Thomas Harris — Hannibal Lecter — 01 Dragonul rosu

THOMAS HARRIS 


DRAGONUL ROȘU 


„Hu înţelegi decât ceea ce vezi, 
şi nu vezi decât ceea ce există deja în runtea ta.” 


ALPHONSE BERTILLON 
„. Căci Suterinţa are sutlet de om, 
Hhila are chip de am, 
Asa cum lubirea e întruparea 
omenească a Divinităţi, 
lar Pacea veșmnântul arnenesc.” 
VI LILIAM BLAKE, 
Cântcnie nepnhărurui [Cgelndhrea divină) 


„Heindurarea are sullet de om, 

precurri Gelozia are chip de om, 
Înspăimăntarea este întruparea ornenească 

a Diwimtăţii, iar Nedesluşirea veșmânt ornenesc. 


Vesmântul omenesc este turnat din Fier bătut pe 
nicovală, 

Întruparea omului însăşi Foalele de foc, 

În Chipul omenesc încremenit-a Cuptorul facerii, 

lar Inima omului Gătlejul hămesit de jar.” 


VI LLIAM BLAKE, 
Cântănle trăiri [Oglindirea divină]ii! 


THOMAS HARRIS 


DRAGONUL ROȘU 


„Nu înţelegi decât ceea ce vezi, 
și nu vezi decât ceea ce există deja în mintea ta.” 


ALPHONSE BERTILLON 
.„„ Căci Suferinţa are suflet de om, 
Mila are chip de om, 
Așa cum Iubirea e întruparea 
omenească a Divinităţii, 
Iar Pacea veșmântul omenesc.” 
WILLIAM BLAKE, 
Cântările neprihănirii (Oglindirea divină) 


„Neindurarea are suflet de om, 

precum Gelozia are chip de om, 
Înspăimântarea este întruparea omenească 

a Divinităţii, iar Nedeslușirea veșmânt omenesc. 


Veșmântul omenesc este turnat din Fier bătut 
pe nicovală, 

Întruparea omului însăși Foalele de foc, 

În Chipul omenesc încremenit-a Cuptorul 


facerii, 


Iar Inima omului Gâtlejul hămesit de jar.” 


WILLIAM BLAKE, 
Cântările trăirii (Oglindirea divină)'1+ 


Cuvânt înaintea unui interviu 
ce mi-a pecetluit soarta 


Aș vrea să vă relatez împrejurările în care l-am întâlnit 
prima dată pe doctorul Hannibal Lecter. 

În toamna anului 1979, din pricină că în familia mea era 
cineva bolnav, m-am întors acasă, în delta râului Mississippi, 
unde am rămas apoi vreme de un an și jumătate. Pe vremea 
aceea tocmai lucram la Dragonul Roșu. Vecinul meu din 
așezarea Rich a fost destul de amabil să-mi ofere casa lui de 
țară aflată în mijlocul unui imens câmp de bumbac, și acolo 
lucram uneori până noaptea târziu. 

Când te apuci de scris o carte, începi cu ceea ce poţi 
vedea în momentul acela, după care te apuci să adaugi ceea 
ce s-a întâmplat înainte și ceea ce a urmat. Iar aici, în Rich, 
Mississippi, unde lucram în condiţii destul de vitrege, nu 
eram în stare să-l văd decât pe investigatorul Will Graham, 
urmărind filmele de familie, în sufrageria familiei ucise, deci 
în casa în care muriseră cu toţii. La vremea aceea nu știam 
încă cine era criminalul. Şi atunci m-am străduit să văd ce s- 
a întâmplat înainte și ce avea să urmeze. Așa că m-am 
plimbat, împreună cu Will prin întuneric, prin casa 
victimelor, am cercetat scena crimei și n-am fost în stare să 
văd decât exact ce vedea și el, nici mai mult, nici mai puţin. 

Uneori noaptea, lăsam lumina aprinsă în căsuţa aceea și 
porneam să mă preumblu pe câmpurile acelea parcă fără 
sfârșit. Când priveam înapoi din depărtare, casa îmi părea 
ca o navă în mijlocul mării, în vreme ce de jur împrejurul 
meu dăinuia imensa noapte a deltei. 

Nu după multă vreme mă obișnuisem cu potăile 
semisălbatice care mișunau de capul lor pe câmpurile 
acelea trăind într-un fel de haită. Unii câini aveau un fel de 
înțelegeri tacite cu familiile muncitorilor de pe la ferme, dar 


în cea mai mare parte a timpului trebuiau să-și agonisească 
singuri hrana. Când s-a lăsat iarna și pământul a îngheţat 
bocnă, am început să-i mai hrănesc și eu din când în când, 
ca să ajung să le împart câte douăzeci și cinci de kilograme 
de hrană de câini săptămânal. Se ţineau după mine peste 
tot și-mi ţineau într-un fel tovărășie tot felul de potăi: câini 
mari, mărunţei, câini ce se gudurau prietenos pe lângă 
mine, câini masivi, răi de care nu te puteai apropia. Mă 
însoțeau și noaptea și chiar și atunci când nu-i puteam 
vedea, îi auzeam mișunând peste tot în jurul meu, le 
auzeam răsuflarea și pufniturile în întuneric. Când lucram 
în căsuţa aceea, se aciuau dinaintea ușii din faţă, iar în 
nopţile cu lună plină se puneau pe urlat ca lupii. 
e 

În vreme ce stăteam năuc în faţa casei în puterea nopţii, 
cu ochii încă orbiţi de lumina lămpii de la masa de lucru și 
auzeam răsuflările din jurul meu, încercam să văd ce se 
întâmplase cu adevărat la locul crimei. Dar în faţa ochilor 
încă neobișnuiţi cu întunericul, mi se năzăreau tot felul de 
arătări amenințătoare, închipuiri și, din când în când, câte o 
lucire când lumina lunii cădea pe retina vreunei fiare. Nici 
nu se punea problema dacă se întâmplase ceva acolo. 
Trebuie să înţelegeţi că atunci când scrii un roman nu te 
apuci să inventezi: totul e dinaintea ochilor tăi și nu-ţi 
rămâne decât să descoperi iţele. 

Will Graham știa că trebuia să întrebe și pe altcineva, 
avea nevoie de ajutorul cuiva anume, știa asta foarte bine. 
În plus, ştia și unde trebuia să meargă pentru a obţine ceea 
ce avea nevoie, și asta cu mult înainte să se gândească ce 
avea de făcut mai departe. Nu ignoram faptul că Graham 
fusese rănit rău de tot în cursul anchetării cazului de 
dinainte. În consecinţă, nu ignoram nici faptul că-i venea 
nespus de greu să apeleze la cea mai bună sursă care-i 
stătea la îndemână. La vremea aceea cădeam și eu pradă 
unor amintiri dureroase mai în fiecare zi, iar seara când mă 
apucam de lucru îl înţelegeam pe Graham foarte bine. 


Așa că l-am însoţit cu inima îndoită la Spitalul de Boli 
Psihice pentru Infractori din Baltimore. Acolo ne-a scos din 
minţi doctorul Frederick Chilton, un soi de nebun cum 
întâlnești în fiecare zi dacă ai nefericirea să conduci o 
instituţie ce are de-a face permanent cu oameni, doctor 
care a făcut tot ce-a putut să ne tot amâne, făcându-ne să 
pierdem două sau trei zile degeaba, înainte să ne putem 
vedea de treburile noastre. 

Atunci am descoperit că puteam să-l las noaptea pe 
Chilton singur în căsuţa din câmp, cu lumina aprinsă, și să-l 
cercetez de afară, din întuneric, înconjurat de tovarășii mei, 
câinii. Cum stăteam acolo în beznă, eram invizibil, așa cum 
sunt invizibil pentru personajele mele chiar și atunci când 
ne aflăm în aceeași încăpere, în vreme ce acestea își 
hotărăsc singure soarta, aproape fără niciun ajutor din 
partea mea. 

După ce am scăpat în cele din urmă de plicticosul de 
Chilton, eu și Graham ne-am dus în Secţia de violențţi, ușa 
de fier s-a trântit cu un zgomot îngrozitor în urma noastră. 

Eu și Will Graham ne-am îndreptat spre celula doctorului 
Lecter. Graham era încordat, aproape că-i puteam simţi izul 
spaimei ce-l domina. La început am crezut că doctorul 
Lecter doarme și am tresărit speriat când am văzut să-l 
recunoaște pe Will Graham doar după miros, fără să 
deschidă un ochi. Ca de obicei când lucram, beneficiam de 
imunitate, de dreptul de a fi invizibil pentru Chilton și 
Graham, ca și pentru toţi ceilalţi, dar în prezenţa doctorului 
Lecter nu mă simțeam în largul meu, și nu eram deloc sigur 
că doctorul nu mă vedea. Şi eu, ca și Graham, simţeam și 
simt și acum privirea pătrunzătoare a doctorului Lecter cu 
totul  stânjenitoare,  scormonitoare precum  băzâitul 
aparatului Rontgen în creieri atunci când faci o radiografie 
craniană. Discuţia dintre Graham și doctorul Lecter dură 
foarte puţin în timp real, cu viteza unei secvenţe de scrimă, 
eu mă chinuiam să urmăresc toată discuţia, mâzgălind 
cuvintele cu o grabă nebună pe orice petec îmi cădea la 


mână. Când totul s-a terminat, eram sleit, în cap îmi 
răsunau zbierătele scandalurilor și urletele obișnuite într-o 
casă de nebuni, iar în faţa verandei cabanei din Rich urlau 
treisprezece câini, așezați unul lângă celălalt, cu ochii 
închiși și boturile ridicate spre luna plină. Cei mai mulţi 
scoteau un urlet ce aducea oarecum cu o vocală între o șiu, 
ceilalţi doar le ţineau isonul. 

Am fost nevoit să citesc și să ascult discuţia dintre 
Graham și doctorul Lecter de vreo sută de ori pentru ca să-i 
pricep miezul, să elimin zgomotele parazite, vacarmul 
închisorii, urletele celor damnaţi care uneori mă împiedicau 
să aud ca lumea unele cuvinte schimbate între ei. 

Nici acum nu știam cine comisese crimele, dar pentru 
prima oară mi-am dat seama că îl vom descoperi totuși până 
la urmă, și vom pune mâna pe el. Tot atunci am intuit că 
descoperirea adevărului va fi cumplită, izvorâtă din 
adevărată tragedie, că unii dintre eroii cărţii vor plăti 
scump aflarea adevărului. Și așa a și fost. 

Ani de zile mai târziu, când am început să scriu Tăcerea 
mieilor habar nu aveam că doctorul Lecter va apărea din 
nou. Totdeauna am avut o slăbiciune pentru personajul 
Dahlia Iyad din Duminica neagră și intenţionam să scriu un 
roman care să aibă ca figură centrală o femeie puternică. Și 
așa am început cu Clarice Starling, dar nici n-am apucat să 
aștern două pagini pe hârtie din noul roman și am 
descoperit că aceasta trebuia să se ducă să-l vadă pe 
doctorul Lecter. Nutream niște sentimente de deosebită 
admiraţie pentru Clarice Starling și am impresia că am 
simţit un fel de ciudată gelozie când am văzut ușurința cu 
care doctorul Lecter a citit-o perfect, când mie îmi venise 
foarte greu să-i descifrez caracterul complex. 

La vremea când am început să consemneze evenimentele 
dramatice din Hannibal, spre uluirea mea, doctorul 
ajunsese să fie un personaj cu o viaţă proprie. Şi cred că și 
vouă v-a devenit ciudat de fascinant, ca și mie de altfel. 


M-au chinuit spaimele în vreme ce scriam Hannibal, îmi 
era teamă că implicarea în această carte o să mă sleiască 
de puteri, îmi era teamă să urmăresc ce curs dramatic 
puteau să ia evenimentele pe care le urmăream, îmi era 
teamă pentru Starling. În cele din urmă am renunţat să mă 
mai implic, am lăsat evenimentele să-și urmeze cursul lor, 
așa cum trebuie să-ţi lași personajele să evolueze după firea 
lor, i-am lăsat pe doctorul Lecter și pe Clarice să-și 
hotărască singuri soarta după cum le dicta caracterul. Și 
asta și pentru că nutream un deosebit respect pentru ei. 

Un sultan ar fi spus cândva: „Eu nu cresc șoimi, eu 
trăiesc cu ei”. 

Când în iarna anului 1979 am pășit pe ușa Spitalului de 
Boli Psihice pentru Infractori din Baltimore și am auzit ușa 
aceea imensă de oţel trântindu-se în urma mea, habar nu 
aveam ce avea să mă aștepte la capătul acelui coridor, așa 
cum foarte rar ne dăm seama ce sens are sunetul zăvorului 
pe care soarta îl trântește în urma noastră. 


TH. 
Miami, ianuarie 2000 


Capitolul 1 


Will Graham îl pofti pe Crawford la masa de picnic, între 
casă și ocean, și îi oferi un pahar de ceai cu gheaţă. 

Jack Crawford se uita la casa veche, plăcută, din lemn, cu 
străluciri de sare sub cerul limpede. 

— Trebuia să fi discutat la Marathon când ieșeai de la 
serviciu, spuse el. Nu cred că vrei să vorbim aici despre ce 
s-a întâmplat. 

— Nu vreau să discut nicăieri despre asta, Jack. Tu ești 
cel care trebuie să vorbească, așa că hai să începem. Numai 
să nu îmi arăţi fotografii. Dacă ai adus fotografii, mai bine le 
ţii în servietă: Molly și Willy se întorc imediat. 

— Ce ai aflat? 

— Ce s-a scris în Miami Herald și în Times, spuse 
Graham. Două familii au fost ucise în propriile case, la un 
interval de o lună. Birmingham și Atlanta. Circumstanţele 
sunt asemănătoare. 

— Nu asemănătoare. Identice. 

— Până acum, câţi au revendicat crimele? 

— Optzeci și șase până astăzi după-amiază, când am 
telefonat acolo, răspunse Crawford. Aiureli. Niciunul nu 
cunoștea detaliile. Ucigașul sparge oglinzile și folosește 
cioburile. Niciunul nu cunoștea amănuntul ăsta. 

— Ce altceva ai ascuns presei? 

— Că e blond, dreptaci, foarte puternic și are măsura 
patruzeci și cinci la pantofi. Ştie să facă nod marinăresc. 
Amprentele sunt ca și inexistente. 

