Robert Dugoni — Victimele puterii

VICTIMELE 
PUTERII 


ROBERT DUGONI 


VCTIMELE PUTERII 


Original: Damage Control (2007) 


Traducere din limba engleză de: 
LINGUA CONNEXION 


y 


virtual-project.eu 


VP - 


Fiecare fetiță știe ce e 
dragostea. Atunci, tot ce-i 
mai rămâne e puterea de 
a suferi. 


Françoise Sagan 

Nimeni nu își poate 

depăși limitele propriului 
caracter. 


John Morley 


VP-3 


Redmond, Washington 


Doctorul FRANK PILGRIM aranjă lampa flexibilă, prinsă de 
masa de metal aglomerată, însă lumina suplimentară nu făcu 
mai clare cuvintele tipărite. Își așeză ochelarii cu ramă din 
sârmă deasupra sprâncenelor stufoase și cernite, apoi își ciupi 
nările. Ochii îi erau extenuați la maximum; nu mai puteau face 
față efortului de a citi noaptea nici măcar o foaie, fie ea și 
scurtă. 

Pilgrim aruncă o privire în cameră, însă detaliile rămaseră în 
ceață. Până nu demult, putea să se uite fără ochelari la ecranul 
televizorului de deasupra dulapurilor kaki. Acum, abia reușea să 
distingă conturul acestora cu ajutorul ochelarilor. Cataracta i se 
înrăutăţea. Nu conta. De când cu toate porcăriile de emisiuni 
difuzate, televizorul devenise pentru el doar un zgomot de fond. 
Îi ţinea companie noaptea. Îi plăcea să asculte meciurile de 
baseball ale formaţiei Mariner, deși echipa îl dezamăgea de 
fiecare dată. La șaptezeci și opt de ani, nu se mai putea aștepta 
să apuce un World Series în Seattle. 

Telefonul de pe masă sună la ora zece fix, așa cum obișnuia 
să sune de fiecare dată la aceeași oră de patruzeci și opt de ani. 

— Acum termin, spuse el, vorbind la un telefon mai vechi. Se 
balansa în scaunul său, lovindu-se de biblioteca înaltă până în 
tavan, pe rafturile căreia se aflau cărţile și nimicurile adunate de 
el și soția sa în timpul călătoriilor lor făcute în jurul lumii. La 
vară, următoarea lor destinaţie ar fi China. 

— Doar câteva minute, și termin imediat, dragă. 

Soţia îi spuse să fie atent în drum spre mașină, reamintindu-i 
că era un bătrân cu baston și șold artificial, și că nu mai juca în 
defensivă la Universitatea din Washington. 

— Sunt tot atât de tânăr pe cât ești tu de frumoasă, spuse el. 
Și, atât timp cât mă simt ca la optsprezece ani, intenţionez să 
mă port ca atare. 

Îi spuse că o iubește și închise telefonul, privind pe fereastra 
cu obloane din lemn de la biroul său de la parter. BMW-ul său 


VP -4 


vechi de cincisprezece ani era parcat în locul obișnuit, sub 
luminile portocalii și scânteietoare ale reflectoarelor. Când își 
deschisese cabinetul, parcarea era înconjurată de sângeri și 
cedri, dar asta fusese acum mulţi ani, când, pentru a ajunge în 
Redmond, trebuia să iei un feribot din Seattle peste Lake 
Washington. Odată cu construcția podurilor 520 și 1-90, se 
produsese și o explozie demografică în partea de est a lacului. 
Acum, complexe de birouri și blocuri-turn îi umbreau spitalul. 

Pilgrim își dădu în spate scaunul, închise dosarul și îl duse la 
dulap. Trase unul dintre sertare care avea în el un dosar pe care 
îl însemnase, și împinse apoi sertarul la loc. Ca în fiecare zi - fie 
că ploua sau era soare -, își așeză pardesiul și pălăria care, 
credea el, îl făceau să semene cu Humphrey Bogart în 
Casablanca şi întinse mâna să stingă televizorul. Ezită când văzu 
ultimele știri. 

„Robert Meyers a participat astăzi în cadrul Centrului de 
Comerţ și Convenţie de Stat Washington în centrul orașului 
Seattle, pentru a deschide conferința despre încălzirea globală”. 

Pilgrim dădu sonorul mai tare și îl privi pe tânărul și 
charismaticul senator intrând în Centrul de conferințe și dând 
mâna cu alți participanţi. 

„Meyers s-a folosit de această oportunitate pentru a ataca din 
nou administrația republicană pe subiectul mediului 
înconjurător”. 

Transmisia îl surprinse în cadru pe Meyers pe podium, la 
pupitru, cu multe microfoane în față. 

— lată că a venit și vremea acestui subiect, spuse el 
auditoriului. Oamenii din Pacificul de Nord-Vest știu asta la fel ca 
toți ceilalţi din Statele Unite. Lipsa de interes a actualei puteri 
faţă de mediul înconjurător ne arată faptul că este depășită de 
problemele ce vor afecta generaţiile viitoare ale acestei mari 
ţări. 

Odată ce știrea se termina, Pilgrim închise televizorul. Curios, 
își ridică ochelarii pe arcade deasupra sprâncenelor și își plimbă 
degetul pe literele șterse ale etichetelor albe de pe partea din 
față a sertarelor. Fiica lui era hotărâtă să modernizeze clădirea, 
care acum îi aparţinea ei. Insă pe Pilgrim ecranele computerelor, 
hard driverele, imprimantele îl făceau să se simtă ca în camera 
de control a unei nave spaţiale. Cu toate astea, în intimitatea 
celor patru pereţi ai încăperii sale nu era așa. El avea nevoie 


VP-5 


doar de dulapurile sale și de cele douăzeci și șase de litere ale 
alfabetului - un sistem de îndosariere care funcţiona foarte bine 
înainte de Bill Gates și computerele sale. Fiica lui se înduplecă 
să-i facă pe plac, doar după ce el fusese de acord să separe 
dosarele la care lucra de cele la care nu mai lucra. In schimb, ea 
promise să nu-i depoziteze niciun dosar în arhivă. Dulapurile vor 
rămâne acolo atât timp cât el va fi în viaţă. 

Se apropie de dulapul în care se găseau dosarele clasificate și 
trase al treilea sertar de jos, forțându-se să citească cerneala 
ștearsă de pe etichetele ce ieșeau în afară. Trase dosarul de 
care avea nevoie dintr-un sertar ticsit și așeză următorul dosar 
în poziţie verticală și cu eticheta în afară, apoi se îndreptă spre 
birou. Stând nemișcat, auzi sunetul familiar al clopoţeilor de la 
ușa de la intrare, care indicau că cineva tocmai intrase. La 
această oră târzie din noapte, el încuiase ușa din faţă, iar 
singurii care mai aveau cheie erau portarul și Emily, care 
revenea uneori la birou să-și continue treaba după ce-și ducea 
cei doi copii la culcare. Moștenea de la tatăl ei plăcerea de a sta 
peste program. 

Pilgrim se opri și deschise ușa de la birou. 

— Emily, tu ești? Bărbatul bine îmbrăcat, într-un costum închis 
la culoare și un pardesiu, trona ca un gigant printre scaunele și 
mesele în miniatură. 

Mai mult curios decât îngrijorat, Pilgrim întrebă: 

— Pot să vă ajut? 

— Dr. Frank Pilgrim? 

— Da. Cum aţi intrat? 

Bărbatul închise ușa de afară și o încuie. 

— Am o cheie. 

— De unde aveţi cheia? 

Bărbatul se apropie. Nu răspunse. 

— Ce doriţi? întrebă Pilgrim. Nu am bani aici sau orice altceva 
ce ar putea fi de departe considerat medicament. 

Bărbatul își vâri mâna în buzunar, scoase o seringă și înlătură 
căpăcelul din vârful acului. 

— E în regulă, doctore Pilgrim. Le-am adus eu pe ale mele. 

Ochii lui Pilgrim se îngustară. Își strânse pumnii. 

— Fiica mea e aici. E...? E în biroul de-acolo. O strigă. Emily! 
Emily, e cineva aici. Sună la poliţie. 

Intrusul făcu un pas înainte fără să pară îngrijorat. Pilgrim se 


VP-6 


dădu în spate spre birou, împiedicându-se, și închise ușa, dar 
bărbatul apucă să prindă muchia ușii și o împinse înainte, 
făcându-l pe doctor să se dezechilibreze. Pilgrim bâjbâi după 
telefon, dar avântul îi fu tăiat de o mână care-l trase de guler. 
Din reflex, se întoarse. Omul îl prinse de gât și îi înfipse acul 
hipodermic în piept, apăsând pistonul. O senzaţie de arsură îi 
invadă rapid umerii, îi cuprinse brațele și apoi picioarele. 
Durerea puse stăpânire pe el, împiedicând aerul să-i intre în 
plămâni. Se ridică, apoi căzu pe spate, pe dulapul cu acte, izbind 
sertarul deschis. Imaginile i se  înceţoșară,  deveniră 
distorsionate și indistincte. Se clătină spre telefon și reuși să 
apuce receptorul, dar nu mai avu putere și se prăbuși de-a 
lungul biroului, alunecând pe podea, iar mâinile traseră peste el 
dosarele din ultimii patruzeci și opt de ani. 


VP -7 


Seattle, Washington 


Își simțea articulațiile umflate și îngroșate, iar pielea îi era 
atât de rece de parcă stătuse în ploaie și amorţise de frig. Dana 
Hill bâjbâi să-și închidă nasturele, dar nu nimeri gaura. 
Nasturele îi alunecă printre degete. Își îndoi degetele și observă 
tremurul. Nu putea să-și țină mâna nemișcată. Așa că se 
pedepsi aspra: prinse din nou nasturele încăpățânat, își aranjă 
bluza și împinse mărgeaua prin despicătură, apoi își duse 
mâinile de-a lungul cămășii și își trase fusta de lână. Sudoarea îi 
picura din subsuoară - radiologul o avertiză că aluminiul din 
deodorant ar putea denatura imaginile radiografiei. 

Se așeză pe unul dintre scaune, scoase un dosar din servietă 
și îl deschise la prezentare. Citi trei fraze, notă ceva pe margine, 
închise dosarul și îl așeză pe un scaun apropiat, apoi privi 
încăperea. Culorile pastelate și tapetele cu flori contrastau cu 
masa de plastic din mijloc. Așternuturile albe ce acopereau 
mesele din cabinetele medicale o făceau tot timpul să se simtă 
ca o bucată de carne într-o măcelărie. O diagramă cu un trup 
feminin colorat atârna pe perete: trompa uterină de un roșu 
aprins, ovarele albastre, uterul verde. Își privi ceasul. De cât 
timp aștepta? La Strong & Thurmond, ea obișnuia să-și încheie 
afacerile cu clienţii în șase minute; puţini erau cei dispuși să 
aștepte. Fiecare sfert de oră însemna .25, ceea ce se traducea 
prin 62,50 de dolari, adică 250 de dolari rată de facturare pe 
oră. Cifrele o determinară să reconsidere statisticile despre care 
citise în articolele de pe internet. Cine a spus că prea multă 
informaţie e un lucru bun? Chiar trebuia să știe că în Statele 
Unite ale Americii o femeie din șapte are cancer la sân, că un 
nou caz este diagnosticat la fiecare trei minute sau că o femeie 
moare de această boală la fiecare douăsprezece minute? Una la 
fiecare douăsprezece minute. Un .20 în tabelul ei. 

Celularul îi bipăi întrerupându-i gândurile de parcă i s-ar fi 
făcut milă de ea. Îl scoase din servietă și observă că ratase un 
apel de la fratele ei, James. Nu o surprindea lucrul acesta; citise 


VP-8 


undeva că gemenii simt trăirile celuilalt. Fratele ei știa tot timpul 
când ceva nu era în regulă cu ea. Din păcate, ea fie nu 
moștenise aceleași gene, fie nu reușise să le cultive. Il sună 
înapoi. 

EI îi răspunse din prima: 

— Dana? Cum de n-ai răspuns la telefon? 

— ÎI aveam pe silențios. 

— Tu ţi-ai pus telefonul pe silențios? Se simțea o undă de 
neîncredere în tonul vocii lui. 

— Foarte amuzant. Sunt la doctor. 

— Știu; mi-a zis secretara ta. E totul în ordine? 

— Totul e în ordine, spuse ea, încercând să pară 
convingătoare. Doar un examen anual de rutină. 

El nu o crezu. 

— Nu pari în regulă. Pari încordată. 

Ea se gândi ce să-i spună și se decise să-i mărturisească 
adevărul. 

— Am descoperit la duș, ieri-dimineaţă, o mică umflătură la 
sân. Am venit la un consult. Sunt sigură că nu e nimic. 

— Ce ţi-a zis doctorul? 

Ea își dădu seama din vocea lui că el se alarmase. 

— Nu știu; aştept să vorbesc cu radiologul. Își îndreptă spatele 
pe scaun. Sunt convinsă că e în regulă. Vrând să schimbe 
subiectul, îl întrebă: De ce ai sunat? 

El suspină și apoi întrebă: 

— De ce nu-ţi asculţi niciodată mesajele? 

— Pentru că-mi ia prea mult timp. Ştii câte mesaje primesc? E 
mai simplu să sun direct. Vrei iar să te lauzi că îţi place mai mult 
să predai dreptul decât să-l profesezi? 

El nu-i răspunse. 

— James, era o glumă. 

— Știu... Uite ce e, chestia asta poate să aștepte. Te sun mai 
târziu. 

— E-n regulă. Eu stau aici și-l aștept pe doctor, nu fac altceva. 
Știi cum merg lucrurile astea. Aș putea aștepta și până mâine. 
S-a întâmplat ceva? 

Din nou, el nu răspunse. 

— Am o problemă. Nu știu exact cum s-o rezolv. 

— Despre ce e vorba? 

— E complicat. Aș prefera să nu vorbim despre asta la telefon. 


VP-9 


Vrei să luăm prânzul împreună? Ne-am putea întâlni în centru. 

Ea închise ochii. | se părea că niciodată nu avea timp de 
nimic. Își frecă ceafa, simțind că urma s-o apuce durerea de cap. 

— Azi nu pot. Trebuie să ţin o prezentare în după-amiaza asta. 
Ce zici să ne vedem diseară? Se duce Grant să o ia pe Molly. Ne 
putem întâlni după serviciu. 

— Nu pot în seara asta, spuse el. Am cursuri până târziu și 
patruzeci de dosare de citit despre Doctrina Erie și jurisdicţia 
federală. 

— Deci nici învăţământul nu este tocmai lapte și miere până 
la urmă? 

— Mâine ai putea? întrebă el. 

— Nu ești bolnav, nu-i așa? 

— Nu, nimic de genul ăsta. 

— Nu am calendarul la mine. Sun-o pe Linda și vezi dacă sunt 
liberă. 

Ușa încăperii se deschise larg. O femeie înaltă, cu un halat alb 
peste o cămașă bej și pantaloni albaștri păși înăuntru, ţinând în 
mână două radiografii. 

— James, trebuie să închid. A venit doctorul. 

El se grăbi să-i spună ultima frază: 

— Bine, dar sună-mă să-mi spui ce a zis. 

— Trebuie să închid. 

— Dana? 

— Te sun eu. Te sun eu. 

Închise și își strecură telefonul la loc în servietă. 

— Îmi cer scuze. 

— Nicio problemă. Eu sunt doctorul Bridgett Neal. Mă iertațţi 
că v-am făcut să așteptați. Halatul alb al doamnei doctor Neal 
părea cu un număr mai mare. Îi ajungea până la genunchi și îi 
atârna pe umeri de parcă l-ar fi împrumutat de la o soră mai 
mare. 

— Mamografia e în regulă? 

Neal nu purta nici bijuterii și nici machiaj vizibil. Avea părul 
închis la culoare, cu un coc, și pielea albă. Dana bănui că era de 
origine irlandeză, poate scandinavă. 

— Dacă „în regulă” înseamnă să-ţi fie turtit sânul ca pe-o 
clătită. Dana zâmbi. Conversaţia ei cu James o distrase. Acum 
anxietatea Îi reveni în toate încheieturile, făcând-o 
nerăbdătoare. 


VP - 10 


Neal zâmbi. 

— li spun, de obicei, soțului meu că fiecare bărbat ar trebui să 
treacă printr-o experienţă similară cu testiculele, pentru a putea 
să empatizeze în totalitate. 

Dana chicoti. 

— Și nu aveţi niciun voluntar? 

— Imaginaţi-vă doar. Neal deschise lumina de pe tablă și 
așeză trei radiografii. Am localizat umflătura. Arătă cu vârful 
unui stilou roșu către un punct întunecat, de mărimea unui bob 
de mazăre, de culoare gri. Când v-aţi făcut ultimul examen? Nu 
am găsit nicio specificaţie în dosarul dumneavoastră. 

— Acum aproape un an. L-am rugat pe doctor să-mi trimită 
fișele. 

Neal se așeză pe un scaun rotativ și îi ajustă înălţimea. 

— Le am eu. Aș vrea să vorbim despre incidentul din liceu. Se 
uită peste niște fișe despre care Dana presupuse că le întocmise 
asistenta după conversaţia de mai devreme. Aţi spus că nu ați 
făcut nicio mamografie? 

— Nu cred. Doctorul Watkins a descris-o ca fiind un ţesut 
compact care se inflamează când îmi vine menstruaţia. 

Neal rânji. 

— Păcat că nu v-au făcut o mamografie, dar nu prea se făcea 
pe vremea aceea. Ne-ar fi fost de ajutor să o putem compara cu 
asta. Arătă spre mamografie. Câţi ani a avut mama 
dumneavoastră când și-a făcut mastectomie? 

— Vârsta mea - treizeci și patru. 

Stomacul Danei se strânse. Își dădu la o parte șuviţele de păr 
care-i atârnau în față, le trase pe spate și le prinse în agrafă, 
apoi își încrucișa braţele la piept. Și-ar fi dorit să aibă la ea un 
pulover. De ce e tot timpul atât de frig în camerele astea? 

Neal puse stiloul jos. 

— Umflăturile nu sunt ceva neobișnuit la femeile mai tinere. 
Pot apărea și dispărea odată cu ciclul menstrual. 

— lau pastile anticoncepţionale. 

Neal luă din nou stiloul. 

— Umflăturile tot nu sunt ceva neobișnuit. De cât timp luaţi 
anticoncepţționale? 

— De când am născut-o pe fetița mea, de-acum trei ani... și 
patru ani înainte de asta. Am vrut să nu mai iau, dar soțul meu 
refuză să-și pună prezervativ. 


VP -11 


Neal se opri din notat și își strecură stiloul în buzunarul din 
față al halatului. Rămase nemișcată. 

— Vreti, vă rog, să vă descheiaţi bluza? 

— Din nou? Ceva nu era în regulă. 

Neal părea calmă. 

— Vreau să pipăi nodulul. 

Dana stătea pe marginea mesei de examinare. Nasturii erau, 
cu siguranţă, mai ușor de desfăcut decât de încheiat. Işi 
descheie sutienul și ridică braţul drept deasupra capului. Neal 
pipăi cu degetele, privind în spatele Danei la mamografiile de pe 
perete. 

— Simţi ceva durere în această zonă? 

— Nu. 

Neal mai făcu niște notițe pe diagramă. Dana își închise 
sutienul. 

— Staţi puţin. Dacă tot sunteți aici, aș vrea să fac o aspirație 
cu un ac subţire. 

Cuvintele o loviră pe Dana ca un pumn în piept. 

— Ce? De ce? 

Neal arătă către radiografie. 

— Umflătura pe care am găsit-o e compactă și are o formă 
neregulată. 

— La naiba! spuse Dana. 

Neal ridică mână s-o calmeze. 

— Asta nu înseamnă că e canceroasă. 

— Atunci de ce vreţi să faceţi aspiraţia? 

— În lipsa unei alte mamografii cu care să o putem compara 
pe cea de acum, nu știm de cât timp e acolo umflătura și dacă 
și-a schimbat forma. O aspirație cu un ac subţire îmi va permite 
să examinez țesutul la microscop. 

În sufletul Danei, furia începu să ia locul fricii. Mama ei își 
pierduse sânul acum treizeci de ani, și se pare că nimic nu se 
schimbase de atunci. 

— Cât va dura? Am o prezentare importantă azi. Se gândi că 
sunase a scuză. 

— Doar câteva minute. Vă va scuti de neplăcerea de a reveni. 
Vă pot comunica rezultatele prin telefon. Dacă umflătura e 
fluida, vom afla imediat. Dacă e o masă compactă, voi recolta 
câteva celule și le voi trimite la laborator. Depinde cât de mari 
sunt, ar trebui să aflu rezultatele în câteva zile. Ar mai fi o 


VP - 12 


alternativă: să vă programez pentru biopsie în sala de operaţii 
de la parter. 

Dana rămase nemișcată din nou. Neal deschidea și închidea 
sertare, scoțând o seringă și un ac. 

— Ştiţi, când aveam șaptesprezece ani, nu mă gândeam deloc 
la asta, spuse Dana. Tin minte că mi se făcea rușine când mama 
se isteriza în faţa doctorului. Acum înțeleg perfect ce simțea. 
Sunt mai îngrijorată pentru fiica mea. 

Neal își trase mănușile de latex pe mâini. 

— Ce vârstă are fiica dumneavoastră? 

— Trei ani. Am citit despre cancerul la sân că e genetic. 

— Haideţi să le luăm pe rând. Facem azi aspiraţia și o să vă 
ofer niște informaţii pe care să le luaţi acasă să le citiţi. Vă voi 
suna când voi avea rezultatele. Între timp, încercaţi să găsiţi 
altceva la care să vă gândiţi. 

Dana dădu din cap, deși nu era în stare să gândească în acel 
moment. 


VP - 13 


3. 


Dana dădu un tur mai lung când ieși din lift, pentru a evita 
zona de nord-vest a etajului, și se strecură în biroul ei, trăgând 
ușa după ea. Masa era plină ochi de tratate juridice, contracte 
de parteneriat și propuneri ale acţionarilor, pentru o sumedenie 
de clienţi ai companiei Strong & Thurmond. Marvin Crocket îi tot 
forța mâna, încercând să o facă să plângă și să cedeze sau pur 
și simplu să dea greș, însă ea nu-i dădea această satisfacţie. Nu 
obișnuia să renunţe. Nu renunţase niciodată în viaţa ei și nici 
acum nu avea de gând să o facă. 

Işi așeză servieta lângă birou și își masă locul care îi fusese 
înțepat cu acul. Podeaua trepidă. Ușa biroului ei fusese brusc 
trântită de perete. 

— Văd că ai ajuns. Crocket păși înăuntru. La aproape un 
metru șaptezeci și peste o sută de kilograme, cu un cap pe 
jumătate chel, Crocket semăna cu o minge de bowling. Nu 
mergea pe coridoare, mai degrabă se rostogolea, creând un 
tremur inconfundabil - un semnal de alarmă pentru asociații 
care trudeau pentru Crocket că acesta ieșise în inspecţie. 
Aproape de șaizeci de ani, el reprezenta visul oricărui psiholog, 
un om cu o mulțime de frustrări: scund, gras și chel. Cu Crocket 
totuși nu era de glumă. Işi masca greutatea în spatele unor 
haine scumpe și al unui succes răsunător. Partener la 
conducerea departamentului de afaceri a societăţii Strong & 
Thurmond, Crocket era un om truditor și neobosit, cu peste 
2.800 de ore lucrate pe an, un vraci care adunase peste șase 
milioane de dolari în portofoliul său anual de afaceri. Își extenua 
cei doisprezece asociaţi și pe Dana, apoi scăpa de cei care nu 
făceau față, la fel cum un fumător înrăit care, odată ce termină 
o țigară, aruncă mucul și-și aprinde alta. Azi, în mod deosebit, 
era într-o dispoziție proastă, pentru că-l invitase pe un potenţial 
client la prezentarea Danei, pe care intenţiona să-l adauge în 
portofoliul său de afaceri. 

— Vreau să-ţi revăd prezentarea, spuse el. 

Dana întinse mâna peste birou și îi dădu dosarul. Ce bine că 
Linda făcuse copiile! Crocket luă dosarul în mână cu teamă, de 


VP - 14 


parcă ar fi putut să-l muște, se așeză pe scaun și îl răsfoi grăbit. 
Neputând găsi nimic de reproșat, îl închise cu o trosnitură. 

— O să vină Don Burnside. 

Crocket îl curtase pe Burnside ca o adolescentă abia ieșită din 
pubertate. 

— Știu. Mi-ai spus. 

— Și documentele despre constituirea Feldman trebuie să fie 
gata astăzi. 

— Le-am terminat de ieri, spuse ea. 

— Versiunea IPO e peste trei săptămâni. 

Se întâlnea luni cu potenţialul client. 

— O să ai toate documentele necesare până azi după-amiază. 

Crocket nu o suferea pe Dana, și asta era evident. După ce 
Molly se născuse, ea optase pentru o săptămână de lucru de trei 
zile și își pusese familia înaintea carierei, fapt care, după 
spusele lui Crocket, ar însemna că Dana nu ar trebui să mai aibă 
o carieră. Ceilalţi acţionari ai firmei nu fuseseră nici ei încântați, 
deși dintr-un motiv diferit. Dana fusese un angajat model cu o 
carieră fulminantă printre cei 225 asociaţi Strong & Thurmond, 
genul de avocat pe care firmele de avocatură adoră să-l 
recomande clienților: o femeie atrăgătoare, capabilă, care știa 
când să-i lingușească pe clienţi sau când să fie dură cu ei. 

Văzând că nu ajunge nicăieri cu ea, Crocket spuse: 

— Te-am căutat în dimineaţa asta. 

— Am avut o programare la doctor. 

— Nu ești iarăși gravidă, nu-i așa? 

Ea se întrebă dacă lui îi trecea măcar prin cap termenul de 
discriminare sexuală. 

— Nu, încă nu, dar, dacă e să fie, tu vei fi prima persoană pe 
care-o voi anunța. 

Crocket își încrucișă picioarele cu dificultate. 

— La ce doctor ai fost? 

„Tu ai vrut-o”. 

— De fapt, am avut niște sângerări neregulate, Marvin, niște 
pete. Am decis că e mai bine să mă duc la un consult. 

Crocket se îmbujoră brusc și mârâi. 

— Ne vedem la ora cinci fix în sala de conferinţe. 

Dana închise ușa după el și se așeză la birou. li venea să 
plângă și să râdă în același timp. Lista cu lucrurile pe care 
trebuia să le facă ajunse acum la trei pagini. Dacă ar plânge, s- 


VP -15 


ar simţi mai bine. Privi spre etajerele cu cărţi, la o fotografie cu 
Molly, când brusc fu copleșită de ideea că ar putea să-și 
părăsească fetița. Timp de șase ani, Dana încercase să se bage 
pe sub pielea celor douăzeci și cinci de acţionari Strong & 
Thurmond, făcând ore suplimentare și muncind chiar și în 
weekenduri să obţină cât mai multe ore facturate și să 
sporească veniturile afacerii. Crezuse că ceea ce își dorea cel 
mai mult era să fie parteneră la una dintre cele mai importante 
firme de avocatură din Seattle. Dar, odată cu nașterea lui Molly, 
își schimbase punctul de vedere și de atunci nu mai știa ce 
trebuia să facă. Grant nu o susţinea și considera că vor avea 
probleme financiare dacă ea se retrage, mai ales că aveau o 
casă nouă și o rată lunară mare. Dar ea se simţea vinovată 
pentru faptul că trebuia s-o lase pe Molly în grija altcuiva în 
fiecare zi a săptămânii și apoi trebuia să mai lucreze și în 
weekenduri. Își dezamăgea fiica. Se dezamăgea pe sine. Ceruse 
să iasă din parteneriat. Marvin Crocket era gaura neagră la care 
o condamnase firma. 

Îi sună telefonul. Apasă pe speaker. 

— Soţul tău e la telefon, spuse Linda. 

— Mulţumesc, Linda. Fă-mi legătura. Îl lăsă pe speaker. Bună, 
Grant! 

— Am încercat să dau de tine toată dimineaţa, zise el, prin 
asta confirmându-i că uitase de programarea ei la doctor. Uite 
ce e, pot să-ţi spun că depoziţia asta din Everett o să-mi ia mai 
mult timp decât am anticipat. Martorul îmi răspunde aiurea la 
întrebări și a adus cu el niște exponate de doi metri înălțime. Nu 
o să pot ajunge la timp s-o iau pe Molly. Va trebui s-o iei tu. 

Dana simţi cum podeaua se prăbușește sub ea. 

— Nu, Grant. Ti-am spus, am o prezentare azi. 

— Sun-o pe Maria sau pe mama ta. 

— Nu pot. Când ai zis că vrei tu s-o iei pe Molly, am sunat-o 
pe Maria să-i spun să nu mai meargă. Mama are un joc de 
bridge în după-amiaza asta. 

— Nu știu ce să-ţi spun, iubito. 

— Nici eu nu știu ce să zic. Tu ai fost de acord să faci asta. Am 
programat de-acum o săptămână. Chiar își fixaseră amândoi 
telefoanele lor Palm Pilots. 

— Nu poate altcineva să facă prezentarea? 

Ea își reținu furia. 


VP - 16 


— E prezentarea mea. Am trudit la ea, și Crocket așteaptă în 
orice clipă să fac o greșeală. De ce nu poţi să amâni depoziţia și 
s-o reiei altă dată? 

El păru înfricoșat. 

— Sub nicio formă. E cazul Nelson. Avocatul apărării e un 
mare ticălos; nu vreau să creadă că îmi face mie favoruri. În 
plus, nu mai pot face asta în altă zi. Depoziţiile experţilor vor 
dura până la proces. Trebuie să termin cu tipul ăsta chiar azi. 

— La naiba, Grant, nu puteai să mă anunţi? 

— Nu da vina pe mine, Dana. Sunt implicat până peste cap cu 
hienele astea. Cât de importantă poate să fie o întâlnire de bune 
practici? Reprogramează tâmpenia asta. 

— Sunt treizeci de oameni implicați, și Crocket va aduce un 
potenţial client. Nu pot să mă duc pur și simplu la el în birou și 
să reprogramez; deja mă are sub observație, știi bine asta. 

— Uite ce e, nu pot eu să fac lucrurile astea în locul tău. Ești 
fată mare. Termină cu Crocket sau nu te mai plânge. 

— Ce-ar fi dacă pur și simplu mi-aș da demisia? scoase ea 
asul din mânecă. Fără venitul ei, care era mult mai mare decât 
al lui, el nu putea să-și plătească ratele la BMW sau la casa din 
Madison Park. 

— Pauza mea s-a terminat. Fă ce trebuie să faci. 

Îi închise. 


VP - 17 


4. 


Dana stătea în curtea interioară acoperită, cu scrisorile în 
dinţi, cu o pungă de mâncare pe care o sprijinea pe un picior și 
cu rufele de la spălătorie pe care le ţinea într-un deget cu 
tendoanele întinse la maximum. Cu mâna liberă, continua să 
scotocească după chei printre stilourile și agrafele de hârtie de 
pe fundul servietei. Apa adunată la îmbinarea capetelor încreţite 
ale prelatei de deasupra capului îi picură pe umăr. Molly era 
lângă ea și plângea. Grant îi promisese că-i va cumpăra o 
îngheţată după ce o va lua de la grădiniţă, deși Dana nu-i 
permitea copilei să mănânce așa ceva înainte de cină. Dana 
proptea cu un picior ușița câinelui, încercând din răsputeri să îl 
țină deoparte pe Max, retrieverul lor de aproape patruzeci de 
kilograme. Auzi telefonul sunând în bucătărie. Găsi cheile, o vâri 
pe cea bună în gaură, răsucind-o, și apăsă mânerul. Molly 
împinse ușa. 

— Molly, nu împinge, mormăi Dana, dar era prea târziu. Max 
își băgase deja nasul prin crăpătură și îmbrânci ușa, dădu buzna 
afară și o dărâmă pe Molly. Punga cu mâncare se răsturnă de pe 
piciorul Danei. Cartonul cu ouă izbi asfaltul cu o pocnitura. 

Două mere roșii se rostogoliră de-a lungul podelei din 
bucătărie. Dana intră și aruncă pe masă corespondenţa pe care 
o ţinea în gură. Ocoli cartonul cu ouă, îl trase pe Max de pe ea și 
atârnă hainele de ușa batantă din sufragerie, apoi ieși din nou, o 
luă pe Molly, o aduse în casă și o așeză pe masa din bucătărie. 
Lacrimile curgeau pe obrajii fetiţei; își julise genunchiul chiar 
deasupra rochiei albastre. În spatele lor, Max lingea de pe jos 
ouăle sparte de parcă nu ar mai fi fost hrănit de o săptămână. 
Mobilul Danei sună - era Grant care o apela de pe telefonul lui 
mobil. Răspunse în timp ce o ţinea în braţe pe Molly, ștergându-i 
obrajii. 

— Dana? Unde ai fost? Tocmai am sunat acasă. Ce are? 

— Vrea îngheţată. Spune că tati i-a promis îngheţată. 

— Oh, Doamne, nu începe cu astea. |Ingheţata nu o s-o 
omoare. 

— La naiba, Max! Câinele trase din plasa de cumpărături un 


VP-18 


hamburger. Stai puţin. Îl prinse pe Max de curea și-l duse afară, 
apoi închise ușa și intrarea specială pentru câine. Max zgâria 
ușa și lătra ca să-l primească înapoi în casă. Ea luă din nou 
telefonul. Unde ești, Grant? 

— Doamne, mi se pare că cineva e într-o dispoziție proastă. 

— Unde ești? 

— Acum plec de la birou. 

— De la birou? Se uită la ceas. Și depoziţia din cazul Everett? 

— Majoritatea documentelor lui erau o prostie. Am terminat-o 
cu el până în ora trei. Am avut timp să mă întorc la birou și să- 
mi pregătesc următoarea înfățișare. Cazul ăsta Nelson mă 
omoară cu zile. Dana auzi voci în fundal. Uite ce e, nu ajung la 
cină. E noaptea de softball. Am întârziat deja. Te sun mai târziu. 

— Grant? Dar el închisese deja. Dana își închise și ea telefonul 
și o luă în braţe pe Molly, cufundându-și fața în părul copilei. 
Afară începu din nou să plouă. 

e 

Zgomotul ușii de la garaj o făcu pe Dana să-și ridice ochii din 
dosarul negru pentru a se uita la ceasul ornat de pe pervazul de 
deasupra șemineului. Unsprezece și douăzeci. Se întinse în pat, 
forțându-se să-și ţină ochii deschişi. Când îi spusese lui Crocket 
despre problema ei, acesta îi ținuse o predică de o jumătate de 
oră despre devotament, lucrul în echipă și priorităţi. Apoi 
trimisese un memo prin care informă grupul de practică de 
amânarea prezentării până a doua zi de dimineaţa. Când Linda 
văzuse memo-ul, se dusese în biroul Danei și îi spusese că Don 
Burnside, de la Corrugate Industries tocmai ce îl sunase pe 
Crocket să-l anunțe că nu mai poate ajunge din cauza unui 
eveniment neașteptat, chiar înainte ca Dana să meargă în biroul 
lui Crocket. Acesta avea deja reprogramată întâlnirea. 

Dana îl auzi pe Grant intrând în bucătărie. Max schelălăia, 
lovind cu coada în dulapurile din lemn cu un zgomot surd. 
Câinele nu mai fusese scos la plimbare de săptămâni întregi, de 
când cazul Nelson luase amploare și Grant renunţase la 
alergatul său de dimineaţă. Grant insistase să-l cumpere pe Max 
de la un crescător de câini pentru acele rare ocazii în care 
mergea la vânătoare de păsări cu cei din frăţia lui în estul 
Washingtonului, dar niciodată nu se obosise să dreseze câinele. 
Max nu aporta niciodată obiectele ce îi erau aruncate. Stătea pe 
gazonul din faţa casei și făcea franjuri ziarul. Dana avu un 


VP -19 


sentiment pervers de satisfacție când auzi clinchetul sticluțelor 
cu condimente din frigider - Grant căuta ceva de mâncare. Nu 
gătise nimic din ce cumpărase. Nu mai fusese la cumpărături 
serioase de săptămâni întregi. Ea și Molly mâncau hamburgeri și 
milk shake. Preparase pentru Grant o turtiţă, apoi i-o dăduse lui 
Max. Auzi zgomotul făcut de labele lui Max pe scări și pocniturile 
ghearelor lui pe podeaua din lemn masiv care ducea în 
dormitor. Câinele dădu un ghiont ușii și se năpusti înăuntru, cu 
limba atârnată și dând extaziat din coadă, semn că sosea 
stăpânul. Grant păși înăuntru, purtând tricoul său de softball cu 
Maxwell, Levitt & Truman, cu dunguliţe subţiri, pantaloni sport și 
o șapcă de baseball. Mirosea a bere și ţigări. 

— Nu eram sigur că ești încă trează. Toate luminile erau 
stinse jos. Se așeză pe canapeaua de sub fereastră și își trase 
un pantof din picior, care ateriză sub biroul din lemn de cireș. 
Urmă al doilea pantof. 

— Unde ai fost? întrebă ea. 

— Softball, spuse el, de parcă era un lucru de la sine înţeles. 
Își dădu jos șosetele și își masă picioarele. Și știu ce gândești; 
îmi dau seama din tonul vocii. Dacă am avut timp de softball, de 
ce nu am putut să merg s-o iau pe Molly? Pentru că depoziţia s-a 
încheiat și era mare agitaţie în birou. A trebuit să fac pe dracu-n 
patru să ajung la meci și nu am apucat decât a doua repriză. 
Bergman a marcat de patru ori până să ajung eu. Abia am reușit 
s-o scoatem la capăt. 

— Ura pentru echipă! Se întoarse la prezentarea ei. 

El își aruncă șosetele pe jos. 

— Haide, Dana, încetează. 

— Cum s-a terminat jocul? 

El se opri. 

— Nu mă interoga. M-am chinuit o lună întreagă. E prima 
ocazie pe care o am să mă relaxez și eu de săptămâni întregi. 

Nu era adevărat, dar ea nu avea de gând să dezbată lucrul 
ăsta cu el. 

— Nu te interoghez. Era o simplă întrebare. Se numește 
dialog. 

El se îndreptă spre zona camerei unde era un covor persan și 
își scoase jerseul de softball. 

— „Dialoghez” toată ziua. Mă /upt toată ziua. Nu am nevoie 
de asta și acasă. La patruzeci de ani, avea încă o condiţie fizică 


VP - 20 


excelentă. Când nu se pregătea pentru vreun proces, alerga sau 
ridica greutăţi la Clubul Atletic din centrul Washingtonului. Dana 
încerca să schimbe subiectul. Ea nu fusese în stare să piardă 
cele trei kilograme de la naștere, și nu avea timp nici să se 
gândească măcar să se apuce de vreun sport. 

— Am ieșit la o pizza și la bere după meci. Se întoarse cu 
spatele la ea și se îndreptă spre dulapul antic. Doamne, te porţi 
de parcă aș face asta în fiecare noapte. 

— Nu, în celelalte seri ai cină cu clienţii sau întâlniri până 
târziu, sau te duci la golf. 

Își scoase ceasul de pe mână, își puse mărunţișul și 
portmoneul în cutia de piele de pe dulap. 

— Am mai discutat asta, spuse el, cu o voce obosită. Ca să fiu 
partenerul lor, trebuie să aduc clienţi, și nu pot să fac asta de 
luni până vineri de la nouă la cinci. Bergman mă bate la cap să- 
mi mărească afacerea. Profiturile sunt în scădere. Trei acţionari 
pleacă anul ăsta. Nu cred că vrei să-mi caut alt serviciu, dacă tu 
nu ai de gând din nou să lucrezi full-time. 

— Știu că lucrezi mult și nu vreau să fiu în postura unei 
nenorocite care stă acasă... 

— Atunci nu fi așa. 

Ea își încleștă maxilarele. 

— Puteai să suni. Regretă că spuse asta în momentul în care 
cuvintele îi ieșiră pe gură. 

El se agăţă de aceste cuvinte ca de un colac de salvare, 
pentru a calma situaţia și a evita adevărata problemă. 

— Ai dreptate. Trebuia să sun. Îmi pare rău. Cazul Nelson m-a 
dat peste cap complet. Sunt legat de mâini și de picioare. 
Schimbă astfel subiectul. Mă duc să fac un duș. Vrei să vii cu 
mine? 

Ei îi venea să tipe. El stătea acolo gol. Asta devenise preludiul 
lor sexual și ea se întrebă de când începuse să fie așa. Atracția 
fizică pe care o simţiseră amândoi când erau la Facultatea de 
Drept fusese atât de puternică atunci când ei făcuseră dragoste 
pentru prima oară, că ea avu impresia că o să explodeze. Odată 
cu stresul de zi cu zi al întrebărilor complicate pe care i le 
puneau profesorii, frica omniprezentă de examenele finale și 
competiția acerbă legată de cine ia cel mai bun job și cele mai 
bune note, Grant deveni oaza ei de liniște. Nu făcură dragoste. 
Se eliberau de tensiunea acumulată într-o seară de pasiune 


VP -21 


intensă și prelungită. Dar lucrurile se schimbaseră după eșecul 
lui de la examenul de admitere în barou și se înrăutăţiseră când 
nu reușise să devină partener la prima lui firmă. 

El ajunsese să o disprețuiască. Eșecul lui demonstra ceva ce 
amândoi știau, dar despre care nu vorbeau. Ea avea note mai 
bune decât el și luase slujba mai bună. Ea făcea mai mulţi bani. 
Egoul lui nu suporta asta. Pentru el, acum, a face dragoste cu ea 
echivala doar cu a se urca deasupra ei și apoi a se da jos. 

— Am treabă, spuse ea. Și trebuie să mă trezesc devreme. 

— Bine. El dădu buzna în baie. Fă-ţi treaba. Se opri în prag. Ai 
și tu niște toane... 

— Eu am toane? Tu nici măcar nu m-ai întrebat ce zi am avut. 
Apoi regretă că se aruncă în discuţia asta. 

— Despre asta e vorba? Că am uitat să te întreb ce-ai făcut 
azi? Se așeză gol pe pat, părând să nu vrea să lase lucrurile așa 
cum erau. Știi că am fost ocupat. Dacă o să câștig cazul Nelson, 
Bill Nelson va transfera de la Nelson Construction la firma 
noastră întregul portofoliu de afaceri. E un contract de o sută 
cincizeci de milioane de dolari, Dana. Va apărea știrea pe prima 
pagină a ziarelor din toată ţara. Bergman m-a făcut să înțeleg 
că, dacă o să câștig cazul ăsta, locul meu la firmă e asigurat. Ea 
mai auzise asta înainte, de cel puţin o mie de ori. Deci ziua ta 
cum a fost? 

— Mi-am făcut o mamografie. 

— Ah, da. Cum a decurs? 

— O să mă sune, spuse ea, fără vreun chef să-i dea mai multe 
detalii. 

— Nu știi încă? Atunci de ce eşti atât de agitată? Așteaptă 
rezultatele și de acolo vei vedea. li dădu la o parte o șuviță de 
păr de pe față și îi sărută buzele. Mâna lui îi mângâie coapsa. Ea 
voia să uite de doctorul Neal, de Marvin Crocket și de afurisita 
aia de prezentare. Voia să simtă din nou plăcere. Dar își dădu 
seama că nu mai voia ca Grant s-o facă să simtă asta. 

— Mă duc să fac un duș, spuse el, și ieși din cameră. 

O clipă mai târziu, ea auzi apa din baie și închise dosarul, îl 
așeză pe noptieră, întinse mâna și stinse lumina, apoi se 
întoarse pe partea cealaltă și trase cuvertura pe ea. 


VP - 22 


5. 


Norocul lui James Hill se terminase. Entuziasmul de a fi găsit 
un loc de parcare la două străzi distanţă de casa lui din Green 
Lake dispăru odată cu primii stropi de ploaie care loviră 
parbrizul și capota mașinii cu bufnituri molcome. Meteorologul 
de serviciu prezisese o furtună pentru seara aceasta. De obicei, 
puteai să arunci cu săgeți la ţintă și să vii cu o previziune 
meteorologică pe următoarele cinci zile mai corectă decât a lui. 
Dar, de data asta, se întâmplase ca omul să aibă dreptate. 
Legea lui Murphy. Dacă James și-ar fi amintit să-și ia umbrela 
sau dacă ar fi găsit un loc de parcare chiar în faţa casei, ar fi 
fost vreme bună cu siguranță. Dar să parchezi mașina în 
cartierul ăsta era o mare bătaie de cap. Situat la o depărtare de 
șase kilometri de centrul orașului Seattle, Green Lake devenise 
un centru rezidenţial foarte la modă. 

Nu mai trebuia să piardă vremea. Stropii de ploaie începură 
să se cearnă mai tare. Sări din mașină și se grăbi să ajungă în 
spate ca să ia foile cu examenele studenţilor și să le adune pe 
toate la un loc. Servieta sa din piele părea grea ca o piatră de 
moară. Tunetele se răsfrângeau deasupra unui cer vinețiu, iar 
un vânt puternic spulberă foile de deasupra noianului și aduse 
cu el un iz proaspăt de flori de cireș. Inchise portbagajul și o 
porni pe alee. Petale roz erau așternute pe jos ca pe un culoar 
de nuntă. Geamurile casei vecinului reflectau lumina albastră a 
fulgerelor. James îi invidia pentru că puteau să se uite la 
televizor fără nicio grijă. El nu-și permitea luxul ăsta. Avusese o 
zi dintre acelea care par că nu se mai termină: trei cursuri, o 
întâlnire la facultate și două ore de practică pe care studenţii lui 
le folosiseră la maximum, până în ultimul minut. 

Gândul îl lovi ca o picătură de ploaie: Dana. Nu îl sunase 
înapoi. La un moment dat, pe parcursul zilei, luase în mână 
telefonul s-o sune, dar ceva îl distrăsese și apoi uitase de tot. 
Spera doar ca tăcerea ei să nu însemne vești proaste. Deși ea 
încercase să se ascundă de el, el tot simţise teamă în vocea ei. 
Amândoi fuseseră destul de mari ca să-și amintească 
mastectomia mamei și tratamentul care urmase și care o lăsase 


VP - 23 


fără vlagă și atât de slăbită. James regretă că menţiona 
problema lui chiar în acel moment, însă era cumva prins la 
mijloc. Nu mai exista nicio altă persoană în care avea încredere, 
și simțea că lucrurile se precipitau prea tare. 

Ploaia îl acoperi cu stropi. Trecu grăbit de un cuplu înfofolit în 
pelerine impermeabile, care își plimba câinele. O luă la dreapta 
pe Latona Avenue. Ploaia, ca și cum simţi că el se apropia de 
casă, îl udă și mai tare. Probabil că studenţii vor crede că el 
folosise foile lor de examen ca să șteargă apa dintr-un pahar 
care se răsturnase. Urcă treptele care duceau spre poartă. Casa 
lui avea o alee în faţă și un garaj separat, dar amândouă erau 
pline de materiale de construcţii pentru proiectul său de 
reabilitare, precum și de resturi de mobilă din casa cu zece 
camere de pe Capitol Hill, pe care o vânduse când se retrăsese 
din avocatură. În seri ca aceasta, tânjea după un garaj în care să 
parcheze. Rearanjă mormanul cu foi, își scoase cheia și descuie 
ușa, împiedicându-se la intrare. Hârtiile se împrăștiară pe masa 
din hol și câteva căzură odată cu servieta. Își dădu jos ochelarii 
pătaţi de picurii de ploaie, îi așeză pe masă, își găsi telefonul 
mobil și formă numărul Danei, apoi își atârnă haina de piele de 
balustrada scărilor, în timp ce telefonul suna, și o luă înainte pe 
hol chiar când ea îi răspunse. Părea pe jumătate adormită. 

— Dana, îmi pare rău că te sun atât de târziu; am vrut să sun 
mai devreme, dar am fost prins. Cum ţi-a ieșit mamografia? E 
totul în ordine? 

— Azi mi-am făcut doar investigaţii. Vocea îi scăzu în 
intensitate. Te sun eu mâine. 

— Nu te aud. 

— Mâine. 

Păși în sufrageria ce dădea în spatele casei. 

— Mai luăm prânzul mâine? Secretara ta mi-a spus că ești 
disponibilă. Dana? 

Ea nu răspunse. Lumina de la poarta din spate intra în cameră 
prin ușile franţuzești care dădeau spre o grădină acoperită. 
Totul era scăldat în nuanţe de negru sau gri, ca într-un film 
vechi. 

— Dana? 

— Te sun eu. Vorbea în șoaptă. 

— Bine. Îmi pare rău că te-am sunat așa târziu. Te iubesc. 

— Și eu te iubesc, James. 


VP - 24 


Tunetele se rostogoleau pe cer și ploaia răpăia pe acoperiș ca 
niște sute de ciocuri de păsări. Trase de lanţul unei lămpi ce se 
afla la capătul mesei, care umplu camera cu puţină lumină bej. 
Încăperea păru deodată haotică și străină, lucrurile parcă nu 
erau la locul lor, cărțile stăteau pe jos, pernele erau împrăștiate 
pe canapea. Podeaua scârțâi în urma lui. Se întoarse și apucă să 
zărească în fugă părul lung și faţa subţire. 

— Cine... 

Obiectul îi zbură în faţă și urmă o durere crâncenă. Corpul i se 
răsuci ca un pivot. Sângele împroșcă măștile africane de pe 
pereţi cu găvanele lor goale care stăteau de pază și vegheau 
totul. Se împiedică în spate și căzu pe canapea. Picioarele i se 
încovoiară. A doua lovitură îl dobori la pământ ca pe un copac 
retezat, lipindu-l cu faţa de podeaua din lemn. Apoi cerul se 
însenină - picăturile de ploaie cădeau neîntrerupt pe acoperiș și 
pe geamurile ușilor franţuzești. lar peste el cădeau fără oprire 
loviturile. 


VP -25 


6. 


Totul mergea bine. De fapt, la naiba, mergea excelent. Avea 
entuziasmul pe care îl are cel care aleargă și se mișcă fără efort. 
Cuvintele îi curgeau cu încredere. Gesturile mâinii îi evidenţiau 
elocinţa. Feţele celor care stăteau în jurul mesei din marmură o 
urmăreau cu atenţie. Majoritatea oamenilor luau notițe. Nimeni 
nu băga în seamă fursecurile și mirosul proaspăt de cafea. În 
mod normal, asociaţii dispreţuiau îndeletnicirile profane ale 
seminariilor cu grupurile de practică, pentru că nu puteau taxa 
timpul petrecut cu un client. Seminariile acestea erau acele ore 
pierdute care nu se regăseau în remuneraţiile sau compensaţiile 
de la sfârșitul anului. 

Marvin Crocket stătea în capul mesei lângă Don Burnside, 
președintele Corrugate Industries. Burnside zâmbea, oferindu-i 
Danei întreaga sa atenţie. Bărbat arătos, cu perciuni cărunți, 
Burnside i se prezentă Danei înainte de a începe seminarul. 
Când ea se scuză pentru a-și turna un pahar cu apă, înţelese că 
el va găsi un pretext oarecare pentru a continua conversaţia. 
Văzu asta în strălucirea din ochii lui, în zâmbetul larg și în felul 
în care îi strânse mâna. Dana își jucă rolul, zâmbi cald și se 
purtă ca o profesionistă. Acum, avea ocazia de a-l uimi cu 
mintea ei. Crocket o va invita să ia prânzul și astfel el își va 
putea adăuga încă un client la firma lui gigantică. Îi păsa doar 
de asta. Pentru câteva ore, totul îi va fi iertat. 

Ușa de la sala de conferinţe se întredeschise. Odată ce 
persoana înainta suficient cât să intre în câmpul vizual al Danei, 
aceasta o recunoscu pe Linda. Brusc, își pierdu șirul gândurilor. 
Cuvintele nu îi mai veneau cu ușurință și vocea îi deveni 
nesigură. Simţea că trebuia să se folosească de notițe, dar 
habar nu avea unde rămăsese cu prezentarea. Făcu o pauză și 
își ridica privirea către Crocket și Burnside cu un zâmbet vag. 

— Mă scuzaţi o clipă. 

Burnside reacţionă ca un bărbat care dansează cu o femeie 
frumoasă, iar muzica se întrerupe brusc. Crocket arata ca și cum 
tocmai mușcase din ceva neplăcut la gust, și mască asta printr- 
o tuse regizată. 


VP - 26 


— Prezentarea ţine de patruzeci și cinci de minute. Poate ar fi 
cazul să luăm o scurtă pauză. Dana o conduse pe Linda către 
zona de recepţie, în timp ce invitaţii se îndreptau spre fursecuri 
sau își umpleau cănile de cafea. Se adunaseră în jurul unei mese 
din lemn de mahon cu reviste frumos aranjate, lângă care, într- 
un colț, se afla un palmier într-un ghiveci. 

— Imi pare rău, spuse Linda înainte ca Dana să înceapă s-o 
certe. Părea cu adevărat jenată. 

Dana își înghiţi furia. Angajaţii nu erau apreciaţi când lucrurile 
mergeau bine și erau abuzaţi când lucrurile mergeau prost. 

— Ce este? întrebă ea exasperată. 

— Soţul tău e la telefon. g 

In acea secundă, Dana se încordă de furie. Işi încleștă 
maxilarele și spuse: 

— Spune-i că sunt într-o ședință și că o să-l sun eu înapoi. 

— l-am spus. A insistat să te chem la telefon. 

Cu colţul ochiului, Dana îl observa pe Crocket îndreptându-se 
spre ele, prinzând viteză ca o minge la vale. 

— Ce dracu' se întâmpla? Putem continua? 

— Din păcate, trebuie să răspund la un telefon, Marvin. 

— Acum? Trebuie să răspunzi acum? Cine naiba e? Părea gata 
să explodeze în orice moment. 

— Soţul meu, spuse ea fără chef. 

Crocket își dădu ochii peste cap și își trase manșetele cămășii 
sale spilcuite să se uite la Rolex. 

— Și-a găsit un moment foarte prost. Foarte prost. Plecă în 
grabă. 

Dana porni spre telefon în nișa de lângă sala de conferinţe. 

— Mi-a spus că vrea să vorbească cu tine din biroul tău, în 
privat, zise Linda. 

Danei aproape că îi venea să urle. O luă la goană pe după 
colț. Probabil că avea legătură cu Molly - sunaseră de la școală 
fiindcă Molly era bolnavă și trebuia să meargă s-o ia. Sau poate 
Grant avea nevoie de o cămașă curată sau de un comision, sau 
de orice altceva ce nu putea sau nu voia să facă de unul singur. 

Trânti ușa biroului în urma ei și înșfacă receptorul, dărâmând 
fără să vrea telefonul. Firul de la aparat se bălângănea pe colțul 
mesei. 

— Ce naiba s-a întâmplat? Sunt într-o ședință, și Crocket e 
gata să explodeze. 


VP - 27 


— Dana, îmi pare rău. Știu că ești într-un seminar. 

— Am fost, Grant. Am fost în seminar. Și acum stau și vorbesc 
cu tine în timp ce Crocket scrie în dosarul meu motive pentru 
care acţionarii ar trebui să mă dea afară. Asta vrei, pentru că... 

— Dana, am vești proaste. Cred că ar trebui să te așezi. 

— Nu, nu am de gând... Deodată, își dădu seama. Tonul vocii 
lui nu era poruncitor de data asta. Nu voia ceartă. Părea pasiv, 
aproape timid. „Cred că ar trebui să te așezi”. Inima îi sări din 
piept. Teamă. Ce s-a întâmplat? Nu e Molly. 

— Nu, Molly e în regulă. Făcu o pauză. 

— Atunci ce e? 

— Fratele tău. 

— James? 

— Mi-e teamă că situaţia e gravă. Foarte gravă. Poliţia m-a 
oprit la intrarea în casă. Încă sunt acolo. 

— Acasă? Ce caută poliţia acasă la noi? Simțea de parcă a 
intervenit în mijlocul unei conversații și nu înţelegea despre ce 
era vorba. Grant? 

— Fratele tău e mort. A fost ucis noaptea trecută. 


VP - 28 


7. 


Detectivul Michael Logan sorbea dintr-un Slurpee cu aromă de 
cireșe și avea în mână și un hotdog lung cu ceapă și alte 
bunătăţi, din care mâncase aproape jumătate. Ultima treaptă se 
mișca. Logan își luă piciorul de pe ea, apoi îl puse la loc. 
Capetele dulapului erau ridicate deasupra cuielor ieșite în afară. 
Multe case vechi din nord-vest aveau mucegai. Umezeala 
permanentă nu lăsa niciodată nimic să se usuce. Astfel, lemnul 
nu putea să ţină la nesfârșit. Treptele trebuiau înlocuite, acesta 
fiind probabil motivul pentru care lemnele de construcţie 
fuseseră scoase pe aleea din fața casei. 

Vecinii se adunaseră pe trotuar, stând lângă echipele de 
filmare ce se înghesuiau în spatele baricadei poliţiei. Reporterii 
țineau microfoanele și repetau povestea pentru știrile de 
dimineaţă, când aveau să intre în direct de la locul a ceea ce 
părea a fi fost o crimă în Green Lake. Crimele din suburbie 
constituiau întotdeauna niște știri senzaţionale. 

Un polițist în uniformă stătea chiar în pragul ușii, ţinând în 
mână o mapă. Logan îi dădu acestuia să-i ţină Slurpee-ul, luă 
stiloul și-și trecu numele în registrul detaliat pe care-l completau 
toți cei care veneau și plecau de la fața locului. Lista îi includea 
și pe ofiţerii în uniformă care veniseră primii - Henry Rodriguez, 
tehnicianul cu probele; Carole Nuchitelli, din echipa de medici 
experţi; tehnicienii criminaliști care vor ridica ulterior cadavrul; 
fotograful de la locul crimei și echipa de criminaliști. Logan își 
luă înapoi Slurpee-ul și mușcă din hotdog, înghițind satisfăcut în 
timp ce păși în casă. În jurul unei serviete uzate, dintre acelea 
încăpătoare pe care le preferă avocaţii, erau împrăștiate hârtii. 
Foile se pare că se răsturnaseră de pe un morman de pe masă. 
O jachetă din piele neagră atârna pe balustradă. Logan merse 
de-a lungul coridorului către o cameră din spatele casei, unde 
locul crimei se transformase într-un întreg vals în jurul victimei - 
era vorba despre un bărbat, judecând după pantalonii kaki pe 
care îi purta și mocasinii maronii care se zăreau de după 
canapea. 

— Oh, Doamne, spuse Logan, înaintând în cameră. 


VP - 29 


Carole Nuchitelli își ridică privirea spre el. 

— Bine ai venit la petrecere! 

Potrivi mâna dreaptă a victimei cu o pungă din plastic. Pusese 
deja eticheta pe gleznă și adunase lucrurile din buzunarul 
bărbatului într-o pungă Zip-loc așezată lângă ea, pe podea. 
Sângele se scursese în adâncitura din lemnul închis la culoare, 
făcând părul omului să pară de culoarea vinului roșu de 
Burgundia. Capul îi era spart și umflat. Nuchitelli arătă cu mâna 
îmbrăcată într-o mânușă din latex. 

— Ce mic dejun mișto iei. La victima mea n-o să vezi așa 
ceva. 

— Prânzul. M-am trezit de la ora cinci; acum e amiaza pentru 
mine, spuse Logan, studiind locul. 

— Și ai ales să mănânci așa ceva? 

Împături ce mai rămăsese din hotdog într-o pungă de plastic 
și îl vâri în buzunarul paltonului, nemaifiindu-i foame. 

— Doar mă știi, Nooch. Trebuie să mănânc de șase ori pe zi ca 
să-mi păstrez greutatea. 

— Săracul de tine. De ce nu am și eu un metabolism ca ăsta? 

Nuchitelli se ridică și amândoi se dădură înapoi pentru a-l lăsa 
pe fotograf să-și facă treaba. Lui Logan nu i se păru nimic în 
neregulă cu metabolismul ei. Având aproape un metru optzeci 
înălţime, cu un păr blond roșiatic care îi ajungea până la mijlocul 
spatelui, și cu picioarele unei jucătoare de volei de liceu, 
medicul legist din King County era în contrast puternic cu locul 
crimei brutale și urâte, unde amândoi se întâlniseră. 

— E urâtă crima asta, spuse el. 

— Nu toate sunt așa? 

— Pe o scară de la unu la zece. 

Nuchitelli privi corpul și oftă. 

— Bătăile sunt întotdeauna urâte. Cu gloanţe sau cuțite, ar fi 
fost mai curată treaba. Dar bătăile... Făcu o pauză. E sălbăticie. 
Gândul că cineva a stat aici și a dat cu sălbăticie fiecare 
lovitură. E grotesc. l-aș da un opt. 

— Câte lovituri estimezi? 

— Mai mult de zece. Douăsprezece spre treisprezece. 

— Teamă sau furie, spuse el. 

Nuchiteilli încuviinţă. 

— Nu prea am fost prin zonă. Se referea la Green Lake. Nu-mi 
amintesc ultima oară. Dar nu ţi-a luat prea mult timp să găsești 


VP - 30 


un fast-food. 

Logan fusese transferat la secţia din nord în urmă cu șase 
luni. În mod normal, el lucra împreună cu un partener, dar 
acesta se afla atunci în New Jersey, la nunta fiului său. La secţia 
din nord nu era atât de aglomerat ca în cea de sud. Logan 
fusese transferat când fusese promovat la omucideri, după ce 
lucrase timp de opt ani la secţiile de furturi și agresiuni sexuale. 

Ridică din umeri. 

— Nu am avut timp de altceva. 

— Îmi frângi inima. 

— Ţi-o frâng? La naiba, de trei ani de zile încerc să ţi-o 
cuceresc. 

Nuchitelli zâmbi și scutură din cap. 

— Bine. Asta dacă vrei să-ţi iei de lucru pentru acasă. Flirtul 
lor era nevinovat. Logan nu voia să-și complice existenţa cu o 
colegă de serviciu. Îi plăcea doar zâmbetul lui Nooch. Zâmbetul 
era foarte rar întâlnit la persoanele care lucrau la omucideri, fie 
că erau bărbaţi sau femei. 

— De altfel, ești prea bătrân pentru mine, spuse ea. 

— Ușurel. Am făcut patruzeci săptămâna trecută și sunt 
sensibil în legătură cu asta. 

— Pe tine nu te sensibilizează nimic. 

— Au, din nou. 

Se uită atent la el. 

— Patruzeci? Nu arăţi atât de bătrân. 

— Încerci să fii simpatică sau nesuferită? 

— Era un compliment. Aș fi zis că ai treizeci și cinci. Probabil 
ai arăta și mai tânăr dacă nu ai mânca toate porcăriile alea. Ai 
metabolismul unui iepure-de-câmp. Ridică o pungă de plastic cu 
un obiect în ea și i-o dădu lui Logan. 

O cântări cu mâna. 

— Marmură. Grea. Poate vreo trei kilograme. 

— Cu siguranţă arma crimei. 

Obiectul din pungă era statuia unui războinic african. Nu avea 
suprafețe plate. Era imposibil să se preleveze amprente de pe 
ea. Logan cercetă întreaga încăpere. Măştile de lemn și 
tapiseriile împroșcate cu sânge atârnau pe pereți. Pe o masă 
mai joasă, statuete din piatră cioplită înfățișând elefanţi, lei, 
zebre și girafe se răsturnaseră. Și ele erau stropite cu sânge. 
Logan scoase o batistă și luă o statuetă din marmură similară cu 


VP - 31 


cea din mâna sa. Faţa cioplită era a unei femei. Un cuplu. 

— Fotografiază și peretele ăsta, Jerry, îl instrui el pe fotograf 
înainte de a se întoarce către Nuchitelli. Ce știm? 

Ea inspiră adânc și expiră apoi aerul ca o ţeavă cu abur 
stricată. 

— Prima lovitură pare să fi fost aplicată în faţă, dar 
majoritatea sunt administrate în ceafă. Dată fiind sălbăticia cu 
care a fost bătut, aș zice ca cineva a venit aici cu intenţia de a-l 
omori și l-a surprins în întuneric. 

— Ai ghicit bine, spuse el. Dar eu nu cred asta. 

Ea ridică din umeri. 

— În regulă, Sherlock, dă-i drumul, să văd ce poti. 

Logan era cunoscut pentru faptul că era în stare să rezolve un 
caz de crimă la fața locului în cinci minute. 

— Făptașul nu a venit aici cu intenţia de a-l ucide. Victima l-a 
surprins și el s-a panicat. De asta făptașul l-a lovit de atâtea ori. 
Îi era frică. 

Merse înapoi pe hol, în fața ușii principale. Nuchitelli îl urmă. 
Arătă spre grămadă de foi. 

— Vine acasă, arunca mormanul ăsta de hârtii și își pune 
servieta jos. Asta mă face să cred că nu auzise niciun zgomot și, 
fiindcă făptașul nu a fugit pur și simplu pe ușa din spate, 
înseamnă fie ca nici el nu auzise victima intrând pe ușă, fie nu 
era în camera aceea din spatele casei. Indică o cameră vecină 
cu cea din spatele casei, apoi își vâri capul pe ușă. Sertarele de 
la dulap erau deschise, hainele trase afară. Cărţile din bibliotecă 
erau și ele împrăștiate. Cel mai probabil a fost aici. 

— Poate că stătea în așteptare, sugeră Nuchitelli. 

— Poate, numai că atunci și-ar fi adus propria armă. Logan se 
îndreptă spre cadavru. A venit din spate. Victima s-a întors și a 
fost lovită în timp ce era încă în picioare, ceea ce explica 
sângele de pe acele măști la un metru nouăzeci înălţime. Logan 
arătă cu degetul. Lumina era aprinsa? 

— Din câte știu eu, spuse ea. 

Se auzi o voce din camera din spatele casei, unul dintre 
tehnicieni. 

— Lampa era aprinsă. Singura din casă. 

— De ce oare victima nu a adunat foile de pe jos? Nuchitelli 
arătă de-a lungul coridorului. 

Logan se întoarse. 


VP - 32 


— La ce oră estimezi că a murit? 

— Având în vedere temperatura corpului, între zece jumătate 
și miezul nopţii spre ora unu dimineaţa. Aproximativ. 

Logan căzu pe gânduri. 

— În regulă. Ajunge târziu acasă, obosit, după o zi lungă, îi e 
foame, așa că merge la bucătărie. Sau poate îi venea să facă 
pipi, dar nu cred, pentru că, dacă făptașul era în dormitor, ar fi 
avut timp să iasă. 

— Poate criminalul era la etaj, spuse Nuchitelli. 

— Atunci victima l-ar fi auzit. Nu. Cred că făptașul era cu 
siguranţă în dormitor. Logan se întoarse în pragul ușii, privind 
spre camera unde era lume. Se balansă imitând mersul victimei 
pe hol. Deci aruncă hârtiile pe masă, unele dintre ele cad. și 
pune ochelarii pe mormanul de foi, își atârnă haina de 
balustradă și se îndreaptă pe hol spre bucătărie să-și ia ceva de 
mâncare. 

— De ce și-ar da jos ochelarii? 

— Nu știu. Logan cugetă, dar nicio explicaţie plauzibilă nu-i 
veni în minte. Oricum, când ajunge aici, e întuneric, așa că 
întinde mâna să aprindă lumina. Aude ceva în spatele său, se 
întoarce puţin și poc! E lovit. Forţa loviturii îl aruncă în masă, 
obiectele cad și e aruncat pe canapea. Logan mimează mișcarea 
primei lovituri și se aruncă în genunchi, cu grijă să nu atingă 
locurile marcate. A doua lovitură îi e aplicată în ceafă. 

Stând în genunchi, Logan observă obiectul care ieșea de sub 
canapeaua din piele neagră. Chemă unul dintre tehnicieni și 
ceru o pungă de plastic. Omul scoase una dintre pungile prinse 
de curea și i-o dădu lui Logan. Acesta se întinse pe sub canapea 
și scoase un telefon mobil. Era deschis. Rămase nemișcat și îl 
strecură în geantă. Prin punga de plastic, apăsă butonul care îl 
direcţionă la ultimele numere formate și primite. 

— Hmm. Se pare că mă înșel. Se poate să fi mers la bucătărie, 
dar motivul pentru care nu a ridicat hârtiile și nu și-a șters 
ochelarii e că vorbea la telefon. 

— De unde știi că e telefonul lui? 

— Pentru că sunt un pesimist și nu pot să cred că făptașul a 
fost pur și simplu atât de amabil încât să ne lase propriul telefon 
ca să-l condamnăm. Ora decesului a fost unsprezece și zece, 
spuse el, întorcând telefonul pentru ca Nuchitelli să poată 
vedea. Aproximativ. Își scrise numărul în carnetel și i-l dădu 


VP - 33 


tehnicianului. Vrem fiecare număr pe care l-a contactat, începe 
cu numerele din ultimele douăzeci și patru de ore. Se întoarse 
spre Nuchitelli. Ce știm despre victima? 

Nuchitelli scutură din cap. 

— Doar mă știi, Logan; serviciul ăsta e și așa destul de 
stresant fără ca eu să mă implic mai mult. 

— Cum am aflat de crima asta? 

— Vecina a sunat. Cineva încearcă acum să o calmeze. E 
destul de marcată. Nuchitelli arătă cu degetul spre o ieșire fără 
ușă. Rodriguez e în bucătărie. 

Logan intră în bucătărie. Un bărbat scund, hispanic observa 
atent cum un tehnician încerca să scoată amprentele de pe 
interiorul și exteriorul mânerului rotund al ușii din spate. Șef al 
laboratorului criminalisticii poliției din Seattle și meticulos până 
la nevroză, Rodriguez migălea fiecare detaliu. Pentru o muncă în 
care de multe ori era vorba despre micromilimetri de probe, el 
era omul cel mai potrivit. Rodriguez arătă spre pantofii lui 
Logan, înfricoșat. 

— Huse pentru pantofi. De ce nu vrei niciodată să ţi le pui? 

— Îmi pare rău, Henry, nu le port după mine în mașină. Ai 
găsit ceva folositor? 

Rodriguez scutură din cap, enervat. 

— Întotdeauna e ceva folositor. Trebuie doar să îl găsesc. 
Locul ăsta e încărcat de amprente. Dacă aparţin unuia dintre 
criminali, asta nu mai știu. 

— Criminali? Adică erau mai mulți? 

— AŞ zice că doi. Afară, în grădină, sunt două tipuri de urme 
de pantof. După adâncimea urmelor, aș zice că amândoi au ieșit 
alergând prin spate și au sărit gardul. Două amprente distincte; 
unul pare să fie un pantof sport, poate mărimea 41. Celălalt e o 
cizmă. Mai mare. Mărimea 46. Având în vedere adâncimea 
urmei, cred că unul era mai solid. 

— Se poate ca unul din ei să fie victima? 

— Mă îndoiesc. Urmele sunt proaspete. Rodriguez arătă în 
direcția victimei. Nu are nicio urmă de noroi pe pantofi și poartă 
mocasini, mărimea 44. Dar vom compara și cu alţi pantofi găsiţi 
prin casă. 

— Ce altceva mai știi despre el? 

— Nu e treaba mea, Logan. 

— Fă-mi pe plac. Nooch spune că o vecină a sunat. 


VP - 34 


— Se pare că era profesor de drept la Universitatea din 
Seattle. Vecina a bătut la ușă de dimineaţă. Venise la o cafea. 
Fiindcă nu a răspuns, ea s-a gândit că el a uitat. S-a dus în josul 
străzii, i-a văzut mașina și a crezut că era la duș sau pe-acolo. 
Așa că a revenit și a bătut mai tare. El tot nu a răspuns, iar ei i 
s-a părut ciudat și a mers să ia cheia pe care el i-o dăduse. 

— Cheie? Era iubita lui? 

— Numai dacă nu era o relaţie de genul Harold și Maude, 
spuse Rodriguez. 

— Ce relaţie? 

— Harold și Maude... știi, filmul. E un film clasic. Un băiat de 
douăzeci de ani se îndrăgostește de o femeie de optzeci de ani. 

— Nu vreau să-mi povestești. Abia am mâncat. 

— In fine. Se pare că victima și vecina făcuseră schimb de 
chei în cazul în care unul din ei rămânea încuiat pe-afară - o 
chestie între vecini. Ea spune că a deschis ușa, a intrat, l-a 
strigat, apoi i-a zărit picioarele pe podea. S-a gândit că poate 
leșinase, asta până când s-a apropiat suficient de mult cât să 
vadă sângele. Rodriguez făcu o pauză, privind cadavrul. Am 
înţeles că au sunat-o pe sora tipului. 

Logan oftă. 

— N-aș vrea să fiu în locul ei. 


VP - 35 


8. 


Dana apucă zdravân de colţul biroului și se ţinu de el. 

— Vecina l-a găsit. A sunat la poliţie. 

— Nu, spuse ea. leri am vorbit cu el. Corpul începu să-i 
tremure. Am vorbit. Am stabilit să luăm prânzul. A trebuit să 
anulez... 

— Dana. Dana? 

— leri. Am vorbit cu el aseară. Picioarele i se înmuiară. Se 
prăbuși pe scaun, scăpând telefonul din mână. 

— Dana? Dana, ești acolo? Dana? 

Un zgomot surd îi ţiui în urechi. Biroul se învârti în mod ciudat 
prin faţa ochilor. Pereţii se prăbușiră înăuntru, făcându-se mici 
ca într-un efect vizual și trăgând după ei tot aerul din cameră. 
Nu mai putea să respire. Simţea podeaua vibrând sub ea și, 
odată cu asta, vedea realitatea cruntă. Brusc, ușa biroului fu 
trântită de perete. Crocket năvăli înăuntru, ocărând-o aspru. 

— Crezi totuși că putem începe? Facem o impresie foarte 
proastă cu pauza asta... Ea se uită în gol la firul telefonului care 
se bălăngănea. 

„James e mort”. 

Vocea ascuţită ca vârful unui ac a lui Crocket o înţepa și în 
momentul acela îl ura mai mult decât îl urâse vreodată. Il ura 
pentru ca Marvin Crocket reprezenta realitatea. Asta nu era un 
coșmar. Ea nu se va trezi. Asta e realitatea. Durerea care îi 
strângea pieptul explodă ca un val de șoc care se propagă în tot 
corpul. Intr-o clipă de nebunie, sări de pe scaun și răsturnă 
biroul cu atâta ușurință, de parcă era din carton. Mulțimea de 
documente și computerul alunecară de pe birou, prăbușindu-se 
pe podea cu o bufnitură asurzitoare. 

e 

La câteva ore după ce fugi din birou, copleșită de durere, și 
disperare, fără să-i vină să creadă, Dana stătea și se holba la 
lumina fluorescentă a neonului ce se reflecta în linoleumul cerat 
al subsolului din Harborview Medical Center din Seattle. Lângă 
ea, stătea o polițistă. In ciuda realităţii crude reprezentate de 
coridorul alb și dezolant, o parte din ea încă se agăța cu 


VP - 36 


disperare de gândul că poate James nu era mort, că totul nu 
fusese decât o greșeală groaznică, o greșeală oribilă care urma 
să fie îndreptată de o cascadă de scuze. Dar în starea asta de 
negare se mai aflase o dată, stând pe aceeași bancă în faţa 
biroului medicului legist din King County, așteptând să identifice 
corpul neînsufleţit al tatălui său. 

Nu era vorba despre nicio greșeală. Asta era realitatea. 
Fratele ei era mort. 

— Doamna Hill? 

Privi în sus. Era un bărbat bine îmbrăcat, într-un costum 
albastru, cu o cămașă albă și o cravată care avea desenate pe 
ea multe diamante. Părea să fie avocat. 

— Sunt detectivul Michael Logan, spuse el. 

Ea nu se sinchisi să se ridice. 

— Îmi pare sincer rău pentru pierderea dumneavoastră. Doriţi 
o cafea, ceva de băut? 

Bărbatul avea aproape un metru nouăzeci, umeri largi și o 
faţă tânără, cu pistrui pe nas și obraji. Părul roșcat avea niște 
bucle ușoare și umezite, probabil din cauza ploii. 

— Aţi mai aflat ceva? întrebă ea. 

El se așeză lângă ea pe bancă. 

— Nimic sigur. Credem doar ca fratele dumneavoastră s-a 
întors acasă pe la ora unsprezece noaptea trecută, în mijlocul 
unei spargeri. Se poate să fi vorbit la telefon cu dumneavoastră 
ultima oară. 

Dana își ţinea până atunci mâna la gură, dar când auzi asta, 
mâna îi căzu inertă. 

— Cu mine? 

— E ultimul număr apelat. V-a sunat la unsprezece și zece. Ea 
își aminti și plecă privirea în pământ. Fusese stresată și 
nervoasă după consultul la doctor și după tirada lui Crocket. Se 
certase cu Grant, apoi se întorsese pe partea cealaltă a patului, 
fiind extenuată. Apelul de la James o trezise. 

— Da, spuse ea. 

— Vă amintiţi apelul? întrebă Logan. 

Ea dădu din cap. 

— Adică era cu mine la telefon când... Lacrimile îi ţâșniră pe 
obraji, dându-și seama că ultimul lucru pe care îl făcuse fratele 
ei fusese să o sune pe ea, să afle dacă era în regulă și să-i 
spună că o iubește. 


VP - 37 


Detectivul Logan o lăsă câteva momente să-și revină. 

— Vă amintiţi despre ce aţi discutat? 

Ea inspiră adânc. 

— Mă sunase mai devreme în aceeași zi. Uitasem să-l apelez 
înapoi. M-a sunat să vadă dacă totul e în regulă cu mine. Işi 
aminti conversaţia. Mi-a spus că are o problemă. 

— Ce fel de problemă? 

Ea scutură din cap. 

— Nu mi-a zis. Apoi se gândi un moment. Am stabilit să luăm 
prânzul azi. 

— A mai spus și altceva? 

— Nu. El nu... nu voia să vorbească despre asta la telefon, îl 
privi pe Logan. A zis că nu vrea să vorbească despre asta la 
telefon. 

— Și nu știți la ce se referea? 

— Nu. James nu avea niciodată probleme. 

— Niciodată? 

Ea simţi scepticism în tonul vocii detectivului. 

— Nu, repetă ea. 

— Deci, dacă v-a sunat și voia să vă vorbească faţă în față, 
înseamnă că era ceva important. 

— Nu știu, spuse ea obosită. Presupun. 

— Putea fi o problemă care să fi condus la așa ceva? 

— La ce vă referiţi? 

— Îmi pare rău că trebuie să vă întreb, doamnă Hill, dar 
fratele dumneavoastră era implicat în afaceri cu droguri sau 
jocuri de noroc ce l-ar fi adus în situaţia în care cineva să-și 
dorească să-l omoare? 

— Aţi spus că a fost un jaf... că James a ajuns acasă în timpul 
unui jaf. 

— Da, am zis asta. Mă bazez pe ce mi-aţi spus 
dumneavoastră acum, că fratele v-a sunat să vă anunțe că are o 
problemă. 

Ea își scutură capul. 

— Nu. Apoi ezită înainte să devină fermă. Nu. James nu lua 
droguri. Era vegetarian; îl obseda tot ce băga în organism. Și nu 
știu să fi participat la jocuri de noroc, decât poate să parieze pe 
echipele de baschet la serviciu. Fratele meu a fost un om bun, 
domnule detectiv. Toată lumea îl plăcea pe James. Nu am 
întâlnit niciodată pe cineva căruia să nu-i placă de el. Tonul vocii 


VP - 38 


ei se umplu de furie și frustrare. Pur și simplu ce s-a întâmplat 
nu are niciun sens. Nimic nu are niciun sens. 

Logan încuviinţă. 

— Mă tem că actele necugetate de violenţă sunt greu de 
înţeles și sunt și mai greu de acceptat. Poliţiştii iau declaraţii 
vecinilor pentru a stabili dacă a văzut cineva ceva suspect sau 
ieșit din comun: străini care se plimbau prin zonă, o mașină care 
a apărut de nicăieri. Tehnicienii au găsit amprente în casă și 
urme de pantofi în fața ușii. Vom verifica dacă în zonă au mai 
avut loc jafuri recent. Vom face tot ce ne stă în putinţă să aflăm 
ce s-a întâmplat și să punem lucrurile cap la cap pentru a avea 
logică. 

— Doamnă Hill? 

Dana se întoarse spre locul de unde venea vocea. Un bărbat 
cu uniformă medicală albastră și halat alb stătea pe hol. 

— Suntem pregătiţi să începem. Dana rămase locului. 
Bărbatul privi în spatele ei, pe hol. Mai e cineva cu 
dumneavoastră? 

— Nu, spuse ea cu o voce moale. Sunt singură. Logan se 
ridica de pe bancă. 

— Vin eu cu dumneavoastră. 

e 

Locuința familiei Hill din Medina era o casă cu cinci 
dormitoare pe un teren de un pogon, cu un gazon bine îngrijit, 
garduri-vii, rododendron și lalele. Curtea din spatele casei 
cobora domol de la piscină spre lacul Washington. Dana parcă în 
partea stângă a casei, în fața celor trei garaje, de unde mașina 
nu-i putea fi văzută. Stătea acolo ascunsă și își dorea să rămână 
așa pentru totdeauna. Dar nu se putea, bineînțeles. Nici nu 
putea să aibă o criză de isterie și să leșine de durere și agonie, 
deși se simţea ca și cum cineva îi stătea pe piept. Avea o 
misiune de îndeplinit. Trebuia să aducă din nou vești proaste. 
Asta era menirea ei, să aducă veștile proaste. Tot ea fusese cea 
care îi spusese mamei sale că tatăl murise. James nu era atunci 
în oraș. Le spusese amândurora povestea pe care partenerul 
tatei de la firma de avocatură o implorase să o spună: că tatăl ei 
leșinase în timpul unui meci de racquetball la Washington 
Athletic Club și că murise în drum spre spital. Că tatăl ei fusese 
în apartamentul secretarei, că la masa de prânz băuse și că era 
deasupra ei când murise, era cu totul irelevant, detalii care doar 


VP - 39 


ar fi rănit-o pe mama ei. 

Imaginea fratelui ei desfigurat și snopit în bătaie o bântuia, și 
știa că urma să o bântuie mulţi ani de-acum înainte. Doctorii 
făcuseră tot posibilul să-l curețe. Incercă să nu-și imagineze cum 
arătase înainte de asta. Faţa îi era umflată și vânătă, o nuanţă 
stranie de maroniu și vișiniu. Ochii îi erau doar niște mici 
despicături, de parcă, abia trezit dintr-un somn adânc, se uita pe 
furiș. Faţa îi era atât de străină Danei, încât ea spera, până la 
urmă, să nu fie fratele ei, deși speranţa începuse s-o cam 
părăsească. 

— Vreau să-i văd mâna, spuse ea. 

— Care din ele? întrebă medicul legist. 

— Cea stângă. 

Făcu înconjurul tărgii gri până ajunse în dreptul mâinii lui 
stângi. Pe degetul rozaliu, în vârful buricului, era alunița aceea 
de-o formă ciudată, aceeași aluniţță pe care o avea și ea pe 
mâna ei stângă. Avea forma planetei Saturn cu inel. Când erau 
copii, ea și James juraseră să nu divulge secrete unindu-și cele 
două aluniţe. Era, într-adevăr, aluniţa lui James. Era aluniţa ei. 
Aluniţa lor. Niciun dubiu. 

— E James, spuse ea. 

Undeva, în josul străzii, se auzi strigătul îndurerat al câinelui 
beagle al familiei McMillan, un câine bătrân și obosit. Dana își 
aminti de vremea când era doar un căţeluș. Cu ce o să mai vină 
de data asta ca să îndulcească veștile proaste? Ce ar putea 
atenua durerea unei mame care-și pierde copilul? Ce altceva ar 
putea spune în afară de: „Mamă, James e mort. Cineva l-a 
omorât. Nu știu de ce și motivul oricum nu contează. E mort”. 

— Dumnezeule! Dana își acoperi gura. Lacrimile îi șiroiau pe 
obraji. Simţea că-și pierde din nou stăpânirea de sine și își 
încleștă mâinile pe volan, trupul zvăcnindu-i de la atâtea 
suspine. 

Apoi totul se prăbuși și ea plânse în hohote. 

(J 

Dimineaţa trecu. Pătura de nori gri se împrăștie și lăsă loc 
unui cer albastru cu nori răzleţi și albi. Rămase răcoarea însă - 
primăvara care se lupta cu o iarnă care nu se mai termina. Dana 
păși de-a lungul aleii de piatră, printre umbrele jucăușe ale 
pinilor și sângerilor legănaţi de un vânt molcom. Trecuse de ușa 
olandeză spre cămara de lângă bucătărie. Fusese singura ușă 


VP - 40 


pe care ea și James o folosiseră când erau mici. Dar aceasta nu 
mai era de mult timp casa ei. Nu ar fi fost bine dacă ar fi folosit- 
o din nou. 

O parte din ea își dorea ca mama ei să nu fie acasă, dar unde 
altundeva să fie? Mama ei nu lucrase niciodată. Nici măcar o zi. 
Nu avea nevoie să facă asta, pentru că soțul ei câștiga sute de 
mii de dolari pe an și îi și lăsase o moștenire considerabilă, însă 
nu și prieteni. Imediat după moartea lui, mama ei păstrase 
legătura cu puţinii prieteni pe care îi avuseseră amândoi și avea 
puţine hobby-uri. Partenerii de la firma de avocatură și soțiile lor 
fuseseră buni amici doar cât James Hill Senior se dedicase întru 
totul firmei - de asemenea, fuseseră și complici tăcuţi timp de 
ani de zile ai infidelităţii lui -, apoi dispărură subit. 

Mama ei renunțase la calitatea de membru al familiei la 
Overlake Golf & Country Club, nefiind interesată să conducă, de 
una singură o mașină de golf, și vânduse chiar și iahtul de 
croazieră. Păstrase șalupa, nu pentru ea, ci pentru că dorea să 
le rămână numeroșilor nepoti pe care spera să-i aibă. Stătea și 
croșeta multe zile la rând sau se uita la telenovele și talk-show- 
uri. 

Dana păși pe sub frontonul subţire susținut de doi stâlpi albi și 
se opri un moment să-și controleze emoţiile. Apoi luă capul de 
cal cu care se bate în ușă și lovi de trei ori. După o clipă, ușa se 
deschise. Mama ei stătea în prag cu niște mănuși galbene din 
plastic, ţinând în mână un burete înnegrit care mirosea puternic 
a chimicale. Un zâmbet nedumerit îi apăru pe față. 

— Dana. Ce surpriză plăcută! De ce nu ai intrat pe ușa 
laterală? Nu mai ai cheia? 

Se sărutară pe obraji, mama ei având grijă să n-o 
murdărească pe costum cu seul negru. Se auzeau în fundal 
vocile de la televizor. Dacă aerul dezordonat al Danei și ochii 
umflați erau ceva evident, mama ei nu le observă. Dar, până la 
urmă, cei din familia Hill nu fuseseră niciodată niște oameni care 
să observe ceea ce era evident, exemplul cel mai elocvent fiind 
aventurile tatălui ei cu secretara timp de douăzeci de ani. 

Dana își urmă mama prin sufragerie până în bucătărie. Ușile 
glisante din sticlă dădeau în curtea din spate. O ploaie de 
picături de apă de la aspiratorul pentru piscină biciuia aerul ca 
un șarpe. 

— Aș fi vrut să mă anunti din timp că vii. 


VP - 41 


Mama puse buretele în chiuvetă, își scoase mănușile din 
plastic și își dădu la o parte cu dosul palmei o șuviţă de păr care 
i se desfăcuse din cocul de la spate și îi venea în ochi. Ușa de la 
cuptor atârna deschisă, iar grătarele metalice erau așezate în 
chiuvetă. Încăperea duhnea a amoniac și a pâine prăjită arsă. 

— Curăţăm cuptorul. 

— E un cuptor care se curăţă singur, mamă, spuse Dana. Se 
îndreptă spre ușa glisantă din sticlă și o deschise. O pală de 
vânt flutură perdelele. Nu e aer aici. 

— Aveai treabă în oraș? 

Medina era vizavi de lacul Washington, la vreo opt kilometri 
distanţă de centrul orașului Seattle, și puteai ajunge dacă o luai 
pe oricare din cele două poduri, deși mama ei întotdeauna o 
transforma într-o călătorie lungă și anevoioasă. 

— Ce face Molly? Ce face micul meu îngeraș? Mama ei era 
agitată din pricină că rutina îi fusese întreruptă. 

— Molly e bine. 

Mama deschise frigiderul. 

— Haide să-ţi fac ceva de mâncare. Ce zici de o limonadă? Am 
curcan. Sau poate vrei să dezgheț un pui. Cred că s-ar putea să 
am... 

— Mama. 

Femeia se opri. 

— Nu am venit aici din întâmplare. Vino să stai jos. 

Mama ei închise frigiderul. 

— Ce este? Ce s-a întâmplat? 

Se îndreptă cu grijă spre masa rotundă de bucătărie; o vază 
plină cu trandafiri proaspăt tăiaţi din curte se afla în mijloc. Işi 
trase un scaun și se așeză pe marginea lui. 

