Mary H Clark — Mesaje misterioase

MARY HIGGINS CLARK 


MESAJE MISTERIOASE 


Traducere: Mihnea Columbeanu 
Titlul original: Two Little Girls in Blue, 2006 


LIDER, 2007 


Versiune ebook: v1.0, decembrie 2020 


Mulţumiri 

Dintotdeauna m-a fascinat telepatia care există între unele persoane. Încă 
din fragedă copilărie, îmi amintesc că mama mea, cu o expresie încruntată 
de îngrijorare pe faţă, spunea: „Presimt că...” Și, la fel de sigur ca faptul că 
după noapte vine zi, persoana respectivă avea, sau urma să aibă în scurt 
timp, o problemă. 

In unele dintre cărțile mele, am folosit telepatia în mai mică sau mare 
măsură, dar legătura care există între gemeni, și mai ales între gemenii 
identici, este de-a dreptul fascinantă. De multă vreme, acest subiect se 
dezvolta în mintea mea ca intrigă a unui nou roman. 

Le sunt recunoscătoare autorilor de cărţi pe această temă, și mai cu 
seamă lui Guy Lyon Playfair pentru Twin Telepathy: the Psychic Connection - 
Telepatia gemenilor: Conexiunea metapsihică -, Dr. Nancy L. Segal, pentru 
Entwined Lives - Vieţi împletite -, Donna M. Jackson, pentru Twin Tales: The 
Magic and Mystery of Multiple Births - Povești gemene - Magia și misterul 
nașterilor multiple, Shannon Baker, pentru articolul ei On Being a Twin - 
Despre a fi geamăn -, și lui Jill Neimark, pentru editorialul ei Wature's Clones 
- Clonele naturii -, din revista Psychology Today. Exemplele despre legătura 
metapsihică dintre gemeni pe care le prezintă ei mi-au fost de cel mai mare 
ajutor pentru elaborarea acestei povestiri. 

Alţii, ca întotdeauna, au parcurs drumul împreună cu mine. Îmi exprim 
gratitudinea față de eternul meu redactor, Michael V. Korda, și redactorul 
senior Chuck Adams, pentru competenţa cu care m-au îndrumat. 

Lisl Cade, scumpa mea prietenă și agentă publicitară, m-a susţinut 
îndeaproape. Cercul meu de cititori rămâne constant. Le mulțumesc lor, ca și 
copiilor și nepoților noștri, care m-au încurajat pe parcurs și mi-au asigurat o 
viaţă dinamică și amuzantă. 

Am dorit ca această carte să fie un omagiu adus Biroului Federal de 
Investigații implicat într-un caz de răpire. Doresc în mod special să onorez 
memoria regretatului Leo McGillicuddy, o legendă printre agenţii federali. 

Agentul în retragere Joseph Conley mi-a fost de un enorm ajutor în 
urmărirea pas cu pas a activităţilor din culisele Biroului. Am simplificat unele 
dintre proceduri, în interesul naraţiunii, dar sper că am reușit să redau 
devotamentul și profunda compasiune care le sunt proprii agenţilor. 

lar acum, când o nouă povestire începe să prindă contur în mintea mea, a 
sosit momentul să mă despart de asta, să stau jos lângă foc cu Domnia Sa, 
mai mult decât perfectul John Conheeney, și să vă doresc tuturor celor care 
vă aplecaţi asupra acestor pagini o lectură cât mai plăcută. 


Pentru Michael V. Koraa, 
redactor și prieten 
cu drag 


1 


— Stai o clipă, Rob, cred că una dintre gemene plânge. 
Aşteaptă că te sun eu. 

Trish Logan îşi lăsă jos telefonul celular, se ridică de pe 
canapea și traversă grăbită livingul. Avea nouăsprezece ani și 
era pentru prima oară când lucra ca babysitter la familia 
Frawley, oamenii aceia cumsecade care se mutaseră în oraș cu 
câteva luni în urmă. Trish îi simpatizase din primul moment. 
Doamna Frawley îi spusese că, în copilărie, familia ei se dusese 
adeseori în vizită la niște prieteni care locuiau în Connecticut, iar 
ei îi plăcuse atât de mult, încât își dorise întotdeauna să 
locuiască acolo. „Anul trecut, când am început să ne căutăm o 
casă și am trecut întâmplător prin Ridgefield, am știut că aici 
doream să locuiesc”, îi mărturisise ea lui Trish. 

Soții Frawley cumpăraseră vechea casă a fermei Cunningham, 
o coșmelie pe care tatăl lui Trish o considera mai degrabă o 
„magherniţă cu ștaif”. lar azi, în ziua de marţi, 24 martie, cele 
două gemene identice ale soţilor Frawley împlineau trei ani, și 
Trish fusese angajată pentru a contribui la pregătirea petrecerii, 
urmând să rămână și seara, când părinţii erau invitaţi la un 
dineu simandicos la New York. 

„După toată agitația petrecerii, aș fi putut să jur că 
puștoaicele vor dormi buștean”, își spuse Trish în timp ce 
pornea în sus pe scară, spre camera lor. Soții Frawley scoseseră 
mocheta roasă pe care o găsiseră în casă, iar treptele de lemn 
din secolul al XIX-lea scârțâiau sub picioarele ei. 

Lângă treapta de sus, se opri. Lumina pe care o lăsase 
aprinsă în hol nu mai ardea. Probabil iar sărise o siguranţă. 
Instalaţiile electrice din vechea casă erau făcute praf. Și la 
bucătărie, după-amiază, se întâmplase același lucru. 

Camera gemenelor se afla în capătul culoarului. Acum, de 
acolo nu se mai auzea niciun sunet. Probabil că una dintre fetițe 
plânsese în somn, își spuse Trish, în timp ce pornea înainte, prin 
întuneric. 

Dintr-odată, se opri. „Nu doar lumina s-a stins. Am lăsat 
deschisă ușa de la camera lor, ca să le-aud dacă se trezesc. Ar 
trebui să se vadă lumina veiozei din cameră. lar ușa e închisă. 
Dar n-aș fi putut s-o aud pe una dintre ele plângând, adineaori, 
dacă ușa ar fi fost închisă.” 


Dintr-odată, cuprinsă de spaimă, Trish ascultă atentă. Ce se 
auzea? Într-o clipă de luciditate înnebunitoare, identifică 
sunetul: pași lenți. Și aburul unei respiraţii, la fel de slabe. 
Mirosul acrișor al transpiraţiei. Cineva era în spatele ei. 

Trish încercă să ţipe, dar de pe buze nu i se desprinse decât 
un geamăt. Vru s-o ia la fugă, însă picioarele refuzau s-o 
asculte. Simţi o mână apucând-o de păr și smucindu-i capul 
înapoi. Ultimul lucru pe care și-l mai aminti fu o senzaţie de 
apăsare pe gât. 

Intrusul slăbi strânsoarea și o lăsă pe Trish să cadă inertă pe 
podea. Felicitându-se pentru dibăcia cu care o făcuse să-și 
piardă cunoștința, eficient și fără durere, aprinse lanterna și-i 
legă mâinile, picioarele, ochii și gura. Apoi, cu raza lanternei 
îndreptată spre podea, o ocoli, parcurse grăbit holul pe toată 
lungimea și deschise ușa de la dormitorul gemenelor. 

Kathy și Kelly zăceau în patul lor dublu, cu ochii somnoroși și 
înspăimântați. Mâna dreaptă a lui Kathy și cea stângă a lui Kelly 
erau înlănţuite una de alta. Cu cealaltă mână, fiecare dintre ele 
încerca să-și scoată călușul din gură. 

Omul care stabilise toate detaliile răpirii stătea lângă pat. 

— Ești sigur că nu te-a văzut, Harry? întrebă el răstit. 

— Sunt sigur. Vreau să zic, cât se poate de sigur, Bert, 
răspunse celălalt. 

Amândoi aveau grijă să folosească numele pe care le 
împrumutaseră cu acea ocazie: „Bert” și „Harry”, după 
personajele de desen animat dintr-o reclamă la bere din anii 
șaizeci. 

Bert o luă în braţe pe Kathy și spuse răstit: 

— la-o pe cealaltă. Și învelește-o cu o pătură. E frig afară. 

Cu pași grăbiţi, cei doi coborâră în goană scara din spate, 
străbătură în fugă bucătăria și ieșiră pe alee, fără a se mai 
deranja să închidă ușa în spatele lor. Odată ajunși în furgonetă, 
Harry se așeză pe podea, în faţa banchetei din spate, ţinând 
strâns gemenele cu braţele lui musculoase. Bert porni mașina, 
ieșind din umbra verandei. 

Peste douăzeci de minute, ajunseră la casa unde-i aștepta 
Angie Ames. 

— Sunt adorabile, gânguri ea, în timp ce bărbaţii duceau 
fetitele în casă și le culcau în leagănul spitalicesc care fusese 
pregătit anume pentru ele. Cu o mișcare agilă și rapidă a 


mâinilor, scoase cătușele care le împiedicau pe gemene să 
scoată vreun sunet. 

Fetitele se agățară una de alta și începură să se văicărească. 

— Mami... mami...! ţipară ele, la unison. 

— $$$, șșș, nu vă speriaţi, încercă să le liniștească Angie, în 
timp ce ridica marginea leagănului; era prea înaltă ca să poată 
ajunge la ele pe deasupra, așa că-și strecură braţele printre 
gratii și începu să le mângâie buclele de un blond-închis. E-n 
regulă, murmură ea, dormiţi acum. Kathy, Kelly, culcaţi-vă și 
dormiţi. Mona o să aibă grijă de voi. Mona vă iubește. 

„Mona” era numele pe care trebuia să-l folosească de faţă cu 
gemenele. „Nu-mi place numele ăsta”, se plânsese ea, când îl 
auzise prima oară. „De ce trebuie să mă cheme Mona?” 

„Fiindcă sună asemănător cu «Mama». Fiindcă, atunci când 
vom lua banii și vom trimite fetiţele înapoi, n-ar fi de dorit să 
spună: «A avut grijă de noi o tanti pe care o chema Angie». Şi-n 
plus, mai e un motiv - faptul că tot timpul gemi de parc-ar mugi 
o vacă”, se răstise omul ce-și spunea Bert. 

— Fă-le să tacă, îi ordonă el acum. Fac prea multă gălăgie. 

— Calmează-te, Bert. Nu le-aude nimeni, îl liniști Harry. 

„Are dreptate”, își spuse Lucas Wohl, cum se numea în 
realitate cel ce-și zicea „Bert”. Unul dintre motivele pentru care, 
după ce chibzuise temeinic, îl invitase pe Clint Downes - 
adevăratul nume al lui „Harry” - să i se alăture în răpire era 
acela că, timp de nouă luni pe an, Clint lucra ca îngrijitor în casa 
din incinta Clubului Country Danbury. De la Ziua Muncii până în 
31 mai, clubul era închis, iar porţile, încuiate. Casa nici măcar nu 
se vedea de pe drumul de serviciu pe unde intra și ieșea Clint, și 
trebuise să folosească un cod pentru a deschide poarta de 
serviciu. 

Era un loc ideal pentru a le ascunde pe gemene, iar faptul că 
iubita lui Clint, Angie, lucra adesea ca babysitter, reprezenta un 
avantaj în plus. 

— N-au să mai plângă mult, spuse Angie. Mă pricep eu la 
copii. Au să adoarmă la loc. 

Incepu să le maseze pe spate, cântându-le fals: 

— „Două fete în albastru, măi băiete, două fete în albastru...” 

Lucas înjură printre dinţi, își croi drum prin spaţiul îngust 
dintre leagăn și patul dublu, și ieși din dormitor, prin salon, 
ajungând în bucătăria casei. Abia acolo, el și Clint își scoaseră 


canadienele cu glugă și mănușile. Aveau în faţă sticla de scotch 
plină și cele două pahare goale pe care le puseseră deoparte ca 
să sărbătorească succesul acţiunii. 

Se așezară la capetele opuse ale mesei, privindu-se unul pe 
altul în tăcere. În timp ce se uita cu dispreţ la celălalt răpitor, 
Lucas remarcă din nou că nici nu s-ar fi putut să fie mai diferiți 
ca înfățișare și temperament. Fără să-și facă iluzii în legătură cu 
propriul său aspect, îi plăcea uneori să se joace de-a martorul 
ocular, descriindu-se pe sine însuși în minte: în jur de cincizeci 
de ani, slăbănog, statură medie, început de chelie, chip îngust, 
ochi apropiaţi. Şofer de limuzină liber-profesionist, reușea să 
treacă drept un salariat servil și dornic să mulţumească, 
personalitate pe care și-o asuma ori de câte ori îmbrăca 
uniforma neagră de șofer. 

Il cunoscuse pe Clint pe vremea când fuseseră închiși 
împreună și, de-a lungul anilor, colaborase cu el la o serie de 
spargeri. Nu fuseseră prinși niciodată, fiindcă Lucas era foarte 
atent. Nici nu comiseseră vreodată infracţiuni în Connecticut, 
pentru că lui Lucas nu-i plăcea să-și murdărească propriul 
bârlog. Dar această ocazie, deși teribil de riscantă, fusese prea 
tentantă ca s-o lase să-i scape, și încălcase regula. 

Acum îl privea pe Clint, care destupa sticla de scotch și 
umplea paharele până sus. 

— Pentru săptămâna viitoare, să fim într-un iaht la St. Kitts, 
cu buzunarele pline, spuse el, cercetând chipul lui Lucas cu un 
zâmbet încrezător. 

Lucas îi susţinu privirea, măsurându-și iar din ochi partenerul. 
Abia trecut de patruzeci de ani, Clint era îngrozitor de diform. 
Mai gras cu douăzeci și cinci de kilograme decât ar fi fost normal 
în raport cu trupul său scund, transpira ușor, chiar și într-o 
noapte rece de martie ca aceea, care devenise dintr-o dată 
friguroasă. Pieptul său ca un butoi și braţele groase arătau 
disproporționat pe lângă chipul angelic și coada-de-cal lungă, pe 
care și-o lăsase să crească fiindcă și Angie, prietena lui de multă 
vreme, avea una. 

Angie. Femeia șnur, fără ţâţe, fără cur, își spuse Lucas cu 
dispreț. Un ten groaznic. Asemenea lui Clint, întotdeauna era 
șleampătă, îmbrăcată cu un tricou uzat și niște blugi jerpeliţi. 
Singura ei calitate, după părerea lui Lucas, era experienţa ca 
babysitter. Celor două fetiţe nu trebuia să li se întâmple nimic 


înainte de a-și primi răscumpărarea și a le trimite înapoi acasă. 
Acum, Lucas își reaminti că Angie mai avea o particularitate: 
lăcomia. Voia banii. Voia să trăiască la bordul unui iaht, în 
Caraibe. 

Lucas duse paharul la buze. Scotch-ul Chivas Regal îl ungea 
pe limbă, iar tăria lui era caldă și calmantă, în timp ce îi aluneca 
pe beregată. 

— Până aici, toate bune, spuse el sec. Eu mă duc acasă. Ai la 
îndemână telefonul celular pe care ţi l-am dat? 

— Mda. 

— Dacă sună șeful, spune-i că trebuie să iau pe cineva la cinci 
dimineaţa, și mi-am închis mobilul. Am și eu nevoie de somn. 

— Când am să-l cunosc și eu, Lucas? 

— N-ai să-l cunoști. 

Lucas își bău restul de scotch și-și împinse înapoi scaunul. Din 
dormitor o auzeau pe Angie cum continua să cânte. 

„Ele au fost surori, noi am fost fraţi, și am învăţat să iubim...” 


2 

Scrâșnetul de frâne pe stradă, în fața casei, îl anunţă pe 
căpitanul Robert „Marty” Martinson de la poliţia din Ridgefield 
că părinţii gemenelor răpite sosiseră acasă. 

Telefonaseră la secția de poliţie după numai câteva minute de 
la primirea apelului la 911. „Sunt Margaret Frawley”, se 
prezentase femeia, cu vocea tremurând de spaimă. „Locuim la 
numărul zece, pe Old Woods Road. Nu reușim să luăm legătura 
cu guvernanta. Nu răspunde nici la telefonul din casă, nici la 
mobilul ei. Are grijă de fetiţele noastre de trei ani. Ne temem să 
nu se fi întâmplat ceva. Acum ne întoarcem din oraș, suntem în 
drum spre casă.” 

„Mergem direct acolo, să verificăm”, îi promisese Marty. 

Întrucât părinţii erau, fără îndoială, agitaţi, n-avea niciun rost 
să le spună că știa deja că se întâmplase ceva foarte grav. Tatăl 
guvernantei tocmai sunase din casa de pe Old Woods Road. 
„Fiica mea e legată și cu un căluș. Gemenele pe care le îngrijea 
au dispărut. În camera lor a mai rămas doar o notă de 
răscumpărare.” 

lar acum, o oră mai târziu, proprietatea din jurul casei și aleea 
fuseseră deja îngrădite, în așteptarea echipei criminalistice. 
Marty ar fi preferat ca presa să nu afle de răpire, dar știa că era 
puţin probabil. Ştia deja că părinţii guvernantei le spuseseră 
tuturor celor din camera de urgenţă a spitalului unde era tratată 
Trish Logan că gemenele lipseau. Reporterii puteau să apară din 
moment în moment. FBl-ul fusese anunţat, iar agenţii federali 
erau pe drum. 

Marty se pregăti să-i întâmpine pe părinţi, când ușa bucătăriei 
se dădu de perete și cei doi năvăliră în casă. Incepând din prima 
lui zi de activitate, când era un poliţist începător de numai 
douăzeci și unu de ani, se antrenase să reţină prima impresie pe 
care i-o făceau orice persoane implicate într-o crimă, indiferent 
dacă era victime, autori sau martori. Mai târziu, avea să-și 
noteze aceste impresii pe hârtie. În cercurile poliţiei era 
cunoscut ca „Observatorul”. 

Abia trecuţi de treizeci de ani, își spuse el, în timp ce 
Margaret și Steve Frawley se apropiau grăbiţi. Un cuplu arătos, 
amândoi în haine de seară. Părul castaniu al mamei cădea liber 
pe spate. Era o femeie zveltă, dar mâinile ei încleștate păreau 
puternice. Avea unghii scurte, cu lac incolor. Probabil, o bună 


sportivă, își spuse Marty. Ochii ei intenși aveau o nuanţă de 
albastru-închis care părea aproape neagră, când îl privea. 

Steve Frawley, tatăl, era înalt cam de un metru și optzeci și 
șapte de centimetri, cu păr blond-închis și ochi de un albastru- 
deschis. Umerii lui laţi și braţele puternice făceau ca smokingul 
prea strâmt să se întindă la cusături. Nu i-ar fi stricat unul nou, 
reflectă Marty. 

— Li s-a întâmplat ceva fiicelor noastre? întrebă Frawley. 

Marty îl privi cum își punea mâinile pe braţele soţiei lui, ca și 
cum ar fi vrut s-o sprijine la primirea unei posibile vești proaste. 

Nu exista niciun mod de a le spune cu menajamente unor 
părinţi că le fuseseră răpiți copiii, iar pe patul acestora fusese 
lăsat un bilet prin care se cerea o răscumpărare de opt milioane 
de dolari. Stupoarea întipărită pe chipurile celor doi tineri părea 
sinceră, își spuse Marty, o reacţie pe care avea s-o consemneze 
în caietul cazului, dar nu fără a-i adăuga și un semn de 
întrebare. 

— Opt milioane de dolari! Opt milioane de dolari! De ce nu 
optzeci de milioane? întrebă Steve Frawley, cu chipul cenușiu. 
Casa asta ne-a înghiţit toți banii. In momentul de faţă, mai avem 
în cont la bancă doar o mie cinci sute de dolari amărâţi, nu mai 
mult! 

— Aveţi în familie vreo rudă bogată? se interesă Marty. 

Soții Frawley izbucniră într-un râs isteric. Apoi, sub ochii lui 
Marty, Steve își răsuci nevasta în loc. Se îmbrăţișară, râsetele 
fiind înlocuite de sunetele aspre ale suspinelor lui gâtuite și 
tânguielile ei jalnice. 

— Le vreau pe fetiţele mele... Le vreau pe fetiţele mele... 


3 

La ora unsprezece, telefonul celular special sună. Clint 
răspunse. 

— Bună ziua, domnule, spuse el. 

— Aici Pied Piper. 

„Tipul ăsta, oricine-o fi, încearcă să-și prefacă glasul”, își 
spuse Clint, în timp ce străbătea micul living ca să se 
îndepărteze cât mai mult de Angie, care le gângurea gemenelor. 
„Pentru numele lui Dumnezeu, puștoaicele dorm!”, reflectă el 
nervos. „Mai tacă-ţi gura odată!” 

— Ce se-aude acolo? întrebă tăios Pied Piper. 

— Prietena mea le cântă copiilor de care are grijă. 

Clint știa că-i dădea lui Pied Piper informaţiile dorite. Acţiunea 
sa și a lui Lucas fusese încununată de succes. 

— Nu reușesc să-l prind pe Beri. 

— Mi-a zis să vă spun că are de luat pe cineva la cinci 
dimineaţa, de la Aeroportul Kennedy. S-a dus acasă să se culce, 
și și-a închis telefonul. Sper că... 

— Harry, dă drumul la televizor, îl întrerupse Pied Piper. Se 
transmite un reportaj despre răpire. Am să mai revin mâine- 
dimineaţă. 

Clint luă telecomanda și deschise televizorul, după care văzu 
apărând pe ecran casa de pe Old Woods Road. Deși filmarea 
fusese făcută noaptea, în lumina de pe verandă se distingea clar 
zugrăveala cojită a casei și obloanele vechi de la ferestre. 
Panglica galbenă pentru delimitarea câmpului infracţional se 
întindea până la stradă, pentru a ţine reporterii și curioșii la 
distanţă. 

„Noii proprietari, Stephen și Margaret Frawley, s-au mutat la 
această adresă cu doar câteva luni în urmă, spunea reporterul. 
Vecinii se așteptaseră să vadă casa demolată, -dar au aflat că 
soţii Frawley intenționau s-o renoveze treptat. Azi, după-amiază, 
câţiva dintre copiii vecinilor au venit la ziua de naștere a 
gemenelor, care au împlinit trei ani. Avem o fotografie care a 
fost făcută la petrecere, cu doar câteva ore în urmă.” 

Pe ecran apărură dintr-odată feţele identice ale gemenelor, cu 
ochii dilataţi de emoție în timp ce-și priveau tortul de ziua lor. Pe 
fiecare latură a prăjiturii festive erau înfipte câte trei lumânări, 
iar în mijloc se afla una singură, mult mai mare. 


„Vecina ne spune că lumânarea din centru simbolizează 
creșterea. Fetitele seamănă atât de mult una cu alta, încât 
mama lor a spus, în glumă, că n-are niciun rost să pună acolo 
încă o lumânare a creșterii.” 

Clint mută pe alt canal. Apăru o fotografie diferită a 
gemenelor, în rochiile lor sărbătorești de catifea albastră. Se 
ţineau de mână. 

— Clint, uită-te ce dulci sunt. Nişte adevărate frumuseți, 
declară Angie, luându-l prin surprindere. Până și când dorm, încă 
se mai ţin de mână. Ai mai văzut ceva atât de drăgălaș? 

N-o auzise venind în spatele lui. Acum, Angie îl cuprinse cu 
braţele pe după gât. 

— Întotdeauna mi-am dorit un copil, dar mi s-a spus că nu pot 
avea, zise ea, în timp ce-și freca nasul de gâtul lui. 

— Știu, Angie, iubito, răspunse Clint cu răbdare. Mai auzise de 
nenumărate ori aceeași poveste. 

— Și pe urmă, multă vreme, nu te-am mai avut alături. 

— A trebuit să stai internată în spitalul acela special, scumpo. 
Ai rănit foarte grav pe cineva. 

— Dar acum o să avem o mulţime de bani și vom trăi pe un 
iaht în Caraibe. 

— Întotdeauna am vorbit despre asta. Foarte curând o să 
trecem la fapte. 

— Am o idee extraordinară! Hai să luăm și fetiţele cu noi! 

Clint închise brusc televizorul și se răsuci spre ea, nervos, 
apucând-o de încheieturile mâinilor. 

— Angie, de ce avem noi copiii ăștia? 

Femeia îl privi fix, înghițind nervoasă în sec. 

— l-am răpit. 

— De ce? 

— Ca să primim mulţi bani și să putem trăi pe un iaht. 

— În loc de a mai trăi ca niște ţigani nenorociţi, daţi afară de- 
aici în fiecare vară, când vin să se instaleze jucătorii de golf 
profesioniști. Şi ce-o să se întâmple cu noi dacă ne prinde 
poliţia? 

— O să intrăm la pușcărie, pentru mult, mult timp. 

— Şi ce mi-ai promis tu să faci? 

— Să am grijă de fetiţe, să mă joc cu ele, să le dau de 
mâncare, să le îmbrac. 

— Și nu asta ai să faci? 


— Ba da. Ba da. lartă-mă, Clint. Te iubesc. Poţi să-mi spui 
Mona. Nu-mi place numele ăsta, dar dacă tu vrei să-mi spui așa, 
foarte bine. 

— Nu trebuie să folosim niciodată numele adevărate în faţa 
gemenelor. Peste două zile, o să le dăm înapoi și ne luăm banii. 

— Clint, poate dacă am... 

Angie se întrerupse. Ştia că s-ar fi înfuriat dacă-i propunea s-o 
păstreze pe una dintre gemene. „Dar o s-o facem”, își jură ea în 
gând, cu șiretenie. „Știu eu cum să fac ca să se întâmple așa. 
Lucas se crede nemaipomenit de deștept, da' nu-i la fel de 
deștept ca mine.” 


4 

Margaret Frawley își împreună mâinile în jurul ceștii cu ceai 
aburind. Îi era atât de frig... Steve luase pledul afgan de pe 
canapeaua din living și-i acoperise umerii, dar ea continua să 
tremure din tot corpul. 

Gemenele dispăruseră. Kathy și Kelly dispăruseră. Cineva le 
furase și lăsase un bilet de răscumpărare. Nu avea niciun sens. 
Ca o litanie, cuvintele i se repetau în cap, în aceeași cadență: 
Gemenele au dispărut. Kathy și Kelly au dispărut. 

Poliţiștii nu le dăduseră voie să intre în camera fetelor. 
„Sarcina noastră e să le aducem înapoi”, le explicase căpitanul 
Martinson. „Nu putem risca să pierdem amprente sau probe 
ADN prin contaminarea zonei.” 

Regiunea interzisă mai includea și culoarul de la etaj, unde 
cineva o atacase pe babysitter. Trish avea să-și revină. Era 
internată în spital și le povestise polițiștilor tot ce-și mai 
amintea. Spusese că vorbea la telefonul celular cu prietenul ei, 
când i se păruse c-o auzise pe una dintre gemene plângând. 
Urcase scara și imediat își dăduse seama că era ceva în 
neregulă, fiindcă nu mai putea să vadă lumina din camera 
gemenelor, iar atunci simţise că în spatele ei se afla cineva. Mai 
departe, nu-și mai amintea nimic. 

Oare mai fusese un om, se întrebă Margaret, cineva care 
intrase dinainte în cameră, la fete? Kelly avea somnul foarte 
ușor, iar al lui Kathy era destul de agitat. S-ar fi putut să fie în 
pragul unei răceli. 

Dacă una dintre fete începuse să plângă, acel cineva o făcuse 
să se oprească? 

Margaret scăpă din mână ceașca pe care o ţinea și se 
strâmbă când ceaiul fierbinte i se vărsă pe bluza și fusta pe care 
le cumpărase de la un magazin cu preţuri reduse pentru dineul 
simandicos din acea seară, la Waldorf. 

Deși plătise o treime din preţul pe care ar fi trebuit să-l achite 
pe Fifth Avenue, tot costase prea mult pentru bugetul lor. 

„Steve a insistat să mi le cumpăr”, își spuse ea ca prin ceaţă. 
„Era un dineu important pentru firmă. Oricum, și eu voiam să 
mă îmbrac elegant astă-seară. N-am mai fost la o petrecere cu 
pretenţii de peste un an.” 

Steve încerca să-i șteargă hainele cu un prosop. 

— Marg, te simţi bine? Nu te-ai opărit cu ceaiul? 


„Trebuie să mă duc sus”, își spuse Margaret. „Poate că 
gemenele se ascund în debara. Tin minte că au făcut asta, 
odată. Mă prefăceam că le căutam. Și le auzeam chicotind, când 
le strigam pe nume. 

«Kathy... Kelly... Kathy... Kelly... unde sunteţi?...» 

Chiar atunci a venit acasă Steve. Și l-am strigat: «Steve... 
Steve... Fetitele noastre gemene au dispărut!» 

Alte chicoteli din debara. 

Steve și-a dat seama că glumeam. A urcat în camera lor. Eu i- 
am arătat debaraua. S-a apropiat de ușă și a strigat: «Poate că 
au fugit. Poate că nu le mai place de noi. Ei, n-are niciun rost să 
le căutăm. Hai să stingem toate luminile și să mergem în oraș, 
la un restaurant.» 

În clipa următoare, ușa debaralei s-a dat de perete. «Ne place 
de voi, ne place de voi!», au început ele să se tânguiască, la 
unison.” 

Margaret își amintea cât de speriate păreau. „Trebuie să se fi 
speriat și când le-au prins răpitorii”, își spuse ea. „Și acum, când 
le ţin ascunse. Nu e adevărat ce se întâmplă. E doar un coșmar, 
și am să mă trezesc. Le vreau pe fetitele mele. De ce mă arde 
braţul? De ce-mi pune Steve ceva rece pe braţ?” 

Margaret închise ochii. Auzea ca prin ceaţă glasul căpitanului 
Martinson, care vorbea cu cineva. 

— Doamnă Frawley. 

Ridică privirea. În cameră intrase încă un bărbat. 

— Doamnă Frawley, sunt agentul FBI Walter Carlson. Și eu am 
trei copii și-mi dau seama ce simţiţi. Mă aflu aici ca să vă ajut să 
vă primiţi copiii înapoi, dar avem nevoie de ajutorul 
dumneavoastră. Îmi puteţi răspunde la câteva întrebări? 

Walter Carlson avea ochi blânzi. Părea să aibă în jur de 
patruzeci și cinci de ani, deci copiii lui erau, probabil, cel mult 
adolescenți. 

— De ce-ar fi vrut cineva să le ia pe fetiţele mele? îl întrebă 
Margaret. 

— Asta vrem și noi să aflăm, doamnă Frawley. 

Cu o mișcare rapidă, Carlson o prinse pe Margaret, care era 
pe punctul să cadă de pe scaun. 


5 

Clientul de la ora cinci dimineaţa al lui Lucas era Franklin 
Bailey, directorul financiar al unei reţele de băcănii particulare. 
Călător frecvent pe timpul nopţii de-a lungul și de-a latul Coastei 
de Est, era un client regulat al limuzinei. În unele zile, ca azi de 
pildă, Lucas îl ducea la câte o întâlnire în Manhattan, unde îl 
aștepta pentru a-l aduce înapoi acasă. 

Niciun moment nu-i trecuse prin minte să spună că-n 
dimineaţa aceea nu era disponibil. Ştia că polițiștii aveau să 
verifice în primul rând ce lucrători circulaseră prin apropierea 
casei lui Frawley. Avea mari șanse să apară și el pe listă, fiindcă 
Bailey locuia pe High Ridge, la doar două străzi distanţă de Old 
Woods. 

„Acuma, normal, n-ar avea niciun motiv să mă ia la 
descusut”, își spuse el. „De douăzeci de ani tot iau oameni și-i 
duc cu mașina prin orașul ăsta, și niciodată n-am călcat în 
străchini.” Ştia că vecinii săi din Danbury, unde locuia, îl 
considerau un individ singuratic și liniștit, al cărui hobby era 
acela de a zbura cu un avion mic, de pe Aeroportul Danbury. Il 
mai amuza și să le spună oamenilor cât de mult îi plăceau 
excursiile pe jos, explicaţie care îi servea drept alibi în ocaziile 
când punea câte un șofer de rezervă să-l înlocuiască. 
Destinaţiile excursiilor, desigur, erau de obicei case pe care le 
luase la ochi ca să le prade. 

În dimineaţa aceea, rezistă ispitei de a trece prin faţa casei 
Frawley în timp ce se ducea să-l ia pe Bailey. Ar fi fost o 
nebunie. Își putea imagina forfota dinăuntru. Se întreba dacă 
venise deja și FBl-ul. Oare ce-și spuneau? se întrebă el, amuzat. 
Că ușa din spate putea fi forțată cu o carte de credit? Că, în 
timp ce stătea ascuns printre buruienile netăiate din curte, i-ar fi 
fost foarte ușor s-o vadă pe babysitter cum vorbea la telefon, 
tolănită pe canapea? Că, privind prin fereastra de la bucătărie, 
ar fi văzut clar că orice intrus putea ajunge la etaj pe scara din 
dos, fără ca guvernanta să aibă nici cea mai vagă idee? Că era 
clar că fuseseră cel puţin doi răpitori, unul care să scape de 
babysitter, iar celălalt să aibă grijă ca puștoaicele să nu facă 
gălăgie? 

La cinci fără cinci, intră pe aleea casei lui Franklin Bailey, 
unde menţinu motorul în ralanti, ca să se asigure că rămânea 


cald și plăcut pentru marele mahăr de finanţist, în timp ce visa 
la banii pe care urma să-i primească din răscumpărare. 

Ușa din faţă a frumoasei case în stil Tudor se deschise. Lucas 
sări din mașină și-i deschise clientului portiera din spate. Unul 
dintre micile sale gesturi de curtoazie era acela ca fotoliul din 
faţă să fie tras înainte cât mai mult posibil, spre a lăsa 
maximum de spaţiu pentru picioare, în spate. 

Bailey, un bărbat de aproape șaptezeci de ani, cu păr argintiu, 
murmură o formulă de salut, pe un ton distrat. Dar, când mașina 
se puse în mișcare, spuse: 

— Lucas, cotește pe Old Woods Road. Vreau să văd dacă mai 
e poliţia acolo. 

Lucas simţi că i se contracta gâtlejul. Ce-i venise lui Bailey să 
vrea să treacă tocmai pe-acolo? se întrebă el. Nu era genul de 
gură-cască. Trebuia să aibă un motiv. Desigur, Bailey era mare 
ștab în oraș, își reaminti Lucas. Într-o vreme, fusese chiar și 
primar. Faptul că apărea acolo n-o să atragă atenţia asupra 
limuzinei cu care circula. Pe de altă parte, Lucas avea 
întotdeauna încredere în senzaţia de furnicături pe care o 
resimțea ori de câte ori se apropia de limita legalităţii - ceea ce i 
se întâmpla și acum. 

— Cum doriţi, domnule Bailey. Dar ce să caute poliția pe Old 
Woods Road? 

— E clar că nu te-ai uitat la știri, Lucas. Azi-noapte au fost 
răpite fetiţele gemene, în vârstă de trei ani, ale cuplului care s-a 
mutat recent în vechea casă Cunningham. 

— Răpite! Cred că vă arde de glumă, domnule. 

— Aș vrea și eu să fie o glumă, replică mohorât Franklin 
Bailey. În Ridgefield nu s-a întâmplat niciodată așa ceva. l-am 
întâlnit de câteva ori pe soții Frawley și i-am îndrăgit foarte 
mult. 

Lucas parcurse cele două străzi care-i despărțeau de locul 
faptei, apoi coti pe Old Woods Road. Baricadele poliției încă se 
mai înălţau în fața casei unde, cu opt ore în urmă, pătrunsese 
prin efracţie și răpise fetiţele. În pofida stânjenelii și a senzaţiei 
că ar fi fost mult mai în siguranţă dacă nu trecea pe-acolo, nu se 
putu stăpâni să nu spună în sinea lui, îngâmfat: „De-aţi ști 
numai, ageamiilor!” 

Vizavi de casa Frawley erau parcate carele de reportaj ale 
posturilor de televiziune. Doi polițiști stăteau în fața barajelor 


rutiere, pentru a împiedica alte mașini să intre pe aleea casei. 
Lucas văzu că aveau în mâini carnete. 

Franklin Bailey deschise fereastra din spate și fu recunoscut 
imediat de sergentul de serviciu, care începu să se scuze că nu-i 
putea permite să parcheze. 

— Ned, nu vreau să mă opresc, îl întrerupse Bailey. Dar poate 
reușesc să fiu și eu de folos cu ceva. La șapte am o întâlnire în 
New York, la micul dejun, și pe la unsprezece am să fiu înapoi. 
Cine-i înăuntru, Marty Martinson? 

— Da, domnule. Și FBI-ul. 

— Știu cum merg treburile astea. Dă-i lui Marty cartea mea de 
vizită. Jumătate din noapte am stat treaz, să ascult știrile. Soții 
Frawley abia au sosit în oraș, și nu par să aibă rude apropiate pe 
care să se bazeze. Spune-i lui Marty că dacă-l pot ajuta cu ceva, 
ca persoană de legătură cu răpitorii, îi stau la dispoziţie. Spune-i 
că-mi amintesc că, în timpul răpirii copilului lui Lindbergh, un 
profesor care s-a oferit să fie om de legătură a fost cel care a 
primit vești de la răpitori. 

— Am să-i transmit, domnule. 

Sergentul Ned Barker luă cartea de vizită și făcu o însemnare 
în carnet. Apoi, pe un ton spășit, adăugă: 

— Trebuie să-i identific pe toţi cei care trec cu mașina pe-aici, 
domnule. Sunt sigur că înţelegeţi. 

— Bineînţeles. 

Barker îl privi pe Lucas. 

— Pot să vă văd permisul, domnule? 

Lucas îi adresă obișnuitul său zâmbet serviabil. 

— Desigur, domnule ofiţer, desigur. 

— Pot să garantez eu pentru Lucas, spuse Franklin Bailey. E 
șoferul meu de ani de zile. 

— Nu fac decât să urmez cu stricteţe ordinele, domnule 
Bailey. Sunt sigur că înţelegeţi. 

Examină permisul șoferului, apoi îi aruncă o privire lui Lucas. 
Fără niciun comentariu, notă ceva în carnet. 

Franklin Bailey ridică geamul și se rezemă de spătar. 

— În regulă, Lucas. Hai să mergem. Cred că mi-am pierdut 
timpul de pomană, dar am simţit că trebuia să fac gestul ăsta. 

—A fost un gest admirabil din partea dumneavoastră, 
domnule. N-am avut niciodată copii, dar nu e nevoie de prea 
multă imaginaţie ca să-ţi închipui ce simt acum bieţii părinţi. 


„Sper numai să fie destul de afectat ca să iasă pe interval cu 
opt milioane de dolari”, adăugă el în gând, reprimându-și un 
zâmbet. 


6 

Clint se trezi din somnul adânc, indus și de Chivas Regal, 
auzind două voci persistente de copii strigând: „Mami, mami!” 
Când nu primiră niciun răspuns, încercară să se caţăre peste 
marginile înalte ale leagănului în care dormiseră. 

Angie zăcea lângă el, sforăind, fără să audă vocile fetiţelor, 
nici scârțâitul leagănului. Clint se întrebă cât băuse înainte de 
culcare. Lui Angie îi plăcea să stea trează jumătate din noapte și 
să se uite la filme vechi, cu o sticlă de vin lângă ea. Charlie 
Chaplin, Greer Garson, Marilyn Monroe, Clark Gabie - toți erau 
favoriţii ei. „Aia erau actori”, îi spunea, cu vocea îngroșată de 
băutură. „Azi, toţi arată la fel. Blonzi. Sexy. Botox. Liftinguri. 
Liposucţiune. Da’ de jucat, joacă? Nnt.” Abia mult mai târziu, 
după ce trăise cu ea atâţia ani, Clint își dăduse seama că Angie 
era invidioasă. Ar fi vrut să fie frumoasă. Așa că el se folosise și 
de acest lucru pentru a o convinge să aibă grijă de copii. „O s- 
avem atâţia bani, că dac-ai să vrei să te duci la băi sau să-ţi 
schimbi culoarea părului, ori să mergi la cel mai mare chirurg 
plastician ca să te facă mai frumoasă, n-o să te împiedice 
nimeni să-ţi îndeplinești dorinţele. Nu e nevoie decât să ai mare 
grijă de ele câteva zile poate, sau o săptămână.” 

Acum, îi dădu un cot în coaste. 

— Scoală! 

Angie își îngropă faţa și mai adânc în pernă. 

O scutură de umăr. 

— Scoală, am zis, mârâi el. 

Fără tragere de inimă, femeia 
leagăn. 

— Măi, ia dormiţi acolo! se răsti ea. Culcaţi-vă la loc, imediat! 

Kathy și Kelly văzură expresia furioasă întipărită pe faţa ei și 
izbucniră în plâns. 

— Mami... tati...! 

— Gura, am zis! Liniște! 

Scâncind, gemenele se culcară din nou, agățându-se una de 
alta. Din leagăn nu se mai auziră decât suspinele lor înăbușite. 

— O vorbă să n-aud! 

Suspinele deveniră sughiţuri. 

Angie îl înghionti pe Clint. 

— La ora nouă, Mona va începe să le iubească. Niciun minut 
mai devreme. 


A 


nălță capul și se uită spre 


7 

Margaret și Steve stătuseră treji toată noaptea, împreună cu 
Marty Martinson și agentul Carlson. După ce-și revenise din 
leșin, Margaret refuzase cu îndărătnicie să se ducă la spital. 

„Aţi spus că aveţi nevoie de ajutorul meu”, insistase ea. 

Împreună cu Steve, răspunsese la toate întrebările lui Carlson. 
Încă o dată, negaseră amândoi cu tărie că aveau acces la vreo 
sumă de bani semnificativă, necum la milioane de dolari. 

— Tatăl meu a murit când aveam cincisprezece ani, îi spuse 
Margaret lui Carlson. Mama locuiește în Florida, cu sora ei. E 
secretară la un cabinet medical. Eu mai am de plătit încă zece 
ani ratele împrumuturilor pentru colegiu și Facultatea de Drept. 

— Tatăl meu e căpitan de pompieri în retragere, spuse și 
Steve. El și mama mea locuiesc într-un imobil din Carolina de 
Nord. L-au cumpărat înainte ca preţurile s-o ia razna. 

Când fură chestionaţi în legătură cu alte rude, Steve 
recunoscu că nu era în termeni buni cu fratele său după mamă, 
Richie. 

— Are treizeci și cinci de ani, cu cinci mai mult decât mine. 
Mama mea tocmai rămăsese văduvă, când l-a cunoscut pe tata. 
Richie a fost întotdeauna mai zvăpăiat. Niciodată nu ne-am 
înţeles prea bine. Și pe urmă, ca să le pună capac la toate, a 
cunoscut-o pe Margaret înaintea mea. 

— N-a fost nimic între noi, se grăbi Margaret să precizeze. 
Întâmplător, am fost la aceeași nuntă și am dansat împreună de 
câteva ori. Mi-a lăsat un mesaj, dar nu i-am răspuns la apel. 
Printr-o coincidenţă, l-am cunoscut pe Steve peste vreo lună, la 
Facultatea de Drept. 

— Unde e Richie acum? îl întrebă Carlson pe Steve. 

— E mânuitor de bagaje la Newark Airport. A divorţat de două 
ori. S-a lăsat de școală și-mi poartă pică fiindcă am terminat 
colegiul și mi-am luat diploma în drept. 

Ezită. 

— Mai bine să vă spun. A avut cazier ca minor și a fost închis 
cinci ani, pentru complicitate la spălare de bani. Dar una ca 
asta, să ne răpească fetele... n-ar face niciodată. 

— Poate că nu, însă o să-l verificăm, totuși, răspunse Carlson. 
Și acum, să vedem cine ar mai fi putut să vă dușmănească, sau 
să intre în contact cu gemenele și să se decidă să le răpească. 
Aţi primit lucrători în casă, de când v-aţi mutat? 


— Nu. Tatăl meu era în stare să repare orice, și m-a învăţat și 
pe mine, îi explică Steve, răpus de oboseală. Îmi petrec serile și 
weekendurile făcând reparaţii simple. Cred că sunt cel mai bun 
client al firmei Home Depot. 

— Și compania de mutări la care aţi apelat? se interesă 
Carlson în continuare. 

— Sunt polițiști în timpul liber, răspunse Steve, cu un zâmbet 
fugar. Cu toţii au copii. Mi-au arătat până și pozele lor. Vreo doi 
au aceeași vârstă cu gemenele noastre. 

— Dar persoanele cu care lucraţi? 

— M-am angajat la firmă doar de trei luni. C.F.G.&Y. E o 
companie de investiţii specializată în fondurile de pensionare. 

Carlson se referi apoi la faptul că, până la nașterea 
gemenelor, Margaret lucrase ca apărător public în Manhattan. 

— Doamnă Frawley, ar fi posibil ca vreunul dintre oamenii pe 
care i-aţi apărat să vă poarte ranchiună? 

— N-aș crede... 

Apoi, ezitând, continuă: 

— Am avut un client care a fost condamnat pe viaţă. L-am 
implorat să pledeze vinovat, pentru o reducere de pedeapsă, 
dar a refuzat, iar când a fost găsit vinovat, judecătorul i-a dat 
pedeapsa maximă. În timp ce-l scoteau din sală, familia lui a 
început să profereze înjurături la adresa mea. 

„Ce ciudat”, își spuse ea, în timp ce-l privea pe Carlson care 
nota numele acuzatului condamnat. „In clipa asta, mă simt doar 
amorţită. Nimic altceva, numai o amorţeală...” 

La ora șapte, când printre jaluzele începu să pătrundă lumina, 
Carlson se ridică. 

— V-aș recomanda să dormiţi puţin. Cu cât veţi avea capul 
mai limpede, cu atât ne puteţi ajuta mai mult. Eu rămân aici. Vă 
promit că vă vom anunţa imediat ce răpitorii iau legătura cu noi, 
și s-ar putea să vă cerem să daţi și o declaraţie pentru presă, 
mai târziu, în cursul zilei de azi. Vă puteţi duce sus, în dormitorul 
dumneavoastră, dar nu vă apropiaţi de camera fetelor. Echipa 
criminalistică încă mai lucrează. 

Steve și Margaret dădură din cap, fără o vorbă. Frânţi de 
oboseală, se ridicară și trecură prin living, îndreptându-se spre 
scară. 

— Sunt sinceri, îi spuse sec Carlson lui Martinson. N-au niciun 
ban, pot să-mi pun capul. Ceea ce mă face să mă întreb dacă 


toată cererea asta de răscumpărare nu-i o farsă. Poate că 
cineva care voia pur și simplu să ia copiii încearcă să ne 
orienteze pe-o pistă greșită. 

— M-am gândit și eu la asta, conveni Martinson. Nu-i așa că 
majoritatea cererilor de răscumpărare îi avertizează pe părinţi 
să nu anunţe poliția? 

— Exact. Mă rog doar ca fetiţele astea să nu fie chiar acum la 
bordul unui avion, în drum spre America de Sud. 


8 


Vineri dimineaţa, știrea despre răpirea gemenelor Frawley 
apăru pe prima pagină a tuturor ziarelor de pe Coasta de Est, și 
până după-amiază deveni subiect de interes naţional. Fotografia 
de la ziua de naștere a frumoaselor surori de trei ani, cu feţele 
lor angelice și părul lung și blond, îmbrăcate în rochiile festive 
de catifea albastră, fu arătată de canalele de știri și publicată în 
ziarele din toată ţara. 

In sufrageria casei de la numărul 10, Old Woods Road, fusese 
organizat un centru de comandă. La ora cinci după-amiaza, 
Steve și Margaret apărură la televizor, în fața casei, implorându- 
i pe răpitori să aibă mare grijă de fetițe și să le aducă înapoi 
nevătămate. 

— Nu avem bani, spuse Margaret, pe un ton rugător. Dar 
prietenii noștri ne-au dat telefoane toată ziua. Fac o chetă. Până 
acum, s-au adunat aproape două sute de mii de dolari. Vă rog, 
probabil ne-aţi confundat cu niște persoane care pot obţine opt 
milioane de dolari. Noi nu avem de unde. Dar, vă rog, nu le 
faceţi niciun rău fetițelor noastre. Daţi-ni-le înapoi. Vă promit că 
vom avea pentru dumneavoastră două sute de mii de dolari, 
bani gheaţă. 

Steve, ținându-și braţul în jurul lui Margaret, adăugă: 

— Vă mai rugăm să luaţi legătura cu noi. Vrem să ne 
asigurăm că fetele noastre sunt în viaţă. 

După ei, pe micul ecran apăru căpitanul Martinson. 

— Comunicăm numărul de telefon și de fax al lui Franklin 
Bailey, care a fost cândva primarul acestui oraș. Dacă vă temeţi 
să contactaţi direct familia Frawley, vă rugăm să luaţi legătura 
cu el. 

Dar seara de vineri trecu, apoi și zilele de sâmbătă și 
duminică, fără să sosească nicio veste de la răpitori. 

Luni dimineaţa, Katie Couric fu întreruptă pe parcursul 
emisiunii Today în timp ce-i lua un interviu unui agent FBI 
pensionat, în legătură cu răpirea. Brusc, se opri înainte de a 
termina de formulat o întrebare, își apăsă cu mâna casca din 
ureche, ascultă cu atenţie, apoi spuse: 

— S-ar putea să fie o farsă, dar la fel de posibil e ca acest 
lucru să fie ceva extrem de important. La telefon e cineva care 
susține că ar fi răpitorul gemenelor Frawley. La cererea 


persoanei, inginerul nostru de sunet transmite acum apelul în 
emisie. 

Un glas răgușit, în mod clar distorsionat, spuse pe un ton 
furios: 

— Amintiţi-le soţilor Frawley că timpul trece. Am spus opt 
milioane, și opt milioane trebuie să fie. Ascultaţi fetele. 

Două voci subţiri spuseră la unison: 

— Mami, te iubesc, tati, te iubesc. 

Apoi, una dintre fete ţipă: 

— Vrem să ne întoarcem acasă! 

Secvența fu reluată peste cinci minute, cu Steve și Margaret 
ascultând. Nu fu nevoie ca Martinson și Carlson să-i întrebe pe 
soții Frawley dacă apelul era autentic. Expresiile întipărite pe 
feţele lor le întăreau convingerea că în sfârșit se stabilise 
contactul cu răpitorii. 


9 

Tot mai nervos, Lucas trecuse pe la casa îngrijitorului atât 
sâmbătă, cât și duminică seara. Ultimul lucru pe care și-l dorea 
era să stea în preajma gemenelor, așa că avusese grijă să 
sosească la ora nouă, când spera să le găsească adormite. 

Sâmbătă seara, își alungă temerile bizuindu-se pe asigurările 
lui Clint că Angie era extrem de pricepută la copii. 

— Au mâncat foarte bine. A jucat jocuri cu ele. După-amiaza 
le-a pus să se culce. Le-a îndrăgit foarte mult. Intotdeauna și-a 
dorit copii. Dar, îţi spun eu, când te uiţi, parcă te trec fiorii. Zici 
că-s două părţi ale aceleiași persoane. 

— Le-ai înregistrat vocile pe bandă? întrebă Lucas pe un ton 
repezit. 

— A, sigur. Le-am pus pe amândouă să zică: „Mami, te iubesc. 
Tati, te iubesc.” A ieșit foarte bine. Pe urmă, una din ele a 
început să zbiere: „Vrem să ne întoarcem acasă!”, și Angie s-a 
supărat. A ridicat mâna de parc-ar fi vrut să-i dea una, și le-a 
bușit plânsul pe amândouă. Am tras și faza asta pe bandă. 

„Asta-i primul lucru cu cap pe care l-aţi făcut”, spuse Lucas în 
sinea lui, în timp ce băga banda în buzunar. Conform înţelegerii 
prealabile cu șeful, porni pe Route 7 spre Clancy's Pub, unde 
ajunse la zece și jumătate. Așa cum fusese instruit, lăsă 
limuzina în parcarea aglomerată, cu portiera neîncuiată și 
caseta audio pe fotoliu, și intră să bea o bere. Când reveni la 
limuzină, caseta dispăruse. 

Asta se întâmplase sâmbătă-seara. Duminică, își dădu seama 
că Angie ajunsese la capătul răbdării. 

— S-a stricat afurisitul ăla de uscător, și normal că nu putem 
chema pe nimeni să-l repare. Ce zici, oare „Harry” știe ce-ar 
trebui să-i facă? 

In timp ce scuipa aceste cuvinte, scoase din mașina de spălat 
două tricouri identice cu mâneci lungi și salopetele aferente și le 
agăţă pe umerașe de sârmă. 

— Ai zis că n-o să ţină decât vreo două zile. Cât să mai 
continui tot așa? S-au făcut deja trei zile. 

— Pied Piper o să ne spună când și unde să ducem fetiţele, îi 
reaminti Lucas, reprimându-și cu greu dorinţa de a o înjura. 

— Și de unde știm noi că n-o să se sperie și o să dispară, 
lăsându-ne cu ele pe cap? 


Lucas nu voise să le spună lui Angie și Clint despre planul lui 
Pied Piper, dar acum consideră necesar s-o liniștească. 

— Știm, fiindcă va cere răscumpărarea mâine-dimineaţă, între 
opt și nouă, la emisiunea Today. 

Cu asta îi închisese gura. Șeful merita toate laudele, își 
spusese Lucas a doua zi dimineaţa, în timp ce urmărea 
emisiunea și vedea reacția dramatică stârnită de telefonul lui 
Pied Piper. Întreaga lume avea să dorească să trimită bani, 
pentru răscumpărarea fetiţelor. 

„Dar noi suntem cei care ne asumăm toate riscurile”, își 
spuse el peste câteva ore, după ce-i ascultă pe comentatorii de 
la toate posturile de radio și televiziune turuind despre răpire. 
„Noi am pus mâna pe puștoaice. Noi le ţinem ascunse. Noi 
suntem cei care vor lua banii, când au să-i adune. Știu cine-i 
șeful, dar nu există nimic care să-l pună-n legătură cu mine. 
Dacă ne prind, ar putea să spună că-s nebun, dacă eu voi 
susține că el a pus totul la cale.” 

Lucas nu-și programase nicio treabă până a doua zi 
dimineaţa, marţi, iar la ora două ajunse la concluzia că nu mai 
putea să stea în apartament, fierbând în suc propriu. Pied Piper 
îi spusese să se uite neapărat la știrile de seară de la CBS, când 
urma să se stabilească din nou legătura. 

Hotări că avea timp pentru un zbor cu avionul. Se duse până 
la Aeroportul Danbury, unde se afla clubul aviatic al cărui 
membru era. Acolo, închirie unul dintre avioanele cu o singură 
elice și decolă. Traseul lui favorit era în susul coastelor statului 
Connecticut, până în Rhode Island, de unde pleca pentru a 
survola un timp Atlanticul. Zborul la șapte sute de metri 
altitudine îi dădea o senzaţia de control total, pe care în acel 
moment avea mare nevoie s-o simtă. 

Era o zi rece, doar cu o briză ușoară și câţiva nori spre vest: o 
vreme ideală pentru zbor. Dar, în timp ce încerca să se relaxeze 
în carlingă și să savureze senzaţia de libertate pe care i-o 
conferea zborul, Lucas nu reușea să alunge grija care-l sâcâia. 

Era convins că-i scăpase ceva, dar nu izbutea să se decidă ce 
anume - asta era problema. Răpirea copiilor mersese ușor. 
Guvernanta nu-și amintea decât că persoana care o atacase de 
la spate mirosea a transpiraţie. 

De astă dată o nimerise, își spuse Lucas rânjind un moment, 
în timp ce zbura peste Newport. Angie ar fi trebuit să bage 


fiecare cămașă a lui Clint în mașina aia de spălat imediat ce-o 
scotea de pe el. 

Mașina de spălat. 

Asta era! Hainele alea pe care le spălase. Două seturi de 
tricouri și salopete identice. De unde le avea? Când le răpiseră, 
fetele purtau pijamale. Ce făcuse tâmpita aia, se dusese să 
cumpere hăinuţe pentru gemeni care să li se potrivească unor 
fetiţe de trei ani? 

Asta făcuse. Era sigur. Și, în scurt timp, o vânzătoare avea să- 
și dea seama cum stau lucrurile. 

Clocotind de furie, Lucas smuci involuntar de manșă, silind 
botul avionului să se ridice aproape perpendicular spre cer. 
Furia îi crescu când își dădu seama ce făcuse, și încercă imediat 
să redreseze aparatul. Dar întârziase prea mult, iar avionul 
începea deja să piardă din viteză. Cu inima bătându-i mai 
repede, cobori botul aparatului, regăsi viteza portantă și evită 
căderea. Nu mai lipsea decât ca boarfa aia idioată să ducă 
puștoaicele la McDonald's, și să le dea niște hamburgeri, își 
spuse el, furibund. 


10 

Nu exista nicio modalitate de a transmite cu menajamente 
ultima comunicare din partea răpitorului. Luni seara, Walter 
Carlson primi un telefon și intră în livingul unde Margaret și 
Steve Frawley stăteau unul lângă altul, pe canapea. 

— Acum cincisprezece minute, răpitorul a sunat la studio, în 
timpul emisiunii CBS Evening News, spuse el posomorât. Chiar 
acum se reia secvenţa. E aceeași bandă cu vocile gemenelor pe 
care au pus-o azi-dimineaţă, la Katie Couric, dar cu o adăugire. 

Parcă s-ar fi uitat la niște oameni aruncaţi într-un cazan cu 
ulei clocotit, își spuse el, în timp ce vedea chinul de pe feţele 
părinţilor, la auzul unei voci de copil care protesta: 

— Vrem să ne întoarcem acasă... 

— Kelly, șopti Margaret. 

O pauză... 

După care, începură plânsetele. 

Margaret își îngropă faţa în mâini. 

— Nu pot să... nu pot... nu pot... 

Se auzi apoi un glas aspru, modificat perceptibil, care mârâi: 

— Am spus opt milioane. Vreau banii acum. Asta-i ultima 
voastră șansă. 

— Margaret, interveni Walter Carlson, pe un ton insistent, 
există și un aspect pozitiv. Răpitorul dialoghează cu noi. Aveţi 
dovada că fetele trăiesc. O să le găsim. 

— Şi-o să ne găsiţi și opt milioane de dolari pentru 
răscumpărare? întrebă amărât Steve. 

Carlson nu știa dacă era cazul să le dea speranţe sau dacă 
trebuia să mai aștepte. Agentul Dom Picella, aflat la comanda 
unei echipe, își petrecuse toată ziua la C.F.G.&Y., firma de 
investiții globale unde Steve se angajase recent, interogându-i 
pe colegii lui pentru a afla dacă știa vreunul dintre ei despre 
cineva care l-ar fi dușmănit, sau care râvnea, poate, la postul 
lui. În ultima vreme firmei i se făcuse o publicitate negativă, din 
caza unor acuzaţii de tranzacţii interne, iar Picella aflase că se 
convocase în grabă o ședință a consiliului de administraţie, pus 
în legătură prin teleconferinţă cu directorii din întreaga lume. Se 
zvonea că firma ar putea avansa banii de răscumpărare pentru 
gemenele Frawley. 

„Una dintre secretare e o mare bârfitoare”, îi spusese Picella 
lui Carlson, în aceeași după-amiază. „Zice că firma s-a 


compromis ca urmare a matrapazlăcurilor făcute data trecută. 
Tocmai a plătit o amendă de cinci sute de milioane de dolari, 
impusă de Comisia de Securităţi și Schimburi și a fost luată în 
colimator de presă. Bănuiește că plata răscumpărării de opt 
milioane ar reprezenta o publicitate mai bună pentru C.F.G.&Y. 
decât dacă ar angaja un batalion întreg de agenţii de PR ca să-i 
spele imaginea. Şedinţa consiliului de administraţie e 
programată pentru diseară, la opt.” 

Carlson îi studia pe soţii Frawley care, în cele trei zile de când 
dispăruseră gemenele, păreau să fi îmbătrânit cu zece ani. 
Amândoi erau palizi, cu ochii încercănaţi și umerii căzuţi. Ştia că 
niciunul dintre ei nu se atinsese de mâncare, toată ziua. Mai 
știa, din experienţă, și că aceea era o perioadă când, de obicei, 
rudele strângeau rândurile, dar o auzise pe Margaret rugându-și 
mama să rămână în Florida. „Mamă, ne poţi fi de mai mult folos 
rugându-te pentru noi”, îi spusese ea la telefon, cu o voce 
gâtuită de emoție. „O să te ţinem la curent, dar dacă ai fi aici, 
să plângi și tu cu mine, nu cred c-aș mai rezista.” 

Mama lui Steve își făcuse recent o operaţie la genunchi și nu 
putea nici să călătorească, nici să rămână singură. Prietenii 
asaltaseră casa cu apeluri, dar li se ceruse să nu vorbească 
mult, în eventualitatea că răpitorii i-ar fi sunat direct pe soţii 
Frawley. 

Fără a fi deloc sigur că proceda bine, Walter Carlson ezită, 
apoi vorbi. 

— Margaret, Steve, nu vreau să vă dau speranţe deșarte, dar 
președintele companiei unde lucrezi tu, Steve, a convocat o 
ședință de urgenţă a consiliului de administraţie. Din câte am 
înţeles, sunt șanse să voteze plata răscumpărării. 

„Numai să nu se răzgândească”, se rugă el, când le văzu 
chipurile luminându-se de speranţă. 

— Nu știu ce părere aveţi voi doi, da' mie mi-e foame, 
continuă el. Vecina de-alături i-a dat unuia dintre polițiști un 
bilet. V-a gătit ceva pentru cină și vă trimite mâncarea oricând 
vreţi. 

— O să mâncăm câte ceva, spuse ferm Steve, privindu-l pe 
Carlson. Știu că pare o nebunie. Sunt angajat doar de scurt timp 
la C.F.G.&Y., dar un moment mi-a trecut prin minte că, poate, s- 
ar oferi să dea ei banii. Pentru o companie ca asta, opt milioane 
de dolari e un fleac. 


„O, Doamne”, își spuse Carlson. „S-ar putea ca fratele după 
mamă să nu fie singura oaie neagră a familiei. Ar fi posibil ca 
toate firele să ducă la Steve Frawley?” 


11 

Kathy și Kelly, așezate pe canapea, ridicară capul. Se uitaseră 
la nişte casete video cu Barney, dar Mona pusese televizorul pe 
un canal de știri și ascultase actualitățile. Amândouă se temeau 
de Mona. Nu demult, după ce primise un telefon, Harry începuse 
să strige la ea. Se supărase pe ea pentru că le cumpărase haine. 

Mona ţipase și ea: „Şi ce, să fi stat cu pijamalele pe ele trei 
zile, asta voiai? Sigur că le-am cumpărat haine, și niște jucării, și 
ceva benzi cu Barney, și-n caz c-ai uitat, am cumpărat și 
leagănul, de la un magazin cu profil medical. Şi că tot veni 
vorba, am mai cumpărat și cereale, și suc de portocale, și 
fructe. Și-acuma, tacă-ţi gura și du-te de adu niște hamburgeri 
pentru toată lumea. M-am săturat să tot gătesc. Ai înțeles?” 

Apoi, tocmai când Harry se întorcea cu hamburgerii, îl auziră 
pe crainicul de la televizor spunând: 

„S-ar putea să primim un telefon de la răpitorul gemenelor 
Frawley”. 

— De noi vorbesc, șopti Kathy. 

Ascultară, și în scurt timp auziră din televizor vocea lui Kelly, 
spunând: 

— Vrem să ne întoarcem acasă. 

Kathy încercă să-și stăpânească lacrimile. 

— Da' eu chiar vreau să mă duc acasă, spuse ea. O vreau pe 
mămica. Mi-e rău. 

— Nu înţeleg o vorbă din ce zice puștoaica, se plânse Harry. 

— Câteodată, când vorbesc una cu alta, nici eu nu înţeleg, se 
răsti Angie. Vorbesc în limba gemenilor. Am citit despre asta. 

Apoi, cu nepăsare, trecu la alt subiect: 

— De ce nu le-a spus Pied Piper unde să lase banii? Ce mai 
așteaptă? De ce-a zis doar: „O să mai auziţi de mine!” 

— Bert zice că ăsta-i modul lui de a-i ţine în șah. Mâine o să 
mai ia o dată legătura cu ei. 

Clint/Harry încă mai ţinea în mână punga de la McDonald's. 

— Hai să-i mâncăm pe-ăștia cât sunt calzi. Veniţi la masă, 
fetelor. 

Kelly sări de pe canapea, dar Kathy se culcă la loc. 

— Eu nu vreau să mănânc. Mi-e rău. 

Angie se apropie grăbită și-i atinse fruntea. 

— Fata asta are febră. 

Îl privi pe Clint. 


— Termină-ţi mai repede hamburgerul ăla și du-te să cumperi 
niște aspirină pentru copii. Numai asta ne mai lipsește, să facă 
acum o pneumonie. 

Se aplecă peste Kathy. 

— Hai, scumpo, nu plânge. Mona o să aibă grijă de tine. Mona 
te iubește. 

Apoi privi furioasă spre masă, unde Kelly începuse să-și 
mănânce hamburgerul, și o sărută pe Kathy pe obraz. 

— Pe tine te iubește Mona cel mai mult, Kathy. Tu ești mai 
cuminte decât sora ta. Tu ești fetița lui Mona, nu-i așa? 


12 

În sala de consiliu de pe Park Avenue a C.F.G.&Y., Robinson 
Alan Geisler, președintele și directorul general executiv, aștepta 
nerăbdător ca directorii plecaţi din oraș să-și confirme prezenţa 
la teleconferință. Postul său era deja în pericol, ca urmare a 
amenzii impuse de CSS, iar Geisler știa că poziţia pe care avea 
s-o adopte în spinosul caz Frawley putea fi o greșeală fatală. De 
douăzeci de ani în cadrul companiei, dar de numai unsprezece 
luni în funcţia supremă, știa că încă mai era considerat 
compromis din cauza legăturilor sale apropiate cu fostul director 
general executiv. 

Intrebarea era simplă: dacă firma C.F.G.&Y. se oferea să 
achite răscumpărarea de opt milioane de dolari, oare rezultatul 
avea să fie un superb gest cu impact asupra publicului, sau o 
invitaţie ca, așa cum știa că se așteptau unii dintre directori, și 
alţi răpitori să înceapă să-și facă de cap? 

Gregg Stanford, directorul financiar, era și el de aceeași 
părere. 

— Este o tragedie, dar dacă plătim pentru ca fetiţele lui 
Frawley să fie aduse înapoi, ce-o să ne facem când va fi răpit 
copilul sau nevasta altui salariat? Suntem o companie globală, și 
o duzină dintre localităţile unde avem sedii sunt deja posibile 
puncte fierbinţi. 

Geisler știa că cel puţin o treime dintre cei cincisprezece 
directori împărtășeau aceeași opinie. Pe de altă parte, își 
spunea, ce impresie ar fi făcut o companie care tocmai plătise o 
amendă de cinci sute de milioane de dolari, iar acum refuza să 
plătească o fracțiune din acea sumă pentru a salva vieţile a 
două fetiţe? Era întrebarea pe care plănuia s-o pună pe tapet. 
„Și dacă mă înșel și plătim, iar săptămâna viitoare va fi răpit 
copilul altui salariat, eu sunt cel care-o să fie ars pe rug”, își 
spuse el abătut. 

La vârsta de cincizeci și șase de ani, Rob Geisler obținuse în 
sfârșit slujba pe care și-o dorise. Era un om scund și slab, care 
fusese nevoit să învingă inevitabilele prejudecăţi ale lumii 
afacerilor la adresa oamenilor mici de statură. Ajunsese în vârf 
fiindcă era recunoscut ca un geniu financiar și dovedise că știa 
cum să consolideze și să controleze puterea. Dar, în timpul 
ascensiunii, își făcuse nenumărați dușmani, și cel puţin trei 
dintre aceștia stăteau acum așezați la aceeași masă cu el. 


Ultimul director din afara sediului își anunţă prezenţa, și toţi 
ochii se întoarseră spre Geisler. 

— Știm cu toţii de ce ne aflăm aici, începu el, fără niciun 
preambul, și sunt pe deplin conștient de sentimentele pe care le 
împărtășiţi unii dintre dumneavoastră, în sensul că ar însemna 
că cedăm în faţa răpitorilor, dacă ne oferim să achităm 
răscumpărarea cerută. 

— Exact așa gândim unii dintre noi, Rob, spuse încet Gregg 
Stanford. Compania asta a avut deja destulă publicitate 
negativă. N-ar trebui nici măcar să luăm în discuţie o cooperare 
cu niște infractori. 

Geisler își privi cu dispreţ colegul, fără a se osteni să-și 
ascundă antipatia față de acesta. In aparenţă, Stanford era 
versiunea de televiziune a unui director corporatist. Avea 
patruzeci și șase de ani, un metru nouăzeci înălţime, un chip 
frapant de atrăgător, cu păr blond decolorat de soare, și o 
dantură perfectă care lucea ori de câte ori zâmbea - adică mai 
tot timpul. Stanford era îmbrăcat întotdeauna impecabil, și avea 
maniere de o eleganţă desăvârșită, chiar și atunci când își 
înjunghia un prieten pe la spate. Îşi croise drum în lumea 
corporatistă prin însurătoare - actuala lui soţie, a treia, era o 
moștenitoare a cărei familie deţinea zece la sută din acţiunile 
companiei. 

Geisler știa că Stanford îi râvnea postul și, dacă avea câștig 
de cauză în poziţia sa împotriva plăţii răscumpărării, asupra lui 
avea să se îndrepte atenţia presei, în momentul când compania 
va refuza public să achite suma. 

Dădu din cap spre secretara care consemna minuta ședinței, 
iar aceasta se ridică și deschise televizorul. 

— Doresc să priviţi cu toţii următoarea înregistrare, le spuse 
răstit Geisler, înainte de a vă transpune în situaţia soţilor 
Frawley. 

La ordinul lui, departamentul mediatic montase o bandă video 
acoperind succesiunea de evenimente ale răpirii: exteriorul 
casei Frawley, rugăminţile disperate ale părinţilor la televizor, 
apelul din emisiunea lui Katie Couric și cel ulterior, de la CBS. 
Banda de termina cu o voce subţire care spunea: „Vrem să ne 
întoarcem acasă”, urmată de plânsetul înspăimântător al 
gemenelor și cererile amenințătoare ale răpitorului. 


— Cei mai mulţi dintre dumneavoastră, cei prezenţi în jurul 
acestei mese, sunteţi părinţi, spuse el. Putem măcar încerca să 
salvăm acești copii. E posibil să nu reușim. S-ar putea să 
recuperăm banii, sau nu. Dar nu văd cum ar putea oricare dintre 
dumneavoastră să stea aici și să voteze împotriva plăţii 
răscumpărării. 

Toate capetele se întoarseră ca să observe reacţia lui Gregg 
Stanford. 

— Dacă te amesteci în tărâţe, te mănâncă porcii. Eu susţin că 
nu trebuie să cooperăm niciodată cu infractorii, declară 
Stanford, cu privirea în jos, spre masa de conferinţă, învârtind 
un pix între degete. 

Următorul director care-și exprimă părerea fu Norman Bond: 

— Eu am fost răspunzător de angajarea lui Steve Frawley, și 
am făcut o alegere foarte bună. Nu e relevant pentru această 
discuţie, dar Steve o să ajungă departe. Votez pentru achitarea 
sumei de răscumpărare, și insist ca acesta să fie un vot unanim 
al consiliului nostru de administraţie. Aș mai dori să-i amintesc 
lui Gregg că, în urmă cu ani de zile, J. Paul Getty a refuzat să 
plătească răscumpărarea pentru unul dintre nepoţii lui, dar s-a 
răzgândit când i s-a trimis prin poștă urechea copilului. Aceste 
fetițe sunt în pericol, și cu cât ne mișcăm mai repede pentru a le 
salva, cu atât cresc șansele ca răpitorii să nu intre în panică și 
să le facă vreun rău. 

Acest sprijin era neașteptat. Geisler și Bond aveau adeseori 
poziții contrare la ședințele consiliului de administraţie. Bond îl 
angajase pe Frawley într-un post la care jinduiau alţi trei din 
companie. Pentru omul potrivit, era o scurtătură spre 
administrația superioară. Geisler îl prevenise pe Bond să nu 
aducă un om din afara firmei, dar Bond pledase în favoarea lui 
Frawley. „Are masteratul și o diplomă în drept”, spusese el. „E 
deștept și cinstit.” 

Geisler aproape că se așteptase ca Bond, un om de circa 
cincizeci de ani, divorţat și fără copii, să voteze și el împotriva 
achitării răscumpărării, în ideea că, dacă el nu-l angaja pe 
Frawley, compania n-ar fi ajuns într-o asemenea situaţie. 

— iți mulţumesc, Norman, spuse el. Și, pentru oricine 
altcineva care se îndoiește că e recomandabil ca firma să 
răspundă la nevoia disperată a unuia dintre angajaţii săi, propun 
să mai vedem o dată banda, apoi să supunem la vot. 


La ora nouă fără un sfert, se înregistră un vot de paisprezece 
la unu pentru plata răscumpărării. Geisler se întoarse spre 
Stanford. 

— Vreau ca votul să fie unanim, spuse el, pe un ton glacial. 
După care, ca de obicei, te poţi considera liber să anunţi mass- 
media, printr-un intermediar anonim, că după părerea ta 
efectuarea plăţii ar putea pune în pericol fetiţele, mai degrabă 
decât să le salveze. Însă, atâta vreme cât în fotoliul ăsta stau 
eu, nu tu, vreau un vot unanim. 

Zâmbetul lui Gregg Stanford cedă locul unui rânjet. Dădu din 
cap. 

— Votul va fi unanim, spuse el. lar mâine-dimineaţă, când ai 
să pozezi pentru presă în fața magherniţei ăleia dărăpănate 
unde locuiește familia Frawley, sunt sigur că vor apărea în 
fotografie toți membrii consiliului de administraţie care sunt 
disponibili. 

— Inclusiv tu, nu-i așa? întrebă sarcastic Geisler. 

— Exclusiv eu, replică Stanford, ridicându-se. O să-mi rezerv 
pentru altă zi plăcerea de a-mi face apariţia în faţa camerelor de 
luat vederi. 


13 

Margaret reuși să înghită câteva îmbucături din puiul fript pe 
care i-l trimisese Rena Chapman, vecina ei. Apoi, în timp ce 
Steve aștepta cu agentul FBI Carlson să afle rezultatul ședinței 
consiliului de administraţie de la C.F.G.&Y., urcă pe furiș la etaj, 
în camera gemenelor. 

