Emma Flint — Victime neinsemnate

Emma Flint | 


VICTIME.) 
NEÎNSEMNATE 
— e — A i 


d 


Ee 


EMMA FLINT 


VICTIME NEÎNSEMNATE 


Original: Little Deaths (2017) 


Traducerea din limba engleză de: 
GRAAL SOFT 


a 


e 

© 
e o r 
e Ă 


virtual-project.eu 


VP - 


Capitolul 1 


În acele puţine nopţi în care reușea să adoarmă, era din nou 
în pielea femeii de odinioară. 

Pe atunci: rareori se întâmpla să doarmă îmbrăcată în cămașă 
de noapte, cu pernele înfoiate, cu un strat gros de cremă pe 
faţă. Uneori se trezea într-un pat dezordonat, alături de un 
bărbat care sforăia lângă ea; cel mai adesea se trezea singură 
pe canapea, cu câteva sticle aproape goale, cu scrumierele 
aproape pline, cu tenul încărcat de miros de ţigară și urme de 
machiaj din ziua de dinainte, cu trupul ei îndurerat, cu mintea 
pustie. Se așeza ușor în fund, tresărind, simțind durerea din 
ceafa și gustul acela trist, amar din gură. 

De data aceasta se trezea fără durerea aceea sâcâitoare, fără 
frânturile de amintiri din seara trecută, ci cu o claritate forțată. 
Zilele ei încep cu o sonerie, cu voci aspre, cu zăngănit de metal, 
cu ţipete. Cu duhoarea aceea de înălbitor și urină. În astfel de 
dimineţi, amintirile nu-și au locul. 

Pe atunci, obișnuia să traverseze agale holul în fiecare 
dimineaţă, ca să ajungă la bucătărie și să pună de cafea pe 
aragaz. Obișnuia să-și aprindă prima ţigară a zilei și să rămână 
cu urechile ciulite în timp ce dimineaţa începea să prindă viaţă 
în jurul ei: deasupra, radioul Ginei dat la maximum, pașii grei ai 
lui Tony Bonelli pe scări. Uși trântite, mașini cu motorul pornit. 
Nina Lombardo ţipând la copiii ei în apartamentul de lângă ea. 

Obișnuia să se ducă în baia de la capătul holului și să închidă 
ușa în urma ei. Chiar dacă trecuse mai bine de un an de când 
Frank se mutase de acasă, în continuare punea mare preţ pe 
intimitatea sa. Se dezbrăca de hainele din ziua anterioară și se 
spăla în chiuveta aceea mică: se spăla pe mână, pe faţă, la 
subraț, sub sâni, între picioare. Uneori simțea și ea mirosul acela 
- duhoarea aceea bolnăvicioasă, murdară, care i se părea foarte 
caracteristică ei și care o jena teribil în zilele când se trezea în 
pat cu un bărbat. 

Fix ca o cățea în călduri, așa-i? 

Se ștergea între picioare cu cârpa aceea albastră, aspră și se 
freca tare, cu putere, ca să o doară. După ce se ștergea, își 


VP-3 


apăsa cu palma de-a lungul coapsei, care părea fermă preţ de 
câteva secunde, după care începeau din nou să se întrevadă 
obișnuitele gropiţe. După care își atârna prosopul la uscat, își 
trăgea halatul pe umeri, traversa din nou holul spre bucătărie, 
unde își pregătea o ceașcă de cafea, cu gândul la zahărul din 
borcan, chiar dacă nu-l adăuga niciodată în cafea. 

După care se întorcea în dormitor și își trăgea pe ea o 
pereche de pantaloni de casă și un tricou. Dacă era pe tură la 
Callaghan în ziua respectivă, își scotea uniforma din dulap, o 
atârna pe ușă și verifica să nu fie descusută sau pătată. Işi lua și 
bluza pe care și-o călcase duminică seara. Și fusta care era o 
idee prea strâmtă. Își pregătea pantofii aceia în care de-abia 
dacă-și putea mișca degetele de la picioare, cu toc prea înalt ca 
să fie practici pentru o chelneriță care stătea toată noaptea în 
picioare. Însă avea o privire care îi conferea o anumită 
strălucire, graţie căreia primea bacșișuri generoase, iar orele 
parcă treceau mai repede. 

După care își aprindea o altă ţigară, se încălţa în papucii de 
casă și se ducea cu cafeaua în baie. De-abia atunci, trează și 
vigilentă, sub protecţia hainelor care o acopereau, îndrăznea să 
se privească în oglindă. _ 

Prima oară își verifica tenul - întotdeauna tenul. Intr-o zi bună, 
avea o piele palidă și catifelată ca într-o fotografie alb-negru. 
Într-o zi proastă, trebuia să-și acopere roșeala și vechile 
cicatrice ieșite la suprafaţă. Așeză ceașca de cafea pe marginea 
chiuvetei, mai trase un fum și sprijini ţigara în echilibru pe 
scrumiera de pe etajeră. 

În fiecare dimineaţă își acoperea chipul cu fond de ten, cu 
degetele care îi tremurau mai mult sau mai puţin, în funcţie de 
cât de mult o tulburase imaginea din oglindă sau noaptea de 
dinainte. Erau zile în care mâinile îi tremurau atât de tare sau 
erau atât de transpirate încât machiajul arăta neuniform sau zile 
în care tenul îi era atât de afectat încât nici măcar două straturi 
de fond de ten nu păreau să facă vreo diferenţă. In astfel de 
zile, se plesnea peste față în timp ce își aplica machiajul. Drept 
pedeapsă. Și obișnuia să se privească drept în ochi în oglindă în 
timp ce o făcea. Îndeajuns de tare încât să o doară, dar nu atât 
de tare cât să lase urme. 

După care se dădea cu pudră, completându-și masca aceea 
obișnuită. Își ţuguia buzele, se dădea cu fard de obraz în golurile 


VP -4 


care se formau sub pometţi, privindu-se cu ochi mici până ce 
chipul din oglindă devenea un oval neclar, ca să se convingă că 
liniile de culoare erau uniforme. Gata. Clipea de câteva ori, își 
lua creionul de ochi, concentrându-se. Incepea cu sprâncenele: 
două arcade înalte, mirate, care îi încadrau ochii lungi. Fard de 
ochi, tuș și trei straturi de rimel. Lucra asemenea unui artist: 
combina culorile, le îmbina, le intensifica. Din când în când, mai 
trăgea câte un fum, o gură de cafea. După care se mai dădea cu 
un ultim strat de pudră; o pată de ruj; își trecea pieptănul prin 
păr, tapându-l ușor pentru volum; și un nor de fixativ. Și gata. 
Pentru prima oară în ziua aceea, își putea analiza chipul ca pe 
un întreg. 
Aceea era Ruth, pe atunci. 


Acum tremura alături de alte douăzeci de femei, într-o 
încăpere placată cu faianță, ghemuite sub câteva picături de 
apă călâie. Douăzeci de bucățele de săpun verzui, ieftin. 
Douăzeci de prosoape subţiri care atârnă pe douăzeci de cârlige 
ruginite. 

Ajunsă aici, închide ochii, face abstracţie de ecoul ţipetelor, 
cântecelor, înjurăturilor. Încearcă să-și imagineze că e de una 
singură, încearcă să se spele. Nu se simte niciodată suficient de 
curată. În prima săptămână acolo, le ceruse o perie pentru 
unghii, pe care o înfige cu ţepii în săpun, încercând să culeagă 
câteva bucățele din verdele acela scârbos, creând un strat 
subțire de spumă între palma ei și perie. După care se freacă 
bine, așa cum obișnuiau să-i curețe fața la școala de măicuţe, 
până ce o ustura pielea. Închide ochii și se vede cum era pe 
atunci - o fată micuță de treisprezece ani; fără sâni; cu părul 
lung; cu un chip simplu, acoperit de coșuri albe și roșii. Pielea o 
ustură și acum la fel ca atunci, inhalează același miros de 
înălbitor și vapori, deja nu mai știe unde e, dar știe că nici nu 
mai contează. 

lar când gardienii strigă la ea să se miște mai repede, 
deschide ochii, își ia prosopul aspru și îl freacă de piele până ce 
începe să o usture. 

Mai târziu o să ia oglinda aceea mică pe care i-au dat-o, o să 
se uite la o părticică din chipul ei și o să vadă pielea 
strălucitoare, uleioasă, coșurile și va ști că încă își duce 
pedeapsa. 


VP-5 


Din când în când, o să ridice oglinda la ochi - rapid, ca să 
vadă ce e mai rău - și o să-și aranjeze sprâncenele, o să-și lingă 
degetul și o să-l ruleze în jurul genelor, o să șteargă o parte din 
luciul acela, încercând să se privească în propria oglindire. Astfel 
de mici frivolităţi sunt tot ce-a mai rămas din ea. 

Își trage repede pe ea lenjeria cenușie și rochia de bumbac pe 
care i-au dat-o și un pulover pentru că nu e niciodată cald. 
Așteaptă ca gardianul să vină să-i verifice patul, celula, pe ea 
însăși, după care trebuie să meargă la micul dejun. 

Cândva, micul dejun însemna imagini decupate parcă dintr-o 
revistă cu ceainic de cafea, pâine prăjită și bucățele lipicioase 
de unt. Cu mămici, tătici și copii cu păr ciufulit și lăptic la gură. 
Cu zâmbete, pupici și începutul unei zile obișnuite. Spera ca 
astfel de gânduri să o ajute să se rupă de locul acela, doar că 
află curând că imaginile acelea luminoase se întorceau noapte 
de noapte, iar bucuria acelor zâmbete de la micul dejun o făcea 
să lăcrimeze în întuneric. Acum se concentrează pe fiecare clipă 
în parte. Pe ecoul zgomotelor de pe casa scării. Pe balustrada 
rece de metal. Pe tava din faţa ei și pe tacâmurile din plastic. Pe 
mirosul de ouă, cereale și grăsime. Pe gustul de cafea amară și 
zgomotul acela pe care îl fac trei sute douăzeci și patru de femei 
atunci când mestecă. 

Există un lung șir de astfel de momente, unul după altul, 
precum mărgelele unui rozariu. Trebuie doar să se agaţe de 
fiecare pe rând, iar odată ce se termină se poate duce în 
bibliotecă și să-i ureze bună dimineaţa lui Christine. Christine 
este bibliotecara și, pentru că este condamnată la închisoare pe 
viaţă, are câteva privilegii. Înainte să-și omoare soţul cu un 
turțure de gheață și un cuţit de bucătărie, lucrase ca învăţătoare 
în Port Washington. 

Christine are aproape șaizeci de ani: e subţirică, are păr închis 
la culoare, veșnic amabilă și senină. Soţul ei voia să o 
părăsească pentru secretara lui de douăzeci și doi de ani, așa că 
nu avusese încotro decât să-i pună punct cu cuțitul de bucătărie 
după ce ţurțurele de gheaţă rămăsese înfipt în umărul lui. 
Christine nu mănâncă nimic la micul dejun pentru că ţine la 
siluetă, așa că, de regulă, cărțile sunt deja aranjate în teancuri 
până ajunge Ruth la bibliotecă. 

Ruth are sarcina de a pune cărțile în cărucior, cu cotorul spre 
exterior, și de a-și stabili ruta în funcţie de cine și ce ar vrea să 


VP-6 


citească. După care își începe turul, strângând cărţile distribuite 
în ultimele zile și oferind altele în locul lor, notându-și cine ce a 
citit, ce cărți a primit înapoi și care dintre ele sunt atât de 
ponosite și rupte că va trebui să le lipească sau să le șteargă. 

Și în fiecare zi în care împinge căruciorul acela de-a lungul 
fiecărui palier, aruncând o privire din pragul fiecărei uși, 
salutându-le pe femeile care știu că-i vor răspunde înapoi, se 
întoarce cu gândul la acea ultimă dimineaţă. A învăţat să nu se 
mai gândească la micul dejun, dar nu se poate abţine să nu și-o 
amintească. Siluetele cuibărite în paturile lor, dormind sau 
citind, urmărind fiecare cuvânt cu vârful degetelor, o duc 
întotdeauna cu gândul la dimineaţa aceea. 


În acea ultimă zi, după ce se termină de machiat, închise ușa 
de la baie în urma ei. Minnie făcea cercuri prin hol, schelălăind. 
Ruth îi făcu semn să se liniștească, își apucă în grabă pantofii și 
cheile și porniră la drum. Aerul încărcat anunţa o nouă zi 
călduroasă în Queens. Merseră împreună timp de cincisprezece 
minute pe lângă curți frumoase, scăldate în razele soarelui, pe 
lângă șiruri de clădiri de apartamente identice, în timp ce Minnie 
trăgea de lesă, iar Ruth le zâmbea bărbaţilor care îi ieșeau în 
cale, salutând cu o mișcare scurtă din cap una sau două femei, 
din spatele ochelarilor ei de soare. 

Odată ce se întoarse la apartament, Ruth bău un pahar mare 
de apă rece, își reîncălzi cafeaua și-o turnă din nou în ceașcă și 
se uită la Minnie în timp ce mânca. După care se hotărî să-i 
trezească pe cei mici. 

Doar că ei se trezeau întotdeauna mai devreme. Știa înainte 
să ridice zăvorul și să deschidă ușa ce avea să găsească. Dacă 
era iarnă, avea să-i vadă unul lângă celălalt în pat, sub pătura 
albastră, Cindy cuibărită în braţele lui Frank în timp ce acesta îi 
citea, cu ochii fixaţi pe pagină, cu cartea sprijinită de genunchi, 
urmărind fiecare literă cu cealaltă mână. Când ajungea la un 
cuvânt pe care nu știa să-l pronunțe, sărea peste el sau se uita 
la poze, după care inventa ceva. Cindy stătea cu păpușa în 
braţe, cu degetul în gură, plimbându-și privirea de la carte la 
expresia încruntată de pe chipul fratelui său. Când îi citea ceva 
amuzant sau când îi vorbea cu una dintre vocile sale speciale, 
fata începea să râdă și să bată din palme. 


VP -7 


Dar în alte zile călduroase, precum dimineaţa aceea de iulie, îi 
găsea întotdeauna treji, cocoţaţi în patul lui Cindy, cu capetele 
scoase pe fereastra de la etaj, făcându-le cu mâna oamenilor de 
pe stradă. Chiar și cei care nu-i cunoșteau nu se puteau abţine 
să nu le zâmbească acelor chipuri rânjite cu obraji de copilași. 
Ruth știa că avea să fie mândră de copiii ei. Avea să fie mândră 
de ea însăși, căci îi crescuse, practic, de una singură. 
Crescuseră cu jucării și cărţi, aveau haine frumoase și curate, 
seară de seară își mâncau legumele la cină. Erau în siguranţă. 
Era un cartier liniștit: primăvara trecută, după ce ieșiseră din 
casă pe fereastră, o bătrânică îi adusese înapoi acasă, înainte ca 
Ruth să-și dea seama că plecaseră. Abia reușise să-și ascundă 
uimirea. Femeia părea puţin nebună - avea părul roșu ca focul și 
era îmbrăcată cu o rochie largă, cu imprimeu floral - însă îi 
îmbrăţișă și îi pupă pe copii de rămas-bun, înainte ca aceștia să 
dea buzna în casă. Dădu semne că ar fi vrut și ea să intre după 
ei, dar Ruth se propti în pragul ușii. 

— Nu-i ușor, doamnă Malone. Știu. Și eu sunt mai tot timpul 
de una singură. Nu-i ușor. 

Avea un glas aspru și vorbea cu accent. German sau poate 
polonez. O cercetă pe Ruth din cap până-n picioare, 
dezaprobator. 

Ruth o întâmpină cu un zâmbet scurt și dădu să-și ia rămas- 
bun. 

— Doamnă Malone, ce vreau să spun e că, dacă ai nevoie de 
ajutor, spune-mi. Noi locuim acolo, zise ea, arătând cu degetul 
la numărul patruzeci și patru. Te așteptăm pe la noi. 

Lui Ruth îi dispăru zâmbetul de pe chip și se uită fix în ochii ei. 

— Nu avem nevoie de ajutor. Suntem bine. 

După care trânti ușa în urma ei, se duse în bucătărie și 
înșfăcă sticla pe care nu o deschidea niciodată înainte de șase 
seara și o dădu pe gât. Apoi intră în dormitorul copiilor care deja 
o așteptau și îi pălmui pe amândoi cu mâinile ei mici. Pentru că 
din cauza lor băuse. Pentru că din cauza lor se uitase bătrâna 
aceea atât de urât la ea, pentru că se săturase de tot. 

In acea ultimă zi, auzi câteva chicoteli pe când se apropia de 
ușă. Ridică zăvorul și îi auzi sărind de pe patul lui Cindy, luând-o 
la fugă spre ușă. Deschise ușa, iar Frank ţâșni printre picioarele 
ei, luând-o la dreapta spre toaletă. Nu voia să mai facă pipi în 
olita lui Cindy. Deja era băiat mare, obișnuia el să spună, avea 


VP-8 


aproape șase ani. Cindy avea doar patru, ea era încă bebelușul 
ei. Ruth se aplecă să o ia în braţe, își îngropă chipul în claia ei de 
păr blond și o luă la stânga pe hol. Cindy își strânse picioarele în 
jurul taliei ei și o apucă cu braţul grăsun de după gât. Simţi 
privirea fiicei sale cercetându-i obrajii pudraţi, genele negre, 
buzele colorate. Degeţelele ei parcă îi sărutau pielea, 
încolăcindu-se prin părul ei. Uneori, Cindy îi spunea: 

— Arăţi ca o doamnă prinţesă, după care colora buzele și 
obrajii păpușilor ei în roz, și le făcea părul roșu cu acuarelele ei. 

Prinţesa Mami. 

Ruth intră în bucătărie și o dădu jos pe Cindy din braţe. Frank 
intră pe ușă, cu mâinile ude, se așeză pe scaun și se uită 
încruntat la bolul cu cereale. 

— Îmi dai ouă? 

Ruth oftă în sinea ei. Era de-abia nouă dimineaţa și deja se 
simțea extenuată. 

— Nu. Mănâncă-ţi cerealele. 

— Vreau ouă, răspunse el, bosumflat. 

— La naiba, Frankie, nu avem ouă! Mănâncă-ţi cerealele! 

leşi din cameră, dar o zări pe Cindy schimonosindu-se la faţă, 
știa că avea să înceapă să se smiorcăie. Deschise ușa, o lăsă să 
se trântească în urma ei și trase adânc aer în piept. 

Era perfect conștientă de ţipetele copilei din camera 
alăturată, de Minnie care începuse să latre, de privirile 
îndreptate asupra ei de la ferestrele vecine. Carla Bonelli de la 
etajul trei. Mă-sa băgăcioasă a lui Sally Burke din clădirea de 
peste drum. Nina Lombardo, vecina ei, care stătea cu ochii-n 
patru. Să-i ia dracu'. Ea era cea care-și creștea copiii de una 
singură, muncind pe brânci, zbătându-se să-și câștige pâinea 
cea de toate zilele, luptându-se cu fostul soț, nu ei. Habar n- 
aveau ei cât de grea era viaţa ei. 

Nu s-ar fi gândit niciodată că avea să se ajungă la asta. Toate 
lucrurile acelea pe care Frank obișnuia să le facă și care îi 
făceau inima să-i bată mai tare - felul în care îi rostea numele, 
felul în care se uita la ea - după nouă ani și doi copii împreună, 
toate acele lucruri se transformaseră într-o mare bătaie de cap. 

Dintr-odată avea ochii plini de lacrimi, clipi de câteva ori, 
cobori două trepte și se așeză greoi, scoțându-și ţigările și 
bricheta din buzunar. 


VP-9 


Preţ de o clipă, se văzu în curtea unei alte clădiri de 
apartamente, într-o altă vară. Stătea așezată pe verandă, 
odihnindu-și mâna pe pântec. O ușă se deschise în spatele ei, 
iar soțul ei se așeză pe vine lângă ea. Ruth se întoarse cu fața 
spre el, iar el o sărută pe obraz, își puse mâna pe mâna ei, 
simțind bebelușul care se mișca în burtă. 

— Cum te simţi, draga mea? 

— Sunt bine. Obosită, zise ea, întinzându-se, căscând. Era 
veșnic obosită. Se simţise la fel de obosită și când fusese 
însărcinată cu Frankie: în ultimele două luni de sarcină, ar fi 
dormit toată ziua. 

Frank băgă mâna în buzunar. 

— i-am luat un cadou. 

Ruth luă pacheţelul și rupse ambalajul. Simţi ceva moale 
înăuntru: care vasăzică, nu era o bijuterie. Poate șosete? O 
cămașă de noapte? 

Era un iepuraș: o jucărie de pluș, cu doi ochi sticloși. 

— E pentru bebeluș. 

Ruth încuviință, se ridică greoi în picioare și mormăi ceva 
despre cină. Lăsă iepurașul pe trepte și de-abia mai târziu 
observă că soţul ei îl dusese în casă și îl așezase pe etajeră în 
camera copiilor pentru ca Frankie să nu ajungă la el. 

Uneori se întreba dacă nu cumva acela fusese momentul în 
care începuse să-i poarte pică. 

În acea ultimă zi avu nevoie de câteva clipe ca să se întoarcă 
la realitate. Clipi din nou de câteva ori, dându-și seama că ţigara 
arsese de tot. Se ridică în picioare și dădu să intre în casă, 
făcând un semn cu capul spre fereastra lui Marie Burke. Zări 
perdeaua mișcându-se și zâmbi în sinea ei. 


Acum, pe când împingea căruciorul cu cărţi de la o celulă la 
alta, acestea erau amintirile pe care le avea în minte. Işi aminti 
că intrase înapoi în casă, că se întorsese în bucătărie, că își 
turnase o nouă ceașcă de cafea și că rămăsese acolo, cu ceașca 
în mână, uitându-se la copii. 

Cindy mesteca de zor la cerealele ei, cu ochii ei albaștri 
ațintiți asupra fratelui său. Frankie rămăsese cu nasul în bolul de 
cereale pe jumătate gol, supărat, îmbufnat. La fel ca taică-su. 

Ruth mai luă o gură de cafea și spuse: 

— V-aţi distrat frumos ieri cu tati? 


VP - 10 


Copiii se uitară lung la ea. Își dădu seama că nu știau ce să 
răspundă. 

— Ce aţi făcut? 

Cindy scăpă lingura din mână cu zgomot. 

— Ne-a dus acasă la el. E frumos. 

— Da? Nu știam că tati s-a mutat de la buni. 

Rămase surprinsă să afle că mama lui îl lăsase să plece din 
nou. Și că el se îndurase să se mute. 

— Și tati stă singur acum? întrebă ea. 

Cindy dădu din cap că nu, cu gura plină. Ruth așteptă, însă 
Frankie fu cel care răspunse. 

— Are o cameră într-o casă mare de tot. Împarte baia cu trei 
bărbaţi. Și bucătăria. Are fiecare câte un sertar pentru lucrurile 
lui, sertarele au lacăte. 

Ruth dădu ușor din cap și duse din nou ceașca la gură ca să-și 
ascundă rânjetul. Cum naiba își imagina Frank că avea să obţină 
custodia copiilor când nici măcar nu putea să le ofere o casă? 
Puse ceașca pe masă. 

— Bun, mami nu trebuie să se ducă la muncă astăzi. Ce vreţi 
să facem? 

Cindy se opri din mestecat, cu lingura la gură. Frankie ridică 
privirea, uitând de supărare. 

— Serios? 

— Serios. Vreţi să mergem în parc? 

Cindy începu să chiuie de fericire, scăpă din nou lingura din 
mână, dansând de bucurie în scaunul ei. 

— Vrem în parc! În parc! 

Frankie se uită lung la Ruth pe sub genele lui lungi. 

— Poate să vină și tati cu noi? 

Urmară câteva clipe de tăcere și trase aer în piept, își termină 
ţigara, se întoarse cu spatele la ei și o stinse în scrumieră. 
Rămase în continuare cu spatele și spuse: 

— Frankie, l-ai văzut ieri pe tati. 

Frankie dădu din cap că da, iar Cindy se înveseli din nou. 

— Mami, pot să mă îmbrac cu rochiţa mea cu floricele? 

Ruth îi zâmbi fiicei sale. Fiica aceea cuminte, ca un îngeraș. 

— Desigur. Termină-ţi de mâncat cerealele și apoi mergem să 
te speli și să te îmbraci. Frankie, vrei să te îmbraci cu tricoul tău 
cu Giants? 

Băiatul ridică din umeri, cu nasul în bolul cu cereale. 


VP -11 


— Frankie, te-am întrebat ceva. 

— Da, mami, răspunse el, fără să ridice privirea. 

— Bine. Mami se duce să se termine de aranjat. Frankie, să 
pui vasele în chiuvetă după ce termini de mâncat și apoi poţi să 
te uiţi la desene animate cu sora ta. 

Băiatul făcu o mișcare scurtă din cap. Ruth hotărî să nu-i mai 
spună nimic de data asta și se întoarse în baie cu ceașca de 
cafea. Își verifică machiajul. Se dădu din nou cu ruj. 

Nu avea de unde să știe că aceasta urma să fie ultima 
dimineaţă în care avea să se uite liniștită în oglindă. Că urma să 
fie ultima dimineaţă în care chipul ei avea să fie doar al ei. 


VP - 12 


Capitolul 2 


E mai ușor să îţi imaginezi ziua aceea prin filtrul spuselor ei. 

Işi amintește o cameră fără ferestre. Câteva scaune de lemn. 

După care se auzi un clic. Urmat de un zgomot. Un bărbat își 
drese glasul, anunțând data și ora. 

După care începură întrebările. Și răspunsurile ei șovăitoare, 
temătoare. 

— Am făcut un picnic în Kissena Park. 

— Vreo douăzeci și trei... Cred. 

— Hm... sandviciuri și suc. Pepsi. 

— Am mers cu mașina. Copiii au stat cu mine pe bancheta din 
faţă. 


Frankie aluneca în viteză pe tobogan, stând cu spatele drept, 
cu picioarele întinse, cu bărbia ridicată. După ce ateriza, o lua 
din nou la fugă spre scări. Cindy se așezase în leagănul pentru 
copii, cu bara de siguranţă, în ciuda protestelor ei pentru că uita 
întotdeauna să se ţină bine. 

— Mai sus, mami, mai sus! 

Ruth o împinse cu mai mult avânt. 

— Mai sus, mami! ` 

Râsul ei era contagios. Incepu să bată din palmele ei grăsute, 
cu părul bălai fluturându-i în aer. 

— Mai vreau! Mai vreau! 

Ruth continuă să o dea în leagăn până obosi. După care se 
așezară la umbră, la câţiva pași de celelalte mame. Ruth întinse 
pătura albastră pe care o luase de pe patul lui Frankie și își 
îndreptă privirea spre băiatul care se dădea pe tobogan. Unul 
dintre copiii Normei dădu tare cu piciorul în minge, aproape 
nimerind-o în față de Cindy care începu să ţipe. Frankie veni în 
fugă spre ei și se propti în fața lui: băiatul era cu doi ani mai 
mare și cu zece centimetri mai înalt. 

— Băi! Să nu te prind c-o lovești pe Cindy! Să nu te prind! 

Băiatul părea gata să bufnească în râs, așa că Ruth îl chemă 
pe Frankie la ea, ca să-i arate că Cindy nu păţise nimic. Cei doi 
copii împărţiră ultima sticlă de suc. 


VP - 13 


Cinci minute mai târziu, totul fu dat uitării, iar Frankie se 
întoarse la joacă. Ruth se sprijini de trunchiul unui copac, 
strângând-o pe Cindy la pieptul ei, alintând-o, ascultând distrată 
discuţiile celorlalte mame. 

— Și i-am spus, Phil, pentru numele lui Dumnezeu, e mama 
ta, trebuie să-i spui, și el mi-a zis că da, da, o să vorbească cu 
ea, dar știu că n-o s-o facă, e așa un... 

— ...aşa că șeful lui a venit sâmbătă la noi la cină. Am făcut 
rulada aia de curcan, rețeta lui Joanie. Știi tu. Și plăcinta mea cu 
lămâie. A mâncat trei porții. Trei! N-am văzut în viaţa mea așa... 

— Zice că are mult de lucru, dar știu eu prea bine ce 
înseamnă asta. Îl sun la birou și nu-mi răspunde nimeni. Și când 
ajunge acasă i-o spun verde-n faţă, uite ce, Bob, știu pe unde 
umbli, dar el... 

Ruth tresări speriată. Cu braţele goale. Sări ca arsă, inima 
stătea să-i iasă din piept. Angela o observă și începu să râdă. 

— Sunt acolo, cu Norma. Nu-ţi face griji! 

Ruth își trase sufletul și îi multumi din priviri. Se uită la ceas și 
se ridică în picioare. 

— Pleci deja? 

Ruth se scutură pe pantaloni și împături pătura. 

— Da. Am de dat un telefon și trebuie să pregătesc cina 
pentru copii. Pe curând, Angie. Pe curând, Norma. 

Se îndreptă spre terenul de joacă, îi strigă pe Cindy și pe 
Frankie și îi luă în braţe. Plecară împreună din parc, toți trei. 
Pentru ultima oară. 

x kx * 

— Am plecat la patru. 

— Pentru că am avut grijă să fim plecați până atunci. Aveam 
de dat un telefon înainte de ora cinci. 

— Pe Arnold Green. Avocatul meu. 

— Mi-a zis să revin cu un telefon. De regulă, termină lucrul la 
cinci, dar mi-a zis că mai are de lucru. 

— Păi, ne-am dus acasă. Ah, da, am oprit să iau ceva de 
mâncare. De la Walsh’s Deli. De pe Main Street. Nu aveam nimic 
de mâncare acasă. 

— Hm... carne. De vițel. O conservă de fasole verde. Și lapte. 

— Nu, ne-am dus direct acasă. Copiii au fugit afară la joacă, 
iar eu l-am sunat din nou pe domnul Green. Am vorbit vreo... nu 
ştiu, cincisprezece, douăzeci de minute. 


VP - 14 


— Păi, despre procesul de custodie. Dar chiar nu înţeleg, de 
ce vorbim despre asta? Ce importanţă au toate astea? 

— Da, în regulă. Îmi cer scuze. Sunt doar supărată, înţeleg. 
Îmi cer scuze. 

— Mai aveţi să-mi daţi o ţigară? 

— Mi-a spus că bona mea preferată avea să depună mărturie 
împotriva mea. 

— Nu - nu are de-a face cu copiii! Pretinde că îi datorez bani. 
Șase sute de dolari. Niște minciuni. Și mi-a zis că, dacă-i dau 
banii, n-o să depună mărturie în favoarea lui Frank. Vrea ca cei 
mici să meargă să locuiască cu el, iar ea m-a ameninţat c-o să-l 
ajute să obţină custodia. _ 

— V-am spus deja, nu e adevărat. Incearcă să mă șantajeze 
să-i dau niște bani pe care nu-i datorez. 

— Nici nu mă gândesc. 

Urmează câteva clipe de pauză. Zgomotul unei brichete 
aprinse. 

— O altă bătaie de cap. Frank m-a lăsat de izbeliște cu toate. 


— Arnold, Dumnezeule, minte!... Ti-am mai spus că e o curvă 
a naibii și că mă urăște pentru că am dat-o afară. 

— Bine, Ruth, am înțeles. Calmează-te. 

— Sunt calmă! Dumnezeule. Ce înseamnă asta? Ce înseamnă 
pentru proces? 

— Depinde. Mai întâi de toate, trebuie să văd ce are de spus. 
O să mai vorbesc o dată cu ea înainte de audiere. 

— Arnold, nu-l putem lăsa să câștige. Nu se poate întâmpla 
una ca asta. 

— Liniștește-te, bine? Nu are credibilitate. Judecătorul n-o s-o 
placă. Mai vorbim mâine. 

— Nu-mi poate lua copiii. N-o să-l las să-mi ia copiii. N-o să-l 
las. 

— Ruth, n-o să câștige. Niciun judecător n-o să despartă doi 
copii mici de mama lor, doar dacă... nu, n-o să primească 
custodie. O să fie bine. 

— Ești sigur? Nu-mi pari la fel de sigur ca săptămâna trecută. 

— Ruth, nu-ţi face griji. O să fie bine, ai să vezi. 

— Sper să ai dreptate. Nu-l las să-mi ia copiii. Nu-l las. Mai 
bine morţi decât cu Frank. 


VP -15 


— Și apoi am început să pregătesc cina. Nu, de fapt, am mai 
dat un telefon înainte. 

— Un prieten. Dar mi-a spus că mă sună el înapoi. 

— E doarun prieten. 

— Bine, Dumnezeule, bine! Îl cheamă Lou Gallagher. 

— Da. Acel Lou Gallagher. Tipul din construcții. 

Din nou pauză. Câteva șoapte, dar vorbeau prea încet ca să 
se audă pe casetă. 

— Lou mi-a zis că mă sună el înapoi. Așa că m-am apucat să 
gătesc. Copiii erau afară cu Sally. Sally Burke. 

— Le-am dat câte o jumătate de portocală, iar ea îi ajuta s-o 
curețe. Îi auzeam vorbind și chicotind. Erau... la naiba, și apoi... 

Cineva îi turnă un pahar de apă și îl puse pe masă. 

— Mulţumesc... Și apoi... i-am chemat în casă. 


În timp ce punea masa, făcându-și de lucru la aragaz, nu-și 
putea lua gândul de la discuţia ei cu Arnold Green. De la Frank și 
de la felul în care dăduse buzna în apartament luna trecută, ca 
s-o anunţe că avea de gând să ceară custodia copiilor. Și 
motivaţia lui. Rânjetul de pe chipul lui când începu să-i enumere 
toate nopţile în care stătuse până târziu în oraș, toți bărbaţii cu 
care vorbise. Cu care dansase. Cu care flirtase. 

— Nu ești o mamă bună. 

— Au nevoie de cineva de încredere care să aibă grijă de ei. 

— Și iată că propria lor mamă e de acord cu mine. 

Îi privi pe cei doi copii în timp ce mâncau, cugetând cu tristeţe 
la durerea pe care i-o pricinuiseră spusele lui. După care îi 
întrebă: 

— Vreţi să dăm o tură cu mașina? 

Frankie și Cindy, care erau amândoi cu paharele de plastic la 
gură, dădură laptele pe gât. 

— Hai să mergem înainte să se întunece. 

Copiii se instalară pe bancheta din spate, înveliţi cu pătura 
albastră, nerăbdători să plece în aventură, iar Ruth rămase 
singură pe scaunul din față, cu maxilarul încordat, cu palmele 
împietrite pe volanul mașinii. Nenorocitul ăla chiar își 
imaginează c-o să-mi ia copiii? O să vadă el. Știu eu ce-i poate 
pielea. Știu că nu-i capabil să-și poarte singur de grijă. Sigur are 
pe cineva. Și am de gând să aflu despre cine e vorba. 

— Vreţi să ne jucăm? Cine vede primul mașina lui tati? 


VP - 16 


Dacă-ţi găsesc mașina, o să aflu și unde te-ai mutat și cine 
știe ce-o să găsesc acolo, nu-i așa, Frank? Noua ta viaţă, pe 
noua ta iubită. Cum îndrăznești să-mi ţii tu mie morală despre 
bărbaţii din viaţa mea? De parcă tu ai trăi ca un pustnic, 
ipocritul naibii. 

Îndrăzneşti să spui despre mine că nu simt o mamă bună? 
Habar n-ai tu ce-o să urmeze, ești prea prost să-ți dai seama. 

Continuă să dea ture preţ de o oră, până ce se făcu liniște pe 
bancheta din spate și o auzi pe Cindy sforăind ușor, iar pe 
Frankie bolborosind ceva în somn, dar nu zări niciunde mașina 
lui Frank. 

Căscă. Tresări. Era prea obosită ca să mai conducă, întoarse 
mașina și se îndreptă spre casă, oprind pe drum la benzinărie. 


— l-am dezbrăcat pe cei mici, i-am spălat - erau murdari de 
iarbă pe genunchi după joaca din parc și se murdăriseră și la 
masă. l-am îmbrăcat în haine și lenjerie curate și i-am băgat în 
pat. 

— Nouă și jumătate. 

— Da, sunt sigură. Chiar credeţi că-i las să stea treji toată 
noaptea? Era nouă și jumătate. 

— Am început să fac curat în apartament. Domnul Green îmi 
spusese că cineva de la tribunal avea să vină în inspecţie ca să 
verifice că e un cămin potrivit pentru copii. Așa că hotărâsem să 
fac curăţenie generală - să vopsesc holul, să fac curăţenie în 
dulapuri, să înlocuiesc ecranul de protecţie rupt de la fereastra 
din camera copiilor. 

— Poftim? Nu, aveam unul de rezervă - am aparat de aer 
condiționat în camera mea, așa că aveam unul de rezervă - 
ecranul cel vechi. 

— II dusesem deja în camera lor cu câteva zile mai devreme, 
dar am observat că... era murdar de rahat de câine. L-am folosit 
ca să fac o cușcă pentru puiuţii lui Minnie după ce a fătat și 
presupun că nu l-am curăţat niciodată așa cum trebuie. Așa că l- 
am pus la loc pe al lor - pe cel rupt -, dar n-am reușit să-l 
înșurubez bine. Am să... aveam de gând să îl curăț pe al meu și 
să îl înlocuiesc cât de repede. 

— Nu, am închis fereastra. Ca să nu intre muște. 

— Am strâns toate sticlele goale de prin apartament și le-am 
pus afară, la gunoi. Am împăturit câteva haine vechi. 


VP - 17 


Majoritatea hainelor lăsate de Frank când s-a mutat. Am spălat 
vasele. Eram obosită, așa că m-am așezat pe canapea și m-am 
uitat la televizor. 

— Cred că... Evadatul. Pe CBS. 

— Până pe la vreo unsprezece și jumătate. După care l-am 
sunat din nou pe Lou. 

— Nu, nu acasă. Era la Santini. Pe Williamsbridge Road. 


Telefonul sună de zece, douăsprezece ori, înainte ca una 
dintre hostesse să răspundă. Ruth ceru să vorbească cu domnul 
Gallagher, iar fata întrebă cine era la telefon. Când își dădu 
seama că nu era vorba despre doamna Gallagher, nu mai păru 
la fel de amabilă. 

— O clipă, să văd dacă-l găsesc. 

Lăsă receptorul, iar Ruth auzi zgomotul făcut de tocurile 
pantofilor ei îndepărtându-se. Muzică,  râsete, clinchetul 
paharelor. Se întrebă ce tot făcea Lou. Oare cu cine era? De ce 
dura atât de mult? 

În cele din urmă, auzi câţiva pași, iar atmosfera parcă se 
schimbă când îi auzi vocea. 

— Alo? 

— Lou, eu sunt. Nu m-ai mai sunat înapoi. 

— Am fost ocupat, scumpo. 

Ruth stătea ghemuită pe canapea. Își scutură ţigara într-o 
farfurioară care deja dădea pe afară. 

— Poţi să vii încoace, dacă vrei. Detestă tonul rugător din 
vocea sa. 

— Unde ești? 

— Acasă. 

— Sunt obosit, Ruth. M-ai beau un pahar și mă duc acasă. 

Nu era singur. Știa prea bine că nu era singur, la fel cum știa 
că nu avea de gând să se ducă acasă. Era din nou cu fetele de la 
bowling. Genul de femei care spuneau că se duc la bowling ca 
să scape de soţii lor. Și ea fusese cândva o astfel de femeie, pe 
când obișnuia să aibă bărbat. 

După ce închise telefonul, simţi de parcă ceva nu-i dădea 
pace. Se întinse pe canapea, își aprinse o ţigară și căzu pe 
gânduri. 

Telefonul începu să sune. Îl înșfacă imediat, cu sufletul la 
gură, dar era doar Johnny. 


VP-18 


— Salutare, iubita mea, ia ghici, cine-i aici? 

Era beat. Probabil începuse iar să bea de dimineaţa până 
seara. 

— Meyer și Dick. Îţi mai aduci aminte de Dick, iubita mea? 
Dick Patmore. Vrea să te vadă. La naiba, eu sunt cel care vrea 
să te vadă, frumoasa mea. Mi-e dor de tine. Nu te-am mai văzut 
de câteva săptămâni bune. De ce nu vii încoace? 

— N-am chemat bona, Johnny. 

— Și dacă o chemi acum? Îți dau eu bani. Știi că nu te-am 
păcălit niciodată, iubito. 

— E târziu, iar procesul de custodie o să înceapă curând, 
trebuie să mă întâlnesc mâine cu avocatul meu. 

Auzi în receptor răsuflarea lui grea, aspră. 

— Johnny? Trebuie să închid... 

— Până nu de mult, ai fi chemat bona. Până nu de mult, ai fi 
venit imediat să mă vezi. 

— Uite ce, nu e un moment bun. g 

— Ce s-a schimbat, iubita mea? Eu nu m-am schimbat. Incă te 
mai iubesc. Ruthie. Te iubesc, Ruthie. 

După care ceva în tonul vocii lui se schimbă. 

— E vorba despre tipul ăla? Gallagher? E acolo cu tine? 

— Nu, bineînțeles că nu. Ce... 

— Eşti chiar în clipa asta cu el? Zilele astea numai cu el umbli. 

— Johnny, nu e nimeni aici. E târziu și trebuie să închid. Sună- 
mă mâine. 

Închise telefonul și aprinse din nou televizorul. Își turnă un 
pahar. 


— La miezul nopţii am fost să văd ce fac copiii. Frankie 
moțăia, dar avea nevoie la toaletă. Am încercat s-o trezesc și pe 
Cindy, dar s-a întors pe o parte, așa că am lăsat-o să doarmă. 

— Da, am pus încuietoare la ușa lor. 

— Nu, nu-mi amintesc exact, dar mereu o fac. 

— Am instalat-o anul trecut. Frankie s-a trezit într-o dimineaţă 
și a mâncat tot ce a găsit prin frigider. S-a simţit rău câteva ore 
bune. Așa că l-am pus pe Frank să instaleze încuietoarea. 

— Apoi am ieșit afară cu Minnie. L-am văzut pe Tony Bonelli - 
i-am făcut cu mâna. leșise și el la plimbare cu câinele. Am fost 
plecată vreo douăzeci de minute, după care am mai rămas puţin 
în fața casei. Era plăcut afară. Ceva mai răcoare. Se auzeau 


VP-19 


glasuri în depărtare. Și muzică. M-am gândit că era de la World's 
Fair!. 

— Cred că am închis ușa de la intrare în urma mea. 

— Cred. 

— Nu-mi amintesc. 

— Uite ce, nu-mi amintesc, bine? Nu-mi aduc aminte! Dacă aș 
fi știut că ar fi trebuit să ţin minte... ia spune-mi, tu ai închis 
aseară ușa? Îți amintești ori ba? 

— Scuze. Îmi cer scuze. Sunt supărată. 

— Nu, sunt bine. Hai să continuăm. 

— l-am pus puţină apă lui Minnie, după care m-am dus în 
dormitor și m-am întins pe pat. Nu voiam să stau mult, dar cred 
că am adormit. După care ceva m-a trezit. Nu cred că am dormit 
prea mult. 

— Vreo... două și jumătate... trei fără un sfert. 

— Nu, nu știu. Poate am visat urât. Mi s-a părut că l-am auzit 
pe unul din copii plângând, dar am ciulit urechile și n-am auzit 
nimic. 

— M-am dus în baie. Ah, da, după care a sunat din nou 
telefonul. Era Frank. 

— Voia să stăm de vorbă despre Linda, bona mea; cea care 
zice că-i sunt datoare. 

— N-aveam chef să vorbesc cu el. l-am zis să se ducă naibii. l- 
am închis. 

— Da, eram nervoasă. Uneori mă sună în miez de noapte, 
sperând să mă trezească din somn. Voia să mă enerveze și a 
reușit. 

— Am ieșit din nou cu câinele. Am dat o tură prin cartier. 
După care am mai stat vreo zece minute afară. 

— Nu, n-am mai trecut pe la copii. Fusesem la miezul nopţii. 
Erau bine. Erau... Dumnezeule. 

— Nu, sunt bine. 

— V-am spus că sunt bine. 

— Mi-am făcut o baie. Incă mi-era cald, așa că am făcut o baie 
rece, după care m-am dus din nou la culcare. 

— Cred că era patru fără un sfert. Poate chiar patru. 


1 Târgul Internaţional de la New York din 1964, organizat în Flushing Meadows - 
Corona Park din Queens. (n. red.) 


VP - 20 


Se trezi la ora opt când sună alarma, lac de transpiraţie, îi 
veniră în minte frânturi dintr-un vis: un copil plângând, un cer 
întunecat, un chip palid. 

Se ridică cu greu în fund, își duse mâna prin păr, căscă. O 
aștepta o nouă zi călduroasă. O auzi pe Gina tușind în 
apartamentul de deasupra ei și apoi pe Bill Lombardo prin 
perete, ţipând la soţia lui. Cineva trânti ușa. 

Puse de cafea și intră în baie, se dezbrăcă și începu să se 
spele. Își luă halatul pe ea și se întoarse în bucătărie, unde își 
turnă o ceașcă de cafea și își aprinse prima ţigară a dimineții. 

Avea întâlnire cu avocatul ei mai târziu, dar, momentan, își 
trase pe ea o pereche de pantaloni crem și o bluză roz. Își luă 
cafeaua și merse cu picioarele goale până în baie. Işi începu 
rutina care urma să o aducă pe Ruth la viaţă în faţa oglinzii. 


— Am ieșit din baie și am plecat cu câinele la plimbare. 

— Nouă fără un sfert. Poate puţin mai târziu, nu-mi găseam 
pantofii. 

— Cincisprezece minute. Probabil mai puţin de atât. 

— Da... cu câteva persoane. Nimeni cunoscut. 

— Ne-am întors și i-am dat de mâncare lui Minnie. l-am 
umplut bolul cu apă. Am mai băut o ceașcă de cafea. 

— Da, pe la nouă și zece. Nu mai târziu. 

— Nimic nelalocul lui. Îmi mirosea a ars. Probabil a pâine 
prăjită. Se auzea și radioul Ginei. Ah, da, am auzit un telefon 
sunând undeva în depărtare. 

— Nu, atât. Doar că... tăcerea aceea. Era prea liniște în casă. 

— Da, îmi amintesc că mi s-a părut că era prea liniște. M-am 
gândit că poate nu se treziseră încă. După care... după care am 
deschis ușa. 


Dar cuvintele ei nu aveau cum să transpună realitatea. 

Pe Minnie, care schelălăia fără oprire. Pe Ruth, care mergea 
grăbită, jenată, trăgând de tivul fustei, simțind căldura pe sub 
straturile de machiaj. Cu gândul la întâlnirea ei cu Arnold Green 
din după-amiaza respectivă, la Frank, la chiria care trebuia 
plătită la final de lună. 

Odată întoarsă la apartament: gustul de cafea călduță. 
Crăpătura din tavan pe care o observase cu o săptămână 
înainte și de care deja uitase. Mirosul de fixativ venind dinspre 


VP -21 


ușa crăpată de la baie. Durerea de cap și încercarea de a găsi o 
aspirină. 

Și tăcerea aceea. Nu doar tăcerea în sine, dar cât de 
puternică i se păruse. De parcă golul acela care era în mod 
normal umplut de voci, de chicoteli, de zgomotul pașilor lor era 
doar atât: un gol. 

Imaginea mâinii ei care ridică zăvorul și deschide ușa. Și din 
nou, din nou și din nou, amintirea aceea care nu-i mai dădea 
pace: împingea ușor ușa albă de lemn, lumina se împrăștie în 
încăpere, mâna îi căzu pe lângă corp sub greutatea liniștii, 
simțind un nod în gât. Rămase în pragul ușii. In camera goală. 


VP - 22 


Capitolul 3 


lată cum a început totul. Cu o ușă închisă, într-o cameră 
goală. Cu Ruth care ieși în fugă pe stradă, strângând cu putere 
în palma umedă brelocul cu chei. Alergând prin cartier 
strigându-le disperată numele. 

A început cu un exces de furie. Dacă aflu că au ieșit iar pe 
fereastră, o să fie vai și amar de ei. 

După care furia se domoli, iar Ruth simţi un nod în gât și un 
gol în stomac. lar odată ce ajunse din nou la colţul străzii 72%, 
simţi picături de sudoare pe piele, în păr. 

Făcu stânga împrejur, neștiind încotro s-o apuce. 

Poate n-o să iau decizia cea bună. 

Poate. 

Își mușcă buza, încercând să alunge gândul acea. Făcu 
stânga. 

Ce de copii! De fiecare dată când zărea o claie de păr blond, 
simţea un junghi în inimă. După care observă un băieţel în faţa 
ei, iar mersul lui îi atrase atenţia. Îl apucă de braţ și îl întoarse 
spre ea. 

— Frankie! Ce mama naibii... 

Se uită la chipul acela străin și îi dădu drumul, îl văzu pe cel 
mic rămânând cu gura deschisă. De-abia dacă sesiză ţipătul 
copilului. De-abia dacă o auzi pe mama lui. 

— Băi! Cucoană! Ce naiba crezi că faci... 

Plecă în grabă, încotro văzu cu ochii. Rămase cu privirea 
aţintită asupra chipurilor celorlalţi trecători, asupra trotuarului 
de la picioarele ei. Merse pierdută, evitând gropile. 

Calci în groapă, și-o să cazi moartă. 

Calci îl groapă, copiii nu mai vin acasă. 

Își duse mâna la gură, simțind că i se face rău și o luă la 
goană. Începu să alerge fără scop și direcţie, după care coti din 
nou și nimeri pe 72" Drive. Observă că cineva venea în fugă 
spre ea. Își dădu seama că era vorba despre Carla Bonelli. 
Buzele femeii începură să se miște, iar Ruth reuși să rostească: 

— Frankie și Ruth... au... nu-mi mai găsesc... ajută-mă să-i 
caut... 


VP - 23 


Carla vru să o ia de braţ, dar Ruth se retrase furioasă, aruncă 
o privire în jurul ei, după care își îndreptă din nou privirea spre 
Carla. 

— Găsește-i. Te rog. 

Și porni din nou la drum, împleticindu-se, cu brațele pe lângă 
corp. Carla rămase în urma ei, cercetând-o cu privirea. 

Odată ajunsă acasă, Ruth ridică receptorul cu o mână 
tremurândă și formă numărul. Își lipi urechea de receptor, își 
încleștă pumnul, înfigându-și unghiile în palmă. Auzi telefonul 
sunând. 

Așteptă. 

Așteptă. 

Și apoi: 

— Frank? Ai luat tu copiii? 

— Nu te mai prosti. Unde sunt copiii? 

— Nu sunt aici. Nu știu... 

— Normal că am verificat dacă sunt în cameră! l-am căutat 
prin tot cartierul. 

— De douăzeci, treizeci de minute - nu mai știu! Am căutat 
peste tot... nu-i găsesc nicăieri. 

— Te implor. Dacă i-ai luat tu, spune-mi. Frankie, nu-mi face 
una ca asta. Te implor. 

Aceasta avea să fie ultima dată când îi spunea Frankie. 

Frank mai spuse ceva, dar Ruth deja nu mai putea să 
asimileze nimic, îl auzi spunându-l doar „vin imediat”, după care 
îi închise telefonul, iar ea se agăţă de cuvintele lui. Se apropie 
de fereastră așteptând să-i vadă mașina și își duse o ţigară la 
gură. De-abia din a treia încercare reuși să o aprindă. 


Frank sosi. Ruth îi deschise ușa, iar el o îmbrăţișă. Ruth 
înlemni în braţele lui, după care îl bătu ușor pe umăr. El îi dădu 
drumul și rămase țintuit în hol. 

— Trebuie să... șopti ea, făcându-i semn spre bucătărie și, în 
cele din urmă, el luă atitudine. 

Frank ridică receptorul, iar Ruth îl auzi spunând: 

— Am sunat să... copiii mei au dispărut de acasă. Am sunat să 
anunţ, să vă cer ajutorul, copiii mei au dispărut de acasă. 

— Acum o oră. 

— Malone. 

— Adresa mea sau adresa la care locuiesc copiii? 


VP - 24 


— Nu... în prezent locuiesc cu mama lor. j 

Frank puse din nou de cafea și o rugă să ia loc. li turnă un 
strop de coniac și se uită la ea cât își bău cafeaua. Era ultima 
sticlă care mai rămăsese dintre cele pe care Gina le adusese de 
revelion. O arse pe gât, iar Ruth se cutremură, însă sentimentul 
acela de neliniște se risipi. Se uită la el și îi văzu buzele 
alunecând peste dinţii încleștaţi, încercând să schițeze un surâs. 

— Gata, iubito. O să fie bine. Am chemat poliţia. Trebuie să ne 
calmăm. Trebuie s-o gândim la rece. 

Minnie intră în bucătărie și își lipi botul de genunchiul lui Ruth 
până ce aceasta o dădu la o parte. Nu suporta să o atingă 
cineva. 

Reuși cu greu să se ridice în picioare. Avea nevoie la toaletă și 
se privi în oglinda de la baie. Chipul îi era acoperit de stropi de 
sudoare și îi cursese rimelul. 

Se aranjă cum putu mai bine, ridică braţul să-și pieptene părul 
și simţi miros de transpiraţie. Se privi din nou în oglindă. Pe sub 
stratul de machiaj, corpul ei, faţa ei, nimic nu era la locul lui. Ea 
însăși arăta nelalocul ei. Mirosea nelalocul ei. 

Miroși fix ca o cățea în călduri. 

Se duse în dormitor și se schimbă de haine. Se îmbrăcă cu o 
bluză curată care îi punea silueta în valoare. Știa că avea să fie 
luată la întrebări de bărbaţi necunoscuţi, avea să fie cercetată 
din cap până-n picioare. Parcă deja simţea privirile lor 
dezmierdându-i trupul. Trebuia să fie pregătită pentru ei. 
Trebuia să fie prezentabilă. 

Se întoarse în bucătărie, când cineva bătu la ușă. 

Erau doi. Doi polițiști în casa ei. Unul din ei, cel mai tânăr, 
spuse: 

— Domnule Malone, doamnă Malone, înțeleg că sunteți 
despărțiți? 

Fu primul lucru pe care îl spuse. După care continuă: 

— Este vorba despre procesul de custodie? 

Nu avea nici cea mai mică idee la ce se referea, ce să 
răspundă. 

Merseră în bucătărie. Ruth puse o scrumieră curată pe masă, 
iar unul dintre ei merse să dea un telefon. Când se întoarse, 
schimbă o privire cu colegul său, după care îl pofti pe Frank în 
sufragerie. Ruth rămase cu polițistul mai tânăr. Acesta se 
prezentă, dar ea nu îi reţinu numele. 


VP -25 


Se apucă să-i pună o serie de întrebări. Cum îi chema pe cei 
mici? Câţi ani aveau? Mai fugiseră de acasă? Avea o fotografie 
recentă cu ei? 

După care o întrebă: 

— Doamnă Malone, de cât timp sunteţi despărțiți? 

— Nu mai știu... ce are asta de-a face cu copiii? 

Bărbatul nu spuse nimic, o așteptă să răspundă. 

— Din primăvara trecută. Frank s-a mutat în aprilie, anul 
trecut. 

— De ce v-aţi despărțit? 

Ruth rămase cu privirea aţintită asupra lui, bărbatul acela 
îmbrăcat într-un costum ieftin și pantofi ponosiţi și știu că nu 
avea cum să-l facă să înţeleagă. Niciunul dintre motivele ei nu 
fusese îndeajuns de convingător pentru Frank, pentru mama ei, 
pentru majoritatea femeilor pe care le cunoștea. Nu avea cum 
să fie îndeajuns de convingător pentru acest poliţist, acest puști. 

— Nu ne înțelegeam bine. Ne certam tot timpul. 

— Și v-a dat în judecată pentru custodia copiilor? Ce motive a 
invocat? 

— Spune că nu sunt... pretinde că cei mici ar duce-o mai bine 
cu el. 

Polițistul își notă ceva în carneţel, după care îi vorbi pe un ton 
asupra. 

— Doamnă Malone, dacă e cumva vorba despre o farsă, dacă 
ați pus la cale toate acestea ca să vă răzbunați pe soțul 
dumneavoastră, încetaţi până nu e prea târziu. 

Ruth îl privi șocată. O farsă? Simţi că se face roșie în obraji și 
că i se zbate o venă la tâmplă, încât nu se mai putu abţine. 

— Ce naiba tot spui acolo? De ce nu plecaţi odată să-i căutaţi 
pe copiii mei? Trebuie să-mi găsiţi copiii! 

Polițistul își drese glasul, ignorând-o. 

— l-aţi ascuns undeva pe cei mici? 

Bărbatul zări ceva în ochii ei și își ridică mâinile, defensiv. 

— În regulă, în regulă, zise el, roșu la faţă. 

Arăta de parcă ar fi fost un puști de liceu. 

Ruth înghiţi în sec și trase adânc din ţigară. Dădu 
dezaprobator din cap, dar polițistul deja ieșise din cameră. 

Țigara arse în întregime, atingându-i degetele, iar Ruth 
aruncă mucul în chiuvetă și își băgă mâna sub jetul de apă rece. 


VP - 26 


Picăturile acelea îngheţate o treziră la realitate: dintr-odată simţi 
gustul acela acru din gură, golul din stomac. 

După o vreme, Frank intră în bucătărie și o întrebă dacă 
mâncase ceva în dimineaţa aceea. Ruth ridică indiferent din 
umeri și îl dădu la o parte. Işi puse o nouă ceașcă de cafea. 
Rămase acolo, ascultând răsuflarea apăsată a lui Frank în timp 
ce fuma și, din când în când, câte o vorbă din partea celuilalt 
poliţist care vorbea la telefon. 

Frank ieși din cameră și auzi robinetul de la baie. După care 
cineva bătu la ușă și auzi vocea Carlei Bonelli. Câteva șoapte 
mormăite, după care auzi: „Să vă ajut cu ceva. Aș putea să 
vorbesc cu ea?” Alte câteva cuvinte rostite în șoaptă, iar ușa se 
închise. Frank intră în cameră și spuse: 

— Carla voia să vină să vorbească cu tine, dar i-am spus că 
nu-i momentul. 

Nu înțelegea ce i se spunea, dar îl aprobă cu o mișcare scurtă 
din cap. 

— Am rugat-o să ia ea câinele, continuă Frank. Doar până 
ce... pentru moment. 

Ruth dădu din nou din cap, își aprinse o altă ţigară și rămase 
cu privirea aţintită asupra ceasului de pe perete, până ce își 
aminti că era stricat de o săptămână. Din cauza lui întârziaseră 
la programarea lui Frankie la dentist. 

Se auzi o nouă bătaie la ușă și zgomotul pașilor din hol. Se 
uită spre Frank, iar el îi întâlni privirea. Auziră câteva voci. În 
pragul ușii apărură doi bărbaţi: unul din ei era puștiul poliţist, 
rumen în obraji. 

Celălalt bărbat era mai în vârstă. Emana un aer aparte care îi 
luă gândul de la orice altceva preţ de câteva clipe. Era un bărbat 
masiv, lat în umeri, îmbrăcat cu un sacou larg care atârna greoi 
pe silueta lui impunătoare. Avea un ten palid, ca de ceară, cu 
pori mari, chipul părea să-i atârne pe gâtul gros, ochii obosiţi și 
fruntea încruntată. Strâmbă din nas când se uită la ea, de parcă 
ar fi mirosit urât. Își netezi fusta. Își aranjă părul. 

| se părea că semăna cu un actor dintr-un film, poate unul cu 
Ingrid Bergman. Un film din grila de după-amiază. 

Bărbatul continuă să se uite lung la ea și de-abia atunci Ruth 
își dădu seama că îi spusese ceva. Il rugă să repete. 

— Doamnă, eu sunt comisarul Devlin. Eu o să conduc 
ancheta. 


VP - 27 


Vorbi cu un puternic accent din Bronx. 

Jerry, așa-l chema pe actor. Jerry nu știu cum. 

Ruth îl salută din priviri și dădu să se întoarcă cu spatele. 
După care comisarul spuse: 

— V-am căutat în baza noastră de date, doamnă Malone, și se 
pare că agenţii noștri de poliţie au mai trecut pe la 
dumneavoastră. De mai multe ori. 

Și scoase o bucată de hârtie din buzunar. 

— În aprilie și iunie anul trecut, vecinii s-au plâns că faceţi 
gălăgie. Și apoi în 5 mai și 19 mai anul acesta. 

— Nue... 

— lar pe 12 noiembrie 1964 am fost chemați pentru că erați 
în stare de ebrietate. 

Ruth își trecu degetele prin păr și își drese grasul. 

— Ce legătură are asta cu copiii mei? 

Comisarul nu o scăpă o clipă din priviri. Brusc, spuse: 

— Trebuie să facem percheziţie în apartament. S-ar putea să 
fie nevoie să luăm câteva lucruri cu noi. Aveţi vreo problemă cu 
asta, doamnă Malone? 

Ruth dădu din cap că nu. Ce altceva ar mai fi putut face? 

Ea și Frank se așezară la masă în tăcere. Ruth începu să-și 
roadă unghiile și rămase din nou cu privirea aţțintită spre ceas. 
Fiecare zgomot o făcea să tresară. După care Devlin se ivi din 
nou în pragul ușii. 

— Trebuie să veniţi cu noi. 

— l-aţi găsit? îl întrebă ea, ridicând privirea. l-aţi găsit pe 
Frankie și pe Cindy? 

— Vă rog să veniţi cu noi, răspunse el, uitându-se fix în ochii 
ei. 

Ruth se ridică în picioare. 

— Amândoi? 

— Da, răspunse comisarul, aruncând o privire spre Frank. 

Ruth ieși din bucătărie, așteptându-se să meargă în camera 
copiilor, însă comisarul îi conduse afară din casă, lângă pubele. 
Aproape că începu să râdă când văzu ce făcuseră. Poliţiştii 
goliseră pubelele, împrăștiind conţinutul lor pe jos. Alţi doi 
polițiști în uniformă scormoneau prin grămezile de gunoi: cutii 
goale de lapte, ambalaje de mâncare, conserve de mâncare de 
câine, coji de portocale, hârtii, zaț de cafea. Mirosul acela îi 


VP - 28 


întoarse stomacul pe dos. Devlin arătă cu degetul spre o pungă 
de plastic, deschisă. 

— Vă aparține? 

Ruth se uită când la el, când la pungă. Se apropie de el și 
aruncă o privire în pungă și văzu nouă sau zece sticle goale. Gin. 
Whisky. Vin. Își îndreptă din nou privirea asupra lui. Oare chiar 
vorbea serios? 

— Nu știu. Nu-mi amintesc ce am mai aruncat. Posibil. 

Nicio reacţie din partea lui. Rămase cu chipul neclintit, de 
parcă ar fi fost un actor pe un poster. Făcu semn spre unul 
dintre polițiști, care îi întinse un plic. Comisarul i-l băgă drept în 
față, iar Ruth făcu un pas în spate; plicul fusese dezgropat de 
sub mormanul de gunoi. 

— Vă este adresat, doamnă Malone. 

Era o factură, dar nu reuși să-și aducă aminte pentru ce 
anume. Dar își aminti că îl deschisese, că aruncase plicul în 
gunoi și că băgase factura în sertar. Intrebându-se când avea s- 
o plătească. 

— L-am găsit tot în punga asta. 

— Oh. Atunci... da, presupun că e al meu. 

— lar sticlele? 

Ruth se uită lung la el. 

— Păi, da, presupun că sunt tot ale mele. Dacă spuneţi că aţi 
găsit factura în aceeași pungă. 

— Toate? întrebă el, strâmbând ușor din buze. 

— Ce legătură are asta cu copiii mei? De ce nu mergeţi odată 
să-i căutaţi pe Frankie și pe Cindy? 

— Doamnă, nu fac altceva decât să culeg informații. 

— Am făcut curățenie în apartament. Avocatul meu mi-a spus 
că... că cineva de la tribunal urmează să vină în inspecţie. Mi-a 
spus să fac curățenie generală. Să vopsesc pereţii. Să aranjez 
casa, zise ea, fără să se uite la Frank. 

Devlin se uită lung la ea, după care, fără să-și ia ochii de la 
ea, i se adresă poliţistului din spatele lui. 

— Notează acolo. Are de-a face cu procesul de custodie, 
spuse el, de parcă ar fi vorbit despre ceva rușinos. 

Ruth se întoarse spre Frank, însă acesta îi evită privirea. 

— Am făcut curăţenie. 

Frank dădu din cap, dar fără să se uite spre ea. 


VP - 29 


Minutele continuară să se scurgă. Ruth traversă holul, luă 
sufrageria la pas, rozându-și unghiile, continuând să fumeze, 
ignorând nodul din gât. Unul dintre polițiști veni cu o pensulă și 
cu o cutiuță, se așeză în genunchi lângă măsuţa de cafea și 
începu să împrăștie pudră pe suprafaţa mesei. Se mută dintr-o 
cameră într-alta, lăsând în urma lui o potecă albă. Se uită de 
câteva ori la ea, însă fără să spună nimic. 

Ruth se duse din nou pe hol și observă că ușa de la camera 
copiilor era întredeschisă, razele soarelui revărsându-se pe 
covorul vechi. Se apropie ușor și văzu trei bărbaţi aplecaţi peste 
biroul de lângă fereastră: 

— Ai grijă să nu-ţi scape nimic, spuse Devlin cu o voce groasă, 
pe un ton intens, concentrat. Ruth se opri și se sprijini ușor de 
pragul ușii. 

Strigătele echipei de căutare se auzeau de parcă ar fi venit de 
la sute de kilometri, îndepărtate și distorsionate de după-amiaza 
aceea caniculară, animată. 

Nu era nimic important pe birou: câteva cărți ale lui Frankie, o 
lampă, o cremă pentru eczema lui Cindy. Ruth făcuse curățenie 
cu câteva zile înainte, împăturise hainele care stătuseră 
aruncate pe birou și mai strânsese din jucăriile copiilor. Işi 
aminti cum lustruise masa, ștergând mai multe urme lăsate de 
cănile copiilor. Își aminti mirosul acela de ceară de albine. 

Fotograful ridică privirea spre Devlin. Era un bărbat scund, cu 
păr rar și ochelari rotunzi. Avea pete de transpiraţie la 
subsuoară și cravata strâmbă. ÎI privi în timp ce se aplecă și-și 
pregăti camera. Privi firele de praf alb care pluteau în razele 
soarelui. 

Diafragma aparatului se auzi o dată. De două ori. 

O lovi durerea de cap și părăsi încăperea. 


Mai sosiră și alţi polițiști. Telefonul sună de mai multe ori. 
Devlin rămase acolo. Intră în sufragerie, ceru să vorbească cu 
Ruth și o zori în dormitorul ei. Ea intră în cameră, fără să lase 
din mână iepurașul de pluș al lui Cindy. El se sprijini cu spatele 
de ușă. Ruth se așeză pe pat și, simțind că-i tremurau 
picioarele, le lipi unul de celălalt, pentru ca el să nu observe. 

Încercă să vorbească, dar îi era teamă că, dacă ar fi încercat 
să spună ceva, avea să izbucnească în lacrimi. Ceva înăuntrul 
ei, ceva instinctiv și străvechi, nu o lăsă să renunţe. Așa că se 


VP - 30 


făcu mică, strângând iepurașul la piept, ţinând în ea toată 
durerea și teama aceea, cu un efort supraomenesc. Gura ei ar fi 
vrut să vorbească, dar își încleștă maxilarul ca să o oprească. 
Trebuia să aibă grijă să ţină ascunsă latura aceea rea, murdară. 

Devlin își scoase carnețelul și începu să pună întrebări. La 
început nici măcar nu îl auzi. Nu simțea altceva în afară de 
blănița moale, uzată din braţele ei. 

— Nu-l are pe iepurașul ei, spuse ea în șoaptă. 

— Ce anume? 

— Cindy... nu-l are pe iepurașul ei. O să fie speriată fără el. 

Ridică ochii. Comisarul o privi încruntat. 

— Doamnă Malone, trebuie să vă pun câteva întrebări. Vă rog 
să încercaţi să vă concentrați. 

Ea îi făcu semn să continue și îi răspunse cu o voce ștearsă, 
groasă. 

— La miezul nopţii. La miezul nopţii am trecut pe la ei. L-am 
dus pe Frankie la baie. Era adormit, dar avea nevoie la toaletă. 
Am încercat s-o trezesc și pe Cindy, dar s-a întors pe cealaltă 
parte. Așa că am lăsat-o să doarmă. 

— După cum v-am mai spus, am închis ușa în urma mea. 

— Nu, nu-mi amintesc exact, dar așa fac de fiecare dată. 


Devlin se întoarse în sufragerie și îl pofti pe Frank în camera 
copiilor. Curioasă, Ruth se propti în pragul ușii de la propriul ei 
dormitor și îi urmări în timp ce traversară holul. 

— Domnule Malone, dumneavoastră ce părere aveţi? auzi ea. 
Ce credeţi că s-a întâmplat aici? 

Urmă o pauză. Parcă îl și auzea pe Frank culegându-și 
gândurile, parcă îl și vedea cercetând din priviri încăperea, 
întrebându-se ce să răspundă. 

— Nu știu. De unde să știu eu? 

— Domnule Malone, să știți că și eu am copii, cinci. Știu prin 
ce treceţi. Aveţi vreo informație pentru noi - ceva, orice? Chiar 
și cel mai mic detaliu poate fi important. 

— Fereastra era deschisă, se auzi din nou glasul lui Frank. 
Dacă i-a furat cineva... probabil așa au intrat în casă. 

— Ce vă face să spuneţi asta? întrebă Devlin pe un ton tăios. 

— Păi, Ruth n-ar fi lăsat niciodată fereastra deschisă fără 
plasa de protecţie - stă mereu cu teamă de insecte. Frank Jr. a 
fost înțepat mai de mult de o albină - i s-a umflat tare braţul, a 


VP - 31 


trebuit să-l ducem la urgenţe. Dacă i-a furat cineva, sigur au 
intrat pe fereastră. 

— Domnule Malone - sunteți sigur că nu i-a ascuns undeva 
soția dumneavoastră? 

Alte câteva clipe de tăcere. 

— Nu cred. Nu știu. 


Rămase în sufragerie, întinsă pe canapea, cu pătura pe ea, în 
ciuda faptului că era cald. Frank o tot ruga să se odihnească. Işi 
lipi chipul de iepurașul lui Cindy, plimbându-și degetele pe 
jucăria aceea veche, adulmecând mirosul lui Cindy, pielea ei, 
părul ei, răsuflarea ei. Se ridică să se ducă la toaletă și observă 
că ușa de la dormitorul ei era întredeschisă. O deschise și îl zări 
pe polițistul cel tânăr stând în genunchi pe podea. 

— Ce naiba crezi că faci? 

Acesta tresări și se întoarse cu faţa spre ea. Avea în mână o 
geantă de voiaj albastră pe care o găsise sub pat. 

— Ce faci acolo? 

Băiatul cobori privirea și se făcu roșu la faţă, iar preţ de o 
clipă Ruth fu convinsă că avea să-și ceară scuze. După care își 
aminti care era rolul lui acolo și își trase din nou masca pe faţă. 

— Respect procedura, doamnă. 

— Procedura? Aia e geanta mea. Nu are nimic de-a face cu 
copiii mei. De ce nu mergeţi odată să-i căutați? 

Simţi o umbră în spatele ei și un iz de ţigări Players. Devlin. 

— Care este problema, agent Quinn? 

— Doamna Malone a venit să... 

— Sunt sigur că doamna Malone e dispusă să coopereze în 
totalitate, nu-i așa, doamnă? 

Ruth își lăsă braţele să-i cadă pe lângă corp, își încleștă 
pumnii, își cobori umerii și rămase martoră la invadarea propriei 
sale intimităţi: îi aruncă lenjeria intimă pe pat, îi verifică 
sertarele, îi scoase din dulap toate cutiile și pantofii. 

— Suntem aici să ne facem treaba, zise Quinn, deschizând 
geanta de voiaj. 

O avalanșă de vederi, scrisori, felicitări. Le verifică pe fiecare 
în parte, ca să vadă de la cine erau. Zeci de bilețele. Toate de la 
bărbaţi. Unele erau din partea lui Frank, de dinainte să se 
căsătorească. O mulţime de la Johnny Salcito. Câteva de la Lou 


VP - 32 


Gallagher, din martie sau aprilie. Și altele din partea altor 
bărbaţi, bărbaţi de care de-abia dacă-și mai aducea aminte. 

— Dumnezeule, spuse el, ridicând privirea, însă făcu 
abstracţie de ea și se uită fix la Devlin. 

Ruth ridică bărbia și schiță un mic zâmbet. După care se 
întoarse spre Devlin și îi întâlni expresia de pe chip. 

Își feri privirea. Își șterse zâmbetul de pe faţă. 


VP - 33 


Capitolul 4 


Cei de la Hera/d primiră telefonul într-o miercuri, într-o 
dimineaţă de miercuri, în cea mai călduroasă zi din iunie, iar 
Pete Wonicke stătea așezat la un birou care nu îl mulțumea. 

In luna mai îi dăduse lui Horowitz douăzeci de dolari ca să 
facă schimb cu el, dar încă nu se putea obișnui cu noul birou, 
chiar dacă trecuseră două luni de atunci. Noul său birou era 
suficient de aproape de doamnele secretare ca să audă de 
fiecare dată când primeau vreun apel pe panoul de comandă și 
aveau nevoie să îl distribuie cuiva. Ceilalţi reporteri, cei mai 
vechi, aveau sursele lor în sânul poliţiei sau turnători care erau 
la cheremul lor. Așa că se mai întâmpla să primească vreun 
telefon, să se dea de negăsit câteva zile și să se întoarcă cu 
informaţii proaspete. Pete era perfect conștient de faptul că 
singura lui șansă de a pune primul mâna pe o știre cât de cât 
interesantă avea să fie cu puțin noroc. 

In seara de dinainte ieșise la o bere cu Terry DeWitt și 
ajunseseră într-un bar dubios, într-un subsol din Bowery. Se 
făcuse o coadă lungă la bar, iar deasupra lor plutea un nor de 
fum albăstrui, ca o ceaţă, care îi făcu ochii să lăcrimeze. Era 
genul de loc în care nu ar fi călcat niciodată dacă ar fi fost după 
el. Terry DeWitt lucra la Herald de aproape opt ani, iar înainte 
de asta petrecuse șase ani la Courier. Câștigase respectul celor 
din jur. Ba chiar umbla vorba că avea să primească propria 
rubrică în ziar. Era genul de tip cu care Pete avea nevoie să se 
împrietenească. 

Terry plecase acasă la miezul nopţii, iar Pete ajunse să joace 
trei partide de biliard cu un individ pe nume Lucky care avea un 
deget lipsă și o bucată de tutun între obraz și dinţii din spate. 
Câteva ore mai târziu se trezi încă exaltat, transpirat, îmbrăcat 
din cap până-n picioare, zăcând pe pat. Ajunse la birou într-o 
stare surprinzător de bună - ajunse primul la tura de dimineaţă, 
ca de obicei -, însă entuziasmul începuse să pălească și venise 
momentul să accepte mahmureala care îi dădea bătăi de cap, 
să îi spună să facă ce avea de făcut și apoi să plece și să-l lase 
în pace. 


VP - 34 


Pete își dezmorțţi picioarele și continuă să verifice știrile de 
seară, în căutarea unui pont, atent la ce se întâmpla în jurul lui. 
Durerea de cap nu îi dădea pace și se strădui din greu să se 
concentreze în zgomotul tastelor mașinilor de stenografiat, al 
telefoanelor care sunau fără încetare, al vocilor celor din jur și, 
mai presus de orice, al bâzâitului neonului. Își dădu părul de pe 
frunte și începu să-și facă vânt cu un carnetțel. Ca de obicei, 
redacția mirosea a o combinaţie de vestiar și o cârciumă: un 
miros de bărbaţi care nu se spălau prea des, amestecat cu o 
duhoare de haine transpirate, ţigări și mâncare prăjită. Intr-o zi 
ca asta, mirosul acela îi întoarse stomacul pe dos. 

Se întrebă dacă ar fi fost în stare s-o convingă pe una dintre 
fetele de la secretariat să dea o fugă până la Brooke să-i ia o 
îngheţată. Băgând mâna în buzunar să-și scoată portofelul, dădu 
peste scrisoarea pe care o primise de la mama lui și simţi un gol 
în stomac și se făcu lac de transpiraţie. 

Janine tot făcea ture între biroul șefului și copiator și parcă îi 
simţea privirea în ceafă. Pete nu-și luă ochii de la teancul de 
hârtii de pe masă, dar mintea îi fugi la ceva dulce, rece și 
răcoritor. La clinchetul unei linguri lungi într-o cupă înaltă de 
îngheţată, la spuma aceea gălbuie care se formează când 
înghețata se amestecă cu sucul. 

Continuă să răsfoiască buletinul de știri, luându-și câteva 
notițe. Din când în când, îi venea în minte bucata de hârtie din 
buzunar. Peste senzaţia aceea familiară de sufocare, avea un 
sentiment de ușurare la gândul că era cale lungă între lumea pe 
care o descria mama lui în scrisorile ei și viaţa lui aici, în New 
York. 

Mama lui îi scria săptămânal pe hârtia aceea subţire pe care o 
cumpărase de la librăria din oraș. De fiecare dată când punea 
mâna pe hârtia aceea subţire, ieftină, își propunea să-i cumpere 
un top de hârtie specială. Hârtie groasă, gălbuie ca untul. Sau o 
hârtie filigranată, cu mireasmă de liliac sau felicitări în nuanţe 
de albastru deschis, decorate cu floricele. Ceva de la un 
magazin din Manhattan: un top de hârtie frumos împachetat pe 
care să i-l trimită prin poștă, iar răsplata lui pentru banii cheltuiţi 
urma să fie expresia de pe chipul maniei sale la deschiderea 
coletului. 

După care se gândi la ce fel de sentimente aveau să 
trezească în el scrisorile mamei sale. Și se ura de fiecare dată 


VP - 35 


când se gândea la asta pentru că știa, știa, că nu ar fi suportat 
ideea de a citi cuvintele acelea scrise atât de frumos și îngrijit 
de mama lui pe o hârtie destinată femeilor bogate de la oraș. 

De fiecare dată când primea o astfel de scrisoare, la doar 
câteva ore scria în grabă un răspuns standard, pe care 
sentimentul acela de vinovăţie îl obliga să-l poarte cu el zile de- 
a rândul, de parcă ar fi fost o plasă de siguranţă. El fusese cel 
care insistase ca mama lui să-i trimită scrisori: voia să-i 
dovedească, să conștientizeze de fiecare dată când scria adresa 
pe hârtie că fiul ei reușise în viaţă. Că reușise tot ceea ce își 
propusese: avea un loc de muncă bun, la oraș, genul acela de 
loc de muncă la care corespondenţa îi era livrată chiar la birou. 

Dar oricât de mult ar fi încercat să se axeze pe acel 
sentiment, oricât de mult ar fi încercat să se convingă pe sine 
însuși că reușise în viață, nu putea scăpa de gândul acela 
supărător că risca în orice clipă să-și piardă slujba. Tirajul 
scădea de la o săptămână la alta și circulau fel de fel de zvonuri 
că unii dintre ei aveau să fie dați afara. Nu-și permitea să-și 
piardă locul de muncă și asta nu doar pentru că de-abia dacă 
reușea să-și plătească lună de lună chiria. Işi făcuse treaba - 
redactase reportaje meteo, știri despre accidentele din trafic și 
rezumatele meciurilor de fotbal -, îi erau datori. Aștepta de ceva 
timp ca norocul să-i surâdă - iar când avea să intre apelul, acel 
apel, avea să fie pregătit. 

lar în dimineaţa aceea caniculară de iulie apelul sosi. 

Janine fu cea care răspunse la telefon și rămase cu receptorul 
la ureche preţ de câteva minute, cu guma de mestecat în gură, 
luând câteva notițe, mormăind din când în când câte un „aha, 
aha”. Pete nu o scăpă din priviri și observă că i se întinsese 
puţin tușul de la ochi și că rujul începuse să se șteargă în liniile 
din jurul buzelor. 

— Câţi ani are? întrebă ea. Care-i adresa? 

Da, un copil dat dispărut de acasă. Un adolescent care nu 
ajunsese acasă la ora stabilită sau un copilaș care o luase haihui 
pe stradă când mama lui întorsese o clipă spatele. Se întâmpla 
adesea. Aveau să urmeze câteva ore de panică, după care 
cineva avea să-l observe plângând la marginea străzii și să sune 
la poliţie, iar totul avea să culmineze cu un final fericit și cu o 
fotografie cu mama și copilul, în lacrimi, dar zâmbitori, într-o 
combinaţie de șoc și ușurare. 


VP - 36 


Previzibil. Plictisitor. 

Și totuși era, până la urmă, vorba de o știre pe care poate că 
ar fi putut cumva s-o transforme în ceva mai mare - un articol 
despre creșterea numărului de infracţiuni sau poate despre 
mame care lucrează și copiii lor care umblă cu cheia la gât. 
Ceva care să ajungă la inimile cititorilor. Așa că Pete lăsă 
buletinul de știri deoparte, se ridică în picioare și își aranjă 
cravata. 

Janine puse receptorul în furcă, își mai notă câte ceva, rupse 
pagina din carneţel, se ridică de la masă și se îndreptă spre 
redacție. După doar câţiva pași, dădu nas în nas cu Pete. 

— Bună, Janine. _ 

Fata se făcu roșie în obraji. Își aruncă guma de mestecat. Își 
dădu ochelarii jos și începu să se joace cu lănţișorul de care 
stăteau atârnaţi. 

— Bună, Pete. 

— Arăţi tare bine azi. Ți-am mai spus-o? 

Fata se îmbujoră și mai tare și își dădu părul după ureche. 

— Păi... nu... 

— Ei bine, arăţi super. Soţul ăla al tău e un tip foarte norocos. 
Sper că știe ce are acasă. 

Janine începu să chicotească, cu mâna la gură ca să-și 
ascundă dinţii strâmbi și ridică privirea, mutându-și greutatea 
corpului pe celălalt șold. 

— Ce ai tu acolo? întrebă el, făcând semn spre bileţelul pe 
care îl ţinea în mână. 

— Ah, un copil. Un copil care a fost dat dispărut în Queens. 
Între... stai să văd... între Queen College și Kissena Park. 

— Și unde mergi cu băiatul acesta dispărut? 

Fata începu din nou să chicotească. 

— Oh... păi, domnul Friedmann mi-a zis să-i dau următorul 
apel lui Jack Lamont. 

Jack Lamont, cel care reușise să pună mâna luna trecută pe 
știrea cu prostituata care fusese ucisă. Cel care făcuse cumva 
să obţină un interviu cu martorul cheie din procesul Mendoza în 
martie. 

Pete îl zări cu coada ochiului pe Jack îndreptându-se spre 
toaletă sau spre espressorul de cafea. 

Se apropie ușor de ea, inhalând mirosul ei de ţigări, parfum și 
pudră de faţă. O mângâie în treacăt pe mânecă. 


VP - 37 


— Te prinde tare bine culoarea asta, Janine. 

Fata făcu ochii mari și se îmbujoră din nou. Pete merse la risc 
și aruncă o privire în jurul lui și, într-adevăr, Jack deja nu mai era 
prin preajmă. Pete își îndreptă spatele. 

— Nu cred că Jack a venit azi la lucru. 

— Nu? întrebă ea, surprinsă. Ah, aș fi putut să jur că l-am 
văzut mai devreme... 

Janine se întoarse cu spatele și se uitară amândoi spre biroul 
gol al lui Jack. Apoi ea își îndreptă privirea spre Pete, puţin 
neajutorată. 

— Nu-i problemă. Mă ocup eu. 

— Păi, nu știu ce să zic. Domnul Friedmann mi-a spus să... 

— Haide, Janine. Sunt sigur că Friedmann ar prefera ca 
altcineva să se ocupe de asta decât să lăsăm mesaje în 
așteptare și să riscăm ca cei de la Star sau Courier să afle de 
veste înaintea noastră. 

Îi luă bileţelul din mână și îl puse în buzunar, după care îi făcu 
cu ochiul. 

— Oh, zise ea din nou. Dar domnul Friedmann mi-a spus să... 
adică... 

— Stai liniștită. Mă ocup eu. 


Pete încetini, căutând un loc de parcare. Dacă n-ar fi zărit 
grupulețele acelea de femei, ar fi crezut că a ajuns pe strada 
greșită - era vorba de un cartier liniștit, nici pe departe genul de 
loc din care dispăreau copiii. Să fi fost zece sau cincisprezece, 
adunate în mici grupuleţe pe o bucată de gazon uscat, în fața 
unui bloc. Coafate, șușotind, cu chipurile lucind în căldură. După 
care observă un tip de la Courier: Anderson, parcă. Un tip cu 
nume suedez. Pete îl văzuse prima oară la o conferință de 
presă: ieșea în evidenţă cu părul lui blond și cu sacoul de catifea 
printre toţi bărbaţii aceia îmbrăcaţi la cravată și costum. Stătea 
rezemat de capota mașinii, mâzgălind ceva în carneţelul lui. 

Pete se apropie de el, încercând să pară relaxat. 

— Sunt Pete Wonicke de la Herald. Tu ești Anderson, nu-i așa? 

Bărbatul de-abia dacă ridică privirea. 

— Anders. 

— Ah, scuze. 

Pete rămase lângă el preț de câteva clipe, după care își 
scoase și el carnețelul, simțind nevoia să facă ceva cu mâinile. 


VP - 38 


Zări un poliţist la colţul blocului cu o pungă în mână și un altul 
lângă grupul de femei, analizând îndelung ferestrele clădirii. 

Care vasăzică, era o treabă serioasă. 

— Ce s-a întâmplat până acum? întrebă el. 

— Un puști care a plecat de acasă, răspunse Anders. Nu-i 
mare scofală. 

Vorbi pe un ton indiferent. Plictisit. 

— De ce? Te așteptai la ceva interesant? întrebă el, 
analizându-l pe Pete din cap până-n picioare. 

Pete se făcu roșu la față și își feri privirea, prefăcându-se că 
își verifica aparatul de fotografiat. Se întoarse cu spatele, făcu 
două, trei poze clădirii, după care se apropie de un grup de 
femei. Acestea îi observară carneţelul și apoi aparatul și își 
duseră imediat degetele prin păr, înfoindu-se, aranjându-se. 

Pete se înarmă cu un zâmbet și făcu un pas în față. 

— Bună dimineaţa, doamnelor. Numele meu este Pete 
Wonicke, de la ziarul Hera/d. Sunt aici pentru că redactorul meu 
este foarte îngrijorat în privinţa copilului care a fost dat dispărut. 
Oare aţi putea să mă... 