— Am vești proaste, spuse Dana și își dădu seama din 
expresia de pe fața mamei ei că avea același ton al vocii pe care 
îl avusese și acum cinci ani. 

— Nu ești bolnavă, nu-i așa? Molly nu e bolnavă. 

— Nu, mamă, Molly nu e bolnavă, spuse ea. E vorba despre 
James. Cuvintele i se opriră Danei în gât. Lacrimile începură să-i 
curgă pe obraji. A murit. James a murit. 

Mama ei își încruntă sprâncenele. Ochii i se umeziră. 

— A murit? întrebă ea, conștientizând acest fapt cum numai o 
mamă care tocmai își pierduse un copil o poate face. Corpul i se 
prăbuși sub povara agoniei. 


VP - 42 


— E mort, mamă. James e mort, repetă Dana, știind că va auzi 
mulți ani de-acum înainte ecoul acestor cuvinte. 


VP - 43 


9. 


Sângerul umbrea bucătăria ce părea acum o cameră de zi 
întunecată, soarele cufundându-se în spatele frunzișului din 
vârf. Dana era la bufetul din ardezie al bucătăriei și umplea un 
ceainic cu apă, privind lung spre curtea din spate. Masa și 
scaunele din curte aveau picioarele ruginite. Trebuiau curățate, 
pernele scaunelor trebuiau scoase din depozit, prelatele albe, 
ridicate. Acasă la familia Hill, pe malurile lacului Washington, va 
avea loc încă o întâlnire. Un hram catolic al irlandezilor. 
Desfaceţi sticla cu lichior. 

Adrenalina o ajutase să facă faţa la aflarea veștii și îi dăduse 
suficientă putere să fie în stare să identifice cadavrul lui James, 
să-i spună mamei, să-și sune radele apropiate și prietenii, 
lăsând acum loc letargiei. Unele rude și prieteni auziseră deja 
veștile. Voiau să-i vorbească despre asta și să-i pună întrebări, 
dar ea nu avea nimic să le spună și nici tragere de inimă să le 
explice. Unii dintre ei se oferiseră să vină la ea. Îi refuzase 
politicos. Apoi sunaseră reporteri. Le spusese că familia nu avea 
nimic de comentat. Apoi își scosese din priză telefonul. 

Mama ei stătea întinsă în dormitorul de la etaj, în spatele ușii 
închise de la capătul coridorului. Leșinase în bucătărie, căzând 
de pe marginea scaunului, și s-ar fi prăbușit pe podea dacă nu 
ar fi prins-o Dana. Jack Porter, medicul familiei Hill de ani de zile, 
nu ezitase când Dana îl sunase. Venise acasă la ele și îi dăduse 
lui Kathy Hill ceva s-o calmeze și să-i scadă tensiunea. 

Apa fierbinte de la robinet umplu prea tare ceainicul, 
revărsându-se și opărindu-i mâna Danei. Ea închise robinetul, 
aruncă surplusul de apă și se întoarse din reflex spre locul unde 
fusese cândva cuptorul, iar acum era doar bufetul cu plăci de 
faianță. Mama ei refăcuse bucătăria și cele trei băi după ce 
murise tatăl ei. Cuptorul fusese mai demult de mărimea unui 
cuptor de restaurant, cu opt ochiuri de aragaz și un grătar imens 
pe care puteai să gătești pentru o armată întreagă, iar acum 
zăcea aruncat undeva la mijloc, sub o hotă de care atârnau căni 
și tigăi. Dana nu înţelesese niciodată de ce mama ei așteptase 
până rămăsese singură în casă pentru a o renova. 


VP - 44 


Acum Dana credea că înțelege perfect. Din același motiv, 
mama ei curăţase cuptorul care se curăța singur: avea nevoie 
să se simtă utilă. 

Dana puse ceainicul pe primul ochi de aragaz din faţă. ÎI 
aprinse cu o mică pocnitură care aduse un iz fad de gaz. Limbi 
de foc albastre și gălbui lipăiră sub fundul de alamă al 
ceainicului până când Dana reglă flacăra. Auzi sunetul roţilor 
unei mașini care întorcea în parcarea din faţa și păși în pragul 
ușii olandeze. BMW-ul albastru frână în dreptul Explorer-ului ei. 
Grant cobori din mașină cu Molly, care mânca o îngheţată de 
ciocolată și era murdară pe faţă și pe poala rochiei albastre. 

Dana se uită la ceas; Molly nu-și va mai lua cina acum. 
Scutură din cap. In acest moment părea un lucru atât de lipsit 
de importanță. 

Deschise ușa și păși afară. Când o văzu, Molly îi alergă în 
întâmpinare, zâmbind larg. Ciocolata din jurul buzelor o făcea să 
semene cu un clovn. 

— Mami! 

Imaginea fetiţei o făcu pe Dana să izbucnească în plâns. Se 
ghemuli și o îmbrăţișă. Când se retrase, Molly o întrebă: 

— De ce plângi, mami? 

Dana își șterse lacrimile. 

— Mami e tristă, scumpete. 

— Nu fi tristă. Molly ridică în aer conul cu îngheţata topită. 
Vrei să guști? 

Dana luă o gură. 

— Oare asta e, fetița mea? E micuța mea Molly? Kathy Hill ieși 
pe ușa olandeză purtând un halat de baie alb și papuci de casă, 
iar părul îi curgea pe spate. Machiajul nu reușise să-i ascundă 
ochii umflați și roșii. 

— Mamă, doctorul Porter ţi-a spus să stai în pat. 

Kathy trecu pe lângă Dana și o luă pe Molly în braţe. 

— Micuța mea? Bună, îngerașule! 

— Am înghețată, bunico. 

— Da, îngeraș, văd. Kathy închise ochii, legănând-o pe fetiţă 
în braţe. 

— Bună, Kathy! spuse Grant. 

Kathy nu-și ridică privirea. 

— Bună, Grant! 

— |lmi pare foarte rău pentru James. 


VP - 45 


— Mulţumesc. Kathy o ridică în braţe pe Molly. Haide, îngeraș, 
hai să mergem sus și să citim niște cărți. 

— Bunicuța e tristă. 

— Da, îngeraș. Bunica e foarte tristă, spuse ea, intrând cu 
Molly în braţe prin ușa olandeză. 

Dana pași în faţă, cufundându-și faţa în cămașa albă, scrobită 
a lui Grant și plângând la pieptul lui. El o mângâie pe ceafă 
încercând să-i aline suferinţa provocată de evenimentele din 
ziua aceasta, care se abătuseră asupra ei ca o cascadă. După un 
minut, se retrase și își șterse lacrimile. Lăsase pe cămașa lui 
albă o dâră neagră de rimel. 

— Îţi mulțumesc că ai adus-o aici. Vocea îi era groasă și 
ragușită. 

— Aș ţine-o cu mine dacă aș putea. 

Dana își drese glasul, își scoase batista mototolită din 
buzunarul din spate și își suflă nasul. 

— E în regulă. O vreau aici cu mine. E o terapie bună pentru 
mama. 

Grant privi în sus spre fereastra ce dădea în dormitorul de la 
etajul doi. 

— Cum se simte? 

— Atât cât se poate simţi o persoană în situaţia asta. Ai putea 
să urci la ea și să vorbiţi. 

Grant privi în altă parte. 

— Probabil nu e o idee bună. Se pare că niciodată nu sunt în 
stare să-i zic ceva încurajator. Știi că nu prea mă suportă. Poliţia 
ţi-a mai zis ceva? 

Ea scutură din cap și închise ochii. 

— L-au bătut până l-au omorât, Grant. 

— Dumnezeule! 

— Pentru ce? întrebă ea, simțind că o copleșește furia. James 
nu avea nimic. A dat tot ce avea când se lăsase de practicat 
avocatura. De ce să-l jefuiască tocmai pe e/? De ce nu au venit 
aici? Își deschise braţele. Aici sunt banii. 

— Oamenii aici au pereţi și porţi, Dana. Au sisteme de 
securitate. 

— L-au omorât pentru nimic, Grant. Mi-au omorât fratele 
pentru nimic. 

— Și poliţia nu are nicio idee cine ar fi putut fi, nicio pistă? 

— Nu, spuse ea, dând din cap. Au amprente și urme de 


VP - 46 


pantofi, dar nimic cert încă. Suspină. Aș vrea să rămâi aici, 
Grant. 

El veni spre ea și o luă din nou în brațe. Mirosea a apă de 
colonie Armani. Îi aduse aminte de anii de facultate și de acele 
momente când el fusese lângă ea. Dar asta se întâmplase 
înainte ca stresul orelor facturate să-l schimbe, înainte ca 
dorinţa lui de a deveni partener la firmă și înainte ca găsirea și 
păstrarea clienţilor să-l transforme în ceea ce era azi. Se 
întâmpla înainte ca cei zece ani de trezit de dimineaţă și mers la 
serviciu, și de luptele lui de acolo să-l transforme într-o fiinţă 
cinică și refractară faţă de oameni și visurile lor. Era înainte ca 
propriile lui eșecuri să-l facă să disprețuiască succesul de care 
se bucura. Fiind un subiect sensibil pentru el, discutau rar 
despre cariera ei, iar ea se străduia să-l încurajeze pe el, chiar și 
după ce a doua firmă de avocatură îl dăduse afară. Dar, după ce 
Molly se născuse, nu-i mai rămăsese suficient timp într-o 
singură zi să fie și soţie, și gospodină, și șoferul familiei, fata- 
curier, avocat, mamă, și cea care împăca orgoliul rănit al unui 
bărbat în toată firea. Grant îi răspunsese la toate astea prin ore 
suplimentare la serviciu și prin scuzele pe care le găsea să 
rămână până noaptea târziu în oraș. 

El se sprijini cu bărbia în vârful capului ei și spuse: 

— Familia ta are nevoie ca tu să fii puternică. Mâinile i se 
rezemară pe omoplaţii ei, dar ea nu simţi niciun pic de căldură 
în atingere. Vocea lui nu-i aducea nicio alinare. Lâna jachetei lui 
îi înțepa obrajii. Ești puternică. Dacă cineva poate trece prin așa 
ceva, tu ești persoana aia. 

— E prea mult, spuse ea, începând să plângă din nou. Doare, 
Grant. Doamne, doare așa tare că l-am pierdut. 

El o ţinu în brațe și, pe moment, ea chiar crezu că el va 
rămâne, însă mâinile lui se retraseră de pe spatele ei. 

— Ştii că luni începe procesul la cazul Nelson în Chicago, iar 
restul săptămânii ăsteia e nebunie curată. ladul se dezlănţuise 
astăzi. Au înaintat treisprezece moţiuni preliminarii și un teanc 
de acte de patruzeci și cinci de pagini. Nu-mi mai văd capul de 
treburi. 

— Nu poate Bergman să conducă procesul? 

El se trase cu o privire care spunea că nu-i venea să creadă 
ce aude. 

— Asta e șansa mea. Bergman îmi oferă Nelson Industries pe 


VP - 47 


o tavă de argint. Când o să câștig, o să vâr încă treizeci de 
milioane de dolari în buzunarele acţionarilor - cel mai mare 
aport din istoria firmei. Voi fi un superstar. Postul îmi va fi 
asigurat. Nelson Industries va fi garantat un client de trei 
milioane de dolari în portofoliul meu. Mă voi... ne vom aranja pe 
viaţă. Putem să ne luăm o casă pe malul lacului, o barcă, tot ce 
ne-am dorit. 

În momentul acela, chiar nu-și dorea nimic. Ea nu-l mai voia 
pe el. Nu avocatura îl schimbase. De fapt, profesia lui nu făcuse 
decât să scoată la iveală ceea ce el fusese dintotdeauna. Ea 
privea atent mușchiul verde care crescuse printre crăpăturile 
din pavaj, demolând integritatea acestuia, și se gândi la mariajul 
ei. Indepărtarea mușchiului nu va fi ușoară. 


VP - 48 


10. 


Canalul ESPN animă întreaga cameră de motel cu flecăreala 
unor voci stridente. Doi prezentatori de sport se aflau în studio 
în spatele unei mese miniaturale, relatând cele mai importante 
știri ale zilei. Laurence King dădu sonorul mai tare, dar vocile 
celor doi prezentatori tot nu acopereau vocea femeii de dincolo 
de peretele subţire ca hârtia. 

— Mai mult, iubire. Da. Da. Da, iubitule! 

Fotografia muntelui Ranier de pe perete păcănea ritmic. 
Lumina veiozei de pe noptiera din placaj vibra. Dacă nu ar fi fost 
înșurubată, cel mai probabil ar fi alunecat. Femeia era bine 
plătită să geamă, dar, în momentul acela, King nu voia să audă 
așa ceva. 

— Oh, ești atât de mare. Ești atât de mare. Mă umpli toată, 
iubitule! 

King lovi cu pumnul în perete. 

— Taceţi dracului din gură! Grohăitul și gemutul continuară 
nestingherite. King se plimba în sus și-n jos pe covorul maro ros, 
frecându-și din când în când barba aspră și nebărbierită și 
mușcându-și degetul mare, mereu murdar cu grăsime și noroi 
de la munca sa la o companie de construcţii. Camera mirosea a 
sudoare și a lemn mucegăit. 

— Cincisprezece mii. Marshall Cole se plimba și el de colo colo 
prin faţa băii, ocolind sau trecând peste pungi de fast-food, o 
cutie de pizza pătată cu grăsime, sticle de bere și articole de 
îmbrăcăminte pe care le dădea jos, pe rând: întâi pantofii și 
șosetele, apoi tricoul. Rămase gol până la brâu, iar blugii cu 
găuri în genunchi îi atârnau de pe șoldurile înguste. 

Îngropaseră celelalte haine într-un câmp noroios din spatele 
motelului săpând o groapă suficient de adânca să nu le poată 
dezgropa câinii vagabonzi, înnebuniţi de izul de sânge. 

— Cincisprezece mii. Cole își apuca întruna, cu un tic, 
cozorocul șepcii lui cu Seattle Mariners, fie trăgând-o mai pe 
frunte, fie împingând-o spre vârful capului. Să-i spui că vrem 
cincisprezece mii. Nu m-am angajat să omor pe nimeni, Larry. În 
niciun caz. Arătă cu degetul spre King. Trebuia să fie un jaf. Așa 


VP - 49 


ai spus. Ai spus că va fi un jaf. Gol. Rahatul ăla de loc trebuia să 
fie gol, omule. 

— Taci din gură! ţipă King la perete, cu o furie tot mai 
puternică. 

— Nimeni n-a zis nimic de vreo crimă. Eu nu-s ucigaș. O să mă 
omoare pentru asta. O să ne omoare pe amândoi. 

King se întoarse de la perete și făcu un pas spre Cole. 

— Taci din gura! Auzise suficiente văicăreli de la ticălosul ăsta 
mic. Taci dracului din gură. Să nu-mi spui tu mie ce să fac. Să 
nu-mi spui dracului ce să fac! 

Cole făcu un pas în spate, nu era pe măsura lui King, care 
avea aproape doi metri și peste o sută de kilograme. Cole era 
slab ca un băț de chibrit, cu un stomac concav și coastele ieșite 
în afară. Avea un stomac sensibil și colon iritabil, ceea ce-l făcea 
să petreacă în baie mai mult timp decât un om de serviciu care 
o curăță, și nu putea reţine mâncarea prea mult, ceea ce îl 
împiedica să ia în greutate. Cu buze groase, ochi verzi și un păr 
blond nisipiu care îi trecea de umeri, Cole ar fi putut fi 
considerat drăguţ dacă s-ar fi născut femeie. 

— Cincisprezece mii, mormăi Cole în barbă. Suficienţi bani cât 
să ies de-aici. Poate chiar să mă duc în Canada. Nu te 
extrădează din Canada, nu-i așa? La naiba! Își aruncă șapca pe 
podea și se scărpină în cap. Trebuia s-o fac. Mă văzuse. S-a uitat 
direct la mine. 

— Mai ușurel. 

King se duse la fereastră și dădu încet la o parte perdeaua 
grea. Emerald Inn era precum un furuncul pe fundul unui câine. 
King nu-l alesese pentru ambianța sa. Îl alesese pentru că 
încăperile ofereau o priveliște clară a pietrișului și noroiului din 
parcarea din faţă. Cele patru mașini erau tot acolo. Se opriseră 
mai multe după ultimul telefon la Four Aces Bar, la un kilometru 
în josul străzii. King se uită la ceas și plecă de la fereastră. 

— O să fac rost de cei cincisprezece mii și o să dispărem de- 
aici. Nimeni n-o să afle nimic. 

— Ceva nu e în regulă. Cole se opri brusc și apoi își reluă 
plimbarea în sus și-n jos. Ceva nu e cum trebuie. Simt lucrurile 
astea. Îţi zic eu, le simt. 

— O să rezolv eu, mârâi King ameninţător. 

Cineva bătu la ușă. 

Capul lui Cole plesni ca un arc, ochii îi ieșiră din orbite. King își 


VP - 50 


duse un deget în dreptul buzelor și își lipi încet ochiul de vizor. 
Nu se putea ca bărbatul să fi oprit mașina în parcare, apoi să 
urce cele două șiruri de trepte și să treacă de rampă fără ca el, 
King, să-l fi auzit. La naiba! rampa se cutremura de fiecare dată 
când cineva trecea pe lângă ușă. Și iată totuși că omul făcuse 
exact asta, și el nu auzise. Stătea pe rampă, cu faţa 
distorsionată de vizorul rotund, cu un nas bulbucat și vârful 
acestuia încovoiat, cu ochelarii săi de soare foarte mari și negri, 
care se bombau ca ochii adânci ai unui vultur. King se dădu în 
spate în liniște și arătă spre ușa de interior care dădea în 
camera vecină. 

Cole își trase șapca înapoi pe cap și își strânse toate hainele 
în grabă. Inșfăcă un pistol de 9 mm de deasupra televizorului, 
scăpă un pantof de tenis pe podea și îi dădu un șut să zboare în 
față în timp ce el se grăbea spre ușa pe care apoi o trânti în 
urma lui. 

King își îndesă un pistol Falcon de 9 mm în buzunarul din faţă 
al blugilor și își încheie cămașa, apoi se gândi mai bine și și-o 
descheie. Să lase pistolul la vedere și să arate că are puterea. 
Să-l lase pe om să înţeleagă cu cine are de-a face. Trase 
piedica, deschise ușa și se dădu un pas înapoi. Bărbatul intră și 
închise ușa după el fără să scoată un cuvânt. Purta o jachetă din 
piele maronie, blugi cu croiala dreaptă și cizme negre. În mâna 
dreaptă, avea un sac de gunoi de culoare verde. Îi dădu drumul 
pe covor. King știa că bărbatul avea un grad militar, din armata 
terestră sau marina militară. King făcuse patru ani de armată. 
Ințelegea care era treaba cu armata. Putea să recunoască un 
militar de cum intra într-o încăpere. Totuși, tipul ăsta nu era un 
infanterist oarecare. Părea mai degrabă să fi făcut parte din 
Forțele Speciale - un soldat de elită, sau din Forțele Navale de 
Operaţiuni Speciale, sau vreuna dintre astea. Orice ar fi fost, 
bărbatul îl sperie pe King. Nu zâmbea deloc. Nu-și schimba 
niciodată expresia feţei. Avea doar o privire goală, imaginea lui 
King distorsionându-se în acei ochelari de soare omniprezenţi. 
King și-ar fi dorit să nu fi vorbit niciodată cu acel bărbat la bar. 
Işi dorea să fi refuzat băuturile și să fi plecat, pur și simplu. Dar 
cinci mii de dolari pentru un simplu jaf i se păruse o ofertă de 
nerefuzat, iar King avea nevoie de bani să plătească pensia 
alimentară pentru copilul fostei sale neveste sau ajungea la 
închisoare. Și, oricum, ce fusese, fusese. Nu mai avea sens să 


VP -51 


regrete acum ce s-a întâmplat. 

King stătea la capătul patului cel mai apropiat de baie, cu 
mâinile în șolduri și cu poalele cămășii date la o parte, ca să-și 
afișeze tocul pistolului Falcon lipit de stomacul sau păros. 

— Avem o problemă. Locul acela nu era gol. Ai spus că va fi 
gol. 

Bărbatul își vâri mâinile în buzunarele jachetei. 

— A fost gol. 

— A fost gol timp de douăzeci de minute, apoi idiotul ăla s-a 
întors acasă și a intrat direct în cameră. 

— Așa am citit și eu. Bărbatul se referea în mod evident la 
articolul din rubrica de mondenităţi a ziarului Seatt/e Times. 
Avea faţa imobilă ca a unei statui. O nefericire. 

— Nefericire? Nefericire, pe dracu’. Nu ne-ai zis să omorâm pe 
careva. 

— Nu, nu am spus. 

În fundal, prezentatorii de sport continuau să discute cele mai 
importante evenimente de la meciurile de baseball de mai 
devreme. 

— Și nu ne-am angajat să omorâm pe nimeni. Nu suntem 
criminali. Nu pentru asta am fost plătiţi, spuse King. 

— Aţi luat obiectele? 

— Poate că le-am luat. Poate nu. Trebuie să vorbim despre ce 
am fost plătiţi să facem și ce nu am fost plătiţi. Locul ăla trebuia 
să fie gol. Asta ne-ai spus. 

— Aţi luat obiectele? 

— Ești surd? 

Bărbatul nu răspunse. Continua să se uite cu privirea aceea 
goală care îi dădea fiori lui King. Se strădui să scape de teamă, 
dar ochii îi căzură pe perna de pe patul nefăcut. Bărbatul se 
duse la căpătâiul patului, dădu perna la o parte și luă plicul. Il 
deschise și îi studie conţinutul. 

— Oh, Doamne! ţipă femeia din camera vecină. Mai tare, 
iubitule. Mai tare. Ești aproape, scumpule! 

— Vrem mai mulţi bani, spuse King. Cincisprezece mii. 

— Mai tare, scumpule. Mai tare. Hai, mai tare! 

Bărbatul scotoci în plic. 

— Nu aţi luat toate obiectele. 

King râse. 

— Îți baţi joc de mine, omule? Tipul a venit acasă! La dracu’, 


VP - 52 


ai avut noroc că am putut lua măcar atât. Cole era în 
blestematul ăla de dormitor când a intrat tipul. Și deci, da, la 
dracu’, asta e tot ce-am putut lua și să mor /o dacă-mi pasă. 
Cincisprezece mii! Trebuie să plecăm undeva un timp și să 
lăsăm lucrurile să se liniștească. 

Bărbatul vâri plicul în jachetă, apoi își băgă mâinile la loc în 
buzunare. 

— Nu v-am cerut să omorâţi pe cineva, spuse el într-o doară. 
Nu era misiunea voastră. 

— Acum, iubitule. Haide. Haide, iubitule! 

King rămase șocat. 

— Ești culmea, omule! Misiunea mea? Asta nu-i armată, 
idiotule, nu mai primesc ordine de la nimeni. Arătă spre plic 
pentru a sublinia ceea ce tocmai spusese. Am luat cât am putut 
să luăm. Am făcut mai mult decât ne cerea misiunea. Am făcut 
mult mai mult. Nu ne-am angajat să omorâm pe nimeni. 

— Vrei să te întorci la închisoare? 

— La dracu', nu vreau asta! Dacă mă întorc, o fac pentru 
totdeauna. Nu mă întorc acolo din cauza unei crime. Ne-ar omori 
pentru asta. 

— Nu, spuse bărbatul. Nu ar face asta. 

King scutură din cap. 

— Bună dimineaţa, Einstein! În statul ăsta, pentru crimă te 
condamnă la moarte. Ne vor omori. Vor spune că l-am omorât în 
timpul unui jaf și o să ne bage substanţa aia în braţ și adio și n- 
am cuvinte. 

Glonţul sfâșie pielea jachetei fără să facă niciun zgomot. King 
căzu pe spate. Femeia de alături continua să geamă. 

— Da. Oh, da. Da. Da! 

Bărbatul scoase arma din buzunar și se aplecă peste cadavrul 
lui King. Sângele îi ţâșnea din frunte, unde avea acum o gaură 
de mărimea unei monede. Scoase din plic un ceas și îl așeză 
lângă trupul lui King, apoi deschise sacul verde de gunoi și 
împrăștie prin toată încăperea haine pătate cu sânge. După ce 
termină, verifică mânerul ușii care dădea spre camera alăturată 
și observă că ușa era încuiată. Făcu un pas înapoi și înfipse cu 
viteză tocul cizmei negre chiar deasupra încuietorii. Lemnul 
ieftin cedă, iar forța loviturii făcu mânerul rotund al ușii să se 
înfigă în rigipsul de pe partea cealaltă. Două focuri de arma se 
auziră din cameră, făcându-l pe bărbat să se ascundă în spatele 


VP-53 


tocurilor ușii. Rămase nemișcat puţin, apoi întoarse arma pe 
după tocul ușii, cuprinzând toată camera dintr-o singură privire. 

Cole atârna cu picioarele afară pe geamul de la baie. Mai 
trase un foc de arma peste umăr, își aruncă pantofii și hainele 
pe geam și sari. Bărbatul se grăbi la fereastră. Cole se rostogoli 
de pe capota unei mașini pe pământ, privi în sus și mai trase un 
foc de armă, apoi plecă șchiopătând de-a lungul autostrăzii și 
dispăru în întuneric. 

Bărbatul plecă de la geam și se întoarse în motel, pășind 
peste cadavrul lui King și deschizând larg ușa. Cel care primise 
servicii sexuale de la femeia de alături stătea pe rampă, desculț, 
având cămașa descheiată și chinuindu-se să-și închidă șlițul. 
Cureaua îi atârna de sub o burtă fără urmă de păr. 

Trăgătorul îi ţinti capul. Omul îngheţă cu mâinile pe șliț și cu 
ochii larg deschişi. Roșeaţa din obraji i se scurse toată, lăsând 
loc unei palori ca de icter ce venea de la lumina chioară a 
becului de pe hol. Trăgătorul zâmbi, își duse un deget la buze și 
dădu ușurel din cap, apoi se întoarse și o apucă spre treptele de 
la capătul rampei. 


VP - 54 


11. 


Cele opt trepte din beton trepidau la fiecare pas. Balustrada 
se zgâlțâia sub fiecare strânsoare a mâinii. Motelul era o clădire 
clasică din anii 1970, când dezvoltarea imobiliară era în floare și 
când nu puteai să faci un pas fără să dai de cineva care era 
constructor. O cutie cu două etaje, cu un acoperiș plat din 
gudron și pietriș; clădirea fusese acoperită de graffiti; ramele din 
aluminiu ale ferestrelor erau ruginite și corodate, iar dușumeaua 
era scorojită și roasă. In partea de sus a rampei, Logan verifica 
îmbinarea dintre balustrada de metal și tencuiala de ghips. 
Șurubul cel mai mare era ieșit, lăsând astfel un spaţiu prin care 
pătrundea apa. Probabil era putred de tot. Balustrada nu putea 
sprijini greutatea unui om. 

Camerele erau în afara rampei, cu o casă a scării la fiecare 
capăt. Camera 8 nu era greu de găsit, era singura cu ușa 
deschisă și cu un poliţist înarmat în faţa ei. Logan îl salută pe 
polițist cu un gest din cap și își trecu numele pe fișă înainte de a 
intra. Carole Nuchitelli îngenunche lângă cadavru, un bărbat 
întins cu faţa în sus pe un covor ponosit de culoarea unui pahar 
cu cacao Nestle Quik. 

— Mă tot urmărești, Nooch, și lumea va crede că noi doi 
suntem împreună. 

Nuchitelli își ridică privirea cu un dezinteres simulat. 

— Sunt aici de-o oră. Cred că tu mă urmărești. 

Incăperea duhnea a praf și a moarte. Logan privi spre 
cadavru. Intestinele omului se revărsau în afară. Ochii îi erau 
deschiși, faţa - palidă și golită de orice expresie. Bărbatul cu o 
gaură în frunte de mărimea unei monede părea îngheţat. Aura 
întunecată de sânge din jurul capului fusese în mare parte 
absorbită de covor. 

— Pare să fi fost un 22, zise Logan. 

— Falcon de 9 milimetri, preciza Nooch. 

Logan arătă spre rana făcută de glonţ în frunte. 

— Nu vorbesc despre arma din pantalonii lui. Vorbesc despre 
arma care i-a făcut gaura asta în cap. Pare să fi fost făcută de o 
armă de 22 de milimetri. 


VP-55 


Ea ridica din umeri. 

— Sau de una de 9 milimetri. 

— Sau de una de 9 milimetri, fu el de acord. Se întoarse și 
studie pragul ușii. Ce distanţă estimezi că ar fi fost? întrebă el, 
plimbându-se în sus și-n jos. 

— Între doi metri și jumătate și trei și jumătate. 

— Doi metri și jumătate, confirmă el. Somnoros fiind, se 
șterse la ochi. O lovitură al naibii de bună. 

Nuchitelli ridică din umeri, neimpresionată. 

— Nu e așa de departe. 

— Nu și dacă ai timp să tragi. 

Ea se opri din ce făcea, se rezemă și îi zâmbi. 

— În regulă, haide, dă-i drumul. Știi că vrei să faci asta. 

Logan arătă cu degetul spre capătul pistolului Falcon. 

— Asta îmi spune că tipul nici nu s-a așteptat la asta. A fost 
împușcat în frunte, ceea ce înseamnă că era cu fața spre 
criminal, dar nu a avut timp nici măcar să întindă mâna să-și 
scoată arma. 

— Poate că a fost surprins. 

Logan încuviinţă. 

— Oh, sunt sigur că așa a fost, dar nu cum ai crede tu. Arătă 
cu degetul spre ușa din față. Nu sunt semne de intrare forţată. 
Așa că, fie criminalul a avut o cheie, fie era deja în cameră. 
Avem un portret al criminalului? 

— Ştii că-mi place să rămână anonimi, Logan. Oricum, tu ce 
cauţi aici? 

— M-a sunat Murphy. Mi-a zis că are ceva pentru mine. 

Ea arătă spre camera alăturată și își dădu ochii peste cap. 

— E acolo. 

— Uneori, am senzaţia că-i place doar să mă trezească din 
somn. 

— S-ar putea să ai dreptate. 

Logan porni spre cealaltă cameră și observă un teanc de bani 
pe jos, o parte din ei ascunși sub cadavru, și multe haine pătate 
de sânge. 

— Sunt ale lui? întrebă el, referindu-se la cadavru. 

Nuchitelli încuviinţă. 

— În buzunarul din faţă, în dreapta. 

— Ale cui sunt hainele? 

Ea ridica din umeri. 


VP - 56 


— Nu știu. Cred că ale lui. 

Logan pomi spre ușa care despărțea camera 8 de camera 7. 

Tocul ușii care despărțea cele două camere fusese făcut 
țăndări. Aici era într-adevăr vorba despre o intrare forțată. Poate 
că făptașul chiar îl surprinsese. Patrick Murphy stătea alături de 
partenera lui, Debra Hallock, și de o mulţime de oameni. Murphy 
și Hallock fuseseră promovați din secţia de sud. Murphy avea 
niște trăsături comune: irlandez, cu pielea albă, rumen în obraji 
și cu pistrui, mândru să le poată împărtăși celorlalţi ceea ce știa. 
Vinișoare albastre îi traversau nasul borcănat care trăda o 
înclinaţie pentru promotiile din magazine. 

Murphy rânji. 

— la te uită cine ne onorează cu prezenţa în toiul nopții! Ca să 
ascundă chelia parțială pe care o avea, o acoperea cu părul 
rămas pe care-l pieptăna într-o parte. Burta care i se revărsa din 
pantaloni îi trăda adevărata vârstă. 

— Sper că ai un motiv foarte bun pentru care m-ai ridicat din 
pat, Murph. Logan dădu mâna cu Murphy și o salută din priviri 
pe Hallock. Bună, Deb! 

— La naiba! Am să-ţi dau ceva de făcut atunci când nu salvezi 
pisici din copaci sau când nu te joci cu cocoșelul tău, spuse 
Murphy. 

— Pompierii salvează pisicile. Și, ţi-am zis, irlandezii, nu 
scoţienii, se joacă cu cocoșelul lor. Se uită la Hallock. Scuze, 
Deb. 

Ea își ridica sprâncenele, având o expresie nu neatrăgătoare, 
dar neimpresionantă, de parcă ar fi zis: „Ce mai urmează 
acum?” 

— Deci, de ce dracului mă aflu aici? 

Murphy răspunse: 

— A avut loc o crimă aseară în Green Lake... un tip pe nume 
James Hill? 

Logan încuviinţă din cap. 

— Da. 

— Vino aici. Murphy îl conduse pe Logan în încăperea unde se 
afla cadavrul. Unele probe fuseseră deja sigilate în pungi de 
plastic și așezate pe pat. Am găsit asta în apropierea corpului. li 
dădu lui Logan o pungă cu un ceas. Citește inscripţia de pe 
spate. 

Logan îl întoarse pe partea cealaltă și îl ţinu la lumina 


VP - 57 


singurului bec de deasupra. 


Pentru James Jr, Esquire 
6-22-90 

Felicitări 

Tata 


— Am verificat, spuse Hallock. James Hill al tău era juniorul. 

Logan se uită la ceas, apoi la cadavru. 

— Deci cine e țeapănul? 

— Laurence King, spuse Murphy rânjind. 

Nefiind sigur dacă Murphy glumea sau nu, Logan întrebă: 

— Adică vrei să spui că-l chema ca pe vedeta talk-show-ului 
de la televizor? 

— Ala e Larry King, spuse Hallock. 

— A avut o viaţă de rahat, interveni Murphy. Și-a petrecut 
mare parte din tinereţe și din viaţa de adult în spatele gratiilor, 
în special pentru furt. A jefuit o staţie de benzină acum șapte ani 
și a stat la Walla Walla șase ani înainte de a fi eliberat 
condiționat. A ieșit de aproape un an. Ofiţerul supraveghetor a 
declarat că lucra în construcţii și că nu se mai ţinea de prostii. 
Se pare că nu era așa. 

Logan privi în jos, la picioarele lui Laurence King. Purta cizme 
de lucru, tipul de cizmă care ar fi lăsat o urmă de mărimea 46, 
de genul celei găsite în noroiul din spatele curții lui james Hill. 

— Dar criminal nu e, nu-i așa? 

Hallock scutură din cap. 

— Nu până aseară, se pare. 

— Deci sângele de pe hainele astea ar putea să fie al lui 
James Hill? zise meditând Logan. 

Murphy ridică din umeri. 

— Ar putea, dar de ce să fie pline de noroi? 

Logan stătu pe gânduri, apoi spuse: 

— Trimite pe cineva jos să caute o groapă în pământ. 

— O groapă în pământ? Crezi că King le-a îngropat? Murphy 
părea sceptic. Scutură din cap. Atunci de ce dracu' le-a 
dezgropat? 

Logan se uită din nou la ceas și la bani. 

Hallock ceru ca un poliţist să meargă să caute o groapă afară. 

— Crezi că celălalt tip i-a înscenat toată treaba mortului și a 


VP -58 


lăsat lucrurile astea aici ca noi să credem că King l-a ucis pe 
Hill? 

— Nu știu. Asigură-te că i se va lua amprenta cizmei lui King, 
spuse Logan. Nu avem martori? 

— Tipul de la recepţie o tot ţine pe-a lui momentan... cănua 
văzut și nu a auzit nimic, dar eu cred că doar face pe durul, 
spuse Murphy. O să vorbească atunci când o să-i zic că se va 
trezi cu o mașină a poliţiei în faţa motelului, care va sta tot 
timpul parcată, și va putea astfel să-și ia la revedere de la 
clienţi. 

— Toţi cei care au fost aici și-au luat tălpășiţa, adăugă 
Hallock. Recepţionerul a spus că King și celălalt tip au ajuns aici 
la miezul nopţii trecute și au închiriat camera cu numărul 8. 

— L-a descris pe celălalt tip? întrebă Logan. 

Hallock se uită la notițele ei. 

— Nimic care s-ar putea compara cu o descriere literară 
realizată de Hemingway. Până într-un metru optzeci înălţime, o 
constituţie fragilă, păr lung. 

Logan întinse mâna spre podea și ridică o pereche de blugi, 
privindu-le talia, apoi se uită la Laurence King. 

— Ăștia nu l-ar încăpea deloc, spuse el. S-ar putea să fie ai 
celuilalt individ. 

— Tipul de la recepţie a spus că King s-a întors pe la ora șase 
și a cerut să închirieze și camera cu numărul 7. 

— A zis de ce? întrebă Logan. 

Hallock scutură din cap. 

— În locul ăsta se petrec multe. Prostituatele frecventează 
barurile din josul străzii. Tipul spune că a crezut că aveau de 
gând să aducă prostituate și că probabil nu voiau să fie în 
aceeași cameră. Astea-s cuvintele lui, nu ale mele. 

— Vrei părerea mea? zise Murphy. King și prietenul lui au avut 
o ceartă legată de bani, așa că tipul ăsta îl împușcă. Bang. 
Îndreptă spre King un deget, făcându-se că trage. Apoi tipul se 
sperie și lasă în urmă o parte din bani, ceasul și hainele pline cu 
sânge, pentru a ne face să credem că King este cel care l-a 
omorât și l-a jefuit pe James Hill. 

Logan se gândi la teoria asta. 

— Nu cunosc foarte mulţi tipi urmăriţi de poliție care să lase în 
urma lor un teanc de bani sau haine care i-ar înfunda și mai 
mult într-o crimă. 


VP -59 


— La naiba, nu vorbim despre un tip școlit! Fac pariu cu tine 
pe zece dolari că celălalt e un ratat ca și King. Doar că e pe fugă 
și e speriat pentru că a omorât pe cineva și acum nu mai poate 
gândi clar. 

— Domnule detectiv? 

Toţi trei se întoarseră. Unul dintre tehnicieni stătea între cele 
două paturi, aproape de tăblii. Când se apropiară, ea arată cu 
vârful unui pix o gaură făcută de un glonţ aproape de o 
fotografie înfigă care înfățișa muntele Ranier. Gaura era parțial 
acoperită de tapetul cu mozaic de pe perete. Apoi, tehnicianul le 
mai arătă o a doua gaură de mărimea unei monede, câţiva 
metri mai departe. Glonţul atinsese razant marginea ramei 
înainte să se înfigă în rigips. Judecând după mărimea găurii, și 
acest glonţ fusese probabil tras de o armă de 9 sau 22 de 
milimetri. 

Logan arătă spre King. 

— Nu a apucat să-și scoată Falconul din pantaloni, iar tipul 
care l-a împușcat a stat cel mai probabil lângă ușa de la intrare. 
Nici măcar un orb nu ar fi putut să rateze în halul ăsta. Nu-i așa, 
Nooch? 

Nuchitelli se uită în sus. 

— Nici măcar un orb, spuse ea. 

— La dracu', trebuia și tu să te faci detectiv, adăugă Murphy. 

— Te rog, nu cu banii daţi de părinţii mei pe educaţia mea. 

Logan își reprimă un hohot de râs, apoi se întoarse să observe 
traiectoria pe care ar fi trebuit s-o aibă gloanţele ca să se înfigă 
în tapet și deduse că focurile de armă ar fi trebuit să vină din 
camera alăturată. 

— Prietenul lui King era în camera asta, spuse Hallock, 
observând unde se uita. De asta și-au luat și a doua cameră; 
trebuia să-i ofere sprijin lui King. 

— Deci cine l-a împușcat pe King a spart ușa ca să ajungă la 
el, spuse Logan. 

— Despre ce vorbești? întrebă Murphy. 

Logan intră în camera de alături cu Hallock și Murphy după el. 

— Spun că amicul lui King se afla în camera asta și fie e un 
trăgător lamentabil, fie trăgea la întâmplare, panicat. Stând cu 
fața la ușa spartă, făcu un pas înapoi și se opri în cadrul ușii de 
la baie. Se întoarse, observă un geam deschis, păși înăuntru și 
se aplecă peste vană în afara geamului, cu grijă să nu atingă 


VP - 60 


pervazul. Fusese o cădere lungă, dar nu atât de lungă dacă 
cineva ar fi tras după tine. Se întoarse în camera unde era 
cadavrul lui King. Nuchitelli stătea și-și scotea mănușile de pe 
mâini. Doi bărbaţi se pregăteau să ridice cadavrul și să-l așeze 
într-un sac galben. 

— Luaţi amprentele de pe pervazul ăsta și trimiteţi-le 
împreună cu amprentele luate de la victimă. Vreau să le compar 
cu toate amprentele găsite în casa lui James Hill. Logan se 
întoarse către Murphy și Hallock. Mâine, mă întâlnesc cu sora lui 
Hill la domiciliul lui. Vrem să vedem ce obiecte ar fi putut să fi 
fost furate. Dar asta nu mai pare să fie ceva urgent acum. Logan 
se uită la ceas și scoase un oftat obosit. Dimineaţa venise prea 
devreme. O voi întreba despre ceas și dacă fratele ei ţinea bani 
în casă. Dacă mai lipsește ceva, vom face o listă și o să ne 
interesăm la magazinele de amanet din zonă. 

— La naiba, de parcă asta te-ar ajuta să-i găsești pe acei hoţi. 
Murphy rânji. Ti-am rezolvat cazul, Logan. L-am și împușcat 
pentru tine. 

Logan se uită lung la cadavrul lui Laurence King, acum băgat 
în sacul galben, și trase aerul printre cei doi dinţi din faţă. El nu 
credea asta. 


VP - 61 


12. 


Dana numără lambriurile de pe ușa din faţa casei fratelui ei. 
Douăzeci și patru: patru lambriuri de-a lungul și șase lambriuri 
de-a latul. Douăzeci și patru. Matematică de bază. Oricum le-ar 
număra, ieșea întotdeauna același număr. Se întrebă de ce 
fratele ei vopsise ușa în roșu - un contrast puternic cu acel 
verde-pal al cadrului care acum ieșea și mai mult în evidenţă, ca 
o amintire însângerată a tot ceea ce se întâmplase înăuntru. 

Ea nu-și amintea să fi privit vreodată cu atenţie exteriorul 
casei fratelui său. El o invitase de multe ori la cină sau să vină 
pe la el în weekenduri după lucru, dar trecea rar și niciodată nu 
stătea prea mult. Fie trebuia s-o ia pe Molly de la grădiniță, fie 
trebuia să ia hainele de la spălătorie sau să ajungă să 
pregătească cina, sau să termine un proiect urgent pe care i-l 
dăduse Marvin Crocket. James nu se plânsese niciodată de asta. 
Niciodată nu o făcuse să se simtă vinovată. 

— Poate săptămâna viitoare, spunea el de fiecare dată. 

Dar și săptămâna viitoare era la fel. Acum săptămâna viitoare 
nu o să mai vină niciodată. Și asta nu se va schimba, oricât 
încerca ea să se gândească la asta. 

Simţi că alunecă din nou în vâltoarea unei deznădejdi 
cumplite și făcu tot posibilul să împiedice să se întâmple asta. 
Nu era momentul să bocească. Trebuia să numere obiectele 
furate. Se retrase din ploaia măruntă sub fronton și se sprijini de 
șindrila de pe margine, epuizată fizic și emoţional. Se grăbise să 
plece de la serviciile funerare după ce alesese pentru fratele ei 
un sicriu simplu, de un verde-închis. Următoarea misiune era să 
adune documentele personale ale lui James și să hotărască 
împreună cu detectivul ce anume fusese furat. Se uită la ceas și 
apoi la strada străjuită de copaci. Detectivul nu-i dăduse niciun 
semn, așa că ea închise ochii, încercând să se detașeze de tot, 
dar își aminti totuși de masa pe care o dăduseră imediat după 
înmormântarea tatei. Resturile de mâncare fuseseră învelite în 
celofan, scaunele și mesele, adunate și puse deoparte, iar 
invitaţii și rudele plecaseră. Dana și James se retrăseseră în 
apartament, lângă șemineul de cărămidă, privind la limbile de 


VP - 62 


foc albastre și galbene. 

— Mă las de avocatură, spusese el fără să-și ridice privirea 
către ea. Nu m-am mai simţit fericit de prea mult timp. Sorbea 
bere dintr-o cană roșie de plastic și se rezemase de spătarul 
scaunului, contemplând tabloul de deasupra șemineului, care 
înfățișa o goeletă cu trei catarge. Dacă tata ar mai fi trăit, n-aş fi 
luat decizia asta; sunt prea speriat de ce ar fi putut crede 
despre asta. Pentru că singurul lucru care îl interesa pe tata 
legat de viaţa mea era avocatura. 

Ea nu-și luase fratele în serios, crezând că spune lucrurile 
acestea fiind afectat de moartea neașteptată a părintelui lor, o 
palmă pe care o primiseră și care le reamintiră de propria lor 
moarte și de faptul că timpul era lucrul cel mai prețios în viaţă. 

— Mai stai câteva luni și gândește-te la asta, James. Acum nu 
e momentul să iei pripit decizii capitale. Ai trecut prin foarte 
multe în ultimele patru zile. Nu judeci raţional. 

— Asta nu e o decizie luată în pripă. Se aplecase înainte și 
vorbise cu și mai mult elan. M-am gândit de mult timp la asta. 
Nu am o viaţă a mea. Petrec la birou șaizeci de ore pe 
săptămână și, când nu sunt acolo, sunt tot acolo cu mintea... îmi 
pregătesc cazurile, mă gândesc la strategii pentru proces și așa 
îmi stric weekendul. Uită-te la mine. Se trăsese de păr. Am 
treizeci și doi de ani și deja încep să chelesc. Ce-a mai rămas din 
el a încărunţit. Nu sunt căsătorit. La naiba, nici măcar nu am o 
prietenă stabilă. 

— Vei deveni partener la firmă, la anul. 

— Asta chiar mă sperie. Jumătate dintre acţionarii de la firmă 
sunt divorțaţi. Câştigă patru sute de mii de dolari pe an, dar 
ipotecile și pensiile alimentare îi omoară. James luase cana cu 
bere și se rezemase de scaun, scuturând din cap. Nu am de 
gând să mor ca tata, la birou. 

O parte din ea voia să-i spună că nu munca îl ucisese pe tatăl 
lor, nici pe departe, dar oricât de furioasă fusese pe tatăl ei, ar fi 
fost o cruzime din partea ei să-i spună fratelui ei adevărul. 
Băieţii își așază taţii pe un piedestal și îi consideră eroi. Fetele 
trăiesc experiențe nefericite cu băieţii de îndată ce cresc, și 
inimile le sunt frânte de aceștia. Ele cunosc defectele și 
slăbiciunile taţilor lor. Știu că ei nu sunt eroi, uneori sunt chiar 
foarte departe de asta. 

— Nu-l da pe tata ca exemplu; el era obsedat de muncă, 


VP - 63 


spusese ea. 

— Am simțit asta din prima săptămână la Facultatea de 
Drept. 

Dana ridicase o sprânceană. 

— Serios? Se întrebă dacă și ea făcuse bine că se dusese la 
Facultatea de Drept, absolvită mai mult în ciuda tatălui ei decât 
din dorinţa de a-i face pe plac. El nu credea că ea ar putea 
deveni vreodată avocat. 

— Următorul lucru pe care mi-l amintesc a fost că stăteam în 
spatele biroului meu de la Dillon and Block, trei etaje mai jos de 
tata, în departamentul legii competiţiei. James răsese din nou. 
Nici măcar nu am făcut un singur curs de legea competiţiei. Tata 
îmi dădea un dosar și îmi vorbea despre una, despre alta, iar eu 
stăteam acolo cu o privire îngrijorată, încuviințând, aruncând din 
când în când câte o expresie de genul „nenorociţii” sau „la 
dracu'”. 

Amândoi râseseră. 

James băuse berea. 

— Cel puţin tu ai avut bunul-simţ să te angajezi în altă parte. 

— Eu l-am sfidat. 

— Și eu fac asta acum. Mai bine mai târziu decât niciodată. 
Acum vreau să plec. 

— Și ce ai de gând să faci? 

Dana sperase ca răspunsul lui s-o ajute și pe ea. 

— Vreau să predau. 

Ea izbucnise în râs, dar se oprise când văzuse că el vorbea 
serios. 

James frământă cana de plastic, îndoind-o. 

— M-a sunat un prieten să-mi spună că Universitatea din 
Seattle are un post liber la cercetare juridică și cursuri de 
pledoarie. 

— Tu chiar vrei să pleci. Chiar te-ai interesat de treaba asta. 

El încuviinţase. 

— Am transmis notele mele și recomandările săptămâna 
trecută. Dacă totul merge bine, o să-mi schimb pantofii 
Ferragamos pe bocanci și salopete. 

Ea se uitase lung la masa de cafea, cuprinzând-o un 
sentiment de abandon care nu avea legătură cu moartea tatălui 
ei. 

— Vino cu mine, spusese James, probabil simţindu-i 


VP - 64 


disperarea. Să sărbătorim moartea tatei trăindu-ne viaţa. 

Ea luase o gură de vin. 

— Sigur. Și ce-ar zice Grant despre asta? 

— Cui îi pasă? Aici nu e vorba despre Grant. E vorba despre 
tine. 

— E soțul meu, James. ` 

— Nu-mi mai aminti. Își ridicase ambele brațe. Îmi pare rău. 

Dana știa că familiei ei nu-i prea păsa de Grant, dar acesta nu 
era un subiect de discuţie. Grant era soţul ei. 

— Ratele lunare sunt mai mari decât salariile amândurora. 
Avem împrumuturi la bancă de 100.000 de dolari, iar ratele la 
mașină sunt mai mari decât ratele altora la casă. 

— Vindeţi tot. James se aplecase în față, cu braţele sprijinite 
pe genunchi, cu ochii săi albaștri sticlindu-i. Asta fac eu. Vindeţi 
casa și mașinile. Eu așa pot să plătesc datoriile și să-mi permit 
ceva mai mic. 

Ea izbucnise în râs. 

— După ce ne plătim datoriile, o să ne mai permitem doar să 
mâncăm o cină și să bem o sticlă de vin. 

— Ai fi liberă. 

Dana nici măcar nu știa ce însemna asta. 

— Am vorbit despre copii. 

El se rezemase cu spatele de scaun. Tonul vocii i se 
schimbase. 

— Serios? 

Ea dăduse din cap. 

— Suntem căsătoriţi de cinci ani și nu întinerim. 

— Vă înțelegeţi mai bine? 

— Încercăm. E din cauza serviciului. O să se schimbe odată ce 
avem copii. O să ne ofere o nouă perspectivă. 

Însă fratele ei fusese cel care avea o nouă perspectivă. James 
își vânduse casa de pe Capitol Hill, își vânduse Mercedesul și își 
donase costumele și majoritatea cravatelor și cămășilor la 
organizația non-profit Goodwill. Renunţase la calitatea de 
membru al Washington Athletic Club, nu mai lua cina la 
restaurante scumpe și rar mai cheltuia 150 de dolari la cluburile 
private de golf. Îi plăcea să glumească și să spună că a 
demisionat de la slujba sa foarte bine plătită ca să 
economisească bani. 

— Îmi pare foarte rău, am întârziat. 


VP - 65 


Dana deschise ochii. Detectivul Michael Logan stătea în 
capătul scărilor, iar picăturile de ploaie se scurgeau de pe 
umbrela sa. 

— Aș putea să mint și să dau vina pe trafic, dar adevărul e că 
am adormit. Am primit un telefon în toiul nopţii, o crimă în 
Rainier Valley. Se pare că are legătură cu fratele 
dumneavoastră. 

Ea se simţi brusc invadată de neliniște. 

— Fratele meu? 

Logan privi sus spre cer. 

— Să mergem înăuntru să nu ne ude până la piele. 

Banda galbenă a poliţiei era încă acolo, fixată între tocurile 
ușii. 

— Aveţi o cheie? 

— Nu, spuse ea, rușinată. 

Logan dădu din cap. 

— Are vecina una. Mă întorc imediat. 

Ea îl privi alergând spre casa vecină, peste gazon, și 
întorcându-se câteva clipe mai târziu cu cheia. Logan îndepărtă 
banda galbenă, descuie ușa și o împinse, însă Dana rămase 
locului pe prag. 

— Putem să facem asta și mai târziu, spuse Logan. Având în 
vedere ce am aflat aseară, asta chiar mai poate aștepta. 

Dana privi înainte, cu ochii aţintiţi asupra holului, amintindu-și 
de prima oară când se urcase pe un dig în Madison Park și 
încerca să se convingă să se arunce. Îi era teamă ca frica ei să 
nu fie prea evidentă. 

— Mulţumesc, domnule detectiv. Vă apreciez grija, dar nu am 
niciun motiv pentru care să aștept. Trebuie să facem asta, iar eu 
voi fi cea care o va face. 

— Nu vorbeam despre lucrurile fratelui dumneavoastră, spuse 
Logan. Mă gândeam la dumneavoastră. Comentariul o surprinse. 
Se întoarse. Se uită la ea cu ochi verzi și injectaţi. Vreau să spun 
că putem face asta altă dată, când cineva va putea fi aici cu 
dumneavoastră, spuse el. 

Dana scutură din cap, apoi se întoarse și trecu pragul. 
Teancul de documente era împrăștiat pe masă. Unele dintre ele 
căzuseră lângă servieta din piele a lui James. Păși de-a lungul 
holului, cu același sentiment ciudat în inimă cu care intrase în 
casa lui Abraham Lincoln de vizavi de Ford Theatre, unde acesta 


VP - 66 


murise după ce fusese împușcat. Totul părea o butaforie 
abandonată pe scenă, după un ultim act. Timpul se oprise 
pentru totdeauna într-un moment oribil. O pată întunecată 
acoperea podeaua din lemn masiv. Dana se întoarse brusc și-și 
acoperi gura. 

— Sunteţi în regulă? întrebă Logan. 

Ea încercă să-și revină, bazându-se pe avocatul din ea care 
trebuia să afle răspunsurile la întrebări. 

— Aţi spus că o crimă în Rainier Valley are legătură cu fratele 
meu? 

Logan băgă mâna în buzunar și îi dădu o pungă de plastic. 

— Detectivii care se ocupă de caz cred că au găsit ceasul 
fratelui dumneavoastră. 

Dana se uită pe spatele ceasului și citi inscripţia, încuviințând. 

— Tata ne-a dat fiecăruia un ceas când am absolvit Facultatea 
de Drept. Îi arătă detectivului ceasul ei de la mână. L-au găsit pe 
bărbatul care a făcut asta? 

Logan scutură din cap. 

— E mort. Cineva l-a împușcat. 

— Cine e? De ce l-a omorât pe fratele meu? 

— Numele bărbatului era Laurence King. Era un hoţ de 
meserie, un hoţ ale cărui crime degenerau în violenţă. A fost 
eliberat condiţionat acum trei luni. 

Ea închise ochii și clătină din cap. Furia ei atinse limitele. Un 
fost pușcăriaș. 

— Știu că aţi spus că fratele meu a fost omorât în timpul unui 
jaf, domnule detectiv, dar îmi vine foarte greu să cred asta. 
Uitaţi-vă și dumneavoastră în jur; nu avea nimic de valoare aici. 

Logan dădu din cap ca și cum ar mai fi auzit raţionamentul 
acesta înainte. 

— Aţi fi surprinsă. Am văzut oameni omorâţi în timpul unei 
dispute pentru cinci dolari. Încă încercăm să adunăm toate 
informaţiile de care avem nevoie, dar ceea ce știm deja e că 
King a fost un infractor care a comis două fărădelegi în același 
timp. Avea multe de pierdut dacă era prins. Era prieten cu un alt 
infractor pe nume Marshall Cole. Noi credem că cel care l-a 
omorât pe fratele dumneavoastră este chiar Cole. 

— De ce? 

— Am găsit haine pătate de sânge în motel, împreună cu 
ceasul fratelui dumneavoastră. Hainele sunt de mărime prea 


VP - 67 


mică pentru a fi ale lui King. Ne bazam și pe descrierea pe care 
a făcut-o recepţionerul și pe dosarul lui Cole de la poliţie, astfel 
că suntem de părere că acele haine îi aparţineau lui Cole, cel 
mai probabil. 

— Credeţi că acest bărbat l-a omorât și pe King? 

— Nu știm încă. Încercăm să aflam. Motelul face mici afaceri 
cu prostituatele locale. King se poate să fi fost omorât în timpul 
unei dispute și Cole și-a luat apoi tălpășiță, nevrând să ia parte 
la așa ceva. Știţi cumva dacă fratele dumneavoastră avea mulţi 
bani la el sau dacă îi păstra în casă? 

— Fratele meu? Din câte știu eu, nu. De ce? 

— Pe lângă faptul că avea la el ceasul fratelui dumneavoastră, 
King mai avea la el și o mie cinci sute de dolari. 

Ea scutură din cap. 

— Se poate, dar mi-e greu să cred că James ţinea banii 
aceștia aici, și cu siguranță nu-i purta la el. 

— Dar bijuterii sau lucruri pe care King să le fi amanetat 
pentru a obţine banii ăştia? 

Ea se uită prin cameră. 

— Fratele meu a vândut sau a renunţat la majoritatea 
lucrurilor lui când a renunţat la avocatură. Nu avea bijuterii. 
Ceasul și inelul primit la absolvire sunt singurele lucruri despre 
care eu știu. 

Se plimbară prin camere, iar Logan făcea inventarul bunurilor. 
Hoţii nu luaseră nici televizorul și nici casetofonul, amândouă 
fiind niște relicve după standardele tehnologiei moderne, și nu 
furaseră nici laptopul. De asemenea, au lăsat și colecția de 
compact-discuri și un checkbook pe care Dana îl găsise în 
dulapul din dormitor. Până și lui Logan i se păru ciudată treaba. 

După ce petrecură împreună o oră, rămaseră în camera din 
spate. Logan își închise agenda. 

— În regulă, vă las acum să adunaţi bunurile personale ale 
fratelui dumneavoastră. Aveţi cartea mea de vizită. Dacă vă 
vine vreo idee sau observați ceva ieșit din comun, sunaţi-mă. Vă 
voi ţine la curent dacă aflu vreo noutate. 

Dana îi mulțumi și îl privi cum se îndepărtează de-a lungul 
coridorului, lăsând-o singură, o străină în casa fratelui ei. 

[A] 

Luă la rând încăperile și începu cu cele din spatele casei, 

ajungând într-un final la ușa din faţă. Nu se simţea în largul ei, 


VP - 68 


găvanele goale și lipsite de viaţa ale măștilor africane se holbau 
la ea, întrebând-o parcă de ce nu și-a petrecut timpul aici cât 
fratele ei era în viaţă. Nu știa ce era de făcut cu tapiseriile și cu 
sculpturile africane. Ştia că James le adusese dintr-un safari, de 
unde se întorsese slab și bronzat, vegetarian și într-o dispoziție 
mai bună decât îl văzuse ea vreodată. Părul, care avea o 
tunsoare cuminte, îi crescuse acum până aproape de umeri și îi 
flutura pe lângă gulerul cămășii sale, apoi își schimbase și 
lentilele de contact pe niște ochelari cu ramă din sârmă. Totuși, 
nu voia ca măștile să se holbeze la ea, să-i amintească mereu 
de tragedia la care fusese martoră. Atunci se hotărî să sune la 
Muzeul de Artă din Seattle să întrebe dacă ar fi interesaţi de 
obiectele acestea sau dacă știau alt muzeu care ar putea fi 
interesat. Restul obiectelor din bucătărie și sufragerie, cu 
excepția pieselor mari de mobilier, încăpeau într-o singură cutie. 
James ducea o viaţă ascetică. Ea își imagina că mânca mai mult 
la școală decât acasă. 

Merse pe hol spre dormitor, știind că asta urma să fie cea mai 
greu de cercetat încăpere. Cărţi și fotografii înrămate umpleau 
sertarele și erau împrăștiate chiar și pe podeaua din lemn 
masiv. O întreagă etajeră era dedicată în exclusivitate 
comandanților din Războiul Civil. Pe altă etajeră avea clasicii: 
Hemingway, Fitzgerald, Faulkner și Twain. Luase o fotografie cu 
mai multe cadre și se așeză pe marginea patului. În fiecare 
cadru era James cu Molly - Molly cu un rucsac în spate, la 
muzeu, la grădina zoologică, cu faţa pictată. 

Dana își duse fotografiile la piept, epuizată de gândul că va 
trebui să explice unei fetiţe că unchiul ei a plecat și nu se va mai 
întoarce. Umerii îi tremurau și nu-i putea controla. Suspină de 
durere. Se zgudui de plâns vreo cinci minute, apoi se întremă și 
deschise ochii. În acel moment, văzu în prag un bărbat blond și 
îndesat. 

— Dumnezeule! Se ridica, scăpând fotografiile din mână. 
Sticla ramelor se fărâmiţă pe podeaua din lemn masiv. 

— Îmi pare rău. Nu știam că e cineva aici. Era îmbrăcat la 
patru ace, într-un costum de un albastru marin de o calitate 
bună, cu o cămașă cu nasturi și o cravată. 

Dana își șterse lacrimile, rușinată și enervată că fusese 
surprinsă astfel. 

— Vă pot ajuta? 


VP - 69 


Avea o față ascuţită, cu trăsături puternice, ochi incredibil de 
întunecați, un negru de cărbune. Scoase un portofel din 
buzunarul jachetei și îi arătă insigna. 

— Mă numesc Daniel Holmes, doamna... 

— Hill. Dana Hill. Lucraţi cu detectivul Logan? 

El încuviinţă și vâri portofelul înapoi în jachetă. 

— Mike se ocupa de moartea fratelui dumneavoastră. Pe mine 
mă interesează jaful - bunurile care au fost furate. Sunt sigur că 
v-a spus că va trebui să facem o listă cu toate aceste bunuri 
pentru magazinele de amanet. Spuneţi-mi, aţi fost căsătorită cu 
decedatul? 

— Căsătorita? Oh... nu, spuse Dana. Hill e numele meu de 
fată. James era fratele meu. 

— Înţeleg. Îmi pare rău pentru pierderea dumneavoastră. 

— Am vorbit de dimineaţă cu detectivul Logan și am alcătuit o 
listă împreună, spuse ea. Dar nu sunt sigură că vă pot ajuta. 
Fratele meu nu avea lucruri de valoare în afară de un ceas, și 
chiar nu știu ce altceva ar putea lipsi. 

— Deci nu aţi găsit nimic ce ar fi putut prezenta interes? 

— Interes? 

Detectivul arătă către cutiile de afară. 

— Aţi găsit ceva pe care hoţii ar fi putut pune mâna, dar a fost 
lăsat deoparte? Uneori, bunurile lăsate deoparte ne pot spune la 
fel de multe ca și cele care au fost furate. De exemplu, dacă au 
luat doar echipamentul electronic - televizorul și casetofonul -, 
dar au lăsat bijuteriile și obiectele de artă, știm spre ce magazin 
de amanet să ne îndreptăm. 

— Se pare că nu au fost interesaţi de electronice. Așa cum am 
spus, detectivul Logan are lista. 

Bărbatul încuviinţă. Se lăsase o liniște incomodă. 

— Bine, atunci nu vă mai rețin. Îmi cer scuze din nou că v-am 
speriat. 

Dana îl conduse până la ușa de la intrare și o închise în urma 
lui. Apoi o înculie. 

Se întoarse în dormitor și îngenunche să culeagă bucăţile de 
sticlă sparte de pe covorul de sub pat. Își plimbă mâinile pe 
bucăţile de sticlă, având grijă la cele mai mici, apoi observă 
lumina reflectându-se de undeva de lângă tăblie, radiind un 
mănunchi de culori. Se întinse și, pipăind după obiect, îl scoase 
de sub pat. 


VP - 70 


— Oh, vai! zise ea, îndreptându-se de spate și privindu-l. 


VP -71 


13. 


În următoarea zi de luni, Dana o ţinea de mână pe mama ei în 
strana din faţă a Catedralei Saint James din centrul orașului 
Seattle. Molly stătea între ea și Grant. Sicriul lui James fusese 
adus din naos și îmbrăcat cu un acoperământ alb. Mirosul de 
tămâie se răspândise în catedrala întunecată, norișori de fum se 
ridicau din cădelniţă în timp ce preotul o balansa, iar cele trei 
lanţuri aurii zăngăneau într-un singur ritm. Ferestrele cu boltă 
nu lăsau lumina să intre, iar vitraliile colorate erau întunecate 
din cauza cerului înnorat. Lumânările din altar licăreau într-o 
adiere de vânt abia perceptibilă, învăluindu-i pe oamenii care se 
adunaseră în strană. _ 

Preotul se întoarse în altar. Imbrăcat cu o robă albă cu verde, 
vorbea cu un accent polonez greu de înțeles. Dana nu era 
atentă la slujbă. Weekendul trecuse încet, cu toate că ea era 
mereu pe fugă - lăsând lucrurile de zi cu zi să-i acapareze 
minutele, apoi minutele acestea deveneau ore, iar orele 
deveneau zile. Dormise și mâncase puţin, se gândise mult la 
trecut și evitase să se gândească la viitor. Prezentul era și așa 
dificil de suportat. Fusese atât de absorbită de pregătirile pentru 
înmormântarea lui James, precum și de masa de după 
înmormântare, încât uitase complet de biopsia ei. Apoi, își 
verificase mesajele de la serviciu - un obicei al avocaţilor - iar 
vocea doctorului Neal o umpluse din nou de teamă. Dar doctorul 
o sunase doar ca să o anunţe că rezultatele de la laborator nu 
erau gata încă. 

Preotul îi invită pe participanţi să se așeze, apoi se uită din 
altar la Dana. Acesta era semnul. Când se întâlniseră să discute 
despre funeralii, preotul o întrebase detalii despre viaţa fratelui 
ei. Dana îi făcuse o listă, apoi se oprise. Işi dăduse seama că nu 
voia ca fratele ei să fie doar un gând întârziat pentru cei 
prezenţi, adică să fie omagiat de cineva care nu-l cunoscuse 
niciodată. Așa că, oricât de greu i s-ar fi părut, voia să îi aducă 
ea omagiul. Când preotul își exprimase îngrijorarea cu privire la 
capacitatea ei emoţională de a face asta, Dana i-o retezase 
scurt. 


VP- 72 


— O să trec peste, spusese ea, pentru fratele meu. 

Dădu drumul mâinii mamei ei și se îndreptă spre pupitru, 
auzind în urma sa suspine reținute. Când își potrivi microfonul, 
acesta scoase un sunet ascuţit ca o fluierătură. Desfăcu hârtia 
unde avea scris omagiul și își drese glasul. Se chinui să 
rostească acele cuvinte care să rezume o viaţă de om de 
treizeci și patru de ani în câteva minute. Clișeele nu o vor salva 
de data asta. Ce se întâmpla aici nu era o celebrare a vieţii - nu 
erau funeraliile unui om bătrân. James nici măcar nu avusese o 
boală terminală de durerile căreia scăpase prin moarte, și nici 
nu fusese victima vreunui accident. Fratele ei fusese omorât. 
Bătut până la moarte cu sânge rece. Doi bărbaţi îi puseseră 
capăt vieţii. Îl călcaseră în picioare ca pe un gândac. Și faptul că 
el abia începuse să trăiască viaţa pe care și-o dorea făcea ca 
totul să fie și mai dureros. James avusese curajul să facă ceea 
ce ea nu putuse să facă: să înfrunte necunoscutul și să-i dea 
dracului pe toţi cu toate așteptările lor. Se hotărâse să facă 
exact ceea ce visase dintotdeauna, iar doi nemernici îi furaseră 
viaţa. Cel puţin asta continua poliţia să susţină. Spuneau că 
James fusese omorât în timpul unui jaf. Asta spuneau că se 
întâmplă tot timpul, din cauza nevoii de droguri, din cauza 
locurilor de parcare sau din cauză că hoţii nu aveau pur și 
simplu suficienți bani să cumpere mâncare la un restaurant fast- 
food. Dar nu li se întâmpla atât de des albilor din clasa mijlocie 
sau din partea superioară a clasei de mijloc din suburbia 
învecinată. 

Și asta o deranja pe ea. 

Pregătirea ei de avocat o făcea să încerce să înţeleagă ceea 
ce se întâmplase și să găsească o teorie coerentă. Dar mai avea 
multe mistere de dezlegat cu privire la moartea fratelui ei. 
Trebuia să găsească o noimă în cele întâmplate, căci în 
avocatură, dacă povestea nu avea coerenţă însemna fie că 
lipseau niște date, fie că cineva minţea. Mai mult, o măcina 
întrebarea de ce Laurence King și Marshall Cole, doi hoţi, să fi 
pus ochii pe fratele ei? Dacă oricum riscau să se întoarcă la 
închisoare, poate chiar pe viaţă, de ce nu au ales să jefuiască o 
casă mai bogată? 

În timp ce stătea la pupitru, începu să o ardă stomacul, 
făcând-o să strângă din dinţi. Durerea veni odată cu 
conștientizarea dureroasa a faptului că Laurence King și 


VP-73 


Marshall Cole nu au luat doar viaţa fratelui ei. Au furat o mare 
parte din viaţa ei, a mamei ei și a lui Molly. Furaseră ceva din 
fiecare persoană din acea biserică. Lucrul ăsta o înfurie. O 
înfurie al naibii de tare. Astfel că, atunci când deschise gura să 
vorbească, Dana decisese deja că cea mai bună modalitate de a 
onora memoria fratelui ei era să nu mai trăiască în trecut. Nu-și 
va mai plânge de milă. Amintirile oricum nu-i vor calma furia. Nu 
îi vor răspunde la întrebări. Nu. Cea mai bună modalitate de a-și 
onora fratele era să afle de ce murise. 

Privea peste toate acele veșminte întunecate și acele expresii 
sumbre, își ridică ochii de la acel colaj de fețe cunoscute și 
străine, oprindu-se într-un final asupra unei figuri aflate în 
penultimul scaun din stânga: detectivul Michael Logan. 

e 

Dana se îndreptă spre bucătărie, destinația aceasta dându-i 
sentimentul că avea un scop, deși simțea că se rătăcește. In 
jurul ei, alcoolul se revărsa în pahare, și mâncarea putea fi 
servită de la un bufet suedez, de două ori mai multă decât era 
nevoie, dar nu avea de gând să se certe cu mama ei din cauza 
asta. La aproape fiecare pas pe care îl făcea, oamenii îi tăiau 
calea să-i prezinte condoleanţe, să-și exprime suferința sau să-i 
spună cât de mult le plăcuse omagiul ei. Ea zâmbea, le 
mulțumea că veniseră și trecea mai departe. 

Bucătăria era refugiul ei, un loc unde putea să-și mai tragă 
sufletul. Zăbovi acolo un minut să-și revină, după care ieși în 
grădina acoperită. Invitaţii stăteau la coadă la bufet să-și umple 
farfuriile de porțelan cu o lasagna aburindă, somon cu legume, 
salate și felii de pâine. Vremea ţinuse cu ei. Petice de cer 
albastru se întrezăreau printre norii întunecaţi. Dana ocoli 
piscina ca să ajungă la Grant care discuta cu un partener de la 
Dillon & Block, fosta firmă a tatălui ei. Crengile copacului în care 
ea și James avuseseră o căsuţă umbreau fața lui Grant, însă nu-i 
temperau și tonul vocii. Ea îl auzi vorbind despre cazul Nelson și 
despre suma imensă de bani în discuţie. Grant niciodată nu rata 
ocazia de a se lăuda. Molly stătea pe un scaun pliant lângă 
Maria, bona ei, semănând cu o păpușă de porțelan îmbrăcată 
într-o rochie de un albastru-închis, cu guler alb din dantelă și 
pantofiori Mary Jane cu șosete albe până la gleznă. 

Dana venise lângă Grant exact când partenerul de la Dillon & 
Block întreba: 


VP - 74 


— Bill Nelson nu a fost acuzat de spălare de bani? 

Grant se zbărli. 

— Acuzaţiile au fost retrase. Cel care îl acuză era unul dintre 
cei mai vehemenţi concurenţi ai lui Nelson. 

Avocatul își încruntă sprâncenele. 

— Credeam că a fost vorba despre ceva mult mai grav; că 
fusese acuzat de fraudă. 

Grant scutură din cap, sfidător. 

— Toate au fost inventate. Fără nicio bază. 

Dana vru să-i întrerupă, când simţi o mână pe braţ. 

— Dana? 


Se întoarse. Privirea de pe faţa ei spunea că nu-și poate 
aminti numele bărbatului chel care îi atinsese braţul. Inainte de 
a se face de râs, el îi veni în întâmpinare. 

— Sunt Brian. Brian Griffin, am stat pe strada asta. 

Mintea ei reconstrui imaginea lui de mai demult, când avea 
păr în loc de chelie, barbă rasă și nu purta ochelarii cu ramă din 
sârmă. 

— Brian, bineînţeles, spuse ea, rușinată că uitase numele 
celui cu care ea și James se jucaseră aproape în fiecare zi de-a 
lungul întregii lor copilării. 

Griffin zâmbi și se frecă pe creștetul capului. 

— Cred că m-am schimbat puţin de la treisprezece ani. 

— N-nu, se bâlbâi ea. Cred că toți ne-am schimbat. 

— Tu nu. Arăţi la fel. 

— Nu arăt la fel. Îmi pare rău, Brian. Îl îmbrăţișă. Nu te-am 
recunoscut. Îi atinse barba. Îmi place. Îţi stă bine. 

El surâse ușor și ochii i se umeziră. 

— Îmi pare atât de rău pentru James. Îmi pare al naibii de rău! 

— Îți mulţumesc că ai venit. 

— O să-mi fie dor de el. Simţeam că abia îl recâștigasem. 
Toată lumea la școală e în stare de șoc. 

Ea făcu un pas înapoi și realiză că Griffin era cu un grup de 
studenţi de la Universitatea din Seattle. 

— Ești profesor de drept? întrebă ea. 

— Predau un curs de taxe, spuse el. 

— Tu ai fost cel care l-a convins pe James să intre în 
învățământ. 

Griffin încuviinţă. 


VP -75 


— Nu a trebuit să insist prea mult. 

— James mi-a zis că era vorba despre un prieten, dar nu a 
menţionat niciun nume. 

— Am vorbit cu James despre un seminar pe dreptul de 
proprietate și a părut interesat. Când profesorul de pledoarie a 
apărut, l-am sunat. James a fost un profesor extraordinar, avea 
un talent înnăscut. Studenţii îl iubeau. De asta sunt atât de mulţi 
aici. Sper că e în regulă. 

— Bineînţeles, spuse ea, privind către tinerii și tinerele din 
apropiere. E minunat că i-ai adus aici. 

— Nu poţi preda pe drumurile de pădure, nu poţi nici măcar 
să conduci un proces, însă James se pare că se pricepea la asta. 
Griffin privi în jur la piscină și se lăsă în voia amintirilor. 
Doamne, mi-am petrecut verile în curtea asta atâţia ani. Dar 
cred că nu am mai fost aici de douăzeci de ani. Unde se scurge 
timpul? Din nou, ochii i se umeziră. Bine... nu vreau să te rețin. 
Nu e momentul potrivit să depănăm amintiri. Poate ne putem 
întâlni? _ 

— Mi-ar plăcea, spuse Dana. Iți mulțumesc că ai venit. 

În timp ce ea se întoarse spre Grant, privi spre câteva 
studente. Aveau riduri fine în jurul ochilor, șolduri înguste și 
ferme, fără acele kilograme încăpăţânate acumulate în timpul 
sarcinii. 

— Brian? strigă ea. Griffin ieși din grup. Aș vrea să te rog 
ceva. 

— Sigur, Dana, orice. Absolut orice. 

— James începuse o viață cu totul nouă. | se păru până și ei că 
vocea îi sună forțat. Crezi că James se vedea cu cineva? 

— Nu știu sigur. Fratele tău nu-mi spunea chiar totul, iar ăsta 
era unul dintre acele lucruri despre care nu vorbea. Uneori, 
simțea nevoia să se confeseze și îmi spunea că se vede cu 
cineva, dar nu era nimic serios și nu voiam să-mi bag nasul. Mă 
gândeam că o să-mi spună el când va fi cazul. 

— Crezi că a spus cuiva? 

Griffin îi atinse brațul. 

— Dana. Fratele tău te iubea cel mai mult din toată lumea 
asta, poate cu excepţia fetiţei aceleia care stă în scaun acolo. 
Dacă tu nu știi, sunt aproape convins că nimeni nu știe. 

Ea încuviinţa; asta era adevărat. 

— Dar știi dacă avea probleme? Ti-a zis James de vreo 


VP - 76 


problemă pe care ar fi avut-o recent? 

Griffin scutură din cap. 

— Nu îmi vine în minte nimic. El m-a ajutat foarte mult când 
am trecut prin divorț; mă tem că m-am descărcat pe el mai mult 
decât ar fi trebuit, dar... nu. Nu îmi amintesc să-mi fi zis 
vreodată că ar avea vreo problemă. 

— Mulţumesc încă o dată, Brian. Te voi suna să luăm prânzul 
împreună, zise Dana. 

Când se întoarse, Grant tocmai își terminase scotch-ul și apa 
minerală și se ștergea la gură cu un șerveţel. Partenerul de la 
Dillon & Block plecase. Grant făcu un gest din cap arătând spre 
Griffin. 

— Cine-i ăla? 

— Un prieten. Am crescut împreună. 

— Are nevoie de o geacă sport nouă. Îi dădu ei paharul și 
farfuria goală. Trebuie să ajung la aeroport. Avionul pleacă în 
două ore. Voi sta la un hotel Marriott în centrul orașului Chicago. 
Numărul de telefon e pe frigider, dacă ai nevoie să mă suni, dar 
voi fi la tribunal cea mai mare parte din timp, așa că îmi voi 
închide telefonul. Îmi poţi lăsa mesaje la recepţie. Le voi lua la 
sfârșitul zilei. Îmi pare rău de sincronizarea asta proastă. 
Urează-mi noroc! 

— Baftă! spuse ea. 

El o sărută ușor pe buze. 

— O să sun când pot. Sigur o să fii în regulă? 

Ea dădu din cap. El îi cuprinse umerii și o strânse, apoi porni 
spre poarta cu zăbrele de la capătul grădinii, iar ea se uită cum 
aceasta se închidea încet în urma lui. 

e 

Dana curățase bufetul din bucătărie și șterse cu buretele 
robinetul. Bufetul și cuptorul erau impecabile. Cei de la firma de 
catering și de închirieri veniseră să ia mobila și mâncarea. După 
patru zile de agitaţie, nu mai era nimic de făcut. Puse buretele 
în chiuvetă și își aminti că trăise același moment după praznicul 
de la înmormântarea tatei. Prietenii și rudele se întorseseră la 
viaţa lor de zi cu zi, lăsându-i pe ea, James și mama lor să facă 
singuri față suferinței. Viaţa lor se schimbase de-atunci pentru 
totdeauna. 

Stinse luminile și urcă scările la etaj, auzind vocea plăpândă a 
mamei care fredona, presupunea ea, o baladă irlandeză. 


VP - 77 


Fetițo, fetițo, nu mai plânge, fetițo. 

Fiindcă dimineaţa asta vin să te iau. 

Și vei zâmbi și ne vom juca și împreună vom începe o nouă zi. 
Și dimineaţă vom fi din nou fericite. 


La ultima treaptă de sus, Dana se uită atent prin ușa 
întredeschisă a ceea ce fusese odinioară dormitorul ei. Lampa 
roz învăluia cu o lumină trandafirie patul cu baldachin unde 
mama ei stătea rezemată de tăblie, cu Molly în poală și cu o 
carte deschisă lăsată pe cearșafurile înflorate. Molly își plecase 
capul și clipea de fiecare dată când peria îi trecea cu delicateţe 
prin păr. Mama ei redecorase fiecare încăpere din casă, cu 
excepţia camerei Danei și a lui James. Biblioteca era plină de 
cărți pentru copii. Jucării de pluș se revărsau dintr-un cufăr 
antic. Rămăsese o cameră perfectă pentru o fetiță, deși, odată 
ce crescuse, Dana nu mai era interesată de dantela roz. Ea voia 
să iasă cu James și prietenii lui. Era mai amuzant să se joace cu 
ei. După ce absolvise liceul și îi spusese tatălui ei că și ea ar 
vrea să meargă la Facultatea de Drept, el se uitase la ea ca lao 
nebună. 

— De ce ai vrea să faci asta? îi ceruse el explicaţii. 

— Ca să fiu avocat, răspunsese ea sarcastic. 

— Legea e o amantă geloasă, o avertizase el, nemulțumit de 
motivul Danei. 

Dana închise ochii și își aminti cum stătea mai demult pe pat, 
uitându-se la pozele cu Albă-ca-Zăpada, numărând fiecare pat, 
fiecare hărleţ, fiecare bol de pe masă ca să se asigure că sunt 
șapte, unul pentru fiecare pitic. Simţea atingerea delicată a 
periei pe păr, mângăierile mamei care îi cânta, și apoi sunetul 
unei mașini oprindu-se în faţa casei. Își aminti pașii tatei urcând 
scările. Apoi își ridica privirea și îl vedea stând în faţa ușii, fără 
să intre. 

Mama ei continua să-i perie părul. 

— Vrei să-ţi fac ceva de mâncare? îl întrebă ea, fără să-l 
privească. 

— Am mâncat la birou. 

— Ai terminat treaba? 

— Nu totul. 

— James te-a așteptat. 

— O să mă duc să-l învelesc, spunea el, și pașii lui se auzeau 


VP -78 


îndepărtându-se pe hol. 

Apoi mama punea peria pe noptieră, închidea cartea și o 
acoperea pe Dana cu pătura, învelind-o până sub bărbie și 
aplecându-se s-o sărute pe ambii obraji, pe nas, pe frunte și, 
într-un final, pe buze. 

— De ce plângi? întrebă Dana, simțind că obrajii mamei erau 
umezi. 

— Pentru că te iubesc așa de mult, îi șoptea mama. 

— De ce plângi, mami? Dana își deschise ochii. Molly se holbă 
la ea din pat. Dana își șterse obrajii și intră în cameră. Mama ei 
continua să perie părul fetiţei. Dana se aplecă și o sărută pe 
Molly pe fiecare obraz, pe nas, pe frunte, și într-un final, pe 
buze. 

— Pentru că te iubesc așa de mult, îi șopti ea. 


VP - 79 


14. 


Podeaua din faţa biroului ei se cutremură. Dana întinse mâna 
după telefonul de pe birou și îl duse la ureche, dar ușa nu fu 
trântită de perete. Închise telefonul, întrebându-se cât timp îi va 
lua lui Marvin Crocket să se calmeze. Era prima ei zi la lucru, se 
intersectaseră chiar în acea dimineaţă pe coridor și Crocket o 
privi precaut, după cele întâmplate ultima dată când ea 
răsturnase biroul. După spusele Lindei, Crocket a dat buzna 
afară din birou în ziua aceea ca un taur pe străzile din 
Pamplona, și nu s-a oprit până nu a ajuns la Gary Thurmond, 
turuindu-i un sfert de oră despre instabilitatea psihică a Danei și 
despre lipsa ei de profesionalism. Apoi a încheiat cerând capul 
Danei pe tavă. Dorea să fie dată imediat afară. Thurmond, un 
veteran de război de șaizeci și cinci de ani care îl cunoscuse și îl 
respectase pe James Hill Senior, atât la tribunal, cât și pe 
terenul de golf, nu a fost însă de acord. In dimineaţa când ea se 
întoarse, plăcuţa cu numele ei era încă pe peretele din faţa 
biroului, iar un buchet mare de flori o aștepta pe masă. 

Podeaua se cutremură din nou. Dana înhaţă telefonul cu o 
secundă înainte ca Marvin Crocket să dea buzna înăuntru. 

— Trebuie să facem rost de proiectul de la Corrugated 
Industries... 

Ea își ridică privirea cu o prefăcută rușine, apoi se întoarse la 
conversaţia sa imaginară, lăsându-l pe Crocket să se fâțâie în 
continuare. Când văzu că el nu pleacă, își puse receptorul pe 
umăr și deschise larg brațele, arătându-i prin asta că va avea o 
conversaţie foarte lungă. Crocket se încruntă și mimă drept 
răspuns că vrea să vorbească urgent cu ea. leși fără să închidă 
ușa. Dana așteptă puţin înainte să meargă să o închidă. Linda o 
privi din coridor. 

— Ai nevoie de ceva? 

Dana scutură din cap. 

— Nu, mulțumesc, Linda, sunt în regulă. Poţi să-mi închizi 
ușa? 

Linda intră și închise ușa după ea. Avea douăzeci de ani, un 
păr roșu ca focul, mai mulţi cercei în urechea dreaptă, un inel în 


VP - 80 


nară și un tatuaj pe spate. Nu reprezenta imaginea corporatistă 
a firmei de avocatură pe care Strong & Thurmond o dorea 
pentru clienţii săi, dar Linda fusese discretă. La interviu, purtase 
un taior sobru albastru, părul prins la spate într-un coc, și nu-și 
arătase adevărata ei înfățișare pe toată perioada de nouăzeci de 
zile în care fusese în probă. Când și-a dezvăluit adevăratul fel de 
a fi, unii dintre acţionari au vrut s-o dea afară, deși era o 
secretară excelentă. Singurul motiv pentru care ar fi putut fi 
concediată fusese o greșeală infimă într-un litigiu judiciar. Au 
trimis-o de la avocat la avocat, fiecare scriind câte o obiecţie 
irelevantă pe documentele sale de angajare. In cele din urmă, s- 
a mutat pe hol, chiar în fața biroului Danei, și de-a lungul 
ultimilor doi ani ele două deveniseră la fel de apropiate ca doi 
proscriși care fugeau de lege. 

— Mă bucur că te-ai întors! spuse Linda. 

— Mă bucur și eu că ești aici! 

— Crocket a cerut să se uite peste dosarele tale și peste fișa 
de pontaj. Caută lucruri în neregulă. Am văzut un memorandum 
legat de prezentarea de la grupul de practică. A dat în tine 
destul de rău. 

În acel moment, toate lucrurile astea nu păreau importante. 

— Îți mulţumesc că ai grijă de mine, dar nu intra și tu în tot 
felul de probleme pentru mine, Linda. Dă-i ce are nevoie. Nu-mi 
fac griji în legătură cu Crocket. Mă poate ataca pe mine, dar nu 
se poate lega de munca mea. lar asta îl enervează cel mai tare. 
Îi făcu cu ochiul. Dar nu cred că e nevoie să-ţi spun asta. 

Linda râse. 

— Poate ar trebui să-ţi pui și tu un cercel în nas. 

— Aş vrea să-i pun lui un cercel în nas. Să-mi preiei, te rog, 
apelurile. Trebuie să-mi rezolv niște probleme personale. 

Dana deschise cutia de pe podea care conţinea documentele 
personale ale lui James. Timp de o oră, făcu ordine printre 
cărţile lui de credit și extrasele de bancă. Bunurile sale nu aveau 
o valoare atât de mică, dar, pentru că vânduse aproape totul, nu 
era prea complicat. Avea 183.000 de dolari într-un fond de 
pensionare și alți 78.000 de dolari în acţiuni. Casa din Green 
Lake avea o valoare estimată la 425.000 de dolari. Mai avea 
încă 62.000 de dolari în numerar, din vânzarea casei din Capitol 
Hill, investiţi în fonduri mutuale. Mai avea, de asemenea, o 
asigurare de viaţă de un milion de dolari, al cărei beneficiar era 


VP - 81 


Molly. Dana contactase compania de asigurări, care îi spuse că 
vor face propria lor investigaţie pentru a determina dacă fratele 
ei se bătuse singur până murise, căci sinuciderea nu era 
acoperită de asigurare. Brian Griffin îi spuse că în cutie erau 
copii după testamentul și procura lui James, dar Dana nu găsise 
niciuna dintre. Stabilise să se vadă cu Griffin la sfârșitul 
săptămânii. 

James își făcea în mare parte tranzacţiile bancare pe internet. 
Parola M-O-L-L-Y era scrisă pe interiorul dosarului. Dana intră pe 
website-ul cardului de credit și accesă toate intrările. La o privire 
atentă, ea nu descoperi nimic. Apoi se logă pe site-ul bancar și 
se uită peste declaraţiile din ultimele nouă luni, dar din nou 
fratele său nu retrăsese nicio sumă prea mare. Când vru să iasă 
de pe site, observă din pură întâmplare un transfer bancar de 
695 de dolari către o companie cu numele de Montgomery Real 
Estate și i se păru ciudat, pentru că fratele ei nu avea nicio 
proprietate imobiliară în afară de casa lui. Uitându-se printre 
toate transferurile înregistrate, observase același transfer 
bancar cu o lună înainte și cu patru luni înainte de asta. Notă 
numele companiei pe un bilețel când telefonul de interior sună. 
Se uită atent la număr înainte să răspundă. 

— Știu că ești ocupată, spuse Linda, dar la telefon e o anume 
doctoriță Bridgett Neal. Spune că e important. 


VP - 82 


15. 


ROBERT MEYERS ieși din hidroavion pe sub aripa roșie ca un 
măr, hidroavion ce aparţinea firmei Meyers International, și păși 
pe doc înainte de a se întoarce și a-i oferi mâna soţiei sale. 
Elizabeth Meyers pași și ea afară, purtând un splendid costum 
cu pantaloni Saint John de un albastru regal. Meyers își netezi 
cravata și își aranjă sacoul în timp ce amândoi se îndepărtau pe 
docul din lemn, mână în mână. Tatăl său, care avusese două 
mandate de guvernator al statului Washington, îl învățase că în 
viață contează cum îţi faci intrarea și ieșirea. 