Era singura cameră pe care o decoraseră complet înainte de a 
se muta în casă. Steve zugrăvise pereţii într-un bleu-pal și 
acoperise podelele vechi cu resturile unei mochete albe. Mai 
adăugaseră un pat dublu cu baldachin, antic, și un scrin din 
aceeași garnitură. 

„Stiam că ar fi fost o prostie să cumpărăm două paturi de o 
singură persoană”, își spuse Margaret, în timp ce se așeza pe 
scăunelul care se aflase și în propria ei cameră, când fusese 
mică. „Oricum ar fi dormit în același pat, și era o cale de a mai 
economisi și noi un ban în plus.” 

Agenţii FBI luaseră cearșafurile, pătura, plapuma și feţele de 
pernă ca să le testeze, în căutare de eșantioane ADN. Pudraseră 
mobila pentru amprente și luaseră hainele purtate de gemene 
după petrecere, ca să fie adulmecate de câinii pe care dresorii 
de la poliţia statului Connecticut îi plimbau de trei zile prin toate 
parcurile din apropiere. Margaret știa ce însemna o asemenea 
căutare: exista oricând posibilitatea ca indivizii care răpiseră 
gemenele să le fi omorât imediat, îngropându-le undeva în 
apropiere. „Dar eu nu cred așa ceva”, își spunea ea. „N-au 
murit. Dacă erau moarte, aș fi știut.” 

Sâmbătă, după ce echipa criminalistică își terminase treaba, 
iar Steve și cu ea apăruseră pentru prima oară la televizor, 
Margaret se descărcase emoţional venind la etaj să aranjeze 
camera, făcând din nou patul cu celălalt set de așternuturi 
Cenușăreasa. „Vor fi obosite și speriate, când se vor întoarce 
acasă”, judecase ea. „După ce vin, am să stau culcată lângă ele 
până când se liniștesc.” 

Se înfioră. „Nu reușesc să mă încălzesc”, își spuse ea, „deși 
mi-am pus un pulover pe sub trening, tot frig mi-e. Cred că la fel 
s-a simţit și Anne Morrow Lindbergh, când i-a fost răpit copilul. A 
scris despre asta o carte pe care am citit-o când eram în liceu. 
Se intitula Ora de aur, ora de plumb. Plumb. Sunt grea ca 
plumbul. Îmi vreau copilașii înapoi.” 


Margaret se ridică și traversă camera, spre canapeaua de sub 
fereastră. Acolo, se aplecă și ridică unul, apoi și pe celălalt 
ursuleţ de pluș, jucăriile favorite ale gemenelor, strângându-i cu 
fervoare la piept. 

Se uită pe fereastră și fu surprinsă să vadă că începuse să 
plouă. Toată ziua fusese soare - o zi friguroasă, dar însorită. 
Kathy era puţin răcită. Margaret simţi cum începeau s-o înece 
suspinele. Și le înghiţi cu greu, încercând să-și reamintească 
ceea ce-i spusese agentul FBI Carlson. 

Zeci de agenţi FBI caută gemenele - zeci și zeci. Alţii 
cercetează dosarele de la sediul Biroului din Quantico și-i 
anchetează pe toţi cei care au antecedente de abuz la adresa 
copiilor. li interoghează pe toţi infractorii sexuali care locuiesc în 
zonă. 

„Dumnezeule mare, numai asta nu!”, își spuse ea, 
cutremurându-se. „Numai să nu le molesteze cineva.” 

Căpitanul Martinson trimisese polițiști în toate casele din oraș, 

ca să întrebe dacă nu văzuse nimeni pe cineva care putea să 
pară suspect. Vorbiseră chiar și cu agentul imobiliar care le 
vânduse soţilor Frawley casa. Martinson și Carlson susțineau că 
se vor face progrese. Cineva trebuia să fi văzut ceva. 
Multiplicaseră fotografiile fetițelor și le trimiseseră prin toată 
ţara. Erau publicate și pe internet, și tipărite pe primele pagini 
ale ziarelor. 
__ Cu ursuleţii în braţe, Margaret se duse la debara și o deschise. 
Işi trecu mâna peste rochiţele de catifea pe care le purtaseră 
gemenele de ziua lor, apoi le privi lung. În momentul răpirii, 
fetele fuseseră în pijamale. Oare și acum aveau tot pijamalele 
pe ele? 

Ușa dormitorului se deschise. Margaret se întoarse, privi faţa 
lui Steve și-și dădu seama, la vederea expresiei de imensă 
ușurare din ochii lui, că firma se oferise să plătească banii de 
răscumpărare. 

— Imediat se va face și anunţul, se grăbi el s-o asigure. Apoi, 
mâine-dimineaţă, președintele și câţiva dintre directori vor veni 
aici, ca să apară în faţa camerelor alături de noi. Vom cere 
instrucţiuni despre modul de livrare a banilor, și dovezi că 
fetitele mai sunt în viaţă. 

Apoi ezită. 


— Margaret, cei de la FBI vor să ne supunem amândoi testelor 
cu detectorul de minciuni. 


14 

La ora nouă și un sfert, în seara de luni, așezat în 
apartamentul său de deasupra unui magazin de scule și unelte 
cam dărăpănat, în apropierea Străzii Principale din Danbury, 
Lucas se uita la televizor, când un buletin de știri întrerupse 
emisiunea programată. Firma C.F.G.&Y. acceptase să plătească 
răscumpărarea pentru gemenele Frawley. O clipă mai târziu, 
telefonul celular începu să sune. Lucas puse în funcţiune 
dispozitivul de înregistrare pe care-l cumpărase în drum spre 
casă, la întoarcerea de la aeroport. 

— Hai că-ncepe, șopti glasul cel răgușit. 

„Deep Throat”, își spuse Lucas sarcastic. „Poliţia are niște 
echipamente sofisticate pentru amprentele vocale. In caz că 
intervine ceva, am cu ce să negociez ca să ajungem la o 
înţelegere. Te predau pe tine, la pachet.” 

— Tocmai mă uitam la anunţ, spuse el. 

— L-am sunat pe Harry acum o oră, continuă Pied Piper. Am 
auzit că una dintre fete plângea. Te-ai uitat să vezi ce fac? 

— Le-am văzut aseară. Aș zice că făceau bine. 

— Mona are grijă de ele cum trebuie? Nu vreau să avem vreo 
surpriză. 

Această ocazie era prea grozavă pentru ca Lucas s-o rateze. 

— Ștoarfa aia tâmpită are așa de mare grijă de ele, că le-a 
cumpărat și costumașe asortate. 

De astă dată, nu-și mai schimbă glasul. 

— De unde? 

— Nu știu. 

— Ce-are de gând, să le îmbrace elegant când ne vom 
debarasa de ele? Vrea ca sticleţii să ia urma hainelor, și pe urmă 
să se găsească cine știe ce vânzătoare care să zică: „Sigur, o ţin 
minte pe femeia care-a cumpărat costumele astea pentru niște 
copii de trei ani”? 

Lui Lucas îi plăcea cum începea să se agite Pied Piper. Îi mai 
alunga și lui teama. Se putea întâmpla orice, o știa prea bine. Şi 
simţea nevoia să-și împărtășească această îngrijorare. 

— l-am spus lui Harry să n-o mai lase să iasă afară din casă, 
zise el. 

— În patruzeci și opt de ore totul se va termina, și-am scăpat, 
continuă Pied Piper. Mâine, voi lua legătura ca să dau 
instrucţiuni în legătură cu banii. Miercuri, te duci și-i iei. Miercuri 


seara, îţi spun unde să lași fetele. Ai grijă să fie îmbrăcate exact 
cu ceea ce purtau când le-aţi răpit. 

Convorbirea se întrerupse. 

Lucas apăsă pe butonul de oprire al aparatului de înregistrare. 
„Șapte milioane pentru tine; câte o juma’ de milion pentru mine 
și Clint”, reflectă el. „N-aș prea crede, domnule Pied Piper.” 


15 

Se stabilise ca Robinson Geisler să apară alături de Margaret 
și Steve Frawley, pentru a vorbi în faţa camerelor de luat vederi, 
marţi dimineaţa, la ora zece. Niciunul dintre ceilalţi directori nu 
voia să participe la eveniment. Unul dintre ei îi spusese lui 
Geisler: „Am votat pentru plata răscumpărării, dar și eu am trei 
copii mici. N-am chef să-i dau nimănui idei să mi-i răpească.” 

Neputând dormi aproape toată noaptea, la ora șase Margaret 
se trezi. Făcu un duș prelungit, ridicându-și faţa sub torentul de 
apă pentru a simţi înţepăturile fierbinţi ale stropilor pe piele, în 
încercarea de a-și risipi fiorii îngheţaţi care-i scuturau corpul. 
Apoi, înfășurată în halatul gros al lui Steve, reveni în pat. Steve 
se sculase înaintea ei și ieșise la jogging, strecurându-se pe ușa 
din spate pentru a evita ziariștii. Epuizată pe neașteptate după 
noaptea nedormită, Margaret simţi că încep să i se închidă ochii. 

Era ora nouă când Steve o trezi și-i puse pe noptieră o tavă cu 
pâine prăjită, suc și cafea. 

— Domnul Geisler tocmai a venit, îi spuse el. Ar trebui să te 
îmbraci, iubito. Mă bucur atât de mult că ai reușit să dormi 
puţin! Când va sosi vremea să mergem afară, voi veni eu să te 
iau. 

Margaret făcu un efort să bea sucul de portocale și să ronţăie 
puţină pâine prăjită. Apoi, sorbind din cafea, se dădu jos din pat 
și începu să se îmbrace. Dar, în timp ce-și punea o pereche de 
jeanși negri, se opri. 

„Cu o săptămână în urmă, pe vremea asta, mă duceam să 
cumpăr rochițele pentru ziua gemenelor, de la mall-ul de pe 
Route 7”, își spuse ea. „In timp ce mă aflam acolo, m-am repezit 
în magazinul de articole sportive și mi-am luat un trening nou, 
unul roșu, pentru că gemenelor le plăceau vechile mele tricouri 
roșii. Poate că cei care le ţin prizoniere le lasă să se uite la 
televizor. Poate că în mai puţin de-o jumătate de oră au să ne 
vadă.” 

— Imi place roșu, fiindcă e o culoare veselă, îi spusese Kelly, 
pe un ton solemn. 

„Azi am să mă-mbrac în roșu”, hotărî Margaret, smuci de pe 
umeraș bluza și pantalonii noi de trening. Se îmbrăcă repede, în 
timp ce încerca să se concentreze asupra lucrurilor pe care i le 
spusese Steve. După emisiune, aveau să treacă testele cu 
detectorul de minciuni. „Cum își pot imagina unii că Steve și cu 


mine am putea avea ceva de-a face cu treaba asta?”, se întrebă 
ea. 

După ce-și legă șireturile, făcu patul, apoi se așeză pe 
marginea acestuia, cu mâinile împreunate și capul în piept. 
Doamne, Dumnezeule mare, numai să se întoarcă acasă 
nevătămate. Te rog. Te rog... 

Işi dădu seama că Steve intrase în cameră, abia când îl auzi 
întrebând-o: 

— Eşti gata, iubito? 

Veni spre ea, îi luă faţa în mâini și o sărută. Apoi își plimbă 
degetele prin părul ei. 

Margaret știa că fusese la un pas de leșin, înainte de a afla că 
răscumpărarea avea să fie plătită. În timpul nopţii, crezuse că 
Steve dormea, dar la un moment dat el îi spusese încet: „Marg, 
singurul motiv pentru care FBl-ul vrea să ne supună testelor cu 
detectorul de minciuni e neisprăvitul ăla de frate-meu. Știu la ce 
se gândesc agenţii. Faptul că Richie a plecat vineri spre Carolina 
de Nord, ca s-o viziteze pe mama, le pare o tentativă de a-și 
crea un alibi. N-a mai vizitat-o de un an. Apoi, în clipa când i-am 
spus lui Carlson că aveam dubii dacă firma se va oferi să 
plătească răscumpărarea, mi-am dat seama că devenisem 
suspect. Dar asta e. Şi eu vreau să suspecteze pe toată lumea.” 

„Datoria lui Carlson e să le găsească pe fetiţele mele”, își 
spuse Margaret, în timp ce cobora scara împreună cu Steve. În 
antreu, se apropie de Robinson Geisler. 

— Vă sunt profund recunoscătoare, dumneavoastră și 
companiei, spuse ea. 

Steve deschise ușa și o luă de mână, în timp ce bliţurile 
aparatelor foto imortalizau momentul. Însoţiţi de Geisler, 
coborâră spre masa și scaunele care fuseseră pregătite pentru 
interviu. Margaret se bucură să vadă că Franklin Bailey, care se 
oferise să joace rolul de intermediar, era prezent și el. Îi 
cunoscuse pentru prima oară la oficiul poștal, când cumpăra 
timbre. Kelly se repezise pe ușă afară, iar ea o prinsese chiar 
lângă bordură, înainte de a alerga în fața mașinilor. 

Ploaia din timpul nopţii se oprise. În dimineaţa de sfârșit de 
martie se simţea un iz de primăvară. Margaret privi în gol spre 
reporterii adunaţi, spre ofiţerii de poliţie care ţineau pe loc 
curioșii, spre șirul de mașini ale presei parcate de-a lungul 
străzii. Auzise că, uneori, oamenii ajunși la un pas de moarte au 


senzaţia că plutesc pe deasupra scenei, mai degrabă observând 
evenimentele prin care trec decât participând la ele. Il ascultă 
pe Robinson Geisler declarând că urma să plătească 
răscumpărarea, apoi pe Steve spunând că aveau nevoie deo 
dovadă că fetele mai erau în viaţă, și pe Franklin Bailey, care își 
oferea serviciile ca persoană de contact și, vorbind rar, își dădea 
numărul de telefon. 

— Doamnă Frawley, acum când știți că doleanţele răpitorilor 
vor fi satisfăcute, care e lucrul de care vă temeţi cel mai mult? 

„Ce întrebare prostească”, își spuse Margaret, înainte de a 
răspunde: 

— Desigur, cel mai tare mă tem că s-ar putea să survină vreo 
neconcordanţă între plata răscumpărării și întoarcerea fiicelor 
noastre. Cu cât durează mai mult, cu atât crește riscul să se 
întâmple ceva. Cred că una dintre fetiţe, Kathy, avea un început 
de răceală. Se îmbolnăvește ușor de bronșită. Când era mică, a 
fost cât pe ce s-o pierdem. 

Privind în obiectivul camerei de televiziune, continuă: 

— Vă rog, vă implor, dacă e bolnavă, duceţi-o la un doctor, 
sau cel puţin daţi-i niște medicamente. Când le-aţi luat din casă, 
fetele n-aveau pe ele decât pijamalele... 

Nu mai putu continua. „Nu știam că aveam să spun asta”, își 
zise ea. „De ce-am făcut-o?” Toate aveau un motiv, dar nu 
reușea să-și amintească. Era ceva în legătură cu pijamalele... 

Domnul Geisler, Steve și Franklin Bailey răspundeau la 
întrebări. Atât de multe întrebări... Dacă fetele vedeau 
emisiunea? „Trebuie să le vorbesc”, își spuse Margaret. 
întrerupând un reporter, declară brusc: 

— Te iubesc, Kelly. Te iubesc, Kathy. Foarte curând, vă 
promit, vom găsi o cale de a vă aduce acasă. 

În timp ce camerele erau fixate asupra ei, Margaret rămase 
tăcută, reprimându-și cuvintele care fuseseră cât pe ce să-i 
scape: Există o legătură pe care trebuie să o fac! Este un lucru 
pe care trebuie să mi-l amintesc! 


16 

La ora cinci, în aceeași după-amiază, vecinul lui Franklin 
Bailey, judecătorul pensionar Benedict Sylvan, bătu în ușă. Când 
Bailey îi deschise, Sylvan izbucni, cu sufletul la gură: 

— Franklin, tocmai am primit un telefon. Cred că era răpitorul. 
O să te sune din nou la mine acasă, peste trei minute fix. A spus 
că are instrucţiuni pentru tine. 

— Probabil știe că telefonul meu e pus sub urmărire, replică 
Bailey. De-asta a sunat la tine. 

Cei doi străbătură în grabă peluzele largi dintre casele lor. 
Abia ajunseseră la ușa deschisă a locuinţei judecătorului, când 
telefonul din birou începu să sune. Judecătorul se grăbi să 
răspundă. Gâfâind sufocat, abia apucă să spună, înainte de a-i 
preda receptorul lui Bailey: 

— Franklin Bailey e aici, lângă mine... 

Apelantul se prezentă cu numele de „Pied Piper” Instrucţiunile 
lui erau scurte și clare; a doua zi dimineaţa, la ora zece, firma 
C.F.G.&Y. trebuia să fie pregătită să transfere șapte milioane de 
dolari într-un cont din străinătate. Al optulea milion de dolari al 
răscumpărării urma să fie gata pentru predare, în bancnote de 
cincizeci și douăzeci de dolari uzate, cu serii nesuccesive. 

— După ce se face transferul telegrafic, se vor primi noi 
instrucţiuni pentru predarea banilor gheaţă. 

Bailey nota grăbit într-un blocnotes de pe biroul judecătorului. 

— Avem nevoie de o dovadă că fetele mai trăiesc, spuse el, 
cu glasul încordat și nesigur. 

— Închideţi acum. Într-un minut, veţi auzi vocile Celor Două 
Fetite în Albastru. 

Franklin Bailey și judecătorul Sylvan se priviră, în timp ce 
Bailey punea receptorul la loc în furcă. Peste câteva momente, îl 
auziră sunând. Când ridică, Bailey auzi o voce de copil spunând: 

— Bună ziua, domnule Bailey. V-am văzut la televizor azi- 
dimineață, cu mami și tati. 

O a doua voce șopti: 

— Bună ziua, domnule... 

Dar se întrerupse și începu să tușească, o tuse răgușită, 
convulsivă, care continuă să răsune în mintea lui Bailey și după 
ce telefonul amuţi. 


17 

În timp ce Pied Piper îi dădea instrucţiuni lui Franklin Bailey, 
Angie împingea un cărucior prin culoarele farmaciei CVS, 
cumpărând tot ce credea că ar fi împiedicat ca starea lui Kathy 
să se agraveze, respectiv aspirină pentru copii, picături de pus 
în nas, alcool pentru frecţii și un vaporizator. 

„Când eram eu mică, bunica punea Vick's în vaporizator”, își 
spuse ea. „Mă întreb dacă și acum se procedează la fel. Poate n- 
ar strica să-l întreb pe Julio. El e un farmacist bun. Când Clint și- 
a scrântit umărul, tot ceea ce-mi dădea pentru el avea efect.” 

Ştia că Lucas ar fi făcut încă o criză, dacă ar fi aflat că lua 
produse pentru copii. „Da' ce vrea să fac, s-o las să moară?”, se 
întrebă ea. 

Împreună cu Clint, privise interviurile la televizor, în cursul 
dimineţii, când tipul care era șeful companiei lui Steve Frawley 
se oferise să plătească banii de răscumpărare. Ţinuseră fetiţele 
în dormitor în timpul emisiunii, fiindcă nu voiau să se agite dacă- 
și vedeau mama și tatăl la televizor. 

A reieșit că fusese o greșeală, căci după program Pied Piper 
telefonase, insistând să înregistreze vocile fetițelor adresându-i- 
se acelui Bailey ca și cum ar fi văzut emisiunea. Dar, când au 
încercat să le convingă să vorbească în celular, Kelly, cea mai 
obraznică, a început să facă mofturi. 

„Nu l-am văzut și nici pe mami și pe tati nu i-am văzut la 
televizor și vrem să ne ducem acasă”, spusese ea. 

In continuare, Kathy începuse să tușească ori de câte ori 
încerca să spună: „Bună ziua, domnule Bailey.” 

Până la urmă, o convinseseră pe Kelly să spună ce voia Pied 
Piper, promiţându-i că aveau s-o ducă acasă. Când Clint îi 
pusese banda, Pied Piper răspunsese că era foarte bine că 
vocea lui Kathy nu se auzea decât rostind câteva cuvinte. li 
plăcea cum suna tusea ei groasă. O înregistrase prin telefon. 

Angie împingea căruciorul prin farmacie, când își simţi gura 
uscându-se. Lângă tejghea era expusă o fotografie în mărime 
naturală a gemenelor. Inscripția de deasupra ei anunţa cu litere 
groase: COPII DISPARUTI. RECOMPENSA PENTRU ORICINE ȘTIE 
UNDE POT FI GASIŢI. 

La tejghea nu aștepta nimeni, iar Julio îi făcu semn să se 
apropie. 


— Bună, Angie, o salută el, apoi arătă spre fotografie. Ce lucru 
îngrozitor, răpirea asta. Nu poţi să nu te întrebi cine-ar fi în stare 
să facă așa ceva. 

— Mda, e îngrozitor, îi dădu Angie dreptate. 

— Mă face să mă bucur că-n Connecticut încă mai e valabilă 
pedeapsa cu moartea. Dacă li se întâmplă ceva fetiţelor, m-aș 
oferi să prepar personal injecţia letală pentru șobolanii care le- 
au răpit. 

Clătină din cap. 

— Cred că nu putem decât să ne rugăm s-ajungă cu bine 
acasă. Angie, ce pot să fac pentru tine? 

Conștientă de transpiraţia care-i îmbrobonase fruntea, Angie 
căută de zor prin agendă, apoi ridică din umeri. 

— Mare lucru nu cred. Cred că am uitat reţeta acasă. 

Până și în propriile ei urechi, explicaţia suna ridicol. 

— Pot să-l sun pe medicul tău. 

— A, îţi mulţumesc, dar e la New York. Știu că nu-l putem găsi 
acum. O să mă întorc mai târziu. 

Se gândi iar la ocazia când luase compresele pentru umărul 
lui Clint. Stătuse de vorbă două minute cu Julio și menţionase 
întâmplător că locuia împreună cu Clint în casa îngrijitorilor de la 
clubul country. De-atunci trecuseră cel puţin șase luni, și totuși 
Julio își amintise numele ei în clipa când o văzuse. Oare avea să- 
și amintească și unde locuia? Cu siguranţă! 

Julio era un bărbat înalt, brunet, cam de vârsta ei. Purta 
ochelari cu niște rame foarte sexy, care-i scoteau în evidenţă 
ochii. li urmări privirea care se plimba peste conţinutul 
căruciorului. 

Toate erau acolo, în văzul lui. Aspirina pentru copii. Picăturile 
de pus în nas. Alcoolul de frecţii. Vaporizatorul. 

„Oare-o să se întrebe de ce cumpăr lucruri pentru un copil 
bolnav?”, se întrebă Angie, în timp ce se chinuia să-și alunge din 
minte această posibilitate înspăimântătoare. Nici nu voia să se 
gândească la așa ceva. Venise acolo cu o misiune. „Am să 
cumpăr un borcan de Vick's și am să pun puţin din el în 
vaporizator”, se hotări ea. „Când eram mică, își făcea efectul.” 

Reveni grăbită pe culoarul numărul 3, înhăţă borcanul de 
Vick's și alergă să plătească. Una dintre case era închisă, iar la 
cealaltă așteptau deja șase persoane. Trei terminară destul de 
repede, dar apoi casierul anunţă: 


— Eu am ieșit din schimb! Un minut, să predau casa... 

„Ce prostie”, se enervă Angie, în timp ce noul casier lua 
gestiunea în primire, fără să se grăbească. 

„Mai repede”, îl zori ea în gând, împingând nerăbdătoare 
căruciorul de cumpărături. 

Clientul din faţa ei, un bărbat masiv, cu un cărucior plin, se 
întoarse. Expresia lui nemulțumită fu înlocuită de un zâmbet 
larg. 

— Bună, Angie, ce vrei să faci, să-mi tai picioarele? 

— Bună, Gus, răspunse Angie, încercând să zâmbească. 

Gus Svenson era un pisălog cu care ea și Clint se întâlneau 
uneori când mâncau la Danbury Pub, genul de nesimţit care 
mereu încerca să intre în vorbă cu ceilalți de la bar. Era un 
instalator cu firmă proprie, care lucra adesea la clubul de golf, în 
timpul sezonului. Prin urmare, faptul că ea și Clint locuiau în 
casa îngrijitorului când clubul era închis îl făcea pe Gus să se 
poarte ca și cum ar fi fost aproape rude. Rude de sânge, fiindcă 
și unii și alţii făceau munca de jos pentru oamenii cu bani, își 
spuse ea cu dispreţ. 

— Ce mai face băiatul meu, Clint? se interesă Gus. 

Tipul avea din naștere un amplificator în corzile vocale, își 
spuse Angie, în timp ce oamenii se întorceau să-i privească. 

— Mai bine ca oricând, Gus. Cred că mototolul de la casă e 
gata să-și ia banii. 

— Sigur, sigur. 

Gus își descărcă pe tejghea cumpărăturile și se întoarse iar să 
arunce o privire în coșul căruciorului lui Angie. 

— Aspirină pentru copii. Picături de pus în nas - tot pentru 
copii. l-auzi, nu cumva voi doi aveţi să-mi dați o veste...? 

Îngrijorarea lui Angie în legătură cu farmacistul deveni frică în 
toată regula. „Lucas a avut dreptate”, își spuse ea. „Nu trebuia 
să cumpăr nimic pentru copii, sau măcar nu dintr-un loc unde 
lumea mă cunoaște...” 

— Nu fi prost, Gus, se răsti ea. Am grijă de copilul unei 
prietene, care a răcit. 

— Face o sută douăzeci și doi de dolari și optsprezece cenți, îi 
spuse casierul lui Gus. 

Gus își deschise portofelul și-și scoase cartea de credit. 

— leftin, la juma’ de preţ. 

Apoi se întoarse iar spre Angie. 


— Auzi, dacă tu ești ocupată cu plodu' ăla, poate că vechiul 
meu prieten Clint ar avea chef să ne-ntâlnim la niște beri. O să 
trec să-l iau. Așa, nu vei avea de ce să te temi c-o să se-mbete. 
Doar mă cunoști. Știu când e timpul să nu mai tom în mine. Am 
să-l sun. 

Înainte ca Angie să-i răspundă, Gus își mâzgăli semnătura pe 
chitanţă, își luă cumpărăturile și porni spre ieșire. 

Angie își trânti pe tejghea conţinutul căruciorului. Făcea 
patruzeci și trei de dolari. Ştia că n-avea în portofel mai mult de 
douăzeci și cinci de dolari, așa că trebuia să-și folosească și ea 
cartea de credit. Nu se gândise la asta când luase vaporizatorul 
de pe raft. 

Lucas le dăduse bani să cumpere leagănul. „Așa, n-o să lăsăm 
urme de hârtie”, spusese el. Dar nu puteau evita urma de 
hârtie. Angie fusese nevoită să plătească de pe card când 
cumpărase costumașele pentru gemene, de la magazinul de 
copii, iar acum trebuia să facă același lucru. 

„Totul o să se termine curând”, își spuse ea, în timp ce se 
îndrepta spre ieșire. 

Lângă ușă stătea un paznic. Angie abandonă căruciorul și luă 
pachetele. „Acum nu mai trebuie decât să sune alarma”, își 
spuse ea, când trecu pe lângă paznic. „Așa se-ntâmplă, când 
proștii de casieri nu scanează produsele.” 

„Două zile cel mult, și vom avea banii, ca să plecăm de-aici”, 
își reaminti ea, în timp ce traversa parcarea și intra în furgoneta 
Chevy a lui Clint, veche de doisprezece ani. Un Mercedes-Benz 
parcat alături tocmai pleca. Farurile Chevroletului luminară în 
treacăt caroseria mașinii, model SL500. 

„Asta o fi costând peste-o sută de mii”, își spuse Angie. 
„Poate n-ar strica să ne cumpărăm și noi una. In două zile, vom 
avea de cinci ori pe-atâta, bani în mână.” 

În timpul scurtului drum spre casă, revăzu în minte planul de 
acţiune. Lucas le spusese că a doua zi Pied Piper urma să-și 
primească banii prin transfer telegrafic. Seara aveau să-și ia și 
ei milionul de dolari cash. După ce se vor asigura că primiseră 
suma completă, în zorii zilei de joi aveau să lase fetiţele într-un 
loc și să-i anunţe pe părinţii lor unde să le găsească. 

Ăsta era planul de acţiune, stabilit de Lucas. Dar Angie vedea 
lucrurile cu totul altfel. 


18 

Miercuri dimineaţa, imprevizibila vreme de martie devenise 
din nou friguroasă. Un vânt tăios zgâlțăia ferestrele sufrageriei 
unde Steve și Margaret stăteau cu Walter Carlson și colegul lui, 
agentul Tony Realto. O a doua cafetieră stătea neatinsă pe 
masă. 

Carlson considerase că nu avea dreptul să minimalizeze ceea 
ce-i spusese Franklin Bailey, și anume că una dintre gemene 
tușea. 

— Steve și Margaret, știu că e înspăimântător să vă gândiţi că 
fetița e bolnavă, le spuse el. Pe de altă parte, asta dovedește că 
Bailey le-a auzit cu adevărat. Erați îngrijoraţi ca nu cumva Kathy 
să răcească. 

— Nu credeţi că Pied Piper va avea atâta minte încât să nu-l 
mai sune pe vecinul lui Bailey? întrebă Steve. Trebuie să-și fi dat 
seama că de-acum postul e pus sub observaţie. 

— Steve, toţi criminalii fac greșeli. Își închipuie că s-au gândit 
la toate, dar fac totuși greșeli. 

— Mă întreb dacă cei care le ţin prizoniere îi dau lui Kathy 
vreun medicament ca să nu facă pneumonie, spuse Margaret, 
cu vocea frântă. 

Carlson se uită peste masă. Pielea lui Margaret Frawley era 
albă ca hârtia. In jurul ochilor de un albastru-închis avea 
cearcăne vinete. De frecare dată când spunea câte ceva, își 
strângea buzele, de parcă s-ar fi temut de ceea ce-ar fi putut 
adăuga în continuare. 

— Cred că oamenii la care sunt fetele vor în primul rând să le 
trimită înapoi nevătămate. 

Era zece fără un sfert. Pied Piper spusese că urma să-i caute 
la ora zece. Rămaseră toţi trei tăcuți. Nu mai puteau decât să 
aștepte. 

La ora zece punct, Rena Chapman, vecina care le pregătise 
cina soţilor Frawley, veni în fugă de la ea de-acasă. 

— A dat cineva telefon la mine și a zis că are informaţii 
importante despre gemene, pentru FBI, îi spuse ea cu sufletul la 
gură ofițerului de poliţie care făcea de gardă în faţa casei. 

Cu Steve și Margaret pe urme, Realto și Carlson alergară în 
casa Chapman. Carlson înhăţă receptorul și se prezentă. 

— Ai hârtie și creion? întrebă glasul de la celălalt capăt al 
firului. 


Carlson își scoase carnetul și pixul din buzunarul de la piept. 

— Vreau ca șapte milioane de dolari să fie transferate în 
contul 507964 din Banca Nemidonam, în Hong Kong, îi spuse 
Pied Piper. Aveţi trei minute ca să efectuaţi transferul. Când voi 
vedea că s-a făcut, am să revin. 

— Se va efectua imediat, răspunse răstit Carlson. 

Înainte de a apuca să termine fraza, auzi declicul telefonului. 

— E răpitorul? întrebă Margaret. Fetele sunt cu el? 

— Răpitorul a fost. N-a spus nimic despre fete. S-a referit doar 
la răscumpărare. 

Formă numărul privat al lui Robinson Geisler, la direcţia firmei 
C.F.G.&Y. Geisler promisese să aștepte acolo instrucţiuni în 
legătură cu transferul de bani. Vorbind precis și sacadat, repetă 
numele băncii din Hong Kong și numărul de cont. 

— Transferul se va face în șaizeci de secunde, iar valizele cu 
banii cash vor aștepta să fie predate, îl asigură el pe agentul 
FBI. 

Margaret ascultă în timp ce Carlson dădea instrucţiuni unităţii 
de comunicaţii a FBI, pentru a încerca să intercepteze telefonul 
casei Chapman, în speranţa că puteau repera locul de unde 
vorbea Pied Piper, când avea să revină. 

„E prea isteţ ca să facă o asemenea greșeală”, își spuse 
Margaret. „Acum are cele șapte milioane de dolari. Oare cum 
mai auzi de el?” 

Carlson le explicase, ei și lui Steve, că unele bănci din 
străinătate, contra unui comision, acceptă transferuri 
telegrafice, după care dau dispoziţie ca banii să fie transferați 
din nou, imediat. „Dacă e mulţumit cu atâta?”, se întreba 
Margaret. „Dacă nu vom mai primi nicio veste? Dar, ieri, 
Franklin Bailey a auzit vocile fetelor. l-au spus că ne văzuseră la 
televizor. leri-dimineaţă trăiau.” 

— Domnule Carlson, veniţi repede! lar vă caută la telefon. Cu 
trei case mai încolo. 

Un polițist din Ridgefield, care făcea de gardă în fața casei 
Frawley, alergase la ușa bucătăriei Renei Chapman și o 
deschisese fără să ciocănească. 

Vântul îi sufla lui Margaret părul în ochi, în timp ce ea și 
Steve, ţinându-se de mână, alergau în urma lui Carlson și a lui 
Realto, spre casa unde o vecină pe care n-o cunoștea îi făcea 
semne disperate să intre. 


Pied Piper întrerupsese legătura, dar reveni în mai puţin de un 
minut. 

— Aţi fost foarte înţelepţi, îi spuse el lui Carlson. Vă 
mulţumesc pentru transferul telegrafic. Acum, să ne înţelegem. 
Îndatoritorul dumneavoastră prieten, Franklin Bailey, trebuie să 
aștepte în Manhattan, în faţa clădirii Time Warner din Columbus 
Circle, diseară la ora opt. Trebuie să aibă valizele cu banii și un 
telefon celular. Ce număr de mobil ai, domnule agent FBI? 

— 917-555-3291, răspunse Carlson. 

— Am să-l repet: 917-555-3291. Dă-i telefonul dumitale lui 
Franklin Bailey. Reţine că-l vom supraveghea. Orice încercare de 
a-l urmări sau de a-l reține pe mesagerul care va prelua valizele 
se va solda cu dispariţia definitivă a gemenelor. Alternativa este 
că, după confirmarea sumei și stabilirea autenticităţii banilor, la 
un moment dat după miezul nopţii, cineva va primi un telefon 
prin care vi se va spune de unde să luaţi gemenele. Le este 
foarte dor de casă, iar una dintre ele are febră. Vă sugerez să nu 
faceţi nicio greșeală. 


19 

În timp ce se întorcea din casa vecinilor, cu mâinile încleștate 
de braţul lui Steve, Margaret se credea îndreptăţită să spere că, 
în mai puţin de douăzeci și patru de ore, gemenele aveau să fie 
cu adevărat acasă. „Trebuie să cred”, își tot spunea ea. „Kathy, 
te iubesc. Kelly, te iubesc.” 

In graba de a ajunge mai întâi acasă la Rena Chapman, și apoi 
la cealaltă vecină, pentru al doilea telefon, nici măcar nu 
remarcase carele de reportaj media parcate pe stradă. Acum, 
însă, reporterii din faţa casei se înghesuiau să-i ceară o 
declarație. 

— Răpitorii au luat legătura cu dumneavoastră? 

— S-a plătit răscumpărarea? 

— Aveţi confirmarea că gemenele simt în viață? 

— Acum nu se va face nicio declaraţie, răspunse repezit 
Carlson. 

Fără să ia în seamă întrebările care le erau adresate, 
Margaret și Steve porniră grăbiţi pe alee. Căpitanul Martinson îi 
aștepta pe verandă. Tot timpul, începând de vineri-noapte, 
fusese în casă sau în apropiere, uneori sfătuindu-se în particular 
cu agenţii FBI, alteori impunându-se doar ca o prezenţă 
încurajatoare. Margaret știa că ofiţerii din subordinea lui, de la 
departamentul de poliție Ridgefield și poliția statului 
Connecticut, distribuiseră sute de afișe cu fotografia fetiţelor 
stând lângă tortul de ziua lor. Unul dintre posterele pe care-l 
văzuse Margaret avea imprimată pe el o întrebare: CUNOAŞTETI 
PE CINEVA CARE ARE, SAU A AVUT, O MAȘINA DE SCRIS ROYAL 
MANUALA? 

Era maşina de scris la care fusese bătută nota de 
răscumpărare pentru gemene. 

In ajun, Martinson le spusese că oamenii din oraş promiseseră 
o recompensă de zece mii de dolari pentru orice informație 
menită să înlesnească revenirea cu bine a gemenelor. Era 
posibil să fi răspuns cineva? Se prezentase vreo persoană cu 
informații? „Pare supărat, dar, cu siguranță, nu poate fi o veste 
proastă”, își spuse Margaret, în timp ce intrau în antreu. „Incă 
nu știe că s-a stabilit deja unde să se lase răscumpărarea.” 

Ca și cum s-ar fi temut ca nu cumva reporterii să-i audă, 
Martinson așteptă să ajungă cu toţii în living înainte de a vorbi. 


— A survenit o problemă, spuse el. Franklin Bailey și-a pierdut 
cunoștința, în dimineaţa asta, devreme. Menajera lui a sunat la 
911 și a fost dus la spital. Cardiograma i-a ieșit bine. Medicul lui 
presupune că a avut un atac de anxietate, pe bază de stres. 

— Răpitorul tocmai ne-a spus că Bailey trebuie să aștepte în 
faţa clădirii Time Warner din Columbus Circle, diseară la ora opt, 
spuse răstit Carlson. Dacă nu apare, cei care au copiii vor crede 
că încercăm să-i păcălim. 

— Păi, trebuie să fie acolo! 

Margaret percepu tonul isteric al propriei voci și-și mușcă 
buzele atât de tare încât simţi gustul sângelui. 

— Trebuie să se ducă acolo! repetă ea, de astă dată în 
șoaptă. 

Se uită prin cameră, la fotografiile de pe pian ale gemenelor. 
„Cele două fetițe ale mele în albastru”, își spuse ea. „O, 
Doamne, te rog, adu-mi-le acasă.” 

— Are de gând să se ducă, spuse Martinson. N-a vrut să stea 
în spital. 

El și agenţii schimbară o privire. 

Steve, însă, fii acela care exprimă prin viu grai temerile 
tuturor: 

— Şi dacă leșină din nou sau se zăpăcește în timp ce aplică 
instrucţiunile pentru predarea banilor? Atunci ce-o să se 
întâmple? Dacă Bailey nu stabilește contactul, Pied Piper a spus 
că n-o să ne mai vedem niciodată copiii. 

Agentul Tony Realto nu le dezvălui gândul care, în mintea lui, 
căpătase proporţiile unei virtuale certitudini. „N-ar fi trebuit 
niciodată să-l lăsăm pe Bailey să se amestece. Şi de ce a 
insistat să «ajute»?” 


20 

Miercuri dimineaţa, la ora zece și douăzeci, Lucas se uita pe 
fereastra din faţă a apartamentului, pufăind nervos din a cincea 
țigară a zilei. „Dacă Pied Piper primește cele șapte milioane de 
dolari transferate telegrafic și se hotărăște să ne lase baltă? Am 
înregistrarea vocii lui, dar poate că acest lucru nu e suficient. 
Dacă ne trage-n piept, ce facem cu fetele? Și chiar dacă Pied 
Piper joacă cinstit și aranjează predarea milionului cash, va fi 
nevoie atât de mine cât și de Clint pentru a încerca să luăm 
banii și să scăpăm fără să fim prinși.” Ceva o să iasă prost. 
Lucas o știa, în sinea sa, și dădea crezare presimţirilor de acel 
soi. Se dovediseră corecte în copilărie, când îl prindea poliţia. 
Ignorarea lor la maturitate îl costase șase ani de pușcărie. Cu 
acea ocazie, când pătrunsese într-o casă, simţise că nu trebuia 
să pună piciorul acolo, deși trecuse cu succes de sistemul de 
alarmă. 

Şi avusese dreptate. Camerele video ale unui sistem separat 
îi înregistraseră fiecare mișcare. În seara asta, dacă el și Clint 
erau prinși, îl aștepta închisoarea pe viaţă. 

Și cât de bolnavă era puștoaica aia! Dacă murea, o putea păţi 
mult mai rău. 

Telefonul sună. Era Pied Piper. Lucas dădu drumul 
magnetofonului. 

— Merge bine, Bert, îl anunţă Pied Piper. Transferul telegrafic 
s-a făcut. Mi-e foarte clar că FBl-ul n-o să riște siguranţa copiilor, 
urmărindu-vă prea îndeaproape. 

Folosea mârâitul fals despre care credea că-i putea masca 
vocea. Lucas își strivi chiștocul de ţigară pe pervazul ferestrei. 
„Continuă, amice”, îl îndemnă el în gând. 

— Acum mingea e în terenul vostru, adăugă Pied Piper. Dacă 
vreţi să vă numărați banii diseară, ascultă foarte atent ce plan 
am făcut. După cum știi, veţi avea nevoie de un autovehicul 
furat. M-ai asigurat că Harry e capabil să obţină ușor unul. 

— Mda... E singurul lucru la care se pricepe. 

— Vom stabili contactul cu Franklin Bailey la ora opt, astă- 
seară, în faţa clădirii Time Warner de pe Columbus Circle. La ora 
aceea, tu și Harry trebuie să fiți cu mașina parcată pe West 
Fifty-sixth Street, lângă pasajul spre Fifty-seventh Street care-i 
chiar la est de Sixth Avenue. Și veţi folosi autovehiculul furat. Îi 


veţi înlocui numerele de înmatriculare cu plăci luate de la un alt 
autovehicul. 

— Nicio problemă. 

— lată cum vom proceda... 

In timp ce asculta, Lucas recunoscu fără tragere de inimă că 
planul avea mari șanse de reușită. In sfârșit, după ce-l asigură 
fără rost pe Pied Piper că urma să aibă asupra lui telefonul 
celular special, auzi declicul care însemna că legătura se 
întrerupsese. 

„OK”, își spuse el. „Știu ce facem. Poate o să meargă.” În timp 
ce-și aprindea încă o ţigară, începu să sune propriul lui telefon 
mobil. 

Aparatul era pe scrinul din dormitor. Se grăbi să răspundă. 

— Lucas, începu un glas slab și încordat, sunt Franklin Bailey. 
Am nevoie de tine diseară. Dacă ești ocupat, te rog, apelează la 
înlocuitorul tău să-ţi preia angajamentul. Am de făcut un 
comision extrem de important în Manhattan și trebuie să fiu în 
Columbus Circle la ora opt. 

Cu creierul la turație maximă, Lucas își propti telefonul lângă 
ureche și în același timp scoase din buzunar pachetul de ţigări 
pe jumătate gol. 

— Am o comandă, într-adevăr, dar poate reușim să ne 
descurcăm cumva. Cât vă așteptați să dureze, domnule Bailey? 

— Nu știu... 

Lucas se gândi la expresia ciudată cu care-l privise acel 
polițist vineri, când îl dusese pe Bailey până la casa Frawley, ca 
să-și ofere serviciile de intermediar. Dacă agenţii federali 
hotărau că era mai bine ca Bailey să aibă un șofer propriu, și 
descopereau că el avea un alt angajament, se puteau întreba ce 
era așa de important încât nu putea servi un vechi client. 

„Nu-l pot refuza”, își zise el. 

— Domnule Bailey, spuse, încercând să-și folosească timbrul 
vocal obișnuit și serviabil, voi găsi pe cineva pentru cealaltă 
comandă. La ce oră doriţi să vin să vă iau, domnule? 

— La șase. Probabil vom ajunge mai devreme, dar nu pot 
risca să întârzii. 

— La șase fix, domnule. 

Lucas își aruncă telefonul celular pe pat, parcurse distanța 
scurtă până-n livingul sordid al apartamentului și-și luă telefonul 


celular special. Când Pied Piper răspunse, își șterse nervos 
sudoarea de pe frunte și-i povesti ce se întâmplase. 

— N-am putut refuza, așa că acum planul iniţial nu mai stă în 
picioare. 

Deși Pied Piper încă mai încerca să-și prefacă vocea, i se 
putea desluși amuzamentul din glas. 

— Ai dreptate, dar și greșești în același timp, Bert. N-ai putut 
refuza, dar vom aplica planul așa cum am stabilit. De fapt, s-ar 
putea ca această mică întorsătură să fie convenabilă pentru noi. 
Plănuiai să faci un zbor cu avionul, nu-i așa? 

— Mda, după ce luam marfa de la Harry. 

— Ai grijă să iei cu tine mașina de scris folosită pentru 
întocmirea biletului de răscumpărare, ca și hainele și jucăriile 
care au fost cumpărate pentru copii. Nu trebuie să rămână nicio 
urmă a prezenţei copiilor în casa lui Harry. 

— Ştiu, știu... 

Discutaseră deja în amănunt partea aceea a planului. 

— Pune-l pe Harry să mă sune după ce face rost de mașină. 
Tu să-mi telefonezi imediat ce-l lași pe Bailey în faţa clădirii 
Time Warner. Am să-ţi spun atunci ce să faci în continuare. 


21 

La zece și jumătate, Angie lua micul dejun, cu gemenele. 
Ajunsese la a treia ceașcă de cafea neagră și capul începea să i 
se limpezească. Dormise prost în timpul nopţii. O privi pe Kathy. 
Işi dădea seama că vaporizatorul și aspirina îi făcuseră bine. 
Deși dormitorul trăsnea a Vick's, cel puţin vaporii îi mai 
atenuaseră tusea. Incă mai era destul de grav bolnavă, totuși, și 
stătuse trează o bună parte din noapte, plângând după mama 
ei. „Sunt frântă de oboseală”, își spuse Angie. Cel puţin cealaltă 
dormise destul de bine - deși uneori, când Kathy tușea foarte 
tare, Kelly începea să tușească la rândul ei. 

— O să se îmbolnăvească și ea? întrebase Clint de cel puţin 
șase ori. 

— Nu, ea nu. Culcă-te la loc, îi ordonase Angie. N-am chef ca 
diseară să fii pe jumate mort. 

Se uită la Kelly, care-i susţinu privirea. Abia se stăpânea să n- 
o plesnească. „Vrem acasă”, repeta fata din minut în minut. 

— Kathy și cu mine vrem acasă. Ne-ai promis că ne duci 
acasă. 

„Abia aștept să te știu acasă”, spuse Angie în sinea ei. 

Se vedea clar că amărâtul de Clint era cu nervii la pământ. Își 
băuse cafeaua pe canapea, în faţa televizorului, și tot bătea cu 
degetele în așa-zisa măsuţă de cafea. Urmărise știrile ca să 
vadă dacă se mai spunea ceva despre răpirea fetelor, dar avea 
atâta minte să ţină sonorul închis. Fetele stăteau cu spatele spre 
televizor. 

Kelly mâncase câte ceva din fulgii de cereale pe care îi 
pregătise Angie, iar Kathy luase câteva înghiţituri. Amândouă 
era palide, recunoscu Angie în sinea ei, și cu părul cam ciufulit. 
Poate-ar fi fost bine să-ncerce să le pieptene, dar pe de altă 
parte n-avea niciun chef să le audă zbierând din cauza părului 
lor încâlcit. „Las-o baltă”, hotărî ea. 

Își împinse scaunul înapoi. 

— Gata, fetelor. E timpul să tragem un pui de somn. 

Se obișnuiseră să fie culcate la loc în leagăn după micul 
dejun. Kathy ridică braţele, chiar, să fie luată. „Ştie că o iubesc”, 
își spuse Angie, apoi înjură în surdină, când cotul lui Kathy lovi 
farfuria cu cereale, vărsând-o pe pijama. 

Fetița începu să plângă, cu un vaiet bolnăvicios care se 
termină printr-un acces de tuse. 


— Nu-i nimic, nu-i nimic, se răsti Angie. 

„Acum ce mă fac?” se întrebă ea. „Dobitocul ăla de Lucas o s- 
ajungă aici în scurt timp, și mi s-a spus să las fetele în pijama 
toată ziua. Poate că dacă-i pun un prosop sub locul unde s-a 
udat, o să se usuce.” 

— Şşş, făcu ea nervoasă, în timp ce o lua pe Kathy în braţe. 
De la bluza de pijama se udă și propriul ei tricou, în timp ce o 
ducea pe Kathy în dormitor. Kelly cobori de pe scaun și porni pe 
lângă ele, ridicând mâna să-și bată ușor sora pe laba piciorului. 

Angie o așeză pe Kathy în leagăn și luă un prosop de pe scrin. 
Până termină să-l văre sub bluza de pijama, Kathy se strânsese 
ghem și începuse să-și sugă degetul mare. Asta era un gest nou, 
își spuse Angie, în timp ce o lua în braţe și pe Kelly și o punea în 
leagăn. 

Imediat, Kelly se chinui să se ridice în picioare și apucă strâns 
marginea leagănului în mâini. 

— Vrem să mergem acasă acum, spuse ea. Ne-ai promis. 

— O să mergeţi acasă diseară, spuse Angie. Așa că, ţine-ţi 
gura. 

jaluzelele de la ferestrele dormitorului erau trase până jos. 
Angie dădu s-o ridice pe una dintre ele, dar apoi se răzgândi. 
Dacă menținea întunericul în cameră, era posibil ca fetele să 
adoarmă. Reveni la bucătărie, trântind ușa în urma sa ca un 
avertisment pentru Kelly să fie cuminte. In seara trecută, când 
fata începuse să clatine leagănul, o ciupitură puternică de braţ o 
lămurise că nu era o idee prea bună. 

Clint continua să se uite la televizor. Angie începu să strângă 
masa. 

— la benzile alea cu Barney, îi ordonă ea, în timp ce așeza 
vasele în chiuvetă. Pune-le în aceeași cutie cu mașina de scris. 

Pied Piper, cine-o mai fi fost și ăla, îi ordonase lui Lucas să 
arunce în ocean toate obiectele care puteau fi puse în legătură 
cu răpirea. „Se referă la mașina de scris pe care am folosit-o 
pentru mesajul de răscumpărare, și orice haine, jucării, 
cearșafuri sau pături care ar putea avea pe ele ADN-ul lor”, 
precizase Lucas atunci când vorbise cu Clint. 

„Niciunul dintre ei nu știe ce bine se potrivesc toate astea cu 
planurile mele”, își spuse Angie. 

— Angie, cutia asta e prea mare, protestă Clint. Lui Lucas îi va 
fi greu s-o arunce. 


— Nu e prea mare, se răsti ea. Pun înăuntru vaporizatorul. E 
bine așa? Da? 

— Păcat că nu putem pune în ea leagănul. 

— După ce lăsăm fetele, poţi să te întorci aici și să-l 
demontezi. Mâine ai să scapi de el. 

Două ore mai târziu, era pregătită pentru reacţia explozivă a 
lui Lucas când văzu cutia. 

— Una mai mică n-aţi găsit? se răsti el. 

— Ba sigur că aș fi putut găsi. Puteam chiar să mă duc la 
băcănie și să explic de ce am nevoie de ea și ce vreau să pun 
înăuntru. Pe-asta o aveam în pivniţă. 

— Angie, cred că există și cutii mai mici jos, interveni Clint. 

— Pe asta am legat-o și am lipit-o! strigă Angie. Așa că asta 
rămâne! 

Un minut mai târziu, îl privi cu o satisfacţie intensă pe Lucas 
cum căra cutia grea și voluminoasă la mașină. 


22 

Lila Jackson, vânzătoare la magazinul Abby's Quality Discount 
de pe Route 7, devenise aproape o celebritate pentru familie și 
prieteni. Era cea care-i vânduse lui Margaret Frawley cele două 
rochii de catifea albastră ale gemenelor, cu două zile înainte de 
răpire. 

La cei treizeci și patru de ani ai săi, mică de statură și 
debordând de energie, Lila demisionase recent din slujba ei de 
secretară bine plătită din Manhattan, se mutase cu mama ei 
văduvă și se angajase la Abby's. După cum le explica prietenilor 
uimiţi: „Mi-am dat seama că detestam statul la birou, și 
niciodată nu mă distrasem mai bine lucrând decât când eram 
angajată cu jumătate de normă la Bloomingdale's. Îmi plac la 
nebunie hainele, și-mi place și mai mult să le vând. Imediat ce 
va fi posibil, îmi voi deschide magazinul meu propriu.” În acest 
scop, urma cursuri de afaceri la colegiul comunitar. 

In ziua când se răspândise vestea despre răpire, Lila o 
recunoscuse atât pe Margaret, cât și rochiile pe care le purtau 
gemenele răpite, în fotografia difuzată la televiziune. 

— Era o persoană foarte drăguță, spuse Lila, cu răsuflarea 
tăiată, în faţa unui grup tot mai numeros de persoane fascinate 
de faptul că, doar cu două zile înainte de răpirea fetelor, ea 
fusese în contact cu mama lor. Doamna Frawley are cu adevărat 
clasă. Și apreciază calitatea. l-am spus că aceleași rochii costă 
câte patru sute de dolari fiecare în magazinul Bergdorf's pentru 
toate anotimpurile, și că la patruzeci și doi de dolari erau un 
adevărat chilipir. Mi-a răspuns că n-ar fi vrut să cheltuiască nici 
măcar atâta, așa că i-am arătat multe dintre celelalte articole, 
dar ea tot revenea la astea. Până la urmă, le-a cumpărat. A cam 
râs ea când le-a plătit, și a zis că spera doar să le poată face 
gemenelor o poză cât mai bună cu rochiile, înainte de a vărsa 
ceva pe ele. 

Dornică să relateze întâlnirea până în cele mai mici 
amănunte, Lila continuă: 

— Am avut o conversaţie foarte plăcută. l-am spus doamnei 
Frawley că tocmai fusese aici altă femeie, care căuta niște 
costumașe asortate pentru gemeni. Totuși, nu puteau fi pentru 
copiii ei, fiindcă nu era sigură ce mărime să ia. Mi-a cerut 
părerea. A zis că erau niște fetițe de trei ani, cu măsuri medii. 


Miercuri dimineaţă, în timp ce se pregătea să plece la 
serviciu, Lila prinse știrile dinainte de amiază. Clătinând din cap 
cu compasiune, privi imaginile cu Margaret și Steve Frawley 
alergând pe stradă spre casa unei vecine, după care, peste 
câteva minute, fugiseră spre o alta casă, aflată și mai departe 
pe aceeași stradă. 

„Deși nici familia și nici FBl-ul nu vor să confirme, se crede că 
în dimineaţa asta Pied Piper, cum își spune răpitorul, a 
comunicat pretenţiile pe care le are pentru plata răscumpărării, 
sunând la telefoanele vecinilor familiei Frawley”, anunţa 
prezentatorul de la CBS. 

Lila privi un prim-plan al lui Margaret Frawley, cu o figură 
angoasată și cu cearcăne vinete sub ochi. 

„Robinson Geisler, președintele C.F.G.&Y., nu e disponibil 
pentru a răspunde la întrebări cu privire la eventuala 
desfășurare a unui transfer de fonduri, continuă reporterul, dar 
dacă așa stau lucrurile, e clar că următoarele douăzeci și patru 
de ore vor fi cruciale. Este a șasea zi de când Kathy și Kelly au 
fost luate din camera lor. Răpirea a avut loc în jurul orelor 
douăzeci și unu, în seara de joi.” 

„Probabil fuseseră în pijamale când le răpiseră”, își spuse Lila, 
în timp ce-și lua cheile mașinii. 

Același gând continuă s-o urmărească pe tot drumul până la 
serviciu, și o sâcâi în timp ce-și agăța mantoul în cuier și-și 
pieptăna claia de păr roșcat pe care vântul din parcare i-l 
ciufulise. Își prinse ecusonul cu inscripţia BINE AŢI VENIT LA 
ABBY'S - EU SUNT LILA și se duse la biroul de contabilitate. 

— Vreau doar să-mi verific vânzările de miercurea trecută, 
Jean, îi explică ea contabilei. 

„Nu mai ţin eu minte numele acelei femei care a cumpărat 
niște hăinuţe pentru gemeni”, continuă ea în gând, „dar îl pot 
afla de pe chitanţă. A cumpărat două seturi de salopete cu bluze 
polo asortate, lenjerie și șosete. Incălțăminte n-a luat, fiindcă n- 
avea idee ce număr purtau.” 

După ce răsfoi recipisele vreme de cinci minute, o găsi pe cea 
pe care o căuta. Chitanţa pentru haine fusese semnată de 
doamna Clint Downes, care plătise cu o carte de credit Visa. 
„Oare s-o pun pe Jean să sune acum la Visa și să-i afle adresa?” 
se întrebă Lila. „Nu fi proastă”, își spuse tot ea, în timp ce se 
ducea grăbită la raionul unde vindea. 


Mai târziu, încă incapabilă să-și reprime senzaţia că ar fi 
trebuit să ţină seama de acea presimţire incomodă, Lila îi ceru 
contabilei să încerce să afle adresa femeii care cumpărase 
costumașele identice pentru niște gemene de trei ani. 

— Sigur, Lila. Dacă-mi fac greutăţi și nu vor să-mi dea adresa, 
am să le spun că s-ar putea ca femeia să fi uitat aici un pachet. 

— Îţi mulţumesc, Jean. 

La Visa, doamna Clint Downes era înregistrată ca locuind la 
numărul 100, pe Orchard Avenue, în Danbury. 

Și mai nesigură în legătură cu ceea ce-ar fi trebuit să facă în 
continuare, Lila își aminti că Jim Gilbert, un poliţist în retragere 
din Danbury, lua cina cu mama ei, în aceeași seară. Avea să-i 
ceară lui sfatul. 

Când ajunse acasă, mama ei o așteptase cu cina, iar ea și Jim 
tocmai beau un cocktail, în cabinet. Lila își turnă un pahar de vin 
și se așeză pe piatra înaltă a vetrei, cu spatele spre foc. 

— Jim, spuse ea, cred că mama ţi-a spus că i-am vândut 
rochiţele alea de catifea albastră lui Margaret Frawley. 

— Am auzit. 

Lila considera nepotrivit glasul lui profund, baritonal, pentru 
un om slab și subţiratic ca Jim. În timp ce vorbea, expresia lui 
prevenitoare se înăspri. 

— Tine minte ce-ţi spun: n-au să le primească pe fetele alea 
înapoi, vii sau moarte. Părerea mea e că au ieșit deja din ţară, și 
toată vorbăria asta despre răscumpărare nu este decât o 
diversiune. 

— Jim, știu că e o nebunie, dar cu doar câteva minute înainte 
de a-i vinde rochiţele lui Margaret Frawley, am servit o femeie 
care cumpăra costumașe asortate pentru două gemene de trei 
ani, și nici măcar nu părea să știe ce măsură să le ia. 

— Așa, și? 

Lila își adună tot curajul pentru a continua: 

— Vreau să zic, n-ar fi extraordinar dacă femeia aia ar avea o 
legătură cu răpirea și ar fi cumpărat haine, prevăzând că urma 
să aibă nevoie de ele? Gemenele Frawley erau îmbrăcate în 
pijamale când au fost răpite. Copiii de vârsta lor varsă fel de fel 
de lucruri. Nu pot să stea cinci zile-n șir cu același rând de haine 
pe ei. 


— Lila, îţi lași imaginaţia s-o ia razna, o dojeni cu indulgență 
Jim Gilbert. Ştii câte informaţii de tipul ăsta au primit poliţia din 
Ridgefield și FBl-ul? 

— Femeia este doamna Clint Downes și locuiește aici, în 
Danbury, pe Orchard Street, la numărul 100, nu se lăsă Lila. Pur 
și simplu îmi vine să fac un drum cu mașina până acolo, să sun 
la ușă și să inventez o poveste, de pildă că unul dintre tricouri 
avea un defect, doar ca să-mi potolesc curiozitatea. 

— Lila, ascultă ce-ţi spun eu. Il cunosc pe Clint Downes. E 
îngrijitorul care locuiește în casa de serviciu de la club; Orchard 
Street, numărul 100, e adresa clubului. Femeia era slăbănoagă 
și avea o coadă de cal legată cam aiurea? 

— Da. 

— Aia e prietena lui Clint, Angie. O fi semnând ea ca doamna 
Downes, dar nu e măritată. Lucrează destul de mult ca 
babysitter. Poţi s-o tai de pe lista suspecţilor, Lila. Niciunul din 
ăia doi n-are destulă minte ca să pună la cale o răpire ca asta - 
nici într-un milion de ani! 


23 

Lucas știa că Charley Fox, noul mecanic de la aeroport, se 
uita la el în timp ce se urca în avion, ţinând în braţe cutia 
voluminoasă. „Probabil se întreabă de ce car așa ceva, și pe 
urmă va ghici c-am s-o arunc”, își spuse Lucas. „lar după aia, o 
să înţeleagă că era ceva de care voiam să mă descotorosesc cu 
tot dinadinsul, sau poate că transport droguri undeva. Așa că, 
data viitoare când va trece pe-aici un copoi care-o să întrebe 
despre eventualii suspecți care frecventează aeroportul, îi va 
spune despre mine.” 

Totuși era mai bine să elimine din casă orice ar fi putut indica 
prezența gemenelor acolo, recunoscu el, în timp ce punea cutia 
pe scaunul copilotului, în carlingă. „La noapte, după ce lăsăm 
fetele, am să-l ajut pe Clint să demonteze leagănul, și pe urmă o 
să aruncăm piesele undeva. Salteaua trebuie să fie plină de 
ADN-ul puștoaicelor.” 

În timp ce-și efectua verificările dinaintea decolării, Lucas 
schiță un zâmbet acru. Citise undeva că gemenii identici au 
același ADN. „Vasăzică, pot dovedi c-am avut-o la noi doar pe 
una din ele”, reflectă el. „Nemaipomenit!” 

Continua să sufle un vânt destul de puternic. Nu era cea mai 
potrivită zi pentru a zbura cu un avion ușor, dar iminenţa 
pericolului avea întotdeauna un efect liniștitor asupra lui Lucas. 
Acum, avea să-i alunge neliniștea obsedantă în legătură cu ceea 
ce avea să se întâmple seara. „Dă-i încolo de bani”, îi tot spunea 
o voce lăuntrică insistentă. „Spune-i lui Pied Piper să ne 
plătească un milion din banii transferați prin telegraf. Lasă 
puștoaicele undeva unde să poată fi găsite ușor. Așa, n-o să fie 
niciun risc să vă urmărească și să vă prindă cineva.” 

Dar Pied Piper n-ar fi fost de acord, își spuse Lucas cu 
înverșunare, în timp ce simţea cum roţile avionului începeau să 
se ridice. „Sau ne luăm banii diseară, sau rămânem fără niciun 
chior, și ne asumăm riscul unei condamnări pentru răpire, dacă 
ne prind.” 

Avea de făcut un zbor scurt, doar atâta cât să ajungă 
deasupra oceanului, la câteva mile în larg, să ţină manșa 
strânsă între genunchi, să reducă viteza, să se chinuiască să 
înconjoare cutia cu mâinile, să și-o potrivească în poală, să 
deschidă cu grijă ușa și să-i dea un brânci. O privi cum cobora. 
Oceanul era cenușiu și agitat. Cutia dispăru în valuri, aruncând o 


jerbă de stropi în aer. Lucas închise ușa și puse mâna pe manșă. 
„lar acum, treaba serioasă”, își spuse el. 

Când ateriză la aeroport, nu-l văzu pe Charley Fox, ceea ce-i 
convenea de minune. „Așa, n-o să știe dacă am adus sau nu 
cutia înapoi cu mine”, răsuflă el ușurat. 

Era aproape ora patru. Vântul începea să se potolească, dar 
norii de pe cer păreau ameninţători. Oare ploaia avea să le 
prindă bine, sau mai degrabă le-ar fi creat probleme? Lucas se 
duse la parcare și se urcă în mașină. Stătu așezat la volan 
câteva minute, neștiind dacă era mai bine cu sau fără ploaie. 
„Numai timpul va decide”, își spuse el. Deocamdată, cel mai 
bine era să scoată limuzina din garaj și s-o ducă la spălătorie, ca 
să lucească lună când o să-l ia pe domnul Bailey. In caz că se 
întâmpla ca agenţii federali să fie acasă la Bailey, vor ajunge la 
concluzia că era un șofer de limuzină conștiincios - nici mai 
mult, nici mai puţin. 

În plus, era o ocupaţie. Dacă stătea în apartament fără să 
facă nimic, și-ar fi ieșit din minţi. Odată hotărârea luată, răsuci 
cheia în contact. 

Două ore mai târziu, proaspăt spălat și bărbierit, îmbrăcat 
îngrijit în uniforma lui de șofer, Lucas intră cu limuzina sa curată 
și lustruită pe aleea casei lui Franklin Bailey. 


24 

— Margaret, suntem cât se poate de siguri că n-ai avut niciun 
amestec în dispariția gemenelor, spuse agentul Carlson. Al 
doilea test cu detectorul de minciuni a fost neconcludent, chiar 
mai mult decât primul. Explicaţia o poate constitui starea ta 
emotivă. Contrar tuturor lucrurilor pe care le citești în romane 
sau le vezi la televizor, testele cu poligraful nu sunt întotdeauna 
edificatoare, motiv pentru care nici nu se admit ca probe în 
instanţă. 

— De ce-mi spui toate astea? întrebă Margaret, pe un ton 
aproape indiferent. 

„Ce importanţă mai are?”, își spuse ea. „Când am dat testele, 
abia dacă am înţeles întrebările. Nu erau decât cuvinte și nimic 
mai mult.” Cu o oră în urmă, Steve insistase să ia un sedativ pe 
care i-l recomandase medicul. Era primul pe care-l înghiţea, pe 
parcursul întregii zile, deși ar fi trebuit să ia câte unul o dată la 
patru ore. Nu-i plăcea starea de abulie pe care i-o provocau 
sedativele. li era greu să se concentreze asupra frazelor pe care 
i le adresa agentul FBI. 

— La ambele teste, ai fost întrebată dacă cunoști persoana 
responsabilă de răpire, repetă calm Walter Carlson. Când ai 
negat acest lucru, la al doilea test s-a înregistrat ca o minciună. 

Ridică mâna, la vederea protestului pe care-l exprimau ochii 
ei. 

— Margaret, ascultă-mă. N-ai minţit. Ştim asta. Dar este 
posibil ca, în subconștient, să suspectezi pe cineva de a fi 
implicat în răpire, ceea ce afectează rezultatele testelor, chiar 
dacă tu nu ești conștientă de acest lucru. ` 

„Se întunecă”, își spuse Margaret. „E ora șapte. Incă o oră, și 
Franklin Bailey va fi în faţa clădirii Time Warner, așteptând să-l 
contacteze cineva. Dacă predă banii, s-ar putea ca-n seara asta 
fetiţele să se întoarcă acasă.” 

— Margaret, ascultă... insistă Steve. 

Margaret auzea sunetul ibricului care începuse să fluiere. 
Rena Chapman adusese o cratiţă cu macaroane cu brânză și felii 
de șuncă de Virginia proaspăt friptă. „Ce vecini buni avem”, își 
spuse ea. „Abia dacă am avut ocazia să-i cunosc. După ce se 
întorc gemenele, am să-i invit pe toţi, ca să le mulţumim.” 

— Margaret, vreau să te mai uiţi o dată la dosarele unora 
dintre clienţii pe care i-ai apărat, spunea Carlson. Am redus 


numărul la trei sau patru care, după condamnări, te-au învinuit 
pe tine pentru că pierduseră procesele. 

Margaret făcu un efort să se concentreze asupra numelor 
inculpaţilor. 

— l-am apărat cât am putut de bine. Probele împotriva lor 
erau foarte puternice, spuse ea. Cu toții erau vinovaţi, și 
obținusem condiţii de negociere avantajoase, dar n-au vrut să le 
accepte. Apoi, când au fost găsiţi vinovaţi la proces, și au primit 
sentințe mai aspre decât dacă și-ar fi recunoscut vinovăția, m- 
au făcut responsabilă pe mine. Multor apărători publici li se 
întâmplă așa ceva. 

— După condamnare, Donny Mars s-a spânzurat în celulă, 
insistă Carlson. La înmormântarea lui, maică-sa a zbierat: „În 
curând o să afle și Frawley cum e să-ţi pierzi copilul!” 

— Asta s-a întâmplat acum patru ani, cu mult înainte să mi se 
nască fetele, spuse Margaret. Era isterică. 

— O fi fost ea isterică, dar s-a dat la fund complet, și celălalt 
fiu al ei de asemenea. Nu crezi c-ar fi posibil ca, fără să-ţi dai 
seama, s-o fi suspectat pe ea? 

— Era isterică, repetă Margaret calmă, întrebându-se cum 
putea vorbi pe un ton atât de rezonabil. Donny avea probleme 
de sănătate. l-am cerut insistent judecătorului să-l trimită la un 
spital. Ar fi trebuit să primească îngrijiri medicale. Fratele lui mi- 
a trimis o scrisoare prin care-mi cerea scuze pentru ceea ce 
spusese mama lor. Nu vorbise serios. 

Inchise ochii, apoi îi deschise din nou, încet. 

— Asta-i celălalt lucru pe care încercam să mi-l amintesc, 
spuse ea dintr-odată. 

Carlson și Steve o priviră miraţi. „Își pierde șirul”, reflectă 
Carlson. Sedativul începea să-și facă efectul, dându-i o stare de 
relaxare și somnolenţă. Timbrul vocal îi cobora, iar Carlson fu 
nevoit să se aplece înainte ca să audă ce spunea. 

— Trebuie s-o sun pe doctoriţța Harris, șopti Margaret. Kathy e 
bolnavă. După ce-o aducem înapoi, pe ea și pe Kelly, vreau ca 
doctoriţa Harris să aibă grijă de Kathy. 

Carlson îl privi pe Steve. 

— Doctoriţa Harris e pediatră? 

— Da. Lucrează la New York-Presbyterian, în Manhattan, și a 
scris mult despre tiparele comportamentale ale gemenilor. Când 


a aflat că urma să nască gemeni, Margaret a sunat-o. De-atunci, 
ea s-a ocupat încontinuu de fete. 

— Când vom ști unde să le găsim, vor fi duse imediat la un 
spital din apropiere, pentru un control, le spuse Carlson. Poate 
că doctorița Harris va veni și ea acolo. 

„Vorbim de parcă reîntoarcerea lor ar fi deja confirmată”, își 
spuse Steve. „Mă întreb dacă încă mai poartă pijamalele.” 
Intoarse capul, când ploaia începu să lovească în ferestre, apoi îl 
privi pe Carlson. Bănuia la ce se gândea acesta. Ploaia avea să 
îngreuneze mult supravegherea răpitorilor. 

Dar agentul FBI Walter Carlson nu se gândea la vreme. Se 
concentra asupra frazei pe care o rostise Margaret. „Asta-i 
celălalt lucru pe care încercam să mi-l amintesc.” 

„Margaret”, i se adresă el în gând. „S-ar putea să ai cheia. 
Aminteste-ti despre ce e vorba, până nu e prea târziu.” 


25 

Drumul de la Ridgefield în Manhattan durase o oră și 
cincisprezece minute. La șapte și un sfert, Franklin Bailey stătea 
adus de umeri pe bancheta din spate a limuzinei parcate de 
Lucas pe Central Park South, la o jumătate de cvartal distanţă 
de edificiul Time Warner. 

Începuse să plouă. În drum spre oraș, Bailey explicase nervos 
motivul pentru care insistase ca Lucas să se facă liber pentru el. 

— FBl-ul o să-mi ceară să mă dau jos din mașina cu care am 
venit. Știu că răpitori vor suspecta că la volan e un agent. Dacă 
au reușit cumva să mă supravegheze înainte de a pleca de 
acasă, și și-au dat seama că vin cu limuzina și șoferul pe care le 
folosesc întotdeauna, răpitorii vor înţelege că nu vrem decât ca 
fetiţele să ajungă înapoi nevătămate. 

— Vă înţeleg, domnule Bailey, răspunse Lucas. 

— Ştiu că în jurul clădirii Time Warner roiesc agenţi, iar alţii 
trec prin apropiere cu taxiuri și mașini particulare, pregătiţi să 
mă urmărească în momentul când voi primi instrucţiunile, 
continuă Bailey, cu un tremur nervos în glas. 

Lucas aruncă o privire în oglinda retrovizoare. „Arată la fel de 
zguduit pe cât mă simt eu”, își spuse el. „Toată povestea asta 
nu e decât o cursă pentru mine și Clint. FBl-ul așteaptă doar s-o 
închidă. N-ar fi exclus ca lui Angie să-i pună cătușele chiar 
acum.” 

— Lucas, ai la tine telefonul celular? întrebă Bailey pentru a 
zecea oară. 

— Da, domnule. 

— După ce se face predarea banilor, am să te sun imediat. Vei 
fi cu mașina parcată pe-aici, pe undeva? 

— Da, domnule, și gata să vă iau de oriunde v-aţi afla. 

— Ştiu că unul dintre agenţi va veni și el cu noi. Mi-au spus că 
ar vrea să mă chestioneze în legătură cu impresiile pe care mi 
le-am putut face despre omul de legătură al răpitorilor. Inţeleg 
de ce e necesar, dar le-am spus că prefer să mă aflu în mașina 
mea. 

Încercă un chicotit slab. 

— De fapt, la mașina ta mă refeream, Lucas, nu la a mea. 

— Este oricând la dispoziţia dumneavoastră, domnule Bailey. 


Lucas simţea o sudoare rece începând să-i umezească 
palmele, așa că și le frecă una de alta. „Să începem”, își spuse 
el. „Am așteptat destul.” 

La opt fără două minute, opri mașina în fața clădirii Time 
Warner. Apăsă pe butonul de deblocare a portbagajului, sări jos 
de la volan și-i deschise portiera lui Bailey. Privirea îi stărui 
asupra celor două valize pe care acesta le scoase din portbagaj. 

Agentul FBI care fusese acasă la Bailey pusese în portbagaj, 
pe lângă valize, și un cărucior de bagaje. 

„Când îl lași pe domnul Bailey, ai grijă să pună valizele în 
cărucior”, îi spusese el lui Lucas. „Sunt prea grele ca să le ducă 
singur.” 

Deși era tentat să le înhaţe și s-o ia la fugă, Lucas le mută pe 
cărucior și le prinse de mânerul acestuia. 

Acum ploua torențial, iar Bailey își ridică gulerul 
impermeabilului. Își pusese și o căciulă, pentru a împiedica 
șuviţele umede de păr alb să-i cadă pe frunte. Scoase din 
buzunar telefonul agentului FBI Carlson și îl duse nervos la 
ureche. 

