
telefonic. Are o voce aşa de plăcută, gândi ea, în timp ce-i 
asculta mesajul de întâmpinare. 

Pe un ton care trăda cochetăria, spuse: 

— Ted, la telefon, Marcella Williams. M-am gândit că 
poate te interesează faptul că fosta ta casă îşi schimbă din 
nou stăpânii, iar noii proprietari tocmai se mută. Două 
camioane au trecut chiar acum pe lângă locuinţa mea. 
Zgomotul unei sirene de poliţie o întrerupse. O secundă 
mai târziu, zări o maşină de poliţie, trecând în goană pe 
lângă fereastra ei. Deja au apărut problemele, gândi ea, 
cuprinsă de un fior de satisfacţie. Ted, te sun eu mai 
târziu, spuse ea pe nerăsuflate. Poliţia se îndreaptă spre 
fosta ta casă. Te ţin la curent cu mersul evenimentelor. 


29 


5 


— Îmi parc foarte rău, doamnă Nolan, bâigui Georgette. 
Tocmai am ajuns aici. Am anunţat poliţia. 

Mă uit la ea. Încerca să târască un furtun peste poteca 
pietruită, sperând, cred, că poate să spele o parte din 
dezastrul care cuprinsese casa şi gazonul. 

Casa este aşezată la vreo treizeci de metri de stradă şi 
pe gazon stătea scris cu vopsea roşie, cu litere imense, 
groase, cuvintele 


CASA MICUŢEI LIZZIE. 
FERIŢI-VA! 


Grinzile şi piatra de var de pe faţada casei erau pătate 
cu vopsea roşie. Am văzut chiar şi un craniu şi două oase 
încrucişate zgâriate pe uşa de mahon. Un manechin de 
paie, cu un pistol de jucărie în mână era proptit de uşă. 
Cred că mă reprezenta pe mine. 

— Ce înseamnă toate astea? izbucni Alex. 

— Probabil, opera unor copii. Îmi cer scuze, explică 
Georgette nervoasă. O să chem imediat o echipă de 
curăţenie şi o să-l aduc aici şi pe grădinarul meu. O să taie 
iarba şi o să rezolve problema cu gazonul chiar astăzi. Nu- 
mi vine să cred... 

Vocea i se stinse treptat, în timp ce îşi întorcea privirea 
spre noi. Era o zi caldă şi umedă. Amândoi eram îmbrăcaţi 
în haine obişnuite, tricouri cu mânecă scurtă şi pantaloni. 
Părul prins la spate îmi cădea liber pe umeri. Mulţumesc 
lui Dumnezeu că purtam ochelari de soare. Rămăsesem 
lângă Mercedes, cu mâna încă pe portieră. Lângă mine, 


30 


furios şi supărat, Alex nu voia să se mulţumească doar cu 
oferta pe care agentul imobiliar i-o făcuse. Voia să afle ce 
se întâmplase acolo. 

Nu pot să-ţi spun eu despre ce e vorba aici, Alex, am 
gândit eu. Ține-te bine, m-am îmbărbătat, disperată. Ştiam 
că dacă dădeam drumul portierei, aveam să mă prăbuşesc. 
Soarele de august ne bombarda cu razele sale, făcând 
vopseaua roşie să scânteieze. 

Sânge. Nu era vopsea, era sângele mamei mele. Puteam 
să simt cum gâtul şi braţele îmi deveneau lipicioase de la 
sângele ei. 

— Celia, te simţi bine? Alex mă prinse de braţ. lubito, 
îmi pare nespus de rău! Nu pot să-mi imaginez de ce ar fi 
făcut cineva una ca asta. 

Jack ieşise şi el din maşină. 

— Te simţi bine, mami? Nu ţi-e rău, nu-i aşa? 

Istoria se repetă. Jack, care şi-l amintea foarte vag pe 
tatăl lui, se temea acum instinctiv că avea să mă piardă şi 
pe mine. 

M-am forţat să mă concentrez asupra lui, asupra nevoii 
lui de siguranţă. Apoi, am văzut îngrijorarea şi durerea 
întipărite pe faţa lui Alex. M-a străfulgerat o idee sinistră: 
oare ştie? Oare toată chestia asta nu e decât o glumă 
proastă, crudă? Am alungat repede gândul ăsta. 
Bineînţeles că Alex habar n-avea că eu locuisem aici. 
Agentul imobiliar, Henry Paley, îmi spusese că Alex se 
îndrepta spre o casă aflată la câteva străzi depărtare când 
văzuse înscrisul DE VÂNZARE din faţa acestui imobil. A fost 
una dintre întâmplările acelea teribile, o coincidenţă 
sinistră. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, ce să fac 
acum? 

— Îmi revin imediat, i-am spus lui Jack, reuşind să 
articulez cuvintele, deşi buzele îmi erau uscate şi le 
simţeam amorţite. 

Jack trecu pe lângă maşină şi ajunse pe gazon. 

— Pot să citesc asta, spuse el mândru. M-i-c-u-ţ-a L-i-z-z- 
i-e... 

— Ajunge, Jack, spuse Alex cu fermitate. Se uită la 


31 


Georgette. Există o explicaţie pentru toate astea? 

— Am încercat să vă explic ceva, atunci când v-am arătat 
pentru prima dată casa, spuse Georgette, dar nu v-a prea 
interesat. Aici a avut loc o tragedie, acum douăzeci şi cinci 
de ani. O copilă de zece am, Liza Barton, şi-a omorât din 
greşeală mama şi şi-a împuşcat tatăl vitreg. Din cauza 
asemănării numelui ei cu cel al celebrei Lizzie Borden, 
ziarele de scandal au poreclit-o „Micuța Lizzie Borden“. De 
atunci, din când în când, aici au loc incidente, dar 
niciodată nu s-a petrecut aşa ceva. Georgette mai avea 
puţin şi începea să plângă. Ar fi trebuit să vă fac să mă 
ascultați. 

Primul camion al firmei de mutări intrase deja pe alee. 
Doi bărbaţi săriră din cabină şi se grăbiră în partea din 
spate, pentru a deschide oblonul şi a începe să descarce 
mobila. 

— Alex, spune-le să se oprească! i-am cerut soţului meu, 
speriată de propria-mi voce, care aproape se transformase 
în țipăt. Spune-le să se întoarcă şi să meargă înapoi la New 
York, chiar acum! Nu pot trăi sub acoperişul ăsta! Prea 
târziu. Alex şi agentul imobiliar se uitau la mine, şocaţi. 

— Doamnă Nolan, nu gândiţi aşa, protestă Georgette 
Grove. Îmi pare rău că s-a întâmplat aşa ceva. Nu ştiu cum 
să mă mai scuz. Vă asigur că nişte copii au tăcut asta, din 
joacă. Dar îşi vor da seama că nu e de glumit cu astfel de 
lucruri, când îi va găsi poliţia. 

— Draga mea, faci prea mare caz de chestia asta, 
protestă Alex. Este totuşi o casă minunată. Îmi pare rău că 
nu am ascultat-o pe Georgette când a vrut să-mi 
povestească despre ce s-a petrecut aici, dar, oricum, ţi-aş 
fi cumpărat-o. Nu lăsa ca nişte copii nesăbuiţi să-ţi strice 
bucuria. Îmi cuprinse faţa în mâinile lui. Uită-te la mine! Îţi 
promit că până la sfârșitul zilei toată mizeria asta o să 
dispară. Hai să mergem în spate. Vreau să-i arăt lui Jack 
surpriza pe care i-am pregătit-o. Unul dintre angajaţii 
firmei de mutări se îndrepta spre casă, şi Jack se luase 
după el. Nu pe-acolo, Jack, mergem în spate, la grajduri, 
strigă Alex. Haide, Ceil, mă imploră el. Te rog! 


32 


Am vrut să protestez, dar atunci am văzut luminile unei 
maşini de poliţie care urca dealul. 

După ce mi-au desprins braţele de pe trupul mamei 
mele, m-au urcat într-o maşină de poliţie. Eram îmbrăcată 
în cămaşă de noapte şi cineva imi pusese o pătură pe 
umeri. Apoi, a venit o ambulanţă şi Ted a fost scos din 
casă, aşezat pe o targă. 

— Haide, iubito, mă rugă Alex. Hai, să-i arătăm lui Jack 
surpriza. 

— O să vorbesc eu cu cei de la poliţie, doamnă Nolan, se 
oferi Georgette Grove. 

Nu puteam să fac faţă unei confruntări cu poliţiştii, aşa 
că, pentru a încerca să evit contactul cu ei, l-am urmat 
tăcută pe Alex. Ne-am îndreptat spre partea din spate a 
casei. Atunci, mi-am dat seama că zorelele pe care mama 
le plantase de-a lungul fundaţiei nu mai erau acolo şi am 
fost uimită să văd că, în luna care se scursese de când 
trecusem ultima oară pe aici, fusese construit un padoc. 

Alex îi promisese lui Jack un ponei. I-l adusese deja? 
Cred că la acelaşi lucru se gândise şi Jack, pentru că 
alerga de-a curmezişul gazonului, spre grajd. Deschise uşa 
şi l-am auzit cum chiuie de bucurie. 

— E un ponei, mamă! strigă el. Alex mi-a cumpărat un 
ponei! 

Cinci minute mai târziu, cu ochii plini de satisfacţie, cu 
picioarele prinse bine în scările noului lui harnaşament şi 
cu Alex lângă el, Jack îşi plimba poneiul în interiorul 
padocului improvizat. M-am oprit lângă gardul din cornier 
şi i-am privit, bucurându-mă de expresia de încântare pură 
ce era zugrăvită pe faţa lui Jack şi de mulţumirea care 
mustea în zâmbetul lui Alex. Mi-am dat seama că Jack se 
bucura de ponei, aşa cum se aşteptase Alex, ca eu să mă 
bucur de casă. 

— Asta e încă un motiv pentru care am considerat că 
locul ăsta e perfect, draga mea, spuse Alex, în timp ce 
trecea pe lângă mine. Jack are tot ce îi trebuie pentru a 
ajunge, într-o bună zi, un jocheu perfect. Acum, poate să 
exerseze în fiecare zi, nu-i aşa, Jack? 


33 


Am auzit pe cineva care îşi dregea vocea în spatele meu. 

— Doamnă Nolan, sunt sergentul Earley. Îmi pare teribil 
de rău pentru acest incident. Nu aşa trebuia să fiți 
întâmpinată în Mendham. 

Nu-i auzisem pe poliţist şi pe Georgette Grove 
apropiindu-se. M-am întors spre ei, surprinsă. 

Polițistul era un bărbat de aproape şaizeci de ani, cu 
constituţia unui bărbat căruia îi plăcea să trăiască în aer 
liber şi cu părul cărunt şi rar. 

— Ştiu exact ce puşti să iau la întrebări, spuse el grav. 
Aveţi încredere în mine. Părinţii lor o să plătească pentru 
toate pagubele şi pentru curăţarea casei şi a gazonului. 

Earley, m-am gândit eu, parcă ştiu numele ăsta de 
undeva. Când mi-am împachetat dosarele, săptămâna 
trecută, l-am răsfoit şi pe acela care fusese început în 
noaptea în care mi-am ucis mama, dosarul meu secret. 
Într-unul dintre articole apărea şi un poliţist pe nume 
Earley. 

— Doamnă Nolan, lucrez în poliţia acestui oraş de mai 
bine de treizeci de ani, continuă el. E un orăşel liniştit, la 
fel ca oricare altul din lume. 

Când îi văzu pe sergent şi pe Georgette Grove, Alex îl 
lăsă pe Jack cu poneiul şi veni spre noi. Grove i-l prezentă 
pe sergentul Earley. 

— Domnule sergent, ştiu că vorbesc şi în numele soţiei 
mele când spun că nu vreau să ne începem viaţa în oraşul 
acesta completând plângeri împotriva copiilor din cartier, 
spuse Alex. Dar sper din toată inima că atunci când îi veţi 
găsi pe aceşti mici vandali o să-i faceţi să înţeleagă că sunt 
al dracului de norocoşi că au de-a face cu oameni generoşi 
ca noi. De fapt, vreau să vă spun că am să încep de îndată 
să împrejmuiesc toată proprietatea şi voi monta şi câteva 
camere de supraveghere. Astfel, dacă vor mai exista copii 
cărora să le vină asemenea idei trăsnite, nu vor apuca să le 
pună în practică. 

Earley, m-am gândit eu. Depănam în minte articolele 
despre mine apărute în ziarele de scandal, aceleaşi care 
îmi provocaseră o stare de leşin săptămâna trecută, când 


34 


le răsfoisem. Era acolo o fotografie cu un poliţist care îmi 
punea o pătură pe umeri, pe bancheta din spate a maşinii 
de poliţie. Earley era numele lui. După aceea, declarase 
presei că nu mai văzuse niciodată un copil atât de calm. 
„Era plină de sângele mamei ei şi totuşi atunci când am 
acoperit-o cu pătura, mi-a spus: Mulţumesc foarte mult, 
domnule polițist, de parcă i-aş fi oferit un cornet de 
îngheţată.“ 

Şi acum stau în faţa aceluiaşi om, care aşteaptă, ca şi 
atunci, să-i mulţumesc pentru serviciul pe care tocmai mi-l 
făcuse. 

— Mami, îmi place la nebunie poneiul meu! strigă Jack. 
Vreau să-i pun numele Lizzie, aşa cum scria pe iarbă. Nu-i 
aşa că-i o idee bună? 

Lizzie! 

Inainte ca eu să-i pot răspunde, am auzit-o pe Georgette 
Grove murmurând exasperată: 

— Oh, Doamne, trebuia să-mi dau seama! N-avea cum să 
lipsească curiosul de serviciu! 

O secundă mai târziu îi eram prezentată Marcellei 
Williams, care, în timp ce-mi strângea mâna, îmi spuse: 

— Locuiesc în casa de alături de mai bine de douăzeci şi 
opt de ani, şi-mi face plăcere să am nişte vecini noi. Abia 
aştept să vă cunosc mai bine, pe tine, pe soţul şi pe 
băieţelul tău. 

Marcella Williams! Încă mai locuia aici! La proces 
depusese mărturie împotriva mea. Mă uitam de la unul la 
altul: Georgette Grove, agentul imobiliar, care îi vânduse 
casa asta lui Alex, sergentul Earley, polițistul, care cu ani 
în urmă mă învelise cu o pătură şi mă descrisese presei ca 
pe un monstru lipsit de sentimente, şi Marcella Williams, 
cea care la proces îl susţinuse pe Ted, îi confirmase toate 
declaraţiile şi-l ajutase să obţină despăgubirile care mă 
lăsaseră aproape fără nimic. 

— Mămico, pot să-i pun poneiului numele Lizzie? 

Trebuie să-l protejez, m-am gândit. Ar fi fost pierdut 
dacă oamenii aceştia ar şti cine sunt. Pentru o clipă mi-a 
năvălit în minte visul pe care-l am câteodată, acela în care 


35 


ne aflăm în ocean şi eu încerc disperată să-l salvez pe Jack. 
Sunt din nou în ocean, m-am gândit eu panicată. 

Alex se uita la mine, nedumerit. 

— Ceil, eşti de acord ca Jack să-i pună poneiului numele 
Lizzie? 

Simţeam cum privirile soţului meu, ale vecinei, ale 
poliţistului şi ale agentului imobiliar mă fixau intens. 
Voiam să fug de tot şi de toate. Voiam să mă ascund. Jack, 
în inocenta lui, dorea să-şi numească poneiul cu porecla 
atribuită copilului criminal, cu porecla pe care mi-o 
dăduseră ziarele! 

Trebuia să scap de toate amintirile astea. Trebuia să mă 
port ca un nou-venit deranjat de un simplu act de 
vandalism. Doar atât, nimic mai mult. M-am forţat să 
zâmbesc, dar probabil că nu mi-a ieşit decât o grimasă. 

— Hai să nu lăsăm nişte puştani descreieraţi să ne strice 
ziua, am spus. Sunt de acord. Nu vreau să înaintez nicio 
plângere. Georgette, te rog să te ocupi de repararea 
lucrurilor, cât mai repede posibil. M-am simţit măsurată de 
privirile sergentului Earley şi ale Marcellei Williams. Oare 
se întrebau: „De cine îmi aduce aminte femeia asta?“ M- 
am întors şi m-am sprijinit de gard. Poţi să-i spui poneiului 
cum vrei tu, Jack, am strigat. 

Trebuie să intru în casă, m-am gândit. Sergentul Earley, 
Marcella Williams - cât timp va mai dura până când unul 
dintre ei va observa ceva cunoscut la mine? 

Unul dintre angajaţii companiei de mutări, un tip cu 
umeri largi şi cu faţă de copil, un bărbat de douăzeci de 
ani, traversă gazonul în fugă: 

— Domnule Nolan, spuse el, au venit nişte persoane de 
la ziar, sunt în faţă, fac fotografii ale actului de vandalism. 
A venit şi un reporter de la un post de televiziune, zice că 
vrea să vă ia un interviu, dumneavoastră şi doamnei Nolan. 

— Nu! M-am uitat la Alex, implorându-l din priviri. În 
niciun caz! 

— Am cheia de la uşa din spate, spuse Georgette repede. 

Dar era deja prea târziu. În timp ce eu încercam să mă 
ascund, reporterii depăşiră în fugă colţul casei. Am văzut 


36 


bliţurile aparatelor de fotografiat şi, în timp ce ridicam 
mâinile pentru a-mi acoperi faţa, am simţit că mi se 
înmoaie genunchii şi m-am prăbuşit în bezna care se 
năpustise asupra mea. 


37 


6 


Dru Perry se afla pe Route 24, mergând spre tribunalul 
din Morris County, când a primit un telefon prin care i se 
spunea să facă un reportaj despre actele de vandalism 
petrecute la „Casa Micuţei Lizzie“ pentru ziarul la care 
lucra, Star-Ledger. Dru avea şaizeci şi trei de ani şi de 
patruzeci lucra ca reporter. Era o femeie masivă. Părul ei 
cărunt, lung până la umeri, părea mereu în dezordine. 
Ochelarii largi îi scoteau în evidenţă ochii căprui, 
penetranti. 

Vara, ţinuta ei obişnuită era compusă dintr-o cămaşă de 
bumbac, cu mânecă scurtă, o pereche de pantaloni kaki şi 
tenişi în picioare. Astăzi, ţinând seama că în tribunal avea 
să fie destul de răcoare, din cauza aerului condiţionat, îşi 
luase cu ea şi un pulover subţire, pe care-l înghesuise în 
sacul în care îşi ţinea şi poşeta, agenda, o sticlă cu apă şi 
camera de fotografiat digitală de care se folosea pentru a 
imortaliza detaliile specifice reportajelor de senzaţie. 

— Dru, lasă tribunalul. Du-te la Mendham, îi ceruse 
editorul ziarului când reuşise să o găsească la telefon. Au 
mai avut loc câteva acte de vandalism la casa aceea pe 
care localnicii o numesc „Casa Micuţei Lizzie“, aceea de pe 
Old Mill Lane. Chris e deja pe drum, l-am trimis să facă 
nişte fotografii. 

Casa Micuţei Lizzie, se gândi Dru, în timp ce trecea cu 
maşina prin Morristown. Tot ea se ocupase şi de povestea 
întâmplată anul trecut de Halloween, când nişte copii 
puseseră pe verandă păpuşa aceea, cu un pistol în mână, şi 
mânjiseră gazonul cu vopsea. Poliţiştii fuseseră destul de 
duri cu ei, ajunseseră chiar la tribunalul pentru minori. 


38 


Nimeni nu se aştepta ca ei să aibă curajul să repete istoria. 

Dru căută în geantă sticla de apă, care îi era tovarăş 
nelipsit de călătorie, şi bău din ea, gânditoare. Acum era 
august, Halloween-ul era departe. De ce oare se deciseseră 
copiii aceia să repete farsa tocmai acum? 

Răspunsul deveni evident când ajunse în faţa casei de pe 
Old Mill Lane şi văzu camioanele firmei de mutări şi pe 
muncitori cărând piese de mobilier în casă. Cine făcuse 
asta, o făcuse pentru a-i speria pe nou-veniţi, se gândi ea. 
Apoi, dădu cu ochii de grozăvia aceea. 

Pagubele sunt destul de serioase, se gândi Dru. Nu cred 
că va fi suficient să curețe grinzile acelea, va trebui să le 
vopsească din nou. Şi piatra de var va trebui să fie tratată 
cu o soluţie specială de curăţat, ca să nu mai vorbim 
despre replantarea gazonului. 

Dru îşi parcă maşina pe stradă, în spatele camionetei 
televiziunii locale. În timp ce deschidea uşa şi cobora din 
maşină, auzi un elicopter care survola zona. 

Doi reporteri şi un cameraman alergau spre partea din 
spate a casei. Dru o luă şi ea la fugă şi îi ajunse din urmă. 
Apucă să-şi scoată camera exact la timp pentru a o 
fotografia pe Celia leşinând. 

Apoi, aşteptă împreună cu ceilalţi reporteri până când o 
ambulanţă părăsi proprietatea şi Marcella Williams ieşi pe 
uşă. Toți se repeziră spre ea, copleşind-o cu întrebări. 

Îşi trăieşte momentul de glorie, se gândi Dru, în timp ce 
doamna Williams relata că doamna Nolan îşi revenise, era 
puţin zdruncinată, dar avea să fie bine. Apoi, în timp ce se 
lăsa fotografiată şi vorbea la microfonul unei televiziuni, 
începu să povestească în detaliu istoria casei. 

— Îi cunoşteam pe soţii Barton, explica ea. Will Barton 
era arhitect şi a restaurat el însuşi clădirea. Apoi, a avut 
loc o tragedie teribilă. 

Da, avusese loc o tragedie pe care ea era bucuroasă să o 
retrăiască acum pentru mass-media, povestind-o cu lux de 
amănunte, adăugind şi că părerea ei era că Liza Barton, la 
vârsta de zece ani, ştia exact ce face când a luat pistolul 
tatălui său din sertarul noptierei. 


39 


Dru facu un pas în faţă. 

— Nu toată lumea crede lucrul ăsta, spuse ea, 
întrerupând-o pe Marcella. 

— Nu toată lumea o cunoştea pe Liza Barton la fel de 
bine ca mine, replică ea iritată. 

După ce doamna Williams dispăru din nou în casă, Dru 
se îndreptă către uşa de la intrare şi studie capul de mort 
şi oasele încrucişate care fuseseră zgâriate pe ea. Fu 
uimită să realizeze că în găvanele capului de mort era 
scrijelită câte o iniţială: un L în partea stângă şi un B în 
cea dreaptă. 

Oricine ar fi făcut asta, este un ticălos sinistru. Nu părea 
un lucru făcut în grabă. Un reporter care lucra pentru New 
York Post se apropie şi începu să studieze şi el craniul şi 
oasele încrucişate. Îi făcu semn fotografului. 

— Încearcă să faci un prim-plan al chestiei ăsteia, îi 
ordonă el. Cred că fotografia o să apară pe prima pagină a 
ziarului de mâine. Mă duc să văd ce pot afla despre noii 
proprietari ai casei. 

Exact lucrul acesta voia să-l facă şi Dru. Următoarea ei 
oprire avea să fie acasă la Marcella Williams, vecina, dar o 
presimţire o făcu să rămână pe loc, să vadă dacă vreun 
reprezentant al noilor proprietari avea să iasă şi să facă 
vreo declaraţie. 

Bănuiala i se adeveri. Zece minute mai târziu, Alex 
Nolan apărea în faţa camerelor de luat vederi. 

— După cum cred că înţelegeţi, a avut loc un incident 
regretabil. Soţia mea va fi bine. Impachetatul şi toate 
celelalte treburi specifice mutării au epuizat-o şi şocul 
acestor acte de vandalism a fost prea mult pentru ea. 
Acum se odihneşte. 

— Este adevărat că aţi cumpărat casa pentru a i-o oferi 
cadou de ziua ei? întrebă Dru. 

— Da, aşa este, şi Celia a fost foarte încântată. 

— Credeţi că va mai dori să locuiască aici, având în 
vedere istoria casei? 

— Această decizie îi aparţine în totalitate. Acum, am să 
vă rog să mă scuzaţi. Alex se întoarse, intră în casă şi 


40 


închise uşa în urma lui. 

Dru luă o înghiţitură lungă de apă din sticla pe care o 
păstra în sac. Marcella Williams spusese că locuieşte un 
pic mai în josul drumului. O voi aştepta acolo. Apoi, după 
ce vorbesc cu ea, decise Dru, o să caut toate detaliile pe 
care le pot afla despre cazul Micuţei Lizzie. Mă întreb dacă 
transcrierea stenogramelor de la procesul ei este secretă 
sau poate fi consultată. Aş vrea să scriu un articol despre 
subiectul ăsta. Pe vremea când s-a întâmplat tragedia 
aceea lucram pentru Washington Post. Şi ar fi foarte 
interesant să aflu unde este Liza Barton acum şi cum a 
decurs viaţa ei. Dacă a ucis-o în mod intenţionat pe mama 
ei şi a încercat să-l omoare pe tatăl ei vitreg, sunt şanse 
mari să fi dat din nou de necazuri. 


41 


7 


Când am deschis ochii, stăteam întinsă pe o canapea pe 
care bărbaţii care ne mutau mobila o puseseră în grabă în 
living. Primul lucru pe care l-am văzut a fost expresia 
îngrozită din ochii lui Jack. Era aplecat asupra mea. 

Ochii mamei mele, atât de speriată în ultimele sale 
momente de viaţă - ochii lui Jack semănau atât de mult cu 
cei ai mamei mele. Instinctiv, am ridicat mâna şi l-am tras 
lângă mine. 

— Sunt în regulă, amice, am şoptit eu. 

— M-ai speriat, îmi şopti la rândul lui. M-ai speriat 
foarte tare. Nu vreau să mori! 

Nu muri, mamă! Nu muri! Oare nu gemusem aceste 
cuvinte în timp ce legănam în braţe trupul mamei? 

Alex vorbea la telefonul mobil, dorind să ştie de ce nu 
mai venea odată ambulanţa aceea. 

O ambulanţă. Ted fusese aşezat pe o targă şi urcat într-o 
ambulanţă. 

Încă ţinându-l de mână pe Jack, m-am ridicat într-un cot, 

— Nu-i nevoie de nicio ambulanţă, am spus. Sunt bine, 
vorbesc serios, chiar mi-am revenit. 

Georgette Grove stătea lângă canapea. 

— Doamnă Nolan, Celia, chiar cred că ar fi mai bine 
dacă... 

— Trebuie să ţi se facă un control amănunţit, spuse 
Marcella Williams, întrerupând-o pe Georgette. 

— Jack, mami se simte mai bine. Hai să ne ridicăm. În 
ciuda valului de ameţeală care mă cuprinse, m-am sprijinit 
cu o mână de marginea canapelei şi m-am ridicat în 
picioare. Puteam să văd expresia de protest întipărită pe 


42 


faţa lui Alex, îngrijorarea din ochii lui. Alex, ştii cât de 
încărcată a fost săptămâna asta pentru mine, am spus, 
trebuie doar să-i rog pe muncitori să aducă fotoliul tău cel 
mare şi un taburet pentru picioare într-unul dintre 
dormitoare şi să mă lăsaţi câteva ore să mă liniştesc. 

— Am chemat deja ambulanta, Ceil, îmi spuse Alex. O să- 
i laşi pe medici să te consulte? 

— Da. 

Trebuia să scap de Georgette Grove şi de Marcella 
Williams. M-am uitat spre ele. 

— Vă rog să înţelegeţi că vreau să mă odihnesc în linişte, 
le-am spus. 

— Bineînţeles, fu de acord Georgette. Şi o să am eu grijă 
de mizeria de-afară. 

— Vrei să-ţi fac un ceai? se oferi Marcella Williams, în 
mod evident nedorind să plece. 

Alex mă apucă de braţ. 

— N-am vrea să vă reținem, doamnă Williams. Vă rog să 
ne scuzati. 

Sunetul sirenei ne anunţă că venise ambulanţa. 

Doctorul mă consultă în dormitorul de la etaj, unde 
fusese camera mea de joacă. 

— Aţi suferit un şoc puternic, observă el. Şi după tot ce 
am văzut afară, pot să înţeleg şi de ce. Încercaţi să vă 
odihniţi tot restul zilei, dacă puteţi. De asemenea, n-ar 
strica să beţi un ceai, cu un strop de whisky în el. 

Zgomotele făcute de cei care cărau mobila se auzeau din 
toate direcţiile. Îmi amintesc că, după terminarea 
procesului, familia Kellogg (nişte veri mai îndepărtați din 
partea tatălui meu, care locuiau în California) a venit să 
mă ia. Le-am cerut să conducă maşina pe lângă casa 
noastră. În faţă, avea loc o licitaţie - erau vândute toată 
mobila, toate covoarele, toate bibelourile şi porţelanurile, 
toate tablourile. 

Îmi amintesc că am văzut doi oameni cărând biroul care 
era aşezat în colţul încăperii şi la care eu obişnuiam să 
desenez camere frumoase. Când mi-am amintit cât de 
îngrozitor fusese momentul acela pentru fetiţa luată cu 


43 


maşina de nişte oameni care îi erau aproape străini, ochii 
mi se umplură de lacrimi. 

— Doamnă Nolan, poate că ar fi mai bine dacă aţi veni 
cu noi la spital, spuse doctorul, un bărbat trecut de 
cincizeci de ani, cu o figură patriarhală, cu păr cărunt şi 
des şi nişte sprâncene stufoase. 

— Nu, nici vorbă! 

Alex se aplecă asupra mea şi-mi şterse lacrimile de pe 
obraji. 

— Celia, trebuie să ies şi să le spun ceva reporterilor 
ălora. Mă întorc imediat. 

— Unde e Jack? am şoptit eu. 

— Muncitorul care se ocupă de bucătărie l-a rugat să-l 
ajute să despacheteze alimentele. E bine, stai liniştită! 

Am dat din cap în semn de aprobare, pentru că nu eram 
sigură că pot articula vreun cuvânt, şi l-am simţit pe Alex 
strecurându-mi în mână o batistă. Singură, oricât de mult 
aş fi încercat, nu reuşeam să-mi stăvilesc râurile de lacrimi 
care-mi ţâşneau din ochi. 

Nu mă mai pot ascunde, m-am gândit. Nu mai pot 
suporta teroarea gândului că cineva ar putea afla cine sunt 
cu adevărat. Trebuie să-i spun lui Alex. Trebuie să dau 
cărţile pe faţă. Mai bine ca Jack să afle despre mine acum, 
cât e mic, decât să-l lovească povestea asta peste douăzeci 
de ani. 

Alex se întoarse, se aşeză lângă mine şi mă luă în braţe. 

— Ceil, ce s-a întâmplat? Nu poate fi doar starea casei. 
Ce altceva te mai supără? 

Am simţit că lacrimile mi se opresc şi că mă cuprinde un 
calm de gheaţă. Poate că venise momentul să-i spun 
adevărul. 

— Povestea aceea pe care ţi-a spus-o Georgette Grove, 
despre copilul care şi-a ucis din greşeală mama... am 
început eu. 

— Varianta pe care am auzit-o de la Georgette nu 
seamănă deloc cu cea pe care mi-a spus-o Marcella 
Williams, mă întrerupse Alex. După părerea ei, copilul 
acela ar fi trebuit condamnat. Cred că era un mic monstru. 


44 


După ce a împuşcat-o mortal pe mama ei, a continuat să 
tragă în tatăl vitreg până când a rămas fără gloanţe. 
Marcella spunea că la tribunal, în cursul procesului, s-a 
dovedit că era necesară destulă forţă pentru a manevra 
trăgaciul acelui pistol. Nu era unul dintre pistoalele care 
continuă să acţioneze dacă ţii trăgaciul apăsat. 

M-am zbătut să mă eliberez din îmbrăţişarea lui. Ţinând 
seama de părerea pe care şi-o formase, mai puteam eu 
acum să-i spun adevărul despre mine? 

— Au plecat toţi oamenii aceia? l-am întrebat eu, 
bucuroasă să descopăr că vocea îmi suna cât de cât 
normal. 

— Te referi la reporteri? 

— La reporteri, la ambulanţă, la polițistul acela, la 
vecină şi la agentul imobiliar. Înţelegeam că furia îmi 
dădea putere, Alex fusese în stare să accepte varianta 
Marcellei Williams despre cele întâmplate! 

— Au plecat toţi, în afară de muncitorii de la compania 
de mutări. 

— În cazul ăsta, ar trebui să mă adun şi să le spun unde 
să pună fiecare mobilă. 

— Celia, spune-mi ce-i cu tine! 

O să-ţi spun, am gândit eu, dar numai după ce o să 
dovedesc, ţie şi întregii lumi, că Ted Cartwright a minţit 
când a povestit ce se întâmplase în noaptea aceea şi că, 
atunci când am luat pistolul în mână, am făcut-o pentru a- 
mi apăra mama şi nu pentru a o omori. 

O să-i spun lui Alex şi întregii lumi cine sunt, dar am s-o 
fac atunci când voi afla tot ce s-a întâmplat în acea noapte, 
când voi afla de ce mamei îi era atât de frică de Ted. Nu l-a 
primit de bunăvoie în casă. Sunt sigură de asta. Şi 
perioada de după moartea mamei e destul de neclară. 
Atunci, nu puteam să mă apăr. Trebuie să existe o 
transcriere a stenogramelor şedinţelor de judecată, un 
raport de autopsie. Acte pe care trebuie să le găsesc şi să 
le citesc. 

— Celia, ce s-a întâmplat? 

L-am cuprins cu braţele. 


45 


— Totul şi nimic, Alex, am spus. Dar asta nu înseamnă că 
lucrurile nu se pot schimba. 

El făcu un pas în spate şi îşi puse braţele pe umerii mei. 

— Ceil, ceva nu merge între noi. Asta simt eu. Sincer îţi 
spun, faptul că locuiam în apartamentul care fusese al tău 
şi al lui Larry mă făcea să mă simt ca un vizitator. De 
aceea, atunci când am văzut casa asta m-am gândit că va fi 
perfectă pentru noi, şi n-am putut rezista tentaţiei de a o 
cumpăra. Ştiu că înainte de a o face ar fi trebuit să te 
întreb şi pe tine. Ar fi trebuit să o las pe Georgette Grove 
să îmi spună istoria ei şi nu să îi tai macaroana atât de 
brusc, deşi, în apărarea mea, pot spune că sunt convins că 
ar fi înfrumusețat faptele, chiar dacă aş fi ascultat-o. 

Ochii lui Alex se umplură de lacrimi. Acum, venise 
rândul meu să i le şterg. 

— O să fie bine, am spus. Îţi promit că o să fac ca totul 
să fie bine. 


46 


8 


Jeffrey  MacKingsley, procurorul districtului Morris 
County, dorea din tot sufletul să rezolve o dată pentru 
totdeauna problemele care apăruseră din nou la casa 
Barton. Avea paisprezece ani, era în primul an de liceu, 
când se întâmplase tragedia, în urmă cu douăzeci şi patru 
de ani. Pe atunci, locuia la mai puţin de doi kilometri de 
casa soţilor Barton şi, când prin oraş se răspândise vestea 
împuşcăturilor, se grăbise într-acolo şi rămăsese până 
când polițiștii scoseseră pe o targă trupul neînsufleţit al lui 
Audrey Barton. 

Chiar şi pe vremea aceea era foarte interesat de crime şi 
de legile penale şi, copil fiind, citise tot ce apăruse în presă 
despre cazul respectiv. 

De-a lungul anilor, se întrebase dacă Liza Barton, o 
fetiţă de zece ani, îşi ucisese din greşeală mama şi îşi 
împuşcase tatăl vitreg, încercând să o apere pe aceasta, 
sau era unul dintre acei copii care se născuseră lipsiţi de 
conştiinţă. Şi există astfel de copii, se gândi el, oftând. 
Chiar există. 

Jeff era un bărbat cu părul blond, cu un corp suplu şi 
atletic, avea aproape un metru şi optzeci şi cinci de 
centimetri înălţime. Era vesel din fire şi inspira încredere 
oamenilor cinstiţi. Era procuror al districtului Morris 
County de aproape patru ani. In vremea stagiaturii, 
înţelesese că, dacă ar fi lucrat de cealaltă parte a 
baricadei, dacă ar fi fost apărătorul inculpaţilor şi nu 
acuzatorul lor, ar fi putut găsi deseori artificii legislative 
care ar fi permis infractorilor, chiar şi celor foarte 
periculoşi, să scape de rigorile legii. De aceea, atunci când 


47 


i se oferise ocazia să lucreze în cadrul unei firme de 
avocatură, refuzase şi alesese calea magistraturii, 
rămânând în procuratură, unde devenise repede foarte 
cunoscut. 

Astfel, acum patru ani, când procurorul în subordinea 
căruia lucrase se decisese să iasă la pensie, Jeff fusese 
imediat numit în locul lui de către guvernatorul statului. 

Era cunoscut ca un om foarte corect, sever cu 
infractorii, dar avea capacitatea de a înţelege că mulţi 
dintre aceştia puteau fi reabilitaţi, cu ajutorul combinației 
potrivite dintre pedeapsă şi supraveghere. 

Jeff avea de gând să candideze la funcţia de guvernator, 
după ce actualul guvernator avea să-şi ducă ia capăt cel 
de-al doilea mandat, între timp, avea de gând să-şi exercite 
atribuţiile funcţiei de procuror şi să se asigure că Morris 
County va fi un district cu o rată a criminalităţii cât mai 
mică. 

Din această cauză, actele repetate de vandalism de la 
reşedinţa Barton îl înfuriau şi, în acelaşi timp, reprezentau 
o provocare pentru el. 

— Copiii aceia, majoritatea de bani gata, nu au altceva 
mai bun de făcut decât să dezgroape vechea tragedie şi să 
dea acelei frumoase case reputaţia uneia bântuite, pufni 
Jeff către Anna Malloy, secretara lui, atunci când i se 
raportase incidentul. In fiecare an, de Halloween, 
inventează poveşti  înspăimântătoare în care apare 
invariabil o fantomă ce îi priveşte de la o fereastră de la 
etaj. Şi anul trecut, au pus pe verandă o păpuşă mare, cu 
un pistol de jucărie în mână. 

— Nu mi-aş dori să locuiesc într-o astfel de casă, spuse 
Anna hotărâtă. Cred că locul acela are vibrații ciudate. 
Poate copiii chiar au văzut fantome. 

Remarca ei îl făcu pe Jeff să se gândească la faptul că, 
uneori, Anna avea talentul de a-l enerva, şi acum era unul 
dintre acele momente. Apoi, îşi aduse repede aminte că ea 
era, probabil, cea mai muncitoare şi mai eficientă 
secretară din tot tribunalul. Avea aproape şaizeci de ani şi 
era căsătorită cu un funcţionar al tribunalului. În timpul 


48 


serviciului, niciodată nu pierdea timpul cu telefoane în 
interes personal, aşa cum făceau toate celelalte secretare 
mai tinere. 

— Fă-mi legătura cu secţia de poliţie din Mendham, 
spuse el, fără să mai adauge „te rog“, ceea ce nu-i stătea în 
fire, dar îi dădea de înţeles ei că era destul de iritat. 

Sergentul Earley, pe care Jeff îl cunoştea foarte bine, îl 
puse la curent cu noutăţile. 

— Am răspuns apelului telefonic al unui agent imobiliar. 
Un cuplu pe nume Nolan a cumpărat casa. 

— Cum au reacţionat când au văzut ce s-a întâmplat? 

— EI s-a înfuriat destul de tare. Ea a fost foarte afectată, 
chiar a leşinat. 

— Ce vârstă au? 

— Cred că el are peste treizeci şi cinci de ani. Ea în jur 
de treizeci. Sunt oameni destul de stilaţi. Inţelegi ce vreau 
să spun. Au un băieţel de patru ani pe care îl aştepta un 
ponei în grajdul din spatele casei. Fii atent la chestia asta: 
băieţelul a reuşit să citească ce era scris pe gazon şi vrea 
să-i dea poneiului numele Lizzie. 

— Sunt sigur că maică-sa nu a fost de acord. 

— Nu a părut să o deranjeze chestia asta. 

— Din câte am înţeles eu, făptaşii nu s-au mulţumit de 
data asta să distrugă numai gazonul. 

— E mult mai rău decât data trecută şi decât orice au 
făcut până acum. M-am dus direct la şcoală să vorbesc cu 
puştanii care au pus la cale farsa de Halloween, anul 
trecut. Michael Buckley era şeful găştii. Are doisprezece 
ani şi e foarte isteţ. Jură că n-are nimic de-a face cu chestia 
asta, dar a avut tupeul să-mi spună că i se pare corect ca 
noii proprietari să fie informaţi că au cumpărat o casă 
bântuită. 

— Crezi că are vreo legătură cu evenimentele? 

— Tatăl său îi susţine declaraţia, afirmă că aseară au 
fost împreună acasă. Earley ezită un moment. Jeff, eu îl 
cred pe Mike, nu pentru că nu ar fi capabil să aştepte până 
adoarme taică-său şi să se strecoare afară din casă în toiul 
nopţii, ci pentru că, după părerea mea, chestia asta nu e 


49 


opera unor copii. 

— De ce spui asta? 

— De data asta, s-a folosit vopsea adevărată, nu dintr- 
aceea care se poate curăța uşor. De data asta, cineva a 
zgâriat ceva pe lemnul uşii, şi înălţimea la care a fost 
făcută această „sculptură“ indică în mod clar că autorul 
este o persoană mult mai înaltă decât Michael. Şi încă 
ceva, craniul şi oasele încrucişate au fost făcute de cineva 
care se pricepe la astfel de chestii, cineva cu simţ artistic. 
Când le-am privit mai îndeaproape, am observat în 
găvanele craniului două iniţiale, L şi B. De la Lizzie 
Borden, cred. 

— Sau de la Liza Barton, opină Jeff. 

Earley căzu pe gânduri. g 

— Da, sigur. Mie nu mi-a trecut prin cap una ca asta. In 
sfârşit, păpuşa care fusese lăsată pe verandă nu mai era o 
momâie improvizată, ca anul trecut. Asta a costat bani. 

— Înseamnă că va fi mai uşor de identificat de unde a 
fost cumpărată. 

— Sper. Chiar acum ne ocupăm de problema asta. 

— Ţine-mă la curent. 

— Partea proastă este că, chiar dacă îi găsim pe făptaşi, 
soţii Nolan refuză să depună o plângere oficială, continuă 
Earley, frustrarea citindu-i-se uşor în voce. Dar domnul 
Nolan vrea să împrejmuiască toată curtea şi să monteze 
camere de supraveghere, aşa că nu cred că vor mai fi 
probleme. 

— Clyde, îi atrase Jeff atenţia, dacă ştiu un lucru, acela e 
că, indiferent de situaţie, niciodată nu poţi să fii sigur că 
nu vor mai apărea probleme. 

Clyde Earley, ca mulţi alţi oameni, de altfel, avea 
tendinţa să vorbească foarte tare la telefon şi, în timp ce 
punea receptorul în furcă, Jeff era sigur că Anna auzise 
toată discuţia. 

— Jeff, spuse ea, cu ceva vreme în urmă am citit o carte 
care se numea Explorări paranormale. În cartea aceea, 
autorul spunea că, dacă într-o casă a avut loc o tragedie, 
pereţii ei rețin vibraţiile acesteia, şi când cineva cu o 


50 


istorie asemănătoare cu a foştilor proprietari se mută 
acolo tragedia se va repeta. Soții Barton erau tineri, destul 
de înstăriți şi aveau un copil de patru ani atunci când s-au 
mutat în casa de pe Old Mill Lane. Din câte am auzit de la 
sergentul Earley, şi soţii Nolan sunt destul de înstăriți, de 
aceeaşi vârstă cu soţii Barton şi au tot un copil de patru 
ani. Chestia asta te cam pune pe gânduri, nu-i aşa? 


51 


9 


Dimineaţa următoare, când m-am trezit, m-am uitat la 
ceas şi mi-am dat seama, uimită, că era deja opt şi un sfert. 
Cu un gest reflex, am întors capul. Perna de lângă mine 
păstra încă adâncitura unde se odihnise capul lui Alex, dar 
camera părea să fie goală. Apoi, am văzut biletul pe care 
mi-l lăsase sprijinit de lampa de pe noptieră. L-am citit 
repede. 


Dragă Ceil, 

M-am trezi la şase. Am fost atât de bucuros să te văd 
dormind după tot ce s-a întâmplat ieri. Mă duc la club, 
pentru o oră de călărie. Astăzi, o să-mi scurtez programul 
de la serviciu şi o să fiu acasă pe la trei. Spre ca Jack să se 
descurce în prima zi de şcoală. Vreau să-mi povestiţi totul 
când ajung acasă. Vă iubesc pe amândoi, A. 


Acum mulţi ani, am citit biografia unei stele a comediei 
muzicale, Gertrude Lawrence, scrisă de soţul său, 
producătorul Richard Aldrich, după moartea ei. li dăduse 
titlul Gertrude Lawrence în rolul Doamnei A. În cele şase 
luni de când eram căsătoriţi, Alex, de câte ori îmi lăsa un 
bilet, îl semna invariabil „A“. Îmi făcea plăcere să mă 
gândesc la mine ca fiind Doamna A, şi chiar şi acum, 
apăsată de conştientizarea faptului că mă aflam acolo unde 
mă aflam, am simţit că mi se ridică o greutate de pe umeri. 
Îmi doream să fiu Doamna A. Îmi doream să duc o viaţă 
normală, îmi doream să zâmbesc cu indulgență, să-mi facă 
plăcere faptul că soţul meu se trezise devreme pentru a 
putea călări, pentru a putea face lucrul care îi plăcea atât 


52 


de mult. 

M-am ridicat din pat, am pus un halat pe mine şi am 
traversat holul, spre camera lui Jack. Patul lui era gol. Am 
ieşit pe hol şi l-am strigat, dar nu mi-a răspuns. Inima mi s- 
a strâns deodată şi am început să strig mai tare: „Jack!... 
Jack!... Jack!“ şi am observat că în vocea mea se strecurase 
o notă de panică. M-am stăpânit, spunându-mi că sunt 
ridicolă. Probabil că era jos, în bucătărie, şi îşi mânca 
cerealele. E un băieţel destul de independent, şi făcuse 
asta de mai multe ori în vechiul nostru apartament. Dar 
casa era învăluită într-o tăcere neliniştitoare şi am început 
să alerg dintr-o cameră într-alta. N-am dat de el nicăieri. 
În bucătărie, nici pe masă şi nici în chiuvetă nu se afla un 
castron de cereale gol sau un pahar în care să fi fost suc 
de portocale. 

Jack era un băiat destul de neastâmpărat. Oare se 
plictisise să aştepte să mă trezesc, ieşise afară şi se 
rătăcise? Nu cunoştea cartierul. Dacă cineva, văzându-l 
hoinărind de unul singur, l-a luat în maşină şi a plecat cu 
el? 

Chiar şi în tulburarea care mă cuprinsese în acele 
momente ce păreau nesfârşite, am intrat în panică dându- 
mi seama că, dacă nu aveam să-l găsesc pe Jack repede, 
trebuia să anunţ poliţia. 

Apoi, uşurată, am realizat unde era. Bineînţeles. Se 
grăbise să vadă ce face noul lui ponei. Am ieşit în fugă din 
bucătărie pe uşa ce dădea în grădină şi m-am liniştit 
imediat. Uşa grajdului era deschisă şi am zărit silueta lui 
Jack, încă îmbrăcat în pijama, aproape de boxa poneiului. 

Uşurarea mi-a fost înlocuită repede de furie. Noaptea 
trecută fusese instalată alarma şi fixasem codul 1023. 
Alesesem acest număr pentru că eu şi cu Alex ne 
cunoscuserăm pe 23 octombrie, anul trecut. Dar faptul că 
alarma nu se declanşase când Jack deschisese uşa însemna 
că Alex nu o armase când plecase de dimineaţă. Dacă ar fi 
făcut acest lucru, aş fi ştiut că Jack îşi face de cap. 

Alex îşi dădea toată silinţa, dar încă nu era obişnuit cu 
toate responsabilităţile unui părinte, mi-am amintit eu în 


53 


timp ce mă îndreptam spre grajd. Am încercat să mă 
calmez,  concentrându-mă asupra faptului că era o 
dimineaţă perfectă de început de septembrie, un pic 
răcoroasă, tipică pentru primele zile de toamnă. Nu ştiu de 
ce, dar întotdeauna toamna a fost anotimpul meu preferat. 
Ţin minte serile pe care le petreceam împreună cu mama, 
după ce tatăl meu murise, în mica bibliotecă amenajată în 
living, în faţa focului din şemineu, amândouă absorbite în 
lectura unor cărţi. Stăteam rezemată cu capul de marginea 
canapelei, îndeajuns de aproape de ea pentru a-i atinge 
coapsa cu degetele de la picioare. 

În timp ce traversam curtea, mi-am amintit ceva. În 
noaptea aceea, mama şi cu mine eram în sufragerie, 
tocmai ne uitasem la un film care se terminase la ora zece. 
Înainte să urcăm la etaj, mama armase alarma. Chiar şi 
când eram copil dormeam iepureşte, aşa că sunt sigură că 
aş fi auzit-o dacă s-ar fi declanşat. Sunt convinsă că nu a 
pornit, deci mama nu avea cum să ştie că Ted intrase în 
casă. Oare ieşise la iveală chestia asta în ancheta poliţiei? 
Ted era inginer şi, pe vremea aceea, tocmai îşi deschisese 
o companie mică de construcţii. Probabil că nu-i fusese 
foarte greu să oprească alarma. 

Trebuie să scriu toate chestiile astea într-un caiet, m-am 
gândit eu. O să notez acolo tot ce-mi reamintesc, tot ce 
poate să-mi folosească pentru a dovedi că Ted a intrat prin 
efracţie în casă, în noaptea aceea. 

Am intrat în grajd şi l-am mângâiat pe Jack pe cap. 

— Hei, m-ai speriat de moarte! i-am spus. Nu vreau să 
mai ieşi din casă înainte să mă trezesc eu, bine? 

Jack sesiză hotărârea din vocea mea şi dădu din cap 
ascultător. În timp ce vorbeam, m-am întors spre boxa în 
care se afla poneiul. 

— Voiam doar să vorbesc cu Lizzie, spuse Jack serios. 
Apoi, adăugă: Cine sunt toţi oamenii aceia, mami? 

M-am holbat la poza decupată dintr-un ziar care fusese 
fixată pe unul dintre stâlpii boxei. Era o copie a unei 
fotografii în care apăream eu, împreună cu mama şi tatăl 
meu, pe plaja de lângă Spring Lake. Tata mă ţinea cu un 


54 


braţ. Celălalt era în jurul mamei mele. Îmi amintesc foarte 
bine poza aceea pentru că, la sfârşitul acelei zile, valurile 
lacului mă aruncaseră pe mine şi pe tata pe mal. Am şi eu 
o copie a acestei fotografii şi a articolului care a apărut în 
dosarul meu secret. 

— li cunoşti pe bărbatul acela şi pe fetiţă? mă întrebă 
Jack. 

Şi, bineînţeles, a trebuit să mint din nou. 

— Nu, Jack, nu-i cunosc. 

— Atunci, de ce a fost pusă poza asta aici? 

Chiar aşa, de ce? Era o altă dovadă de răutate sau deja 
fusesem recunoscută de cineva? Am încercat să-mi păstrez 
o voce calmă. 

— Jack, hai să nu-i spunem lui Alex despre fotografie. S- 
ar supăra foarte tare dacă ar şti că a venit cineva până aici 
şi a pus poza asta. Jack se uită la mine cu înţelepciunea pe 
care o au uneori copiii când simt că ceva e foarte greşit. O 
să fie secretul nostru, Jack, i-am spus eu. 

— Cel care a pus poza asta lângă Lizzie a venit în timp 
ce noi dormeam? a întrebat el. 

— Nu ştiu ce să zic. Am simţit cum mi se usucă gura. 
Dacă persoana venise aici când Jack era singur? Ce fel de 
minte malefică pusese la cale devastarea fațadei casei şi a 
gazonului, şi cum ajunsese poza asta în posesia acestei 
persoane? Ce i-ar fi putut face fiului meu, dacă acesta ar fi 
intrat în grajd când persoana era încă aici? 

Jack se ridicase pe vârfuri şi mângâia poneiul pe bot. 

— Lizzie e foarte frumoasă, nu-i aşa, mami? întrebă el. 
Fotografia care acum se afla în buzunarul halatului meu 
fusese dată foarte repede uitării. 

Poneiul avea o culoare ruginie, cu o mică pată albă pe 
bot, care, cu destul de multă indulgență, putea fi luată 
drept o stea. 

— Da, Jack, e foarte frumoasă, am spus eu, încercând să- 
mi ascund teama care mă făcea să îmi doresc să-l iau în 
braţe şi să fug departe de aici. Dar cred că e prea 
frumoasă pentru a-i spune Lizzie. Nu vrei să ne gândim la 
un alt nume pentru ea? 


55 


Jack se uită la mine. 

— Îmi place să-i spun aşa, Lizzie, spuse el, în glasul său 
strecurându-se o urmă de încăpățânare. Ieri mi-ai spus că 
pot să-i pun ce nume vreau eu. 

Avea dreptate, dar poate că voi reuşi să găsesc o cale să- 
l fac să se răzgândească. Am arătat spre pata albă de pe 
botul poneiului. 

— Eu cred că un ponei cu o stea pe bot ar trebui să 
poarte numele Star, am spus eu. Eu aşa o să-i spun lui 
Lizzie. Acum ai face bine să te pregăteşti pentru şcoală. 

Jack trebuia să fie la grădiniţă la ora zece, la St. Joseph, 
acolo unde mersesem şi eu până în clasa a patra. Mă 
întreb dacă vreunul dintre profesorii mei mai lucrează încă 
acolo, şi dacă da, dacă vreunul dintre ei şi-ar fi adus 
aminte de mine. 


56 


10 


Cu ajutorul câtorva rugăminţi, linguşeli şi a unui bonus 
consistent, Georgette Grove reuşi să găsească un grădinar 
care să se ocupe de gazonul distrus şi să reînsămânţeze 
terenul din faţa casei soţilor Nolan. De asemenea, tocmise 
şi un zugrav care să vină în după-amiaza aceea şi să 
rezolve problema petelor de vopsea roşie de pe grinzile 
casei. Incă nu găsise un specialist în piatră pentru 
repararea fațadei şi niciun dulgher care să acopere 
zgârieturile făcute în uşa de la intrare. 

Tot ce se petrecuse o făcuse să nu mai poată dormi în 
noaptea aceea. La şase dimineaţa, când auzi zgomotele 
făcute de cel care îi livra ziarul, se ridică din pat. În fiecare 
seară, punea cafea în filtru, pentru ca dimineaţa doar să 
apese butonul. Făcu din reflex acest gest, apoi ieşi din 
bucătărie şi luă ziarul de la capătul aleii. 

Grija care îi stătea pe cap ca o piatră de moară era ca nu 
cumva Celia Nolan să ceară anularea vânzării. Este a patra 
oară în ultimii douăzeci şi patru de ani când vând casa 
aceea, îşi reaminti Georgette. Jane Salzman a cumpărat-o 
ieftin din cauza publicităţii negative de care avusese parte 
imobilul respectiv, dar nu fusese niciodată fericită acolo. 
Spunea că atunci când porneşte instalaţia de încălzire 
scoate nişte sunete ciudate, asemănătoare unor pocnituri, 
şi niciun instalator nu fusese în stare să rezolve problema. 
Lui Jane i se părea că sunetele respective aduceau cu nişte 
împuşcături. După zece ani se săturase. 

A mai durat doi ani până când a reuşit să vândă imobilul 
soţilor Green. Aceştia locuiseră acolo şase ani, apoi 
scoseseră casa la vânzare, tot prin agenţia ei. 


57 


— Este foarte frumoasă, dar, oricât aş încerca, nu pot să 
scap de sentimentul că aici se va întâmpla din nou ceva 
groaznic, şi nu vreau să fiu pe-aici când se va petrece aşa 
ceva, îi spusese Eleanor Green. 

Ultimii proprietari, soţii Harriman, mai aveau o 
proprietate în Palm Beach şi stăteau mai mult acolo. Când 
copiii aceia blestemaţi le făcuseră farsa de Halloween, 
anul trecut, aceştia se hotărâseră brusc să se mute 
definitiv în Florida şi să nu mai aştepte încă un an. 

— În cealaltă casă ne simţim cu totul altfel, mult mai 
bine, îi spusese Louise Harriman lui Georgette, când îi 
dăduse cheile. Aici am senzaţia că toată lumea mă ştie 
drept doamna care trăieşte în „Casa Micuţei Lizzie“. 

În ultimele zece luni, Georgette recitase istoria clădirii 
în faţa multor potenţiali cumpărători, dar majoritatea 
mărturisiseră că nu vor să locuiască într-un loc în care se 
comisese o crimă. Cei care erau familiarizați cu zona şi 
ştiau despre faptul că vila era poreclită „Casa Micuţei 
Lizzie“ nici nu voiau să se uite la ea. Trebuise să vină un 
cumpărător special ca Alex Nolan pentru ca povestirea ei, 
e adevărat, destul de sumară, despre trecutul casei să fie 
lăsată deoparte. 

Georgette se aşeză la masă, în faţa micului dejun, şi se 
apucă să răsfoiască ziarele - Daily Record, Star-Ledger şi 
New York Post. Daily Record ocupase toată prima pagină 
cu o fotografie a casei. Articolul condamna actele de 
vandalism care nu lăsau să dispară amintirea teribilei 
tragedii. In pagina a treia din Star-Ledger, era o fotografie 
în care era surprinsă Celia Nolan exact în momentul în 
care leşina. Avea capul aplecat spre spate, genunchii 
îndoiţi. Fotografia alăturată înfăţişa faţada vandalizată a 
casei şi inscripţia de pe gazon. În New York Post, în pagina 
a treia, se afla un prim-plan cu craniul şi oasele 
încrucişate, scobite în lemnul uşii, cu inițialele L şi B 
zgâriate în orbitele capului de mort. Atât New York Post, 
cât şi Star-Ledger speculau  senzaţionalul cazului. 
Reporterul ziarului Daily Record scrisese: „Din nefericire, 
de-a lungul anilor, Casa Micuţei Lizzie şi-a câştigat o 


58 


sinistră notorietate în comunitatea noastră“. 

Acelaşi reporter îl intervievase şi pe Ted Cartwright, 
solicitându-i părerea despre actele de vandalism. Acesta se 
lăsase fotografiat în locuinţa lui de lângă Bernardsville, cu 
un baston în mână. „Incă n-am reuşit să-mi revin după 
moartea soţiei mele şi sunt şocat să aflu că există cineva 
într-atât de malefic, încât să nu ne lase să uităm de acel 
tragic incident, spusese el, citat de articolul respectiv. Nu 
am nevoie de aceste amintiri, nici din punct de vedere 
psihic şi nici emoţional. Încă mai am coşmaruri în care 
apare chipul acelui copil, cuprins de un acces de nebunie. 
Arăta de parcă ar fi fost diavolul în persoană.“ 

Aceeaşi poveste pe care o spune de aproape un sfert de 
veac, gândi Georgette. Nu vrea să fie uitată povestea 
aceea. Mare păcat că Liza fusese prea traumatizată pentru 
a fi în stare să se apere la proces. Aş da orice să pot auzi 
versiunea ei despre ce s-a întâmplat în noaptea aceea. Am 
văzut eu cum face Ted Cartwright afaceri. Dacă ar fi după 
el, traseele de echitație din Mendham şi din Peapack ar fi 
înlocuite de Mall-uri uriaşe şi va încerca să îşi transforme 
visul în realitate, câte zile va mai avea pe acest pământ. 
Poate a reuşit să păcălească pe mulţi cu varianta lui, dar 
eu fac afaceri aici de multă vreme şi l-am văzut cum 
acţionează. În spatele acelei imagini de gentleman rasat, 
în spatele aparenţei de soţ îndurerat, se ascunde un ticălos 
fără inimă. 

Georgette continuă să citească. Se vedea că Dru Perry, 
care scria la Star-Ledger, se interesase despre istoria 
familiei Nolan. „Alex Nolan, partener al firmei de 
avocatură Ackerman şi Nolan din New York, este membru 
al clubului de echitație din Peapack. Soţia lui, Celia Foster 
Nolan, a fost căsătorită cu răposatul Laurence Foster, 
fostul preşedinte al Societăţii de Investiţii Bradford şi 
Nolan.“ 

Chiar dacă am încercat să-i povestesc lui Alex Nolan 
despre stigmatul pe care-l poartă casa, se gândi Georgette 
pentru a suta oară, casa este pe numele soţiei sale, şi ea 
nu ştia nimic despre chestia asta. Dacă află de legea care 


59 


obligă pe agenţii imobiliari să-i înştiinţeze pe potenţialii 
proprietari despre eventualul trecut tragic al casei, ea ar 
putea să ceară anularea vânzării. 

Cu ochii plini de lacrimi de frustrare, Georgette privea 
fotografia în care Celia Nolan era surprinsă leşinând. Aş 
putea, probabil, să susţin că l-am prevenit pe soţul ei şi să 
ne judecăm pe chestia asta, dar această fotografie ar avea 
un mare impact asupra judecătorului. 

În timp ce îşi umplea din nou cana cu cafea, sună 
telefonul. Era Robin. 

— Georgette, cred că ai citit ziarele. 

— Da, le-am citit. Văd că te-ai trezit devreme. 

— Îmi făceam griji în privinţa ta. Am văzut cât de 
supărată erai ieri. 

Georgette era recunoscătoare pentru grija pe care o 
simţea în vocea lui Robin. 

— Mulţumesc. Da, am citit articolele. 

— Ceea ce mă sperie este faptul că în mod sigur se va 
găsi un alt agent imobiliar care să o sune pe Celia Nolan, 
să-i spună că ar putea să anuleze vânzarea foarte uşor, şi, 
apoi, să-şi ofere serviciile pentru a-i găsi o nouă reşedinţă, 
spuse Robin. 

Astfel, se evaporă şi ultima speranţă pe care o avea 
Georgette că lucrurile se vor rezolva într-un fel sau altul. 

— Bineînţeles. Ai dreptate, sigur se va găsi cineva să 
facă acest lucru, spuse ea încet. Ne vedem la birou, Robin. 

Georgette puse receptorul în furcă. 

— Nu există nicio ieşire, spuse ea cu voce tare. Pur şi 
simplu, nu există nicio ieşire. 

Maxilarul i se încleştă. Acum, sunt la mâna altora. Poate 
că soţii Nolan nu vor depune nicio plângere la poliţie, dar 
dacă pierd vânzarea aceea, cineva va avea de suferit. 
Ridică receptorul, formă numărul secţiei de poliţie şi ceru 
cu sergentul Earley. Chiar în momentul în care i se spunea 
că sergentul Earley va ajunge la serviciu abia peste o oră, 
îşi dădu seama că nu era nici măcar şapte dimineaţa. 

— Georgette Grove la telefon, îi spuse ea lui Brian 
Shields, ofiţerul de serviciu, pe care îl cunoştea de când 


60 


era copil. Brian, ar trebui să ştii că eu am vândut casa de 
pe Old Mill Lane, aceea care a fost vandalizată. Dat fiind 
ceea ce s-a întâmplat acolo, vânzarea ar putea fi anulată şi 
vreau ca Clyde Earley să înţeleagă că trebuie să-i găsiţi pe 
cei vinovaţi şi să daţi un exemplu. Mike Buckley a 
recunoscut că, de Halloween, a vopsit gazonul şi a pus 
păpuşa aceea pe verandă. Vreau să ştiu dacă până acum l- 
aţi luat la întrebări. 

— Doamnă Grove, la asta pot să vă răspund, zise Shields 
grăbit. Sergentul Earley s-a dus la Mike Buckley la şcoală 
şi a stat de vorbă cu el. Are un alibi destul de solid. Tatăl 
său a confirmat faptul că în noaptea aceea nu a ieşit din 
casă. 

— Taică-său era treaz când v-a dat declaraţia? întrebă 
Georgette caustic. Din câte am auzit eu, Greg Buckley le 
cam petrece în ultima vreme. Nu aşteptă răspunsul 
poliţistului. Spune-i, te rog, sergentului Earley să mă sune 
la birou când ajunge, spuse ea. 

Inchise telefonul şi începu să urce scările, cu cana de 
cafea în mână. La un moment dat, se opri brusc, cuprinsă 
de o senzaţie de leşin. Alex Nolan era membru al clubului 
de echitație. În timp ce căutau o casă, el îi spusese că 
firma la care lucrează îl solicitase să conducă filiala care 
fusese deschisă în Summit, aşa că avea destul de multe 
motive să se stabilească în zonă. 

Agenţia ei mai dispunea de câteva oferte care le-ar 
putea fi pe plac soţilor Nolan. Dacă îi arăt Celiei Nolan şi 
alte case şi dacă renunţ şi la comisionul meu, poate o 
conving să folosească tot serviciile agenţiei noastre. Până 
la urmă, Alex Nolan a admis în mod public că eu am 
încercat să-l previn în ceea ce priveşte istoria casei. Era o 
posibilitate, cu şanse de reuşită destul de mici, dar, cel 
puţin, exista una. 

Georgette intră în dormitor şi începu să-şi desfacă nodul 
de la cordonul halatului de baie. Oare a venit vremea să 
închid agenţia imobiliară? se întrebă ea. Casa de pe Main 
Street, pe care o cumpărase atât de ieftin acum douăzeci şi 
cinci de ani, s-ar fi vândut imediat. Toate proprietăţile din 


61 


jur fuseseră cumpărate de diverse firme, aşa că nu aş avea 
prea multă bătaie de cap cu vânzarea. Dar ce să fac? se 
întrebă ea. Încă nu-mi permit să ies la pensie şi nu vreau 
să lucrez pentru altcineva. O să încerc să îi conving pe 
soţii Nolan să cumpere altă locuinţă, se decise ea. 

În timp ce se îmbrăca, îi veni altă idee. Casa de la 
numărul 1 de pe Old Mill Lane adăpostise o familie 
fericită, după ce Audrey şi Will Barton o cumpăraseră. El, 
ca arhitect, transformase acel conac căzut în ruină într-una 
dintre cele mai încântătoare clădiri din oraş. Imi amintesc 
că de multe ori treceam pe acolo cu maşina pentru a vedea 
cum progresau operaţiunile de renovare şi îi zăream pe 
Will şi pe Audrey muncind cot la cot, iar micuța Liza se 
odihnea în cărucior, pe gazon. 

N-am crezut o clipă că Liza a vrut să-şi ucidă mama sau 
că a încercat să-l omoare pe Ted Cartwright în noaptea 
aceea. Pentru numele lui Dumnezeu, era doar un copil! 
Dacă una dintre fostele prietene ale lui Ted nu ar fi 
declarat la proces că el îi făcuse probleme şi o bruscase 
după ce se despărţiseră, probabil că Liza şi-ar fi petrecut 
copilăria într-o şcoală de corecție sau într-o altă formă de 
detenţie. Mă întreb unde o fi acum, cât îşi mai aminteşte 
din cele petrecute în noaptea aceea. Niciodată n-am putut 
să înţeleg ce văzuse Audrey la Ted. Nu era bărbatul 
potrivit pentru a-i lua locul lui Will Barton. Dar unele femei 
au nevoie de un bărbat lângă ele, şi cred că Audrey era 
una dintre aceste femei. Dacă nu l-aş fi încurajat pe Will să 
ia lecţii de călărie... 

O jumătate de oră mai târziu, înviorată de micul dejun 
compus dintr-un pahar de suc de portocale, pâine prăjită şi 
o ultimă ceaşcă de cafea, Georgette ieşi din casă şi se urcă 
în maşină. În timp ce ieşea de pe alee cu spatele spre 
Hardscrabble Road, aruncă o privire apreciativă casei 
galbene, cu streşini înguste în care locuia de mai bine de 
treizeci de ani. În ciuda grijilor pe care şi le făcea în 
privinţa afacerilor, de câte ori îşi privea locuinţa, fost sediu 
de poştă, cu arcada ei ciudată deasupra uşii de la intrare, o 
adăugire inexplicabilă la arhitectura originală, se simţea 


62 


cuprinsă de bucurie. 

Vreau să-mi petrec tot restul vieţii aici, îşi spuse ea, apoi 
încercă să îndepărteze senzaţia de răceală care o 
năpădise. 


63 


11 


Părinţii mei erau îngropaţi în cimitirul de lângă biserica 
St. Joseph. Aceasta fusese construită pe West Main Street, 
în jurul anului 1860. In 1962, clădirii i se adăugase o aripă, 
în care funcţiona o şcoală. În spatele bisericii, este un 
cimitir unde sunt îngropaţi şi primii locuitori ai oraşului 
Mendham. Printre ei se află şi înaintaşii mei. 

Numele de fată al mamei mele era Sutton, un nume cu o 
istorie ce urcă până în secolul al optsprezecelea, când 
morile, gaterele şi fierăriile erau împrăştiate printre zonele 
cu teren arabil ale fermelor. Prima locuinţă a neamului 
nostru fusese plasată lângă reşedinţa familiei Pitney, pe 
Cold Hill Road. Familia Pitney încă mai are în proprietate 
casa aceea. La sfârşitul secolului al optsprezecelea, casa 
familiei Sutton fusese demolată de către noul proprietar. 

Mama a copilărit pe Mountainside Road. Părinţii săi o 
avuseseră la bătrâneţe, aşa că, din fericire, nu mai 
apucaseră să fie martorii tragicei ei morţi, la abia treizeci 
şi şase de ani. Casa lor, ca multe altele, fusese renovată 
din temelii şi reamenajată. Încă mai păstrez în minte 
amintiri vagi despre ea. Îmi amintesc mai bine faptul că 
prietenele bunicii mele îi spuneau pe ocolite mamei că 
bunica nu-l prea place pe Ted Cartwright. 

Când m-am înscris la şcoala de la St. Joseph, din corpul 
profesoral încă făceau parte călugăriţe. Dar în dimineaţa 
aceasta, în timp ce mergeam pe hol spre clasele pentru 
preşcolari, cu Jack de mână, am observat că majoritatea, 
dacă nu toţi profesorii erau laici, nu aparţineau Bisericii. 

Jack mai fusese la grădiniţă, în New York, şi adora să fie 
cu alţi copii. Cu toate astea, când învăţătoarea, 


64 


domnişoara Durkin, se apropie să-i ureze bun venit, Jack 
mă apucă mai strâns de mână şi, cu o urmă de îngrijorare 
în glas, mă întrebă: 

— O să te întorci după mine, nu-i aşa, mami? 

Tatăl său murise în urmă cu doi ani. Cu siguranţă că 
toate amintirile pe care le avea despre Larry începuseră să 
se şteargă, înlocuite fiind de o senzaţie vagă de teamă că 
mă va pierde. Ştiu asta pentru că, din ziua în care un preot 
de la biserica St. Joseph venise la noi acasă, împreună cu 
proprietarul grajdurilor din Washington Valley, şi ne 
spusese că armăsarul pe care călărea tata scăpase de sub 
control şi că tata căzuse şi murise pe loc, mă temeam 
mereu să nu i se întâmple ceva mamei. 

Şi până la urmă i-am făcut eu rău, cu mâna mea. 

Mama se învinovăţea pentru producerea accidentului 
care dusese la moartea tatălui meu. Era o călăreaţă 
înnăscută şi spusese de nenumărate ori că şi-ar dori să 
călărească împreună cu el. Dacă stau să mă gândesc mai 
bine, cred că tata avea o frică patologică de cai şi, 
bineînţeles, caii simt asta imediat. Mama avea nevoie de 
călărit ca de aer. După ce mă lăsa la şcoală, se îndrepta 
invariabil către grajdurile clubului de echitație din 
Peapack, unde găsea alinare pentru durerea provocată de 
moartea tatei. 

Am simţit o smucitură în mână. Jack aştepta să-l asigur 
că mă voi întoarce după el. 

— La ce oră se termină programul? am întrebat-o pe 
domnişoara Durkin. 

— Pe la douăsprezece, spuse ea. 

Jack putea să citească ceasul. Am îngenuncheat pentru 
ca faţa mea să fie la acelaşi nivel cu a lui. Jack are o 
mulţime de pistrui pe faţă şi pe nas. Zâmbeşte spontan şi 
mult, dar ochii lui parcă ascund o umbră de tristeţe, de 
grijă, chiar de frică. l-am arătat ceasul meu. 

— Cât e ceasul acum? l-am întrebat, vrând să par cât 
mai serioasă cu putinţă. 

— Este ora zece, mami. 

— La ce oră crezi că ar trebui să mă întorc? 


65 


El zâmbi. 

— La ora douăsprezece fix. 

L-am sărutat pe frunte. 

— Ne-am înţeles. 

M-am ridicat în timp ce domnişoara Durkin îl lua de 
mână. 

— Jack, vreau să ţi-l prezint pe Billy. Aş vrea să mă ajuţi 
să-l înveselesc. 

Lacrimile curgeau râuri pe obrajii lui Billy. Era clar ca 
lumina zilei că ar fi vrut să fie oriunde, numai la grădiniţă 
nu. 

Când Jack s-a întors către el, m-am strecurat afară din 
clasă, înapoi pe culoar. Trecând pe lângă o încăpere, am 
zărit prin uşa întredeschisă o femeie în vârstă care şedea 
la un birou de secretară. Imaginea ei mi-a adus parcă 
aminte de anii copilăriei. Oare mă înşelam sau ea 
rămăsese angajată a şcolii în toţi aceşti ani? Da, rămăsese 
la şcoală. Eram sigură acum, îmi aminteam chiar şi numele 
ei. 

În luna care trecuse de la aniversarea zilei mele de 
naştere, evitasem să vin la Mendham. Când Alex sugerase 
că ar trebui să măsurăm camerele pentru a putea să 
alegem mobila, covoarele şi perdelele pentru ferestre, am 
inventat toate scuzele posibile pentru a întârzia cât mai 
mult momentul în care urma să fiu pusă în situaţia să 
comand mobilierul şi decoraţiunile interioare pentru fostul 
meu cămin. l-am spus chiar că vreau mai întâi să locuiesc 
o perioadă în casa aceea pentru a mă obişnui cu ambianța 
şi, astfel, să pot face alegerile cele mai bune în privinţa 
decorării ei. 

Am rezistat tentaţiei de a intra în cimitir şi de a vizita 
mormintele părinţilor mei. În loc de asta, m-am urcat în 
maşină şi-am condus câteva minute până pe Main Street. 
Voiam să intru în micul magazin universal şi să beau o 
cafea acolo. Acum, că rămăsesem singură, evenimentele 
petrecute în ultimele douăzeci şi patru de ore mi se 
îngrămădiseră în minte, apărându-mi iar şi iar în faţa 
ochilor. 


66 


Actele de vandalism. Mesajul scris pe gazon. Sergentul 
Earley. Marcella Williams. Georgette Grove. Fotografia 
decupată din ziar pe care o găsisem în grajd, azi- 
dimineaţă. 

Am ajuns la centrul comercial, am parcat maşina, mi-am 
cumpărat câteva ziare şi am intrat în cafenea, unde am 
comandat o cafea neagră. M-am forţat să citesc fiecare 
cuvinţel din articolele despre evenimentele petrecute cu o 
zi înainte la casa noastră. Am tresărit înfiorată la vederea 
fotografiei în care eram surprinsă leşinând. 

Întrucâtva liniştitor era faptul că toate ziarele se 
refereau în mod clar la familia noastră ca fiind „noii 
proprietari ai casei“. Singurele informaţii personale 
constau în menţionarea faptului că eram fosta soţie a 
răposatului filantrop Laurence Foster, că Alex era membru 
al clubului de echitație şi că urma să deschidă un birou al 
firmei sale de avocatură în Summit. 

Alex. Ce îi făceam eu acestui bărbat? Grijuliu din fire, 
ieri angajase câteva persoane în plus, pe lângă cele trimise 
de Georgette Grove, astfel încât la ora şase fix casa era în 
cea mai bună stare posibilă, atâta cât se putea pentru 
prima zi de după mutare. Bineînţeles, nu aveam destulă 
mobilă, dar masa, scaunele şi dulapul erau puse la locul lor 
în sufragerie. De asemenea, pusesem canapelele, lămpile, 
mesele şi cele câteva fotolii în living. Dormitoarele, al meu 
şi al lui Alex şi cel al lui Jack, erau cât de cât aranjate. 
Hainele erau în mare parte aşezate pe umeraşe în 
garderobe şi bagajele erau desfăcute. 

Îmi amintesc cât de rănit fusese Alex şi cât de 
nedumeriţi fuseseră cei de la compania de mutări când le 
spusesem să nu despacheteze porţelanurile, cristalurile şi 
nici tacâmurile. l-am rugat să le lase în cutii şi să le 
depoziteze într-unul din dormitoarele pentru oaspeţi, 
împreună cu celelalte cutii pe care scria Fragil, un cuvânt 
mai potrivit pentru starea mea de spirit decât pentru 
farfurii şi pahare. 

Am văzut cum dezamăgirea de pe faţa lui Alex creştea 
pe măsură ce tot mai multe cutii erau duse spre acel 


67 


dormitor. Ştia că asta înseamnă că şederea noastră în 
această casă s-ar fi putut măsura în săptămâni şi nu în luni 
sau în ani. 

Alex îşi dorea să locuiască în zona asta, lucru pe care îl 
ştiam de când m-am căsătorit cu el. Am reflectat asupra 
acestui fapt, în timp ce îmi sorbeam cafeaua. Summit se 
află la doar o jumătate de oră de aici, şi el este membru al 
clubului de echitație din Peapack încă dinainte să îl 
cunosc. E oare posibil ca, în subconştient, să-mi fi dorit să 
mă întorc aici, în locurile astea familiare care îmi 
rămăseseră incrustate în memorie? În definitiv, e ceva 
normal, având în vedere că, generaţii după generaţii, 
strămoşii mei trăiseră aici. Sigur, nici în cele mai 
nebuneşti vise ale mele nu-mi închipuiam că Alex avea să 
cumpere casa în care copilărisem, dar evenimentele de ieri 
şi fotografiile din ziare m-au făcut să înţeleg că obosisem 
să fug de amintirile mele. 

Am sorbit încet din cafea. Vreau să îmi curăţ numele de 
toată vina şi ocara pe care ceilalţi le-au aruncat asupra lui. 
Vreau să aflu de ce îi era atât de teamă mamei de Ted 
Cartwright. Cele întâmplate ieri mi-au oferit cel mai bun 
motiv pentru a începe o investigaţie fără să dau prea mult 
de bănuit, am gândit. Din postura de nou proprietar al 
casei, nu ar părea deplasat din partea mea să mă duc la 
tribunal şi să fac câteva săpături. Dacă mă întreabă cineva 
ceva, pot spune că vreau doar să aflu mai multe despre 
tragedia care s-a întâmplat acolo, dincolo de toate 
zvonurile şi poveştile pline de senzaţional din paginile 
ziarelor. În încercarea de a scăpa casa de stigmatul care 
era aruncat asupra ei, poate că voi reuşi să îmi reabilitez şi 
numele. 

— Scuzaţi-mă, nu cumva sunteţi Celia Nolan? 

După părerea mea, femeia care stătea lângă masă avea 
puţin peste patruzeci de ani. Am dat aprobator din cap. 

— Eu sunt Cynthia Granger. Voiam doar să vă spun că 
oamenilor din oraş le pare rău de ceea ce s-a întâmplat 
ieri. Noi am fi vrut să vă urăm bun venit. Mendham este un 
oraş foarte frumos. Călăriţi? 


68 


Am dat un răspuns evaziv. 

— Mă gândesc să încep. 

— Minunat. Vă las să vă aranjaţi şi, apoi, am să vă fac o 
invitaţie. Sper ca, împreună cu soţul, să veniţi să luaţi cina 
împreună cu noi, într-una din zile. 

I-am mulţumit şi, urmărind-o cum ieşea din cafenea, mă 
gândeam la numele ei: Granger, Granger. La St. Joseph, 
erau doi copii cu numele ăsta în clasele superioare, în 
perioada când frecventam şi eu şcoala aceea. Mă întreb 
dacă vreunul dintre ei este rudă cu soţul Cynthiei. 

Am părăsit şi eu cafeneaua şi în următoarea oră m-am 
plimbat cu maşina prin oraş. Am luat-o pe Mountainside 
Road, pentru a vedea casa bunicilor, apoi, pe Horseshoe 
Bend, pe Hilltop Road. Am trecut de Pleasant Valley Mill, 
proprietate mai cunoscută sub numele de „ferma de 
porci“. Aşa cum mă aşteptam, am zărit printre zăbrelele 
gardului o scroafa îndopându-se. Ca pe orice copil din 
oraş, părinţii mei mă duseseră şi pe mine, primăvara, să 
văd purceluşii. Voiam să i-i arăt şi eu lui Jack. 

Am făcut repede câteva cumpărături şi m-am întors la 
şcoala St. Joseph, cu destul timp înainte de ora 
douăsprezece, pentru a fi sigură că Jack mă găseşte acolo 
la terminarea programului. Apoi am mers acasă. După cea 
înfulecat repede un sandvici, Jack s-a rugat de mine să-l las 
s-o călărească pe Lizzie. Chiar dacă refuzasem să mai 
călăresc după moartea tatălui meu, mi-am dat seama că nu 
uitasem cum se pune harnaşamentul unui ponei. Mâinile 
mi se mişcau aproape din reflex în timp ce strângeam 
cureaua şeii, verificam scările şi îi arătam lui Jack cum să 
ţină frâiele. 

— Unde ai învăţat toate astea? 

M-am întors. Alex îmi zâmbea. Nici eu şi nici Jack nu-l 
auzisem când parcase maşina. Se pare că o lăsase în faţa 
casei. 

Nici dacă m-ar fi surprins controlându-i buzunarele n-aş 
fi fost mai încurcată şi ruşinată. 

— Oh, m-am bâlbâit eu, ţi-am povestit. Prietena mea 
Gina adora să călărească, pe vremea când eram amândouă 


69 


copile. Obişnuiam să o privesc în timp ce lua lecţii de 
călărie. Uneori, o ajutam să-şi pună harnaşamentul. 

Minciuni. Minciuni care urmau altor minciuni. 

— Nu-mi aduc aminte să-mi fi povestit vreodată de 
chestiile astea, spuse Alex. Dar cui îi pasă? Il luă în braţe 
pe Jack şi mă îmbrăţişă şi pe mine. Clientul cu care urma 
să-mi petrec cea mai mare parte a după-amiezii a anulat 
întâlnirea. Este o doamnă de şaizeci şi cinci de ani, care 
voia să-şi schimbe din nou testamentul, dar s-a răzgândit. 
Când am aflat că nu mai vine, mi-am luat repede tălpăşiţa 
de la birou. Alex îşi descheie cămaşa la gât şi îşi scoase 
cravata. L-am sărutat pe gât, iar el m-a înconjurat cu 
braţul. Ador felul în care arată, cu pielea bronzată şi cu 
părul castaniu decolorat ici şi colo de soare. Spune-mi, 
cum a fost prima zi de şcoală? îl întrebă el pe Jack. 

— Dar, mai întâi, pot să o călăresc pe Lizzie? 

— Bineînţeles. Şi în timpul ăsta poţi să-mi povesteşti 
despre ce-ai făcut la şcoală. 

— Păi, ne-au cerut să povestim despre cea mai 
palpitantă zi pe care am trăit-o vara asta şi eu le-am spus 
despre ziua în care ne-am mutat aici şi cum a venit poliţia 
şi cum azi-dimineaţă, când am venit să o văd pe Lizzie, am 
găsit o fotografie... 

— De ce nu-i povesteşti totul lui Alex după ce călăreşti, 
Jack? l-am întrerupt eu. 

— Bună idee, spuse Alex. Verifică şaua, dar nu mai găsi 
nimic de ajustat. Am avut impresia că mi-a aruncat o 
privire întrebătoare, dar nu a spus nimic. 

— Jack tocmai a mâncat un sandviş, aşa că mă duc să 
pregătesc prânzul pentru noi, am spus eu. 

— Ce-ai zice dacă am lua masa în grădină? sugeră Alex. 
E prea frumos afară pentru a sta în casă. 

— Ar fi excelent, am spus eu repede şi m-am îndreptat 
spre casă. Am urcat în grabă scările până la etaj. Tata, 
atunci când renovase casa, refăcuse planurile celui de-al 
doilea etaj şi îl recompartimentase, astfel încât acum erau 
două camere mari pe colţurile casei, camere care puteau 
primi orice întrebuințare. Când eram mică, una dintre ele 


70 


era folosită ca birou, iar cealaltă ca loc de joacă pentru 
mine. Le spusesem celor de la firma de mutări să pună 
mobilierul de birou în camera tatei. Masa de lucru pe care 
o foloseam eu era o piesă antică, achiziționată atunci când 
hotărâsem să îmi redecorez biroul într-un stil mai potrivit 
pentru afaceri. O alesesem pentru un singur motiv. Unul 
dintre sertarele imense avea un compartiment secret, cu o 
încuietoare care arăta ca un element ornamental. 
Compartimentul putea fi deschis numai cu combinaţia 
corectă. 

Am smuls dosarele din sertar, am format codul şi panoul 
culisă, descoperind compartimentul secret. Dosarul gros, 
pe care stătea scris „Micuţa Lizzie Borden“, se afla acolo. 
L-am scos, l-am deschis şi am luat fotografia decupată din 
ziar, cea pe care o găsisem în grajd în dimineaţa aceea. 

Dacă Jack avea să-i spună lui despre ea, în mod sigur 
Alex va dori să o vadă. În cazul în care Jack îşi va aminti ce 
mi-a promis, probabil că va începe să se bâlbâie şi îi va 
spune: „Am uitat, îi promisesem mamei că n-o să-ţi spun...“ 

Şi astfel aş avea de acoperit şi mai multe minciuni. 

Am pus poza în buzunarul pantalonilor şi am coborât. 
Cumpărasem somon afumat de la supermarket, ştiam că 
lui Alex îi place la nebunie. În ultimele şase luni, şi lui Jack 
începuse să-i placă peştele. L-am aranjat pe nişte foi de 
salată, cu capere, ceapă şi felii de ou fiert. Apucasem să 
fierb câteva ouă cât Jack îşi mâncase sandvişul. Mobilierul 
de grădină din fier forjat pe care îl cumpărase Alex pentru 
a avea pe ce să punem şampania şi sandvişurile pentru 
aniversarea mea era amplasat acum în grădină. Am aşezat 
farfuriile şi tacâmurile, apoi salata, ceaiul cu gheaţă şi 
câteva baghete calde. 

I-am strigat la masă şi Alex a priponit poneiul de unul 
dintre stâlpii de la intrarea în padoc. Nu-i scosese şaua, 
aşa că am înţeles că, după masă, Jack avea să aibă parte 
de încă o repriză de călărie. 

Când ajunseră în grădină, se simţea din plin schimbarea 
pe care o suferise starea lor de spirit. Alex devenise foarte 
serios şi Jack abia îşi putea stăpâni lacrimile. Urmă un 


71 


moment de linişte şi, apoi, pe un ton calm, Alex mă 
întrebă: 

— Care e motivul pentru care nu voiai să-mi spui despre 
fotografia pe care ai găsit-o în grajd, Ceil? 

— N-am vrut să te supăr, am spus eu. E doar o fotografie 
a familiei Barton pe care cineva a decupat-o din ziar. 

— Nu crezi că mă supără faptul că am aflat din 
întâmplare că cineva ne-a încălcat proprietatea în timpul 
nopţii? Nu crezi că ar trebui să ştie şi poliţia despre 
chestia asta? 

Un singur răspuns putea să sune cât de cât plauzibil. 

— Ai văzut ziarele de astăzi? l-am întrebat, încet, pe 
Alex. Crezi că vreau să văd şi episodul doi, mâine? Pentru 
numele lui Dumnezeu, mai lasă-mă în pace cu povestea 
asta! 

— Ceil, Jack mi-a spus că s-a dus să-şi vadă poneiul 
imediat după ce s-a trezit, în dimineaţa asta. Dacă dădea 
peste cineva străin în grajd? Încep să mă întreb dacă nu 
cumva pe-aici umblă un nebun în libertate. 

Şi pe mine mă rodea aceeaşi grijă, dar, din păcate, nu 
puteam să i-o împărtăşesc. 

— Jack nu ar fi putut ieşi din casă, dacă ai fi armat 
alarma după ce ai plecat, i-am spus eu, pe un ton tăios. 

— Mami, de ce eşti supărată pe Alex? întrebă Jack. 

— Da, Jack, oare de ce e supărată mama pe mine? 
întrebă şi Alex. Îşi împinse scaunul şi intră în casă. 

Nu ştiam dacă ar fi trebuit să fug după el şi să-mi cer 
iertare sau doar să-i arăt fotografia mototolită pe care o 
aveam în buzunar. Pur şi simplu nu mai ştiam ce să fac. 


72 


12 


În dimineaţa următoare zilei în care se mutaseră noii ei 
vecini, Marcella Williams îşi savura a doua ceaşcă de cafea 
şi citea cu nesaţ ziarele, când sună telefonul. Ridică 
receptorul şi murmură: 

— Alo? 

— Preafrumoasă domniţă, puteţi lua astăzi prânzul cu 
mine? 

Ted Cartwright! Marcella îşi simţi pulsul accelerându-i- 
se. 

— Nu prea sunt domniţe frumoase pe aici, spuse ea 
timid, dar cunosc o persoană care s-ar simţi foarte onorată 
să ia masa cu distinsul domn Cartwright. 

Trei ore mai târziu, după ce îşi alesese cu grijă hainele 
pentru întâlnire - o pereche de pantaloni cafenii şi o bluză 
de mătase cu imprimeuri în culori vii -, Marcella şedea în 
faţa lui Ted la o masă din salonul de la Black Horse 
Tavern, de pe West Main Street. Îi relata pe nerăsuflate tot 
ce ştia despre noii ei vecini. 

— Când au văzut ce le făcuseră vandalii aceia, Alex 
Nolan s-a înfuriat rău, iar nevastă-sa, Celia, a fost foarte 
afectată. Adică, vreau să spun, e evident, nu-i aşa? A 
leşinat, pentru numele lui Dumnezeu! E de înţeles, 
probabil că era epuizată din cauza  mutatului, 
împachetatului şi a tuturor celorlalte treburi. Oricât de 
mult ajutor ai avea, întotdeauna îţi rămân o grămadă de 
lucruri de făcut. 

— Totuşi, mi se pare o reacţie destul de exagerată, 
observă Ted, sceptic. 

— Sunt de acord cu tine, dar, pe de altă parte, 


73 


priveliştea era destul de şocantă. Crede-mă, Ted, craniul şi 
oasele alea încrucişate, cu inițialele Lizei scrijelite în 
găvane, îţi îngheţau sângele în vine şi ai fi jurat că 
vopseaua aia roşie era sânge. Şi păpuşa aceea de pe 
verandă, cu pistolul în mână, era de-a dreptul 
înfricoşătoare. Marcella îşi muşcă buzele când observă 
expresia de pe faţa lui Cartwright. Pentru numele lui 
Dumnezeu, îşi spuse ea, sângele lui fusese împrăştiat peste 
tot, al lui şi al lui Audrey, în noaptea în care i-a împuşcat 
Liza. Îmi pare rău, spuse ea, nu mi-am dat seama... 
Instinctiv, se întinse peste masă şi-i strânse mâna. 

Zâmbind încurcat, Cartwright apucă paharul şi luă o 
înghiţitură lungă de Pinot Noir. 