— Nimeni nu-și amintește ce se întâmplă în rest, spunea el. 

Acesta era motivul pentru care Meyers alesese hidroavionul. 
Astazi, intenţiona să-și facă intrarea. Vremea ţinea cu ei, cerul 
era de un albastru superb, iar razele soarelui se reflectau în 
geamurile zgârie-norilor din centru până în partea de sud a 
orașului. Zile ca acestea i-au adus faima orașului Seattle ca fiind 
Orașul de Smarald. 

În timp ce cuplul se apropia de capătul docului, grupul de 
oameni aflaţi pe Fairview Avenue, în curtea Centrului de 
Cercetare a Cancerului Fred Hutchison din Seattle, se uitară 
spre ei, ducându-și mâinile streașină la ochi din cauza luciului 
puternic al apei din lacul Union. În spatele lor, se afla o clădire 
superbă de șapte etaje, din sticlă și cărămidă, iar la intrare 
atârna o bandă cu o fundă. Devenise foarte repede unul dintre 
cele mai bune centre de cercetare a cancerului din lume, 
complexul medical fiind construit pe malul lacului Union 
împreună cu alte companii medicale și de biotehnologie 
susținute de pionierii internetului care înnebunise lumea după 
anii 1990, în special de către miliardarul de la Microsoft, Paul 
Allen. Cărămizile strălucitoare și sticla înlocuiseră urgent 
clădirile industriale cu un etaj, care înconjuraseră lacul timp de 
cincizeci de ani. 

Când Meyers și soția sa ajunseră, din fântâna de piatră ce se 
afla în mijlocul grădinii începu să ţâșnească apă, iar oamenii 
izbucniră în aplauze. Meyers își plecă fruntea ca un elev rușinat 
care își aduce acasă prietena s-o prezinte părinţilor. Toţi știau că 


VP - 83 


evenimentul era de ochii lumii - Meyers voia să numească acea 
aripă nouă după tatăl său, Robert Samuel Meyers al Ill-lea. Dar, 
apărând în razele soarelui cu părul lui blond de adolescent 
fluturându-i în vânt, conferi subit întregului eveniment un suflu 
de spontaneitate și prospeţime, alt truc pe care îl învățase de la 
tatăl său. 

Timp de patru generaţii, familia Meyers fusese însăși 
personificarea visului american în Seattle. Străbunicul lui Meyers 
emigrase către Pacificul de Nord-Vest din Suedia doar cu 
mărunţiș în buzunar, și luase o slujbă de cherestegiu la 
importanta firmă Weyerhauser. Fiul său fondase apoi Meyers 
Construction și o transformase într-una dintre cele mai 
importante firme de construcţii din zona Pacificului de Nord- 
Vest; de asemenea, își folosise resursele financiare să intre în 
afaceri civile, devenind primarul orașului Seattle. Fiul său 
studiase la Universitatea din Washington ingineria și arhitectura 
și transformase societatea Meyers Construction dintr-o firmă ce 
construia locuinţe în cea mai importantă firmă de acest gen din 
Seattle. In timpul boomului economic din anii 1980, bannerele și 
macaralele Meyers Construction puteau fi zărite peste tot, pe 
aproape orice zgârie-nori. 

Politica îi adusese lui Meyers al II-lea un succes și mai mare. 
Când acesta devenise guvernator, trecuse compania pe numele 
fiului său, iar Robert Samuel Meyers al IV-lea devenise directorul 
executiv al celei mai importante companii de construcții din 
statul Washington. Apoi venise recesiunea, și macaralele se 
opriră din construit. Dezastrul se apropia, însă Meyers 
prevăzuse asta și transferase averea familiei, fondând Meyers 
International, o companie pe acţiuni care investea masiv în 
tehnologia și biotehnologia ce luaseră amploare în tot Pacificul 
de Nord-Vest. Afacerea a transformat milioanele familiei în 
miliarde. Ilnarmat cu o faimă recunoscută chiar și de cei cu 
sânge albastru din Seattle și o reputaţie de antreprenor foarte 
atrăgătoare pentru cei tineri, Meyers avea datoria de a duce 
compania pe culmi și mai înalte. La treizeci și șase de ani, 
reușise să ocupe un loc în Senatul Statelor Unite, unde își 
folosea vitalitatea, etica și viziunea cu scopul de a-și pune 
amprenta pe scena politică naţională. Când una dintre 
publicaţiile din Washington, D.C. se referise la campania sa ca 
fiind precum „întoarcerea la Camelot”, și alte publicaţii 


VP - 84 


naţionale preluaseră subiectul, făcând publicul american să 
mediteze serios la posibilitatea asta. Astfel, Meyers devenise 
mentorul noii generaţii, cum fusese și John F. Kennedy pentru 
generaţia sa. 

Meyers păși pe podium, înconjurat de o mulţime de 
microfoane. Aparatele de fotografiat îi dădeau târcoale, iar 
echipele de filmare se înghesuiau să prindă un cadru cu el în 
fața clădirii din sticlă și a fântânii. În faţa camerelor de luat 
vederi, Meyers își lăsă relaxat mâinile pe pupitru, mulţumit că le 
putea oferi această priveliște pe care s-o imortalizeze. | se 
adresă lui Bill Donovan, corespondentul afiliat al ABC în Seattle. 

— Bill, ai face bine să folosești o cremă cu protecţie solară. Te 
vei trezi cu arsuri dacă stai în bătaia soarelui. 

Donovan își masă chelia. 

— Nu bronzul mă îngrijorează pe mine. 

Publicul râse. Meyers dori să sublinieze faptul că politica era 
de generaţii în sângele familiei sale. 

„Nu tu alegi să faci politică, obișnuia să spună tatăl său, ci 
politica te alege pe tine”. 

Meyers își trase mâinile și se îndreptă de spate. 

— Vă mulțumesc tuturor că aţi venit! Familia mea și prietenii 
noștri au suferit din cauza bolii care l-a răpus pe tatăl meu și vă 
apreciază susţinerea. Deși boala tatălui meu va ajuta la o mai 
bună conștientizare a bătăliei împotriva cancerului în rândul 
publicului, moartea sa ne-a învăţat că mai avem o cale lungă 
înainte. Lupta sa a fost curajoasă și demnă, iar sfârșitul acestuia 
a fost un moment foarte trist pentru familia noastră. Însă, 
dincolo de acea tristețe, a aparut acest incredibil centru. Eu și 
Elizabeth suntem onoraţi să putem dedica aripa Robert Samuel 
Meyers Centrului de Cercetare a Cancerului Fred Hutchison. 
Acesta este felul nostru de a spune că lupta împotriva 
cancerului nu s-a încheiat odată cu moartea tatălui meu. De- 
abia a început. 

Publicul aplaudă. 

— Cancerul mi l-a luat pe tata mult prea devreme, dar, 
finanţând astfel de centre, putem găsi un remediu cancerului. Și 
vom face asta. Oamenii spun că noi câștigăm bătălia împotriva 
cancerului. Eu cred că nu bătălia asta e cea bună. Eu spun că 
trebuie să eradicăm boala. 

Din nou, publicul aplaudă. 


VP - 85 


Meyers își dădu la o parte părul care-i cădea pe ochi și care-i 
mai păstra și acum din farmecul său adolescentin. 

— După cum mulţi dintre voi știu, tatăl meu era un om 
credincios, cum era și John F. Kennedy, care credea, de 
asemenea, în versetul din Luca, citat de fostul nostru 
președinte: „Și oricui i s-a dat mult, mult i se va cere”. Când 
străbunicul meu a venit în această ţară era doar un imigrant 
sărac. Dar el a venit aici cu un vis - acel vis pe care multi 
americani l-au avut odată. Visase la o viaţă mai bună - pentru 
el, pentru familia lui și pentru generaţiile care au urmat. Și-a dat 
seama că visul, prin multă muncă într-o ţară care credea în asta, 
ar putea fi cel mai bun lucru din lume. Bunicul și tatăl meu au 
fost binecuvântaţi cu aceeași etică a muncii și același scop de a- 
i servi pe ceilalţi, în special pe oamenii din acest stat minunat 
care, de prea mult timp, a fost ignorat pe scena politică. 

Aplauzele se intensificară și nerăbdarea crescu. 

— Problema sunt serviciile, administrarea și viziunea. Viitorul 
nu ar trebui să sperie generaţiile următoare de americani. 
Viitorul ar trebui să le entuziasmeze, așa cum a entuziasmat 
generaţiile de dinaintea noastră. Nerăbdarea creștea din ce în 
ce mai mult. America are nevoie de idei noi pentru a rezolva 
probleme vechi. America are nevoie de lideri care privesc către 
viitorul ţării, nu la trecutul său. Comentariul era o remarcă nu 
foarte subtilă la adresa contracandidatului său la președinție din 
partea Partidului Republican, noul guvernator al New York-ului, 
William Andrews. Pot să văd acel viitor la fel de clar cum văd 
munţii la distanță. Și, la fel ca munţii aceia, viitorul e mai 
aproape decât credem. Viitorul e acum. 

Publicul izbucni în urale, apoi ovaţionă cu frenezie. Pancarte 
ieșiră la suprafață de nicăieri în timp ce Meyers striga: 

— Mă simt mândru să-mi anunţ astăzi candidatura din partea 
Partidului Democrat la președinția Statelor Unite ale Americii. 

Luă mâna soției sale și o ridică deasupra capului, bucurându- 
se de adoraţia mulţimii, și permițându-le reporterilor să-l 
fotografieze pentru ziarele de a doua zi. Era modalitatea 
perfectă de a aţâţa publicul fără să pomenească nimic despre 
discursul său de sâmbătă seara pe care îl va ţine la o gală de 
unde își va începe în mod oficial campania electorală și 
campania de strângere de fonduri. Meyers cobori de pe podium, 
iar un consilier îi întinse o pereche de foarfece 


VP - 86 


supradimensionate. Meyers păși până în fața ușii, unde taie 
panglica ce înconjura intrarea în clădirea lăsată moștenire de 
tatăl său, apoi luă mâna soţiei sale și pășiră împreună înăuntru 
pentru a privi viitorul. 


VP - 87 


16. 


Dana privi în jos la mulţimea de oameni adunată în curte, îl 
recunoscu pe bărbatul de pe podium - toată lumea din Seattle îl 
știa pe senatorul Robert Meyers - și deduse, după panglica roșie 
și literele din bronz din faţa clădirii din cărămidă, că Meyers 
donase o sumă substanţială de bani pentru Centrul de 
Cercetare. 

— Doamnă Hill? 

Dana se întoarse de la fereastră. O asistentă îi făcu semn cu 
mâna. Dana o urmă în sala de consultaţii unde femeia îi luă 
pulsul înainte de a pleca. De data aceasta, doctorita Bridgett 
Neal nu o făcuse să aștepte. Un minut după ce asistenta ieși, 
Neal intră. 

— Sper că nu aţi rămas blocată în trafic. 

— Nu a fost așa de rău. Dana încerca din răsputeri să se 
poarte firesc, dar inima îi sărea din piept. 

Neal deschise un dosar. 

— Imi pare rău că a durat atât de mult. Nu îmi place să-mi fac 
pacienţii să aștepte după rezultate, dar, din cauză că porţiunea 
extrasă a fost foarte mică, patologul a decis să nu o inspecteze 
la microscop, altfel am fi obţinut imediat diagnosticul. Neal își 
puse o pereche de ochelari. Patologul a ales să facă o 
examinare mai atentă și a fost nevoie de mai multe zile pentru a 
procesa fragmentele de ţesut în detaliu. Diferenţa dintre 
celulele benigne și cele maligne poate fi subtilă. Doctorul Kapela 
a dorit să ceară și opinia unui al doilea patolog. 

— Simt că nu sunt vești bune, spuse Dana. 

— Amândoi au căzut de acord că celulele sunt maligne. Îmi 
pare rău. 

Dana simţi un nod în gât. Ochii i se umeziră, dar luă o gură de 
aer pe care-l expiră și, deși încercă să nu plângă, lacrimile îi 
țâșniră pe obraji. Neal îi dădu o batistă. 

— Vestea bună e că l-aţi detectat din timp și nu e un cancer 
agresiv. Avem mai multe opţiuni pentru dumneavoastră. 

Dana își stăpâni furia. Refuză să se isterizeze sau să se 
panicheze. Nu se va întreba de ce tocmai ei i se întâmplă. Ea nu 


VP - 88 


va fi o parte din statistica ce spune că o femeie moare de 
cancer la fiecare douăsprezece minute - un nenorocit de 20 pe 
fișa cuiva. Avea doar treizeci și patru de ani. Avea o fetiță de 
crescut. Puse întrebarea cu îndatorire, simțind nevoia să 
păstreze profesionalismul în faţa altei femei profesioniste. 

— Care sunt opţiunile? 

— Puteţi face mastectomie, iar în cazul ăsta... 

— Nu. Se gândise la mama ei. 

Doctorita Neal dădu aprobator din cap. 

— Și nu recomand o mastectomie în cazul dumneavoastră. Vă 
recomand ceea ce se numește TCS, adică tratament de 
conservare a sânului. 

— Pare să fie un nume plăcut pentru un tratament nu prea 
plăcut. 

— De fapt, scoatem ganglionul împreună cu țesutul din jurul 
său pentru examinare. E o combinaţie între o incizie axilară de 
nivel unu, ceea ce înseamnă că vom scoate o parte din țesutul 
limfatic de la subsuoară, apoi urmează un tratament cu radiaţii. 

Dana își frecă fruntea și mai inspiră o dată adânc, apoi expiră. 
Se forţă să zâmbească. 

— Presupun că nu există o a treia opţiune miraculoasă. 

Doctoriţa Neal scutură din cap și zâmbi cu buzele strânse. 

— Mă tem că nu există. O lăsă pe Dana câteva momente să 
mediteze la cele spuse. 

Dana încercă să se calmeze și să se gândească ce întrebări să 
pună. 

— De ce vreţi să scoateţi nodulii limfatici fără să știți dacă s- 
au răspândit? 

— Bună întrebare. M-am consultat cu alți medici și ar fi 
prudent să facem asta, din cauza antecedentelor din familia 
dumneavoastră - cancerul de sân al mamei dumneavoastră. Și 
putem face asta într-o singură operaţie. 

— Când aţi vrea s-o faceți? 

— Cât de curând posibil. De cât timp aveţi nevoie pentru a vă 
organiza? 

Dana râse în sinea ei. 

— Nici șase luni nu mi-ar ajunge să pun lucrurile în ordine. 
Fratele meu a murit săptămâna trecută. E o agitaţie constantă și 
nu cred că lucrurile vor lua un curs normal prea curând. 

— Îmi pare rău. A murit brusc? 


VP - 89 


— A fost omorât. 

— Dumnezeule! Neal făcu o pauză. El era bărbatul de la știri, 
nu-i așa? Oh, Dana, îmi pare atât de rău. Nu am făcut legătura. 
Era fratele tău. 

Dana dădu aprobator din cap. _ 

— Nu te aștepți să ţi se întâmple tocmai ţie. Intotdeauna li se 
întâmplă altora, nu-i așa? Tatăl meu spunea că veștile proaste 
vin întotdeauna câte trei. Pentru binele meu, sper să nu fie 
adevărat. Încercă să se adune. De unde începem? 

— Aş vrea să faci cunoștință cu chirurgul pe care îl recomand 
pentru extracția nodulului, precum și cu oncologul radiolog care 
îți va monitoriza tratamentele cu radiaţii. Ei te vor ajuta să mai 
scapi de anxietate. De asemenea, pot să te pun în legătură cu 
organizațiile de femei care au trecut prin așa ceva. |ţi vor spune 
la ce să te aștepți. Nu vei trece prin asta singură. 

— Cât timp voi lipsi de la serviciu? 

— Operația în sine e realizată cu un anestezic local. Dacă 
totul merge bine, vei fi externată în aceeași zi. Putem să te 
programăm într-o vineri după-amiază și vei avea astfel întreg 
weekendul să te refaci. Radiologul va decide durata și cantitatea 
de radiaţii, dar în general e vorba de cinci zile pe săptămână 
timp de cinci sau șase săptămâni, deși tratamentul în cazul tău 
ar trebui să presupună doar câteva minute în fiecare zi. E un 
spital foarte bun în apropierea serviciului tău. Ai putea să te 
programezi acolo în fiecare după-amiază. 

Dana își puse braţele în jurul corpului, simțind brusc un val de 
frig. 

— Pot să fac operaţia fără chimioterapie? 

— Ai putea, dar nu-ţi recomand. Procedura presupune toate 
cele trei tratamente pentru o eficienţă maximă. Și asta ne 
dorim. Peste nouăzeci la sută dintre femeile care descoperă la 
timp cancerul de sân pot trăi liniștite încă cinci ani. 

Cinci ani? Cinci ani nu înseamnă nimic. Molly ar avea doar opt 
ani, ar fi tot un copil. Cine i-ar spune toate lucrurile pe care 
trebuie să le știe? S-o lase singură cu Grant ar însemna... Dar 
Dana își alungă gândurile astea. 

Doctoriţa Neal stătea aplecată în față cu mâinile încrucișate la 
piept. 

— Sunt mai mult de două milioane de femei în Statele Unite 
care au avut cancer la sân și au supravieţuit. 


VP - 90 


— Câte nu au supravieţuit? întrebă Dana, regretându-și 
cuvintele de cum îi ieșiră pe gură. 

Doctoriţa Neal se rezemă de scaun. 

— Patruzeci și patru de mii anul trecut. 


VP - 91 


17. 


În timp ce pleca de la spital. Dana nu-și putea alunga gândul. 
Urma să moară. „Malign. Cancer. Malign. Cancer”. Cuvintele 
astea îi rulau în minte ca o bandă. Oricât de curajoasă fusese în 
cabinetul doctoriţei Neal, acum se prăbușea sub greutatea 
propriei minţi neliniștite. Avea cancer, și oricât de frumos ar 
îmbrăca doctorita toate astea, în zâmbete formale, culori 
pastelate și statistici optimiste, nu putea să nege realitatea 
cancerului ucigaș. Dana își ridică privirea spre norii albi și 
văluriţi de deasupra. Când era micuță, credea că îngerii locuiau 
pe nori, și dincolo de îngeri erau porţile raiului. Voia să creadă 
că James era acolo, simțind că ea avea nevoie de el, așa cum 
făcuse în toată viața lui. Voia să-i ceară ajutorul. Voia să se 
roage la Dumnezeu să o ajute. Dar se îndepărtase de mult de 
credinţa ei. Inainte de funeraliile lui James, ea nu-și mai amintea 
ultima oară când pusese piciorul în vreo biserică sau ultima oară 
când se rugase. 

„Nu există atei în tranșee”, spunea tatăl ei. 

Putea oare să ceară ajutorul divin? Oare asta ar face-o 
ipocrită? Dumnezeu e iertător, nu-i așa? Nu mai era sigură nici 
de asta. 

O luase la stânga pe Fifth Avenue și ajunse până pe Olive 
Street, îndreptându-se dintr-un automatism în direcţia biroului 
său. „Aș avea nevoie de ajutor aici”, le vorbi ea norilor. 

Luase curba și suspină, iar umerii îi tremurau. Era prea mult 
pentru o singură persoană. Își luă telefonul mobil și căută în 
agendă după numărul pe care îl copiase de pe foaia de hârtie de 
pe frigider. Formă numărul. Când recepţionera de la hotel 
răspunse, ceru să-i facă legătura în camera lui Grant Brown. 
Sună o dată. 

Răspunse o femeie. 

Tulburată, Dana închise. Verifică numărul și îl formă din nou. 
Când răspunse recepţionera, ea preciză că voia legătura în 
camera lui Grant Brown. 

— Nu vreau apartamentul pe care îl folosește firma. Vreau 
legătura în camera lui privată. 


VP - 92 


— Nu există decât o singură cameră închiriată cu numele 
acesta, spuse femeia. 

Dana îngheță. 

— Doriţi să vă mai fac o dată legătura? 

Dana nu putu să-i răspundă, simţindu-și gâtul uscat. 

— Verificaţi dacă există o cameră închiriată cu numele de 
Maxwell, Levitt and Truman, spuse ea, cu o voce abia 
perceptibilă. E firma de avocatură a soţului meu. 

După o clipă de tăcere, femeia spuse: 

— Nu avem nicio cameră închiriată cu acest nume. Vreţi să vă 
mai fac legătura o dată? 

— Da, spuse ea, și închise ochii când telefonul începu să sune. 
Aceeași femeie răspunse. Dana se întremă. 

— Grant e acolo? 

Pauză. 

— Mhhmm... nu e aici. E la tribunal. Puteţi lăsa un mesaj? 

— Nu, spuse Dana, niciun mesaj. 

Închise telefonul, ţinându-l strâns în mână. Începu să plângă 
cu lacrimi de suferinţă acum amestecate cu lacrimi de frustrare 
și furie. Aruncă telefonul pe scaunul din dreapta și începu să 
lovească volanul. 

„Proastă. Proastă. Atât de proastă!” 

Toate nopţile în care venea târziu, meciurile de softball și 
pizza la care Grant nu o invitase niciodată pe ea cu Molly, Grant 
venind acasă mirosind a ţigări și a bere. Totul începuse când 
firma o angajase pe tipa aia de douăzeci și șase de ani care 
semăna cu Demi Moore și avea sâni obraznici și fund ferm. 

„Veștile proaste vin întotdeauna câte trei”, îl auzea pe tatăl ei 
spunând, și acum îl ura pentru asta. 

e 

Nu mai simțea nimic, lăsând ziua să se scurgă fără să-i pese. 
Telefonul mobil sună. Numărul afișat pe ecran era de la firmă. Işi 
încercă norocul, gândindu-se că putea fi doar Linda sau Crocket. 

— Te mai întorci azi? întrebă Linda. Te caută Crocket. 

Dana expiră cu frustrare aerul din piept. 

— Mda. Sunt pe drum. O să ajung în cinci minute. 

— Ești în regulă? 

Ea nu răspunse imediat. Se uită lung pe geam la norii de 
deasupra, gândindu-se din nou la fratele ei. În cele din urmă, 
spuse: 


VP - 93 


— Sunt bine. Închise telefonul și îl puse peste agendă. Când 
făcu asta, observă numele pe care îl notase după ce se uitase 
peste transferurile bancare făcute de James. Luă telefonul și 
formă 411. 

— Montgomery Real Estate, îi spuse ea operatorului. E o 
firmă. 

Un moment mai târziu, ieșea din curbă, mergând pe Fifth 
Avenue, și vira la dreapta pe James Street. La poalele dealului, 
chiar în fața pergolei din colţul First Street, găsi un loc de 
parcare și opri mașina, apoi își verifică înfățișarea în oglinda 
retrovizoare. Rimelul i se întinse sub ochi. Nasul îi era roșu. 
Scotoci în torpedou după trusa de machiaj și făcu tot posibilul să 
se aranjeze, apoi ieși din mașină, introduse monedele în 
aparatul din parcare și traversă curtea în care erau aliniaţi turiști 
ce așteptau un ghid care să-i conducă într-un tur subteran. După 
ce un incendiu distrusese mare parte din oraș la sfârșitul 
secolului, Pioneer Square - un district de case din cărămidă 
roșie, baruri, restaurante, galerii de artă, ale cărui străzi erau 
populate de mulţi asupriţi ai vieţii - fusese construit peste 
dărâmături, inclusiv clădiri care nu fuseseră distruse. Un 
antreprenor făcuse din el o afacere. 

O placă de bronz pe fațada clădirii instituia vechea clădire 
Pioneer drept monument istoric. Dana nu se osteni să-l citească. 
Urcă pe treptele de marmură și deschise ușa care dădea într-un 
hol cu lambriuri din lemn de mahon ce-l făcea să semene cu 
intrarea dintr-un vechi hotel. O placă situată pe perete indica 
faptul că Montgomery Real Estate se afla la etajul al treilea, 
apartamentul 326. Păși într-un ascensor vechi și trase ușa cu 
gratii. Ascensorul se cutremură și porni. Un atriu deschis de șase 
etaje și un acoperiș de sticlă i se înfățișară înainte. Lujeri ale 
plantelor din ghiveci atârnau din tavan pe balustradele de lemn 
de la etajele superioare. 

Dana găsi apartamentul 326 și intră într-un mic hol. O femeie 
de culoare cu o manichiură sofisticată o întâmpină la intrare. 
După trei minute, o altă femeie - îmbrăcată ca un căpitan de 
vapor, în pantaloni marinărești albi, cu bluză roșie și sacou 
albastru - se prezentă ca fiind Bernadette Georges. Acesta o 
conduse pe Dana într-o încăpere placată cu cărămidă aparentă 
și o fereastră deschisă prin care pătrundea aerul proaspăt, 
zgomotul mașinilor, ciripitul păsărilor și vocile oamenilor de 


VP - 94 


afară. Dana refuză ceașca de cafea oferită și se așeză în faţa 
biroului. Monitorul computerului afișa figuri geometrice. 

— Îmi cer scuze că nu am sunat înainte, spuse Dana. Eram în 
zonă și m-am gândit să trec pe aici. Mă ocup de documentele 
fratelui meu și sunt curioasă să aflu despre transferurile bancare 
lunare făcute de el către compania dumneavoastră. 

Georges spuse că nu era nicio problemă că venise 
neanunţată. De asemenea, își exprimă regretul pentru pierderea 
ei. 

— Fratele dumneavoastră a închiriat o cabană în apropiere de 
Roslyn, la mai puţin de doi kilometri de centrul orașului. Vă e 
familiar locul? 

— Am fost doar în vizită, dar nu am stat mai mult, spuse 
Dana. Este un orășel minier la o oră și jumătate depărtare de 
Seattle, în Wenatchee Naţional Forest. 

— E destul de greu de găsit... cabana, nu Roslyn, spuse 
Georges. Doar dezvoltatorii găsesc Roslyn și zona 
înconjurătoare destul de repede. 

— Cum a găsit-o fratele meu? 

— Eu am găsit-o pentru dumnealui. Fratele dumneavoastră 
voia un loc aproape de șosea, dar în același timp rustic și retras. 
Căutasem cabane în insulele San Juan și peninsula Olympic, dar 
nu voia să ia un feribot. Cabana asta părea să-i satisfacă 
nevoile. Să înțeleg că fratele dumneavoastră era genul de om 
căruia îi plăcea natura? 

Nu și din ceea ce știa Dana despre el. Tatăl lor muncea în 
fiecare weekend, petrecându-și timpul liber cu secretara, și nu 
nutrea o dragoste pentru natură. lar mama ei consideră o 
plimbare prin Nordstrom a fi excursie. 

— Ce îţi oferă locul acela? 

— Poţi să faci excursii și să pescuiești - râul Yakima curge 
exact prin spatele proprietăţii - și călărie. Oamenii înoată în 
bazinul din apropiere. E un loc retras, deși în vecinătate se 
construiește un teren de golf. E pace și liniște, în mare parte. E 
un loc frumos. 

— Arhiva indică faptul că fratele meu mergea acolo în fiecare 
lună. 

— Fratele dumneavoastră închinase cabana pentru cinci... 
nu... Georges se întoarse și căută în calculator. Șase luni. Venea 
să ia cheia de fiecare dată când dorea să meargă acolo. 


VP - 95 


— Cât de des se întâmpla asta? 

— Nu pot să fiu sigură. Închiria cabana toată luna, așa că 
eram indulgentă și îi lăsam cheia spre păstrare, deși nu părea să 
dorească s-o ţină la dumnealui. 

— De ce spuneţi asta? 

Georges zâmbi. 

— Îmi plăcea de fratele dumneavoastră; mi s-a părut a fi un 
om cinstit. l-am zis că poate păstra cheia, dar el spunea că o 
poate pierde, fiindcă era mai mereu cu mintea în altă parte. . 

Dana nu-l știa pe James să fie așa. Ea era cea dezordonată. In 
schimb, James era incredibil de organizat. Era încă o 
caracteristică pe care el o avea, și ea nu. 

— De câte ori știți că s-a dus la cabana? 

— Uneori, lua cheia de trei sau patru ori pe lună. Alteori, 
deloc. 

— V-a spus de ce nu o închiria pur și simplu atunci când avea 
nevoie de ea? 

Georges ridica din umeri. 

— Am vorbit cu dumnealui despre asta. Proprietarul voia s-o 
vândă, dar fratele dumneavoastră nu era pregătit s-o cumpere. 
Își dorea libertatea de a merge acolo oricând. Spunea că era 
ocupat și că nu dorea să fie legat de un program. Nu folosea 
cabana după o rutină anume, din câte mi-am dat seama. Uneori, 
lua cheia la ora trei după-amiaza într-o zi din săptămână, iar a 
doua zi de dimineaţă o găseam într-un plic vârât pe sub ușă. In 
general, nu stătea mai mult de douăzeci și patru de ore, din 
câte știu; nici măcar nu a stat vreodată un weekend întreg. 

— Venea aici tot timpul pentru a lua cheia și a o înapoia? 

— De fiecare dată. 

— L-aţi văzut vreodată cu cineva? 

Georges scutură din cap. 

— Nu. Era singur. 

— V-a spus vreodată ceva care să vă facă să înțelegeţi că mai 
aducea pe cineva cu el? 

Georges scutură din nou din cap. 

— V-a zis dacă vizita pe cineva, că știa pe cineva care locuia 
în zonă? 

Georges negă iarăși. 

— Îmi pare rău. Mi-aș fi dorit se vă pot ajuta. 

Dana dădu din cap. Nu se putea gândi la alte întrebări, așa că 


VP - 96 


se uită la ceas. 

— Vă mulţumesc pentru timpul acordat. 

Georges se ridică să o conducă afară. 

— Îmi pare foarte rău pentru fratele dumneavoastră. Când am 
citit articolul în ziar, am fost șocată. Era un om atât de bun. Imi 
plăcea mult de el. Părea un om bun la suflet. 

— Era bun la suflet, spuse Dana. 

La ușă, Georges spuse: 

— A fost îngrijorător când poliţia a venit aici. 

Dana se opri. 

— Poliţia a venit aici? 

— Da. 

— Ce a vrut? 

— Detectivul a spus că avusese loc o crimă și că făceau 
investigaţii. A cerut cheia și îndrumări până acolo. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— A doua zi după ce fratele dumneavoastră a fost ucis. 

Dana simţi că se înfurie. Logan nu îi spusese nimic despre 
faptul că știa de cabană și că fusese acolo. 

— A spus de ce vrea să meargă acolo? 

— Nu, doar că făcea parte din investigație. 

— A mai cerut și altceva? A pus întrebări? 

— Nu. A spus că vrea să se uite prin casă. Asta a fost tot. 
Cheia a rămas la el. Tot uit să-l sun ca s-o recuperez. 

— Nu vă faceţi griji, spuse Dana. O s-o recuperez eu pentru 
dumneavoastră. 


VP - 97 


18. 


În ascensor, Dana formă numărul și telefonul începu să sune 
în timp ce ea împingea ușile de sticlă, ieșind din clădire. 
Străbătu pe tocurile ei înalte pavajul cu pietriș din curte, către 
bustul din bronz al primarului orașului Seattle și un totem 
eschimos în formă de prăjină. 

El răspunse la telefon cu un singur cuvânt. 

— Logan. 

— De ce dracului nu mi-aţi spus despre cabană? 

— Poftim? 

— Cabana, domnule detectiv. De ce nu mi-aţi spus despre 
cabana pe care fratele meu o închiriase lângă Roslyn? 

— Cine sunteți? 

— Sunt Dana Hill. 

Logan făcu o pauză. 

— Nu știu despre ce vorbiţi, doamnă Hill. Ce cabană? 

Ea pășea pe caldarâm cu tocurile alunecându-i pe suprafaţa 
rotundă și neregulată a pietrelor. 

— Tocmai m-am întors de la Montgomery Real Estate. Femeia 
de-acolo mi-a spus că un detectiv a venit la birou și a cerut 
cheia de la cabana fratelui meu pentru a face investigații. 

— Poftim? 

Dana începu să-și dea seama că Logan era sincer nedumerit. 

— A spus că un detectiv a venit la ea la birou să întrebe de 
cabană și voia cheia și îndrumări către locul respectiv. Presupun 
că eraţi dumneavoastră. 

— N-am auzit niciodată de Montgomery Real Estate și nu știu 
nimic despre nicio cabană. Povestiţi-mi totul de la început. 

Dana privi spre cer printre frunze. Un avion lăsase în urmă o 
dungă albă pe cerul fără nori. Își dădea seama din tonul vocii lui 
Logan că era într-adevăr surprins. li spuse povestea, începând 
cu transferurile bancare pe care le găsise pe numele fratelui său 
către Montgomery Real Estate. 

— Unde sunteţi acum? 

— În fața clădirii din Pioneer Square, spuse ea, dându-i 
adresa. 


VP - 98 


— Așteptaţi acolo. N-o lăsaţi pe femeia aceea să plece. 
e 

Pe chipul lui Bernadette Georges se putea citi confuzie când o 
văzu pe Dana intrând din nou pe ușă, apoi îngrijorare când 
aceasta i-l prezentă pe Logan. 

— Sunteţi sigură, spuse Logan, că acest bărbat s-a prezentat 
ca fiind detectiv? 

Georges dădu din cap. 

— Da, mi-am verificat agenda după ce aţi plecat, îi spuse ea 
Danei. Îi scrisesem numele. Detectivul Daniel Holmes. 

— ÎI puteţi descrie? Ce purta? întrebă Logan. 

— Era de înălţimea dumneavoastră, dar mai masiv. Musculos. 
Păr blond nisipiu, o faţă îngustă. Purta un costum închis la 
culoare. Era foarte bine îmbrăcat, ca dumneavoastră. 

— V-a arătat o insignă? 

— Da, o insignă argintie ca a dumneavoastră. 

Logan se întoarse către Dana. 

— Și dumneavoastră credeţi că e același bărbat care a venit 
în casa fratelui dumneavoastră în dimineaţa aceea după ce ne- 
am întâlnit acolo? 

— Seamănă cu el. Spunea că el se ocupa de jaf - că 
dumneavoastră vă ocupați de crimă, iar el de jaf și de 
magazinele de amanet. Nu despre asta e cazul? 

Logan nu răspunse. Își îndreptă atenţia către Georges. 

— Mai puteţi să ne spuneți și altceva despre el sau despre ce 
a zis? 

Georges zâmbi nervos. 

— Avea o armă. 

— Sunteţi sigură sau presupunetți? 

— Soţul meu are arme. Îmi pot da seama că e vorba de armă 
după felul în care atârnă jacheta. Georges își strânse pumnul și 
îl vâri sub haină. Cu siguranţă, avea pe umăr tocul unei arme. 

Logan îi dădu o carte de vizită. 

— Dacă vă mai amintiţi ceva, mă puteţi găsi la numărul ăsta. 

Logan și Dana luară ascensorul din hol. 

— De ce nu mi-aţi spus despre bărbatul care a venit în casa 
fratelui dumneavoastră? întrebă Logan. 

— Credeam că știți, spuse Dana. Cine e? 

Logan scutură din cap. 

— Nu am nicio idee. 


VP - 99 


Când dădură să iasă din clădire, își auziră numele strigate. 
Georges cobora scările în goană, ţinându-se de balustradă 
pentru echilibru. Când îi ajunse din urmă, nu mai avea suflu. 

— Mai era ceva. Nu știu dacă e mare lucru, dar tocmai mi-am 
amintit, stând la birou. Ochii lui. 

— Ochii lui? întrebă Logan. 

— Da. Mi-am amintit că erau... cum să spun, închiși la culoare 
pentru un bărbat cu părul și tenul lui. 

— Căprui? întrebă Logan, nepărând impresionat. 

— Negri, spuse Dana, amintindu-și. 

Georges dădu din cap către ea. 

— Da, negri. Cei mai întunecaţi ochi pe care i-am văzut. 

e 

Mergeau spre est pe autostrada 90, iar Logan vorbea în tot 
acest timp la telefon cu subalternii. Era nervos și nu încerca să 
ascundă asta. Dana avusese astfel timp să-l studieze mai 
îndeaproape. Crezuse că Logan era o persoană complicată, 
concluzie pe care o trăsese din înfățișarea îngrijită și costumele 
sale de calitate. Având în vedere experiența de ani de zile în 
preajma avocaţilor și din numeroasele cumpărături pe care le 
făcuse pentru Grant, putea să recunoască ceva de calitate. 
Logan avea cămăşile scrobite. Butoanele de la manșetele sale 
erau de culoare neagră, iar cravata fusese aleasă cu grijă și bine 
înnodată. În mașină, ea adulmecă un iz de apă de colonie. Și 
mașina lui Logan, care era un Austin Healey verde din 1963, 
avea interiorul îngrijit. Exteriorul fusese nu demult lustruit. 
Pielea scaunelor era de culoarea cireșei, iar bordul mașinii, din 
lemn de nuc, lucea. Pe jos, nici urmă de praf. Michael Logan nu 
era un om ieftin. Dar nu era nici încrezut. Când își scoase sacoul, 
Dana observă că avea umerii largi și pieptul proeminent al unuia 
care mergea des la sala de forță. Când dădură mâna, ea îi simţi 
forța. Mânecile cămășii erau mulate pe braţe. 

Logan întrerupse convorbirea și își suci corpul cât să poată 
introduce telefonul într-o husă aflată în lateralul curelei. 

— Ceva noutăți? întrebă Dana. 

El scutură din cap. 

— Există un detectiv pe nume Dan Holmes, dar el lucrează în 
altă secţie. Oamenii mei încearcă să dea de el. 

— Ce treabă ar avea cu investigația crimei fratelui meu? 

— Nu am nicio idee, dar răspunsul ar fi bine să fie „nimic”. 


VP - 100 


Logan dădu volumul de la radio mai încet. Dacă nu vă supăraţi 
pe mine, mi se pare că fratele dumneavoastră avea ceva 
secrete. 

Dana se zbârli toată când auzi comentariul. 

— Ce vreţi să spuneți cu asta? 

— Dumneavoastră mi-aţi zis că nici măcar n-aţi fost la el 
acasă, și iată că aflaţi și că și-a închiriat o cabană despre care 
nu știați nimic. Și totuși, dumneavoastră spuneţi că erați foarte 
apropiaţi. 

— Am fost apropiaţi. | se părea până și ei că replica asta 
sunase defensiv. De unde știți? 

Logan era calm. 

— Vecina de alături. 

— l-aţi pus întrebări legate de mine? 

— Am întrebat-o despre fratele dumneavoastră. Mi-a povestit 
despre toată familia dumneavoastră. Îi place să vorbească. 

— Eu și fratele meu am fost apropiaţi. Suntem gemeni. Din 
nou, părea defensivă. 

— Uitaţi ce e, nu spun că nu aţi fost, dar, dacă e așa, cum de 
nu știați despre existenţa acestei cabane? Fratele avea secrete 
faţă de dumneavoastră? 

Dana își aruncă privirea spre poalele dealurilor Cascade. Din 
loc în loc, pădurea era ciuntită de exploatarea forestieră, 
dealurile părând acoperite de o cuvertură cârpită pe alocuri, cu 
bușteni tineri sau copaci care nu fuseseră încă tăiaţi. Un strat 
subțire de nori acoperea vârfurile colinelor. Cele pe care le 
putea întrezări printre nori erau pudrate cu zăpadă. 

— Fratele meu a intrat în criza vârstei mijlocii mai devreme. 
După ce tatăl nostru a murit, s-a lăsat de avocatură, și-a vândut 
casa și și-a schimbat stilul de viață. Când amândoi lucram în 
centru, ne era greu până și să ne sincronizăm pentru a putea 
lua prânzul împreună. După ce s-a lăsat de avocatură, a devenit 
și mai greu. Să-ţi petreci timpul vorbind la telefon cu prieteni și 
rude e un lux atunci când salariul tău depinde de fiecare minut 
al zilei. Dacă ai familie și serviciu, nu mai ai timp de mare lucru. 
Nu mă surprinde faptul că sunt părţi din viaţa lui despre care nu 
știu, și acum regret lucrul ăsta mai mult ca niciodată. Îl vedeam 
pe James când venea s-o ia pe Molly de la grădiniţă, și până și 
atunci stăteam puţin. 

— Molly? 


VP - 101 


— Fiica mea. Molly a fost singurul lucru pe care James nu-l 
schimbase în viața lui. O dată sau de două ori pe lună o lua cu 
el. Erau foarte apropiați. 

Logan o lăsă mai moale. 

— Ce vârstă are fiica dumneavoastră? 

— Trei ani. 

Logan zâmbi. 

— Cred că e o vârstă frumoasă. 

— Am supraviețuit primilor doi ani îngrozitori. Aveţi copii? 

Logan scutură din cap. 

— Nu. Nu sunt căsătorit. 

Dana se uită la mâna stângă a lui Logan pe care acesta o 
ținea pe volan. Avea impresia că văzuse o verighetă de aur când 
se întâlniseră acasă la fratele ei, dar acum nici vorbă să aibă 
ceva pe deget. 

Mașina sport urcă pe Snoqualmie Pass, iar terenul devenea 
tot mai accidentat. Zăpada topită aluneca pe suprafaţa netedă a 
stâncilor care străjuiau autostrada. În jurul lor, o mare deasă de 
pini verzi se întindea cât vedeai cu ochii. Mulţi cred că Big Foot e 
un mit, dar cei care locuiesc în Pacificul de Nord-Vest cunosc 
locuri unde asemenea creaturi ar putea exista și nu ar veni 
niciodată în contact cu oamenii. 

Logan își largi nodul la cravată și își descheie primul nasture 
de la cămaşă. 

— Care e reperul nostru? 

— Cle Elum. Mai avem o oră până acolo. Ea se aplecă pe 
geam ca să surprindă o bornă kilometrică. Acul din bord atingea 
aproape 140 de kilometri pe oră, deși această viteză nu se 
simțea deloc. 

— Dar la viteza asta, vom ajunge în patruzeci și cinci de 
minute. 

Logan încetini. 

— Îmi pare rău. E doar o deprindere proastă de-ale mele. Vă e 
teamă? 

— Nu. Mă mir doar cât de lin merge mașina. 

Logan zâmbi. 

— Inginerie britanică. Ce urmează după Cle Elum? 

Dana scoase bucata de hârtie. 

— Roslyn e la zece minute distanţa după ce ieșim de pe 
autostradă. Intrăm în oraș și urmărim indicatoarele spre cimitir, 


VP - 102 


apoi ne uitam după un bolovan alb pe marginea drumului. 

El o privi cu neîncredere. 

— Glumiţi, nu-i așa? Avem ca repere cimitire și bolovani? 

Dana ridică din umeri. 

— Eu doar am notat tot ce mi-a spus. 

— Atunci cred că ar trebui să încetinesc; nu am vrea să ratam 
vreun bolovan. 

Ea surâse pe moment. 

— lată-l. 

Dana se sperie și se uită pe geam. 

— Ce? 

El arătă cu degetul spre faţa ei. 

— Un zâmbet. 

Ea simţi că se îmbujorează. 

— Nu am avut motive să zâmbesc în ultima vreme. 

— Sunt sigur că nu aţi avut, de aceea am sperat să vă fur 
unul. 

Ea se uită la el și zâmbi din nou. 

— Două, uau! 

— Trebuie să vă mulţumesc, dacă tot am ajuns aici, spuse ea. 

— Pentru ce? 

— În ziua aceea când a trebuit să identific trupul fratelui meu 
și apoi atunci, în casa lui. Puteaţi să nu mergeţi cu mine, dar aţi 
făcut-o. Apreciez asta. 

El dădu din cap. 

— Nu sunt lucruri pe care cineva să le facă de unul singur. 

— Nu, spuse ea, gândindu-se la Grant. Nu sunt. 

e 

La zece minute după ce ieșiră de pe autostradă, intrară în 
Roslyn. O stradă largă străjuită de clădiri cu un singur nivel din 
cărămidă, piatră și șindrilă, exact așa cum o descrisese Georges 
- un orășel minier desprins din filmele western. O statuie din 
marmură neagră era închinată minerilor care lucraseră și 
muriseră aici. 

— De ce oare locul ăsta îmi pare atât de familiar? Logan arătă 
spre tencuiala unei clădiri unde era un desen ce înfățișa un elan. 

— Georges spunea că faţada clădirii a apărut în show-ul de 
televiziune Northern Exposure, spuse Dana. 

El ridică din umeri. 

— Poate asta e. 


VP - 103 


Chiar la ieșirea din oraș, văzură un indicator verde pe care era 
scris cuvântul „cimitir” și o săgeată ce arăta spre stânga. 
Intoarseră mașina și merseră pe o mică pantă pe lângă case cu 
două etaje și cu acoperișul foarte jos, apoi zăriră în depărtare 
pietrele de mormânt din cimitirul înconjurat de un gard din plasă 
de sârmă. 

— Acum drumul... 

Mașina încetini brusc și se zgudui. Asfaltul se terminase. 
Pietrișul și ţărâna scârțâiau sub roți și loveau sub partea de 
dedesubt a mașinii. 

— ... se sfârșește, își termină ea fraza. 

Logan încetini când văzu norul de praf așezându-se pe 
vopseaua proaspătă a mașinii. 

— Nu mi-aţi zis de așa ceva, făcu el o grimasă. 

Georges o avertizase că s-ar putea ca drumul forestier al 
ocolului silvic să nu fi fost curăţat încă. Oricât de lin mergea 
mașina pe autostradă, pe pietriș nu se descurca așa bine. Prin 
hârtoape Dana simțea cum i se zdruncină fiecare parte a 
corpului. 

— Acum ne uităm după bolovani? întrebă Logan. 

— Și iată-l acolo, arătă ea cu degetul, cu un zâmbet încrezător 
pe față. 

Bolovanul era într-adevăr vopsit în alb. Deasupra unei porți 
atârna un indicator șters de vreme, cu litere cioplite manual și 
vopsite într-o culoare ce fusese cândva roșie. FERMA WILBUR. 

Logan cobori o pantă abruptă, opri mașina lângă porticul unei 
cabane și ieși. Când Dana își deschise și ea ușa să iasă, fu 
surprinsă de mâna pe care Logan i-o întinsese ca s-o ajute să 
coboare. 

— N-o să mă mai plâng de gropile din asfalt din Seattle de- 
acum înainte. Cred că mi-am nenorocit vreo trei discuri, spuse 
el. Se uită în jos la pantofii ei cu toc. O să vă descurcati în ăia? 

— O să fiu bine. Ea dădu drumul mâinii lui, făcu un pas și se 
împiedică. 

Logan o prinse de talie. 

— Uau! 

Ea își regăsi echilibrul. 

— Îmi cer scuze! 

Sârma ghimpată și gardurile din lemn uzat, unele având 
nevoie de reparaţii, împărțeau proprietatea privată în mai multe 


VP - 104 


locuri de pășunat. Cai sau bovine probabil că obișnuiau să pască 
odinioară acolo, însă acum cabana din lemn era înghițită de o 
iarbă înaltă, cu petice maronii pe alocuri. Aleea nepietruită 
trecea pe lângă un hambar în paragină și un vagon din lemn pe 
niște roți ruginite, care fusese transformat în șură pentru fân. De 
grindă erau atârnate potcoave de cai și roți de fier. Proprietatea 
părea desprinsă dintr-un oraș-fantomă. 

Dana simţi mirosul de pin adus de briză. 

— E frumos, spuse ea. 

Logan își trecuse un deget peste praful de pe capota mașinii, 
lăsând în urmă o dâră. 

— E izolat. O prinse de braţ și o ajută să urce trei trepte din 
lemn - trunchiuri de copac tăiate în două - și se îndreptară spre 
poartă. Cred că de aici puteţi merge mai ușor. Ridică o bucată 
mare de mortar dintre trunchiuri. E nevoie de multe reparații și 
nici nu e foarte confortabil. Arătă cu degetul spre o fântână 
veche care trebuia acționată manual. Nu există apă curentă și 
nici electricitate. Fratele dumneavoastră era priceput? 

Ea râse. 

— Fratele meu? James avea nevoie de instrucțiuni și pentru a 
schimba un bec. 

— În cazul ăsta, dacă voia să-și piardă urma, ăsta era un loc 
bun pentru așa ceva. Deschise ușa din faţă și se dădu la o parte. 

Dana intră în bucătărie, adulmecând mirosurile. 

— Miroase ca și când cineva a folosit în exces spray pentru 
mobilă cu aromă de lămâie. 

Logan o urmă. Un morman de lemne era stivuit la peretele din 
spate, lângă soba. Pe celălalt perete era un spălător fără robinet 
și un răcitor vechi. O masă acoperită cu o faţă de masă în 
carouri albe și roșii, precum și două scaune stăteau sub un 
geam cu patru ochiuri, care dădea spre valea cu iarbă înaltă. 
Într-o sticlă de vin se ofilise un buchet de flori. 

Trecură prin bucătărie spre camera de zi, care avea grindă și 
o podea din lemn de pin acoperită cu blană de urs. Două scaune 
rupte, din piele maro, și o canapea la fel de ponosită erau în faţa 
unui șemineu din piatră de râu. La gura șemineului, pietrele 
erau lipite pe perete pentru decor. Deasupra șemineului, cineva 
așezase obiecte din bronz - un ceainic, o cană și o lingură, și 
două candele cu lumânări arse. Dana se uită la cotoarele unor 
cărţi: Tom Sawyer și Huckleberry Finn, de Mark Twain, Povestea 


VP - 105 


despre două orașe, de Charles Dickens, Fiesta, de Ernest 
Hemingway, Marele Gatsby, de F. Scott Fitzgerald. 

— Astea erau ale lui James, spuse Dana. 

Logan intră pe o ușă aflată în stânga șemineului. Dana îl urmă 
în dormitor. Constată că șemineul era comun celor două 
încăperi. 

— Încălzire centrală, glumi Logan. 

Un pat cu marginile din crengi fără coajă era poziţionat în faţa 
șemineului. O plapumă din pene de gâscă acoperea cearșaful, 
iar o cuvertură ţesută manual era împăturită la capătul patului. 

— Fratele dumneavoastră era romantic, spuse Logan. Apoi îi 
sună telefonul mobil și se scuză, ieșind din cameră pentru a 
răspunde. 

Dana se îndreptă spre o noptiera din lemn de pin și deschise 
sertarele. Erau goale. Deschise ușa dulapului și găsi o pătură și 
o pernă pe raft. Câteva umerașe atârnau de o bară. Se întoarse 
spre pat, se puse în genunchi și trase plapuma. Când se ridică, 
Logan stătea în pragul ușii privind-o. 

— Orice aţi încerca să găsiţi, n-o să reușiţi. Cine a fost aici a 
curăţat locul. 

Ea se ridică. 

— Cum adică? 

El avea în mână o pungă de plastic care părea goală, apoi o 
duse la lumina de la geam. 

— Pudră magnetică. Sunt urme de așa ceva prin cabană. E un 
compus pe bază de fier care se folosește pentru a identifica 
amprentele. Mirosul de aici? Amoniac. Se folosește pentru a 
șterge urmele pudrei. Eu cred că detectivul Daniel Holmes, 
oricine ar fi el, a căutat amprente în locul ăsta și apoi l-a curăţat. 
Singurele amprente sunt acum ale dumneavoastră și ale mele. 
Doriţi să vorbim despre asta la cină? 


VP - 106 


19. 


La magazinul din oraș se vindeau produse precum săpun, 
pastă de dinţi și hârtie igienică. În vitrină puteai vedea aceleași 
obiecte care stăteau pe polita de deasupra șemineului din 
cabană. Logan spera ca bărbatul de la tejghea să-l poată 
recunoaște pe James Hill din fotografia pe care Dana o avea la 
ea. Dar nu se întâmplă asta. După ce ieșiră din magazin, pășiră 
pe un trotuar cu pavaj din lemn. Se simțeau de parcă se aflau 
pe un platou de filmare de la Hollywood - un oraș minier recreat 
pentru a-i atrage pe turiști. În hainele lor elegante, Dana și 
Logan ieșeau în evidenţă. Ea simţi că temperatura scăzuse și își 
încrucișă brațele la piept să se protejeze de frig. 

— Vreţi sacoul meu? întrebă Logan. 

Ea refuză. El împinse ușa de sticlă a unei cafenele. Un sunet 
de clopoței îi alertă pe oamenii din încăpere, care își ridicară 
privirile din farfurii. O femeie de la bar le făcu semn cu mâna să 
se așeze la o masă lângă fereastră. Această fereastră le oferea 
o priveliște a străzii, unde erau stâlpi de care erau legaţi niște 
cai. După o clipă, vocile din încăpere începură să se amestece 
cu clinchetul veselei și argintăriei, precum și cu sfârâiala 
mâncării de pe grătar. Dana adulmecă miros de bacon. Simţi că- 
i plouă-n gură. Femeia de la tejghea veni, le dădu amândurora o 
singură foaie cu meniul scris de mână și le promise că se va 
întoarce repede cu două cafele. In timp ce așteptau, Dana sună 
acasă pentru a se asigura că mama ei avea să o ia pe Molly de 
la grădiniţă. Pentru că era aproape ora cinci și drumul înapoi 
dura o oră și jumătate, cu siguranţă ea nu ar fi ajuns la timp. 
Apoi își verifică mesajele de la serviciu. Grant o sunase. | se 
păru ciudat că el o sunase la serviciu și nu pe telefonul mobil. El 
încercă din răsputeri să explice prezenţa acelei femei în camera 
lui, spunând că „proasta de recepţioneră” îi făcuse legătura în 
„camera de război” a firmei lui. Era încă o minciună. Când Grant 
încerca să-și găsească scuze, Dana știa că o minţea. Formă 
numărul de la hotel în timp ce chelneriţa le aduse cele două 
cafele. 

De data aceasta, răspunse Grant. 


VP - 107 


— Dana. Mi-au spus că ai sunat mai devreme. De ce nu ai 
lăsat un mesaj? 

— Nu voiam să te deranjez. Ea observă că el folosise pluralul 
în loc să spună doar „ea”. 

— Trebuia să lași un mesaj. Echipa se mută dintr-o cameră în 
alta. Documentele sunt împrăștiate peste tot. 

Ea închise ochii și își imagină cum minciuna o lovea direct în 
inima ei fragilă ca o bucată de hârtie. Când era mică, bunica ei 
luase o inimă din hârtie și îi arătase cum fiecare minciună și 
fiecare cuvânt dureros făceau o gaură și cum lăsau tot mai puţin 
din inima aceea de hârtie. Dana se întrebă cât mai rămăsese din 
inima ei. 

— Cum a fost la tribunal? întrebă ea. 

Se pare că Grant fusese luat prin surprindere. Părea ușurat că 
ea schimbase subiectul. 

— Îi avem la mână. Judecătorul ne-a aprobat aproape toate 
moţiunile preliminarii, iar pe ale lor le-a respins. Am luat-o în 
freză puţin, dar am ripostat cu mult mai multe lovituri. 

— S-a vorbit despre vreo înțelegere? 

— Nu se mai pune problema așa. Nu mai facem înţelegeri cu 
ei. Să-i ia dracu'! Le-am dat o șansă să se retragă cu demnitate. 
Acum, vor trebui să plătească. Uite ce e, trebuie să fug. Echipa 
merge la cină. O să lucrăm până târziu, așa că nu mă suna. O să 
te sun eu când am ocazia. 

— Bine, spuse ea. Vorbim atunci. 

— Nu îmi urezi baftă? 

— Nu cred că ai nevoie, spuse ea. Sunt sigură că o să ai 
noroc. Întrerupse convorbirea și așeză telefonul pe masă, 
privind pe geam la dunga roșiatică lăsată de soarele la asfinţit 
peste vârfurile munţilor. Era aproape apusul, iar orășelul 
devenea posomorât. 

— Totul e în regulă? 

— Poftim? 

Logan vorbise din spatele ceștii de cafea de porțelan, 
făcându-se că se uită pe meniu. Își ridică privirea spre ea. 

— Cu fiica dumneavoastră. Totul e în regulă? Trebuie să 
ajungeţi acasă? 

— Nu. Totul e în regulă, domnule detectiv. 

— Mike. Lăsase jos ceașca de cafea și meniul. Sunt detectivul 
Logan doar în timpul zilei. După serviciu, sunt Mike. Mă faceţi să 


VP - 108 


mă simt bătrân. 

Dana își închise telefonul și îl puse în geantă. Luă meniul în 
timp ce chelneriţa veni să le ia comanda. 

— Ce-'aceţi, oameni buni? 

Purta niște blugi mulaţi, albaștri, un colier din sticlă colorată și 
o bluză fără mâneci ce dezvăluia niște braţe surprinzător de 
musculoase pentru o femeie trecută de cincizeci de ani. 

— Suntem bine, spuse Logan. 

Chelneriţa privi spre bar să vadă dacă trebuia să ducă vreo 
comandă. 

— Ce vă aduc? 

Dana întoarse meniul pe faţă și pe dos, încercând să găsească 
ceva apetisant. 

— Ce ne recomandaţi? 

— Puiul fript e cel mai bun din tot statul, spuse femeia, și în 
glas i se putu simţi mândria. Cu garnitură de usturoi, cartofi, 
salată și pâine. 

Dana rânji. 

— Aveţi ceva cu mai puţine calorii? 

Chelneriţa căzu pe gânduri un moment, apoi spuse: 

— Pot să vă fac o salată bună. 

Dana fu de acord. 

— E în regulă. Puteţi să aduceţi și oțet și ulei? 

Femeia se uită la Logan care spuse: 

— Păi, eu unul nu am de gând să ratez cel mai bun pui prăjit 
din Washington. Cartofii piure sunt cu unt? 

Chelnerița zâmbi. 

— Se face. 

EI îi întinse meniul. 

— Simt cumva miros de plăcintă cu mere? 

— Proaspat scoasă din cuptor. Aveţi un miros fin. 

— Și plăcinta e cea mai bună din zonă? 

— Așa îmi place să cred, dar nu vreau să fiu părtinitoare. 

— Luăm două porții după cină. 

— Eu nu vreau, se repezi Dana. 

Logan îi făcu semn cu ochiul chelneriţei. 

— Dumneavoastră să aduceţi porţiile. N-o să se irosească, își 
lovi cu palma stomacul. Sau poate se vor irosi. 

Chelnerița râse. 

— Sosesc imediat. 


VP - 109 


Când femeia plecă, Dana spuse: 

— Ai fermecat-o. 

El își ridică sprâncenele. 

— Pare un orășel mai slab dezvoltat și, judecând după 
dulapurile din cabana fratelui tău, se pare că nu-i plăcea să 
meargă la cumpărături sau să gătească. Mă gândesc că se 
oprea să mănânce aici. Mai dă-mi o dată fotografia. Dana îi 
întinse fotografia în care James o ţinea pe umeri pe Molly. Logan 
o lăsă pe masă. Deci, de ce crezi că fratele tău venea până aici, 
doamnă Hill? 

— Dana, spuse ea. Suntem peste program. 

— Dana. Un nume frumos. 

— Mulţumesc. Se simţi mai încântată de compliment decât ar 
fi fost cazul. A fost numele bunicii mele. 

— Deci, Dana, de ce crezi că fratele tău a ales o cabană chiar 
aici? 

— Ca să fie singur, probabil. 

— Nu locuia singur? 

Dana învârti lingurita în cafea și ridică ceașca la buze cu 
amândouă mâinile, suflând în ea. După ce luă o gură, o puse la 
loc pe masă. 

— Ştii doar că locuia singur. 

— Fratele tău era homosexual? 

— Nu. 

— Deci nu o știi pe femeie? Dana își ridică privirea surprinsă 
spre el. Nu cunosc prea mulți bărbaţi care să bată atât drum 
pentru o întâlnire romantică de capul lor. Florile de pe masă, 
cărţile de pe rafturi... de obicei, când cineva își bate atât capul 
ca să aibă intimitate, înseamnă că mai e implicat cineva. 

— Nu, spuse ea, nu știu cine ar fi putut fi. 

— Dar știai că se vede cu cineva. 

Dana scutură din cap, spunând că nu știa, și luă ceașca de 
cafea. 

— Nu. Nu știu nimic, deși bânuiesc că se vedea cu cineva. 

Logan luă o gură de cafea. 

— Încă un secret de-ale fratelui tău? 

Dana puse ceașca la loc pe masă, își deschise poșeta și îi 
dădu lui Logan cercelul pe care îl găsise în apartamentul fratelui 
ei, sub pat. Logan îl ridică în lumină. Câteva diamante 
înconjurau o piatră mare, albastră, iar de cercel atârna un alt 


VP - 110 


diamant mai mare, în formă de lacrimă. Ambele pietre erau atât 
de mari, încât Dana crezuse iniţial că era vorba despre un fals, 
ceva ce James cumpărase pentru Molly, căreia îi plăcea să se 
costumeze. La o privire mai atentă, ea își dădu seama că 
cercelul nu era un gablonz. 

— L-am găsit sub patul fratelui meu, spuse ea. 

— Doar unul? 

Ea dădu din cap. 

— Nu i-am găsit perechea. 


— Asta căutai sub pat în cabană, nu-i așa? 

— M-am gândit că n-ar fi rău să mă uit. 

Ochii lui Logan se măriră. 

— Fratele tău avea intenţii serioase. 

— Nu cred că el i-a cumpărat. M-am uitat peste tranzacţiile lui 
- așa am aflat de Montgomery Real Estate -, dar nu am găsit 
nicio tranzacţie către vreun magazin de bijuterii sau sume mari 
de bani scoase din cont. Dacă a cumpărat cerceii recent, trebuie 
să fi scos o sumă mare. 

— Deci cineva i-a uitat? 

— Posibil. 

— Dar nu ești sigură. 

— E un cercel. Unul scump. Nu cunosc prea multe femei care 
și-ar uita un cercel, în special unul atât de scump. 

— Poate persoana se grăbea, nu l-a găsit și urma să-l ia mai 
târziu. 

— Poate. 

— Dar nu știi dacă fratele tău se vedea cu cineva? 

— Nu. 

— Dar familia, prietenii? 

— Cel mai bun prieten de la școală nu știa, iar vecinii nu au 
văzut pe nimeni. Am întrebat când am returnat cheia. 

Logan se rezemă de spătar. 

— Și când anume aveai de gând să-mi spui asta? 

Ea ridică din umeri, strângând în mână ceașca de cafea ca și 
cum ar fi încercat să se încălzească. 

— Îmi pare rău. Trebuia să-ţi spun. 

Logan căzu pe gânduri un moment. 

— Sunt multe hoteluri și moteluri în apropierea casei fratelui 
tău, dacă într-adevăr căuta intimitate. Mie mi se pare că fratele 


VP - 111 


tău voia ceva mai mult, voia atmosferă și izolare. Îi păsa. 

— Poate e cineva care locuiește aici, sugeră ea. 

— Atunci, nu ar fi avut nevoie de cabană. Își întinse braţul pe 
spătar. Doar dacă femeia nu era măritată. 

Dana simţi un nod în stomac, ridică lingurita și învârti în 
cafea. Chelneriţa se întoarse cu salata pentru Dana și cu puiul 
prăjit pentru Logan. Cartofii cu unt scoteau aburi. Logan strânse 
cercelul în pumn și îi vorbi chelneriţei: 

— Nu aţi glumit. Chiar arată bine. 

El avea un farmec adolescentin. Dana recunoscu faptul că 
puiul arăta bine, mai ales în comparaţie cu salata ei simplă. 

— Dumneata ești Fae? o întrebă Logan pe chelneriță, 
referindu-se la numele restaurantului. 

— Fae e mama. Femeia îi umpluse lui Logan ceașca de cafea. 
Am botezat restaurantul după ea, pentru că majoritatea 
rețetelor sunt ale ei. Numele meu e Bonnie. De unde sunteţi voi? 

— Seattle, răspunse Logan. 

— Sunteţi un cuplu trăsnet, dacă nu vă supăraţi că vă spun. 

Dana râse. 

— Nu suntem cuplu. 

Femeia se opri din turnatul cafelei. 

— Îmi pare rău. Trag concluzii pripite. Dar aveţi aerul ăla. 

Logan luă fotografia de pe masă. 

— De fapt, sunt poliţist. Mă întrebam dacă aţi putea să mă 
ajutaţi. Logan ridică fotografia. 

Bonnie o luă, lăsând cana pe masă. 

— L-aţi mai văzut pe bărbatul acesta până acum? întrebă 
Logan. 

Bonnie studie fotografia, trecând cu privirea de la Dana la 
fotografie. 

— E fratele meu, spuse Dana. Se poate să fi avut barba și 
părul puţin mai lung. 

— Îmi dau seama de asemănare, spuse ea. A dispărut sau 
ceva de genul ăsta? Incercaţi să-l găsiţi? 

Dana se uită la Logan - care confirmă cu un semn din cap -, 
apoi ridică privirea spre Bonnie. 

— E mort. 

— Mort? A fost omorât? 

— Mă tem că da. 

— Încercăm să-i dăm de urmă, explică Logan. Obișnuia să 


VP - 112 


închirieze o cabană lângă cimitir. 

— Ferma Wilbur? Am auzit că stătea cineva acolo. Nimeni n-a 
stat acolo de ani de zile. 

— Da, acolo, spuse Logan. 

Bonnie se uită din nou la fotografie, studiind-o. Dădea din cap, 
aproape imperceptibil la început, apoi cu o încredere tot mai 
mare. 

— Da. Da, cred că mi-l amintesc. Purta cumva ochelari? Făcu 
semn cu degetul în fața ochilor. Ochelari ovali, ca un scriitor sau 
așa ceva. Cu rame din sârmă. 

— Da, spuse Dana. 

— Mda. A venit aici o dată sau de două ori. Un tip cumsecade. 
Politicos. Arătos. Avea părul mai lung, într-adevăr. 

Logan îi zâmbi. 

— Mă gândeam că vă veți aminti. Mi se pare că sunteţi genul 
de persoană care are memorie vizuală bună. Era însoţit de 
cineva? 

Bonnie întinse poza și duse un deget la buze. După o clipă în 
care stătu pe gânduri, spuse: 

— Nu. De fapt, nu pot să spun că era sau nu cu cineva, 
presupun că cineva putea să-l aștepte în mașină. Comandă 
mâncarea la pachet. Mai vorbeam uneori, cât timp aștepta. 
Nimic deosebit, doar un „ce mai faceţi”, chestii d-astea. Cum am 
zis. Un tip cumsecade. Credeţi că persoana aia l-a omorât? 

Logan își mută privirea spre Dana. 

— Asta încercam să aflăm. 


VP - 113 


20. 


Marshall Cole se întinse pe perne, cu picioarele desfăcute și 
cu mâinile încleștate de cearșaf. Capul femeii se mișca ritmic 
între coapsele lui. La piciorul patului, televizorul emana o lumină 
albastră în întunericul din cameră. Cole gemea, mai degrabă de 
frustrare decât de plăcere. De când cu incidentul din motel, cu 
Larry King împușcat, Cole nu mai fusese în stare să se relaxeze, 
se tot oprea să se uite peste umăr, nu-și putea închide ochii fără 
să-l vadă pe bărbatul cu ochelari negri, nu putea nici măcar să 
se bucure de sex oral. 

Femeia se ridică să ia o gură de aer și să-și maseze mușchii 


faciali. Îi cuprinse penisul erect cu mâna și începu să-l frece 
repede în timp ce se întindea după o sticlă de Budweiser de 
lângă pat. 


— Crezi că o să se întâmple în secolul ăsta, Marshall? Scoase 
capacul berii și-i dădu drumul pe sâni în jos. 

Neputând să se uite la televizor, Cole o apucă de cap și o lăsă 
în jos spre penisul său, încercând să se concentreze. Nici berea 
nu-l ajută să scape de durerea care-i chinuia glezna de când se 
aruncase de la fereastra băii și nici nu-l ajuta să uite de bărbatul 
cu ochelari de soare care-l bântuia. Se întinse după sticla de 
bere de pe noptieră și o goli în timp ce asculta știrile la televizor. 
Tâmpitul de meteorolog o tot dădea întruna cu starea vremii din 
țară. Cui dracului îi păsa? Câţi oameni din Washington voiau să 
știe că în Los Angeles vor fi 30 de grade sau că e răcoare în 
Hawaii? Le făcea tuturor în ciudă. Cole se gândi că ar face bine 
să mai reducă două sau trei minute din timpul alocat rubricii 
meteo și să le adauge la rubrica de sport, care întotdeauna era 
ultima și cea mai vitregită. Dacă ar fi fost el patronul canalului, 
ar fi pus știrile de sport înainte. La naiba, erau singurele știri 
care nu erau negative. 

— Haide odată, spuse femeia exasperată. Haide, Marshall, 
haide. Nu pot s-o ţin așa toată noaptea. Cole îi cobori capul la 
loc. 

Când rubrica se încheie, Cole își deschise ochii, dar postul 
relua prezentarea știrilor cu cei doi crainici, un bărbat și o 


VP - 114 


femeie în spatele unei mese de birou, astfel stricându-i tot 
cheful. Cole închise ochii. Încă o știre - ceea ce ei numesc „știre 
de umplutură” înainte de știrile sportive. Bla, bla, bla. Ce-l 
interesa pe Cole era dacă Mariners își mai păstrau încă cele trei 
puncte în faţa celor de la Angels în Liga de Vest a Americii. 
Băieţii câștigaseră șase meciuri consecutive și Cole voia să afle 
dacă l-au câștigat și pe-al șaptelea. Mariners erau singurul lucru 
legat de Washington care-l interesa. Aici ploua al dracului de 
mult. Se va duce în sud-estul statului Idaho, unde era uscat 
până și în timpul iernii, când ningea. 

Lui Cole îi venea să aţipească, alcoolul dându-i o stare de 
somnolenţă, și auzea doar fragmente din știri. Se concentră 
asupra vintrelor sale. Dacă se cronometra bine, putea să 
termine chiar înaintea știrilor sportive. Auzi aplauze și ovaţionări 
și își deschise ochii, de teamă să nu adoarmă, dar la televizor 
era doar un idiot în costum care-și făcea loc printr-o mulţime. 
Înainte să închidă ochii la loc, îi zări figura. Apoi femeia se ridica, 
blocând ecranul televizorului. Cole se ridică și îi împinse capul la 
loc, spre penis. Simţi cum îl trecea un fior. 

— Fiu de căţea! șopti el. 

Femeia mormăi. Cole o ignoră. Apoi ea îl mușcă. 

— La naiba! 

Cole o înșfacă de păr și o aruncă de pe pat, ghemuindu-se și 
ținându-și în mână penisul. Figura de la televizor dispăruse; se 
uita acum la căpăţâna prezentatorului de știri. Femeia se ridică 
de jos și începu să dea în el cu amândouă mâinile. 

— La dracu', Marshall! Să te ia dracu'! Ești un idiot. Ce naiba 
ai? Poţi să ţi-o freci singur. 

Cole o ţinea deoparte cu un braţ, îndoindu-i încheietura mâinii 
în timp ce schimba canalele pentru a urmări transmisiunea. 
Știrile de pe Canalul 5 făcuseră doar o secundă reclamă la știrile 
sport. Apoi trecuseră la publicitate. 


VP - 115 


21. 


— Jur pe tot ce am mai sfânt, o să explodeze, îi raportă Linda 
Danei a doua zi de dimineaţă despre Marvin Crocket, părând 
atât îngrijorată, cât și amuzată. Sper doar să nu facă un atac de 
inimă și să trebuiască să-i fac respiraţie gură la gură, pentru că, 
dacă va fi cazul, cineva va trebui să cheme un anchetator. 

Dana dispăruse toată după-amiaza și întârziase și a doua zi de 
dimineață, ceea ce pentru Marvin Crocket însemna 
insubordonare. Având în vedere că urmărea s-o dea afară, frica 
lui era, în mod paradoxal, că ea, de fapt, umbla pe la vreun 
interviu la alte firme de avocatură, încercând prin tot soiul de 
tertipuri să-i fure clienții. 

— Spune-i că nu poți da de mine. Spune-i că am telefonul 
închis. Dana zâmbi, gândindu-se la reacția pe care i-o va stârni. 
Apoi încheie convorbirea și își închise telefonul. 

leşi din mașină și traversă Harrison Street prin burniţă, 
împingând ușile grele ale clădirii din apropierea centrului 
orașului Seattle. Burghiul huruia ca o armată de țânțari, și Dana 
adulmecă un iz fad de metal, exact ca mirosul din cabinetul 
dentistului. Trei coreeni stăteau aplecați cu faţa către vitrine și, 
cu niște mâini îndemânatice, dădeau găuri cu burghiul, scoțând 
mici flăcărui albastre peste bijuteriile fine. Dana se apropie de o 
tejghea nefinisată din lemn, ciobită și ciuruită cu urme de ţigări 
stinse și cu urme de stilouri și creioane. O întrebă pe femeia din 
spatele tejghelei dacă poate vorbi cu Kim, neștiind nici chiar 
după ani de zile de când venea la el dacă Kim era numele sau 
prenumele coreeanului. Toată lumea îl striga, se pare, Kim. Kim 
era bijutierul mamei sale și tot el îi făcuse Danei inelul de 
logodnă și verigheta. La fiecare aniversare, se întorcea la el 
pentru a-i adăuga încă un mic diamant. De-a lungul timpului, 
lucrase cu cercei, brățări și un ceas, reparând încheietori sau 
adăugând curele. 

— Doamnă Dana. Kim se îndreptă spre tejghea, trecând de o 
perdea de mărgele ce atârna la intrare. De fiecare dată când 
venea la el, Kim purta aceleași haine: pantaloni negri din 
poliester, o cămașă albă cu mâneci scurte și un stilou prins în 


VP - 116 


buzunarul de la piept. Bucata de pânză de deasupra buzunarului 
de pe piept era însemnată cu cerneală albastră. Deși Kim avea 
peste șaizeci de ani, faţa îi era rotundă, fără vârstă și fără riduri. 
Ochii îi erau măriţi de lentilele unor ochelari cu rame negre, de 
care era atașată cu un fel de antenă din sârmă o lupă pe care o 
putea îndepărta de pe lentila stângă. 

— E deja timpul? Kim se întoarse către calendarul de pe 
perete. Nouă diamante? 

— Nu, încă nu. „Probabil că niciodată”, se gândi ea. Mai 
trebuie să supraviețuim încă patru luni. 

Kim zâmbi, interpretând comentariul ei ca pe o glumă. 

— Voi supraviețuiţi, spuse el cu încredere. Își ridică ambele 
mâini și le scutură. Trei ani, femei vin la mine ca să le transform 
verighetele în cercei. După trei ani, nu atât de multe. Voi solizi. 

— Am să-ţi cer o favoare. Întinse mâna spre poșetă. Am găsit 
o bijuterie și cred că s-ar putea să fie scumpă. Sper să mă 
lămurești tu. 

Kim își montă lupa pe lentilă, holbându-se la bijuterie prin 
lupă ca un personaj din desene animate, cu un ochi imens și 
negru. Dana îi puse cercelul în mâna sa plină de bătături, el îl 
luă și îl plimbă pe buricele degetelor, apoi îl aruncă în aer de 
câteva ori și îl prinse în palmă, cântărind piatra. Apucase 
cercelul între degete și îl ţinea de parcă ar fi fost un pește foarte 
mic. Într-un final, îl duse la lumina unei lămpi foarte puternice și 
îl examină cu atenţie. 

— Foarte scump. Piatra albastră e tanzanit. Rară. Diamantele 
sunt de foarte bună calitate și montura e deosebită. 

— Cât crezi că ar costa așa ceva? 

Kim privi în sus, sprijinindu-se pe tejghea și ţinând în 
continuare cercelul sub lampă. Se concentră destul de tare, 
ceea ce însemna că în mintea lui făcea adunări și împărțiri. 

— Pentru amândoi? vorbi tare, dar o făcu în interesul său. 
Posibil cincizeci de mii, cincizeci și cinci de mii. Poate chiar mai 
mult. 

Dana se aștepta ca prețul să fie ridicat, dar suma o lasă 
mască. 

— Atât de mult? 

— Cel puţin. Se ridică. Vezi aici, designul are o marcă 
înregistrată. Ceea ce îi dă o valoare și mai mare. 

— Marcă înregistrată? 


VP - 117 


— Numai una. Așa că preţul ar fi mult mai mare dacă ai avea 
doi. 

— N-am mai auzit până acum de o marcă înregistrată la 
bijuterii. 

— Oh, da. Kim dădu din cap hotărât. Și eu o am pe-a mea. Luă 
o agendă de lângă telefon și scoase stiloul din buzunarul de la 
piept, îl păcăni o dată și scrijeli pe foaie ceva ce semăna cu un K 
într-un cerc. Multe bijuterii poartă însemnul meu. Tu pori una 
dintre acele bijuterii. Își vâri stiloul înapoi în buzunar fără să-l 
închidă, lăsând încă o dâră de cerneală pe cămașa sa. Pe spate 
tu vezi marca. Aia e marca. 

Dana întoarse cercelul și îl examină, observând o gravură 
măruntă care, dacă era mărită, semăna cu un W împletit cu un 
V în centru. Știa de la serviciu că, pentru a înregistra o marcă, 
existau birouri guvernamentale. 

— Există un loc unde bijutierul își înscrie marca înregistrată, 
Kim? Unde pot să mă duc să aflu numele artistului cu această 
marcă înregistrată? 

Kim zâmbi. 

— Ai venit aici. Eşti norocoasă. Râse. Așteaptă un moment. Se 
retrase de la tejghea, trecând prin perdeaua de mărgele. 

În spatele ei, Dana auzi zgomotul făcut de burghiu și, din 
reflex, își trecu vârful limbii peste plombe. Kim se întoarse cu o 
revistă foarte uzată, o puse pe tejghea și începu să frunzărească 
printre paginile aproape șterse și cu colțurile îndoite. Cu degetul 
arătător, înnegrit și plin de mici cicatrice de la arsuri, urmări 
paginile. Când găsi semnul W cu acel V intercalat, căută 
numărul paginii unde se afla acesta, apoi răsfoi în viteză. Intr-o 
clipă, o și închise. 

— William Welles, spuse el. 

— El e bijutierul? întrebă Dana. 

Kim dădu din cap. 

— El e designerul. 

— William Welles, spuse ea, de parcă încerca să vadă cum 
sună. Se pare că decizia ei de a vorbi cu Kim nu fusese în van, 
până la urmă. Aș vrea să dau de el. Cum pot să fac asta? 

Kim dădu încă o dată din cap, puse revista deoparte, reluând 
întregul proces de răsfoire a paginilor cu o altă revistă. Dana se 
căută în geantă după un pix, dar Kim îi întinse stiloul din 
buzunarul său fără să-și ridice privirea din revistă. Rupse o 


VP - 118 


bucăţică de hârtie din agenda de pe tejghea. 

— Dacă are și un număr de telefon, poate pot să sun înainte 
de a trece pe la el. 

Kim scutură din cap. 

— Poate îl poţi suna azi, dar nu te poţi duce la el. Numai dacă 
mașina ta nu plutește. 


VP - 119 


22. 


Zgomotul unei uși trântite de mașină îl făcu pe Marshall Cole 
să sară din scaun. Vocile din televizor ciripeau ca o pasăre la 
prima lumină a zilei. Aruncă un ochi pe după perdeaua groasă, 
trasă bine peste geamurile camerei de hotel, și strânse ochii 
când dădu de lumina soarelui. Aţipise sau mai degrabă leșinase. 
În timpul nopţii, se trezise și se uită prin gaura din perdea ca 
printr-un fel de portal către parcarea din faţă, uitându-se atent 
după orice semn care să indice prezenţa omului blond cu 
ochelari de soare negri. Era chiar el. Cole era sigur de asta. Al 
naibii de sigur. La naiba, cum ar fi putut uita? Îi vedea faţa în 
fiecare noapte - un coșmar dat dracului. 

King credea că bărbatul făcuse parte din Forțele Speciale sau 
vreun rahat dintr-asta, dar Cole se gândea că, mai rău, bărbatul 
făcea parte poate din Serviciul Secret sau era chiar mercenar. 
Oamenii aia erau cu adevărat ai dracului; legea nu însemna 
nimic pentru ei și erau antrenați la fel de bine precum cei din 
Forțele Speciale. Pur și simplu nu trăiau după nicio regulă. Işi 
făceau singuri legile. Așa se explică faptul că bărbatul a apărut 
la hotel de nicăieri. Probabil că fusese unul dintre aceia care în 
Vietnam săpau tunele sub pământ, sau poate era un trăgător de 
elită care-i omorâse pe capii organizaţiilor din Irak. lar acum 
venea să-l omoare pe Cole. La dracu'! Larry King îi băgase pe 
amândoi în belele. Idiotul. Oricare ar fi fost treaba, cine a fost 
tipul ăla James Hill nu conta, oricum, treaba se împuţea rău. L- 
au omorât pe King, acum vor să-l ucidă pe Cole. Oamenii din 
armată puteau să facă asta. Puteau să omoare civili. Să-i facă să 
dispară, să le șteargă dosarele, orice urmă a trecerii acelei 
persoane prin lume. La naiba, puteau chiar să-ți facă propria 
mamă și propriul tată să te uite. Au droguri să facă asta. Cole 
văzuse asta odată într-un episod din Dosarele X. 

Cole se întoarse de la fereastră și simţi o durere ascuțită în 
ceafă. Se frecă viguros. Sticlele de bere cu gâtul lung erau 
împrăștiate peste tot prin cameră. Una dintre ele, aproape plină, 
era culcată pe o parte într-o baltă de lichid. Cole chiar leșinase. 
La naiba. Trase înapoi perdeaua. Razele de soare se reflectau în 


VP - 120 


parasolarul din parbrizele mașinilor. Oare aceleași mașini 
fuseseră aici și azi-noapte? Care dintre ele? Nu-și mai amintea. 
Ținuse un timp socoteala tuturor vehiculelor, de teamă că 
bărbatul va face vreo altă șmecherie de-a lui, dar după aceea 
leșinase. Acum totul era în ceaţă. 

Își pipăi burta, nu simţi tocul pistolului și scormoni prin părțile 
laterale ale fotoliului până când realiză că avea arma în cealaltă 
mână. Rămase locului. Işi pierdea minţile, începea să intre în 
panică. Luă sticla de pe jos și dădu pe gât din două înghiţituri 
restul de bere caldă. Când râgâi, avu o senzaţie de arsură pe 
gât. Trebuia să mănânce ca să-și liniștească stomacul. Se 
simțea de parcă înghiţise jăratic. Dac-ar fi să facă treaba mare 
acum, probabil ar scoate flăcări pe fund. Își vârî adânc pistolul în 
pantaloni și merse spre pat. Andrea Bright zăcea cu faţa în sus, 
deasupra cuverturilor de pat, goală, cu gura deschisă și 
sforăind. Ochiul stâng i se zbătea. Numele pe care-l avea era o 
ironie la adresa ei, întrucât nu era deloc deșteaptă (bright). Era 
mai proastă ca noaptea. Dar făcea bine sex oral, nu că el, Cole, 
ar fi putut să savureze așa ceva în circumstanțele date. O plesni 
peste fund. Capul îi alunecă de pe pernă. 

— Ha? Ce? Işi dădu la o parte firele de păr castaniu care îi 
acopereau ochii. 

— Trezește-te. E timpul să plecăm. 

Ea își puse capul la loc pe pernă. 

— Sunt prea obosită. El îi mai dădu o palmă și lovitura scoase 
un sunet ca de bici. 

— Ridică-te, la dracu'! 

Ea se sculă, cu mâinile și picioarele împleticite, și îi aruncă o 
pernă în față. 

— Să te ia dracu'! 

Cole stinse televizorul, își luă jacheta din piele maro și scoase 
un teanc de bancnote din buzunar. Il desfăcu și începu să 
numere banii, înșirându-i pe tejgheaua melaminată ieftină. Mai 
avea o mie o sută de dolari, aproape de o mie două sute. 
Hotelurile nu fuseseră scumpe. lar el era atent cum cheltuia 
banii. 

— Unde mergem? Femeia îmbrăcă o pereche de blugi 
albaștri, fără să-și mai tragă pe ea și lenjerie intimă, și își supse 
burta ca să-și poată încheia nasturii. 

Cineva bătu de trei ori în ușă. Cole trase piedica de la pistol și 


VP - 121 


era gata să tragă. Își ridică un deget să-i facă semn lui Bright să 
tacă. Ea își dădu ochii peste cap și îi arătă degetul mijlociu. Apoi 
el dădu la o parte cu grijă perdeaua. O mexicancă mărunţică 
stătea lângă un cărucior plin cu hârtie igienică și prosoape. 

— Nu am nevoie de nimic, spuse Cole furios. Femeia îl băgase 
în sperieți. 

Aceasta vorbi prin ușă: 

— Vreţi prosoape curate? 

Bright izbucni în râs și căzu pe spate pe pat, trăgându-și 
genunchii la piept de parcă s-ar fi bătut cu cineva. 

— Nu! ţipă Cole. Nu am nevoie de nimic. 

— Când vreţi să vă fac curat în cameră? 

— Nu-mi pasă, señorita. Du-te ia-ţi un taco sau ceva. Nu 
acum. 

Femeia se încruntă și împinse căruciorul pe coridor. Cole 
așteptă până când cele trei bătăi în ușă se auziră din nou, 
urmate de aceeași serie de întrebări. 

Bright își trăgea un tricou pe cap, încercând să găsească 
mânecile, încă râzând. 

— Ce? Crezi că femeia de serviciu o să te împuște, James 
Bond? 

— Să te ia dracu’. Am zis să te îmbraci. 

Se așeză pe pat și își trase pantofii de lac albi. 

— Până una alta, unde mergem? 

— Idaho. Cole își puse jacheta. 

— La dracu'. E plin de bădărani în Idaho. 

— Dacă vrei să rămâi, rămâi. Cole întinse mâna. Dă-mi cheile 
de la mașină. 

— E mașina mea, Marshall. 

Și aici era dilema lui Cole. Ar fi vrut să se descotorosească de 
Bright și să economisească bani și energie, mai ales că nu putea 
nici măcar să savureze un sex oral, însă Bright era suficient de 
răzbunătoare cât să meargă să-l toarne la poliţie dacă îi luă 
mașina. 

— Atunci intră naibii în mașină. O împinse spre ușă. Mișcă-te. 

Bright se aplecă și își culese sutienul și lenjeria intimă, 
ținându-le în pumn în timp ce încerca să-și ia jacheta de pe 
spatarul scaunului. Deschise ușa camerei. 

— Eşti un nemernic. 


VP - 122 


23. 


Logan stătea la birou sorbind din cafea și înfruptându-se din 
turtița sa cu afine în timp ce se uita peste rezultatele testelor de 
laborator efectuate hainelor găsite în camera din Emerald Inn. 
Rezultatele spuneau că noroiul și pământul găsite pe haine 
puteau fi întâlnite oriunde în Statele Unite. Mare ajutor. Logan 
putea să spună exact de unde provenea acel noroi. Și anume 
dintr-o groapă din spatele motelului. Logan avusese, de 
asemenea, dreptate când bănuise că sângele de pe haine era al 
lui James Hill. Testul ADN o confirmase fără niciun dubiu. Echipa 
de medici experți preluase și mostre de păr de pe hainele care, 
în urma testelor ADN, nu aparținuseră nici lui James Hill, nici lui 
Laurence King. Nu se făcuseră teste ADN pentru Marshall Cole, 
însă hainele, după mărime, erau cu siguranţă ale lui. Pe Logan îl 
interesa mai degrabă testul de balistică. Glonţul care îl omorâse 
pe Laurence King provenea dintr-un pistol cu calibrul de 22 
milimetri. Gloanţele extrase din pereţii camerei de motel 
proveneau dintr-un pistol de 9 milimetri. Tehnicienii stabiliseră 
că gloanțele intrate în perete fuseseră trase din camera 
alăturată. De aici se trăgea o singură concluzie logică. Logan 
avusese din nou dreptate. Altcineva îl omorâse pe Laurence 
King. Cole stătuse probabil în camera de alături ca să-i acopere 
spatele lui King, dar se panicase după ce King fusese împușcat 
și o luase la picior, trăgând focuri de armă la întâmplare pentru 
a-și ține departe urmăritorul înainte de a se arunca de la 
fereastra din baie. 

Telefonul sună. Logan răspunse în timp ce studia testul de 
balistică. 

— Mike? Sunt Dana. 

Logan zâmbi când îi auzi vocea. Cina de la Fae în Roslyn 
fusese foarte plăcută. În cele din urmă, ea cedase și împărţise 
cu el puiul prăjit, iar cu plăcinta de mere nici măcar nu se 
chinuise s-o  ademenească. Mâncase o felie întreagă. 
Rămăseseră aproape o oră, bând cafea, iar ea nu părea grăbită 
să ajungă acasă. În timp ce soarele apunea, el o privise mai 
atent în lumina palidă a amurgului ce pătrundea prin fereastră, 


VP - 123 


și nu își schimbase cu nimic părerea despre ea. Dana Hill era o 
femeie frumoasă și, pentru prima dată după mult timp, Logan 
nu se simţea vinovat că gândește lucrul ăsta sau că și-a scos 
verigheta. Simţise ceva special pentru ea din momentul în care 
o văzuse, ceva ce nu mai simţise de ani de zile. Dar nu-și putea 
da seama dacă și ea avea sentimente pentru el. Dana Hill nu-i 
arătase nimic. Când zâmbea, ochii ei albaștri străluceau, dar era 
o lucire scurtă care nu ţinea mult, de parcă tristețea din sufletul 
ei îi fura toată strălucirea. 