— Eu o să plec, domnule Bailey, spuse Lucas. Vă doresc 
noroc. Aștept să mă chemați. 

— Mulţumesc... Iti mulţumesc, Lucas... 

Lucas se urcă în limuzină și aruncă rapid o privire în jur. Bailey 
stătea lângă bordură. Pe giratoriul din Columbus Circle, mașinile 
mergeau încet. La toate colțurile, oamenii făceau degeaba 
semne după taxiuri. Lucas porni încet și o luă pe Central Park 
South. Așa cum se așteptase, nu găsi niciun loc de parcare. Coti 
la dreapta pe Seventh Avenue și încă o dată la dreapta, pe Fifty- 
fifth Street. Între Eight și Ninth Avenues, parcă în faţa unui 
hidrant de incendiu și rămase să aștepte apelul de la Pied Piper. 


26 

Fetele dormiseră aproape toată după-amiaza. Când se treziră, 
Kathy era congestionată la față și Angie presupuse că avea din 
nou febră. „Nu trebuia s-o las cu pijamaua asta udă pe ea”, își 
spuse, pipăindu-i bluza. „Şi-acum e umedă.” Totuși, aşteptă 
până la ora cinci, când Clint plecă, pentru a o schimba pe Kathy 
cu una dintre salopetele cu bluze polo pe care nu le aruncase. 

— Şi eu vreau să mă îmbrac, protestă Kelly. 

Apoi, văzând privirea ostilă a lui Angie, întoarse capul spre 
televizor, care era pus pe canalul Nickelodeon. 

La ora șapte, Clint telefonă pentru a anunţa că găsise în New 
Jersey o mașină nouă, o Toyota neagră, și o cumpărase - ceea 
ce însemna că furase o mașină și-i pusese plăci cu un număr din 
New Jersey. Încheie convorbirea spunând: 

— Nicio grijă, Angie, diseară o să sărbătorim. 

„Pe bune că da”, răspunse Angie în sinea ei. 

La ora opt, puse gemenele la loc în leagăn. Kathy avea febră 
și respira greu. Angie îi mai dădu o aspirină, apoi o privi cum se 
ghemuia cu degetul în gură. „Chiar acum, Clint și Lucas se 
întâlnesc cu cel care aduce banii”, își spuse ea, simțind 
furnicături în degete. 

Kelly ședea în leagăn, cu braţul pe după umerii surorii ei. 
Pijamaua albastră cu ursuleţi pe care o purta din seara trecută 
era mototolită și se descheiase la gât. Salopeta lui Kathy era 
bleumarin, iar tricoul alb avea pătrăţele albastre. 

— „Două fete în albastru, măi băiete”, începu Angie să cânte. 
„Două fete în albastru, măi băiete...” 

Kelly ridică privirea spre ea, cu o expresie serioasă, în timp ce 
Angie repeta ultimul vers al refrenului: 

— „Dar ne-am îndepărtat...” 

Apoi, Angie stinse lumina, închise ușa dormitorului și trecu în 
living. „Arată ca un pahar”, își spuse ea sarcastic. De mult nu 
mai fusese atâta ordine și curăţenie în casă. „Totuși, ar fi trebuit 
să păstrez vaporizatorul. Numai Lucas e de vină că l-am 
aruncat.” 

Se uită la ceas. Era opt și zece. Singurul lucru pe care îl știa 
Clint despre plata răscumpărării era că trebuia să aștepte într-o 
mașină furată, parcată la două străzi distanţă de Columbus 
Circle, la ora opt. Între timp, Pied Piper trebuie să fi pus lucrurile 
în mișcare. 


Lui Clint nu i se spusese să poarte o armă asupra lui - dar, 
încurajat de ea, își luase totuși pistolul. „la-o cu tine”, îi spusese 
Angie. „Să zicem că scapi cu banii, și cineva te urmărește. Ştii 
să tragi cu pistolul. Dacă chiar ești încolţit, ochește în picioarele 
polițiștilor sau în cauciucurile mașinii.” 

Așa că pistolul neînmatriculat al lui Clint era acum în 
buzunarul lui. 

Angie făcu cafea, se așeză pe canapea și puse televizorul pe 
canalul de știri. Cu o ceașcă de cafea neagră fierbinte într-o 
mână și o ţigară în cealaltă, privi atentă cum prezentatorul 
făcea speculaţii cu privire la posibilitatea ca tranzacţia de plată 
a răscumpărării să fie în curs de desfășurare, între răpitori și 
familia Frawley. 

— Website-ul nostru a fost inundat cu mesaje ale 
telespectatorilor care se roagă ca în cel mai scurt timp cele 
două fetiţe în albastru să fie din nou în braţele părinţilor lor atât 
de greu încercați. 

Angie râse. 

— Mai gândește-te, amice, spuse ea, zâmbind afectat spre 
chipul solemn al crainicului. 


27 

Un articol recent dintr-o revistă o descrisese ca pe „o femeie 
de șaizeci și trei de ani, cu ochi căprui înţelepţi și miloși, păr 
cărunt ondulat și trup rotofei, spre încântarea copiilor pe care-i 
ţinea în poală”. Doctoriţa Sylvia Harris era directoarea secţiei 
pediatrice a Spitalului de Copii New York- Presbyterian din 
Manhattan. Când se răspândise prima oară vestea despre 
răpire, încercase să ia legătura cu Steve și Margaret Frawley, 
dar nu reușise decât să le lase un mesaj. Frustrată, sunase la 
serviciul lui Steve și-i ceruse secretarei să-i transmită că-i 
pusese pe toţi cunoscuţii ei să se roage pentru întoarcerea în 
siguranţă a gemenelor. 

In cele trei zile de la dispariția acestora, doctorița Harris își 
continuase  consultaţiile și vizitele, dar gândurile ei erau 
absorbite de cele două fetițe. 

Ca o bandă video reluată la nesfârșit, doctorita Harris retrăia 
ziua de toamnă târzie din urmă cu trei ani și jumătate când 
Margaret Frawley o sunase pentru a-și programa o vizită 
medicală. 

„Cât are copilul?” o întrebase ea pe Margaret. 

„Le aștept pe douăzeci și patru martie”, răspunsese aceasta, 
cu o voce emoţionată și fericită. „Tocmai am aflat că voi naște 
două gemene, și am citit unele dintre articolele dumneavoastră 
pe tema asta. De aceea doresc ca dumneavoastră să aveţi grijă 
de ele când se vor naște.” 

Soții Frawley veniseră la o consultaţie preliminară, și toţi trei 
se simpatizaseră imediat. Chiar înainte de nașterea gemenelor, 
relaţia lor cu doctorița Harris evoluase spre o prietenie strânsă. 
Le dăduse să citească un teanc de cărţi, despre legăturile 
speciale dintre gemeni, iar când ţinea conferinţe cu acest 
subiect soții Frawley asistau adesea. Fuseseră fascinaţi de 
exemplele pe care le dădea despre cazurile de gemeni identici 
care-și percep unul altuia durerile fizice și comunică prin mesaje 
telepatice, chiar și când se află pe continente diferite. 

Când se născuseră Kathy și Kelly, sănătoase și frumoase, 
Steve și Margaret fuseseră în al nouălea cer. „Şi eu mă simţeam 
la fel, pe toate planurile, atât profesional, cât și personal”, își 
spuse acum Sylvia, în timp ce-și încuia biroul și se pregătea să 
plece acasă. „Am avut ocazia să studiez o pereche de gemene 
identice chiar din clipa când s-au născut, și ele confirmă tot 


ceea ce s-a scris vreodată despre legătura dintre univitelini.” Își 
amintea ziua când o aduseseră pe Kathy la ea în mare grabă, 
fiindcă răceala ei degenerase în bronșită. Steve stătea în sala de 
așteptare, cu Kelly. „În clipa când i-am făcut lui Kathy injecţia, în 
cabinetul de tratament”, își amintea Sylvia, „Kelly a început să 
se vaiete îngrozitor. lar ăsta n-a fost decât unul dintre 
nenumăratele cazuri similare. În ultimii trei ani, Margaret a ţinut 
un jurnal, la sugestia mea. Cât de des le-am spus, ei și lui Steve, 
că lui Josh i-ar fi plăcut enorm să aibă grijă de fete și să le 
studieze?” 

Le povestise lui Steve și Margaret despre răposatul ei soţ, 
spunându-le că-i aminteau de relaţia dintre ea și Josh, în primii 
ani de căsnicie. Soții Frawley se cunoscuseră la Facultatea de 
Drept. Ea și Josh studiaseră împreună medicina, la Columbia. 
Diferenţa era că soții Frawley aveau gemenele, în vreme ce ea 
și Josh nu fuseseră binecuvântaţi cu copii. După ce-și 
terminaseră rezidenţiatele, deschiseseră împreună o clinică de 
pediatrie. Apoi, la vârsta de numai patruzeci și doi de ani, John 
declarase că se simţea îngrozitor de obosit. Testele arătaseră că 
avea cancer pulmonar în faza terminală, o ironie pe care numai 
Sylvia, cu marea ei credinţă, o putuse accepta fără să se revolte 
împotriva sorții. 

„O singură dată l-am văzut purtându-se sever cu un pacient - 
atunci când a venit o mamă cu hainele mirosind a fum de 
ţigară”, le spusese ea lui Steve și Margaret. „Josh a întrebat-o pe 
un ton glacial: «Fumezi în prezenţa acestei fetițe? Nu-ţi dai 
seama în ce pericol o pui? Trebuie să încetezi imediat. »” 

La televizor, Margaret spusese că se temea ca nu cumva 
Kathy să fi răcit. Apoi, răpitorul pusese o bandă cu vocile 
gemenelor, și una dintre ele tușea. Kathy putea face foarte ușor 
pneumonie, își spuse Sylvia. Era puţin probabil ca un răpitor s-o 
ducă la medic. „Poate ar fi mai bine să telefonez la secţia de 
poliţie din Ridgefield și să explic că sunt pediatra gemenelor, și 
în această calitate sugerez posturilor de televiziune să le 
comunice răpitorilor unele măsuri de precauţie pe care le pot 
lua, dacă fetița are febră.” 

Telefonul sună. Un moment, fu tentată să lase să răspundă 
robotul, dar se răzgândi și întinse mâna spre receptor. 

Era Margaret - o Margaret a cărei voce era de nerecunoscut. 


— Doamnă doctor Sylvia... Răscumpărarea se plătește tocmai 
acum, și credem că în curând fetele vor veni înapoi. N-aţi putea 
să vă deplasaţi până aici și să le așteptați împreună cu noi? Știu 
că vă cer foarte mult, dar n-avem nici cea mai vagă ideea ce s-o 
fi putut întâmpla cu ele. Tot ce știu e că am auzit-o pe Kathy 
tușind foarte tare. 

— Vin acum, răspunse Sylvia Harris. Rugaţi pe cineva să-mi 
dea instrucţiuni cum să ajung. 


28 

Telefonul celular pe care Franklin Bailey îl ţinea în mână 
începu să sune. Cu degete tremurânde, îl deschise și-l duse la 
ureche. 

— Franklin Bailey, se prezentă el, simțind cum i se usca gura. 

— Domnule Bailey, ești admirabil de punctual. Felicitările 
mele. 

Glasul se auzea ca o șoaptă răgușită. 

— Trebuie să pornești imediat pe Eighth Avenue, spre Fifty- 
seventh Street. Cotește la dreapta pe Fifty-seventh și ia-o spre 
vest, în direcţia Ninth Avenue. Așteaptă la colțul din nord-vest. 
Vei fi urmărit pas cu pas. Revin cu un telefon peste cinci minute. 


Agentul FBI Angus Sommers, îmbrăcat în hainele murdare și 
zdrenţuite ale unui om fără adăpost, stătea ghemuit pe trotuar, 
rezemat de bizara clădire care fusese cândva Hartford 
Huntington Museum. Lângă el se afla un cărucior rablagit, 
acoperit cu plastic și plin de haine vechi și ziare, ferindu-l 
oarecum de ochii unui posibil observator. Asemenea celorlalţi 
zece agenţi din vecinătate, avea telefonul mobil programat să 
recepţioneze apelul primit de Franklin Bailey de la Pied Piper. 
Acum îl privea pe Bailey cum începea să tragă căruţul de bagaje 
pe trecerea de pietoni. Chiar și de la acea distanţă, Sommers 
putea să vadă că Bailey făcea mari eforturi cu valizele grele, iar 
ploaia tot mai puternică îl uda leoarcă. 

Cu ochi îngustaţi, Sommers scrută circumferința pieţei 
Columbus Circle. Oare răpitorul și banda lui se aflau în mulţimea 
de trecători care se grăbeau spre treburile lor, la adăpostul 
umbrelelor? Sau nu era decât un singur om, care avea să-l 
alerge pe Bailey prin tot New Yorkul, în încercarea de a-i 
identifica și pierde pe drum pe toţi cei care-l urmăreau? 

Când Bailey dispăru din câmpul lui vizual, Sommers se ridică 
încet, își împinse căruciorul de cumpărături până la colţul străzii 
și așteptă lumina verde a semaforului. Știa că toată scena era 
filmată pas cu pas de camerele video instalate în edificiul Time 
Warner și împrejurul giratoriului. 

Traversă Fifty-eighth Street și coti la stânga. Acolo, un agent 
mai tânăr, îmbrăcat tot în zdrenţe de boschetar, îi luă în primire 
căruciorul. Sommers intră într-una din mașinile FBl-ului și, peste 
două minute, echipat cu un impermeabil Burberry și o pălărie 


asortată, fu lăsat la Holiday Inn, pe Fifty-seventh Street, la o 
jumătate de cvartal distanţă de intersecția cu Ninth Avenue. 


— Bert, aici Pied Piper. Spune unde ești. 

— Am parcat pe Fifty-fifth Street, între Eight și Ninth. Sunt în 
dreptul unui hidrant. Nu pot sta prea mult. Te previn, din câte 
zice Bailey, peste tot mișună agenţi FBI. 

— Nici nu mă aşteptam la altceva. Vreau să pornești spre 
Tenth Avenue, apoi să cotești spre est, pe Fifty-sixth Street. 
Trage pe dreapta imediat ce poţi și așteaptă alte instrucţiuni. 


Un moment mai târziu, sună și telefonul celular al lui Clint. 
Acesta avea mașina pe care o furase parcată pe West Sixty-first 
Street. Primi de la Pied Piper aceleași instrucţiuni. 


Franklin Bailey aștepta la colţul de. Nord-vest dintre Ninth 
Avenue și Fifty-seventh Street. Era ud până la piele și respira 
anevoie din cauza efortului de a trage după el valizele grele. 
Nici chiar certitudinea că era supravegheat la tot pasul de 
agenţii FBI nu reușea să-i alunge stresul jocului de-a șoarecele și 
pisica pe care-l jucau răpitorii cu el. Când telefonul celular îi 
sună din nou, mâna îi tremura atât de tare încât îl scăpă pe jos. 
Rugându-se să nu se fi stricat, îl deschise și spuse: 

— Aici sunt. 

— Văd și eu. Acum urmează să mergi spre intersecţia Fifty- 
ninth Street cu Tenth Avenue. Intră în magazinul Duane Reade 
de la colţul de nord-vest. Cumpără un telefon celular cu ore 
preplătite și o cutie cu pungi de gunoi. Am să te sun iar în zece 
minute. 


„Îl va pune să se debaraseze de telefonul nostru”, reflectă 
agentul Sommers, în timp ce asculta convorbirea, stând pe 
aleea de la Holiday Inn. „Dacă poate observa fiecare mișcare a 
lui Bailey, e posibil să fie într-unul dintre blocurile de 
apartamente din jur.” Se uită la un taxi care opri vizavi, pentru a 
lăsa să coboare un cuplu. Ştia că o duzină de agenţi conduceau 
taxiuri, cu alţi agenţi pe bancheta din spate. Planul era să-i lase 
pe presupușii pasageri în apropierea locului unde aștepta Bailey, 
astfel încât dacă i se spunea să oprească un taxi, să nu pară 
suspect că imediat se elibera unul. Acum, însă, Pied Piper 


încerca să se asigure că oricine-l urmărea pe Bailey devenea cât 
mai vizibil. 

Să târască valizele alea cale de încă patru cvartaluri, prin 
ploaie, era o sarcină extrem de dificilă, își spuse Sommers, în 
timp ce-l privea pe Bailey cum cotea spre nord, urmând 
instrucţiunile lui Pied Piper. „Sper numai să nu cadă din picioare 
înainte de a apuca să predea banii.” 

O mașină cu plăci de înmatriculare ale firmei Taxi and 
Limousine Commission opri la bordură. Sommers se grăbi să se 
urce. 

— Ocolim Columbus Circle, îi spuse el agentului de la volan, și 
parcăm pe Tenth, după colţul cu Sixtieth Street. 


Franklin Bailey avu nevoie de zece minute pentru a ajunge la 
magazinul Duane Reade și a intra. Când ieși iar, ţinea un 
pacheţel într-o mână și un telefon în cealaltă, dar agenţii nu mai 
puteau auzi ce-i spunea Pied Piper. Sub ochii lui Sommers, 
Bailey se urcă într-o mașină și plecă. 


În magazinul Duane Reade, Mike Benzara, un student la 
Fordham/Lincoln Center, care lucra ca vânzător cu jumătate de 
normă, tocmai trecea pe lângă o casă de marcat. Se opri când 
văzu un telefon celular zăcând printre dulciurile și gumele 
expuse pe tejghea. Un telefon destul de arătos, își spuse el, în 
timp ce i-l dădea casierului. 

— Ce păcat că nu merge treaba aia cu „ce-am găsit și n-am 
furat”, glumi el. 

— Asta-i al doilea pe ziua de azi, răspunse casierul, în timp ce 
lua telefonul mobil și-l punea în sertarul de sub casă. Pun pariu 
pe cât vrei tu că-i al bătrânului care târa valizele alea. Nici nu 
plătise bine pungile de gunoi și telefonul nou pe care tocmai ÎI 
cumpărase, c-a și început să-i sune ăsta, din buzunar. Mi-a cerut 
să-i comunic numărul celui nou tipului care-l sunase. Cică 
ochelarii lui se aburiseră prea tare și nu mai vedea să-l citească. 

— Poate are o prietenă și nu vrea ca nevastă-sa să-i afle 
numărul, când o să citească facturile. 

— Nu, vorbea cu un tip. O fi agentul lui de pariuri. 


— Te așteaptă în faţă un sedan, îl instruise Pied Piper pe 
Bailey. Ai numele expuse pe geamul din dreapta. Nu te teme să 


intri. E mașina 142 de la Excel Driving Service. A fost rezervată 
pe numele dumitale și plătită dinainte. la valizele de pe cărucior 
și cere-i șoferului să le pună în spate, lângă dumneata. 


Şoferul de la Excel, Angel Rosario, opri la colţul dintre Fifty- 
ninth Street și Tenth Avenue, parcând în paralel. Bătrânul care 
trăgea după el un cărucior de bagaje și încerca să se uite în 
ferestrele mașinilor parcate la bordură trebuia să fie pasagerul 
lui. Angel sări jos. 

— Domnul Bailey? 

— Da... da... 

Întinse mâna după toarta căruciorului. 

— Am să deschid portbagajul, domnule. 

— Nu, trebuie să scot ceva din genţi. Pune-le pe bancheta din 
spate. 

— Sunt ude, obiectă Angel. 

— Atunci, pune-le pe jos, se răsti Bailey. Hai... hai odată... 

— OK. OK. Să nu faceţi un atac de cord. 

În cei douăzeci de ani de când șofa pentru Excel, Angel 
avusese partea lui de pasageri ciudaţi, dar bătrânul ăsta îl 
îngrijora serios. Părea pe punctul să facă un infarct, iar Angel nu 
avea de gând să-i agraveze starea, certându-se cu el. Şi-n plus, 
dacă-l ajuta putea primi un bacșiș bun. Deși hainele lui Bailey se 
udaseră leoarcă, Angel își dădea seama că erau scumpe. Și 
glasul lui aparţinea unui om civilizat, spre deosebire de acela al 
ultimei pasagere, o femeie care protestase că trebuia să 
plătească pentru timpul de așteptare. 

Angel deschise ușa din spate a mașinii, dar Bailey nu vru să 
urce înainte ca valizele să fie desprinse de pe cărucior și puse 
pe podea, în faţa canapelei. Apoi, șoferul închise portiera și 
alergă să se așeze iar la volan. 

— La Brooklyn Museum, da, domnule? 

— Așa ţi s-a spus... 

Era în același timp o întrebare și un răspuns. 

— Mada. O să-l luăm pe prietenul dumneavoastră și vă aduc pe 
amândoi înapoi la Pierre Hotel. Vă previn, o să dureze destul de 
mult. Traficul e foarte aglomerat și, pe ploaia asta, se conduce 
greu. 

— Inţeleg. 


În timp ce maşina pornea, noul telefon celular al lui Bailey 
începu să sune. 

— Te-ai întâlnit cu șoferul? întrebă Pied Piper. 

— Da. Sunt în mașină. 

— Transferă banii din valize în cele două pungi de gunoi. 
Leagă-le la gură cu cravata albastră pe care o porţi și cu cea 
roșie pe care ai fost instruit s-o iei la dumneata. Am să te mai 
sun în scurt timp. 

Era ora nouă fără douăzeci. 


29 

La nouă și un sfert, telefonul din casa îngrijitorului sună, cu un 
țârâit puternic și strident care-o făcu pe Angie să tresară violent. 
Tocmai deschisese ușa dormitorului, să vadă ce fac fetele. In 
grabă, o închise la loc și alergă să răspundă la telefon. Știa că 
nu putea fi Clint - acesta o suna mereu pe mobil. Ridică 
receptorul. 

— Alo? 

— Angie, sunt jignit, jignit se-ri-os. Credeam că vechiul meu 
amic Clint o să mă sune în seara asta, ca să bem o bere 
împreună. 

„O, nu!”, își spuse Angie. Era beţivul ăla tâmpit de Gus și, 
după sunetele din apropiere, își dădea seama că vorbea din 
Danbury Pub. E mare lucru să știi când să te oprești din băut, își 
spuse ea, remarcându-i vocea dogită. Totuși, știa că trebuia să 
aibă grijă, amintindu-și acea ocazie când Gus apăruse la ușă 
nepoftit, dornic de vizite. 

— Bună, Gus, îl salută ea, încercând să pară prietenoasă. Clint 
nu te-a sunat? l-am spus să te caute. Aseară se simţea destul de 
rău și s-a culcat devreme. 

Din dormitor, o auzi pe Kathy care începuse să plângă, cu 
tânguieli sonore și disperate, și-și dădu seama că, în graba de a 
ajunge la telefon, nu închisese complet ușa camerei. Incercă să 
acopere receptorul cu mâna, dar era prea târziu. 

— Asta-i fetița de care ai grijă? O aud cum plânge. 

— Da, e fetița de care am grijă, și acum trebuie să mă duc să 
văd ce-a păţit. Clint s-a dus să se uite la o mașină pe care-o are 
de vânzare un tip, în Yonkers. Am să-i spun să vă întâlniți 
mâine-seară la un pahar, precis. 

— Nu v-ar prinde rău o mașină nouă. Aia cu care umblaţi 
acum e o rablă. 

— De acord. Gus, ai auzit și tu că fata plânge. Mâine-seară, cu 
Clint, sigur, OK? 

Se pregăti să închidă dar, înainte ca receptorul să ajungă în 
furcă, Kelly, care între timp se trezise și ea, începu să ţipe: 

— Mami, mami! 

Oare Gus avea să-și dea seama că auzea două voci, sau era 
deja prea beat ca să observe diferența? se întrebă îngrijorată 
Angie. Se aștepta ca el să sune din nou. Mai mult ca sigur, voia 
să stea la palavre cu cineva. 


Angie intră în dormitor. Gemenele se ridicaseră în picioare și 
se ţineau de gratiile leagănului, strigând după mama lor. „Ei, 
las' că-ţi arăt eu ţie”, spuse Angie în sinea ei, în timp ce 
smulgea din sertarul scrinului o șosetă pe care începu s-o lege 
în jurul gurii lui Kelly. 


30 

Agentul Angus Sommers își ținea telefonul celular la ureche, 
în timp ce, împreună cu agentul Ben Taglione, care conducea 
mașina, nu-și lua ochii de la sedanul din faţa lor, în care se afla 
Franklin Bailey. Imediat ce văzuse sigla firmei Excel Driving 
Service, Sommers luase legătura cu dispecerul companiei. 
Mașina 142 fusese închiriată pe numele Bailey și plătită de pe 
cardul său American Express. Destinația era Muzeul Brooklyn, 
pentru a lua un pasager, de unde avea să se întoarcă la Pierre 
Hotel, pe Sixty-fifth Street, colț cu Fifth Avenue. „E prea simplu”, 
își spuse Sommers, știind că și restul echipei era de aceeași 
părere. Totuși, o duzină de agenţi FBI erau deja în drum spre 
muzeu, și alţi câţiva se postaseră la Pierre. 

De unde avea Pied Piper numărul de card American Express al 
lui Bailey? se întrebă el. De bună seamă că persoana care 
pusese la cale răpirea era cunoscută de familie. Dar acum nu 
asta îl preocupa pe Sommers. In primul rând, trebuia să aducă 
fetele înapoi. Abia pe urmă aveau să se concentreze asupra 
făptașilor. 

Alte cinci autovehicule cu agenţi urmăreau mașina lui Bailey. 
Pe West Side Drive, traficul aproape că stagnase. Omul care 
urma să-l întâlnească pe Bailey și să ia banii putea ușor să-și 
piardă răbdarea, în timp ce aștepta în locul stabilit. Sommers 
era tot mai îngrijorat. Ştia că pe toţi îi preocupa același lucru. 
Era vital ca predarea banilor să se facă înainte ca răpitorul, sau 
răpitorii, să intre în panică. Altfel, nimeni n-ar mai fi avut cum să 
prevadă ce le-ar fi putut face gemenelor. 

La fosta ieșire de pe West Side Highway spre World Trade 
Center, deveni clară și cauza aglomerației. Din pricina unei 
tamponări faţă-spate se blocaseră două benzi de circulaţie. 
După ce în sfârșit ocoliră vehiculele accidentate, traficul se 
fluidiză. Sommers se aplecă înainte, mijind ochii pentru a se 
asigura că sedanul negru, unul dintre numeroasele vehicule 
închise la culoare care pe ploaie arătau toate la fel, nu le 
scăpase. 

Menţinând trei mașini între ei și sedanul de la Excel, îl urmară 
în timp ce ocolea capătul de jos al insulei Manhattan și cotea 
spre nord, pe FDR Drive. Începea să se vadă Podul Brooklyn, cu 
luminile licărindu-i difuz prin ploaia suflată de vânt. Apoi, la 
South Street, mașina de la Excel coti brusc la stânga și dispăru 


pe ieșire. Agentul Taglione mormăi o înjurătură, în timp ce 
încerca să treacă pe banda din stânga, însă i-ar fi fost imposibil 
s-o facă fără a se ciocni de un SUV care mergea paralel cu ei. 

In timp ce Sommers strângea pumnii, telefonul său mobil 
începu să sune. 

— Suntem tot pe urmele lor, îl anunţă agentul Buddy Winters. 
lar a luat-o spre nord. 

Era nouă și jumătate seara. 


31 

Doctorita Sylvia Harris o îmbrăţișă pe Margaret Frawley, care 
suspina. În asemenea momente, cuvintele nu erau numai 
nepotrivite, ci de-a dreptul inutile. Peste umărul lui Margaret, 
Steve îi întâlni privirea. Tras la față și palid, arăta vulnerabil și 
mai tânăr decât cei treizeci și unu de ani pe care-i avea. Sylvia 
vedea clar că făcea mari eforturi pentru a-și stăpâni lacrimile. 

— Trebuie să se întoarcă acasă în seara asta, șopti Margaret, 
cu vocea frântă. Se vor întoarce acasă în seara asta. Știu că așa 
va fi! 

— Avem nevoie de dumneavoastră, doamnă doctor Sylvia. 

Glasul lui Steve era gâtuit de emoție. Cu un efort vizibil, 
continuă: 

— Chiar dacă cei care au ţinut fetele s-au purtat bine cu ele, 
știm că n-au cum să nu fie tulburate și speriate. lar Kathy 
tușește rău. 

— Mi-a spus Margaret, când a telefonat, răspunse încet Sylvia. 

Walter Carlson îi vedea îngrijorarea pe faţă și avea senzaţia 
că-i putea citi gândurile. Dacă doctoriţa Harris o tratase deja pe 
Kathy pentru pneumonie, probabil își spunea că o tuse gravă 
netratată era deosebit de periculoasă pentru mica ei pacientă. 

— Am făcut focul în cabinet, spuse Steve. Haideţi să mergem 
acolo. Problema cu casele vechi ca asta e că sistemul de 
încălzire face ca în fiecare cameră să fie sau prea cald, sau prea 
frig, depinde cum încerci să reglezi termostatul. 

Carlson știa că Steve încerca să abată gândurile lui Margaret 
în altă direcţie. Din clipa când îi telefonase doctoriţei Harris și o 
rugase să vină, Margaret își tot exprima convingerea cu privire 
la gravitatea bolii lui Kathy. Stând la fereastră, spusese: „Dacă, 
după ce-și primesc banii, răpitorii lasă fetiţele undeva în ploaie, 
Kathy ar putea să facă iar pneumonie”. 

Apoi, Margaret îi ceruse lui Steve să se ducă în camera lor și 
să aducă jurnalul pe care-l ţinea de când se născuseră 
gemenele. „Ar fi trebuit să scriu în el, săptămâna asta”, îi 
explicase ea lui Carlson. „Vreau să zic, când le vom primi înapoi, 
s-ar putea să fiu atât de fericită și ușurată, încât să încerc să-mi 
șterg totul din minte. Acum aș dori să scriu despre așteptarea 
asta.” 

După care, vorbind aproape fără șir, adăugase: „Bunica mea 
avea o expresie pe care obișnuia s-o repete când eram mică și 


așteptam cu nerăbdare să vină ziua mea sau Crăciunul. Spunea 
așa: «Așteptarea nu mai pare lungă, după ce ţi s-a împlinit».” 

Când Steve îi aduse jurnalul legat în piele, Margaret citi cu 
voce tare câteva însemnări. Una dintre cele mai vechi descria 
cum, chiar și în somn, Kathy și Kelly își desfăceau și-și strângeau 
pumnii în același timp. O altă notație pe care o citi se referea la 
o zi din anul trecut când Kathy se împiedicase și-și lovise 
genunchiul de scrinul din dormitor. Kelly, care era în bucătărie, 
se prinsese de genunchi în același moment, fără niciun motiv 
vizibil. 

— Doamna doctor Harris mi-a spus să ţin jurnalul ăsta, le 
explică ea. 

Carlson îi lăsă în cabinet și se întoarse în sufragerie, unde 
telefonul monitorizat se afla pe masă. Presupunea că încă mai 
era posibil ca Pied Piper să ia hotărârea de a stabili un contact 
direct cu soții Frawley. 

Era ora zece fără un sfert, și trecuseră aproape două ore de 
când Franklin Bailey începuse să urmeze instrucţiunile lui Pied 
Piper cu privire la predarea banilor pentru răscumpărare. 


32 

— Bert, în următoarele două minute vei primi un telefon de la 
Franklin Bailey, cu rugămintea de a-l aștepta pe Fifty-sixth 
Street, la pasajul care face legătura între Fifty-sixth și Fifty- 
seventh, chiar la est de Sixth Avenue, îi spuse Pied Piper lui 
Lucas. Harry va fi cu mașina deja parcată acolo. Când am 
confirmarea că ai ajuns și tu, am să-l îndrum pe Bailey să lase 
pungile de gunoi cu banii pe bordură, în fața magazinului Cohen 
Fashion Optical de pe Fifty-seventh Street. O să le pună 
deasupra sacilor cu gunoi care așteaptă deja acolo să-i ia 
mașina de la salubritate. Fiecare pungă va fi legată la gură cu 
câte o cravată. Tu și cu Harry veţi alerga prin pasaj, veţi lua 
pungile, le veţi aduce înapoi, apoi le veţi pune în portbagajul 
mașinii lui Harry și veţi pleca. Ar trebui ca Harry să dispară 
înainte ca agenţii să-i ia urma. 

— Adică va trebui să alergăm pe toată lungimea cvartalului, 
cu pungile de gunoi în braţe? protestă Lucas. Da’ n-are niciun 
sens. 

— Ba are foarte mult sens. Chiar dacă FBl-ul a reușit să 
urmărească în continuare mașina lui Bailey, agenţii vor fi la o 
distanță destul de mare în urma ei pentru ca voi să aveţi timp 
să luaţi pungile, iar Harry să dispară. Tu vei sta pe loc, iar când 
vor apărea Bailey și FBl-ul, vei spune adevărul: că domnul Bailey 
te-a instruit să-l aștepți în locul acela. Niciun agent n-ar îndrăzni 
să te urmărească prin pasaj prea de aproape, riscând să fie 
reperat. Când vor sosi, tu vei juca rolul de martor și vei spune că 
ai văzut doi oameni punând niște pungi într-o mașină parcată 
lângă a ta. Apoi, le vei face o descriere parţial corectă a mașinii, 
menită să-i inducă în eroare. 

Și, cu asta, legătura se întrerupse. 

Era zece fără șase minute. 


Fusese necesar ca Franklin Bailey să-i spună lui Angelo 
Rosario de ce schimbau încontinuu direcţiile. Prin oglinda 
retrovizoare, Rosario îl văzuse mutând banii din valize în pungile 
de gunoi și ameninţase că avea să se ducă la cea mai apropiată 
secție de poliţie. Bailey îi explicase că erau banii de 
răscumpărare pentru gemenele Frawley și-i ceruse să 
coopereze. „S-ar putea să primești chiar și o recompensă”, 
adăugase el. 


„Și eu am doi copii”, răspunsese Angel. „Am să merg oriunde 
ne spune tipul ăla.” 

După ce cotiseră la ieșirea de pe South Street, fuseseră 
instruiți s-o ia pe First Avenue, apoi la dreapta pe Fifty-fifth 
Street, și să găsească un loc unde să staţioneze cât mai 
aproape posibil de Tenth Avenue. Trecuseră cincisprezece 
minute, înainte ca Pied Piper să sune din nou. 

— Domnule Bailey, am ajuns în ultima fază a colaborării 
noastre. li vei telefona șoferului dumitale personal și-l vei instrui 
să te aștepte pe West Fifty-sixth Street, la pasajul de legătură 
dintre Fifty-seventh și Fifty-sixth. Spune-i că e doar la un sfert 
de cvartal distanţă de Sixth Avenue, spre est. Sună-l. O să revin 
imediat. 

Zece minute mai târziu, Pied Piper îi telefonă din nou lui 
Bailey. 

— Ai vorbit cu șoferul? 

— Da. Era în vecinătate. Va ajunge acolo în câteva minute. 

— E o seară ploioasă, domnule Bailey. Vreau să te menajez. 
Instruiește-ţi șoferul să înainteze până la Fifty-seventh, să 
cotească la dreapta și s-o ia spre est, încetinind și mergând pe 
lângă bordură după intersecţia cu Sixth Avenue. 

— Vorbești prea repede! protestă Bailey. 

— Ascultă-mă cu mare atenţie, dacă vrei ca soţii Frawley să-și 
mai revadă copiii. In faţa magazinului Cohen Fashion Optical, vei 
vedea o grămadă de pungi cu gunoi așteptând să fie ridicate. 
Deschide portiera sedanului, scoate pungile de gunoi cu banii și 
pune-le deasupra celorlalte, având grijă să se vadă cât mai bine 
cravatele. Apoi, întoarce-te imediat în mașină și instruiește-l pe 
șofer să-și continue drumul spre est. Am să revin. 

Era zece și șase minute. 


— Bert, aici Pied Piper. Porneşte imediat prin pasaj. Chiar 
acum sunt depuse pungile de gunoi. 

Lucas își scosese cascheta de șofer și luase pe el o pelerină 
de ploaie cu glugă și o pereche de ochelari negri care-i 
acopereau jumătate din faţă. Sări din mașină, își deschise 
umbrela mare și-l urmă pe Clint, care era îmbrăcat asemănător 
și avea și el o umbrelă, prin pasajul dintre blocuri. Continua să 
plouă atât de tare, încât Lucas era sigur că puţinii oameni care 
mai circulau prin preajmă nici nu-i luau în seamă. 


De la adăpostul umbrelei care-i acoperea parţial faţa, îl văzu 
pe Franklin Bailey urcându-se într-o mașină. Rămase pe loc, în 
timp ce Clint se repezea să înhaţe pungile de gunoi legate cu 
cravate și se întorcea în fugă prin pasaj. Lucas așteptă ca 
mașina lui Bailey să plece și, când fu sigur că nu-l mai vedea 
nimeni, i se alătură lui Clint și luă una dintre pungi. 

În câteva secunde, ajunseră înapoi pe Fifty-sixth Street. Clint 
apăsă pe butonul de la portbagajul mașinii Toyota furate, dar 
capota nu vru să se ridice. Înjurând printre dinţi, smuci de 
portiera din spate, însă și aceasta era blocată. 

Lucas știa că nu mai aveau decât câteva secunde la 
dispoziţie. Deschise repede portbagajul limuzinei. 

— Aruncă-le aici, mârâi el, în timp ce se uita înnebunit spre 
pasaj, apoi în susul și-n josul străzii. Oamenii care trecuseră prin 
apropiere când străbăteau ei doi pasajul în fugă aproape că nici 
nu se mai vedeau. 

Reveni la volan și-și îndesă pelerina sub fotoliul din faţă. 
Tocmai își pusese la loc chipiul, când niște oameni despre care 
era sigur că nu puteau fi decât agenţi FBI apărură în fugă din 
pasaj și de la ambele capete ale cvartalului. Cu nervii întinși la 
maximum, dar păstrându-și calmul în aparenţă, Lucas îi 
răspunse celui care bătuse în geamul limuzinei. 

— S-a întâmplat ceva? 

— N-ai văzut un om cu niște pungi de gunoi, în braţe sau 
târându-le pe jos, ieșind din pasajul ăsta, acum nu mai mult de 
un minut? îl întrebă agentul Sommers. 

— Ba da. Aveau mașina parcată chiar aici, răspunse Lucas, 
arătând spre locul de unde Clint tocmai plecase. 

— Aveau? Vrei să zici că erau doi? 

— Da. Unul era îndesat, iar celălalt înalt și slab. Nu le-am 
văzut feţele. 

Sommers fusese prea departe pentru a vedea depunerea 
banilor, pentru că mașina lor se blocase la stopul de pe Sixth 
Avenue. Ajunseseră la timp pentru a zări mașina firmei Excel 
care pleca de lângă bordură, din faţa magazinului de articole 
optice. Nevăzând nici urmă de valize pe grămezile de gunoi de- 
acolo, continuaseră să urmărească mașina până pe Fifth 
Avenue. 

Un alt agent îi sună ca să-i anunţe ce greșeală făcuseră, așa 
că opriseră mașina și se întorseseră în fugă. Un pieton care se 


oprise să răspundă la celular le spusese că văzuse un bărbat 
îndesat târând în pasaj două pungi cu gunoi care tocmai 
fuseseră abandonate acolo. La sosirea în capătul celălalt, 
găsiseră limuzina și șoferul lui Bailey așteptând. 

— Descrie mașina pe care ai văzut-o, îi ordonă Sommers lui 
Lucas. 

— Albastră-închis sau neagră. Model recent, Lexus cu patru 
portiere. 

— Cei doi au plecat cu ea? 

— Da, domnule. 

Deși avea palmele transpirate, Lucas reuși să răspundă la 
întrebări cu glasul slugarnic pe care-l folosea când i se adresa lui 
Franklin Bailey. În următoarele minute, încă nervos, dar și 
amuzat în sinea lui, se uită cum forfoteau agenţii pe stradă. 
Probabil că de-acum toţi copoii din New York căutau Lexusul, Își 
spuse el. Mașina pe care o furase Clint era o Toyota neagră, mai 
veche. 

Mai trecură câteva minute, iar mașina de la Excel care-l 
aducea pe Franklin Bailey opri în spatele lui. Bailey, care abia se 
ţinea pe picioare, fu ajutat să se urce în limuzină. Însoţit de doi 
agenţi și urmat de alţii, Lucas îl duse înapoi la Ridgefield, 
ascultând cum îl descoseau despre instrucţiunile pe care le 
primise de la Pied Piper. Avu mulţumirea de a-l auzi pe Bailey 
spunând: 

— l-am cerut lui Lucas să rămână în apropiere de Columbus 
Circle. Cam pe la ora zece, am fost instruit să-i spun să mă 
aștepte în acel loc de pe Fifty-sixth Street. Ultimul ordin pe care 
l-am primit, în timp ce ne îndreptam spre est, după ce 
aruncasem pungile de gunoi, a fost să mă întâlnesc cu el în acel 
loc. Pied Piper a spus că nu voia să mă ud prea rău. 

La douăsprezece și un sfert, Lucas opri în faţa casei lui Bailey. 
Un agent îl ajută pe bătrân să intre, iar celălalt rămase pe loc, 
pentru a-i mulţumi lui Lucas, spunându-i că le fusese de mare 
ajutor. Cu banii de răscumpărare încă în portbagaj, Lucas își 
continuă drumul spre garajul său, mută banii din limuzină în 
mașina sa cea veche și porni către casa îngrijitorului, unde-l 
așteptau Clint, care jubila, și Angie, neobișnuit de tăcută. 


33 

Banii pentru răscumpărare fuseseră predaţi, dar agenţii 
pierduseră urma indivizilor care luaseră sacii cu bani. Acum nu 
le mai rămânea decât să aștepte. Steve, Margaret și doctoriţa 
Harris stăteau tăcuţi, rugându-se în sinea lor să sune telefonul și 
cineva, eventual altă vecină, să spună: „Tocmai am primit un 
telefon și mi s-a spus unde sunt gemenele.” Tăcerea, însă, se 
prelungea. 

Unde aveau să le lase? se întreba chinuită Margaret. Poate 
găsiseră o casă părăsită și urmau să le ducă acolo. Nu puteau 
opta pentru o staţie de autobuz sau o gară, fiindcă riscau să fie 
observați. „Toată lumea se uită la gemene, când ies cu ele în 
oraș. Cele două fetițe în albastru ale mele. Așa sunt numite în 
ziare.” 

Rochiţele de catifea albastră... 

„Dacă nu mai primim nicio veste de la răpitori? Și-au luat 
banii. Dacă dispar?” 

Așteptarea nu mai pare lungă, după ce ti s-a împlinit. 

Rochiţele de catifea albastră... 


34 

— Regele era în haznaua cu galbeni și-și număra banii, chicoti 
Clint. Nu-mi vine să cred că ai adus banii acasă cu tipii de la FBI 
în mașină. 

Grămezile de bancnote zăceau pe pardoseala livingului, în 
majoritate hârtii de câte cincizeci de dolari, iar restul, de 
douăzeci. Conform instrucţiunilor primite, nu erau noi. La o 
verificare rapidă constataseră că nu aveau nici serii succesive. 

— Ei bine, crede, se răsti Lucas. Pune-ţi jumătatea ta de bani 
într-una din pungi. Eu pe-a mea mi-o iau în cealaltă. 

Deși stătea cu banii în faţa lui, Lucas încă mai presimţea că 
ceva avea să iasă prost. Zăpăcitul ăla de Clint fusese prea bătut 
în cap ca să verifice portbagajul mașinii furate pentru a se 
asigura că-l putea deschide. Dacă nu se nimerea el acolo cu 
limuzina, l-ar fi prins cu mâţa-n sac. lar acum, așteptau un apel 
de la Pied Piper, ca să le spună unde să lase copiii. 

Oriunde ar fi fost, probabil că Angie ar fi vrut să se oprească și 
să le cumpere o îngheţată. Se consolă întru câtva cu gândul că 
nu puteau găsi nicio tonetă deschisă în toiul nopţii. Lucas avea 
senzaţia că măruntaiele i se strâng. De ce nu suna Pied Piper? 

La trei și cinci dimineaţa, ţârâitul strident al telefonului din 
casă îi făcu pe toţi trei să tresară. Angie se ridică în grabă de pe 
jos și alergă să răspundă, mormăind: 

— Sper să nu fie stricatul ăla de Gus. 

Era Pied Piper. 

— Dă-mi-l pe Bert, ordonă el. 

— El e, șopti nervoasă Angie. 

Lucas se ridică, traversând fără grabă camera, pentru a-i lua 
din mână receptorul. 

— Mă întrebam când ai să-ţi amintești și de noi, mârâi el. 

— Nu vorbești ca un om care are sub ochi un milion de dolari. 
Ascultă-mă cu atenţie. Veţi merge cu mașina de împrumut până 
în parkingul restaurantului „La Cantina”, care se află în partea 
de nord, pe Saw Mill River Parkway, în Elmsford. Restaurantul 
este lângă intrarea la Great Hunger Memorial, în V. E. Macy 
Park. De ani de zile e închis. 

— Știu unde e. 

— Atunci înseamnă că mai știi și că parcarea e în spatele 
clădirii, și nu se vede din stradă. Harry și Mona te vor urma cu 
furgoneta lui Harry, aducând și gemenele. Trebuie să le mute în 


mașina împrumutată și să le încuie acolo. Toţi trei vă veţi 
întoarce acasă cu furgoneta. La cinci dimineaţa am să dau 
telefon, ca să-mi confirmaţi că aţi aplicat instrucţiunile. Atunci 
voi face ultimul pas. După aia, niciunul dintre voi nu va mai auzi 
de mine vreodată. 


Porniră la trei și un sfert. De la volanul mașinii furate, Lucas 
se uita cum Angie și Clint le aduceau în braţe pe gemenele 
adormite. Dacă avea o pană de cauciuc cu rabla aia... dacă-i 
oprea un control rutier... dacă vreun beţiv intra cu mașina în 
ei... exista o gamă infinită de posibilități a unui dezastru, își 
spuse el, în timp ce pornea motorul, după care observă alarmat 
că rezervorul de benzină nu era plin nici pe sfert. 

Ajunge, încercă el să se autoliniștească. 

Continua să plouă, dar nu la fel de tare ca înainte. Lucas 
interpretă acest lucru ca pe un semn bun. În timp ce trecea prin 
Danbury, spre apus, făcu un efort să se gândească la 
restaurantul „La Cantina”. Cu ani în urmă, se oprise acolo să ia 
masa de seară, după ce-i reușise o spargere spectaculoasă în 
Larchmont. Familia fusese afară, lângă piscină, iar el se 
strecurase în casă printr-o ușă laterală descuiată și se dusese 
drept în dormitorul principal. Asta, da, noroc! Nevasta 
barosanului director de hotel lăsase ușa seifului deschisă - nu 
doar descuiată, ci deschisă de-a binelea! „După ce-am plasat 
bijuteriile, am petrecut trei săptămâni în Vegas”, își aminti 
Lucas. „Am pierdut aproape toţi banii, dar m-am distrat de 
minune.” 

Cu această jumătate de milion urma să fie mai atent. N-avea 
să-i mai joace. „Nici norocul meu nu poate ţine o veșnicie”, își 
spuse el. „Și nu vreau să-mi trăiesc restul zilelor într-o celulă.” 
Asta era o altă grijă. O credea pe Angie în stare să atragă 
atenţia asupra ei, apucându-se să cheltuiască necontrolat. 

Coti pe Saw Mill River Parkway. Încă zece minute, și urmau să 
ajungă. Nu erau prea multe vehicule în trafic. Îi îngheţă sângele- 
n vene, când văzu mașina unui ofițer din poliţia de stat. Aruncă 
o privire la vitezometru - mergea cu șaizeci de mile pe oră, într- 
o zonă de cincizeci și cinci. Nu era grav. Se afla pe banda din 
dreapta, nu pendula între ele. Clint rămăsese destul de departe 
în urmă ca să nu se gândească nimeni că se ţinea după el. 


La următoarea ieșire, polițistul părăsi șoseaua. Până acum, 
toate bune, își spuse Lucas, umezindu-și buzele cu vârful limbii. 
Nici cinci minute, calculă el. Patru minute... trei... două... 

Construcţia veche a fostului restaurant „La Cantina” se profila 
în dreapta. Pe nicio parte a Saw Mill nu se vedea vreo mașină. 
Apăsând scurt butonul de pe panoul de bord, Lucas stinse 
farurile, coti la dreapta pe drumul care trecea pe lângă 
restaurant și merse până în parcarea din spatele lui. Acolo, 
răsuci cheia în contact și rămase în așteptare, până când 
sunetul unei mașini care se apropia îl înștiință că începea ultima 
fază a planului. 


35 

— Durează mult să numere manual un milion de dolari, spuse 
Walter Carlson, sperând ca vorbele lui să sune cât mai 
încurajator. 

— Banii au fost predaţi la zece și ceva, replică Steve. Au 
trecut cinci ore de-atunci. 

Aruncă o privire în jos, dar Margaret nu deschise ochii. 

Zăcea ghemuită pe canapea, cu capul în poala lui. Din când în 
când, respiraţia ei regulată îl anunţa că aţipise, dar aproape 
imediat după aceea tresărea, cu un ușor țipăt, deschizând ochii 
din nou. 

Doctorița Harris stătea dreaptă în fotoliu, cu mâinile încleștate 
în poală. Pe chipul ei nu se citea oboseala. Lui Carlson îi trecuse 
prin minte că probabil la fel arăta și când stătea de veghe lângă 
vreun pacient foarte grav bolnav. O prezență calmă și 
liniștitoare, își spuse el. Tocmai genul de care avea nevoie. 

Deși încerca să-i încurajeze pe ceilalţi, știa că fiecare minut ce 
trecea confirma bănuiala că n-aveau să mai primească nicio 
veste de la răpitori. „Pied Piper mi-a spus că vom primi un 
telefon la un moment dat, după miezul nopţii, anunţându-ne de 
unde să luăm gemenele. Steve are dreptate. Au primit banii de 
cinci ore. Ce știm noi? S-ar putea ca fetele să fie deja moarte. 
Franklin Bailey le-a auzit vocile marţi. Asta înseamnă că știm că 
acum o zi și jumătate gemenele trăiau, pentru că au spus că-și 
văzuseră părinţii la televizor. Adică, dacă dăm crezare poveștii 
lui Bailey.” 

Pe măsură ce trecea timpul, în mintea lui Carlson începuse să 
prindă contur o presimţire, acel gen de intuiţie viscerală care-l 
ajutase atât de mult pe parcursul celor douăzeci de ani de când 
lucra în Birou. Instinctul îl îndemna să-l verifice pe Lucas Wohl, 
omniprezentul șofer care întâmplător își parcase mașina într-un 
loc atât de convenabil pentru a-i observa pe răpitori cum 
veneau cu banii, după care descrisese mașina cu care circulau. 

Carlson era de acord că s-ar fi putut ca totul să se întâmple 
așa cum susținuse Bailey, și în timp ce circula prin zonă în 
mașina de la Excel să fi primit instrucţiuni de la Pied Piper cu 
privire la locul unde trebuia să-l aștepte șoferul, transmiţându-i 
apoi aceste instrucţiuni lui Lucas. Dar acum nu-i dădea pace 
gândul că poate Bailey își bătuse joc de ei. 


Angus Sommers, agentul FBI însărcinat cu grupul din New 
York, călătorise în mașină cu Bailey și era convins că acesta și 
șoferul nu aveau nimic de ascuns. Totuși, hotărî Carlson, avea 
să-i dea un telefon lui Connor Ryan, agentul special care 
supraveghea localitatea New Haven și superiorul lui direct. 
Acum Ryan era la sediu, cu oamenii lui, gata să se repeadă dacă 
venea vestea că gemenele fuseseră lăsate în nordul statului 
Connecticut. Putea începe să-l verifice imediat pe Lucas. 

Margaret se ridică încet. Işi împinse părul pe spate, cu un gest 
atât de obosit încât Carlson avu impresia că efortul necesar 
pentru a-și ridica braţul era aproape peste puterile ei. 

— Când aţi vorbit cu Pied Piper, n-a spus că va suna pe la 
miezul nopţii? întrebă ea. 

Nu putea să-i ascundă adevărul. 

— Da, așa a spus. 


36 

Clint știa că se apropiau de restaurantul „La Cantina” și era 
îngrijorat. Cu ochii îngustaţi, scruta neliniștit partea dreaptă a 
șoselei. Văzuse mașina de patrulare a poliţiei statului și 
rămăsese în urmă, pentru a se asigura că poliţistului nu-i va 
trece prin minte că-l urmărea pe Lucas. lar acum, Lucas nu se 
mai vedea nicăieri. 

Angie stătea lângă el, legănând în braţe fetiţa bolnavă. De 
când se urcaseră în furgonetă, îi cânta mereu același cântec, 
„Două fete în albastru”, la nesfârșit. 

— „Dar... s-au... îndepărtat...”, gânguri ea acum, intonând 
ultimul vers. 

Aia din faţă era mașina lui Lucas? se întrebă Clint. Nu, nu era. 

— „Două fete în albastru, măi băiete...”, începu iar Angie. 

— Angie, aș vrea să termini cu cântatul ăsta nesuferit, se răsti 
Clint. 

— Lui Kathy îi place să-i cânt, replică Angie, cu o voce tăioasă. 

Clint o privi nervos. În seara aceea era ceva ciudat la Angie. 
lar o apucase nebunia. Când intraseră în dormitor să ia fetele, 
văzuse că una dintre ele dormea cu un ciorap legat în jurul gurii. 
Voise să i-l scoată, dar Angie îl apucase de încheietura mâinii. 
„N-am nevoie să-mi urle-n mașină.” Apoi insistase s-o pună pe 
jos, în faţa banchetei din spate, și s-o acopere cu un ziar 
despăturit. 

Protestul lui, că s-ar putea sufoca, o înfuriase pe Angie și mai 
rău. 

„N-o să se sufoce, și dacă întâmplător dăm peste vreun baraj 
rutier, ce, vrei ca sticleţii să vadă două gemene identice?” 

Cealaltă fată, din braţele lui Angie, scâncea neliniștită. Bine că 
în curând avea să se întoarcă la părinţii ei. Nu era nevoie să fii 
medic ca să-ţi dai seama că starea ei se agravase. 

Clădirea aia trebuia să fie restaurantul, conchise Clint, în timp 
ce privea înainte. Înscrise mașina pe banda potrivită. Simţea 
cum i se prelinge transpiraţia pe tot trupul. Mereu i se întâmpla 
la fel, când ajungea în punctul de criză al câte unei acţiuni. 
Trecu pe lângă restaurant și coti pe aleea de alături, apoi coti 
încă o dată, intrând în parcarea din spate. 

Văzu că Lucas oprise în apropierea clădirii, așa că trase 
mașina chiar în spatele lui. 

— „Erau surori...”, cânta Angie, o cu voce ceva mai puternică. 


În braţele ei, Kathy se agită și începu să plângă. De pe 
podeaua din faţa canapelei din spate, scâncetul înăbușit al lui 
Kelly se adăugă protestului obosit al surorii ei că fusese trezită 
din somn. 

— Tăceţi! le ceru Clint. Dacă Lucas deschide portiera și aude 
gălăgia asta, nu se știe ce-o să vă facă. 

Brusc, Angie se opri din cântat. 

— Nu mi-e frică de el. Poftim, ia ţine-o puţin. 

Cu o mișcare rapidă, i-o puse pe Kathy în braţe, deschise 
portiera, alergă spre mașina furată și bătu în geamul de lângă 
volan. 

Sub privirea lui Clint, Lucas deschise geamul, iar Angie se 
aplecă în mașină. O clipă mai târziu, prin parcarea pustie răsună 
o bubuitură puternică ce nu putea fi cauzată decât de un foc de 
armă. 

Angie alergă înapoi la furgonetă, deschise portiera din spate 
și o înhăţă pe Kelly. 

Incă prea șocat ca să se miște sau să spună ceva, Clint o văzu 
cum o depunea pe Kelly în mașina furată, pe canapeaua din 
spate, și se așeza pe fotoliul din faţă, dreapta. Când reveni, 
ţinea în mână ambele telefoane celulare ale lui Lucas și un inel 
de chei. 

— Când va suna Pied Piper, trebuie să-i putem răspunde, îi 
spuse ea, cu o voce caldă și entuziastă. 

— L-ai omorât pe Lucas! murmură Clint, cu braţele încă în 
jurul lui Kathy, al cărei plâns se dizolvase din nou într-un acces 
de tuse. 

Angie i-o luă pe Kathy din braţe. 

— A lăsat un bilet. E scris la aceeași mașină ca nota de 
răscumpărare. Zice că n-a vrut s-o omoare pe Kathy. Plângea 
așa de tare, încât i-a acoperit gura cu mâna și când și-a dat 
seama că murise a pus-o într-o cutie, a zburat până deasupra 
oceanului și a aruncat-o acolo. Nu-i așa că a fost o idee bună? 
Trebuia să fac să pară că s-a sinucis. Acum, avem tot milionul 
de dolari, iar eu o am și pe fetiţa mea. Haide, să plecăm de aici. 

Cuprins de panică dintr-odată, Clint porni motorul și apăsă 
pedala de acceleraţie. 

— Mai încet, fraiere, se răsti Angie, al cărei entuziasm 
dispăruse brusc. Du-ţi doar familia acasă, ușor și frumos. 


Când mașina ieși pe șosea, Angie începu iar să cânte, de astă 
dată sotto voce: „Erau surori... dar s-au îndepărtat...” 


37 

Luminile arseseră toată noaptea în birourile directorilor din 
clădirea C.F.G.&Y. de pe Park Avenue. Unii dintre membrii 
consiliului de administraţie stătuseră treji, în așteptarea revenirii 
triumfale a gemenelor Frawley în braţele părinţilor. 

Toţi știau că Pied Piper promisese să ia legătura cu cineva în 
jurul miezului nopţii, după ce se plătea ultima tranșă de bani. Pe 
măsură ce treceau orele de după miezul nopţii, anticiparea unei 
mediatizări generoase și a unui imens succes de imagine pentru 
firmă era tot mai mult înlocuită de îndoieli și îngrijorare. 

Robinson Geisler știa că unele ziare avuseseră ideea că plata 
răscumpărării însemna o capitulare în faţa răpitorilor. În felul 
acesta toată lumea devenea vulnerabilă în fața unor infractori 
inspirați din acest caz. 

„Răscumpărarea”, filmul cu Glenn Ford în care tatăl stă într- 
un studio de televiziune, la o masă plină cu teancuri de 
bancnote, și-i previne pe răpitori că nu va plăti suma cerută, ci 
în schimb se va folosi de acei bani pentru a le lua urma, era 
transmis pe mai multe canale de televiziune. În finalul fericit al 
filmului, copilul era eliberat. Oare și această poveste urma să 
aibă un final la fel de fericit? 

La ora cinci dimineaţa, Geisler intră în baia lui privată, făcu un 
duș și se bărbieri, apoi își schimbă hainele. Işi amintea că 
regretatul Bennett Cerf, pe care-i plăcuse să-l privească la 
televizor, arăta întotdeauna ca scos din cutie. Cerf purta adesea 
papion. „Oare ar fi o exagerare să-mi pun și eu un papion când 
mă vor filma cu gemenele?” se întrebă el. 

Renunţță la această idee. Dar o cravată roșie sugera 
întotdeauna optimism, victorie chiar. Îşi alese una din debara. 

Apoi reveni la birou și repetă cu glas tare discursul triumfal pe 
care urma să-l ţină în faţa reporterilor: 

— Pentru unii, plata răscumpărării poate părea o cooperare cu 
criminalii. Vorbiţi cu orice agent FBI și vă va spune că principala 
lor preocupare este întotdeauna aceea de a salva victimele. 
Abia ulterior îi pot urmări pe răpitori. Ideea e că acești infractori, 
chiar dacă își vor primi răscumpărarea, nu vor mai apuca să-și 
cheltuiască banii. 

„Să vedem cum o să reacționeze Gregg Stanford”, își spuse 
el, cu un zâmbet subţire. 


38 

— Primul lucru pe care-l avem de făcut e să scăpăm de 
mașina asta, spuse Angie pe un ton hotărât, în timp ce intrau în 
Danbury. Mai întâi, scoatem partea lui de bani din portbagajul 
mașinii lui, apoi o duci înapoi și i-o parchezi în faţa casei. O să 
vin și eu în urma ta. 

— N-o să ne meargă, Angie. Nu poţi ascunde fata la nesfârșit. 

— Ba pot. 

— Cineva ar putea să facă legătura între Lucas și noi. Odată 
ce-i vor lua amprentele, vor descoperi că adevăratul Lucas Wohl 
a murit acum douăzeci de ani, iar adevăratul lui nume e Jimmy 
Nelson și a făcut pușcărie. lar eu am fost colegul lui de celulă. 

— Păi, nici numele tău adevărat nu-i Clint Downes - și cine 
mai știe asta? Nu te vedeai cu Lucas decât atunci când vă 
întâlneaţi pentru câte o treabă. N-a venit la noi acasă decât în 
ultimele săptămâni, seara. 

— A venit și ieri după-amiază, când a luat toate chestiile alea. 

— Chiar dacă i-a văzut cineva mașina cotind pe drumul ce 
duce spre club, crezi cumva că și-a spus: „la uite-l pe Lucas, 
trece cu vechiul lui Ford maro care arată ca toate Fordurile 
vechi și maro din ţara asta”? Dacă venea cu limuzina, s-ar putea 
ca situaţia să se fi schimbat. Știm că nu te-a sunat niciodată de 
pe telefonul special, iar acum îl avem la noi. 

— Eu tot mai cred... 

— Eu tot mai cred că avem un milion de dolari, și mai am și 
fetița pe care mi-o doream, iar ticălosul ăla care ne-a tratat 
mereu ca pe ultimii oameni a tras pentru totdeauna pe dreapta, 
cu capul pe volan, așa că taci din gură. 


La cinci și cinci, telefonul special pe care Pied Piper i-l dăduse 
lui Lucas începu să sune. Tocmai sosiseră pe aleea casei de 
serviciu. Clint se uită la telefon. 

— Ce-ai să-i spui? 

— Nu răspundem, zâmbi afectat Angie. Lasă-l să creadă că 
încă mai suntem pe șosea și poate stăm de vorbă cu un poliţist. 

Îi aruncă un set de chei. 

— Astea-s ale lui. Hai să ne descotorosim de mașină. 

La cinci și douăzeci, Clint parcă mașina lui Lucas în fața 
magazinului de scule și unelte. La etaj, printre jaluzelele de la 


fereastră se vedea o lumină slabă. Lucas își lăsase lampa 
aprinsă. 

Clint se dădu jos din mașină și urcă în furgonetă. Cu chipul 
său angelic lac de nădușeală, se așeză la volan. Telefonul 
celular pe care Pied Piper i-l dăduse lui Lucas suna din nou. 

— Cred că a intrat în panică, chicoti Angie. OK, hai să mergem 
acasă. Fetiţa mea se trezește iar din somn. 

— Mami, mami... 

Kathy se mișca agitată, întinzând o mână. 

— Încearcă să-și atingă sora geamănă, spuse Angie. Nu-i 
dulce? 

Vru să-și împletească degetele cu acelea ale lui Kathy, dar 
fetiţa își retrase mâna. 

— Kelly, o vreau pe Kelly, spuse ea cu o voce răgușită, dar 
clară. N-o vreau pe Mona. O vreau pe Kelly. 

În timp ce răsucea cheia în contact, Clint aruncă o privire 
nervoasă spre Angie. Știa că nu-i plăcea să fie respinsă - ba mai 
mult, nici nu putea să suporte ideea. Mai știa și că, până la 
sfârșitul săptămânii, avea să se sature de copil. Și atunci? se 
întrebă el. O luase razna rău de tot. Nu era prima dată când 
dădea dovadă de răutate. „Trebuie să scap de-aici”, își spuse el, 
„să plec din orașul ăsta și din Connecticut.” 

Pe stradă era liniște. Încercând să-și ascundă panica, lăsă 
farurile stinse până ajunseră pe Route 7. Abia după ce intrară pe 
poarta de serviciu a clubului country, Clint putu să-și tragă 
adânc răsuflarea. 

— După ce mă lași la ușă, duci furgoneta în garaj, îi spuse 
Angie. În caz că beţivului ăluia, Gus, i se năzare să treacă pe-aici 
dimineaţă, își va închipui că nu ești acasă. 

— Oricum nu trece niciodată pe-aici, spuse Clint, știind că n- 
avea niciun rost să protesteze. 

— Aseară a dat telefon, nu? E nerăbdător să se întâlnească iar 
cu vechiul lui amic de beţie. 

Angie nu adăugă că, deși era beat când sunase, poate că Gus 
le auzise pe ambele fete plângând. 

Kathy striga din nou: 

— Kelly... Kelly... 

Clint opri mașina în dreptul ușii din faţă a casei și se grăbi s-o 
deschidă. Cu Kathy în braţe, Angie intră, se duse direct în 
dormitor și o puse pe fetiță în leagăn. 


— O să-ţi treacă, păpușico, spuse ea, în timp ce se întorcea 
spre ușă, îndreptându-se spre living. 

Clint rămăsese lângă ușă. 

— Ți-am spus să duci de-aici furgoneta! îi ordonă ea. 

Inainte ca bărbatul să se conformeze, telefonul special începu 
să sune. De astă dată, Angie răspunse. 

— Bună dimineaţa, domnule Pied Piper, salută ea. 

Apoi ascultă câteva clipe. 

— Știm că Lucas n-a răspuns la telefonul mobil. A avut loc un 
accident pe șosea, și era plin de polițiști. lar legea interzice, 
după cum știți, să se vorbească la mobil în timpul conducerii... 
Totul a mers perfect, Lucas a presimţit că agenţii federali ar 
putea dori să vorbească iar cu el, și nu voia să aibă asupra lui 
aparatul ăsta... Mda, da... Totul a mers ca pe roate. Spuneţi 
cuiva de unde să le ia pe cele două fetiţe în albastru. Sper să nu 
mai vorbim niciodată cu dumneavoastră. Vă doresc noroc. 


39 

La șase fără un sfert, în dimineaţa zilei de joi, centrala 
Bisericii Catolice St. Mary's din Ridgefield primi un apel. 

— Sunt într-o situaţie disperată, spuse un glas răgușit. 
Trebuie să vorbesc cu un preot. 

Rita Schless, centralista care răspunsese, era sigură că omul 
de la celălalt capăt al firului încerca să-și schimbe vocea. „Să 
nu-nceapă iar cu prostii din-a/ea”, își spuse ea. Anul trecut, un 
deștept de elev de la liceu sunase cerând insistent să vină la 
telefon un preot, sub motiv că la el acasă survenise o situaţie de 
urgenţă. 

Rita îl trezise, la ora patru dimineaţa, pe monseniorul 
Romney, în vârstă de șaptezeci și cinci de ani, iar când acesta 
ajunsese la telefon, puștiul, acompaniat de râsetele celorlalţi, 
spusese: „Părinte, murim: ni s-a terminat berea”. 

Nici acest apel nu-i inspira prea multă încredere, conchise 
Rita. 

— Sunteţi rănit sau bolnav? întrebă ea cu o voce severă. 

— Chemaţi imediat un preot. E o chestiune de viaţă și de 
moarte. 

— Așteptaţi, domnule. 

„Nu-mi vine să-l cred”, își spuse ea, „dar nu pot risca.” Fără 
tragere de inimă, sună la monseniorul Romney, care-i spusese 
să-l anunţe pe el despre toate apelurile din timpul nopţii. 

„Am insomnii, Rita”, îi explicase. „Încearcă la mine mai întâi.” 

— Nu cred că spune adevărul, îi explică Rita. Pot să jur că 
încearcă să-și schimbe vocea. 

— Vom afla destul de curând, răspunse reverendul monsenior 
Joseph Romney, în timp ce se ridica în capul oaselor și-și cobora 
picioarele din pat. 

Cu un gest automat, își frecă genunchiul drept, care-l durea 
întotdeauna când își schimba poziţia. În timp ce întindea mâna 
după ochelari, auzi declicul apelului transferat. 

— Monsenior Romney, se prezentă el. Cu ce vă pot ajuta? 

— Monseniore, aţi auzi despre cele două surori gemene care 
au fost răpite? 

— Da, sigur că am auzit. Soții Frawley sunt membri ai parohiei 
noastre. În fiecare zi am oficiat câte o slujbă ca să se întoarcă 
acasă cu bine. 


„Rita are dreptate”, își spuse el. „Oricine-ar fi, încearcă să-și 
modifice vocea.” 

— Kathy și Kelly sunt bine. Pot fi găsite într-o mașină încuiată, 
în spatele vechiului restaurant „La Cantina” de pe latura nordică 
a Saw Mill River Parkway, lângă Elmsford. 

Joseph Romney simţi că inima începe să-i bată mai tare. 

— Asta-i o glumă? întrebă el. 

— Nu e o glumă, monseniore Romney. E sunt Pied Piper. 
Răscumpărarea a fost plătită, și v-am ales pe dumneavoastră ca 
să le transmiteţi soţilor Frawley această veste fericită. Pe partea 
de nord a Saw Mill, în spatele fostului restaurant „La Cantina”, 
lângă Elmsford. Aţi reţinut totul? 

— Da, da... 

— Atunci, vă sugerez să anunţaţi cât mai repede autorităţile. 
E o noapte răcoroasă. Fetele se află acolo de câteva ore, iar 
Kathy este foarte răcită. 


40 

În zorii zilei, nemaisuportând să vadă nefericirea întipărită pe 
fețele lui Margaret și Steve Frawley, Walter Carlson se așeză la 
masa din sufragerie, lângă telefon. Când acesta sună, la șase și 
cinci, se pregăti pentru vestea proastă, în timp ce smulgea 
receptorul din furcă. 

Era un apel de la secţia de poliţie. 

— Walt, monseniorul Romney de la St. Mary's a primit un 
telefon de la cineva care susţine că ar fi Pied Piper. l-a spus 
monseniorului că gemenele sunt într-o mașină încuiată, în 
spatele unui restaurant vechi de pe Saw Mill River Parkway. Am 
anunţat poliția statului. Vor ajunge acolo în mai puţin de cinci 
minute. 

Carlson îi auzi pe soţii Frawley și pe doctorița Harris 
repezindu-se în sufragerie. Era clar că auziseră telefonul 
sunând. Se întoarse, privindu-i. Speranţa întipărită pe feţele lor 
era aproape la fel de tulburătoare ca nefericirea dinainte. 

— Așteaptă puţin, Marty, îi spuse el căpitanului Martinson; 
trebuia să le spună adevărul părinţilor și doctoriţei Harris. Vom 
afla în câteva minute dacă telefonul pe care l-a primit 
monseniorul Romney la prezbiteriu e o farsă sau nu, le spuse el 
încet. 

— Era de la Pied Piper?! exclamă Margaret. 

— A spus unde sunt? vru să știe și Steve. 

Carlson nu le răspunse. 

— Marty, reluă el, vorbind în receptor, ofiţerii îţi vor raporta 
ţie? 

— Da. Te sun imediat ce primesc o veste de la ei. 

— In prealabil, băieţii noștri trebuie să facă expertiza 
criminalistică a mașinii. 

— Poliţiștii știu, răspunse Martinson. Vor suna la biroul vostru 
din Westchester. 

Carlson închise telefonul. 

— Spune-ne ce se întâmplă, insistă Steve. Avem dreptul să 
știm. 

— În câteva minute vom stabili dacă apelul primit de 
monseniorul Romney n-a fost o farsă. S-ar părea că gemenele 
au fost lăsate, nevătămate, într-o mașină încuiată, chiar lângă 
Saw Mill River Parkway, în apropiere de Elmsford, le spuse 
Carlson. Poliţia statului se îndreaptă acum într-acolo. 


— Pied Piper s-a ţinut de cuvânt! strigă Margaret. Fetiţele 
mele se întorc acasă! 

Își petrecu braţele pe după gâtul soţului ei. 

— Steve, se întorc acasă! 

— Margaret, s-ar putea să fie o farsă, o preveni doctoriţa 
Harris, în timp ce începea și ea să-și piardă calmul aparent, 
încleștându-și și descleștându-și degetele. 

— Dumnezeu nu ne-ar face una ca asta! declară Margaret cu 
convingere, în timp ce Steve, incapabil să mai scoată o vorbă, își 
îngropa faţa în părul ei. 

Când trecură cincisprezece minute fără să mai primească 
niciun telefon, Carlson nu se mai îndoi că se întâmplase ceva 
îngrozitor. „Dacă ar fi sunat vreun smintit, până acum ne 
spuneau”, își zise el. Apoi, când se auzi soneria de la ușă, știu că 
trebuia să fi sosit vestea cea proastă. Chiar dacă gemenele erau 
în siguranţă, drumul cu mașina de la Elmsford ar fi durat cel 
puţin patruzeci de minute. 

Probabil că la același lucru se gândeau și Steve, Margaret și 
doctorița Harris, în timp ce-l urmau în antreu. Carlson deschise 
ușa. Pe verandă stăteau monseniorul Romney și Martinson. 

Preotul se îndreptă spre Margaret și Steve, cărora, cu glasul 
tremurându-i de compasiune, le spuse: 

— Dumnezeu v-a trimis înapoi una dintre fetiţe. Kelly e 
nevătămată. Pe Kathy a luat-o la El. 


41 

Vestea că una dintre gemene murise declanșă o avalanșă de 
condoleanţe la scară naţională. Puținele fotografii ale lui Kelly 
pe care reușise să le obţină presa, în timp ce părinţii ei distruși o 
duceau la spitalul din Elmsford, unde fusese internată pentru a fi 
examinată, erau destul de clare pentru a arăta diferenţa faţă de 
felul cum arătase în poza de ziua ei, în urmă cu doar o 
săptămână. Acum avea ochii mari și speriaţi, și părea să aibă o 
vânătaie pe faţă. În toate imaginile, își ţinea un braţ pe după 
gâtul mamei sale, iar pe celălalt întins, cu degetele mișcându- 
se, ca și cum ar fi încercat să ia pe cineva de mână. 

Polițistul care ajunsese primul în spatele restaurantului „La 
Cantina” descria scena: 

— Mașina era încuiată. Am văzut omul căzut peste volan. Nu 
avea cu el decât o fetiță. Zăcea ghemuită pe jos, în faţa 
banchetei din spate. În mașină era frig. Fetiţa avea pe ea doar 
pijamaua, și dârdâia. Pe urmă, am văzut că avea și un căluș. Era 
legat atât de strâns, că m-am și mirat cum de nu se sufocase. 
Când i l-am dezlegat, a început să scheaune ca un căţeluș rănit. 
Mi-am scos vestonul și i l-am pus pe umeri, apoi am dus-o la 
mașina de poliţie, ca să se încălzească. Imediat după aceea au 
sosit colegii mei și FBl-ul, și au găsit mesajul sinucigașului pe 
scaunul din faţă. 