— Ai declarat asta și public. 

— Nu îi prea plac încuietorile, spuse Crawford. Ultima 
dată a folosit un diamant și o ventuză ca să intre în casă. 
Are grupa de sânge AB pozitiv. 

— A fost rănit? 


— Nu, din câte știm noi. l-am făcut determinarea din 
spermă și salivă. Şi secretă abundent. 

Crawford privi marea calmă. 

— WIll, vreau să te întreb ceva. Ai citit în ziare. Despre a 
doua crimă s-a vorbit o grămadă la televizor. Ti-a trecut 
prin cap să mă suni? 

— Nu. 

— De ce nu? 

— Detaliile în legătură cu prima crimă din Birmingham 
erau irelevante. Putea să fi fost vorba despre orice - 
răzbunare, o rudă. 

— Dar după a doua sigur ţi-ai dat seama. 

— Mda. Un psihopat. Nu te-am sunat pentru că nu am 
vrut. Știu pe cine ai desemnat să se ocupe de caz. Ai cel mai 
bun laborator. Îl ai pe Heimlich de la Harvard, pe Bloom de 
la Universitatea Chicago... 

— Și te am pe tine care n-ai ceva mai bun de făcut decât 
să repari motoare de barcă. 

— Nu cred că îţi pot fi de vreun folos, Jack. Chestiile astea 
nu mă mai preocupă. 

— Chiar așa? Doar tu i-ai prins pe ultimii doi... 

— Cum i-am prins? Folosind aceleași metode ca și tine și 
toţi ceilalţi. 

— Asta e doar o jumătate de adevăr, Will. E vorba de felul 
în care gândești. 

— Cred că s-au vehiculat o mulţime de baliverne despre 
felul meu de a gândi. 

— Ai făcut niște corelaţii pe care nu le-ai explicat 
niciodată. 

— Dovezile erau la îndemâna tuturor, spuse Graham. 

— Desigur. Așa a fost. O groază de dovezi... după aceea. 
Înainte de a găsi zgarda aceea au fost atât de puţine indicii 
încât nici nu puteam stabili cauza probabilă a morții ca să 
facem o percheziţie. 

— Dispui de toţi oamenii de care ai nevoie, Jack. Nu cred 
că aș reprezenta un atu. Am venit aici ca să scap de toate 


astea. 

— Știu. Ai fost rănit data trecută. Acum pari în regulă. 

— Da, sunt teafăr. Nu e vorba despre loviturile de cuţit. 
Doar și tu ai fost înjunghiat. 

— Da, dar nu așa. 

— Nu e vorba de asta. Pur și simplu m-am hotărât să mă 
opresc. Nu pot nici eu să spun de ce. Pur și simplu nu mai 
pot. 

— Dacă nu mai suporţi să vezi ororile, să știi că te înţeleg 
cum nu se poate mai bine. 

— Nu. Cu văzutul merge, deși nu mă încântă în mod 
deosebit. Până la urmă ajungi să nu-ţi mai pese când îi vezi 
morţi. La spital, la interviuri - acolo e cel mai rău. Trebuie 
să te detașezi și să continui să gândești. Nu cred că aș mai 
fi în stare în clipa de faţă. Aș putea să privesc, dar nu aș mai 
reuși să gândesc. 

— Ăștia toţi au fost uciși, Will, spuse Crawford cu toată 
blândeţea de care era în stare. 

Jack Crawford auzea ritmul și sintaxa propriului discurs 
în vocea lui Graham. Îl mai auzise procedând așa și cu alţii. 
În conversațiile aprinse, Graham aborda adesea modul de 
vorbire al interlocutorului. La început, Crawford crezuse că 
o face intenţionat, că este un fel de șmecherie menită a 
menţine ritmul alert al discuţiei. 

Mai târziu, Crawford și-a dat seama că era un act 
involuntar, că uneori făcea eforturi să se oprească și nu 
reușea. 

Crawford scoase cu două degete din buzunarul de la 
jachetă două fotografii pe care le aruncă pe masă cu faţa în 
sus. 

— Toţi au fost uciși, spuse el. 

Graham îl privi fix preţ de câteva clipe înainte de a se uita 
la fotografii. 

Erau doar instantanee: o femeie, urmată de trei copii și o 
rață, ducea coșul de picnic pe malul unui lac. O familie cu 
un tort în faţă. 


După jumătate de minut lăsă din nou fotografiile pe 
masă. Le aranjă una peste alta cu degetul și se uită în 
depărtare, către plajă, unde băiatul stătea chircit căutând 
ceva în nisip. Femeia era în picioare și îl privea, stând cu o 
mână în șold, iar valurile înspumate de la mal îi mângâiau 
gleznele. Se aplecă într-o parte ca să își dea părul ud de pe 
umeri. 

Graham, făcu abstracţie cu totul de oaspetele său și îi 
privi pe Molly și pe băiat cam la fel de mult cât privise și 
fotografiile. 

Crawford era mulțumit. Reușea însă de minune să își 
ascundă satisfacția cu aceeași măiestrie cu care alesese și 
locul acestei discuţii. Credea că o să-i meargă cu Graham. 
Să se așeze puţin lucrurile. 

Trei câini remarcabil de urâţi apărură lângă ei și se 
întinseră pe jos lângă masă. 

— Doamne, spuse Crawford. 

— În ciuda aparenţelor, să știi că aparţin rasei canine, 
explică Graham. Oamenii vin aici și lasă puii de izbeliște. Pe 
ăia drăgălași reușesc să-i dau, dar restul rămân și cresc 
mari așa cum îi vezi. 

— Sunt cam grăsani. 

— Molly are o slăbiciune pentru câinii vagabonzi. 

— Am impresia că duci o viaţă liniștită aici, Will. Cu Molly 
și puștiul. Câţi ani are? 

— Unsprezece. 

— Arată bine. O să fie mai înalt decât tine. 

Graham dădu din cap aprobator. 

— Şi taică-său era. Sunt fericit aici. Știu asta. 

— Voiam s-o aduc pe Phyllis să vadă Florida. Să iau o 
bucată de pământ când oi ieși la pensie. Să nu mai duco 
viaţă de dinozaur. Deși ea zice că toţi prietenii ei sunt în 
Arlington. 

— Voiam să-i mulțumesc pentru cărţile pe care mi le-a 
adus la spital, dar nu am apucat. Mulţumește-i tu din partea 
mea. 


— O să-i spun. 

Două păsări mici, viu colorate, se așezară pe masă în 
speranţa de a găsi niște dulceaţă. Crawford le privi cum 
țopăie până își luară zborul. 

—  WIll, se pare că individul ăsta acţionează în 
concordanţă cu fazele lunii. Pe membrii familiei Jacobi i-a 
măcelărit la Birmingham sâmbătă noaptea, pe 28 iunie, 
când era lună plină. Familia Leeds din Atlanta a fost 
omorâtă acum două nopţi, pe 26 iulie. Asta înseamnă cu o zi 
înainte de împlinirea unui ciclu lunar. Dacă avem noroc, 
poate dispunem de ceva mai mult de trei săptămâni înainte 
să treacă din nou la treabă. Nu cred că ţi-ai dori să stai aici 
și să citești despre următoarea crimă în Miami Herald. La 
dracu', n-oi fi eu papa să-ţi zic ce ar trebui să faci, ci te 
întreb doar dacă ești de acord cu raționamentul meu, Will. 

— Da. 

— Sunt de părere că avem mai multe șanse să-l prindem 
repede dacă ești dispus să ne ajuţi. La dracu”, Will, urcă în 
șa și dă-ne o mână de ajutor. Du-te la Atlanta și la 
Birmingham și aruncă o privire, apoi vino la Washington. 
Doar nu te angajăm cu normă întreagă. 

Graham nu răspunse. 

Crawford așteptă cât se sparseră cinci valuri de mal. Apoi 
se ridică în picioare și își aruncă haina pe umăr. 

— Hai să stăm de vorbă după cină. 

— Rămâi la noi la masă. 

Crawford dădu din cap în semn de refuz: 

— O să vin mai târziu. Probabil că am primit niște mesaje 
la Holiday Inn și, oricum, va trebui să dau o mulţime de 
telefoane. Transmite-i lui Molly că îi mulțumesc pentru 
invitaţie. 

Mașina închiriată de Crawford stârni un nor de praf fin 
ce se așeză peste tufișurile de pe marginea drumului 
acoperit de scoici. 

Graham se întoarse la masă. Se temea că așa îi vor 
rămâne în memorie ultimele clipe petrecute la Sugarloaf 


Key - cuburi de gheaţă care se topesc în două pahare de 
ceai, și șerveţele de hârtie care flutură răscolite de briză pe 
masa din lemn roșiatic, și Molly și Willy undeva, departe, pe 
plajă. 

e 

Apus la Sugarloaf, bătlani și un soare roșu din ce în ce 
mai mare. 

Will Graham și Molly Foster Graham ședeau pe un 
buștean spălat de ape, cu chipurile luminate în portocaliul 
apusului și cu spatele scăldat în umbre violete. Ea îi luă 
mâna într-a ei. 

— Crawford a trecut pe la magazin să mă vadă înainte de 
a veni aici, spuse Molly. M-a rugat să-i arăt drumul către 
casă. Am încercat să te sun. Ar trebui să răspunzi și tu la 
telefon din când în când. l-am văzut mașina când am ajuns 
acasă și am plecat pe plajă. 

— Ce te-a mai întrebat? 

— Ce faci. 

— Şi ce i-ai răspuns? 

— l-am spus că faci bine și că ar trebui să te lase naibii în 
pace. Ce vrea de la tine? 

— Să studiez probele pe care le-au adunat deocamdată. 
Sunt specialist legist, Molly. Doar mi-ai văzut diploma. 

— Ţi-am văzut diploma când ai cârpit tapetul de pe tavan 
cu ea, atunci am văzut-o. 

Încalecă bușteanul ca să-l privească în faţă: 

— Dacă îţi lipsește cealaltă viaţă, ceea ce făceai mai 
demult... cred că ar fi bine să-mi spui. Nu discuţi niciodată 
despre asta. Acum ești deschis, și calm, și ușurat... Îmi 
place foarte mult. 

— Ne simţim bine, nu-i așa? 

Ea închise brusc ochii, după care îi redeschise, 
indicându-i lui Graham că ar fi trebuit să spună ceva mai 
potrivit. Înainte de a putea să-și repare greșeala, Molly 
continuă: 


— Gândește-te că data trecută când ai lucrat pentru 
Crawford lucrurile au luat o întorsătură urâtă pentru tine. 
Are la dispoziţie o mulţime de oameni - probabil toate 
agenţiile guvernamentale. De ce naiba nu ne lasă în pace? 

— Nu ţi-a spus Crawford? El a fost supervizorul meu în 
acele două dăţi când am plecat de la Academia FBI ca să 
mă întorc la munca de teren. Cele două cazuri au fost 
singurele de acest fel pe care le-a investigat, și Jack 
lucrează de ceva timp, nu glumă. Acum are un caz nou 
foarte asemănător. Foarte rar dai peste tipul ăsta de 
psihopat. Ştie că în domeniul ăsta am... intuiţii. 

— Da, într-adevăr, răspunse Molly. 

Graham avea cămașa descheiată și i se vedea cicatricea 
șerpuitoare de pe abdomen, care pornea de la coapsa 
stângă, și ajungea în partea cealaltă sub coaste, groasă cam 
de un deget, proeminentă, albicioasă. I-o făcuse doctorul 
Hannibal Lecter cu ajutorul unui cuţit de tăiat linoleum. Se 
întâmplase cu un an înainte ca Molly să îl cunoască pe 
Graham și mai că îl trimisese pe lumea cealaltă. Doctorul 
Lecter, căruia ziarele de scandal îi atribuiseră titlul onorific 
de „Hannibal Canibal”, era al doilea psihopat prins de 
Graham. 

Când, în cele din urnă, fusese externat din spital, Graham 
își dăduse demisia din Biroul Federal de Investigaţii, 
plecase din Washington și-și găsise o slujbă de mecanic 
pentru motoare diesel la șantierul naval de la Marathon, în 
Florida Keys. Era o meserie pe care o știa de mic. Dormea 
într-o rulotă la șantierul naval înainte de apariţia lui Molly și 
a căsuțţei sale dărăpănate din Sugarloaf Key. 

Încalecă și el bușteanul și îi strânse mâinile lui Molly. Ea 
își vâri picioarele sub ale lui. 

— O să-ţi spun pe șleau, Molly. Crawford e convins că 
monștrii mă atrag ca un magnet. E un fel de convingere a 
lui. 

— Tu ce crezi? 


Graham privi către trei pelicani ce zburau în șir de-a 
curmezișul întinderii de nisip. 

— Molly, un psihopat deștept - mai ales un sadic - este 
greu de prins din mai multe motive. În primul rând, mobilul 
crimei este nedetectabil. Deci nu se poate merge pe firul 
ăsta. Și în marea majoritate a cazurilor informatorii nu te 
ajută cu nimic. Vezi tu, îndărătul majorităţii arestărilor e 
mai mult turnătorie decât muncă de detectiv. Dar în 
cazurile de genul ăsta nu există informatori. În astfel de 
cazuri s-ar putea ca nici măcar făptașul să nu fie conștient 
de acţiunile sale. Ca urmare, se pleacă exclusiv de la dovezi 
și se fac tot felul de speculaţii. Se încearcă reconstruirea 
tiparelor lui de gândire. 

— Şi apoi începi să alergi pe urmele lui ca să-l prinzi, 
completă Molly. Mi-e teamă că dacă îi iei urma acestui 
maniac sau ce naiba o fi - mi-e teamă că îţi va face ce ţi-a 
făcut și ultimul. Asta e. Asta mă înspăimântă. 

— Nu va vedea și nu va cunoaște numele meu, Molly. 
Poliţia va trebui să-i dea de urmă și să-l prindă, nu eu. 
Crawford nu vrea decât o altă perspectivă asupra cazului. 

Ea privi soarele roșu ce-și întindea lumina peste mare. 
Norii cirus străluceau undeva sus, deasupra apei. 

Lui Graham îi plăcea la nebunie felul în care întorcea ea 
capul, lăsându-l în felul cel mai natural să-i admire profilul 
aproape perfect. Vedea cum sângele îi pulsează la gât și își 
aminti deodată gustul sărat al pielii ei. Înghiţi în sec și 
spuse: 

— Ce mama dracului să fac? 