Logan cunoștea genul acesta de tristețe, tristeţea care a 
întunecat o lume întreagă și viaţa lui de asemenea. Dana Hill îi 
pusese o sumedenie de întrebări despre viaţa și cariera lui, dar 
evitase să pună întrebări prea personale. De asemenea, evitase 
să discute despre viaţa ei personală sau despre soţul ei, încă un 
lucru ce indica faptul că mariajul ei nu mergea bine. Niciun 
bărbat care își iubește soţia nu o lasă singură atunci când 
trebuie să meargă la morgă să identifice corpul neînsuflețit al 
fratelui ei sau când trebuie să-i trieze bunurile din casă. Și, deși 
nu trăsese cu urechea, Logan îi remarcase răceală în voce când 
vorbise la telefon cu soţul ei. Părea mai degrabă o conversație 
de afaceri. Logan credea că știe de ce. 

„Nu mă îndoiesc că o să ai noroc”. Nu trebuia să fii detectiv ca 
să-ți dai seama că Dana Hill îl avertizase, nu foarte subtil, pe 
soţul ei, că știa foarte bine ce făcea. Apoi își închisese telefonul, 
aparent neinteresată să mai discute cu el. 

Nu conta. Dana Hill era sora victimei unei crime, o crimă pe 
care Logan trebuia să o rezolve. Era, de asemenea, o femeie 
măritată, cu o fiică de trei ani. 

Logan își făcu mâna căuș. 

— Nu te aud bine. E mult zgomot de fond. 

— Sunt la Sea-Tac. 

— La aeroport? Unde pleci? 

— Fac o excursie. Avionul meu decolează imediat. 

— Mă bucur pentru tine. O iei și pe Molly? 

— Nu. El simţi că ea ezită. S-ar putea să fi găsit o pistă legată 
de cercel. Nu voi ști până nu ajung acolo. 

Logan își lăsă picioarele jos de pe marginea biroului și se 
ridică de pe scaun. 

— Dana, stai puţin. Tocmai am vorbit cu personalul; nu există 
nimeni care să semene cu persoana descrisă de tine și 


VP - 124 


Bernadette Georges ca fiind Daniel Holmes. Daniel Holmes e 
chel și are un metru și șaptezeci și patru înălțime. Nu e 
detectivul care a venit în casa fratelui tău sau la firma de 
imobiliare. Nu i-au putut repera numărul de pe cartea de vizită, 
iar adresa e falsă. Oricine ar fi, judecând după felul în care a 
procedat la cabană, știe ce face sau are acces la oamenii care 
fac așa ceva. Asta înseamnă că e posibil să-l fi omorât și pe 
King, și asta îl face foarte periculos, Dana. 

— Spune-mi, domnule detectiv, mai crezi că doi amărâţi de 
hoți mi-au omorât fratele? 

— Ce am crezut nu e important. Aveam nevoie de dovezi, știi 
asta. 

— Și acum ai dovezile? 

— Au venit rezultatele de la laborator la testele pe care le-am 
făcut hainelor găsite în motel. Sângele de pe haine e al fratelui 
tău. Hainele sunt ale lui Cole. El și King le-au îngropat în spatele 
motelului și nu există nicio explicaţie logică pentru faptul că 
apoi le-au dezgropat. Dacă acceptam premisa asta, atunci 
aceeași persoană care l-a împușcat pe King a lăsat ceasul lângă 
cadavru și a dezgropat și hainele. Asta înseamnă că aceeași 
persoană i-a trimis pe cei doi în casa fratelui tău. A fost o 
înscenare. Știa când fratele tău urma să se întoarcă acasă și știa 
că cei doi îl vor ucide, având în vedere antecedentele lor. Acum, 
își acoperă urmele și asta poate să includă și găsirea unui cercel 
scump. De ce s-ar întoarce în casa fratelui tău dacă nu pentru a 
recupera ceva? Dacă am dreptate, tu ești, în mod logic, 
următoarea persoană care ar putea să aibă cercelul. Îi făceai 
curat prin casă. 

— Cercelul are o gravură. Nu mai există o pereche 
asemănătoare în lume. Dacă îl pot găsi pe bărbatul care i-a 
creat, se poate să mai aibă chitanţele care să ne spună pentru 
cine au fost ei creați. 

Auzi o voce în fundal care îi sfătuia pe pasageri să urce în 
avion. 

— Dana, nu urca în avion. 

— Trebuie să plec. Trebuie să fac asta. 

— Nu. Nu trebuie. Chiar dacă te simți într-un fel vinovată de 
moartea fratelui tău, nu poţi schimba ce s-a întâmplat. A fost o 
crimă premeditată, bine organizată dinainte. 

— Inchid poarta. Trebuie să întrerup convorbirea. 


VP-125 


— Proprietara acelor cercei știe cine i-a creat. 

— De asta nu mai pot pierde timpul. E singura cursă directă 
de azi. 

— Atunci persoana care l-a omorât pe King poate fi pe urmele 
cercelului. 

— Trebuie să închid. 

— Spune-mi unde te duci? Se gândea să sune poliția locală. 
Dana? Nu urca în avion. Tonul vocii îi deveni mai ferm. 
Criminalul e un trăgător foarte bun. Se uită la ceas. la mai târziu 
avionul. Merg cu tine. 

— Nu mai pot pierde timpul. Te sun eu, spuse ea, și el auzi 
telefonul închizându-se. 

— La dracu’! Trânti telefonul. Când sună brusc, îl smulse de 
pe masă. 

— Dana? 

Patrick Murphy îl salută sfidător. 

— La naiba. Trebuia să-mi imaginez că ești la birou în timp ce 
eu încerc să-ţi rezolv unul dintre cazuri. 

Logan nu avea chef. 

— Dacă tu încerci să-mi rezolvi unul dintre cazurile mele, 
înseamnă că am probleme serioase. 

— La naiba. Consideră-te norocos. Am dat de Marshall Cole al 
tău. Se pare că are o iubită în Auburn care trăiește într-o rulotă. 
O vizitează când are chef de joacă. 

— Ai o adresă? 

— Flatulenţele put? 


VP - 126 


24. 


Marshall Cole verifică oglinda retrovizoare. Nu văzu nimic ieşit 
din comun de când părăsiră motelul. Și-ar fi dat seama. Işi 
verifică oglinda retrovizoare la fiecare zece secunde - părea în 
regulă. O luase pe autostrada 82 spre sud-est. Deși nu-și mai 
amintea ultima oară când dăduse pe acasă, nu uitase drumul. Își 
va umple rezervorul cu benzină în Yakima - ultimul oraș mare 
pe o distanţă de miliarde de kilometri -, apoi va merge în linie 
dreaptă pe autostrada 84 către nord-est, spre Oregon. De acolo, 
va trece direct prin Idaho spre partea de sud-est a statului, 
lângă graniţele ce dau spre Wyoming și Utah. Apoi, va da în 
autostrada 30 și acea șosea cu două benzi ce-l va duce spre 
Grace, orașul care nu-ţi oferea nimic, în afara unui indicator de 
un metru cincizeci înfipt în pământ, și cel mai probabil nici acum 
lucrurile nu se schimbaseră prea mult. Cole sperase că fusese 
pentru ultima oară când văzuse acel indicator în oglinda 
retrovizoare. Acum, nu se putea liniști până nu se vedea pe acel 
drum spre casă. 

În acel moment totuși, avea probleme mult mai grave. Nu 
prea mai avea benzină și mai trebuia să meargă și la baie, de 
urgenţă. În mai toate dimineţile, era ca ceasul - primul lucru pe 
care-l făcea când se dădea jos din pat era să meargă la baie. Și 
nu avea nevoie de nicio ceașcă de cafea pentru a porni 
mecanismul. Dar tâmpita de femeie de serviciu îl scosese din 
ritm și nu putuse să meargă la baie înainte să plece din motel. 
Se strâmbă și ajustă scaunul; durerea din maţe devenea deja o 
crampă care se ridica deasupra curelei. 

Cole voise să părăsească Washingtonul de îndată ce văzuse 
figura acelui bărbat pe ecran, dar terminase deja zece beri și nu 
vedea bine pe întuneric. Avea un soi de psihoză ori stigmatism, 
ori o prostie din aia pe care i-a zis-o un oculist de la Costeo că-l 
face să vadă totul în ceaţă. Pe timpul nopţii, farurile și luminile 
de pe stradă erau peste tot și îi era imposibil să se concentreze 
la drum. Nu voia să riște să fie tras pe dreapta. Odată ce-i 
introduceau numele în calculator, putea să-și ia la revedere. L-ar 
duce direct la pârnaie și apoi cineva ar veni la el cu acte oficiale 


VP - 127 


și gata - ar dispărea fără urmă. Nu va fi existat vreodată. l-ar fi 
șters urmele ca și cum nu s-ar fi născut vreodată. 

Andrea Bright dormea cu capul sprijinit de tetieră, cu ochii 
închiși și gura căscată. În mașină mirosea a bere și a picioare. 
Pantofii ei albi puţeau. li veni să-i arunce pe geam. Caută un 
post de radio, când auzi un prezentator de știri, care era încă un 
nenorocit ce făcea pe meteorologul și prezenta starea vremii. 

— Plouă, idiotule. Ce altceva ar mai fi de zis? 

Cum dracu' o să-i urmărească pe Mariners din Grace? Ultima 
oară când fusese acolo, niciunul dintre fraţii lui nu avea cablu, și 
se îndoia că ziarul local se îmbunătăţise de când plecase el. 
Ziarul publica articole doar despre sporturile din licee, de parcă 
îi păsa cuiva câte eseuri a înscris Johnny la meciul de 
deschidere. 

De la distanţă, observa o portocală uriașă. Picase la ţanc. 
Crampele deveniră insuportabile. 

— Mulţumesc, Doamne, slăvit fie lisus! spuse el. leșise de pe 
drum, așteptă la un semn de cedează trecerea pentru ca drumul 
să se elibereze, apoi acceleră spre staţia de benzină de dincolo 
de intersecţie. Probabil acea minge portocalie trezise ceva în el, 
ca în câinele lui Pavlov, pentru că acum mintea îi era fixată pe 
ideea de a face treaba mare, și nimic în sistemul lui nu l-ar fi 
oprit să-și dea drumul imediat. Trase în fața pompelor de 
benzină și o lovi pe Bright cu dosul palmei peste gât. 

— Trezește-te. 

Ea se înecă de parcă ar fi înghiţit o muscă și se ridică să 
tușească. 

— Ce? întrebă ea enervată. 

El scoase teancul de bani din jacheta de pe bancheta din 
spate și îi întinse o bancnotă de douăzeci de dolari. 

— Umple rezervorul și cumpără ceva de haleală. Trebuie să 
mă duc la baie. 

Bright privi în jur. 

— Nu vreau să mănânc de la un rahat de magazin de cartier. 
De ce dracului nu cheltui banii ăștia la un restaurant? Și cum de 
ai tu atâţia bani? 

— Nu trebuie să știi tu. Acum luăm doar o gustare. la-mi 
lapte. Stomacul mă omoară. 

— Da’ femeia aia de serviciu chiar te-a speriat de moarte, nu-i 
așa? 


VP - 128 


El se împinse în ușă și îi aruncă bancnota în poală. Nu avea 
timp de prostii. 

— Fă-o odată! 

Bright mototoli bancnota și deschise ușa, apoi o trânti în urma 
ei. 

— Nemernicule! 

Cole o urmă până la micul magazin alimentar. Ea îi trânti ușa 
în spate și el se întinse s-o plesnească, dar nu o nimeri. 
Vânzătorul părea un adolescent care abia ieșise din pubertate. 
Părul roșcovan îi ieșea zburlit pe sub șapca de aceeași culoare 
ca uniforma albastră, iar faţa-i era plină de coșuri. Un puf de 
culoarea piersicii îi creștea deasupra buzei superioare. 

— Baia? întrebă Cole. 

— În spate, pe lateral. Puștiul întinse o mână sub tejghea și îi 
dădu lui Cole o cheie atașată de o bucată imensă de lemn. 

— Oamenii uită să aducă înapoi cheia, explică el. 

Cole o ocoli pe Bright și înșfăcă un ziar dintr-un stativ de ziare 
în timp ce se îndrepta grăbit spre ușa de sticlă. 

— Ea o să plătească, spuse el. Și mai ia și un bax de șase beri 
Bud. 

e 

Bright îi arătă degetul din mijloc lui Cole, apoi se lăsă pe 
tejghea, simțindu-se ametțită. Băiatul avea șapca trasă pe ochi, 
dar asta nu ascundea faptul că se holba la sânii ei, mai ales la 
sfârcurile ei, pe care aerul condiţionat le întărise și le făcea să 
se vadă prin tricou. Ea îi aruncă o privire urâtă când el își ridică 
ochii spre ea, iar el se simţi nevoit să se uite în altă parte. 

— Aă, care pompă? întrebă el, cu ochii la tastatura 
computerului pe care-și ţinea mâinile. Obrajii i se înroșiră la fel 
de tare ca părul. 

— E singura mașină de afară. 

Mai aruncă o privire. 

— Sunt trei pompe: pentru benzină obișnuită, fără plumb și 
supreme. Doriţi obișnuită, fără plumb sau supreme? 

— Asta depinde de cine pompează. Bright se aplecă peste 
tejghea. Eu nu ofer decât calitate supreme, dar nu întotdeauna 
primesc supreme. O să pompezi tu sau eu? 

Puștiul se făcu roșu ca semaforul. Bright savură jocul. 

— E cu autoservire. E 

— Nasol. Arăţi în stare să pompezi ceva supreme. Işi undui 


VP - 129 


șoldul în faţă și îi întinse bancnota de douăzeci de dolari. 

— Cât vreţi? 

Ea își duse degetul la gură. 

— Umple-o, spuse, apoi își vâri degetul în pumn. 

Băiatul înghiţi în sec. 

— Reţin banii până terminati de umplut, se bâlbâi el. 

Ea se plimbă prin magazin, înșfăcă un pachet de șase beri, o 
cutie cu gogoși, o pungă de chipsuri și un litru de cola și le 
așeză pe tejghea. 


— Dă-mi și două pachete de Marlboro, zise ea. Se duse spre 
ușă, îi veni un gând în minte, zâmbi, apoi se întoarse și își ridică 
tricoul, arătându-și sânii. E mişto și răcoare aici, mângâindu-și 
pieptul. E foarte bine. 

e 

Cole se grăbi spre baie. Nu se osteni să mai lase și colacul pe 
toaletă. Se așeză și începu să răsfoiască ziarul. 

— Prostii, prostii, prostii. 

Încă nu aflase dacă Mariners câștigaseră sau nu. După ce 
figura acelui bărbat blond apăruse o secundă la televizor, fusese 
prea nervos ca să mai facă orice altceva, astfel că se plimbase 
în sus și în jos prin cameră. Trebuise să mai bea încă vreo patru 
beri ca să se calmeze. Deși terminase doar clasa a zecea de 
liceu, Cole putea să simtă încă de la început că ceva nu era în 
regulă cu tipul acela. Avea un al șaselea simţ pentru lucrurile 
astea care îţi fac părul de pe ceafă să se zburlească. Nu că King 
l-ar fi ascultat vreodată. King spunea despre Cole că era un 
prostănac idiot și că el era creierul operaţiunii. Da? Păi, cine e 
prostănacul acum, Larry? King fusese de la început o influență 
nefastă. King nu avea decât ghinion. Tot ce atingea el se ducea 
dracului. O gură spartă, un ratat din născare. Deci, tâmpitul e 
mort, iar Cole era încă în viaţă. King era într-o groapă sub 
pământ, iar Cole mergea spre casă. „Cine e creierul acum, 
Larry? Cine e ratat?” 

— Idiotule, spusese Cole cu voce tare. 

King refuzase să creadă că el și Cole urmau să fie trași pe 
sfoară. Cole o știa. Îi spusese lui King că exact asta erau. Nişte 
fraieri care urmau să fie trași pe sfoară. Tipul ăla nu trebuia să 
ajungă acasă. Un rahat imens. Când Cole auzise ușa 
deschizându-se, se afla chiar în dormitor și aruncase lucrurile pe 


VP - 130 


care trebuia să le ia. Spera ca bărbatul s-o ia în sus pe scări. Dar 
nu se întâmplase asta. O luase pe coridor, trecând chiar de 
dormitorul unde se ascundea Cole în spatele ușii, ajungând chiar 
în camera unde se afla Larry - camera cu toate tâmpeniile alea 
de măști care se holbau la el. Cole trebuia doar să-l lovească pe 
tip în cap și să-l pună jos, dar apoi idiotul ăla s-a întors și s-a 
uitat direct la el. La dracu’. S-a uitat fix la fața lui, ca și cum 
ochii acestuia încercau să-i reţină trăsăturile feţei. Cole nu mai 
avea altă soluţie decât să-l ucidă, și acum era convins de faptul 
că exact asta urmărea tipul care-i angajase. Il voia mort pe 
James Hill, oricine ar fi fost el, și acum îi voia și pe King și Cole 
morți. 

Acum singura șansă a lui Cole era să plece cât mai departe, 
spre un loc unde majoritatea oamenilor îl cunoșteau și l-ar fi 
înștiințat dacă bărbatul acela străin ar fi venit să-l caute. Între 
timp, l-ar pune pe taică-său să-i caute de lucru la o companie de 
fosfați în Soda Springs și ar participa la curse de biciclete în 
weekenduri, ceea ce oricum ar fi trebuit să facă de la început. 
Dacă poliţia l-ar găsi vreodată, ar putea să dea vina pe King, să 
spună că nu a avut nicio treabă cu jaful și nu știa nimic despre 
nicio crimă. Ar spune că King se lăudase cu un jaf și cu uciderea 
unui tip, și că asta a fost tot. Dar își va face griji pentru asta mai 
târziu. Poliţia nu e preocuparea sa în acest moment. 
Preocuparea lui e fantoma aceea dată dracului. 

Descoperi secțiunea de sport, lăsă restul de ziar pe jos și citi 
prima pagină. Mariners au pierdut. Angels au câștigat. Acum 
erau cu patru puncte în spate. 

— La dracu', spuse el. Nu era de bine. 

e 

Bright punea benzină fără plumb în Nova, privind acul din 
bord cum se învârtea mai repede decât un slot la o mașină 
dintr-un cazinou rural. Ea știa că mașina avea nevoie de mai 
mult de cincisprezece dolari pentru un plin, mai ales că arabii 
ăştia umflaseră prețurile pe timpul verii, aşa cum făceau de 
obicei. Și mâncarea de pe tejghea costa mai mult de cinci dolari. 
La naiba, doar berea făcea cam pe atât. Tâmpitul de Cole pur și 
simplu va trebui să scoată mai mulţi bani din teancul ăla. Işi 
permitea. Ea văzuse banii pe care el îi păstra ticsiţi în buzunarul 
jachetei. Cole credea că ea era proastă și bună la pat, sau nu 
neapărat în ordinea asta, dar, oricum, era mai deșteaptă decât 


VP - 131 


credea el. Avusese ea parte de mulți bărbați ca Marshall Cole și 
de la fiecare obținuse ce dorise. Și, oricum, are nevoie de câte 
un armăsar în pat din când în când, iar Cole se pricepea, iar ei îi 
plăcea mult mai mult de el când avea și bani. 

Auzi clopoţeii sunând și o frână pe ciment. Se uită peste umăr 
la un Ford de un albastru marin care opri la capătul staţiei de 
benzină, lângă o cabină telefonică. Un bărbat ieși din mașină, 
îmbrăcat într-o jachetă de piele maro, blugi și cizme de cowboy. 
Se opri și îi zâmbi lui Bright. La naiba, era drăguţ. Bright își 
îndreptă spatele și își așeză o șuviță de păr care-i atârna în faţă, 
apoi îi zâmbi și ea. Se întoarse și se aplecă să scoată jiclorul din 
rezervorul de benzină, unduindu-și coapsele înainte și înapoi, 
pentru a-i oferi bărbatului o perspectivă asupra a ceea ce avea 
ea mai de preț. Dar când se ridică și se uită în spate, bărbatul 
dispăruse. Se uită prin parcare, dar nu-l văzu intrând în 
magazin. Probabil se dusese la baie. Pierderea lui. De dimineaţă, 
mirosea din baie ca și cum ceva se târâse în fundul lui Cole și 
murise acolo. 

[] 

Stăteau prost la capitolul aruncare. Aruncătorul făcuse opt 
ture în două meciuri. Media era de cinci ture pe meci, iar acum 
erau în spatele celor de la Angels. La naiba, Athletics le suflau în 
ceafă pentru locul doi, iar Mariners nu aveau ofensiva suficient 
de bună pentru a le ţine piept. Play-off-urile păreau deja un vis. 
Puteau uita și de nenorocitul de wild cara, care oricum lui Cole i 
se părea că era pentru ratați. Cei de la Boston încercau să ţină 
pasul cu Yankees, iar una dintre echipe va prinde wild card-ul. 
Cole prevăzuse asta. O spusese chiar și în afara sezonului, când 
Mariners erau ocupați să semneze cu niște aruncători 
independenţi. Aruncare. Unde naiba e aruncarea? O bună 
aruncare bate oricând un eseu bun. Yankees, Red Sox și Angels 
stăteau bine la capitolul ăsta. Mariners însă nu. Nu învăţaseră 
niciodată să arunce bine. 

— Idioţii dracului. 

Cole auzi ușa de la baie deschizându-se. Scutură ziarul ca să- 
și facă simțită prezenţa. Ultimul lucru de care avea acum nevoie 
era ca un tip să dea buzna peste el și să-i vadă cocoșelul. Auzi 
apa curgând la robinet, apoi prosopul de hârtie învârtindu-se de 
două ori. Cole se întoarse la articol, dar nu mai știa unde 
rămăsese. Auzi apoi zgomotul unui fermoar care era deschis și 


VP - 132 


se uită pe sub ușă. Vârful unor cizme de cowboy erau îndreptate 
spre peretele unde se afla pisoarul. Cole râse pe înfundate. Tipul 
era probabil vreun obsedat de curăţenie care se spală pe mâini 
înainte. Sunt mulți ciudați în lumea asta. 

Apa la pisoar fu trasă. Cole se uită cum dispăreau cizmele de 
cowboy. O clipă mai târziu, auzi din nou apa la robinet și 
prosopul de hârtie. Incredibil. Așteptă o secundă, nedorind ca 
individul să-l întrerupă din nou, însă nu văzu lumină așa cum 
văzuse atunci când ușa se deschisese. Tipul ăsta începea să-l 
irite. Cole se uită la scoruri. Red Sox câștigaseră a treia oară 
consecutiv și erau doar la două locuri distanţă de Yankees. 
Mariners vor avea încă un sezon lamentabil și totul din cauza 
faptului că uitaseră de regula numărul 1 a jocului - aruncarea. 

Cole cobori ziarul, neauzind până în acel moment ușa de la 
baie și nevăzând vreo lumină. Începea să devină al dracului de 
ciudat. Se uită în sus, crezând că tipul o fi vreun pervers care 
trage cu ochiul deasupra ușii, dar nimeni nu se uita de sus la el. 
Apoi văzu cizmele de cowboy în fața ușii. 

— Ocupat, spuse el cu voce tare, fără să-și ascundă iritarea. 
Ușa cabinei de lângă el se deschise și se închise, apoi fu 
încuiată. lisuse, spuse el suficient de tare cât să fie auzit, fără 
să-i mai pese. Hotărăște-te. 

Se uită pe sub ușă ca să vadă dacă cizmele de cowboy 
stăteau jos cu vârful înainte. Bărbatul îl scoase complet din ritm 
pe Cole. Ştia că nu terminase. Avea nevoie de un sfert de oră 
neîntrerupt dimineaţa pentru a le oferi maţelor ocazia de a se 
deșerta în voie. Se întoarse la articol, citind despre cum 
Mariners rataseră a cincea repriză și cum nu le ieșise nicio fază. 
Își ridică privirea, auzind un sunet ce venea din cealaltă cabină, 
pe care nu-l recunoștea. Semăna cu zgomotul făcut de șoarecii 
care ronţăie lemnul sau cu zgomotul pe care îl face o lamă prin 
lemn. Își sprijini urechea de peretele din metal al cabinei. 
Dozatorul de hârtie igienică se desprinse brusc din perete, 
lăsând o gaură de dimensiunea unei mingi de baseball în cadrul 
de metal ce despărțea cele două cabine. 

Cole aproape căzu încercând să se dea la o parte din faţa 
acelei găuri. 

— Hei, idiotule! O să-ţi tăbăcesc fundul. Se aplecă în faţă și 
privi prin gaură. Ai auzit ce-am zis? Apoi: la dracu'! 


VP - 133 


Bright se sprijinea cu spatele de tejghea, holbându-se la 
pompele de benzină. Nu o mai interesa faptul că era visul umed 
al băiatului. Pompa se oprise la 16.68 dolari și mai umplu până 
la 16.75 dolari. 

Se întoarse către băiat. 

— Cât e ora? 

— Ce oră vrei să fie? 

Scutură din cap și îl privi cu repulsie. 

— Ora? 

— Unsprezece și patruzeci și cinci de minute. 

Cole era un mare nemernic. Mai avea de stat încă șase 
minute, iar el o va face să aștepte până în ultima secundă. Nu 
putea să termine niciodată mai repede. Întotdeauna îi trebuiau 
cincisprezece minute fix, doar ca să aibă timp să citească 
despre idioţii de la Mariners. Era un nenorocit care bea prea 
mult și o trata ca pe un nimic de fiecare dată, fie că se îmbată, 
fie că era treaz. Nu avea serviciu, cu excepţia unor slujbe 
ocazionale, cu ziua, în construcţii, de aceea își pierdea vremea 
cu ratatul ăla de Laurence King. Stăteau toată noaptea la băute, 
cheltuind toţi banii pe care îi făcuseră, și mai apărea în fața ușii 
ei doar când avea nevoie de un sex oral. Acum era paranoic, 
convins de o conspirație guvernamentală pe care o născocise 
King. Pe ea n-o surprinse faptul că cineva îl împușcase pe King. 
Era un ticălos mai mare decât Cole. Dar știa sigur că guvernul 
nu și-ar mânji mâinile cu așa ceva. Era probabil un nenorocit 
căruia King îi datora bani. 

Dar cel mai nasol era că nu știa ce dracului va face în 
fundătura aia de Idaho. Și cu rudele lui Cole? Să fim serioși! El și 
fraţii lui probabil o vor regula fiecare pe rând sau, mai rău, o vor 
regula toţi deodată. Numai de așa ceva nu mai avea ea nevoie. 
La dracu’, în ce rahat se băgase? 

Se uită către Nova. Jacheta din piele a lui Cole atârna pe 
scaunul din spate. Nu o luase cu el. Avea banii în buzunar. 
Cheile erau în contact. Zâmbi și se întoarse către vânzător. 

— Care e totalul? 

— Douăzeci și patru de dolari și treizeci și cinci de cenți. 

— Doar douăzeci. Trase punga cu mâncare către ea. Pentru 
ăia cinci dolari, te las să mai arunci un ochi, să pui mâna și să ţi 
se scoale pe sub salopeta aia. 


VP - 134 


25. 


Dana cobori din avionul United Airlines 747 în terminalul 
Aeroportului Kahului din Maui. Se opri să caute în poșetă, apoi 
plecă de la poartă și se opri din nou pentru a-și potrivi tocul unui 
pantof. Puțin mai departe, se opri iarăși pentru a admira 
priveliștea și pentru a sorbi aroma florilor tropicale adusă de 
vânt. De fiecare dată când treceau oameni pe lângă ea, se 
asigura că nu era urmărită. Bărbatul care venise în casa fratelui 
său nu urcase în avion. Se plimbase prin avion pentru a verifica. 
De asemenea, nu îl văzuse în aeroport. Dacă altcineva o 
urmarea, atunci nu știa. Luă un autobuz chiar din fața 
aeroportului, care o duse la locul de unde se închiriau mașini. 

Ajunse în Maui exact în arșiţa cea mai mare a zilei, câștigând 
trei ore odată cu schimbarea fusului orar. Soarele era de un alb 
strălucitor și ea estimă că ar fi vreo patruzeci de grade. 
Douăzeci de minute mai târziu, ieșea din confortul aerului 
condiționat al autobuzului spre mașina de închiriat, un jeep de 
un portocaliu intens. Dacă cineva voia să o urmărească, trebuia 
să înceapă s-o facă de aici. Ea mai fusese pe insulă și știa că 
Maui are o șosea cu două benzi, câte una în fiecare direcție de 
mers. Cu ochelarii de soare pe nas, ieși cu mașina din parcare, o 
luă intenţionat în direcția greșită și merse așa timp de câteva 
minute, până când făcu o întoarcere pe loc. Nu era nicio mașină 
în spatele ei care să fi făcut aceeași mișcare. Merse pe drumul 
care înconjura insula, cu Oceanul Pacific în stânga ei. Copii cu 
pielea bronzată stăteau pe plăci de surfing fără nicio grijă în 
lume în afară de aceea că nu vor prinde valul cel mai bun. 
Femeia de la închirieri zâmbi atunci când Dana o întrebă de 
Lahaina. 

— E o insulă mică. Dacă n-o găsiţi de prima dată, mai daţi o 
tură. 

Dana o găsi din prima. leși de pe drumul principal, trase pe 
dreapta și opri. Cele trei mașini din spatele ei își continuară 
drumul. Conduse până aproape de apă și o lua la dreapta pe 
Front Street. Trecu prin faţa unei școli și pe lângă un parc cu un 
smochin indian enorm. Rădăcinile și crengile copacului se 


VP-135 


întindeau ca niște tentacule uriașe, creând o umbrelă gigantică 
sub care artiștii își așezaseră bijuteriile, colierele cu pietre și 
tablourile. 

Front Street trecea prin centrul Lahainei - avea clădiri cu un 
singur etaj. Trotuarele erau pline de turiști în pantaloni scurți, 
sandale și tricouri scurte. Dana viră spre o parcare cu plată, apoi 
se opri un moment să se aranjeze. Părul i se pleoștise din cauza 
căldurii, iar vântul i-l zburlise. Și-l prinse într-o coadă la spate, își 
aranjă machiajul și își potrivi bluza. 

leși din mașină și merse pe Front Street. Majoritatea 
magazinelor erau de suvenire și vindeau turiștilor bibelouri, 
rogojini din bambus și tricouri. Muzica lui Jimmy Buffett se auzea 
dintr-un restaurant de la etajul al doilea al clădirii. Oamenii luau 
masa pe balcon sau profitau de happy hour. In nordul orașului, 
turiștii se împuţinaseră și calitatea produselor din magazine era 
tot mai bună. Galeriile de artă și magazinele de bijuterii luaseră 
locul magazinelor de suvenire. Dana se uită la unele bijuterii din 
vitrine. Nu intră în magazinele de bijuterii cu reduceri; în 
schimb, o luă spre acele magazine de bijuterii mai puţin vizitate 
de turiști. Mergând în jos pe o alee, dădu de o curte interioară 
cu pavaj, cu palmieri și o fântână. Un bărbat bronzat, într-un 
sacou gri din poliester și un tricou desfăcut la guler, stătea în 
faţa unei vitrine de la intrarea într-un magazin care înfăţișă 
sculpturi din sticlă - delfini și balene, un bol din sticlă colorată. 
Apropiindu-se, Dana văzu bijuterii, inclusiv pietre de culoarea 
oceanului ce semănau cu ceea ce avea ea în geantă. Văzând-o 
că se apropia, paznicul dădu aprobator din cap, îi deschise ușa 
și o invită înăuntru într-un loc binecuvântat cu aer condiționat. 

Își dădu jos ochelarii de soare și își lăsă ochii să se 
obișnuiască la lumina dinăuntru. O tejghea din sticlă adăpostea 
pietre preţioase albastre și diamante. 

— Piatra e tanzanit. Femeia din spatele tejghelei o întâmpina 
cu un accent britanic. 

— Sunt frumoase, spuse Dana. Favoritele mele. 

— Sunt favoritele multor oameni, deși ele continuă să fie un 
mister în Statele Unite. De unde sunteţi? 

— Seattle. Eu și soțul meu am venit pe insulă acum vreo zece 
ani. Dana își plasă subtil mâna pe tejghea pentru a-și etala 
inelul cu diamante. 

Femeia deschise vitrina cu o cheie și scoase piatra cea mai 


VP - 136 


mare. O lăsă pe vitrină. 

— Mai există o singură mină de unde se extrag pietrele. 
Celelalte au fost inundate acum câţiva ani, și minerii africani nu 
mai coboară în acele mine din cauza unor superstiții. Le 
importăm din Grand Cayman. 

Dana scoase cercelul din poșetă și îl plasă pe tejgheaua din 
sticlă. 

— De fapt, sper să pot să găsesc o pereche pentru cercelul 
meu. Se pare că mi-am pierdut celălalt cercel și nu cred să-l mai 
găsesc. E îngrozitor; a fost un dar de nuntă de la soţul meu. Il 
făcuse aici, pe insulă. Ne-am întors pentru aniversarea de zece 
ani și mi-ar plăcea să-l surprind... și să mă surprind și pe mine. 

Femeia zâmbi. 

— Îmi permiteţi? întrebă, interesată să arunce o privire asupra 
cercelului. Îl ridică în lumina naturală, admirându-i frumuseţea. 

— Cred că inițialele artistului sunt pe spate, spuse Dana. 
William Welles. 

Femeia o privi pe Dana de parcă nu era sigură că auzise bine. 

Întoarse cercelul pe partea cealaltă și se uită în spatele 
închizătorii. Mirată, întreba: 

— De când aveţi cerceii? 

Dana încercă să-și păstreze calmul. 

— După cum am spus, de vreo zece ani. 

— Cam atunci s-a retras, spuse femeia, vorbind parcă mai 
mult singură. 

— S-a retras? Dana deveni îngrijorată. Zece ani e un timp 
îndelungat. William Welles poate murise sau poate plecase de 
pe insulă. Nu se gândise la asta. 

Femeia dădu din cap. 

— Da. William Welles nu mai creează bijuterii. 

— Dar mai trăiește? întrebă Dana. 

— Da. Femeia suspină. Mai rătăcește uneori prin oraș. Făcu o 
pauză, încercând parcă să găsească aprobare. William Welles e 
un artist. Majoritatea sculpturilor pe care le vedeţi aici sunt ale 
lui. E un geniu excentric. Își mută atenţia din nou la cercel. Nu 
știu să fi creat vreo bijuterie de ceva timp. Ce aveți 
dumneavoastră aici e o adevărată valoare. 

— Doar pe jumătate, din păcate... doar dacă nu aș putea să-l 
găsesc. 

— Putem noi să vă facem cealaltă jumătate aici, îi propuse 


VP - 137 


femeia. Soţul meu creează bijuterii. 

— Aș prefera ca domnul Welles să o facă, din motive pe care 
sunt sigură că le înţelegeţi - deși mi-ar face plăcere să pot 
cumpăra pietre din magazinul dumneavoastră. Dana spera ca 
asta s-o mai liniștească pe femeie. Știţi unde l-aș putea găsi? 

— Mi s-a spus că trăiește pe coasta de nord-vest, cum ieșiţi de 
pe autostrada Kahekili, care da spre ocean, dar e greu de ajuns 
acolo. Nu primește vizitatori. 

— Îmi puteţi spune cum pot să ajung acolo? 

Femeia scutură din cap. 

— Din păcate, nu știu cum aţi putea ajunge acolo. 

Dana oftă. Simţi că femeia nu voia să-i spună, pentru că voia 
să-i parvină ei afacerea. 

— Ce păcat. Speram să pot potrivi cerceii cu o brățară și un 
colier. 

— Cu același design? 

— Cu același design și aceeași calitate, o încredinţă Dana. 
Faţa femeii se îngustă. Sprâncenele i se împreunaseră și nările i 
se lipiseră una de cealaltă de parcă în acea secundă simţi 
parfumul lui William Welles chiar acolo. 


VP - 138 


26. 


— La dracu', tare parașuta! Îl părăsește pe budă. Urât din 
partea ei. 

Patrick Murphy vorbi în timp ce Logan se apropia. Mai multe 
mașini de patrulă, vehicule fără semnele poliţiei și o ambulanță 
erau parcate într-o parte a magazinului. Doi anchetatori din 
Yakima stăteau în faţa băii, lovind cu piciorul în pietriș. Cei doi 
detectivi din Yakima care răspunseseră iniţial apelului îl căutară 
pe Cole în baza de date și văzură că era cercetat în Seattle 
pentru două posibile crime. Așa că agitară apele până dădură de 
Murphy și Logan. Logan ceru ca locul crimei să rămână neatins 
până când ajungeau ei, iar aceștia se conformară. 

Logan simți în respiraţia lui Murphy iz de whisky. Arătă către 
magazinul alimentar, unde vorbise cu puștiul care era în spatele 
tejghelei când ajunseseră Cole și prietena lui. 

— Puștiul zice că au intrat în magazin, Cole a cerut cheia de la 
baie, iar ea a luat ceva de-ale gurii. Apoi ea și-a fluturat sânii 
prin faţa lui înainte să meargă să bage benzină în mașină. 

— Poftim? făcu Murphy. 

Logan dădu din cap. 

— Asta-i ce a zis el. 

Murphy rânji. 

— La dracu', ţi-am zis că-i o parașută tare. 

— După ce a pus benzină, s-a întors înăuntru, dar nu avea 
suficienţi bani ca să plătească și mâncarea, și benzina. Puștiul 
spunea că ea și Cole nu păreau să se înţeleagă și că ea devenea 
nerăbdătoare așteptându-l. Apoi s-a oferit să-i mai fluture sânii o 
dată ca să-i facă o reducere. 

— Și el ce-a zis? 

— Ea a plecat apoi cu alimentele. 

— Bun băiat. Murphy zâmbi. Ocazii ca astea nu ţi se oferă 
decât o dată în viață. Avea niște sâni mişto? 

— Nu am ajuns atât de departe, Murphy. Nu am considerat că 
e important pentru investigaţie. 

— La dracu’. Cel puţin ar putea crește interesul poliţiei. Dacă 
pui peste un APB o pereche de sâni cupa D, o să vezi că în 


VP - 139 


fiecare stat o va căuta câte o mașină a poliţiei. 

Logan scutură din cap. 

— S-ar putea să ai dreptate aici. 

— Dar criminalul? L-a văzut cumva puștiul? 

Logan dădu din cap, încruntat. 

— Crede că a văzut o altă mașină oprindu-se în timp ce 
prietena lui punea benzină, dar nu e foarte sigur. Cred că, de 
fapt, el se holba la ea. Zicea că ea probabil conducea o Nova 
albastră sau arămie. Le-am zis celor din Yakima să dea în 
urmărire o Nova albastră sau arămie. 

— Cu o pereche mișto de faruri, adăugă Murphy. 

— Dar casa ei? 

— l-am pus pe băieți să meargă acolo, să supravegheze, dar 
niciun semn din partea ei, probabil nici nu o să fie un timp. 
Poate se ascunde; Cole nu pare genul de bărbat care să 
reacționeze prea bine dacă e părăsit pe budă. 

— Da, dar nu mai are de ce să se îngrijoreze acum. 

— Băiatul nu a mai identificat pe nimeni care a intrat în baie? 
Ce făcea, era în spate, și-o freca? 

— Cum am spus, are o vagă amintire legată de ce a auzit, e 
deja imun la sunetul clopoţeilor de la intrare. Cred că era fixat 
pe Bright. Avem noroc că măcar a văzut mașina. 

— Și-o freca, asta făcea, spuse Murphy. Făcu semn cu capul 
spre baia de după colţ. Ai fost acolo? 

— Încă nu. 

— E o priveliște mişto, dacă vrei să știi - un cadavru stând pe 
budă cu pantalonii în vine. 

— Abia aştept, spuse Logan. 

Îl urmă pe Murphy. Cei doi detectivi din Yakima rămaseră cu 
Deb Hallock și cu un ofițer în uniformă care se pare că venise cu 
Murphy. Logan le mulţumi detectivilor pentru că îi așteptară, 
apoi el și Murphy se îndreptară spre ușă. 

— Nici măcar nu a avut timp să se șteargă la fund, îi spuse 
polițistul în uniformă lui Murphy, în timp ce mergeau spre baie. 
E aiurea. 

Murphy se opri în ușă. 

— Ce? Te-ai și uitat, Turketti? 

Polițistul se bâlbăi: 

— N-nu, nu m-am uitat. 

Prea târziu. Murhpy se încruntă și scutură din cap. 


VP - 140 


— Bolnavule. M-am gândit eu că e ceva în neregulă cu tine. 

Rușinat, polițistul se înroși. 

— Nu m-am uitat. Doar că nu avea hârtie igienică în baie. 

— La dracu’. Chiar ești bolnav, Turk. 

— Nu m-am uitat, insistă polițistul. 

Logan intră în baie. Podeaua era din bucăţi de mozaic de doi 
centimetri și jumătate, genul obișnuit care se vindea în pachete 
de douăsprezece. Era ieftin și putea fi ușor pus sau înlocuit dacă 
o placă se spărgea. Peretele și tejgheaua erau portocalii ca 
dovleacul. Logan își puse mănușile de latex și împinse ușa 
cabinei. Marshall Cole stătea ghemuit pe toaletă, ca un beţivan 
care leșinase. Glonţul îl lovise în ochiul drept, unde acum era o 
gaură mare. Altfel, Cole nu avea nicio urmă de zgărietură pe el. 
li aminti lui Logan de o cioară pe care o omorâse cu alicea când 
era mic. Alicea lovise pasarea direct în ochi și aceasta căzuse 
din cer ca o piatră. In afara găvanului rănit al păsării, aceasta 
arăta ca și cum ar fi fost vie și ar fi putut zbura. Insă pasărea nu 
se mai ridicase de la sol, iar Marshall Cole nu se va mai ridica 
singur de pe toaletă. 

Sângele se scursese pe perete până jos, unde formase o 
băltoacă care se infiltrase în rosturile dintre plăcile de mozaic, 
iar o parte din sânge fusese absorbit de hârtia unui ziar. Lângă 
el, era o rolă mare de hârtie igienică încă fixată în suportul de 
plastic. O gaură în peretele ce separă cele două cabine indica 
faptul că existase odată un dispozitiv pentru hârtie igienică. Pe 
rezervorul toaletei era așezat un pistol. 

Logan făcu un pas înapoi și deschise ușa celei de-a doua 
cabine. Suportul pentru hârtie igienică era și aici pe jos. Vasul 
de toaletă era curat. Se întoarse în prima cabină pentru a căuta 
în buzunarul lui Cole și-și acoperi gura cu o batistă. 

— La dracu'. Ce ai de gând să-i faci, un oral, Logan? 

Logan vorbi prin batistă. 

— Ți-am zis - irlandezii fac asta, nu scoţienii. Se ridică. Îți mai 
amintești teancul de bani pe care îl avea King? Voiam să văd 
dacă Cole avea la el suma aia de bani. Dar nu avea. Avea doar 
mărunţiș în buzunare. Logan făcu pariu că, atunci când o vor 
găsi pe femeie, vor găsi și un teanc de bani. Dacă l-a părăsit pe 
Cole într-o stație de benzină, cred că a avut un motiv întemeiat 
să facă asta. Fie chiar nu se înțelegeau deloc, fie s-a ivit o 
ocazie, iar ea a profitat. 


VP - 141 


Murphy se întoarse către polițistul mai tânăr, care stătea și 
aștepta. 

— Turketti, nu te mai holba la penisul omului și încearcă să 
afli ora decesului. Se întoarse apoi la Logan. Ne ajută poate să 
aflam cam cât de departe a ajuns femeia. 

Logan dădu din cap. 

— Băiatul de la tejghea spune că au ajuns pe la ora 
unsprezece și jumătate. Ea a plecat după cincisprezece minute. 
După plecarea femeii, lui i s-a părut ciudat că el stătea atât, dar 
nu era nici nerăbdător să-l anunţe pe Cole că prietena lui l-a 
părăsit pentru un pachet de gogoși și niște beri. A mai lăsat o 
jumătate de oră să treacă, apoi s-a decis să meargă să vadă ce 
făcuse Cole cu cheia. A spus că ușa era descuiată, iar când a 
deschis-o, a văzut cizmele lui Cole. S-a gândit că poate leșinase. 
Apoi a văzut sângele. Logan se uită la ceas. A plecat de mult. 
Mai bine să mergem la ea acasă. 

— Și băiatul nu a auzit niciun foc de armă? întrebă Murphy. Ar 
fi sunat ca o detunătură aici. 

Logan examină rana făcută de glonţ. 

— Un 22 sau unul de 9 milimetri, iar făptașul probabil că a 
folosit amortizor. Ții minte? Nici în motel nimeni n-a auzit nimic. 
leși din cabina băii. 

Logan deschise din nou ușa cabinei de alături. Intră, se așeză 
pe toaletă și privi prin gaura unde fusese dispozitivul pentru 
hârtie igienică, apoi își vâri un deget acolo, făcându-se că trage. 

— Bang, rosti el ușor. 

— Nu te supăra, Logan, spuse Murphy, privind în cabină, dar 
te-am văzut în multe ipostaze, asta însă nu te prinde foarte 
bine. 

Logan chicoti. 

— Ce făcea? , 

— Se ușura. Făcea treaba mare și citea știrile sportive. Asta e 
dreptul bărbatului lăsat de Dumnezeu pe pământ. 

— Nu mă refer la Cole. Vorbesc de criminal. Ce făcea 
criminalul aici? Logan se ridică. Putea să intre, să-l împuște și să 
iasă. De ce s-a deranjat atât? 

Murphy ridică din umeri. 

— Cole avea o armă la el. Dacă a tras spre bărbatul din motel, 
așa cum presupunem, atunci tipul știa lucrul ăsta. Poate era 
îngrijorat că o să-l aștepte Cole de partea cealaltă a cabinei. 


VP - 142 


— Poate, făcu Logan. Își duse braţul prin spatele peretelui 
cabinei pentru a ajunge la Cole și a-i lua arma - un pistol de 9 
milimetri, un tip de pistol pe care-l puteai cumpăra din orice 
magazin. Il înfășură în batistă și ieși. Le spuse celor doi detectivi 
din Yakima că terminase. 

Afară, îi dădu pistolul lui Murphy. 

— Cred că vrei să compari gloanțele astea cu cele scoase din 
peretele motelului unde l-am găsit pe King. 

Murphy privi înapoi spre ușa băii. 

— La dracu'! Cine o fi tipul ăsta? întrebă el și, pentru prima 
dată de când Logan îl cunoștea, înjurătură lui însemna și 
altceva. 

— Nu știu, Murph. Nu știu. 


VP - 143 


27. 


Femeia spusese că era un drum îngust, dar ăsta era doar un 
punct de vedere. Autostrada Kahekili, care trecea prin partea de 
nord-vest a coastei din Maui, nu avea parapet și era pe alocuri 
atât de strâmtă, încât o mașină abia reușea să se strecoare și să 
nu cadă în defileul ce se căsca dedesubt. Dana conduse până 
când indicatoarele dispăruseră și autostrada se transformase 
într-un drum de ţară, adică neasfaltat. Ea încetini până la o 
viteză de douăzeci și cinci de kilometri pe oră și virajele erau în 
continuare foarte greu de luat. Drumul era plin de pietre căzute 
de sus, de pe stânci. Niciuna nu era atât de mare cât să 
blocheze drumul, dar erau suficient de mari cât să o facă să-și 
piardă cunoștința dacă ar fi lovit-o în cap. Iși dorea acum să nu fi 
închiriat o mașină decapotabilă. Își setă vitezometrul chiar 
înainte de kilometrul 25 și găsi borna kilometrică despre care îi 
spusese soțul femeii din magazinul de bijuterii, o piatră mare de 
pe marginea drumului numită Bellstone pentru că, dacă o loveai 
într-un anumit loc, scotea un sunet de clopot. Ajunsă la 
kilometrul 12, mașina urcă pe o stâncă și se înclină într-o parte, 
iar ea se gândi serios dacă mai merita să ajungă la William 
Welles. La kilometrul 22, intră în Kahakaloa, un sătuc izolat 
despre care i se spusese că adăpostește nu mai mult de o sută 
de locuitori. Apoi drumul o luă șerpuind peste deal, iar jeepul 
începu iarăși să se afunde în gropi sau să salte peste pietrele din 
cale. 

Vânzătoarea de la magazin încercase să i se bage Danei pe 
sub piele când auzise că aceasta mai voia un colier și o brățară. 
Îl sunase pe soțul său care ajunsese la magazin în mai puţin de 
douăzeci de minute, convins, de asemenea, că în joc ar fi zeci 
de mii de dolari dacă Dana l-ar fi găsit pe William Welles. Soţul îi 
spusese Danei că Welles era un excelent designer de bijuterii 
foarte cunoscut. Era foarte selectiv cu clienţii și asta nu făcea 
decât să-i sporească și mai mult faima și valoarea. Ar fi putut 
să-și valorifice munca dacă și-ar fi deschis un lanţ de magazine 
cu numele sau, însă el executa bijuterii individual și îi luă luni, 
dacă nu ani, până să fie de acord să mai creeze o bijuterie. Apoi, 


VP - 144 


brusc și inexplicabil, decisese că e timpul să se oprească și 
începuse să sculpteze în metal. 

La următorul viraj, Dana observă niște buticuri pe marginea 
drumului, încă un reper pe care i-l oferise patronul magazinului. 
Incetini și verifică încă o dată kilometrajul. Patronul zisese că 
drumul care o ducea la Welles era la aproape patru kilometri 
după ce trecea de acele buticuri, și că era plin de praf. Nu putea 
să știe exact, pentru că nu mai întâlnise pe nimeni până acum 
care să fi mers acasă la Welles, dar îi spusese că, dacă ajungea 
la o intersecţie și de acolo vedea un indicator spre autostrada 
30, ajunsese prea departe. Dana se uită în oglinda retrovizoare 
și încetini mașina; singurul lucru legat de drum care o mai 
liniștea era faptul că nimeni nu o putea urmări fără ca ea să-și 
dea seama. Se uită cu atenţie la arborii deși de pe marginea 
drumului. Patronul îi mai spusese că Welles mergea uneori în sat 
să bea la un bar, iar apoi dispărea cu lunile, poate pentru 
inspiraţie artistică. Dacă Welles era în pană de inspiraţie, 
întreaga junglă putea să crească și să înghită întreg drumul. 

Dana zări ceva ce semăna cu o deschizătură de drum dincolo 
de o stâncă imensă de lavă. Opri jeepul, cobori repede și se 
asigură că nu urma să cadă în vale cu tot cu mașină. Arborii 
pitici se agăţau de pantalonii ei în timp ce se forța să înainteze, 
și găsi că drumul era mai îngust decât fusese până în acel loc. 
Se întoarse la jeep și conduse încet prin frunziș. Crengile zgâriau 
acoperișul jeepului ca periile dintr-o spălătorie de mașini, iar 
arcurile scaunului pe care stătea o săltau în toate direcţiile din 
cauza gropilor. Dacă s-ar împotmoli, nu ar mai ieși niciodată de 
acolo. Se aplecă în faţă, încetini și era gata să oprească mașina 
când dădu de un luminiș. În mijloc se afla o statuie de metal de 
aproape cinci metri. Ea își zise că era un idol din metal ruginit 
așezat pe o temelie din piatră ca un soi de ruină antică, 
abandonată de o civilizaţie de mult dispărută. La prima vedere, 
părea să nu aibă nicio formă, dar Dana ieși din mașină și dădu 
un ocol prin preajmă, văzând că bucăţile de metal păreau să se 
îmbine, și, cu toate astea, tot nu putea să-și dea seama ce 
formă avea. 

Apoi se concentră asupra a ceea ce era în jur. O briză 
oceanică cu iz sărat se strecura printre crengile și frunzișul 
încâlcit de deasupra. Ea văzu un zid pe care nu-l observase până 
atunci, parţial ascuns de o bogăţie de plante agățătoare 


VP - 145 


tropicale cu flori roșii. Merse în dreptul lui până dădu de o 
poartă de metal - o intrare cu bolta arcuită într-un tunel, de 
mărimea unei mingi de baschet la capătul căreia se întrezărea 
lumina. Privi în jur, sperând să găsească altă intrare, dar nu mai 
văzu niciuna. Dacă exista vreo casă pe undeva, atunci ea se afla 
la capătul tunelului de lumină. Cu un tremur, trase de poartă. Nu 
se deschidea ușor. Cu efort, balamalele gemură, și ea reuși să o 
deschidă suficient cât să se poată strecura înăuntru. 

Interiorul tunelului era umed și mirosea a plante în 
descompunere. Se auzea ecoul picăturilor de apă și, deși încerca 
să nu se gândească la asta, probabil tunelul era plin de șerpi și 
lilieci. Simţi cum i se face pielea de găină. Putea să îndure 
aproape orice, numai lilieci și șerpi, nu. Păși înainte, aplecându- 
se puţin de spate, deși își dădu seama că tunelul era suficient 
de înalt cât să poată merge dreaptă. Işi ţinea mâinile strânse pe 
lângă corp, neputând să atingă peretele sau să se uite în sus, 
concentrându-se numai asupra cercului de lumină pe care-l 
vedea în faţă. Cu fiecare pas, tunelul se mărea în diametru, 
dându-i siguranța că înainta. Estimă că tunelul avea aproape 
treizeci de metri, cercul mărindu-se până ajunse de diametrul 
văgăunii prin care intrase. Evident, felul în care era construit, la 
fel ca sculptura din luminiș, miza pe ideea unei iluzii optice. 

Ridică o mână să se apere de lumina puternică ce venea 
dinspre capătul tunelului. Când făcu asta, văzu o stucatură la 
care parcă se uita printr-o lentilă de telescop. Păși afară din 
tunel și simţi că pătrunse în peisajul unui tablou. Era capătul 
junglei. Şi al stâncilor de lavă. Structura rotundă din faţa ei 
fusese construită pe vârful unei stânci care plutea între apele 
cristaline și albastre ale Oceanului Pacific și un orizont 
nemărginit, ancorată parcă de ceva ce era ascuns ochilor. 

Un sunet gutural, profund tulbură liniștea, și un câine 
doberman de culoare cărămizie își făcu apariţia din frunziș, cu 
urechile lăsate pe spate și arătându-și colții. 

„Și câini răi. Şerpi, lilieci și câini răi”. 

Neavând unde să se ducă în afară de tunelul prin care venise, 
ceea ce ar fi însemnat să facă un sprint de treizeci de metri, o 
cursă pe care câinele cu siguranţă ar fi câștigat-o, Dana nu mai 
găsi nicio alternativă decât să rămână locului. 

— Ușurel, băiete, ușurel, șopti ea. 

Câinele făcu un pas în faţă, cu capul plecat și mârâind. Puţina 


VP - 146 


ei experienţă legată de câini se rezuma la basetul pe care-l avea 
vecinul și la golden retrieverul ei pe care nu-l putea stăpâni. Știa 
că cel mai important lucru era să nu se panicheze, câinii simțind 
frica. Ușor de spus, greu de făcut. 

— Ușurel, băiete. Nimeni nu vrea să facă niciun rău. Privi în 
jur. Nu avea unde să se adăpostească. Nicio armă miraculoasă 
care să o salveze, ca în filme. 

Câinele se târî mai aproape, apoi se opri, cu picioarele din 
față depărtate. Dana se zbătea să-și controleze respiraţia, își 
păstră tonul liniștit al vocii. Încet, ridică palma pe care o ţinea 
pe lângă corp, încercând să nu-și strângă degetele sau să 
tremure. Câinele îi ochi mâna suspicios, apoi se trase înapoi și 
își întinse gâtul. Dana se luptă cu instinctul de a-și retrage 
mâna. Simţi cum nasul ud al câinelui o adulmecă. li mirosea 
mâna. 

— Cuţu cuminte. Ce cuțu cuminte. Continuând să se miște 
foarte încet, ajunse cu mâna sub mandibula câinelui și începu 
să-l scarpine ușor. Câinele se uită în sus la ea. Urechile i se 
relaxară. Apoi își scoase limba și o lăsă să atârne din gură. Dana 
își plimbă mâna până pe capul câinelui și în spatele urechilor 
până pe gât. În timp ce îl scărpina tot mai viguros, animalul se 
apropie mai tare, sprijinindu-și capul întors de ea, oferindu-și 
spatele la scărpinat. 

— Stăpânul tău e acasă? 

Câinele își ridică urechile și își întoarse privirea spre ea. 

— Pot să bat la ușă? Sperând să nu mai fie nicio problemă, 
făcu un pas în față, spre o ușă arcuită la capătul a patru trepte 
de piatră, și ridică obiectul din metal cu care se bate în ușă, apoi 
ciocăni de trei ori. Câinele îi stătea alături, uitându-se în sus la 
ea. Fiindcă nimeni nu răspunse, întinse mâna din nou, dar 
obiectul îi alunecă din mână și ușa fu deschisă larg. Dana căscă 
gura. 


VP - 147 


28. 


Criminalul se jucase cu Marshall Cole. Logan ajunse la 
concluzia asta în baia de la benzinărie. Trecu în revistă locul 
crimei în timp ce conducea spre Seattle cu radioul închis, și 
nimic nu putea să-l convingă de contrariu. În liniștea aceea, 
încercă să-și dea seama ce anume nu-i plăcea la locul crimei și 
la misterul morţii lui Cole. Cei doi bărbaţi care îl omorâseră pe 
James Hill erau la rândul lor morți. Niciunul din ei nu va putea 
să-i dea răspunsul la întrebarea de ce l-au omorât pe James Hill 
sau cine i-a pus să facă asta, pentru ca el era convins că cineva 
se afla în spatele crimei. Logan era convins că persoana care l-a 
omorât pe Laurence King l-a omorât și pe Marshall Cole, ceea ce 
era absolut evident, având în vedere faptele și dovezile. Erau 
prea multe coincidente. În fiecare caz, criminalul folosise o armă 
de 22 de milimetri cu amortizor, iar pe criminal nimeni nu-l 
văzuse. Și Cole, și King muriseră înainte să poată reacţiona în 
vreun fel. Fiecare foc de armă fusese tras la ţintă și fusese letal. 
Un singur glonţ. 

Făptașul nu era un începător sau un traficant de droguri pe 
care King și Cole îl enervaseră. Nimeni în Emerald Inn sau la 
staţia de benzină nu văzuse nimic și nu auzise nimic, iar 
prietena lui Cole rămânea singurul martor potenţial. Oricine ar fi 
fost criminalul, el sau ea a reușit să intre în camera de hotel și în 
stația de benzină fără să fie văzut. 

Da, criminalul se jucase cu Marshall Cole. 

Mai existau și alte variante. Poate criminalul era precaut, așa 
cum sugerase Murphy, dar lucrul ăsta ducea la aceeași 
concluzie: faptul că acesta știa că Marshall Cole era înarmat. Și 
singura persoană care ar fi putut ști acest lucru era persoana în 
care Cole trăsese cu arma sa de 9 milimetri în Emerald Inn. 

Dar Logan nu credea că făptașul era precaut. Cole își pusese 
arma pe rezervorul toaletei și se așezase, citind pagina de sport 
- un drept al bărbatului lăsat de Dumnezeu, așa cum zisese 
Murphy. Asta ne spune că Marshall Cole nu se temea că era 
urmărit. Nu se temea că persoana care a intrat în baie și apoi în 
cabina de alături ar putea fi chiar criminalul. Era mulțumit că 


VP - 148 


putea să citească ultimele știri din sport despre echipa sa 
favorită. Asta nu putea să însemne decât două lucruri. Cole 
habar nu avea că era urmărit - criminalul fusese într-atât de 
bun, iar Cole nu-i dăduse criminalului de înţeles că ar fi 
îngrijorat. Dacă și asta era adevărat, atunci făptașul care îl 
urmărise tot timpul până atunci pe Cole ar fi știut că acesta 
obișnuia să stea mult timp în baie, ar fi spart ușa cabinei cu 
piciorul și l-ar fi împușcat în cap. Dar nu făcuse asta. Și nici nu 
erau urme că făptașul l-ar fi chinuit sau torturat pe Cole. Se 
jucase cu el așa cum se joacă o pisică cu un șoarece înainte de 
a-l omori, lăsându-l să creadă că mai are o șansă. Apoi îl 
împușcase. 

Mobilul crimei nu fusese jaful; criminalul nu luase nici bani, 
nici portmoneul și nici bijuterii. Și nu exista posibilitatea ca 
Marshall Cole să meargă la poliţie. Era pe fugă, se pare că spre 
Idaho, unde avea rubedenii. Pornise la drum de dimineaţă și, 
după vreo două ore de condus, avusese nevoie la baie, trebuia 
să facă plinul la mașină, iar femeia, se răzgândise. Faptul că 
acest criminal s-a deranjat atât de mult ca să vâneze și să 
omoare un om ce fugea de autorităţi înseamnă că avusese de 
gând să-l omoare de la bun început. Dacă nu pentru bani, atunci 
pentru că știa ceva; ceva ce criminalul considera a fi periculos, 
ceva legat de jaful din casa lui James Hill. Se explica astfel 
hainele pătate de sânge ale lui Cole și ceasul lui Hill lăsat la 
vedere în motel. Criminalul voia să se afle că King și Cole îl 
omorâseră pe Hill, dar nu voia să se afle cine i-a angajat să dea 
spargerea. Gândurile acestea îi trecură prin minte lui Logan. Din 
experienţa sa, singura explicaţie plauzibilă pentru faptul că 
ucigașul se jucase cu Marshall Cole era că acestuia îi făcea 
plăcere să omoare. lar persoanele cărora le place să omoare 
continuă să omoare. 


VP - 149 


29. 


Dana se împiedică. Treapta de jos îi lovi gamba și era cât pe 
ce să cadă, dar reuși să-și menţină echilibrul. Un bărbat cu o 
mască de metal stătea în pragul ușii, ţinând într-o mână 
înmănușată o suliță cu o flacără în vârf. 

— Freud! se auzi o voce profundă ca un bubuit de tobe. Apoi 
flacăra albastră se stinse cu un pocnet și mâna înmănușată 
trase masca pentru a dezvălui fața asudată și barba căruntă a 
unui bărbat cu pielea bronzată. El nu o privi pe Dana, 
concentrându-și atenţia asupra câinelui. 

— Fără musafiri când lucrez, Freud. Fără musafiri. 

Câinele se ascunse în spatele lui, fără nicio remușcare faţă de 
aparentul colaps în sistemul de securitate. Bărbatul se uită la 
câine, apoi își aruncă privirea asupra Danei. 

— Cine sunteți? vorbi el cu un accent englezesc și cu o voce 
gravă și plină. 

— Dana Hill, răspunse ea, fără să mai știe ce să adauge. 

Fața lui William Welles se întunecă. Părea să o privească 
atent. Dana era sigură că, având în vedere expresia enervată de 
pe chip, bărbatul o să-i trântească ușa în nas. Dar acesta trase o 
gură de aer în piept, iar trăsăturile feței și tonul vocii i se mai 
îndulciră. 

— Bine... Freud se pare că te privește cu interes. Fără să mai 
adauge și altceva, bărbatul îi întoarse spatele și intră în casă, 
lăsând ușa deschisă pentru ca Dana să-l urmeze. 

Fiecare cameră părea un iglu. Tavanele erau concave, cu 
grinzi groase din lemn între care erau pironite bolţuri pătrate și 
negre, precum și plăci de metal care dădeau pereţilor forma 
unui schelet de animal. Casa părea în mare neorânduială - piese 
de mobilier printre bucăţi de metal, grămezi de fâșii de metal și 
sculpturi. Și totuși, într-un mod foarte curios, toate lucrurile 
astea se potriveau, în ciuda pilaștrilor din lemn și a pereţilor de 
piatră. Nişte aripi de vultur sculptate străjuiau impunătoare 
intrarea unei încăperi cu bănci și perne. Mai departe era o masă 
cu scaune, apoi un atelier în partea din spate a casei. Patronul 
magazinului de bijuterii îi spusese Danei că geniul lui Welles 


VP - 150 


consta tocmai în faptul că nu existau doi oameni care să vadă 
aceleași lucruri în operele lui. Așa cum făcuse cu sculpturile lui, 
Welles își mobilase și casa doar cu lucruri esențiale, preferând 
să permită imaginaţiei să umple spaţiile rămase goale din 
încăperi. Sau poate nu-i păsa. Poate că nimic din ceea ce era 
dincolo esenţial nu era important pentru el. 

Welles își dădu jos masca de sudor și mănușile și le așeză pe 
o masă din lemn masiv. Işi scoase șorțul de la brâu și-l atârnă 
într-un cui din perete. Cum își scotea rând pe rând costumul de 
protecţie, în cele din urmă rămase doar un om mărunt, la fel ca 
și casa în care stătea: scundă și rotundă. Nu avea o înălțime mai 
mare de un metru șaizeci, și mai avea păr doar cât să-i 
înconjoare capul ca tonsura unui călugăr franciscan. Părul îi era 
crescut și pe ceafă în jos, acoperit de gulerul cămășii sale albe 
pătate de sudoare. Avea urechi mari și niște ochi adânci care 
priveau din spatele unor sprâncene groase. Barba ninsă îi 
acoperea aproape toată faţa. Welles își târa picioarele pe podea 
de parcă încerca să și le ţină în niște papuci de casă prea mari. 
Braţele și picioarele păreau prea scurte chiar și pentru corpul 
său micuț, deși părea să nu-i fie prea greu să ridice un ceainic 
mare și negru. Il umplu cu apă de la o ţeavă rudimentară ce 
ținea loc de robinet și ieșea din perete, apoi îl așeză pe un ochi 
de aragaz al unui cuptor din fontă cu pântece proeminent, care 
se aerisea printr-o altă ţeavă ce ieșea prin acoperiș. Apoi se 
aplecă să deschidă o ușă și împinse două lemne în foc, 
întreținând flăcările prin trei apăsări de picior pe o suflătoare de 
pe podea. 

Pe masa din apropiere erau împrăștiate bucăţi de metal. 
Welles le asambla, se pare, atunci când apăruse Dana. Ei i se 
păru că sculptura arată ca un fel de pod construit peste un 
metal zimţat - poate vrând să semnifice stânci sau valuri. Studie 
opera un moment, apoi își închise ochii. Văzu imaginea unui 
pod, deși nu avea sentimentul că ar fi suspendat peste apă. Era 
ceva supărător la podul acela, dar, chiar dacă se concentră mai 
tare, nu putu să-și dea seama de unde venea senzaţia asta. |și 
deschise ochii, concluzionând că sculptura nu era încă 
terminată, poate era un model la scară mai mică pentru unul ce 
urma să fie construit, astfel fiind, poate, prea devreme pentru ca 
imaginaţia să-l capteze în întregimea sa. 

Welles scoase două cești de porțelan în timp ce aștepta ca 


VP - 151 


apa să se fiarbă, mulţumit că nu trebuia să vorbească și să o 
întrebe despre scopul vizitei sale. Dana se întoarse către o 
fereastră ce dădea către ocean - atrasă de ea, ca de lumina de 
la capătul tunelului din grădină. In timp ce se apropia, se simţi 
copleșită de dorinţa de a trece prin ea și de a păși în văzduhul 
albastru. Trebui să închidă ochii pentru a opri senzaţia de vertij. 

Trosc. 

Sunetul o sperie. Se întoarse și văzu un cuţit de tocat carne 
înfipt în tocătorul de lemn și o lămâie tăiată în jumătate. 

— Lămâie? Vocea lui Welles rămase gravă, dar blândă. El se 
uită lung la ea pe sub o pereche de ochelari bifocali. 

— Poftim? 

— Vreţi lămâie în ceai? întrebă el cu politețea unui gentleman 
englez. 

— Da, mulţumesc. Se duse spre el. Casa dumneavoastră e 
uluitoare. Priveliștea e superbă. Dumneavoastră aţi proiectat-o? 

— Un pliculeţ sau două? Welles își ridică privirea spre ea. 
Ceaiul. Un pliculeţ sau două? 

— Unul, spuse Dana. 

— Frișcă și zahăr? 

— Nu, mulțumesc. 

El scutură din cap și vorbi ca pentru sine. 

— N-o să vă înţeleg niciodată pe voi, americanii, cum puteţi 
să beţi ceaiul. Apoi făcu un gest cu mâna. Vă rog, faceţi-vă 
comodă. 

Dana se așeză pe marginea unei bănci acoperite de cuverturi 
groase. Când ceainicul șuieră ca un motor cu aburi, Welles își 
vâri mâna în mănușa de sudură și îl ridică de pe aragaz, turnând 
apoi cu îndemânare apa în două cești. Adăugă o felie de lămâie 
în fiecare, puse ceștile pe farfurioare și lăsă să alunece două 
cuburi de zahăr și frișcă în ceașca sa, ezită o clipă și apoi scăpă 
un cub de zahăr și în cealaltă. Se îndreptă spre locul unde stătea 
Dana și îi întinse ceașca. 

— Ceaiul fără zahăr e pur și simplu un lucru necivilizat, spuse 
el. 

Ea observă că mâinile lui erau cărnoase și degetele groase, 
de două ori mai mari decât ale ei. Se gândea cum de aceste 
mâini au putut crea bijuterii atât de fragile și delicate, atât de 
frumoase. Welles trecu târându-și picioarele pe lângă ea, 
mergând spre ceea ce părea a fi sufrageria acelei locuinţe. Când 


VP - 152 


ea înţelese că el nu se va întoarce, se ridică și îl urmă. Îl găsi 
stând într-un balansoar cu spatele la acea priveliște. Avea 
privirea pironită în podea și sorbea ceaiul din buza ceștii. Ea se 
așeză pe un scaun de vizavi și observa că mobila împrăștiată 
peste tot fusese aranjată de fapt în așa fel, încât să poată să 
confere intimitate unei conversații. Își sorbi și ea ceaiul, un 
amestec pe care era sigură că nu-l mai gustase până atunci. Era 
dulce, de fapt avea o aromă de lemn-dulce pe care lămâia nu îl 
ascunse de tot. 

— E foarte bun. Mulţumesc. 

— Cu mare plăcere. 

— Pot să întreb ce marcă e? 

— Marca mea. Welles mai lua o gură. 

Dana își plimbă privirea peste sculpturile din încăpere. Fiecare 
era unică și intrigantă în felul său, și unele aveau o formă mai 
ușor de identificat decât altele - un vultur în zbor, două balene 
una lângă cealaltă, un banc de pești. 

— Nu vin mulți oameni la mine. Am niște prăjituri cu rom. 

— Nu mi-e foame, mulțumesc. Imi pare rău să vă deranjez. 

— Aţi venit de departe ca să mă deranjaţi din lucru. Măcar o 
ceașcă de ceai pot să vă ofer și eu. 

— Din Seattle, Washington, de fapt. 

— Hmm. 

Ea își drese glasul. 

— Ceaiul e mai mult decât suficient. Chiar îmi cer scuze că am 
venit neanunţată. 

— Dragă doamnă, nu îmi mai mulţumiţi și nu vă mai cereţi 
scuze atâta. Dacă nu voiam să veniţi, vă asigur că acum nu eraţi 
aici. 

Welles rosti cuvintele fără furie sau ameninţare; mai mult, o 
spuse așa, într-un mod la fel de subtil ca aroma de lemn-dulce 
din ceai, că de fapt o aștepta. Işi puse ceașca pe un butoi de 
lângă scaun și se scarpină în vârful capului. O pisică își făcu 
apariţia de sub cuverturi. Welles o lăsă să-i sară în poală. Apoi 
Dana o auzi cum toarce sub mângâierile mâinilor sale blânde. 

— Am numele dumneavoastră de la un magazin de bijuterii 
din Lahaina, căruia îi sunt familiare creaţiile dumneavoastră. 

— Și dumneavoastră sunteţi familiară cu creaţiile mele? 
întrebă el fără să-și ridice privirea de la pisică. 

Dana își așeză ceașca și farfurioara pe butoiul din apropiere și 


VP - 153 


scoase cercelul din poșetă. l-I dădu. 

— Cred că asta e una dintre creațiile dumneavoastră. 

In timp ce Welles își punea ochelarii bifocali pe vârful nasului, 
luă în mână cercelul și apoi, după ce se uită la el, i-l dădu înapoi. 

— Da. 

Dana își încercă norocul. 

— Aţi face un duplicat? 

— Niciodată. Welles își luă ceașca de ceai de pe butoi și mai 
sorbi o gură din vârful buzelor. 

— Pentru că nu vreţi sau pentru că nu puteţi? 

— Niciuna și amândouă. 

— Îmi pare rău, nu înţeleg. 

— Nu, nu înțelegeți. Se strâmbă apoi ca și cum s-ar fi mustrat 
singur pentru ce spusese. Acum e rândul meu să îmi cer scuze. 
Trase o gură de aer în piept. Odată ce e creat, rămâne creat. Nu 
am niciun interes în a recrea ce am creat cândva. Și nici nu pot. 

— Deci e unicat? 

— Dacă așa vă place să-i spuneţi. Unora le place că munca 
mea se rezumă la unicate. Asta o face mai valoroasă - pentru ei, 
nu pentru mine, vă asigur. 

Dana dădu din cap. 

— De asta nu mai creați bijuterii. Pentru că ceilalţi le vindeau 
pentru profit? 

— Nu știu și nu mă interesează ce fac alţii cu bijuteriile mele 
și la ce preţ le vând. 

— Pot să întreb atunci de ce nu mai creați bijuterii? 

Welles inspiră adânc în timp ce continua să mângâie pisica. 

— Ce creez, creez pentru persoana căreia urmează să-i 
aparţină acel lucru. O sculptură - că e o bijuterie sau o bucată 
de metal - nu poate exista pe cont propriu. Ca fiecare dintre noi, 
ea există într-un context anume, modelată și creată de și în acel 
context. Doar atunci poate fi cu adevărat apreciată. Nu aţi putea 
aprecia munca mea dacă nu ar fi creată pentru dumneavoastră. 
Atunci aţi simţi frumusețea ei interioară tot atât de mult cum 
alţii o văd pe cea exterioară. 

— De aceea sculptura de afară ruginește? Pentru că nu și-a 
găsit contextul? 

Welles dădu din cap. 

— Fără contextul potrivit, chiar și cele mai frumoase lucruri 
ajung să-și piardă strălucirea. Majoritatea oamenilor nu văd ce 


VP - 154 


sculptez eu, pentru că sunt prea ocupați sau pur și simplu au 
ales să privească doar superficial frumusețea care zace în 
interior. 

— Oamenii pot fi superficiali, spuse ea. 

— Nu. Oamenii pot fi orbi. Welles se întoarse la ceaiul său. 
Pentru a supraviețui, așa cum trebuie toţi s-o facem, a trebuit 
să-mi vând opera. Nu am intenţionat niciodată să-i las pe alţii să 
trăiască din munca mea. Un mic rânjet i se ivi în colțul buzelor. 
Deși e ironic. 

— Ce anume? _ 

— Când ei îmi vând munca, o fac pentru a obţine profit. In 
realitate însă piesele își pierd valoarea. Își pierd existenţa și 
astfel își pierd și frumuseţea. Işi puse ceașca de ceai înapoi pe 
butoi. Ce vânt vă aduce aici din Seattle, doamnă Hill? 

Ea ridică cercelul. 

— Am găsit  minunăţia asta. Nu-mi aparţine, deși 
dumneavoastră știți deja. 

— Da, spuse Welles. Deși ar putea. 

— Cum adică? 

Pisica sări din poala sa. Dana o găsi la picioarele ei, frecându- 
se. O ridică și o ţinu în braţe, mângâind-o încet până când 
începu iarăși să toarcă. 

— Aveţi o inimă grea. V-aţi pierdut bucuria vieţii. Animalele 
simt lucrul ăsta. Freud a simţit-o, de aceea sunteţi aici. El arătă 
către pisică. Leonardo simte și el. Aveţi nevoie de afecţiune. Ce 
vă apasă atât de greu pe inimă? 

Din motive pe care nu le cunoștea, Dana simţi lacrimi 
curgându-i pe obraji. Când vorbi, se simţi plină de un sentiment 
cald, dar apăsător, nu deosebit de senzaţia care o încerca în 
copilărie când se spovedea în confesional - fericită că putea să- 
și ușureze păcatele din inimă, dar neliniștită când se gândea la 
consecinţe. 

— Fratele meu a fost ucis săptămâna trecută. Cineva l-a 
omorât. Am găsit cercelul în casa lui. 

— Moartea fratelui dumneavoastră vă oferă șansa de a vă 
exprima durerea pe care o purtaţi în suflet, dar durerea asta era 
în sufletul dumneavoastră de dinainte, de prea mulţi ani. 
Altceva vă atârnă greu în inimă și vă face nefericită. Aţi ţinut în 
inimă lacrimile astea. Acum vă înecaţi în ele și veţi continua să 
vă înecaţi până când veţi face ceea ce știți că trebuie să faceţi. 


VP - 155 


Dana se gândi la Grant și la căsnicia lor. 

— Fratele meu nu era căsătorit, domnule Welles... 

— William, vă rog. E o mare satisfacţie pentru un bătrân ca o 
femeie frumoasă ca dumneavoastră să îmi spună pe numele 
mic. 

Ea zâmbi. 

— Aşa cum zâmbetul dumneavoastră aduce bucurie celui 
care-l apreciază și vă apreciază. 

Ea se gândi la Michael Logan și la comentariul său legat de 
zâmbetul ei în drum spre Roslyn. 

— Nu știam că fratele meu avea o iubită. Speram să aflu cui 
aparţinea cercelul și astfel să aflu cine l-a omorât. Fratele meu 
nu avea dușmani. Nu era un bărbat bogat. Era profesor. Era 
liniștit și cuviincios, un om bun. Acum e mort. Nu există niciun 
motiv pentru care cineva să-l omoare. Aș vrea să aflu de ce s-a 
întâmplat asta. 

Welles rămase tăcut, cu ochii închiși. Dana ascultă vâjâitul 
șoptit al brizei oceanice furișându-se printr-o crăpătură undeva 
prin structură. Deasupra capului ei, un ventilator începu să se 
învârtă. Fâșiile de metal se loveau una de cealaltă, făcând 
ventilatorul din bucătărie să se învârtă și el. Apoi suflătoarea de 
lângă sobă se ridică și cobori într-o inspiraţie și expiraţie ușoare, 
înteţind focul. 

— Gelozie. 

Welles murmură cuvântul atât de încet, încât Dana nu era 
sigură dacă auzise bine. 

— Poftim? 

— Aţi întrebat de ce un om ucide un alt om. Gelozie. 

— Am întrebat de ce fratele meu e mort. 

Welles dădu din cap. 

— E aceeași întrebare. 

Dana se holbă confuză și intrigată la acest om scund. 

— Știţi cine mi-a omorât fratele? 

Welles scutură din cap. 

— Nu, știu doar motivul. 

— Și credeţi că din cauza... geloziei? Ea se aplecă în față. 
Pisica sări din poala ei. Țineţi cumva o evidenţă a celor care vă 
cumpără bijuteriile? Un registru cu cei pentru care creaţi? 

Welles negă. 

— Nu mă interesează să ţin evidențe. Își oferi poala pisicii, 


VP - 156 


care se urcă la loc. 

— Dar chitante, o evidenţă a taxelor sau a impozitelor? 

Welles rânji. 

— Nu ţin niciun fel de evidențe. Niciodată n-am ţinut. Cât 
despre taxele voastre americane... El ridică din umeri și afișă un 
rânjet drăcesc. 

Dintr-odată, toată energia Danei se spulberă și, odată cu ea, 
și speranţa. Se lăsă înapoi pe spătar, simțindu-se deodată 
extenuată de zborul lung și de drumul plin de peripeții. Venise 
de departe, așa cum spunea și Welles. Din păcate, nu-i fusese 
de ajutor. Privi pe fereastra din spatele lui Welles și văzu că 
lumina începea să se stingă. Nu avea niciun chef să se întoarcă 
pe acel drum îngust și aventuros pe timp de noapte. 

Işi termină ceaiul și așeză ceașca pe butoi, apoi se ridică. 

— V-am răpit suficient timp. Îmi pare rău că v-am deranjat din 
sculptat. Vă mulțumesc pentru ceai. 

Welles se ridică. 

— Trebuie să încetaţi să vă mai cereţi scuze. Mângâierea de a 
fi în prezenţa unei femei frumoase merită preţuită. Îi făcu semn 
cu ochiul. Ca zahărul în ceai. 

Ea râse ușor și îi luă mâna. 

— Mulţumesc, William! 

Incepu să traverseze încăperea, apoi un gând ciudat o opri. 

— Aţi spus că ceea ce creaţi o faceți cu gândul la o persoană 
anume; și totuși, aţi spus că acest cercel ar putea să-mi aparţină 
și mie. Cum e posibil? 

— Pentru că persoana pentru care am creat cerceii seamănă 
foarte mult cu dumneavoastră. lubea ce iubiţi dumneavoastră și 
e nefericită din aceleași motive. 

Dana se apropie, simțind cum o cuprinde amețeala. 

— Vi-o amintiţi, nu-i așa? spuse ea încet. 

— Oh, da, făcu Welles. Mi-o amintesc. 

e 

O oră mai târziu, Welles o conducea pe Dana la ușă, 
acompaniat de Freud. Pisica, Leonardo, se retrase sub cuverturi. 

— Freud vă va însoţi până la mașină, ca să fiţi în siguranţă. 

Dana dădu din cap și păși afară. Aerul era mai răcoros, își 
puse brațele în jurul corpului. Pe drumul de întoarcere va fi frig. 
Simţi nevoia să îl atingă pe Welles și se aplecă să-l sărute ușor 
pe obraz. Când făcu asta, Welles îi luă mâna și îi așeză în căușul 


VP - 157 


palmei un săculet maroniu. 

— Ceai, șopti el. Să-l beţi în fiecare zi cu zahăr până când se 
termină. Apoi își plecă ochii, făcu un pas înapoi și închise încet 
ușa din lemn în urma sa, lăsându-l pe Freud s-o conducă pe 
Dana până la mașină. 


VP - 158 


30. 


Drumul înapoi pe munte prin întuneric îi ceru multă 
concentrare. Când Dana returnă mașina închiriată la aeroport, 
ea nu o recunoscu pe femeia din spatele tejghelei care o 
întâmpină în acea după-amiază, până aceasta nu-și exprimă 
uimirea că Dana pleca atât de curând. Nefiind sigură cât timp îi 
va lua toată șederea pe insulă, Dana luase doar un bilet dus. 
Acum își dădu seama că făcuse o greșeală. Nu voia nimic 
altceva decât să plece de pe insulă, dar femeia de la Hawaiian 
Airlines scutură din cap și îi spuse că toate biletele fuseseră 
vândute, se făcuseră chiar rezervări peste numărul de bilete. 

— E o urgenţă, insistă Dana. Trebuie neapărat să ajung în 
seara asta acasă. 

Agentul de bilete îi sugeră să-și cumpere un bilet pentru 
zborul de dimineaţă, apoi să aștepte să vadă dacă se va elibera 
un loc pentru zborul din această seară. Șansele nu se arătau 
foarte bune, dar era singura alternativă pe care i-o putea 
sugera. Dana cumpără un bilet; apoi, gândindu-se că nu era în 
siguranţă, decise să rămână într-un loc public, și nu să meargă 
la un hotel. Rămase în Hawaiian Premier Club, sorbind un pahar 
de votcă cu suc de portocale în timp ce asculta o voce din 
difuzoare care anunța numerele zborurilor care decolau și 
aterizau. Incercările ei de a da de Michael Logan la serviciu 
eșuaseră. 

Stând lângă un geam de termopan, Dana urmări un taxi în 
lumina tot mai puţină a zilei și se gândi la omuleţul straniu care 
trăia în munți și la ce i-a zis acesta. Sentimentul ca Welles de 
fapt o așteptase devenea tot mai puternic, tot așa cum simţi ca 
Freud o lăsase să treacă prin tunel pentru că ea trebuia să 
ajungă acolo. Dar cum ar fi putut ști Welles? Era imposibil. Și 
totuși... Scoase cercelul din poșetă, îl învârti în palmă. Era 
fascinată de frumusețea lui, dar se simţea vinovată de ceea ce 
ar fi putut Welles să găsească atât de dizgraţios, încât să 
renunţe să mai facă bijuterii. Se concentră pe valoarea sa. Acum 
vedea cercelul într-o altă lumină, iar asta îi dădu un sentiment 
profund de melancolie. Welles nu alesese piatra pentru 


VP - 159 


frumuseţea ei, ci pentru că emana tristeţea din ochii unei tinere 
femei. Diamantul de sub piatră reprezenta lacrimile pe care 
femeia le vărsase și urma să le mai verse - o femeie, după cum 
spuse Welles, care îi semăna Danei. 

„De ce să mai creezi așa ceva? îl întrebase Dana. De ce să 
creezi ceva ce reprezintă durere și suferință?” 

„Pentru că a nu crea ar însemna să fii la fel de orb. Să vezi 
lumea și oamenii care trăiesc în ea înseamnă să vezi atât binele, 
cât și răul. Nu putem recunoaște frumusețea fără ca urâtul să 
existe. Nu putem să fim fericiţi dacă nu știm ce e suferința. Nu 
putem zâmbi dacă nu plângem”. 

Proprietara cerceilor găsise consolare la James Hill. Cum altfel 
ar fi ajuns acasă la el? Dana închise ochii, copleșită de 
gravitatea situaţiei. Partea raţională din ea - cea pe care o 
cultivase ca avocat - contesta amintirile pe care Welles le avea 
legate de acea femeie. Totuși, de fiecare dată când încerca să 
se convingă că el se înșela, ceva îi spunea că nu era așa. Toate 
piesele de puzzle se așezară în ordine dintr-odată, iar imaginea 
pe care o creară putea să explice de ce James se protejase - 
cabana izolată din Roslyn și motivul pentru care Laurence King 
și Marshall Cole jefuiseră casa unui om care nu avea mai nimic 
pentru că vânduse tot. King și Cole nu fuseseră cei care îl 
aleseseră pe James Hill. james Hill fusese cel ales pentru ei. 

Gelozie. Un motiv la fel de vechi ca istoria. 

Și Dana avea la ea singura dovadă care ar fi putut să-l 
incrimineze pe cel care-i omorâse fratele. 

„Dar tu nu ești singura care știe cui îi aparţine sau cine i-a 
creat”. 

Conștientiză instantaneu greșeala pe care o făcuse. Fusese 
orbită de dorinţa de a afla cine i-a omorât fratele și nu se 
gândea la ce făcea. Acum, că nu mai era legată la ochi, vedea 
totul cât se poate de limpede. Işi folosise cartea sa de credit 
pentru a cumpăra biletele de avion și pentru a închiria mașina. 
Nu era nevoie s-o urmărească nimeni ca să afle unde mergea. 
Tot ce trebuia să facă persoana respectivă era să constate unde 
plecase pentru a-și da seama că cercelul era la ea. De ce s-ar fi 
dus în Maui, acasă la un bărbat care crease cerceii cu zece ani 
în urmă? De ce, dacă nu pentru a afla cine era persoana care i-a 
comandat? 

Inșfăcă poșeta, ieși în fugă din club și cobori scările în goană 


VP - 160 


spre intrarea în aeroport. Femeia de la ghișeu căscă ochii mari 
când o văzu. 

— Am urgent nevoie de o mașină, spuse ea, scoțându-și 
portmoneul. 

e 

După ce trecuse prin aceeaşi rutină, Dana acceleră acum pe 
autostradă. Se gândi să sune la poliția din Maui, dar ce să 
spună? Ce dovezi avea că William Welles era în pericol? De ce 
venise ea pe insulă și întrebase unde locuia el? Urmară 
serpentinele. Odată ce soarele coborî la asfințit, temperatura 
începu să scadă. Mâinile îi amorţiră pe volan. Urcușul pe drumul 
îngust era mult mai dificil pe timp de noapte. Întunericul făcea 
ca totul să pară străin. Umbrele stâncilor de lavă cădeau pe 
pământ în forme rotunde sau asimetrice sub lumina farurilor 
jeepului. Se uita după repere și încerca să măsoare cu atenţie 
distanţele. Singura ei alinare era că pe timpul nopţii ar vedea 
farurile oricărei mașini care s-ar apropia. 

Conducea prin Kahakaloa, încercând să nu se grăbească și 
nici să nu se panicheze. Nu ar face niciun bine nimănui, nici ei și 
nici lui Welles, dacă s-ar răsturna în prăpastie. Căută Bellstone, 
dar simţi că mersese prea departe. Își dădu seama de asta când 
ajunse la intersecţia cu autostrada 30. 

— La naiba! Întoarse mașina și conduse înapoi. 


VP - 161 


31. 