Soții Frawley refuzaseră să dea interviuri. Declaraţia lor fu 
citită presei de către monseniorul Romney: 

— Margaret și Steve doresc să-și exprime gratitudinea pentru 
toate mesajele de compasiune pe care le-au primit. In acest 
moment, au nevoie de liniște, ca s-o consoleze pe Kelly căreia îi 
lipsește sora ei geamănă, și pentru a face faţă propriei lor dureri 
de a o fi pierdut pe Kathy. 

Walter Carlson intră în emisie cu un alt mesaj: 

— Omul cunoscut ca Lucas Wohl e mort, dar asociatul sau 
asociaţii lui mai trăiesc. Îi vom căuta, și-i vom găsi. Vor fi aduși 
în faţa justiţiei. 

La C.F.G.&Y., Robinson Geisler nu avu șansa să ţină discursul 
triumfal pe care sperase să-l rostească. În schimb, cu o voce 
întretăiată, își exprimă regretul pentru pierderea uneia dintre 
gemene, dar spuse că, după părerea lui, cooperarea firmei în a 
plăti răscumpărarea  înlesnise întoarcerea în siguranţă a 
celeilalte. 


Într-un interviu separat, Gregg Stanford, membru al consiliului 
de administraţie, se desolidariză de președintele și directorul 
său executiv general. 

— S-ar putea să fi auzit că votul pentru plata răscumpărării a 
fost unanim, spuse el. Totuși, această decizie a fost combătută 
cu vehemenţă de o facțiune minoritară condusă de mine. Există 
o zicătoare vulgară, dar și adevărată: „Dacă te culci cu câinii, te 
mănâncă puricii”. Cred cu tărie că, dacă din capul locului s-ar fi 
respins cererea de răscumpărare, răpitorii s-ar fi confruntat cu o 
mare dilemă. Dacă le-ar fi făcut vreun rău copiilor, și-ar fi 
agravat simţitor situaţia. În Connecticut, legea încă mai prevede 
condamnarea la moarte în asemenea cazuri. Pe de altă parte, 
dacă le eliberau pe Kathy și Kelly, chiar dacă până la urmă ar fi 
fost prinși, ar fi putut beneficia de circumstanţe atenuante. La 
C.F.G.&Y. s-a luat o decizie pe care o consider greșită din toate 
punctele de vedere, atât morale, cât și logice. lar acum, ca 
membru al consiliului de administraţie, doresc să asigur pe 
toată lumea care ar putea crede că firma noastră va mai trata 
vreodată cu infractorii - ascultaţi-mă cu mare atenţie: Așa ceva 
n-o să se mai întâmple. 


42 

— Domnule Pied Piper, Lucas e mort. Poate că s-a sinucis, 
poate că nu. Ce importanţă are pentru dumneavoastră? De fapt, 
ar trebui să fiți chiar recunoscător. Ştia cine sunteţi, și, reţineţi, 
vă înregistra apelurile telefonice. Avea casetele în torpedoul 
Fordului. Probabil voia să vă forțeze mâna ca să-i daţi mai mulţi 
bani. 

— Cealaltă fată a murit? 

— N-a murit. Doarme doar, răspunse Angie. De fapt, chiar 
acum e la mine-n braţe. Să nu mai sunațţi. O s-o treziți. 

Puse telefonul jos și o sărută pe Kathy pe obraz. 

— N-ai crede că s-ar mulţumi cu șapte milioane de dolari? îl 
întrebă ea pe Clint. 

Era ora unsprezece. Clint se uita la televizor. Toate posturile 
difuzau reportaje despre deznodământul răpirii gemenelor 
Frawley. Una dintre fetițe, Kelly, fusese găsită în viaţă, cu un 
căluș strâns legat la gură. Se credea că cealaltă, Kathy, probabil 
nu putuse respira, dacă avusese gura legată în același fel. Se 
confirmase că Lucas Wohl decolase cu avionul său de pe 
Aeroportul Danbury în după-amiaza de miercuri, ducând în braţe 
o cutie grea, și revenise la scurt timp după aceea, fără cutie. 
„Se presupune că în cutie era trupul micuţei Kathy Frawley”, 
spunea prezentatorul. „Conform scrisorii dinaintea sinuciderii, 
Lucas Wohl a aruncat-o pe Kathy în mare.” 

— Ce-o să facem cu ea? întrebă Clint. 

Epuizarea nopţii nedormite și șocul de a o fi văzut pe Angie 
împușcându-l pe Lucas își spuneau cuvântul. Trupul său masiv 
stătea prăvălit în fotoliu. Ochii, întotdeauna înfundaţi în chipul 
rotund, arătau acum ca două fante cu margini roșii. 

— O s-o ducem în Florida, ne cumpărăm un iaht și mergem cu 
el până-n Caraibe, asta o să facem. Dar deocamdată, am să mă 
duc la farmacie. Am greșit când am pus vaporizatorul în cutia 
aia pe care i-am dat-o lui Lucas. Acum o să trebuiască să 
cumpăr altul. lar îi e greu să respire. 

— Angie, e bolnavă. Are nevoie de medicamente, și trebuie s- 
o vadă un medic. Dacă ne moare aici, și suntem prinși... 

— N-o să moară, și nu te mai gândi c-o să facă cineva 
legătura între noi și Lucas, îl întrerupse Angie. Am acţionat cum 
trebuia. Și acum, cât am să fiu eu plecată, vreau s-o duci pe 
Kathy în baie și să dai drumul la duș până se umple toată baia 


de aburi. Mă întorc imediat. Sper că ai păstrat niște bani la 
îndemână, cum ţi-am spus. 

Clint coborâse scara în debaraua din dormitor pe unde se 
ajungea în pod și cărase acolo pungile cu bani. Luase din ele 
cinci sute de dolari, în bancnote de câte douăzeci folosite, ca să- 
i aibă pregătiţi. 

— Angie, dacă-ncepi să plătești dintr-un teanc de hârtii de 
douăzeci sau cincizeci de dolari, cineva o să intre la bănuieli... 

— Toate aparatele ATM din ţara asta îţi dau numai hârtii de 
douăzeci de dolari, scuipă Angie cuvintele. Anormal ar fi să am 
altceva la mine. 

l-o puse pe Kathy în braţe. 

— Fă cum îţi spun eu. Dă drumul la dușul ăla și ţine-o învelită 
într-o pătură. Dacă sună telefonul, nu răspunde! l-am zis 
amicului tău de băutură, Gus, c-ai să te-ntâlnești cu el la bar în 
seara asta. Poţi să-l suni mai târziu, da' nu vreau să-i stârnim 
curiozitatea în legătură cu copilul de care am grijă. 

Ochii lui Angie scăpărau de furie, iar Clint știa că în asemenea 
momente degeaba ar fi încercat să discute raţional cu ea. „Faţa 
fetiţei ăsteia a apărut pe prima pagină a tuturor ziarelor din 
țară”, își spuse el. „Nu seamănă cu mine sau cu Angie nici cât 
semăn eu cu Elvis Presley. In clipa când o să ieşim cu ea într-un 
loc public, cineva o să-și dea seama cum stau lucrurile. De- 
acum, poliţia trebuie să fi descoperit că Lucas era de fapt Jimmy 
Nelson și a fost închis în Attica. Vor începe să pună întrebări 
despre cei cu care s-a putut împrieteni acolo. Și au să dea peste 
numele Ralphie Hudson, iar mai devreme sau mai târziu îi vor 
lua urma până la ușa asta, și nimeni n-o să-mi mai spună Clint. 
A fost o nebunie s-o primesc pe Angie înapoi după ce-a fost 
internată în spitalul ăla de psihiatrie”, își mai spuse el, în timp 
ce o ducea pe Kathy la baie și dădea drumul la duș. „A fost cât 
pe ce s-o omoare pe mama care a încercat să ia în braţe copilul 
pe care-l îngrijea ea. Trebuia să am atâta minte să n-o mai las 
să aibă de-a face cu copii.” 

Puse capacul pe toaletă și se așeză. Cu degete stângace, 
descheie primul nasture al tricoului pe care Kathy încă îl mai 
purta, apoi o întoarse astfel încât să inhaleze aburii care 
umpleau rapid baia. 


Fetița începu să bâiguie ceva. Scotea niște sunete fără niciun 
sens. Oare asta era limba gemenilor, despre care vorbise Angie? 
se întrebă el. 

— Sunt singurul care te-aude, fetițo, i se adresă el. Așa că, 
dacă ai ceva de zis, spune clar. 


43 

Doctorița Sylvia Harris știa că Margaret și Steve amânau într-o 
oarecare măsură momentul conștientizării îngrozitoarei dureri 
de a o fi pierdut pe Kathy. Deocamdată, atenţia lor se concentra 
asupra lui Kelly. Nu scosese o vorbă de când veniseră s-o ia din 
spitalul Elmsford. Examenul fizic arătase că nu fusese 
molestată, dar călușul legat atât de strâns peste gură îi lăsase 
vânătăi pe obraji. Petele vinete de pe braţe și picioare sugerau 
că fusese ciupită cu furie. 

Când își văzuse părinţii intrând în rezerva de spital, Kelly îi 
privise cu ochi mari, apoi întorsese capul. „Acum e supărată pe 
voi”, le explicase cu blândeţe doctoriţa Harris. „Mâine, însă, își 
va reveni.” 

Ajunseseră acasă la orele unsprezece, intrând grăbiţi în timp 
ce fotografii se buluceau s-o fotografieze pe Kelly. Margaret o 
dusese pe Kelly la etaj, în dormitorul gemenelor, și-i pusese 
pijamaua cu Cenușăreasa, încercând să nu se gândească la 
cealaltă pijama identică, împăturită în sertar. Tulburată de lipsa 
absolută a oricărei reacţii din partea lui Kelly, doctorița Harris îi 
dăduse un sedativ slab. 

— Are nevoie de somn, le șopti ea lui Steve și Margaret. Steve 
o culcă, îi puse ursuleţul pe piept, iar pe celălalt îl așeză pe 
perna goală de alături. Ochii lui Kelly se deschiseră brusc. În 
clipa următoare, își repezi mâna, înhăţă ursuleţul lui Kathy și 
începu să-i legene pe amândoi, clătinându-se înainte și-napoi, în 
tăcere. Abia atunci, așezați de o parte și de alta a patului, Steve 
și Margaret izbucniră și ei în lacrimi - un plâns tăcut, care-i 
frângea inima Sylviei. 

Coborând la parter, doctoriţa Harris îl găsi pe agentul Carlson, 
care se pregătea să plece. Când văzu cât de obosit și tras la față 
arăta, îi spuse: 

— Sper că acum o să vă odihniţi puţin. 

— Da, am să mă duc acasă și-am să dorm opt ore fără pauză. 
Altfel, nu mai pot fi de niciun folos nimănui. Dar pe urmă am să 
revin asupra acestui caz, și vă dau cuvântul meu, doamnă 
doctor, că n-o să-mi găsesc liniștea până când Pied Piper și 
complicii lui n-o să ajungă după gratii. 

— Pot să fac o observaţie? 

— Desigur. 


— Pe lângă pericolul potenţial al călușului, singurele vătămări 
fizice suferite de Kelly au fost vânătăile, cauzate probabil de 
ciupituri. După cum puteţi înţelege, în munca mea de medic 
voluntar văd uneori copii maltrataţi. Femeile, nu bărbaţii, sunt 
cele care obișnuiesc să-i ciupească. 

— Sunt de acord cu dumneavoastră. Știm de la un martor 
ocular că doi oameni au luat pungile de gunoi cu banii de 
răscumpărare. Ar fi logic ca gemenele să fi rămas în grija unei 
femei, în timp ce bărbaţii veneau să ridice banii. 

— Lucas Wohl era Pied Piper? 

— Mă îndoiesc, dar nu mă bazez decât pe intuiţie. 

Carlson nu adăugă că, la sosirea raportului de autopsie, aveau 
să fie spulberate îndoielile cu privire la unghiul din care fusese 
împușcat Lucas. Majoritatea oamenilor care se împușcă nu ţin 
pistolul la înălţime, cu ţeava în jos, ci drept în faţa frunţii sau 
îndreptat spre tâmplă, ori își introduc ţeava în gură și apasă pe 
trăgaci. 

— Doamnă doctor Harris, cât timp veţi mai sta aici? 

— Câteva zile, cel puţin. Era vorba să ţin o conferință în 
Rhode Island, săptămâna asta, dar am contramandat-o. După 
răpire, după tratamentul brutal la care a fost supusă, iar acum și 
după pierderea surorii sale gemene, Kelly este foarte fragilă 
emoțional. Cred că prin prezenţa mea o voi ajuta, atât pe ea, cât 
și pe Steve și Margaret. 

— Dar familiile soţilor Frawley? 

— Mama și mătușa lui Margaret vor veni săptămâna viitoare, 
cred. Margaret le-a rugat să mai aștepte. Mama ei plânge atât 
de tare, încât abia dacă mai poate vorbi. Mama lui Steve nu se 
poate deplasa, iar tatăl lui n-o poate lăsa singură. Sinceră să fiu, 
cred că e mai bine să rămână cât mai mult timp posibil singuri 
cu Kelly. Va suferi îngrozitor după sora ei. 

Carlson dădu din cap. 

— Ironia sorții e că, din câte cred eu, Lucas n-a vrut s-o 
omoare. De pe pijamaua lui Kelly se simţea un miros slab de 
Vick's. Nu e bolnavă, ceea ce, probabil, înseamnă că persoanele 
în grija cărora a fost încercaseră să trateze răceala lui Kathy. 
Dar nu poţi să-i pui căluș unui copil cu nasul înfundat, și pe urmă 
să te-aștepţi să mai respire. Desigur, am verificat imediat. 
Miercuri după-amiază, Lucas Wohl a făcut un scurt zbor cu 


avionul. Avea la el o cutie grea, pe care a luat-o la bord, și s-a 
întors fără ea. 

— Aţi mai avut vreodată un caz similar? 

Carlson își luă servieta. 

— O dată. Răpitorul îngropase fata de vie, dar îi rămăsese 
destul aer ca să-i ajungă până când am reușit să aflăm de la el 
unde o lăsase. Problema e că a murit din cauza hiperventilaţiei. 
Făptașul putrezește în pușcărie de douăzeci de ani și acolo o să 
rămână până-l duc la cimitir, dar asta nu ajută cu nimic familia 
acelei fete. 

Clătină din cap, frustrat și obosit. 

— Doamnă doctor, din câte-am înţeles, Kelly e foarte 
inteligentă pentru o fetiţă de trei ani. 

— Într-adevăr. 

— La un moment dat, vom dori să vorbim cu ea, sau să-i 
cerem unui psihiatru infantil s-o chestioneze. Deocamdată, însă, 
dacă începe să vorbească, vreţi să notaţi orice spune în legătură 
cu experienţele prin care a trecut? 

— Desigur. 

Durerea sinceră întipărită pe chipul agentului o îndemnă pe 
Sylvia Harris să adauge: 

— Ştiu că Margaret și Steve sunt convinși că dumneavoastră 
și ceilalți agenţi aţi făcut tot posibilul pentru a salva fetiţele. 

— Așa e, dar nu a fost de ajuns. 

Se întoarseră amândoi, la auzul unor pași care coborau grăbiţi 
scara. 

— Kelly a început să vorbească în somn, le spuse Steve. A 
rostit două nume: „Mona” și „Harry”. 

— Tu sau Margaret cunoașteţi pe cineva cu numele de 
„Mona” sau „Harry”? întrebă Carlson, uitând pe loc de oboseală. 

— Nu, în niciun caz. Crezi că se referea la răpitori? 

— Da, sunt convins. Asta-i tot ce-a spus? 

Ochii lui Steve se umplură de lacrimi. 

— A trecut iar la limba gemenelor. Incearcă să-i vorbească lui 
Kathy. 


44 

Planul de a urmări limuzina lui Franklin Bailey de la o distanţă 
sigură dăduse greș. Deși o mulţime de agenţi fuseseră 
răspândiţi prin oraș pentru a urmări vehiculul folosit de răpitori 
după predarea răscumpărării, aceștia din urmă îi păcăliseră. 
Angus Sommers, însărcinat cu supravegherea fazei din New 
York City a operaţiunii, își dădea seama acum că în timp ce el și 
Franklin Bailey se deplasaseră înapoi în Connecticut cu limuzina, 
era foarte posibil ca banii să fi fost la niciun metru distanţă de 
ei, în portbagaj. 

„Lucas Wohl era tipul care ne-a spus că doi oameni plecaseră 
cu un Lexus nou”, își spuse el nemulţumit. Acum știau că doar 
un singur om plecase, cu o mașină sau pe jos. Al doilea fusese 
Lucas. Petele recente de apă și noroi din portbagajul altminteri 
curat al limuzinei sugerau că înăuntru se aflaseră câteva obiecte 
ude și murdare. Obiecte cum ar fi niște pungi de gunoi pline cu 
bani; presupuse Angus. 

Oare Lucas era Pied Piper? Angus se îndoia de acest lucru. 
Dacă el era, ar fi știut deja despre moartea lui Kathy. Conform 
mesajului lăsat de Lucas, acesta zburase pe deasupra oceanului 
și aruncase cadavrul din avion. Dacă tot ar fi intenţionat să se 
sinucidă, de ce se mai deranjase să ia banii de răscumpărare? 
Nu avea niciun sens. 

O fi fost posibil ca Pied Piper, indiferent cine era, să nu fi știut 
că fata era moartă, când îi telefonase monseniorului Romney 
pentru a-i spune unde puteau fi găsite gemenele? Conform 
preotului, Pied Piper îi spusese că le putea da părinţilor vestea 
fericită că fetele era nevătămate. Oare o fi fost doar o glumă 
macabră plăsmuită de o minte sadică, sau era posibil ca lui Pied 
Piper să nu i se fi spus despre moartea lui Kathy? 

lar Pied Piper chiar îi dăduse instrucţiuni lui Franklin Bailey, 
așa cum susţinea acesta? Despre aceste probleme discuta 
Sommers cu Tony Realto, în timp ce mergeau cu mașina spre 
casa lui Bailey, joi pe înserat. 

Realto nici nu voia s-audă. 

— Bailey face parte dintr-o veche familie din Connecticut. 
Este unul dintre puţinii oameni implicaţi în povestea asta despre 
care aș zice că e mai presus de orice bănuială. 

— Poate, murmură Sommers, în timp ce suna la ușa casei lui 
Bailey. 


Menajera acestuia, Sophie, o femeie bondoacă de vreo șaizeci 
de ani, le examină insignele și-i primi încruntată și îngrijorată. 

— Domnul Bailey vă aștepta? întrebă ea cu o voce ezitantă. 

— Nu, răspunse Realto, dar trebuie să discutăm cu el. 

— Nu știu dacă vă poate primi, domnule. După ce a aflat că 
Lucas Wohl fusese complice la răpire și se sinucisese, l-au 
apucat iar niște dureri de piept îngrozitoare. L-am rugat să se 
ducă la doctor, dar a luat un sedativ și s-a dus să se culce. Nu l- 
am auzit mișcându-se prin cameră decât acum câteva minute. 

— Vom aștepta, spuse ferm Realto. Spuneţi-i domnului Bailey 
că trebuie neapărat să-i vorbim. 

Peste douăzeci de minute, când Bailey cobori în bibliotecă, 
Angus Sommers fu șocat să vadă cât părea de schimbat. In 
seara trecută fusese la un pas de epuizarea totală. Acum, avea 
chipul alb ca hârtia și ochii sticloși. 

Sophie îl urma cu un ceai. Bailey se așeză și luă ceașca de la 
ea, cu mâinile tremurându-i vizibil. Abia după aceea li se adresă 
lui Sommers și Realto: 

— Pur și simplu nu-mi vine să cred că Lucas a fost amestecat 
în povestea asta îngrozitoare... începu el. 

— Ar fi mai bine să credeţi, domnule Bailey, spuse scurt 
Realto. Evident, asta impune reexaminarea cazului sub toate 
aspectele. Ne-aţi declarat că v-aţi implicat în răpirea gemenelor 
Frawley, oferindu-vă să acţionaţi ca intermediar între părinţi și 
răpitori, pentru că eraţi prieten cu Margaret Frawley. 

Franklin Bailey se îndreptă de spate, punându-și deoparte 
ceașca de ceai. 

— Domnule agent Realto, asta nu înseamnă că mi-aș fi impus 
prezenţa, sau că aș fi acţionat nepotrivit. 

Realto îl privi fără să răspundă. 

— După cum i-am spus și domnului Carlson, am întâlnit-o 
prima oară pe Margaret la coadă, la oficiul poștal. Am observat 
că una dintre gemene, Kelly, s-a repezit spre ușă, în timp ce 
Margaret vorbea cu funcţionara. Am oprit fetiţa înainte să alerge 
în fața mașinilor și am adus-o înapoi la Margaret, care mi-a fost 
foarte recunoscătoare. Ea și Steve participă la slujba de la ora 
zece la St. Mary's, unde și eu sunt enoriaș. In duminica 
următoare, mi-a făcut cunoștință cu Steve. De-atunci, am mai 
stat de vorbă de câteva ori, după slujbă. Ştiam că nu aveau 
niciun fel de rude în oraș. Am deţinut funcţia de primar timp de 


douăzeci de an, și sunt bine cunoscut în comunitate. În mod 
ciudat, am recitit recent o relatare despre răpirea micului 
Lindbergh, și mi-era proaspăt în minte faptul că un profesor de 
la Universitatea Fordham și-a oferit serviciile ca intermediar în 
acel caz, și el a fost cel cu care a luat legătura în cele din urmă 
răpitorul. 

Telefonul lui Realto începu să sune. Agentul îl deschise, se 
uită la numărul de la care era chemat și ieși în antreu. Când 
reveni, în atitudinea lui faţă de Franklin Bailey se produsese o 
schimbare vizibilă. 

— Domnule Bailey, spuse el scurt, e adevărat că acum vreo 
zece ani aţi fost escrocat cu o sumă considerabilă de bani? 

— Da, aşa e. 

— Cât ați pierdut cu acea ocazie? 

— Şapte milioane de dolari. 

— Şi cum se numea escrocul care v-a înșelat? 

— Richard Mason, cel mai abil pungaş pe care am avut 
vreodată ghinionul să-l cunosc. 

— Ştiaţi că Mason e fratele după mamă al lui Steve Frawley? 

Bailey se holbă la el. 

— Nu, habar n-aveam. De unde să fi știut? 

— Domnule Bailey, Richard Mason a plecat de acasă de la 
mama sa în dimineaţa zilei de marţi. Ar fi trebuit să se prezinte 
la slujbă, unde lucrează ca mânuitor de bagaje, miercuri, dar n-a 
mai apărut, și nici acasă nu s-a mai întors. Sunteţi sigur că n-aţi 
luat legătura cu el? 


45 

— E imposibil să-ţi dai seama că-i același copil. Uite, parc-ar fi 
un băieţel, spuse veselă Angie, privind efectele machiajului 
asupra lui Kathy. Părul blond al fetiţei era acum șaten-închis, de 
aceeași nuanţă cu al ei. Și nu mai era lung până la umeri; abia 
dacă-i acoperea urechile. 

„Arată într-adevăr altfel”, recunoscu Clint în sinea lui. „Cel 
puţin, dacă o vede cineva, ar crede că Angie e babysitter la un 
băiat.” 

— l-am găsit și un nume extraordinar, adăugă Angie. O să-i 
zicem „Stephen”, după taică-său. lți place noul tău nume, 
Stevie? Mm? 

— Angie, e o nebunie ce faci. Trebuie să ne împachetăm 
bagajele și să plecăm de-aici. 

— Ba nu trebuie deloc. Asta ar fi cel mai rău lucru pe care l- 
am putea face. Trebuie să-i trimiţi o scrisoare managerului de la 
club, cine-o mai fi și tipul ăsta nou, și să-i spui că ţi s-a oferit o 
slujbă permanentă în Florida și-i dai preavizul. Dacă ai dispărea 
și gata, s-ar întreba ce s-a întâmplat cu tine. 

— Angie, știu cum lucrează agenţii federali. Chiar acum 
încearcă să-i descopere pe toţi cei care au avut vreodată 
contacte cu Lucas. Poate că numărul ăsta e-n agenda lui. 

— Nu-mi veni cu chestii de-astea. Niciodată nu te-a sunat, nici 
nu te-a lăsat să-i telefonezi, când vorbeaţi despre pregătirile 
pentru oricare din „afacerile” voastre, decât dacă aveați 
amândoi telefoane mobile cu ore preplătite. 

— Angie, dacă vreunul dintre noi a lăsat o amprentă în mașina 
aia, ar putea să se găsească în baza de date a FBI-ului. 

— Purtai mănuși când ai furat-o, și când ai dus mașina lui 
Lucas înapoi la el acasă. Oricum, chiar dacă găsesc unele 
amprente, noi vom fi dispărut deja amândoi. Ai fost cunoscut 
sub numele de Clint Downes timp de cinșpe ani, așa că termină, 
termină, termină! 

Kathy aproape adormise. Când Angie ridică tonul, se lăsă să 
alunece de pe genunchii ei și-i privi pe amândoi. 

Schimbându-și brusc dispoziţia, Angie spuse: 

— Jur că Stevie începe să semene leit cu mine, Clint. Și cred 
că și aburii și-au făcut efectul. Pare să se mai fi descongestionat. 
Dar voi lăsa în funcţiune vaporizatorul peste noapte. Și a 
mâncat și niște cereale, deci cred că și astea i-au dat putere. 


— Angie, are nevoie de medicamente adevărate. 

— Pot să mă ocup și de asta, dacă e nevoie. 

Angie nu-i spuse lui Clint că scotocise prin dulăpiorul din baie 
și găsise două capsule de penicilină și un sirop de tuse, de anul 
trecut, când Clint avusese un acces grav de bronșită. Incepuse 
să-i dea lui Kathy siropul de tuse. „Dacă n-o ajută, am să desfac 
capsulele și-am să diluez penicilina”, își spuse ea. „Aia le 
vindecă aproape pe toate.” 

— De ce-a trebuit să-i spui lui Gus c-am să mă întâlnesc cu el 
diseară? Sunt mort de oboseală. Nu vreau să ies din casă. 

— Trebuie să te duci, fiindcă pisălogul ăla are nevoie de 
cineva pe care să-l plictisească de moarte. Așa, poţi să scapi de 
el. Poţi chiar să-i spui c-ai să-ţi schimbi slujba. Numai să nu bei 
două beri și să-ncepi să plângi după amicul tău, Lucas. 

Kathy se întoarse și porni spre dormitor. Angie se ridică s-o 
urmeze și văzu cum lua pătura din leagăn, se învelea cu ea și se 
culca pe jos. 

— Ascultă, fetiţo, dacă ești obosită, ai un leagăn unde să te 
culci, se răsti ea. 

O ridică în braţe pe fetiţa care nu se împotrivea și începu s-o 
legene. 

— O iubește Stevie pe mămica, hmmmmm? 

Kathy închise ochii și întoarse capul în cealaltă parte. Angie o 
zgâlţâi. 

— Eu mă port așa de frumos cu tine, și-am început să mă 
satur până peste cap de felul cum mă tratezi tu, și să nu- 
ndrăznești să-ncepi iar să vorbești aiureli! 

Ţârâitul brusc și strident al soneriei o făcu pe Angie să 
încremenească. Poate Clint avusese dreptate. Poate că agenţii 
federali le luaseră într-adevăr urma, prin intermediul lui Lucas, 
își spuse ea, paralizată de spaimă. 

Prin ușa parţial deschisă, îl auzi pe Clint pornind încet, cu pași 
grei, prin living, după care desluși zgomotul ușii de la intrare 
deschizându-se. 

— Salut, Clint, bătrâne! M-am gândit să trec să te iau, ca să 
nu te mai deranjezi să vii cu mașina. Poţi să-i spui lu’ Angie că-n 
seara asta n-am să beau decât două beri, promit! 

Era glasul bubuitor al lui Gus, instalatorul. 

„Bănuiește că e ceva în neregulă”, își spuse Angie furioasă. „A 
auzit că erau doi copii care plângeau, iar acum ne verifică.” 


Hotărându-se pe loc, o înfășură pe Kathy cu pătura, lăsând să 
i se vadă doar partea dinapoi a capului cu păr scurt și șaten, și 
ieși în living. 

— Bună, Gus, îl salută ea. 

— Angie, salut. Asta-i plodu’ de care ai grijă? 

— Mda, el e Stevie. Pe el l-ai auzit plângând aseară. Părinţii lui 
s-au dus în Wisconsin, la înmormântarea unei rude. Au să se- 
ntoarcă mâine. Mor după prichindelul ăsta, dar abia aștept să 
trag un pui de somn. 

Ținând-o ferm cu mâna pe sub pătură, o împiedică pe Kathy 
să întoarcă spre Gus capul, astfel încât acesta să-i vadă faţa. 

— La revedere, Angie, spuse Clint, împingându-l pe Gus spre 
ușă. 

Angie văzu camioneta lui Gus parcată în fața casei - ceea ce 
însemna că intrase pe poarta din spate, folosind codul. Adică, ori 
de câte ori i se năzărea să treacă pe la ei, putea s-o facă. 

— Pa, distracţie plăcută, le ură ea, în timp ce ușa se închidea 
în urma lor. 

Se uită pe fereastră până când camioneta dispăru în lungul 
aleii. Apoi, netezi părul lui Kathy. 

— Păpușel, acuma tu și cu mine, și cu banii noștri, facem pași 
pe covoraș, spuse ea. Nu știu prin ce minune, tăticu' a avut 
dreptate de data asta: e prea periculos să mai stăm pe aici. 


46 

La ora șapte, monseniorul Romney sună la ușa casei Frawley. 
Steve și Margaret îi deschiseră. 

— Vă mulţumim că ați venit, monseniore, spuse Margaret. 

— Mă bucur că ai vrut să vin, Margaret, răspunse el, 
urmându-i în cabinet. 

Soții Frawley se așezară pe canapea, unul lângă altul. 
Romney se instală în scaunul cel mai apropiat de ei. 

— Ce face Kelly? întrebă el. 

— Doctoriţa Harris i-a dat un sedativ, așa că a dormit aproape 
toată ziua, răspunse Steve. Acum e la ea. 

— Când e trează, încearcă să stea de vorbă cu Kathy, îi spuse 
Margaret. Nu poate accepta ideea că sora ei nu va mai veni 
acasă. Şi nici eu nu pot. 

— Nu există durere mai mare decât pierderea unui copil, 
spuse încet monseniorul Romney. La o ceremonie de nuntă, ne 
rugăm să trăiţi destul pentru a apuca să-i vedeţi și pe copiii 
copiilor voștri. Indiferent dacă e vorba de un prunc nou-născut 
care abia a luat prima gură de aer, de un copil mic, un tânăr 
sau, pentru părinţii mai vârstnici, un urmaș matur, nicio durere 
nu se compară cu asta. 

— Problema mea, spuse rar Margaret, e că nu pot să cred că 
n-o mai am pe Kathy. Nu pot accepta că n-o să intre aici din 
clipă-n clipă, la un pas în urma lui Kelly. Dintre ele două, Kelly e 
șefa. Kathy e puţin mai timidă, mai sfioasă... 

ÎI privi pe Steve, apoi se uită din nou la monseniorul Romney. 

— Când aveam cincisprezece ani, mi-am fracturat glezna, la 
patinaj. A fost o fractură foarte gravă, care a avut nevoie deo 
intervenţie chirurgicală complicată. Îmi amintesc că, atunci când 
m-am trezit, n-am simţit decât o durere surdă, și am crezut că 
refacerea după operaţie va fi o nimica toată. Apoi, peste câteva 
ore, nervii au început să-și revină din amorţire, și am trecut prin 
niște chinuri groaznice. Cred că la fel se va întâmpla și acum. 
Deocamdată, am sistemul nervos amorţit. 

Monseniorul Romney aștepta, simțind că Margaret voia să-i 
ceară ceva. „Arată atât de tânără, atât de vulnerabilă”, își spuse 
el. Mama zâmbitoare și plină de încredere în sine, care-i spunea 
că renunţase la cariera de avocat pentru a se putea bucura de 
fetiţele ei gemene, era acum doar o umbră palidă a celei de- 
atunci, cu ochii ei albaștri plini de durere. Lângă ea, Steve, cu 


părul ciufulit și ochii înroșiți de oboseală, clătina din cap, ca și 
cum ar fi încercat să nege cele întâmplate. 

— Ştiu că trebuie să pregătim un soi de slujbă la care să 
poată participa oamenii, spuse Margaret. Mama și sora mea vin 
săptămâna viitoare. Tatăl lui Steve va angaja o infirmieră pentru 
soţia lui, ca să poată fi și el aici. O mulţime de prieteni ne-au 
scris prin e-mail, și acum vor să fie alături de noi. Dar, înainte de 
a organiza o slujbă la care să vină lumea, mă întrebam dacă n- 
aţi putea să oficiați una privată pentru Kathy, mâine-dimineaţă, 
doar cu Steve, Kelly, doctoriţa Harris și cu mine. Ar fi posibil? 

— Sigur că se poate. Vă pot propune dimineaţa de mâine, 
înainte sau după liturghia obișnuită. Asta ar însemna fie înainte 
de șapte, fie după nouă. 

— Când e oficiată pentru un copil mic, nu se numește slujbă a 
îngerilor? întrebă Margaret. 

— Acesta e un termen laic, care a ajuns să se folosească 
atunci când slujba e destinată unei persoane tinere. Voi alege 
câteva lecturi potrivite. 

— lubito, s-o facem mai bine după nouă, propuse Steve. N-ar 
strica să luăm amândoi câte un somnifer în seara asta. 

— Să dormim, dar nu și să visăm, spuse Margaret obosită. 

Monseniorul Romney se ridică și veni spre ea. Punându-i o 
mână pe cap, o binecuvântă, apoi se întoarse spre Steve și-l 
binecuvântă și pe el. 

— La ora zece, la biserică, le spuse. 

Privindu-le feţele marcate de durere, în minte îi veniră 
cuvintele din „De Profundis”: Din adâncuri te-am strigat, O, 
Doamne... auzi-mi vocea. Urechile Tale pleacă-se la glasul 
implorării mele. 


47 

Norman Bond nu se miră când doi agenţi FBI intrară în biroul 
lui, vineri dimineaţa. Ştia că li se spusese despre el că 
renunţase la cei trei salariaţi de la C.F.G.&Y. bine calificaţi ca să- 
| angajeze pe Steve Frawley. Mai presupunea și că înţeleseseră 
câtă nevoie era de o persoană cu cunoștințe financiare solide, 
pentru a ști că unele bănci din străinătate acceptau, contra unui 
comision, să încaseze și să ruleze bani obținuți ilegal. 

Inainte de a-i spune secretarei sale să-i trimită pe agenţi în 
birou, intră grăbit în baia sa privată și se studie în oglinda 
agăţată pe dosul ușii. Primii bani pe care-i cheltuise după ce 
fusese angajat la C.F.G.&Y., în urmă cu douăzeci și cinci de ani, 
se duseseră pe niște tratamente costisitoare cu laser, ca să 
scape de cicatricele acneei ce-l torturase încontinuu în 
adolescenţă. În mintea lui, cicatricele încă mai existau, ca și 
ochelarii ca de bufniţă de care avusese nevoie ca să-și trateze 
un mușchi ocular leneș. Acum, lentilele de contact îi ajutau ochii 
de un albastru spălăcit să vadă mai bine. Se bucura că avea 
încă un păr atât de bogat, dar se întreba dacă nu cumva făcuse 
o greșeală nevopsindu-și-l. Moștenise încărunţirea prematură 
din ramura după mamă a familiei, dar la patruzeci și opt de ani 
părul îi devenea alb ca zăpada, în loc de a fi doar grizonat. 

Costumele conservatoare de la Paul Stuart înlocuiseră hainele 
de căpătat din copilărie, dar era necesar să arunce o privire în 
oglindă pentru a se asigura că nu-i apăruse cumva vreo pată pe 
guler sau cravată. Nu putea să uite niciodată acea seară din 
prima perioadă a angajării la C.F.G.&Y. când, la un dineu, în 
prezența președintelui, încercase să înfigă o furculiţă într-o 
stridie. Molusca se desprinsese din dinţii furculiţei și-i căzuse pe 
sacou, lăsând în urma ei o dâră de sos. În aceeași seară, simțind 
că-i crăpa obrazul de rușine, Norman își cumpărase un serviciu 
de tacâmuri complet, și exersase zile în șir folosirea corectă a 
furculiţelor, lingurilor și cuţitelor. 

Acum, oglinda îl asigura că arată perfect. Trăsături destul de 
atrăgătoare. Tunsoare elegantă. Cămașă albă scrobită. Cravată 
albastră. Nicio bijuterie. Îl străfulgeră amintirea momentului 
când își aruncase verigheta pe calea ferată, în faţa unui tren de 
navetiști care tocmai venea. După atâţia ani, încă nu era sigur 
dacă o făcuse de furie sau din tristeţe. Își spunea că nu mai 
avea nicio importanţă. 


Reveni la birou și-i spuse secretarei să-i trimită pe agenţii FBI 
înăuntru. Pe primul, Angus Sommers, îl cunoscuse miercuri. Al 
doilea, o femeie zveltă de vreo treizeci de ani, se prezentă ca 
agent Ruthanne Scaturro. Norman știa că prin clădire roiau alţi 
agenţi, luând pe toată lumea la întrebări. 

Norman Bond își salută vizitatorii dând din cap. Curtenitor, 
schiță gestul de a se ridica în picioare, dar imediat se așeză la 
loc, cu o expresie neutră. 

— Domnule Bond, începu Sommers, directorul dumneavoastră 
financiar, Gregg Stanford, a făcut ieri o declaraţie destul de 
categorică pentru mass-media. Sunteţi de acord cu el? 

Norman înălță o sprânceană - atitudine pe care și-o 
perfecţionase printr-un exercițiu îndelungat. 

— După cum știți, domnule agent Sommers, consiliul de 
administraţie a votat în unanimitate plata răscumpărării. Spre 
deosebire de distinsul meu coleg, eu am fost convins de 
necesitatea efectuării plăţii. E o tragedie cumplită că una dintre 
gemene a murit, dar poate faptul că cealaltă s-a întors 
nevătămată e un rezultat al plăţii făcute de noi. Scrisoarea 
lăsată de șoferul limuzinei înainte de a se sinucide arată că nu 
intenţionase s-o ucidă pe cea de-a doua fetiță, nu-i așa? 

— Ba da. Prin urmare, nu sunteţi deloc de acord cu poziţia 
domnului Stanford? 

— Nu sunt niciodată de acord cu poziţia lui Gregg Stanford. 
Sau, daţi-mi voie să mă exprim altfel: este director financiar 
fiindcă familia soţiei lui deţine zece la sută din pachetul de 
acţiuni cu drept de vot. Ştie că toţi îl considerăm ageamiu. 
Trăiește cu ideea ridicolă că, dacă îl contrazice mereu pe 
președintele nostru, Robinson Geisler, va atrage prozeliţi. 
Râvnește la fotoliul prezidenţial. Mai mult decât atăt, îi lasă gura 
apă după el. In privinţa plătirii răscumpărării, a profitat de 
ocazie ca să fie unul dintre eroii ce apar după război. 

— lar dumneavoastră nu râvniţi la fotoliul de președinte, 
domnule Bond? îl întrebă agentul Scaturro. 

— La momentul potrivit, sper să fiu avut în vedere pentru a-l 
ocupa. Deocamdată, după evenimentele neplăcute din ultimul 
an și amenda considerabilă pe care a plătit-o firma, cred că e 
mult mai bine ca actualul consiliu de administraţie să se 
prezinte ca un front unit în faţa acţionarilor. După părerea mea, 


Stanford a făcut companiei un mare deserviciu, prin acest atac 
public la adresa domnului Geisler. 

— Haideţi să vorbim despre altceva, domnule Bond, sugeră 
Angus Sommers. De ce l-aţi angajat pe Steve Frawley? 

— Cred că am discutat acest subiect acum două zile, domnule 
Sommers, replică Bond, în glasul căruia se strecură o notă de 
nemulțumire. 

— Să revenim asupra lui. Există în cadrul companiei trei 
oameni destul de revoltați, care consideră că nu aveați nici 
nevoia, nici dreptul să căutați în exterior un angajat pentru 
postul pe care i l-aţi dat lui Frawley. Este un salt enorm pentru 
el, în plan profesional, nu-i așa? 

— Daţi-mi voie să vă explic ceva despre politicile corporatiste, 
domnule Sommers. Cei trei oameni pe care i-ați menţionat vor 
postul meu. Erau protejaţi ai fostului președinte. li erau și-i sunt 
loiali lui. Eu mă pricep destul de bine să judec oamenii, iar Steve 
Frawley e un profesionist deștept, foarte deștept. Diploma sa în 
drept și masterat, la care se adaugă creierul și personalitatea 
lui, contează mult în lumea corporatistă. Am avut o lungă 
discuţie despre firma asta, despre toate problemele prin care 
am trecut acum un an, și despre viitor, și mi-a plăcut ce-am 
auzit. Mi-a mai făcut impresia că e înzestrat cu un autentic simţ 
moral - o raritate, în vremurile astea. În sfârșit, știu că-mi va fi 
loial, iar pentru mine ăsta e esenţialul. 

Norman Bond se rezemă de spătar și-și împreună mâinile, cu 
vârfurile degetelor îndreptate în sus. 

— lar acum, dacă mă iertaţi, trebuie să ajung la o ședință, 
sus. 

Nici Sommers și nici Scaturro nu schițară gestul de a se ridica. 

— Mai aveam de pus doar câteva întrebări, domnule Bond, 
spuse Sommers. Data trecută nu ne-aţi spus că, într-o vreme, 
aţi locuit în Ridgefield, Connecticut. 

— Am locuit în multe locuri, de când m-am angajat în firma 
asta. La Ridgefield am stat în urmă cu circa douăzeci de ani, 
când eram căsătorit. 

— Soţia dumneavoastră a avut cumva doi băieţi gemeni care 
au murit la naștere? 

Ochii lui Bond deveniră inexpresivi. 

— Da, într-adevăr. 


— Vă iubeaţi foarte mult soţia, dar v-a părăsit la scurt timp 
după aceea, nu-i așa? 

— S-a mutat în California. A vrut să ia viaţa de la început. Pe 
unii oameni suferinţele îi apropie, pe alţii îi despart, domnule 
agent Sommers. 

— După ce v-a părăsit, aţi suferit o cădere nervoasă, nu-i așa, 
domnule Bond? 

— Suferințele mai provoacă și depresii, domnule Sommers. 
Ştiam că aveam nevoie de ajutor, așa că m-am internat într-un 
sanatoriu. În zilele noastre există numeroase grupuri de 
întrajutorare. Acum douăzeci de ani, nu erau. 

— Aţi păstrat legătura cu fosta dumneavoastră soţie? 

— S-a recăsătorit destul de repede. A fost mai bine pentru 
amândoi să încheiem acel capitol din vieţile noastre. 

— Dar, din păcate, capitolul respectiv din viaţa ei nu s-a 
încheiat, nu-i așa? Fosta dumneavoastră soţie a dispărut la 
câţiva ani după ce s-a recăsătorit. 

— Știu asta. 

— Aţi fost chestionat în legătură cu dispariţia ei? 

— La fel ca părinţii, fraţii și prietenii ei, am fost întrebat dacă 
aveam idee unde s-ar fi putut duce. Desigur, nu știam nimic. De 
fapt, am contribuit la recompensa care a fost oferită pentru 
informaţii menite să ducă la găsirea ei. 

— Acea recompensă n-a fost încasată niciodată, nu-i așa, 
domnule Bond? 

— Într-adevăr. 

— Domnule Bond, când l-aţi cunoscut pe Steve Frawley, v-aţi 
văzut oarecum pe dumneavoastră înșivă în el: un om tânăr, istet 
și ambițios, cu o soţie deşteaptă și atrăgătoare, și doi copii 
frumoși? 

— Domnule Sommers, acest interogatoriu devine absurd. 
Dacă vă înţeleg bine, și cred că vă înţeleg, sugerațţi că s-ar fi 
putut să am ceva de-a face cu dispariţia răposatei mele soţii, ca 
și cu răpirea gemenelor Frawley. Cum vă permiteţi să mă 
insultaţi așa? leșiţi afară din biroul meu! 

— A răposatei dumneavoastră soţii, domnule Bond? De unde 
știți că a murit? 


48 

— Întotdeauna am fost pregătită pentru orice eventualitate, 
păpușico, spuse Angie, vorbind mai mult de una singură decât 
cu Kathy, care zăcea pe pat, în camera de motel, rezemată de 
perne și acoperită cu o pătură. Mereu mă gândesc din timp la 
toate. Asta-i diferenţa între mine și Clint. 

Era ora zece dimineaţa, vineri, iar Angie se simţea foarte 
mulţumită de sine. In noaptea trecută, la o oră după ce Clint și 
Gus plecaseră la tavernă, încărcase toate bagajele în furgonetă 
și pornise la drum, cu Kathy. Pusese banii de răscumpărare în 
valize, apoi aruncase la grămadă niște haine împachetate în 
grabă și telefoanele mobile preplătite pe care Pied Piper i le 
trimisese lui Lucas și Clint. În timp ce făcuse ultimul drum de la 
mașină în casă, își amintise să ia și casetele pe care le 
înregistrase Lucas când îi telefona Pied Piper, și permisul de 
conducere pe care-l furase de la o femeie căreia îi îngrijise 
copilul anul trecut. 

Apoi, gândindu-se mai bine, scrisese un bilet pentru Clint: 
„Nu-ţi face griji. Te sun eu dimineaţă. Mai am de făcut puţin 
babysitting.” 

Condusese neîntrerupt trei ore și jumătate, până la motelul 
Hyannis din Cape Cod unde stătuse cu ani în urmă, când un tip 
o adusese acolo în weekend. li plăcuse atât de mult la Cape, 
încât își luase o slujbă de vară la Seagull Marina, în Harwich. 

— Intotdeauna am avut în vedere un plan de evadare, doar 
pentru cazul că-l arestează pe Clint, când are vreo treabă 
necurată cu Lucas, îi spuse ea lui Kathy, chicotind. 

Apoi însă, văzând că fetița adormise la loc, se încruntă și 
merse la pat, ca s-o bată pe umăr: 

— Ascultă-mă când îţi vorbesc. Poate înveţi și tu câte ceva. 

Ochii lui Kathy rămaseră închiși. 

— Cred că ţi-am dat prea mult sirop din ăla de tuse, 
presupuse Angie. Dacă și Clint era somnoros după ce l-a băut, 
anul trecut, înseamnă că pe tine te-a doborât de tot. 

Se duse la bufet, unde mai rămăsese puţină cafea din cea pe 
care o făcuse mai devreme. „Mi-e foame”, își spuse ea. „Nu mi- 
ar strica un mic dejun normal, da' nu pot să-o car de colo-colo 
pe puștoaica asta adormită, fără nicio haină pe care să i-o pun 
pe spate. Poate-am s-o încui doar în cameră și mă duc să-mi iau 
ceva, apoi trec și pe la un magazin ca să-i cumpăr niște haine. 


Am să las valizele sub pat, și pe ușă pun un carton cu NU 
DERANJATI. Şi poate-am să-i mai dau puţin sirop de tuse - așa, 
chiar o să doarmă.” 

Angie simţea cum buna dispoziţie o părăsea, și recunoștea că, 
atunci când era flămândă, devenea întotdeauna nervoasă. Se 
cazaseră la motel la scurt timp după miezul nopţii. Abia dacă 
mai putea ţine ochii deschişi la ora aia, și culcase fetiţa în pat, 
prăbușindu-se și ea alături. Adormise aproape imediat, dar se 
trezise înainte de crăpatul zorilor, când Kathy începuse să 
tușească și să plângă. 

„Și de-atunci, nici vorbă să mai adorm”, își spuse Angie. „Am 
moţăit doar din când în când, de-aia mă și simt acum cam 
buimacă. Dar am fost destul de lucidă ca să-mi amintesc să iau 
cu mine permisul ăla de conducere, așa că de-acum încolo voi fi 
cunoscută oficial pe-aici ca Linda Hagen.” 

În ultimul an, făcuse babysitting pentru Linda Hagen, și într-o 
zi Linda venise acasă foc de supărată, convinsă că își uitase 
portofelul la restaurant Apoi, cu următoarea ocazie când 
avusese grijă de micuța Hagen, o dusese la ziua unui copil, cu 
mașina familiei. Atunci zărise portofelul care căzuse între 
scaunele din față. Luându-l, găsise două sute de dolari și, ceea 
ce era mai important, un permis de conducere. Desigur, doamna 
Hagen anulase cărțile de credit, dar permisul avea să-i fie de 
folos. 

„Amândouă avem faţa îngustă și părul șaten-închis”, își spuse 
Angie. „Doamna Hagen purta ochelari cu rame groase în 
fotografie, iar dacă mă oprește poliţia vreodată, am să-mi pun și 
eu ochelari fumurii. Ar trebui să studieze cu mare atenţie poza, 
ca să-și dea seama că nu sunt eu. Oricum, m-am cazat aici ca 
Linda Hagen, și dacă agenţii federali nu îl înhaţă pe Clint și nu 
iau urma furgonetei, o vreme am să fiu în siguranţă. lar dacă mă 
hotărăsc să plec în altă parte, cu permisul Lindei am să mă pot 
urca în avion.” 

Angie bănuia că, dacă agenţii federali îi luau urma lui Clint, 
acesta avea să le spună despre ea că era în drum spre Florida, 
pentru că așa își închipuia. Dar mai știa și că trebuia să scape de 
furgonetă și să folosească o parte din bani pentru a-și cumpăra 
o mașină de ocazie. 

„Atunci, am să pot merge oriunde vreau, fără ca nimeni să 
aibă habar”, își spuse ea. „Furgoneta am s-o abandonez undeva, 


în vreo groapă de vechituri. Fără numere, nimeni n-o să-i poată 
da de urmă. Am să ţin legătura și cu Clint și, după ce mă asigur 
că nu-l paște niciun pericol, poate-am să-i spun unde sunt, ca să 
vină și el. Sau, poate că n-o să-i dau de știre. Deocamdată, însă, 
n-o să știe unde mă aflu. Dar am spus că-l sun în dimineaţa 
asta, așa că ar trebui să mă ţin de cuvânt.” 

Luă unul dintre telefoanele celulare preplătite și formă 
numărul lui Clint. Acesta îi răspunse de la primul apel. 

— Unde ești? o întrebă. 

— Clint, puiule, a fost mai bine să dispar cât mai repede. Nu-ţi 
face griji, banii sunt la mine. Dacă, întâmplător, pun mâna pe 
tine federalii, ce s-ar fi întâmplat dacă m-ar fi găsit acolo și pe 
mine, cu copilul și banii? Şi acum, ascultă-mă: scapă de leagăn! 
l-ai spus lui Gus c-o să le dai preavizul celor de la club? 

— Mda, i-am spus. Am susţinut că mi s-a oferit o slujbă în 
Orlando. 

— Bine. Dă-ţi preavizul azi. Dacă băgăciosul ăla de Gus mai 
trece pe la tine, zi-i că mama băieţelului de care aveam grijă mi- 
a cerut să i-l duc în Wisconsin. Spune-i că tatăl femeii a murit, și 
ea trebuie să rămână acolo și să aibă grijă de maică-sa. Eu 
urmează să vin în Florida, ca să ne întâlnim acolo. 

— Angie, să nu-mi faci vreo figură! 

— Stai liniștit! Dacă vin agenţii federali să te ia la întrebări, 
ești curat. l-am spus lui Gus că te duseseși să te uiţi la o mașină 
nouă, în Yonkers, miercuri seară. Spune-i c-ai vândut furgoneta, 
apoi du-te și închiriază-ţi o mașină, pentru un timp. 

— Nu mi-ai lăsat niciun ban, replică el nemulţumit. Nici măcar 
cei cinci sute de parai pe care-i lăsasem pe scrin. 

— Şi dacă au notat unele dintre serii? N-am făcut decât să te 
protejez, atâta. Folosește cartea de credit pentru toate 
cheltuielile, oricum nu contează. Peste încă o săptămână, două, 
o să dispărem de pe faţa pământului. Și-acum, gata, că mi-e 
foame. Trebuie să plec. Hai, pa. 

Închise capacul telefonului celular, reveni lângă pat și o privi 
pe Kathy. Oare chiar dormea, sau se prefăcea numai? se întrebă 
ea. „O s-ajungă să fie la fel de răutăcioasă ca soră-sa”, își spuse 
Angie. „Oricât de frumos m-aș purta cu ea, nici ea nu mă bagă 
în seamă.” 


Siropul de tuse era lângă pat. Îi deșurubă capacul și turnă 
într-o lingură. Aplecându-se, o sili pe Kathy să deschidă gura și-i 
împinse înăuntru lingura, înclinând-o până turnă tot lichidul. 

— Acum, înghite, îi ordonă ea. 

Automat, Kathy înghiţi aproape tot siropul de tuse. Câţiva 
stropi îi alunecară în trahee, făcând-o să tușească și să plângă. 
Angie o împinse la loc pe pernă. 

— Of, pentru numele lui Dumnezeu, mai taci din gură! scrâșni 
ea printre dinţi. 


Kathy închise ochii și-și trase pătura peste față, în timp ce se 
întorcea spre perete, încercând să nu plângă. In mintea ei, o 
vedea pe Kelly șezând așezată în biserică, lângă mami și tati. Nu 
îndrăzni să vorbească tare, dar începu să-și miște în tăcere 
buzele, în timp ce Angie o lega de pat. 


În rândul întâi al bisericii St. Mary's din Ridgefield, Margaret şi 
Steve îngenuncheau pentru slujbă, ţinând-o pe Kelly de mâini, 
între ei. Alături, doctorița Sylvia Harris își înghiţea lacrimile, în 
timp ce asculta rugăciunea introductivă pe care o rostea 
monseniorul Romney: 


Dumnezeule, Doamne, de care nicio jale omenească nu-i 
ascunsă 

Tu cunoști povara durerii 

Pe care ne-o pricinuiește pierderea acestei copile 

Pe când îi plângem trecerea din această viață 

Ne mângâie cu vestea 

Că acum Kathryn Ann și-a găsit refugiul în braţele tale. 


Kelly o trase pe Margaret de mână. 

— Mami, spuse ea, cu o voce sonoră și limpede, pentru prima 
oară de când se întorsese acasă. Lui Kathy îi e foarte fiică de 
doamna aia. Plânge după tine. Vrea s-o aduci acasă și pe ea. 
Chiar acum! 


49 

Agentul special Chris Smith, șeful secţiei din Carolina de Nord 
a Biroului, telefonase pentru a solicita o scurtă întrevedere cu 
părinţii lui Steve Frawley, în Winston-Salem. 

Tatăl lui Steve, Tom, căpitan în departamentul de pompieri 
din New York City, pensionat și cu pieptul plin de decoraţii, nu 
se bucurase deloc când îl auzise. 

— Am aflat ieri că una dintre cele două nepoate ale noastre a 
murit. Ca și cum vestea asta n-ar fi destul de dureroasă, soţia 
mea și-a făcut o operaţie la genunchi acum trei săptămâni și 
încă mai are dureri îngrozitoare. Ce treabă aveţi cu noi? 

— Trebuie să discutăm despre fiul cel mare al doamnei 
Frawley, fiul dumneavoastră vitreg, Richie Mason. 

— O, pentru numele lui Dumnezeu, trebuia să m-aștept! 
Atunci, veniţi aici pe la ora unsprezece. 

Smith, un afro-american de cincizeci și doi de ani, o aduse cu 
el și pe Carla Rogers, o agentă de douăzeci și șase de ani care 
fusese repartizată recent în subordinea lui. 

La ora unsprezece, Tom Frawley le deschise ușa și-i invită în 
casă. Prima imagine pe care o văzu Smith fu un colaj de 
fotografii ale gemenelor, pe peretele din faţa ușii. „Frumoase 
fetițe”, își spuse el. „Ce păcat că nu le-am putut aduce înapoi pe 
amândouă...!” 

La invitaţia lui Frawley, îl urmară pe acesta în camera de zi, 
care era o extindere a bucătăriei. Grace Frawley ședea într-un 
fotoliu de piele, cu picioarele întinse pe un scaun. 

Smith se apropie de ea. 

— Doamnă Frawley, regret nespus că vă deranjez. Știu că 
tocmai aţi pierdut-o pe una dintre nepoatele dumneavoastră, și 
aţi suferit recent și o intervenţie chirurgicală. Vă promit că n-am 
să vă rețin mult. Biroul nostru din Connecticut ne-a cerut să vă 
punem câteva întrebări, dumneavoastră și domnului Frawley, în 
legătură cu fiul dumneavoastră, Richard Mason. 

— Luaţi loc, vă rog, le indică Tom Frawley canapeaua, apoi își 
trase și el un scaun lângă fotoliul soţiei sale. In ce belea a mai 
intrat Richie? 

— Domnule Frawley, n-am spus că Richie ar avea probleme. 
Nu am nicio informaţie în această privinţă. Voiam să vorbim cu 
el, dar miercuri seara nu s-a prezentat la Aeroportul Newark, 


unde lucrează, și din câte spun vecinii n-a mai fost văzut prin 
preajma blocului în care locuiește încă de săptămâna trecută. 

Grace Frawley avea ochii umflaţi. Sub privirile agenţilor, tot 
ridica în dreptul feţei o mică batistă de in pe care o ţinea în 
mână. Smith își dădu seama că încerca să-și ascundă tremurul 
buzelor. 

— Ne-a spus că se întoarce la serviciu, răspunse ea nervoasă. 
Eu m-am operat acum trei săptămâni. De-asta a venit Richie să 
mă viziteze, în weekendul trecut. S-ar putea să i se fi întâmplat 
ceva? Dacă nu s-a întors la lucru, să nu fi avut un accident, în 
drum spre casă... 

— Grace, fii serioasă, o dojeni cu blândeţe Tom. Richie nu 
putea suferi slujba aia. Spunea că era un tip mult prea deștept 
ca să care bagaje de colo-colo. Nu m-aș mira dacă s-ar fi 
hotărât, sub imperiul unei inspiraţii de moment, să se ducă la 
Las Vegas, sau în altă parte. A mai făcut chestii de astea de zeci 
de ori, în trecut. N-a păţit nimic, draga mea. Lasă, că ai tu 
destule pe cap și fără să-ţi mai faci griji și pentru el. 

Tom Frawley vorbea pe un ton liniștitor, dar Chris Smith simţi 
nota de iritare de sub cuvintele mângâietoare cu care încerca 
să-și calmeze soţia și fu sigur că și Carla Rogers o sesizase. Din 
dosarul lui Richie Mason reieșea că toată viaţa îi pricinuise 
necazuri mamei sale. Abandon școlar, cazier juvenil, cinci ani de 
închisoare pentru o escrocherie ce-i costase o avere pe o duzină 
de investitori - inclusiv Franklin Bailey, care pierduse șapte 
milioane de dolari. 

Grace Frawley avea faţa trasă a unei persoane care îndurase 
mari suferinţe, atât pe plan fizic, cât și emoţional. Părea să aibă 
vreo șaizeci de ani, după opinia lui Smith, și încă mai era o 
femeie atrăgătoare, cu păr cărunt și siluetă frumoasă. Tom 
Frawley era un bărbat înalt, lat în umeri, poate mai vârstnic cu 
câţiva ani decât ea. 

— Doamnă Frawley, v-aţi operat acum trei săptămâni. De ce a 
așteptat Richie atât de mult ca să vă viziteze? 

— Timp de două săptămâni, am stat într-un centru de 
reabilitare. 

— Înţeleg. Când a ajuns Richie aici, și când a plecat? continuă 
Smith. 

— A sosit cam pe la trei dimineaţa, duminica trecută. Plecase 
de la aeroportul unde lucrează la trei după-amiaza, și-l așteptam 


pe la miezul nopţii, răspunse Tom Frawley în locul soţiei sale. 
Dar pe urmă a dat telefon ca să ne spună că traficul era foarte 
aglomerat, drept care ne sfătuia să ne culcăm și să-i lăsăm ușa 
descuiată. Eu am somnul foarte ușor, așa că l-am auzit când a 
intrat. A plecat marţi dimineaţa pe la ora zece, chiar după ce-i 
văzuserăm pe Margaret și Steve la televizor. 

— A dat sau a primit multe telefoane? 

— De la telefonul nostru, nu. Totuși, avea mobilul la el. L-a 
folosit de câteva ori - nu știu cât de mult sau puţin. 

— Richie avea obiceiul să vă viziteze, doamnă Frawley? 
întrebă Carla Rogers. 

— A venit să ne vadă când i-am vizitat pe Steve și Margaret, 
și pe gemene, imediat după ce se mutaseră la Ridgefield. 
Înainte de asta, nu-l văzuserăm aproape un an, răspunse Grace 
Frawley, cu o voce obosită și tristă. II sun cu regularitate. Nu 
răspunde aproape niciodată, dar eu îi las un mesaj pe mobil, 
pentru a-i spune că ne gândim la el și că-l iubim. Știu că a avut 
necazuri, dar în fond e un băiat foarte bun. Tatăl lui a murit când 
el avea doar doi ani. Eu m-am măritat cu Tom trei ani mai târziu, 
și niciun om de pe lumea asta n-ar fi putut să fie un tată mai 
bun pentru un copil decât i-a fost Tom lui Richie. Dar, când era 
adolescent, s-a înhăitat cu cine nu trebuia și niciodată n-a mai 
revenit pe calea cea dreaptă. 

— În ce relaţii e cu Steve? 

— Nu prea bune, recunoscu Tom Frawley. Mereu l-a invidiat 
pe Steve. Richie s-ar fi putut duce la colegiu. Notele lui oscilau 
tot timpul, dar avea rezultate excelente la cursurile practice. De 
fapt, s-a și înscris la SUNY. E deștept, foarte deștept, însă în 
primul an a abandonat studiile și a plecat la Las Vegas. Așa a 
ajuns să se înhăiteze cu toată adunătura aia de jucători. După 
cum știți fără îndoială, a fost și închis, pentru o escrocherie în 
care fusese implicat. 

— Numele Franklin Bailey vă spune ceva, domnule Frawley? 

— Este omul pe care l-a contactat răpitorul nepoatelor mele. 
L-am văzut la televizor, și apoi, tot el e cel care le-a dat 
răpitorilor banii de răscumpărare. 

— A mai fost și una dintre victimele escrocheriei în care a fost 
implicat Richie. Investiţia aceea l-a costat pe domnul Bailey 
șapte milioane de dolari. 


— Bailey știe despre Richie - vreau să zic, că e fratele după 
mamă al lui Steve? întrebă repede Frawley, pe un ton în același 
timp uimit și îngrijorat. 

— Ştie. Aveţi idee dacă Richie s-a întâlnit cumva cu domnul 
Bailey luna trecută, când a fost în Ridgefield, în vizită, odată cu 
dumneavoastră? 

— Nu, n-aș avea de unde să știu. 

— Domnule Frawley, spuneaţi că Richie a plecat cam pe la ora 
zece, marți dimineaţa, da? întrebă Smith. 

— Întocmai. O jumătate de oră mai târziu după ce Steve și 
Margaret au apărut la televizor, împreună cu Bailey. 

— Richie a susţinut întotdeauna că nu știa că respectiva 
companie în care-i convinsese pe oamenii aceia să investească 
era o firmă fantomă. Dumneavoastră credeţi asta? 

— Nu, nu-l cred, răspunse Frawley. Când ne-a vorbit despre 
companie, ni s-a părut atât de tentant, încât ne-am oferit să 
investim și noi în ea, dar nu ne-a lăsat. Asta nu vă spune nimic? 

— Tom! protestă Grace Frawley. 

— Grace, Richie și-a plătit datoria faţă de societate pentru că 
luase parte la pungășia aia. Ar fi necinstit să pretindem că a fost 
un ţap ispăşitor nevinovat. Atunci când Richie își va asuma vina 
pentru ceea ce-a făcut va începe să-și facă un rost, măcar 
pentru restul vieţii. 

— Am aflat că, înainte de a-și fi dat seama că fusese înșelat, 
Franklin Bailey a legat o prietenie foarte strânsă cu Richie. Ar fi 
posibil ca Bailey să-i fi acceptat scuzele și să fi rămas prieten cu 
el, după ce Richie a fost eliberat din închisoare? 

— Unde vreţi să ajungeţi cu întrebările astea, domnule Smith? 
spuse încet Frawley. 

— Domnule Frawley, fiul dumneavoastră vitreg, Richie, este 
extrem de invidios pe propriul dumneavoastră fiu, Steve. Ştim 
că a încercat chiar și să-i facă viitoarei dumneavoastră nurori 
curte, înainte ca ea să-l fi cunoscut pe Steve. Richie este foarte 
abil în tranzacţii financiare, motiv pentru care a și reușit să 
înșele atât de multe persoane cu investiţia aceea falsă. Franklin 
Bailey a ajuns să facă parte din ancheta noastră de ansamblu și, 
în timp ce-l cercetam, am aflat că a primit un telefon de la 
postul dumneavoastră de acasă, marţi dimineaţa, în jurul orelor 
zece și zece. 

Ridurile de pe chipul lui Frawley se adânciră. 


— În niciun caz nu l-am contactat pe Franklin Bailey. 

Se întoarse spre soţia lui. 

— Grace, nici tu nu l-ai sunat, nu-i așa? 

— Ba da, eu i-am telefonat, răspunse Grace Frawley cu 
convingere. Își dăduse numărul în emisie, la televizor, și l-am 
sunat ca să-i mulțumesc pentru că-i ajuta pe Steve și Margaret. 
Nu mi-a răspuns el, ci robotul, așa că i-am lăsat un mesaj. 

ÎI privi pe agentul Smith, cu chipul înnegurat de furie. 

— Domnule Smith, știu că dumneavoastră și agenţia din care 
faceţi parte încercaţi să-i aduceţi în faţa justiţiei pe cei care mi- 
au răpit nepoatele și au cauzat moartea lui Kathy, dar ascultați- 
mă și pe mine - și vă rog să mă ascultați cu atenţie. Nu mă 
interesează dacă Richie s-a prezentat sau nu la serviciu, la 
Aeroportul Newark. Cred că vreţi să insinuaţi că între el și 
Franklin Bailey ar fi ceva, și că s-ar putea să aibă legătură cu 
răpirea nepoatelor noastre. Așa ceva este absolut ridicol, drept 
care vă rog să nu irosiţi timpul nostru ca și pe al dumneavoastră 
urmărind această pistă. 

Împinse scaunul înapoi şi se ridică, ţinându-se de braţele 
fotoliului. 

— Nepoata mea e moartă. Mă simt doborâtă de suferinţă. Un 
fiu al meu, și nora mea, sunt cu inimile frânte. Celălalt fiu al meu 
e un om slab și necugetat, hoţ chiar, dar nu ar fi capabil de o 
faptă atât de mârșavă încât să-și răpească propriile nepoate. 
Terminaţi, domnule Smith. Spuneţi și agenţiei dumneavoastră 
să înceteze. Nu ne-a fost de ajuns? Nu mi-a fost de ajuns? 

Cuprinsă de deznădejde, își aruncă mâinile în sus și se lăsă la 
loc în fotoliu, după care se aplecă înainte până când își atinse 
genunchii cu fața. 

— leșiţi afară! se răsti Tom Frawley la ei, arătându-le ușa. Nu 
mi-aţi putut salva nepoata. Acum, măcar găsiţi-l pe cel care a 
răpit-o. Vă înșelaţi dacă încercaţi să-l implicaţi pe Richie în crima 
asta, așa că nu vă mai pierdeţi vremea gândindu-vă că are 
vreun amestec. 

Smith îl asculta, cu un chip de nepătruns. 

— Domnule Frawley, dacă mai primiţi vreo veste de la Richie, 
sunteți atât de bun să-i spuneţi că trebuie să discutăm cu el? 
Am să vă dau cartea mea de vizită. 

Și, înclinând din cap spre Grace Frawley, se întoarse și ieși din 
încăpere, urmat de agentul Rogers. 


Când ajunse în mașină, introduse cheia în contact înainte de a 
întreba: 

— Ce părere ai de toate astea? 

Carla știa la ce se referea. 

— Telefonul dat la Franklin Bailey acasă... Cred că maică-sa a 
încercat să-l acopere. 

— Şi eu cred la fel. Richie n-a ajuns aici decât sâmbătă înainte 
de crăpatul zorilor, ceea ce înseamnă că a avut timp să ia parte 
la răpire. A fost în casa din Ridgefield acum două luni, deci îi 
cunoștea topografia. S-ar putea să-și fi pregătit un alibi, 
vizitându-și mama. S-ar mai putea să fi fost unul dintre cei doi 
oameni care au luat banii de răscumpărare. 

— Dacă era unul dintre răpitori, ar fi trebuit să poarte o 
mască. Fără ea, chiar dacă gemenele nu-l cunoșteau prea bine, 
tot l-ar fi putut identifica. 

— Şi dacă tocmai asta s-a întâmplat, cu una dintre ele? Dacă 
din acest motiv n-a mai putut fi lăsată să se întoarcă acasă? Și 
dacă moartea lui Lucas Wohl n-a fost o sinucidere? 

Rogers își privi superiorul. 

— Nu știam că tipii din New York și Connecticut gândesc așa. 

— Tipii din New York și Connecticut gândesc în toate felurile 
posibile și urmăresc toate pistele posibile. Aveau de rezolvat un 
caz, iar un copil de trei ani a murit în timp ce ei erau de serviciu. 
Cineva care-și spune Pied Piper continuă să umble liber, iar 
sângele acelui copil îi mânjește mâinile, ca și mâinile oricui 
altcuiva care a mai luat parte la răpire. Cum tocmai ne-au spus 
soţii Frawley, Richie Mason s-ar putea să fie doar un escroc, dar 
nu pot să nu mă gândesc că în acest moment maică-sa îi 
acoperă spatele. 


50 

După izbucnirea din biserică, Kelly rămăsese din nou tăcută. 
Când au ajuns iar acasă, s-a dus la etaj în dormitorul ei și a adus 
jos cei doi ursuleţi, ţinându-i strâns în braţe. 

Rena Chapman, vecina cea bună care le gătise cina de mai 
multe ori și primise unul dintre telefoanele de la Pied Piper, îi 
așteptase să ajungă acasă. 

— Nu se poate așa, trebuie să mâncaţi, le spuse ea. 

Pregătise masa rotundă pentru micul dejun din bucătărie, și 
acolo se instalară, Margaret cu Kelly pe genunchi, iar Steve și 
doctorița Harris în faţa lor. Rena puse farfuriile pe masă, dar nu 
vru să mai rămână. 

— Acum nu mai aveţi nevoie de mine, le spuse ea ferm. 
Jumările de ouă cu condimente iuți, șunca tăiată în felii subțiri, 
pe pâine prăjită, și cafeaua fierbinte îi încălziră pe toţi. În timp 
ce-și beau a doua ceașcă, Kelly se lăsă să alunece din poala lui 
Margaret. 

— Îmi citești din cartea mea, mami? o întrebă ea. 

— Am să-ţi citesc eu, iubito, îi răspunse Steve. Adu-mi-o. 

Margaret așteptă până când Kelly ieși din bucătărie, înainte 
de a vorbi. Ştia cum vor reacţiona cei doi, dar trebuia să le 
spună ce simţea. 

— Kathy trăiește. Ea și Kelly sunt în legătură una cu alta. 

— Margaret, Kelly încă mai încearcă să comunice cu Kathy, și 
ar vrea să vă povestească despre propriile ei experienţe. Se 
temea de femeia aia care-a avut grijă de ele. Voia să vină acasă, 
îi spuse cu blândeţe doctorița Harris. 

— Vorbea cu Kathy, insistă ferm Margaret. Știu că asta făcea. 

— O, iubito, protestă Steve. Nu te amăgi la gândul că ar mai fi 
Kathy în viaţă... 

Margaret cuprinse ceașca de cafea cu degetele, amintindu-și 
că făcuse exact același lucru în seara dispariţiei gemenelor, 
încercând să-și încălzească mâinile cu ea. Deznădejdea din 
ultimele douăzeci și patru de ore fusese înlocuită de o nevoie 
disperată de a o găsi pe Kathy - de a o găsi până nu era prea 
târziu. 

„Să am grijă”, își spuse ea. „Nimeni n-o să mă creadă. Dacă-și 
închipuie că am înnebunit de durere, s-ar putea să încerce să-mi 
dea un sedativ. Somniferul de aseară m-a doborât pentru câteva 


ore. N-o să permit să mi se mai întâmple același lucru. Trebuie 
s-0 găsesc.” 

Kelly reveni cu cartea despre doctorul Seuss din care îi 
citiseră înainte de răpire. Steve își împinse scaunul înapoi și o 
luă în braţe. 

— Vrei să mergem în biroul meu, să stăm în fotoliul cel mare 
de-acolo? 

— Şi lui Kathy îi plăcea cartea asta, spuse Kelly. 

— Ei, atunci ne vom închipui că vă citesc la amândouă, 
îngăimă Steve în timp ce ochii i se umpleau de lacrimi. 

— O, tăticule, ce prostie! Kathy nu poate să audă. Acum 
doarme, și e singură, iar doamna aia a legat-o de pat. 

— Vrei să spui că doamna aia te-a legat pe tine de pat, nu-i 
așa, Kelly? întrebă repede Steve. 

— Nu, Mona ne-a pus să stăm în leagănul mare, și nu ne 
puteam da jos din el. Acum Kathy e în pat, insistă Kelly, după 
care bătu ușurel obrazul lui Steve. Tati, de ce plângi? 


— Margaret, cu cât Kelly va relua mai repede programul 
normal, cu atât îi va fi mai ușor să se obișnuiască cu ideea că nu 
mai e cu Kathy, spuse mai târziu doctoriţa Harris, pregătindu-se 
să plece. Cred că Steve are dreptate. Cea mai bună soluţie ar fi 
s-o duceţi la creșă. 

— Numai cu condiţia ca Steve să n-o scape din ochi, spuse 
Margaret cu teamă. 

— Bineînţeles. 

Sylvia Harris o îmbrăţișă cu căldură. 