— Doi copii. 

Spuse femeia aceea fără să-l privească, dar știa că ea fusese 
cea care vorbise. Avea picioare groase, era lată în șolduri, purta 
o rochie strâmtă și papuci de casă. Avea părul vopsit într-o 
nuanţă deschisă de blond, ca să-și ascundă rădăcinile. Un chip 
rotund, cu buzele rujate. Fără verighetă. Fuma, uitându-se spre 
polițistul care-și răsfoia agenda. 

— Mă scuzaţi, domnișoară...? 

— Eissen. Gina Eissen, răspunse ea, întorcându-se spre el. Cu 
doi de „s”, spuse ea, aruncând un nor de fum între ei. Ai spus 
„copilul”, dar e vorba despre doi copii. Frankie și Cindy Malone. 

Femeia se uită lung la el și, sub privirea ei iscoditoare, îl 
apucară toate căldurile. Se înfioră și simţi pete de sudoare la 
subrat. 

Observă o fată agitată care dădea târcoale la marginea 
grupului. Să fi avut vreo paisprezece, cincisprezece ani. După 
care o altă femeie făcu un pas în față. O femeie înaltă, cu părul 
creț și un nas lung, îmbrăcată cu o cămașă albastră, care îi 
atârna pe umeri și cu o geantă albă. 

— Maria Burke, se prezentă ea, întinzându-i mâna trecută pe 
la manichiură. Cum ziceai că te cheamă? 


VP - 39 


— Wonicke. Pete Wonicke, de la ziarul Herald. 

— Inţeleg. Ei bine, domnule Wonicke, foarte drăguţ din partea 
ziarului dumitale că a trimis pe cineva și mă bucur că dumneata, 
spre deosebire de celălalt reporter, ai venit la cravată - dar mi-e 
teamă că-ţi pierzi timpul aici. 

Îi analiză chipul, însă fără să-i întâlnească privirea. 

— Cum adică? 

— Copiii Malone nu sunt dispăruţi. Se mai întâmplă ca 
doamna Malone să fie câteodată puţin... distrată, probabil că au 
fugit de ea când nu era atentă. Atâta tot. Nu-i nicio poveste la 
mijloc. Copiii nu dispar într-un cartier ca acesta. 

lată că avea de ce să se lege. 

— Malone spuneaţi că îi cheamă pe cei doi copii, doamnă 
Burke? 

— Da. 

— Câţi ani au? 

Reuși să afle numele și vârsta celor doi copii, ale părinţilor, 
când anume se mutaseră în cartier și, în general, părerea 
doamnei Burke despre tot ce avea de-a face cu felul în care se 
îmbrăca doamna Malone, de la reportajul celor de la Herald al 
campaniei prezidenţiale și până la neajunsurile oficialilor 
municipali din Queens. Ba chiar îi făcu și o poză doamnei Burke. 
In tot acest timp, nu o scăpă din ochi pe fata care le dădea 
târcoale. In cele din urmă, aceasta făcu un pas în faţă și i se 
adresă Mariei Burke. 

— Uh... mamă? 

Doamna Burke tocmai ce începuse să-și dea cu părerea 
despre operaţiunea de colectare a gunoiului menajer și de-abia 
dacă se opri să-și tragă sufletul. 

— Dragă, nu acum. Mami e ocupată. 

— Mamă, trebuie să... 

— Sally, ţi-am mai spus. Nu e politicos să întrerupi doi adulţi 
în timpul unei conversații. 

— Dar este vorba despre Frankie și Cindy. 

Toată lumea își îndreptă atenţia asupra ei. 

— La ce te referi? 

— Păi... începu ea, foindu-se, uitându-se când la doamna 
Burke, când la Gina Eissen, când la Pete. Nu știu ce să fac, am 
încercat să-i spun domnului poliţist, dar mi-a zis că e ocupat. 

— Ce ai vrut să-i spui, draga mea? 


VP - 40 


— Vedeţi căruciorul ăla? 

Toată lumea își îndreptă privirea spre el. Era un cărucior solid, 
cu o cutie așezată pe el, la câţiva metri de o fereastră deschisă. 
Pete își luă aparatul și făcu câteva poze. 

— Ce-i cu el? 

— Aseară l-am văzut mai departe de blocul doamnei Rossi. A 
fost mutat. 

— Vezi fereastra aceea deschisă? îl întrebă ea pe Pete. E de la 
dormitorul lor. Acela e dormitorul lui Frankie și al lui Cindy. 

— Și? întrebă impacientată doamna Burke. 

— Păi, mă gândesc că... poate cineva a mutat căruciorul acolo 
tocmai ca să... știi tu, ca să-i scoată pe fereastră. Sau poate că 
s-au folosit chiar ei de cărucior ca să iasă pe geam. 

— Sally, ce-i cu prostiile astea? Doi copii mici n-au cum să 
mute ei singuri ditamai căruciorul, de-abia dacă ajung la mâner. 
Dragă, nu mai încerca să atragi atenţia asupra ta și lasă-i pe 
domnii polițiști să-și facă treaba. 

Pete simţi în ceafă privirea Ginei Eissen și se întoarse cu fața 
spre ea. 

— Domnișoară Eissen, dumneavoastră ce ziceţi? Ce credeţi că 
s-a întâmplat cu copiii? 

— l-a luat cineva, răspunse ea, fără să ezite. 

O femeie mărunțţică, brunetă, care nu spusese nimic până 
atunci, scoase un icnet de spaimă. Se întoarse cu fața spre ei, 
îmbujorată. 

— Gina, nu spune una ca asta! Nu spune așa ceva! 

Gina își aruncă ţigara și călcă pe ea încet, intenţionat. 

— De ce, nu? M-a întrebat ce cred. 

— Domnule Wonicke, zise ea, uitându-se fix la Pete, Ruth 
Malone nu i-ar scăpa niciodată din ochi pe copiii ăia. Îi iubește 
ca pe ochii din cap. Nu e vorba că ar fi distrată - spuse ea, 
împungând-o cu privirea pe doamna Burke care strâmbă din nas 
ci ocupată. Lucrează mult și îi crește pe cei mici de una singură. 
E ocupată și obosită, dar și-ar fi dat seama dacă ar fi plecat 
haihui. l-a luat cineva. O să vedeţi că am dreptate, zise ea, 
mușcându-și buzele. 

— Cineva, un nebun, a intrat peste ei în miez de noapte și i-a 
furat, iar ea probabil că e înnebunită de durere, spuse ea, 
făcând semn spre fereastra deschisă. 


VP - 41 


Dintr-odată, Pete simţi că o astfel de poveste avea să devină 
emoţionantă pentru femeile din jurul lui. Gina Eissen era 
convinsă că cei doi copiii păţiseră ceva cumplit. Dintr-odată își 
simţi gura uscată și inima bătându-i cu putere. Poate că asta 
avea să fie șansa lui. 


Aici, în nopţile acelea lungi și întunecate sau în orele tăcute, 
încete pe care le petrecea în curte, Ruth încerca să-și dea 
seama care fusese momentul în care lucrurile luaseră o 
întorsătură diferită. Dacă existase un astfel de moment. 

Poate în acea primă dimineaţă în care Devlin găsise sticlele 
goale în tomberon. Sau poate în după-amiaza aceea când 
sunase telefonul. 

Era în sufragerie, cu un pahar de suc în mână, uitându-se pe 
fereastră la polițiștii care mișunau în fața blocului și la femeile 
adunate pe trotuar. Se uită la ele printre jaluzele: privirile acelea 
iscoditoare, frunţile asudate pe sub părul tapat, vorbind fără 
încetare cu buzele lor rujate, dându-și coate ori de câte ori unul 
dintre polițiști făcea vreun pas. 

După care sună telefonul. Dădu să răspundă, dar polițistul 
rozaliu la faţă i-o luă înainte. Ridică receptorul și făcu câţiva pași 
mai în spate, mormăind ceva indescifrabil. Presupuse că era un 
alt schimb de telefoane între polițiști. Nimic care să aibă de-a 
face cu ea. 

Însă tânărul poliţist puse mâna pe receptor și strigă: 

— Domnule comisar! E pentru dumneavoastră! 

Ruth deschise gura să îl ia la întrebări, chiar dacă nu s-ar fi 
așteptat ca el să-i și răspundă, dar Devlin se ivi în pragul ușii și 
se îndreptă rapid spre telefon, în ciuda staturii impunătoare. 
Apucă receptorul și își duse mâna la frunte, prin părul fin. 

— Devlin la telefon. Urmară câteva clipe de tăcere. Unde?... 
Ești sigur? 

Aruncă o privire în jurul camerei în timp ce vorbea, cu 
gândurile în altă parte. După care citi ceva în expresia lui și se 
opri cu privirea asupra lui Ruth. Își imagină de multe ori 
priveliștea care îl întâmpinase în clipa aceea: silueta ei în lumina 
de la fereastră, cu părul ca o aură arzătoare în jurul chipului 
palid, doi ochi mari, speriaţi, ațintiți asupra lui. 

Rămase acolo, privindu-se ochi în ochi în lumina aceea 
puternică. După care Ruth făcu un pas în faţă. 


VP - 42 


— l-au... ce s-a... 

După care persoana de la celălalt capăt al receptorului spuse 
ceva, iar întrebarea pieri pe buzele ei. Devlin închise și se 
întoarse spre ea. 

— Doamnă Malone, va trebui să veniţi cu mine. 

— l-au găsit? i-au găsit pe Frankie și pe Cindy? Sunt... sunt 
bine? 

Parcă deja le simțea mânutele în palma ei. Parcă deja își 
imagina lacrimile lor, hăinuțele murdare. Dulciurile pe care avea 
să li le cumpere. 

Comisarul se uită lung la ea, însă nu reuși să citească nimic 
pe chipul lui. 

— Doamnă, trebuie să veniţi cu noi. 

— Unde sunt? Sunt bine? 

Bărbatul nu mai spuse nimic, doar îi deschise ușa. Ruth puse 
paharul pe masă și ieși pe hol, înaintea lui. Tremura din toate 
încheieturile. 

leşi din bloc, cu Devlin în urma ei, și zări din nou grupuleţul de 
femei adunate pe stradă. Femei pe care le știa, femei ai căror 
copii obișnuiau să se joace cu ai ei. Unele dintre ele aveau 
lacrimi în ochi, ori păreau triste, necăjite. Unele șușoteau între 
ele. Văzu priviri încruntate, femei care strâmbau din nas. Citi 
milă. Văzu chipuri palide de teamă, curiozitate și încă ceva, ceva 
mai puternic, ceva la care nu voia să se gândească. 

Ruth îi întâlni privirea Mariei Burke, înainte ca aceasta să 
apuce să se ferească. Și, de parcă ar fi fost vorba de ceva 
contagios, Nina Lombardo își feri și ea privirea. 

Ruth continuă să meargă până ce ajunse lângă ceilalţi 
polițiști. O adunătură de uniforme și oameni la costum, iar acolo, 
în depărtare, uitându-se fix la ea: Johnny Salcito. Se opri brusc, 
speriată, fără să-și poată lua ochii de la chipul lui. Chipul acela 
chipeș, puternic, care începuse să ia o altă înfățișare în ultimul 
an; pielea de-a lungul maxilarului îi atârna mai greu, vasele de 
sânge din jurul nasului erau mai proeminente. Ochii aceia 
căprui, triști, care o dezmierdaseră de atâtea ori la masă, în 
nenumărate baruri și restaurante, care o adulmecaseră pasional 
și rătăcitor în pat. De data aceasta o privi cu doi ochi goi. 

Johnny se adăposti din nou în interiorul mulţimii, își împreună 
braţele la piept și îi spuse ceva unuia dintre polițiști, iar acesta 
începu să râdă. Se uită lung la ea, fără să schiţeze niciun semn, 


VP - 43 


iar ea îl privi drept în ochi până ce începură să îi lăcrimeze ochii, 
iar silueta lui se amestecă într-un grup de siluete ostile. Cu toate 
privirile aţintite asupra ei. 

Femeile se întoarseră acasă ca să pregătească prânzul; 
câteva se întoarseră mai târziu. Mai veniră și alţi polițiști, 
cercetând grădina din faţa blocului, șușotind între ei. Pete intră 
în vorbă cu câţiva, îi întrebă dacă aveau informaţii noi; toţi 
spuseră același lucru: nu aveau noutăţi, iar ancheta în cazul 
copiilor Malone era în desfășurare. 

Pete îl căută din priviri pe Anders, însă nu-i mai văzu mașina. 
Mai făcu câteva poze, încercând să capteze sentimentul acela 
de așteptare. Șoaptele, siluetele încordate, chipurile speriate. 

O femeie mărunţică și brunețică le aduse câteva sandviciuri, 
se făcu roșie în obraji când Pete îi mulțumi și se prezentă ca 
fiind Carla Bonelli. Îi ţinu companie la masă, îi povesti despre 
slujba domnului Bonelli și îi aduse un pahar de lapte. 

Pete o întrebă dacă avea poze cu cei doi copii dispăruţi, iar 
femeia intră în casă, după care se întoarse cu un album de 
fotografii frumos împachetat într-o bucată de tapet cu imprimeu 
floral. Răsfoi câteva pagini cu mai mulţi italieni rotunzi la față, 
aflaţi la diferite nunţi și petreceri - după care se opri, ridică 
celofanul și scoase două fotografii. 

Una era cu un grup de copilași jucându-se pe stradă - oare 
chiar pe strada asta? Nu prea avea cum să-și dea seama - o 
gură de incendiu deschisă, jetul de apă care umplea fundalul. 
Pete observă mai întâi de toate felul în care erau împrăștiate 
razele soarelui; o ploaie de picături în formă de curcubeu în timp 
ce o fetiță se învârtea pe loc, cu părul ei ud împrăștiindu-se în 
spatele ei. li observă costumul de baie cu volânașe pe brațele și 
picioarele grăsuţe și, lângă ea, un băieţel subţire! într-o pereche 
de pantaloni scurți. Băiatul era cu un an sau doi mai mare decât 
ea, și cu un cap și jumătate mai înalt, cu mâini și picioare lungi, 
bronzate și dinţi albi. 

In cealaltă poză erau aceiași doi copii, așezați pe o canapea, 
cu o femeie între ei. Femeia ţinea mâna pe după umerii fetiţei, 
iar băiatul stătea lipit de ea. Toţi trei erau cu zâmbetul pe buze. 
Aveau același surâs larg, aceeași frunte lată, dar în timp ce 
copiii aveau un zâmbet inocent, cald, surâsul ei strălucitor nu 
era chiar atât de convingător. 


VP - 44 


— Ei sunt, spuse doamna Bonelli, mângâind ușor fotografia. 
Frankie și Cindy. Și mama lor. Ruth. 

După care adăugă: 

— Am și văzut-o mai devreme, chiar în dimineaţa asta. Nu-mi 
vine să cred că au trecut doar câteva ore de atunci. 

— Aţi văzut-o pe doamna Malone? Unde? 

— Acolo, zise ea, arătând cu degetul spre colţul străzii. 
Plecase în căutarea lor. Mi-a spus că dispăruseră de acasă. 

— Și ce aţi făcut? 

— N-am știu ce să fac. Nici măcar nu știam dacă spunea 
adevărul. Să mă ierte Dumnezeu, dar am crezut că... am crezut 
că era beată. N-o să mi-o iert niciodată, zise ea, suspinând cu 
lacrimi în ochi. 

Pete ar fi vrut să o liniștească în vreun fel. Tot ce reuși să 
spună fu: 

— Doamnă Bonelli, sunt sigur... hai să așteptăm să vedem ce 
vești mai primim. 

Femeia încuviinţă. Se șterse la ochi cu șorțul. Luă farfuria și 
paharul și se întoarse în casă. 

Pete aruncă o privire în jur și băgă fotografiile în carneţel, se 
grăbi să închidă albumul și îl lăsă pe verandă. Se întoarse la 
mașină. Nu mai avea ce să facă: obținuse numele, informaţiile 
principale. Din tot ce văzuse și auzise, polițiștii păreau să știe la 
fel de puţine ca și el. 

Porni mașina și hotărî să caute un telefon să sune la redacţie, 
să se întoarcă la birou și să-și organizeze notițele. 

Însă ușa de la blocul de apartamente se deschise larg, iar 
șoaptele trecură ca vântul prin mulţimea adunată la fața locului. 

Un poliţist în uniformă apăru în pragul ușii. Se îmbujora când 
văzu toate privirile aţintite asupra lui, se grăbi spre mașina de 
poliție parcată la capătul aleii și intră în mașină. 

Un al doilea individ apăru în pragul ușii, ferindu-și privirea de 
lumina puternică a după-amiezii. Era un bărbat masiv, lat în 
umeri, cu păr negru, dat pe spate și un chip pătrăţos, palid. 

Chiar dacă acesta era îmbrăcat la costum, tot poliţist era și el. 
Avea mersul unui poliţist, iar ceilalţi agenţi se prezentară la apel 
când îl văzură ieșind pe ușă. 

Pete își luă aparatul și îi făcu poză. 

Clic. 

Bărbatul ţinu ușa deschisă, iar o femeie apăru în spatele lui. 


VP - 45 


Nu era așa pe care și-o imaginase. lar de îndată ce 
conștientiză acest gând, se întrebă ce anume se așteptase să 
vadă; ce imagine își crease din poveștile spuse de femeile 
acelea. Despre o femeie sălbatică. Cu păr ciufulit, îmbrăcată cu 
haine la repezeală. O femeie nebună. 

În schimb, o identifică ușor drept femeia aranjată din 
fotografie. Avea o siluetă de păpușă. Era subţirică, îmbrăcată cu 
o pereche de pantaloni trei sferturi, deschiși la culoare, și cu o 
bluză strâmtă. Era micuță de statură, sau cel puţin așa arăta, 
cuibărită între bărbaţii din jurul ei: polițistul care mergea câţiva 
pași în faţa ei și un tip mai în spate, cu ţigara în mână. Avea 
părul scurt, de o nuanţă închisă în pragul ușii, dar care izbucni 
într-o aură aurie, roșiatică atunci când păși în lumina soarelui. 

Clic. 

Ridică privirea și se uită mai întâi spre grupul de femei și apoi 
spre polițiști. Observă o expresie de uimire pe chipul ei și 
rămase cu gura căscată. Dar înainte să-și dea seama la ce 
anume se uita, femeia se întoarse cu spatele și îl urmă pe 
bărbatul îmbrăcat la costum spre mașina care îi aștepta. 

Pete își îndreptă din nou privirea spre pragul ușii și îl văzu pe 
cel de-al treilea bărbat. Încă mai avea ţigara în mână, dar parcă 
uitase de ea. Și el era masiv, asemenea polițistului îmbrăcat la 
costum, dar, spre deosebire de polițistul acela care părea să știe 
exact ce are de făcut, acesta părea pierdut. Avea cămașa 
șifonată și era palid la faţă. O urmări cu privirea pe doamna 
Malone până ce aceasta intră în mașină, iar pe măsură ce se 
uita la ea, expresia de pe chipul lui se schimbă. De la privirea 
aceea de om năuc, care tocmai ce s-a trezit din somn, pe chipul 
lui se citea acum teamă. 

Clic. 

Polițistul porni mașina și se îndepărtă. Pete porni și el motorul 
și o luă pe urmele lor. 


Ruth rămase pe bancheta din spate, inertă, în tăcere, cu 
răsuflarea tăiată. Devlin stătea în faţă, pe locul pasagerului. Nu 
putea să se uite la el, dar simţi din când în când privirea lui 
ațintită asupra ei în oglinda retrovizoare, privirea lui apăsătoare, 
sentimentul acela de ușurare de fiecare dată când o lăsa în 
pace. 


VP - 46 


Ar fi vrut să-l întrebe din nou unde o duceau, dar nu se 
aștepta să primească un răspuns din partea lor. Se forță să 
rămână în tăcere. Să aștepte. Probabil că o duceau să-și vadă 
copiii. Trebuia să rămână cu gândul la ei, la Frankie și la Cindy. 

Bancheta de piele fierbinte se lipi de picioarele ei prin 
pantalonii de bumbac: își simţi palmele transpirate. Sirena 
mașinii era pornită, iar în timp ce goneau prin traficul de 
amiază, Ruth simţi un curent vag de aer cald venind dinspre 
ferestrele din faţă, plutind spre bancheta din spate, acolo unde 
stătea ea, tăcută, încolțită. 

Şoferul bombăni ceva spre o dubiţță veche care nu se mai 
dădea odată din fața lui. 

Ruth urmări nerăbdarea lui parcă de la distanţă. Rămase cu 
privirea aţintită spre pielea rozalie, pistruiată de la ceafă, spre 
părul proaspăt tuns, puţin prea scurt la spate. Își dădu seama că 
era polițistul din apartamentul ei, cel pe nume Quinn. Işi aminti 
cât fusese de furioasă când îl găsise în genunchi lângă patul ei, 
după care simţi această furie risipindu-se ușor, fiind înlocuită de 
o urmă neașteptată de tandrețe, de dorinţa de a-l proteja. Era 
prea tânăr pentru viaţa asta: prea tânăr să aibă un șef ca 
Devlin, prea tânăr să fie poliţist. 

Își sprijini capul de tetieră și închise ochii. Și-ar fi dorit să fie 
într-un loc răcoros. Într-un spaţiu mare, tăcut. După care își 
aminti pe neașteptate verile pe care obișnuia să le petreacă la 
ferma unchiului său din Nebraska, tânjind după umbra pe care o 
lăsa iarba înaltă spre seară și cerul acela imens străpuns de 
ultimele raze ale soarelui. Își aminti de scârţâitul pe care îl făcea 
balansoarul mătușii Shauna, de gheaţa care se topea în paharul 
ei cu limonadă, de spicele de grâu care îi mângâiau picioarele 
subţiri, bronzate, și ar fi dat orice să fie acum acolo: să se 
legene ușor pe verandă, privind în zare spre păduricea de la 
apus, ascultând briza aceea liniștitoare, greierii și liniștea nopții 
într-un oraș care nu avea nimic de-a face cu orașul New York în 
luna iulie. 

Mașina frână brusc, iar Ruth se trezi la realitate, sări de pe 
scaun și se sprijini pe bancheta din față ca să-și recapete 
echilibrul. Gâtul acela rozaliu și pistruiat nu schiţă niciun semn. 

Își dădu seama că se aflau într-o parcare goală într-un cartier 
necunoscut. Confuză și speriată, Ruth se uită spre Devlin, dar 
acesta deja coborâse din mașină și veni să-i deschidă ușa. 


VP - 47 


Oricine i-ar fi văzut ar fi crezut că era un gest politicos, dar 
adevărul era că ușile de la astfel de mașini se deschideau doar 
din exterior. Bărbatul se aplecă și întinse mâna spre ea, iar Ruth 
tresări îngrozită când îi simţi palma apucând-o de la subrat. 
încercă să se ferească, să îl dea la o parte: nu suporta ideea ca 
el să îi simtă transpiraţia, ca mirosul ei să rămână întipărit pe 
mâna lui, dar el trase tare de ea, iar Ruth se trezi trasă din 
mașină, alunecând pe trotuarul dur, mergând braţ la braţ cu el, 
simţindu-i mâna încă cuibărită în locul acela rușinos. 

Își continuară drumul, Ruth își simţi bluza lipindu-i-se de spate 
și călcâiele rănite acolo unde breteaua de la pantofi o tăia în 
pielea umflată de la căldură. Se simţi roșie în obraji: într-o 
oarecare măsură de la căldură, dar și de la umilinţa la care 
acest mers - acest bărbat - o supuneau. 

Simţi o muscă trecând pe lângă chipul ei și o alungă, după 
care veni alta și apoi alta. Flutură din mână, începu să-și facă 
vânt, încercând cu disperare să-și păstreze o fărâmă de 
demnitate. Atât de multe muște. Oare îi simțeau mirosul: 
mirosul acela gălbui, femeiesc? Din vintre, de la subraț, chiar și 
picăturile acelea de sudoare pe care le simţea alunecând pe gât, 
pe spate, murdărind-o. 

Începu să respire greu pe gură când își dădu seama că 
mirosul, gustul acela amar nu venea de la ea. Era un miros nou. 
Miros de carne care zăcuse prea mult în soare. Ceva dulceag. 

Văzu un nor întunecat de muște în depărtare, le auzi bâzâind, 
nerăbdătoare să ajungă mai repede la miros. 

Devlin o trase târâș după el, iar ea se împiedică la fiecare pas, 
însă de data aceasta nu mai era din cauza pietrelor din drum 
sau a pantofilor: încerca să se elibereze din strânsoarea lui, să 
se lupte cu el, mușcându-și buzele ca să-și stăpânească 
lacrimile, hotărâtă să nu-l lase s-o vadă plângând, orice ar fi fost 
să găsească sub norul acela negru. 

Dar el o trase după el, iar de data aceasta chiar se luptă cu el 
pentru că mirosul era prea puternic și deja nu se mai putea 
preface că nu înţelegea ce se întâmpla. Adevărul se citea pe 
buzele lui, pe chipul lui neclintit, ba chiar în umerii lui încordaţi. 
Ruth începu să se zbată, să suspine și îl imploră în șoaptă să se 
oprească și, în cele din urmă, el se opri. Dar nu-i dădu drumul, 
iar ea nu-și luă ochii de la chipul lui. Nu voia să se uite. Nu avea 
cum s-o oblige să se uite. 


VP - 48 


El încercă. Țipă la ea să se uite, câţiva stropi de salivă o 
atinseră pe obraz, dar deja nimic nu o mai putea scârbi. După 
care o apucă de umăr și o întoarse cu forța. Ea își feri privirea, 
dar el o prinse de bărbie, o trase spre el și, în cele din urmă, nu 
avu încotro decât să se uite. 

Era mizerie peste tot. Mizerie și gunoi: conserve și sticle care 
străluceau în lumina soarelui, pungi de gunoi, unele roase de 
șobolani, o bicicletă fără o roată. lar în mijlocul grămezii aceleia 
urât mirositoare, o bucată de material roz. Un imprimeu floral. 
Zări pete de violet și alb. Și o cascadă de păr blond. Întinse 
mâna spre ea, dar Devlin se ivi din nou și o trase lângă el, 
interzicându-i să pună mâna. Deschise gura să spună ceva, dar 
muștele, căldura, mirosul și certitudinea aceea că era faţă-n față 
cu părul pe care îl spălase, pieptănase și împletise timp de patru 
ani o făcu să vadă negru în faţa ochilor. Devlin o prinse la timp, 
iar atingerea lui i se păru aproape blajină. O puse pe picioare, 
după care o întoarse cu spatele și, preţ de o secundă, îi fu 
recunoscătoare pentru grija aceea neașteptată. 

După care văzu adunătura de oameni de peste stradă. Văzu 
șirul de chipuri spre care el o întorsese cu fața, mâinile care își 
făceau umbră privirii, buzele care se mișcau fără încetare. Văzu 
camerele de fotografiat, simţi curiozitatea lor arzătoare. 

Urmă un bliț orbitor și apoi, odată ce fu dat startul, urmă o 
avalanșă de bliţuri. 

Și, mai presus de orice, încleștarea lui dureroasă pe brațul ei, 
vocea lui joasă, șuierându-i în ureche. 

— Ea e? Ea e fata ta? 

Ruth privi spre trupul încovoiat de la picioarele ei, după care 
totul începu să se învârtă în jurul ei și căzu din nou pradă 
întunericului acela iertător. 


VP - 49 


Capitolul 5 


Oricum s-ar fi derulat în mintea ei evenimentele după acea 
primă zi, ziua aceea va fi întotdeauna una lungă în mintea ei. 
Ore lungi de așteptare: de dimineaţă, acasă, înainte de Cindy. 
Și, ulterior, la secţia de poliţie, în camerele pustii cu scaune de 
plastic în care o lăsară să stea de una singură, cu suferinţa și 
groaza ei. Fără ca cineva să-i liniștească cele mai întunecate 
temeri în legătură cu Frankie. Urmate de ore întregi de 
interogatoriu, fără ca nimeni să răspundă întrebărilor ei, fără ca 
nimeni să o liniștească. Ci, pur și simplu, continuau să repete 
aceleași întrebări. 

Devlin și un alt poliţist făceau cu rândul. Ea răspundea 
mecanic. Ce importanță mai aveau acum astfel de întrebări? Ce 
mai conta acum? 

În cele din urmă, o lăsară să plece. Îl găsi pe Frank în holul de 
la intrare, impacientat, cu mâinile la cap, în așteptarea ei. 

— Ruthie... Oh, Dumnezeule, Ruthie! 

Nu se putea uita la chipul lui trist, plâns, așa că îl lăsă să o ia 
în braţe și se prăbuși extenuată în strânsoarea lui. 

Ajunseră la apartament după ora unsprezece. Frank ar fi vrut 
să intre, să treacă prin toate întrebările pe care i le puseseră, 
răspunsurile pe care le dăduseră. Ruth oftă și îi spuse că era 
obosită. El o privi încruntat, după care încuviinţă cu o mișcare 
scurtă din cap, își drese glasul și plecă mai departe. 

Ușa de la apartament se deschise înainte să apuce să bage 
cheia și o găsi pe mama ei în pragul ușii. Ruth se uită lung la ea, 
la chipul ei ridat, la ochii ei pustii și îi veni în minte amintirea a 
zeci de certuri și supărări și simţi un gust amar în gură. 

Ruth închise ușa în urma ei, ușor, cu grijă, după care se 
sprijini cu capul de ea, lăsă braţele să-i cadă pe lângă corp și 
închise ochii. Măcar acum putea să plângă. Incă își amintește 
ușurarea aceea minunată de a putea plânge în faţa unei femei 
care nu avusese niciodată un gând bun la adresa ei. Fusese ca 
un duș rece după ziua aceea fierbinte. 

Deschise gura și începu să suspine, iar lacrimile alunecară pe 
chipul ei, iar suspinele ei se transformară în bocete. Urlă ca un 


VP - 50 


câine până ce își simţi gâtul uscat și câţiva stropi de salivă în 
jurul gurii. Se șterse cu sălbăticie la faţă, imaginându-și cum ar 
fi trebuit să arate: mânjită, pătată, umflată. Cu bale la gură. lar 
preţ de câteva clipe, nimic nu mai conta. 

Mama ei o luă în braţe pentru prima oară de când era copil, o 
bătu pe spate și încercă să o liniștească, așa cum nu mai făcuse 
de douăzeci de ani. După care Ruth își puse brațele în jurul 
trupul ei subţire, cocoșat. 

Mama ei o conduse spre canapea. 

— Gata, Ruthie, gata. O să fie bine. E voia lui Dumnezeu. 
Cindy e la Dumnezeu acum. Gata, Ruthie! Liniștește-te, gata! 

Vorbele mamei ei erau cumva goale, fără sens, dar Ruth 
înțelese cumva că asta avea ea de făcut, așa că o lăsă să 
vorbească. Era felul ei de a încerca să-i ofere consolare. Era tot 
ce putea face. 

După câteva minute, mama ei îi dădu drumul. Ruth își duse 
mâna la faţă să-și șteargă lacrimile și să-și maseze tâmplele, 
căci o lovise durerea de cap. Își simţi fruntea caldă, transpirată 
și își retrase mâna, dezgustată. Se șterse pe pantaloni, privi în 
gol spre un desen de pe pereţi, spre Minnie, care stătea 
ghemuită într-un colț, cu urechile ciulite. 

Rămase privind în gol, și, încet-încet, i se închiseră ochii, iar 
bărbia îi căzu în piept. Dormi ghemuită, ca o păsărică, plutind în 
lumea viselor, încercând cu disperare să atingă cu picioarele 
fundul unui lac rece, întunecat. 

Fu trezită doar câteva secunde mai târziu, i se păru ei, și auzi 
pe cineva spălând vasele, ștergând pe jos cu mopul și, preţ de 
câteva clipe minunate, se întrebă ce naiba o apucase pe mama 
ei să facă curat la ora asta și să deranjeze copiii. Dar creierul îi 
reveni la realitate și fu lovită de șocul amintirii. 

Copiii. 

Copilașii ei. 

Își deschise ochii umflaţi și se trezi cu groază în camera aceea 
tăcută. 

Avea frisoane, febră, simțea că o să-i ia foc pielea și avea o 
durere apăsătoare în piept. Își îndreptă spatele, își puse braţele 
în jurul corpului, încercând să nu se gândească la trupul ei, căci 
asta ar fi însemnat să se gândească la copiii pe care îi purtase în 
pântecul ei, pe care îi născuse, pe care îi hrănise, alintase, de 
care avusese grijă și pe care îi ţinuse în braţele ei, copiii aceia 


VP -51 


pe care îi pălmuise și îi mângâiase, pe care îi răsfăţase și îi 
iubise. Ar fi însemnat să întrebe unde era Frankie, să se 
gândească la altceva decât la prezent, la efortul pe care-l făcea 
pentru a respira și nu era în stare de așa ceva. 

După care ușa se deschise, o zări pe mama ei, iar vorbele ei 
liniștitoare se terminaseră. Se auzi din nou vocea aceea aspră, 
rece, supărătoare, atât de agasantă de parcă ar fi pus sare pe 
rană, pe mintea lui Ruth, pe pielea ei subţire. 

lar în timp ce mama ei începu să pălăvrăgească, să deranjeze 
și enerveze, se apucă și să facă curățenie: scutură pernele, 
aranjă revistele pe măsuţa de cafea și strânse pantofii. Doi câte 
doi, în perechi de roz sau albastru. Mama ei aruncă o privire prin 
cameră, analizând și cel mai mic detaliu. După care își trecu 
mâna prin părul cărunt, frumos coafat, își aranjă șorțul și 
dresurile, după care își retușă machiajul cu Max Factor nr. 23, ca 
să ascundă orice urmă rușinoasă de lacrimi. 

Și gata, camera era îngrijită, aranjată, frumos orânduită. 
Mama ei era îngrijită, aranjată, frumoasă. lar în mijlocul încăperii 
era Ruth. Prăbușită pe canapea ca un teanc de haine vechi. 
Ciufulită, transpirată, cu hainele șifonate. 

Mama ei nu spuse nimic, însă simţi ochii aceia inexpresivi 
îndreptaţi asupra ei, analizând-o la interior și la exterior, și 
vocea ei îi răsuna și acum în minte, insistând că Ruth era de 
vină. Mizeria din casă era mizeria ei, transpiraţia ei, mirosul ei, 
imoralitatea ei, trupul ei umed fusese cel care o trădase. Era 
vina ei că cineva venise să îi fure copiii, era vina ei că Frankie 
era de negăsit, că Cindy... nu mai era deloc. 

Vocea aceea o urmări pe Ruth până la baie, unde se spălă și 
își refăcu machiajul, ferindu-se să se privească în oglindă, 
încercând să nu se gândească la Frankie, încercând să nu se 
lase doborâtă de valurile de spaimă, încercând, în schimb, să se 
concentreze pe temperatura apei, pe săpun, pe clăbuci, pe 
stratul de pudră de pe pensulă. 

Vocea o urmări până în bucătărie unde își pregăti un ceai. 
Acolo unde urmele lăsate de mop erau încă vizibile pe podea, 
acolo unde mizeria fusese împinsă la perete. Mama ei orânduise 
borcanele și bidoanele de pe tejghea și observă că borcanul de 
dulceaţă pe care Cindy îl umpluse cu scoici și sclipici dispăruse - 
îl ascunsese sau îl aruncase la gunoi. 


VP - 52 


Vocea o urmări până în dormitor, unde se schimbă anevoios 
de haine, de parcă ar fi fost lovită. Se pieptănă în faţa oglinzii, 
evitând să se privească drept în ochi, aruncă un nor lipicios de 
fixativ pe cap, se întoarse în bucătărie, trecând pe lângă ușa 
închisă de la celălalt dormitor, pe lângă Minnie, care plângea și 
schelălăia să fie dusă afară, nerăbdătoare că nu-i găsea nicăieri 
pe copii. Ruth se răsti la ea și o văzu urinând pe podea. 

Ajunsă în bucătărie, își turnă o ceașcă de ceai, trecu pe lângă 
mama ei și luă mopul, găleata, detergentul și se întoarse cu ele 
în baie. În timp ce începu să frece și să curețe urina, vocea se 
auzi din ce în ce mai încet. În timp ce cerul dezvăluia o nouă zi 
senină și călduroasă, Ruth rămase acolo, ștergând chiuveta, 
frecând cada, lustruind gresia. Umplu găleata din nou și din nou, 
trase în piept aburul și mirosul de înălbitor, își concentră atenţia 
pe mâinile roșii, jupuite și pe durerea de spate, știind prea bine 
că, dacă ar fi fost să se oprească, avea să audă din nou vocea 
aceea. 


Pentru Pete, acasă însemna o garsonieră în cel mai la modă 
cartier în care își permitea să locuiască. O alesese știind prea 
bine că prefera barurile și genul de localuri boeme în locul unor 
trotuare mărginite de copaci și cărucioare de copii. Un cartier 
asemenea aceluia în care mama lui și-l imagina locuind ar fi 
putut găsi în orice oraș de mărime medie. Dar aici auzea muzica 
și râsetele din St. Mark's Place, vedea strălucirea orașului și știa 
că ajunsese în New York. 

Când ajunse acasă în seara aceea, își aruncă haina pe 
spătarul scaunului, își slăbi cravata, aprinse veioza, clăti o cană 
și o umplu cu apă rece. O dădu pe gât, strâmbând din nas la 
mireasma abia simțită de cafea. Ar fi vrut să-i placă și lui 
cafeaua, pentru că asta beau băieţii de la redacţie. Asta bea 
toată lumea. 

Se așeză pe pat și, într-un final, ziua aceea ajunsese și ea la 
sfârșit. Se descălţă, se dezbrăcă de pantaloni, șosete și cămașă, 
le așeză pe scaun și se întinse pe pat, întrebându-se dacă avea 
ceva de mâncare pentru mâine-dimineaţă. Dacă s-o sune pe 
fata cu ochi verzi pe care o cunoscuse într-un bar din Union 
Square. Cum să înceapă să scrie despre cazul Malone. lar asta îl 
aduse cu gândul la ea și se opri, amintindu-și imaginea siluetei 
ei subțiri. Cu mâna ridicată. Cu gura căscată. 


VP-53 


Se gândi din nou la fotografia aceea, la ochii ei căutători. Se 
întrebă ce culoare aveau ochii ei de aproape. Cum suna glasul 
ei. 

Și se întrebă dacă avea s-o viseze, dar își aminti că el nu 
obișnuia să ţină minte visele. 


În dimineaţa următoare, Frank veni la ea și îi sugeră să 
meargă la biserică. Ruth încuviinţă, pur și simplu; era mai ușor 
decât să se ia la ceartă și simţea nevoia să iasă din casă. Îi fugi 
gândul la umbrele din biserică, la imaginile atât de familiare 
pictate pe vitralii, la mirosul de tămâie. 

Ajunseră spre finalul slujbei. Ruth se așeză pe o băncuţă, iar 
Frank se duse să se spovedească. Ruth lăsă capul în jos și 
închise ochii, dar nu ca să se roage. Visa la liniștea aceea pe 
care știa că unii oameni o câștigau prin rugăciuni, visa la 
ușurarea spovedaniei și a iertării, dar își pierduse credința după 
moartea tatălui ei. 

Işi aminti de mama ei rugându-se la căpătâiul tatălui, 
răsuflarea lui greoaie, propria ei furie. Își aminti cum plecase 
într-o noapte pe furiș de acasă, cum plecase cu un băiat cu 
mașina spre North Point, bând rom pe bancheta din spate, 
disperată să uite tot ce se întâmpla acasă, își aminti cum 
începuse să râdă atunci când Charlie Houston o sărutase pe gât, 
cum se amuzase când el vărsase câteva picături de rom pe 
braţul ei, cum se amuzase când el începuse să o lingă, iar în 
timp ce inima tatălui ei încetase să mai bată, inima ei bătea din 
ce în ce mai tare când Charlie își vârâse mâna sub fusta ei, în 
timp ce tatăl ei își dădea ultima răsuflare. 

Işi aminti că se întorsese acasă la primele ore ale dimineţii, 
dând de furia mamei sale. Și că refuzase să se simtă rușinată. 
Refuzase să simtă orice. Işi aminti cum își înăbuși durerea la 
înmormântarea tatălui ei, știindu-se palidă și nemișcată în timp 
ce mama ei era neagră de supărare, plânsă, iar vocea ei striga 
acuzator: 

— Tu ești de vină! Ai fugit de acasă la băutură, așa cum faci 
mereu - tu l-ai băgat în mormânt! 

In clipele acelea nu avusese timp să sufere. Nimeni nu ar fi 
vrut să vadă nebunia și urâţenia aceea. Nimeni n-ar fi vrut s-o 
vadă atunci, la fel de bine cum nu vor să o vadă nici acum. Își 
aminti cum își înfipsese unghiile în palmă ca să nu lase durerea 


VP - 54 


să iasă la suprafaţă, pentru ca apoi, ridicând privirea, să vadă 
statuia Lui crucificată, după care să izbucnească în râs, să 
înceapă să tremure din toate încheieturile, de-abia reușind să 
mai respire, fugind de ceilalţi ca să nu fie văzută, neștiind dacă 
râdea, dacă plângea, sau ce anume se întâmpla. 

lar aceea fusese ultima oară când pusese piciorul într-o 
biserică, în afară de ziua nunţii. La cinci luni după moartea 
tatălui său, cu mama ei rușinată și încordată de toată graba 
aceea, de ce avea să spună lumea, cu o săptămână înainte de 
nuntă, îi spusese într-o doară: 

— Lasă-i să creadă ce-or vrea. Or să afle ei adevărul când se 
vor convinge că nu-i niciun copil la mijloc. 

Rămăsese şocată de reacţia mamei sale care o pălmuise, 
poruncindu-i cu o voce aspră să nu fie vulgară. 

Își aminti cum dăduse buzna în camera ei și cum își îngropase 
faţa în pernă, hotărâtă să nu-i ofere mamei sale satisfacția de o 
auzi plângând. Și cu atât mai hotărâtă să se mărite și să plece 
de acasă. 

Acum, ideea de a se spovedi o speria. Ideea de a-și expune 
vulnerabilitatea în cutia aceea micuță, fără să poată să respire 
sau să gândească, nevăzută de bărbatul din faţa ei - vocea lui 
calmă, chipul lui ascuns în spatele grilajului, controlul lui 
absolut, încrederea lui în Dumnezeul său, puterea lui -, 
gândurile și imaginile acelea erau insuportabile. Dacă ar fi 
acceptat să se deschidă în faţa lui, asta ar fi însemnat să spargă 
zidul pe care îl construise în toţi acești ani. lar odată eliberată, 
știa că nu avea să mai poată să ţină în frâu valul de emoții. Așa 
că era mai bine să se ţină sub control, să se păstreze în 
siguranţă, ascunsă. 

Astfel că, după ce Frank se întoarse de la spovedanie, Ruth se 
ridică, pur și simplu, în picioare și păși spre lumina de la capătul 
bisericii, știind prea bine că el avea s-o urmeze. 

Odată ajunși în mașină, își aranjă fusta albă și îi spuse: 

— Trebuie să trec pe la magazin. 

EI îi aruncă o privire, după care își îndreptă din nou atenţia 
spre șosea. 

— Draga mea, ar trebui să ne întoarcem acasă. Comisarul 
Devlin a zis c-o să treacă pe la noi mai încolo. Vrea să ne mai 
pună câteva întrebări. 


VP-55 


Ruth rămase cu privirea aţintită în faţă, amintindu-și episodul 
de ziua trecută de pe bancheta din spate a mașinii, își aminti 
parbrizul murdar, gâtul șoferului, chipul neclintit al lui Devlin 
când o dusese să vadă trupul neînsufleţit al fetiţei sale. 

— Frank, trebuie să mă duc la cumpărături. Trebuie să-mi 
cumpăr o rochie nouă. 


VP - 56 


Capitolul 6 


Pete redactă primul său articol despre cazul Malone și așteptă 
ca Friedmann să-l citească, luând-o la pas prin birou până ce 
Jack Lamont se luă de el să înceteze. Işi puse o ceașcă de cafea 
rece din ceainicul de pe coridor, luă două guri, după care se lăsă 
păgubaș și o rugă pe Janine să meargă până la magazin să-i 
cumpere o Cola. Se privi în oglinda din toaleta bărbaţilor și 
încercă să zâmbească pentru a-și ascunde starea de anxietate. 
După care îl auzi pe Friedmann zbierând din biroul lui. 

— WO-NICK-EE! La mine! Acum! 

Friedmann avea articolul pe masă. Fiecare rând era încercuit 
cu pix albastru. li făcu semn să se așeze și lovi cu paginile scrise 
de Pete pe masă. 

— Articolul ăsta - poc, poc - e o mizerie. Zici că e o temă 
pentru acasă. Mă doare-n cot de cum a fost vremea în ziua aia, 
de care era atmosfera la faţa locului, de cine mai era pe acolo. 
Vreau, pur și simplu, să aflu ce s-a întâmplat, iar cititorii noștri 
vor același lucru. Ce vrei? 

De data aceasta i se adresă lui Jeff White, care se ivi în pragul 
ușii cu câteva coli de hârtie. Le lăsă pe biroul lui Friedmann, iar 
acesta aruncă un ochi peste ele. Pete aruncă o privire în jurul 
lui: cercetă teancul de hârtii, rafturile pline cu cărți și acvariul 
imens de pe peretele din spatele lui Friedmann. Umbla un zvon 
cum că muncitorii dublaseră grosimea peretelui, ca să fie 
suficient de rezistent să suporte greutatea acvariului. Pete privi 
peștișorii care se adunaseră la geam, de parcă ar fi venit să se 
uite la el. Se uită fix în ochii lor rotunzi, care nu clipeau 
niciodată, la gurile lor deschise și se cutremură. 

Friedmann îi întinse lui White hârtiile. 

— Vreau o confirmare. Un citat, orice - ceva ce să putem 
printa. Și apoi dă-i bice. 

White ieși din birou, iar Friedmann se tolăni în scaun, dădu 
deoparte articolul lui Pete și își împreună degetele. 

— Puștiule, tu știi de ce cumpără oamenii ziare? 

Pete dădu să răspundă, dar Friedmann îl opri. 


VP - 57 


— Nu vorbi peste mine, ce dracu'. O să știi tu când îţi vine 
rândul. 

Luă o gură sănătoasă din cana de pe birou. 

— Ca să citească povești. Oamenii vor să citească povești. 
Povești despre ce căcaturi s-au mai întâmplat în lume. Nu 
mizeriile astea pe care le descrii tu într-un rahat de eseu. 
Oamenii vor să știe despre ce căcaturi s-au mai întâmplat. M-ai 
înţeles? 

Pete dădu din cap că da. 

— Cititorii vor trei lucruri, Wonicke, zise el, numărându-le pe 
degete. Vor să vadă bani. Vor să știe când nu-s bani. Vor să 
simtă invidie sau superioritate. 

După care ridică un al doilea deget. 

— Vor sex. Există întotdeauna o femeie focoasă la mijloc. Sau 
o femeie pe care s-o facem noi focoasă. Găsim noi o soluție. 

Ridică și cel de-al treilea deget. ` 

— Și orice poveste are nevoie de un erou negativ. In orice 
poveste trebuie să existe un sentiment de frică. 

— Presupun că oamenii de pe... unde venea asta... 72" nu se 
lăfăie în bani, așa că trebuie să insiști pe sex și pe frică. Unde e 
farmecul? Să fie mama? Sau bona? Am nevoie de o femeie 
focoasă. Cititorii noștri vor o femeie focoasă. 

Pete încuviinţă. 

— Și frica: de ce ar trebui să le fie frică? Ceilalţi vecini, lor de 
ce le e frică? De un nebun care a venit să le fure copiii? Și ce le- 
a făcut? Unde e celălalt copil, băiatul? 

Pete încuviinţă din nou, iar Friedmann se trase mai aproape 
de masă. 

— Oare chiar există un psihopat care umblă de nebun pe 
străzi? 

— Da... păi... 

— Poliţiştii, ei ce zic? 

— Nu știu... 

— Păi, normal că habar n-ai. Află. Treaba ta e să afli. 

— Aveţi dreptate. 

— Și cum ai de gând să faci asta? 

— l-am întrebat pe polițiștii de la apartament. Dar n-au vrut 
să-mi spună nimic. 

Friedmann oftă. 

— Cine se ocupă de anchetă? 


VP -58 


Pete își verifică notițele. 

— Un anume comisar Devlin. 

— Bine. Atunci să... Dumnezeule, ce vrei și tu? 

De data aceasta era vorba despre una dintre secretare care îl 
rugă să semneze un cec. Pete se holbă din nou la pești. La 
mișcările lor suave, fără vlagă, la culorile acelea vii. După care 
își îndreptă din nou privirea asupra lui Friedmann - la părul lui 
cărunt, la ochelarii cu rame negre, pătrăţoase. Și, dintr-odată, se 
priviră ochi în ochi. 

— Ce spuneam? Ah, da, polițiștii. Deci acum trebuie să iei 
legătura cu acest... 

— Devlin. 

— Așa, Devlin. Îi dai de urmă și nu te mai desparți de el. Până 
la finalul anchetei, vreau să stai lipit de el, mai ceva ca nevastă- 
sa. Unde stă individul ăsta? La ce oră se duce la muncă? Unde-și 
parchează mașina? De unde naiba își ia cafeaua? Domnul Devlin 
nu face nimic fără tine alături. Nu mă interesează unde se duce, 
cu cine stă de vorbă, tu să fii la un metru în spatele lui și să 
notezi tot. M-ai înțeles? 

Pete încuviinţă, dar Friedmann aruncă din nou o privire pe 
articolul lui. 

— Și fotografiile astea. Dumnezeule. Sunt oribile. 

Azvârli spre el mai multe poze, iar Pete le răsfoi. Toate erau 
cadre de aproape cu Ruth Malone. Îi cercetă genele acelea 
lungi, părul catifelat, buzele voluptuoase. 

Pete ridică privirea, nedumerit. Friedmann împunse cu 
degetul teancul de poze. 

— Asta vrei tu să-mi spui că e o mamă îndurerată? Unde 
dracu' se citește durere pe chipul ei? la spune-mi. Unde-s 
lacrimile? la-l pe Reilly cu tine. Spune-i să facă rost de o poză cu 
ea în lacrimi, orice ar fi. 

Friedmann se așeză confortabil în scaun, iar pentru că Pete nu 
se ridică să plece, șeful lui ridică din sprâncene. 

— Mai vrei să mă întrebi ceva? 

— Da... adică - tot ce mi-aţi zis despre sex, lacrimogene, 
lucruri de genul ăsta... nu vreţi să scriu, pur și simplu, adevărul? 
Asta ar trebui să fac, nu? 

Friedmann bufni în râs. 

— Tu trebuie să faci ce-ţi spun eu să faci. lar eu te învăţ cum 
să transformi o știre despre un copil mort într-o poveste. Dacă 


VP -59 


nu vrei să fie articolul tău, am vreo alţi cinci reporteri în redacţie 
gata să treacă la treabă. 

— E articolul meu? Adică... chiar al meu? 

Friedmann se ridică de la masă, luă un borcan cu mâncare de 
pești de pe raft și presără din el pe suprafaţa apei. 

— Wonicke, îţi plac peștii? 

Vorbi tot el, fără să aștepte vreun răspuns din partea lui Pete, 
uitându-se la peștișorii care se grăbeau să ajungă la suprafaţă 
ca să mănânce. 

— Pe mine mă liniștesc. Mă uit la ei și mă gândesc cât de 
liniște e acolo la ei. Apa amortizează orice sunet. 

După care continuă pe același ton calm. 

— Wonicke, se pare că asta e ziua ta norocoasă. Horowitz e în 
Manhattan la procesul cu frauda, iar lui Lamont i-am dat deja 
cazul violatorului în serie. lar O'Connor mai are două săptămâni 
de vacanţă. Poţi să te ocupi tu de articol până se întoarce el. 

După cincisprezece minute petrecute în arhivă, Pete găsi mai 
multe articole despre trei dintre anchetele la care mai lucrase 
Devlin. Unul dintre articole era însoţit și de o fotografie: era 
bărbatul acela masiv cu maxilar mare care o dusese pe doamna 
Malone să vadă trupul fiicei moarte, în timp ce se îndrepta spre 
ușă, Pete se uită lung la el, întrebându-se ce era în mintea unui 
bărbat care fusese în stare să-i facă așa ceva unei femei, 
întrebându-se de ce făcuse asta. Cu ochii în fotografie, se ciocni 
de Horowitz și scăpă articolele pe jos. 

— Aoleu... scuze, prietene, nu te-am văzut... 

Se aplecară în același timp să ridice hârtiile. Horowitz i-o luă 
înainte și aruncă o privire spre fotografie înainte de a i-o 


înapoia. 

— Ceva interesant? întrebă el, făcând semn spre hârtii. 

— Sper. 

Pete dădu să plece, dar Horowitz își duse mâna la buzunar și 
spuse: 


— Ai o ţigară, puștiule? 

Horowitz fuma Camel; ţigări grele, nefiltrate, care îţi făceau 
ochii să lăcrimeze. Și acum ar fi vrut una dintre ţigările subţirele 
ale lui Pete. 

Pete își scoase pachetul de ţigări, i-l întinse și își luă și el una. 
Își ascunse zâmbetul când văzu expresia de pe chipul colegului 
său. 


VP - 60 


După care Horowitz arătă din nou cu degetul spre articole. 

— Deci, despre ce-i vorba acolo? 

Pete îl privi suspicios. Muncise din greu, așteptase răbdător 
să-i vină șansa, iar acum Horowitz voia să i-o fure? Nici gând! 
Știa prea bine că Horowitz lucra la ancheta despre fraudă, iar 
Friedmann deja îi făcuse cadou articolul acesta, era al lui. Așa că 
îi răspunse scurt și la obiect: 

— O crimă în Queens. leri. Un copil mort, celălalt e dat 
dispărut. 

Horowitz ridică brusc privirea și se uită fix în ochii lui pentru 
prima oară de când se ciocniseră în pragul ușii. 

— O crimă! zise el, rânjind. Așa deci. Ce chestie. E prima ta 
crimă, așa-i? 

Pete îi zâmbi ușor nesigur și dădu din cap că da. 

Horowitz îl bătu pe umăr. 

— Primul tău articol important. Felicitări, puștiule. 

Horowitz aruncă o privire fugară spre hârtii și întrebă într-o 
doară: 

— Și ăla-i comisarul care se ocupă de anchetă? 

Pete răspunse că da, iar Horowitz își îndreptă spatele și își 
văzu de drumul lui. De-abia în drum spre parcare Pete își puse 
problema cum de știuse Horowitz că o fotografie neclară cu un 
tip la costum era o poză cu un poliţist. 


Pete petrecu câteva ore în cartierul familiei Malone: bătu la 
toate ușile, încercând să culeagă informaţii despre copii sau 
despre părinţii acestora. După care se îndreptă spre secţia de 
poliţie. Cu cinci dolari și cu un pachet de ţigări, reuși să afle de 
la sergentul de serviciu numele cafenelei unde comisarul 
obișnuia să mănânce de prânz. 

Tony's Diner se dovedi a fi un local aglomerat și prost luminat 
de pe Queens Boulevard. Pete îi aruncă chelneriței un zâmbet 
cuceritor și o rugă să-i dea o masă undeva mai în spate și să îl 
lase câteva minute să se hotărască. Fata dădu ochii peste cap, 
dar îi aduse o ciocolată caldă, o felie de plăcintă și îl lăsă în 
pace. 

Primul pas, pozele. Majoritatea pozelor cu Ruth Malone erau 
însă pe biroul lui Friedmann, Pete reușind să păstreze una 
singură cu ea în drum spre mașină, cu privirea aţintită spre 
peretele de polițiști. În mijlocul lor era un tip care părea să stea 


VP-61 


de vorbă cu polițistul de lângă el, însă fără să o scape din ochi 
pe Ruth. Pe chipul lui se citea un zâmbet, părea ciudat de 
încântat. Pete își notă câteva observații. 

După care mai avea pozele cu blocul de apartamente. Cu 
femeile. Cu căruciorul și cutia despre care îi povestise fiica 
doamnei Burke. Pete petrecu alte câteva clipe analizând pozele, 
își mai notă câteva observaţii, după care își întinse pe masă 
restul hârtiilor. 

Nu avea cine știe ce: momentul în care descoperiseră trupul 
fetitei, notițele sale despre strada pe care locuiau mama și copiii 
și interviurile cu vecinii - trei de ieri și alte două din dimineaţa 
respectivă. Asta era tot. 

Copiii erau niște îngerași. Exact asta îi spuseseră vecinii. Pete 
se întrebă dacă nu cumva toată lumea spunea același lucru în 
astfel de situații. 

Insă mama lor nu era prea populară, nici măcar în rândul 
celorlalte mame. Ea și soțul ei erau despărțiți: gurile rele 
spuneau că ea îl dăduse afară din casă, dar nimeni nu știa de 
ce. Se pare că era un om bun - în orice caz, mai popular decât 
ea. Avea o slujbă bună - era mecanic la aeroport, pe tura de 
noapte. Nu fuma, nu o bătea, nici măcar nu ridica vocea la ea. 
Asta aflase de la o doamnă cu o vânătaie pe obraz pe care nu 
reușise să o acopere cu machiajul. 

Pete se uită la fotografia pe care i-o făcuse lui Frank Malone 
când îl văzuse ieșind pe ușă în urma soției sale. Analiză chipul 
rumen, cutremurat. Citi aceeași teamă în ochii lui pe care o 
observase cu o zi înainte. 

După care Pete auzi voci, ridică privirea și văzu doi bărbați 
venind în direcţia lui. li recunoscu din prima pe unul dintre ei și 
se grăbi să bage fotografiile în dosar, chiar în timp ce cei doi 
bărbaţi se așezară în separeul de lângă el. 

Devlin avea un mers ţanțoș, după care se așeză cu spatele 
drept și își strânse mâinile la piept. Celălalt bărbat era mai 
tânăr, cu păr blond, pistruiat și roz la faţă, de parcă stătuse prea 
mult la soare. 

Cafeneaua era pe jumătate plină, era destul de multă gălăgie, 
însă Pete era suficient de aproape de ei cât să îi audă. Cei doi 
bărbaţi își comandară ceva de mâncare, iar după ce chelnerița 
plecă, Devlin nu mai spuse nimic, ci aranja tacâmurile, solniţa și 


VP - 62 


zaharniţa. După care se uită la colegul lui și începu să-l certe 
pentru că avea cămașa șifonată. 

— Nu se cade, Quinn. Mâine vreau să văd o îmbunătăţire la 
tine. Să nu te mai prind că vii vreodată așa la lucru. 

— Am înţeles, domnule. Să mă iertaţi, domnule. Ancheta 
asta... 

Devlin aruncă o privire în jur. Pete încercă să nu atragă 
atenţia asupra lui. 

— Quinn, ancheta nu e un subiect de discuţie. Nu aici. Nu în 
public. M-ai înţeles? 

— Da, domnule. 

— Și asta nu-i oricum o scuză. Oamenii, șeful, dacă văd un 
individ cu o cămașă șifonată pe el sau unul care nici măcar nu 
se mai obosește să se bărbierească, își pierd încrederea. N-are 
și el o soţie sau o mamă care să-i poarte de grijă? Păi, dacă nu-i 
în stare să-și ţină în frâu casa, cum o să poată el să 
investigheze, să soluţioneze ancheta? Așa gândesc oamenii. Și 
tu - zise el, lovindu-se ușor la tâmple - trebuie să gândești la fel 
cum gândesc ceilalți oameni. 

Chelneriţa se întoarse cu două farfurii cu spaghete și 
chifteluțe. Miroseau bine. Devlin își puse șerveţelul la gât, iar 
Quinn îi urmă exemplul. 

Pete îl privi fascinat pe Devlin care începu să îmbuce lacom, 
mestecând cu gura deschisă, zărind bucăţelele de culoare maro 
și roșie strălucind pe limba lui înainte de a le înghiţi. Mâncară în 
tăcere, după care Devlin se șterse la gură, luă o scobitoare și 
începu să se scobească printre dinţi. 

Se așeză confortabil pe scaun, iar chelnerița veni să strângă 
farfuriile. Scăpă, din greșeală, o furculiţă pe jos, iar Pete observă 
că se făcu roșie la faţă și pe piept când se aplecă să o ridice și 
începu să se scuze. Devlin nu spuse nimic, ci doar o privi 
încruntat, până ce fata se grăbi să plece, cu capul în pământ. 

După care își îndreptă din nou atenţia asupra lui Quinn și o 
dădu uitării, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 

— Bun, trebuie să plec. Am o întâlnire la două jumate cu 
șefu'. Vrea să-i dau raportul. Așa că trebuie să arunci din nou o 
privire peste declaraţii. Ale soţului. Ale soţiei. E ceva acolo... 
Ceva nu e în regulă. 

Se ridică în picioare și se îndreptă spre ușă, lăsându-l pe 
Quinn să plătească nota. 


VP - 63 


Pete nu-l scăpă din ochi pe Quinn care îi făcu semn chelneriţei 
să-i aducă o ceașcă de cafea. Nu părea tocmai nerăbdător să 
stea toată după-amiaza cu nasul în hârţogăraie. Se tolăni în 
scaun, cu capul plecat, trăgând de pielițele de la unghii. Işi 
relaxă buza de jos și parcă semăna cu un adolescent îmbufnat. 

Quinn parcă simţi privirea lui Pete îndreptată asupra lui și 
ridică capul. Înainte să apuce să spună ceva, Pete îl salută cu o 
mișcare scurtă din cap. 

— Șeful tău e la fel ca al meu. Îți face viaţa amară, așa-i? zise 
el, rânjind. 

— Adică? întrebă Quinn, uitându-se lung la el. 

— V-am auzit vorbind. Care-i problema lui? 

Quinn ridică din umeri. 

— Vrei ceva? 

Pete merse și se așeză la masa lui. 

— Numele meu este Pete Wonicke. Lucrez la ziarul Hera/d. Aș 
vrea să îţi pun câteva întrebări despre cazul Malone. 

Quinn începu să dea din cap că nu chiar înainte ca Pete să 
termine de vorbit. 

— Ah, nu. Nu stau de vorbă cu presa. Nici nu mă gândesc. 

Chelnerița îi aduse cafeaua, iar Pete comandă și el una. 
Chelneriţa se îndepărtă, iar Pete îl întrebă: 

— E bună de ceva cafeaua lor? 

— E fierbinte și tare, cam atât, răspunse Quinn, după care îl 
privi încruntat. Uite ce, nu pot să stau de vorbă cu tine despre 
anchetă. Nu vreau să am probleme cu șeful meu. 

— Înţeleg, zise Pete. În regulă. 

Fata îi aduse cafeaua, iar Pete își puse câteva lingurițe bune 
de zahăr, frișcă și amestecă. Luă o gură de cafea, după care 
vorbi pe un ton relaxat: 

— Nu cred că e ușor să lucrezi pentru el. 

Quinn îi aruncă o privire iscoditoare, iar Pete ridică mâinile, 
nevinovat, și se lăsă pe spate. _ 

— Bun, am zis că nu vorbim despre anchetă, așa-i? Incercam 
și eu să fac conversaţie. De cât timp lucraţi împreună? 

Urmă o pauză, după care Quinn răspunse: 

— De trei ani. Un pic mai mult. De când m-au făcut detectiv. 

— Îmi aduce aminte de un tip cu care am lucrat și eu pe 
vremuri. Într-o zi, mi-a dat să verific un raport. Cinci mii de 
cuvinte, la patru și jumătate, într-o vineri. Mi-a spus că are 


VP - 64 


nevoie de el până luni dimineaţa. lar eu aveam în plan să merg 
într-o drumeţie cu tovarășul meu în weekendul acela. 

Mai luă o gură de cafea, îngândurat. Așteptând o reacţie. 

lar Quinn îl întrebă: 

— Și ce ai făcut? 

— M-am dus în drumeție. M-am întors duminică noapte cu cea 
mai cruntă mahmureală din viața mea. M-am dus direct la 
culcare, iar în dimineaţa următoare i-am spus că raportul e 
perfect și că e un geniu. 

Reuși să scoată un rânjet aprobator din partea lui Quinn. Pete 
puse ceașca pe masă. 

— Uite ce, domnule detectiv, am nevoie de o favoare. 

— Ti-am spus deja, nu pot să-ţi spun nimic despre 
desfășurarea anchetei. 

— Știu, știu. Am nevoie doar de câteva informaţii. Genul de 
informaţii pe care le-aș putea obţine de la oricine. Am deja mare 
parte din detalii - măcar să-mi confirmi ce știu deja. 

— Păi, nu știu ce să zic... 

— N-o să menţionez nicăieri numele tău. 

— Informaţii? Spre exemplu? 

— Spre exemplu, de cât timp au fost daţi dispăruţi copiii? Și 
tatăl lor - el cu ce se ocupă? 

— E mecanic la aeroport. 

— Repară motoare, ceva de genul ăsta? 

— Cred că da. 

— Bine, uite ce, te superi dacă-mi iau câteva notițe? Doar că 
să fiu sigur că nu uit. Mă mai lasă memoria câteodată. 

Quinn nu se împotrivi. 

— Lucrează în schimburi? Tatăl? 

— Da. 

— Și era la muncă în noaptea în care au dispărut copiii? 

— Nu, nu locuiesc împreună. El și mama copiilor sunt 
despărțiți. 

— Trebuie să fie greu pentru el. Departe de familie. 

— Presupun că da. 

Pete scutură din cap și oftă zgomotos. După care vorbi din 
nou, încercând să păstreze un ton relaxat: 

— Auzi, nu mai vrei o ceașcă de cafea? O felie de plăcintă? 
Pun pariu că ai lucrat pe brânci în ultimele zile. 


VP - 65 


— De două zile merg prin vecini să le iau interviuri. Avem vreo 
trei sute de polițiști pe urmele băiatului. Și elicoptere. 

— Și pe căldura asta, zise Pete. 

Comandă din nou cafea și două felii de plăcintă cu îngheţată. 

— Și ai reușit să afli ceva în urma interviurilor? 

— Nu pot să-ţi... 

— Ah, nu, nu. Nu mă refeream să-mi dai informaţii specifice. 
Mă refeream, așa... în general. Merge treaba? 

—E ca de obicei, răspunse Quinn. Câteva doamne 
suspicioase, câteva povești despre tipul cel dubios din blocul de 
lângă. De regulă, mereu auzim ceva de genul. Dar datoria 
noastră e să scormonim, să verificăm, să eliminăm orice 
posibilitate. 

— In ce stare de spirit sunt părinţii? Trebuie să fie foarte greu 
pentru ei. 

— Tatăl e la pământ. Nu-i ușor să vezi un om distrus. 

— Ce fel de om e el? 

— E un tip de treabă. Un tip... normal, știi ce vreau să spun? 
Nu-i cel mai isteţ. Vrea să creadă că au ieșit pe geam și au fugit 
de capul lor. Că fata... că a fost un accident. Nu cred că înțelege 
ce s-a întâmplat. Poate e în stare de șoc. Sau e mai încet la 
minte. 

Pete își aminti de fotografia pe care o făcuse cu căruciorul de 
sub fereastra camerei copiilor. Chiar dacă altcineva ar fi împins 
căruciorul pe gazon cu cutia pe el, doi copii mici n-ar fi reușit 
niciodată să deschidă fereastra și să dea plasa jos. 

Chelneriţa le aduse plăcintele și începură să mănânce în 
tăcere. După care Quinn spuse: 

— Da, tatăl e un tip de treabă. Dar mama, ei bine, ea e altfel. 

— Ea era acasă? În noaptea aceea? 

— Da. Zice că a trecut pe la copii pe la miezul nopţii și că s-a 
dus la culcare pe la trei și jumătate, patru. Și că de-abia 
dimineaţă și-a dat seama că nu mai erau în camera lor. Și nu 
avem cum să verificam, dat fiind că e despărțită de soţul ei. 

— De cât timp sunt despărțiți? 

— Cam de un an și jumătate. De primăvara trecută. Și, crede- 
mă, se bucură din plin de situaţie. Machiaje, ţoale, tot tacâmul. 
Nu arată cum ar trebui să arate o femeie ai cărei copii au fost 
răpiți. Lucrează în tura de noapte. Cu doi copii acasă și ea e 
chelneriţă în cine știe ce bar. 


VP - 66 


Scutură din cap și mai luă o gură de îngheţată. 

— Și ce nebunie era în apartamentul ăla, o grămadă de sticle 
goale de băutură la gunoi. Era unșpe dimineaţa și am simţit-o că 
mirosea a băutură. Și am aflat că are și cazier. A mai trecut 
poliţia pe la ea pe acasă. Gălăgie, băutură, tot tacâmul. 

Pete oftă îngândurat. 

— Dumnezeule. Așa ceva nu se face. 

— Și asta nu e tot. Am găsit în dormitorul ei o geantă plină cu 
scrisori. De la diferiţi bărbaţi. Nu doar de la soțul ei - o mulțime 
de bărbaţi. Și nu vorbeau despre vreme, dacă înţelegi ce încerc 
să-ţi spun. 

Quinn privi în gol câteva clipe, bătând cu degetele în masă. 

— Șeful meu - zise el, făcând semne spre ușă - a dus-o ieri să 
vadă trupul fetiţei. Cică voia să îi vadă reacţia. Și nimic. Nicio 
reacție, până n-a observat adunătura aia de reporteri. Și chiar și 
atunci - nicio lacrimă. A leșinat de dragul camerelor de 
fotografiat, dar n-a vărsat o lacrimă, nici când a văzut-o pe cea 
mică, nici după. 

Luă o gură de cafea. 

— Comisarul vrea să stăm cu ochii pe ea. Să vedem ce aflăm 
de la ea. E convins că e ceva acolo și că, dacă cercetăm în 
continuare, o să găsim ceva. 

Pete se uită lung la el, la ochii lui mici, la maxilarul încordat, la 
mâna de pe masă. ÎI privi cum își încleșta și relaxa pumnul. 

În cele din urmă, Quinn se întoarse la secţie și la declaraţiile 
lui. Pete rămase locului, amestecându-și cafeaua, cu gândul la 
doamna Malone. La scrisorile pe care Quinn le menţionase, la 
sticlele de băutură din gunoi. Era clar că merita s-o 
investigheze. Primul lui articol major și poate că avea să fie gata 
înainte de a începe. 

După care își adună gândurile, își luă carneţelul și se îndreptă 
spre ușă. Chiar dacă avea să se dovedească a fi un caz simplu - 
niciun mister la mijloc, nimic de primă pagină -, trebuia să-și 
facă treaba. Dacă urma indicaţiile lui Friedmann, poate că avea 
să descopere mai multe lucruri. Și poate că avea să înceapă să- 
și creeze o reputaţie de reporter bunicel. 

Așa că îl urmări pe Quinn până la secţia de poliţie. Dădu peste 
un alt individ la intrare, nu mai era cel care îi spusese despre 
cafenea. Acesta avea o privire maliţioasă și buzele rotunjite de 
parcă ar fi avut veșnic un rânjet întipărit pe chip, iar când Pete 


VP - 67 


ceru să îl vadă pe Devlin, bărbatul ridică din sprâncene și îl 
întrebă: 

— Cine îl caută? 

— Numele meu este Wonicke. Vreau să vorbesc cu el în 
legătură cu ancheta Malone. 

Bărbatul căscă, se scărpină la subraţ, după care dădu să ia 
telefonul: 

— Ai ceva informații pentru el? 

— Păi... da. Da, am. 

Tipul se opri cu mâna în aer și începu să-l analizeze din cap 
până-n picioare. 

— Spune-mi mie și îi transmit eu. 

Pete se făcu roșu la față, nereușind să inventeze ceva. 

— Doar că eu... am nevoie să stau de vorbă cu el. 

Mâna se retrase de pe telefon, iar tipul își trase lângă el 
câteva ziare. 

— Ei bine, comisarul Devlin e cam ocupat cu ancheta și toate 
cele. N-are timp să se vadă cu toată lumea. Dacă te răzgândești, 
domnule Wonicke, sau dacă... îți amintești ce voiai să-i 
transmiţi, poți să te întorci și să-mi spui. 

După care își îndreptă atenţia spre ziarele din faţa lui. Pete 
renunţă și ieși din secţie. Işi aprinse o ţigară și se uită la ceas. 
Trebuia să se încadreze în termenul-limită: n-avea încotro decât 
să lucreze cu ce avea. Devlin trebuia să aștepte. 


ELICOPTERE ÎN CĂUTAREA 


= BĂIATULUI DE CINCI ANI 
IN CAZUL RAPIRII DIN QUEENS 


Reporter Peter Wonicke 


QUEENS, 16 iulie - Sute de polițiști au pornit ieri în 
căutarea lui Frank Malone Jr., băiatul în vârstă de cinci ani, 
dar nu au reușit să afle nimic. Miercuri dimineața, băiatul a 
dispărut împreună cu Cindy, sora lui în vârstă de patru ani, 
din apartamentul lor din Queens. 

Cindy a fost găsită moartă într-o parcare abandonată, în 
aceeași zi la prânz, la aproximativ un kilometru de casa ei. 
Incă se investighează cauza decesului. 

Trei elicoptere de poliţie s-au alăturat ieri căutărilor, iar 
polițiștii speră că îl vor zări din aer pe băiat datorită tricoului 
alb cu care era îmbrăcat în momentul dispariţiei. 

VP - 68 


Copiii locuiau cu mama lor, doamna Ruth Malone, o 
chelneriță în vârstă de douăzeci și șase de ani. Soţul ei, 
Frank Malone Sr., mecanic la aeroportul Kennedy 
International, nu locuiește alături de familie, el și soția lui 
fiind despărțiți de un an de zile. 

Unul dintre polițiștii care anchetează cazul a declarat ieri 
că e puţin probabil ca băiatul să mai fie găsit în viaţă: „Din 
cauza caniculei, există un risc ridicat de deshidratare, mai 
ales dacă cercetările vor continua”. 

Tatăl copiilor a rămas ieri alături de detectivii de la Secţia 
107 din Fresh Meadows, așteptând să primească vești 
despre băiatul său. 

Doamna Malone, o tânără zveltă, cu păr roșcat, 
îmbrăcată cu o rochie neagră, elegantă, a fost condusă la 
secţia de poliţie ieri după-amiază. Femeia a fost interogată 
mai bine de două ore, după care a fost condusă acasă. 

Vecinii doamnei Malone ne-au spus că nu știu prea multe 
despre ea. Copiii obișnuiau să se joace cu alţi copii din 
cartier, dar mama lor e „mai retrasă din fire”. Una dintre 
femei ne-a povestit că doamna Malone obișnuiește să 
lucreze mult, mai ales pe tura de noapte, și că, drept 
urmare, duce un stil de viață „haotic”. 

„Vă spun sigur că n-am mai avut niciodată genul ăsta de 
probleme”, a declarat mama a trei copii mici, care preferă 
să rămână anonimă. 


Priveghiul pentru Cindy a fost ţinut pe 19 iulie, la biroul de 
pompe funebre O'Rourke's. Într-o parte a încăperii, părintele 
Contri, cu chipul lui măsliniu sub o cunună de păr cărunt, a ţinut 
slujba cu o voce șoptită. Cindy e în rai acum, sufletul ei și-a găsit 
pacea. De cealaltă parte a încăperii era Ruth, îmbrăcată cu 
rochia ei nouă, neagră, cu un voal pe chip, încălțată cu pantofi 
cu toc și dresuri, după câteva pahare de votcă și cu o ţigară în 
mâna tremurândă. Lumea venea să îi ofere condoleanţe, iar ea 
le întindea cealaltă mână, îi întâmpina cu ochii ei sclipitori și 
nemișcaţi în spatele vălului negru și cu o voce aspră de la fumat 
și de la efortul de a-și stăpâni lacrimile. 

Ar fi vrut să izbucnească. Să cadă în genunchi, să ţipe în gura 
mare, să implore, să se tânguiască. 

— Ei sunt tot ce am mai de preţ. Nu mi-i lua pe amândoi - 
sunt tot ce am mai de preţ pe lumea asta! 

În schimb, ridică privirea, își înghiţi lacrimile și repetă: 


VP - 69 


— Copiii mei sunt foarte religioși, să știți. În fiecare noapte își 
spun rugăciunea înainte de culcare. In fiecare noapte. 

Îi veni în minte o imagine: Frankie și Cindy, stând în genunchi 
lângă patul lor, la lumina ferită a lămpii, cu vocile lor duioase, 
repetând cuvintele acelea atât de cunoscute. După care îl văzu 
singur pe Frankie în faţa ochilor, îngenunchind pe podeaua rece, 
cu ochii închiși de groază, șoptind disperat. Implorând. 
Tânguindu-se. O să fiu cuminte. Te rog, Doamne! Te rog! Te rog 
din suflet! N-o să mă mai cert cu mami niciodată, te rog! 

Ruth alungă acele gânduri. După care trase adânc din ţigară, 
își aranjă chipul și trecu la următorul invitat. 


Mai așteptară alte zece zile pentru ca poliţia să le încredințeze 
trupul lui Cindy. Alte zece zile înainte de a o înmormânta. 

Pentru Ruth fură zece zile în care tot așteptă ca fiica ei să se 
întoarcă la ea. Zece zile în care așteptă vești despre Frankie. 
Zece zile în care suportă întrebările lui Devlin. 

Parcă și le amintea în ceaţă. Fiecare fusese sufocantă. Fiecare 
fusese o licărire palidă pe străzile aproape pustii, pline de praf 
maroniu și gălbui, genul de praf care îţi intră în ochi, pe gât și 
care îţi înceţoșează gândurile. 

Într-una dintre dimineți se trezi pe jos, în sufragerie: cu gura 
uscată, cu inima la gât. Simţi o căldură la spate și, preţ deo 
clipă, se sprijini de fiinţa aceea micuță de lângă ea. Încercă să-și 
imagineze: chiar dacă lacrimile îi curgeau printre pleoapele 
uscate, nutrea încă o speranţă. 

După care câinele începu să caște, se întinse și începu să 
mârâie lângă ea, astfel încât Ruth nu se mai putu preface și 
izbucni în plâns. Își duse pumnii la ochii umflaţi de lacrimi și 
începu să suspine, încercând să ţină piept durerii. Auzi un 
schelălăit ușor lângă chipul ei și simţi nasul umed și curios al lui 
Minnie, care începu să-i lingă sarea de pe chip. li auzi 
scheunatul îngrijorat și întinse mâna orbește spre ea, strângând- 
o la piept. Își îngropă faţa în mirosul ei cald, atât de familiar, își 
frecă pielea de blăniţa ei pufoasă. Minnie începu din nou să 
schelălăie și o ţinu la pieptul ei, încercând să ia și să ofere ce 
consolare avea în ea. 

Într-o după-amiază vru să pună de cafea, dar își dădu seama 
că punga de Folgers era goală. Se duse în cămara goală, unde 
găsi doar un borcan de murături și o jumătate de cutie de 


VP - 70 


biscuiţi graham expiraţi. De-abia atunci își dădu seama că nu 
mâncase nimic toată ziua. Nu reuși să-și aducă aminte dacă 
mâncase ceva în ziua de dinainte. Nu-și imagina că va mai avea 
vreodată poftă de mâncare, dar un instinct firesc, de 
normalitate, o făcu să se încalţe, să-și ia geanta și cheile. 

Și, de parcă nimic nu era mai simplu decât să lase o lume în 
urma ei și să pășească în alta, ieși pe ușă și o închise după ea. 

Praful se lipi de pielea ei umedă și se pierdu în părul ei aspru 
și în cutele de pe rochia de bumbac. Manșetele albe erau 
murdare de sânge uscat. În spatele ochelarilor de soare, îi intră 
praful în ochii umflaţi, făcând-o să lăcrimeze. 

Mergea pe stradă fără să-și amintească unde voia să meargă, 
de ce ieșise din casă. Își văzu de drum, făcând abstracţie de 
ceilalți pași, de vocile din jurul ei, de farurile mașinilor, de 
claxoane. 

În tot acest timp, paşii ei băteau în ritmul unor povești 
nesfârșite, unor posibilităţi nesfârșite, fiecare dintre ele 
reprezentând un scenariu intens despre ce i se întâmplase lui 
Frankie. 

Ridică privirea, își dădu seama că ajunsese în faţa 
magazinului și își aminti că avea nevoie de cafea. Luă un 
cărucior, intră, ferindu-se de lumina puternică. 

Pașii o purtară de-a lungul culoarului și puse mai multe lucruri 
în cărucior: o cutie albastră, o conservă cu o etichetă verde, o 
cutie cu ambalaj alb. 

Continuă să meargă mai departe, umplând căruțul cu mai 
multe produse de pe rafturi, pentru că asta făceau oamenii. 

Merse mai departe. Păși gândindu-se la Frankie, la chipul lui 
înlăcrimat, la vocea lui speriată. Și așteptă ca, în orice clipă, un 
nou gând să iasă la suprafaţă. 

Ajunse la casă și văzu buzele casieriței spunând cuvinte pe 
care nu le auzi, dădu din cap că da și luă o pungă. După care 
văzu ce pusese în căruţ. Biscuiţi îi formă de animăluţe. Lapte cu 
cacao. Cerealele preferate ale lui Cindy. 

Rămase cu mâna în aer, cu respiraţia tăiată și totul se opri în 
jurul ei. 

Ca prin vis, simţi cum cineva își puse braţul în jurul ei, zări un 
scaun și auzi bătăile puternice ale unui ceas. Auzi voci în jurul 
ei, un telefon sunând în depărtare, după care îl văzu pe Frank: 
simţi mirosul, scaunul fierbinte al mașinii lui, liniștea din casă. El 


VP -71 


îi aduse un pahar cu apă, iar ea cobori privirea spre pahar, după 
care se uită la el. 

— Voiam să cumpăr cafea, zise ea. Nu mai am cafea. 

În cele din urmă, poliţia eliberă trupul lui Cindy. După care se 
făcu nouă dimineaţa într-o nouă zi caniculară de iulie, în capela 
de pe St. Theresa. O capelă micuță, intimă, în care erau peste 
30 de grade Celsius. Ruth se așeză lângă coșciug: protectoare, 
cu privirea în pământ pe sub vălul negru, cu Frank atât de 
aproape de ea încât parcă simţea căldura lui, parcă auzea 
răsuflarea lui grea de fiecare dată când ridica privirea spre o 
nouă persoană îndoliată. El le mulțumi în numele ei, pentru ca 
ea să poată rămâne cu privirea plecată, tăcută, perfectă. Cu 
rochia ei neagră, tenul curat, buzele roșii. 

Doar Gina, care ajunse mai târziu, găsi un moment și aruncă o 
rază de lumină în gândurile lui Ruth. 

Simţi cum cineva o luă de mână și o strânse ușor, un gest de 
prietenie care întrerupse atitudinea politicoasă a celorlalţi. Ruth 
se uită lung la mâna ei, cu cuticulele roase, cu inele ieftine, dar 
nu putu să ridice privirea pentru că știa că expresia de pe chipul 
Ginei ar fi pus-o la pământ. Simţi că lacrimile aveau s-o 
năpădească și începu să se panicheze și, în starea aceea de 
neliniște, se îndepărtă de Gina și se întoarse spre coșciug, 
având din nou un șoc de cât era de mic. De cât era de alb, lucios 
și perfect, de cât de frumos arătau mânerele argintii. Dacă 
micuța căsuță de păpuși a lui Cindy ar fi venit la pachet cu 
accesorii funerare, coșciugul acela ar fi fost piesa de rezistență. 

Ruth scăpă un geamăt, dar își înghiţi suspinele, nodul din gât. 
Reacţia ei păru să o mulțumească pe Gina, care îi strânse din 
nou mâna și se îndepărtă. Ruth rămase cu privirea în pământ și 
îi văzu pașii îndepărtându-se: gleznele acelea groase și 
bronzate, cu lănţișorul auriu pe care Mick i-l făcuse cadou; 
pantofii albaștri juliţi la spate; mersul acela greoi, legănat, atât 
de familiar. 

După slujbă urmă drumul lung spre cimitir. Mai multe 
limuzine, ca o înșiruire de furnici care duceau o încărcătură atât 
de micuță. Ruth se așeză în prima mașină, între Frank și mama 
ei, simţindu-și dresurile umede și câteva picături de sudoare pe 
buza de sus. 

Mormântul era încă gol - o gaură micuță, înconjurată de ceva 
colorat și verde, semăna cu raftul de portocale de la magazin. In 


VP- 72 


depărtare, zări o grămăjoară de pământ și doi bărbaţi care 
stăteau sprijiniți în lopeţile lor, la umbra unui copac, așteptând 
să arunce pământ peste fiica ei. Privi în gol spre fundul gropii 
până ce auzi vocea părintelui O'Brien. 

La plecare, observă că lăsaseră un spațiu liber lângă mormânt 
și înțelese că, dacă aveau să-l găsească, Frankie urma să se 
odihnească alături de Cindy. Fiica ei fusese singură în neființă 
de aproape două săptămâni. Insă dacă ar fi fost să-l găsească, 
Frankie ar fi putut să fie cu ea, să-i poarte de grijă, cum o făcuse 
întotdeauna. 


VP-73 


Capitolul 7 


În dimineaţa următoare, Pete găsi pe biroul lui două articole, 
niciunul neavând de-a face cu cazul Malone. Pixul albastru al 
redactorului se strecura printre cuvinte ca urmele lăsate de 
melci. Își puse o ceașcă de cafea, amestecă trei pliculeţe de 
zahăr și începu să bată la mașină, însă gândurile lui erau în altă 
parte. La Devlin, la Quinn, care îi povestise de doamna Malone. 
La însăși Ruth Malone. 

Trecuseră șaisprezece zile de când copiii fuseseră răpiți, de 
când fata fusese găsită moartă, și poliţia nu părea să aibă noi 
informaţii - despre cine o omorâse, despre fratele ei dispărut. 
Un reprezentant al poliţiei declarase că fata fusese strangulată, 
însă fără să dea alte detalii. Ziarele nu aveau încotro decât să 
publice aceleași informaţii despre nume, vârste, zile; despre 
locul în care fusese găsită; despre înfățișarea lui Frankie și 
hainele cu care fusese îmbrăcat în noaptea în care dispăruse, 
doar speculaţii despre soarta lui. 

Tâmpenii, după cum le numea Friedmann. Nu făceau altceva 
decât să ţină copiii prezenţi în opinia publicului, în timp ce 
așteptau următoarea mișcare. 

Ceea ce avu loc în dimineaţa aceea. 

Telefonul începu să sune. Pete ridică mecanic privirea și văzu 
că Janine aruncă o privire spre el după ce răspunse. Se întoarse 
ușor cu spatele la el și duse mâna în jurul receptorului. Asta îi 
atrase atenţia. 