Gemuleţul măștii lui William Welles reflecta flăcăruia albastră 
a aparatului de sudură care emana o lumină albă. Imbină cele 
două capete cu precizia unui chirurg care coase o operaţie. 
Ventilatoarele din tavan se învârteau în voie. În sobă ardea un 
foc alb intens. După ce lipi fâșia de metal, închise gazul care 
alimenta focul din sobă. Gazul se stinse cu un pocnet scurt. Işi 
ridică masca, apoi o dădu jos, ștergându-și sprâncenele de 
transpiraţie cu mânecile. Se dădu în spate ca să-și admire opera 
și îi văzu mai mult defectele decât calitățile, cum făcea de 
obicei. Și totuși, știa că opera era gata. Nu mai avea timp pentru 
ea. 

Așeză aparatul de sudură pe masa din lemn și își scoase 
mănușile. Freud stătea în colțul camerei, odihnindu-se cu capul 
între labele din faţă. Leonardo se încolăci peste cuverturi. Welles 
se aplecă să deschidă ușa cuptorului și să bage încă două 
lemne. 

— Nu ai motive să te ascunzi, spuse el. 

Bărbatul blond păși afară din umbră. Flăcările se reflectau în 
culori roșiatice și portocalii în ochii lui, iar umbrele îi jucau de-a 
lungul feţei. Freud nu se mișcă de la locul său. 

— Te-am așteptat. Welles întinse mâna după ceainicul de pe 
sobă. 

— M-ai așteptat pe mine? Buzele bărbatului se încreţiră într- 
un rânjet. 

— Da. Welles umplu ceainicul cu apă și îl așeză pe ochiul de 
aragaz. Se uita înspre bărbat. Pe cineva ca tine. 

Bărbatul privi în jur. 

— Atunci de ce ești nepregătit? 

Welles își târî picioarele până la etajeră și întinse mâna după 
ceai. 

— Nepregătit? Dimpotrivă, suntem foarte pregătiţi. Destinul 
tot destin e, chiar dacă unii nu-l acceptă. Eu am ales să mi-l 
accept pe al meu. 

Bărbatul se uită curios la Welles. 

— Și care e destinul tău? 


VP - 162 


Welles luă cuțitul înfipt în tocătorul de lemn și sfârtecă o 
lămâie în două, iar vârful lamei se înfipse din nou în lemn cu o 
bufnitură. Nu răspunse. 

— Femeia a fost aici, spuse bărbatul. Ţi-a arătat cercelul? 

Welles puse o felie de lămâie în ceașcă și un pliculeţ de ceai, 
ultimul pliculeţ, într-o strecurătoare mică. 

— Am spus că știam că vei veni. Nu am spus că sunt câtuși de 
puţin dornic să vorbesc cu tine. De ce amâni ceea ce amândoi 
știm că o să se întâmple? 

Bărbatul scoase pistolul din buzunarul jachetei. 

— Opera asta e a ta. Welles făcu un gest să-i arate sculptura 
de pe masă. 

Bărbatul o privi atent. 

— Un cadou? Și nu am nimic la mine în care s-o car. 

Welles zâmbi. 

— O vei purta cu tine. Și în ceasul tău de pe urmă, o vei 
vedea foarte clar, pentru că este destinul tău și îţi va aduce o 
suferinţă cum niciun om nu poate pricinui altui om prin moarte. 
A ta va fi o suferinţă eternă. 

Bărbatul chicoti pe înfundate. 

— Eşti o ciudăţenie, spuse el, și apăsă pe trăgaci. 

Freud se ridică încet de pe patul său și se duse spre locul 
unde stăpânul său zăcea acum întins, plin de sânge. Linse faţa 
transpirată a lui Welles, apoi schelălăi și se întinse lângă el, 
încolăcindu-se. 

Bărbatul făcu un pas înainte. Nu era nevoie să-i mai verifice 
pulsul. Un singur foc de armă era întotdeauna de-ajuns. Se uită 
la sculptura din metal care nu avea nicio formă. 

— Artă pentru unii, rahat pentru alţii, spuse el. Apoi fâșiile din 
metal părură că se mișcă, îmbinându-se ca metalul topit. 
Ceainicul de pe aragaz începu să șuiere, distrăgându-i atenţia. 
Când se uită din nou la sculptură, văzu un pod. Deși nu putea 
distinge nicio formă umană, se văzu cu ochii minţii stând pe acel 
pod, un pod suspendat peste ceva ce părea la prima vedere 
apă, apoi, la o privire mai atentă, realiza că era cu totul altceva. 
Metalul zimţuit de dedesubtul podului nu erau valurile blânde 
ale oceanului. Nu erau valuri defel. Podul traversa o vale de foc, 
flăcările înălțându-se să-i ardă carnea, să-l chinuie. Apoi podul 
se prăbuși. 


VP - 163 


32. 


Dana conduse atât de încet, încât era sigură că în orice 
moment o mașină va veni din spatele ei pe serpentină și o va 
împinge de pe stâncă. Ea știa că ratase din nou drumul spre 
casa lui William Welles atunci când văzu satul din vale. Devenea 
tot mai frustrant, căci era în criză de timp, apoi întoarse mașina, 
cu un ochi în oglinda retrovizoare și cu celălalt atentă să nu 
depășească marginea drumului care dădea în vale. De data 
aceasta, văzu bolovanul, deși acesta arăta diferit pe timp de 
noapte. Se strecură cu jeepul prin pasajul care se îngusta. Când 
se apropie de luminiș, opri farurile, iar totul în jur fu aruncat în 
beznă. Opri motorul și lăsă mașina să alunece până sub 
sculptură, care acum trona ca un monolit întunecat. 

leși în liniște din mașină, lăsând ușa deschisă, și auzi în jurul 
ei doar vântul. Poarta tunelului era deschisă. Nu-și putu aminti 
cu exactitate dacă o închisese la plecare, deși se gândi că totuși 
o făcuse. De data aceasta, nu era nicio lumină liniștitoare care 
s-o tragă prin tubul cilindric până la capăt. Respiră adânc, se 
întremă și păși în întuneric, atingând cu mâna peretele tunelului 
de beton pentru a-și menţine echilibrul, în ciuda repulsiei pe 
care o simţea. Odată ce se apropia de capăt, întunericul începea 
să capete o nuanţă de albastru marin, și apoi ieși sub un cer 
presărat cu stele. Freud nu apăru din umbră să o întâmpine. În 
partea de jos, la capătul scărilor, ușa de lemn era întredeschisă. 
Simţi cum i se strânge stomacul. În ciuda temperaturii reci, 
începu să transpire. Împinse ușa, iar priveliștea camerei i se 
înfăţișă ochilor. Niciun semn de Leonardo sau Freud, iar faptul 
că niciunul nu veni s-o întâmpine îi făcu inima și mai grea. 
Pereții cu stucaturi din sufragerie reflectau lumina pâlpâitoare a 
doua lumânări. Ventilatorul din tavan se învârtea încet. Intră în 
bucătărie. Pereţii erau de un portocaliu intens de la lumina 
focului din cuptor. Ea simţi un iz slab de lămâie și lemn-dulce. 
Cuţitul era înfipt în tocător, cu o jumătate de lămâie lângă o 
ceașcă de ceai. Dana puse mâna pe cană. Era rece. Sculptura 
de pe tejghea la care lucrase Welles mai devreme părea să se fi 
prăbușit. Apoi auzi un scâncet de câine și păși în spatele 


VP - 164 


tejghelei. 

Freud privi în sus spre ea cu ochi triști și scânci din nou. 
Lângă el era Leonardo, nici el departe de cadavru. Dana simţi un 
junghi dureros în piept. Își duse o mână la gură, înăbușindu-și 
suspinele, îngenunche lângă William Welles și-i atinse obrazul. 
Dacă nu ar fi fost rana din frunte, ai fi zis că doarme cu o umbră 
de zâmbet pe buze. Își scoase telefonul mobil, apoi se opri. Ce 
le-ar spune? De ce s-a dus la domiciliul lui Welles, bătând atâta 
drum de la Seattle, fără bilet de avion de întoarcere? 

Își puse telefonul înapoi în poșetă, se ridică și scoase cuțitul 
din tocătorul de lemn, apoi o luă spre ușă. La jumătatea 
drumului se opri și se uită înapoi la Freud și Leonardo. 

— Eu am făcut asta, spuse ea. Eu am adus nenorocirea aici. 
Se întoarse din drum, îl luă pe Leonardo și îl apucă ușor de 
zgardă pe Freud. Haide. El opuse rezistență. Haide, băiete, 
spuse ea. Câinele se ridică și veni încet lângă ea. Se opri la ușă 
să se uite înapoi la stăpânul său, apoi își mută privirea în sus 
către ea ca și cum o întreba ce se va alege de ei. 

— Îmi pare rău, spuse Dana. Îmi pare rău că v-am făcut asta. 

Închise ușa în urma lor, mângâindu-l în continuare pe Freud, 
cu toate simțurile acum în alertă. La intrarea în tunel, Freud 
ezită. Dana se opri și ea, însă asta era singura cale înapoi spre 
jeep. 

— Haide, Freud, șopti ea. Putem face asta. 

Câinele își întoarse privirea spre casă, apoi începu să scoată 
un urlet prelung și înfundat, din piept. Dana se uită peste umăr, 
dar nu văzu nimic. Câinele o privi de parcă îi spunea să o rupă la 
fugă, apoi se smulse din strânsoarea ei și o zbughi în frunziș 
mârâind și lătrând. 

Dana îl strânse pe Leonardo și mai tare la piept și o luă la 
fugă prin tunel, chinuindu-se în pantofii săi de piele cu toc să nu 
alunece pe suprafața umedă. De câteva ori simţi că lovește 
peretele în fugă, dar apoi se îndreptă. Gonea orbește și încerca 
din răsputeri să nu se oprească, simțind că din clipă în clipa 
avea să se izbească de ceva impenetrabil. Respira tot mai 
sacadat. Senzaţia că cineva era pe urmele ei o îmboldea să 
alerge și mai repede, iar Leonardo se sălta în sus și-n jos în 
braţele ei. Țâșni din tunel ca apa dintr-o arteziană, iar la capăt i 
se tăie respiraţia. Îl aruncă pe Leonardo pe bancheta din spate - 
sperând că nu va sări afară -, apoi deschise ușa din fața și se 


VP - 165 


trase înăuntru, ajutându-se de volan. Mâinile îi tremurau atât de 
violent, încât dură ceva timp până găsi cheia. Se forța să se 
concentreze și să poată nimeri contactul, vâri cheia în cele din 
urmă și porni motorul. Apoi jeepul țâșni în viteză și făcu un ocol 
în jurul sculpturii. Când trecu pe lângă intrarea în tunel, o umbră 
se năpusti din întuneric în spatele mașinii. 

Freud. 

e 

Când indicatoarele arătară că ieșise de pe drumul de ţară, 
Dana se simţi mai ușurată. Era sigură că, la un moment dat, o 
mașină va apărea în spatele ei și o va împinge să piardă 
controlul. Apăsă acceleraţia și conduse în goană până văzu o 
benzinărie. Trase pe dreapta și-l rugă pe vânzător să-i dea o 
agendă telefonică. 

— Ce căutaţi, doamna? întrebă bărbatul cu un puternic accent 
Hawaiian. 

— Am nevoie de un adăpost pentru animale, spuse ea. 
Trebuie să plec urgent din oraș și am nevoie să-mi las în grijă 
animalele până mă întorc. 

Bărbatul îi spuse că știa un adăpost pentru animale nu 
departe de aeroport. Îl găsiră împreună în agenda telefonică. 
Dana sună și o rugă pe femeia de la telefon să nu închidă 
adăpostul până nu ajunge acolo. Femeia îi spuse că nu era nicio 
problemă, adăpostul se afla chiar în spatele casei ei. Douăzeci 
de minute mai târziu, Dana oprea mașina în faţa unei case cu 
două mașini parcate pe iarbă, sub niște palmieri care se 
unduiau în vânt. Un frunziș bogat ascundea o casă din cărămidă 
gri. Femeia care venise la poartă o asigură că va avea mare 
grijă de Freud și Leonardo. Adăpostul din spatele casei femeii 
era împrejmuit de un gard înalt, un loc unde Freud putea să 
exerseze. Dana însă avea senzaţia că-l bagă într-o închisoare. 

— Nu știu sigur când mă voi întoarce să-i iau, spuse ea, 
dându-i femeii cartea de credit. 

Femeia zâmbi pentru a o liniști. 

— Nicio problemă. Îi veţi găsi aici. 

Dana îl îmbrăţișă pe Leonardo și îl simţi cum toarce. l-I dădu 
femeii, apoi se aplecă la Freud și-i luă capul între mâini. El o 
privi cu ochi triști, încruntat. 

— Nu-ţi face griji, băiete, spuse ea. O să mă întorc să vă iau. 
Nu o să vă uit, Freud. Îl mângâie pe cap și îl trase aproape de 


VP - 166 


ea, simțind căldura capului câinelui lipit de faţa ei și îl sărută pe 
frunte. Ea se ridică și o luă spre jeep, luptându-se cu imboldul de 
a privi în urmă. 

Plecă de la adăpost și se opri la un telefon public din parcarea 
unui restaurant fast-food. Sună la poliţie și le spuse că William 
Welles era mort, apoi închise și se îndreptă spre aeroport. Odată 
ce intră în terminal, se îndreptă spre poartă. Agentul de bilete îi 
spuse că nu luaseră la bord niciun pasager de pe lista de 
așteptare de la zborurile de dimineaţă. Ultimul avion spre 
Seattle era la miezul nopţii. Aveau să strige pasagerii de pe lista 
de așteptare doar când avionul era gata de decolare. 

Dana luă un loc în sala de așteptare, stând și privindu-i pe 
oamenii care mișunau în jurul ei. O oră mai târziu, pasagerii 
urcau în avion, iar ea începu să se pregătească psihic pentru o 
noapte lungă în aeroport. 

Apoi agentul de bilete se uită în direcţia ei și îi făcu un gest cu 
mâna. 

— Cred că e ziua dumneavoastră norocoasă, spuse el. S-a mai 
eliberat un loc. 


VP - 167 


33. 


Pasagerii se înghesuiră la debarcare, extenuaţi și târându-și 
picioarele până la poartă ca niște vite mânate din spate. Dana 
nu se grăbea să coboare din avion, cercetându-i atent din priviri 
pe oamenii din jur. Femeia din fața ei, îmbrăcată în pantaloni 
scurți, un tricou mulat și șlapi, își împreună brațele la piept 
odată ce dădu de o temperatură cu aproape douăzeci de grade 
mai puţin. Dana urcă pe rampă, iar la capătul ei stăteau drepţi 
doi bărbaţi bine clădiţi, cu un aspect oficial, îmbrăcaţi în 
pantaloni albaștri și cămăși albe cu mâneci scurte. Lângă ei se 
afla un alt bărbat, mai puţin musculos, dar în același gen de 
costum și purtând o geacă sport din poliester. Avea la el un 
radio emisie-recepţie. Frica Danei crescu atunci când îl văzu că 
se uită în direcţia ei și vorbește în radio. 

Işi scăpă poșeta și vărsă conţinutul, inclusiv cina din avion - 
un sandviș cu șuncă și muștar și un baton Snickers pe jumătate 
mâncat. Când se aplecă să-și adune lucrurile, din poșetă îi 
alunecă și cercelul. Apoi se ridică și merse mai departe. 

La capătul rampei, bărbatul în geacă sport păși în faţa ei. 

— Dana Hill? 

— Da, răspunse ea. 

— Vă rugăm să veniţi cu noi! 

— Să vin cu voi? Cine sunteți? 

— Securitatea aeroportului, spuse el, arătându-i insigna. 

Ea zâmbi, încercând să se poarte natural. 

— Ce doriţi de la mine? 

— Asta e singurul bagaj pe care-l aveţi? Bărbatul arată spre 
poșeta de pe umărul femeii. 

— Da. 

— Vă rugăm să veniţi cu noi! 

— Vreţi să-mi spuneţi despre ce e vorba? întrebă ea, mai 
fermă. 

Bărbatul în jachetă albastră rămase la fel de politicos, însă din 
tonul vocii lui se înțelegea că o somează. 

— Vă rugăm. Îi făcu semn cu mâna. 

Ea se uită la ceilalți doi agenţi și își dădu seama că nu avea 


VP - 168 


de ales. Dacă ar fi început să le turuie că era avocat, ar fi atras 
și mai multă atenţie și suspiciune asupra ei. 

— Bine, spuse ea. Îi urmă pe cei doi agenţi prin terminal, 
neoanele făcându-l să pară luminat ca ziua. Simţi broboane de 
sudoare rece pe frunte. O conduseră spre o ușă nemarcată. 
Bărbatul în sacou albastru o deschise, iar ea păși într-o încăpere 
cu pereţi albi, o masă de lemn și două scaune. Se așeză pe 
scaun picior peste picior, încercând să pară în continuare calmă. 
Își simţi pulsul la subsuori. 

— Puteţi să-mi explicaţi despre ce e vorba? întrebă ea din 
nou. 

Bărbatul își trecu degetul peste mustata sa de o culoare mai 
închisă decât părul încărunțit. 

— Îmi permiteţi să mă uit în poșeta dumneavoastră? 

Dana ridică din umeri și dădu jos poșeta, apoi i-o înmână. 

El o deschise și se uită prin conţinutul ei. Apoi o întrebă: 

— Și portmoneul? 

l-I dădu și pe acesta. Din portmoneu, scoase broşura cu 
itinerarul zborului și permisul de conducere. Apoi luă și batonul 
Snickers pe jumătate mâncat. 

— Micul dejun al campionilor, spuse Dana zâmbind. 

Bărbatul îi răspunse cu un zâmbet politicos și părăsi camera 
cu permisul de conducere, itinerarul și săculeţul de ceai pe care 
i-l dăduse William Welles. Ea se uită în sus spre o cameră de 
luat vederi montată în tavan. N-ar fi trebuit să sune la poliția din 
Maui. Trebuia să aștepte până ajungea înapoi pe continent. Se 
poate ca vestea despre moartea lui Welles să se fi răspândit 
atât de repede încât proprietarii magazinului de bijuterii să fi 
sunat poliţia și să le fi spus despre femeia din Seattle care se 
interesase de Welles? 

Ușa de la celălalt capăt al încăperii se deschise și un bărbat 
mai tânăr, îmbrăcat într-un costum de mai bună calitate, intră 
cu permisul ei de conducere, broşura, săculeţul și o agendă. 
Avea un aspect mai profesionist. 

— Ne cerem scuze că vă reținem, doamnă Hill. 

— E în regulă, deși aș vrea să ajung acasă. Drumul a fost lung 
și trebuie să mă trezesc de dimineaţă. 

— Nu o să vă rețin mult. Sunt agentul Donald Hollas de la 
DEA. Trase un scaun și se așeză în faţa ei. Aţi luat astăzi avionul 
spre Maui și tot astăzi v-aţi și întors? 


VP - 169 


Ea chicoti, ușurată. 

— Despre asta e vorba? Credeţi că sunt vreun traficant de 
droguri? Fiindcă el nu spuse nimic, ea îi răspunse. Da, am 
călătorit în Maui. 

— Pentru o singură zi? 

— Da, pentru o singură zi. 

El își ridică privirea din agendă. 

— De ce? 

— Am avut o treabă de rezolvat, spuse ea nonșalant. 

Hollas dădu din cap. 

— Ce fel de treabă? 

— Sunt avocat, spuse ea, gândindu-se rapid ce să-i spună. 
Firma mea are clienţi pe insulă. Mă interesasem de taxele și 
legile locale pentru un client. 

Hollas se rezemă de spetează. 

— La ce firmă lucraţi? 

— Strong and Thurmond. Îmi permiteţi? Întinse mâna după 
poșetă, deschise portcardul și îi întinse o carte de vizită. 

— Și care e numele companiei clientului cu care lucraţi? 

— Nu vă pot spune asta. 

Hollas își ridică privirea din cartea de vizită, curios. 

— De ce nu? 

— E confidenţial. Achiziţionarea companiei concurente nu va fi 
voluntară. 

— Ostilă? 

Dana zâmbi. 

— Da. 

— Îmi puteţi spune cu ce se ocupă? 

— Nu. 

Un surâs îi încreți buzele. 

— Și asta e confidential? 

Ea scutură din cap. 

— De fapt, nu știu cu ce se ocupă. Sunt o filială a unei alte 
filiale și cred că ăsta e doar primul strat. De asta m-am dus. 
Documentaţia este enormă. Dar firma afiliată nu știu cu ce se 
ocupă. Sunt doar o asociată a firmei, domnule agent Hollas. Mă 
tem că asta înseamnă că nu am acces la toate informaţiile. 

— Afacerea a durat doar o zi? 

— Doar atât mi-am putut lua liber. Anticipez deja că mă voi 
confrunta cu câteva nopţi albe. O să am parte de lungi 


VP - 170 


conversații la telefon și, dacă preluarea companiei va avea 
succes, voi mai face câteva excursii. 

Hollas se rezemă de speteaza scaunului, bătând ritmic cu 
degetul în broșura cu itinerarul de pe masă. 

— Și totuși, aţi cumpărat doar un bilet dus. De ce aţi face asta 
dacă aveaţi intenţia de a vă întoarce în aceeași zi? 

Dana nu se gândise la asta, dar era întotdeauna spontană. 

— Nu știam exact cât voi sta. Am avut noroc că am terminat 
treaba mai repede. Și soțul meu e avocat. Se află la Chicago 
pentru un proces de trei săptămâni. După cum am spus, drumul 
a fost neprevăzut. Avem o fiică de trei ani. Nu vreau s-o las prea 
mult timp singură, dacă nu e nici tatăl ei cu ea. 

Hollas îi întinse broșura cu itinerarul. 

— Copiii mei au patru și cinci ani. Cunosc sentimentul. Ridică 
săculețul cu ceai, îl deschise și îl duse în dreptul nasului. 

— E ceai. 

Hollas scutură săculeţul și scoase cu vârful degetelor câteva 
frunze uscate. _ 

— Într-adevăr. Se ridică și îi înmână săculeţul. Îmi pare rău că 
v-am reţinut. Vă mulțumesc pentru cooperare. 

Dana luă săculeţul maroniu și îl puse în poșetă. 

— Deci pot să plec? întrebă ea, încercând să lămurească 
situaţia. 

Hollas dădu din cap. 

— Puteţi pleca. Duse mâna spre batonul de Snickers. Pot să-l 
arunc eu. 

— Nu. Dana se opri. Adică... nu am mâncat de la prânz și mă 
îndoiesc că mai găsesc ceva deschis la ora asta din noapte. 

Hollas îi dădu înapoi batonul. 

— OK. 

e 

Când ieși din încăpere, Dana vru s-o rupă la fugă, dar rezistă 
tentatiei. În ciuda eforturilor, nu reuși să lupte cu paranoia care 
pusese stăpânire pe ea, fiind sigură că acum era urmărită. 
Îngrijitorul care ducea un cărucior cu gunoi prin terminal se uita 
în altă parte când ea îl privi. Hamalul care împingea un cărucior 
îi zâmbi și o salută în trecere. Bărbatul de la telefon o privi și 
apoi se întoarse să vorbească în receptor. La jumătatea 
coridorului, văzu semnul care indica toaleta pentru femei. Se 
simțea amețită și nu putea respira, astfel că intră în încăperea 


VP - 171 


cu faianţă albastră și se încuie într-o cabină. Se sprijini de 
perete, așteptând ca bătăile inimii să i se mai potolească. Un 
ventilator din tavan îi sufla aer rece. 

Trosc. 

Dana tresari. 

Trosc. 

Sunetul venea din partea dreaptă - cineva tot deschidea și 
închidea ușile cabinelor, luându-le la rând. 

Trosc. 

Se așeză pe toaletă și se propti din toate puterile cu picioarele 
în ușă. 

Trosc. 

Ușa de lângă ea se deschise, apoi simţi o presiune în picioare. 
Încuietoarea fu zgâlţâită. Dana își ţinu respiraţia. 

— E ocupat. 

Apoi auzi un sunet ascuţit. O găleată galbenă se rostogoli pe 
sub ușa cabinei. 

„E doar femeia de serviciu”. Așteptă o secundă, apoi descuie 
încet și se strecură repede afară. Scuzele se auziră în urma ei. 

Se grăbi să iasă din terminal spre o scară rulantă care cobora, 
privind în urmă. Jos, microbuzul care o va duce la bagaje și la 
parcare ajunsese și avea portierele deschise. Se grăbi să iasă de 
pe scara rulantă și reuși să se furișeze printre ușile din sticlă 
exact când acestea se închideau. La dreapta, văzu un bărbat 
care făcu același lucru, cu o servietă în mână, o ușă mai jos. El 
se opri cu mâna pe balustradă. La prima oprire, niciun pasager 
nu urcă în microbuz. Bărbatul nu cobori. Când microbuzul porni 
din nou, Dana se apropie de uși. O secundă mai târziu, când 
microbuzul se opri, ieși în grabă, uitându-se după indicatoarele 
spre locul de unde își putea ridica bagajele. Se uită în urmă. In 
spatele ei, bărbatul în costum se ţinea după ea, trăgându-și 
geamantanul pe role. Urcă pe o altă scară rulantă, apoi o luă pe 
niște scări care o duceau spre o pasarelă și traversă spre 
locurile de parcare. În urma ei, bărbatul urcă pe scara rulantă, 
prima dată îi apăru fața, apoi corpul. La locurile de parcare, își 
plăti taxa la unul dintre aparate. Bărbatul traversă pasarela. Ea 
își luă biletul și păși spre lift, cu un ochi la luminile butoanelor 
liftului, cu celălalt ochi privind la bărbatul care își plătea taxa de 
parcare. Auzi portiera unei mașini închizându-se, un motor care 
pomi și scârțâind cauciucurilor pe asfalt. Clopoțelul din stânga 


VP - 172 


sa anunţă sosirea liftului. Bărbatul era la aparatul de bilete și își 
lua biletul. Ușile liftului se deschiseră. Nimeni nu cobori. 

Dana păși înăuntru și apăsă butonul pentru etajul trei. Fiindcă 
ușa nu se închise imediat, apăsă butonul de mai multe ori, apoi 
făcu un pas înapoi, ușurată că ușile se urniră. 

Apoi o mână se înfipse în deschizătura dintre ele. 


VP - 173 


34. 


Liftul se scutura, ușile se încăpăţânau să nu asculte de mâna 
care le împingea să se deschidă. In cele din urmă, cedară. 
Bărbatul din microbuz afișă un zâmbet spășit și intră. 

— Îmi pare rău. Toată ziua am fost cu un pas în urmă, spuse 
el. Ușile se închiseră. Işi desfăcu nodul de la cravată și primul 
nasture de la cămașă. 

Dana privi panoul cu butoane luminate. Bărbatul nu apăsă 
niciun buton. 

— E frig, spuse el, întorcându-se către ea. Credeam că iarna a 
trecut, dar cred că mai avem câteva luni. 

Ea dădu din cap, dorindu-și să fi păstrat sprayul paralizant în 
geantă, dar asta nu mai era posibil după evenimentele tragice 
din 11 septembrie, de când se luau toate măsurile de precauţie 
posibile la aeroport. Liftul se opri la etajul trei. Când ușile se 
deschiseră, bărbatul privi butonul luminat care indica etajul. 
Apoi îi făcu semn Danei să poftească înainte. Ea ieși, uită o 
secundă unde parcase mașina, apoi își aminti că își scrisese 
numărul locului de parcare pe broșura cu itinerarul. O scoase 
din poșetă și traversă un culoar pe care era scrisă litera E. In 
spate se auzeau rotilele bagajului tras de bărbat. Suna ca 
huruitul în surdină al unui motor. Merse mai departe pe culoar, 
cu acel zgomot al rotilelor care începea să se stingă până când 
la un moment dat nu se mai auzi deloc, iar pe Dana o copleși 
subit panica. Se apropia de Explorer când începu să-și 
scotocească prin geantă după telecomanda mașinii, apoi apăsă 
butonul care trebuia să descuie mașina. Ajunse la mașină în 
partea șoferului și trase ușa. Mașina era tot încuiată. Mai apăsă 
o dată pe butonul telecomenzii. Mașina nu se clinti. Mai apăsă o 
dată. Nimic. Confuză, luă cheia și o descuie manual, apoi trase 
de ușă. Alarma nu porni. Mai aruncă o privire peste umăr, nu 
văzu pe nimeni, se urcă la volan și azvârli poșeta pe locul din 
dreapta. Trase portiera și o încuie, apoi se lăsă pe scaun cu ochii 
închiși, spunându-și că trebuie să se calmeze. Se va duce acasă 
la mama ei și-l va suna pe Logan. Expiră, se așeză mai în faţă pe 
scaun, băgă cheia în contact și o răsuci. 


VP - 174 


Motorul schelălăi ca un câine bătut, apoi muri. 

Apăsă pedala de ambreiaj și mai încercă o dată. Motorul 
gemu. Mai apăsă pe pedală de câteva ori, auzind în minte vocea 
tatălui ei care o admonesta. „Nu îneca motorul. Nu îneca 
motorul”. 

Întoarse cheia din nou, forțând motorul să pornească. De 
fiecare dată însă motorul murea. Apoi, într-un final, se auzi doar 
păcănitul unei baterii moarte. 

— Nu! La naiba! Lovi cu mâinile volanul, se lovi cu spatele în 
scaun, apoi îl văzu pe acel bărbat stând în fața ferestrei mașinii 
ei. 


VP - 175 


35. 


Bărbatul ridică mâinile de parcă ar fi fost arestat, cu o privire 
îndurerată pe faţă. Dana își vâri mâna în buzunarul poșetei după 
sprayul paralizant. 

— Îmi pare rău, vorbi el dincolo de fereastra portierei. Nu am 
vrut să vă sperii din nou. Am auzit că aveţi probleme cu mașina. 

Dana se forţa să pară firească, dar simţi în gură un gust amar, 
de parcă stomacul ei era gata să-și verse conţinutul peste bord. 

— Se pare că bateria e moartă. Am cabluri pentru baterie. 
Vreți să vă tractez? 

Ea aruncă o privire în parcarea inundată de o lumină galben- 
portocalie de la neoane. Nu văzu pe nimeni altcineva. Avea în 
poșetă telefonul, însă știa că serviciile de tractare nu erau 
disponibile decât peste o oră sau două. Putea să sune la poliţie 
să le spună... ce să le spună? Că un bărbat o întreabă dacă are 
nevoie de cabluri pentru bateria moartă a mașinii ei? 

El aștepta răbdător. Avea ochii injectați și obosiţi. 

„incearcă să mă ajute. Ai o imaginaţie paranoică. 
Evenimentele de astăzi te-au epuizat. Acum ai o baterie moartă. 
lar el nu e decât politicos”. 

Poate. Avea sprayul într-o mână și cu cealaltă deschise ușa. 

— Înţeleg că sunteți neliniștită. Bărbatul întinse mâna în spate 
după portmoneu și scoase o carte de vizită. Numele meu e Fred 
Jeffries. Sunt avocat, deși nu aș vrea ca asta să se întoarcă 
împotriva mea. Zâmbi. Uitaţi cartea mea de vizită. 

Dana recunoscu de pe cartea de vizită sigla unei firme mari 
din centrul orașului. Cunoștea câţiva avocaţi acolo. li veni să 
râdă, dar se abținu. 

— Nu vreau să vă sperii în continuare, spuse Jeffries, parcă 
mustrându-se aspru. 

— M-aţi luat prin surprindere, atâta tot, spuse ea. Sunt pe 
fugă în seara asta. 

— Vă înțeleg. 

De îndată ce el își dădu jos sacoul, ea văzu că bărbatul avea 
burtă. Numai ameninţător nu părea. 

— Am o soție și două fiice adolescente pe care le-aș vrea 


VP - 176 


puțin mai atente. În zilele noastre nu poţi fi niciodată prea 
precaut; nu știi în cine să ai încredere. Iși dădu ochii peste cap. 
l-auziți ce spun. Probabil asta vă sperie și mai tare. 

— Nu. Sunt bine acum. 

El își mută atenţia asupra mașinii ei. 

— Vă supăraţi dacă încerc și eu? Cred că bateria e moartă. 

Dana se dădu la o parte pentru a-i permite lui Jeffries să se 
înghesuie în spatele volanului. El ridică un picior ca să se poată 
strecura de pe locul din dreapta în locul șoferului până la volan 
și să ajungă la pedale. 

— Am încercat să nu înec motorul, spuse Dana, încercând să 
pară că știe despre ce vorbește. 

EI îi făcu semn cu mâna. 

— Uitaţi de înecatul motorului. Toate mașinile astea merg pe 
contacte electrice și injecție. Nici măcar nu trebuie să apăsaţi pe 
ambreiaj. Întoarse cheia. Motorul păcăni. Bateria e moartă, clar. 
Scoase cheia și se rezemă de spătar, cu bratele desfăcute, 
examinând problema. lată care e treaba. Dana se aplecă sub 
bord, iar Jeffries încercă să-i arate. Aţi uitat farurile aprinse. 

Dana se simţi ca o idioată. 

— În ziua de azi, ești încurajat să conduci cu farurile aprinse. 
Clătină din cap. Mă grăbeam azi-dimineaţă să ajung la aeroport. 

— Se întâmplă tot timpul. Jeffries se dădu jos din mașină. De 
fapt, astea-s vești bune. Înseamnă că nu e nimic în neregulă cu 
bateria. Pur și simplu e descărcată, sper că rezistă la o 
reîncărcare. Am cabluri de reîncărcare. La ora asta, poate să 
dureze foarte mult până să ajungă serviciile de tractare. Știu 
cum e. Am trecut prin așa ceva. Arătă cu degetul. Eu am parcat 
puţin mai încolo pe același rând. 

— Aș aprecia foarte mult. 

El se uită la botul mașinii ei. 

— Aveţi noroc. E un spaţiu chiar în fața mașinii. Lăsaţi-mă să- 
mi trag mașina în față. Vă voi scoate imediat de aici. 

Dana se întinse în mașină după poșetă pentru a-și căuta 
mobilul, brusc curioasă să vadă dacă o sunase Grant. Il privi pe 
Fred Jeffries cum se îndepărta pe culoar și apoi cum dispăru în 
mașina sa. O clipă mai târziu, auzi motorul pornind și văzu cum 
un BMW albastru ieșea din locul său de parcare și cum ajunse 
până în capătul culoarului. Linda îi lăsase trei mesaje: în ultimul 
mesaj, Marvin Crocket îi ordona să-l sune. Jeffries conduse pe 


VP - 177 


culoar până în dreptul mașinii ei Explorer. Dana îl direcţionă 
până acesta ajunse doar la o distanţă de câţiva centimetri de 
bara din beton ce separa cele două locuri de parcare. El sări din 
mașină, în rolul său de cavaler în armură strălucitoare ce urma 
s-o salveze. Lăsă pornit motorul BMW-ului și îi făcu semn că 
totul o să fie în regulă. Apoi deschise portbagajul și reapăru din 
spate cu niște cabluri negre și roșii. 

— Credeţi că ajung până aici? întrebă Dana. În timpul ăsta, 
ascultă ultimul mesaj în care mama ei îi confirmă că o luase pe 
Molly. Nu avea niciun apel de la Grant. Se gândi să-l sune în 
camera de hotel, doar ca să-l enerveze. 

Jeffries se strecură prin spaţiul îngust dintre bara de protecție 
a mașinii și bara din beton ce separa cele două mașini. 

— Le facem noi să ajungă. Să speram doar că bateriile sunt 
pe aceeași parte, spuse el, de parcă vorbea de rinichi. 

Dana își închise telefonul și îl puse înapoi în poșetă, apoi își 
dădu seama că nu era prima oară când Fred Jeffries făcea pe 
Bunul Samaritean. 

— Trebuie se va mulţumesc că faceţi asta. 

Jeffries îi făcu semn că nu trebuie. Stătea în fața mașinii ei și 
își suflecă mânecile cămâășii. 

— Butonul pentru capotă trebuie să fie undeva în stânga, sub 
bord. Arătă cu degetul spre bordul mașinii ei. 

Dana pipăi cu mâna pe dedesubt până dădu de butonul de 
sub bord de care trase, iar capota sări. 

— Sper că mă veţi lăsa să vă scot la un prânz, spuse ea, 
venindu-i în întâmpinare. Aţi fost atât de bun cu mine. 

— Intotdeauna mă interesează să ies la un prânz, deși nu v-aș 
permite să plătiţi dumneavoastră. Îmi place compania oamenilor 
cumsecade, mai ales după niște zile ca asta. Jeffries deschise 
capota Explorerului. Studie bateria. Nu aveţi cumva o lanternă la 
dumneavoastră? 

— Din păcate, nu am. 

Se ridică pe vârful picioarelor. 

— Chestiile astea ar trebui să fie standard. Roșu e pozitiv. 
Negru e negativ. Continua să studieze bateria. Ha. Se pare că 
mai aveți un cablu. N-am mai văzut așa ceva până acum. 

— E o problemă cu cablul? 

Jeffries scutură din cap. 

— N-ar trebui să fie. Probabil cablul ăsta ţine de ceva. Peste 


VP - 178 


tot sunt conectoare și geamuri, și aer condiţionat. Nu mai poți 
găsi nici măcar bujiile. Trebuie să prindeți o conexiune bună. 
Bateria pare aproape nouă; ar trebui să vă scot de aici într-un 
minut. El legă cablurile la ambele baterii, apoi își frecă mâinile. 
Cred că va trebui să intraţi în mașina mea și să porniţi motorul. 
Nu apăsaţi pedala până la podea, doar ambalaţi-o puţin. 

Bara din beton nu-i lăsă prea mult spaţiu prin care să iasă. Se 
strecură prin acel loc și rămase în așteptare. Jeffries se urcă la 
volan și ridică două degete încrucișate. Bateria cârâi și horcăi, 
dar motorul tot nu pomi. Jeffries ieși pe geam. 

— İn regulă, puteţi porni motorul puţin, spuse el, arătând 
către BMW. 

Ea dădu din cap, merse în dreptul stâlpului din beton în timp 
ce Jeffries răsuci cheia în contact. Auzi motorul horcăind, apoi 
oprindu-se o secundă, după care urmă o detunătură asurzitoare. 


VP - 179 


36. 


Era întinsă pe spate, holbându-se la tavanul mașinii. O femeie 
se aplecă deasupra ei, vorbindu-i. Dana își simţi capul de parcă 
i-ar fi fost despicat în bucăţi. Când încercă să se ridice, femeia o 
opri cu o mână fermă pe piept. Dana simţi ceva pe gură și pe 
nas și vru să îl înlăture. Femeia îi îndepărtă mâna. 

— Eşti în ambulanţă. Te ducem la spital. Simţi vreo durere 
undeva? În piept? Poţi respira? 

Purta o mască. Simţea valul răcoros de oxigen. Deși o auzea 
pe femeie vorbind, mintea nu-i putea asimila informaţiile. Işi 
aminti o detunătură surdă și brusc se simţi invadată de 
adrenalină, de parcă era împinsă de la spate de un val imens. O 
aruncase în față, măturase cu ea și o azvârlise de ciment. 

— Bara de ciment și stâlpul au amortizat forța exploziei, 
spuse femeia. Dana își pipăi fruntea pe care avea un bandaj. Te- 
ai lovit destul de puternic la cap. Din păcate, nu am reușit să-ți 
găsim pantofii. Dana privi în jos și văzu că era în picioarele 
goale. Acestea îi erau învelite în tifon. Sinapsele din creierul său 
începeau să-i reîmprospăteze amintirile. Își aminti că era cu faţa 
la pământ, simțind cimentul rece lipit de obraz, cioburi de metal 
și sticlă zburând din toate părţile într-o cacofonie de zgomote de 
clopoței, bipuri și fluierături venite din parcarea aeroportului. Se 
auzeau sirene. 

Paramedicul îi trase pleoapele în sus și îi vâri o lumină 
puternică în ochi. 

— Verific dilatarea pupilelor. Lumina o orbi. Vezi în ceața? 

Dana își simţea gâtul înțepenit și o durea. Işi aminti de bărbat, 
de Bunul Samaritean, Fred Jeffries. 

— Bărbatul din mașină, mormăi ea prin masca de oxigen. 

Paramedicul își clătină capul. 

— Simti durere în piept când respiri, vreun disconfort? 

Dana își puse capul înapoi pe pernă. 

— Bărbatul din mașină, spuse ea din nou, cu o voce înăbușită. 

— Încearcă să te calmezi, îi zise femeia. 

Lacrimile îi curgeau șiroaie, pe lângă masca atașată de faţa 
ei. Ambulanţa încetini și viră. Prin spatele geamului, Dana văzu 


VP - 180 


un indicator pentru ambulanțe și intrarea pentru urgenţe de la 
Highline Community Hospital în Burien. Ambulanţa se opri sub 
un pasaj. Ușile din spate fură deschise în grabă. Doi paramedici 
scoaseră targa și deasupra i se dezvălui un cer metalizat. 

— Poșeta mea? întrebă Dana, panicată. 

Paramedicul se întinse în ambulanță și îi dădu poșeta. 

— E aici. Nimeni nu vrea să ţi-o ia. O ţineai cu toată forța când 
am ajuns. 

e 

Michael Logan se grăbea și aproape alerga de-a lungul 
coridorului. În timpul scurtei lor conversații telefonice, Dana 
apucase să-i spună doar că fusese o explozie și că se afla în 
spital. Nu voise să își sune mama. Oare va veni Logan? Din tonul 
vocii ei, Logan simţi că mai era ceva la mijloc, ceva ce Dana nu 
avea să-i spună la telefon. După două minute, își trase pe el o 
pereche de blugi și un pulover, și își aruncă jacheta în mașina sa 
Austin Healey. 

Când ajunse în fața ușii salonului din spital, bătu de două ori 
înainte să intre. Ea ședea în capul oaselor în pat, cu o bucată de 
tifon pe frunte. Deși era vânătă și rănită, părea într-o formă mai 
bună decât își imaginase el în drum spre spital. O asistentă îi luă 
temperatura și tensiunea. Dana zâmbi când îl văzu. Logan 
respiră ușurat, apoi se întoarse și le lăsă pentru câteva clipe pe 
cele două femei. După ce asistenta ieși din salon, el se îndreptă 
spre patul ei. 

Dana îi vorbi în timp ce el se îndrepta spre ea. 

— Vreau să mă scoţi de aici. 

Logan scutură din cap. 

— Am vorbit cu asistentele. Vor să te ţină aici peste noapte, 
cel puţin. Vor să vadă dacă nu ai contuzii sau hemoragie 
internă. 

Ea dădu la o parte așternutul și își cobori picioarele prin 
partea laterală a patului. Tibiile îi erau bandajate. 

— Nu pot rămâne peste noapte. Trebuie să ajung acasă. 

El îi așeză o mână pe umăr. 

—la-o mai ușor. Am trimis o mașină a poliţiei să-ţi 
supravegheze casă, așa cum ai cerut. Acum spune-mi ce s-a 
întâmplat. 

Clatină din cap. 

— Cineva mi-a pus o bombă în mașină. 


VP - 181 


— Știu, spuse el. Am vorbit la Departamentul SeaTac al 
poliţiei pe drum încoace cu detectivul care a răspuns la telefon. 

Acesta îi spusese lui Logan că veniseră la faţa locului cu o 
unitate întreagă de armată, crezând că era vorba despre un 
atac terorist. Indicaţiile inițiale spuneau că cineva folosise un C4 
și un aparat care să detoneze bomba când Dana avea să 
pornească mașina. Cine a făcut asta e un profesionist, spusese 
detectivul. Nu se juca. 

— Atunci îţi dai seama că trebuie să mă iei de aici, îi spuse 
Dana. 

— Ştii cine a făcut-o? 

— Scoate-mă de aici, insistă ea. Trebuie să vorbim multe. 

Tonul vocii ei îi spunea lui Logan că avea nevoie să plece, că 
nu se simţea în siguranţă. 

— Pot să pun un poliţist în faţa ușii. 

Ea se ridică din pat și se îndreptă spre baie. Halatul său de 
spital se desfăcu și ea întinse mâna să-l strângă pe lângă corp. 
Își scoase poșeta dintr-un dulap și o goli pe tejgheaua din baie. 

— Vino aici, spuse ea. 

Stătea în faţa chiuvetei, ţinând în mână batonul de Snickers 
pe jumătate mâncat. Era aproape topit. Dezlipi bucăţile de 
ambalaj care se lipiseră de ciocolată și curăță rămășițele 
lipicioase sub robinet. Odată ce ciocolata și caramelul dispărură 
sub jetul de apă, Logan văzu cercelul. Ea se uită la el. 

— E important. Mai important decât am crezut. O să-ţi spun 
totul. Dar înainte trebuie să mergem undeva. 

— Unde? 

Ea scutură din cap. 

— Trebuie să-ţi arăt. 

Logan fu de acord. 

— În regulă, să văd ce pot să fac, spuse el, și ieși din salon. 

e 

După douăzeci de minute, ieșea cu Austin Healey din curbă și 
cobora din mașină ca să deschidă ușa din dreapta. O asistentă 
stătea lângă Dana, care era într-un scaun cu rotile, iar deasupra 
ei se întindea un cer cenușiu și greu care anunţa o ploaie 
iminentă. Scaunul cu rotile făcea parte din protocolul spitalului. 
Logan trebui să semneze o declaraţie că o preia pe Dana pe 
propria răspundere și împotriva indicaţiilor medicilor. 

Dana se strâmbă când își cobori capul pentru a intra în 


VP - 182 


mașină și își îndoi picioarele. Hainele ei erau rupte, zdrenţuite și 
pătate. Asistenta îi înmână lui Logan o pungă cu calmante de la 
farmacia spitalului. Apoi el se așeză la volan și porni motorul. 

— Cât e ceasul? întrebă ea. Ceasul ei se oprise. 

— Puțin trecut de ora nouă. 

Dana își scoase mobilul. 

— Trebuie s-o sun pe mama și să-i spun s-o ţină la ea pe Molly 
astăzi. Știu că oricum e la ea. 

— Încotro? întrebă Logan. 

— Montlake. 

— Pot să întreb de ce? 

— Vreau să-ţi arăt ceva. Să nu mergi direct acolo. Mai fă 
câteva ocoluri. ; 

Logan se hotări să nu insiste asupra subiectului. In urma 
morții lui Marshall Cole, înțelese că lucrurile nu erau ceea ce 
păreau a fi. Nu avea niciun motiv să se îndoiască de ea. Făcu 
niște ocoluri și o luă pe străzile lăturalnice. Nu i se păru că erau 
urmăriți. Când ajunseră în Montlake, el îi urmă instrucţiunile, o 
făcu la dreapta spre Interlaken și traversă un pod cu un singur 
sens. 

— E casa de pe stânga, înainte de pădurice. Mergi pe stradă 
în jos, spuse ea. 

Trase mașina în faţa unei case albe cu obloane verzi. 

— E un gard dincolo de casă. Parchează sub șopron. Mașina 
nu va fi văzută din stradă, iar prin spate e o ieșire. 

Logan conduse până sub un șopron cu acoperiș din nuiele 
împletite, chiar pe locul din spatele casei. Parcă mașina în fata 
garajului. Spre deosebire de casă, garajul avea nevoie de 
zugrăveală. Unul dintre geamuri era spart. Dana ieși cu greu din 
mașină, fără să aștepte ajutorul lui Logan. Se strâmbă și se ținu 
de coaste. 

Logan veni prin spatele mașinii. 

— Ești bine? 

Ea luă o gură de aer, se strâmbă din nou și pași spre o poartă 
din lemn. Așteptă ca Logan să o descuie. Curtea din spate era o 
întindere verde înconjurată de sângeri și arțari. Dincolo de 
gardul proprietăţii, Washington Park Arboretum se întindea ca 
un zid verde. În colţul curţii, o cadă cu apă zăcea sub un foișor. 
Logan o urmă pe Dana spre o ușă din lateral și îi luă cheile. 
Înainte de a o descuia, se uită la tocul ușii după fire care să 


VP - 183 


indice vreo bombă. Fiindcă nu găsi nimic, deschise ușa și o urmă 
înăuntru. Deși dezordinea din casa o surprinse pe Dana, ea nu 
arătă lucrul ăsta. El simţi din scurta lor conversaţie din spital că 
ea se aștepta la asta și era pregătită. Drumul făcut era în 
avantajul lui. 

Logan o urmă din cameră în cameră, pășind printre lucrurile 
ei, cărți aruncate și sertare golite. Ea nu-și arătă nicio emoție. O 
urmă și sus pe scări. Când ajunseră în camera despre care el 
presupuse că fusese dormitorul ei, ea se duse la geam să 
admire crengile copacilor care păreau să învăluie întreaga 
încăpere. 

— Imi plăcea la nebunie să stau aici cu Molly și să ne uităm pe 
geam, zise ea. El observă că ea folosea timpul trecut. Mă făcea 
să mă simt din nou un copil într-o casă în copac, știi? Tu ai avut 
o casă în copac când erai mic? Fiindcă el nu răspunse imediat, 
ea se întoarse și se uită la el. 

— Nu când eram mic, nu, spuse el. 

Ea își întoarse privirea din nou spre geam. 

— Eu și James l-am rugat pe tata să ne ajute să ne construim 
una. In schimb, el a angajat pe cineva s-o facă. Avea o ușiță 
secretă și o scară din funii. Cea mai frumoasă din tot cartierul. 
Tata nu se zgârcea niciodată. Imi plăcea să mă urc acolo și să 
stau să meditez. Cred că încă îmi place să fac asta. 

— Ești în regulă? întrebă el. 

Ea se uita în continuare pe geam. 

— Am aflat de ce a murit fratele meu. Se întoarse și îi dădu 
cercelul. Încrustaţiile din spatele cercelului sunt inițialele 
artistului care i-a creat. Sunt marcă înregistrată. Bijutierii care 
se respectă nu o să le copieze. Numele artistului e William 
Welles. Locuiește în Maui. 

— Acolo ai fost? întrebă el și întoarse cercelul pentru a vedea 
inițialele ce păreau a fi două W împletite. 

— Cercelul e unicat. Mă gândeam că, dacă ar fi păstrat un 
registru cu toate comenzile, mi-ar fi putut spune cine l-a 
cumpărat. 

— Și ţi-a spus? 

— Nu, făcu ea, apoi își ridică privirea spre el. Dar și-a amintit 
de ea. 


VP - 184 


37. 


Elizabeth Meyers stătea pe colţarul din bucătăria familiei. 
Aceasta era una dintre cele trei din casă, cea mai apropiată de 
apartamentul lor de la etajul doi. Era rar folosită. Soţul ei prefera 
să mănânce fie la restaurant, fie la birou. Deși avea frigider, 
Elizabeth îl deschidea rar. Nu era nevoie. Avea angajaţi care 
făceau asta. Dacă voia să mănânce sau să bea ceva, doar cerea 
și i se aducea. Dacă spunea „Vreau o coca-cola”, cineva i-o 
aducea. „Mai bine o bere”, și altcineva făcea posibil lucrul 
acesta. „Un sandviș cu ton. O friptură”. Orice dorinţă i se 
îndeplinea. Personalul nu era niciodată departe. 

Își strânse halatul în jurul corpului și sorbi o gură din ceaiul de 
mușeţel. Carmen Dupree, o femeie zveltă, de culoare, cu un 
smoc de păr cărunt, stătea în picioare, fredona un cântec și 
curăța un măr verde. Carmen lucra pentru familia Meyers de 
mai bine de treizeci de ani, asta pentru că făcea o plăcintă cu 
mere fără de care Robert Meyers al Ill-lea nu putea trăi. Cum îi 
plăcea lui Carmen să spună - și o spunea des - plăcinta ei luase 
locul întâi la un târg în Seattle în anul în care Robert Meyers 
tatona terenul statului în căutare de voturi din partea populaţiei 
de culoare, pentru candidatura sa ca guvernator. Meyers fusese 
președintele juriului de la târg și insistase să facă o fotografie 
împreună cu câștigătoarea. Carmen nu era naivă. Ştia că pe 
Meyers îl interesa să apară într-o fotografie alături de o femeie 
săracă, de culoare, care provenea din rândurile foștilor sclavi, 
dar mai știa și că, odată ce va gusta din plăcinta ei de mere, va 
rămâne uluit - toată lumea era impresionată, mai ales bărbaţii. 
Niciodată nu era suficientă plăcintă cât să-i ţină pe bărbaţi 
aproape tot timpul, dar, ca și în cazul sexului, întotdeauna se 
întorceau pentru mai mult. 

Robert Meyers nu era nici el diferit. La început, a căutat 
rețeta, chiar s-a oferit să i-o cumpere. Fiindcă nu era ușor de 
fraierit, Carmen nu s-a lăsat înduplecată. Când Meyers a fost 
ales guvernator, el a căutat-o din nou, de data asta cu o ofertă 
de angajare. Era încă o ocazie, cum fusese cea cu fotografia, iar 
Carmen reprezenta încă o dată un suport. Ei nu-i păsa. Spunea 


VP-185 


că îi plăcea să-și imagineze ce ar spune mama sau bunica ei 
știind că un membru al familiei Dupree lucrează pentru una 
dintre cele mai bogate familii din Washington. Apoi chicotea și 
își răspundea singură la întrebare. „Probabil că mărimea casei 
presupune doar mult mai mult spaţiu de curățat”. 

Carmen își vâri în gură o bucată de măr și îl savură cu ochii 
închiși, de parcă i s-ar fi topit pe limbă. Mărul obţinu astfel 
aprobarea ei de a fi folosit în plăcintă, apoi fu tăiat cu un cuţit cu 
lama subţire și bucăţile alunecară în miezul aluatului celei de-a 
doua plăcinte. Prima plăcintă fusese coaptă într-unul dintre cele 
trei cuptoare. Carmen îi vorbi lui Elizabeth în timp ce curăța un 
alt măr de coajă. _ 

— E păcat să arunci cojile. Acolo sunt nutrienţii. Insă pot fi 
amărui, iar asta ia din savoarea scorţișoarei. Și scorțișoara - se 
uită la Elizabeth - e ceea ce face ca o plăcintă de mere să fie o 
adevărată plăcintă de mere. 

Elizabeth îi răspunse cu un zâmbet. 

Carmen tăie ultimele bucăţi de măr peste aluatul plăcintei, 
apoi puse deoparte cuțitul. Se uită la ceasul de pe perete, se 
șterse pe frunte cu dosul mâinii și se îndreptă spre cuptoare, 
aprinzând lumina pentru a putea vedea plăcinta din cuptor. 
Deschise ușor ușa cuptorului, de parcă se temea să nu 
trezească ceea ce era înăuntru. 

— Aurie. Nu o lăsăm mai mult, pentru că altfel crusta se va 
fărâmiţa, spuse ea. 

Își trase o mănușă de bucătărie pe mână și scoase ușor 
plăcintă. Ingredientele secrete trecuseră din generaţie în 
generaţie în familia Dupree și umpleau încăperea cu aromă de 
vanilie, scorțișoara și mere coapte. Așeză plăcinta pe tejghea și 
îi zâmbi ca unui nou-născut. Plăcinta era și artă și delicatesă. 
Crusta avea zigzaguri perfecte, iar merele coapte se strecurau 
pe alocuri printre zigzagurile acestea. 

— Doriţi o felie de plăcintă, doamnă Meyers? Trebuie s-o las 
să se răcească puţin, dar va fi gata foarte curând. 

Elizabeth își ridică privirea din ceașca de ceai. O rugase pe 
Carmen de nenumărate ori să-i spună Elizabeth, însă aceasta 
refuza. Soţul ei se făcuse înțeles că a striga pe cineva pe 
numele mic nu era un lucru potrivit, iar angajaţii se 
conformaseră. 

— Nu, mulțumesc, Carmen. Dar să știi că miroase 


VP - 186 


extraordinar de bine. 

— Trebuie să vă păstraţi puterile, doamnă Meyers. Carmen se 
aplecă deasupra  plăcintei. Va fi un an agitat pentru 
dumneavoastră și pentru domnul Meyers. Agitat, da. 

— Ai dreptate, Carmen. 

Elizabeth își scăpă ceașca. Se făcu țăndări pe gresie, iar 
ceaiul se varsă. 

Robert Meyers stătea în pragul ușii, strângându-și halatul de 
mătase pe lângă corp. Carmen se duse calmă spre dulapul din 
cămară și scoase o mătură, un făraș și mopul, apoi înlătură 
cioburile sparte de porțelan. 

— Să nu vă tăiaţi la picioare, doamnă Meyers. Staţi acolo. 

— li spuneam doamnei Meyers că trebuie să mănânce mai 
bine, dar nu pare să vrea să mă asculte. 

Meyers își târșâi papucii de casă din picioare pe gresia alba, 
cu grijă să nu calce pe cioburi. 

— Pot să fac dintr-un singur cuvânt o companie să se mute, 
dar nu pot s-o determin pe soţia mea să mănânce. Ce spui de 
asta? 

Carmen se folosi de un prosop alb să șteargă ceaiul care se 
vărsase pe o parte a colțarului. 

— Eu nu știu nimic despre asta, domnule Meyers. Niciodat' n- 
am avut probleme cu mâncatu' sau să-i fac pe bărbaţii mei să 
mănânce. 

Meyers ajunse lângă soţia sa și îi mângâie părul. 

— M-am trezit și tu nu erai. M-am îngrijorat. Ai probleme cu 
somnul din nou? 

Elizabeth dădu din cap. 

— Păi, probabil e din cauza ceaiului. Știi că stai trează din 
cauza cofeinei. Ar trebui să bei lapte cald. Nu-i așa, Carmen? 

— Ceaiul de mușetel n-are niciun picuț de cofeină, domnule 
Meyers, iar io probleme cu somnu' n-am avut. Carmen stoarse 
prosopul în chiuvetă și îl trecu prin apă fierbinte. Beam o ceașcă 
de ceai sau chiar mai multe înainte să mă culc și adormeam fără 
probleme. Ceaiul calmează corpul. 

Meyers mângâia în continuare părul soţiei. 

— Dar nu și sufletul, adăugă Carmen, ca pentru sine. 

— Ce spui? se întoarse Meyers spre ea. 

— Oh, nimic, domnule Meyers, bombăneam de una singură ca 
de obicei. 


VP - 187 


Meyers se duse la tejghea, rupse o bucată din plăcintă și o 
molfăi. 

— Deci, ce vorbeaţi voi, doamnelor, la ora asta târzie? 

Carmen mai trecu o dată prosopul pe sub apă, îl stoarse din 
nou și se duse să termine de șters gresia și masa. 

— Palavrageală de femei, domnule Meyers; nimic ce ar putea 
interesa un bărbat. 

Meyers se îndepărtă de lângă plăcintă și se sprijini de 
tejgheaua din granit, cu mâinile vârâte în buzunarele halatului. 

— Păi, asta mă face și mai curios. Pare ceva secret și incitant. 

Carmen clătină din cap. Stătea cu spatele la el în timp ce 
termina de curăţat masa. 

— Nu e niciun secret sau nimic incitant. Am vorbit de unele și 
altele. 

— Hmm. Cred că o să iau o felie de plăcintă, chiar dacă 
doamna Meyers nu vrea să mănânce cu mine. Crezi că s-a răcit? 

— Ar trebui să mai așteptați să se mai răcească. 

— Totuși, cred că o să-mi iau porţia mea de plăcintă, acum că 
m-am trezit. Taie-mi, te rog, una, bine? 

Carmen lăsă prosopul ud pe masă și își șterse mâinile de 
șorțul de un albastru deschis pe care-l avea legat la brâu. Merse 
la tejghea și luă cuțitul de douăzeci de centimetri dintr-un 
tocător din lemn. Meyers rămase lângă tejghea. Ea se uită la el, 
cu cuțitul în mână. 

— Mă scuzaţi, domnule Meyers, dar dac’ chiar vreţi o bucată, 
păi tre' să mă lăsaţi s-o și tai. Meyers făcu un pas spre stânga, 
lăsându-i loc lui Carmen doar cât să se poată strecura. Tăie prin 
crusta de deasupra cu grijă pentru ca plăcinta să nu se 
fărâmiţeze. În timp ce ducea mâna pentru a tăia și cealaltă 
parte de plăcintă, Meyers o apucă de încheietură. Elizabeth își 
ridică privirea. 

— Trebuie să-i tai omului o bucată mai mare de atât. Meyers 
mută mâna lui Carmen spre dreapta. Nu vrei să-i iei unui bărbat 
lucrul cu care s-a obișnuit. 

Carmen rămase concentrată asupra plăcintei. Așteptă cu 
răbdare până când Meyers îi dădu drumul încheieturii. Când 
făcu asta, ea se uita la el. 

— Mama întotdeauna spunea că dai bărbatului exact cât 
merită. Exact cât merită, repetă ea. Apoi cobori cuțitul și își 
cobori și privirea, tăind din plăcintă exact atât cât intenţiona să 


VP - 188 


taie. 


VP - 189 


38. 


— Voia un cadou pentru tânăra sa soţie, zise Dana. Logan 
stătea pe marginea patului, așteptând cu răbdare ca ea să-i 
spună ce știe. Își găsea cu greu cuvintele potrivite. Într-un final, 
spuse: Era un om de afaceri bogat dintr-o familie sus-pusă din 
Seattle. Apoi se uită din nou pe geam și își aminti de Welles, 
cum stătea calm cu capul plecat, ca un bătrân adormit într-un 
balansoar. 

Ea se duse inapoi spre el. 

— Vi-o amintiţi, nu-i așa? 

— Da, făcuse el. Mi-o amintesc. 

Dana rămase împietrită, simțind cum îi bubuie inima în piept. 

— Puteţi să-mi spuneți numele ei? 

Welles își ridică privirea către ea. 

— Elizabeth Meyers. 

Cutremurată, ea îl întrebă: 

— Soția lui Robert Meyers? Soţia senatorului Meyers? 

Welles ridică din umeri, fără nicio expresie pe chip. 

— Nu aș putea să vă spun. 

— Dar ati spus... 

— Știu ce am spus. Pe mine nu mă interesează cine este el. 
Se balansa în scaunul lui de lemn, mângâinau-l pe Leonardo. 
Voia să-i cumpere un cadou aniversar. Voia să-i facă o surpriză. 
Dar, cum am spus, nu creez nimic fără să întâlnesc înainte 
persoana pentru care trebuie să creez. La început, nu a înțeles, 
nici măcar nu mă aşteptam să înțeleagă. Dar s-a conformat. Am 
petrecut o după-amiază cu ea. O femeie fermecătoare, ca 
dumneavoastră, dar o femeie plină de tristețe. În cele din urmă, 
lui i-a plăcut foarte mult designul. Credea că tanzanitul scotea în 
evidență albastrul ochilor soției sale. 

Dana se uită la Logan din nou. 

— Acum șase ani, bărbatul care a plătit pentru acei cercei a 
devenit senator al Statelor Unite. Acum o săptămână, și-a 
anunţat candidatura pentru președinția Statelor Unite. O spuse 
fără nicio emoție. Fiindcă Logan nu zise nimic, îi rosti numele. 
William Welles a creat cerceii pentru soţia lui Robert Meyers, 


VP - 190 


Elizabeth. 

— Dana... 

Ea își ridică mâna să-l oprească. 

— M-am gândit pe tot drumul spre casă. De asta e Laurence 
King mort. Se explica de ce a ales să jefuiască un bărbat care a 
cedat tot ce era de valoare. De asta Daniel Holmes sau cine o fi 
fost a venit acasă la fratele meu și se explică de ce a mers la 
cabană. Căuta cercelul. Ei știau că ea îl pierduse și că cercelul 
ne poate duce direct la ea. Cred că au supravegheat-o 
îndeaproape. 

— E posibil să existe mai mult de o pereche? Să fie o copie? 

Ea își scutură capul. 

— Nu mai există o pereche de cercei la fel, cu inscripţia de pe 
spate. Sunt unicat. 

— Și crezi că Robert Meyers i-a trimis pe Cole și pe King să 
recupereze cerceii? 

— Cred că el este, de fapt, în spate. 

— Poate i-a trimis ea. 

Ea negă din nou. 

— A fost Meyers. 

— Asta e o afirmaţie gravă, Dana. 

— Găsește-l pe Marshall Cole și întreabă.-l. 

Logan ezită. 

— Marshall Cole e mort. L-am găsit într-o toaletă dintr-o staţie 
de benzină în Yakima. Se pare că voia să ajungă înapoi în Idaho, 
unde locuiesc rudele lui. 

Ea scutură din cap cu frustrare. 

— Se potrivește. Amândoi știm că se potrivește. 

Logan își trecu mâna peste bărbie. 

— Ar putea explica niște treburi, dar să afirmăm că Robert 
Meyers a aranjat să fie ucis fratele tău pentru că avea o 
aventură cu soţia lui ar presupune dovezi mult mai multe decât 
un simplu cercel. 

— Știu asta... Vocea ei se stinse. 

Logan își trecu o mână prin păr. 

— Hai s-o luăm de la capăt. Spune-mi ce s-a întâmplat în 
Maui. 

Dana fu de acord, pentru că știa ce simțea Logan - singurul 
lucru ce l-ar convinge ar fi realitatea a ceea ce se întâmplase, 
faptele pe care nimeni nu le-ar putea nega. Îi mai povesti o dată 


VP-191 


călătoria sa spre insule, eforturile de a-l găsi pe William Welles 
și esența conversației lor. Nu era greu. Ea își repetase la 
nesfârșit în minte întâlnirea și conversaţia lor. 

— Spusese că piatra albastră reflecta culoarea ochilor ei și 
frumusețea ei, iar diamantul ce atârna reprezenta o lacrimă. 
Spunea că era una dintre lacrimile pe care ea le vărsase și urma 
să le mai verse. 

— Adică? 

— Nu sunt sigură, spuse ea. Dar Welles mi-a zis să privesc 
înăuntrul meu pentru a înţelege cercelul. Se întoarse și se uită 
pe geam, nevrând să vadă expresia de pe faţa lui Logan, apoi 
continuă rușinată: Mariajul meu merge prost. Merge prost de 
mult timp. Tot am refuzat să accept asta. Acum nu mai am nicio 
alternativă. Se uită la el. Soţul mă înșală. Probabil o face de mai 
demult. Am vărsat ceva lacrimi de-a lungul mariajului. Probabil o 
să mai vărs și în viitor. 

Logan așteptă un minut, iar ea îi lăsa timp să asimileze 
informaţia. 

— Și crezi că și Elizabeth Meyers are un mariaj care merge 
prost, ăsta fiind motivul pentru care Welles crease cercelul în 
felul acela? 

— Bănuiesc că da. 

Logan își frecă barba nerasă, rumegă cele spuse de ea, n-o 
contrazise, fiind încă nedumerit. 

— Și cum să știe tipul ăsta, Welles, asta despre tine? 

— Nu știu, făcu ea. Dacă erai acolo, înțelegeai. Ar fi trebuit să- 
| întâlnești. Știa. Cumva, știa asta. 

Logan își drese glasul. 

— Presupunând că ai dreptate, de ce Meyers nu a discutat 
asta cu soția - să-i spună că trebuie să înceteze să se mai vadă 
cu fratele tău? De ce nu a ţinut-o sub supraveghere, pur și 
simplu? Cu toată securitatea pe care o are la dispoziţie, nu cred 
că ar fi fost greu. De ce să-l omoare pe fratele tău și să riște 
totul, toate lucrurile pentru care a muncit atât? 

— De ce? Dana se gândise și la asta în avion. De ce s-a culcat 
Jack Kennedy cu Marilyn Monroe în Casa Albă? De ce s-a 
strecurat Bill Clinton din conacul său din Arkansas, cu soţia 
dormind în pat lângă el? De ce a riscat să fie prins făcând sex în 
Biroul Oval? De ce Richard Nixon a ordonat intrarea forțată în 
sediile Partidului Democrat în condiţiile în care era declarat 


VP - 192 


câștigător al alegerilor de toate statisticile? Mai avea multe alte 
întrebări, ca, de exemplu, de ce bărbaţii de la Enron and Arthur 
Andersen făceau lucrurile pe care le făceau. Bărbaţii care dețin 
puterea cred că sunt omnipotenţi. Că sunt intangibili, că regulile 
care se aplică societății nu sunt valabile și pentru ei, pentru că, 
în mod normal, nu se aplică. Fac tot ce doresc pentru că nimeni 
nu le-a zis niciodată că nu pot s-o facă. Poate că asta voia 
fratele meu să-mi spună. Poate Elizabeth Meyers era problema 
despre care voia el să-mi povestească. 

— Dar să pună pe cineva să-l ucidă pe fratele tău. Să riște... 

— Dacă s-ar fi auzit că soţia lui avea o aventură, nu s-ar fi 
zguduit doar mariajul lui Meyers, ci întreaga lui lume. Toată 
imaginea pe care și-a creat-o el și pe care consilierii lui l-au 
ajutat s-o afișeze s-ar fi dus pe apa sâmbetei. E ca un castel din 
cărţi de joc, și, dacă tragi afară cartea asta de joc, se dărâmă 
totul. El știa asta. 

Logan se plimba în sus și în jos, făcând asocieri pe care numai 
un poliţist de la omucideri le-ar face. 

— Tipul ăsta din Maui vrea să dea o declaraţie? Vrea să 
depună mărturie că recunoaște cercelul ca fiind creaţia lui și 
clientul cui i-a fost destinat? 

Dana scutură din cap. O lacrimă i se scurse din colțul ochiului 
pe obraz. Apoi, urmară altele. 

— Am folosit cartea de credit să-mi cumpăr bilet. Ai avut 
dreptate. Eu eram următoarea ţintă. Cineva m-a urmărit până 
pe insulă și l-a omorât. O durea să-și imagineze că cineva putea 
să-i ia viaţa lui William Welles. Era un gentleman. Era prea bun 
pentru lumea asta, și de asta își crease o lume a sa. 

Logan trase aer în piept și își frecă ceafa. 

— Asta chiar e o problemă, spuse el, fără să mai adauge ceea 
ce amândoi gândeau. Dacă Dana avea dreptate, în lume existau 
doar doi oameni care ar putea recunoaște cercelul: unul murise, 
iar celălalt probabil n-ar îndrăzni niciodată. 


VP - 193 


39. 


Brian Griffin se ridică repede, cu o privire alarmată, când 
Dana intră în biroul său de la etajul patru al Universităţii de 
Drept din Seattle. Expresia de pe fața lui și tonul întrebării pe 
care i-o adresă Danei îi spuse acesteia că dușul fierbinte pe care 
îl făcuse și hainele noi nu îi schimbaseră înfățișarea. 

— Dana. Ce s-a întâmplat? 

Îngrijorarea lui Griffin nu putea descrie cât de rău îi era ei de 
fapt. Nu știa cum e să fii călcat de un camion, dar nu credea că 
era mult mai rău faţă de cum se simţea ea acum. Senzaţia de 
usturime pricinuită de tăietura din frunte se transformase într-o 
durere surdă de cap, care zvâcnea și pe care nici două aspirine 
nu o domoliseră. Se simţea ameţită. Zgărieturile și arsurile de 
pe antebrațe și de pe tibiile picioarelor o dureau, și nu putea să 
respire decât superficial; durerea din coaste era uneori 
insuportabilă. 

Logan păși din coridor în birou, și Dana le făcu prezentările. 

— El e colegul meu, Michael Logan. L-am rugat să mă aducă 
aici cu mașina. 

— Să vă aduc un scaun, spuse Griffin, uitându-se la Logan și 
începând să care un teanc de hârtii de pe al doilea scaun de 
lângă ușă. 

Logan făcu un semn din mână. 

— Nu vă deranjaţi. Prefer să rămân în picioare. 

După ce Griffin închise ușa, biroul său înghesuit părea și mai 
mic. Era pe jumătate cât un birou al unui asociat de la Strong & 
Thurmond. Dana nu mai fusese niciodată în biroul fratelui său. 
Se așteptase să găsească niște holuri academice, cu mult lemn 
negru și lămpi Tiffany, însă găsi o școală de drept proaspăt 
construită, cu cărămidă roșie și bare din otel, cu multă sticlă 
pentru a permite luminii naturale să pătrundă. Interiorul avea un 
design modern, cu lemn de culoare deschisă și covoare, 
luminate puternic de neoanele din tavan. Biroul lui Griffin era în 
formă de potcoava de cal; biblioteca era încadrată în perete și 
avea pe rafturi cărți de drept și bibelouri. Pe peretele unde în 
mod obișnuit în birourile de avocatură găseai atârnate diplome 


VP - 194 


și certificate profesionale, aici puteai vedea fotografii înrămate 
cu Griffin și o roșcată atrăgătoare despre care Dana presupunea 
că era fosta lui nevastă. 

— Ce s-a întâmplat? Griffin se dădu un pas mai în spate 
pentru a-i permite Danei să se așeze pe unul din cele două 
scaune. 

— Am fost implicată într-un accident de mașină. 

Griffin se duse la biroul sau în formă de potcoava de cal 
pentru a-i lăsa loc și lui Logan. Ferestrele biroului, care dădeau 
spre curte, se aflau în spatele său. 

— Ești bine? 

— Mașina mea e praf, însă eu sunt bine. Se uită la Logan, 
sperând ca astfel să-i explice prezenţa. Doctorii mi-au 
recomandat să nu șofez câteva zile. Medicamentele îmi dau o 
stare de amețeală. Dar mă știi, Brian. Sunt obsedată de muncă. 
Trebuie să-mi menţin același număr de ore de facturare. 

Griffin clatină din cap de parcă nu-i venea să creadă. 

— Dumnezeule, când s-a întâmplat asta? 

— Chiar ieri, spuse ea, sperând să nu fie nevoie să dea alte 
detalii. Să știi însă că arăt mai rău decât mă simt. Accidentul a 
fost din vina mea. 

— Molly nu era cu tine, nu-i așa? 

— Nu, mulțumesc lui Dumnezeu; doar eu eram în mașină. 

Griffin scutură din cap. 

— Chiar nu mai aveai nevoie și de asta. Pot să te ajut cumva? 

Singura persoană care ar fi putut ști mai multe despre fratele 
ei era Brian Griffin. Ea știa ce înseamnă să petreci între zece și 
douăsprezece ore zilnic cu colegii. După o perioadă, ajungi să-i 
cunoști pe unii dintre ei tot atât de bine cum îţi cunoști soțul sau 
soția. Dana bănuia că Griffin petrecuse mult timp în compania 
fratelui ei. Biroul lui James era doar la trei uși mai departe pe 
același culoar. 

Vizita ei se datora poveștii ce ţinuse, acum șase luni, prima 
pagină a secţiunii mondene a ziarului Seattle Times. Dana își 
amintise de articol, pentru că văzuse numele universităţii și 
pentru că fusese atentă la lucrurile care aveau legătură cu 
James. Articolul în sine era anost. Nu se gândise cu adevărat la 
asta decât atunci când era în avion și se întorcea din Hawaii, 
despicând firul în patru despre cum ar fi putut ajunge James să 
aibă legături cu nevasta senatorului. Găsise povestea pe 


VP-195 


internet și scosese o copie pentru Logan. 

Griffin își duse mâna în buzunar și scoase o batistă roșie cu 
care începu să-și șteargă ochelarii, în timp ce vorbea. 

— Voiai să vorbim despre proprietăţile lui James? 

— De fapt, speram să mă poţi ajuta cu altceva. Am avut de 
gând să te sun. Îmi pare rău că am venit neanunţată. 

— Nicio problemă. Ce s-a întâmplat? 

— Păi, firma mea sponsorizează un seminar pentru femeile ce 
practică avocatura aici, în Seattle, iar eu sunt în comitet, spuse 
ea, încercând să pară convingătoare. Și mi-am amintit de un 
articol din Seattle Times de acum ceva timp, în care se spunea 
că Elizabeth Meyers a vorbit publicului aici la universitate. 

Griffin dădu din cap. 

— A fost un eveniment important pentru școală. Ea nu prea 
apare în public. 

— Așa știam și eu. De asta voiam să aflu cum de a convins-o 
universitatea să vină. 

Telefonul mobil de la cureaua lui Logan vibră. El îl scoase și se 
opri. 

— Mă duc să răspund afară. Preluă apelul din prag, apoi 
închise ușa în urma sa. 

Dana se întoarse către Griffin. Acesta avea un zâmbet pe faţă, 
iar ea crezu pe moment că el avea s-o întrebe ce anume voia de 
fapt să afle. Ea încercă să mascheze asta cu altă întrebare. 

— Imi scapă ceva? 

— Îmi pare rău, n-am vrut să... Griffin chicoti, termină de 
lustruit ochelarii și și-i puse înapoi pe nas. Când mă gândesc la 
James, mă gândesc că tu, în mod firesc, ai fost tot timpul acolo. 
Uneori, îmi amintesc că nu ai participat la absolut tot ce am 
făcut noi. Nu ţi-o amintești, nu-i așa? 

— De cine să-mi amintesc? 

— Elizabeth Meyers. Elizabeth Adams. 

Dana scutură din cap. Numele nu îi spunea nimic. 

— A fost la aceeași școală cu mine și James. 

Dana și James aleseseră să meargă la școli diferite, crezând 
că a merge la aceeași școală ar fi fost deja prea mult pentru doi 
gemeni. 

— Îți amintești? James o adusese acasă de Ziua Recunoștinței, 
în primul an. De fapt, el le invitase pe ea și pe colega ei de 
cameră. Nu-ţi amintești? 


VP - 196 


În timp ce Griffin vorbea, mintea Danei scotoci în amintirea 
ultimilor ani, până când găsi imaginea fetei cu părul castaniu, cu 
ochi albaștri luminoși și zâmbet perfect, care stătea în bucătăria 
familiei. Cu o săptămână înainte de examenele finale și de 
începutul vacanței, unii studenţi care locuiau în afara orașului, 
pentru că nu avuseseră timp să ajungă acasă, și-au petrecut 
sărbătorile cu prietenii. 

— E un pic diferită acum, cu părul întunecat și operaţia la nas 
pe care și-a făcut-o, spuse Griffin, adăugând: Nu știu de ce a 
făcut asta sau de ce întotdeauna poartă ochelari de soare. Cred 
că e o chestie în stilul lui Jackie O. 

Elizabeth Adams era înaltă, cu picioare lungi și talia subțire. 
Pășise atunci în bucătărie, încrezătoare și sigură pe sine, și 
ceruse să ajute cu cina, intrând imediat în grațiile lui Kathy Hill. 
Ele două petrecuseră ore întregi discutând, în timp ce James se 
așezase pe un scaun la tejghea, scoțând bale ca un câine mare 
ce așteaptă un os. Când venise timpul pentru cină, Dana se 
așezase intenţionat între ei. Mama ei făcuse mutarea aceasta. 

Griffin se lăsă pe spate, răsucind o agrafă de hârtie între 
degetul mare și degetul arătător. 

— Ea stătea chiar vizavi de noi, pe același hol, la primul etaj. 
L-am tot bătut la cap pe fratele tău să o scoată la o întâlnire, dar 
el susținea că nu vrea să strice prietenia lor. Mi-a zis că îi este 
teamă că, dacă relaţia nu va merge, el va trebui să trăiască ușă 
în ușă cu ea tot restul anului. Adevărul este că îl intimida. La 
naiba, ne intimida pe toţi. Cred că el însuși era convins că a fi 
prieten cu ea era mai bine decât să-i fie fostul iubit. Se opri din 
învârtit agrafa de birou și se uită la fotografiile de pe perete. M- 
am căsătorit cu iubita mea din facultate și abia ulterior am 
înțeles că era ceva adevăr în ce spunea el. Până să-și adune 
James curajul s-o scoată la o întâlnire, Elizabeth nu mai era un 
secret bine păstrat al bobocilor. Fiecare tip din campus fie o știa, 
fie voia să o cunoască, inclusiv Robert Meyers. Griffin puse jos 
agrafa pentru hârtie. Cel puţin fratele tău nu s-a băgat într-o 
frăţie din aceea unde se bea multă bere. Nu foarte mulţi oameni 
pot spune că dragostea vieţii lor s-a căsătorit cu un viitor 
președinte. 

Dana amuţți. Simţindu-se obligată să spună ceva, rosti: 

— Nu, nu foarte mulţi oameni pot spune asta. 

— După ce Meyers și Elizabeth și-au început relaţia, ea nu a 


VP - 197 


mai fost niciodată prin preajmă. Apoi am auzit că abandonase 
școala și se dusese cu el la Harvard, și că s-au căsătorit în anul 
următor. 

— Cum a ajuns ea să vorbească aici? 

— Era un program doar pentru studentele de la Drept. Eu și 
James eram în comisie. La una dintre ședințe, s-a uitat peste 
masă la mine și a spus: „Ce zici de Elizabeth Adams?” La 
început, am crezut că era o glumă, dar tuturor li s-a părut o idee 
grozavă. A ajuns să facă ceea ce mie mi-a luat douăzeci de ani 
să-l conving să facă. 

— Deci James a sunat-o? 

Griffin clătină din cap. 

— Tot fricos a rămas; a sunat-o pe secretara ei. Dar Elizabeth 
l-a sunat înapoi personal și a acceptat invitaţia. El se aplecă în 
faţă, cu coatele pe birou. Am citit criticile la adresa ei în ziare - 
că nu s-ar implica prea mult - dar aici nu a fost așa. Nici Dana 
nu și-o amintea așa. Pentru noi, ea era aceeași Elizabeth, 
continuă Griffin. Discursul ei a fost clar și concis. A fost foarte 
deschisă și prietenoasă. Am avut impresia că ea însăși s-a 
bucurat cu adevărat de acea zi. 

Dana privi în spatele lui Griffin la un tablou de pe perete. Ea îl 
recunoscu pe fratele său în faţa unui grup de tineri absolvenţi, 
bărbaţii îmbrăcaţi la costum, iar fetele îmbrăcate în rochii, cu 
acele clădiri din cărămidă ale Universităţii din Washington în 
fundal. Când privi înapoi către Griffin, el își mijise ochii. Ea își 
dădu seama că el nu lua de bun motivul pentru care venise la 
el. Probabil acum își reamintea conversaţia lor de la piscină din 
ziua înmormântării lui James. 

— De ce mă întrebi asta, Dana? 

Ușa de la birou se deschise și Logan își vâri capul înăuntru. 

— Eu trebuie să plec. Eşti gata? 

Ușurată de intervenţia lui, Dana se ridică. Dădu mâna cu 
Griffin. 

— Îți mulțumesc pentru ajutor. 

— Dacă e ceva ce pot să fac... 

Ea scutură din cap. 

— O să mă descurc eu. E mai bine așa, spuse ea, sperând ca 
asta să-l mai împace. O să te sun în legătură cu proprietăţile. 

Logan aștepta pe hol. Când ea ieși, Griffin o urmă. 

— Dana? 


VP - 198 


Ea se întoarse. 

— O să fie totul în regulă? 

Ea dădu din cap. 

— Da, Brian. O să am grijă ca totul să fie în regulă. 

e 

Logan o conduse pe scări, ținând-o de cot ca și cum ar fi 
încercat să-i aline suferința pe care știa că i-o provocase când o 
grăbise. După ce trecură de uşa din sticlă de la intrare, durerea 
de coaste reveni și începu să-i vină greu să respire. În cele din 
urmă, în curte, trebui să facă o pauză. 

— De ce ne grăbim? 

Logan îi dădu drumul. 

— Îmi pare rău, spuse el. Cineva a sunat la secţie, are 
informaţii despre moartea lui Laurence King. Vrea să-mi 
vorbească în particular. 

O ceaţă slabă se lăsă, iar vântul îi suflă părul în față. 

— Cine e? 

— Nu mi-a lăsat niciun nume. 

— Ţi-a zis despre ce e vorba? Ţi-a zis ce știe? 

— Nu. Logan o prinse din nou de cot și o ajută să traverseze 
Twelfth Street, unde parcase în faţă la o cafenea Starbucks. A 
spus că a citit despre crimă în ziar și că are informaţii pentru 
detectivul care se ocupă de caz. 

Ea se opri în timp ce el deschidea portiera mașinii. 

— Ai grijă, Mike. 

El dădu din cap, apoi făcu un semn cu mâna și o ajută să urce 
în mașină. 

— Vrea să ne vedem la un restaurant din centru - un spațiu 
public. Nu vreau să-l fac să mă aștepte; la telefon părea speriat. 

— Ea a fost, zise, uitându-se în sus spre el. A fost Elizabeth 
Meyers. 

— Am auzit de pe hol conversaţia voastră, spuse el, dând din 
cap. Dar mai știu și că nu avem nici măcar un singur martor 
care poate să dea declarații, iar fără un martor, nu putem 
ajunge prea departe, de asta tipul ăsta poate fi important. li 
închise portiera și se grăbi să urce la volan. 

— Unde te vezi cu el? 

— La McCormick'S Fish House, pe Fourth Avenue. A zis că va 
fi acolo la prânz. Se uită la ceas. Și mai trebuie să te duc și la 
mama ta. 


VP - 199 


Asta însemna că trebuia să treacă peste pod spre partea de 
est a lacului, apoi să se întoarcă în oraș. Era un drum deo 
jumătate de oră. 

— Vin cu tine, spuse Dana. 

Logan clătină din cap. 

— Tipul ăsta vrea să vorbească doar cu mine. 

— Atunci te aştept în mașină. Nu vreau să mă vadă mama 
așa. 

— Nu știu cât va dura, zise el, iar tu ai nevoie de odihnă. Cred 
că te simţi mai rău decât lași să se vadă. Elo privi ca și cum se 
gândea la alternativele pe care le aveau, apoi adăugă: Stai așa. 
Mai am ceva timp. Apăsă acceleraţia. Mașina Austin Healey 
țâșni de pe Twelfth Street și intră pe 1-90, îndreptându-se spre 
est, către pod. Apoi motorul își domoli huruitul. 

— Ai greșit drumul, zise ea confuză. Centrul e în partea 
cealaltă. 

— Nu mergem în centru, spuse el. Te duc într-un loc unde să 
te poți odihni. 


VP - 200 


40. 


Michael Logan îi spuse că locuia pe vârful muntelui Cougar în 
Issaquah, o zonă care nu scăpase de masivele construcţii de 
case, case de oraș, și centre comerciale care se întindeau până 
la est de Seattle. Porţiunile care scăpaseră de defrișări fuseseră 
transformate în parcuri. Pe teritoriu mai rămăseseră și lincși, 
pume și urși negri, dar tot mai rari. Pe vârful muntelui se găseau 
și niște turnuri radio înconjurate de porţi la care puteai ajunge 
pe un drum neasfaltat ce traversa parcelele de teren pe care 
Logan le închiriase la stat. În timp ce mașina o cotea pe drumul 
prăfuit și pietruit din jurul turnurilor, Dana se uită la clădirea cu 
trei etaje, din lemn de pin, care se ridica de la sol, la fel de 
retrasă precum copacii aflaţi în jurul ei. Logan conduse până în 
faţa casei care era înconjurată de cedri și sângeri. Ferestre 
înalte ca de catedrală se ridicau până în acoperișul ascuţit. Ca și 
casa lui William Welles, aceasta se armoniza cu mediul 
înconjurător și cu frunzișul ce o acoperea. Pe cei trei bușteni din 
mijlocul curţii erau așezate vaze ceramice pline de flori și viță- 
de-vie. 

Dana păși afară din mașină într-o simfonie de sunete. Clopoţei 
de vânt din argint atârnau din crengile copacilor, învârtindu-se și 
lovindu-se într-o briză ușoară. 

— Tu ai construit astea? întrebă ea. 

Logan dădu din cap. 

— Am construit tot ce e în casa asta. 

Se uită la clădire, apoi din nou spre el. 

— Ai construit tu asta? Întrebarea suna mai sceptic decât 
intenţionase. 

El ridică din umeri. 

— Atât de umilă precum o vezi. El porni spre ușa din faţă. Te 
avertizez că interiorul este încă în lucru. 

— Este incredibil. Cine a conceput casa? 

— Soţia mea. Logan traversă un pod de lemn peste un pârâu 
și ajunse la un pridvor larg. Descuie ușa din față, și Dana îl urmă 
spre o încăpere cu pardoseală din ardezie și rocă de râu în 
perete. O cascadă cădea într-un iaz plin cu crini, plante și pește 


VP - 201 


koi. Intrarea dădea către o cameră de zi largă, cu șemineu din 
piatră care avea peste șapte metri înălţime și se ridica până în 
tavanul cu boltă. Bușteni impresionanţi formau podeaua, 
intersectându-se cu grinzi de lemn pentru a forma un al doilea 
etaj înalt. Mansardele erau legate de podeţe. Peisajul 
înconjurător te făcea să te simţi de parcă te aflai afară. 

„E o casă în copac”, se gândi Dana, amintindu-și ce-i spusese 
lui Logan în timp ce stăteau în dormitorul ei. 

Amintindu-și probabil aceeași conversație, Logan spuse: 

— Lui Sarah îi plăcea natura. li plăcea să se caţăre pe orice, 
munți sau copaci. Spunea că înălţimea îi oferă persoanei o altă 
perspectivă asupra lumii. El luă pardesiul Danei și îl agăță în 
cuierul de lângă ușa de la intrare. 

— Nu pot să cred că cineva a putut să facă un asemenea 
design interior, comentă Dana. 

— Era pe de o parte plăcere, dar și necesitate, spuse el, 
intrând înapoi în cameră. Proprietatea aparținea străbunicului ei. 
Autorităţile din Washington au încercat să o scoată la vânzare, 
dar Sarah a refuzat. Îi era teamă că statul va vinde terenul celui 
care va da cei mai mulți bani. Ne-au hărțuit cu acte și taxe 
pentru a ne descuraja să construim ceva ce ar dăuna terenului. 
Se gândeau că nu o să putem construi ce ne doream și că lucrul 
ăsta ne va frustra și, în cele din urmă, vom vinde. Logan zâmbi. 
Nu o cunoșteau pe soția mea. 