— Eu trebuie să dau o fugă până la spital ca să văd de niște 
pacienţi, dar am să mă întorc diseară. Asta, dacă mai consideri 
că te pot ajuta cu ceva. 

— Mai ţineţi minte când Kathy a avut pneumonie, și sora 
aceea tânără voia să-i dea penicilină? o întrebă Margaret. Dacă 
nu erați dumneavoastră acolo, Dumnezeu știe ce i s-ar fi 
întâmplat. Duceţi-vă și vedeţi ce fac copiii bolnavi, apoi 
întoarceţi-vă. Avem nevoie de dumneavoastră. 

— Desigur, atunci când Kathy a luat prima dată penicilină, a 
descoperit că nu trebuie s-o mai folosească niciodată, îi dădu 
dreptate doctoriţa Harris, apoi adăugă: Margaret, plânge-o, dar 
nu-ţi face speranţe în legătură cu ceea ce s-ar putea să mai 


spună Kelly o vreme. Crede-mă, își retrăiește propria 
experienţă. 

„Nu încerca s-o convingi!” își spuse Margaret. „Nu te crede. 
Nici Steve nu te crede... Am să vorbesc cu agentul Carlson”, se 
hotări ea. „Trebuie să vorbesc cu el imediat.” 

După ce îi strânse încă o dată mâna, Sylvia Harris plecă. 
Rămasă singură în casă pentru prima oară într-o săptămână 
încheiată, Margaret închise ochii și trase adânc aer în piept, apoi 
se duse grăbită la telefon și formă numărul lui Walter Carlson. 

Acesta răspunse de la primul apel. 

— Margaret, ce pot face pentru tine? 

— Kathy trăiește, îi spuse ea - și, nelăsându-i timp să 
răspundă, continuă: Știu că nu mă crezi, dar e vie. Kelly 
comunică mereu cu ea. Acum o oră, Kathy dormea, legată de un 
pat. Kelly mi-a spus. 

— Margaret... 

— Nu încerca să mă convingi. A; încredere în mine. N-aveţi 
nicio dovadă că a murit, numai cuvântul unui mort. N-aţi găsit 
niciun cadavru. Ştiţi că Lucas s-a urcat în avion cu o cutie mare 
și presupuneţi că înăuntru era trupul lui Kathy. Încetaţi cu 
presupunerile și găsiţi-o - auzi ce-ţi spun? Găsiţi-o! 

Înainte ca Walter Carlson să poată răspunde, Margaret trânti 
receptorul în furcă, apoi se prăbuși într-un fotoliu și își luă capul 
în mâini. „E un lucru pe care trebuie să mi-l amintesc... Știu că 
avea legătură cu rochiţele pe care le-am cumpărat gemenelor 
de ziua lor”, își spuse ea. „Am să mă duc la debaraua din 
camera lor, o să iau rochiile în mână și voi încerca să-mi 
amintesc.” 


51 

Vineri la începutul după-amiezii, agenţii FBI Angus Sommers și 
Ruthanne Scaturro au sunat la ușa casei cu numărul 415 de pe 
Walnut Street, în Bronxville, New York, unde locuia Amy 
Lindcroft, prima soţie a lui Gregg Stanford. In contrast cu 
locuințele mari și elegante din jur, Amy stătea într-o casă albă 
modestă gen Cape Cod, cu obloane de culoare verde-închis care 
luceau în lumina soarelui de după-amiază ce ieșise brusc dintre 
nori, după ploaie. 

Casa îi amintea lui Angus Sommers de cea în care crescuse, 
pe celălalt mal al râului Hudson, în Closter, New Jersey. Un 
regret mai vechi îi trecu prin minte: „Ar fi trebuit să cumpăr 
casa când mama și tata s-au mutat în Florida; în ultimii zece ani, 
valoarea i s-a dublat.” 

„Această proprietate valorează mai mult decât casa”, fu 
următorul lui gând, în timp ce auzea pașii care se apropiau 
dincolo de ușă. 

Sommers știa din experienţă că până și oamenii cu conștiința 
curată pot deveni serioşi când sunt vizitaţi de agenţii FBI. In 
acest caz, însă, Amy Lindcroft era cea care le dăduse telefon 
pentru a le solicita o întrevedere, spunând că voia să discute 
despre fostul ei soț. Îi salută cu un zâmbet scurt, în timp ce le 
privea legitimaţiile, apoi îi pofti înăuntru. Era o femeie destul de 
dolofană, în jur de patruzeci și cinci de ani, cu ochi căprui 
strălucitori și păr cărunt ce forma bucle în jurul feţei, și purta o 
tunică de pictor peste blugi. 

Agenţii o urmară într-un living mobilat cu mult gust în stil 
american timpuriu și dominat de o acuarelă excelentă ce 
înfățișa fluviul Hudson. Sommers se apropie s-o studieze. 
Semnătura din colţ era a lui Amy Lindcroft. 

— E foarte frumoasă, spuse el cu sinceritate. 

— Îmi câștig existenţa pictând, așa că sunt nevoită să lucrez 
cât mai bine, răspunse Lindcroft pe cel mai firesc ton. Și acum, 
luaţi loc, vă rog. N-am să vă rețin mult, dar s-ar putea să vă 
intereseze ce-am să vă spun. 

În mașină, Sommers o instruise pe Scaturro să preia iniţiativa 
în timpul convorbirii. Acum, agenta spuse: 

— Doamnă Lindcroft, am dreptate să presupun că ceea ce 
doriți să ne spuneţi e relevant pentru cazul răpirii Frawley? 


— S-ar putea să fie relevant, sublinie Lindcroft. Știu c-o să 
pară o atitudine tipică de femeie părăsită, și s-ar putea chiar așa 
să fie, dar Gregg a făcut rău atât de multor oameni, încât dacă 
ceea ce am eu de spus îl va afecta și pe el, n-o să regret. Am 
fost colegă de cameră în colegiu cu Tina Olsen, moștenitoarea 
imperiului farmaceutic, și eram mereu invitată în diversele case 
ale familiei sale. Privind în urmă, îmi dau seama că Gregg s-a 
căsătorit cu mine ca să pătrundă în lumea Tinei. A reușit de 
minune. Gregg e un om isteţ și descurcăreţ. La începuturile 
căsniciei noastre, lucra pentru o firmă mică de investiţii. Se tot 
vâra pe sub pielea domnului Olsen, care în cele din urmă l-a 
invitat să se alăture personalului său. A reușit să parvină, 
devenind mâna dreaptă a lui Olsen. Și, ce să vezi, nu peste 
mult, el și Tina au anunţat că se iubeau. După zece ani de 
căsnicie, rămăsesem și eu în sfârșit gravidă. Din cauza șocului 
pe care l-am resimţit la aflarea veștii că soţul mă înșela cu cea 
mai bună prietenă a mea am pierdut sarcina. Ca să mi se 
oprească hemoragia, a trebuit să mi se facă o histerectomie. 

„E ceva mai mult decât o femeie părăsită”, își spuse Angus 
Sommers, observând expresia de tristeţe care apăruse în ochii 
lui Amy Linacroft. 

— Şi apoi, completă cu înţelegere Scaturro, s-a însurat cu 
Tina Olsen. 

— Da. A durat șase ani, până când Tina a descoperit că o 
înșela cu alta, și s-a despărțit de el. E inutil să mai spun că și 
tatăl ei l-a concediat. Trebuie să înţelegeţi - Gregg e pur și 
simplu incapabil să-i fie fidel unei femei. 

— Ce vreţi să ne spuneţi, doamnă Lindcroft? o întrebă Angus 
Sommers. 

— In urmă cu vreo șase ani și jumătate, când Gregg s-a 
recăsătorit din nou, Tina m-a sunat ca să-și prezinte scuzele. A 
spus că nu se aștepta să i le accept, dar trebuia oricum s-o facă. 
A mai adăugat că nu era vorba numai de aventurile 
extraconjugale ale lui Gregg, dar și de faptul că tatăl ei aflase 
despre el că deturna din fondurile companiei. Domnul Olsen a 
acoperit personal cheltuielile, ca să evite un scandal. Tina mi-a 
mai spus că ne-ar putea oferi satisfacţie faptul că exista 
posibilitatea ca Gregg să-și fi greșit socotelile cu noua lui soţie, 
Millicent Alwin Parker Huff. Aceasta era o femeie dură, iar Tina 
auzise că-l pusese să semneze un contract prenupţial potrivit 


căruia, dacă mariajul lor nu dura minimum șapte ani, n-avea să 
se aleagă nici măcar cu un dolar de la ea. 

Zâmbetul lui Amy Lindcroft era lipsit de veselie. 

— Tina m-a sunat iar ieri, după ce a văzut interviul dat de 
Gregg presei. A spus că încercase cu disperare s-o impresioneze 
pe Millicent. Contractul prenupţial expiră în câteva săptămâni, 
iar Millicent își petrece cea mai mare parte a timpului în Europa, 
departe de el. Ultimul soţ căruia i-a dat papucii nu știa ce-l 
aștepta, înainte de a încerca să intre în apartamentul lor de pe 
Fifth Avenue, unde a aflat de la portar că nu mai avea acces în 
clădire. 

— Vreţi să spuneţi că, dacă Gregg se teme că și lui i s-ar 
putea întâmpla același lucru, e posibil să se afle la originea 
răpirii, fiindcă avea nevoie de bani? Nu e o ipoteză cam 
exagerată, doamnă Lindcroft? 

Oricât de antrenați erau să pară cât mai detașaţi, următorul 
lucru pe care Amy Linacroft li-l comunică agenţilor FBI, nu fără o 
anumită satisfacție răutăcioasă, îi făcu pe amândoi s-o 
privească șocați. 


52 

Margaret ședea pe marginea patului din camera gemenelor, 
cu rochiile de catifea albastră pe care le cumpărase pentru ziua 
lor întinse pe genunchi. Încerca să facă abstracţie de amintirea 
din urmă cu o săptămână, când le îmbrăcase pe fete pentru 
petrecere. Steve venise acasă de la serviciu mai devreme, 
pentru că după petrecere erau invitaţi la un dineu al companiei. 
Gemenele erau atât de surescitate, încât până la urmă trebuise 
ca Steve s-o ţină pe Kelly în poală, în timp ce Margaret încheia 
nasturii rochiei lui Kathy. 

Chicoteau și vorbeau în limba gemenelor, își amintea ea, tot 
mai convinsă că-și puteau citi una alteia gândurile. „De-asta știu 
că de fapt Kathy e în viaţă: i-a spus lui Kelly că vrea să vină 
acasă.” 

Imaginea lui Kathy speriată și legată de un pat o îngrozea pe 
Margaret. „Unde pot s-o caut?” se chinuia ea. „Cu ce pot să 
încep? Ce anume au rochiile? E ceva în legătură cu rochiile ce 
trebuie să-mi amintesc - ce?” Își trecea mâinile peste catifeaua 
moale, amintindu-și că, deși preţul fusese redus, costaseră mai 
mult decât ar fi vrut ea să plătească. „Mă uitam mereu printre 
celelalte haine”, își spuse, „dar tot la ele mă întorceam. 
Vânzătoarea mi-a spus cât de scumpe erau confecţiile la 
Bergdorf's. Apoi a adăugat că i se părea foarte curios că mă 
aflam acolo, căci tocmai servise altă femeie care cumpăra tot 
hăinuţe pentru gemeni...” 

Margaret rămase cu gura căscată. „Asta tot încercam să-mi 
amintesc! Magazinul de unde le-am cumpărat... Vânzătoarea... 
Vânzătoarea mi-a spus că tocmai îi vânduse niște haine pentru 
doi frați gemeni de trei ani unei femei care nu părea să știe 
nimic despre măsurile lor...” 

Se ridică, lăsând rochiile să alunece pe podea. „Am s-o 
recunosc pe vânzătoare când am s-o văd”, își spuse ea. 
„Probabil nu e decât o coincidenţă incredibilă că altcineva 
cumpăra haine pentru niște copii gemeni în vârstă de trei ani în 
același magazin, cu câteva zile înainte ca fetele mele să fie 
răpite, dar pe de altă parte, dacă răpirea a fost planificată de 
atunci, ar fi trebuit să fie evident că gemenele urmau să fie în 
pijamale când le luau, și aveau nevoie de un rând de haine. 
Trebuie să vorbesc cu vânzătoarea despre asta.” 


Când ajunse la parter, Steve tocmai se întorcea cu Kelly de la 
creșă. 

— Toţi prietenii ei s-au bucurat tare mult s-o vadă pe fetiţa 
noastră, spuse el, cu o falsă voioșie. Nu-i așa, iubito? 

Fără să răspundă, Kelly își desprinse mâna dintr-a lui și se 
apucă să-și scoată jacheta. Apoi începu să șușotească încet. 

Margaret îl privi pe Steve. 

— Vorbește cu Kathy. 

— Încearcă să vorbească cu Kathy, o corectă el. 

Soţia lui întinse mâna. 

— Steve, dă-mi cheile mașinii. 

— Margaret... 

— Steve, știu ce fac. Tu stai cu Kelly. Să n-o lași singură nicio 
clipă. Și notează pe hârtie tot ce s-ar putea să spună, te rog. 

— Unde te duci? 

— Nu departe. Doar până la magazinul de pe Route 7, de 
unde le-am cumpărat rochiţele pentru petrecere. Trebuie să 
vorbesc ceva cu vânzătoarea care m-a servit. 

— De ce n-o suni? 

Margaret făcu un efort să se calmeze, trăgând prelung aer în 
piept. 

— Steve, dă-mi cheile, te rog. Nu mi s-a întâmplat nimic. Și n- 
am să stau mult. 

— Încă mai e o mașină a presei, în capătul străzii. O să te 
urmărească. 

— Nu vor apuca. Am să dispar înainte de a-și da seama că 
sunt eu. Steve, dă-mi cheile. 

Cu o mișcare neașteptată, Kelly se răsuci în loc și cuprinse cu 
braţele piciorul lui Steve. 

— lartă-mă! începu ea să se tânguiască. lartă-mă...! 

Steve o ridică în braţe și începu s-o legene. 

— Nu-i nimic, Kelly. Nu face nimic. 

Fata se ținea cu o mână de braţ. Margaret îi ridică mâneca 
bluzei și văzu cum braţul începea să i se înroșească, în același 
loc unde se afla vânătaia pe care i-o observaseră când se 
întorsese acasă. 

Simţi cum i se usucă gura. 

— Femeia aia tocmai a ciupit-o pe Kathy, șopti ea. Știu că așa 
e. O, Doamne, Steve, tot n-ai înțeles? Dă-mi odată cheile! 


Fără tragere de inimă, Steve scoase cheile mașinii din 
buzunar, iar Margaret i le smulse din mână și o luă la goană spre 
ușă. Peste cincisprezece minute, intra în magazinul Abby's 
Discount de pe Route 7. 

înăuntru erau cam douăsprezece persoane, toate femei. 
Margaret porni pe culoarele dintre rafturi, uitându-se după 
vânzătoarea care o servise, dar n-o văzu nicăieri. In cele din 
urmă, nerăbdătoare să găsească niște răspunsuri, se apropie de 
casieriţă, care o îndrumă spre directoare. 

— A, pe Lila Jackson o căutaţi, spuse aceasta, când Margaret 
i-o descrise pe vânzătoare. Azi e ziua ei liberă, și știu că s-a dus 
la New York cu mama ei, să ia cina și să vadă un spectacol. 
Oricare dintre celelalte vânzătoare ale noastre vă va servi cu 
plăcere dacă... 

— Lila are telefon mobil? o întrerupse Margaret. 

— Da, dar nu vi-l pot da, credeţi-mă. 

Directoarea, o femeie de vreo șaizeci de ani, cu păr blond dat 
cu gel, deveni dintr-odată mai puţin cordială. 

— Dacă aveţi vreo reclamaţie, mi-o puteţi spune direct mie. 
Mă numesc Joan Howell și eu sunt șefa aici. 

— Nu e vorba de nicio reclamaţie. Atâta numai că Lila Jackson 
mai servise încă o femeie care cumpărase haine pentru gemeni 
și nu le știa măsurile, când am fost eu aici, săptămâna trecută. 
Vreau s-o întreb câte ceva despre acea femeie. 

Howell continua să clatine din cap. 

— Nu vă pot da telefonul Lilei, repetă ea pe un ton categoric. 
Va reveni aici mâine-dimineaţă la ora zece. Puteţi s-o întrebaţi 
atunci. 

Și, cu un zâmbet formal, îi întoarse spatele. 

În timp ce încerca să se îndepărteze, Margaret o prinse de 
braţ. 

— Nu înţelegeţi! insistă ea, ridicând vocea. Fetița mea a 
dispărut. Trăiește. Trebuie s-o găsesc. Trebuie să ajung la ea 
până nu e prea târziu. 

Toate celelalte cumpărătoare din zonă întorseseră capul spre 
ea. „Nu face o scenă”, își spuse. „Vor crede că ești nebună.” 

— Îmi pare rău, se bâlbâi ea, în timp ce dădea drumul mânecii 
lui Howell. La ce oră vine Lila mâine? 

— La zece, răspunse Joan Howell, a cărei expresie devenise 
mai înţelegătoare. Dumneavoastră sunteţi doamna Frawley, nu-i 


așa? Lila mi-a spus că de-aici aţi cumpărat rochiile pentru ziua 
gemenelor. Îmi pare foarte rău pentru Kathy... Și vă rog să mă 
scuzaţi că nu v-am recunoscut. Am să vă dau numărul de 
telefon mobil al Lilei, dar nu cred că l-a luat cu ea la teatru, sau 
cel puţin și l-a închis înainte de spectacol. Vă rog, veniţi până în 
biroul meu. 

Margaret auzea șoaptele cumpărătoarelor care asistaseră la 
scenă: 

— Asta-i Margaret Frawley... Aia ale cărei gemene... 

Pradă unui val de durere a cărui violenţă o făcu să se clatine 
pe picioare, Margaret se răsuci în loc și ieși în fugă. Ajunsă în 
mașină, răsuci cheia în contact și apăsă pedala de acceleraţie. O 
luă din loc, fără să știe încotro se îndrepta. Mai târziu, avea să-și 
aducă aminte că pornise pe șoseaua l-95 spre nord, ajungând 
până în Providence, Rhode Island. Acolo, la primul indicator spre 
Cape Cod, s-a oprit să ia benzină, și abia atunci și-a dat seama 
cât de departe ajunsese. A cotit pe l-96 spre sud și a mers până 
a văzut indicatorul către Route 7. A luat-o pe-acolo, simțind că 
trebuia să găsească Aeroportul Danbury. Când ajunse acolo, 
parcă lângă intrare. J 

„l-a dus trupșorul într-o cutie”, își spuse ea. „Asta a fost sicriul 
ei. A luat-o în avion și a zburat deasupra oceanului, după care a 
deschis ușa sau geamul și a aruncat-o pe fetița mea frumoasă în 
ocean. Ce lungă trebuie să fi fost căderea! Oare cutia s-a spart? 
Kathy a mea s-a rostogolit din ea în apă? Apa e așa de rece 
acum...” 

Apoi își spuse: „Nu te mai gândi la asta. Adu-ţi aminte cât de 
mult îi plăcea să se bălăcească în valuri. Trebuie să-i spun lui 
Steve să închirieze o șalupă. Dacă ieșim în larg, și arunc niște 
flori pe apă, poate-o să am senzaţia că-mi pot lua cu adevărat 
rămas-bun de la ea. Poate...” 

Dintr-odată, lângă geamul mașinii se aprinse lumina unei 
lanterne, iar Margaret ridică privirea. 

— Doamnă Frawley. 

Glasul poliţistului era blând. 

— Da. 

— Am dori să vă ajutăm să vă întoarceţi acasă, doamnă. Soţul 
dumneavoastră e foarte îngrijorat. 

— Am avut de făcut un drum... 


— Doamnă, e ora unsprezece noaptea. Aţi ieșit din magazin la 
ora patru. 

— Serios...? Probabil fiindcă am încetat să mai sper. 

— Da, doamnă. Și acum, daţi-mi voie să vă conduc acasă. 


53 

Vineri spre seară, plecând de la locuinţa lui Amy Lindcroft, 
agenţii Angus Sommers și Ruthanne Scaturro s-au dus direct la 
sediul C.F.G.&Y. de pe Park Avenue, unde au cerut să fie primiţi 
imediat de Gregg Stanford. După o așteptare de o jumătate de 
oră, au fost în sfârșit primiţi în biroul lui, care fusese mobilat cu 
scopul vizibil de a-i impresiona pe vizitatori. 

În locul unui birou tipic, avea o masă de scris antică. 
Sommers, care se pricepea și el la mobilă, o recunoscu ca 
datând de la începuturile secolului al XVIII-lea, și socoti că 
probabil valora o avere. În locul rafturilor pentru cărţi, un 
bureau-cabinet din secolul al XVIII-lea, în dreptul peretelui din 
stânga, reflecta soarele la asfinţit ce lumina prin fereastra cu 
vedere spre Park Avenue. Pe post de scaun directorial, Stanford 
își alesese un fotoliu antic, cu tapiţerie de piele. În contrast cu 
acesta, fotoliile din faţa biroului erau din materiale destul de 
simple, dând de înţeles că niciun vizitator nu putea să se ridice 
la același nivel social cu Gregg Stanford. Portretul unei femei 
frumoase, în rochie de seară, domina peretele din dreapta 
biroului. Sommers era sigur că femeia trufașă și serioasă din 
tablou nu putea fi decât actuala soţie a lui Stanford, Millicent. 

„Mă întreb dacă a ajuns la faza în care le cere subalternilor să 
nu-l privească niciodată în ochi”, își spuse Sommers. „Ce 
făcătură! Și biroul ăsta... oare singur și l-a împopoţonat, sau și-o 
fi vârât și nevastă-sa coada? Face parte din consiliul de 
administraţie a vreo două muzee, așa că probabil se pricepe și 
ea.” 

Când cei doi agenţi îl chestionaseră pe Norman Bond, acesta 
măcar schiţase gestul de a se ridica ușor de pe scaun, la 
apariţia lor. În schimb, Stanford rămase așezat, cu mâinile 
împreunate în faţă, până când agenţii se așezară fără a fi fost 
invitați. 

— Aţi mai făcut ceva progrese în căutarea lui Pied Piper? 
întrebă el pe un ton repezit. 

— Da, am făcut progrese evidente, răspunse prompt și 
convingător Angus Sommers. De fapt, ne apropiem cu viteză de 
identificarea lui. Mai mult decât atât nu am dreptul să spun. 

Observă că buzele lui Stanford se strânseră. „Este nervos?” se 
întrebă el. Spera că da. 


— Domnule Stanford, tocmai am primit informaţii pe care 
trebuie să le discutăm cu dumneavoastră. 

— Nu-mi pot imagina ce aveţi de discutat cu mine, răspunse 
Stanford. Mi-am exprimat cât se poate de clar poziţia cu privire 
la plata răscumpărării. E evident că acesta e singurul domeniu 
care poate prezenta interes pentru dumneavoastră, în ceea ce 
mă privește. 

— Nu tocmai, replică încet Sommers, prelungind cuvintele cu 
o satisfacţie răutăcioasă. Cred că a fost un mare șoc pentru 
dumneavoastră când aţi aflat că Lucas Wohl era unul dintre 
răpitori. 

— Despre ce tot vorbiţi...? 

— Probabil i-aţi văzut fotografia în ziare și la televizor, nu-i 
așa? 

— l-am văzut fotografia, firește. 

— Atunci, trebuie să-l fi recunoscut în el pe fostul deţinut care 
v-a fost șofer ani de zile. 

— Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi. 

— Ba eu cred că /nțelegeți, domnule Stanford. A doua 
dumneavoastră soție, Tina Olsen, a activat într-o fundaţie de 
binefacere care-i ajuta pe foștii pușcăriași să-și găsească de 
lucru. Prin intermediul ei l-aţi cunoscut pe Jimmy Nelson, care la 
un moment dat a preluat numele vărului său decedat, Lucas 
Wohl. Tina Olsen a avut pentru multă vreme un șofer particular, 
dar Jimmy - sau Lucas, sau cum l-oţi fi numit dumneavoastră - 
vă transporta frecvent cu mașina, în timpul căsniciei cu ea. leri, 
Tina Olsen i-a telefonat fostei dumneavoastră soţii, Amy 
Lindcroft, și i-a spus că presupune că Lucas a continuat să vă 
transporte încă multă vreme, după ce aţi divorţat. Așa este, 
domnule Stanford? 

Stanford se uită mai întâi la un agent, apoi la celălalt. 

— Mai rău decât o femeie părăsită, sunt două femei părăsite, 
comentă el. În timpul căsniciei mele cu Tina, foloseam o firmă 
de mașini. Vă spun cu toată sinceritatea că n-am stabilit 
niciodată relaţii personale cu diverșii șoferi care lucrau pentru 
acea firmă. Dacă-mi spuneţi că unul dintre răpitori lucra ca șofer 
acolo, nu vă contrazic, deși, firește, mă surprinde acest lucru. lar 
ideea că ar fi trebuit să-l recunosc, văzându-i fotografia în ziar, e 
ridicolă. 

— Prin urmare, nu negaţi că l-aţi cunoscut? întrebă Sommers. 


— Dacă mi-aţi spune despre orice persoană că m-a dus cu 
mașina, din când în când, cu ani în urmă, n-aș putea nici să 
confirm, nici să vă contrazic. Și acum, plecaţi de-aici. 

— Vom parcurge registrele pe care le ţinea Lucas; datează de 
ani de zile, spuse Sommers, în timp ce se ridica. Bănuiesc că a 
lucrat ca șofer pentru dumneavoastră de mai multe ori decât vă 
convine să recunoașteţi, ceea ce mă face să mă întreb și ce 
altceva mai aveţi de ascuns. Vom afla despre ce este vorba, 
domnule Stanford. Vă dau cuvântul meu de onoare. 


54 

— Să fie clar, îi spuse Angie lui Kathy, sâmbătă dimineaţa la 
ora nouă. Cu tusea și plânsetele tale, nu m-ai lăsat să dorm 
juma’ din noapte, și m-am săturat. Nu pot să stau închisă-n 
camera asta toată ziua, și nu pot nici să te leg la gură, fiindcă, 
răcită cum ești, s-ar putea să nu mai poţi să respiri, așa c-am să 
te iau cu mine. leri, când am ieșit, ţi-am cumpărat niște haine, 
da' pantofii nu-ţi vin bine; sunt prea mici. Așa c-acuma o să ne 
ducem iar la Sears, iar eu am să intru ca să iau unii c-un număr 
mai mari, iar tu ai să stai culcată în furgonetă și n-ai să scoţi o 
vorbă, ai înțeles? 

Kathy dădu din cap. Angie o îmbrăcase cu o bluză pe gât, o 
salopetă de catifea reiată și o canadiană cu glugă. Părul ei scurt, 
vopsit castaniu-închis, îi atârna în jurul obrajilor și-i cădea într- 
un breton moale pe frunte, încă umed după ce Angie îi făcuse 
duș. După ce înghiţise lingura de sirop de tuse era din nou 
somnoroasă. Voia așa de mult să stea de vorbă cu Kelly, dar 
limba gemenelor era interzisă. De aceea o ciupise atât de tare 
Angie, în ajun. 

„Mami, tati”, șopti ea în gând. „Vreau să vin acasă... Vreau să 
vin acasă...” 

Ştia că nu trebuia să plângă. Nu voia să plângă, dar când 
adormi și întinse mâna după a lui Kelly, fără s-o găsească, apoi 
își dădu seama că nu era în patul ei și mami n-avea să vină ca 
să se asigure că erau acoperite, nu se mai putu stăpâni. Şi 
începu să plângă. 

Pantofii pe care i-i cumpărase Angie îi erau prea mici. Îi 
strângeau picioarele, și cu ei nu se simţea deloc la fel ca în 
tenișii cu șireturi roz, sau în pantofii pe care îi încălțase la 
petrecere. Poate că, dacă era foarte cuminte, și nu plângea, și 
încerca să nu tușească, mami avea să vină și s-o ia acasă. lar pe 
Mona o chema în realitate Angie. Așa-i spunea Harry uneori. Şi 
nici pe el nu-l chema Harry, ci Clint. Așa-i spunea Angie uneori. 

„Vreau să mă duc acasă”, își spuse ea iar, și ochii i se 
umplură de lacrimi. 

— Să nu începi să plângi, o preveni Angie, în timp ce 
deschidea ușa și o trăgea după ea de mână, spre parcare. 

Afară ploua tare, iar Angie lăsă jos valiza mare pe care o 
ducea și ridică gluga canadienei peste capul lui Kathy. 


— Nu trebuie să-mi răcești și mai rău, îi spuse ea. Și-așa ești 
destul de bolnavă. 

Angie duse în mașină valiza cea mare, apoi o puse pe Kathy 
să se culce pe perna de pe jos și o acoperi cu o pătură. 

— Asta-i altceva. Trebuie să-ţi cumpăr un scaun de mașină. 

Oftă. 

— Dumnezeule, am mai multă bătaie de cap cu tine decât 
merită. 

Trânti portiera din spate, se așeză la volan și răsuci cheia în 
contact. 

— Pe de altă parte, dintotdeauna mi-am dorit un copil, 
continuă ea, vorbind mai mult de una singură decât cu Kathy. 
De-asta am și dat de belea, înainte. Cred că puștiului ăluia chiar 
îi plăcea de mine și voia să rămână al meu. Era să-mi ies din 
minţi, când a venit maică-sa să-l ia. Billy îl chema. Și era așa de 
drăgălaș, și puteam să-l fac să râdă - nu ca pe tine, care plângi 
tot timpul... Dumnezeule! 

Kathy știa că Angie n-o mai plăcea. Se ghemui pe podea și-și 
vâri degetul în gură. La fel făcuse și când era mică, dar apoi se 
oprise. Acum, n-avea încotro - așa, îi era mai ușor să nu plângă. 

În timp ce scotea mașina din parcarea motelului, Angie mai 
spuse: 

— În caz că te interesează, ești în Cape Cod, păpușico. Strada 
asta duce în port, unde sunt vapoarele care pleacă la Martha's 
Vineyard și Nantucket. Și eu am fost la Martha's Vineyard odată, 
cu tipul care m-a adus aici. Îmi plăcea de el, dar nu ne-am mai 
întâlnit niciodată de-atunci. Mamă, ce-aș mai vrea să-i pot spune 
că umblu c-un milion de dolari într-o valiză. N-ar fi ceva? 

Kathy simţi că mașina cotea. 

— Main Street, Hyannis, continuă Angie. Nu-i la fel de 
aglomerat cum o să fie peste vreo două luni. Pân-atunci, noi o s- 
ajungem în Hawaii. Probabil acolo e mult mai sigur decât în 
Florida. 

Mai merseră un timp. Angie începu să fredoneze un cântec 
despre Cape Cod. Nu prea știa cuvintele, așa că murmura, după 
care striga dintr-odată: „În Old Cape Cod” Repeta aceste cuvinte 
la nesfârșit. Apoi, după un timp, mașina se opri, iar Angie mai 
cântă o dată: 

— „Aici, în vechiul Cape Cod”... 

Apoi spuse: 


— Mamă, ce bine cânt! 

În sfârșit, se aplecă peste spătar și privi în jos, cu o figură 
răutăcioasă. 

— Gata, am ajuns, spuse ea. Acum, ascultă, să nu îndrăznești 
să te ridici de-acolo, ai înţeles? Am să-ţi trag pătura peste cap, 
așa că dacă se uită cineva în mașină, n-o să te vadă. Dacă ies 
din magazin și văd c-ai mișcat un deget, știi ce-ai să pățești, nu? 

Ochii lui Kathy se umplură de lacrimi, în timp ce dădea din 
cap. 

— OK. Văd că ne înţelegem. Am să mă-ntorc repede, și pe 
urmă o să mergem la McDonald's sau la Burger King. Tu și cu 
mine, împreună. Mămica și Stevie. 

Kathy simţi cum pătura îi era trasă peste cap, dar nu-i păsa. 
La căldură și-n întuneric era plăcut - și dormi, îi era somn, și-i 
plăcea și să doarmă. Dar pătura era miţoasă, și o gâdila la nas. 
Își dădea seama că iar îi venea să tușească, dar reuși să nu 
scoată un sunet până când Angie cobori din mașină și închise 
portiera, încuind-o. 

Abia atunci dădu drumul lacrimilor, și începu să vorbească cu 
Kelly. 

— Nu vreau să fiu în vechiul Cape Cod. Nu vreau să fiu în 
vechiul Cape Cod. Vreau să vin acasă... 


55 

— Uite-l șopti agentul Sean Walsh partenerului său, Damon 
Philburn. 

Era ora nouă și jumătate, sâmbătă dimineaţa. Walsh arăta 
spre silueta unui bărbat slab, îmbrăcat într-un hanorac cu glugă, 
care acum mergea pe cărare spre ușa din faţă. Mașina în care 
așteptaseră agenţii era parcată pe cealaltă parte a străzii. Cu o 
mișcare rapidă, perfect sincronizată, cei doi ieșiră simultan din 
ea și-l încadrară pe individ înainte ca acesta să poată măcar 
răsuci cheia în ușă. 

Fratele după mamă al lui Steve Frawley, Richard Mason, pe 
care-l supravegheaseră, nu păru surprins să-i vadă. 

— Intraţi în casă, le spuse el. Dar să știți că vă pierdeţi 
vremea. N-am nicio legătură cu răpirea fiicelor fratelui meu. 
Știind cum lucraţi, mă gândesc că probabil aţi interceptat 
telefonul mamei mele, când m-a sunat după ce v-aţi interesat 
de mine. 

Niciunul dintre agenţi nu se osteni să-i răspundă, în timp ce 
Mason aprindea lumina din antreu și-i conducea în living. Walsh 
avu impresia că acesta arăta ca o cameră de motel: o canapea 
tapiţată cu tweed în modele maro, două fotolii cafenii cu dungi, 
două gheridoane cu lămpi din aceeași garnitură, o măsuţă de 
cafea, mochetă bej. Aflaseră că Mason locuia acolo de zece luni, 
dar nimic din cameră nu sugera că acela ar fi fost domiciliul lui 
permanent. Pe rafturile încastrate în pereţi nu exista nici măcar 
o singură carte. Nu se vedeau fotografii de familie sau alte 
obiecte personale care ar fi putut sugera un hobby sau orice fel 
de activitate desfășurată în timpul liber. Mason se așeză într- 
unul dintre fotolii, picior peste picior, scoase un pachet de ţigări 
și-și aprinse una, aruncând o privire nemulțumită spre masa de 
lângă fotoliu. 

— Am aruncat scrumierele, ca să nu fiu tentat să fumez. 

Inălțând din umeri, se ridică și dispăru în bucătărie, de unde 
se întoarse cu o farfurioară și se instală din nou în fotoliu. 

„Incearcă să afișeze un calm desăvârșit”, își spuse Walsh. „Cu 
toţii ne putem preface.” Schimbă o privire scurtă cu Philburn și- 
și dădu seama că erau de aceeași părere, așa că lăsară tăcerea 
să se prelungească. 

— Ascultaţi, în ultimele zile am circulat mult cu mașina și 
vreau să mă culc. Ce doriţi? întrebă Mason, pe un ton insolent. 


— Când v-aţi apucat iar de fumat, domnule Mason? se 
interesă Walsh. 

— Acum o săptămână, când am auzit că gemenele fratelui 
meu dispăruseră, răspunse Mason. 

— Mai bine zis, când dumneavoastră și Franklin Bailey v-aţi 
hotărât să le răpiți, nu-i așa? întrebă agentul Philburn, pe cel 
mai firesc ton. 

— Aţi înnebunit?! Pe fiicele propriului meu frate? 

Walsh îl privi pe Mason în timp ce întorcea capul spre 
Philburn. Văzu roșeaţa intensă care i se ridică pe gât, colorându- 
i chipul. Îi studiase fotografiile de la dosar şi observase deja 
vizibilele asemănări fizice cu fratele său după mamă. „Dar orice 
similitudine se oprește aici”, își spuse el. Urmărind apariţiile lui 
Steve Frawley la televiziune, fusese impresionat de capacitatea 
de a-și controla emoţiile, deși se vedea clar că trăia sub 
tensiune. Mason fusese închis fiindcă era un escroc care râvnea 
la banii altora. „Și pe noi încearcă să ne păcălească acum”, își 
spuse Walsh, „jucând rolul unchiului indignat.” 

— N-am mai vorbit cu Franklin Bailey de opt ani, continuă 
Mason. Ţinând seama de împrejurări, mă îndoiesc că ar dori să 
discute cu mine. 

— Nu vi se pare o coincidenţă cam mare că el, un om aproape 
străin de familie, s-a repezit să-și ofere serviciile ca intermediar 
pentru soţii Frawley? se interesă Walsh. 

— Dacă ar fi să fac o deducție, din câte-mi amintesc despre 
Frawley, aș zice că-i place să apară în luminile rampei. Când a 
investit în compania mea, era primar, și-mi amintesc chiar că a 
glumit cu mine spunând că ar accepta să participe chiar și la 
deschiderea unui plic, dacă ar veni presa. Când a pierdut 
alegerile și totul s-a terminat, a fost foarte marcat. Știu că abia 
aștepta să compară la bara martorilor, la procesul meu, și cred 
c-a fost foarte dezamăgit când am acceptat să pledez vinovat. 
Cu toţi mincinoșii pe care-i pregătiseră agenţii federali ca 
martori, n-aveam nicio șansă, dacă apăream în faţa instanţei. 

— l-aţi vizitat pe fratele dumneavoastră și pe soţia lui, în 
Ridgefield, la scurt timp după ce s-au mutat, acum câteva luni, 
spuse Walsh. N-aţi trecut și pe la Franklin Bailey, de dragul 
vechilor vremuri? 

— Ce întrebare prostească! răspunse calm Mason. M-ar fi dat 
afară. 


— N-aţi fost niciodată foarte apropiat de fratele 
dumneavoastră, nu-i așa? întrebă și Philburn. 

— Mulţi fraţi nu întreţin relaţii strânse. Cu atât mai mult, când 
e vorba de fraţi doar pe jumătate. 

— Aţi cunoscut-o pe viitoarea soţie a lui Steve, Margaret, 
înainte ca ei doi să se fi văzut prima oară. l-aţi telefonat și i-aţi 
propus o întâlnire, iar ea v-a refuzat. Apoi l-a cunoscut pe Steve, 
la Facultatea de Drept. Asta nu v-a deranjat? 

— Niciodată nu mi-a fost greu să cuceresc o femeie 
atrăgătoare. Ca dovadă, am divorţat până acum de două femei 
deștepte și frumoase. La Margaret nu m-am mai gândit. 

— Aţi fost pe punctul să reușiţi cu o escrocherie din care ați fi 
câștigat milioane. De când a fost angajat Steve într-o funcţie cu 
perspective de promovare la cel mai înalt nivel, nu v-a trecut 
niciodată prin minte că v-a întrecut din nou? 

— Nici măcar o dată. Și, așa cum spuneam, n-am înșelat 
niciodată pe nimeni. 

— Domnule Mason, munca de hamal e destul de obositoare. 
Nu pare să fie genul de ocupaţie pe care v-aţi alege-o de 
bunăvoie. 

— E un expedient provizoriu, răspunse calm Richard Mason. 

— Și nu vă temeţi că v-aţi putea pierde postul? N-aţi mai fost 
la serviciu toată săptămâna. 

— Am telefonat ca să anunţ că nu mă simţeam bine și aveam 
nevoie de o săptămână liberă. 

— Ciudat, nu ni s-a spus asta, comentă Philburn. 

— Atunci, cineva de la aeroport a făcut o încurcătură. Vă 
asigur că eu am dat telefonul. 

— Şi unde v-aţi dus? 

— Am făcut un drum cu mașina până-n Vegas. Simţeam că 
am noroc. 

— Și nu v-a trecut prin minte să mergeţi la fratele 
dumneavoastră, după ce fetiţele lui fuseseră răpite? 

— Nu m-ar fi primit. Prezenţa mea îl stânjenea. Vi-l puteţi 
imagina pe fratele cu reputaţie de escroc plimbându-se prin faţa 
camerelor de luat vederi? Chiar dumneavoastră aţi spus că 
Steve o s-ajungă departe, în C.F.G.&Y. Pariez că nici nu m-a 
trecut ca persoană de referinţă, în curriculum vitae. 


— Vă pricepeţi la transferurile telegrafice și cunoașteţi genul 
de bănci care le acceptă, transmit fondurile mai departe și șterg 
orice urmă, nu-i așa? 

Mason se ridică în picioare. 

— leșiţi afară. Sau mă arestaţi, sau plecaţi de-aici. 

Niciunul dintre agenţi nu schiță vreo mișcare. 

— Nu vi se pare o mare coincidenţă că în weekendul trecut ați 
vizitat-o pe mama dumneavoastră, în Carolina de Nord, chiar în 
același weekend în care au fost răpite fiicele fratelui 
dumneavoastră? Poate că încercaţi să vă creați un alibi. 

— Am spus să plecaţi. 

Walsh își scoase carnetul. 

— Unde aţi locuit în Vegas, domnule Mason, și cine ar putea 
confirma prezența dumneavoastră acolo? Daţi-ne câteva nume. 

— Nu mai răspund la nicio întrebare până nu vorbesc cu un 
avocat. Vă știu eu. Încercaţi să-mi întindeţi o cursă. 

Walsh și Philburn se ridicară. 

— O să ne întoarcem, spus Walsh, pe un ton neutru. 

leșiră din apartament, dar se opriră lângă mașina lui Mason. 
Walsh scoase o lanternă și lumină panoul de bord. 

— Cincizeci de mii șase sute patruzeci și șase de mile, 
remarcă el. 

Philburn notă numărul. 

— Se uită la noi, comentă el. 

— Asta și vreau. Ştie ce fac. 

— Câte mile a spus maică-sa că avea la bord? 

— În convorbirea telefonică pe care i-am interceptat-o, 
imediat după plecarea noastră, i-a reamintit că tatăl lui vitreg 
observase că se apropia de cincizeci de mii de mile, iar garanţia 
avea să expire curând, așa că-l îndemna să verifice dacă nu 
erau probleme. Se pare că Frawley senior e obsedat de 
întreţinerea mașinilor. 

— La bordul mașinii ăsteia, Mason are vreo șase sute de mile 
peste cincizeci de mii. Până-n Winston-Salem sunt vreo șase 
sute. E clar că n-a mers cu ea în Vegas. Și-atunci, unde crezi că 
a fost? 

— Pe undeva prin zonă, pe post de babysitter, replică 
Philburn. 


56 

Sâmbătă dimineața, Lila Jackson abia aștepta să le 
povestească tuturor celor de la Abby's Discount cât de mult îi 
plăcuse piesa pe care o văzuseră ea și mama ei în seara trecută. 

— Era o montare nouă cu „Orașul nostru”, îi spuse Lila lui Joan 
Howell. Mi-a plăcut la nebunie! mai ales scena finală, când 
George se aruncă pe mormântul lui Emily! Imi curgeau lacrimile 
pe obraji... Știţi, când aveam doisprezece ani, și noi am pus în 
scenă piesa asta, la St. Francis Xavier. Eu o jucam pe prima 
femeie moartă. Aveam replica: „E pe același drum pe care l-am 
străbătut noi. Mhmm...” 

Când Lila deborda de entuziasm, nimic n-o mai putea 
tempera. Howell o așteptă cu răbdare să facă o pauză, apoi 
spuse: 

— leri spre seară a fost și pe aici ceva agitaţie. A venit 
Margaret Frawley, mama gemenelor răpite, și a întrebat de tine. 

— Ce-a făcut? 

Lila tocmai se pregătea să iasă din birou pentru a se îndrepta 
spre raionul unde lucra. Luă imediat mâna de pe clanţă. 

— De ce? 

— Nu știu. A cerut numărul tău de mobil, și când n-am vrut să 
i-l dau, a spus ceva în sensul că fetița ei trăiește, și că trebuie s- 
o găsească. Probabil biata femeie a suferit o cădere nervoasă. 
Nici nu mă mir, desigur, după ce și-a pierdut una dintre gemene. 
Ba chiar m-a apucat de braţ și, o clipă, am avut impresia că nu 
se mai putea controla. Pe urmă, am recunoscut-o și am încercat 
să-i vorbesc, dar ea a început să plângă și a ieșit de-aici, în fugă. 
lar azi-dimineaţă am auzit la știri că fusese dată în urmărire, 
fiindcă dispăruse, și pe urmă poliţia a găsit-o aseară la 
unsprezece, cu mașina parcată lângă aeroportul din Danbury. 
Au spus că părea total debusolată. 

Lila uitase complet de piesă. ă 

— Ştiu de ce voia să discute cu mine, spuse ea încet. In 
aceeași seară în care a cumpărat rochiile pentru ziua fetelor, 
săptămâna trecută, a venit și altă femeie ca să achiziţioneze 
niște haine de-aici. Alegea costumașe pentru niște gemeni de 
trei ani, și nu părea să aibă habar ce număr poartă. l-am spus 
asta doamnei Frawley, pentru că mi s-a părut că era o 
coincidență neobișnuită. Mai mult... 


Lăsă fraza neterminată. Nu credea că lui Joan Howell, o 
femeie care ţinea morţiș să facă totul ca la carte, i-ar fi convenit 
să afle că o convinsese pe contabilă să telefoneze la compania 
de cărţi de credit pentru a se interesa de adresa femeii care 
cumpărase hainele pentru gemeni fără să le știe măsurile. 

— Dacă doamna Frawley vrea să stăm de vorbă, mi-ar face 
mare plăcere s-o ajut, încheie ea. 

— N-a lăsat niciun număr. Eu aș zice să nu-ţi baţi capul cu 
asta. 

Joan Howell se uită la ceas, semn clar pentru Lila că era zece 
și cinci, iar ea era plătită pentru ca, începând de la ora zece, să 
vândă hainele cu preţ redus de la Abby's. 

Lila își amintea numele clientei care nu știuse măsurile 
gemenilor de trei ani. „O chema Downes”, își spuse ea, în timp 
ce pornea spre un raion. „A semnat chitanţa cu numele de 
doamna Clint Downes, dar când am vorbit cu Jim Gilbert despre 
ea, mi-a spus că de fapt se numește Angie, că nu e măritată cu 
Downes, care-i îngrijitorul de la Danbury Country Club, și că 
locuiesc într-o casă din incinta clubului.” 

Conștientă de faptul că Joan Howell n-o scăpa din ochi, se 
întoarse spre o femeie de lângă bara cu confecţii, care luase 
deja pe braţ mai multe costume cu pantaloni. 

— Pot să vi le pun deoparte? o întrebă. 

Recunoscătoare, clienta dădu din cap, iar Lila luă costumele 
și, în timp ce aștepta, își spuse că n-ar fi stricat să menţioneze 
incidentul la poliție. Poliţiştii insistaseră ca oricine avea ceva de 
comunicat s-o facă, în speranţa de a-i ajuta să-i găsească pe 
răpitori. 

„Jim Gilbert m-a făcut să mă simt ca o idioată”, își spuse ea. 
„Vorbea despre toate informaţiile false pe care le primește 
telefonic poliția. Și, pentru că e detectiv pensionar i-am dat 
crezare.” 

Cumpărătoarea mai găsise două costume pe care voia să le 
probeze și aștepta să se ducă la cabină. 

— E una liberă chiar aici, îi spuse Lila. 

„Aș putea vorbi cu poliţia chiar acum”, reflectă ea, „însă cred 
că o să mă trateze cu indiferenţă, la fel cum a făcut Jim. Am o 
idee mai bună. Clubul country e la doar zece minute de-aici. In 
pauza de masă, am să mă duc cu mașina până acolo, am să sun 
la ușa casei îngrijitorului și am să spun că mi-am dat seama că 


tricourile pe care i le-am vândut aveau un defect, și-am venit să 
le înlocuiesc. Pe urmă, dacă mi se pare ceva suspect, am să 
anunţ poliţia.” 


La ora unu, Lila duse la casă două tricouri pe gât mărimea 4. 

— Kate, bagă-le pe astea-ntr-o pungă, spuse ea. Mi le 
facturezi când mă întorc, acum sunt grăbită. 

Incepuse din nou să plouă, iar Lila, în graba ei, uitase să-și ia 
și umbrela. „Ei, și ce dacă mă ud?” se întrebă ea, în timp ce 
alerga prin parcare spre mașină. 

Douăsprezece minute mai târziu, se afla la poarta clubului 
country Danbury. Spre dezamăgirea ei, văzu că era încuiată cu 
lacătul. „Trebuie să existe și o altă intrare”, își spuse. Porni încet 
împrejurul proprietăţii, oprindu-se la o altă poartă încuiată, 
înainte de a găsi un drum de serviciu cu o barieră și o cutie în 
care se putea introduce un cod, pentru ca bariera să se ridice. In 
depărtare, pe partea dreaptă, dincolo de clădirea clubului, se 
distingea o căsuţă care ar fi putut să fie locuinţa îngrijitorului 
menţionată de Jim Gilbert. 

Ploua tot mai tare. „Dacă tot am venit până aici”, hotărî Lila, 
„O să merg mai departe. Cel puţin, am avut destulă minte ca să- 
mi iau impermeabilul.” Cobori din mașină, trecu pe sub barieră 
și, încercând să se adăpostească pe sub pini, o luă la fugă spre 
casă, cu punga în care avea tricourile strânsă sub haină. 

Trecu prin dreptul unui garaj cu un singur loc, aflat în dreapta 
casei. Ușa era deschisă, și vedea clar că garajul era gol. „Poate 
că nu e nimeni acasă”, își spuse ea. „Păi, și-n cazul ăsta, ce e de 
făcut?” 

Dar, pe măsură ce se apropia de casă, își dădea seama de 
faptul că în camera din faţă ardea lumina. „Hai s-o facem și pe 
asta”, își spuse ea, în timp ce urca pe cele două trepte ale micii 
verande de la intrare. 

Şi apăsă pe butonul soneriei. 


Vineri seara, Clint plecase iar cu Gus, ajunsese acasă târziu, 
dormise până la amiază, iar acum era mahmur și nervos. În timp 
ce luau cina la bar, Gus spusese că, în seara aceea când dăduse 
telefon și vorbise cu Angie, ar fi putut să jure că din apropiere se 
auzeau plângând doi copii. 


„Am încercat să minimalizez lucrurile”, își spuse Clint. „l-am 
zis că trebuie să fi fost beat ca să creadă că-n coteţul ăsta de 
găini încap doi plozi. l-am zis că nu mă deranjează că Angie 
câștigă bani ca babysitter, dar dac-ar apărea vreodată cu doi 
ţânci aici, i-aș zice să facă pași. Cred c-a înghiţit-o, da’ nu sunt 
sigur. Are gură spartă. Dacă-i spune cuiva c-auzise plângând doi 
copii pe care-i îngrijea Angie? Şi-n plus, mi-a mai zis și c-a văzut- 
o pe Angie la farmacie, cum cumpăra un vaporizator și niște 
aspirină. S-ar fi putut să-i spună și altcuiva. Trebuie să-nchiriez o 
mașină și să mă descotorosesc de leagănul ăla”, își spuse el în 
continuare, pe când își făcea cafeaua. „Bine măcar că l-am 
demontat, da' mai rămâne să-l scot de-aici și să-l arunc pe 
undeva prin pădure. De ce-o fi vrut Angie să păstreze una din 
puștoaice? De ce l-a omorât pe Lucas? Dacă amândouă fetele 
se-ntorceau acasă, Lucas și cu mine făceam bani jumi-juma și 
nimeni nu știa nimic. Și acum, toată lumea e în fierbere, fiindcă- 
și închipuie că una din puștoaice a murit. Angie o să se 
plictisească de ea, și atunci, o s-o abandoneze cine știe pe unde. 
Ştiu c-așa o să facă. Sper numai să n-o...” 

Clint nu-și duse gândul până la capăt, dar în minte-i apăruse 
imaginea lui Angie aplecându-se în mașină pentru a-l împușca 
pe Lucas. Îl șocase, iar acum era îngrozit când se gândea ce ar 
mai fi putut să facă. 

Stătea cocoșat peste masa din bucătărie, îmbrăcat într-o 
cămașă de corp groasă și blugi; avea părul nepieptănat, și 
obrajii ţepoși; a doua ceașcă de cafea stătea în faţa lui, 
neatinsă. 

În clipa aceea, auzi soneria. ` 

„Poliţia!” Numai sticleții puteau fi, era sigur. Il trecură toate 
nădușelile. „Ba nu, poate că e Gus”, își spuse el, agățându-se ca 
înecatul de un pai. Trebuia să deschidă ușa. Dacă erau polițiștii, 
văzuseră că ardea lumina și n-aveau să mai plece. 

Încă mai era desculţ, când traversă livingul, pășind fără 
zgomot pe mocheta jerpelită. Puse mâna pe clanţă, o apăsă și 
deschise brusc ușa. 

Lila tresări. Se așteptase s-o vadă pe femeia care cumpărase 
hainele, iar acum avea în faţă un bărbat masiv și neîngrijit, care 
se încrunta la ea cu un aer bănuitor. 

Pentru Clint, ușurarea că nu venise poliţia după el fusese 
înlocuită de teama că putea fi cine știe ce soi de capcană. 


„Poate că e o agentă sub acoperire care dă târcoale”, presupuse 
el. „Să nu par nervos”, își impuse. „Dacă n-am niciun motiv de 
îngrijorare, am să fiu politicos și-am s-o întreb ce pot face pentru 
ea.” 

Își compuse un zâmbet de circumstanţă. 

— Bună ziua. 

„Mă întreb dacă n-o fi bolnav”, fu primul gând care-i trecu prin 
minte Lilei. „Transpiră prea tare.” 

— Doamna Downes... adică Angie... e acasă? întrebă ea. 

— Nu. E plecată să vadă de-un copil. Eu sunt Clint. Ce treabă 
aveţi cu ea? 

„Probabil o să sune prostește”, își spuse Lila, „dar am s-o zic 
oricum.” 

— Eu sunt Lila Jackson, începu ea să explice. Lucrez la Abby's 
Discount, pe Route 7. Șeful meu m-a trimis să-i dau lui Angie 
ceva. Mă așteaptă înapoi în câteva minute. Vă supăraţi dacă 
intru în casă? 

„Atâta vreme cât îi dau impresia că oamenii știu unde mă 
aflu, ar trebui să fiu în siguranţă”, reflectă ea. Ştia că nu putea 
să plece până nu se asigura că Angie nu se ascundea undeva în 
casă. 

— Desigur, poftiţi. 

Clint făcu un pas lateral, iar Lila trecu pe lângă el. Fu de-ajuns 
să arunce o privire rapidă, ca să-și dea seama că în living nu 
mai era nimeni, și nici în bucătărie, iar ușa dormitorului era larg 
deschisă. Clint Downes părea să fie singur acasă, iar dacă acolo 
fuseseră niște copii, acum nu se mai vedea nici urmă de ei. Işi 
descheie haina, scoase punga cu tricourile și i-o întinse. 

— Când doamna Downes, Angie vreau să zic, a fost la noi la 
magazin, săptămâna trecută, a cumpărat niște tricouri pe gât, 
pentru gemene, spuse ea. Am primit o înştiinţare de la fabrică 
potrivit căreia toată seria din care făceau parte cele două 
articole pe care i le-am vândut ei aveau un defect, așa că am 
venit cu piesele înlocuitoare. 

— Foarte frumos din partea dumneavoastră, spuse încet Clint, 
încercând să găsească o explicaţie. 

„Angie o fi cumpărat chestiile alea cu cartea mea de credit”, 
își spuse el, „și a fost destul de proastă ca să lase urme...” 

— Prietena mea lucrează mereu ca babysitter, îi explică el 
Lilei. A plecat în Wisconsin cu o familie, ca să-i ajute să aibă 


grijă de copii. O să stea acolo vreo două săptămâni. Le-a 
cumpărat chestiile alea fiindcă mama lor a dat telefon ca să 
spună că uitase una dintre valize. 

— Mama gemenelor de trei ani? întrebă Lila. 

— Mda. De fapt, din câte mi-a spus Angie, între ele e o 
diferență mai mică de un an. Totuși, sunt cam la fel de mari. 
Mama lor le îmbracă la fel și le zice gemene, da' de fapt nu sunt. 
Ce-ar fi să lăsaţi tricourile aici? Tot îi trimit lui Angie un pachet, 
așa c-am să le pun în el. 

Lila nu știa cum să refuze oferta. „Alerg după cai verzi pe 
pereţi”, conchise ea. „Tipul ăsta pare inofensiv. Oamenii mai 
numesc, în glumă, gemeni copiii cu vârste foarte apropiate. Ştiu 
că așa fac.” Îi întinse punga lui Clint. 

— Atunci, eu mă duc, spuse ea. Vă rog să-i transmiteţi scuze 
lui Angie, sau femeii pentru care lucrează. 

— Sigur, cu plăcere. Nicio problemă. 

Telefonul începu să sune. 

— Trebuie să-mi iau rămas-bun, spuse Clint, în timp ce se 
grăbea să ridice receptorul. Bună, salută el, cu ochii îndreptaţi 
spre Lila, care ţinea acum mâna pe clanţă. 

— De ce nu mi-ai răspuns la telefon? Te-am sunat de zece ori! 
lătră un glas. 

Era Pied Piper. 

Pentru a nu o alerta pe Lila, Clint încercă să vorbească pe un 
ton cât mai neutru. 

— Nu în seara asta, Gus, spuse el. Serios, vreau s-o las mai 
moale. 

Lila deschidea ușa încet, sperând să audă ceea ce spunea 
Clint - dar nu avea cum să mai întârzie pe-acolo și, în plus, era 
clar că venise degeaba. Jim Gilbert îi spusese că Angie era 
babysitter, și părea foarte rezonabil ca mama unor copii să-i fi 
cerut să le mai cumpere niște haine în plus. „Și-acum, sunt udă 
leoarcă și n-am nici bani să plătesc tricourile”, își spuse ea, în 
timp ce pornea grăbită înapoi spre mașină. 

— Cine mai e acolo, cu tine? îl întrebă Pied Piper. 

Clint așteptă s-o vadă pe Lila trecând prin dreptul ferestrei, 
apoi spuse: 

— Angie a plecat cu puștoaica. S-a gândit că nu mai erau în 
siguranţă dacă zăboveau pe-aici. A luat telefonul celular pe care 
i l-ai dat lui Lucas ca să mi-l transmită mie. A plătit de pe cartea 


mea de credit hainele pe care le-a cumpărat pentru copii. 
Adineaori a fost aici o femeie de la magazin, ca să înlocuiască 
niște tricouri cu defect. Nu știu dacă spunea adevărul sau nu. 

Ştia că ridica tonul, în timp ce continua: 

— Trebuie să găsesc o soluție. Nici măcar nu știu unde e 
Angie. 

ÎI auzi pe Pied Piper inspirând scurt, și-și dădu seama că şi el 
era nervos. 

— Nu te repezi, Clint. Crezi că Angie o să mai sune? 

— Cred că da. Are încredere în mine. Și probabil își dă seama 
că are nevoie de mine. 

— Dar tu nu ai nevoie de ea. Ce s-ar întâmpla dacă i-ai spune 
că a trecut pe-acolo un poliţist, ca să se intereseze de soarta ei? 

— Ar intra în panică. 

— Atunci, așa să-i spui. Aranjează să vă întâlniți undeva. Şi 
ţine minte - ceea ce i-a făcut lui Lucas, s-ar putea oricând să-ţi 
facă și ţie. 

— Să nu crezi că nu mă gândesc la asta. 

— Şi dacă tot te gândești la asta, reţine că dacă fata mai e în 
viaţă, ar putea să te identifice. 


57 

— Oricine are un punct vulnerabil, Margaret, îi spuse doctorița 
Sylvia Harris cu blândeţe, sâmbătă după prânz. Era ora unu, iar 
ea și Kelly tocmai o treziseră pe Margaret din somn. 

_ Acum, Margaret ședea în pat, cu Kelly cuibărită la pieptul ei. 
Incercă să zâmbească. 

— Ce mi-oţi fi dat, de m-a doborât în halul ăsta? Am dormit 
douăsprezece ore în șir! 

— lţi dai seama câte ore de somn ai pierdut în ultima 
săptămână? replică doctoriţa Harris pe un ton vesel, deși ochii ei 
o urmăreau cu atenţie. „Margaret e așa de slabă”, constată ea, 
„atât de îngrozitor de palidă...” Sunt dezolată că a trebuit să te 
scol, chiar și acum, dar a telefonat agentul Carlson. Vrea să 
treacă pe-aici. Steve se îndreaptă și el spre casă și mi-a cerut să 
te trezesc. 

— Probabil că FBl-ul încearcă să înțeleagă ce făceam aseară, 
când am plecat. Mă întreb dacă nu cumva mă cred nebună. leri, 
imediat după ce aţi plecat, l-am sunat pe agentul Carlson. l-am 
spus că precis Kathy mai trăiește și că trebuie s-o găsească. 

O strânse pe Kelly în braţe. 

— Pe urmă, m-am dus la magazinul de unde am cumpărat 
rochiile și am luat-o la întrebări pe directoare. Cred că mi-am 
pierdut cumpătul. 

— Ai idee unde te-ai dus după ce-ai ieșit din magazin? întrebă 
doctorița Harris. Mi-ai spus că aseară nu mai gândeai limpede. 

— Nici nu-mi mai amintesc mare lucru, până în clipa în care 
am văzut un indicator spre Cape Cod. Ala m-a dezmeticit, 
cumva, și am știut că trebuia să mă întorc. Mă simt foarte 
vinovată... Bietul Steve a avut de suportat destul stres și fără să 
întrec eu măsura. 

Doctorița Harris își aminti de expresia deznădăjduită pe care o 
văzuse întipărită pe chipul lui Steve în seara trecută, la ora opt, 
când aflase că Margaret dispăruse. 

„Doamnă doctor Sylvia”, îi explicase el, cu un glas chinuit. 
„Imediat după ce-am adus-o pe Kelly acasă de la creșă, în timp 
ce-și scotea jacheta, a scos un țipăt și și-a atins braţul în locul 
unde avea vânătaia. Probabil s-a lovit de colțul mesei din 
antreu. Dar Margaret și-a ieșit din minţi! Era sigură că asta 
însemna că cineva o lovea pe Kathy, iar Kelly simţea durerea 
împreună cu ea. Mi-a smuls din mână cheile mașinii și mi-a spus 


că trebuia să discute cu cineva din magazinul de unde le-a 
cumpărat rochiile pentru ziua lor. Fiindcă nu mai venea acasă, și 
nu-mi puteam aminti numele magazinului, am dat telefon la 
poliție și i-am anunţat dispariţia. Doamnă doctor Sylvia, nu e în 
pericol să păţească nimic, nu-i așa? Ce credeţi, ar fi în stare să- 
și facă singură vreun rău?” 

Abia peste trei ore de chin li se telefonase că poliția o găsise 
pe Margaret, stând în mașină, lângă aeroportul din Danbury. 
Când în sfârșit o aduseseră acasă, nu le putuse spune unde 
fusese în tot acel timp. „l-am dat un somnifer puternic”, își 
spuse doctoriţa Harris, „și cred că am făcut bine. Nu-i pot ușura 
durerea, dar cel puţin îi dau o șansă să se odihnească.” 

O privi pe Margaret cum mângâia cu vârful degetului obrazul 
lui Kelly. 

— Ei, cineva e foarte tăcută, spuse ea încet. Ce mai faci, Kel? 

Fata ridică spre ea o privire serioasă, dar nu-i răspunse. 

— Fetiţa noastră a fost într-adevăr destul de liniștită, toată 
dimineaţa, observă doctorița Harris. Am dormit și eu alături de 
tine azi-noapte, nu-i așa, Kelly? 

Kelly dădu din cap, în tăcere. 

— A dormit bine? se interesă Margaret. 

— Avea niște reacţii exagerate, faţă de orice, cred. Plângea în 
somn și tușea destul de tare. De-asta m-am gândit că era mai 
bine să stau cu ea. _ 

Margaret își mușcă buzele. Încercând să-și păstreze calmul, 
spuse: 

— Probabil simte răceala surorii ei. 

O sărută pe creștet. 

— O să avem mare grijă de asta, nu-i așa, doamnă doctor 
Sylvia? 

— Într-adevăr, dar te pot asigura că n-are nimic la plămâni. 

„De fapt”, își mai spuse ea în gând, „toată tusea asta e 
inexplicabilă. Nu e răcită.” 

Se ridică în picioare. 

— Margaret, acum noi te lăsăm să faci un duș și să te îmbraci. 
O să mergem jos, iar Kelly va alege povestea pe care vrea să i-o 
citesc. 

Kelly ezita. 

— Cred că e o idee excelentă, spuse Margaret. 


În tăcere, Kelly cobori de pe pat și o luă pe Sylvia Harris de 
mână, după care porniră spre cabinetul de la parter. Acolo, Kelly 
alese o carte și se așeză pe genunchii doctoriţei. În cameră era 
răcoare. Sylvia luă pledul afgan, împăturit pe braţul canapelei, și 
o înveli pe Kelly cu el. Începu să deschidă cartea, după care 
ridică mâneca fetiţei pentru a doua oară în ziua aceea. 

Vânătaia proaspătă de pe braţul ei se afla aproape în același 
loc cu cea care se decolora încet. „Arată de parcă ar fi ciupit-o 
cineva”, își spuse Sylvia. 

— Ti-ai lovit cumva braţul de o masă, Kelly? spuse ea cu voce 
tare, întrebându-se dacă era posibil așa ceva. 

„Oare Margaret are dreptate când spune că Kelly simte 
efectiv durerea lui Kathy?” Nu se putu stăpâni să formuleze 
întrebarea care o obseda. 

— Kelly, poţi simţi uneori ceea ce simte și Kathy? 

Privind-o, Kelly clătină din cap, cu ochi speriaţi. 

— SȘșșș, șopti ea, după care se ghemui, își puse degetul mare 
în gură și-și trase pledul peste cap. 


58 

Agentul special Connor Ryan convocase o ședință în biroul 
său din New Haven, pentru sâmbătă dimineaţa, la orele 
unsprezece. Hotărât să dea de urma răpitorilor, Ryan îi adunase 
pe agenţii Carlson și Realto, împreună cu Jed Gunther, un 
căpitan din poliţia statului Connecticut, în jurul mesei de 
conferințe, unde examinau situaţia anchetei. 

Ca șef al biroului din Connecticut, Ryan conducea discuţiile. 

— Wohl, așa cum mai era cunoscut, s-ar fi putut sinucide. Era 
practic posibil, dar nu s-a întâmplat în felul în care procedează 
majoritatea sinucigașilor. Un sinucigaș tipic își duce pistolul în 
gură sau la tâmplă și apasă pe trăgaci. la aruncaţi o privire la 
astea. 

Le împărți celorlalți fotografiile de la autopsia lui Lucas Wohl. 

— Având în vedere unghiul glonţului, ar fi trebuit să ţină 
pistolul deasupra capului când a tras. Apoi, mai avem și mesajul 
despre sinucidere, care ridică alte probleme, continuă el pe un 
ton sec. Amprentele lui Wohl sunt pe coala de hârtie, dar nu 
peste tot, așa cum ar trebui să fie dacă ar fi introdus foaia în 
mașina de scris, scoţând-o apoi, după ce termina de scris 
biletul. Doar dacă nu cumva, desigur, purta mănuși când a scris 
la mașină. 

li dădu scrisoarea lui Carlson. 

— Să reconstituim, continuă el. Știm că avem cel puţin două 
persoane implicate. Unul era Lucas Wohl. În noaptea răpirii, 
guvernanta pornise spre camera gemenelor, fiindcă una dintre 
fete țipase. A fost atacată de la spate, în holul de la etaj. Crede 
că, în acel moment, trebuie să fi pătruns cineva în camera 
fetelor. Are sens, fiindcă știm că doi oameni au fost văzuţi luând 
banii pentru răscumpărare. 

— Crezi că unul dintre ei era Pied Piper? întrebă Gunther. 

— Cred că Pied Piper e un al treilea om, care trăgea sforile 
fără să ia parte la răpirea propriu-zisă, dar asta e doar o 
supoziţie. 

— Eu bănuiesc că s-ar putea să mai fi fost implicată încă o 
persoană, interveni Walter Carlson. O femeie. După ce s-a întors 
acasă, Kelly a spus în somn două nume: „Mona” și „Harry”. Tatăl 
ei stătea lângă pat și a auzit-o. Soții Frawley sunt convinși că nu 
cunosc pe nimeni care să se numească astfel. Prin urmare, e 


posibil ca Harry să fie numele celuilalt răpitor, iar Mona să fie o 
femeie care avea grijă de ele. 

— Atunci, să convenim că ar trebui să căutăm cel puţin două 
persoane, poate chiar trei, diferite de Lucas Wohl: al doilea 
răpitor, un bărbat al cărui nume ar putea fi Harry, și o femeie 
care s-ar putea numi Mona. lar dacă niciunul dintre aceștia trei 
nu a fost Pied Piper, atunci va trebui să mai căutăm și o a patra 
persoană, conchise Ryan. 

Ceilalţi oameni din jurul mesei dădură ușor din cap, semn că 
erau de acord. 

— După cum văd eu lucrurile, continuă el, s-ar putea să fie 
patru. Îl avem pe fratele după mamă al lui Steve Frawley, 
Richard Mason, care e invidios pe Steve și o curtase pe 
Margaret, l-a cunoscut pe Franklin Bailey și a minţit când a 
susţinut că se dusese la Vegas. Apoi, mai este Bailey însuși. De 
asemenea, Norman Bond, omul de la C.F.G.&Y. care l-a angajat 
pe Steve, a locuit în Ridgefield și s-a referit la fosta lui soţie 
dispărută cu cuvintele „răposata mea soţie”. 

Buzele lui Ryan se strânseră. 

— În sfârșit, îl mai avem pe Gregg Stanford, care s-a 
împotrivit din răsputeri ca firma C.F.G.&Y. să plătească 
răscumpărarea, care s-ar putea să aibă probleme casnice cu 
soţia lui cea bogată, și care la un moment dat l-a folosit pe 
Lucas Wohl ca șofer personal. Când vom termina să-i verificăm 
pe ăștia patru - Mason, Bailey, Bond și Stanford - o să putem 
spune și care-a fost primul cuvânt pe care l-au rostit când erau 
mici. De asta sunt sigur. Dar n-o să ne limităm numai la ei. S-ar 
putea să fie implicaţi și alţii. 

— Oamenii noștri sunt de părere că unul dintre cei care au 
intrat în casa Frawley, în noaptea răpirii, cunoștea locurile, 
spuse Gunther. Vom verifica toate registrele agentului imobiliar 
care a vândut proprietatea, ca să vedem dacă nu descoperim 
vreo legătură. Pe lângă asta, am mai vorbit și cu polițistul din 
New York care a ajuns primul la Kelly. A făcut câteva observaţii 
interesante. Kelly purta pijamaua pe care acum știm că o avea 
în noaptea când a fost răpită, dar era destul de curată. N-am 
auzit de niciun copil de trei ani care să poarte aceeași 
îmbrăcăminte timp de cinci zile, fără s-o facă să arate ca și cum 
ar fi veche de cinci luni. Asta înseamnă că cineva fie i-a 
schimbat hainele, fie a spălat și a uscat pijamalele de cel puţin 


două ori. lar de aici reiese că în toată povestea ar trebui să fi 
fost implicată și o femeie. 

— Am presupus și eu același lucru, îi dădu Carlson dreptate. O 
altă întrebare este: Lucas a dus-o pe Kelly la parcarea aia cu 
mașina furată. În cazul ăsta, s-ar putea ca ea să-l fi văzut când 
s-a împușcat. Unde erau ceilalți răpitori? N-ar fi rezonabil să 
presupunem că nu știau despre planurile de sinucidere ale lui 
Lucas și l-au urmărit până la parcare cu intenţia de a o lăsa pe 
Kelly, sau poate și pe Kelly și pe Kathy, în mașină, și a-l lua pe 
Lucas înapoi cu ei? Și rețineţi, când Pied Piper i-a telefonat 
monseniorului Romney, a spus că ambele fete erau în siguranţă. 
În acel moment, nu avea niciun motiv să mintă. S-ar putea să fi 
fost un șoc pentru el când a auzit despre moartea lui Kathy. 
Dacă nu vă e cu supărare, eu cred că este moartă, și că lucrurile 
s-au întâmplat așa cum a spus Lucas în scrisoare. A fost un 
accident. Şi mai cred și că a aruncat-o în mare. Am vorbit cu 
mecanicul care l-a văzut pe Wohl urcându-se cu cutia aia grea în 
avion, și cu șoferul de la serviciul de catering care, peste o oră, 
l-a văzut dându-se jos din avion fără cutie. Știm cu toţii că 
răpitorii profesionişti care urmăresc să primească o 
răscumpărare nu-și agasează în mod deliberat victimele, mai 
ales când e vorba de copii. lată scenariul pe care-l cred eu 
posibil: Lucas a omorât-o accidental pe Kathy și a intrat în 
panică. Ceilalţi s-au alarmat. E posibil să-l fi însoţit până la 
parcare, iar acolo unul dintre ei să-l fi împușcat, ca nu care 
cumva să vorbească, la beţie. Trebuie să vorbim cu Kelly și să 
încercăm să aflăm ce știe. Zilele trecute, la spital, abia dacă a 
scos o vorbă, iar de când a venit acasă e destul de tăcută. Dar 
joi seara a pronunţat în somn acele două nume: „Mona” și 
„Harry”. Poate reușim să mai scoatem de la ea și altceva despre 
cele întâmplate în timpul cât au fost răpite. Vreau să vorbesc cu 
părinţii ei despre aducerea unui psihiatru infantil care s-o 
chestioneze. 

— Și Margaret Frawley? se interesă Ryan. Tony, ai vorbit azi 
cu soţul ei? 

— Am vorbit cu el aseară, după ce poliţia a adus-o pe 
Margaret acasă. Mi-a spus că era în stare de șoc și că doctoriţa 
pediatră a gemenelor i-a dat un sedativ puternic. Se pare că nu 
știa unde fusese, nici măcar nu-și amintea că se dusese la acel 
magazin de unde cumpărase rochiile pentru ziua lor. 


— Ce motiv a avut să se ducă la magazin? 

— Am vorbit cu directoarea azi-dimineaţă. leri, când a trecut 
pe-acolo, Margaret părea să-și fi pierdut controlul. Voia să 
discute cu vânzătoarea de la care a cumpărat rochiile, iar când 
directoarea s-a oferit să-i dea numărul de telefon mobil al 
respectivei, a clacat nervos și a fugit afară. Numai Dumnezeu 
știe ce i-o fi trecut prin minte. Dar soţul ei mi-a spus că tot 
vorbea despre o vânătaie nouă de pe braţul lui Kelly susținând 
că era cauzată de un lucru care i se întâmpla lui Kathy, iar Kelly 
simţea aceleași dureri cu ale lui Kathy. 