După care puse apelul în așteptare, ignorând ceea ce Îi 
șoptea el lui „Janine, ce s-a...”, și se îndreptă degrabă spre 
biroul lui Friedmann. Cu siguranţă era ceva important: nici 
măcar nu voia să riște să o audă cineva direcționând apelul. 
Fusta ei strâmtă o făcea să meargă cu pași mici, dar suficient de 
repezi încât Pete să lase la o parte articolul la care lucra și să 
întoarcă o foaie nouă în carneţelul lui. 

Telefonul sună din nou, pe cealaltă linie, iar Pete îl ignoră, dar 
continuă să sune insistent până ce una dintre secretare își 
acoperi cu mâna propriul receptor și îi făcu semn să răspundă. 


VP - 74 


Pete ridică telefonul, fără să-și ia ochii de la ușa biroului lui 
Friedmann. 

Era O'Connor. De îndată ce îi auzi vocea, Pete își aminti de 
cuvintele lui Friedmann: „lar O'Connor mai are două săptămâni 
de vacanţă. Poţi să te ocupi tu de articol până se întoarce el”. 

Pete vorbi pe un ton relaxat. 

— Salut, prietene. Am crezut că ești în Florida. 

— Wonicke? Ce, te-au făcut recepţioneră? Fii atent, nu pot să 
stau prea mult în telefon. Da, încă sunt în Florida. Și sunt la 
spital, la dracu’. 

— Ce s-a întâmplat? Ești bine? 

— Nu, normal că nu sunt bine. Dacă aș fi bine, n-aș fi ajuns la 
spital, fraiere. 

Pete rămase cu privirea aţintită spre biroul lui Friedmann, dar 
nu văzu pe nimeni ieșind pe ușă. 

— Friedmann e cumva la birou? 

— E cu cineva în birou. 

— Uite ce, am nevoie să-i transmiţi un mesaj. Ar fi trebuit să 
mă întorc mâine. Spune-i că trebuie să mai rămân o săptămână. 
Tâmpitul de frate-miu a făcut accident cu mașina. 

— La naiba! 

— Exact, la naiba! 

— Ce s-a întâmplat? 

— Eram și noi într-un bar, jucam biliard, beam două beri. Am 
băgat și ceva tărie. Doar că tâmpitul ăsta nu ţine la băutură. Și 
n-a vrut să-mi dea cheile de la mașină, îmi tot zicea că el e bine, 
că poate să conducă. Și uite că a ajuns la spital cu două coaste 
rupte, cu plămânul perforat și trebuie să completez eu 
nenorocita aia de asigurare. 

— Con, Dumnezeule. O să fie bine? 

— Tâmpitul ăla? N-are nimic. Eu sunt ăla cu gâtul în guler. Și 
mi-au spus că șase săptămâni n-am voie să conduc. 

Se auzi o voce pe fundal și îl auzi pe Con spunând: 

— Imediat... Dumnezeule, nici măcar nu le merg telefoanele. 
Te sun din biroul asistentelor. Frate, trebuie să scap de aici. Eun 
iad. Caniculă, țânțari peste tot, mă înțeapă ca toţi dracii. Cum 
îmi dau drumul de aici și termin de completat documentele 
pentru asigurare, mă duc la primul birou de închiriat mașini 
care-mi iese în cale și pornesc la drum... da, da, te-am auzit. 


VP -75 


Acum închid. În fine, o să mă întorc într-o săptămână, zic eu. 
Luni. Pe nouă. Bine? Îi zici tu lui Friedmann? 

— Sigur. 

— Ce se mai întâmplă pe acolo? Ceva interesant? Merită să 
bag viteză? 

— De unde să știu eu, Con? Doar sunt o simplă recepţioneră, 
nu? 

Pete aruncă o privire spre șirul de secretare, toate ocupate cu 
apelurile și notițele lor. Pete cobori privirea spre biroul său, spre 
notițele de la cazul Malone. La transcrierea interviurilor, la 
notițele și întrebările lui notate pe margini. 

Trase aer în piept și încercă să răspundă pe un ton normal. 

— Nu chiar. Câteva accidente de mașină. Nimic deosebit. Știi 
tu. 

— Am înţeles. Bun. Tu spune-i că, dacă se întâmplă ceva 
important, eu mă întorc luni la birou. Și stăm atunci de vorbă. 
Bine? Ai notat? 

— Da, sigur. Luni, notă Pete în carneţelul lui, fără să-și ia ochii 
de la biroul lui Friedmann. 

Dintr-odată, Janine ieși pe ușă cu Friedmann în spatele ei, 
cercetând încăperea din priviri. Pete se ridică în picioare, 
atrăgându-i atenţia. 

— Te las, Con. Ai grijă de tine. 

Și închise telefonul. Friedmann îi făcu semn, iar Pete fugi în 
birou. 

— Wonicke, trebuie să te duci în Queens. Chiar în clipa asta. 
Pe 68" Drive. Au vești în ancheta Malone, dar nu știu exact ce. 

Pete îi transmise lui Janine mesajul lui O'Connor și o luă la 
fugă spre parcare. Goni pe Williamsburg Bridge cât putu el de 
repede în vechiul lui Chevy, cercetând harta la fiecare semafor. 
Drumul era blocat, asfaltul parcă strălucea în căldura ameţitoare 
de august. Era o fundătură, probabil locul în care își dădeau 
întâlnire în weekend puștii bicicliști: un mic baraj și ceva tufăriș. 
Era genul de loc ce nu atrăgea atenţia nimănui, la fel și cartierul 
în care locuia familia Malone. 

Dar povestea familiei Malone ajunsese la știri și orice se 
întâmplase acolo în dimineaţa aceea, lumea deja începuse să se 
adune. Erau polițiști peste tot și mai mulţi reporteri. Și câţiva 
curioși căţăraţi pe baraj. Atmosfera era alta: nici urmă de 
suferinţă. Nici urmă de empatie. Pete cercetă chipurile curioase 


VP - 76 


ale mulţimii și își dădu seama că nu erau prieteni sau vecini, ci, 
cel mai probabil, străini prinși în drama aceea. Rămaseră în 
tăcere, cu brațele la piept, cu privirile aţintite spre polițiștii care 
intrau și ieșeau dintre copaci. Așteptând cu sufletul la gură. 

Pete ieși din mașină, ţinând carneţelul în mână, transpirând în 
sacou. Își făcu loc printre reporterii veterani care se adunaseră 
în jurul unei furgonete. Pe unii dintre ei îi recunoscu din pozele 
din ziar. 

La asta visa și el: să devină unul dintre acei ţipi. Să ajungă la 
locul faptei cu încrederea lor debordantă, cu mersul lor relaxat, 
cu abilitatea lor de a transforma vecinii și proprietarii de 
magazine în surse, cu măiestria lor de a ţese o poveste din firele 
unui zvon. 

Lucra la ziar de doi ani - doi ani în care redactase articole 
neimportante, doi ani în care locuise într-o garsonieră din care 
auzea noaptea metroul și pe vecinul nebun zbierând în somn - 
asta era șansa lui. Era sigur de asta. Era povestea lui. 

Douăzeci și trei de minute mai târziu, zăriră un poliţist 
îndreptându-se spre grupul de reporteri. Venea agale, trăgându- 
și cureaua sub burtă, fluturând bastonul în aer, lăsându-i să 
aștepte puţin. Unul dintre veterani - Miller? Mellor? - își făcu loc 
prin valul de reporteri și ieși în întâmpinarea lui. Polițistul îi vorbi 
în șoaptă, celălalt bărbat îl ascultă atent, fără să schiţeze nicio 
reacţie, cu privirea în jos, după care polițistul îl bătu pe spate și 
se întoarse în tufărișul înconjurat de banda de delimitare. Apoi 
care reporterul se întoarse la ai lui, care începură să facă 
telefonul fără fir spre cei care stăteau mai în spate. Pete își 
strânse carneţelul la piept și încercă să se ţină aproape de 
grupul lui, dar nimeni nu-i spuse nimic. Ciuli urechile să audă 
câteva frânturi. 


E ceva acolo. Între copaci. 


Sigur e băiatul Malone. 

Cică e un indiciu, ceva. Haine, nu Știu. 
Polițaii nu vor să spună nimic. 

Cică într-o oră or să dea declarații. 


— Scârba aia e de vină. N-am nicio îndoială, zise un tip roșu în 
obraji ca un beţiv și cu pleoapele căzute, de parcă ar fi vrut să 
facă cu ochiul. Aţi văzut și voi cum s-a prezentat la secţia de 


VP - 77 


poliţie - machiată și coafată. O lacrimă n-a vărsat pentru ei. Nici 
măcar una. 

Ceilalţi îi dădură dreptate, își aprinseră ţigările și sorbiră din 
cafeaua din pahare de plastic. Pete își aminti de părul ei de foc, 
de ochii mari. Se întrebă de ce oare nici măcar nu se prefăcuse 
că plânge, de ce nu își jucase rolul de mamă îndoliată. Oare ce 
se petrecea în sufletul ei, mai departe de suprafaţă? 

Încă năpădit de gânduri, își băgă carneţelul în buzunar și făcu 
câţiva pași, ștergându-și sudoarea de pe frunte, încercând să 
găsească o adiere. Așa că el fu primul care îl zări pe fotograful 
poliţiei ieșind de printre copaci. Individul era alb la faţă, cu 
mersul împleticit, iar în clipa aceea Pete știu. 

Fotograful se sprijini de o mașină și se aplecă să-și tragă 
răsuflarea sau să vomite. Pete veni degrabă, îl apucă de umeri 
și spuse: 

— Cred că ţi-ar prinde bine, zise el, întinzându-i o ţigară. 

Fotograful o luă cu mâna tremurândă, așteptându-l pe Pete să 
i-o aprindă. Trase din ţigară și parcă prinse puţină culoare în 
obrajii palizi. 

Ridică privirea spre Pete, însă ochii lui păreau să privească în 
gol, iar Pete își dădu seama că încă nu se putea elibera de 
imaginea aceea pe care o văzuse în spatele copacilor. 

— Am făcut două tururi în Coreea. Dar... așa ceva... 

După care își duse mâna la ochi. Pete cobori și el privirea, 
cutremurat, însă fără să-și ia ochii de la el. 

— Bietul copil. Doar că... ei bine, nu mai e un copil. l-au 
sfâșiat braţele, gâtul... șopti el. Animalele l-au sfâșiat. Și arată 
așa și de la căldură, zice doctorul. 

Pete simţi fiori pe șira spinării și un gust amar în gură. 

Fotograful mai trase un fum. 

— Arăta ca o buturugă. Asta am crezut când l-am văzut acolo. 
O bucată de lemn aruncată pe jos. Chipul lui... Am crezut că era 
o buturugă. Și ce miros. Dumnezeule... 

După care fotograful începu să vomite, iar Pete făcu un pas în 
spate, simțind și el un nod în gât. Se uită spre polițiștii care 
tocmai ieșeau din pâlcul de copaci, la fel de livizi la față ca 
fotograful, cu aceeași expresie pierdută, spre medicii legiști care 
vorbeau în șoaptă, spre oamenii de la ambulanţă care cărau cu 
ei mai multe sticle de alcool metilic - pentru larve, cel mai 
probabil, își spuse Pete. 


VP -78 


Și se întrebă cum naiba avea să încerce să transmită moartea 
aceea ireală, îngrozitoare. Cu ce cuvinte să îi facă pe oamenii 
din Queens să simtă furia și dezgustul său la ideea că un copil 
devenise un motiv de repulsie. 


Articolul lui Pete apăru în ediția de dimineață, însă cu atât de 
multe modificări, încât abia dacă își mai recunoscu propriul stil. 
lar ziarele Courier, Star și The Times aveau aceeași știre pe 
prima pagină. Dar, chiar și așa, era o realizare. Era pentru prima 
oară când avea un articol de primă pagină. Era un început. 

Petrecu următoarele zile pe 72" Drive încercând să culeagă 
informaţii pentru un nou articol. Se strecură printre grupurile de 
polițiști îmbrăcaţi în uniformă răsfiraţi prin tot cartierul, stând cu 
ochii-n patru după Devlin. Poliţiștii începuseră din nou să se 
plimbe din ușă-n ușă, căutând martori. Ceea ce păruse 
îngrozitor în urmă cu câteva săptămâni, acum, devenise rutină. 

— Domnule, orice vi se pare nelalocul lui, oricât de mic ar 
părea, vă rog să ne sunaţi... nu, doamnă, nu, nu deranjațţi... da, 
domnule, așa e, e îngrozitor ce s-a întâmplat. Vă mulțumim, 
oameni buni... 

Îi urmări în timp ce băteau pe la uși cu o poză cu Frankie și 
Cindy, așteptând răbdători, cu chipurile obosite, în timp ce 
oamenii se holbau la zâmbetele acelea inocente, strâmbând din 
nas, mângâindu-și mecanic copiii pe creștetul capului, în timp ce 
aceștia se uitau curioși la acești polițiști în carne și oase, ascunși 
în spatele ușilor sau printre picioarele părinţilor. După care le 
înmânau din nou fotografiile. Răspundeau că nu știu nimic și 
primeau o carte de vizită cu adresa secţiei de poliţie și cu 
numărul de telefon. Nu știau nimic. Nu văzuseră nimic. Nu 
auziseră nimic. 

Pete tocmai ce ieșea dintr-un apartament la câteva minute 
distanţă de 72" Drive, când văzu doi polițiști bătând la o ușă de 
la capătul coridorului. Femeia părea agitată: își trecu mâinile 
grăsuțe prin părul roșcat, vopsit, trase de capotul roz aprins și 
începu să-și facă vânt la faţă. Se recomandă drept doamna 
Gobek și, din câte observă Pete, le evită privirea cu desăvârșire; 
dădu din cap că nu știa nimic, chiar dinainte să vadă pozele. Nu, 
nu am văzut nimic, nu am auzit nimic, niciodată. Eu și sotul meu 
suntem doi oameni liniștiți, ne place să mergem devreme la 
culcare. 


VP - 79 


Femeia închise ușa, iar cei doi polițiști avură un schimb de 
priviri. Trecură mai departe, iar Pete se duse în mașină, își 
aprinse o ţigară și începu să-și revizuiască notițele. 

Vecinii păreau nerăbdători să povestească despre familia 
Malone. Despre despărțirea părinţilor. 

— Acum zece ani, nu aveam oameni ca ei în cartier. Oameni 
divorţaţi și toate cele. M-am mutat din oraș pentru că voiam 
liniște și pace. Și ia te uită unde am ajuns. 

— Nu pot să spun că-l învinovățesc că și-a făcut bagajele și că 
a plecat. Ai văzut-o cum arată? Cum se îmbracă? Sunt sigură că 
l-a înșelat. 

— Frank Malone? Vai, e o bomboană de om. larna trecută, am 
ieșit într-o dimineaţă din casă și nu-mi pornea mașina. Stăteam 
acolo, neștiind ce să fac, pe cine să sun - și el a venit la mine, s- 
a oferit să mă ajute. În cincisprezece minute mi-a reparat 
mașina. Și n-a vrut să accepte niciun ban. Un adevărat cavaler. 

— Cred că e puţin dusă cu capul, după cum se poartă, îi place 
să tragă la măsea. Chiar dacă era treaba ei să aibă grijă de 
copiii ăia. Ajunge tare târziu acasă, patru, cinci nopţi pe 
săptămână, și înjură câteodată, ceva de speriat. Prea vorbește 
lumea ca să nu fie adevărat, nu? O femeie ca ea - ei bine, 
numai Dumnezeu știe de ce-o fi în stare. 

Toată lumea părea să fie împotriva doamnei Malone, iar asta 
îi stârni și mai tare curiozitatea. Voia să știe ce se întâmplase cu 
copiii. Voia să știe de ce nu arată ca o mamă îndurerată. Venise 
timpul să vadă cu ochii lui ce era la mijloc. Voia să știe ce avea 
de spus, să-și creeze propria părere despre ea. 

Așa că se ridică, își aruncă ţigara și se îndreptă spre clădire. 
Primul dintr-un șir de blocuri de cărămidă roșie, cu trei etaje: 
sărăcăcios, cu vopseaua decojită pe alocuri pe la ferestre. Auzi 
muzică de la o fereastră deschisă la etajul al doilea. 

Merse la interfon și sună la apartamentul familiei Malone. 
Niciun răspuns. Mai așteptă câteva clipe și încercă din nou. 
Nimic. 

Îi scrise un bileţel pe care i-l lăsă în cutia poștală, alături de 
cartea lui de vizită. Îi scrisese că voia să afle versiunea ei, să o 
întrebe ce credea ea că li se întâmplase copiilor. 

Mai rămase câteva minute lângă mașină, își aprinse o ţigară, 
întrebându-se dacă avea să apară. Nimic. 


VP - 80 


Luni dimineaţa, Pete ajunse chiar mai devreme decât de 
obicei. Luă la verificat ultimele articole, își deschise o Coca-Cola 
și începu să citească. Când îl văzu pe Friedmann traversând 
etajul, ieși în întâmpinarea lui: 

— Aveţi să-mi acordaţi un minut, domnule Friedmann? 

Friedmann se uită la ceas. 

— Bine, dar un minut să fie. 

Pete îl urmă în biroul său. Friedmann se așeză în fotoliul lui, 
așteptând să afle ce avea de spus. 

— Mulţumesc, domnule. Știţi, Con... O'Connor încă nu s-a 
întors. l-am spus lui Janine... 

— Da, da, știu. Ceva accident cu fratele lui. Bla, bla, bla. Ce-i 
cu asta? 

— Vreau să continui cu știrea. 

Friedmann se lăsă pe spate și ridică din sprâncene. 

— Cunosc cazul. Chiar dacă O'Connor se va întoarce la birou... 
nici măcar nu știm când se va întoarce. Cunosc cartierul. M-am 
familiarizat cu el. Vreau să îl cercetez în amănunt. Să fac niște 
săpături, să văd ce reușesc să mai aflu. 

Își aminti de Ruth Malone: de chipul ei machiat, cu părul 
aranjat, de atitudinea lipsită de suferință. 

— Cred că e ceva mai mult la mijloc. 

Friedmann se ridică în picioare și luă cutia cu mâncare pentru 
pești. 

— De cât timp ești la noi? Un an? 

— Doi. 

— Doi. Așa deci. 

Împrăștie firimituri de mâncare pe suprafaţa apei, uitându-se 
lung la peștii care înotau spre suprafață, privindu-i în timp ce 
mâncau. 

Se întoarse cu faţa spre Pete. 

— Bine. 

— Bine? 

— E al tău. E articolul tău. Tu ești șeful. 

— Mamă. Vă mulţumesc. Vă mulţumesc, domnule Friedmann. 
Serios. 

— Dacă o dai în baltă, ţi-l iau. Nu stau la discuţii. 

— N-o să vă pară rău, domnule Friedmann. 

— Da, cum să nu, dar dacă bunul Dumnezeu a ales să-l bage 
în spital pe cel mai bun reporter al meu pe secţia de infracțiuni 


VP - 81 


și să te trimită pe tine în locul lui, cine sunt eu să mă 
împotrivesc? El dă, El ia înapoi. Hai, dispari. Du-te și scrie un 
articol pe care să-l pot tipări. 


Trei zile mai târziu. În total douăzeci și două de zile trecuseră 
de când cei doi copii fuseseră dați dispăruţi. Trei săptămâni de 
când Quinn îi spusese că Devlin era de părere că Ruth Malone 
merita investigată. Și totuși, în ciuda informaţiilor pe care le 
obținuse de la Quinn, în ciuda faptului că polițiștii parcă se 
ambiţionaseră să continue cercetările și să găsească dovezi 
împotriva ei, încă nu o arestaseră. Pete avea o mulţime de 
întrebări. Ce reușiseră să afle? Ce nu reușiseră să afle? 

Opri la porțile cimitirului, așteptând mașinile. Işi lăsase sticla 
de Coca-Cola în mașină, temându-se să nu pară nerespectuos și 
își imagină gustul acela prelingându-se din sticlă, imboldul dulce 
al cofeinei. 

După care auzi motorul unei mașini și văzu dricul înaintând 
spre el, în după-amiaza aceea fierbinte. Când trecu pe lângă el, 
zări o femeie mai în vârstă, cu spatele drept, cu buzele ţuguiate, 
privind drept în faţă. Și un preot, pe chipul căruia se citea că îl 
așteaptă o zi grea la muncă. 

Atât. Ambii părinţi erau în continuare interogaţi la secția de 
poliție. Poate că simțeau o mică ușurare la gândul că nu 
trebuiau să vadă un alt coșciug micuţ coborât în mormânt. 

Un taxi opri la porta cimitirului și o văzu pe una dintre 
vecinele familiei Malone coborând din mașină - femeia care îi 
spusese încă din prima zi că cei mici fuseseră răpiți. Greta și nu 
mai știu cum. Ba nu - Gina. Gina Eissen. Era rumenă în obraji, 
transpirată, ţinând strâns în mână o batistă și un bucheţel de 
margarete albe. Îi întâlni privirea și dădu să treacă pe lângă el, 
dar rămase cu tocul blocat în pietriș și se împiedică. Pete o 
prinse de umăr și o ajută să se echilibreze. 

— La naiba. La dracu’ cu pantofii ăștia, cu mama lor cu tot. La 
dracu’... N 

După care izbucni în plâns. Incepu să plângă zgomotos 
bombănind furioasă. 

— N-ar trebuie să fiu aici, ce drăcia naibii... nu e normal... ce 
vină au copiii ăştia... 


VP - 82 


Femeia începu să se vaite, iar el o bătu stânjenit pe umăr, îi 
luă batista din mână și i-o oferi. Se uită spre drumul prăfuit, 
întrebându-se cum naiba să o liniștească. 

Își suflă nasul, își îndreptă spatele și se șterse la ochi, 
încercând să-și dreagă înfățișarea. Oftă zgomotos. 

— Dumnezeule. Multumesc pentru... ei bine, mulţumesc! 

— E o zi grea. 

— Da, zise ea și scoase o sticlă pe jumătate goală din geantă. 
Noroc. A mai venit cineva? 

— O singură mașină cu o femeie înăuntru. 

— Probabil mama lui Ruth, răspunse femeia, dând sticla pe 
gât. Arăta de parcă ar avea un băț înfipt în cur? 

începu să râdă, dar se opri la fel de brusc precum începuse. 

— La naiba, Gina, nu ar trebui să spui astfel de lucruri. 

— Domnișoară Eissen... ești sigură că ești în stare să mergi la 
înmormântare? 

Femeia mai luă o gură de whisky. Și încă una. 

— Trebuie. l-am promis lui Ruth că merg. Are nevoie de 
cineva care l-a cunoscut cu adevărat. Nu doar din felicitările de 
la Crăciun, cineva care știe care era jucăria lui preferată și că 
nu-i plăceau morcovii, suspină ea făcând nervoasă semn spre 
biserică. Cineva care l-a cunoscut cu adevărat. 

Se întoarse cu spatele la el și începu să meargă spre biserică, 
șchiopătând puţin pe tocul rupt, cu gambele ei groase ca două 
buturugi pe sub rochia cu tivul descusut, îndesând sticla de 
băutură în geantă. 

Pete o prinse din urmă și o luă de braț. 

— Lasă-mă să te conduc. 

— Sunt bine. Nu am... 

— Te rog, dă-mi voie să te ajut. 

Și înainte să mai apuce să spună ceva, ajunseră la intrarea în 
biserică, iar el îi deschise ușa. 

Slujba nu dură mult: doar Pete și Gina stăteau într-o strană și 
bătrâna de partea cealaltă. Gina făcu semn spre ea și îi spuse în 
șoaptă: 

— Ea e bunica Kelly. 

Pete o analiză în timpul slujbei: avea ochii uscați și buzele 
strânse. Femeia îi ignoră cu desăvârșire. La final, preotul se 
apropie de ea, se așeză lângă ea și o bătu pe mână. Începură să 
vorbească în șoaptă. 


VP - 83 


Pete continuă să o privească, iar ea se întoarse cu spatele la 
ei, de parcă ar fi simţit că era urmărită. Văzu ridurile adânci de 
pe chipul ei, buclele cărunte, pungile negre de sub ochi. 

Își coborî privirea, bucuros că nimeni nu observă cum se 
înroșise la față și o conduse pe Gina spre ieșire, fericit să iasă la 
lumină și la căldură după răcoarea întunecată din biserică. 

— Domnișoară Eissen, vrei să te conduc până acasă? 

Femeia își scoase sticla, luă o gură de whisky și acceptă. 

Șchiopătă în urma lui în drum spre mașină. 


Gina adormi înainte să ajungă pe drumul principal. Aruncă o 
privire spre ea, tolănită pe scaunul din faţă, sforăind, cu 
machiajul scurs pe față de la plâns și se întrebă cum naiba avea 
să o scoată din mașină. 

Dar odată ce parcă mașina pe 72" Drive, Gina se trezi. Se 
uită confuză în jurul ei, se frecă la ochi și își îndreptă privirea 
spre el. După care oftă și se uită drept în faţă, prin parbriz. Zări 
câţiva reporteri care mișunau în faţa blocului de parcă ar fi fost 
niște muște lângă un hoit. Era aproape ora cinci. Și era încă tare 
cald afară. 

Fără să se uite la el, îi spuse: 

— Mulţumesc că m-ai adus acasă. Și că ai stat la slujbă. 

— Nu-i nicio problemă. Auzi, pot să-ți pun câteva întrebări? 
Despre doamna Malone. 

— Nu, răspunse ea, aprinzându-și o ţigară. 

— Vreau doar să... 

— Am spus că nu. Mulţumesc că m-ai adus acasă, dar Ruth n- 
are nevoie de un reporter amărât care să-și bage nasul în viața 
ei. De parcă poliţaii ăia nu-i fac deja viaţa amară. 

Vorbi cu o voce obosită, însă era vizibil nervoasă. 

Mai trase un fum, după care se uită lung la el prin fumul de 
țigară. 

— Au dat-o afară. Ştiai asta? La nici trei săptămâni. N-a putut 
să se ducă la muncă, așa că au dat-o afară. Așa că, voi ăștia, 
zise ea, băgându-i ţigara în faţă, să faceţi bine să o lăsaţi în 
pace. Lăsaţi-o să stea liniștită. 

Deschise portiera, își scoase picioarele, după care se încovoie, 
își scăpă ţigara din mână, iar capul îi căzu aproape grațios pe 
genunchi. 


VP - 84 


Pete așteptă câteva secunde și când văzu că rămase locului, 
se apropie de ea și o bătu ușor pe spatele lat. 

Gina dădu din cap. Mormăi ceva. Flutură o mână fără să ridice 
capul. 

— Mai stau un pic. Mai stau... un pic. 

Și rămase din nou în tăcere, de data aceasta suficient de mult 
timp cât să se întrebe dacă nu cumva leșinase. După care oftă 
din tot sufletul, ridică privirea și se ridică cu o mișcare lină. 

Işi întinse oasele, își aprinse încă o ţigară, după care o luă 
agale la pas, prin șirul de reporteri, traversând pajiștea. Odată 
ajunsă la treptele de la intrarea în bloc, ridică capul, însă fără să 
se întoarcă cu faţa spre el, și flutură mâna în direcţia lui. 

Pete rămase pe gânduri câteva clipe. Incă mai simţea mirosul 
ei de whisky și ţigări. 

Își scoase și el pachetul de ţigări, luă o ţigară, o bătu ușor cu 
vârful în parbriz, după care o aprinse și începu să fumeze în 
tăcere, privind culorile apusului și cum se întuneca. In 
depărtare, auzi agitaţie de la târg: muzică, o voce puternică ce 
îndemna oamenii să vină la spectacol. 

Mai mulţi oameni trecură pe lângă mașina lui: majoritatea 
femei, în grupuri de două sau trei, cu sacoșe în mână, braț la 
braţ sau împingând cărucioare. Câţiva copii se luară la întrecere 
pe trotuar, zbierând ameninţări ori insulte, cu chipurile 
încețoșate deasupra tricourilor în culori aprinse. Copiii nu-l 
băgară în seamă. Fără îndoială că fuseseră avertizaţi după 
răpirea copiilor Malone, însă obiceiurile copilăriei atârnă mai 
greu decât cuvintele părinţilor. Pentru ei, era o simplă idee. O 
nouă poveste de groază. 

Dar femeile îl observară. Îl cercetară cu priviri încruntate și 
nu-și luară o clipă ochii de la el, în timp ce strâmbau din nas și 
își dădeau coate, șușotind între ele despre bărbatul acela ciudat 
din mașină. Câteva notară numărul de la mașină, ostentativ, 
sperând ca gestul lor să fie suficient încât să îl facă să plece, iar 
când nu primiră nicio reacţie, scriseră din nou peste fiecare 
literă în parte, ca să fie mai groase și mai pronunţate: poliţa lor 
de asigurare că nimic rău nu avea să se mai întâmple pe strada 
lor. 

Pete își aminti de frigiderul gol de acasă, băgă mâna în 
buzunar să-și scoată portofelul și simţi scrisoarea împăturită din 
partea mamei sale. 


VP - 85 


De obicei îi scria despre vreme, care era foarte călduroasă, 
sau incredibil de uscată, sau groaznic de rece. Obișnuia să îi 
povestească despre ieșirile ei ocazionale, despre preţul biletelor 
de autobuz și despre cozile din magazine. li mai spunea de 
sănătate și că, S/avă Domnului, artrita asta nu mă supără așa de 
tare, iar în timp ce citea aceste rânduri îl năpădea sentimentul 
acela de plictiseală și sufocare. 

_ Doar că scrisoarea aceasta era diferită. O scoase din buzunar. 
In plic găsise un cec. 

Reciti scrisoarea și parcă și-o și imagină la masa de la 
bucătărie, la lumina lămpii, cu părul ei cărunt și mâinile pătate 
de bătrânețe. Simţi mirosul acela atât de cunoscut de lac de 
mobile și legume gătite. 

Auzi glasul ei subţire și plin de speranţă. 


Nu-i cine ştie ce, știi că n-am avut niciodată prea mult. Dar 
am continuat cu plățile și cu polita după moartea tatălui tău. 
Banii sunt în bancă, te așteaptă. Sunt sigură că o să ai nevoie de 
ei într-o bună zi. Când o să vină vremea să te așezi la casa ta. 


Văzu vorbele nerostite, speranțele, ar fi putut la fel de bine să 
le aștearnă pe hărtie. 

Impături scrisoarea și o băgă înapoi în plic. Brusc, simţi nevoia 
să se întindă și să tragă un pui de somn. După care ceva îl făcu 
să ridice privirea și o zări pe Ruth Malone la fereastra 
apartamentului său. Era îmbrăcată cu o rochie simplă, dintr-un 
material care cădea ușor pe ea, lipită cu palmele și cu fruntea 
de geam, privind în jos spre strada luminată de ultimele raze ale 
soarelui. La lumea care mergea mai departe fără ea. 

O privi în timp ce se uita la femeile și la copiii de pe stradă și 
își aduse aminte de cuvintele vecinilor ei. La ce avuseseră de 
spus la adresa ei. Poate că se simţea în siguranță acolo, în 
spatele geamului. Poate credea că, dacă nu știa ce vorbe 
umblau pe la spatele ei, cuvintele lor nu aveau să o rănească. 

Ridică privirea spre ea, iar Ruth se întoarse într-o parte, 
odihnindu-și umărul și șoldul de fereastră. Işi lăsă capul pe 
spate, iar mănunchiul bogat de păr roșcat căzu în cascade pe 
gâtul ei. 

După care se întoarse de tot, sprijinindu-se cu spatele de 
fereastră. Se răsuci din nou, de parcă ar fi stat tolănită în pat 


VP - 86 


într-o dimineață de duminică și nimic nu s-ar fi întâmplat. Se 
mișcă din nou și se opri cu palmele pe geam, cu privirea 
îndreptată spre cerul arzător. De parcă s-ar fi rugat. 

Și, brusc, Ruth Malone nu mai părea în siguranţă. Părea o 
molie ce pâlpâia în spatele ferestrei. Părea captivă. 

Îl năpădi o dorinţă ciudată de a o atinge și, exact în clipa în 
care îi trecu acest gând prin minte, când își simţi trupul 
tresărind rușinat, ea se uită fix la el. Făcu ochii mari și, preţ de 
câteva clipe, înlemniră amândoi. După care buzele ei se 
deschiseră. Incet. 

Pete cobori privirea, lăsă scrisoarea să cadă pe jos. Porni 
motorul, chinuindu-se să bage cheia în contact. Nu se mai uită 
în direcția ei, dar simţi privirea ei îndreptată asupra lui până 
intră pe autostradă. Se simţi expus, de parcă ar fi văzut până în 
sufletul lui, iar gândul acela îl sperie. 

Ajunse acasă, se întinse pe pat și încercă să nu se gândească 
la ea. Dar mintea îi fugea la buzele ei deschise. La felul acela în 
care se uitase la el. 

După care își dădu seama că mâna îi cobori până la pantaloni 
și că începuse să se atingă prin chiloţi, imaginându-și cum ar fi 
fost să sărute buzele acelea. Își imagină buzele acelea rujate în 
jurul bărbăţiei sale, mâna lui în părul ei roșcat. Brusc, își dădu 
chiloţii jos, lăsându-i să alunece până la coapse și termină 
gemând. Își șterse mâna pe abdomen și adormi înainte ca 
lichidul lipicios să apuce să se usuce în zăpușeala nopţii. 


VP - 87 


Capitolul 8 


Așa era, pe atunci, durerea. O durere apăsătoare. Ca o piatră 
în gât, care nu o lăsa să înghită; ca o presiune în spatele ochilor, 
care o făcea să lăcrimeze; ca o greutate în stomac. Simțea că nu 
putea să respire. Că nu-și putea bloca amintirile. 

Clipă de clipă era cu ea, hrănindu-se cu suferinţa ei, niciodată 
sătulă. Uneori stătea noaptea cu ea, ţinând-o la piept, alintând- 
o, dar îi era imposibil să o liniștească. Era neagră, înfometată, 
imensă ca o gură mare și devenea cu atât mai mare și mai 
apăsătoare cu cât îi acorda mai multă atenţie, până ce îi ocupa 
mintea, până ce nu mai era loc de cuvinte, de mâncare, de 
chipuri, până nu-și mai putea da seama dacă îi era sete, dacă 
era obosită, ori dacă avea nevoie să facă un duș: rămânea doar 
întunericul acela vast. 

lar în interiorul ei: singurătate, pierdere. Nu-și mai găsea 
calea. Sigurul lucru pe care îl știa cu siguranţă era că durerea 
aceea nu avea să dispară niciodată. 

Lumea ei era înconjurată de o negură a durerii, întindea 
mâinile după un ruj sau un creion, dar îi păreau străine și 
neîndemânatice pentru că nu le putea vedea clar de durere. Iși 
bea cafeaua, ciugulea câte ceva de mâncare, dar toate aveau 
un gust amar, gustul durerii pe care o simţea pe limbă. Vocile se 
auzeau înăbușit, de-abia ajungeau la ea în durerea aceea 
apăsătoare, iar ea nu putea să scoată niciun cuvânt pe gură. 
Învăţase să scuture, pur și simplu, din cap atunci când vocile 
făceau câte o pauză, ori când luau tonul unei întrebări. Nu, nu 
voia să mănânce. Nu voia să se întindă. Nu voia să se roage. Nu 
voia să fie atinsă. Tot ce putea să facă era să ţină cu ghearele 
de iepurașul de pluș al lui Cindy, pe care îl strângea la piept în 
durerea ei. Nu existau cuvinte care să o poată consola. Asta era 
suferinţa ei, iar oasele și răsuflarea ei deveniseră și ele durere. 

Și în durerea aceasta apăru Devlin. Cu vocea lui fermă, fără 
pic de emoție în glas. Cu privirea lui fermă, aprigă și ageră ca a 
unei păsări de vânătoare. Mereu la pândă. 


VP - 88 


10 august. La douăzeci și șapte de zile de la dispariţia 
copiilor. 

Pete începuse să lucreze la alte știri, dar cazul Malone era 
încă prezent, ca o durere de cap enervantă, care nu-i dădea 
niciodată pace. În fiecare dimineaţă citea buletinul de știri, 
stătea de vorbă cu tipii de la investigaţii, trecea pe la secţia de 
poliţie după birou. De câteva ori îl prinsese la înghesuială pe 
Quinn la cafenea. Întotdeauna cu același rezultat: nu aveau 
dovezi noi. 

Tocmai ce pleca de la birou, plănuind să meargă la un bar, să 
vadă un meci de baseball și să dea pe gât câteva beri reci, când 
îi ieși cineva în cale. 

— Con. 

— Vreau să vorbesc ceva cu tine, amărâtule. Mi-ai furat știrea. 
Asta cu copiii morţi - trebuia să fie a mea. 

— Nu erai la birou. 

— Am mai stat o săptămână în plus! 

— Așa a decis Friedmann. 

Con făcu câţiva pași spre el, cu pumnii încleștați. 

— Da, cum să nu? Dar tu n-ai vrut-o, așa-i? N-ai cerut-o? 

— Ce vrei să-ţi spun? Uite ce, Con, e prea târziu acum. E 
știrea mea. Aia e. O să apară altceva și o să te ocupi tu. 

— Du-te dracu'! 

— ȘI tu ai fi făcut exact același lucru. 

Dintr-odată, Con se calmă. 

— Da. Ai dreptate. Dar știi ceva? Pentru că sunt bun la ceea 
ce fac, pentru că am experienţă, contacte și pentru că știu să 
scriu un articol. Și tu? Tu ești un puști depășit de situaţie. Ești un 
neică nimeni. Du-te dracu'. 

Con plecă, iar Pete rămase privind în urma lui, simțind 
cuvintele lui strecurându-i-se pe sub piele. Așa că, în loc să se 
ducă la bar, se îndreptă spre casă și începu să se gândească la 
anchetă. Avea nevoie de ceva care să justifice decizia lui 
Friedmann de a-i da lui povestea: o nouă perspectivă, o nouă 
abordare. Și chiar când era pe punctul de a adormi, îi veni o 
idee. 

La șapte și jumătate în ziua următoare era deja la birou, 
scriind articole, dând telefoane, verificând informaţii. Așteptând. 
Și, chiar înainte de ora prânzului, Horowitz intră în birou, cu 
chipul obosit, cu jacheta aruncată pe umeri. Pete nu-l mai 


VP - 89 


văzuse de câteva săptămâni: umblase prin tribunale investigând 
un proces de fraudă. Pete se ridică în picioare și îl opri din drum 
înainte ca acesta să apuce să se așeze la birou. 

— Ești ocupat? 

Horowitz ridică din umeri. 

— Vrei să mergem să mâncăm ceva? 

— Sigur. 

leșiră din birou. În drum spre parcare, Pete se întoarse cu faţa 
spre el. 

— Ştii că lucrez la știrea despre cei doi copii morţi, nu? 
Frankie și Cindy Malone. 

Horowitz își scoase pachetul de țigări. 

— Da, am auzit ceva. Ți-am citit vreo două articole. 

Pete se lăsă pradă curiozității. 

— Chiar așa? Cum ţi s-au părut? 

— Nu-i rău. Trebuie să-ţi mai cizelezi puţin stilul. Te repeţi pe 
alocuri. Dar nu-i rău deloc. 

Pete încercă să își mascheze zâmbetul și să se concentreze 
pe întrebarea pe care voia să i-o adreseze. 

— Tipul ăsta care conduce investigaţii - Devlin - îl știi, nu-i 
așa? 

— Da, din vedere. 

Pete nu mai zise nimic, dar Horowitz îl întrebă: 

— De unde ai știut? 

— Când am dat nas în nas cu tine în arhivă, în ziua în care am 
primit ancheta, am scăpat pe jos o poză cu el. Ar fi putut fi 
vorba de oricine. Dar tu ai știut că era poliţist. 

Horowitz încuviinţă. 

— Da, ne știm. Și ce-i cu asta? Investighez astfel de articole 
de treizeci de ani. E poliţist. New York-ul nu-i un oraș așa de 
mare. 

— Ai putea să mă ajuţi să stabilesc o întâlnire cu el? 

Horowitz ridică din sprâncene, iar Pete se grăbi să adauge: 

— Vreau doar să-l cunosc. Să-mi dau seama cum e el ca om. 

Horowitz era mereu cu ochii-n patru. 

— Nicio șansă, puștiule. Nu vrea să stea de vorbă cu reporteri. 

— Dar a stat de vorbă cu tine. 

— Da, dar noi suntem... 

— Ce? Ce sunteţi? 


VP - 90 


Horowitz aruncă ţigara pe jos și o stinse cu grijă. După care își 
scoase din nou pachetul de Camel și bricheta. Trase adânc aer 
în piept. În tot acest timp evitându-i privirea: 

Pete se hotărî să insiste. 

— Deci? Ce sunteţi? Prieteni? Vecini? Parteneri de golf? 

— Ne știm de multă vreme. 

— Bun, atunci... 

— Uite ce. Înţeleg că ești la început de drum, Wonicke. Știu 
asta. Încerci și tu să-ți faci o reputație. Dar eu și Charlie Devlin 
ne știm de mult. li sunt dator vândut. Așa că n-am de gând să te 
las să pui tu sub semnul întrebării felul în care își conduce el 
ancheta. 

Pete se uită lung la el. Îi vorbise pe un ton normal și se miră 
de ce Horowitz reacţionase atât de ciudat. 

— Vreau doar să-l cunosc. Să văd ce fel de om e. Să îmi 
satisfac curiozitatea. Dacă vrei tu, nici măcar n-am să-i 
menţionez numele în articol, decât dacă îmi dă o declaraţie 
oficială și acordul lui să o folosesc. 

Tăcere. 

După care: 

— Rămâi aici. 

Horowitz se întoarse în clădire, iar Pete se așeză pe capota 
unui Ford. Pentru un bărbat de vârsta lui, Horowitz avea un 
mers legănat din șolduri. 

Se întoarse zece minute mai târziu. În timp ce se îndrepta 
spre el, îi făcu semn din cap și îl conduse spre un Sedan gri din 
fundul parcării. 

— Unde mergem? 

— Ai zis că vrei să-l cunoști. 

— Acum? 

— De ce nu? 

— L-ai sunat? 

— Da. 

Mașina lui Horowitz era jegoasă: pahare de carton, ambalaje 
de mâncare, cutii goale de mâncare chinezească. Rămășițele 
tuturor nopţilor acelea de stat la pândă după piste. 

Pete apucă un teanc de hârtii de pe scaunul din faţă și le 
aruncă pe bancheta din spate. 

— Mersi, prietene. Serios, chiar... 

— Nu o fac pentru tine. 


VP - 91 


Horowitz dădu în spate, după care își îndreptă privirea spre 
drum. 

— Și atunci... 

— Devlin e un poliţist bun, dar ancheta asta a pus multă 
presiune pe umerii lui. Are cinci copii, așa că slujba asta e 
importantă pentru el. Deja așteaptă de câţiva ani să iasă la 
pensie și vrea să-și termine cei treizeci de ani de muncă cu brio. 

Intră pe autostradă, aruncă o privire spre oglinda 
retrovizoare. 

— A mai avut el ceva... probleme în trecut - dar își face foarte 
bine treaba. E concentrat. Trebuie să elucideze cazul ăsta: și o 
să-i dea el de cap, dar nu are nevoie de probleme cu presa. 

Pete își căută o țigară. 

— Deci, ce încerci tu să-mi spui e că... ce încerci, de fapt, să- 
mi spui? 

Horowitz oftă. 

— Charlie Devlin e un afurisit. Poate să fie un adevărat 
nenorocit câteodată. Lumea nu prea e înnebunită după el, dar îi 
sunt dator. 

Coti brusc la stânga, iar Pete se lovi de portiera mașinii. 

— Uite ce, Wonicke. Tu mi-ai cerut să stai de vorbă cu el, dar 
e cu dus și întors. Nu-ţi spun să scrii neadevăruri. Dar dă-i și lui 
o șansă. Ti-am zis că a mai avut și el probleme la viaţa lui, da? E 
important pentru el să o ia de la capăt. Eu n-am cum să-l ajut, 
sunt prins cu afurisita asta de anchetă de fraudă. Și nu e ca și 
cum o să fiu mereu prin preajmă. 

— Dar eu nu-i datorez nimic. 

— Nu, nu-i datorezi nimic. Încă. Dar știi și tu la fel de bine ca 
mine că ai nevoie de el. De-aia vrei să stai de vorbă cu el, nu? El 
conduce o anchetă așa de importantă cum n-am mai văzut în 
ani de zile. 

— E doar... 

— Știu că încă n-a explodat povestea asta. Dar exact asta o 
să se întâmple. Sunt la mijloc doi copii morţi, niciun martor și o 
mamă atrăgătoare care și-a tras-o cu jumătate din bărbaţii din 
New York. Dacă se ajunge la tribunal, o să fie un proces 
monstru. 

Pete căzu pe gânduri. 

— Ai nevoie de o sursă din interior. lar Devlin are nevoie de 
tine. Sau de cineva ca tine. 


VP - 92 


Dacă nu vrei să lucrezi cu el, spune-mi și găsesc pe altcineva. 
Pete rămase cu privirea pe geam și nu mai zise nimic. 


Horowitz opri în parcarea de la Tony și coborâră din mașină. 
În drum spre intrare, o mașină opri în spatele lor, iar șoferul îi 
claxonă. Horowitz ridică mâna, după care se întoarse spre Pete 
și îi șopti printre dinţi: 

— Lasă-mă pe mine să vorbesc. Tu prefă-te că ești de acord 
cu mine. Și să nu te prind că scoţi vreo înjurătură pe gură. 

Îl priviră pe Devlin traversând agale parcarea, de parcă ar fi 
fost în curtea lui. Se apropie de ei și îi strânse mâna lui 
Horowitz. 

— Arthur. A trecut ceva timp de când nu ne-am mai văzut, 
zise el, după care îl privi încruntat pe Pete. 

Horowitz făcu un pas în față. 

— El este Pete Wonicke. Pete este reporterul care se ocupă de 
cazul Malone. 

Devlin îl analiză din cap până-n picioare, după care îi strânse 
mâna. 

— Wonicke? Ăsta e nume polonez? 

— Bunicul meu era din Polonia. Eu am crescut în lowa. 

— Aha, zise el ridicând o sprânceană spre Horowitz, care 
ridică din umeri și își deschise brațele. 

— Hai la masă, băieţi. 

Își comandară ceva de mâncare, iar Horowitz îl întrebă: 

— Ce mai face Kate? Și copiii? 

— Bine, răspunse Devlin. John și Mike sunt la facultate. Mikey 
termină anul viitor. lar Tom încă joacă fotbal. Speră să 
primească o bursă. 

Preţ de câteva clipe vorbi ca orice alt tată mândru. 

Horowitz începu să râdă. 

— Dumnezeule. Cum trece timpul! Ultima oară când i-am 
văzut, zise el întorcându-se cu fața spre Pete, John și Mike erau 
la grădiniţă, iar Tom - iar Tom cred că era încă în scutece. 

Devlin scoase două fotografii din portofel. 

— Uite o poză cu băieţii. E de anul trecut. Și în poza asta sunt 
Kate și fetele, la picnicul de la biserică. 

Pete se întinse să vadă mai bine și zări o femeie îmbrăcată cu 
o rochie simplă și două fete îmbrăcate la fel, în rochițe roz, cu 
părul împletit și șosete albe. 


VP - 93 


Devlin zâmbi, după care băgă cu grijă pozele înapoi în 
portofel. 

Apoi Horowitz se lăsă pe spate, luă o gură de bere și îi aruncă 
o privire lui Devlin peste rama ochelarilor. 

— Și, cum merge ancheta? 

Devlin izbucni în râs. 

— Cum merge ancheta? Treci direct la subiect, de față cu 
puștiul ăsta despre care habar n-am cine e? 

— Charlie, Charlie. Ti-am spus deja că poţi să ai încredere în 
mine. Trebuie să stai de vorbă cu el. 

— Da, știu ce mi-ai spus. 

Urmă o pauză lungă, inconfortabilă, după care Devlin îl 
ameninţă pe Pete cu un deget grăsun. 

— Bine, fie. Uite cum o să facem. Eu îţi spun ce ai voie să 
publici. Orice altceva nu e pentru cititori. M-ai înţeles? 

Pete încuviinţă. 

Devlin rămase cu privirea aţintită asupra lui. După care se 
lăsă pe spate și luă o gură de ceai rece și își îndreptă atenţia 
asupra lui Horowitz. 

— Numai tâmpenii. Din autopsie nu am aflat nimic. Mama nu 
are nimic de spus, tatăl nu are nimic de spus. Ea zise că a trecut 
pe la copii la miezul nopţii și că a adormit pe la patru. Ela ajuns 
acasă pe la miezul nopţii și a dormit toată noaptea, până l-a 
trezit ea în dimineaţa următoare. Și gata. Atâta au avut de spus. 

Horowitz aşteptă până ce chelnerița le aduse mâncarea și 
rămaseră din nou singuri. 

— Și crezi că mint? 

— Cineva sigur minte, mormăi Devlin cu gura plină de cartofi 
prăjiţi. Ai dat o fugă prin cartierul ăla? întrebă el, dar fără să 
aștepte un răspuns. Când am primit cazul ăsta, am cercetat în 
amănunt harta. Doi copii daţi dispăruţi, așa că am încercat să 
mă gândesc cum să organizez operaţiunea de căutare. Am 
văzut cât de aproape era cartierul de World's Fair, așa că mi-am 
propus să nu ratez nimic. Eram sigur că o să stau până la 
paștele cailor cu martori, suspecți și turiști la intervievat. După 
care am ajuns la locul faptei. 

Luă o gură din hamburger. 

— Clădirile alea de apartamente sunt construite atât de 
aproape unele de altele că n-ai cum să te strecori printre ele 
fără să nu te știe toţi vecinii. Dacă și-ar fi parcat vreunul mașina 


VP - 94 


lângă clădire, ori dacă vreun necunoscut ar fi pus piciorul 
noaptea prin cartier, cineva l-ar fi văzut. Am fi auzit ceva. N-am 
nicio îndoială. 

Horowitz aşteptă. Îl călcă pe Pete pe picior, făcându-i semn să 
tacă și, după cum era de așteptat, Devlin începu din nou să 
vorbească: 

— E ceva în neregulă cu mama copiilor. 

— Ceva în neregulă cu ea? întrebă Pete fără să stea pe 
gânduri, iar Horowitz tresări, dar Devlin nu păru să bage de 
seamă. 

Incuviință cu o mișcare scurtă din cap, fără să se oprească din 
mâncat. 

— Apartamentul era vraiște. Plin de sticle goale de băutură, 
scrisori de dragoste de la diferiți bărbaţi. De la mai mulți 
bărbaţi, zise el pe un ton dezaprobator. De cum am văzut-o, mi- 
am dat seama că e ceva în neregulă cu ea. După cum arată: 
machiată, coafată, cu hainele mulate care o arată fix cum a 
lăsat-o bunul Dumnezeu. O mamă îndurerată nu arată așa. Nu, 
avem de-a face cu o mamă nerăbdătoare să scape de copiii ei 
pentru că îi stăteau în cale, o ţineau departe de petreceri și 
băutură. Și de prietenii ei de sex masculin. Și asta nu e tot. Nici 
declaraţia ei nu-i în regulă. Există fel de fel de discrepanțe în 
povestea ei. Avem câţiva martori care îi contrazic spusele. 
Pretinde că n-a lipsit în noaptea aceea de acasă, doar douăzeci 
de minute cât a ieșit la plimbare cu câinele. La puţin timp după 
miezul nopţii. Dar am un martor care a sunat-o la miezul nopții 
și din nou la două dimineaţa - iar a doua oară când a sunat-o n- 
a răspuns nimeni, zise el, roșu la faţă. De cum am văzut-o am 
știut că ascunde ceva și tot ce am reușit să aflăm până acum 
confirmă bănuielile mele. 

Dădu din cap și mai luă o gură de ceai rece. 

— Câteodată mi se face silă de munca asta. Când ajungi seara 
acasă după toate mizeriile astea, îţi vine să-ţi faci mai întâi o 
baie fierbinte înainte să te așezi la masă cu copiii tăi. 

Presiunea de pe piciorul lui Pete slăbise, ceea ce, își spuse el, 
însemna că era liber să pună întrebări, doar că nu-i veni nimic în 
minte. 

După care Horowitz îi luă prin surprindere: 

— Eşti sigur de asta? Eşti sigur în privinţa ei? 


VP - 95 


— Arthur, fac asta de peste douăzeci și cinci de ani. Ajungi să- 
ţi dezvolţi un instinct. Întreabă orice poliţist îţi iese în cale. 
Ajungi să îi miroși de la o poștă pe ăștia vinovaţi. Și ea duhnește 
ca un parfum ieftin. 

— Ai de gând să o pui sub acuzaţie? întrebă Pete. 

Devlin îl privi drept în ochi pentru prima oară de când se 
așezaseră la masă. 

— Asta am de gând să fac. Crede-mă, nu-mi doresc altceva 
decât să o văd pe curva aia în spatele gratiilor. Toată treaba 
asta atârnă pe umerii mei. Dar momentan nu avem suficiente 
dovezi. Avem nevoie de un martor. 

— Adică un martor la cele două crime? 

— AȘ vrea eu, spuse Devlin, râzând. Nu, am nevoie de cineva 
care să o fi văzut cu copiii după miezul nopţii. După ce zice ea 
că i-a dus la culcare. 

Își termină ultimii cartofi și spuse: 

— Am nevoie de dovezi ca să-i dejoc povestea. Și sunt sigur 
că le vom obţine. Facem apel la oameni să vină cu informaţii noi 
și analizăm în detaliu toate declaraţiile primite până acum. O să 
găsim ceva, sunt sigur. 

După care dădu pe gât ceaiul rece și se ridică în picioare, un 
munte de om în faţa ferestrelor luminoase. 

— Și ca să știi și tu, domnule Wonicke, zise el, privindu-l drept 
în ochi, avem mai multe piste promițătoare și tu vei fi primul 
care o să afle când vom merge să o arestăm. 

Își trase cureaua peste burtă și își îndreptă cravata. 

— Și acum mă duc să o dau în vileag pe curva aia, spuse el, 
după care plecă de la masă, lăsând în urma lui să răsune acel 
cuvânt ca o palmă peste față. 


În dimineaţa următoare, Pete se trezi devreme. Rămase întins 
pe pat, cu gândul la Ruth Malone. La imaginea ei captivă în 
spatele ferestrei. La felul în care se uitase la el. Nu-și putea 
scoate din minte imaginea ei: genele ei căzute, buzele roșii. Se 
înfierbântă cu gândul la ea și simţi o durere apăsătoare în piept. 

După care își aminti de încăpăţânarea lui Devlin de a găsi un 
martor. Părea atât de sigur în privinţa ei. Atât de încrezător. lar 
Pete era atât de nesigur. 

În cele din urmă, se ridică din pat, se îmbrăcă și bău un pahar 
de lapte. După care se întoarse pe 72" Drive, bătu din nou la 


VP - 96 


ușa doamnei Malone și, din nou, nu primi niciun răspuns. Îi 
scrise un nou bileţel pe care i-l lăsă în cutia poștală, alături de 
cartea lui de vizită, după care se întoarse în mașină și rămase 
acolo, păzind clădirea mai bine de o oră. Nu văzu pe nimeni 
intrând sau ieșind, nu observă nicio mișcare la ferestrele de la 
primul etaj. Calculă distanţa dintre ferestre și pământ, își aminti 
de ce îi spusese Quinn: că Frank credea că cei doi copiii se 
cocoțaseră singuri pe geam. 

Și așa îi veni în minte Frank. Dacă tot nu reușea să obţină un 
interviu cu doamna Malone, de ce să nu încerce să vorbească cu 
soțul ei? 

Se întoarse la birou și dădu telefon la aeroport și, după ce fu 
mutat de la un supervizor la altul, află că Frank ieșea din tură la 
ora patru. La trei și patruzeci, Pete era deja în parcare, 
așteptând. În cele din urmă, îl zări pe Frank ieșind din clădire și 
mări pasul ca să îl oprească din drum. 

— Domnule Malone? 

— Da? Frank își duse mâna la faţă ca să-și protejeze ochii de 
razele soarelui. 

— Numele meu este Pete Wonicke, de la ziarul Herald. Vreţi 
să-mi acordati câteva minute din timpul dumneavoastră? 

Frank cobori mâna și aruncă o privire în jurul lui. 

— Aici? 

— Vă invit la o cafea. Haideţi să ne întoarcem spre Kew 
Garden Hills și să oprim la o cafenea. 

— Da... sigur. De ce nu? 

Frank părea puţin zăpăcit. 

— Perfect. Vă sunt recunoscător, domnule Malone. Aceea e 
mașina dumneavoastră? Vă urmez. Dacă vă iese o cafenea în 
cale, trageţi pe dreapta. Sunt în spatele dumneavoastră. 

Frank îl privi ușor pierdut, după care își drese glasul. 

— E... e un... local Marty la ieșirea de pe autostradă. E bine 
acolo? 

— Desigur. Sunt în spatele dumneavoastră, zise Pete care 
deja o luase la fugă spre mașina lui. 


Marty era un restaurant mare, cu aranjamente cromate și o 
tejghea lungă cât toată încăperea. Pete îl conduse spre o masă 
din colț, mai departe de bucătărie și de agitația de la tejghea. 

O chelneriţă veni să le aducă două meniuri, iar Frank îi zâmbi. 


VP - 97 


— Bună, Lisa. Vreau un cheesburger și cartofi prăjiţi. Și o 
Coca-Cola. 

— Sigur, scumpete. Și pentru tine? 

— Doar o Coca-Cola, te rog. 

— Vă aduc imediat băuturile. 

li făcu cu ochiul lui Frank și se îndreptă spre bucătărie, 
legănându-și șoldurile și părul în urma ei. Frank nu păru să 
observe; rămase cu privirea aţintită spre masă, trăgându-și 
pielițele de la unghii. 

— Veniţi des aici? 

— Ce zici? 

— Nu v-aţi uitat la meniu. Presupun că veniţi des aici. 

— Ah, da, s-ar putea spune că da. E în drum spre casă. Și nu- 
mi place... nu mi-a plăcut niciodată să mănânc singur. 

Se făcu roșu la faţă și își drese glasul. 

— Bun. Despre ce ziceai că vrei să vorbim? 

Pete veni mai aproape de el, păstrând contactul vizual. 

— Domnule Malone, condoleanţe din partea ziarului Hera/d. 
Moartea copiilor dumneavoastră este o tragedie. 

Frank dădu ușor din cap. 

— Mulţumesc, domnule... 

— Wonicke. Pete Wonicke. O tragedie cumplită. Și vrem să 
facem tot ce ţine de noi ca să vă ajutăm să descoperim cine v-a 
răpit copiii. 

— Mulţumesc, răspunse Frank. Vrei să spui că... ziarul vostru 
oferă vreun fel de recompensă? 

— Mi se pare o idee foarte bună, domnule Malone, pe care o 
voi discuta cu redactorul meu, cu siguranţă. Dar eu mă 
gândeam, mai degrabă, la o modalitate de a vă ajuta chiar 
astăzi. Nu aţi vrea să le transmiteţi un mesaj cititorilor noștri? Să 
le ziceți ceva anume? 

— Ce să le zic? întrebă Frank, confuz. 

— Ei bine, aţi putea să le cereţi ajutorul. Să faceţi un apel 
public prin intermediul ziarului nostru. 

Frank îl privi încruntat, iar Pete își dădu seama că Quinn 
avusese dreptate: nu era un tip prea inteligent. 

Așa că îi vorbi pe un ton calm. 

— Adică să îi întrebăm pe cititorii noștri dacă au informaţii noi, 
dacă au văzut ceva în ziua respectivă. Aș putea eu să vă ajut să 
scrieţi ceva. 


VP - 98 


— Sigur, răspunse Frank. Tare drăguţ din partea dumitale, 
domnule Wonicke. Mulţumesc. Mulţumesc din suflet. 


Ajuns înapoi la birou, Pete se așeză la masă, gata să înceapă 
lucrul la articolul pe care știa că trebuia să îl scrie. Unul bazat pe 
convingerea lui Devlin că era ceva în neregulă cu Ruth Malone. 
Unul bazat pe tipa sexy despre care Friedmann era convins că 
avea să-l ajute să vândă ziarul. 

Luă hârtiile din mașina de scris și intră în biroul lui Friedmann. 
Acesta citi articolul, făcu câteva notițe, revizuindu-l cu atenţie. 

Pete ieși din biroul lui, iar în timp ce se îndreptă spre 
dactilografe, îl zări pe Horowitz făcându-i cu ochiul. 

Chiar dacă se îndoia de vinovăția lui Ruth, Pete avea nevoie 
de o perspectivă pentru articolul său. Avea nevoie de siguranța 
lui Devlin. Avea nevoie să creadă în ceva. 


NOI INFORMAȚII 


ÎN ANCHETA COPIILOR MALONE 
Reporter Peter Wonicke 


QUEENS, 12 august - Poliţia are mai multe piste 
promițătoare în ancheta morții fraţilor Malone, ne-a declarat 
o sursă seara trecută. 

Frank Jr., în vârstă de cinci ani, și Cindy Marie, în vârstă 
de patru ani, au dispărut de la locuinţa lor de pe 72" Drive 
în dimineaţa zilei de 14 iulie. Cei doi copii au fost daţi 
dispăruţi din apartamentul în care locuiau cu mama lor, o 
chelneriță despărțită de tatăl copiilor. 

Trupul copilei a fost găsit în aceeași zi, la 13.30, într-o 
parcare goală de pe 162" Street, în apropiere de 71“ 
Street, la jumătate de kilometru de locuinţa ei. Fetița fusese 
strangulată. 

Trupul fratelui ei a fost găsit pe 25 iulie, în stare de 
putrefacție, lângă un dig în apropiere de World's Fair. in 
cazul băiatului nu s-a putut face o autopsie din cauza 
trupului său extrem de descompus. 

Frank Malone Sr., mecanic de profesie, care lucrează în 
tura de noapte la Kennedy International Airport, a făcut ieri 
un apel public, sperând să primească informaţii noi. 

Tatăl copiilor era vizibil afectat în timpul interviului. „Nu 
cred că are vreun rost să vă spun cum ne simţim”, a zis el. 


VP - 99 


„Dacă știe cineva, oricine, ce s-a întâmplat cu Frankie și 
Cindy, vă rog să sunaţi la poliţie”. 

In timp ce soţul ei discută cu reporterii noștri, doamna 
Malone, o femeie mignonă, cu păr roșcat, a fost din nou 
audiată la secţia de poliţie din Fresh Meadows. Femeia era 
machiată cu tuș de ochi, rujată și îmbrăcată cu o fustă 
albastră, pantofi cu toc și o bluză decoltată, într-o nuanţă 
caldă. Doamna Malone a ieșit din secția de poliţie la 16.50 
și a fost condusă acasă de un prieten de sex masculin. 


Pete rămase cu gândul la Horowitz. La expresia de pe chipul 
lui când evitase să îi spună cum se cunoscuseră el și Devlin. La 
încăpăţânarea de a-i evita privirea. 

Așa că, în dimineaţa următoare, Pete merse la bibliotecă și 
petrecu mai multe ore printre arhive. Îi luă ceva timp - fu nevoit 
să scormonească în documente mai vechi de opt ani -, dar 
reuși, în cele din urmă, să găsească articolul despre care 
Horowitz evitase să îi vorbească. 

Făcu câteva copii xerox la vechiul copiator și ieși din 
bibliotecă cu paginile frumos împăturite în carnețelul său și cu 
ordine în gânduri. 

Nu era sigur de ce simţea că era atât de important să aibă 
articolul acela. Dar hotărî să îl ţină bine, pentru orice 
eventualitate. 


VP - 100 


Capitolul 9 


Pete nu-și putea scoate din minte cuvintele lui Friedmann 
cum că în orice poveste trebuia să existe un personaj negativ. 
Lui i se părea că poliţia nici măcar nu căuta alţi suspecți. Se 
întrebă dacă se obosise cineva să o întrebe pe Ruth Malone pe 
cine bănuia ea că îi răpise copiii. 

Trebuia să găsească o modalitate prin care să ia legătura cu 
ea. 

li spuse lui Friedmann că avea o pistă și petrecu două zile în 
faţa blocului ei, așteptând. 

Și, în cele din urmă, o văzu ieșind din clădire. 

O văzu îndreptându-se spre mașina ei, cu privirea în pământ, 
fără să-l observe. 

— Doamnă Malone? 

Pe sub stratul de machiaj îi zări chipul palid și obosit. Avea 
buzele uscate. Nu-i zâmbi și nici nu-l întrebă ce voia de la ea. 
Așteptă, pur și simplu, ca el să vorbească din nou. 

— Doamnă Malone, numele meu este Pete Wonicke, de la 
ziarul Herald. Vreţi să-mi acordaţi câteva minute din timpul 
dumneavoastră? 

— Ce... zise ea cu o voce groasă, după care își drese glasul. 
Ce vrei de la mine? 

— Aș vrea să știu care este părerea dumneavoastră despre 
toate cele întâmplate. Mă întrebam dacă... 

Femeia nu ridică tonul, nu se enervă și nici nu-i evită privirea. 
Rămase, pur și simplu, ţintuită pe trotuar și răspunse: 

— Nu. 

— E important să... 

— Nu mă interesează. 

După care vorbi ca și cum ar fi fost un copil: 

— Nu vreau. 

— Doamnă Malone, asta ar putea să fie singura 
dumneavoastră șansă de a vă expune propria versiune. 

lar de data asta femeia îi zâmbi, dar cu un surâs lipsit de 
căldură sau umor. 


VP - 101 


— Mă îndoiesc. Voi, cei ca tine - zise ea, strâmbând din nas -, 
nu faceți altceva decât să mă necăjiţi. 

Scoase o pereche de ochelari de soare din geantă și și-i puse 
la ochi. 

— Tot ce vreau e să fiu lăsată în pace, domnule Oricine ai fi 
tu. Lăsaţi-mă în pace, zise ea cu o voce pierdută, după care își 
duse mâna la gură. 

Urcă în mașină și porni în grabă. 

Pete continuă să o urmărească, sperând la o nouă ocazie să 
stea de vorbă cu ea. În timpul zilei nu obișnuia să iasă din casă. 
Mergea uneori să-și ia de mâncare. Se plimba pierdută prin 
magazine. Într-o altă zi se duse la salon să se coafeze. 

Dar noaptea era cu totul altă poveste. leșea în fiecare seară: 
la Callanghan's, la Santini's. De cele mai multe ori era în 
compania aceluiași bărbat: un tip scund, lat în umeri, palid la 
față, cu părul negru, lucios, îmbrăcat în costume scumpe, mereu 
cu trabucul în mână. Uneori ieșea cu grupul de prietene și o 
dată sau de două ori cu alţi bărbaţi. Obișnuia să bea peste 
măsură, să râdă prea mult, se plângea că era încă devreme 
când ceilalţi voiau să plece acasă. 

Poliţiștii erau și ei pe urmele ei. Patru polițiști care lucrau în 
schimburi. Pete obișnuia să meargă la mașina lor, să le ofere 
țigări și gumă de mestecat. După care rămânea să fumeze cu ei, 
încercând să-i tragă de limbă. îi întreba despre anchetă, dacă 
aveau informaţii noi pentru el. Vorbeau adesea despre Ruth 
Malone, de cele mai multe ori făceau glume deocheate, însă 
când venea vorba despre anchetă, răspunsurile lor erau mereu 
aceleași: 

— Cât de curând vom avea suficiente dovezi ca să o arestăm. 

— Tu o să fii primul care o să afle, Wonicke. 

— Mâine o chemăm din nou la interviu. Odată și-odată tot o 
să se dea de gol. Așa se întâmplă mereu. 

Poliţiştii vorbeau adesea despre obsesia lui Devlin cu ancheta 
aceea. Cu Ruth. Pete află că Devlin avea o mulţime de poze cu 
ea pe biroul său. 

— Parcă ar fi soră-mea și pozele ei cu ăia de la Beatles, zise 
un poliţist slăbănog, irlandez, pe nume O'Shea. Poate vrea, pur 
și simplu, să și-o tragă cu ea. 

Începură cu toţii să râdă, după care un alt poliţist, unul mai în 
vârstă, zise: 


VP - 102 


— Nu, nu e genul lui. Vrea să o bage la închisoare. Am auzit 
că șeful cel mare l-a chemat să-i ceară socoteală pentru banii 
cheltuiţi în orele suplimentare. Și că i-a spus că o să lucreze pe 
gratis în afara programului. 

Aruncă o privire spre colegii săi și spuse: 

— Mă rog, eu asta am auzit. Doar știți și voi cum e: un câine 
care stă la pândă. Și n-o să se lase până n-o bagă în spatele 
gratiilor. 


Oriunde mergea, Ruth era în centrul atenţiei. La început se 
gândi că era din cauza ei, a tot ce i se întâmplase. Dar își dădu 
seama că era din cauza a ce fusese dintotdeauna. Din cauza 
felului în care arăta. A atitudinii sale. In barurile acelea, în 
comparaţie cu mamele de suburbie și cu divorțatele acelea 
triste care băteau spre patruzeci de ani, pur și simplu, radia. 
Avea ceva care te făcea să nu-ți iei privirea de la ea. 

Atunci când dansa, se mișca, se întindea și se unduia astfel 
încât să-și etaleze trupul, fără să-și ia privirea de la bărbaţii din 
mulțime, având grijă ca toate privirile lor să fie aţintite asupra 
ei. 

Friedmann o ţinea pe a lui: aruncă o pată de culoare astfel 
încât povestea să devină una memorabilă. Ruth avea suficientă 
culoare în ea pentru luminițe, vitralii și Crăciun. Pete nu avea 
nevoie să inventeze nimic, era îndeajuns să o urmărească și să 
facă o descriere cu pixul și carnețelul său, din amintiri, iar 
rezultatul final: Kodak pe hârtie. 

După ce dansa cât să-și scoată alcoolul din organism, după ce 
luminile orbitoare îi acopereau chipul încordat și ochii lipsiţi de 
viaţă, își făcea loc spre bar, îi făcea semn chelneriței și comanda 
încă un rând și încă unul. De parcă nu ar fi suportat să fie 
trează, nici măcar o clipă. 

Spre dimineaţă, își alegea un tip și își îndrepta întreaga 
atenţie asupra lui, ca să nu se ducă singură acasă. 

În seara următoare, aceeași poveste. Nu era niciodată 
singură. 

Amfitrioana de la Callanghan's îi spuse lui Pete că o cunoștea 
pe Ruth de ani de zile, de pe vremea când era Four Seasons 
acolo, de dinainte de moartea lui Kennedy. Era o femeie scundă, 
plinuță, cu bucle platinate și riduri triste în colțul gurii. Ochii i se 
plimbau când la ușă, când la bar, când la registru. 


VP - 103 


— Da, sigur, mi-a plăcut de ea. Era o angajată bună. Și avea 
ceva deosebit. Putea să stea de vorbă cu oricine, simandicoși la 
costum, oricine. Cinci minute mai târziu, râdeau toți cu gura 
până la urechi, comandând cocktailuri. Era isteață. Ca argintul 
viu. Când am auzit ce s-a întâmplat, mai zise ea, gânditoare, nu 
mi-a venit să cred. Vreau să spun, nu mi s-a părut niciodată 
genul matern, după felul ei de-a fi, după felul în care arăta. Și 
totuși, spuse ea, ridicând din umeri. 

Își stinse ţigara și își aprinse alta. 

— Dar... mai apoi. Ei bine, a venit înapoi la patru zile după ce 
l-au îngropat pe băiat. Atât de beată că de-abia dacă se mai 
putea ţine pe picioare, făcându-le ochi dulci tuturor bărbaţilor 
care îi ieșeau în cale. N-am văzut să verse o lacrimă. Nimic. 

Trase un fum și expiră, arcuindu-și buzele într-un O roz și 
lipicios. 

— După toate acestea, mi-am schimbat părerea despre ea. A 
doua zi am sunat-o de două-trei ori, s-o întreb dacă se mai 
întoarce la muncă. M-am gândit că dacă are putere să iasă în 
oraș și să petreacă, poate să vină și la muncă, nu? Dar nu m-a 
mai sunat înapoi. Așa că șeful mi-a zis să-i trimit un cec cu banii 
pe două săptămâni și să-i spun că a fost dată afară. Și acum, 
vezi și tu cu ochii tăi, spuse ea, făcând semn spre Ruth care se 
unduia pe ringul de dans, cu mâinile în aer, cu ochii închiși. 

— Serios acum, ce fel de mamă se comportă în halul ăsta? 


Ruth își lăsă mașina la reparat săptămâna aceea, ceea ce 
însemna că nu-i fu deloc ușor să rămână pe urmele ei. Pete își 
făcu un obicei din a parca mașina la colţul străzii la șapte 
dimineaţa, înainte de a intra în tură, așteptând-o să iasă din 
bloc. Dacă o lua pe Main Street, însemna că se ducea la 
cumpărături. Dacă o lua spre autostradă, însemna că mergea la 
stația de autobuz. 

Într-o dimineaţă ieși din casă îmbrăcată într-un costum 
elegant, albastru și pantofi cu toc. Deci nu se ducea la 
cumpărături. 

Era 20 august. La cinci săptămâni de la dispariţia copiilor. 

Urcă în autobuz și se așeză lângă fereastră. Pete se așeză 
două rânduri mai în spate, pe partea cealaltă. 

Ruth nu dădu semne că l-ar fi observat. Nu părea să fie atentă 
la ce se întâmpla în jurul ei. 


VP - 104 


Rămase cu geanta în poală, cu o ţigară între degete și cu 
privirea îndreptată spre geamul murdar. 

Pete simţi mirosul de transpiraţie, gel de păr și dresuri umede 
venind dinspre femeia care se așezase pe scaunul de lângă el și 
care se descălțase de pantofi. 

Autobuzul ajunse în staţie și deschise ușile. 

Moment în care apăru fata aceea. 

Făcu câţiva pași și se așeză pe scaunul din faţa lui Ruth. Era 
tânără, micuță și slăbuţă, cu sâni mici, șolduri înguste și cu 
braţe și gambe rotunde. Era îmbrăcată cu o bluză simplă, 
albastră, avea un păr lung și strălucitor și mirosea a săpun și 
ceva dulceag: cremă sau pudră de talc. 

Ruth nu-și mai luă ochii de la ea. Pete o privi în timp ce 
rămase cu privirea aţintită spre fata aceea, rumenă în obraji, cu 
bărbia ridicată. Era aproape o femeie, dar fără gesturile acelea 
femeiești: ruj, pudră, ţigări. 

Pete se uită lung la ea și apoi la chipul palid al lui Ruth și își 
dădu seama că probabil rămăsese cu gândul la fiica ei. Fata 
aceea semăna cu Cindy, cu o Cindy mai mare. 

Aparent fără să-și dea seama, fără să-și poată controla 
gesturile, Ruth întinse mâna și începu să mângâie bluza de 
bumbac. Ușor, cu delicateţe. Materialul era subţire, lăsând să se 
vadă pielea fetei. Ruth o mângâie pe păr, îi prinse între degete 
șuvița de păr care îi aluneca pe umăr ca o cascadă, admirând 
schimbarea de percepţie și culoare în razele soarelui, până ce 
șuvița îi alunecă brusc printre degete. 

— Hei, strigă fata, roșie la faţă. Ce crezi că faci? 

Ruth ridică mâinile, albe și tremurânde. 

— Îmi pare rău. Îmi pare rău. Mi s-a părut... te-am confundat 
cu altcineva. 

Se ridică de pe scaun și apăsă alarma, din nou și din nou, 
până ce șoferul începu să ţipe în oglinda retrovizoare și opri 
brusc, uitându-se urât la ea. 

Ușa se închise cu putere în urma ei, autobuzul porni din loc, 
iar Pete se întoarse să vadă silueta ei din ce în ce mai mică în 
oglinda retrovizoare, în timp ce drumul lung și plumburiu începu 
să se întindă între ei. 


Pete tocmai se întorcea de la masa de prânz când îl zări pe 
Friedmann în pragul ușii, făcându-i semn să-l urmeze. 


VP - 105 


— la un loc. La ce mai lucrezi zilele astea, Wonicke? 

— Păi, la ancheta Malone. 

— Doar atât? mormăi Friedmann. Nu merge așa. Avem prea 
multe alte știri pe care trebuie să le tratăm cu prioritate. 

— Dar, domnule, e încă o știre. Două morți nesoluționate. 

— Nesoluţionate fiind cuvântul-cheie. Până nu arestează pe 
cineva, nu avem nimic interesant să le spunem cititorilor noștri. 
Sunt pe punctul de a aresta pe cineva? 

— Nu cred. Dar... 

— Gata, nu mă interesează. Vino cu un unghi nou sau cu 
informaţii proaspete și mai stăm de vorbă. Uite ce, în ultimă 
perioadă ai făcut o treabă bună. Articolul ăla cu apel public din 
partea tatălui - contrastul cu mama, mi-a plăcut. Dar acum 
vreau să te ocupi de cazul Hoţului de Chiloţei din Jamaica. 

— Poftim? 

— Știu. Cei de la Stari-au pus o poreclă, a prins la public. Un 
tip care de câteva săptămâni s-a pus pe furat. Doar lenjerie de 
femei. 

Își luă ochelarii și îi șterse cu cravata. 

— Mare ţi-e grădina, nu-i așa? 

— Dumnezeule! 

Pete rămase cu privirea aţintită spre biroul lui Friedmann. 
Horowitz avea dreptate, povestea avea să explodeze și voia să 
fie acolo la momentul potrivit. Voia ca el să fie cel care să scrie 
articolul despre arestarea sau condamnarea vinovatului. Sau, de 
ce nu - își spuse el, emoționat -, să fie chiar el cel care să 
descopere făptașul. 

— N-aș putea să mă mai duc odată să stau de vorbă cu 
polițiștii? Să văd dacă au mai aflat ceva... 

— Ce tot insiști cu asta? Ti-am spus ceva, nu avem timp de 
pierdut. Du-te și vorbește cu Gluckstein despre hoțul ăsta. Știu 
că a stat de vorbă cu una dintre victime în dimineaţa asta. Mergi 
la el să-ți dea raportul. 

Pete se ridică în picioare. Și, brusc, cu mâna pe clanţă, spuse: 

— Și dacă obţin un interviu cu părinţii? Cu domnul și doamna 
Malone. Un interviu în exclusivitate. 

Friedmann ÎI privi încruntat. 

— Ții tu morţiș? Bun, vino cu un interviu în exclusivitate și mai 
vorbim. Dar să fie ceva bun. Ai douăzeci și patru de ore, după 
care te vreau înapoi aici, să te ocupi de ce știri or mai apărea. 


VP - 106 


Pete sună la aeroport și află că Frank ieșea din tură la șapte. 
La șase și jumătate era deja în parcare, cu ochii pe Frank, și îl 
urmări până la Marty's. 

— Bună ziua, domnule Malone. Ce mai faceţi? Vă fac cinste cu 
ceva? 

— Ah, bună ziua, domnule Wonicke. Păi, da... un 
cheeseburger. Și inele de ceapă. 

Pete comandă pentru amândoi, după care aruncă o privire 
spre Frank. Era mai tras la faţă, de parcă ar fi slăbit 

În ultimele zile. Se bărbierise în grabă, îi scăpaseră câteva fire 
pe lângă ureche. 

— Cum mai sunteţi, domnule Malone? 

— Așa și-așa. Nu e ușor. 

— Îmi imaginez, răspunse Pete. Să știți că m-am mai gândit. 
Aș vrea să vă iau un interviu, dumneavoastră și doamnei 
Malone. Genul acesta de interviuri sunt de mare interes, e 
important ca imaginea lui Cindy și a lui Frank Jr. să rămână vie 
în mintea oamenilor. Poate că o să trezească amintiri - cine știe, 
poate apar martori noi. E o strategie care a mers în trecut. 

— Chiar așa? 

— Ah, da, sigur. De multe ori, oamenii nu-și dau seama cât de 
importante sunt unele mici detalii. Nu-și dau seama că, uneori, 
și simplul fapt că nu au văzut nimic este o informaţie folositoare. 

Frank părea confuz, așa că Pete continuă. 

— Aţi putea s-o întrebaţi pe... pe doamna Malone dacă ar fi 
dispusă să stăm de vorbă? 

— O să încerc. Dar uneori e groaznic de încăpăţânată. 

Pete îi întinse o monedă. 

— Nu vreţi s-o sunațţi? Poate acceptă să vină chiar acum. 

Frank ezită. 

— Un interviu cu amândoi ar putea face diferenţa. Nu se știe 
niciodată. 

Două minute mai târziu, Frank se întoarse la masă. 

— Nu e acasă. 

— Bun. Hai să începem fără ea. Povestiţi-mi despre zilele de 
dinaintea... dispariţiei copiilor. Pe data de 12, 13 - mai știți ce s- 
a întâmplat atunci? 

— Am discutat deja cu polițiștii despre asta, oftă Frank. 

— Știu, domnule Malone. Dar trebuie să creăm un context 
pentru cititorii noștri. S-ar putea să fie util. 


VP - 107 


— Bine, fie. Luni și marţi am fost liber. Luni am dus copiii în 
parc. Pe data de 12. 

— S-a întâmplat ceva ieșit din comun în parc? 

— Frankie a căzut la joacă, s-a zgâriat la genunchi. La asta te 
referi? 

— Aţi stat de vorbă cu cineva? Aţi văzut ceva ciudat? Sau 
cineva care să le dea târcoale copiilor? 

— Nu, deloc. Am văzut-o pe Nina Lombardo cu copiii ei. E 
vecină cu Ruth. Ne-am salutat. Și am stat de vorbă cu tipul de la 
magazinul cu îngheţată. Le-am cumpărat îngheţată copiilor. 

— După care i-aţi dus înapoi acasă la doamna Malone? 

— Am trecut mai întâi pe la mine. Tocmai ce m-am mutat, am 
vrut să le arăt copiilor unde locuiesc. Le-am dat să bea niște 
lapte și i-am lăsat să se uite la televizor cât timp am făcut curat. 
După care i-am dus la Ruth pe la șase, șase și jumătate. 

— Cum vi s-a părut ea? 

— Adică? 

— Adică vi s-a părut bine dispusă? Aţi vorbit? 

— Nu prea. 

Mai luă o gură de suc și mestecă gheaţa între dinți. Aruncă o 
privire prin restaurant, după care rămase cu privirea aţintită 
spre geam. 

Pete se apropie de el. 

— Pun pariu că s-a supărat că cei mici și-au murdărit 
hăinuţele jucându-se prin parc, nu-i așa? Eu, unul, mereu mă 
întorceam acasă cu noroi pe pantofi și pe haine. Ce se mai 
supăra mama pe mine... 

Frank schiță un zâmbet timid. 

— Ruth nu suporta să îi vadă murdari. l-am spus că sunt și ei 
copii, dar s-a supărat foarte tare. l-a spus lui Frankie să se ducă 
la baie că acum trebuia să o spele pe Cin pe cap și să Îi 
dezinfecteze zgâărietura lui Frankie. Părea nervoasă. De parcă ar 
fi fost o corvoadă. 

— Se supăra adesea? 

— Pe copii? 

— Da - obișnuia să ţipe la ei? Să îi bată? 

— Da, sigur, când săreau calul. E mai temperamentală, se 
enervează, după care îi trece la fel de repede. Dar, domnule 
Wonicke, nu cred că... că le-ar fi făcut vreodată rău, spuse Frank 
încruntat. Sunt sigur de asta. 


VP - 108 


Totuși, Pete citi o urmă de îndoială în vocea lui. Chelneriţa le 
aduse comanda, iar Frank îi zâmbi. Pete îl privi lung, gândindu- 
se la tot ce îi spusese. Nu putea să bage mâna în foc pentru 
Ruth. 

— Și după ce i-aţi lăsat pe copii acasă la soția dumneavoastră, 
ce aţi mai făcut? 

— Am dat o tură cu mașina. Am rămas cu gândul la copii. La 
procesul de custodie. M-am dus până la un bar, dar m-am 
răzgândit și m-am dus acasă. 

— De ce n-aţi intrat? 

— Nu știu. Eram obosit. Uneori, copiii mă istoveau. Am mers 
acasă, am băut vreo două beri, am urmărit meciul celor de la 
Mets la televizor. Am adormit pe la unsprezece. 

— Și ziua următoare? Pe data de 13? Ce aţi făcut atunci? 

— De dimineaţă am fost să joc golf. Trebuia să ajung la șapte, 
așa că m-am trezit pe la șase, am făcut duș și am plecat la 
drum. Imi aduc aminte că a fost destul de liniște pe drum. Nu 
cine știe ce trafic. 

Deja vorbea pe un ton mai relaxat. Poate că îi era mai ușor să 
povestească despre el decât despre copii. 

— Și cum de aţi mers așa de devreme la golf? Aveaţi zi liberă. 
De ce v-aţi trezit așa de dimineaţă? 

— Imi place să mă trezesc devreme, să câștig timp. Cine se 
scoală de dimineaţă departe ajunge, obișnuia să spună tatăl 
meu. Plus că apoi se face prea cald. Nu-mi place să stau după- 
amiaza în soare. 

— Deci aţi mers să jucaţi golf. Cum a fost? 

— Mi-a făcut bine să ies la aer. Dar Ed, tipul cu care am jucat, 
mi-a zis că eram varză. Presupun că avea dreptate. 

— Ce vă face să spuneţi asta? 

— Ei bine, toată treaba asta cu procesul de custodie. Mă 
preocupa. lar după ce i-am văzut pe copii, asta m-a pus și mai 
mult de gânduri. Presupun că eram necăjit. 

— Imi imaginez. Nu cred că a fost deloc ușor - procesul, 
despărțirea. 

Frank încuviinţă și începu să se joace cu mâncarea în farfurie. 
Evită să-i întâlnească privirea. 

Pete continuă. 

— Și despărțirea, a fost ideea doamnei Malone? 

— Da, cred că da, zise el, cu privirea în farfurie. 


VP - 109 


— Sunt sigur că nu v-a fost ușor, îi spuse Pete. V-a spus de 
ce? 

Frank ridică din umeri. 

— Exista cumva o altă femeie la mijloc? 

Frank ridică brusc privirea. 

— Vrei să spui că îmi înșel soţia? Nu, nicidecum! Nu a fost 
vorba despre așa ceva! 

Pete ridică mâna, cerându-și scuze. 

— ȘI, atunci, despre ce a fost vorba? 

— Ea era... am prins-o cu altcineva. 

Pete tresări. Nimeni nu scrisese despre asta. 

— Aţi găsit-o cu un alt bărbat? 

Frank vorbi în șoaptă, cu ochii înlăcrimați. 