— Ce este de profesie? întrebă Dana, confuză din cauza 
faptului că Logan îi spusese iniţial că nu era însurat. 

— Era arhitectă, dar, mai mult de atât, era o artistă. Arăta 
spre pereţi. Picturile sunt ale ei. 

Pe pereţi erau tablouri abstracte. Dana se apropie de unul 
dintre ele. 

— Ea a pictat astea? 

— Până în ziua când a murit. 

Dana se întoarse. 

— Sarah a murit acum cinci ani. 

— Îmi pare rău. Studie picturile, apoi socoti când se 
întâmplase asta și puse o întrebare fără să se gândească: Deci 
niciodată nu a... 

— Stat aici? zise Logan. Nu. Nu a stat. Am început casa 
imediat după ce ea a murit și mi-au trebuit cinci ani să ajung în 
stadiul ăsta. Nu am avut timp să o termin, dar o voi face. Mi-a 


VP - 202 


ținut mintea ocupată - m-a ajutat să uit când aveam nevoie să 
uit. Acum mă ajuta să-mi amintesc. 

— Nu pot să cred că tu ai construit toate astea. E uluitor! 

— Am angajat muncitori pentru părțile cele mai dificile - e 
aproape imposibil să aduci echipament greu aici, spuse el, 
încercând să pară modest. A trebuit să folosim niște tehnici 
vechi de construcţie pentru a ridica temelia. 

— E spectaculoasă. 

— O muncă din dragoste, cred că se poate spune așa. Am 
devenit cumva obsedat de detaliile construcției și paranoic legat 
de probleme cum ar fi putregaiul lemnului. Așa că mi-a luat mai 
mult decât era nevoie. Dar simt că am o obligaţie faţă de Sarah 
să duc construcţia la bun sfârșit. E ultimul lucru pe care ea l-a 
creat. El se uită la ceas. Bucătăria e la etajul doi. Servește-te cu 
orice ai nevoie din frigider sau din dulapuri. Nu am prea multe, 
din păcate. leși din cameră. 

— O să fiu bine. Dana luă o poză de la capătul mesei. În 
fotografie, Michael Logan stătea în genunchi cu braţul în jurul 
unei femei așezate într-un scaun cu rotile, care avea capul 
aplecat ciudat în partea dreaptă, cu gura deschisă și braţele și 
mâinile răsucite și încleștate. 

— Ea e Sarah, spuse Logan, intrând în cameră. 

Dana puse fotografia la loc pe masă. 

— Imi cer scuze. Nu trebuia... 

El clătină din cap. 

— Eu te-am invitat aici și fotografia e pe masă pentru că 
vreau să fie văzută. Sarah a murit din cauza unei distrofii 
musculare care a avut complicaţii. El își privi din nou ceasul de 
pe mână. Ești sigură că vei fi bine? 

— O să fiu bine. Du-te. O să întârzii. 

— O să te sun mai târziu. Voi trimite și o mașină a poliţiei aici. 
Păși pe scările care duceau spre ieșire. E un dormitor pentru 
musafiri, a doua ușă pe partea dreaptă. Ai grijă la podeţele 
suspendate. Nu am apucat să fixez balamalele. Unele se ţin 
doar în cuie. Poţi merge pe ele, numai să nu sari prea mult. 

— Nu cred că o să pot să sar prea mult. El zâmbi. Ce mi-ar 
plăcea ar fi un calculator cu acces la internet. 

— Biroul meu e acolo. Arătă spre mansarda dinspre vest. Cea 
mai frumoasă priveliște din întreaga casă. Încearcă să te și 
odihnești totuși; ai alergat toată săptămâna. 


VP - 203 


— O să am toată viaţa timp să mă odihnesc. 

El dădu din cap, resemnat. 

— Te sun mai încolo. Ea îl conduse până la ușă. Nu ai de gând 
să dormi, nu-i așa? întrebă el, iar ea îi zâmbi. Incuie ușa după 
mine. 

— O să fiu bine, Mike. Cine ar putea să mă găsească tocmai 
aici? 


VP - 204 


41. 


McCormick'S Fish House, la colțul Fourth Avenue cu Columbia 
Street, în centrul orașului Seattle, era un local bine cunoscut. La 
câteva străzi de Tribunalul Districtului King și nou-construita 
Primărie, acesta fusese odinioară hotelul Oakland. Construit în 
1827, avea un exterior din cărămidă și un interior care îţi dădea 
sentimentul că ai călătorit cândva în trecut, cu lambriuri din 
lemn negru, cu lustre colorate ce atârnau dintr-un tavan placat 
cu bronz, pardoseală din mozaic alb și perdele de un verde- 
închis care atârnau până la jumătatea ferestrelor ce dădeau 
spre stradă. Logan îi spuse șefului de sală că așteaptă pe 
cineva. Bărbatul îl direcţionă spre trei trepte care se aflau la 
stânga lui, dincolo de care descoperi un bar obișnuit și un local 
unde se serveau stridii. Logan se așeză pe un scaun rotativ de la 
colțul primului bar, pentru a putea sta cu faţa către ușa de la 
intrare. Pe perete atârna un calendar care afișa zilele rămase 
până la Sărbătoarea Sfântului Patrick. Refuză meniul pe care i-l 
aduse un barman, comandă o coca-cola și se uită la televizorul 
deasupra căruia era suspendat din tavan un somon uriaș 
împăiat. 

După câteva minute, Logan simţi că cineva îl bate pe umăr. 
Bărbatul din spatele său era masiv, genul de greutate pe care o 
luase din mâncatul și băutul excesive. Avea bărbie dublă, și 
aceasta îi atârna peste guler, acoperind până și nodul de la 
cravată. 

— Sunteţi detectivul Logan? 

Logan nu-l văzuse pe bărbat intrând pe ușa principală, așa că 
presupuse că acesta intrase pe lângă barul cu stridii. Avea un 
cap enorm, chiar și pentru dimensiunile lui considerabile. Cu un 
nas turtit, urechi clăpăuge și păr puţin, părea o scroafă imensă 
în costum. 

— Da, răspunse Logan. 

Bărbatul făcu semn către restaurant. 

— Am o masă în capăt. Logan îl urmă prin restaurant, unde, 
fiind ora prânzului, era un continuu du-te-vino. Chelnerii cu 
șorțuri lungi și albe și cravate negre făceau slalom unul pe lângă 


VP - 205 


celălalt, purtând pe mâini platouri de calamari și stridii. Logan 
adulmecă aroma untului și a usturoiului, începu să-i plouă în 
gură. Bărbatul urcă scările care duceau spre un loc retras și mai 
înalt. Luă în mână un pahar cu ceva ce semăna cu scotch-ul și 
sorbi o gură. Gheaţa din pahar scoase un clinchet - mâinile 
bărbatului tremurau. Logan își agăță haina în cuierul de la 
intrarea în separeu și se trase în partea opusă, privindu-l pe 
bărbat cum își aranja un păr imaginar de pe frunte, apăsând 
șuvițele rămase. Scalpul îi strălucea de transpiraţie. Logan nu 
voia să-l zorească pe individ, dar avea senzația că nu va afla 
nimic dacă el nu va fi cel care avea să înceapă primul să 
vorbească. 

— Aţi spus în mesaj că s-ar putea să-l cunoașteţi pe Laurence 
King? 

Bărbatul își scutură capul. 

— Nu. Mai luă o gură din pahar, termină băutura și lăsă doar 
gheața. Nu îi cunoșteam numele până nu am citit știrea în ziar. 
Mai făcu o pauză. Cred că știu câte ceva despre cel care l-a 
ucis... poate... nu știu. 

Logan dădu din cap, răbdător. 

— De ce nu-mi spuneţi ce știți? 

Bărbatul se întinse peste masă, cu capul plecat. 

— Asta trebuie să rămână secret. Să rămână confidenţial, în 
anonimat. Știţi? Lucrez la Biroul Federal ca funcţionar în serviciul 
administrativ. 

— Înţeleg, spuse Logan, nefăcând nicio promisiune. 

Bărbatul se lăsă înapoi pe spate, cu faţa îmbujorată. 

— Sunt căsătorit. Am o soţie și trei fiice. Sunt lector la parohie 
și sunt în comitetul de părinți la școala unde învăţă fiicele mele, 
adaugă el, făcând parcă o listă. Nu pot să mă implic în așa ceva. 
Nu pot depune mărturie. 

Din nou, Logan nu promise nimic. Abia acum își dădu seama 
cum intrase bărbatul în contact cu Laurence King. 

— Doar spuneti-mi ce știți. Să începem cu asta. 

Bărbatul părea să-și mai vină în fire. 

— Eu, aaa, eu cred că am fost de față. 

— Aţi fost acolo? întrebă Logan, încercând să-l determine pe 
bărbat să vorbească mai clar. 

— La motel... la Emerald Inn. 

Logan dădu din cap. 


VP - 206 


— Aţi fost cu cineva. 

— E un fel de... o chestie pe care o am pentru... adică, vreau 
să zic, soţia mea nu mai... știți. Bărbatul arătă cu degetul sub 
masă și făcu o grimasă. 

— Soţia nu vă mai face sex oral? 

Bărbatul răsuflă. 

— Nu. E mai mult de-atât. Nu prea mai avem relații sexuale. 
Ea spune că e ceva genetic - și mama ei a fost la fel. Avea fobie 
de germeni și treburi din astea, știți, ca Howard Hughes. 
Oricum... auzisem despre barul ăsta de lângă autostradă, unde, 
știți, se pot găsi femei. Și apoi mergi la motelul ăsta. 

— Și aţi fost acolo în noaptea când King a fost omorât. 

Bărbatul se aplecă înainte, șoptind. 

— Eram în camera de alături. 

— În regulă, domnule... Logan încercă să facă totul să pară 
cât mai firesc. Așteptase dinadins până să-l întrebe cum îl 
cheamă, nevrând să-l sperie, însă ochii bărbatului se căscară 
larg de frică. 

— Aveţi nevoie de numele meu? 

— AȘ avea nevoie dacă ar trebui să mă adresez. 

Bărbatul își lingea și își mușca buza de jos, de parcă râvnea la 
bucatele din farfuria cuiva. Când își spuse numele, părea ca și 
cum şi-ar fi cerut scuze. Sunt Jack. Jack Ruby. 

Logan chicoti. 

— Nu trebuie să inventaţi un nume. 

Ruby ridică o mână și își dădu ochii peste cap. 

— Nu inventez. Ăsta e numele meu. Și, vă rog, fără glume. Am 
avut parte de toate glumele la care vă puteţi gândi. Dacă aș fi 
pus deoparte câte un bănuţ de fiecare dată când cineva mă 
întreba dacă sunt rudă cu ace/Jack Ruby, acum aș fi fost bogat. 

— Bine, promit, fără glume. Logan se întinse peste masă și 
bărbatul îi strânse mâna. Spuneţi-mi doar ce aţi auzit și ați 
văzut. 

— În regulă. Ruby trase în piept o gură de aer de parcă s-ar fi 
pregătit pentru o misiune imposibilă. Cum spuneam, eram în 
camera alăturată și am auzit niște zgomote. 

— Spuneţi-mi ce aţi auzit. _ 

— Păi, nu mult. De fapt... se aplecă în faţă, îmbujorat. Imi 
place când ele vorbesc și când îmi oferă ceva în schimbul 
efortului. 


VP - 207 


Logan îi ţinu isonul. 

— Tuturor ne place o mică încurajare. 

Ruby își frecă mustata încărunţită de deasupra buzei mult 
prea subţiri pentru faţa sa. Logan se gândi că bărbatul va face 
un atac de inimă. 

— Exact. Încurajare. Deci sunt, ştiţi, cu femeia asta și aud... și 
apoi îl aud pe tipul de alături că bate în perete, spunându-ne să 
tăcem. Ea îmi spune să-l ignoram, să ne vedem de-ale noastre, 
apoi începe să vorbească tot mai tare, știți, dar eu îmi pierd 
concentrarea și nu pot... și apoi... apoi aud ceva ce suna ca o 
ceartă. 

— Aţi auzit ce discutau? 

— Am auzit doar una... o voce. Spunea că vrea mai mulţi bani. 
Că vrea cincisprezece mii de dolari. Îmi amintesc asta. Și apoi îl 
aud spunând... spune... „Nu ne-am angajat să omorâm pe 
nimeni”. 

Logan încercă să se stăpânească. 

— Aţi auzit asta? Sunteţi sigur? 

Ruby ridică mâna dreaptă ca și când ar fi fost la depunerea 
jurământului. 

— Nu puteam să inventez asta, domnule detectiv Logan. Și 
atunci mă gândesc să mă car dracului de acolo, dar femeia, știți, 
îmi tot spunea să continui și... exact când trebuia să... știți... să-i 
dau sosul, deodată aud două sunete ca de petardă explodând. 
Bam. Bam. 

Ruby vorbi tare și se auzi până în restaurant. Își dădu seama 
de asta și se trase și mai jos în scaun. Logan era sigur că 
bărbatul și-ar fi dorit acum să se facă una cu scaunul capitonat. 

— La dracu' nu știam ce să fac. Totul se petrecuse brusc. 
Femeia dădea din picioare și țipa să mă dau jos de pe ea. Apoi 
mai aud o pocnitură, a treia, și părea să vină direct prin perete. 
Mă panicasem și m-am pomenit pe balcon, forțându-mă să-mi 
trag cât mai repede pantalonii pe mine și să-mi închei șlițul. Și 
atunci l-am văzut. 

— Laurence King? 

Ruby își ridică privirea de pe masă. 

— Nu. Nu King. Tipul ăsta... El stă pe rampă și ne uităm unul 
la celălalt, faţă în faţă. 

Acum Logan era cel care se aplecă înainte. 

— Faţă în faţă cu cine? 


VP - 208 


Ruby privi în sus. 

— Tipul, spuse el emfatic. Criminalul. Adică... presupun că era 
criminalul. Avea o armă în mână. 

Logan își simţi pulsul accelerând. 

— Vă amintiți cum arăta? 

Ruby se îndreptă de spate și se scutură de parcă îl 
străpunsese un fior. Işi trecu o batistă verde peste fruntea 
transpirată. 

— Da, pot să vi-l descriu. Nu pot să-l uit. Era noapte, dar purta 
ochelari de soare. Imi amintesc asta. Genul de ochelari care 
încadrează tot capul. 

— Și altceva în afară de ochelari? 

— Avea păr scurt, nu foarte scurt, dar scurt oricum. 

— Ce culoare? 

— Blond. Un blond murdar. 

— Ce înălțime? 

— Un metru nouăzeci, poate un centimetru, doi în plus sau în 
minus. Bine clădit, masiv. Era în formă fizică bună, cred. Purta 
genul ăla de jachetă de piele maro, știți, cu guler și... și se uita 
la mine. Adică se holba la mine, știți, iar eu credeam că s-a zis 
cu mine. Chiar acolo pe loc. Voi fi omorât pentru că m-am uitat 
direct la faţa acestui bărbat. Ruby se aplecă din nou, cu o voce 
reținută și șoptită, de parcă nu avea aer. Dar știți ce face? 
Zâmbește. Ochii lui Ruby se căscară de mirare. Vă puteți 
imagina una ca asta? Zâmbește. Apoi își duce un deget la gură 
ca și cum ar zice că ăsta e micul nostru secret, se întoarce și 
pleacă. Vă puteţi imagina asta? Pur și simplu se întoarce și 
pleacă. 

Jack Ruby fusese la un pas de moarte. Din păcate, informaţiile 
acestea nu-l aduceau pe Logan mai aproape de prinderea 
criminalului și, dacă asta nu se putea întâmpla, atunci 
informaţia nu era bună de nimic. 

— Eşti norocos, Jack. 

Ruby își ridică o mână, de parca jura pe o Biblie invizibilă. 
Apoi își duse mâna la inimă. 

— Nu trebuie să-mi spuneţi. Credeam că așa mi-era sortit, 
știți, că poate tipul urma să-mi bage pistolul în stomac și să 
apese pe trăgaci - așa cum făcuse adevăratul Jack Ruby. Dar 
bunul Dumnezeu a avut grijă de mine în noaptea aia. lisus a 
făcut ca acel om să se întoarcă și să plece, iar prin asta îmi 


VP - 209 


spunea să nu mai păcătuiesc niciodată. Și n-am mai păcătuit. M- 
am lepădat pentru totdeauna. Gata. Nici măcar un singur păcat 
n-am mai săvârșit. Cred că Dumnezeu m-a salvat ca să mă pot 
îndrepta. De asta sunt aici, acum, să fac ceea ce e corect. Fac 
ceea ce e corect dacă vă zic asta, nu-i așa? 

— Faceţi ceea ce e corect. Dar de ce v-aţi decis acum și nu 
atunci imediat? întrebă Logan. 

Ruby se lăsă pe spate și privi în jur înainte de a-și aţinti ochii 
asupra lui Logan. 

— Păi, cum am spus. Am fost destul de speriat și, știți, am o 
familie, dar atunci... știți... și apoi l-am văzut din nou. 


VP - 210 


42. 


Dana începu să caute pe internet de la cele mai recente 
articole până la cele mai vechi, folosindu-se de motoarele de 
căutare și tastând cuvintele „Meyers”, „senator” și „Elizabeth 
Adams”. Nu întâmpină dificultăţi în a găsi articole din arhivele 
Post-Intelligencer și Seattle Times - cuplul devenise foarte 
popular în Seattle, iar după ce Meyers își anunţase candidatura 
la președinție, apăruse la știri mult mai des decât de obicei. 
Publicul, se pare, nu se mai sătura de cuplul cel atrăgător. Ziare 
locale și naţionale publicaseră articole ale căror teme variau de 
la ideile îndrăzneţe pe care le avea Meyers despre politicile 
economice naţionale și afacerile externe, până la tipurile de 
produse alimentare pe care el și soția sa le preferau. Atunci 
când The Times publicase un articol despre combinaţia de culori 
pe care Elizabeth Meyers o alesese pentru a-și decora casa din 
Highlands - un complex de 18 milioane de dolari -, preferinţele 
oamenilor se deplasaseră spre aceleași tapete și vopsele. 

Cu un păr lung și închis la culoare, și un ten măsliniu, 
Elizabeth Meyers contrasta puternic cu înfățișarea de adolescent 
a soţului ei blond. Articolul o prezenta ca fiind timidă și reţinută 
în public, lucru care, de asemenea, contrasta cu șarmul lui. Nu 
era de mirare că amintea de Jacqueline Kennedy atât la 
înfățișare, cât și la comportament, iar faptul că avea treizeci și 
cinci de ani încurajase comparaţiile. Dana realiză că Elizabeth, 
poate chiar mai mult decât soțul ei, fusese motivul pentru care 
publicaţiile naționale numiseră campania „Intoarcerea la 
Castelul Camelot”. 

Dana nu era sigură ce anume căuta în articole, dar descrierea 
pe care William Welles i-o făcuse lui Elizabeth Meyers, cea pe 
care el o cunoscuse, se potrivea. Ea spera că undeva, într-un 
articol, va găsi un indiciu legat de moartea fratelui ei care să o 
trimită la bărbatul care l-a omorât. Făcu notițe pe un carneţel, 
încercând să găsească niște legături, anumite lucruri comune, 
dar pe moment nu vedea niciunul. Sâmbătă seara, Meyers și 
soția sa vor deschide campania de strângere de fonduri cu o 
cină de cinci mii de dolari de invitat la Fairmont Olympic Hotel, 


VP - 211 


în centrul orașului Seattle, iar săptămâna asta fusese deja 
încărcată. Făcuse campanie în California, Oregon și Arizona 
înainte să se întoarcă în Seattle pentru a inaugura terenul de 
sport pentru tineri, care îi va purta numele. La fiecare 
eveniment, alături de el stătea fidela sa soţie. 

Soneria de la ușă sună. Dana confundă sunetul cu cel al 
clopoțeilor de vânt de afară. Apoi își aminti că Logan trebuia să 
trimită un poliţist să-i supravegheze casa. Trecu pe un podet 
suspendat - care se cutremura ca podeaua sa de la serviciu 
când se apropia Marvin Crocket pe coridor - și apoi cobori 
scările în spirală până la ușa de la intrare. In heleșteu apa cădea 
în cascadă, și ea observă coada lucitoare, roșu-portocalie, a unui 
crap. La ușa de la intrare era însă ceva mult mai urât, un animal 
de pradă. 


VP - 212 


43. 


Jack Ruby transpira prin cămașa albastră din bumbac și nici 
toată apa cu gheaţă din recipientul de pe masă nu putea să-l 
răcorească. lşi pătase gulerul, se pătase la subsuori și la 
mâneci. Ca un robinet care curge, broboane de transpiraţie îi 
apăreau pe frunte de îndată ce se ștergea cu batista. Logan se 
temea că va trebui să-l înfășoare pe bărbatul obez în prosoape 
umede și reci pentru a-l menţine hidratat, așa cum înfășori 
balenele care eșuează la mal. 

Nu căldura îl făcea pe Ruby să transpire. Încăperea din sediul 
central al Departamentului de poliţie din centrul orașului 
Seattle, de pe Fifth Avenue, fusese de curând renovată și avea 
aer condiţionat. Nervii săi erau cei care îl făceau să transpire. 
Ruby voia să fie corect. Doar că nu voia să afle cineva că el 
făcea ceea ce era corect. Aparent, se convinsese ori poate doar 
se iluziona că asta era modalitatea prin care se absolvea de 
păcate și putea să părăsească încăperea ca și cum ar pași afară 
dintr-un confesional al unei biserici, complet iertat de păcate, 
liber să plece și să nu mai păcătuiască, rămânând în același 
timp anonim în faţa tuturor, în afară de Dumnezeu. Deocamdată 
însă, stătea pe scaunul din lemn, frământând între degete un 
stilou și asudând abundent. 

Logan trecu de partea dreaptă a lui Ruby și aștepta ca cei doi 
polițiști în uniformă să termine discuţia cu privire la conexiunile 
televizorului la videorecorder. Era o discuţie aprinsă, referitoare 
la termenii de input și output, și la modul în care ar trebui 
conectat cablul videorecorderului la televizor. Când văzu că 
discuţia se prelungea, Logan încercă să-l calmeze pe Ruby, 
conversând banalităţi, dar acesta abia dacă îngăimase un 
cuvânt de când Logan ieșise pe ușa de la McCormick'S și îi 
spusese ferm că trebuie să facă un drum împreună. Pe de altă 
parte, lui Logan îi părea rău pentru bărbat. Nu îl credea ipocrit, 
așa cum ar crede unii. Il vedea ca pe un familist cu frică de 
Dumnezeu în proporție de 95 la sută și păcătos în cele doar 5 
procente din restul timpului. De obicei, cele 5 procente îi băgau 
pe oameni în belele. Asta era o treabă universală. Cele 5 


VP - 213 


procente sunt acele momente când oamenii cedează 
slăbiciunilor tipic omenești sau pur și simplu fac o prostie. Cele 5 
procente îl aduseseră pe Jack Ruby faţă în faţă cu prostituată și 
cu Emerald Inn. Putea să fi murit atunci. Din păcate, într-o 
investigaţie în care nu aflase mare lucru până atunci, Logan nu 
se putea îndura prea tare de el. Ruby fusese acea surpriză pe 
care spera că va putea s-o fructifice - norocul acela de care 
orice investigaţie are nevoie la un moment dat. Pentru Logan, 
Ruby fusese în locul potrivit la momentul potrivit, un cadou de la 
același Dumnezeu de a cărui bunăvoință Ruby se îndoia chiar în 
acest moment. 

Un poliţist în uniformă bătu la ușă și îi dădu lui Logan trei 
casete. 

— Acestea sunt știrile din ultimele trei nopţi de la cele mai 
importante canale. Ca o completare, Giacoletti spune că-și 
amintește știrea despre care vorbește tipul acesta și că a fost la 
televizor acum vreo două nopţi. Spune că tot timpul urmărește 
CBS pentru că au cei mai buni prezentatori. El crede că știrea a 
apărut chiar înainte de rubrica sportivă. 

Logan luă la rând casetele până dădu de una pe care era scris 
CBS. 

— Minunat. Acum trebuie să găsesc pe cineva cu un IQ 
suficient de mare cât să poată da drumul videorecorderului. 

e 

Dana se gândi s-o rupă la fugă, dar se împotrivi acestui 
instinct. Nu putea fugi - nu cu durerea din coaste care se 
declanșa la simplul efort de a respira. Bărbatul care stătea în 
pragul ușii casei lui Michael Logan ar prinde-o înainte să ajungă 
în sufragerie. Şi, dacă ar fugi, bărbatul ar înțelege că ea știe că 
el nu este detectivul Daniel Holmes. Logan îi spusese, de 
asemenea, că acela care-l omorâse pe Laurence King era un 
trăgător foarte bun. Ar nimeri-o pe Dana înainte să ajungă la 
scări. Singura ei șansă era să rămână calmă și să ţină minte că 
avea la ea singurul lucru pe care bărbatul îl voia: cercelul. Nu ar 
omori-o până nu i l-ar da. Și asta îi oferea Danei o șansă. 

— Doamnă Hill, sunt detectivul Holmes. Ne-am întâlnit 
sâmbătă la casa fratelui dumneavoastră. Ușa nu era încuiată. 

Ea se forţa să zâmbească. 

— Detectivul Holmes, bineînţeles. Îmi pare rău. M-aţi luat prin 
surprindere. Mă întrebam de unde vă cunosc. 


VP - 214 


El arătă cu degetul către bandajul de pe fruntea ei. 

— Pareţi rănită. 

— Doar o lovitură la cap dintr-un accident. 

— Imi pare rău să aud asta. 

— Cu ce vă pot fi de folos? 

— Detectivul Logan m-a rugat să trec pe aici să mă asigur că 
sunteţi bine. 

Dana privi în spatele lui, la o mașină americană de culoare 
albastru-închis. 

— Da, mi-a spus că va trimite un poliţist imediat. Mulţumesc, 
sunt în regulă. Nu trebuie să vă deranjaţi. 

— Nu e niciun deranj. Stau în zonă. l-am spus lui Mike că aș fi 
bucuros să vin să vă iau. 

— Să mă luaţi? Ea încercă să-și mascheze tensiunea din voce. 

— Mike vrea să vă iau cu mine. 

— Mike m-a rugat să aștept aici. 

Bărbatul ridică din umeri. 

— Schimbare de planuri, cred. Se uită spre cer. S-ar putea să 
trebuiască să vă luaţi haina cu dumneavoastră. Vremea se 
schimbă. Meteorologii au spus că va veni o furtună. 

Nori întunecaţi se întindeau pe cer ca o imensă pată de 
cerneală. Dana făcu un pas în spate către scări. 

— În regulă. Să-mi iau haina... 

Bărbatul intră și el. 

— Ce loc frumos și-a tras Mike aici. E o minunăţie. Se uită la 
Dana cu ochii săi adânci și întunecaţi. Rânjetul lui amintea de 
dovlecii de Halloween. Ah, Mike spunea ceva despre un cercel 
pe care să-l luaţi cu dumneavoastră. Zicea că știți despre ce e 
vorba. 

e 

Logan ţinea telecomanda, derulând în viteză o știre despre un 
incendiu în Yellowstone National Park. La jumătatea primei 
casete, Jack Ruby părea deja un bărbat cu probleme cardiace 
care aștepta ca în orice moment să aterizeze pe masă o friptură 
de vită - nerăbdător să o guste, dar îngrozit de ce-ar putea să i 
se întâmple după aceea. Caseta se derula înainte, mișcările 
repezite ale prezentatorilor făcându-i să arate ca oamenii aceia 
de mai demult, din știrile de dinaintea unui film. 

Într-un final, Ruby rupse tăcerea. 

— Înțelegeţi de ce e atât de rușinos. Ceva ca asta, păi, ar isca 


VP - 215 


multă publicitate, și fetele mele... 

— Uită-te în continuare, Jack. Logan arătă spre televizor. Voi 
face tot posibilul pentru a vă proteja identitatea ta și a familiei. 

— O să fiu cu siguranţa dat afară din comitetul de părinţi și 
nici n-o să-mi mai pot arăta fața în biserică. Ruby își ridică 
privirea spre el ca un bassett, cu fălcile lăsate și cu ochi triști. 

— Privește partea bună a lucrurilor. La fel de bine, ai fi putut fi 
mort acum. Și, dacă nu acum, data viitoare cu siguranță. 
Prostituatele nu sunt cetăţeni-model și motelul ăsta e 
recunoscut pentru violenţa care se petrece acolo. 

Ruby făcu o grimasă de om suferind. Că a scăpat cu viaţă 
pentru el nu părea să însemne mare lucru. Când știrile făcură o 
pauză de publicitate, Logan îi înmână lui Ruby telecomanda. 

— Dacă vezi ceva, pune pe pauză. Mă duc să dau un telefon. 

— Chiar credeţi că omul ăsta lucrează pentru senatorul 
Meyers? 

Logan deschise ușa și scoase telefonul mobil de la curea. 

— Eşti sigur de ceea ce ai văzut? 

Ruby dădu din cap. 

— Sunt sigur. Cum am spus, nu o să uit faţă aia cât o să 
trăiesc. 

Logan gesticulă spre videorecorder. 

— Să mă înștiinţezi și pe mine. Se întoarse să iasă, tastând 
numărul de telefon de acasă. 

— Asta e, răbufni Ruby. Degetele lui groase bâjbâiau pe 
telecomandă. Caseta continua să se deruleze. La naiba, n-o pot 
opri. 

Logan înșfăcă telecomanda și apasă pe butonul play. Mișcările 
ca de desene animate ale celor doi prezentatori de știri reveniră 
acum la normal. 

— Daţi-o înapoi, spuse Ruby, cu ochii aţintiţi pe ecran. Logan 
derulă înapoi caseta și amândoi se uitau cum Robert Meyers 
mergea cu spatele pe treptele unei clădiri. Când Logan apăsă 
play, Meyers păși în faţă pe trepte, cu soţia în spatele său. 
Camera de luat vederi îi surprinsese în prim-plan. Meyers agita 
ambele mâini către un grup de suporteri entuziaști care purtau 
pancarte cu MEYERS PREȘEDINTE. 

— Ăsta e, șopti Ruby. Se trase pe marginea scaunului. 
Picioarele din spate ale scaunului se ridicară de pe linoleum, iar 
cele din față purtau toată povara greutăţii lui. 


VP - 216 


— Încă nu. Încă nu. El e! Se lungi în faţă. Scaunul îi alunecă de 
sub fund și el căzu de parcă ar fi alunecat pe o pantă. Se 
balansă înainte, ridicându-se pe genunchi. 

— El e. Arătă cu degetul lipit de ecran. Ele tipul. 

e 

Dana o luă pe scări spre bucătărie. 

— Să-mi iau poșeta, spuse ea. Vin într-un minut. 

Poșeta ei era pe tejgheaua nefinisată din furnir, care era 
acoperită cu un material rezistent la apă și încă unul pentru 
protecție, iar capetele erau încadrate de bucăți de metal, mai 
înalte cu câțiva centimetri fată de tejghea. Logan își lăsase și 
uneltele acolo: foarfecele pentru cositor, un ferăstrău, un 
ciocan, o trusă de șurubelnițe, un cleşte de tăiat ţiglă și un drug 
mic de fier. 

Deoarece casa era deschisă și tavanele înalte, Dana auzea 
ecoul pașilor bărbatului. Strigă peste umăr: 

— Am găsit-o. Işi luă poșeta. Mă duc până la toaletă. Telefonul 
de pe tejghea sună. Când răspunse, Logan i-o trânti direct, fără 
să mai salute: 

— L-am găsit. Cred că l-am găsit. 

— Nu, îmi pare rău. Nu e momentan acasă. Dana încercă să-și 
păstreze vocea calmă, deși aceasta trăda frică. 

— Ce? Dana? Bărbatul pe care l-am întâlnit azi nu era un 
impostor. Se afla în motel în noaptea când Laurence King a fost 
omorât. Poate să identifice crimi... 

— Nu, dar pot să-i transmit un mesaj. Se uită peste umăr. 
Logan făcu pauză o secundă. 

— Dana? Ești bine? Ce s-a întâmplat? 

— Da. Sper să ajungă acasă cât mai curând. 

— Cineva e acolo, spuse el. 

— Absolut. 

— Bărbatul care a venit la casa fratelui tău? 

— Da. 

— Polițistul e acolo? întrebă el precipitat. 

— Nu. Sunt o prietenă a detectivului Logan. 

Acum ea era cea care simţea panică în vocea lui. 

— Poţi să ajungi în dormitorul meu? Am o armă în noptieră. 
Trebuie doar să tragi piedica. 

— Poate, dar ar fi dificil. Un detectiv Holmes este aici, totuși. 
Mă duce să mă văd cu Mike. Pot să-i transmit... Înainte să 


VP - 217 


termine ce avea de zis, auzi un pocnet. 
Apoi convorbirea telefonică se întrerupse. 


VP - 218 


44. 


— Încearcă să tragi de timp. Nu intra în mașină cu el. Dana? 

Logan se uită la telefon. Convorbirea se încheiase. 

— La dracu'. Fugi înapoi în încăperea unde Ruby așteptă să 
semneze o declaraţie și înșfacă paltonul de pe spatele 
scaunului. 

— Eşti liber să pleci. 

— Dar... 

Logan o luă la fugă pe coridor, tot mai repede, oamenii 
dându-se la o parte din calea lui. Apăsă butonul de apelare 
rapidă de pe telefon și încetini ca să coboare scările care 
duceau la un garaj subteran. 

— Carole, ţipă el în telefon, unde e mașina de poliţie pe care 
ai trimis-o acasă la mine? De ce nu? Ai mai vorbit cu el? Logan 
smuci ușa securizată de la garaj. Sună la poliţia din Issaquah și 
la pompieri. Spune-le că e o urgenţă. Vreau mașini în zonă, orice 
fel de mașini, ambulante, orice poţi face rost. Făcu o pauză să-i 
răspundă la întrebare. La mine acasă! Trimite-i la mine acasă! 

e 

Dana își aruncă poșeta în frigider, singurul loc în care se gândi 
că o putea ascunde, dar când se uită prin bucătărie, fusese 
brusc străfulgerată de o amintire aparent de neînțeles și 
absurdă. Îl văzu cu ochii minţii pe William Welles stând calm în 
balansoarul său, învârtind pe degetele sale groase cercelul. 

— De ce să-l mai creați? îl întrebase Dana. De ce să creați o 
piesă ce reprezintă durere și suferință? 

— Pentru că a nu o crea ar însemna să fiu la fel de orb. A 
vedea lumea și pe cei care locuiesc în ea presupune să vezi atât 
binele, cât și răul. Nu putem vedea frumusețea dacă nu vedem 
și urâtul. Nu putem simţi bucuria până nu simțim durerea. Nu 
putem zâmbi dacă nu putem plânge. 

— Dar ăsta nu a fost singurul motiv, nu-i așa? întrebase ea. 
Peretele despre care îmi vorbiti? Era pentru protecția ei, nu-i 
așa? 

— Puteti să credeți așa ceva? 

Deschise frigiderul, scoase cercelul din poșetă și îl vâri în 


VP - 219 


sutien. Apoi scotoci până dădu de un recipient cilindric și îl vâri 
în sutien în partea cealaltă. Inchise frigiderul și se duse înapoi 
spre scări, aplecându-se peste balustradă. Nu văzu vreun semn 
că bărbatul ar fi prin preajmă. Apăsă pe întrerupător și stinse 
luminile. Din cauza norilor negri, întreaga încăpere se scufundă 
într-o atmosferă cenușie. Fiecare mișcare pe care ea o făcea se 
auzea până în tavanul înalt ca de catedrală. Bărbatul putea auzi 
fiecare pas pe care ea îl făcea. Trebuia să ajungă în dormitorul 
lui Logan, dar mansarda era în partea cealaltă a casei, dincolo 
de cele trei podețe. Și, chiar dacă ar lua pistolul, ea nu trăsese 
până atunci în viaţă ei. Nu înțelegea noţiunea lui Logan de 
„Siguranţa”. In plus, bărbatul probabil le ascultase convorbirea 
și știa unde urma să stea. 

O luă pe podul suspendat care făcea legătura între bucătărie 
și biroul de la mansardă, simţi că vibrează și fu din nou 
străfulgerată de o imagine inconfundabilă. Inchise ochii și o lăsă 
să o inunde. Apoi se opri și se întoarse pentru a privi mai cu 
atenţie uneltele de pe tejgheaua din bucătărie. 

e 

Nu avea cum să ajungă acasă prea repede. Trebuia să treacă 
de un pod și de un trafic pe l-90 care era deja aglomerat la ora 
aceea a după-amiezii, iar asta îl împiedica să ajungă în timp la 
Cougar Mountain. Conducea cu o mână pe volan, făcând 
slalomuri prin trafic. Cu mâna liberă, tastă butonul de reapelare 
de pe telefon. O întrebă pe Carole de ultimele noutăţi legate de 
poliţia locală și de pompieri. 

— O mașină a pompierilor e pe drum. Poliţia însă nu. 

— Poliția nu? aproape că urlă în telefon. De ce naiba nu? 

— In Issaquah are chiar acum loc un jaf armat la o farmacie. 
Bărbatul acela ameninţă că o să omoare treizeci de ostatici. 
Toate ambulanţele și medicii sunt fie acolo, fie pe drum. 

Închise telefonul și-l trânti pe scaunul din dreapta. Acul 
vitezometrului de la Austin Healey se mișca ca un ștergător de 
parbrize - după cum accelera, încetinea sau frâna. Țâșni cu 
mașina prin tunelul Mercer Island, luminile galbene zburând pe 
la nivelul ochilor. Când mașina ieși din tunel, Logan mai avea 
încă cincisprezece minute de mers. 

e 

Dana se forță să-și controleze respiraţia. O cuprinseră valuri 

de greață. Se mai gândi o dată la planul pe care și-l făcuse, 


VP - 220 


ciulindu-și urechile la orice sunet care ar putea să vină de 
dedesubt. Mansardele erau legate circular unele de celelalte. 
Bărbatul ar putea veni doar din două direcţii, iar intenţia ei era 
să-l oblige să o ia pe scările în spirală. 

Luă telecomanda combinei și porni spre pod. Având opt metri 
lungime, acesta era suspendat cu arcuri asemănătoare cu 
cârligele care ţineau stâlpii de metal de fiecare parte. Ochi 
combina din biroul lui Logan și apăsă butonul play. Combina 
izbucni în sunete stereo și partea din faţă prinse viaţă în culori 
care pulsau. Chitarele începură să cânte în boxe și se răspândiră 
în întreaga casă precum o armă automată. Era un CD cu AC/DC. 
Când vocea solistului ţipă strident, Dana scăpa telecomanda în 
chiuvetă. Apoi își adună forțele, expiră și o luă în jos pe scara în 
spirală. Bărbatul apăru din umbră la baza scărilor. Dana se 
întoarse și o luă înapoi, dar durerea o încetini și o făcu să 
șchiopăteze, iar coastele o dureau cu fiecare mișcare bruscă pe 
care o făcea. Scara se zguduia, iar bărbatul se cățăra repede. 
Când ajunse sus, ea îi simţi mâna pe gleznă. Se apucă de 
balustradă și îl lovi cu celălalt picior, reușind să se elibereze. Se 
poticni, se dezechilibră și căzu peste tejgheaua nefinisată. 
Benzile metalice îi intrară în carne și durerea îi luă și ultima 
picătură de tărie din picioare. Se prăbuși în genunchi. 

La fel de repede, bărbatul sări pe ea. 

O întoarse, se așeză peste ea, cu o mână strângând-o de gât, 
împiedicând-o să respire. Incăperea se învârtea. Imaginile se 
înceţoșară. El se aplecă, ţipând ca să acopere zăngănitul 
combinei. 

— Unde e cercelul? 

— Nu-l am. Vorbi printre dinţii încleștaţi. Durerea mai degrabă 
o enervă decât s-o sperie. Logan l-a luat cu el. 

Ochii bărbatului se măriră brusc pentru că nu se gândise la 
această posibilitate. Apoi o trase în picioare și îi apasă ţeava 
unei arme în bandajul de pe frunte. 

— Cercelul sau vei muri aici. 

e 

Logan gonea cu mașina pe serpentine, luând virajele drumului 
de munte cu o viteză ridicol de mare. Tunetele răsunau și 
zguduiau muntele. Nori negri se adunaseră peste piscuri, 
rotindu-se ca într-o pâlnie, întunecând cerul și pădurile. Apoi 
pâcla de nori se deschise, dând drumul unui torent de apă și 


VP - 221 


vânt. Logan se luptă în curbele drumului cu pneurile mașinii 
Austin Healey, care încercau să facă față forței centrifuge. 
Telefonul celular de pe scaunul din dreapta sună. Logan îl 
deschise. 

— Carole? Așteaptă puţin. 

El încetini pentru a lua virajul pe drumul de munte. 
Cauciucurile din spate alunecară pe pietriș, mașina scăpând 
aproape de sub control. Logan corectă virajul, iar mașina sport 
țâșni înainte. Luminile farurilor mașinii pompierilor începură să 
pâlpâie. Logan apăsă pedala de frână, mașina oprindu-se la 
câţiva centimetri de spatele camionului. 

— Mașina pompierilor nu poate trece drumul, ţipa Carole. Nu 
poate vira. Spun că nu exista niciun loc pe unde să poată 
întoarce mașina. 


VP - 222 


45. 


Bărbatul o împinse cu fața în frigider. Durerea o fulgeră. El își 
înăspri strânsoarea din jurul gâtului ei. Cu cealaltă mână îi 
apăsă țeava pistolului pe frunte. 

— Cercelul, și s-ar putea să te las să trăieşti. 

Ploaia lovea ferestrele înalte ca de catedrală. Dana mormăi 
printre dinții încleștaţi. 

— Ti-am spus, îl are Logan. 

El o mai izbi odată cu faţa de frigider și îi înfipse și mai tare 
arma în obraz. Ea simţi cum îi apasă molarii. 

— De fapt, nu există niciun motiv pentru care să te las să 
trăieşti. 

El trase piedica armei și se aplecă înainte. 

Ea rezistă, încercând să se eschiveze. El duse mâna la spate, 
așeză pistolul pe tejghea și se întinse după foarfecă de staniu. 
Apoi, îi trase mâna, luându-i degetul arătător, forțându-l să se 
îndrepte, și așeză lama foarfecii pe primul falange. Îi tăie pielea, 
și sângele începu să curgă pe dosul mâinii. Simti lama ajungând 
la os. 

— Nu, ţipă ea când teama reuși în cele din urmă să-i întunece 
raţiunea. L-am ascuns. 

e 

LOGAN țâşni din mașină și alunecă în noroi în timp ce fugea 
către autospeciala pompierilor. Sări înăuntru, își arată insigna și 
strigă la șofer, acoperind zgomotul vântului și al ploii: 

— Mergeţi înainte! Mergeţi înainte! 

Conducătorul auto clatină din cap, strigând la el. 

— Nu pot. Nu pot să trec de ultima curbă. De zece minute tot 
încerc. Avem nevoie de un vehicul mai mic, iar dacă furtuna nu 
trece, nu putem face nimic. Drumul va fi prea alunecos. N-am 
mai văzut un asemenea nor aici pe munte. 

Logan mai văzuse doar o singură dată o furtună la fel de 
puternică. Plin de frustrare, lovi cu mâna partea laterală a 
mașinii pompierilor. Austin Healey nu avea suficient spaţiu să 
treacă și să dea înapoi pe drumul prea îngust, iar ca să aștepte 
după autospeciala pompierilor să coboare, ar pierde prea mult 


VP - 223 


timp. Șiroaie de apă se prăvăleau peste el. Se uită în sus la 
drumul care trecea peste dealul abrupt. Estimă că erau între 
cincisprezece și douăzeci și cinci de metri de teren abrupt până 
în vârf. Pe vremea asta, ar fi ca și cum ar încerca să se caţăre 
pe o pârtie alunecoasă în șosete. Un fulger îi pârâi deasupra 
capului. Logan avu brusc o idee, ca și cum fulgerul îi luminase 
mintea. 

— Cât de sus puteţi trage scările din spatele camionului? 
întrebă el. 

e 

— Cercelul, doamnă Hill, sau o să vă retez câte o falangă pe 
rând. 

Sângele picura pe încheietura mâinii. 

— Bine. Bine. 

— Unde este? 

Ea se uită în jos la bluza sfâșiată în dreptul nasturilor. 
Bărbatul dădu drumul degetului și lăsă foarfecă. Când se întinse 
spre sânul ei, ea se acoperi cu mâinile și izbucni cu mânie: 

— Nu mă atinge! Nici să nu te gândești să mă atingi! 

Corpul lui se lăsă greu peste ea. 

— Oh, m-am gândit la asta. Suflarea lui avea un iz greu, acru. 
M-am gândit foarte mult. Imi place lupta. Imi place când cineva 
opune rezistenţă. O linse pe obraz, apoi se trase înapoi. 

— la-l. 

Dana, fierbând de mânie, își duse mâna în sutien. AC/DC 
continua să cânte, parcă răstindu-se la ei din difuzoare. 

— Uite. Apăsă pe butonul tubului cilindric, trimițând un val de 
spray paralizant în ochii lui. El căzu pe spate, răcnind, și se 
prinse cu mâinile de față. Dana îl îmbrânci sub tejghea, apoi se 
întoarse și o luă pe podul suspendat, apucându-se de ambele 
părţi ale balustradei ca de niște cârje, la fiecare pas trăind parcă 
o agonie. Se forţă din toţi rărunchii să pună un picior în faţa 
celuilalt. Când ajunse în partea cealaltă, se prăbuși cu spatele la 
perete și cu fața spre pod. Furtuna trăsese parcă o perdea 
neagră peste ferestrele ca de catedrală, dar în tot întunericul 
acela, ea îl văzu pe bărbat ridicându-se cu greu în picioare și 
ștergându-se la ochi. Apoi acesta o lua înainte, împleticindu-se 
și ţinând mâinile înainte, bâjbâind orbește să găsească drumul 
spre punte. 

— Haide, își spuse Dana. Haide, ticălosule! 


VP - 224 


Scara se înălța cu Logan care stătea pe a treia treaptă de sus. 
Cel care ridica scara o apropie cât putu de mult de coama 
dealului, dar, pentru că panta se înclina, partea de sus a scării 
mai avea între patru și șase metri până la creastă. Logan făcu 
semn să mute mai aproape scara. Bărbatul din spate semnală 
că era cât se putea de aproape. Logan cobori privirea. Părțile de 
jos ale scării fuseseră deja murdărite de noroi și se înfipseră în 
piatră. Doar atât de sus putea să ajungă scara. Trase aer în 
piept, cuprinse hotărât treapta de sus cu ambele mâini și urcă 
atent, căutându-și echilibrul ca un înotător pe o trambulină, apoi 
se aruncă pe creastă. Ateriză foarte aproape de vârf, se apucă 
cu mâinile de rădăcinile unui tufiș, pentru a nu se afunda în 
nămol, și bâjbâi pe coasta dealului în căutarea unei pietre pe 
care să-și sprijine piciorul. Asta stârni o avalanșă care se prăbuși 
pe capota mașinii pompierilor. El se trase spre vârf, se ridică din 
genunchi direct în picioare și o lua la goană peste câmp spre 
dumbrava ce-i înconjura casa. Deși mergea la sală în mod 
regulat și era în formă bună, nu-și putea controla respiraţia. 
Încercă să-și tragă sufletul, adrenalina făcându-l să prindă o 
viteză de neimaginat. Se agăța de crengi, făcea slalom printre 
copaci, fiind atent la drum. leși din dumbravă la douăzeci de 
metri de casa lui. Aceasta era cufundată în beznă. Nu văzu nicio 
lumină aprinsă. În jurul lui, furtuna continua să acopere toate 
celelalte zgomote - clopoțeii din copaci se zbăteau și se 
răsuceau în tăcere. 

El își puse mâna la ochi ca să se apere de ploaie și văzu o 
umbră prin geamurile întunecate: cineva stătea în picioare pe 
unul dintre podurile suspendate. 

e 

Bărbatul păși pe pod, se prinse de balustradă și, în același 
timp, continua să-și șteargă ochii. 

— Haide, șopti Dana. Ea se luptă cu valurile de greață 
provocate de durere. Haide. 

Bărbatul păși nesigur în faţă, apoi se opri. Se uită înapoi în 
direcția de unde venise și, pentru o clipă, Dana crezu că se va 
întoarce. Dar apoi mai făcu un pas. La jumătatea distanţei, se 
opri din nou și își duse o mână la tâmplă, ca și cum ar fi fost 
lovit de un gând sau de o durere de cap intensă și bruscă. Se 
întoarse spre dreapta, forțându-se să se uite peste balustradă. 


VP - 225 


Imaginea era la fel de clară pentru ea ca atunci când stătuse în 
bucătăria lui Logan, și la fel de vie ca atunci când văzuse prima 
dată sculptura neterminată de pe tejgheaua lui William Welles. 

Bărbatul se apucă acum de balustradă cu ambele mâini, ca și 
cum s-ar fi luptat cu un vertij care îi înmuia picioarele. Scutură 
din cap dintr-o parte în alta, cuprins de confuzie, fără să-și miște 
picioarele, fie pentru că nu putea sau nu dorea. Privi spre partea 
opusă, unde stătea Dana. În întuneric, ea văzu luminile din ochii 
lui, care nu mai erau la fel de întunecațţi ca niște cărbuni. Ochii 
parcă îi prinseseră viața, emanând flăcările pâlpâitoare, roșii și 
portocalii, ale unui incendiu nevăzut. Se întinse după armă. 
Dana își adună ultimii stropi de tărie din corp și se lăsă în jos pe 
capătul ridicat al unei răngi pe care o fixase între stâlpul de 
metal care susținea podul și încheietura acestuia. 

Bărbatul se balansa ca și cum podul i se legăna sub picioare. 
Pistolul se prăbuși într-o parte. Fulgerul se dezlănţui deasupra, 
trimițând un impuls electric albastru în întreaga cameră. Tunetul 
urni și bubui. Ranga se balansa cu încăpățânare pe blocul de 
lemn. Dana simți ca i se scursese puterea din braţe. Bărbatul se 
târi înainte și se apropie de margine. Ea se lasă cu toată 
greutatea, brațele ei tremurară. Ranga ceda, dispozitivul de 
blocare pârâi ca o creangă de copac și cleștii de metal se 
deschiseră, eliberând toată greutatea. 

— Du-te la dracu'! spuse ea. 


VP - 226 


46. 


Logan dădu năvală pe ușa din faţă, strigând numele Danei, 
însă vocea îi era acoperită de muzică și de dezlănţuirea furtunii. 
El urcă scara în spirală câte două trepte deodată, văzu sânge pe 
pardoseala din bucătărie și urcă la marginea unde fusese 
cândva un podeț, iar acum era doar o crevasa de aproape șase 
metri. De cealaltă parte, Dana stătea lipită de perete și nu 
răspundea. El se repezi în direcţia ei, trecând peste poduri și 
simțind cum trepidau sub greutatea lui. Opri combina, apoi 
îngenunche lângă ea. 

— Dana, ești bine? Mă auzi? 

Ochii ei erau goi și pielea rece la atingere. Temându-se că 
intrase în stare de șoc, el fugi în camera lui și trase o pilota de 
pe pat. O înfășură în ea și o duse jos pe scări. O așeză pe 
canapeaua din camera de zi și făcu focul în șemineu. Apoi se 
întoarse în grabă la bucătărie și puse de ceai, încălzind apa în 
cuptorul cu microunde, în timp ce mintea lui continua să 
retrăiască acel moment când dăduse buzna pe ușa din față și 
surprinsese podul cedând. Bărbatul acela se prăvălise de parcă 
o capcană se deschisese sub el, se prăbușise cu picioarele 
înainte și aterizase pe măsuţă de sticlă într-o explozie de 
fulgere, tunete și sticlă făcută ţăndări. Încă în viaţă, el reușise să 
se ridice în genunchi și, însângerat, se uitase în sus ca și cum ar 
fi cerut îndurare. Podul suspendat deasupra lui se clătinase, 
agăţat doar de un capăt. Apoi, Logan urmărise cum suportul 
rămas cedase sub greutate și podul căzuse, ca o lespede de 
plumb venită din ceruri, lovindu-l pe bărbat cu o forță imensă și 
hidoasă. 

Sunetul făcut de cuptorul cu microunde alungă imaginile din 
mintea lui Logan. Scoase cana și puse pliculețul de ceai în apa 
fierbinte în timp ce o luă înapoi pe scări. Se așeză lângă ea pe 
canapea și îi ridică paharul la buze. Ea sorbi ușor, apoi se aplecă 
în lateral și, lăsându-și capul pe umărul lui, stătură în tăcere 
ascultând furtuna. 


O mașină de poliţie și Land Roverul lui Carole Nuchitelli opriră 


VP - 227 


în faţa casei lui Logan. Furtuna de după-amiază trecuse, norii 
negri lăsând loc unui cer cenușiu cu petice albastre pe alocuri. 
Logan stătea la ușa din față, ascultând păsările și clopoţeii din 
copaci. Jaful de la farmacia Bartell îi ţinuse departe pe reporteri 
și pentru asta el era recunoscător. Termină convorbirea cu 
Nuchitelli și un alt detectiv din secţia din nord, James Fick, un 
fost înaintaș de la Universitatea din Oregon, care își păstră încă 
fizicul de mai demult. Logan îi spuse lui Fick: 

— Ce s-a auzit la radio? Ce știe presa? 

— Nimic, în acest moment, răspunse Fick. Toată lumea e 
preocupată de Bartell. Au transmis live timp de trei ore. 
Reporterii care nu sunt la faţa locului sunt la birou încercând să 
caute informații despre agresor și ostaticii lui. Ești singur aici. 

Logan dădu din cap. 

— Nu vreau să se afle asta prea curând. Nu vreau să apară 
nimic în ziare. În cazul în care reporterii sună să întrebe, le 
spunem că a fost un mic incendiu, dar că pompierii nu au ajuns 
din cauza stării drumului. Furtuna a stins focul. Putem face asta? 

Fick dădu din cap. Ridicară corpul ucigașului și îl plasară în 
portbagajul Land Roverului lui Nuchitelli. Logan continuă: 

— Nooch, pune corpul la frigider pentru o zi sau două, până 
când îmi dau seama ce se întâmplă. Dacă cineva, oricine ar fi, te 
întreabă despre asta, fă-te că nu știi nimic. Nu știu deocamdată 
cu ce am de-a face aici. 

Nuchitelli ridică din umeri. 

— Se vede clar ce anume l-a omorât, oricum, nu-i așa? Cine 
e? 

— Ai încredere în mine. De data asta chiar vreau ca persoana 
să rămână anonimă. 

Ea îi zâmbi. 

— N-o să uit, spuse el. 

Nuchitelli privi în spatele lui spre Dana care era așezată pe 
canapea, cu pătura încă înfășurată în jurul ei. Apoi Nuchitelli și 
Fick plecară. 

Logan închise ușa în urma lor. Stătea pe treapta de sus a 
sufrageriei unde se prăbușise podul, cu mâinile în buzunare. 
Dana își examină mâna bandajată. 

— Cum e degetul? 

Ea se uită în sus la el. 

— E în regulă. 


VP - 228 


— Dar tu cum ești? 

— Mai bine. 

— Nu mai vrei ceai? 

Ea clătină din cap, apoi își îndreptă privirea spre fotografia 
înrămată. 

— La cât timp după ce v-aţi căsătorit aţi aflat? 

Logan cobori. 

— Despre distrofia musculară? Am știut încă din colegiu. Am 
fost iubiți în liceu. Sarah a fost diagnosticată la optsprezece ani. 
Unele rude din partea mamei sale se pare că au avut boala asta. 
Ea a murit la treizeci și șase de ani. Sunt recunoscător pentru 
cei optsprezece ani. 

— V-aţi căsătorit în ciuda faptului că știai că are boala asta? 

Întrebarea venise din senin, dar nu îl prinse pe Logan total 
nepregătit. Mai fusese întrebat și înainte. Chiar și părinţii lui au 
fost împotriva nunţii. Au spus că-și va petrece cei mai frumoși 
ani din viață îngrijind un invalid. El stătea într-un scaun vizavi de 
Dana, odihnindu-și coatele pe coapse. 

— Am iubit-o. 

— Dar știai că va rămâne paralizată. Că va muri. 

El ridică din umeri. 

— Nu a schimbat ceea ce simțeam pentru ea. Nu m-am 
îndrăgostit de ea pentru felul în care arăta, deși pentru mine era 
cea mai frumoasă femeie din lume. M-am îndrăgostit de ea 
pentru cum mă făcea să mă simt. Asta nu se putea schimba 
doar fiindcă trebuia să stea într-un scaun cu rotile. Era încă 
frumoasă. Încă mă făcea să mă simt special. 

Dana se uită la poduri. 

— Ştiai că nu ar fi putut trăi aici, cu mansarde și scări. Cred că 
și ea știa. 

El încuviinţă din cap. 

— Sunt sigur că știa. 

Ea dădu la o parte plapuma. Bluza ei era zdrenţuită, blugii 
pătaţi cu sânge. 

— Dacă o să continui așa, în curând nu o să mai am haine. 

— Tu și Sarah aveţi aproximativ aceeași mărime, spuse el. 
Sunt niște haine în dulapul din dormitor. 

Dana clătină din cap. El spuse: 

— Te rog. Sunt acolo de cinci ani. Sarah a fost o persoană 
foarte darnică. Ar fi vrut să-ţi schimbi bluza. N-o s-o mai salvezi 


VP - 229 


nici măcar cu un ac și aţă. Elo luă în sus pe scări. Mă tem că 
sunt doar blugi și tricouri largi. Lui Sarah nu-i plăceau hainele 
foarte mult. 


Dana zâmbi. 
— Cred că ne-am fi înţeles foarte bine, eu și soţia ta. 


El se opri pe scări și se uită la ea. 
— Cred că ai dreptate. 


VP - 230 


47. 


Ferestrele antiglont înalte până în tavan din biroul lui Meyers 
ofereau o priveliște asupra apelor cenușii ale Puget Sound. 
Feribotul care călătorea de la Seattle la Victoria, British 
Columbia, trecu de Bainbridge Island ca un gândac de apă, 
lăsând în urma sa o dungă în formă de V care se intersecta cu 
alte triunghiuri albe - bărci cu pânze care pluteau înainte și 
înapoi. La distanţă, se vedea un cargobot care căra un noian de 
mărfuri colorate, înălțându-se cât o clădire cu trei etaje și 
îndreptându-se spre sud, în direcţia portului din Seattle. Olympic 
Mountains, presărați cu zăpadă, încadrau orizontul. 

Seattle nu mai era piatra prețioasă pe care străbunicul lui 
Meyers o descoperise. Spre nemulţumirea localnicilor, Orașul de 
Smarald fusese descoperit de cealaltă parte a ţării. 
Weyerhauser și Boeing rămăseseră niște actori importanţi în 
regiune și pe scena naţională. Ca niște bunici la mesele în 
familie, aceștia continuau să promoveze munca, perseverenţa și 
longevitatea. Însă internetul și Microsoftul lui Bill Gates și Paul 
Allen, care aveau miliarde de dolari, și nebunia hi-tech în 
general care făcea milionari peste noapte, erau cei care 
promovau ideea conform căreia nimic nu e imposibil. 
Transformaseră orașul Seattle tot așa cum minele de aur 
transformaseră California anului 1840, aducând cu ei nu numai 
oameni ahtiaţi după o mică avere, ci și o mulțime de companii 
care să-i susțină. Veniseră în Pacificul de Nord-Vest pentru a se 
îmbogăți rapid, apoi rămăseseră aici pentru că prețurile la 
întreţinere erau rezonabile și stilul de viață era strâns legat de 
natură. 

Internetul, telefoanele mobile și e-mailurile de pe telefon 
făcuseră lumea să pară mai mică. Nu mai conta unde locuia o 
persoană, dacă aceasta voia să câștige candidatura la 
președinție. Pentru un candidat la președinție nu mai reprezenta 
un impediment faptul că provenea dintr-un stat care nu era 
activ pe scena politicii naţionale. Clinton venea din Arkansas, 
Jimmy Carter, din Georgia. Ambele state nu se puteau lauda cu 
votanți prea mulți. Robert Meyers simţea că era timpul ca ţara 


VP - 231 


să aibă și un președinte din părţile de nord-vest. Președintele 
republican cu două mandate, Charles Monroe, se va retrage fără 
a lăsa în urma celor opt ani de președinție prea multe realizări, 
iar republicanii nu vor fi în stare să vină cu un candidat care să 
fie credibil în ochii electoratului. Partidul Democrat va aduce 
aceleași fețe obosite. Il imploraseră pe Meyers să mai aștepte, 
oferindu-i posturi înalte și prestigiu în Senat pentru a-i domoli 
pornirile. Ei își dăduseră seama că el era prea tânăr și mult prea 
lipsit de experiență. Spuneau că, dacă pierde, asta va dăuna 
campaniilor sale viitoare. Meyers însă rămăsese neclintit. Nu 
avea de gând să piardă. Susținuse că americanii voiau din nou o 
Americă îndrăzneață și plină de iniţiativă, iar rezultatele 
ultimelor sondaje, care se aflau chiar pe biroul lui în acel 
moment, îi dădeau dreptate. In săptămână în care își anunţase 
candidatura, procentajul democraţilor care îl preferau la vot se 
ridicase până la 38 la sută. El era încrezător că acest procentaj 
urma să crească, odată ce campania sa ar fi atins maximum de 
mediatizare. 

Dar el întotdeauna avusese încredere, încă o trăsătură pe 
care i-o inoculase tatăl său. Când moștenise proprietatea 
familiei, adăugă acesteia o structură din metal și beton care era 
legată de o colonadă din gresie de peste douăzeci de metri 
înălţime, la care ziarele se refereau drept Aripa de Vest a 
Coastei de Vest. Aceasta adăpostea biroul său, birouri pentru 
șapte asistenţi, posturi pentru secretare, o sală de conferinţe cu 
o capacitate de cincizeci de persoane, un cinematograf/centru 
media, o sală de baluri și o sufragerie pentru aproape patru sute 
de invitaţi. În interiorul complexului, Meyers și soţia sa erau 
monitorizaţi de la un centru de control de ultimă generație aflat 
la subsol, un sistem de securitate care presupunea un personal 
alcătuit din foști soldaţi din trupele de asalt sau infanteria 
marină. Astfel se puteau obișnui cu ideea că, dacă va câștiga 
alegerile, Serviciul Secret ar fi pentru tot restul vieţii pe urmele 
lor. 

Imbrăcat de zi, cu un pulover din cașmir, blugi și papuci, 
Meyers stătea la un birou executat manual din lemnul unei nave 
scufundate în apele arctice. Când fusese descoperită după un 
secol de o balenieră americană, încercările de a o scoate la 
suprafață eșuară, însă reușiră să salveze lemnul. Astfel, masa și 
alte obiecte ornamentale din biroul lui Meyers fuseseră 


VP - 232 


confecționate din acest lemn. 

Meyers își ridică privirea de pe discursul pe care avea să-l ţină 
în faţa susținătorilor săi la Fairmont Olympic Hotel sâmbătă 
seara și privi spre ceasul de pe șemineu. Intinse mâna după 
telefon și apăsă un buton preprogramat. 

— Domnul Boutaire a ajuns? 

Șeful personalului de la securitate îl înștiinţă că Peter Boutaire 
nu ajunsese încă, iar încercările de a-l suna pe telefonul său 
securizat eșuaseră, de asemenea. 

Nu îi stătea în fire lui Boutaire să nu dea niciun semn. 

— Trimite pe cineva la apartamentul său. Când ajunge 
Boutaire, să vină imediat la raport. 

Meyers închise telefonul și se întoarse la discursul său, însă își 
dădu seama că nu făcea decât să citească și să recitească fraza 
de început. 


VP - 233 


48. 


Făcu un duș fierbinte, lăsând apa și aburii să-i calmeze 
durerile. Apoi cedă tentației și înghiți un analgezic. Apa și 
medicamentul îi mai luară din durere. Cum ieși de sub duș, 
oglinda înaltă îi oferi o priveliște a trupului plin de vânătăi, 
tăieturi și zgârieturi. Nu era deloc plăcut. 

Dana îmbracă atent hainele pe care i le dăduse Logan. Sarah 
Logan fusese cu vreo doi sau trei centimetri mai înaltă și poate 
cu câteva kilograme mai plină înainte ca boala s-o lase slăbită și 
neajutorată. Cei câţiva centimetri în plus îi fură de folos Danei, 
pentru că astfel putu să-și ia hainele peste bandaje. Cu 
greutate, reuși să-și tragă șosetele și pantofii de tenis. 

Pentru că podul suspendat era dărâmat, trebui să ocolească 
perimetrul acela al casei și să intre în bucătărie prin partea 
opusă. Logan stătea cu spatele la ea, făcuse două sandvișuri cu 
carne de curcan și acum tăia fructe pe un tocător de lemn, după 
care umplu și două pahare cu lapte. 

Spuse: 

— Nu-mi pasă dacă nu ţi-e foame. Spitalul te-a lăsat în grija 
mea și o să trebuiască să... 

Dana își prindea părul într-o coadă de cal când observa că 
Logan se oprise și se holba la ea. 

— Îmi pare rău, spuse ea, simțindu-se cumva jenată în acele 
haine. Poate ar trebui să iau altceva pe mine. 

— Nu. Nu. E în regulă. Logan puse cuțitul deoparte și își șterse 
mâinile de un prosop alb. Doar că a trecut multă vreme de când 
nu am mai văzut hainele astea. Era și timpul să fie purtate din 
nou. Mă gândeam să le duc la o organizaţie umanitară. Ti-e 
foame? Termină de tăiat mărul și puse bucăţile într-un bol 
alături de feliile de banane și portocale. 

— Mor de foame. 

— Foarte bine. Așază-te. O să te pun la curent cu ce am aflat. 

Ea luă loc la masa din lemn de pin. În faţa ei, Logan așeză 
unul din sanavișuri, bolul cu fructe și un pahar cu lapte. El luă o 
gură din celălalt sandviș. 

— Numele bărbatului e Peter Boutaire. A fost în infanteria 


VP - 234 


marină, așa ca am putut să-i verificam fără probleme dosarul. 
Avea patruzeci și unu de ani, necăsătorit. El și Meyers au 
crescut împreună. 

Dana se opri din mestecat. 

— Boutaire a intrat în armată la scurt timp după ce s-a lăsat 
de liceu - o elevă îl acuzase de viol. Acuzaţiile au fost retrase în 
cele din urmă, iar povestea a fost îngropată. Pentru că fata era 
minoră, totul a fost sigilat. Boutaire a participat la operaţiunile 
Furtună în Deșert și Vulpea Deșertului, și a făcut parte din 
forțele armate americane trimise în Iugoslavia. După perioada 
petrecută în infanteria marină, s-a întors în Seattle și a lucrat în 
poliţie pentru scurt timp. Meyers l-a angajat să se ocupe de 
pază. Bărbatul pe care l-am întâlnit azi la McCormick'S a fost în 
același motel cu Laurence King când acesta a fost omorât. Cazul 
clasic al celui care se află în momentul nepotrivit la locul 
nepotrivit; dar reușise să se uite cu atenţie la Boutaire - a cărui 
față sunt sigur că nu o s-o uite niciodată. Câteva nopţi mai 
târziu, se uita la știri și aproape că a făcut apoplexie când l-a 
văzut pe Boutaire într-o mulțime de oameni alături de Meyers. 
Să zicem că i-a stârnit mustrări de conștiință. L-a identificat din 
imaginile de pe o casetă video. 

Dana scutură din cap. 

— Ce facem acum? Boutaire e mort. 

— Da, dar avem pe cineva care va jura că Boutaire l-a omorât 
pe King, iar Boutaire e legat de Robert Meyers. Asta va zgudui 
lumea perfectă a lui Meyers. 

— Nu vreau să zgudui lumea perfectă a lui Robert Meyers. Ar 
fi o justiţie falsă. Vreau să fie condamnat pentru că mi-a ucis 
fratele. 

Logan își puse sandvișul jos. 

— Am o adresă de-a lui Boutaire - un apartament în Belltown. 
Tind să cred, mai ales datorită relaţiei lui cu Meyers, că acţiona 
singur și nu făcea parte dintr-un grup de renegatți din sistemul 
de securitate, dar nu sunt sigur nici de asta. l-am cerut 
medicului legist să nu facă publică moartea lui. S-ar putea să 
câștigăm astfel ceva timp înainte ca Meyers să apuce să șteargă 
urmele lui Boutaire. 

— Nu ai nevoie de un mandat pentru asta? întrebă ea. 

El ridică din umeri. 

— Asta ar însemna multă birocraţie și un judecător care să-mi 


VP - 235 


spună că nu am suficiente dovezi. Mai luă o gură din sanaviș. 
Oricum, mergem doar să ne uităm. Te simţi în stare de un drum 
cu mașina? 

— Nu. Dar, dacă așteptăm să-mi mai revin puţin, tot locul ăsta 
o să fie la fel de curat precum cabana din Roslyn. 

— De asta mă și tem. 

e 

Apartamentul lui Peter Boutaire se afla într-o clădire 
securizată de pe Second Street din Belltown Seattle. La nord de 
districtul financiar, Belltown fusese curățat destul de bine în 
ultimii cinci ani. Dezvoltatorii au ridicat clădiri șic cu vedere spre 
Puget Sound, complexe noi de apartamente și restaurante de 
clasă. Reabilitarea nu putuse totuși să elimine toată dezordinea. 
Astfel că au mai rămas câteva magazine de băuturi alcoolice și 
baruri. La fel și traficanţii de droguri, iar vagabonzii din Seattle, 
care erau mulți, erau protejaţi de un cod liberal al Districtului 
King care nu includea și legea împotriva vagabondajului. 

Un gardian stătea de pază la intrarea în holul cu gresie albă, 
ghivece cu ferigi și un candelabru cu cristale din sticlă. 
Gardianul îi trimise pe Dana și pe Logan la administrator, un 
bărbat slab cu un păr încărunţit prematur, îmbrăcat într-un 
pulover mov cu inscripția Universitatea Washington, cu 
pantaloni de pijama și papuci de casă, care deschise ușa 
apartamentului. 

— Niciodată nu am avut probleme cu el. Administratorul vorbi 
cu un vag accent de Louisiana în timp ce îi conducea pe holul 
bine luminat. A intrat în vreo belea? 

Logan îi făcu semn Danei. 

— Sora lui e îngrijorată pentru el. Nu a mai sunat de câteva 
zile. Vrem doar să aruncăm o privire. 

Managerul se întoarse către Dana în timp ce urcau în 
ascensor. 

— Sper că e bine. 

— Cât e chiria aici? întrebă Logan. 

— De la o mie două sute de dolari în sus, depinde de 
priveliște. Apartamentele de la etaj care dau spre vest ajung și 
până la două mii patru sute. 

Pășiră afară din ascensor la etajul doisprezece, mergând spre 
al doilea apartament pe stânga. Administratorul folosi o cheie 
universală și pășiră într-un hol imaculat, cu gresie, care ducea 


VP - 236 


către un living unde pe jos era doar un covor alb și în rest mai 
nimic. Mobila era constituită dintr-o canapea și o masă. Nu era 
nicio fotografie pe pereţi sau pe șemineu. Etajerele bibliotecii 
erau goale. Nu existau televizor și nici radio. In sufrageria 
alăturată, un candelabru auriu atârna suspendat deasupra unui 
loc gol, unde ar fi trebuit să fie o masă. Cel mai mare atu al 
apartamentului era priveliștea. Uși glisante din sticlă dădeau 
spre balconul cu vedere spre Elliott Bay și spre casele de pe 
insula Bainbridge. 

Logan se întoarse spre administrator: 

— De cât timp spuneţi că stă aici? 

Bărbatul părea la fel de surprins de lipsa mobilierului. 

— A semnat contractul de închiriere acum un an. Cred că nu-i 
plăcea să aibă multe lucruri. Își îndreptă comentariul spre Dana. 

In bucătărie, tejghelele albe din faianța erau imaculate, 
dulapurile din stejar - goale. Logan nu își pierdu timpul acolo. Se 
duse pe hol, spre baia din stânga. O ușă închisă de la capătul 
holului avea un lacăt. Nicio altă ușă nu mai avea lacăt. 

Administratorul scutură din cap când Logan se interesă de o 
cheie. 

— Cred că și-a pus de unul singur lacătul. 

Logan făcu un pas înapoi, se sprijini cu spatele de peretele 
opus, își ridică piciorul și lovi în ușă. O deschise abia după ce o 
lovise a treia oară cu piciorul. 

— Să-l taxaţi pentru asta, îi spuse administratorului. 

— Intenţionez să fac asta, răspunse acesta. 

Incăperea semăna cu un centru de operaţiuni. Mai multe 
ecrane de calculatoare și tastaturi erau aliniate pe mese. Sub 
mese se aflau hard diskuri și o mulţime de cabluri de la 
calculatoare, imprimante, faxuri, cel puţin două aparate de tocat 
hârtie, un laminator și alte echipamente a căror utilitate îi era 
străină lui Logan. Se întoarse către Dana. 

— Sunt sigur că asta explică legitimaţia detectivului Dan 
Holmes și numărul de telefon. 

Harţi și fotografii umpleau pereţii și erau marcate cu roșu. Pe 
birou, o mulţime de numere de telefon, o arhivă de carnete de 
conducere, carduri de credit și pașapoarte, fiecare cu fotografia 
lui Boutaire pe ele, dar cu nume diferite. 

Când administratorul fluieră, Logan îl lăsă să iasă și să 
meargă pe coridor spre ușa principală. 


VP - 237 


— Va trebui să păstraţi tăcerea legat de asta. 

— Credeţi că făcea ceva ilegal? 

— Sora sa crede că lucrează pentru guvern, spuse Logan. 

— Adică CIA sau ceva de genul ăsta. 

— Nu știe. Logan spera să-l sperie pe bărbat ca să-și ţină 
gura. Dar eu, în locul dumneavoastră, aș fi foarte atent la ce aș 
zice altora. De fapt, nu spuneți nimic nimănui. Aţi putea pune în 
pericol viaţa acestui om. 

Managerul își ridică mâinile. 

— Hei, nicio problemă. Nu vreau să iau parte la așa ceva. 

— Vă las cheia după ce terminăm. 


Logan închise ușa de la intrare și se duse înapoi în cameră. 
Dana se uită prin niște dosare dintr-un plic, citind numele 
printate pe etichete și răsfoindu-le conţinutul. Numele erau ușor 
de recunoscut - directori executivi ai unor companii importante 
din întreaga Americă. Dana recunoscu date despre averile 
acestor directori, precum și informaţii financiare despre 
societăţile lor. 

— Cred că acum știm cum s-a descurcat atât de bine la bursa 
de valori Robert Meyers atunci când toţi ceilalţi se scufundau, 
spuse Dana. 

Logan scutură din cap. 

— Nu lasă nimic la întâmplare, nu-i așa? J. Edgar Hoover ar fi 
fost mândru. 

Dana răsfoi dosarele. Simţi un fior pe spinare. 

— Logan. 

Logan se uită peste umărul ei. înăuntru erau fotografii ale 
Danei care cobora din mașină în faţa magazinului de bijuterii al 
lui Kim, la aeroport, în Montlake sau plecând de la Strong & 
Thurmond. Inima îi sări din piept când văzu o poză în care o 
ținea pe Molly, luând-o de la grădiniţă. 

— Doamne, are totul aici: adresa mea, telefonul meu, conturi 
bancare... casa părinţilor. Mai răsfoi prin dosar și scoase o foaie. 
Asta e grădiniţa lui Molly. Are programul. Dumnezeule, e o 
autorizaţie aici care îi permite s-o ia pe Molly! 

Logan o calmă. 

— Nu o va mai folosi acum, Dana. E în siguranţă. 

— Dar dacă sunt alţii? 

— Luăm dosarul cu noi. Se aplecă și căută în celelalte dosare 


VP - 238 


din cutia așezată jos, care părea pregătită să fie cărată în orice 
moment. Ciudat. El ridică un dosar. De ce ar avea un dosar cu 
numele lui Robert Meyers? Dana se uită la el. E gol, spuse el, 
deschizându-l. 

Ea i-l luă și îl studie cu atenţie. Spre deosebire de celelalte 
dosare, acesta era vechi și îngălbenit. Scrisul de mână de pe 
etichetă se ștersese și el aproape de tot. | se păru că acesta era 
diferit de celelalte. Îl compară cu alt scris de mână și își dădu 
seama că nu se înșelase. Ea îi întinse dosarul lui Logan în timp 
ce îi arătă dosarul din mâna sa. 

— Asta e scrisul lui Boutaire. Celălalt nu e. 

Logan lua ambele dosare cu scrisul de mână și le studie. 

— Deci de unde a luat Boutaire dosarul ăsta? 

— Și ce era în el? 

Continuară să scotocească prin dosare, dar nu găsiră nimic 
care să îl lege pe Boutaire de Marshall Cole, Laurence King și 
fratele ei. Dana se uită la o tablă din plută de pe peretele de 
deasupra mesei. Erau înfipte ace în diferite bucăţi de hârtie și 
articole de ziar. Se opri asupra unei însemnări de mână, un 
nume deasupra unei adrese în Redmond, Washington, doctorul 
Frank Pilgrim. Ea era sigură că mai auzise undeva numele 
acesta, dar nu-și aducea aminte cu exactitate. 

— Să mergem, spuse Logan. Putem să facem legătura între 
Boutaire și moartea lui King. Ar trebui să fie suficient ca să obţin 
un mandat de percheziție pentru a mă întoarce. O să chem 
Departamentul antidrog aici și voi avea mandatul mâine- 
dimineaţă. Apoi laboratorul de criminalistică va strânge toate 
bunurile lui și vom putea să ne uitam mai cu atenţie în biroul 
meu. 

— Trebuie să fie ceva aici. Ceva ce ne scapă. 

— Poate cu niște ochi mai odihniţi, sugeră Logan. A fost o zi 
lungă. 

Merseră cu ascensorul până la etajul întâi și apoi o luară pe 
coridor spre biroul administratorului. In timp ce se apropiau, 
Logan auzi voci dinăuntru. Ușa era deschisă. Ridică o mână 
pentru a o ţine pe Dana deoparte și a trage un ochi înăuntru. 
Administratorul stătea în picioare, vorbind cu doi bărbaţi în 
costum. 

— Chiar acum douăzeci de minute, spuse el. 

Logan o prinse pe Dana de braţ și o conduse pe coridor până 


VP - 239 


la o ușă de metal pe care scria „ieșire”. O deschise și coborâră 
pe o scară. 
* 

Ea stătea în mașină pe scaunul din dreapta, gândindu-se la 
numele de pe hârtia agățată de panoul din carton din 
apartamentul lui Boutaire, încercând prin toate metodele să-și 
amintească numele. Incercă să suprapună numelui o față. Apoi 
încercă să-și dea seama de unde îi era familiar numele, unde l-a 
văzut sau auzit. Nici asta nu funcţiona. 

— Erai la Centrul oncologic, spuse Logan în timp ce verifica 
oglinda retrovizoare. Poate nu e treaba mea, dar am văzut 
semnul pe una dintre clădirile din fotografii. 

— Am cancer, spuse Dana. 

Logan se întoarse către ea. 

— Îmi pare rău. E grav? 

Ea zâmbi auzind întrebarea. 

— E vreodată altfel? 

— Adică... 

— E în regulă. Ea tăcu o clipă, dându-și seama că nu vorbise 
despre asta cu nimeni. Mi-au descoperit un nodul la sân. Trebuie 
să îl scot. Apoi vor putea să-mi pună un diagnostic mai bun. 

— Ai avut de-a face și cu așa ceva în toată nebunia asta? 

— Au fost niște săptămâni infernale. Se uită la ceas. Ratase 
ora de culcare a lui Molly. Trebuie să ajung acasă să-mi văd 
fetița. Am nevoie de ceva care să-mi amintească faptul că în 
lume mai există și lucruri minunate. 


VP - 240 


49. 


Logan opri în parcarea din fața casei, farurile luminând 
mașina albă a poliţiei, suspect parcată. Lăsă motorul la relanti, 
cobori și dădu ocol mașinii pentru a deschide portiera din 
dreapta și a-i oferi Danei mâna. Chiar și cu ajutorul lui, Dana 
făcu un efort mare să coboare. Durerile se transformară într-o 
amorțeală neplăcută, de parcă încheieturile îi îngheţaseră. Se 
strâmbă când se ridică. Ploaia care căzuse cu intermitențe pe 
parcursul zilei se potolise, iar pătura cenușie de nori se rărise, 
scoțând la iveală un cer de noapte nepătat de nori și împânzit 
de stele. Pe drumul spre casa părinţilor ei, Dana și Logan își 
stabiliră opţiunile, care nu erau multe. 

— Aș putea să merg la el acasă și să-i bat la ușă, spuse 
Logan, continuând conversaţia. Boutaire a lucrat pentru el. Cu 
siguranţă e un motiv să merg să vorbesc cu Meyers și să-l 
descos. 

Ea clătină din cap. 

— Nu-l poţi face pe un bărbat ca Robert Meyers să vorbească. 
Te-ar ameninţa cu avocaţii înainte să ajungi la ușa de la intrare. 
Știm că Boutaire avea legături cu King și poate și cu Cole, dar nu 
putem să facem legătura între cercel și Meyers. Nu putem 
dovedi nici măcar că i-a aparţinut lui Elizabeth Meyers. Cel puţin 
nu sunt dovezi care ar putea fi folosite în instanţă. De 
asemenea, nu putem dovedi că James și Elizabeth Meyers aveau 
o legătură amoroasă, ceea ce înseamnă că nu putem dovedi 
motivul crimei. E conjunctural. lar asta nu ne va duce prea 
departe. Nu mă interesează să declar vinovat un bărbat mort. Il 
vreau pe Meyers. Soţia lui e cheia. Va trebui să găsim o cale de 
a ajunge la ea. 

— Asta nu va fi prea ușor. Dacă e așa cum presupunem, 
Meyers o ţine sub supraveghere. Mai mult, chiar dacă o vom 
convinge că Meyers ţi-a omorât fratele, asta nu înseamnă că ea 
va accepta să facă ceva pentru fratele tău, mai ales acum, când 
el nu mai este. 

Pe Dana o luă frigul și își împreună brațele în jurul corpului. 

— Atunci va trebui să găsim o altă cale. 


VP - 241 


— Va fi greu dacă nu este niciodată singură. 

— Știu. Rămaseră într-o liniște stânjenitoare. Mulţumesc, 
spuse ea. Apoi Dana se întoarse și păși pe trotuar. 

e 

Mama ei tocmai ieșea în hol din sufrageria mochetată, când 
Dana închise ușa de la intrare. Poliţista stătea pe o canapea 
albastră din piele, sorbind dintr-o ceașcă de ceai. O tavă de 
argint cu fursecuri și ceainicul erau la îndemână pe măsuţa de 
cafea din lemn de nuc. 

— Dana, Dumnezeule mare! făcu mama ei. Nu o văzuse de la 
incidentul cu explozia mașinii, după care urmase atacul lui 
Boutaire. Ești bine? Ce ţi s-a întâmplat? 

— Sunt în regulă, mamă. Nu mă simt atât de rău pe cât arăt. 
Dana se uită prin cameră. Molly e în pat? 

Mama ei dădu din cap. 

— Numai ce-a adormit. Ce s-a întâmplat? De ce se află poliţia 
aici? 

— Să ne așezăm. Îmi pare rău că nu am reușit mai devreme 
să-ţi explic cum stau lucrurile. 

— Are legătură cu fratele tău, nu-i așa? 

Dana trase adânc aer în piept. 

— Cred că da. 

Mama ei își duse mâna la gură, un gest pe care Dana îl 
cunoștea și știa că urmează și lacrimile. Luă mâinile mamei într- 
ale sale. + 

— O să fie bine, mamă. O să mă ocup de asta. Imi pare rău că 
te-ai speriat și îmi pare rău că nu am avut timp să-ţi explic. Nu 
puteam să fac asta la telefon, dar pot s-o fac acum. Trebuie să 
vorbim despre o mulţime de lucruri. 

Din tonul vocii Danei, ambele femei își dădură seama că nu 
vor purta o conversaţie banală sau că nu vor vorbi doar despre 
moartea lui James. Urma o conversație despre care amândouă 
știau că trebuia să aibă loc de mult. Tăcerea dintre ele săpase 
un hau care continuase să se adâncească, îndepărtându-le tot 
mai mult. Era momentul să pună lucrurile la punct. Niciodată nu 
se discuta în casa familiei Hill. Obișnuiau să ignore, să îngroape, 
să ia în derâdere lucrurile, însă în cele din urmă trebuiau să se 
confrunte cu problemele. 

— Putem sta jos să vorbim? întrebă Dana. 

Poliţista se ridică și se apropie de ele. 


VP - 242 


— Trebuie să raportez că sunt aici. Pot să dau un telefon din 
bucătărie? 

— Telefonul e pe perete, spuse Kathy și porni spre bucătărie. 

— II găsesc eu. 

Kathy se întoarse spre Dana, ezită, apoi se îndreptă spre 
camera de zi nou-construită. Camera avea mobilă albă și multe 
plante - lalele, ferigi și azalee. În mijlocul camerei, se afla o 
colivie în care stătea Keeker, papagalul de culoare roz cu verde 
al mamei Danei. Pasărea cârâi când cele două femei intrară. 
Kathy ridică un pachet de seminţe de floarea-soarelui și fistic și 
umplu tava micuță din colivie pentru a-l face să tacă. Keeker 
sări de pe bara sa pe marginea tăviţei și începu să spargă 
seminţele, lepădând cojile goale printre bare pe podeaua curată 
din lemn masiv. 

Mama se așeză pe canapeaua din nuiele împletite. Pe o masă 
laterală, sub o lampă conică, se odihnea lucrul de mână pe care 
mama ei abia începuse să-l croșeteze, cu un ac așezat la un 
unghi de 45 de grade. Ochelarii de citit erau așezați peste un 
roman de dragoste. Dana se cufundă în pernele de pe scaun. 
Acest lucru îi stârni o durere în coaste pe care o exprimă printr-o 
grimasă. 

Mama ei dădu să se ridice de pe scaun. 

— Tu chiar ești rănită. Lasă-mă să-l sun pe Jack Porter. 

Dana ridică o mână. 

— Sunt bine. 

Mama ei se așeză la loc. Urmă o pauză mai lungă. Apoi își 
trecu privirea în spatele Danei, la curtea întunecată. 

— Obișnuiam să stau aici și să vă urmăresc pe tine și pe 
James cum vă jucaţi în copaci. Îţi mai amintești cum tatăl vostru 
construise casa din copac? 

— A cumpărat-o, mamă. Nu a construit-o el. 

Kathy își frecă pe dosul palmei drepte, cu degetul mare de la 
mâna stângă, o pată cauzată de vârstă. 

— Uneori dormeaţi acolo. 

Dana scutură din cap. 

— Ne întindeam doar. De fiecare dată când se făcea întuneric, 
găseam câte o scuză să ne întoarcem în casă. Râse. Ultimii pași 
din grădină până în casă erau cei mai terifianţi pentru un copil 
de șapte ani. Se uită la mama ei. Dar tu erai tot timpul acolo, ne 
așteptai cu ciocolată caldă și prăjituri. Tot timpul ai fost acolo. 


VP - 243 


Se forţă să nu plângă. 

Mama ei luă acul și începu să croșeteze. Lucrul era la început 
și încă nu avea o formă. 

— Tatăl tău credea că va avea o fetiţă îmbrăcată în dantelă 
roz, dar tu nu erai așa. A avut parte de o fetiță băiețoasă. 

— De cât timp știai de tata? Fusese nevoie de ani de zile până 
să pună întrebarea asta, dar Dana nu se mai gândi cum s-o 
formuleze. Acum pur și simplu o întrebă. 

Acul se opri. Mama privea fix un loc din podea. O expresie de 
tristețe îi încreţi trăsăturile feţei. Își mușcă buza de jos, un obicei 
de-ale ei. Keeker se opri din spart semințe și cârâi. 

— Nu mai sunt o fetiţă. Știu ce-a făcut tata. 

— Știu. Și ai devenit o femeie frumoasă. Făcu o pauză. Apoi 
începu din nou să croșeteze. De la început. Am știut de la 
început. 

— Ce s-a întâmplat? 

Mama ei trase aer în piept și ridică din umeri. 

— Cred că după operaţie nu am mai fost atrăgătoare. 

Dana simţi cum i se umplu ochii de lacrimi. De când crescuse 
și pusese toate piesele de puzzle laolaltă așa cum și le amintea, 
își bănui tatăl că începuse aventura cam în același timp cu 
mastectomia mamei, dar acum, când o auzi spunând-o, deveni 
și mai dureros. 

— EIl ţi-a spus? 

Mama ei scutură din cap. 