— Doar nu crezi toate aiurelile astea, nu-i așa, Tony? întrebă 
Ryan, fără să-și ascundă scepticismul. 

— Nu, sigur că nu le cred. Nicio clipă nu cred despre Kelly că 
ar comunica cu Kathy, dar vreau să înceapă să colaboreze cu 
noi, și cu cât mai curând, cu atât mai bine. 


59 

Norman Bond locuia la etajul patruzeci al unui bloc aflat în 
Manhattan, pe Seventy-second Street, cu fațada spre East River. 
Vederea panoramică, de trei sute șaizeci de grade, pe care o 
avea de acolo, îi pigmentase întotdeauna singuratica viaţă 
personală. Dimineaţa, se trezea adesea la timp ca să vadă 
răsăritul soarelui. Seara, îi făcea o deosebită plăcere să observe 
strălucirea luminilor pe podurile care traversau fluviul. 

În dimineaţa zilei de sâmbătă, după vremea îngrozitoare din 
cursul săptămânii trecute, se anunţa o zi senină, însă nici chiar 
lumina veselă a soarelui nu reușea să-i ridice moralul. De câteva 
ore ședea pe canapeaua din living, trecând în revistă diverse 
opţiuni. 

Nu avea prea multe soluţii, conchise el. Ceea ce făcuse era 
bun făcut și nu se mai putea schimba. 

— Şi-a scris slova, degetul în mișcare... Și nici șiretlic, nici 
îndurare... Nu poate șterge, nici înlocui o vorbă din scrisoare... 
recită el de unul singur. 

Nu știa citatul exact, dar cam așa suna. 

„Cum am putut fi atât de prost?” se întrebă. „Cum de-am 
putut să am o asemenea scăpare și s-o numesc pe Theresa 
«răposata mea soție»?” 

Agenţii FBI fuseseră pe fază. Cu mult timp în urmă 
renunţțaseră să-l mai întrebe în legătură cu dispariţia Theresei. 
Acum, iar aveau s-o ia de la început. Dar, când o persoană 
lipsește de șapte ani, și a fost declarată legal moartă, nu e firesc 
să vorbești despre ea ca și cum ar fi moartă? lar Theresa 
dispăruse de șaptesprezece ani. 

Sigur că da. 

Era normal să poarte verigheta pe care i-o dăduse Theresei, 
cea pe care ea i-o lăsase pe scrin. Dar oare același lucru se 
putea spune despre celălalt inel al ei, cel primit de Theresa de la 
al doilea soț? Își desprinse lanţul de la gât și luă în palmă 
amândouă inelele, studiindu-le cu atenţie. IUBIREA E ETERNĂ, 
scria cu litere mici în interiorul ambelor inele. 

„Cel pe care i l-a dăruit el e cu diamante”, își spuse Norman 
cu invidie. „Eu nu i-am dat decât un inel simplu, de argint. Mai 
mult nu-mi puteam permite, atunci.” 

— Răposata mea soţie, rosti el cu glas tare. 


lar acum, după atâta timp, răpirea a două fetiţe îl adusese din 
nou în atenţia FBl-ului. 

„Răposata mea soţie!” 

Ar fi fost periculos să demisioneze de la C.F.G.&Y. și să plece 
în străinătate - era o mișcare prea bruscă, în dezacord cu 
planurile despre care vorbise. 

La amiază, deveni conștient că încă mai avea pe el doar 
rufăria de corp. Cât se mai enerva Theresa când stătea așa! 
„Oamenii care au ceva în cap nu umblă îmbrăcaţi numai cu 
lenjeria de corp, Norman”, îl cicălea ea, pe un ton dispreţuitor. 
„Pur şi simplu n-o fac. Îmbracă-te, sau măcar pune pe tine un 
halat. Ori una, ori alta.” 

Plânsese întruna când gemenii se născuseră prematur și nu 
supravieţuiseră, dar după numai o săptămână îi spusese ceva 
de genul „poate că a fost mai bine așa”. Nu peste mult timp, îl 
părăsise, mutându-se în California, divorțase și, după un an, se 
recăsătorise. Norman îi auzise pe unii dintre salariaţii de la 
C.F.G.&Y. făcând haz apropo de asta. „Tipul pe care l-a luat de 
bărbat e plămădit din alt aluat decât bietul Norman”, comentase 
unul dintre ei. 

Durerea încă-l mai făcea să se crispeze. 

Când se căsătoriseră, îi spusese Theresei că, într-o bună zi, 
avea să devină președinte și director executiv general al 
C.F.G.&Y. 

lar acum știa, desigur, că asta n-o să se întâmple niciodată, 
dar cumva nu mai avea nicio importanţă. Nu-și dorea nici bătăile 
de cap ale funcţiei, și nici banii pe care i-ar fi putut câștiga. „Dar 
nu pot înceta să port inelele”, își spuse el, în timp ce strângea în 
mână lanţul de la gât. „Ele îmi dau putere. Îmi amintesc că nu 
sunt doar un lucrător obsedat de muncă și nesigur pe sine, așa 
cum mă cred alții.” 

Norman zâmbi, amintindu-și expresia îngrozită de pe faţa 
Theresei din seara când întorsese capul și-l văzuse ascuns pe 
bancheta din spate a mașinii. 


60 

— Pantofii ăștia sunt prea mari, spuse Angie, da’ n-o să-mi fac 
eu griji pentru asta. 

Parcase în faţă la McDonald's, lângă mall-ul de unde 
cumpărase pantofii, iar acum îi punea lui Kathy în picioare. 

— Nu uita să-ţi ţii gura, da’ dacă te-ntreabă cineva cum te 
cheamă, să spui că „Stevie”. Ai priceput? la zi acum, să te-aud. 

— Stevie, șopti Kathy. 

— Hai c-ai priceput. Și acum, vino. 

Pantofii o jenau pe Kathy altfel decât ceilalţi pe care i-i 
cumpărase Angie. Îi era greu să meargă pentru că picioarele îi 
tot alunecau și îi ieșeau din ei. Dar Angie o trăgea după ea atât 
de repede, și-n plus, îi era frică să-i spună. 

Își simţi piciorul ieșind dintr-un pantof. 

În față la McDonald's, Angie se opri să cumpere un ziar de la 
un automat. Apoi, intrară și se așezară la coadă. După ce Angie 
luă tava cu mâncare, alese o masă de unde putea să vadă 
mașina. 

— Până acum, niciodată n-a trebuit să fiu atentă la tărăboanţa 
asta, spuse ea. Dar, cu toată prada aia din valiză, ar fi de 
neconceput să-i vină cuiva ideea s-o fure. 

Kathy nu voia sandviciul cu ou și sucul de portocale pe carei 
le cumpărase Angie. Nu-i era foame, și nu dorea decât să 
doarmă. Dar nici nu voia s-o supere pe Angie, așa că încercă să 
mănânce măcar o parte din sandvici. 

— Cred că de-aici o să ne-ntoarcem la motel, și pe urmă o să 
căutăm un loc de unde să putem cumpăra o mașină veche, 
spuse Angie. Problema e că, dacă o plătim cu o grămadă de 
hârtii de cincizeci și douăzeci de dolari, o să atragem atenţia. 

Kathy își dădea seama că Angie se înfuria tot mai tare, și o 
văzu cum desfăcea ziarul și mormăia printre dinţi ceva 
ininteligibil. Apoi întinse mâna și ridică iar gluga pe capul lui 
Kathy. 

— Dumnezeule Atotputernic, numai mutra ta o văd în ziarul 
ăsta, comentă ea. Mai puţin după păr, orice om bătut în cap te- 
ar recunoaște. Hai să plecăm de-aici. 

Kathy nu voia ca Angie să se supere iar pe ea. Se dădu jos de 
pe scaun și o luă de mână. 

— Unde ţi-e celălalt pantof, băieţaș? întrebă o doamnă care 
debarasa masa alăturată. 


— Celălalt pantof? repetă Angie, apoi cobori privirea și văzu 
că fata mai purta doar un singur pantof. O, la naiba, mormăi ea, 
iar ţi-ai dezlegat șiretul în mașină? 

— Nu, șopti Kathy. Mi-a căzut. E prea mare. 

— Şi ăstălalt e mare, constată femeia. Cum te cheamă pe 
tine, băieţaș? 

Kathy se strădui din răsputeri, dar nu-și putu aminti numele 
pe care o învățase Angie să-l spună. 

— la zi, cum te cheamă? insistă femeia. 

— Kathy, șopti ea. 

O simţi pe Angie strângându-i mâna cu putere, și dintr-odată 
își aminti numele pe care trebuia să-l spună. 

— Stevie. Mă cheamă Stevie. 

— A, pun pariu că ai o prietenă închipuită pe nume Kathy, 
remarcă femeia. Și nepoţica mea are o prietenă închipuită. 

— Mda, confirmă grăbită Angie. Ei, noi acuma trebuie să 
mergem. 

Kathy se uită înapoi și o văzu pe femeie luând un ziar de pe 
scaunul de lângă masa unde făcea curat. In ziar se vedea 
fotografia ei, și a lui Kelly. Nu se mai putu stăpâni și începu să 
vorbească în limba gemenilor cu Kelly. Simţi iar mâna lui Angie 
strângând-o pe a ei cu putere. 

— Haide, o grăbi aceasta, smucind-o după ea. 

Celălalt pantof era încă pe trotuar, unde-i căzuse. Angie se 
aplecă și-l luă, apoi deschise portiera din spate a furgonetei. 

— Urcă, spuse ea furioasă, aruncând pantoful înăuntru. 

Kathy se grăbi să intre și, fără a aștepta să i se spună, se 
culcă în spate, cu capul pe pernă, și dădu să tragă peste ea 
pătura, când auzi un bărbat întrebând: 

— Unde-i scaunul de siguranţă pentru copil, doamnă? 

Ridicând privirea, Kathy văzu că era un poliţist. 

— Tocmai acum mergeam să cumpărăm unul nou, răspunse 
Angie. Azi-noapte, când am stat la motel, am uitat să încui 
portiera și ne-a fost furat. 

— Unde-aţi stat? 

— La Soundview. 

— Aţi reclamat furtul? 

— Nu, spuse Angie. Oricum era un scaun vechi, nu merita 
deranjul. 


— Vrem să fim informaţi în privinţa oricărui furt care se 
comite în Hyannis. Pot să vă văd permisul de conducere și 
actele mașinii, vă rog? 

— Sigur că da. Imediat... 

Kathy o văzu pe Angie cum scotea actele din portofel. 

— Doamnă Hagen, a cui e furgoneta aceasta? se interesă 
polițistul. 

— A prietenului meu. 

— Înţeleg. Ei bine, am să vă iert de data asta. Dar vă rog să 
vă duceţi până la mall și să vă cumpăraţi un scaun nou pentru 
mașină. Nu vă voi lăsa să circulaţi cu acest copil în mașină, fără 
scaun. 

— Vă mulţumesc, domnule ofițer. Chiar acum am să-l cumpăr. 
Vino, Stevie. 

Se aplecă și o ridică pe Kathy în braţe, ascunzându-i faţa în 
pieptarul hainei. Apoi închise portiera furgonetei și porni înapoi 
spre mall. 

— Polițistul ăla se uită lung după noi, șuieră ea. Nu știu dac- 
am făcut bine că i-am arătat permisul de conducere al Lindei 
Hagen. Mi-a aruncat o privire ciudată - dar, pe de altă parte, la 
motel m-am cazat cu numele de Linda. Dumnezeule, ce 
mizerie...! 

Imediat ce intrară în mall, o lăsă pe Kathy jos. 

— Așa, stai să-ţi pun și celălalt pantof. Am să-ţi bag și o 
batistă-n el, să nu-ţi mai cadă. Avem de mers pe jos. Nu pot să 
te car în braţe tocmai până la Cape Cod. lar acum, mai trebuie 
să cumpărăm și un scaun pentru mașină. 

Kathy avea impresia că mergeau de-o veșnicie. Apoi, când 
găsiră în sfârșit un magazin unde se vindeau scaune de mașină, 
Angie îl apostrofă enervată pe omul de-acolo. 

— Ascultaţi, despachetaţi-mi-l, îi ceru ea. Pot să-l duc sub 
braţ. 

— Atunci, o să se declanșeze alarma, îi răspunse el. Pot să 
deschid cutia, dar trebuie să lăsaţi scaunul înăuntru până ieșiţi 
din magazin. 

Kathy își dădea seama că Angie era din ce în ce mai furioasă, 
așa că preferă să nu-i spună că pantoful îi căzuse iar, chiar și cu 
batista în el. Apoi, la întoarcerea spre mașină, o trecătoare o 
opri pe Angie. 

— Băieţelul dumneavoastră și-a pierdut un pantof. 


Angie o ridică pe Kathy în braţe. 

— Proasta aia de vânzătoare mi-a dat o pereche prea mare 
pentru ea... pentru el, adică, încercă ea să explice. Am să-i 
cumpăr altă pereche. 

Se îndepărtă cât mai repede de femeia care voia să le mai 
spună ceva, ținând-o pe Kathy cu un braţ și trăgând după ea 
scaunul pentru mașină, cu mâna cealaltă. 

— O, Doamne, copoiul ăla tot aici e. Să nu-narăznești să scoţi 
vreun cuvânt, dacă-ţi vorbește. 

Ajunse la mașină și o așeză pe Kathy în față, după care 
încercă să prindă scaunul pe bancheta din spate. 

— Trebuie să-l pun bine, zise ea, apoi se pregăti s-o așeze pe 
Kathy în el. Întoarce capul, îi șopti ea. Întoarce-l acum! Nu te 
uita la el. 

Kathy se temea atât de tare de Angie, încât începu să plângă. 

— Gura! se răsti Angie în șoaptă. Taci din gură! Polițistul se 
uită la noi. i 

Trânti portiera din spate și se așeză la volan. In sfârșit, 
porniră. În drum spre motel, răcni la Kathy: 

— Ai zis cum te cheamă! lar ai vorbit ca-ntre gemeni! Ti-am 
zis să-ți ţii gura! Nici nu știi în ce belea puteai să mă bagi! O 
vorbă să nu mai scoţi. M-auzi ce-ţi spun? Data viitoare când mai 
deschizi gura, te snopesc în bătaie! _ 

Kathy închise strâns ochii și-și acoperi urechile cu palmele. Își 
dădea seama că Kelly încerca să-i vorbească, dar știa că nu 
avea voie să-i mai răspundă, altfel Angie ar fi bătut-o. 

Când ajunseră înapoi în cameră, Angie o aruncă pe Kathy pe 
pat și spuse: 

— Un deget să nu mişti, și nici să nu mai sufli o vorbă. Na, ia 
niște sirop de tuse. Şi-nghite și aspirina asta. lar ai febră. 

Kathy bău siropul de tuse, înghiţi aspirina și închise ochii, 
încercând să nu tușească. Peste câteva minute, înainte de a 
aţipi, o auzi pe Angie vorbind la telefon. 

— Clint, spunea ea, eu sunt, scumpule. Ascultă, mi-e cam 
frică. Oamenii observă fata, când ies cu ea. l-a apărut mutra în 
toate ziarele. Cred că ai avut dreptate. Ar fi trebuit s-o las să 
plece acasă, cu cealaltă. Acum ce să fac? Trebuie să scap de ea. 
Cum să procedez? 

Kathy auzi ţârâitul soneriei, urmat de vocea speriată a lui 
Angie, care încerca să șoptească: 


— Clint, trebuie să revin mai încolo. E cineva la ușă. O, 
Doamne, dac-a venit iar polițistul âla...? 

În timp ce Angie închidea telefonul, Kathy își îngropă faţa în 
pernă. „Acasă”, își spuse ea, în timp ce adormea. „Vreau să mă 
duc acasă...” 


61 

Sâmbătă dimineaţa, Gregg Stanford se duse la club să joace o 
partidă de squash, apoi reveni la proprietatea Greenwich care 
era principala reședință a soţiei sale. Făcu un duș, se îmbrăcă și 
ceru să i se servească prânzul în cabinet. Cu pereţii lambrisaţi, 
tapiseriile și covoarele antice, mobila Hepplewhite și vederile 
panoramice spre Long Island Sound, cabinetul era încăperea lui 
favorită. 

Însă nici chiar somonul gătit perfect, servit cu o sticlă de 
Château Cheval Blanc, Ist Grand Cru Classé, nu-l ajută să se 
liniștească. A șaptea aniversare a căsătoriei lui cu Millicent avea 
loc miercurea următoare. În acordul prenupţial scria că, dacă 
divorţau sau se despărțeau legal înainte de acea dată, Gregg nu 
mai urma să primească nimic de la ea. Dacă rămâneau 
căsătoriți mai mult de șapte ani, aveau să-i revină douăzeci de 
milioane de dolari, chiar și dacă ulterior se despărţeau. 

Primul soţ al lui Millicent murise. A doua ei căsnicie durase 
doar câţiva ani. Celui de-al treilea bărbat îi prezentase hârtiile 
de divorţ cu doar câteva zile înainte de a șaptea aniversare. 
„Mai am de rezistat patru zile”, își spuse el. Simplul gând făcea 
să-l treacă nădușelile - în pofida ambianţei elegante a camerei 
în care se afla. 

Gregg era sigur că Millicent se juca de-a pisica și șoarecele cu 
el. În ultimele trei săptămâni călătorise prin Europa, unde fusese 
în vizită pe la diverși prieteni, dar marţi îi telefonase din Monaco 
și-i aprobase poziția luată în legătură cu plata răscumpărării. „E 
un miracol că n-au fost răpiți deja alţi douăzeci de copii de-ai 
salariaţilor noștri”, spusese ea. „Ai dat dovadă de bun-simţ.” 

„lar când ieșim împreună în oraș, pare să se simtă bine cu 
mine”, își spuse Gregg, făcând eforturi să se încurajeze singur. 

„Dacă stau să mă gândesc la originea ta, e o adevărată 
minune că ai reușit să te cizelezi”, îl lăudase Millicent. 

Gregg învățase să-i accepte împunsăturile cu un zâmbet 
nepăsător. Cei foarte bogaţi sunt diferiţi. Işi dăduse seama de 
acest lucru, de când se căsătorise cu Millicent. Și tatăl Tinei 
fusese bogat, dar el făcuse carieră prin forţe proprii. Trăise 
extrem de bine, însă în comparaţie cu stilul de viaţă al lui 
Millicent era ca o lumânare pe lângă o stea. Millicent își 
revendica genealogia din Anglia anterioară traversării cu 
„Mavyflower”. Și, cum obișnuia să sublinieze dispreţuitor, spre 


deosebire de hoardele de aristocrați de familie bună care 
sărăciseră, cei din familia ei avuseseră întotdeauna foarte mulţi 
bani. 

Cea mai cumplită alternativă era ca Millicent să fi aflat despre 
vreuna dintre aventurile lui. „Am fost discret”, își spuse, „dar 
dacă află despre oricare dintre ele, s-a zis cu mine.” 

Tocmai își turna al treilea pahar de vin, când sună telefonul. 
Era Millicent. 

— Gregg, n-am fost foarte cinstită cu tine. 

Gregg simţi că i se usucă gura. 

— Nu știu ce vrei să spui, draga mea, zise el, sperând ca tonul 
pe care vorbea să sune cât de cât amuzat. 

— Voi fi sinceră. Am crezut că s-ar putea să mă înșeli, și pur și 
simplu n-aș fi putut tolera una ca asta. Dar ai primit un bilet de 
bună purtare, așa că... 

Aici, Millicent râse. 

— ...după ce o să mă întorc, ce-ai zice să ne sărbătorim a 
șaptea aniversare și să închinăm pentru următorii șapte ani de 
căsnicie? 

De astă dată, Gregg Stanford nu mai fu nevoit să-și reprime 
emoția. 

— O, Doamne! 

— Mă întorc luni. Să știi că... ţin foarte mult la tine, Gregg. La 
revedere. 

Gregg închise încet telefonul. Așa cum bănuise, pusese să fie 
urmărit. Numai norocul făcuse ca în ultimele câteva luni să 
înceteze, instinctiv, să se mai întâlnească cu alte femei. 

lar acum, nimic nu mai putea sta în calea aniversării celor 
șapte ani de căsnicie. Era punctul culminant al tuturor eforturilor 
din viaţa lui. Ştia că mulţi oameni se întrebau dacă Millicent 
avea să rămână cu el. Până și în pagina șase din The New York 
Post apăruse un articol intitulat: „Ghici cine-și ţine respiraţia?” 
Cu Millicent în spate, poziţia lui în consiliul de administraţie avea 
să devină și mai solidă. Urma să fie primul candidat pentru 
funcţia de președinte și director general executiv. 

Gregg Stanford se uită în jur, prin cameră, la lambriuri și 
tapiserii, la covorul persan și la mobila Hepplewhite. 

— Am să fac orice, numai să nu pierd toate astea, spuse el cu 
glas tare. 


62 

În ultima săptămână, care păruse interminabilă, Margaret 
avusese impresia că agenţii Tony Realto și Walter Carlson îi 
deveniseră prieteni, deși nu uita niciun moment că erau și ofițeri 
aflaţi în slujba legii. Azi, când sosiseră, oboseala și îngrijorarea 
din ochii lor o consolaseră cât de cât. Ştia că, pentru ei, eșecul 
salvării lui Kathy avea importanţă și pe plan personal, nu numai 
profesional. 

„E ridicol să mă simt jenată fiindcă am cedat nervos aseară”, 
își spuse ea, crispându-se când își aminti cum se agăţase de 
braţul directoarei de la Abby's Discount. „Știu că mă agăţ ca 
înecatul de un pai. Oare?” 

Realto și Carlson i-l prezentară pe omul care-i însoțea, 
căpitanul Jed Gunther de la poliția statului Connecticut. „Are 
cam vârsta noastră”, își spuse ea. „Probabil e destul de 
inteligent, dacă a ajuns deja căpitan.” Ştia că poliţia de stat 
colaborase îndeaproape cu poliţia din orașul Ridgefield, 
mergând din ușă-n ușă, întrebând dacă nu văzuse nimeni 
persoane necunoscute învârtindu-se prin cartier. Mai știa și că în 
noaptea răpirii, și a doua zi, luaseră haine de-ale gemenelor și 
căutaseră peste tot prin oraș și prin parcurile din jur, cu câini 
dresați, în speranţa de a găsi vreo urmă. 

Impreună cu doctorița Harris, Margaret și Steve îi conduseră 
pe detectivi în sufragerie - la „postul de comandă”, cum îi zicea 
ea în gând. „De câte ori, în ultima săptămână, am stat cu toţii în 
jurul mesei de-aici, așteptând un telefon, rugându-ne ca 
gemenele să vină înapoi?” 

Kelly adusese perechile de păpuși și ursuleţi care erau 
jucăriile favorite ale gemenelor. Le pusese pe pături pentru 
păpuși așternute pe podeaua livingului, iar acum pregătea 
măsuţa și scaunele de jucărie, pentru un ceai. „Ei și lui Kathy le 
plăcea să se joace împreună de-a servitul ceaiului de după- 
amiază”, își spuse Margaret. Schimbă o privire, peste masă, cu 
doctorița Harris. „Și ea se gândește la același lucru. Când ne 
duceam la cabinet, Sylvia le întreba întotdeauna pe fete despre 
ceaiurile lor de după-amiază.” 

— Cum te mai simţi, Margaret? întrebă cu compasiune 
agentul Carlson. 


— Bine, cred... Sunt sigură că ați auzit că m-am dus la 
magazinul de confecţii de unde le-am cumpărat rochiile de ziua 
lor și am cerut să vorbesc cu vânzătoarea care mă servise. 

— Nu era acolo, din câte am înţeles, spuse agentul Realto. 
Poţi să ne spui de ce voiai să vorbești cu ea? 

— Numai fiindcă a spus că tocmai o servise pe o femeie care 
cumpăra haine pentru gemeni și i se păruse ciudat că nu le știa 
măsurile. Pur și simplu mi-a venit ideea smintită că poate cineva 
cumpăra acele haine știind că urma să le răpească pe fetiţele 
mele și... și... 

Înghiţi în sec. 

— Vânzătoarea nu era acolo, și la început directoarea n-a vrut 
să-mi dea numărul ei de mobil. Mi-am dat seama că făceam o 
scenă, așa că am fugit afară. Și pe urmă, cred c-am tot mers cu 
mașina, fără să mai știu de mine. Când am văzut un indicator 
spre Cape Cod, mi-am mai venit în fire cât de cât și m-am întors. 
Următorul lucru pe care mi-l amintesc e că un poliţist îmi ţinea o 
lanternă în faţă. Parcasem mașina la aeroport. 

Steve își trase scaunul mai aproape de al ei și o cuprinse cu 
braţul pe după umăr. 

— Steve, interveni agentul Realto, ne-ai spus că, în somn, 
Kelly a rostit numele „Mona” și „Harry”, și că ești convins că nu 
cunoști pe nimeni care să se numească așa. 

— Întocmai. 

— Kelly a mai spus și altceva care ar putea fi de folos pentru 
identificarea oamenilor care au ţinut-o prizonieră? 

— A zis ceva în legătură cu un leagăn, ceea ce mi-a întărit 
convingerea că ea și Kathy au fost ţinute într-un leagăn. Dar 
ăsta-i singurul lucru care avea sens cu adevărat, din tot ce-a 
spus. 

— Şi ce ţi s-a părut că nu avea sens, Steve? întrebă Margaret, 
privindu-l fix. 

— Marg, iubito, mi-ar plăcea și mie să sper alături de tine, 
dar... 

Chipul lui Steve se schimonosi, iar ochii i se umplură de 
lacrimi. 

— Mi-aș dori mai mult decât orice să cred că ar exista măcar o 
posibilitate să fie în viaţă. 

— Margaret, ieri m-ai sunat și mi-ai spus că tu crezi despre 
Kathy că mai trăiește, zise Carlson. De ce crezi asta? 


— Fiindcă așa mi-a spus Kelly. Fiindcă ieri-dimineaţă, la 
slujbă, a afirmat că și Kathy vrea să vină acasă, chiar acum. ȘI 
pe urmă, la micul dejun, când Steve i-a propus să-i citească o 
carte, și că-și vor închipui că i-o citește și lui Kathy, Kelly a spus 
ceva de genul: „O, tăticule, ce prostie! Kathy e legată de pat. Nu 
te poate auzi.” Și, de câteva ori, Kelly a încercat să vorbească în 
limba gemenilor cu Kathy. 

— În limba gemenilor? întrebă Gunther. 

— Au propria lor limbă aparte. 

Simţind că era pe punctul să ridice vocea, Margaret se opri. 
Apoi, în timp ce se uita în jurul mesei, șopti pe un ton 
implorator: 

— Mi-am spus că nu e decât o reacţie la durere, dar nu este 
asta. Dacă ar fi murit, aș fi știut, dar Kathy n-a murit. Nu vă daţi 
seama? Nu înţelegeţi? 

Aruncă o privire în living. Apoi, înainte ca vreunul dintre ei să 
poată scoate o vorbă, ridică un deget la buze, iar cu cealaltă 
mâna le-o arătă pe Kelly. Toţi se întoarseră într-acolo. 

Fetița pusese ursuleţii pe scaune, la masă. Păpușa care 
fusese a lui Kathy zăcea pe o pătură întinsă pe jos. Kelly o 
legase cu un ciorap la gură. Acum ședea alături, cu propria ei 
păpușă în braţe. Mângâia pe obraz păpușa lui Kathy și-i vorbea 
în șoaptă. Ca și cum ar fi simţit că se uitau la ea, ridică privirea 
și le spuse: 

— Nu mai are voie să vorbească cu mine. 


63 

După vizita agenţilor Walsh și Philburn, Richie Mason își făcu o 
cafea și începu să se gândească la posibilităţile pe care le avea. 
FBl-ul îl urmărea. Îl înfuria faptul că scăpase lucrurile de sub 
control. Toate se potriviseră de minune, după care, singura 
verigă slabă a lanţului, cea despre care știuse dintotdeauna că îi 
va crea dificultăţi, devenise într-adevăr problematică. 

lar acum, agenţii federali strângeau laţul. De fapt, era un 
adevărat miracol că încă nici nu știau cât de puţin mai aveau 
până să afle adevărul. Faptul că se concentrau asupra legăturii 
dintre el și Bailey era o diversiune care-l ajuta să mai câștige 
puţin timp, dar știa că în curând aveau să-l ia ca din oală. 

„În pușcărie nu mă mai întorc”, își spuse el. Imaginea celulei 
mici și înghesuite, și a uniformelor, și gustul oribil al mâncării, și 
monotonia vieţii de închisoare îl făceau să se cutremure. Pentru 
a zecea oară în ultimele două zile, se uită la pașaportul care 
avea să-i garanteze siguranţa. 

Paşaportul lui Stevie. l-l furase din sertarul scrinului în ziua 
aceea când fusese la Ridgefield. Semăna cu fratele său destul 
de bine pentru a trece de controlul pașapoartelor fără ca nimeni 
să pună întrebări. „Nu e nevoie decât să zâmbesc frumos, la fel 
ca frăţiorul meu mai mic, când se uită la fotografie”, își spuse el. 

Exista oricând pericolul ca funcţionarul de la controlul 
pașapoartelor să întrebe: „Nu fiicele dumneavoastră gemene au 
fost răpite?” În acel caz, ar fi răspuns pur și simplu că tragedia i 
se întâmplase vărului său. „Pe amândoi ne-au botezat după 
bunicul nostru”, ar fi explicat el. „Și semănăm de parcă am fi 
frați.” 

Bahreinul nu avea încheiat niciun acord de extrădare cu 
Statele Unite. Dar, oricum, până atunci urma să aibă o nouă 
identitate, așa că nu mai conta. 

Oare să se mulţumească doar cu cât avea sau să ia și restul 
haznalei cu aur? 

De ce nu? se întrebă el. Şi, în orice caz, era de dorit să nu lase 
nicio treabă neterminată. 

Mulţumit de hotărârea pe care o luase, zâmbi. 


64 

— Doamnă Frawley, spuse încet Tony Realto, nu pot acţiona 
bazându-mă pe convingerea dumneavoastră că Kelly ţine 
legătura cu sora ei. Totuși, singurele indicii despre moartea lui 
Kathy sunt scrisoarea dinaintea sinuciderii și faptul că Lucas 
Wohl a fost văzut urcându-se în avion cu o cutie grea. Conform 
mesajului, a aruncat trupul lui Kathy în mare. Voi fi sincer cu 
dumneavoastră. Nu suntem absolut convinși nici că Lucas a 
scris acel mesaj, nici că s-a împușcat. 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă Steve pe un ton răstit. 

— Vreau să spun că, dacă Lucas a fost asasinat de unul dintre 
complicii lui, s-ar putea ca scrisoarea să fie falsă, și să fi fost 
lăsată acolo pentru a da impresia că una dintre gemene ar fi 
murit. 

— Începeţi în sfârșit să credeţi că e vie? întrebă Margaret, pe 
un ton implorator. 

— Incepem să credem că s-ar putea să existe o mică șansă de 
a fi în viaţă, răspunse Tony Realto, subliniind cuvintele „mică 
șansă”. Sincer să fiu, nu cred în telepatia dintre gemeni, dar 
cred că, într-adevăr, Kelly ar putea să ne ajute. Trebuie să 
discutăm cu ea. Spuneţi că vorbea despre „Mona” și „Harry”. S- 
ar putea să mai lase un nume să-i scape, sau să ne dea vreo 
indicație despre locul unde au fost ținute. 

O urmăriră pe Kelly cu privirea în timp ce lua o cârpă și se 
ducea la bucătărie. O auziră trăgând un scaun lângă chiuvetă. 
Când reveni, cârpa era umedă. Ingenunche și o puse pe fruntea 
păpușii lui Kathy. Apoi începu să vorbească, și toţi se ridicară de 
pe scaune și se apropiară, pentru a auzi ce spunea. 

Kelly șoptea: 

— Nu plânge, Kathy. Nu plânge. Mami și tati au să te 
găsească. 

Apoi ridică ochi spre ceilalţi. 

— Tușește foarte rău. Mona i-a dat un medicament, dar ea l-a 
scuipat. 

Tony Realto și Jed Gunther schimbară o privire, neîncrezători. 

Walter Carlson o studia pe Sylvia Harris. „E doctoriţă”, își 
spuse el. „Specialitatea ei e telepatia gemenilor.” După expresia 
întipărită pe faţa ei, își dădea seama că într-adevăr credea în 
comunicarea dintre cele două surori gemene. 


Margaret și Steve se ţineau de mână, amândoi cu ochii 
înlăcrimaţi. 

— Doamnă doctor Harris, spuse încet Carlson. Vreţi să vorbiţi 
cu Kelly? 

Sylvia dădu din cap și se așeză lângă ea, pe jos. 

— Văd că ai mare grijă de Kathy, spuse ea. Incă îi mai e rău? 

Fetița dădu din cap. 

— Nu mai poate vorbi cu mine. l-a spus unei doamne cum o 
cheamă de fapt, iar Mona s-a înfuriat și s-a speriat. Trebuie să le 
spună la toţi că o cheamă Stevie. Și are fruntea tare fierbinte... 

— De-asta îi pui compresa rece pe cap, Kelly? 

— Da. 

— Kathy are ceva legat la gură? 

— A avut o cârpă, dar a început să i se facă rău, așa că Mona 
i-a scos-o. Acum Kathy doarme. 

Kelly dezlegă ciorapul de la gura păpușii și-și culcă propria 
păpușă lângă ea. Le acoperi cu aceeași pătură, asigurându-se că 
degetele li se atingeau. 


65 

Cel care bătuse la ușa lui Angie era managerul motelului, 
David Toomey. Bătrânul slab, în vârstă de vreo șaptezeci și cinci 
de ani, avea niște ochi pătrunzători care o priveau prin ochelarii 
fără rame. Se prezentă, după care, pe un ton nemulţumit, o 
întrebă: 

— Ce-i povestea asta cu scaunul din mașină care v-a fost 
furat azi-noapte, în parcare? Ofiţerul Tyron, de la poliţia din 
Barnstable, a trecut pe-aici ca să întrebe dacă au mai fost 
sparte și alte mașini. 

Mintea lui Angie lucra cu febrilitate. Oare să-i spună că 
minţise, și că uitase să ia cu ea scaunul pentru mașină? Așa, ar 
fi riscat să aibă necazuri și mai mari. S-ar fi putut ca polițistul să 
se întoarcă și s-o amendeze. Ba chiar s-o mai ia și la întrebări. 

— N-a fost mare lucru, spuse ea, aruncând o privire înapoi, 
spre pat. 

Kathy era culcată cu faţa la perete. Nu i se vedea decât ceafa, 
cu părul șaten-închis. 

— Băieţelul meu e răcit rău, și eram foarte grăbită să-l aduc 
înăuntru. 

Văzu cum ochii lui Toomey cercetau încăperea. Parcă i-ar fi 
putut citi gândurile. N-o credea. Plătise cu bani gheaţă pentru 
două nopţi. Managerul simţea că era ceva suspect. Poate că 
auzea ţiuitul respirației lui Kathy. 

Da, o auzise. 

— Poate-ar fi mai bine să-l duceţi pe fiul dumneavoastră la 
urgenţă, la Cape Cod Hospital, îi sugeră el. Şi nevastă-mea are 
mereu atacuri de astmă după câte un acces de bronșită, și după 
cum sună, pare să fie și el în pragul unui atac de astmă. 

— La asta mă gândeam și eu, spuse Angie. Mă puteţi îndruma 
cum să ajung la spital? 

— E la zece minute de-aici, îi spuse Toomey. Vă duc eu 
bucuros, cu mașina mea. 

— Nu, nu... E-n regulă. O să... o să treacă mama mea pe-aici, 
în jurul orei unu. Atunci va veni ea cu noi. 

— Înţeleg... În cazul acesta, doamnă Hagen, v-aș sugera să 
duceţi cât mai repede copilul la un doctor. 

— Fiţi sigur că așa am să fac. Vă mulţumesc mult. Sunteţi 
foarte amabil. Şi nu vă faceţi griji pentru scaunul din mașină. 


Vreau să zic, oricum era vechi... înţelegeţi dumneavoastră ce 
vreau să spun... 

— Înţeleg ce vreţi să spuneţi, doamnă Hagen. Nu v-a furat 
nimeni nimic. Dar ofiţerul Tyron mi-a spus că acum aveţi un 
scaun de mașină. 

Toomey nu se osteni să-și ascundă sarcasmul din ton, în timp 
ce închidea ușa camerei în urma lui. 

Angie o încuie imediat, de două ori. „O să mă pândească”, își 
spuse ea. „Ştie că nu aveam scaun în mașină, și s-a înfuriat 
fiindcă nu-i convine să se reclame furturi în motelul lui. Și 
polițistul ăla... Și el mă suspectează. Trebuie să plec de-aici, dar 
nu știu unde să mă duc. N-am cum să-mi transport lucrurile la 
mașină - și-ar da seama că vreau să fug. lar acum, trebuie să 
las impresia că aș aștepta-o pe maică-mea. Dacă plec imediat, o 
să-și dea seama că e ceva necurat la mijloc. Poate că e mai bine 
să aștept un timp, și pe urmă să iau fata în braţe și s-o pun pe 
bancheta din spate a mașinii... după care o să mă întorc, ca 
pentru a-mi lua agenda... Din birou, nu poate să vadă decât 
partea din dreapta a mașinii. Pot să pui o pătură peste valiza cu 
bani și s-o bag prin cealaltă parte. Celelalte lucruri am să le las 
aici, ca să creadă că mă întorc. Dacă mă abordează din nou, am 
să-i spun că maică-mea a dat telefon și-am stabilit să ne 
întâlnim la spital. Dar poate că, dacă am puţin noroc, o să se 
cazeze cineva sau o să plece vreun client din coșmelia asta, așa 
c-am să mă pot strecura afară în timp ce el e ocupat.” 

În stânga ferestrei se vedea aleea din faţa biroului. Așteptă 
astfel patruzeci de minute. Apoi, pe măsură ce Kathy respira tot 
mai greu și ţiuia din ce în ce mai zgomotos, se hotărî să desfacă 
una dintre capsulele de penicilină, s-o dizolve parţial într-o 
lingură și s-o forțeze să bea antibioticul. 

„Trebuie să scap de ea”, își spuse, „dar n-am chef să-mi 
moară în braţe.” 

Furioasă și neliniștită, își deschise poșeta, scoase flaconul cu 
capsule, desfăcu una, o turnă într-un pahar din baie, o diluă cu 
puţină apă și luă o lingură de plastic de la filtrul de cafea de pe 
bufet. O scutură pe Kathy, care se foi în somn, apoi deschise 
ochii și începu imediat să plângă. 

— Mamă, Doamne, arzi ca focul! se răsti Angie. Hai, bea asta. 

Kathy scutură din cap, și imediat ce simţi pe limbă gustul 
lichidului din lingură își strânse buzele. 


— Am zis s-o bei! strigă Angie. 

Reuși să împingă cu forţa o parte din soluție în gura fetei, dar 
Kathy se înecă, iar medicamentul i se prelinse pe obraz. Incepu 
să tușească, văicărindu-se. Angie înhăţă un prosop și i-l legă la 
gură, ca să-i înăbușe vocea, după care își dădu seama că fata 
putea să se sufoce și i-l scoase. 

— Taci odată! șuieră ea. N-auzi ce-ţi spun? Un sunet să nu 
mai scoţi, că de nu, uite-acum și aici te omor. Numai tu ești de 
vină pentru toate! 

Se uită afară pe fereastră și văzu că în dreptul biroului 
parcaseră câteva mașini. „Asta-i ocazia cea mai potrivită!”, își 
spuse ea. O luă pe Kathy în braţe, alergă afară, deschise 
portiera furgonetei și o legă în scaunul din spate. Apoi, cu 
mișcări repezi, fugi înapoi în motel, înhăţă valiza învelită în 
pătură și poșeta, și le aruncă în mașină, lângă Kathy. Peste 
treizeci de secunde, scotea în marșarier furgoneta din spaţiul de 
parcare. 

„Unde să mă duc?” se întrebă. „Oare să plec chiar acum din 
Cape? Incă nu l-am sunat pe Clint. Nici măcar nu știe unde sunt. 
In caz că polițistul ăla intră la bănuieli și începe să mă caute, îmi 
știe numărul. Și tipul de la motel îl știe. Trebuie să-i spun lui 
Clint să vină aici cu o mașină de închiriat. E riscant să mai circul 
cu furgoneta asta. Dar unde să mă duc...?” 

Vremea continua să se însenineze, iar soarele după-amiezii 
strălucea cu putere. La gândul că polițistul care o pusese să 
cumpere scaunul putea să apară lângă ea, într-o mașină a 
poliţiei, începu să blesteme traficul greoi. În capătul Străzii 
Principale era o porţiune cu sens unic, așa că fu nevoită să 
cotească la dreapta. „Trebuie să ies din Hyannis, și-n caz că 
polițistul ăla chiar mă suspectează și dă alarma, n-aş vrea să mă 
prindă la vreunul dintre poduri. Am s-o iau pe Route 28”, își mai 
spuse ea. 

Se uită înapoi spre Kathy. Fata ţinea ochii închiși și avea capul 
căzut în piept, dar Angie văzu că respira sacadat, pe gură, iar 
obrajii îi erau îmbujoraţi. „Trebuie să găsesc un alt motel și să 
ne oprim acolo”, hotărî ea. „Pe urmă, am să-l sun pe Clint ca să-i 
spun să vină aici. De vreme ce am lăsat toate lucrurile celelalte 
în Soundview, băgăciosul ăla de manager probabil o să creadă 
că ne întoarcem. Cel puţin, până diseară, când va vedea că s-a 
făcut târziu și n-am mai apărut.” 


Patruzeci de minute mai târziu, la scurt timp după ce trecuse 
de indicatorul spre Chatham, zări un motel potrivit. Avea o 
inscripție care se aprindea intermitent, anunțând LOCURI 
LIBERE, iar alături se afla o braserie. 

— „Scoica și duna”, citi Angie numele, cu voce tare. O să 
meargă. 

leși de pe șosea și opri mașina în locul de parcare de lângă 
ușa biroului, în așa fel încât Kathy să nu poată fi văzută 
dinăuntru. 

Recepţionerul cu chip măsliniu vorbea la telefon cu iubita lui 
și abia dacă ridică privirea când îi întinse un formular de cazare. 
De teamă ca nu cumva polițistul din Hyannis s-o fi dat în 
urmărire, se hotări să nu mai folosească numele de Linda 
Hagen. „Dar, dacă-mi cere să mă legitimez, va trebui să-i arăt 
ceva”, își spuse ea, scoțându-și fără tragere de inimă propriul 
permis de conducere. Inventă un număr de înmatriculare și-l 
mâzgăli pe formular. Era convinsă că recepţionerul, adâncit în 
conversaţie, n-avea să-l verifice. 

Omul îi luă banii pentru o noapte de cazare și-i aruncă o 
cheie. Simţindu-se oarecum mai în siguranţă, Angie reveni la 
furgonetă, o duse în spatele motelului, apoi intră în cameră. 

— Tot e mai bine ca în motelul unde-am fost ultima oară, 
spuse ea cu voce tare, în timp ce ascundea valiza sub pat. 

leși s-o aducă pe Kathy, care nu se trezi când o luă din 
scaunul de mașină. „Băi frate, febra asta-i din ce în ce mai 
mare”, își spuse Angie. „Bine măcar că nu refuză aspirina de 
copii. Probabil crede că-s bomboane. Am s-o trezesc ca să-i mai 
dau una, acum. Dar înainte de asta, o să-l sun pe Clint.” 

Acesta răspunse de la primul apel. 

— Unde naiba ești? lătră el în receptor. De ce n-ai sunat mai 
devreme? Pe mine mă trec aici toate sudorile, întrebându-mă 
dacă nu ești în pușcărie. 

— Managerul motelului unde-am stat era prea băgăcios. Am 
plecat de-acolo cât am putut de repede. 

— Şi-acuma unde ești? 

— Pe Cape Cod. 

— Ce? 

— Mi s-a părut un loc potrivit ca să mă ascund. Și cunosc 
drumurile pe-aici. Clint, fata e foarte bolnavă, iar polițistul ăla de 
care-ţi spuneam, cel ce m-a pus să cumpăr scaunul de mașină, 


a notat numărul furgonetei. Bănuiește ceva, știu sigur. M-am 
temut să nu fiu oprită la pod, dacă-ncercam să plec de pe Cape. 
Acum stau la alt motel. E pe Route 28, într-un oraș numit 
Chatham. Mi-ai spus că veneai aici când erai mic. Cred că știi 
despre ce vorbesc... 

— Da, știu unde e. Ascultă, stai acolo. Am să zbor până la 
Boston, și pe urmă o să închiriez o mașină. Acum e trei și 
jumătate. Cred c-am să ajung acolo pe la nouă, nouă jumate. 

— Te-ai debarasat de leagăn? 

— L-am demontat și l-am pus în garaj. N-am furgoneta la 
mine, ca să-l duc de-aici. Dar nu pentru leagăn îmi fac eu griji 
acum. Ştii ce figură mi-ai făcut, nu? N-am putut să plec, fiindcă 
asta-i singurul telefon unde puteai să mă găsești. Nu mai am 
decât optzeci de parai și cartea de credit. lar acum, ai atras 
atenţia sticleților de-acolo, iar vânzătoarea aia de unde ai 
cumpărat hainele pentru plozi - cu cartea mea de credit - a 
mirosit că ceva nu era-n regulă, și-a venit să-și bage nasu' pe- 
aici. 

— De ce să vină acolo? întrebă Angie cu voce temătoare. 

— Cică voia să înlocuiască două tricouri, da' mie mi-a făcut 
impresia că venise doar ca să iscodească. De-asta trebuie să 
plec de-aici cât mai repede. lar tu să rămâi pe loc, până ajung 
acolo. Ai priceput? 

„Eu stau aici cu toate bagajele făcute, speriat la gândul că a 
pus mâna pe ea și pe puștoaică vreun poliţist, ca să nu mai 
vorbesc și de valiza plină de bani”, își spuse el în continuare. 
„Bine le-a mai încurcat pe toate. Abia aștept să dau cu ochii de 
ea.” 

— Mda. Clint, îmi pare rău că l-am împușcat pe Lucas. Vreau 
să zic, m-am gândit doar că mi-ar fi plăcut să avem un copil, și 
tot milionul numai pentru noi. Știu că era prietenul tău. 

Clint nu-i spuse că se temea ca FBl-ul să nu înceapă să-l 
caute, după ce vor afla că-n urmă cu ani de zile stătuse în 
aceeași celulă cu Lucas, în Attica. Sub numele de Clint Downes, 
era în siguranţă. Dar dacă-i verificau vreodată amprentele, ar fi 
descoperit imediat că nu exista niciun Clint Downes. 

— Lasă-l încolo pe Lucas. Cum se numește motelul? 

— „Scoica și duna”. Nu ţi se pare cam siropos? Te iubesc, băi 
Clintule, băi... 

— Bine, bine. Ce face puștoaica? 


— E bolnavă rău, da’ rău de tot. Are febră mare. 

— Dă-i niște aspirină. 

— Clint, nu vreau să-mi bat capul cu ea. N-o mai suport. 

— Singură ai găsit răspunsul. O s-o lăsăm în furgonetă, după 
ce ne dăm la fund undeva. În caz că n-ai observat, e multă apă 
pe-aici. 

— OK... OK... Clint, nu știu ce m-aș face fără tine. Jur pe 
Dumnezeu. Ești așa de deștept, Clint... Lucas credea că era mai 
deștept ca tine, da' nu era. Abia aștept să ajungi aici. 

— Știu. Tu și cu mine. Noi doi. Așa e normal. 

Închise telefonul. 

— lar dacă și tu crezi asta, ești și mai proastă decât mi-am 
închipuit, încheie el cu voce tare. 


66 

— Mie tot nu-mi vine să cred că Kelly e efectiv în contact cu 
sora ei, zise Tony Realto, înainte ca el și căpitanul Gunther să 
iasă din casă, la ora trei. Dar cred că ne poate spune ceva 
despre oamenii cu care a fost, sau unde le-au ţinut - ceva care 
să ne ajute. De-asta trebuie să asculte cineva tot ce zice, și pe 
urmă să-i pună întrebări, dacă spune ceva ce-ar putea să aibă 
legătură cu răpirea. 

— Măcar acceptaţi că e posibil ca și Kathy să fie în viaţă? îl 
întrebă insistent Margaret. 

— Doamnă Frawley, din acest moment, vom continua 
investigaţiile bazându-ne nu pe probabilitatea ci pe premisa că e 
vie. Totuși, nu vreau să se știe acest lucru. Avantajul nostru 
constă în faptul că persoana la care se află își închipuie că o 
credem moartă. 

După plecarea lor, Kelly se culcă în living, lângă păpuși. Steve 
îi puse o pernă sub cap și o acoperi, după care el și Margaret se 
așezară turcește lângă ea. 

— Uneori, ea și Kathy vorbesc în somn, îi explică doctorița 
Harris lui Walter Carlson. 

Sylvia și Carlson erau încă la masa din sufragerie. 

— Doamnă doctor Harris, spuse încet Carlson. Eu sunt un 
sceptic, dar asta nu înseamnă că purtarea lui Kelly nu ne-a 
zguduit pe toţi. V-am mai întrebat și înainte, dar acum voi 
formula întrebarea altfel. Știu că aţi început să credeţi că 
gemenele sunt în contact una cu alta, dar nu e posibil ca tot 
ceea ce spune și face Kelly să pornească de la propriile ei 
amintiri despre ce li s-a întâmplat în zilele când au fost 
sechestrate? 

— Kelly avea o vânătaie pe braţ, când a fost dusă la spital, 
după ce fusese găsită, spuse simplu Sylvia Harris. Când am 
văzut-o, am spus că era rezultatul unei ciupituri puternice și că 
știu din experiență că femeile sunt cele care aplică astfel de 
pedepse. leri după-amiază, Kelly a început să ţipe. Steve a 
crezut că-și lovise braţul de masa din hol. Margaret a considerat 
că reacţiona faţă de o durere suferită de Kathy. Atunci, Margaret 
a plecat grăbită s-o caute pe vânzătoarea de la magazin. 
Domnule Carlson, Kelly are o altă vânătaie urâtă, una nouă, care 
în mod sigur e rezultatul unei ciupeli suferite de Kathy ieri. 
Dumneavoastră credeţi ce vreţi. 


Datorită strămoșilor săi suedezi, ca și antrenamentului de la 
FBI, Walter Carlson știa să-și controleze emoţiile. 

— Dacă e așa cum spuneţi... începu el, vorbind rar. 

— Așa este. 

— „atunci, Kathy ar putea să fi încăput pe mâna unei femei 
violente. 

— Mă bucur că recunoașteţi acest lucru. Dar la fel de serios 
este că e grav bolnavă. Amintiţi-vă ce făcea Kelly cu păpuşa lui 
Kathy. O tratează ca și cum ar avea febră. De-asta i-a puso 
compresă umedă pe frunte. Și Margaret procedează la fel 
uneori, dacă una dintre gemene are temperatură. 

— Una dintre gemene? Vreţi să spuneţi că nu se îmbolnăvesc 
amândouă în același timp? 

— Sunt două fiinţe omenești distincte. Acestea fiind zise, 
trebuie să vă spun că azi-noapte Kelly a tușit frecvent, darnu e 
răcită. Şi nu are nici un alt motiv să tușească, în afară de 
identificarea cu Kathy. Mă tem îngrozitor că sora ei e grav 
bolnavă. 

— Doamnă doctor Sylvia... 

Ridicară privirile spre Margaret, care tocmai intrase în 
sufragerie. 

— A spus Kelly ceva? întrebă Sylvia Harris, neliniștită. 

— Nu, dar aș dori să staţi lângă ea, împreună cu Steve. 
Domnule agent Carlson - Walter, vreau să zic... Vrei să mă duci 
cu mașina la magazinul de unde am cumpărat rochiile pentru 
ziua fetelor? M-am tot gândit. leri, când am plecat de-acolo, 
eram pe jumătate scoasă din minţi, știind că cineva o lovise pe 
Kathy, dar trebuie să vorbesc cu vânzătoarea aceea care m-a 
servit. Știu că i se păruse ceva suspect la femeia care a 
cumpărat haine pentru gemeni chiar înainte ca eu să ajung 
acolo. leri, vânzătoarea avea liber, dar azi, dacă nu e acolo și vii 
și tu cu mine, nu vor mai refuza să ne dea numărul ei de telefon 
și adresa. 

Carlson se ridică. Recunoștea expresia de pe faţa lui 
Margaret. Era aceea a unei persoane conștiente de misiunea 
care îi revenea. 

— Să mergem, spuse el. Puțin îmi pasă unde e vânzătoarea - 
o vom găsi și vom sta de vorbă. 


67 

Pied Piper îl sunase pe Clint din jumătate în jumătate de oră. 
La cincisprezece minute după telefonul lui Angie, încercă din 
nou. 

— Ai mai primit vreo veste de la ea? îl întrebă. 

— E la Cape Cod, răspunse Clint. Am să zbor până la Boston, 
și de-acolo voi închiria o mașină. 

— Unde e? 

— Se ascunde într-un motel din Chatham. A avut deja o 
discuţie cu un copoi. 

— Ce motel? 

— Se numește „Scoica și duna”. 

— Şi ce-ai să faci când vei ajunge acolo? 

— Ce crezi? Ascultă, taximetristul claxonează. Nu poate trece 
de poartă. 

— Atunci, așa rămâne. Succes, Clint. 

Pied Piper întrerupse legătura, așteptă, apoi formă numărul 
unui serviciu privat de transporturi aeriene. 

— Am nevoie de un avion care să plece într-o oră de la 
Teterboro, pentru a ateriza la aeroportul cel mai apropiat de 
Chatham, pe Cape Cod, ceru el. 


68 

Toată ziua, Elsie Stone nu apucase să arunce o privire peste 
un ziar. La cei șaizeci și patru de ani ai ei, lucra la un 
McDonald's de lângă Cape Cod Mall, o slujbă care nu-i lăsa timp 
pentru lectură, iar în această sâmbătă alergase până acasă la 
fiica sa, în Yarmouth, ca să-și ia nepoata în vârstă de șase ani. 
Cum îi plăcea lui Elsie să spună, ea și Debby erau „mai 
apropiate ca două boabe într-o păstaie”, și avea oricând grijă de 
ea, cu mare plăcere. 

Elsie urmărise cu interes răpirea gemenelor Frawley. Gândul 
că cineva ar fi răpit-o pe Debby, iar apoi ar fi ucis-o, era pur și 
simplu prea îngrozitor pentru a-l lăsa să-i treacă prin minte. Cel 
puţin, soţii Frawley își primiseră una dintre fete înapoi, își 
spunea ea - dar, o, Doamne sfinte, ce groaznic trebuie să fi fost 
pentru ei! 

Acum, o adusese pe Debby înapoi în casa ei din Hyannis și 
coceau fursecuri. 

— Ce mai face prietena ta închipuită? întrebă Elsie, în timp ce 
Debby lua cu lingura aluatul umplut cu bucățele de ciocolată și-l 
punea în tipsie. 

— O, Nana, ai uitat? Nu mai am o prietenă închipuită. O 
aveam doar când eram mică, spuse fetița clătinând din cap, cu 
o mișcare care-i făcu părul castaniu-deschis să se unduiască pe 
umeri. 

— A, da, exact, zâmbi Elsie, cu ochii încreţindu-i-se la colţuri. 
Cred că m-am gândit la prietena ta închipuită fiindcă azi a fost 
un băieţel în restaurantul unde lucrez eu. Îl chema Stevie și are 
o prietenă închipuită pe nume Kathy. 

— Din asta am să fac un fursec foarte mare! anunţă Debby. 

„Atâta despre interesul pentru prietenii imaginari”, își spuse 
Elsie. „Curios, cum nu-mi mai iese din minte băieţelul ăla. 
Maică-sa era destul de grăbită. Nu l-a lăsat să mănânce pe 
bietul copil mai mult de câteva îmbucături.” 

Când puseră tava în cuptor, spuse: 

— Bine, Debs, în timp ce așteptăm, Nana o să stea jos câteva 
minute, ca să citească ziarul. Între timp tu o să colorezi 
următoarea pagină din cartea ta cu păpușa Barbie. 

Elsie se așeză în fotoliu și deschise ziarul. Pe prima pagină 
apăruse o continuare a articolelor despre gemenele Frawley. 
FBI-UL A DECLANȘAT O AMPLĂ ACŢIUNE DE CĂUTARE A 


RĂPITORILOR, anunţa titlul. O fotografie a gemenelor, în faţă cu 
tortul de ziua lor, aduse lacrimi în ochii lui Elsie. Începu să 
citească articolul. Familia stătea izolată. FBl-ul confirmase că 
scrisoarea lăsată înaintea sinuciderii de omul cunoscut ca Lucas 
Wohl conţinea mărturisirea lui că o omorâse fără să vrea pe 
Kathy. După amprente, Wohl fusese identificat ca fiind Jimmy 
Nelson, un infractor condamnat care ispășise o condamnare de 
șase ani în Attica, pentru o serie de spargeri. 

Clătinând din cap, Elsie închise ziarul. Reveni cu ochii spre 
prima pagină și spre fotografia gemenelor. „Kathy și Kelly la 
împlinirea vârstei de trei ani”, se spunea în textul explicativ al 
acesteia. 

„Ce-o fi...?” se întrebă Elsie, privind lung fotografia, în timp ce 
încerca să-și dea seama ce anume din ea i se părea atât de 
familiar. 

Chiar atunci, soneria cuptorului sună. Debby lăsă să cadă pe 
masă creionul cu care colora și ridică privirea din cartea cu 
Bărbie. 

— Nana, Nana, sunt gata fursecurile! strigă ea, alergând la 
bucătărie. 

Elsie lăsă ziarul să alunece pe podea și se ridică s-o urmeze. 


69 

După ce ieși din casa Frawley, căpitanul Jed Gunther se duse 
direct la secția de poliţie din Ridgefield. Mai impresionat de ceea 
ce văzuse decât îi lăsase să creadă pe soții Frawley și agenţii 
FBI, își reaminti că avea serioase reticenţe în ce privește limba 
gemenilor sau telepatia dintre aceștia. După părerea lui, Kelly 
nu făcea decât să dea curs amintirilor despre propriile ei 
experienţe cu răpitorii, și nimic mai mult, 

De asemenea, acum avea ferma convingere că, atunci când 
Kelly fusese lăsată în mașină, lângă cadavrul lui Lucas Wohl, 
sora ei mai era în viaţă. 

Parcă în fața secţiei de poliţie și trecu grăbit prin ploaia care 
nu mai înceta, traversând trotuarul spre ușa din față. „Cerul se 
va însenina la începutul după-amiezii”, își spuse el sarcastic, 
amintindu-și de buletinul meteorologic. „Mie-mi spui...?” 

Sergentul de serviciu îi confirmă că Martinson era în biroul lui, 
apoi formă numărul de interior. Gunther ridică receptorul. 

— Marty, Jed sunt. Tocmai am plecat de la Frawley și aș vrea 
să te văd pentru două minute. 

— Sigur, Jed. Intră. 

Cei doi ofițeri, care acum aveau treizeci și șase de ani, 
fuseseră prieteni încă de la grădiniţă. In colegiu, hotărâseră 
independent unul de celălalt să îmbrăţișeze o carieră în 
domeniul aplicării legii. Calitățile de lideri pe care le aveau îi 
ajutaseră să avanseze rapid - Marty în departamentul poliţiei 
din Ridgefield, iar Jed, la poliţia statului Connecticut. 

De-a lungul anilor, văzuseră multe tragedii, inclusiv acele 
accidente cumplite soldate cu victime foarte tinere, dar aceasta 
era prima răpire pentru răscumpărare cu care se confrunta 
fiecare dintre ei. Din noaptea când se primise apelul telefonic de 
la familia Frawley, departamentele lor conlucraseră strâns cu 
FBl-ul. Faptul că până acum nu găsiseră nicio pistă care să-i 
ajute la rezolvarea cazului îi marca profund pe amândoi. 

Jed îi strânse mâna lui Martinson și se așeză pe scaunul cel 
mai apropiat de birou. Era mai înalt cu trei degete și avea părul 
des și negru în vreme ce Martinson începuse deja să chelească 
și să încărunţească prematur. Totuși, un observator atent le-ar fi 
putut recunoaşte trăsăturile comune. Amândoi emanau 
inteligenţă și încredere în forțele proprii. 

— Ce e nou la familia Frawley? întrebă Martinson. 


Jed Gunther povesti pe scurt ce se mai întâmplase în ultima 
vreme, încheind cu cuvintele: 

— Ştii cât de suspectă e confesiunea lui Wohl. Acum sunt 
absolut convins că marţi dimineaţă, când am găsit-o pe sora ei 
în mașină, Kathy mai era în viaţă. Azi, în timp ce mă aflam în 
casă, am mai aruncat o privire prin jur. E clar că la răpire au 
participat două persoane. x 

— Şi eu cred același lucru, fu Martinson de acord. In living nu 
existau perdele sau draperii, numai niște jaluzele coborâte 
parţial. Dacă se uitau pe fereastră, ar fi putut-o vedea pe 
babysitter cum stătea pe canapea, vorbind la telefonul celular. 
Incuietoarea aia veche de la ușa bucătăriei putea fi deschisă cu 
o carte de credit. Scara din spate e lângă ușă, așa că puteau 
urca destul de repede la etaj. Se pune întrebarea dacă au făcut- 
o pe una dintre fetiţe să plângă pentru a o atrage pe guvernantă 
la etaj, sau nu. Eu cred că așa s-a întâmplat. 

Gunther dădu din cap. 

— La fel văd și eu lucrurile. Au stins lumina din holul de la etaj 
și au adormit fata cu cloroform. S-ar putea să fi purtat măști, 
pentru a nu fi recunoscuţi. N-ar fi riscat să umble prea mult pe 
la etaj, ca să vadă în ce cameră erau copiii. Probabil cunoșteau 
casa, așa că s-ar putea ca unul dintre ei să mai fi fost acolo, 
înainte de seara aceea. Problema e: când a pătruns unul din 
răpitori în casă? continuă el. Soții Frawley au cumpărat-o de la 
agenţia imobiliară după moartea bătrânei doamne Cunningham, 
motiv pentru care au și primit-o la un asemenea preţ. 

— Dar probabil că a trebuit să fie supusă unei inspecții, 
înainte de încheierea contractului de vânzare-cumpărare, 
sublinie Martinson. 

— De-asta am și venit aici, zise Gunther. Am citit rapoartele, 
dar vreau să le revedem împreună. Voi cunoașteţi orașul ăsta ca 
pe buzunarul vostru. Credeţi că există vreo șansă să fi fost 
cineva în casă și să-i studieze topografia, înainte de mutarea 
familiei Frawley? Sus e un coridor lung, cu podele care scârțâie. 
Ușile celor trei dormitoare pe care familia nu le folosește stau 
tot timpul închise. Balamalele scârţâie și ele. Răpitorii trebuie să 
fi știut că gemenele erau într-una dintre cele două camere de la 
capătul holului. 

— Am vorbit cu inspectorul imobiliar, spuse încet Martinson. 
Locuiește aici de treizeci de ani. În prezenţa lui, n-a intrat 


nimeni. Cu două zile înainte să se mute familia Frawley, agentul 
a trimis o firmă locală de servicii pentru o curăţenie generală. E 
o firmă de familie, pentru care pot să pun mâna-n foc. 

— Şi Franklin Bailey? El a fost implicat în vreun fel în toată 
povestea asta? 

— Nu știu ce cred agenţii federali, dar după părerea mea este 
exclus. Din câte-am auzit, bietul om mai are puţin și face un 
atac de cord. 

Jed se ridică. 

— Eu mă întorc la birou, să văd dacă nu găsesc în dosarele 
noastre ceva ce ne-a scăpat din vedere. Marty, îţi mai spun încă 
o dată că nu cred în telepatie, dar mai ţii minte cum tușea Kathy 
când am auzit-o, de pe banda aia? Dacă mai este în viaţă, e 
grav bolnavă, iar ceea ce mă sperie e că așa-zisa scrisoare a 
sinucigașului se poate transforma într-o profeție autoîmplinită. 
S-ar putea să nu vrea s-o omoare, dar e foarte probabil că n-au 
s-o ducă la doctor. Poza ei a apărut în toate ziarele din ţară. Și, 
fără îngrijiri medicale, mă tem că nu mai are mult de trăit. 


70 

La Aeroportul La Guardia, Clint îi ceru șoferului să-l lase la 
poarta pentru Continental Airlines. Dacă agenţii federali erau pe 
urmele lui, n-ar fi vrut să afle că fusese lăsat la intrarea 
navetelor, ceea ce ar fi îndreptăţit presupunerea că se îndrepta 
fie spre Boston, fie spre Washington. 

Plăti taxiul cu cartea de credit. Chiar în timp ce șoferul 
descărca suma, își făcu griji la gândul că Angie cumpărase mai 
multe lucruri cu acel card înainte de a pleca, și că i-l golise de 
toţi banii. În cazul acesta, ar fi trebuit să dea toţi cei optzeci de 
dolari pe care-i mai avea în buzunare, până la ultimul cent. 

Dar tranzacţia se încheie fără probleme. Clint oftă ușurat. 

Furia sa împotriva lui Angie creștea, asemenea bubuiturilor 
dinaintea unei erupții vulcanice. Dac-ar fi lăsat ambele fete în 
mașină și împărțeau milionul pe din două, acum Lucas și-ar fi 
văzut de treaba lui cu limuzina, plimbându-l pe Bailey ca de 
obicei. Și, până săptămâna viitoare, Clint și Angie ar fi plecat 
pentru a-și lua în primire slujba aia falsă din Florida, fără ca 
nimeni să bănuiască nimic. 

Nu numai că-l omorâse pe Lucas, dar îi mai și compromisese 
acoperirea. Cât de curând aveau să-l ajungă din urmă pe vechiul 
coleg de celulă care se dăduse la fund? se întrebă el. Foarte 
curând. Clint știa cum gândeau agenţii federali. Şi pe urmă, 
Angie, proastă cum era, cumpărase hainele pentru fete de pe 
cartea lui de credit, și până și idioata aia de vânzătoare avusese 
destulă minte ca să se prindă că ceva era în neregulă. 

Ducându-și în mână geanta în care pusese doar două cămăși, 
ceva lenjerie de corp, șosete, periuţa de dinţi și trusa de 
bărbierit, Clint intră în terminal, apoi ieși din nou și așteptă 
autobuzul care avea să-l ducă la poarta de intrare pentru naveta 
U.S. Airways. Acolo, cumpără un bilet electronic. Următorul 
avion pentru Boston decola la șase seara, ceea ce însemna că 
mai avea de așteptat patruzeci de minute. Nu mâncase de 
prânz, așa că se întoarse la barul unui service și comandă un 
hotdog, cartofi prăjiţi și cafea. l-ar fi plăcut și un scotch, dar 
plăcerea asta și-o rezervă pentru mai târziu, ca răsplată. 

Când sosi mâncarea, mușcă lacom din hotdog și luă o gură de 
cafea amară. Doar în urmă cu zece nopţi el și Lucas stătuseră la 
masa din casa de serviciu, în faţa unei sticle de scotch, 
felicitându-se pentru modul în care își încheiaseră treaba? 


Angie, își spuse el, și din nou fu cuprins de un val de furie 
mocnită. Avusese deja un schimb de replici cu un poliţist de pe 
Cape, iar acela îi luase numărul furgonetei. „Ce știu eu, poate că 
o caută chiar acum!” Mâncă repede, se uită la nota de plată și 
trânti pe tejghea câteva bancnote vechi de un dolar, lăsându-i 
bufetierei un bacșiș de treizeci și opt de cenți. Apoi se ridică de 
pe scaun. Geaca i se ridicase pe burtă în timp ce ședea, așa că 
și-o trase în jos, pe când își târșea picioarele spre poarta 
avionului de Boston. 

Cu o privire dispreţuitoare, Rosita, studenta în anul trei care-l 
servise, îl urmări cum se îndepărta. Încă mai avea muștar pe 
mutra aia buhăită, își spuse ea. „Măi frate, n-aș suporta să știu 
că unu' ca ăsta s-ar întoarce acasă la mine, după o zi de lucru. 
Ce șleampăt e! Ei, mă rog”, își mai spuse ea ridicând din umeri, 
„măcar n-ai de ce să-ţi faci griji c-ar fi terorist. Un individ mai 
inofensiv decât jegosul ăsta, nici că se poate.” 


71 

Alan Hart, managerul de seară al motelului Soundview din 
Hyannis, intră de serviciu la ora șapte. Primul lucru pe care-l 
făcu David Toomey, managerul motelului, fu să-l informeze 
despre furtul scaunului de mașină pe care Linda Hagen, femeia 
de la A-49, i-l raportase ofițerului Tyron. 

— Sunt sigur că minţea, spuse Toomey. Aș putea să jur că nici 
n-a avut vreodată un scaun de mașină. Al, întâmplător te-ai uitat 
la furgoneta ei când s-a cazat, aseară? 

— Mda, m-am uitat, îi răspunse Hart, cu o expresie încruntată 
pe chipul său uscăţiv. Intotdeauna observ atent vehiculul, știi 
bine. De-asta am și instalat lampa aia nouă, afară. Bruneta aia 
slăbănoagă s-a cazat la un moment dat după miezul nopţii. l-am 
văzut clar mașina, și nici măcar nu m-am prins că avea și un 
copil. Probabil dormea pe bancheta din spate, da' sigur nu era 
într-un scaun de mașină. 

— M-am enervat rău de tot când a trecut pe-aici Sam Tyron, 
spuse răstit Toomey. Voia să știe dacă am avut și alte cazuri de 
furt. După plecarea lui, am vorbit cu Hagen aia. Are un băieţel, 
nu mai mare de trei sau patru ani, din câte am putut să văd. l- 
am zis să-l ducă la spital. Scotea un ţiuit astmatic îngrozitor. 

— Şi l-a dus? 

— Nu știu. Cică o aștepta pe maică-sa, să meargă împreună la 
spital. 

— Are camera plătită până mâine-dimineaţă. A plătit cash, 
dintr-un teanc de hârtii de douăzeci. M-am gândit că poate are 
întâlnire cu vreun amant aici, și ea finanța toată șusta. A venit 
înapoi cu copilul? întrebă Hart. 

— N-aș crede. Poate o să bat la ușă ca să mă interesez de el. 

— Chiar crezi că e ceva în neregulă cu ea? 

— Mă doare-n cot de ea, Al. Cred doar că nu-și dă seama cât 
de bolnav e puștiul ăla. Dacă nu-i în cameră, am să-mi văd de 
drum. Dar am să trec și pe la secţia de poliţie, ca să le spun că 
de la noi nu s-a furat nimic azi-noapte. 

— OK. O să fiu atent să văd dacă apare. 

David Toomey ieși, o luă la dreapta și merse până la camera 
de la parter cu inscripţia A-49 pe marginea ușii. Vedea clar că 
dincolo de jaluzelele trase nu ardea nicio lumină. Bătu la ușă, 
așteptă, și după o scurtă ezitare își scoase propria cheie, 
descuie ușa, o deschise, aprinse lumina și intră în cameră. 


Se vedea clar că Linda Hagen plănuia să se întoarcă. 

Pe jos zăcea o valiză deschisă, cu niște haine femeiești 
îndesate în ea. Văzu pe pat o jachetă de copil care-l făcu să se 
încrunte, contrariat. Și după-amiază fusese în același loc. Era 
posibil să nu i-o fi pus băieţelului, când îl scosese din cameră? 
Poate că-l învelise doar cu pătura. Se uită în debara și văzu că 
pătura de rezervă lipsea. Dădu din cap. Ghicise bine. 

Aruncă o privire scurtă în baie și găsi o serie de articole de 
toaletă și machiaj împrăștiate pe marginile chiuvetei. „Are de 
gând să se întoarcă”, își spuse el iar. „Poate c-au internat copilul 
în spital. Sper că da. Acum eu am să mă duc.” 

În timp ce pornea înapoi spre ușă, îi atrase atenţia un obiect 
de pe jos. Se aplecă să-l examineze și văzu că era o bancnotă 
de douăzeci de dolari. 

Dincolo de bancnotă, marginea cuverturii portocalii cu maro 
de pe pat era ridicată. Când îngenunche ca s-o îndrepte, 
Toomey făcu ochii mari. Sub pat erau împrăștiate cel puţin o 
duzină de hârtii de-un pol. Fără să le atingă, se ridică încet. 
„Femeia aia e cam sărită de pe fix”, își spuse el. „Precis și-a 
ţinut banii într-o sacoșă sub pat, și nu și-a dat seama că-i 
căzuseră din ei.” 

Clătinând din cap, se duse la ușă, stinse lumina și plecă. 
Toată ziua umblase de colo-colo și abia aștepta să ajungă acasă. 
„La secţia de poliţie e suficient doar să dau un telefon”, își spuse 
el, după care se hotări totuși să se ducă până acolo. „Mai bine 
să scrie clar că la motelul meu nu s-a furat nimic, și dacă pe 
urmă vor s-o salte pe Hagen aia fiindcă a minţit un ofițer, n-au 
decât.” 


72 

— Lila a plecat mai devreme azi, le explică Joan Howell, 
directoarea magazinului Abby's Discount, lui Margaret Frawley și 
agentului Carlson. În pauza de masă, a ieșit să facă niște 
cumpărături. Când s-a întors, avea părul ud leoarcă; am 
întrebat-o ce treabă se dovedise atât de presantă, și mi-a spus 
că era doar o prostie. Dar a plecat mai devreme, fiindcă o 
pătrunsese frigul și se temea să nu se fi îmbolnăvit. 

Simţind că-i venea să urle, Margaret strânse din buze. Tocmai 
suportase întrebările pline de compasiune ale lui Howell despre 
starea sa în acea zi, și condoleanţele pentru pierderea lui Kathy. 

Walter Carlson se legitimase deja, iar când Joan Howell se 
întrerupse ca să-și tragă respiraţia, interveni: 

— Doamnă Howell, am nevoie de numărul telefonului celular 
al doamnei Jackson, de telefonul ei de-acasă și de adresa ei. 