— Într-o zi am ajuns mai devreme acasă. Mă simţeam rău, iar 
șeful meu mi-a zis să mă duc acasă. Am intrat în casă și am 
auzit zgomote. Din dormitor. Făceau... făceau... 

— Îmi pare rău, domnule Malone. 

— Tipul și-a luat hainele și a tulit-o. Aș fi vrut să-l iau de gât. 
Să îl iau la pumni, ca să nu se mai apropie niciodată de soţia 
mea, de soția altcuiva. Dar eram atât de... pur și simplu... 

Rămase fără cuvinte și își duse mâna la ochi. De parcă ar fi 
uitat că Pete era și el de faţă. 

— Ruth a început să plângă. Am crezut că-i pare rău. M-am 
apropiat de ea și a început să ţipe la mine să o las în pace. Să 
știi că aș fi iertat-o, zise el, ridicând privirea. N-am vrut să ne 
despărțim. Dar ea... 

Vorbi din nou cu lacrimi în ochi, dar se stăpâni să nu plângă, 
înghiţindu-și lacrimile. 

Pete așteptă câteva clipe, după care îl întrebă: 

— Din cauza asta aţi dat-o în judecată pentru custodia 
copiilor? Pentru că vă înșela cu alți bărbați. 

— Da, răspunse Frank. Am crezut că tipul acela cu care am 
prins-o în pat... am crezut că s-a întâmplat doar atunci. Dar 
Frankie mi-a spus că... mi-a spus că se mai trezeau din când în 
când și găseau fel de fel de bărbați prin casă. Mai mulţi bărbați. 
Nu puteam să concep așa ceva, zise el. Numai Dumnezeu știe 
ce s-ar fi ales de copiii mei, să crească în astfel de condiţii. 

Pete strânse farfuriile, își scoase pachetul de ţigări și îi oferi 
una lui Frank, privindu-l în timp ce trăgea agitat din ţigară. 


VP - 110 


— Și ce s-a mai întâmplat atunci, pe data de 13? Aţi mers să 
jucaţi golf - și apoi? 

— Păi... am fost să beau ceva cu Ed. El a plecat pe la prânz. 
Eu am mai băut două beri, am mâncat un sandvici și m-am uitat 
la meci. 

— Aţi urmărit tot meciul? 

— Nu, am plecat pe la două. 

— Și aţi mers acasă? 

— Mă simt și prost să spun asta, zise Frank, oftând. Nu le-am 
spus-o nici măcar polițiștilor. Dar bănuiesc că tot o să se afle. 

Pete încercă să își păstreze cumpătul. 

— Ce anume? Ce s-a întâmplat? 

— M-am dus cu mașina până în Huntington. 

— În Huntington? 

— Da. Pe Redwood Drive. 

— De ce? Ce căutaţi acolo? 

Frank dădu sucul pe gât și aşteptă până ce chelneriţa veni să- 
i ia paharul. 

— Pe un tip. Salcito. E prieten cu Ruth, oftă el. Am crezut că... 
știi tu. Am crezut că e ceva între ei. Că era și el unul dintre... 
amanții ei. 

— Şi de ce aţi hotărât să mergeţi la el acasă? 

Frank veni mai aproape de el, roșu în obraji. 

— E vorba de soția mea. Am vrut să... am vrut să-i dau o 
lecție, să se înveţe minte și să nu se mai dea la soţia altui 
bărbat. 

— Și ce s-a întâmplat? 

— Ticălosul nu era acasă! exclamă Frank, râzând. Am parcat 
pe stradă, mi-am făcut curaj. Am mers până în faţa casei și am 
sunat la ușă. Am sunat de două ori. Și nu era nimeni acasă! Am 
auzit un câine lătrând în curte, dar nu mi-a răspuns nimeni la 
ușă. 

— Și ce aţi făcut după? 

— M-am întors acasă. 

— Dar ce era în mintea dumneavoastră? 

— Nu știu. La început m-am enervat. După care mi-am spus 
că e mai bine că nu l-am găsit acasă. Dacă nu era singur? Dacă 
avea un pistol? S-ar fi putut întâmpla orice. Orice. 

— Și unde v-aţi dus mai apoi? 

— Am dat o tură cu mașina prin cartier. 


VP - 111 


— Speraţi să-l găsiţi? 

— Nu, la început m-am uitat după mașina lui Ruth. Am vrut să 
mă asigur că nu-i acolo. Dar nu am văzut-o. Era plin de mașini, 
dar cele mai multe erau noi. Break-uri, Chrysler. Mașini de 
mame. Dar majoritatea erau lucioase, îngrijite. l-aș fi recunoscut 
mașina dacă ar fi fost acolo. După un timp, mi-am dat seama că 
nici măcar nu mă mai uitam după ea. Mergeam, pur și simplu, în 
gol. Era un cartier frumos. Liniștit. Cu peluze verzi. Un loc în care 
ai vrea să-ţi crești copiii. În fine, zise Frank și își drese glasul. În 
fine, nu era acolo. Așa că m-am dus acasă și m-am culcat. După 
care m-am uitat la televizor. Pe la opt, mi s-a făcut foame, așa 
că am luat-o pe Union Street. E un tip cu o tavernă acolo, face 
pizza bună. Mi-am luat o felie de pizza cu pepperoni. Și m-am 
întors acasă să mănânc. 

— Și aţi rămas toată noaptea acasă, domnule Malone? 

— M-am întors pe Union Street. M-am dus într-un bar - 
Lakeside. Am băut câteva pahare. 

— Și la ce oră aţi plecat de la bar? 

— Pe la unsprezece. Poate puţin mai devreme. 

— Aţi stat de vorbă cu cineva? 

— Cu barmanul, Al. Mă știe, am mai fost de câteva ori pe 
acolo. Sigur o să-și amintească de mine. Am băut gin. Am vorbit 
despre echipa Mets. Sigur o să-și amintească de mine. 

— De regulă beţi gin? 

— Nu, dar am vrut să fac ceva diferit. 

— Bun. Și apoi? Ce ați făcut când aţi plecat de la Lakeside? 

— Am mai dat o tură cu mașina. 

— Unde aţi mers? 

Câteva clipe de tăcere. După care: 

— Acasă la Ruth. Am mers la ea și am parcat în faţa blocului. 

— Cât timp aţi stat acolo? 

— Nu mai știu. Cincisprezece, douăzeci de minute. Am văzut 
lumina aprinsă în dormitor și în sufragerie. 

— Aţi coborât din mașină? Aţi stat de vorbă cu ea? 

— Nu. 

— Aţi mai văzut pe cineva acolo? Și atunci, dacă nu aţi fost să 
o vedeţi pe Ruth sau pe copii, de ce v-aţi dus până acolo? 

— Păi, ca să obţin o dovadă. Pentru procesul de custodie. M- 
am gândit că poate o prind cu cineva. Am vrut să mă asigur că 
copiii sunt bine. Și... 


VP - 112 


— Și? 

— Mai trec pe la ea din când în când, recunoscu el, oftând. 
Parchez mașina și stau acolo. Presupun că am vrut s-o știu 
aproape. Pe ea. Pe copiii mei. E soţia mea. E vorba de... familia 
mea, zise el, privindu-l în ochi. 

— Locuiesc într-o casă vai de ea, cu alți trei tipi. Baia e 
jegoasă, bucătăria e o mizerie. De-aia nu-mi place să mănânc 
acasă. Nimeni nu face curat. Nimeni nu repară nimic. Becul de la 
intrare s-a ars acum nouăsprezece zile și nimeni nu l-a 
schimbat. Nouăsprezece zile. Le număr în fiecare dimineaţă. 
Acolo locuiesc eu acum și mi-e dor de casa mea. Mi-e dor de 
soția mea. De familia mea. Așa că uneori obișnuiam să mă duc 
în faţa blocului ca să fiu mai aproape de ei. Ce-i rău în asta? Nu 
fac rău nimănui. 

Urmă o nouă pauză, după care Pete îl întrebă: 

— La ce oră ați plecat? 

— Unșpe și jumătate, poate doișpe fără un sfert. 

— Și ce aţi făcut după? 

— Le-am spus deja polițiștilor - m-am dus acasă. M-am dus la 
culcare. Și m-am trezit de-abia dimineața următoare când m-a 
sunat Ruth. 


Seara următoare, Pete era deja în fața casei lui Ruth. O văzu 
luând un taxi și o urmări până la Gloria's. Pe vremuri fusese un 
loc elegant: lumea stătea la coadă să intre, angajaţii de la 
intrare erau tineri și bine făcuţi. Dar odată ce se dusese 
entuziasmul de început, nimeni nu mai aștepta la coadă, iar 
angajaţii de la intrare fuseseră înlocuiţi de un tip mai în vârstă 
cu o privire pierdută și cu nasul rupt, iar după un timp, până și el 
dispăruse din peisaj. 

In noaptea în care Pete mersese pentru prima oară acolo, nu 
era nici ţipenie de om pe trotuar. Nu era nimeni la ușă, nimeni la 
coadă. Nici măcar cerșetorii nu vizitau zona, la cât de puțină 
lume trecea pe acolo, nu merita. 

O zări pe Ruth din prima. Ea se uită lung la el, ușor confuză, 
de parcă l-ar fi recunoscut de undeva, după care se întoarse la 
băutura ei. Era singură la bar, dar Pete recunoscu doi polițiști la 
capătul barului. Ruth se uită urât la ei, își verifică unghiile, 
aruncând o privire iscoditoare pe sub gene de fiecare dată când 
venea cineva să se așeze lângă ea. Pete deja ajunsese să o 


VP-113 


cunoască destul de bine cât să-și dea seama că era deja la al 
treilea Scotch Mist. Aproape suficient de ameţită. 

Se sprijini de bar și îi făcu semn barmanului. 

— Hud, încă un pahar. 

Hud și Pete se uitară amândoi la ea și Pete avu senzaţia că 
celălalt bărbat avea să spună ceva. Dar Hud nu spuse nimic, 
ridică din umeri și îi turnă băutură în pahar. Ruth ridică paharul 
spre polițiștii de la capătul barului și îl dădu pe gât, după care își 
îndreptă atenţia spre încăpere. 

Işi lăsă greutatea corpului pe cot, sprijinindu-se de bar, cu 
spatele arcuit. Avea părul prins și aranjat, machiajul fără cusur 
și doi ochii mari: doi ochi „verzi ca de smarald”, după cum 
obișnuia să spună bunica irlandeză a lui Pete. 

Pete continuă să o studieze, iar Ruth își cobori privirea. Își 
umezi buzele cu vârful limbii sale rozalii. Se așeză picior peste 
picior. 

Il duse cu gândul la pisica din blocul de lângă el: o pisică 
tărcată care petrecea ore întregi holbându-se la păsările care se 
cuibăreau pe ramurile copacului din curte. Amândouă își 
cercetau împrejurimile cu ochii lor aurii: stăpâne pe situaţie. 

După care prada ei apăru în peisaj. 

Un tip la costum, cu părul dat pe spate, cu o gropiţă în bărbie, 
înconjurat de râsetele prietenilor lui care îl împingeau de la 
spate. Ea își scoase o ţigară, iar el bricheta, își începură dansul 
caracteristic: ea se aplecă ușor spre flacără, privirea lui alunecă 
spre decolteul în formă de V care se lărgi când se lăsă din nou 
pe spate. 

El îi zâmbi, se apropie de bar și ridică bărbia; barmanul veni 
numaidecât, veșnic la datorie. 

— Două pahare din ce bea domnișoara, zise el, îndreptându-și 
din nou privirea asupra ei. 

Scoase o bancnotă care dispăru dintre degetele lui, iar 
barmanul le aduse două băuturi. El ridică paharul, iar Ruth se 
uită cu coada ochiului spre Hud, văzu privirea solemnă de pe 
chipul lui. Sau parcă era acolo o nuanţă de tovărășie. 

Incepură să bea. El se prezentă, se prezentă și ea. Aruncă o 
privire în spatele lui spre chipurile îmbujorate, lucioase ale 
prietenilor săi, care schelălăiau ca niște câini, bătând cu pumnii 
în masă și se întoarse din nou cu faţa spre el, zâmbitoare, 
seducătoare. 


VP - 114 


Data următoare, Ruth fu cea care surprinse privirea 
barmanului. Acesta o întrebă: 

— Cu ce vă mai servesc? 

Ea se uită la prietenul ei și spuse: 

— Tu alegi. Data trecută ai băut băutura mea. Vreau să știu 
ce-ţi place ţie. 

El se uită lung la ea, dar nu era îndeajuns de beat pentru o 
astfel de replică, ori minciună. Nu chiar. Ruth mai luă o gură și 
rămase în tăcere. 

Pete își dădu imediat seama că rândul următor nu era atât de 
important; voia doar să-și ţină mâinile ocupate. Ruth ridică 
privirea spre barman și comandă alte două băuturi, fără să 
spună nimic, însă de data aceasta nu mai era nici urmă de 
zâmbete sau priviri uneltitoare cu Hud, pentru că Ruth și 
prietenul ei deja își apropiaseră chipurile, iar restul încăperii era 
un cumul de zgomote, lumini și siluete pe fundal. 

Ruth probabil că deja aflase că soţia lui nu îl înţelege, iar ea 
probabil că deja îi spusese că soţul ei era un afurisit, iar 
amândoi știau prea bine ce urma să se întâmple, doar că încă 
nu se ajunsese acolo. Nu încă. Atunci era despre preludiu, joacă, 
cutezanță, despre clipa aceea în care îţi simţi sângele pulsând în 
vene, pentru că asta însemna să fii tânăr, frumos și plin de 
viaţă. 

El se scuză să meargă la toaletă, iar ea se întoarse ca să nu îl 
vadă oprindu-se la masa prietenilor săi, ca să nu vadă rânjetele 
lor și cum îl bătură pe spate, iar Pete o văzu apucându-se de 
bar, înfigându-și degetele în el. 

Când se întoarse, bărbatul se așeză mai aproape de ea și 
comandă două pahare de whisky, unul pentru drum, spunându-i 
„ce ochi frumoși ai, iubito!” la care ea începu să râdă, cu 
entuziasm. Apoi el o luă în braţe, iar ea se opri din râs și ridică 
privirea spre el. 

Se ridicară și se îndreptară spre ieșire, cu Pete pe urmele lor. 
Voia să știe cum era ea când credea că nu era nimeni pe urmele 
ei. _ 

Așa că o urmări până acasă, cu polițiștii în spatele lui. Işi 
coborî mâna pe volan, iar pe cealaltă o odihni pe geam, cu cotul 
îndoit, cu palma pe acoperiș. Işi desfăcu degetele și lăsă 
curentul de aer cald al nopţii să i se strecoare printre ele. 


VP - 115 


Când se opriră la semafor, le văzu siluetele în lumină, îl văzu 
cum o apucă de mijloc, iar ea se lipi de el. li urmări în timp ce 
umbrele lor se contopiră, iar spaţiul dintre ei se închise. 

Odată ajunși la 72" Drive, Pete ridică geamul și parcă mașina 
în apropiere, urmărindu-i intrând în clădire, Ruth cuibărindu-se 
în braţele lui, cu faţa spre el. Pete își aprinse o ţigară și văzu o 
lumină la etaj, semn că aprinseseră o lampă, după care zări la 
fereastră silueta subţire a lui Ruth, trăgând draperiile. 

Își imagină fierbinţeala întunecată a camerei, lumina aurie a 
lămpii. Poate avea să pună un disc al lui Sinatra - părea, cu 
siguranţă, genul de bărbat care apreciază genul acela de voce 
răgușită, suavă, care să citească dorinţa din spatele cuvintelor. 

Probabil că avea să se scuze și să meargă să se aranjeze 
puţin, după care avea să pregătească ceva de băut și să se 
așeze aproape de el, să îl aștepte pe el să facă primul pas, 
pentru că știa că bărbaţii preferau asta, dar avea să se asigure 
că el știa că și ea voia să se întâmple - din priviri, din buze, din 
degetul acela care se plimbă pe gura paharului. 

Pete ieși din mașină și se îndreptă spre clădire, simțind 
privirile polițiștilor îndreptate asupra lui, însă deja nu-i mai păsa. 
Porni direct spre ferestrele de la parter, dar nu auzi niciun sunet, 
așa că își continuă drumul, de-a lungul clădirii, până ajunse în 
spatele blocului. Nu avea nici cea mai mică idee de ce, doar că 
simţea nevoia să fie mai aproape de ea. Nu era nicio altă lumină 
aprinsă, așa că înaintă cu grijă. Și, coborând privirea, o zări. 

O fereastră de la subsol era ușor crăpată. Doar câțiva 
centimetri, dar îndeajuns cât să își strecoare degetele prin 
deschizătură și să o deschidă. Intră în subsol și închise fereastra 
în urma lui. Incăperea mirosea a detergent, a ţigări și a praf. 
Pete se lipi de perete, căutând întrerupătorul. Aprinse lumina 
câteva clipe ca să se orienteze și observă o canapea veche lipită 
de un perete, câteva cutii, un teanc de reviste și mai multe 
sticle de bere aruncate pe jos. 

Stinse din nou lumina, porni în întuneric spre canapea și se 
așeză. Işi lăsă ochii să se obișnuiască cu întunericul. Nu auzi 
niciun zgomot venind din apartamentul de deasupra lui, doar 
bâzâitul unei insecte și podeaua scârțâind, în timp ce locatarii se 
pregăteau de culcare. 

După care auzi un zgomot puternic și ceva ce semăna cu un 
geamăt de plăcere. Şi-i imagină împreună: o văzu pe Ruth 


VP - 116 


plimbându-și degetele prin părul bărbatului, lipindu-și trupul de 
al lui, și-l imagină pe el întinzând-o pe canapea, iar gemetele ei 
se transformau în șoapte, da, da, iar el o dezmierda cu privirea 
lui înfierbântată, în timp ce se desfăcea la pantaloni. 

Pete auzi un sunet înăbușit când Ruth lăsă pantoful să-i 
alunece din mână, după care auzi zgomotul pașilor ei care îl 
duceau spre dormitor. Un alt geamăt de plăcere, de data 
aceasta din partea lui, și o văzu zâmbind în întuneric, pentru că 
știa că îl prinsese în capcană. Și, din nou, tăcere: poate că Îi 
dezbrăca fără grabă. Incitându-l. 

Pete își imagină vocea ei suavă în întuneric, râsul ei, șoaptele 
ei. E mai frumos așa, în întuneric, nu-i așa, iubitule? Pentru că - 
zise ea, mângâindu-l - nu știi niciodată de unde vine următoarea 
mișcare - plimbându-și limba pe trupul lui - nu-i așa? Și începu 
să râdă când văzu că el deja nu mai putea spune nimic, se 
dezbrăcă de rochie și de chiloţi, dar nu și de dresuri, pentru că 
nu era nimic mai plăcut decât senzaţia de mătase care alunecă 
pe piele, iar dacă aceasta avea să fie cea mai memorabilă 
noapte din viața lui, trebuia să îi antreneze toate simţurile. 

Pete îi auzi gâfâind, îl auzi implorând și gemând de plăcere și 
glasul ei sub forma unei întrebări greu de descifrat. După care 
se auzi un icnet de sus, un „da, da, așa, acolo, da”, iar patul 
scârțâi când terminară împreună, el cu un „oh, Dumnezeule, ah, 
da, da”. Se ridică din nou, iar de data aceasta el nu mai stătu pe 
gânduri și i-o spuse fără să mai fie nevoie să îl întrebe: „Da, ești 
cea mai bună, cel mai tare sex din viața mea, iar ea se năpusti 
pe el, iar el ţipă în părul ei, în gâtul ei, iar ea îl strânse și mai 
tare când îl simţi cum se cutremură, când termină în ea și apoi 
rămase nemișcat”. 

Ruth se trezi și rămase tăcută, în timp ce el dormea cu 
brațele în jurul ei. Își plimbă degetele prin părul lui de pe braţe 
și se cuibări lângă trupul lui cald, gândindu-se la ce avea să-i 
spună Ginei mai târziu. Sărmana Gina, care probabil ieșise în 
oraș cu Mick, la o friptură ieftină la Arnie's, apoi Mick se arunca 
pe ea roșu la faţă și cu răsuflarea tăiată, în timp ce Gina gemea 
și suspina sub greutatea lui. Avea să-i spună: „M-am trezit cu el, 
dar cu gândul la tine!”, la care aveau să râdă ca două fetișcane. 
Gina avea s-o întrebe: „E chipeș?”, iar Ruth avea să-i răspundă 
„Da, sigur, brunet ca Elvis, cu ochii lui Paul Newman sau mai 
știu eu cine”, după care avea să-și spună: „Ce mai contează?” 


VP - 117 


Se întinse ușor, cu zâmbetul pe buze, pentru că îi spusese că 
fusese cel mai tare sex din viaţa lui. 

Își dăduse toată silinţa, îl mângâiase, îi purtase degetele spre 
părţile trupului ei pe care știa că voia să le exploreze, îl lăsase 
să îi miroasă părul proaspăt spălat, încheieturile parfumate, 
respiraţia ei proaspătă - nimic ciudat, nimic greșit - până ce îi 
spusese că o vrea. 

Nu suporta să fie singură. Nu putea să stea singură. Și era 
atât de înnebunit după ea, cu siguranţă nu mai avea să plece, 
nu? 

Așa că închise ochii și îl visă spunându-i că o iubește, că vrea 
să îi poarte de grijă. Se trezi din nou când îl simţi dezvelindu-se, 
îmbrăcându-și hainele și apoi îi șopti, de parcă ar fi fost în 
biserică, ușurat că trebuia să se ducă acasă, că cei mici aveau 
să se trezească în curând, că doar știa că e un bărbat însurat, de 
ce se supăra acum, că petrecuseră o seară frumoasă împreună 
și că avea să o sune mai încolo, bine? 

Dar plecă fără să îi ceară numărul de telefon, îl auzi trântind 
ușa în urma lui, îl auzi pornind mașina, iar ea rămase în 
penumbră, în lumina difuză care venea din sufragerie, 
nemișcată, țeapănă, de parcă ar fi putut cumva să păstreze 
căldura lui dacă nu se mai mișca. După care își făcu curaj și 
cobori privirea. 

Își văzu abdomenul gol, lăsat, vergeturile, coapsele cu coajă 
de portocală, erupția de pe coapsă, câteva fire de păr la gleznă, 
sânii căzuți de-o parte și de cealaltă și mirosul acela bolnăvicios, 
murdar. 


Fix ca o cățea în călduri, așa-i? 
Fix ca o curvă. 


Era dezgustătoare. 

Era un monstru. 

Își strânse genunchii la piept și se culcă pe o parte. Deja își 
dăduse seama că polițiștii îi ascultau telefonul, poate avea 
microfoane în tot apartamentul, așa că rămase în tăcere pentru 
că nu voia să le dea satisfacția de a o auzi plângând. 

Tot ce putea să facă era să stea acolo, ascunsă și să spere că, 
într-o bună zi, cel mai bun sex din viaţa unui bărbat să fie un 


VP - 118 


motiv suficient de bun ca să îl facă să rămână cu ea. Pentru că 
nu suporta să fie singură. Pentru că nu avea ce altceva să ofere. 


VP - 119 


Capitolul 10 


Pete îl sună pe Devlin să îl invite la prânz. Își dădură întâlnire 
la Tony's la fel ca data trecută. Nimic nu se schimbase: Devlin 
ajunse mai târziu și fără să-și ceară scuze, iar când începură să 
stea de vorbă, se arătă la fel de sigur și încrezător în sine, ceea 
ce Pete nu mai văzuse niciodată la nimeni altcineva. Pete îi 
spuse că stătuse de vorbă cu Frank: Devlin mormăi ceva, 
mestecând la cotletul de porc. 

— Pare un om bun. Necăjit de tot ce s-a întâmplat cu familia 
lui. Mi-a povestit despre mișcările sale din zilele de dinainte ca 
cei mici să... 

— Mișcările sale? întrebă Devlin, râzând. Să înțeleg că te-ai 
uitat la seriale polițiste, puștiule? Nu crezi că l-am luat deja la 
descusut? E o pierdere de timp, Wonicke. Lasă tu alibiurile și 
„Mișcările” în seama noastră și ocupă-te de treaba ta. 

După care se uită lung la el și spuse: 

— Frank Malone e un amărât care și-a pierdut soţia și copiii. E 
tată. Ascultă-mă pe mine, care și eu sunt tată - nu le-a făcut 
niciun rău copiilor. Nu e el în stare de așa ceva. 

Işi împinse farfuria și se șterse la gură. 

— Și, oricum, o dăduse în judecată pentru custodia copiilor. 
Voia ca cei mici să meargă să locuiască cu el. Și probabil că ar fi 
avut câștig de cauză - are un loc de muncă stabil, duce o viață 
liniștită. Spre deosebire de ea. Ce motive ar fi avut să-i omoare 
când el voia să locuiască toți împreună? Nu, ea e de vină. Știu 
eu mai bine. 

Pete schimbă subiectul. 

— Ultima oară când ne-am întâlnit, mi-aţi spus că aveți un 
martor care a sunat-o pe doamna Malone la două dimineața, în 
noaptea în care au dispărut copiii, și că nu a răspuns nimeni la 
telefon. 

Devlin luă o scobitoare și se rezemă de spătarul scaunului. 

— Da, aşa e. 

— Aţi putea să-mi spuneţi despre cine e vorba? 

— Ei bine, nu. Nu vrem să se știe în ziare. Păstrăm informaţia 
asta pentru proces. 


VP - 120 


— Nu am să scriu nimic despre asta, sunt doar curios. 

Devlin îl cercetă din priviri. 

— Îl cheamă Salcito. Dar n-o să vrea să stea de vorbă cu tine, 
zise el și continuă înainte ca Pete să apuce să mai spună ceva, 
și să știi că mai am ceva informaţii pentru tine. 

Pete își luă pixul, era pregătit. 

— Doamna Malone își caută un nou loc de muncă. 

Devlin scoase scobitoarea din ambalaj și începu să se 
scobească printre dinţi, vorbind sâsâit, prin gura deschisă. 

— Ce părere ai despre asta? La nici șase săptămâni după 
moartea copiilor ei. 

Aruncă scobitoarea pe masă. Pete încercă să nu se uite la ea. 

— Nu mai vrea să fie chelneriţă. Vrea să fie secretară. 
Recepţioneră. Ceva sofisticat. Vrea ceva mai bun de la viaţă, 
acum că nu mai are copiii ăia care o trăgeau în jos. Dar să știi că 
nu pleacă ea nicăieri, zise el, rânjind. 

Pete se uită lung la el, la zâmbetul lui de satisfacţie, sigur pe 
el că avea dreptate. 

— Cum adică? 

— De fiecare dată când primește câte o ofertă, de interviu sau 
pentru un loc de muncă, zise el rânjind și mai tare, noul ei 
angajator o să primească un telefon, sau poate o vizită. Ca să ne 
asigurăm că știu cu cine se leagă la cap. 


La final de august, Ruth aplică pentru un post de secretară la 
o agenţie de publicitate din Long Island City. Pete o urmări până 
acolo într-o dimineaţă, observând cum mișca ciudat din cap 
când ieși din mașină. Rămase în parcare, uitându-se în urma ei. 
După ceva timp, Ruth ieși din clădire, își aprinse o ţigară, urcă în 
mașină și plecă. 

După care intră el. Ca să vadă ce și cum. 

Era un birou frumos: cu lumină naturală și flori la intrare. Se 
duse la recepţie să ceară câteva informaţii, prefăcându-se că 
habar n-avea unde nimerise. Aruncă o privire în jurul lui, își 
continuă rolul de turist aiurit, îi întrebă cu ce se ocupau acolo. 
Văzu un tip ieșind dintr-un birou, să-i dea câteva hârtii unei fete, 
iar ea îi spuse: 

— Dânsul este domnul Beckman, poţi să-l întrebi pe el. 

Cei doi se salutară din priviri, dădură mâna, iar bărbatul se 
prezentă ca fiind Paul Beckman. li povesti lui Pete despre câteva 


VP - 121 


dintre produsele la care lucrau, începu să glumească pe seama 
unui slogan la care lucra pentru o reclamă la pastă de dinți, 
după care îl conduse la ieșire. Părea un tip simpatic. 

Pete se întoarse în mașină și văzu mașina poliţiei intrând în 
parcare. Quinn era la volan, iar Devlin în dreapta lui, cu braţul 
sprijinit de fereastra deschisă, cu maxilarul încleștat. 

In seara aceea, Pete merse la McGulire's, iar întâlnirea dintre 
Devlin și Beckman deja devenise subiect de discuţie. Quinn 
făcuse o adunare la o masă, povestind secvenţa în detaliu unui 
roșcovan slăbănog pe nume Henriksen și unui poliţist cu păr 
blond și acnee pe care Pete nu știa cum îl cheamă. Se salutară 
din priviri. 

— Deci am intrat în birou, ca de obicei. Tipul era foarte 
politicos, ne-a servit cu cafea. lar detectivul l-a întâmpinat cu 
discursul lui clasic: „Aţi avut interviu cu o fată mai devreme, nu-i 
așa?” La care tipul, da, am avut. Deja părea confuz. La care 
Devlin îi spune: „Aveţi de gând să o angajaţi?”, iar tipul îl privi 
încruntat. Işi pune o ceașcă de cafea, fără să se grăbească. 
După care zice: „Aș putea să vă întreb de ce vă interesează să 
știți asta?” Poţi să crezi așa ceva? Serios acum. 

Henriksen începu să râdă pe un ton piţigăiat, ca de fetiță. 

— Și ce i-a spus șeful? 

— Ce i-a spus? Păi, n-a știut ce să mai zică. Pun pariu că nu l-a 
mai luat nimeni la întrebări până acum. L-a mai lăsat câteva 
clipe, să vadă dacă-i răspunde sau nu. Și nimic. Așa că i-a zis: 
„Probabil v-a spus că o cheamă Ruth Kelly. Așa o chema înainte 
să se mărite. Numele ei de femeie măritată, numele ei adevărat 
este Ruth Malone”. Tipul deja nu mai zice nimic. Așa că mai 
așteptăm câteva clipe, după care îi zic: „Vă sună cunoscut 
numele? Poate aţi mai auzit de ea”. Ăsta tot nu zice nimic, stă 
acolo, savurându-și cafeaua. De parcă ne aștepta pe noi să 
trecem la subiect. Așa că șefu' oftă cumva și se uită fix în ochii 
lui și spuse ceva de genu': „Bun, văd că n-am încotro decât să 
ţi-o spun pe șleau. Domnule, să știi și dumneata că femeia pe 
care ai cunoscut-o în dimineața aceasta este bănuită că și-a 
omorât copiii”. lar tipul n-a schițat niciun semn! De parcă tocmai 
îi spuseserăm că plouă afară. Într-un final - într-un final - s-a 
sinchisit și el să spună ceva. Și știi ce ne-a zis? „De ce aţi venit 
să-mi spuneţi toate astea?” 

Henriksen aruncă o privire în jurul lui, cu ochii cât cepele. 


VP - 122 


— Îţi vine să crezi una ca asta? 

Polițistul blond dădu din cap că nu. 

— Treaba cu oamenii e că nu reacţionează niciodată așa cum 
te-ai aștepta să se poarte un om întreg la minte. 

— Ca nebuna aia de luna trecută din Forest Hills, mai știi? îl 
întrebă Quinn pe Henriksen. 

— N-am cum să o uit, răspunse Henriksen, rânjind. 

— Am fost anunţaţi de o dispută domestică, îi povesti el lui 
Quinn. Vecinii s-au plâns că au auzit o femeie ţipând, mobile 
aruncate de pereţi, tot tacâmul. Așa că ne-am dus până acolo, 
am bătut cu putere în ușă, dar era imposibil ca cei din casă să 
ne audă, așa că am spart ușa. Casa era vraiște - sânge peste 
tot, cioburi, scaune rupte. Se pare că tipul se întorsese din 
'Nam, auzise vorbe cum că nevastă-sa umbla cu alţii cât timp el 
era plecat de acasă și hotărâse să-i dea o lecţie. l-a scos doi 
dinți și cred că i-a rupt și mâna - de-abia l-am luat de pe ea, iar 
nenorocitul s-a năpustit asupra mea. 

După care polițistul blond continuă povestea: 

— Așa că i-am pus cătușele, iar nevastă-sa a început să urle 
la noi: „Stai! Ce faci? Nu mi-l lua!” Și i-am zis că nu-l arestez 
pentru ce i-a făcut ei - e o dispută domestică, n-avem niciun 
martor -, ci pentru ce i-a făcut lui Henriksen. Scârba naibii a 
sărit la gâtul meu, iar când am încercat să o dau la o parte, m-a 
mușcat! 

Izbucniră în hohote de râs. Polițistul blond își suflecă mâneca, 
iar Pete îl cercetă cu coada ochiului și văzu un cerc violet pe 
braţul lui. 

— M-au vaccinat de rabie - doctorul mi-a zis că mușcăturile 
de oameni sunt mai periculoase decât cele de animale. Așa că 
tipului i-am dat amendă, iar pe ea am băgat-o șase luni la 
pârnaie. Sper să-și găsească pe alta până iese nebuna din 
închisoare. S-o înveţe minte pentru ce a făcut - și mie, și lui! 

Urmară alte râsete. După ce se mai liniștiră, Quinn spuse: 

— În fine, vreţi să știți ce s-a întâmplat până la urmă cu tipul 
de dimineaţă? Ne zice: „De ce aţi venit să-mi spuneţi toate 
astea?” Mi-am dat seama că șeful habar n-avea cum să i-o 
întoarcă. Eu, nici atât. După care tipul ne întrebă: „Altceva?” De 
parcă nu-i ajungea că tocmai îi spuseserăm că a avut în biroul 
lui o mamă asasină! 

— Dumnezeule. Și ce-a mai zis șeful? 


VP - 123 


— l-a spus: „Domnule, mi s-a părut normal să știți”. 

Blondul începu să râdă. 

— Mi-a plăcut asta cu „domnule”. 

— Nu-i așa? După care tipul îi zice: „Și ce aţi vrea să fac eu cu 
informaţia asta?” De parcă tocmai ce îi spuseserăm că are un 
şobolan în garaj. De parcă nu avea nimic de-a face cu el. Așa că 
șeful s-a dat mai aproape de el și i-a spus: „Uite ce, poate că nu- 
ți dai seama despre ce fel de persoană e vorba. Poate că nu ne- 
am făcut noi înțeleși”. Tipul își termină cafeaua, se ridică de la 
masă și zise: „De fapt, v-aţi făcut foarte bine înţeleși. Mulţumesc 
pentru vizită. Am să vă rog să mă scuzaţi, am o altă întâlnire”. 

— Ce chestie. 

— Nu pot să cred, zise Henriksen. 

— Și asta a fost tot. N-am mai apucat să spunem nimic, ne- 
am trezit în stradă ca doi prostănaci, uitându-ne uluiți unul la 
altul. Și știți ce mi-a zis șeful? zice: „Asta are impresia că s-a 
spălat de păcate pe anul ăsta. Are impresia că e un tip demn. 
Dar orice om are limitele lui, am să aflu eu ce-i poate pielea. 
Ascultă la mine, Quinn, o să le pară rău și lui, și curvei ăleia. 

Pete se uită lung la chipurile lor neînduplecate, la ochii mici, 
la felul în care făcuseră front comun împotriva ei. 


În dimineaţa următoare, o rugă pe Janine să dea un telefon la 
firma lui Beckman, să le spună că voiau să scrie o serie de 
articole despre administratorii de firme în continuă expansiune. 
Janine dădu ochii peste cap, dar Pete îi zâmbi frumos și îi 
promise că avea să o scoată la prânz. 

După ce închise telefonul, îi citi ce reușise să-și noteze. 
Beckman era un tip la vreo patruzeci de ani și lucra în cadrul 
companiei de nouă ani. Se transferase în New York acum șase 
luni, iar soţia și copiii lui rămăseseră în Delaware. 

În următoarele săptămâni, Pete se întoarse la Long Island City 
de mai multe ori. Beckman obișnuia să o scoată pe Ruth la 
prânz, o dată sau de două ori pe săptămână, părea să îi placă 
de ea. Mergeau întotdeauna la același restaurant, mâncau 
mereu la douăsprezece și un sfert. Într-o după-amiază, Pete îi 
urmări și ceru o masă lângă ei. Nu era în raza lor vizuală, dar 
era suficient de aproape cât să fie martor la comportamentul ei 
în preajma lui Beckman. Cel mai adesea vorbeau despre muncă, 


VP - 124 


la un moment dat menţionară un film pe care îl văzuseră 
amândoi. El părea să se bazeze pe ea. Să aibă încredere în ea. 

Pete îi văzu plecând împreună, îi văzu șoldurile care se 
legănau pe sub fustă. Îi văzu părul lucios și auriu în razele 
soarelui. Și văzu expresia complet diferită de pe chipul ei când 
ridică privirea spre el. Părea cumva mai liniștită, ridurile și 
umbrele de pe chipul ei se risipiră, citi o sclipire ciudată în ochii 
ei. 

Pete avea și alte sarcini, dar avea grijă să fie în restaurant la 
ora prânzului aproape zilnic, mereu cu urechile ciulite, dar 
ascuns de privirile lor. Îşi spuse că voia doar să afle informaţii 
noi despre caz, dar după vreo săptămână își dădu seama că era 
vorba despre ceva mai mult. Îi simţea lipsa în zilele acelea când 
nu reușea să plece de la birou. 

Pe la jumătatea lui septembrie, Beckman îi spusese lui Ruth 
că primise contract pe doi ani și că urma să se mute din 
apartamentul temporar pe care i-l oferise compania, îi spusese 
că avea nevoie de mai mult spaţiu. 

Câteva zile mai târziu, Ruth îi spusese că avea un cadou 
pentru el. Pete o auzise scormonind prin geantă și, curios, se 
ridică să meargă la toaletă, riscând să treacă pe lângă ei. Ea îi 
întinsese un catalog de mobilier. Când se întorsese înapoi la 
masă, îl văzu pe Beckman răsfoind revista. 

— Nu știu cu ce să încep, i-a spus el. De regulă, Helen e cea 
care se ocupă de astfel de lucruri. Orice aș alege, n-o să arate 
bine și o să mă trezesc cu un rând de draperii și cu o canapea 
pe care le detest. 

Urmase o pauză, iar Pete își imaginase ochii obosiţi ai lui 
Beckman, chipul lui încruntat de fiecare dată când vorbea. Nu 
avea de unde să știe ce anume văzuse Ruth, ce se întâmplase 
între ei în acele câteva clipe de tăcere, dar auzise glasul ei 
duios: 

— Te-aș putea ajuta eu. Dacă vrei. 

Pete crezuse că era doar o modalitate de a-și umple ziua. Dar 
descoperi că era mai mult decât atât. Săptămâna următoare 
fuseseră împreună la cumpărături. După care Paul Beckman o 
scosese la cină în semn de mulțumire și, după cină, o invită la el 
acasă. Pete parcase în spatele mașinii de poliţie și rămăsese în 
fața blocului lui Beckman o oră întreagă, încercând să nu se 
gândească la ce se întâmpla înăuntru. De-abia după ce se 


VP-125 


stinseseră luminile și devenise clar că Ruth nu avea să mai iasă 
nicăieri în noaptea aceea se hotărâse să plece. 

Da, sigur, auzise fel de fel de zvonuri la secţia de poliţie, tot 
felul de glume deocheate, și încă păstra amintirea buzelor ei 
deschise, a ochilor ei mari, a felului în care se uitase la el în ziua 
aceea în care își înmormântase băiatul. Dar acum era vorba de 
altceva, de o mamă îndurerată și de un bărbat însurat. Devlin 
avusese dreptate în privinţa ei. Era ceva putred sub gingășia ei. 

Nu avea de unde să știe ce mai făcuseră polițiștii în noaptea 
aceea, dar el se întoarse acasă, băuse două beri și începuse să 
scrie până îl apucă durerea de cap. 


ANCHETA MALONE: 


MAMA COPIILOR PĂSTREAZĂ TĂCEREA 
Reporter Peter Wonicke 


QUEENS, 20 septembrie - Roșcovana aurie aflată în 
centrul atenţiei în cazul celor două morţi din Queens a 
refuzat astăzi să comenteze pe seama zvonurilor că are o 
relaţie cu un bărbat însurat. 

Doamna Malone, care este în prezent separată de soţul 
ei, a anunţat dispariţia celor doi copii pe 14 iulie. Câteva ore 
mai târziu, poliţia a descoperit trupul micuţei Cindy, în 
vârstă de patru ani, într-o parcare abandonată, nu departe 
de apartamentul în care doamna Malone a ales să continue 
să locuiască. 

Două săptămâni mai târziu a fost găsit și trupul fratelui 
lui Cindy, Frank Jr., în vârstă de cinci ani, într-o pădurice de 
pe autostrada Van Wyck, în apropiere de World's Fair. 

Doamna Malone, îmbrăcată cu o jachetă albă peste o 
rochie crem, cu părul tapat ca să mai câștige câţiva 
centimetri în raport cu silueta ei minionă, a fost văzută 
intrând în apartamentul lui Paul Beckman, unul dintre 
angajaţii agenţiei de publicitate Schiller and Klein, chiar 
înainte de miezul nopții. 

O sursă ne-a mărturisit că doamna Malone are mai mulți 
prieteni de sex masculin. Poliţiștii au reușit să afle că 
doamna Malone este o „femeie ușoară” care frecventează 
diferite cluburi de noapte din Flushing și Corona. 

Copiii Malone au fost răpiți din dormitorul lor despre care 
s-a aflat ulterior că fusese închis cu cheia, în timp ce mama 
lor se afla în camera alăturată. Vecinii spun că nu au văzut 


VP - 126 


niciun necunoscut în cartier în noaptea aceea și că nu s-a 
întâmplat nimic neobișnuit. 

Momentan, poliția nu a făcut nicio arestare în această 
anchetă. 


În dimineaţa următoare, Pete predă articolul și plecă spre 
Long Island City. Chelneriţa dădu să îl conducă la masa lui 
obișnuită, dar el o opri și alese o altă masă. De data aceasta 
voia să-i vadă împreună. 

De-abia după ce ajunseră și ei, Pete își dădu seama că risca 
să fie observat și recunoscut. 

Dar, nu, pentru că ei nu-și puteau lua ochii unul de la celălalt. 
Beckman părea cumva mai duios. Puțin timid. O văzu pe Ruth 
bucurându-se de atenția lui Beckman, ca o mâţă tolănită la 
soare. Tenul și părul ei erau fine ca mătasea. 

— Eşti minunată. Așa de frumoasă. Ai putea să ai orice bărbat 
vrei tu. Prost e acela care să nu-și dorească să fie cu tine. 

După ce se întoarseră la birou, Pete rămase în mașină, privind 
în gol spre East River, spre luciul apei. Și-l imagină pe Beckman 
odihnindu-și capul pe sânii ei și pe Ruth ţinându-l la pieptul ei 
până ce îl văzu adormind. Pete și-o imagină întinsă pe pat, 
ascultându-i răsuflarea, simțind greutatea corpului lui, trupului 
lui puternic în braţele sale, dorința lui arzătoare. 

Articolul acela îl eliberase cumva. Furia îl părăsise și, pentru 
prima oară, o văzu pe Ruth nu ca o suspectă, nu ca pe soția 
infidelă a lui Frank, nu ca pe mama lui Frankie și a lui Cindy, ci 
ca pe iubita cuiva. 

Pete o văzuse frustrată, furioasă, plictisită, seducătoare: iar 
această Ruth era satisfăcută. Așa arăta Ruth cea dorită și plină 
de dorință. 

Își sprijini capul pe tetieră și închise ochii, cu gândul la ea. La 
toate lucrurile care o făceau diferită de celelalte femei. 
Cunoscuse multe alte fete în New York: surorile și verișoarele 
prietenilor săi, ori prietenele și colegele acestora de 
apartament. În comparaţie cu orașul său natal, în New York, 
fetele drăguţe păreau să fie la tot pasul: în fiecare magazin, la 
fiecare colț de stradă, în orice restaurant, la cinema. 

Fetele de acasă erau majoritatea deja căsătorite, triste și 
îmbătrânite de căsnicie. Câteva dintre ele încercau să își 
accepte statutul de fete bătrâne. Fetele de la oraș erau altfel. 


VP - 127 


Veniseră la New York tocmai ca să scape de astfel de limitări. 
Ele hotărâseră să fie diferite. Să își trăiască viaţa. 

Și, cu toate că Pete era încântat de farmecul fetelor 
sofisticate, de cariera din Manhattan sau de nonșalanţa 
prefăcută a boemelor din East Village, întotdeauna simţise că 
avea să ajungă să se căsătorească cu cineva așa ca el. O fată 
dintr-un oraș mic, școlită la facultate, dar cineva cu un set de 
valori și ambiţii cu care să se identifice. O fată simpatică și 
veselă, care poate că purta fuste puţin mai scurte decât acasă, 
dar genul de fată cu care să fi fost coleg la liceu. Genul de fată 
pe care să o înțeleagă cumva. 

Și iat-o pe Ruth Malone, care nu era deloc genul acela de 
femeie. Care nu avea nimic în comun cu celelalte femei din 
viaţa lui. 

Nu-și putea lua gândul de la ea. Și nu era vorba doar despre 
anchetă: era veșnic în mintea lui, ca o durere de cap, iar lucrul 
acesta îl speria și îl incita deopotrivă, își aminti de surâsul ei 
timid, de sunetul râsului ei. 

Îi rosti numele cu voce tare și parcă simţi în gură aromă de 
ciocolată. Ciocolată picantă, ușor amăruie, ca un desert cu un 
strop de coniac. g 

Își imagină auzindu-și numele pe buzele ei. Îi zări zâmbetul 
alb în timp ce îl rosti pe „e”, după care auzi sunetul limbii care 
se lipi de cerul gurii. Ca o sărutare timidă, dulce. 


Friedmann îl chemă din nou pe Pete în biroul lui. Văzu 
articolul despre Ruth și Paul Beckman pe birou. Friedmann îl 
împunse cu degetul lui butucănos. 

— Ce naiba e asta? 

— Păi... 

— Îţi spun eu ce e, e genul de articol marca Cholly 
Knickerbocker. De când te-ai apucat să scrii pentru tabloide, măi 
Wonicke? 

— Nu știu ce să... 

— Cred și eu că nu știi. Ce naiba a fost în mintea ta? 

— Domnule Friedmann, e încă un subiect de știre. Doamna 
Malone. E... 

— Normal că e. Și dacă polițiștii ar fi arestat-o pe ea și pe... 
Paul Beckman ăsta pentru moartea copiilor, sau dacă ai fi avut o 
înregistrare cu ea în care își mărturisea fapta, aș fi fost primul 


VP - 128 


care să-ţi strângă mâna. Dar treaba asta... asta nu e o știre. E 
un articol gen Eugenia Sheppard și National Enquirer doi într- 
unul! strigă el, vizibil scârbit. Ai vreo dovadă că și-o trage cu 
individul ăsta? 

— l-am văzut împreună. 

— Făcând ce? 

— l-am văzut ieșind la cină, am văzut-o când a dus-o la 
apartamentul lui. 

— Pentru asta te plătesc eu pe tine, s-o urmărești pe doamna 
Malone luând masa? 

— Eram în timpul meu liber. 

— Vrei să spui că ai rămas în faţa casei lui Beckman în timp 
ce și-o trăgeau, în timpul tău liber? Și ţi se pare că asta sună 
mai bine? 

— Voiam doar să... 

Friedmann îi făcu semn să tacă. 

— Gata, Wonicke, nu vreau să mai aud nimic. 

iși dădu jos ochelarii, masându-și nasul. Își puse din nou 
ochelarii la ochi și se uită fix la Pete. 

— Nu vrei sub niciun chip să te rupi de ancheta asta. Ei bine, 
îți poruncesc să o lași baltă. M-ai înţeles? 

— Dar... 

— M-ai înțeles? 

— Da, domnule. 

— Puștiule, să știi că te joci cu focul. Nu mă provoca. Vreau să 
vii, să-ţi faci treaba și să-ţi vezi lungul nasului. Atât. N-am chef 
să te interesezi tu de viaţa sexuală a doamnei Malone. Sau s-o 
faci pe detectivul. Să nu te mai aud cu prostiile astea. 

Făcu hârtia mototol și o aruncă direct în coșul de gunoi. 

— Hai, dispari. 


Dar Pete nu avea cum să se ţină la distanţă. Încercă să se 
concentreze pe alte știri, pe alte articole, pe alte termene-limită, 
dar zi de zi își continuă drumul pe autostradă, în drum spre Long 
Island City, ca să se asigure că ajunge la biroul lui Beckman 
până la ora cinci. Îi urmări plecând împreună la cină, la fel de fel 
de restaurante. li urmări în parcări întunecate, fără să-și ia ochii 
de la silueta lor în lumina felinarelor, bucurându-se de 
sentimentele pe care i le trezea prezenţa ei. Apăruse în viaţa lui 


VP - 129 


din senin, îi dăduse lumea peste cap, făcându-l să-și pună la 
îndoială întreaga fiinţă. 

După alte câteva zile, Ruth își mută câteva lucruri în 
apartamentul lui Beckman. Pete îl urmări ducându-i bagajul în 
casă, iar polițiștii din tura de după-amiază își luară câteva 
notițe, iar în seara aceea merse la McGuire's să vadă reacţia lui 
Devlin: 

— Dacă ar fi soția mea, aș omori-o, aș omori-o cu mâna mea. 

De zile întregi, Devlin tot încerca să descopere limitele lui 
Beckman. Să afle ce anume l-ar fi determinat să cedeze și să o 
scoată din viaţa lui. Devenise o obsesie. 

După care într-o seară intră în bar cu rânjetul pe buze. 
Reușise să îi descopere slăbiciunea. 

— Bun, i-a dat un loc de muncă, s-a culcat cu ea, dar pun 
pariu că n-o s-o lase niciodată să-i pună în pericol căsnicia. Așa 
că am dat câteva telefoane și am reușit să aflu adresa lui din 
Delaware. l-am trimis o scrisoare soţiei sale, în regim de 
urgență. Pun pariu cu voi că doamna Beckman o să poposească 
în New York în seara asta. Acum vreau să-i văd p-ăștia doi cum 
se descurcă. 

Era tare mândru de el însuși. 

— Puștiule, zise el, făcându-i semn lui Pete să se apropie, am 
ceva pentru tine, și îi dădu un plic lui Quinn care îl dădu mai 
departe. 

Pete deschise plicul și se uită înăuntru. O bucată de hârtie, un 
plic și mai mic și o casetă. 

— Ai acolo câteva poze din casa familiei Malone, îi spuse el. 
Raportul de autopsie al fetei. Și mai ai ceva acolo, îi zise el, 
făcându-i cu ochiul. Ceva care explică ce a găsit doctorul. 


Ziua următoare, Pete îi urmări pe Beckman și pe Ruth la 
restaurant. Observă că Beckman îi evita privirea. 

Helen ajunsese noaptea trecută, îi spuse el. Reacţionase urât, 
îi rupsese hainele lui Ruth, îi aruncase produsele de machiaj la 
gunoi. 

— Ne-am certat, îi spuse el, uluit. Parcă era nebună. Nu am 
văzut-o niciodată așa. Nu ne-am certat în viața noastră. 

Își trecu mâinile peste faţa obosită și îi spuse lui Ruth că 
ceruse să fie transferat. Că trebuia să se întoarcă în Delaware. 
Că îi părea rău. 


VP - 130 


— E mai bine așa, pentru copii. Știi tu. 

Se ridică și plecă, lăsând-o singură la masă, iar Pete fu martor 
la clipa în care își pierdu slujba, iubitul, alinarea pe care i-o 
aducea el. O văzu comandându-și o bere, două, dând băutura 
pe gât, refuzând să plângă. 

Și acum că văzu pentru prima oară latura aceea vulnerabilă 
pe care o ţinea veșnic ascunsă, simţi nevoie să aibă grijă de ea. 
Incepu să își tragă pielițele de la unghii, să le smulgă cu dinții. 
Văzu câteva picături de sânge pe buzele ei și se grăbi să se 
șteargă la gură dezgustată, cu podul palmei, cu o privire 
încrâncenată, disperată. 

Asta fu imaginea care îi rămase o vreme întipărită în minte. 
Sânge. O femeie scârbită de ea însăși. Nicio urmă de tandrețe. 

In noaptea aceea, o văzu intrând în Callanghan's îmbrăcată 
cu o rochie incredibil de scurtă, încălțată cu pantofi cu toc, dând 
pe gât mai multe pahare de Scotch Mists, flirtând cu o sălbăticie 
pe care nu o mai văzuse până atunci la ea. 

li recunoscu pe polițiștii de la ușă înainte ca Pete să-și dea 
seama cine erau. Merse țanţoșă la masa lor și se propti în faţa 
lor, cu mâinile în șolduri, cu umerii drepți. 

— Cum vă distraţi, băieţi? Vă place ce vedeți? 

Cei doi bărbaţi o priviră din cap până-n picioare. 

— Vai de capul vostru. Halal treabă mai faceţi și voi. 

Poliţiștii începură să râdă. 

— Știu că mi-aţi pus microfoane în apartament. Vă place să 
mă ascultați pe mine și pe prietenii mei, vă excită? Sunteţi niște 
psihopaţi. Toţi. 

Aceștia continuară să râdă. 

Ruth se făcu roșie în obraji și începu să ţipe: 

— N-o să aflaţi niciodată cine mi-a omorât copiii. N-o să știți 
niciodată adevărul. 

Bărbaţii se albiră la față, dar Ruth le întoarse spatele și se 
împletici spre ringul de dans, apucând un braţ la întâmplare, 
trăgând un bărbat după ea, hotărâtă să nu-i dea drumul. 


Pete era întins pe jos, pe covor, cu berea lângă el, ascultând 
picăturile de ploaie lovindu-se de fereastră. Se ridică să-și ia o 
pătură și începu să citească raportul pe care îl primise de la 
Devlin. 


VP - 131 


Trupul neînsuflețit este al unei fetițe caucaziene, de 
aproximativ 4 ani. Bine hrănită, circa 15 kilograme și 
un metru înălțime. Cu păr blond și ochi albaștri. 


Erau simple cuvinte. Simple numere. 

Închise ochii. Înghiţi în sec. Își imagină niște pereţi înalţi, cu 
gresie albă, un șir de tărgi metalice cu roţi strălucitoare. Un iz 
de chimicale, în combinaţie cu mirosul de putrefacție. 

Lividitate. 

Congestie. 

Abraziuni. 

Echimoze. 

Peteșii. 

Hemoragii. 

Simple cuvinte. Realitatea însemna o biată fetiță zăcând 
nemișcată și albă la faţă, la fel ca gresia aceea care o înconjura, 
cu mâinile și picioarele vineţii, cu zgârieturi pe chip, cu gâtul 
plin de vânătăi. 


Ambii plămâni sunt  congestionați, cu edem, 
suprafața lor fiind de culoare roșu închis marmorat. 
Calea traheo-bronșică nu conține urme de material 
aspirat sau sânge. Multiple secțiuni ale plămânului 
prezintă semne de congestie și fluid edematos pe 
suprafețele  secționate. Nu prezintă semne de 
supurație. Mucoasa laringei este albicioasă. 


Ultimele fotografii cu Cindy îi arătau pieptul care avea să 
rămână de-a pururi slăbuţ, cu pielea fină, îmbrăcată într-un 
maiou roz, pantalonași galbeni și o bluză de pijama. Pete încercă 
să nu se gândească la faptul că fata aceea nu avea să-și aleagă 
niciodată o rochie pentru balul de liceu, că nu avea să-și facă 
niciodată unghiile sau să-și coafeze părul. 


Esofagul este gol, acoperit de mucoasă albicioasă. 
Stomacul conține bucățele de alimente nedigerate 
(identificate ca fiind legume cu frunze verzi și paste). 
În porțiunea de lângă intestinul subțire am găsit urme 
de alimente galbene și maro, probabil legume sau 
fructe. Nu am identificat urme de hemoragie. Restul 
intestinului subtire nu prezintă nimic interesant. 


VP - 132 


Intestinul gros conține material fecal. Apendicele este 
prezent. 


În ciuda faptului că trupul ei fusese tăiat, verificat, cântărit și 
măsurat, raportul de autopsie nu dezvăluia nimic ieșit din 
comun. Nu erau urme de relaţii sexuale. Nu se găsiră urme de 
piele sub unghiile ei, nici fibre străine, nicio altă vânătaie în 
afară de cele din jurul gâtului care să sugereze că fata fusese 
strangulată. Nu se zbătuse; murise neputincioasă. 

Pete aflase din comunicatul de presă al poliţiei că raportul de 
autopsie al lui Frankie dezvăluise chiar și mai puţine informații. 
Trupul băiatului zăcuse în păduricea aceea mai bine de o 
săptămână, iar animalele distruseseră orice dovezi. 

Nu aveau niciun fel de răspuns, niciun indiciu. Cindy murise 
cu șase sau optsprezece ore înainte ca trupul ei să fie găsit la 
ora unu și jumătate ziua. Poliţiștii bănuiau că Frankie fusese 
omorât la fel ca sora lui, probabil la scurt timp după ea. 

Raportul autopsiei concluzionă că rezultatele nu erau clare. 
Nu aveau cum să afle când anume fuseseră uciși cei doi copii. 
lar Pete nu vedea nicio modalitate prin care să poată dovedi că 
Ruth Malone minţise în legătură cu ora la care le dăduse de 
mâncare, la care verificase dacă dormeau, ultima oară când 
intrase în camera lor. 

Nu reuși să descopere niciun indiciu despre cine îi omorâse pe 
cei doi copii și de ce. 


Pete se întinse pe spate și își duse mâinile la ceafă, încercă să 
pună informaţiile cap la cap. Însă mintea lui era ameţită de 
bere, oboseală și jargon medical. Adormi și se trezi câteva ore 
mai târziu, transpirat și cu un gust amar în gură. 

Se ridică, bău o gură de apă și își privi silueta în fereastra 
întunecată. Era sigur că nu mai avea să adoarmă în noaptea 
aceea. 

Se așeză pe pat, băgă raportul înapoi în plic și scoase 
fotografiile din casa lui Ruth Malone. Nu arătau cine știe ce: era 
un apartament banal în care locuia o mamă și cei doi copii ai ei. 
În bucătărie văzu câteva farfurii puse la uscat și mai multe 
jucării pe jos. Un teanc de haine împăturite pe scaune. 

După care scoase o poză cu dormitorul lui Ruth. Era o cameră 
mai ordonată decât celelalte: piesele de mobilier erau lustruite 


VP - 133 


și curățate. Patul cel mare trona în mijlocul camerei. Era 
acoperit cu mai multe pernuțe colorate și cu o cuvertură din 
satin cu fundițe. 

De ce îi dăduse Devlin toate aceste materiale? Nu găsi nimic 
relevant. 

Puse pozele în plic și băgă caseta în casetofon. Se întinse pe 
pat și derulă caseta, după care auzi vocea groasă a lui Devlin. 
De data aceasta vorbea pe un ton diferit. Aceeași voce răgușită, 
aceleași cuvinte pronunţate - dar părea grăbit să ajungă la 
subiect. 


— Reluăm interviul. 17 septembrie 1965, 11.12. Bun. 
Deci... doamnă Malone. Ce le-aţi dat copiilor de mâncare în 
seara de 13 iulie? 


— V-am spus deja de două ori. 

— Mai spuneţi-ne odată. 

— Am pregătit niște carne de vițel și am deschis o 
conservă de fasole verde. Le-am dat să bea lapte, iar eu am 
băut ceai rece. 

— Sunteţi sigură? 

— Bineînțeles că sunt sigură. Chiar a doua zi m-aţi 
întrebat pentru prima oară despre asta. A fost ultima masă 
pe care... 


Urmă o pauză. Cineva tuși. 


— Le-aţi dat să mănânce paste? Macaroane? Ceva de 
genul ăsta? 


— V-am spus deja. Am mâncat carne. Fasole verde. Au 
băut lapte. Asta e tot, zise ea pe un ton stăruitor. 

— Deci nu le-aţi dat să mănânce paste. 

— Dumnezeule! De câte ori să vă mai spun că nu? Nu am 
pus gura pe paste, ce mama naibii? 


Urmară alte câteva clipe de pauză. 


— Și atunci, cine a aruncat cutia goală de macaroane în 
gunoi? 


— Poftim? 
— Am găsit o cutie goală de macaroane în gunoi. 


VP - 134 


— Și ce-i cu asta? zise ea, râzând. Poate a aruncat-o 
vreun vecin, că nu mai avea loc la el în gunoi. Sau poate era 
de la mine, nu știu. Poate că era acolo de zile întregi! Nu-mi 
aduc aminte tot ce le-am dat de mâncare în săptămâna 
aceea. 

— Nu? întrebă el pe un ton acuzator. 


Cineva răsfoi câteva foi de hârtie. 
— Nu, nu-mi aduc aminte, răspunse ea obraznic. 
Cineva aprinse o brichetă și trase câteva fumuri de ţigară. 


— Și ce ne spuneţi de farfuria de macaroane din frigider? 
Tot de la vecini? 


— Poftim? Ce naiba tot bombăniţi acolo? V-am spus deja, 
nu-mi aduc aminte ce le-am mai dat de mâncare în 
săptămâna aceea. Poate că făcusem paste cu o zi înainte 
sau în weekend. Nu-mi aduc aminte. Ce mai contează? 

De ce nu porniţi în căutarea celui care mi-a omorât 
copiii? Pe străzi umblă un nebun în libertate care omoară 
copii și voi mă luaţi pe mine la întrebări despre un știu ce 
căcat de macaroane? 

— Doamnă Malone, momentan, cu dumneavoastră stăm 
la discuții. 


Urmară câteva clipe de pauză. 
— Aţi spus că... 


Devlin răsfoi din nou prin notițele sale, chiar dacă Pete ar fi 
putut să jure că Devlin știa exact tot ce spusese ea mai 
devreme. 


— A... aţi spus că... ah, da... în declaraţia iniţială, aţi spus 
că ați oprit la Walsh's Deli în drum spre casă pe data de 13 
pentru că - vă citez - „Nu aveam nimic de mâncare acasă”. 
De ce aţi mai oprit la restaurant, doamnă Malone, dacă 
aveaţi macaroane acasă? 


Ruth nu spuse nimic. 


— De ce, doamnă Malone? 


VP-135 


— Nu știu, bine? Nu știu ce vreţi să vă spun. Cred că am 
uitat că aveam macaroane acasă. 


Devlin trase aer în piept, în liniște. Se auzi un mic zgomot 
poate că își lăsa pixul pe masă înainte de a vorbi. 

Pete și-l imagină în faţa ochilor, aplecat deasupra mesei, 
apropiindu-se ușor de ea. Venind tot mai aproape. Dându-i 
târcoale, adulmecându-i teama. 

Când vorbi, o făcu pe un ton atent, cumpătat. 


— În ziua în care copiii dumneavoastră au dispărut, aţi 
cumpărat carne de vițel, o conservă de fasole verde și 
lapte. De la Walsh's Deli de pe Main Street. lar aceasta a 
fost ultima masă pe care au mâncat-o copiii 
dumneavoastră. 


— V-am spus deja că... 

— Și, atunci, doamnă Malone, ce aţi spune dacă v-aș zice 
că raportul de autopsie al fiicei dumneavoastră a găsit urme 
de paste nedigerate în stomacul ei? 


Cu fiecare cuvânt al lui Devlin, Pete parcă îl simțea 
bucurându-se de expresia de panică și confuzie care se instala, 
cu siguranță, pe chipul ei. 


— Poftim? Nu înțeleg. Am... 


— Paste nedigerate, exact ceea ce au mâncat ambii copii 
în noaptea în care au fost uciși. Cu foarte puţin timp înainte 
să fie uciși. Autopsia a concluzionat că fiica dumneavoastră 
a murit la mai puţin de două ore după ce a mâncat. 
Povestea asta cum că le-aţi dat să mănânce carne de vițel 
și că aţi fost să-i verificaţi la miezul nopţii este o minciună, 
nu-i așa, doamnă Malone? 


Pete sesiză satisfacția din glasul lui Devlin. 


— O minciună stupidă. Nu v-aţi gândit că va fi foarte ușor 
să aflăm ce anume a mâncat și când a mâncat? 


Pete o văzu la fel ca în noaptea aceea la Callanghanss, 
înfruntându-i pe cei doi polițiști de la bar. Albă la faţă, furioasă, 
cu ochii mari ca două pete de culoare, deasupra pomeților. 


VP - 136 


Urmă o nouă pauză: și-o imagină privind disperată în jurul ei, 
încercând să găsească o cale de scăpare. 
Și, brusc, reuși să se adune. Vorbi pe un ton ferm: 


— În seara de 13 iulie le-am dat copiilor mei să mănânce 
carne de vițel. Carne de vițel, fasole din conservă și lapte. 
La miezul nopţii am fost la ei în cameră să mă asigur că 
dorm. Asta a fost ultima oară când i-am văzut și erau în 
viaţă. Erau bine. După cum v-am spus-o deja, domnule 
detectiv. 


VP - 137 


Capitolul 11 


Caseta se opri, iar Pete aprinse veioza. Devlin avea dreptate: 
minciuna despre mâncare fusese una de-a dreptul stupidă. 

Și, după toate cele văzute și auzite, Ruth Malone nu era o 
femeie proastă. 

Aproape că auzea vocea lui Friedmann în minte, încercând să- 
| conducă în direcţia cea bună. Si? Ce înseamnă asta? Nu e o 
femeie proastă. Nu ar spune niciodată o minciună stupidă. 

Dintre toate lucrurile despre care ar fi putut să mintă, de ce 
tocmai asta? Autopsia concluzionase că la ultima masă Cindy 
mâncase paste. Devlin găsise o cutie de paste în gunoi și o 
farfurie de paste în frigider. Pusă faţă-n faţă cu dovada, ce rost 
avea să insiste cu atâta vehemenţă că le dăduse altceva de 
mâncare? 

Cu chipul machiat și lipsa ei de suferință, minciuna aceea îi 
dădu de bănuit că era ceva mai mult la mijloc, ceva ce nu 
reușea să înţeleagă. Ceva ce-i scăpase lui Devlin. 

Spre dimineaţă, Pete reuși să aţipească și se trezi din nou pe 
la opt. Se îmbrăcă în grabă și traversă coridorul pe vârfuri ca să 
ajungă la baia pe care o împărțea cu tipul de la 5A. Quentin - 
Pete nu știa exact dacă era numele sau prenumele lui - era un 
profesor de teologie pensionat, din Anglia. Semăna la voce cu 
James Mason și asculta adesea înregistrări cu discursurile lui 
Churchill din timpul războiului la un gramofon micuț, iar uneori 
scotea câte un țipăt noaptea. În unele dimineţi, Pete trebuia să 
se strecoare printre sticlele goale de gin aliniate la ușa lui. 

Se spălă, se bărbieri, își luă notițele și fotografiile, se urcă în 
mașină și porni la drum, încercând să-și limpezească gândurile. 
Îi reveneau în minte aceleași veșnice întrebări: Dacă spune 
adevărul? Şi: Dacă Devlin se înșală în privința ei? 

Merse cu mașina spre apartamentul lui Ruth, opri la 72" Drive 
și parcă în spatele mașinii de poliţie. Chiar dacă mulţimea de 
oameni se risipise, pe ici, pe colo încă mai erau câţiva reporteri 
la datorie. Trecuseră mai bine de două luni de la moartea 
copiilor, iar subiectul încă făcea știrea zilei. Ruth încă era știrea 


VP - 138 


zilei. Rămase în mașină și fumă două ţigări, încercând să se 
hotărască ce să facă. 

Și se întâmplă exact ce aștepta, fără să știe. 

Un taxi opri în faţa lui și Gina Eissen cobori din mașină. Era 
îmbrăcată cu o rochie șifonată, cam strâmtă și avea cearcăne 
mari sub ochi. În timp ce se întoarse să-și ia haina și să scoată 
banii de taxi din geantă, Pete ieși din mașină. Gina tresări când 
auzi portiera, dar nu ridică privirea. El trecu pe lângă ea și îi 
întinse șoferului o bancnotă de cinci dolari. 

— Ajung? 

Şoferul dădu din cap că da, își luă la revedere și plecă. 

Când Pete se întoarse cu faţa spre Gina, aceasta încă mai 
cotrobăia prin geantă. Își scoase o ţigară și o brichetă pe care 
încercă în zadar să o aprindă. Pete aprinse bricheta lui și, în cele 
din urmă, Gina ridică ochii spre el. Avea pielea uscată și buzele 
crăpate. 

— Ce vrei? 

— Vreau stăm puţin de vorbă. 

Femeia refuză și făcu un pas în spate. 

— Da, cum să nu. Am văzut ce ai scris în ziare. Cum ai vorbit 
despre ea. Nu vreau să vorbesc cu tine. 

— Stai puţin, nu pleca. 

Gina își văzu de drumul ei. 

— Te rog. Îmi pare rău. 

Gina se opri. 

— Îmi pare rău. 

Se întoarse spre el și întrebă: 

— De ce? 

Pete făcu un pas în față. Și încă un pas. Gina nu se dădu 
înapoi. 

— M-am tot gândit și... 

Nu știa cum să continue. 

Gina rămase locului, sprijinită pe un șold, suflându-i fum de 
țigară în față. 

— Poate că m-am înșelat. 

— Adică? 

— Poate că m-am înșelat în privința doamnei Malone. În 
privinţa a tot. 

— Cred și eu, zise ea, nervoasă. Normal că te-ai înșelat. Te 
înșeli. În privinţa a tot. 


VP - 139 


— Am nevoie de ajutorul tău ca să îndrept lucrurile. 

— Și ce motive aș avea eu să te ajut? întrebă ea, încruntată. 

— Păi, pentru că... Eu sunt singura voastră șansă. Sunt sigură 
șansă a doamnei Malone. 

— Zici tu? întrebă ea, ridicând din sprâncene. 

Pete îi făcu semn spre blocul din apropiere și spuse: 

— Vrei să stăm puţin de vorbă? 

Gina acceptă și se îndreptară spre intrarea în clădire și se 
așezară pe terasă. Se bucură de razele soarelui. Se bucură de 
acel moment de respiro. Unul dintre reporteri se apropie de 
mașina de poliţie și începu să stea de vorbă cu polițiștii. Pete 
presupuse că acesta spera să afle noi informaţii, cât să scrie un 
articol pentru pagina 5. Două femei trecură prin dreptul lor și 
încetiniră când traversară prin faţa clădirii în care locuia Ruth. 
Se lipiră una de cealaltă, de parcă le-ar fi fost frig, după care 
ieșiră din umbra clădirii și totul în jurul lor se lumină. 

Văzu o femeie în depărtare, cu un mers ciudat, de parcă ar fi 
durut-o încheieturile. Era subţirică, cu păr roșcat, iar rujul ei 
depășea conturul buzelor. Era îmbrăcată cu o rochie înflorată 
simplă și cu o pereche de sandale care păreau cam mari. 
Femeia i se păru cunoscută. 

Pete făcu semn spre ea și o întrebă pe Gina: 

— Cine e femeia aceea? 

— Care? Ah, e doamna Gobek. E mai ciudăţică. 

— Cum așa? 

— Eh, știi tu. E o bătrânică simpatică. Inventează fel de fel de 
povești. Îi place să fie în centrul atenţiei. 

După care apăru un bărbat, mergând cu faţa în pământ, cu 
privirea ferită. 

Era ceva ciudat la el: era înalt și avea un mers împiedicat, de 
parcă nu era obișnuit cu picioarele lui lungi. 

— Și el e tot un ciudățel? 

— E Gus Frederickson. Stă în blocul ăla, zise ea, făcându-i 
semn spre clădirea vecină. 

Pete rămase cu privirea îndreptată spre el, iar Gina oftă: 

— Dumnezeule, faci la fel ca polițiștii. l-au dat târcoale două 
zile întregi, înainte să-l găsească pe Frankie. L-au luat la 
interogatoriu până ce aproape că l-au distrus. Da, e un tip mai 
ciudat, dar nu-i un criminal. 

— De unde știi? 


VP - 140 


— E... ceva e în neregulă cu el. A avut un accident în 
copilărie. După asta, n-a rămas întreg la minte. A locuit cu 
mama lui până la moartea ei. E blând ca un pisoiaș. li plac 
copiii... nu, nu în felul ăla - îi place să se joace cu ei, cu copiii 
mici, pentru că și el e copil la minte. Il cunosc de ani de zile și... 
nu ar face rău nimănui. 

Frederickson dispăru din peisaj, iar Gina trase un ultim fum, o 
aruncă pe jos, după care își luă haina pe ea și băgă mâinile în 
buzunar. 

O văzu uitându-se spre mașina de poliţie, spre reporter și îi 
spuse: 

— Ei toţi cred că e vinovată. 

— Și crezi că nu știu asta? Crezi că ea nu știe? Nu știu ce s-a 
întâmplat în noaptea aceea, spuse el, urmărindu-i reacţia. Dar 
dacă nu e ea de vină... 

— Nu, nu e ea devină. 

— Ei bine, în cazul ăsta, trebuie să-și construiască apărarea. 
Poliţiștii trebuie să găsească un alt suspect. Trebuie să ia lumea 
la întrebări, și nu să se axeze doar pe ea. 

O văzu pe gânduri, așa că insistă. 

— Trebuie să răspundă atacurilor. 

Gina își cobori privirea și își ridică mâinile de parcă s-ar fi 
spălat pe față. Când îl privi din nou, ochii îi erau roșii. Oftă. După 
care își ridică sfidătoare bărbia. 

— Vreau să-ți arăt ceva. Vino cu mine. 

Poliţiștii și reporterii de la mașină nu mai spuseră nimic, ci îi 
urmăriră în timp ce se apropiară de clădire și urcară treptele de 
la intrare. O văzură pe Gina agitându-se cu cheia în mână, îl 
văzură pe Pete luându-i cheia ca să deschidă ușa, observară că 
o împinse ușor în hol, nerăbdător să scape de privirile lor 
iscoditoare. 

Gina își duse mâna la cap. 

— Dumnezeule. Urăsc situaţia asta. O urăsc. Au trecut atâtea 
luni. Când or să înceteze? 

— Sunt încă la pândă. Au nevoie de o pauză. 

Femeia se uită aproape temătoare la el și, pe moment, se 
temu că avea să se răzgândească. Dar ea îi făcu semn spre o 
ușă albă de partea cealaltă a coridorului. Pete se uită spre 


VP - 141 


plăcuţa lustruită cu numărul apartamentului și spre podeaua 
pătată de tălpi micuțe. 

— Ea locuiește...? 

— Da. Trebuie să vii să vezi cu ochii tăi. 

Bătu la ușă și fură întâmpinați de bătrâna de la 
înmormântare. Se uită la Pete cu indiferenţă, dar își îndreptă 
atenţia spre Gina. Pentru o clipă, văzu dezgust pe chipul ei: 
după care o strigă pe fiica ei. Câteva clipe mai târziu apăru și 
Ruth Malone. 

Era o femeie micuță. Părea să se fi făcut și mai mică de ultima 
oară când o văzuse. Chiar și sub stratul de machiaj îi zări chipul 
palid, fragil și speriat. Nu era femeia aceea strălucitoare, 
minunată pe care o văzuse prin baruri. Ci o femeie măcinată de 
ceva mai presus de ea. Avea ochi mari și întunecaţi, o privire 
pierdută. Clipi de câteva ori și își drese glasul înainte de a vorbi: 

— Gina, spuse ea, întinzându-i mâna, iar cealaltă femeie se 
grăbi să o ia în brațe. 

Pe moment, i se păru că totul avea să fie bine. Că Gina avea 
să o ţină la pieptul ei și să o aline până ce durerea avea să-i 
treacă, pentru a se putea ține pe picioare. De parcă o mică 
dovadă de bunătate avea să fie îndeajuns ca să o transforme la 
loc în faţa aceea cu păr lucios, cu ochi și buze strălucitoare. 

Dar Ruth se dezlipi din braţele prietenei sale, înghiţi din nou în 
sec, iar Pete văzu durerea din ochii ei. După care își îndreptă 
privirea spre el: Ruth îl recunoscu și îl privi furioasă. Se înroși la 
faţă. 

Dar înainte să apuce să spună ceva, Gina zise: 

— Ruth, dragă, băiatul acesta este reporter. E un tip... e în 
regulă. M-am gândit că dacă tot nu vor să-ţi dea pace, măcar să 
le spui ceva. 

Ruth se uită lung la ea, după care își îndreptă din nou atenţia 
asupra lui Pete, apoi se întoarse cu faţa spre Gina și îi vorbi pe 
un ton piţigăiat, ciudat: 

— Intraţi, vă rog. O am pe mama mea în vizită pe la mine. 
Poftiti în bucătărie! Vin imediat. 

Rămase privind în urma ei, în timp ce traversa holul pe tocuri, 
până ce dispăru după colț. Auzi o ușă închizându-se după ea și o 
urmă pe Gina în bucătărie. 

Cele două femei stătuseră așezate la masă, cu un ibric de 
cafea în mijloc. Cineva curățase masa cu suprafața laminată, 


VP - 142 


uzată și zgâriată pe alocuri de creioane de colorat și urme de 
furculițe - și pusese două șervete pe masă: unul pentru ibric, iar 
celălalt pentru cele două câni. Podeaua strălucea de curățenie, 
iar încăperea mirosea a înălbitor și esenţă de lămâie. Faianţa de 
deasupra aragazului, galbenă, cu un imprimeu de cireșe, tocmai 
ce fusese curățată și încă se vedeau dâre de apă în lumina 
aceea puternică. Văzu mai multe farfurii puse la uscat pe un 
prosop pe blatul de la bucătărie, care așteptau să fie puse la loc 
în rafturi. 

Pete avu nevoie de câteva clipe ca să-și dea seama de ce i se 
părea atât de ciudată camera aceea. Fotografiile pe care i le 
dăduse Devlin înfățișau o bucătărie dezordonată și neîngrijită: 
jucării împrăștiate pe jos, teancuri de haine pe scaune, boluri de 
cereale în chiuvetă, desene agăţate pe pereți. Dar acum toate 
acele obiecte personale dispăruseră. Nu mai rămăsese nimic să 
amintească de copii, nimic să dea de înţeles că în casa aceea 
locuise cândva o familie, și nu o femeie singură. 

Mama lui Ruth stătea dreaptă la masă. Nu spuse nimic, nici 
măcar nu-i pofti să se așeze, dar Gina se așeză și îi făcu semn 
lui Pete să se așeze și el. 

Ridică privirea și o întâlni pe a mamei lui Ruth: ochii reci, 
buzele subţiri. Pete se uită lung la ea și spuse: 

— Doamnă, aș vrea să... 

Auzi pași în spatele său, iar mama lui Ruth vorbi peste el. 

— Ruth, mai ia două căni. Nu vezi că avem musafiri? 

Vorbi pe un ton la fel de aspru ca înfățișarea ei. Gândul îi fugi 
la propria mamă, la privirea ei care căuta mereu aprobarea lui, 
la zâmbetul ei timid, cald și simţi un nod în gât. 

Ruth intră în bucătărie și scoase încă două cești. Observă că 
se machiase, că se pieptănase și că se dăduse cu ruj. 

Mama ei îi servi cu cafea și își băură cafeaua în liniște, până 
ce Gina își drese glasul. Toţi ridicară privirea spre ea, iar Gina o 
luă pe Ruth de mână. 

— M-am gândit că poate... mă întrebam dacă nu crezi că ţi-ar 
face bine să vorbești. Poate dacă le dai interviu, or să plece. 

Doar că nimeni nu avea să plece, nu înainte de proces sau de 
o condamnare, nu înainte să se întâmple ceva mai rău, mai rău 
decât moartea celor doi copii, dar alese să nu o spună. Așa că 
lăsă ceașca pe masă, își scoase pixul și începu să îi pună 
întrebările pe care știa că avea să i le pună: 


VP - 143 


— Doamnă Malone, povestiţi-mi despre copiii dumneavoastră. 
Povestiţi-mi despre ultima zi pe care aţi petrecut-o împreună. 

— Am fost la picnic la Kissena Park, răspunse ea pe o voce 
groasă. Am plecat pe la patru. Trebuia să-l sun pe avocatul meu. 
Pentru procesul de custodie. 

Ruth începu să spună povestea aceea pe care o spusese deja 
de atâtea ori, luând din când în când câte o gură de cafea ca să 
scape de nodul din gât, iar în tot acest timp Pete încercă să 
păstreze un aer profesional. Empatic. 

— Le-am făcut de mâncare. Carne de vițel și fasole verde. 

Doar că Pete deja nu mai era atent la povestea ei. Nu-și putea 
lua ochii de la ea. De la mișcările ei. De la forma gurii sale. 

— Ce credeţi că s-a întâmplat, doamnă Malone? o întrebă el și 
își dădu seama că se străduia să nu plângă. Ruth aprinse o 
țigară și încercă să-și păstreze calmul. 

— Trebuie să fie vorba de un nebun. Cineva care căuta o 
ocazie să facă rău unor copii. Vreun fel de... animal. 

— Și poliţia ce crede? V-au spus? 

— Nu știu... nu știu nimic. Nu par să aibă indicii. 

Pete îi cercetă cearcănele, pe care machiajul nu reușise să le 
ascundă. Obrajii ei goi, unghiile roase, faptul că nu îl putea privi 
în ochi când vorbea despre copii. 

Simţea că o vedea cu alţi ochi azi. Orice avea să se întâmple - 
fie că Devlin avea sau nu să o aresteze, fie că avea sau nu să fie 
condamnată -, ce soartă o aștepta acum? Cu siguranţă nu va 
mai fi aceeași femeie. Nu va mai putea să se bucure de razele 
soarelui sau să intre într-un magazin și să-și cumpere o rochie 
doar pentru că era drăguță. Nimeni nu ar mai putea să se uite la 
ea fără să-și amintească ce se întâmplase. 

Nu avea cum să mai scape de soarta asta. 


Jumătate de oră mai târziu, se întoarseră pe hol, iar ușa se 
închise în urma lor. 

Pete trase adânc aer în piept și ridică privirea. Gina se uită 
lung la el, cu braţele împreunate la piept. 

— E greu, nu-i așa? Să o vezi în halul ăsta. Să vezi cum a 
transformat-o durerea asta. Dar tocmai asta nu vedeţi tu și cei 
ca tine, cei care nu o cunoaștetți, care nu aveţi ochi să vedeți. 
Am vrut să vezi cu ochii tăi. Am vrut să vezi și tu cum e. 

— Îmi pare rău, zise Pete. 


VP - 144 


— Știu, răspunse ea, sec. Dacă nu te-aș fi crezut, nu te-aș fi 
lăsat să o vezi. Dar să știi că nu ajunge doar să spui că-ţi pare 
rău. Am vrut să vezi cu ochii tăi. Și exact asta s-a întâmplat. 

Gina îi făcu semn spre trepte și spuse: 

— Hai. 

Începură să urce scările. 

Când deschise ușa de la propriul ei apartament, Pete avu o 
nouă surpriză. Oare ce se așteptase să vadă, culori ţipătoare? 
Dezordine? Sticle goale de băutură? Dar nici vorbă de așa ceva. 
Camera era puţin cam goală, iar canapeaua ușor uzată, dar 
avea un aer primitor. Mobilierul strălucea de curățenie, văzu 
câteva plante pe rafturi, câteva fotografii, două bibelouri. 

Pete se întoarse spre ea, iar ea se uită lung la el, cu mâinile 
încrucișate la piept. 

— Te așteptai la altceva? 

— Eu doar... îmi pare rău. Nici măcar nu te cunosc și am 
presupus că... 

Gina nu spuse nimic, îl așteptă să termine ce avea de spus. 
Pete se simţi și mai vinovat. 

— Nu am niciun drept să fac presupuneri. Îmi pare rău. 

lar în clipa aceea se schimbă ceva la ea: îi dispăru privirea 
încruntată de pe chip și zâmbi ușor. li făcu semn că îi accepta 
scuzele și îl pofti în bucătărie. 

Făcu cafea și aduse o sticlă de whisky și două pahare la 
canapea. Pete ar fi dat orice pentru un pahar de whisky, dar o 
refuză când îi oferi un pahar și acceptă doar câteva picături în 
cafea. Simţea că urma să aibă nevoie de mai mult de o simplă 
cafea ca să audă ce avea de spus. 

Gina îi turnă puţin whisky în ceașcă, își puse un pahar pentru 
ea și se așeză pe canapea. 

— Dumnezeule, ce nebunie! 

Pete cobori privirea spre ceașca din mână, fără să știe ce să 
spună. 

— Erai de mult prietenă cu Ruth? 

— Sunt. 

Pete se uită la ea, fără să înțeleagă. 

— Sunt în continuare prietenă cu ea. 

— Da, bine, spuse Pete. Și vă știți de mult? 

Gina cobori privirea. 


VP - 145 


— Am cunoscut-o - i-am cunoscut pe toţi - în săptămâna în 
care s-au mutat aici. Acum doi ani. 

Și, dintr-odată, fu curios să afle mai multe, așa cum ar fi 
trebuit să fie de la bun început. Voia să știe cum era ea, ce fel 
de femeie ar fi putut să păţească ceva atât de îngrozitor. Ştia că 
Ruth Malone era aceeași persoană de acum trei luni, acoperită 
doar de un strat de durere și teamă - dar în momente de 
cumpănă, lumea are tendinţa să creadă că oamenii sunt altfel. 
Speciali. Că au ceva anume care îi transformă în genul acela de 
oameni cărora li s-a întâmplat ceva rău. Pentru că alternativa - 
că lucruri groaznice i se pot întâmpla oricui, oriunde - este de 
neimaginat. 

Voia să afle ce anume o făcea pe Ruth Malone genul de 
persoană ai cărei copii să fie uciși. 

Așa că o întrebă pe Gina: 

— Cum era ea - doamna Malone - înainte de toată povestea 
asta? Cum era ea ca om? 

— De ce? răspunse Gina, oftând. De data asta vrei să scrii 
ceva despre ea care să fie adevărat? De data asta ai de gând să 
scrii adevărul? 

De-abia acum se văzu limpede prin ochii ei și îi fu rușine 
pentru felul în care se lăsase folosit de Friedmann și de Devlin, 
ca să scrie povestea lor. 

Ridică privirea și se uită fix în ochii ei. 

— De-asta sunt aici. Ca să scriu adevărul. 


VP - 146 


Capitolul 12 


Gina umplu ceștile de cafea, își aprinse o ţigară și începu să 
povestească. Și, încetul cu încetul, se relaxă și vorbi pe un ton 
calm, controlat. De parcă ar fi vorbit singură. 