— Poţi să sari peste amănuntele astea, Marcella, spuse 
el. Am văzut fotografiile din ziare şi mi-a fost de-ajuns. 
Spune-mi mai multe despre noii tăi vecini. 

— Sunt foarte frumoşi, spuse Marcella afectată. Ea are 
în jur de douăzeci şi opt - treizeci de ani, iar el cred că se 
apropie de patruzeci. Băieţelul lor, Jack, este foarte 
drăguţ. Era teribil de îngrijorat de starea mamei lui. O 
ţinea de mână chiar şi când era întinsă pe targă. Bietul 
copil se speriase, credea că a murit. Din nou, Marcella avu 
senzaţia că se aventurează pe un teritoriu periculos, 
sensibil. 

Acum douăzeci şi patru de ani, poliţiştii o luaseră pe 
Liza de lângă trupul mamei ei în timp ce Ted zăcea pe 
podea, la numai câţiva metri depărtare. 

— Am trecut ieri pe la biroul lui Georgette Grove, să văd 
cum se mai simte, schimbă repede Marcella vorba. Adică, 
era cam supărată din cauza actelor de vandalism şi un pic 
îngrijorată pentru situaţia ei. 

Marcella luă ultima înghiţitură de salată şi îşi goli 
paharul de Chardonnay. Văzând că Ted îşi ridicase 
sprâncenele în semn de mirare şi observând şi expresia lui 
amuzată, decise să-i spună că ştia ce gândeşte. 

— Mă cunoşti prea bine, râse ea. Voiam să văd cum 
evoluează evenimentele. M-am gândit că, dacă ar fi vorbit 
cu copiii bănuiţi de actele de vandalism, poliţiştii ar fi 


74 


informat-o şi pe Georgette. Ea nu era acolo, aşa că am stat 
la o bârfa cu Robin, secretara, recepţionera sau ce funcţie 
o avea ea pe acolo. 

— Şi ce-ai aflat? 

— Robin mi-a spus că soţii Nolan nu sunt căsătoriţi 
decât de şase luni şi că Alex a cumpărat casa ca un cadou 
pentru ziua de naştere a soţiei sale, Celia. 

Cartwright ridică din nou sprâncenele. 

— Singurele surprize adevărate pe care un bărbat le 
poate face unei femei sunt acelea care se pot măsura în 
carate, spuse el. Şi nu mă refer la arte marţiale. 

De cealaltă parte a mesei, Marcella zâmbi amuzată. 
Salonul de la Black Horse Tavern era locul preferat al 
multor generaţii de locuitori ai oraşului. Îşi aminti ziua în 
care veniseră aici toţi patru - ea, Victor, Audrey şi Ted. 
Asta se întâmpla numai cu câteva luni înainte ca Audrey să 
se despartă de Ted. Se vedea de la o poştă că el o iubea 
nebuneşte. Şi chiar şi ea se purta ca o femeie îndrăgostită. 
Oare de ce s-au despărţit? se întrebă ea. Dar asta se 
întâmpla acum douăzeci şi patru de ani şi, din câte ştia, 
Ted se despărţise şi de actuala lui prietenă. Ted o studia. 
Ştiu că arăt al dracului de bine, gândi Marcella, şi, dacă 
mă pricep să judec expresiile de pe faţa unui bărbat, pot 
spune că şi el crede asta. 

— Vrei să ştii la ce mă gândesc? îl provocă ea. 

— Bineînţeles. 

— Mă gândeam că mulţi bărbaţi încep să se urâţească 
pe măsură ce se apropie de şaizeci de ani. Părul începe să 
li se rărească sau dispare de tot. Se îngraşă şi tot corpul li 
se fleşcăie. Dar tu eşti acum chiar mai atrăgător decât pe 
vremea când eram vecini. Îmi place la nebunie părul tău 
alb. Se  armonizează perfect cu ochii tăi albaştri. 
Întotdeauna ai fost un tip solid, dar nu ai avut niciun gram 
de grăsime în plus. Îmi place asta. Victor avea un aspect 
de tăntălău. 

Cu o ridicare din umeri, îl îndepărtă din memorie pe 
acela care îi fusese timp de douăzeci şi doi de ani soţ şi, o 
dată cu el, şi gândul neplăcut că, doar la câteva luni după 


75 


divorţul lor (care se petrecuse în urmă cu zece ani), Victor 
se recăsătorise, avea acum doi copii şi sursele ei susțineau 
că era foarte fericit. 

— Mă flatezi, şi asta nu mă deranjează absolut deloc, 
spuse Ted. Ce zici, bem o cafea înainte să te duc acasă? 
După aceea trebuie să ajung la birou. 

Ted sugerase să se întâlnească la Black Horse Tavern, 
dar ea îi ceruse să vină să o ia de acasă cu maşina. „Ştii că 
o să beau şi eu un pahar de vin şi n-aş vrea să mă urc la 
volan după aceea“, îi explicase ea. De fapt, voia să fie 
singură cu el - maşina le oferea ocazia unor momente de 
intimitate - şi să prelungească cât mai mult timpul pe care 
aveau să-l petreacă împreună. 

O jumătate de oră mai târziu, Ted parca maşina pe aleea 
din faţa casei ei. leşi din maşină şi o ocoli pentru a-i 
deschide portiera. În timp ce ea cobora, o maşină trecu 
încet pe stradă. Amândoi îl recunoscură pe cel care se afla 
la volan. Era procurorul districtului Morris County, Jeffrey 
MacKingsley. 

— Ce naiba se petrece aici? întrebă Cartwright nervos. 
Procurorul nu se implică, de obicei, în cercetarea unor 
simple acte de vandalism. 

— Nu-mi dau seama. Ieri, sergentul Earley se purta de 
parcă el ar fi fost persoana care conduce investigaţiile. Mă 
întreb ce s-o fi întâmplat. O să încerc să aflu mai multe. Mă 
gândeam să fac nişte gogoşi cu scorţişoară mâine- 
dimineaţă şi să duc câteva şi familiei Nolan. Te sun dacă 
aflu ceva. Se uită la el, încercând să-şi dea seama dacă era 
prea devreme să-l invite la cină. N-aş vrea să-l sperii, se 
gândi ea. Atunci văzu expresia de pe faţa lui Ted 
Cartwright şi simţi cum i se taie răsuflarea. Arăta de parcă 
şi-ar fi scos o mască. Părea îngrijorat, preocupat de ceva. 
De ce îl tulburase atât de tare faptul că-l văzuse pe Jeff 
MacKingsley? se întrebă ea. Apoi, îi trecu prin cap că Ted 
o invitase la masă doar pentru a stoarce cât mai multe 
informaţii de la ea. 

Ei bine, se gândi, şi eu mă pricep la jocul ăsta. 

— Ted, a fost o masă foarte plăcută, spuse ea. Dă-mi 


76 


voie să mă revanşez şi să te invit la cină, vineri seara. Nu 
ştiu dacă mai ţii minte, dar sunt o bucătăreasă desăvârşită. 
— Imi amintesc, Marcella, spuse el. E bine la şapte? 


77 


13 


Jeff MacKingsley îşi petrecuse cea mai mare parte a zilei 
la clubul de golf Roxiticus. Participase la un meci caritabil 
de golf, organizat în beneficiul Societăţii de Istorie din 
Morris County. Era un jucător foarte bun - avea un 
handicap de şase - şi într-o zi normală s-ar fi distrat copios 
la o astfel de partidă. Astăzi, deşi vremea era superbă şi 
juca cu încă trei prieteni foarte buni, nu se putea 
concentra asupra jocului. Il obsedau poveştile pe care le 
citise dimineaţa în ziare despre actele de vandalism de la 
numărul 1 de pe Old Mill Lane. 

Îl iritase şi-l supărase în acelaşi timp mai ales fotografia 
în care era surprinsă Celia Nolan leşinând în vreme ce 
încerca să scape de reporteri. Dacă toată chestia asta e 
opera unui criminal, o să scotocim oraşul până când îl vom 
găsi, se gândea el. Cu siguranţă, asta nu era o farsă, ca 
aceea de anul trecut, de Halloween. Acum, era vorba de un 
act de rea-voinţă. 

La sfârșitul dimineţii, reuşise deja să piardă în faţa celor 
trei prieteni ai săi, aşa că trebuise să le facă cinste cu câte 
un Bloody Mary la bar, înainte de dejunul festiv. 

Clubul era decorat cu desene şi schiţe împrumutate de 
la Muzeul Garnizoanei George Washington din 
Morristown. Jeff, care era pasionat de istorie, apreciase 
întotdeauna faptul că zona aceasta fusese teatrul unor 
lupte crâncene pe timpul războiului de secesiune. 

Dar astăzi, în timpul dejunului, privise distrat, aproape 
fără să le vadă, toate acele opere de artă. Inainte să fie 
servită cafeaua, sună la birou şi Anna îl asigură că era o zi 
liniştită. Nu termină convorbirea înainte ca ea să 


78 


comenteze articolele pe care apucase să le citească în 
ziarele de dimineaţă. 

— Am văzut fotografiile de la „Casa Micuţei Lizzie“ şi mi 
se pare că de data asta chiar au făcut-o lată, spuse ea, cuo 
oarecare doză de uşurare în voce. Vreau să trec şi eu cu 
maşina pe acolo în drum spre casă şi să văd cu ochii mei. 

Jeff nu-i spuse că şi el avea de gând să facă acelaşi 
lucru. Spera doar să nu dea acolo peste omniprezenta lui 
secretară, dar, apoi, se linişti la gândul că el va trece pe 
acolo pe la trei, iar Annei nici prin gând nu-i trecea să 
plece de la birou înainte de cinci. 

În sfârşit, dejunul se termină şi, scuzându-se pentru 
prestaţia lui mizerabilă din timpul jocului, Jeff reuşi să se 
strecoare până la maşină. Zece minute mai târziu, intra pe 
Old Mill Lane. În timp ce conducea, mintea îi zbura la 
noaptea de acum douăzeci şi patru de ani. Se făcuse foarte 
târziu, iar el se afla încă la biroul lui, încercând să-şi 
termine temele. Un impuls de moment îl făcu să deschidă 
radioul de care era atât de mândru. Prindea şi banda de 
unde scurte pe care o folosea poliţia. Atunci auzise anunţul 
dispecerei. 

— Un bărbat solicită ajutorul poliţiei pe Old Mill Lane, la 
numărul 1. Susţine că a fost împuşcat şi că soţia sa a fost 
omorâtă. Vecinii au semnalat zgomote de împuşcături. 

Jeff îşi aminti că era aproape unu dimineaţa. Mama şi 
tata dormeau. M-am urcat pe bicicletă, m-am dus până 
acolo şi am privit toată scena de pe drum, împreună cu 
câţiva vecini ai familiei Barton. Dumnezeule, era o noapte 
rece, mizerabilă, de 26 octombrie, acum douăzeci şi patru 
de ani. În câteva minute, locul se umpluse de reporteri. Am 
văzut targa pe care se afla Ted Cartwright, flancată de doi 
asistenţi care ţineau pungile perfuziilor. Apoi, au scos 
corpul lui Audrey Barton pus deja într-un sac special 
pentru cadavre şi l-au urcat în maşina morgii. Ţin minte şi 
ce am gândit atunci - mi-am amintit de ziua în care o 
văzusem la spectacolul hipic, când câştigase premiul întâi 
la sărituri cu obstacole. 

Rămăsese acolo până când plecase maşina poliţiei, cu 


79 


Liza Barton înăuntru. Chiar şi atunci mă întrebam ce-i 
trecea prin cap, îşi aminti Jeff. 

Şi acum se întreba acelaşi lucru. Din câte înţelesese el, 
după ce îi mulţumise lui Clyde Earley pentru pătură, nu 
mai scosese niciun cuvânt timp de câteva luni. 

Pe când trecea pe lângă casa de la numărul 3 de pe Old 
Mill Lane, văzu un bărbat şi o femeie pe aleea ce ducea 
spre clădire. Vecina de alături, se gândi el, aceea care 
avea atât de multe să le spună reporterilor. Era împreună 
cu Ted Cartwright. Oare ce caută el pe-aici? 

Jeff fu tentat să oprească maşina şi să vorbească cu ei, 
dar se răzgândi. Era evident, din modul în care vorbise cu 
ziariştii, că Marcella Williams era o femeie bârfitoare. Nu 
vreau să se răspândească zvonul că aş avea vreun interes 
personal în ancheta asta, se gândi Jeff. 

Încetini. Aici era Casa Barton. „Casa Micuţei Lizzie.“ O 
dubiţă cu aspect comercial era parcată pe alee şi un 
bărbat îmbrăcat în salopetă tocmai suna la uşă. 

La prima vedere, vila de două etaje, construită în secolul 
al nouăsprezecelea, o combinaţie neobişnuită de lemn şi 
piatră, nu părea să fi suferit prea multe stricăciuni... dar 
după ce opri maşina şi se dădu jos, Jeff văzu că brâul 
inferior al casei fusese ţinta multora dintre atacurile 
vandalilor. Pete de vopsea roşie puteau fi observate pe 
fundaţie. Parcela care tocmai fusese însămânţată se 
distingea, de asemenea, de restul gazonului şi Jeff făcu o 
grimasă când îşi dădu seama cât de mare fusese suprafaţa 
folosită pentru mesajul de „bun venit“. 

Uşa se deschise şi în cadrul ei apăru o femeie. Era 
destul de înaltă şi foarte slabă. Trebuia să fie Celia Nolan. 
Vorbi câteva momente cu muncitorul, apoi închise uşa. 
Muncitorul se întoarse la maşină şi se apucă să scoată din 
portbagaj uneltele şi materialele de protecţie. 

Jeff nu avea de gând decât să treacă prin faţa casei cu 
maşina, dar, mânat de un impuls de moment, se decise să 
facă doi-trei paşi pe alee şi să vadă cu ochii lui urmele 
stricăciunilor, înainte ca ele să fie îndepărtate. Asta 
însemna, bineînţeles, că va trebui să vorbească şi cu noii 


80 


proprietari. Nu voia să-i deranjeze, dar procurorul 
districtului Morris County nu avea cum să se plimbe pe 
proprietatea lor fără să le dea o explicaţie. 

Muncitorul se dovedi a fi zidarul pe care agentul 
imobiliar îl angajase să refacă piatra de pe faţada casei. 
Slăbănog, trecut bine de şaizeci de ani, cu pielea bătucită 
de intemperii şi cu mărul lui Adam foarte proeminent, se 
prezentă ca fiind Jimmy Walker. 

— Mă cheamă ca pe primarul New Yorkului din 1920, 
spuse el dând drumul unui hohot sănătos de râs. I-au făcut 
şi un cântec! Jimmy Walker era foarte vorbăreţ. Anul 
trecut, de Halloween, doamna Harriman - ea era 
proprietara casei atunci - m-a chemat să-i repar faţada. 
Doamne, cât era de furioasă! Vopseaua pe care au folosit-o 
copiii în noaptea aceea s-a curăţat imediat, dar cred că 
păpuşa pe care a găsit-o pe verandă, şezând pe scaun şi cu 
un pistol în mână, a băgat-o rău în sperieţi. A fost primul 
lucru pe care l-a văzut dimineaţa, când a deschis uşa. Jeff 
se întoarse şi se îndreptă spre verandă, dar Walker 
continua să vorbească. Cred că toate femeile care ajung să 
locuiască în casa asta devin agitate. Am văzut ziarele de 
dimineaţă. Avem abonament la Daily Record. E bine să 
citeşti ziarul local. Te ţine la curent cu ceea ce se mai 
întâmplă pe aici. Aveau un articol destul de mare despre 
casa asta. L-ai citit? 

Mă întreb dacă e plătit cu ora, se gândi Jeff. Dacă da, 
soţii Nolan sunt jupuiţi de vii. Pariez că dacă nu găseşte pe 
cineva care să-l asculte vorbeşte şi singur. 

— Am citit şi eu ziarele, spuse el scurt şi făcu ultimii paşi 
care îl despărţeau de verandă. Văzuse fotografia craniului 
şi a oaselor încrucişate, dar chiar şi aşa, acum, când stătea 
în faţa uşii pe care fuseseră scrijelite, era cu totul altceva. 
Cineva săpase adânc în mahonul superb al uşilor, cineva 
îndeajuns de talentat pentru a desena foarte exact şi 
simetric craniul şi pentru a poziţiona cele două litere, L şi 
B, chiar în mijlocul găvanelor. 

Dar de ce? Apăsă butonul soneriei şi auzi un sunet slab 
de clopoței înăuntru. 


81 


82 


14 


După ce Alex plecase, am încercat să mă calmez şi să-l 
liniştesc pe Jack. Evenimentele din ultimele zile îl 
afectaseră vizibil - se mutase pentru prima oară în viaţa 
lui, apoi şocul întâlnirii cu poliţia şi cu reporterii, poneiul, 
leşinul meu, prima zi la grădiniţă şi acum tensiunile dintre 
mine şi Alex. 

I-am sugerat ca în loc s-o mai călărească puţin pe Lizzie 
- Doamne, cât uram numele ăsta! — ar fi mai bine să se 
cuibărească pe canapeaua din sufragerie, iar eu îi voi citi o 
poveste. 

— Lizzie vrea şi ea să doarmă, am adăugat, şi poate asta 
l-a convins. S-a oferit chiar să mă ajute să-i dau şaua jos şi, 
apoi, a ales una dintre cărţile lui preferate. După câteva 
minute, adormise. L-am acoperit cu un pled subţire şi m- 
am aşezat alături, privindu-l cum doarme. 

Minut după minut, am trecut în revistă greşelile pe care 
le făcusem în ziua aceea. O soţie normală, atunci când 
găseşte o fotografie în grajd, îşi sună soţul şi îi povesteşte 
totul. O mamă normală nu ar fi încercat să îşi convingă 
copilul să îi ascundă acest lucru tatălui său, chiar şi vitreg 
fiind. Nu e de mirare că Alex era furios şi dezgustat. Şi ce 
puteam eu să-i spun, ce explicaţie ar fi fost cât de cât 
plauzibilă? 

Soneria telefonului din bucătărie nu îi smulse lui Jack 
nici măcar o tresărire. Adormise adânc, aşa cum numai un 
copil de patru ani, obosit, o poate face. Am alergat până în 
bucătărie. Dă Doamne să fie Alex, m-am rugat. 

Dar era Georgette Grove. Cu o voce ezitantă, mi-a spus 
că, dacă mă hotărăsc să nu locuiesc în casa aceea, mai are 


83 


şi alte oferte în zonă pe care mi le-ar putea prezenta. 

— Dacă vedeţi una care vă place, eu aş putea să renunţ 
la comisionul agenţiei, se oferi ea. Şi voi face toate 
eforturile pentru a vinde casa aceasta, de asemenea, fără 
comision. 

Era o ofertă foarte generoasă. Bineînţeles, acest lucru ar 
fi presupus să avem destul de mulţi bani să mai cumpărăm 
o casă, dar sunt sigură că Georgette s-a gândit că am şi eu 
resursele mele, doar eram văduva lui Laurence Foster. I- 
am spus că sunt foarte interesată să vizionez şi alte case 
împreună cu ea şi am fost surprinsă de uşurarea pe care 
am simtit-o în vocea ei. 

După ce am închis telefonul, am simţit că-mi renasc 
speranţele. Când Alex o să se întoarcă o să-i spun de 
discuţia pe care am avut-o cu Georgette şi, dacă vom găsi 
o casă convenabilă, o să insist să o cumpărăm cu banii mei. 
Alex e foarte generos din fire, dar eu fusesem crescută de 
părinţi adoptivi care nu erau prea bogaţi şi, apoi, trăisem 
alături de un soţ foarte atent cu banii lui, aşa că 
înţelegeam de ce el n-ar fi vrut să cumpere altă casă 
înainte de a o vinde pe aceasta. 

Eram prea agitată pentru a citi, aşa că mă plimbam prin 
încăperile de la parter. Ieri, angajaţii firmei de mutări 
aranjaseră mobila din living înainte ca eu să cobor din 
camera mea şi amplasamentul era greşit. Nu sunt o adeptă 
a feng shui, dar, până la urmă, sunt totuşi decoratoare de 
interioare. Am împins canapeaua către un capăt al 
încăperii, am rearanjat scaunele şi fotoliile şi masa şi 
covoarele pentru ca încăperea, deşi încă destul de 
întunecată, să nu mai arate ca depozitul unui magazin de 
mobilă. Din fericire, muncitorii aşezaseră dulapul acela 
antic, cu sertare acolo unde trebuia. Era piesa de mobilier 
favorită a lui Larry. Pe acela n-aş fi putut să-l mut. 

Alex plecase fără să mănânce, şi mie îmi pierise, de 
asemenea, toată pofta de mâncare. Acoperisem farfuriile şi 
le pusesem în frigider, dar acum simţeam o durere 
groaznică de cap. Nu-mi era foame, dar ştiam că o cană de 
ceai îmi va prinde bine. 


84 


Soneria începu să sune înainte ca eu să apuc să fac un 
pas spre bucătărie. Dacă era vreun reporter? Dar atunci 
mi-am adus aminte că, înainte de a închide telefonul, 
Georgette Grove îmi spusese că trimisese un zidar să 
repare faţada. M-am uitat pe fereastră şi am văzut, 
uşurată, că pe alee era parcată o dubiţă cu aspect 
comercial. 

Am deschis uşa şi am vorbit cu un bărbat care se 
prezentă ca fiind Jimmy Walker: „Ştiţi, ca pe primarul New 
Yorkului din anii '20. Au scris şi un cântec despre el!“ l-am 
spus ce voiam să facă şi am închis uşa, nu înainte de a 
vedea din nou, de la numai câţiva centimetri depărtare, 
stricăciunile pe care le suferise partea exterioară a uşii 
duble. 

Pentru o clipă, după ce am închis uşa, am rămas cu 
mâna pe clanţă. Fiecare părticică din mine urla să deschid 
uşa şi să-i strig lui Jimmy Walker şi întregii lumi că eu sunt 
Liza Barton, copilul de zece ani, care se temea pentru viaţa 
mamei ei, şi să le spun că a existat o fracțiune de secundă 
în care Ted Cartwright s-a uitat la mine, a văzut pistolul în 
mâna mea si a decis să o arunce pe mama spre mine, ştiind 
că arma s-ar putea descărca. 

Acea fracțiune de secundă făcuse diferenţa între 
moartea şi viaţa mamei mele. Mi-am lăsat capul pe tăblia 
uşii. Chiar dacă în casă era o răcoare plăcută, simţeam că 
fruntea mi se acoperă de broboane de sudoare. Acel 
interval oare existase sau asta îmi doream eu să se fi 
întâmplat? Am rămas acolo, înlemnită. Până acum nu-mi 
amintisem decât că Ted se întorsese, strigase „Sigur!“ şi o 
aruncase pe mama spre mine, totul dintr-o singură 
mişcare. 

Clopoţeii soneriei se auziră din nou. Eram sigură că 
zidarul voia să mă întrebe ceva. Am aşteptat câteva zeci de 
secunde până să răspund, pentru a lăsa impresia că mă 
aflam în camera alăturată, apoi am deschis uşa. În faţa ei 
stătea un bărbat trecut de treizeci şi cinci de ani, cu un aer 
autoritar. Se prezentă ca fiind Jeffrey MacKingsley, 
procurorul districtului Morris County şi, aproape amuţită 


85 


de îngrijorare, l-am invitat înăuntru. 

— V-aş fi telefonat înainte, dacă aş fi plănuit să mă 
opresc la dumneavoastră, dar, cum eram în zonă, am vrut 
să-mi exprim personal regretele pentru incidentele de ieri, 
spuse el, urmându-mă în living. 

— Vă mulţumesc, domnule MackKingsley, am murmurat 
eu în timp ce el scruta interiorul camerei. Eram bucuroasă 
că apucasem să aranjez cât de cât mobila. Fotoliile erau 
aşezate unul în faţa altuia, de-o parte şi de alta a 
canapelei. Un alt fotoliu, mai mare, era plasat în faţa 
şemineului. Covoarele, chiar dacă tocite de vreme, îşi 
etalau culorile vii în bătaia razelor soarelui după-amiezii. 
Scrinul, cu decoraţiile şi cu lacul lui strălucitor, dădea o 
notă aparte camerei, fiind o piesă de mobilier deosebită, 
încăperea mai avea nevoie de mobilă şi, în ciuda faptului 
că nu pusesem încă draperii, ori perdele la ferestre şi nici 
nu aranjasem toate tablourile şi obiectele de decor, putea 
totuşi să sugereze că proprietarii aveau bun-gust şi că 
tocmai se mutaseră acolo. 

Această constatare a fost de natură să mă liniştească, 
astfel că am putut să zâmbesc atunci când Jeffrey 
Mackingsley spuse: 

— E o cameră minunată şi nu pot decât să sper că veţi 
putea trece peste cele întâmplate ieri şi vă veţi bucura de 
această casă. Pot să vă asigur că procuratura şi poliţia 
locală fac toate eforturile pentru a găsi persoana sau 
persoanele vinovate de aceste acte de vandalism. Dacă va 
depinde numai de noi, vă asigur, doamnă Nolan, că nu vor 
mai avea loc astfel de incidente. 

— Sper că nu vor mai avea loc. Apoi, am avut un 
moment de ezitare. Dacă Alex ar fi intrat acum în cameră 
cu fotografia pe care o găsisem în grajd azi-dimineaţă? De 
fapt... am spus eu, apoi m-am oprit. Nu ştiam ce să spun. 

Expresia de pe faţa procurorului se schimbă. 

— A mai avut loc vreun incident, doamnă Nolan? 

Am băgat mâna în buzunarul pantalonilor şi am scos 
poza decupată din ziar. 

— Am găsit-o de dimineaţă, fixată pe un stâlp, în grajd. 


86 


De fapt, a găsit-o copilul meu când s-a dus să-şi vadă 
poneiul. Înecându-mă din cauza minciunii, l-am întrebat: 
Ştiţi cine sunt oamenii aceia? 

MackKingsley luă fotografia. Am observat că o ţinea cu 
grijă, de o margine. O examină şi, apoi, se uită la mine. 

— Da, ştiu, spuse el. Am simţit că vrea să sune cât mai 
convingător. Este o fotografie a celor care au restaurat 
casa asta. 

— A familiei Barton? Mă uram că puteam să am o voce 
atât de surprinsă. 

— Da, spuse el. Se uita la mine, pentru a-mi surprinde 
reacţiile. 

— Cred că mă aşteptam să fie ei, am zis eu. Vocea mea 
trăda nervozitate şi iritare. 

— Doamnă Nolan, cred că am putea să prelevăm nişte 
amprente de pe fotografia aceasta, spuse MacKingsley. 
Cine a mai atins-o? 

— Nimeni. Când am găsit-o, soţul meu plecase deja. Era 
lipită pe stâlp, prea sus pentru ca Jack să ajungă la ea. 

— Înţeleg. Vreau să o duc la laborator. Poate găsim şi 
amprentele altor persoane. Aveţi cumva o pungă de plastic 
în care să o pun? 

— Sigur. Eram bucuroasă că aveam un motiv pentru a 
mă mişca. Nu voiam să stau prea mult faţă în faţă cu omul 
ăsta. 

Mă însoţi până în bucătărie, unde am luat o pungă 
pentru sandvişuri dintr-un sertar şi i-am întins-o. El dădu 
drumul fotografiei în pungă. 

— N-o să vă mai răpesc prea mult timp, doamnă Nolan, 
spuse el. Dar trebuie să vă mai întreb un lucru: 
dumneavoastră sau soţul dumneavoastră aveaţi de gând să 
anunţaţi poliţia că v-a fost încălcată din nou proprietatea? 

— Nu mi s-a părut ceva foarte important, am îngăimat. 

— Sunt de acord că nu se compară cu ceea ce s-a 
întâmplat ieri. Totuşi cineva v-a încălcat din nou 
proprietatea. Să sperăm că pe fotografia asta vom găsi 
amprente care ne vor fi de mare ajutor în găsirea 
persoanelor vinovate de toate neplăcerile care v-au fost 


87 


cauzate. Am nevoie şi de amprentele dumneavoastră, 
pentru comparaţie. Ştiu că aţi fost destul de stresată în 
ultima vreme şi nu vreau să vă mai obosesc cu un drum 
până la birou. O să aranjez cu poliţia din Mendham să 
trimită pe cineva cu o trusă de amprentare. O să vi le ia 
chiar aici. 

Atunci m-a izbit un gând înfricoşător. Aveau să-mi 
folosească amprentele doar pentru comparaţie sau aveau 
să le verifice şi pe ale mele? Un copil din oraş recunoscuse 
că fusese responsabil de actele de vandalism de anul 
trecut, de Halloween. Poate că poliţia avea să verifice şi 
dosarele infractorilor minori. Amprentele mele puteau să 
se afle încă acolo. 

— Doamnă Nolan, dacă mai găsiţi vreun semn al 
prezenţei cuiva străin pe proprietatea dumneavoastră, vă 
rog să ne daţi un telefon. De asemenea, o să cer patrulei 
de poliţie să treacă regulat pe lângă casa dumneavoastră. 

— Cred că e o idee foarte bună. 

Nu-l auzisem pe Alex intrând, şi bănuiesc că nici 
MackKingsley nu băgase de seamă, pentru că amândoi ne- 
am întors brusc şi l-am văzut în uşa bucătăriei. Am făcut 
prezentările de rigoare şi MackKingsley i-a spus şi lui că 
avea să verifice fotografia pentru a detecta eventualele 
amprente. 

Spre uşurarea mea, Alex nu-i ceru să-i arate fotografia. 
În mod sigur lui MacKingsley i s-ar fi părut ciudat faptul că 
eu nu-i arătasem poza aceea soţului meu. Imediat după 
aceea, plecă, lăsându-ne pe Alex şi pe mine uitându-ne 
unul la celălalt. Mă luă în braţe. 

— Hai, să facem pace, Ceil, spuse el. Îmi pare rău că am 
reacţionat aşa. Aş vrea totuşi să-mi spui şi mie ce se 
întâmplă pe aici. Sunt soţul tău, ţi-aduci aminte? Nu mă 
trata ca pe un străin care nu trebuie să ştie ce se petrece 
cu tine! 

Îmi acceptă oferta în privinţa salatei de somon pe care o 
lăsase pe masă. Am mâncat împreună în grădină şi i-am 
spus de oferta pe care mi-o făcuse Georgette Grove. 

— Sigur, poţi să începi căutările, fu el de acord. Şi dacă 


88 


pentru o vreme o să avem două case, asta e situaţia. Apoi 
adăugă: Cine ştie, poate o să avem nevoie de amândouă. 

Ştiu că o spusese în glumă, dar niciunul dintre noi nu 
zâmbi şi mie îmi veni în minte zicala aceea veche: „Multe 
lucruri serioase sunt spuse adesea în glumă“. Soneria se 
auzi din nou. Am deschis uşa şi un poliţist de la secţia din 
Mendham intră în casă, cu o trusă de amprentare. În timp 
ce îmi mânjeam degetele cu cerneală, mă gândeam că mai 
făcusem o dată chestia asta, în noaptea în care îmi 
ucisesem mama. 


89 


15 


Când ajunse la birou, Georgette Grove remarcă 
atmosfera tensionată dintre Henry şi Robin. Faţa lui 
Henry, de obicei cu o expresie timidă, ă la Casper 
Milquetoast, era acum plină de mânie, iar buzele îi erau 
unite într-o linie subţire. 

Ochii lui Robin trimiteau săgeți de furie şi se vedea că 
era încordată, gata să sară de pe scaun şi să-i aplice câţiva 
pumni. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Georgette pe un ton iritat, 
sperând ca, astfel, să le dea de înţeles celor doi că n-avea 
chef de certuri între angajaţii ei. 

— E foarte simplu, izbucni Robin. Henry e într-una 
dintre pasele sale pesimiste şi i-am spus că ai destule pe 
cap pentru a mai putea suporta şi văicărelile lui. 

— Dacă tu numeşti „o pasă pesimistă“ eventualitatea ca 
această agenţie să fie implicată într-un proces, ar trebui 
să-ţi cauţi de lucru în altă parte, ripostă Henry. Georgette, 
presupun că ai citit ziarele. Vreau să-ţi aduc aminte că şi 
eu sunt asociat la această agenţie. 

— Da, ai douăzeci la sută din acţiuni, spuse Georgette pe 
un ton iritat, ceea ce înseamnă că eu am optzeci la sută. 

— Şi mai am şi douăzeci la sută din terenul de pe Route 
24 şi vreau să-mi recuperez banii, continuă Henry. Avem o 
ofertă pentru proprietatea aceea. Vinde sau cumpără-mi şi 
mie partea. 

— Henry, ştii la fel de bine ca şi mine că persoanele care 
vor să cumpere proprietatea aceea sunt oamenii lui Ted 
Cartwright. Dacă pune mâna pe ea, o să aibă îndeajuns de 
mult teren pentru a forţa aprobarea înfiinţării unui centru 


90 


comercial. Şi am căzut amândoi de acord că până la urmă 
o să vindem statului terenul acela. 

— Atunci cumpără tu şi partea mea, insistă Henry. 
Georgette, vreau să-ţi spun ceva. Casa aceea de pe Old 
Mill Lane este blestemată. Eşti singurul agent imobiliar din 
oraş care a inclus-o în oferta sa. Ai risipit o grămadă din 
banii firmei făcându-i reclamă. Când Alex Nolan a vrut să o 
vadă, ar fi trebuit să-i spui pe loc adevărul despre ce s-a 
întâmplat acolo. În dimineaţa în care i-am arătat casa 
Celiei Nolan, am simţit o răceală ciudată în camera în care 
a avut loc crima. Şi ea a simţit-o, şi acest lucru a deranjat-o 
vizibil. Şi, după cum ţi-am mai spus, locul mirosea ca 
anticamera unui salon de servicii funerare. 

— Soţul ei a comandat florile, nu eu, îi replică Georgette 
enervată. 

— Am văzut în ziar fotografia cu biata femeie leşinând, şi 
sper că-ţi dai seama că tu eşti responsabilă pentru situaţia 
asta. 

— Bine, Henry, ai spus ce-ai avut de spus, interveni 
Robin pe un ton ferm. Acum, de ce nu te calmezi? Se uită 
la Georgette. Când ai intrat, tocmai încercam să te scutesc 
de tot circul ăsta. Georgette îi aruncă lui Robin o privire 
recunoscătoare. Aveam vârsta ei când am deschis agenţia 
asta, se gândi ea. Are ce-i trebuie pentru a-i face pe 
oameni să-şi dorească să cumpere casele pe care li le 
arată. Lui Henry nu îi mai pasă dacă încheie sau nu 
tranzacţia. Vrea atât de mult să se retragă, încât aproape 
că simte gustul pensiei. 

— Uite ce e, Henry, spuse ea, există o soluţie pentru 
rezolvarea problemei. Alex Nolan a admis în public că m-a 
întrerupt atunci când începusem să-i vorbesc despre 
trecutul casei. Soții Nolan vor să locuiască în zona aceea. 
O să caut toate casele care sunt disponibile şi o să i le arăt 
Celiei Nolan pe cele mai frumoase dintre ele. Dacă îi place 
vreuna, o să renunţ la comisionul meu. Alex Nolan nici 
măcar nu voia să depună plângere împotriva celor care i- 
au vandalizat casa. Sunt aproape sigură că vor dori să 
rezolve problema cât mai discret. 


91 


Henry Paley ridică din umeri şi, iară să răspundă, se 
întoarse şi se îndreptă spre biroul lui. 

— Pot să jur că va fi dezamăgit dacă reuşeşti să ieşi din 
încurcătura asta, comentă Robin. 

— Mi-e teamă că ai dreptate, fu de acord Georgette, dar 
o să mă descurc, oricum. 

Dimineaţa fu neobişnuit de încărcată. Un cuplu de tineri 
se arătă foarte interesat de cumpărarea unei case în zona 
oraşului Mendham. Georgette petrecu mai multe ore 
plimbându-i cu maşina pentru a vedea imobilele cu preţuri 
apropiate de suma pe care tinerii plănuiseră să o 
cheltuiască, apoi îi sunase pe proprietari şi le ceruse 
permisiunea să le viziteze pe cele care le plăcuseră. Intr- 
un târziu plecară, promițând că se vor întoarce cu părinţii 
lor pentru a vedea şi ei casa de care se îndrăgostiseră. 

Georgette mâncă repede un sandviş şi bău o cafea la 
birou, iar în următoarele două ore consultă listele cu 
proprietăţile şi casele disponibile. Le studie cu atenţie în 
speranţa că va găsi una care să-i fie pe plac Celiei Nolan. 

Până la urmă, alcătui o listă de patru case. Le va 
propune mai întâi pe cele la care ea avea exclusivitate, dar 
i le va arăta Celiei şi pe celelalte două, dacă va fi cazul. 
Era prietenă cu agentul care se ocupa de vânzarea 
acestora, şi spera că va putea să aranjeze treaba cu 
comisionul. Cu degetele încrucişate, formă numărul 
familiei Nolan şi fu foarte satisfăcută să afle că doamna 
Nolan era dispusă să viziteze şi alte case din zonă. Apoi îi 
sună pe proprietarii locuinţelor pe care le alesese şi le 
solicită o întâlnire cât mai curând posibil. 

La ora patru era deja pe drum. 

— Mă întorc repede, îi spusese ea lui Robin. Ţine-mi 
pumnii! 

Elimină de pe listă primele trei case. Toate erau 
frumoase în felul lor, dar era sigură că Celia Nolan nu avea 
să fie interesată de ele. A patra era, după descriere, mai 
aproape de ceea ce căuta ea. Era vorba de un conac, care 
fusese restaurat şi care acum era liber pentru că fostul 
proprietar se transferase cu serviciul într-o altă localitate 


92 


şi nu apucase să-l vândă. Îşi aminti că acum casa arăta 
foarte bine pentru că tocmai fusese redecorată. Era 
amplasată spre marginea oraşului Peapack, în zona în care 
şi Jackie Kennedy deținuse o locuinţă. N-am apucat să o 
văd pentru că se primise o ofertă pentru ea imediat ce 
fusese scoasă la vânzare, se gândi Georgette, dar, dintr-un 
motiv sau altul, tranzacţia căzuse. 

Este o proprietate foarte frumoasă, îşi spuse ea, în timp 
ce oprea maşina în faţa intrării. Avea o curte mare, de 
aproape doisprezece acri, aşa că poneiul va avea destul de 
mult spaţiu. Se opri în faţa porţii de lemn şi o deschise. 
Tipul ăsta de gard şi de poartă este foarte potrivit cu 
împrejurimile şi cu arhitectura locului, se gândi ea şi 
închise poarta la loc. Gardurile şi porţile acelea 
strălucitoare pe care le puseseră unii la vilele lor de un 
gust îndoielnic erau o insultă la adresa esteticii. 

Se urcă în maşină şi parcă în faţa uşii de la intrare. 
Descuie cutia poştală şi constată cu satisfacţie că înăuntru 
se afla cheia. Asta însemna că nimeni nu mai vizitase casa. 
În mod sigur nu e nimeni pe-aici, altfel ar fi fost o maşină 
parcată prin preajmă. Intră în casă şi se plimbă prin 
camere. Totul era imaculat. Camerele fuseseră zugrăvite 
de curând. Bucătăria era utilată cu cele mai noi 
echipamente, dar, în acelaşi timp, îşi păstrase aerul clasic, 
de bucătărie de ţară. 

Oamenii se pot muta aici imediat, se gândi ea, şi chiar 
dacă e mai scumpă decât cea de pe Old Mill Lane, părerea 
mea e că, dacă îi va plăcea, Celia Nolan nu se va gândi la 
preţ. 

Cu speranţe din ce în ce mai mari, Georgette inspectă 
casa din pod şi până la subsol. Aici, la subsol, lângă scări 
se afla o debara încuiată, dar cheia de la acea uşă lipsea. 
Ştiu că Henry a arătat casa asta unor clienţi zilele trecute, 
se gândi ea în timp ce simţea că o cuprinde iritarea. Mă 
întreb dacă n-o fi rătăcit cheia din greşeală. Săptămâna 
trecută îşi pierduse cheile de la birou şi, numai la câteva 
ore după ce le găsise, răscolise tot biroul după cheile de la 
maşină. Nu era vina lui, bineînţeles; probabil că sunt gata 


93 


să-l învinuiesc pentru orice, admise ea. 

Pe podeaua din faţa uşii debaralei era o pată roşie. 
Georgette îngenunche şi o privi mai atent. Era vopsea - 
era sigură de asta. Sufrageria fusese zugrăvită într-o 
nuanţă de roşu închis. Probabil că în debaraua aceasta se 
depozitaseră resturile de vopsea, îşi spuse ea. 

Se întoarse sus, încuie uşa şi puse cheile la locul lor. De 
cum ajunse la birou, o sună pe Celia Nolan şi îi povesti 
despre acel conac. 

— Cred că merită să mergem până acolo să aruncăm o 
privire. 

Celia nu pare în apele ei, îşi spuse Georgette, dar măcar 
e interesată de vizitarea casei. 

— Nu va sta prea mult pe piaţă, doamnă Nolan, o 
asigură ea. Dacă doriţi să mergem să o vizităm mâine de 
dimineaţă la ora zece, pot să vin să vă iau de acasă. 

— Nu, nu e nevoie, o să ajung singură. Prefer să folosesc 
maşina mea. Astfel, voi ajunge la timp să-l iau pe Jack de la 
şcoală. 

— Înţeleg. Atunci, să vă dau adresa, spuse Georgette. O 
ascultă pe Celia repetând adresa, apoi începu să-i dea 
câteva indicaţii pentru a ajunge mai uşor acolo, dar Celia o 
întrerupse: 

— Mă mai sună cineva. Ne întâlnim mâine-dimineaţă 
acolo, la zece fix. 

Georgette auzi receptorul trântindu-se şi ridică din 
umeri. Când va avea timp să se gândească la întâlnirea de 
a doua zi, probabil că Celia Nolan o s-o sune şi o să-i ceară 
indicaţii. Casa nu era foarte uşor de găsit. Aşteptă 
răbdătoare să sune telefonul din nou, dar acest lucru nu se 
întâmplă. Probabil că avea un sistem de navigaţie sofisticat 
în maşină, se gândi ea. 

— Georgette, aş vrea să-mi cer scuze. Henry Paley 
stătea în uşa biroului ei. 

Georgette înălţă capul. 

Înainte ca ea să poată spune ceva, Paley continuă: 

— Nu spun că n-am vorbit serios, dar îmi cer scuze 
pentru modul în care am făcut-o. 


94 


— Îţi accept scuzele, spuse Georgette, apoi adăugă: 
Henry, mâine mă duc cu Celia Nolan să-i arăt ferma de pe 
Holland Road. Ştiu că ai fost acolo săptămâna trecută. [Îţi 
aduci aminte dacă pe inel era şi cheia de la debaraua din 
subsolul acelei case? 

— Da, era acolo. 

— Ai verificat şi debaraua? 

— Nu. Cuplul pe care l-am dus acolo nu era interesat 

deloc de casă. Era prea scumpă pentru ei. Nu am stat cu ei 
decât câteva minute. Păi, dacă nu mai ai să-mi spui nimic, 
o să plec şi eu. Noapte bună, Georgette. 
_ Georgette rămase pe gânduri câteva momente bune. 
Intotdeauna am reuşit să îmi dau seama dacă o persoană 
minte, dar, pentru numele lui Dumnezeu, ce motiv ar avea 
Henry să mă mintă? Şi de ce, după ce a văzut casa aceea, 
nu mi-a spus că urma să o vindem foarte repede, având în 
vedere modul în care arăta? 


95 


16 


După ce văzuse distrugerile de pe Old Mill Lane, Dru 
Perry se întorsese direct la redacţia ziarului la care lucra, 
Star-Ledger, şi scrisese articolul. Fu foarte mulţumită să 
afle că fotografia pe care reuşise să o facă, cea în care 
Celia Nolan era surprinsă leşinând, fusese aleasă pentru a 
fi publicată pe prima pagină. 

— Încerci să mă faci să-mi pierd slujba? întrebă în glumă 
Charlie, fotograful ziarului, care ajunsese mai târziu la 
locul tragediei. 

— Nu. Am avut norocul să fiu acolo şi să prind faza, 
atâta tot. 

Se referea la momentul în care Dru îi spusese lui Ken 
Sharkey, editorul ei, că voia să scrie un reportaj despre 
cazul Barton. Este perfect pentru rubrica mea „Povestea 
din spatele poveştii“, spusese ea. 

— Ai vreo idee unde este Barton acum? întrebase 
Sharkey. 

— Nu, habar n-am. 

— Ar ieşi un articol senzaţional dacă ai reuşi să o găseşti 
pe Liza Barton şi dacă ar accepta să-ţi spună versiunea ei 
despre ceea ce s-a întâmplat în acea noapte. 

— Chiar vreau să fac lucrul ăsta. 

— Dă-i drumul. Aşa cum te ştiu eu, sigur vei găsi ceva 
suculent. Cu un zâmbet rapid, Ken Sharkey o lăsă să 
înţeleagă că întâlnirea lor se terminase. 

— Apropo, Ken. Mâine o să lucrez acasă. 

— Din partea mea, poţi să stai liniştită. 

Când se mutase de la Washington, în urmă cu cinci ani, 
Dru găsise locuinţa pe care şi-o dorea. O vilă micuță pe 


96 


Chestnut Street, în Montclair, care era destul de aproape 
de redacţia ziarului din Newark. Spre deosebire de acele 
persoane care îşi cumpărau apartamente la bloc sau case 
în oraş pentru a evita drumurile lungi şi problemele legate 
de înzăpezire, Dru adora să aibă grijă de curtea ei şi să 
întreţină chiar o mică grădină. 

Un alt aspect favorabil era acela că gara era aproape, la 
câteva case distanţă, aşa că putea fi în mijlocul 
Manhattanului în douăzeci de minute fără să-şi facă griji în 
privinţa parcării sau a traficului infernal. Dru era 
pasionată de film şi de teatru, se ducea la spectacole de 
trei-patru ori pe săptămână. 

Dis-de-dimineaţă, îmbrăcată confortabil, cu un tricou şi 
cu o pereche de blugi, cu cana de cafea lângă ea, se aşeză 
la biroul din camera de lucru, amenajată în încăperea care, 
pentru majoritatea oamenilor, ar fi servit drept al doilea 
dormitor. Peretele din faţa biroului era acoperit cu un 
panou de plută. Când lucra la câte un articol mai 
important, aduna toate informaţiile pe care reuşea să le 
găsească pe Internet şi fixa printurile pe respectivul 
panou. Când reuşea să termine un articol din seria 
„Povestea din spatele poveştii“, peretele din faţa ei era 
plin de hârtii, poze şi notițe pe care numai ea putea să le 
pună cap la cap. 

Scosese de pe Internet toate informaţiile despre cazul 
Lizei Barton. Acum douăzeci şi patru de ani, cazul captase 
atenţia presei săptămâni la rând. Apoi, aşa cum se 
întâmpla cu toate poveştile senzaţionale, interesul scăzuse 
treptat, până la proces. Când se dăduse verdictul, 
subiectul ajunsese din nou pe prima pagină a ziarelor. 
Psihiatri, psihologi şi pseudospecialişti în sănătate mentală 
fuseseră invitaţi să comenteze achitarea Lizei. 

— Agenţia de închiriat psihiatri, murmură Dru, în timp 
ce citea declaraţiile diverselor cadre medicale, în care toţi 
se arătau foarte îngrijoraţi de verdictul dat şi considerau 
că Liza Barton era unul dintre acei copii care aveau 
capacitatea de a plănui şi executa cu sânge rece o crimă. 

Mai ales unul dintre interviuri o enervă foarte tare. „Să 


97 


vă dau un exemplu, spunea psihiatrul intervievat. Anul 
trecut, am tratat o pacientă în vârstă de nouă ani care îşi 
sufocase sora mai mică. Am vrut s-o omor, mi-a spus ea, 
dar n-am vrut să rămână moartă. Aceasta este diferenţa 
între pacienta mea şi Liza Barton. Pacienta mea pur şi 
simplu nu înţelegea caracterul definitiv al morţii. Voia doar 
să o facă pe sora ei mai mică să se oprească din plâns. Din 
cele ce mi-au fost puse la dispoziţie, pot să spun că Liza 
Barton voia să o omoare pe mama sa. Se gândea că mama 
l-a trădat pe răposatul ei tată atunci când s-a recăsătorit. 
Vecinii au declarat că Liza nu se înţelegea bine cu tatăl 
vitreg. Nu m-ar surprinde, aşa inteligentă cum o ştiu, să 
aflu că şi trauma asta care o împiedică să scoată un cuvânt 
a fost pusă la cale tot de ea.“ 

Astfel de oameni care vorbesc ca să se afle în treabă au 
dus la perpetuarea mitului „Micuţei Lizzie“, gândi Dru. 

Aşa cum făcea de fiecare dată când începea să scrie un 
articol din serialul ei, Dru întocmi o listă cu toate numele 
persoanelor la care se făcuse referire sau care aveau într- 
un fel sau altul legătură cu cazul. Deja completase două 
coloane. Lista începea cu Liza, Audrey Barton şi Ted 
Cartwright. Următorul nume pe care Dru îl adăugă fu cel 
al tatălui Lizei, Will Barton. Murise într-un accident de 
echitație. Cât de idilic fusese mariajul lui cu Audrey? Avea 
să afle. 

Un nume care i se păru foarte interesant era cel al lui 
Diane Wesley. Ziarele din vremea procesului o descriau ca 
fiind „un fotomodel, fostă prietenă a lui Cartwright“. 
Pozase bucuroasă pentru presă şi nu se zgârcise cu 
declaraţiile, comentând mărturia pe care o depusese, chiar 
dacă judecătorul îi interzisese expres acest lucru. Le 
relatase reporterilor că luase masa cu Ted Cartwright în 
seara în care avusese loc tragedia şi că el îi spusese că se 
duce în secret să-şi vadă soţia şi că relaţia lor se 
destrămase din cauză că fetiţa îl ura. 

Mărturia lui Diane ar fi putut duce la condamnarea 
Lizei, dar o prietenă a ei declarase în faţa instanţei că 
Diane i se plânsese că Ted o abuzase fizic în timpul relaţiei 


98 


pe care o avuseseră. Dacă aşa stăteau lucrurile, de ce oare 
susţinuse varianta lui la proces? se întrebă Dru. Mi-ar 
plăcea să-i iau un interviu acum. 

Benjamin Fletcher, avocatul care fusese desemnat din 
oficiu să o apere pe Liza Barton, era o altă persoană care o 
intriga pe Dru. Când căutase informaţii despre el, aflase că 
îşi luase licenţa la vârsta de patruzeci şi şase de ani, 
lucrase doi ani ca avocat din oficiu, apoi îşi dăduse demisia 
şi îşi deschisese un mic birou, ocupându-se de divorţuri, 
testamente şi vânzări de proprietăţi. Încă îşi mai practica 
meseria în Chester, un oraş nu prea departe de Mendham. 
Dru calculă că acum ar fi trebuit să aibă cam şaptezeci şi 
cinci de ani. Cred că o să încep cu el, decise ea. Probabil 
că tribunalul nu îmi va pune la dispoziţie dosarele în care 
sunt implicaţi minori. Dar e evident că Fletcher nu era 
specialist în delincvenţă juvenilă. Atunci, din ce motiv 
cineva care nu avea pic de experienţă în astfel de cauze a 
fost desemnat să apere un copil acuzat de crimă? se 
întrebă ea. 

Mai multe întrebări decât răspunsuri, se gândi Dru. Se 
lăsă pe spate pe scaunul ei rotativ, îşi dădu jos ochelarii şi 
începu să-i răsucească în mână - un tic despre care 
prietenii săi spuneau că le aduce în minte o vulpe care 
adulmecă o urmă. 


99 


17 


Marcella nu s-a schimbat deloc, îşi spuse Ted Cartwright 

cu amărăciune în timp ce sorbea dintr-un pahar de scotch, 
în biroul său din Morristown. A rămas la fel de bârfitoare şi 
curioasă, la fel de periculoasă. Ridică prespapierul greu de 
sticlă care se afla pe biroul lui şi îl aruncă cu putere în 
cealaltă parte a încăperii. Îl urmări satisfăcut cum se 
loveşte de mijlocul spătarului scaunului de piele. Nu ratez 
niciodată, se gândi el în timp ce îşi imagina cum ar arăta 
feţele oamenilor pe care şi-ar fi dorit să-i vadă şezând pe 
scaunul acela, ce reacţie ar fi avut aceştia când 
prespapierul s-ar fi îndreptat spre ei. 
__Ce căuta Jeff MacKingsley pe Old Mill Lane astăzi? 
Intrebarea îi tot revenea în minte de când îl văzuse pe 
procuror trecând cu maşina pe lângă casa Marcellei. 
Procurorii nu se ocupă personal de anchetă în cazurile de 
vandalism, aşa că trebuie să fie altceva la mijloc. 

Telefonul sună - era linia lui directă. La lătratul lui 
scurt: „Ted Cartwright“, îi răspunse o voce familiară. 

— Ted, am văzut ziarele. Să ai grijă să pozezi frumos şi 
să spui o poveste la fel de frumoasă. Eu pot să susţin că ai 
fost un soţ model şi că moartea soţiei tale te-a afectat 
profund. Pot să şi dovedesc treaba asta. Şi, după cum, 
probabil, ţi-ai dat seama, te sun pentru că în momentul de 
faţă am nevoie de nişte bani. 


100 


18 


Când Georgette mă sunase să-mi propună să văd şi alte 
case, m-am grăbit să răspund. O dată mutaţi din locuinţa 
asta şi instalaţi în alta, am fi pur şi simplu doar nişte nou- 
veniţi în oraş. Ne-am recâştiga anonimatul. Acest gând îmi 
menţinu buna dispoziţie pe parcursul întregii după-amiezi. 

Alex le ceruse muncitorilor să-i pună biroul, computerul 
şi cutiile cu cărţi în bibliotecă. Era o încăpere spațioasă 
care dădea în spatele casei. De ziua mea, atunci când el, 
împreună cu agentul imobiliar mă conduseseră din cameră 
în cameră, Alex anunţase pe un ton entuziast că îşi va 
amenaja biroul în bibliotecă şi că va găsi acolo loc şi 
pentru pianul cu coadă. Îmi fusese teamă să-l întreb dacă 
anulase sau nu transportul pianului, care urma să aibă loc 
săptămâna viitoare. 

După dejunul nostru târziu, cu atmosfera lui ciudată, 
Alex fugise în bibliotecă şi începuse să-şi despacheteze 
cărţile, cel puţin pe cele pe care voia să le aibă la 
îndemână. Când Jack se trezise, îl adusesem şi pe el sus. 
Din fericire, Jack e un copil care îşi poate găsi singur de 
lucru. Cuprins de bucuria târzie a statutului de părinte, 
Larry îl sufocase cu daruri, dar fusese clar de la bun 
început că jucăriile sale preferate erau cuburile, cu care 
putea să alcătuiască diferite structuri. Lui Jack îi plăcea la 
nebunie să construiască poduri şi case şi, din când în când, 
câte un zgârie-nori. Îmi aduc aminte că Larry spunea: 
„Celia, tatăl tău a fost arhitect. Se vede treaba că l-a 
moştenit.“ 

Să ai aptitudini native de arhitect e un lucru foarte bun, 
mă gândeam eu în timp ce îl priveam pe fiul meu cum 


101 


stătea cu picioarele încrucişate sub el, în colţul fostei mele 
camere de joacă. În timp ce el se juca, eu îmi făceam de 
lucru cu dosarele pe care voiam să le sortez înainte de a ne 
muta. 

Pe la cinci, Jack obosise să se joace cu cuburile, aşa că 
am coborât la parter. Am aruncat o privire în bibliotecă. 
Alex avea biroul plin de hârtii. Deseori obişnuia să aducă 
acasă câte un dosar la care lucra, dar acum am observat şi 
un teanc de ziare care zăcea pe podea, lângă biroul lui. 
Când ne auzi, ridică privirea şi zâmbi. 

— Hei, oameni buni, începusem să mă plictisesc singur 
aici, jos. Jack, n-am prea avut timp să progresăm cu 
călăritul pe poneiul acela, nu-i aşa? Ce zici să mai 
încercăm acum? 

Bineînţeles, lui Jack atât i-a trebuit. O luă la fugă către 
uşa din spate. Alex se ridică de pe podea, veni spre mine şi 
îmi cuprinse faţa în palme. Era un gest de tandreţe care 
mă făcea întotdeauna să mă simt în siguranţă. 

— Ceil, am recitit toate ziarele. Cred că încep să înţeleg 
părerea ta în privinţa acestei case. Poate că este într- 
adevăr blestemată. Cel puţin aşa crede o mare parte dintre 
oamenii de aici. Personal, eu nu cred nimic din prostiile 
astea, dar principalul meu scop este fericirea ta. Mă crezi? 

— Da, te cred, am spus eu, şi mi-am înghiţit nodul din 
gât, gândindu-mă că Alex nu avea nevoie acum de o nouă 
repriză de plâns. 

Telefonul din bucătărie începu să sune. M-am grăbit să 
răspund, iar Alex mă urmă, îndreptându-se spre grădina 
din spatele casei. Era Georgette Grove, care îmi spuse că a 
găsit o casă frumoasă pe care vrea să mi-o arate. Am 
stabilit să ne întâlnim a doua zi dimineaţă, apoi am închis 
repede telefonul pentru că auzisem semnalul de „apel în 
aşteptare“. Am răspuns acelui apel exact când Alex ieşea 
pe uşa bucătăriei. Cred că m-a auzit atunci când am lăsat 
să-mi scape un sunet care-mi trăda surprinderea, pentru 
că s-a întors brusc, dar am dat din cap uşor şi am închis 
telefonul. 

— Era un agent de vânzări, am minţit eu. 


102 


Uitasem să vorbesc cu cei de la compania de telefoane 
pentru a-mi trece numărul de telefon la „secret“. La 
capătul celălalt al firului, o voce răguşită, în mod evident 
deghizată, şoptise: 

— Pot să vorbesc cu Micuța Lizzie, vă rog? 


În seara aceea am ieşit toţi trei în oraş, dar eu mă 
gândeam la apelul pe care îl primisem. Oare mă 
recunoscuse cineva, mă întrebam speriată, sau era o 
glumă nesărată? Mă străduiam să par cât mai bine dispusă 
de dragul lui Alex şi al lui Jack, dar ştiam că pe Alex nu pot 
să-l păcălesc. Când am ajuns acasă, am invocat o migrenă 
şi m-am culcat devreme. 

Pe la miezul nopţii, Alex mă trezi. 

— Ceil, plângi în somn, spuse el. 

Era adevărat, plângeam în somn. La fel se întâmplase şi 
după ce leşinasem. Pur şi simplu nu mă mai puteam opri 
din plâns. Alex mă luă în braţe şi, după o vreme, am 
adormit cu capul pe umărul lui. De dimineaţă, ne-a 
aşteptat pe mine şi pe Jack să luăm micul dejun împreună. 
După aceea, când Jack s-a dus sus să se îmbrace, mi-a spus 
cu blândeţe: 

— Ceil, trebuie să te duci la un doctor, la unul din New 
York sau, dacă vrei, la unul de aici. Leşinul şi reprizele 
astea de plâns mă pun pe gânduri, mă fac să cred că ar 
putea fi semne de slăbiciune fizică. Şi dacă nu sunt reacţii 
ale organismului, atunci ar trebui să-ţi faci o programare 
la un psiholog sau la un psihiatru. Verişoara mea a suferit 
de depresie cronică şi la ea totul a început prin crize 
involuntare de plâns. 

— Nu sunt deprimată, am protestat eu. Doar... 

Vocea mi s-a stins. Când părinţii mei adoptivi m-au dus 
în California, am început şedinţele de recuperare cu un 
psiholog, doctorul Moran. Tratamentul a durat şapte ani, 
până când m-am înscris la Institutul de Tehnologia 
Decoraţiunilor. Doctorul Moran mi-a sugerat să continuu 
tratamentul la New York, dar am refuzat. Nu voiam să-mi 
dezgrop iar trecutul, în faţa unui nou psiholog. În schimb, 


103 


din când în când, îl mai sunam pe doctorul Moran, lucru pe 
care îl fac şi acum. 

— O să mă duc la doctor, de dragul tău, i-am promis eu, 
şi cred că ar fi bine să merg la unul din oraş, dar îţi spun 
eu că nu-i nimic în neregulă cu mine. 

— Hai mai bine să fim siguri, Ceil. O să mă interesez pe 
la club de un doctor. Şi acum, cred că ar cam trebui s-o 
şterg. Mult noroc la vânătoarea de case. 

Este ceva atât de normal când un soţ grăbit îşi sărută 
soţia şi fuge spre maşină! Am rămas la fereastră, privindu- 
l. Sacoul bine croit îi scotea în evidenţă umerii largi. Mai 
făcu un semn rapid cu mâna, îmi trimise o bezea şi se 
îndepărtă cu maşina. 

Am strâns masa, am urcat la etaj, am făcut un duş, m-am 
îmbrăcat şi am aranjat paturile. Mi-am spus că trebuie să 
angajăm o menajeră şi o bonă pentru Jack. După ce l-am 
lăsat pe Jack la grădiniţă, am cumpărat ziarele şi m-am 
oprit la acelaşi centru comercial, să beau o cafea. Am 
răsfoit rapid ziarele, constatând cu bucurie că nu mai 
conţineau articole despre actele de vandalism, cu excepţia 
unei note scurte în care se arăta că poliţia continuă 
cercetările. Mi-am terminat cafeaua şi am plecat să mă 
întâlnesc cu Georgette Grove. 

Ştiam exact unde este Holland Road. Bunica mea avea 
un văr care locuise pe strada aceea şi, când eram mică, 
obişnuiam să-l vizitez. Locaţia era minunată. O parte a 
străzii dădea într-o vale, iar pe cealaltă, casele se înşiruiau 
la poalele unui deal. În momentul în care am văzut casa, 
unde trebuia să mă întâlnesc cu Georgette, m-am gândit: 
„Dumnezeule, asta e!“ Am ştiut imediat, cel puţin din ce 
puteam să văd la exterior, că lui Alex îi va plăcea şi că 
locaţia îi va fi pe plac. 

Poarta de lemn era deschisă şi am văzut BMW-ul 
argintiu al lui Georgette parcat în faţa casei. M-am uitat la 
ceas. Era zece fără un sfert. Am parcat maşina în spatele 
BMW-ului, am urcat scările verandei şi am sunat la uşă. 
Am aşteptat, apoi, am sunat din nou. Poate că e în pod sau 
în pivniţă, m-am gândit eu, şi nu aude soneria. Neştiind ce 


104 


să fac, am apăsat clanţa şi am constatat că uşa nu era 
încuiată. Am intrat în casă şi am strigat-o pe Georgette în 
timp ce treceam din cameră în cameră. 

Locuinţa era mai mare decât cea de pe Old Mill Lane. Pe 
lângă bibliotecă şi sufragerie, mai avea şi o a doua 
sufragerie, mai micuță, şi un birou. Am intrat în toate 
camerele, am ciocănit chiar şi la uşile celor trei toalete, pe 
care, când am văzut că nu primesc niciun răspuns, le-am şi 
deschis. 

Georgette nu era nicăieri la parter. M-am oprit în faţa 
scărilor şi am strigat-o din nou, dar etajul rămase cufundat 
în tăcere. Dimineaţa fusese foarte însorită, dar acum se 
adunaseră norii şi, brusc, casa mi se păru foarte 
întunecată. Mă cuprinsese o nelinişte stranie, dar mi-am 
spus că nu am de ce să-mi fac griji. Georgette trebuia să 
fie pe undeva pe aici. 

Mi-am amintit că observasem în bucătărie că uşa care 
ducea la subsolul clădirii era întredeschisă, aşa că m-am 
hotărât să încep s-o caut de acolo. M-am întors în 
bucătărie, am deschis uşa aceea şi am aprins lumina. Mi- 
am dat seama, după balustrada de stejar a scării, că 
subsolul nu era unul obişnuit. Am strigat-o pe Georgette 
din nou şi am început să cobor scările. Îngrijorarea îmi 
creştea la fiecare pas. Instinctul îmi spunea că acolo se 
întâmplase ceva groaznic. Oare Georgette avusese un 
accident? m-am întrebat. 

Am apăsat întrerupătorul care era amplasat la piciorul 
scărilor şi camera se umplu de o lumină puternică. 
Peretele din spate era în întregime din sticlă, cu două uşi 
glisante care dădeau spre o terasă. M-am îndreptat spre 
ele, gândindu-mă că, probabil, Georgette ieşise afară, dar 
erau încuiate. Apoi am simţit un miros slab, dar persistent. 
Am recunoscut izul de terebentină. 

Mirosul devenea din ce în ce mai puternic pe măsură ce 
traversam încăperea. Ghidată de el, am înaintat pe hol, am 
mai trecut de o baie şi, la un colţ, m-am împiedicat de un 
picior. 

Georgette zăcea întinsă pe podea, cu ochii deschişi, cu 


105 


fruntea plină de sânge închegat. Lângă ea era o cutie de 
terebentină răsturnată, iar conţinutul ei se scurgea pe 
covor. Avea încă o cârpă în mână. Pistolul cu care fusese 
ucisă zăcea pe pardoseală, exact în mijlocul unei pete de 
vopsea roşie. 

Îmi amintesc că am început să tip. 

Îmi amintesc că am ieşit în fugă din casă şi m-am urcat 
în maşină. 

Îmi amintesc că am condus până acasă. 

Îmi amintesc că la un moment dat am sunat la poliţie, 
dar când mi-a răspuns operatoarea n-am fost în stare să 
scot niciun cuvânt. 

Când a venit poliţia eram la mine acasă, cu mâna încă 
încleştată pe telefon, şi următorul lucru pe care mi-l 
amintesc e că m-am trezit la spital şi că sergentul Earley 
mă întreba de ce am telefonat la poliţie. 


106 


19 


Jarrett Alberti, un lăcătuş, a fost a doua persoană care a 
descoperit cadavrul lui Georgette Grove. Trebuia să se 
întâlnească cu Georgette la unsprezece şi jumătate, la 
ferma de pe Holland Road. Când ajunse acolo îşi parcă 
maşina în spatele BMW-ului argintiu al lui Georgette şi, 
văzând că uşa de la intrare era deschisă, pătrunse 
înăuntru, ca şi Celia Nolan, înaintea lui. Neştiind că face 
acelaşi drum ca şi ea, colindă camerele în căutarea lui 
Georgette, strigând-o întruna pe nume. 

Ajuns în bucătărie, văzu că luminile de la nivelul de jos 
erau aprinse, aşa că începu să coboare scările. Simţi şi el 
mirosul de terebentină. Ca şi Celia cu o oră înainte, îl urmă 
şi, după un colţ, dădu peste cadavrul lui Georgette. 

Jarrett făcuse armata la marina militară şi era obişnuit 
cu moartea, o văzuse deseori pe câmpul de luptă. Fusese 
de două ori în Irak înainte de a fi lăsat la vatră din cauza 
unei răni care îi distrusese glezna. Dar asta era altceva. 
Georgette Grove era o veche prietenă de familie. 

Rămase acolo aproape un minut, privind scena. Apoi, 
disciplinat, se întoarse, ieşi din casă, sună la poliţie şi 
aşteptă pe verandă până când sosiră maşinile. 

O oră mai târziu, observă cu detaşare că locul se 
transformase într-un adevărat furnicar. Casa fusese 
înconjurată cu bandă galbenă pentru a-i ţine la distanţă pe 
reporteri şi pe vecinii curioşi. Medicul legist examina 
cadavrul şi o echipă de criminalişti cerceta casa şi 
împrejurimile în căutarea probelor. Jarrett le spusese deja 
că el nu atinsese cadavrul sau ceva din jurul acestuia. 

Procurorul Jeff MacKingsley şi Lola Spaulding, detectiv 


107 


la secţia locală de poliţie, îl luaseră la întrebări, pe 
verandă. 

— Sunt lăcătuş, le explicase Jarrett. Georgette m-a sunat 
aseară acasă. 

— Pe la ce oră te-a sunat? întrebă MacKingsley. 

— Pe la nouă. 

— Nu e cam târziu pentru un astfel de telefon? 

— Georgette a fost cea mai bună prietenă a mamei mele. 
Obişnuia să spună că îmi este un fel de mătuşă. 
Intotdeauna mă suna acasă dacă avea nevoie să 
înlocuiască sau să repare încuietorile sau yalele de la uşile 
caselor pe care încerca să le vândă. Jarrett se gândi la 
momentele în care Georgette stătuse alături de el la 
căpătâiul mamei lui, atunci când aceasta se afla pe patul 
de moarte. 

— Ce avea nevoie să faci? 

— Spunea că îi lipseşte o cheie de la o debara din casa 
aceasta. Voia să vin la ora nouă şi să înlocuiesc broasca. I- 
am spus că nu pot să ajung decât pe la zece, şi ea a zis că, 
în cazul ăsta, va trebui s-o lăsăm pentru unsprezece şi 
jumătate. 

— De ce? întrebă Jeff. 

— Spunea că nu vrea ca eu să lucrez la uşa aceea în 
timp ce clienta ei era aici, şi că era sigură că aceasta avea 
să plece până la ora unsprezece şi jumătate. 

— Deci Georgette ţi-a spus că este vorba de o „clientă“. 

— Da, confirmă Jarrett. După un moment de ezitare, 
adăugă: I-am spus lui Georgette că mi-ar fi mult mai uşor 
dacă aş veni în jur de zece, dar mi-a zis că nu se poate. Nu 
voia ca în momentul când aveam să deschid uşa debaralei 
clienta ei să fie de faţă. Mie mi s-a părut o chestie destul 
de amuzantă, aşa că am întrebat-o în glumă dacă în 
debaraua aceea era aur. l-am spus: „Stai liniştită, 
Georgette, n-o să-l fur!“ 

— Şi apoi? 

Şocul pe care îl resimţise Jarrett atunci când 
descoperise cadavrul începuse să dispară, lăsând loc 
amărăciunii. Georgette Grove fusese parte din viaţa lui 


108 


timp de douăzeci şi opt de ani, şi acum cineva o împuşcase, 
o ucisese. 

— Apoi Georgette a zis că ştie că poate avea încredere în 
mine, ceea ce nu putea spune despre anumite persoane din 
viaţa ei. 

— A dat vreun detaliu în privinţa asta? 

— Nu. 

— Ştii unde era când te-a sunat? 

— Da. Mi-a spus că e încă la birou. 

— Jarrett, după ce scoatem cadavrul de acolo, crezi că 
poţi să deschizi uşa de la debaraua aceea? 

— Păi, pentru asta am venit, nu-i aşa? replică Jarrett. 
Dacă nu vă deranjează, o să aştept în maşină până când o 
să aveţi nevoie de mine. Nu-i era ruşine de durerea lui. 

Patruzeci de minute mai târziu, privea pe geamul 
maşinii cum sacul în care fusese pus cadavrul lui 
Georgette Grove era transportat spre maşina morgii. 
Detectivul Spaulding veni la maşină. 

— Acum poţi veni jos, spuse ea. 

Desfacerea yalei de la uşa debaralei era o operaţiune 
foarte simplă. Fără să i se ceară acest lucru, Jarrett 
împinse uşa. Nu ştia la ce să se aştepte, dar credea că în 
spatele acelei uşi se afla ceva care avea legătură cu 
moartea prietenei sale. 

Lumina se aprinse automat. Se trezi în faţa unor rafturi 
pe care erau aliniate cutii de vopsea, cele mai multe dintre 
ele sigilate şi purtând etichete cu numele camerei pentru a 
cărei zugrăvire urmau să fie folosite. 

— Aici nu se află decât nişte cutii de vopsea! exclamă el. 
Georgette n-a fost împuşcată din cauza unor cutii de 
vopsea, nu-i aşa? 

Jeff MackKingsley nu-i răspunse. Se uita la cutiile de 
vopsea de pe raftul de jos. Erau singurele nesigilate. Trei 
dintre ele erau goale. A patra era plină pe jumătate. 
Capacul lipsea. Pata de pe podea, pe care Georgette 
încercase să o şteargă, provenea probabil de la această 
cutie, se gândi Jeff. Toate cutiile deschise erau etichetate 
„Sufragerie“. Toate conţinuseră vopsea roşie. Nu trebuia 


109 


să fii geniu pentru a-ţi da seama că de aici luaseră 
vopseaua cei ce vandalizaseră casa familiei Nolan, reflectă 
el. Oare ăsta să fie motivul uciderii lui Georgette Grove? 
Oare fusese împuşcată pentru a păstra tăcerea? 

— Acum pot să plec? 

— Sigur. Va trebui să dai o declaraţie, dar chestia asta 
poate fi făcută mai târziu. Mulţumesc pentru ajutor, 
Jarrett. 

Jarrett dădu din cap şi păşi cu atenţie pe culoar, 
încercând să nu calce peste conturul de cretă care 
însemna locul unde fusese găsit cadavrul lui Georgette. În 
timp ce el pleca, Clyde Earley cobora scările, cu o mină 
mohorâtă. Traversă încăperea şi se îndreptă spre 
MacKingsley. 

— Vin de la spital, spuse Earley. Am dus-o acolo pe Celia 
Nolan, cu o ambulanţă. La zece şi zece a sunat la poliţie, şi 
când a răspuns operatoarea n-a mai rostit niciun cuvânt, 
doar suspina. Asta ne-a alertat, aşa că ne-am dus la ea 
acasă. Era în stare de şoc. Nu a putut să ne răspundă la 
nicio întrebare. Am dus-o la spital. În salonul de la Urgenţă 
a început să îşi revină. A fost aici în dimineaţa aceasta. 
Spune că a descoperit cadavrul şi, apoi, a plecat acasă. 

— A descoperit cadavrul şi a plecat acasă! exclamă Jeff. 

— Mai ţine minte că a văzut cadavrul, că a ieşit în fugă 
din casă, s-a urcat în maşină, s-a dus acasă şi a încercat să 
sune la poliţie. Nu-şi mai aminteşte nimic altceva, decât că 
atunci când şi-a revenit din şoc era la spital. 

— Cum se simte acum? 

— E sedată, dar se simte mai bine. L-am anunţat şi pe 
soţul ei. E în drum spre spital, iar ea insistă să fie lăsată să 
plece cu el acasă. La şcoală, a avut loc o scenă, când n-a 
apărut să-şi ia copilul. Fiul ei a făcut o adevărată criză de 
isterie. A văzut-o leşinând alaltăieri şi, după câte se pare, 
se teme că mama lui o să moară. Unul dintre profesori l-a 
adus şi pe el la spital. Acum e cu ea. 

— Va trebui să vorbim cu doamna Nolan, spuse Jeff. 
Probabil că ea era clienta pe care o aştepta Georgette 
Grove. 


110 


— Bănuiesc că acum nu va mai vrea să cumpere casa 
asta, comentă Earley. Se pare că are destule probleme cu 
o singură casă care a fost scena unei crime, dar cu două? 

— Ţi-a spus cumva la ce oră a ajuns aici? 

— La zece fără un sfert. Venise mai devreme. 

Asta înseamnă că am pierdut mai bine de o oră, de când 
a văzut ea cadavrul şi până ne-a chemat Jarrett Alberti, îşi 
spuse Jeff. i 

— Jeff, am găsit ceva interesant în poşeta victimei. În 
mâna înmănuşată, detectivul Spaulding ţinea o fotografie 
decupată dintr-un ziar. O aduse mai aproape, ca s-o poată 
vedea şi el. Era o poză în care era surprinsă Celia Nolan 
leşinând, tăiată din ziarul apărut cu o zi înainte. Se pare că 
a fost pusă în geanta lui Georgette după ce a fost ucisă, 
spuse Spaulding. Am verificat dacă sunt amprente pe ea, 
dar n-am găsit nimic. 


111 


20 


Cred că panica pe care am zărit-o pe faţa lui Jack a fost 
ceea ce m-a calmat. Încă mai plângea când a intrat în 
rezerva în care mă instalaseră cei de la spitalul de urgenţă. 
De obicei îl lasă pe Alex să îl ia în braţe, dar după 
sperietura pe care o trăsese astăzi când văzuse că nu 
venisem să-l iau de la şcoală, nu voia să stea decât la mine 
în braţe. 

În drum spre casă, am stat pe bancheta din spate a 
maşinii, ţinându-l de mână pe Jack. Alex îşi făcuse griji 
pentru amândoi. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Ceil, spuse el, nici nu 
pot să-mi imaginez ce experienţă oribilă ai trăit! Ce naiba 
se întâmplă în oraşul ăsta? 

Da, oare ce se întâmplă? am gândit eu. 

Era aproape două fără un sfert, şi tuturor ne era foame. 
Alex deschise o cutie de supă pentru noi, şi lui Jack îi 
pregăti sandvişul lui favorit, cu jeleu şi unt de arahide. 
Supa fierbinte m-a ajutat să scap de ameţeala cauzată de 
sedativele pe care doctorul mi le injectase în braţ. 

Abia terminasem de mâncat când la uşă au început să 
sune reporterii. M-am uitat pe fereastră şi am văzut că 
printre ei era şi o femeie mai în vârstă, cu părul cărunt. 
Mi-am amintit că ea alergase spre mine atunci când 
leşinasem, în ziua în care ne-am mutat. 

Alex ieşi afară. Pentru a doua oară în patruzeci şi opt de 
ore, el dădu o declaraţie presei. 

— După actele de vandalism care au avut loc asupra 
acestei case cu o zi înainte ca noi să ne mutăm aici, am 
decis că ar fi mai bine pentru noi dacă ne-am găsi o altă 


112 


locuinţă în zona aceasta. Georgette Grove a fixat o 
întâlnire cu soţia mea la o proprietate pusă în vânzare, pe 
Holland Road. Când Celia a ajuns acolo, a descoperit 
cadavrul doamnei Grove şi s-a grăbit acasă pentru a 
anunţa poliţia. 

După ce termină ce avea de spus, reporterii începură să- 
l bombardeze cu întrebări. 

— Ce te-au întrebat? l-am întâmpinat eu când a intrat în 
casă. 

— Mi-au pus întrebările obişnuite: de ce n-ai sunat 
imediat la poliţie, dacă aveai sau nu telefonul mobil la tine. 
Le-am spus tuturor că ai crezut că ucigaşul era încă în 
casă şi ai făcut cel mai înţelept lucru, ai plecat de acolo. 

Câteva minute mai târziu a sunat Jeffrey MacKingsley şi 
a întrebat dacă poate veni să discute cu mine. Alex a vrut 
să amâne întâlnirea, dar eu am acceptat imediat să 
vorbesc cu el. Instinctul îmi spunea că acum trebuie să 
încerc să par cât mai cooperantă. 

MackKingsley veni însoţit de un bărbat trecut de cincizeci 
de ani, cu o faţă durdulie, cu păr rar şi cu o mină serioasă. 
Se prezentă ca fiind detectivul Paul Walsh. MackKingsley 
îmi spuse că detectivul Walsh va conduce ancheta cu 
privire la moartea lui Georgette Grove. 

Am răspuns la întrebările lor, aşezată pe canapea, cu 
Alex lângă mine. Le-am explicat că vreau să continuu să 
locuiesc în zona aceasta, dar trecutul casei şi actele de 
vandalism care avuseseră loc mă deranjau foarte tare şi nu 
mai puteam rămâne aici. Le-am mai spus că Georgette se 
oferise să renunţe la comisionul care i se cuvenea şi să ne 
găsească o altă locuinţă în zonă, urmând să se străduiască 
din răsputeri să revândă casa asta, de asemenea, fără 
comision. 

— Înainte de a vedea casa aceasta pentru prima oară, 
acum o lună, nu ştiaţi nimic despre trecutul ei? mă întrebă 
detectivul Walsh. 

Am simţit că mi se umezesc palmele. Am răspuns 
alegându-mi cu grijă cuvintele: 

— Nu ştiam nimic despre trecutul acestei case acum o 


113 


lună, când am văzut-o. 

— Doamnă Nolan, cunoaşteţi faptul că în New Jersey 
există o lege care îl obligă pe agentul imobiliar să-l 
informeze pe potenţialul cumpărător dacă o casă poartă un 
stigmat, adică dacă acolo s-a comis o crimă sau a avut loc 
o sinucidere sau dacă se presupune că respectiva casă este 
bântuită? 

Nu a fost nevoie să mă prefac surprinsă. 

— Habar nu aveam, am spus. Asta înseamnă că 
Georgette nu s-a oferit să renunţe la comision din pură 
generozitate? 

— A încercat să-mi spună ceva despre trecutul casei, dar 
eu am întrerupt-o, explică Alex. Aşa cum i-am spus şi ei 
atunci, când eram copil, familia mea a închiriat o ruină de 
castel în Cape Cod şi localnicii jurau că era bântuit. 

— Totuşi, ziarele de ieri au scris că aţi cumpărat casa 
aceasta ca un cadou pentru soţia dumneavoastră. Este 
numai pe numele ei, aşa că doamna Grove avea obligaţia 
să îi dezvăluie şi ei istoria acestei clădiri, ne informă 
MacKingsley. 

— De asta era Georgette atât de afectată de actele de 
vandalism, am spus eu. Când am ajuns aici marţi 
dimineaţa, ea se chinuia să scoată furtunul din garaj, să 
curețe vopseaua. Am simţit că mă cuprinde furia. Aş fi 
putut fi scutită de coşmarul mutării. Apoi mi-am adus 
aminte cum arăta Georgette Grove în secunda în care 
fugisem din casa aceea, de sângele închegat de pe fruntea 
ei, de cârpa pe care încă o mai ţinea în mână. Încercase să 
şteargă pata aceea de vopsea roşie de pe podea. 

Vopseaua roşie seamănă foarte bine cu sângele. Mai 
întâi se varsă, apoi se îngroaşă şi se întăreşte... 

— Doamnă Nolan, aţi cunoscut-o pe Georgette Grove 
înainte să vă mutaţi aici? 

Pata de vopsea roşie de lângă trupul lui Georgette... 

— Celia, murmură Alex. 

Mi-am dat seama că detectivul Walsh repetase 
întrebarea. Dacă o cunoscusem pe Georgette Grove când 
eram mică? Se poate ca mama să o îi cunoscut, dar eu nu- 


114 


mi aduc aminte de ea. 

— Nu, am spus eu. 

— Asta înseamnă că aţi văzut-o pentru prima dată în 
ziua în care v-aţi mutat, şi atunci pentru scurtă vreme? 

— Da, aşa e, spuse Alex, şi eu am simţit iritarea din 
vocea lui. Georgette n-a stat prea mult marţi. Voia să se 
întoarcă mai repede la birou şi să facă aranjamentele 
necesare pentru repararea stricăciunilor. Ieri, când am 
ajuns acasă, Celia mi-a zis că o sunase Georgette şi-i 
spusese că vrea să-i arate şi alte case, iar după-amiază, 
eram şi eu acasă când a telefonat să stabilească o întâlnire 
pentru astăzi de dimineaţă. 

Walsh îşi lua notițe. 

— Doamnă Nolan, dacă nu vă supăraţi, aş vrea să o luăm 
pas cu pas. Aveaţi întâlnire cu doamna Grove în dimineaţa 
aceasta? 

Nu ai niciun motiv să nu cooperezi, m-am pus eu în 
gardă, încearcă să nu pari că îţi cauţi prea mult cuvintele 
şi povesteşte totul exact cum s-a întâmplat. 

— Georgette s-a oferit să mă ia de acasă, dar i-am spus 
că vreau să merg cu maşina mea, ca să fiu sigură că pot 
ajunge la timp să-l iau pe Jack de la şcoală, de la St. 
Joseph. L-am lăsat acolo pe la nouă şi un sfert, am trecut 
pe la cafeneaua din centrul comercial şi am băut o cafea, 
apoi m-am dus să mă întâlnesc cu Georgette. 

— V-a explicat cum să ajungeţi pe Holland Road? întrebă 
Walsh. 

— Nu. Adică DA, bineînţeles că mi-a explicat cum să 
ajung. 

Pentru un moment, feţele lor trădară surpriza. Mă 
contrazisesem. Puteam să văd cum încercau să îşi dea 
seama ce gândesc,  cântărindu-mi foarte atent 
răspunsurile. 

— Aţi găsit greu casa? întrebă Walsh. Holland Road nu 
este foarte bine marcat. 

— Am condus încet, am spus eu. Apoi le-am povestit cum 
am găsit poarta deschisă, am văzut maşina lui Georgette, 
cum m-am plimbat prin casă, strigând-o, apoi am coborât 


115 


scările, am simţit mirosul de terebentină şi am descoperit 
cadavrul. 

— Aţi atins ceva cât aţi stat acolo, doamnă Nolan? De 
data aceasta întrebarea o pusese MacKingsley. 

Am refăcut mental traseul. Nu-mi venea să cred că 
fusesem în casa aceea cu numai câteva ore în urmă. 

— Am apăsat clanţa de la uşa de la intrare, am spus. 
După aceea nu cred că am mai atins ceva până când am 
deschis uşa care dădea spre subsol. În acea încăpere am 
mers până la uşile glisante care dădeau spre grădină. 
Credeam că Georgette ieşise afară. Dar erau încuiate, aşa 
că este posibil să le fi atins, pentru că altfel nu mi-aş fi dat 
seama că sunt încuiate. Apoi am luat-o pe hol, urmărind 
mirosul de terebentină, şi am găsit-o pe Georgette. 

— Doamnă Nolan, aveţi un pistol? 

Intrebarea picase pe neaşteptate. Ştiam că fusese pusă 
pentru a mă încurca. 

— Nu, bineînţeles că nu, am protestat eu. 

— Aţi tras vreodată cu un pistol? : 

M-am uitat la cel care îmi punea întrebările. In spatele 
ochelarilor rotunzi, ochii lui căprui căpătaseră nuanţe 
întunecate. Ce fel de întrebare era asta? Era normal să fie 
pusă persoanei care avusese ghinionul să descopere pe 
victima unei crime? Mi-am dat seama că Walsh bănuia 
ceva, probabil că atenţia îi fusese atrasă de ceva ce 
spusesem sau poate de ceva ce nu spusesem. 

Bineînţeles că am minţit din nou. 

— Nu, nu am tras niciodată cu pistolul. 

Walsh scoase o pungă de plastic în care se afla o poză 
decupată dintr-un ziar. Era fotografia în care fusesem 
surprinsă leşinând. 

— Ştiţi cumva de ce se afla această fotografie în poşeta 
doamnei Grove? mă întrebă el. 

Alex îi răspunse pentru mine şi i-am fost foarte 
recunoscătoare pentru asta. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, de ce să ştie soţia mea 
ce avea Georgette Grove în poşetă? Se ridică în picioare. 
Fără să mai aştepte răspunsul celor doi, spuse: Sunt sigur 


116 


că înţelegeţi că astăzi a fost încă o zi stresantă pentru 
familia noastră. 

Amândoi bărbaţii se ridicară la rândul lor. 

— S-ar putea să fie necesar să mai vorbim, doamnă 
Nolan, spuse procurorul. Nu aveţi în plan să plecaţi în vreo 
excursie, nu-i aşa? 

Da, vreau să plec la capătul pământului, am vrut eu să 
spun, dar în loc de asta, cu o amărăciune nedisimulată, i- 
am zis: 

— Nu, domnule MacKingsley, o să fiu aici, acasă. 


117 


21 


Faţa arsă de soare, musculatura proeminentă şi mâinile 
tăbăcite dovedeau faptul că Zach Willet îşi petrecuse toată 
viaţa în aer liber. Zach lucra la clubul de echitație din 
Washington Valley de când avea doisprezece ani, şi acum 
ajunsese la venerabila vârstă de şaizeci şi doi. La început, 
făcuse curat în grajduri la sfârşit de săptămână, apoi, când 
împlinise şaisprezece ani, renunţase la şcoală pentru a se 
putea angaja cu normă întreagă la club. 

— Ştiu tot ce am nevoie să ştiu, îi spusese el profesorului 
care insistase să-şi continue studiile, subliniind că avea 
destulă minte pentru chestia asta. Eu înţeleg caii şi caii mă 
înţeleg pe mine. 

Lipsa acută a ambiţiei îl împiedicase să avanseze dincolo 
de postul de om bun la toate la clubul din Washington 
Valley. li plăcea să ţesale caii şi să facă exerciţii cu ei şi 
era mulţumit de asta. Se pricepea să trateze bolile de care 
sufereau prietenii lui cabalini şi ştia să curețe şi să repare 
harnaşamentul. Se ocupa şi de o afacere personală, o 
prăvălioară unde recondiţiona şi vindea hăţuri, şei şi alte 
elemente de harnaşament. Avea două categorii de clienţi. 
Cei care voiau să-şi înlocuiască efectele şi cei al căror 
entuziasm iniţial scăzuse drastic şi erau bucuroşi să poată 
scăpa, chiar şi în schimbul unui preţ derizoriu, de 
accesoriile necesare pentru practicarea acestui sport 
destul de costisitor. 

Atunci când instructorii clubului erau ocupati, Zach mai 
dădea uneori şi lecţii de echitație, deşi asta nu era una 
dintre activităţile sale preferate. Il enerva să vadă oameni 
care n-aveau nimic în comun cu călăria cum încălecau 


118 


nervoşi pe câte un cal, strângeau de hăţuri şi se speriau de 
moarte când acesta protesta aruncându-şi capul pe spate. 

Acum treizeci de ani, Ted Cartwright îşi adusese caii la 
Washington Valley. Doi ani mai târziu, îi mutase la 
grajdurile clubului din Peapack. 

Miercuri după-amiaza, vestea uciderii lui Georgette 
Grove se răspândise în club. Zach o cunoştea şi o 
simpatiza pe Georgette. Din când în când, ea îl recomanda 
celor care voiau să îşi ia un cal. Le spunea: „Duceţi-vă la 
Zach de la clubul din Washington Valley. Dacă sunteţi 
drăguţi cu el, o să aibă foarte mare grijă de calul 
dumneavoastră.“ 

„Ce motiv ar fi avut cineva să ucidă o doamnă atât de 
drăguță ca Georgette Grove?“ era întrebarea care se afla 
pe buzele tuturor. 

Zach gândea cel mai bine atunci când se afla pe cal. Cu 
o figură încruntată şi preocupată, înşeuă unul dintre caii 
pe care fusese plătit să-i instruiască, încălecă şi porni pe 
cărarea care ducea spre dealurile din spatele clubului. 
Când ajunse aproape de culmea unuia dintre ele, o apucă 
pe o cărare pe care nu mulţi călăreţi aveau curajul să se 
aventureze. Panta era destul de dificilă chiar şi pentru 
călăreţii mai experimentați, dar nu acesta era motivul 
pentru care Zach o evita de obicei. Nu voia să-şi 
amintească de ceea ce se întâmplase aici cu mulţi ani în 
urmă. 

O dată ce ai făcut-o unui om care ţi-a stat în cale, nimic 
nu te opreşte s-o mai faci o dată, altui om, reflectă el în 
timp ce conducea calul la pas. Şi, fără îndoială, se vorbea 
de mult prin oraş că Georgette Grove îi stătea în drum. Are 
nevoie de terenul acela de pe Route 24 pentru a putea 
construi centrul comercial pe care îl plănuieşte de atâta 
timp. Pariez că poliţiştii o să-i ia repede urma. Dacă ela 
făcut-o, mă întreb dacă a fost atât de prost încât să 
folosească acelaşi pistol. 