— Cred că te-ai hotărât deja. Dacă rămâi aici și vor avea 
loc mai multe crime, probabil că vei ajunge să urăști acest 
loc. O să gândești că ai ratat șansa carierei tale și toate 
aiurelile de genul ăsta. Dacă-i așa, de fapt întrebarea ta nici 
măcar nu-și are rostul. 

— Și dacă ţi-aș cere părerea cu adevărat, ce ai spune? 

— Să rămâi aici cu mine. Cu mine. Cu mine. Cu mine. Şi 
cu Willy. Dacă aș ști că ajung la un rezultat, l-aș pune pe el 


în faţă. Însă trebuie să-mi șterg lacrimile și să flutur batista 
când pleci. Dacă se întâmplă ceva rău, o să am satisfacția că 
ai făcut ceea ce trebuia să faci. Sentiment care nu o să 
dureze mai mult decât onorurile militare de la 
înmormântare. După care o să mă întorc acasă și o să trag 
pătura doar pe o parte a patului. 

— Nu am de gând să fac pe eroul. 

— Nici tu n-o crezi. Sunt egoistă, nu? 

— Nu-mi pasă. 

— Nici mie. Aici e bine și frumos. Toate porcăriile care ţi 
s-au întâmplat înainte ar trebui să te ducă la concluzia asta. 
Preţuiește ce ai câștigat bun în viaţă. 

El aprobă cu o mișcare a capului. 

— Nu vreau să pierd asta pentru nimic în lume, spuse ea. 

— Nu. N-o să pierdem nimic. 

Începu să se lase întunericul și planeta Jupiter deveni 
vizibilă undeva jos, în sud-vestul firmamentului. 

Se întoarseră spre casă în lumina crescândă a lunii în al 
treilea  pătrar. În depărtare, dincolo de nisipurile 
descoperite după reflux, plevușca se zbătea să 
supravieţuiască. 

e 

Crawford se întoarse după cină. Își scosese haina și 
cravata și își suflecase mânecile pentru a avea un aer mai 
degajat. Molly găsea respingătoare antebraţele lui groase și 
albe. I se părea că arată ca o detestabilă maimuţă 
inteligentă. Îl servi cu o cafea pe verandă, sub ventilator și 
se așeză lângă el în timp ce Graham și Willy dădeau căţeilor 
de mâncare. Ea tăcea. Moliile se zbăteau și se izbeau de 
plasele de la ușă și de la geamuri. 

— Arată bine, Molly, spuse Crawford. Amândoi arătaţi 
bine - supli și bronzaţi. 

— Ai de gând să-l iei cu tine orice aș spune, nu-i așa? 

— Da. Trebuie. Trebuie s-o fac. Dar îţi jur că nu-l voi 
expune nici unui pericol. S-a schimbat. Vă prinde bine 
căsnicia. 


— E din ce în ce mai bine. Nu mai visează atât de des 
acum. La un moment dat, câinii începuseră să-l obsedeze. 
Acum are doar grijă de ei; nu-i mai pomenește tot timpul. 
Ești prietenul lui, Jack. De ce nu poţi să-l lași în pace? 

— Are neșansa de a fi cel mai bun. Nu gândește ca toţi 
ceilalţi. Activităţile de rutină nu l-au marcat niciodată. 

— Crede că vrei doar să examineze dovezile. 

— Ăsta este adevărul. Are cel mai bun nas. Și încă ceva 
pe deasupra: imaginaţie, intuiție, mă rog. Nu îi prea place 
latura asta nici lui. 

— Nici ţie nu ţi-ar plăcea dacă ai avea harul lui. Promite- 
mi ceva, Jack. Promite-mi că nu îl vei lăsa să se apropie prea 
tare de... Nu va fi în stare să se apere într-o luptă corp la 
COrp. 

— Nu va fi nicio luptă. Asta pot să-ţi promit. 

După ce Graham termină de hrănit câinii, Molly îl ajută 
să-și facă bagajele. 


Capitolul 2 


Will Graham trecu încet cu mașina prin dreptul casei în 
care familia Leeds își trăise viaţa și își găsise sfârșitul. 
Ferestrele erau întunecate. Nu ardea decât un felinar de 
grădină. Parcă mașina la două străzi distanţă și se întoarse 
pe jos, în noaptea caldă, ducând într-o cutie de carton 
raportul detectivilor de la Poliţia din Atlanta. 

Graham insistase să vină de unul singur. Orice prezenţă 
în plus i-ar fi distras atenţia - era motivul pe care i-l oferise 
lui Crawford. Motivul real și intim era însă cu totul altul: nu 
știa cum va reacţiona. Nu dorea ca fiecare mișcare să-i fie 
studiată și supravegheată. 

La morgă nu avusese probleme. 

Casa din cărămidă cu două etaje era retrasă de la stradă, 
pe un teren împădurit. Graham zăbovi în umbra copacilor, 
privind-o. Încerca să-și păstreze calmul interior. În mintea 
lui, un pendul de argint se balansa în întuneric. Așteptă 
până când pendulul se opri. 

Pe lângă casă trecură câţiva vecini, aruncând priviri 
furișe și grăbind pasul: o casă în care a avut loc o crimă 
este o amintire urâtă pentru vecini, precum chipul cuiva 
care i-a trădat. Doar copiii și trecătorii se holbează la ea. 

Jaluzelele erau ridicate. Graham se bucură. Însemna că 
nicio rudă nu intrase în casă: rudele coboară întotdeauna 
jaluzelele. 

Ocoli încet casa fără să aprindă lanterna. Se opri de două 
ori, încercând să surprindă zgomote suspecte. Poliţia din 
Atlanta știa că se află acolo, vecinii însă nu. Exista pericolul 
să devină agresivi: chiar să tragă cu arma. 

Privi pe una dintre ferestrele din spate și reuși să 
străbată cu privirea toată casa, să surprindă siluetele 
mobilelor, până la felinarul din curtea din faţă. Mirosul de 


iasomie plutea greu în aer. Veranda cu șipci de lemn se 
întindea aproape pe toată lungimea părţii din spate a casei. 
Pe ușa de la verandă era sigiliul Poliţiei din Atlanta. Graham 
desfăcu sigiliul și intră. 

Ușa ce dădea din verandă în bucătărie era acoperită cu 
scânduri în locul din care poliţia scosese geamul. O deschise 
la lumina lanternei cu ajutorul cheii primite de la poliţie. Ar 
fi vrut să aprindă luminile. Ar fi vrut să-și pună insigna 
strălucitoare și să facă obișnuitul tărăboi oficial pentru a se 
justifica faţă de casa încremenită în care muriseră cinci 
persoane. Nu făcu nimic din toate acestea. Intră în 
bucătăria întunecată și se așeză la masă. 

Două lumini de veghe de pe blatul multifuncțional 
străluceau albăstrii în întuneric. Mirosea a lac de mobilă și 
a mere. 

Termostatul  păcăni, declanșând aparatul de aer 
condiţionat. Graham tresări la auzul zgomotului și simţi un 
fior pe spinare. Dar era vulpoi bătrân când era vorba de 
frică. Se descurca. Îi era frică, dar nimic nu îl împiedica să 
continue. 

Vedea și auzea mai bine când îl încerca frica; nu putea 
vorbi la fel de concis și uneori devenea nepoliticos. Aici 
oricum nu avea cu cine să vorbească și nici pe cine să 
jignească. 

Nebunia intrase în casă pe ușa aceea în bucătăria asta, 
deplasându-se pe două picioare măsura patruzeci și cinci. 
Așa cum stătea în întuneric, Graham adulmeca nebunia 
cum adulmecă un copoi mirosul unei haine ca să ia urma. 

Graham studiase mai toată ziua raportul detectivilor de 
la Omucideri din Atlanta, până spre seară. Își aminti că 
lumina hotei de deasupra aragazului era aprinsă la venirea 
polițiștilor. O aprinse. 

Două texte înrămate erau atârnate pe peretele de lângă 
aragaz. Unul spunea: „Pupatul nu durează, gătitul da”. 
Celălalt suna așa: „Prietenii la bucătărie se adună să 
petreacă o seară bună”. 


Graham își privi ceasul: opt jumătate. Potrivit medicului 
legist, moartea survenise între orele unsprezece și unu 
noaptea. 

Mai întâi era intrarea. Se gândi la ea... 

Nebunul a ridicat cârligul de la ușa exterioară cu plasă. 
A stat în întunericul de pe verandă și a scos ceva din 
buzunar. O ventuză, poate de la o ascuțitoare din acelea 
care se fixează astfel pe birou. 

După ce s-a ascuns ghemuindu-se lângă tăblia de lemn 
din partea de jos a ușii de la bucătărie, nebunul a ridicat 
capul pentru a privi înăuntru. A lins ventuza s-o umezească, 
a presat-o pe sticlă și a apăsat mânerul care face vid ca să 
se lipească bine. Un instrument de tăiat sticlă era prins de 
ventuză cu o sfoară ca să poată tăia în cerc. 

Scăârţâitul slab al oțelului pe sticlă și o lovitură scurtă ca 
să desprindă discul de sticlă. Cu o mână împinge, cu 
cealaltă ține ventuza. Sticla nu trebuia să cadă. Partea de 
geam tăiată are o formă ovoidală, pentru că sfoara s-a 
înfășurat în jurul ventuzei în timp ce tăia. Un scrâșnet când 
trage afară partea desprinsă. Nu îi pasă că lasă salivă AB 
pe sticlă. 

Mâna protejată cu o mănușa strânsă bine se strecoară 
prin gaură, găsește încuietoarea. Ușa se deschide fără 
zgomot. Ajunge înăuntru. La lumina lămpii de la hotă își 
poate vedea silueta în această bucătărie stranie. In casă e o 
răcoare plăcută. 

Will Graham mestecă două pastile Di-Gel să-și potolească 
arsurile de stomac. Foșnetul ambalajului de celofan îl 
enervă când îl îndesă în buzunar. Se plimbă prin sufragerie, 
ținând din obișnuinţă lumina lanternei la distanţă de el. 
Deși studiase planul casei, se rătăci când trebui să cotească 
înainte de a găsi scările. Nu scârţâiau. 

Acum stătea în ușa dormitorului părinţilor. Distingea vag 
formele fără ajutorul lanternei. Un ceas digital de pe 
noptieră proiecta ora pe tavan și o lumină portocalie de 


veghe era aprinsă, foarte jos, lângă ușa de la baie. Izul 
coclit de sânge se simţea încă destul de puternic. 

Ochii i se acomodaseră cu întunericul și vedea foarte 
bine. Nebunul își dă seama unde stau doamna Leeds și 
domnul Leeds. Avea suficientă lumină pentru a traversa 
camera, a-l înșfăca pe domnul Leeds de păr și a-i tăia 
beregata. Și după aceea? Se întoarce și aprinde lumina, 
salutări adresate doamnei Leeds, urmează împușcătura 
care a lăsat-o neputincioasă. Oare așa s-au derulat 
evenimentele? 

Graham aprinse lumina și parcă petele de sânge de pe 
pereţi, de pe saltele și podea încep să strige la el. Însuși 
aerul părea mânjit cu ţipete. Tresări speriat de amintirea 
acelor ţipete din camera acum amuţită, plină de pete 
închise la culoare, aproape uscate. 

Graham se așeză pe podea până când în mintea lui se 
făcu liniște. Liniște, liniște, liniștește-te. 

Numărul și varietatea petelor de sânge îi uimiseră pe 
detectivii de la Poliţia din Atlanta încă de la început, când 
încercaseră să reconstituie crima. Toate victimele fuseseră 
găsite în paturile lor, hăcuite, fapt care nu se potrivea deloc 
cu locul unde erau petele. 

Mai întâi s-a presupus că Charles Leeds fusese atacat în 
dormitorul fiicei sale și corpul îi fusese târât în dormitorul 
familiei. O examinare mai atentă a dispunerii petelor de 
sânge i-a făcut să se răzgândească. 

Mișcările exacte ale criminalului prin cameră nu fuseseră 
încă determinate. 

Acum, având de partea lui informațiile obţinute în urma 
autopsiei și rapoartele de laborator, Will Graham începea 
să-și facă o idee despre felul în care avusese loc crima. 

Intrusul îi tăiase beregata lui Charles Leeds în timp ce 
acesta dormea încă lângă soţia lui, se întorsese către 
întrerupătorul de pe perete și aprinsese lumina - pe buton 
fuseseră găsite fire de păr și sebum provenind din capul 
domnului Leeds, lăsate de o mănușă fină. O împușcase pe 


doamna Leeds când aceasta se ridicase în capul oaselor, 
apoi se dusese către camerele copiilor. 

Leeds se ridicase așa cum era cu gâtul tăiat și încercase 
să-și apere copiii, împroșcând cantităţi enorme de sânge în 
încercarea de a opune rezistenţă. Fusese îmbrâncit, apoi 
căzuse și murise alături de fiica sa în camera ei. 

Unul din cei doi băieţi fusese împușcat în pat. Celălalt 
fusese găsit tot în pat, dar avea ghemotoace de praf în păr. 
Poliţia a presupus că fusese tras de sub pat pentru a fi ucis. 

După ce muriseră toţi, poate cu excepţia doamnei Leeds, 
a urmat scena cu spartul oglinzilor, alesul cioburilor și 
tratamentul aplicat doamnei Leeds. 

Graham avea copii complete ale tuturor procedurilor de 
autopsie în cutia pe care o purta cu el. O găsi pe cea 
referitoare la doamna Leeds. Glonţul intrase prin dreapta 
buricului și se oprise în zona lombară a coloanei vertebrale, 
dar cauza morții era strangularea. 

Creșterea nivelului de serotonină și histamină liberă în 
rana provocată de împușcătură indica faptul că mai trăise 
cel puţin cinci minute după ce fusese împușcată. Nivelul de 
histamină era mult mai ridicat decât cel de serotonină, așa 
că nu trăise mai mult de cincisprezece minute. Majoritatea 
celorlalte răni fuseseră provocate probabil, dar nu foarte 
sigur, post-mortem. 

În cazul în care celelalte răni erau postume, ce făcuse 
ucigașul în intervalul de timp în care doamna Leeds își 
aștepta moartea? se întrebă Graham. Acesta se confruntase 
cu Leeds și îi omorâse pe ceilalţi, da, dar timpul necesar 
acestor acţiuni nu avea cum să fie mai mare de un minut. 
Spărsese oglinzile. Şi altceva? 