Să fi fost la vreo săptămână după Ziua Muncii. Eram chiar aici, 
la fereastră, fumam o ţigară, cu un ochi pe geam. Așteptam să 
treacă timpul să mă duc la muncă. 

Era liniște, asta îmi amintesc clar. Era cald. Și am văzut 
mașina intrând pe stradă. Cu o remorcă în spate. 

Au oprit în faţa clădirii și au ieșit pe rând din mașină. Frank și 
un alt individ - Ed, Eddie, ceva de genul -, Ruth și copiii. 

Au ieșit din mașină, iar bărbaţii s-au dus în spate, pregătindu- 
se să descarce. Ruth a rămas o clipă locului. Îmi aduc aminte că 
cei mici o trăgeau de mână, zbierau, iar ea i-a ignorat, pur și 
simplu. Uneori... uneori se pierde în lumea ei și nu mai ajunge 
nimeni la ea. Parcă nu te mai vede, nu te mai aude. E de una 
singură. 

În fine, Frank și amicul lui au început să scoată chestii din 
mașină: cutii, câteva mese. Micuţul Frankie semăna leit cu tatăl 
lui - bruneţel, cu picioare lungi, încruntat. Chiar de la început 
mi-am zis că o să fie un băiat bine făcut. Că poate se face 
jucător de fotbal. 

Dumnezeule! 

Cindy era pe urmele lui, ca de obicei. De-abia începuse să 
meargă. Se ţinea cu o mână de balustradă ca să urce treptele. 
Mi-aduc aminte că Frankie a strigat ceva din vârful scărilor - Ești 
o mototoală! - sau ceva de genul, iar ea s-a uitat urât la el. „Stai 
să vezi că plânge”, mi-am zis eu, dar Frankie n-a lăsat-o pe sora 
lui la greu. A coborât în grabă treptele, a luat-o de mână, a 
ajutat-o să urce scările și, câteva clipe mai târziu, râdeau cu 
gura până la urechi. 

N-am mai văzut niciodată niște copii ca ei. Majoritatea 
băieților de vârsta lui nu-și bat capul cu fetele, mai ales fetițe 
așa mici ca ea. Dar Frankie îi purta mereu de grijă. 


VP - 147 


După care i-am auzit luând-o la fugă pe coridor, dând iama în 
apartament. l-am auzit bombănind când tatăl lor le-a arătat care 
avea să fie camera lor. Frankie a început să strige că el vrea să 
doarmă la geam. 

Erau niște copii cuminţi, dar era prima zi, erau gălăgioși. 
Țipetele lor începuseră să mă deranjeze, așa că am zis să ies la 
plimbare. Tin minte că nu reușeam să-mi găsesc cheile, așa că 
m-am întors în sufragerie să le caut - și atunci am auzit vocile. 

M-am uitat pe fereastră și Ruth - bineînțeles, la momentul 
respectiv nu știam că e Ruth - stătea așezată pe treptele clădirii 
de peste drum. Avea o ţigară în mână și stătea în fund pe 
trepte, cu mâna la ochi, ca să se ferească de soare și chiar în 
faţa ei erau Maria Burke și Carla. Carla Bonelli. 

Caria era toată un zâmbet și arătă cu degetul spre 
apartamentul ei, după care Ruth vorbi. Avea o vocea groasă, 
cumva din gât. La început, am crezut că se prefăcea, dar am 
aflat că nu. Așa vorbește ea. Toţi bărbaţii sunt topiţi după vocea 
ei. l-a zis: 

— Numele meu este Ruth Malone. Ne-am mutat la primul etaj. 
Sotul meu și copiii sunt deja în casă. 

Pe cuvânt că Maria Burke e cea mai mare bărfitoare din 
Queens. S-a întors să se uite la mașina lor, după care a mai 
făcut câțiva pași, curioasă să-l vadă și pe Frank. M-am uitat la 
Ruth și am văzut cum se uita la Maria - cu un zâmbet șiret pe 
buze, gen știu eu ce-ţi poate pielea - și ţin minte că mi-am spus: 
„Ah, o să-i cam dea de furcă”. M-a făcut și pe mine să zâmbesc. 

După care Maria probabil că și-a dat seama că arăta ca o 
ciudată, așa că s-a apropiat de ea cu mâna întinsă, de parcă ar 
fi fost Jackie Kennedy la recepţie la Casa Albă. 

— Eu sunt Maria Burke, zise ea. Locuiesc la numărul treizeci și 
opt cu soţul și fiica mea. 

Nu știu cum o face, dar de fiecare dată când vorbește, 
reușește cumva să dea o mulţime de informaţii despre ea. Spre 
exemplu, poate că vrea să-ţi spună cum o să fie vremea, dar tot 
ce auzi e: „Eu sunt Maria Burke, iar soțul meu câștigă mai bine 
decât al tău”. Sau „Avem o mașină mai scumpă ca a voastră”. 
Sau „Fiica mea e la o școală mai bună decât a voastră”. Bietul 
copil. Sally Burke e o dulceaţă de fată - nu merită să o aibă pe 
Maria ca mamă. Doamna B când o bate la cap să-și facă temele, 


VP - 148 


când se laudă cu ce note a mai luat la școală și cu lecţiile de 
pian. 

În sfârșit, Ruth s-a uitat la ea și a tras un fum de ţigară. Se 
vedea de la o poștă că Maria nu știa cum să reacționeze. Și-a 
mutat privirea spre Carla, iar Carla s-a uitat și ea la ea, era clar 
că niciuna dintre ele nu știa ce să facă. 

Ruth rămase neclintită, cu ţigara în gură, de parcă toată viaţa 
ei stătuse pe treptele acelea. Era îmbrăcată într-o pereche de 
pantaloni trei sferturi și o bluză, din câte ţin eu minte. Avea 
pantofi cu toc. Era coafată și se vedea de la mine de la geam că 
era machiată. lar Maria și Carla erau îmbrăcate în haine simple 
de casă. Ai cunoscut-o pe Maria? Doarme noaptea cu bigudiuri și 
își aranjează părul ca-n liceu, probabil. Ţin minte că mi-a spus 
odată că prea mult machiaj te face să arăţi ca o sărăntoacă. Am 
început să râd. Ea a fost aleasă prințesă la balul bobocilor din 
liceu - ne-a împuiat capul cu asta -, așa că se crede mare 
expertă. Îmi tot vine să-i spun: „Maria, dragă, au trecut 
cincisprezece ani de atunci!”, dar n-aș mai scăpa de ea. 

Carla făcea și ea ce face mereu - îi cântă în strună Mariei. 
Același model de rochie, același imprimeu pe șorț, probabil 
aceeași nuanţă urâtă de ruj. Nu seamănă deloc cu Maria: e mai 
scundă și puţin umflăţică, are un păr brunet, sănătos, pe care 
nu-i chip să-l ondulezi, sprâncene groase și o aluniţă pe care o 
urăște - dar ei nu-i prea pasă cum arată. Vrea doar să se facă 
plăcută. Așa că, odată ce Ruth și-a stins ţigara, Carla s-a grăbit 
să-i ofere pachetul ei. 

După care Maria și-a scos un șervetel din buzunar ca să ia 
mucul de ţigară de pe jos. Dacă n-aș fi văzut-o cu ochii mei, nu 
aș fi crezut. Se uită de sus la Ruth, de parcă ar fi fost regina 
Angliei, iar Ruth vreo biată servitoare căreia trebuia să i se 
explice: „Ne mândrim că este curăţenie în cartierul nostru”. 

Ruth se făcu roșie la faţă, dar în continuare nu spuse nimic. 
Am văzut că își coborâse mâna să-și aranjeze cutele de la 
pantaloni, dar se opri, iar eu aș fi vrut să o încurajez. Nu a mai 
spus nimic, a fumat ţigara primită de la Carla, uitându-se pe 
rând la ele două. Maria Burke probabil că o fi crezut-o 
nepoliticoasă sau proastă, iar după cum o știu eu acum pe Ruth, 
ar fi deranjat-o acest lucru. Dar a rămas, pur și simplu, acolo, de 
parcă nu ar fi dat doi bani pe ce credeau ele. 

În cele din urmă, Caria îi spune: 


VP - 149 


— Ei bine, am vrut doar să venim să ne prezentăm. Ai mai 
fost pe aici, prin Queens? 

Ruth le-a răspuns că nu, după care Carla a început să 
pălăvrăgească despre magazine și despre biblioteca pentru 
copii. li povesti și despre biserică, după care rămase cu vorba pe 
buze pentru că nu știa dacă era sau nu oportun să vorbească 
despre asta. Ruth cobori privirea și i-am zărit din nou zâmbetul 
acela, de parcă se întreba dacă s-o ajute sau nu. 

După care se înmuie puţin și spuse: 

— Suntem catolici, zise ea, spre ușurarea Carlei. 

— Bun, răspunse ea, atunci să știți că biserica e la vreo cinci 
străzi pe aici. Biserica St. Theresa e una dintre... 

Poate că Ruth considerase că deja lăsase prea mult de la ea. 
Așa că o întrerupse și zise: 

— Nu prea mergem la biserică. 

Nu știură cum să reacționeze la această informaţie. Se uitară 
una la alta, după care Maria îi răspunse cu un zâmbet larg, fals: 

— În orice caz, bine aţi venit! O să vedeţi că e un cartier tare 
drăguţ. Foarte liniștit. Sigur. Sunt convinsă că o să fiți foarte 
fericiţi aici. 

Ruth îi zâmbi și spuse: 

— Și eu. Ar fi cazul să intru în casă să văd ce nebunie a lăsat 
Frank în urma lui. Mulţumesc pentru ţigară, îi spuse ea Carlei. 

S-a ridicat să plece, iar eu tocmai ce ieșeam din apartament, 
așa că am dat nas în nas la intrare. Ne-am salutat din priviri. S-a 
strecurat pe lângă mine și a intrat în casă. 

Aceea a fost prima mea impresie despre ea: că știa cum să își 
poarte de grijă. Că nu o interesa ce credeau ceilalți despre ea. 
Dar m-am înșelat. 

Câteva zile mai târziu, veneam acasă și am văzut-o din nou 
afară, pe scări. Frank lucra pe tura de noapte, așa că luaseră 
cina mai devreme. El era în casă, le citea celor mici o poveste. 

M-am așezat lângă ea și mi-am scos pachetul de ţigări. Mi-a 
dat o brichetă și i-am mulţumit, după care am stat câteva clipe 
în tăcere, ascultându-le vocile - glasul entuziasmat al lui Frank 
în timp ce citea povestea și râsetele copiilor la părţile amuzante. 
Simţeam miros de mâncare: usturoi, condimente, un radio pe 
fundal. O auzeam pe Nina Lombardo vorbind la telefon. Era cald 
afară, chiar dacă începuse să se întunece. 


VP - 150 


Mi se pare destul de ciudat acum, dar în ziua aceea m-am tot 
gândit la tatăl meu. Nu mă mai gândisem la el de ani de zile. Mi- 
am amintit că îmi povestise cândva despre o vară indiană și ţin 
minte că l-am întrebat de ce au indienii două veri. 

Am mai așteptat puţin, după care am întrebat-o: „V-aţi mutat 
de curând?” ca să rup cumva tăcerea. Știi tu. lar ea mi-a 
răspuns: „Da. La primul etaj”. 

Am întrebat-o dacă s-au mutat aici pentru că soţul ei lucra în 
apropiere și mi-a spus că nu, că lucra la aeroport, dar că ea era 
chelneriţă la Callanghan's, pe Union colţ cu 164" Street. Parcă 
țin minte că mi-a spus că fostul lor proprietar voia să-și vândă 
casă, așa că fuseseră nevoiţi să se mute. Am vorbit despre 
nimicuri. Voiam s-o cunosc puțin mai bine. 

M-am prezentat, s-a prezentat și ea și m-a întrebat dacă 
locuiesc singură, dacă am copii. De regulă, nu-mi place când 
lumea îmi pune prea multe întrebări personale, dar în cazul ei... 
nu m-a deranjat deloc. Era genul de persoană care te făcea să 
te simţi ca și cum întreba pentru că era cu adevărat interesată, 
și nu ca să-și bage nasul sau de dragul de a face conversaţie. 

După care m-a întrebat dacă locuiesc de mult aici și i-am spus 
că se făceau cinci ani. Am avertizat-o că unii vecini sunt mai 
bârfitori, cred că i-am spus. Ea mi-a spus că și-a dat seama - 
presupun că se referea la Maria și la Carla. După ce am ajuns s- 
o cunosc mai bine, am înţeles că ura faptul că oamenii își băgau 
nasul în viaţa ei. Ura genul acela de întrebări „enervante” 
despre cum anume își educa copiii sau despre cât câștiga soțul 
ei. 

Nu era... nu este o femeie tipică. Obișnuia să facă mișto de 
femeile din jurul ei. Nu era interesată de genul de lucruri care le 
făcea diferite: cine înșela pe cine, care mamă avea probleme la 
școală cu copilul. Obișnuia să vorbească despre ceea ce aveau 
celelalte femei în comun. Despre faptul că femeile își aranjează 
părul la fel, sau poartă același gen de haine, ca un fel de 
uniformă. Obișnuia să spună Păpușile Barbie. Făcea mișto de 
evenimente importante din viaţa lor - știi tu, programarea la 
salon de vineri după-amiaza, cinele de sâmbătă seara, mereu la 
același restaurant, alături de soț și de întreaga familie. Nu 
înţelegea ce gen de femeie ar putea fi... mulţumită cu o astfel 
de viață. Ura rutina. Detesta liniștea, mediocritatea. 


VP - 151 


Ţin minte că odată mi-a povestit despre Carla că vrea să-și 
redecoreze casa și că trebuia să aleagă dacă să-și schimbe 
draperiile sau să-și retapițeze canapeaua. Îmi amintesc expresia 
de pe chipul ei când mi-a zis: „Ar putea să le facă pe amândouă, 
dacă ar ști cum”. Imi amintesc că a început să râdă. Presupun 
că făcea referire la bărbaţi. Ţin minte că bărbaţii obișnuiau să-i 
dea bani - câte zece dolari pentru două pahare de băutură și un 
taxi, sau cinci dolari pentru toaletă -, iar ea păstra restul. 

— „Cei mai mulţi oameni nu vor să-și asume riscuri”, ţin minte 
că mi-a spus ea odată. O și văd în faţa ochilor, tolănită pe 
canapea, întinzându-și brațele, râzând: „Le e teamă să guste din 
viaţă, să vadă cum e”. 

Sincer să-ţi spun, avea două vieţi: cea din timpul zilei - prinsă 
cu copiii, cu treburile casei, cu sandviciurile cu ton, reviste de 
benzi desenate, tot tacâmul - și viaţa ei de noapte. Baruri. 
Cocktailuri. Bărbaţii care plăteau pentru ele. 

Era înconjurată tot timpul de bărbaţi. Dar, de când s-a 
despărțit de Frank, a stat cel mai mult cu Lou - Lou Gallagher. Și 
cu Johnny Salcito. 

Pe Johnny îl știu din vedere. Obișnuia să meargă la 
Callanghan's. E poliţist. Ciudat, nu-i așa? Un tip mai scund, în 
fine. Când s-au cuplat prima oară, acum vreun an, era tare 
impresionată de el. Trecuseră câteva luni de când se despărțise 
de Frank, iar pe vremea aia Johnny câștiga bine, așa că își 
permitea să o scoată în oraș și să o răsfeţe. Dar nu era ceva 
important pentru el. După vreo șase, șapte luni, lucrurile au 
început să se ducă naibii. Avea datorii la fel de fel de oameni. 
Genul de persoane cărora nu vrei să le fii dator. A început să 
bea. Era un bărbat arătos, dar acum nu mai e chiar așa. Arată 
ca și cum nu-l mai interesează nimic. S-a îngrăşat, a făcut burtă. 
Și e tare gelos. Pe ceilalți bărbaţi, pe prietenii ei. Pe Frank, chiar 
dacă deja sunt despărțiți. 

Și e furios pe ea. Ultima oară când l-am văzut, era foarte 
furios. Urla ca un nebun că îl urmăreau unii, că erau cu ochii pe 
el. Parcă o luase razna, spunea numai tâmpenii. Poate de la 
băutură. 

Lou este opusul lui Johnny. El o duce bine. Afacerea îi merge 
bine, se pare că lucrurile merg din ce în ce mai bine pentru el. 
Făcea bani frumoși, o scotea pe Ruth în tot felul de localuri. Cum 
lucrurile începuseră să scârțâie cu Johnny, Ruth se vedea din ce 


VP - 152 


în ce mai rar cu el, iar treburile au început să fie mai serioase cu 
Lou. Și-a cumpărat o barcă și au fost de câteva ori în vacanţă. 
Dar pleca doar dacă reușea să găsească o bonă pentru copii. l- 
am spus să-i lase pe cei mici cu Frank, dar mi-a zis că i-ar fi 
făcut capul calendar dacă ar fi știut că mergea undeva cu un alt 
bărbat. 

ÎI știi pe Lou? Nu e cel mai chipeș bărbat, dar are ceva. E 
încrezător. Charismatic. Se vede că are bani. Și știe cum să se 
îmbrace, are costume frumoase, pantofi frumoși. 

E liniștit de felul lui: la banii lui, ai crede că e cu gura mare, 
insistent - dar el nu-i așa. Și chiar dacă Ruth mai venea acasă la 
patru, cinci dimineaţa, mi-a spus că el era în fiecare zi la birou la 
opt dimineaţa. În fiecare zi. 

Dar e ceva ce nu-mi place la el. Ceva... când ajungi să-l 
cunoști mai bine, ai cumva sentimentul că ce se întâmplă la 
interior nu se potrivește cu cămășile lui elegante și cu freza de 
la salon. Și când îţi dai seama de asta... e ca atunci când găsești 
un vierme într-un frumos măr roșu. 

Tin minte că eram odată într-un bar din Williamsburg cu Ruth, 
Lou și alți câţiva oameni. Prin vară. Era ziua lui Lou, iar Ruth 
organizase o mare petrecere. Pusese bani deoparte să îi 
cumpere ceva frumos. Parcă niște butoni, nu-mi mai aduc exact 
aminte. Și-a cumpărat și ea o rochie nouă, și-a facut părul și 
unghiile. Nu s-a dat în lături de la nimic. 

Rochia era puţin mai scurtă decât de obicei. Mă tot întreba 
dacă era OK, dacă arăta bine, dacă nu era prea mulată. Tot 
trăgea de ea, dar eu i-am spus că arăta super. Era perfectă. 
Bărbaţii se tot holbau la ea, dar nu s-a atins nimeni de ea, n-a 
invitat-o niciunul dintre ei la dans, pentru că e fata lui Lou, mă 
înţelegi? Era a lui. 

Și atunci s-a întâmplat totul. Stăteam de vorbă cu una dintre 
prietenele noastre, Lou nu era cu noi. Poate că era la toaletă. 
Așa că Ruth rămăsese singură. După care am auzit un zgomot, 
m-am întors spre ea și l-am văzut pe Lou alături de un alt tip. Un 
slăbănog beat. Roșu la față, cu mâinile în aer. Un prostănac. Tot 
zicea: „N-am știut, prietene. N-am știut că e gagica ta”. După 
care Lou i-a spus ceva, în șoaptă. N-am reușit să aud. Tipul a dat 
să plece, dar Lou i-a dat un pumn în stomac. Am auzit când l-a 
lovit, iar prostănacul a început să se vaite. Dumnezeule, asta e 
prea de tot, ţin minte că mi-am spus. Tipul deja își ceruse scuze 


VP - 153 


- ce voia mai mult de la el? Dar Lou nu-și luă ochii de la el. Se 
holba, pur și simplu, la el, de parcă uitase de tot de noi. Doi 
oameni de-ai lui l-au ridicat pe ăla de pe jos - se văita de mama 
focului, nu se mai putea ţine pe picioare -, iar unul dintre ei l-a 
prins de păr, i-a dat capul pe spate. lar Lou a făcut un pas în 
faţă și l-a luat la bătaie. 

Am crescut într-o zonă rău famată, am văzut și eu bătăi la 
viaţa mea, dar așa ceva n-am văzut niciodată. Tipul ăla nu se 
putea mișca, darămite să riposteze. Încă îmi aduc aminte de 
zgomotul pe care îl făceau pumnii lui Lou. Oscior cu oscior. l-a 
spart maxilarul. Și obrazul. Totul să fi durat doar câteva minute, 
dar mi s-a părut că a ţinut mult mai mult. Tipul începuse să 
scuipe sânge, dinţi, îi învinețise ochii. Dintr-odată, Lou s-a oprit, 
oamenii lui l-au lăsat să cadă în genunchi, iar tipul a început să 
vomite, după care a căzui lat pe podea. Lou i-a întors spatele, și- 
a băgat pumnul în găleata cu gheaţă, a mormăit ceva, iar 
oamenii lui au început să râdă. Ca niște maimuțe. Bietul bărbat 
zăcea la picioarele lor. În cele din urmă, chelnerii l-au dus de 
mâini și de picioare afară. Lou a aruncat cincizeci de dolari pe 
masă. 

— Pentru neplăcerea cauzată, a zis el. 

Adică pentru curăţenie. Și ca să nu cheme poliţia. 

Așa că, de îndată ce am prins-o de una singură, am întrebat-o 
pe Ruth, ce mama dracu'? La început n-a vrut să-mi spună 
nimic, dar am insistat și, în cele din urmă, a recunoscut și ea că, 
da, poate exagerase puțin, dar era gelos. Atât a avut de spus. l- 
am spus că nu-i normal. Că nu era un om bun. Ea n-a mai zis 
nimic. 

Vrei să știi ceva? Cred că i-a plăcut. Mi-a spus odată că Lou 
era Făt-Frumos al ei și cred că-i plăcea să-l știe așa gelos. Mi-a 
spus că era singurul bărbat care o făcuse să se simtă dorită. 
Singurul bărbat care avusese cu adevărat grijă de ea. 

Trecuse mai bine de o oră, iar Pete de-abia dacă scosese 
vreun cuvânt. Gina se opri din vorbit și se uită lung la el. 

— Nu știu de ce îţi povestesc atâtea, domnule Wonicke. 

— Spune-mi Pete, te rog, răspunse el. Chiar sunt interesat. 
Vreau să o cunosc mai bine. 

Gina începu să râdă și apucă pachetul de ţigări de pe masă. 

— Nu știu... nu m-a mai luat nimeni la întrebări până acum. 
Nu chiar. Nu despre Ruth. Tot ce voiau să știe era: Ai auzit ceva 


VP - 154 


neobișnuit în seara aceea? Bănuiești pe cineva? Nimeni nu a 
părut curios să o cunoască mai bine, să afle despre cum era ea. 
Despre cum e ea. 

Se aplecă să-și aprindă ţigara. Dădu capul pe spate. Expiră 
fumul. 

— Te ajută poveștile astea? Vrei să-ţi notezi ceva? 

— Nu știu. Nu știu dacă ajută la ceva, zise el, oftând, 
holbându-se în cana goală. Nici măcar nu știu ce să te întreb. 
Vreau să te aud vorbind pentru că sper că o să spui ceva 
anume, ceva care să mă facă să spun: Da, ăsta e indiciul pe 
care îl așteptam. Doar că nu funcţionează așa, nu? Doar în filme. 
Așa că... pentru a-ţi răspunde la întrebare, nu. Nu am să scriu 
nimic despre ea fără acordul tău. 

Gina îi zâmbi și îl bătu pe mână. Se ridică de pe canapea, 
puse de cafea și scoase o cutie cu biscuiţi. 

— Cred că s-au cam întărit, zise ea, iar Pete luă un biscuit, ca 
să-i arate că nu-l deranja. 

Numele de Johnny Salcito îl sâcâia. Nu reușea să-și dea seama 
de ce i se părea atât de cunoscut. 

După care îi veni o idee. Scoase teancul de fotografii și le 
răsfoi până o găsi pe cea pe care o făcuse în prima zi, cu Ruth în 
drum spre mașina lui Devlin, cu privirea îndreptată spre șirul de 
polițiști. 

Pete îi întinse fotografia și o întrebă: 

— Recunoști pe cineva? 

Gina luă fotografia și arătă cu degetul spre bărbatul din 
mijloc, cel la care părea să se uite Ruth. 

— Da, el e, Johnny. Ai făcut poza asta în prima zi, nu-i așa? 
Sărmana Ruth. Ticălosul ăla o târăște să-și vadă copila moartă 
și, dintr-odată, vede un chip cunoscut, bărbatul care îi jurase 
iubire. Doar că, în loc să aibă grijă de ea, află că e mână-n mână 
cu ticălosul ăla. 

Se întunecă la față și îi întinse fotografia de parcă ar fi fost 
ceva murdar. A 

Pete o luă, o băgă la loc în teanc, îngândurat. li scăpa ceva 
despre Johnny Salcito, ceva important. Dintr-odată, își aduse 
aminte ce îi spusese Devlin: Salcito era cel care o sunase pe 
Ruth la două dimineaţa în noaptea în care dispăruseră copiii. 

Brusc, se auzi muzică în depărtare. Gina se ridică în picioare 
și trase draperiile, ca să oprească zgomotul. Deschise radioul. 


VP - 155 


Zise fără să se uite înspre Pete: 

— E de la World's Fair. Caruselul ăla. Zi de zi. Toată vara. Ţin 
minte că eram aici, în casă, în ziua aceea, ziua în care copiii 
au... îl tot auzeam. Fără oprire. Nu mai suport să-l aud. 

Işi luă o ţigară cu mâna tremurândă, iar Pete i-o aprinse. 

— Vezi tu, copiii vorbeau zi și noapte despre carnaval. De-abia 
așteptau să meargă, iar Ruth le promisese să-i ducă în toamnă, 
ca să fie mai răcoare, să se poată plimba, plus că urma să fie... 
urma să fie ziua lor... erau amândoi născuţi în octombrie. Aveau 
să-și serbeze ziua la târg. Dar n-au mai apucat să meargă. N-au 
mai apucat... 

Ochii i se umplură de lacrimi și nu se mai putu abţine să nu 
plângă. Rămase privind în gol. 

— Dumnezeule, Ruth aude muzica asta zi de zi! Mă gândesc 
cu groază la Crăciun. Magazinele, decoraţiunile, luminițele. Când 
mă gândesc la copiii de pe stradă, din magazine, vorbind în 
continuu despre Moș Crăciun și despre cadouri... Dumnezeule, 
nici nu vreau să mă gândesc. Dar nu reușesc să-mi scot din 
minte - totul îi amintește că vine Crăciunul și că ei... că ei nu-l 
vor mai sărbători niciodată. 

Se șterse la ochi, scutură din cap și ridică privirea. Pete o 
întrebă primul lucru care îi veni în minte: 

— Cum v-aţi împrietenit tu și Ruth? 

Gina se ridică să-și ia un șervețel și își suflă nasul. 

— S-a întâmplat chiar în noaptea aceea, de la bun început. De 
prima oară când am vorbit. M-a invitat la ea, să bem o cafea. 
Cred că a rămas și ea surprinsă, părea genul de persoană 
introvertită. Dar mi-am zis că dacă tot m-a invitat, frumos era să 
accept. Copiii deja erau la culcare, nu i-am cunoscut atunci. Dar 
Frank era încă acasă. Nu i-a plăcut niciodată de mine. 

— De unde știi? 

— A rămas în bucătărie până s-a făcut timpul să plece la 
muncă și a aprins radioul când ne-a auzit râzând. Am întrebat-o 
pe Ruth dacă ar fi cazul să plec, să nu-l deranjăm. Dar ea mi-a 
zis să fac abstracţie de el, că era nepoliticos și prostănac. Mi-a 
zis că îi plăceau doar femeile care semănau cu mama lui. 

— Cu mama lui? 

— Da, răspunse ea. Pentru Frank, femeia ideală este nebuna 
de maică-sa. Elegantă, atentă la siluetă, care merge în fiecare zi 
la Biserica St. Joseph, ca să lustruiască sfeșnicele în așteptarea 


VP - 156 


părintelui Michael. Ruth nu putea să o sufere. Nu-i plăcea să o 
lase cu copiii, nu suporta când Frank se ducea în vizită pe la ea. 

— De ce? 

— Ea era concurenţa. Concurența faţă de Frank, faţă de copii. 
Ştia că mama lui avea să fie întotdeauna pe primul loc. Chestia 
asta o scotea din minţi. _ 

— Ruth chiar avea încredere deplină în tine, nu-i așa? ţi 
spunea orice. 

Gina ridică din umeri, dar zâmbi, fericită să audă asta, iar 
Pete știu atunci că era liber să pună toate întrebările pe care nu 
ar fi îndrăznit să le pună mai devreme. 

— Era genul de femeie geloasă. 

— Nu. Nu chiar. Avea, pur și simplu, o problemă cu mama lui 
Frank. La urma urmei, Johnny e un bărbat însurat. La fel și Lou. 
Dar n-o interesa, atât timp cât se simţea ea bine. Dar nu avea 
prea multe prietene. Nu prea era apropiată de nimeni. Cred că 
prefera bărbaţii pentru că sunt mai direcți. 

— Dar de tine i-a plăcut, nu? 

— Ah, da, da. Avem amintiri frumoase. Obișnuia să spună că 
de fiecare dată când e cu mine se simte ca pe vremuri. Inainte 
să vină copiii pe lume. Înainte de Frank. 

Gina nu mai spuse nimic, iar Pete își bău cafeaua rece. Și-o 
imagină pe Ruth în adolescenţă: întorcându-se acasă în zorii 
zilei, furișându-se pe fereastra de la dormitor. O văzu plutind în 
aerul răcoros al nopţii, cu inima bătându-i în ritmul muzicii. 
Dornică să-și înceapă viaţa. 

După care se văzu pe el la cincisprezece, șaisprezece ani, la 
masa de la geam, ignorându-și tema pentru acasă, privind pe 
fereastră în serile de vară nesfârșite, spre curtea din faţa casei, 
visând cu ochii deschiși la alte orașe mici, la metropole, la locuri 
în care nu ajunsese niciodată, la oameni pe care nu îi cunoscuse 
niciodată. Își aminti de dorinţa aceea arzătoare de a evada. Și 
de teama că lucrul acesta nu avea să se întâmple, că avea să se 
trezească la patruzeci de ani, angajat la moară, cu o soţie cu 
care nu mai știe ce să vorbească. 

Lăsase teama aceea să îl consume, până ce explodase într-o 
flacără care îl mânase spre ore suplimentare la școală, o 
mulțime de scrisori de refuz, o discuție înflăcărată cu părinţii lui: 
cu o mamă plângând, cu un tată dezamăgit, cu furie în loc de 


VP - 157 


durere. Până ce, în cele din urmă, urcase într-un autobuz 
Greyhound și lăsase lowa în urmă. 
Poate că el și Ruth nu erau atât de diferiți. 


Vocea de la radio anunţa știrile de la ora unu. Gina se ridică în 
picioare, opri radioul și puse un disc. Ceva suav, cu ecouri de 
chitară. Lăsă volumul la minimum. Se întoarse pe canapea și își 
aprinse o ţigară. Își mai puse un pahar de whisky, mișcându-se 
pe ritmul muzicii. 

După care spuse: 

— Într-o zi, după ce deja ajunseserăm să ne cunoaștem mai 
bine, Ruth m-a întrebat: „Când erai mică, ce voiai să te faci?” 

Gina zâmbi. 

— De mult nu mă mai întrebase cineva asta. De parcă ar fi 
fost alegerea mea. „Voiam să mă căsătoresc și să fac copii. La 
fel ca toată lumea. La fel ca tine”, i-am răspuns eu. Ruth s-a 
uitat lung la mine și am știut la ce se gândește. Eu, femeie 
măritată. Eu, cu hainele mele ieftine, cu părul meu vopsit 
aiurea, cu curul meu cât casa. Asta vede toată lumea care se 
uită la mine. 

Pete dădu să spună ceva, dar Gina îl opri: 

— Stai liniștit, Pete, nu-i nevoie să faci pe politicosul. Știu cine 
sunt. Mă prefac eu că nu mă interesează și, de cele mai multe 
ori, chiar așa e. Dar visam și eu la ce visează toate fetele. La 
Făt-Frumos, la o nuntă ca-n povești, la un final fericit. 

Dădu paharul pe gât, îl puse pe masă și îl umplu din nou. 

— Dar m-am învăţat minte. Niciun bărbat nu vrea să se 
însoare cu mine, să facă copii cu mine. Da, sigur, vor să mă 
îmbete. Să se simtă bine. Dar nu sunt genul de femeie pe care 
să vrea vreun bărbat să o ia de nevastă. Se distrează cu mine și 
apoi se duc înapoi la nevestele lor. Sau îmi dau papucii pentru 
una mai tânără, mai slabă ca mine. Dacă mă întreabă cineva, le 
zic că dragostea e pentru proști. Că nu cred în finaluri fericite. 
Dar am sub pat o cutie plină cu romane de dragoste. Iți spun 
toate astea pentru că ești în casa mea și pentru că nu-mi aduc 
aminte ultima oară când am fost așa de beată. Cam o dată pe 
lună mă duc să văd un film la Dominion - genul ăla de filme cu 
Bette Davis în care răţușca cea urâtă se transformă într-o 
lebădă, se cuplează cu Făt-Frumos și trăiesc împreună până la 


VP - 158 


adânci bătrâneţi. În sinea mea, mereu am visat la asta. Dar nu 
prea s-a întâmplat asta, nu-i așa? 

Sinceritatea ei îl debusolă. 

— Și asta te deranjează? 

— Sinceră să fiu... da. Câteodată. Câteodată chiar mă 
deranjează. Noaptea, când sunt singură. Când știu că Mick e 
acasă la nevastă-sa, când văd că Paulie nu-mi răspunde la 
telefon. Am să-ţi spun ceva, ceva ce n-am mai spus la nimeni. 
Nici măcar lui Ruth. Primăvara trecută am trecut într-o zi prin 
fața geamului ei. Frank încă locuia acasă. Să fi fost vreo șase. 
Ruth făcea de mâncare, iar eu mergeam să mă văd cu un tip. 
Eram lefteră săptămâna aia. Ţin minte că speram să-mi dea 
măcar bani de taxi. M-am oprit să-mi aprind o ţigară și am auzit- 
o vorbind despre ceva banal - pantofii noi ai lui Frankie sau 
reducerile de la Gertz - chestii banale, știi ce vreau să spun? 
Frank se uita, pur și simplu, la ea - dar felul în care se uita la ea. 
De parcă nu se putea sătura de ea. După care le-a dat copiilor 
de mâncare, a sărutat-o pe Cindy pe frunte și am văzut-o 
apropiindu-și nasul de părul ei. Doar atât, o secundă. Ca să-i 
miroasă creștetul capului. 

Avea lacrimi în ochi, iar de data aceasta nu se mai abținu. 

— Ruth habar n-are cât era de norocoasă. Pentru ea, era o 
simplă zi de marţi. Pentru mine, era tot ce mi-aș fi putut dori 
vreodată: un bărbat care să mă iubească, doi copii frumoși. O 
familie. 

Gina oftă adânc și apucă sticla de băutură. 

— Dumnezeule. Ești sigur că nu vrei să bei cu mine? 

De data aceasta ridică paharul, o așteptă pe ea să-l umple, 
după care dădură noroc. 

— Și tu ai întrebat-o vreodată pe Ruth? 

— Ce? 

— Ai întrebat-o ce ar fi vrut să se facă atunci când era mică? 

— Oh, da, răspunse Gina, zâmbind. Vrei să știi ce mi-a zis? 
„Nu mi-am dorit niciodată ce ţi-ai dorit tu - un soț, copii. Voiam 
doar să fiu specială”. 

Dădu paharul pe gât și începu să-și plimbe degetul pe 
marginea paharului. 

— S-ar putea spune că a reușit, nu? Toată lumea din Queens 
știe cine e. 


VP - 159 


Minutele se scurseră. Povestiră despre copii, după care Pete o 
întrebă: 

— De ce s-au despărțit? 

Gina își aprinse o altă ţigară. ; 

— Pentru Ruth, Frank era un pas înapoi. In școală i se păruse 
că el era cea mai bună partidă. Și presupun că s-a măritat de 
tânără ca să plece de acasă, ca să scape de maică-sa. Știai că 
tatăl ei a murit când ea avea șaisprezece ani? L-a iubit foarte 
mult. După cum vorbește despre el, se vede că a fost fata lui 
tata. Dar după moartea lui... ei bine, ea și mama ei nu s-au 
înțeles niciodată bine. Voia să scape de acasă, iar Frank a fost 
șansa ei. Dar când am cunoscut-o eu, deja se săturase de el. 
Pete, trebuie să înţelegi că Ruth este diferită. Da, sigur, e o 
femeie frumoasă, dar e mai mult decât atât. Bărbaţii vor să o 
aibă. Unii bărbaţi ar face orice pentru ea. Ar fi putut să se mărite 
cu orice bărbat, dar și-a dat seama de asta prea târziu, când 
deja era căsătorită cu un mecanic, cu doi copii acasă și cu o 
slujbă de căcat într-un bar de căcat. Nu cred că Frank a înţeles 
vreodată cum stă treaba, zise ea, frecându-se la ochi. Sau poate 
că da. Era mereu gelos pe ceilalţi bărbaţi. Ţin minte că am 
întrebat-o odată: „Te-ai gândit vreodată să-i dai lui copiii? Să 
renunţi la procesul ăsta de custodie?” 

Pete lăsă paharul pe masă. 

— Și ce ţi-a răspuns? 

— A început să ţipe la mine, gen: „Cum poţi să mă întrebi una 
ca asta?” Era de-a dreptul furioasă. Eu i-am spus: „Ruth, am 
întrebat și eu”. După ce s-a mai calmat puţin, mi-a zis: „Sunt 
copiii mei, eu sunt mama lor”. Și gata, n-a mai zis nimeni nimic. 
Cred că nu suporta ideea să-l lase pe Frank să câștige. Luptase 
din greu, era ca și cum... nu, nu avea de gând să-l lase să 
câștige. Oricum, obișnuia să spună că nu era un tată bun. De- 
abia reușea să-și poarte singur de grijă. Mi-a spus de câteva ori 
că dacă ar fi fost să stea copiii câteva săptămâni la el, le-ar fi 
cumpărat numai pizza în primele zile după salariu și apoi 
conservă de porumb până la următorul salariu. Și asta nu e tot. 
Nu mi-a spus-o niciodată, nu în mod direct, dar cred că își făcea 
probleme despre ce ar spune lumea dacă l-ar fi lăsat pe Frank 
să ia copiii. Dacă ar fi fost să plece, pur și simplu. Era perfect 
conștientă de faptul că toate femeile din Queens s-ar fi uitat 
urât la ea. Că ar fi dispreţuit-o. Și, chiar dacă nu vrea să 


VP - 160 


recunoască, mereu a interesat-o ce crede lumea despre ea. l-am 
spus de atâtea ori că pune prea mult la suflet. 

Pete nu spuse nimic. Era sigur că trebuia să existe un motiv 
pentru care îi spunea toate aceste lucruri. 

— In fine, sunt sigură că și-a pus problema în felul ăsta. Copiii 
erau cei care îi stăteau în cale și îi încurcau viaţa la care visa. Nu 
i-ar fi lăsat niciodată să plece din casa ei, dar sunt sigură că s-a 
gândit la asta. Se întâmpla adesea să intre în vorbă cu un tip de 
la muncă, cu un client care îi acorda atenţie. Sau când se 
întorcea din escapadele ei cu Lou, îmi spunea că i-ar fi plăcut să 
aibă un soţ bogat. Cineva cu brichete frumoase, cu butoni 
eleganţi, cu o mașină nouă, cineva care să o urce într-un avion 
spre California când avea el chef. Mi-a spus odată - Cindy era 
bolnavă, Frank încă nu îi trimisese banii pe luna respectivă și 
era tare deprimată - că visul ei era să se trezească într-un dulap 
ticsit cu haine și să fie servită la masă în fiecare seară. După ce 
văzuse ce altceva o aștepta, nu s-ar mai fi întors niciodată la 
Frank. Cred că ar fi dat orice să fie bogată. Sper să-i iasă într-o 
zi. Sper să-i iasă. 

Dar oare cât de mult visase la viața aceea? se întrebă Pete. 
Cât de mare fusese tentatia? 

De fiecare dată când copiii mergeau la culcare și Gina venea 
la ea cu o sticlă de băutură, visa cu ochii deschişi la viața aceea. 
Sau de fiecare dată când reușea să pună bani deoparte din 
bacșișuri și să-i lase pe cei mici cu o bonă, ca să se ducă singură 
la film, să stea în întuneric și să se uite la femeile acelea, care 
erau ca ea și care îi făceau pe bărbaţi să se îndrăgostească de 
ele. 

Doar că, la finalul zilei, trebuia să se întoarcă acasă, să îi 
trimită pe copii la televizor, să se apuce de cină. 

Văzu în faţa ochilor fotografiile pe care i le dăduse Devlin, cu 
apartamentul ei. Cu farfuriile murdare din chiuvetă, cu urmele 
de creioane colorate de pe pereţi. Hainele copiilor erau pe 
canapea, jucăriile aruncate pe jos. In încercarea ei de a păstra 
ordinea în sufragerie, îndesa lucrurile într-un colț: desenele 
copiilor, cărţile, șosetele. 

După care își aminti de fotografiile din dormitorul ei. De 
dulapul în care hainele proaspăt călcate atârnau frumos pe 
umeraș. De sertarele în care lenjeria de corp și cămășile de 
noapte stăteau frumos împachetate. Suprafeţele luceau de 


VP - 161 


curăţenie, iar covorul era imaculat. Toate lucrurile erau la locul 
lor. 


VP - 162 


Capitolul 13 


Ruth era tolănită pe canapea, cu o sticlă de whisky în braţe. 
Pusese la casetofon o piesă de-a lui Gene Pitney, care se repeta 
întruna. Nu mai suporta tăcerea. Fredona în șoaptă melodia, în 
timp ce își umplea paharul, după care îl dădea pe gât și îl 
umplea din nou. 

Bea ca să se îmbete. Era spre final de octombrie și trecuse 
ziua de naștere a copiilor. Planul ei fusese să își închipuie că 
zilele de 17 și 24 erau simple zile din calendar, pe care să le 
petreacă prin baruri, cu whisky și bărbaţi, ca să nu se 
gândească nici măcar o clipă la însemnătatea acelor zile. După 
care primise un telefon de la mama ei, care insistase să țină 
ziua împreună. Exact așa se exprimase: să ţină ziua împreună. 
De parcă ar fi fost vreo sărbătoare religioasă și trebuiau să ţină 
o slujbă și să se roage. 

Ruth acceptase, dar știa că nu mai voia să petreacă niciodată 
o astfel de săptămână. Erau doar ele două și bătăile 
ceasornicului. Vizitele zilnice la biserică, mâncarea arsă pe care 
niciuna din ele nu voia s-o mănânce și toate cuvintele nerostite 
care pluteau în aer grele ca plumbul. 

Niciodată. 

Auzi telefonul sunând, întinse mâna cu paharul să ia 
receptorul. Își pierdu echilibrul și căzu de pe canapea, vărsându- 
și băutura pe bluză. 

Auzi vocea lui Frank de pe jos: 

— Ruth? Draga mea, mă auzi? 

Ce amuzant. Parcă îi vorbea din depărtare. Ruth întinse mâna 
spre receptor. Dar de îndată ce îi auzi vocea clar și răspicat, de 
îndată ce simţi tonul agitat din glasul lui, își dădu seama de ce 
sunase și își reveni repede. 

Luase în calcul și varianta asta, bineînţeles. Nu chiar tot ce 
presupunea asta - Frank nu era special la pat, dar era un om 
bun și... ei bine, se simţea bine în prezența lui și conta, și asta 
într-o oarecare măsură, dar mai mult restul. Faptul că ar fi putut 
să ia cina împreună seară de seară, înainte ca Frank să plece la 
muncă sau la bere cu băieţii. Sâmbetele liniștite pe canapea, să 


VP - 163 


fumeze și să se uite la televizor. leșiri la Trylon și poate câte un 
hot dog de căciulă în zilele de după salariu. 

La un moment dat, își aminti de rutina lor, de obiceiurile lui 
Frank - de felul în care își împăturea pantalonii, cum își punea 
frumos hainele pe masă, de felul acela în care se uita la ea în 
timpul nopţii ca să-i șoptească „iubita mea” -, obiceiuri care o 
puseseră cumva la colţ, până ce ajunsese să se simtă captivă. 

Dar acum că nu mai erau copiii, situaţia era altfel. Nimic nu 
mai era la fel. Nici măcar ea. Poate că rutina aceea, bunătatea 
lui erau exact ce avea nevoie. 

Astfel încât acceptă invitaţia lui Frank de a ieși la cină. lar 
când o aduse cu mașina în fața casei și se întoarse cu faţa spre 
ea, sub lumina felinarului, simţi imboldul vinului și al coniacului 
de la cină și îi mângâie obrazul, îl invită în casă. Ba chiar începu 
să joace fantezia soţiei sfioase, genul de soţie la care știa că 
visa el: se așeză pe canapea, picior peste picior, cu spatele 
drept, făcu ochii mari, în loc să îl privească seducător, cu 
zâmbetul pe buze, fără să-și umfle buzele într-un mod ispititor. 

II cunoștea prea bine pe Frank: era în continuare soţia lui. 
Avea să rămână întotdeauna soţia lui și nu era nevoie să-i 
lanseze nicio invitaţie. 

Așa că se uită în ochii lui câteva secunde în plus, iar el se 
apropie de ea. Și simţi textura familiară a buzelor sale, simţi 
mirosul lui de ţigări și săpun, se bucură de îmbrăţișarea lui și 
răsuflă ușurată când o luă în braţe și o duse în pat. 

Fusese la fel de tandru ca de obicei, iar ea îl strânse la pieptul 
ei și scoase gemetele acelea care îi plăceau lui, după care 
adormiră împreună. 


După ce Frank plecă în dimineaţa următoare, Ruth mai 
rămase câteva minute în pat, după care se mută pe canapea. 
Asta își dorea el. Asta își dorea mama ei. Asta și-ar fi dorit 
Frankie și Cindy: ca mami și tati să fie din nou împreună. Încercă 
să se întrebe ce anume își dorea ea, dar începu să plângă și 
începu s-o doară capul, așa că își aprinse o ţigară, luă o revistă 
și încercă să nu se mai gândească. 

Apoi începu să se întunece și auzi strigătele copiilor care se 
jucau pe stradă. Deschise o sticlă de whisky și dădu rapid pe gât 
patru pahare, până ce nu mai auzi zgomotele de afară, apoi 


VP - 164 


dădu drumul la radio. Mai bău două pahare, după care dădu 
muzica mai tare și începu să danseze. 

Dădu capul pe spate și se privi în oglinda întunecată: umerii ei 
mici, braţele albe, degetele lungi ca niște rămurele, părul roșu- 
auriu. Incepu să ţopăie, să-și unduiască șoldurile, făcând 
abstracţie de bătăile de la ușă, de telefonul care suna fără 
oprire. Continuă să bea până ce lumea deveni o pată de culoare 
care se învârtea în jurul ei. Culorile, luminile, fâșia îngustă de 
cer care plutea deasupra clădirilor se învârtiră din ce în ce mai 
tare până ce Ruth căzu pe canapea, istovită, râzând în hohote, 
cu picioarele în aer, legănându-se în ritmul muzicii. 

Și, întinsă acolo pe canapea, întoarse capul să vadă soarele 
care apunea în spatele acoperișurilor de peste drum, observă 
primele stele, luminile, mașinile și umbrele de afară. Continuă 
să privească pe geam și văzu o mașină care parcă în faţa 
clădirii, o mașină lungă, elegantă, strălucitoare. Portiera se 
deschise, iar Devlin ieși din mașină, sub lumina felinarelor. 

lar Ruth rămase acolo, gâfâind, cu rochia ridicată și cu părul 
răvășit. Nu avea cum să o vadă, era invizibilă în întunericul 
acela, dar ar fi putut să jure că îi întâlnise privirea în penumbră. 
Pret de o clipă, îl simţi la fel de apropiat ca pe un amant. 


Pete rămase cu gândul la conversaţia dintre el și Gina zile 
întregi. Brusc, într-o dimineaţă se trezi și știu cu siguranţă ce 
avea de făcut. Se spălă pe față, evitând să se privească în 
oglindă. Descoperise că, dacă nu se uita în interiorul lui, teama 
nu avea cum să-l pătrundă. Dacă nu se uita, nu avea cum să 
vadă lucrurile acelea de care îi era cel mai teamă: că nu avea ce 
căuta în New York, că nu era îndeajuns de bun, că avea să vină 
o zi în care o să se declare înfrânt și o să se întoarcă în lowa cu 
coada între picioare și o să lucreze la ziarul local și o să se 
prefacă zi de zi în fața mamei sale că era fericit că se întorsese 
acasă. 

De regulă, când îl năpădeau astfel de temeri, își lua haina, o 
lua la fugă pe scări, trăgea ușa după el și pleca la plimbare de 
dimineaţă. Odată ce ajungea la restaurantul de pe 2™ Avenue și 
își comanda porția de clătite cu sirop de arțar, sentimentul acela 
începea să dispară, fiind înlocuit cu unul de uimire. Că era aici. 
Că New York-ul era exact ca în filme, ca în reclame: taxiuri 
galbene conduse de italieni nervoși care treceau de pe o bandă 


VP - 165 


pe alta fără să semnalizeze; bătrânei amețiți care stăteau la 
colţul străzii, bând din pungi de carton. Empire State Building 
care lumina cerul ca un înger și la tot pasul străluceau neoanele 
barurilor. 

Dar astăzi simţea că linia orizontului și clătitele nu aveau să 
fie îndeajuns. Când ridică aparatul de ras, observă cum îi 
tremurau mâinile. Lăsă aparatul de ras pe chiuvetă și trase 
adânc aer în piept, forțându-se să se uite în oglindă. Așa era 
normal să facă. Așa era corect. 

Se termină de bărbierit, se îmbrăcă și se duse la birou, cu 
frica în sân. 

Dar nu reuși să scape de gustul acela amar din gură, gustul 
certitudinii. Se așeză la birou și începu să scrie. 

.„„„Doamna Malone era vizibil afectată în timpul vizitei mele. 
Mi-a spus în repetate rânduri că nu bănuiește cine ar fi putut să 
vrea să-i facă rău ei și copiilor săi. Așa cum a menționat de la 
bun început, mi-a mărturisit că i-a dus pe cei mici la culcare la 
ora obișnuită, că a trecut pe la ei pe la miezul noptii și că de- 
abia dimineață a descoperit că dispăruseră din camera lor. Pe 
timpul noptii nu a auzit niciun zgomot. Le duce dorul teribil, la 
fel ca oricare altă mamă iubitoare. Apartamentul este îngrijit, 
însă ciudat de tăcut și îi vine greu să doarmă noaptea. Și îi este 
în continuare teamă că cel care i-a furat copiii este încă în 
libertate și că alti copii sunt și ei în pericol. 

După ce termină de scris, scoase paginile din mașina de scris, 
aruncă o privire peste ele și intră în biroul lui Friedmann. 
Friedmann vorbea la telefon și îi făcu semn să nu plece, dar Pete 
lăsă articolul pe birou și cobori la magazin. Işi comandă o 
înghețată, se așeză la masă și o privi pe chelneriţă în timp ce îi 
puse Coca-Cola peste îngheţată și își dădu seama că trecuseră 
săptămâni bune de când nu se mai simţise atât de liniștit. Orice 
s-ar fi întâmplat în continuare, era împăcat cu el însuși. 


A doua zi, la șapte dimineaţa, Pete era deja la birou. Luă 
buletinele de știri de noapte din tavă și începu să le răsfoiască. 
După care, cu colțul ochiului îl văzu pe Friedmann intrând în 
birou. Nu-l văzuse niciodată atât de devreme la birou. 

Friedmann se uită lung la el și îi făcu semn să-l urmeze în 
birou. 


VP - 166 


Pete își aranjă cravata și se ridică în picioare. Trase aer în 
piept și păși în biroul lui Friedmann, cu fruntea sus. 

Articolul lui era pe masă, tăiat cu o linie roșie. 

— Ce dracu' înseamnă asta? zbieră Friedmann, arătând cu 
degetul spre articol. Nu ţi-am zis să nu mai cercetezi povestea 
asta? 

Işi dădu ochelarii jos și își masă nasul. 

După care îi vorbi din nou, aproape pe un ton trist: 

— Wonicke, ce se întâmplă cu tine? Obișnuiai să fii înţepat. 
Aveai toate șansele să devii un reporter al naibii de bun. Și vii la 
mine cu mizeria asta? 

Se așeză la birou. 

— Femeia asta e bănuită că și-a omorât copiii. Și tot ce ai tu 
de spus despre ea e că e tristă? 

— Nu cred că ea și-a omorât copiii. 

— Și ce dovezi ai? 

— E... complicat. 

— Normal că e complicat. Și treaba ta e... era... să le explici 
situaţia cititorilor noștri în termeni simpli. 

— Domnule Friedmann, mă daţi afară? 

— N-am de ales. Ţi-ai făcut-o cu mâna ta. 

După care se uită fix în ochii lui: 

— Nu ai nimic de spus? 

Pete nu-și feri privirea. 

— Doar că am procedat corect. Doar atât, domnule 
Friedmann. 

Și îi întoarse spatele. Își luă haina și ieși din birou chiar când 
începea tura de zi. 


În dimineaţa următoare, Pete era la restaurant cu o porție de 
clătite și un pahar de lapte, răsfoind ziarul cu anunţuri de 
angajare. Habar n-avea încotro s-o apuce. Toată viaţa visase să 
devină reporter în New York. 

Și, cu toate acestea, în timp ce încercuia anunțuri pentru 
asistent de vânzări și secretariat, gândul îi zbura la Ruth Malone. 
Se simțea ca și cum ar fi ajuns la jumătatea unei cărți și voia să 
afle sfârșitul. 

Îi ceru chelneriţei Pagini Aurii și niște mărunt pentru telefon și 
începu să caute numele pe care i le menţionase Gina și să dea 
telefoane. Niciunul dintre ei nu acceptă să stea de vorbă: Johnny 


VP - 167 


Salcito îi închise telefonul în nas; secretara lui Lou Gallagher 
refuză să îi facă legătura cu el. g 

Așa că hotărî să încerce o nouă tactică. Işi parcă mașina în 
fața secţiei de poliţie și aşteptă până ce îl văzu pe tipul despre 
care Gina îi spusese că era Salcito. Pete îl urmări câteva străzi, 
până ce aceasta făcu o oprire și nu mai era niciun alt poliţist 
prin preajmă. Se așeză la capătul barului și îl văzu comandându- 
și ceva de băut. 

Salcito bea ca un bărbat care voia să se îmbete: nu se uita la 
televizor, nu ridica privirea când cineva făcea o glumă sau ridica 
vocea. Bea whisky simplu, fără gheaţă, fără sifon și, aparent, 
fără prea mult entuziasm. Privi în gol spre bar, spre suportul de 
pahar; uneori arunca câte o privire spre un ziar uitat de cineva. 
Se desfăcu la cravată, își lărgi gulerul, își șterse fruntea cu o 
batistă murdară. După care împinse ușor paharul și așteptă ca 
barmanul să i-l umple. 

Pete îi analiză vinișoarele de pe nas, mânecile tocite. Observă 
că îi tremurau mâinile, iar lui Pete îi veniră în minte cuvintele 
Ginei, că era genul de bărbat care datora bani celor mai dubioși 
indivizi. 

Pete petrecu două nopți urmărindu-i pe Salcito venind la bar 
imediat după schimbul său și plecând pe la unsprezece noaptea. 
În cea de-a treia seară, Pete rămase cu ochii pe ceas, își achită 
nota de plată și ieși în parcare înaintea lui. Salcito o apucă pe 
patru cărări spre mașină, respiraţia lui lăsând dâre albe ca de 
fum în aerul nopţii. Îl văzu căutându-se prin buzunare după 
cheile de la mașină, îl văzu scăpându-le pe jos, pe solul 
îngheţat, îl văzu aplecându-se după ele și ridicându-se cu greu. 

În cele din urmă, intrară pe autostradă. Salcito nu putea să 
conducă în linie dreaptă. Pete își aminti de declaraţia lui Frank, 
că se dusese până în Huntington ca să-l găsească pe Salcito. 
Acum părea că mergeau în aceeași direcţie. 

La început, Pete încercă să rămână la două, trei mașini 
distanţă de el, dar întunericul începu să îi facă probleme și se 
gândi că Salcito era oricum prea beat ca să-și dea seama. Așa 
că merse în spatele lui și ieși de pe autostradă în urma lui 
Salcito și își continuară drumul pe străduțele de suburbie. 

Pete își dădu seama că drumul acela stârnise un sentiment 
ciudat în el; era ceva cu tăcerea de pe străzile acelea goale, cu 
familiaritatea curților presărate cu fulgi de zăpadă, gardurile 


VP - 168 


care străluceau în lumina lunii, ferestrele întunecate. Era 
portretul de miez de noapte al fiecărui orășel din America. Părea 
o întoarcere acasă, iar Pete și Salcito erau singurii oameni de pe 
lume care se puteau bucura de ea. 

Pete traversă o intersecţie goală și îl văzu pe Salcito oprind 
mașina în apropiere. Trecu pe lângă casa lui cu o mână pe volan 
și cu ochii la drum; un bărbat obișnuit, în drum spre casă, la 
soţia și copiii lui după o zi lungă la muncă, dar aruncă o privire 
spre numărul de pe cutia poștală, spre forma copacului de la 
capătul aleii, la numele străzii de pe colț. 

Noapte bună, prietene! Noapte bună! 

Opri mașina după colț ca să-și noteze acele detalii și simţi 
nevoia să descrie mersul greoi al lui Salcito, expresia lui 
pierdută. Dar își spuse că nu avea să o facă pentru că era de-a 
dreptul inutil. Neprofesionist. Dar, de fapt, nu voia să Îl 
umanizeze pe bărbatul acesta. Nu era un personaj într-o 
poveste, cineva cu care să te identifici: era un posibil martor, un 
posibil complice, un posibil asasin. 

Așa că se limită doar la detalii. Adresa. Copacul. Cutia poștală 
ușor aplecată. Semnul cu „Agent imobiliar” în faţa casei de 
lângă. 

Și, în dimineața următoare, Pete se întoarse în cartier, cât 
timp Salcito era la muncă, luându-și cu el notițele, ca să 
identifice mai ușor casa. Dar, odată ajuns pe stradă, realiză că 
putea s-o găsească fără alte indicii. Curtea cu iarbă netăiată, 
cutia poștală defectă, ferestrele murdare și gardul rupt. Era clar 
ce fel de bărbat locuia acolo, ar fi putut s-o găsească doar după 
numele străzii. 

Își aminti din nou de cuvintele lui Frank, cum că Huntington 
era genul de loc în care ar fi vrut să-și crească copiii. Sună la 
numărul agentului imobiliar din vecini și află că locuinţele erau 
destul de mari. Case cu patru sau cinci etaje, construite special 
pentru familii. Dar în timp ce celelalte case de pe stradă aveau 
biciclete în curte, leagăne atârnate de ramurile copacilor și 
coșuri de baschet deasupra ușii de la garaj, casa lui Salcito era 
pustie. Gina îi spusese că Salcito era căsătorit, dar Pete simţi că 
dacă ar fi fost să intre în casă, ar fi descoperit în dormitor un 
șifonier pe jumătate gol, un covor cu urmele picioarelor fostelor 
piese de mobilier și pereţi cu urmele unor tablouri dispărute. 


VP - 169 


În noaptea aceea, Pete se așeză lângă Salcito la bar, își luă o 
bere și intră în vorbă cu el: 

— Bună. 

După care repetă: 

— Bună. 

Salcito se uită mirat. Îi întâlni privirea în oglinda din faţa 
barului. Părea ostenit. Înfrânt. 

— Vorbești cu mine? 

— Cu cine altcineva aș fi putut să vorbesc? 

— Păi... ce vrei? 

— Să stau de vorbă cu tine. 

Salcito îl privi încruntat, strâmbând din nas. Duse paharul la 
gură. 

— Nu te cunosc. 

— Ești Salcito, nu-i așa? 

Salcito lăsă paharul pe masă. Se prinse de bar și se întoarse 
cu faţa spre Pete. 

— Cine e curios să știe? 

— Numele meu este Wonicke. 

— Ti-am spuse deja, nu știu cine ești. 

Urmară câteva clipe de tăcere. 

— Cine te-a trimis? 

— Nimeni. 

— Cine? Johanssen? Cine? 

— Nu m-a trimis nimeni. 

— Dispari din faţa mea. 

Pete se uită la ochii lui roșii, la pumnii încleștaţi. Trase aer în 
piept. 

— Domnule Salcito, sunt reporter. 

Salcito își relaxă spatele și pumnii. 

— Și? Ce treabă ai cu mine? 

— Mă ocup de cazul copiilor Malone. Vreau să vorbesc cu tine 
despre Ruth Malone. 

— Chiar așa? Stai la rând, puștiule. Nu vreau să stau de vorbă 
cu niciun reporter. 

Îi întoarse spatele, luă din nou paharul. 

— Uite ce, știu că ești poliţist. Și știu că ai avut o relaţie cu 
doamna Malone. 

De data aceasta, totul se derulă rapid. Dădu cu paharul în 
tejghea și îl încolţi pe Pete. 


VP - 170 


— Asta e cumva o ameninţare? 

Pete ridică mâinile în aer, se ridică de pe scaun și făcu un pas 
în spate. 

— Nu, Dumnezeule! Par eu periculos? 

Salcito dădu din cap și mormăi ceva. Se așeză din nou pe 
scaun și își luă paharul. 

Pete răsuflă ușurat și spuse: 

— Domnule Salcito, poate că e o idee bună să vorbești cu 
cineva. Să-ţi expui și tu punctul de vedere. 

Salcito nu spuse nimic. 

— Bine, fie. Ce ai zice dacă îţi spun eu ce știu și tu îmi spui 
dacă e corect sau nu? 

Urmă o pauză, după care Salcito răspunse în șoaptă: 

— Nu aici. 

Pete se uită lung la el, așteptând. 

— Nu vreau să mă știe lumea aici. Ştii barul Ricky's de pe 57" 
Street? 

— Sigur. 

Avea să se intereseze despre el. 

— Ne vedem acolo într-o oră. Mergi în camera din spate - 
proprietarul mă știe. Spune-i că ai venit să-l vezi pe Sal. 


Când Pete ajunse la local, Salcito era deja acolo, așezat la 
masă cu o sticlă și două pahare. 

Îi făcu semn lui Pete să se așeze. Se încruntă când îl văzu 
mutând paharele ca să facă loc pentru reportofon și pentru 
carneţelul cu notițe. 

— Nu vrei să bei ceva cu mine? 

— Sunt la datorie. 

Salcito dădu să spună ceva, dar se opri. 

— În regulă. Bun, să începem cu începutul. Știu că ai fost 
câteva luni într-o relaţie cu Ruth, poate chiar mai mult. 

— Rusty, roșcovana. Așa îi spuneam noi, din cauza părului ei. 

— Presupun că ai cunoscut-o la muncă. 

Salcito începu să râdă. 

— De ce râzi? 

— Ai dreptate și n-ai dreptate. De fapt, n-ai dreptate, zise el, 
oftând. Am primit un telefon. Acum vreo doi ani, poate chiar mai 
puţin. Un tip pe care îl știam era într-o noapte în bar cu câteva 


VP - 171 


fete. Eram pe tura de noapte. M-a sunat pe la unșpe, mi-a zis să 
vin și eu la bar. 

Privea spre masă, dar era cu mintea în altă parte. 

— Eram la secţie când am primit apelul. Hârţogăraie și cafea. 
Cu asta mă ocup eu. Cu o porcărie de hârțogăraie și cafea. 

Deja începuse să aibă o pronunție nedeslușită. 

— În fine, mi-a sunat telefonul și era Meyer. S-a retras din 
poliţie în iarna lui '62, după moartea lui taică-său și... mă rog, nu 
cred că te interesează asta. Dar tot mai ieșea cu noi din când în 
când, tot mai trecea prin barurile de polițiști, zise el, după care 
se opri. 

— El e cel care te-a sunat în noaptea aceea? 

Salcito dădu din cap că da. 

— Acum îmi dau seama că nici măcar nu m-a sunat pe mine. 
A sunat și el să vadă cine era prin secţie. Voia să se vadă cu 
cineva la un pahar, după tura de noapte. Nu-l interesa cu cine, 
voia doar să vadă pe cineva care era genul de fată cu care 
putea el să-și dea întâlnire. Meyer a moștenit niște bani după 
moartea tatălui lui. Chestia asta l-a schimbat. li plăcea să se 
laude cu banii lui. Să demonstreze că își permitea tot ce e mai 
bun. A sunat la întâmplare, nu mă căuta pe mine. Nu era vorba 
despre mine. Dumnezeule, dacă nu aș fi... 

Luă o gură sănătoasă de whisky. 

— În fine, am răspuns, zise el, ducând din nou paharul la gură. 
Era beat. Mi-a zis că era la o petrecere în McGuire's. M-a chemat 
și pe mine. l-am zis că sunt la treabă. Era așa de beat că habar 
n-avea unde sunase. Așa că i-am spus că sunase la secţia de 
poliţie. Mi-a zis să vin după ce ies din tură. Mi-a zis să nu care 
cumva să nu vin. Când am ajuns la bar, l-am găsit tolănit pe o 
canapea mare de lângă intrare, flancat de două fete, ţinându-le 
după gât. Mi-a făcut cu ochiul. Am văzut o sticlă de șampanie în 
găleata cu gheaţă, două sticle goale și zece dolari bacșiș pe 
masă, lângă cheile de la Cadillac. De parcă le uitase, din pură 
întâmplare, acolo. Meyer ăsta umblă mereu în toale frumoase. 
Costume scumpe, cravate asortate, cămăși frumos apretate. 
Dar ţin minte că în noaptea aceea mi s-a părut ceva ciudat la el. 
Costumul îi era șifonat, iar cămașa era prea strânsă pe corp, de 
parcă se îngrășase. Mi-a strâns mâna și mi-a făcut cunoștință cu 
blonda de lângă el. Donna. Sau Dana, nu mai știu. Cealaltă fată, 
prietena Donnei, a fost cea care mi-a atras atenţia. De ea eram 


VP - 172 


interesat. Avea ceva deosebit. Chiar ceva deosebit. Meyer și 
blonda erau călare unul peste altul, ea se prăpădea de râs, iar el 
o pipăia pe sub masă. Dar Rusty era... altfel. Mai tăcută. 
Noaptea aia, pur și simplu, am stat de vorbă. Am vorbit, i-am 
băut șampania lui Meyer, am dansat. 

Își goli din nou paharul. 

— Rusty... chiar dansa diferit de celelalte femei - își unduia 
braţele, umerii, șoldurile. Parcă era o panglică diafană în 
întuneric. 

Salcito căzu din nou pe gânduri, iar Pete nu știa cum să rupă 
tăcerea. In cele din urmă, Salcito oftă și spuse: 

— Așa a fost în acea primă noapte. Parcă... nici nu știu cum să 
spun... parcă m-a fermecat, zise el, râzând. Dumnezeule, auzi la 
mine. Normal că aș fi vrut să o regulez, dar cumva... parcă 
voiam să stau să mă uit la ea cum dansează. Cum râde. Mi-a 
luat patru zile să-mi fac curaj să o sun. Mi-a fost teamă că nici 
măcar n-o să-și mai amintească de mine. Dar și-a amintit. Părea 
încântată că am sunat-o. Am scos-o la cină într-un loc frumos. 
Elegant. 

Işi umplu paharul și îl duse din nou la gură. Privirea și 
gândurile lui erau în altă parte. 

— Ne-am făcut ochi dulci. Din când în când, venea mai 
aproape de mine, îmi punea mâna pe braţ când vorbea. Tin 
minte că... ţin minte parfumul ei. Avea dresuri și îmi aduc 
aminte de sunetul pe care îl făcea mătasea de fiecare dată când 
se mișca. Un sunet atât de discret. Mă înnebunea. Și ea o știa 
prea bine. 

Pete își imagină mireasma trupului ei. Șoapta aceea suavă de 
fiecare dată când se așeza picior peste picior. Arcuirea 
piciorului. 

— M-a invitat la ea acasă să bem ceva și am fost... ei bine, 
am fost respectuos. Am luat-o cu încetișorul. Am mai fost și cu 
femei măritate și m-am gândit că... chiar dacă îmi făcea ochi 
dulci, am crezut că o să fie mai timidă, în acţiune. Dar nu a fost 
deloc așa, zise el. Reacţiile ei erau incredibile. Felul în care se 
mișca, felul în care vorbea. Era ca un animal. lar diferenţa dintre 
felul în care se comporta în public, liniștită, chibzuită, iar felul în 
care s-a mișcat în pat... parcă era o altă femeie. Incredibil. 

Sticla de whisky era pe trei sferturi goală. 

— Dar erau și lucruri care mă deranjau la ea. 


VP - 173 


Pete nu întrebă nimic, așteptă. 

— Faptul că voia să ne-o tragem doar pe întuneric. Chiar și 
după ce trecuseră câteva luni de când eram împreună. Nu voia 
să mă lase să o văd. De îndată ce terminam, se dezlipea de 
lângă mine și se furișa în baie înainte să apuc să aprind lumina. 
Și ieșea din baie îmbrăcată, machiată, gata să îmi aducă un 
pahar de băutură. Și când ieșeam la masă sau în bar, și chiar 
dacă mergeam apoi pe stradă, de mână, nu mă lăsa niciodată 
să o sărut în fața casei. Dansa cu mine, mă șicana, mă atingea - 
dar nu voia să mă sărute în public. N-am înţeles niciodată de ce. 

Işi umplu din nou paharul și începu să bea. Avea lacrimi în 
ochi. 

— Sunt atât de multe lucruri pe care nu le-am înțeles 
niciodată la ea. 

— Ce crezi despre copii? îl întrebă Pete. 

Salcito ridică privirea. 

— Crezi că e vinovată? Crezi că ea i-a omorât? întrebă Pete, 
cu sufletul la gură. 

— Nu știu, răspunse Salcito. De-abia dacă vorbea despre ei. 
Nu erau... i-am văzut de câteva ori - am fost să o iau de acasă și 
erau acolo. Știu că le-am citit odată o poveste cât o așteptam să 
se aranjeze. A ţipat la ei că făcuseră mizerie, că nu voiau să se 
ducă la culcare. Dar era normal pentru o mamă. 

Scutură din cap din nou. 

— La naiba, nu știu, chiar nu știu, zise el. După cum am spus, 
erau lucruri despre ea pe care nu le-am înţeles niciodată. 

— Ai sunat-o în noaptea aceea, nu-i așa? În noaptea în care 
au dispărut copiii. Ai sunat-o pe la miezul nopţii și apoi pe la 
două dimineaţa, nu-i așa? 

Salcito începu să râdă, scuturându-și capul din nou: 

— Doamne, cât de beat am fost în noaptea aia. Am crezut că 
Ruth vrea s-o termine cu mine și m-am făcut mangă. 

— Dar ai sunat-o, nu-i așa? Le-ai spus polițiștilor că ai sunat-o, 
că ai vorbit cu ea prima oară și că a doua oară n-a mai răspuns. 

— In noaptea aia aș fi putut să stau la telefon cu papa și cu 
Sfântul Francisc și tot nu mi-aș mai aduce aminte. Cine naiba 
mai știe ce am făcut? 

Pete se lăsă pe spate. Deci Ruth chiar ar fi putut fi acasă în 
noaptea aceea. Nu aveau cum să dovedească faptul că nu 
fusese acasă. 


VP - 174 


Și nici Johnny Salcito nu avea niciun alibi. Nu avea cum să 
dovedească unde fusese la două noaptea, la fel de bine cum nici 
Ruth nu avea nicio dovadă că era acasă. 

Pete așteptă câteva clipe, după care întrebă: 

— l-ai povestit și lui Devlin? Cum ai ajuns s-o cunoști, de când 
o știai? 

Salcito se uită la el cu ochii lui roșii. După care începu să râdă. 

— Dacă i-am povestit lui Devlin? Foarte amuzant. 

Își umplu din nou paharul și luă o gură de whisky. 

— În ziua în care au dispărut copiii - chiar în ziua aia 
blestemată m-am dus la el. l-am spus că o cunoșteam. Că o 
cunoșteam cu adevărat. 

Duse din nou paharul la gură. 

— Și știi ce mi-a zis? M-a chemat în toaleta bărbaţilor și a scos 
din buzunar câteva scrisori pe care i le trimisesem eu ei. 
Bănuiesc că le-au găsit acasă la ea. La început am fost foc și 
pară. Adică mi-a fost rușine să aflu că le citiseră. Trebuia să 
rămână între noi. Dar apoi a smuls din agenda ei de telefon 
pagina cu numele meu. Mi-a arătat-o. După care a făcut-o 
bucățele și a aruncat-o în toaletă. Și mi-a zis: „Gata. S-a 
terminat. Uită de ea”. 

Tuși. Mai luă o gură de whisky. 

— M-am oferit să vorbesc cu el, să-i povestesc despre ea, dar 
n-a vrut să știe. Și-a notat că am sunat-o. M-a întrebat dacă nu 
cumva aș fi putut să o sun și mai încolo, iar eu i-am zis că da, 
sigur. l-am zis că numai Dumnezeu știe ce am făcut în noaptea 
aia. Așa că și-a notat că am sunat-o din nou pe Ruth în noaptea 
aceea și că a doua oară n-a mai raspuns. Și gata. N-a mai vrut 
să știe nimic de ea, iar săptămâna următoare m-au sunat să-mi 
spună că mă transferă la Departamentul Trafic. M-a avertizat că 
dacă mai spun ceva despre ea, mă dă afară și de la Trafic. Pur și 
simplu, n-a fost curios să știe. Dar simțeam nevoia să-i spun 
cuiva. Să îi povestesc cuiva despre ea, despre cum e ea cu 
adevărat. Dar el n-a vrut să știe. 


Era miezul nopţii în Queens, iar Ruth nu reuși să adoarmă, în 
ciuda faptului că era băută. Frank se întorsese de două 
săptămâni acasă, iar ea nu suporta zgomotul respirației lui. 
Sforăitul lui. Sforăiturile lui Bill Lombardo care se auzeau de 


VP - 175 


partea cealaltă a peretelui. Patul Ginei care scârțâia deasupra 
lor de fiecare dată când se foia în somn. 

Simţi tensiunea din pleoape în timp ce încerca să-și țină ochii 
închiși. Nu suporta prezența acelor oameni. Faptul că ei reușeau 
să doarmă. Nu suporta greutatea somnului lor liniștitor. 

Se ridică din pat strângând din dinţi. Își trase pe ea haina 
groasă și cizmele. Traversă în liniște holul. Işi ţinu răsuflarea. La 
gândurile de evadare. 

După care deschise ușa de la intrare și fu înconjurată de 
lumina argintie. De la zăpadă, de la ghețuș. 

leși în noaptea aceea de noiembrie și trase în piept aerul rece, 
proaspăt, și expiră o ceaţă diafană, savurând liniștea. 

Păși pe iarba acoperită cu zăpadă din faţa casei, iar liniștea se 
strecură prin hainele ei, prin pielea ei, ameţind-o. Ar fi vrut să o 
ia la goană, să ţopăie, să danseze în albul acela, să fie și ea 
înghețată de răceală și tăcere. 

Se învârti ușor, cu braţele deschise, îmbrăţișând curenții 
puternici, minunaţi de aer. lar după ce ameţi se lăsă să cadă pe 
spate și rămase liniștită, nemișcată în pătura groasă de zăpadă. 
Își simţi răsuflarea rapidă și sângele fierbinte în vene. 

După aceea deschise ochii și se uită la șirul de cărămizi, la 
șirul de ferestre ca niște ochi goi. Zeci de gânduri răuvoitoare, 
închise în spatele acelor ziduri. 

Petrecuse luni întregi prizonieră în apartamentul său, departe 
de mulţime, de reporteri, de greutatea acelor priviri curioase, și 
rămăsese cu ochii pe fereastră visând la ziua în care avea să 
iasă din nou în fața casei, la fel ca toţi ceilalți. Singură și fără ca 
nimeni să o observe. Își dorise atât de mult să se întâmple asta, 
încât aproape că simţise iarba aspră atingându-i brațele și 
picioarele. 

Se gândise la serile acelea lungi și aurii alături de Frank și 
Gina, stând la povești pe scaunele lor din grădină, la o sticlă de 
bere. La după-amiezile cu Frankie și Cindy, stând întinși pe 
pături ponosite, în timp ce construiau o insulă sau un oraș dintr- 
un mușuroi de pământ. Dar acum, chiar dacă era singură, în 
tăcere, se simţea de parcă cineva era cu ochii pe ea. Rămase 
locului, înfășurată într-o haină de lână călduroasă, umedă, cu 
părul transpirat sub vechea căciulă de vânătoare a lui Frank, 
tolânită sub cerul nopţii, și nu sub razele soarelui, sub bolta 
sclipitoare, și nu sub un albastru azuriu. 


VP - 176 


Își întinse mâinile și picioarele, iar zăpada căzu uşor pe pielea 
ei încinsă. Deschise gura și înghiţi fulgii de nea, lăsându-i să se 
topească în sărutarea aceea rece. 

Îți ţinu respiraţia și își simţi abdomenul încordat, după care 
răsuflă și își urmări pieptul coborând ușor. Ridică ochii și zări 
strălucirea fiecărei ferestre, simţi privirea lor îndreptată asupra 
ei. Și știu că erau tot timpul cu ochii pe ea, că nu le scăpa nimic 

Dar închise ochii și îi ignoră, învăluită în noapte, și rămase 
acolo, în forma unui înger, savurând aerul rece. Și își spuse că 
dacă ar fi fost să vină cineva s-o întrebe ce făcea acolo, le-ar fi 
spus: respir. 


Pete se angajă la o librărie din Greenwich Village. Salariul era 
mizer, dar suficient cât să-l ţină o perioadă pe linia de plutire. 

La interviu le spusese că voia să lucreze doar cu jumătate de 
normă. Când îl întrebară de ce, le răspunsese că avea probleme 
familiale. O rudă bolnavă. Poate că îl angajaseră tocmai pentru 
că li se făcuse milă de el. Nu-i păsa. 

În primele zile, nu reuși să-și ia gândul de la întâlnirea cu 
Johnny Salcito. De la valul iniţial de furie. De la tristeţea lui când 
vorbea despre Ruth. 

O sună pe Gina, o invită la un pahar de vorbă, îi povesti cele 
întâmplate. Gina bău două pahare de whisky și își comandă un 
al treilea. Îl ascultă, fumă câteva ţigări și ridică din umeri: 

— Și ce-ţi baţi capul cu asta? Să nu-mi spui că Johnny e 
vinovatul. Nu te cred. Tolomacul ăla. Ce motiv ar fi avut să le 
facă rău copiilor? 

— Ce motiv ar fi avut oricine altcineva? o întrebă Pete. 

După care își feri privirea: 

— Da, ai și tu dreptate. Dar unii oameni sunt mai plauzibili 
decât alţii. 

— La cine te referi? 

Gina îl privi drept în ochi: 

— Nu mai ţii minte ce ţi-am povestit? 

— Despre Ruth? 

— Despre Ruth și Lou. 

— Crezi că Lou Gallagher e implicat în vreun fel? Că el le-a 
făcut rău copiilor? 

Gina se uită lung la el, după care cobori din nou privirea. 


VP - 177 


— Știu că mi-ai zis că l-a luat odată pe unul la bătaie din 
gelozie. Dar e o mare diferenţă între a lua pe cineva la bătaie și 
a omori doi copii. 

— Tipul nu a avut cum să se apere. Era la fel de neajutorat ca 
un copil. Nu ai fost de față. Nu l-ai văzut pe Lou. Părea... părea 
posedat. A fost brutal. Sângeros. 

— Tu chiar crezi că el e vinovatul, nu-i așa? 

Gina dădu din cap că da. 

— l-ai spus lui Ruth că-l bânuiești? 

— Dumnezeule, nu! Ai văzut și tu ce a mai rămas din ea. 
Imaginează-ţi cum ar reacţiona dacă i-aș spune că eu cred că 
iubitul ei e cel care i-a omorât copiii. Ar distruge-o. 

Trase din ţigară. 

— Și i-ar spune-o. N-am nicio îndoială - sunt sigură că i-ar 
spune numaidecât. Ca să îl vadă bufnind în râs, ca să o asigure 
că el nu a făcut nimic, că sunt numai minciuni. Sau ca să-l 
avertizeze. S-ar putea să nu creadă, dar i-ar fi teamă că poliţia 
ar putea crede. 

— Văd că ai analizat situaţia. 

— Da. 

— Ce crezi că ar face Lou dacă s-ar duce la el să-l avertizeze? 

— Nu știu, răspunse Gina. 

Pete nu spuse nimic. O văzu clipind. O văzu lingându-și buzele 
uscate. 

— Ți-e teamă de el. 

— Aș fi o proastă să nu-mi fie frică de el, zise ea. 

— De ce-mi spui toate astea? 

— Ai spus că polițiștii au nevoie de un suspect nou. 

— Așa e. Am crezut că ai vrut să-mi spui că tu îl bănuiești pe 
Salcito. 

— Nici vorbă. Nu Johnny. O fi el bețivan și puțin sărit de pe fix, 
dar e înnebunit după Ruth. 

— Și ce vrei să fac? Să le spun polițiștilor că Lou este noul 
suspect? De ce nu vorbești tu cu Devlin? De ce nu-i spui că ţi-e 
teamă? 

— Crezi că n-am încercat? Aș merge desculţă până-n Jersey, 
dacă aș putea să-l bag în închisoare pe cel care i-a ucis pe 
Frankie și pe Cin. Am fost la secţie la două zile după ce Cin... 
după ce au fost daţi dispăruţi. Dar n-a vrut să stea de vorbă cu 
mine. 


VP - 178 


— Ce ţi-a spus? 

— Mi-a zis că mă uit la prea multe filme. Că să mă duc înapoi 
la Ruth și să-i spun să trimită pe cineva mai... credibil data 
viitoare când vrea să le dea un suspect nou. Mi-a spus că-s 
proastă că o ajut. Am încercat să-i explic și mi-a zis să dispar că 
altfel mă bagă la închisoare că l-am făcut să piardă timpul cu 
mine. 

Dădu paharul pe gât. 

— Pete, tu ești persoana aia credibilă. 


VP - 179 


Capitolul 14 


Pete sună la biroul lui Lou Gallagher și se lovi din nou de 
vocea aceea politicoasă, neutră, iar secretara îi spuse că 
domnul Gallagher nu era disponibil și că nu știa când avea să se 
elibereze. Așa că miză pe noroc și se îndreptă spre Santini's. 
După patru nopţi de eforturi și bani pierduţi, șansa fu de partea 
lui, iar chelnerul îi spuse că da, domnul Gallagher era în seara 
aceea la restaurant, într-un separeu din spate. Pete îl văzu 
alături de două fete și două sticle de băutură, trase aer în piept 
și, înainte să-și piardă curajul, se așeză pe scaunul din faţa lui. 

Gallagher îl privi nedumerit, nu iritat sau ostil, așa cum s-ar fi 
așteptat el. Pete nu reprezenta o ameninţare, ci o curiozitate. 
lar dacă avea să devină o problemă, fără îndoială că avea la 
cine să apeleze ca să găsească o soluţie. 

— Bună seara, domnule Gallagher. Numele meu este Pete 
Wonicke. Sunt reporter. 

Gallagher avea părul dat pe spate cu gel și strălucea puternic 
în contrast cu scalpul lui. Pete simţi mirosul de gel, de parfum. 
Gina avea dreptate - arăta ca un bărbat cu bani. Un bărbat bine 
hrănit. Care o ducea bine. 

Pete se simți expus, fără pic de experienţă și simţi picături de 
transpiraţie la subraț, pe frunte. 

Gallagher avea o voce groasă, puternică. 

— Domnule Wonicke, dacă vreţi să mă întrebaţi despre 
afacerile mele, puteţi să faceţi o programare la secretara mea. 
Ne găsiţi în Pagini Aurii, zise el cu un zâmbet strălucitor și se 
așeză confortabil pe scaun. 

ÎI duse cu gândul la o rață pe care o văzuse odată când fusese 
la pescuit cu tatăl lui, o rață care petrecuse ore întregi 
strecurându-se ușor, cu dibăcie prin balta micuță. Penele 
strălucitoare în nuanţe de smarald și safir erau uleioase și 
alunecoase, plutind delicat prin apa noroioasă. 

— Nu e vorba despre afacerile dumneavoastră, domnule 
Gallagher. 

— Și atunci, cu ce vă pot fi de folos? întrebă Gallagher din nou 
cu zâmbetul pe buze. 


VP - 180 


— Am urmărit îndeaproape ancheta Malone. 

Gallagher ridică din sprâncene. 

— Nu cred că mi-aţi spus la ce ziar lucraţi? 

Mai așteptă câteva clipe, după care spuse: 

— Nu văd ce v-ar putea face să credeţi că aș putea avea ceva 
de-a face cu această... tragedie. A trecut deja ceva timp de 
atunci. 

— Patru luni. Numele dumneavoastră a apărut în ancheta 
noastră, domnule Gallagher. 

Gallagher ridică și mai tare din sprâncene. 

— Interesant. În cazul acesta, cred că ar trebui să luaţi 
legătura cu avocatul meu. Martin Sherman de la Kasen, 
Sherman și Bower. Îi găsiţi și pe ei în Pagini Aurii. 

Fetele care îl flancau îi cântară în strună și începură să râdă. 

Gallagher se ridică în picioare și îi întinse mâna. Avea o piele 
catifelată, frumoasă, ca de bebeluș. 

— Mulţumesc pentru vizită, domnule Wonicke. Vă invit la un 
pahar înainte de plecare. Fac eu cinste. James vă va însoți. 

Și înainte să mai apuce să spună ceva, Pete simţi un braţ care 
îl prinse de după umeri și îl trase spre zona de bar. Care 
vasăzică, fusese pe cale de a deveni o problemă. 

În timp ce savură un pahar dublu de whisky - unul de calitate, 
dacă tot bea pe banii lui Gallagher - și cugetă la următoarea sa 
mișcare, Pete observă dintr-odată agitația de la intrare. Portarul 
se lupta cu o femeie care încerca să intre. Se uită lung la ei, 
după care o auzi pe femeie strigându-l pe Gallagher pe nume. 

Dădu pe gât paharul de whisky, se îndreptă spre ușă și o 
prinse pe femeie de braț. ÎI salută din priviri și o conduse pe 
femeie spre ieșire. Era beată sau poate doar ameţită, de-abia se 
mai ținea pe picioare și tot încerca să se întoarcă în bar. 