— El nu mi-a spus niciodată nimic. Tatăl tău nu era un om rău, 
dar... Ei bine, o femeie pur și simplu știe lucrurile astea. Își 
răsuci verigheta pe deget. li plăcea să se uite la mine. li plăcea 
să mă privească atunci când mă dezbrăcam. Imi spunea că am 
un corp superb. După operaţie... nu vreau să-l vorbesc de rău. 

— E mort, mamă. Și eu deja am gânduri rele despre el. 

— Dana... 

— Nu relaţia mea cu tata mă interesează. A plecat dintre noi. 
James a plecat. Numai tu mi-ai rămas. Ne avem doar una pe 
cealaltă - tu, cu mine și Molly. Un sentiment ciudat de durere și 
furie o învălui și începu să plângă. Grant mă înșală. De ce nu i-ai 
zis nimic tatei? De ce l-ai lăsat să scape cu asta, să te trateze 
așa? Se întreba și pe ea însăși același lucru. 

Mama i se adresă cu multă energie, cuvintele fiind directe și 
adresându-se fiicei ei, nu propriei persoane. 


VP - 244 


— La început, am crezut că era vina mea. Eram deformată. Nu 
mai aveam un sân. Aveam o cicatrice. De ce m-ar vrea? Nu mă 
mai simţeam femeie. Mi-am petrecut mult timp 
autocompătimindu-mă. 

Dana clătină din cap. 

— Mamă... 

— Dar presupun că știi de ce am făcut asta. 

— Ai făcut-o pentru mine și James, spuse Dana, gândindu-se 
la Molly și la motivul pentru care îl tolerase pe Grant atât de 
mult timp. 

— Am făcut-o pentru ca tu și fratele tău să aveţi un tată care 
să se întoarcă acasă la voi în fiecare seară, și care va iubea. 
Voiam să aveţi o familie. Nu voiam să fiţi copiii de la școală ai 
căror părinţi erau divorţați. 

Cuvintele dureau. Era un răspuns pe care Dana nu era 
pregătită să-l audă. Era mai ușor să gândească despre mama ei 
că era prea slabă și ușor de supus, și că s-a prăbușit în faţa 
infidelităţilor. Dana detesta slăbiciunea pe care o simţea la 
mama ei, pentru că o speria. O speria să creadă că și ea ar 
putea fi la fel de slabă. Căsătoria cu Grant se încheiase. Ştia 
asta de ceva timp, dar nu avea curajul să plece și se simţea 
slabă din cauza asta. Să dea vina pe genele pe care le 
moștenise de la mama ei era mult mai simplu decât să-și 
recunoască propriile eșecuri. _ 

— Dar cum a rămas cu tine? Cu viaţa ta? Intrebarea venea cu 
treizeci de ani prea târziu. Era inutilă. 

Mama ei ridică din umeri. 

— Nu mai puteam face nimic. Nu aveam școală multă, nu 
aveam niciun talent. Nu avusesem nevoie de toate astea. Eram 
fiică de doctor și m-am căsătorit cu un bărbat care făcea mulţi 
bani și care voia să aibă grijă de mine. Pe atunci, era rușinos ca 
soţia unui bărbat să muncească. Oamenii ar fi crezut că el era 
incapabil să o întreţină. Eu trebuia să ţin casa și să pregătesc 
cina, să am grijă de tine și de James, și să arăt cât mai 
atrăgătoare cu putință la toate evenimentele și cinele de afaceri 
cu clienţi importanţi. Cel puţin la asta mă pricepeam. 

— Puteai să faci ceva. Suna a amărăciune, deși Dana nu 
intenţionase asta. Ești mult mai mult de-atât. 

— Ce era să fac? Să divorţez de el și să mă întorc la școală? 
Cum puteam să am grijă de tine și de fratele tău? Tatăl tău era 


VP - 245 


avocat. Nu aș fi avut nicio șansă. Și aveam cancer. Nimeni nu 
știa cum urma să fie viitorul pe-atunci. Dacă mă îmbolnăveam 
din nou; atunci ce urma să se întâmple? Am fost speriată? Da, 
am fost. Am fost singură și tristă? Normal. Dar vă aveam pe voi, 
pe tine și pe James, și eraţi cele două persoane din viaţa mea la 
care nu aveam de gând să renunţ sub nicio formă. Mă 
asigurasem că așa va fi. lar voi să nu fiți niciodată în situaţia de 
a avea părinţii divorţaţi. Când tatăl tău a încercat să te convingă 
să nu te duci la Facultatea de Drept, eu ţi-am spus să te duci. 

Lacrimile curgeau șiroaie pe obrazul Danei în timp ce-și 
amintea cum mama ei o încuraja. Kathy se întinse peste masă și 
luă mâinile Danei în mâinile ei. 

— Nu trebuie să trăieşti viaţa pe care am trăit-o eu. Tu nu ești 
ca mine. Tu ești puternică. Ai o educație, o carieră bună. Nu 
trebuie să rămâi cu bărbatul nepotrivit. Nu sta într-o căsnicie 
nepotrivită. Nu trebuie să fie pentru tine și Molly cum a fost 
pentru mine. 

— Am cancer, mamă. Dana rosti cuvintele ca și cum i-ar fi fost 
smulse din carne. 

— Oh, Dana. Kathy merse la Dana și își trase fiica spre ea, 
ținându-i capul pe piept, mângâind-o încet așa cum făcuse cu ea 
când era mică. Keeker continua să cârâie și să spargă cojile în 
căutarea miezului moale. Mama ei luă o batistă din buzunarul 
pantalonilor și i-o dădu Danei, căreia înainte i se părea ciudat că 
mama ei purta tot timpul o batistă la ea, acum însă nu i se mai 
părea. Kathy Hill plânse mult. O făcuse pe Dana să se 
gândească la William Welles. O făcuse să se gândească la 
Elizabeth Meyers. Aveau atâtea în comun. Toţi aveau atâtea în 
comun. 

— Mi-e frică, mamă. Mi-e frică pentru Molly, dacă mie mi se 
întâmpla ceva. 

— Normal că ţi-e frică. Asta înseamnă să fii o mamă bună - 
să-ți faci griji pentru copiii tai. Nimic n-o să i se întâmple lui 
Molly. N-o să permit asta. Nici fratele tău n-ar fi permis-o. De ce 
crezi că ţi-a lăsat ţie toată proprietatea? 

Dana se trase brusc. 

— Ce-a făcut? 

— Nu ţi-a zis Brian? 

Nu se mai dusese să se întâlnească cu Brian Griffin. 

— Nu. 


VP - 246 


— James ţi-a lăsat proprietatea moștenire pentru ca apoi să-i 
revină lui Molly. El a vrut ca tu să ai aceleași șanse să-ţi iei viaţa 
de la început așa cum a avut el. Asta vreau și eu. Tatăl tău a 
avut multe defecte, dar a fost un bun investitor, iar eu am avut 
grijă de ceea ce el v-a lăsat. Pot să-ți dau moștenirea mai 
repede. O să fii bine. 

Dana se lăsă pe spate. 

— Tu ai investit. 

Mama ei zâmbi. 

— Poate că nu sunt cea mai deşteaptă femeie din lume, dar 
știu cum să-mi protejez copiii și pe fetița care acum doarme. ȘI 
aș face orice pentru oricare dintre voi. Orice. 

Dana expiră, apoi se lăsă pe spate și trase aer în piept. 

— Se întâmplă niște lucruri. Lucruri care ar putea să implice 
persoane foarte importante. 

— Orice pot să fac să vă ajut, o să fac. Dar înainte, du-te sus 
la fetița ta și odihnește-te. Ai trecut prin atâtea. Ești epuizată. 

Dana se ridică, își îmbrăţișă mama și o sărută pe obraz. 
Continua să-și șteargă lacrimile în timp ce urca scările. 
Corespondenţa era deschisă pe masa din coridorul de la etaj. 
Deasupra era o invitaţie. Dana o ridică, o citi și simţi cum o 
invadează un val de adrenalină. Scoase telefonul mobil din 
buzunar, îl deschise și formă numărul. Sună doar o dată înainte 
ca el să răspundă. 

— Mike? Știu cum pot să ajung la ea. 


VP - 247 


50. 


Sâmbătă seara, lumini albe scăldau intrarea în Fairmont 
Olympic Hotel din centrul orașului Seattle. Construit în 1924 și 
considerat unul dintre cele mai de calitate hoteluri din Seattle, 
Fairmont Olympic Hotel își păstrase majoritatea cărămizilor 
originale, teracota și granitul care îl făceau să pară ca un conac 
din Sud combinat cu un monument italian. După colț, sub 
colonade albe și ferestre cu boltă, bărbaţi eleganţi îmbrăcați în 
costume, și femei în rochii lungi de seară se strecurau printre 
limuzine, Mercedesuri și mașini de teren luxoase, traversând 
parcarea circulară unde, în mijloc, se afla un spaţiu verde cu 
arţari pitici, garduri-vii și ferigi. Cheile de la mașini rămâneau în 
grija unor tineri îmbrăcaţi în costume și cu pălării pe cap. 

Dana privi spectacolul dintr-un taxi care se apropia de intrare. 
În cele două zile care urmară, corpul ei își revenise suficient cât 
să nu mai aibă nevoie de calmante; durerea din încheieturi și 
mușchi se calmase. Machiajul masca majoritatea vânătăilor, iar 
mănușile lungi și albe acopereau zgârieturile și tăieturile de pe 
braţe și mâini. Mama ei îi împletise părul și purta o rochie albă 
cu un colier de care atârna cercelul albastru cu diamantul în 
formă de lacrimă. 

În timp ce aștepta să ajungă în locul unde trebuia să coboare, 
Dana își scoase telefonul mobil și formă numărul lui Michael 
Logan. Acesta nu fusese iniţial de acord când Dana îl anunţase 
că avea o soluţie de a se apropia de Elizabeth Meyers, dar 
protestul său păli când realiză că era o idee bună și că alte 
opţiuni imediate nu aveau. 

— Ai spus chiar tu că sunt două persoane care ar mai putea 
identifica acum cercelul, iar una dintre ele este moartă. Așa că 
mai rămâne Elizabeth Meyers, îi zise ea. 

Logan rămase sceptic. 

— Dacă vei putea să te apropii de ea și dacă va vrea să-ți 
vorbească. 

— O să vorbesc cu ea. Nu am de gând să mă duc acolo ca să 
gust șampania și apetitivele. 

— Lasă-mă să te escortez. 


VP - 248 


— N-o să se întâmple nimic. E un loc public. În plus, vor fi 
prezente persoane pe care le cunosc - prieteni de-ai mamei și 
tatei. Ar ridica multe semne de întrebare dacă aș apărea acolo 
cu tine. Trebuie să fac asta singură. Trebuie să găsesc o cale să 
mă apropii de ea fără să se simtă ameninţată. Și asta o pot face 
numai de una singură. 

Stând în taxi, Dana se gândi la ceea ce îi spusese Logan 
despre soţia sa și casa pe care o proiectase ea. Se poate cao 
persoană cu dizabilităţi să știe că va exista altă femeie pe care 
soţul ei trebuia s-o iubească? Oare Sarah Logan și-a iubit soţul 
atât de mult încât să fi știut că va exista o altă femeie cu care 
acesta își va petrece viaţa după ce ea avea să moară - o femeie 
care a crescut iubind casele din copaci? Acum o săptămână, 
aluzia asta ar fi revoltat-o pe Dana. Acum însă nu mai era 
sigură. 

Unul dintre bărbaţii tineri care stătea la intrare îi deschise ușa 
și îi oferi mâna. Dana cobori din mașină. Simţi energia din 
clădire când intră pe ușile străjuite de statuile de bronz 
înfățișând doi gheparzi stând în alertă. Publicul era plin de viață 
și nerăbdător. Dana oferi invitaţia albă cu scris reliefat, adresata 
mamei sale, unui bărbat îmbrăcat în smoching și care avea o 
faţă lipsită de expresie. Firul alb al unei căști din urechi dispărea 
în spatele gulerului jachetei. Îi făcu semn Danei să-și așeze 
poșeta pentru a fi scanată într-un aparat ce semăna cu cel de la 
aeroport, și o direcţionă să treacă pe lângă detectorul de 
metale. Citise undeva că mai demult se considera umilitor să 
treci printr-o asemenea procedură, dar familiile bogate din 
Washington D.C. făcuseră din aceasta procedură un simbol al 
statutului. Prestigiul unei funcţii era acum dat de nivelul 
controlului la care erau supuși invitaţii. Cina care preceda 
deschiderea campaniei pentru președinție a lui Robert Meyers 
părea să fie cotată foarte sus ca nivel al securităţii. 

Își recuperă poșeta Gucci pe care i-o dăduse mama ei de la un 
bărbat cu o figură la fel de posomorâtă, care se afla de partea 
cealaltă a aparatului, și înaintă odată cu rândurile de invitaţi. Nu 
știa dacă sistemul de securitate era cel personal al lui Robert 
Meyers sau dacă era pus la dispoziţie de guvern, acum că era 
candidat la președinție, deși putea fi și o combinaţie între cele 
două. Nu-și dădu seama dacă cei care asigurau paza o așteptau. 

Ascensorul o duse până sus, unde o lăsă într-un hol larg cu 


VP - 249 


pereţi din lemn de stejar, podele din marmură albă și plante cu 
frunze lunguieţe care făceau încăperea să pară ieșită dintr-un 
roman de F. Scott Fitzgerald. Câte o scară ce cobora de la etajul 
al doilea se afla la fiecare capăt al holului, unde invitaţii 
așteptau cu paharele în mâini, privind pe fereastră la cei care 
soseau. Dana se întoarse spre scările cu balustradă din fier 
ornamentat, care dădeau spre Sala Spaniolă de Bal. Simţi subit 
nevoia de a privi în spate, de parcă cineva o urmărea, dar 
rezistă oricărui gest care o făcea să pară suspectă. La capătul 
de sus al scărilor, în timp ce se apropia de oglinzile înalte de la 
intrarea în sala de bal, simţi o mână pe braţ. Inima îi sări din 
piept. 

— Dana. 

Harry Block, fostul partener de la firma de avocatură a tatălui 
său, stătea alături de o femeie mult mai tânără, cu un trup 
sculptat, care îl ţinea de braţul stâng. Dana se gândi că e 
doamna Harry Block III. Block, un contribuitor important al 
Partidului Democrat, fusese cel care trimisese invitaţia pentru 
Kathy Hill. Block nu părea să fie atât de afectat de faptul că o 
abandonase pe Kathy după moartea scandaloasă a soţului ei, 
încât să nu-i ceară o donaţie de cinci mii de dolari pentru 
campanie. 

Dana își reveni, zâmbind larg. 

— Domnule Block, ce faceţi? 

— Nu-mi mai spune domnul Block, zise el. Te rog, spune-mi 
Harry. Ochii săi alunecară pe colierul de la gâtul ei și se opriră 
asupra pietrei albastre. Arăţi spectaculos, spuse el, ţintindu-i 
decolteul. Nu credeam că ești o adeptă a democraţilor. Am fost 
încântat când mama ta m-a sunat să-mi spună că vei participa. 
Nu am mai vorbit cu ea de mult. Block făcu o pauză. Expresia 
feței i se schimbă. Imi pare atât de rău pentru fratele tău, și cel 
mai rău îmi pare că nu am ajuns la funeralii pentru a-mi 
prezenta condoleanțele. Au mai înaintat cu investigaţiile? 

— Nu s-a aflat încă nimic, spuse Dana. Ridică invitaţia. Vă 
mulțumesc pentru invitaţie. Știu că răspunsul meu a venit în 
ultima secundă. Aţi fost foarte bun. 

— Imi pare bine că pot să fac pe gazda. Block zări pe cineva. 
Abia aștept să vorbim mai târziu, spuse el, și mai aruncă un ochi 
în decolteul ei înainte de a pleca. 

Dana își ridică privirea și observă că, în timp ce vorbise cu 


VP - 250 


Block, rândurile invitaţilor înaintaseră. Se duse la ușile principale 
ale sălii de bal și observă ceva ce semăna cu o primire ca la o 
nuntă. In fruntea acelor rânduri stătea Robert Meyers. 

Se opri. Nu se aștepta la așa ceva; credea că va putea să se 
amestece printre invitaţi până să găsească oportunitatea de a 
vorbi cu Elizabeth Adams în privat. Dar Meyers nu avea de gând 
să rateze șansa de a da mâna cu fiecare invitat și să-l facă pe 
fiecare în parte să se simtă suficient de important cât să doneze 
bani pentru campania sa. Dacă va recunoaște numele Danei și 
va ști că se află în încăpere, va deveni și mai vigilent cu soţia sa. 
Işi găsi o scuză să iasă din rând, dar apoi se gândi să rămână 
calmă. Dacă ar fi ieșit din coada de invitați, ar fi părut și mai 
suspectă. 

Cuplul din faţa ei dădu invitaţia unui bărbat care stătea în 
dreapta lui Robert Meyers. Acesta se uită peste numele din 
invitaţie, întoarse brusc capul și i-l șopti în ureche lui Robert 
Meyers. Meyers salută încrezător cuplul. Le luă mâinile și le 
strânse, privindu-i direct în ochi, zâmbind cald și mulțumindu-le 
că au venit. Apoi își puse mâna dreaptă pe spatele bărbatului 
pentru a-i îndemna să meargă spre soția sa, care stătea în 
spate. 

Elizabeth Meyers purta o rochie albă cu paiete, în contrast 
puternic cu părul său de culoare închisă, care fusese prins la 
spate cu o clamă care-i lăsa la vedere ambii cercei cu diamantul 
în formă de lacrimă. 

— Doamnă? Bărbatul din dreapta lui Meyers întinse mâna, 
așteptând invitaţia Danei. 

Ea îi dădu invitaţia, și el se întoarse și șopti numele în urechea 
lui Robert Meyers. Expresia feței lui nu se schimbă, dar mișcările 
sale robotice parcă nu mai erau chiar aceleași; poate chiar și 
pentru o secundă - un scurtcircuit în sistem. Apoi se întoarse 
către ea. Dana își ridică mâna stângă și trase mătasea peste 
colier pentru a acoperi cercelul care îi atârna la gât. Iși întinse 
mâna dreaptă. 

Meyers i-o luă cu graţie și șarm. 

— Ce mai faceți, doamnă Hill? Vă mulţumesc că sunteţi aici în 
seara asta și vă mulțumesc pentru sprijin. 

Dana zâmbi, deși în interior simţi o repulsie la gândul că 
Meyers îi atinge mâna. 

— E o onoare să fiu aici, domnule senator Meyers. 


VP - 251 


Cuplul din faţă zăbovea. Elizabeth Meyers râdea tare, un râs 
plin, răgușit. Meyers privi în stânga Danei. 

— Spuneţi-mi cum se poate ca o femeie frumoasă ca 
dumneavoastră să nu fie însoţită. 

Dana zâmbi din nou. 

— Gripă, mă tem. 

— Îmi pare rău să aud asta și sunt cu atât mai recunoscător 
că aţi venit. Vă invit să vă simţiţi bine în seara asta. Sper ca 
această noapte să fie începutul a patru ani de schimbări. 

Meyers îi lăsă mâna dreapta și se întoarse spre Elizabeth. 
Dana îi simţi mâna pe spate. Îi făcea pielea să se încreţească. 
Elizabeth încă râdea când se întoarse să o întâmpine pe Dana. 
Zâmbetul nu i se șterse de pe față. Ochii săi nu păreau să dea 
niciun semn că ar recunoaște-o, chiar și după ce soţul ei le făcu 
cunoștință. 

Dana continuă să se gândească la ceea ce se întâmplase. 
Oare William Welles se înșelase? Nu. Chiar trimiseseră pe cineva 
să-l ucidă. Crease cercelul pentru Meyers. Când Robert Meyers 
se întoarse să salute cuplul din spatele ei, Dana își cobori mâna 
stângă pentru a dezvălui cercelul. 

— Bună, Elizabeth! Tonul informai își făcu efectul. 

— Bună seara, vă... 

Dana făcu semn spre cercelul de pe colier. 

— Aveţi niște cercei superbi. 

Ochii lui Elizabeth coborâră spre colierul Danei. Zâmbetul îi 
dispăru și fu înlocuit de unul trist. 

Dana continuă. 

— William Welles a fost un artist remarcabil. Am înţeles că 
sunt unicat. 

Expresia de pe fața lui Elizabeth îngheţă. Cu coada ochiului, 
Dana văzu mâna dreapta a lui Robert Meyers ridicată, lucru care 
însemna că terminase de vorbit cu cuplul din spate și că aceștia 
trebuiau să treacă s-o salute pe soția sa. Dana se întoarse. 

— James a fost fratele meu, spuse ea încet, apoi ieși din rând. 

e 

O orchestră aflată la înălțime, alcătuită din bărbați și femei 
elegante ce formau Orchestra Simfonică din Seattle, cânta sub o 
lumină albă și moale, iar muzica armonioasă se îmbina cu 
zumzetul vocilor. Mese și scaune acoperite de o lenjerie albă cu 
cusături aurii umpleau zona de dans. Deasupra capului atârnau 


VP - 252 


sute de baloane negre și albe pline cu confetti care urmau să fie 
eliberate la un moment dat. Bărbaţi și femei în veșminte albe 
pluteau pe lângă invitaţi, purtând tăvi cu pahare cu șampanie și 
apetitive. Lumina ce venea de la candelabrul spaniol cu mărgele 
din sticlă fusese stinsă, dând astfel șansa lumânărilor de pe 
mese să strălucească. În încăperea pusă la punct, fiecare scaun 
însemna cinci mii de dolari care se vor duce la Partidul 
Democrat care încerca să-și impună viitorul președinte. La 
intrarea în încăpere se afla o masă lungă, ornată, rezervată 
pentru senator, soţia sa și invitaţii lor speciali. Doar un podium 
și un microfon care se aflau în mijloc perturbau eleganța. 

Dana se pierdu printre invitaţi, recunoscând fețe pe care le 
văzuse la televizor, în ziare, în reviste sau pe ecranele 
cinematografelor. Sorbi din șampanie și găsi un colţ al încăperii 
unde se afla un ghiveci cu o ferigă lângă care se așeză și care 
nu era departe de rândurile de invitaţi cărora li se făcea 
primirea și de unde o putea studia pe Elizabeth. Elizabeth părea 
să-și fi ieșit din ritm, ca un partener de dans care nu era sigur 
de următoarea sa mișcare. Zâmbetul ei nu mai părea strălucitor, 
ci ezitant și forțat. Ochii își pierdură concentrarea și din când în 
când mai rătăceau prin mulţime. Robert Meyers observă că soția 
sa nu era în apele ei. Intr-o pauză scurtă, el se întoarse spre ea 
și îi șopti ceva la ureche. Ea dădu din cap aproape imperceptibil, 
apoi continuă rutina mult mai vivace. Dar nu ţinu mult. 

Dana analiză situaţia de faţă. judecând după privirea mirată a 
lui Elizabeth Meyers când Dana îi dezvălui cercelul de la gât, ea 
habar nu avea că îl pierduse. Asta însemna că unul din cerceii 
pe care ea îi purta era un fals. Cumva, Meyers aflase că soția sa 
uitase cercelul la fratele ei, iar Boutaire îi trimisese pe King și 
Cole după el. Când dădură greș, Meyers probabil comandase un 
cercel identic pentru a masca absenţa perechii în timp ce 
aștepta ca Boutaire să recupereze originalul. Totul fusese 
orchestrat pentru a elimina orice suspiciune legată de 
posibilitatea ca moartea fratelui ei să fi fost mai mult decât un 
act brutal ce se petrecuse în timpul unui jaf. 

După alte treizeci de minute, șirul de invitaţi se risipi, iar ușile 
se închiseră. Orchestra se opri din cântat. Doi bărbați îmbrăcaţi 
în costume medievale - cu fuste roșii cu alb, ciorapi negri și 
pălării cu pene - pășiră în față, ridicară două trompete și-i 
salutară pe invitaţi cu un răsunet scurt. Cina era servită. Dana 


VP - 253 


ochi masa cu numărul douăzeci și nouă și își observă locul 
rezervat. Harry Block se purtase frumos cu ea. Masa ei se afla 
chiar în mijlocul încăperii, nu departe de demnitari. Deși fiecare 
masă avea zece locuri, Dana nefiind însoţită, totuși toate 
scaunele de la masă fuseseră ocupate. Un bărbat chipeș, cu un 
ten măsliniu, îi oferi scaunul și se prezentă ca fiind Leonard 
Berdini, regizorul de film de la National Geographic. 

Odată ce invitaţii se așezară, dirijorul ridică bagheta și 
orchestra începu să cânte ceea ce părea a fi Marșul Prezidenţial. 
Mulțimea se ridică în picioare, aplaudând în timp ce ușile 
fuseseră din nou deschise. Robert și Elizabeth Meyers intrară, 
salutând și zâmbind ca un cuplu proaspăt căsătorit la propria 
nuntă. Aplauzele continuară mult după ce invitaţii de onoare își 
găsiră locurile și se intensificau de fiecare dată când un 
demnitar încerca să liniştească ropotul. Într-un final, Robert 
Meyers păși pe podium în valurile de admiraţie. 

— Vi se va răci cina, spuse el, deși primirea voastră îmi 
încălzește inima. Un preot binecuvântă bucatele, și vocile se 
amestecară printre zăngănitul tacâmurilor de argint și al 
paharelor. Pe toată durata cinei, Berdini își arunca frecvent ochii 
în decolteul Danei, ca și cum se gândea dacă s-o folosească într- 
unul dintre filmele sale. Îi povesti despre cele mai recente 
aventuri ale sale în America de Sud și despre filmările din 
Brazilia. Dana îi oferi o atenţie politicoasă, dar era concentrată 
asupra lui Elizabeth. Era clar ca Elizabeth făcea același lucru, 
asculta politicoasă la ceea ce avea demnitarul din stânga sa să-i 
spună, în timp ce se uita la mese. 

Cina era alcătuită din somon și file mignon, cartofi și fasole 
verde. In timp ce chelnerii adunau platourile și aduceau spumă 
de ciocolată și cafea, același demnitar care vorbise la 
deschiderea evenimentului se ridică din nou pentru a-l prezenta 
pe „următorul candidat din partea Partidului Democrat la 
președinția Statelor Unite ale Americii, Robert Meyers”. 

Publicul se ridică din nou și aplaudă în timp ce Meyers păși pe 
podium în lumina reflectorului. Când își ridică mâinile, aplauzele 
se intensificară. Se uită la masa demnitarilor cu o privire sfioasă 
care spunea „Ce pot să fac?” apoi zâmbi și dădu din umeri. 
După încă un minut, mulţimea se opri și se așezară la locurile 
lor. 

— Să înțeleg din reacţia dumneavoastră că aţi savurat cina. V- 


VP - 254 


am spus că așa o să fie. 

Mulțimea începu să râdă. 

— În seara aceasta, facem împreună primul pas spre ceea ce 
sperăm cu toţii că vor fi patru ani de schimbare. Toţi se ridicară 
și aplaudară, apoi rămaseră în picioare pe parcursul întregului 
discurs al lui Meyers, care dură treizeci și cinci de minute. Dana 
nu ascultă ce spunea, atenţia fiindu-i îndreptată spre Elizabeth. 
Când termină de vorbit, Meyers făcu un pas înapoi și o luă pe 
soția sa de mână, apoi se îndreptară spre ringul de dans. 
Dirijorul porni un vals. După câteva minute, alţii îi însoţiră. Când 
valsul se termină, Meyers se îndreptă spre un grup mare de 
oameni. Seara aceasta nu trebuia să fie una destinată dansului. 
Nu putea rata ocazia de a vorbi cu cât mai mulţi oameni. Fluxul 
de invitaţi și cei care voiau să-i ureze numai de bine îl separară 
curând de soţia sa. Aceasta era șansa Danei, poate singura. 

Se strecură printre invitaţi până ajunse lângă grupul de 
oameni care o înconjurau pe Elizabeth. Când aceasta își făcu 
apariţia, Elizabeth îi întâlni privirea, apoi termină politicos 
conversaţia pe care o avea și se întoarse către ea, dar nu 
înainte de a cerceta încăperea cu privirea, probabil pentru a-l 
localiza pe soțul ei. 

— Dana, șopti ea încet. 

— Îți amintești de mine. 

— Da, bineînțeles. 

— Am luat cina o singură dată, de Ziua Recunoștinței, cu mulți 
ani în urmă. Ai o memorie chiar atât de bună? 

Elizabeth se holbă la ea. 

— Aș fi flatată să-ţi amintești de mine de la acea cină la care 
am participat împreună, dar amândouă știm că nu asta e 
motivul. 

Elizabeth privi în jos la cercelul pe care ea îl purta la colier și, 
inconștient, își verifica loburile urechilor. 

Dana vorbi încet. 

— L-am găsit sub patul fratelui meu. William Welles mi-a 
povestit restul. Apoi cineva l-a omorât. 

Dana se uită la Elizabeth în timp ce aceasta procesa 
informaţia - moartea lui James, cunoștințele Danei despre 
William Welles, faptul că ea îi purta unul din cercei. Nu se putea 
să fie o surpriză totală; Elizabeth trebuie să fi suspectat măcar o 
clipă că moartea lui James Hill nu fusese o crimă întâmplătoare. 


VP - 255 


Totuși, privirea ei pierdută arăta faptul că nu se gândise la 
această posibilitate sau cel puţin nu dorise asta. 

— Dumnezeule, spuse ea încet. 

— Aici erai. 

Capul lui Elizabeth tresări ca o coardă ciupită brusc. Robert 
Meyers apăru lângă soția sa. 


VP - 256 


51. 


Taxiul o lăsă în fața intrării în Columbia Center, monolitul 
negru care străpungea orizontul oraşului Seattle precum 
Monumentul Washington la mii de kilometri de partea cealaltă a 
țării. Dana păși într-un atriu vast din marmură, unde existau 
multe lifturi și scări rulante ce serveau celor șaptezeci și șase de 
etaje ale clădirii, și apoi se urcă într-unul dintre ascensoare, care 
o duse până sus. Cobori din ascensor și intră într-un club unde 
tatăl său fusese odinioară membru. 

Podeaua de marmură neagră și pereţii erau scăldați într-o 
lumină delicată, albastră. Dana avu nevoie de câteva momente 
până să-și obișnuiască ochii cu întunericul. Pe scenă, trei bărbaţi 
îmbrăcaţi în negru cântau la instrumente, învăluiţi într-o lumină 
gălbuie. Două cupluri bine îmbrăcate se legănau pe ringul de 
dans. Lumânările ardeau pe mesele așezate în fața unor ferestre 
largi, care permiteau o priveliște de 360 de grade asupra 
orașului Seattle și Puget Sound, de la nord de West Point 
Lighthouse până spre sud, către Duwamish Waterway. 

El stătea la bar, cu un pahar în mână. Privirea lui plină de 
ușurare când o văzu intrând pe ușă o făcu să înțeleagă că o 
așteptase îngrijorat în tot acest timp. Michael Logan răsuflă 
ușurat. Îi surâse ușor, aproape spășit și o salută de cum o zări. 
Stăteau unul lângă celălalt ca un cuplu care nu se putea decide 
dacă să danseze sau nu. Logan o conduse spre o masă de lângă 
peretele de vest, îi trase un scaun și se așeză vizavi de ea, cu 
spatele la fereastră. O chelneriţă apăru la masă. Logan se uită la 
Dana. 

— Whisky și apă. Un whisky mare, preciză ea. 

Logan dădu din cap. 

— Două, vă rog. 

Un timp nu-și vorbiră, stând doar și uitându-se lung la flacăra 
pâlpâitoare a lumânării de pe masă. Apoi Logan o întrebă: 

— Ești bine? 

Dana zâmbi. Dintre toate lucrurile despre care detectivul 
Michael Logan ar fi putut s-o întrebe - dacă a vorbit cu 
Elizabeth, dacă Elizabeth a recunoscut cercelul, lucruri foarte 


VP - 257 


importante pentru ei - el alesese s-o întrebe despre ceea ce 
conta cel mai mult pentru ea. 

— Sunt bine. Mulţumesc de întrebare, spuse Dana. 

Logan se sprijini de spătar, privind-o ca pe un tablou de pe 
peretele unui muzeu. 

— Ce? întrebă ea, rușinată, deși știa bine de ce el o privea 
așa. 

— Nu știu. Nimic, cred. De fapt... ești foarte frumoasă, dacă- 
mi permiti să-ţi spun asta. 

— Îți permit. Zâmbi. Și mulţumesc... din nou. 

— Deci, cum a fost? 

Ea răsuflă ușurată. 

— Precum Cenușăreasa la bal. 

— Ai vorbit cu ea? 

— Puțin. 

— Și? 

— Și-a amintit de mine. Imediat ce a trecut de aparenţe, de 
rochia mea, de machiajul meu, și-a amintit cine eram. Și nu cred 
că și-a amintit de cina din Ziua Recunoștinței de acum douazeci 
de ani. 

— Ce ţi-a zis? 

— Nu a trebuit să spună nimic; se vedea în ochii ei. Am 
căutat-o mai târziu. 

— Ai întrebat-o de cercel? 

Dana dădu din cap. 

— L-a recunoscut și a recunoscut și numele lui William Welles. 
Cred că, pentru o clipă, inima ei a încetat să mai bată. 

— Cum așa? 

— Purta ambii cercei. 

Logan se gândi. 

— Meyers i-a comandat unul. 

— Cred că da. Văzându-i reacția când l-a observat, nu cred că 
ea știa că pierduse unul din cercei. Dar cum o fi aflat el că îi 
lipsea unul? 

Logan clătină din cap. 

— Nu știu. Dar cred că omul știe multe. Dacă o suspecta de 
infidelitate, cred că dăduse ordin să fie supravegheată. Boutaire 
probabil observase că nu avea cerceii în urechi când plecase de 
la fratele tău și apoi, când într-adevăr nu-i găsise la ea, își 
dăduse seama că avusese dreptate. Cred că ăsta a fost motivul 


VP - 258 


pentru care au intrat în casa fratelui tău. 

— De ce nu a intrat Boutaire? 

— Prea riscant. Dacă ceva nu mergea, s-ar fi descoperit că în 
spate era Meyers. Avea nevoie de King și Cole ca măsură de 
siguranţă. 

Chelnerița așeză paharele cu băuturile comandate pe masa 
din ardezie neagră. În următoarea jumătate de oră, Dana îi 
povesti detaliile acelei seri. Îi relată lui Logan cum, în mijlocul 
conversaţiei lor, Robert Meyers apăruse ca din senin, însă Dana 
reușise, la fel de repede, să se piardă în mulţime. 

— E nevoie de mult curaj pentru a face ceea ce ai făcut tu în 
seara asta, zise Logan. 

La auzul acestui compliment, ea ridică din umeri. 

— Nu aveam prea multe opţiuni. Am făcut ceea ce părea a fi 
cea mai bună alternativă. 

— De asta era nevoie de curaj. Vorbesc serios, Dana. Uneori, 
te găsești într-o situaţie și reacționezi pur și simplu. Instinctele 
te copleșesc. Dacă ai suficient noroc cât să nu fii ucis se 
numește că ești erou. Ce ai făcut tu în seara asta a necesitat 
mult curaj pentru că ai avut timp să cântărești pericolele și să le 
înţelegi, și totuși ai făcut-o. 

— Fratele meu e mort. Robert Meyers l-a omorât. Nu pot să 
accept asta. Nu voi accepta asta. 

— Știu. Îţi spuneam doar că trebuie să fii mândră de tine. 
Multe femei... își dădu seama. La naiba, majoritatea bărbaţilor 
ar fi renunţat de mult, dacă ar fi trecut prin ce-ai trecut tu. 
Fratele tău ar fi fost mândru. 

— Pare a fi o concesie. 

El se lăsă pe spate și privi pe geam. 

— Mike? 

Se întoarse spre ea. 

— Nu vreau să par pesimist, dar nu știu cum ne aduce asta 
mai aproape de a-l aresta pe Meyers. E ca și cu O.J. Simpson și 
pantofii - mai ţii minte? El a negat că are o pereche de pantofi 
asemenea celor care au lăsat o urmă cu sângele soţiei sale pe 
trotuar. Apoi au găsit poze cu el purtând aceiași pantofi. Totuși, 
nu a fost suficient - nici pe departe. 

Dana își încrucișă braţele pe masă. 

— Mike, acum ea știe. Știe ce s-a întâmplat cu James. A aflat 
cine e soţul ei. Nu putem ști dacă va fi dispusă sau nu să ne 


VP - 259 


ajute. Dar trebuia să-i dăm o șansă. Următoarea mișcare e a ei. 
Dacă nu o face... ei bine... Avem un cercel, un mort, membru al 
personalului de securitate al lui Meyers, și multe dovezi 
circumstanţiale. Oricare procuror ar vedea o legătură între ele. 

— Ce vrei să faci? 

— Săi lăsăm timp, spuse Dana. Dacă fratele meu o iubea, 
atunci trebuie să fie ceva bun în ea. Trebuie să pornim de la 
prezumția că ea îl iubea. Acum știe. 

Râmaseră în tăcere. Dana privea tinerele cupluri ce dansau 
pe ring. Alcoolul luă locul adrenalinei și simţi o dorinţă pe care 
n-o mai simţise în ultimul timp. Voia să ţină pe cineva în braţe. 
Voia să fie ţinută în braţe. Își dorea să iubească și să fie iubită. 
Când Logan întinse mâna după băutură, ea își desfăcu braţele, 
se aplecă înainte și îi atinse mâna. Logan își ţinea capul plecat, 
cu ochii la lumânare. Ea se retrase și se lăsă pe spate, 
înfășurându-și șalul pe după umeri. 

— Îmi pare rău. Nu trebuia să fac asta. 

Logan scutură din cap și își ridică privirea spre ea. 

— Soțul tău a sunat. 

— Grant? întrebă ea, confuză. 

— A sunat-o pe mama ta. Am fost îngrijorat și am sunat-o să 
văd dacă știe ceva de tine. Grant e acasă; te așteaptă. Mama ta 
nu voia să ai o surpriză. 


VP - 260 


52. 


Mâinile îi tremurau. Renunţă să mai închidă cercelul. Acesta 
căzu pe noptieră, sări și se pierdu pe covor. Elizabeth Meyers 
luă cercelul de jos, îl așeză lângă perechea sa, apoi se duse 
lângă perdeaua de la fereastra camerei ei de dressing. In zilele 
senine, lumina soarelui inunda încăperea, iar ea stătea ore 
întregi privind bărcile cu pânză ce treceau pe apele lucitoare și 
cenușii ale Puget Sound, visând la libertate. În seara asta, 
perdeaua fusese trasă. Din cauza asta, încăperea părea mai 
mică. 

Se trase de la fereastră, masându-și absentă lobii urechilor în 
timp ce-și privea reflexia din oglinda antică, ovală. Abia dac-o 
mai recunoscu pe femeia din oglindă. Părul ei era mai închis la 
culoare decât fusese în mod natural, era aproape negru. Deși 
prefera să-l poarte pe umeri, de puţine ori se întâmpla asta din 
cauza clamei cu care îl prindea să nu-i cadă în faţă. Ochii ei 
albaștri, odată strălucitori, deveniseră tulburi. Nasul și obrajii ei 
erau produsul operaţiilor estetice, deși ea considerase că erau 
frumoși așa cum i-a făcut Dumnezeu. Când nu se afla în public, 
umerii să-i laţi - musculoși, de la atâţia ani de înot în ocean în La 
Jolla, California - se lăsau, iar pieptul ei se înmuia sub povară. O 
lacrimă din colțul ochiului i se scurse pe obraz, căzând pe masa 
unde se aflau cerceii. N 

Își plecă ochii. Cele două pietre albastre nu mai străluceau. Îşi 
aminti de William Welles și ce îi spusese, că diamantele reflectă 
lumina într-o prismă de culori, dar că este o lumină falsă, o iluzie 
creată de refracție. Adevărata lumină, spusese Welles, vine din 
interior. „Fără ea, chiar și cercei atât de frumoși ca aceștia vor 
părea doar niște banale bucăţi de sticlă”. Ea crezuse că l-a 
înțeles. Dar nu reușise. Abia acum înțelegea. 

Își ridică privirea și se uită la reflexia sa din oglindă. 

— Păreai cufundată în gânduri, spuse Robert Meyers. Nu am 
vrut să te deranjez. E totul în regulă? 

— Sunt doar obosită, șopti ea. 

El trecu pe lângă ea prin ușile duble, înalte, către dormitor. 
Exista o intrare separată, dar el intra de obicei prin camera ei de 


VP - 261 


dressing. Dădu drumul la gaz. Flăcările din șemineu se 
înteţiseră. Se uită la o colecţie de CD-uri frumos aranjate într-un 
dulap care mai demult îi aparținuse lui John F. Kennedy. Meyers 
îl cumpărase la o licitaţie a firmei Sotheby. 

— Două puncte, două milioane de dolari. 

Scoase un CD de la locul său, desfăcu capacul de plastic și îl 
vâri în combină. Ritmul de tobe și ţambale se amesteca cu 
zumzetul viorilor, flautelor și trompetelor. Ea nu recunoscu 
aranjamentul orchestral, un mix între operă și muzica de stradă. 
Tribală. 

— Asta e estimarea la început. Nu e rău pentru o singură 
noapte. Dădu volumul mai tare și închise ușile dulapului gravat 
manual. E un început bun. Campania merge în direcţia bună. 
Incă vreo câteva nopţi ca asta, și voi fi atotputernic. 

Se opri cu palma pe un portret al ei, care atârna pe tapetul 
albastru cu dungi cenușii. În contrast cu portretul ei, culorile 
închise și mobila grea victoriană aveau un aer masculin. Meyers 
își dădu jos smochingul și îl așeză cu atenţie pe umerașul pentru 
haine. Personalul îl va da la curăţat și la călcat. Își desfăcu 
papionul și primul nasture de la cămașa, lăsându-și gulerul 
deschis. 

Ea se ridică de la masa din camera de dressing și intră în 
dormitor, pe partea cealaltă a patului cu baldachin. Simţea o 
durere profundă în suflet, o durere care acum era amestecată 
cu un alt sentiment. Furia creștea în ea, dându-i o forță pe care 
nu o mai simţise de ani de zile. 

— Tu ai făcut-o? întrebă ea. 

Meyers făcu o pauză înainte de a-și scoate butonii din onix 
negru de la mânecile cămășii. li puse pe fiecare în parte, la locul 
lor, într-o cutie din mahon. 

— Pari distantă în seara asta, parcă nu ești în apele tale. Nu 
ne putem permite asta. 

Ea se ura. Ura ceea ce devenise. 

— Ai făcut-o? întrebă din nou. 

El își scoase cămașa. Mușchii umerilor, bine definiti, tremurau 
sub piele. 

— Dacă vrem să facem asta, trebuie să ne dedicăm cu totul 
de-acum înainte. Statele dificile sunt în partea de est. 
Richardson va fi prezentat în contrast cu trecutul meu din nord- 
vest. O să-l facă să pară un gentleman din est, iar pe mine mă 


VP - 262 


vor face un cowboy. Dar e în regulă. S-a terminat cu bine pentru 
Ronnie, nu-i așa? 

Ea se întoarse în camera ei de dressing și privi în jos la cercei. 

— Bineînţeles, Richardson nu e un bun orator; e rigid ca un 
lemn. O să profit de toate ocaziile să intru în dezbateri cu el. 

Ea întoarse în palmă un cercel. W-urile împletite erau gravate 
pe încheietoarea de aur. Inima îi bubuia în ritmul tobelor din 
difuzoare. Închise ochii, întoarse și celălalt cercel. 

— Diferenţa dintre noi doi, diferenţa dintre anii pe care-i avem 
și culoarea părului vor fi diferenţele ce vor simboliza deosebirile 
din politica, economia și charisma noastră. 

Ea deschise ochii. Încheietoarea din aur nu era marcată. Simţi 
un gol în stomac, ca și cum s-ar fi aflat într-un ascensor în 
cădere liberă. Genunchii i se înmuiară. Se apucă de marginea 
dulapului, ca să se ţină pe picioare. 

— O să promovez în continuare tinerețea, vitalitatea și 
schimbarea. Asta o să-l facă să pară un bătrânel blocat în 
noroiul intereselor, partizan... 

Vocea lui se transformă într-un ecou adânc. Ea se forță să 
înghită. Camera se învârtea cu ea și crezu că o să i se facă rău. 
Apoi stomacul își reveni, ca un ascensor care e oprit de cablu. 
Simţi cum o durere cumplită îi cuprinde pieptul și membrele. 
Venele antebraţelor, încă bine definite de atâtea lovituri aplicate 
mingilor de tenis în tinerețe, se umflară sub piele și falangele 
mâinii cu care ţinea strâns dulapul se albiră. O ură pustiitoare îi 
clocotea în stomac și urca tot mai sus până începu să-i mistuie 
gâtlejul. Frica pe care o simţise atât timp se risipi. În locul ei 
rămase furia. 

— Nenorocitule! Izbi cu pumnul în masă. 

El stătea în prag, cu bretelele bălăngănindu-se în lateral. 

— E important să participi la campania asta, Elizabeth. Vorbi 
fără emoție. Aș câștiga și fără tine, dar publicul american te 
place în mod special. Statisticile arată că ai putea deveni cea 
mai importantă primă-doamnă, de la Jacqueline Kennedy, dar 
amândoi am știut că această comparaţie va fi inevitabilă, nu-i 
așa? 

— L-ai omorât. 

Își tuguie buzele. Privirea îi deveni dură. Se întoarse în 
dormitor, se așeză pe patul cu baldachin pentru a-și da jos 
pantofii și șosetele negre. 


VP - 263 


Ea îl urmă. Cuvintele îi ieșiră printre dinţii încleștați. 

— Vreau să te aud c-o spui. 

El se ridică încet. 

— Nu mă interoga. 

Ea făcu doi pași în față, accentuând fiecare cuvânt. 

— Vreau... să... te... 

— Tu pe mine să nu mă interoghezi! El se întoarse brusc, 
înfigându-se ca un șarpe care atacă subit și fără avertisment. 
Mâna lui îi strângea fața, încrețindu-i gura. Vocea avea o undă 
de sadism. Niciodată să nu mă mai interoghezi. 

O târî de-a lungul covorului, aproape ridicând-o de jos. Îi lovi 
ceafa de perete. O ploaie de culori îi trecură prin faţa ochilor. 
Mâna îi era încleștată în carnea obrajilor ei și îi împinse capul în 
lateral. Se apropie de ea. Ea îi simţi respiraţia pe gât. Saliva îi 
sărea printre dinţi. 

— Ce fac eu este treaba mea. Tu nu ai dreptul să mă 
interoghezi. Să nu-mi ceri explicaţii. Nu le vei primi. Nu trebuie 
să-mi dai sfaturi. Nu trebuie să-mi dai ultimatumuri. Ceea ce 
trebuie să faci tu este exact ceea ce-ţi spun eu să faci. 

li trase faţa către el, avea ochii holbaţi, ca ochii unui cal 
speriat. Buzele i se schimonosiră într-un rânjet demonic. 

— Vrei să știi? Vrei să-ţi spun? 

Ea se chinui să înghită. Mâna lui îi ridică bărbia, întinzându-i 
mușchii gâtului. Ea crezu că maxilarul avea să-i pârâie. Îl mai 
văzuse așa, când fiecare por al pielii îi fierbea de mânie și 
duhnea a ceva animalic. Vocea i se îngroșase și devenise un 
urlet gros și hârâit. De fiecare dată se temuse că furia lui va 
atinge punctul culminant, dincolo de care el nu va mai fi în stare 
să-și controleze forța loviturilor. Trăia cu o grămadă de servitori 
în casă, dar asta nu îi potolise mânia și nu îi slăbise din forța 
feroce a loviturilor. El obișnuia să-și coboare vocea, să dea 
drumul tare la combină și să-și învelească mâinile înainte de a o 
lovi. Doar intensitatea dezamăgirii lui se schimbase acum. 

— lubitul tău? Vrei să știi ce i s-a întâmplat iubitului tău? 
Meyers începu să râdă. A murit. A avut loc un jaf. El a intrat 
peste ei, și ei l-au bătut până l-au omorât, așa cum au relatat 
toate ziarele. 

Mâna îi mângâia linia maxilarului. Ea se trase de la perete. El 
îi înfipse genunchiul între coapse și apasă. 

— Au spus că avea capul spart, ca un fruct despicat. Au zis că 


VP - 264 


a simţit fiecare lovitură. Degetele lui îi urmăriră linia gâtului și a 
pieptului, apoi linia decolteului. Treisprezece lovituri, șopti el. 

Mâna își făcu loc pe sub rochie, degetele îi scormoneau în 
piele. Genunchiul lui o forță să se ridice în picioare. Gâtul i se 
întinse. Scoase un scâncet slab și se urî pentru asta. 

— Chiar credeai că aveam de gând să renunţ la tine atât de 
ușor, Elizabeth? Chiar credeai că o să-ţi permit să mă umilești 
după tot ce-am făcut pentru tine? Asta e multumirea pe care-o 
primesc? 

El o sărută pe gât și pe piept, cu gura deschisă, săruturi 
umede și calde. Zăbovea pe carnea ei ca un animal care linge 
pielea unei prăzi pe care tocmai a ucis-o. Ea îi simţi erecţia. 

— O să fiu cel mai puternic bărbat din lume. Nu o să existe 
ceva ce n-o să pot face sau avea. Crezi că ţi-aș putea permite 
să-mi iei lucrul ăsta? Crezi că i-aș putea permite soţiei mele să 
fie o curvă? Despre sex era vorba? Nu primești suficient aici, în 
dormitorul nostru? 

El îi sfâșie rochia albă și o lovi peste gură. Forța loviturii o 
împinse în lateral, deranjând lampa de pe noptieră. O cuprinse 
de umeri, îi răsuci o mână la spate și o trânti pe pat. Înainte să 
apuce să ţipe, mâna lui liberă o prinse din nou de gât. Își 
poziționă genunchiul între picioarele ei, desfăcându-le în timp ce 
se chinuia să-și descheie pantalonii. 

— De asta m-ai dezamăgit? Din cauza sexului? Pentru că pot 
să rezolv asta. Ea își închise ochii. Deschide-i! răcni el. O strânse 
mai tare de gât, tăindu-i respiraţia. Vreau să vezi cât de ușor pot 
să remediez situaţia. 

Se așeză deasupra ei, sufocând-o. Ea îi simţi mâna rupându-i 
chiloţii, smulgându-i, apoi pielea lui pe pielea ei. Limba lui și 
buzele îi sufocau sânii. Dinţii îi mușcară din sfârc. Durerea o 
săgetă, dar mâna strânsă în jurul gâtului îi înăbuși strigătul. El o 
mușcă de umeri și de gât și se forță să intre în ea. O trase la 
marginea patului, în picioare, cu spatele arcuit, împingând în ea 
tot mai violent. El își înălță capul ca un lup care urlă la lună. 
Apoi își cobori privirea către ea, o privire bolnavă, iar ea îl văzu 
ca o cobră care se alungea și se încolăcea deasupra ei, cu ochi 
întunecați. Se zvârcoli din strânsoarea mâinii lui să tragă o gură 
de aer. Plămânii o ardeau. Privirea i se înceţoșă, pânza de pete 
negre și imagini distorsionate reveni. 

Ritmul lui devenea tot mai rapid odată cu tobele din 


VP - 265 


difuzoare. Sunete ciudate îi ieșeau din gât, ca apa care gâlgâie 
într-o conductă sau ca aerul într-un plămân afectat de emfizem. 
Flăcările din șemineu i se reflectau în privire, săgeți roșii, 
portocalii și galbene îi dansau în ochi. Limba îi atârna, sâsâind. 
Pânza de culori se întinse, petele negre se topiră unele într- 
altele, formând o masă imensă de întuneric. Apoi imaginea se 
încețoșă și dispăru, și tot ce mai rămăsese erau gemetele lui tot 
mai înfundate, pe ritmul tobelor furibunde din difuzoare. 


VP - 266 


53. 


BMW-ul albastru parcat în față era singura dovadă a faptului 
că Grant era acasă. Becul din verandă, activat de senzori, 
arunca un con de lumină deasupra unei porți mici, iar cele opt 
ferestre care dădeau spre stradă - patru la parter și patru la etaj 
- erau întunecate. Logan își parcă mașina Austin Healey lângă 
bordură. Dana nu cobori imediat. Se uită lung la casă. Ciudat era 
că, deși era casa ei, nu se mai uitase la ea din unghiul ăsta. 
Intotdeauna venea de pe autostradă și parca în garaj. Cheltuise 
o mică avere renovând interiorul, revopsindu-l, punând perdele 
colorate și finisând podelele din lemn masiv, dar nu se simţise 
niciodată acasă. Avea aerul acela curat, renovat, al caselor din 
fotografiile de revistă - rigid și searbăd, fără profunzime și 
căldură. 

Dana deschise portiera mașinii și cobori pe trotuar, 
înfășurându-se cu șalul alb pe după umeri și ascultând motorul 
mașinii sport până ce acesta se topi într-un huruit slab și 
distant. Intră prin poarta principală, pe cărarea împrejmuită de 
garduri-vii englezești și privi în sus spre ferestrele întunecate ale 
dormitorului. Deși o parte din ea spera ca Grant să fi adormit, 
cealaltă nu putea să suporte gândul de a dormi în același pat, 
alături de el, încă o noapte. Va dormi în camera lui Molly. Scoase 
o cheie din poșetă, luă o gură de aer care îi trezi junghiul 
adormit din coaste și deschise ușa. Lumina din stradă se 
strecura printre obloane în sufragerie, lăsând fâșii de lumină pe 
jos. Tinu mânerul, pentru a împiedica zăvorul să facă zgomot 
când închise cu grijă ușa. Apoi își scoase pantofii cu toc, luându-i 
de baretă, și o porni în sus pe scări. 

— Sunt aici. 

Ea se opri pe a doua treaptă. Vocea îi suna străină. 

— Grant? 

— În sufragerie. 

Păși înapoi și își miji ochii să distingă prin întuneric. 

— Grant? 

— Aici. 

Găsi întrerupătorul sub abajurul lămpii de la capătul mesei și 


VP - 267 


aprinse lumina. Se lăsă o strălucire blândă în cameră. Grant 
stătea într-un balansoar, holbându-se în gol la șemineu. Când se 
mișcă, o făcu pentru a ridica paharul din mână. 

— De ce ești acasă? De ce stai pe întuneric? întrebă ea. 

El dădu pe gât ce mai avea în pahar, duse mâna la sticla 
ascunsă în spatele picioarelor scaunului și umplu pe jumătate 
paharul. Dacă văzuse sau nu deranjul din casă, cel puţin el nu 
spusese nimic. Dana se duse lângă fereastră. Cei aproape cinci 
metri distanţă dintre ei păreau ca o zonă-tampon de la niște 
negocieri de pace menite să se termine prost. Cu niște ochi 
injectaţi și sticloși, Grant își ridică puţin privirea și se uită la ea, 
doar atât cât să-i observe îmbrăcămintea. 

— Unde ai fost? întrebă el. 

— La aniversarea firmei. Era destul de sigură că el nu-și va 
aminti că evenimentul avea loc în octombrie, nu în aprilie. Din 
motive pe care nu le spunea, dar pe care ea avea să le 
înțeleagă în cele din urmă, el detesta să meargă. Se simţea 
inferior față de avocaţii care lucrau cu ea. Spunându-i asta, ea 
știa că el nu va mai insista cu întrebări la care să se simtă 
obligată să mintă. Nu mai voia să mintă, nici pe el și nici pe ea 
însăși. 

— De ce ești acasă? Credeam că procesul ţine încă cel puţin 
două săptămâni. 

— Așa am crezut și eu. Glasul îi suna ca și cum ar fi fost răcit. 
Ochii îi erau roșii și umflaţi. 

— Ce s-a întâmplat? 

El își drese glasul, păstrând câteva momente de tăcere 
înainte de a vorbi cu faţa întoarsă către șemineu. 

— Am prezentat cazul, exact așa cum mi-am imaginat că va 
fi. Au urmat martorii unul după celălalt, frumos, fără probleme. 
Articula greu cuvintele, dar încă avea control asupra lor. A mers 
perfect. Cu greu obiectau. Când o făceau, o făceau cu jumătate 
de gură. Credeam că vor ceda, că vor veni la noi cu propuneri 
care să se apropie de cele o sută cincizeci de milioane pe care le 
căutam și că așa se va termina. Ridică paharul și mai luă o gură. 

— Nu crezi c-ai băut suficient? 

— Oh, nu. Râse amar. Abia am început. 

Dana își strânse șalul și mai tare în jurul umerilor. Nu-și putea 
controla tremurul picioarelor. 

— Ce s-a întâmplat? 


VP - 268 


— După pledoarii, judecătorul le-a dat drumul juraţilor și ne-a 
spus să revenim dimineaţă. Era ceva în tonul vocii lui, ceva ce- 
mi spunea că nu se aștepta ca lucrurile să dureze prea mult. 
Râse din nou și se uită în sus la o pictură în ulei ce atârna 
deasupra șemineului: doi cai galopau, cu o privire sălbatică, 
alergaţi de ceva ce era lăsat imaginaţiei. Îmi amintesc că m-am 
uitat la Bill Nelson și am zâmbit. La cină, în acea seară, ne-am 
întrebat dacă acel comentariu al judecătorului era un 
avertisment adresat apărării sau se aștepta să nu avem o 
apărare solidă. Ne număram deja banii. Vocea i se înecă. O 
drese cu o altă gură de alcool, făcu o grimasă și apoi își umplu 
din nou paharul. În următoarea dimineaţă, au înaintat o moţiune 
pentru verdict direct. A trebuit să-mi suprim un zâmbet, deși îi 
lăudasem în sinea mea pentru curaj. Apoi judecătorul a spus... 
spune... „Mă gândeam că o să faceţi asta”. Grant făcu o pauză, 
de parcă asculta iarăși și iarăși ecoul acelor cuvinte. „Mă 
gândeam că o să faceţi asta. Mă gândeam că o să faceți asta”. 

Continua să se holbeze în șemineu. 

— Moţiunea lor se baza pe argumentul că nu am încheiat un 
contract legal, cu caracter obligatoriu. Au argumentat faptul că 
piesele defecte fuseseră fabricate de o firmă diferită de cea 
menţionată în contract, că nu am reușit să probăm că Nelson 
Industries avea dreptul legal să acţioneze în instanţă. El se 
ridică, se împiedică, apoi își reveni și ridică un deget în aer, ea 
presupunând că-l imita pe avocatul care argumentase asta. „Și, 
mai mult, Onorată Instanță, orice tentativă în viitor a firmei în 
cauză de a mai face plângere va fi astfel considerată ilicită 
pentru că se află în afara statutului legal prevăzut”. Se întoarse, 
într-un final, uitându-se la ea și ridică în batjocură păharul. Cu 
alte cuvinte, subsemnatul a dat-o-n bară grav de tot, deschizând 
procesul în numele altcuiva și ei au așteptat să menţioneze asta 
abia când a fost adus în discuţie statutul. Acesta expirase chiar 
cu o săptămână înainte, dar ei, în loc să se grăbească să-mi 
expună greșeala de la început, au decis să aștepte momentul 
potrivit ca să mă facă de râs în faţa clientului meu, partenerului 
meu, judecătorului și în faţa lui Dumnezeu. Tipă ultima parte a 
frazei ca un preot baptist la o slujbă de duminică, apoi izbucni 
într-un hohot de râs și plâns. 

Dana se uita la braţele ei, încrucișate în poală. Îi părea rău 
pentru el, dar nu putu să-și reţină un sentiment de satisfacţie și 


VP - 269 


se uri pentru asta. Nu voia să găsească deloc consolare în 
eșecul lui Grant. Ea știa că el suferea și orice s-ar fi ales de ei 
stătuseră totuși zece ani împreună și vor fi uniţi toată viața de 
un copil. Odată, ea chiar ţinuse la el. 

— Se poate remedia? Nu s-ar putea reveni la plângerea 
iniţială? Nu poate fi neglijenţă justificabilă? întrebă ea. 

El râse, îndoindu-se de spate, de parcă s-ar fi închinat. 

— Oh, aici devine interesant. Tâmpitul de judecător a anunţat 
cu multă plăcere decizia sa. S-a căznit să spună că această 
chestiune putea fi corectată de un avocat mai s;/itor. „Neatenţia 
nu este totuși un motiv pentru a amenda procesul pentru un alt 
avocat al apărării care să reformuleze acţiunea”, făcu el, cu o 
voce care aparent îl imita pe judecător. 

— Nu a spus asta. 

— Oh, ba da. A spus exact așa. Ceea ce practic elimină din 
start orice motiv pentru a face recurs. De asemenea, a zis că 
tatăl lui îi spusese odată... Grant făcu o pauză ca și cum ar fi 
încercat să-și amintească exact cuvintele. „Aroganţa duce la 
ignoranță, pentru că îţi orbește percepţia”. 

— Nu se poate. 

O lacrimă i se scurse lui Grant pe obraz. 

— Bergman și-a convocat partenerii pentru inevitabilul proces 
de incompetenţă în serviciu. Nelson Industries va încerca să 
recupereze cele o sută cincizeci de milioane de dolari pierderi și, 
dacă asta nu-l scoate din sărite pe acţionar, nu știu ce altceva ar 
face-o. 

— Asigurarea nu o să acopere costul niciodată. 

— Nu, n-o să-l acopere. El înclină gâtul sticlei pentru a 
reumple paharul. De aceea, Nelson Industries va lua bunurile 
personale ale fiecărui individ care a fost implicat în parteneriat. 
Cât de fericiţi crezi că vor fi când li se va spune că își vor pierde 
toate averile, pentru a acoperi greșeala mea? Mai râse o dată, 
cu un strigat prelung. Când termină, se uită în sus la ea, cu 
mâna la gură. Și asta a fost tot, prieteni. Işi desfăcu braţele, cu 
paharul într-o mână, cu sticla în cealaltă, de parcă ar fi spus „Ce 
zici de asta?” Sunt șomer. Bergman o să pună un gardian să mă 
escorteze afară din clădire, mâine la ora zece dimineaţa. Am 
douăzeci de minute la dispoziţie să-mi adun lucrurile și să plec. 
Toate dosarele pe care le iau vor fi examinate de un asistent 
care să determine care sunt documentele personale și care sunt 


VP - 270 


cele profesionale. Nu mi-au mai dat voie la calculator și mi-au 
confiscat laptopul. Cu alte cuvinte, sunt un amărât pe o insulă. 
Nu că ar conta, pentru că, odată ce va apărea știrea în ziar, nicio 
firmă de avocatură din ţară n-o să mă mai angajeze. Vocea îi 
deveni rece și furibundă. Doar douăzeci de minute mai am voie 
în birou, după nouă ani de muncă grea și de eforturi. Douăzeci 
de minute amărâte. 

— Putea să i se întâmple oricui, spuse ea. Dacă Nelson 
Industries ţi-a dat datele greșite... 

El aruncă paharul în șemineu, iar acesta se făcu țăndări. 


— Asta e partea cea mai urâtă. Am un memorandum în care 
prezint cercetarea mea legată de părţile implicate și în care îmi 
arăt încrederea mea nestrămutată că procesul va avea un 
rezultat final pozitiv. Nelson m-a păcălit însă, îmi cerea de multe 
ori dosarul cu evaluarea ca să-și poată legaliza documentele în 
cazul în care am fi câștigat. M-a tras pe sfoară. Am fost o 
marionetă. Și-au pus compania într-o poziţie în care nu avea 
cum să piardă. Dacă ar fi câștigat, atunci ar fi avut banii. Dacă 
ar fi pierdut, ar fi avut ţapul ispăşitor. Avocaţii companiei vor 
redacta mâine actele pentru proces. Avuseseră dinainte o 
ciornă. Bău mai multe guri din sticlă. E un nenorocit de escroc. A 
fost o escrocherie de la început. 

— Ai făcut tot ce-ai putut. Cuvintele ei sunau fără speranță. 
Nimeni nu a muncit atât de mult la un dosar ca tine... 

— Prostii! Alcoolul îi ţâșni printre dinţi. Cum naiba să fi făcut 
tot ce mi-a stat în puteri? Cum aș fi putut să mă concentrez 
când mă tot sunai întruna s-o iau pe Molly, s-o duc la grădiniţă 
sau alte cereri prostești? 

Cuvintele i se  înfipseră în piept ca un cuţit bont, 
străpungându-i pielea fără să o doară prea tare. Nu mai avea 
putere să sufere. El o învinuia pe ea pentru eșecul său. În zece 
ani, el niciodată nu îi acordase credit pentru succesele sale, dar 
acum o învinuia pentru eșec. Se bălăngănea pe picioare, se 
împleticea și făcea semne cu o mână prin aer. 

— Ti-am spus că aveam nevoie de mai mult timp. Ti-am spus 
că toate cazurile mele nu sunt ca și cazurile tale mărunte și 
drăgălașe. Asta e un război nenorocit. E o junglă - o bătălie a 
voinţelor, a puterii și a energiei. Tu nu poţi să înţelegi asta. N-ai 
înțeles niciodată asta. 


VP - 271 


— Înţeleg. Se ridică de pe canapea și își scoase șalul de pe 
umeri. Înţeleg mai bine decât crezi. 

El se apropie de ea. Ea îi putu simţi duhoarea de alcool din 
respiraţie și mirosul de transpirație. 

— Chiar așa, Dana? Chiar înţelegi? Pentru că eu cred că nu 
înţelegi. 

Nu așa își imaginase ea confruntarea inevitabilă, dar el 
alesese câmpul de bătălie. Ochii ei îi întâlniră pe ai lui. 

— Poate că ai fi avut mai mult timp dacă nu te-ai fi culcat cu 
asistenta ta, Grant. 

El se dădu înapoi, se împiedică de parcă vorbele ei îl 
împinseră și se dezechilibră. Părea uimit. Apoi începu să râdă. 

— Ce? Vin şi-ţi zic că viața mea e ruinată și tu îmi spui așa 
ceva? Așa ești tu - nu vrei să mă sprijini. 

Nu era ceva ce ea plănuise sau voia să facă; nu avea nicio 
dorinţă de a-l lovi cât era căzut. Dar așa se întâmplă în război. 

— Poate că Nelson Industries ţi-a distrus viaţa profesională, 
dar tu ești cel care și-a distrus viaţa personală. 

El scutură din cap, sfidător. 

— Ce zici dacă m-ai sprijini puţin, Dana? Un mic sprijin pentru 
un nenorocit? Ti-am târât fundul prin Facultatea de Drept - dacă 
nu eram eu, nu ai fi fost aici acum. 

— Nu. Haide să clarificăm lucrurile. Nu tu mi-ai târât fundul 
prin Facultatea de Drept. Eu te-am târât pe tine; tu doar o faci 
să pară pe dos. Și aș fi fost aici cu sau fără tine. 

El îi făcu semn cu degetul arătător. 

— Te-am sprijinit. Am cumpărat casa asta și tot rahatul ăsta. 
Mâna îi alunecă peste învelișul șemineului, dărâmând un ceas 
din porțelan și două vaze. 

Ea nu se sinchisi. 

— Cât timp? întrebă ea. 

El scutură din cap și continuă să-i fluture degetul. 

— Ești nebună. Știi ceva? Ești complet nebună. 

— Chiar sunt, Grant? Chiar sunt nebună? După zece ani, ai 
putea măcar să fii sincer cu mine? Sau chiar e necesar să mă iei 
de fraieră? Pentru că asta am fost - o fraieră. Sau poate ai 
dreptate. Poate am fost nebună. Dar nu mai sunt. 

El puse sticla pe masă și părea că-și revenise pe moment. 

— Dana... 

Ea ridică o mână. 


VP - 272 


— Nu-ţi bate joc de mine, minţindu-mă. 

El își cobori capul, holbându-se la covorul roșu, persan. Apoi 
umerii îi tresăriră și tremurară când se prăbuși în genunchi, 
suspinând. Corpul îi tremura de parcă era lovit de o pală de vânt 
puternic. O parte din ea voia să-i ia capul în poală, să-i spună că 
totul va fi în regulă. Dar știa că nu va fi. Nu mai era persoana 
care fusese și nu va mai fi niciodată. Moartea lui James o 
schimbase. Nu îi slăbise forțele - așa cum se temea că se va 
întâmpla -, ci o întărise. Îi dăduse posibilitatea să-și schimbe 
viaţa și să se bucure de ea, așa cum făcuse James. Dădu să iasă 
din cameră. 

Grant se uită de jos la ea. 

— Unde te duci? 

— Mă duc la mama. 

— Nu mă părăsi, Dana. Te rog, nu mă părăsi, o imploră el. Am 
nevoie de tine în seara asta. 

Ea se întoarse în prag. 

— Îmi pare rău. Aș vrea să te pot ajuta, dar nu mai am cu ce. 
Mi-ai luat tot ce aveam. Nu mai am nimic. Sunt goală. Sunt 
goală de mai mult timp; doar că nu o știam. Credeam că toată 
lumea se simte găunoasă pe dinăuntru. Credeam că e doar o 
perioadă a vieţii. Acum știu că nu e așa. 

El ţipă în timp ce ea pășea pe pardoseala din marmură spre 
intrarea principală. 

— Eşti o lașă, Dana. Întotdeauna ai fost lașă. Nu te poţi 
confrunta cu nimic. 

Ea se opri și îl privi în față. 

— Da, ai dreptate. Am fost o lașă. Dar nu mai sunt. Deschise 
larg ușa. 

— Nu o să fie așa de ușor. Nu o să poţi să mă abandonezi așa. 
Merit mai mult de-atât. Îmi datorezi mai mult de atât. O să... o s- 
o iau pe Molly. Ai să vezi tu, o s-o iau pe Molly, spuse el, iar 
cuvintele astea făcură o ultimă gaură în inima ei de hârtie. 

Luă cheile de pe masă, închise ușa după ea și se îndreptă 
spre BMW. Firele reci și umede de iarbă îi gâdilau degetele 
picioarelor, iar ea se simțea mai ușoară decât se simţise în ani 
de zile. 


VP - 273 


54. 


__ Robert Meyers ieși din baie, strângându-și halatul alb la brâu. 
Işi dădu părul la o parte de pe frunte, așeză peria pe șemineul 
sculptat manual, luă un pahar cu gură largă din care sorbi un 
lichior, încălzindu-se la flăcările focului cu gaze care aruncau 
umbre în încăperea întunecată. 

— Apa e minunată. Își duse mâna prin păr și își privi liniile 
feței într-o oglinda ornată cu frunze aurite. Ar trebui să faci duș 
sau baie, o să te ajute să-ţi calmezi nervii. 

Ea stătea sprijinită de tăblia patului, cu picioarele strânse sub 
ea, cu mâinile încleștate de cuvertura pe care o ţinea trasă până 
sus la bărbie, ca un copil căruia îi este frică de monștrii de sub 
pat. In spatele durerii înţepătoare dintre coapse, cauzate de 
penetrarea forțată, și a celei din gât, se ascundea o altă durere, 
surdă. Ea se concentră asupra durerii surde - o durere care 
emana din străfundurile sufletului și i se scurgea din trup ca 
picăturile de apă din vana care se afla în baia de alături, încet și 
constant. El va continua să o secătuiască de dorinţa de a trăi și 
urma să fie un proces lent și dureros. Se uită la candelabrul de 
deasupra patului, dar se îndoi că ar putea să suporte greutatea 
corpului ei. Candelabrul de sticlă din tavan era vechi, iar pereţii 
erau din rigips. Nu ar fi rezistat. Nu avea acces la arme, iar de 
medicamente nu putea face rost. Cuţitele nu erau de încredere. 
Era prizonieră, iar faima și succesul erau barele de fier ale cuștii 
din care nu putea scăpa. Potrivit lui, ea nu-și putea permite nici 
să moară. El n-ar fi permis una ca asta. Va continua să o domine 
și s-o oblige să apară în public. Avea nevoie de ea pentru a 
completa imaginea pe care el și-o construise cu grijă pentru 
publicul american care avea o nevoie nebună de speranţă și 
conducători, și care l-ar asocia cu Camelotul zilelor noastre. 

Meyers se așeză pe marginea patului, vorbindu-i ca un părinte 
unui copil. 

— Am sunat la bucătărie să ne pregătească o gustare. Vrei să 
mă însoțești? 

Cuvintele lui răsunară ca un ecou surd care nu se auzea din 
locul în care ea alesese să meargă. El se întinse și îi dădu la o 


VP - 274 


parte șuvițe de păr de pe faţă, apoi se aplecă înainte și o sărută 
ușor pe buze. Ea se luptă cu instinctul de a se trage deoparte, 
temându-se că asta l-ar enerva din nou. Furia lui clocotea la foc 
mic - erau zile când furia putea să explodeze oricând, la cea mai 
mică provocare. 

— Vezi cât de mult te iubesc? Cât de mult vreau să lupt ca să 
te păstrez? Nu voi lăsa pe nimeni sau nimic să intervină între 
noi. Te iubesc prea mult ca să permit că așa ceva să se 
întâmple. Ce ai făcut tu e greșit, dar eu am trecut peste asta. 
Acum totul poate fi la fel ca înainte. Te iert. Te iert, pentru că 
sunt suficient de bărbat ca să fac asta. Ințeleg că ceea ce tu ai 
făcut e și din vina mea. Îți lipsește disciplina. Trebuie să 
schimbăm asta. Acum înţeleg că tu ai vrut ca eu să te prind, că 
voiai atenţie, că te îndoiai de iubirea mea. Se ridică și îi întinse 
mâna. Haide să mergem jos să mâncăm. 

Ea nu se mișcă. 

El trase o gură de aer în piept. 

— Bine, o să-ţi aduc ceva de mâncare. Trebuie să-ți păstrezi 
sănătatea. Apoi o să discutăm despre noul tău program. O să te 
supraveghez îndeaproape. El zâmbi. Te așteptai la asta totuși, 
nu-i așa? O sărută pe vârful capului. Bineînțeles că te așteptai la 
asta. Porni spre ușă, apoi se opri. Miroși. Fă o baie fierbinte și 
pune ceva frumos pe tine. Dă-te cu parfumul pe care ţi l-am luat 
de ziua ta... și cerceii. Îmi place să-i privesc cum scânteiază 
când facem dragoste. O să facem dragoste imediat ce mă 
întorc, spuse el, și durerea surdă din capul ei explodă. 


VP - 275 


55. 


Dana auzi pașii mamei ei coborând scările, scârțâind familiar 
al treptelor din lemn și târșâitul papucilor de casă pe marmură. 
Ușa de la bucătărie se deschise larg, dar, dacă mama ei fusese 
surprinsă să o găsească pe întuneric, cel puţin nu i-o spuse. 
Kathy se opri cât să atingă umărul Danei. Apoi luă ceainicul de 
pe aragaz și îl umplu cu apă de la robinet. Dana își aminti că 
citise într-una dintre cărțile pentru părinţi că mamele vor 
rămâne toată viaţa mame, chiar și după ce copiii lor au crescut, 
iar copiii vor fi întotdeauna copii. Pleacă la școală, se căsătoresc, 
își întemeiază familii, dar, în momentul când pășesc în casa 
părintească, redevin copii, așteptând să fie hrăniţi, adăpostiţi, 
consolați. 

Kathy căscă, închise apa de la robinet și puse ceainicul pe 
ochiul din față al aragazului. Flăcările albastre îi atinseră 
degetele, până când ea reuși să potrivească focul. Apoi scoase 
două căni din dulap și le așeză pe tejgheaua din ardezie, 
scotocind printr-un borcan vechi de prăjituri după două pliculeţe 
cu ceai. Dana trasă cu ochii minţii o linie imaginară pe masa din 
bucătărie. Mama ei știa că Grant sunase și probabil își imagina 
că avuseseră acea confruntare inevitabilă. Dar totuși Kathy, 
rămase tăcută, și Dana înţelegea acum de ce, pentru că nu era 
bătălia mamei ei și nici nu era potrivit ca ea să-i dea sfaturi. 
Rolul ei era s-o consoleze și s-o asculte atunci când Dana va dori 
să discute. Dana interpretă greșit încă o trăsătură de-ale mamei 
ei - tăcerea - ca fiind slăbiciune. 

Kathy veni către masa din bucătărie cu o farfurie cu prăjituri 
pudrate cu zahăr, trase un scaun și se apucă să molfăie o felie. 
Kathy rămăsese o femeie atrăgătoare, cu câteva kilograme în 
plus și mai puţin aranjată decât pe vremea când era soţia unui 
avocat de renume, dar pielea ei nu cunoștea trecerea anilor, iar 
ochii albaștri îi erau la fel de senini și de luminoși precum cei ai 
unei tinere femei. 

— Cea mai mare preocupare a mea este Molly, spuse Dana, 
continuând să traseze din minte linia imaginară. Nu vreau s-o 
rănesc. Nu vreau ca Grant s-o rănească. 


VP - 276 


— Nu o s-o rănești. Eşti o mamă bună. O să pui interesele lui 
Molly mai presus de orice furie pe care o simţi faţă de el. 

— Atunci de ce simt ca și cum aș fi dat greș? 

Mama ei scutură din cap. 

— E o diferenţă foarte mare între a fi o mamă bună și a fi o 
soţie bună. Nu se exclud reciproc, dar nu sunt același lucru. Și 
tu nu ai eșuat în niciuna din cele două. Mariajul a eșuat. A eșuat 
din varii motive, dar niciunul nu este doar din vina ta. Pentru ca 
o căsnicie să meargă e nevoie de doi oameni. Nu poţi s-o faci să 
meargă de una singură, oricât de mult ai încerca. Și tu chiar ai 
încercat, Dana. Dar asta nu trebuie să-ţi afecteze calităţile de 
mamă. Tu o să faci ce e mai bine pentru Molly și pentru tine. Nu 
o să se întâmple altfel. O iubești prea mult. 

— De cât timp știai? 

— Că Grant nu era cel potrivit pentru tine? Din prima zi când 
l-am cunoscut. 

— Serios? 

— Cred că de asta eu și Grant nu ne-am înţeles niciodată. O 
mamă nu crede niciodată că există o persoană prea bună pentru 
fiul sau fiica sa, dar eu am știut că el nu era bun pentru tine. Nu 
te iubea. lubea imaginea ta. Tu te potriveai în tabloul a ceea ce 
el credea că înseamnă viața: o casă frumoasă, mașină 
frumoasă, mobilă frumoasă. Tu faceai parte din faţadă, parte din 
priveliștea pe care el o avea în minte. Știu. Și eu am făcut parte 
dintr-o priveliște asemănătoare. 

— De ce nu mi-ai spus niciodată nimic? 

Kathy ridică din umeri. 

— M-ai fi ascultat? Nu aveam ce să-ţi spun; nu eu mă măritam 
cu el. Eu doar speram să mă fi înșelat și doream să-ţi fie bine. 

— Dar știai că n-o să meargă. 

Mama ei inspiră adânc. 

— Dacă ţi-aș fi zis că nu-mi place de el, tu l-ai fi vrut și mai 
mult. Cea mai grea parte a rolului de părinte este să permiţi 
copiilor tăi să greșească. La un moment dat, devin adulți și 
trebuie să-i lași să aleagă singuri, să greșească, să suporte 
consecințele, oricât de dureros ar fi. Când mi-ai spus că ești 
gravidă, m-au cuprins atât bucuria, cât și durerea. 

— Ce-i spun lui Molly? 

— Adevărul. Fii sinceră cu ea. Mariajul nu a mers. Îți vei da 
seama ce e mai bine să-i spui. Instinctul va prelua controlul și va 


VP - 277 


fi mai puternic decât orice dorinţă de a-l pedepsi pe Grant. 

— Cred că a fost pedepsit suficient. 

— Ăsta e singurul meu sfat: nu va mai fi soţul tău, dar 
întotdeauna va fi tatăl lui Molly. Nu contează de câte ori o 
dezamăgește, ea îl va iubi. Are dreptul la tatăl ei, iar el are 
dreptul la fiica sa. Doar că nu știu dacă el e în stare de așa ceva. 

— Spune că o să mi-o ia. 

Mama ei chicoti. 

— Lasă-l. Ea se va întoarce acasă în douăzeci și patru de ore. 

Dana zâmbi. 

— Știu. 

— Tu nu poţi să ţii și locul tatălui. Ceainicul de pe aragaz 
șuieră ușor. Mama ei se ridică și o sărută pe vârful capului 
înainte de a se duce spre aragaz să toarne ceaiul. 

Apoi sună telefonul, perturbând liniștea. 


VP - 278 


56. 


Robert Meyers termină ultimele bucăţi de plăcintă cu mere 
proaspăt coaptă și le împinse pe gât cu o înghiţitură de lapte 
rece. 

— Cea mai bună, spuse el, punând paharul pe masă. 

Carmen Dupree stătea lângă cuptorul din oțel inoxidabil, 
așteptând să-i ia farfuria și paharul. Purta un palton negru peste 
uniformă și avea în picioare pantofi albi de tenis. Se pregătise 
mai devreme să plece, chiar înainte ca Robert Meyers să sune și 
să ceară o felie de plăcintă. Așa că trebui să-și amâne plecarea. 
Meyers îi ceruse să-l servească, apoi să rămână să facă curat. 

Meyers se lăsă pe spătarul scaunului cu flori albastre. 

— E cea mai bună plăcintă a ta de până acum, Carmen. 

Ea zâmbi cu gura închisă și speră că poziţia lui relaxată nu era 
o invitaţie la continuarea conversaţiei. După treizeci de ani de 
curățat casele oamenilor, sprijinindu-și greutatea corpului în 
poziţii incomode, gleznele cu artrită ale lui Carmen se umflau 
dacă avea o zi plină. Doctorul îi spusese că nu o putea ajuta 
prea mult. Voia doar să plece acasă și să se scufunde în apă 
caldă și săruri de baie. 

Meyers își mângâie stomacul. 

— Cu regimul meu, cred că va trebui să intensific 
antrenamentele. Nimeni nu vrea un președinte gras. 

Carmen luă farfuria și paharul, sperând ca acesta să fie 
semnalul că seara s-a încheiat. Faptul că ea continua să-și 
poarte paltonul pe umeri nu însemna nimic pentru el. 

— Nu pari a fi în apele tale în seara asta, Carmen. Pari 
nervoasă. De fapt, pari așa de ceva timp. Ce este? 

Carmen duse farfuria și paharul pe tejghea, pentru a câștiga 
timp. 

— Sunt doar obosită, domnule Meyers. A fost o zi lungă, și eu 
nu întineresc. lar băieţii mei au intrat din nou în belele. Se pare 
că atunci când unul e cuminte, celălalt o ia razna. Mamele își fac 
griji pentru fiii lor. 

— Presupun. Meyers se ridică și își potrivi halatul. De acum 
înainte, mă așteaptă mulți ani cu zile la fel de lungi. Ai vrea să 


VP - 279 


lucrezi la Casa Albă? 

Ea zâmbi. 

— Nu, domnule, cred că nu prea aș vrea. Aici sunt acasă. Aș fi 
bucuroasă să rămân aici. 

El râse. 

— Bineînţeles. De asta ai secrete față de mine. 

Ea scăpă farfuria în chiuvetă, dar nu se sparse. O ridică și o 
curăţă. 

— Toate femeile au secrete, domnule Meyers. Nu e nimic nou 
aici. 

— Totuși, pun pariu că tot ceaiul din China nu te-ar convinge 
să divulgi secretul reţetei de plăcinta cu mere, nu-i așa? 

Carmen clătină din cap. 

— Nu, domnule, n-aș putea face asta. 

Meyers îi arătă degetul arătător în joacă. 

— M-ai prins aici. Ai găsit calea către stomacul meu și acum 
sunt dependent de plăcinta cu mere, la fel ca tatăl meu. O să tot 
încerc, totuși. Sunt un om perseverent și o să-mi dau seama 
până la urmă de toate ingredientele și condimentele. Nu pot să 
merg la Casa Albă fără plăcintă. 

Carmen își vâri mâinile în buzunarele din faţă ale paltonului și 
scoase două mănuși negre. 

— Noapte bună, domnule Meyers! 

El dădu din cap. 

— Noapte bună, Carmen! 

* 

Meyers pomi în sus pe scări, oprindu-se să se uite la cel mai 
nou portret al său. Arăta bine. Hotărâse să zâmbească, pentru 
a-și scoate în evidenţă tinerețea și vitalitatea. Un președinte 
modern trebuia să fie tânăr, lucru cerut și în alte cariere. Zilele 
începeau devreme și se terminau târziu. Pe el nu-l deranja asta. 
Nu avea nevoie de prea mult somn. Dacă dormea patru ore 
neîntrerupte pe noapte, considera că era suficient. Situaţiile de 
fiecare zi îi cereau o concentrare totală și de aceea îl deranja 
comportamentul lui Elizabeth din ultimul timp. Ea știa ce fel de 
cerinţe erau. Ştia cu ce fel de bărbat se măritase. El fusese 
foarte clar când îi spusese că politica era menirea lui, destinul 
lui. 

Un agent de securitate stătea în capul scărilor. Văzându-l, își 
aminti că Boutaire nu sosise și nu raportase nimic. Asta nu era 


VP - 280 


bine. Dana Hill era curajoasă. Prea curajoasă. Venise la 
petrecerea lui Robert Meyers, pășise înăuntru și îi strânsese 
mâna. Meyers îi aprecie curajul, dar i se păru că nu avea prea 
multă minte. Poate că nu mai conta acum. Elizabeth aflase 
adevărul și nimeni nu mai avea ce să facă. El plănuise totul 
foarte bine. James Hill era mort. La fel și cei doi bărbaţi pe care 
Boutaire îi angajase să-l jefuiască. Dana Hill avea un cercel. N- 
avea decât să-l păstreze. Și nici nu-i plăcea de ea. Se vedea clar 
că nu-și știa lungul nasului. În ceea ce o privește, Boutaire a dat 
greș. Putea s-o omoare, încă nu era prea târziu s-o pună pe 
Dana Hill cu botul pe labe. Meyers avea puterea asta. 

Meyers păși pe covorul de pe hol, întrebându-se cum ar fi să 
se plimbe astfel pe holurile de la Casa Albă în papuci de casă și 
halat de baie. S-ar simţi cel puţin la fel de bine, era conștient de 
asta. Ar fi casa lui, până la urmă. În casa lui, s-ar îmbrăca așa 
cum ar vrea. Citise undeva că Lyndon Johnson organiza 
întâlnirile cu personalul în timp ce stătea pe toaletă. Presa și 
biografii lui Johnson spuneau că asta îi reflecta personalitatea 
megalomană, că simţea nevoia să-i degradeze pe cei cu care 
lucra. Meyers credea altceva. Că Johnson nu avea timp suficient 
nici să se ușureze în pace, și personalului trebuia să i se 
reamintească faptul că nu erau la același nivel cu președintele 
Statelor Unite. Îi ţinea la respect. Din aceleași motive, Meyers 
ținea să i se facă în fiecare zi câte o plăcintă cu mere, fie că 
mânca o singură felie sau deloc. Restul ţării putea să mănânce 
cât voia plăcintă cu mere veche de o zi. Nu și un viitor 
președinte. 

În seara asta, plăcinta lui Carmen fusese exact ce avusese 
nevoie. Căldura bucatelor din stomacul său mulţumit i se 
răspândea în tot corpul. Se gândi că Elizabeth îl aștepta, 
mirosind a flori, purtând un neglijeu din dantelă albă pe care 
asistentul său i-l cumpărase. Zâmbi. Soţia lui rămăsese o femeie 
frumoasă. Avea o viață împlinită. Ea avusese întotdeauna 
admiratori, dar el fusese cel care pusese mâna pe ea în cele din 
urmă. Își mări pasul. A face dragoste cu ea rămăsese o 
îndatorire plăcută. În colegiu, îi considera tinereţea și vitalitatea 
drept atuuri, dar fusese greu s-o ţină sub control. Ea îi încercase 
iubirea și căutase pedeapsa cu lumânarea ca să-l facă să-i arate 
că încă o iubea. Acum nu mai încăpea îndoială. Ea făcuse o 
greșeală, o greșeală teribilă, dar el o iertase cu adevărat. Ce 


VP - 281 


opțiuni avea? Să divorțeze? În contextul dat, nici nu se punea 
problema. 

Meyers intră în camera de zi și se îndreptă către ușa dublă 
care dădea spre dormitor. Lumina se furișa pe sub uși pe covor. 
Ea îl așteptase, așa cum el îi ceruse. El deschise ușa pe muzica 
în surdină. Candelabrul proiecta o lumină delicată de-a lungul 
patului, așa cum îi plăcea. Patul era gol însă. Cearșaful zăcea 
mototolit în mijloc. Merse spre ușa de la baie, gata să bată, când 
auzi sunetul picăturilor de apă. Soţia lui prefera să umple cada 
până la umeri și să lase apa fierbinte să curgă ca s-o liniștească, 
uneori chiar și o oră. Se uită la ceas. Era deja târziu. Totuși, nu 
voia s-o grăbească. Se gândi să sune personalul să vină și să 
schimbe cearșafurile, dar până la urmă le aranjă el, întinzându- 
le pe la colţuri la margini. Înfoie pernele și le puse la capătul 
patului. Apoi se așeză pe canapeaua de lângă geam, luă un 
exemplar din Newsweek și își puse ochelarii de citit pe nas. 