Zach se gândi la cartuşul turtit pe care îl ascunsese în 
apartamentul lui, aflat la etajul unei clădiri care adăpostea 
două familii, în Chester. Seara trecută, când Ted 


119 


Cartwright îi strecurase plicul acela în barul lui Sammy, 
simţise foarte clar nota amenințătoare din vocea acestuia 
atunci când îi şoptise: „Ai grijă, Zach! Nu-ţi forţa norocul!“ 

Ted este acela care-şi forţează norocul, îşi spuse Zach, 
în timp ce privea în vale. În locul în care poteca se îngusta, 
strânse hăţurile şi calul se opri. Luă telefonul mobil din 
buzunarul vestei, scoase antena şi apăsă pe o tastă. O 
fotografie face cât o mie de cuvinte, se gândi el zâmbind 
satisfăcut, apoi îşi strânse coapsele îndemnând calul care o 
porni încet pe poteca sinuoasă. 


120 


22 


Dru Perry nu aflase imediat despre moartea lui 
Georgette Grove din cauză că se afla la tribunalul din 
Morris County, unde făcea un reportaj despre un proces. 
Când judecătorul suspendă şedinţa pentru prânz, Dru îşi 
verifică mesajele de pe telefonul mobil şi îl sună imediat pe 
editorul ei, Ken Sharkey. Cinci minute mai târziu, era pe 
drum spre locul crimei, spre Holland Road din Peapack. 

Ajunsese deja acolo când Jeff MacKingsley tinu o scurtă 
conferinţă de presă, în care confirmă faptul că Georgette 
Grove, rezidentă de-o viaţă în oraşul Mendham, fusese 
găsită moartă la nivelul de jos al casei unde fixase o 
întâlnire cu un potenţial cumpărător. 

Bomba era că nu lăcătuşul, ci Celia Nolan descoperise 
prima cadavrul, şi această ştire declanşă ploaia de 
întrebări. Dru se mânie pe ea însăşi când un alt reporter 
întrebă despre legea care obliga agentul imobiliar să îl 
avertizeze pe potenţialul cumpărător despre eventuala 
istorie neagră a casei. Ar fi trebuit să ştiu şi eu despre 
legea asta, se gândi Dru. Cum de mi-a scăpat? 

Jeff MacKingsley se mărgini să povestească faptele, aşa 
cum se petrecuseră: Celia Nolan ajunsese aici la zece fără 
un sfert, cu cincisprezece minute înainte de ora fixată 
pentru întâlnire. Găsise uşa descuiată şi intrase în casă. O 
strigase pe Georgette, dar nu primise niciun răspuns. După 
ce descoperise cadavrul, ieşise în fugă din casă, se urcase 
în maşină şi, ajunsă acasă, sunase la poliţie, dar intrase în 
stare de şoc şi nu mai putuse articula niciun cuvânt. 

Apoi, Jeff le relată despre lăcătuşul care sunase la poliţie 
puţin după ora unsprezece şi jumătate. 


121 


— Investigaţiile noastre continuă, încheie el. Este posibil 
ca Georgette Grove să fi fost urmărită până în casă sau 
poate că ucigaşul se afla în casă, aşteptând-o. Pistolul cu 
care a fost ucisă a fost găsit lângă cadavru. 

Văzând că nu mai are ce să facă pe Holland Road, Dru 
se îndreptă spre locuinţa familiei Nolan. Şi aici ajunse 
exact la timp, cu numai câteva minute înainte ca Alex 
Nolan să facă acea scurtă declaraţie. 

— Aveaţi cunoştinţă despre existenţa unei legi privitoare 
la stigmatul unei locuinţe? strigă Dru, dar prea târziu, căci 
Nolan deja intrase în casă. 

Presimţind ceva, Dru nu plecă împreună cu restul 
reporterilor şi aşteptă în maşină, la câteva sute de metri 
depărtare de casa familiei Nolan. Era acolo când 
procurorul  MackKingsley şi detectivul Walsh parcară 
maşina în spatele celei a lui Alex Nolan, sunară la uşă şi 
fură primiţi înăuntru. 

leşi imediat din maşină, merse până pe alee şi aşteptă. 
Cei doi bărbaţi rămaseră înăuntru aproape douăzeci de 
minute. Când ieşiră, erau mohorâţi şi foarte tăcuţi. 

— Dru, o să organizez o conferinţă de presă la ora cinci, 
îi spuse MackKingsley cu fermitate. Atunci, o să vă răspund 
la toate întrebările la care o să pot. Cred că ne întâlnim 
acolo. 

— Poţi să contezi pe asta, strigă ea, în timp ce cei doi 
bărbaţi se îndepărtau rapid. 

Următoarea ei oprire fu la Agenţia Imobiliară Grove, de 
pe East Main Street. Merse cu maşina până acolo, 
aşteptându-se ca biroul să fie închis, dar după ce parcă şi 
ajunse la uşă observă că în zona recepţiei erau trei 
persoane, în ciuda faptului că pe uşă era înscrisul închis. 

Spre uimirea ei, una dintre persoane se dovedi a fi 
Marcella Williams. Bineînțeles că era şi ea aici, îşi spuse 
Dru. Vrea să afle cele mai noi bârfe la prima mână. Dar 
Marcella se poate dovedi uneori foarte utilă, îşi 
reconsideră ea atitudinea, când aceasta îi deschise uşa, o 
invită înăuntru şi o prezentă asociaţilor lui Georgette 
Grove. 


122 


Atât bărbatul, cât şi femeia păreau destul de supăraţi şi, 
în mod clar, se pregăteau să refuze interviul pe care 
intenţiona să li-l ia, chiar dacă Dru încercase să pună 
problema cât mai delicat posibil, spunând: 

— Vreau să scriu un articol în memoria lui Georgette 
Grove, care a fost un stâlp al acestei comunităţi. 

Marcella interveni în favoarea ei: 

— Chiar ar trebui să vorbiţi cu Dru, le spuse ea lui Robin 
Carpenter şi lui Henry Paley. În articolul de ieri din Star- 
Ledger, Dru a scris foarte frumos despre Georgette, 
despre cât de supărată a fost din cauza actelor de 
vandalism. A povestit chiar şi cum Georgette încercase să 
scoată din garajul casei furtunul pentru a curăța vopseaua 
înainte ca soţii Nolan să apară. 

Asta am scris înainte să aflu că Georgette încălcase 
legea şi vânduse o casă familiei Nolan fără să le spună 
despre stigmatul care plana asupra ei, se gândi Dru. 

— Georgette Grove a fost o persoană importantă în 
Mendham, spuse ea. Cred că merită ca lumea să-şi 
amintească tot ce a făcut ea pentru comunitate. 

În timp ce vorbea, studia figurile lui Carpenter şi lui 
Paley. 

În ciuda faptului că ochii albaştri ai lui Carpenter erau 
umflaţi şi faţa îi era roşie din cauza recentelor reprize de 
plâns, se putea spune despre ea că este o femeie foarte 
frumoasă, realiză Dru. Era blondă natural, dar îşi vopsea 
părul. Avea o faţă delicată şi ochi mari. Dacă e nasul ei, 
atunci înseamnă că e foarte norocoasă, se gândi Dru. 
Buzele pline. Mă întreb dacă îşi injectează ceva în ele 
pentru a le menţine atât de senzuale. Un corp fantastic. S- 
ar fi putut angaja cu uşurinţă ca model, deşi faptul că nu 
avea decât un metru şaizeci şi cinci nu ar fi ajutat-o să 
câştige prea mulţi bani din meseria asta. Ştie şi să se 
îmbrace, remarcă Dru, observând linia pantalonilor ei 
crem şi bluza decoltată, cu imprimeuri roz şi crem. 

Totuşi, dacă încearcă să fie sexy, aici nu prea are pentru 
cine, concluzionă ea şi îşi concentră atenţia asupra lui 
Henry Paley. Slăbuţ, agitat, trecut de şaizeci de ani, 


123 


agentul imobiliar părea mai mult îngrijorat decât 
îndurerat. Dru decise să ţină minte acest lucru şi să-l 
analizeze mai târziu. 

I-au spus că tocmai erau pe punctul de a bea o cafea, şi 
o invitară să li se alăture. Cu cana de cafea în mână, Dru o 
urmă pe Robin de cealaltă parte a încăperii, spre colţul în 
care erau plasate câteva fotolii şi o canapea în jurul unui 
televizor. 

— Când am început lucrul acum un an, Georgette mi-a 
spus că reamenajase zona de recepţie. Intenţiona să 
prezinte potenţialilor clienţi casete cu casele pe care le 
avea la vânzare, astfel încât aceştia să o poată alege pe 
cea mai potrivită pentru ei, explică Robin pe un ton trist. 

— Există o casetă de prezentare şi pentru casa de pe 
Holland Road? întrebă Dru, sperând ca întrebarea ei să nu 
fi sunat prea abrupt. 

— Nu, spuse Henry Paley. Clădirea s-a vândut imediat ce 
a fost scoasă pe piaţă. Nici n-am avut ocazia să ne uităm la 
ea. După aceea, tranzacţia a căzut şi casa a reintrat pe 
listele de oferte ale mai multor agenţii imobiliare. 

— Aţi apucat să o vedeţi după aceea? întrebă Dru, 
sperând din toată inima să-i facă să-i răspundă la câteva 
întrebări despre casa în care fusese ucisă Georgette Grove. 

— Am fost eu acolo, săptămâna trecută, replică Paley. 
De fapt, am prezentat-o unor clienţi, dar s-a dovedit a fi 
mult prea scumpă pentru ei. 

— Acum câteva ore am fost acolo, fac un reportaj pentru 
ziarul la care lucrez, spuse Dru. Am stat afară, bineînţeles, 
dar este în mod evident o casă deosebit de frumoasă. Nu 
pot să nu mă întreb de ce Georgette Grove voia atât de 
mult s-o vândă Celiei Nolan. li spusese oare Celia că nu 
mai vrea să stea în casa de pe Old Mill Lane, sau dorinţa ei 
de a o vinde avea legătură cu legea privind casele 
stigmatizate? Dacă soţii Nolan o dădeau în judecată, oare 
Georgette n-ar fi fost obligată să le dea banii înapoi? 

Lui Dru nu-i scăpă faptul că buzele lui Henry Paley se 
strânseră într-un rictus. 

— Soții Nolan doreau să rămână în zonă, spuse Henry, 


124 


pe un ton plin de răceală. Georgette mi-a spus că îi 
telefonase doamnei Nolan şi se oferise să-i arate şi alte 
case, fără să perceapă vreun comision, în cazul în care se 
hotăra să cumpere alta. 

Dru se hotări să mai pună o întrebare sensibilă: 

— Dar, având în vedere că Georgette Grove îi înşelase o 
dată, nedezvăluindu-le adevărul despre casa aceea, nu ar fi 
fost mai rezonabil din partea lor să-i ceară banii înapoi şi 
să apeleze la serviciile altui agent imobiliar? 

— Am auzit cu urechile mele, chiar în camera aceasta, 
cum Georgette a încercat să-i vorbească lui Alex Nolan 
despre trecutul casei, şi el a întrerupt-o, spunând că nu-l 
interesează, zise Robin iritată. Dacă a insistat sau nu în a-i 
spune şi doamnei Nolan, asta este altă poveste. Dar, să fiu 
sinceră, dacă aş fi fost în locul Celiei Nolan, bineînţeles că 
m-aş fi enervat teribil din cauza actelor de vandalism, dar 
n-aş fi plecat de-acolo. Georgette se temea că ar fi putut fi 
dată în judecată. De asta voia atât de mult să-i găsească 
Celiei Nolan o altă casă. Şi graba de a face acest lucru a 
costat-o viaţa. 

— Tu ce crezi că i s-a întâmplat? întrebă Dru. 

— După părerea mea, cineva a reuşit să intre în casă, şi 
s-a speriat când Georgette a dat peste el, sau poate cineva 
a urmărit-o până acolo, cu gândul s-o jefuiască, şi, la 
momentul respectiv, a intrat în panică. 

— Georgette a trecut pe la birou de dimineaţă? 

— Nu, şi nici n-o aşteptam. Când Henry şi cu mine am 
plecat ieri de la birou, ne-a spus că a doua zi urma să se 
ducă direct la respectiva casă. 

— Georgette a rămas la birou până mai târziu pentru că 
avea întâlnire cu cineva aici? 

— Biroul reprezenta a doua casă pentru Georgette. 
Obişnuia deseori să rămână până târziu. 

Dru reuşise să strângă mai multe informaţii decât 
sperase. Îşi dădu seama că Henry Paley fusese revoltat de 
întrebarea ei, dar răspunsul pe care i-l dăduse Robin 
Carpenter îi oferise calea de scăpare de care avea nevoie. 

— Spui că biroul era o a doua casă pentru ea. Hai să 


125 


vorbim puţin despre ce fel de om era Georgette. Ştiu că 
era foarte implicată în viaţa comunităţii. 

— Avea şi un album de fotografii pe tema asta, spuse 
Robin. Ti-l aduc imediat. 

Cincisprezece minute mai târziu, cu carneţelul plin de 
însemnări şi notițe, Dru era gata de plecare. Marcella 
Williams se ridică să o conducă. La ieşirea din birou, când 
Dru îşi lua la revedere de la toată lumea, Marcella spuse: 

— Te conduc până la maşină. E îngrozitor, nu-i aşa? 
începu ea în secunda în care uşa se închise în spatele lor. 
Încă nu-mi vine să cred că Georgette a murit. Cred că 
majoritatea oamenilor din oraş n-au aflat încă. Procurorul 
şi detectivul care se ocupă de caz tocmai plecau când am 
ajuns eu la birou. Cred că îi luaseră la întrebări pe Henry 
şi pe Robin. Eu am venit să dau o mână de ajutor. Ştii, cu 
telefoanele şi cu toate lucrurile de genul ăsta... 

— Foarte drăguţ din partea ta, comentă Dru sec. 

— Adică, vreau să spun, Georgette nu era plăcută de 
toată lumea. Avea nişte idei foarte fixe despre cum ar 
trebui să se construiască în oraşul acesta. Îţi aduci aminte 
de celebra remarcă a lui Ronald Reagan care spunea că 
dacă ar fi să ne luăm după ecologişti, ar trebui să 
construim colivii şi la Casa Albă. Unii oameni cred că, dacă 
ar fi fost după Georgette, am fi mers încă pe drumuri 
pietruite şi ne-am fi luminat casele cu lămpi cu gaz. 

Unde vrea Marcella să ajungă? se întrebă Dru. 

— Robin mi-a spus că Henry a plâns ca un copil când a 
afla de moartea lui Georgette, şi eu o cred, continuă 
Marcella. Din câte am înţeles eu, de când i-a murit 
nevasta, acum şase ani, îi cam făcea curte lui Georgette, 
dar se pare că ea nu era interesată. De asemenea, am mai 
auzit că vrea să iasă la pensie, şi de când s-a hotărât să se 
retragă din afaceri atitudinea lui s-a schimbat. Le-a spus 
oamenilor că vrea să închidă agenţia şi să vândă imobilul. 
A fost o clădire drăguță la vremea ei, dar acum zona a 
devenit una comercială, şi preţurile au crescut. Mai mult, 
Henry a cumpărat împreună cu Georgette un teren pe 
Route 24, ca investiţie pentru viitor. El tot voia să-l vândă, 


126 


dar ea intenţiona să-l concesioneze statului. 

— Acum ce se va întâmpla cu el? întrebă Dru. 

— Ştiu şi eu la fel de multe ca şi tine. Georgette avea 
nişte veri în Pennsylvania, destul de apropiaţi, aşa că sunt 
sigură că i-a trecut în testamentul ei. Marcella râse 
sardonic. De un lucru sunt sigură. Dacă le-a lăsat terenul 
acela verilor ei, statul poate să-şi ia adio de la el. O să-l 
vândă imediat. 

Dru îşi lăsase maşina în parcarea de lângă Robinson, 
farmacia construită în secolul al nouăsprezecelea care era 
una dintre clădirile istorice din oraş. Când ajunse la 
maşină, îşi luă rămas-bun de la Marcella şi îi promise că 
vor ţine legătura. În timp ce se îndepărta, aruncă o privire 
farmaciei şi se gândi că priveliştea acestei clădiri vechi ar 
fi încântat-o pe Georgette Grove. 

Se mai gândi şi la faptul că Marcella Williams se dăduse 
peste cap pentru a-i spune că Henry Paley are destule de 
câştigat de pe urma morţii lui Georgette Grove. Oare are 
ceva cu omul, se întrebă Dru, sau încearcă să protejeze pe 
altcineva? 


127 


23 


Charley Hatch locuia într-una dintre cele mai mici case 
din Mendham, o vilă cu patru camere, construită în secolul 
al nouăsprezecelea. O cumpărase după divorţ. Partea bună 
era că avea şi un grajd mare, unde putea să-şi depoziteze 
uneltele de grădinărit şi de curăţat zăpada. Charley avea 
patruzeci şi patru de ani, dar părul şaten-deschis şi tenul 
măsliniu îl făceau destul de atrăgător. Câştiga binişor de 
pe urma locuitorilor oraşului Mendham, dar nu-i prea 
simpatiza pe clienţii lui bogaţi. 

Se ocupa de peluzele lor şi le îngrijea grădinile de 
primăvara şi până toamna, iar iarna le deszăpezea aleile. 
Se întreba mereu de ce nu era el în locul lor, de ce nu se 
născuse şi el într-o familie bogată. 

Câţiva dintre clienţii lui mai vechi aveau îndeajuns de 
multă încredere în el pentru a-i încredința cheile şi îl 
plăteau pentru a avea grijă, din când în când, de locuinţele 
lor cât timp erau plecaţi. Uneori, când avea chef, îşi lua 
sacul de dormit şi rămânea peste noapte într-una dintre 
aceste case. Se uita la televizor în sufrageria lor şi se 
servea cu ce-i dorea inima din barul lor. In acele momente, 
avea un sentiment de superioritate, la fel ca atunci când 
acceptase să vandalizeze casa de pe Old Mill Lane. 

In seara zilei de miercuri, Charley şedea în fotoliul lui 
din imitație de piele, cu picioarele pe un taburet, când 
sună telefonul mobil. În timp ce se întindea după el, se uită 
le ceas şi fu surprins să constate că era unsprezece şi 
jumătate. Am adormit la ştiri, se gândi el. Ar fi vrut să 
urmărească ştirile, ştia că, probabil, avea să fie difuzat un 
reportaj despre uciderea lui Georgette. Recunoscu 


128 


numărul de la care era sunat şi mormăi un salut. 

Vocea familiară izbucni pe un ton furios: 

— Charley, a fost o prostie din partea ta să laşi cutiile 
alea de vopsea în debara. De ce nu le-ai aruncat? 

— Eşti nebun? răspunse el, furios la rândul lui. Cu toată 
publicitatea care s-a făcut despre evenimentele alea, crezi 
că nu ar fi sărit în ochi câteva cutii de vopsea aruncate la 
gunoi? Ascultă, ai obţinut ceea ce ai vrut. Am făcut o 
treabă bună. 

— Nimeni nu ţi-a cerut să sculptezi un craniu şi două 
oase încrucişate pe uşa de la intrare. Te-am avertizat seara 
trecută să-ţi ascunzi toate sculpturile pe care le ai pe- 
acasă. Ai făcut asta? 

— Nu m-am gândit că... începu el. 

— Aşa e! Tu nu gândeşti! Eşti pe lista de suspecți a 
poliţiei. O să afle că tu te ocupi de grădina de acolo. 

Fără să mai răspundă, Charley închise telefonul, 
întrerupând convorbirea. Se trezise de-a binelea. Se ridică 
de pe fotoliu. Din ce în ce mai nervos, aruncă o privire prin 
cameră şi numără nu mai puţin de şase sculpturi în lemn, 
operele lui, care se aflau la vedere, pe mese şi pe rafturi. 
Injurând printre dinţi, le adună, apoi se duse în bucătărie, 
luă un sul de folie de plastic, le înfăşură şi le aruncă într- 
un sac de gunoi. Pentru un moment se opri nehotărât, 
după care duse sacul în grajd şi îl ascunse în spatele unor 
saci de sare. 

Supărat, se întoarse în casă, deschise telefonul mobil şi 
formă un număr. 

— Mi-am ascuns lucrurile, aşa că poţi dormi liniştit în 
noaptea asta. 

— Bine. 

— Totuşi, în ce belea m-ai băgat? întrebă el pe un ton 
ridicat. De ce să mă caute poliţia? Abia o cunoşteam pe 
femeia aceea, pe agentul imobiliar! 

De data aceasta, fu rândul persoanei de la celălalt capăt 
al firului, cea care îl trezise pe Charley, să închidă 
telefonul. 


129 


24 


Ora morţii vine noaptea. A sosit timpul să dăm masca 
Jos... 
Nu ştiu de ce versul acesta îmi umblase prin cap toată 
ziua, dar nu puteam să scap de el. Alex îşi anulase toate 
întâlnirile când fusese anunţat că eram la spital, aşa că, 
după ce procurorul şi detectivul plecaseră, se retrăsese în 
birou şi începuse să dea telefoane. Am ieşit afară cu Jack şi 
l-am lăsat să călărească poneiul. Nu mai era nevoie să mă 
prefac că nu ştiu să pun şaua şi să-i cer ajutorul lui Alex. 
Văzuse că mă pricep prea bine să înşeuez un ponei. 

După ce l-am plimbat de câteva ori în jurul padocului, 
am cedat rugăminţilor lui Jack şi i-am dat lui frâiele. 

— Tu stai lângă gard şi uită-te la mine, mami, mă 
imploră el. Sunt destul de mare să mă descurc şi singur. 

Nu o rugasem şi eu pe mama acelaşi lucru când eram de 
vârsta lui Jack? Mă pusese pe ponei de când aveam trei 
ani. E ciudat cum mă năpădesc astfel de amintiri. Am 
încercat întotdeauna să las în urmă copilăria, chiar şi 
momentele fericite de atunci, pentru că amintirea acelor 
clipe mă doare prea tare. Dar acum mă aflu în casa în care 
mi-am petrecut primii ani din viaţă şi simt cum mă 
împresoară aducerile aminte. 

Doctorul Moran, psihiatrul meu, mi-a spus că amintirile 
nu pot rămâne prea multă vreme ascunse. Şi totuşi există 
un moment din noaptea aceea pe care vreau să mi-l 
amintesc, dar oricât aş încerca, nu pot să sap îndeajuns de 
mult în trecut pentru a-l scoate la suprafaţă. Când mă 
trezisem, crezusem că televizorul era deschis, dar mă 
înşelasem. Mai întâi, auzisem vocea mamei mele şi sunt 


130 


sigură că îl striga pe nume pe tata sau vorbea despre el. 
Ce-i spusese lui Ted? 

Apoi, de parcă aş fi schimbat programul la televizor, 
figura lui Georgette Grove îmi apăru în faţa ochilor. li 
vedeam expresia pe care o avea întipărită pe faţă prima 
dată când o întâlnisem. Era supărată, pe punctul de a 
izbucni în plâns. Îmi dau seama acum că era îngrijorată 
pentru ea, nu pentru mine. Nu voia să piardă vânzarea 
casei. De aceea se grăbise să stabilească întâlnirea aceea 
de azi-dimineaţă. 

Oare această întâlnire o costase viaţa pe Georgette? 
Oare o urmărise cineva sau o aşteptase în casă? Nu avea 
cum să bănuiască ceva. Probabil că stătea în genunchi, 
curăţând podeaua de pata aceea de vopsea, când a fost 
împuşcată. 

În momentul acela, în timp ce Jack călărea poneiul, 
zâmbind fericit şi încercând să-mi facă semne cu mâna, 
apoi apucând repede hăţurile, am reuşit să fac legătura. 
Oare vopseaua de pe podeaua acelei locuinţe, vopseaua pe 
care Georgette încercase să o curețe, nu era aceeaşi 
vopsea care fusese folosită la vandalizarea acestei case? 

Asta era! Eram sigură! De asemenea, eram sigură că şi 
poliţia ajunsese la aceeaşi concluzie şi putea să şi 
dovedească acest lucru. Nu fusesem interogată numai 
pentru că descoperisem cadavrul lui Georgette Grove, ci şi 
pentru că moartea ei putea avea legătură într-un fel sau 
altul cu actele de vandalism a căror ţintă fusese casa mea. 

Persoana care o ucisese pe Georgette plasase cu grijă 
pistolul în mijlocul acelei pete de vopsea. Vopseaua aceea 
trebuia să facă legătura dintre moartea ei şi actele de 
vandalism. Şi cu mine, m-am gândit eu. 

Ora morţii vine noaptea. A sosit timpul să dăm masca 
Jos... 

Venise ora morţii, m-am gândit eu - moartea lui 
Georgette. Dar, din păcate, nu pot să-mi dau jos masca. Nu 
pot să solicit transcrierea stenogramelor de la procesul 
meu. Nu pot să cer o copie de pe raportul făcut la autopsia 
mamei mele. Cum aş fi privită dacă m-aş apuca să caut 


131 


aceste informaţii la tribunalul din Morris County? 

Dacă oamenii ar afla cine sunt, s-ar gândi oare că atunci 
când m-am dus să mă întâlnesc cu Georgette Grove am 
luat şi pistolul cu mine, că am văzut-o încercând să curețe 
vopseaua aceea roşie, că am făcut legătura cu actele de 
vandalism şi că am împuşcat-o? 

Casa Micuţei Lizzie. Feriţi-vă! 

Lizzie Borden a luat un topor... 

— Mami, nu-i aşa că Lizzie e un ponei minunat? strigă 
Jack. 

— Nu-i mai spune Lizzie, am urlat eu. Nu-i poţi pune 
numele Lizzie! Nu voi accepta asta! 

Speriat, Jack începu să plângă. M-am repezit spre el, l- 
am luat în braţe şi am încercat să-l liniştesc. Apoi Jack se 
desprinse din îmbrăţişarea mea. 

— M-ai speriat, mami! spuse el, şi fugi în casă. 


132 


25 


Vineri dimineaţa, în ziua următoare celei în care 
Georgette Grove fusese ucisă, Jeff MacKingsley organiză o 
şedinţă în biroul său, şedinţă la care îi convocă pe toţi 
detectivii însărcinaţi cu anchetarea acelei morţi. În afară 
de Paul Walsh mai veniseră şi doi investigatori cu state 
vechi în poliţie, Mort Shelley şi Angelo Ortiz. Toţi trei 
constataseră că şeful lor era foarte îngrijorat. 

După saluturile de rigoare, Jeff intră direct în subiect: 

— Vopseaua roşie care a fost folosită la vandalizarea 
casei familiei Nolan provine de la magazinul Tannon 
Hardware din Mendham şi a fost preparată la comandă 
pentru familia Carroll, proprietarii casei din Holland Road. 
Nu ar fi trebuit să o sun eu pe doamna Carroll în San 
Diego ca să aflăm asta. 

Ortiz îi răspunse, încercând să se apere: 

— Mă ocupam eu de chestia asta. Rick Kling, de la 
poliţia din Mendham, a fost însărcinat să verifice 
magazinele de vopseluri din zonă. Puştiul care era de 
serviciu la Tannon Hardware nu ştia nimic despre clienţii 
care comandaseră un anume tip de vopsea. Sam Tannon a 
fost plecat în interes de afaceri până ieri. Rick urma să se 
întâlnească cu el, dar între timp am găsit cutiile goale de 
vopsea în casa din Holland Road. 

— Marţi după-amiază ştiam deja că persoana care 
vandalizase locuinţa familiei Nolan folosise vopsea marca 
Benjamin Moore, spuse Jeff ferm. Ţinând seama că Tannon 
Hardware este singurul magazin autorizat să vândă 
vopseaua aceea, cred că detectivul Kling ar fi trebuit să-i 
dea un telefon lui Sam Tannon, oriunde s-ar fi aflat acesta, 


133 


pentru a vedea dacă îşi aminteşte cine i-a comandat un 
amestec de vopsea roşie cu maro deschis. Am vorbit cu 
domnul Tannon acum o oră. Colaborase cu persoana 
angajată pentru decorarea interiorului şi amestecase 
vopselurile necesare pentru zugrăvirea acelei case, cea a 
familiei Carroll. 

— Kling a realizat că a greşit, spuse Ortiz. Dacă ne-am fi 
dat seama că o astfel de vopsea ar fi putut fi amestecată la 
comandă, pentru zugrăvirea interiorului unei anumite 
case, am fi ajuns la imobilul de pe Holland Road încă de 
miercuri. 

Cuvintele lui plutiră o vreme în atmosfera tensionată a 
încăperii. 

— Asta nu înseamnă că am fi putut să o salvăm pe 
Georgette Grove, spuse Jeff. Ea ar putea fi victima unei 
tentative de jaf, dar dacă detectivul Kling ar fi urmărit firul 
acela am fi deschis debaraua şi am fi confiscat încă de 
miercuri vopseaua rămasă. Ar fi o prostie să declarăm la 
conferinţa de presă că nu am putut să aflăm de unde a fost 
procurată vopseau aceea, mai ales că a fost cumpărată de 
la un magazin de aici, din Mendham. 

— Jeff, după părerea mea nu este important când am 
găsit vopseaua, ci faptul că a fost folosită la „Casa Micuţei 
Lizzie“. Cred că arma crimei a fost lăsată în mijlocul petei 
de vopsea tocmai pentru a sublinia această legătură, ceea 
ce ne duce înapoi la Celia Nolan, o doamnă care, după 
părerea mea, ar trebui să fie investigată temeinic. Vocea 
lui Paul Walsh avea unele accente de insolenţă. 

— Pistolul acela a fost intenţionat pus în mijlocul petei 
de vopsea roşie, replică Jeff. E evident. Făcu o pauză. Puțin 
mai calm, spuse: Nu sunt de acord cu teoria conform 
căreia doamna Nolan are ceva de ascuns. Cred că biata 
femeie a avut parte de destule şocuri în ultimele trei zile 
şi, în mod firesc, este stresată şi iritată. Clyde Earley se 
afla în maşina care a ajuns la doamna Nolan acasă, după 
ce ea a sunat la poliţie, şi spune că starea de şoc în care a 
găsit-o nu putea fi prefăcătorie. Nici măcar nu a putut să 
articuleze un cuvânt până a ajuns la spital. 


134 


— Avem amprentele ei de pe fotografia aceea pe care a 
găsit-o în grajd, cea pe care ţi-a predat-o. Vreau să le 
verific în baza de date, spuse Walsh încăpățânat. N-aş fi 
surprins să aflu că doamna are un trecut tulbure, pe care 
se străduieşte să îl ascundă. 

— Dă-i drumul, izbucni Jeff. Dar dacă ai să conduci 
ancheta asta, vreau să te concentrezi pe găsirea unui 
criminal şi nu să-ţi pierzi timpul cu Celia Nolan. 

— Jeff, nu ţi se pare ciudat că spune că fiul ei învaţă la 
St. Joe? insistă Walsh. 

— Unde vrei să ajungi cu asta? 

— A spus chestia asta asemeni unei persoane care e 
obişnuită să o spună. Cred că un nou-venit în oraş, cineva 
care ar fi văzut pentru prima dată şcoala St. Joseph, nu ar 
fi numit-o cu numele pe care numai localnicii îl mai 
folosesc. Cred, de asemenea, că a minţit atunci când ne-a 
declarat că Georgette Grove i-a explicat cum să ajungă la 
casa de pe Holland Road. Nu ştiu dacă îţi mai aminteşti, 
dar doamna Nolan s-a contrazis când i-am pus întrebarea 
respectivă. Mai întâi a spus „Nu“, apoi, după numai un 
moment, a spus „Da, bineînţeles“. Şi-a dat seama că s-a 
bâlbâit. Oricum, am verificat ora la care a sunat la poliţie, 
de acasă. Era zece şi zece. 

— Ce vrei să demonstrezi cu chestia asta? 

— Vreau să spun că, după cum ne-a declarat, a ajuns la 
casa de pe Holland Road la zece fără un sfert, şi a tot 
căutat-o pe Georgette prin camerele de la parter. Clădirea 
e destul de mare, Jeff. Doamna Nolan ne-a spus că s-a 
gândit un moment dacă să urce sau nu la etaj, apoi şi-a 
adus aminte că remarcase, în bucătărie, că uşa prin care 
se pătrunde în subsol era deschisă, aşa că s-a întors în 
bucătărie, a coborât scările, a încercat uşile glisante care 
dădeau spre grădină şi a constatat că erau încuiate, apoi a 
străbătut holul, a dat colţul şi a descoperit cadavrul. Apoi a 
fugit înapoi la maşină şi a condus până acasă. Paul Walsh 
îşi dădea seama că, indirect, îi demonstra şefului lui că 
ignorase unele indicii cu privire la crimă, dar continuă cu 
îndrăzneală: Aseară m-am întors la locul crimei şi am 


135 


verificat cât durează drumul dintre Holland Road şi Old 
Mill Lane. Intrarea şi ieşirea de pe Holland Road pot fi 
destul de dificile, nu prea sunt plăcuţe cu indicatoare pe 
acolo. În drumul spre Old Mill Lane am greşit o curbă, aşa 
că a trebuit să mă întorc şi să o iau de la capăt. Mi-a luat 
aproape nouăsprezece minute să ajung cu maşina de pe 
Holland Road pe Old Mill Lane şi am depăşit cu zece 
kilometri pe oră viteza legală. Hai să facem socoteala. Paul 
Walsh aruncă o privire spre Shelley şi Ortiz, de parcă 
aştepta de la ei confirmarea faptului că-i urmăreau logica. 
Dacă Celia Nolan a reţinut corect ora la care a ajuns la 
casa de pe Holland Road, respectiv zece fără un sfert, 
înseamnă că pentru a ajunge înapoi acasă la zece şi zece, 
fără să apese prea tare pe pedala de acceleraţie, a trebuit 
să plece de acolo la zece fără nouă minute, de unde rezultă 
că nu a stat în casă decât şase minute. 

— Ceea ce este foarte plauzibil, spuse Jeff încet. Ar fi 
trebuit să se mişte repede, dar asta nu înseamnă că nu e 
posibil. 

— Asta, de asemenea, ar însemna că a mers direct 
acasă, fără să se încurce deloc la intersecțiile acelea foarte 
derutante, deşi se afla în stare de şoc. 

— Te-aş ruga să spui unde vrei să ajungi, spuse Jeff 
iritat. 

— Ce vreau eu să demonstrez este că doamna Nolan fie 
a ajuns mai devreme la casa de pe Holland Road şi a 
aşteptat-o pe Georgette, fie a mai fost acolo şi cunoştea 
foarte bine străzile pe care trebuia să o ia atât la venire, 
cât şi la plecare. 

— Şi ce vrei să demonstrezi cu asta? 

— Cred că Nolan a spus adevărul atunci când ne-a zis că 
nu ştia nimic despre legea impusă agenţilor imobiliari şi 
despre faptul că această lege ar fi ajutat-o să scape de casa 
aceea. Generosul ei soţ a cumpărat proprietatea şi a pus-o 
pe numele ei, dar ei nu îi place deloc, însă nu are curajul 
să-i spună. Într-un fel sau altul, că a aflat de actele de 
vandalizare a casei anul trecut, de Halloween, opera unor 
copii, şi s-a hotărât să pună şi ea la cale ceva asemănător. 


136 


A aranjat cu cineva să-i facă praf casa, a venit cu 
camioanele cu mobilă, s-a prefăcut că leşină şi în acest 
mod şi-a asigurat o cale de a scăpa de ea. Astfel, nu va fi 
obligată să trăiască în casa aceea care nu-i place, iar soţul 
ei cel bun o înţelege. Apoi, Georgette află cumva de 
schema pe care Celia Nolan a pus-o la cale. Să nu uităm că 
în poşeta ei a fost găsită o poză a doamnei Nolan, 
surprinsă în timp ce leşina. Părerea mea e că voia să i-o 
arate Celiei şi să-i spună că avea de gând să o dea de gol. 

— În cazul acesta, cum îţi explici că pe fotografie nu au 
fost găsite amprente, nici măcar ale lui Georgette? întrebă 
Ortiz. 

— Poate că Nolan a pus mâna pe ea, dar i-a fost frică să 
o ia, închipuindu-şi că şi alte persoane ştiau că Georgette 
avea fotografia aceea în geantă. În loc de asta, a şters-o de 
amprente şi a pus-o la loc în poşetă. 

— Ţi-ai greşit meseria, Paul, replică Jeff. Ar fi trebuit să 
te faci avocat al apărării. La suprafaţă, teoria ta e foarte 
convingătoare, dar conţinutul e găunos. Celia Nolan este o 
femeie destul de înstărită. Ar fi putut să-şi cumpere încă o 
casă foarte uşor şi ar fi putut, de asemenea, să-l convingă 
pe soţul ei să se mute. Este evident că o iubeşte la 
nebunie, aşa că nu i-ar fi fost prea greu să-l păcălească. 
Poţi să-i verifici amprentele în baza de date, ca să scapi de- 
o grijă. Mort, ce se întâmplă? 

Mort Shelley scoase din buzunar un carneţel de notițe. 

— Alcătuim o listă cu toţi oamenii care aveau acces la 
casa aceea şi urmează să îi luăm la întrebări. De exemplu, 
agenţii imobiliari care puteau deţine cheile locuinţei şi 
persoanele care se ocupă de curăţenie sau de întreţinerea 
grădinilor. De asemenea, vrem să aflăm dacă Georgette 
Grove avea duşmani, dacă avea de dat bani cuiva sau dacă 
era implicată într-o relaţie. Încă nu am reuşit să 
descoperim de unde a fost procurată păpuşa plasată pe 
veranda casei familiei Nolan. La vremea ei, a fost destul de 
scumpă, dar, după părerea mea, a fost cumpărată de la un 
târg de vechituri şi apoi a fost aruncată într-un pod, unde a 
zăcut timp de mai mulţi ani. 


137 


— Dar pistolul din mâna păpuşii? Pare destul de real, 
îndeajuns cât să sperie pe cineva, spuse Jeff. 

— Am verificat compania care produce astfel de pistoale 
de jucărie. Fabrica şi-a închis între timp porţile. Multă 
lume reclamase faptul că pistoalele pe care le produceau 
semănau prea bine cu armele adevărate. Patronul 
companiei a distrus toate documentele contabile după ce 
au trecut cei şapte ani prevăzuţi de lege. Cu pistolul am 
ajuns într-un punct mort. 

— În regulă. Ţineţi-mă la curent cu mersul anchetei. Jeff 
se ridică, semn că şedinţa se încheiase. În timp ce oaspeţii 
plecau, Jeff o strigă pe Anna, secretara lui, şi-i spuse să nu- 
i facă legătura cu nimeni timp de o oră. 

Zece minute mai târziu, interfonul bâzâi. 

— Jeff, a sunat o femeie care spune că l-a auzit aseară, la 
Black Horse Tavern, pe Ted Cartwright, ameninţând-o pe 
Georgette Grove. Ştiu că vrei să vorbeşti cu ea. 

— Fă-mi legătura, spuse Jeff. 


138 


26 


După despărţirea de Marcella Williams, Dru Perry se 
duse direct la redacţia ziarului pentru a-şi scrie articolul 
despre crima de pe Holland Road. Apoi îi spuse editorului 
ei, Ken Sharkley, că avea să lucreze acasă a doua zi 
dimineaţă la un articol despre Georgette Grove, articol 
care avea să apară în ediţia de week-end. 

Astfel, vineri dimineaţa, cu o cană de cafea în mână şi 
îmbrăcată încă în pijama peste care pusese un halat, Dru 
şedea la biroul ei de acasă şi se uita la postul local de 
televiziune, Canalul 12. Un reporter tocmai îl intervieva pe 
un văr al lui Georgette Grove, Thomas Madison, care 
venise din Pennsylvania când aflase vestea morţii 
verişoarei lui. Madison, un bărbat abia trecut de cincizeci 
de ani, povestea despre durerea familiei şi despre şocul pe 
care-l suferise când aflase de această crimă sângeroasă. 
Anunţă unde şi când va avea loc înmormântarea lui 
Georgette - trupul ei urma să fie incinerat, după ce familia 
va primi permisiunea medicului legist, iar urna cu cenuşă 
va fi plasată în cavoul familiei din cimitirul Morris County. 
Ceremonia funerară va avea loc luni, la ora zece 
dimineaţa, la biserica prezbiteriană Hilltop, biserica la 
care mersese toată viaţa ei. 

Ce repede au fixat ceremonia funerară, se gândi Dru. 
Asta mă face să cred că vărul Thomas vrea să termine 
repede şi să se întoarcă acasă. Apăsă pe un buton al 
telecomenzii şi închise televizorul, hotărând că avea să 
participe şi ea la înmormântare. 

Deschise calculatorul şi începu să caute pe Internet 
referinţe despre Georgette Grove. Îi plăcea să navigheze 


139 


pe Internet pentru că deseori descoperea lucruri 
interesante, neaşteptate. 

— Asta e, spuse ea cu voce tare o oră mai târziu, când 
dădu peste o fotografie făcută pe vremea când Georgette 
Grove şi Henry Paley erau la şcoală, în ultimul an la liceul 
din Mendham. Textul fotografiei menţiona că ei erau 
câştigătorii cursei organizate în cadrul concursului 
interstatal. Amândoi ţineau câte un trofeu în mână. Henry 
înconjurase cu braţul lui slăbănog umerii lui Georgette şi, 
în timp ce ea zâmbea spre aparatul de fotografiat, el îi 
zâmbea numai ei. 

Pare îndrăgostit până peste cap, îşi spuse Dru. Cred că 
de atunci i se aprinseseră călcâiele după Georgette. 

Se hotări să caute mai multe informaţii despre Henry 
Paley. Află că, după terminarea colegiului, începuse să 
lucreze ca agent imobiliar, se căsătorise cu Constance 
Liller, la vârsta de douăzeci şi cinci de ani, şi se alăturase 
recent înfiinţatei Agenţii Imobiliare Grove când avea 
patruzeci de ani. Un anunţ din pagina de decese a unui 
ziar înştiinţa că soţia sa, Constance Liller Paley, încetase 
din viaţă cu şase ani în urmă. 

Apoi, dacă e să-i dăm crezare Marcellei Williams, Henry 
a încercat din nou o idilă cu Georgette, reflectă Dru. Dar 
ea nu a părut interesată, şi în ultima vreme se cam 
ciondăniseră pentru că Henry voia să-şi încaseze banii de 
pe terenul de pe Route 24. Nu pot să mi-l imaginez pe 
Henry omorând pe cineva, dar dragostea şi banii erau 
principalele motive pentru care oamenii ucideau şi erau 
ucişi. Interesant. 

Se lăsă pe spate în scaun, cu privirea în tavan. Când am 
stat de vorbă ieri, oare Henry Paley mi-a spus unde se afla 
când a fost omorâtă Georgette? Nu cred, decise ea. Geanta 
ei era pe podea, lângă scaun. Dru o culese de pe jos, 
scoase agenda şi notă întrebările şi faptele la care medita. 

Unde se afla Henry Paley în dimineaţa crimei? A ajuns la 
birou la ora la care venea de obicei sau a avut întâlnire cu 
nişte clienţi? Cutiile în care se păstrează cheile de la case 
au un sistem de închidere electronic. Se poate afla de câte 


140 


ori a vizitat Henry clădirea de pe Holland Road. Oare ştia 
ceva despre cutiile de vopsea din debara? El voia ca 
agenţia să fie închisă. Oare a vrut să o saboteze pe 
Georgette cu vânzarea casei de pe Old Mill Lane sau să o 
facă să piardă tranzacţia cu familia Nolan? 

Dru închise agenda, o puse înapoi în geantă şi continuă 
să caute pe Internet informaţii despre Georgette Grove. In 
următoarele două ore, reuşi să-şi facă o imagine despre 
femeia aceea independentă care, judecind după 
multitudinea de premii pe care le câştigase, nu era numai 
dedicată comunităţii, ci se dovedise şi o militantă activă 
pentru păstrarea stilului de viaţă actual în Mendham. 

Dintre cei care voiau să schimbe categoria proprietăţilor 
şi să lărgească limitele localităţii probabil că mulţi şi-ar fi 
dorit să o vadă moartă, se gândi Dru, în timp ce găsea noi 
dovezi şi însemnări despre cum reuşise Georgette, cu 
argumente elocvente şi coerente, să împiedice schimbarea 
politicii cadastrale a oraşului. 

Sau poate că unul dintre ei îşi dorea să o împuşte, se 
corectă ea. Din câte putuse să afle, Georgette Grove 
călcase pe bătături o grămadă de oameni, mai ales în 
ultimii câţiva ani. Dar acţiunile sale în slujba comunităţii 
nu afectaseră pe nimeni atât de mult ca pe Henry Paley. 
Ridică receptorul telefonului şi formă numărul agenţiei, 
zicându-şi că era puţin probabil să fie cineva acolo. 

Henry Paley răspunse la telefon. 

— Henry, ce bine-mi pare că te-am găsit! Nu ştiam dacă 
astăzi agenţia este deschisă. Lucrez la un articol despre 
Georgette şi m-am gândit că ar fi bine să folosesc şi nişte 
fotografii din albumul acela. Mă gândeam să trec pe acolo 
şi să-mi împrumuţi albumul pentru câteva zile sau măcar 
să fac nişte câpii după el. 

După mai multe parlamentări, Paley fu de acord, cu 
inima strânsă, să o lase să facă nişte poze de pe album. 

— Nu vreau ca albumul să iasă din agenţie, spuse el, şi 
nici nu vreau să-l descompletez. 

— Henry, poţi să stai cu mine când voi face pozele. 
Mulţumesc foarte mult. Ne vedem pe la prânz. N-o să-ți 


141 


răpesc prea mult timp. 

Dru închise telefonul, se ridică şi îşi dădu pe spate 
şuviţele rebele. Trebuie să le tund, se gândi ea. Încep să 
arăt ca un câine ciobănesc. Se duse în dormitor şi în timp 
ce se îmbrăca, o întrebare îi veni în minte, o întrebare pe 
jumătate intuitivă, născută din flerul acela specific al unui 
bun reporter de investigaţii. Oare Henry mai alerga, şi 
dacă da, ce importanţă avea acest lucru în tot scenariul 
acesta? 

Şi asta trebuia să verifice. 


142 


27 


Martin şi Kathleen Kellogg din Santa Barbara, 
California, erau rudele mai îndepărtate care mă 
adoptaseră. Când murise mama, cei doi locuiau în Arabia 
Saudită, unde el lucra la o firmă de construcţii. Nu au aflat 
nimic despre ce se întâmplase decât în momentul în care 
compania la care lucra l-a rechemat pe Martin în Santa 
Barbara. Procesul se terminase deja când s-au întors ei în 
ţară, iar eu locuiam la adăpostul pentru minori din New 
Jersey, unde Departamentul pentru Minori şi Probleme de 
Familie, pe scurt DMPF, mă repartizase. 

Intr-un fel, a fost mai bine că nu au putut să ia legătura 
cu mine până în momentul acela. Cum ei nu aveau copii, 
după ce au aflat ce s-a întâmplat, în linişte şi fără pic de 
publicitate, au venit în Morris County şi au făcut o cerere 
de adopţie. Au fost intervievaţi şi verificaţi. Tribunalul a 
hotărât în scurt timp că îndeplinesc condiţiile necesare 
pentru a fi tutorii şi părinţii adoptivi ai unui minor care în 
ultimul an nu scosese decât câteva cuvinte. 

Pe vremea aceea, soţii Kellogg abia trecuseră de 
cincizeci de ani, aşa că nu erau prea bătrâni pentru a fi 
părinţii adoptivi ai unui copil de unsprezece ani. Martin îmi 
era totuşi rudă, chiar dacă mai îndepărtată. Cu toate 
acestea, cel mai mult a contat faptul că le păsa într-adevăr 
de suferinţa mea. Prima dată când m-am întâlnit cu 
Kathleen mi-a spus că speră să o plac şi că, în timp, voi 
ajunge să o iubesc. Mi-a zis: „Mi-am dorit întotdeauna o 
fetiţă. Acum vreau să-ţi dau înapoi ce ţi-a mai rămas din 
copilărie, Liza.“ 

Am plecat de bunăvoie cu ei. Bineînţeles, nimeni nu-ţi 


143 


poate da înapoi ceva ce a fost distrus. Nu mai eram un 
copil - eram un criminal achitat. Au încercat din răsputeri 
să mă facă să trec peste mizeria cu „Micuţa Lizzie“ şi m-au 
instruit să spun tuturor povestea pe care o spuseseră şi ei 
celor pe care-i cunoscuseră după ce se reîntorseseră în 
Santa Barbara. 

Eu eram fata unei prietene de-a lor, văduvă, care aflase 
că suferă de cancer în fază terminală şi îi rugase să mă 
adopte. Mi-au ales şi un nume nou, Celia, pentru că pe 
bunica mea o chemase Cecelia. Fuseseră îndeajuns de 
inteligenţi pentru a înţelege că aveam nevoie de o legătură 
cu trecutul, chiar dacă era vorba de una secretă. 

Am rămas la ei şapte ani. În tot acest timp am avut 
săptămânal programare la doctorul Moran. Încă de la 
început am avut încredere în el. Cred că mai degrabă pe 
el, şi nu pe Martin, îl priveam ca pe un tată. In perioada în 
care nu putusem vorbi îmi ceruse să îi desenez. Făceam 
aceleaşi desene, iar şi iar. Camera mamei mele, o siluetă 
fioroasă, urâtă, cu spatele la mine, ţinând-o cu un braţ pe 
mama lipită de perete. Am desenat şi un pistol din care 
ieşeau gloanţe, dar pistolul nu era ţinut de nimeni. Am 
desenat şi o replică inversă a celebrei Pietà Mă 
desenasem pe mine ţinând în braţe cadavrul mamei mele. 

Pierdusem un an de şcoală generală, dar am recuperat 
repede şi apoi m-am înscris la liceul din Santa Barbara. În 
ambele locuri eram cunoscută ca fiind „tăcută, dar 
cuminte“. Îmi făcusem prieteni, dar nu am lăsat pe nimeni 
să se apropie prea mult de mine. Pentru cineva care 
trăieşte într-o minciună, adevărul e întotdeauna ceva de 
evitat, aşa că îmi cântăream cu foarte mare grijă cuvintele. 
Imi amintesc că, în anul doi, la o oră de engleză, ni s-a dat 
ca temă scrierea unui eseu despre cea mai importantă 
întâmplare din viaţa noastră. 

Prin faţa ochilor au început să mi se perinde imagini din 
noaptea aceea teribilă. Era ca şi cum m-aş fi uitat la un 
film. Am încercat să iau stiloul în mână, dar degetele 
refuzau să mă asculte. M-am străduit să respir adânc, dar 
nu am reuşit să îmi umplu plămânii cu aer. Şi apoi am 


144 


leşinat. 

Ca să dau o explicaţie plauzibilă, am minţit spunând că 
atunci când eram mică era să mă înec şi că din când în 
când retrăiesc acele momente şi mă sufoc. l-am povestit 
doctorului Moran că niciodată nu-mi mai amintisem cu 
atâta acuratețe evenimentele petrecute în acea noapte, şi 
că pentru o fracțiune de secundă mi-a revenit în minte şi 
ceea ce-i strigase mama lui Ted. Apoi am uitat din nou. 

In acelaşi an, m-am mutat la New York pentru a urma 
cursurile Institutului de Tehnologia Decoraţiunilor din 
Manhattan, când compania la care lucra Martin a făcut 
restructurări, iar el a fost concediat, nu fără a primi câteva 
salarii compensatorii şi apoi s-au mutat amândoi în 
Florida, unde el s-a angajat la o firmă de construcţii de 
maşini. Acum, se pensionase şi, la optzeci şi ceva de ani, 
devenise, aşa cum îl alinta Kathleen, cam „uituc“, iar eu 
mă temeam ca acest lucru să nu fie unul dintre semnele de 
instalare a bolii Alzheimer. 

Când m-am căsătorit cu Alex, am făcut o nuntă fără prea 
mult tam-tam la Catedrala Sfântului Patrick. La eveniment 
au participat, în afară de noi doi, Jack, Richard Ackerman, 
avocatul mai în vârstă care era partener asociat la firma de 
avocatură la care lucra Alex, şi Joan Donlan, mâna mea 
dreaptă în mica firmă de decoraţiuni interioare care îmi 
aparţinea şi, de asemenea, cea mai bună şi mai apropiată 
prietenă. 

Imediat după nuntă, Alex, Jack şi cu mine am zburat 
până la Neapole, să le facem o vizită lui Martin şi lui 
Kathleen. li mulţumesc lui Dumnezeu că am stat la hotel, 
pentru că Martin avea dese momente de dezorientare. 
Intr-o zi, după ce terminasem prânzul şi rămăsesem de 
vorbă la masă, el mi-a spus „Liza“. Din fericire, Alex nu era 
de faţă, plecase pe plajă, să facă o baie, dar Jack a auzit. L- 
a intrigat atât de mult, încât chiar şi acum mă mai întreabă 
uneori: „Mami, dar de ce te-a strigat bunicul «Liza»?“ 

La un moment dat, când încă stăteam în apartamentul 
din New York, s-a întâmplat ca Alex să fie în cameră când 
Jack îmi pusese întrebarea aceea, dar el s-a mulţumit să-i 


145 


explice că uneori, când îmbătrânesc, oamenii încep să uite 
unele lucruri şi să încurce numele oamenilor. 

— Şi pe mine m-a strigat „Larry“ de vreo două ori. Mă 
încurcase cu primul tău tătic. 

După ieşirea nervoasă pe care am avut-o în privinţa 
numelui poneiului, l-am urmat pe Jack în casă. Fugise la 
Alex şi acum stătea în braţele lui, spunându-i înfricoşat că 
mami îl speriase. 

— Şi pe mine mă sperie câteodată, spuse Alex. 

Ştiu că a spus-o în glumă, dar eu am sesizat că dincolo 
de glumă cuvintele sale aveau un sâmbure de adevăr. 
Leşinul, reprizele de plâns, starea de şoc în care intrasem 
când  descoperisem cadavrul lui Georgette, toate îl 
speriaseră teribil. Teama se întipărise pe chipul lui Alex. 
Credea că am o cădere nervoasă. 

Îl ascultă pe Jack care îi povestea cum ţipasem la el şi îi 
spusesem că nu poate să-i pună poneiului numele Lizzie, 
apoi încercă să-i explice: 

— Ştii, Jack, cu multă vreme în urmă, aici a locuit o 
fetiţă pe nume Lizzie, şi ea a făcut nişte lucruri foarte rele. 
Nimeni nu o plăcea, aşa că au obligat-o să plece. Când 
auzim numele ăsta ne gândim la fata aceea. Ce urăşti tu 
cel mai mult şi mai mult? 

— Când îmi face doctorul injectie. 

— Păi, atunci gândeşte-te aşa. Când noi auzim numele 
Lizzie, eu şi cu mami ne amintim de fetiţa aceea rea. Ţi-ar 
plăcea ca pe poneiul tău să-l cheme „Injectie“? 

Jack începu să râdă. 

— Nuuuuu! 

— Vezi, acum ştii şi tu cum se simte mami. Hai să găsim 
un alt nume pentru poneiul acela frumos. 

— Mami spune că ar trebui s-o cheme „Star“, pentru că 
are o stea în frunte. 

— Cred că e minunat, şi aşa ar trebui să-i rămână 
numele. Mami, mai avem poleială? 

— Da, cred că da. Îi eram recunoscătoare lui Alex că 
reuşise să-l liniştească pe Jack, dar, pentru numele lui 
Dumnezeu, ce explicaţie îi dăduse! 


146 


— Ce-ar fi să facem o stea mare din poleială şi s-o 
punem pe uşa grajdului, pentru ca toată lumea să ştie că 
acolo locuieşte un ponei pe nume Star? 

Lui Jack i-a plăcut foarte mult ideea. Am desenat 
conturul unei stele pe o bucată de poleială şi el a decupat- 
o. Am lipit-o pe uşa barului, în cadrul unei ceremonii 
improvizate, iar eu am recitat poezioara aceea pe care o 
spunem în copilărie: 


Steluță mândră şi strălucitoare, 
prima steluţă care apare, 

cât aş vrea să se îndeplinească 
dorinţa ce mi-o pun în seara asta. 


Se făcuse deja ora şase, şi umbrele serii începuseră să 
se întindă peste tot. 

— Ce dorinţă ţi-ai pus, mami? mă întrebă Jack. 

— Îmi doresc ca noi trei să fim întotdeauna împreună. 

— Tu ce dorinţă ţi-ai pus, Alex? întrebă Jack. 

— Eu îmi doresc să începi să îmi spui „tată“ cât mai 
curând, şi îmi mai doresc ca la anul pe vremea asta să ai 
un frăţior sau o surioară. 

În seara aceea, când a vrut să mă ia în braţe, Alex a 
simţit reținerea mea şi mi-a dat drumul imediat. 

— Ceil, n-ar fi mai bine să iei nişte calmante? îmi sugeră 
el. Trebuie să te odihneşti. Mie nu mi-e somn. O să mă duc 
jos, să citesc ceva. 

De obicei, când iau somnifere, înghit numai o jumătate 
de pastilă, dar după ziua de azi am decis să iau una 
întreagă şi am dormit neîntoarsă timp de opt ore. Când m- 
am trezit, era aproape opt şi Alex nu se afla în pat. Am pus 
un halat pe mine şi m-am grăbit spre bucătărie. Jack se 
trezise, se îmbrăcase şi acum şedea la masă, luând micul 
dejun împreună cu Alex. 

Alex sări de pe scaun şi veni spre mine. 

— Da’ ştiu că ai dormit! spuse el. Nu cred că te-ai mişcat 
deloc, toată noaptea. Mă sărută cu tandreţe, luându-mi 
faţa în palme. Trebuie să plec. Eşti bine? 


147 


— Da, mă simt bine. Şi chiar mă simţeam. După ce m-am 
scuturat de  amorţeala somnului, m-am simţit mai 
puternică decât în dimineaţa în care parcasem maşina la 
capătul aleii. Ştiam ce am de făcut. După ce îl voi lăsa pe 
Jack la şcoală, mă voi duce la cealaltă agenţie mobilară din 
oraş şi voi încerca să găsesc o locuinţă pe care să o pot 
închiria sau cumpăra imediat. Nu-mi păsa cât de 
convenabilă era. Primul pas pe care trebuia să-l fac pe 
drumul spre normalitate era să plec din casa aceea. 

Cel puţin, ăsta mi se părea lucrul cel mai bun pe care 
puteam să-l fac. Oricum, ceva mai târziu în dimineaţa 
aceea, intram în Agenţia Imobiliară Mark W. Grannon şi 
însuşi Mark Grannon m-a condus să-mi arate câteva case 
disponibile. Atunci am aflat despre Georgette Grove ceva 
care mi-a tăiat răsuflarea. 

— Georgette avea exclusivitate în ceea ce priveşte casa 
dumneavoastră, îmi spuse el în timp ce mergeam cu 
maşina pe Hardscrabble Road. Noi, ceilalţi, nu voiam să ne 
atingem de ea. Georgette avea un oarecare sentiment de 
vinovăţie în ceea ce priveşte locul acela. Ea şi Audrey 
Barton fuseseră prietene foarte bune. Au urmat împreună 
cursurile liceului din Mendham, deşi Georgette era cu vreo 
doi ani mai mare decât Audrey. 

L-am ascultat în tăcere, sperând să nu observe 
încordarea mea crescândă. 

— Ştiţi, Audrey călărea foarte bine. Stăpânea excelent 
caii. Din păcate, soţului ei, Will, îi era foarte frică de ei şi 
se jena de chestia asta. Işi dorea să poată călări şi el 
împreună cu Audrey. Georgette a fost cea care i-a sugerat 
că ar fi bine să vorbească cu Zach de la clubul de echitație 
din Washington Valley pentru nişte lecţii de călărie, şi s-au 
înţeles să nu-i spună lui Audrey despre asta. Audrey n-a 
ştiut nimic până când, într-o zi, poliţia a venit să o anunţe 
că Will al ei a murit. De atunci, ea şi Georgette nu şi-au 
mai vorbit. 

Zach! 

Numele acela m-a lovit ca un trăsnet. Era unul dintre 
cuvintele pe care i le strigase lui Ted în noaptea în care am 


148 


omorât-o. 
Zach: era o piesă din acest uriaş puzzle! 


149 


28 


În după-amiaza zilei de vineri, secretara îl anunţă pe Ted 
Cartwright că un anume detectiv Paul Walsh, de la 
procuratura din Morris County, era în anticameră şi dorea 
să îi pună câteva întrebări. 

Într-un fel, Ted se aşteptase la această vizită, dar acum, 
când chiar se întâmpla, simţea cum îi transpiră palmele. 
Nervos, le şterse de sacou, deschise sertarul biroului şi se 
studie în oglinda pe care o păstra întotdeauna acolo. Arăt 
bine, se gândi el. Intr-o fracțiune de secundă, decise că, 
dacă ar fi adoptat o atitudine cordială, acest lucru ar fi 
putut fi interpretat ca un semn de slăbiciune. 

— Nu ştiam că domnul Walsh şi-a fixat o întâlnire pentru 
astăzi, spuse el în interfon. Oricum, pofteşte-l înăuntru. 

Costumul de duzină şi uşor şifonat pe care-l purta Paul 
Walsh aduse un zâmbet pe faţa lui Cartwright şi îl ajută să 
se simtă oarecum mai uşurat. Rama rotundă a ochelarilor 
lui Walsh îi amintea lui Cartwright de culoarea cizmelor 
sale de călărie. Se hotărî să-şi trateze oaspetele cu o 
condescendenţă cordială. 

— Nu prea mă aştept la vizite inopinate, spuse el. Şi în 
zece minute am programată o teleconferinţă, aşa că să 
trecem direct la subiect, domnule Walsh. Am reţinut bine, 
vă numiţi Walsh, nu-i aşa? 

— Aşa e, replică Walsh, iar tonul metalic al vocii lui era 
în totală neconcordanţă cu atitudinea sa rezervată. Îi 
întinse lui Cartwright cartea lui de vizită şi, fără a mai 
aştepta să fie invitat, se aşeză pe scaunul din faţa biroului 
acestuia. 

Simţind că pierduse oarecum controlul, Cartwright se 


150 


aşeză şi el. 

— Cu ce vă pot ajuta? De data asta tonul lui era mai dur. 

— După cum bănuiţi, conduc ancheta cu privire la 
uciderea lui Georgette Grove. Presupun că aţi auzit despre 
asta. 

— Ar fi trebuit să fiu surd, mut şi orb ca să nu aflu, spuse 
Cartwright. 

— O cunoşteaţi pe doamna Grove? 

— Bineînţeles că o cunoşteam. Amândoi am trăit în zona 
asta de când ne-am născut. 

— Eraţi prieten cu doamna Grove? 

A aflat de povestea de miercuri seara, se gândi 
Cartwright. Sperând să-l deruteze pe Walsh, spuse: 

— Aveam nişte relaţii destul de cordiale. Făcu o pauză şi 
apoi îşi alese cu grijă cuvintele. În ultimii ani, Georgette 
devenise foarte arţăgoasă. Când era membră în comisia 
cadastrală, era foarte dificil să treci vreun proiect de 
parcelare sau să schimbi destinaţia unui teren. Chiar şi 
după ce nu i-a mai fost reînnoit mandatul, a continuat să 
participe la toate şedinţele şi ridica obiecţii de câte ori 
avea ocazia. Din acest motiv, eu, alături de multe alte 
persoane, am încetat să mai am relaţii amicale cu ea. 

— Când aţi văzut-o ultima oară? 

— Miercuri seara, la Black Horse Tavern. 

— La ce oră se întâmpla asta, domnule Cartwright? 

— Cam între nouă şi nouă şi jumătate. Ea era singură, 
lua cina. 

— l-aţi vorbit? 

— Ne-am observat unul pe celălalt. Ea mi-a făcut cu 
mâna, eu m-am apropiat să o salut şi am fost foarte mirat 
să aflu că mă acuza ca fiind persoana responsabilă de 
actele de vandalism comise la casa de pe Old Mill Lane. 

— Casa în care aţi locuit şi dumneavoastră la un moment 
dat. 

— Corect. 

— Şi dumneavoastră ce i-aţi spus? 

— l-am spus că începuse să o ia razna şi i-am cerut să-mi 
spună de ce crede că am vreo legătură cu chestia aia. Ea 


151 


m-a acuzat că, împreună cu Henry Paley, complotez pentru 
a o scoate din afaceri, astfel încât să fie obligată să-mi 
vândă terenul de pe Route 24. A adăugat că are să mă 
vadă în iad înainte să-mi vândă terenul acela. 

— Şi care a fost replica dumneavoastră? 

— l-am spus că n-am nicio treabă cu Henry Paley. l-am 
mai spus că, deşi mi-ar plăcea să cumpăr bucata aceea de 
pământ şi să construiesc acolo nişte spaţii comerciale, am 
o grămadă de alte afaceri care mă preocupă. Şi asta a fost 
totul. 

— Înţeleg. Domnule Cartwright, unde vă aflaţi ieri- 
dimineaţă între orele opt şi zece? 

— La ora opt mă aflam pe cal, pe un traseu al clubului 
de echitație din Peapack. Am călărit până pe la nouă, am 
făcut un duş la club şi am venit cu maşina direct aici. Am 
ajuns pe la nouă şi jumătate. 

— Casa de pe Holland Road, cea în care a fost ucisă 
doamna Grove, are un petic de pădure în spate, care face 
parte din terenul aferent proprietăţii. Se pare că o cărare 
din acea pădure, folosită, în general, de călăreţi, face 
legătura cu un traseu al clubului de echitație din Peapack, 
nu-i aşa? 

Cartwright se ridică în picioare. 

— leşi afară! îi ordonă el furios. Şi să nu te mai întorci! 
Dacă va mai trebui să vorbesc cu dumneata sau cu 
altcineva de la biroul dumitale, o voi face numai în 
prezenţa avocatului meu. 

Paul Walsh se ridică în picioare şi se îndreptă spre uşă. 
În timp ce apăsa clanţa, spuse încet: 

— O să ne mai vedem, domnule Cartwright. Şi dacă 
vorbiţi cu prietenul dumneavoastră, domnul Paley, puteţi 
să-i transmiteţi că şi cu el mă voi mai vedea. 


152 


29 


La ora patru în după-amiaza de vineri, Charley Hatch îşi 
parcă maşina pe aleea murdară din spatele grajdului şi 
decuplă remorca pe care o folosea pentru a-şi transporta 
maşina de tuns iarbă şi celelalte unelte de grădinărit. În 
unele zile, nu se mai obosea să facă acest lucru, dar în 
această seară urma să plece din nou în oraş ca să cineze 
cu nişte prieteni la un bar şi să privească apoi împreună 
meciul celor de la Yankees. Abia aştepta să-şi întâlnească 
prietenii. 

Fusese o zi lungă. Sistemul de irigaţii al uneia dintre 
casele pe care le îngrijea se defectase şi gazonul fusese 
înecat. Nu era vina lui că se stricase aspersorul acela, dar 
proprietarul trebuia să se întoarcă în curând din vacanţă şi 
ar fi fost furios dacă şi-ar fi găsit casa înconjurată de o 
mlaştină. Era unul dintre cele mai uşoare angajamente pe 
care le avea Charley, şi n-ar fi vrut să-l piardă, aşa că 
risipise o grămadă de timp ţinându-se după omul care 
venise să repare aspersorul, apoi se mai învârtise o vreme 
pe acolo, asigurându-se că iarba se zvântase cum trebuie. 

Încă supărat de convorbirea telefonică pe care o avusese 
cu Ted Cartwright cu o seară înainte, cât timp tipul acela 
reparase aspersorul, îşi examinase cu atenţie hainele, 
aceleaşi pe care le purtase şi luni seara, când fusese la 
casa de pe Old Mill Lane. Pe blugi găsise trei stropi de 
vopsea roşie, în zona genunchiului drept, şi mai 
descoperise şi câteva urme de vopsea în partea din spate a 
dubiţei sale. Blugii erau destul de vechi, dar foarte 
confortabili, şi n-ar fi vrut să-i arunce. Avea să vadă dacă 
poate să scoată petele cu terebentină. 


153 


Trebuia să fie foarte precaut, mai ales că femeia aceea, 
Grove, fusese împuşcată în timp ce încerca să curețe 
petele pe care le făcuse el luni seara din greşeală, când 
manevrase cutiile de vopsea. 

Încă într-o dispoziţie destul de proastă, Charley termină 
de decuplat remorca şi intră în casă, îndreptându-se direct 
spre frigider. Luă o bere, îi scoase capacul dintr-o singură 
mişcare şi începu să bea. O privire aruncată pe fereastră îl 
făcu să ia sticla de la gură. O maşină de poliţie tocmai 
intra pe alee. Copoii! Ştia că într-un final aveau să-l ia şi pe 
el la întrebări, pentru că el era cel care se ocupa de 
întreţinerea casei de pe Holland Road, acolo unde fusese 
omorâtă femeia aceea. 

Charley se uită în jos. Cele trei picături de vopsea roşie 
din dreptul genunchiului drept i se păreau acum imense. 
Fugi în dormitor, îşi scoase tenişii şi descoperi furios că 
talpa celui stâng era mânjită cu vopsea roşie. Apucă o 
pereche de reiaţi de pe podeau debaralei, îi puse pe el, îşi 
vâri picioarele într-o pereche de pantofi uzaţi şi reuşi să 
ajungă la uşă după ce soneria sunase de numai două ori. 

În faţa lui se afla sergentul Clyde Earley. 

— Pot să intru, Charley? întrebă el. Vreau doar să-ţi pun 
câteva întrebări. 

— Sigur, sigur, poftiţi înăuntru, domnule sergent. 
Charley se dădu la o parte şi observă cum privirea lui 
Earley mătură încăperea. Luaţi loc. Tocmai am ajuns 
acasă. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi deschid 
o bere. E foarte cald aici. E ciudat cum alaltăieri era destul 
de răcoare, dar, deodată, vara a revenit. Doriţi o bere? 

— Mulţumesc, Charley, dar sunt în timpul serviciului. 
Earley alese să se aşeze pe un scaun simplu, unul dintre 
cele două aşezate lângă masa solidă, de măcelărie, pe care 
Charley o folosea ca masă de bucătărie. 

Charley se aşeză pe unul dintre fotoliile care făcuseră 
parte din mobilierul de sufragerie din casa pe care o 
împărţise soţia lui, înainte de a divorța. 

— Mare nenorocire s-a întâmplat ieri pe Holland Road, 
începu Earley. 


154 


— Da, aşa zic şi eu. Te bagă în sperieţi, nu-i aşa? Charley 
luă o înghiţitură de bere, apoi îi păru rău că făcuse asta. 
Earley se înroşise tot la faţă. Îşi scosese cascheta, şi părul 
lui nisipiu era în dezordine. Pun pariu că îşi doreşte enorm 
o duşcă, se gândi Charley. Probabil că nu-i convine că beau 
în faţa lui. Puse discret sticla pe podea. 

— Zici că tocmai ai venit de la serviciu, Charley? 

— Da. 

— Şi de ce ţi-ai pus pe tine reiaţii aceea şi pantofii de 
piele în picioare? Nu lucrezi cu ei, nu-i aşa? 

— Am avut probleme cu o instalaţie de irigat. Blugii şi 
tenişii erau uzi leoarcă. Tocmai mi i-am scos şi mă 
pregăteam să fac un duş, când v-am văzut maşina, şi-am 
pus şi eu pe mine ce-am avut la îndemână. 

— Înţeleg. Păi, îmi pare rău că te-am întrerupt de la duş, 
dar vreau doar să clarific nişte lucruri. Tu te ocupi de 
grădina casei de la numărul 10 de pe Holland Road, nu-i 
aşa? 

— Da. Am început să lucrez acolo când proprietatea a 
fost cumpărată de soţii Carroll, acum opt sau nouă ani. 
Când domnul Carroll a fost transferat cu serviciul, m-au 
rugat pe mine să mă ocup de casă până când vor reuşi să o 
vândă. 

— Ce înseamnă „să te ocupi de casă“, Charley? 

— Să am grijă de ea, ştiţi, să tai iarba, să tund gardul 
viu, să mătur veranda şi aleea... 

— Ai cumva şi o cheie de la casă? 

— Da. Mă duc acolo de două-trei ori pe săptămână să 
mai spăl pe jos şi să mă asigur că totul e în ordine. Uneori, 
agenţii imobiliari vin cu clienţii când plouă, şi lasă noroi pe 
jos. Am grijă ca lucrurile să fie în ordine, înţelegeţi? 

— Când ai fost ultima oară în casă? 

— Luni. Întotdeauna mă duc după weekend. La sfârşit de 
săptămână vin cei mai mulţi vizitatori. 

— Ce ai făcut în casă lunea asta? 

— Ce fac de obicei. M-am oprit acolo mai întâi pentru că 
m-am gândit că ar putea să vină vreun agent imobiliar cu 
un client, şi casa trebuia să arate cât mai bine. 


155 


— Ştiai că în debaraua de la subsol este vopsea roşie? 

— Bineînţeles că ştiam. Acolo sunt o grămadă de cutii de 
vopsea, nu numai roşie, de diferite culori. Cred că atunci 
când a fost zugrăvită casa, muncitorii au comandat mai 
multă vopsea decât a fost nevoie. 

— Dar ştiai că vopseaua roşie din debaraua aceea a fost 
furată şi folosită la vandalizarea casei de pe Old Mill Lane? 

— Am citit şi eu despre distrugerea „Casei Micuţei 
Lizzie“, dar n-am ştiut că vopseaua care a fost folosită 
acolo era furată din casa de pe Holland Road. Cine ar face 
una ca asta, domnule sergent? 

— Tu n-ai nicio sugestie, Charley? 

Charley ridică din umeri. 

— Poate că ar trebui să-i întrebaţi pe agenţii ăia 
imobiliari care se tot plimbau pe acolo. Poate unul dintre ei 
o ura pe Georgette Grove sau pe oamenii aceia care s-au 
mutat în „Casa Micuţei Lizzie“. 

— E o teorie destul de interesantă, Charley. Mai am 
câteva întrebări, apoi poţi să te duci să faci duş. Cheia de 
la debaraua unde era depozitată vopseaua lipseşte. Ştii 
ceva de chestia asta? 

— Cheia se afla la locul ei săptămână trecută. Nu ştiu 
dacă luni mai era sau nu acolo. 

Earley zâmbi. 

— N-am spus că luni cheia lipsea. Nu ştiu dacă lipsea 
sau nu la ora aceea. 

— Păi, atunci am fost eu ultima dată acolo, spuse 
Charley pe un ton defensiv. Asta am vrut să spun. 

— Ultima întrebare, Charley. Este posibil ca cineva, 
oricine, un agent imobiliar poate, să fi fost neatent şi să 
uite uşa descuiată după ce a terminat de arătat casa cuiva? 

— Desigur, asta se poate întâmpla. De altfel, s-a şi 
întâmplat de câteva ori. Am găsit uşa de la bucătărie, cea 
care dă în spatele casei, descuiată. La fel s-a întâmplat cu 
uşile glisante care dau în grădină. Unii agenţi imobiliari 
sunt atât de prinşi de febra vânzării, încât devin neatenţi la 
celelalte probleme. Încuie cu grijă uşa de la intrare şi cutia 
în care păstrează cheile casei, dar lasă celelalte intrări larg 


156 


deschise. 

— Charley, eşti sigur că tu ai încuiat de fiecare dată 
toate uşile, ori de câte ori ai fost acolo? 

— Domnule sergent, uitaţi cum stă treaba: eu îmi câştig 
existenţa având grijă de casele şi curţile oamenilor. 
Credeţi că vreunul dintre ei mi-ar mai da o şansă în cazul 
în care aş face o astfel de greşeală? O să vă răspund tot eu 
la această întrebare. Niciunul dintre ei n-ar face asta. M-ar 
omori dacă n-aş face totul ca la carte. 

Clyde Earley se ridică să plece. 

— Se pare că Georgette Grove a fost cea omorâtă, 
Charley. Anunţă-mă dacă îţi mai aduci aminte ceva care ar 
putea să ne fie de ajutor în desfăşurarea anchetei. Eu mă 
gândesc că poate persoana care a vandalizat „Casa 
Micuţei Lizzie“ s-a speriat crezând că Georgette Grove era 
pe urmele ei, aşa că a ucis-o. Mare păcat. Vinovatul pentru 
actele de vandalism de pe Old Mill Lane ar fi primit cel 
mult un an de puşcărie şi, dacă n-ar mai fi avut 
antecedente penale, probabil că ar fi scăpat cu o 
suspendare sau cu nişte ore de muncă în folosul 
comunităţii. Dar dacă a omorât-o şi pe Georgette Grove 
pentru a o reduce la tăcere, probabil că va fi pasibil de 
pedeapsa cu moartea. Ei bine, vom vedea, nu-i aşa, 
Charley? 

Earley plecă. Charley îşi tinu răsuflarea până când 
maşina de poliţie ieşi de pe alee, apoi scoase telefonul 
mobil şi, într-un acces de panică, începu să formeze un 
număr. O voce computerizată îi spuse că numărul format 
nu mai este alocat. 


157 


30 


La ora cinci fix, Thomas Madison intra pe uşa Agenţiei 
Imobiliare Grove. Se schimbase la motelul unde înnoptase 
peste noapte, înlocuind costumul bleumarin pe care îl 
purta când dăduse interviul acela reporterului de la 
Canalul 12 cu o pereche de pantaloni de doc şi un pulover 
subţire, îmbrăcăminte care îl făcea să arate mult mai tânăr 
la cei cincizeci şi doi de ani ai săi. Silueta sa suplă nu era 
singura asemănare cu verişoara lui. Ca şi Georgette, ştia 
foarte bine ce vrea şi era foarte direct. 

Henry şi Robin se pregăteau să închidă când ajunse el. 

— Mă bucur că v-am mai prins, spuse Madison. Am 
crezut să o să stau peste week-end aici, dar chiar nu are 
rost, aşa că o să mă duc acasă şi mă întorc duminică seara. 
O să fim toţi aici la ceremonia funerară - adică eu, soţia 
mea, surorile mele şi soţii lor. 

— Noi o să ţinem deschis şi mâine, spuse Henry. Printr-o 
ciudată întorsătură a sorții, acum suntem pe cale să 
vindem mai multe case. Aţi apucat să vedeţi casa lui 
Georgette? 

— Nu. Poliţia încă nu a terminat cercetările. Nu-mi pot 
imagina ce tot caută acolo. 

— Cred că se gândesc că ar putea să găsească scrisori 
care să îi conducă la posibilul criminal, spuse Robin. Au 
scotocit şi biroul ei de-aici. 

— E o treabă murdară, spuse Madison. Adică, m-au 
întrebat şi pe mine dacă vreau să văd cadavrul. Sincer, nu 
voiam, dar mi s-a părut că ar fi o greşeală din partea mea 
dacă le-aş spune „nu“. Aşa că m-am dus până la morgă. 
Aproape mi s-a făcut rău. Glonţul a lovit-o exact între ochi. 


158 


Observă că Robin tresări. Îmi cer scuze, spuse el. Doar 
că... Ridică din umeri, un gest care exprima dezgustul faţă 
de circumstanţele actuale. Chiar trebuie să ajung acasă, 
spuse el. Sunt antrenorul echipei de fotbal la care joacă şi 
fiul meu, şi mâine avem meci. Un zâmbet de mândrie îi 
flutură pe buze. Pot să spun, fără falsă modestie, că avem 
cea mai bună echipă din toată Philadelphia, la categoria 
aceea de vârstă. 

Henry zâmbi politicos. Nu-l interesa absolut deloc dacă 
vărul lui Georgette avea cea mai bună sau cea mai proastă 
echipă de fotbal din Philadelphia sau chiar din Statele 
Unite. Lui îi păsa doar de punerea imediată la punct a 
detaliilor privind moştenirea pe care Georgette le-o lăsase 
verilor săi. 

— Tom, spuse el, din câte am înţeles eu, tu şi surorile 
tale sunteţi beneficiarii testamentului lui Georgette. 

— Aşa e. Am trecut astăzi de dimineaţă pe la Orin 
Haskell, avocatul ei. După cum ştiţi, biroul lui se află chiar 
pe strada aceasta. Are o copie a testamentului ei pe care a 
trimis-o la tribunal pentru autentificare, dar aşa se 
specifică în testament, că eu şi surorile mele suntem 
moştenitorii lui Georgette. Madison ridică din nou din 
umeri. Surorile mele deja se ceartă pentru împărţirea 
moştenirii. Georgette are câteva obiecte vechi, de familie. 
Străbunicele noastre erau surori. Îi aruncă o privire lui 
Henry. Ştiu că tu ai douăzeci la sută din agenţia asta şi din 
terenul de pe Route 24. Nu vreau să-ţi spun decât atât - nu 
avem niciun fel de interes să continuăm activitatea 
agenţiei. Sugestia mea este să facem o evaluare a firmei şi 
să cumpăraţi voi partea noastră sau, dacă nu mai vreţi să 
continuaţi cu agenţia, închidem birourile şi vindem totul, 
inclusiv casa lui Georgette, care, bineînţeles, este în 
totalitate pe numele ei. 

— Cred că ştii că Georgette intenţiona să concesioneze 
statului terenul de pe Route 24, spuse Robin ignorând 
privirea furioasă a lui Henry. 

— Da, cunosc totul despre planurile ei de concesionare. 
Dar, din fericire, n-a mai apucat să facă lucrul acesta sau 


159 


poate tu, Henry, n-ai lăsat-o. Sincer, noi toţi ar trebui să-ţi 
pupăm picioarele pentru că ai împiedicat-o să facă acte de 
filantropie cu statul New Jersey. Eu am trei copii, surorile 
mele au fiecare câte doi şi ceea ce vom reuşi să obţinem 
din vânzarea proprietăţilor lui Georgette va acoperi în 
totalitate cheltuielile pentru şcolarizarea lor. 

— O să încep imediat acţiunea de evaluare, promise 
Henry. 

— Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Eu am plecat. 
Madison dădu să plece, apoi se opri. După ceremonia 
funerară, familia va organiza un prânz. Aş vrea să vă invit 
şi pe voi. Oricum, voi doi eraţi cealaltă familie a lui 
Georgette. 

Henry aşteptă până când uşa se închise în urma lui 
Madison. 

— Suntem noi oare cealaltă familie a ei? întrebă el sec. 

— Eu am ţinut foarte mult la Georgette, spuse Robin 
încet. Cum ai ţinut şi tu odată sau cel puţin aşa am auzit, 
adăugă ea. 

— 'Ţineai atât de mult la ea, încât nu te-a deranjat faptul 
că miercuri seară, când a rămas mai târziu la serviciu, ţi-a 
umblat prin birou? întrebă Henry. 

— N-aveam de gând să spun nimic despre chestia asta. A 
umblat şi în biroul tău? 

— Nu numai că a umblat, dar mi-a luat şi un dosar. De la 
tine nu a luat nimic? 

— Nu, nu cred sau cel puţin nu mi-am dat seama. 
Oricum, nu am nimic în birou care să o fi interesat, decât 
dacă prefera parfumul sau fixativul meu. 

— Eşti sigură, Robin? 

Stăteau amândoi în zona de recepţie a agenţiei. Henry 
nu era un bărbat prea înalt, iar tocurile de zece centimetri 
ale pantofilor pe care îi purta Robin o ajutau să fie la 
acelaşi nivel cu el. Un moment lung, se priviră unul pe 
celălalt. 

— Vrei să ne jucăm de-a Am un mic secret? întrebă el. 


160 


31 


Sfârșitul de săptămână a venit cu zile deosebit de calde. 
Sâmbătă dimineaţa, Alex a călărit puţin şi, după ce s-a 
întors, i-am sugerat să facem o excursie până la Spring 
Lake. Un client al companiei mele îşi făcuse acolo nunta, în 
iulie. Participasem şi noi la ceremonie şi ne cazasem la 
hotelul Breakers. Pentru că fusesem acolo împreună, nu 
trebuia să-mi mai fac griji în privinţa faptului că locul îmi 
este prea familiar. 

— Acum, că a trecut Ziua Muncii, vom putea să găsim 
mai uşor locuri de cazare, am spus eu. 

Lui Alex i-a plăcut ideea, iar Jack a fost foarte încântat. 
Alex a sunat la club şi a reuşit să îl angajeze pe unul din 
tinerii care lucrau acolo să vină sâmbătă seara şi duminică 
dimineaţa să aibă grijă de Star. 

Totul mersese aşa cum sperasem eu. Am ocupat, la 
Breakers, două camere cu vedere spre ocean. Restul 
sâmbetei ni l-am petrecut pe plajă. După cină, am făcut o 
plimbare lungă pe faleză, învăluiţi de briza sărată a 
oceanului. Cât de mult mă calmează oceanul! Mi-am 
reamintit vremurile când, copil fiind, de vârsta lui Jack, mă 
plimbam pe-aici ţinând-o pe mama de mână, aşa cum făcea 
şi el acum. 

A doua zi, am participat la slujba de dimineaţă la 
biserica St. Catherine, acolo unde întotdeauna reuşeam să 
mă liniştesc. M-am rugat să găsesc o modalitate prin care 
să-mi curăţ numele, să schimb părerea pe care o are lumea 
despre Liza Barton. M-am rugat să putem într-o zi să fim 
ca toate celelalte familii tinere pe care le-am văzut în jurul 
meu. Îmi doream şi eu viaţa pe care o duceau ei. 


161 


În strana din faţa noastră se afla un cuplu care avea doi 
băieţei şi o fetiţă. Băieţii nu păreau să aibă mai mult de 
trei, respectiv patru ani, iar fetiţa nu cred că împlinise un 
an. La început, băieţii au fost cuminţi, apoi au început să 
se foiască. Cel de trei ani a prins să îl înghiontească pe 
fratele lui, care, la rândul său, se lăsă peste el. Tatăl lor îi 
despărţi, atrăgându-le atenţia din priviri. Apoi, bebeluşul, 
care cu siguranţă nu mai avea mult până să poată merge în 
picioare, începu să dea semne că ar vrea să scape din 
braţele mamei. 

Voiam să fiu şi eu în stare să-i ofer lui Alex posibilitatea 
de a avea familia pe care şi-o dorea, cu toate bătăile de cap 
pe care le implică aceasta. 

Bineînţeles, atât Alex, cât şi Jack observaseră ce se 
întâmpla în faţa noastră. După slujbă, pe drumul spre 
maşină, Alex îl întrebă pe Jack ce-ar fi făcut dacă el ar fi 
fost cel înghiontit de un frăţior mai mic. 

— l-aş fi tras un pumn, spuse Jack hotărât. 

— Jack, nu! Nu aşa se poartă un frate mai mare, i-am 
spus eu. 

— Şi eu i-aş fi dat un pumn, confirmă Alex. Râseră 
amândoi. 

Am lăsat deoparte teama că Alex, dacă mi-ar fi 
descoperit trecutul, înainte ca eu să apuc să mă apăr, ar fi 
dispărut fără urmă din viaţa noastră. 

Restul zilei l-am petrecut la plajă, apoi am fost la Rod's 
Olde Irish Tavern din Sea Girt pentru a lua cina. După 
aceea, epuizați, dar bucuroşi, am plecat spre Mendham. Pe 
drum, i-am spus lui Alex că vreau să iau câteva lecţii de 
călărie la clubul de echitație din Washington Valley. 

— De ce nu la cel din Peapack? întrebă el. 

— Pentru că la clubul din Washington Valley este un tip 
pe nume Zach, despre care se spune că e un instructor 
foarte bun. 

— Cine ţi-a vorbit despre el? 

— Georgette, am spus eu, simțind că minciuna mă 
îneacă. Am sunat la club vineri după-amiaza şi am vorbit 
cu el. A spus că nu are un program prea încărcat şi că 


162 


poate să mă ia şi pe mine. Cred că faptul că am părut 
foarte drăguță l-a convins. l-am zis că soţul meu este un 
călăreț foarte bun şi că mă simt jenată să încep lecţiile de 
călărie la clubul al cărui membru este el, pentru că nu aş 
vrea ca prietenii lui să vadă cât de nepricepută sunt. 

Minciună după minciună. Bineînţeles, adevărul era că 
mersul pe cal este ca mersul pe bicicletă. O dată ce ai 
învăţat, nu mai ai cum să uiţi. Mi-era teamă că priceperea 
mea în ale călăritului mă va da de gol. 

Şi, bineînţeles că lecţiile de călărie cu Zach erau cea mai 
simplă metodă de a îmi petrece timpul în compania celui al 
cărui nume fusese rostit de mama cu câtva secunde înainte 
de a muri. 


163 


32 


Luni dimineaţa, detectivul Paul Walsh ajunse printre 
primii la biserica prezbiteriană Hilltop pentru a asista la 
ceremonia funerară a lui Georgette Grove. Işi alese un loc 
mai în spate, pe ultimul rând, pentru a fi sigur că îi poate 
vedea pe toţi cei care vor veni. În timpul nopţii, fuseseră 
instalate camere de luat vederi atât înăuntrul, cât şi în 
afara bisericii şi în curte. Casetele video urmau să fie 
vizionate mai târziu. Ucigaşul lui Georgette nu ar fi venit 
printre primii la funeraliile victimei, dar era de aşteptat ca 
el - sau ea - să apară la un moment dat. 

Walsh  respinsese cu  vehemenţă posibilitatea ca 
Georgette Grove să fi fost omorâtă de un străin, care să fi 
intrat după ea în casă cu intenţia de a o tâlhări. După 
părerea lui, prezenţa fotografiei Celiei Nolan în poşeta lui 
Georgette elimina complet această ipoteză. Era clar ca 
lumina zilei că amprentele de pe fotografie fuseseră 
intenţionat şterse. 

Cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât era mai 
convins că Celia Nolan era o femeie destul de 
dezechilibrată şi că avea pistolul la ea când se dusese 
acolo, pe Holland Road. Putea să şi-o închipuie căutând-o 
pe Georgette din cameră în cameră, cu pistolul în mână. 
Pariez că nu a strigat-o, se gândi Walsh. A găsit-o în 
genunchi pe podea, cu o cârpă îmbibată cu terebentină în 
mână, a împuşcat-o, apoi i-a pus fotografia din ziar în 
poşetă. Era modul ei de a explica de ce o omorâse. Chiar şi 
faptul că a aşezat pistolul în mijlocul petei de vopsea era, 
în opinia lui, încă un semn de dezechilibru psihic. 

Percheziţia de la locuinţa lui Georgette făcută pe timpul 


164 


weekendului se dovedise fructuoasă. Unul dintre poliţiştii 
din Mendham găsise un dosar ascuns în debaraua 
dormitorului, dosar ce conţinea e-mailurile pe care şi le 
trimiseseră Henry Paley şi Ted Cartwright. Într-unul dintre 
ele, Cartwright îi promitea lui Paley un bonus dacă reuşea 
să o convingă pe Georgette să vândă terenul de pe Route 
24. În mai multe e-mailuri scrise de Paley, acesta îi 
dezvăluia lui Cartwright că agenţia cam scârţâia din punct 
de vedere financiar şi că făcea tot ce putea pentru a 
menţine această situaţie, neimplicându-se în atragerea de 
noi clienţi. 

Ce băiat de treabă, se gândi Walsh. Încerca din toate 
puterile să îşi falimenteze partenerul de afaceri. N-aş fi 
surprins dacă aş afla că Paley a angajat pe cineva să 
vandalizeze „Casa Micuţei Lizzie“. Mackingsley este de 
părere că Paley era criminalul, că se panicase când aflase 
că Georgette pusese mâna pe corespondenţa lui cu 
Cartwright, dar Walsh nu era aşa sigur de varianta asta. 

Toată lumea ştia că Jeff MackKingsley intenţiona să 
candideze pentru funcţia de guvernator, peste doi ani, şi 
mulţi credeau că va avea succes. Cazul ăsta era unul cu 
impact mediatic mare, exact ce îi trebuia lui. Ei bine, şi 
pentru mine ar fi foarte bine-venită rezolvarea acestui caz, 
se gândi Paul Walsh. Voia să iasă la pensie în curând şi să 
se angajeze ca agent de pază la vreo firmă mare. 