Detectivii din Atlanta lucraseră meticulos. Măsuraseră și 
fotografiaseră absolut tot, aspiraseră și împărţiseră 
suprafaţa în careuri de căutare, demontaseră și luaseră să 
cerceteze sifoanele de la chiuvete și de la cadă. Totuși, 
Graham porni să caute singur și alte indicii. 


Din fotografiile poliţiei și contururile desenate pe saltele, 
Graham putea vedea locul exact în care fusese găsit fiecare 
cadavru. Dovezile - urme de nitrat pe așternuturi în cazul 
plăgilor împușcate - indicau faptul că fuseseră găsite în 
poziţii asemănătoare cu cele din momentul morții. 

Dar abundența petelor de sânge și urmele de pe covorul 
din hol lăsate de niște corpuri care fuseseră târâte 
rămâneau inexplicabile. Unul dintre detectivi concepuse o 
teorie potrivit căreia victimele ar fi încercat să se târască 
singure, îndepărtându-se de asasin. Graham nu era de 
aceeași părere - era clar că ucigașul îi mutase după ce 
muriseră și îi pusese înapoi așa cum erau când îi omorâse. 

La fel de clar era ceea ce îi făcuse doamnei Leeds. Copiii 
fuseseră omorâţi printr-o singură împușcătură în cap. 
Charles Leeds murise din cauza hemoragiei și a sângelui 
aspirat în plămâni. Singurul indiciu suplimentar era un 
semn superficial pe piept ca urmare a faptului că fusese 
legat, cel mai probabil post-mortem. Ce făcuse cu ei după 
ce muriseră? 

Graham luă din cutie fotografiile făcute de poliţie, 
rapoartele de laborator cu privire la petele organice și de 
sânge individuale, precum și diagramele standard de 
comparaţie a traiectoriilor picăturilor de sânge. 

Cercetă în amănunt camerele de la etaj, încercând să 
potrivească rănile cu petele de sânge, încercând să o ia de 
la coadă la cap. Pe planul la scară al dormitorului familiei 
trecu toate petele folosind diagramele de comparaţie 
pentru a estima direcţia și viteza sângelui curs, sperând că 
va afla astfel poziţiile cadavrelor în diverse momente. 

Într-un colţ al dormitorului, pe perete, erau trei pete de 
sânge cu traiectorie ascendentă. Pe covor, chiar sub ele - 
alte trei pete, mai puţin evidente. Peretele de deasupra 
tăbliei patului din partea în care dormea Charles Leeds era 
și el pătat, urme de târâre apăreau la îmbinarea podelei cu 
peretele. Schița lui Graham începea să semene cu un desen 
care ar trebui obţinut prin unirea unor puncte, dar fără 


numerele care să indice succesiunea corectă de unire a 
acestor puncte. Privi schiţa, privi camera, apoi iarăși schița 
până începu să-l doară capul. 

Se întoarse în baie și luă ultimele două aspirine, bând apă 
de la chiuvetă din palma făcută căuș. Se stropi cu apă pe 
faţă și se șterse cu poalele cămășii. Apa curse pe podea. 
Uitase că poliția scosese toate sifoanele. În rest, baia nu 
părea răvășită, cu excepţia oglinzii sparte și a prafului roșu 
folosit la prelevarea amprentelor, numit Sângele 
Dragonului. Periuţe de dinţi, cremă de faţă, mașină de ras, 
toate erau la locul lor. 

Baia arăta ca și cum familia ar fi folosit-o încă. Ciorapii 
doamnei Leeds erau întinși pe port-prosop unde îi lăsase la 
uscat. Graham văzu că unul dintre ciorapi era cârpit, 
pentru economie. Eforturile doamnei Leeds pentru infime 
economii domestice îl emoţionară foarte mult; și Molly făcea 
la fel. 

Graham ieși pe un luminator ce dădea pe acoperiș și se 
așeză pe ţiglele rugoase. Își adună genunchii la piept, 
simțind cămașa udă de transpiraţie lipindu-i-se de spate, și 
fornăi ca să alunge mirosul măcelului. 

Luminile Atlantei aruncau umbre roșietice pe cerul nopţii 
și stelele abia se distingeau. În Florida Keys, cerul era 
limpede. Privea stelele căzătoare împreună cu Molly și 
Willy, așteptând să audă vuietul pe care ar fi trebuit să-l 
facă o stea căzătoare, după cum fuseseră cu toţii de acord. 
Ploaia de meteoriți ce păreau să se reverse din constelația 
Vărsătorului era la intensitatea maximă, iar Willy nu se 
dusese la culcare special pentru evenimentul acela. 

Tresări și fornăi iar. Nu voia să se gândească acum la 
Molly. Era pe cât de lipsit de gust, pe atât de deconcertant. 

Graham avea probleme mari cu gustul. Adesea gândurile 
lui nu aveau un gust prea plăcut. În mintea lui nu existau 
delimitări precise între simţuri. Ceea ce vedea sau îi afecta 
conștiința se reflecta asupra tuturor informaţiilor 
acumulate anterior. Rezultatul unor astfel de reacţii 


amalgamate îi trezeau niște stări greu de suportat, dar 
niciodată nu știa care va fi ecoul acestora, nu-și putea 
controla aceste reacţii, nu putea face abstracţie de ele. 

Valorile morale dobândite de el, cum ar fi decenţa și 
respectul, rezistau cu greu în faţa acestor asociaţii pe care 
le făcea, înspăimântate de visele pe care le avea și îngrozite 
de faptul că, în arena osoasă în care sălășluia mintea lui, nu 
exista nicio redută unde ceea ce iubea să fie la adăpost. 
Asociaţiile se formau cu viteza luminii, judecăţile lui de 
valoare se formau rapid și nu reușeau să ţină pasul și nici 
să-i coordoneze conștient gândirea. 

Își considera acest mecanism mental cu totul ciudat, dar 
folositor, ca un scaun făcut din coarne de cerb. Trebuia să 
se împace cu ciudăţenia asta a minţii sale. 

Graham stinse luminile în casa familiei Leeds și ieși prin 
bucătărie. La capătul îndepărtat al verandei din spate, în 
lumina lanternei, se iviră o bicicletă și un coș de nuiele 
drept culcuș pentru câine. În curtea din spate văzu o cușcă 
și lângă trepte un bol pentru mâncarea câinelui. 

Toate dovezile indicau că familia Leeds fusese luată prin 
surprindere în timp de dormea. 

Ţinând lanterna sub bărbie, scrise o notă: „Jack, unde era 
câinele?” 

Graham se întoarse cu mașina la hotel. Trebuia să se 
concentreze, deși traficul era redus la patru și jumătate 
dimineaţa, încă îl mai durea capul și căută o farmacie cu 
program non-stop. 

Găsi una pe strada Peachtree. Un paznic, îmbrăcat ca vai 
de mama lui, dormea lângă ușă. Un farmacist, cu o haină 
atât de jegoasă parcă într-adins pentru a-i evidenția 
mătreața de pe umeri, îi vându aspirină. Lumina din 
farmacie era orbitoare. Lui Graham nu-i plăceau farmaciștii 
tineri. Își dădeau foarte mare importanţă. Erau adesea 
îngâmfațţi, și bănuia că acasă erau dezagreabili. 

— Altceva? întrebă farmacistul, cu degetele ridicate 
deasupra tastaturii de la casă. Altceva? 


Biroul FBI din Atlanta îi rezervase o cameră la un hotel 
aiuristic din apropierea noului Centru Peachtree. Avea 
lifturi de sticlă ca un fel de con ciudat, semn că se afla într- 
un oraș cu pretenţii. 

Graham urcă la etajul său împreună cu doi participanţi la 
o conferință, care purtau ecusoane cu numele lor și 
cuvântul „Salut!” Se ţineau de balustradă și priveau în jos, 
spre holul spaţios, în timp ce urcau. 

— Ia te uită acolo, la recepţie - uite-o pe Wilma și pe 
ceilalți, spuse cel mai solid. Să mă ia dracu' dacă nu m-aș 
bucura un pic de bunătatea aia! 

— Să i-o trag până-i dă borșu' pe nas, spuse celălalt. 

Frică de animal în călduri, silă faţă de propria frică. 

— Ia zi, de ce are femeia picioare? 

— De ce? 

— Să nu lase dâre ca melcu'. 

Ușile ascensorului se deschiseră. 

— Aici e? Aici e, spuse cel mai solid. 

Se izbi de peretele interior înainte de a ieși din lift. 

— Orbul călăuzind orbii, zise celălalt. 

Graham își puse cutia de carton în dulapul din cameră. 
Apoi o mută într-un sertar să nu o mai aibă mereu în faţa 
ochilor. Văzuse destui morţi cu ochii holbaţi. Voia să o sune 
pe Molly, dar era prea devreme. 

La opt dimineaţa urma să aibă loc o întrunire la cartierul 
general al Poliţiei din Atlanta. Nu prea avea ce să le 
comunice. 

Va încerca să doarmă. Mintea-i zumzăia ca un stup, toate 
gândurile se confruntau unul cu altul, puse pe harţă și, 
undeva la intrarea în urdiniși2:, chiar se băteau. Era 
amorțţit și gol pe dinăuntru, bău două degete de whisky din 
paharul de la baie înainte să se întindă. Întunericul îl apăsa 
prea tare. Aprinse lumina în baie și se băgă înapoi în pat. Își 
închipui că Molly e în baie și se piaptănă. 

Auzea fragmente din raportul de autopsie răsunând cu 
vocea lui, deși nu le citise niciodată cu voce tare: ,... 


fecalele erau formate... urme de talc pe gamba dreaptă. 
Fractura peretelui orbital median din cauza inserţiei unui 
ciob de oglindă...” 

Graham încercă să se gândească la plaja de la Sugarloaf 
Key, să audă valurile. Își imagină masa de lucru și ce 
meșterea împreună cu Willy. Fredona Whisky River și 
începu să își cânte în minte Black Mountain Rag de la un 
capăt la altul. Muzica lui Molly. Partea de chitară solo a lui 
Doc Watson îi reușea, dar pierdea invariabil melodia când 
se oprea vioara. Molly se străduise să îl înveţe dansuri 
țărănești în curtea din spate... Şi, în cele din urmă, aţipi. 

Se dezmetici oarecum după o oră, înțepenit și transpirat, 
zărind în lumina ce venea dinspre baie perna din casa 
morții și lângă el pe doamna Leeds, mușcată și mutilată, cu 
cioburi de oglindă înfipte în ochi și cu dâre de sânge 
prelingându-i-se pe tâmple și pe urechi ca niște braţe de 
ochelari. Nu putea întoarce capul mai mult să se uite la ea. 
Creierul îi ţiuia ca o alarmă de incendiu. Reuși cu greu să-și 
ducă mâna într-acolo și atinse pânza uscată. 

Reușind să se miște, se simţi deodată ușurat. Se ridică, 
inima bătându-i nebunește, și trase pe el un tricou uscat. Îl 
aruncă pe cel ud în cadă. Nu se putea muta în partea 
uscată a patului. Întinse un prosop pe partea unde 
transpirase și se așeză pe el, sprijinindu-se de tăblie, cu o 
porţie respectabilă de whisky în mână. Dădu pe gât o 
treime din conţinut. 

Încerca disperat să se agaţe de un gând, orice fel de 
gând. Farmacia de unde cumpărase aspirină, de exemplu; 
poate fiindcă fusese singura lui experienţă din ziua aceea 
fără nicio legătură cu moartea. 

Își aminti de vechile farmacii care aveau ţâșnitori cu 
sifon. 

Pe când era puști credea că în farmaciile vechi domnește 
un aer de clandestinitate din pricina prezervativelor pe 
care voiai să le cumperi, fie că îţi trebuiau, fie că nu. Pe 


rafturi erau anumite chestii la care nu aveai voie să te uiţi 
prea insistent. 

În farmacia de unde cumpărase aspirina, contraceptivele 
cu ambalaje ilustrate se aflau într-o cutie din plastic 
transparent în spatele casei de marcat, înrămată ca o operă 
de artă. 

Prefera farmaciile din copilărie. Graham se apropia de 
patruzeci de ani și începea să simtă o strângere de inimă 
pentru vremurile trecute. 

Se gândi la Smoot. Bătrânul Smoot era omul de prăvălie 
ce se ocupa de instalaţia de sifon în farmacia aceea din oraș 
pe când Graham era copil. Smoot, care bea în timpul 
serviciului, uita să scoată din vitrină marfa decolorată și 
topită de soare. Când Smoot uitase să scoată din priză 
filtrul de cafea, fuseseră chemaţi pompierii. Smoot le dădea 
copiilor îngheţată la cornet pe datorie. 

Scandalul cel mai mare se iscase atunci când comandase 
cincizeci de păpuși Kewpie de la un vânzător ambulant în 
perioada în care proprietarul farmaciei era în concediu. 
Când acesta revenise, îl concediase pe Smoot timp de o 
săptămână. Apoi organizase o vânzare cu reducere a 
păpușilor. Cincizeci de Kewpie erau aranjate în vitrină în 
semicerc în așa fel încât oricine trecea prin fața farmaciei 
avea impresia că este privit fix. 

Aveau ochi mari, de culoarea albăstrelei. Imaginea era 
șocantă. Graham le privise îndelung. Ştia că sunt doar niște 
păpuși, dar simţea că atenţia lor se concentrează asupra 
lui: așa de multe îl priveau. Și alții se opreau să se uite la 
ele. Păpuși de ghips, toate cu același moţ stupid în frunte, și 
totuși privirea lor îi dădea fiori. 

Graham începu să se relaxeze în pat. Păpuși Kewpie cu 
ochii holbaţi. Vru să ia o înghiţitură de băutură, i se tăie 
suflarea, tuși și își vărsă băutura pe piept. Aprinse veioza pe 
pipăite și luă cutia cu rapoarte din sertar. Scoase rapoartele 
de autopsie ale celor trei copii ai familiei Leeds și schiţele 
dormitorului matrimonial. Le întinse pe pat. 


Aici erau petele cu direcţie ascendentă din colţ, iar aici 
corespondentele lor de pe covor. Dimensiunile celor trei 
copii. Frate, soră, frate mai mare. Corespund. Corespund. 
Corespund. 