Pete reuși să o tragă după colț și o lipi cu spatele de zid. Făcu 
un pas în spate, iar femeia se holbă la el, încercând să se 
concentreze. Avea chipul ridat, părul neted. Să fi avut între 
patruzeci și șaizeci de ani, greu de spus. 

Brusc, se aplecă și începu să vomite. Pete se dădu repede la o 
parte și se uită cu scârbă la ea. Femeia scuipă de câteva ori, 
după care se șterse la gură cu dosul palmei și își îndreptă 
spatele. 

— Vai, Doamne. Hai că mă simt mai bine. 

Ridică privirea spre Pete, cu ochii ei roșii: 


VP - 181 


— La ce dracu' te uiţi așa? 

O apucă o criză de tuse și scuipă din nou pe jos: 

— Vrei să te distrezi un pic cu mine? Aia vrei? 

— Te-am auzit bine, voiai să stai de vorbă cu Lou Gallagher? 

Femeie făcu ochii mari. 

— Dumnezeule! Te-a trimis nenorocitul ăla să scapi de mine? 
Nu-și mai permite și el niște bătăuși ca lumea? 

— Nu lucrez pentru Lou Gallagher. Numele meu este Pete 
Wonicke. Sunt reporter. 

Își scoase pachetul de ţigări și îi oferi una. Ea luă două, duse 
una la ureche și pe cealaltă în gură și așteptă nerăbdătoare ca 
el să i-o aprindă. 

Inhală adânc în piept, răsuflă un fum înecăcios, după care 
începu din nou să tușească. 

— Și ce treabă ai cu mine? 

— Am nevoie de informaţii despre Gallagher. 

Femeia se opri din vorbă ca să-și ia un fir de tutun de pe 
limbă. 

— Ce fel de informaţii? 

— Despre Ruth Malone. Despre copiii ei. O cunoști? 

Femeia ridică din umeri și mai trase un fum. 

— N-am auzit niciodată de ea. Dar pe e/în cunosc bine. 

— Ce-mi poţi spune despre el? 

Brusc, văzu privirea concentrată de pe chipul ei. Dădu din cap 
și își vâri degetele în faţa lui. 

— Nu prea cred, domnule reporter. Dacă vrei să-ţi povestesc 
despre Lou, o să te coste. 

Pete ezită. 

— Vrei să știi despre Louie? Vrei să-ţi povestesc despre el? 
Am o grămadă de povești. Știu tot ce a făcut. 

Ochii ei erau umezi și disperaţi, dar furia din vocea ei era 
crudă, autentică. Acceptă. 

— Îți dau douăzeci de dolari. 

— Cincizeci. Și îi vreau acum. 

— Treizeci. 

— Treizeci de dolari? Hai, dom'le. Am facturi de plătit! Am 
datorii... 

Pete făcu repede câteva calcule în minte și dădu din cap că 
nu. 


VP - 182 


— Bine, fie, lisuse Hristoase! Sunteţi toţi la fel, mereu pe 
interes. Treizeci de dolari, îmi iei ceva de băut și-ţi povestesc tot 
ce știu. 

Pete se uită lung la ea, oftă și spuse: 

— Nu ţi se pare că ai băut destul? 

— Puștiule, nu te mai băga, spuse ea, mândră. 


Îl duse într-un bar la subsol, la câteva străzi distanţă. De 
îndată ce intrară pe ușă, tipul de la bar se arătă nemulțumit și 
dădu să vorbească. 

— E OK, Sam. Nu fac probleme. Și am bani - îmi face cinste 
amicul meu. 

Sam dădu din cap și o atenţionă cu un deget grăsun. 

— Dacă faci iar ca sâmbătă, să știi că chem poliţia, Bee. E 
ultimul avertisment. 

— Da, da. Hai, ne dai ceva de băut? Și tu, arată-i niște 
verzișori, ce naiba păzești? îi spuse ea lui Pete. 

Barmanul aduse băuturile la masa din colț, iar femeia se 
descălță și începu să-și maseze picioarele. Dădu paharul pe gât 
și oftă. 

— Și ce vrei să știi, domnule reporter? 

— Vreau să-mi spui despre Lou Gallagher. Tot ce știi despre 
el. 

— Dă-mi o ţigară, dă-mi ăia treizeci de dolari și-ţi spun tot ce 
vrei. 

Pete îi întinse pachetul de ţigări, deschise portofelul și îi arătă 
banii. După care își scoase carneţelul și aşteptă. 

Îi spuse că numele ei era Bette. 

— Mă chema Betty, cu „y”, dar am hotărât să-mi schimb 
numele când m-am mutat la New York. Și am mai pus eu un „e” 
la final. Știi tu, ca Bette Davis. Sună mai șic. 

Văzu expresia de pe chipul lui și ridică din umeri. 

— Da, mă rog, a trecut mult timp de atunci. 

După care îi aruncă un zâmbet, cu dinţii ei pătați. 

— Să știi că am fost frumoasă la vremea mea. Piele fină, 
bucle, tot tacâmul. Visam să fiu model. Louie s-a îndrăgostit de 
mine de prima oară când m-a văzut. 

Citi reticenţa de pe chipul lui Pete și zâmbi și mai larg. 

— Ah, da. M-a luat de fraieră. 

— Cum l-ai cunoscut? 


VP - 183 


— Eram chelneriţă. Visam și eu la șansa mea. Lou a venit într- 
o seară la bar și atât mi-a trebuit. Se tot băga în vorbă cu mine, 
mă tot invita la el la masă, să-mi facă cinste cu ceva de băut. l- 
am zis că lucrez, iar el l-a chemat pe șeful meu și i-a zis că îi dă 
cincizeci de dolari dacă-mi dă liber în seara aia. Mi s-a părut atât 
de romantic, zise ea, oftând. Mai am nevoie de un pahar înainte 
să-ţi spun mai multe. Că restul nu-i romantic. 

— Ce vrei să bei? 

— Cere-i să-mi dea un Orange Blossom, răspunse ea. Beau 
că-mi place cum se numește, spuse ea, zâmbind. 

Barmanul îi aduse băutura și Bette își reluă povestea. Se 
îndrăgostise de Lou. Foarte tare. _ 

— La început se purta tare frumos cu mine. Imi cumpăra 
cadouri, mă scotea în oraș. Imi spunea că mă iubește, că vrea 
să ne logodim. Doar că zicea că înainte să ne căsătorim voia să 
devină un om important. Că voia să aibă bani să mă întreţină, să 
cumpere o casă frumoasă. 

Dădu și al doilea pahar pe gât, iar Pete îi făcu semn 
barmanului să-i mai aducă. 

— Numai minciuni. Ulterior am aflat că era deja însurat. Dar 
eram o copilă. Eram tânără, îndrăgostită și voiam să-l cred. Ne-a 
mers bine un an. Un an în care am luat cina în oraș, am făcut 
plimbări pe lac, prin pădure, în care îmi făcea cadouri scumpe. 
Obișnuiam să mergem la apartamentul lui din Bronx, cel despre 
care nevastă-sa nu știa nimic. După care... ei bine, s-a produs 
inevitabilul. Am rămas însărcinată. 

Duse o ţigară la gură cu o mână tremurândă. 

— l-am spus lui Louie. Am crezut c-o să fie fericit. Eram la cină 
la restaurantul lui preferat, l-am luat de mână și i-am spus: „Stai 
liniștit, înseamnă doar că va trebui să ne căsătorim mai repede. 
Nu mă interesează casa și toate celelalte lucruri. Vreau să fim o 
familie”. S-a făcut negru la faţă, s-a ridicat, pur și simplu, de la 
masă și a plecat. M-a lăsat ca o proastă acolo, cu ochii în 
lacrimi, simţindu-mă îngrozitor, fără să înțeleg cu ce i-am greșit. 

Pete nu ar fi vrut să audă astfel de detalii, dar povestea ei îl 
fascina. Așa că o lăsă să vorbească. 

— L-am sunat încontinuu. Săptămâni întregi. M-am dus la el la 
birou, dar n-a vrut să mă vadă. Apoi într-o zi m-am dus la el la 
birou, eram disperată. Am început să urlu la sărmana secretară. 
Louie a ieșit și m-a dus la el în birou. Plângeam și îl imploram să 


VP - 184 


mă ajute. A ascultat ce am avut de spus, după care mi-a dato 
palmă peste față. Apoi m-a luat în braţe și mi-a spus că un copil 
ar strica totul. Mi-a spus să scap de el și că dacă o fac, totul o să 
fie la fel ca înainte. Am rămas șocată, nu-mi puteam lua ochii de 
la el. Îl iubeam și îl uram în același timp - ţi s-a întâmplat 
vreodată? Era primul bărbat pe care îl iubeam și îmi spunea să-l 
omor pe bebelușul nostru. 

Bette se uită lung la Pete. 

— Vrei să știi ceva? E prima oară când vorbesc despre asta. 
Nimeni n-a fost curios să mă asculte până acum. Nici măcar 
fetele cu care mă știu - mă rog, fiecare cu povestea ei. Nu mai 
are nimeni timp să audă despre nenorocirea altcuiva. 

Barmanul îi aduse un pahar plin, iar Bette îl duse la gură. 

— În fine, m-am dus acasă și i-am trimis o scrisoare. Deja 
înțelesesem că era însurat și l-am ameninţat că îi spun totul 
nevesti-sii. Știa și el că n-aveam cum să dau de ea. Că n-aveam 
curaj să iau legătura cu ea. Poate că știa că n-aș fi putut 
niciodată să-i fac rău cuiva, așa cum îmi făcuse el mie. 

Se șterse la ochi, aproape cu sălbăticie. 

— În cele din urmă, l-a pus pe unul dintre oamenii lui - 
asociații, le spune el - să rezolve problema. Individul m-a dus la 
o casă în Bronx. N-am aflat niciodată numele lui adevărat, dar 
lumea îi spunea Hop, pentru că șchiopăta. Era un tip mai în 
vârstă. Însurat. M-a dus cu mașina până în Bronx și se tot uita la 
mine cu coada ochiului, de parcă ar fi vrut să-mi spună ceva. Eu 
am închis ochii și m-am prefăcut că dorm. Nu voiam să mă simt 
judecată. Era o clădire normală. Curată. Dar femeia aceea... nu 
avea pic de omenie în ea. Nu m-a privit nicio clipă în ochi. Nici 
măcar o dată. Mi-a zis să mă dezbrac și să mă întind pe pat. 

Oftă din nou. 

— Doar că... doar că n-am putut s-o fac. Avea o mască, o 
chestie neagră, din cauciuc cu un tub, a venit cu chestia aia 
spre mine și am crezut c-o să mă omoare. Am împins-o, am sărit 
de pe pat, mi-am luat chiloţii și pantofii și am luat-o la 
sănătoasa. Camera în care îl lăsasem pe Hop era goală - poate 
că mă aștepta undeva prin apropiere, sau poate că mă lăsase 
acolo, habar n-am. Am luat-o la fugă până am ajuns la strada 
principală și am oprit primul taxi care mi-a ieșit în cale. Imi aduc 
aminte cum tot drumul m-am uitat în gol pe geamul întunecat. 
Mă simţeam urmărită. Persecutată. Ştiam că Lou avea să fie foc 


VP-185 


și pară pentru că nu făcusem cum îmi spusese el. Mi-era foarte 
teamă. 

Mai luă o ţigară, dar mâinile îi tremurau atât de tare încât 
Pete o ajută să și-o aprindă. 

— M-am întors unde locuiam și l-am rugat pe taximetrist să 
mă aștepte. Era un cămin - cu reguli foarte stricte. Nu aveam 
voie cu bărbaţi, nu aveam voie să fac zgomot după zece seara, 
chestii de genul ăsta. Mai că-mi vine să râd când îmi aduc 
aminte. Se pare că nimeni nu i-a spus proprietarei mele că poți 
să dai de tot felul de belele până în ora zece, nu-i așa? O 
irlandeză. Văduvă. Dumnezeu știe ce o fi crezut despre mine în 
ziua aia. Am luat-o la goană pe scări, mi-am aruncat lucrurile 
într-o valiză și n-am mai privit în urma mea. A încercat să mă 
oprească - presupun că-i era teamă că nu vreau să-i plătesc 
chiria. l-am spus că i-am lăsat chiria pe luna respectivă sus, în 
camera mea, că m-am gândit că poate se duce să verifice, dar 
când am văzut că tot nu se dă la o parte din calea mea, am 
împins-o și a căzut pe jos. S-a lovit rău. Dar eu... eu nu m-am 
oprit din drum. Șoferul mă aștepta și i-am zis să bage viteză. 

Se uită lung la Pete. 

— Săptămâni întregi am stat cu gândul la ea. Era bătrână. E 
ciudat - cu tot ce se întâmpla în jurul meu, mie tocmai la asta 
îmi stătea gândul. Mi-a fost teamă că... mi-a fost teamă că 
începeam să devin ca el. 

Pete îi zâmbi și o întrebă: 

— Unde te-ai dus? 

— În Jersey. Aveam o prietenă acolo. Lou nu știa de ea. Știam 
că avea să mă lase să stau o perioadă la ea, până hotărâm ce să 
fac în continuare. Am dormit pe canapeaua ei și m-a ajutat să- 
mi găsesc de lucru. Am fost chelneriță. Și m-a dus la amanet să- 
mi cumpăr o verighetă. Am decis să spunem că sunt văduvă. 
Câteodată îmi sărea verigheta aia în ochi - când serveam cafea 
sau când strângeam mesele - și parcă uitam că nu fusesem 
niciodată căsătorită. Inventasem povești despre el: numele lui, 
de unde era. Despre accidentul în care murise. La început am 
făcut-o pentru că trebuia să am câteva răspunsuri pregătite, dar 
mai târziu... ei bine, am vrut să-i dau copilului meu un tată. 
Chiar și niște minciuni erau mai bune decât realitatea: un tip 
însurat, un copil naiv și o femeie supărată cu eter și un ac de 
tricotat. 


VP - 186 


— Ce aveai de gând să faci? Aveai un plan? Pentru copil? 

— Aveam nouăsprezece ani și nu știam nimic despre viață, 
răspunse ea. Nu aveam niciun ban. Niciun viitor. Dar vrei să știi 
ceva? Eram chiar fericită. Eram mai fericită ca niciodată. 
Obișnuiam să vin acasă de la muncă și să mă așez la fereastră 
în camera mea. Îmi întindeam picioarele pe un scăunel ca să nu 
mi se umfle gleznele și îmi mângâiam burtica. Îi spuneam fel de 
fel de povești. Eram sigură că avea să fie fetiţă. Aveam o listă 
de nume și îi croșetam rochițe. Eram... eram fericită, știi ce 
vreau să spun? 

O văzu cu lacrimi în ochi, iar Pete făcu singurul lucru care îi 
veni în minte: îi făcu semn lui Sam să mai aducă ceva de băut. 

Bette luă o gură din pahar și își suflă nasul. 

— Asta te interesa să afli? Mi se pare că vorbesc mai multe 
despre mine decât despre Lou. 

Pete se uită lung la ea și încercă să și-o imagineze ca peo 
fată frumoasă, gravidă, cu un sertar întreg de haine pentru 
bebeluși. 

— E în regulă. E... da, e în regulă. 

Pete luă și el o gură de bere și o întrebă: 

— Și ce s-a mai întâmplat după? 

Bette oftă. 

— Norocul a fost de partea mea. De-abia în ultimele trei luni 
am început să fac burtă, așa că am putut să continui să lucrez. 
Nu aveam un plan, dar știam că orice ar fi, aveam nevoie de 
bani. Așa că am muncit din răsputeri, încercând să strâng cât 
mai mulți bani. După care am născut-o. S-a întâmplat în toiul 
nopții. In decembrie. M-am trezit și era al naibii de frig. lar patul 
era ud, așa că am știut. Eram speriată, dar și bucuroasă. M-am 
dus la telefonul de pe hol, am sunat-o pe prietena mea, iar ea a 
luat un taxi, a venit la mine și a așteptat cu mine până a venit 
momentul să plecăm la spital. După care a chemat din nou un 
taxi și m-a dus până acolo. N-a putut să rămână - soțul ei era 
acasă și trebuia să meargă la muncă a doua zi. În orice caz, 
chiar dacă eram singură, eram bine. Mi-au dat un pat, iar 
asistentele au făcut cerc în jurul meu, m-au ajutat să mă 
dezbrac. Timp de câteva ore, totul a fost în regulă. După care s- 
a schimbat ceva. Durerile s-au oprit. Tin minte că eram întinsă 
pe spate, cu ochii în tavan, cu burta aia mare pe mine și cineva 
a chemat doctorul. Mâinile lui erau ca un sloi de gheaţă. l-a spus 


VP - 187 


unei asistente să-mi dea ceva - n-am înţeles ce. Am încercat să-l 
întreb ce se întâmplase, dar erau pe fugă și totul s-a întâmplat 
atât de repede. Mi-au băgat un ac în venă și m-a luat cu 
ameţeală. După care ţin minte că am auzit niște ţipete și am 
simţit durerea aceea - de parcă cineva m-ar fi rupt în două, zise 
ea, privind în gol, pierdută în amintiri. După care am auzit un 
copil plângând. 

In clipa aceea îl înșfacă, își înfipse unghiile în pielea lui Pete, 
se lipi de el, iar el îi simţi respiraţia amară și vorbi din nou. 

— Chiar a fost un copil. Mi-am auzit copilul plângând. 

Vorbi cu lacrimi în ochi, după care îi dădu drumul, se lăsă pe 
spate și spuse cu o voce seacă: 

— lar când m-am trezit, l-am văzut pe Lou la căpătâiul meu, 
cu flori în brațe. 

— Cum de te-a găsit? 

— Oh, probabil că și-a pus oamenii să sune la toate spitalele 
din zonă. Știa când trebuia să nasc. Sau poate că avea oameni 
plătiţi prin toate spitalele care să-l anunţe despre mine. Când ai 
bani, orice e posibil. Nu știu cum m-a găsit, dar m-a găsit. Să știi 
că nici măcar nu m-am speriat când l-am văzut. Copilul era tot 
ce mă interesa. El mi-a zâmbit, iar eu l-am întrebat: „Ai văzut-o? 
Cum e?” Ti-am zis, eram sigură că e fetiță. Dar el m-a luat de 
mână, s-a uitat în ochii mei și am știut că ceva nu era în regulă, 
așa că am început să plâng. Chiar înainte să apuce să spună 
ceva, deja eram cu ochii în lacrimi. După care mi-a spus ce 
făcuse. Mi-a zis: „lubito, nu avem nevoie de un copil care să ne 
încurce planurile. Nu-ţi face griji. l-am găsit o familie frumoasă 
care să-i poarte de grijă”. Mi-a luat câteva secunde să înțeleg 
ce-mi spunea. După care m-am năpustit asupra lui - am început 
să dau în el, să-l zgării, să urlu. El m-a ţinut imobilizată până a 
venit asistenta. Incercam să ajung la el, iar ea mă tot trăgea 
înapoi, ca să mă oprească. Apoi a chemat doctorul și mi-au făcut 
o injecție, iar când m-am trezit, eram singură. 

Pete îi lăsă câteva clipe de tăcere, după care o întrebă pe un 
ton duios: 

— Și ce s-a ales de tine? După episodul acesta? 

— Am zăcut zile întregi pe patul de spital, zise ea. Nu puteam 
să mă opresc din plâns. Il aşteptam pe Lou să vină la mine. Să 
mă sune. Să-mi spună că nu era adevărat, să-mi spună unde era 
copilul. Dar nimic. Le-am rugat pe asistente - le-am implorat - 


VP - 188 


să mă ajute. Să afle unde era copilul meu. Majoritatea m-au 
ignorat. Una dintre ele, o mexicancă simpatică, mi-a șoptit la 
ureche că era cel mai bine să uit de copil. Că nu aveau niciun 
document pentru ea. Am întrebat-o ce voia să spună, dar n-a 
vrut să-mi răspundă, iar asta e tot ce am știut vreodată. După 
povestea asta, n-am mai mâncat. Nu puteam să mănânc nimic. 
Mi-au spus că dacă nu mănânc aveau să mă trimită la secţia de 
psihiatrie. Nu mă interesa. Din partea mea, ar fi putut să mă 
arunce de pe Brooklyn Bridge. În cele din urmă, am încetat să 
mai vorbesc și m-au dus la balamuc. Am stat cinci luni acolo. 

Citi uimirea de pe chipul lui Pete și spuse: 

— Da, odată ce ajungi acolo, e foarte ușor să te lași pradă 
nebuniei, în loc să te lupţi să ieși la liman. Da, m-am dat bătută. 
M-am așezat pe un scaun și priveam în gol. M-au îndopat cu 
pastile. Mi-au băgat un tub pe gât ca să mă hrănească. Nu 
aveam nici cea mai mică idee unde eram, ce zi era. Voiam doar 
să uit de tot. 

— Și ce s-a întâmplat? Cum ai scăpat de acolo? 

— Una dintre asistente... s-a purtat frumos cu mine. A deschis 
într-o zi radioul și am auzit un cântec. Love Letters in the Sand. 
ÎI știi? Ah, ești prea tânăr. Îl cânta Pat Boone. Avea o voce așa 
frumoasă. Era piesa mea preferată, fusese cândva, demult. lar 
când am auzit-o în ziua aceea, am închis ochii și eram din nou 
acolo, la Roseland, și am început s-o fredonez fără să-mi dau 
seama. Când s-a terminat melodia, asistenta a venit și s-a 
așezat lângă mine. Am deschis ochii. Plângeam. Nici măcar nu- 
mi dădusem seama că plângeam. lar asistenta aceea s-a uitat 
direct în ochii mei. N-am să-i uit niciodată chipul. Mi-a spus: „Tu 
nu ai ce căuta aici”. Eram șocată - era pentru prima oară în 
săptămâni întregi în care cineva se uita la mine și chiar îmi 
vorbea. M-am uitat la ea, mi-a zâmbit și mi-a zis: „Da, ești încă 
prezentă. Nu ești nebună. Ești doar deprimată”. Și de atunci a 
fost mai bine. Obișnuia să vină să vorbească cu mine, iar când 
era ea acolo, acceptam să mănânc. A stat de vorbă cu doctorii 
să-mi dea mai puţine pastile și am început să mă simt... ei bine, 
am început să mă simt ca odinioară. Plângeam adesea, dar nu 
mă mai simțeam amorțită. Aveam din nou capacitatea de a 
simţi, înţelegi ce vreau să-ți spun? Și, în cele din urmă, am 
început să mănânc, să mă spăl, să mă pieptăn și cred că n-au 
mai avut niciun motiv să mă ţină acolo, așa că mi-au dat 


VP - 189 


drumul. Doar că mi-am pierdut apartamentul, slujba, iar familia 
mea n-a mai vrut să audă de mine. Mama a venit să mă viziteze 
la spital și i-au spus despre copil. Mi-a spus că sunt o păcătoasă 
și că nu mai eram fiica ei. Am găsit un alt loc de muncă, un 
acoperiș deasupra capului, dar... ei bine, beam mult, nu 
dormeam îndeajuns și m-au dat afară. M-am angajat din nou și 
s-a întâmplat același lucru. În cele din urmă, am rămas fără 
bani. Eram disperată. M-am dus în Times Square să mă uit la 
curve, să văd cum merg, cum vorbesc. După care m-am îmbătat 
bine și am fost să-mi găsesc primul meu client. Și iată-mă acum 
aici. Ştii, câteodată mă gândesc la mama. Imi vine s-o sun și să-i 
spun: crezi că atunci eram o păcătoasă? Ar trebui să mă vezi 
acum. Ar trebui să vezi cu ochii tăi ce păţesc fetele ca mine. 
Doar că a murit într-un accident de mașină în șaizeci și doi. Nu 
mai am pe nimeni. 

— Ai încercat să-ţi găsești copilul? o întrebă Pete. Să verifici 
dacă a fost adoptată într-adevăr? 

— Nu am găsit nimic, răspunse ea, oftând. 

— Da, dar... 

— Orice s-o fi întâmplat în spitalul ăla, n-a fost ceva oficial. Eu 
nu am semnat nimic. Fie au trecut acolo că nu sunt în măsură 
să-mi dau acordul, fie au zis că am murit la naștere, fie au 
falsificat numele. Copilul meu nu mai există. Dacă mă întrebi pe 
mine - Lou a vândut-o unui cuplu bogat care nu putea face 
copii. Cred că asta încerca să-mi spună mexicanca. 

Dădu pe gât paharul de băutură. 

— Orice a fost, e o minciună și nu știu cum s-o mai dezleg. Au 
trecut vreo douăzeci de ani de atunci. Ar putea fi oriunde. Nu 
pot să bat la ușa fiecărei familii din New York în căutarea ei. Și 
știi ce? Poate că e mai bine așa. Uită-te la mine. Ce aș avea eu 
să-i ofer unui copil? 

— Și... ce ai de gând să faci acum? De ce-mi spui toate astea? 

— Pentru că Lou nu a făcut doar să-mi ia copilul. Mi-a furat 
dreptul de a lua o decizie. Eu chiar cred că eu și copilul meu am 
fi putut avea o viaţă bună, dar el a decis că n-am dreptul să fac 
ce vreau. 

Chipul ei era brăzdat de lacrimi și el îi simţi furia din glas. 

— Știu ce crezi despre mine. Ce cred bărbaţii ca tine despre 
mine. Că sunt o beţivă. O curvă. 

Il împunse cu degetul în piept. 


VP - 190 


— Dar să nu te prind că îndrăznești să mă judeci. N-am nevoie 
de judecata ta. Zici că ești reporter? Scrie povestea mea. Scrie 
tot ce ţi-am zis. Oamenii trebuie să știe. Trebuie să știe cum e 
omul ăsta. De ce e el în stare. 

Se întoarse cu spatele la el și îi făcu semn lui Sam să îi mai 
aducă ceva de băut. Pete nu avea nici cea mai mică idee ce să 
spună, așa că lăsă cei treizeci de dolari promiși pe masa 
ponosită și lipicioasă și îi mai dădu zece dolari. Se ridică și plecă, 
fără să-și scoată din minte chipul și lacrimile ei, tot ce pătimise 
din cauza lui Lou. 

După care mintea îi fugi la Ruth. Și ea era tot chelneriță în 
perioada în care îl cunoscuse pe Lou. La fel ca Bette. 

Pete se gândi la toate barurile în care mersese și el să bea. La 
femeile care îl serviseră și la bărbaţii care nu-și luau ochii de la 
ele. 

Agitaţia de după muncă întotdeauna era în floare la șapte 
seara. Un bărbat ca Lou Gallagher, un bărbat preocupat de 
afaceri și bani, nu ar fi observat niciodată o femeie așa ca Ruth 
Malone în valul acela de trupuri. Poate că ar fi aruncat o privire 
în direcţia ei și ar fi văzut-o ca pe oricare altă chelneriţă. l-ar fi 
strigat comanda peste agitația de voci, iar ea și-ar fi notat în 
carnețel, iar el nici măcar n-ar fi observat-o la plecare. 

Dar poate că avea s-o observe odată ce agitația serii avea să 
se risipească. Poate că avea să o urmărească cu privirea, să se 
uite la sânii ei din cămașa albă, șifonată, la fundul ei în rochia 
neagră, mulată, la picioarele tonifiate și la tocurile ieftine. După 
care avea să-și mute privirea de la ea, ca să se uite după cineva 
care să-i facă cinste cu o băutură, nu care să-l servească. 

Pe la nouă, când barul deja avea să înceapă să se golească, 
când deja era ameţit bine, poate că avea să se întoarcă la ea. 
Poate că avea să se uite lung la părul ei roșu auriu, la felul în 
care râdea și în care se mișca, la vocea ei groasă. 

Poate că avea să-i lase un bacșiș mai generos decât de obicei. 
Poate că avea să-i zâmbească. Poate că avea să-i cumpere ceva 
de băut, știind că nu avea voie să accepte. 

lar pe la zece și jumătate, când încăperea deja avea să fie o 
înșiruire de culori și lumini, poate că avea să-și strecoare 
numărul ei de telefon în portofel. Incet, ca să vadă teancul de 
bancnote. Avea să se ridice și să o ia de mână, avea să-i arate 
inelul cu sigiliu de pe degetul mic, să îi ducă mâna la gură și să 


VP-191 


i-o sărute. Cu delicateţe. Ca să-i dea de înțeles că ar fi vrut s-o 
sărute altundeva. Avea să o trateze ca pe o doamnă, ca și cum 
ar fi fost cineva special. 

Pe curând, iubito. Te sun eu. 

Avea să-i facă cu ochiul și să se îndepărteze știind prea bine 
că ea era cu ochii pe el. 

Un bărbat ca el, un bărbat precum Gallagher, știa că bărbaţii 
ca el reprezentau singura speranţă pentru Ruth. 


Ruth își petrecea unele nopţi alături de Frank, bând până la 
refuz: ea - coniac, el - bere Budweiser. Vocile lui Johnny Carson 
sau Ed Sullivan se auzeau peste râsete și aplauze, imaginea de 
pe ecran fiind blurată în pete de roșu și verde, iar ea se 
prăbușea pe canapea, cu ochii la mulţimea de culori. Când se 
trezea, câteva ore mai târziu, cu lacrimi uscate pe obraji, cu 
gâtul iritat, uneori încă îl găsea sforăind lângă ea. | se părea 
ciudat de înduioșător, de parcă ar fi fost vorba de loialitate. Se 
lăsa din nou pe spate, își odihnea ochii pe chipul lui atât de 
familiar, se lipea de mirosul lui cald și familiar și simţea acea 
alinare. 

În alte nopţi nu îl putea suporta și simţea nevoia să plece 
după cină, să evadeze. Se prefăcea că mergea să-și cumpere 
țigări, știind prea bine că avea să lipsească totuși câteva ore. 
Frank nu zicea nimic și rămânea cu paharul în mână în faţa 
televizorului. Nu-și făcea griji că mergea să se vadă cu alţi 
bărbaţi, nu acum. Ea fusese cea care îl chemase înapoi acasă: 
credea că era femeia lui. 

Uneori îi observa pe polițiști pe urmele ei; alteori nu se 
sinchisea să se uite după ei și se prefăcea că era de una 
singură, la fel cum încerca să creadă că totul i se întâmpla 
altcuiva: întrebările  nesfârșite, insistențele,  interogatoriul, 
veșnic aceleași întrebări până ce deja simțea că avea să o ia 
razna. Aluziile, insinuările lor și teama constantă că aceea avea 
să fie ziua în care aveau să o facă, să o acuze de moartea 
copiilor ei. 

Odată ce ieșea din casă, nu mergea pe străzi; se furișa. Pe 
lângă ziduri, în întuneric, trecând repede pragul ușii, ţinând 
secret tot ce era, cine era ea. O mamă care nu mai era mamă. O 
soţie. Care nu mai era soţie. 


VP - 192 


Trecea pe lângă baruri luminate care revărsau băi de lumini și 
zgomote pe trotuarele umede, pe care încerca să le ocolească. 
Erau aceleași baruri în care lucrase și ea, în care obișnuia să 
meargă cu Gina, în care râdeau împreună cu gura până la 
urechi, în timp ce copiii ei dormeau încuiaţi în cameră, cu o 
farfurie de biscuiţi tari și o jucărie de pluș care să-i aline. 

Își adună rușinea și durerea și se furișă prin întuneric, pentru 
ca oamenii normali, oamenii curaţi, să nu le vadă. 

Văzu încăperi luminate, zări câteva fotografii aruncate pe 
trotuar. Silueta unui individ aplecat peste o masă în 
semiîntuneric. Două femei care stăteau una lângă alta la pian, 
cu zâmbetul pe buze, cu gurile deschise. O fată care vorbea la 
telefon, sprijinită de un perete, jucându-se cu firul telefonului 
printre degete, cu o privire serioasă pe chip. 

Ruth se uită la acele instantanee din viața cuiva: la bucătăria 
aceea veselă, luminată de străini, la firul de telefon încurcat din 
drama altcuiva. Sufletul ei simţi că erau alte povești, alte 
încăperi și ar fi dat orice să uite de propriile poveri și să 
urmărească poveștile acestea. Măcar câteva clipe. 

Când obosea de atâta mers, se cuibărea în colţul întunecat al 
unui bar și se uita la bărbaţii aceia pe care obișnuia să îi 
servească: bărbaţi care stăteau cocoșați în faţa unui pahar, care 
ridicau un deget când voiau o nouă băutură. Bărbaţi care știau 
numele tuturor celorlalţi bărbaţi la fel ca ei din barul acela, dar 
cu care rareori se întâmpla să vorbească. Devenise și ea 
asemenea acelor bărbați. 

Avea un loc al ei în care se ducea când lucrurile mergeau 
incredibil de rău. O arcadă întunecată sub un pod, un loc obscur 
în care oamenii trăiau și mureau. O înșiruire de mănuși și haine 
murdare legate cu sfoară, adunaţi în jurul unui tomberon de 
metal în care ardea focul. Își ascundea părul luminos sub eșarfă 
și rămânea în întuneric, simțind nevoia să fie alături de alţi 
oameni la fel de nefericiţi ca ea. 

Undeva mai în spate, în întuneric, cineva desenase chipul 
unei fete pe o scândură de lemn bătută într-o bucată de tablă 
ondulată. După părul ei lins și ciufulit și după buzele roșii, la 
început i se păruse că era vorba despre o fată tânără, dar pe 
măsură ce se apropie, văzu întunericul din jurul ochilor ei. Se 
uită la Ruth cu milă, dar Ruth făcu un pas în spate și o luă la 
fugă. 


VP - 193 


A doua zi după ce o întâlni pe Bette, Pete se duse la McGuire 
și îi găsi pe Devlin și pe Horowitz la o masă din colţ. Se îndreptă 
spre ei, analizând tot ce găsise în Biblioteca publică din New 
York. Se uită la Horowitz și își imagină toate minciunile pe care 
fusese nevoit să le spună. Se întrebă dacă el ar fi putut să fie 
vreodată un astfel de om. 

Când se apropie de masă, cei doi bărbaţi îl observară și se 
opriră din vorbă. 

— Ce vrei? îl întrebă Devlin. 

— Vreau să vorbesc ceva cu tine. Îţi iau ceva de băut? 

Urmă un schimb de priviri, iar Horowitz veni mai aproape de 
el. 

— Wonicke... să știi că nu se cade. Nu mai lucrezi la noi. Nu 
poţi să vii, pur și simplu, peste noi și să... 

— Nu am venit să caut informații. Am noutăţi pentru tine. Am 
stat de vorbă cu cineva despre Lou Gallagher, îi spuse el lui 
Devlin. El e unul dintre iubiții doamnei Malone, îi preciză el lui 
Horowitz. 

Devlin luă un pumn de alune din farfuria de pe masă și le 
aruncă în gură. 

— Și ce-i cu asta? 

Pete se așeză la masă cu ei. 

— Femeia asta mi-a spus că Gallagher s-a descotorosit de 
copilul lor. Un nou născut. l-a spus că l-a dat spre adopţie, dar 
ea n-a semnat nimic și i-au spus că nu există niciun document. 
Copilul a dispărut, pur și simplu. 

Pete se dădu mai aproape. 

— Uite ce, s-a descotorosit de copil pentru că-i stătea în cale. 
Dacă a fost el în stare să-i facă asta unei femei, să scape de un 
copil, chiar nu-l crezi în stare să facă din nou asta? Nu-l crezi în 
stare? Poate că cei doi copii Malone stăteau în calea relaţiei 
dintre el și mama lor. Poate că... 

— Poate, poate, poate, zise Devlin, uitându-se lung la el. Ai 
vreo dovadă? Cum o cheamă pe femeia asta? Unde pot s-o 
găsesc? La vremea respectivă n-a făcut nicio plângere - sau 
dacă a făcut, nu s-a concretizat. Gallagher e curat la lacrima. 

— Nu are 0... adresă fixă. 

— Stă pe străzi? 

— Nu, e... ei bine, e... 


VP - 194 


— E o curvă? Dumnezeule, Wonicke, vorbești serios? Toţi de 
la procuratură or să râdă de mine! 

Luă o gură de suc și spuse: 

— Uite ce, puștiule, știu că ești prins în povestea asta. Știu că 
ai investit mult timp. Înţeleg. Dar nu-i nicio poveste complicată 
la mijloc. Stiu deja că Ruth Malone e ucigașul. E cum nu se 
poate mai vinovată. Da, știm că a avut un complice. Cineva a 
ajutat-o să-i scoată pe copii din casă, să le ţină gura închisă. 
Cineva a ajutat-o să ascundă trupurile. Și poate că Gallagher 
ăsta e complicele ei. Dar n-o să-l putem aduce niciodată în faţa 
instanţei. Toată lumea e la cheremul lui. Joacă golf cu șeful, 
soţia lui e membră a mai multor organizaţii de binefacere alături 
de soţia judecătorului Ames. Nu contează. Trebuie să ne 
concentrăm pe Ruth Malone. Ea a fost la faţa locului. Și chiar 
dacă nu i-a omorât ea, este implicată. Ea era mama lor. O 
mamă trebuie să aibă grijă de copiii ei. S-a întâmplat din vina ei. 

Se dădu mai aproape de Pete. 

— Să nu-ti faci speranţe, ea o să plătească pentru tot ce a 
făcut. Am primit astăzi o scrisoare care ar putea fi ultimul pas. 
Mai lasă-mi o săptămână, două, și vom avea tot ce ne trebuie ca 
să o arestăm. 


VP-195 


Capitolul 15 


Ruth se trezi în scaunul de lângă fereastră. Nu se auzea nicio 
mașină, dar primele raze ale dimineţii deja se strecurau printre 
jaluzele. Se ridică de pe scaun, își masă gâtul, umerii și 
maxilarul pentru că scrâșnise necontrolat din dinţi și se gândi să 
facă o baie caldă. Traversă holul, pe lângă ușile închise, pe 
lângă Minnie care schelălăia în somn. Işi făcu o cafea, adăugă 
două degete de votcă. 

Minnie se trezi din cauza zgomotului și intră în bucătărie, se 
duse la castronul ei gol de mâncare și începu să se vaite ușor. 
Ruth o ignoră, își luă cana de cafea cu ea în baie și închise ușa 
după ea. Lăsă cana de cafea pe jos și se așeză pe toaletă. Oftă. 

Frank plecase din nou de acasă. Distanţa și tăcerea dintre ei 
crescuseră și se adânciseră și mai tare, până când deja n-o mai 
interesa să repare nimic. 

Venea acasă ca s-o găsească stând pe întuneric, cu ţigara în 
mână, privind în gol. Îi șoptea ceva la ureche, dar ea îl ignora, 
așa că o lăsă singură, exact ce voia ea. 

Doar că într-o noapte Frank aprinse lumina și o întrebă dacă 
era bine, iar ea nu spuse nimic. Încercă să o ia în brate, iar ea 
rămase inertă la pieptul lui, până ce Frank se enervă și începu 
să o zdruncine. Nimic. 

Izbucni în plâns - iar de data aceasta se uită la el pentru că nu 
îl mai văzuse niciodată plângând. Se uită la chipul lui roșu, la 
obrajii umezi, iar el o apucă, îi dădu o palmă peste față, iar Ruth 
privi în gol spre picăturile de salivă din colţul gurii sale în timp 
ce urla: 

— Nu te mai gândi doar la tine! 

Nu știu ce să spună, așa că nu zise nimic și continuă să se 
uite la el, iar el o întrebă de ce dracu' se uita așa la el și o lovi 
din nou și din nou până ce simţi gust de sânge în gură. In cele 
din urmă, Frank încetă s-o mai lovească, se opri din plâns și se 
duse în dormitor. Auzi zgomotul sertarelor, înjurături șoptite, 
bubuituri. După care Frank se ivi în pragul ușii cu valiza în mână, 
iar ea ridică privirea spre el, care continua să se miște, în timp 
ce el îi spunea fel de fel de lucruri, iar ea ar fi dat orice să-l vadă 


VP - 196 


plecat din casă, mai mult ca niciodată. Închise ochii și, în cele 
din urmă, zgomotul vocii lui se opri și se făcu liniște. Işi ţinu 
respiraţia până ce ușa se închise după el, după care se ridică de 
pe canapea și se duse în bucătărie, deschise sertarul și găsi 
cana lui, ușor crăpată, pe care uitase să o ia cu el. O azvârli în 
perete și o privi făcându-se bucățele. 

Da, Frank plecase din nou de acasă, dar mama ei se 
întorsese. Mama ei care nu înţelegea de ce Ruth dădea cu 
piciorul căsniciei sale. Care nu reușise niciodată să înțeleagă de 
ce și-ar fi putut dori ea vreodată ceva mai mult decât un soț 
chipeș și doi copii, iar Frank suna în fiecare zi pentru că era 
foarte îngrijorat şi ea nu trebuia să fie singură. lar acum se afla 
în spatele unei uși închise, cu mâinile în păr, cu chipul în lacrimi, 
iar ușurarea că era singură era atât de mare încât i se făcu rău. 
Se ușură, începu să plângă și se simţi golindu-se pe interior 
până ce nodul din gât se risipi. Se ridică în picioare, deschise 
robinetul, își suflă nasul și trase apa cu șerveţelele și durerea. În 
timp ce așteptă să se umple cada, se încordă la gândul că 
Minnie ar putea să înceapă din nou să schelălăie, să ceară să fie 
hrănită, să fie scoasă afară, să o cheme, să o cheme, să o 
cheme. În ciuda faptului că zgomotul apei risca să o trezească 
pe mama ei, în ciuda faptului că se aștepta dintr-o clipă într-alta 
să îi bată la ușă și să audă vocea aceea insistentă care voia să 
știe ce făcea acolo, de ce făcea baie la ora aia când avea atâtea 
alte lucruri de făcut, ce avea să spună lumea, trase adânc aer în 
piept și oftă. 

— Du-te dracu', șopti ea spre ușă, printre dinţi, pe silabe. Du- 
te dracu’, lasă-mă în pace, lasă-mă să trec prin asta în felul 
meu! 

Închise ochii, își încleștă pumnii și își înfipse unghiile în piele 
până ce simţi durerea, iar valul de furie se risipi. Luă sticla de 
spumă de baie de la Avon pe care o primise cadou de ziua ei de 
la Gina și o vărsă pe jumătate în cadă. Simţi mireasma de 
trandafiri și mușcate și și-o imagină pe mama ei respirând 
printre dinţi, certând-o că făcea risipă. 

Cada începu să se umple, iar Ruth rămase în faţa oglinzii, 
privindu-și chipul palid. Făcu ochii mici până ce imaginea din 
oglindă se făcu neclară. Făcu din nou ochii mari. Lumina aceea 
neiertătoare din baie însemna că nu putea ascunde nimic. Pielea 


VP - 197 


îi era unsuroasă și umflată de la somn, porii închiși. Roșeaţa din 
obraji, coșurile, cicatricele - erau toate acolo. 

Cunoscuse cândva un tip, unul care trecuse de la bere la 
whisky, apoi la ceva mai rău, care nu se putea abţine și simțea o 
nevoie disperată să se frece pe piele ore întregi. Stătea pe 
scaun, făcând abstracţie de discuţiile din jurul lui, frecându-se în 
cap, pe brațe, pe gât, pe buze, până ce începea să sângereze. 
Știa că acum simţea și ea aceeași nevoie. 

Chiar sub buza de jos observă un punct negru. De-abia vizibil. 
Începu să-l stoarcă și, pe moment, nu se întâmplă nimic. 
Împunse mai tare, iar unghia ei străpunse pielea. Câteva 
picături de sânge, urmate de un lichid albicios. Savură 
duhoarea. Inspiră și expiră adânc. 

Se întoarse să analizeze cealaltă parte a feţei, își trase pielea 
spre ureche. Se uită lung la vechile cicatrice de acnee de pe 
obraji. Câteodată, urâţenia ei era ciudat de liniștitoare. 

Jumătate de oră mai târziu, încă întinsă în apa caldă, 
savurându-și cafeaua cu votcă, auzi ușa de la dormitor și pașii 
mamei sale pe hol. Luă o gură sănătoasă de cafea, pregătindu- 
se sufletește. 

După care cineva bătu la ușa de la intrare: Minnie începu să 
latre, pașii mamei sale se îndreptară în direcția opusă, deschise 
ușa și se auzi vocea lui Devlin. Auzi glasul rușinat al mamei sale: 

— Cred că e în baie. Mă duc s-o chem. Vă rog, intraţi - 
Dumnezeule, de parcă ar fi fost musafiri -, și îi auzi glasul din ce 
în ce mai tare, pe măsură ce se apropia de ușa de la baie, după 
care urmă bătaia aceea inevitabilă în ușă, iar mama ei îi șopti: 
Ruthie, au venit de la poliţie. 

Ruth nu spuse nimic, savurând senzaţia aceea de putere. O 
lăsă să aștepte. Să se simtă neajutorată și nesigură. Pentru că 
nu avea niciun fel de control. 

Dar se auzi din nou o bătaie în ușă, iar mama ei vorbi din nou, 
de data aceasta mai tare. 

— Ruth! Au venit de la poliţie. Vor să stea de vorbă cu tine. 

Ruth alunecă în spumă și închise ochii. 

— Sunt în cadă. 

Ştia prea bine ce răspuns avea să urmeze. Dar se bucură în 
continuare de ușa închisă. 

— Păi, ieși din cadă! Acum! Ce naiba cauţi în cadă, ziua în 
amiaza mare, când copiii tăi... când se întâmplă toate astea? 


VP - 198 


Ruth duse cana de cafea la gură. 

— Și când așteaptă oamenii ăștia după tine! 

Ah, da, despre asta era vorba. 

Mai luă o gură de cafea, savură lichidul cald. 

— Spune-le să mă aștepte. Sau spune-le să plece și să se 
întoarcă mai târziu. Am treabă. 

Mama ei scoase un icnet de uimire și zise: 

— N-am să le spun una ca asta! leși din baie acum. Nu-i lăsa 
să aștepte după tine, sunt... 

— Ba să aștepte. E casa mea, nu eu i-am poftit înăuntru. Dau 
tot timpul buzna peste noi, să-mi pună fel de fel de întrebări, 
veșnic aceleași întrebări blestemate și nu mai pot... Vreau să 
mă lase în pace. 

Întinse mâna spre raftul de deasupra căzii, aprinse radioul și 
auzi glasul puternic melodios al lui Elvis, acoperind vocea 
pițigăiată, dezgustată a mamei sale. 

Se simţi invadată de un val de sentimente. De putere. 

Refuză să înţeleagă că aveau s-o facă să plătească pentru 
asta mai târziu. Că aceea era ziua în care totul avea să se 
schimbe. 


Când polițiștii se întoarseră, Ruth era în dormitor și își aranja 
părul. Îi spuse mamei sale să îi invite în casă. Își aprinse o ţigară 
și o luă agale pe hol, încercând să păstreze amintirea 
sentimentului de mai devreme. 

Intră în sufragerie și simţi teamă și transpiraţia năpădind-o la 
subrat și pe frunte. Devlin era lângă fereastră, cu ochii pe geam, 
cu mâinile la spate. Poate că era casa ei, dar el dirija interviul. 

Se întoarse cu faţa spre ea și spuse: 

— Doamnă Malone, după care îi făcu semn spre bărbatul de 
pe canapea. 

Un individ grăsan, cu zâmbetul pe buze. La costum și cravată. 
Ud leoarcă. 

— Dânsul este sergentul Mackay. 

— Bună ziua, zise ea. 

Ruth se așeză pe scaun și scutură ţigara în scrumieră. După 
care ridică privirea și îi văzu pe amândoi cu ochii la ea. Se uită 
lung la Devlin. 

— Ne cerem scuze dacă v-am deranjat mai devreme, doamnă 
Malone. Dacă v-am întrerupt rutina de dimineaţă. S-ar părea că 


VP - 199 


aţi avut suficient timp să vă aranjaţi, zise el, privind-o din cap 
până-n picioare. 

Se abţinu să nu își împreuneze braţele, să nu-și ascundă 
chipul în palme. 

Trase din ţigară și suflă fumul negricios spre el. Un gest 
mărunt, inutil, de ostilitate. 

— Cu ce vă pot fi de folos? _ 

Aveau să urmeze alte întrebări, desigur. Întrebări care durau 
ore întregi, analizând în detaliu tot ce se întâmplase în noaptea 
aceea. Poate că nu închisese ușa după ea. Poate că încurcase 
orele. Nu-i dădeau o clipă pace, încercând să o prindă la 
înghesuială, să o enerveze. Teama îi dădu un gol în stomac ca 
de foame. După care schimbară tactica. 

— Ruth - pot să-ţi spun Ruth? Mackay nu aşteptă niciun 
răspuns din partea ei. Ai să ne spui ceva? Te supără ceva? 

Ruth se uită lung la el și dădu din cap că nu. 

— Ești sigură? Vezi tu, avem câteva dovezi noi. Care ne-au 
trezit unele... bănuieli despre declaraţia ta. Ești sigură că nu ai 
nimic de spus? 

Ruth dădu din nou din cap. Încercă din răsputeri să păstreze 
contactul vizual. 

Vocea lui Mackay era liniștitoare, persuasivă. Devlin se duse 
la fereastră, își scoase o ţigară și îl lăsă pe celălalt bărbat să 
vorbească. 

— Știm și noi că se mai întâmplă accidente. Copiii fac prostii, 
nu te ascultă mereu. Poate că ai vrut să le dai o palmă. Și poate 
că lucrurile au scăpat de sub control. Din greșeală. | se poate 
întâmpla oricui. 

Ruth simţi fiori pe șira spinării. Dar vorbele lui îi aduseră și o 
mică ușurare. 

Într-un final. Se ajunsese la asta. Acuzaţia era lucrul de care îi 
fusese cel mai teamă și acum, că se ajunsese la asta, prinse 
curaj să lupte. 

— Crezi că mi-am rănit copiii? Crezi că i-am omorât? 

Urmă o pauză și simţi privirile lor îndreptate asupra ei. 

După care auzi din nou vocea aceea liniștitoare. 

— Ruth... orice s-ar fi întâmplat, spune-ne. Nu e prima oară 
când se întâmplă. Știm că se mai întâmplă. 

Ruth nu spuse nimic. 


VP - 200 


— O să fie mai bine pentru tine dacă mărturisești. Ce spui? 
Ruth? 


Trecuseră patru zile de la discuţia lui cu Devlin din McGuire's, 
iar Pete simțea nevoia să vorbească din nou cu Ruth. Nu se 
putea gândi la Salcito, la Gallagher, la Devlin - fără să se 
lovească de privirea ei animalică, de buzele cărnoase. Trebuia 
să vorbească cu ea pentru că nu mai suporta să nu o facă. 

Deja îi învățase tabieturile. Joia mergea la Gloria's. Doar ea și 
Jim Beam - și cele două umbre din spatele încăperii, mereu cu 
ochii pe ea, așa că trebuia să acţioneze înaintea lor. 

Își făcuse un plan: avea să se strecoare la bar, Ruth avea să-i 
observe cu coada ochiului silueta subţire, la fel ca celelalte 
siluete, și avea să-și scoată pachetul de ţigări pentru ca el să 
vină cu bricheta. 

Poate că nu avea să-l recunoască. Poate că la început aveau 
să vorbească despre tâmpenii. Despre bar. Despre vreme. 
Despre echipa Giants. 

Într-un mod perfect natural, de parcă nu fusese totul plănuit, 
și poate că avea să se simtă asemenea unui câine care ochește 
măcelăria de peste drum și se întreabă dacă nu cumva foamea 
și norocul l-ar putea împinge să traverseze în siguranță strada 
aglomerată. Doar că Ruth avea să se uite lung la el și să își 
stingă ţigara Lucky pe jumătate fumată. 

— Îmi aduc aminte de tine, avea să spună ea cu o voce rece, 
clătinându-se pe scaunul de bar. Ce vrei? 

Nu știa ce să-i răspundă. Îi era teamă de ea, iar ea avea să-i 
simtă teama, la fel cum simţise și el clipa în care ea preluase 
controlul, când ridică privirea și se uită fix în ochii lui, iar Pete 
încercă să nu se arate speriat. Încercă să se gândească la soţul 
ei, la Devlin. 

Dar el avea să se piardă în fumul ei strălucitor, iar ea avea să 
simtă acest lucru. 

Așa că avea să dea paharul pe gât și să îl arunce pe bar și să 
sară de pe scaun de parcă ar fi plutit pe gheaţă. 

— Hai, domnule Misterios. 

— Poftim? 

— Hai să mergem. Băutura e mai ieftină la mine acasă - avea 
să-i arunce o privire urâtă lui Hud, dar avea să se scarpine pe 


VP - 201 


față, să îi arunce un zâmbet și să-și vadă în continuare de 
treaba lui - și poţi să-mi povestești ce vrei tu. 

Avea să izbucnească în râs. Nu o mai văzuse niciodată 
râzând. 

— Dacă îţi mai găsești vocea. 

Dar acasă la ea, învăluită în glasul aspru, răgușit al unui 
cântăreţ de jazz, pe ritmul acela suav, doritor, ameţită după 
cinci pahare de whisky, Ruth avea să se oprească din jocul ei 
ispititor. Avea să îi ofere ceva de băut și să dea paharul pe gât 
dintr-o singură mișcare. După care avea să se oprească din 
vorbit, iar Pete avea să rămână neajutorat, văzând-o venind 
spre el, și avea să închidă ochii ca să nu-și vadă reflexia în ochii 
ei negri, flămânzi. 

Işi imagină căldura trupului ei, mireasma ei, părul ei, 
sărutarea ei. 

Avea să o sărute ușor, așa cum sărutase dintotdeauna fetele, 
dar sărutarea ei avea să fie pătimașă, fierbinte, disperată, și nu 
avea să știe cum să răspundă. Avea să se facă roșu la față și să 
coboare ușor spre gâtul ei cu sărutări delicate. 

Dar ea avea să-i prindă chipul între palme și să-l sărute din 
nou și să îi șoptească printre buze. 

— Nu te mai gândi la nimic. 

— Poftim? Eu... 

Poate că avea să se sperie și să se retragă din strânsoarea ei, 
dar ea avea să-l caute din nou, de data aceasta cu o voce și mai 
răgușită. 

— Nu te mai gândi la nimic, lasă-te în voia simţurilor. 

Inainte să mai apuce să o întrebe ce voia să spună, înainte să 
recunoască faptul că nu știa cum să facă asta, gura ei avea să-l 
cuprindă, avea să-i simtă limba, respiraţia fierbinte și dinţii 
ascuțiți pe buzele sale, și avea să simtă teamă și dorință. Avea 
să le lase să îl pătrundă, să îl cuprindă ca un val de aer, ca să 
simtă. Ca să simtă. 

lar din clipa aceea imaginaţia lui trecu mai departe de 
gândirea raţională și evadă într-o serie de imagini și senzații 
pure. Buzele ei pline. Șoaptele ei, părul ei. Gâtul ei alb. Genele 
curbate și lungi. Focul ei. Străfulgerarea de durere când îl 
cuprinse cu degetele ei, gemetele ei, gustul ei sărat. Și apoi 
valul acela puternic și senzaţia că nu mai era cale de întoarcere. 

Și după. Cum avea să fie după? 


VP - 202 


Oare avea să se trezească alături de ea printre așternuturi, 
uzi de sudoare, îmbătat de mireasma ei, sub privirile ei? Sau 
avea să se trezească de unul singur, cu dureri în tot corpul, 
auzind apa curgând la baie și avea să o găsească pe Ruth în 
pragul ușii, cu lumina în spatele ei, cu o înfățișare ciudată, 
îmbrăcată din cap până-n picioare. 

— Uite-ţi hainele. Poţi să iei un taxi de pe Main Street. 

Mintea lui avea să caute amintirea căldurii sale, mirosul pielii 
sale pe sub toate pudrele și cremele acelea. Doar că pudra și 
cremele o acopereau acum din nou, iar femeia pe care o 
atinsese era acum ascunsă, pe sub sprâncenele arcuite și pe 
sub fumul de ţigară. lar când avea să încerce să o sărute, buzele 
lui aveau să îi întâlnească obrazul rece. 

Oare cum avea să fie? 


Noaptea era rece, pe străzi era liniște, domnea pacea de 
dinaintea zorilor. Umblă pe străzi mai bine de o oră, cu gândul la 
ea. Încercând să scape de imaginea soţului ei, a mamei lui, a 
copiilor ei. Încercă să alunge sentimentul acela de rușine, de 
vinovăţie. 

Și să se concentreze doar asupra ei. Pe chipul ei obosit, 
frumos. Pe gustul ei. Pe sunetele pe care avea să le facă. La 
trupul ei sub atingerea lui. Și descoperi că era ușor să se 
gândească doar la ea. 

Își simţi inima bătându-i cu putere și își imagină cum ar fi fost 
ca bătăile inimilor lor să se sincronizeze. Se gândi la legătura 
dintre ei, care se întindea de-a lungul orașului: una flexibilă, 
plină de posibilităţi. De promisiuni. 

Se gândi la glasul ei. La înfățișarea ei, la textura părului, a 
pielii, a gurii. Se gândi la tot ce ar fi vrut să-i spună, la scrisorile 
pe care ar fi vrut să i le scrie și pe care știa că nu avea săi le 
trimită niciodată. 

Simţi un gol teribil în stomac, în gât. Și simţi locul în care ar fi 
trebuit să fie ea. 


Frank trecu pe la ele și îi spuse că voia să stea de vorbă cu 
ea. 

Mama lui Ruth îi zâmbi, îl sărută pe obraz și îi spuse să stea 
liniștit, că ea oricum voia să se ducă la biserică în dimineața 
aceea. 


VP - 203 


Merseră în sufragerie, iar Ruth se așeză la fereastră, cu ţigara 
în mână. Se uită pe geam și o văzu pe mama ei depărtându-se, 
mergând greu, cocoșată. Îl lăsă pe Frank să vorbească, fără să-l 
asculte, bucurându-se de soarele cald al iernii. 

După care Frank spuse ceva care o trezi în simţiri. 

— Ce a zis Devlin? întrebă ea. 

— Mi-a zis că dacă mergem la detectorul de minciuni, toate 
întrebările acestea or să înceteze. Mi-a zis că dacă ne supunem 
amândoi interogatoriului, o să ne lase în pace. 

Ruth își mai aprinse o ţigară, trase un fum și se uită lung la el. 

— Și tu îl crezi? 

Frank întinse braţele într-un gest pe care Ruth îl cunoștea 
prea bine. Era mișcarea lui de nu știu-cât-e-ceasul. Sau nu-mi-a- 
zis-nimeni-că-m-ai-sunat, ori nu-mi-au-intrat-banii. 

— Ruth, e poliţist. Vrea să afle cine e vinovatul. Își face și el 
datoria. 

Ruth mai trase un fum, privind în gol. Își aminti de Devlin și de 
celălalt poliţist - Mackay. Care îi spusese că o înţelege. Că știa 
că lucrurile o mai luau razna. Vocea aceea joasă care îi dădea 
de înțeles că știa că ea își omorâse copiii. De luni de zile o tot 
terorizau. Trebuia să găsească o soluție prin care să-i facă să 
înceteze. 


Două zile mai târziu, Ruth se așeză pe scaunul din camera 
întunecată. 

l-a spus lui Devlin că e de acord să se supună detectorului de 
minciuni, atât timp cât Frank face și el la fel. Și a cerut asigurări 
că avea să fie singură în cameră alături de tehnicieni, că nimeni 
nu avea să fie cu ochii pe ea. Se săturase să fie toți cu ochii pe 
ea. 

— Bine, doamnă Malone. Bine. Facem cum  ziceţi 
dumneavoastră. 

— lar Frank o să fie și el interogat în același timp cu mine? 

— Da. Amândoi în același timp. E în camera vecină. 

Tehnicianul se apucă să verifice firele, să se asigure că 
mașinăria funcționa corespunzător, iar Ruth fumă o ţigară după 
alta. 

— Ştii că nu-i legal, da? Am citit că nu acceptă testele astea în 
tribunal. 

Bărbatul nu ridică privirea, continuă să-și vadă de treaba lui. 


VP - 204 


— Trebuie să fie ceva în neregulă cu testul ăsta. Altfel l-ar 
accepta în tribunal. 

Bărbatul nu spuse nimic, dar aruncă o privire spre ușă. După 
care începu: 

— Te numești Ruth Maria Malone? 

— Da. 

— Câţi ani ai? 

— Douăzeci și șase. 

— Eşti măritată? 

— Nu mai sunt. 

— In noaptea de 13 iulie 1965 erai singură în apartament cu 
copiii tăi? 

— Da. 

— Le-ai făcut vreodată rău copiilor tăi? 

— Nu. 

— Când i-ai văzut ultima oară în viață? 

— Am mai răspuns la întrebarea asta, de mai multe ori. 

— Când i-ai văzut ultima oară în viață? 

— Și lui Frank îi puneţi aceleași întrebări? 

Tehnicianul ridică privirea spre oglinda de pe perete. 

— Da sau nu? 

— Doamnă, îmi pare rău, nu pot să... 

— Frank Malone. Fostul meu soț. E și el acum, în camera 
vecină. 

— Dar... noi avem un singur aparat. 

Ruth își scoase firele din braţ și i le aruncă în față 
tehnicianului confuz, de parcă ar fi fost radioactive. După care 
se duse spre oglinda de pe perete și ţipă: 

— Nenorocitule. M-ai minţit! 

După care: 

— Să știi că aud cum râzi de mine, ticălosule! Nu e corect! Nu 
e corect! strigă ea furioasă către bărbaţii din spatele oglinzii. Nu 
vă interesează să aflaţi adevărul despre copiii mei - vreţi doar 
să daţi vina pe mine! 


MAMA COPIILOR MALONE 


REFUZĂ SĂ FACĂ TESTUL 
CU DETECTORUL DE MINCIUNI 


Reporter Tom O'Connor 


VP - 205 


QUEENS, 9 noiembrie - leri, mama celor doi copii morți a 
refuzat să se supună testului cu detectorul de minciuni ca 
să răspundă întrebărilor despre misterul din jurul morții lor. 

Frank Malone Jr., în vârstă de cinci ani, și sora lui, Cindy, 
în vârstă de patru ani, au fost daţi dispăruţi în noaptea de 
13 iulie 1965 din apartamentul lor de la etajul întâi din Kew 
Garden Hills. Ulterior au fost găsiţi morţi în apropiere de 
casa lor. Copiii locuiau alături de mama lor, Ruth Malone, în 
vârstă de douăzeci și șase de ani, care era despărțită de 
tatăl copiilor, Frank Malone Sr. Domnul și doamna Malone s- 
au împăcat pentru o scurtă perioadă după această tragedie. 

In ciuda unei investigaţii amănunțite, poliția încă nu a 
reușit să obţină suficiente informaţii cât să aresteze pe 
cineva. 

Inițial, doamna Malone s-a arătat dispusă să coopereze 
cu poliția, acceptând să se supună unui test poligraf. Dar 
am aflat că femeia a refuzat să se supună interogatoriului 
pe motiv că rezultatele nu vor fi acceptate drept dovadă în 
sala de judecată. 

Purtătorul de cuvânt din partea poliției a declarat: 
„Doamna Malone și-a dat acordul să fie supusă testului cu 
detectorul de minciuni ca să-și dovedească nevinovăția, dar 
nu a avut nici cea mai mică intenţie să facă acest lucru. A 
știut de la bun început că testul poligraf nu este acceptat în 
tribunal. 

În timpul interogatoriului, detectorul de minciuni măsoară 
reacțiile fiziologice, precum tensiunea arterială, pulsul și 
glanda sudoripară. Orice variaţie semnificativă în acești 
parametri poate însemna că respectiva persoană minte. 

Doamna Malone a refuzat să comenteze decizia ei de a 
refuza testul poligraf, precum și zvonurile cum că arestarea 
ei ar fi următorul pas. 


O sunară din nou de la poliţie. De data aceasta o chemară la 
secție. 

— Mai avem câteva întrebări pentru dumneavoastră. Intră în 
clădire cu capul sus și ceru să stea de vorbă cu un avocat. 
Devlin îi spuse că nu avea nevoie de unul. Ruth ceru din nou un 
avocat, iar Devlin o întrebă dacă avea ceva de ascuns. Ruth nu 
se lăsă, așa că Devlin o duse la un telefon, iar ea îl sună pe 
Arnold Green. 

Acesta răspunse la telefon, dar părea ocupat. Când își dădu 
seama cu cine stătea de vorbă, se arătă mai rezervat. 


VP - 206 


— Doamnă Malone. Cu ce vă pot ajuta? 

— Sunt la secţia de poliţie. Cred că... cred că am nevoie de un 
avocat. 

Urmară câteva clipe de pauză, după care acesta spuse: 

— Doamnă Malone, eu mă ocup de divorțuri. De dreptul 
familiei. Chestiuni civile. 

— Nu știu... nu știu ce să fac. 

— Îmi pare rău, dar nu am cum să vă ajut. 

Ruth dădu să spună ceva, dar avocatul îi închisese. 

Se întoarse cu faţa spre Devlin, care era în spatele ei, și, fără 
să se uite la el, îi spuse că avea nevoie de un avocat. 

— Adică vreţi să vă dăm pe cineva? 

Ruth își fixă privirea pe o pată de pe perete, la stânga capului 
lui. 

— Da, exact. 

— Să văd ce pot face. Dar să știți că s-ar putea să dureze, zise 
el. Nu știu ce avocat întreg la minte ar accepta cazul ăsta. 

O băgară într-o cameră încuiată, fără ferestre și cu căldura 
dată la maximum, cu o ușă care se deschidea doar din exterior. 
Quinn veni să îi spună că încercau să ia legătura cu un avocat 
din oficiu. Ruth nu spuse nimic, așteptă doar să se închidă ușa 
după el. 

Câteva ore mai târziu, ușa se deschise din nou și îl auzi pe 
Quinn spunând: 

— E aici. 

Ridică privirea și văzu un străin. Un bărbat la vreo cincizeci de 
ani, cu păr cărunt, cu ochii albaștri. Era îmbrăcat la costum, 
avea ac de cravată și o cămașă albă, imaculată. Brusc, își dădu 
seama de cât de cald era în cameră, după cum arăta ea. și 
dădu părul după urechi, dădu să se ridice, dar el îi făcu semn să 
stea jos și îi întinse mâna. 

— Numele meu este Henry Scott. Sunt avocatul tău. 

Avea o piele uscată. Îi simţi mirosul de parfum: ceva lemnos. 
Proaspăt. 

— Nu ești avocatul trimis din oficiu, zise ea, fără să stea pe 
gânduri. 

El îi zâmbi, amintindu-i de cineva. 

— Așa este. 

După care se întoarse spre Quinn și îi spuse pe un ton aspru: 


VP - 207 


— Aerul din camera asta e sufocant. Repară termostatul sau 
mutaţi-ne în altă cameră. Aduceţi-ne niște apă. Cafea și 
sandviciuri - și asigură-te că trimiţi până mâine-dimineaţă la 
mine la birou copii după interviurile clientei mele, pe casetă și 
transcrise. 

Quinn se făcu roșu la faţă și încuviinţă. După ce ieși din 
cameră, Scott își îndreptă din nou atenția asupra ei. 

— Domnul Gallagher e cel care m-a angajat să mă ocup de 
cazul tău. Înţeleg că sunteţi prieteni. 

În clipa aceea își dădu seama că avocatul îi aducea aminte de 
Lou. Amândoi îi transmiteau același sentiment: uite un tip care 
știe ce face. Care o să aibă grijă de ea. 

Scott își puse servieta pe masă, nemulțumit. 

— Patetic. 

Ruth se uită lung la el. El îi zâmbi din nou și făcu semn spre 
ușă. 

— E clar că nu au nimic împotriva ta. Te supun acestor 
condiții precare ca să încerce să te intimideze. Dacă ar avea 
dovezi serioase, nu ar mai sta pe gânduri. Asta - zise el, arătând 
spre încăperea micuță -, asta îmi spune că nu au nicio dovadă, 
așa că încearcă să te oblige să mărturisești. 

Brusc, Ruth fu invadată de o senzaţie ameţitoare cum că avea 
posibilitatea să se lase pe mâna cuiva care fusese angajat să 
aibă grijă de ea. Analiză senzaţia aceea cu precauţie. Se ridică 
în picioare, se uită în ochii lui și îl așteptă pe el să vorbească. 

Scott se așeză pe scaunul de lângă ea. Parcă reuși să 
deslușească aroma trabucurilor scumpe pe care le fuma el din 
mirosul ţigărilor de rând pe care le fumau ceilalţi. In fața ei 
stătea Devlin și, lângă el, un tip tras la faţă pe care nu îl mai 
văzuse până atunci, Carey, Caruso - ceva de genul. Avea un 
chip șmecher, semăna cu un șobolan. 

Erau patru oameni în cameră, dar îl vedea doar pe Devlin. 

Acesta se aplecă ușor spre ea, uitându-se fix în ochii ei atât 
de insistent, încât îl simţi în mintea sa. Încercă din greu să îl 
alunge. Să îl ţină la distanţă. Să își păstreze gândurile pentru ea 
însăși. 

Fără să își ia ochii de la ea, întinse mâna, iar bărbatul cu față 
de șobolan îi întinse un dosar. El puse dosarul pe masă, între ei 
și îl deschise. Întinse fotografiile pe masă, de parcă ar fi fost la 
masa de poker. Și în tot acest timp fără să-și ia ochii de la ea. 


VP - 208 


— Uită-te la ele, doamnă Malone. 

Dar Ruth nu-și putea lua ochii de la chipul lui. Dacă ar fi fost 
să-și mute privirea, Devlin ar fi interpretat acest lucru ca pe un 
semn de slăbiciune. 

— Uită-te la ele, te rog. 

Auzi vocea lui Scott parcă din depărtare. 

— Mi-e teamă că trebuie să intervin. Clienta mea... 

Ruth nu-l băgă în seamă și rămase cu ochii la Devlin. 

— UITĂ-TE LA ELE! 

Glasul lui, pumnul în masă o făcură să tresară: șocul o făcu să 
se dea înapoi, să-și ferească privirea. 

La început, mintea ei nu reuși să înţeleagă la ce se uitau ochii 
ei. Erau frunze, umbre, rămurele. După care observă un pantof. 
Și un picior. Ceea ce i se păruse a fi o ramură subţire se dovedi 
a fi un picior. Ceea ce i se păruse a fi un nod în lemn era, de 
fapt, o vânătaie. 

Întinse mâna și mângâie ușor fotografia. Văzuse vânătaia 
aceea pe când fusese o simplă zgărietură, însângerată. O 
curăţase cu apă călduţă, o ștersese cu iod. O ţinuse nemișcată 
când se zbătuse să fugă de usturime. O sărutase ca să treacă 
durerea. 

Își sărută acum vârful degetelor, își lipi buzele de pielea caldă, 
rozalie și se simţi roșie în obraji, își simţi sângele fierbându-i în 
vene și își lipi buzele de piciorul acela rece, inert. 

Închise ochii preţ de câteva secunde și se uită la următoarea 
fotografie. La un braţ care era întunecat de ceva ce nu era o 
umbră. La un mănunchi de păr, alb pe fundalul ierbii verzi, 
împrăștiat peste tot. La o bluză gri, maronie, ruptă, care nu avea 
de ce să fie nici gri, nici maronie, ci albastrul deschis al unui cer 
de vară. 

Ochii ei începură să cerceteze tot mai repede, analizând 
fotografiile pe fundalul vocii lui Devlin, care se auzea din ce în 
ce mai tare în timp ce privirea ei fugea de la o fotografie la alta, 
mutându-se la un alt pantof. La un mănunchi de frunze. La ceva 
alb și moale. La imaginea înceţoșată a unor degete rupte. 

Ajunse la final, rămase cu privirea plecată, simţi mâna lui 
Scott pe braţul ei, auzi vocea lui duioasă peste vocea aspră a lui 
Devlin. Dar nu înţelegea ce spuneau. Nu putea să vorbească. 


VP - 209 


Își lipi buzele, scutură din cap ca să scape de zgomote. Vocile 
se auziră din ce în ce mai încet și apoi, în următoarele clipe, auzi 
clar și răspicat glasul lui Scott: 

— Clienta mea are nevoie de o pauză. 

Dar ea dădu din cap că nu, pentru că o pauză însemna să se 
ridice în picioare. Însemna să plece din camera asta ca să se 
mute în alta la fel. Însemna să se hotărască dacă vrea sau nu 
cafea, sau dacă să meargă la o toaletă cu faianţța rece, sub 
privirile răuvoitoare ale unei polițiste. 

Dar dacă rămânea acolo, însemna să stea cu braţele 
împreunate în jurul corpului ei. Să rămână ea cu ea. In liniște. In 
pace. 

Până ce Devlin se aplecă peste ea și începu să ţipe, până ce 
cuvintele lui ajunseră la ea - iar vocea lui o ataca, o ataca și nu 
mai avea unde să se ascundă. 

— Doamnă Malone, dispariţia copiilor a fost o tragedie. 
Suntem pe punctul de a aresta vinovatul. Nu mai avem mult. 

Simţi răsuflarea lui pe pielea ei, ca pe un amant. 

— Știm că ai avut un complice. Nimeni n-a auzit nicio mașină 
în faţa blocului în noaptea aceea, așa că oricine o fi el, știm că a 
parcat mai departe. Ai fi avut nevoie de doi oameni sau de un 
bărbat puternic ca să reușești să scoţi copiii din casă și să îi duci 
în braţe pe distanţa aia. Trebuie să-l prindem pe omul ăsta, 
doamnă Malone. Și avem nevoie de ajutorul tău ca să-l prindem. 
Suntem gata să-ţi oferim imunitate dacă ne ajuţi să-l prindem. 

Urmară câteva clipe de tăcere. 

— Sau preferi să mergi la închisoare cu el? Gândește-te bine, 
doamnă Malone. Îţi convine să stai ani buni la închisoare pentru 
fapta altcuiva? 

Ruth ascultă zgomotul respirației în încăpere, zgomotul 
casetei din reportofon și își imagină cum ar fi fost să fie închisă 
undeva. Să nu mai poată ieși afară. Să nu poată să danseze. Să 
bea. Să râdă. Să nu mai poată respira. 

— Doamnă Malone, nu vrei să te ajutăm? Dacă nu zici nimic, o 
să înțelegem că nu te interesează să obţii dreptate pentru 
moartea copiilor tăi. 

Simţi gustul cuvântului acela, un gust amar. Dreptatea nu 
avea să-i aducă pe Cindy și pe Frank înapoi. O condamnare nu 
avea să ridice morţii din pământ. Așa că ce mai conta? 


VP - 210 


Vocea lui Devlin se strecură printre gândurile ei și continuă să 
îi povestească despre bărbatul acela. 

— Poate că ai rămas în camera vecină cât timp el și-a văzut 
de treabă. Cât timp i-a redus la tăcere. Cât i-a scos din casă. 
Poate că singura ta vină e că ai mai luat o gură din sticlă și că ai 
dat radioul mai tare. Așa s-a întâmplat, doamnă Malone, nu-i 
așa? 

Ruth cobori privirea. Devlin habar n-avea despre sentimentul 
acela de vinovăție. 

Nu avea nici cea mai mică idee ce însemna să-ți lași copiii 
singuri acasă sau cu o bonă adolescentină, cât tu plecai să stai 
câte opt ore la muncă, în picioare, încălțată cu pantofi cu toc 
care te jenau, servind băuturi unor mitocani care își imaginau că 
își câștigaseră dreptul să te pipăie cu fiecare pahar nou. Nu 
avea nici cea mai mică idee ce însemna să-ţi lași copiii acasă cât 
tu mergeai să te vezi cu câte un bărbat dispus să plătească 
pentru compania ta pentru că cea mică avea nevoie de pantofi 
noi. Habar n-avea el ce însemna să-ţi trimiţi copiii la culcare 
nemâncați, încercând să-i îndopi cu apă și cu câte o picătură de 
whisky ca să doarmă mai bine - pentru că dacă îi lăsai să 
mănânce atunci, asta însemna că nu vor mai avea nimic de 
mâncare la micul dejun, pentru că cecurile trimise de amărâtul 
ăla de soţ al tău erau invalide. 

Nu știa el ce însemna să te întorci acasă după douăsprezece 
ore de muncă în care nu-ţi luaseși o clipă gândul de la ei, tânjind 
după mirosul lor dulce, în timp ce tu îţi ștergeai pete de vomă 
de pe pantofi, în timp ce tu culegeai mucuri de ţigară din pahare 
pe jumătate pline. Sau cum era când intrai pe ușă și auzeai 
zgomotul lor: ţipetele, văicărelile, când îţi spuneau că vor 
mâncare, că vor să le dai atenţie și să simţi că simpla lor 
prezenţă - faptul că făceau mizerie, că trăgeau de tine, că te 
luau în brațe, că aveau nevoie de tine - te făcea să îi dai bonei 
toţi banii din geantă ca s-o implori în genunchi să nu plece. Sau 
când și fără bani, și fără bonă, îţi venea să fugi în lume, de 
oboseală, pentru că aveai și tu nevoie de puţin timp doar pentru 
tine. De un pic de liniște. 

Omul ăsta nu avea nici cea mai mică idee. Niciunul dintre ei 
nu avea nici cea mai mică idee. Ei aveau salarii de bărbaţi, ei 
aveau neveste care să se ocupe de ţipete și de mizerie, de 
problemele de la școală ale lui Jimmy, de Susie care nu voia să- 


VP - 211 


și mănânce legumele, de bebelușul care nu se mai oprea din 
plâns. 

Habar n-aveau ei despre sentimentul acela de vinovăție. Ei nu 
erau mame. 


VP - 212 


Capitolul 16 


Ruth traversă în grabă trotuarul, îndreptându-se spre mașina 
ei. Era spălată, îmbrăcată, machiată. Se dăduse cu cremă pe 
mâini, își pusese cerceii. Băuse o cafea, își plimbase câinele, 
avea șervețele umede în geantă. 

Era săptămâna de dinainte de Ziua Recunoștinței, o zi rece, 
dar însorită. Ridică privirea să se bucure de razele soarelui pe 
chipul ei. Nu mai primise nicio veste de la poliţie de trei zile. 
Niciun telefon, nicio vizită. 

După care auzi o portieră închizându-se cu putere în spatele 
ei, și pași în urma ei. 

Porni mașina și dădu să tragă ușa, dar o mașină apăru din 
senin în fața ei. O mână se ivi pe portiera ei. Ridică privirea, însă 
în lumina soarelui, individul era o simplă siluetă fără chip. Se 
uită spre mâna lui. O manichiură curată, un deget mare scurt, o 
cicatrice pe degetul arătător. Era o mână perfect obișnuită. l-ar 
fi putut aparţine oricui. 

— Ce vrei? 

— Trebuie să vii cu noi, îi spuse Devlin. 

— Nu trebuie să fac nimic. 

— Doamnă Malone, trebuie să vii cu noi. Ai fost pusă sub 
acuzaţie. Ești arestată pentru moartea fiului și fiicei tale. 

— Nu te cred. Nu te cred. 

— Doamnă Malone... 

— Nu merg nicăieri cu tine. 

Apucă volanul mașinii. Strâns. 

— Doamnă Malone, îţi sugerez să nu faci scandal. Se uită 
oamenii la noi. 

Ruth oftă și ieși din mașină, îi întinse cheile lui Quinn, care 
rămase ca un prostănac la dreapta lui Devlin. Le scăpă din 
mână și se uită la el, culegându-le de pe stradă. Era tot ce-i mai 
rămăsese. 

Ruth intră pe bancheta din spate a mașinii și se uită pe geam 
la dimineața care trecea pe lângă ea. 

Devlin se foi pe scaunul din față, zdruncinând mașina. Ruth 
ridică privirea spre oglindă, îl văzu uitându-se la ea. 


VP - 213 


— Ce vrei? 

— Să știi că ar fi mers mult mai repede dacă ne-ai fi spus 
adevărul de la bun început. 

Ruth ridică privirea. Îl privi în ochi, după care îşi mută privirea. 
Nu avea de gând să-i dea nicio satisfacţie. 

Niciunul dintre ei nu mai spuse nimic până la secţie. Ruth 
coborî din mașină, iar prin ușile de sticlă din faţa ei observă că 
holul de la intrare era plin de oameni. Poliţiști în uniformă, 
bărbaţi la costum, secretare: toţi se întoarseră s-o privească. 
Toţi așteptau să o vadă pe ea. 

Ruth se opri. Trase adânc aer în piept. Se întoarse cu faţa 
spre Devlin. 

— Am dreptul la un telefon. 

— Sigur, răspunse el. N-are cine să te mai ajute acum, dar de 
ce nu? 

— Frank, eu sunt. 

— Ce? Ruth? Cât e ceasul? 

— Frank... sunt la secţia de poliţie. M-au arestat. 

Urmară câteva clipe de tăcere. 

— Poftim? De ce? Ce naiba se întâmplă acolo? 

— Da, știu. Dumnezeule, Frank! Nenorocitul ăla m-a așteptat 
de dimineaţă în faţa blocului. M-a adus la secţie. Toată lumea se 
uită la mine. 

— Dumnezeule... Ruthie. Nu știu ce să... Ești bine? 

— Ascultă-mă, nu am prea mult timp la dispoziţie. Trebuie să-l 
suni pe Scott. Să-i spui ce s-a întâmplat. 

— Pe Scott. Da. Sigur. 

— Ai numărul lui? Îl ai, Frank? 

— Da, îl am. Bun. Îl sun chiar acum. O să vin cu el la secţie. 

— Bine. 

— Mai ai nevoie de ceva? 

— Nu, doar de Scott. 

— Bine. Stai liniștită. Te iubesc, scumpa mea. Vin imediat. 

— Bine. 


Pete era la coadă la Mario's, așteptând să-și comande ceva la 
micul dejun înainte de a pleca la muncă. Se auzi o știre la radio. 
Ruth Malone a fost pusă sub acuzatie și arestată pentru moartea 
fiului și fiicei sale. 


VP - 214 


Lăsă ziarul din mână și se holbă la radio până ce bărbatul din 
spatele lui îi dădu un ghiont și îi făcu semn să se uite la fata de 
la casă, care se uita la el cu sprâncenele ridicate, gata să-i ia 
comanda. 

— Imi pare rău, zise el. M-am răzgândit. 

Fugi pe ușă. Nu-i venea să creadă. Îi luase mai bine de patru 
luni, dar Devlin reușise în cele din urmă să găsească o dovadă. Îi 
spusese ceva despre o scrisoare. Orice ar fi fost în scrisoarea 
aia, fusese suficient cât să o pună sub acuzație. 

Pete se duse cu mașina până la secția de poliţie. Holul de la 
intrare era plin ochi cu reporteri. Două curve stăteau cocoţate 
pe un birou în timp ce un poliţist le pregătea actele de arest. 
Cele două ţipau la fotografi „Cum vrei să stau, iubi?” sau „Zece 
dolari pentru o poză de aproape!”, prăpădindu-se de râs. 

Se uită disperat în jurul lui, sperând să găsească o față 
cunoscută, cineva care să-i spună ce să facă. Polițistul de la 
birou începu să tipe, încercând să facă ordine, dar Pete de-abia 
dacă îl auzea în zarva aceea. 

O ușă se deschise și văzu silueta masivă a lui Devlin în pragul 
ușii. Ridică mâna și se făcu liniște. Pur și simplu. 

— Domnilor, știu ce vă aduce astăzi aici, dar nu am nimic 
pentru voi. Ruth Malone a fost arestată, probabil o să iasă pe 
cauțiune, încă nu am stabilit o dată pentru audieri. Asta e tot. 

Le întoarse spatele și intră în birou, iar zarva izbucni din nou, 
ba chiar cu mai mult patos. Reporterii se împinseră să ajungă la 
ușă. 

Pete ieși din secţie, incredibil de confuz. Ce se întâmplase? Ce 
se schimbase de ieri până astăzi pentru ca polițiștii să se simtă 
încrezători să o aresteze? 

Parcarea era pustie: toți reporterii aveau treabă. Auzi vocea 
lui Friedmann în minte: stai pe lângă polițiști, vezi ce se 
întâmplă prin cartier. 

Se opri să-și aprindă o ţigară și observă un tip care pleca de la 
secție cu o servietă de piele. Era cărunt, îmbrăcat cu un costum 
elegant, se vedea că are bani. Cel mai probabil, era avocat și, 
după costum și pantofi, se vedea că era unul bun. Cu siguranță 
era o singură persoană astăzi la secţia de poliție care avea 
nevoie de un avocat scump. 


VP - 215 


Pete își aruncă ţigara și o luă la fugă, oprindu-se brusc în fața 
tipului cu servietă. Acesta ridică din sprâncene, de parcă Pete 
era ceva interesant ce tocmai îi apăruse într-o carte. 

— Domnule, mă scuzați. Nu am vrut să vă sperii. Eu sunt... 
numele meu este Peter Wonicke. Sunteţi cumva avocatul 
doamnei Malone? 

— Băiete, zise el, pe un ton politicos, mi-e teamă că nu am 
voie să vorbesc despre clienţii mei. 

— Nu, bineînțeles că nu. 

— Atunci... 

— Doar că... o cunosc. S-ar putea să am informaţii care să vă 
ajute. 

Avocatul ridică din nou din sprâncene și se uită lung la Pete. 

— De asemenea, nu obișnuiesc să stau de vorbă despre 
clienții mei pe stradă. Dar obișnuiesc să îmi fac o părere foarte 
repede despre oamenii pe care îi întâlnesc. Când lucrezi așa ca 
mine, trebuie. 

Tăcu din nou și se uită la Pete. 

— După cum îţi poţi da seama, sunt cam ocupat astăzi. Dar 
hai să ne vedem mâine. Într-un loc mai retras. Bem o cafea și 
poţi să-mi povestești... ei bine, ce vrei tu. Apropo, numele meu 
este Henry Scott. 

Îi dădu o adresă și stabiliră să se întâlnească a doua zi. 

La respectiva adresă, Pete găsi o cafenea frumoasă, genul de 
loc în care doamnele își beau cafeaua dimineaţa sau își duc 
nepoţii la o prăjitură. 

Scott ajunsese înaintea lui, se ridică să-l întâmpine și să-i 
strângă mâna. Își comandară ceva de băut, iar Scott o întrebă 
pe chelneriţă dacă aveau prăjitură cu alune. Fata spuse că da, 
iar Scott se arătă la fel de entuziasmat precum băietelul de la 
masa vecină care tocmai primise o felie de plăcintă cu frișcă. 

După ce chelneriţă se îndepărtă, Scott se uită după ea, cu 
zâmbetul pe buze. 