La ora zece fără zece, organistul începu să cânte, şi, 
parcă dintr-o dată, biserica se umplu de oameni. Walsh 
recunoscu câţiva reporteri care, ca şi el, se aşezară în 
ultimele rânduri. Dru Perry era mai uşor de remarcat, 
datorită meşei de păr cărunt. Deşi prea insistentă pentru 
gustul lui, Walsh o considera o ziaristă foarte bună. Se 
întreba dacă, asemeni lui Samson, îşi trăgea forţa din părul 
ei. 

O văzu pe Marcella Williams, vecina familiei Nolan de pe 
Old Mill Lane, aşezată în al patrulea rând de bănci. Nu 
voia să scape nimic, se gândi Walsh. E de mirare că nu s-a 
dus să se aşeze lângă altar. 

La ora zece şi zece ajunse şi familia defunctei. Walsh îşi 


165 


aduse aminte că erau trei: un frate, Thomas Madison, şi 
două surori. Probabil că împreună cu ei erau bărbaţii celor 
două surori şi soţia lui Madison, se gândi el. Parcurseră 
spaţiul dintre bănci şi se aşezară în primul rând. 

Rudele fuseseră eliminate din cercul suspecţilor. O 
investigaţie discretă relevase faptul că erau cetăţeni 
cinstiţi, respectaţi în zona Philadelphiei. Lui Walsh îi 
plăcea la nebunie cuvântul „suspect“. Însemna, de fapt: 
„noi credem că eşti vinovat, şi ne batem capul să dovedim 
chestia asta“. 

Următoarele persoane care se aşezară în primul rând 
fură Henry Paley, care afişa o figură foarte îndurerată, şi 
Robin Carpenter. Robin purta o rochie cu alb şi negru, 
mulată pe corp. Cravata neagră era singurul semn de doliu 
pe care Henry îl strecurase în ţinuta sa, şi nu se asorta 
deloc cu sacoul şi nici cu pantalonii maro. Pariez că îşi va 
schimba cravata în secunda în care se va rosti ultimul 
„Amin“, se gândi Walsh. 

Că veni vorba de oameni interesanţi, îşi spuse el atunci 
când, chiar înainte de ieşirea preotului în altar, Celia şi 
Alex Nolan intrară în biserică şi se aşezară de cealaltă 
parte a spaţiului din mijloc, cu câteva rânduri mai în faţă. 
Celia purta un costum în mod evident foarte scump, de un 
gri-deschis, cu dungi de un galben pal. Părul ei lung şi 
negru era răsucit la ceafa într-un coc. Ochii îi erau 
acoperiţi de ochelari de soare. Când se întoarse să îi 
şoptească ceva soţului ei, Walsh putu să îi admire profilul. 

Arată foarte bine, îşi spuse el, o ucigaşă cu chip de 
înger. 

Îl văzu pe Alex Nolan făcând un gest protector în 
direcţia soţiei lui, bătând-o uşor pe spate, pentru a o linişti 
sau pentru a o relaxa. 

Nu face asta, se gândi Walsh, aş vrea s-o mai văd 
izbucnind o dată. 

Solistul corului intonă un cântec. 

Apoi, în discursul lui, pastorul vorbi despre femeia care 
se dedicase trup şi suflet binelui celorlalţi. 

— An după an, de-a lungul timpului, oamenii care au 


166 


trăit în comunitatea aceasta mi-au povestit cum Georgette 
a reuşit, cumva, să găsească un cămin pentru posibilităţile 
fiecăruia. Cu toţii cunoaştem eforturile pe care le făcea 
pentru a păstra frumuseţea plină de linişte a comunităţii 
noastre... 

La sfârşitul ceremoniei, Walsh rămase la locul lui, 
studiind expresiile de pe feţele celor ce părăseau biserica. 
Mulţi aveau ochii roşii, iar rudele erau în mod evident 
foarte afectate. În aceste zile, care trecuseră de la moartea 
lui Georgette Grove, el căpătase impresia că, deşi fusese o 
femeie destul de admirată, puţine persoane îi fuseseră 
apropiate. În ultimul moment al vieţii, privise, probabil, o 
persoană care o urâse îndeajuns de mult pentru a o ucide. 
Walsh voia să creadă că, într-un fel sau altul, Georgette 
putea să simtă afecțiunea celor care veniseră azi să o 
conducă pe ultimul drum. 

Când Celia Nolan trecu pe lângă el, Walsh observă că 
era foarte palidă şi îl ţinea strâns de mână pe soţul ei. 
Pentru o secundă, privirile li se întâlniră. Citeşte-mi 
gândurile, o provocă Walsh. Teme-te de mine. Simte că 
abia aştept să îţi pun cătuşele, cucoană. 

Când ieşi din biserică, o găsi pe Robin Carpenter 
aşteptându-l lângă uşă. 

— Domnule detectiv Walsh, spuse ea ezitant, în timpul 
slujbei nu m-am putut gândi decât la Georgette, 
bineînţeles, şi la ce mi-a spus ea miercuri seara. Era pe la 
şase şi, înainte de a pleca de la birou, m-am dus să-mi iau 
la revedere de la ea. Avea albumul pe birou şi îl studia cu 
atenţie. Nu m-a auzit când am deschis uşa, nu ştia că sunt 
acolo. Vedeţi dumneavoastră, uşa nu era închisă de tot. Şi 
în timp ce stăteam acolo, am auzit-o spunând ceva ce v-ar 
putea interesa. Walsh aşteptă. Georgette vorbea singură, 
dar am auzit ceva de genul: „Doamne Dumnezeule, n-o să 
spun nimănui că am recunoscut-o!“ 

Walsh ştia că era pe cale să afle ceva semnificativ. Nu 
ştia exact despre ce era vorba, dar flerul lui îi spunea că 
era ceva important. 

— Unde este albumul acela? întrebă el. 


167 


— Henry i l-a împrumutat lui Dru Perry pentru un articol 
pe care l-a scris despre Georgette, cel care a apărut în 
numărul de ieri al lui Star-Ledger. Nu voia să i-l dea, dar 
eu l-am rugat să o facă. Il aduce înapoi în după-amiaza 
asta. 

—O să vin eu să îl iau. Mulţumesc, domnişoară 
Carpenter. 

Adâncit în propriile gânduri, Paul Walsh se îndreptă 
către maşina lui. Informaţia asta are în mod sigur legătură 
cu Celia Nolan, îşi spuse el. Ştiu sigur că e aşa. 


168 


33 


Sue Wortman era tânăra care avusese grijă de ponei cât 
fuseserăm noi plecaţi în Spring Lake. Când am ajuns 
acasă, duminică seara, ea era în grajd, cu Star. Ne spuse 
că trecuse pe acolo să se asigure că Star se simţea bine, în 
caz că noi am fi întârziat. 

Sue e o fată care atrage privirile, cu un păr roşcat- 
deschis, pielea albă şi ochii de un albastru-verzui. Era cea 
mai mare dintre cei patru fraţi şi se înţelegea de minune 
cu copiii, aşa că Jack a plăcut-o imediat. li explică de ce 
schimbase numele poneiului din Lizzie în Star. Sue îi spuse 
lui Jack că acesta era într-adevăr un nume mult mai 
frumos, şi că făcea pariu că Jack avea să ajungă campion la 
călărie pe un ponei pe care îl chema Star. 

In timp ce ne îndreptam spre casă dinspre Spring Lake, 
Alex propusese să mergem şi noi la funeraliile lui 
Georgette. 

— A pierdut cu mine o grămadă de timp şi mi-a arătat 
multe case până să o cumpăr pe asta, spusese el. 

Nu îi mulţumesc deloc că mi-a găsit această casă, m-am 
gândit eu, dar am fost de acord cu el. De aceea, când Sue 
ne-a spus că putea să aibă grijă de Jack, am angajat-o 
imediat. Plănuisem să mă duc la clubul de echitație din 
Washington Valley cât timp era Jack la şcoală, dar dacă 
Sue avea să stea cu el, puteam să îmi schimb orele de 
călărie cu Zach, să pun lecţia luni, de la zece dimineaţa 
până la două după-amiaza. 

Patru ore nu era prea mult, dar intr-un fel mă bucuram 
că pot să petrec mai mult timp cu Zach. Duminică noaptea 
am avut o mulţime de visuri urâte. În toate îmi era frică de 


169 


ceva. Într-unul dintre ele mă înecam şi îmi era prea frică 
să înot. Într-altul, Jack dispăruse. Apoi era lângă mine în 
apă, şi eu nu puteam ajunge la el. În alt vis, oameni fără 
feţe mă arătau cu degetul, şi degetele lor aveau forma 
unor pistoale. Strigau toţi: J'accuse! J'accuse! Eu, care nu 
mai ştiam nici franceza pe care o învăţasem în liceu, visam 
în această limbă. 

Luni dimineaţa, m-am trezit foarte obosită, de parcă 
toată noaptea participasem la o bătălie. Îmi simţeam ochii 
grei şi obosiţi. Gâtul şi umerii îmi erau încordaţi şi mă 
dureau. Am făcut un duş lung şi fierbinte, lăsând apa să 
îmi biciuiască faţa, capul şi tot corpul, de parcă aşteptam 
ca ea să spele urmele coşmarului care îmi chinuise somnul 
şi teama că voi fi descoperită ce îmi umplea orele în care 
eram trează. 

Îmi închipuisem că urma să mergem la ceremonie cu 
ambele maşini, pentru că Alex trebuia să plece de acolo 
direct la birou, dar el îmi spuse că avea să mă aducă acasă 
după terminarea slujbei. În timp ce stăteam în biserica 
aceea, mă gândeam la Georgette, aşa cum o văzusem în 
ziua când am întâlnit-o prima dată, atunci când încerca să 
scoată furtunul din garaj pentru a spăla vopseaua de pe 
gazon. Mi-am amintit supărarea care era întipărită pe faţa 
ci şi modul în care încerca să îşi ceară scuze. Apoi, prin 
minte mi se perindară imaginile din casa de pe Holland 
Road, mai ales acelea care îmi invadaseră retina când 
aprinsesem lumina şi constatasem că lipsise foarte puţin să 
mă împiedic de cadavrul ei. Chiar şi acum, în timp ce 
stăteam în biserică, puteam să simt în nări mirosul 
terebentinei care se vărsase pe podea. 

Bineînţeles, Alex îmi simţi frământările. 

— A fost o idee proastă, Ceil, şopti el. Îmi pare rău. 

În timp ce ieşeam din biserică, ţinându-ne de mână, am 
trecu pe lângă detectivul Walsh. Privirile ni s-au întâlnit şi 
jur că ura pe care am citit-o în ochii lui era aproape 
palpabilă. Dispreţul şi aversiunea lui faţă de mine erau 
evidente şi am ştiut că şi el voia ca eu să-mi dau seama de 
asta. El era marele inchizitor. El conducea corul vocilor din 


170 


coșmarul meu, cele care strigau: /'accuse! J'accuse! 

Mă îndreptam spre maşină împreună cu Alex. Ştiam că e 
în întârziere. l-am spus că îmi pare rău că nu mi-am luat şi 
eu maşina. Din nefericire, Marcella Williams mersese în 
spatele nostru până în parcare şi auzise toată conversaţia. 

— De ce să mai pierzi timpul ducând-o pe Celia acasă? 
insistă ea. Oricum merg în aceeaşi direcţie, aşa că o duc 
eu şi astfel vom avea ocazia să ne vizităm. Tot voiam eu să 
trec pe la voi şi să văd ce mai faceţi, dar n-am vrut să 
deranjez. 

Am schimbat o privire rapidă cu Alex. În ochii mei se 
putea citi dezacordul, bineînţeles, dar am urcat în maşina 
Marcellei şi m-am consolat cu faptul că drumul avea să 
dureze numai zece minute. 

Probabil că talentul meu de decorator de interioare, care 
îmi permitea să identific imediat lucrurile bune şi rele 
dintr-o încăpere, se extinsese cumva şi în privinţa 
oamenilor pe care îi întâlneam. O cunoşteam pe Marcella 
Williams de când eram doar o copilă şi o revăzusem în ziua 
în care mă mutasem în casa aceea împreună cu Alex, dar 
atunci atenţia îmi fusese distrasă de alte lucruri. Astăzi, m- 
am trezit că o studiez cu mai multă atenţie, în timp ce mă 
aşezam pe scaunul din dreapta al maşinii şi îmi puneam 
centura de siguranţă. 

Marcella este o femeie destul de atrăgătoare, deşi cam 
trecută. Are părul de un blond-închis, cu şuviţe mai 
deschise la culoare, este zveltă, cu forme destul de bine 
conturate. Dar se poate vedea cu uşurinţă că a apelat la 
serviciile unui chirurg plastician. Colţurile gurii îi sunt 
întinse. Semnul evident al unei operaţii de lifting facial. 
Cred că toxina botulinică este responsabilă pentru pielea 
ei întinsă de pe frunte şi de pe obraji. Cele mai multe femei 
nu pricep că micile cute din jurul ochilor, cele cauzate de 
zâmbet, şi micile riduri din colţurile gurii sunt cele care 
definesc o persoană, care îi dau un caracter aparte, un 
farmec personal. Pe când aşa, lipsite de urmele trecerii 
timpului, ochii şi gura Marcellei păreau că mă agresează. 
Ochii ei erau inteligenţi, pătrunzători, întrebători şi gura 


171 


avea buzele uşor întredeschise, lăsând să se vadă dinţii 
ascuţiţi, mult prea albi pentru a fi naturali. Purta un 
costum Chanel, croit dintr-un material gri-verzui, cu 
borduri de un verde mai închis. Era evident, cel puţin 
pentru mine, că venise la ceremonia funerară pentru a fi 
observată şi admirată. 

— Îmi pare tare bine că am ocazia să vorbesc cu tine, 
Celia, spuse ea cu căldură în timp ce ieşeam cu BMW-ul ei 
decapotabil din parcare. Lucrurile s-a aranjat tare bine, 
nu-i aşa? Foarte frumos din partea ta că ai venit. Mai ales 
că nici nu ai apucat să o cunoşti prea bine pe Georgette. I- 
a vândut casa aceea soţului tău fără să-l informeze despre 
trecutul, despre istoria ei, şi apoi tu ai fost cea care a avut 
surpriza nefericită de a-i descoperi cadavrul. Şi chiar şi 
aşa, ai venit să îi aduci un ultim omagiu. 

— Georgette a pierdut o grămadă de timp cu Alex, până 
când a găsit o casă pe gustul lui. El a fost cu ideea venirii 
noastre aici. 

— Mi-aş fi dorit ca şi alte persoane să fi gândit aşa. Pot 
să-ţi fac o listă lungă, cu mulţi locuitori din Mandham care 
ar fi trebuit să fie aici, dar cei mai mulţi, la un moment sau 
altul, s-au cam certat cu Georgette. Ei, asta e! Marcella 
conducea maşina pe Main Street. Din câte am auzit eu, 
deja te-ai apucat să îţi cauţi o altă casă, şi tocmai de aceea 
te-ai dus pe Holland Road. Mie mi-ar plăcea să rămânem 
vecine, dar te înţeleg. Sunt foarte bună prietenă cu Ted 
Cartwright. El e tatăl vitreg al Lizei Barton, pe el l-a 
împuşcat după ce a omorât-o pe maică-sa. Presupun că ai 
aflat deja istoria întregii tragedii, nu-i aşa? 

— Da, am aflat totul. 

— Mă întreb pe unde o fi copilul ăla acum. Bineînţeles, 
nu mai e de mult un copil. Probabil că a trecut de treizeci 
de ani. Ar fi interesant de aflat ce s-a ales de ea. Ted spune 
că nu-l interesează absolut deloc. Speră că a dispărut de 
pe faţa pământului. 

Oare voia să se joace cu nervii mei? 

— Cred că pot să înţeleg de ce vrea să uite totul, am 
spus eu. 


172 


— Au trecut atâţia ani şi el nu s-a recăsătorit. Oh, a avut 
o grămadă de prietene, bineînţeles. Chiar foarte multe. 
Ted nu e un sfânt, departe de el asemenea lucru. Dar în 
mod sigur a iubit-o foarte tare pe Audrey. I-a frânt inima 
atunci când l-a părăsit pentru Will Barton. 

Mama l-a părăsit pe Ted pentru tata! Nu ştiam asta. 
Mama avea douăzeci şi patru de ani când s-a măritat cu 
tata. Am încercat să păstrez un ton neutru atunci când am 
întrebat-o: 

— Ce vrei să spui? Cum adică l-a părăsit? Audrey avea o 
relaţie serioasă cu Ted Cartwright înainte să se mărite cu 
Barton? 

— O, draga mea, şi încă cum! Inel mare de logodnă, 
planuri de nuntă, tot tacâmul! Cu siguranţă, ea părea tot 
atât de îndrăgostită ca şi el, dar apoi a intervenit nunta 
aceea, a unei colege de liceu, unde Audrey a fost 
domnişoară de onoare. Will Barton era cavaler de onoare. 
Şi, aşa cum se spune, restul e istorie. 

Eu de ce nu ştiu chestiile astea? m-am întrebat. Dar, 
privind în urmă, pot să înţeleg de ce mama nu mi-a spus 
niciodată despre lucrurile astea. Ținând seama de 
amintirea vie pe care o păstram tatălui meu, m-aş fi opus şi 
mai tare recăsătoririi ei, mai ales dacă aş fi ştiut că Ted 
fusese iubitul mamei şi nu făcea decât să-şi reintre în 
drepturi, după ce fusese dat la o parte câţiva ani. 

Dar de ce mamei începuse să-i fie frică de el şi de ce o 
aruncase spre mine atunci când îndreptasem pistolul spre 
el? 

Intrasem deja pe Old Mill Lane. 

— Ce zici, treci pe la mine să bei o cafea? întrebă 
Marcella. 

Am reuşit să o refuz, spunând că am de dat nişte 
telefoane înainte să plec să-l iau pe Jack şi am coborât din 
maşină. Am bâiguit o scuză vagă şi i-am promis că o să 
trec curând pe la ea, şi aşa am reuşit să scap. Cu un oftat 
de uşurare am intrat în casă pe uşa de la bucătărie, am 
închis-o şi am încuiat-o cu atenţie în urma mea. 

Beculeţul robotului telefonic pâlpâia, semn că aveam un 


173 


mesaj. Am ridicat receptorul, am apăsat butonul de redare 
şi am ascultat. 

Era aceeaşi voce deghizată pe care o auzisem şi cu o zi 
înainte. De data aceasta şoptea: 

— Mai multe despre Micuța Lizzie... 


Și când şi-a terminat treaba murdară 

Și-a înjunghiat tatăl a patruzeci şi una oară. 
Marţi şi-a luat un alt pistol 

A împuşcat-o pe Georgette şi a fugit pe hol. 


174 


34 


Jeff MacKingsley fixă la ora două o întâlnire cu detectivii 
care se ocupau de cazul morţii lui Georgette Grove. Paul 
Walsh, Mort Shelley şi Angelo Ortiz se prezentară la ora 
stabilită, gata să îşi prezinte rapoartele. 

Incepu Shelley: 

— Caseta în care se ţineau cheile casei de pe Holland 
Road era programată să accepte codurile a opt agenţi 
imobiliari. Doi dintre aceştia erau Georgette Grove şi 
Henry Paley. Există o înregistrare computerizată din care 
se poate afla codul cărui agent imobiliar a fost folosit şi 
momentul în care acest cod a fost folosit. Paley ne-a 
declarat că el nu a fost acolo decât o singură dată. De fapt, 
a fost de trei ori. Ultima dată, acum o săptămână, 
duminica trecută. Vopseaua din debaraua casei a fost 
folosită la vandalizarea casei familiei Nolan în cursul nopţii 
de luni spre marţi. Îşi privi notițele. I-am verificat şi pe 
ceilalţi agenţi imobiliari care au vizitat casa săptămână 
trecută. Toţi jură că nu au lăsat descuiată uşa de la 
bucătărie, şi nici pe cea care dă spre grădină. Totuşi, au 
fost de acord că este posibil ca cineva să uite o uşă 
descuiată - de fapt, s-a mai întâmplat. Sistemul de alarmă 
este programat să reacționeze în caz de incendiu sau în 
cazul unei acumulări de monoxid de carbon, şi nu la 
deschiderea sau închiderea vreunei uşi, şi asta din pricină 
că erau dese cazurile când cineva tasta greşit codul de 
dezarmare a alarmei şi automat un echipaj de poliţie 
trebuia să se deplaseze la faţa locului. Proprietarii au 
hotărât aşa. De vreme ce casa era goală şi Charley Hatch 
trebuia să arunce din când în când câte un ochi pe acolo, 


175 


alarma era mai mult un moft decât un mijloc de protecţie. 

— Dintre toţi agenţii imobiliari cu care ai vorbit, şi-a 
adus aminte vreunul dacă cheia era în uşa debaralei de la 
subsol? întrebă Jeff. 

— Unul dintre ei, de la Agenţia Imobiliară Mark 
Grannon, a spus că a fost acolo duminică dimineaţa cu un 
potenţial client, şi cheia de la debara era la locul ei, în 
broască. Îşi aduce aminte de asta pentru că a deschis şi 
uşa de la debara. Cutiile de vopsea erau toate acolo, 
nedesfăcute. A încuiat uşa şi a lăsat cheia acolo unde o 
găsise. 

— Hai să o luăm pas cu pas, sugeră Jeff. Acum ştim că 
duminică dimineaţa cheia de la debara era în uşă. Paley, 
care a arătat casa unor clienţi duminică după-amiaza, 
declară că nu a băgat de seamă dacă respectiva cheie mai 
era sau nu în uşă. Miercuri, la Black Horse Tavern, 
Georgette îl acuză în public pe Ted Cartwright că, 
împreună cu Henry, complotează pentru a o obliga să 
vândă terenul de pe Route 24. Acum, după ce am găsit 
dosarul despre Henry la ea în dulap, ştim şi de ce a făcut 
aceste acuzaţii. Avea dovada complotului. 

— Presupun că toţi cei care se aflau în restaurant la ora 
aceea au înţeles chestia asta, comentă Mort Shelley. 

— Da, aşa e, fu de acord Jeff. Urmăriţi-mi raţionamentul. 
Nu-l văd pe Henry Paley mânjind cu vopsea gazonul sau 
sculptând capul acela de mort şi oasele încrucişate în 
lemnul uşii, dar el sau Cartwright ar fi putut să plătească 
pe cineva să facă toate astea. De asemenea, înţeleg de ce 
ar fi putut intra în panică Henry, la gândul că Georgette 
avea dovada că el fusese în spatele actelor de vandalism. 
Nu cred că ar fi scăpat uşor dacă s-ar fi aflat toate chestiile 
astea, mai ales că scopul pe care îl urmărea era 
falimentarea partenerului său de afaceri. Ar fi primit mai 
mult decât o amendă, poate chiar ceva ani de puşcărie. Jeff 
îşi apropie mâinile, unindu-şi degetele, şi se lăsă pe spate, 
în scaun. Henry ştia că vopseaua era acolo. Voia să îşi 
scoată banii din firmă, dar în mod legal. De asemenea, voia 
să îşi recupereze investiţia în terenul de pe Route 24. 


176 


Cartwright îi promisese un bonus consistent dacă reuşea 
să-i forţeze mâna lui Georgette să-l vândă. Dacă Georgette 
Grove ar fi aflat toate lucrurile astea, cred că mai degrabă 
ar fi preferat să moară de foame decât să vândă terenul 
acela. Părerea mea este că Paley şi Cartwright sunt 
principalii suspecți în cazul uciderii lui Georgette Grove, 
aşa că ar trebui să continuăm să-i interogăm. De la 
Cartwright nu mă aştept să cedeze, dar pot să pun pariu că 
Paley nu rezistă prea mult, dacă îl strângem puţin cu uşa. 

— Jeff, cu tot respectul, cred că nu eşti pe drumul cel 
bun. De data aceasta în glasul lui Paul Walsh nu se mai 
simţea obişnuita urmă de sarcasm. Eu cred că în uciderea 
lui Georgette este amestecată şi frumuşica de pe Old Mill 
Lane. 

— Parcă trebuia să verifici amprentele Celiei Nolan în 
baza noastră de date, spuse Jeff. Deşi vocea îi era calmă, 
era evident că se înfuriase. Sper că ai făcut-o, şi dacă da, 
ce ai reuşit să afli? 

— Oh, nu are antecedente, admise Walsh sec. Nu a 
comis nicio infracţiune sau cel puţin nu a fost niciodată 
prinsă. Dar e ceva putred în toată treaba asta. Celia Nolan 
e speriată. Se teme şi sunt sigur că ascunde ceva. Robin 
Carpenter m-a oprit lângă biserică, când tocmai plecam de 
la ceremonia funerară. 

— E o tipă tare arătoasă, îl întrerupse Ortiz. 

O privire aruncată de Jeff MacKingsley îl reduse la 
tăcere. 

— Din câte ştim noi, Georgette a rămas la birou până 
târziu miercuri seara, continuă Walsh. Pun pariu că, 
bănuind că Henry Paley punea ceva la cale, a scotocit prin 
biroul lui şi a dat de dosarul acela. Apoi, când s-a dus la 
Black Horse să ia cina, a dat acolo de Ted Cartwright şi l-a 
interpelat. Dar toate aceste fapte pălesc în faţa a ceea ce 
mi-a povestit cealaltă asociată a lui Georgette, Robin, în 
dimineaţa aceasta. Făcu o pauză, pentru a da mai multă 
importanţă vorbelor sale. Mi-a povestit că joi seara s-a 
întors la agenţie, pentru a-i spune noapte bună lui 
Georgette. Uşa de la biroul ei era întredeschisă şi Robin a 


177 


deschis-o de tot. Georgette se uita la albumul ei şi, fără să- 
şi dea seama că o aude cineva, a spus: „Doamne 
Dumnezeule, n-o să spun nimănui că am recunoscut-o!“ 

— Despre cine vorbea? întrebă Jeff. 

— Am impresia că în albumul acela e şi o fotografie a 
Celiei Nolan. 

— Ai luat albumul cu tine? 

— Nu. Henry i l-a împrumutat lui Dru Perry, de la Star- 
Ledger, avea nevoie de el pentru a scrie un articol. Din 
câte mi-a spus Carpenter, a promis că îl va aduce înapoi în 
după-amiaza aceasta, până în ora patru. O să-l iau mai 
târziu. Nu am sunat-o pe Perry pentru că nu am vrut să-şi 
dea seama că ne interesează albumul acela. 

— Îţi mai spun o dată, Paul, cred că ar trebui să iei în 
calcul toate variantele, altfel rişti să treci cu vederea un 
amănunt important, doar pentru că nu se potriveşte cu 
teoria ta, izbucni Jeff. Am mai avut discuţia asta şi vineri. 
Să trecem mai departe. Ce se aude cu amprentele? 

— În casa de pe Holland Road am găsit amprente în 
toate locurile obişnuite, spuse Mort Shelley. Pe clanţele 
uşilor, pe întrerupătoare, pe mânerele sertarelor de la 
bucătărie - ştii, în toate locurile unde ne-am fi aşteptat să 
le găsim. Le-am verificat pe toate în baza noastră de date 
şi nu am găsit nimic. Nicio persoană din cele care au lăsat 
amprentele acelea nu are cazier. 

— Şi pistolul? 

— Exact cum te aşteptai tu, Jeff, spuse Shelley. Nu era 
înregistrat nicăieri. 

Urma la rând Angelo Ortiz. 

— Clyde Earley a stat de vorbă cu grădinarul, Charley 
Hatch, vineri după-amiaza. A spus că Hatch era nervos, 
dar nu avea starea aceea de nervozitate specifică 
oamenilor care sunt luaţi la întrebări de un poliţist, ci era 
agitat, evaziv, parcă avea ceva de ascuns. 

— Earley l-a verificat pe Hatch? întrebă Jeff. 

— Da. Am vorbit cu el chiar în dimineaţa aceasta. Nu a 
descoperit nimic care să-i dea de gândit, niciun motiv 
pentru care Hatch să-i fi purtat sâmbetele lui Georgette 


178 


Grove. El e plătit de proprietarii caselor şi nu de agenţii 
imobiliari. Dar Earley are una dintre celebrele lui bănuieli. 
Încă e pe urmele lui Hatch. 

— Ei bine, spune-i să nu apeleze la unul dintre celebrele 
lui trucuri „la vedere“, spuse Jeff. Adu-ţi aminte, am 
pierdut un caz de trafic de droguri pentru că judecătorul 
nu a crezut povestea lui Earley, nu a putut să creadă că 
pachetul de cocaină pe care îl transporta individul 
respectiv era pus, absolut vizibil, pe bancheta din faţă a 
maşinii. 

— Earley are vederea foarte bună, spuse Mort Shelley 
încet. Din câte îmi amintesc eu, Clyde şi-a schimbat 
declaraţia şi i-a spus judecătorului că a găsit urme de drog 
pe panoul torpedoului. 

— Oricum, avertizează-l, Angelo, ordonă Jeff. Problema 
cu Clyde este că de când a prins gustul publicităţii, acum 
douăzeci şi patru de ani, când cu cazul Barton, încearcă 
prin toate mijloacele să capteze din nou atenţia presei. Se 
ridică în picioare. Bine, cam asta e. 


Cinci kilometri mai departe, sergentul Clyde Earley 
stătea lângă garajul lui Charley Hatch. Ştia că Hatch nu 
era acasă, îi văzuse dubiţa parcată în faţa uneia dintre 
casele de pe Kahdena Road. Aş fi vrut să-l întreb pe 
Charley de câte ori pe săptămână şi în ce zile stabilise cu 
proprietarii să treacă pe la casa de pe Holland Road, îşi 
spuse Earley. Imi pare rău că nu l-am găsit acasă. 

Containerele de gunoi de lângă garaj erau pline. N-ar 
strica să arunc o privire, nu-i aşa? se gândi Clyde. Oricum, 
capacul unuia dintre tomberoane e aproape desfăcut. Ştiu 
că nu pot obţine un mandat de percheziţie acum, încă nu-l 
putem acuza de nimic pe Charley Hatch, aşa că va trebui 
să mă descurc. Îmi aduc aminte cu plăcere de vremurile în 
care tribunalele considerau gunoiul ca fiind proprietate 
abandonată, şi pentru scotocirea lui nu era nevoie de 
mandat. Acum, lucrurile nu mai stau aşa. Nici nu e de 
mirare că atât de mulţi infractori scapă nepedepsiţi. 

Cu conştiinţa împăcată, Clyde Earley dădu jos capacul 


179 


primului tomberon. Era plin cu doi saci negri de plastic, 
ambii legaţi bine şi înnodaţi la capăt. Cu o smucitură, 
Clyde îl desfăcu pe primul. Conţinea rămăşiţele 
dezgustătoare ale ultimelor mese ale lui Charley Hatch. Cu 
o grimasă de silă Clayde îl puse la loc în pubelă, îl apucă 
pe celălalt şi îl deschise. Acesta era plin ochi cu haine, 
sugerând faptul că Charley îşi făcuse curăţenie în şifonier. 

Clyde goli sacul pe pământ. Ultimele căzură o pereche 
de pantofi de sport, una de blugi şi o pungă cu figurine 
sculptate în lemn. Cu un zâmbet satisfăcut, examină atent 
blugii şi pantofii de sport şi găsi ceea ce căuta: câteva 
picături de vopsea roşie pe blugi, iar talpa pantofului stâng 
era în întregime mânjită de aceeaşi vopsea. Probabil că 
Charley a tras pe el perechea aceea de reiaţi când m-a 
văzut venind, se gândi Clyde. Nu aş fi suspectat nimic dacă 
ar fi fost îndeajuns de deştept încât să se înfășoare într-un 
prosop şi să-mi spună că tocmai intrase sub duş. 

Cele şase figurine închipuiau animale şi păsări sculptate 
cu grijă în lemn, toate în jur de zece centimetri lungime. 
Sunt foarte bine făcute, se gândi Clyde; dacă sunt opera lui 
Charley înseamnă că are destul de mult talent. Oare de ce 
a vrut să scape de ele? Nu trebuie să fii geniu ca să-ţi dai 
seama, îşi spuse el. Vrea să le arunce pentru că nu numai 
că a mânjit cu vopsea gazonul „Casei Micuţei Lizzie“, dar l- 
a apucat creativitatea şi a sculptat un cap de mort şi o 
pereche de oase încrucişate în uşa locuinţei. Aşa o să-l 
prindem. Cineva trebuie să ştie despre talentele sale 
ascunse. 

Satisfăcut pe deplin de munca sa de detectiv, sergentul 
Clyde Earley puse cu atenţie punga cu figurine, blugii şi 
pantofi de sport în maşina de poliţie. 

Departamentul de salubritate urma să ridice gunoiul a 
doua zi dimineaţă şi ar fi luat şi obiectele astea dacă nu aş 
fi trecut eu pe-aici, se gândi el cu mândrie. Cel puţin, 
acum, ştim cine a vandalizat „Casa Micuţei Lizzie“. Mai 
avem de aflat de ce a făcut-o şi pentru cine lucra. 

Acum, că găsise ceea ce căutase, Earley voia să plece 
cât mai repede de acolo. Îndesă restul de haine înapoi în 


180 


sacul de gunoi, îl legă şi îl lăsă intenţionat lângă pubelă. O 
să-l treacă toate transpiraţiile când o să vadă că a trecut 
cineva pe aici şi a luat şi lucrurile de care el încercase să 
scape. Mi-aş dori să fiu o păsărică, să-i pot vedea expresia 
feţei, se gândi Clyde. 

Earley se urcă în maşină şi răsuci cheia în contact. Nu 
cred că trebuie să-mi fac griji că Charley Hatch va reclama 
furtul, îşi spuse el. Această variantă imposibilă îl făcu să 
izbucnească în râs în timp ce se îndepărta de casă. 


181 


35 


Primul meu gând a fost să şterg mesajul acela oribil, dar 
n-am făcut-o. Am scos caseta din robotul telefonic şi am 
dus-o în birou. Am deschis sertarul biroului, am tastat 
combinaţia care deschidea compartimentul secret. De 
parcă mi-ar fi ars degetele, am dat drumul casetei în dosar, 
acolo unde se aflau toate articolele care apăruseră în ziare 
de-a lungul anilor, articolele despre Micuța Lizzie Borden. 
După ce panoul s-a închis la loc, m-am aşezat la birou, 
ţinându-mi mâinile pe genunchi ca să le opresc din 
tremurat. 

Nu-mi venea să cred ce auzisem. Cineva care ştia că 
sunt Liza Barton mă acuza de uciderea lui Georgette 
Grove. Timp de douăzeci şi patru de ani m-am întrebat 
când va veni ziua în care cineva mă va arăta cu degetul şi- 
mi va striga numele adevărat, dar nici măcar frica aceasta 
continuă nu se poate compara cu atacul de panică de 
acum. Cum ar putea cineva să creadă că am ucis o femeie 
pe care nu o întâlnisem decât o singură dată în viaţa mea, 
şi atunci doar pentru mai puţin de o oră? 

Detectivul Walsh. Numele lui mi-a venit primul în minte. 
„Aţi folosit vreodată o armă de foc?“ Era genul de 
întrebare pe care o pui unei persoane pe care o consideri 
suspectă, nu unei biete femei care încă nu şi-a revenit din 
şocul descoperirii unui cadavru. Este oare posibil ca Walsh 
să fie cel care mi-a lăsat mesajul acela? E oare posibil să se 
joace cu mine precum pisica cu un şoricel? 

Dar chiar şi dacă ar şti că sunt Liza Barton - şi cum ar fi 
putut să afle? — de ce să creadă că eu am ucis-o pe 
Georgette Grove? Oare Walsh îşi închipuia că o uram atât 


182 


de mult pe Georgette pentru că îi vânduse lui Alex casa 
asta? Putea oare să creadă că mintea mea era atât de 
fragilă, încât faptul că am revenit în casa aceasta, plus 
actele de vandalism care mi-au adus aminte de sângeroasa 
tragedie m-ar fi putut da peste cap? Această posibilitate m- 
a făcut să paralizez aproape. 

Chiar dacă Walsh nu ştie că sunt Liza Barton, tot mă 
consideră suspectă. Deja l-am minţit o dată. Şi dacă mai 
vine să mă ia la întrebări, va trebui să continuu seria de 
minciuni. 

M-am gândit că săptămâna trecută, pe vremea asta, 
eram încă în apartamentul meu de pe Fifth Avenue. Totul 
era bine în lumea mea. Parcă au trecut o sută de ani de 
atunci. 

Venise vremea să mă duc după Jack. Ca întotdeauna, 
faptul că el avea nevoie de mine reprezenta centrul 
existenţei mele. M-am ridicat, m-am dus în baia mea şi m- 
am spălat pe faţă cu apă rece, încercând să mă trezesc la 
realitate. Dintr-un motiv sau altul, mi-am adus aminte de 
momentul în care Henry Paley scosese în evidenţă faptul 
că apartamentul era prevăzut cu două băi pentru 
dormitorul matrimonial. Aş fi vrut atunci să îi pot spune că 
tatăl meu avusese această idee, atunci când renovase casa. 

M-am schimbat de costumul pe care-l purtasem la 
ceremonia funerară şi m-am îmbrăcat cu o pereche de 
blugi şi o bluză de bumbac. În timp ce mă urcam în maşină 
mi-am adus aminte că trebuie să cumpăr o casetă nouă 
pentru robotul telefonic. În caz contrar, Alex m-ar fi 
întrebat ce s-a întâmplat cu cea care se afla în aparat de 
dimineaţă. 

L-am luat pe Jack de la St. Joe şi i-am sugerat că am 
putea să mâncăm de prânz la cafenea. Mi-am dat seama că 
în viaţa mea intervenise un nou factor de stres - de acum 
înainte avea să-mi fie frică ori de câte ori va suna telefonul. 

Am reuşit să-l conving pe Jack să mănânce un sandviş cu 
brânză, în locul preferatului său, cel cu jeleu şi unt de 
arahide. 

Avea o grămadă de povestit despre grădiniţă, inclusiv 


183 


faptul că o fată încercase să-l sărute. 

— Şi ai lăsat-o să te sărute? l-am întrebat. 

— Nu, asta e o prostie. 

— Pe mine mă laşi să te sărut, l-am provocat. 

— Asta e altceva. 

— Şi nu laşi pe nicio fată din clasă să te sărute? 

— Ba da, sigur că da. Pe Maggie o las să mă sărute. Cu 
ea o să mă însor într-o bună zi. 

Mergea la grădiniţă de doar patru zile şi deja ştia ce o să 
facă în viitor. Dar pentru moment, în cafeneaua aceasta, în 
timp ce înfuleca un sandviş cu brânză, cred că era destul 
de mulţumit şi cu mine. 

Şi eu cu el, bineînţeles. E ironic, dar tocmai dragostea 
pe care i-o port lui Jack m-a determinat să mă căsătoresc 
cu Alex. Pe Alex l-am cunoscut la înmormântarea lui Larry, 
în urmă cu doi ani. Larry era unul dintre acei oameni care- 
şi transformaseră partenerii de afaceri într-o a doua 
familie. Nu i-am cunoscut decât foarte puţine rude, şi 
numai atunci când, aşa cum spunea Larry, „Nu mai putem 
scăpa de blestematele astea de reuniuni de familie!“ 

Chiar dacă stăteam lângă sicriul soţului meu, nu puteam 
să nu bag de seamă că Alex Nolan era un bărbat foarte 
atrăgător. Nu l-am mai văzut până când, un an mai târziu, 
la un dineu de caritate, a venit la mine şi s-a prezentat. În 
săptămâna următoare, m-a invitat la prânz, şi, câteva seri 
mai târziu, am ieşit la teatru şi la cină. Fusese limpede 
încă de la început că era interesat de mine, dar eu nu 
voiam sub nicio formă să mă implic într-o nouă relaţie, cel 
puţin nu în momentul acela. Îl iubisem sincer pe Larry, dar 
mă dăduse peste cap modul în care reacţionase atunci 
când aflase despre trecutul meu. 

Larry fusese bărbatul care îmi spusese că cea mai 
fericită perioadă din viaţa sa începuse cu ziua în care mă 
cunoscuse pe mine. Larry fusese bărbatul care mă luase în 
braţe şi îmi spusese „Doamne Dumnezeule, biata de tine!“ 
când îi arătasem articolele apărute în ziarele de scandal, 
cele în care era dezbătut pe larg cazul Micuţei Lizzie. 
Larry fusese bărbatul care urlase de bucurie când îi 


184 


spusesem că sunt însărcinată şi stătuse cu mine pe tot 
parcursul naşterii ce se dovedise a fi una lungă şi dificilă. 
Larry fusese bărbatul care îmi lăsase prin testament o 
treime din averea sa şi mă făcuse depozitarul părţii care i 
se cuvenea lui Jack. 

Şi tot Larry fusese acela care, pe patul de moarte, 
strângându-mi braţul cu mâna lui slăbită, cu ochii 
înceţoşaţi de apropierea morţii, mă implorase să nu 
dezvălui nimănui trecutul meu pentru a nu-i face greutăţi 
fiului lui. 

Am început relaţia cu Alex ştiind de la bun început că nu 
avea niciun fel de viitor şi că va fi o relaţie strict platonică, 
un cuvânt pe care astăzi mulţi îl găsesc amuzant. 

— O să fie platonică atâta vreme cât o să-ţi doreşti tu 
acest lucru, Ceil, îi plăcea lui Alex să glumească, dar să nu- 
ţi treacă prin cap nici măcar un minut că eu gândesc 
platonic. Apoi se întorcea către Jack. Hei, omule, mai avem 
de lucru cu mama ta. Cum pot să o fac să mă placă? 

Am dus-o aşa mai bine de patru luni, până când, într-o 
singură noapte, lucrurile au luat o întorsătură nouă. 
Persoana care trebuia să vină să stea cu Jack întârziase. 
Când a ajuns era deja opt fără zece, şi eu eram aşteptată la 
ora opt la o cină festivă, tocmai în partea de vest a 
oraşului. Portarul era ocupat să cheme un taxi pentru 
altcineva. Am văzut de cealaltă parte a străzii un alt taxi şi 
m-am repezit să-l opresc. Nu am observat limuzina care 
tocmai intrase în curbă. 

M-am trezit la spital, două ore mai târziu, plină de 
vânătăi şi lovituri şi cu un cucui destul de serios, dar, în 
general, într-o stare bună. Alex stătea la căpătâiul patului 
meu. Mi-a răspuns la întrebare încă înainte de a o formula. 

— Jack e bine. Persoana care stă cu el m-a sunat pentru 
că poliţia încerca să dea de cineva apropiat. Nu reuşiseră 
să ia legătura cu părinţii tăi, în Florida. Mă mângâie uşor 
pe obraz. Ceil, ai fi putut să mori! Apoi îmi răspunse şi la 
cealaltă întrebare  nerostită. Dădaca va rămâne în 
apartament până când ajung eu acolo. O să stau cu Jack în 
noaptea asta. Dacă se trezeşte, prezenţa mea îl va linişti. 


185 


Două luni mai târziu, mă căsătoream cu Alex. 
Bineînţeles, diferenţa era că, dacă înainte aveam o relaţie 
lipsită de obligaţii, deci nu-i eram datoare cu nimic, acum, 
că devenisem soţia lui - de fapt, înainte să ajung să fiu 
soţia lui -, ar fi trebuit să-i spun adevărul despre mine. 

Toate aceste gânduri şi amintiri îmi inundaseră mintea 
în timp ce-l urmăream pe Jack mâncându-şi sandvişul cu 
brânză, cu o urmă de zâmbet pe buze. Oare se gândea la 
Maggie, fetiţa de patru ani pe care avea de gând s-o ia de 
nevastă? 

E ciudat cum, tocmai acum, când viaţa mea ameninţa să 
se transforme într-un haos total, pot să mai găsesc 
momente de linişte şi normalitate, cum ar fi prânzul cu 
Jack. Am cerut nota de plată şi Jack mi-a spus că era 
invitat a doua zi la Billy, un coleg de grădiniţă, şi că ar 
trebui să o sun pe mama acestuia. Se scotoci în buzunar şi 
îmi dădu numărul ei de telefon. 

— Billy nu e băieţelul acela care a plâns tot timpul în 
prima zi? l-am întrebat. 

— Acela e alt Billy. Şi mai plânge şi acum. 

Am pornit spre casă, dar mi-am amintit că nu 
cumpărasem caseta pentru robotul telefonic, aşa că a 
trebuit să ne întoarcem. Se făcuse deja două fără douăzeci 
când am ajuns acasă. Sue era acolo, şi eu m-am grăbit la 
etaj pentru a-mi schimba pantofii de sport cu o pereche de 
cizme, mai potrivite pentru prima mea lecţie de călărie. 

E ciudat cum de nu m-am gândit să anulez ora de 
călărie. Fusesem distrasă de îndoita teamă că cineva aflase 
că eram Liza Barton şi că detectivul Walsh mă suspecta, 
chiar dacă nu îmi cunoştea adevărata identitate. 

Dar instinctul meu îmi spunea că trebuie neapărat să-l 
cunosc pe Zach, că astfel aş putea afla de ce mama i-a 
strigat numele în noaptea aceea în care s-a certat cu Ted. 

În timp ce mă îndreptam spre clubul de echitație din 
Washington Valley, în minte mi-a venit imaginea mamei 
mele. Mi-am amintit cât de bine arăta în costumul de 
călărie, cu jachetă neagră şi pantaloni crem, cu frumosul ei 
păr blond strâns într-un coc, ascuns aproape în totalitate 


186 


de caschetă, în timp ce o urmăream împreună cu tata cum 
sărea peste obstacole la clubul din Peapack. „Nu-i aşa că 
mami arată ca o prinţesă?“ mă întreba tata, când ea trecea 
călare pe lângă noi. Da, aşa arăta. Acum mă întreb dacă 
atunci el se hotărâse deja să ia lecţii de călărie. 

Am lăsat maşina în parcarea clubului, am intrat înăuntru 
şi i-am spus persoanei de la recepţie că am întâlnire cu 
Zach Willet. I-am surprins privirea dezaprobatoare când 
mi-a examinat îmbrăcămintea pe care o alesesem pentru 
prima lecţie şi mi-am promis ca în viitor să mă îmbrac mai 
adecvat. 

Zach Willet veni să mă ia de la recepţie. Arăta în jur de 
şaizeci de ani. Faţa lui ridată era dovada că stătuse destul 
de mult în bătaia soarelui, a vântului şi a ploii, iar 
vinişoarele de pe obraji şi de pe nas îi trădau pasiunile 
bahice. Avea sprâncene stufoase, care atrăgeau atenţia 
asupra ochilor lui. Aceştia aveau o culoare ciudată, erau 
mai mult verzi decât căprui, aproape spălăciţi, de parcă şi 
ei se decoloraseră de la soare. 

În timp ce mă studia, am detectat o urmă de insolenţă în 
atitudinea sa. Ştiam cu siguranţă ce gândeşte. Credea că 
sunt una dintre acele persoane care consideră că este 
foarte şic să călăreşti, dar care se enervează şi renunţă 
după câteva lecţii. 

După ce se prezentă, îmi spuse: 

— Hai în spate. Am înşeuat un cal special pentru 
începători. În timp ce mergeam spre grajduri, m-a 
întrebat: Ai mai călărit vreodată? Şi nu te întreb despre 
poneiul pe care l-ai avut, probabil, când ai fost mică. 

Îmi pregătisem din timp răspunsul, dar acum acesta 
suna cel puţin stupid: 

— O prietenă de-a mea avea un ponei, când eram copii, 
şi din când în când mă lăsa să-l călăresc. 

— Aha. Nu era deloc impresionat. 

La grajduri ne aşteptau doi cai gata înșeuaţi şi legaţi de 
gard. Cel mai mare era indiscutabil al lui. Cel mai mic, 
care părea mai docil, era pentru mine. Am ascultat cu 
atenţie primele instrucţiuni pe care mi le-a dat Zach. 


187 


— Ţine minte, întotdeauna încaleci un cal prin partea 
stângă. Hai, am să te ajut eu. Pune-ţi piciorul în scară şi 
apoi îndreaptă-ţi călcâiul în jos. Aşa nu vei mai aluneca. 
Ţine hăţurile între degetele astea şi, ţine minte, nu le 
smuci niciodată. O să-i răneşti botul. Il cheamă Biscuit, 
prescurtarea de la Biscuit de Mare. Numele ăsta a fost un 
exemplu de glumă nereuşită a primului proprietar. 

Trecuse multă vreme de când încălecasem ultima oară 
pe un cal, dar imediat m-am simţit în largul meu. Am ţinut 
hăţurile cu o singură mână şi cu cealaltă l-am bătut uşor 
pe Biscuit pe gât, apoi m-am întors spre Zach, să-i văd 
reacţia. Dădu aprobator din cap, apoi începurăm să 
mergem încet, unul lângă altul, de jur împrejurul 
padocului. 

Am stat cu el în jur de o oră şi, chiar dacă nu era o 
persoană foarte vorbăreaţă, am reuşit să-l fac să-şi dea 
drumul la limbă. Mi-a povestit că lucrează la club de la 
vârsta de doisprezece ani şi că prefera compania cailor 
celei a majorităţii oamenilor pe care îi cunoştea. Mi-a mai 
spus că, în general, caii erau animale de turmă, că îşi 
caută compania unul celuilalt şi că, de obicei, caii de curse 
se calmează dacă sunt puşi lângă un cal pe care-l cunosc. 

Mi-am amintit să fac greşelile specifice unui începător, 
respectiv să las hăţurile să-mi scape din mână sau să ţip 
uşor când Biscuit a iuţit din senin pasul. 

Bineînţeles, şi Zach era curios în ceea ce mă privea. 
Când a aflat că locuiesc pe Old Mill Lane, a făcut imediat 
legătura cu „Casa Micuţei Lizzie“. 

— Tu eşti cea care găsit cadavrul lui Georgette! 

— Da, eu sunt. 

— Teribilă experienţă ai avut! Georgette era o femeie de 
treabă. Am citit în ziar că soţul tău ţi-a cumpărat casa 
aceea ca un cadou de ziua ta. Ce mai cadou! Ted 
Cartwright, tatăl vitreg pe care l-a împuşcat puştoaica în 
noaptea aceea, şi-a ţinut o vreme caii aici, continuă Zach. 
Suntem prieteni vechi. Să vezi ce faţă o să facă atunci 
când o să-i spun că îţi dau lecţii de călărie. Ai văzut vreo 
fantomă de când stai în casa aceea? 


188 


M-am forţat să zâmbesc. 

— Nici măcar una, şi nici nu mă aştept să văd. Apoi, 
păstrând un ton cât mai degajat, am spus: Am auzit că 
tatăl Lizei sau a lui Lizzie, aşa cum îi spune toată lumea pe 
aici, a murit într-un accident de călărie, pe undeva prin 
zona asta. 

— Aşa e. Când vii data viitoare o să-ţi arăt locul unde s-a 
întâmplat tragedia. E vorba de o cărare pe care se 
aventurează numai călăreţii experimentați. Nimeni nu a 
putut să înţeleagă de ce a luat-o Will Barton pe acolo. El 
ştia mai bine. Ar fi trebuit să fiu şi eu cu el în ziua aceea. 

— Şi nu ai fost? am încercat eu să par interesată la 
modul politicos. Cum s-a întâmplat? 

— Trecuse deja de a zecea lecţie şi putea să-şi 
stăpânească singur calul. Calului meu îi intrase o piatră în 
copită şi m-am oprit să încerc să i-o scot. Will a spus că o 
ia înainte. Cred că era foarte bucuros că are ocazia să 
meargă singur, dar îţi spun, omului aceluia îi era frică de 
cai, şi caii simțeau lucrul ăsta. Când simt frica omului, caii 
devin nervoşi şi agitaţi. Dar Will era hotărât să meargă 
înainte. Eram cu cel mult cinci minute în spatele lui şi 
începusem să-mi fac griji că nu-l mai pot ajunge din urmă. 
Nici nu mi-a dat prin cap să-l caut pe poteca aceea. După 
cum am mai spus, Will ştia că nu trebuie să o ia pe acolo 
sau cel puţin aşa credeam eu. Dar nu am reuşit să-l găsesc 
nicăieri, şi când am ajuns înapoi la grajduri, vestea deja se 
răspândise. El şi calul căzuseră în râpă. Will era mort şi 
calul avea picioarele rupte. Nu mai era nimic de făcut 
pentru el. 

— De ce crezi că a luat-o pe cărarea aceea? 

— S-a rătăcit. 

— Nu erau indicatoare, semne de avertizare pe 
marginea drumului? 

— Bineînţeles că erau, dar sunt sigur că animalul o luase 
razna, iar Will era prea agitat pentru a le mai observa. 
Apoi, când calul a luat-o pe cărarea aceea, pun pariu că 
Will, văzând ce-l aştepta, a smucit de hăţuri şi calul s-a 
ridicat pe picioarele din spate. Pietrişul de pe marginea 


189 


potecii nu oferă prea multă stabilitate, aşa că s-au prăbuşit 
amândoi în râpă. În toţi aceşti ani am avut un oarecare 
sentiment de vinovăţie. Ar fi trebuit să-i spun lui Will 
Barton să mă aştepte. 

Deci aşa se întâmplase, m-am gândit eu. Totul începuse 
cu o pietricică în copita unui cal. Cunoscând toată 
povestea, probabil că mama îl învinovăţise pe Zach Willet 
pentru că nu rămăsese lângă tatăl meu când plecaseră de 
la grajduri, dar oare de ce îi strigase lui Ted numele lui? 

Poate că Ted Cartwright îl dusese pe tata la Zach pentru 
lecţiile de călărie care se dovediseră a-i fi fatale. 

— Hai să ne întoarcem la grajduri, îmi spuse Willet. Te 
descurci destul de bine. Ţine-o tot aşa şi vei ajunge un 
călăreț bun. 

Răspunsul pe care-l aşteptam veni înainte ca eu să apuc 
să pun întrebarea. 

— Ştii, spuse Willet, mi-ai spus că Georgette Grove m-a 
recomandat ca instructor. Tot ea a fost cea care l-a adus la 
mine şi pe Will Barton. Iar tu locuieşti acum în casa lui. E o 
coincidenţă a dracului de mare, o ironie a destinului sau 
cam aşa ceva. 

În drum spre casă, m-a izbit gândul că, dacă detectivul 
Walsh ştie sau reuşeşte cumva să afle că eu sunt Liza 
Barton, poate considera că aş avea încă un motiv pentru 
care să o fi urât pe Georgette Grove. Recomandându-l pe 
Zach Willet tatălui meu, ea contribuise în mod direct la 
moartea lui. 

Nu mai pot să fac faţă la o nouă repriză de întrebări ale 
detectivului Walsh! mi-am spus eu. Risc să mă încurc în 
plasa propriilor mele minciuni. Trebuie să-mi angajez un 
avocat specializat în dreptul penal. 

Dar ce va spune despre chestia asta soţul meu, care şi el 
este avocat? 


190 


36 


Dru Perry scrisese un articol scurt despre funeraliile lui 
Georgette Grove, i-l dusese şefului ei de la Star-Ledger şi 
acum lucra la articolul pentru „Povestea din spatele 
poveştii“. Era genul ei favorit de gazetărie şi deja lucrurile 
luaseră o întorsătură interesantă, acum că putea privi 
cazul Lizei Barton/al Micuţei Lizzie Borden dintr-o 
perspectivă nouă. 

Pe robotul telefonic avea un mesaj de la Benjamin 
Fletcher, avocatul care o apărase pe Liza la proces. O 
sunase pe mobil în timp ce urca scările bisericii Hilltop 
spre ceremonia funerară. Stabiliseră să se întâlnească la 
biroul lui din Chester, la ora patru. 

Dru avea de gând să-l întrebe despre Diane Wesley, o 
fostă prietenă de-a lui Ted Cartwright care, la începutul 
procesului, convocase presa şi dăduse un amplu interviu. 
Povestise că în seara dinaintea tragediei lua cina cu Ted şi 
că el îi spusese că ura pe care i-o purta Liza fusese cauza 
separării lui de Audrey. 

Dru mai găsise un interviu care apăruse într-unul dintre 
ziarele de scandal, la doi ani de la tragedie. În acel 
interviu, o pipiţă, aproape dezbrăcată în fotografia din ziar, 
Julie Brett, o altă prietenă de-a lui Ted, declara că fusese 
citată de avocatul apărării pentru a demonta susţinerile lui 
Ted, conform cărora nu lovise niciodată o femeie. 

„Am depus mărturie, îi povestise ea reporterului, şi le- 
am explicat foarte clar că, atunci când se îmbată, Ted 
Cartwright devine violent. Începe să vorbească despre 
oamenii pe care îi urăşte şi se enervează din ce în ce mai 
tare. Apoi se descarcă aruncând cu diverse lucruri sau 


191 


lovind pe cine apucă. Crede-mă, dacă eu aveam un pistol în 
noaptea când m-a bruscat, nu ar mai fi apucat ziua de 
astăzi.“ 

Păcat că nu a spus toate astea în timpul procesului, se 
gândi Dru, dar probabil că judecătorul îi interzisese acest 
lucru. 

Benjamin Fletcher, Diane Wesley şi Julie Brett - cu toţi 
trei voia să vorbească. După aceea, avea de gând să 
găsească persoane care fuseseră apropiate lui Audrey şi 
frecventaseră clubul de echitație din Peapack atât înainte, 
cât şi după căsătoria ei cu Will Barton. 

Din rapoartele pe care am apucat să le citesc, mariajul 
acela fusese unul foarte fericit, îşi spuse Dru, dar povestea 
asta am mai auzit-o şi cu alte ocazii. Se gândi la prietenii 
săi foarte buni care fuseseră căsătoriţi timp de patruzeci şi 
doi de ani şi apoi divorţaseră. După divorţ, Natalie i se 
confesase: „Dru, am ştiut că fac o greşeală încă din 
momentul în care mergeam spre preot, în ziua căsătoriei 
noastre. Am avut nevoie de tot acest timp pentru a-mi 
aduna curajul necesar ca să o corectez.” 

La ora unu şi jumătate, Dru îşi luă un sandviş cu şuncă şi 
brânză şi o cafea de la cantină. Il observase pe Ken 
Sharkey stând la rând, în faţa ei, aşa că îşi luă pachetul şi 
se duse în biroul lui. 

— l-ar face plăcere editorului meu să ia prânzul cu 
mine? întrebă ea. 

— Cum? Oh, sigur, Dru! 

Judecând după expresia feţei lui Ken, Dru nu era foarte 
convinsă că era bine-venită, dar îi plăcea să discute pe 
marginea ideilor ei cu Ken, iar acum i se părea un moment 
potrivit pentru asta. 

— La funeralii l-am văzut şi pe Paul Walsh, începu ea. 

Ken ridică din umeri. 

— Mă aşteptam să vină. El conduce ancheta în cazul 
uciderii lui Georgette Grove. 

— Greşesc eu sau e o anume stare de tensiune între el şi 
Jeff? întrebă Dru. 

Sharkey, un bărbat înalt, cu o expresie mirată pe faţă, se 


192 


încruntă. 

— Bineînţeles că există. Walsh e gelos pe Jeff. Ar vrea să 
candideze pentru postul de guvernator. Dar pentru că nu 
poate să facă lucrul acesta, se va pensiona în curând şi 
probabil că se va angaja la o firmă de protecţie şi pază. 
Sunt convins că, pentru a prinde un post cât mai bun, nu i- 
ar strica puţină celebritate, pe care o poate dobândi 
rezolvând un caz important, şi acum se ocupă tocmai de un 
astfel de caz. Oricum, indiferent de ceea ce se petrece în 
culise, se aude că el şi MacKingsley nu se prea înţeleg, şi 
semnele de despărţire sunt din ce în ce mai vizibile. 

— Trebuie să vorbesc cu secretara lui Jeff, spuse Dru. 
Nu se prea dă în vânt după bârfe, dar are un stil aparte de 
a vorbi, care mă lasă să citesc multe printre rânduri. 
Muşcă de câteva ori zdravăn din sandvişul ei, sorbi din 
cafea şi continuă să gândească cu voce tare: Ken, am ţinut 
legătura cu Marcella Williams sau poate ar fi mai corect să 
spun că ea a ţinut legătura cu mine. Locuieşte în casa de 
lângă cea a familiei Nolan, pe Old Mill Lane, şi tot ea este 
vecina care avea atât de multe de relatat reporterilor când 
au fost descoperite actele de vandalism. Mi-a spus că Jeff 
MacKingsley a trecut cu maşina pe lângă casa ei miercuri 
seara. Curioasă din fire, a ieşit pe stradă şi a văzut maşina 
parcată în faţa locuinţei familiei Nolan. Nu e cam 
neobişnuit ca procurorul districtului Morris County să se 
implice atât de serios în anchetarea unor acte de 
vandalism? Vreau să spun că asta se întâmpla înainte ca 
Georgette Grove să fie ucisă. 

— Dru, gândeşte-te şi tu, spuse Sharkey. Jeff e o 
persoană ambițioasă şi în curând va începe să se laude 
cum a menţinut el liniştea în Morris County timp de patru 
ani, cât a fost procuror-şef. Actele acelea de vandalism au 
ţinut prima pagină a ziarelor. De aceea s-a dus acolo. Din 
câte înţeleg eu, oamenii au început să creadă că un nebun 
obsedat de povestea aceea cu Micuța Lizzie a vandalizat 
casa şi apoi a ucis-o pe Georgette pentru că şi ea fusese 
amestecată în vânzarea casei. Aşa că nu e de mirare că Jeff 
acordă o atenţie deosebită acestui caz şi face totul pentru 


193 


a fi rezolvat cât mai repede. Sper ca aşa să se întâmple. 
Dacă va candida pentru postul de guvernator, eu îl voi 
vota. Sharkey îşi termină sandvişul. Nu-mi place Paul 
Walsh. Nu are o relaţie tocmai bună cu presa, dar, în 
acelaşi timp, îi place să anunţe pompos arestări 
spectaculoase doar pentru a-i pune sub presiune pe cei 
care, crede el, au ceva de ascuns. Iți mai aduci aminte de 
cazul Hartford? Când a dispărut soţia lui Jim Hartford, 
Walsh mai avea puţin şi-l acuza pe Jim că este un criminal 
sângeros. Până la urmă s-a dovedit că biata femeie îşi 
oprise maşina pe marginea drumului pentru că se simţea 
rău. Autopsia a scos la iveală faptul că murise din cauza 
unui atac de cord. Până să fie găsită maşina, Hartford nu 
ştia decât că îi dispăruse soţia cu care era căsătorit de 
patruzeci de ani. Dar în fiecare zi citea în ziar că poliţia 
considera că ea fusese victima unui asasinat, iar despre el 
se spunea că „făcea parte din cercul suspecţilor“, adică, 
mai pe şleau, că el a ucis-o. Sharkey împături hârtia în 
care fusese împachetat sandvişul şi o aruncă în coşul de 
sub birou. Walsh e un tip foarte isteţ, dar nu prea îi place 
să joace corect - nici cu persoanele nevinovate, nici cu 
presa, nici măcar cu propriii lui colegi. Dacă aş fi fost în 
locul lui MackKingsley, îl trimiteam de mult să-şi facă 
bagajele. 

Dru se ridică. 

— Ei bine, mă duc şi eu să-mi fac bagajele, spuse ea. 
Trebuie să dau câteva telefoane şi după aceea, pe la patru, 
trebuie să mă întâlnesc cu Benjamin Fletcher, avocatul 
care a apărat-o pe Liza Barton la proces. 

Faţa lui Sharkey trăda surprinderea. 

— Asta s-a întâmplat acum douăzeci şi patru de ani şi, 
dacă îmi aduc eu bine aminte, Fletcher avea atunci 
cincizeci şi ceva de ani. Încă îşi mai practică meseria? 

— Are şaptezeci şi cinci de ani acum şi încă mai practică 
avocatura, dar nu e cine ştie ce. Nu are un site de 
prezentare ca expert în dreptul penal. 

— Ţine-mă la curent, îi spuse Sharkey. 

În timp ce traversa redacţia ziarului, pe buzele lui Dru 


194 


apăru un zâmbet. Mă întreb dacă Ken a spus vreodată 
cuiva „La revedere“, „Pa“ sau măcar „Adio“. Pun pariu că 
atunci când pleacă dimineaţa de acasă îşi sărută nevasta şi 
îi spune „[ine-mă la curent“. 

Două ore mai târziu, Dru stătea în biroul lui Benjamin 
Fletcher, privindu-l peste o masă de lucru plină cu dosare 
şi fotografii de familie. Nu ştiuse la ce să se aştepte, dar în 
mod sigur nu la gigantul acesta de aproape doi metri, cu 
cel puţin cincizeci de kilograme în plus faţă de greutatea 
normală. Puținele fire de păr care îi mai rămăseseră erau 
năclăite de transpiraţie şi fruntea îi lucea, de parcă atunci 
ieşise dintr-o saună. 

Sacoul era atârnat pe spătarul scaunului, iar cămaşa îi 
era descheiată la primul nasture. Işi scosese cravata. O 
pereche de ochelari fără rame îi măreau şi mai mult ochii 
gri-verzui. 

— Aveţi idee de câte ori, pe parcursul acestor ani, am 
fost sunat de reporteri care voiau să le dau amănunte 
despre cazul Barton? o întrebă el pe Dru. Nu ştiu cum vreţi 
voi să mai găsiţi ceva despre o poveste încheiată demult. 
Liza credea că mama ei e în pericol. A luat pistolul tatălui 
ei. I-a spus lui Cartwright să-i dea drumul mamei sale, şi 
restul e istorie. 

— Cred că ştim cu toţii amănuntele cazului, fu de acord 
Dru. Dar aş dori să vorbim despre relaţia pe care aţi avut-o 
cu Liza. 

— Am fost avocatul ei. 

— Vreau să spun, ea nu avea rude apropiate. S-a creat 
vreo legătură între dumneavoastră şi ea? În momentele 
care au urmat numirii dumneavoastră ca avocat din oficiu, 
cât timp aţi apucat să petreceţi cu ea? E adevărat că nu 
vorbea cu nimeni? 

— Din momentul în care a mulţumit poliţistului acela 
pentru că a învelit-o cu o pătură în maşina care a luat-o, nu 
a mai rostit nici măcar un singur cuvânt timp ce cel puţin 
două luni. Chiar şi după această perioadă, psihiatrii nu au 
putut scoate prea multe de la ea, şi puţinele cuvinte pe 
care a reuşit să le articuleze nu au fost de niciun ajutor în 


195 


rezolvarea cazului. A menţionat numele profesorului de 
călărie al tatălui său şi se pare că acest lucru a întristat-o 
foarte tare. Când o întrebau despre tatăl ei vitreg ea nu 
spunea decât: „Îl urăsc!“ 

— Dar acest lucru e de înţeles, atâta vreme cât îl 
învinovăţea de moartea mamei sale. 

Fletcher scoase o batistă mototolită din buzunar şi se 
şterse pe faţă cu ea. 

— Medicamentele astea noi pe care le iau mă fac să 
transpir ca la baia de aburi, spuse el sec. Asta e situaţia. 
De când am împlinit şaptezeci de ani, sunt o farmacie 
ambulantă. Dar, hei, încă mai sunt în viaţă, lucru pe care 
nu îl pot spune despre o grămadă de alţi oameni de vârsta 
mea. Apoi îi pieri cheful de glume. Doamnă Perry, vreau să 
vă spun ceva. Fetiţa aceea era foarte, foarte isteaţă. Nu a 
vrut să îşi omoare mama. Din punctul meu de vedere acest 
lucru e sigur. Dar cu Ted Cartwright, tatăl vitreg, e o altă 
poveste. Întotdeauna m-a mirat faptul că presa nu a 
cercetat mai amănunţit relaţia pe care acesta a avut-o cu 
Audrey Barton. Sigur, s-a scris că fusese logodită cu el, 
apoi a rupt logodna şi s-a măritat cu Will Barton, iar 
vechea relaţie s-a înnodat după moartea acestuia. Ceea ce 
le-a scăpat jurnaliştilor este ce s-a întâmplat în timpul 
primei căsătorii a lui Audrey. Barton era un intelectual, un 
arhitect bun, dar nu unul de succes. Nu prea aveau mulţi 
bani, şi aceia care erau veneau de la Audrey. Ea provenea 
dintr-o familie bogată. Încă din copilărie, Audrey călărea în 
fiecare zi. A continuat să călărească zilnic şi după ce s-a 
căsătorit cu Barton, şi ghici cine o însoțea în peregrinările 
sale la clubul din Peapack. Ted Cartwright. Şi soţul ei nu 
mergea niciodată acolo pentru că îi era frică de cai. 

— Vreţi să spuneţi că Audrey avea o aventură cu Ted în 
timp ce era căsătorită cu Barton? întrebă Dru repede. 

— Nu, nu spun asta pentru că nu ştiu dacă e adevărat. 
Spun doar că i-am văzut împreună la club aproape în 
fiecare zi, că parcurgeau deseori traseele împreună sau 
săreau peste obstacole. Pe vremea aceea, Ted începuse să- 
şi extindă afacerile cu construcţii şi deja făcea o grămadă 


196 


de bani. 

— Sugeraţi că s-ar fi putut ca Audrey să regrete că se 
căsătorise cu Will Barton? 

— Nu sugerez chestia asta. Chiar o afirm. Am auzit-o de 
la cinci-şase persoane de la club, când mă pregăteam 
pentru proces. Era un secret pe care îl ştia toată lumea, şi 
oare cât de greu i-ar fi fost unui copil deştept, aşa cum era 
Liza, să-l afle? Fletcher luă trabucul stins din scrumiera de 
lângă cotul lui, îl băgă în gură, apoi îl scoase din nou. 
Incerc să mă las de fumat, îi explică el lui Dru, apoi îşi 
continuă raţionamentul. Audrey a început să se vadă cu 
Ted Cartwright imediat după ce şi-a îngropat bărbatul. A 
aşteptat doi ani până să oficializeze relaţia pentru că fiica 
ei a fost împotriva lui încă de la început. 

— Atunci de ce a intentat Audrey divorţ? De ce îi era 
atât de frică de el? 

— Asta n-o s-o ştim niciodată cu siguranţă, dar eu cred 
că viaţa celor trei sub acelaşi acoperiş era imposibilă, şi, 
evident, Audrey nu avea cum să renunţe la copil. Însă mai 
este un aspect care a rămas învăluit în mister. 

Benjamin Fletcher se uită atent la Dru, vrând parcă să-i 
verifice cunoştinţele în cazul Barton. 

— Din câte ştiu eu, problema alarmei nu a fost niciodată 
clarificată, sugeră Dru. 

— Aşa e, doamnă Perry, alarma. Unul dintre lucrurile pe 
care am reuşit să le scoatem de la Liza a fost că în seara 
aceea mama ei armase alarma înainte ca ele două să urce 
la etaj. Dar atunci când au ajuns poliţiştii alarma era 
dezactivată. Cartwright nu a intrat prin efracţie. Dacă ar fi 
deconectat alarma din afara casei, ar fi rămas semne. Eu l- 
am crezut când a spus că Audrey l-a sunat şi l-a invitat la 
ea pentru a discuta despre o eventuală împăcare. Şi acum, 
doamnă Perry, trebuie să vă spun că astăzi vreau să plec 
mai devreme acasă. 

— Încă un lucru, domnule Fletcher. Am citit un articol 
publicat într-unul dintre acele ziare de scandal, la doi ani 
după proces. Era un interviu cu Julie Brett. Ea a declarat 
în timpul procesului că Ted Cartwright a agresat-o. 


197 


Fletcher chicoti. 

— Sigur că aşa a declarat, dar adevărul e că singurul 
lucru rău pe care i l-a făcut Cartwright a fost că a părăsit-o 
pentru o altă femeie. Nu vreau să mă înţelegeţi greşit. 
Tipul are un temperament exploziv şi este cunoscut faptul 
că mai altoieşte pe câte cineva din când în când, dar nu pe 
Julie. 

— Vreţi să spuneţi că a minţit? 

— Nu am spus asta, nu-i aşa? Eu cred că, de fapt, s-au 
certat foarte tare. El voia să plece. Ea l-a apucat de braţ şi 
el a împins-o. Dar, de mila Lizei, Julie a mai înfrumusețat 
puţin povestea. E o persoană foarte bună la suflet. Vă spun 
toate astea neoficial, bineînţeles. 

Dru se uită la Fletcher. Bătrânul avocat avea un zâmbet 
satisfăcut. În mod cert, amintirea despre Julie Brett îl 
amuza teribil. Apoi faţa lui redeveni serioasă. 

— Doamnă Perry, Julie a impresionat foarte tare juriul şi 
pe judecător. Crede-mă, dacă nu era ea, Liza Barton ar fi 
fost închisă într-o şcoală de corecție până când ar fi 
împlinit douăzeci şi unu de ani. 

— Ce îmi puteţi spune despre Diane Wesley, o altă 
prietenă de-a lui Cartwright? întrebă Dru repede. Ea a 
declarat pentru presă că a luat cina împreună cu Ted în 
seara dinaintea tragediei. În timpul acelei cine, Ted i-ar fi 
povestit că Liza era cauza problemelor pe care le avea cu 
Audrey. 

— Asta a declarat pentru presă, dar la tribunal nu a 
apucat să o spună. Oricum, nu ar fi fost decât încă un 
martor care să declare că Liza fusese cauza principală a 
despărțirii celor doi. Fletcher se ridică şi îi întinse mâna. 
Mi-a făcut plăcere să vă cunosc, doamnă Perry. Când 
scrieţi articolul, vă rog să aveţi câteva cuvinte frumoase şi 
pentru acel avocat din oficiu, destul de prost plătit. Am 
apărat-o foarte bine pe fetiţa aceea. 

Dru îi strânse mâna. 

— Vă mulţumesc mult pentru timpul acordat, domnule 
Fletcher. Aveţi idee pe unde o fi Liza acum? 

— Nu. Şi eu mă gândesc din când în când la ea. Sper 


198 


doar că a beneficiat de tot ajutorul psihiatric de care avea 
nevoie. În caz contrar, nu m-ar mira dacă aş auzi într-o zi 
că s-a întors şi i-a zburat creierii lui Ted Cartwright. Vă 
doresc mult noroc, doamnă Perry. 


199 


37 


Luni după-amiază, spre seară, Charley Hatch stătea în 
sufrageria sa, bând bere şi aşteptând nervos telefonul pe 
care i se spusese că-l va primi. Recapitulă în gând cum 
avea să-i explice persoanei de la celălalt capăt al firului că 
apăruse o problemă. 

Nu e vina mea, se gândi el. Vineri după-amiază, după ce 
a plecat polițistul acela, Earley, am încercat să sun pe 
numărul obişnuit, dar telefonul era închis şi nu am putut să 
îmi dau seama ce se întâmplă. Apoi, după un minut, am 
fost sunat. Mi s-a spus să mă duc să-mi cumpăr un telefon 
cu cartelă preplătită, ca să nu poată fi ascultat. 

Apoi, pentru a sublinia faptul că am fost foarte precaut, 
i-am spus persoanei că am observat câteva picături de 
vopsea pe blugi şi pe adidaşi şi că am reuşit să mă dezbrac 
de ele înainte să-i dau drumul în casă poliţistului. M-am 
gândit că aşa o să dovedesc că sunt cu ochii în patru, dar 
în loc de laude, mi s-a spus să scap de blugi şi de adidaşi şi 
să mă asigur că în dubită nu erau şi alte pete de vopsea. 
Apoi a trebuit să mai ascult încă o muştruluială în care mi 
s-a spus din nou cât de prost fusesem când mă apucasem 
să scrijelesc pe uşa aceea. 

Aşa că am lăsat blugii şi adidaşii în garaj, lângă punga 
cu sculpturile din lemn şi, apoi, din exces de precauţie, am 
hotărât să scap de ele pentru totdeauna. Le-am pus într-un 
sac împreună cu nişte haine pe care voiam de mult să le 
arunc, am înnodat bine sacul şi l-am aruncat în tomberon. 
După aceea, mi-am făcut curat în frigider, astfel încât 
sacul de deasupra celui cu haine să fie plin cu diverse 
chestii, cum ar fi mâncare chinezească veche, bucăţi 


200 


uscate de pizza, zał de cafea şi portocalele acelea care se 
înverziseră. 

Gunoiul e ridicat în fiecare marţi şi vineri. M-am gândit 
că ar fi bine să pun cei doi saci în pubelă de duminică 
scara. Cum era să ştiu că un nenorocit avea să răscolească 
prin gunoi? Pun pariu că a fost polițistul ăla băgăcios, 
sergentul Earley, care, în mod sigur, mi-a găsit blugii, 
adidaşii şi sculpturile. Oricum, acum au dispărut. Admit că 
a fost o prostie din partea mea să trag pe mine reiaţii aceia 
groşi, când afară era atât de cald. Earley a băgat de seamă 
lucrul acesta. 

Telefonul mobil al lui Charley sună. Simţi cum i se usucă 
brusc gura. Trase aer adânc în piept şi răspunse. 

— Alo. 

— Ţi-ai cumpărat telefonul acela? 

— Mi-ai spus să-l cumpăr, aşa că l-am cumpărat. 

— Spune-mi numărul. 

— 973-555-0347. 

— Te sun imediat. 

Charley goli sticla de bere dintr-o înghițitură lungă. 
Când sună celălalt telefon, răspunse. În loc să înceapă 
explicaţiile pe care le pregătise atât de minuţios, izbucni: 

— Mi-am aruncat blugii, adidaşii şi figurinele sculptate 
la gunoi. Cineva le-a luat din tomberon. Cred că a fost 
Earley, polițistul acela care a fost la mine vineri. 

Urmă o tăcere lungă, mult mai amenințătoare decât 
tiradele furioase pe care trebuise să le asculte din cauza 
capului de mort şi a oaselor încrucişate sculptate pe uşa 
casei de pe Old Mill Lane. 

Când persoana de la celălalt capăt al firului începu să 
vorbească, vocea îi era calmă şi egală: 

— De ce ai aruncat lucrurile acelea la gunoi? 

— Gunoiul trebuia ridicat mâine. Prezenţa lucrurilor 
acelea la mine în garaj mă cam irita, spuse Charley pe un 
ton defensiv. 

— Nu te-am întrebat asta. A fost o prostie din parte ta să 
pui lucrurile alea în propriul tomberon, cu mai mult de o zi 
înainte de momentul în care se ridică gunoiul. Ar fi trebuit 


201 


să le arunci la ghena din spatele vreunui magazin, şi cu 
asta s-ar fi terminat toată tărăşenia. Acum, ascultă-mă şi 
încearcă să faci exact ceea ce îţi spun. Nu ştiu cine a 
omorât-o pe Georgette Grove, dar dacă poliţiştii pot să 
dovedească faptul că tu ai vandalizat casa Nolan, o să te 
acuze pe tine de uciderea ei. 

— Adică o să ne acuze pe noi, îl corectă Charley. 

— Nu mă ameninţa, Charley. Sunt aproape sigur că 
polițistul acela nu avea dreptul să-ţi scotocească prin 
gunoi şi să ia ceva de acolo în lipsa unui mandat de 
percheziţie, aşa că, şi în cazul în care au descoperit ceva 
care te poate incrimina, nu pot folosi probele respective 
împotriva ta. Pot totuşi să te ia la întrebări, să încerce să 
te facă să te dai singur de gol. Aşa că ai face bine să-ţi iei 
un avocat şi să refuzi să răspunzi la orice întrebare. 

— Un avocat? De unde să iau banii pentru un avocat? 

— Ştii foarte bine că eu o să plătesc toate cheltuielile. 
Urmă o pauză, apoi persoana de la celălalt capăt al firului 
spuse: Charley, dacă reuşeşti să treci peste chestia asta 
fără să faci vreo prostie, nu va mai trebui niciodată să-ţi 
faci griji în privinţa banilor. 

— Uite, îmi place să aud astfel de veşti. 

Charley închise telefonul. Mult mai uşurat acum, se duse 
la frigider şi îşi mai luă o bere. Dacă nu puteau să 
folosească blugii şi adidaşii ca probe împotriva lui, ce le 
mai rămânea? Statuetele mele nu pot dovedi decât faptul 
că sunt foarte talentat, se gândi el, dar asta nu înseamnă 
că sunt singura persoană din lume care ar fi putut să 
sculpteze capul acela de mort şi oasele încrucişate pe uşă. 

leşi afară, luându-şi berea cu el, merse până la garaj şi 
aruncă o privire asupra sculelor de grădinărit - maşina de 
tuns iarba, foarfecele pentru gardul viu, greblele şi lopeţile 
-, toate reprezentând ore, zile şi luni de muncă grea şi 
plictisitoare. 

În curând, eu o să plătesc pe cineva să-mi tundă 
gazonul, îşi promise el. 


202 


38 


Luni seara, după ce mâncase un hamburger şi băuse 
câteva pahare la barul lui Marty, Zach se gândea dacă să-l 
sune sau nu pe Ted Cartwright. Poza aceea pe care i-o 
trimisese prin poştă ar fi trebuit să ajungă la biroul lui 
până acum. Direct la el, se gândi Zach. Nu exista pericolul 
ca vreo secretară să decidă că plicul respectiv nu era 
destul de important pentru a fi deschis de şeful cel mare. 

În colţul din stânga al plicului Zach scrisese „Rog 
personal“. Lui Zach îi plăcea acest mic adaos. I se părea 
foarte elegant. Acum vreo doi ani, una dintre femeile care 
îi datora ceva bani pentru lecţiile de călărie îi trimisese un 
cec la club şi scrisese cele două cuvinte pe plic. Din ziua 
aceea, Zach îşi marca astfel toată corespondenţa, cu „Rog 
personal“, chiar şi factura de telefon. 

În mod sigur poliţiştii i-au pus lui Ted Cartwright câteva 
întrebări despre Georgette Grove, se gândi el. Toată lumea 
ştia cât de furios era pe ea pentru că întotdeauna se 
împotrivise planurilor sale de extindere a construcţiilor. 
Dovezile împotriva lui ar fi cu mult mai solide dacă un 
anume Zach Willet ar avea brusc un atac de conştiinţă 
civică şi s-ar decide să împărtăşească poliţiei anumite 
amintiri. 

Dar acest lucru s-ar întâmpla numai după ce ar fi primit 
imunitate sau cum se numeşte chestia aia care te pune la 
adăpost de pedeapsa penală, se avertiză el. 

Eu nu sunt decât plevuşcă, dar îi pot conduce la marele 
rechin, se gândi Zach, savurând puterea pe care o avea. 

Se hotărî să nu mai comande şi al treilea scotch, se urcă 
în maşină şi plecă spre casă. Acasă! Până acum chiar îi 


203 


plăcuse locul acela. Nu era foarte spaţios, dar era 
îndeajuns pentru el. Avea trei camere şi o verandă în 
spate, unde, în zilele frumoase, când nu avea de lucru, se 
relaxa citind ziarele sau uitându-se la televizorul său 
portabil. Dar anul trecut, bătrâna doamnă Potters murise 
şi fiica ei se mutase în apartamentul de dedesubt. Avea 
patru copii, şi unul dintre ei avea un set de tobe. Gălăgia îl 
scotea din minţi pe Zach. Uneori avea impresia că ea îi 
dădea bani copilului pentru a bate la tobe şi a-l înnebuni 
pe el. Voia să-i cumpere apartamentul, dar contractul de 
închiriere al lui Zach era valabil pe încă doi ani, aşa că nu 
avea cum să-l dea afară. 

Ted construieşte câteva blocuri de apartamente în 
Madison, se gândi Zach. Numele lui apare pe o mulţime de 
pancarte pe şantier. Construcţiile sunt aproape de final, iar 
apartamentele arată foarte bine. Cred că sunt vreo 
şaptezeci-optzeci de bucăţi. Nu mi-ar strica mai mult 
spaţiu. Şi un loc de parcare, adăugă el, în timp ce îşi 
conducea maşina de-a lungul străzii, negăsind niciun loc 
liber. Probabil copiii proprietarei îşi invitaseră prietenii la 
ei. 
În sfârșit, Zach îşi parcă maşina la câteva sute de metri 
distanţă de casă. Era o seară caldă, iar pe treptele 
verandei şedeau o mulţime de copii. Câţiva dintre ei 
spuseră „Salut, Zach!“, dar el nu-i băgă în seamă. Era 
sigur că simţise mirosul înţepător al fumului de marijuana. 
Descuie uşa care dădea spre apartamentele de la etaj şi 
urcă scările călcând intenţionat mai apăsat ca de obicei. 
Abia aştepta să iasă pe terasa din spate şi să se relaxeze 
cu un trabuc, dar în curtea din spate erau şi mai mulţi 
copii, şi toţi strigau în gura mare unul la altul. 

Faptul că unul dintre vecini avea să cheme la un 
moment dat poliţia din cauza zgomotului nu era de natură 
să-i ofere lui Zach prea multă satisfacţie. Se simţea 
frustrat şi nervos. Scoase telefonul mobil din buzunar şi îl 
puse pe masă, încercând să se decidă dacă să sune sau nu. 
Ultima oară îi ceruse bani lui Ted acum o săptămână şi 
ceva, aşa că, în mod normal, nu prea mai putea să încerce 


204 


din nou după un timp atât de scurt. Dar asta se întâmpla 
înainte ca Georgette să primească un glonţ în cap. Probabil 
că Ted este foarte nervos acum, îşi spuse Zach, căpătând 
ceva mai multă încredere. 

Brusc, din apartamentul de dedesubt se auzi sunetul 
tobelor, sunet ce îl făcu pe Zach să tresară puternic. 
Murmurând o înjurătură, apucă telefonul şi formă numărul 
mobilului lui Ted. 

„Abonatul pe care încercaţi să-l contactaţi nu este 
disponibil... Dacă doriţi să lăsaţi un mesaj...“ 

Zach aşteptă nerăbdător până când vocea computerizată 
termină de vorbit, apoi spuse: 

— Îmi pare rău că nu pot vorbi cu tine, Ted. Ştiu cât de 
mult te-a supărat moartea lui Georgette. Pun pariu că eşti 
foarte afectat. Sper să poţi auzi ce spun. Gălăgia pe care o 
fac ăştia de jos mă scoate din minţi. Trebuie să-mi găsesc 
neapărat o altă locuinţă, aşa ca apartamentele pe care le 
construieşti tu. Cred că ai primit poza aceea frumoasă pe 
care ţi-am trimis-o. Era gata să închidă, când prin minte îi 
mai trecu un gând. Apropo, dau lecţii de călărie unei 
doamne noi. O cheamă Celia Nolan şi locuieşte în fosta ta 
casă. M-a întrebat despre accidentul lui Will Barton. M-am 
gândit că te-ar interesa chestia asta. 


205 


39 


Toată seara de luni m-am chinuit să găsesc o cale de a-i 
spune lui Alex că vreau să-mi angajez un avocat specializat 
în dreptul penal, dar cuvintele nu reuşeau să-mi iasă din 
gură. Weekendul relaxant pe care-l petrecusem la Spring 
Lake mai atenuase tensiunea dintre noi, şi eu eram 
îndeajuns de laşă pentru a-mi dori ca acea atmosferă 
plăcută să mai dureze o vreme. 

În drumul spre casă de la clubul de călărie, m-am oprit 
să cumpăr ceva de mâncare. Kathleen, mama mea 
adoptivă, este genul de gospodină care poate găti un 
adevărat ospăț din orice găseşte în frigider. Nu mă pot 
compara cu ea, dar îmi place mult să gătesc, chiar mă 
relaxează. 

Jack se înţelesese de minune cu Sue, dădaca, cât 
fusesem eu plecată. Il lăsase să facă o plimbare lungă cu 
poneiul, iar el îmi povesti încântat despre copiii pe care îi 
întâlnise pe strada noastră, unul dintre ei fiindu-i chiar 
coleg de clasă la grădiniţă. 

— Billy, cel care nu plânge. Şi, ţine minte, mami, trebuie 
să o suni pe mama lui şi să-i spui că pot să mă duc laei 
acasă mâine după şcoală, să mă joc cu Billy. 

Jack mă ajută să amestec făina, untul şi laptele pentru 
aluatul de fursecuri, uscă salata, mă ajută să prepar sosul 
de muştar pentru păstrăv şi puse singur sparanghelul în 
tigaie. 

La şase şi jumătate, după ce a venit şi Alex acasă, ne-am 
aşezat toţi în living. Alex şi cu mine ne-am pus câte un 
pahar de vin, iar Jack unul de suc. Apoi am luat masa în 
sufragerie, prima noastră masă acolo. Alex mi-a povestit 


206 


despre o clientă de-a lui, o bătrână care se hotărâse, în 
sfârşit, să-şi modifice testamentul. 

— De data asta, strănepoata ei primeşte casa din 
Hampton, lucru care o să dea naştere unui adevărat război 
în familie, spuse el. Cred că babei îi place la nebunie să-şi 
tortureze rudele. Dar atâta vreme cât mă plăteşte cu ora, 
îmi convine să-i cânt în strună. 

Alex îşi schimbase hainele, purta acum o cămaşă sport şi 
o pereche de pantaloni kaki. Ca de obicei, m-am trezit 
gândindu-mă că arată foarte bine. Imi place tare mult 
forma mâinilor lui, degetele sale lungi şi delicate. Dacă mi- 
ar cere cineva să desenez mâinile unui chirurg, le-aş 
desena pe ale lui. Chiar dacă par fragile, eu ştiu cât de 
puternice sunt. Dacă mă chinui să deschid un borcan şi el 
e prin bucătărie, tot ce am de făcut e să-i dau lui borcanul. 
Fără efort, mâinile sale puternice fac să se învârtă capacul 
încăpățânat. 

A fost o cină plăcută, o cină normală de familie. Apoi, 
când Alex îmi spuse că a doua zi după-amiază urma să 
plece la Chicago, pentru a lua o declaraţie unui martor, 
într-unul din dosarele de care se ocupa, şi că va lipsi de 
acasă o noapte, poate două, m-am simţit aproape uşurată. 
Dacă voi mai primi telefoane din acelea îngrozitoare, 
măcar el nu va mai fi aici ca să poată răspunde. De 
asemenea, voiam să-l sun pe doctorul Moran, cel care mă 
tratase când eram mică. Se pensionase între timp, dar îi 
ştiu numărul de telefon şi am nevoie de sfaturile sale. 
Ultima oară vorbisem cu el când am decis să mă mărit cu 
Alex. Mă avertizase că îmi asum un risc enorm dacă nu-i 
dezvălui adevărul despre trecutul meu. 

„Larry nu avea niciun drept să-ţi ceară acest lucru, 
Celia“, îmi spusese el. 

Acum, dacă doctorul Moran nu va fi acasă când îl voi 
suna, puteam să-i las un mesaj pe robot fără teama de a fi 
auzită. Voiam să-mi dea un sfat cu privire la modul în care 
să-i spun lui Alex că simţeam că am nevoie de un avocat. 

Mă gândeam la toate astea în timp ce îl pregăteam pe 
Jack de culcare. I-am citit o poveste, apoi l-am lăsat pe el 


207 


să citească una înainte să-i sting lumina. 

Camera care fusese odinioară a mea şi era folosită acum 
de Jack, cel puţin pentru moment, era mare, dar patul 
putea fi pus într-un singur loc - lângă peretele lung, între 
ferestre. Când muncitorii de la firma de mutări aduseseră 
patul în cameră, le cerusem să-l pună pe peretele opus, dar 
nu încăpuse acolo. 