Fuseseră așezați în șir, sprijiniți de peretele din faţa 
patului. Spectatori. Spectatori fără viaţă. Şi Leeds, legat de 
tăblie cu o funie peste piept. Aranjat să pară că șade în pat 
în capul oaselor. Urmele lăsate în carne de funie și petele 
de sânge de deasupra tăbliei! 

La ce se uitau? La nimic; erau morţi cu toţii. Dar aveau 
ochii deschiși. Priveau un spectacol în care nebunul și 
cadavrul doamnei Leeds, în pat lângă domnul Leeds, jucau 
rolurile principale. Spectatori. Nebunul putea astfel să-i 
privească pe toți. 

Graham se întrebă dacă aprinsese o lumânare. Lumina 
tremurătoare ar fi făcut ca expresiile de pe chipurile 
morților să fie și mai intense. Nu s-a găsit nicio lumânare. 
Poate îi trece prin cap data viitoare... 

Această primă conexiune stabilită între mintea lui și cea a 
criminalului îi provocă o senzaţie de durere acută. Graham 
mușcă cearșaful, ducând mai departe raţionamentul. 

„De ce i-ai mutat încă o dată? De ce nu i-ai lăsat așa cum 
erau? se întrebă Graham. Cred că îmi ascunzi ceva. Ţi-e 
rușine de ceva. Sau e un detaliu pe care nu vrei să mi-l 
împărtășești? 

Le-ai deschis ochii? 

Doamna Leeds era foarte drăguță, nu-i așa? Ai aprins 
lumina după ce i-ai tăiat gâtul lui Leeds, pentru ca ea să-l 
vadă zvârcolindu-se, nu-i așa? Te scotea din minţi că trebuia 
să porţi mănuși când o atingeai, nu-i așa? 

Avea talc pe picior. 

În baie nu era talc.” 

Parcă vocea altcuiva rostise ultimele două observaţii. 

„i-ai scos mănușile, nu-i așa? Pudra de talc s-a 
împrăștiat când ţi-ai scos o mănușă de cauciuc ca să o 
atingi, NU-I AŞA, DEMENIULE? Ai atins-o cu mâinile goale, 


după care ţi-ai pus iar mănușile și ai șters amprentele. Dar 
LE-AI DESCHIS OCHII când erai cu mâinile goale?” 

Jack Crawford răspunse după ce sună telefonul a cincea 
oară. | se mai întâmplase de multe ori să răspundă la 
telefon în toiul nopţii și se dezmetici repede. 

— Jack, Will la telefon. 

— Da, Will. 

— Price mai e la Amprente Latente? 

— Mda. Nu prea mai iese pe altundeva. Lucrează la baza 
de date. 

— Cred că ar trebui să vină la Atlanta. 

— De ce? Doar tu ai spus că tipul de aici știe meserie. 

— Ştie, dar nu la fel de bine ca Price. 

— Ce vrei să facă? Unde să caute? 

— Să se uite la unghiile de la mâinile și picioarele 
doamnei Leeds. Sunt date cu lac, suprafaţa e netedă. Și la 
corneele celorlalţi. Cred că și-a scos mănușile, Jack. 

— Sfinte Doamne, Price va trebui să-și mute fundul 
încoace cu viteză supersonică. Înmormântarea e în după- 
amiaza asta. 


Capitolul 3 


— Cred că a simţit nevoia să o atingă cu mâinile goale, 
spuse Graham în loc de salut. 

Crawford îi dădu o cola de la automatul din holul sediului 
Poliţiei din Atlanta. Era opt fără zece dimineaţa. 

— Păi sigur, a dus-o dintr-o parte în alta, spuse Crawford. 
La încheietura mâinilor și pe partea interioară a 
genunchilor are semne care atestă faptul că a fost apucată 
de acolo. Dar toate amprentele găsite provin de la mănuși 
din alea fără pori. Stai liniștit, Price a venit. Un ticălos 
bătrân și morocănos. Acum e în drum spre compania de 
pompe funebre. Cei de la morgă au eliberat cadavrele 
noaptea trecută, dar cei de la pompe funebre nu au făcut 
încă nimic. Arăţi ca dracu'. N-ai dormit deloc? 

— O oră. Cred că a simţit nevoia să o atingă cu mâinile 
goale. 

— Sper din tot sufletul să ai dreptate, dar cei de la 
laboratorul din Atlanta se jură că nenorocitul a purtat tot 
timpul mănuși chirurgicale, spuse Crawford. Pe cioburile de 
oglindă s-au găsit amprente de mănușă. Deget arătător pe 
spatele ciobului înfipt în vulve, și urme de deget mare pe 
faţa ciobului. 

— L-a șters de amprentele inițiale după ce l-a înfipt, 
probabil ca să-și vadă faţa de șobolan în ciobul ăla, spuse 
Graham. 

— Ciobul din gură era plin de sânge. La fel și alea din 
ochi. Nu și-a scos mănușile. 

— Doamna Leeds arăta foarte bine, spuse Graham. Ai 
văzut pozele de familie, nu? Și eu aș fi fost tentat să o ating 
dacă mi s-ar fi ivit o ocazie intimă. Tu nu? 

— Intimă? întrebă Crawford nereușind să-și ascundă 
dezgustul. 


Începu să caute mărunţiș prin buzunare. 

— Intimă - erau doar ei doi. Toţi ceilalţi erau morţi. Putea 
să le deschidă sau să le închidă ochii după bunul plac. 

— În orice fel, spuse Crawford. Pe pielea ei nu s-au găsit 
amprente. Nimic. Doar o urmă de palmă pe gât. 

— Raportul nu pomenea de prelevarea amprentelor de 
pe unghii. 

— Bănuiesc că unghiile erau mânjite când au luat mostre, 
și mostrele alea au fost prelevate de pe unghiile pe care și 
le-a înfipt singură în palme. Pe el nu l-a zgâriat. 

— Avea picioare frumoase, spuse Graham. 

— Înî. Hai să mergem sus, spuse Crawford. Echipa începe 
să se adune. 

e 

Jimmy Price avea un echipament considerabil - două 
valize grele, plus aparatul de fotografiat și trepiedul. Intră 
zgomotos la Compania de Pompe Funebre Lombard din 
Atlanta. Era un bătrânel fragil, iar drumul infernal cu taxiul 
de la aeroport, în perioada cu trafic de vârf a dimineţii, nu 
contribuise la buna lui dispoziţie. 

Un tânăr excesiv de amabil, cu părul foarte dichisit 
aranjat, îl conduse într-un birou decorat în culoarea 
piersicii și crem. Biroul era gol, cu excepţia unei sculpturi 
numite Mâini impreunate întru rugăciune. 

Price examina vârfurile degetelor mâinilor împreunate 
când își făcu apariţia însuși domnul Lombard. Acesta 
verifică acreditările lui Price cu maximă atenţie. 

— Biroul sau agenţia din Atlanta, sau cum s-o numi, m-a 
sunat să anunţe venirea dumneavoastră, domnule Price. 
Dar noaptea trecută am fost nevoiţi să chemăm poliţia ca să 
trimitem la plimbare un individ nesuferit care încerca să 
facă fotografii pentru National Tattler așa că am devenit 
precaut. Sunt sigur că înţelegeţi. Domnule Price, cadavrele 
nu ne-au fost trimise decât la ora unu dimineaţa, iar 
înmormântarea este la cinci după-amiaza. Nu avem cum să 
o amânăm. 


— N-o să dureze prea mult, spuse Price. Am nevoie de un 
asistent inteligent, dacă aveţi vreunul. Aţi atins cadavrele, 
domnule Lombard? 

— Nu. 

— Aflaţi cine a făcut-o. Va trebui să le luăm amprente 
tuturor. 

e 

La ședința de dimineaţă a polițiștilor se discuta în 
principal despre dinţi. Inspectorul-șef al Poliţiei din Atlanta, 
R.]. (Buddy) Springfield, un bărbat îndesat, în cămașă, 
stătea în dreptul ușii cu doctorul Dominic Princi, privindu-i 
pe cei douăzeci și cinci de detectivi intrând în sală. 

— În regulă, băieţi, să vă văd că rânjiţi cu gura până la 
urechi, spuse Springfield. Arătaţi-i dinţii doctorului Princi. 
Da, da, hai să-i vedem pe toţi. Doamne, Sparks, aia e limba 
ta sau ai înghiţit o veveriță? Mișcaţi, mișcaţi. 

Pe tabla din sala de ședințe era agăţat un panou cu un 
maxilar și o mandibulă care îi aminti lui Graham de dinţii 
falși din magazinele cu articole de carnaval. El și Crawford 
își luaseră locurile înainte ca restul detectivilor să intre și să 
se așeze în bănci ca de școală. 

Comisarul Siguranţei Publice din Atlanta, Gilbert Lewis, 
și purtătorul lui de cuvânt stăteau separat, pe scaune 
pliante. Lewis trebuia să participe la o conferinţă de presă 
peste o oră. 

Springfield începu: 

— În regulă. Hai să terminăm cu rahaturile. Dacă v-aţi 
pus la curent în dimineaţa asta, aţi aflat probabil că nu am 
progresat deloc. Interviurile din casă în casă vor continua 
pe o rază de încă două străzi de la locul crimei. Cei de la 
Departamentul de Cercetări și Informaţii ne-au împrumutat 
doi funcţionari care să ne ajute să pieptănăm rezervările la 
avion și închirierile de mașini din Birmingham și Atlanta. 
Aeroporturile și hotelurile vor fi verificate din nou astăzi. 
Da, astăzi. Vom vorbi cu toate cameristele și cu cei de la 
recepţie. Undeva tot a trebuit să se curețe și probabil că a 


lăsat o mizerie de nedescris. Dacă găsiţi pe cineva care a 
curăţat așa ceva, daţi-i afară pe cei din cameră, sigilaţi-o și 
duceţi-vă la spălătorie în pas alergător. De data asta avem 
să vă arătăm ceva. Doctore Princi? 

Doctorul Dominic Princi, expertul legist din Fulton, se 
îndreptă către tablă și rămase în picioare lângă planșa cu 
dinţii. Avea în mână un mulaj. 

— Domnilor, așa arată dantura suspectului. Cei de la 
Smithsonian din Washington au  reconstituit-o după 
amprentele dentare găsite pe doamna Leeds și după o 
amprentă dentară clară de pe o bucată de brânză din 
frigiderul familiei Leeds, spuse Princi. După cum vedeţi, are 
doi incisivi laterali ca niște canini ascuţiţi, cel de aici și cel 
de aici. 

Princi arătă către mulajul pe care îl ţinea în mână, apoi 
către desen. 

— Dinţii sunt aliniaţi strâmb și din incisivul central 
lipsește un colţ. Celălalt incisiv are un șanț, aici. Arată ca „V- 
ul croitorului”, crestătura formată la profesioniștii care rup 
mereu aţa între dinţi. 

— Un criminal cu dinţi strâmbi, mormăi cineva. 

— Doctore, cum puteţi ști că mușcătura din brânză a fost 
făcută de criminal? întrebă un poliţist înalt din primul rând. 

Nu suporta să i se adreseze cineva cu „doctore”, dar se 
abţinu. 

— Mostrele de salivă de pe brânză și de pe rănile prin 
mușcătură aparţin aceleiași persoane. Au aceeași grupă 
sanguină, spuse, care nu se potrivește cu a nici uneia dintre 
victime. 

— Bine, doctore, spuse Springfield. O să trecem pe la toţi 
pozele cu dinţii. 

— Ce-ar fi să le dăm presei spre difuzare? întrebă 
Simpkins, purtătorul de cuvânt. O chestie de genul „cine a 
mai văzut dinţii ăștia”. 

— Nu am nimic împotrivă, replică Springfield. Ce părere 
aveţi, domnule comisar? 


Lewis aprobă din cap. Simpkins nu terminase. 

— Doctore Princi, presa va întreba de ce v-au trebuit 
patru zile să obţineţi mulajul. Și de ce a trebuit făcut la 
Washington. 

Agentul special Crawford studie vârful pixului. Princi roși, 
dar vocea îi rămase calmă: 

—  Mușcăturile în carne se distorsionează când un 
cadavru este mișcat din locul unde a fost găsit, domnule 
Simpson... 

— Simpkins. 

— Fie, Simpkins. Nu am fi putut să facem reconstituirea 
numai pornind de la mușcăturile de pe corpul victimelor. 
Brânza a fost foarte importantă. Brânza este oarecum 
solidă, dar greu de amprentat. Trebuie dată mai întâi cu 
ulei pentru a împiedica infiltrarea umezelii în mediul de 
turnare. De obicei nu există decât o singură șansă. 
Institutul Smithsonian a mai făcut-o pentru FBI. Sunt mult 
mai bine echipați pentru reconstituiri. Au un aparat de luat 
amprente dentare performant și dispun de posibilitatea de 
a reproduce înclinația exactă a dinţilor. 

— Ar fi corect să spunem că întârzierea a fost provocată 
de laboratorul FBI și nu de voi? 

Princi își ieși din fire: 

— Domnule Simpkins, cel mai corect ar fi să spunem că 
un anchetator federal, agentul special Crawford, a găsit 
bucata de brânză în frigider acum două zile - după ce 
oamenii dumitale cercetaseră zona. A ordonat expertiza de 
laborator la cererea mea. Ar fi corect să spunem că mă 
bucur nespus că mușcătura nu a fostă lăsată de unul din 
voi. 

Comisarul Lewis interveni cu o voce tunătoare: 

— Nimeni nu vă pune la îndoială raţionamentele, doctore 
Princi. Simpkins, ultimul lucru pe care îl dorim e să facem 
cu FBl-ul un concurs de genul cine urinează mai cu boltă. 
Hai să trecem la treabă. 


— Toţi vrem același lucru, spuse Springfield. Jack, băieţii 
tăi mai au ceva de adăugat? 

Crawford luă cuvântul. Feţele înșirate dinaintea lui nu 
păreau prea prietenoase. Trebuia să facă ceva. 

— Vreau doar să lămuresc niște treburi, domnule 
comisar. Mai demult, rivalitatea dintre forţele locale și cele 
federale era notorie, ceea ce nu făcea decât să favorizeze 
infractorii. Fiecare parte, federală sau locală, se ascundea 
de cealaltă. Acum Biroul nu mai face o astfel de politică și 
nici eu. Nu dau doi bani pe lauri. Nici anchetatorul Graham. 
El este cel care șade acolo, în spate, dacă sunteţi curioși. 
Dacă persoana care a înfăptuit crimele astea odioase e 
călcată de o mașină de gunoi, mi s-ar părea la fel de eficient 
- fiindcă îl scoate din circuit. Cred că și voi sunteţi de 
aceeași părere. 