Howell păru făstăcită. Se uită prin jur. Raionul era plin de 
cumpărători, ca în orice după-amiază de sâmbătă. Işi dădu 
seama că cei din apropiere îi priveau fără să-și ascundă 
curiozitatea. 

— Desigur, spuse ea. Sper că Lila n-are niciun necaz. E cea 
mai bună fată pe care aţi putea-o întâlni vreodată. Isteaţă! 
Ambiţioasă! Eu îi tot zic: „Lila, să nu-ndrăznești să-ţi deschizi 
propriul tău magazin, c-o să ne pierdem toţi clienţii, m-auzi ce-ţi 
spun?” 

Fu de-ajuns să privească expresiile întipărite pe feţele lui 
Margaret Frawley și Walter Carlson pentru a renunţa la alte 
comentarii despre viitorul promiţător al Lilei. 

— Veniţi până la mine în birou, vă rog. 

Încăperea, după cum observă Walter Carlson, era suficient de 
mare pentru a adăposti doar un birou, un scaun și câteva 
dulapuri cu acte. O femeie căruntă, trecută de șaizeci de ani, 
ridică privirea peste ochelarii de citit cocoţaţi pe vârful nasului. 

— Jean, dă-i, te rog, doamnei Frawley adresa și numerele de 
telefon ale Lilei, îi ceru Joan Howell, pe un ton care-i dădea de 
înţeles că ar trebui să se grăbească. 

Când observă expresia tăioasă de pe faţa lui Margaret, Jean 
Wagner renunţă să-i mai împărtășească bucuria că o regăsiseră 
pe una dintre gemene, și regretul pentru soarta celeilalte. 

— Vi le scriu imediat, se oferi ea. 


Încercând să nu-i smulgă hârtia din mâini, Margaret murmură 
un „mulțumesc” scurt și ieși împreună cu Carlson. 

— Ce-a fost asta? o întrebă Jean Wagner pe Joan Howell. 

— Ăla care-a venit cu doamna Frawley era agent FBI. Nu s-a 
deranjat să-mi dea nicio explicaţie. Dar ieri, când a venit aici 
doamna Frawley, așa de tulburată, a spus ceva despre niște 
hăinuţe pentru gemeni pe care le vânduse Lila, și că femeia care 
le cumpărase nu părea să le știe măsurile. Nu știu de ce e așa 
de important pentru ei amănuntul ăsta. Între noi fie vorba, cred 
că sărmana Margaret Frawley ar trebui să se culce și să ia un 
calmant, ca să uite de durere până va fi în stare să-i facă faţă. 
De-asta avem și un grup de sprijin la biserică. Când a murit 
mama, mi-a fost de mare ajutor. Altfel, nu știu cum aș fi scos-o 
la capăt. 

În spatele lui Howell, Jean Wagner ridică ochii spre cer. Mama 
lui Howell avusese nouăzeci și șase de ani și o scosese pe Joan 
din minţi, înainte ca Domnul să se îndure și s-o cheme la el. Dar 
și mai mult o surprindea restul lucrurilor pe care le auzise. 

„Lila bănuia că era ceva în neregulă cu femeia aia”, își spuse 
Jean. „l-am făcut rost de adresa ei, de la compania de cărţi de 
credit. Mi-o și amintesc: doamna Clint Downes, Orchard Avenue, 
numărul 100, Danbury.” 

Howell deschisese ușa și tocmai ieșea. Wagner vru s-o strige, 
dar se opri. „Lila o să le spună cine e femeia aia”, conchise ea., 
Joan e tot mai prost dispusă. N-o să-i convină că am încălcat 
regulamentul, ca să obţin adresa pentru Lila. Mai bine să-mi văd 
de treburile mele.” 


73 

Angie o pusese pe Kathy pe o pernă, pe dușumeaua din baie. 
Apoi, astupase gura de scurgere a căzii și deschisese dușul la 
maximum, făcând mica încăpere să se umple cu aburi. Reușise 
s-o determine pe Kathy să mestece și să înghită încă două 
aspirine pentru copii, cu aromă de portocale. 

Cu fiecare minut care trecea, devenea din ce în ce mai 
nervoasă. 

— Să nu-ndrăznești să-mi mori aicea! o ameninţă ea. Vreau să 
zic, numai asta mi-ar mai lipsi, încă un tip băgăreţ de la hotel 
să-mi bată la ușă, și tu să nu mai respiri. Ce-aș mai vrea să pot 
băga în tine puţină penicilină din aia... 

Pe de altă parte, se întrebă dacă nu cumva Kathy o fi alergică 
la penicilină. Pe braţe și pe piept începuseră să-i apară o 
mulțime de pete roșii. Cu întârziere, Angie își amintea acum că 
un tip cu care trăise odată avusese alergie la penicilină. Şi el se 
umplea de pete roșii, ori de câte ori o lua. 

— Of, of, la fel s-o fi întâmplând și cu tine? se întrebă Angie. 
Am fost tare neinspirată să venim la Cape Cod. Am uitat că, 
dacă e vreo problemă, nu există decât două poduri pe care să 
pot pleca, iar acum s-ar putea să mă pândească acolo. Fir-ar să 
fie de Old Cape Cod...! ` 

Kathy nu deschise ochii. li era tot mai greu să respire. O striga 
pe mami. Voia să fie acasă. In mintea ei, o vedea pe Kelly. 
Aceasta şedea pe jos, cu păpușile lor. O auzi pe Kelly întrebând- 
o unde era. 

Deși nu avea voie să-i vorbească, își mișcă buzele și rosti în 
șoaptă: 

— La Cape Cod. 


Kelly se trezise, dar nu voia să se ridice de pe podeaua din 
living. Sylvia Harris aduse o tavă cu lapte și fursecuri și o puse 
pe masa de jucărie în jurul căreia stăteau ursuleţii pe scaune, 
dar Kelly nu-i dădu atenţie. Așezat turcește pe covor, de cealaltă 
parte a mesei, Steve nu se clintise din loc. 

— Doamnă doctor Sylvia, rupse el tăcerea, vă mai amintiţi 
când s-au născut - Margaret a trebuit să-și facă cezariană, iar 
dintre degetul mare de la mâna dreaptă a lui Kelly și cel de la 
mâna stângă a lui Kathy a trebuit să se taie o mică membrană? 


— Da, Steve, îmi amintesc. De fapt, au fost nu numai gemene 
univiteline, ci chiar siameze. 

— N-aș vrea să cred că... 

Făcu o scurtă pauză. 

— Înţelegeţi ce vreau să spun. Dar acum, chiar și cei de la FBI 
iau în calcul posibilitatea supravieţuirii lui Kathy. Dumnezeule, 
numai de-am ști unde e, unde s-o căutăm... Credeţi că e posibil 
ca Kelly să știe? 

Kelly își ridică privirea. 

— Dar știu. 

Cu un gest de avertisment, Sylvia Harris ridică o mână spre 
Steve. 

— Unde e, Kelly? întrebă ea încet, fără ca tonul să-i trădeze 
nicio emoție. 

— Kathy e în Cape Cod. Tocmai mi-a spus asta. 

— Azi-dimineaţă, când Margaret era în pat cu Kelly, s-a referit 
la momentul de aseară când n-a mai știut ce făcea, și a spus că, 
atunci când a văzut indicatorul spre Cape Cod, și-a dat seama 
că trebuia să se întoarcă, îi șopti Sylvia lui Steve. Atunci a auzit 
Kelly despre Cape Cod. 

Pe Kelly o cuprinse o criză de tuse însoţită de senzaţia de 
sufocare. Sylvia o apucă de braţe, o culcă peste genunchi și o 
plesni ușor între omoplaţi. 

Când Kelly începu să plângă, doctoriţa o întoarse și o strânse 
la piept. 

— O, iubito, îmi pare rău, spuse ea pe un ton liniștitor. Mi-a 
fost teamă să nu fi luat ceva în guriţă și să te îneci... 

— Vreau acasă... suspina Kelly. O vreau pe mami... 


74 

Agentul Carlson sună la ușa modestei case a Lilei Jackson din 
Danbury. Pe parcursul drumului cu mașina, încercase s-o 
găsească la telefon, dar postul fix suna ocupat, iar la mobil nu 
răspundea. „Cel puţin, știm că e cineva în casă”, spusese el, 
încercând s-o încurajeze pe Margaret, în timp ce străbăteau 
distanța de trei mile cu o viteză ce depășea cu mult limita 
legală. 

— Trebuie să fie acasă, zise Margaret, auzind pași ce se 
apropiau de ușă, după care șopti: Doamne, numai de ne-ar 
putea spune ceva! 

Le deschise mama Lilei. Zâmbetul ei cordial dispăru, când 
văzu pe verandă doi străini. Dintr-o mișcare rapidă, închise 
parţial ușa și puse lanţul de siguranţă. 

Înainte ca femeia să poată vorbi, Carlson îşi scoase legitimaţia 
de agent FBI și i-o întinse ca s-o vadă. 

— Sunt agentul Walter Carlson, se prezentă el scurt. 
Dumneaei este Margaret Frawley, mama gemenelor care au fost 
răpite. Fiica dumneavoastră, Lila, i-a vândut rochiile pentru ziua 
lor. Acum venim de la Abby's Discount. Doamna Howell ne-a 
spus că Lila a plecat mai devreme azi, pentru că nu se simţea 
bine. Trebuie să vorbim cu ea. 

Lanţul fii scos, iar mama Lilei se scuză, bâlbâindu-se 
încurcată: 

— Îmi pare rău... În vremurile noastre, niciodată nu știi cine-ţi 
intră-n casă. Poftiţi, vă rog, înăuntru... Lila s-a întins puţin pe 
canapea, în cabinet. Intraţi, vă rog. 

„Trebuie să ne poată spune ceva de folos!” își zise din nou 
Margaret. „Doamne sfinte, Te rog, Te rog, Te rog!” Işi zări 
propria faţă în oglinda de vizavi de ușă, în micul hol. Mai 
devreme, pe parcursul aceleiași zile, își strânsese părul, dar 
vântul i-l despletise, iar acum șuviţele desprinse îi cădeau pe 
ceafă. Cearcănele vinete de sub ochii ei contrastau cu tenul 
palid, iar chipul îi era marcat de oboseală. Un nerv de lângă 
colţul gurii îi făcea obrazul să tresalte spasmodic. Işi mușcase 
atât de des buza de jos, încât acum era umflată și crăpată. 

„Nici nu-i de mirare că a vrut să-ncuie ușa când m-a văzut”, 
își spuse ea, dar nu se mai gândi la felul cum arăta, când intră în 
cabinet și o văzu pe femeia care stătea înfofolită pe canapea. 


Lila avea pe ea halatul ei favorit cu căptușeală de lână, iar pe 
deasupra se învelise cu pătura. Işi ţinea picioarele întinse pe un 
scăunel și sorbea dintr-un ceai fierbinte. Ridică privirea și o 
recunoscu imediat pe Margaret. 

— Doamnă Frawley! 

Se aplecă grăbită să pună pe măsuţa de cafea ceașca pe care 
o ţinea în mână. 

— Vă rog, nu vă ridicaţi, o opri Margaret. Îmi pare rău că dau 
buzna așa, dar trebuie să vă vorbesc. E în legătură cu un lucru 
pe care l-aţi spus când am cumpărat rochiile pentru ziua de 
naștere a gemenelor mele. 

— Lila mi-a vorbit și mie despre asta! interveni doamna 
Jackson. De fapt, chiar voia să se ducă la poliţie, dar prietenul 
meu Jim Gilbert, un om care știe ce vorbește, i-a spus că nu era 
cazul. 

— Domnișoară Jackson, ce voiaţi să le spuneţi polițiștilor? 

Tonul autoritar al lui Walter Carlson impunea un răspuns 
neîntârziat și sincer. 

Lila își plimbă privirea de la el la Margaret. În ochii femeii se 
citea speranţa. Știind că avea s-o dezamăgească, îi răspunse 
direct lui Carlson: 

— Așa cum i-am spus și doamnei Frawley în seara aceea, 
tocmai vândusem niște costumașe unei femei care le dorea 
pentru gemenii ei de trei ani, dar spunea că nu știa ce mărime 
să cumpere. După răpire, am căutat să-i aflu numele, dar așa 
cum v-a zis mama mea, Jim, care a fost detectiv aici, în 
Danbury, și acum e pensionar, a considerat că nu merită 
osteneala. 

O privi pe Margaret. 

— Azi-dimineaţă, când am auzit că ieri aţi trecut pe la 
magazin să mă căutați, m-am hotărât să mă duc să vorbesc cu 
femeia aia, în pauza de masă. 

— Ştiţi unde e? întrebă Margaret, privind-o surprinsă. 

„Directoarea magazinului ne-a spus că Lila avusese de 
rezolvat o problemă ce părea importantă, dar a reieșit că era 
doar o prostie”, își aminti Carlson. 

— Se numește Angie. Locuiește împreună cu îngrijitorul de la 
clubul country, într-o casă din incinta clubului. Am inventat o 
poveste - i-am spus că două dintre tricourile pe care i le-am 
vândut erau cu defecte. Dar îngrijitorul mi-a spus că Angie 


lucrează ca babysitter și a fost angajată să se ducă în 
Wisconsin, cu o femeie care avea doi copii. Mi-a spus că nu sunt 
cu adevărat gemeni, ci doar foarte apropiaţi ca vârstă. Mama 
acestora venea s-o ia pe Angie cu mașina, când și-a dat seama 
că uitase acasă o valiză și a sunat-o pe Angie ca să-i spună să se 
ducă până la magazin și să cumpere niște lucruri de care aveau 
nevoie. De-asta nu era sigură de mărime, înţelegeţi... 

Margaret rămăsese în picioare. Simţind dintr-odată că i se 
înmuiau genunchii, se așeză pe scaunul din faţa canapelei. „O 
fundătură”, își spuse ea. „Și era singura noastră șansă...” 

Închise ochii și, pentru prima dată, începu să-și piardă 
speranţa că avea s-o găsească pe Kathy înainte de a fi prea 
târziu. 

Walter Carlson, însă, nu era pe deplin satisfăcut. 

— Aţi văzut vreun semn că în casa aceea fuseseră niște copii, 
domnișoară Jackson? 

Lila clătină din cap. 

— E o locuinţă foarte mică: un living, cu o zonă de sufragerie 
în stânga, despărțită de bucătărie printr-un perete înalt până la 
jumătate. Ușa spre dormitor rămăsese deschisă. Sunt sigură că 
acel Clint era singur acolo. Am avut impresia că femeia pentru 
care lucra Angie ca babysitter o luase cu mașina de-acasă și 
plecase mai departe. 

— Și acest Clint vi s-a părut cumva nervos? continuă Carlson. 

— Jim Gilbert îi cunoaște, și pe îngrijitor, și pe prietena lui, 
interveni mama Lilei. De aceea a zis s-o lăsăm baltă. 

„N-are niciun rost”, își spuse Margaret. Speranţele i se 
năruiseră. Simţea cum tensiunea din trup începea să-i fie 
înlocuită de o durere surdă. „Vreau să mă duc acasă”, își spuse 
ea. „Vreau să stau cu Kelly.” 

Între timp, Lila îi răspunse lui Carlson la întrebare: 

— Nu, n-aş zice că acel Clint, sau cum l-o fi chemând, era 
nervos. E drept, transpira foarte tare, dar am presupus că e 
genul de individ masiv, care asudă din abundență. 

Pe faţă i se citea dezgustul. 

— Prietena lui ar trebui să-i cumpere un deodorant. Puţea 
îngrozitor. 

Margaret o privi lung. 

— Ce-aţi spus...? 

Lila păru stânjenită. 


— Doamnă Frawley, vă rog să mă iertaţi. N-am vrut să par 
nepoliticoasă. Mi-aș dori așa de mult să vă fi putut ajuta... 

— Dar m-aţi ajutat! strigă Margaret, luminându-se dintr-o dată 
la față. M-aţi ajutat! 

Sări de pe scaun, se întoarse spre Carlson și văzu imediat că 
și el era conștient de importanţa acelui comentariu făcut într-o 
doară de Lila. 

Singurul indiciu oferit de Trish Logan, guvernanta, în legătură 
cu omul care o atacase pe la spate era că-i lăsase impresia unui 
individ masiv, care mirosea a transpiraţie. 


75 

Deși se grăbea să ajungă la Cape Cod, Pied Piper pierdu 
câteva minute pentru a găsi un pulover cu glugă pe care-l purta 
pe sub jachetă, precum și o pereche de ochelari negri vechi 
care-i acopereau jumătate din faţă. Ajunse cu mașina la 
aeroport, o parcă și intră în micul terminal, unde îl aștepta un 
pilot. Schimbară doar câteva cuvinte. Află că avionul său era pe 
pistă. Așa cum ceruse, la aeroportul din Chatham îl aștepta o 
mașină cu o hartă a zonei. Pilotul urma să-l aștepte în aceeași 
seară, pentru a-l aduce înapoi. 

Peste numai o oră, Pied Piper cobora din avion. Era șapte 
seara. Aerul uscat și surprinzător de răcoros de pe Cape și cerul 
plin de stele îl nelinișteau. Se așteptase să găsească același cer 
acoperit și aceeași ploaie ce cădea în regiunea New Yorkului. 
Dar, cel puţin când ajunse la mașină, văzu că era exact tipul de 
care avea nevoie, un sedan negru de mărime medie, care nu 
sărea în ochi printre toate autovehiculele de pe drum. Studiind 
harta, constată că motelul „Scoica și duna”, de pe Route 28, 
părea să fie destul de aproape. 

„Mai am la dispoziţie cel puţin o oră, poate mai mult”, își 
spuse el. „Clint s-ar putea să fi luat naveta Delta la cinci și 
jumătate. Dacă nu, poate veni cu cursa U. A. Air Flight de la 
șase. Probabil că acum e la Boston, de unde închiriază o mașină. 
Pilotul a spus că drumul de la Chatham la Boston ar trebui să 
dureze cam o oră și jumătate. Am să parchez pe undeva pe 
lângă motel și-am să-l aștept acolo.” 

Când vorbise la telefon cu Clint, voise să-i ceară numărul de 
înmatriculare al furgonetei, dar știa că asta i-ar fi dat lui Clint de 
bănuit. Lucas spusese despre aceasta că era veche și cam 
hodorogită. Evident, avea număr de Connecticut. N-ar fi trebuit 
să-i fie prea greu s-o găsească în parcarea motelului, presupuse 
el. 

Întrucât Lucas i-i descrisese pe Clint și Angie în termeni cam 
dispreţuitori, Pied Piper, care nu-l cunoscuse pe niciunul dintre 
ei, se întreba acum dacă nu cumva își asumase un risc inutil, 
venind aici în loc de a-l lăsa pe Clint să le lichideze pe Angie și 
Kathy. Ei, și ce dacă lua el milionul de dolari? „Dar dacă mor toți 
trei, am să pot dormi și eu liniștit”, își spuse. „Lucas știa cine 
sunt. Ele nu știu. Dar cum pot fi sigur că nu i-a spus lui Clint? N- 
am chef să-nceapă să mă caute, după ce-o să-și toace partea 


din răscumpărare. S-ar putea să-și închipuie că ar fi cazul să 
împart cu el și celelalte șapte milioane de dolari.” 

Traficul de pe Route 28 era mai intens decât se așteptase. 
„Cred că la Cape e ca în multe alte staţiuni estivale de vacanţă”, 
își spuse el. „Tot mai mulţi oameni locuiesc aici tot anul.” 

Cui îi pasă? 

Zări firma mare a motelului „Scoica și duna” cu inscripţia 
LOCURI LIBERE dedesubt. Exteriorul era din placaj alb, cu 
obloane verzi. Părea un motel obișnuit, identic cu toate celelalte 
care se înșirau de-a lungul celor mai multe șosele importante. 
Văzu că, după indicatorul de la intrare, aleea se bifurca. O parte 
trecea pe sub copertina din faţa biroului, iar cealaltă o ocolea. 
Coti la dreapta de pe Route 28 și porni pe aleea care evita 
biroul. Nedorind să atragă atenţia, își continuă drumul cu o 
viteză moderată, privind încoace  și-ncolo, în căutarea 
furgonetei. Era aproape sigur că nu se afla în faţa motelului, pe 
Route 28. Ocoli până în spate, unde erau parcate mult mai 
multe mașini, cel mai probabil aparţinând clienţilor care aveau 
camere la etaj. Într-un fel, era chiar mai bine așa, își spuse el. 
După ce va găsi furgoneta va căuta un spaţiu de parcare în 
preajma ei. 

Dacă Angie avea cât de cât minte, nu parcase prea aproape 
de clădire. Datorită luminilor de lângă intrare se puteau vedea 
cu ușurință numerele mașinilor staționate acolo. Pied Piper 
reduse viteza, studiind autovehiculele pe lângă care trecea. 

În sfârșit, o zări pe cea care aproape sigur era a ei - o 
furgonetă bleumarin, veche de cel puţin zece, doisprezece ani, 
cu număr de Connecticut. Pe rândul alăturat, la vreo cinci mașini 
distanţă, era un loc gol. Pied Piper parcă acolo, cobori din sedan 
și se apropie de furgonetă pentru a o cerceta mai îndeaproape. 
Era lumină suficientă ca să vadă scaunul pentru copii, în spate. 

Se uită la ceas. Avea timp destul, și-i era foame. Alături se 
afla o braserie. De ce nu? își spuse el, în timp ce-și scotea 
ochelarii negri din buzunar pentru a și-i pune pe nas, după care 
o luă spre parcare. Când ajunse în fața braseriei, văzu că era 
plină. „Cu atât mai bine”, își zise el. Singurul scaun liber era la 
tejghea, lângă zona pentru servit mâncăruri la pachet. Se așeză 
și, în timp cu întindea mâna după listă, femeia care stătea în 
picioare alături începu să comande: un hamburger, o cafea 
neagră și un șerbet de portocale. 


Pied Piper întoarse brusc capul, însă chiar înainte de ao 
vedea pe femeia slabă, cu păr șaten sârmos, îi recunoscu vocea 
aspră. 

Își ascunse faţa în spatele listei. Ştia că nu se înșelase. 

Era Angie. 


76 

Biroul firmei A-One Reliable Cleaning Service se afla în 
subsolul casei lui Stan Shafter. La o oră după schimbul de replici 
cu Jed Gunther, Marty Martinson se hotărî să mai aibă o discuţie 
cu Shafter. Revăzuse declaraţiile date de cei doi fii ai lui Stan și 
de femeile angajate de multă vreme care făcuseră curăţenia în 
casa Frawley, ștergând praful, măturând, spălând și lustruind 
totul, cu o zi înainte ca familia să se instaleze în noua locuinţă. 
Cu toţii declaraseră că în casă nu mai intrase nimeni, cât timp 
se aflaseră ei acolo. 

Când recitise declaraţiile angajaţilor lui Shafter, pe Marty îl 
frapase o omisiune. În niciuna dintre ele nu se menţionase că 
Stan trecuse pe-acolo în timpul curăţeniei, și totuși el spunea 
că-și făcuse inspecția obișnuită. Dacă nu i-au menţionat vizita, 
nu cumva era posibil să fi uitat, la fel de involuntar, și de 
altcineva? Merita, cu siguranţă, să poarte o discuţie între patru 
ochi, conchisese Marty. 

Stan Shafter îi răspunse el însuși la ușă. Scund, dar bine 
clădit, spre șaizeci de ani, cu un păr bogat, roșu ca morcovul, și 
ochi căprui plini de viaţă, lăsa impresia că ar fi tot timpul grăbit. 
Marty observă că purta vestonul gros, de oraș. Fie pleca, fie 
tocmai se întorsese acasă. 

La vederea vizitatorului, ridică din sprâncene. 

— Vino, Marty... sau ar fi mai bine să spun „căpitane”? 

— Merge și „Marty”, Stan. Aș vrea să-mi rezervi doar două 
minute din timpul tău, dacă nu te grăbești foarte tare. 

— Acu' trei minute m-am întors, și nu mai plec pe ziua de azi. 
Sonya mi-a lăsat un bilet în care-mi spunea că telefonul de la 
birou a sunat toată după-amiaza, așa că trebuie să sun la 
mesageria vocală și să-mi ascult mesajele. 

In timp ce Marty îl urma în jos pe scară, respiră ușurat la 
gândul că soția lui Stan era plecată. Era o mare guralivă și o 
bârfitoare clasa-ntâi, așa că probabil l-ar fi bombardat cu 
întrebări despre anchetă. 

Pereţii biroului din subsol erau acoperiţi cu lemn de brad, 
amintindu-i lui Marty de camera de recreere a bunicii sale. 
Planșeta mare din spatele biroului lui Shafter era plină cu 
caricaturi care surprindeau momente din timpul curăţeniei în 
diverse case. 


— Am făcut rost de unele noi, Marty, îi spuse Shafter. Foarte 
comice. Aruncă și tu o privire. 

— Nu acum, răspunse Marty. Stan, trebuie să vorbesc cu tine 
despre casa Frawley. 

— Bine, dar băieţii voștri ne-au verificat pe toţi, după răpire. 

— Ştiu că așa a fost, dar încă mai sunt unele detalii de 
clarificat. Ne ocupăm de fiecare nepotrivire, oricât de măruntă, 
care ne-ar putea pune pe urma răpitorilor. Înţelegi ce vreau să 
ZIC. su 
— Da, înţeleg perfect, dar sper că nu insinuezi că vreunul 
dintre oamenii mei te-ar fi minţit. 

Tonul arţăgos al lui Stan și felul cum își umflase dintr-odată 
pieptul în timp ce se îndrepta în scaun, îi aminteau lui Marty de 
un cocoș întărâtat. 

— Nu, Stan, nu-i suspectez pe oamenii tăi, se grăbi Marty să-l 
asigure. Și s-ar putea ca și asta să nu fie decât încă una dintre 
numeroasele piste care nu ne-au dus nicăieri. După părerea 
noastră, cineva a prospectat casa și a aflat dinainte în care 
dormitor aveau să stea gemenele. După cum știi, casa e mult 
mai mare decât arată văzută de afară. Are cinci dormitoare, 
oricare dintre ele fiind potrivit pentru fetiţe, și totuși cineva a 
știut exact unde să se ducă. Familia Frawley s-a mutat a doua zi 
după ce oamenii tăi au făcut curăţenia. Margaret Frawley ne-a 
spus că înainte de răpire n-a intrat în casă niciun străin. Ne 
îndoim că ar fi avut cineva curaj să încerce să comită răpirea la 
nimereală. 

— Vrei să spui... 

— Vreau să spun că cineva a știut cu precizie unde să se ducă 
la etaj. Cred că oamenii tăi n-ar fi minţit niciodată intenţionat, 
dar pe de altă parte, în declaraţia ta, ai spus că spre seară ai 
trecut pe-acolo în inspecţie. Niciunul dintre ei nu a menţionat 
asta. 

— Probabil au crezut că-i întrebai numai dacă n-a venit vreun 
străin. Pe mine mă consideră membru al echipei. Du-te și 
vorbește cu oricare dintre ei. Se vor întoarce aici curând, ca să- 
și ia mașinile. 

— Ştia vreunul dintre voi care cameră fusese rezervată pentru 
copii? 

— Toţi știam. Părinţii urmau să vină în aceeași seară ca s-o 
zugrăvească. În camera mare din fund fuseseră îngrămădite 


cutiile cu vopsea albastră, iar într-un colț era rezemată mocheta 
albă, făcută sul. Aduseseră până și câteva jucării și un cal de 
lemn. 

— N-ai discutat cu nimeni despre asta, Stan? 

— Eu, nu - numai Sonya. O știi pe nevastă-mea, Marty. Ar 
putea lucra ca detectiv pentru tine. A fost în casa aia cu ani în 
urmă, când bătrâna doamnă Cunningham a organizat acolo nu 
știu ce acţiune de binefacere. A încercat să mă convingă s-o 
cumpăr, când a murit doamna Cunningham. l-am zis să-și mute 
gândul. 

Zâmbi indulgent. 

— Sonya a devenit foarte agitată când a aflat că acolo vor 
locui niște gemene identice. Voia să știe în ce cameră urmau să 
stea, sau dacă aveau camere separate, și dacă părinţii puseseră 
tapet cu Cenușăreasa pentru ele, fiindcă ea așa ar fi făcut. l-am 
spus că gemenele aveau să doarmă în camera cea mare din 
colţul din spate, și că urma să fie zugrăvită în albastru-deschis 
ca al cerului, și cu o mochetă albă. Și pe urmă, am adăugat: 
„Sonya, și acum lasă-mă să beau și eu în liniște o bere cu Clint.” 

— Clint? 

— Clint Downes. Îngrijitorul de la Danbury Country Club. ÎI 
cunosc de ani de zile. In fiecare sezon facem acolo o curăţenie 
generală, înainte de deschiderea clubului. Întâmplător, când m- 
am întors de la casa Frawley, Clint era aici, și l-am invitat să 
rămână la o bere. 

Marty se ridică, întinzând mâna să-și ia pălăria. 

— Ei, dacă-ţi mai vine ceva în minte, să-mi dai un telefon, 
Stan. De acord? 

— Sigur. Mă uit la nepoţii noștri și încerc să-mi închipui că 
unul dintre ei s-ar pierde pentru totdeauna. N-aș putea să 
suport. 

— Te înţeleg. 

Marty păși pe primele câteva trepte, apoi se întoarse. 

— Stan, tipul ăsta, Downes... Știi cumva unde locuiește? 

— Mda, în casa de serviciu din incinta clubului. 

— Şi vine regulat pe la tine? 

— Nu. Voia să-mi spună că acceptase o slujbă în Florida și 
avea să plece curând. Se gândise că poate cunosc pe cineva 
care ar dori să preia postul de la clubul de golf, râse Stan. Știu 
că Sonya poate obosi aproape pe oricine, dar Clint a fost destul 


de politicos ca să se prefacă interesat sincer de ceea ce-i 
spuneam despre casa Frawley. 

— OK. La revedere. 

După ce reveni în mașină, pornind înapoi spre secție, Marty se 
gândi la ceea ce-i spusese Shafter. „Danbury nu e în jurisdicţia 
mea, dar cred c-am să-l sun pe Carlson să-i pasez informaţia 
asta”, hotărî el. „Probabil că tot o fundătură e, dar dacă tot ne 
agăţăm cu toţii de câte un fir de păr, de ce să nu-l verifice și pe 
individul ăsta?” 


77 

Sâmbătă seara, îmbrăcaţi în haine de stradă și încercând să 
se piardă printre zecile de pasageri, agenţii Sean Walsh și 
Damon Philburn stăteau în salonul de preluare a bagajelor de la 
terminalul de sosiri internaţionale al Newark Liberty Airport. 

Amândoi aveau expresiile exasperate ale unor călători care, 
după un zbor lung, abia așteaptă să-și vadă valizele 
răsturnându-se pe carusel. De fapt, se uitau la un bărbat între 
două vârste, slab la față, care-și aștepta bagajul. Când acesta se 
aplecă și luă de pe carusel o valiză neagră fără niciun semn 
distinctiv, îl încadrară imediat. 

— FBl-ul, se prezentă Walsh. Cum preferi, vii de bunăvoie, sau 

faci o scenă? 
__Fără să răspundă, omul dădu din cap și porni împreună cu ei. 
II conduseră spre un birou dintr-o zonă privată a terminalului, 
unde alţi agenţi îl păzeau pe Danny Hamilton, un tânăr de 
douăzeci de ani speriat care purta uniforma unui mânuitor de 
bagaje. 

Când omul adus de Walsh și Philburn îl văzu pe Hamilton cu 
cătușele la mâini, deveni pământiu la chip și izbucni: 

— Nu spun nimic. Vreau un avocat. 

Walsh puse valiza pe o masă și deschise cataramele. Așeză în 
ordine pe un scaun pantalonii, lenjeria și cămășile împăturite, 
apoi scoase un cuţit de buzunar și tăie marginile fundului fals al 
valizei. Când îl smulse, ieși la iveală conţinutul ascuns al 
bagajului: mai multe pachete mari cu pudră albă. 

Sean Walsh îi zâmbi curierului: 

— Da, o să ai nevoie de un avocat. 

Lui Walsh și Philburn nu le venea să creadă ce întorsătură 
luaseră evenimentele. Veniseră acolo să stea de vorbă cu colegii 
lui Richard Mason în speranţa că vor obţine vreo informaţie care 
i-ar fi putut pune în legătură cu răpirea. 

Incepuseră să discute cu Hamilton și simţiseră imediat că era 
neobișnuit de nervos. 

Când îl presaseră, acesta negase că ar fi avut cunoștință 
despre răpire, dar apoi cedase și recunoscuse că știa că Richie 
Mason lua în primire transporturi de cocaină, la aeroport. Le 
spusese că Richie îi dăduse câte cinci sute de dolari de trei sau 
patru ori, ca să-și ţină gura. Și le mai spusese că în aceeași 


după-amiază Richie îl sunase ca să-l anunţe că sosea un 
transport, dar el nu putea veni să-l recepţioneze. 

Richie îi spusese lui Hamilton să se întâlnească la carusel cu 
curierul. Conform descrierii lui Richie, avea să-l recunoască 
fiindcă-l mai văzuse la aeroport, împreună cu el. Îl mai instruise 
pe Hamilton să rostească parola „home free”, după care curierul 
avea să știe că-i putea da liniștit valiza cu cocaina. Hamilton mai 
declara că Richie îi ordonase să ascundă valiza la el în 
apartament, așteptând să-l contacteze în următoarele câteva 
zile, ca să-i spună cum avea să intre în posesia valizei. 

Telefonul celular al lui Sean Walsh sună. Agentul îl deschise și 
ascultă, apoi se întoarse spre Philburn: 

— Mason nu e în apartamentul din Clifton. Cred că a întins-o. 


78 

— Margaret, s-ar putea să fie încă o fundătură, o preveni 
agentul Carlson în timp ce plecau de la locuinţa Lilei Jackson, 
spre casa îngrijitorului unde locuia Clint Downes. 

— Nu e o fundătură, insistă Margaret. Singura impresie clară 
pe care a avut-o Trish înainte de a-și pierde cunoștința a fost 
aceea a mirosului de transpiraţie de pe trupul unui om foarte 
solid. Am știut că dacă vorbeam cu vânzătoarea aia îmi va putea 
spune un lucru care să ne fie de folos. De ce n-am făcut-o mai 
devreme? 

— Cei de la birou îl verifică acum pe Downes, spuse Carlson, 
în timp ce trecea prin centrul orașului Danbury, îndreptându-se 
spre club. Vom afla curând dacă a avut vreodată probleme. Dar 
trebuie să-ţi dai seama că, dacă nu e acasă, nu avem niciun 
temei legal ca să intrăm. Nu vreau să aștept ca unul dintre 
agenţii noștri să ajungă aici, așa că voi cere să trimită acolo o 
mașină a poliţiei din Danbury. 

Margaret nu răspunse. „De ce mi-a luat atât de mult ca să mă 
întorc și să vorbesc cu Lila?”, își reproșa ea. „Unde-i femeia aia, 
Angie? Oare Kathy o fi cu ea?” 

Deasupra, cerul se însenina în sfârșit, vântul puternic al după- 
amiezii târzii împrăștiind norii. Dar era ora cinci, și începuse să 
se întunece. În timpul drumului spre clubul de golf, Margaret 
dădu telefon acasă și află de la doctorița Harris că Kelly 
adormise din nou. Apoi, Sylvia îi spuse că fata părea să 
comunice cu sora ei, adăugând că mai avusese un acces 
puternic de tuse. 

Lila Jackson îi spusese lui Carlson că trebuia să-și parcheze 
mașina la poarta drumului de serviciu. Când coborâră din 
mașină, agentul îi ordonă lui Margaret să aștepte acolo. 

— Dacă individul ăsta are vreo legătură cu răpirea, s-ar putea 
să fie periculos. 

— Walter, insistă Margaret, dacă acest om e aici, am să 
vorbesc cu el. Doar dacă nu cumva plănuiești să mă oprești cu 
forţa, ar fi mai bine să accepţi ideea asta. 

În spatele lor opri o mașină a poliţiei din care coborâră 
imediat doi ofițeri, unul având galoane de sergent pe mânecă. 
Ascultară scurta informare a lui Carlson despre hainele 
cumpărate de la Abby's Discount și despre faptul că impresia pe 
care guvernanta și-o formase despre unul dintre răpitori în 


noaptea aceea coincidea cu descrierea lui Clint făcută de 
vânzătoare - masiv și mirosind a transpiraţie. 

Asemenea lui Carlson, încercară s-o convingă pe Margaret să 
aștepte în mașină - dar, când aceasta nici nu vru s-audă, îi 
spuseră că atunci trebuia măcar să stea mai în urmă, până se 
asigurau că nu întâmpinau nicio rezistență din partea lui Clint 
Downes și acesta avea să-i primească în casă și să le răspundă 
la întrebări. 

În timp ce se apropiau de ușă, își dădură seama cu toţii că 
aceste măsuri de prevedere se dovediseră inutile. Clădirea era 
cufundată în întuneric. Prin ușa deschisă a garajului se vedea că 
înăuntru nu se afla niciun autovehicul. Dezamăgită, Margaret 
privi cum polițiștii mergeau de la o fereastră la alta, luminând în 
interior cu lanternele. „A fost aici în după-amiaza asta, pe la ora 
unu”, își spuse ea. „N-au trecut decât patru ore de atunci. Oare 
s-a speriat de Lila? Unde s-o fi dus? Şi femeia aia, Angie, unde e 
și ea?” l 

Se duse la garaj și aprinse lumina. lnăuntru, pe partea 
dreaptă, văzu leagănul pe care Clint îl demontase, rezemând 
piesele de perete. Îi atrase atenția dimensiunea saltelei. Era 
aproape de două ori mai mare decât salteaua unui pătuț normal 
pentru copii. Fusese cumpărată fiindcă cineva știuse că aveau 
să doarmă doi copii pe ea? În timp ce agentul FBI și cei doi 
ofițeri de la poliția din Danbury veneau în grabă dinspre casă, 
Margaret își apropie fața de saltea. Mirosul slab, dar 
inconfundabil de vapori Vick's îi umplu nările. 

Se răsuci pe călcâie și răcni la cei trei polițiști: 

— Aici au fost! Aici le-au ţinut! Unde au plecat? Trebuie să 
aflăm unde au dus-o pe Kathy! 


79 

La Aeroportul Logan, Clint se duse direct spre zona unde se 
aflau agenţiile de închiriat mașini. Pe deplin conștient de faptul 
că, dacă Angie golise de fonduri cardul, risca să nu poată 
închiria niciun autovehicul, studie cu atenţie tarifele înainte de a 
alege cel mai ieftin serviciu și cea mai ieftină mașină. 

„Am un milion de dolari cash”, își spus el, „iar dacă nu-mi 
acceptă cardul pentru o închiriere, va trebui să fur o mașină ca 
să ajung în Cape.” 

Dar nu întâmpină nicio dificultate. 

— Aveţi o hartă a statului Maine? îl întrebă el pe funcţionar. 

— Acolo e, îi arătă acesta spre un raft pe care se aflau mai 
multe hărţi. 

Clint băgă în buzunar copia chitanţei de închiriere și se 
îndreptă spre raft. Atent să stea astfel încât funcţionarul să nu 
vadă ce alegea, luă o hartă a localităţii Cape Cod și și-o îndesă 
sub haină. 

Peste douăzeci de minute, se înghesuia la volanul unei mașini 
mici și ieftine. Aprinse plafoniera și studie harta. Distanţa era 
cam cât și-o amintea și el - circa o oră și jumătate cu mașina, de 
la Boston. „N-ar trebui să fie un trafic prea aglomerat, în 
perioada asta a anului”, își spuse. 

Porni mașina. Angie ţinea minte că-i spusese că mai fusese la 
Cape, în trecut. „Nimic nu uită”, își zise el. „Nu i-am spus însă că 
venisem fiindcă aveam o treabă, cu Lucas. Lucas adusese 
încoace un barosan cu mașina, în weekend, după care a trebuit 
să stea într-un hotel și să-l aștepte. Astfel, a avut ocazia să 
cerceteze în amănunt locurile. Ne-am întors peste două luni și 
am pus ochii pe o casă din Osterville”, își amintea Clint. „Un 
cartier şic, da' n-am găsit așa de multe lucruri pe cât se aștepta 
Lucas. In plus, mie mi-a revenit o nimica toată. De-asta am și 
cerut să facem jumi-juma, pentru treaba de-acum.” 

Clint ieși cu mașina din aeroport. Harta indicase că trebuia s-o 
ia la stânga, prin Tunelul Ted Williams, apoi să se uite după 
indicatoarele spre Cape Cod. „Dacă am înţeles bine, Route 3 mă 
duce direct la Sagamore Bridge”, reflectă el. „Apoi, harta zice s- 
o iau pe Mid-Cape Highway, până la Route 137, care mă va duce 
la Route 28.” 

Se bucura că în Boston cerul era senin. Așa, putea să urmeze 
mai ușor indicatoarele rutiere. Pe de altă parte, vremea bună îi 


putea crea probleme mai târziu - dar nu atât de grave încât să 
nu le poată rezolva. Oare să se oprească undeva și să-i 
telefoneze lui Angie? se întrebă. S-o anunţe că urma să ajungă 
acolo pe la vreo nouă și jumătate? 

Incă o dată, o blestemă pentru că luase telefoanele celulare 
cu ea. 

La câteva minute după ce ieșise din tunel, zări indicatorul 
spre Cape Cod. „Poate e mai bine că n-am telefon”, medită 
Clint. „Cât e ea de nebună, Angie nu-i totuși proastă. S-ar putea 
să-i treacă prin minte că-i e mai ușor să scape singură de 
puștoaică și s-o șteargă iar cu banii, decât să mă aștepte pe 
mine.” 

Acest gând îl făcu să apese și mai tare pedala de acceleraţie. 


80 

În weekenduri, când putea să plece, Geoffrey Sussex Banks 
trăgea câte o fugă din Bel-Air până la casa lui din Palm Springs, 
California. Dar în sâmbăta aceea, după ce stătuse toată ziua în 
Los Angeles, seara, când se întorsese acasă de la o partidă de 
golf, aflase de la menajeră că-l aștepta un agent FBI. 

— Mi-a dat cartea lui de vizită, domnule. Uitaţi-o. 

Și, în timp ce i-o întindea, adăugă: 

— Îmi pare rău... 

— ți mulțumesc, Conchita. 

li angajase pe Conchita și Manuel cu ani în urmă, imediat 
după ce se căsătorise cu Theresa. Cei doi o adorau pe Theresa 
și, peste opt luni, când aflaseră că aștepta doi gemeni, fuseseră 
în culmea fericirii. La scurt timp după aceea, când Theresa 
dispăruse, trăiseră cu speranţa că, într-o zi, vor auzi o cheie 
răsucindu-se în broască și o vor vedea din nou în prag. „Și poate 
că a născut copiii și pur și simplu a uitat trecutul, după care 
dintr-odată și-a reamintit iar totul și s-a întors acasă, iar băieţeii 
erau cu ea.” Așa se ruga mereu Conchita. Acum, însă, Conchita 
știa că dacă venise FBl-ul, nu voiau decât să pună alte întrebări 
despre dispariţia Theresei sau, mai rău, să confirme că, după 
atâţia ani, i se găsiseră rămășițele pământești. 

Geoff se pregăti pentru vestea cea proastă și porni pe culoar, 
spre bibliotecă. 

Dominick Telesco lucra la cartierul general al FBI din Los 
Angeles. Era agent de zece ani și citise adesea în pagina de 
afaceri a ziarului Los Angeles Times articole despre Geoffrey 
Sussex Banks, chipeșul bancher internaţional, filantrop și 
membru al înaltei societăți a cărui soţie tânără și gravidă 
dispăruse în drum spre petrecerea cu cadouri pentru viitorii ei 
copii, cu șaisprezece ani în urmă. 

Telesco știa că Banks avea aproape cincizeci de ani. „Asta 
înseamnă că avea în jur de treizeci și doi de ani, ca mine acum, 
când i-a dispărut soţia”, își spuse el în timp ce se uita pe 
fereastră, spre terenul de golf. „Mă întreb de ce nu s-o fi 
recăsătorit niciodată. Cred că toate femeile aleargă cu limba 
scoasă după el.” 

— Domnul Telesco? 

Oarecum jenat că nu-l auzise pe Banks intrând în cameră, 
agentul se întoarse repede. 


— Domnule Banks, vă rog să mă scuzaţi. Tocmai mă uitam 
cum un jucător reușea o lovitură fabuloasă, și nu v-am auzit 
intrând pe ușă. 

— Pariez că știu cine e, zâmbi ușor Banks. Majoritatea 
membrilor noștri au mari probleme cu traseul de șaisprezece 
găuri. Numai unul sau doi au ajuns să-l controleze bine. Vă rog 
să luaţi loc. 

O clipă, cei doi se studiară. Telesco avea păr șaten-închis și 
ochi căprui, era slab, și purta costum cu dungi subţiri și cravată, 
Banks purta o cămașă și o pereche de pantaloni de golf. 
Trăsăturile sale de patrician erau ușor arse de soare. 

Părul, de un blond-închis în care apăruseră numeroase șuvițe 
argintii, începuse să se rărească. 

Pentru agentul Telesco era evident că, măcar la prima vedere, 
Banks confirma afirmaţiile potrivit cărora avea acea rară 
combinaţie de autoritate și curtoazie. 

— E ceva în legătură cu soţia mea? întrebă Banks, trecând 
direct la subiect. 

— Da, domnule, răspunse Telesco, deși ceea ce m-a adus aici 
este, de fapt, o posibilă legătură între ea și un alt caz. Poate aţi 
citit despre răpirea gemenelor Frawley, din Connecticut? 

— Desigur. Am înţeles că una dintre gemene s-a întors acasă. 

— Într-adevăr. 

Telesco nu-i împărtăși vestea că, prin cadrul Biroului, circula 
teoria că s-ar fi putut ca și cea de-a doua soră geamănă să mai 
fie în viaţă. 

— Domnule Banks, știți că Norman Bond, primul bărbat al 
soției dumneavoastră, face parte din consiliul de administraţie 
al C.F.G.&Y., și că acel consiliu de administraţie a votat ca firma 
să plătească banii de răscumpărare ceruţi de răpitorii 
gemenelor Frawley? 

— Știu că Norman Bond face parte din consiliul de 
administraţie al C.F.G.&Y. 

Telesco sesiză furia din glasul lui Banks. 

— Domnule Banks, Norman Bond l-a angajat pe tatăl 
gemenelor, Steve Frawley, într-o funcţie de la C.F.G.&Y. în 
împrejurări destul de neobișnuite. Principalii candidaţi pentru 
acel post erau alți trei specialiști de nivel mediu, și totuși a fost 
ales Frawley. De remarcat că Steve Frawley este tatăl unor 
surori gemene identice, și locuiește în Ridgefield, Connecticut. 


Norman Bond și soţia lui locuiau tot în Ridgefield, Connecticut, 
când ea a născut doi gemeni identici. 

Bronzul lui Geoff Banks nu putu masca paloarea care îi 
acoperi faţa. 

— Sugeraţi că Bond ar putea avea vreo legătură cu răpirea 
surorilor Frawley? 

— Având în vedere suspiciunile pe care le-aţi exprimat în 
legătură cu dispariţia soţiei dumneavoastră, credeţi că Norman 
Bond ar fi capabil să pună la cale și să execute o răpire? 

— Norman Bond e un om rău, spuse sec Banks. Sunt absolut 
sigur că a fost răspunzător de dispariția soţiei mele. Se știe că a 
fost îngrozitor de gelos, când a aflat că iar era însărcinată, și tot 
cu gemeni. Când a dispărut, viața mea a intrat într-un con de 
umbră și nimic nu se va schimba până când nu voi afla ce 
anume s-a întâmplat cu ea. 

— Am investigat cazul, domnule. Nu există nici cea mai mică 
dovadă care să ateste legătura lui Norman Bond cu dispariţia 
soției dumneavoastră. Există martori care l-au văzut în noaptea 
aceea la New York. 

— Martori care au crezut că l-au văzut în noaptea aceea la 
New York, preciză Banks, sau poate că a plătit pe cineva ca să 
facă treaba în locul lui. Am spus-o și o repet: indiferent ce i s-a 
întâmplat Theresei, el e vinovatul. 

— Am vorbit cu el săptămâna trecută. Cu acea ocazie, Bond s- 
a referit la soția dumneavoastră ca la „răposata mea soţie” Ne 
întrebăm dacă a fost doar o scăpare, sau poate ceva mai grav, 
care să-l incrimineze. 

— „Răposata lui soţie”! exclamă Banks. Uitaţi-vă peste 
însemnările pe care le-aţi făcut. În toţi anii care au trecut de 
atunci, omul ăsta le-a spus tuturor că era convins că Theresa 
mai trăia, și că n-a vrut decât să scape de mine. Nici măcar o 
dată nu s-a referit la ea ca și cum ar fi fost moartă. Și mă 
întrebaţi dacă e capabil să-i răpească pe copiii cuiva care are 
viaţa pe care și-o dorise el? Ba bine că nu! 

Revenind în mașină, Dominick Telesco se uită la ceas. Pe 
Coasta de Est era șapte și ceva. Il sună pe Angus Sommers, la 
biroul din New York, și-i relată conversaţia pe care o avusese cu 
Banks. 

— Cred că n-ar fi rău să-l punem pe Bond sub urmărire 
permanentă, propuse el. 


— Ai dreptate, fu Sommers de acord. 


81 

— Lila Jackson ne-a spus că garajul era gol, îi informă agentul 
Carlson pe ofiţerii de la poliţia din Danbury. Ne-a mai spus și că 
Downes primise un telefon de la un individ numit Gus, chiar în 
timp ce ea era în casă. Intenţionase să declare poliţiei că avea 
unele suspiciuni, dar un detectiv de-ai dumneavoastră care a 
ieșit la pensie, Jim Gilbert, a împiedicat-o să treacă la fapte. 
Susţinea că-i cunoștea pe Downes și prietena lui. Poate că acest 
Gus e cel care a trecut să-l ia pe Downes, mai devreme. Poate 
că Gilbert știe cine e Gus. 

Margaret nu-și putea lua ochii de la leagănul demontat. 
„Acolo le-au ţinut pe fetiţele mele”, își spunea ea. „Laturile 
astea sunt așa de înalte... e ca o cușcă! In dimineaţa când 
monseniorul a oficiat slujba pentru Kathy, Kelly a pomenit de 
leagănul cel mare. Trebuie să mă duc acasă și s-o iau la 
întrebări. Ea e singura care ne poate spune unde este Kathy 
acum.” 


82 

Pied Piper puse lista de bucate deoparte și cobori de pe 
taburet. Trebuia să afle în ce cameră locuia Angie la motel. 
Când ochii curioși ai barmanului îi întâlniră privirea, își scoase 
din buzunar telefonul mobil, îl deschise și simulă că răspundea. 
Nu suporta să atragă atenţia asupra lui. leși, prefăcându-se că 
asculta cu atenţie. 

Stătea în umbra de lângă zid, când Angie ieși, cu o pungă de 
mâncare în mână. Fără să se uite nici în stânga, nici în dreapta, 
traversă grăbită parcarea și trecu peste bordura care o 
despărțea de incinta motelului. Urmărind-o cu privirea, Pied 
Piper observă că Angie încerca să ajungă cât mai repede înapoi 
în motel. „Pe Clint nu-l așteaptă decât peste o oră și jumătate”, 
calculă el, „și poate crede că ascunzătoarea asta e sigură.” 

Spre satisfacția lui, Angie deschise ușa unei camere de la 
parter. „Ușor de ţinut sub supraveghere”, își spuse. Oare să se 
întoarcă în braserie ca să mănânce și el ceva? „Nu, mai bine să-i 
urmez exemplul și să iau o gustare la pachet.” Era șapte și 
douăzeci. Cu puţin noroc, Clint urma să ajungă acolo între opt 
treizeci și nouă. 

jaluzelele de la fereastra camerei lui Angie erau trase 
complet. Pied Piper își ridică gulerul canadienei. Cu gluga pe cap 
și ochelarii de soare pe nas, trecu încet pe lângă fereastră, 
ezitând doar până când auzi vaietul repetat, cu sughiţuri, al unui 
copil care era clar că plângea de multă vreme. 

Reveni grăbit în braserie, comandă un hamburger și o cafea, 
le luă și trecu din nou prin dreptul camerei lui Angie. Nu era 
sigur că mai auzea copilul, dar sonorul unei reluări cu Dragul de 
Raymond îl asigură că Angie încă se mai afla acolo, așteptând 
sosirea lui Clint. 

Totul mergea conform planului. 


83 

Gus Svenson stătea pe locul său obișnuit din Danbury Pub, 
când îl încadrară doi oameni. 

— FBI, se prezentă unul dintre ei. Hai, scoală. 

Gus ajunsese la a treia bere. 

— Faceţi mişto de mine. 

— Nu facem niciun mişto. 

Tony Realto îl privi pe barman. 

— Fă-i nota. 

Peste cinci minute, Gus se afla în secţia de poliție din 
Danbury. 

— Ce-aveţi cu mine? întrebă el. , 

„Tre' să mă limpezesc la cap”, își spuse. „Aștia-s nebuni.” 

— Unde s-a dus Clint Downes? se răsti Realto. 

— De unde să știu eu? 

— l-ai dat telefon azi după-amiază, pe la unu și-un sfert. 

— Sunteţi sonaţi la cap. La unu şi-un sfert reparam o ţeavă în 
casa primarului. Daţi-i telefon și întrebaţi-l, dacă nu mă credeţi. 
Era și el de faţă. 

Agenţii Realto și Carlson schimbară o privire. „Nu minte”, 
păreau să-și spună. 

— De ce s-ar fi prefăcut Clint că vorbea cu tine? se interesă 
Carlson. 

— Întrebaţi-l pe e/. Poate nu voia ca gagică-sa să știe că l-a 
sunat altă tipă. 

— Gagică-sa, adică Angie? întrebă Realto. 

— Mda, ţăcănita aia. 

— Când l-ai văzut ultima oară pe Clint? 

— Păi, staţi să văd... Azi e sâmbătă... Aseară, am luat cina cu 
el. 

— A fost și Angie cu voi? 

— Nnt. Era plecată să vadă de-un copil. 

— Şi pe ea când ai văzut-o ultima oară? 

— Clint și cu mine ne-am mai dus să luăm două beri și un 
burger și joi seara. Când am trecut să-l iau, Angie era-n casă. 
Îngrijea de un copil, Stevie-l chema. 

— L-ai văzut? întrebă repede Carlson, fără să-și poată 
ascunde emoția. 

— Mda, da’ nu prea mult. Era acoperit cu o pătură. Doar ceafa 
i-am văzut-o. 


— Ai văzut și ce culoare de păr avea? 

— Șaten-închis. Scurt. 

Telefonul celular al lui Carlson începu să sune. Pe display scria 
că era de la secţia de poliţie din Ridgefield. 

— Walt, începu Marty Martinson, de două ore tot voiam să-ţi 
vorbesc, da' am avut o urgenţă. Un accident de circulaţie grav, 
cu niște adolescenţi; din fericire, au să scape cu viaţă. Am un 
nume pe care voiam să ţi-l transmit, în cazul Frawley. Probabil e 
tot o pierdere de vreme, dar am să-ţi spun de ce merită să-l 
verifici. 

Chiar înainte ca Martinson să continue, agentul Carlson fu 
sigur că numele pe care urma să-l audă era al lui Clint Downes. 

De cealaltă parte a mesei, Gus Svenson, care părea să se fi 
trezit brusc din beţie, îi spunea lui Tony Realto: 

— Nu mai ieșisem la cină cu Clint de luni de zile. Și pe urmă, 
m-am întâlnit cu Angie la farmacie. Cumpăra o droaie de chestii, 
cum ar fi un vaporizator și sirop de tuse pentru un copil pe care-l 
îngrijea și care era bolnav. Şi am... 

În timp ce agenţii îl ascultau, Gus le înșiră de bunăvoie tot ce- 
și mai amintea de ultimele lui întâlniri cu Clint și Angie. 

— Miercuri seara, l-am sunat pe Clint ca să-i propun să 
mergem la vreo două beri, da' Angie a zis că se dusese să se 
uite la o mașină nouă. Ea avea grijă de niște copii care plângeau 
așa de tare, că n-am apucat să stăm mult de vorbă. 

— Avea grijă de niște copii? se răsti Realto. 

— Nu, am greșit, crezusem c-am auzit doi, da' nu puteam fi 
sigur. Când am întrebat-o, mi-a închis telefonul. 

— Să ne înţelegem. Ultima oară când ai văzut-o pe Angie a 
fost joi seară, iar cu Clint te-ai întâlnit aseară? 

— Mda. L-am luat cu mașina, și pe urmă tot eu l-am adus - 
zicea că n-avea cu ce să mai circule. Vânduse furgoneta, iar 
Angie era în Wisconsin. 

— Şi l-ai crezut? 

— Păi, ce treabă am eu? De un' să știu eu de ce a vânduto 
mașină înainte să-și ia alta? 

— Eşti convins că furgoneta nu era acolo aseară? 

— Jur pe Dumnezeul meu. Da' joi seara când am venit să-l iau, 
am văzut-o în garaj, iar Angie era și ea acasă, cu copilul pe care- 
| îngrijea. 

— OK. Nu te mișca de-aici, Gus. Venim imediat. 


Agenţii ieșiră din birou, oprindu-se pe coridor. 

— Ce părere ai, Walt? întrebă Realto. 

— Angie trebuie să fi plecat cu Kathy în furgonetă. Fie au 
împărţit banii pe din două și s-au despărțit, fie și-au dat întâlnire 
undeva. 

— La fel mă gândesc și eu. 

Reveniră în camera unde-i aștepta Gus. 

— Ascultă, Gus, întâmplător Clint avea mulţi bani la el, când 
v-aţi dus în oraș? 

— Nnt. M-a lăsat pe mine să plătesc, în ambele seri. 

— Mai cunoşti pe cineva care l-ar fi putut lua cu mașina, azi? 

— Nu. 

Sergentul de la poliţia din Danbury care vizitase casa de la 
clubul de golf făcuse și el investigaţii. Intră în birou tocmai la 
timp ca să audă ultima întrebare. 

— Clint Downes s-a dus cu Danbury Taxi până la Aeroportul 
La Guardia, unde a coborât la poarta pentru Continental Airlines, 
anunţă el. A ajuns acolo pe la trei jumate. 

„Acum două ore, doar”, își spuse Walter Carlson. „Laţul se 
strânge, dar oare destul de repede ca să-l prindem până nu va fi 
prea târziu pentru Kathy?” 


84 

La secţia de poliție din Hyannis, sergentul de birou, Ari 
Schwartz, asculta cu răbdare protestele furioase ale lui David 
Toomey care susţinea că în parcarea motelului său nu se 
comisese niciun furt. 

— De peste treizeci de ani lucrez la Soundview, declara el 
vehement, și n-am să permit ca escroaca aia, care nici măcar nu 
e în stare să îngrijească un copil bolnav, să-l mintă pe Sam 
Tyron că i s-a furat un scaun de mașină pe care nu-l avusese 
vreodată. 

Sergentul îl cunoștea bine pe Toomey și-l simpatiza. 

— Dave, nu te repezi, îi spuse el pe un ton liniștitor. Am să 
vorbesc eu cu Sam. Zici că administratorul care a fost de 
serviciu astă-noapte jură că femeia aia n-avea niciun scaun 
pentru copii în mașină? 

— Absolut. 

— O să avem grijă să consemnăm adevărul. 

Mai îmbunat de această promisiune, Toomey se întoarse să 
plece, apoi ezită. 

— Sunt foarte îngrijorat pentru băieţașul ăla. Era bolnav rău. 
Nu vrei să dai telefon la spital și să vezi dacă l-au internat, sau 
măcar l-au tratat la urgenţă? Îl cheamă Stevie, iar pe maică-sa, 
Linda Hagen. Aș putea suna și eu, da' tu ai mai multă autoritate. 

Schwartz nu lăsă să i se vadă iritarea. Era frumos din partea 
lui Dave Toomey că-și făcea griji pentru copil, dar pe de altă 
parte ar fi fost cam greu să se intereseze de el. Era posibil ca 
mama copilului să-l fi dus la oricare dintre clinicile de urgenţă de 
pe Cape. Ar fi putut să-i spună lui Dave acest lucru, totuși dădu 
telefon la spital. 

Acolo nu fusese internat niciun copil cu acel nume. 

Oricât de nerăbdător era să ajungă acasă, Toomey încă nu se 
îndura să plece. 

— E ceva ce mă sâcâie la ea, spuse el, vorbind mai mult de 
unul singur. Dacă ar fi fost nepotu-meu, fiică-mea și-ar fi ieșit 
din minţi de îngrijorare... 

Apoi ridică din umeri. 

— Mai bine să-mi văd de propriile mele treburi. Mersi, sergent. 


La patru mile distanţă, Elsie Stone răsucea cheia în ușa casei 
sale albe de lemn. O dusese pe Debby înapoi acasă, în 


Yarmouth, dar refuzase invitația de a lua cina cu fiica și ginerele 
ei. „Imi simt vârsta”, spusese ea veselă. „Mai bine mă duc 
acasă, îmi încălzesc o supă de legume și mă ospătez cu ea în 
timp ce citesc ziarul și mă uit la știri.” 

„Nu că știrile ar fi un spectacol dintre cele mai plăcute”, își 
spuse ea acum, în timp ce aprindea lumina din antreu. „Dar, 
oricât m-ar durea inima din cauza acelei răpiri, vreau totuși să 
văd dacă mai au mult până să-i prindă pe oamenii ăia 
îngrozitori.” 

Işi agăță mantoul în cuier și se duse direct în cabinet, ca să 
dea drumul la televizor. Prezentatorul actualităţilor de la ora 
șase tocmai spunea: 

— Am aflat din surse demne de încredere că FBl-ul acţionează 
acum pornind de la premisa că micuța Kathy Frawley ar mai 
putea fi în viaţă. 

— O, Domnul fie lăudat! se rugă Elsie cu voce tare. Doamne, 
ajută-le s-o găsească pe mielușica aia! 

Dând sonorul televizorului mai tare, ca să nu-i scape nicio 
vorbă, intră în bucătărie. In timp ce-și turna supa de legume 
preparată în casă într-o farfurie pe care o introduse apoi în 
cuptorul cu microunde, își dădu seama că prin minte i se 
perinda la nesfârșit numele „Kathy”. 

— Kathy... Kathy... Kathy... 

„Ce să fie asta?” se întrebă ea. 


85 

— A fost acolo! striga Margaret, în timp ce Steve o ţinea 
strâns în braţe. Am văzut leagănul în care le-au ţinut pe 
amândouă. Salteaua mirosea a Vick's, la fel ca pijamaua lui 
Kelly, când ne-a fost adusă înapoi. In toate acele zile, au fost 
atât de aproape de noi, Steve, atât de aproape... Femeia aia 
care-a cumpărat hainele în aceeași seară când am cumpărat eu 
rochiile pentru ziua lor e cea care o ţine acum pe Kathy 
prizonieră. lar Kathy e bolnavă. E bolnavă. E£ bolnavă! 

Ken Lynch, un poliţist boboc din Danbury, o adusese pe 
Margaret cu mașina acasă și constata cu surprindere că strada 
era plină de autovehicule ale mass-media. Ţinând-o de cot, o 
condusese grăbit în casă, pe lângă Steve, care le ţinea ușa 
deschisă. Acum, cu un sentiment de neputinţă, păși prin arcadă 
și intră în living. Acolo, se opri și se întoarse. 

„Asta trebuie să fie camera în care vorbea la telefon 
guvernanta, când a auzit-o pe una dintre gemene plângând”, își 
spuse el. 

Apoi, în timp ce se uita în jur, observând toate detaliile și 
reţinându-le pentru a i le putea descrie soției lui, văzu păpușile 
puse pe jos, în mijlocul încăperii. Două păpuși identice, 
acoperite cu aceeași pătură, atingându-și degetele. In faţa 
șemineului, o masă cu scaune de jucărie era pregătită pentru un 
ceai. La masă stăteau așezați doi ursuleţi identici, faţă-n faţă. 

— Mami, mami! 

Strigătul agitat se auzise de la etaj, urmat imediat de un 
tropăit de picioare ce coborau în grabă treptele neacoperite. 
Lynch o văzu pe Kelly cum se arunca în braţele lui Margaret. 
Deși se simţea stingherit, fiindcă le tulbura intimitatea, nu-și 
putea lua ochii de la faţa chinuită a mamei, în timp ce-și 
strângea fiica la piept. 

„Asta cred că-i pediatra care stă cu ei”, reflectă el, la vederea 
unei femei mai vârstnice, cu păr argintiu, care cobora de 
asemenea scara. 

Margaret o puse pe Kelly jos și îngenunche lângă ea, ţinându-i 
mâinile pe umeri. 

— Kelly, o întrebă ea încet, iar ai vorbit cu Kathy? 

Fetița dădu din cap. 

— Vrea să vină acasă. 


— Știu, iubito, știu că vrea să vină acasă. Şi eu vreau să vină 
acasă, la fel de mult ca tine. Ştii unde e? Ţi-a spus cumva? 

— Da, mami. l-am spus și lui tati. Și doamnei doctor Sylvia i- 
am spus. Și ţie ţi-am spus. Kathy e-n Cape Cod. 

Margaret făcu ochii mari, apoi clătină din cap. 

— O, iubito, nu mai ţii minte, azi-dimineaţă când erai în pat cu 
mine, eu am fost cea care-a vorbit despre Cape Cod. De-acolo ai 
auzit. Poate Kathy ţi-a spus că e în alt loc. Nu poţi s-o întrebi 
acum? 

— Acum lui Kathy îi e foarte somn. 

Brusc, Kelly se întoarse și trecu pe lângă ofițerul Lynch. Se 
așeză pe jos, lângă păpuși. In timp ce o privea încremenit, Lynch 
o auzi spunând: 

— Esti de atâta vreme la Cape Cod... 

Apoi, deși își încordă auzul, nu mai putu desluși nimic din 
șușotelile ei. 


86 

Hamburgerul și cafeaua o făcuseră pe Angie să se simtă mai 
bine. „Nici nu-mi dădusem seama ce foame mi-era”, își spuse ea 
nemulțumită, în timp ce stătea în singurul fotoliu comod din 
camera de motel, fără s-o ia în seamă pe Kathy. Șerbetul pe 
care i-l dăduse era neatins, iar fata zăcea în pat cu ochii închiși. 

„A trebuit s-o trag cu forța afară de la McDonald's, fiindcă 
ospătărița aia bătrână și băgăcioasă a intrat în vorbă cu ea”, își 
spuse Angie, retrăind în minte ziua aceea dificilă. „ „Cum te 
cheamă, băieţel?” „Mă cheamă Kathy... Mă cheamă Stevie...” 
„A, păi și nepoata mea are o prietenă închipuită...” Şi-n tot 
timpul ăla, pe masă era o poză cu gemenele. Pe toţi sfinţii, dacă 
bătrâna aia se uita mai atentă, ar fi zbierat să vină poliţia. 

„La ce oră o s-ajungă Clint aici?” se întrebă ea. „Pe la nouă, 
cel mai devreme. Părea supărat. Ar fi trebuit să-i las niște bani. 
Da’ o să-i treacă lui. Am făcut o greșeală când am folosit cartea 
de credit ca să cumpăr chestiile alea de la Abby's Discount. Mai 
bine plăteam cu banii pe care mi-i dăduse Lucas. Ei, în fine, 
acum e prea târziu ca să-mi mai fac griji pentru asta. N-ar trebui 
să mai am nicio problemă, până apare Clint aici. Probabil o să se 
debaraseze de mașina aia pe care a-nchiriat-o, și pe urmă o să 
fure alta, ca să plecăm cu ea din Cape Cod. Şi atunci o s-avem 
un milion de dolari numai pentru noi. Un milion de dolari! Am să- 
mi fac un tratament de înfrumusețare”, își spuse Angie, în timp 
ce întindea mâna spre telecomanda televizorului. Aruncă o 
privire spre pat. „Și gata cu ideea măreaţă de a avea și eu un 
copil al meu. Prea multe bătăi de cap.” 


87 

Diversele agenții răspunzătoare de aplicarea legii își 
înfiinţaseră un post de comandă în sediul FBI din Danbury. 
Agenţii Tony Realto și Walter Carlson, împreună cu căpitanul Jed 
Gunther și șeful poliţiei din Danbury, se aflau în sala de 
conferinţe. 

— Acum suntem siguri că Lucas Wohl și Clint Downes au fost 
colegi de celulă în Attica, spuse Realto. Amândoi și-au călcat 
cuvântul imediat ce au fost eliberaţi din închisoare, și-au luat 
identități false și, cumva, au reușit să stea ascunși atâţia ani. In 
prezent știm cum a fost folosită cartea de credit a lui Bailey ca 
să angajeze mașina de la Excel. Lucas îi cunoștea numărul, 
fiindcă-l dusese adesea pe Bailey cu mașina, iar Bailey îl plătea 
cu cartea de credit. 

Realto se lăsase de fumat la vârsta de nouăsprezece ani, însă 
acum constată că jinduia după o ţigară. 

— Din câte zice Gus Svenson, Angie trăia cu Downes de șapte 
sau opt ani, continuă el. Din păcate, nicăieri în casă nu există 
nicio fotografie a vreunuia dintre ei. Aș putea să pariez că 
Downes nu mai seamănă nici pe departe cu vechea lui poză de 
la dosar. Nu ne rămâne altceva de făcut decât să dăm presei 
descrierile și portretele-robot ale amândurora. 

— De undeva se scurg informaţii, spuse Carlson. Circulă deja 
zvonul despre posibila supravieţuire a lui Kathy. Ce facem, 
comentăm sau nu? 

— Încă nu. Mă tem că, dacă avansăm ideea că s-ar putea să 
fie vie, o condamnăm la moarte. Probabil Clint și Angie bănuiesc 
că-i căutăm, și dacă-și dau seama că fiecare poliţist din Statele 
Unite studiază feţele tuturor copiilor de trei ani pe care-i vede, s- 
ar putea să intre în panică și să se hotărască să scape de fetiţă. 
Atâta vreme cât știu că o credem moartă, s-ar putea să încerce 
să călătorească lăsând impresia că alcătuiesc o familie. 

— Margaret Frawley jură că gemenele comunică între ele, 
spuse Carlson. Speram să primesc o veste de la ea. Dacă Kelly 
spunea ceva semnificativ, știu că m-ar fi sunat. Ofiţerul care a 
dus-o acasă mai e pe-aici? 

— Ken Lynch trebuie să fi fost, spuse șeful poliţiei din 
Danbury. Știu că s-a întors de pe teren. 

Ridică receptorul telefonului de pe birou. 

— Transmite-i lui Lynch să vină încoace. 


Peste cincisprezece minute, Lynch intră în birou. 
— Pot să jur că Kelly e în contact cu sora ei, le spuse el scurt. 
Am fost de față când a afirmat că e la Cape Cod. 


88 

Traficul de pe Sagamore Bridge era descongestionat. În timp 
ce traversa Cape Cod Canal, Clint conducea tot mai nerăbdător, 
uitându-se mereu la vitezometru ca să se asigure că nu depășea 
viteza legală. Ştia că scăpase ca prin urechile acului de un 
poliţist pe Route 3, când atinsese șaptezeci de mile pe oră într-o 
zonă în care limita era de cincizeci și cinci. 

Se uită la ceas. Era exact ora opt. „Mai am încă patruzeci de 
minute cel puţin, până să ajung acolo”, își spuse el. Deschise 
radioul tocmai la timp ca să audă glasul surescitat al 
prezentatorului de știri spunând: 

„Continuă să se răspândească zvonurile că mărturisirea 
sinucigașului despre moartea lui Kathy Frawley n-ar corespunde 
realităţii. Deși nici nu confirmă, nici nu infirmă realitatea 
zvonurilor, autoritățile tocmai au dat publicităţii numele a doi 
suspecți implicaţi în răpirea gemenelor Frawley.” Clint simţi că 
începea să-i șiroiască sudoarea pe trup. „S-a emis un mandat în 
patru puncte de arestare a unui fost deţinut numit Ralph 
Hudson, alias Clint Downes. Acesta a lucrat în ultima vreme ca 
îngrijitor la Danbury Country Club, Connecticut. În același 
mandat este menţionată și concubina sa, Angie Ames. Despre 
Downes se spune că a fost văzut ultima oară pe la orele cinci și 
ceva după-amiază când a coborât din taxi la Aeroportul La 
Guardia. Femeia, Angie Ames, nu a mai fost văzută de joi seara. 
Se presupune că circulă cu o furgonetă Chevy maro-închis, 
veche de doisprezece ani, cu număr de Connecticut...” 

„N-o să le ia prea mult ca să-mi dea de urmă până la navetă”, 
își spuse înnebunit Clint. „Pe urmă, au să ajungă la agenţia de 
închirieri și vor obţine descrierea mașinii. Trebuie să scap de ea 
cât mai repede.” 

leși de pe pod, înscriindu-se pe Mid-Cape Highway. „Cel puţin, 
am avut destulă minte să-i cer tipului de la închirieri o hartă a 
statului Maine”, mai reflectă el. „Așa, s-ar putea să mai câștig 
puţin timp. Trebuie să gândesc rapid. Ce e de făcut? Trebuie să- 
mi asum riscul de a rămâne pe șosea”, hotărî Clint. „Cu cât 
ajung mai aproape de Chatham, cu atât mai bine. Dacă poliţia 
bănuiește că sunt pe Cape, au să mă caute în moteluri - dacă n- 
or fi și început deja”, mai adăugă el, posomorât. 

Cerceta cu atenţie drumul la fiecare intersecţie, căutând 
mașini de poliţie. Când ajunse la Exit 5, spre Centerville, peisajul 


îi deveni mai familiar. „Aici am dat lovitura aia”, își aminti el. 
„Exit 8, Dennis/Yarmouth.” Avu impresia că drumul nu se mai 
termina până să ajungă la Exit 11, Harwich/Brewster, unde coti 
pe Route 137. „Aproape am ajuns”, își zise, încercând să se 
încurajeze singur. „E timpul să mă debarasez de mașină.” In 
sfârșit, zări ceea ce căuta - un multiplex cu parcarea 
aglomerată. 