În copilărie, mobila care umplea încăperea era albă, o 
culoare foarte potrivită pentru camera unei fetiţe, iar 
pătura şi draperiile erau albastru cu alb. Mobila lui Jack 
este mai solidă, din lemn de arțar, mai potrivită pentru un 
băiat. Patul este acoperit cu o cuvertură în culori vii - 
galben, roşu, verde şi albastru - pe care o croşetasem eu 
în timpul sarcinii. Când îl învelesc cu ea, după ce adoarme, 
mă gândesc cât de fericită eram atunci când i-am făcut-o. 
În vremea aceea chiar credeam că am să pot să îmi duc 
viaţa ca fiind Celia Kellogg Foster. 

Înainte să cobor, am rămas un timp în pragul uşii, 
privind în cameră, aducându-mi aminte de mine când eram 
de vârsta lui, când stăteam aici şi citeam din cartea mea 
preferată, fericită şi în siguranţă, neştiind ce îmi rezervă 
viitorul. 

Oare lui Jack ce îi rezerva viitorul? m-am întrebat. La 
vârsta lui, nici în cele mai nebuneşti vise ale mele nu 
puteam să-mi imaginez că după câţiva ani aveam să fiu 
instrumentul, dacă nu şi cauza morţii mamei mele. Sigur, 
fusese un accident, dar totuşi omorâsem şi ştiu ce 
înseamnă momentul când viaţa se curmă. Ochii mamei 
mele rămăseseră împietriţi. Corpul i se înmuiase. Se 
înecase, scoțând un gâlgâit slab. Şi apoi, în timp ce din 
pistol gloanţele continuau să ţâşnească, în timp ce Ted se 
târa încercând să ajungă la mine, ea se prăbuşise pe covor, 
mâna rămânându-i agăţată de piciorul meu. 

Erau gânduri întunecate, nebuneşti, dar am simţit mai 
mult ca oricând că trebuie să-l protejez pe Jack. Lui îi place 
la nebunie să răspundă la telefon. Aleargă spre aparat de 
cum începe să sune. Dacă aude o voce şoptită care 
vorbeşte despre Micuța Lizzie? După episodul cu poneiul, 


208 


îi spusesem că Lizzie fusese o fetiţă foarte rea. Ştiu că 
simţise duritatea expresiei. Actele de vandalism, agitația 
creată de venirea poliţiei, a presei şi a ambulanţei - toate îl 
impresionaseră destul de mult. Acum pare să fi trecut 
peste şoc, dar oare ce se petrece în mintea lui micuță şi 
ageră? 

M-am scuturat de gândurile negre, încercând să reintru 
în atmosfera caldă pe care o creasem în timpul mesei. Apoi 
m-am dus în bucătărie. Alex se oferise să strângă masa şi 
să pună vasele în maşina de spălat, în timp ce eu îl duceam 
pe Jack la culcare. 

— Ai venit la ţanc, spuse el, însoţindu-şi cuvintele cu un 
mic zâmbet. Cafeaua e gata. Hai să o bem în living. Ne-am 
aşezat unul în faţa celuilalt, în fotoliile din faţa şemineului. 
Atunci am simţit că îşi alesese cu grijă momentul, că voia 
să stăm de vorbă. La ce oră i-ai spus lui Jack că trebuie să 
stingă lumina? 

— La opt şi jumătate. Dar ştii cum se întâmplă de obicei. 
O să adoarmă înainte de asta. 

— Trebuie să mă obişnuiesc cu stilul ăsta al copiilor, 
care se roagă de tine să îi laşi să mai stea, şi, apoi adorm 
în secunda în care au pus capul pe pernă. Apoi Alex se uită 
la mine şi în secunda aceea am ştiut că vrea să-mi spună 
ceva. Ceil, sâmbătă îmi aduc pianul aici, spuse el. Înainte 
ca eu să pot protesta, ridică o mână. Ceil, mie chiar îmi 
lipseşte pianul acela. Au trecut mai bine de şase luni de 
când am renunţat la apartamentul meu şi am dus pianul 
într-un depozit. Poţi găsi o altă casă mâine sau, la fel de 
bine, poţi să o găseşti peste un an. Şi chiar dacă găseşti 
una destul de repede, sunt puţine şanse să ne putem muta 
imediat acolo. 

— Tu vrei să rămânem aici, nu-i aşa? l-am întrebat eu. 

— Da, vreau să locuim aici, Ceil. Ştiu că, talentată fiind, 
dacă o decorezi, va fi o casă extraordinar de frumoasă şi în 
acelaşi timp foarte confortabilă. Putem monta un gard mai 
mare, ca să fim siguri că nu vom mai avea parte de alte 
acte de vandalism. 

— Dar casa asta va rămâne tot „Casa Micuţei Lizzie“ în 


209 


mintea oamenilor, am protestat eu. 

— Ceil, ştiu cum să fac să înceteze toate astea. Am citit 
câteva cărţi despre istoria regiunii ăsteia. Mulţi dintre 
proprietarii locuinţelor mai mari obişnuiau să pună nume 
caselor lor. De exemplu, casa asta s-a numit la început 
Knollcrest. Hai să-i punem din nou numele ăsta şi să-l 
scriem pe un panou pe care să-l montăm la poartă. Apoi, 
când vom fi pregătiţi, o să organizăm o petrecere, o să 
tipărim invitaţii pe care o să punem şi o fotografie a casei 
şi o să poftim pe toată lumea la Knollcrest. Cred că numele 
ăsta va prinde. Ce zici de propunerea mea? 

Expresia care îmi era întipărită pe faţă ţinea loc de orice 
răspuns. 

— Bine, las-o baltă, spuse Alex. Probabil că era oricum o 
idee proastă. Apoi, în timp ce se ridica, adăugă: Dar eu tot 
o să-mi aduc pianul sâmbătă. 


În dimineaţa următoare, Alex mă sărută grăbit înainte să 
plece. 

— Mă duc să călăresc. O să fac un duş rapid şi o să mă 
îmbrac la club. Te sun diseară din Chicago. 

Nu ştiu dacă şi-a dat seama că stătusem trează aproape 
toată noaptea. A venit în pat la o oră după ce mă culcasem, 
mişcându-se foarte încet, crezând probabil că dorm, şi s-a 
culcat pe partea lui de pat, fără să mă sărute aşa cum 
făcea de obicei în fiecare seară. 

După ce l-am dus pe Jack la şcoală, m-am oprit din nou 
la cafenea. Cynthia Granger, femeia cu care schimbasem 
două vorbe săptămâna trecută, şedea la o masă alăturată, 
cu o altă femeie. Când m-a văzut intrând, s-a ridicat şi m-a 
invitat să stau cu ele la masă. Nu prea voiam să fac asta, 
dar o plăcusem din primul moment pe Cynthia şi m-am 
gândit că dacă aş sta de vorbă cu ele aş putea afla ce 
părere au oamenii din oraş despre moartea lui Georgette şi 
despre faptul că eu sunt cea care i-a descoperit cadavrul. 

După ce mi-a spus că îşi făcuse griji în privinţa mea, 
având în vedere şocul pe care-l suferisem pe Holland Road, 
Cynthia a adăugat că oamenii credeau că Ted Cartwright 


210 


era amestecat în uciderea lui Georgette. 

— Ted a fost întotdeauna considerat un fel de mafiot, îmi 
explică Cynthia. Nu vreau să spun că face parte din Mafie, 
dar în spatele imaginii de persoană fermecătoare se 
ascunde un tip foarte dur. Din câte am auzit eu, cineva de 
la procuratură a trecut pe la biroul lui Ted vineri după- 
amiază. 

Pentru o scurtă perioadă de timp, am simţit că totul s-ar 
putea rezolva foarte bine. Dacă procurorul crede că Ted 
Cartwright are legătură cu moartea lui Georgette, poate că 
mă  înşelasem în privinţa detectivului Walsh, când 
crezusem că acesta mă bănuia pe mine. Poate că totuşi, în 
ochii lor, nu eram decât victima nevinovată a actelor de 
vandalism, o doamnă din New York care avusese 
incredibilul ghinion să cumpere o casă stigmatizată şi apoi 
să descopere şi victima unui omor. 

Lee Woods, femeia care şedea la masă cu Cynthia, se 
mutase anul trecut din Manhattan în Mendham. Am 
descoperit că avea o prietenă căreia îi decorasem 
apartamentul înainte să mă căsătoresc cu Larry şi care îmi 
lăudase foarte mult munca. 

— Înseamnă că tu eşti Celia Kellogg, spuse ea. Mi-a 
plăcut foarte mult cum ai aranjat apartamentul lui Jean, şi 
i-a plăcut şi ei, dovadă că nu a mai făcut nicio schimbare 
de atunci. Ca să vezi ce coincidenţă! Când mi-am redecorat 
apartamentul, i-am cerut numărul tău de telefon. Te-am 
sunat, dar asistenta ta mi-a spus că ai născut de curând şi 
că nu mai lucrezi. Mai e valabil ce mi-a spus ea? 

— Nu pentru multă vreme, am zis eu. Mai devreme sau 
mai târziu, vreau să-mi deschid un birou aici. 

Era atât de bine să fiu din nou Celia Kellogg, 
decoratoarea de interioare. Cynthia şi Lee mi-au sugerat 
să angajez ca menajeră o femeie care lucrase până de 
curând pentru o familie ce se mutase în Carolina de Nord. 
Recunoscătoare, mi-am notat numele femeii. Dar când m- 
am ridicat să plec, am simţit că sunt privită. M-am întors şi 
l-am văzut pe bărbatul care stătuse la o masă alăturată. 

Era detectivul Paul Walsh. 


211 


212 


40 


Marţi după-amiază, la ora trei, simțindu-se iritat şi 
neliniştit, Jeff MacKingsley îi spuse secretarei sale, Anna, 
să nu-i facă nicio legătură telefonică. Paul Walsh trecuse 
pe la birou la prânz şi-i raportase că o urmărise pe Celia 
Nolan toată dimineaţa. 

„Chiar am speriat-o când m-a văzut în cafenea, spusese 
el. Apoi, am urmărit-o până la Bedminster, unde a intrat 
într-un magazin care vinde haine de călărie. Nu şi-a dat 
seama că este urmărită. Când a ieşit din magazin, cu 
braţele încărcate de cutii, am crezut că o să facă infarct 
când m-a văzut în maşina parcată în spatele ei. Ştiu că de 
acolo s-a dus să-şi ia copilul de la şcoală, aşa că am lăsat-o 
în pace. Dar mâine o să-i stau din nou în cârcă.“ 

Se uita la mine de parcă voia să mă provoace să-l scot 
din cazul ăsta, se gândi Jeff, dar n-o s-o fac, cel puţin 
deocamdată. Din punctul meu de vedere, investigaţiile în 
cazul uciderii lui Georgette Grove şi în cel al actelor de 
vandalism de pe Old Mill Lane sunt într-un punct mort. 

Chiar şi aşa-zisele „ameninţări“ pe care fusese auzit Ted 
Cartwright că le proferase la adresa lui Georgette Grove în 
Black Horse Tavern erau mai degrabă un răspuns la 
vorbele pe care i le aruncase aceasta decât un 
avertisment. Oricum, asta nu înseamnă că Ted Cartwright 
a scăpat de a fi bănuit, se gândi Jeff. Nici pe departe. 

Se întinse după nelipsita lui agendă cu arc şi întoarse o 
pagină nouă. Întotdeauna gândea mai limpede la începutul 
unei anchete, când putea să-şi facă o idee mai clară asupra 
faptelor întâmplate. 

Cine avea motive să o ucidă pe Georgette? Doi oameni, 


213 


şi unul dintre ei era Ted Cartwright. Henry Paley era cel 
de-al doilea. Jeff scrise numele celor doi în agendă şi le 
sublinie. Joi dimineaţa, Cartwright călărise şi ar fi putut 
foarte bine să o ia pe traseul care mergea prin pădurea din 
spatele casei de pe Holland Road. Ar fi putut să o aştepte 
pe Georgette şi să o urmeze în casă. După aceea, tot cea 
avut de făcut a fost să lase uşa deschisă pentru Celia 
Nolan. 

Problema era, în opinia lui Jeff, că Ted Cartwright ar fi 
trebuit să ştie că Georgette urma să arate casa unui client 
în dimineaţa aceea. Bineînţeles, amicul lui, Henry Paley, ar 
fi putut să-i dea aceste informaţii, dar cum putea 
Cartwright să fie sigur că Georgette nu ar fi venit 
împreună cu Celia Nolan, în loc să îşi dea întâlnire cu ea 
acolo? Oare dacă Nolan şi Grove ar fi venit împreună, 
Cartwright le-ar fi omorât pe amândouă? Puțin probabil, se 
gândi Jeff. 

Henry Paley este principalul suspect, în ambele cazuri, 
îşi spuse el, în timp ce încercuia numele lui Henry în 
agendă. Recunoscuse că Georgette avea întâlnire cu Nolan 
la casa de pe Holland Road. Ar fi putut să aştepte acolo 
apariţia lui Georgette, apoi să o urmărească, să o omoare 
şi să dispară înainte de venirea Celiei Nolan. Motivul 
principal al crimei erau banii, şi, eventual, teama că va fi 
dat în vileag. În cazul în care ceea ce ştia Georgette l-ar fi 
putut lega de actele de vandalism, Henry ar fi putut face 
puşcărie, şi el ştia chestia asta. 

Henry avea şi motivul şi ocazia să o ucidă pe Georgette, 
concluzionă Jeff. Să zicem că a tocmit pe cineva să 
vandalizeze casa familiei Nolan pentru a o pune pe 
Georgette într-o lumină proastă, sperând că familia Nolan 
o va da în judecată, lucru care ar fi terminat-o din punct de 
vedere financiar. Ştia că ea nu reuşise să-i vorbească 
Celiei Nolan despre trecutul casei. Dar după aceea, când 
Georgette observase petele de vopsea de pe podeaua 
imobilului de pe Holland Road, începuse să pună prea 
multe întrebări. Jeff mai sublinie o dată numele lui Henry. 

Henry Paley a recunoscut că se afla în vecinătatea casei 


214 


de pe Holland Road, joi dimineaţa, reflectă el. De la ora 
nouă, participa la un târg pentru agenţii imobiliari. 
Agentul imobiliar cu care a vorbit, Angelo, a confirmat că l- 
a văzut acolo pe Henry pe la nouă şi un sfert. Celia Nolan a 
ajuns la casa de pe Holland Road la zece fără un sfert. Asta 
înseamnă că Henry ar fi avut nevoie de cincisprezece până 
la douăzeci de minute ca să plece de la târgul acela, să 
traverseze pădurea, să o împuşte pe Georgette, să se 
întoarcă unde îşi lăsase maşina şi să fugă. 

Dar dacă Henry este criminalul, atunci pe cine a angajat 
să vandalizeze casa familiei Nolan? Nu cred că a făcut 
totul singur, se gândi Jeff. Cutiile alea de vopsea sunt 
grele, nu glumă! Petele de vopsea de pe faţada casei erau 
la o înălţime prea mare pentru a fi făcute de Henry. De 
asemenea, sculpturile de pe uşă nu păreau opera unui 
amator. 

Pe Jeff cel mai mult îl intriga prezenţa fotografiei Celiei 
Nolan în poşeta lui Georgette. De ce fusese pusă acolo? De 
ce fuseseră şterse amprentele de pe ea? Georgette ar fi 
putut să o decupeze din ziar, se gândi el. Poate pentru că 
se considera vinovată de ceea ce i se întâmplase Celiei 
Nolan, de reacţia ei la vederea actelor de vandalism. Însă 
în niciun caz Georgette nu ar fi şters amprentele de pe 
poză. Lucrul ăsta fusese făcut de altcineva. 

Dar fotografia pe care Celia Nolan o găsise în ziua 
următoare actelor de vandalism, cea veche, în care era 
familia Barton, fotografia aceea pe care ea voise să o 
ascundă? Poate că nu dorea să mai facă valuri în presă, 
dar chiar şi aşa, ar fi trebuit să o îngrijoreze faptul că o 
persoană suspectă, probabil vreun obsedat sau vreun 
maniac, intrase pe proprietatea familiei ei. Sau poate că 
pur şi simplu nu se gândise la asta. Găsise fotografia abia 
în dimineaţa aceea şi nici măcar soţului ei nu apucase să îi 
spună despre ea. 

Două fotografii: una cu familia Barton, una cu Celia 
Nolan. Una lipită cu bandă adezivă pe un stâlp, la vedere. 
Cealaltă curățată intenţionat de amprente - fapt despre 
care oricine a văzut în viaţa lui un serial sau un film poliţist 


215 


ştie că este semnificativ. 

Se uită la agendă şi îşi dădu seama că pagina era plină 
de mâzgălituri, iar pe ea nu fuseseră scrise decât trei 
cuvinte: „Ted“, „Henry“ şi „fotografii“. Telefonul sună. Îi 
spusese Annei să nu-i transfere niciun apel, decât dacă era 
ceva urgent. Ridică receptorul. 

— Da, Anna. 

— Sergentul Earley este la telefon. Spune că e ceva 
foarte important. După tonul vocii, ai zice că s-a întâmplat 
ceva grav. 

— Fă-mi legătura. Jeff auzi un clic, apoi, spuse: Salut, 
Clyde, ce s-a întâmplat? 

— Jeff, m-am tot gândit cine ar fi putut fi autorul chestiei 
ăleia de la „Casa Micuţei Lizzie“. 

Oare se aşteaptă să scot vorbele de la el cu cleştele? se 
gândi Jeff. 

— Treci la subiect, Clyde. 

— Ajung şi la subiect. Şi mi-am spus, cine altcineva în 
afară de agenţii imobiliari ar fi avut acces la cutiile alea de 
vopsea, ştii tu, vopseaua aceea Benjamin Moore, roşu 
amestecat cu un pic de maro deschis? 

Cred că a dat de un fir, se gândi Jeff, dar nu o să-l las să 
mă facă să-l rog să-mi spună. Ştia că Clyde Earley se 
aştepta ca el să fie foarte entuziasmat, dar nu zise nimic. 

După o pauză, dându-şi seama că nu reuşise să obţină 
reacţia pe care o anticipase, Earley continuă, pe un ton 
mai rece: 

— Aşa am ajuns la Charley Hatch, grădinarul. El avea 
acces tot timpul la casa de pe Holland Road. Treaba lui era 
să păstreze curăţenia în interior, să şteargă praful şi să 
spele pe jos. Nu avea cum să nu ştie de existenţa cutiilor 
acelea de vopsea din debara. 

Pe Jeff nu-l mai enerva povestirea lui Clyde. 

— Continuă, îi spuse el. 

— Şi cum îţi spuneam, vineri după-amiază am fost să 
discut puţin cu el, şi când mi-a deschis uşa am simţit că 
era foarte nervos. lţi aduci aminte ce cald a fost vineri 
după-amiază, Jeff? 


216 


— Da. Îmi amintesc. De ce crezi că era nervos Charley 
Hatch? 

Acum, că reuşise să capteze atenţia procurorului, 
sergentul Clyde Earley nu mai avea niciun motiv să se 
grăbească. 

— În primul rând, am observat că Charley purta o 
pereche de reiaţi groşi, şi lucrul ăsta mi s-a părut ciudat. 
Mai purta o pereche de pantofi, cam ponosiţi, ce-i drept. A 
încercat să-şi explice ţinuta spunându-mi că se pregătea să 
facă un duş, apoi mă văzuse venind şi îşi trăsese pe el 
reiaţii şi încălţase pantofii aceia. Sincer, nu l-am crezut. 
Chestia asta m-a făcut să mă întreb ce se întâmplase cu 
blugii şi cu adidaşii pe care îi purta în mod obişnuit la 
muncă. 

Mâna lui Jeff se strânse pe receptorul telefonului. 
Hainele şi încălţările pe care le purta Hatch puteau avea 
pete de vopsea pe ele, se gândi el. 

— Aşa că în dimineaţa asta am aşteptat lângă casa lui 
Charley Hatch până când au venit cei de la firma de 
salubritate să ridice gunoiul. Ştiam că de vineri, de când îl 
vizitasem eu, gunoiul nu se mai ridicase, şi mai ştiam că 
Hatch era îndeajuns de prost pentru a încerca să scape de 
anumite dovezi aruncându-le la gunoi, în propria lui 
pubelă. Camionul gunoierilor a venit în sfârşit, acum o 
jumătate de oră, şi eu l-am urmărit până când a intrat pe 
proprietatea lui Charley. Gunoierul era gata să arunce 
sacii în maşină. Cred că din momentul acela putem să 
considerăm că respectivii saci sunt proprietate abandonată 
din punct de vedere legal. l-am cerut specialistului în 
deşeuri, aşa cum îi place să i se spună, să deschidă sacii de 
gunoi ai lui Charley. I-a deschis şi, ce să vezi? În cel de-al 
doilea sac, sub nişte pulovere şi cămăşi vechi, am găsit o 
pereche de blugi cu nişte pete roşii pe ei, o pereche de 
adidaşi cu vopsea roşie pe talpa celui stâng şi nişte 
figurine din lemn foarte frumos sculptate, cu inițialele CH 
scrijelite pe fund. Din câte se pare, lui Charley îi place 
foarte mult să sculpteze în lemn. Toate aceste obiecte se 
află acum la mine în birou. 


217 


La celălalt capăt al firului, în biroul său din secţia de 
poliţie de la Mendham, Clyde Earley zâmbi. Nu credea că 
este necesar să-i spună procurorului că astăzi de 
dimineaţă, la ora patru, în timp ce afară încă era întuneric, 
el se întorsese pe proprietatea lui Charley şi pusese 
lucrurile acelea înapoi în sacul de gunoi. Planul mersese ca 
uns, şi el putuse să ridice dovezile respective în prezenţa 
unui martor foarte de încredere - domnul specialist în 
deşeuri. 

— Gunoierul te-a văzut când ai deschis sacul şi ştia că 
acesta îi aparţine lui Charley? întrebă Jeff, cu vocea plină 
de entuziasmul pe care credea el că îl merită Earley. 

— Absolut, replică Clyde. După cum am spus, el a luat 
sacii de gunoi din camion, camion care era parcat pe 
stradă, în faţa casei lui Charley. Şi am ţinut special două 
dintre sculpturi cu fundul în sus, ca el să poată vedea 
inițialele gravate pe ele. 

— Clyde, după cum cred că ţi-ai dat seama, ai descoperit 
ceva foarte important, spuse Jeff. Ai lucrat foarte bine. 
Unde este Charley acum? 

— Munceşte la grădina cuiva. 

— Vom trimite hainele la laboratorul districtului, şi sunt 
sigur că se va demonstra că vopseaua de pe ele se 
potriveşte cu cea folosită la actele de vandalism, spuse 
Jeff. Dar asta va dura o zi sau două, şi n-am de gând să 
aştept atât. Cred că avem destule motive să îl arestăm. O 
să completez o acuzaţie de distrugere şi un mandat de 
arestare. Clyde, nu ştiu cum să-ţi mulţumesc îndeajuns. 

— Eu cred că cineva l-a plătit pe Charley să vandalizeze 
casa de pe Old Mill Lane, Jeff. Nu mi se pare genul de om 
care să facă aşa ceva de capul lui. 

— Şi eu cred la fel. Jeff închise telefonul şi apăsă butonul 
interfonului. Anna, vino puţin, te rog. Am de dictat un 
rechizitoriu. 

Nici nu apucase Anna să se aşeze în scaunul din faţa 
biroului lui Jeff, că telefonul sună din nou. 

— Spune-i să lase un mesaj, zise Jeff. Trebuie să 
completez un mandat de arestare cât mai repede. 


218 


La telefon era Clyde Earley. 

— Tocmai am aflat de la serviciul care preia apelurile de 
urgenţă că o femeie aproape isterică a sunat şi a spus că l- 
a găsit pe grădinarul ei, Charley Hatch, prăbuşit la 
pământ, în partea de nord a proprietăţii sale. Era împuşcat 
în faţă, şi ea crede că e mort. 


219 


41 


Marți după-amiază la douăsprezece şi jumătate, Henry 
Paley pleca de la biroul său spre Black Horse Tavern 
pentru a se întâlni cu Ted Cartwright, care îl sunase şi 
insistase să ia masa Împreună. Când ajunse la restaurant, 
aruncă o privire prin sala de mese, aşteptând-se să-l vadă 
acolo pe detectivul Shelley sau pe Ortiz aşezaţi la o masă. 
În timpul weekendului trecuseră amândoi, pe rând, pe la 
biroul lui, întrebându-l iar şi iar despre ce discutase cu 
Georgette în acea ultimă seară a vieţii ei. Apoi doriseră să 
ştie la cine se referise Georgette când Robin o auzise 
spunând: „N-am să spun nimănui că am recunoscut-o“. 

Le-am spus amândurora că habar n-am pe cine 
recunoscuse Georgette, se gândi Henry, şi amândoi s-au 
purtat de parcă nu m-ar fi crezut. 

Ca de obicei, aproape toate mesele din local erau 
ocupate, dar, spre uşurarea lui, Henry nu-i văzu printre 
clienţi nici pe Shelley şi nici pe Ortiz. Ted Cartwright era 
deja acolo, la o masă din colţ. Se aşezase cu faţa spre 
perete, dar era uşor de recunoscut din cauza părului său 
alb. Probabil că e deja la al doilea pahar de scotch, se 
gândi Henry, în timp ce îşi croia drum spre masa lui 
Cartwright. 

— Crezi că Întâlnirea asta e o idee bună, Ted? întrebă el, 
trăgându-şi un scaun şi aşezându-se. 

— Salut, Henry. Ca să-ţi răspund la întrebare, da, cred 
că e o idee excelentă, spuse Cartwright. Ca proprietar a 
douăzeci de procente din terenul de pe Route 24, ai tot 
dreptul să te întâlneşti cu cineva care este interesat să 
cumpere terenul respectiv. Mi-aş fi dorit să nu pui pe 


220 


hârtie aranjamentul nostru, cu bonusul, pentru că astfel 
Georgette şi, mai apoi procurorii, nu l-ar fi găsit, dar acum 
nu mai e nimic de făcut în privinţa asta. 

— Pari mult mai puţin supărat din cauza hârtiilor acelora 
decât erai ieri, comentă Henry, apoi îşi dădu seama că 
lângă masa lor se oprise chelnerul. Un pahar de Merlot, te 
rog, spuse el. 

— Mai adu-mi şi mie unul dintr-ăsta, îi ceru Cartwright 
chelnerului. Apoi, când bărbatul se întinse să îi ia paharul, 
adăugă iritat: Nu am terminat de băut. Lasă-l acolo! 

Bea cam repede, chiar şi pentru el, se gândi Henry. Nu e 
atât de calm pe cât vrea să pară. 

Cartwright se uită peste masă la Henry. 

— Mă simt un pic mai bine şi o să-ţi spun şi de ce. Mi-am 
angajat un avocat şi te-am invitat la acest prânz nu numai 
ca să arăt lumii că nu am nimic de ascuns, ci şi ca să-ţi 
spun că ai face bine să-ţi angajezi şi tu unul. Procurorul-şef 
vrea să rezolve acest caz cât mai repede, şi una dintre 
variantele cu care lucrează şi pe care încearcă să o 
dovedească este că noi doi ne-am fi înţeles să scăpăm de 
Georgette şi că unul dintre noi a împuşcat-o sau a plătit pe 
cineva să o împuşte. 

Henry se uită fix la Cartwright, dar nu spuse nimic până 
când chelnerul care le adusese băuturile nu se îndepărtă 
de masă. Apoi luă o înghiţitură de Merlot şi spuse 
gânditor: 

— Nici măcar nu mi-a trecut prin cap varianta că aş 
putea fi considerat de către procurori ca posibil suspect în 
cazul morţii lui Georgette. Ca să fiu sincer, nu pot spune 
că sufăr foarte mult din cauza morţii ei. La un moment dat, 
chiar am ţinut mult la ea, dar, pe măsură ce îmbătrânea, 
Georgette devenea din ce în ce mai tipicară, mai 
refractară, mai greu de scos dintr-ale ei, după cum ştii. 
Totuşi, eu sunt un om blând din fire, n-aş putea face rău 
nimănui. N-am ţinut niciodată, în toată viaţa mea, un pistol 
în mână. 

— Îţi pregăteşti apărarea? întrebă Cartwright. Dacă asta 
faci, îşi pierzi vremea cu mine. Ştiu ce fel de om eşti, 


221 


Henry. Eşti un şarpe. Tu ai fost în spatele celor întâmplate 
pe Old Mill Lane? Este exact genul de şmecherie la care 
mă aştept din partea ta. 

— N-ar fi mai bine să comandăm? sugeră Henry. Am o 
întâlnire cu nişte clienţi în după-amiaza asta, trebuie să 
merg să le arăt nişte case. E chiar interesant faptul că 
moartea lui Georgette a revigorat activitatea agenţiei 
noastre. Brusc, au apărut o grămadă de oameni care vor 
să-şi cumpere case în zona asta. 

Cei doi bărbaţi nu îşi mai vorbiră până când chelnerul 
nu le aduse fripturile pe care le comandaseră. Apoi, pe un 
ton de conversaţie obişnuită, Henry spuse: 

— Ted, acum că l-am convins pe nepotul lui Georgette să 
vândă terenul de pe Route 24, ţi-aş fi recunoscător dacă 
mi-ai scrie un cec cu bonusul promis. Mi se pare că ne-am 
înţeles ca suma să fie de o sută de mii de dolari. 

Cartwright se opri cu furculiţa în aer. 

— Cred că glumeşti, spuse el. 

— Nu, nu glumesc deloc. Am avut o înţelegere şi aştept 
să te achiţi de partea ta de obligaţii. 

— Înțelegerea era ca tu să o convingi pe Georgette să-mi 
vândă terenul acela în loc să-l dea statului în concesiune. 

— Înțelegerea a fost, şi încă mai este, ca proprietatea să 
fie scoasă la vânzare. Într-un fel, am anticipat că nu o să te 
ţii de promisiune şi nu o să-mi plăteşti banii care mi se 
cuvin. În weekendul ăsta, am vorbit cu nepotul lui 
Georgette, cu Thomas Madison. l-am spus că, deşi oferta 
ta este destul de bună, pe parcursul anilor au mai existat 
persoane interesate să cumpere terenul acela. l-am 
sugerat lui Tom să ia în considerare şi celelalte oferte, să-i 
contacteze pe cei care le-au făcut şi să vadă dacă aceştia 
sunt dispuşi să înceapă negocierile cu noi. 

— Cred că încerci să mă tragi pe sfoară, spuse 
Cartwright, ura făcându-și loc în vocea lui. 

— Chiar nu vreau să te păcălesc, Ted. Dar tu încerci să 
mă tragi pe sfoară. Ţi-e teamă că vei fi arestat pentru 
uciderea lui Georgette. În dimineaţa crimei, tu călăreai în 
apropierea casei de pe Holland Road. Eşti membru de vază 


222 


al Asociaţiei Naţionale a Puşcaşilor şi ai permis de 
portarmă. Ai avut o altercaţie cu Georgette, chiar în 
încăperea asta, în seara dinaintea crimei. Acum, ce zici, ar 
trebui să continuu să tratez cu ceilalţi clienţi interesaţi de 
terenul de pe Route 24 sau o să primesc cecul de la tine în 
maximum patruzeci şi opt de ore? Fără să mai aştepte 
răspunsul, Henry se ridică de la masă. Chiar trebuie să mă 
întorc la birou, Ted. Mulţumesc pentru masă. Ah, şi încă 
un lucru, te rog, spune-mi, pentru a-mi satisface şi eu o 
curiozitate: mai eşti împreună cu Robin sau ea n-a fost 
pentru tine decât distracţia de anul trecut? 


223 


42 


Lorraine Smith era femeia care sunase într-un acces de 
isterie la serviciul de urgenţă pentru a anunţa moartea lui 
Charley Hatch, iar telefonul ei adusese la faţa locului nu 
numai poliţia, ci şi ambulanţa, presa şi o echipă de la 
procuratură, condusă de însuşi procurorul-şef, Jeff 
MacKingsley. 

Lorraine avea cincizeci de ani şi era mama a doi gemeni 
de optsprezece ani. Îşi revenise suficient pentru a însoţi 
echipa de investigatori în livingul locuinţei sale, o casă 
construită în stil federal, situată pe Sheep Hill Road. 

— Charley a ajuns aici pe la ora unu, le spuse ea lui Jeff, 
Paul Walsh, Angelo Ortiz şi lui Mort Shelley. Vine aici în 
fiecare marţi să tundă gazonul. 

— Aţi vorbit ceva cu el? întrebă Jeff. 

— Astăzi da. În general, nu ne întâlnim cu lunile. Vreau 
să spun că el vine, îşi scoate echipamentul din dubiţă şi se 
apucă de treabă. Peste două săptămâni o să, adică ar fi 
scos florile de vară şi le-ar fi pus pe cele de toamnă şi, în 
mod normal, aş fi fost şi eu prezentă să-i spun ce vreau să 
facă. Dar când vine să tundă doar gazonul, nu e neapărat 
nevoie să vorbesc cu el. 

Lorraine ştia că vorbeşte repede şi prea mult. Luă o 
înghiţitură de cafea şi reuşi să se calmeze îndeajuns de 
mult pentru a răspunde întrebărilor pe care i le punea 
procurorul. 

— De ce aţi vorbit astăzi cu el? 

— Eram nervoasă pe el că întârziase. Charley trebuia să 
vină la ora nouă dimineaţa, şi pentru astăzi invitasem nişte 
prieteni la prânz. În timp ce noi mâncam pe terasă, a 


224 


trebuit să ascultăm sunetul acela îngrozitor al maşinii de 
tuns iarbă. Până la urmă, am ieşit în grădină şi i-am spus 
să vină mâine să-şi termine treaba. 

— Şi el ce a zis? 

— A râs şi a spus ceva de genul: „Ştiţi, doamnă Smith, 
cred că am şi eu voie o dată să fiu un pic mai obosit şi să 
dorm până mai târziu. Bucuraţi-vă de serviciile mele cât 
încă mai aveţi ocazia.“ 

— Apoi ce s-a întâmplat? 

— A sunat telefonul lui. Lorraine Smith făcu o pauză. 
Sau, mai bine spus, a sunat unul dintre mobilele lui. 

— Avea două? întrebă repede Paul Walsh. 

— Şi eu am fost surprinsă. A scos unul dintre telefoane 
din buzunarul de la piept, dar când a văzut că soneria se 
auzea în continuare, s-a grăbit să-l scoată pe celălalt din 
buzunarul de la spate. 

— Aţi auzit cumva numele persoanei cu care vorbea? 

— Nu. De fapt, era evident că nu voia să vorbească în 
faţa mea. I-a spus persoanei de la celălalt capăt al firului 
să aştepte puţin, apoi mi-a zis: „O să îmi încarce lucrurile şi 
o să plec, doamnă Smith“. 

— Asta se întâmpla la unu şi jumătate? 

— Cel mai târziu la unu şi douăzeci şi cinci. Apoi am 
intrat în casă. Am terminat de mâncat împreună cu 
prietenii mei, iar ei au plecat pe la două şi un sfert. Aveau 
maşina parcată pe aleea circulară din faţa casei, aşa că nu 
am putut observa că dubiţa lui Charley se afla încă în 
spatele garajului. Când am văzut-o, m-am dus să văd unde 
e Charley. 

— La câtă vreme după ce au plecat prietenii 
dumneavoastră aţi observat maşina lui Charley, doamnă 
Smith? întrebă Ortiz. 

— Trecuseră doar câteva minute. Am văzut că nu era în 
grădina din spate, aşa că am luat-o pe lângă gard spre 
zona în care se află piscina şi terenul de tenis. În spatele 
lor e şirul acela de arbuşti ornamentali pe care i-am 
plantat pentru a opri privirile indiscrete, deoarece, pe 
partea aceea, curtea noastră dă în Valley Road. Charley 


225 


zăcea pe spate între doi arbuşti. Avea ochii deschişi şi 
sticloşi şi era plin de sânge pe partea dreaptă a feţei. 
Femeia îşi trecu o mână peste frunte, de parcă ar fi vrut să 
îşi şteargă amintirile. 

— Doamnă Smith, când aţi sunat la poliţie aţi spus că 
aveţi impresia că e mort. Aveaţi vreun motiv să credeţi că 
încă mai era în viaţă când l-aţi găsit? 

— Nu cred că ştiam prea bine ce spun. 

— E de înţeles. Haideţi să revenim asupra unui amănunt. 
Aţi spus că Charley Hatch v-a zis că ar trebui să profitaţi 
de serviciile sale cât încă mai aveţi ocazia. Aveţi idee ce a 
vrut să spună cu asta? 

— Charley era un tip foarte sensibil. Era bun meseriaş, 
dar niciodată nu mi-a lăsat impresia că îi plăcea ceea ce 
făcea. Ştiţi că anumitor grădinari le face efectiv plăcere să 
se ocupe de plante. Pentru Charley era pur şi simplu o 
slujbă ca oricare alta, şi cred că a vrut să spună că, din 
cauză că eram supărată pe el, avea să renunţe să mai 
lucreze pentru noi. 

— Înţeleg. Jeff se ridică. O să vă rugăm să ne daţi o 
declaraţie semnată mai târziu, dar acum trebuie să vă 
mulţumim că aţi fost aşa de cooperantă. Lucrurile astea ne 
fac munca mai uşoară. 

— Mamă, ce s-a întâmplat? Te simţi bine? 

Două adolescente identice care, ca şi mama lor, erau 
zvelte şi cu părul roşcat, năvăliră în încăpere: Lorraine 
Smith se ridică în timp ce ele se repezeau să o îmbrăţişeze. 
Amândouă erau îngrozite. 

— Când am văzut maşinile de poliţie şi puhoiul de lume 
care s-a adunat aici, ne-am gândit că ţi s-a întâmplat ceva, 
spuse una dintre cele două gemene. 

— Cred că a avut foarte mult noroc că nu vorbea cu 
Charley Hatch în momentul în care acesta a fost împuşcat, 
îi spuse Mort Shalley lui Jeff în timp ce traversau holul 
spre uşa de la intrarea în casă. Tu ce zici? 

— Cred că cel care l-a plătit pe Charley Hatch să 
vandalizeze casa de pe Old Mill Lane a început să devină 
agitat, să se teamă că aveam să-l luăm la întrebări pe 


226 


Charley şi că acesta avea să ne spună pentru cine lucra. 

Detectivul Lola Spaulding, de la departamentul de 
criminalistică, se ocupase de strângerea dovezilor. Se 
întâlni cu cei patru bărbaţi când aceştia tocmai ieşeau din 
casă. 

— Jeff, portofelul lui Hatch era în maşina lui. Nu pare să 
fi fost atins. Nu am găsit niciun telefon mobil. Dar în 
buzunarul lui am găsit ceva care o să ţi se pară interesant. 
Deocamdată, nu am verificat-o de amprente. 

Fotografia pe care i-o întindea era, ca şi cea găsită în 
poşeta lui Georgette Grove, decupată dintr-un ziar. Era 
poza unei femei în jur de treizeci de ani, de o frumuseţe 
răpitoare. Purta pantaloni de călărie şi o jachetă de 
culoare închisă şi ţinea în mână o cupă argintie. 

— Asta era în buzunarul vestei lui Charley Hatch, spuse 
Lola. Ştii cumva cine este femeia? 

— Da, spuse Jeff. E mama Lizei Barton, Audrey, şi asta e 
una dintre fotografiile care au apărut în ziarele de 
săptămâna trecută, când au fost publicate articolele 
despre actele de vandalism. 

Îi înapoie fotografia lui Spaulding şi merse până la 
banda galbenă de plastic care înconjura locul crimei. 
Fusese întinsă pentru a ţine la distanţă reporterii. Audrey 
Barton locuise în casa de pe Old Mill Lane, se gândi el. 
Toate cele întâmplate au într-un fel sau altul legătură cu 
casa aceea. Criminalul care a ucis doi oameni lasă peste 
tot pozele astea, ceea ce înseamnă fie că încearcă să se 
joace cu noi, fie că ne imploră să-l oprim. 

Ce vrei să ne spui? îl întrebă Jeff în gând pe criminal, în 
timp ce bliţurile aparatelor de fotografiat ale reporterilor 
începuseră să se declanşeze. Şi oare cum te putem opri 
înainte să mai omori pe cineva? 


227 


43 


În timp ce mă întorceam acasă de la magazinul 
Bedminster, m-am tot uitat în oglinda retrovizoare pentru 
a vedea dacă detectivul Walsh mai era pe urmele mele. 
Cred că nu mă mai urmărea, pentru că nu i-am văzut 
Chevrolet-ul negru. L-am luat pe Jack de la şcoală, l-am 
adus acasă, l-am spălat pe faţă şi pe mâini şi l-am dus la 
întâlnirea cu Billy cel care nu plângea. 

Am cunoscut-o pe mama lui Billy, Carolyn Browne, pe 
care am plăcut-o imediat. Era aproape de vârsta mea, avea 
părul negru şi cârlionţat, ochii căprui şi era foarte 
prietenoasă. 

— Billy şi Jack au devenit ca fraţii în ultima săptămână, 
îşi spuse ea. Imi pare foarte bine că şi-a făcut un prieten 
care locuieşte atât de aproape. Pe strada asta nu mai sunt 
copii de vârsta lor. 

Carolyn mă invită să beau o cafea în timp ce băieţii 
mâncau de prânz, dar am refuzat-o, spunându-i că am de 
dat un telefon. Spre deosebire de ieri, când îi servisem 
Marcellei Williams aceeaşi scuză, de data asta era 
adevărat. Trebuia să vorbesc cu doctorul Moran. Acum era 
cam ora zece în California, un moment potrivit pentru a-l 
suna. De asemenea, voiam să vorbesc cu Kathleen. Acum, 
că Martin îşi pierdea luciditatea din ce în ce mai mult, ea 
rămăsese singura persoană, în afara doctorului Moran, în 
care puteam avea încredere deplină. Spre deosebire de 
doctorul Moran, care era de părere că ar fi trebuit să-i 
spun lui Alex adevărul despre mine, ea credea cu tărie că 
cel mai bine este să las trecutul îngropat. 

Jack mă sărută grăbit înainte ca eu să plec şi, după ce i- 


228 


am promis că o să vin să-l iau la ora patru, am plecat spre 
casă. Imediat ce am intrat pe uşă, am alergat spre robotul 
telefonic. Când trecusem cu Jack pe acasă, după ce îl 
luasem de la şcoală, observasem că aparatul semnaliza că 
aveam un mesaj, dar îmi fusese teamă să-l ascult cu Jack 
de faţă, gândindu-mă că ar fi putut să fie unul dintre 
mesajele care făceau aluzie la Micuța Lizzie Borden. 

Mesajul era de la detectivul Walsh. Spunea că abia 
aştepta să revedem împreună declaraţia mea. De 
asemenea, se gândea că poate greşisem în privinţa orei la 
care declarasem că descoperisem cadavrul lui Georgette, 
spunând că era imposibil ca o persoană care nu cunoaşte 
foarte bine drumul de la mine de acasă până pe Holland 
Road să îl parcurgă într-o perioadă de timp atât de scurtă. 

„Inţeleg că erati în stare de şoc, doamnă Nolan, spusese 
el cu vocea lui calmă, dar încărcată de sarcasm, dar mă 
gândesc că acum vă puteţi da mai bine seama de 
succesiunea în timp a evenimentelor. Aş vrea să stau de 
vorbă cu dumneavoastră.“ Am apăsat butonul de ştergere 
a mesajelor, dar faptul că ştersesem vocea lui Walsh de pe 
caseta robotului nu putea îndepărta şi implicaţiile vorbelor 
sale. Sugera că minţisem fie în privinţa orei la care 
ajunsesem la casa de pe Holland Road, fie când îi 
spusesem că nu ştiu exact cum am ajuns înapoi acasă. 

Acum îmi doream şi mai mult să vorbesc cu doctorul 
Moran. Îmi spusese că pot să-l sun oricând, indiferent dacă 
era zi sau noapte, dar nu-l mai sunasem de la nuntă. Nu 
voiam să recunosc că avusese dreptate - n-ar fi trebuit să 
mă mărit cu Alex înainte să îi fi spus tot adevărul. 

Am ridicat receptorul telefonului din bucătărie, apoi l- 
am pus la loc în furcă şi am scos telefonul mobil din 
poşetă. Când stăteam în apartamentul meu, toate facturile 
mergeau direct la contabilul meu, dar Alex îmi spusese că, 
după ce aveam să ne mutăm, facturile pentru serviciile din 
noua locuinţă vor fi trimise la biroul său. Mi-l şi imaginez 
arătându-mi factura de telefon şi întrebându-mă pe cine 
am sunat în California. Factura de la telefonul mobil 
mergea încă la contabilul meu. 


229 


Doctorul Moran răspunse după al doilea apel. 

— Celia, îmi spuse el, cu vocea la fel de caldă şi de 
liniştitoare ca întotdeauna, m-am tot gândit la tine în 
ultima vreme. Cum îţi mai merge? 

— Nu prea bine, doctore. l-am povestit că Alex 
cumpărase casa ca un cadou de ziua mea, despre actele de 
vandalism, despre uciderea lui Georgette, despre 
telefoanele ciudate pe care le-am primit în ultima vreme şi 
despre modul ameninţător în care detectivul Walsh se 
purta cu mine. 

Vocea îi deveni mai gravă în timp ce începu să-mi pună 
întrebări: 

— Celia, ar trebui să ai încredere în Alex şi să-i spui 
acum adevărul despre tine, spuse el. 

— Nu pot, nu acum, nu încă, nu până nu îi demonstrez 
că nu tot ce se spune despre mine e adevărat. 

— Celia, dacă detectivul acela încearcă să te acuze de 
moartea agentului imobiliar, există posibilitatea ca el să îţi 
răscolească trecutul şi să afle cine eşti cu adevărat. Cred 
că ar trebui să îţi angajezi un avocat pentru a te putea 
apăra. 

— Singurul avocat pe care-l cunosc este Alex, iar ele 
specializat în probleme economice. 

— Avocatul care te-a apărat la proces mai practică 
avocatura? 

— Nu ştiu. 

— Îţi aminteşti numele lui? Dacă nu, sunt sigur că îl 
găseşti în dosarul tău. 

— Îl cheamă Benjamin Fletcher. Nu mi-a plăcut de el. 

— Dar a reuşit să obţină achitarea ta. După părerea 
mea, a făcut o treabă foarte bună, mai ales când a depus 
mărturie tatăl tău vitreg. Ai o carte de telefon la 
îndemână? 

— Da, am. 

— Ia-o şi caută-l. 

Cărţile de telefon erau în dulăpiorul de sub telefon. Am 
scos un exemplar din Pagini Aurii şi am căutat la capitolul 
„Avocaţi“. 


230 


— Numărul lui de telefon este trecut în carte, i-am spus 
doctorului Moran. Are biroul în Chester. Adică la douăzeci 
de minute de aici. 

— Ceil, cred că ar trebui să vorbeşti cu el. Tot ce îi vei 
spune va intra sub incidenţa confidenţialităţii relaţiei 
avocat-client. Cel puţin îţi va putea recomanda un avocat 
bun. 

— O să-l sun, doctore. Promit că o să-l sun. 

— Şi te rog să mă ţii şi pe mine la curent, bine? 

— Da, aşa am să fac. _ 

Apoi am sunat-o pe Kathleen. Inţelesese că îmi venea 
foarte greu să-i spun „mamă“. Nu şi-a dorit să o 
înlocuiască pe mama, nici nu ar fi putut să facă acest 
lucru, dar îmi este foarte dragă. S-a întristat când a auzit 
de casă, dar a fost de acord cu mine că puteam să-l 
conving pe Alex să ne mutăm în altă parte. 

— Cât despre Mendham, spuse ea, să ştii că în zona 
aceea au trăit strămoşii tăi, Celia. Unul dintre ei a luptat în 
Războiul de Independenţă, sub comanda lui George 
Washington. Acolo sunt rădăcinile tale, chiar dacă nu poţi 
să spui tuturor lucrul acesta. 

Când Kathleen răspunsese la telefon, îl auzisem pe 
Martin în fundal. 

— E Celia, i-a strigat ea. 

Am auzit ce i-a răspuns el, şi vorbele sale mi-au îngheţat 
sângele în vine. 

— O cheamă Liza, strigase la rândul lui. Celălalt nume e 
unul inventat. 

— Kathleen, am spus eu, cu vocea redusă la nivelul unei 
şoapte, spune lucrul ăsta tuturor? 

— Starea lui s-a înrăutățit, îmi şopti ca. Niciodată nu ştiu 
ce va spune în momentul următor. Am ajuns la capătul 
puterilor. L-am dus la un azil de bătrâni, un loc foarte 
frumos, la numai doi kilometri depărtare de aici, dar cred 
că şi-a dat seama că mă gândesc să-l plasez acolo. La 
început, a ţipat la mine, apoi, când am ajuns acasă, a 
început să plângă ca un copil. Pentru o scurtă perioadă, a 
fost foarte lucid şi m-a implorat să îl ţin acasă. 


231 


Simţeam disperarea din vocea ei. 

— Oh, Kathleen, am spus eu. Apoi am insistat să caute o 
asistentă care să stea cu el zi şi noapte şi i-am spus că voi 
fi mai mult decât fericită să suport eu toate cheltuielile. 
Cred că, până la încheierea convorbirii, reuşisem să o fac 
să se simtă mai bine. Bineînţeles, nu i-am mai spus de ce 
se petrece în viaţa mea. Era limpede că avea destule pe 
cap şi fără să fie obligată să mă asculte pe mine povestind 
despre problemele mele. Dar dacă Martin spunea cuiva 
povestea mea, unei persoane care ştia despre Micuța 
Lizzie Borden, şi dacă persoana respectivă povestea la 
rândul ei prietenilor sau scria despre chestia asta pe 
Internet, ce s-ar fi întâmplat atunci? 

Parcă auzeam conversaţia: „E un moş care locuieşte 
lângă noi. Are o fiică adoptivă. Acum are Alzheimer în 
stadiu incipient, dar susţine că fiica lui vitregă este Micuța 
Lizzie Borden, copilul care şi-a împuşcat mama acum mulţi 
ani.“ 

Am făcut singurul lucru pe care puteam să-l fac. Am 
format numărul de telefon al lui Benjamin Fletcher. Mi-a 
răspuns chiar el. I-am spus că mă numesc Celia Nolan. I- 
am mai spus că îmi fusese recomandat de un prieten şi că 
aş dori să îmi programez o întâlnire cu el şi să stăm de 
vorbă. 

— Cine m-a recomandat, Celia? mă întrebă el râzând de 
parcă nu m-ar fi crezut. 

— Aş vrea să discutăm acest aspect când ne vom întâlni. 

— Din punctul meu de vedere, e în regulă. Îţi convine 
mâine? 

— Dacă s-ar putea între nouă şi zece, când copilul meu e 
la şcoală. 

— Sigur. La nouă fix. Ai adresa mea? 

— Dacă e aceeaşi din cartea de telefon, atunci da, o am. 

— Aceea este. Ne vedem mâine. Am auzit clicul 
telefonului. M-am întrebat dacă nu cumva făcusem o 
greşeală. Când i-am auzit vocea, deşi îi devenise cumva 
mai aspră o dată cu vârsta, i-am văzut clar imaginea în 
minte - un bărbat imens, ale cărui dimensiuni mă făceau 


232 


să mă simt foarte mică atunci când venea să mă viziteze la 
centrul de detenţie pentru minori. 

Pentru câteva momente, am rămas nemişcată în mijlocul 
bucătăriei. Intr-una dintre nopţile mele albe, mă 
hotărâsem să fac casa asta mai locuibilă, cel puţin până 
când aveam să ne mutăm. Măcar atâta lucru îi eram 
datoare lui Alex. In afara pianului, el îşi vânduse toată 
mobila o dată cu apartamentul, spunând că, atunci când ne 
vom lua o casă, avea să fie încântat să o lase pe soţia lui, o 
excelentă specialistă în decoraţiuni interioare, să înceapă 
de la zero mobilarea ei. 

Mă hotărâsem să ies şi să cumpăr nişte rafturi pentru 
bibliotecă şi câteva obiecte de mobilier pentru living şi să 
dau comandă pentru nişte draperii. Cel puţin o să reuşesc 
să pun cât de cât la punct parterul. Ştiam că Alex avea 
dreptate. Chiar dacă aveam să găsim o altă casă, ar putea 
să dureze luni întregi până când ne vom putea muta în ea. 

Dar nu prea aveam chef să mă duc la cumpărături. Eram 
sigură că, în momentul când aveam să mă uit în oglinda 
retrovizoare, urma să văd maşina detectivului Walsh. Mi- 
am adus aminte că trebuie să o sun pe menajera pe care 
mi-o recomandase atât de călduros Cynthia Granger. Am 
vorbit cu ea şi am stabilit să ne vedem săptămâna viitoare. 

Atunci am luat decizia care avea să mă arunce într-un 
coşmar şi mai înfricoşător. Am sunat la clubul de echitație 
din Washington Vaiiey, am cerut cu Zach şi l-am întrebat 
dacă era liber pentru încă o lecţie la ora două. 

El mi-a spus că mă aşteaptă, aşa că m-am grăbit sus să 
mă îmbrac cu pantalonii de călărie şi cu bluza cu mânecă 
lungă, pe care tocmai mi-o cumpărasem, şi să mă încalţ cu 
cizmele. Când mi-am scos jacheta de călărie din şifonier, 
mi-am dat seama cât de bine semănăm cu mama, aşa cum 
arăta ea cu mulţi ani în urmă. M-am gândit apoi, detaşată, 
că Zach Willet fusese ultima persoană cu care vorbise tatăl 
meu înainte să moară. Într-un fel îl admiram pe tata pentru 
că încercase să-şi învingă frica de cai şi să fie alături de 
mama, ştiind că echitaţia era pasiunea ei. În acelaşi timp, 
mi-am dat seama că îl uram pentru că plecase să 


233 


călărească singur, fără Zach. N-o să ştim niciodată de ce a 
făcut asta şi ce s-a întâmplat, de fapt, acolo. N 

Aceasta era întrebarea care rămăsese fără răspuns. In 
mod sigur, mama dorise să afle circumstanțele exacte ale 
morţii tatălui meu. Nu prea putea să-l învinovăţească pe 
Zach Willet pentru faptul că tata plecase să călărească de 
unul singur sau pentru că o apucase pe o cărare 
periculoasă. Atunci, de ce oare îi strigase mama numele 
către Ted Cartwright cu doar câteva minute înainte să 
moară? 

Presimţeam că dacă aş fi petrecut îndeajuns de mult 
timp cu Zach, aş fi reuşit să-mi amintesc şi ce altceva îi 
strigase mama lui Ted în noaptea aceea. 

Am plecat cu maşina la club, am ajuns acolo la două fără 
zece şi am primit din partea lui Zach o privire aprobatoare 
pentru noua mea ţinută. Am plecat pe traseu şi m-am 
gândit cât de bine trebuie să se fi simţit mama în timp ce 
călărea într-o după-amiază frumoasă ca aceasta. Mi-am dat 
seama că lecţiile de echitație pe care le luasem în copilărie 
îmi erau de foarte mare ajutor acum. IÎncepusem să 
stăpânesc din ce în ce mai bine calul. Zach era mult mai 
tăcut astăzi, dar evident părea bine dispus. Pe drumul de 
întoarcere spre grajduri, şi-a cerut scuze că nu fusese 
foarte vorbăreţ, dar, adăugă el, eu mă descurcam foarte 
bine, iar el era doar puţin obosit, nu prea dormise bine cu 
o noapte în urmă pentru că nişte adolescenţi dăduseră o 
petrecere în apartamentul de dedesubt. 

Am fost de acord cu el, spunându-i că, într-adevăr, 
vecinii gălăgioşi puteau fi o problemă serioasă. A zâmbit şi 
mi-a zis că nu va mai fi obligat să-i suporte prea multă 
vreme pentru că urma să se mute într-o casă nouă, în oraş. 
Apoi, când am ieşit în câmp şi am putut vedea clădirile 
clubului în depărtare, a spus „Hai!“ şi a luat-o la galop. 
Biscuit l-a urmat imediat şi am gonit prin iarbă, până la 
grajduri. 

Am scos harnaşamentele cailor, şi ochii lui Zach erau 
plini de mirare când s-a uitat la mine. 

— Se vede că ai mai călărit, spuse el. De ce nu mi-ai 


234 


pomenit nimic de asta? 

— Ţi-am zis, o prietenă de-a mea avea un ponei. 

— Aha. Ei bine, dacă vrei să nu cheltuieşti banii aiurea, 
ţi-aş sugera să vedem cât de mult ştii şi să începem lecţiile 
de la nivelul acela. 

— Aşa ar fi foarte bine, Zach, am spus eu repede. 

Ted, deci admiţi că Zach... 

Brusc, am auzit în urechi vocea mamei - acestea erau 
câteva dintre cuvintele pe care le ţipase atunci când m-am 
trezit în noaptea aceea. 

Ce recunoscuse Ted? Încercând să nu las să mi se 
citească pe faţă ceea ce se petrecea în sufletul meu, i-am 
murmurat lui Zach că aveam să-l sun şi m-am dus direct la 
maşină. 

În timp ce conduceam pe Sheep Hill Road, am observat 
că se întâmplase ceva la casa din colţul străzii. Când 
trecusem pe acolo cu o oră în urmă, nu văzusem nimic 
neobişnuit. Acum, pe alee erau parcate maşini de poliţie şi 
camionete ale posturilor de televiziune, iar locul roia de 
poliţişti. Nu era o privelişte care îmi făcea plăcere, aşa că 
am apăsat pedala de acceleraţie şi am încercat să o iau la 
dreapta, pe Valley Road. Era închis traficului şi am 
remarcat în spatele casei o maşină a morgii şi o grămadă 
de lume adunată. Am continuat să merg înainte, indiferent 
unde mă ducea drumul, pentru că voiam să scap cât mai 
repede de priveliştea maşinilor de poliţie şi a acelor semne 
ale morţii. 

Când am ajuns acasă, se făcuse patru fără un sfert. 
Voiam să fac un duş şi să mă schimb, dar trebuia să mă 
duc să-l iau pe Jack. Îmbrăcată tot cu hainele de călărie, 
am mers pe jos până pe strada alăturată, i-am mulţumit lui 
Carolyn, l-am întrebat pe Billy dacă vrea să vină şi el la noi 
peste câteva zile şi să călărească poneiul lui Jack, şi, apoi 
am mers acasă de mână cu Jack. 

Abia intrasem în casă şi beam câte un suc în bucătărie, 
când am auzit soneria. Cu inima în gât, m-am dus să 
răspund. Încă înainte de a deschide uşa, am ştiut că de 
partea cealaltă se afla detectivul Paul Walsh. 


235 


Avusesem dreptate. Dar de data aceasta era însoţit nu 
numai de procuror, ci şi de încă doi bărbaţi, care se 
prezentară ca fiind detectivii Ortiz şi Shelley. 

Era ceva ciudat în modul în care mă priveau toţi în timp 
ce eu stăteam în prag, încă îmbrăcată în hainele de călărie. 
După cum aveam să aflu mai târziu, toţi patru mă 
comparau în gând cu fotografia mamei mele care apăruse 
în ziar, acea fotografie pe care o găsiseră în buzunarul de 
la piept al lui Charley Hatch. 


236 


44 


Marţi dimineaţa, aproape de prânz, Dru Perry se duse la 
tribunalul din Morris County, cu intenţia de a cerceta 
documentele vechi. La început, a crezut că nu avea să fie 
decât o pierdere de timp. Dosarele adopţiei Lizei Barton 
erau sigilate şi accesul publicului la ele era interzis. La fel 
şi stenogramele procesului Lizei. Se aşteptase la asta, dar 
încercase să facă uz de numele ziarului la care lucra şi să 
invoce „dreptul publicului de a fi informat“. 

— Las-o baltă, îi spusese franc un funcţionar. Dosarele 
delincvenţilor juvenili şi cele de adopţie sunt secrete, nu 
intră sub incidenţa acelei legi. 

Apoi, când se pregătea să părăsească tribunalul, o 
femeie cu un aer de bunică, ce se recomandă ca fiind Ellen 
O'Brien, o ajunse din urmă la uşă. 

— Eşti Dru Perry. Îmi plac foarte mult articolele tale din 
seria „Povestea din spatele poveştii“ din Star-Ledger. O să 
mai scrii unul curând? 

— Vreau să scriu unul despre cazul Lizei Barton, 
recunoscu Dru. M-am gândit să fac ceva muncă de 
documentare aici, dar n-am reuşit mai nimic. 

— Cazul acela e un subiect foarte bun, se entuziasmă 
O'Brien. Lucrez la tribunalul ăsta de treizeci de ani şi am 
văzut o grămadă de cazuri, dar niciunul ca acela. 

Treizeci de ani, se gândi Dra. Asta înseamnă că lucra 
aici şi când a avut loc procesul. Văzu că se făcuse 
douăsprezece. 

— Ellen, mergi cumva să mănânci de prânz? întrebă ea. 

— Da, mă duc la cantină. Mâncarea de aici nu e rea 
deloc. 


237 


— În cazul acesta, dacă n-ai nimic împotrivă, pot să vin 
şi eu cu tine? 

Cincisprezece minute mai târziu, cu o salată Cobb în 
faţă, Ellen O'Brien îi împărtăşea bucuroasă ceea ce îşi mai 
aducea aminte din perioada când Liza Barton fusese 
arestată. 

— Îţi dai seama că toţi eram curioşi să o vedem, spuse 
ea. Băiatul meu era adolescent pe vremea aceea, şi ştii 
cum sunt copiii. Dacă tipam mai tare la el, dintr-un motiv 
sau altul, îmi spunea: „Hei, mamă, fii atentă, ori s-ar putea 
să sfârşeşti ca Audrey Barton“. Ellen îi aruncă lui Dru o 
privire peste masă, aşteptându-se măcar la un chicotit din 
partea ei drept apreciere a umorului negru al fiului său. 
Neprimind reacţia pe care o aştepta, continuă poticnit: Şi 
cum îţi spuneam, în noaptea în care şi-a împuşcat mama şi 
tatăl vitreg, Liza a fost luată la secţia de poliţie din 
Mendham. Acolo au fotografiat-o şi i-au luat amprentele. 
Parcă era de gheaţă. Nu a întrebat nici măcar o dată ce s-a 
întâmplat cu mama sau cu tatăl ei vitreg. Ştiu cu siguranţă 
că nimeni nu i-a spus că mama sa murise. Apoi a fost dusă 
la centrul de detenţie pentru minori şi a fost consultată de 
un psihiatru. O'Brian rupse o chiflă şi o unse cu unt. 
Întotdeauna spun că n-o să mai mănânc pâine la masă, dar 
are un gust atât de bun! Nu-i aşa? Aşa-zişii experţi 
dieteticieni tot prescriu reţete de slăbit, dar se răzgândesc 
mai des decât meteorologul de serviciu. Când eram mică, 
mâncam ouă în fiecare dimineaţă. Mama spunea să ouăle 
îţi dau energia necesară pentru a-ţi începe bine ziua. Nu, 
nu-i aşa, au decretat brusc experţii. Ouăle conţin 
colesterol. Mănâncă-le, şi sigur vei fi victima unui atac de 
cord. Acum ouăle tind să revină din nou la modă. [i se 
spune că o dietă săracă în carbohidrați te va ajuta să 
trăieşti sănătos până la o sută de ani, aşa că nu trebuie să 
mai mănânci paste şi nici pâine. Pe de altă parte, vin alţi 
experţi şi spun că şi carbohidraţii sunt importanţi, aşa că e 
necesar să mâncăm cât mai multe alimente bogate în 
carbohidrați. Mâncaţi mult peşte, dar nu uitaţi că peştele 
conţine mult mercur, aşa că evitaţi-l când sunteţi gravide. 


238 


Corpul nu ştie ce face. 

Aprobând-o energic, Dru încercă să îndrepte conversaţia 
spre subiectul care o interesa. 

— Din câte am citit eu, înţeleg că Liza nu a scos niciun 
cuvânt în primele luni în care a fost închisă. 

— Aşa e, numai că un prieten de-al meu avea un prieten 
care lucra la centrul de detenţie pentru minori, şi acesta a 
povestit că, din când în când, Liza mai rostea numele 
„Zach“. Apoi începea să scuture din cap şi să-şi legene 
corpul. Ştii ce înseamnă „să boceşti“? 

— Da, e un fel de jelanie după morţi, spuse Dru. E un 
cuvânt foarte folosit în Irlanda. 

— Aşa e. Eu sunt irlandeză şi cuvântul acesta mi-l aduc 
aminte pentru că îl folosea bunica mea. Oricum, prietenul 
meu spunea că aşa a descris psihiatrul starea în care intra 
Liza de câte ori rostea numele acela. 

Important, se gândi Dru. Foarte important. Notă un 
singur lucru în agendă: „Zach“. 

— A fost consultată de psihiatrul centrului, continuă 
O'Brien. Dacă el ar fi hotărât că reprezintă un pericol 
pentru ea sau pentru alţii, ar fi fost dusă la casa de 
corecție. Dar acest lucru nu s-a întâmplat. A rămas în 
centrul de detenţie. Se zvonea că suferea de o depresie 
puternică şi a fost ţinută sub observaţie luni întregi, de 
teamă că s-ar putea sinucide. 

— Procesul a avut loc la şase luni după moartea mamei 
sale, spuse Dru. Oare ce s-a întâmplat în tot acest timp la 
centrul de detenţie? 

— Tratament psihiatric. Un asistent social i-a aranjat să 
facă şi câteva ore de şcoală. Apoi, după ce Liza a fost 
achitată, DTF-ul, adică Departamentul pentru Tineret şi 
Familie, a încercat să găsească o familie care să o adopte. 
A fost mutată la adăpostul pentru minori, până când aveau 
să vadă ce pot face cu ea. Vreau să spun că totuşi un copil 
care împuşcase două persoane, iar pe una dintre ele chiar 
o omorâse, nu e genul de persoană pe care multă lume şi l- 
ar dori sub acelaşi acoperiş. Apoi au apărut nişte rude 
îndepărtate şi au adoptat-o. 


239 


— Ştie cineva cine erau? 

— Totul s-a făcut cu discreţie maximă. Dar eu cred că, 
indiferent cine erau, şi-au dat seama că singura şansă a 
Lizei de a duce o viaţă normală era să îngroape definitiv 
trecutul. Curtea a fost de acord cu ei. 

— Cred că oricine, pe o rază de trei state, ar fi 
recunoscut-o imediat ce s-ar fi uitat la faţa ei, spuse Dru. 
Pun pariu că, oricine ar fi fost rudele acelea, în niciun caz 
nu erau de prin părţile astea. 

— Din câte ştiu eu, erau nişte rude mai îndepărtate. Atât 
Audrey, cât şi Will Barton au fost singuri la părinţi. E 
aproape ironic. Strămogşii lui Audrey s-au stabilit aici de pe 
vremea Războiului de Independenţă. Numele de fată al 
mamei Lizei era Sutton. În arhivele districtului Morris 
County o să întâlneşti numele ăsta foarte des. Dar familia 
ei s-a stins. Aşa că numai bunul Dumnezeu ştie ce văr 
îndepărtat o fi înfiat-o pe fetiţă. În privinţa asta, ştii la fel 
de multe ca şi mine. Întotdeauna mi-a părut rău de Liza. Pe 
de altă parte, îţi aduci aminte de filmul acela Soi Rău? Era 
vorba despre un copil care nu avea conştiinţă. Am reţinut 
eu greşit sau şi-a omorât şi mama? Ellen O'Brien luă o 
ultimă înghiţitură din paharul cu ceai cu gheaţă şi se uită 
la ceas. Mă cheamă datoria, spuse ea. Nici nu poţi să-ți 
imaginezi ce încântată sunt că am putut vorbi cu tine, Dru. 
Spuneai că vrei să scrii un articol despre cazul ăsta. Poate 
că ar fi mai bine dacă nu ai menţiona şi numele meu în el. 
Inţelegi ce vreau să spun. Şefii se poartă foarte frumos, 
dar dacă începem să divulgăm informaţiile pe care le aflăm 
pe aici... 

— Te înţeleg perfect, spuse Dru. Îţi mulţumesc mult de 
tot. Mi-ai fost de mare ajutor, Ellen. 

— Nu ţi-am spus nimic ce n-ai fi putut să afli de la 
oricine din tribunal, rosti O'Brien plină de modestie. 

— Ba da, mi-ai spus. Când mi-ai vorbit despre familia 
Sutton mi-ai dat o idee grozavă. Acum, te-aş ruga să-mi 
spui unde este arhiva în care se ţin registrele de căsătorii. 
Trebuie să mă întorc la treabă. 

O să refac arborele genealogic al Lizei cu cel puţin trei 


240 


generaţii înapoi. Am o bănuială, că a fost adoptată mai 
curând de cineva din familia mamei, decât din cea a tatălui 
său. O să selecţionez toate persoanele care au fost 
căsătorite cu membrii ai familiei Sutton, şi o să le 
urmăresc descendenţii, ca să descopăr care dintre ei are o 
fiică de treizeci şi patru de ani. Cred că merită să fac o 
încercare, se gândi ea. 

Succesul articolului meu depinde în foarte mare măsură 
de găsirea Lizei Barton, concluzionă Dru, în timp ce achita 
nota de plată de la cantină. De asemenea, şi de chestia 
asta o să mă ocup imediat, va trebui să compun pe 
calculator o imagine a felului în care ar trebui să arate ea 
astăzi. Şi o să aflu cine e Zach şi de ce, în perioada în care 
nu putea să scoată alt cuvânt, Liza bocise cu numele lui pe 
buze. 


241 


45 


Am ştiut că trebuie să reacţionez cumva. Nu puteam să-i 
las pe aceşti patru bărbaţi să-mi intre în casă şi să mă ia la 
întrebări despre moartea unei femei pe care nu o 
întâlnisem decât o singură dată. Oamenii ăştia nu ştiau că 
sunt Liza Barton, iar eu voiam ca lucrurile să rămână aşa. 
Încercau să mă acuze de moartea lui Georgette doar 
pentru că nu sunasem la poliţie din casa de pe Holland 
Road şi pentru că ajunsesem prea repede acasă. 

Jack venise după mine când mă dusesem să răspund la 
uşă, şi acum îşi strecurase mâna într-a mea. Nu ştiu dacă 
voia să se liniştească sau să mă liniştească pe mine. Mânia 
care mă cuprinse când m-am gândit la modul în care toate 
aceste lucruri îl afectau pe Jack mi-a dat curajul să ies la 
atac. 

Mi-am îndreptat tirul întrebărilor către Jeffrey 
MacĶingsley. 

— Domnule MackKingsley, puteţi să-mi explicați şi mie de 
ce detectivul Walsh m-a urmărit toată dimineaţa? 

— Doamnă Nolan, vă rog să scuzaţi deranjul, spuse 
MackKingsley. Putem să intrăm şi să stăm de vorbă câteva 
minute? Vreau să vă explic despre ce este vorba. Acum 
câteva zile, mi-aţi arătat o fotografie cu familia Barton care 
fusese lipită pe un stâlp din grajdul dumneavoastră. Nu am 
găsit alte amprente pe ea în afară de cele care vă aparţin 
dumneavoastră, lucru care, după cum bănuiţi, este 
neobişnuit. Dumneavoastră aţi luat-o de pe stâlp şi mi-aţi 
dat-o mie, dar cineva a pus-o acolo, şi acel cineva trebuie 
să fi pus mâna pe ea. Această informaţie nu am dat-o 
publicităţii, dar putem să vă spunem că în poşeta lui 


242 


Georgette Grove am găsit o tăietură dintr-un ziar, cu o 
fotografie în care era surprins leşinul dumneavoastră. Nici 
aceea nu avea amprente pe ea. Astăzi, am găsit încă o 
fotografie, de data aceasta cu Audrey Barton, la locul unei 
alte crime. 

Aproape că era să strig: „O poză a mamei mele la locul 
unei crime?“ Aveam nervii întinşi la maximum. În loc de 
asta, am întrebat, încercând să par cât mai calmă: 

— Şi ce legătură are asta cu mine? 

Stăteam încă în prag, şi MackKingsley înţelese că nu 
aveam de gând nici să-i răspund la întrebări şi nici să-i 
invit înăuntru. Când începuse să vorbească, tonul lui era 
unul politicos şi parcă încerca să îşi ceară scuze. Acum, 
toată căldura pe care i-o simţisem în voce prima oară 
dispăruse. 

— Doamnă Nolan, grădinarul care se ocupa şi de casa de 
pe Holland Road a fost împuşcat mortal acum câteva ore. 
Avem dovezi care indică faptul că el a fost persoana care v- 
a vandalizat locuinţa. În buzunarul lui am găsit o fotografie 
a lui Audrey Barton, şi mă îndoiesc că el a pus-o acolo. 
Ceea ce vreau să spun este că această crimă şi uciderea lui 
Georgette au cumva legătură cu casa asta. 

— Îl cunoşteaţi pe Charley Hatch, doamnă Nolan? mă 
întrebă direct Walsh. 

— Nu, nu îl cunoşteam. M-am uitat la el. Ce căutaţi în 
cafenea în dimineaţa aceasta, şi de ce m-aţi urmărit până 
la Bedminster? 

— Doamnă Nolan, spuse Walsh, eu cred că 
dumneavoastră fie aţi găsit trupul lui Georgette Grove mai 
devreme decât aţi declarat, fie cunoaşteţi foarte bine 
împrejurimile, pentru că altfel nu aţi fi putut să parcurgeţi 
acest drum, cu atâtea intersecţii şi curbe întortocheate, şi 
să reuşiţi să sunaţi la poliţie la ora la care aţi sunat. 

Înainte ca eu să îi pot răspunde, MacKingsley spuse: 

— Doamnă Nolan, Georgette Grove a vândut această 
casă soţului dumneavoastră. Charley Hatch a vandalizat-o. 
Dumneavoastră locuiţi aici. Asupra lui Georgette a fost 
găsită fotografia dumneavoastră. La Charley Hatch am 


243 


găsit fotografia lui Audrey Barton. Dumneavoastră aţi găsit 
fotografia familiei Barton. Există o legătură între toate 
aceste fapte, iar noi încercăm să rezolvăm cazurile acestor 
două crime. De aceea am venit aici. 

— Sunteţi sigură că nu l-aţi cunoscut niciodată pe 
Charley Hatch, doamnă Nolan? insistă Walsh. 

— N-am auzit niciodată de omul acela. Furia îmi 
înăsprise tonul vocii. 

— Mami! Jack mă trăgea de mână. Ştiam că tonul vocii 
mele îl speriase, şi la fel şi atitudinea insinuantă a 
detectivului Walsh. 

— Stai liniştit, Jack. Oamenii aceştia de treabă vor doar 
să ne spună cât de bine le pare că ne-am mutat în oraşul 
acesta. l-am ignorat pe Walsh şi pe ceilalţi doi detectivi şi 
m-am adresat direct lui MackKingsley: Am ajuns aici 
săptămâna trecută şi casa era vandalizată. Mi-am fixat o 
întâlnire cu Georgette Grove, o femeie pe care nu o mai 
văzusem decât o singură dată în viaţa mea, şi când m-am 
dus la întâlnire am găsit-o moartă. Cred că doctorul care 
m-a tratat la spital poate depune mărturie că eram în stare 
de şoc în momentul în care am ajuns în camera de gardă. 
Nu ştiu ce se întâmplă, dar v-aş sugera să încercaţi să 
aflaţi cine se face vinovat de aceste două crime şi să-mi 
lăsaţi în pace familia, şi pe mine. 

Am dat să închid uşa, dar Walsh şi-a pus piciorul în prag. 

— Încă o întrebare, doamnă Nolan. Unde vă aflaţi astăzi 
după-amiază, între unu şi jumătate şi două? 

Răspunsul mi s-a părut uşor. 

— La ora două trebuia să fiu la clubul de echitație din 
Washington Valley, pentru o lecţie de călărie. Am ajuns 
acolo la două fără cinci. De ce nu cronometraţi în cât timp 
aş fi putut ajunge de acolo până aici, domnule Walsh? 
Astfel aţi putea să vă daţi seama la ce oră am plecat de 
acasă. 

Am trântit uşa peste piciorul lui, şi el şi l-a retras, dar, în 
timp ce încuiam, mi-a venit în minte o ipoteză îngrozitoare. 
Oare de ce se afla poliţia la casa de la intersecţia lui Sheep 
Hill cu Valley Road? Avea legătură cu moartea 


244 


grădinarului care îmi vandalizase casa? Şi dacă da, când îi 
răspunsesem poliţistului la ultima întrebare, oare nu le 
spusesem, de fapt, că mă aflam exact în zona aceea când el 
fusese omorât? 


245 


46 


Marţi după-amiază, la patru, Henry Paley se întoarse la 
agenţie. 

— Cum a mers? îl întrebă Robin. 

— Cred că am reuşit să fac vânzarea. După cum ştii, e a 
treia oară când familia Mueller vizitează casa aceea, şi ea 
doua oară când părinţii au venit cu ei. E evident că tatăl lui 
o să sară cu banii. A fost şi proprietarul acolo şi, la un 
moment dat, m-a tras deoparte şi a încercat să-mi mai taie 
din comision. 

— După cum te cunosc eu, sunt sigură că a rămas cu 
buza umflată, comentă Robin. 

Henry îi zâmbi. 

— Exact aşa s-a întâmplat, dar cred că a vrut doar să 
facă o încercare, să vadă dacă ţine. Pun pariu că domnul 
Mueller senior a vorbit cu el, spunându-i că scăderea 
comisionului ar însemna automat şi o scădere a preţului. E 
tipul de om care s-ar târgui şi pentru un litru de lapte. 
Traversă încăperea şi se opri lângă biroul ei. Robin, ţi-am 
spus cât de provocatoare arăţi astăzi? Nu cred că 
Georgette ar fi fost de acord cu bluza asta decoltată, dar, 
că tot veni vorba, nu cred că ar fi fost de acord nici cu 
prietenul tău, dacă i-ar fi cunoscut identitatea, nu-i aşa? 

— Henry, nu prea vreau să vorbesc despre asta, spuse 
Robin pe un ton sec. 

— Sunt convins că nu vrei. Gândeam doar, cu voce tare, 
dar mă întreb dacă, până la urmă, Georgette nu-şi dăduse 
seama cine eşti cu adevărat. Dar cred că nu. Nu aflase că 
tu şi Cartwright aţi fost împreună tot anul trecut. Dacă ar 
fi ştiut, sunt sigur că nu ar mai fi avut încredere în tine. 


246 


— Îl cunoşteam pe Ted Cartwright încă înainte de a 
lucra aici. Nu am niciun fel de relaţie personală cu el. 
Faptul că îl cunoşteam nu m-a împiedicat nicio clipă să-i 
fiu loială lui Georgette. 

— Robin, tu eşti cea care preia telefoanele din teren, tu 
ştii care sunt proprietăţile disponibile. Tu te ocupi de 
organizarea vizitelor clienţilor. Recunosc, în ultima vreme, 
eu nu prea am muncit, dar cu tine altfel stă situaţia. Te 
plătea Ted să îndepărtezi potenţialii clienţi? 

— Te referi la un eventual bonus dacă aş fi reuşit să o 
conving pe Georgette să vândă terenul de pe Route 24? 
întrebă Robin sarcastic. Nu, bineînţeles că nu. 

Uşa care dădea spre East Main Street se deschise. Cei 
doi se întoarseră şi, uimiţi, dădură cu ochii de figura 
întunecată a sergentului Clyde Earley care intrase în 
agenţie. 

Clyde Earley se aflase în prima maşină de poliţie care 
ajunsese la casa lui Lorraine Smith de pe Sheep Hill Road. 
După ce a făcut o descriere incoerentă a modului în care 
descoperise cadavrul lui Charley Hatch, Lorraine Smith a 
rămas cu ofiţerul care îl însoţise pe Earley, în timp ce el se 
grăbi să traverseze gazonul până în zona piscinei. Acolo 
găsise trupul lipsit de viaţă al grădinarului. 

În momentul acela, Clyde simţise o urmă de regret. Nu 
voia să accepte gândul că îl speriase intenţionat pe 
Charley Hatch atunci când lăsase sacul de gunoi pe 
trotuar, lângă pubelă, pentru ca, la sosirea acasă, Charley 
să vadă că blugii, adidaşii şi sculpturile sale lipsesc. Dar în 
timp ce privea faţa însângerată a cadavrului, Clyde îşi 
dădu seama că lucrurile luaseră o întorsătură urâtă. 
Probabil că Charley se speriase când văzuse că-i lipsesc 
lucrurile, intrase în panică şi îl sunase pe cel care-l plătise 
pentru vandalizarea acelei case blestemate. Persoana 
respectivă decisese în acel moment că Charley reprezenta 
un risc prea mare, se gândi Clyde. Bietul Charley! Părea 
un tip de treabă. N-aş fi surprins să aflu că vandalizarea 
casei nu reprezenta prima dată când Charley Hatch 
încălca legea. 


247 


Atent să nu calce iarba din jurul cadavrului, Earley 
cercetase zona. Maşina de tuns iarba era în spatele casei, 
observase el. Pun pariu că a venit până aici ca să se 
întâlnească cu cineva. Dar cu cine se întâlnise? Sunt sigur 
că Jeff o să facă rost de lista cu telefoanele pe care le-a 
primit şi le-a dat Charley. Şi de un extras de cont de la 
bancă. Sau poate vom găsi bani ascunşi pe undeva pe lael 
prin casă. 

Cu siguranţă, casa aceea de pe Old Mill Lane este 
blestemată, se gândi Clyde. Charley a vandalizat-o şi acum 
e mort. Georgette a vândut-o şi acum şi ea e moartă. 
Femeia aceea, Nolan, a avut o cădere nervoasă din cauza 
ei. Când se vor sfârşi toate astea? 

Sosiseră şi alte maşini de poliţie. Clyde se ocupase de 
închiderea circulaţiei pe Sheep Hill Road, de încercuirea 
locului crimei cu bandă galbenă şi de postarea unui ofiţer 
la poartă pentru a se asigura că niciun vehicul neautorizat 
nu va putea intra în curte. 

— Şi asta înseamnă şi maşinile presei, îl instruise el. 

Lui Clyde îi plăcea să comande. Il iritase faptul că, 
imediat după apariţia celor de la procuratură, poliţia locală 
fusese dată la o parte. Jeff MacKingsley avea întotdeauna 
grijă să îl menţină şi pe el în anchetă, dar chiar şi aşa, cei 
de la poliţia locală nu prea mai erau băgaţi în seamă. 

Când Jeff ajunsese acolo, îl salutase în treacăt pe Clyde. 
Acum nu-mi mai spune ce bine am lucrat când am găsit 
lucrurile lui Clyde pătate de vopsea, îşi spuse Clyde. 

După ce cadavrul fusese ridicat şi locul fusese împânzit 
de cei de la departamentul de criminalistică, Clyde plecase 
spre secţie, dar apoi se răzgândise şi îşi parcase maşina în 
faţa Agenţiei Imobiliare Grove de pe East Main Street. De 
afară, putea să o vadă pe Robin Carpenter stând la biroul 
ei şi pe Henry Paley care vorbea cu ea. Voia ca el să fie cel 
care îi anunţă de moartea lui Charley Hatch, şi mai voia să- 
i întrebe dacă vreunul dintre ei se întâlnise, dintr-un motiv 
sau altul, în ultima vreme cu el. 

Nu m-ar surprinde dacă aş afla că Charley îi dădea 
raportul lui Paley, se gândi supărat Clyde, în timp ce 


248 


deschidea uşa. Nu-mi place deloc tipul ăsta. 

— Îmi pare bine că v-am prins pe amândoi, spuse el. Îl 
cunoaşteţi pe Charley Hatch, grădinarul care se ocupa şi 
de casa de pe Holland Road? 

— Da, l-am văzut de câteva ori, răspunse Paley. 

— Astăzi după-amiază, între unu şi jumătate şi două, a 
fost împuşcat mortal în timp ce lucra la o proprietate de pe 
Sheep Hill Road. 

Robin se albi la faţă şi sări de pe scaun. 

— Charley! Nu se poate! Cei doi bărbaţi o priviră miraţi. 
Charley era fratele meu vitreg, izbucni ea în plâns. Nu se 
poate să fie mort! 


249 


47 


Marţi după-amiază, în jur de ora cinci, Zach Willet 
merse cu maşina până în Madison, oraşul vecin şi parcă în 
faţa reprezentanţei de vânzări a Companiei de Construcţii 
de Vile Ted Cartwright. Intră, şi înăuntru dădu peste o 
agentă de vânzări, o femeie în jur de treizeci de ani, care 
se pregătea să închidă biroul. Observă numele de pe 
plăcuţa amplasată pe masa de lucru: AMY STACK. 

— Bună, Amy, spuse el şi aruncă o privire în jur. Văd că 
te pregăteşti să o întinzi, aşa că n-o să-ţi răpesc mai mult 
de două minute. 

Pe pereţi erau agăţate schiţe ale diverselor modele de 
vile şi câteva sugestii de mobilare a lor. Zach se plimbă de 
la una la alta, examinându-le pe toate cu atenţie. Pe o 
măsuţă se aflau mai multe broşuri care conţineau 
informaţii despre dimensiunile şi preţurile diferitelor 
modele. Luă una dintre ele şi începu să citească cu voce 
tare caracteristicile celei mai scumpe vile: 

— Casă cu parter plus trei etaje, patru dormitoare, un 
dormitor matrimonial, bucătărie complet utilată cu cele 
mai noi aparate de uz casnic, trei şeminee, patru băi, 
maşină de spălat şi uscător de haine, garaj dublu, terasă şi 
grădină, toate utilităţile. Zach zâmbi încântat. Se pare că 
nu ai cum să dai greş cu tipul ăsta de vilă, spuse el. Puse 
broşura înapoi pe masă şi se apropie de cea mai mare 
fotografie de pe perete. Amy, ştiu că, probabil, te grăbeşti 
să te întâlneşti cu soţul sau cu prietenul tău, dar fii bună, 
rogu-te, şi arată-i şi tipului de treabă din faţa ta casa asta. 

— Voi fi foarte încântată să vă însoțesc până acolo, 
domnule... Amy ezită. Nu cred că am făcut cunoştinţă. 


230 


— Aşa e, n-am făcut. Eu sunt Zach Willet, iar tu eşti Amy 
Stack, asta dacă nu ai împrumutat cumva ecusonul altei 
persoane. 

— Eu sunt. Amy deschise sertarul de sus al biroului şi 
luă de acolo un inel de chei. Vila aceea se află pe Pawnee 
Avenue, la numărul 8. Trebuie să vă spun că este cel mai 
luxos model de vilă dintre cele pe care le construim. Are 
toate dotările opţionale posibile şi, bineînţeles, acest lucru 
se reflectă şi în preţ. De asemenea, este şi complet 
mobilată. 

— Sună din ce în ce mai bine, spuse Zach jovial. Hai să 
aruncăm o privire. 

Pe drumul spre cartierul de vile, Amy Stack sublinie 
faptul că împrejurimile caselor erau aproape amenajate, că 
întregul complex urma să apară într-o revistă de 
grădinărie foarte cunoscută şi că aleile caselor erau 
încălzite pe dedesubt pentru a se împiedica astfel formarea 
poleiului pe timp de iarnă. 

— Domnul Cartwright s-a gândit la toate, spuse ea cu 
mândrie. Este unul dintre acei patroni de companie de 
construcţii căruia îi place să se implice în toate, să pună 
umărul la construcţia efectivă a caselor în toate fazele de 
execuţie. 

— Ted şi cu mine suntem buni prieteni, spuse Zach 
expansiv. Au trecut mai bine de patruzeci de ani de când 
călăream amândoi la club. Se uită împrejur. Unele dintre 
frumoasele case de cărămidă roşie erau deja ocupate. Sunt 
maşini scumpe parcate în faţa lor, comentă el. Se vede 
treaba că e un cartier select. 

— Absolut, îl asigură Amy. Vecinii sunt nişte oameni 
foarte de treabă. Mai merse câţiva paşi, apoi spuse: Am 
ajuns la numărul 8. După cum vedeţi, casa este situată pe 
colţ şi este cea mai frumoasă din tot complexul. 

Zâmbetul lui Zach se lărgi în momentul când Amy 
descuie uşa şi îl conduse în camera de zi de la parter. 

— Şemineu înălţat, bar cu chiuvetă încorporată, ce ţi-ai 
putea dori mai mult? se întrebă el retoric. 

— Unii folosesc camera de pe partea cealaltă drept sală 


251 


de sport, lângă ea este o baie complet utilată, inclusiv cu 
cadă. Este un aranjament foarte convenabil, spuse Amy, 
iar vocea ei deborda de un entuziasm profesional. 

Zach insistă să meargă cu liftul la fiecare etaj. Asemenea 
unui copil care deschide cadouri, descoperea cu 
nedisimulată satisfacţie fiecare detaliu al casei. 

— Compartiment pentru menţinerea caldă a farfuriilor! 
Doamne Dumnezeule, Amy! Mama mea punea farfuriile pe 
aragaz pentru a le păstra calde. Îmi amintesc că 
întotdeauna se alegea cu băşici la degete. Două dormitoare 
pentru oaspeţi, glumi el. Nu am rude apropiate, dar va 
trebui să-i caut pe verii mei din Ohio şi să-i invit la mine 
pentru un weekend. 

Coborâră cu liftul, ieşiră din casă şi, în timp ce Amy 
încuia uşa, Zach spuse: 

— O cumpăr. Aşa cum e. Mobilată complet. 

— Minunat! exclamă Amy. O să plătiţi acum un avans? 

— Nu ţi-a spus Ted Cartwright că îmi dă mie vila asta? 
întrebă Zach cu mirare în glas. I-am salvat viaţa odată, şi 
acum, pentru că trebuie să plec din locuinţa în care stau, 
mi-a spus să vin şi să-mi aleg o casă. Ted nu uită niciodată 
pe cineva care îi face un serviciu. Cred că eşti foarte 
mândră că lucrezi pentru el. 


252 


48 


Alex mă sună la câteva minute după ce procurorul 
plecase împreună cu grupul lui. Era pe aeroportul din 
Chicago. 

— Va trebui să revin aici mâine şi să mai stau vreo două 
zile, spuse el. Dar îmi e tare dor de voi şi vreau să mă 
întorc acasă, chit că numai pentru noaptea asta. De ce n-o 
întrebi pe Sue dacă poate să vină să stea cu Jack, pentru 
ca să te pot invita la o cină târzie, la Grand Cafe? 

Restaurantul Grand Cafe din Morristown era încă unul 
din locurile care îmi aduceau aminte de trecut. Mama şi 
tata mergeau des acolo şi, în weekenduri, mă luau şi pe 
mine. Ştiam că mă voi simţi bine acolo, împreună cu Alex. 

— Sună foarte bine, i-am spus eu. Jack a fost în vizită la 
un prieten astăzi, aşa că o să se culce mai devreme. O să o 
sun imediat pe Sue. 

Încă mai aveam pe mine hainele de călărie. Am sunat-o 
pe Sue. Mi-a spus că poate veni. Am făcut rezervare la 
restaurant. L-am plimbat puţin pe Jack cu poneiul, apoi l- 
am aşezat în faţa televizorului, i-am pus o casetă cu 
păpuşile Muppet şi am urcat la etaj. De o săptămână, de 
când venisem aici, făcusem duş numai dimineaţa. Dar 
acum, în baia pe care tatăl meu o proiectase pentru mama, 
m-am scufundat în cada adâncă, încercând să alung toate 
problemele zilei. Se întâmplaseră atât de multe: detectivul 
Walsh mă urmărise; trecusem pe lângă casa unde fusese 
împuşcat grădinarul acela chiar în intervalul când se 
produsese omorul; procurorul, care până acum fusese atât 
de amabil, devenise rece şi formal când refuzasem să-i 
primesc înăuntru pe el şi pe colegii lui; urma să mă 


253 


întâlnesc mâine cu Benjamin Fletcher. 