Crawford privi chipurile detectivilor, sperând că se 
produsese o îmbunătăţire a percepţiei. Sperând că nu le 
vor ascunde dovezi. Comisarul Lewis i se adresă: 

— Anchetatorul Graham a mai lucrat la cazuri 
asemănătoare? 

— Da, domnule. 

— Domnule Graham, aveţi ceva de adăugat, vreo 
sugestie? 

Crawford ridică sprâncenele uitându-se în direcţia lui 
Graham. 

— Veniţi în faţă, sugeră Springfield. 

Graham își dorea să i se fi oferit ocazia de a discuta cu 
Springfield în particular. Nu voia să meargă în faţă. Totuși o 
făcu. 

Ridat și ars de soare, nu prea arăta a anchetator federal. 
Springfield se gândi că arată mai degrabă a zugrav care își 
pusese un costum pentru o înfățișare la tribunal. 

Detectivii se foiau pe scaune. 

Când Graham se întoarse cu faţa spre ei, ochii albaștri și 
reci contrastară șocant cu pielea bronzată. 


— Doar două lucruri am să vă spun. Nu trebuie să pornim 
de la ideea că a fost internat la un ospiciu sau că are cazier 
pentru infracţiuni sexuale. Este foarte probabil să nu aibă 
niciun fel de cazier. Dacă totuși are, cred că se înscrie mai 
degrabă la intrări prin efracţie decât la delict sexual minor. 
Este posibil să mai fi mușcat persoane - bătăi în baruri sau 
abuz de minori. Informaţii utile nu putem obţine decât de la 
personalul de la urgenţe și de la asistenții sociali. Trebuie 
verificată orice mușcătură urâtă pe care și-o amintesc, 
indiferent de cine a fost mușcat sau cum povestește că s-a 
întâmplat. Atâta am avut de spus. 

Detectivul înalt din primul rând ridică mâna și vorbi în 
același timp: 

— Până acum a mușcat doar femei, nu-i așa? 

— Deocamdată atât știm. Mușcă mult. Șase urme urâte 
pe doamna Leeds, opt pe doamna Jacobi. Mult peste medie. 

— Ce înseamnă media? 

— Într-o criminalistică sexuală, trei. Îi place să muște. 

— Femei. 

— În majoritatea cazurilor de agresiune sexuală, urma de 
mușcătură are un punct livid în centru. Buzele aspiră ca o 
ventuză. Ei bine, în cazul ăsta nu. Am văzut în raportul 
doctorului Princi și în cel de la morgă. Pentru el, mușcatul 
poate să reprezinte o modalitate de luptă și, în aceeași 
măsură, un comportament sexual. 

— Nu e cine știe ce, zise detectivul. 

— Dar merită verificat, răspunse Graham. Orice 
mușcătură merită verificată. De obicei oamenii mint cu 
privire la circumstanţele mușcăturii. Părinţii unui copil 
mușcat susţin că a fost mușcat de un animal și îi fac vaccinul 
antirabic ca să acopere vreun nebun din familie - aţi văzut 
toţi asemenea cazuri. Merită să întrebăm la spitale cine s-a 
prezentat pentru vaccin antirabic. Asta e tot. 

Mușchii încordaţi ai lui Graham tremurau de oboseală 
când se așeză. 


— Merită să întrebăm și vom întreba, admise Springfield. 
Brigada de siguranţă lucrează în cartier mână în mână cu 
cei de la Jafuri. Aflaţi ce e cu câinele. O să găsiți noutăţile și 
poza în dosar. Aflaţi dacă a fost văzut vreun străin cu 
câinele. Cei de la Moravuri și Narcotice, pieptănaţi 
speluncile și barurile de homosexuali după ce vă terminaţi 
treaba pe ziua de azi. Marcus și Whitman - ochii cât cepele 
la înmormântare. Aţi vorbit cu rude sau prieteni ai 
defuncţilor să vă ajute la identificare? Bine. Fotograful? În 
regulă. Duceţi registrul de condoleanţe de la înmormântare 
la Departamentul de Cercetări și Informaţii. Îl au deja pe 
cel de la Birmingham. Restul îndatoririlor le aveţi pe 
desfășurător. La treabă! 

— Încă ceva, interveni comisarul Lewis. 

Detectivii se așezară la loc. 

— Am auzit că unii ofiţeri de aici l-au poreclit pe criminal 
Zâna Măseluţă. Nu mă interesează cum îl porecliţi atâta 
vreme cât rămâne între voi. E normal să-i daţi un nume. 
Faceţi bine și ţineţi-vă gura în public. Sună al dracului de 
ciudat. Și nici nu folosiţi acest nume în rapoartele interne. 
Asta-i tot. 

Crawford și Graham îl urmară pe Springfield în biroul lui. 
Șeful detectivilor le servi o cafea, în timp ce Crawford își lua 
mesajele de la centrală. 

— N-am apucat să stăm de vorbă ieri, îi spuse Springfield 
lui Graham. A fost ca la nebuni aici. Will e numele tău mic, 
nu? Băieţii ţi-au dat tot ce le-ai cerut? 

— Da, n-am ce să le reproșez. 

— N-avem absolut nimic de care să ne agăţăm și suntem 
conștienți de asta, spuse Springfield. Am developat o poză 
cu urmele de pantofi din stratul de flori. Se plimba pe lângă 
tufișuri, așa că nu am reușit să ne dăm seama decât de 
numărul de la pantofi, poate înălțimea. Urma piciorului 
stâng e mai adâncă. Poate căra ceva cu el. Apă de ploaie. 
Totuși, acum câţiva ani am prins un spărgător după urma 


pantofilor. Princi și-a dat seama că avea Parkinson. De data 
asta n-avem noroc. 

— Ai o echipă bună, spuse Graham. 

— Da. Dar nu e tocmai domeniul nostru de zi cu zi. 
Spune-mi, voi lucraţi împreună tot timpul - tu, Jack și 
doctorul Bloom - sau vă întâlniți doar în situaţii ca astea? 

— Doar în situaţii ca astea. 

— O echipă de grei. Comisarul mi-a spus că tu l-ai prins 
pe Lecter acum trei ani. 

— Împreună cu cei de la Poliţia din Maryland, răspunse 
Graham. Ei l-au arestat. 

Springfield era mărginit, dar în niciun caz prost. Vedea 
că Graham nu e în apele lui. Se foi pe scaun și luă câteva 
însemnări. 

— Ai întrebat despre câine. Uite foaia. Noaptea trecută, 
un veterinar de aici l-a sunat pe fratele lui Leeds. Câinele e 
la el. Leeds și băiatul mai mare i-l duseseră în ziua în care 
au fost omorâţi. Avea o plagă abdominală. Veterinarul l-a 
operat și acum e bine. Mai întâi a crezut că fusese 
împușcat, dar nu a găsit glonţul. Crede că a fost înjunghiat 
cu un obiect ascuţit, asemănător cu un spărgător de gheaţă 
sau o sulă. Îi întrebăm pe vecini dacă au văzut pe cineva cu 
câinele și telefonăm la alte cabinete veterinare să verificăm 
dacă au mai fost cazuri de animale mutilate. 

— Câinele purta zgardă cu numele Leeds? 

— Nu. 

— Familia Jacobi din Birmingham avea câine? întrebă 
Graham. 

— Trebuie să aflăm, spuse Springfield. 

Formă un număr de interior. 

— Locotenentul  Flatt este legătura noastră la 
Birmingham... da, Flatt. Familia Jacobi avea câine? Aha... 
aha. Stai o secundă. Acoperi receptorul cu mâna. N-aveau 
câine. Au găsit o tăviţă cu nisip în baia de jos, cu 
excremente de pisică. N-au găsit pisica. Vecinii o caută. 


— Roagă-i pe cei de la Birmingham să caute prin curte și 
în spatele corpurilor secundare de clădire, zise Graham. 
Este posibil ca pisica să fi fost îngropată de copiii care au 
găsit-o prea târziu ca să o mai ducă la veterinar. Știi cum 
fac pisicile. Se ascund ca să moară. Câinii vin să moară 
acasă. Întreabă-i dacă avea zgardă. 

— Spune-le că le trimitem un dispozitiv de detecție a 
gazului metan de la cadavru dacă au nevoie, spuse 
Crawford. E mult mai bine decât să se apuce să sape prin 
toată curtea. 

Springfield transmise informaţiile. Telefonul sună de 
îndată ce îl închise. Era pentru Jack Crawford. Jimmy Price 
suna de la Pompe Funebre. Crawford ridică receptorul 
derivaţiei. 

— Jack, am o amprentă parţială care e probabil de la 
police și de la un fragment de palmă. 

— Jimmy, ești lumina vieţii mele. 

— Știu. Aia parţială are formă ovală, dar e ștearsă. Să văd 
ce pot face când mă întorc. Este de pe ochiul stâng al 
copilului cel mai mare. N-am mai făcut așa ceva niciodată. 
N-aș fi văzut-o niciodată, dar se evidenția lângă plaga 
împușcată. 

— Poţi să o identifici? 

— E cam greu. Dacă e pe lista cu amprente, poate. Dar 
știi cum e. Amprenta palmei provine de pe unghia de la 
degetul mare de la picior al doamnei Leeds. Avem noroc 
dacă obţinem șase puncte din ea. Martori au fost asistentul 
și Lombard. E notar. Am fotografii in situ. E bine? 

— Cum rămâne cu amprentele celor de la pompe 
funebre? 

— l-am tras în tuș pe Lombard și pe cioclii lui. Amprente 
foarte clare în locurile unde au declarat că o atinseseră și în 
alte locuri. Acum mă înjură și se spală pe mâini. Lasă-mă să 
plec acasă, Jack. Vreau să mă ocup de ele în camera mea 
obscură. Cine știe ce aveţi în apa de aici, broaște țestoase - 


sau alte minuni. Într-o oră iau avionul spre Washington și îţi 
trimit amprentele prin fax după prânz. 

Crawford tăcu o clipă. 

— Bine, Jimmy, dar grăbește-te. Trimite câpii și la Poliţia 
și la birourile FBI din Atlanta și Birmingham. 

— S-a făcut. Acum să lămurim ceva. 

Crawford dădu ochii peste cap. 

— O să-mi ceri o grămadă de bani, nu? 

— Corect. 

— Jimmy băiete, ești cam lacom. 

Graham privea pe fereastră în timp ce Crawford le 
povesti despre amprente. 

— E mană cerească, spuse Springfield. 

Graham avea o faţă ca de piatră, ca a unui condamnat pe 
viață, gândi Springfield. Îl urmări cu privirea pe Graham 
până când ieși din cameră. 

e 

Conferinţa de presă a comisarului de la Siguranţa Publică 
era pe terminate când Graham și Crawford ieșeau din 
biroul lui Springfield. Reporterii de la presa scrisă se 
grăbeau să ajungă la telefoane. Cei de la televiziuni făceau 
„colaje” stând în faţa camerelor de luat vederi, punând și ei 
întrebările cele mai interesante pe care le auziseră la 
conferinţă și întinzând microfoanele către un interlocutor 
imaginar, al cărui răspuns avea să fie decupat mai târziu 
din filmul făcut în sală. 

Crawford și Graham o porniseră în jos pe scări când un 
bărbat scund le tăie calea și îi fotografie. Își iţi faţa din 
spatele aparatului de fotografiat. 

— Will Graham! exclamă acesta. Îţi mai aduci aminte de 
mine? Freddy Lounds! M-am ocupat de cazul Lecter pentru 
Tattler. Eu am scris cartea. 

— Îmi amintesc, răspunse Graham. 

Lounds continuă să coboare împreună cu Crawford, 
Lounds mergând pe lângă ei, puţin înainte. 

— Când te-au chemat, Will? Ce noutăţi ai? 


— Nu vorbesc cu tine, Lounds. 

— Cum e în comparaţie cu Lecter? Le face...? 

— Lounds, se răsti Graham, vizibil enervat, făcându-l pe 
Crawford să se bage între ei. Lounds, tu scrii numai 
rahaturi și The National Tattler e bun de șters la fund. Ţine- 
te departe de mine. 

Crawford îl prinse de braţ pe Graham. 

— Cară-te, Lounds! Will, hai să luăm micul dejun. Vino, 
Will! 

Dădură colţul cu pași repezi. 

— Îmi pare rău, Jack. Dar nu-l înghit pe nenorocitul ăsta. 
Când eram în spital, a venit la mine și... 

— Știu, spuse Crawford. I-am făcut eu vânt, nu că ar mai 
fi contat. 

Crawford își aminti fotografia din The National Tattler 
apărută la sfârșitul cazului Lecter. Lounds intrase în 
rezervă în timp ce Graham dormea. Trăsese cearșaful cu 
care era acoperit și-i fotografiase burta cu drenul temporar 
pentru anus contra naturii înfipt acolo. În ziar imaginea 
apăruse cenzurată, cu un pătrat negru acoperind părţile 
intime ale lui Graham. Titlul pozei era „Poliţaiul cu maţe 
jucăușe”. 

Localul era curat și luminos. Lui Graham îi tremurau 
mâinile și vărsă cafea pe farfurioară. 

Observă că fumul de la ţigara lui Crawford îi deranjează 
pe cei din separeul alăturat, care mâncau în tăcere: 
dezaprobarea lor plutea în aer ca fumul de ţigară. 

Două femei, probabil mamă și fiică, se certau la masa de 
lângă ușă. Vorbeau în șoaptă, furia le urâţea chipurile. 
Graham simțea dușmănia dintre ele cum parcă se insinua 
spre el, atingându-i gâtul și fața. 

Crawford se plângea că trebuie să se ducă la Washington 
a doua zi dimineaţa ca să depună mărturie într-un proces. 
Se temea că va fi reținut acolo câteva zile. Își aprinse altă 
țigară, privind peste flacăra brichetei mâinile și paloarea lui 
Graham. 


— Cei din Atlanta și Birmingham pot verifica amprentele 
din baza lor de date cu ale celor condamnaţi pentru 
agresiuni sexuale, spuse Crawford. Și noi putem face 
același lucru. Price a găsit așa o amprentă în niște dosare 
mai vechi. O să o introducă în FINDER - am făcut mari 
progrese cu aparatul ăsta de când ai plecat. 