— Pe vremuri făceau o prăjitură cu alune excepţională. Mama 
obișnuia să mă aducă aici când veneam în oraș să-mi cumpere 
pantofi noi pentru școală. Bineînţeles, frecvenţa vizitelor și a 
ritualului nostru a început să scadă proporţional cu ritmul de 
creștere al picioarelor mele. Ce legătură ciudată, nu crezi, 
domnule Wonicke? zise Scott, cu un zâmbet larg pe faţă, la care 
Pete răspunse cu un surâs nesigur. Dar noi nu ne-am întâlnit 


VP - 216 


astăzi aici ca să discutăm despre prăjituri cu alune sau despre 
picioarele mele. Parcă voiai să-mi spui ceva? Despre doamna 
Malone. 

— Așa este. Doar că... nu știu cu ce să încep. 

— Spune-mi de unde o cunoști de doamna Malone. 

— Am întâlnit-o după moartea copiilor săi. 

— Și cum ai descrie relaţia dintre voi? 

— O cunosc destul de bine. Suntem... apropiați. 

— Am înţeles. Și cum ai ajuns să o cunoști? 

— Ei bine, sunt reporter. 

Scott strâmbă din nas și luă o postură mai formală. 

— Înţeleg. În cazul acesta, domnule Wonicke, va trebui să 
insist să... 

— Nu! Nu, vă rog. Nu mai sunt reporter. Nu am venit aici 
pentru asta. Pur și simplu, vă spuneam cum ne-am cunoscut. 

Scott încuviinţă, dar păstră un aer rezervat. 

— Așadar, ai făcut cunoștință cu ea. l-ai luat interviu? 

— Da. Ei și altor vecini. Și mamei sale. 

Chelneriţa le aduse cafeaua, alături de o felie de prăjitură cu 
alune, care l-ar fi dat gata chiar și pe un școlar înfometat. Scott 
își luă cafeaua și se uită lung la el. 

— Domnule Wonicke, până acum nu mi-ai spus nimic care să 
te diferenţieze în vreun fel de restul celorlalți reporteri. 

— Păi... eu o cred. Cred că e nevinovată. 

Scott lăsă ceașca pe masă și își împreună mâinile. 

— De ce? 

— Pentru că nu o cred în stare să omoare pe cineva. Mai ales 
pe propriii copii. 

— Ce te face să spui asta? 

— Poftim? 

— Ai mai cunoscut criminali la viaţa ta? Acum câţiva ani, am 
întâlnit o femeie care și-a înecat propriul nepot pentru că îl 
credea posedat de Satana. Și pot să te asigur că era mult mai 
drăguță și charismatică decât multe persoane din camera 
aceasta. 

Scott continuă să zâmbească și să îl analizeze pe deasupra 
ceștii de cafea. 

— Ce te face să fii atât de sigur de nevinovăția doamnei 
Malone? 


VP - 217 


Pete se făcu roșu la faţă și își dădu seama că avea maxilarul 
încleștat. Posibil că Scott voia să îl ia la puricat, să afle tot ce 
putea de la el. Și dacă era așa, se pare că funcţiona, încercă să- 
și păstreze cumpătul. Să se gândească la Ruth. 

— Da, domnule Scott, înțeleg ce spuneți dumneavoastră. 
Poate că ar fi mai bine să spun că nu cred că este vinovată pe 
baza dovezilor pe care polițiștii le-au adunat împotriva ei. 

Scott lăsă ceașca pe masă, mulțumit: 

— Da, domnule Wonicke, acum pot spune că mi-ai stârnit 
interesul. Pentru că acum poate că-mi vei oferi ceva ce nu știu 
deja. Presupun că ai obţinut aceste informaţii prin mijloace 
perfect legale și cinstite? 

— Pe unele din interviuri. Pe altele le-am auzit de la alţii. 

— Mi-e teamă că aici e vorba de mărturii indirecte. Dar poate 
că ne vor fi de ajutor, în funcţie de ce s-a discutat. 

Pete îi povesti despre discuţiile dintre Quinn și Devlin, despre 
părerea lor despre Ruth. Scott își mâncă prăjitura, ascultând în 
tăcere. 

— Domnule Scott, știu că o să o denigreze la proces. Că o vor 
face să pară... genul de femeie care ar fi în stare să-și omoare 
copiii. 

— La asta mă aștept și eu, spuse Scott. i 

Pete se făcu roșu la față și cobori privirea. Işi plimbă degetul 
pe marginea farfurioarei, întrebându-se ce căuta el acolo. De ce- 
și pierdea timpul cu un individ căruia părea să-i facă plăcere să 
îl privească de sus. 

După care Scott se grăbi să spună: 

— Dar mi-ai confirmat ceea ce voiam să știu. Ai avut ocazia 
să-l cunoști pe Devlin în afara biroului. Și știi mai multe despre 
clienta mea decât mine. Toate aceste lucruri ne pot fi de folos. 

Pete se uită la el și îl văzu din nou zâmbind, doar că de data 
aceasta era un zâmbet adevărat, călduros. Brusc, Pete voia să-l 
ajute și nu doar de dragul lui Ruth. 

— Domnule Scott, eu cred... eu cred că polițiștii ar trebui să ia 
în calcul și alți suspecți. 

Îi povesti despre Lou Gallagher. Tot ce reușise să afle de la 
Bette. Suspiciunile lui. 

— Nu e prima oară când face asta - a obligat-o pe una dintre 
amantele sale să se descotorosească de copil. Are un 
comportament violent. Ar trebui măcar să fie interogat. 


VP - 218 


Scott se încruntă. Își duse mâna la bărbie, gânditor. 

— E interesant ce spui tu, domnule Wonicke, însă avocaţii au 
construit procesul doar împotriva doamnei Malone. Poliţia crede 
că ea e vinovata. Așa că eu trebuie să mă concentrez pe 
doamna Malone. 

Se ridică în picioare și se scuză, motivând că trebuia să dea 
un telefon, iar Pete se lăsă pe spate, aruncă o privire prin 
cameră și observă un ziar Hera/d pe masa vecină. 


MAMA MALONE MERGE SĂ ÎȘI CUMPERE 


O ROCHIE ÎN TIMP CE COPIII ZAC MORŢI 
Reporter Tom O'Connor 


QUEENS, 17 noiembrie - Am aflat ieri că doamna Ruth 
Malone, care a fost arestată ieri, fiind acuzată că și-a 
strangulat fiul, Frank Jr., și fiica, Cindy, a mers la 
cumpărături de haine la doar câteva ore după ce copiii ei au 
fost omorâți. 

In aceeași zi în care copiii au fost daţi dispăruţi și la mai 
puţin de douăzeci și patru de ore după ce trupul micuţei 
Cindy a fost găsit în parcare abandonat, mama ei a fost 
văzută de mai mulți martori intrând într-un magazin de 
haine. 

O sursă din cadrul poliţiei ne-a declarat: „Ne-am gândit 
că poate doamna Malone a fost să cumpere de mâncare sau 
obiecte de uz personal - cu toate că ar fi putut să apeleze la 
rude sau la vecini. Dar am fost șocați să aflăm că a fost 
văzută intrând într-un magazin de rochii”. 

Sursa a mai precizat că doamna Malone, o chelneriță 
atrăgătoare, a mers la Debonair Doll, un butic micuţ de pe 
Main Street, deschis acum trei ani. 

Proprietarul magazinului ne-a spus că doamna Malone a 
cumpărat două rochii, dresuri și o pălărie nouă. 

„Mi s-a părut o femeie perfect normală. Tin minte că era 
foarte machiată, era dată cu ruj, coafată. N-ai fi zis că a 
plâns”. 

Un martor care preferă să rămână anonim a văzut-o pe 
frumoasa roșcovană traversând strada spre o mașină la 
volanul căreia se pare că era fostul ei soț. In timp ce se 
apropia de mașină, bărbatul i-a făcut semn să se grăbească, 
moment în care martorul nostru a auzit-o pe doamna 
Malone supunând: 


VP - 219 


— Dacă e să întârziem, aia e. Fac ceva important. Trebuie 
să arăt bine. 

Cu siguranță doamna Malone era mai preocupată de 
ținuta sa decât de propria fiică, pe când aceasta zăcea rece 
și singură la morgă. Și se pare că se concentra mai mult pe 
aspectul fizic decât pe dispariţia fiului său în vârstă de doar 
cinci ani. 

Polițiștii și voluntarii au petrecut ore întregi în căutarea 
băiatului timp de o săptămână lungă și dificilă. Majoritatea 
celor implicați erau la rândul lor părinţi, iar în clipa în care 
trupul băiatului a fost găsit a fost „o lovitură îngrozitoare” 
pentru toată lumea, ne-a mărturisit unul dintre polițiști. 

Doamna Malone a fost în vizorul poliţiei încă de la bun 
început, iar femeia urmează să fie eliberată pe cauţiune 
peste câteva zile. 


Articolul era însoţit de o fotografie cu Ruth îmbrăcată într-o 
rochie scurtă și cu pantofi cu toc. Chiar dacă avea privirea 
plecată, machiajul ei se vedea la fel de clar și întunecat precum 
cerneala de pe pagină. 

Scott se întoarse, se așeză din nou la masă și luă ceașca de 
cafea. Scârbit, Pete azvârli ziarul pe masă. 

— Aţi văzut articolul ăsta? 

Scott dădu din cap că da, dar nu schiţă niciun gest. 

— Ce tâmpenie. Nu știu ce s-a întâmplat cu adevărat, dar... 

Dar se opri, căci își dădu seama că, până de curând, și el 
făcuse parte din povestea asta. Că scrisese ce îi spuseseră alţii 
să scrie, că făcuse nuanțele de gri să pară negre și albe. 

Se făcu roșu de rușine la față, dar în sufletul lui se simţi 
ușurat știind că viaţa lui era altfel acum. 

Scott ridică ziarul, citind în grabă articolul. 

— Sper, domnule Wonicke, pentru că este genul de articol pe 
care juraţii îl vor tot citi până la proces. Voi avea serios de lucru. 

— Dar ea... ea nu este de vină. Oamenii ăștia nu o cunosc. Nu 
o cunosc cu adevărat. 

Scott se uită lung la el, iar Pete avu ciudata senzaţie de parcă 
îl vedea pentru prima oară. 

— Domnule Wonicke, o să fie un caz complicat. O să iasă urât. 
Știu ce mă așteaptă. Primul meu oponent o să fie însuși domnul 
Malone. 

Pete se schimbă la faţă. 


VP - 220 


— Oh, da. Prima oară se vor lua de înfățișarea și de 
comportamentul doamnei Malone. De felul în care alege să se 
îmbrace, de imaginea pe care alege să o aibă în public, care nu 
corespunde cu imaginea unei mame îndurerate. Te duce cu 
gândul la o femeie nerușinată. 

— Dumnezeule. Cum puteţi să... 

Scott îl opri din vorbă. 

— Te rog. Sunt de partea ei. Rolul meu este să pun problema 
așa cum ar pune-o un juriu standard. Douăsprezece persoane, 
bărbaţi și femei, oameni obișnuiți care nu au mai cunoscut 
niciodată pe cineva ca Ruth Malone. Care nu au cum să-și 
imagineze mentalitatea unui om care decide să omoare doi 
copii. Care sunt gata să o condamne doar pentru că s-a trezit 
într-o astfel de postură. Am înaintat o moţiune pentru ca 
doamna Malone să nu fie interogată în timpul procesului despre 
aventurile sale extraconjugale. Dar se prea poate să-mi respingă 
moţiunea, ceea ce înseamnă că doamna Malone nu va putea să 
dea declaraţii. 

— Ce motive au să vă respingă moţiunea? 

— Domnule Wonicke, lor li se pare relevant. Ei cred că relaţiile 
ei sunt relevante în această poveste, zise el, oftând. 

— lar imaginea ei din ziare propagă această idee. Acestea 
fiind spuse, chiar dacă foștii tăi colegi îi fac viaţa amară, e mult 
mai grav ce spun oamenii de pe stradă. 

— Cum adică? 

— Aseară am ieșit la cină cu un prieten, într-un restaurant nu 
departe de aici. Un local elegant. Cu oameni eleganţi. Am auzit 
două femei care stăteau la masa din spatele meu vorbind 
despre doamna Malone. Una dintre ele a zis - te rog să mă scuzi 
- „Mă duc și eu la proces. Vreau s-o văd pe curva aia cum 
plătește pentru ce a făcut”. La care cealaltă i-a răspuns: „Te 
înţeleg. Nu-mi place să trag concluzii, dar în cazul ei e imposibil 
să n-o faci. O târâtură ca ea e în stare de orice”. 

Scott lăsă furculița pe masă și strâmbă din nas. 

— Prăjitura asta s-a uscat. 


Scott îi spuse lui Ruth că înfățișarea în fața judecătorului era o 
formalitate, că în după-amiaza aceea avea să iasă pe cauţiune. 
O întrebă cine avea să plătească, iar Ruth îi spuse: 

— Mama mea. 


VP - 221 


Se gândi la chipul ridat și roșu al mamei sale, la mâinile ei 
roșii și aspre. La cum stătuse ea la căpătâiul tatălui ei. La furia 
ei. La rușine. 

— Mama mea va plăti cauţiunea. 

După care începură să vorbească despre proces în linii mari: 
cine avea să fie acolo, cine avea să fie luat la întrebări, îi spuse 
că nu avea să o cheme ca martor, că nu avea să fie nevoită să 
dea nicio declaraţie. Că nu avea să spună nimic. 

Când îl întrebă de ce, el îi spuse doar: 

— E mai bine așa, ai încredere în mine. 

Ruth încercă să aibă încredere în el, dar simţi că el era 
reticent în a avea încredere în ea. Nu o credea în stare să-și 
păstreze cumpătul. Nu o vedea capabilă să nu se enerveze, să 
nu se întristeze, să nu se arate sfidătoare. li era teamă că avea 
să fie înșelată și păcălită și că avea să dezvăluie că toate 
poveștile despre ea - despre bărbaţi, băutură și sex - erau 
adevărate. 

Așa că i se păru mai precaut să stea acolo, tăcută, cu privirea 
în jos, cu buzele închise în spatele unei batiste de dantelă albă. 

După ce terminară de discutat, Scott începu să își strângă 
documentele. Dar petrecu atât timp sortându-le și aranjându-le 
astfel încât să nu se îndoaie, încât Ruth simţi că voia să-i mai 
spună ceva, așa că își împreună mâinile și așteptă. Și, în cele 
din urmă, Scott ridică privirea, își închise servieta și își drese 
glasul. 

— Doamnă Malone, trebuie să stăm de vorbă despre 
înfățișarea ta. 

Îi vorbi pe un ton calm. Încercă să fie înţelegător. A 

Ruth se uită la costumul lui scump, la cămașa lui apretată. li 
mirosi parfumul cu aromă de lemn și se întrebă dacă obișnuia 
să-l primească de Crăciun cadou din partea soţiei sale. Și-o 
imagină pe soţia lui: cum îi pregătea cămășile, cum îi aranja 
cravata, cum îi apreta gulerul. Și-o imagină cu părul argintiu, 
machiată discret, îmbrăcată într-o bluză roz pal, cu un șirag de 
perle la gât. Își imagină mirosul de haine curate, de cremă cu 
lavandă. 

— Îmi pare rău că trebuie să discutăm despre ceva atât de 
personal. Dar este relevant. Trebuie să afișezi un aer 
conservator, ca să înduplecăm juriul. Tabăra opusă va avea grijă 
să aleagă juraţi cât mai convenţionali. 


VP - 222 


Face și el cum crede mai bine, își spuse ea. 

Dar fiecare cuvânt din partea lui era o critică a felului în care 
arăta. Îi critica fiecare defect, fiecare por, fiecare rid. 

— Poate că ar fi mai bine să vă vopsiți părul într-o nuanţă mai 
închisă. Sau poate să vi-l aranjaţi altfel? Și să vă îmbrăcaţi cu 
ceva mai sobru? 

Cuvintele lui erau ca niște săgeți care îi împungeau pielea, 
scoțându-i la iveală interiorul sensibil, vulnerabil. Partea aceea 
care era plină de slăbiciuni. Urâtă. Greșită. 

Încercă din nou să simtă izul acela de parfum, dar nu simţi 
altceva în afară de transpiraţie, înălbitor și miros de mâncare. 
Duhoarea aceea de teamă și disperare. 


O lună mai târziu, Scott stabili o întâlnire la biroul lui între 
Ruth și Salcito. Ruth îmbrăcă un costum elegant, roz, pantofi cu 
toc mic, avea părul proaspăt spălat și coafat, și luă mașina spre 
centru, palidă la faţă de nesomn. 

Tot nu era sigură că făcea ce trebuia. Scott stătuse de vorbă 
cu ea, îi explicase că trebuia să rămână alături de Frank, că 
trebuia să lase impresia că aveau o căsnicie puternică - dar 
simţea regrete pentru ce urma să facă. Ceva atât de rece. 

Chiar dacă ajunse mai devreme, Johnny era deja acolo, stând 
de vorbă cu Scott în holul de la intrare. Era rezemat de zid, dar 
nu auzi ce spuneau. Arăta obosit. 

Scott le oferi o ceașcă de cafea, iar când refuzară, le făcu 
semn să se ducă în biroul lui, spunându-le să vorbească liniștiți. 

Ruth intră în birou și se așeză pe unul dintre scaunele cu 
spătar înalt din fața biroului. Se așeză picior peste picior, își 
împreună mâinile și trase aer în piept. Dar fu inutil: de îndată ce 
Scott închise ușa, Johnny se aruncă în genunchi la picioarele ei, 
îi luă picioarele în brațe, cu ochii în lacrimi, spunându-i cât de 
mult o iubea, cât de dor îi era de ea. Ruth își stăpâni 
sentimentele de iritare, frustrare, milă, îl ridică de pe jos, îl puse 
pe scaun, îl lăsă să o ţină de mână. Incercă să îi vorbească pe 
un ton senin, dar serios. 

— Johnny, îmi pare rău, dar n-o să mai putem să ne vedem o 
perioadă. Domnul Scott e de părere că nu ar fi corect înainte de 
proces. 

— Dar după proces? 

— Vedem atunci. 


VP - 223 


— Odată ce scapi, lucrurile or să fie la fel ca înainte, nu-i așa, 
iubita mea? Vrei să mergem undeva atunci, vrei? 

— Nu știu, Johnny. Nu-mi stă capul la asta acum. 

Ruth nu-i dădu drumul, îi strânse mâna de fiecare dată când 
vorbi, dar simţi disperarea din vocea lui. Ochii lui se umplură de 
lacrimi. 

— Ruth. Ruthie. Te rog. Te iubesc. Știi că te iubesc. Vreau să 
mă însor cu tine, iubita mea. Hai să facem copii. Noi doi. O să-ți 
dau copii. Te iubesc, scumpa mea, te rog. 

Ruth îl ţinu de mână, se uită la el în timp ce plângea, uimită 
de scârba pe care o stârnea în ea: un bărbat pe care îl admirase 
cândva. Încercă să îl liniștească, să îi spună că totul avea să fie 
bine, dar el continuă să scuture din cap. 

— N-are cum să fie bine fără tine, iubito. Nimic nu e bine fără 
tine. Am nevoie de tine, iubito... te implor. Spune-mi că și tu ai 
nevoie de mine. Ca pe vremuri. Când îmi spuneai că te făceam 
să te simţi bine... că nimeni nu te făcea să te simţi la fel de bine 
ca mine. lubito, hai să fim din nou împreună... 

Se prăbuși din nou la picioarele ei, începu să o mângâie pe 
picioare, pe coapse. Ea îl opri, își trase fusta mai jos și încercă 
să îl ia de mână, dar el continuă să o mângâie. 

— Ruthie, ești altfel... nu ești tu. Eu te cunosc atât de bine. A 
fost ideea lui Frank sau al lui Scott ăsta, ei te pun să faci asta, 
dar tu mă vrei pe mine la fel de mult cum te vreau eu pe tine... 

— Johnny, nu e bine pentru niciunul dintre noi. Te rog, 
încearcă să înţelegi. Așa e mai bine. Procesul e pe cale de a 
începe și... 

— Dă-l naibii de proces, aici e vorba despre mine și despre 
tine. Ce facem după ce se termină procesul? Ce facem atunci? 

Ruth ridică mâinile, încercă să vorbească, dar îl văzu pe Scott 
în pragul ușii și răsuflă ușurată. Își netezi fusta și se ridică în 
picioare. 

Scott nu se grăbi să închidă ușa și păși agale spre biroul său 
ca să-i dea ocazia lui Johnny să se așeze din nou pe scaun. 
Acesta rămase cu mâinile în poală, suspinând. Ruth se uită 
neajutorată la Scott. 

— Domnule Salcito? E important să discutăm despre proces. 
O s-o rog pe Louise să ne aducă o cafea tare, bine? 


VP - 224 


Scott se ridică de la birou, scoase din buzunarul de la haină o 
batistă albă, curată și i-o întinse. Johnny o acceptă, încercă să se 
liniștească și își suflă nasul. 

Scott se întoarse la birou și ridică receptorul. 

— Louise, te rog să ne aduci trei cafele. Și prăjitura de lămâie 
făcută de soția mea, bine? Mulţumesc, dragă. 

Așteptă până ce Johnny se calmă și se șterse la ochi, după 
care spuse pe un ton ferm: 

— Domnule Salcito, acuzarea te va chema să dai declaraţie. 
Trebuie să știu ce ai de gând să spui. Trebuie să punem la cale 
un plan. 

Johnny își luă privirea înceţoșată de la Ruth. 

— Ce vei spune când te vor întreba ce anume s-a întâmplat în 
noaptea aceea? În noaptea dispariţiei copiilor? 

— Ce am spus și până acum, răspunse el, suflându-și nasul. 

— Bine. Hai să recapitulăm: ai sunat-o pe Ruth în noaptea în 
care copiii au dispărut și totul părea normal, da? 

— Da. Sigur. 

Se uită la Ruth și îi întinse mâna. l-o sărută, o lipi de obrazul 
lui. Ruth simţi un gol în stomac. Își încleștă pumnul și își înfipse 
unghiile în palmă. Îi zâmbi. 

— lar de atunci și până acum Ruth nu ţi-a zis nimic despre 
copii, nu-i așa? 

— Doar că îi e dor de ei. Și că poliţia nu face nimic ca să-l 
prindă pe vinovat. 

— Bine. Foarte bine, domnule Salcito. 


VP - 225 


Capitolul 17 


Ruth rămase între cei doi paznici de la intrare. Încercă să 
tragă aer în piept, să-și păstreze cumpătul. 

Era aceeași persoană dintotdeauna. Nimic din ce aveau să-i 
facă în camera aceea nu avea să schimbe asta. 

Ușile masive de lemn se deschiseră. Trase aer în piept, își 
mușcă obrazul. În faţa ei: câteva trepte tocite. Simţi miros de lac 
și de ziare vechi prăfuite. Odată ce ajunse la capătul scărilor, fu 
invadată de un sentiment de spaţiu și lumină. O cameră plină de 
șoapte și de priviri răuvoitoare. 

Cumva, ajunse la o masă alături de Scott și de asistentul lui 
cu ochelari cu ramă groasă, pe care nu reușea niciodată să ţină 
minte cum îl chema. Freamătul din sală crescu și începu să 
distingă voci individuale. Și greutatea acelor priviri îndreptate 
asupra ei. 

Riscă și aruncă o privire în spatele ei și văzu că sala era plină. 
Şiruri întregi de străini. Majoritatea femei. Gurile lor nu se opriră 
o clipă, fără să-și ia ochii de la ea. 

Aruncă o privire în jurul ei și îl zări pe Devlin. Polițistul acesta 
care semăna cu un actor își repeta replicile dintr-un carneţel. 
Din când în când, ridica privirea, calculată, rece, și cerceta 
întreaga încăpere. În cele din urmă, îi întâlni privirea. Aproape 
că îi zâmbi - ajunsese să îl cunoască atât de bine și iată-i acum, 
în mare înfruntare - dar își aminti la timp și își cobori privirea, își 
șterse zâmbetul de pe chip. 

Pe rândul al doilea: figuranţii. Reporterul cu care îi făcuse 
Gina cunoștință era și el acolo, dându-și părul de pe frunte, gata 
să nu piardă nimic. Și Johnny Salcito în costumul lui trist, cu 
mâinile tremurânde și cu venele umflate pe obraji. 

Îl văzu și pe Frank, care se uita în jurul lui cu o privire 
încruntată, de parcă nu era tocmai sigur cum se făcea că 
ajunsese acolo și o salută cu tristeţe când li se intersectară 
privirile. 

Acum trei ani, își zise ea. Acum trei ani erau un cuplu 
căsătorit cu doi copii. Cum am ajuns aici? 


VP - 226 


Simţi lacrimi în ochi, așa că își mută privirea, căutând ceva 
care să-i distragă atenţia. Și acolo, la capătul rândului, îl zări pe 
Lou. li sări inima când îl văzu acolo, cu cotul sprijinit de spătarul 
scaunului, calm, încrezător, de parcă ar fi fost la birou. Se gândi 
la tot ce risca el ca să fie acolo cu ea, ca să-i demonstreze că 
avea încredere în ea, și simţi un val de recunoștință. 

Urmară câteva bufnituri, iar toată lumea se ridică în picioare. 
Scott o prinse de subrat și o ridică în picioare pentru a-l 
întâmpina pe judecător. Totul se pierdu pe fundal și se prinse cu 
putere de marginea mesei, fixându-și atenţia pe silueta înaltă 
din centrul încăperii. Pe roba lui neagră. Pe părul lui cărunt, pe 
chipul sobru. Vorbi cu un glas scăzut și controlat, anunțând 
începutul procesului. 

Ruth își încleșta pumnii și se căzni să păstreze tăcerea, fiind 
cuprinsă de teamă. Totul era atât de real. 

Observă o mișcare la dreapta ei, iar unul dintre oamenii de la 
masa vecină se ridică să vorbească. Era îmbrăcat cu un costum 
scump. Avea părul dat cu gel și un diamant sclipitor pe degetul 
mic. 

incepu să vorbească, apropiindu-se de boxa juraţilor, 
sprijinindu-se ușor de ea, analizând-o pe Ruth din cap până-n 
picioare. Ea simţi nevoia să se acopere. Să-și ascundă trupul de 
el. 

Bărbatul povesti pe scurt despre dispariţia copiilor. Despre 
ușa încuiată, despre camera goală. Despre cum Cindy fusese 
găsită în parcarea părăsită. Despre căutările lui Frankie. Ruth își 
înghiţi lacrimile, rămase cu privirea ridicată, cu ochii spre el. 

— Dragi juraţi, acuzarea va demonstra că inculpata aici de 
faţă, o chelneriță roșcată și atrăgătoare, și-a dat seama că rolul 
ei de mamă nu se potrivea cu stilul de viaţă la care visa. Așadar, 
a decis să-și omoare copiii și să mintă în încercarea de a-și 
ascunde fapta. 

Işi simţi gura plină de salivă și se enervă. Se întoarse spre 
Scott, așteptându-se să-și vadă propria furie reflectată în el, 
așteptând ca el să se ridice în picioare și să pună punct întregii 
povești, dar el îi făcu semn să tacă. 

Trase adânc aer în piept, se prinse de masă și continuă să 
asculte. Bărbatul cu inel continuă să spună lucruri despre ea: că 
fusese sfidătoare, că refuzase să se supună testului poligraf, că 
fusese implicată sentimental cu mai mulți bărbaţi. 


VP - 227 


Ruth nu înțelegea ce legătură aveau toate acestea cu 
vinovăția sau cu nevinovăția ei. Simţi furia crescând în ea, 
amenințătoare. Începu să scrie notițe pe carneţelul galben din 
fața ei, încercând să se controleze, să își controleze furia 
folosindu-se de cuvinte. După câteva clipe, renunţă și scrise: 
SEX??? Sublinie cuvântul de mai multe ori, împingând creionul în 
pagină, până ce aproape că rupse pagina. 

După care aprodul lipi două fotografii cu copiii ei pe panou, iar 
dispoziţia din sala de judecată se schimbă. Vocea bărbatului cu 
inel se auzi din ce în ce mai rar, mai apăsat și se întoarse ușor 
pentru ca trupul lui să fie îndreptat către imagini. 

— Vieţile acestor doi îngerași au fost distruse pentru 
totdeauna, cu cruzime, tocmai de femeia care ar fi trebuit să îi 
protejeze și să le poarte de grijă. Din acest motiv, uciderea unui 
copil este considerată de secole cea mai cruntă crimă: pentru că 
nu încalcă doar legile unei societăţi civilizate, dar și legea 
firească după care se ghidează omenirea. Așadar, acuzarea vă 
cere să o pedepsiţi pe inculpată. 

Tăcerea care urmă după cuvintele lui răsună în pereţii de 
lemn ai încăperii, fiind urmată de un val de șoapte. 

Scott se ridică să vorbească, iar Ruth își cobori privirea, cu 
gândul la Frankie și la Cindy. La pielea lor rozalie, catifelată. La 
zgomotele pe care le făceau: râsetele, ţipetele, strigătele de a le 
da atenţie. La genunchii lor zgâriaţi, la mâinile care trăgeau de 
ea. La sărutările lor dulci. 

Ruth rămase cu capul plecat, fixându-și privirea pe un nod din 
masa de lemn, până ce auzi un nume care o răscoli. Și atunci îl 
văzu pe Devlin, în boxa martorilor, cu ochii la ea. Se uită fix în 
ochii lui, până ce acesta își mută privirea. 

Avocatul acuzării se ridică din nou în picioare. Politicos, 
respectuos. li puse o serie de întrebări despre experiența de 
lucru, despre cazuri importante la care lucrase. După care: 

— Domnule comisar Devlin, spuneți-ne, vă rog, ce aţi găsit în 
apartamentul doamnei Malone în dimineaţa de 14 iulie 1965. În 
cuvintele dumneavoastră. 

Devlin îi povesti în detaliu ce se întâmplase în acea primă zi. 
Impresia lui despre Ruth: 

— Era calmă. Foarte calmă. N-a plâns deloc. Era machiată. 
Foarte machiată. Era îmbrăcată cu haine... provocatoare. Și era 
coafată. 


VP - 228 


— l-aţi percheziţionat apartamentul? 

— Da. 

— Și aţi găsit ceva relevant? 

— Am găsit o cutie goală de paste în gunoi și... 

Scott se ridică în picioare. 

— Domnule judecător, obiectez! Cutia de paste nu a fost 
menţionată în lista de dovezi găsite în apartament. 

Judecătorul păru luat prin surprindere și se întoarse cu faţa 
spre avocatul acuzării care se încruntă. Urmară câteva clipe de 
tăcere, în care nimeni nu știu ce să spună. 

— Domnilor, vă rog să vă apropiați. 

Ruth se uită la cei trei bărbaţi în timp ce vorbeau. Scott făcu 
câteva semne spre Devlin care era încă în boxa martorilor. Era 
evident că acuzarea se lovise de o piedică. Poate că dovezile lui 
Devlin aveau să fie anulate. Ba poate că însemna că avea să fie 
pusă în libertate. 

Însă judecătorul veni mai aproape de ei și spuse ceva, iar 
ambii bărbaţi dădură din cap că da, Scott fără nicio expresie pe 
chip, iar celălalt vizibil reticent. Se întoarseră la mesele lor, iar 
judecătorul li se adresă juraţilor. 

— Vă rog să faceţi abstracţie de ultima întrebare. Lista de 
dovezi găsite în apartament pare să fie... pare să fie incompletă. 

Simti disconfortul lui Devlin, se forță să nu se uite la el. 

— Continuaţi, domnule Hirsch. 

— Vă mulţumesc, domnule judecător. Revenind la ultima mea 
întrebare, ați găsit ceva relevant în apartament în dimineaţa de 
14 iulie? 

— Am găsit mai multe sticle goale de băutură în gunoi. 

Scott se ridică din nou în picioare. 

— Obiectez! Nu are nicio legătură cu ancheta noastră. 

— Obiecţie respinsă. Dragi juraţi, vă rog să faceți abstracţie 
de această întrerupere. Martorul va trebui să răspundă. Totuși, 
domnule Hirsch, vă rog să puneţi întrebări relevante. 

— Bineînţeles. Mulţumesc, domnule judecător. Domnule 
comisar, în afară de sticlele goale, în ce stare ați găsit 
apartamentul? Era curat? 

— Nu, era dezordonat. Unele piese de mobilier erau prăfuite. 

— Aş vrea să vă atrag atenţia spre pagina patru din declaraţia 
dumneavoastră în care aţi menţionat în mod special stratul de 
praf de pe biroul din camera copiilor. 


VP - 229 


— Da, am găsit un strat de praf pe birou. 

Ruth notă furioasă ceva în carneţel și i-l întinse lui Scott. Am 
făcut curățenie în ap. & pe BIROU cu o zi inainte!! 

El o bătu pe mână, fără să-și ia ochii de la Devlin. 

— Dragi juraţi, s-a găsit un strat de praf pe biroul copiilor. vă 
prezint proba 18, schița cu camera copiilor, și vă rog să 
observați cum biroul a fost împins lângă fereastră. Domnule 
comisar, după părerea dumneavoastră, ce înseamnă asta? 

Își aminti de tăcerea din apartament, de bărbatul slab, palid, 
îmbrăcat cu un costum șifonat care făcuse pozele, își aminti de 
praful albicios de pe birou și de privirea concentrată a lui Devlin. 

Auzi vocea lui Devlin din ziua respectivă. O voce joasă. Aspră. 

— Ai grijă să nu-ţi scape nimic. 

Acesta răspunse: 

— Praful elimină orice posibilitate cum că copiii au ieșit din 
cameră pe fereastră. Ar fi fost imposibil să facă asta fără să 
atingă biroul și fără să lase urme în praf. 

— Obiectez! Martorul face speculaţii, zise Scott. 

Judecătorul își dădu ochelarii jos și își masă nasul. 

— Obiecţie respinsă. Domnul Hirsch l-a întrebat pe martor 
care este părerea lui, iar acesta a răspuns. 

— Mulţumesc, domnule judecător. 

Ruth observă satisfacția din glasul avocatului acuzării. 

— Domnule comisar, după părerea dumneavoastră, ce credeţi 
că s-a întâmplat? 

— Cred că cei doi copii au fost scoși din casă pe ușă. De 
cineva din interiorul apartamentului. Nu ar fi avut cum să iasă 
din cameră pe cont propriu pentru că ușa era închisă pe 
dinafară. 

Ruth văzu particulele de praf albicios dansând prin aer, 
privirea concentrată a lui Devlin. Văzu obiectivul aparatului de 
fotografiat făcând poze una după alta. 

Și, brusc, simţi că nu mai avea aer. De parcă cineva îi pusese 
ștreangul la gât. 

A doua zi, fotografiile i se părură chiar mai mari când intră în 
sala de judecată. Nu-și putea lua ochii de la ele, nici măcar după 
ce judecătorul intră în sală sau după ce avocaţii începură să 
vorbească despre copiii ei, despre ea. 

Adevăraţii Frankie și Cindy nu mai existau; doar acești 
îngerași alb-negru cu zâmbetele lor îngheţate. Și nici măcar nu 


VP - 230 


mai erau ai ei - ci ai sălii de judecată, ai ziarelor, ai tuturor celor 
care își dădeau cu părerea. Nu mai erau Frankie și Cindy - ci 
„Victimele”, cei care „își găsiseră moartea”. De parcă moartea 
ar fi fost doar o idee care le venea. 

Închise ochii ca să-și oprească lacrimile, după care îi deschise 
din nou și se uită spre Frank, care era și el cu ochii la ea. Işi 
imagină că în clipa aceea se întâmplase ceva între ei. Că 
împărţiseră o amintire despre copilașii lor. 

Chiar înainte de ora prânzului, un anume doctor Dunn fu 
chemat la boxa martorilor. Avea păr cărunt, ochelari, o privire 
caldă. Hirsch îl întrebă despre experienţa lui de muncă, după 
care îl rugă să povestească despre rezultatele autopsiei lui 
Cindy. Doctorul se uită spre Ruth, iar ea simţi un nod în gât. 

— După temperatura de la faţa locului, estimăm că victimă a 
fost ucisă cu aproximativ șase-douăsprezece ore înainte ca 
trupul ei să fie găsit. 

Ruth simţi o durere cumplită de cap. Se făcuse prea cald în 
cameră. 

— Era îmbrăcată cu un maiou de bumbac, cu o pereche de 
pantaloni scurți, galbeni... 

Auzi câteva zgomote și o respiraţie neregulată. 

— Victima a fost strangulată... 

Văzu o frânghie. Un rând de haine. O pereche de mâini, 
degetele care se strângeau în jurul gâtului. 

O văzu pe Cindy, vânătă la față, îngrozită, trăgându-și ultima 
răsuflare. 

— Domnule doctor Dunn, ce aţi descoperit în stomacul 
victimei? 

— Am găsit paste, fructe și legume. Legume verzi. Și 
portocale. 

Hirsch îi aruncă lui Scott o privire triumfătoare, după care se 
întoarse cu faţa spre jurați. 

— Dragi juraţi, după cum aţi auzit, rezultatele autopsiei pun 
sub semnul întrebării declarația doamnei Malone, care pretinde 
că le-a dat copiilor să mănânce carne de vițel în noaptea în care 
au murit. 

— Domnule Dunn, la cât timp după ce a digerat mâncarea a 
fost omorâtă copila? 

— Testele noastre arată că decesul s-a produs două ore mai 
târziu, cel mult. 


VP - 231 


Hirsch rămase în continuare cu privirea aţintită asupra 
juraților. 

— Două ore, dragi juraţi. Cel mult. 

Lăsă cuvintele să plutească în aer câteva clipe, după care se 
întoarse spre sala de judecată. 

— Și, cu toate acestea, acuzata a declarat că le-a dat de 
mâncare celor doi copii, Frank Jr. Şi Cindy, la șapte seara, că 
până la șapte și jumătate terminaseră de mâncat și că a fost să- 
i verifice în camera lor la miezul nopţii. Potrivit doamnei Malone, 
copiii erau vii și nevătămaţi la aproape cinci ore după ce au luat 
cina. 

Urmă o nouă pauză, iar Ruth simţi că întreaga sală de 
judecată rămăsese cu sufletul la gură, așteptând să audă ce 
avea de spus avocatul. 

— Dacă doamna Malone a minţit în legătură cu ora la care 
pretinde că le-a dat de mâncare și când i-a văzut în viaţă ultima 
dată, iar dovezile prezentate de domnul Dunn aici de față arată 
că, într-adevăr, a minţit în legătură cu asta - trebuie să ne 
întrebăm: ce alte minciuni a mai spus doamna Malone? 

Ruth simţi ștreangul de la gât. Strâns, tot mai strâns. 


Devlin fu chemat din nou să depună mărturie după doctorul 
Dunn. Hirsch îi arătă un dosar cu mai multe hârtii și i se adresă 
judecătorului: 

— Precizez că îi înmânez comisarului Devlin o copie după 
proba 34b. Domnule comisar, vă rog să ne spuneţi despre ce 
este vorba. 

Devlin răsfoi dosarul și se apropie de microfon. 

— Este un raport întocmit de polițistul George Bresnick, de pe 
data de 15 iulie 1965. 

— Și de ce a fost polițistul Bresnick rugat să întocmească 
acest raport? 

— El era la datorie în ziua respectivă, alături de partenerul 
său, polițistul Johnson. Cei doi au primit ordin să îi urmărească 
pe domnul și doamna Malone și să ia notițe. 

— Mulţumesc. Vă rog să citiţi cu voce tare pasajele marcate 
de la paginile trei și patru. 

— Ora 13.50 - domnul și doamna Malone părăsesc 
apartamentul. Doamna Malone era îmbrăcată cu o rochie albă, 
sandale, ochelari de soare și avea o geantă. Trei reporteri au 


VP - 232 


încercat să stea de vorbă cu ea (de la Daily News, Tribune, al 
treilea neidentificat). Domnul și doamna Malone au refuzat să 
vorbească cu ei. Domnul și doamna Malone au intrat în 
automobilul parcat exact în fața clădirii, automobil care îi 
aparține domnului Malone. Domnul Malone a urcat la volan. Cei 
doi au pornit-o spre est, pe 72" Drive, după care au luat-o spre 
nord, spre 150" Street, și apoi spre vest, pe 72" Road, oprind 
pe Main Street. 

— La ora 14.09, mașina a staționat pe Main Street. Doamna 
Malone a ieșit din vehicul și a intrat în magazine. Domnul 
Malone a rămas în mașină și și-a aprins o ţigară. 

— Obiectez! spuse Scott. Aceste detalii sunt irelevante. 

Hirsch se grăbi să intervină: 

— Domnule judecător, voi prezenta imediat concluziile 
noastre. 

Judecătorul îi făcu lui Devlin semn să continue. 

— Poliţiștii au decis să nu pornească pe urmele doamnei 
Malone. Faptul că domnul Malone a rămas în mașină le-a dat de 
înţeles că aceasta intenţiona să se întoarcă la mașină. 

— La 14.41, doamna Malone a ieșit din magazine îmbrăcată 
cu o rochie neagră și cu o pungă pe care scria Debonair Doll cu 
litere argintii. 

Devlin făcu o pauză și ridică privirea din dosar. 

— Au făcut o observaţie aici - s-o citesc? 

— Da, vă rog. 

— Polițistul Bresnick a reușit să afle pe data de 15 iulie că 
Debonair Doll este un magazin de haine de pe Main Street, nr. 
61, din Queens, New York, 11367. Magazinul îi aparţine 
domnișoarei Dorothea Lister. 

Devlin ridică din nou privirea, iar Hirsch îi făcu semn să 
continue. 

— Polițistul Johnson a ieșit din mașina de poliţie, îndreptându- 
se spre mașina domnului Malone. Găsiţi atașată declaraţia lui. 

Hirsch interveni: 

— Declaraţia poliţistului Johnson reprezintă proba 34c. Vă rog 
să o citiţi cu voce tare. 

Urmă un val de foșnete, iar juraţii se grăbiră să găsească 
următoarea parte a poveștii în propria lor copie după raport. 

— Doamna Malone s-a apropiat de mașina soţului ei la 
aproximativ 14.42 în după-amiaza de 14 iulie. Aflată la câţiva 


VP - 233 


pași de mașină, soțul ei scoase capul pe geam și îi spuse: „Hai, 
draga mea, ne grăbim”. 

— Eram suficient de aproape cât să aud răspunsul ei, cu toate 
că doamna Malone nu vorbi prea tare. 

„Știu, Frank. Crezi că nu știu? Dacă e să întârziem, aia e. Fac 
ceva important. Trebuie să arăt bine, trebuie să...” 

— În clipa aceea, suspectul se opri din vorbă și își cobori 
privirea. N-am putut să-i văd bine faţa pentru că purta ochelari 
de soare. 

— Domnul Malone i-a deschis ușa de la mașină, dar ea îi făcu 
semn să plece și se așeză pe scaunul pasagerului. Domnul 
Malone porni mașina, iar mașina ieși din parcare și porni spre 
nord. Cei doi au ajuns la Biserica St. Michael la aproximativ 
14.54, iar polițiștii Bresnick și Johnson au ieșit din tură, fiind 
înlocuiţi de polițiștii Schwarts și Goldstein, care se aflau la 
cimitir. 

— Mulţumesc, domnule comisar Devlin. Așadar, raportul 
acesta vine cu informaţii despre comportamentul doamnei 
Malone pe data de 15 iulie - adică la o zi după dispariţia copiilor 
săi și la o zi după ce fiica sa a fost găsit strangulată, corect? 

— Da. Așa este. 

— Nu mai am alte întrebări, domnule judecător. 


Dar nimic din spusele lor nu descria ce se întâmplase cu 
adevărat. _ 

Stătuse în hol, privindu-se în oglindă, la rochia ei albă. și 
netezise fusta de mai multe ori, observând cât era de curată, 
cât era de frumoasă. Încercând să îndulcească amintirea zilei de 
dinainte: petele de pe chipul fiicei sale. Duhoarea. Groaza. 

Frank o privi din pragul ușii de la sufragerie. 

— Hai, iubita mea, arăţi bine. Hai să mergem la biserică. O să 
te simti mai bine. 

Zări teama de pe chipul ei când se întoarse cu fața. După care 
traversă holul, trecu de ușa de la intrare, de Frank, trecu pe 
lângă ușa de la camera copiilor și intră în dormitorul ei. Căută 
prin dulap cu mâinile transpirate, cu inima la gură, aruncând o 
rochie după alta, ca să constate că nu avea nimic negru. Că 
avea să arate bine. Că avea să arate la fel de rău la exterior 
precum se simtea la interior. 


VP - 234 


Ura negrul, nu-i plăcuse niciodată - o făcea să pară obosită, 
palidă - dar trebuia să arate bine pentru Cindy. Trebuia să-și 
arate durerea așa cum se cuvenea. 


Pete își luase concediu neplătit de la librărie ca să vină la 
proces. Se așeză pe primul rând de bănci și se uită la Ruth, care 
se uita la juraţi. Era foarte palidă, avea cearcăne. Era îmbrăcată 
cu o rochie galbenă și cu un sacou, dar rochia era mulată și 
decoltată.  Senzualitatea ei era prezentă -  cumpătată, 
controlată, dar vizibilă. 

Juriul era alcătuit doar din bărbaţi, de vârstă medie, probabil 
muncitori. Ruth se uita la ei, și ei se uitau fix la ea. O înșiruire de 
priviri necruțătoare. Scrise ceva pe carneţel și i-l întinse lui 
Scott. 

Pete se întrebă dacă se întreba și ea același lucru ca el. 

Cum de nu e nicio femeie în juriu? 

Scott îi spusese că toate femeile care ar fi putut face parte din 
juriu fuseseră excluse. Puteau exista varii motive: poate că erau 
prea ocupate. Poate că, pur și simplu, nu voiau să se implice. 
Poate că aveau copii și gospodării de care să se îngrijească, în 
timp ce soţii lor erau aici, judecând-o pe Ruth. 

Scott notă și el ceva pe carnetțel, fără să-și ia ochii de la 
Hirsch, care se adresă juriului. De data aceasta vorbi cu patos, 
sacadat, ca un câine care lătra. 

— Într-un astfel de caz, nu vă puteţi lăsa ghidaţi de emoţii. 

Ruth se apropie de Scott și îi șopti ceva. El își aplecă urechea, 
încă cu ochii la Hirsch, iar trupul ei firav pe lângă silueta lui o 
făcu să pară și mai fragilă. 

Pete spera că nu avea să descopere adevăratul motiv, că nu 
avea să-l convingă pe Scott să i-l spună. Fiecare femeie din 
juriul provizoriu fusese revocată după ce toate declaraseră că o 
credeau vinovată. 

Nu voia să afle ce se întâmplase în dimineaţa aceea pe 
holurile aglomerate ale sălii de judecată. Privirile iscoditoare, 
oamenii curioși, care își făceau semne. Nu voia să știe despre 
vocile dure, furioase, care o condamnau. 

— Am auzit că s-a machiat înainte să sune la poliţie. 

— N-a vărsat nici măcar o lacrimă pentru bieţii copii. Nici 
măcar una, sunt sigură. 


VP - 235 


— Soţul surorii mele îi știa, zice că erau cei mai frumoși copii 
pe care i-a văzut vreodată. 

Femeile din sala de judecată erau obsedate de anchetă, de 
ea. Femei care luaseră trei autobuze să ajungă la tribunal, care 
dormiseră pe coridoare ca să fie sigure că intră în sala de 
judecată. Care erau dispuse să nu mănânce de prânz, să stea 
ore întregi pe bănci de lemn ca să asculte fel de fel de 
argumente legale, care erau dispuse să-și abandoneze propriii 
copii în grija vecinilor și prietenilor doar ca să fie martore la 
procesul lui Ruth. 

După cum bine i-o spusese Scott, Ruth deja fusese 
condamnată în saloanele de înfrumusețare, în parcuri, în 
bucătăriile din Queens. Totul depindea de concluzia juriului. 


În zilele următoare, experţii medicali fură din nou chemaţi în 
boxa martorilor. Până la finalul celei de-a doua după-amiezi, 
Pete se trezi cu o durere cruntă de cap, încercând să înţeleagă 
cuvintele științifice complicate de care nu mai auzise niciodată. 
După ce procesul se încheie în ziua respectivă, ieși din tribunal 
și trase adânc aer în piept. In loc să meargă direct spre casă, 
aruncă o privire de partea cealaltă a parcării, ferindu-și ochii de 
lumina soarelui, încercând să vadă vreun magazin de unde să-și 
cumpere ceva de băut sau de mâncat. 

In clipa aceea îi observă: patru bărbaţi care se îndreptau în 
linie spre o mașină obișnuită. Hirsch, asistentul lui și un tip 
scund, îndesat, pe care îl mai văzuse în sala de judecată - și, 
între ei, împleticindu-și picioarele asemenea unui om prea beat 
sau prea obosit: Johnny Salcito. 

Se uită lung la ei, îl văzu pe Salcito urcând greoi pe bancheta 
din spate, alături de asistentul lui Hirsch. Hirsch închise portiera 
și se duse în spatele mașinii ca să stea de vorbă cu individul mai 
scund. Își dădură mâna, bărbatul urcă la volanul mașinii și porni 
motorul. Hirsch își aprinse o ţigară și se întoarse în sala de 
judecată. 

Pete se uită după mașină, strâmbă din nas, după care ridică 
din umeri și se îndepărtă. Trebuia să mai aștepte alte douăzeci 
și patru de ore ca să înțeleagă de ce Salcito fusese vârât într-o 
mașină de echipa acuzării. 


VP - 236 


Boxa martorilor era la câţiva metri de Johnny, în mijlocul sălii 
de judecată, lângă biroul apărării, la stânga boxei juraţilor. 

Johnny rămase privind în gol. Ruth rămase cu zâmbetul pe 
buze, fără să-și ia ochii de la el, sperând că avea să se întoarcă 
cu faţa spre ea și să-i facă cu ochiul. 

Scott îi spusese că dovezile lui Johnny ar fi putut să o salveze. 
Așa că avea nevoie să facă o treabă bună. Avea nevoie să se 
uite la ea și să o asigure că totul avea să fie bine. 

Salcito se apropie de boxa martorilor și jură să spună 
adevărul. Răspunse la întrebările lui Scott după cum stabiliseră. 
Da, vorbise cu Ruth în noaptea de 13 iulie. Nu i se păruse nimic 
nelalocul lui. Totul era ca de obicei. 

Se așteptase ca vorbele lui să îi dea un sentiment de liniște, 
dar vorbi prea încet, prea liniștit. Arăta ca un condamnat. Hirsch 
se ridică în picioare să-și înceapă interogatoriul, iar Ruth văzu 
rânjetul de pe chipul lui și îl prinse pe Scott de braț, șoptindu-i: 

— Ce e? Ce s-a întâmplat? 

Scott nu zise nimic, îi făcu semn să tacă. Îi văzu pleoapa 
tresărind. 

O să fie bine. Johnny mă iubește. Are nevoie de mine. 

Hirsch îi zâmbi lui Johnny de parcă ar fi fost vechi prieteni și 
începu să îl întrebe despre relaţia dintre ei doi. 

— Câte nopţi aţi spune că aţi petrecut alături de inculpată? În 
total. 

— Nu știu, greu de spus. 

— Cincizeci? O sută? 

— Mai mult de cincizeci. 

— Și unde aţi cunoscut-o? 

— Nu înţeleg ce importanţă... 

— Aţi scos-o în oraș la cină? Aţi fost împreună la spectacole? 

— Da. 

— Aţi stat în moteluri? 

— Da. 

— Domnule Salcito, aţi dus-o vreodată pe inculpată la 
dumneavoastră acasă? 

— Păi... da. 

— Și unde era soţia dumneavoastră în serile respective, 
domnule Salcito? Când o aduceaţi acasă pe doamna Malone? 


VP - 237 


Johnny ceru un pahar cu apă, iar aprodul îi puse apă în pahar 
și i-l întinse. Luă o gură de apă, se șterse la gură, după care își 
șterse fruntea. 

— Soţia mea... soţia mea nu era acasă. 

— lar inculpata încă locuia cu soţul ei la vremea respectivă? 

— Da. La început. 

Ruth auzi un val de șoapte în spatele ei. Se făcu roșie la față. 
Simţi durerea din palmele ei, acolo unde își înfipsese unghiile. 

Dintr-odată își dădu seama că Frank era și el în sala de 
judecată. Nu ar fi trebuit să audă toate acestea. 

Hirsch îl întrebă pe Johnny despre tot ce se întâmplase în 
săptămânile de dinainte de dispariţia copiilor. 

— Într-o noapte, cu vreo două luni înainte, ne-am dus la un 
restaurant de pe Main Street și Jewel. Era supărată. Foarte 
supărată. 

— Era nervoasă? 

— Da. Foarte nervoasă. Frank voia să obţină custodia copiilor. 
Tot spunea că nu avea de gând să-l lase să-i ia. Mi-a spus că n-o 
să lase pe nimeni să o despartă de copiii ei. 

Johnny mai luă o gură de apă. 

— Ce altceva v-a mai spus inculpata, domnule Salcito? 

— Păi... mi-a zis că... 

— Vă rog să vorbiţi puţin mai tare. Pentru domnii jurati. 

— Scuze. Ea - Ruth - mi-a spus că nu vrea ca Frank să Îi ia 
copiii. După care mi-a zis că ar prefera să-i vadă morţi decât cu 
Frank. 

Ruth tresări, făcu ochii mari. Dădu din cap, cu putere. 

— Nu, șopti ea. Nu asta voiam să... Nu. 

Scott o bătu pe mână și îi șopti: 

— Stai liniștită. Stai liniștită. O să fie bine. 

Doar că Hirsch nu terminase. 

— Să trecem la noaptea în care copiii au fost daţi dispăruți. 
Aţi vorbit în noaptea aceea cu inculpata, nu-i așa? 

— Da. 

— Aţi declarat că aţi sunat-o pe la miezul nopţii. Că aţi rugat-o 
să vină la barul în care vă aflați dumneavoastră. 

— Așa este. 

— E singura dată când aţi sunat-o în noaptea respectivă? 

— Nu. Am mai sunat-o o dată două ore mai târziu. 

— Pe la ce oră? 


VP - 238 


— Păi... pe la două dimineața. 

— Și ce i-aţi spus atunci? 

— Nimic. Nu am vorbit cu ea. Am sunat-o, dar nu mi-a 
răspuns. 

— Aţi sunat-o la două dimineaţa, zise Hirsch întorcându-se cu 
faţa spre jurați, și n-a mai răspuns. 

Ruth scrise disperată pe carnețel. Am scos câinele la 
plimbare, am adormit. E scris în declarație! Scott dădu din cap, 
o bătu din nou pe braţ. 

Hirsch continuă. 

— Hai să vorbim acum despre noaptea de 14 aprilie 1966. 
Unde aţi fost în noaptea aceea, domnule Salcito? 

Johnny își cobori privirea. 

— Am fost la King's Motel. De pe Van Wyck Expressway. 

Ruth simţi o durere în piept. Noaptea aceea ar fi trebuit să 
rămână între ei. La momentul respectiv, însemnase ceva. Ceva 
între ei doi, nu pentru întreaga sală de judecată. 

— Vorbiţi mai tare, vă rog. Eraţi singur? 

— Nu. 

— Cu cine aţi fost acolo? 

Ridică privirea, iar Ruth păstră o fărâmă de speranţă - de s-ar 
uita la ea! -, dar el se uită fix în ochii lui Hirsch. 

— Am fost alături de inculpată, doamna Malone. 

— Și ce s-a întâmplat în noaptea aceea? 

Johnny trase aer în piept și își feri din nou privirea. 

— Am ieșit la masă. Am băut. După care Ruth... a început să 
plângă. Nu se mai oprea din plâns. Și mi-a zis că nu exista niciun 
motiv pentru care copiii să moară. Că nu exista niciun motiv 
pentru care să fie omorâţi. Am întrebat-o ce voia să spună, dar 
nu se mai oprea din plâns. După care mi-a spus: „Sunt sigură că 
or să înţeleagă. Că a fost mai bine așa”. 

Aceleași cuvinte pe care le spusese când îl văzuse plângând și 
umilit în biroul lui Scott. Când îi spusese că nu se mai puteau 
vedea o perioadă. 

De ce spunea astfel de lucruri, de ce folosea cuvintele ei 
împotriva ei? Încerca să o pedepsească pentru că îl alungase de 
lângă ea? 

— Vorbiţi puţin mai tare, domnule Salcito. 

— Da. 


VP - 239 


— Inculpata a spus: „Sunt sigură că or să înțeleagă. Că a fost 
mai bine așa”. Și aţi presupus că se referea la copiii ei. 


— Da. 
— Și ce i-aţi spus? 
— Păi... l-am spus: „Frankie și Cindy sunt morți. Tot ce mai 


putem face acum e să sperăm că polițiștii îl vor prinde pe cel 
vinovat”. 

— lar ea ce a răspuns? 

— Îmi tot spunea: „Sunt sigură că or să înțeleagă. Că a fost 
mai bine așa”. Repeta încontinuu. 

Vorbea din ce în ce mai tare, de parcă semnificaţia a ceea ce 
spunea îi dădea curaj. Ruth rămase cu spatele drept, cu umerii 
încordațţi, îndurerată, cu gura uscată. 

— După care... după care mi-a zis: „Johnny, iartă-mă. Eu i-am 
omorât”. 

Întreaga încăpere rămase cu răsuflarea tăiară, explodă în 
țipete de spaimă, iar judecătorul bătu de câteva ori cu 
ciocănelul. 

Și, de-abia atunci, Johnny se uită la ea, o clipă, doar atât, cu 
maxilarul încordat și cu o privire necruțătoare. 

Ruth se ridică în picioare cu pumnii încleștaţi, fără să îl scape 
din ochi pe bărbatul din boxa martorilor și începu să ţipe de 
parcă ar fi fost doar ei doi în cameră. 

— Johnny? Cum ai putut să faci așa ceva? Nu e adevărat! Ştii 
că nu e adevărat... Johnny - tocmai tu? Mi-ai spus că mă iubești! 
Cum ai putut să faci așa ceva? 


VP - 240 


Capitolul 18 


Judecătorul ceru o pauză, iar Pete ieși pe coridor, clătinându- 
se pe picioare. Luă coridorul la pas. Işi roase cuticulele. Se 
întrebă ce naiba ar fi putut să facă pentru ea. 

Avea gura uscată, iar la fântâna cu apă era coadă, așa că găsi 
alta la capătul coridorului. În timp ce bea apă, observă doi 
bărbaţi trecând pe lângă el, cu privirile plecate, care vorbeau în 
șoaptă. Unul din ei părea să fie chiar Devlin. 

Pete opri robinetul și își duse batista la față. Rămase aplecat, 
de parcă s-ar fi șters la gură. 

Și auzi: 

. O s-o îngroape. Și până mâine o să fie gata cu siguranţă. 

După care se auzi glasul agitat al lui Quinn: 

— Mâine, domnule? 

— Mâine, Lena Gobek va fi chemată să depună mărturie. 

Așteptă până dădură colţul, după care se ridică, încercând să- 
și dea seama unde mai auzise numele acela. Zece minute mai 
târziu, după ce dădu o tură prin cartier, își aminti. li dădu 
aprodului un bileţel pentru Scott, în care îl ruga să-i dea un 
telefon, după care se duse la mașină. 

Odată ajuns acasă, își scoase toate notițele și începu să le 
răsfoiască până ce o găsi. Își citi notițele și porni caseta cu 
interviul pe care îl înregistrase cu ea. Lena Gobek era o simplă 
vecină. Nimeni important. 

După care începu să-și amintească și lăsă caseta să meargă 
până la capăt. 

Își aminti un apartament micut, cu draperiile trase la geam. O 
faţă de masă din dantelă, o comodă, o păpușă îmbrăcată într-un 
costumaș frumos, așezată pe scaunul din colț. 

Își aminti o femeie corpolentă, cu un puternic accent polonez, 
cu păr roșcat, o rochie largă și picioare umflate în papucii de 
casă. Îl servise cu ceai și îl obligase să mănânce prăjitura ei cu 
seminţe, care i se lipise de cerul gurii. 

îi vorbise mult despre soţul ei. Îi povestise că se cunoscuseră 
după război, la restaurantul tatălui ei. 


VP - 241 


— Era brunet, avea părul ondulat și o privire serioasă. 
Semăna cu Gregory Peck. 

li povestise cum soțul ei o curtase, că era un bărbat romantic. 
Vorbise despre el cu zâmbetul pe buze. Işi trecuse degetele pe 
gât, pe claviculă. 

— Am avut o nuntă superbă, domnule Wonicke. Ăsta e 
albumul de la nuntă - vezi? Asta a fost rochia mea. Și tortul. În 
poza asta sunt mama și sora mea. lar masa de la restaurantul 
tatălui meu după ceremonia religioasă a fost minunată. Poate 
nu chiar cum ar fi putut să fie înainte de război, dar nimic n-a 
mai fost la fel după război. Toată lumea se descurca așa cum 
putea mai bine: asta spuneau la radio. Adevărul e că eu și Paul 
nu eram cu nimic mai diferiţi decât Joan Fontaine și William 
Dozier. Și am avut șampanie - ah, asta chiar a fost frumos! A 
reușit el cumva, tata. Nu mai băusem niciodată șampanie până 
atunci - o văzusem doar în filme. M-am simţit ca Myrna Loy. 
După care ne-am mutat în apartamentul ăsta. În septembrie. 
Septembrie 1946. Paul mergea la lucru, iar eu mă ocupam de 
casă. Și am tot așteptat să avem copii, dar Domnul a hotărât să 
nu ne binecuvânteze cu niciun prunc, așa că ne-am împăcat cu 
voia Lui. Nu a fost deloc ușor. Deloc ușor. Dar ne-am descurcat 
cum am putut și noi mai bine. N-am avut încotro. M-am dus în 
lume și m-am angajat. Am fost vânzătoare la Saks. Ştii 
magazinul Saks? De pe Fifth Avenue? Ah, ce mi-a plăcut să 
lucrez acolo! Oameni eleganţi, bogaţi. Femei care veneau să-și 
cumpere haine frumoase, bijuterii. Bagaje fine ca pielea 
catifelată. Veneau cu câinii lor micuţi, câini drăgălași cu zgărzi 
strălucitoare și aveau genţi și pantofi scumpi. Cheltuiau o 
grămadă de bani din contul soţilor lor, la fel ca mine când 
mergeam să cumpăr lapte la magazinul din colț. Nu mă credea 
nimeni când le ziceam. Paul râdea de mine și făcea glume că 
are și el un cont pentru mine la magazin, dar nimeni nu mă 
credea când le spuneam câţi bani cheltuiau femeile astea. 

Stăteam la casă și îmi dădeau lucrurile pe care voiau să și le 
cumpere: rujuri, brățări, portofele. Produsele mai mari urmau să 
fie livrate sau trimiteau o mașină după ele. Le împachetam 
cosmeticele și bijuteriile în hârtie frumoasă, iar ele întindeau 
mâna după ele, iar eu îmi spuneam - chiar îmi amintesc că îmi 
spuneam - că până și braţele lor erau frumoase. Ceasuri aurii și 
bluze de mătase. Lâna aceea groasă. Ca mătasea. Cum îi 


VP - 242 


zicea... ah, da, cașmir. Hainele de cașmir. Atât de moi. Totul era 
atât de moale. Toate aveau unghii lungi, inele cu diamante, 
smaralde, rubine. Atât de frumoase. Mâinile lor erau... oh, aveau 
pielea fină ca mătasea. Se dădeau cu cremă de mâini, iar când 
am luat stiloul pe care îl folosiseră să semneze cecurile, am 
simţit aroma aceea. Trandafiri, violete. Crini. Domnule Wonicke, 
îți poţi imagina o viaţă care miroase a trandafiri și a crini? Era 
ciudat, pentru că în tot timpul acela în care lucram acolo, 
ajutându-le pe doamnele acelea să cumpere lucruri, știam că 
locul meu nu era la casă. Am venit în această ţară pe când 
aveam paisprezece ani și știu cum merg lucrurile. Este tărâmul 
celor liberi. Țara tuturor posibilităţilor. Dacă muncești din greu, o 
să reușești. Eu munceam din greu și știu că aș fi putut să fiu 
asemenea acelor femei. Dar am avut atâta ghinion! Atâta 
ghinion! Domnul ne-a luat copiii la El chiar înainte să apuce să 
vadă lumina zilei. Cinci copii în nouă ani. Așa că m-am îngrășat, 
bineînţeles. Dacă mi-aș fi păstrat silueta, aș fi putut să fiu și eu 
asemenea acelor femei. Mi se spune adesea că aș fi putut să fiu 
frumoasă. Dar n-am avut încotro și am renunțat la slujbă. Toate 
sarcinile acelea m-au îmbolnăvit. Aveam dureri groaznice de 
cap. Îngrozitoare. Așa că am plecat de la muncă în 1960 și acum 
îmi petrec după-amiezile alături de familia mea - nepoata mea a 
făcut gemeni anul trecut, doi băieţi, și acum e din nou 
însărcinată - și la cinema. Îmi plac filmele vechi - cu Clark Gable 
și Lana Turner sau... săptămâna trecută am văzut unul cu Gene 
Tierney și George Sanders. A fost tare frumos. Magic. Și atât de 
trist. Și pentru că locuim în New York, se mai întâmplă să-i văd 
pe actori pe stradă. Când ne-am mutat noi aici, nu se întâmpla 
asta - actorii locuiau în California. În Los Angeles. Dar acum au 
început să se mute la New York. Eram la metrou luna trecută și 
am văzut un bărbat - mi se părea cunoscut, așa că m-am 
apropiat de el - Gary Cooper! Gary Cooper pe Canal Street într-o 
marţi dimineaţa. Dar soră-mea n-a vrut să mă creadă când i-am 
spus! Oh, New York... se întâmplă fel de fel de lucruri în New 
York. Obișnuiesc să-i scriu verișoarei mele Sonja din Frombork - 
un orășel mic, tare mic - și îi povestesc despre tot. Eram la 
brutărie zilele trecute, când a intrat unul în magazin și a cerut 
toți banii din casa de marcat! M-am speriat atât de tare, am stat 
puţin acasă la prietena mea, doamna Roberts, care locuiește în 
apropiere, să-mi revin înainte să mă duc acasă. Vecinii buni sunt 


VP - 243 


atât de importanţi, nu-i așa? Da, o cunosc pe doamna Malone. 
Desigur. Imi cunosc toţi vecinii. Dar pe ea o cunosc bine. Ne-am 
cunoscut la coadă la magazine. Mi-o amintesc pe doamna 
Malone după păr. Are un păr așa frumos - roșcat și ușor auriu. l- 
am povestit prietenei mele și mi-a zis că îi zice blond căpșună. 
Ai mai auzit așa ceva? Dar căpșunile nu sunt galbene, toată 
lumea știe! Cred că Edith mă ia peste picior. Da, avea păr roșcat 
cu nuanțe de auriu. Era foarte micuță. Subţirică. E toată numai 
oase! Dar bărbaţii preferă femeile cu forme, nu-i așa? Îmi aduc 
aminte când am văzut-o prima oară, era îmbrăcată cu o bluză, 
pantaloni și pantofi albi, cu toc. Pantaloni mulaţi. Fredona o 
melodie, bătând din picior. lar săptămâna următoare am văzut-o 
pe stradă și am salutat-o, bineînţeles, pentru că am recunoscut- 
o, dar ea nu m-a băgat în seamă. La început am rămas șocată - 
oamenii pot fi așa de nepoliticoși -, dar apoi am văzut că - a 
intrat la Dolly's Beauty Parlor și mi-am dat seama că probabil 
era cu gândul la programare și că nu m-a observat. După care 
mi-am amintit că și eu trebuia să mă tund, așa că am intrat în 
salon și am văzut-o acolo, la manichiură. Era toată un zâmbet și 
stătea de vorbă cu o femeie grăsuţă care era așezată pe 
scaunul de lângă ea. Așa că mi-a fost ușor să o rog pe Dolly, 
proprietara, să-mi vopsească părul în aceeași nuanţă. Dar cred 
că a greșit vopseaua pentru că nu-i chiar aceeași culoare, dar 
tot arată bine, nu-i așa? Vesel. După care am început să o tot 
observ pe doamna Malone. Ne mai întâlneam pe stradă și 
obișnuiam să-i zâmbesc și să o salut, dar ea nu mi-a răspuns 
niciodată la salut. Uneori mergeam la același magazin. Nu-mi 
place să o spun, dar am început să observ și alte lucruri. Nu 
lucruri frumoase. Bluzele ei erau mereu puţin prea decoltate. 
Purta pantaloni foarte mulaţi. Se machia foarte mult. Nu-și purta 
verigheta. Nu era niciodată cu soţul ei. Într-o zi i-am văzut pe 
copii, pe copiii ei, jucându-se în curte, în faţa blocului meu. L-am 
întrebat pe cel mic unde e mami, iar el mi-a spus că doarme. Că 
doarme! La nouă dimineața! Nu mi s-a părut normal. Chiar nu 
mi s-a părut normal! l-am luat pe cei mici de mână și i-am dus la 
mine acasă, le-am dat să bea niște lapte. După care i-am dus 
acasă, iar doamna Malone nici măcar nu mi-a mulțumit. Deloc. 
Eu am fost mereu așa de politicoasă cu ea, i-am zâmbit mereu, 
i-am dat mereu bună ziua. Dar nu am primit nimic din partea ei. 


VP - 244 


Nimic. Nimic. Să-ţi spun sincer, domnule Wonicke, mi s-a părut 
tare urât din partea ei. 


Scott îl sună, iar Pete îi spuse ce auzise de la Devlin: că 
declarația Lenei Gobek avea să o îngroape pe Ruth. După care îi 
povesti tot ce-și amintea despre doamna Gobek. 

Urmă o pauză, iar Pete îl întrebă: 

— E vreo problemă? Această doamnă Gobek o să reprezinte o 
problemă? 

Scott oftă, iar când vorbi din nou, o făcu pe un ton obosit. 
Puțin înfrânt. 

— S-ar putea. Dar hai să așteptăm până mâine, să vedem ce 
o să se întâmple. Și ce are de gând să spună. Ce părere ţi-ai 
făcut când i-ai luat interviu? 

— Era... era o simplă vecină. O bătrânică. Puțin singuratică. Îi 
plăcea să stea la taclale. li plăcea să spună povești. 

— O bătrână căreia îi place să spună povești, mormăi Scott. 
Să sperăm că n-o să fie nimic mai mult de atât. 

Pete o urmări pe Gobek îndreptându-se spre boxa martorilor. 
Păru să îi ia o veșnicie să ajungă acolo. În cele din urmă, urcă 
treptele și jură să spună adevărul, după care se așeză în scaunul 
micuţ, silueta ei rotundă scoțând și mai mult în evidenţă 
colțurile ascuţite ale suprafeței de lemn. 

Își tinu geanta în poala rochiei înflorate, protejându-se de 
bărbaţii care stăteau cu ochii pe ea. Avea mâinile încleștate pe 
lanțul genţii, cu pumnii la vedere, de parcă era gata să sară la 
atac. 

Pete ridică privirea spre Ruth și văzu prea puţin interes din 
partea ei. Poate doar o fărâmă de curiozitate. Era mai atentă la 
Lou Gallagher. Nu-și luă ochii de la Lou până ce acesta nu ridică 
privirea, iar în clipa aceea îi aruncă un zâmbet agitat. El îi zâmbi 
și de-abia atunci păru să se relaxeze. 

Pete își aminti de chipul ei de la restaurant, atunci când 
Beckman îi spusese că se muta înapoi acasă. Işi aminti de glasul 
ei îndurerat în clipa în care Salcito o trădase în sala de judecată. 
Lou Gallagher era tot ce-i mai rămăsese. 

Hirsch își aranjă cravata, se ridică în picioare și își drese 
glasul. Aruncă o privire în jurul lui, după care își îndreptă atenţia 
asupra juraţilor. Îi făcea plăcere situaţia asta, își dădu Pete 
seama. Așteptase de mult momentul acesta. 


VP - 245 


Începu să vorbească stând cu faţa la martor: 

— Vă rog să vă prezentați și să ne spuneți la ce adresă locuiți. 

Doamna Gobek se încruntă. Își duse degetul la pieptul ei mare 
și aruncă o privire în jurul ei. 

— Cine? Eu? 

Hirsch se apropie de ea, ascunzându-și cumva nerăbdarea 
sub masca unui zâmbet charismatic. Incuviinţă, iar femeia se 
însenină la faţă. Îi zâmbi la rândul ei. 

— Mă numesc Helena Elzbieta Gobek. Numele meu de 
domnișoară era Wachowiak. M-am născut în Elblag, Polonia, pe 
19 ianuarie 1917. Locuiesc la 72" Road, nr. 44, Queens, New 
York. 

Vorbi pe un ritm alert, lovind cu mâna pe genunchi, fără să-și 
dea seama. Și, pe când spunea detaliile vieţii sale, auzi câteva 
râsete în sala de judecată. Pete o văzu ridicând privirea să vadă 
mai bine, observă faptul că atenţia din partea publicului o 
bucură și le zâmbi tuturor. După care se aplecă mai în faţă, cu 
geanta în mână, așteptând următoarea întrebare. 

— De cât timp locuiţi la această adresă, doamnă Gobek? 

— Eu și soţul meu ne-am mutat acolo în septembrie 1946. De 
când ne-am căsătorit. Anul acesta se împlinesc douăzeci și unu 
de ani de atunci. 

— Așadar, mi s-ar părea corect să presupunem că vă 
cunoașteţi zona destul de bine, nu-i așa? 

Doamna Gobek dădu ușor din cap și spuse pe un ton serios: 

— Nu știu dacă ar fi neapărat corect, domnule Hirsch. Dar e 
adevărat. E adevărat că îmi cunosc bine zona. 

Urmă un nou val de râsete, de data aceasta puţin mai 
zgomotoase. Doamna Gobek ridică privirea spre băncile de 
oameni. Se înroși în obraji și păru tare încântată. 

— lar pe inculpată? De cât timp o cunoașteți pe doamna 
Malone? 

Lena Gobek se uită la Ruth pentru prima oară și dintr-odată i 
se schimbă expresia de pe chip. 

— O cunosc pe doamna Malone de vreo trei sau patru ani. 

Șoapta lui Ruth se auzi suficient de tare cât judecătorul să se 
uite urât la ea. 

— Nu știu cine e femeia asta! 

Scott îi făcu semn să tacă. li puse mâna pe braţ. 


VP - 246 


Hirsch se întoarse cu faţa spre jurați și vorbi pe un ton calm. 
Empatic. 

— De vreo trei sau patru ani. De dinainte de moartea copiilor. 

Apoi se întoarse din nou cu faţa spre doamna Gobek. 

— Și cum aţi cunoscut-o pe doamna Malone? 

— Ne-am întâlnit la salonul de înfrumusețare de pe Ascan, 
colț cu Queens Boulevard. Doamna Malone se duce acolo o dată 
pe săptămână ca să-și aranjeze părul și să-și facă manichiura. 
Am început și eu să merg la salon. 

Pete se uită lung la Ruth, care se holba la Lena Gobek. 

— Vă referiţi la Dolly's Parlor de pe Queens Boulevard, nr. 
3687? 

Doamna Gobek încuviință. 

— Doamnă Gobek, vă rog să răspundeţi la microfon. 

Se uită spre tânăra blonduţă care stătea lângă boxa 
martorilor, care își plimba degetele în viteză la mașina de scris. 
Se apropie de microfon și spuse: 

— Da, la Dolly's Parlor. 

— Și când s-a întâmplat asta? Când aţi început să mergeţi la 
salon? 

— În 1963. La final de octombrie. 

— Cum puteţi să fiți atât de sigură, doamnă Gobek? 

— Merg în fiecare săptămână. Și eram acolo pentru a treia 
sau a patra oară atunci când președintele Kennedy a fost 
împușcat. Toată lumea își amintește unde era în ziua respectivă. 
Toată lumea vorbea despre sărmana doamnă Kennedy. Despre 
sângele de pe rochia ei. Despre bărbatul care l-a împușcat pe 
președinte de la fereastră. 

— V-aţi mai întâlnit cu doamna Malone și altundeva în afară 
de salon? 

— Da, ne-am mai întâlnit la magazin. Obișnuiam să ne facem 
amândouă cumpărăturile marţea și vinerea după-amiaza. Ne 
întâlneam adesea la magazin și o salutam. 

Ruth tresări. Se încruntă și scutură din cap. 

— Și v-aţi mai întâlnit undeva? 

— Ah, da. Peste tot prin cartier. Ne întâlneam pe stradă, 
uneori prin parc. Cel mai adesea cu copiii ei. Niște copii așa 
drăguţi. Politicoși. 

— Îi recunoașteţi pe cei mici? 


VP - 247 


Doamna Gobek ridică privirea spre fotografiile mari cu cei doi 
copii, lipite pe panou, iar juraţii îi urmăriră privirea. 

— Da. Îi știam pe micul Frankie și pe sora lui. Doamna Malone 
o striga mereu Cin. 

Pete o văzu pe Ruth făcându-se albă la faţă. 

Hirsch se întoarse cu faţa spre juriu. 

— Așadar, o cunoașteţi destul de bine pe doamna Malone, nu- 
i așa, doamnă Gobek? Aţi ajuns s-o cunoașteţi în toţi acești ani? 

— Ah, da. Cu siguranţă. 

— Foarte bine. Mulţumesc. Să ne îndreptăm atenţia spre 
noaptea de 13 iulie 1965. Vă rog să ne spuneți tot ce vă amintiţi 
despre noaptea aceea. În cuvintele dumneavoastră. 

Pete o văzu așezându-se confortabil în scaun. Cu siguranţă 
citise o grămadă de informații în ziare despre ancheta aceasta, 
auzise atât de multe lucruri de la familie, de la vecini, de la 
străini. Cum să-și mai găsească propriile ei cuvinte? 

Doamna Gobek își mută privirea de la Hirsch la juraţi. La 
judecător. Și înapoi la Hirsch. 

El îi făcu semn să vorbească, iar ea începu, mai temătoare la 
început. 

— Era o noapte călduroasă. Foarte călduroasă. Nu puteam să 
dorm, așa că m-am ridicat să... să mă duc la toaletă. Și să beau 
niște apă. 

— Și ce s-a întâmplat? 

Hirsch o dirija încetișor, dar Pete simţi nerăbdarea din glasul 
lui. Voia să treacă odată la subiect. Avea deja apă-n gură. 

— M-am dus cu paharul de apă în sufragerie și m-am așezat la 
fereastră. Nu mi-era somn. M-am gândit să citesc înainte să 
merg la culcare. După care mi-am amintit că îmi lăsasem cartea 
în dormitor și n-am vrut să mă ridic să-l trezesc pe Paul. Era 
răcit, era obosit. 

Detaliul acela aduse totul la viață. Pete se uită pe feţele 
juraţilor și îi văzu alături de ea în apartamentul întunecat. 

— Și ce aţi făcut, doamnă Gobek? 

— Am rămas în scaunul meu de la fereastră. Fereastra era 
deschisă și simţeam vântul. 

— În ce direcţie dă fereastra dumneavoastră? 

— Pe Main Street. 

— Cât era ceasul? 


VP - 248 


— M-am uitat la ceas când m-am ridicat din pat și era aproape 
două. La început era liniște, după care am auzit voci. Deci să fi 
fost două și cincisprezece, douăzeci de minute. 

— Câte voci aţi auzit, doamnă Gobek? 

— La început nu am reușit să-mi dau seama. După care s-au 
auzit mai tare. Erau două voci. Un bărbat și o femeie. 

— Aţi auzit ce spuneau? 

— Nu. Nu imediat. Se îndreptau spre mine. La lumina 
felinarelor de pe stradă. Nu am auzit ce spuneau, dar am auzit 
pantofii ei cu toc. 

Și își mută privirea spre Ruth. 

— Întotdeauna e încălţată cu pantofi cu toc. 

Scott sări în picioare. 

— Obiectez! 

Judecătorul dădu din cap înainte ca Scott să apuce să 
vorbească. 

— Se acceptă. Dragi juraţi, vă rog să faceţi abstracţie de 
ultima remarcă din partea doamnei Gobek. Doamnă Gobek, vă 
rog să vă rezumaţi la ce s-a întâmplat în noaptea respectivă. 

Femeia se făcu roșie la faţă și cobori privirea. 

— Am înţeles. 

După care se uită la Hirsch. 

— l-am auzit pantofii cu toc în noaptea aceea și i-am auzit 
vorbind. 

— Așadar, aţi auzit două voci. Aţi reușit să-i și vedeţi? l-ați 
văzut? 

Doamna Gobek dădu hotărâtă din cap. 

— Oh, da. l-am văzut de partea cealaltă a străzii. Sub lumina 
felinarului. l-am văzut foarte clar. 

— Aţi putea să ne spuneţi ce anume aţi văzut? 

— O femeie. Era îmbrăcată cu pantaloni. Părul îi strălucea sub 
lumina felinarului. Și îi avea pe copii în braţe. 

— Pe amândoi? 

Doamna Gobek se uită la Ruth. La trupul ei subțire. 

— O ţinea în braţe pe cea mică... părea că doarme. lar pe 
băieţel îl trăgea de mână. Bărbatul mergea în faţa ei. 

Pete își aminti din nou de articolele pe care le citise. De cele 
pe care le scrisese chiar el. Toate aceste informaţii ajunseseră în 
presă. 

Hirsch se întoarse cu faţa spre juriu. 


VP - 249 


— În noaptea de 13 iulie aţi văzut o femeie mergând pe 
stradă însoţită de un bărbat și doi copii? Asta încercaţi să ne 
spuneţi, doamnă Gobek? 

— Da. Asta încerc să spun. Asta am văzut. 

— Și ce făceau? 

— Femeia s-a oprit și... Ridică mâinile, parcă legănând aerul. 
A mutat-o pe cea mică pe umărul ei. De parcă micuța era 
greoaie. l-a dat drumul băieţelului, iar acesta a fugit spre 
bărbat. După care bărbatul s-a întors din drum și a luat-o pe cea 
mică din brațele femeii. S-a dus cu ea spre o mașină parcată 
aiurea. A deschis portiera și a aruncat-o pe cea mică pe 
bancheta din spate. 

— Femeia a fugit spre el și i-a spus: „Nu așa”. La care el s-a 
uitat la ea și răspunde: „Ce? Acum să nu-mi zici că-ţi pare rău?” 
Și i-a mai zis ceva, dar n-am auzit. lar ea i-a spus: „Nu spune 
asta. Nu spune asta”. Exact asta i-a spus. De două ori. 

Ruth împietri. Făcu ochii mari, disperaţi. Pete se uită la Frank 
Malone, dar stătea cocoșat, cu privirea plecată. 

— Băiețelul s-a așezat și el pe bancheta din spate. Am vrut să 
închid fereastra și a scârţăit, iar ea i-a spus ceva bărbatului. 
Amândoi au ridicat privirea, așa că m-am ascuns în spatele 
draperiilor. Am auzit motorul mașinii, iar când am ridicat 
privirea, l-am văzut întorcând mașina și plecând. 

— Doamnă Gobek, vreau să vă gândiţi foarte bine înainte să- 
mi răspundeți la următoarea întrebare. 

Avocatul făcu o pauză, iar întreaga sală de judecată rămase 
cu sufletul la gură. Tăcerea era pătrunzătoare. 

Hirsch zise: 

— Sunt sigur că nu este nevoie să vă explic că 
deznodământul procesului poate depinde de răspunsul 
dumneavoastră. 

Pete își dădu seama că era cu sufletul la gură. 

— Îi recunoașteţi pe vreunul dintre acei doi oameni - fie pe 
bărbat, fie pe femeie - în această sală de judecată? 

De data aceasta nu mai urmă nicio pauză, nicio tăcere 
tensionată. Doamna Gobek dădu din cap că da chiar înainte ca 
Hirsch să apuce să-și termine întrebarea. 

— E femeia de acolo. Ea. Ea. lar mâna grăsuţă lăsă lanţul 
genţii și arătă cu degetul spre Ruth. 

Ruth scoase un icnet de spaimă. 


VP - 250 


— Minţi! Minţi! Ai jurat să spui adevărul! Nu știi adevărul! 

Era roșie la faţă și furioasă. Dădu să se ridice, dar Scott o 
apucă de mână și o trase înapoi în scaun. 

Urmă un val de șoapte, iar judecătorul bătu cu ciocănelul de 
două-trei ori. În cele din urmă, se făcu liniște, iar Hirsch o 
întrebă din nou: 

— Pe doamna Malone aţi văzut-o în noaptea aceea? 

— Da. Sunt sigură. 

Ruth se ridică din nou din scaun, strigând: 

— Nu eram eu! Nu eram eu! 

De data aceasta, Pete auzi groaza din spatele furiei sale, dar 
nu mai ţinu cont de încercarea lui Scott de a o linişti și de valul 
tot mai zgomotos de voci și nici de ciocănelul judecătorului care 
încercă să facă liniște. 

— Nu am văzut-o în viaţa mea pe femeia asta! Nu știu cine e! 
Nici ea nu mă cunoaște pe mine! Nu mă cunoaște! 

În cele din urmă, Scott reuși să o facă pe Ruth să stea jos, iar 
judecătorul se făcu auzit. 

— Doamnă Malone, ori vă liniștiți, ori vă dau afară din sala de 
judecată. Domnule avocat, calmaţi-vă clienta. 

Scott se întoarse cu faţa spre ea și o cuprinse după umeri. 
Pete citi uimirea de pe chipul lui. 

Hirsch îi zâmbi judecătorului și spuse: 

— Mai am doar câteva întrebări, domnule judecător. 

Mai aşteptă câteva clipe, cu faţa spre Ruth, de parcă ar fi 
studiat-o cu atenţie. Membrii juriului își îndreptară și ei privirile 
spre ea. 

Era roșie în obraji. Hirsch voia ca juraţii să fie martori la atacul 
ei de furie, își zise Pete. Voia ca juraţii să și-o poată imagina 
furioasă, scăpată de sub control. 

— Doamnă Gobek, evenimentele descrise de dumneavoastră 
au avut loc în noaptea de 13 iulie 1965, corect? 

Doamna Gobek dădu din cap că da, confuză, după care își 
aminti și se apropie din nou de microfon. 

— Corect. 

— Din câte știu, polițiștii au stat de vorbă cu dumneavoastră 
la trei săptămâni după dispariţia copiilor. Așa este? 

— Da. 

— Și, cu toate acestea, în cadrul acelui prim interviu nu ați 
menţionat nimic din toate acestea. Nimic despre faptul că v-aţi 


VP - 251 


trezit în toiul nopţii, că v-aţi așezat la fereastră sau despre ce aţi 
văzut pe stradă. 

Doamna Gobek păru agitată. 

— De ce nu aţi spus nimic? De ce nu aţi spus nimic și aţi 
așteptat patru luni de la moartea copiilor ca să luaţi legătura cu 
polițiștii? 