Cât de mult din toate astea ar trebui să-i spun lui Alex? 
Sau poate nu ar trebui să-i spun nimic şi să încerc să îmi 
petrec o seară liniştită cu el? Mâine de dimineaţă trebuie 
să se întoarcă la Chicago. Poate că în astea două zile cât 
va lipsi el, poliţia va reuşi să rezolve cele două crime şi 
procuratura mă va scoate de pe lista suspecţilor. Am 
încercat din răsputeri să-mi spun că asta se va întâmpla, 
pentru că era singurul lucru care mă putea ajuta să nu-mi 
pierd minţile. 

După ce am ieşit din baie, mi-am pus halatul pe mine, i- 
am dat să mănânce lui Jack, l-am spălat şi l-am culcat. 
Apoi, m-am întors în dormitorul matrimonial să mă schimb. 
Mi-am adus aminte de ceva, şi nu era un lucru foarte 
plăcut. Intrasem în dormitorul acesta să-i spun noapte 
bună mamei, înainte ca ea şi Ted să plece în oraş pentru 
cină. Am crezut că el o aştepta jos, ştiam că ea tocmai se 
îmbrăca. Uşa era deschisă, şi am văzut-o descheindu-şi 
halatul. Apoi, înainte ca eu să pot spune ceva, Ted a ieşit 
din baia lui aranjându-şi cravata. Se apropiase de ea din 
spate, o cuprinsese cu mâinile şi o dezbrăcase de halat. Ea 
se întorsese şi îl sărutase pasional, iar el îi acoperise 
trupul de sărutări. 

Asta se întâmpla numai cu câteva zile înainte ca ea să îl 
dea afară din casă. 

Ce se întâmplase? Ce o determinase să îşi schimbe atât 
de radical atitudinea? De când începuse relaţia lor şi până 
când se despărţiseră, ea tot încercase să mă facă să mă 
împrietenesc cu Ted. 

— Ştiu că l-ai iubit mult pe tati, Liza, şi cât de dor îţi e 
de el, dar pe Ted poţi să-l iubeşti în alt fel. Tati s-ar bucura 
dacă ar şti că Ted are acum grijă de noi. 

Imi amintesc răspunsul meu. 

— Tati şi-ar dori să poată să trăiască alături de noi 
pentru totdeauna. 

Cât de diferită este situaţia cu Jack! Sigur, el abia îşi 
poate aminti cum arăta tatăl lui, dar îl iubeşte sincer pe 
Alex. 


254 


Am hotărât să mă îmbrac cu un costum de mătase 
chinezească,  verde-închis, elegant fără a fi foarte 
pretenţios. Când locuiam în New York, Alex şi cu mine ne 
făcusem un obicei din a ieşi cel puţin de două-trei ori pe 
săptămână. li citeam o poveste lui Jack, îl lăsam în grija 
dădacei, apoi plecam împreună cu Alex la Neary, o 
cârciumă irlandeză, care ne plăcea foarte mult, sau, dacă 
aveam chef de paste, mergeam la Il Tennille. Uneori, 
ieşeam împreună cu prietenii, alteori, doar noi doi. 

Acea senzaţie de tineri căsătoriţi dispăruse în clipa când 
ne mutasem aici, săptămână trecută, m-am gândit eu, în 
timp ce îmi aplicam rimel pe gene şi mă rujam. Îmi 
spălasem părul şi am hotărât să mi-l las liber, pentru că 
ştiam că lui Alex îi place mai mult aşa. Mi-am pus cerceii 
mei preferaţi, cu smaralde montate în aur, cei pe care mi-i 
făcuse cadou Larry la aniversarea unui an de la căsătorie. 
Larry - cât de trist este faptul că amintirea acelor ani de 
linişte pe care i-am petrecut cu el este umbrită de 
promisiunea pe care m-a obligat să i-o fac pe patul de 
moarte! 

Nu l-am auzit pe Alex când a intrat, şi n-am ştiut că este 
acolo până când nu i-am simţit braţele în jurul meu. Am 
tresărit şi el a izbucnit în râs, apoi m-am întors spre el. 
Buzele lui le-au găsit pe ale mele şi eu i-am răspuns 
bucuroasă la îmbrăţişare. 

— Mi-a fost dor de tine, spuse el. Depoziţiile alea 
plicticoase par să nu se mai sfârşească niciodată. Trebuia 
să vin acasă, chiar şi pentru o singură noapte. 

I-am mângâiat părul. 

— Mă bucur că ai venit. 

Jack veni în fugă. 

— Pe mine nu m-ai salutat. 

— Am crezut că ai adormit, spuse Alex râzând şi îl luă în 
braţe şi pe el, astfel că braţele lui puternice ne 
cuprinseseră acum pe amândoi. Era atât de bine! Mă 
simţeam excelent şi pentru câteva ore am putut pretinde 
că totul era minunat. 

La masa noastră de la Grand Cafe s-au oprit mai multe 


255 


persoane, care s-au dovedit a fi prieteni de-ai lui Alex, de 
la clubul de echitație din Peapack. Toţi şi-au exprimat 
regretele pentru actele de vandalism şi pentru şocul pe 
care-l  suportasem când  descoperisem cadavrul lui 
Georgette. Alex le spuse tuturor că ne gândeam să redăm 
casei numele ei vechi, Knollcrest. 

— După ce o să o redecoreze Ceil cu talentul său 
extraordinar, o să organizăm o petrecere pe cinste, le 
promise el tuturor. 

Când, în sfârşit, am rămas singuri la masă, Alex mi-a 
zâmbit şi mi-a spus: 

— Nu mă poţi împiedica să sper. 

Atunci i-am povestit despre vizita procurorului şi despre 
faptul că detectivul Walsh mă urmărise toată dimineaţa şi 
îmi spusese că mă suspectează pentru că am ajuns foarte 
repede acasă de la locuinţa de pe Holland Road. 

Am văzut cum muşchii maxilarului lui Alex se încordează 
şi cum faţa i se înroşeşte. 

— Vrei să spui că oamenii aceia nu au altceva mai bun 
de făcut decât să se gândească la cât de repede ai ajuns tu 
acasă, când erai în stare de şoc? 

— Stai, că e şi mai rău, am spus eu şi i-am povestit 
despre uciderea grădinarului şi despre faptul că se poate 
să fi trecut prin zona casei unde fusese omorât exact când 
se petrecuse crima. Alex, nu ştiu ce să fac. Acum aproape 
că şopteam. Toată lumea spune că evenimentele astea au 
legătură cu casa noastră, dar îţi jur, mă privesc de parcă 
eu aş fi de vină pentru moartea lui Georgette. 

— Oh, Ceil, dar asta e o prostie! protestă Alex, dar apoi 
văzu că eram din nou pe punctul de a ceda nervos. Scumpa 
mea, spuse el, mâine o să plec mai târziu la Chicago. De 
dimineaţă o să mă duc la Morristown şi o să vorbesc cu 
procurorul. Are un tupeu fantastic dacă l-a pus pe 
detectivul acela să te urmărească. Şi, pe deasupra, a 
îndrăznit să vină la tine la uşă şi să te întrebe unde te aflai 
când a fost ucis grădinarul. O să-i pun eu la punct! 

Într-un fel, îi eram recunoscătoare. Soţul meu voia să se 
lupte pentru mine, m-am gândit eu. Pe de altă parte, ce va 


256 


zice Alex când, la următoarea vizită a lui Walsh sau a lui 
Jeff MacKingsley, voi refuza să răspund la întrebările lor, 
de teamă că răspunsurile mele m-ar putea incrimina? l-am 
minţit deja când m-au întrebat dacă am mai tras vreodată 
cu o armă, şi când le-am spus că Georgette îmi explicase 
cum să ajung la casa de pe Holland Road. 

Nu pot răspunde la întrebări simple, de genul: „Doamnă 
Nolan, aţi mai fost vreodată în Mendham înainte de ziua 
dumneavoastră, luna trecută? Aţi mai fost vreodată pe 
Holland Road înainte de joia trecută?“ Pentru că dacă le 
răspundeam sincer la aceste întrebări, răspunsurile mele 
ar fi dat naştere altor întrebări. 

— Ceil, nu trebuie să-ţi faci griji. Toată chestia asta e 
ridicolă, spuse Alex. Se întinse peste masă şi îmi luă mâna 
într-a lui, dar eu mi-am tras-o şi am început să-mi caut 
batista prin poşetă. 

— Poate că nu e momentul cel mai potrivit pentru a mă 
opri la masa voastră, Celia. Îmi pari foarte supărată. 

Mi-am ridicat privirea şi am văzut-o pe Marcella 
Williams. Vocea ei era prietenoasă şi calmă, dar ochii, vioi 
şi plini de curiozitate, îi trădau entuziasmul de a se afla 
lângă noi într-un moment în care eram amândoi vizibil 
supăraţi. 

Bărbatul care stătea lângă ea era Ted Cartwright. 


257 


49 


Marţi după-amiază, pe la patru şi jumătate, Jeff 
MackKingsley abia se întorsese în biroul lui, când sergentul 
Earley îl sună şi-i spuse că a aflat că Robin Carpenter era 
sora vitregă a lui Charley Hatch. 

— Am fixat o conferinţă de presă la ora cinci, îi spuse 
Jeff. Spune-i să vină la mine la birou la ora şase. Sau, ar fi 
mai bine să o aduci tu cu maşina. 

După cum se aşteptase, atmosfera la conferinţa de presă 
fu destul de încărcată. 

— În mai puţin de o săptămână, în districtul Morris 
County au avut loc două crime, amândouă în case care 
depăşesc un milion de dolari. Există vreo legătură între 
cele două crime? întrebă un reporter de la Record. 

— Charley Hatch era grădinarul care se ocupa de casa 
de pe Holland Road. Persoana care îi colecta gunoiul a 
declarat că, în această după-amiază, sergentul Earley a 
ridicat un sac din gunoiul lui Hatch, iar în sac au fost 
găsite o pereche de blugi, o pereche de pantofi de sport şi 
o pungă cu figurine din lemn. Este adevărat? Charley 
Hatch era suspect în cazul uciderii lui Georgette Grove? 
Întrebările veneau de la un reporter care lucra pentru New 
York Post. 

— Aceste două crime au ceva în comun cu vandalizarea 
„Casei Micuţei Lizzie“ de pe Old Mill Lane? Aveţi un cerc 
de suspecți? întrebă reprezentantul publicaţiei Asbury 
Park Press. 

Jeff îşi drese vocea. Alegându-şi cu grijă cuvintele, 
spuse: 

— Charley Hatch, de profesie grădinar, a fost împuşcat 


258 


mortal în după-amiaza asta, între două fără douăzeci şi 
două şi zece. Suntem de părere că asasinul era o persoană 
cunoscută lui, care probabil i-a dat întâlnire acolo. Nimeni 
nu a auzit focurile de armă, dar acest lucru este explicabil, 
pentru că în apropiere, la o casă de pe Valley Road, se afla 
o maşină de tuns iarba în funcţiune. Atât avusese de gând 
să spună, dar se răzgândi, dându-şi seama că nu putea să 
încheie fără să mai dea câteva informaţii presei. Credem 
că între uciderea lui Charley Hatch şi cea a lui Georgette 
Grove există o legătură, şi, de asemenea, ar putea fi 
conectate cu vandalizarea casei de pe Old Mill Lane. Avem 
mai multe piste şi vă vom ţine la curent cu derularea 
anchetei. 

Se întoarse în birou, foarte conştient de frustrarea şi 
iritarea care îl cuprinseseră pe Clyde Earley. Pun pariu pe 
oricât că nu a aşteptat venirea gunoierilor pentru a răscoli 
gunoiul lui Charley Hatch, se gândi el. Pun pariu că 
Charley şi-a dat seama că gunoiul său a fost răscolit de 
cineva şi a intrat în panică. Dacă Earley avea vreo 
bănuială, trebuia să aştepte până când gunoiul avea să 
ajungă la rampă, şi abia apoi să-l răscolească. După aceea, 
am fi putut să-i punem lui Charley telefonul sub urmărire 
şi am fi aflat pentru cine lucrează. Astfel, gunoierul nu ar fi 
putut să povestească la toată lumea ce s-a întâmplat. 

Şi oare ce amestec are în toată povestea asta 
recepţionera aceea sexy de la Agenţia Imobiliară Grove, 
cea care susţine că este sora vitregă a lui Charley Hatch? 
se întrebă el. 

La şase fix, Robin Carpenter, escortată de sergentul 
Earley, sosi la biroul lui Jeff. Walsh, Ortiz şi Shelley 
participară şi ei la întâlnire, şi Jeff era sigur că toţi trei 
erau conştienţi că Robin era genul de femeie care ar fi 
putut obţine orice de la un bărbat. E ciudat, se gândi Jeff. 
Săptămâna trecută, când am discutat cu ea după găsirea 
cadavrului lui Georgette Grove, părea să aibă doar un rol 
neînsemnat în toată povestea asta, şi iat-o acum jucând 
unul principal. Şi încercând să-i impresioneze pe cei din 
echipa mea, se gândi el, observând că Ortiz nu-şi mai 


239 


putea dezlipi ochii de la ea. 

— Domnişoară Carpenter, mai întâi vă rog să primiţi 
sincerele mele condoleanţe pentru moartea fratelui 
dumneavoastră. Sunt sigur că aţi fost şocată de vestea 
uciderii lui. 

— Vă mulţumesc, domnule MackKingsley, dar nu aş vrea 
să vă faceţi o impresie greşită. Imi pare foarte rău pentru 
Charley, dar trebuie să vă spun că nu am ştiut de existenţa 
lui până acum un an. 

Jeff ascultă cu atenţie în timp ce Robin povestea cum, la 
vârsta de şaptesprezece ani, mama ei dăduse naştere unui 
băiat. Îl dăduse spre adopţie unei familii care nu putea 
avea copii. _ 

— Mama mea a murit acum zece ani, continuă ea. Într-o 
zi, acum un an, Charley a apărut la uşa tatălui meu şi s-a 
prezentat. Avea la el certificatul de naştere şi câteva 
fotografii cu el în braţele mamei mele, aşa că nu exista 
niciun dubiu. Era chiar cine pretindea că este. Tatăl meu 
se recăsătorise, aşa că pe el nu-l interesa Charley. Vă spun 
sincer, chiar dacă îmi era frate vitreg, nu prea mi-a păsat 
de el. Toată ziua se văita. Se plângea că trebuise să-i dea 
prea mult soţiei sale, după divorţ. Spunea că urăşte 
grădinăria, dar, o dată intrat în meseria asta, era cam greu 
să-şi găsească altceva de făcut. Nu-i putea suporta pe 
majoritatea celor pentru care lucra. Nu era genul de om pe 
care multă lume şi l-ar fi dorit prieten. 

— Vorbeaţi des cu el? întrebă Jeff. 

— Vă spun cinstit, nici nu prea voiam să am de-a face cu 
el. Din când în când, mă mai suna şi mă invita la o cafea. 
Divorţase de curând şi încă era destul de agitat. 

— Domnişoară Carpenter, avem motive întemeiate să 
credem că Charley Hatch este autorul vandalizării casei de 
pe Old Mill Lane. 

— Asta este absolut imposibil, protestă Robin. De ce să 
facă Charley aşa ceva? 

— Exact asta vrem să ştim şi noi, replică Jeff. V-a vizitat 
vreodată Charley la birou? 

— Nu, niciodată. 


260 


— Georgette ştia că sunteţi rudă cu Charley? 

— Nu. N-am avut niciun motiv să-i spun acest lucru. 

— Georgette sau Henry îl cunoşteau? 

— Posibil. Câteodată, oamenii care îşi vând casele 
locuiesc deja în altă parte, şi casele acelea trebuie 
îngrijite. Charley era grădinar şi avea şi utilaje de 
deszăpezire. Când Georgette avea la vânzare case în 
exclusivitate, trebuia să se asigure că erau bine 
întreţinute, aşa că este foarte posibil ca ea să îl fi angajat 
pe Charley să aibă grijă de una sau mai multe dintre ele. 
Dar de un an, de când lucrez eu la agenţie, n-am auzit pe 
nimeni pronunţându-i numele. 

— Ceea ce mi-aţi spus despre Georgette este valabil şi 
pentru Henry Paley, nu-i aşa? întrebă Jeff. E posibil ca el 
să-l fi cunoscut pe Charley înainte de săptămâna trecută? 

— Bineînţeles. 

— Când aţi vorbit ultima oară cu fratele dumneavoastră, 
domnişoară Carpenter? 

— Acum cel puţin trei luni. 

— Unde vă aflaţi ieri după-amiază între două fără 
douăzeci şi două şi zece? 

— La birou. Henry se dusese să ia prânzul cu Ted 
Cartwright. S-a întors puţin după ora unu, şi eu m-am 
repezit până vizavi să-mi iau un sandviş, dar m-am întors 
imediat. Henry trebuia să plece la o întâlnire cu un client, 
la unu şi jumătate. 

— S-a dus la întâlnirea aceea? 

Robin ezită, apoi, spuse: 

— Da, s-a dus, dar domnul Mueller, clientul, a sunat să 
anunţe că întârzie şi că nu putea să se întâlnească cu 
Henry decât la două şi jumătate. 

— Deci Henry a rămas la agenţie până la două şi 
jumătate? 

Robin Carpenter ezită din nou. Ochii i se umeziră şi îşi 
muşcă buza pentru a o opri din tremurat. 

— Nu-mi vine să cred că a murit... De aceea...? Voceai 
se stinse. 

Jeff aşteptă câteva momente, apoi spuse încet: 


261 


— Domnişoară Carpenter, dacă aveţi vreo informaţie 
care ne poate ajuta în desfăşurarea anchetei, sunteţi 
obligată să ne-o dezvăluiţi. Ce începuserăţi să spuneţi? 

Robin îşi pierdu toată stăpânirea de sine: g 

— Henry încerca să mă şantajeze, izbucni ea. Inainte să 
încep să lucrez pentru Georgette, am ieşit cu Ted 
Cartwright de câteva ori. Bineînţeles, atunci când mi-am 
dat seama cât de mult îl dispreţuia, nu i-am mai spus 
despre legătura noastră. Henry tot încearcă să întoarcă 
totul împotriva mea, să facă să pară că eu am sabotat-o pe 
Georgette. Nu e adevărat! Ce e adevărat e că Henry Paley 
a plecat astăzi de la birou pe la unu şi un sfert şi nu s-a 
mai întors decât pe la patru. De fapt, când a venit 
sergentul Earley şi ne-a spus că Charley a fost omorât, el 
tocmai venise, de câteva minute. 

— Întâlnirea cu clienţii se amânase de la unu şi jumătate 
la două şi jumătate? o întrebă Jeff. 

— Da. 

— Vă mulţumesc, domnişoară Carpenter. Ştiu că v-a fost 
foarte dificil. Vă rog să aşteptaţi câteva minute, până când 
declaraţia dumneavoastră va fi dactilografiată, şi s-o 
semnaţi. Sergentul Earley vă va conduce înapoi acasă. 

— Vă mulţumesc. 

Jeff îşi privi asistenții, care îşi luaseră toţi notițe în 
tăcere. 

— Are vreunul dintre voi întrebări pentru domnişoara 
Carpenter? 

— Una singură, spuse Paul Walsh.  Domnişoară 
Carpenter, care este numărul dumneavoastră de mobil? 


262 


50 


La trei fără un sfert, Dru Perry primi un telefon de la 
editorul ei, Ken Sharkey, care îi spuse despre înştiinţarea 
făcută de poliţie, conform căreia Charley Hatch, grădinarul 
care se ocupa de casa de pe Holland Road, unde fusese 
omorâtă Georgette Grove, fusese împuşcat mortal. Ken 
trimisese pe altcineva la faţa locului, dar voia ca Dru să 
participe la conferinţa de presă pe care în mod sigur 
MacKingsley avea s-o organizeze. 

Dru îl asigură pe Ken că va fi prezentă la conferinţa de 
presă, dar nu-i împărtăşi extraordinara descoperire pe 
care o făcuse. Işi petrecuse prima parte a după-amiezii 
refăcând arborele genealogic al Lizei Barton, pentru trei 
generaţii în urmă, pe linie maternă. Mama şi bunica Lizei 
fuseseră singure la părinţi. Străbunica ei avusese trei 
surori. Una dintre ele nu se căsătorise niciodată. Alta se 
căsătorise cu un anume James Kennedy şi murise fără să 
lase urmaşi. Cea de-a treia se căsătorise cu un bărbat pe 
nume William Kellogg. 

Numele de fată al Celiei Foster Nolan fusese Kellogg. 
Aflase lucrul acesta dintr-un articol scris de un coleg din 
New York cu ocazia actelor de vandalism. Eu am scris doar 
că era vorba de văduva finanţistului Laurence Foster, îşi 
aminti Dru. Cred că e vorba de tipul de la Post, el trebuie 
să fi făcut cercetările în privinţa trecutului Celiei. Aceasta 
îl întâlnise pe Foster când el o angajase să îi redecoreze 
apartamentul. Avea propria ei firmă de decoraţiuni 
interioare, Celia Kellogg Interiors. 

Dru se întoarse la cantina tribunalului şi comandă un 
ceai. Localul era aproape gol, lucru care îi convenea de 


263 


minune. Avea nevoie de timp pentru a gândi şi abia atunci 
începuse să înţeleagă implicaţiile lucrurilor pe care tocmai 
le aflase. 

Se uita în gol, ţinând cana de ceai cu ambele mâini. 
Poate faptul că se numea Kellogg este doar o coincidenţă, 
o foarte mare coincidenţă, se gândi Dru. Dar nu, nu cred în 
genul acesta de coincidenţe. Celia Nolan are exact vârsta 
pe care ar fi trebuit să o aibă acum Liza Barton. Să fie o 
coincidenţă faptul că Alex Nolan a cumpărat chiar casa 
aceea doar pentru a-i face o surpriză? E o şansă la un 
milion să se fi întâmplat aşa, dar este posibil. Însă, dacă a 
cumpărat-o ca să-i facă o surpriză, înseamnă că Celia nu i- 
a spus niciodată adevărul despre trecutul ei. Dumnezeule, 
nu pot decât să-mi imaginez cât de şocată a fost când ela 
adus-o să-i arate casa chiar de ziua ei şi, bineînţeles, a 
trebuit să se prefacă încântată. 

Şi, ca şi când asta nu ar fi fost îndeajuns de rău, în ziua 
în care s-au mutat, a fost întâmpinată de mesajul de pe 
gazon, de vopseaua de pe casă, de păpuşa cu pistol în 
mână de pe verandă şi de capul de mort alături de oasele 
încrucişate sculptate în lemnul uşii. Nici nu e de mirare că 
leşinase când văzuse reporterii repezindu-se la ea. 

Oare toate acestea fuseseră îndeajuns să o 
dezechilibreze? se întrebă Dru. Celia Nolan fusese cea 
care descoperise trupul lui Georgette Grove. Este oare 
posibil ca ea să fi fost atât de afectată de faptul că se 
întorsese în casa aceea şi de mediatizarea excesivă a 
actelor de vandalism, încât să o fi ucis pe Georgette? 

Era o posibilitate, nu ezită Dru să concluzioneze. 

Mai târziu, la conferinţa de presă, Dru fusese neobişnuit 
de tăcută. Faptul că sergentul Earley confiscase blugii, 
adidaşii şi figurinele de lemn care aparţineau grădinarului 
ucis nu însemna decât un singur lucru pentru ea. Că 
încercau să-l acuze pe Charley Hatch de actele de 
vandalism. 

Dru se trezi sperând că Celia Nolan avea un alibi foarte 
solid pentru cele treizeci de minute cuprinse între două 
fără douăzeci şi două şi zece din acea după-amiază, şi îşi 


264 


dădu seama că e din ce în ce mai sigură că nu avea niciun 
fel de alibi. 

Fusese o zi lungă, dar, după conferinţa de presă, Dru se 
întoarse la birou. Găsi pe Internet câteva articole despre 
Celia Kellogg. Unul dintre ele era un interviu publicat în 
Architectural Digest cu şapte ani în urmă. Când 
decoratorul pentru care lucra se retrăsese la pensie, Celia 
îşi înființase propria firmă, şi revista o cataloga ca fiind 
una dintre cele mai inventive şi talentate reprezentante ale 
noului val de designeri. 

În articol era prezentată ca fiind fiica lui Martin şi a lui 
Kathleen Kellogg. Ea nu spusese reporterului că era fiica 
lor adoptivă, observă Dru. Crescuse în Santa Barbara. 
Continuând să citească articolul, Dru află ceea ce o 
interesa. La scurt timp după ce Celia venise în Est pentru a 
se înscrie la cursurile Institutului de Tehnologia 
Decoraţiunilor, familia Kellogg se mutase în Neapole, 
Florida. 

Numărul lor de telefon era foarte uşor de aflat din 
cartea de telefoane. Dru şi-l notă în agendă. Încă nu e 
momentul să-i sun, se gândi Dru. Mai mult ca sigur, vor 
nega faptul că au adoptat-o pe Liza Barton. Acum trebuie 
să fac rost de o imagine a Lizei realizată pe calculator, una 
din care să se vadă cum ar fi arătat la vârsta de treizeci şi 
patru de ani, apoi, trebuie să mă decid dacă să-i 
împărtăşesc bănuielile mele lui Jeff MacKingsley. Pentru 
că, dacă am dreptate, Micuța Lizzie Borden nu numai că s- 
a întors, dar este nebună şi pusă pe omorât oameni. Chiar 
şi avocatul ei a recunoscut că n-ar fi surprins dacă într-o zi 
Liza s-ar întoarce şi i-ar zbura creierii lui Ted Cartwright. 

Şi trebuie să aflu cine este Zach. Dacă numele acestei 
persoane o făcea să jelească atunci când se afla în 
detenţie, poate că acum îl urăşte şi pe el. 


265 


51 


Chiar în momentul când Ted Cartwright îmi era 
prezentat, am fost sigură că la vederea mea ceva a tresărit 
în el. Nu-şi mai putea dezlipi privirea de la faţa mea şi am 
avut certitudinea că atunci când mă privea o vedea, de 
fapt, pe mama. Ştiam asta pentru că, dintr-un motiv sau 
altul, în seara asta semănăm foarte tare cu ea. 

— Îmi pare bine să vă cunosc, doamnă Nolan, spuse el. 

Avea o voce uşor răguşită, rezonantă, plină de încredere, 
vocea unui om obişnuit să comande, aceeaşi voce care se 
transformase într-una batjocoritoare când o aruncase pe 
mama spre mine. 

În cei douăzeci şi patru de ani care au trecut de atunci, 
vocea aceasta mi-a răsunat în minte în momente când aş fi 
făcut orice să o pot uita, precum şi atunci când încercam 
cu disperare să îmi aduc aminte cuvintele pe care mama i 
le strigase înainte ca eu să ajung în cameră. 

Şi în toţi aceşti ani, acele ultime cuvinte ale mele mi-au 
rezonat în suflet: „Las-o pe mama în pace!“ 

M-am uitat la el. Nu voiam să-i strâng mâna pe care mi-o 
întinsese, dar nici să par necioplită. Am murmurat un 
„Bună seara“ şi m-am întors spre Alex. Acesta, neştiind ce 
se întâmplă, a făcut ce ar face majoritatea oamenilor când 
apare un moment de tăcere jenantă. A încercat să-l 
mascheze cu o repriză de conversaţie politicoasă, 
spunându-mi că Ted este şi el membru al clubului de 
echitație din Peapack, şi că din când în când se mai 
întâlneau. 

Bineînţeles, Marcella Williams nu putea să plece înainte 
să afle de ce plânsesem. 


266 


— Celia, te pot ajuta cu ceva? mă întrebă ea. 

— Poate, dacă ţi-ai vedea de treburile tale, i-am răspuns. 

Zâmbetul politicos îi îngheţă pe buze. Înainte ca ea să 
spună ceva, Ted o apucă de braţ şi o trase de acolo. 

M-am uitat la Alex şi i-am citit supărarea de pe faţă. 

— Ceil, ce-a fost asta? N-aveai niciun motiv să fii atât de 
nepoliticoasă. 

— Ba eu cred că am avut, am replicat eu. Aveam o 
discuţie privată. Femeia aceea a văzut că sunt supărată şi 
totuşi abia aştepta să afle de ce eram supărată. Cât despre 
domnul Cartwright, ai văzut şi tu la fel de bine ca şi mine 
ce poveşti a îndrugat despre casa noastră în interviul acela 
lung pe care l-a acordat cu atâta bucurie presei. 

— Ceil, am citit şi eu interviul acela, protestă Alex. Omul 
a răspuns doar la câteva întrebări puse de un reporter, 
atâta tot. Nici eu nu-l cunosc prea bine pe Cartwright, dar 
e foarte bine văzut la club. Şi cred că Marcella dorea 
sincer să te ajute. Pentru numele lui Dumnezeu, ieri te-a 
adus acasă cu maşina, când a aflat că avem probleme cu 
timpul. 

„Mi-ai spus că Zach te-a văzut! “ 

Vocea mamei mele îmi invadase mintea. Sunt sigură că 
asta era o parte din ceea ce spusese în noaptea aceea. 
Vocea lui Ted îmi clarificase într-un fel amintirile care tot 
m-au chinuit săptămâna aceasta. Mai întâi, mi-am adus 
aminte că mama rostise numele lui Zach, şi acum mi-am 
amintit toată propoziţia: Mi-ai spus că Zach te-a văzut! 

Ce-l văzuse Zach pe Ted făcând? 

Şi atunci am spus cu voce tare: 

— Oh, nu! 

— Ceil, ce s-a întâmplat? Te-ai albit la faţă precum o 
stafie! 

M-am gândit la o posibilă explicaţie a cuvintelor mamei 
mele. În ziua morţii lui, tata o luase călare înaintea lui 
Zach, şi apucase pe un drum greşit. Cel puţin asta era 
varianta lui Zach pe care ne-o spusese mie şi celorlalţi. Dar 
acelaşi Zach se lăudase că era prieten vechi cu Ted 
Cartwright. Oare Ted Cartwright călărise şi el cu ei în ziua 


267 


aceea? Oare are vreo legătură cu accidentul pe care l-a 
suferit tata? Oare Zach îl văzuse? 

— Ceil, ce este? insistă Alex. 

Am simţit literalmente cum faţa mi se goleşte de sânge 
şi m-am grăbit să găsesc o explicaţie plauzibilă. Lui Alex 
puteam să-i servesc o jumătate de adevăr. 

— Înainte ca Marcella să dea buzna, tocmai mă 
pregăteam să-ţi spun că astăzi am vorbit cu mama. Mi-a zis 
că tata se simte din ce în ce mai rău. 

— Boala lui s-a agravat? 

Am dat afirmativ din cap. 

— Oh, Ceil, îmi pare atât de rău. Putem s-o ajutăm cu 
ceva? 

Acel plural m-a făcut să mă simt mai bine. 

— I-am spus lui Kathleen să angajeze o asistentă care să 
stea tot timpul cu el. Am asigurat-o că o să plătesc eu 
pentru ea. 

— Lasă-mă pe mine să mă ocup de chestia asta. 

Am clătinat din cap în timp ce îi mulţumeam. 

— Nu e nevoie, dar te iubesc pentru că vrei să mă ajuţi. 

— Ceil, trebuie să ştii că, dacă mi-ai cere-o, ţi-aş da 
lumea întreagă pe tavă. Se întinse peste masă, îmi luă 
mâna şi îşi împleti degetele cu ale mele. 

— Nu vreau toată lumea, am spus eu, ci numai o 
bucăţică. O bucăţică mică, plină de normalitate, pe care să 
stau eu cu tine şi cu Jack. 

— Şi cu Jill, şi cu Junior, adăugă Alex zâmbind. 

Veni şi nota de plată. În timp ce ne ridicam de la masă, 
Alex sugeră să trecem pe la masa Marcellei şi a lui Ted şi 
să ne luăm rămas-bun. 

— N-ar strica să mai salvăm din aparenţe, mă rugă el. 
Marcella e vecina noastră şi nu a avut decât intenţii bune. 
Şi când vom începe să frecventăm clubul din Peapack o să 
tot dăm de Ted pe-acolo, fie că-ţi place, fie că nu. 

Eram gata să-i dau un răspuns plin de furie, dar în 
momentul acela m-am gândit că dacă Ted mă recunoscuse 
ar putea să se îngrijoreze că-mi amintesc cuvintele pe care 
i le strigase mama în noaptea aceea. Dacă nu mă 


268 


recunoscuse, dar totuşi  tulburasem ceva din 
subconştientul lui, poate că aş reuşi să-l fac să reacționeze 
cumva. 

— Cred că e o idee bună, am spus eu. 

Eram aproape sigură că Marcella şi Ted ne priviseră 
mereu, dar când am pornit spre ei, şi-au întors privirile 
unul către celălalt, prefăcându-se că discută. Am mers 
până la masa lor. Ted ridicase o ceaşcă de cafea care 
părea că se pierde în mâna lui uriaşă. Mâna stângă se afla 
pe masă, cu degetele lungi şi groase răsfirate pe suprafaţa 
albă. Am simţit forţa acelor mâini în momentul când au 
aruncat-o pe mama spre mine. 

I-am zâmbit Marcellei în timp ce realizam cât de mult o 
dispreţuiam. Îmi aduceam foarte bine aminte că 
întotdeauna flirtase cu Ted, chiar şi după ce acesta se 
căsătorise cu mama, apoi, la proces, se grăbise să susţină 
varianta lui, făcându-mi şi mie o caracterizare de zile mari. 

— Marcella, îmi pare foarte rău, am spus eu. Astăzi am 
primit nişte veşti foarte proaste despre sănătatea tatălui 
meu. Este destul de grav bolnav. M-am uitat la Ted. Am 
făcut câteva ore de călărie cu un bărbat care pretinde că 
este prieten vechi cu dumneavoastră. Il cheamă Zach. Este 
un profesor minunat. Sunt foarte bucuroasă că l-am ales 
pe el. 

Mai târziu, după ce am ajuns acasă şi ne pregăteam să 
ne băgăm în pat, Alex îmi spuse: 

— Ceil, ai fost minunată în seara asta, dar o să fiu foarte 
sincer. Când ai pălit aşa, brusc, mi-a fost frică să nu leşini. 
Ştiu că n-ai dormit prea bine în ultima vreme. Tipul ăsta, 
detectivul Walsh, te deranjează atât de tare sau e vorba de 
boala tatălui tău? 

— Prezenţa detectivului pe urmele mele a fost un factor 
suplimentar de stres, am spus eu. 

— O să fiu în birou la procurorul acela mâine de 
dimineaţă, la prima oră. De acolo mă duc direct la 
aeroport, dar te sun să-ţi spun ce-am vorbit. 

— Bine. 

— După cum ştii, nu prea îmi place ideea, dar cred că ar 


269 


trebui să iei un somnifer. E spre binele tău. Un somn bun o 
să te ajute să vezi lucrurile într-o altă lumină. 

— Ai dreptate, am fost eu de acord. Apoi am adăugat: 
Zilele astea n-am fost tocmai o soţie model. 

Alex mă sărută. 

— Mai avem milioane de zile înaintea noastră. Mă mai 
sărută o dată. Şi de nopţi. 

Somniferul îşi făcuse pe deplin efectul. Era aproape opt 
când m-am trezit. Primul lucru de care mi-am dat seama a 
fost că într-unul din visele mele auzisem şi prima parte a 
frazei spuse de mama, celelalte cuvinte pe care i le 
strigase lui Ted în noaptea aceea: 

„Ai recunoscut asta când erai beat. “ 


270 


52 


Miercuri dimineaţa, la opt şi jumătate, Jeff MacKingsley 
ajunse punctual la birou. Presimţea că avea să fie o zi 
lungă şi destul de proastă. Amândouă bunicile lui, şi cea 
irlandeză şi cea scoțiană, îl avertizaseră că toate lucrurile 
vin câte trei, mai ales moartea. 

Mai întâi Georgette Grove, apoi Charley Hatch. Partea 
celtică, mai superstiţioasă, a lui Jeff îl avertiza că spectrul 
morţilor violente plutea încă deasupra districtului Morris 
County, aşteptând să-şi revendice cea de-a treia victimă. 

Spre deosebire de Paul Walsh, care rămăsese fixat pe 
ideea că Celia Nolan o omorâse pe Georgette Grove din 
motive numai de ea ştiute şi că tot ea avea şi motivul şi 
posibilitatea să-l ucidă pe Charley Hatch, Jeff era de părere 
că Celia Nolan era victima unor circumstanţe nefericite. 

Acesta era motivul pentru care, atunci când Anna veni 
să-l anunţe că Alex Nolan era în anticameră şi ceruse să fie 
primit imediat de procuror, Jeff se gândi că, în sfârşit, va 
avea ocazia să vorbească cu soţul Celiei Nolan. Pe de altă 
parte, totuşi, nu îşi dorea să aibă o discuţie după care 
afirmaţiile sale să poată fi interpretate. 

— Mort Shelley e la birou? o întrebă el pe Anna. 

— Tocmai a trecut pe lângă biroul meu cu o ceaşcă de 
cafea în mână. 

— Spune-i să lase cafeaua şi să vină imediat încoace. 
Roagă-l pe domnul Nolan să aştepte câteva minute şi apoi 
pofteşte-l înăuntru. 

— Bine. 

În timp ce Anna se întorsese să plece, Jeff adăugă: 

— Dacă Walsh trece pe la tine, nu vreau să-i spui că Alex 


271 


Nolan e aici. S-a înţeles? 

În loc de răspuns, Anna îşi ridică sprâncenele şi îşi puse 
un deget în dreptul buzelor. Jeff ştia că nici ea nu-l prea 
suporta pe Walsh. În mai puţin de un minut, Mort Shelley 
intră pe uşă. 

— Îmi pare rău că te-am deranjat de la cafea, dar soţul 
Celiei Nolan e aici şi am nevoie de cineva care să asiste la 
discuţie, îi spuse Jeff. Să nu iei notițe de faţă cu el. Presimt 
că discuţia asta nu o să fie prea prietenoasă. 

Încă din momentul în care Alex Nolan intră în încăpere, 
fu evident că era nervos şi cu chef de ceartă. li răspunse 
cu jumătate de gură lui Jeff la salut, făcu cunoştinţă cu 
Shelley, apoi întrebă pe un ton aproape răstit: 

— De ce unul dintre detectivii dumneavoastră îmi 
urmăreşte soţia? 

Jeff admise pentru sine că, dacă el ar fi fost soţul Celiei 
Nolan, ar fi reacţionat la fel. Chiar dacă îşi concentrase 
atenţia asupra Celiei Nolan, Walsh exagerase când o 
urmărise chiar şi la cumpărături, şi încă fără să se 
ascundă. El credea că dacă îşi va face simțită prezenţa în 
mod atât de evident, acest lucru o va face să cedeze nervos 
şi să mărturisească uciderea lui Georgette Grove. În loc de 
asta, rezultatul fusese o atitudine ostilă din partea Celiei 
Nolan, şi acum soţul ei, care mai era şi avocat pe 
deasupra, venise să ceară socoteală. 

— Domnule Nolan, vă rog să luaţi loc şi să-mi daţi voie 
să vă explic, spuse Jeff. Casa în care tocmai v-aţi mutat a 
fost vandalizată. Agentul imobiliar care v-a vândut-o a fost 
ucis. Avem dovezi care ne fac să credem că bărbatul care a 
fost împuşcat mortal ieri este autorul actelor de vandalism. 
O să joc cu toate cărţile pe masă. Cunoaşteţi, desigur, 
istoria casei - faptul că Liza Barton şi-a împuşcat mortal 
mama şi şi-a rănit tatăl vitreg, acum douăzeci şi patru de 
ani. O fotografie cu familia Barton a fost găsită lipită pe un 
stâlp al grajdului în ziua următoare mutării 
dumneavoastră. 

— Cea în care erau surprinşi la plajă? întrebă Alex. 

— Da. Pe ea nu am găsit amprente în afara celor ale 


272 


soţiei dumneavoastră, lucru explicabil pentru că ea a fost 
aceea care a luat-o de acolo şi ne-a dat-o nouă. 

— Imposibil, protestă Alex Nolan. Cel care a pus-o acolo 
trebuie să fi lăsat amprente. 

— Exact asta e problema. În mod evident, amprentele de 
pe fotografic au fost şterse. Georgette Grove avea în 
poşetă o fotografie în care era surprins leşinul soţiei 
dumneavoastră. Fusese decupată din Star-Ledger. Nici 
aceasta nu avea amprente pe ea. În sfârșit, Charley Hatch, 
grădinarul care a fost împuşcat ieri în spatele unei case 
din apropierea clubului de echitație din Washington Valley, 
unde soţia dumneavoastră se afla la o lecţie de călărie, 
avea în buzunar o fotografie a lui Audrey Barton. Nici pe 
aceasta, ca şi pe celelalte, nu existau amprente. 

— Încă nu înţeleg ce legătură au toate astea cu soţia 
mea, spuse Alex Nolan sec. 

— Ar putea să nu aibă nicio legătură cu soţia 
dumneavoastră, dar are legătură cu casa dumneavoastră, 
şi încercăm să aflăm care este această legătură. Vă asigur 
că investigăm mai multe piste şi o grămadă de oameni au 
fost chestionaţi. 

— Celia crede că se dă prea multă importanţă faptului 
că a ajuns repede acasă după ce a descoperit cadavrul lui 
Georgette Grove. Domnule MackKingsley, presupun că 
sunteţi conştient de forţa şi rapiditatea cu care corpul 
omenesc reacţionează în situaţii de stres extrem. Îmi aduc 
aminte de un caz similar, în care un bărbat a ridicat o 
maşină cu mâinile goale pentru a-şi salva copilul care 
fusese prins sub ea. Soţia mea este o femeie tânără care a 
fost foarte şocată de actele de vandalism. Două zile mai 
târziu, descoperă cadavrul unei femei pe care abia o 
cunoştea într-o casă în care nu mai călcase niciodată. Şi-a 
dat seama că persoana care o împuşcase pe Georgette 
Grove putea să fie încă în casă. Nu credeţi că este posibil 
ca, în starea aceea de şoc, şi sub imperiul senzaţiei că este 
în pericol, subconştientul ei să o fi ghidat pe drumul de 
întoarcere? 

— Înţeleg punctul dumneavoastră de vedere, spuse Jeff 


273 


binevoitor. Dar asta nu schimbă cu nimic faptele. Au murit 
doi oameni şi noi chestionăm pe toată lumea care ar putea 
să aibă informaţii pe care noi le considerăm utile pentru 
desfăşurarea anchetei. Ştim că doamna Nolan a trecut cu 
maşina pe lângă casa de pe Sheep Hill Road unde a fost 
împuşcat Charley Hatch. Ştim că se afla, probabil, pe drum 
când s-a petrecut crima. Poate că a văzut ceva, eventual, o 
altă maşină venind din sens opus pe strada aceea. Poate a 
văzut pe cineva mergând pe jos. Ieri ne-a spus că nu l-a 
întâlnit niciodată pe Charley Hatch. Nu credeţi că avem 
toate motivele să o întrebăm dacă îşi aminteşte ceva? 
Poate că subconştientul ei a reţinut ceva. 

— Sunt sigur că Celia doreşte să vă ajute în 
desfăşurarea anchetei, spuse Alex Nolan. Evident, nu are 
nimic de ascuns. Pentru numele lui Dumnezeu, prima dată 
a pus piciorul în oraşul acesta acum o lună, de ziua ei, şi a 
doua oară a fost săptămâna trecută, când ne-am mutat. 
Dar insist să-l aduceţi la ordine pe detectivul Walsh. Nu voi 
mai permite ca soţia mea să fie hărţuită sau deranjată. 
Aseară, în timp ce luam cina, Celia a cedat nervos. 
Bineînţeles, vina îmi aparţine, pentru că am cumpărat casa 
fără să mă consult cu ea. 

— Da, este un lucru destul de neobişnuit pentru 
vremurile astea, comentă Jeff. 

Urma de zâmbet care apăruse pe faţa lui Alex Nolan nu 
exprima niciun pic de bucurie. 

— Poate mai degrabă idealist decât neobişnuit, spuse el. 
Celia a avut o mulţime de greutăţi în ultimii ani. Fostul ei 
soţ a aflat că e bolnav în stadiu terminal cu aproape un an 
înainte de a muri. Acum opt luni, a fost lovită de o limuzină 
şi s-a ales cu câteva contuzii destul de serioase. Tatăl ei 
suferă de Alzheimer şi chiar ieri a aflat că starea lui se 
înrăutăţeşte rapid. A încântat-o foarte tare faptul că avea 
să se mute din oraş în zona aceasta, dar tot amâna 
vizitarea unor case. Voia să mă ocup eu de chestia asta. 
Când am văzut casa aceasta, m-am gândit că era exact pe 
gustul ei. Era ceea ce căutam - o vilă frumoasă, spațioasă, 
de construcţie mai veche, cu camere mari, într-o stare 


274 


destul de bună, cu curte mare. 

Jeff observă că ochii lui Nolan deveniseră mai calzi când 
vorbise despre soţia lui. 

— Ceil mi-a tot povestit despre o casă veche pe care o 
vizitase cu mulţi ani în urmă, şi asta mi s-a părut că arată 
exact ca aceea. Ar fi trebuit să o aduc cu mine, să o vadă şi 
ea înainte de a o cumpăra? Sigur că aşa ar fi trebuit să fac. 
Ar fi trebuit să ascult mai atent istoria casei? Bineînţeles. 
Dar acum nu am venit aici pentru a vă spune ce ar fi 
trebuit să fac sau să vă povestesc de ce am cumpărat casa 
aceea. Am venit să mă asigur că soţia mea nu va mai fi 
hărţuită de subalternii dumneavoastră. Se ridică. Domnule 
MackKingsley, îmi puteţi da cuvântul dumneavoastră că 
detectivul Walsh o va lăsa în pace pe soţia mea? 

Jeff se ridică şi el. 

— Da, da, pot, spuse el. Va trebui să răspundă la câteva 
întrebări referitoare la drumul ei pe lângă casa de pe 
Sheep Hill Road unde a fost ucis Charley Hatch, dar lucrul 
acesta îl voi face eu personal. 

— O consideraţi pe soţia mea suspectă în vreuna dintre 
aceste două crime? 

— Ţinând cont de dovezile pe care le avem până acum, 
nu. 

— În cazul acesta, o voi sfătui pe soţia mea să stea de 
vorbă cu dumneavoastră. 

— Vă mulţumesc. Mi-aţi fi de mare ajutor. O să încerc să 
aranjez o întâlnire cu ea pentru astăzi după-amiază. Veţi fi 
şi dumneavoastră acasă, domnule Nolan? 

— Nu, voi fi plecat pentru următoarele două zile. 
Trebuie să iau câteva depoziţii în Chicago, pentru 
împărţirea unei moşteniri testamentare. M-am înapoiat 
acasă seara trecută, şi astăzi trebuie să mă întorc la 
Chicago. 

Uşa abia se închisese în spatele lui Nolan, când intră 
Anna. 

— Arată foarte bine tipul, spuse ea. Toate fetele care au 
mai puţin de cincizeci de ani se întrebau dacă e căsătorit. 
Le-am spus să-şi ia gândul de la el. Părea mult mai calm 


275 


când a plecat decât când a venit. 

— Cred că aşa şi era, o aprobă Jeff, chiar dacă se întreba 
dacă fusese cinstit în totalitate cu soţul Celiei Nolan. Tu ce 
crezi, Mort? 

— Sunt de acord cu tine. Eu zic că nu o putem considera 
pe Celia Nolan suspectă, dar cred că ne ascunde ceva. [ţi 
jur, în momentul în care ne-a deschis uşa ieri, aşa cum era 
îmbrăcată în costumul acela de călărie, m-am gândit că ea 
e în fotografia pe care am găsit-o în buzunarul lui Charley 
Hatch. 

— Şi eu am avut aceeaşi reacţie, dar, sigur, dacă am 
compara fotografia lui Audrey Barton cu doamna Nolan 
diferenţele ar fi evidente. Nolan e mult mai înaltă, are 
părul mai închis la culoare, forma feţei e diferită. S-a 
întâmplat doar să poarte acelaşi gen de haine ca şi Barton 
în poza pe care am găsit-o - jachetă de călărie, pantaloni şi 
cizme. Chiar şi părul îl avea prins ca şi cel al lui Barton. 

Diferenţele erau evidente, îşi spuse Jeff, dar era ceva la 
Celia Nolan care-i amintea de Audrey Barton. Şi nu era 
numai faptul că amândouă arătau foarte bine în haine de 
călărie. 


276 


53 


Joi dimineaţa, Ted Cartwright dădu o raită pe la sediul 
companiei sale din Madison. La zece şi jumătate, deschise 
uşa recepţiei ce servea şi drept anticameră biroului său. 
Acolo fu întâmpinat de Amy Stack, care îi spuse, veselă: 

— Moş Crăciun, cum mai merg treburile pe la Polul 
Nord? 

— Amy, spuse Cartwright iritat, nu ştiu ce vrea să 
însemne asta, şi nici nu vreau să aflu. Am o zi încărcată în 
faţă şi a trebuit să vin şi până aici să vorbesc din nou cu 
Chris Brown. Se pare că nu reuşeşte să înţeleagă că nu 
mai vreau să plătesc orele suplimentare ale echipei lui. 

— Îmi cer scuze, domnule Cartwright, spuse Amy 
spăsită. Nu pot însă să nu mă gândesc cât de puţini oameni 
sunt atât de generoşi ca dumneavoastră, chiar şi cu cei 
care le-au salvat viaţa. 

Cartwright tocmai trecea de masa ei, în drum spre 
biroul lui. Se opri brusc şi o întrebă: 

— Despre ce tot vorbeşti? E 

Amy ridică privirea spre el şi înghiţi în sec, neliniştită. Li 
plăcea să lucreze pentru Ted Cartwright, dar întotdeauna 
avusese mare grijă să facă exact ce aştepta el de la ea. 
Uneori, putea să glumească şi să discute cordial cu el, dar 
simţi că în dimineaţa asta nu era momentul şi regretă că îl 
întâmpinase cu o glumă înainte să vadă în ce dispoziţie 
este. În general, el era mulţumit de serviciile ei, dar de 
cele câteva ori în care se întâmplase să greşească, o făcuse 
praf cu sarcasmul lui. 

Acum el aştepta o explicaţie pentru gluma aceea despre 
domnul Willet. 


277 


— Îmi cer scuze, spuse ea. Simţea că orice i-ar fi spus 
domnului Cartwright nu i-ar fi redat acestuia buna 
dispoziţie. Poate nu dorise ca domnul Willet să-i fi spus ei 
că urma să primească de la el casa aceea. Domnul Willet 
nu mi-a spus că trebuie să rămână secret faptul că îi 
dăruiţi casa aceea pentru că v-a salvat viaţa cu mulţi ani în 
urmă. 

— El mi-a salvat viaţa şi în schimb eu îi dau cadou casa 
aceea model! Vrei să pui că asta ţi-a spus Zach Willet? 

— Da, şi dacă e o minciună, trebuie să vă spun că deja 
am pierdut o ofertă de cumpărare. Cuplul acela din 
Basking Ridge, soţii Matthew, care s-au arătat interesaţi 
de ea, au sunat cu puţin timp în urmă, şi le-am spus că vila 
a fost vândută. 

Cartwright continua să se holbeze la Amy. Faţa lui, de 
obicei roşie, era acum albă ca hârtia, iar ochii aproape îi 
ieşiseră din orbite. 

— Domnul Willet a telefonat cu puţină vreme în urmă. 
Spunea că intenţionează să se mute în weekendul acesta, 
continuă ea, încurajându-se că nimic nu se întâmplase din 
vina ei. l-am spus că, ţinând seama că vila aceea e singura 
mobilată, ar putea să aştepte până când le vindem pe 
toate, dar el a zis că nu se poate. 

Ted Cartwright se aplecase înainte, uitându-se fix la 
Amy. Se îndreptă şi rămase tăcut pentru câteva momente. 

— O să vorbesc eu cu domnul Willet, spuse el încet. 

De un an, de când lucra ca agent de vânzări la Compania 
de Construcţii de Vile Cartwright, Amy fusese martora 
multor accese de furie ale şefului ei, de cele mai multe ori 
cauzate de întârzierea lucrărilor sau de costurile 
suplimentare. Dar niciodată nu-i văzuse faţa, în general, 
neobişnuit de roşie, pălind de furie. 

Dar, pe neaşteptate, Cartwright zâmbi. 

— Amy, trebuie să-ţi spun că, pentru câteva minute, am 
căzut şi eu în plasă ca şi tine. Totul nu e decât o glumă de- 
a lui Zach. Una proastă, ce-i drept. Suntem prieteni de 
mulţi ani. Săptămâna trecută am pariat pe rezultatul unui 
meci Yankees - Red Sox. Este un susţinător fanatic al 


278 


echipei Red Sox. Eu ţin cu Yankees. Am pariat pe o sută de 
dolari, dar Zach a zis că, dacă diferenţa de scor e mai mare 
de zece puncte, îi datorez o vilă. Ted Cartwright chicoti. 
Am luat-o ca o glumă, dar văd că Zach a vrut să mă pună la 
încercare. Îmi pare rău că ţi-ai pierdut timpul cu el. 

— Chiar mi l-am pierdut, spuse Amy furioasă. Din cauza 
turului casei pe care îl făcuse cu Zach Willet cu o seară 
înainte, întârziase la întâlnirea cu noul ei prieten, iar 
acesta îi reproşase că fuseseră nevoiţi să se grăbească cu 
cina pentru a ajunge la timp la film. Ar fi trebuit să-mi dau 
seama după cum era îmbrăcat că nu îşi poate permite o 
asemenea casă. Dar, ca să fiu sinceră, domnule 
Cartwright, sunt mai supărată pentru că din cauza lui am 
pierdut vânzarea aceea. 

— la legătura imediat cu soţii Matthew, îi ordonă 
Cartwright. Dacă nu au sunat decât astăzi de dimineaţă, 
poate că nu e prea târziu. Vorbeşte-le frumos şi poate o să 
ai parte şi de un bonus. În ceea ce-l priveşte pe Zach 
Willet, ţi-aş fi recunoscător dacă toată povestea asta ar 
rămâne între noi. Faptul că am picat amândoi de fraieri nu 
e ceva cu care să ne putem lăuda, nu-i aşa? 

— Aşa o să facem, fu de acord Amy, foarte încântată de 
eventualitatea unui bonus. Dar, domnule Cartwright, când 
vă întâlniți cu domnul Willet, spuneţi-i din partea mea că 
nu a fost deloc amuzant şi că n-ar trebui să facă farse unui 
prieten atât de bun ca dumneavoastră. 

— Nu, n-ar trebui, Amy, spuse Ted Cartwright încet. N- 
ar trebui deloc. 


279 


54 


Alex şi cu mine ne-am luat un rămas-bun rapid, aşa cum 
ne obişnuisem în ultima vreme. De la biroul procurorului 
urma să plece direct la aeroport. Mi-a promis că „o să 
îndrepte el lucrurile“ umplându-mă de speranţă şi de 
teamă în acelaşi timp. Dacă vor înceta să îmi pună 
întrebări, o să mă descurc, dar dacă vor veni din nou, şi eu 
voi refuza să răspund, atunci voi deveni suspectul 
principal. În timp ce-l sărutam pe Alex, i-am şoptit: 

— Spune-le să mă lase în pace. 

— Poţi să fii sigură că aşa voi face, spuse el şi îmi zâmbi, 
lucru care mă umplu de încredere. 

Oricum, aveam întâlnire cu Benjamin Fletcher. Dacă îi 
spuneam că eu sunt Liza, el era obligat să păstreze 
secretul asupra identităţii mele, în baza confidenţialităţii 
relaţiei client - avocat. Era cea mai potrivită persoană care 
mă putea ajuta să trec prin ancheta asta - cunoscându-mi 
adevărata identitate, bineînţeles. Mi-am spus că trebuie să 
aştept până când aveam să-l întâlnesc faţă în faţă pentru a 
lua o decizie. 

L-am lăsat pe Jack la şcoală la opt şi un sfert. Nu mă 
puteam duce la cafenea atât de devreme, mai ales că 
exista posibilitatea să îl găsesc acolo pe detectivul Walsh, 
aşteptându-mă. Aşa că m-am dus în cimitirul din spatele 
bisericii. Voiam de mult să vizitez mormintele părinţilor 
mei, dar până acum mă temusem că aş fi putut fi văzută de 
cineva şi aş fi dat naştere la discuţii. 

Dar nu se vedea nimeni prin împrejurimi, aşa că am 
putut sta la mormintele lor, poziţionate unul lângă celălalt. 

Piatra funerară era destul de simplă, cu o frunză 


280 


sculptată în marmură şi cu cuvintele „Dragostea e eternă“ 
incrustate, de asemenea, în marmură, la baza 
monumentului. Numele părinţilor mei erau şi ele scrise pe 
acea placă, împreună cu data naşterii şi cu cea a morţii. 
Generaţii întregi ale familiei mele erau îngropate în 
diferite părţi ale acestui cimitir, dar când tatăl meu 
murise, mama cumpărase parcela asta şi pusese şi piatra 
funerară. Îmi amintesc foarte bine înmormântarea lui. 
Aveam şapte ani, purtam o rochie albă şi duceam în mână 
un trandafir cu coada lungă, pe care mi s-a spus să-l aşez 
pe sicriu. Înţelegeam că tatăl meu murise, dar lacrimile îmi 
secaseră. Eram prea ocupată cu rugăciunile şi cu 
răspunsurile pe care trebuia să le dau oamenilor care se 
adunaseră acolo. 

În mintea mea, încercam să mi-l imaginez pe tata, să-i 
aud vocea, să-l prind de mână şi să-l fac să rămână cu noi. 
Mama fusese calmă pe parcursul întregii ceremonii 
funerare, până la sfârșit când, fiind ultima persoană care 
trebuia să pună o floare pe coşciug, izbucnise: „Îl vreau pe 
soţul meu! Îl vreau pe soţul meu!“ şi se prăbuşise în 
genunchi, plângând în hohote. 

Oare îmi aduc eu bine aminte că Ted Cartwright se 
repezise să o sprijine şi apoi, dându-şi seama ce era să 
facă, se abţinuse, sau e doar o închipuire de-a mea? 

Cred că dragostea e eternă. Şi în timp ce stăteam acolo, 
m-am rugat la ambii mei părinţi: Ajutaţi-mă, vă rog, ajutați- 
mă! Ajutaţi-mă să trec şi peste asta! Călăuziţi-mă! Nu ştiu 
ce să fac! 

Biroul lui Benjamin Fletcher se afla în Chester, un oraş 
la douăzeci de minute distanţă de Mendham. Trebuia să 
mă întâlnesc cu el la ora nouă. Am plecat cu maşina spre el 
direct de la cimitir, am parcat şi am găsit un restaurant la 
numai câţiva metri de biroul lui. Acolo am băut o cafea şi 
am ronţăit nişte covrigi. 

În aerul curat al dimineţii se simţea toamna. Purtam un 
jerseu care se încheia cu şnururi şi un şal larg de un 
portocaliu care bătea spre roşu. Mi-era prea cald cu 
puloverul acela pe mine, deşi în ultimele zile nu reuşisem 


281 


să scap de senzaţia de frig, chiar şi atunci când soarele 
ardea destul de puternic. Mă îmbrăcasem anume în culori 
vii, pentru ca acestea să-mi lumineze întrucâtva faţa, care 
ştiam că arăta obosită şi măcinată de griji. 

La nouă fără un minut, urcam scările către biroul lui 
Benjamin Fletcher, care se afla la etajul doi. Am intrat într- 
o anticameră micuță, mobilată cu un birou sărăcăcios la 
care bănuiesc că trebuia să stea o secretară, dacă avocatul 
avea vreuna. Pereţii aveau nevoie urgentă de zugrăveală. 
Podeaua de lemn era neîngrijită şi zgâriată. Lângă peretele 
din faţa biroului erau înghesuite două fotolii îmbrăcate în 
vinilin. Măsuţa dintre acestea era plină de reviste vechi. 

— Dumneata trebuie să fii Celia Nolan, s-a auzit o voce 
din încăperea alăturată. 

Doar la auzul acelei voci palmele au început să-mi 
transpire. Eram sigură că făcusem o greşeală imensă 
venind aici. Voiam să mă întorc şi să fug pe scări. Dar 
acum era prea târziu. Bărbatul acela imens umpluse deja 
cadrul uşii, cu mâna întinsă şi cu un zâmbet pe cât de fals, 
pe atât de larg întipărit pe faţă, de parcă nu trecuseră 
decât câteva zile de când ne întâlnisem prima oară şi îl 
auzisem spunând: „Deci asta e fetiţa care a intrat într-o 
încurcătură mai mare decât ea“. 

Oare de ce mi-am adus aminte acest lucru? 

Veni spre mine şi, luându-mi mâna, spuse: 

— Întotdeauna îmi face plăcere să ajut o doamnă 
frumoasă care a dat de greu. Pofteşte înăuntru! 

N-aş fi putut să fac altceva decât să-l urmez în încăperea 
înghesuită care îi servea drept birou. Se aşeză în spatele 
mesei de lucru, iar coapsele gigantice i s-au revărsat peste 
marginile scaunului. Chiar dacă fereastra era deschisă, 
faţa lui era plină de broboane de transpiraţie. Cred că acea 
cămașă pe care o avea pe el fusese curată de dimineaţă 
când o îmbrăcase, dar, cu mânecile pe jumătate suflecate 
şi cu doi nasturi de la gât descheiaţi, Fletcher arăta aşa 
cum mi-l imaginasem: ca un avocat care renunţase la 
meserie, dar îşi ţinea biroul deschis pentru a avea unde se 
duce în timpul zilei. 


282 


Însă nu era prost deloc. Mi-am dat seama de acest lucru 
încă din primul moment în care m-am aşezat în scaunul pe 
care mi-l oferise. Apoi începuse să vorbească: 

— Celia Nolan, care locuieşte la numărul 1 pe Old Mill 
Lane, în Mendham, spuse el. Ai o adresă foarte 
interesantă. 

Când stabilisem întâlnirea, îi dădusem numele meu 
complet şi numărul de telefon, nimic altceva. 

— Da, aşa este, am fost eu de acord. De aceea am venit 
la dumneavoastră. 

— Am citit toate articolele care au apărut despre tine. 
Soţul tău ţi-a cumpărat casa aceea vrând să-ţi facă o 
surpriză. Şi ţi-a făcut-o, dacă pot să spun aşa. Bărbatul tău 
nu prea ştie cum gândesc femeile. Apoi, când ai venit, ai 
găsit casa vandalizată şi două zile mai târziu ai dat din 
întâmplare peste cadavrul femeii care v-a vândut-o. Ai o 
viaţă foarte agitată. Acum, spune-mi cum ai auzit de mine, 
şi de ce eşti aici? 

Inainte ca eu să-i pot răspunde, el ridică mâna. 

— Stai puţin, văd că punem căruţa înaintea calului. 
Tariful meu este trei sute cincizeci de dolari pe oră, plus 
cheltuielile, şi cer o garanţie de zece mii de dolari înainte 
să poţi spune: „Ajutaţi-mă, domnule avocat, pentru că am 
păcătuit“. 

Fără să spun nimic, am scos carnetul de cecuri şi am 
completat unul dintre ele. Benjamin Fletcher nu ştia, dar, 
făcând câteva cercetări despre mine, mă ajutase să obţin 
mai uşor protecţia de care aveam nevoie din partea lui, 
fără să fie necesar să-i spun că sunt Liza. 

Încercând să îmi dau seama ce voiam să-i ascund şi ce 
trebuia să-i spun, i-am zis: 

— Îmi pare bine că aţi făcut unele cercetări despre mine. 
Poate aşa veţi înţelege mai uşor cum mă simt când 
procurorii, practic, mă acuză de uciderea lui Georgette 
Grove. 

Pleoapele lui Fletcher, întotdeauna lăsate pe jumătate, 
acum se ridicară de tot. 

— De ce ar crede cineva una ca asta? 


283 


I-am povestit despre cele trei fotografii pe care nu se 
găsiseră amprente, despre cât de repede reuşisem să 
ajung acasă după ce descoperisem cadavrul lui Georgette 
şi despre faptul că s-ar fi putut să trec cu maşina pe lângă 
casa de pe Sheep Hill Road chiar în intervalul de timp în 
care fusese omorât grădinarul acela. 

— Pe Georgette Grove am văzut-o prima şi singura oară 
în ziua când m-am mutat în casa aceea, am protestat eu. N- 
am auzit niciodată de grădinarul acela înainte ca 
procurorul să mă întrebe despre el, dar ştiu că ei cred că 
sunt implicată într-un fel sau altul în crimele astea, şi totul 
din cauza casei aceleia blestemate. 

— Cred că până acum ai avut destulă vreme să-i afli 
istoria, spuse Fletcher. 

— Bineînţeles. Ce vreau să zic e că din cauza acelor trei 
poze cei de la procuratură cred că toate crimele astea sunt 
într-un fel legate de casa familiei Barton. Nu ştiu cum am 
reuşit să îmi rostesc adevăratul nume atât de calmă, în 
timp ce mă uitam în ochii lui. 

Şi atunci, el a spus ceva ce a făcut să-mi îngheţe sângele 
în vine: 

— Întotdeauna am crezut că Liza se va întoarce într-o 
bună zi şi îşi va omori tatăl vitreg, pe Ted Cartwright. Dar 
e o nebunie ca sticleţii aceia de la procuratură să te sâcâie 
tocmai pe tine, o străină care a avut ghinionul să 
primească chiar casa aceea drept cadou de ziua ei. Celia, 
îţi promit că o să mă ocup eu de ei. Altfel, ştii ce se va 
întâmpla? Îţi spun eu. O să începi să răspunzi la întrebări 
şi ei vor continua să te încurce şi să te zăpăcească până 
când, într-o bună zi, chiar şi tu vei ajunge să crezi că i-ai 
ucis pe oamenii aceia doar pentru că nu-ţi plăcea casa. 

— Vreţi să spuneţi că n-ar trebui să le mai răspund la 
întrebări? _ 

— Exact asta vreau să spun. Il cunosc pe Paul Walsh. 
Vrea să-şi facă un nume. I-ai citit pe marii filosofi? 

— Am făcut câteva ore de filosofie la liceu. 

— Pe St. Thomas More nu l-ai citit, nu-i aşa? A fost 
avocat şi Lordul Cancelar al Angliei. Este autorul unei cărţi 


284 


numită Utopia. Acolo a scris „În Rai nu există avocaţi“, şi, 
deşi Walsh este poliţist, cred că se referea şi la el. Tipul e 
pus pe fapte mari şi pregătit să doboare pe oricine i-ar sta 
în cale. 

— Mă faceţi să mă simt puţin mai bine, i-am spus eu. 

— Când ajungi la vârsta mea, ţi-e mai uşor să spui 
lucrurilor pe nume. De exemplu, luni după-amiază a venit 
pe la mine doamna aceea de la Star-Ledger, Dru Perry. 
Scrie o serie de articole intitulată „Povestea din spatele 
poveştii“. Datorită publicităţii care s-a făcut în ultima 
vreme casei tale, s-a gândit ca următoarea temă pentru 
articolul ei să fie cazul familiei Barton. Am ajutat-o cât de 
mult am putut. Din câte mi-am dat seama, înclină să ţină 
partea Lizei, dar i-am spus că nu are prea multe motive să 
facă acest lucru. Liza ştia foarte bine ce face când a 
continuat să tragă cu pistolul în Ted Cartwright. El 
avusese o relaţie amoroasă cu mama ei înainte, în timpul şi 
după căsătoria acesteia cu Will Barton. 

În momentul acela, mi-a trecut prin minte expresia 
biblică „Am să te vomit pe gură“ şi am simţi o dorinţă 
puternică să mă întind peste biroul lui Benjamin Fletcher, 
să apuc cecul pe care tocmai îl scrisesem şi să-l rup în 
bucățele. Dar aveam nevoie de omul acesta. În loc să fac 
toate astea, am spus: 

— Domnule Fletcher, soţul meu este, de asemenea, 
avocat. Ştiu şi eu câte ceva despre confidenţialitatea 
relaţiei client-avocat şi, dacă vă angajez, trebuie să 
clarificăm ceva. Nu vreau să am de-a face cu un avocat 
care răspândeşte zvonuri despre familia clienţilor lui, chiar 
şi la un sfert de veac după terminarea cazului. 

— Adevărul nu e bârfă, Celia, spuse el, dar te înţeleg 
perfect. Dacă Jeff MackKingsley, sau Paul Walsh, sau 
oricine altcineva de la procuratură mai încearcă să-ţi pună 
vreo întrebare, trimite-i la mine. O să am eu grijă de tine. 
Şi ascultă, să nu crezi că m-am purtat urât cu Liza. Ştiu că 
n-a vrut niciun moment să îşi ucidă mama, cât despre 
ticălosul acela de Ted Cartwright, cred că a meritat tot ce 
a primit de la ea. 


285 


286 


55 


Lena Santini, femeia care divorțase de Charley Hatch, 
fusese de acord să se întâlnească cu detectivul Angelo 
Ortiz la ora unsprezece, în casa lui Charley din Mendham. 
Era o femeie micuță şi slabă, în jur de patruzeci şi cinci de 
ani, cu părul vopsit roşu. Părea cu adevărat întristată de 
moartea fostului ei soţ. 

— Nu-mi vine să cred că l-a împuşcat cineva. Nu înţeleg. 
De ce ar fi vrut cineva să-i facă una ca asta? El n-a făcut 
niciodată rău nimănui. Îmi pare foarte rău de Charley, 
explică ea. Nu pot să spun că ne legau prea multe. Ne-am 
căsătorit acum zece ani. Eu mai fusesem căsătorită, dar 
divorţasem pentru că tipului îi plăcea să bea. Căsnicia mea 
cu Charley ar fi putut fi reuşită. Sunt chelneriţă şi câştig 
destul de bine. Îmi place slujba mea. 

Stăteau în living. Lena trase un fum din ţigară. 

— Uită-te la locul ăsta, spuse ea însoţindu-şi vorbele de 
un gest al mâinii. E atât de mizerabil că mi se încreţeşte 
pielea pe mine. Aşa era şi când eram căsătorită cu Charley. 
Îi spuneam că nu-i ia mai mult de o secundă să-şi pună 
chiloţii şi şosetele murdare în coşul de rufe, dar nu, el 
întotdeauna şi le lăsa pe podea. Ghici cine le ridica de 
acolo? Îi spuneam: „Charley, tot ce ai de făcut după ce iei 
o gustare e să cureţi farfuria, tacâmurile şi tot ce ai mai 
folosit şi să le pui în maşina de spălat vase“. Nu făcea 
chestia asta niciodată. Charley îşi lăsa vasele murdare pe 
unde apuca, pe masă, pe bufet sau chiar pe covoraşul de 
lângă scaunul pe care stătuse. Şi tot timpul se plângea. 
Trebuie să-ţi spun că, dacă s-ar fi organizat un concurs de 
văitături, Charley ar fi ieşit pe primul loc. Pun pariu că 


287 


dacă ar fi câştigat zece milioane de dolari la loterie s-ar fi 
enervat doar pentru că premiul fusese de zece ori mai 
mare cu o săptămână înainte. Până la urmă, n-am mai 
putut suporta şi ne-am despărţit acum un an. Expresia de 
pe faţa Lenei se îmblânzi. Dar, ştii, era foarte talentat. 
Figurinele acelea pe care obişnuia să le sculpteze erau 
foarte frumoase. li tot spuneam că ar trebui să încerce să 
le vândă, dar, bineînţeles, nu m-a ascultat niciodată. Doar 
câteodată avea chef de sculptat. In fine, Dumnezeu să-l 
odihnească. Sper să-i placă în Rai. Pe buzele ei apăru un 
mic zâmbet. N-ar fi amuzant dacă Sfântul Petru l-ar face 
pe Charley grădinar-şef acolo? 

Ortiz, care şedea pe marginea fotoliului lui Charley, o 
ascultase înţelegător. Acum se decise că era timpul să 
treacă la întrebări. 

— Cât de des l-aţi văzut pe Charley în anul care a trecut 
de când v-aţi despărţit? 

— Nu ne-am văzut prea des. Am vândut casa pe care o 
cumpărasem amândoi, am împărţit banii pe care-i aveam 
strânşi. Eu m-am ales cu mobila, el cu maşina. Am împărţit 
totul pe din două. Din când în când îmi mai dădea câte un 
telefon şi mă invita la o cafea, de dragul vremurilor vechi. 
Cred că, pentru o scurtă perioadă, s-a întâlnit şi cu alte 
femei. 

— Credeţi că avea o relaţie strânsă cu Robin Carpenter, 
sora lui vitregă? 

— Cu femeia aceea? Lena îşi dădu ochii peste cap. Asta 
era altă poveste. Cei care îl adoptaseră pe Charley erau 
foarte de treabă. S-au purtat foarte bine cu el. Tatăl a 
murit acum opt ani. Când mama lui vitregă se afla pe patul 
de moarte, i-a dat lui Charley poze cu el de când era copil 
şi i-a mărturisit care era numele lui adevărat. lţi spun, 
Charley a fost foarte agitat. Cred că spera ca familia lui de 
sânge să fie foarte bogată. Doamne, cât a fost de 
dezamăgit! Mama lui murise şi soţul ei nu voia să audă de 
el. Dar a cunoscut-o pe sora lui vitregă, Robin, şi, încă de 
la început, ea l-a jucat pe degete. 

Ortiz se încordă vizibil şi se îndreptă de spate, dar apoi, 


288 


nevrând ca femeia să-şi dea seama că spusele ei îl 
interesau foarte mult, se relaxă la loc. 

— Se vedeau des? 

— Şi încă cum! „Charley, poţi să mă duci până în oraş?“, 
„Charley poţi să îmi duci şi mie maşina la reparat?“ 

— Îl plătea pentru toate serviciile astea? 

— Nu, dar îl făcea să se simtă important. Cred că ai 
apucat s-o cunoşti. E genul de femeie foarte plăcută de 
bărbaţi. Lena îl privi pe Ortiz. Tu eşti un bărbat chipeş. S-a 
dat şi la tine? 

— Nu, răspunse detectivul cu sinceritate. 

— Nu e timpul trecut. Oricum, cum îţi spuneam, din 
când în când, îl scotea la masă în New York. Acest lucru îl 
făcea să se simtă foarte important. Nu voia ca cineva de 
prin părţile astea să ştie că este fratele ei vitreg, şi nici să 
fie văzuţi împreună pe aici, pentru că ea avea un prieten 
bogat. Oh, şi stai s-o auzi p-asta: Charley i-a spus că, 
uneori, când proprietarii caselor de care avea grijă erau 
plecaţi, obişnuia să rămână acolo peste noapte. Avea 
cheile acelor case, pentru că era plătit să aibă grijă de ele, 
şi ştia codurile sistemelor de alarmă, fiindcă trebuia să 
intre şi să iasă din ele. Aşa că Robin l-a întrebat dacă o 
poate lăsa şi pe ea să folosească acele case din când în 
când, ca să-şi aducă acolo prietenul. Îţi dai seama ce tupeu 
pe capul ei? 

— Domnişoară Santini, aţi auzit de actele de vandalism 
care au avut loc săptămâna trecută pe Old Mill Lane, în 
Mendham? 

— La „Casa Micuţei Lizzie“? Bineînţeles, toată lumea a 
auzit de ele. 

— Avem motive întemeiate să credem că autorul acelor 
acte de vandalism a fost chiar Charley. 

— Glumiţi, nu-i aşa? spuse Santini, şocată. Charley n-ar 
fi făcut niciodată aşa ceva. N-are nicio logică. 

— Ar fi făcut aşa ceva dacă l-ar fi plătit cineva pentru 
asta? 

— Cine ar fi putut să-i ceară să facă un astfel de lucru 
nebunesc? Lena Santini stinse în scrumieră ţigara pe care 


289 


o ţinea între degete, luă alta din pachetul desfăcut care se 
afla pe masă, în faţa ei, şi o aprinse. Dacă stau să mă 
gândesc mai bine, singura persoană care l-ar fi putut 
determina pe Charley să accepte să facă un lucru atât de 
prostesc este Robin. 

— Robin Carpenter ne-a declarat că nu a mai vorbit cu 
Charley de trei luni. 

— Atunci, de ce au luat cina împreună în New York, la 
restaurantul lui Patsy, pe West 56th Street? 

— Poate ştiţi şi data exactă. E 

— Era în sâmbăta din weekendul de Ziua Muncii. Imi 
amintesc că atunci era ziua lui Charley şi l-am sunat să-l 
invit la restaurant. Mi-a spus că Robin îl duce la Patsy. 
Ochii Lenei străluciră brusc. Dacă ai terminat cu 
întrebările, vreau să-ţi spun că trebuie să plec. Ştii, 
Charley mi-a lăsat mie casa asta. Nu valorează prea mult, 
mai ales că e şi ipotecată. Astăzi de dimineaţă te-am sunat 
să ne întâlnim aici pentru că mă gândeam să iau două 
dintre figurinele acelea de lemn şi să i le pun lui Charley în 
coşciug, dar nu am mai găsit niciuna. 

— Sunt la noi, îi spuse Ortiz. Din păcate, sunt 
considerate probe şi nu vi le putem înapoia. 


290 


56 


Detectivul Mort Shelley intră în Agenţia Imobiliară 
Grove cu albumul răposatei Georgette Grove sub braţ. El şi 
toţi colegii lui din echipa de investigaţii, inclusiv Jeff, îl 
studiaseră cu atenţie, pagină cu pagină, şi nu găsiseră 
nicio poză decupată din ziar care să îi îndreptăţească să 
creadă că Georgette recunoscuse brusc pe cineva. Albumul 
acoperea mulţi ani, şi majoritatea fotografiilor erau de la 
evenimentele şi activităţile civice ale lui Georgette. Erau şi 
poze în care aceasta era surprinsă în momentul în care i se 
decernau diverse premii sau în care zâmbea la braţul 
vreunei celebrităţi de mâna a doua căreia îi vânduse vreo 
casă în zonă. 

— Poate că avea într-adevăr albumul pe birou, dar 
fotografia persoanei pe care a recunoscut-o nu se află cu 
siguranţă în el, trase concluzia Jeff. 

Insă tot foloseşte la ceva, se gândi Shelley. Faptul că a 
trebuit să-l restitui îmi dă încă un motiv să mai stau puţin 
de vorbă cu Robin şi cu Henry. Robin se afla la biroul ei şi 
îşi ridică privirea imediat ce auzi uşa deschizându-se. Când 
văzu cine era vizitatorul, zâmbetul profesional i se topi pe 
buze. 

— Am venit să vă înapoiez albumul, aşa cum am promis, 
spuse Mort pe un ton blând. Vă mulţumesc că mi l-aţi 
împrumutat. 

— Sper că v-a fost de folos, spuse Robin. Biroul ei era 
împânzit de hârtii. Îşi îndreptă privirea spre ele, vrând să 
dea foarte clar de înţeles că era ocupată şi că nu avea timp 
de pierdut. 

Cu aerul unui om pe care nu-l presează nicio treabă 


291 


urgentă, Mort se aşeză pe canapeaua din sala de recepţie, 
cea poziționată în faţa biroului lui Robin. 

În mod evident iritată, ea ridică privirea spre el. 

— Dacă aveţi vreo întrebare, aş fi mai mult decât 
bucuroasă să vă răspund. 

Mort îşi ridică trupul masiv de pe canapea. 

— Canapeaua asta este confortabilă, dar prea moale 
pentru gustul meu. Te ridici foarte greu de pe ea. Poate ar 
trebui să-mi trag un scaun mai aproape de dumneavoastră. 

— Domnule... ăăă... Imi pare rău, ştiu că am fost 
prezentaţi, dar v-am uitat numele. 

— Shelley. Ca şi poetul. Mort Shelley. 

— Domnule Shelley, am fost la procuratură ieri şi i-am 
povestit domnului MackKingsley tot ce ştiam, tot ce v-ar fi 
putut folosi la investigația dumneavoastră. Nu mai am de 
adăugat nimic în plus la cele spuse ieri şi, având în vedere 
că agenţia aceasta încă funcţionează, am o slujbă pe care 
trebuie să mi-o îndeplinesc. 

— Şi eu la fel, domnişoară Carpenter, şi eu la fel. E 
douăsprezece şi jumătate. Aţi luat masa de prânz? 

— Nu. Îl aştept pe Henry să se întoarcă. E cu un client. 

— Henry e un tip ocupat, nu-i aşa? 

— Da, presupun că se poate spune şi aşa. 

— Şi dacă nu se întoarce până la, să zicem, patru? Vă 
comandaţi ceva de mâncare? Vreau să spun că nu aşteptaţi 
până la patru ca să mâncaţi de prânz, nu-i aşa? 

— Nu, pun plăcuţa cu ceasul în geam şi fug până vizavi 
să-mi iau ceva. 

— Aşa aţi făcut şi ieri, nu-i aşa, domnişoară Carpenter? 

— Deja v-am spus că ieri mi-am luat de mâncare la 
pachet pentru că Henry urma să plece la o întâlnire cu un 
client. 

— Da, dar nu ne-aţi spus că aţi pus plăcuţa aceea cu 
ceasul în geam în jurul orei două, nu-i aşa? Din câte spune 
bătrânica de treabă care lucrează la magazinul de perdele 
din josul străzii, a văzut plăcuţa pe uşă când a trecut pe- 
aici în jurul orei două şi cinci. 

— Ce vreţi să spuneţi? Oh, înţeleg unde vreţi să ajungeţi. 


292 


Cu toată agitația de ieri, la un moment dat a început să mă 
doară capul. Am dat o fugă până la farmacie, să-mi iau o 
aspirină. 

— Aha. În altă ordine de idei, partenerul meu, detectivul 
Ortiz, a stat de vorbă cu fosta dumneavoastră cumnată 
vitregă, dacă pot să spun aşa, cu ceva timp în urmă. 

— Cu Lena? 

— Da, cu Lena. Dumneavoastră ne-aţi declarat că nu aţi 
mai vorbit cu Charley de mai bine de trei luni. Lena spune 
că aţi luat cina cu el la restaurantul lui Patsy din New 
York, acum mai puţin de două săptămâni. Cine minte, şi 
cine spune adevărul? 

— Eu spun adevărul. Acum trei luni l-am sunat pentru că 
nu îmi mai pornea maşina. S-a oferit să mă ajute s-o 
pornesc şi apoi să o ducă la reparat. Trebuia să mă 
întâlnesc cu un prieten la restaurantul lui Patsy, din New 
York, şi el m-a dus cu maşina până acolo. În seara aceea, a 
spus că în acel local i-ar plăcea să-l duc de ziua lui, şi eu i- 
am spus în glumă: „S-a făcut!“ Apoi, când mi-a lăsat un 
mesaj pe robotul telefonic, amintindu-mi de promisiunea 
făcută, i-am lăsat la rândul meu un mesaj în care îi 
spuneam că nu se poate. Bietul de el, chiar m-a luat în 
serios când i-am promis că o să-l duc acolo. 

— În momentul de faţă, sunteţi implicată într-o relaţie cu 
un bărbat? 

— Nu, nu sunt. Cred că, atunci când spuneţi „vreun 
bărbat“, vă referiţi la Ted Cartwright. După cum v-am spus 
şi ieri, îmi e doar prieten. Ne-am întâlnit de câteva ori. 
Punct. 

— O ultimă întrebare, domnişoară Carpenter. Fosta soţie 
a fratelui dumneavoastră vitreg ne-a declarat că i-aţi cerut 
lui Charley să vă lase, pe dumneavoastră şi pe prietenul 
dumneavoastră înstărit, să petreceţi din când în când câte 
o noapte în casele de care trebuia să aibă el grijă cât timp 
proprietarii erau plecaţi. Este adevărat? 

Robin Carpenter se ridică în picioare. 

— Până aici, domnule Shelley. Spuneţi-i domnului 
Mackingsley că, dacă el sau lacheii dumnealui mai doresc 


293 


să îmi pună şi alte întrebări, pot să ia legătura cu avocatul 
meu. Veţi primi mâine numele lui. 


294 


57 


Miercuri de dimineaţă, Dru Perry sună la redacţia 
ziarului şi vorbi cu Ken Sharkey. 

— Cred că am dat de ceva baban, îi spuse ea. Pune pe 
altcineva să se ocupe de tribunal. 

— Sigur. Vrei să vorbim despre asta? 

— Nu la telefon. 

— Bine. Ţine-mă la curent. 

Dru avea un prieten, Kit Logan, al cărui fiu, Bob, lucra la 
poliţia din New Jersey, la laboratorul de informatică. li 
telefonă lui Kit, schimbă câteva politeţuri, îi promise că 
aveau să se întâlnească în curând, apoi îi ceru numărul de 
telefon al lui Bob. 

— O să-l rog să-mi facă un serviciu, Kit, şi nu vreau să-l 
sun la birou. 

Bob locuia în Morristown. Îl prinse la telefon exact când 
se pregătea să plece la muncă. 

— Sigur, pentru tine, Dru, pot să folosesc computerul 
pentru a „îmbătrâni” persoana din fotografie, îi promise el. 
Dacă mi-o trimiţi astăzi, o să fie gata mâine-seară. Cred că 
nu mai trebuie să-ţi spun că am nevoie de cea mai clară 
fotografie pe care o ai. 

Dru se gândea la acest aspect al problemei în timp ce-şi 
întindea marmeladă pe o felie de pâine şi sorbea dintr-o 
cană de cafea. Majoritatea fotografiilor pe care ziarele le 
republicaseră după vandalizarea casei de pe Old Mill Lane 
o prezentau pe Liza împreună cu mama şi tatăl său. Intr- 
una dintre ele erau surprinşi toţi trei pe plajă la Spring 
Lake, în alta, făcută la clubul de echitație din Peapack, 
Audrey ţinea un trofeu deasupra capului, iar în alta erau 


295 


surprinşi toţi trei la un fel de petrecere la clubul de golf. 
Niciuna dintre ele nu e foarte clară, îşi spuse Dru. Pun 
pariu că ziarul local, Daily Record, a făcut câteva poze la 
nuntă. 

Tot gândindu-se cum să facă să pună mâna şi pe alte 
fotografii, mai puse o felie de pâine în prăjitor. 

— De ce nu? rosti ea cu voce tare. 

Mai exista cineva care ar fi putut avea poze cu Liza. 
Când am vorbit săptămâna trecută cu Marcella Williams, 
parcă a spus ceva despre cât de tristă părea Liza la nunta 
mamei ei cu Ted Cartwright. Astăzi o să mă opresc mai 
întâi la ea. Poate că ar fi mai bine să o sun înainte, să fiu 
sigură că o găsesc acasă. Dacă ştie că vin, o să mă aştepte. 
Dacă nu, ar putea să se urce pe mătura ei şi să plece în 
altă parte, în căutarea unor noi bârfe. 

Dru prinse cu coada ochiului imaginea ei reflectată în 
uşa dulapului de vase. Când se văzu, scoase limba şi 
începu să se strâmbe. Cu laţele astea chiar că arăt ca un 
câine ciobănesc, se gândi ea. Ei bine, n-am timp de pierdut 
la coafor, aşa că o să mă tund singură. Ce dacă n-o să fie 
egal peste tot? Una dintre caracteristicile de bază ale 
părului este că întotdeauna creşte la loc. Părul unor 
persoane creşte la loc, se corectă ea chicotind în gând, cu 
imaginea lui Ken Sharkey, editorul ei, în minte. 

Pâinea sări din prăjitor. Ca de obicei, se prăjise doar pe 
o parte. Scoase felia de pâine, o întoarse şi o introduse 
înapoi în aparat. Încă ceva, trebuie să-mi cumpăr un 
prăjitor de pâine nou, se hotări ea în timp ce apăsa 
butonul. Ăsta pe care-l am începe deja să mă enerveze 
teribil. 

Cu cea de-a doua felie de pâine prăjită în faţă, Dru 
continuă să-şi planifice ziua. Trebuie să aflu cine este 
Zach. Poate am să trec pe la secţia de poliţie, să văd dacă 
îl găsesc pe Clyde Earley pe acolo. N-am să-i spun cine 
cred eu că este Celia Nolan, de fapt, dar o să aduc vorba 
despre ea, să văd ce se întâmplă. Lui Clyde îi place tare 
mult să se audă vorbind. Ar fi interesant de aflat dacă 
bănuieşte măcar că Celia Nolan este posibil, ba chiar 


296 


probabil, să fie, de fapt, Liza Barton. 

Posibil sau probabil - acestea sunt cuvintele-cheie. 
Familia Kellogg ar fi putut fi verii îndepărtați ai lui Audrey 
şi ar fi putut înfia o fată de vârsta Celiei, dar asta tot nu 
este dovada concludentă că, de fapt, Celia este Liza. Şi mai 
era ceva, se gândi Dru. Clyde Earley a fost cel care a 
preluat apelul lui Ted Cartwright în noaptea în care s-a 
întâmplat tragedia. Poate că şi el ştia despre existenţa 
unui anume Zach în toată afacerea asta. Oricine ar fi, Zach 
trebuie că era o persoană destul de importantă în 
momentul acela, altfel de ce ar fi fost Liza atât de 
traumatizată de numele lui? 

O dată decisă în privinţa programului ei, Dru strânse 
puţinele rămăşiţe ale micului dejun, urcă la etaj, întinse 
pătura pe pat în încercarea de a face un pic de ordine, 
merse apoi în baie şi intră sub duş. Înfăşurată într-un halat 
gros care abia îi putea acoperi formele generoase, 
deschise fereastra, văzu cum era vremea afară şi se decise 
că treningul era foarte potrivit cu condiţiile atmosferice. 
Treningul în care n-am alergat niciodată. Ei bine, nimeni 
nu-i perfect, îşi spuse ca o consolare. 

La ora nouă fix, o sună pe Marcella Williams. Pun pariu 
că s-a trezit de mai bine de o oră, se gândi Dru, în timp ce 
telefonul suna a treia oară. Poate că face duş. 

Marcella ridică receptorul exact când se declanşase 
robotul telefonic. 

— Stai aşa, strigă ea acoperind mesajul de întâmpinare 
al robotului. 

Pare destul de iritată, se gândi Dru. Poate chiar am 
prins-o sub duş. Mesajul înregistrat se opri în cele din 
urmă. 

— Doamnă Williams, la telefon Dru Perry, de la Star 
Ledger. Sper că nu v-am deranjat. 

— Oh, dar deloc, domnişoară Perry. M-am trezit de mai 
bine de o oră şi tocmai ieşeam de sub duş când am auzit 
telefonul sunând. 

Dru se gândi cam cum arăta Marcella înfăşurată doar 
într-un prosop, răspândind stropi pe covor, şi simţi cum o 


297 


umple buna dispoziţie. 

— Eu scriu pentru o rubrică permanentă găzduită de 
ediţia de duminică a ziarului Star-Ledger, care se numeşte 
„Povestea din spatele poveştii“, explică ea. 

— Ştiu rubrica aceea. Întotdeauna o citesc cu plăcere, o 
întrerupse Marcella. 

— Acum pregătesc un articol despre Liza Barton şi ştiu 
că aţi fost prietenă apropiată a familiei. Mă întrebam dacă 
pot trece pe la dumneavoastră, să vă iau un interviu 
despre familia Barton şi, bineînţeles, mai ales despre Liza. 