FINDER, cititorul și procesorul automatizat de amprente 
al FBl-ului, putea să identifice o amprentă nouă cu una 
dintr-un caz fără legătură. 

— Când punem mâna pe el, amprenta și dinţii vor fi 
suficiente să-l băgăm la răcoare, spuse Crawford. În primul 
rând trebuie să ne gândim cam ce fel de individ ar putea fi 
el. Trebuie să mergem din aproape în aproape. Să zicem că 
am arestat un suspect care s-ar potrivi profilului. Intri și îl 
vezi. Ce nu te surprinde la el? 

— Nu știu, Jack. La dracu”, pentru mine nu are faţă. 
Putem să pierdem o grămadă de timp căutând suspecți pe 
care i-am inventat. Ai vorbit cu Bloom? 

— La telefon, noaptea trecută. Bloom nu crede că are 
tendinţe de suicid. Heimlich la fel. Bloom a stat aici numai 
câteva ore în prima zi, dar el și Heimlich au tot dosarul. 
Săptămâna asta Bloom se ocupă de examenul de doctorat. 
Îţi transmite salutări. Ai numărul lui de la Chicago? 

— Îl am. 

Lui Graham îi plăcea de Alan Bloom: un bărbat scund, cu 
ochi triști, un psihiatru legist foarte bun - poate cel mai 
bun. Aprecia faptul că doctorul Bloom nu manifestase 
niciodată faţă de el un interes profesional, spre deosebire 
de alţi psihiatri. 

— Bloom spune că Zâna Măseluţă ar putea să comunice 
cu noi. Să ne trimită un bilet, spuse Crawford. 

— Pe un perete de dormitor. 

— Bloom presupune că e desfigurat sau că el se crede 
desfigurat. Mi-a spus să nu mă bazez totuși prea mult pe 
asta. „N-o să mă apuc să vă pun pe urmele unei marionete 
inventate de mine, Jack, mi-a spus el. Ne-ar distrage de la 


esenţial și ar risipi inutil eforturile depuse.” Zice că l-au 
învăţat să vorbească așa la facultate. 

— Are dreptate, spuse Graham. 

— Dar tu, sunt sigur, ai putea să ne spui mai multe 
despre criminal, altfel nu ai fi descoperit amprenta. 

— Dovada era pe peretele ăla nenorocit, Jack. Nu-mi 
atribui ceea ce nu-mi aparţine. Şi nu-ţi face speranţe prea 
mari, să fim înţeleși. 

— Las' că-l prindem noi. Ştii că o să-l prindem, nu-i așa? 

— Știu. Într-un fel sau altul. 

— Ce înseamnă „într-un fel”? 

— O să găsim dovezi pe care le-am trecut cu vederea. 

— Şi ce înseamnă „în altul”? 

— O să continue cu crimele până într-o noapte când soţul 
o să audă zgomot la intrare și o să-și ia pușca din debara. 

— Alte posibilităţi nu există? 

— Chiar crezi că laș recunoaște într-o mulţime de 
oameni? Că doar n-o fi vreun mahăr pe care-l știe toată 
lumea. Zâna Măseluţă o să meargă mai departe până 
deschidem noi ochii mai bine sau până dă norocul peste noi. 
Nu se va opri. 

— De ce? 

— Fiindcă îi place la nebunie. 

— Aha, deci știi câte ceva despre el. 

Graham nu scoase o vorbă până ajunseră pe trotuar. 

— Așteaptă și tu până la următoarea lună plină, zise, apoi 
spune-mi cât de mult știu despre el. 

Graham se întoarse la hotel și dormi două ore și 
jumătate. 

Se trezi la prânz, făcu un duș și comandă o cană de cafea 
și un sendviș. Era timpul să studieze îndeaproape dosarul 
Jacobi de la Birmingham. Își spălă ochelarii de citit cu apă și 
săpun de la hotel și se așeză cu dosarul lângă fereastră. În 
primele minute ridica privirea la auzul fiecărui sunet, la 
pașii de pe culoar, la zgomotul înfundat al ușii de la lift. Apoi 
se concentră întru totul asupra citirii dosarului. 


Chelnerul cu tava ciocăâni la ușă și așteptă. Ciocăni și 
așteptă. În cele din urmă lăsă prânzul pe podea, în faţa ușii, 
și semnă el nota de plată. 


Capitolul 4 


Hoyt Lewis, cititor de contoare, angajat al Companiei de 
Electricitate Georgia, își parcă duba pe o alee, sub un copac 
stufos și deschise pachetul cu mâncare fără nicio plăcere. 
Acum, că și-l făcea singur, nu mai era nicio bucurie. Fără 
bileţele, fără batoane de ciocolată surpriză. Nu terminase 
jumătate din sendviș când o voce care îi ţipă în ureche îl 
făcu să tresară: 

— Așa deci, luna asta am consumat curent de o mie de 
dolari, da? 

Lewis se întoarse și văzu că în faţa geamului dubei 
apăruse faţa congestionată a lui H.G. Parsons. Acesta purta 
bermude și ţinea în mână o mătură de grădină. 

— Nu am auzit bine ce aţi spus. 

— O să susţii că am folosit curent electric în valoare de o 
mie de dolari luna asta. Acum m-ai auzit? 

— Nu știu cât curent aţi folosit fiindcă nu v-am citit 
contorul încă, domnule Parsons. Când îl voi citi, voi scrie 
totul pe factură. 

Parsons avea întotdeauna ceva de comentat cu privire la 
factura pentru curent electric. Se plânsese companiei de 
electricitate că îl încarcă. 

— Îmi calculez exact cât curent folosesc, să știi, spuse 
Parsons. Mă duc la Protecţia Consumatorului și fac scandal. 

— Vreţi să citim împreună contorul? Hai să mergem chiar 
acum și... 

— Știu cum se citește un contor. Poate ai ști și tu dacă ţi- 
ai da osteneala. 

— Staţi liniștit un minut, domnule Parsons, spuse Lewis 
coborând din dubă. La dracu”, staţi liniștit o clipă. Anul 
trecut aţi pus un magnet pe contor. Soţia dumneavoastră 
mi-a spus că sunteţi în spital, așa că am plecat fără să 


comentez. Iarna trecută, când aţi turnat melasă în el, v-am 
făcut o sesizare. Aţi plătit totuși daunele. 

— Factura a explodat după ce ai început să montezi 
dumneata toate firele alea. Ţi-am spus până am răgușit: 
ceva în casa aia îmi fură curent. Ai angajat un electrician să 
verifice? Nu, ai sunat la sediu și ai început să te plângi că-ţi 
fac scandal. M-am cam săturat de tine. 

Lewis se albise de mânie. 

— O să dau eu de capăt afacerii ăsteia, zise Parsons 
retrăgându-se pe alee către curte. Ie verifică, domnule 
Lewis. Am văzut pe altcineva citind în sectorul tău, spuse el 
peste gard. Peste puţin timp o să muncești și tu ca toţi 
ceilalţi. 

Lewis porni duba și înaintă pe alee. Trebuia să găsească 
alt loc ca să-și termine prânzul. Îi părea rău. Umbra 
pomului fusese vreme de mulţi ani un loc bun de masă. Era 
chiar în spatele casei lui Charles Leeds. 

e 

La șaptesprezece treizeci Hoyi Lewis ajunse cu propria 
mașină la barul Cloud Nine Lounge, unde bău câteva 
pahare de whisky cu bere ca să se deconecteze. Când își 
sună fosta soţie, nu găsi ceva mai bun de spus decât „îmi 
pare rău că nu îmi mai faci tu pacheţelul”. 

— Ar fi trebuit să te gândești mai înainte la treaba asta 
dacă erai mai isteţ, replică ea și îi închise telefonul. 

Jucă o partidă dubioasă de cărţi cu niște instalatori și cu 
un dispecer de la Georgia Power și privi pe deasupra 
mulţimii. Să-i ia dracu' pe funcţionarii de la liniile aeriene 
care începuseră să vină la Cloud Nine. Toţi aveau aceeași 
mustăcioară și purtau șevalieră pe degetul mic. Nu va dura 
mult până când vor corecta engleza ce se vorbea la Cloud 
Nine și vor ţinti normele de limbaj întocmai ca pe o tablă de 
aruncat la ţintă cu săgeți. În zilele noastre nu se mai poate 
bizui omul pe nimic. 

— Salut, Hoyt. Te fac cu o bere? 

Era supraveghetorul lui, Billy Meeks. 


— Billy, trebuie să stau de vorbă cu tine. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Îl știi pe nenorocitul ăla bătrân de Parsons care tot dă 
telefoane? 

— M-a sunat chiar săptămâna trecută, spuse Meeks. Ce-i 
cu el? 

— A zis că un tip citește înaintea mea contoarele, ca și 
cum își închipuie cineva că nu-mi fac datoria cum trebuie. 
Sper că tu nu crezi că trag chiulul de la muncă, nu? 

— În niciun caz. 

— Sper din tot sufletul să nu crezi asta. Vreau să zic, 
dacă aș fi pe lista neagră a cuiva, mi-ar plăcea să vină să mi- 
o spună în faţă. 

— Dacă erai pe lista mea neagră, crezi că nu ţi-aș fi spus? 

— Mi-ai fi spus. 

— Bine, atunci. Dacă ţi-ar verifica traseul cineva, aș fi 
primul care ar afla. Directorii tăi sunt întotdeauna la curent 
cu asemenea situaţii. Nimeni nu te verifică. Nu pune preţ 
pe spusele lui Parsons, e doar bătrân și senil. M-a sunat 
săptămâna trecută și mi-a spus: „Felicitări că v-aţi dumirit 
în fine ce-i cu Hoyt Lewis ăla”. Nu i-am dat nicio atenţie. 

— Ce mi-aș mai dori să punem justiţia pe urmele lui în 
legătură cu contorul, spuse Lewis. Mă aranjasem bine pe 
alee, sub un copac, și încercam să mănânc și eu din pachet 
când individul a sărit pe mine. l-ar trebui niște șuturi în 
fund. 

— Și eu mă așezam acolo când aveam traseul ăla, rosti 
Meeks. Mamă-mamă, ce mai femeie era doamna Leeds - 
deși n-ar trebui să vorbesc așa despre ea acum, că e dusă. 
Am văzut-o odată în costum de baie. Era trasă ca prin inel. 
Îmi pare rău pentru ei. Era o doamnă tare drăguță. 

— Au prins pe cineva? 

— Ași! 

— Păcat că s-a luat de familia Leeds când bătrânu' 
Parsons era la o aruncătură de băț. N-ar fi făcut mare 
pagubă, spuse Lewis. 


— Fii atent la mine. Mie nu-mi place ca nevastă-mea să 
stea în curte în costum de baie și i-am zis. Ea zice 
„Prostuţule, cine o să mă vadă?” l-am spus că nu știi 
niciodată ce dement ar putea sări gardul cu scula scoasă 
din pantaloni. Poliţia a vorbit cu tine? Te-au întrebat dacă ai 
văzut pe cineva? 

— Da, cred că i-au întrebat pe toţi care au traseu în zonă. 
Poștași, pe toată lumea. Dar până azi eu am lucrat toată 
săptămâna în Laurelwood, de partea cealaltă a aleii Betty 
Jane, spuse Lewis scrijelind cu degetul eticheta sticlei de 
bere. Zici că Parsons te-a sunat săptămâna trecută? 

— Mda. 

— Atunci înseamnă că a văzut pe cineva care îi citea 
contorul. N-ar fi sunat dacă nu era pe bune. Mi-ai spus că 
nu aţi trimis pe nimeni. Pe mine oricum n-avea cum să mă fi 
văzut. 

— Poate verificau ceva ăia de la telefoane, de la 
Southeastern Bell. 

— Poate. 

— Dar nu avem stâlpi comuni în zonă. 

— Zici să sun la poliţie? 

— N-ar strica, aprecie Meeks. 

— Dimpotrivă. Ar fi bine ca tâmpitul de Parsons să tragă 
o sperietură; anunţă poliţia. O să facă în pantaloni când o 
vedea mașinile de poliţie la ușa lui. 


Capitolul 5 


Graham se întoarse spre seară în casa familiei Leeds. 
Intră pe ușa din faţă și încercă să nu ia în seamă spectacolul 
macabru rămas după criminal. Până acum văzuse numai 
dosare, locul crimei, rămășițe omenești. Știa cum muriseră. 
Acum voia să afle cum trăiseră. 

Începu un studiu meticulos. În garaj era o barcă bună de 
schi nautic, folosită, dar bine întreţinută, și o mașină break. 
Crose de golf și o bicicletă de teren. Sculele electrice erau 
aproape nefolosite - jucării pentru adulţi. 

Graham luă o crosă ușoară din sacul de golf și fu nevoit 
să o apuce de mâner mai sus decât trebuia pentru ca să 
facă o mișcare scurtă cu ea. Sacul emană un miros de piele 
când îl sprijini de perete. Așa arătau lucrurile lui Charles 
Leeds. 

Graham îl urmări pe Charles Leeds prin toată casa. Pe 
pereţii bârlogului său atârnau imagini de vânătoare. 
Colecţia „Marile cărţi ale lumii” trona pe unul dintre 
rafturile bibliotecii. Anuarele Universităţii Sewanee. H. 
Allen Smith, Perelman, și Max Shulman pe alte rafturi. Kurt 
Vonnegut și Evelyn Waugh. Beat to Quarters de CS. 
Forrester era deschisă pe o masă. 

În dulapul din camera de studiu era o pușcă pentru 
trageri în discuri de argilă, un aparat foto Nikon, o cameră 
de luat vederi Bolex Super Eight și un proiector. 

Graham, care nu avea aproape nimic în afara 
echipamentului minim necesar de pescuit, a unui 
Volkswagen la mâna a treia și a două lăzi de vin franțuzesc 
Montrachet, avea o vagă animozitate faţă de jucăriile 
pentru adulţi și se întrebă de ce. 

Cine era Leeds? Un avocat de succes specializat în 
impozite, fost jucător de fotbal la Sewanee, un om căruia îi 


plăcuseră călătoriile și distracţia, un bărbat care se ridicase 
cu beregata tăiată să-și apere copiii. 

Graham îl urmă prin casă cu un ciudat simțământ de 
obligaţie. Faptul că se interesa despre el era un fel de a-i 
cere permisiunea să afle mai multe și despre soţia lui. 