Pete se uită lung la doamna Gobek. La rochia ei largă, la părul 
vopsit. Și înţelese totul: ea era ultima piesă din acest puzzle. 
Declaraţia ei fusese factorul care îi făcuse pe Devlin să o 
aresteze pe Ruth. 

Ruth o privi încruntată și se aplecă în scaun, dar Scott părea 
deja resemnat, în timp ce îl asculta pe Hirsch anticipând 
punctele apărării înainte să apuce să le prezinte. 

Doamna Gobek își trecu degetele prin lănţișorul pe care îl 
purta la gât și cobori privirea. 

— Ei bine, nu m-a lăsat soţul meu. 

— Soţul dumneavoastră v-a spus să nu staţi de vorbă cu 
poliția? 

— Da. l-am spus că vreau să spun tot ce știu, dar el mi-a zis 
să nu mă implic. Că poliţia avea să-și facă treaba și că nu aveau 
nevoie de mine. Și că dacă spuneam adevărul, cu siguranţă o 
mai văzuse și altcineva. Și mi-a zis să-i las pe alţii să vorbească. 

Hirsch se apropie de boxa martorilor, aproape fără motiv, și le 
zâmbi juraţilor. Câţiva dintre ei îi zâmbiră la rândul lor. 

— Soţul dumneavoastră n-a vrut să vă lase să depuneţi 
mărturie. Pot să înţeleg de ce. Și atunci, doamnă Gobek, ce 
anume v-a făcut să vă răzgândiţi? 

— Am citit în ziare despre caz. Despre ancheta polițiștilor, 
despre faptul că nu au arestat pe nimeni. Și mi-am dat seama 
că nu știau. Că nimeni altcineva nu a văzut cele întâmplate. 
Doamna Gobek ridică privirea. Mi-am dat seama de asta și i-am 
zis soţului meu: Eu sunt singura care a văzut-o pe această 
femeie, pe doamna Malone, cu copiii ei în noaptea în care au 
fost uciși. 

Își plimbă privirea de la juraţi la public, după care se uită la 
Ruth. Și îi zâmbi. 

Hirsch făcu un pas în spate și o lăsă să vorbească fără să o 
mai întrerupă. 

— Mi-am dat seama că sunt singura care vă poate ajuta să o 
prindeţi pe această ucigașă. 


VP - 252 


Hirsch îi zâmbi. 

— Mulţumesc, doamnă Gobek. Vă rog să rămâneţi la locul 
dumneavoastră. 

Se depărtă de ea, îi făcu cu ochiul lui Scott și spuse tare și 
răspicat: 

— Martorul vă aparține. 

Scott se ridică de la masă. Părea istovit. 

— Doamnă Gobek, oamenii aceia pe care i-aţi văzut de la 
fereastra locuinţei dumneavoastră în noaptea aceea - vorbeau 
tare? Strigau? 

— Nu, vorbeau normal. 

— Și cât de departe erau ei de fereastra dumneavoastră? 
Când erau sub felinar, spre exemplu? 

— Nu știu cu exactitate, răspunse ea, încruntată. 

— Erau, spre exemplu, mai departe decât stau eu acum de 
dumneavoastră? Mai departe faţă de dumneavoastră și juriu? 
Față de fereastra aceea? 

Femeia aruncă o privire în jurul ei și arătă cu degetul spre ușa 
de la intrare în sala de judecată. 

— AȘ spune că se aflau cam la distanţa asta. 

Scott îi urmări privirea. 

— Mulţumesc, doamnă Gobek. Așadar, la vreo zece metri. 

Doamna Gobek dădu din cap că da. 

—Aș vrea să vă arăt proba 16a, o schiţa cu locaţia 
apartamentului doamnei Malone. 

Aprodul îi întinse o coală de hârtie cu o diagramă, iar juraţii 
răsfoiră dosarul ca să o găsească și ei. 

— Apartamentul doamnei Malone este însemnat cu un X. Se 
vede și pe schița dumneavoastră, doamnă Gobek? 

Acesta analiză coala de hârtie și spuse: 

— Da, se vede. 

— lar apartamentul dumneavoastră este marcat cu un x 
albastru. Este, într-adevăr, apartamentul dumneavoastră? 

— Da, da, este apartamentul nostru, răspunse ea. 

Scott scoase ceva din buzunarul de la haină și se apropie de 
ea, cu mâna întinsă. 

— Și acum, aș vrea să vă rog să luaţi acest pix și să marcați 
locul în care credeţi că i-aţi văzut pe oamenii aceia în noaptea 
de 13 iulie. 


VP - 253 


Îi întinse pixul și aşteptă. Doamna Gobek se uită la Hirsch, iar 
acesta îi făcu semn să scrie. 

Poate că gestul lui o încurajă, așa că luă pixul și făcu un semn 
pe schiţă. Scott luă coala de hârtie, pixul și ridică schița. 

— Vă rog să observați că doamna Gobek a marcat locul la 
aproape șaizeci de metri de la fereastra dumneaei, la scara 
schiţei noastre. 

li întinse bucata de hârtie unui membru al juriului, care îl dădu 
mai departe. 

Scott se întoarse cu fața spre doamna Gobek. 

— La șaizeci de metri, doamnă Gobek. 

Pete se lipi de spătarul scaunului. Fără îndoială că asta avea 
să o neliniștească. 

Dar femeia se uită la Scott și nu spuse nimic. 

— E o distanță destul de mare ca să recunoști pe cineva și ca 
să auzi o conversaţie. 

Doamna Gobek rămase tăcută în continuare. 

— Ne-aţi spus că vorbeau pe un ton normal. Vreţi să ne faceţi 
să credem că puteți auzi o discuţie pe un ton normal de la mai 
bine de șaizeci de metri? 

Aceasta se făcu roșie la faţă. 

— Nu vreau să vă fac că credeţi nimic. Chiar așa s-a 
întâmplat. Și chiar e normal: când prietena mea, doamna 
Ciszek, mă strigă de la apartamentul ei și mă întreabă dacă 
vreau să-mi ia ceva de la magazin, o aud până la mine acasă. 

Urmă un val de râsete, iar atmosfera se mai detensionă puţin. 

— Și unde locuiește doamna Ciszek? o întrebă Scott. 

Aprodul îi întinse din nou coala de hârtie și pixul, iar doamna 
Gobek făcu un nou semn. 

— Vă rog să observați că doamna Gobek a indicat un 
apartament la aproape cincizeci de metri de al dânsei. 

Și, din nou, întinse coala de hârtie juraţilor. Aceștia deja nu 
mai păreau interesaţi: toate privirile erau îndreptate asupra 
doamnei Gobek. 

— Dacă prietena dumneavoastră vorbește pe un ton normal... 

— Da, da, pe un ton normal. 

— Dacă prietena dumneavoastră vă vorbește pe un ton 
normal şi dumneavoastră vă aflați în apartamentul 
dumneavoastră, chiar puteţi s-o auziţi de la peste cincizeci de 
metri? 


VP - 254 


Scott vorbi pe un ton neîncrezător, dar asta păru să o 
enerveze și mai tare. Se apropie de microfon, cu ochii la Scott. 

— Bineînţeles că pot s-o aud. Aud perfect. Și văd și foarte 
bine. 

Scott se uită lung la ea în timp ce Pete veni mai în faţă, 
implorându-l să nu se lase. Trebuia să mai existe vreo variantă, 
altă perspectivă. 

Dar Scott se întoarse, pur și simplu, la locul lui și spuse: 

— Nu mai am întrebări, domnule judecător. 

Hirsch se ridică în picioare încă dinainte ca Scott să ajungă la 
masa apărării. În timp ce doamna Gobek se chinuia să deschidă 
portita de la boxa martorilor, Hirsch se grăbi să o ajute să 
coboare: 

— Cum a fost? Cum m-am descurcat? 

El o prinse de braț. 

— Minunat. A fost minunat. 

Și, preţ de o clipă, chipul ei rozaliu și triumfător fu cu adevărat 
minunat. lar după ce judecătorul anunţă finalul ședinței, Ruth 
arătă sfârșită, iar zâmbetul doamnei Gobek fu ca o rază de 
soare în întunecata sală de judecată. 


VP - 255 


Capitolul 19 


Pete își petrecu noaptea aceea pe podeaua camerei sale, 
înconjurat de teancuri de notițe și interviuri transcrise. Asta 
însemna înfrângerea: o femeie rotofeie, cu părul vopsit urât, o 
amintire dintr-o cameră slab luminată, cu draperiile trase? 

Pete își duse mâna la cap. Trebuia să existe o soluţie. Poate 
un alt martor. Cineva care să atace mărturia doamnei Gobek. 

Petrecu douăzeci și nouă de ore treaz. Trecu din nou prin 
toate interviurile sale înregistrate. Își verifică toate notițele și 
reciti transcrierile. Merse prin cartier și bătu la fiecare ușă în 
parte. Merse prin baruri, restaurante, prin centrele de spălat 
rufe, încercând să găsească pe cineva care poate că îi scăpase 
acum doi ani. Puse întrebări, fu luat peste picior, dar nu se lăsă. 

Însă acei puţini oameni care acceptară să stea de vorbă cu el 
nu aveau informaţii. Toată lumea dormise în noaptea respectivă. 
Nimeni n-a văzut nimic, nimeni n-a auzit nimic, ceva care să 
pună sub semnul întrebării declarația doamnei Gobek. 

Se întoarse la apartamentului lui și își verifică din nou 
notițele. Și, pe la patru dimineața, îi căzu din mână documentul 
pe care îl citea și își pierdu cunoștința. Se trezi cinci ore mai 
târziu, obosit și deshidratat, și își duse mâna la bărbie. Trebuia 
să se radă. 

lar în clipa aceea înțelese. Toată lumea dormise în noaptea 
respectivă. Nimeni n-a văzut nimic, nimeni n-a auzit nimic. Și 
știu ce avea de făcut. 

Îl sună pe Horowitz la birou. 

— Wonicke? Dumnezeule! A trecut ceva timp. Ce mai faci? 

— Uite ce, am putea să ne vedem? Am nevoie să vorbesc cu 
tine. Am nevoie de ajutorul tău. 

Urmă o scurtă pauză, după care Horowitz spuse. 

— Da, sigur. La Tony's? 

— Nu. Nu la Tony's. Undeva mai retras. Ca să nu ne audă 
toată lumea. 

Urmă o nouă pauză, de data aceasta ceva mai lungă. 

— Ştii vechiul Regal Cinema de pe Park Drive East? Cel pe 
care vor să-l dărâme? Hai să ne întâlnim în parcare într-o oră. 


VP - 256 


Pete făcu repede un duș, se bărbieri și se îmbrăcă cu un 
tricou curat. Ajunse în parcare și îl găsi pe Horowitz deja acolo, 
așezat pe capota mașinii, cu două cafele în mână. 

Pete luă cafeaua și o bău aproape pe jumătate dintr-o singură 
înghiţitură, înfiorându-se. 

— Mulţumesc. Chiar aveam nevoie. 

Horowitz se uită lung la el: 

— Arăţi ca naiba. Ce-ai mai făcut? 

Pete oftă și își trecu degetele prin părul încă umed. 

— Am fost la tribunal săptămâna trecută. Cazul Malone... nu 
merge prea bine. 

— Cum adică ai fost la tribunal? Nu mai ești reporter, ce 
căutai acolo? 

Horowitz se ridică în picioare și îl forță pe Pete să-l privească. 

— Pentru cine nu merge bine? Ce naiba faci? Ce se întâmplă 
aici? 

Pete se forță să nu-și ferească privirea. 

— Am fost să stau de vorbă cu avocatul doamnei Malone. 

Se făcu roșu la față. 

— Ce mama naibii? Dumnezeule, Wonicke... 

— Știu, știu. Nu mă mai bate și tu la cap. Am nevoie de ajutor. 

— Ai nevoie de ajutor? Pe cine încerci tu să ajuţi? Aproape că 
m-ai implorat să-ţi stabilesc o întâlnire cu Devlin. Și asta cu 
promisiunea să scrii ceva bun despre el. Și, peste noapte, te-au 
dat afară de la ziar și acum... ce naiba crezi că faci? 

După care Horowitz se opri și se schimbă la față. 

— Ah, înțeleg. Gândești cu celălalt cap. 

— Nu... nu e vorba despre asta. 

— Nu, sigur că nu. Niciodată nu e vorba de asta când ţi se 
întâmplă ţie, e ca-n Romeo și Julieta. 

Oftă, după care cobori privirea. Apoi spuse: 

— Și ce i-ai spus avocatului? 

— Nimic din ce nu știa deja. 

Se auzi un pescăruș în depărtare. 

— Și atunci ce naiba faci aici? De ce m-ai sunat? 

Așa că Pete îi spuse. Îi spuse de ce avea nevoie și îl văzu pe 
Horowitz schimbându-se din nou la față, încleștându-și mâna pe 
paharul de cafea. 

Până în clipa în care Horowitz îi întoarse spatele și se 
îndepărtă, Pete nu știu dacă avea să accepte. 


VP - 257 


După care se gândi la Ruth. 

— Am citit despre cazul Kaufman. 

Horowitz făcu ochii mari, șocat. Pete înghiţi în sec, după care 
scoase mai multe articole pe care le găsise în Biblioteca Publică 
din New York, la doar o lună după moartea copiilor Malone. Le 
întinse pe capota mașinii și îl văzu pe Horowitz uitându-se lung 
la ele, îl văzu căzut pe gânduri, după care ridică din umeri și 
încercă să nu se arate impresionat. 

— Și? Au trecut vreo zece ani de atunci. Ce legătură are cu 
ancheta asta? 

— Au trecut aproape zece ani. Din toamna lui 1957. 

— A trecut atât timp de atunci. Ce te interesează pe tine? 
Cazul Kaufman a fost unul simplu. Doi indivizi morți. Pur și 
simplu. Nimic de genul ăsta. 

Horowitz deja spusese prea multe. 

Pete trase adânc aer în piept. 

— Da, asta am crezut și eu la început. Tipul este suspectat de 
moartea partenerului său de afaceri. Nu-i tocmai o știre 
senzaţională. Nici măcar nu există vreo dovadă că a fost vorba 
despre o crimă - se prea poate ca individul să se fi sinucis. Doar 
că o simplă sinucidere nu e o poveste la fel de incitantă. 

Pete nu se grăbi se vorbească, nu se grăbi deloc, sperând că 
nu va fi nevoit să continue, sperând ca Horowitz să intervină și 
să-i spună că totul era în regulă, că avea să-l ajute, că nu era 
nevoie să facă asta. 

Dar Horowitz nu spuse nimic. 

— Nu am mai reușit să găsesc niciun alt caz în care ai mai 
lucrat cu Devlin și m-am gândit că asta trebuie să însemne 
ceva. Așa că am mai făcut câteva cercetări. 

Urmă o pauză. Pete auzi în depărtare claxoanele mașinilor. Se 
auzi din nou strigătul unui pescăruș. 

După care Horowitz își drese glasul. 

— Vorbești prostii, Wonicke. Ești... 

— Am citit mărturia ta. 

Pete își cobori privirea spre articole și își linse buzele uscate. 
Trebuia să existe o soluție. Asta era ultima șansă - deja nu mai 
știa cum să o ajute. 

— Ai declarat că Kaufman ţi-a mărturisit crima în timpul unui 
interviu, cu o zi înainte de a fi arestat. Cu două luni înainte să fie 
înjunghiat într-o răscoală în închisoare, în timp ce aștepta să-i 


VP - 258 


înceapă procesul. Ce păcat pentru domnul Kaufman! Dar nu și 
pentru tine, nu-i așa? Pentru că acum e o știre în toată regula. Și 
ce știre. Două crime. O mărturie. Ambele victime sunt 
caucaziene, de clasă mijlocie, bogate. O treabă serioasă. 
Probabil că a deschis multe uși pentru tine. 

Vorbi pe nerăsuflate, sperând că Horowitz nu avea să sesizeze 
teama din glasul lui. 

— La proces, ai declarat că i-ai dat casetele cu interviurile 
înregistrate lui Devlin. Doar că acestea au dispărut undeva pe 
drum, înainte să mai ajungă în sala de judecată. 

Horowitz își feri privirea. 

— Devlin a declarat că înregistrările au fost pierdute. O astfel 
de greșeală în lanţul dovezilor înseamnă o pată în dosarul său. 
Poate chiar avea să-i pună în pericol șansele de promovare 
pentru anul viitor. Doar că eu nu cred că au existat vreodată 
aceste casete. Doar transcrierile lor. Transcrieri pe care tu însuși 
le-ai scris. Și dacă ar fi fost să se afle, cariera ta s-ar fi aflat în 
pericol. lar tu ai fi fost distrus. Devlin și-a asumat vina. Cu asta 
te are la mână. De asta îi ești dator. Sunt sigur - n-aţi mai lucrat 
împreună de atunci, nu-i așa? A fost decizia ta? Sau a lui? 

Dar Horowitz ridică privirea. 

— Vorbești prostii, puștiule. Nu ai nicio dovadă. Nada. 

Pete se forţă să-l privească drept în ochi. Trebuia să sară la 
atac. 

— Cu o zi înainte de arestarea lui Kaufman, ziua în care ai 
pretins că i-ai luat interviu, a fost 27 septembrie 1957. Data... 
zise el. Data este dovada mea. 

Scoase o bucată de hârtie din buzunar și o despături. Era un 
necrolog, datat cu 28 septembrie 1957. 

— Am găsit-o tot la bibliotecă. 

Horowitz aruncă o privire, după care întoarse capul. 

— N-am nevoie să mă uit. Știu că eu l-am scris. 

Își scoase o ţigară. Încercă de patru ori înainte să reușească 
să o aprindă. 

— Să știi și tu că a fost groaznic să scriu anunţul acela 
mortuar. L-am scris la căpătâiul lui Claire, în noaptea în care a 
murit. 

Pete își drese glasul. 

— Pe data de 27. 


VP - 259 


— Da. Asistentele tot veneau la mine. Le-am implorat să nu o 
ia. Nu încă. 

— Horowitz... îmi pare rău. 

Horowitz se uită lung la el și spuse: 

— Ştii ce? Chiar te cred. 

După care oftă. 

— Dacă se află, sunt un om terminat. Și poate chiar și Devlin, 
după tot acest timp. 

Pete își aminti de noaptea aceea din McGuire în care se 
întrebase cum de Horowitz ajunsese să se accepte drept genul 
de om care minţea. 

Dar acum își dădu seama că, la urma urmei, această alegere 
morală era doar o chestiune de a alege ce era mai important și 
de a se axa doar pe gândul acesta. Nu era nicio alegere la 
mijloc. 

Așa că își înghiţi mila și dădu din cap. După care îi spuse din 
nou ce voia de la el. 

Horowitz își trecu mâna peste faţă. 

— Bine. Fie. Dumnezeule! Bine, am să te ajut. Și gata. Nu 
vreau să mai aud de tine, nu vreau să-mi mai ceri niciodată 
nimic. Și să faci bine să nu spui nimănui. Discuţia asta n-a avut 
loc niciodată. 

Se întoarse cu spatele, dădu cu piciorul în podeaua de ciment, 
ridicând un strat de praf alb și bombăni: 

— lisuse Hristoase. Ce ţi-e și cu munca asta... 

Dădu cafeaua pe gât și aruncă paharul. Rămase cu privirea în 
jos câteva clipe, după care se întoarse cu faţa. 

— Cunosc un tip care a lucrat o perioadă ca actor. Are nevoie 
de bani. O să accepte. 

— De unde îl cunoști? Ai încredere în el? 

— E... este nepotul soţiei mele. Soi rău. 

Scutură din cap și oftă. 

— O să te coste. Sper că știi asta. 

Pete încercă să nu se gândească la mama lui. Se concentra 
pe cecul pe care avea să i-l trimită pentru viitorul lui. 

— Am bani. 

Horowitz se uită lung la el. 

— Nu pot să cred. Eşti sigur că vrei să faci asta? 

— N-am încotro. Trebuie s-o ajut. 

Horowitz dădu din nou din cap. 


VP - 260 


— Sărmanul de tine. 

După care oftă. 

— De unde știi că e nevinovată? 

Pete îl privi drept în ochi. 

— Nu știu. 

Horowitz dădu să spună ceva, dar Pete îl opri. 

— Cred că e nevinovată. Sper să fie. Dar e... nu vreau să 
ajungă la închisoare. 

După care își cobori privirea ca să nu fie nevoit să vadă 
expresia de pe chipul lui. 

— Dumnezeule, Wonicke, sper că știi ce faci. 

Urmă o pauză lungă, după care Horowitz spuse: 

— Ascultă la mine, dacă faci asta, nu mai e cale de întoarcere. 
N-o să mai fi același om. Minciunile schimbă totul. 

Se uită lung la Pete. 

— Dar aș spune că deja te-ai schimbat. 

Urmă o tăcere apăsătoare. 

După care Horowitz spuse: 

— Încă ceva. Să știi că am urmărit multe procese. Juraţii sunt 
imprevizibili. Chiar dacă faci asta, să știi că tot e posibil să ai de 
pierdut. Mi-ai spus că Charlie Devlin și-a folosit mărturia ca să o 
înfăţișeze pe doamna Malone drept curva Babilonului. Cu 
probleme cu alcoolul. Înfăţișarea ei. Toţi bărbaţii aceia. 

— Și, ce-i cu asta? 

— Mai gândește-te, asta e tot ce am de spus. Dacă faci asta, 
riști tot ce ai, cine ești tu cu adevărat - ești faţă-n față cu un 
grup de oameni care sunt convinși că e dreptul lor de la 
Dumnezeu să facă ce trebuie. Au petrecut ore întregi 
ascultându-l pe Devlin înfăţișând-o ca pe o femeie de moravuri 
ușoare și alte ore în care au auzit-o pe această doamna Gobek 
spunând că a văzut-o pe doamna Malone cu ochii ei. Chiar crezi 
că or să cadă de acord că cel mai bun lucru e să o lase pe 
femeia cea rea să iasă în libertate? 

Pete ar fi vrut să-i dea una. Ar fi vrut să-i dea una pentru că 
spusese una ca asta. 

— N-or să aibă încotro. O să aducă dovezi. 

— Da, da, dovezi. Să știi că dovezile și declaraţiile martorilor 
nu înseamnă tot. Nu uita de asta. 

Dar nu mai avea timp de gândire. Ruth avea nevoie de el. 


VP - 261 


Pete notă numărul de telefon pe care i-l dădu Horowitz. Dădu 
câteva telefoane. lar luni dimineața, Scott chemă un nou martor 
să dea declaraţie. 


Ruth rămase cu capul sprijinit pe mână, ascultând pledoariile 
bărbaţilor din jurul ei. Se uită la fotografiile cu Frankie și Cindy 
de pe panou, își aminti de doctorul Dunn, de declaraţia lui. 

Aruncă o privire spre Frank și văzu că și el era cu ochii la 
fotografii. Pentru toţi ceilalţi din încăpere, copiii ei doar niște 
trupuri. Pielea lor, dinţii lor, hainele lor, șuvițele de păr, 
conţinutul stomacurilor lor - erau doar recuzite menite să 
dovedească ceva. 

Dar cândva, de mult, fuseseră copilașii ei. Copilașii lor. Oricât 
de rău ar fi mers lucrurile între ei doi, ea și Frank aveau acel 
ceva. 

Ridică privirea spre zâmbetele lor știrbe și simţi că ar fi dat 
orice să mai simtă o dată îmbrăţișarea lor, căldura lor. Copiii 
aceia care obișnuiau să se certe, să chicotească și să urle, să 
mănânce cereale, și portocale, și chifteluţe. Care făceau 
mizerie, care își cojeau fructele și își pătau hainele și mânuţele. 

lar acum, toate acele amintiri fuseseră reduse la probe, la 
rapoarte, la declaraţii cu multe cuvinte. La încăperea aceasta. 

Închise ochii, alungând din minte gândurile acelea despre sala 
de judecată. Nu voia ca acelea să fie ultimele sale amintiri 
alături de copiii săi. 


Pete îl văzu apropiindu-se de boxa martorilor, așezându-se pe 
scaun și jurând să spună adevărul. Își ţinu în frâu senzaţia de 
greață și încercă să se concentreze. 

— Vă rog să vă prezentaţi. 

— Numele meu este Clyde Harrison. 

— Domnule Harrison, vă rog să ne spuneţi unde vă aflaţi pe 
data de 13 iulie 1965. 

— Eram în Queens. Eram în vizită la un prieten de pe 72" 
Road, în apropiere de Main Street. Alături de soţia și copiii mei, 
zise el, făcând semn spre o femeie cu păr scurt și șaten, care 
stătea pe rândul al doilea și care roși. 

— Ce vârstă aveau copiii dumneavoastră la vremea 
respectivă? 


VP - 262 


— Ei bine... Robert avea vreo cinci ani - e născut în aprilie. lar 
Mary împlinise trei ani în martie. 

Părul blond al lui Harrison străluci sub luminile puternice din 
sala de judecată și îi zâmbi frumos lui Scott. Același zâmbet cu 
care îl întâmpinase și pe Pete cu două zile înainte, când își 
dăduseră întâlnire în Kissena Park. Același zâmbet cu care îi 
mulțumise lui Pete când acesta îi întinse o mie de dolari din 
asigurarea tatălui său în bancnote de două sute. 

— Și ce făceaţi acasă la prietenul dumneavoastră în seara 
aceea? 

— Ei bine, domnule, să vă explic. Eu și soţia mea am avut 
ceva probleme în vara aceea. Locuiam în Garden City și lucram 
la fabrica Ford. Pe scurt, a urmat un val de concedieri și mi-am 
pierdut locul de muncă în aprilie. Ne căutam cu toții de muncă și 
nu am reușit să găsesc nimic, iar în iulie deja stăteam prost cu 
banii. Am dat o grămadă de telefoane, dar nu s-a putut face 
nimic. 

Luă o gură de apă și își aranjă cravata. 

— După care am fost sunat de prietenul unui prieten care mi- 
a zis că m-ar putea ajuta. Oricum, nu mai aveam bani de chirie, 
așa că ne-am făcut bagajele și ne-am dus la el acasă, pe Kew 
Gardens Hills. Pe 12 iulie. M-am gândit să stăm câteva zile cu el, 
să mă interesez de slujba asta și apoi să ne mutăm și noi 
undeva. Lucrurile păreau să meargă în direcţia cea bună. 

Hirsch se ridică în picioare cu aerul unui bărbat care nu voia 
să atragă atenţia spre astfel de lucruri. 

— Obiectez! Această declaraţie nu are nicio relevanţă. 

Scott interveni: 

_ — Domnule judecător, această declaraţie este relevantă. 
Incerc doar că stabilesc un context ca să întelegeți motivul 
pentru care domnul Harrison și familia acestuia se aflau în 
Queens, în noaptea de 13 iulie 1965. 

Judecătorul ezită, după care spuse: 

— Bine. Dar vă rog să treceţi la subiect, domnule Scott. 

— Mulţumesc. Continuaţi, domnule Harrison. 

— Ei bine, lucrurile nu au mers cum ne-am fi așteptat. N-am 
reușit să mă angajez, iar tipul n-a vrut să ne mai ţină în 
apartamentul lui. Eu și Kathy ne tot certam - nu aveam bani, nu 
aveam unde să stăm, nu știam încotro s-o apucăm. Ea voia să 
mergem cu copiii acasă la părinţii ei, în Wayne County, până ne 


VP - 263 


puneam pe picioare, și eu am refuzat. Orice bărbat vrea să își 
întreţină familia fără să stea la mila nimănui. 

Pete aruncă o privire spre juraţi. Majoritatea păreau empatici; 
vreo doi încuviinţară. 

— În fine, în seara următoare, lucrurile... lucrurile s-au aprins. 

— Adică pe 13 iulie? 

— Da. Ron - tipul la care stăteam - ne-a spus la cină că voia 
să plecăm în dimineaţa următoare. Că pleca într-o călătorie. Ei 
bine, nu l-am crezut - am crezut că încerca să scape de noi. l- 
am spus că mi se pare urât din partea lui să dea afară din casă 
un om care are nevoie de ajutor. Să lase o familie pe stradă. 

Harrison oftă și își trecu degetele prin păr. 

— Atmosfera s-a încins și, în cele din urmă, i-am zis că o să 
plecăm în clipa aceea, că nu aveam de gând să mai stăm o 
noapte sub acoperișul lui. Aveam și eu mândria mea. 

Pete aruncă din nou o privire spre juraţi. Câţiva încuviinţară. 

O să fie bine, își spuse el. Se uită la Ruth, sperând ca și ea să 
întoarcă privirea spre el. Voia să îi vadă expresia de pe chip 
când avea să-și dea seama că lucrurile începeau să meargă în 
favoarea ei. 

O să fie bine și o să merite toate eforturile. 

— Soţia mea a început să plângă. S-a dus în camera de 
oaspeți, unde dormeam noi, și s-a întins pe pat. Mi-a zis să mă 
duc să vorbesc cu el și să-mi cer scuze. l-am spus că era prea 
târziu și... ei bine, am început să ne certăm. Am făcut gălăgie, 
așa că cei mici s-au trezit, Mary a început și ea să plângă și... n- 
am mai suportat, am plecat de acolo. M-am dus să mă plimb. Să 
mă liniștesc. După care am sunat-o pe Kathy și i-am zis să-și 
sune părinţii. Să le spună că venim să stăm la ei o perioadă. Nu 
mai aveam alte variante. Ron deja plecase, așa că eu și Kathy 
am băut o cafea și am-mai stat de vorbă. Am făcut un duș și ne- 
am împachetat lucrurile. Am dus lucrurile la mașină cât timp ea 
i-a pregătit pe cei mici, după care m-am dus s-o ajut și am 
plecat. 

— Mașina era parcată în faţa clădirii? 

— Nu am găsit niciun loc de parcare acolo, așa că am lăsat 
mașina după colţ, pe Main Street. 

Pete îl văzu pe Devlin tresărind în scaun, cu chipul încordat. 

— Domnule Harrison, pe la ce oră aţi plecat din apartamentul 
lui Ron? 


VP - 264 


— Ei bine, am mâncat de seară abia pe la nouă și după toată 
nebunia aia... M-am plimbat vreo oră prin cartier, poate chiar 
mai mult, așa că să fi fost vreo două noaptea când am plecat. 
Am aruncat o privire prin cameră să mă asigur că nu lăsăm 
nimic în urma noastră și ţin minte că m-am uitat la ceas. Tin 
minte că m-am gândit că era tare târziu să-i sunăm atunci pe 
părinţii lui Kathy. 

— Așadar, dumneavoastră și soția dumneavoastră aţi ieșit 
afară cu cei mici: îi ţineaţi în brațe? 

— Soţia mea o avea în braţe pe Mary, care dormea. Eu l-am 
luat în braţe pe Robert, dar mi-a zis că vrea să stea cu mama 
lui. Bănuiesc că era încă supărat că ne auzise certându-ne. L-am 
lăsat din braţe, iar el a fugit spre ea și a ţinut-o de mână până 
ce am ajuns la mașină, după care a venit și m-a prins din urmă. 

Pete rămase cu urechile ciulite, de teamă că Harrison avea să 
uite ceva, să spună ceva greșit. li luase ore întregi să vină cu 
toate aceste detalii, să le scrie pe hârtie. Bărbatul care îl juca pe 
Clyde Harrison aruncase o privire peste scenariul lui și îi 
spusese: 

— O să-mi ia ceva să memorez toate astea. O să-mi câștig 
banii ăia, nu glumă. 

De data aceasta, Scott se întoarse cu fața spre juriu. 

— Aţi auzit de la celălalt martor, doamna Gobek, că a văzut o 
femeie și un bărbat, alături de doi copii, pe Main Street, în 
dimineața de 14 iulie 1965. Doamna Gobek a identificat-o pe 
femeie ca fiind inculpata. 

Se întoarse din nou cu fața spre Harrison. 

— Domnule Harrison, puteţi să ne confirmaţi că, la scurt timp 
după ora două, în dimineața de 14 iulie, vă aflaţi pe Main Street 
alături de soţia dumneavoastră și cei doi copii? 

— Da, așa este. 

Scott încuviință, aşteptă o clipă, după care se întoarse cu fața 
spre jurati. 

— Domnule judecător, nu mai am alte întrebări. 

Pete aruncă o privire spre Frank, care era încruntat, de parcă 
nu înțelegea ce legătură avea declaraţia lui Harrison, după care 
se uită spre Ruth și o văzu cu mâinile împreunate, ca într-o 
rugăciune. Se uită la profilul ei, la felul în care pomeţii îi ieșeau 
prin piele. 

Hirsch sări în picioare, trecând direct la atac. 


VP - 265 


— Domnule Harrison, evenimentele descrise de 
dumneavoastră au avut loc acum mai bine de optsprezece luni 
și, cu toate acestea, ne-aţi povestit în detaliu noaptea aceea. 
Probabil aveţi o memorie extraordinară. Ba chiar excepțională. 

— Mulţumesc, domnule, răspunse Harrison. 

Pete ar fi vrut să înceapă să aplaude. Dar Hirsch nu terminase 
încă. 

— Și cum se face că aţi reușit să vă amintiţi evenimentele 
petrecute într-o noapte din vara lui 1965 cu atâta lux de 
amănunte? 

— Ei bine, domnule, au fost niște vremuri tare grele pentru 
noi. Ceva greu de uitat. lar noaptea aceea a fost cumplită. Când 
Ron ne-a spus să plecăm... ei bine, în viaţa mea nu m-am simțit 
mai înfrânt. Să vă zică și Kathy, de-abia dacă ne certam 
vreodată. 

— Înţeleg. 

Hirsch făcu o scurtă pauză, după care spuse: 

— Și cum se face că aţi ieșit la iveală de-abia acum, exact la 
momentul potrivit? 

— Ei bine, în noaptea aceea am plecat acasă la părinţii ei și, 
ei bine... în ziarele de acolo n-a apărut niciun articol pe tema 
asta. Și, oricum, nu ne ardea nouă de citit ziare - Kathy avea 
grijă de copii, iar eu îmi căutam disperat de lucru. Au fost zile 
întregi în care m-am trezit la miezul nopţii să mă așez la coadă 
la angajări. lar când nu umblam să-mi caut de lucru, îl ajutam pe 
tatăl lui Kathy prin casă, ca să-mi fac și eu de treabă. lar cinci 
săptămâni mai târziu, m-a sunat un amic - fratele lui lucra la o 
fabrică în Cleveland - și mi-a zis că se extindeau, că aveau 
nevoie de oameni. M-am urcat în Greyhound, mi-am luat de 
muncă, am găsit un apartament în care să locuim și am trimis 
după soţia mea și după copii. lar de atunci și până acum... ei 
bine, să știți că în ziarele din Ohio nu prea se scrie despre 
crimele din Queens. 

— Și atunci cum aţi aflat de cazul acesta, domnule Harrison? 

— Am venit câteva zile în vizită la părinţii soţiei mele și am 
citit despre proces în ziarul de vineri. Despre declaraţia 
doamnei, despre ce a văzut pe fereastră în noaptea respectivă. 
Și de îndată ce am văzut când s-a întâmplat totul, mi-am dat 
seama că era vorba despre noi. 


VP - 266 


— Ce coincidenţă fericită, spuse Hirsch cu amărăciune, dar își 
mută privirea spre judecător și spuse: Nu mai am nicio 
întrebare. 

Harrison ieși din boxa martorilor, iar Pete răsuflă ușurat. Se 
uită lung la juraţi. Păreau căzuţi pe gânduri; câţiva dintre ei își 
luau notițe. 

Ruth se rezemă de spătarul scaunului și îi șopti ceva lui Scott. 
Îi făcu semn să se uite la ce scrisese pe carnetţelul de pe masă, 
sublinie de două ori, după care se întoarse spre asistentul lui 
Scott și începu să vorbească cu înflăcărare, cu ochii sclipitori. 
Pete aruncă o privire spre Frank, care rămăsese cu ochii la Ruth. 
Părea neliniștit. 

Hirsch era încruntat, sfătuindu-se cu echipa lui, răsfoind 
hârtiile, analizând mai multe paragrafe cu degetul. 

lar de partea cealaltă a sălii de judecată, Devlin părea de-a 
dreptul furios. 


Pledoaria finală a lui Scott dură aproape două ore. Ca de 
obicei, fu raţional. Cumpătat. 

Îl prezentă pe Johnny Salcito ca un bărbat mânat de furie; 
Lena Gobek era o visătoare dornică de atenție. 

— Faptul că pretinde că are un auz supraomenesc ne spune 
că preferă să creeze drame, să distreze publicul, decât să spună 
adevărul. 

Încercă să atace ancheta acuzării și să se axeze pe mărturia 
lui Clyde Harrison, dar de-abia dacă făcu referire la Ruth. Pete 
se uită spre juraţi și se întrebă dacă nu cumva era o abordare 
greșită. lar odată ce Hirsch își termină și el pledoaria, fu sigur de 
asta. 

Hirsch se ridică în picioare, se apropie de boxa juraţilor și 
așteptă câteva clipe, să sporească tensiunea. 

— Dragi juraţi, ancheta acuzării a reușit să dovedească 
următoarele probe incontestabile: în primul rând, în seara de 13 
iulie 1965, inculpata și-a strangulat fiul, pe Frank Jr., și pe fiica 
ei, Cindy Marie; în al doilea rând, inculpata a încercat să-și 
ascundă fapta  descotorosindu-se de trupurile copiilor la 
depărtare de locuinţa ei; și în al treilea rând, chiar dacă se prea 
poate ca inculpata să fi avut un complice care a ajutat-o să se 
descotorosească de trupurile copiilor, ea este singura vinovată 
pentru moartea lor. Doamna Lena Gobek a declarat deja că a 


VP - 267 


văzut-o pe doamna Malone alături de cei doi copii ai ei în 
noaptea respectivă. Această dovadă contrazice în mod direct 
propria declaraţie a doamnei Malone. Dar Lena Gobek nu are 
niciun motiv să mintă, ci a venit să depună mărturie, renunțând 
la reticenţa sa, la dorinţa de a rămâne anonimă, o simplă 
casnică din Queens. A venit să depună mărturie pentru că a 
considerat necesar să ia atitudine și să spună adevărul în fața 
instanţei de judecată. Aţi auzit mărturia domnului Salcito despre 
comportamentul doamnei Malone, despre atitudinea sa cu 
privire la copii și la statutul de mamă. L-aţi auzit spunând că 
doamna Malone i-a mărturisit că și-a omorât copiii, pentru că 
prefera să îi vadă morţi decât alături de tatăl lor. 

Hirsch vorbi cu și mai mult patos. 

— Domnul Salcito nu pretinde a fi vreun erou. Nu a pretins 
niciodată a fi ceva ce nu este. Dar a ales să vină în fața 
dumneavoastră și să spună adevărul. Nu a avut nimic de 
câștigat, ci doar de pierdut - dar a venit și a spus adevărul 
despre relaţia sa cu doamna Malone: și nu doar în faţa domnilor 
juraţi și în faţa tuturor oamenilor din această sală de judecată, 
dar și în fața soţiei sale și în faţa lumii. Să spună adevărul astfel 
într-un mod atât de deschis și sincer i-a pus în pericol căsnicia. 
Dar noi trebuie să apreciem sinceritatea și viziunea lui asupra 
adevărului. 

După care își îndreptă atenția asupra lui Ruth. 

Prezentă din nou toate detaliile oribile: sticlele goale găsite în 
apartamentul ei; toţi prietenii de sex masculin; faptul că își 
cumpărase o rochie nouă la o zi după dispariţia copiilor săi. La o 
zi după ce fusese găsit trupul lui Cindy. 

În timp ce ascultă versiunea lui Hirsch a poveștii lui Ruth, Pete 
simţi că se înroșește în obraji și că i se încleștează maxilarul. 
Aruncă o privire spre ea și o văzu cu ochii plecaţi, de parcă ar fi 
cerut milă. Simţi un nod în gât și își îndreptă din nou atenţia 
asupra lui Hirsch, care se apropia de deznodământ. 

— Dragi juraţi, vă cer să o găsiţi vinovată. De uciderea acelor 
doi copii de către cea în care ar fi trebuit să aibă încredere 
deplină. O crimă cumplită. Frankie și micuța Cindy vor dreptate 
- zise el, uitându-se la fotografiile cu cei doi copii care tronaseră 
pe panoul din sala de judecată încă din prima zi, arătând spre ei. 

Lăsă braţul să-i cadă pe lângă corp și se uită spre juriu cu o 
expresie sinceră, aproape nobilă. 


VP - 268 


— Vă rog, dragi juraţi. Nu ignoraţi plânsetele acestor copii. 


După ce judecătorul îi anunţă pe juraţi că venise timpul să 
înceapă deliberările, Pete mai rămase vreo două ore pe holurile 
tribunalului. În cele din urmă, aprodul veni să îi anunţe că juriul 
încă mai avea nevoie de timp și că își terminaseră treaba pe 
ziua de astăzi. leși din tribunal și își întinse oasele, masându-și 
umerii, bucurându-se de aerul rece al serii. 

Se urcă în mașină, dar nu avu chef să meargă acasă. 
Deschise geamurile și dădu câteva ture cu mașina. Cu gândul la 
Ruth, întrebându-se cum se simțea ea. Cu gândul la Scott și la 
expresia lui înfrântă. 

La un moment dat ajunse în cartierul fostei locuinţe a familiei 
Malone și decise să se ducă la 72" Drive. Parcă mașina - și 
observă lumina aprinsă în apartamentul Malone. Văzu o siluetă 
în spatele draperiilor. 

Adrenalina îl lovi ca un val de apă rece și simţi inima sărindu-i 
în piept. Trase adânc aer în piept. 

Ce prostie! 

Probabil că era un vecin care venise să se asigure că totul era 
în regulă. Sau poate că Frank găsise un chiriaș. 

Nu existau fantome. 

Cu toate acestea, în timp ce ieși din mașină și se forţă să se 
îndrepte spre ușa de la intrare, simţi fiori pe șira spinării. 

Trase din nou aer în piept, încercând să-și regleze bătăile 
inimii, și își băgă mâinile în buzunar, ca să-și simtă pumnii 
înfierbântaţi, ca să se asigure că nimeni nu avea să-l vadă 
tremurând din toate încheieturile. 

Ușa de la intrare era deschisă, iar ușa de la apartament era 
întredeschisă. De parcă oricine ar fi fost acolo îl aștepta. 

Atinse ușa și privi cum se balansează ușor, deschizând în fața 
lui o umbră neagră, lungă. După care auzi un râs mecanic, 
îngrozitor, al unei jucării pentru copii. 

Se lăsă ghidat de zgomotul acela, iar când ajunse în pragul 
ușii și văzu o siluetă cocoșată la perete, îi trecu un vuiet pe la 
ureche și crezu că o să leșine. 

După care ochii lui începură să asimileze întunericul și îl 
recunoscu pe cel care era acolo. Il zări întins pe jos, între cele 
două paturi, sprijinit de perete, rotind cheia în spatele unei 


VP - 269 


păpuși amuzate, sub lumina felinarelor de pe stradă care îi 
dădea o strălucire profană. 

— Domnule Malone. 

Frank ridică indiferent privirea, de parcă s-ar fi întâlnit, pur și 
simplu, la bar. Se uită lung la el. 

— Ah, bună. Ești reporterul ăla. Womack, parcă? 

— Wonicke. Pete Wonicke. 

În întinse mâna, iar Frank i-o strânse fără să se ridice. 

— Eram prin zonă și am vazut lumina aprinsă. 

Pete scoase pachetul de ţigări, îi oferi una și se așeză lângă 
el. 

— Domnule Malone, nu vreau să-mi bag nasul, dar ce căutați 
aici? Sunteţi bine? 

Frank se întoarse cu fața spre el și îi zâmbi, dar era un zâmbet 
fără umor sau căldură. 

— Wonicke, copiii mei sunt morţi, iar soţia mea riscă să fie 
condamnată la închisoare pentru moartea lor. Ți se pare că sunt 
bine? 

— Îmi pare rău... 

— Nu-i nimic. Știu că ai intenţii bune, zise el, oftând. Probabil 
că ţi se pare ciudat că sunt aici. 

— Da... puţin. 

— Pot la fel de bine să aștept aici. Nu pot să dorm și orice ar fi 
să se întâmple mâine în sala de judecată, tot trebuie să aștept și 
eu undeva, nu? 

— Da, sigur. 

Frank aruncă o privire spre camera goală, strângând covorul 
în palmă. 

— Ştiam că o s-o găsesc goală. Nu au reușit s-o închirieze. 
Oamenii se arată interesaţi - familii, cu copii -, după care aud ce 
s-a întâmplat aici și nu vor să se mai mute. Chiar dacă poliția 
zice că nu s-a întâmplat nimic aici, în apartament. Dar, știi și tu 
cum e. Zic că se simte o atmosferă încordată. Fantome. Lucruri 
rele. Și tot așa. E același lucru, nu-i așa? 

— Da, probabil că da. 

— Pe mine nu mă deranjează fantomele, zise Frank. 


La șapte dimineaţa, Pete era deja la tribunal. Își luă o ceașcă 
de cafea tare servită pe hol. Luă coridorul la pas. 


VP - 270 


Fumă ţigară după ţigară. Coridorul începu să se umple: cu 
polițiști, cu reporteri, cu oameni curioși. Scott îl salută din priviri, 
după care se uită la Hirsch, care vorbea în șoaptă cu asistentul 
lui. 

De-abia după ora unsprezece fură chemaţi în sală. Aprodul îi 
anunţă pe un ton calm, dar vestea explodă în mijlocul mulţimii 
ca o bombă. 

— S-a întors juriul! S-au întors! 

Fiecare se așeză la locul lui, iar Pete aruncă o privire în jurul 
lui. Juriul deliberase timp de șaisprezece ore. Nu avea de unde 
să știe dacă era un semn bun sau nu și, după expresia de pe 
chipurile lor, Scott și Hirsch păreau și ei la fel de neștiutori. 

Ruth rămase la locul ei. Fotografiile copiilor fuseseră luate de 
pe panou și părea că nu știe unde să se uite. Işi ţinea mâinile 
împreunate în poală. Era palidă și avea cearcăne adânci sub 
ochi. O văzu întorcându-se cu fața spre Scott, îi șopti ceva și 
încercă să zâmbească. 

După care juraţii își făcură intrarea. Scott o apucă pe Ruth de 
braț și îi șopti ceva la ureche. Ea încuviinţă, își mușcă buza și 
ramase cu privirea aţintită spre jurați. 

Judecătorul făcu liniște în sală, după care spuse: 

— Dragi juraţi, aţi ajuns la un verdict pentru infracţiunea de 
crimă cu premeditare? 

Primul jurat se ridică în picioare. Era un tip scund, umflăţel, la 
vreo cincizeci de ani, cu chelie și ochelari cu rame groase. Genul 
de bărbat pe care nu l-ai fi observat pe stradă. 

— Da, domnule judecător. 

— Care este verdictul? 

Pete își strânse palmele. Ridică privirea spre Ruth. 

— Inculpata a fost găsită vinovată de crimă cu premeditare. 

Trebuie să fie o greșeală. 

E o greșeală. 

Dar Pete simţi realitatea în tot corpul. Simti un gol în stomac 
și rămase fără aer, de parcă l-ar fi lovit cineva. Căzu pe scaun, 
șocat, după care auzi un geamăt de la masa apărării și o văzu 
pe Ruth cu ochii în lacrimi. 

— Dumnezeule, nu, nu! 

— Dragi juraţi, aţi ajuns la un verdict pentru infracţiunea de 
ucidere din culpă? 

— Da. 


VP - 271 


— Care este verdictul? 

— Inculpata a fost găsită vinovată de ucidere din culpă. 

O clipă, timpul păru să se oprească în loc. După care se auzi 
un bocet cutremurător care crescu în intensitate și volum. 

Ruth se ridică în picioare și strigă: 

— Nu vă interesează cine mi-a omorât copiii! Nu vă 
interesează! 

Judecătorul încercă să facă liniște, iar Ruth se prăbuși în 
brațele lui Scott, în lacrimi. Pete o privi neajutorat și o văzu roșie 
la faţă, cu ochii în lacrimi, văzu clipa în care masca ei perfectă 
se cutremură, iar Ruth căzu pradă durerii. 

Lumea vuia în sala de judecată. Oamenii deschiseră larg ușile, 
azvârlindu-le cu putere de pereţi. Reporterii se grăbiră să ajungă 
la un telefon. 

Pete aruncă o privire spre Frank, care stătea ghemuit în 
scaunul lui, cu capul în palme. 

Judecătorul lovi din nou cu ciocănelul și ridică vocea ca să se 
facă auzit. 

— Declar cazul încheiat. Juraţii sunt liberi să plece. 

Doi gardieni se apropiară de Ruth. O luară de brațe și o 
smulseră de lângă Scott, purtând-o spre ușa de la ieșire. 

Pete se ridică cu greu în picioare și se apropie de ea. 

— Ruth, sunt aici. 

Întinse mâna spre ea, de parcă ar fi putut să o atingă. 

Ea se zvârcoli în strânsoare, cu privirea înceţoșată. 

— Sunt aici, Ruth. Am să te scot de aici. O să găsesc o 
modalitate, îţi jur. 

Ușa se închise în urma lor și nu avu nici cea mai mică idee 
dacă îl auzise sau nu. 

Sala de judecată se goli rapid acum că spectacolul se 
încheiase. Pete se îndreptă spre primul rând, luptându-se cu 
valul de oameni și se prăbuși într-un scaun, amorțit. 

După care auzi un hohot de râsete și ridică privirea ca să îl 
vadă pe Hirsch cu trupa de polițiști, bătându-l pe Devlin pe 
umăr. Citi satisfacția de pe chipul lui Hirsch. Pete își mută 
privirea și spre Devlin, așteptând să vadă aceeași expresie 
triumfătoare. În schimb, îl văzu pe Devlin cu ochii la fotografiile 
copiilor care domniseră deasupra sălii de judecată de-a lungul 
procesului. 


VP - 272 


Pete rămase cu ochii la ei și îl văzu pe Devlin întorcându-se cu 
fața la Hirsch, după care cobori privirea spre mâna care îl ţinea 
de braţ, cu dezgust. 

Devlin vorbi pe un ton domol și cu un chip inexpresiv: 

— Nu simt nicio plăcere, domnule Hirsch. Cei doi copii sunt 
însă morți și multe alte vieți au fost distruse. 

După care adăugă: 

— Dar am făcut dreptate. Am prins-o pe târfa aia. Am pus 
mâna pe ea. 

Și se îndreptă spre ușă, cu Quinn pe urmele lui. 


VP - 273 


Capitolul 20 


Din multe puncte de vedere, evidente, Pete a reușit să treacă 
peste acest episod. 

La două luni după proces, a aplicat pentru un program de 
master în istorie, după care s-a angajat ca profesor la o școală 
privată. Slujba de la librărie nu era de ajuns - trebuia să facă 
ceva mai mult decât să-și câștige existența. Și, uneori, 
explicându-le copiilor greșelile din trecut, simțea că face ceva. 

În zilele libere, mergea la film. Seara ieșea la plimbare și avea 
nevoie de un pahar de whisky ca să poată adormi. 

Dar Ruth Malone a rămas primul lucru la care se gândea în 
fiecare dimineaţă. A încercat să iasă cu alte fete, dar se simţea 
ca și cum le înșela, așa că s-a oprit la un moment dat. Uneori, 
vedea un anume gen de femeie într-un bar, cu un fel anume de 
a se mișca și, cu toate că știa că nu are cum să fie ea, de fiecare 
dată trebuia să se asigure. 

Și-a notat în calendarul din bucătărie data audierii ei și se uita 
la ea de fiecare dată când își pregătea cina. Cu două săptămâni 
înainte de audiere, nu a mai putut rezista și i-a trimis o scrisoare 
îi care i-a spus că o să fie și el prezent. 


Și-a încercuit în calendarul ei de deasupra patului data 
audierii, astfel încât să fie primul lucru pe care îl vede 
dimineaţa. A încercat să nu-și facă speranţe, dar speranţa e tot 
ce i-a mai rămas. Speranţă și timp de gândire. 

A încercat să nu-și imagineze cum a continuat fără ea lumea 
din exterior. De aproape patru ani a încercat să se gândească la 
prezentul ei, zi de zi: la bibliotecă, la programul de curățenie, la 
coada de la baie. La senzaţia de a dormi pe salteaua aceea 
noapte de noapte și la zilele șterse în fiecare zi din calendar 
înainte de a merge la culcare. 

Rareori își permitea să se gândească la trecut. La copii, la 
Crăciunurile petrecute împreună; la părul împletit al lui Cindy; la 
felul în care Frankie își vâra limba prin dinţii din faţă când 
încerca să-și scrie numele cu litere tremurate. 


VP - 274 


Și în ultima perioadă, preocupată de viitoarea audiere, își 
aducea aminte de frânturi din perioada procesului. lar asta o 
ducea cu gândul la Devlin: la felul în care s-a uitat la ea în acea 
primă dimineaţă în apartament. La silueta lui masivă în boxa 
martorilor, la vocea lui groasă care răsuna cu ecou în sala de 
judecată. Mai mult decât orice, își amintea de ochii aceia cu 
pleoapele căzute care o urmăreau de la distanţă în nenumărate 
baruri și încăperi urâte. 

Își amintea în mod special de un anume interviu. Și acum, 
după ce a avut atât timp să pună lucrurile cap la cap, nu-și 
putea scoate din minte acea acuzaţie. Acel detaliu care nu se 
lega. 

Nu și-a putut lua gândul de la acele povești cusute cu aţă albă 
- care continuau să se destrame pentru ca totul să iasă la 
iveală. Până ce într-o dimineaţă s-a trezit și - gata, era limpede 
ca lumina zilei. Brusc, a înţeles tot. 

Așa că a scris o scrisoare, a completat un formular pentru 
vizite și a așteptat. 


Mai fusese deja de sute de ori în camera aceasta sau în una 
foarte asemănătoare. Stătuse deja de sute de ori pe aceleași 
scaune tari, faţă-n faţă cu aceiași vizitatori, de partea cealaltă a 
acelorași mese. Avocaţii săi. Mama ei. Gina. 

Lou a venit o singură dată să o viziteze, la o săptămână după 
proces. 

— lubita mea, trebuie să fac ce e mai bine pentru afacerea 
mea, îi spuse el. Știi asta. Trebuie să mă gândesc la clienţii mei. 

Ruth nu spusese nimic. 

— Totul trebuie să fie curat ca lacrima. Știu că mă înţelegi. 

Ruth nu-i spusese nimic, doar se uitase la fața lui după ce 
tăcuse. Se ridicase să plece. Ajunsese în pragul ușii, îl strigase 
pe gardian și plecase fără să mai arunce vreo privire în urmă, 
luându-și banii pe care îi dăduse avans lui Scott. 

Gina era singura care reușea cumva să o scoată din 
atmosfera de închisoare, să o transporte pentru câteva clipe în 
lumea reală. Nu obișnuiau să vorbească prea mult despre 
apeluri, despre instanţe de judecată ori sentinţe, ci se amuzau 
pe seama trecutului. 

Cel mai mult ura mirosul din acel loc. La început, se oferise să 
ajute la curăţenie, știind prea bine că prefera mirosul de 


VP - 275 


înălbitor și de săpun mirosului de mâncare din bucătărie. lar în 
bibliotecă era și mai bine: liniștea aceea, mirosul de hârtie 
veche. Dar oricât de mult ar fi încercat, nu putea să suporte 
duhoarea aceea usturătoare care apărea din cauza atâtor 
oameni care locuiau la un loc. 

Gina o ajutase să blocheze astfel de gânduri. Până într-o zi în 
care îi spusese că nici ea nu va mai putea să vină să o viziteze. 

— Mick și-a găsit o nouă slujbă. Una bună. 

— Chiar așa? Mă bucur, G. 

— E în Orange County. E o oportunitate extraordinară. 

Cuvintele ei veniră pe nerăsuflate: entuziasmul ei, nevoia de 
a-i spune tot. De a se elibera. 

— Da, dar Orange County nu-i așa departe. 

Gina îi aruncase un zâmbet trist. 

— E vorba despre Orange County din California, draga mea. 
Nici măcar nu știam că există și acolo. Ciudat, nu-i așa? A 
obţinut o slujbă tocmai acolo și m-a rugat să mă duc cu el. Ba 
chiar am început să vorbim de căsătorie. 

O apucase pe Ruth de mâna ei subţire cu mâna ei puternică. 

— Simt că e ultima mea șansă. Dacă nu plec cu el... ei bine, 
ce-o să se aleagă de mine? 

Se uitase lung la ea, implorând-o din priviri. Ruth încercase 
să-i zâmbească. li spusese să se ducă. Dacă ar fi avut de ales, și 
ea ar fi făcut același lucru: s-ar fi dus undeva unde să nu o știe 
nimeni. 

Așa că singurele persoane care o mai vizitau acum erau noul 
ei avocat din oficiu și mama ei, mama ei cu același surâs amar, 
mama ei cu același mâini obosite de penitenţă și rugăciuni. 

Lună de lună, Ruth se uita în spatele vizitatorilor săi, spre 
același perete cu faianță albă, mâzgălit de iniţiale, înjurături și 
promisiuni. Însă Frank veni astăzi să o viziteze, iar imaginea lui 
reuși să îi atragă toată atenţia. Silueta lui masivă reușea cumva 
să umple încăperea micuță și parcă nu mai observă faianţa albă, 
masa sau gardianul - ci doar silueta lui familiară, masivă. Se 
așeză în faţa lui la masă, iar amintirile o năpădiră fără încetare: 
fiecare cu o altă poveste din trecut. Și-l aminti cântând alături 
de Buddy Holly de la radioul din mașină. Nu mai știa încotro se 
îndreptau, dar își aminti că ploua afară, că bătea cu degetele în 
volan și că începuse să cânte fals doar ca să o audă pe ea 
râzând. 


VP - 276 


Își aminti cum stătea tolănit în bancă la școală, cu picioarele 
întinse, cu mâinile în buzunar. Stătuse doi ani în spatele lui la 
școală și încă reușea să-și amintească felul în care arăta la 
cincisprezece ani. Linia maxilarului său. Părul lui ondulat la 
tâmple. Aluniţa de pe gât, primul lucru pe care îl observase la el. 

Își aminti de noaptea nunţii, de cât era de serios, de cât de 
mult își dorea ca totul să fie bine, mirosul lui în acea primă 
dimineaţă când se trezise alături de el. Căldura lui, trupul lui de 
care se lipise în somn. După toți acești ani. 

Se așeză pe scaun și își acordă câteva clipe ca să se 
obișnuiască din nou cu el. Pentru că acum putea. Pentru că deja 
ajunsese să nu îi mai pese de ce credeau și de ce simțeau 
ceilalți, pentru că deja nu mai avea nimic de pierdut. Și, când se 
simţi pregătită, ridică privirea. 

— Frank. 

El îi zâmbi. Același zâmbet timid care îi făcea inima să tresară 
la șaptesprezece ani și care deja o scotea din sărite la douăzeci 
și patru. 

— Ruthie. Cum mai ești? 

— Cum mă știi. 

El dădu din cap, de parcă îi spusese ceva interesant: 

— Arăţi bine. 

lar de data aceasta îi zâmbi și ea pentru că era perfect 
conștientă de faptul că nu arăta bine, nici măcar pentru treizeci 
și doi de ani. Era trasă la față, obosită, trecută prin viaţă. Când 
își făcea curaj să se uite în oglindă, își vedea firele albe, ridurile 
din jurul ochilor. Arăta ca cineva care nu mai făcuse o baie caldă 
și care nu se mai bucurase de opt ore de somn de aproape patru 
ani. 

— Şi tu. 

Pentru că el chiar arăta bine. Slăbise faţă de cum fusese la 
proces. Era rumen în obraji și odihnit: aproape că simţea aerul 
lui proaspăt. 

— A trecut ceva timp, nu-i așa? 

Nu mai venise în vizită de mai bine de trei ani. Poate că afară 
trei ani nu reprezentau atât de mult timp, dar aici, fiecare 
noapte nedormită dura treisprezece ore, și când nu ai ce să faci 
pentru ca după-amiezile să treacă mai repede, trei ani par o 
viaţă de om. 


VP - 277 


Nu-i răspunse pentru că el nu avea cum să înțeleagă ce 
semnificaţie avea timpul pentru ea. Ridică, pur și simplu, din 
umeri, să înțeleagă el din asta ce o vrea. 

— Crezi că o să fie bine la audiere? 

Se întrebă dacă nu cumva îi răspunse la scrisoare, dacă nu 
cumva venise să o vadă doar pentru că era curios să știe încotro 
plănuia să se îndrepte dacă lucrurile aveau să meargă în 
favoarea ei. Voia să știe dacă avea de gând să-i ceară ceva. 

Nu avea de ce să-și facă griji. 

Ridică privirea și încercă să schițeze un zâmbet. 

— Avocatul meu zice că sunt șanse mari să fiu eliberată. 
Noroc cu suprapopularea închisorilor, nu-i așa? 

El dădu din cap că da, dar ea își dădu seama, după expresia 
de pe chipul lui, că nu i-a înţeles ultima remarcă. 

Își aprinse o ţigară și îşi spuse că totul era atât de ciudat; nu 
doar faptul că el era aici, ci conversaţia în sine. Ei doi vorbind 
despre închisoare și audieri, de parcă cuvintele acestea nu 
aveau nimic de-a face cu copiii lor. Tonul perfect banal al 
acestui schimb de replici. 

Dar în timp ce o năpădeau astfel de gânduri, teama începu să 
o încolţească. Ştia că trebuie să spună lucrurilor pe nume. 
Trebuia să-i spună de ce l-a chemat astăzi aici. Trebuia să-i 
pună acea întrebare și trebuia să audă răspunsul lui, după care 
va putea închide ușa în urma lui. 

La urma urmei, era simplu. Se uită în ochii lui, trase aer în 
piept și rosti cuvintele fără să mai stea pe gânduri. 

— Tu ai făcut-o. În tot timpul ăsta, tu ai făcut-o. 

lar el se uită fix în ochii ei și dădu din cap că da, de parcă s-ar 
fi așteptat la asta. Se apropie ușor de ea pentru ca gardianul să 
nu îi audă vorbind și oftă, ca și cum ar fi așteptat momentul 
acesta de mult timp. 


Stă tolănit pe o canapea veche din subsolul apartamentului 
ei, cu o sticlă de bere în mână. E descult, pantofii stau pe jos și 
își odihnește capul pe un teanc de reviste vechi. 

Din când în când mai răsfoiește câte o revistă, ca să facă 
timpul să treacă mai repede, dar e prea cald în seara asta ca să 
citească aceeași poveste din nou și din nou, așa că stă cu 
privirea ațintită spre tavan. Își dădu seama că dacă cerceta cu 


VP - 278 


privirea petele de umezeală, încercând să găsească în ele un 
desen, orele treceau mai repede. 

Se foiește putin pe canapea, îşi mai deschide un nasture de 
pe pielea transpirată, îşi șterge fruntea, bate cu degetele în 
sticla de bere în ritmul muzicii. În rest: linişte. E liniște de vreo - 
și se uită la ceas -, de vreo oră și douăzeci și șapte de minute. 

Dă berea pe gât și pune sticla goală pe jos, lângă pantofi. 
Ridică din nou privirea spre tavan și îşi duce mâinile la ceafă. Iși 
întinde picioarele pe canapea și trage aer în piept: simte miros 
de detergent, Marlboro și praf și, cel mai pregnant, mirosul de 
igrasie care nu dispare niciodată, nici măcar când e îngrozitor de 
umed afară. 

Dumnezeule! Igrasia asta o să-i distrugă plămânii și sănătatea 
- Și din vina cui? Nu stă aici noapte de noapte din vina lui. Ci din 
cauza curvei de la etaj. 

Curva aia care stă în casa lui, care și-o trage cu alți bărbați, 
care le dă lor ce i se cuvine lui. Curva aia de nevastă-sa. 

EI n-are voie să o atingă. El nu mai are voie să o atingă. Toată 
lumea are voie să o atingă, până și gunoierul - și nu doar să o 
atingă, ci să o atingă acolo, să o facă să geamă, să tipe cu gura 
aia a ei roșie, atât de tare încât o auzi chiar și din subsolul ăsta. 

Doar știe că e și el aici. Știe cum îl afectează, de fiecare dată 
când și-o imaginează cu un alt bărbat. Tocmai de-aia o face 
înadins, tocmai de-aia geme atât de tare. În toți acești ani i-a 
fost soție, mamă și acum vrea să-i amintească faptul că a rămas 
în continuare o curvă. Trezind la viață partea aceea din el, 
partea aceea care vrea să o vadă așa. 

E cazul să-i aducă aminte cui îi aparține și cât de mult rău i-a 
făcut. Și trebuie să o lovească unde o doare mai tare. 

Dumnezeule! 

Uite ce a ajuns să facă din vina ei. 

Uite ce a ajuns să facă din iubire. 


— Când am crezut că dormi, m-am dus la cea mai apropiată 
cabină telefonică și te-am sunat. Am știut că dacă o să auzi 
telefonul sunând, o să răspunzi, crezând că te sună unul dintre 
amanţii tăi. Gallagher. Poliţaiul ăla - Salcito. Și că dacă nu 
răspundeai însemna că dormeai dusă. Și atunci aș fi putut să 
intru pe ușa din faţă. În propria mea casă. În camera copiilor 
mei. Ca orice tată. 


VP - 279 


Vorbi cu răsuflarea la gură, cu o voce mai groasă decât de 
obicei. 

Întotdeauna îl crezuse un prost. Prostul de Frank. 

— Da, te-am sunat și când am văzut că ai răspuns, m-am luat 
la ceartă cu tine ca să-mi închizi telefonul în nas. După care m- 
am strecurat din nou în bloc și te-am auzit umblând prin casă, 
am auzit câinele schelălăind, am auzit când ai trântit ușa și mi- 
am dat seama că pot să intru în casă. 

Își drese glasul și spuse: 

— Și am intrat în casă. Pur și simplu. 

Crezuse că era pregătită că audă povestea lui. Dar cum își 
imaginase că era pregătită să audă una ca asta? 

— Am descuiat ușa și am intrat în cameră. Dormeau amândoi, 
întinși pe-o parte, față-n faţă. Cin mormăia ceva în somn, iar 
Frankie dormea cu gura deschisă. Sforăia ușor, ca un căţeluș. 
Am deschis fereastra, m-am gândit să-i scot pe geam dacă 
aveai să te întorci. Am luat ecranul de protecţie și l-am pus pe 
jos. Dar mi-am dat seama că avea să fie prea complicat. Și am 
zis că e mai bine să-i scot din casă pe ușă. Frankie s-a trezit la 
un moment dat, dar i-am zis că mergem la plimbare, iar când și- 
a dat seama că era tăticul lui, s-a culcat la loc, fără să stea pe 
gânduri. 

Simţi un vuiet în ureche. Simţi cum i se urcă sângele la cap. 
Propriul ei sânge. 

Se uită lung la el, fixându-și privirea pe acele câteva firicele 
de păr pe care le-a ratat cu lama de ras. Pe gulerul lui șifonat. 
La faianţa crăpată de deasupra capului lui. Încercând cu 
disperare să se agaţe de tot ce era firesc, banal. 

— Cin nu s-a trezit deloc. După ce i-am scos din cameră, am 
pus din nou încuietoarea la ușă. M-am gândit că dacă îţi pasă cu 
adevărat de ei, o să treci pe la ei să verifici că sunt bine. Și că 
asta însemna că îi meritai. Și ţi i-aș fi adus înapoi, ţi-aș fi spus că 
fusese o glumă, că fusesem să dăm o raită prin cartier. Doar că 
tu nu te-ai mai dus la ei, nu-i așa? După ce te-ai întors de la 
plimbare cu câinele, n-ai mai trecut pe la ei. Am rămas în 
mașină, te-am văzut stând pe terasă, cu o bere, cu o ţigară, de 
parcă n-aveai nicio grijă pe lumea asta. Așa că am știut că nu 
te-a interesat să treci pe la ei, că făceam bine să îi iau la mine. 

Își dădu seama că avea gura uscată. Încercă să înghită. 


VP - 280 


— Am ieșit cu ei din bloc și am observat un cărucior lângă 
clădirea vecină. Aruncat pe iarbă. Și o cutie. Așa că am pus cutia 
în cărucior și le-am băgat sub fereastră. Am zis că poate or să 
creadă că s-au cocoţat singuri pe geam. Ca să iasă din casă. 

Se concentră pe detaliile poveștii. De parcă avea să-i fie mai 
simplu să accepte cruzimea aceea. 

— Dar nu te-ai gândit că o să se întrebe lumea cum de 
reușiseră să mute căruciorul? Cum de reușiseră să dea ecranul 
jos? Doi copii mici? 

Se minună de cât de calm îi vorbi. Ar fi putut să jure că tipa. 
Dar vorbi cu un glas subţire, normal. 

— Nu m-am gândit la asta, răspunse el. Am zis să mai schimb 
ceva. 

In povestea lui, copiii sunt încă în viaţă și ar fi vrut să îi scrie 
un final nou. 

— Și ce aveai de gând să faci? Cu... cu copiii? 

— Mă gândeam să ţi-i aduc înapoi dimineaţă, zise el. Nu știu, 
nu aveam un plan. Mă gândeam să-ţi spun că eram prin cartier 
și că îi găsisem hoinărind pe afară. Și că i-am dus acasă la mine. 

— Dar mi-ar fi spus... ei mi-ar fi spus. Frankie mi-ar fi spus că 
nu era adevărat. 

De îndată că spuse asta, știu că nu era adevărat. Frankie își 
venera tatăl, i-ar fi spus orice i-ar fi spus Frank să zică. Sau 
poate că nici măcar nu mai aveau să-și amintească, poate că 
aveau să creadă că totul fusese un vis - că adormiseră la ei 
acasă și că se treziseră acasă la Frank. 

Toate acele interviuri. Toate acele declarații. Poliţiştii care 
cercetaseră un plan atent, bine pus la punct. Ea însăși care 
preferase să creadă în existența unui străin meticulos, isteț, 
care petrecuse zile întregi pe urmele lor. 

Și în tot acest timp: Frank era vinovatul. 

— Și... după ce i-ai dus în mașină, ce s-a mai întâmplat? 

— l-am așezat pe bancheta din spate și am plecat la fel cum 
am venit - am scos frâna de mână și am împins mașina până la 
capătul străzii, după care m-am urcat în mașină și am plecat 
acasă. Pur și simplu. l-am dus în camera mea. Le-am dat niște 
reviste de benzi desenate. Niște suc de struguri. 

Dar de data aceasta își feri privirea. Deja nu se mai putea uita 
la el ca să asculte restul poveștii. 

Dar el spuse: 


VP - 281 


— N-am vrut niciodată să le fac rău. 

După care: 

— Cum ţi-ai dat seama? 

lată cum: detaliul acela care o pusese de atâtea ori pe 
gânduri, întrebarea care nu îi dăduse niciodată pace, ca o rană 
care nu voia să se vindece. Doar că acum otrava ieșea la iveală. 
Adevărul murdar. 

— Cineva le-a mai dat o dată de mâncare. Așa că m-am 
gândit că era vorba despre cineva care... dar nu reuși să 
rostească acele cuvinte. Cineva le-a dat de mâncare și a avut 
grijă de ei. Ce motive ar mai fi avut altcineva să le dea de 
mâncare? 

Frank încuviinţă și răsuflă ușurat. 

— Ce chestie, nimeni n-a observat ce am făcut cu căruciorul. 
Dar faza cu mâncarea, nici măcar nu mi-a trecut prin minte. 

— Oamenii nu observă niciodată ce crezi tu că vor observa. 
Le-am spus polițiștilor că m-am culcat pe la miezul nopții și că 
m-am mai trezit de-abia când m-ai sunat tu de dimineaţă. Dar 
știu că tu le-ai spus că te-am sunat pe la trei dimineaţa și mi-am 
dat seama că făcusem o greșeală. M-am speriat. Mi-a fost teamă 
că aveau să verifice desfășurătorul. Dar nu au băgat de seamă. 
Sau dacă au făcut-o, nu le-a păsat. Erau atât de convinși că tu 
ești vinovată, mai ales după ce ai refuzat testul cu detectorul de 
minciuni. 

Ruth se uită lung la el și răspunse aproape instant: 

— Dar nici tu nu ai fost supus testului. 

— Așa e, zise el, dar pe mine nu m-au pus să-l fac. Și după ce 
ai fugit în mijlocul testului, de-abia dacă s-au mai uitat în 
direcția mea. 

Frank își drese glasul. 

— În fine, da, le-am dat de mâncare. Am urcat să le aduc 
niște suc, iar când m-am întors Frankie se trezise din nou. Avea 
nevoie la toaletă, după care mi-a zis că-i e foame. L-am întrebat 
ce au mâncat la cină - și vrei să știi ce mi-a zis? „N-am mâncat 
nimic, tati”. 

— Nu e adevărat. Le-am dat de mâncare! Le-am dat carne de 
vițel, fasole verde și lapte. După cum le-am zis și polițiștilor. 
Doar că... doar că nu au vrut să mănânce. Carnea era uscată, 
iar Frankie mi-a zis că nu-i place. 


VP - 282 


Nu avea nici cea mai mică idee de ce i se părea atât de 
important să îl facă să înţeleagă asta. 

— Le-am spus că nu am altceva de mâncare și că n-aveau 
decât să se culce nemâncați. Frankie a aruncat farfuria pe jos, 
iar eu... eu eram atât de obosită... 

Chipul încăpățânat al lui Frankie, boticul lui, obrazul care îi 
strălucea de la palma ei. Cindy care plângea, refuzând să 
mănânce dacă fratele ei nu mânca. Pentru că voia să fie ca el. 

— Dar le era foame, Ruth. Și nu voiam să înceapă să plângă și 
să se smiorcăie, așa că am făcut niște macaroane cu brânză, le- 
am dat să mănânce și s-au culcat la loc pentru o perioadă scurtă 
de timp. Dar s-au trezit din nou, iar Cin a început să plângă. Mi-a 
zis că voia la mami. Că voia să se ducă acasă. Am tot încercat 
să o liniștesc, să îi spun să se calmeze, dar cu cât încercam să o 
liniștesc, cu atât făcea mai urât, până ce a început să urle. După 
care Frank Jr. a început și el să ţipe, să-mi spună că avea să mă 
pârască la mama, că avea să se supere pe mine. 

Ruth simţi un nod în gât. Deja nu mai putea să respire. 

— Am intrat în panică, mi-a fost frică să nu-i trezesc pe ceilalți 
băieţi, așa că i-am dat o palmă lui Frankie, iar pe Cin am luat-o 
în braţe și am început să o zgudui. Dar a reacţionat și mai urât, 
a început să ţipe. Era roșie la faţă, urla disperată și avea obrajii 
uzi de lacrimi - nu mai știam ce să fac. l-am pus o mână la gură 
și una la gât. După care nu mai știu ce s-a întâmplat, zăcea 
acolo, inertă și avea un fel de... un fel de spume la gură. Am 
zdruncinat-o din nou, dar... n-am mai putut face nimic. Și când 
m-am întors cu spatele, l-am văzut pe Frankie ghemuit pe 
canapea, cu ochii la mine. M-am apropiat de el, dar el s-a lipit de 
perete, iar asta m-a enervat și mai tare. 

Se uită la ea cu o privire necruțătoare. 

— L-ai făcut să-i fie frică de mine. Propriul meu fiu. l-am zis: 
„Stai liniștit, Frankie, nu s-a întâmplat nimic”, dar el dădea din 
cap și se bâţâia pe loc. Mi-a zis: „Ai rănit-o pe Cin. Ai rănit-o pe 
Cin a mea”. Nu voia să tacă, nu voia deloc să tacă și deja nu mai 
puteam să suport, așa că n-am avut încotro, l-am făcut și pe el 
să tacă. 

De data aceasta simţi un tremur în glasul lui și, pentru prima 
oară, își feri privirea. 

— N-am avut încotro. 


VP - 283 


Se uită lung la el, încercând să zărească măcar o fărâmă din 
omul pe care îl cunoștea de mai bine de jumătate din viaţă. 
Căută umorul lui, tandreţea de care îl știa în stare. Dar nu mai 
era nici urmă de așa ceva. ` 

Il iubise cândva pe omul acesta. li purtase copiii în pântec. 

Îi venea să vomite. 

Tatăl lor. 

Propriul lor tată. 

Simţi inima bătându-i cu putere. Sângele îi îngheţă în vene de 
groază. 

Incepu să tremure din toate încheieturile. 

— De ce? De ce ai făcut una ca asta? Frank? 

Frank ridică privirea și rămase șocată să îl vadă zâmbind. De 
parcă era o după-amiază însorită la Coney Island, iar el o servea 
cu un hotdog. Dar văzu ceva în zâmbetul lui... o strălucire 
ciudată în ochii lui. 

Și chiar dacă rămase cu capul aplecat, cu toate că avea o 
respiraţie regulată, cuvintele lui se auziră ca un șuierat: 

— Ruth, draga mea, te comportai ca o căţea în călduri. Săreai 
dintr-un pat în altul. Iti desfăceai picioarele pentru orice bărbat 
cu bani în portofel și cu un ceas frumos. Erai mamă, dar nu te 
comportai ca atare. Așa că n-am avut încotro, trebuia să-ți dau o 
lecţie. Și eram gata să te iert dacă mi-ai fi cerut iertare. Și știam 
că fără copii lângă tine o să ai din nou nevoie de mine. De 
ajutorul meu. Eram sigur că o să mă chemi înapoi acasă. 

O cercetă din priviri, zâmbind. 

— Și chiar asta s-a întâmplat, nu-i așa, iubito? Am fost prima 
persoană pe care ai sunat-o. Aveai din nou nevoie de mine. 

De-abia mai observă zâmbetul lui prin ochii plini de lacrimi. 

— Te-ai întors la mine. 

Și, cumva, tonul arogant din glasul lui rupse vraja, iar Ruth 
oftă din tot sufletul. Işi dădu seama că, în afară de valul de 
groază și dezgust, era mânată de furie. Își încleștă pumnii și își 
simţi unghiile intrând în carne, și pentru o clipă simţi valul de 
ură. 

Ridică privirea și spuse: 

— Dar ne-am despărțit din nou, Frank. Ne-am despărțit. Am 
mai fost cu alţi bărbați după tine. 

Frank își trecu o clipă limba peste buze. 

— Cu mulţi bărbați. 


VP - 284 


Frank zâmbi din nou. 

— Da. Așa e, Ruthie. Știam că aveai să pleci din nou. 

Oftă, se lipi de spătarul scaunului și se uită lung la ea. 

— La fel cum știam că, odată ce ieși de aici, ai să dispari. Că o 
să pleci cu Gallagher sau cu un altul și că o să crezi că poţi trece 
peste. Fără mine. 

Brusc, scaunul îi alunecă în faţă, lovindu-se cu picioarele de 
pământ, Ruth sări, iar el se uită spre gardian și îi făcu semn că 
nu s-a întâmplat nimic, după care se apropie de ea. Ea nu voi să 
cedeze niciun milimetru, dar nu avu încotro și chiar dacă se 
dădu înapoi, fu suficient de aproape cât să îi simtă respiraţia 
amară când îi spuse: 

— Dar oriunde o fi să te duci, cu oricine o fi să te duci, oricât 
ai face-o pe curva și chiar dacă o să găsești un bogătan prost 
care să aibă grijă de tine, o să știi ce am făcut și de ce am făcut- 
o. O să fiu întotdeauna în gândurile tale. O să primeşti pedeapsa 
pe care o meriti. 

El se lăsă pe spate, își duse mâinile la piept și o privi din nou 
cu zâmbetul pe buze. 

— Cât timp am așteptat verdictul, mi-a fost așa de teamă că o 
să scapi. În acești patru ani, măcar am știut unde ești. Am știut 
că nu umbli cu alţi bărbaţi. Și acum nu mă mai interesează ce-o 
să se întâmple. Poţi să ieși chiar mâine de aici și n-o să mă mai 
intereseze. După ziua de azi, am să fiu mereu aici - și își duse 
degetele la tâmplă. De două ori. 

Aceasta era imaginea care nu-i mai dădea pace: degetul lui, 
la tâmplă; ochii arzători; rânjetul acela. 

Nu mai știa exact ce s-a întâmplat după aceea: nu-și amintea 
ce a mai zis Frank la plecare, nu-și amintea nici drumul de 
întoarcere în celula sa. Nu-și mai amintea alarma de la ora cinei, 
nu mai știa nici când a hotărât să nu se ducă la masă. Când își 
veni în simţiri, se trezi ghemuită în pat, pe întuneric. Toate 
luminile din celulă erau stinse, se vedea doar lumina slabă de pe 
coridor și auzea zgomotul făcut de sute de femei care se 
pregăteau de culcare: șoapte, tuse, suspine. 

Închise ochii și văzu în faţa ochilor zâmbetul lui și își spuse: 
Așa o să fie de acum încolo. 

Într-adevăr, așa avea să fie în zilele următoare. 

Se ridica să meargă la masă, să se spele și să se ducă la 
culcare când îi spuneau ei să o facă. Spăla pe jos, curăța 


VP - 285 


toalete, împingea căruţul cu cărţi, fără să-și ia vreodată gândul 
de la Frank, după cum îi făgăduise el. 

Veni și ziua audierii, iar avocatul ei se uită la chipul ei gol, la 
ochii ei roșii și se arată mulțumit. 

Stătea așezată la o masă într-o cameră cu o atmosferă 
înăbușitoare, față-n față cu un rând de chipuri. Vorbea încet. 
Auzea cuvinte precum remușcare și vinovăție, cobori privirea și 
suspină. 

— Da, ar fi vrut ea să spună. Sunt vinovată. Nu le-am purtat 
de grijă. Nu l-am oprit. Nu am văzut de ce era în stare. 
Recunosc. Sunt vinovată. 

li auzea vorbind și se întrebă dacă să le spună adevărul, își 
imagină rostind cuvintele. Cum ar fi sunat. Își imagină adevărul 
plutind în aerul sufocant din camera aceea, își imagină gustul 
adevărului. După care își dădu seama că dacă ar fi fost să îl 
spună, ei nu l-ar fi recunoscut, ar fi văzut doar furia și durerea 
ei. și imagină chipurile lor neîncrezătoare, își imagină privirile 
lor, felul în care aveau să dea din cap. 

Işi imagină cum o trimiteau din nou în celula ei, știind că 
vorbele lui Frank aveau să-i mai aducă alţi câţiva ani de 
închisoare. Își imagină zâmbetul lui triumfător. 

Așa că luă un șerveţel pe care i-l întinseră și își șterse 
lacrimile. Și ţinu șerveţelul la gură ca să nu lase adevărul să 
iasă. 

Tot ceea ce văd și aud ei sunt lacrimile ei și o privesc 
satisfăcuţi pentru că, într-un final, au reușit să o pună la 
pământ. 


Pete o văzu ieșind pe porţile întunecate ale închisorii, la 
lumina soarelui, cu o eșarfă rozalie la gât. Gardianul îi spuse 
ceva - crezu că e Baker, dar nu era sigur. Trecuseră vreo trei ani 
de când îi spusese că nu mai vine să o vadă. 

Se întoarse să-l asculte, iar el își aţinti privirea spre fusta ei 
strâmtă, spre bluza colorată, spre zâmbetul ei lucios. Pentru ea, 
anii '60 nu se terminaseră. Jim și Janis, Jimi și Altamont - nu știa 
nimic despre ei. 

El ieși din umbră, făcu un pas plin de speranţă și apoi un altul, 
și un altul, se apropie cu gura uscată și cu mâinile umede. Se 
gândi la cât de mult le luase să ajungă aici, la minciunile pe care 
le spusese, la promisiunile pe care le încălcase, la banii pe care 


VP - 286 


îi cheltuise. Își aminti de Clyde Harrison, de mama și de tatăl lui, 
de toate lucrurile pe care le făcuse din iubire. 

Ruth rămase o clipă în soare și închise ochii, își ridică chipul 
spre lumină. Când Pete veni spre ea, cu pași tot mai repezi, ea 
deschise ochii, iar el se opri. 

— Ruth. Am venit să... M-am gândit să te scot la prânz. 

Ruth se uită lung la el, făcându-și umbră la ochi. 

El continuă: 

— Și... nu știu dacă ai unde să stai, dar aș putea... 

Tăcerea ei îl opri. 

— M-am gândit că poate ai vrea să sărbătorești. 

Ruth își lăsă brațele pe lângă corp și îl privi încruntată, 
realizând cum au trecut anii pe lângă ea. Văzu cearcănele de 
sub ochi, ridurile din jurul gurii. Arăta îmbătrânită, obosită și 
speriată. 

— Să sărbătoresc? 

— Da, de ce nu? Eşti liberă. Eşti o femeie liberă. 

Dar ea dădu din cap că nu, ușor la început, după care din ce 
în ce mai tare, de parcă nu se putea opri. 

Și îi auzi vocea parcă din depărtare. 

— Ruth? 

— Cum aș putea vreodată să fiu liberă? 

— Nu înţeleg. Vreau... vreau să am grijă de tine. 

Ea se uită lung la el și dădu din nou din cap, după care 
zgomotul unui claxon rupse tăcerea. O fâșie galbenă îi despărți, 
un taxi, și ea dispăru. 

Simţi privirea lui îndreptată asupra ei tot drumul până la 
autostradă, dar rămase demnă, cu spatele drept, pe bancheta 
uzată de vinil și nu se uită o clipă în urmă. 

Își imaginase mult timp momentul acesta: plecând într-o 
mașină cu un străin, pe un drum pustiu. In anonimat. Se 
întrebase cum avea să se simtă, trăind o viaţă fără Frankie și 
Cindy, fără Lou, fără promisiunea unor nopți ameţitoare. 

Frank schimbase totul. După ce îi spusese adevărul, se 
temuse că nu avea să suporte greutatea durerii, a sentimentului 
de vinovăţie. Adesea se imaginase zăcând și luând pastile cu 
votcă într-o cameră ieftină de hotel. Visase la zădărnicie. 

Dar acum, privind spre orașul din depărtare, simțind agitația 
și ritmul cumva uitat al New York-ului, își dădu seama că nu 


VP - 287 


putea renunţa. De dragul lor, de dragul lui Frankie și al lui Cindy, 
nu putea să-l lase pe Frank să câștige. 

Se așeză cu spatele drept. Inhală mirosul de benzină și de 
Juicy Fruit, aroma de gogoși calde de la magazinul de pe drum, 
mirosul de piele al jachetei șoferului. lar drumul se întindea în 
faţa lor, iar mașina începea să urce în albastrul infinit al cerului 
de vară. 


VP - 288 


Emma Flint 


virtual-project.eu 


violin 


VP - 289