— Aş fi încântată să acord un interviu unei ziariste atât 
de bune ca tine. 

— Se întâmplă cumva să aveţi şi câteva fotografii ale 
familiei Barton? 

— Da, sigur că am. Ştii, am fost prieteni apropiaţi. Şi, 
când Audrey s-a măritat cu Ted, petrecerea de nuntă a 
avut loc în grădina casei. Le-am făcut câteva poze, dar 
trebuie să te avertizez că în niciuna dintre ele n-am reuşit 
să o surprind pe Liza zâmbind. 

Cred că azi e ziua mea norocoasă, se gândi Dru. 

— Ora unsprezece vă convine? 

— Perfect. La douăsprezece şi jumătate trebuie să mă 
întâlnesc cu cineva, să luăm prânzul. 

— O oră îmi va fi de ajuns. Şi, doamnă Williams... 

— Oh, te rog, Dru, spune-mi Marcella. 

— Minunat. Marcella, te rog să te gândeşti bine, poate 
poţi să îţi aminteşti dacă Audrey sau Will Barton sau Ted 
Cartwright au avut vreun prieten pe nume Zach. 

— Oh, ştiu cine e Zach. Este instructorul de călărie pe 
care îl avea Will Barton la clubul de echitație din 
Washington Valley. În ultima zi, în ziua când a murit, Will 
nu l-a mai aşteptat pe Zach, a luat-o singur înainte şi a 
greşit drumul. De aceea a şi avut loc accidentul acela 
mortal. Dru, mă simt un pic inconfortabil aşa cum stau 
acum, cu receptorul în mână şi cu apa curgând de pe mine. 
Te aştept la unsprezece. 

Dru auzi telefonul închizându-se, dar rămase nemişcată 
secunde bune, până când vocea computerizată o atenţionă 


298 


să închidă telefonul sau să formeze un alt număr. 
Accidentul mortal, se gândi ea. Zach era instructorul de 
călărie al lui Will Barton. Oare Will Barton murise din vina 
lui Zach? Oare din cauza neatenţiei lui plecase Will Barton 
singur pe un traseu periculos? 

În timp ce cobora scările, Dru se gândi la o nouă 
variantă. Dacă moartea lui Barton nu fusese un accident? 
Şi, dacă era adevărat, când aflase Liza chestia asta? 


299 


58 


La ora unu, Ted Cartwright parcă maşina în faţa clubului 
de echitație din Washington Valley şi se îndreptă spre 
grajduri. 

— Zach e pe-aici? îl întrebă el pe Manny Pagan, unul 
dintre îngrijitori. 

Manny ţesăla o iapă sperioasă, obosită de cât o făcuse 
proprietarul ei să alerge. 

— Uşurel, fetiţo, uşurel, murmura el liniştitor. 

— Eşti surd? Te-am întrebat dacă Zach e pe-aici! strigă 
Cartwright. 

Manny era foarte nervos şi fu gata să strige: „Da' 
găseşte-l şi singur!“ însă când ridică privirea şi îşi dădu 
seama că Ted Cartwright, pe care îl cunoştea din vedere, 
tremura de furie, spuse: 

— Cred că ia masa de prânz în partea aceea, în zona 
amenajată pentru picnic; îi arătă cu mâna spre un pâlc de 
copaci aflat la vreo sută de metri depărtare. 

Ted Cartwright parcurse distanța aceea cu paşi repezi, 
în câteva secunde. Când ajunse lângă el, Zach începuse a 
doua jumătate a unui sandviş cu salam. Ted se aşeză de 
cealaltă parte a mesei. 

— Cine dracului te crezi? îl întrebă el pe Zach, într-o 
şoaptă amenințătoare. 

Zach mai muşcă o dată din sandviş şi luă o gură de suc 
înainte de a răspunde. 

— Nu aşa se vorbeşte între prieteni, spuse el calm. 

— Cine ţi-a băgat în cap că poţi să te duci nestingherit la 
vilele mele şi să-i spui agentului meu de vânzări că ţi-am 
făcut cadou una? 


300 


— Nu ţi-a spus că am sunat şi am anunţat-o că vreau să 
mă mut în weekend? întrebă Zach. lţi spun, Ted, locul 
unde stau s-a transformat într-un adevărat iad. Copiii 
proprietarei dau în fiecare seară petreceri şi bat la tobe 
până când am impresia că o să-mi plesnească urechile, iar 
în timpul ăsta tu ai casa asta drăguță, în mijlocul unor alte 
case drăguţe, şi chiar ştiu că vrei să mi-o faci cadou. 

— Dacă încerci să pui piciorul acolo, o să chem poliţia. 

— Oare de ce cred eu că n-o să faci aşa ceva? întrebă 
Zach, în timp ce se uita liniştit peste umărul lui 
Cartwright. 

— Zach, se fac douăzeci de ani de când mă tot storci de 
bani. Trebuie să te opreşti cât mai curând, altfel rişti ca 
într-o bună zi să dispari de pe faţa pământului. 

— Ted, asta e o ameninţare şi sunt sigur că n-ai vrut să 
spui asta. Poate că eu sunt cel care ar trebui să meargă la 
poliţie. Aşa cum văd eu lucrurile, te-am salvat de puşcărie 
în toţi aceşti ani. Bineînţeles, dacă mi-aş fi dat drumul la 
gură atunci, până acum probabil că ţi-ai fi ispăşit pedeapsa 
şi ai fi luat-o de la capăt, dar n-ai mai fi avut compania de 
construcţii de drumuri şi poduri, nici complexurile de vile, 
nici magazinele şi nici reţeaua de săli de fitness. Probabil 
că ai fi ţinut discursuri prin şcoli, ca parte din programul 
de reabilitare. 

— Şi  şantajul se pedepseşte, reuşi Cartwright să 
articuleze. 

— Ted, vila aceea e ca o picătură într-un ocean pentru 
tine, dar pentru mine ar însemna foarte mult. Oasele mele 
bătrâne au început să mă doară din ce în ce mai tare. 
Oricât de mult aş iubi caii, mă cam obosesc în ultima 
vreme. Şi mai e şi chestia cu conştiinţa mea încărcată. Ce- 
ar fi dacă m-aş duce aşa, ca-ntr-o plimbare, până la secţia 
de poliţie din Mendham şi le-aş povesti despre un accident 
care n-a fost deloc un accident şi le-aş spune că am şi 
dovada acestui fapt, dar că înainte să spun mai multe 
vreau să mi se dea imunitate. Cred că am mai vorbit noi 
doi despre chestia asta. 

Ted Cartwright se ridică în picioare. Venele de la tâmple 


301 


i se umflaseră şi îi pulsau frenetic. Mâinile lui strângeau 
marginea mesei de picnic, de parcă acest lucru ar fi fost 
singurul care l-ar fi împiedicat să se repeadă la omul din 
faţa lui. 

— Fii atent, Zach. Fii foarte atent. Cuvintele sale erau 
seci şi tăioase ca nişte pumnale. 

— Sunt atent, îl asigură Zach vesel. De aceea, dacă mi 
se întâmplă ceva, dovezile spuselor mele vor fi găsite 
imediat. Ei bine, trebuie să mă întorc la treabă. Am o lecţie 
de călărie cu o doamnă foarte drăguță. Locuieşte în fosta 
ta casă - ştii, cea în care ai fost împuşcat. E ceva ciudat la 
ea. Zice că, atunci când era mică, a mai călărit din când în 
când un ponei, dar se vede de la o poştă că nu spune 
adevărul. E o călăreaţă foarte bună. Şi încă ceva, nu ştiu 
de ce, dar se pare că e foarte interesată de accidentul de 
care ştim noi doi. 

— I-ai povestit ceva? 

— Oh, bineînţeles. Tot, în afară de amănuntele mai 
importante. Mai gândeşte-te, Ted. Poate o s-o rogi pe 
agenta ta de vânzări, pe Amy, să-mi umple frigiderul până 
sâmbătă, când mă mut. Ar fi un gest frumos, nu crezi? 


302 


59 


Miercuri după-amiază, la ora două fix, Paul Walsh, 
Angelo Ortiz şi Mort Shelley se adunară în birou la Jeff 
MackKingsley pentru a recapitula ceea ce aflaseră în cazul 
numit de presă „Crimele Micuţei Lizzie“. Toţi îşi aduseseră 
cu ei pungi de hârtie în care aveau sandviciuri şi cafea sau 
suc. La cererea lui Jeff, Ortiz începu primul să-şi citească 
raportul. Trecu rapid în revistă conversaţia pe care o 
avusese cu Lena Santini, fosta soţie a lui Hatch, şi ce-i 
spusese aceasta despre relaţia pe care Charley o avea cu 
Robin Carpenter. 

— Vrei să spui că povestea pe care ne-a servit-o ieri 
Carpenter e o minciună sfruntată? întrebă Jeff. Cât de 
proşti ne crede? 

— Am vorbit eu cu Carpenter în dimineaţa aceasta, 
spuse Mort Shelley. Susţine că tot ceea ce ne-a declarat 
este adevărat şi că nu mai vorbise cu Charley în ultimele 
trei luni. În privinţa acelei aşa-zise întâlniri de ziua lui 
Charley, ea zice că totul a fost ideea lui şi că ea i-a lăsat un 
mesaj pe robotul telefonic în care îi spunea că nu poate 
ieşi cu el. Afirmă că nu a fost la Patsy în seara aceea. 

— Hai să facem rost de câteva fotografii cu Charley 
Hatch şi cu Robin Carpenter şi să le arătăm şefului de sală, 
barmanului şi chelnerilor de la Patsy, spuse Jeff. Cred că 
avem destule dovezi pentru a-i putea solicita judecătorului 
emiterea unei autorizaţii de ascultare a telefoanelor ei. De 
asemenea, îi vom verifica cheltuielile pe care le-a făcut cu 
cardul de credit şi extrasul de cont de la bancă. Am obţinut 
deja permisiunea judecătorului să verificăm listingul 
telefoanelor lui Charley Hatch. Cred că le vom primi în 


303 


după-amiaza asta. Ar trebui să-i verificăm şi lui cardurile şi 
contul din bancă. Ori Carpenter minte, ori fosta soţie a lui 
Hatch. Hai să aflăm care dintre ele spune adevărul. 

— Nu cred că Lena Santini e o mincinoasă, obiectă 
Ortiz. Mi-a declarat doar ce i-a spus Charley despre Robin 
Carpenter. Apropo, m-a întrebat dacă poate pune două 
dintre figurinele acelea de lemn în coşciugul lui Charley. I- 
am spus că nu i le putem da. 

— Bine că nu ne-a cerut capul de mort şi oasele 
încrucişate pe care Charley le-a sculptat în uşa casei 
familiei Nolan, comentă sec Mort Shelley. E o adevărată 
operă de artă. Nu mi-a venit să cred ieri când am văzut că 
erau încă acolo. 

— Da, şi noi am avut destulă vreme să le studiem când 
Celia Nolan ne-a trântit uşa în nas, spuse Paul Walsh încet. 
După câte am înţeles, plănuieşti să-i faci o vizită astăzi, nu- 
i aşa, Jeff? 

— Nu, nu vreau să mă întâlnesc astăzi cu ea, spuse Jeff 
scurt. Când am sunat-o, mi-a spus să iau legătura cu 
avocatul ei, Benjamin Fletcher. 

— Benjamin Fletcher! exclamă Mort Shelley. El a fost 
avocatul Micuţei Lizzie! De ce Dumnezeu s-a dus Celia 
Nolan la el? 

— Păi, a mai scos-o o dată din bucluc, nu-i aşa? spuse 
Walsh încet. 

— Pe cine a mai scos? 

— Pe Liza Barton, pe cine altcineva? întrebă Walsh. 

Jeff, Mort şi Angelo se holbară la el. Satisfăcut de 
uimirea care era întipărită pe feţele lor, Paul Walsh zâmbi. 

— Fac pariu cu voi pe cât vreţi că fetiţa aceea nebună în 
vârstă de zece ani a reapărut acum în persoana Celiei 
Nolan, femeia care a leşinat când s-a văzut din nou în 
vechea ei casă. 

— Cred că ai înnebunit de tot, izbucni Jeff. Şi mai cred 
că tu eşti cel din cauza căruia s-a grăbit să-şi ia un avocat. 
A fost foarte cooperantă până când ai apărut tu şi-ai 
început s-o întrebi cum a ajuns aşa de repede acasă de la 
vila de pe Holland Road. 


304 


— Am cercetat puţin trecutul Celiei Nolan. A fost 
adoptată în copilărie. Are treizeci şi patru de ani, exact cât 
ar fi trebuit să aibă şi Liza Barton. Toţi am avut un şoc ieri 
când am văzut-o îmbrăcată în costumul acela de călărie, şi 
am să vă spun şi de ce. Sunt de acord că e mai înaltă şi că 
are părul mai închis la culoare decât Audrey Barton, dar 
cred că acest lucru se datorează unei vizite la coafor - am 
observat că rădăcinile firelor de păr erau blonde. Aşa că 
pot să spun cu siguranţă că Audrey Barton era mama 
Celiei Nolan. 

Jeff rămase tăcut pentru un minut, nevenindu-i să creadă 
că începea să fie de acord că poate Paul Walsh avea 
dreptate. 

— După ce am văzut-o pe Celia Nolan în haine de 
călărie, am pus şi eu câteva întrebări în stânga şi-n 
dreapta. Ia lecţii de călărie la clubul de echitație din 
Washington Valley. Profesorul ei este Zach Willet, care, din 
întâmplare sau nu, este aceeaşi persoană care îl învăţa să 
călărească pe Will Barton când a avut accidentul acela 
mortal, continuă Walsh, abia ascunzându-şi satisfacția la 
vederea impactului pe care vorbele sale îl aveau asupra 
colegilor lui. 

— Dacă Celia Nolan este Liza Barton, crezi că-l 
consideră vinovat pe Zach Willet de moartea tatălui ei? 
întrebă încet Mort. 

— Hai să-ţi spun aşa: dacă eu aş fi în locul lui Zach 
Willet, n-aş mai vrea să stau prea multă vreme singur cu 
femeia aceea, răspunse Walsh. 

— Paul, teoria ta - căci asta este încă, o teorie nu ia în 
calcul faptul că acea proprietate a fost vandalizată de 
Charley Hatch, îi spuse Jeff. Vrei să sugerezi că Celia 
Nolan îl cunoştea pe Charley Hatch? 

— Nu, nu vreau să spun asta, şi accept şi faptul că până 
marţea trecută, când s-a mutat în casa aceea, nu o 
cunoştea pe Georgette. Spun totuşi că echilibrul ei mental 
s-a rupt când a văzut mesajul vopsit pe gazon şi păpuşa 
aceea cu pistolul în mână şi capul de mort şi oasele 
încrucişate sculptate pe uşă şi petele de vopsea. Atunci a 


305 


hotărât să se răzbune pe persoanele care au pus-o în 
situaţia asta. Ea este cea care a descoperit cadavrul lui 
Georgette. Dacă este într-adevăr Liza Barton, se explică şi 
faptul că a ajuns aşa de repede înapoi acasă - cunoştea 
foarte bine zona şi împrejurimile. Bunica ei locuise la doar 
câteva străzi distanţă de Holland Road. De asemenea, a 
recunoscut că a trecut cu maşina pe lângă casa de pe 
Sheep Hill Road unde a fost omorât Charley Hatch exact în 
intervalul de timp în care se producea crima. Chiar şi 
fotografiile acelea pe care le-am găsit reprezintă o 
modalitate prin care, practic, ne imploră să o recunoaştem. 

— Chiar şi aşa, nu putem s-o acuzăm pe Celia Nolan de 
uciderea lui Charley Hatch. Cum ar fi putut ea să afle că el 
este autorul actelor de vandalism? îl întrebă Ortiz pe 
Walsh. 

— Gunoierul a povestit la toată lumea cum a venit Clyde 
Earley şi a descoperit blugii, pantofii de sport şi figurinele 
sculptate în gunoiul lui Hatch, răspunse Walsh. 

Jeff simţi că acum avea destule argumente pentru a 
combate teoria lui Walsh. 

— Vrei să sugerezi că Celia Nolan, chiar dacă este Liza 
Barton, a auzit din întâmplare povestea de la gunoier, a 
aflat unde se află Charley Hatch, un om pe care nu l-a mai 
văzut niciodată, l-a găsit, l-a convins cumva să o urmeze 
până la marginea curţii, între tufişuri, l-a împuşcat şi apoi 
a plecat la clubul de echitație pentru lecţia ei de călărie? 

— A recunoscut că se afla pe drumul respectiv la ora la 
care a avut loc crima, insistă Walsh încăpățânat. 

— Da, aşa ne-a spus. Şi dacă n-ai fi forţat tu nota, 
probabil că acum aş fi stat de vorbă cu ea şi mi-ar fi dat, 
probabil, câteva amănunte care ne-ar fi putut fi de ajutor, 
respectiv dacă a mai văzut o maşină pe drumul acela sau 
dacă a observat vreun pieton. Paul, ştiu că vrei să pui totul 
în cârca Celiei Nolan şi sunt de acord cu tine că ar fi un 
subiect de presă senzaţional: „Micuţa Lizzie loveşte din 
nou!“ Îţi spun că în mod sigur Charley Hatch a fost angajat 
de cineva. Nu cred deloc povestea pe care ne-a servit-o 
Clyde. Pariez că Earley a căutat prin gunoiul lui Charley 


306 


cât timp acesta se afla încă pe proprietatea lui. Nu m-ar 
surprinde să aflu că a şi luat lucrurile acelea cu el, iar 
Charley şi-a dat seama de asta. Apoi, Earley s-a întors, a 
pus lucrurile înapoi în pubelă şi a aşteptat să fie văzut de 
un martor de încredere cum deschide sacii de gunoi, după 
ce aceştia nu se mai aflau pe proprietatea lui Hatch. Dacă 
Charley a intrat în panică atunci când a văzut că-i lipsesc 
lucrurile, mai mult ca sigur şi persoana care l-a angajat s-a 
speriat la rândul ei. Şi bănuiala mea este că Georgette 
Grove aflase cine comandase actele de vandalism şi a plătit 
cu viaţa chestia asta. 

— Jeff, ai fi foarte bun în rolul de avocat al apărării 
pentru Celia Nolan. E o femeie foarte atrăgătoare, nu-i 
aşa? Am văzut cum te uitai la ea. 

Când văzu privirea îngheţată a procurorului, Walsh 
înţelese că depăşise măsura. 

— Îmi cer scuze, murmură el. Dar îmi susţin teoria. 

— După ce se va încheia cazul acesta, sunt sigur că vei fi 
mai fericit dacă te vei muta la o altă divizie, spuse Jeff. Eşti 
un om deştept, Paul, şi ai putea fi şi un detectiv foarte bun, 
dar ai un singur defect - ţii la ideile şi teoriile tale ca un 
câine de un ciolan. Nu eşti deschis la părerile şi opiniile 
altora şi, să-ţi spun sincer, m-am cam plictisit de atitudinea 
asta a ta şi de tine. lată cum o să procedăm de acum 
încolo. În cursul după-amiezii de astăzi, trebuie să primim 
listingurile cu apelurile telefonice ale lui Charley Hatch. 
Mort, tu pregăteşte o cerere către judecătorul de serviciu, 
prin care solicităm listingurile cu telefoanele personale şi 
cu cele de la firme nu numai ale lui Robin Carpenter, ci şi 
ale lui Henry Paley şi ale lui Ted Cartwright. Vreau să ştiu 
pe cine au sunat şi de cine au fost sunaţi în ultimele două 
luni. Cred că avem destule motive să cerem asta. De 
asemenea, vreau extrasele de cont bancare şi ale 
cardurilor de credit ale lui Carpenter şi ale lui Hatch. Şi 
am să adresez o cerere Tribunalului pentru Minori, cu 
solicitarea de a declasifica dosarul adopţiei Lizei Barton. 

Jeff îi aruncă o privire lui Paul Walsh. 

— Pun pariu cu voi că, indiferent dacă Celia Nolan se 


307 


dovedeşte sau nu a fi Liza Barton, nu e decât o victimă a 
unor circumstanţe nefericite. Dintotdeauna am fost de 
părere că Liza, când era copilă, a fost victima răutăţilor lui 
Ted Cartwright, şi cred că acum, nu ştiu din ce motiv, 
cineva încearcă să o facă pe Celia Nolan să pară vinovată 
de crimele petrecute. 


308 


60 


După ce am plecat din biroul lui Benjamin Fletcher, am 
condus la întâmplare o vreme, încercând să mă hotărăsc 
dacă să-i spun sau nu că eu sunt Liza Barton şi dacă să mai 
apelez în continuare la serviciile sale. Faptul că îmi 
spusese că, din câte ştia el, mama avusese o relaţie cu Ted 
Cartwright în timp ce era măritată cu tata mă înfuriase 
foarte tare, chiar dacă adevărul dureros era că, în 
momentul în care se căsătorise, era foarte îndrăgostită de 
Ted. 

Mi-am spus că avantajul că-l angajasem pe Fletcher era 
faptul că îl dispreţuia în mod evident pe Paul Walsh şi că 
se va lupta ca un tigru să mă apere de el. De asemenea, 
angajându-l pe Flecher, o să-i pot explica mai uşor lui Alex 
de ce nu mai vreau să cooperez cu cei de la procuratură. 
Aş putea foarte bine să-i spun că tot ce s-a întâmplat pare 
să aibă o oarecare legătură cu cazul Lizei Barton şi de 
aceea m-am dus direct la avocatul fetiţei. Pare cel mai 
firesc lucru pe care puteam să-l fac. 

Ştiam că până la urmă, cu riscul de a-l pierde, trebuia 
să-i spun lui Alex adevărul despre identitatea şi trecutul 
meu, dar deocamdată nu puteam să fac chestia asta. Dacă 
aş reuşi să-mi aduc aminte exact ce i-a strigat mama lui 
Ted în noaptea aceea, sunt sigură că aş descoperi de cea 
aruncat-o spre mine, şi poate aş afla dacă l-am împuşcat 
intenţionat sau nu. 

În toate desenele pe care le făcusem pentru doctorul 
Moran când eram mică, pistolul era suspendat în aer. Nu-l 
ţinea nicio mână. Ştiu că impactul cu trupul mamei mele 
declanşase primul glonţ. Mi-aş dori să pot dovedi că în 


309 


momentul în care l-am împuşcat pe Ted eram în stare 
acută de şoc. 

Zach era cheia care ducea la toate răspunsurile. În toţi 
aceşti ani nu am luat niciodată în calcul varianta ca tatăl 
meu să nu fi murit, de fapt, într-un accident. Dar acum, 
când încerc să pun cap la cap ultimele cuvinte ale mamei 
mele, nu reuşesc să le găsesc pe cele care îmi lipsesc. 

„Mi-ai spus când erai beat... Zach te-a văzut... “ 

Ce-i spusese Ted mamei? Şi ce anume văzuse Zach? 

Era abia zece dimineaţa. Am sunat la redacţia ziarului 
Daily Record şi mi s-a spus că întreaga colecţie a ziarului 
din perioada aceea era înregistrată pe microfilm la 
Biblioteca Centrală de pe Randolph Street. La zece şi 
jumătate eram în sala de studiu a Bibliotecii Centrale, 
solicitând microfilmul cu ziarele din jurul datei de 9 mai de 
acum douăzeci şi şapte de ani, ziua în care murise tatăl 
meu. 

Bineînţeles, când am început să citesc ediţia din data de 
9 mai, mi-am dat seama că ştirea morţii tatălui meu 
apăruse în ziarele de a doua zi. Oricum, mi-am aruncat o 
privire peste articole şi am văzut că în ziua aceea la prânz, 
la Jockey Hollow, era programat un concurs de tir cu arme 
vechi, de colecţie. La acest concurs participau douăzeci de 
colecționari, iar printre ei se afla şi cel mai mare 
colecţionar de arme vechi din Morris County, Ted 
Cartwright. 

M-am uitat la fotografia lui Ted. Pe vremea aceea, era 
trecut bine de treizeci de ani, avea părul negru şi afişa o 
atitudine nepăsătoare. Se uita în obiectivul aparatului de 
fotografiat şi ţinea în mână pistolul pe care urma să-l 
folosească în concurs. 

Am trecut repede la ziua următoare. Pe prima pagină am 
găsit articolul despre tatăl meu: „Will Barton, arhitect, 
laureat al mai multor concursuri, şi-a pierdut viaţa într-un 
accident de călărie“. 

Fotografia îl înfăţişa pe tatăl meu exact aşa cum mi-l 
aminteam - ochii pătrunzători, care păstrau întotdeauna o 
urmă de veselie, nasul aristocratic, gura frumos arcuită şi 


310 


părul blond şi bogat. Dacă ar fi trăit, ar fi avut acum înjur 
de şaizeci de ani. M-am trezit din nou prinsă în jocul acela 
periculos în care îmi imaginam cum ar fi arătat viaţa mea 
dacă el n-ar fi murit, dacă noaptea aceea oribilă nu ar fi 
existat. 

Versiunea ziarului despre moartea tatălui meu era 
aceeaşi pe care mi-o povestise şi Zach Willet. Mai multe 
persoane au declarat că l-ar fi auzit pe tatăl meu 
spunându-i lui Zach că o ia înainte, că nu-l mai aşteaptă 
până când avea să-i scoată calului piatra din copită. 
Nimeni nu-l văzuse pe tatăl meu luând-o pe traseul acela 
periculos, care era foarte clar marcat cu o pancartă pe 
care scria PERICOL! NU INTRAŢI! Opinia generală era că 
ceva a speriat calul şi că „Barton, care era un călăreț 
neexperimentat, nu l-a mai putut controla“. 

Apoi am citit fraza care îmi atrăsese atenţia, care parcă 
explodase sub privirile mele. „Un îngrijitor de la grajduri, 
Herbert West, care antrena un cal pe un traseu din 
apropiere, a declarat că a auzit un sunet foarte puternic, 
asemănător cu un foc de armă, în momentul în care 
domnul Barton ajunsese la bifurcația de unde începea 
traseul periculos.“ 

„Un sunet foarte puternic, asemănător cu un foc de 
armă.“ Am derulat microfilmul până când am ajuns la 
paginile din secţiunea de sport a ziarului din acea zi. Ted 
Cartwright ţinea o cupă într-o mână şi un Colt vechi, 
calibrul 22, în cealaltă. Câştigase concursul de tir şi în 
articol se spunea că avea să sărbătorească victoria luând 
prânzul la clubul din Peapack, cu mai mulţi prieteni, şi 
apoi urma să facă o lungă partidă de călărie. „Am fost atât 
de ocupat cu exerciţiile pentru concursul de tir că nici nu- 
mi aduc aminte de când nu am mai călărit ca lumea“, îi 
spusese el reporterului. 

Tatăl meu murise la ora trei - fusese suficient timp 
pentru ca Ted să mănânce de prânz şi să plece cu calul 
peste câmpuri, poate până la traseele de călărie ale 
clubului din Washington Valley. Era oare posibil ca acolo 
să se fi întâlnit cu tatăl meu, bărbatul care i-o furase pe 


311 


mama, poate chiar să-l fi surprins în momentul când se 
lupta să-şi înfrâneze calul? 

Era posibil, dar totul era numai o presupunere. Exista o 
singură persoană de la care se putea afla adevărul, şi 
aceea era Zach Willet. 

Am scos la imprimantă articolele respective - cel despre 
accidentul tatălui meu şi cel despre concursul de tir 
câştigat de Ted. Se făcuse vremea să-l iau pe Jack de la 
şcoală. Am ieşit din bibliotecă, m-am urcat în maşină şi am 
plecat spre St. Joe. 

După faţa amărâtă a lui Jack am putut să-mi dau seama 
că dimineaţa lui nu fusese una dintre cele mai bune. N-a 
spus nimic despre ce se întâmplase, dar după ce am ajuns 
acasă, pe când stăteam amândoi în bucătărie, mâncând de 
prânz, a început să vorbească: 

— Unul dintre copiii de la mine din clasă mi-a spus că 
stau într-o casă unde un copil şi-a omorât mama. E 
adevărat, mami? 

Mi-am imaginat cum o să fie în ziua când o să afle că eu 
sunt copilul acela care şi-a omorât mama. Am tras aer în 
piept şi am spus: 

— Din câte ştiu eu, Jack, fetiţa aceea locuia în casa asta 
cu mămica şi cu tăticul ei şi era foarte, foarte fericită. Apoi 
tăticul ei a murit şi, într-o noapte, cineva a încercat să-i 
facă rău mamei ei, iar ea a încercat să o salveze. 

— Dacă ar încerca cineva să-ţi facă rău, eu te-aş salva, 
promise Jack. 

— Ştiu că aşa ai face, dragul meu. Aşa că, dacă prietenul 
tău te mai întreabă despre fetiţa aceea, spune-i că a fost 
foarte curajoasă. Nu a reuşit să îşi salveze mama, dar a 
încercat din toate puterile să facă lucrul ăsta. 

— Mami, nu plânge! 

— Nu vreau să plâng, Jack, am spus eu. Doar că îmi pare 
foarte rău de fetiţa aceea. 

— Şi mie îmi pare rău de ea, decise Jack. 

I-am spus că, dacă n-are nimic împotrivă, o să o rog pe 
Sue să vină să stea cu el, în timp ce eu o să mă duc să 
călăresc puţin. Am văzut că pe faţa lui trece o umbră de 


312 


îndoială, aşa că am adăugat repede: 

— Sue te învaţă să călăreşti, aşa că şi eu trebuie să iau 
lecţii, ca să pot ţine pasul cu tine. 

Explicaţia asta îmi fu de ceva ajutor, dar apoi, după ce-şi 
termină sandvişul, Jack se ridică de pe scaun, înconjură 
masa şi veni la mine cu mâinile întinse. 

— Pot să stau la tine în braţe puţin? mă întrebă el. 

— Sigur. L-am ridicat şi l-am îmbrăţişat. Cine spune că 
eşti un băieţel perfect? l-am întrebat eu. 

Era unul dintre jocurile noastre preferate. L-am văzut că 
începe să zâmbească. 

— Tu, spuse el. 

— Cine te iubeşte cel mai mult? 

— Tu, mami. 

— Eşti tare isteţ, m-am minunat eu. Nu-mi vine să cred 
că eşti atât de deştept. 

Acum deja râdea. 

— Te iubesc, mami. 

În timp ce îl tineam în braţe, mi-am adus aminte de 
noaptea aceea în care mă lovise limuzina, şi cum, în 
momentul acela înspăimântător, înainte să-mi pierd 
cunoştinţa, singurul gând care mi-a trecut prin minte a fost 
„Ce-o să se întâmple cu Jack dacă mor?“ Când m-am trezit 
la spital, tot la asta m-am gândit întâi. Kathleen şi Martin 
erau desemnaţi drept tutorii lui, în caz că muream, dar 
Kathleen avea şaptezeci şi patru de ani şi Martin îi ocupa 
tot timpul. Chiar dacă ar rămâne sănătoasă pentru încă 
zece ani, atunci Jack ar avea paisprezece ani, iar ea optzeci 
şi patru. Tocmai de aceea am fost atât de uşurată când l- 
am văzut pe Alex acolo, şi mai ales când mi-a spus că se va 
duce la mine acasă şi va sta cu Jack. In aceste şase luni 
care au trecut de atunci, m-am simţit în siguranţă ştiind 
că, dacă aş păţi ceva, Alex o să fie aici şi o să aibă grijă de 
Jack. Dar dacă Alex ne va părăsi când va afla adevărul 
despre mine? Ce s-ar întâmpla cu Jack? 

Băieţelul meu mi-a adormit în braţe şi a tras un pui de 
somn de numai douăzeci de minute. M-am întrebat dacă îi 
confeream acelaşi sentiment de securitate pe care îl aveam 


313 


eu când eram în braţele tatălui meu, în ziua aceea când 
valurile ne-au aruncat pe țărm. M-am rugat la tatăl meu să 
mă ajute să descopăr adevărul despre moartea lui. M-am 
gândit la ceea ce-mi spusese Benjamin Fletcher despre 
mama şi Ted Cartwright. Mi-am amintit cum căzuse mama 
în genunchi la înmormântarea tatălui meu şi începuse să 
jelească: „Il vreau pe soţul meu! Îl vreau pe soţul meu!“ 

Mi-ai spus când erai beat! Mi-ai ucis soțul! Şi mi-ai mai 
spus că Zach te-a văzut când ai făcut-o! 

Asta strigase mama în noaptea aceea! Eram la fel de 
sigură de asta precum eram sigură că-mi ţin copilul în 
braţe. În sfârşit, reuşisem să pun cap la cap toate piesele 
puzzle-ului. Am rămas acolo tăcută multă vreme, absorbind 
şi asimilând trăirile pe care mi le declanşaseră acele 
cuvinte. Acum se explica de ce mama îl gonise pe Ted. De 
asemenea, se explica de ce îi era atât de frică de el şi ce-ar 
fi putut el să-i facă pentru a se salva. N 

De ce nu s-a dus mama la poliție? m-am întrebat. li 
fusese oare teamă de reacția mea când aveam să aflu că un 
bărbat îl ucisese pe tatăl meu pentru a i-o lua pe ea? 

După ce a venit Sue, am plecat să iau ultima mea lecţie 
de călărie de la Zach Willet. 


314 


61 


Chiar dacă Dru nu prea o putea suporta pe Marcella 
Williams, trebuia să admită că aceasta era o foarte bună 
sursă de informaţii, o adevărată mină de aur. Insistase ca 
Dru să bea o cafea cu ea şi o servise chiar şi cu câteva 
pateuri, în faţa cărora Dru încercase în zadar să reziste. 

La insinuarea lui Dru că Audrey Barton ar fi putut fi 
încurcată cu Ted Cartwright în timpul căsniciei sale, 
Marcella reacţionă cu destulă vehemenţă. li spuse că nu 
credea o iotă. 

— Audrey îşi iubea foarte mult soţul, spuse ea. Will 
Barton era un tip absolut special. Avea stil, şi Audrey 
aprecia chestia asta. Ted a fost întotdeauna un tip 
fermecător. Şi încă mai este aşa. Să-l fi lăsat Audrey pe 
Will pentru el? Nu. Dar, s-ar fi măritat cu el dacă ar fi fost 
liberă? După cum se poate vedea, a şi făcut asta. Insă nu i- 
a purtat niciodată numele. Cred că şi-a păstrat numele de 
Barton pentru a-i face pe plac Lizei. 

Marcella pregătise un teanc de fotografii care considera 
că o pot interesa pe Dru. 

— Will Barton şi cu mine nu ne prea suportam, explică 
ea. Asta e singurul reproş pe care pot să-l aduc gusturilor 
sale. Apoi, după moartea lui Will, Ted a început să o 
viziteze pe Audrey din ce în ce mai des, şi eu împreună cu 
fostul meu soţ treceam din când în când pe acolo, mai 
beam un pahar, mai schimbam o vorbă... Cred că Audrey 
nu voia ca Liza să-şi dea seama că ea avea o relaţie cu Ted, 
aşa că, pentru a îndulci eventualele tensiuni, ne invita mai 
des pe la ei. Mie mi-a plăcut întotdeauna să fac poze şi, 
după întâmplarea cu Liza, le-am adunat pe toate, iar o 


315 


parte din ele le-am dat ziarelor şi posturilor de televiziune. 

Puteam să pun pariu că aşa ai făcut, se gândi Dru. Dar 
în timp ce se uita la poze şi studia prim-planurile lui Will şi 
ale lui Audrey Barton abia putea să-şi ascundă emoția de 
privirea curioasă a Marcellei Williams. 

O să-l rog pe Bob să proceseze fotografia pe calculator, 
dar cred că ştiu care va fi rezultatul. Celia Nolan este Liza 
Barton. Trăsăturile ei erau o combinaţie a celor ale 
părinţilor ei. Semăna cu amândoi. 

— O să foloseşti toate pozele mele în articolul tău? 
întrebă Marcella. 

— Depinde de cât spaţiu o să-mi pună ziarul la 
dispoziţie. Marcella, l-ai cunoscut vreodată pe tipul ăsta, 
Zach, cel care îi dădea lecţii de călărie lui Will Barton? 

— Nu. De ce m-aş fi întâlnit cu el? Audrey s-a înfuriat 
destul de tare când a auzit că Will ia lecţii de la el. Will i-a 
explicat că nu a vrut să înveţe să călărească la clubul din 
Peapack pentru că nu dorea să se facă de râs în faţa ei. 
Ştia că nu se pricepe deloc şi probabil că nu ar fi ajuns 
niciodată un călăreț bun, dar voia să înveţe să călărească 
pentru a îi putea ţine companie soţiei sale. Părerea mea 
este că nu prea îi plăcea să-şi vadă nevasta călărind atât 
de des împreună cu Ted Cartwright. 

— Ştii cumva dacă Audrey îl învinovăţea pe Zach de 
moartea soţului ei? 

— N-ar fi putut face aşa ceva. Toţi cei de la grajduri i-a 
spus că Will a insistat să plece singur mai departe, deşi 
Zach i-a cerut să-l aştepte. 

Telefonul Marcellei începu să sune chiar când Dru se 
ridica să plece. Marcella se repezi să răspundă şi după ce 
ridică receptorul, pe faţa ei se văzu că primise veşti 
proaste. 

— Asta e, îi spuse ea lui Dru. Trebuia să mă întâlnesc cu 
Ted Cartwright, să luăm prânzul împreună, dar se pare că 
şi-a petrecut toată dimineaţa cu antreprenorii săi, iar acum 
are nişte afaceri urgente de rezolvat. Poate că e mai bine 
aşa. Am impresia că Ted este într-una din dispoziţiile lui 
proaste, şi te asigur că în momentele acestea nimeni nu şi- 


316 


ar dori să fie în preajma lui. 

După ce plecă de la Marcella, Dru se duse direct la 
camera de lectură a Bibliotecii Centrale. Completase o 
cerere de studiu a microfilmelor pe care erau copiate 
exemplarele ziarului local, Daily Record, din jurul datei 
morţii lui Will Barton. Bibliotecara îi zâmbi: 

— Văd că microfilmul ăsta are mare căutare. L-am mai 
dat unei persoane, numai cu o oră în urmă. 

Celiei Nolan, pun pariu, se gândi Dru. Cred că a apucat 
să discute cu Zach şi probabil că bănuieşte că accidentul a 
avut loc în condiţii suspecte. 

— Mă întreb dacă nu era cumva prietena mea, Celia 
Nolan, spuse ea. Lucrăm amândouă la acelaşi proiect. 

— Ba da, chiar ea a fost, îi confirmă bibliotecara 
bănuielile. A făcut copii de pe mai multe articole din ziar. 

Mai multe, se gândi Dru, în timp de studia ediţia din 10 
mai a ziarului. Oare de ce a copiat mai multe articole? 

Cinci minute mai târziu, Dru scotea la imprimantă 
articolul despre moartea lui Will Barton. Apoi, pentru a fi 
sigură că nu scăpase nimic, „răsfoi“ ziarul până ajunse la 
secţiunea sportivă şi, ca şi Celia Nolan, trase concluzia că 
Ted Cartwright ar fi putut ajunge foarte uşor în 
vecinătatea locului unde se produsese accidentul lui Will 
Barton şi era posibil să fi avut la el o armă de foc. 

Foarte îngrijorată de starea de spirit pe care probabil că 
o avea Celia, Dru se mai opri o dată, de data aceasta la 
secţia de poliţie din Mendham. Aşa cum sperase, sergentul 
Clyde Earley era de serviciu, şi îi acordă cu plăcere un 
interviu. 

Îi povesti pas cu pas şi cu foarte multe înflorituri despre 
vizita pe care o făcuse acasă la Charley Hatch şi despre 
faptul că i se păruse ciudat că se îmbrăcase cu pantalonii 
aceia groşi. 

— Sunt sigur că nu voia să îl văd cu blugii ăia stropiţi cu 
vopsea. 

După ce termină istorisirea despre modul în care găsise 
el hainele incriminatoare şi figurinele de lemn, Dru îl devie 
spre un alt subiect. 


317 


— Totul pare să aibă o legătură cu cazul Micuţei Lizzie, 
nu-i aşa? susură ea. Pun pariu că îţi aduci aminte noaptea 
aceea de parcă s-ar fi întâmplat ieri. 

— Să ştii că aşa este, Dru. Parcă o văd pe copila aceea, 
calmă şi rece, aşezată pe bancheta din spate a maşinii 
mele de poliţie, mulţumindu-mi pentru pătura cu care o 
învelisem. 

— Tu ai condus maşina în care se afla ea, nu-i aşa? 

— Da. 

— Ţi-a spus ceva cât timp aţi mers cu maşina? 

— Nu a scos niciun cuvânt. 

— Unde ai dus-o? 

— Chiar aici. Am arestat-o. 

— Ai arestat-o? 

— Ce altceva puteam să fac? Să-i fi dat o acadea? l-am 
luat amprentele şi am fotografiat-o. 

— Mai ai amprentele acelea? 

— După ce un minor este achitat, amprentele prelevate 
de la el trebuie distruse. 

— Clyde, ai distrus amprentele pe care le-ai luat Lizei? 

Clyde îi facu cu ochiul. 

— Neoficial, nu. Le păstrez într-un dosar, ca amintire. 

Dru se gândi cât de mult încercase Celia Nolan să fugă 
de ziarişti în prima zi când o văzuse. li era milă de ea, dar 
trebuia să-şi termine investigația. Doi oameni muriseră şi, 
dacă Celia era într-adevăr Liza Barton, probabil că acum 
ştia că exista posibilitatea ca moartea tatălui ei să nu fi 
fost rezultatul unui accident. Nu era exclus faptul ca şi ea 
să fie în pericol cât de curând. 

Şi dacă ea e criminalul, atunci trebuie oprită, se gândi 
Dru. 

— Clyde, trebuie să faci ceva, spuse Dru. la amprentele 
Lizei şi du-i-le imediat lui Jeff MacKingsley. Cred că Liza s- 
a întors în Mendham cu intenţia de a se răzbuna pe 
oamenii care i-au făcut rău. 


318 


62 


Încă din clipa în care l-am întâlnit pe Zach Willet la 
grajduri, mi-am dat seama că se schimbase ceva la el. 
Părea cumva mai încordat, pus în gardă. Ştiam că încerca 
să afle ce e cu mine, dar eu voiam să-i câştig încrederea şi 
să-l fac să vorbească. Dacă fusese martor la „accidentul“ 
tatălui meu şi era dispus să declare totul la poliţie, să 
spună adevărul despre ce se întâmplase, de fapt, în ziua 
aceea, eram convinsă că singura cale de a-l determina s-o 
facă era să-l motivez material. 

Mă ajută să înşeuez calul, apoi am mânat caii până în 
locul în care traseul intra în pădure. 

— Hai să o luăm pe drumul care duce la răscrucea unde 
a avut loc accidentul lui Will Barton, am spus eu. Sunt 
foarte curioasă. 

— Da’ văd că te interesează foarte mult accidentul acela, 
comentă Zach. 

— Am citit despre el. E interesant faptul că un îngrijitor 
susţine că a auzit o împuşcătură. Parcă îl chema Herbert 
West. Mai lucrează aici? 

— Nu, acum e arbitru de curse la hipodromul din 
Monmouth Park. 

— Zach, la ce distanţă erai în spatele lui Will Barton în 
ziua aceea? Cale de trei minute? De cinci? 

Zach şi cu mine călăream unul lângă celălalt. Briza 
puternică alungase norii şi acum vremea era însorită, dar 
rece, perfectă pentru echitație. Frunzele copacilor dădeau 
primele semne ale apropierii toamnei. Galbenul, 
portocaliul şi ruginiul începuseră să-şi facă loc în oceanul 
de verde şi, împreună cu acesta, alcătuiau un minunat 


319 


pastel sub albastrul viu al cerului. Mirosul pământului 
reavăn frământat de copitele cailor îmi aducea aminte de 
vremurile în care călăream pe ponei, asistată de mama, la 
clubul din Peapack. Uneori, venea şi tata cu noi şi citea o 
carte sau un ziar cât timp făceam noi un traseu. 

— Să spunem că eram cam la cinci minute în spatele lui, 
îmi răspunse Zach. Şi, doamnă, cred că ar trebui să dăm 
cărţile pe faţă aici şi acum. De ce îmi pui atâtea întrebări 
despre accidentul acela? 

— Hai mai bine să discutăm la răscrucea aceea din faţă, 
i-am sugerat eu. 

Nemaifăcând niciun fel de efort să-mi ascund 
îndemânarea cu care călăream, am strâns calul între 
pulpe. A luat-o la trap, iar Zach m-a urmat. Şase minute 
mai târziu, am tras de hăţuri şi ne-am oprit la răspântie. 

— Vezi, Zach? am spus eu. Am cronometrat. Am plecat 
de la grajduri la două şi zece. Acum este două şi 
nouăsprezece minute, şi cea mai mare parte din timp am 
mers destul de repede. Aşa că nu aveai cum să fii la numai 
patru sau cinci minute în spatele lui Will Barton, nu-i aşa? 
L-am văzut încleştându-şi maxilarul. Zach, o să fiu foarte 
sinceră cu tine, am început eu. Bineînţeles, aveam să-i 
spun adevărul numai până la un punct. Sora bunicii mele 
era mama lui Will Barton. A murit sigură de faptul că 
moartea lui nu a fost un accident. Mai e şi declaraţia lui 
Herbert West, care jură că a auzit un foc de armă. Un 
asemenea zgomot ar fi putut speria un cal, nu-i aşa? Mai 
ales dacă respectivul cal era condus de un călăreț nervos, 
care a tras de hăţuri prea tare sau le-a smucit. Nu eşti de 
acord cu mine? Adică, mă gândesc că poate atunci când îl 
căutai pe Will Barton l-ai văzut galopând pe poteca aceea 
periculoasă, nereuşind să-şi controleze calul, şi ai ştiut că 
nu mai poţi face nimic să-l opreşti. Dar poate l-ai văzut şi 
pe cel care a tras focul acela de armă. Şi poate acel om era 
Ted Cartwright. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti, spuse Zach. 

Insă eu vedeam broboanele de sudoare care îi apăruseră 
pe frunte şi nervozitatea cu care îşi strângea şi îşi desfăcea 


320 


pumnii. 

— Zach, mi-ai spus că eşti prieten bun cu Ted 
Cartwright. Şi înţeleg că nu vrei să-l bagi în bucluc. Dar 
Will Barton nu ar fi trebuit să moară. Familia mea este 
destul de bogată. Am primit permisiunea să-ţi ofer un 
milion de dolari dacă te duci la poliţie şi spui cum s-au 
petrecut faptele. Singurul lucru rău pe care l-ai făcut a fost 
faptul că ai minţit în declaraţia pe care ai dat-o atunci. Mă 
îndoiesc că te vor pune sub acuzare pentru ceva atât de 
minor, mai ales că au trecut atâţia ani. Ai fi un erou, un om 
a cărui conştiinţă l-a obligat să îndrepte o greşeală din 
trecut. 

— Un milion de dolari ai spus? 

— În numerar. Depuşi în contul tău. 

Buzele lui Zach se subţiaseră într-o părere de zâmbet. 

— La care se mai adaugă şi un bonus dacă spun poliţiei 
că l-am văzut pe Cartwright repezindu-se cu calul spre cel 
al lui Barton, forțându-l să o ia pe cărarea aceea 
periculoasă şi apoi trăgând un foc în aer pentru a speria 
animalul şi a-l face să cadă în râpă? N 

Inima începu să-mi bată cu putere. Incercând să-mi 
păstrez un ton calm, am spus: 

— Un bonus de zece la sută, încă o sută de mii de dolari. 
Aşa s-a întâmplat? 

— Da, chiar aşa s-a întâmplat. Cartwright avea în mână 
Colt-ul acela vechi. Pistolul ăla are nevoie de muniţie 
specială. Imediat după ce a tras, a luat-o pe cărarea care 
face legătura cu traseele de călărie ale clubului din 
Peapack. 

— Şi tu ce-ai făcut? 

— Am auzit urletul lui Barton atunci când s-a prăbuşit în 
râpă. Ştiam că nu mai are nicio şansă de supravieţuire. 
Cred că am fost destul de şocat. Am hoinărit pe alte trasee, 
ca să las impresia că-l căutam pe Barton. In cele din urmă, 
cineva i-a văzut trupul în râpă. Intre timp, îmi luasem 
aparatul de fotografiat şi mă întorsesem la răspântia 
aceea. Voiam să mă pun cumva la adăpost, să mă protejez. 
Era 9 mai. Am luat un exemplar al ziarului din ziua aceea, 


321 


care conţinea şi un articol despre Ted, inclusiv o fotografie 
cu acesta ţinând în mână Colt-ul de calibrul 22 pe care 
urma să-l folosească la concursul de tir. Am pus fotografia 
aceea lângă glonţ, care era înfipt în trunchiul unui copac, 
şi am făcut o poză. L-am scos de acolo cu grijă, cu mâna 
înmănuşată. Am găsit şi tubul cartuşului, chiar acolo, pe 
cărare. Apoi am mers pe jos până pe marginea râpei şi am 
făcut o poză scenei de dedesubt - vânzoleala aceea de 
maşini de poliţie, ambulanţe, maşina veterinarului, care 
venise pentru cal. Desigur, nu se mai putea face nimic. 
Totul se terminase pentru bietul om încă din momentul în 
care căzuse în râpă. 

— Îmi arăţi şi mie fotografiile acelea? Mai ai tubul 
cartuşului? 

— Pot să-ţi arăt pozele. Dar ele rămân la mine până când 
primesc banii. Şi, da, am atât tubul cartuşului, cât şi 
glonţul. 

Nu ştiu de ce i-am pus lui Zach întrebarea următoare, 
dar am făcut-o: 

— Zach, îmi spui toate astea numai pentru bani? 

— In cea mai mare parte, da, spuse el, dar mai am şi un 
alt motiv. M-am cam săturat să-l văd pe Ted Cartwright 
cum scapă nepedepsit şi mai are şi tupeul să mă amenințe. 

— Când pot să văd şi eu dovezile despre care mi-ai 
vorbit? 

— Diseară, când ajung acasă. 

— Dacă persoana cu care îmi las de obicei copilul o să 
fie liberă, pot să trec pe la tine mai pe seară, pe la nouă. 

— La nouă e foarte bine. O să-ţi dau adresa mea. [ine 
minte, doar am să-ţi arăt fotografiile. Glonţul, tubul 
cartuşului şi pozele o să le predau poliţiei, dar numai după 
ce primesc banii şi imunitate din partea procuraturii. 

Ne-am înapoiat la grajduri în tăcere. Am încercat să-mi 
imaginez cum se simţise tatăl meu când Ted Cartwright se 
repezise cu calul spre el, ce simţise când calul pe care nu 
mai putea să-l controleze se prăbuşise în râpă, ducându-l 
spre o moarte sigură. Probabil că exact ceea ce simţisem şi 
eu când Ted o aruncase pe mama spre pistolul pe care îl 


322 


tineam în mână, şi apoi înaintase spre mine. 

În timp ce descălecam la grajduri, telefonul mobil al lui 
Zach începu să sune. Răspunse, apoi, îmi făcu cu ochiul. 

— Salut, spuse el. Ce mai faci? Oh, spui că vila aceea 
face şapte sute de mii, cu tot cu mobilă, dar că nu vrei să 
mi-o dai mie, mai bine îmi dai banii? Prea târziu. Am o 
ofertă mai bună. La revedere. Ce bine m-am simţit, îmi 
spuse Zach, în timp ce mâzgălea adresa lui pe spatele unui 
plic. Ne vedem pe la nouă. Numărul casei nu se vede bine 
din stradă, dar poţi să o recunoşti după puştii care roiesc 
pe lângă ea şi după sunetul de tobe care se aude din 
interior. 

— O găsesc eu, l-am asigurat. 

Am plecat ştiind că, dacă Ted Cartwright va fi trimis în 
judecată, avocatul lui va susţine că mărturia lui Zach a fost 
cumpărată cu bani. Până la un punct ar avea dreptate, dar 
cum ar putea să nege toate dovezile pe care Zach le 
păstrează de atâţia ani? Şi cu ce era asta atât de diferit de 
ceea ce făcea poliţia din cele mai vechi timpuri - oferirea 
de recompense pentru cei care puteau să aducă dovezi 
concludente? 

Eu nu făcusem altceva decât să-i ofer lui Zach mult mai 
mult decât o recompensă obişnuită. 


323 


63 


La ora patru, sergentul Clyde Earley şi Dru Perry 
aşteptau în faţa biroului lui Jeff MacKingsley. 

— Nu ştiu dacă o să-i convină faptul că ai venit şi tu cu 
mine, se plânse Clyde. 

— Ascultă, Clyde, eu sunt ziaristă. Ăsta e articolul meu. 
O să-mi protejez exclusivitatea. 

Anna era la biroul ei. Văzu că Earley nu era în apele lui, 
şi lucrul acesta o încântă. Când îi făcea legătura lui Jeff cu 
Earley, îi spunea că îl caută Wyatt Earp. Îi cunoştea 
tendinţa de a nu respecta întocmai procedurile legale, 
lucru care îl scotea pe Jeff din minţi. Din documentele pe 
care le dactilografiase, ştia că Jeff punea serios la îndoială 
autenticitatea poveştii lui Clyde, referitoare la modul în 
care descoperise hainele şi sculpturile care îl incriminau 
pe Charley Hatch, şi era îngrijorat că exista posibilitatea 
să nu se poată folosi de lucrurile acelea ca probe, în cazul 
în care se va pune problema unui proces penal. 

— Sper că i-ai adus veşti bune domnului procuror, îi 
spuse ea lui Clyde pe un ton prietenos. E într-o dispoziţie 
groaznică astăzi. 

Văzu că umerii lui Earley se lăsară la auzul acestor 
cuvinte. Se auzi interfonul: 

— Trimite-i înăuntru, spuse Jeff. 

— Lasă-mă să vorbesc eu prima, murmură Dru către 
Clyde, în timp ce acesta îi deschidea uşa de la biroul lui 
Jack. 

— Dru, Clyde, îi întâmpină Jeff. Ce pot să fac pentru voi? 

— Mulţumesc. Eu o să mă aşez, spuse Dru. Jeff, ştiu că 
eşti ocupat, dar vei fi foarte bucuros că ne-ai primit. Ce 


324 


urmează să-ţi spun este foarte important şi vreau să-mi dai 
cuvântul tău că nu vei spune nimic presei. Eu reprezint 
presa în povestea asta şi am venit la tine pentru că am 
certitudinea că era obligaţia mea să fac asta. Mă tem că o 
viaţă este în pericol. 

Jeff se aplecă în faţă şi-şi încrucişă braţele pe birou. 

— Continuă. 

— Cred că Celia Nolan este Liza Barton şi, mulţumită lui 
Clyde, putem să şi dovedim lucrul acesta. 

Văzând expresia gravă care se întipărise pe faţa lui Jeff, 
Dru realiză două lucruri: Jeff MacKingsley se gândise şi el 
la această variantă şi nu se bucura deloc de posibilitatea 
ca teoria să se dovedească viabilă. Scoase fotografiile pe 
care le luase de la Marcella Williams. 

— Aveam de gând să procesez câteva dintre fotografiile 
astea pe calculator, ca să-mi dau seama cum arată acum 
persoana fotografiată în urmă cu douăzeci şi cinci de ani, 
spuse ea. Dar nu cred că mai e nevoie. Jeff, uită-te la ele şi 
apoi gândeşte-te la Celia Nolan. Seamănă cu ambii ei 
părinţi. 

Jeff luă fotografiile şi le întinse pe birou. 

— Unde voiai să le procesezi pe calculator? întrebă el. 

— La un prieten. 

— La un prieten care lucrează la poliţia statală, pun 
pariu. Eu pot să o fac mai repede. 

— Le vreau înapoi sau măcar o copie după ele. Şi vreau 
o copie şi a fotografiei procesate, insistă Dru. 

— Dru, ştii şi tu că nu fac astfel de promisiuni, mai ales 
reporterilor. Dar ştiu că ai venit la mine pentru că te temi 
că încă o persoană îşi va pierde viaţa. Pentru asta, cred că- 
ţi sunt dator să-ţi fac această promisiune. Se întoarse spre 
Clyde. Tu de ce eşti aici? 

— Păi, să vezi... începu Clyde. 

— Jeff, îl întrerupse Dru, Clyde se află aici pentru că 
Celia Nolan se poate să fi ucis deja două persoane şi 
probabil că acum se îndreaptă spre omul care a fost, cel 
puţin parţial, responsabil de moartea tatălui său. Uite ce 
am găsit astăzi la bibliotecă. 


325 


În timp ce Jeff citea articolele, Dru spuse: 

— M-am dus să vorbesc cu Clyde. El este cel care a 
arestat-o pe Liza în noaptea când a ucis-o pe mama ei şi l-a 
împuşcat pe Ted. 

— l-am păstrat amprentele, spuse sec Clyde Earley. Le 
am acum la mine. 

— l-ai păstrat amprentele, repetă Jeff. Din câte ştiu eu, 
există o lege care spune că atunci când un minor este 
achitat, tot dosarul lui este distrus, inclusiv amprentele. 

— Le-am păstrat ca pe o amintire personală, spuse 
Clyde, aproape scuzându-se, dar asta nu înseamnă că nu 
putem să aflăm foarte repede dacă Celia Nolan este Liza 
Barton. 

— Jeff, începu Dru, dacă am dreptate, şi Celia este, de 
fapt, Liza, poate a venit aici ca să se răzbune. L-am 
intervievat pe avocatul care a apărat-o la proces acum 
douăzeci şi patru de ani, şi mi-a spus că nu l-ar surprinde 
dacă ar afla într-o bună zi că Liza s-a întors şi i-a zburat 
creierii lui Ted Cartwright. Iar o funcţionară de la tribunal, 
care lucrează de multă vreme acolo, mi-a spus că a auzit 
că, atunci când Liza era închisă la centrul de detenţie 
pentru minori, încă în stare de şoc, rostea numele „Zach“ 
şi începea să jelească. Poate articolele astea ne vor 
dezvălui ce s-a întâmplat, de fapt. Am sunat pe la prânz la 
clubul de echitație din Washington Valley şi am cerut cu 
Zach. Mi-au spus că tocmai îi dădea Celiei Nolan lecţii de 
călărie. 

— Bine. Vă mulţumesc frumos amândurora, spuse Jeff. 
Clyde, cunoşti părerea mea despre obiceiul tău de a ignora 
prevederile legale şi a face cum te taie capul, dar îmi pare 
bine că ai avut curajul să-mi predai amprentele astea. Dru, 
ai exclusivitate. Îţi dau cuvântul meu. 

După plecarea celor doi, Jeff rămase minute lungi la 
biroul său, studiind fotografiile Lizei Barton. Celia e, gândi 
el. Putem să confruntăm amprentele ei cu cele pe care le- 
am prelevat de pe fotografia pe care a găsit-o în grajd. Ştiu 
că nu am putea să folosim niciodată în faţa instanţei 
amprentele pe care le-a păstrat Clyde, dar măcar vom afla 


326 


cu cine avem de-a face. Şi, cu puţin noroc, voi putea 
rezolva cazurile astea înainte să găsim încă un cadavru. 

Fotografia care era lipită pe stâlpul din grajd. 

Adâncit în gânduri, Jeff privea în gol spre pozele 
împrăştiate pe biroul său. Oare asta îi scăpase? 

La cursurile de criminologie ne-au învăţat că banii şi 
dragostea sunt motivele celor mai multe crime, se gândi el. 

Deschise interfonul: 

— Mort Shelley e pe-aici? 

— Da, văd că e la biroul lui. Clyde părea foarte uşurat 
când a ieşit de la tine, spuse Anna. Presupun că nu l-ai luat 
prea tare. 

— Fii atentă, poate o să te iau pe tine tare, spuse Jeff. 
Trimite-l pe Mort la mine, te rog. 

— Ai spus „te rog“. Cred că eşti într-o dispoziţie mai 
bună. 

— Poate că sunt. 

Când veni Mort Shelley, Jeff îi spuse: 

— Lasă baltă tot ce faci acum. Cineva din josul listei 
tocmai a ajuns în top, şi trebuie să ne concentrăm asupra 
acestei persoane. li întinse lui Mort agenda pe care 
scrisese un nume. 

Ochii lui Shelley se măriră. 

— Crezi? 

— Încă nu ştiu ce să cred, dar foloseşte câţi oameni vrei 
pentru asta. Vreau să ştiu totul despre omul ăsta, inclusiv 
când i-a căzut primul dinte şi despre care anume dinte a 
fost vorba. 

În timp ce Mort Shelley se ridica, Jeff îi întinse o copie a 
articolelor din ziar pe care i le dăduse Dru. 

— Dă-i astea Annei, te rog. Se întoarse spre interfon. 
Anna, acum douăzeci şi şapte de ani a avut loc un accident 
mortal la clubul de echitație din Washington Valley. 
Trebuie să fi fost investigat fie de poliţia din Mendham, fie 
de către noi. Vreau să-mi faci o copie de pe dosarul 
anchetei, dacă acesta mai există. O să găseşti detaliile în 
hârtiile pe care ţi le va da Mort. De asemenea, sună la club 
şi vezi dacă poţi să-mi faci legătura cu Zach Willet. 


327 


328 


64 


Când m-am întors acasă de la club, grajdul era gol, iar 
Jack şi Sue nu se vedeau nicăieri. În mod evident, 
plecaseră la o plimbare cu Star prin împrejurimi, şi mie îmi 
convenea chestia asta. Mi-am sunat contabilul şi am 
verificat dacă aveam cel puţin un milion o sută de mii de 
dolari în contul meu curent. 

Larry murise de doi ani, dar încă nu eram obişnuită să 
gândesc în sume mari. Consilierul financiar al lui Larry, 
Karl Winston, continuă să lucreze pentru mine, şi eu merg, 
în general, pe mâna lui în ceea ce priveşte investiţiile din 
domeniul financiar şi administrarea banilor. E destul de 
conservator şi eu sunt la fel. Dar am simţit un oarecare ton 
întrebător în vocea lui când i-am spus să fie pregătit să 
vireze suma aceea de bani în contul unei alte persoane. 

— Nu putem să o scădem de la venituri, nu e o donaţie, 
i-am spus eu, şi nici să o trecem la cheltuieli, dar, crede- 
mă, îmi trebuie banii ăştia. 

— Sunt banii tăi, Celia, spuse el. Dar trebuie să te 
avertizez că un milion o sută de mii de dolari, chiar dacă 
eşti bogată, este o sumă destul de substanţială. 

— Karl, dacă reuşesc să fac cu ei ceea ce mi-am propus, 
banii aceia vor valora de zece ori pe-atât, i-am spus eu. 

Şi ăsta era adevărul. Dacă Zach Willet avea dovezile pe 
care susţinea că le are, dacă avea dovada că Ted 
Cartwright era direct responsabil de moartea tatălui meu 
şi dacă Ted avea să fie trimis în judecată, eu mă voi oferi 
bucuroasă ca martor şi voi spune care au fost ultimele 
cuvinte ale mamei mele, cuvinte pe care i le-a strigat lui 
Ted. Şi, pentru prima dată, lumea avea să audă şi 


329 


versiunea mea asupra evenimentelor din noaptea aceea. 
Voi depune mărturie sub jurământ că Ted a vrut să o ucidă 
pe mama când a aruncat-o spre mine şi m-ar fi ucis şi pe 
mine în noaptea aceea dacă ar fi avut ocazia. Voi spune 
toate astea pentru că ştiu că ăsta e adevărul adevărat. Ted 
a iubit-o pe mama, dar mai mult s-a iubit pe el însuşi. Nu 
putea să rişte ca într-o bună zi ea să se ducă la poliţie şi să 
declare ceea ce-i dezvăluise el la beţie. 

Mai pe seară, m-a sunat Alex. Stătea la hotelul Ritz- 
Carlton din Chicago, locul lui favorit. 

— Ceil, îmi e tare dor de tine şi de Jack. În mod sigur o 
să rămân aici până vineri după-amiază, dar m-am gândit că 
poate ţi-ar face plăcere să mergem în New York, la teatru, 
în weekendul ăsta. Vedem şi noi vreo două piese bune. Şi 
dacă fosta dădacă ar fi de acord să aibă grijă de Jack 
sâmbătă seara, duminică am putea să mergem la un 
spectacol de matineu care o să-i placă şi lui. Ce zici? 

Era o idee foarte bună cu care am fost de acord. 

— O să fac rezervările la Carlyle, i-am spus eu. Apoi am 
tras adânc aer în piept. Alex, ai spus că simţi că e ceva 
între noi. Ei bine, chiar este. Trebuie să-ţi spun ceva care 
ar putea să-ţi schimbe părerea despre mine şi sentimentele 
pe care mi le porţi. Dacă vrei să pleci, îţi voi respecta 
decizia. 

— Ceil, pentru numele lui Dumnezeu! Nimic nu ar putea 
alunga iubirea pe care ţi-o port! 

— Vom vedea, dar trebuie să-mi asum riscul ăsta. Te 
iubesc. 

Când am pus receptorul în furcă, mâna îmi tremura. 
Totuşi, ştiam că luasem cea mai bună decizie. Am hotărât 
să-i spun şi lui Benjamin Fletcher adevărul despre mine. 
Mă întreb dacă va mai vrea să mă reprezinte după asta. 
Dacă nu, aveam să găsesc un alt avocat. 

Nu ştiam cine o ucisese pe Georgette sau pe grădinar, 
dar faptul că eu eram Liza Barton cu siguranţă nu era o 
dovadă suficientă pentru a mă acuza de aceste crime. Am 
părut suspectă până acum din cauza răspunsurilor mele 
evazive. Zach Willet era instrumentul eliberării mele. 


330 


Acum voi putea să-i spun lui Alex adevărul despre mine, 
să vorbesc în numele unei persoane care fusese prea multă 
vreme nedreptăţită. Îl voi ruga să mă ierte că nu am avut 
îndeajuns de multă încredere în el pentru a-i spune totul 
încă de la început, dar în acelaşi timp îi voi cere să mă 
protejeze aşa cum trebuie să facă orice bărbat cu soţia lui. 

— Mami, eşti bucuroasă? mă întrebă Jack, în timp ce-l 
ştergeam după baie. 

— Întotdeauna sunt bucuroasă când sunt cu tine, Jack, 
am spus eu. Dar cred că încep să mă bucure şi alte lucruri. 
Apoi i-am spus că Sue o să mai stea puţin cu el pentru că 
eu trebuia să plec undeva. 

Sue veni la opt şi jumătate. 

Zach locuia în Chester. li căutasem strada pe hartă şi 
îmi marcasem drumul pe care trebuia să-l urmez până 
acolo. Locuia într-un cartier de case micuţe, multe dintre 
ele transformate în locuinţe pentru două familii. Am găsit 
şi casa lui - la numărul 358 dar a trebuit să merg cu 
maşina încă vreo două sute de metri până să găsesc un loc 
de parcare liber. Existau felinare, dar lumina lor era în 
mare parte ascunsă de crengile copacilor bătrâni ce 
străjuiau trotuarele. Afară se răcise bine, şi pe stradă nu 
mai era nimeni. 

Zach avusese dreptate în privinţa unui lucru. Puteai să-ţi 
dai seama care este casa lui după sunetul tobelor care se 
auzea dinăuntru. Am urcat treptele verandei. M-am trezit 
în faţa a două uşi, una în centrul fațadei şi una mai într-o 
parte. Probabil că ultima dădea către apartamentele de la 
etaj, aşa că am încercat-o pe aceea. Deasupra soneriei, era 
scris un nume şi am reuşit cu chiu, cu vai să desluşesc 
litera Z. Am sunat şi am aşteptat, dar nu mi-a răspuns 
nimeni. Am mai sunat o dată şi am ascultat la uşă, dar nu 
am putut auzi decât sunetul tobelor. Nu eram sigură că 
soneria funcţiona. 

Nu ştiam ce să fac. Era nouă fix. Mi-am zis că poate 
plecase să mănânce ceva şi încă nu se întorsese. Am 
coborât scările verandei, am mers pe trotuar şi m-am uitat 
în sus. Ferestrele, cel puţin cele care dădeau în faţa casei, 


331 


erau întunecate. Nu-mi venea să cred că Zach se 
răzgândise şi renunţase la întâlnirea cu mine. Văzusem că 
îşi dorea foarte mult banii aceia. Apoi mi-a trecut prin 
minte că probabil Ted Cartwright i-a făcut o ofertă mai 
bună. Dacă aşa stăteau lucrurile, eram dispusă să dublez 
suma. 

Nu-mi convenea să stau acolo, dar nici nu voiam să 
renunţ la speranţa că Zach va sosi în câteva momente. M- 
am hotărât să-mi aduc maşina, să o parchez pe stradă, 
chiar în faţa casei lui Zach şi să îl aştept în ea. Traficul nu 
era aşa de intens la ora aceea, aşa că nu aveam să-i încurc 
pe cei care treceau pe-acolo. 

Nu ştiu ce m-a făcut să mă întorc şi să mă uit la maşina 
care era parcată pe trotuar, în faţa intrării casei. L-am 
văzut pe Zach înăuntru. Geamul din stânga, din dreptul 
şoferului, era deschis, iar el părea că doarme. Probabil se 
hotărâse să mă aştepte afară, m-am gândit eu în timp ce 
mă apropiam de maşină. 

— Bună, Zach, am spus. Mă temeam că te-ai răzgândit. 

Când am văzut că nu-mi răspunde, l-am atins pe umăr şi 
el s-a prăbuşit peste volan. Îmi simţeam mâna lipicioasă. 
Am privit-o. Era plină de sânge. Simţeam că mă prăbuşesc 
şi m-am agăţat de portieră. Apoi mi-am dat seama că am 
atins maşina şi am şters repede mânerul portierei cu 
batista. Am fugit la maşina mea şi am condus până acasă. 
Pe tot parcursul drumului, am încercat cu disperare să-mi 
şterg mâna de pantaloni. Nu ştiu la ce m-am gândit în tot 
timpul ăsta. Ştiam doar că trebuie să scap de acolo. 

Când am intrat în casă, Sue se uita la televizor în 
camera de zi. Era cu spatele la mine, iar pe hol lumina era 
stinsă. 

— Sue, am strigat eu, trebuie să o sun neapărat pe 
mama. Cobor imediat. 

La etaj, m-am repezit în baie, m-am dezbrăcat şi am dat 
drumul la duş. Mă simţeam de parcă tot corpul îmi fusese 
scăldat de sângele lui Zach. Mi-am aruncat şi pantalonii în 
cadă şi am văzut apa înroşindu-se la picioarele mele. 

Nu cred că acţionam raţional. Ştiam doar că trebuie să 


332 


îmi găsesc un alibi. M-am îmbrăcat repede şi am coborât la 
parter. 

— Persoana cu care trebuia să mă întâlnesc nu era 
acasă, am spus. 

Ştiam că Sue îşi dăduse seama că mă schimbasem, dar a 
fost foarte mulţumită când am plătit-o triplu faţă de cât îi 
dădeam de obicei. După ce a plecat, mi-am turnat un pahar 
de whisky şi m-am aşezat la masa din bucătărie, gândindu- 
mă ce să fac. Zach era mort şi nu ştiam dacă dovezile de 
care îmi vorbise mai existau sau nu. 

N-ar fi trebuit să fug. Ştiam lucrul acesta. Dar Georgette 
îl recomandase pe Zach tatălui meu pentru lecţii de 
călărie. Zach îl lăsase pe tata să călărească singur. Dacă se 
afla că eu sunt Liza Barton? Dacă aş fi chemat poliţia, cum 
le-aş fi putut explica faptul că descoperisem încă un 
cadavru, mai ales că era vorba de o persoană care 
contribuise la moartea tatălui meu? 

Am dat pe gât şi ultima picătură de whisky, m-am dus 
sus, m-am dezbrăcat, m-am băgat în pat şi mi-am dat 
seama că mă aştepta încă o noapte albă, de griji şi poate 
chiar de disperare. Ştiind că nu fac cel mai bun lucru, am 
luat un somnifer. Pe la unsprezece, am auzit telefonul 
sunând. Era Alex. 

— Ceil, probabil că dormeai adânc. Îmi cer scuze că te- 
am trezit. Voiam să te asigur că, indiferent de ceea ce ai 
să-mi spui, eu nu-mi voi schimba sentimentele faţă de tine. 

Eram foarte adormită, dar în acelaşi timp bucuroasă că 
îi auzeam vocea, că auzeam acele cuvinte. 

— Te cred, am şoptit eu. 

Apoi, pe un ton de glumă, Alex spuse: 

— Nu mi-ar păsa nici dacă mi-ai spune că eşti Micuţa 
Lizzie Borden. Noapte bună, iubita mea. 


333 


65 


Trupul lui Zachary Eugene Willet a fost găsit de un 
toboşar de şaisprezece ani, Tony „Rap“ Corrigan la ora 
şase dimineaţa, când se pregătea să plece cu bicicleta să 
împartă ziarele. 

— La început, am crezut că bătrânul Zach făcuse o 
noapte albă şi adormise în maşină, le explicase el agitat lui 
Jeff MacKingsley şi lui Angelo Ortiz care veniseră la locul 
crimei, imediat după ce fuseseră anunţaţi de poliţia din 
Chester. Dar, apoi, am văzut tot sângele acela uscat. Am 
crezut că o să vomit acolo. 

Nimeni din familia Corrigan nu-şi aducea aminte să-l fi 
văzut pe Zach parcându-şi maşina cu o seară înainte. 

— Cred că a venit după lăsarea serii, spuse Sandy 
Corrigan, mama lui Rap, o femeie slăbuţă, de patruzeci de 
ani. M-am întors aseară de la serviciu pe la şapte şi un 
sfert. Lucrez ca asistentă medicală la spitalul din 
Morristown. Fetele erau cu mine când am ajuns acasă. 
După ce termină orele, se duc la mama mea, şi de acolo le 
iau eu în drum spre casă. 

Cele trei fetiţe, de zece, unsprezece şi doisprezece ani, 
stăteau lângă mama lor. La întrebările lui Jeff, ele spuseră 
că nu văzuseră nimic neobişnuit când se întorseseră acasă 
cu o seară înainte. Trecuseră pe lângă maşina aceea de 
teren şi îşi petrecuseră tot restul serii în casă, uitându-se 
la televizor. 

— Ne facem lecţiile cu bunica, îi explică lui Jeff cea de 
doisprezece ani. 

Soţul lui Sandy, Steve, care era pompier, venise de la 
serviciu pe la zece. 


334 


— Am intrat cu maşina direct în garaj şi nu m-am uitat 
deloc la stradă, explică el. Am avut o zi grea, un incendiu 
izbucnit într-o casă care urma să fie demolată. Credem că 
e opera unor copii. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că am patru 
copii cuminţi. Le spunem mereu să-şi aducă şi prietenii 
aici. Rap e un toboşar foarte bun. Toată ziua exersează. 

— Zach avea de gând să se mute în weekend, spuse 
Sandy Corrigan. Întotdeauna se plângea de tobele lui Rap 
şi, oricum, îi spusesem că, atunci când urma să-i expire 
contractul de închiriere, noi nu aveam de gând să i-l 
înnoim. Avem nevoie de spaţiu. Casa asta a fost a soacrei 
mele. Noi ne-am mutat aici după moartea ei. Îmi cam pare 
rău de Zach. Era un om aşa de singuratic. Dar, trebuie să 
vă spun, am fost foarte bucuroasă când ne-a spus că 
pleacă. 

— Înseamnă că nu avea prea mulţi vizitatori, nu-i aşa? 
întrebă Jeff. 

— Nu-l vizita nimeni, niciodată, spuse Sandy Corrigan. 
Ajungea acasă în jur de şase, şapte seara şi nu ieşea în 
oraş aproape niciodată. În weekenduri, dacă nu se ducea 
la clubul de echitație, ceea ce se întâmpla mai mereu, 
stătea la el în apartament, sus. Pentru el, acasă însemna 
mai curând la club decât aici. 

— V-a spus cumva unde urma să se mute? 

— Da. Primise vila model a Complexului de Vile 
Cartwright din Madison.. 

— Cartwright! exclamă Jeff. 

— Da. Ted Cartwright, antreprenorul, el le construieşte. 

— Da” ce nu construieşte el? întrebă amărât soţul ei. 

— Cred că o vilă dintre acelea trebuie să fie destul de 
scumpă, spuse Jeff pe un ton neutru, încercând să nu lase 
să i se vadă entuziasmul. Din nou Cartwright, se gândi el. 

— Mai ales dacă e şi mobilată, fu de acord Sandy 
Corrigan. Zach se lăuda că domnul Cartwright i-o făcuse 
cadou pentru că el îi salvase viaţa odată. 

— Doi tipi de la o firmă de mutări au venit să 
împacheteze lucrurile lui Zach, domnule MacKingsley, 
interveni Rap. Le-am dat eu drumul înăuntru, pe la trei. 


335 


Le-am spus că unul dintre ei ar fi putut singur să facă toată 
treaba în mai puţin de o oră. N-au stat prea mult şi au ieşit 
numai cu două cutii care nu cântăreau prea mult. 

— Ți-au lăsat cumva o carte de vizită? întrebă Jeff. 

— Păi, nu. Adică, aveau uniforme şi veniseră cu un 
camion. Oricum, de ce ar fi venit cineva să-i împacheteze 
lucrurile dacă Zach nu ştia de lucrul ăsta? 

Jeff şi Angelo se uitară unul la celălalt. 

— Poţi să ne spui cum arătau oamenii aceia? întrebă Jeff. 

— Unul dintre ei era un tip înalt. Avea ochelari de soare 
la ochi şi părul blond, cam ciudat. Cred că era vopsit. Era 
destul de bătrân, cred că avea în jur de cincizeci de ani, 
chiar peste. Celălalt tip era mai scund, în jur de treizeci de 
ani. Ca să fiu sincer, nu prea i-am băgat în seamă. 

— Înţeleg. Ei bine, dacă îţi mai aminteşti ceva despre ei, 
te rog să ne suni, o să las cartea mea de vizită mamei tale. 
Jeff se întoarse către Sandy Corrigan. Aveţi cumva o cheie 
de rezervă la apartamentul lui Zach, doamnă Corrigan? 
întrebă el. 

— Sigur că da. 

— Puteţi să mi-o daţi, vă rog? Vă mulţumesc tuturor 
pentru cooperare. 

Echipa de la departamentul de criminalistică cerceta, 
pentru prelevarea amprentelor, clanţa uşii apartamentului 
lui Zach şi butonul soneriei. 

— Oh, am găsit una foarte clară aici, comentă Dennis, de 
la laboratorul de criminalistică. Am mai găsit una parţială 
pe mânerul portierei. Aceea arată ca şi cum cineva ar fi 
încercat să o şteargă. 

— N-am apucat să-ţi zic, îi spuse Jeff lui Angelo în timp 
ce răsucea cheia în uşa care dădea dinspre verandă în 
apartament şi o deschidea. Am vorbit la telefon cu Zach 
ieri după-amiază, la cinci. 

Începură să urce scările, treptele trosnind sub greutatea 
paşilor lor. 

— Cum ţi s-a părut? întrebă Ortiz. 

— Cam îngâmfat. Foarte sigur pe el. Când i-am cerut să 
vină la procuratură, să schimbăm câteva vorbe, mi-a spus 


336 


că, de fapt, tocmai se gândea să mă sune şi să fixăm o 
întâlnire. Zicea că are să-mi spună nişte lucruri foarte 
interesante, dar că mai întâi trebuia să punem la punct 
câteva detalii. Era sigur că noi trei putem ajunge la o 
înţelegere. 

— „Noi trei“? întrebă Angelo. 

— Da, noi trei - Celia Nolan, Zach şi cu mine. 

La capătul scărilor era un hol îngust. 

— E genul de casă structurată ca un vagon de tren, 
comentă Jeff. Toate camerele dau într-un hol. Mai făcură 
câţiva paşi şi intrară în ceea ce trebuia să fie livingul. 

— Ce mizerie! spuse Angelo. 

Fotoliile şi canapeaua erau împrăştiate în toate 
direcţiile. Din  tapiţeria uzată fusese scoasă toată 
umplutura. Covorul fusese rulat şi aruncat într-un colţ. 
Mărunţişurile de pe rafturi fuseseră îngrămădite pe o 
pătură. 

Intr-o tăcere totală, cei doi bărbaţi intrară în dormitor şi 
în bucătărie. Peste tot era la fel - conţinutul sertarelor şi 
dulapurilor era împrăştiat pe prosoape sau pe pături, 
salteaua de pe pat fusese tăiată. În baie, dulăpiorul de 
medicamente fusese golit în cadă. Plăcile de faianţă 
fuseseră scoase de pe pereţi şi puse pe podea. 

— Se pare că cei care s-au dat drept lucrători la o firmă 
de mutări, spuse Jeff încet, erau mai degrabă o echipă de 
demolatori. 

Reveniră în dormitor. Într-un colţ, erau aruncate zece 
sau douăsprezece albume de fotografii. Se vedea clar că 
din ele fuseseră smulse câteva pagini. 

— Cred că primul album de poze a fost vândut în ziua 
când s-a inventat aparatul de fotografiat, spuse Ortiz. N- 
am înţeles niciodată obsesia asta cu fotografiile vechi. 
Când bătrânii mor, generaţia următoare le păstrează 
fotografiile din motive sentimentale. A treia generaţie 
păstrează câteva fotografii ale bunicilor lor pentru a 
dovedi lumii că au strămoşi şi aruncă restul de poze. 

— Împreună cu medaliile şi cu toate trofeele care erau 
atât de dragi bunicilor lor, îl aprobă Jeff. Mă întreb dacă 


337 


tipii ăştia au găsit ce căutau. 

— Crezi că trebuie să vorbim cu doamna Nolan? întrebă 
Angelo. 

— Se ascunde în spatele avocatului ei, dar poate că va fi 
de acord să ne răspundă la câteva întrebări în prezenţa lui. 

Se opriră din nou în living. 

— Puştiul de jos a spus că muncitorii aceia au luat cu ei 
două cutii. Ce crezi că era în ele? 

— Ce-ar putea să lipsească de aici? întrebă Jeff. 

— Cine ştie? 

— Hârtii, spuse Jeff scurt. Mai vezi vreo scrisoare, vreo 
factură sau vreo altă bucată de hârtie pe-aici? Cred că, 
oricine ar fi fost, n-a găsit ce căuta. Probabil căuta o 
chitanţă de la vreo căsuţă poştală sau de la vreo casetă de 
valori de la bancă. 

— Ce zici de aranjamentul ăsta? întrebă Ortiz, ridicând 
de jos o ramă spartă. Cred că în rama asta era oglinda de 
deasupra canapelei, şi Zach a scos oglinda şi a făcut 
monstruozitatea aceasta. În centrul ramei era o caricatură 
mare a lui Zach Willet, înconjurată de o grămadă de poze 
inscripţionate, care fuseseră lipite cu bandă adezivă. Ortiz 
citi ce era scris sub caricatură: „Lui Zach, la aniversarea a 
douăzeci şi cinci de ani petrecuţi la Washington Valley“. 
Cred că toată lumea i-a dat câte o poză pe care a scris câte 
o felicitare. Pun pariu că i-au cântat şi „La mulţi ani“ 
bietului om. 

— Hai să o luăm cu noi, spuse Jeff. Poate găsim ceva 
interesant în ea. Şi acum, având în vedere că abia a trecut 
de opt, cred că nu e prea devreme să-i facem o scurtă 
vizită doamnei Nolan. 

Sau mai bine spus Lizei Barton, se corectă el în gând. 


338 


66 


— Mami, pot să stau acasă cu tine astăzi? mă întrebă 
Jack. 

Rugămintea lui era atât de neobişnuită încât m-a luat 
prin surprindere. Dar am reuşit să găsesc repede o 
explicaţie. 

— Văd că ai plâns, spuse el calm. 

— Nu, Jack, am protestat eu. Numai că nu prea am 
dormit bine azi-noapte şi am ochii obosiţi. 

— Ai plâns, spuse el simplu. 

— Facem pariu? Am vrut să par că vreau să jucăm un 
joc. Jack iubea jocurile. 

— Ce fel de pariu? mă întrebă el. 

— Uite cum facem. După ce te las la şcoală, mă întorc şi 
trag un pui de somn, şi dacă ochii mei vor fi frumoşi şi 
strălucitori atunci când vin să te iau, o să-mi datorezi o 
sută de trilioane de dolari. 

— Şi dacă nu sunt frumoşi şi strălucitori, atunci tu îmi 
vei datora o sută de trilioane de dolari, începu Jack să 
râdă. De obicei, ne onoram astfel de pariuri cu un cornet 
de îngheţată şi un bilet la film. 

O dată stabilită miza pariului, Jack a fost de acord să se 
ducă la şcoală. Am reuşit să ajung înapoi acasă înainte să 
izbucnesc din nou în plâns. Mă simţeam prinsă în capcană 
şi lipsită de orice speranţă. Din câte puteam să-mi dau 
seama, Zach spusese şi altor persoane că urma să se 
întâlnească cu mine. Cum puteam eu să explic că el 
deţinea dovada că Ted Cartwright îl omorâse pe tata? Şi 
unde erau acum acele dovezi? Oricum, ei credeau că eu îi 
ucisesem pe Georgette Grove şi pe grădinarul acela. L-am 


339 


atins pe Zach. Poate că amprentele mele rămăseseră pe 
maşină. 

Eram moartă de oboseală şi m-am gândit că ar fi mai 
bine să fac ceea ce îi promisesem lui Jack, să încerc să trag 
un pui de somn. În timp ce urcam la etaj, am auzit soneria 
de la uşă. Mâna mi-a înţepenit pe balustradă. Instinctul îmi 
spunea să continuu să urc, dar, când soneria a sunat din 
nou, am început să cobor. Eram sigură că e cineva de la 
procuratură. Tot ce trebuia să le spun era că nu răspund la 
nicio întrebare decât în prezenţa avocatului meu, mi-am 
amintit eu. 

Când am deschis uşa, am fost foarte uşurată să constat 
că nu venise şi detectivul Walsh. Procurorul Jeff 
MackKingsley stătea pe verandă împreună cu detectivul 
acela mai tinerel, cu părul negru, care fusese foarte 
politicos cu mine. 

Imi lăsasem ochelarii de soare în bucătărie, aşa că 
puteam să-mi imaginez ce era în mintea lor când mi-au 
văzut ochii roşii şi umflaţi. Pentru o secundă, cred că nici 
nu mi-a păsat. Obosisem să tot alerg, să mă tot ascund, să 
mă tot lupt. Mă întrebam dacă nu cumva veniseră să mă 
aresteze. 

— Doamnă Nolan, ştiu că v-aţi angajat un avocat şi vă 
asigur că nu vă voi pune nicio întrebare despre crimele ale 
căror victime au fost Georgette Grove şi Charley Hatch, 
spuse Jeff MacKingsley. Dar cred că dumneavoastră ştiţi 
câte ceva despre o altă crimă, care tocmai a avut loc. Ştiu 
că aţi luat lecţii de călărie cu Zach Willet. Zach a fost găsit 
împuşcat în dimineaţa aceasta. 

N-am spus nimic. Nu mai puteam să mă prefac 
surprinsă. l-am lăsat să creadă că tăcerea mea era semnul 
exterior al stării de şoc, asta dacă nu credeau că însemna 
că îmi spuseseră ceva ce ştiam. 

MackKingsley aştepta un răspuns de la mine, şi când a 
văzut că nu-l primeşte, a continuat: 

— Ştim că ieri după-amiază aţi avut o lecţie de călărie cu 
Zach. V-a spus, cumva, dacă avea de gând să se 
întâlnească cu cineva? Ne interesează orice vă puteţi 


340 


aminti, orice amănunt se poate dovedi foarte important 
pentru noi. 

— Dacă avea de gând să se întâlnească cu cineva? am 
repetat eu, auzindu-mi vocea devenind aproape isterică. 
Mi-am pus mâna peste gură. Am angajat un avocat, am 
reuşit eu să spun cu o voce ceva mai calmă. Nu vă voi 
spune nimic decât în prezenţa lui. 

— Înţeleg. Doamnă Nolan, încă o simplă întrebare. 
Fotografia aceea pe care aţi găsit-o pe stâlpul din grajd, aţi 
arătat-o şi soţului dumneavoastră? 

Mi-am amintit cum am găsit fotografia în grajd, cum am 
ascuns-o în compartimentul secret al biroului meu, apoi 
cum Jack i-a spus lui Alex despre ea şi cum Alex s-a 
supărat că eu nu aveam de gând să i-o arăt. Fotografia 
aceea era unul dintre lucrurile care adânceau prăpastia 
dintre mine şi Alex. 

Cel puţin la această întrebare a lui MacKingsley puteam 
să răspund fără frică: 

— Soţul meu deja plecase la serviciu când am găsit 
fotografia aceea. S-a întors acasă tocmai când v-o dădeam 
dumneavoastră. Nu, domnule MackKingsley, el nu a apucat 
să o vadă. 

Procurorul dădu din cap şi îmi mulţumi, dar apoi, în timp 
ce se întorcea să plece, îmi spuse, pe un ton care suna 
ciudat de binevoitor: 

— Celia, cred că totul începe să se clarifice. Cred că o să 
fie foarte bine pentru tine. 


341 


67 


Jeff MacKingsley rămase tăcut pe tot parcursul drumului 
spre birou, şi Ortiz fu îndeajuns de inteligent să-l lase în 
pace. Era destul de clar pentru Angelo că şeful lui era 
foarte îngândurat şi ştia şi motivul. Celia Nolan părea că e 
în pragul unei crize de nervi. 

Cei de la departamentul de criminalistică îi aşteptau la 
birou. 

— Avem nişte amprente foarte bune pentru tine, Jeff, 
spuse foarte satisfăcut Dennis, expertul în amprente de la 
laboratorul de criminalistică. Avem una de la degetul 
arătător pe care am prelevat-o de pe butonul soneriei şi 
una de la degetul mare, luată de pe mânerul portierei. 

— În apartamentul lui Zach aţi găsit vreuna? întrebă 
Jeff. 

— O grămadă, dar numai de-ale lui Zach. Atât. Am 
înţeles că pe acolo au trecut şi doi tipi de la o firmă de 
mutări. Au făcut o dezordine teribilă. Ciudat - cred că 
purtau mănuşi. 

— Când spui ciudat, vrei să spui neobişnuit? vru să fie 
sigur Jeff. 

— Ştii că asta vreau să zic, şefu'. Ai văzut vreodată 
vreun muncitor care cară mobile purtând mănuşi? 

— Dennis, am două seturi de amprente pe care aş vrea 
să le verifici, spuse Jeff. Ezită, apoi adăugă pe un ton 
hotărât: Şi confruntă-le cu acelea pe care le-ai prelevat de 
pe soneria şi de pe portiera maşinii lui Zach. 

În sufletul lui Jeff se ducea o bătălie aprigă. Dacă 
amprentele Lizei Barton, cele pe care Clyde le păstrase, se 
dovedeau a fi aceleaşi cu cele de pe fotografia din grajd, 


342 


acest lucru era dovada de necontestat că Celia Nolan era 
Liza Barton. Şi dacă acele amprente se potriveau şi cu cele 
prelevate de Dennis de pe soneria şi maşina lui Zach 
Willet, aveau dovada că Celia se aflase la locul crimei când 
Zach Willet fusese ucis. 

Amprentele prelevate pe vremea când Liza era minoră 
erau ilegale acum, ceea ce însemna că nu puteau fi folosite 
la tribunal. Dar acest lucru nu contează, îşi spuse el 
încăpățânat. Nu cred că Celia Nolan are vreo legătură cu 
moartea lui Zach Willet. 