După zece minute, aruncă revista pe masa din lemn de tec, 
se ridică și privi în cameră. ÎI plictisise așteptarea, și interesul lui 
părea să scadă. Ridică telefonul care avea linie directă cu 
personalul din sistemul de securitate. 

— Cu cine vorbesc? 

— Mă numesc Garth Schlemlein, domnule senator. 

— Peter Boutaire s-a întors? 

— Nu, domnule senator, nu s-a întors. 

Meyers își frecă bărbia. Trecuseră mai bine de patruzeci și opt 
de ore de când nu mai știa nimic de Boutaire. Nu era ceva 
neobișnuit ca bărbatul să dispară lungi perioade de timp, pentru 
ca apoi să reapară cu misiunile îndeplinite, dar Meyers nu 
credea că ăsta era unul dintre acele cazuri. 

— Am cerut să fie căutat în apartamentul său. Aţi făcut asta? 

— S-a făcut, domnule senator. Administratorul spune că nu l-a 
mai văzut pe Boutaire de ceva timp. Apartamentul era aproape 
gol. 

Meyers inspiră adânc. 

— De asemenea, a spus că sora lui și un detectiv fuseseră la 
apartamentul său mai devreme în aceeași seară. Oamenii noștri 
i-au ratat... 

— Sora lui? 

— Da, domnule. 

— El nu are... Meyers se prinse. 


VP - 282 


— Domnule? 

Meyers își concentră atenţia la ușa închisă a băii. 

— Mai încearcă să dai de el. Spune-i să vină la mine cu 
raportul de îndată ce ajunge. Nu mă interesează la ce oră din zi 
sau din noapte. 

Închise telefonul, se duse spre ușa băii și bătu. 

— Elizabeth? Niciun răspuns. Își lipi o ureche de ușă. 
Elizabeth? Se auzeau doar picăturile de apă. Incercă să deschidă 
ușa, învârtind de mânerul din alamă. Ușa era încuiată. 

Merse în camera de dressing și căută cheia, dar nu o găsi. Se 
ridică pe vârfuri și pipăi partea de sus a dulapului. Cheia nu era 
acolo. Ea o luase. Bătu cu forţă în ușă. 

— Elizabeth! 

Apa se scurgea pe sub ușă și îi îmbibă papucii de casă din 
lână. Făcu un pas în spate și observă cum se decolorase covorul 
lângă ușă. 

— Elizabeth, deschide ușa! Elizabeth! 

Izbi cu umărul în ușă, dar ușa era masivă și nu ceda. O mai 
lovi de câteva ori, cu tot mai multă furie, strigându-i numele. 
Ridică receptorul de pe noptieră și strigă: 

— Aduceţi pe cineva aici. Acum! 

În câteva secunde, personalul clocotea. Doi agenţi de 
securitate dădură buzna în dormitorul lui Meyers. Meyers arată 
cu degetul spre ușă. 

— Dărâmaţi-o! 

Agenţii se uitară prin cameră, perplecși. 

— Vreţi să... 

— Dărâmaţi-o, pentru Dumnezeu! 

Cel mai mare din cei doi se mișcă rapid spre ușă și încercă 
mânerul. 

— E încuiată, prostule! răcni Meyers. 

Bărbatul lovi ușa cu umărul. Nu se clinti. Se dădu mai în 
spate, își făcu avânt, lăsându-se cu toată greutatea înainte și 
izbi cu talpa pantofului în mâner. Lovitura nu avu niciun efect. 
Cu a doua lovitură se întâmplă la fel. 

— Nu merge. 

— Fă ceva! urlă Meyers la cel de-al doilea agent. 

Câteva minute mai târziu, Meyers bătea în continuare la ușă 
și se plimba în susul și în josul camerei, strigând numele soției 
sale, iar agenţii reapărură, unul din ei aducând un baros. 


VP - 283 


— Daţi-i drumul, spuse Meyers când bărbatul ezită. 

Agentul izbi barosul în mânerul ușii. Tocul ușii se crăpă. 

A doua lovitură o despică. A treia făcu ușa să se spargă. Din 
baie ieșeau aburi. Meyers îi împinse pe agenţi în lateral și intră, 
făcându-și vânt printre aburi. Pe oglinzi curgeau șiroaie de 
condens. Apa din cada de marmură se revărsa în continuare pe 
jos, unde era deja de câţiva centimetri. 

Meyers o luă la goană pe coridor, cu cei doi agenţi în spatele 
său. Un al treilea agent, vizibil surprins, stătea în faţa ușii 
închise de la biroul lui Elizabeth. 

— A ordonat să nu fie deranjată, spuse el. 

Meyers îl împinse în lături și încercă ușa. Încuiată. 

— Când a intrat aici? întrebă Meyers. 

— Acum o jumătate de oră. 

Meyers bătu la ușă. 

— Elizabeth, deschide ușa. 

Niciun răspuns. 

Meyers bătu cu mai multă forţă și ridică tonul vocii. 

— Deschide naibii ușa! 

Se dădu în spate și le făcu semn agenţilor să spargă ușa cu 
barosul. 

— Spargeţi-o! le ordonă el. 

Agentul lovi cu barosul, repetând gestul, până când ușa cedă. 
Ca și baia, încăperea era goală. Meyers se întoarse către 
agentul care stătuse în fața ușii. 

— Unde dracului e? 

— Nu... 

— Ai văzut-o plecând? 

— Nu, domnule, ușa nu s-a deschis niciodată. 

— Și niciodată nu ai plecat? 

Agentul clătină din cap. 

— Nu, domnule, am întrebat-o pe doamna Meyers de ce este 
trează la ora asta târzie. A spus că nu poate dormi și că trebuie 
să lucreze până mai târziu și nu dorea să fie deranjată. M-a 
rugat să stau de pază. 

Meyers își trecu mâna peste faţă și închise ochii. 

— Ce dracului o fi făcut, o magie de-ale lui Houdini? 

Agentul nu răspunse. 

— Spune-mi! ţipă Meyers. Ti-am pus o întrebare. Cum a ieșit? 
Se holbă la camera goală. Era întrebarea la care nu găsise 


VP - 284 


răspuns nici atunci când ea se vedea pe ascuns cu James Hill. 
Cum putea ieși din clădire? Potrivit investigaţiilor lui Peter 
Boutaire, Elizabeth se furișa afară când Meyers călătorea. 
Intâlnirile ei cu James Hill aveau loc la o cabană izolată, și o dată 
sau de două ori se dusese acasă la el, în Green Lake. Cei doi 
chiar se opriseră la un motel, ca doi elevi din liceu incapabili să- 
și controleze hormonii. Meyers era sigur că odată ce soţia sa 
putea ieși din clădire, deghizată cu vreo perucă și îmbrăcată 
diferit, s-ar putea pierde fără probleme în mulţime. Cei care 
puteau s-o recunoască ar crede doar că era vorba despre o 
sosie. Dar Boutaire nu și-a dat niciodată seama cum reușea 
Elizabeth să iasă din incintă. 

— Mai există o ieșire, spuse agentul. 

Meyers se întoarse. 

— Ce? 

— O altă ieșire din birou. Agentul arătă cu degetul. Peretele e 
o ușă, domnule, chiar sub portretul doamnei Meyers. 

Meyers se uită la bărbat o clipă. Camera fără ferestre fusese 
creată iniţial pentru servitori, pentru a nu deranja intimitatea 
familiei, dar Elizabeth o alesese ca birou. O preferase în locul 
altor încăperi, ceea ce pe el îl surprinsese. Sub portretul ei de pe 
peretele roșu satinat, găsi un mâner băgat într-un perete din 
lemn. Apăsă mânerul și deschise peretele care dădea spre niște 
scări pustii. 

— Credeam că știți, spuse agentul. 

— Bineînţeles că știam, sâsâi Meyers. Dar nu știuse. Chiar și 
când era copil, nu se amestecase niciodată în treburile 
personalului. Cobori scările care dădeau spre o ușă, o deschise 
și ieși în spatele cămării. Ușa era ascunsă de partea cu etajerele 
cu alimente. Meyers pași în bucătărie unde, acum câteva 
momente, stătuse și își mâncase plăcinta cu mere. Vestiarul și 
intrarea pentru servitori se aflau în dreapta sa. 

— Sună la poarta principală. Vreau să aflu dacă a părăsit 
zona. Meyers îi vorbi agentului cu dinţii încleștaţi. Pieptul îi 
tresărea când respira. E așa un copil. Un nenorocit de copil. 

— Mașina doamnei Meyers e încă aici, domnule senator, 
raportă agentul. Nimeni nu a părăsit proprietatea în afară de 
servitoare. 

— Scotociţi la etaj. Asiguraţi-vă că nu e într-una dintre 
camere. 


VP - 285 


Cei doi agenţi urcară din nou. Meyers se duse la bucătărie din 
nou, apoi se opri. În chiuvetă erau nespălate paharul cu lapte pe 
jumătate băut și farfuria plină de firimituri. Nu îi stătea în fire lui 
Carmen să lase vasele nespălate. Nu ar fi făcut asta decât dacă 
era pe fugă. Apăsă cu degetul firimiturile, apoi se întoarse să 
privească atent scara ascunsă. 

— La dracu'. 


VP - 286 


57. 


Ea era la geam, privind în grădină către o siluetă care stătea 
în strălucirea argintie a lunii, lângă terasa acoperită. Putea să fie 
o fantomă. Un păr negru și lung îi atârna peste umeri, aproape 
nedistingându-se de jacheta neagră care i se întindea până 
peste coapse. Înaltă și zveltă, purta blugi negri și pantofi joși din 
piele. 

Când Dana păși în cameră, umbra de la fereastră nu se mișcă. 

— Lui James îi plăcea priveliștea asta. Elizabeth vorbi la sticla 
geamului. Primăvara, când înfloreau lalelele și cireșii, îi plăcea 
să stea cu luminile stinse noaptea și să se uite la petalele în 
care se reflecta lumina lunii. Stăteam pe canapea și lăsam 
minutele să curgă. Chiar și când timpul pe care-l puteam 
petrece împreună era limitat, el refuza să se grăbească. 
Niciodată nu avea sentimentul de grabă. Spunea că era ceva ce 
trebuia să reînveţe, după ce se lăsase de avocatură. Spunea că 
legea îl învățase să numere minutele, dar nu și să le aprecieze. 

Mașinile nu mutaseră încă mobila și nu aruncaseră covoarele, 
dar măștile africane și tapiseriile nu mai împodobeau pereții. 
Camera părea goală fără ele. Teren părăginit. 

Elizabeth se întoarse. Lumina se reflecta pe obrazul ei umed. 

— Fratele tău învățase să aprecieze minutele, Dana. Chiar își 
iubea viața. 

Fără bijuterii și hainele de firmă, Elizabeth părea chiar mai 
tânără de patruzeci de ani. Putea fi oricare dintre mamele care 
fugeau să-și ia copiii de la grădiniţă. O făcu pe Dana să se 
gândească la reacţia de uimire a lui Michael Logan când aflase 
că James și Elizabeth Meyers au avut o aventură. Logan vedea 
în ea soţia unui senator miliardar, soţia unui potenţial 
președinte. Nu vedea în ea fata de optsprezece ani, de la 
colegiu, de care fratele Danei se îndrăgostise. 

— Mă întrebasem de ce o fi pus canapeaua cu faţa spre 
fereastră, spuse Dana. Fratele pe care eu îl știam se uita la 
Sports Center. 

Elizabeth plecă ușor capul și începu să plângă. 

— Îmi pare atât de rău. E numai vina mea, spuse ea cu vocea 


VP - 287 


stinsă. E numai vina mea. 

Dana se duse către ea, acum atrasă de o legătură comună - 
două femei care se întâlniseră în treacăt acum mulţi ani, dar 
care vor fi întotdeauna legate prin tragedie și suferinţă una de 
cealaltă. Işi puse braţele în jurul umerilor lui Elizabeth, o ţinu în 
braţe și o lăsă să plângă. 

— Ce s-a întâmplat aici nu a fost vina ta. Nu tu ai făcut asta. 

Elizabeth făcu un pas în spate și-și presă palmele pe ochi, 
ștergându-și lacrimile. Dana crezu că pata de sub ochiul drept 
era rimel, însă văzu mai bine vânătăile de pe gât. Buza îi era 
umflată. Dana se gândi cum o descrisese William Welles pe 
Elizabeth, ca fiind prizonieră. 

— Este vina mea, spuse Elizabeth. Nu trebuia să continui cu 
asta. Nu trebuia să-i pun lui James viața în pericol. Ştiam că nu 
putea ieși nimic de aici. Știam, dar... își ţinu respiraţia. 

Dana își dădu seama că nici ea și nici Elizabeth nu avuseseră 
timp să-l jelească pe bărbatul iubit, pe care oricât de mult l-ar fi 
iubit Dana, îl iubea cu dragoste de soră. Elizabeth îl iubea ca pe 
sufletul pereche. Avea tot dreptul să afle ce i s-a întâmplat lui 
James. 

— L-au găsit după canapea, spuse Dana. Cei doi bărbaţi care 
l-au omorât sunt amândoi morți. Credem că un agent de 
securitate care lucrează pentru soțul tău i-a angajat, apoi i-a 
omorât. 

— Peter Boutaire. Elizabeth rosti numele ca și cum ar fi rostit 
o blasfemie. El și Robert au crescut împreună. E un om 
îngrozitor, nu are conștiință. 

— Nu o să ne mai deranjeze nici el. 

Pieptul lui Elizabeth se ridică a ușurare. 

— Unul din bărbaţi avea bani în buzunar când a fost găsit. 
Credem că au fost plătiți să spargă casă, având o listă cu toate 
lucrurile pe care trebuiau să le ia, cerceii fiind cei mai importanţi 
de pe listă. Cumva, soţul tău știa că i-ai lăsat aici. Când James a 
venit acasă și i-a surprins pe cei doi hoţi, probabil că au scăpat 
un cercel și nu au mai avut timp să-l recupereze. Eu l-am găsit 
sub pat. Cum se poate să se fi întâmplat asta? 

Elizabeth scutură din cap. 

— De obicei, îmi pun toate bijuteriile în poșetă, dar în noaptea 
aceea... Era ultima noastră noapte împreună. Nu am avut prea 
mult timp să vorbim sau să ne dezbrăcăm. l-am pus pe pervazul 


VP - 288 


de deasupra patului, în spatele obloanelor. Am plecat la miezul 
nopții, nevrând să-l trezesc. Eram atât de supărată, mă 
gândeam că n-o să-l mai văd niciodată. Am crezut probabil că îi 
pusesem în poșetă, așa cum făceam de obicei. Am avut nevoie 
de ei, dar nu erau în dulap. M-am panicat, dar apoi i-am găsit pe 
amândoi în poșetă. Robert probabil că pusese perechea 
împreună cu cercelul pe care-l recuperase. Elizabeth șterse cu 
ambele mâini lacrimile care îi curgeau șiroaie pe obraz. Nu știu 
cum a aflat, dar nu puteam face mare lucru fără ca el să știe. 
Boutaire mă urmărea cel mai probabil, a văzut că nu purtam 
cerceii și mai apoi a conchis că nu-i mai aveam. Merse către un 
scaun capitonat și se scufundă în el. 

— Am bănuit eu ceva când am auzit știrile, dar am refuzat să 
cred. Cuvintele i se opriră în gât. Oh, Doamne, cât a durut. A 
durut atât de tare și nu puteam să spun nimănui. Am vrut să vin 
la înmormântare, dar nu am putut. Am fost atât de oarbă. Mi-era 
atât de frică. 

Dana se așeză pe canapeaua din piele neagră. 

— De când e așa? 

— Dar când nu a fost așa? Elizabeth căzu pe gânduri un 
moment. Robert a avut tot timpul controlul. Îmi plăcea asta 
când aveam optsprezece ani și eram departe de casă; îmi dădea 
un sentiment de protecţie să știu că cineva avea grijă de mine. 
Nu trebuia să fac nimic. Îmi cumpăra haine, spunându-mi că îi 
plăcea să facă asta și pentru că familia lui își permitea. Imi 
spunea ce parfum să folosesc, cum să-mi tund părul, totul. Când 
ai optsprezece ani, ţi se pare extraordinar că cineva are grijă de 
tine. Nu vreau să te mint, Dana. Niciodată nu am văzut atâţia 
bani. Puteam să am totul. Tot ce trebuia să fac era să mă 
trezesc dimineaţa. Elizabeth scutură din cap. La finalul primului 
an de facultate, am rămas peste vară, pentru că Robert mi-a 
spus că voia să fiu alături de el. Mi-a închiriat un apartament în 
campusul Universităţii ca să nu trebuiască să lucrez. Mi-a spus 
să mă relaxez. Mi-a făcut chiar și un program. Mi-a spus că o să 
mă  disciplineze. Zâmbi când își aminti. James a venit în 
apartamentul meu, a aruncat o privire asupra programului și a 
izbucnit în hohote de râs. M-a întrebat dacă sunt în toate 
minţile. Mi-era prea rușine să-i spun că Robert l-a conceput. 
James a luat un marker negru și a scris peste tabel „plecat la 
pescuit”. Apoi a spus că trebuie să mergem la Kingdome la un 


VP - 289 


meci de baseball, pentru că eu nu văzusem niciodată unul. 
Râse. Eram atât de emoţionată. M-am schimbat în blugi scurți, 
un maiou și sandale. Zâmbetul de pe faţa ei dispăru. Robert ura 
hainele astea. Spunea că mă fac să par ieftină. Se aplecă în față 
cu mâinile împreunate de parcă o durea stomacul. Mașina lui 
James se supra-încălzise și îmi amintesc cât de dezamăgită 
eram la gândul că s-ar putea să nu mai mergem, dar el mi-a zis 
că, dacă trebuie, o luăm la picior. Spunea că viaţa nu era 
împlinită până nu mergeai la un meci de baseball. Avea 
dreptate. Am mâncat tot ce nu trebuia să mănânc, iar James m- 
a învăţat să fluier printre degete și să ţip la arbitri. După meci, 
am mers la un bar să bem bere. Se întoarse spre terasa 
acoperită din grădină. Pe drumul spre casă, am avut 
sentimentul acela care mă bântuia atunci când eram copil și 
trebuia să părăsim lacul Tahoe la sfârșitul verii. Știam că nu va 
dura la nesfârșit, dar totuși aș fi vrut să fie așa. 

— Și ce s-a întâmplat când ai ajuns acasă? întrebă Dana, 
știind că Elizabeth voia să ajungă undeva cu povestea asta. 

— Robert mă aștepta în apartament. A fost prima oară când 
m-a lovit. Işi pipăi colţul buzei cu degetele. A spus că și-a 
pierdut toată după-amiaza și toată seara încercând să dea de 
mine. Ținea tabelul în mână ca pe un cartonaș și urla „Ti se pare 
că e amuzant? Asta e multumirea pe care-o primesc că te ajut?” 
Spunea că un program, dacă nu te ţii de el, nu e bun de nimic. 
Spunea că nu apreciam lucrurile pe care le făcea pentru mine. 

Se întoarse către Dana. 

— Ştiam că ceea ce făcuse el era greșit, dar totul mi se părea 
ireal. Imi tot repeta cât de mult mă iubea și că nu trebuie să 
stric ce aveam împreună. Nu știam ce să fac. Mama și tata îl 
adorau sau cel puțin așa părea a fi, și m-am gândit că nu putea 
fi un lucru atât de rău. Mă gândeam că doar și-a pierdut 
cumpătul. Două săptămâni mai târziu, cumpărase un inel, și la 
sfârșitul verii mă cerea în căsătorie. Trebuia să termin facultatea 
în Massachusetts. Dar nu am mai terminat-o. 

Dana o asculta pe fundalul huruitului frigiderului. O ţeavă în 
perete pârâi. 

— Nu e visul oricărei fete să se mărite cu un prinţ și să 
trăiască până la adânci bătrâneţi? întrebă Elizabeth. Ţin minte 
când apăruseră primele știri legate de depresia și bulimia 
prințesei Diana. O parte din mine refuzase să creadă. Ea chiar 


VP - 290 


era o prințesă. Şi cum putea să meargă mai departe? Unde îi 
erau părinţii? Unde-i erau prietenii? Cum de nu știau că o figură 
publică ducea o viaţă atât de oribilă? Lăsă întrebarea să atârne 
în liniștea camerei. 

— O facem din mai multe motive, spuse Dana. O facem 
pentru că suntem tineri și naivi și credem că lucrurile se vor 
îndrepta. O facem pentru părinţii și prietenii noștri. Apoi, o 
facem pentru copiii noștri, pentru că nu vrem să crească într-un 
cămin destrămat. Dar, în final, realizăm că lucrurile nu se vor 
schimba. Părinţii noștri și prietenii noștri nu sunt cei care trăiesc 
alături de el, iar copiii noștri sunt cei care trebuie să sufere cel 
mai mult. 

Elizabeth se foi stânjenită. 

— Dar noi suntem singurele care putem să schimbăm asta, 
Elizabeth. Suntem singurele care pot să facă diferenţa. 
Întrebarea e dacă ești pregătită s-o faci. 


VP - 291 


58. 


Carmen Dupree locuia într-un cartier de oameni de culoare 
din districtul central din Seattle. Era un cartier dur, ca și 
cartierul din Baltimore, unde crescuse. Ducea o viaţă grea. 
Oamenii se chinuiau să supravieţuiască de pe o zi pe alta. Acolo 
locuiau oameni buni - cinstiţi, cu frică de Dumnezeu, cei care nu 
primeau nicio recunoaștere pentru că doar traficanţii de droguri 
și mardeiașii apăreau la știri. Carmen lucrase din greu. Era în 
sângele ei. Mama ei fusese servitoare timp de cincizeci de ani, și 
bunica ei la fel. Familia Dupree se trăgea din sclavi și nu le era 
rușine de asta. Să faci curat în case era un mod onest de a-ți 
câștiga existenţa. Le asigura pâinea și hainele celor patru băieţi 
ai familiei. Dar moștenirea femeilor din familia Dupree fusese 
dintotdeauna reţeta lor pentru plăcinta de mere, o reţetă care 
trecuse din generaţie în generaţie, care începuse de pe o 
plantație din Carolina de Sud, unde strămoșii lor culegeau 
bumbac. Trecuse din gură în gură ca și istoria întregii familii. 
Ingredientele secrete nu puteau fi găsite scrise pe nicio bucată 
de hârtie. Cel mai probabil Carmen urma să ia rețeta cu ea în 
mormânt. Bunul Dumnezeu nu o binecuvântase cu o fată, iar 
băieţii ei arătau interes doar în a mânca plăcinta, nu și îna o 
face. Era o rușine. Plăcinta de mere fusese cea care îi asigurase 
un loc de muncă la una dintre cele mai bogate familii din 
Washington. Fusese angajată pentru a face curat în casă și 
pentru a pregăti plăcinta cu mere. Apoi, când Robert Meyers al 
lll-lea se născuse, pe lângă curăţenia și plăcintă de mere pe 
care le făcea, începuse să aibă grijă și de el. Dar copilul era 
diferit de tatăl său; avea ceva rău în el, și ea simţise că avea o 
înclinaţie spre răutate. Nu îl ajutase deloc faptul că îl 
răsfăţaseră, credea că totul se petrece după pofta lui, apoi îi 
permiseseră să facă numai ce voia. Carmen îl altoise o dată 
când îl găsise că tortura cu chibrituri o pisicuţă. El minţise și 
susținuse că ea inventase povestea, fiind convins că părinţii îl 
vor crede pe el. Avea capacitatea de a minţi și de a părea că 
spune adevărul adevărat. Era născut politician. Îi spuseseră lui 
Carmen să nu mai pună niciodată mâna pe el și o puseseră să-și 


VP - 292 


ceară iertare. l-ar fi dat dracului pe toţi dacă nu avea acasă 
patru copii de hrănit și niciun soț care să plătească facturile. Așa 
că trecuse peste mândrie și își ceruse scuze. Din acel moment, 
Robert Meyers făcuse doar cum dorise el. 

Își parcă Impala de-a lungul străzii slab luminate. Trecuse la 
munca de noapte pentru a-l evita pe cât posibil pe Meyers, 
făcând curat și mâncare în bucătărie. Așa ajunse s-o cunoască 
pe Elizabeth. Săraca femeie bântuia pe holuri noaptea ca o 
fantomă într-un conac părăsit, și nu aveai nevoie de școală prea 
multă ca să-ți dai seama de ce. O femeie care preferă să se 
plimbe pe holuri decât să stea în pat cu soţul ei are o căsătorie 
nefericită. Inima ei atârna greu, ca mâna soțului ei. Carmen îi 
ducea noaptea în birou o felie de plăcintă cu mere, iar întâlnirile 
lor se lăsau cu conversații, apoi conversațiile se transformaseră 
în prietenie. Elizabeth devenise fiica pe care Carmen nu o 
avusese niciodată. Discutau toate subiectele pe care le-ar vorbi 
o mamă cu o fiică - copii, bărbaţi, sex, gătit. li luase ceva timp 
lui Elizabeth să-i povestească despre bătăi. Asemenea lucruri 
nu-i erau străine lui Carmen. Și soţul ei o bătuse o dată. Apoi el 
se trezise într-o noapte cu un cuţit de bucătărie la gât, iar ea îl 
pusese să jure că nu mai dă niciodată în ea, dacă voia să 
doarmă liniștit. De atunci nu o mai atinse niciodată. O părăsise. 

Carmen traversă strada prin lumina abia mijită a unor felinare 
care se arseseră, unele dintre ele fiind sparte de aproape un an. 
În ciuda orei târzii, tinerii stăteau în fața complexului de 
apartamente, vorbeau tare și gesticulau. Carmen simţi mirosul 
de marijuana, dar tinerii nu se legară de ea. Le cunoștea 
mamele și nu se sfia să-i pună la respect dacă vreunul se lega 
de ea. 

Când Elizabeth Meyers venise la ea prima oară, Carmen nu 
ezitase. Nu era treaba ei ce alegea tânăra femeie să facă sau cu 
cine să rămână. Tot ce știa Carmen era că readusese la viaţă un 
suflet trist, și pentru ea asta merita tot riscul. Toată lumea avea 
dreptul la puţină fericire în viaţa asta. Mamei ei îi plăcea să 
spună că viaţa era ca o clipire din ochi. Nu exista a doua șansă. 
Carmen o știa. 

În timp ce se întindea să deschidă ușa apartamentului ei 
ieftin, Carmen auzi zgomotul motorului unei mașini și roţile care 
scârțâiră. Se uită la mașinile care apăreau de după colţul străzii 
și se apropiau de terenul de joacă în mare viteză. Tinerii se 


VP - 293 


împrăștiară ca un stol de păsări. Vizitele poliţiei aici erau 
frecvente. Dar bărbaţii care ieșiră din mașini și alergau de-a 
lungul parcului peste gardul din lanţuri erau îmbrăcaţi în 
costume. Nu erau polițiști. Carmen se aștepta la asta la un 
moment dat. Nu se clinti. 

Luminile se aprinseră la geamurile caselor din jur. Feţele de la 
ferestre se întrebau probabil dacă de data asta fratele sau tatăl 
lor va fi prins și dus la închisoare. Dar feţele nu văzură vreun 
tânăr de culoare înconjurat de polițiști. De data asta, o văzură 
pe Carmen holbându-se la ţevile puștilor din mâinile unor 
bărbați în costume închise la culoare - bărbaţi pe care Carmen îi 
știa, dar care acum stăteau acolo și țipau la ea să coboare și să 
ridice mâinile sus. 

— Domnilor, spuse Carmen, încrucișându-și brațele la piept, 
nu am de gând să mă întind pe pământul ăla rece. Și, dacă vreţi 
să mă împușcați, atunci faceți-o în văzul Domnului și al tuturor. 
Cât despre slujba mea, puteţi să-i spuneţi domnului Meyers că 
niciodată nu l-am plăcut prea mult și mai degrabă ne-am întâlni 
în iad decât să continui să lucrez pentru el. Porni spre ușă, apoi 
se întoarse. Oh, și puteţi să-i spuneţi să-și facă singur nenorocita 
aia de plăcintă. 


VP - 294 


59. 


— Am știut din momentul în care l-am văzut în acea zi la 
Facultatea de Drept. Elizabeth Meyers stătea pe un scaun în faţa 
ferestrei. Doar vederea lui James mi-a readus o bucurie pe care 
nu o mai simţisem de mult timp. Era la fel de plin de viaţă. După 
conferință, mi-am gasit un motiv să-l sun. Cum am zis, o parte 
din mine știa că nu avea cum să meargă treaba, dar voiam să 
vorbesc cu el. Întotdeauna îmi răspundea la telefon, așa că 
aveam impresia că și el simțea la fel. Conversaţiile de zece 
minute deveniseră lungi de câte o oră. Din o oră se făcură două. 
Începusem să-mi fac griji legate de factură și de numărul de 
telefon care se tot repeta. Sunt sigură că Robert văzuse 
numărul. Apoi, odată, eu și James am vorbit să ne vedem. 
Robert urma să meargă în Washington D.C. și să stea ceva timp, 
și nu-mi imaginam că aș îndrăzni să fac așa ceva. Dar aroganța 
lui era cea care mă îmboldea să profit de această ocazie. 

— Dar cum puteai ieși din clădire fără ca lumea să te vadă? 
Am citit că are o securitate personală pusă la punct. 

— La început, șoferul mă ducea la școală. Nimeni nu știa că 
James lucrează acolo. Le-am spus că mă duc să-mi vizitez o 
colegă de facultate. Când treaba asta devenise ciudată, am 
început să mă închid în birou și să folosesc o scară ce dădea în 
camera servitorilor. O prietenă dragă mă ducea la mașină, 
ascunsă sub un morman de pături. Aveam o perucă, ochelari de 
soare și o manta în vestiarul servitorilor. Aveam acces la 
uniformele servitoarelor. Mă întorceam dimineața și mă furișam 
înăuntru. 

Dana o privi cu uimire. 

Elizabeth începu din nou să plângă. 

— Aș fi făcut orice să-l văd. Știam amândoi că nu putea să 
dureze, dar nu suportam să nu ne vedem și am început să sper 
că poate-poate... nu știu. Eram naivă, dar era singurul motiv 
pentru care coboram din pat dimineaţa. James îmi dădea 
speranţă. Apoi îmi spusese că avea să găsească el o modalitate. 

— Cum a aflat soțul tău? 

— Când devenise evident că Robert își dorea președinția, 


VP - 295 


Boutaire a devenit și mai atent. Asta nu putea să fie un lucru 
bun. Mă gândeam că devenise bănuitor. Așa că i-am zis lui 
James că nu ne mai putem întâlni. Am stabilit să ne mai vedem 
o dată, să ne luăm la revedere. M-am îmbrăcat elegant în seara 
aceea și purtam cerceii. Am luat cina la lumina lumânării sub 
aceste ferestre, și ne-am ţinut în brațe. Să-l părăsesc a fost cel 
mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată. Dar trebuie să 
înţelegi că nu puteam face nimic, nici eu și nici el. Nici acum nu 
pot face nimic. 

— Atunci de ce ești aici? De ce ai vrut să mă vezi? 

Elizabeth se uită la ea de parcă întrebarea o luase prin 
surprindere sau cel puţin pentru că motivul era evident. 

— Pentru că am considerat că meriţi o explicaţie. De asta ai 
venit și tu la Fairmont, nu-i așa? Pentru că voiai să afli ce s-a 
întâmplat? 

Dana clătină din cap. 

— Deja știam ce s-a întâmplat. Am venit la hotel pentru că am 
nevoie de ajutorul tău. 

Elizabeth părea cu adevărat confuză. 

— Ajutorul meu? 

— Vreau ca soțul tău să plătească pentru că mi-a omorât 
fratele. 

Elizabeth scutură din nou din cap. 

— Nu poţi să-l prinzi. Nimeni nu poate. Nimeni nu a fost 
vreodată în stare să facă asta. 

— Greșești. Eu pot să fac asta, și o voi face. Dar am nevoie ca 
tu să declari că cerceii sunt ai tăi, că cel găsit în casa fratelui 
meu e al tău și că voi doi aveaţi o aventură. Asta i-ar fi dat lui 
Meyers motivul să-l omoare pe James. Este legat de Boutaire și 
de ceilalți doi bărbaţi morţi care l-au ucis pe James. 

Elizabeth clătină din cap. 

— Nu pot să fac asta. 

Dana se apropie de ea. 

— Ba da, poţi. Poţi să faci asta pentru James și pentru tine. 
James avea de gând s-o facă pentru tine. In ziua când a murit, 
m-a Sunat și mi-a zis că are o problemă despre care voia să-mi 
vorbească. Voia să găsească o cale de a te salva. Nu mă 
interesează cât de puternic e soțul tău. L-a omorât pe James și îl 
vreau. Asta e motivul meu. Și tu trebuie să te motivezi. 

— Nu pot... 


VP - 296 


Tonul vocii Danei se ridică: 

— Atunci va continua să te abuzeze... 

— Dana, sunt însărcinată. 

Dana făcu un pas înapoi. 

— Poftim? 

Elizabeth se întoarse spre fereastră, tăcută. Apoi se întoarse 
din nou către Dana. 

— Sunt gravidă. Nu credeam că e posibil, dar chiar sunt. Nu 
mă mai interesează propria persoană acum, iar Robert nu m-ar 
lăsa niciodată să-i iau copilul și eu nu mi-aș lăsa fata sau băiatul 
în grija lui. Nu o să fac asta. 

Dana se lăsă în scaun, complet învinsă. Simţea începutul unei 
migrene. 

— Crezi că-i faci copilului tău o favoare, dar nu faci asta. Și eu 
credeam la fel. Să-ţi crești copilul într-un cămin abuziv, un 
mariaj nefericit nu înseamnă să-ţi protejezi copilul. Este... Ea fu 
brusc lovită de un gând. Cum adică nu credeai că e posibil? 

— Nu am putut niciodată să rămân însărcinată. Am încercat 
ani de zile. Nimic nu a funcţionat. Doctorii nu aveau nicio 
explicație. 

— În câte luni ești? 

— Aproape șapte săptămâni, spuse Elizabeth. Mă simţeam 
ameţită și credeam că sunt răcită... Ce faci? 

Dana își scoase telefonul mobil. 

— Trebuie să dau un telefon. 


VP - 297 


60. 


Clinica din Redmond nu deschidea decât la opt jumătate 
dimineaţa. Logan se grăbise degeaba. El și Dana stăteau în 
mașină în faţa clădirii din cărămidă roșie, bând cafea. Dana se 
sprijinea de geamul mașinii și privea la dimineaţa mohorâtă și 
umedă. Dormise puţin, dar nu era obosită. Adrenalina îi alerga 
prin vene și îi era dificil să stea în mașină, să aștepte. Dacă avea 
dreptate, chiar aveau posibilitatea de a-l prinde pe Robert 
Meyers. 

Logan se văzuse cu ea și cu Elizabeth acasă la James. 
Merseseră cu mașina la casa familiei Hill de lângă lacul 
Washington. Dana îi oferi o cameră lui Elizabeth care, deși 
susținea că nu-i este somn, era ca și cum ai vedea un călător 
istovit îndreptându-se spre un pat confortabil. Adormise în doar 
câteva minute după ce își pusese capul pe pernă. Logan întâii 
securitatea cu încă trei ofițeri, unul în faţă, celălalt în spate și 
unul în casă. 

Zgomotul unei mașini care parca îi atrase atenţia Danei. Un 
jeep de culoarea cireșei trase într-un loc de parcare rezervat în 
faţa clădirii. Era un semn bun. La fel și plăcuţa de înmatriculare: 
KIDDOC. O femeie înaltă, cu părul până la umeri ieși din mașină, 
făcu o pauză privind mașina lui Logan, apoi descuie ușa clădirii 
și dispăru înăuntru. Dana scoase bucata de hârtie și se uită încă 
o dată la numele scris pe ea. Nu știa cum anume își adusese 
aminte de numele ăsta, dar, îndată ce se întorsese acasă, 
căutase știrea pe internet pe care o citise mai demult, și astfel 
își putuse confirma că era vorba despre același nume. 

Două mașini ajunseră în următoarele minute, și alte două 
femei urmară aceeași rutină. 

Dana deschise ușa de la mașină, ieși și, în timp ce se apropiau 
de clădire, își trase puloverul pe ea. Ușile erau încuiate. Logan 
bătu în geam cu o cheie, care scoase un zgomot metalic. Nimeni 
nu apăru în ușă. Mai bătu o dată, de data asta cu mai multă 
forță. Femeia care ieșise din jeep apăru în cele din urmă pe hol, 
părând iritată și nervoasă. Când Logan ridică insigna, ochii 
femeii se îngustară și se încruntă. Descuie ușa și o deschise 


VP - 298 


doar cât să poată vorbi. 

— Pot să vă ajut cu ceva? 

— Îmi cer scuze că vă deranjăm înainte să deschideţi. Sunt 
detectivul Michael Logan. Aș dori să vă pun câteva întrebări. 

— Despre ce este vorba? 

— Doctorul Frank Pilgrim, spuse Logan. 

Femeia scutură din cap, perplexă. 

— Nu înțeleg. 

— Doar câteva întrebări, spuse Logan, și femeia păși în spate 
cu o privire tulburată. Dana îl urmă pe Logan în hol, unde se 
aflau mese și scaune în miniatură, și o cutie cu jucării uzate într- 
un colţ. 

— V-am observat plăcuța de înmatriculare, spuse Dana. 
Sunteţi doctor aici? 

— Da. 

— Îl cunoșteaţi bine pe Frank Pilgrim? 

Femeia izbucni în râs. Nervoasă. 

— Cred că da. Era tatăl meu. Eu sunt doctor Emily Pilgrim. 

— Îmi pare rău de tatăl dumneavoastră, făcu Dana. 

— Atunci știți că e mort. 

— Am citit anunţurile mortuare. 

— L-aţi cunoscut pe tata? 

— Nu, nu l-am cunoscut, zise Dana. 

— Nu înțeleg. Ce doriți? Mă tem că nu înţeleg. 

— Îmi pare rău să vă deranjam. Nu vrem să vă provocăm 
suferinţă, dar unde se afla tatăl dumneavoastră când a murit? 
întrebă Logan. 

Emily Pilgrim ridică din umeri și închise ochii. 

— Acolo unde se afla în aproape toate serile din ultimii 
patruzeci și opt de ani. În biroul lui, lucrând. 

— Cum a murit tatăl dumneavoastră? întrebă Logan. 

— A suferit un atac de cord. 

— Stătea bine cu sănătatea? Avea probleme despre care nu 
știaţi? 

— Nu. Avea șaptezeci și opt de ani, dar era suficient de 
sănătos cât să alerge din nou la maratonul din Seattle anul ăsta. 

Logan zâmbi. 

— E un lucru mare la orice vârstă. 

— Tata refuza să accepte faptul că nu mai putea face ceea ce 
făcea la optsprezece ani. Atât, probleme de sănătate? Nu. De ce 


VP - 299 


întrebaţi? 

— Deci să înțeleg că moartea lui v-a luat prin surprindere, 
pentru că îl știaţi un bărbat sănătos. 

Ea ridică resemnată din umeri. 

— Am fost surprinși, dar o sănătate bună nu înseamnă tot 
timpul și o inimă sănătoasă. 

— Înţeleg. Aici e o clinică pediatrică? 

— Da. 

— Și tatăl dumneavoastră era medic pediatru? 

— Timp de patruzeci și opt de ani. 

— Era la pensie? 

— Nu. l-am cumpărat biroul acum opt ani, în speranţa că se 
va retrage, dar nu voia asta. Mai trebuia să lucreze încă doi ani, 
apoi urma să se pensioneze, pentru ca el și mama să... Se înecă 
în lacrimi. Dana îi dădu un șerveţel de pe tejgheaua de la 
recepţie. Pilgrim își șterse lacrimile și nasul cu un șervețel 
Kleenex. 

— Erați cu tatăl dumneavoastră în noaptea în care a murit? 
întrebă Dana. 

Pilgrim scutură din cap și mototoli șervețelul în pumn. 

— De ce mă întrebaţi lucrurile astea? Ce doriţi să aflaţi? Dana 
decise să pună direct întrebarea. 

— Am înţeles din anunțul mortuar că tatăl dumneavoastră era 
doctorul lui Robert Meyers. 

Pilgrim se opri din șters nasul. Se uită când la Dana, când la 
detectiv. 

— Nu mulţi ani, dar da, tratase copiii lui Meyers, chiar și pe 
Bob Meyers. Îl tratase și pe tatăl lui Bob. Se întoarse spre o 
masă cu felicitări și alese una. Ne-a trimis condoleanţe, după ce 
a murit tata. Și a sunat-o pe mama. A însemnat foarte mult 
pentru ea. 

— Aveţi cumva dosarul lui medical în clădire? întrebă Dana. 

— Dosarul cui? 

— Al lui Robert Meyers. 

Pilgrim scutură din cap. 

— Așa ar trebui, dar cum am spus, tatăl meu nu era receptiv 
la schimbări sau sugestii. Când am cumpărat biroul, am încercat 
să-l modernizez, dar el s-a împotrivit și a insistat ca toate 
dosarele să rămână la el în birou, fie că mai erau active sau nu. 
A trebuit să tragem firele electrice în jurul biroului lui. 


VP - 300 


Dana simţi o undă de optimism și încercă s-o ţină pe Pilgrim 
dezarmată. 

— Tata își considera computerul ca fiind un presse-papiers 
gigantic. 

— Deci credeți că dosarul se află în biroul tatălui 
dumneavoastră? întrebă Logan. 

Pilgrim ridică din umeri. 

— Da, cred că da, dar... 

— Putem să ne uităm? întrebă Dana. 

Pilgrim se lăsă în spate pe călcâie. Scutură din cap. 

— Nu fără o autorizaţie prealabilă. 

— Nu vrem să citim dosarul și nu vrem să ne spuneţi ce 
conţine, spuse Dana. Vrem doar să știm dacă e acolo. 

Pilgrim își încrucișă braţele la piept. 

— Pot să întreb de ce? Devine deranjant. 

Dana i se adresă politicos. 

— Doamnă doctor Pilgrim, sunt sigură că aceste întrebări cad 
ca din cer și ne pare foarte rău că trebuie să vă amintim de 
moartea tatălui dumneavoastră. Și eu mi-am pierdut recent 
fratele. Dar o explicație completă în acest moment ar fi prea 
mult și prea complicat. Înainte să vă răpim atât de mult timp, se 
poate să ne uităm doar dacă acel dosar e la tatăl 
dumneavoastră în birou? 

Pilgrim trase aer în piept și închise ochii. Dana se temea că 
avea să devină reticentă. Intrebă: 

— Aţi putea recunoaște scrisul tatălui dumneavoastră? 

— Absolut. 

Dana scoase dosarul gol din servietă, cel pe care îl luase din 
apartamentul lui Peter Boutaire. l-l dădu lui Pilgrim, care se uită 
la numele scris cu o cerneală de un albastru-deschis, șters, pe 
etichetă, apoi îl deschise și întrebă: De unde aveţi dosarul? 

— Îl recunoașteţi? întrebă Dana. 

— Da. Este unul dintre dosarele tatălui meu. 

— Sunteţi sigură că e scrisul dumnealui pe eticheta? întrebă 
Logan. 

— Sunt foarte sigură. Pilgrim deschise dosarul și arătă cu 
degetul. Vedeţi însemnările dinăuntrul dosarului? Sunt ale 
tatălui meu. El măzgălea peste tot, tot timpul. Nu puteai lăsa 
nimic important lângă telefon, pentru că începea să le 
mâzgălească. Mâzgălelile astea sunt peste tot prin dosarele lui. 


VP - 301 


Scutură din cap. De unde îl aveţi? Unde e conţinutul? 

Dana spuse: 

— Puteţi să verificați și să ne spuneţi dacă tatăl 
dumneavoastră are aici dosarul lui Robert Meyers? 

— Acesta este dosarul lui. Cel puţin mapa. 

— Putem să ne uitam? Nu vom deranja nimic, spuse Dana. 

Pilgrim se uită la ei. Apoi oftă. 

— Veniţi cu mine. 

Îi conduse la un birou din spatele complexului, vorbindu-le în 
timp ce mergeau. 

— Biroul tatălui meu e îndesat ca un muzeu, și nu am avut 
timp și curaj să mă apuc de curăţenie. Nu cred că o să se 
întâmple prea curând. Impinse ușa. 

— Aici l-aţi găsit pe tatăl dumneavoastră? întrebă Logan, 
pășind înăuntru. 

— Da. L-am găsit aici, pe podea. Mama mă sunase să-mi 
spună că nu ajunsese. Se uită în jos la un covor albastru cu pete 
închise de culoare. Se pare că se întinsese după telefon, 
încercând să sune după ajutor, presupun, când se prăbușise. 

Logan stătea cu spatele la masă și se uita peste umăr la 
dulapurile verzi cu dosare unde era un mic televizor. 

— Când l-aţi găsit? 

— Mama m-a sunat pe la unsprezece. Vorbise cu el mai 
devreme și mi-a spus că tata era în drum spre casă. Aveau ei 
rutina lor. Vorbeau la zece fix. Tata ajungea acasă pe la zece și 
jumătate. Fiindcă nu ajunsese, mama începuse să-și facă griji. 
Pentru că nu putea da de el la birou, m-a sunat pe mine. 

— Și așa l-aţi găsit? 

— Da. 

— De cât timp credeţi că murise? 

— Probabil de o oră. O oră și jumătate poate. 

— Ce făcea tatăl dumneavoastră la zece seara? întrebă 
Logan. 

— Cum spuneam, stătea la birou, lucra la niște dosare și se 
uita la televizor să vadă știri despre Mariners. 

— Putem să ne uităm după acel dosar? 

Pilgrim se duse spre dulapurile cu dosare și se uită la literele 
de pe etichetele albe lipite. Găsi sertarul cu litera M și îl 
deschise. Se apucă să frunzărească printre ele, apoi se opri. 
Unul dintre dosare fusese scos și așezat într-un anumit unghi, 


VP - 302 


așa cum obișnuia tatăl ei. Emily Pilgrim privi numele dosarului 
din sertar și se uită apoi la cel din mâna ei. 
Se îndreptă și se întoarse spre ei. 
— Cred că ar trebui să-mi spuneţi ce căutaţi aici. 
* 


O jumătate de oră mai târziu, Emily Pilgrim stătea cu coatele 
sprijinite pe masa din biroul său, cu unul din pumni strâns și lipit 
de buze. În spatele ei, atârnau pe perete diplomele înrămate și 
aliniate, și portretele familiei. Tatăl ei semăna cu Burt Lancaster, 
doar că mai în vârstă - un gentleman stilat, cu ochi albaștri și 
păr subţire, cărunt. 

— Și bărbatul ăsta avea dosarul la el? întrebă Pilgrim. 

— Da. Dana știa că îi dăduseră lui Pilgrim mult de gândit. 

Acum mai trebuia doar ca ea să-i creadă. 

— Presupun că nu i-aţi făcut autopsie? întrebă Logan. 

Ea ridică din umeri. 

— Nu a fost nevoie. Și apoi... Ei bine, a fost incinerat. De ce? 
De ce ar lua cineva dosarul lui Robert Meyers? De ce ar vrea 
cineva ca tatăl meu să moară? Nu are niciun sens. Tatăl meu și- 
a dedicat viaţa copiilor. Nu avea niciun dușman, niciunul. 

— Nu cred că avea legătură cu tatăl dumneavoastră, doamnă 
doctor Pilgrim, spuse Dana. Cred că avea legătură cu dosarul - 
ceva ce tatăl dumneavoastră știa. Orice ar fi fost se pare că a 
fost distrus. 

Pilgrim se uită la ei de la masă, privirea ei confuză devenind 
brusc intrigată. 

— Mă scuzaţi o clipă? Apăsă un buton al telefonului de 
interior. Michelle, poţi să vii aici puţin? 

O clipă mai târziu, se auzi o bătaie în ușă și o brunetă minionă 
își vâri capul pe ușă. Pilgrim le făcu cunoștință, explicându-le că 
Michelle era cea care se ocupa de sistemul computerizat și 
furnizarea de informaţii din dosare. 

— Unde ai ajuns cu scanarea dosarelor tatălui meu? 

— Imi pare rău, doamnă doctor Pilgrim, dar m-am apucat de 
facturile de luna asta. Computerul factura dublu, dintr-un 
anumit motiv, și a trebuit să recorectez de mână totul, răspunse 
Michelle. Pilgrim își frecă ceafa cu frustrare. Îmi pare rău, pot 
continua în dimineaţa asta. 

Pilgrim se opri și se uită în sus. 

— Să continui? 


VP - 303 


61. 


Degetele lui formau un fel de clopotniţă, furia lui se reflecta în 
buricele degetelor care se albiseră de la atâta apăsat, tăindu-i 
circulația sângelui. Meyers aștepta în birou, vocea din capul său 
nedându-i pace. Nenorocita de negresă nu-i spusese nimic 
despre unde o dusese pe Elizabeth și, în ciuda a ceea ce ar fi 
vrut Meyers să-i facă, nu se putea atinge de ea. Carmen Dupree 
îi spusese, de fapt, să se ducă dracului. Asta era recunoștința ei. 

Acum avea cu adevărat probleme. Avusese grijă; niciun 
angajat nu știa de infidelitatea lui Elizabeth în afară de Peter 
Boutaire. Când Elizabeth dispăruse, el le spusese agenţilor de 
securitate că soţia sa se purta ciudat, că el se temea că viața 
publică o copleșise și că s-ar putea să aibă tentative de 
sinucidere. Le spusese să o caute în liniște. Nu voia ca 
autorităţile locale sau presa să afle. Asta se întâmpla acum 
douăzeci și patru de ore. 

Işi uni degetele și își roti degetele mari. 

„Nu ţi-a dat ascultare. Ţi-a arătat lipsa de respect pe faţă. Te- 
a umilit”. 

Își închise ochii. Mâinile îi tremurau. Încercase din toate 
puterile s-o facă să se maturizeze. Nu și-a ţinut promisiunile faţă 
de ea? Nu a învăţat-o el tot ce știa? Nu i-a oferit tot ceea ce și-ar 
dori o femeie? Se ridică, nu se putea abţine să nu se plimbe în 
sus și în jos, cu mâinile în șolduri. Nu era suficient stresul pe 
care-l avea? Nu avea el și așa destule responsabilităţi? Trebuia 
să conducă o nenorocită de campanie și, în loc să facă asta, a 
trebuit să trimită o echipa de agenţi de securitate s-o caute pe 
soția sa? „Soţia sa! Nenorocita de soţie!” Și al dracului să fie 
dacă avea de gând să renunţe la ea. Al dracului să fie dacă avea 
s-o lase să strice tot ce-a construit, toată munca și tot efortul lui. 
Al dracului să fie dacă va lăsa alt bărbat să guste din fructele 
muncii lui. 

Cineva bătu la ușă. Meyers se opri din plimbat. 

— Intră. Un agent păși în cameră. 

— E aici, domnule senator. Doamna Meyers e aici. 

Meyers respiră adânc. 


VP - 304 


— Unde aţi găsit-o? Vocea îi tremură. 

— Nu am găsit-o, domnule senator. Dumneaei s-a întors. A 
intrat pe poartă acum câteva minute. 

Meyers se uita la un tablou al lui Elizabeth care atârna 
deasupra șemineului. Bineînţeles că s-a întors. Unde altundeva 
să se ducă? Cu siguranţă a rătăcit de una singură pe străzi, și-a 
luat o cameră la hotel până când și-a dat seama ce ar fi viaţa ei 
fără el. A trebuit să se întoarcă. El crezuse că ea s-a sinucis, un 
ultim efort de a-l umili, dar el știa că ea n-o va face. Nu acum 
când purta un copil. 

— Trimite-o înăuntru. Meyers se întoarse cu spatele la agent 
se duse spre scaun. 

— Domnule? 

Meyers se uită spre agent, confuz. 

— Am zis s-o trimiţi la mine. 

Agentul își drese glasul. 

— Doamna Meyers e în biroul dumneavoastră, domnule. A 
spus că vă așteaptă acolo. 

Meyers își înclină capul ca și cum nu ar fi auzit ce îi spusese 
agentul. 

— A spus că vă așteaptă acolo. 

Simţi durerea surdă de cap pătrunzându-i ochii ca două 
pumnale. 

— leși, spuse el. 


Ș 


Când ușa de la birou se deschise, Elizabeth nu se clinti. 
Ceasul din colț al străbunicului bătu ora ca și cum ar fi anunţat 
intrarea lui Robert Meyers. El se opri în ușă la vederea ei 


În scaunul căpitanului. Scaunul lui. Ea știa că el îl poziţiona 
astfel încât să poată avea în faţă cele două canapele de 
culoarea muștarului separate de o masă de cafea. Era același 
gen de amenajare pe care o avusese și John F. Kennedy în Biroul 
Oval. 

Meyers închise ușa în urma lui și păși calm spre șemineul din 
rocă de rău. 

— Ceea ce trebuie să stabilim, Elizabeth, e o răsplată pentru 
ce ai făcut. El vorbi cu faţa către ferestre. Ce trebuie să stabilim 
e o formă potrivită de pedeapsă. Înţeleg că mă testezi - testezi 
limitele răbdării și toleranţei mele. Înţeleg că-mi cauţi atenţia, 


VP - 305 


că vrei să te pedepsesc. Se opri și se întoarse spre ea. Care va fi 
pedeapsa? 

— Viaţa mea, spuse ea încet. 

El se repezi în față, dărâmând o vază cu flori proaspăt tăiate 
de pe masa de cafea, și se prinse cu mâinile de părţile laterale 
ale scaunului. Faţa i se schimonosi la câţiva centimetri distanță 
de faţa ei, vorbindu-i aproape în șoaptă. 

— Să nu crezi că nu m-am gândit la asta. 

— Așa cum l-ai omorât pe James Hill. 

El zâmbi. 

— Așa cum l-am omorât pe James Hill. 

— Diferenţa, Robert, e că nu poţi omori pe cineva care e deja 
mort. 

El se porni pe râs, la început ușor, cu un vag tremur al 
capului, apoi tot mai zgomotos până căzu pe una din canapele. 
Își sprijini capul în mâini și își frecă fața. 

— iți dai seama ce prostii vorbești, cât de melodramatic sună? 
Crezi că mi-e milă de tine? Se ridică din nou și se uită prin 
cameră, cu braţele în vânt. Eşti într-una dintre cele mai măreţe 
case ce s-au construit vreodată, cu un personal gata să-ţi facă 
toate poftele. 

— Ai construit o închisoare și ai angajat gărzi care să mă 
urmărească. 

— Serios? Ai călătorit în aproape toate ţările lumii, ai întâlnit 
cei mai faimoși oameni în viaţă, ai cele mai scumpe haine și ai 
mâncat delicatese. Işi puse mâinile din nou pe braţele scaunului 
și le strânse, scuturându-l și țipând. Ti-am dat mai mult decât ai 
fi visat. Ce ai fi vrut? O casă în Green Lake cu priveliște în 
spate? Asta era concurenţa mea - un profesor prost plătit la o 
școală de drept de mâna a doua? 

— James Hill a fost un bărbat mai bun decât o să fii tu 
vreodată, spuse ea. 

El începu să râdă din nou. 

— Astea trebuie să se termine. Felul ăsta nebun și complicat 
de a gândi trebuie să înceteze. 

— Mă bucur că sunteţi de acord, domnule senator. 

Meyers rămase cu privirea aţintită asupra soţiei sale. 

Incet, își luă mâinile de pe scaun și se îndreptă de spate, un 
rânjet slab, aproape imperceptibil îi încreţi buzele, de parcă 
ceea ce se întâmpla îi făcea plăcere. 


VP - 306 


— Despre ea este vorba? își întrebă soţia. Făcu un gest cu 
mâna în aer. Tot spectacolul ăsta cu tine insistând să ne vedem 
în biroul meu, tu stând în scaunul meu ca un copil răsfățat? El se 
întoarse și își ridică brațele. Bine ați venit, doamnă Hill. Nu cred 
că v-am invitat, dar, vă rog, faceţi-vă comodă. Nu lăsați 
ambianța să vă intimideze. 

Dana stătea în pragul ușii care dădea spre baia lui Meyers. 

— Nu mă intimidează ambianța și nici dumneavoastră. 

Meyers păși spre ea. 

— Bun. Își desfăcu braţele. Deci, iată-mă. Dacă prezenţa 
dumneavoastră ar trebui să îmi spună ceva, am impresia că nu- 
mi dau seama ce. 

— Nu mă mir. Mă îndoiesc că aţi văzut vreodată ceva clar. 

— Și dumneavoastră o să mă iluminaţi, nu-i așa? Meyers se 
duse în spatele biroului, trase scaunul înalt din piele neagră și se 
așeză, oferindu-i Danei un loc cu un gest al mâinii. Vă rog, 
spuneţi-mi ce am ratat. 

Dana făcu un pas înainte. 

— Problema nu e dacă mi-aţi omorât fratele și nici măcar cum 
ați făcut-o. L-aţi omorât, e clar. Problema erau dovezile care să 
vă incrimineze. Cum aș fi putut să fac legătura între un senator, 
candidat la președinția Statelor Unite, și doi amărâţi de hoţi care 
omorâseră un profesor de Drept în timpul unui jaf ratat? Peter 
Boutaire ne-a adus aproape, dar nu suficient de aproape. Ar fi 
putut să ne fie de folos dacă ar fi fost în viaţă, dar, chiar și viu, 
mă îndoiesc că ar fi spus ceva. 

Meyers dădu din cap. 

— Dumnezeu să-l odihnească! A slujit ţara cu abnegaţie și a 
fost un tip dat dracului. 

Dana scoase din poșetă cercelul care atârna de colier. 

Meyers zâmbi. 

— Ah, da. Preţioasa bijuterie. M-am gândit mult la el, de când 
l-am văzut atârnând atât de elegant între sânii dumneavoastră. 
Trebuie să recunosc, mi s-a părut erotic. Elizabeth, să-mi 
amintești să-ţi iau și ție ceva asemănător. Vedeţi, doamnă Hill, 
de când mi-am dat seama ce se întâmplă, m-am tot gândit la 
problema cu cercelul dispărut. Domnul Boutaire iniţial observase 
că Elizabeth plecase de la fratele dumneavoastră fără cercei și 
că ei ar putea foarte bine să mă lege pe mine de moartea 
fratelui dumneavoastră. Totuși, după ce Cole și King nu au reușit 


VP - 307 


să-i aducă ambii cercei, am decis să nu mă mai intereseze. Mă 
gândeam că ei puseseră mâna pe cercel și că dispăruse pentru 
totdeauna. Dar apoi ați mers în excursie în Hawaii și atunci mi- 
am dat seama că dumneavoastră îl aveaţi. Așa că a trebuit să-l 
înlocuiesc cu unul identic, deși mai puţin scump. 

Meyers se întinse spre sertarul din biroul său și scoase 
cercelul asemănător. 

— Treaba cu perechea de cercei e că nu valorează mare lucru 
dacă nu-i ai pe amândoi. Unul fără celălalt nu mai sunt o 
pereche. E doar un cercel. Puse cercelul pe masă și trase 
scaunul mai aproape. Tot îl poţi admira, bineînţeles, dar nu mai 
e același lucru, nu-i așa? 

Cu o mișcare bruscă, Meyers apucă bustul din bronz al unui 
bivol de pe marginea biroului, se ridică și izbi pietrele albastre și 
diamantul, continuându-și atacul până când începu să respire 
greu. Șuviţe de păr îi alunecară pe faţă. Aruncă bivolul în 
cameră, lovind o etajeră a bibliotecii și răsturnând farfuriile 
ornamentale. 

— Fără valoare, spuse el, cu respiraţia tăiată, înghițind greu. 
Apoi, cu o mișcare la fel de brutală, își netezi părul negru cu 
palmele și se așeză. 

Dana păși în faţă și plasă celălalt cercel pe birou. 

— Sunt de acord. Unul fără celălalt nu reprezintă o dovadă. Ce 
aveam nevoie era o dovadă a faptului că nu puteaţi distruge 
ceva ce exista de la sine. 

Ea scoase o hârtie împachetată din buzunarul din față al 
cămășii. Privirea lui Meyers se căsca tot mai tare cu cât ea 
desfăcea tot mai mult hârtia. 

— Una dintre problemele unei figuri publice e că nu mai poate 
scăpa de atenţia iscoditoare. O figură publică nu se poate 
angaja în activităţi anonime în care se implică alţii în mod 
normal. Chiar și cele mai mici lucruri iau proporţii exagerate. 
Așeză hârtia pe birou. O boală din copilărie precum rujeola 
poate fi doar o boală comună. Când totuși îl lasă steril pe un 
bărbat, fără suficientă spermă, o problemă care chiar și pentru 
vremurile acestea avansate tehnologic să fie imposibil de 
rezolvat, această informaţie devine foarte valoroasă, nu credeţi? 

Meyers se holbă la hârtie, apoi se întinse după ea și o ridică. 

— Pentru cineva cu ambițiile unui viitor președinte al ţării 
devine și mai interesant când soţia rămâne însărcinată. Cum, 


VP - 308 


domnule senator, să se întâmple așa ceva? Și cum ar reacționa 
acest bărbat - un bărbat care știe că e steril - când află că soţia 
lui este însărcinată cu alt bărbat? Cum reacţionează? Ar prefera 
ca ea să facă avort, dar ar apărea alte probleme atunci, având 
în vedere lipsa de intimitate care este periculoasă pentru 
amândoi, așa cum am spus. Unde s-ar duce ea? Cum ar putea fi 
făcut lucrul ăsta în liniște, discret, mai ales acum, cu această 
campanie și cu evidentele comparații cu John Kennedy? Dacă 
biserica ar fi aflat, campania electorală s-ar fi terminat înainte 
de a începe. Și de ce ar face-o? Cum ar putea s-o convingă? Ea 
habar nu are că el este steril. El a învinuit-o pe ea pentru 
incapacitatea de a rămâne gravidă. Doctorii îi spun că nue 
nimic în neregulă cu ea, dar el a convins-o de contrariu. Deci, 
dacă el insistă să avorteze, ea va suspecta imediat că el știe că 
acest copil nu este, nu poate fi al lui. Și asta ar dezvălui faptul 
că el știa de aventura ei, motivul pentru care el trebuia să facă 
un duplicat după cercel. Dacă ea va avea ambii cercei, nu va 
bănui că lăsase o dovadă care să-l alerteze și să-i dea un motiv 
să-i omoare iubitul. Deci nu, avortul nu e o opţiune bună. 

Elizabeth, care o ascultase ca un juriu în faţa pledoariei finale, 
se ridică și se duse la soţul ei. Băgă mâna pe sub bluză și scoase 
reportofonul și firele care duceau la un microfon micuţ ascuns în 
spatele unui buton al jachetei. 

— S-a terminat, Robert. 

— La un moment dat pe parcursul acestei zile, faxurile vor 
trimite două documente câtre fiecare ziar important din ţară, 
spuse Dana. Primul document e o copie a dosarului medical - 
cel pentru care l-ai pus pe Peter Boutaire să îl omoare pe Frank 
Pilgrim pentru a-l recupera. Al doilea este dovada analizelor de 
sânge care dovedesc că acest copil pe care soţia ta îl poartă 
este al lui James Andrew Hill, care a fost omorât în casa lui din 
Green Lake. 

Ușa biroului se deschise. Detectivul Michael Logan păşi 
înăuntru împreună cu câţiva polițiști în uniformă. 

— După asta, spuse Dana, Departamentul Poliţiei din Seattle 
va emite declaraţia conform căreia sunteţi acuzat de conspirație 
la crimă și două crime de gradul unu. 

Meyers se ridică și ieși de după birou, cu o voce care mai 
degrabă implora decât părea sfidătoare. 

— Elizabeth, am făcut asta pentru tine. Nu vezi? Am făcut 


VP - 309 


astea pentru că te iubesc. Vei fi ridiculizată și umilită; fiul tău va 
fi un bastard. Gândește-te la ce va spune presa. Gândește-te 
cum te vor trata. 

— Deja am făcut-o, spuse ea. Și nu cred că ar putea fi mai rău 
decât cum m-ai tratat tu în toţi anii ăștia. 

Logan și polițiștii se apropiară de birou, cu cătușele în mâini. 
Dana văzu cum sângele din obrajii lui Robert Meyers se scurse. 
Ochii lui albaștri deveniseră negri. 

— Elizabeth! ţipă Dana. Dar era prea târziu. Mâna dreaptă a 
lui Meyers se mișcă rapid, încolăcind gâtul soţiei sale. Mâna lui 
stângă îi înfigea ţeava unui pistol în frunte. Logan și polițiștii 
îngheţară. 

— Nu pot să te las să-mi faci asta, Elizabeth! Meyers îi vorbi în 
ureche soţiei sale. Am fost meniţi să fim împreună. Nu pot să te 
las să faci așa ceva. Știi asta, nu-i așa? 

— Nu faceți asta, domnule senator, îl rugă Logan. Puneţi arma 
jos și eliberaţi-o. 

Meyers o trase pe soţia sa către ieșire, cu faţa îngropată în 
părul ei. 

— Suntem făcuţi unul pentru celălalt. De asta te-ai întors în 
seara asta. De asta ești aici, să rămâi cu mine, pentru 
totdeauna. 

Dana se uită la Logan. Nu așa prevăzuse ea lucrurile. Se gândi 
la William Welles și inima i se umplu de sentimentul vinovâţiei, 
deoarece, orbită fiind de setea de dreptate, fusese iresponsabilă 
și asta avusese drept consecință moartea lui. Nu putea lăsa să i 
se întâmple același lucru și lui Elizabeth Meyers. 

— M-am întors, spuse Elizabeth, cu voce strangulată, dar încă 
puternică, pentru că voiam să-ţi văd expresia feței când îţi voi 
spune să te duci dracului. 

Ea îl călcă tare pe picior și în același timp îi zdrobi nasul cu 
capul. Meyers se clătină, cu sângele șiroindu-i pe față, dar cu 
pistolul încă în mână. Logan și polițiștii își scoaseră armele. ÎI 
somară în mod repetat pe Meyers să arunce arma. Meyers își 
înclină capul, vertebrele gâtului său pâărâiră și se uită la ei de 
parcă îi vedea pentru prima dată. Apoi zâmbi, ridică pistolul și 
trase. 


VP - 310 


62. 


Vestea sinuciderii lui Robert Meyers se  răspândise 
pretutindeni în stat și în ţară, erupând în toate emisiunile de știri 
de la televizor și devenise rapid o știre de prima pagină a 
edițiilor speciale din Times și Post-I/ntelligencer. Televiziunile 
întrerupseră programele obișnuite. Știrea făcuse vâlvă la CNN, 
MSNBC și alte canale de știri - canalele cu cea mai mare 
audienţă. Nicio emisiune nu era prea lungă pentru știrea 
aceasta. Nicio poveste nesemnificativă. Echipe de filmare și 
reporteri stăteau în faţa porţilor încuiate din Highlands. 
Elicopterele transmiseseră live de sus imagini cu casa familiei 
Meyers până când elicopterele poliției începuseră să patruleze 
pe cer. 

Locuitorii Washingtonului priveau înmărmuriţi știrea. În 
restaurante și în baruri, din Pike Place Market până la Pioneer 
Square, televizoarele erau date la maximum. Patronii mormăiau, 
nevenindu-le să creadă. Cei care erau suficient de bătrâni să-și 
amintească spuneau că seamănă cu moartea lui John F. 
Kennedy. Cei mai tineri o comparau cu explozia navetei spaţiale 
Columbia sau cu atentatele din 11 septembrie, evenimente care 
aveau să schimbe pentru totdeauna lumea. Fiecare își va aminti 
exact unde se afla în momentul în care corespondentul ABC, Bill 
Donovan, anunţase știrea-bombă că senatorul care candida la 
președinție, Robert Samuel Meyers, murise. Un sentiment de 
neajutorare îi făcu pe mulţi să rămână stupefiaţi în faţa 
televizorului, gândindu-se în tăcere ce însemna ceea ce se 
întâmplase și ce consecințe vor fi. 

Imaginile filmate îl arătau pe Meyers luat pe targă de 
ambulanţă și dus la spitalul Northwest, aceasta fiind doar o 
formalitate. Fusese declarat mort la fața locului. Vestea persistă 
deasupra orașului Seattle ca un nor cenușiu, ca un eveniment 
care transgresa rasa, sexul și statutul social. Oameni care nu-și 
vorbiseră niciodată aveau acum în comun același subiect. Ei 
spuneau că era mai mult decât moartea unui om. Era moartea 
unei generaţii și moartea visurilor și speranţelor ei. Îi lăsase cu 
un sentiment de gol și, spre deosebire de asasinarea lui John 


VP - 311 


Kennedy, nu aveau spre cine să-și îndrepte furia. Aici nu exista 
niciun Lee Harvey Oswald pe care să-l arate cu degetul. 
Râmaseră doar într-o stare de șoc și într-o uimire profundă, 
întrebându-se de ce. Întrebarea se auzi la început ca un murmur 
firav, după care, la sfârșitul zilei, luă amploarea unui cor de 
milioane de voci. La un priveghi la lumina lumânării în faţa 
porţii, toată lumea voia să afle ce se întâmplase. Nu avea niciun 
sens. Fiindcă nimeni nu le răspundea, oamenii au început să 
inventeze tot soiul de bârfe care se răspândiseră rapid, cum că 
în spatele sinuciderii ar fi lucruri care nu se voiau a fi dezvăluite. 

Timp de două săptămâni, Elizabeth Meyers rămase izolată, 
nimeni nu o văzuse și nu auzise nimic de ea, fiind prezentă doar 
la funeralii și înmormântare. Apoi, într-o după-amiază, își făcu 
brusc apariţia pe iarba din faţa casei, pentru a se adresa presei. 
Îmbrăcată în negru, cu o mulțime de microfoane atașate de un 
podium, anunţă cu stoicism publicul american că le înșelase 
încrederea. Le spusese că ea și soţul ei avuseseră probleme în 
căsnicie, că Robert Meyers o abuza verbal și fizic și, în ciuda 
conceperii primului lor copil, ea își informase soţul că dorea să 
divorțeze. Spuse că Meyers devenise deprimat, irațional și că 
purtarea lui o forțase să plece din incinta locuinţei timp de două 
nopţi la rând înainte ca el să-și ia viaţa. Ea se întorsese după ce 
el o sunase și o implorase să vină să vorbească. 

Agenţii de securitate ai lui Meyers și personalul puteau 
confirma detaliile. Vorbeau despre un bărbat într-o stare 
emoţională instabilă, agitat și irațional. Spuneau că trimitea 
agenţi de securitate s-o urmărească pe soţia lui, cerând s-o 
aducă acasă. Alţii raportau că auziseră certuri violente între cei 
doi. De acolo, bârfele luară amploarea afluenților unui râu care 
rupseră un baraj, și va trece un timp până când Washingtonul și 
Hollywoodul aveau să epuizeze povestea. O mulţime de oameni 
deveniră bogaţi după ce dăduseră detalii despre viaţa familiei 
Meyers. 

Elizabeth Meyers ceru scuze națiunii pentru că fusese o figură 
publică înșelătoare și zise că alesese să spună adevărul 
deoarece datoria ei e aceea de a fi un model, așa cum soțul ei i- 
o ceruse tot timpul. Declară că spera ca dezvăluirile sale publice 
să le poată determina pe femeile în situații similare să găsească 
până la urmă curajul să-și schimbe vieţile, și spuse că-și va 
folosi averea și influența pentru a convinge guvernul să le ajute. 


VP - 312 


Conferinţa de presă fusese primită atât cu încurajări, cât și cu 
atacuri violente. Unii se întrebau care era motivul pentru care 
voia să-și spele păcatele și să păteze imaginea senatorului blond 
cu zâmbet șarmant. La fel ca acei oameni care se agăţau de 
imaginea Kennedy Camelot în ciuda poveștilor cu infidelităţi, nu 
voiau ca percepţia lor să fie destrămată de realitate. Voiau să 
creadă în bărbatul care atât de convingător jurase să conducă 
națiunea spre schimbare. Nu voiau să vadă slăbiciunile 
conducătorilor lor sau să creadă că oamenii pe care îi ridicau pe 
piedestaluri erau doar niște bărbaţi cu defecte și slăbiciuni. Nu 
voiau să știe că Robert Meyers, dezbrăcat de veșmintele 
strălucitoare, era un soț abuziv. Își voiau basmul înapoi. Voiau 
finalul fericit de la sfârșitul cărţii. Voiau să se întoarcă la 
Camelot. 

Nu aceia erau oamenii cărora Elizabeth Meyers li se adresa. 
Ea le vorbea femeilor abuzate verbal și fizic, și pentru ele ea 
devenise o loana d'Arc a zilelor noastre. Își concentrase atenţia 
asupra unei probleme de prea mult timp ignorate, o problemă 
pe care haosul creat de cazul O.J. Simpson o exacerbase, și care 
lăsase atât de multe femei goale pe dinăuntru și pierdute. 

In ceea ce privește nevoia de dreptate a Danei, ea și Elizabeth 
hotărâră că orice anunţ legat de implicarea lui Meyers în 
moartea lui James nu ar fi făcut decât să distrugă vieţile celor 
care rămăseseră - mai ales viaţa copilului nenăscut al lui 
Elizabeth și al lui James. Ar fi fost o dovadă de egoism pe care 
James nu ar fi dorit-o. 

In ziua de după conferinţa de presă, Elizabeth Meyers părăsi 
complexul de clădiri. Personalul rămas povestise că lăsase 
aproape totul neatins și că luase cu ea doar o valiză simplă. 
Hainele ei, parfumurile, perlele, diamantele și celelalte bijuterii 
le donase unei bucătărese pe nume Carmen Dupree. Elizabeth 
se întoarse în sudul Californiei, nu departe de orașul unde 
crescuse. Imploră presa să o lase să-și crească în pace copilul. 

Dana Hill părăsi complexul de clădiri prin intrarea personalului 
și ieși direct în fața mașinii lui Michael Logan. Credea că era 
potrivit să facă astfel. Se întoarse la casa mamei sale și rămase 
acolo câteva zile. In timp ce stătea în bucătărie, preparându-și o 
ceașcă de ceai, auzi la radio știrea conform căreia avionul lui 
Elizabeth Meyers aterizase în La Jolla. Dana se întrebă când își 
va găsi pacea această femeie sau va sfârși și ea, în mod tragic, 


VP - 313 


precum Jacqueline Onassis sau prințesa Diana. 

Următoarea dimineaţă, Dana se văzu făcând inevitabilul, 
strângându-și lucrurile din birou. În timp ce umplea cutiile, simţi 
podeaua trepidând, dar nu se mai obosi să întindă mâna după 
telefon. Nu-i mai păsa că ușa urma să se deschidă și Marvin 
Crocket să intre în cameră. Faţa lui era de un roșu intens, cu un 
zâmbet sinistru pe buze. 

— Două săptămâni fără să suni? S-a terminat. Am sprijinul... 

În mijlocul tiradei, Crocket își dădu seama că nu observase 
până atunci cutiile și etajerele goale. Când realiză la ce anume 
era martor, reacționă de parcă cineva îi refuza plăcerea de a o 
da afară. Ochii i se măriră și zâmbetul i se șterse de pe față. 

— Ce naiba faci? 

Dana luă diploma de pe perete și o puse în cutie. 

— Plec. 

— Îți dai demisia? 

Dana zâmbi. 

— Întotdeauna ai învăţat repede. Nimic nu scapă ochiului tău 
de avocat. 

— Nu poţi să pleci. Unde o să te duci? Dacă tu crezi că o să-ți 
permit să iei o singură bucată de hârtie de aici, un singur client, 
să știi că te înșeli. 

Dana se întoarse către el. 

— Marvin, ești culmea! De trei ani de zile încerci să mă 
concediezi. Acum vrei să mă păstrezi? Fără iluzia că am acest 
post, crezi că ai vreo șansă să mă intimidezi? Păși din spatele 
biroului și se apropie de el. El o privi cu atenţie. Picioarele lui, 
parcă înfipte adânc în egoul său masculin, refuzară să se 
clintească, dar partea de sus a corpului se dădu în spate, 
ferindu-se de ea. 

— Am o Slujbă bună, un salariu bun, opţiuni la bursă, ore 
flexibile. Au fost chiar de acord să includă o grădiniță în 
facilitățile pentru angajaţi. Pot să-mi duc fiica acolo și s-o văd de 
câte ori vreau în timpul zilei. 

Crocket râse în batjocură: 

— Visezi. Așa ceva nu există. 

— Nu există? De ce nu-l suni pe Don Burnside să-l întrebi dacă 
există sau nu? 

— Corrugate Industries? spuse Crocket alarmat. N-ai îndrăzni. 

— Nu a trebuit. Don m-a sunat. l-a plăcut prezentarea mea și, 


VP - 314 


ca să fiu sinceră, cred că-i plac și ochii mei albaștri. Încep de 
săptămâna viitoare pe post de consilier. Linda vine cu mine. 

Fălcile lui Crocket atârnau până aproape de piept. 

Dana continuă. 

— Priveşte partea pozitivă. Ai scăpat de amândouă, exact 
ceea ce îţi doreai. Și nu o să iau niciun dosar al firmei. Voi avea 
nevoie totuși de consiliere din exterior pentru litigii și probleme 
în afaceri. Nu pot să am grijă de una singură de problemele 
legale ale unei firme multimilionare. Trimite-mi CV-ul tău. O să-l 
iau în considerare. 

Îi făcu cu ochiul, apoi se întoarse la birou și luă un deschizător 
de plicuri. 

— Acum, dacă nu te superi, spuse ea întorcându-se către el, 
trebuie să termin de strâns din birou și aș aprecia dacă baţi la 
ușă înainte să dai buzna. 


VP - 315 


EPILOG 


Ceea ce observă ea era ușurința cu care putu să-și descheie 
bluza. Să vâre micuța mărgea prin gaura nasturelui nu i se păru 
un efort atât de mare. Dana își ridică mâna și o examină. Nu 
tremura. Nici cel mai mărunt tremur. Îi mai făcuseră încă o 
mamografie, de data aceasta introducând un fir subţire în sân 
pentru a determina cu exactitate locul nodulului canceros. 
Chirurgul avea să înlăture nodului a doua zi de dimineaţă. O 
duruse al naibii de tare, dar Dana era împăcată cu sine. 

Mama ei stătea în celălalt colț al camerei, cu Molly în poală. 
Făcea eforturi mari să pară calmă. Când nu-i distrăgea atenţia 
lui Molly cu vreo carte, buzele lui Kathy se mișcau întruna, 
rugându-se în tăcere. Din când în când, își ridică privirea spre 
Dana, îi zâmbea, însă ele două nu-și spuseră niciun cuvânt. 

Dana termină de încheiat bluza, și-o vâri în blugi și se așeză 
lângă mama ei, luând-o de mână. Acum nu mai trebuiau decât 
să aștepte. După două săptămâni, reușise să treacă peste 
sentimentul că Robert Meyers o trăsese pe sfoară - că moartea 
lui fusese o dreptate falsă, fără nicio satisfacţie de a-l găsi 
vinovat pentru moartea fratelui ei. Voia să fie pedepsit ca 
oricare alt american. Ca procesul Marthei Stewart sau cel al 
directorilor companiei Enron; ar fi demonstrat o dată pentru 
totdeauna că un sistem judiciar creat de oameni pentru oameni 
chiar funcţiona pentru toţi la fel. Dar era o dorință egoistă și își 
dădu seama de asta în momentul acela oribil când crezu că 
Meyers o va omori pe Elizabeth Meyers. 

Nu i se făcuseră teste de sânge lui Elizabeth Meyers sau 
copilului. Nu mai avuseseră timp. Dana recursese la o cacealma, 
știind din experienţa sa ca avocat că ameninţarea unei 
asemenea informaţii, pusă în contextul dosarului medical al lui 
Meyers din vremea când era copil, ar fi fost suficient cât să-l 
convingă că e condamnat. 

Ușa se deschise. Mama ei îi strânse mâna. Doctoriţa Bridgett 
Neal intră cu două mamografii, câte una în fiecare mână, 
studiindu-le atent. Neal păși în tăcere spre micuța tejghea din 
capătul sălii, dădu drumul luminii panoului și așeză cele două 


VP - 316 


imagini. Făcu un pas înapoi și le studie atent, cu un braţ strâns 
la piept, iar cu celălalt care era îndoit își atingea buzele cu 
degetele. Dana și mama ei se ridicară. Kathy o puse pe Molly pe 
scaunul din plastic albastru și îi dădu cartea doctorului Seuss 
Ouă verzi și şuncă. 

Doctoriţa Neal trase o gură de aer și scutură din cap. Kathy, 
neputând să se mai abţină, ţipă: 

— Ce este? Cât de grav e? 

Doctorul Neal se întoarse spre cele două femei. 

— Nu l-au putut găsi. 

Vocea lui Kathy sună alarmată. 

— Nu l-au putut găsi? Cum adică? 

Dana strânse mâna mamei ei. 

— Mamă, calmează-te. 

— Nu au putut să localizeze nodului, spuse Neal. Și nici eu nu 
pot. 

Durerea pe care o suportase, sânii fiindu-i turtiţi între două 
panouri de sticlă și străpunși cu un ac și un fir, încă era 
proaspătă în mintea Danei. 

— Nu-mi spuneţi că trebuie să mai trec o dată prin durerile 
alea. 

— Nu, nu. Tehnicienii sunt siguri că au toate imaginile de care 
au nevoie. Au prins fiecare unghi posibil. 

— Atunci de ce nu-l mai pot găsi? întrebă Dana. 

Neal ridică din umeri. 

— Pentru că umflătura nu mai e acolo. 

Kathy își duse ambele mâini la gură. 

— Cum adică nu e acolo? întrebă Dana. 

— A dispărut. A dispărut complet. Faţa i se schimonosi într-o 
expresie de durere. E posibil, cred că e posibil să fi fost un fel de 
chist, iar după ce am făcut puncţia, în timp să se fi micșorat, 
dar... 

In timp ce Bridgett Neal încerca să găsească niște explicaţii 
medicale la ceea ce s-ar fi putut întâmpla umflăturii canceroase 
din sânul Danei, aceasta auzi o voce, o altă voce a unui 
gentleman. Ea simţi mâna lui William Welles pe braţul ei și îl 
auzi șoptindu-i în timp ce-i înmâna săculețul cu ceai: „Bea-l în 
fiecare zi cu zahăr până când dispare”. 

Dana terminase de băut ceaiul în acea dimineaţă. Și ea, și 
mama ei băuseră câte o ceașcă de ceai. Ea crezuse că Welles îi 


VP - 317 


spusese să bea ceaiul până îl termină, dar acum înţelese că se 
referea la altceva. 

Neal continuă: 

— Trebuie să vă spun totuși că nu am mai văzut așa ceva 
până acum. De cincisprezece ani de când practic medicina, nu 
am văzut niciodată un ganglion limfatic care să se absoarbă pur 
și simplu. Nici nu am diagnosticat greșit un chist vreodată. 
Dana? 

— Hmm? 

— Știu că trebuie să fie un șoc pentru tine. Nu pot să-ţi explic, 
îmi pare rău. 

Dana zâmbi. 

— Să nu-ţi pară rău. Mie nu-mi pare. 

— Îmi pare rău că a trebuit să treci prin așa ceva. Nu știu cum 
de s-a întâmplat. 

— Unele lucruri în viaţă nu pot fi explicate, doamnă doctor 
Neal. De asta avem miracole. 

Neal scutură din cap. 

— Oricât de mult aș vrea să te cred, trebuie să te avertizez să 
nu te lași prea amăgită de asta. Sunt sigură că există o 
explicaţie medicală și o să mă uit peste imaginile anterioare. 
Între timp, îţi recomand să faci o mamografie la fiecare patru 
luni anul următor, și la fiecare șase luni după aceea. 

Dana zâmbi. 

— Atunci ne vedem peste patru luni. Se duse spre locul unde 
stătea Molly. 

— Ouă verzi și şuncă, spuse Molly, arătându-i cartea. 

Dana o ridică pe fetiță și o îmbrăţișă, apoi se întoarse către 
mama ei. 

— Hai să mergem acasă. 

e 

În timp ce Dana ieșea din Centrul de Tratament al Cancerului, 
văzu mașina sport verde oprită în curbă, sub semnul de parcare 
interzisă. Numai un poliţist ar putea să scape basma curată cu 
așa ceva. Detectivul Michael Logan se aplecă pe geamul mașinii 
Austin Healey ţinând în mână un buchet mare de trandafiri roșii 
și zâmbind. 

Kathy se întinse spre Molly, o lăsă jos și o luă de mână. 

— Du-te, îi spuse Danei. 

— Eşti sigură? 


VP - 318 


— Du-te. Carmen o să aibă grijă de ea. La cererea lui 
Elizabeth Meyers, Kathy o angajase pe Carmen Dupree care nu 
ar fi părăsit iubitul ei Seattle pentru Los Angeles, pretinzând că 
smogul ar omori-o. Dar să trăiască lângă lac, spuse ea, era ceva 
cu care s-ar putea obișnui. Plata era în adăpost și masă. În 
schimb, Carmen îi făcea plăcinte lui Molly și avea grijă de ea ca 
de propria fiică. li spuse Danei că o va învăța pe micuță 
ingredientele secrete ale plăcintelor ei. 

— Trebuie să mă pregătesc pentru diseară. Doctorul Porter m- 
a invitat la un concert, spuse Kathy zâmbind. 

Dana își îmbrăţișă mama, apoi îngenunche și o pupă pe fiica 
ei. 

— O să mă întorc mai târziu, scumpo. Trebuie s-o ajutăm pe 
bunica să se pregătească pentru marea întâlnire. 

— Bunicile nu au întâlniri, spuse Molly. 

— Bunica ta are, spuse Dana. Ai grijă să-i hrănești pe Freud și 
pe Leonardo. Doar o dată. Se îngrașă prea tare. 

Fetița o ţinea pe bunică de mână. Dana își îmbrăţișă mama 
din nou, apoi se duse spre mașină. Când ajunse lângă Logan, nu 
se putu abţine să nu zâmbească. 

— Divorțul meu nu e finalizat încă. 

Logan îi întinse trandafirii. 

— Știu. 

— Grant o să se asigure că nu-mi va fi ușor. 

— Știu. 

— Am un copil. 

— Ştiu. 

Dana râse. 

— Și extrem de multe bagaje. 

Logan se întinse să-i deschisă portiera. 

— Știu. 

Când se aplecă să intre în mașină, Dana o auzi pe mama ei 
strigând și se întoarse s-o vadă pe Molly alergând spre ei pe 
trotuar, picioarele scurte ale fetiţei băgând viteză, iar Kathy era 
pe urmele ei. Dana se întoarse către Logan. 

— la-o și pe ea, spuse el. 

— Eşti sigură? 

— Absolut. Cărei fetițe nu-i plac căsuțele din copaci? 

Dana o așeză pe Molly în Austin Healey, împărțind scaunul cu 
ea. Când porniră, Molly privi în sus spre cer cu uimire. 


VP - 319 


— Mami, zburam ca păsările. 

Dana râse și o strânse la piept. 

— Încalci legea, domnule detectiv. 

Logan se uită spre ea. 

— Mda, ce zici de asta? 

— Nu ai un scaun pentru copii. Se uită în spate, unde nu 
existau scaune. Nu ai scaun, punct. 

El ridică din umeri. 

— Tot voiam să-mi iau o mașină mai mare. Poate tu o să mă 
ajuţi să-mi aleg una, Molly? 

Fetița zâmbi. 


— Pot să iau o înghețată? 

Logan se uită la ceas. 

— După prânz. Nu cred că vrei să-ţi strici apetitul. 

Dana zâmbi. Ce era să nu-i placă la el? 

Când zburară cu viteză pe podul l- 90, Molly ţipă de plăcere. 

— Uitaţi-vă la bărci. 

Dana se uită la Logan. 

— Se distrează. 

— Dar tu? Tu te distrezi? 

Ea dădu din cap. 

— Mai mult decât am făcut-o de mult timp. 

O luară pe ieșirea spre Cougar Mountain și urcară pe deal. 
Molly își ţinea capul plecat pe spate, uitându-se spre cerul 
parțial acoperit de frunze și crengi. 

— Ce e asta? întrebă Logan când luară ultima curbă înainte de 
a ajunge în faţa casei. 

Dana își cobori privirea și văzu în fața casei lui Michael Logan 
aceeași sculptură din metal care se afla la intrarea din casa lui 
William Welles. Logan parcă mașina și toţi trei ieșiră și o 
înconjurară. 

— Ce naiba e asta? întrebă Logan. 

În timp ce-i dădea târcoale, Dana observă fâșiile de metal 
îmbinându-se și împletindu-se, așa cum se topeau unele în 
celelalte în acea zi pe muntele din Maui. Înainte să poată 
răspunde, Molly i-o luă înainte. 

— Sunt delfini, mamă. 

Și Dana îi văzuse. Doi delfini adulţi, cu trupurile încolăcite unul 
în jurul celuilalt, și un delfin mai mic sub ei. 


VP - 320 


— Da, sunt delfini, spuse Dana. Exact asta sunt. 


VP - 321 


Ole] Hugoni 


VICTIMELE 
PUTERII 


virtual-project.eu 


VP - 322