Zece minute mai târziu, după ce-și parcă mașina cu două 
rânduri mai în spate, văzu cum doi adolescenţi coborau dintr-un 
sedan economic și intrau în holul cinematografului. Cobori din 
mașina închiriată și-i urmări până la casă, oprindu-se într-un colţ 
de unde-i văzu cum se așezau la coadă. Așteptă până când 
plasatoarea le rupse biletele, apoi îi privi dispărând pe un 
coridor, înainte de a reveni afară. „Nici măcar nu s-au deranjat 
să încuie portiera”, constată el, în timp ce apăsa pe clanţa 
mașinii. „Mai simplu de-atât nici că se putea.” 

Se așeză la volan și se asigură că nu era nimeni prin 
apropiere. 

Apoi se aplecă sub bord și, cu mișcări agile, îndelung 
exersate, făcu contactul între două fire. La auzul zgomotului 
făcut de motorul care pornise, avu prima senzaţie de ușurare de 
când auzise buletinul de știri. Aprinse farurile, băgă în viteză și 
începu ultima etapă a drumului spre Chatham. 


89 

— De ce e Kelly așa de tăcută, Sylvia? întrebă Margaret, 
îngrijorată. 

Kelly ședea pe genunchii lui Steve, cu ochii închiși. 

— Din cauza reacției, Margaret, zise Sylvia Harris încercând să 
pară cât mai convingătoare. Şi-n plus, are alergie la ceva... 

Întinse mâna și ridică mâneca tricoului fetiţei, după care își 
mușcă buzele. Vânătaia se închidea la culoare, dar nu asta voise 
să vadă Margaret, ci micile pete roșii de pe braţul lui Kelly. 

Margaret le privi lung, apoi se uită când la doctoriţa Harris, 
când la Steve. 

— Kelly nu face alergii, spuse ea. E una din puţinele diferenţe 
dintre ea și Kathy. Ar fi posibil ca reacţia alergică să fie a lui 
Kathy? 

Tonul ei insistent cerea un răspuns imediat. 

— Marg, Sylvia și cu mine am discutat despre asta, replică 
Steve. Credem că e posibilă o reacţie alergică a lui Kathy faţă de 
ceva ce-a primit, poate vreun medicament. 

— Doar nu vrei să spui... nu penicilină? Sylvia, mai ţii minte 
când Kathy a făcut o alergie atât de puternică până și la 
picăturile de penicilină pe care i le-ai administrat pentru 
testare? l-au apărut pete roșii și i s-a umflat braţul. Ai spus că, 
dacă-i făceai o injecție cu penicilină, ai fi riscat s-o omori. 

— Margaret, pur și simplu nu știm, încercă Sylvia Harris să-și 
ascundă propria anxietate. Uneori, chiar și prea multă aspirină 
poate provoca o reacţie alergică. 

Margaret ajunsese la limită - sau poate o și depășise. lar 
acum, o frământa o grijă nouă, una prea înfricoșătoare ca să se 
poată gândi, măcar, la ea. Kelly devenea din ce în ce mai 
agitată. Era posibil ca funcţiile vitale ale celor două fetiţe să fie 
atât de strâns întrepătrunse încât, dacă lui Kathy i se întâmpla 
ceva, și Kelly să aibă aceleași reacţii? 

Sylvia discutase deja cu Steve despre această posibilitate 
îngrozitoare. Acum, își dădea seama că la același lucru se 
gândea și Margaret, care ședea lângă soţul ei, pe canapeaua din 
living. Întinse braţele și o luă pe Kelly din poala lui. 

— lubito, o imploră ea, vorbește cu Kathy. Intreab-o unde e. 
Spune-i că mami și tati o iubesc. 

Kelly deschise ochii. 

— Nu mă aude, răspunse ea, cu o voce somnoroasă. 


— De ce, Kelly? întrebă Steve. De ce nu te aude? 
— Nu se mai poate trezi, oftă fata, în timp ce se ghemuia în 
poziție fetală, în braţele lui Margaret, și adormea la loc. 


90 

Cocoșat peste volan, Pied Piper asculta radioul. Bomba zilei, 
repetată din câteva în câteva minute, era aceea că micuța 
Kathy Frawley putea să mai fie în viaţă. Erau căutaţi doi 
suspecți, un fost pușcăriaș pe nume Clint Downes și prietena lui, 
Angie Ames, despre care se presupunea că se deplasa cu o 
furgonetă Chevrolet maro-închis, veche de doisprezece ani, cu 
număr de Connecticut. 

După ce primul moment de panică trecu, Pied Piper trecu în 
revistă opţiunile pe care le avea. Putea să meargă cu mașina la 
aeroport și să se întoarcă acasă cu avionul, ceea ce probabil ar 
fi fost cel mai inteligent lucru. Dar exista riscul ca Lucas să-i fi 
dezvăluit identitatea sa lui Clint Downes. „Dacă federalii îl 
arestează pe Clint, o să le dea numele meu pentru a obţine o 
sentință mai ușoară”, își spuse el. „Şi nu îmi pot asuma riscul 
ăsta.” 

În parcarea motelului începuseră să sosească și să plece 
mașini. „Cu puţin noroc, am să-l văd pe Clint înainte de a ajunge 
prea aproape de camera lui Angie”, își spuse Pied Piper. 
„Trebuie să vorbesc cu el mai întâi.” 

O oră mai târziu, răbdarea îi fii răsplătită. Un sedan trecu 
încet împrejurul parkingului, străbătând un culoar, apoi și pe 
celălalt, după care intră în spaţiul liber de lângă furgoneta lui 
Angie. Cobori un individ masiv. Într-o clipă, Pied Piper se dădu 
jos din mașină și ajunse lângă Clint. Acesta se răsuci pe călcâie, 
ducându-și mâna la buzunarul hainei. 

— Nu ai nevoie de pistol, spuse Pied Piper. Am venit aici ca să 
te ajut. Planul tău o să dea greș. Nu poţi circula cu furgoneta 
asta. 

Văzu cum surpriza întipărită pe faţa lui Clint cedă locul 
înţelegerii. 

— Eşti Pied Piper. 

— Exact. 

— După toate pericolele prin care-am trecut, era și timpul să 
te întâlnesc. Cine ești? 

„N-are habar”, își dădu seama Pied Piper, „iar acum e prea 
târziu. Trebuie să merg până la capăt.” 

— E acolo, zise el, arătând spre camera lui Angie. Va trebui 
să-i spui că am venit aici ca să vă ajut. Cu ce mașină umbli? 


— Una cu autoservire. Proprietarii ei sunt încă la cinema, încă 
două ore de-acum încolo, sunt în siguranţă. 

— Atunci, urcă-le-n mașină, pe ea și fata, și du-le de-aici. Fă 
pentru ele toate aranjamentele pe care le găsești de cuviinţă. 
Eu am să vin după voi, și pe urmă vă iau cu avionul meu. Am să 
vă las în Canada. 

Clint dădu din cap. 

— Ea a stricat totul. 

— Ba n-a stricat nimic, deocamdată, îl asigură Pied Piper. 
Numai scoate-o de-aici până nu e prea târziu. 


91 

Şoferul de taxi care-l dusese pe Clint până la Aeroportul La 
Guardia se afla în secţia de poliţie din Danbury. 

— Tipul pe care l-am luat de la intrarea de serviciu în clubul 
country avea o geantă foarte mică, le spuse el agenţilor FBI și 
șefului poliţiei. A plătit cu cartea de credit. Mi-a mai dat și un 
mic bacșiș. Dacă avea bani, eu sigur nu i-am văzut. 

— Angie trebuie să fi luat cu ea banii de răscumpărare, în 
furgonetă, îi zise Carlson lui Realto. Probabil plănuiesc să se 
întâlnească. 

Realto dădu din cap. 

— N-a spus unde se ducea? insistă Carlson. 

li mai pusese șoferului și înainte întrebarea asta, dar încă mai 
spera, deși nejustificat, că putea obţine un răspuns folositor. 

— Mi-a zis doar să-l las la poarta pentru Continental. Atât a 
spus. 

— A vorbit cu cineva pe mobil? 

— Nu. lar mie mi-a spus doar unde să-l duc. 

— În regulă. Îţi mulţumim. 

Frustrat, Walter Carlson se uită la ceas. „După ce l-a vizitat 
Lila Jackson, Clint a știut că nu mai era decât o chestiune de 
timp până să ajungem la el”, își spuse. Oare avea întâlnire cu 
Angie, la aeroport? Sau a luat alt taxi, poate până la Kennedy, 
pentru ca de-acolo să-și ia zborul peste graniţă? Și cu Kathy 
cum rămâne? 

Carlson știa că Ron Allen, agentul FBI însărcinat cu 
operaţiunile Biroului pe aeroporturile La Guardia și J.F.K., 
conducea investigaţiile în ambele locuri. Dacă Downes se 
înregistrase ca pasager al oricărui avion care decola de-acolo, 
sigur avea să afle curând. 

Peste un sfert de oră, primi un telefon de la Allen. 

— Downes a luat naveta de la ora șase, spre Boston, anunţă 
acesta scurt. Le-am ordonat oamenilor noștri să-l caute la 
Logan. 


92 

— Trebuie să încercăm s-o ținem trează, spuse Sylvia Harris, 
fără a se mai osteni să-și ascundă neliniștea din voce. Pune-o 
jos, Margaret. la-o de mână. Și tu, Steve. Plimbaţi-vă cu ea între 
voi. 

Cu buzele albite de frică, Margaret se supuse. 

— Hai, Kelly, o îndemnă ea. Hai să facem o plimbare 
împreună, cu Kathy, cu tati și cu mine. Vino, iubito. 

— Nu... pot... Ba nu... nu vreau... 

Vocea fetiţei era somnoroasă. 

— Kelly, trebuie să-i spui lui Kathy că e nevoie ca și ea să se 
trezească, insistă doctorița Harris. 

Lui Kelly îi cădea capul în piept, dar începu să-l scuture, în 
semn de protest. 

— Nu... nu... nu mai vreau... Pleacă, Mona. 

— Kelly, ce e? 

„Doamne, ajută-mă!” se rugă Margaret. „Ajută-mă că pot 
vorbi cu Kathy. Femeia aia, Angie, trebuie să fie cea pe care 
Kelly o numea Mona.” 

— Kelly, ce-i face Mona lui Kathy? întrebă ea disperată. 

Împleticindu-se între părinţii ei, care aproape că o duceau pe 
sus, Kelly șopti: 

— Mona cântă. 

Cu o voce tremurătoare, intonă în falset: 

— No... more... old Cape Cod... 


93 

— Mă tem că vor crede că nu-s decât una dintre acele 
persoane dornice să-și vadă numele în ziar, îi mărturisi Elsie 
Stone fiicei sale. 

Tinea într-o mână receptorul, iar în cealaltă, ultimul număr 
din Cape Cod Times. Pe ecranul televizorului erau mereu arătate 
fotografii ale gemenelor Frawley. 

— Femeia mi-a spus că era băiat, dar sunt convinsă că e fată. 
Şi, Suzie, martor mi-e Dumnezeu, jur că fata aia era Kathy 
Frawley. Vreau să zic, avea o glugă pe cap, și i se vedea puţin 
din părul șaten-închis, dar dacă stau să mă gândesc, îmi dau 
seama că era ceva în neregulă cu părul ăla. Înţelegi ce vreau să 
zic, ca atunci când vezi un păr vopsit prost, cum îl are și unchiul 
tău, Ray. lar când am întrebat-o cum o cheamă, a zis Kathy, și 
am văzut cum femeia s-a uitat urât la ea, iar fata s-a speriat și a 
spus că numele ei e Stevie. 

— Mamă, o întrerupse Suzie, ești sigură că nu te ambalezi de 
pomană? 

Își privi soţul, ridicând din meri. Așteptaseră cu cina până 
târziu, după ce o culcaseră pe Debby. lar acum, pulpa de miel 
din farfurie se răcea, iar Vince, soţul ei, își ducea mâna la gât, 
cu un gest care îi dădea de înţeles să scurteze conversaţia. 

Vince ţinea sincer la soacra lui, dar spunea că Elsie obișnuia 
să se repete. 

— N-aș vrea să mă fac de râs, dar dacă... 

— Mamă, am să-ţi spun eu ce să faci, și pe urmă închid și mă 
așez la masă până nu face Vin un atac de inimă. Sună la poliţia 
din Barnstable. Spune-le exact tot ce mi-ai spus și mie, și pe 
urmă lasă totul în seama lor. Te iubesc, mamă. Debby s-a simţit 
minunat azi la tine, iar fursecurile pe care le-a adus acasă sunt 
nemaipomenite. La revedere, mamă. 

Elsie Stone rămase cu receptorul în mână, în timp ce se 
gândea ce să facă. „Oare să sun la acel hot-line al poliţiei?”, se 
întrebă ea. „Probabil că la numărul ăla primesc multe apeluri de 
la tot felul de farseuri.” 

— Dacă nu doriţi să daţi un telefon, vă rugăm să închideţi. 

Sunetul monoton al vocii înregistrate fu catalizatorul care-o 
făcu să se hotărască. 

— Aș dori să dau un telefon, spuse ea. 


Apăsă pe butonul Off, aşteptă un moment, apoi apăsă iar pe 
Talk și formă numărul de la informaţii. 

Când o altă voce înregistrată îi ceru să spună orașul și statul, 
Elsie zise grăbită: 

— Barnstable, Massachusetts. 

— Barnstable, Massachusetts, am reținut bine? întrebă vocea 
mecanică. 

Conștientă de faptul că era foarte important să vorbească cât 
mai repede cu persoanele avizate în cazul Frawley, Elsie 
răspunse răstit: 

— Da, așa e, și pentru numele lui Dumnezeu, de ce trebuie 
să-mi pierd vremea cu dumneata? 

— E vorba de o firmă? întrebă vocea computerizată. 

— Departamentul Poliţiei din Barnstable. 

— Departamentul Poliţiei din Barnstable, am reţinut bine? 

— Da, da, da! 

După o pauză, un glas omenesc o întrebă: 

— Aveţi o urgenţă, doamnă? 

— Daţi-mi secţia de poliţie. 

— Imediat. 

— Poliţia Barnstable, la telefon sergent Schwartz. 

— Domnule sergent, numele meu este Elsie Stone. Sunt 
chelneriţă la McDonald's, lângă mall. Sunt aproape sigură că am 
văzut-o acolo pe Kathy Frawley, azi-dimineaţă, și aș vrea să vă 
spun de ce... 

După care începu să povestească întâmplările din timpul 
dimineţii. 

La secția de poliţie tocmai fuseseră trecute în revistă ultimele 
știri din cazul Frawley. Acum, în timp ce o asculta, sergentul 
Schwartz compara povestea lui Elsie Stone cu relatarea lui 
David Toomey despre furtul inexistent de la Soundview Motel. 

— Fata a spus că o chema Kathy, după care s-a corectat și a 
zis că numele ei e Stevie? vru el să se asigure. 

— Da. Şi gândul ăsta m-a sâcâit toată ziua, până când am 
privit cu atenţie poza din ziar, cu fetiţele alea drăguţe, și le-am 
văzut iar fotografia la televizor. E aceeași faţă. Jur pe sufletul 
meu nemuritor că era aceeași faţă, și a spus c-o cheamă Kathy. 
Sper numai să nu credeţi că-mi arde de glume. 


— Nu, doamnă Stone, nu cred că glumiţi. Sun chiar acum la 
FBI. Vă rog să rămâneţi la aparat. S-ar putea ca agentul 
respectiv să vrea să vorbească cu dumneavoastră. 


94 

— Walter, aici Steve Frawley. Kathy e în Cape Cod. Acolo 
trebuie s-o căutați. 

— Steve, tocmai voiam să te sun. Știm că Downes a luat 
naveta până la Boston, dar când a închiriat o mașină, a cerut o 
hartă a statului Maine. 

— Lasă-l încolo de Maine. Kelly de ieri tot încearcă să ne 
spună despre Kathy că e în Cape Cod. Ceea ce ne-a scăpate că 
nu spune doar „Cape Cod”. Chiar încerca să fredoneze cântecul 
ăla, Old Cape Cod. Femeia aia pe care gemenele o numesc 
„Mona” i-l cântă acum lui Kathy. Crede-mă. Te rog, crede-mă. 

— Steve, nu te ambala. O să le spunem băieţilor noștri să 
trimită la Cape un mandat special, da’, știm că acum o oră 
jumate Clint Downes a venit la ghișeul agenţiei de închirieri de 
la Aeroportul Logan și a cerut o hartă a statului Maine. Am aflat 
mai multe și despre prietena lui, Angie. A crescut în Maine. 
Bănuim că s-o fi ascunzând acolo, la niște prieteni... 

— Nu, Kathy e în Cape! 

— Stai o clipă, Steve. Trebuie să răspund la un telefon. 

Carlson îl lăsă pe Steve să aștepte, răspunse la celălalt apel, 
apoi ascultă în tăcere un minut. După ce închise, reveni la 
convorbirea cu Frawley. 

— Steve, s-ar putea să ai dreptate. Avem o martoră oculară 
care susţine că a văzut-o pe Kathy azi-dimineaţă într-un 
McDonald's din Hyannis. Deocamdată, ne concentrăm 
cercetările în zona aia. Un avion al FBI o să vină să ne ia într-un 
sfert de oră. 

— Venim și noi. 

După ce închise telefonul, Steve se repezi înapoi în living, 
unde Margaret și doctoriţa Harris o sileau pe Kelly să se plimbe 
de-a lungul camerei, ţinând-o între ele. 

— Kathy a fost văzută la Cape Cod, azi-dimineaţă, spuse el. O 
să zburăm cu un avion până acolo chiar acum. 


95 

— Esti aici în Old Cape Cod, cântă Angie, aruncându-și braţele 
pe după gâtul lui Clint. Bă/ete, mi-a fost dor de tine. 

— Chiar așa? 

Clint voi s-o împingă la o parte, dar își aminti la timp că nu 
trebuia să-i dea de bănuit. Așa că o îmbrăţișă și el. 

— Şi ghici cui i-a fost dor de tine, păsărică cântătoare? 

— Clint, știu că te-ai supărat pe mine pentru că am plecat cu 
banii, dar mi-a fost teamă ca nu cumva cineva să facă legătura 
între tine și Lucas, și mi-am zis că e mai bine să mă dau la fund. 

— Nu-i nimic, nu-i nimic. Numai că trebuie să plecăm de-aici 
cât mai repede. Ai ascultat radioul? 

— Nu, m-am uitat la Dragul de Raymond. l-am mai dat fetiţei 
puţin sirop de tuse, și în sfârșit a adormit din nou. 

Clint aruncă o privire spre Kathy, care zăcea pe pat, încălţată 
doar cu un pantof, și cu părul transpirat lipit în jurul feţei. Nu se 
putu abţine să spună: 

— Dacă procedam așa cum ne-am înţeles, fata asta ar fi fost 
acum acasă. lar noi eram în drum spre Florida, cu juma' de 
milion, fără s-avem toată ţara pe urme. 

Nu văzu expresia de pe chipul ei. Altfel, ar fi înţeles că femeia 
tocmai își dăduse seama ce greșeală făcuse anunţându-l unde 
se afla. 

— Ce te face să crezi că ne caută toată ţara? îl întrebă ea. 

— Ascultă și tu radioul. Mută de pe un canal pe altul. Dă-le- 
ncolo de reluări. Ai ajuns o vedetă, fetițo. lți convine sau nu, 
toată lumea numai de tine vorbește. 

Apăsând pe butonul telecomenzii, Angie închise televizorul. 

— Și atunci ce crezi c-ar trebui să facem? 

— Am o mașină sigură. Plecăm de-aici și abandonăm fata 
undeva unde n-o s-o găsească nimeni. Pe urmă, fugim amândoi 
din Cape. 

— Dar parcă era vorba să scăpăm și de fată, sí de furgonetă. 

— Furgoneta o lăsăm aici. 

„M-am cazat în motelul ăsta cu numele meu real”, își spuse 
Angie. „Dacă sunt pe urmele noastre, vor ajunge aici destul de 
curând. Dar Clint nu trebuie să știe. Îmi dau seama că mă minte. 
Îi e ciudă, iar când ciufutului ăstuia de Clint îi e ciudă, nu te mai 
înţelegi cu el. Vrea să scape de mine.” 


— Clint, iubitule, spuse ea. Polițistul ăla din Hyannis a notat 
numărul furgonetei. La ora asta, toţi polițiștii din Cape știu că azi 
după-amiază am fost în Hyannis. Dacă-și închipuie că mai sunt 
prin zonă, au să caute furgoneta. Şi dacă o găsesc în parcarea 
asta, își vor da seama că nu puteam să ajungem foarte departe. 
Am lucrat la un debarcader, la nici cinci minute distanţă de-aici, 
și știu că-n perioada asta a anului e închis. Pot să duc furgoneta 
pe ponton, cu fata înăuntru, și pe urmă să sar din mers și să las 
mașina să meargă până-n capăt și să cadă. Apa e destul de 
adâncă pentru ca s-o acopere. Luni de zile n-au s-o găsească. 
Vino, iubitule, pierdem timpul. 

ÎI privi pe Clint cum se uita nesigur spre fereastră. Brusc, îşi 
dădu seama că afară mai era cineva, așteptând să vină după ei. 
Clint nu venise acolo ca să fugă împreună cu ea, ci ca s-o 
omoare. 

— Clint, știi bine că pot citi în tine ca într-o carte, îi spuse ea 
pe un ton învăluitor. Ești supărat pe mine fiindcă l-am lichidat pe 
Lucas și pe urmă am plecat. Poate că ai dreptate, poate că nu. 
Dar spune-mi ceva: Pied Piper a venit și el aici, cu tine? 

Îşi dădu seama după expresia de pe chipul lui că avea 
dreptate. Clint vru să vorbească, dar ea îl opri. 

— Nu-mi răspunde, fiindcă știu deja. L-ai văzut? 

— Mda. 

— Ştii cine e? 

— Nu, dar mi se pare cunoscut, ca și cum l-aș mai fi văzut 
undeva. Totuși, nu știu de unde să-l iau... Trebuie să mă mai 
gândesc. 

— Deci, ai putea să-l identifici? 

— Mda. 

— Şi chiar crezi că acum, după ce l-ai văzut, o să te lase să 
mai trăieşti? Ei bine, am să-ţi spun eu - n-o să te lase! Pariez că 
ţi-a spus să te descotorosești de mine și de puștoaică, după care 
voi doi o să vă aveţi ca fraţii. N-o să fie așa, ascultă-mă ce-ţi 
spun. Mult mai bine o să-ți meargă dacă ai încredere-n mine. O 
să plecăm de-aici - pe bune că da! - și vom avea cu o juma’ de 
milion de dolari mai mult decât dacă-l lăsam în viaţă pe Lucas. 
Pe urmă, când ne prindem cine-i tipul ăsta, o să-i amintim că ni 
se cuvine o parte mai mare din bani. Că de nu... A 

Văzu cum furia dispărea de pe chipul lui Clint. „Intotdeauna 
am putut să-l joc pe degete”, își spuse ea. „E așa de prost... Dar, 


după ce se dumirește cine-i tipul ăsta, o să fim aranjaţi pe 
viaţă.” 

— lubitule, reluă ea. la valiza. Pune-o în mașina cu care ai 
venit. Dar, stai o clipă... Ai închiriat-o pe numele tău? 

— Nu, dar acum, că ne caută, vor putea lua urma cărţii de 
credit, până la agenţia de închirieri. Am avut destulă minte. Am 
cerut o hartă a statului Maine, și am schimbat mașinile la un 
cinematograf. 

— Bravo ţie. OK, eu iau fata, tu ia banii. Să plecăm de-aici. 
Pied Piper o să vină după noi? 

— Mada. Crede că am să mă urc în mașina lui și-am să merg cu 
el până undeva unde-l așteaptă un avion. 

— Şi când colo, completă Angie, după ce aruncăm furgoneta 
în apă, o să plecăm amândoi cu mașina ta. Doar nu crezi c-o să 
ne urmărească, riscând să-l oprească poliţia, nu? După aceea, 
noi plecăm din Cape, schimbăm din nou mașinile și nu ne mai 
oprim până-n Canada. lar de-acolo, luăm un avion și dispărem. 

Clint stătu un moment pe gânduri, apoi dădu din cap. 

— În regulă. la puștoaica în braţe. 

Când Angie o ridică pe Kathy, Clint observă că unul dintre 
pantofi îi căzuse din picior. „Ei, și?”, își spuse el. „Oricum n-o să 
mai aibă nevoie de ei.” 

Trei minute mai târziu, la nouă și treizeci și cinci, cu Kathy 
învelită într-o pătură și culcată pe jos, Angie scoase furgoneta 
din parcarea motelului „Scoica și duna”. Clint o urma cu mașina 
furată. Imediat în urma lui, fără să știe că Angie și Clint se 
asociaseră din nou, venea Pied Piper. „De ce s-a urcat cu fata în 
furgoneta aia? se întrebă. „Dar valiza e la el, iar banii trebuie să 
fie înăuntru.” 

— De-acum, totul sau nimic, spuse el cu voce tare, încheind 
acea procesiune a morții. 


96 

Ofiţerul Sam Tyron ajunse la motelul Soundview după 
douăsprezece minute de când primise un telefon scurt de la 
Departamentul Poliţiei Barnstable. Pe drum într-acolo, își 
reproșase furios că nu-și urmase instinctul, cercetând-o mai în 
amănunt pe femeia pe care o oprise fiindcă nu avea scaun 
pentru copil în mașină. 

„Mi-a trecut prin minte chiar și că nu semăna prea mult cu 
fotografia de pe permisul de conducere”, își spuse - deși nu 
intenţiona să le împărtășească superiorilor și această mică 
informație. 

Când sosi, motelul forfotea de polițiști. Descoperirea faptului 
că a doua dintre surorile gemene Frawley nu numai că era încă 
în viaţă, dar mai și fusese reperată în Hyannis, atrăsese acolo 
toată conducerea poliţiei. Comandanții se îngrămădiseră în 
camera unde locuise femeia ce se cazase sub numele de Linda 
Hagen. Bancnotele de douăzeci de dolari risipite sub pat indicau 
clar că într-adevăr pe-acolo trecuse răpitoarea. Kathy Frawley 
zăcuse pe același pat cu doar câteva ore în urmă. 

Surescitat, David Toomey răspunsese la un apel al 
administratorului din tura de noapte și revenise la motel. 

— Fata aia e foarte grav bolnavă, îi preveni el. Puteţi fi siguri 
că n-a văzut-o niciun doctor. Tușea și se sufoca, și-ar fi trebuit 
să fie dusă la urgenţă. Faceţi bine și găsiţi-o cât mai repede, 
altfel va fi prea târziu. Vreau să zic că... 

— Când ai văzut-o ultima oară? îl întrerupe șeful poliţiei din 
Barnstable. 

— Să tot fi fost vreo douășpe jumate. Nu știu la ce oră au 
plecat. 

„Au trecut de-atunci șapte ore și jumătate”, își spuse Steve. 
„De-acum, ar putea să fie deja în Canada.” 

Șeful luă și el în calcul această posibilitate, după care adăugă: 

— Totuși, pentru eventualitatea că mai e aici, vom trimite un 
mesaj la toate motelurile din Cape, să se uite după ea. Poliţia de 
stat va amplasa baraje rutiere la poduri. 


97 

În timp ce Margaret făcea eforturi de a o menţine pe Kelly 
trează, toţi cei din avion tăceau. Fetița, cu ochii închiși, zăcea în 
braţele mamei sale. Cu capul rezemat de inima acesteia, 
complet letargică, reacţiona tot mai slab la orice stimuli. 

Agenţii Carlson și Realto erau și ei în același avion. Tineau 
legătura cu cartierul general al FBl-ului din Boston. Colegii lor se 
aflau deja la Cape, ca să continue ancheta. O mașină a FBl-ului 
avea să-i aștepte la aeroport și să-i ducă la sediul poliţiei din 
Hyannis, care urma să devină centrul de comandă al 
investigaţiilor. Inainte de a se îmbarca în avion, cei doi agenți 
conveniseră discret că într-adevăr asistaseră la comunicarea 
dintre Kelly și Kathy. Mai credeau și că, judecând după modul în 
care se comporta Kelly acum, putea fi prea târziu ca să-i mai 
salveze sora geamănă. 

In avion erau opt pasageri. Carlson și Realto stăteau unul 
lângă altul, adânciţi în gânduri amare pentru că-l scăpaseră pe 
Clint Downes cu o diferenţă de numai câteva ore. Chiar dacă 
Angie era la Cape în dimineaţa aceea, probabil că își dăduse 
întâlnire cu el în Maine, își spunea Carlson. Avea sens. Clint 
luase o hartă a statului Maine, de la agenţia de închiriat mașini. 
lar Angie crescuse acolo. 

Realto se gândea ce-ar fi făcut dacă s-ar fi aflat în situaţia lui 
Clint și a lui Angie. „Aș scăpa de furgonetă și de mașina 
închiriată, și aș mai scăpa și de fată”, conchise el. „Căutată de 
toată poliţia din ţară, Kathy e un factor de risc prea mare. 
Numai dac-ar fi atât de omenoși încât s-o lase într-un loc unde 
să poată fi găsită repede. Dar așa ar exista un loc precis de 
unde am începe să-i urmărim”, conchise el mohorât. „Ceva îmi 
spune că indivizii ăștia sunt prea disperaţi și prea răi ca să mai 
aibă în ei o fărâmă de omenie.” 


98 

„Toţi copoii din Cape caută furgoneta asta”, își spuse Angie, 
mușcându-și buza, în timp ce conducea nervoasă pe Route 28 
din Chatham. „Dar debarcaderul e imediat după intrarea în 
orașul Harwich, și după ce aruncăm rabla asta, o să scăpăm de 
griji. Mamă, și când mă gândesc că mi-am dorit puștoaica asta. 
În ce mizerie am intrat până la urmă, din cauza ei. Nici nu-l acuz 
pe Clint că s-a înfuriat pe mine.” Aruncă o privire spre cer, 
observând că stelele fuseseră acoperite de nori. „Da' repede se 
mai schimbă vremea aici”, își spuse ea. „Ce să-i faci, așa e-n 
nord. Şi s-ar putea să fie mai bine așa. Da’ stai, că acum trebuie 
să fiu atentă la cotitura aia...” 

Cu nervii întinși la maximum, pentru că din minut în minut se 
aștepta să audă o sirenă a poliţiei, Angie încetini, fără tragere 
de inimă. „Aici trebuie să fie”, își spuse. „Mda, nu asta, 
următoarea.” 

O clipă mai târziu, cu un oftat de ușurare, coti la stânga de pe 
Route 28, pe drumul șerpuitor care ducea spre Nantucket 
Sound. Majoritatea caselor de pe marginea drumului erau 
ascunse vederii în spatele vegetației înalte. Cele pe care le 
distingea erau cufundate în întuneric. „Probabil sunt închise pe 
timp de iarnă”, își zise ea. „E un loc foarte bun ca să aruncăm 
furgoneta. Sper ca și Clint să-și dea seama de asta.” 

Trecu de ultima cotitură, cu Clint imediat în urma ei. „Pied 
Piper nu va avea curaj să vină prea aproape”, presupuse Angie. 
„Și-o fi dat seama că e ceva de capul meu.” 

Debarcaderul era drept în faţă, iar Angie tocmai se pregătea 
să înscrie furgoneta pe ponton, când auzi un claxon slab din 
spatele ei. 

„Tâmpitul de Clint! De ce naiba claxonează acum?” se întrebă 
ea. 

Opri furgoneta și, lividă de furie, îl privi cum se dădea jos din 
mașina furată și venea în fugă spre ea. Deschise portiera. 

— Ce, vrei s-o pupi pe puștoaică înainte de despărţire? îl 
întrebă pe un ton răstit. 

Mirosul acru de transpiraţie fu ultimul lucru pe care și-l mai 
aminti, când pumnul lui Clint zbură prin spaţiul dintre ei, făcând- 
o să-și piardă cunoștința. În timp ce Angie se prăbușea peste 
volan, Clint băgă furgoneta în viteză și apăsă pedala de 
acceleraţie. Închise portiera tocmai când autovehiculul porni pe 


ponton. Îl privi cum ajunse în capăt, unde se clătină o clipă, apoi 
se răsturnă, făcându-se nevăzut. 


99 

Phil King, recepţionerul de la motelul „Scoica și duna”, nu-și 
desprindea ochii de pe ceas. leșea din schimb la ora zece seara 
și abia aștepta să plece. Își petrecuse tot timpul liber din ziua 
aceea încercând să se împace cu prietena lui, cu care se 
certase, și în cele din urmă stabiliseră să se întâlnească la barul 
„Stridia Obraznică”, ca să bea ceva în liniște. Mai avea până 
atunci doar zece minute, remarcă el nerăbdător. 

În spatele biroului se afla un televizor mic, ca să ţină de urât 
celor care lucrau în schimbul de noapte. Amintindu-și că Celtics 
jucau cu Nets în Boston, Phil deschise aparatul, pentru a afla 
scorul meciului. 

La televizor se transmitea o ediţie specială a actualităţilor. 
Poliția confirmase că micuța Kathy Frawley fusese văzută cu 
siguranţă în Cape, în dimineaţa aceea. Răpitoarea ei, Angie 
Ames, conducea o furgonetă Chevy maro-închis, veche de 
doisprezece ani, cu număr de Connecticut. Crainicul comunică 
numărul. 

Phil King nu-l auzi. Se holba cu gura căscată spre ecran. Angie 
Ames, își spuse el. Angie Ames! Cu o mână tremurătoare, 
înșfăcă receptorul și formă 911. 

Când îi răspunse dispecera, strigă: 

— Angie Ames stă aici! Angie Ames stă aici! l-am văzut 
furgoneta ieșind de la noi din parcare acum zece minute! 


100 

Clint privi cum furgoneta dispărea, după care, cu o satisfacţie 
sumbră, reveni în mașina furată și o întoarse cu o sută optzeci 
de grade. Prinse în lumina farurilor expresia surprinsă de pe faţa 
lui Pied Piper, care venea pe jos spre el. 

„Exact cum m-am așteptat”, își spuse, „are un pistol. Sigur, 
avea să împartă banii cu mine. Mai mult ca sigur. Aș putea să 
trec peste el, da’ ar fi prea ușor. Mai bine să mă joc puțin cu el.” 

Işi continuă drumul spre Pied Piper, după care privi încântat 
cum acesta scăpa pistolul din mână, sărind din fața mașinii. „Şi 
acum, să mă cărăbănesc din Cape”, hotărî Clint, „da' mai întâi 
trebuie să scap și de mașina asta. Puștii ăia au să iasă de la film 
în mai puţin de-o oră, și atunci poliția o să înceapă să le caute 
mașina.” 

Merse mai departe, cu viteză, pe drumul liniștit, până ajunse 
la Route 28. Bănuia că Pied Piper avea să încerce să-l 
urmărească, dar știa că avea un avantaj prea mare. „O să 
bănuiască el că mă îndrept spre pod”, conchise, dar ce altceva 
putea face? Era calea cea mai bună. Coti la stânga. Pe Mid- 
Cape Highway ar fi ajuns mai repede, dar preferă să rămână pe 
Route 28. „Probabil că, de-acum, au aflat c-am zburat la Boston 
și am închiriat o mașină. Mă întreb dac-au căzut în cursa pe care 
le-am întins-o când am cerut harta statului Maine.” 

Deschise radioul tocmai la timp pentru a auzi un crainic agitat 
anunțând că, fără nicio îndoială, Kathy Frawley fusese văzută în 
Hyannis, împreună cu răpitoarea ei, Angie Ames, care mai 
folosea și numele de Linda Hagen. Se amplasau baraje rutiere. 

Clint strânse volanul în mâini. „Trebuie să scap de aici cât mai 
repede”, hotărî el. „Nu mai pot să pierd vremea.” Valiza cu bani 
era pe podea, în faţa banchetei din spate. Gândul la ceea ce 
putea face cu un milion de dolari îl ajută să-și alunge panica, în 
timp ce trecea prin South Dennis, apoi prin Yarmouth, pentru a 
ajunge în sfârșit la peri ferm orașului Hyannis. „Încă douăzeci de 
minute și am ajuns la pod”, își spuse. 

Sunetul unei sirene a poliţiei îl făcu să se crispeze. „Nu pot 
veni după mine, nu merg prea repede”, încercă el să se asigure, 
apoi se uită cu gura căscată cum o mașină de poliţie cotea în 
faţa lui, silindu-l să oprească, în timp ce alta frâna în spate. 

— Jos din mașină cu mâinile sus! 

Ordinul se auzise din megafonul mașinii oprite în spatele lui. 


Clint simţi șiroaie de transpiraţie curgându-i pe obraji, în timp 
ce deschidea portiera și cobora, cu braţele sale groase ridicate 
deasupra capului. 

Doi polițiști, cu pistoalele scoase, se apropiară de el. 

— Ai avut ghinion, spuse unul dintre ei, pe un ton amical. 
Puștilor nu le-a plăcut filmul și au plecat la jumătate. Ești arestat 
pentru furt de autovehicul. 

Celălalt poliţist îi lumină chipul cu lanterna, și tresări. Clint 
știu că-l compara cu descrierea pe care poliţia, fără îndoială, o 
primise deja. 

— Eşti Clint Downes, afirmă cu convingere polițistul, apoi îl 
întrebă furios: Unde-i fetița, băi nemernicule? Unde-i Kathy 
Frawley? 


101 

Margaret, Steve, doctoriţa Harris și Kelly se aflau în biroul 
șefului poliţiei, când sosi vestea că Angie Ames se cazase sub 
numele ei real la un motel din Chatham, iar recepţionerul îi 
văzuse furgoneta plecând cu doar zece minute în urmă. 

— Era și Kathy în mașină? întrebă în șoaptă Margaret. 

— Nu știe... Dar pe pat s-a găsit un pantof de copil, iar perna 
avea o adâncitură. Pare foarte probabil să fi fost culcată acolo. 

Doctoriţa Harris o ţinea pe Kelly în braţe. Dintr-odată, începu 
s-o scuture. 

— Kelly, trezește-te! îi ceru ea. Kelly, trebuie să te trezești. 

Ridică privirea spre șeful poliţiei. 

— Aduceţi-i imediat un inhalator! strigă. 


102 

Pied Piper privise cum mașinile poliției  blocaseră 
autovehiculul furat de Clint. „Nu-mi știe numele, dar imediat ce 
mă va descrie, FBl-ul o să descindă la mine-n prag”, își zise. „Și 
când mă gândesc că nici nu era nevoie să vin până aici - Lucas 
nu-i spusese cine sunt...” 

Își reprimă valul de furie care-i făcea mâinile să tremure atât 
de tare, încât abia mai putea ţine volanul. „Am șapte milioane 
de dolari, mai puţin comisionul băncii, care mă așteaptă în 
Elveţia. Paşaportul e în buzunar. Trebuie să iau prima cursă 
peste ocean. Voi cere ca avionul să mă ducă în Canada. Clint s- 
ar putea să nu mă dea de gol imediat, de vreme ce știe că se 
poate folosi de mine la negocieri. Eu sunt asul lui din mânecă.” 

Cu gura uscată și cu un nod în gât din pricina spaimei, Pied 
Piper coti de pe Route 28 North. Încă înainte ca Downes, cu 
cătușele la mâini, să fie condus spre mașina de poliție, Pied 
Piper se afla deja pe Route 28 South, îndreptându-se spre 
Aeroportul Chatham. 


103 

— Știm că prietena ta a plecat de la motelul „Scoica și duna” 
acum douăzeci de minute. Kathy Frawley era cu ea? 

— Nu știu despre ce vorbiţi, răspunse Clint, cu un glas 
monoton. 

— Ba știi foarte bine despre ce vorbim! îl repezi agentul FBI 
Frank Reeves, de la biroul din Boston, care-l chestiona împreună 
cu Realto, Carlson și șeful poliției din Barnstable, în camera de 
interogatoriu a secției de poliţie Barnstable. Kathy e în 
furgoneta aia? 

— Citiţi-mi drepturile și gata. Vreau un avocat. 

— Clint, ascultă-mă, îl îndemnă Carlson. Credem că fata e 
grav bolnavă. Dacă moare, o să ai două capete de acuzare 
pentru crimă. Știm că amicul tău, Lucas, nu s-a sinucis. 

— Lucas? 

— Clint, casa aia din Danbury trebuie să fie plină de ADN-ul 
gemenelor. Prietenul tău, Gus, ne-a spus c-a auzit doi copii 
plângând, când a vorbit la telefon cu Angie. Angie a plătit cu 
cardul tău hainele pe care le-a cumpărat pentru gemene. Un 
poliţist din Barnstable a văzut-o azi-dimineaţă, cu Kathy. Și o 
ospătăriţă de la McDonald's le-a văzut. Avem toate probele 
necesare. Singura ta șansă de a mai obţine circumstanţe 
atenuante e să cooperezi cu noi de-acum încolo. 

Un zgomot dincolo de ușă îi făcu pe toţi să se întoarcă brusc. 
Apoi auziră glasul sergentului de la intrare: 

— Doamnă Frawley, îmi pare rău, dar nu puteţi intra acolo... 

— Trebuie să intru. Acolo e omul care mi-a răpit copiii. 

Reeves, Realto și Carlson schimbară o privire. 

— Lăsaţi-o să intre! strigă Reeves. 

Ușa se dădu de perete, iar Margaret năvăli înăuntru, cu ochii 
ei albaștri acum negri precum cărbunele, faţa palidă ca moartea 
și părul încâlcit. Se uită în jur, apoi se duse direct la Clint și 
îngenunche în faţa lui. 

— Kathy e bolnavă, îi spuse ea, cu o voce tremurătoare. Dacă 
moare, nu știu dacă Kelly va supravieţui. Pot să-ţi iert totul, 
numai să mă ajuţi s-o primesc pe Kathy înapoi, acum. Am să te 
susţin la proces, îţi promit. Iti promit. Te rog. 

Clint încercă să-și mute privirea, dar constată că nu și-o poate 
desprinde de ochii arzători ai lui Margaret. „M-au mâncat fript”, 


își spuse. „Încă n-am să-l denunț pe Pied Piper, da’ poate am o 
altă cale ca să scap de acuzaţia de crimă.” 

Așteptă câteva clipe, repetându-și în minte povestea, apoi 
spuse: 

— N-am vrut s-o ţinem pe puștoaica ailaltă. Angie a decis s-o 
păstreze. In noaptea când trebuia să le eliberăm, l-a împușcat 
pe Lucas și a lăsat scrisoarea aia falsă. E nebună. Pe urmă, a 
fugit cu toţi banii și nu mi-a spus unde se dusese. Azi m-a sunat 
și mi-a cerut să ne întâlnim aici. l-am zis c-o să scăpăm de 
furgonetă și-o să plecăm din Cape cu mașina pe care o furasem 
eu. Da' n-a ieșit așa. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă Realto. 

— Angie cunoaște locurile din Cape. Eu nu le prea știu. Mi-a 
spus de un debarcader, nu departe de motelul ăla, unde putea 
să ducă furgoneta pe ponton și s-o lase să cadă în apă. Eu 
veneam în urma ei, da' când a ajuns acolo, nu știu ce-a făcut, că 
n-a apucat să se dea jos din furgonetă la timp. 

— Furgoneta a căzut de pe ponton cu ea înăuntru? 

— Mda. 

— Kathy era și ea în furgonetă? 

— Mda. Angie n-a vrut să-i facă niciun rău... Voiam s-o luăm 
cu noi... Voiam să avem și noi o familie... 

— O familie! O familie! 

Ușa camerei de interogatoriu rămăsese deschisă. Țipătul 
sfâșietor al lui Margaret reverberă pe tot coridorul. 

Steve, care venea deja să i se alăture, înţelese ce însemna 
acel zbieret. „O, Doamne”, se rugă el, „dă-ne putere să 
îndurăm...” 

În camera de interogatoriu, o văzu pe Margaret zăcând la 
picioarele unui individ buhăit care nu putea fi decât răpitorul. 
Veni grăbit, o luă în braţe și se uită la Clint Downes. 

— Dac-aș putea pune mâna pe un pistol, te-aș omori chiar 
acum. 

Imediat ce Downes termină de descris locurile, șeful poliţiei 
înhăţă receptorul. 

— Debarcaderul  „Pescărușul”, aduceți echipamente de 
scufundare, ordonă el. Și o șalupă. 

Apoi îi privi pe agenţi. 

— Sub pontonul ăla e un doc de încărcare, spuse, după care 
se uită la Margaret și Steve. 


Ultimul lucru pe care-l dorea ar fi fost să le dea speranţe false. 
larna, docul trebuia să fie închis cu un lanţ. Poate, poate, numai 
printr-un miracol, lanţul împiedicase furgoneta să ajungă în apă 
complet. Dar fluxul venea repede și, chiar dacă furgoneta se 
blocase acolo, partea de jos a docului avea să fie acoperită de 
ape în douăzeci de minute. 


104 

„Am pus sub urmărire toate aeroporturile”, își spuse Realto, în 
timp ce mergea în mașină cu Reeves, Walter Carlson și șeful 
poliţiei din Barnstable pe Route 28, spre Harwich. „Downes 
susţine că nu el e Pied Piper, dar ni-l poate servi pe tavă, ca 
monedă de schimb, dacă încearcă cineva să ceară pedeapsa cu 
moartea pentru el. Și înclin să-i dau crezare. N-are destulă 
minte ca să fi pus la cale toată răpirea. Odată ce Pied Piper o să 
afle că l-am prins pe Downes, își va da seama că nu mai e decât 
o chestiune de timp până când Downes îl va identifica. Are șapte 
milioane de dolari ascunși undeva. Singurul lucru pe care-l mai 
poate face acum e să fugă din ţară până nu e prea târziu. 

Lângă el stătea Walter Carlson, neobișnuit de tăcut, cu 
mâinile împreunate în poală și privirea îndreptată înainte. Kelly 
fusese dusă de urgenţă la spitalul din Cape Cod, împreună cu 
doctoriţa Harris, dar Margaret și Steve insistaseră să se urce 
într-o mașină de poliție și să vină și ei la debarcader. „Aș fi 
preferat să nu vină”, reflectă el. „Să nu fie siliți s-o vadă pe 
Kathy cum e scoasă dintr-o mașină trasă afară cu macaraua din 
Nantucket Sound...” 

Autovehiculele de pe șosea făceau loc caravanei de mașini 
ale poliţiei. După doar nouă minute, coteau de pe Route 28 șio 
luau pe drumul strâmt care ducea la debarcader. 

Poliţia statului Massachusetts se afla deja acolo. Prin ceața tot 
mai deasă, pontonul era luminat de faruri. In depărtare, o șalupă 
gonea peste valurile tot mai mari. 

— Există doar o singură speranţă că n-am ajuns prea târziu, 
spuse șeful O'Brien. Dacă furgoneta a aterizat pe docul de 
încărcare, și ocupantele nu și-au pierdut viaţa în cădere... 

Nu termină fraza. 

Cu un scrâșnet de frâne, prima mașină de poliţie opri la 
jumătatea pontonului. Cei dinăuntru năvăliră pe debarcader și o 
luară la fugă mai departe, tropăind pe scânduri. La capătul 
pontonului, se opriră, privind în jos. Partea din spate a 
furgonetei ieșea din apă, cu roţile agăţate de lanţul gros. Dar 
roţile din faţă erau deja în apă, iar valurile mari se spărgeau 
peste capotă. Realto văzu că greutatea celor doi polițiști și 
echipamentele de tractare care fuseseră aduse pe doc îl făceau 
să se încline înainte. Sub ochii lor, una dintre roţile dinapoi sări 
de pe lanţ, iar furgoneta se scufundă și mai adânc în apă. 


Realto simţi că era împins la o parte și, peste o clipă, Steve 
Frawley ajunse la marginea pontonului. Se uită în jos, după care 
își scoase haina și sări în apă. leși la suprafaţă lângă furgonetă. 

— Luminaţi interiorul mașinii! strigă Reeves. 

Fluxul ridica și cealaltă roată din spate. „E prea târziu”, își 
spuse Realto. „Presiunea apei devine prea puternică. Nu poate 
să deschidă portiera.” 

Margaret Frawley venise și ea în fugă, iar acum stătea la 
marginea pontonului. 

Steve privea în furgonetă. 

— Kathy zace pe podea, în spate! strigă el. lar la volan e 
așezată o femeie. Nu se mișcă. 

innebunit, smuci de portiera din spate și-și dădu seama că-i 
era imposibil s-o deschidă. Işi trase pumnul înapoi și lovi în 
geam, dar nu-l putu sparge. Valurile îl împingeau, îndepărtându- 
| de furgonetă. Se agăţă de clanţă cu o mână și lovi de mai 
multe ori cu pumnul în geam. 

Cu un zgomot strident, acesta cedă în sfârșit. Fără să ia în 
seamă mâna ruptă și însângerată, Steve dădu la o parte 
resturile de geam și-și vâri înăuntru mai întâi braţele, apoi capul 
și umerii. 

A doua roată scăpase și ea din lanţ, iar furgoneta cobora greoi 
în apă. 

Șalupa Pazei de Coastă ajunse la ponton și, în timp ce se 
oprea lângă furgoneta scufundată, doi oameni se aplecară și-l 
prinseră pe Steve de mijloc și picioare, trăgându-l la bord. Tinea 
strâns în braţe o siluetă mică, învelită într-o pătură. Când Steve 
se prăbuși lângă salvatori, furgoneta se înclină și dispăru în 
apele agitate. 

„A scos-o!”, își spuse Realto. „A scos-o de-acolo! Numai să nu 
fi ajuns prea târziu.” 

— Dă-mi-o mie, dă-mi-o mie! 

Ţipătul lui Margaret fu acoperit de sirena ambulanţei care 
sosea. 


105 

— Mamă, am ascultat la radio. Crainicul spunea despre Kathy 
că are șanse mari să mai fie în viaţă. Voiam doar să știi că n-am 
avut niciun amestec în răpirea fetelor lui Steve. Dumnezeule, 
doar nu crezi c-aș fi în stare să-i fac una ca asta propriului meu 
frate? întotdeauna m-a ajutat când am avut nevoie. 

Nervos, Richie Mason se uită în jurul său, prin sala de plecări 
a Aeroportului Kennedy. Asculta  nerăbdător asigurările 
înlăcrimate ale mamei sale că știa cum nu se putea mai bine că 
el nu le-ar fi făcut niciodată nici cel mai mic rău copiilor fratelui 
său. 

— O, Richie, dacă reușesc s-o salveze pe Kathy, vom veni și 
noi, să ne adunăm cu toţii, dragul mamei... 

— Te cred, mamă, răspunse el, întrerupând-o. Acum trebuie 
să plec. Mi s-a oferit o slujbă nouă, foarte convenabilă. Chiar 
acum îmi iau zborul spre sediul din Oregon al companiei. Uite că 
ne cheamă la avion. Te iubesc, mamă. Tinem legătura. 

— Pasagerii pentru cursa Continental 102 spre Paris sunt 
invitaţi la avion, se anunţa prin staţie. Pasagerii de la clasa întâi 
și cei care au nevoie de asistenţă... 

După ce aruncă o ultimă privire în jur, prin sala de plecări, 
Mason își prezentă biletul și porni spre avion, pentru a se așeza 
pe locul 2B. În ultimul minut, se hotărâse să nu mai ridice 
ultimul transport de cocaină din Columbia. După ce fusese 
chestionat de FBI în privinţa fetițelor dispărute, decisese că 
sosise momentul să plece din ţară. Noroc că putea conta pe 
băiatul ăla, Danny Hamilton, să ia în primire valiza cu cocaină și 
s-o ascundă. Incă nu stabilise în care distribuitor putea avea 
încredere ca s-o preia de la Danny și să-i dea banii, dar 
hotărârea asta urma s-o ia mai târziu. 

„Mai repede!” îi venea să urle, în timp ce avionul începea să 
se umple. „Totul e în ordine”, încercă el să se asigure. „Cum i- 
am spus și mamei, Steve, ca un frate mai mare ce mi-e, mi-a 
fost întotdeauna de ajutor. Semănăm așa de bine, că pașaportul 
lui a făcut adevărate minuni. Mulţumesc, Steve.” 

Stewardesa ţinuse deja micul discurs dinainte de plecare. „Să 
mergem, să mergem”, spuse el în gând, stând cu capul în piept 
și cu pumnii strânși. 

Apoi gura i se uscă, la auzul unor pași care se apropiau grăbiţi 
pe culoarul dintre scaune. 


— Domnule Mason, vreţi să ne însoţiţi fără să opuneţi 
rezistență? întrebă un glas. 

Richie ridică privirea. Lângă el apăruseră doi bărbaţi. 

— FBI, spuse unul dintre ei. 

Stewardesa tocmai se pregătea să ia paharul lui Richie. 

— Cred că vă înșelaţi, protestă ea. Acesta este domnul Steve 
Frawley, nu e domnul Mason. 

— Ştiu că așa scrie pe lista pasagerilor, spuse amabil agentul 
FBI, dar, în acest moment, domnul Frawley este în Cape Cod, cu 
familia. 

Richie mai luă o ultimă înghiţitură din scotch-ul de malţ pe 
care-l ceruse. „S-ar putea ca ăsta să fie ultimul meu scotch, 
pentru multă, multă vreme”, își zise el, în timp ce se ridica. 

Pasagerii ceilalţi îl priveau lung. Le făcu prietenos cu mâna. 

— Călătorie plăcută! le ură el. Îmi pare rău că nu vă pot însoţi. 


106 

— Am reușit s-o stabilizăm pe Kelly, însă, deși plămânii ei nu 
au nimic, încă mai are dificultăţi respiratorii, spuse cu gravitate 
pediatrul de la terapie intensivă. Kathy, însă, e într-o stare 
critică. E foarte, foarte bolnavă. Bronșita ei a degenerat în 
pneumonie, și e clar că a primit doze masive de medicamente 
pentru adulţi care i-au afectat sistemul nervos. Aș dori să pot fi 
mai optimist, dar... 

Steve, cu braţele bandajate, stătea împreună cu Margaret, 
lângă pat. Kathy, aproape de nerecunoscut, cu părul vopsit 
șaten-închis și tuns scurt, și cu masca de oxigen pe faţă, zăcea 
complet nemișcată. Sistemul de monitorizare a respirației 
sunase deja alarma de două ori. 

Patul lui Kelly se afla ceva mai departe pe același culoar, în 
aripa de pediatrie. Doctoriţa Harris era cu ea. 

— Trebuie s-o aduceţi imediat pe Kelly aici, ordonă Margaret. 

— Doamnă Frawley... 

— Imediat, repetă ea. Kathy are nevoie de sora ei. 


107 

Norman Bond stătuse în apartamentul lui toată ziua de 
sâmbătă, petrecându-și o mare parte a timpului șezând pe 
canapea, cu privirea spre East River și urmărind la televizor 
ultimele știri despre răpirea gemenelor Frawley. 

„De ce l-am angajat pe Frawley?” se tot întreba el. „Oare 
fiindcă voiam să-mi închipui că pot s-o iau de la început, că pot 
să dau timpul înapoi și să fiu iar în Ridgefield, cu Theresa? 
Voiam să-mi imaginez că gemenii noștri supraviețuiseră? Acum 
ar fi avut douăzeci și unu de ani. Aștia cred că sunt implicat în 
răpire. Ce prost am fost, să spun despre Theresa «răposata mea 
soţie»! Tot timpul am avut grijă să vorbesc ca și cum aș fi crezut 
că mai era în viaţă și că-l părăsise și pe Banks, la fel cum m-a 
părăsit pe mine.” 

De când îl interogaseră agenţii FBI, Bond nu și-o mai putuse 
alunga pe Theresa din minte - nici măcar un minut. Inainte de a 
o ucide, fosta lui soţie îl rugase să-i cruţe viața, măcar pentru 
gemenii pe care-i aștepta - la fel cum se rugase și Margaret 
Frawley pentru întoarcerea fetiţelor ei cu bine. 

Poate că cealaltă fată a lui Frawley era încă în viaţă. 
„Răscumpărarea e totul”, își spuse Norman. „Cineva se aștepta 
ca firma s-o plătească.” 

La ora șapte, își turnă o băutură într-un pahar. 

„Se crede că un suspect în cazul de răpire a fost reperat în 
Cape Cod”, anunţa un prezentator de știri. 

„Norman... te rog... nu...” 

Weekendurile erau întotdeauna cele mai grele, își spuse el. 

Renunţase să se mai ducă la muzee. Il plictiseau. Concertele 
erau chinuitoare, o adevărată tortură. Când erau căsătoriţi, 
Theresa îl tachinase în legătură cu firea lui neliniștită. „Norman, 
vei avea un mare succes în afaceri și s-ar putea chiar să ajungi 
un patron al artelor, dar niciodată nu vei înțelege frumuseţea 
unei sculpturi, a unei picturi sau a unui spectacol de operă.” 

Norman își mai turnă un pahar, apoi sorbi din el în timp ce-și 
trecea mâna peste verighetele Theresei pe care le purta pe un 
lanţ la gât - cea de la el, pe care Theresa o lăsase pe scrin, și 
inelul cu diamante pe care i-l dăruise bogătașul cultivat cu care 
se căsătorise după aceea. l|și amintea cât trebuise să se 
chinuiască pentru a-i scoate verigheta de pe deget. Mâinile ei 
subţiri se umflaseră din cauza sarcinii. 


La opt și jumătate, se hotări să facă un duș, să se îmbrace și 
să se ducă să ia cina la un restaurant. Cam nesigur pe picioare, 
se ridică, merse până la debara și-și scoase un costum elegant, 
o cămașă albă și una dintre cravatele care potrivit asigurărilor 
primite din partea vânzătorului de la Paul Stuart se asorta 
perfect cu costumul. 

Patruzeci de minute mai târziu, în timp ce ieșea din blocul 
unde locuia, aruncă întâmplător o privire peste drum. Doi 
bărbaţi tocmai coborau dintr-o mașină. Lumina unui felinar căzu 
pe chipul celui care fusese la volan. Era agentul FBI care venise 
la biroul lui și devenise ostil și bănuitor după ce îi scăpase 
chestia cu „răposata mea soţie”. Cuprins brusc de panică, 
Norman Bond o luă la fugă cu pași nesiguri până la colţ și coti pe 
Seventy-second Street. Nu văzu mașina care întorcea în U. 

Resimţi impactul cu camionul ca pe o explozie care-l sfârtecă 
în bucăţi. Fu ridicat în aer, după care trupul îi căzu cu zgomot pe 
trotuar. Simţi gustul sângelui care-i șiroia din gură. 

Auzi zarva din jurul lui și vocile care strigau după o 
ambulanţă. Deasupra plutea chipul agentului FBI. „Lanţul cu 
verighetele Theresei...”, își spuse el. „Trebuie să scap de el.” 

Dar nu putea să-și miște mâna. 

Simţea cum cămașa albă i se îmbiba de sânge. „Stridia...” își 
mai spuse el. „Tii minte cum a căzut din furculiță și tot sosul s-a 
prelins pe cămașă și cravată?” De obicei, amintirea acelui 
moment aducea cu sine un val de rușine, dar acum Norman nu 
mai simţi nimic. Absolut nimic. 

Buzele lui îi articulară numele: 

— Theresa. 

Agentul Angus Sommers stătea îngenuncheat lângă Norman 
Bond. Îi puse un deget pe vena de la gât. 

— A murit, spuse el. 


108 

Agenţii Reeves, Carlson și Realto intrară în celula de arest a 
lui Clint. 

— Au scos fetița din mașină, dar s-ar putea să nu scape cu 
viață, spuse furios Carlson. Amica ta, Angie, e moartă. Au să-i 
facă autopsia, da' știi ceva? Bănuim că era moartă deja, când a 
ajuns în apă. Cineva i-a dat un pumn destul de tare ca s-o 
omoare. Mă întreb cine-o fi fost. 

Clint își dădu seama că pentru el totul se terminase. 
Înverșunat, hotărî să nu se ducă la vale singur. „Dacă le spun 
cine-i Pied Piper, s-ar putea să primesc o sentință mai ușoară 
sau poate că nu, da' n-am să putrezesc în pușcărie, în timp ce el 
trăiește pe picior mare cu ăia șapte milioane de dolari!” 

— Nu știu cum îl cheamă pe Pied Piper, le declară el agenţilor, 
da' vă pot spune cum arată. E înalt, cam de un metru optzeci. 
Păr blond-nisipiu. Mutră distinsă. Patruzeci și-un pic. Când mi-a 
cerut s-o lichidez pe Angie, mi-a spus să vin după el până la 
Aeroportul Chatham, unde-l aștepta un avion. 

Făcu o pauză. 

— la staţi niţel! exclamă el. Da’ știu cine e! Mi se părea mie 
că l-am mai văzut undeva... E baștanu' ăla de la compania care- 
a plătit răscumpărarea. A apărut la televizor și zicea că n-ar fi 
trebuit s-o plătească. 

— Gregg Stanford, spuse Carlson, în timp ce Realto dădea 
aprobator din cap. 

Într-o clipă, Reeves ajunse la telefon. 

— Numai de-am reuși să-l înhăţăm înainte să plece avionul, 
zise Carlson. 

Cu glasul încărcat de furie și dispreţ, îi mai spuse lui Clint: 

— Fă bine și îngenunchează, lepădătură, și roagă-te ca fetița 
aia să scape cu viaţă! 


109 

Gemenele Frawley au fost duse la spitalul din Cape Cod, 
anunţa crainicul de pe Canalul 5. Starea lui Kathy Frawley e 
critică. Cadavrul lui Angie Ames, care făcea parte dintre răpitori, 
a fost recuperat din furgoneta scufundată lângă debarcaderul 
din Harwich. Complicele ei, Clint Downes, în a cărui locuinţă din 
Danbury, Connecticut, fuseseră ţinute gemenele, este în arest, 
la Hyannis. Omul despre care se crede că a fost creierul răpirii, 
așa-numitul «Pied Piper», e încă liber.” 

„N-au spus că sunt în Cape”, își zise înnebunit Pied Piper, în 
timp ce stătea în sala de plecări a aeroportului din Chatham, 
privind știrile la televizor. „Asta înseamnă că încă nu-mi știu 
semnalmentele. Eu sunt moneda de schimb a lui Clint. O să mă 
dea pe mâna lor, în schimbul unei sentinţe mai ușoare. Trebuie 
să ies din ţară imediat.” 

Dar ploaia torențială și ceața deasă împiedicau toate 
avioanele să decoleze. Pilotul îi spusese că spera să nu mai fie 
consemnați la sol multă vreme. 

„De ce-am intrat în panică și mi-a venit ideea smintită cu 
răpirea asta?” se întrebă el. „Fiindcă mi-era fiică, de-aia. Fiindcă 
mi-era frică să nu mă fi pus Millicent sub urmărire, și să 
descopere că mă distram și cu alte femei. Dacă se hotăra să mă 
părăsească, rămâneam și fără slujbă, și fără niciun ban pe 
numele meu. Am făcut-o fiindcă am crezut că puteam avea 
încredere-n Lucas. El știa să-și ţină gura. Niciodată nu m-ar fi 
trădat, oricât de mulţi bani i-ar fi oferit cineva. Și până la urmă 
nu m-a dat de gol. Clint habar n-avea cine eram. 

Numai de n-aș fi venit la Cape Cod. Acum aș fi fost afară din 
țară, cu toate milioanele alea care încă mă mai așteaptă. 
Pașaportul îl am... Voi cere să mă ducă în Maldive. Aia de-acolo 
nu au acord de extrădare.” 

Ușa salonului se dădu de perete și în încăpere năvăliră doi 
oameni. Unul trecu în spatele lui și-i ordonă să se ridice în 
picioare, cu mâinile depărtate de trup. Il percheziţionă rapid. 

— FBl-ul, domnule Stanford, îi spuse celălalt. Ce surpriză! Cu 
ce treabă la Cape Cod, în seara asta? 

Gregg Stanford îl privi drept în ochi. 

— Am venit în vizită la o femeie, o prietenă. E o chestiune 
personală, care nu vă privește. 

— Întâmplător, o chema Angie? 


— Ce tot vorbiţi? protestă Stanford. E scandalos! g 

— Ştiţi foarte bine despre ce vorbim, replică agentul. In seara 
asta n-o să mai prindeţi niciun avion, domnule Stanford. Sau, 
poate ar fi mai bine să vă întreb: preferaţi să vă numim Pied 
Piper? 


110 

Kelly, în patul cu rotile, și însoţită de doctoriţa Harris, fu adusă 
în unitatea de terapie intensivă. La fel ca sora ei, purta o mască 
de oxigen. Margaret se ridică în picioare. 

— Scoateţi-i masca, spuse ea. Am s-o culc în același pat cu 
Kathy. 

— Margaret, Kathy are pneumonie... 

Sylvia Harris renunţă să mai protesteze. 

— Faceţi ce vă spun eu, îi zise Margaret surorii. După ce o 
culc, puteţi să i-o puneţi din nou. 

Sora îl privi pe Steve. 

— Haideţi, o încurajă și el. 

Margaret o luă în braţe pe Kelly și, o clipă, o ţinu în dreptul 
pieptului. 

— Kathy are nevoie de tine, puișor, șopti ea. Și tu ai nevoie de 
ea. 

Sora medicală cobori marginea patului, iar Margaret o puse 
pe Kelly lângă sora ei geamănă, astfel încât degetele mari de la 
câte o mână să li se atingă. 

„Acolo au fost unite”, își spuse Sylvia. 

Sora îi aplică din nou lui Kelly masca de oxigen. 

Rugându-se în tăcere, Margaret, Steve și Sylvia rămaseră de 
veghe la căpătâiul lor toată noaptea. Gemenele dormeau adânc, 
fără să se miște. Apoi, când pe fereastră intră prima rază de 
lumină a zorilor, Kathy se foi în somn, își mișcă mâna și-și 
împleti degetele cu acelea ale lui Kelly. 

Kelly deschise ochii și întoarse capul să-și privească sora. 

Ochii lui Kathy se deschiseră larg. Privi în jur, de la o persoană 
la alta, iar buzele începură să i se miște. 

Faţa lui Kelly fii luminată de un zâmbet, în timp ce murmura 
ceva la urechea lui Kathy. 

— Limba gemenelor, spuse încet Steve. 

— Ce-ţi spune, Kelly? șopti Margaret. 

— Kathy a zis că i-a fost foarte dor de noi, foarte, foarte dor, și 
că vrea să meargă acasă. 


Epilog 

Trei săptămâni mai târziu, Walter Carlson stătea la masa din 
sufragerie împreună cu Steve și Margaret, care îl îmbiau cu un al 
doilea rând de cafea. Pe tot parcursul cinei, se gândise la prima 
ocazie când îi văzuse, cuplul de tineri arătoși în haine de seară, 
care sosind acasă aflaseră că fetiţele lor dispăruseră. În zilele 
următoare, deveniseră ca două umbre, palizi și trași la faţă, 
agățându-se unul de altul deznădăjduiţi, cu ochii roșii și umflaţi. 

Acum, Steve avea un aer relaxat și încrezător. Margaret, care 
arăta fermecător într-un pulover alb și pantaloni negri, cu părul 
revărsat în jurul umerilor și zâmbetul pe buze, era cu totul altă 
persoană decât femeia pe jumătate scoasă din minţi care 
încerca să le dea asigurări că fetița ei mai era în viaţă. 

Insă chiar și așa, Carlson observase cum, în timpul cinei, ochii 
ei se îndreptau adesea spre living, unde gemenele, în pijamale, 
dădeau un ceai cu păpușile și ursuleţii. „Simte nevoia să se 
asigure mereu că amândouă simt aici”, își spusese el. 

Soții Frawley îl invitaseră la cină pentru a sărbători revenirea 
la o viață normală, cum spunea Margaret. Acum însă, inevitabil, 
era firesc să le destăinuiască unele dintre informaţiile obținute 
din mărturisirile lui Gregg Stanford și ale lui Clint Downes. 

Nu intenţionase să vorbească despre fratele lui Steve după 
mamă, Richard Mason, dar când Steve menţionase vizita pe 
care le-o făcuseră părinţii lui, îl întrebase despre ei. 

— ţi dai seama ce greu îi este mamei să știe că Richie iar are 
necazuri, spuse Steve. Contrabanda cu cocaină e și mai gravă 
decât escrocheria în care a fost implicat cu ani în urmă. Mama 
știe ce fel de condamnare îl așteaptă și, ca orice mamă, 
încearcă să-și dea seama cu ce a greșit, că fiul ei a ajuns așa. 

— N-a greșit cu nimic, spuse scurt Carlson. E un măr stricat, 
pur și simplu. 

Apoi, luând o ultimă sorbitură din cafea, adăugă: 

— Povestea asta a avut și o parte bună, fiindcă ne-a ajutat să 
descoperim că Norman Bond și-a omorât fosta soţie, pe 
Theresa. Purta la gât, pe un lanţ, verigheta pe care i-o dăduse al 
doilea soț al ei. Theresa o avusese pe deget, în noaptea când a 
dispărut. Măcar acum al doilea soț al ei se va linişti. 
Şaptesprezece ani a tot nutrit speranţa că Theresa mai trăia. 

Carlson nu se putu abţine să arunce o privire spre gemene. 

— Seamănă ca două picături de apă, spuse el. 


— Nu-i așa? îi dădu dreptate Margaret. Săptămâna trecută am 
dus-o pe Kathy la frizer, ca să-i înlăture vopseaua aia 
îngrozitoare, apoi am pus s-o tundă și pe Kelly, așa că acum 
amândouă au părul scurt ca doi spiriduși. Sunt foarte drăgălașe, 
nu? 

Apoi oftă. 

— Mă scol de câte trei ori pe noapte, cel puţin, să văd de ele, 
doar ca să mă asigur că-s la locul lor. Avem cel mai modern 
sistem de alarmă, iar noaptea e pus pe „instant”, așa că dacă se 
deschide o ușă, face un zgomot de-ar trezi și morții. Insă chiar și 
cu mijloacele astea de protecţie, tot nu suport să le scap din 
ochi. 

— O să-ţi treacă, o asigură Carlson. Poate va mai ţine o 
vreme, dar cu timpul, ai să-ţi revii. Fetele cum o duc? 

— Kathy încă mai are coșmaruri. Tot spune în somn: „N-o mai 
vreau pe Mona, n-o mai vreau pe Mona...” Și pe urmă, mai 
deunăzi, când ne-am dus la cumpărături, a văzut o femeie 
slabă, cu păr șaten lung și neîngrijit, care cred că i-a amintit de 
Angie. A început să ţipe, și s-a agăţat de picioarele mele. Pur și 
simplu mi s-a frânt inima. Dar doctoriţa Sylvia ne-a recomandat 
o psihiatră de copii extraordinară, doctoriţa Judith Knowles. Vom 
duce gemenele la ea o dată pe săptămână. Va dura un timp, dar 
ne-a asigurat că în cele din urmă au să-și revină. 

— Stanford o să negocieze? se interesă Steve. 

— Nu prea are cu ce. A pus la cale răpirea, fiindcă intrase în 
panică. Se temea că nevastă-sa aflase despre amantele lui și 
voia să divorţeze. Dacă o făcea, l-ar fi lăsat fără un chior. In 
plus, anul trecut, a fost implicat în niște probleme financiare ale 
companiei și-i era frică să nu se afle. Avea nevoie de un fond de 
rezervă și, când v-aţi întâlnit la birou și i-ai arătat fotografiile 
gemenelor, i-a venit ideea. 

— Lucas Wohl și cu el aveau o relaţie stranie, continuă 
Carlson. Lucas era șoferul lui de încredere, care-l ducea la 
amante. Și pe urmă, într-o zi, când era căsătorit a doua oară, 
Stanford a venit acasă pe neașteptate și l-a găsit pe Lucas 
umblând la seiful unde nevastă-sa își ţinea bijuteriile. l-a spus să 
le fure liniștit, dar să-i dea și lui o parte din pradă. 

După aia, uneori îi indica locuinţe pe care să le jefuiască. 
Stanford a trăit întotdeauna la limita riscului. S-ar fi putut să 
scape basma curată, dacă avea destulă încredere în Lucas ca 


să-și dea seama că nu-i spusese lui Clint cine era Pied Piper. Îl 
trecusem în capul listei de suspecți și-l ţineam sub 
supraveghere, dar nu-l aveam la mână cu nimic. Asta o să-l 
obsedeze toată viaţa, în fiecare dimineaţă când se va trezi în 
celulă. 

— Şi Clint Downes? întrebă Margaret. El a mărturisit? 

— E un răpitor și un ucigaș. Încă mai încearcă să susţină că 
moartea lui Angie a fost un accident, dar nu-l crede nimeni. O să 
se ocupe de el tribunalul federal. Sunt sigur că și-a băut ultima 
bere la Danbury Pub. N-o să mai iasă din închisoare. 

Gemenele își terminaseră petrecerea și veniră în sufragerie. 
Un moment mai târziu, Kathy stătea zâmbitoare în poala lui 
Margaret, iar Steve o ridica pe Kelly, care chicotea. 

Walter Carlson simţi un nod în gât. „Numai de-ar fi 
întotdeauna așa”, își spuse el. „Numai de-aș putea să aduc toţi 
copiii dispăruți înapoi acasă. Numai de-am putea scăpa lumea 
de toţi răpitorii. Bine că măcar de data asta s-a terminat totul cu 
bine...” 

Gemenele purtau pijamale albastre înflorate. 

„Două fete în albastru”, își spuse el. „Două fetiţe în 
albastru...” 


BESTSELLERURI INTERNAŢIONALE | 


În acest ultim roman al său, maestra genului thriller 
MARY HIGGINS CLARK, împleteşte misterul capacităților 
paranormale de comunicare a două fetițe gemene, răpite 
chiar în ziua când împlineau vârsta de trei ani, cu căutările 
disperate ale părinţilor, confruntati cu personaje care nu se 
dau în lături de la orice, inclusiv crimă. 

Una dintre ele, Kelly, este recuperată, despre 
cealaltă, Kathy, se afirmă că a fost ucisă şi apoi aruncată 
în mare. 

În mod ciudat, la slujba comemorativă, Kelly îi 
spune mamei sale: „Mami, lui Kathy îi e frică de acea 
doamnă şi vrea să vină acasă!” Nimeni înafară de mamă 
nu crede că între cele două poate exista o asemenea 
legătură. Cum Kelly primeşte indicii concrete asupra 
locului unde se află sora sa, agenti FBI pornesc în 
căutarea ei. Momente de adevărată incandescenţă se 
înregistrează atunci când aceştia se apropie de ascunză- 
toare, viața micutei Kathy atârnând de un fir de păr... 


O poveste emoţionantă ce ne poartă pe cele mai 
inalte culmi ale suspansului. 


EDITURA LIDER ġie 


Preţ 33,9 LEI (30,5 + 2,79 TVA + 0,61 T.L.) 9483901004232