Dennis se întoarse într-o jumătate de oră. 

— Se potrivesc, domnule procuror, spuse el. Cele trei 
seturi de amprente aparţin aceleiaşi persoane. 

— Mulţumesc, Dennis. 

Jeff rămase tăcut aproape douăzeci de minute, jucându- 
se cu un creion în timp ce se gândea la avantajele şi 
dezavantajele deciziei pe care se chinuia să o ia. Apoi, cu 
un gest hotărât, rupse creionul în două, răspândind aşchii 
prin tot biroul. 

Se întinse spre telefon şi, fără să mai apeleze la Anna, 
sună la informaţii şi ceru numărul de telefon al lui 
Benjamin Fletcher, avocat. 


343 


68 


Jimmy Franklin se angajase de curând ca detectiv şi, 
neoficial, se afla sub îndrumarea bunului său prieten 
Angelo Ortiz. Joi dimineaţa, la indicaţiile lui Angelo, având 
la îndemână telefonul mobil prevăzut cu cameră, se opri la 
Agenţia Imobiliară Grove pentru a se interesa, chipurile, 
de o casă micuță în zona oraşului Mendham. 

Jimmy avea douăzeci şi şase de ani, dar, ca şi lui Angelo, 
aspectul său de băieţel îi dădea un aer foarte atrăgător. 
Robin îi spuse, cu amabilitate, că în Mendham erau foarte 
puţine case mici disponibile, dar existau câteva oferte în 
oraşele învecinate. 

În timp ce ea marca pentru el paginile din dosarul destul 
de hărtănit care conţinea toate ofertele de vânzare, Jimmy 
pretindea că vorbeşte la telefon. De fapt, îi făcea poze, de 
aproape, lui Robin. După ce se uită peste ofertele despre 
care ea credea că îl pot interesa, se întoarse repede la 
birou şi descărcă pozele în calculator. 

Cu o seară înainte reuşise să facă rost de o poză a lui 
Charley Hatch de la Lena, fosta lui soţie. Era o fotografie 
în care, după cum îi spusese şi ea, Charley nu arăta foarte 
bine. 

Mări câteva fotografii de-ale lui Robin, la fel cum făcuse 
şi cu cea în care Charley nu arăta foarte bine, le printă şi 
le luă cu el. Apoi se urcă în maşină şi merse până în 
Manhattan. Parcă pe West 56th Street, în apropierea 
restaurantului lui Patsy. 

Când ajunse acolo, era deja douăsprezece fără un sfert. 
Mireasma de sos de roşii se împletea cu aroma usturoiului, 
aducându-i aminte lui Jimmy că de dimineaţă nu mâncase 


344 


decât un covrig cu obişnuita ceaşcă de cafea, şi asta se 
întâmplase pe la ora şase. 

Dar serviciul mai întâi, se gândi el şi se aşeză pe un 
scaun de la bar. Restaurantul nu începuse încă să se umple 
cu lumea care venea aici pentru prânz, iar la bar se afla un 
singur client care îşi sorbea berea, aşezat pe un scaun, la 
colţ. Jeff scoase fotografiile şi le puse pe bar. 

— Un suc de afine, comandă el, în timp ce-i arăta 
barmanului legitimaţia şi insigna. Îi cunoşti pe vreunul 
dintre oamenii aceştia? îl întrebă el. 

Barmanul studie fotografiile. 

— Persoanele îmi par cunoscute, mai ales femeia. S-ar 
putea să fi stat pe-aici, pe la bar, aşteptând să li se 
elibereze masa. Dar nu pot să fiu sigur. 

Jimmy avu mai mult noroc cu şeful de sală, care o 
recunoscu din prima pe Robin. 

— Ea mai vine din când în când pe aici. S-ar putea să fi 
fost şi cu tipul acela. Cred că a venit o singură dată cu el, 
dar, de obicei, venea cu altcineva. Lăsaţi-mă să-i întreb şi 
pe chelneri. 

Jimmy îl privi pe şeful de sală cum mergea de la un 
chelner la altul. Apoi dispăru sus, în sala de la etaj, iar 
când se întoarse era urmat de un chelner şi avea pe faţă 
expresia satisfăcută a unui om care şi-a îndeplinit 
misiunea. 

— Dominick vă va spune mai multe, zise el. Lucrează de 
patruzeci de ani aici şi jur că niciodată nu uită figura unui 
client. 

Dominick ţinea în mână fotografiile. 

— Ea vine aici uneori. E frumuşică. E tipul de femeie pe 
care o remarci imediat, ştiţi, aşa, un pic sexy. Pe tipul 
acela nu l-am văzut decât o dată. Acum vreo două 
săptămâni, să zic cu puţin timp înainte de Ziua Muncii. Imi 
amintesc chestia asta pentru că era ziua lui. Ea a 
comandat o porţie de plăcintă cu brânză şi a pus nişte 
luminări pe ea. Apoi i-a dat un plic. Am văzut că erau bani 
frumoşi în el. Tipul i-a numărat chiar la masă. În plic erau 
douăzeci de hârtii de o sută de dolari, 


345 


— Frumos cadou de ziua lui, fu Jimmy de acord. 

— Tipul era ceva de groază. l-a numărat cu voce tare! O 
sută, două sute, trei sute şi aşa mai departe. Când a ajuns 
la două mii, i-a băgat în buzunar. 

— I-a dat cumva şi o felicitare? întrebă Jimmy. 

— Cine mai are nevoie de o felicitare când primeşte 
atâţia bani? 

— Mă întreb dacă toţi banii aceia erau doar un cadou de 
ziua lui sau ea avea o problemă şi-l plătea pe el să o 
rezolve. Spuneai că, de obicei, vine aici însoţită de un alt 
bărbat. Ştii cumva cum îl cheamă? 

— Nu. 

— Dar mi-l poţi descrie? 

— Sigur. 

Jimmy scoase carneţelul şi începu să noteze descrierea 
celuilalt partener al lui Robin Carpenter. Apoi, extrem de 
satisfăcut de felul în care decursese dimineaţa, decise că 
ar fi în interesul serviciului dacă ar comanda şi o porţie de 
paste ă la Patsy. 


346 


69 


Paul Walsh luase destul de în serios ameninţarea cu 
retrogradarea primită de la şeful lui şi acceptase fără să 
protesteze sarcina de a verifica veridicitatea declaraţiei 
proprietarei casei în care locuia Zach, conform căreia 
acesta urma să se mute în vila pe care i-o făcuse cadou 
Ted Cartwright. 

Joi dimineaţa, la nouă şi jumătate, Paul vorbea deja cu 
Amy Stack, care îi povesti cu detalii cum Zach Willet 
avusese tupeul să-i joace o farsă ei şi domnului Cartwright. 

— A fost foarte convingător când mi-a spus că domnul 
Cartwright i-a făcut cadou vila aceea model. Mă simt atât 
de prost că l-am crezut! 

— Ce a zis domnul Cartwright când i-aţi spus că Zach a 
venit şi v-a cerut vila aceea? 

— La început nu m-a crezut, dar apoi m-am temut că o 
să explodeze. Atât de furios era! Dar după aceea a început 
să râdă şi mi-a explicat că totul era rezultatul unui pariu pe 
care îl făcuseră ei în glumă, şi că Zach se purta de parcă 
pariul acela fusese adevărat. 

— Pariu sau nu, aţi avut vreun moment impresia că 
domnul Cartwright intenţiona cu adevărat să-i dăruiască 
acea casă lui Zach? întrebă Walsh. 

— Chiar dacă i-a salvat viaţa domnului Cartwright cu ani 
în urmă, Zach Willet nu avea nicio şansă să locuiască în 
casa aceea, spuse Amy cu tonul unei persoane care depune 
un jurământ. 

— Domnul Cartwright a stat ieri toată ziua la birou? 

— Nu, a trecut doar pe aici între nouă şi zece, dar a stat 
foarte puţin. Spunea că se va întoarce pe la patru, să se 


347 


întâlnească cu un antreprenor, dar cred că până la urmă s- 
a răzgândit. 

— Are tot dreptul să facă aşa ceva, spuse Walsh, uşor 
ironic. Vă mulţumesc, domnişoară Stack. Mi-aţi fost de 
mare ajutor. 


Vestea morţii lui Zach ajunsese şi la clubul de echitație 
din Washington Valley. Faptul că fusese împuşcat li se 
părea de neimaginat oamenilor care lucrau la grajduri. 

— Nu ar fi fost în stare să facă rău nici unei muşte, 
protestase un bătrânel sfrijit, care răspundea la numele de 
Alonzo, când Paul Walsh îl întrebase dacă Zach Willet avea 
vreun duşman. Zach îşi vedea de treaba lui. De cincizeci de 
ani, de când îl cunosc eu, nu s-a certat cu nimeni. 

— Ştii cumva dacă, dintr-un motiv sau altul, îl ura 
cineva? 

Nimeni nu reuşi să-şi amintească nimic de genul acesta, 
până când Alonzo îşi aduse aminte că Manny Pagan 
spusese ceva despre o ceartă care avusese loc ieri între 
Zach şi Ted Cartwright. _ 

— Manny e în ţarc, exersează cu un cal. Il aduc eu aici, 
se oferi Alonzo. 

Manny Pagan veni la grajduri împreună cu calul cu care 
exersa. i 

— Domnul Cartwright chiar a tipat la mine. In viaţa mea 
n-am văzut pe cineva mai furios. I-am arătat masa unde 
mânca Zach şi l-am văzut pe Cartwright repezindu-se 
practic spre el. De aici, am putut vedea că el şi Zach au 
început să se certe. Câteva minute mai târziu, când a 
trecut pe lângă nune înapoi spre maşină, pot să jur că 
scotea fum pe urechi. 

— Asta se întâmpla ieri, în jurul prânzului? 

— Da. 

Paul Walsh aflase tot ceea ce dorise să afle şi acum era 
nerăbdător să plece de acolo. Era alergic la cai şi simțea 
deja că ochii începuseră să-i lăcrimeze. 


348 


70 


— La telefon e Benjamin Fletcher, anunţă Anna prin 
interfon. 

Jeff Maekingsley trase adânc aer în piept şi ridică 
receptorul. 

— Salut, Ben, spuse el cu căldură. Ce mai faci? 

— Salut, Jeff. Îmi pare bine să te aud, dar sunt sigur că 
nu m-ai sunat doar ca să mă întrebi de sănătate, care, în 
cazul în care chiar te interesează, nu e tocmai bună. 

— Bineînţeles că mă interesează cum te simţi, dar, ai 
dreptate, nu acesta este motivul pentru care te-am sunat. 
Am nevoie de ajutorul tău. 

— Nu prea mă simt atras de asta, Jeff. Vipera aceea pe 
care tu o numeşti detectiv, Walsh, a fost cam ocupat în 
ultima vreme cu intimidarea noii mele cliente. _ 

— Da, mi-am dat şi eu seama de asta, şi îmi pare rău. Imi 
cer scuze. 

— Am auzit chiar că Walsh face mare tam-tam cum că el 
crede că noua mea clientă s-a mişcat prea repede, chiar 
dacă nu ştia că un ucigaş se află prin preajmă. Nu prea îmi 
face plăcere să aflu aşa ceva. 

— Ben, nu te învinovăţesc. Ascultă-mă puţin. Ştii că noua 
ta clientă, Celia Nolan, e de fapt Liza Barton? 

Jeff auzi respiraţia precipitată de la capătul celălalt al 
firului şi îşi dădu seama că Benjamin Fletcher nu ştia că 
Liza şi Celia erau una şi aceeaşi persoană. 

— Am dovada, spuse el. Amprentele. 

— Sper că nu te referi la amprentele din dosarul care i s- 
a întocmit când era minoră, spuse acid Benjamin Fletcher. 

— Ben, acum nu contează de unde le am. Vreau să 


349 


vorbesc cu Celia. Nu o voi întreba nimic despre crimele 
care au avut loc săptămâna trecută, dar vreau să aflu 
altceva de la ea. Numele Zach Willet îţi spune ceva? 

— Sigur. E tipul care îi dădea lecţii de călărie tatălui 
Lizei. În perioada în care se afla la centrul pentru minori şi 
nu scotea niciun cuvânt, repeta întruna numele lui. Ce-i cu 
el? 

— Zach a fost împuşcat în maşina sa, seara trecută. Se 
pare că Celia avea întâlnire cu el. Amprentele ei au fost 
găsite pe portiera maşinii lui Zach şi pe butonul soneriei 
de la uşa lui. Nici măcar pentru o secundă nu mi-a trecut 
prin cap că ea ar avea vreo legătură cu moartea lui Zach, 
dar am nevoie de ajutorul ei. Trebuie să aflu de ce urma să 
se întâlnească cu el şi de ce Zach mi-a spus ieri la telefon 
că s-ar putea să treacă pe la mine împreună cu Celia. O 
laşi să îmi răspundă la câteva întrebări? Sunt îngrijorat de 
faptul că şi alte persoane ar putea fi în pericol, inclusiv ea. 

— O să vorbesc cu ea şi apoi o să iau o decizie. 
Bineînţeles, dacă va fi de acord să-ţi răspundă la întrebări, 
voi fi şi eu prezent la discuţie, şi, dacă la un moment dat 
voi spune stop, va trebui să te opreşti. O sun chiar acum şi 
o să revin cu un telefon mai târziu, pe parcursul zilei de 
azi. 

— Te rog, imploră Jeff. Cât de repede poţi. Oriunde şi 
oricând îi convine, eu voi fi acolo. 

— Bine, Jeff, şi vreau să-ţi mai spun un lucru. Ai atâţia 
oameni în subordine. Ai putea să pui pe cineva să o 
supravegheze. Asigură-te că nu i se va întâmpla nimic rău 
doamnei aceleia frumoase. 

— N-o să las să se întâmple aşa ceva, spuse Jeff 
întunecat. Dar trebuie să mă ajuţi să vorbesc cu ea. 


350 


71 


Jack câştigase pariul. Am fost de acord cu el, ochii îmi 
erau încă obosiţi, dar i-am spus că asta se întâmpla fiindcă 
mă durea capul şi nu pentru că eram foarte stresată. În loc 
să-i dau o sută de trilioane de dolari, l-am dus la cafenea şi 
i-am cumpărat un cornet de îngheţată ca desert. Am 
păstrat ochelarii de soare la ochi şi i-am spus lui Jack că 
din cauza luminii mă durea şi mai tare capul. Oare mă 
crezuse? Nu ştiu. Mă îndoiesc. E un copil prea deştept şi 
prea atent. 

După asta, am mers cu maşina până în Morristown. Lui 
Jack îi rămăseseră mici hainele pe care i le cumpărasem 
anul trecut şi avea nevoie urgentă de câteva bluze şi două- 
trei perechi de pantaloni. Asemeni celor mai mulţi dintre 
copii, nu-i prea plăcea să meargă la cumpărături, aşa că m- 
am limitat la strictul necesar. Ceea ce m-a înspăimântat 
mai tare a fost faptul că anticipam că, peste puţin timp, nu 
o să mai fiu lângă Jack. Dacă aveam să fiu arestată, măcar 
mă asiguram că are hainele necesare. 

Când am ajuns acasă, pe robotul telefonic aveam două 
mesaje. L-am convins pe Jack să-şi ducă hainele sus şi să şi 
le pună singur în dulap. Ca mai mereu în ultimul timp, îmi 
era foarte teamă că mesajele care mă aşteptau erau pentru 
Lizzie Borden, dar amândouă s-au dovedit a fi de la 
Benjamin Fletcher, care îmi transmitea să-l sun imediat. 

O să mă aresteze, m-am gândit eu. Mi-au găsit 
amprentele. Fletcher avea să-mi spună să mă predau. Am 
format greşit de două ori numărul de telefon până când am 
reuşit să vorbesc cu el. 

— La telefon Celia Nolan, domnule Fletcher. Am primit 


351 


mesajele dumneavoastră, am spus eu, încercând să-mi 
păstrez vocea cât mai calmă. 

— Primul lucru pe care trebuie să-l facă un client e să-i 
spună avocatului său adevărul, Liza, îmi spuse el. 

Liza. Cu excepţia doctorului Moran, în primele zilele ale 
tratamentului psihiatric, şi a lui Martin în momentele sale 
de rătăcire, nimeni nu-mi mai spusese Liza de când aveam 
zece ani. Intotdeauna mi-am imaginat cum o să fie când 
cineva mă va striga pe neaşteptate pe nume şi va distruge 
imaginea Celiei pe care o construisem cu atâta migală. 
Modul deschis în care Fletcher îmi spusese pe nume mă 
ajută să reduc şocul pe care ştiam că-l voi resimţi. 

— Nu ştiam dacă să vă spun sau nu, am zis eu. Încă nu 
sunt sigură că pot avea încredere în dumneavoastră. 

— Poţi să ai încredere în mine, Liza. 

— Cum v-aţi dat seama? M-aţi recunoscut ieri? 

— Nu pot să spun că mi-am dat seama. Jeff MacKingsley 
mi-a spus, acum o oră. 

— Jeff MackKingsley v-a spus? 

— Vrea să vorbească cu tine, Liza. Dar mai întâi trebuie 
să mă asigur că pot permite lucrul ăsta, că, dacă sunt de 
acord să vorbeşti cu el, va fi în interesul tău. Nu-ţi face 
griji, voi fi şi eu acolo cu tine, dar îţi mai spun o dată, sunt 
foarte îngrijorat. Jeff mi-a spus că a găsit amprentele tale 
pe portiera maşinii în care a fost descoperit cadavrul şi pe 
butonul soneriei. Şi, după cum ţi-am spus, ştie că eşti Liza 
Barton. 

— Asta înseamnă că o să fiu arestată? am întrebat eu, 
abia reuşind să-mi mişc buzele. 

— Nu, dacă mă laşi pe mine să mă ocup de problema 
asta. Este o chestie foarte neobişnuită, dar procurorul mi-a 
spus că e convins că tu nu ai nimic de-a face cu această 
crimă. Totuşi, vrea să-l ajuţi să-l găsească pe cel care a 
comis-o. 

Am închis ochii şi am simţii cum tot corpul îmi este 
invadat de o senzaţie de uşurare. Jeff MacKingsley nu mă 
considera implicată în uciderea lui Zach! Oare mă va crede 
când îi voi spune că Zach l-a văzut pe Ted Cartwright 


352 


provocând moartea tatălui meu? Dacă da, poate, doar 
poate, avusese dreptate când îmi spusese că totul va fi 
bine pentru mine. Mă întreb dacă atunci când mi-a spus 
asta ştia că sunt Liza Barton. 

l-am spus lui Benjamin Fletcher totul despre Zach 
Willet. I-am povestit despre suspiciunea mea că moartea 
tatălui meu nu se produsese, de fapt, din cauza unui 
accident, şi că am început să iau lecţii de călărie cu Zach 
pentru a reuşi să-l cunosc mai bine. l-am mai spus lui 
Fletcher că ieri i-am promis lui Zach un milion o sută de 
mii de dolari dacă avea să se ducă la poliţie şi să dea o 
declaraţie despre ceea ce s-a întâmplat cu adevărat când 
tatăl meu a căzut în râpa aceea. 

— Şi Zach ce-a spus când a auzit oferta ta, Liza? 

— Zach a jurat că Ted Cartwright s-a repezit cu calul lui 
spre cel al tatălui meu şi l-a împins să o ia pe poteca aceea 
periculoasă şi apoi l-a speriat trăgând un foc de armă în 
aer. Zach luase glonţul şi tubul cartuşului şi chiar făcuse 
fotografii cu glonţul înfipt într-un copac. În toţi aceşti ani, 
păstrase toate dovezile care trădau vinovăția lui 
Cartwright. Mi-a spus ieri că Ted Cartwright l-a ameninţat. 
De fapt, eram încă împreună cu Zach când a fost sunat pe 
telefonul mobil. Sunt sigură că era Ted Cartwright, deşi 
Zach nu a pronunţat numele interlocutorului său. A râs 
doar şi i-a spus acestuia că nu mai avea nevoie să locuiască 
în vila lui pentru că primise o ofertă mai bună. 

— MacKingsley o să afle nişte lucruri foarte interesante 
de la tine, Liza. Dar, spune-mi, cum au ajuns amprentele 
tale pe butonul soneriei şi pe portiera maşinii? 

I-am povestit lui Fletcher despre întâlnirea pe care o 
fixasem cu Zach. l-am spus că nu mi-a răspuns la uşă 
atunci când am sunat, că l-am văzut apoi zăcând în maşină, 
că am intrat în panică şi am fugit acasă. 

— Mai ştie cineva că ai fost acolo, Liza? 

— Nu, nici măcar Alex. Dar ieri după-amiază mi-am 
sunat consilierul financiar şi i-am cerut să fie pregătit să 
transfere suma de bani pe care i-o promisesem lui Zach 
într-un cont privat. Asta se poate verifica. 


353 


— Foarte bine, Liza, spuse Benjamin Fletcher. Când îţi 
convine să mergi la procuratură? 

— Trebuie să o sun pe dădacă, să vină să stea cu copilul. 
Cred că pe la patru ar fi în regulă. Sau cel puţin pe cât de 
„în regulă“ putea fi pentru mine să merg la procuratura 
din Morris County, m-am gândit eu. 

— Atunci, rămâne stabilit pentru ora patru, spuse 
Fletcher. Am închis telefonul şi, de undeva din spatele 
meu, Jack mă întrebă: 

— Mami, o să fii arestată? 


354 


72 


Cea mai mare parte a investigatorilor din cadrul 
procuraturii fuseseră transferați de la echipele lor şi puşi 
să lucreze la cazurile celor două crime din Mendham. La 
ora trei, cei care analizau listingurile telefoanelor lui 
Hatch, Ted Cartwright, Robin Carpenter şi Henry Paley 
erau pregătiţi să-i raporteze lui Jeff ce găsiseră. 

— În ultimele şase luni, Cartwright a luat legătura cu 
Zach Willet de şase ori, spuse Liz Reilly, o agentă nouă. 
Ultimul apel a fost înregistrat ieri după-amiază, la 3:06. 

— Probabil că doamna Nolan a auzit apelul acela, 
comentă Jeff. Cred că în jurul acelei ore tocmai se încheia 
lecţia ei de călărie cu Zach. 

— Cartwright şi Henry Paley au vorbit foarte mult în 
ultimul timp, raportă Nan Newman, unul dintre agenţii cu 
state vechi în procuratură, dar de pe telefoanele lui Henry 
nu a fost niciodată sunat Charley Hatch. 

— Cunoaştem faptul că Paley şi Cartwright acționau 
împreună pentru a o forţa pe Georgette Grove să vândă 
terenul de pe Route 24, spuse Jeff. Paley e un ticălos şi 
încă nu ne-a spus unde era la ora la care a fost ucis Hatch. 
Trebuie să ştiu unde se afla pentru a-l elimina din cercul 
de suspecți în cazul acestor trei crime. l-am cerut să se 
prezinte aici, însoţit de avocatul său. O să vină la ora cinci, 
iar apoi, la şase, îl aştept pe Ted Cartwright, de asemenea 
împreună cu avocatul său. Ştim că Robin Carpenter minte, 
continuă el. A minţit în legătură cu întâlnirea pe care a 
avut-o cu fratele ei la restaurantul lui Patsy. Cartela lui de 
trecere a podului arată că a intrat în New York la ora şase 
şi patruzeci de minute în seara aceea, ceea ce coincide cu 


355 


cele declarate de fosta lui soţie detectivului Ortiz. În 
restaurantul lui Patsy, Robin a fost văzută dându-i lui 
Hatch două mii de dolari, care, după părerea mea, este un 
cadou de aniversare cam generos, asta dacă banii nu 
reprezentau, de fapt, plata pentru un anume favor pe care 
el urma să i-l facă. Carpenter nu l-a mai sunat pe Hatch de 
vinerea trecută. Probabil că s-a folosit de o cartelă 
telefonică preplătită pentru a lua legătura cu el. Cred că i- 
a spus şi lui să-şi cumpere una, pentru că femeia al cărei 
gazon îl tundea în ziua când a fost omorât a declarat că 
Hatch avea două telefoane mobile. Părerea mea e că unul 
era telefonul lui obişnuit şi celălalt era neînregistrat. De 
asemenea, mai cred că atunci când a răspuns la telefon şi- 
a dat întâlnire cu cineva la capătul curţii, lângă gardul viu. 
Bineînţeles, nu putem fi siguri că Robin a fost cea care l-a 
sunat, dar pariez că Charley Hatch avea sentinţa semnată 
din momentul în care persoana care l-a angajat a aflat că 
blugii, adidaşii şi sculpturile lui au fost confiscate. Charley 
nu era genul de om care să reziste la un interogatoriu mai 
serios. 

Echipa de investigatori asculta în linişte, urmărind firul 
deducţiei lui Jeff, sperând că vor putea şi ei să intervină cu 
ceva care să contribuie la analiza pe care el o făcea 
evenimentelor ce precedaseră celor două crime. 

— Ted Cartwright o ura pe Georgette Grove şi îşi dorea 
proprietăţile ei, acest lucru reprezentând motivele pentru 
care putea să o ucidă, continuă Jeff. Ştim că a lucrat la un 
moment dat cu Robin Carpenter şi că au avut şi o relaţie 
amoroasă, poate încă mai au o astfel de relaţie. Există 
posibilitatea ca Zach Willet să-l fi şantajat pe Ted în toţi 
aceşti ani care au trecut de când a murit Will Barton. O să 
aflăm mai multe după ce vorbesc cu doamna Nolan. Sunt 
de părere că, dacă avem puţin noroc, putem să rezolvăm 
cazurile astea în următoarele zile, le spuse el 
subordonaţilor lui şi apoi îl văzu pe Mort Shelley 
deschizând uşa biroului. Schimbară o privire, iar Shelley îi 
răspunse la întrebarea nerostită. 

— E acolo unde a spus că o să fie. L-am reperat. 


356 


— Vezi să nu-l pierzi, spuse Jeff încet. 


357 


73 


Aceasta era clădirea tribunalului unde avusese loc 
procesul meu. În timp ce mergeam pe coridoarele lui mi- 
am adus aminte de zilele acelea teribile. Mi-am amintit 
privirea pătrunzătoare a judecătorului, faptul că îmi era 
frică de avocatul meu, că nu îmi inspira încredere şi că 
totuşi eram obligată să stau lângă el. Imi aduc aminte cum 
ascultam  depoziţiile martorilor, conform cărora 
intenţionasem să-mi omor mama. Îmi amintesc cum 
încercam mereu să stau dreaptă pentru că mama mereu 
îmi spunea să nu mă cocoşez. Pentru mine era chiar o 
problemă, pentru că eram foarte înaltă, chiar şi la vârsta 
aceea. 

Benjamin Fletcher mă aştepta în faţa uşii de la intrarea 
în biroul procurorului. Era mai bine îmbrăcat decât în ziua 
când îl vizitasem la birou. Cămaşa lui albă era convenabil 
de proaspătă, costumul bleumarin îndeajuns de călcat, 
cravata aranjată la locul ei. Când am intrat, mi-a luat mâna 
şi mi-a ţinut-o pentru câteva momente. 

— Aş putea spune că îi datorez scuze unei fetiţe de zece 
ani, spuse el. Am reuşit să o scap de pedeapsă pe copila 
aceea, dar admit că am crezut versiunea lui Cartwright 
despre ceea ce s-a întâmplat în noaptea aceea. 

— Ştiu că aşa aţi făcut, am spus eu, dar mai important 
este că m-aţi scăpat. 

— Verdictul a fost „nevinovată“, continuă el, dar el s-a 
bazat pe posibilitatea unei greşeli. Cei mai mulţi dintre 
oameni, inclusiv judecătorul, inclusiv eu, au intuit că, 
probabil, eşti vinovată. După ce terminăm şi cu toată 
tevatura asta, o să am grijă ca toată lumea să înţeleagă 


358 


calvarul prin care ai trecut şi să ştie că nu ai fost decât o 
victimă nevinovată. 

Am simţit că ochii mi se luminează şi cred că şi Fletcher 
a observat. 

— Fără plată, adăugă el, şi numai eu ştiu cât mă doare 
sufletul când rostesc aceste vorbe. 

Am râs, ceea ce urmărise şi el. Brusc, m-am simţit foarte 
confortabil, sigură că acest septuagenar voinic va avea 
grijă de mine. 

— Sunt Anna Maloy, secretara domnului MackKingsley. 
Vreţi să mă urmaţi, vă rog? 

Femeia părea să aibă înjur de şaizeci de ani, avea figura 
unei femei de treabă şi un pas vioi. În timp ce o urmam pe 
coridor, am bănuit că era genul acela de secretară 
mămoasă care crede întotdeauna că ştie ea mai bine ce-i 
trebuie şefului. 

Biroul de pe colţ al lui Jeff MackKingsley era spaţios şi 
agreabil. Din primul moment, l-am plăcut instinctiv pe 
omul acesta, chiar dacă uram să-l văd apărând neanunţat 
la uşa mea. Acum se ridică de la birou şi veni să ne 
întâmpine. Mă machiasem cât putusem de bine, ca să nu 
mi se observe ochii umflaţi, dar nu cred că reuşisem să-l 
păcălesc prea mult. 

Cu Benjamin Fletcher alături, care, asemenea unui leu 
bătrân, aştepta să se repeadă la primul semn de pericol, i- 
am povestit totul lui Jeff, tot ce ştiam despre Zach. I-am 
spus că, acum douăzeci şi patru de ani, nu eram decât o 
copilă în detenţie la centrul pentru minori şi că numele lui 
îmi provoca o criză de durere şi jale. I-am mai spus că abia 
în ultimele două săptămâni am reuşit să-mi amintesc 
ultimele cuvinte ale mamei mele: „Mi-ai spus atunci când 
erai beat. L-ai omorât pe soţul meu. Mi-ai spus că Zach te- 
a văzut.“ 

— De aceea l-a dat mama afară din casă, i-am spus eu lui 
Jeff. În încăpere mai erau detectivul Ortiz şi o 
stenodactilografă, dar nu i-am băgat în seamă. Voiam ca 
acest om, care jurase să protejeze siguranţa cetăţenilor din 
district, să înţeleagă că mama avea toate motivele să se 


359 


teamă de Ted Cartwright. 

M-a lăsat să vorbesc fără să mă întrerupă aproape deloc. 
Cred că, în felul meu, răspundeam la toate întrebările pe 
care ar fi vrut să mi le pună. Când am început să descriu 
cum m-am dus acasă la Zach, cum am apăsat butonul 
soneriei şi cum l-am văzut după aceea în maşină, mi-a 
cerut câteva detalii suplimentare. 

După ce am terminat, i-am aruncat o privire lui 
Benjamin Fletcher şi, ştiind că nu îi va conveni ce urma să 
spun, am zis: 

— Domnule MackKingsley, vreau să-mi puneţi orice 
întrebare doriţi despre Georgette Grove şi Charley Hatch. 
Cred că acum vă puteţi da seama de ce am ajuns acasă 
atât de repede de la vila de pe Holland Road. Cunoşteam 
drumul acela încă din copilărie. Bunica mea a locuit în 
apropierea casei aceleia. 

— Aşteaptă puţin, mă întrerupse Benjamin Fletcher. Am 
convenit să nu vorbim despre aceste două cazuri. 

— Trebuie, am spus eu. Oricum, o să se afle că sunt Liza 
Barton. M-am uitat la MacKingsley. Ştie vreun reporter 
despre asta? 

— Ca să vă spun drept, chiar un reporter, Dru Perry, ne- 
a dezvăluit acest lucru, admise Jeff. Probabil că la un 
moment dat va trebui să vorbiţi cu ea. Cred că vă veţi 
înţelege foarte bine. Apoi, adăugă: Soţul dumneavoastră 
ştie că sunteţi Liza Barton? 

— Nu, nu ştie, am spus eu. Ştiu că a fost o mare greşeală 
din partea mea, dar i-am promis primului meu soţ, tatăl lui 
Jack, că nu-mi voi dezvălui trecutul în faţa nimănui. 
Bineînţeles, acum o să-i spun lui Alex şi nu pot decât să 
sper că relaţia noastră va supravieţui. 

În următoarele patruzeci de minute, am răspuns la toate 
întrebările procurorului despre scurta mea întâlnire cu 
Georgette Grove şi despre faptul că nu ştiam absolut nimic 
despre Charley Hatch. L-am povestit chiar şi despre 
telefoanele destinate Micuţei Lizzie şi despre mesajele pe 
care le-am primit. 

La cinci fără zece, m-am ridicat în picioare. 


360 


— Dacă nu mai aveţi alte întrebări, trebuie să plec, am 
spus eu. Băieţelul meu devine foarte neliniştit atunci când 
lipsesc de lângă el prea mult timp. Dacă mai apar şi alte 
întrebări, vă rog să-mi daţi un telefon. Voi fi bucuroasă să 
vă răspund la ele. 

Jeff MackKingsley, detectivul Ortiz şi Benjamin Fletcher 
s-au ridicat şi ei. Nu ştiu de ce, dar am avut senzaţia că cei 
trei roiau în jurul meu de parcă aş fi avut nevoie de 
protecţie. Fletcher şi cu mine ne-am luat la revedere de la 
cei doi bărbaţi şi am părăsit încăperea. La biroul secretarei 
lui Jeff şedea o femeie cu părul cărunt şi mi-am amintit că 
o mai văzusem la noi acasă în ziua în care avuseseră loc 
actele de vandalism. Era unul dintre reporterii care 
invadaseră locul. 

Era cu spatele la mine şi am putut auzi ce spunea: 

— l-am spus lui Jeff despre Celia Nolan pentru că am 
crezut că e de datoria mea să îl avertizez în privinţa ei. Şi 
în loc de mulţumiri mi-am pierdut exclusivitatea. New York 
Post dezvăluie toată povestea în pagina trei. Probabil că 
titlul de pe prima pagină va fi „Intoarcerea Micuţei Lizzie“ 
şi practic o vor acuza de comiterea celor trei crime. 

Nu ştiu cum am reuşit să ajung până la maşină. Nu ştiu 
cum am reuşit să rămân calmă când mi-am luat la revedere 
de la Benjamin Fletcher. Nu ştiu cum am ajuns acasă. Am 
plătit-o pe Sue, i-am mulţumit şi am refuzat când s-a oferit 
să ne pregătească cina. Făcuse această ofertă pentru că, 
după cum a spus şi ea, arătam foarte palidă. Sunt sigură că 
avea dreptate. 

Jack părea lipsit de vlagă. Cred că prinsese o răceală sau 
poate se îmbolnăvise din cauza problemelor mele, din 
cauză că mă văzuse atât de supărată. Am comandat o pizza 
prin telefon, şi, înainte să ne fie adusă, ne-am îmbrăcat 
amândoi în pijamale, iar eu mi-am pus pe deasupra un 
halat. 

M-am decis să mă culc imediat ce aveam să-l bag pe 
Jack în pat. Tot ce voiam era să dorm, şi să dorm, şi iar să 
dorm. Am primit câteva telefoane. Primul, de la domnul 
Fletcher, apoi m-a sunat Jeff MackKingsley. Nu le-am 


361 


răspuns nici unuia dintre ei şi amândoi mi-au lăsat mesaje 
pe robot, mesaje în care îşi exprimau îngrijorarea şi 
regretul pentru starea în care mă aflam. 

Bineînţeles că sunt supărată, m-am gândit eu. Mâine voi 
putea vedea în ziar articolul „Reîntoarcerea Micuţei 
Lizzie“. De azi înainte nu voi mai putea scăpa de porecla 
aceasta, indiferent cât de departe voi fugi şi indiferent 
unde mă voi ascunde. _ 

Jack şi cu mine am mâncat câte două felii de pizza. În 
mod clar Jack prinsese un virus, ceva. L-am dus sus pe la 
opt. 

— Mami, vreau să dorm cu tine, mi-a spus el temător. 

N-aveam nimic împotrivă. Am încuiat uşa şi am armat 
alarma. Apoi l-am sunat pe Alex pe mobil. Nu a răspuns, 
dar mă aşteptam la asta. Parcă zicea ceva de o întâlnire de 
afaceri la cină. l-am lăsat un mesaj în care i-am spus că îmi 
voi închide telefonul pentru că voiam să mă culc devreme 
şi l-am rugat să mă sune la ora şase de dimineaţă, ora din 
Chicago. l-am zis că aveam să-i spun ceva foarte 
important. 

Am luat un somnifer, m-am întins în pat şi, cu Jack 
cuibărit în braţele mele, am adormit foarte repede. 

Nu ştiu cât am dormit, dar afară era întuneric beznă 
când am simţit că îmi ridică cineva capul şi am auzit o voce 
şoptită spunându-mi: 

— Bea asta, Liza! 

Am încercat să-mi încleştez buzele, dar o mână 
puternică m-a forţat să le deschid şi m-am trezit bând un 
lichid amărui, în care am simţit gustul somniferelor pisate. 

Parcă la foarte mare depărtare, l-am auzit pe Jack 
plângând ca şi cum o persoană l-ar fi luat de lângă mine. 


362 


74 


— Dru, vestea nu s-a răspândit din biroul acesta, se răsti 
Jeff, pierzându-şi până la urmă răbdarea cu reporterul din 
faţa lui. Văd că ai uitat că şi Clyde Earley, printre alţii, ştie 
că Celia Nolan este Liza Barton. Nu ştim câte alte 
persoane au recunoscut-o sau au aflat cine este cu 
adevărat. Sincer, cred că persoana care a pus la cale 
actele de vandalism de la casa de pe Old Mill Lane 
cunoştea foarte bine adevărata identitate a Celiei Nolan. 
Cei de la New York Post o să publice vechea poveste şi o 
să încerce să o lege cumva de cele trei crime care au avut 
loc în ultima vreme, dar sunt pe o pistă total greşită. Stai 
pe-aici şi voi putea să-ţi spun adevărata poveste şi, astfel, 
vei scrie un articol cu adevărat senzaţional. 

— Jeff, eşti cinstit cu mine? Furia lui Dru începuse să 
scadă, tensiunea din priviri îi dispăruse şi buzele nu-i mai 
erau atât de încordate. 

— Nu cred că s-a întâmplat vreodată să nu fiu cinstit cu 
tine, replică Jeff supărat şi, în acelaşi timp, plin de 
înţelegere. 

— Îmi sugerezi să mai aştept? 

— Vreau să spun că în curând vei putea scrie un articol 
foarte bun pe tema asta. 

Stăteau amândoi în cadrul uşii biroului lui Jeff. Jeff ieşise 
imediat ce auzise vocea supărată a lui Dru. 

Anna veni spre ei. 

— Habar n-ai ce i-ai făcut bietei femei, Dru! se răsti ea. 
Ar fi trebuit să vezi ce figură a făcut când te-a auzit ţipând 
despre „Reîntoarcerea Micuţei Lizzie”! Biata de ea, 
locuieşte în „Casa Micuţei Lizzie“! Era distrusă! 


363 


— Te referi la Celia Nolan? întrebă Dru. 

— A trecut chiar prin spatele tău când a plecat, spuse 
Anna. Era cu avocatul ei, domnul Fletcher. 

— Ce, Liza, adică Celia, s-a întors la el? El e avocatul ei? 
Dru îşi dădu seama prea târziu că Jeff nu-i spusese Annei 
cine era, de fapt, Celia. Jeff, o să rămân prin preajmă, 
adăugă ea, pe un ton în care se simţea părerea de rău. 

— Trebuie să vină Henry Paley cu avocatul lui, îi spuse 
Jeff Annei. E ora cinci. Poţi să te duci acasă. 

— Nici gând, îi spuse Anna. Jeff, Celia Nolan e de fapt 
Liza Barton? 

Privirea pe care i-o aruncă Jeff o făcu să-şi înghită 
următoarea întrebare. 

— O să-i spun domnului Paley să intre când ajunge aici, 
spuse ea. Şi indiferent dacă tu apreciezi sau nu chestia 
asta, eu chiar ştiu când ceva este cu adevărat confidenţial. 

— Nu ştiam că există vreo diferenţă între „confidenţial“ 
şi „cu adevărat confidenţial“, spuse Jeff. 

— Oh, dar este, chiar una importantă, îl asigură Anna pe 
un ton plin de răceală. Uite, nu-i acela domnul Paley, cel 
care vine încoace? 

— Ba da, el este, spuse Jeff. Şi cel din spatele lui este 
avocatul său. Trimite-i înăuntru. 

Henry Paley citi o declaraţie pe care în mod evident o 
pregătise împreună cu avocatul său. 

Fusese partenerul de afaceri al lui Georgette Grove timp 
de mai bine de douăzeci de ani. Chiar dacă nu era de acord 
cu Georgette în privinţa proprietăţii comune asupra 
terenului de pe Route 24 şi chiar dacă existau divergențe 
şi în ceea ce priveşte decizia lui de a se retrage din 
afacere, rămăseseră buni prieteni. 

— Pentru mine a fost o mare dezamăgire când mi-am dat 
seama că Georgette îmi umblase prin birou şi-mi luase 
dosarul care cuprindea amănuntele înțelegerilor mele cu 
Ted Cartwright, spuse el pe un ton foarte oficial. 

Henry recunoscu că fusese în casa de pe Holland Road 
de mai multe ori decât declarase anterior, dar insistă că 
neconcordanţa dintre declaraţiile lui se datora faptului că 


364 


îşi completase greşit agenda în care îşi nota programul 
zilnic. 

Merse mai departe şi recunoscu chiar că, în urmă cu un 
an, Ted Cartwright îi oferise o sută de mii de dolari dacă 
reuşea să o convingă pe Georgette să-i vândă terenul de pe 
Route 24, pentru ca el să aibă îndeajuns de mult spaţiu 
pentru a-şi construi complexul comercial pe care îl 
proiectase. Henry spuse că Georgette nu fusese deloc 
interesată să vândă terenul, aşa că oferta lui Cartwright nu 
s-a concretizat niciodată. 

— Mai există o problemă neclarificată, şi anume locul în 
care mă aflam la ora la care a fost ucis Charley Hatch, 
grădinarul, continuă Henry să citească. Am plecat de la 
birou la ora unu şi cincisprezece minute şi m-am dus direct 
la Agenţia Imobiliară Grannon. Acolo m-am întâlnit cu 
Thomas Madison, vărul lui Georgette Grove. Domnul 
Grannon făcuse o ofertă pentru cumpărarea agenţiei 
noastre. În ceea ce-l priveşte pe răposatul Charley Hatch - 
cred că l-am văzut pe domnul Hatch de câteva ori, când 
arătam diverse case unor clienţi, iar el fusese angajat să se 
îngrijească de grădinile şi împrejurimile acelor case. Nu-mi 
amintesc să fi vorbit vreodată cu el. Cu privire la ultima 
crimă comisă, cea care ar putea avea legătură cu familia 
Barton, pot spune că nu l-am cunoscut niciodată pe Zach 
Willet, nu am călărit niciodată un cal şi nici nu am luat 
vreodată lecţii de călărie. 

Foarte mulţumit de el însuşi, Henry împături atent 
declaraţia şi se uită la Jeff. 

— Cred că am reuşit să acopăr întreaga situaţie, spuse 
el. 

— Poate, zise Jeff politicos. Dar mai am o întrebare. Nu 
credeţi că Georgette Grove, care cunoştea relaţiile mai 
mult decât cordiale pe care le aveaţi cu Ted Cartwright, ar 
fi preferat mai curând să moară decât să meargă pe mâna 
dumneavoastră şi să vândă terenul acela de pe Route 24? 
Din câte am auzit eu despre ea, cred că exact aşa ar fi 
făcut. 

— Obiectez la această întrebare, se repezi avocatul lui 


365 


Paley. 

— Vă aflaţi în apropierea casei de pe Holland Road când 
Georgette a fost împuşcată, domnule Paley, şi moartea ei 
v-a oferit ocazia să scoateţi un preţ mai bun decât cel 
oferit de Ted Cartwright. Cam atât pentru astăzi. Vă 
mulţumesc că aţi venit şi ne-aţi prezentat declaraţia 
dumneavoastră, domnule Paley. 


366 


75 


Rama grea care încadrase odată o oglindă şi devenise 
apoi locul în care Zach Willet îşi ţinuse amintirile de la 
aniversarea a douăzeci şi cinci de ani de lucru la 
Washington Valley era pusă pe un birou larg într-o cameră 
goală din apropierea biroului lui Jeff MacKingsley. 

Investigatorul Liz Reilly lucra la procuratură doar de 
câteva luni, şi aştepta de multă vreme să fie solicitată să 
participe la anchetarea unei crime. Fusese instruită să 
cerceteze fiecare fotografie şi fiecare notiţă care fusese 
lipită pe ramă şi să caute o poză în care să se vadă un 
glonţ înfipt într-un copac, într-un gard sau stâlp. 
Fotografia, sau fotografiile ar fi putut fi mărite, i se 
spusese. De asemenea, era posibil să apară în ele trasee de 
călărie şi, probabil, un indicator care să fie postat la 
intrarea pe un anumit traseu, indicator pe care să scrie 
pericol. Alţi investigatori cercetau toate lucrurile găsite în 
apartamentul lui Willet, în speranţa că vor găsi respectivul 
glonţ turtit sau chiar tubul cartuşului. 

Liz presimţea că din obiectul jalnic din faţa ei ar fi putut 
să se ivească ceva foarte important. Se bucura de fiecare 
moment în care putea fi prezentă la locul unei crime 
pentru că îi plăcea să adune probe. Ajunsese la locuinţa lui 
Zach Willet la scurtă vreme după prima vizită a echipei de 
la laboratorul de criminalistică. 

Era sigură că acel colaj era locul perfect pentru a 
ascunde o fotografie sau un obiect de dimensiuni mici, 
care altfel ar fi putut fi foarte uşor descoperite într-un 
sertar sau într-un dosar. 

Banda adezivă cu care fuseseră lipite pozele era uscată 


367 


şi crăpată şi se desprindea uşor de panoul de plută pe care 
Zach îl pusese în spatele ramei. În scurtă vreme, Liz avea 
lângă ea un teanc mic de fotografii. Citi nerăbdătoare 
câteva bilete de felicitare: „Zach, încă douăzeci şi cinci de 
ani!“, „[ine-o tot aşa, cowboy!“, „Drumuri bune!“ 

Începu să le citească unul câte unul, pe măsură ce le 
scotea de pe panoul de plută. 

Părea că toată această activitate nu duce spre niciun 
rezultat. Liz continuă până când în ramă nu rămase decât 
caricatura lui Zach. Era desenată în creion pe o bucată de 
carton gros şi era mai degrabă înfiptă în panoul de plută, 
decât lipită de el. Cred că ar trebui să o scot şi pe asta, se 
gândi Liz. După ce o scoase, o întoarse şi văzu că pe 
spatele ei era lipit un plic de opt centimetri pe 
doisprezece. Liz decise că era bine să mai fie cineva de 
faţă atunci când îl va deschide. 

Merse pe hol până la biroul procurorului. Uşa era 
deschisă şi Jeff MacKingsley se afla în faţa ferestrei, 
întinzându-se. 

— Domnule MackKingsley, pot să vă arăt ceva? 

— Sigur, Liz, ce este? 

— Plicul acesta era lipit pe spatele caricaturii lui Zach 
Willet. 

Jeff îşi mută privirea de la plic la Liz şi înapoi la plic. 

— Dacă în plicul acesta e ceea ce sper eu... spuse el. 
Fără să îşi termine fraza, Jeff se duse la birou şi scoase din 
sertar un cuţit pentru desfăcut scrisori. Dezlipi banda 
adezivă de pe plic, îl deschise şi îi răsturnă conţinutul pe 
masă. Din el căzură două obiecte de metal. 

Jeff mai scoase din plic o scrisoare şi vreo cinci-şase 
fotografii. Într-una dintre ele, un prim-plan înfăţişă o mână 
osoasă arătând spre un copac în care era înfipt un glonţ. 
Sub gaura din trunchiul copacului era pus un ziar pentru a 
se putea vedea ziua - 9 mai - şi anul în care murise Will 
Barton. O altă fotografie, care era decupată din ziarul care 
apăruse în ziua aceea, îl înfăţişa pe Ted Cartwright 
mândrindu-se cu pistolul său. 

Scrisoarea avea două pagini şi era scrisă lizibil, dar 


368 


plină de greşeli de ortografie. Era adresată „Oricărei 
persoane interesate“ şi în ea Zach descria foarte 
amănunţit cum îl văzuse pe Will Barton murind. 

În scrisoare se descria cum Ted Cartwright, călare pe 
calul lui puternic, se repezise spre iapa nervoasă pe care o 
călărea neexperimentatul Will Barton. Zach povestea cum 
armăsarul lui Ted o forţase pe iapa aceea să o apuce pe 
traseul periculos. Când aceasta se apropiase de marginea 
râpei, Zach îl văzuse pe Ted trăgând un foc în aer, speriind 
astfel calul, făcându-l să se ridice în două picioare şi să se 
prăbuşească în râpă împreună cu nefericitul său călăreț. 

Jeff se întoarse către Liz. 

— Bravo! Chestia asta e foarte importantă şi poate că e 
chiar ceea ce ne lipsea pentru a rezolva cazurile astea. 

Liz ieşi din biroul lui Jeff, foarte satisfăcută de reacţia 
procurorului la descoperirile sale. 

Jeff rămase singur, gândindu-se că tot ce-i spusese Celia 
se dovedise a fi adevărat, dar fu întrerupt din reflecţiile 
sale când un alt investigator, Nan Newman, intră în fugă în 
biroul lui. 

— Şefu', n-o să-ţi vină să crezi! Rap Corrigan, puştiul 
acela care a descoperit cadavrul lui Zach Willet, a venit să- 
mi dea o declaraţie. In timp ce el era acolo, în biroul vecin 
a intrat Ted Cartwright, însoţit de avocatul său. Rap a 
înlemnit când l-a văzut pe Cartwright şi apoi aproape că m- 
a târât după el pe hol ca să-mi spună ceva. Jeff, Rap jură că 
Ted Cartwright este unul dintre aşa-zişii muncitori care au 
intrat în apartamentul lui Willet ieri, numai că atunci îşi 
pusese o perucă blondă, de maimuţoi! 


369 


76 


Ted Cartwright purta un costum bleumarin cu o croială 
impecabilă, o cămaşă de un albastru-deschis, ale cărei 
mâneci erau încheiate cu o pereche de butoni franţuzeşti, 
şi o cravată albastră. Părul alb, privirea pătrunzătoare a 
ochilor lui albaştri şi statura impozantă îl făceau să arate 
ca un foarte puternic om de afaceri. Se îndreptă spre 
camera de lucru a lui Jeff, urmat îndeaproape de avocatul 
său. 

Aşezat în spatele biroului său, Jeff îi privi pe cei doi 
intrând, aşteptă intenţionat până când Cartwright şi 
avocatul său ajunseră în faţa lui şi abia apoi se ridică în 
picioare. Nu le întinse mâna nici unuia dintre ei şi le indică 
să ia loc pe fotoliile care fuseseră aşezate lângă biroul său. 

Ca martori la această întâlnire, Jeff îi invitase pe 
detectivii Angelo Ortiz şi Paul Walsh, iar aceştia erau deja 
aşezaţi în fotolii poziţionate în stânga şi în dreapta 
procurorului. Stenodactilografa tribunalului era deja la 
locul ei, impasibilă ca întotdeauna. Despre Louise Bentley 
se spunea că nici dacă i-ar fi transcris declaraţia lui Jack 
Spintecătorul nu i s-ar fi mişcat nici măcar un muşchi de 
pe faţă. 

Avocatul lui Cartwright se prezentă: 

— Domnule procuror MackKingsley, eu sunt Louis Buch şi 
îl reprezint pe domnul Theodore Cartwright. Aş dori să se 
consemneze că domnul Cartwright, clientul meu, este 
foarte îndurerat de moartea lui Zach Willet. Ca răspuns la 
cererea dumneavoastră, s-a prezentat astăzi aici de 
bunăvoie şi doreşte din toată inima să vă ajute în orice 
mod în investigația dumneavoastră cu privire la moartea 


370 


domnului Willet. 

Cu o expresie impasibilă, Jeff MacKingsley îl privi pe 
Ted. 

— De câtă vreme îl cunoşteaţi pe Zach Willet, domnule 
Cartwright? 

— Oh, cred că de vreo douăzeci de ani, răspunse Ted. 

— Mai gândiţi-vă, domnule Cartwright, nu cumva sunt 
mai bine de treizeci de ani? 

— Douăzeci, treizeci... Cartwright ridică din umeri. 
Oricum ar fi, tot o grămadă de timp înseamnă, nu-i aşa? 

— Puteţi spune că eraţi prieteni? 

Ted ezită. 

— Depinde de modul în care definiţi prietenia. Îl 
cunoşteam bine pe Zach. Il simpatizam. Eu iubesc caii şi el 
se înţelegea foarte bine cu ei. Îl admiram pentru uşurinţa 
cu care reuşea să-i stăpânească. Pe de altă parte, nu mi-a 
trecut niciodată prin cap să-l invit la cină la mine acasă sau 
să socializez cu el într-un alt fel. 

— Deci nu consideraţi un gest de socializare faptul că aţi 
băut un pahar împreună la barul lui Sammy? 

— Bineînţeles, dacă mă întâlneam cu el întâmplător la 
un bar, beam un pahar împreună, domnule Mackingsley. 

— Înţeleg. Când aţi vorbit ultima dată cu el? 

— Ieri după-amiază, în jurul orei trei. 

— Şi care a fost motivul acestei convorbiri? 

— Ne-am distrat copios de o farsă pe care el reuşise să 
mi-o facă. 

— Despre ce farsă este vorba, domnule Cartwright? 

— Acum câteva zile, Zach s-a dus în complexul de vile pe 
care îl construiesc în Madison şi i-a spus agentului de 
vânzări că eu i-am făcut cadou o vilă model. Făcusem un 
pariu pe rezultatul unui meci Yankees - Red Sox, şi el 
spusese în glumă că, dacă Red Sox câştigă la o diferenţă 
mai mare de zece puncte, îi datorez o vilă. 

— El i-a spus cu totul altceva agentului dumneavoastră 
de vânzări, spuse Jeff. L-a spus că v-a salvat viaţa la un 
moment dat. 

— Glumea. 


371 


— Când v-aţi întâlnit ultima oară cu Zach? 

— Ieri, în jurul prânzului. 

— Unde v-aţi întâlnit? 

— Lângă grajdurile clubului de echitație din Washington 
Valley. 

— V-aţi certat cu el? 

— Ne-am cam dondănit. Din cauza glumei lui proaste, 
aproape că am pierdut o vânzare, chiar a vilei aceleia 
model. Agentul meu de vânzări l-a luat foarte în serios şi a 
spus unui cuplu interesat s-o cumpere că vila nu mai era 
de vânzare. Eu am vrut doar să-i atrag atenţia lui Zach că 
mersese prea departe. Dar, câteva ore mai târziu, cuplul 
respectiv a revenit şi mi-a făcut o ofertă solidă pentru casa 
aceea, aşa că l-am sunat pe Zach pe la trei şi mi-am cerut 
scuze. 

— Foarte ciudat, domnule Cartwright, spuse Jeff, pentru 
că un martor l-a auzit pe Zach spunându-vă că nu mai avea 
nevoie de banii care reprezentau preţul acelei vile pentru 
că avea o ofertă mai bună. Vă amintiţi cumva ca el să vă fi 
spus aşa ceva? 

— Nu am avut această discuţie, spuse Ted calm. Cred că 
vă înşelaţi, domnule MacKingsley, aşa cum se înşală şi 
martorul dumneavoastră. 

— Nu cred. Domnule Cartwright, i-aţi promis vreodată 
lui Henry Paley că îi veţi da o sută de mii de dolari dacă 
reuşea să o convingă pe Georgette Grove să vă vândă 
terenul de pe Route 24 pe care ea îl deţinea în 
coproprietate cu Henry? 

— Am avut o înţelegere de afaceri cu Henry Paley. 

— Georgette vă cam stătea ca un ghimpe în coaste, nu-i 
aşa, domnule Cartwright? 

— Georgette făcea lucrurile în felul ei. Eu le fac într-al 
meu. 

— Unde vă aflaţi miercuri 4 septembrie, în jurul orei 
zece dimineaţa? 

— leşisem cu calul meu, pentru o partidă de călărie 
matinală. 

— Nu vă aflaţi cumva pe traseul de călărie care duce la 


372 


cărarea din pădurea aflată în spatele casei de pe Holland 
Road, acolo unde a fost găsit cadavrul lui Georgette? 

— Nu obişnuiesc să călăresc pe cărări lăturalnice. 

— Domnule Cartwright, îl cunoşteaţi pe Will Barton? 

— Da, îl cunoşteam. A fost primul soţ al răposatei mele 
neveste, Audrey. 

— Când soţia dumneavoastră a murit, eraţi separați în 
fapt? 

— În seara morţii sale, mă chemase la ea pentru a 
discuta o eventuală împăcare. Ne iubeam foarte mult. Fiica 
ei, Liza, mă ura de moarte pentru că nu voia ca cineva să-i 
înlocuiască tatăl, şi o ura şi pe mama ei pentru dragostea 
pe care mi-o purta. 

— De ce v-aţi despărţit de soţia dumneavoastră, 
domnule Cartwright? 

— Faptul că Liza mă ura, şi intensitatea cu care mă ura 
însemna prea mult pentru Audrey. Plănuisem ca separarea 
noastră să fie doar temporară, până când avea să îşi ducă 
fiica la un psihiatru. 

— Nu cumva v-aţi separat pentru că, într-o noapte, după 
ce v-aţi îmbătat, i-aţi mărturisit lui Audrey Barton că l-aţi 
ucis pe primul ei soţ? 

— Ted, nu răspunde la întrebarea asta, îi spuse Louis 
Buch. Se uită la Jeff şi adăugă furios: Credeam că am venit 
aici să discutăm despre Zach Willet. Nu am fost informat 
de alte probleme. 

— Lou, e în ordine. Nicio problemă. O să răspund la 
întrebări. 

— Domnule Cartwright, continuă Jeff, lui Audrey Barton 
îi era foarte frică de dumneavoastră. Greşeala ei a fost că 
nu s-a dus la poliţie. Era de-a dreptul îngrozită de reacţia 
pe care ar fi avut-o fata ei dacă ar fi aflat că 
dumneavoastră i-aţi ucis tatăl pentru ca Audrey să se 
poată căsători cu dumneavoastră. Dar şi dumneavoastră vă 
temeaţi, nu-i aşa? Vă temeaţi că într-o bună zi Audrey avea 
să se ducă la poliţie. Oricum, chestiunea focului de armă 
care se auzise în zona în care calul lui Will Barton se 
prăbuşise în râpă rămăsese neclarificată. 


373 


— E ridicol! izbucni Cartwright. 

— Nu, nu este. Zach Willet a asistat la ceea ce i-aţi făcut 
dumneavoastră lui Will Barton. Am găsit câteva dovezi 
interesante în apartamentul lui Zach - o declaraţie scrisă 
în care povesteşte ce şi cum s-a întâmplat, plus câteva 
fotografii ale glonţului tras de dumneavoastră, înfipt în 
trunchiul unui copac de lângă traseul acela. In declaraţia 
lui, Zach descrie cum aţi procedat cu Barton. A păstrat 
glonţul acela şi tubul cartuşului în toţi aceşti ani. Daţi-mi 
voie să vă citesc declaraţia lui. 

Jeff luă scrisoarea lui Zach şi începu să citească cu 
emfază frazele în care se descria cum Ted se repezise cu 
calul său spre iapa lui Barton. 

— Este o ficţiune care nu va fi niciodată admisă ca probă 
la tribunal, izbucni Louis Buch. 

— Uciderea lui Zach nu este o ficţiune, replică Jeff acid. 
V-a şantajat timp de douăzeci şi şapte de ani, iar după ce 
aţi omorât-o pe Georgette Grove a devenit mai îndrăzneţ şi 
a cerut să fie plătit cu mai mult. 

— Nu am ucis-o nici pe Georgette Grove şi nici pe Zach 
Willet, spuse Cartwright autoritar. 

— Aţi fost cumva în apartamentul lui Zach Willet ieri? 

— Nu, nu am fost. 

Jeff privi în dreapta lui. 

— Angelo, vrei să-l aduci pe Rap? 

In timp ce aşteptau venirea lui Rap, Jeff spuse: 

— Domnule Cartwright, după cum vedeţi, am aici 
dovada pe care aţi căutat-o ieri în apartamentul lui Zach - 
glonţul şi tubul cartuşului provenind de la pistolul cu care 
aţi tras pentru a speria calul călărit de Will Barton, precum 
şi fotografiile care arată unde şi când s-a întâmplat acest 
lucru. Tocmai câștigaserăţi un premiu cu pistolul acela, nu- 
i aşa? Mai târziu, l-aţi donat unui muzeu din Washington, 
pentru a-i întregi colecţia de arme, nu-i aşa? Nu v-aţi 
îndurat să-l aruncaţi, dar nici nu doreaţi să-l păstraţi în 
casă, pentru că ştiaţi că Zach recuperase glonţul care 
dusese la moartea lui Will Barton. Am cerut muzeului să ne 
predea arma aceea pentru a o compara cu muniţia găsită 


374 


de Zach. Ar trebui să ne edificăm odată dacă glonţul 
respectiv a fost tras cu arma aceea. Jeff ridică privirea. Oh, 
uite că a venit şi băiatul proprietarei lui Zach. 

La îndemnul lui Angelo, Rap veni mai în faţă şi se opri 
lângă biroul lui Jeff. 

— Rap, recunoşti pe cineva din încăpere? întrebă Jeff. 

Era limpede că Rap se simţea bine când era în centrul 
atenţiei. 

— Vă recunosc pe dumneavoastră, domnule 
MacKingsley, spuse el, şi îl recunosc pe detectivul Ortiz. 
Amândoi aţi fost la mine acasă astăzi de dimineaţă, după 
ce am descoperit cadavrul lui Zach în maşină. 

— Mai recunoşti şi pe altcineva, Rap? 

— Da, îl mai recunosc pe tipul acesta. Arătă spre Ted. 
Ieri a venit la noi acasă îmbrăcat ca un muncitor care cară 
mobilă. Mai era cu încă un tip. l-am dat cheia de la 
apartamentul lui Zach. Zach ne spusese că în weekend 
urma să se mute într-o vilă fiţoasă în Madison. 

— Eşti sigur că bărbatul acesta este cel care a venit la 
tine acasă ieri şi apoi a intrat în apartamentul lui Zach 
Willet? 

— Sunt foarte sigur. Purta o perucă urâtă. Îl făcea să 
arate ca un prostănac. Dar i-aş recunoaşte faţa oriunde şi 
oricând, şi, dacă îl găsiţi şi pe celălalt tip, sunt sigur că îl 
voi putea recunoaşte şi pe el. Acum îmi aduc aminte mai 
multe despre el. Are o aluniţă în formă de căpşună lângă 
frunte şi îi lipseşte jumătate din degetul arătător de la 
mâna dreaptă. 

— Mulţumesc, Rap. 

Jeff aşteptă până când Rap ieşi din birou şi Angelo 
închise uşa în spatele lui, apoi, începu să vorbească: 

— Robin Carpenter este prietena dumneavoastră, îi 
spuse el lui Cartwright. Dumneavoastră i-aţi dat bani să-l 
plătească pe Charley Hatch ca să vandalizeze vila 
cunoscută şi sub numele de „Casa Micuţei Lizzie“. Aţi 
împuşcat-o pe Georgette Grove şi vom reuşi să dovedim şi 
chestia asta. Hatch a devenit o ameninţare pentru 
dumneavoastră sau pentru Robin şi l-aţi lichidat şi pe el. 


375 


— Nu-i adevărat! strigă Cartwright şi sări în picioare. 

Louis Buch se ridică la rândul lui, uimit şi furios, 
totodată. 

Jeff îl ignoră pe avocat şi îl privi ţintă pe Cartwright. 

— Ştim că în noaptea aceea te-ai dus acasă la Audrey 
Barton pentru a o omori. Ştim că tu i-ai provocat moartea 
lui Will Barton. Ştim că tu l-ai ucis pe Zach Willet. Şi ştim 
că nu lucrezi la nicio companie de mutări. Jeff se ridică în 
picioare. Domnule Cartwright, sunteţi arestat sub 
învinuirea de pătrundere prin efracţie în apartamentul lui 
Zach Willet. Domnule Buch, noi urmează să ne încheiem 
ancheta şi anticipăm că în următoarele zile domnul 
Cartwright va fi acuzat şi de comiterea acestor crime. Îi voi 
ordona detectivului Walsh să meargă la domiciliul 
domnului Cartwright şi să sigileze locul până când vom 
reuşi să obţinem un mandat de percheziţie. Jeff făcu o 
pauză şi apoi adăugă sarcastic: Presimt că acolo vom găsi 
o perucă prostească şi o uniformă de muncitor la o 
companie de mutări. Se întoarse către detectivul Ortiz şi-i 
spuse: Te rog, citeşte-i domnului Cartwright drepturile. 


376 


77 


Douăzeci de minute după ce Ted Cartwright fusese luat 
sub escortă din biroul lui Jeff MacKingsley, Jeff o invită pe 
Dru Perry înăuntru, pentru a discuta cu ea. 

— Ţi-am promis că o să-ţi dau material pentru un articol, 
spuse el, şi acesta nu este decât începutul poveștii. Tocmai 
l-am arestat pe Ted Cartwright pentru că a intrat prin 
efracţie în apartamentul lui Zach Willet. 

Chiar dacă era un reporter experimentat, Dru Perry 
simţi că îi pică falca. 

— Anticipăm că va fi acuzat şi de alte lucruri, mai grave, 
în următoarele zile, continuă Jeff. Vor fi acuzaţii în 
legătură cu uciderea lui Zach Willet şi a lui Will Barton. S- 
ar putea să mai apară şi altele, asta depinde de 
desfăşurarea anchetei. 

— Will Barton! exclamă Dru. Ted Cartwright l-a ucis pe 
tatăl Lizei Barton? 

— Avem dovada că a făcut-o, iar în noaptea aceea s-a 
dus în casa de pe Old Mill Lane pentru a o omori pe 
Audrey Barton, soţia de care se despărţise. Liza, acea biată 
fetiţă de numai zece ani a încercat doar să-şi protejeze 
mama de furia lui Ted. De douăzeci şi patru de ani, Liza 
Barton, pe care lumea o cunoaşte acum sub numele Celia 
Nolan, a fost torturată nu numai de pierderea mamei ei, ci 
şi de părerea aproape unanimă că ea şi-ar fi ucis cu 
premeditare mama şi l-ar fi împuşcat pe Ted pentru că ura 
faptul că între cei doi se înfiripase o relaţie. Jeff se frecă la 
ochi. O să-ţi dau mai multe detalii în zilele care urmează, 
Dru, dar te poţi baza pe ceea ce tocmai ţi-am spus. 

— Lucrez în branşa asta de multă vreme, Jeff, spuse Dru, 


377 


dar povestea asta e aproape incredibilă. Îmi pare atât de 
bine că biata fată şi-a găsit un bărbat care o iubeşte şi are 
un copil foarte reuşit. Cred că lucrurile astea au ajutat-o să 
supravieţuiască. 

— Da, replică Jeff cu o urmă de îngrijorare, are un copil 
fantastic, şi el o va ajuta să treacă prin toate astea. 

— Cred că încerci să-mi spui ceva, zise Dru. Nu l-ai 
menţionat pe soţul ei devotat. 

— Nu, nu l-am menţionat, spuse Jeff încet. Nu pot 
comenta mai mult, dar acest lucru s-ar putea să se 
schimbe destul de curând. 


378 


78 


Simt cum sunt dusă la parter. Nu îmi pot deschide ochii. 

— Jack! încerc să-i strig numele, dar nu reuşesc decât să 
i-l şoptesc. Îmi simt buzele ca de cauciuc. Trebuie să mă 
trezesc. Jack are nevoie de mine. 

— Stai liniştită, Liza. Te duc eu la Jack. 

Alex e cel care îmi vorbeşte. Alex, soţul meu. E acasă, nu 
în Chicago. Mâine trebuie să-i spun că, de fapt, sunt Liza 
Barton. Dar el mi-a spus Liza. În pahar fuseseră puse 
somnifere pisate. 

Poate visez. 

Jack. Plânge. Mă strigă: „Mami! Mami! Mami!” 

— Jack! Jack! încerc eu să ţip, dar nu reuşesc decât să-i 
murmur numele. 

Simt pe faţă atingerea aerului rece. Alex mă duce în 
braţe. Unde mă duce? Unde e Jack? 

Ochii mei refuză să se deschidă. Aud cum se deschide o 
uşă - uşa de la garaj. Alex mă întinde pe ceva. Ştiu unde 
sunt. Sunt în maşina mea, pe bancheta din spate. 

— Jack... 

— Îl vrei pe Jack? Poţi să-l iei. E vocea unei femei, o voce 
aspră, batjocoritoare. 

— Mammmmi! 

Simt cum braţele lui Jack mi se încolăcesc în jurul 
gâtului. Şi-a lipit capul de pieptul meu, lângă inima mea. 

— Mammmi! 

— leşi afară, Robin. Am să pornesc motorul. E vocea lui 
Alex. 

Aud uşa garajului închizându-se. Am rămas singură cu 
Jack. 


379 


Sunt atât de obosită. Nu mă mai pot împotrivi. Adorm. 


380 


79 


La ora zece şi jumătate seara, încă în biroul lui, Jeff îl 
aştepta pe detectivul Mort Shelley. Fusese deja anunţat că 
în apartamentul lui Ted Cartwright fuseseră găsite o 
perucă blondă, o uniformă de muncitor cu emblema unei 
companii de mutări şi cele două cutii cu hârtii care 
fuseseră luate din apartamentul lui Zach Willet. Mai 
important, un pistol de calibrul 9 milimetri fusese găsit în 
seiful din dormitorul casei. 

Jeff era sigur că pistolul respectiv se va dovedi a fi cel cu 
care fusese tras un glonţ în capul lui Zach Willet. 

Cu asta l-am prins pe Cartwright, se gândi el, şi, dacă 
ajungem la o înţelegere, s-ar putea să-l facem să 
recunoască şi uciderea lui Will Barton. Şi până la urmă 
vom reuşi să-l facem să recunoască şi ce voia de fapt să-i 
facă lui Audrey Barton în noaptea în care aceasta a murit. 

Satisfacţia pe care Jeff trebuia în mod normal să o simtă 
pentru rezolvarea cu succes a unui astfel de caz era 
umbrită de grija pentru securitatea Celiei Nolan. Adică a 
Lizei Barton, se corectă el. Eu va trebui să-i spun că soţul 
ei este cel care a aranjat lucrurile astfel încât să fie 
acuzată de uciderea lui Georgette Grove, se gândi el, şi 
asta din cauza banilor pe care ea îi moştenise de la vărul 
lui, Laurence Foster. 

Se auzi o bătaie în uşă şi Mort Shelley intră în birou. 

— Jeff, nu pot să înţeleg cum a reuşit tipul ăsta, Nolan, 
să scape de puşcărie. 

— Ce-ai descoperit, Mort? 

— De unde vrei să-ncep? 

— Tu alegi. Jeff se îndreptă în scaun. 


381 


— Alex Nolan este un escroc, spuse Mort hotărât. Este 
într-adevăr avocat şi lucrează în cadrul unei firme care a 
fost renumită la un moment dat, dar acum mai are doar doi 
angajaţi şi este condusă de nepotul unuia dintre fondatori. 
El şi Nolan îşi cam văd fiecare de treaba lui. Nolan 
pretinde că este specializat în testamente şi contracte 
comerciale, dar nu are decât o mână de clienţi. Împotriva 
lui au fost formulate mai multe plângeri pentru încălcarea 
eticii şi a deontologiei profesionale şi a fost suspendat din 
barou de două ori. Apărarea lui a fost întotdeauna aceeaşi 
- a spus că nu prea reuşeşte să-şi ţină registrele în ordine, 
că, de fapt, nu este hoţ, ci neglijent, şi a reuşit astfel să 
scape de acuzaţii. 

Mulţumirea din vocea lui Shelley creştea în intensitate 
pe măsură ce continua să citească din notițele sale şi îşi 
consulta din când în când dosarul gros pe care îl adusese 
cu el. 

— Niciodată în toată viaţa lui nu a câştigat vreun ban 
prin metode cinstite. Banii pe care îi are i-a primit anul 
trecut prin testament de la o bătrână de şaptezeci şi şapte 
de ani, o văduvă căreia îi făcea o curte asiduă. Familia 
acesteia a fost scandalizată, dar, pentru a nu lăsa o femeie 
distinsă şi cultă să ajungă bătaia de joc a târgului, nu au 
contestat testamentul la tribunal. Din şmecheria asta, 
Nolan s-a ales cu trei milioane de dolari. 

— E o sumă destul de frumuşică, spuse Jeff. Majoritatea 
oamenilor s-ar fi mulţumit cu atât. 

— Jeff, o asemenea sumă reprezintă mărunţiş pentru 
cineva ca Alex Nolan. El vrea bani adevăraţi, o avere din 
care să-şi poată cumpăra avioane particulare, iahturi şi 
palate. 

— Celia - vreau să spun Liza - nu are atâţia bani. 

— Ea nu are, dar fiul ei, da. Nu vreau să mă înţelegi 
greşit. Ea are destui bani. Laurence Foster a avut grijă de 
ea, dar două treimi din averea lui au fost moştenite de 
Jack. În aceste două treimi intră şi patentele invențiilor şi 
descoperirilor făcute ca urmare a studiilor şi cercetărilor 
pe care le-a finanţat domnul Foster pe parcursul vieţii sale. 


382 


Trei companii care folosesc aceste invenţii urmează în 
scurt timp să le facă publice, iar asta înseamnă zeci de 
milioane de dolari pe care Jack îi va câştiga într-o singură 
Zi. 

— Alex Nolan ştie toate astea? 

— Era un lucru cunoscut că Laurence Foster investea 
masiv în companii de cercetare. Testamentul lui se află la 
tribunalul districtului, unde a fost autentificat. Nolan nu 
trebuia să fie un geniu pentru a afla toate astea. 

Shelley alese o altă pagină din dosar. 

— La sugestia ta, am găsit asistentele particulare care l- 
au îngrijit pe Foster ultima oară când a fost în spital. Una 
dintre el a recunoscut că Nolan îi dădea bacşişuri mari 
pentru a-l lăsa să-şi viziteze vărul în perioada în care 
Laurence Foster era pe moarte şi vizitele erau interzise, cu 
excepţia rudelor de gradul întâi. Probabil Nolan spera că 
va fi trecut şi el în testament, dar Foster începuse să-şi 
piardă luciditatea, aşa că poate chiar el a fost cel care i-a 
povestit despre trecutul Celiei. Bineînţeles, nu putem fi 
siguri de acest lucru, dar se pare că aşa s-a întâmplat. 

Maxilarul lui Jeff se încleşta pe măsură ce asculta 
spusele subalternului său. 

— Nolan e un maestru al diversiunii, continuă el. 
Apartamentul acela din Soho nu era al lui. Îl închiriase cu 
luna. Nici mobila nu era a lui. El nu avea nimic. Folosea cei 
trei milioane de dolari pe care i-i lăsase bătrâna - vreau să 
spun foarte bătrâna - lui prietenă pentru a o convinge pe 
Liza că era, de fapt, un avocat de succes. Am vorbit şi cu 
consilierul pe probleme financiare al Celiei, Karl Winston. 
El mi-a spus că accidentul pe care l-a suferit Celia, iarna 
trecută, atunci când a fost lovită de o limuzină, a fost 
norocul lui Nolan. Ea a intrat în panică la gândul că, dacă 
va muri, nu ar avea cine să aibă grijă de Jack. Tot Winston 
mi-a spus şi cum îşi împărţise Foster averea prin testament 
- o treime Celiei şi două treimi lui Jack. Dacă Jack moare 
înainte de a împlini douăzeci şi unu de ani, totul este 
moştenit de Celia. După ce s-a căsătorit cu Alex Nolan, în 
afara unor donaţii în scopuri caritabile şi a unui cont 


383 


deschis pe numele părinţilor ei adoptivi, Celia şi-a împărţit, 
prin testament, averea între Jack şi Nolan. De asemenea, l- 
a desemnat pe Nolan tutorele lui Jack şi depozitarul averii 
lui până când copilul va împlini douăzeci şi unu de ani. 

— În momentul în care Nolan a venit în biroul acesta ieri 
şi mi-a vorbit despre fotografia pe care Liza a găsit-o lipită 
în grajd ca fiind una înfățișând familia Barton pe plaja de 
la Spring Lake, am ştiut că el trebuie să fie persoana care 
a pus-o acolo, spuse Jeff. Săptămâna trecută mă aflam în 
bucătăria familiei Nolan când Liza mi-a dat acea fotografie. 
Nolan a intrat în cameră în momentul în care eu o puneam 
într-o pungă de plastic. Nu a cerut să se uite la ea atunci, 
aşa că nu avea cum să o fi văzut. Dar ieri, deşi în ziare au 
apărut o mulţime de fotografii cu familia Barton, el ştia 
exact ce fotografie fusese găsită în grajd. 

— Robin este prietena lui de trei ani, spuse Shelley. Am 
luat o fotografie de-a lui Nolan de la barou şi m-am dus cu 
ea la restaurantul lui Patsy. Unul dintre chelneri a început 
să lucreze acolo acum trei ani şi îşi aminteşte că i-a văzut 
împreună încă de atunci. Mi-a spus că întotdeauna Nolan 
plăteşte cu bani lichizi, ceea ce nu e de mirare. 

— După părerea mea, Robin nu a vrut să iasă în evidenţă 
pentru ca el să poată pune mâna pe bani, spuse Jeff. Unul 
dintre lucrurile despre care nu cred că a minţit este faptul 
că întâlnirile ei cu Ted Cartwright nu au dus la niciun 
rezultat. 

— Mă întreb dacă planul de a o aduce pe Liza în fosta ei 
casă nu a fost conceput după ce Robin s-a angajat la 
agenţia imobiliară a lui Georgette Grove şi a văzut că 
proprietatea era scoasă la vânzare, murmură Jeff. 
Cumpără-i casa drept cadou. Mută-te acolo împreună cu 
ea. Vandalizeaz-o, pentru a o speria. Spune tuturor că eae 
Micuța Lizzie. Mizează pe faptul că îşi va pierde minţile şi, 
astfel, îi vei putea lua averea. Dar apoi ceva nu a mai mers 
conform planului. În seara aceea, în care a rămas la birou 
până mai târziu, se pare că Georgette Grove a găsit ceva 
care dovedea legătura dintre Robin şi Alex. Henry ne-a 
spus că Georgette le cotrobăise amândurora prin birouri. 


384 


Poate că Georgette a găsit o fotografie în care Robin şi 
Alex erau împreună sau un bilet scris de el şi adresat ei. 
Georgette a sunat-o pe Robin la ora zece, joi seara. Dacă 
Robin nu recunoaşte, nu vom putea niciodată să ştim 
adevărul. 

— Eu cred că Robin a fost cea care a aşteptat-o pe 
Georgette în casa de pe Holland Road, interveni Mort. 
Dacă ea şi Alex şi-au dat seama că trebuie să scape de 
Georgette, probabil că atunci s-au decis să încerce să-i 
pună Celiei în cârcă acea crimă, şi au făcut chestia asta 
lăsând o fotografie a Celiei în poşeta lui Georgette. Şi, nu 
uita, dacă Robin a pus o fotografie în poşeta aceea, la fel 
de bine ar fi putut şi scoate ceva de acolo, ca de exemplu 
ceea ce găsise Georgette în biroul ei. Apoi, când blugii, 
adidaşii şi sculpturile lui Charley Hatch au fost confiscate 
de sergentul Clyde Earley, Charley a devenit un pericol 
mult prea mare pentru ei. Aşa că planul lor de a pune 
mâna pe averea Lizei şi a lui Jack i-a împins să comită două 
crime. Şi dacă Celia ajungea la închisoare din cauza 
acestor crime, cu atât mai bine, ăsta ar fi fost sfârşitul 
perfect. 

— Probabil că nu e prima oară când Nolan e implicat 
într-o crimă, îi spuse Jeff lui Shelley. După cum ştii, avem 
patru oameni care cercetează acum perioada de dinainte 
ca Alex să facă Dreptul. A fost suspect în cazul morţii unei 
tinere bogate pe care el o curta în timpul liceului. Poliţia 
nu a reuşit să dovedească nimic, dar ea tocmai îl părăsise 
pentru altul. Se pare că el a înnebunit şi a urmărit-o mai 
bine de un an. Până la urmă, ea a obţinut un ordin 
judecătoresc prin care i se interzicea lui Nolan să se 
apropie de ea. Toate astea le-am aflat abia în după-amiaza 
asta. 

Expresia lui Jeff deveni gravă. 

— Primul lucru pe care am să-l fac mâine de dimineaţă 
va fi să mă duc până în Mendham şi să-i povestesc Lizei tot 
ce am aflat. După aceea, o să aranjez ca ei şi fiului ei să le 
fie asigurată protecţia douăzeci şi patru de ore din 
douăzeci şi patru. Dacă Nolan nu s-ar afla în Chicago, aş fi 


385 


ordonat să fie protejată încă de acum. Părerea mea este că 
Nolan şi prietena lui au toate motivele să fie foarte, foarte 
nervoşi. 

Telefonul sună. Anna, care era încă la birou, în compania 
lui Dru Perry, răspunse imediat, ascultă mesajul persoanei 
de la celălalt capăt al firului şi apoi deschise interfonul. 

— Jeff, la telefon este un oarecare detectiv Ryan, sună 
din Chicago. Spune că l-au pierdut pe Alex Nolan. A plecat 
de la întâlnirea pe care o avea în urmă cu mai mult de trei 
ore, şi nu a ajuns la hotelul Ritz-Carlton. 

Jeff şi Mort săriră în picioare. 

— Trei ore! exclamă Jeff. A avut destul timp la dispoziţie 
pentru a ajunge aici! 


386 


80 


Auzisem uşa garajului închizându-se. Motorul maşinii 
mergea. Gazele de eşapament mă ameţiseră deja, dar 
ştiam că trebuie să rezist. Acum, că era cu mine din nou, 
Jack adormise la loc. Am încercat să-l mişc. Trebuia să 
ajung pe scaunul din faţă. Trebuia să opresc motorul. Dacă 
rămâneam acolo, aveam să murim. Trebuia să mă mişc. 
Dar membrele nu mă ascultau. Oare ce mă forţase Alex să 
beau? 

Nu mă puteam mişca. Eram prăbuşită pe pernele 
banchetei, pe jumătate aşezată, pe jumătate întinsă. 
Zgomotul motorului era asurzitor. Era ambalat la 
maximum. Cred că pedala de acceleraţie era blocată. În 
curând, aveam să ne pierdem cunoştinţa. În curând, 
băieţelul meu avea să moară. 

Nu! Nu! Vă rog, nu! 

— Jack! Jack! Vocea mea era doar o şoaptă răguşită, dar 
îi vorbeam în ureche, aşa că a tresărit. Jack, mami e 
bolnavă! Jack, ajută-mă! 

Se mişcă din nou, smucind din cap, neliniştit. Apoi se 
cuibări la loc, lângă gâtul meu. 

— Jack, Jack, trezeşte-te, trezeşte-te! 

Începeam să adorm din nou. Trebuia să rezist. Mi-am 
muşcat buzele atât de tare încât am simţit gustul sângelui, 
dar durerea m-a ajutat să îmi păstrez cunoştinţa. 

— Jack, ajut-o pe mami! m-am rugat eu. 

Şi-a ridicat capul. Am simţit că se uită la mine. 

— Jack, încearcă să te urci... pe scaunul din faţă. 
Scoate... cheia... din contact. 

Se mişcă. Se ridică în capul oaselor şi îmi alunecă din 


387 


poală. 

— E întuneric aici, mami, spuse el. 

— Urcă-te... pe scaunul... din faţă, am şoptit eu. Urcă- 
te... Simţeam cum mă cufund încet într-un dulce leşin. 
Vorbele pe care voiam să le spun îmi dispăreau încet din 
minte... 

Piciorul lui Jack mi-a şters faţa. Se urca pe scaunul din 
faţă. 

— Cheia, Jack... 

De la mulţi kilometri depărtare, l-am auzit spunând: 

— Nu pot s-o scot! 

— Răsuceşte-o, Jack! Răsuceşte-o... şi apoi... scoate-o! 
Brusc, se făcu linişte, o linişte totală. Apoi se auzi strigătul 
somnoros, dar mândru al lui Jack: 

— Mami, am reuşit! Am scos cheia! 

Ştiam că gazele de eşapament ne puteau încă omori. 
Trebuia să ieşim afară. Jack nu va reuşi să ridice singur 
uşa grea a garajului. 

Se întinsese pe spătarul scaunului din faţă şi se uita în 
jos, la mine. 

— Mami, ţi-e rău? 

Telecomanda pentru uşa garajului, m-am gândit eu, e 
lipită pe trapă, deasupra scaunului şoferului. Deseori îl las 
pe Jack să apese butonul. 

— Jack... deschide... uşa... garajului, l-am implorat eu. 
Ştii cum. 

Cred că am leşinat pentru un moment. Huruitul pe care-l 
făcea uşa garajului ridicându-se m-a trezit pentru o clipă, 
şi atunci, cu o imensă uşurare şi bucurie, am renunţat să 
mă mai lupt pentru a rămâne conştientă. 

M-am trezit în ambulanţă. Primul chip pe care l-am 
văzut a fost cel al lui Jeffrey MacKingsley. Primele lui 
cuvinte au fost exact acelea pe care voiam să le aud. 

— Nu-ţi face griji, Jack e bine. 

Următoarele cuvinte păreau pline de promisiuni. 

— Liza, ţi-am spus că totul o să fie bine. 


388 


EPILOG 


Trăim de doi ani în casa asta. După ce am reflectat bine, 
am decis să rămânem aici. Pentru mine nu mai reprezenta 
casa în care îmi ucisesem mama, ci casa în care 
încercasem să-i salvez viaţa. Mi-am folosit talentul şi 
aptitudinile de decorator de interioare pentru a duce la 
capăt proiectul tatălui meu. A ieşit foarte frumos, şi în 
fiecare zi mai adunăm o amintire fericită lângă cele din 
copilăria mea. 

Ted Cartwright a ajuns la o înţelegere cu organele de 
anchetă. A primit treizeci de ani de puşcărie pentru 
uciderea lui Zach Willet, cincisprezece pentru uciderea 
tatălui meu şi doisprezece pentru că a provocat moartea 
mamei mele, pedepsele urmând să se execute în acelaşi 
timp. Una dintre clauzele înţelegerii cu procuratura a fost 
ca el să recunoască faptul că venise în seara aceea la noi 
acasă, plănuind să o ucidă pe mama. 

Locuise în casa aceea cât timp fusese căsătorit cu mama 
şi ştia că una dintre ferestrele de la subsol nu fusese, 
dintr-un motiv sau altul, cuplată la sistemul de alarmă al 
casei. Aşa reuşise să intre. 

A recunoscut că avusese de gând să o stranguleze pe 
mama în somn şi, dacă eu m-aş fi trezit şi l-aş fi găsit acolo, 
m-ar fi omorât şi pe mine. 

Ştiind că divorţul iminent l-ar fi pus automat pe lista 
suspecţilor, sunase la el acasă de la telefonul din subsolul 
casei noastre şi aşteptase apoi o oră înainte de a urca spre 
dormitorul mamei mele. Plănuise să declare celor de la 
poliţie că mama îi spusese să vină în ziua următoare la ea 
ca să discute despre o eventuală împăcare. 


389 


Dar trebuise să schimbe explicaţia acelui telefon pentru 
că eu mă trezisem şi avusese loc episodul cu 
împuşcăturile. Aşa că declarase la procesul meu că mama 
îl sunase târziu, în seara aceea, şi îl rugase să vină la noi 
acasă cât timp eu dormeam. 

O dată intrat în casă, Ted luase din agenda mamei noul 
cod al alarmei şi o dezactivase. Descuiase apoi uşa de la 
bucătărie, ca să lase impresia că neatenţia mamei 
permisese unui străin să intre în casă. La proces, declarase 
că mama dezactivase alarma şi descuiase uşa pentru că îl 
aştepta. 

De asemenea, Ted le-a spus anchetatorilor că celălalt 
„muncitor“ era Sonny Ingers, un lucrător în construcţii 
care era angajat la unul dintre şantierele sale. 
Semnalmentele lui Ingers se potriveau cu informaţiile pe 
care le oferise Rap Corrigan - aluniţa în formă de căpşună 
şi falanga lipsă de la degetul arătător al mâinii drepte. 
Cum nu fuseseră găsite destule dovezi care să-l 
incrimineze pe Ingers de uciderea lui Zach Willet, acesta a 
pledat „vinovat“ în cazul intrării prin efracţie în 
apartamentul lui Zach şi a fost condamnat la trei ani de 
închisoare. 

Declaraţia lui Ted de la tribunal a conţinut toate aceste 
amănunte. Cred că o grămadă de oameni din comunitatea 
locală s-au simţit ruşinaţi că au crezut povestea lui în toată 
această vreme şi că au condamnat o copilă de numai zece 
ani. 

Henry Paley a scăpat din anchetă fără să fie acuzat de 
nimic. Procuratura a concluzionat că Henry complotase cu 
Ted Cartwright numai pentru a o convinge pe Georgette 
Grove să-i vândă acestuia din urmă terenul de pe Route 24. 
Nu a existat nicio dovadă că ela ştiut sau a fost implicat în 
vreun fel în rănirea vreunei persoane. 

Vor trece foarte, foarte mulţi ani până când Alex Nolan 
sau Robin Carpenter vor ieşi din puşcărie. Amândoi au fost 
condamnaţi la închisoare pe viaţă pentru uciderea lui 
Georgette Grove şi a lui Charley Hatch şi pentru că au 
încercat să ne omoare pe mine şi pe Jack. 


390 


Robin a recunoscut că ea a fost cea care i-a împuşcat 
atât pe Georgette, cât şi pe fratele ei vitreg, Charley 
Hatch. Ea luase din poşeta lui Georgette poza în care 
apărea împreună cu Alex, găsită de Georgette în biroul ei. 
Tot ea a fost cea care a pus fotografia mea în geanta lui 
Georgette şi poza mamei mele în buzunarul lui Charley 
Hatch. 

În primele săptămâni care au urmat zilei în care eu şi 
Jack aproape fuseserăm ucişi, o mulţime de oameni au 
trecut pe la noi pe-acasă. Ne-au adus mâncare, şi flori, şi 
prietenie. Unii dintre ei mi-au spus că bunica lor şi bunica 
mea fuseseră colege de şcoală. Îmi place foarte mult aici. 
Rădăcinile mele sunt aici. Mi-am deschis un magazin de 
decoraţiuni interioare în Mendham, dar va trebui să-mi 
selectez clientela. Viaţa mea e plină. Jack e în clasa întâi şi 
joacă în toate echipele din care reuşeşte să facă parte. 

În săptămânile şi lunile de după arestarea lui Alex, 
uşurarea pe care am resimţit-o la auzul mărturisirilor lui 
Ted a pus pe planul doi durerea cauzată de trădarea lui 
Alex. Jeff a fost cel care m-a ajutat să înţeleg că acel Alex 
pe care îl cunoşteam eu nu existase niciodată. 

Nu ştiu exact când mi-am dat seama că m-am îndrăgostit 
de Jeff. Cred că ela ştiut înaintea mea că eram făcuţi unul 
pentru celălalt. 

Şi acesta este un alt motiv pentru faptul că sunt atât de 
ocupată. Soţul meu, Jeff MacKingsley, se pregăteşte să 
candideze pentru postul de guvernator. 


391