Graham era convins că ea îl atrăsese pe monstru ca un 
greiere care își caută moartea în faţa unui fluture cu ochii 
roșii. 

Apoi urmă doamna Leeds. Avea un budoar mic la etaj. 
Graham reuși să ajungă acolo fără să se uite în dormitor. 
Încăperea era galbenă și părea intactă, cu excepţia oglinzii 
sparte de deasupra mesei de toaletă. În faţa dulapului, pe 
podea, era o pereche de mocasini L..L.. Bean, care arătau de 
parcă doamna Leeds abia îi descălțase. Cămașa de noapte 
părea aruncată pe cuier, iar dulapul trăda vaga dezordine a 
unei femei care trebuie să facă ordine în multe alte 
dulapuri. 

Jurnalul doamnei Leeds se afla într-o cutie învelită în 
catifea mov, pe masa de toaletă. Cheia era lipită cu bandă 
adezivă de capac, laolaltă cu eticheta aplicată de poliţie. 

Graham se așeză pe un scaun alb, cam șubred, deschise 
jurnalul la nimereală și citi: 


23 decembrie, marţi. Acasă la mama. Copiii 
dorm încă. Atunci când mama a închis veranda cu 
panouri de sticlă, nu mi-a plăcut deloc cum arăta 
casa, dar până la urmă e plăcut să stau aici, la 
căldură, privind zăpada de afară. Câte sărbători 
de Crăciun va mai fi împreună cu nepotii? Multe, 
sper. 

Drumul de la Atlanta a fost greu, a nins după 
Raleigh. Am mers foarte încet. Oricum, obosisem 
pregătindu-i pe toți de drum. După ce am ieșit din 
Chapel HUI Charlie a oprit mașina și a coborât. A 
rupt niște țurțuri de pe o creangă ca să-mi facă 
un martini. S-a întors la mașină, făcând pași mari 


prin zăpadă cu picioarele lui lungi. Avea zăpadă în 
păr și pe gene și mi-am adus aminte că îl iubesc. 
De parcă s-a rupt ceva în mine, învăluindu-mă cu 
căldură. 

Sper că îi e bună haina de ploaie. Când mi-a 
luat inelul ăla fățos, m-a dat gata. Pot să-i dau lui 
Madelyn un șut în fundul ăla mare cu celulită, e 
mult mai frumos decât inelul ei. Patru diamante 
ridicol de mari, de culoarea gheții murdare. 

Turţțurele e atât de transparent. O rază de 
soare a intrat pe geamul mașinii și din locul unde 
era rupt țurţurele s-a ridicat în sus, formând o 
mică prismă. O pată de roșu și verde pe mâna cu 
care țineam paharul. Simţeam culorile pe piele. 

M-a întrebat ce vreau de Crăciun și eu m-am 
aplecat la urechea lui și i-am șoptit: „Scula ta 
mare, cât de adânc poți să o bagi”. 

_I s-a înroșit pata de chelie din creștet. 
Intotdeauna se teme să nu audă copiii. Bărbații 
nu au încredere în șoapte. 


Pagina era pătată cu scrumul de ţigară al unui poliţist. 

Graham citi mai departe, în lumina din ce în ce mai 
palidă, despre amigdalectomia fetiţei și spaima pe care o 
trăsese când își găsise un mic nodul mamar. „Dumnezeule, 
copiii sunt atât de mici.” 

Trei pagini mai departe se dovedi că nodulul era un chist 
benign care a fost extirpat fără probleme: 


Dr. Janovich m-a externat în după-amiaza asta. 
Am plecat de la spital și ne-am dus la iaz. Nu mai 
fuseserăm demult acolo. Niciodată n-avem timp. 
Charlie pusese la rece două sticle de șampanie și 
le-am băut și am hrănit rațele pe când apunea 
soarele. Un timp a stat cu spatele la mine, la 
marginea apei. Cred că a plâns. 


Susan mi-a spus că se temea să nu venim de la 
spital cu încă un frățior. Acasă! 


Graham auzi telefonul sunând în dormitor. Se auzi un 
declic, apoi zumzăitul robotului telefonic: „Bună ziua, sunt 
Valerie Leeds. Pentru moment nu pot să răspund la telefon. 
Lăsaţi numele și numărul de telefon și vă sunăm noi. 
Mulţumesc”. 

Graham mai că se aștepta să audă vocea lui Crawford 
după bip, dar nu se auzi decât tonul. Cel care sunase 
închisese. 

Îi auzise vocea; voia să o și vadă. Cobori în camera de 
studiu. 

e 

În buzunar avea o rolă de film Super Eight, care îi 
aparținuse lui Charles Leeds. Cu trei săptămâni înainte de a 
fi ucis, Leeds lăsase filmul la developat. Nu venise să-l 
ridice. 

Poliţia a găsit chitanţa în portofelul lui Leeds și a luat 
filmul de la atelierul de developare. Detectivii se uitaseră la 
filmul de familie și la niște instantanee developate în 
aceeași perioadă, negăsind nimic interesant. 

Graham voia să-i vadă pe membrii familiei Leeds în viaţă. 
La poliție, detectivii îi oferiseră proiectorul lor. Dar el voia 
să vadă imaginile în casă. L-au lăsat cu greu, fără tragere 
de inimă, să ia filmul din depozit. 

Graham instală ecranul și proiectorul în camera de studiu 
și se așeză în fotoliul impozant de piele al domnului Leeds 
ca să vadă filmul. Simţi ceva cleios pe braţul fotoliului - 
amprentele lipicioase ale unui copil încleiate cu scame. 
Mâna lui Graham mirosea a bomboane. 

Era un filmuleţ plăcut, fără sonor, realizat cu mai multă 
imaginaţie decât majoritatea. Începea cu un căţel, un terier 
scoţian gri, care dormea pe covorul din camera de studiu. 
Păru puţin deranjat de prezenţa aparatului de filmat și 
înălță capul. Apoi adormi la loc. O întoarcere bruscă la 


imaginea cu câinele care dormea încă. Apoi terierul ciuli 
urechile. Se ridică și latră, iar aparatul de filmat îl urmări în 
bucătărie când fugi spre ușă, unde se opri, în expectativă, și 
începu să dea din coada boantă. 

Graham își mușcă buza de jos. Și el aștepta. În film, ușa 
se deschise și apăru doamna Leeds venind de la 
cumpărături cu o sacoșă în mână. Clipi și râse surprinsă, 
atingându-și părul ciufulit cu mâna liberă. Buzele i se 
mișcau când ieși din cadru, iar copiii intrară în spatele ei, 
ducând fiecare câte o sacoșă mai mică. Fata avea șase ani, 
băieţii opt și zece. 

Băiatul mai mic, probabil expert în filmele de familie, se 
instală în faţa camerei, arătă spre urechi și începu să și le 
miște. Camera era poziționată destul de sus. Leeds avea un 
metru optzeci și șapte, după cum reieșea din raportul de la 
morgă. 

Graham presupuse că partea aceea a filmului fusese 
făcută la începutul primăverii. Copiii purtau hanorace și 
doamna Leeds era palidă. La morgă era bronzată bine și cu 
urme de la costumul de baie. 

Urmau câteva scene scurte cu băieţii care jucau ping- 
pong în pivniţă și cu fata, Susan, care împacheta un cadou 
în camera ei, scoțând limba de concentrată ce era. Își atinse 
părul cu mâinile grăsuţe, gest asemănător cu cel al mamei 
în bucătărie. 

În scena următoare, Susan făcea baie, ghemuită ca o 
broscuţă în bulele de spumă. Purta o cască de duș prea 
mare. Unghiul de filmare era mai jos și imaginea mai 
neclară, evident opera unui frate. Scena se termina cu ea 
țţipând fără sunet către cameră și acoperindu-și pieptul de 
fetiță de șase ani, când casca îi lunecă pe ochi. 

Ca să nu rămână mai prejos, domnul Leeds o surprinsese 
pe doamna Leeds la duș. Perdeaua de la cadă căpăta 
diverse forme, așa cum se întâmplă cu cortina la 
spectacolele de teatru puse în scenă de școlari. Braţul 
doamnei Leeds apăru de după perdea. [inea în mână un 


burete mare. Scena se încheia cu un val de clăbuci care 
obtura camera. 

Filmul se termina cu Norman Vincent Peale vorbind la 
televizor și cu o remarcă dezaprobatoare la adresa 
domnului Leeds care sforăia în fotoliul pe care ședea 
Graham acum. 

Graham privi fix pătratul gol de lumină de pe ecran. 
Familia Leeds îi era simpatică. Îi părea rău că fusese la 
morgă. Se gândi că și nebunul care îi căsăpise ţinuse 
probabil la ei. Dar sigur îi erau mai dragi acum că zăceau 
morți. 

e 

Graham își simţea capul greu și sec. Înotă în piscina 
hotelului până îl lăsară picioarele și ieși din apă gândindu- 
se la două lucruri deodată: un martini lanqueray și gustul 
gurii lui Molly. 

Își prepară singur cocktailul și o sună pe Molly. 

— Bună, iubito! 

— Bună, iubitule. Unde ești? 

— Într-un hotel nenorocit din Atlanta. 

— Ai făcut vreun progres? 

— Niciunul notabil. Mă simt singur. 

— Şi eu. 

— Excitat. 

— Şi eu. 

— Vorbește-mi despre tine. 

— Ei bine, astăzi m-am cam certat cu doamna Holper. 
Voia să înapoieze la magazin o rochie cu o pată uriașă de 
whisky pe fund. Evident, o purtase la petrecerea Fundaţiei 
Jaycee. 

— Şi tu ce i-ai spus? 

— l-am spus că eu nu i-am vândut-o așa. 

— Şi ce-a spus ea? 

— Că nu avusese niciodată probleme să înapoieze o 
rochie, și că de aia cumpără de la mine și nu din altă parte. 

— Tu ce i-ai răspuns? 


— l-am spus că sunt supărată din cauză că Will vorbește 
la telefon ca un măgar. 

— Înţeleg. 

— Willy e bine. Acoperă niște ouă de ţestoasă pe care le- 
au dezgropat câinii. Spune-mi ce faci tu. 

— Citesc rapoarte. Mănânc semipreparate. 

— Şi te gândești mult, bănuiesc. 

— Mda. 

— Pot să te ajut cu ceva? 

— Nu pot să mă agăţ de nimic, Molly. Nu avem suficiente 
informaţii. De fapt, sunt foarte multe informaţii, dar nu ne- 
au ajutat să facem vreun pas înainte. 

— Rămâi mai mult la Atlanta? Nu că te-aș presa să te 
întorci acasă, doar mă întreb... 

— Nu știu. Încă vreo câteva zile. Îmi lipsești mult. 

— Te gândești cumva la o partidă de sex prin telefon? 

— Cum mă simt eu acum nu mi-ar pica foarte bine. Așa că 
acum nu facem. 

— Nu facem ce? 

— Sex prin telefon. 

— Bine. Nu te superi dacă eu totuși mă gândesc la asta. 

— Câtuși de puţin. 

— Ne-am pricopsit cu un alt câine. 

— La dracu”. 

— Arată ca o corcitură între un basset și un pechinez. 

— Încântător. 

— Are niște ditamai coaiele. 

— Asta m-ar deranja cel mai puţin. 

— Aproape și le târăște pe pământ. Trebuie să le 
contracte când fuge. 

— N-are cum. 

— Ba da. Nu știi tu cum. 

— Ba știu. 

— Poţi? 

— Eram sigur că o să mă întrebi. 

— Şi? 


— Dacă vrei neapărat să știi, am făcut-o o dată. 

— Când? 

— Pe când eram și eu tânăr. A trebuit să sar iute un gard 
de sârmă ghimpată. 

— De ce? 

— Alergam cu un pepene în braţe și pepenele nu era al 
meu. 

— Fugeai? De cine? 

— Un cunoscut. Un nenorocit. Alertat de lătratul câinilor, 
a ieșit valvârtej din casă numai în izmene, fluturând o pușcă 
de calibru mic de vânat păsăret. Din fericire, s-a împiedicat 
de un vrej de fasole neagră și mi-a lăsat un avans 
considerabil. 

— A tras în tine? 

— La vremea respectivă am crezut că da. Dar tunetele 
acelea s-ar fi putut să fie propriile bășini. Încă nu m-am 
lămurit de unde veneau zgomotele. 

— Ai sărit gardul? 

— Cu ușurință. 

— O minte de criminal încă de la vârsta aia... 

— Nu am minte de criminal. 

— Bineînţeles. Mă gândeam să zugrăvesc bucătăria. Ce 
culoare ai vrea? Will? Ce culoare ai vrea? Mai ești la 
telefon? 

— Mda, sigur, galben. 

— Galbenul nu mi se potrivește. O să par palidă la micul 
dejun. 

— Bine, atunci albastru. 

— Albastrul e rece. 

— La dracu”, zugrăvește-o în culoarea rahatului de 
copil... cum oi vrea tu. Nu, uite, o să ajung acasă în curând 
și vom merge la magazinul de vopsele. Vom cumpăra niște 
vopsea și ce mai trebuie, bine? Și poate niște scule noi. 

— Da, da, haide. Nu știu ce mi-a venit să vorbesc despre 
asta. Te iubesc și mi-e dor de tine și faci ceea ce trebuie. E 
greu și pentru tine, știu. Sunt aici și voi fi aici oricând ai să 


vii acasă, sau mă voi întâlni cu tine oriunde, oricând. Asta o 
să fac. 

— Draga mea Molly. Draga mea Molly. Du-te la culcare! 

— Bine. 

— Noapte bună. 

Graham se întinse cu mâinile sub ceafă și își aminti cum 
lua cina cu Molly. Crabi și vin franțuzesc de Sancerre, 
adierea sărată a mării amestecându-se cu buchetul vinului. 

Unul dintre defectele lui era să taie firul în patru după 
astfel de conversații, și începu să o facă. Se răţoise la ea 
după o remarcă inofensivă despre „mintea lui de criminal”. 
Nerod! 

Interesul lui Molly pentru el i se părea cu totul de 
neînțeles. 

Sună la poliţie și lăsă vorbă pentru Springfield că vrea să- 
i ajute dimineaţă la munca anostă de analiză. Altceva nici nu 
era de făcut. Ginul îl ajută să adoarmă. 


Capitolul 6 


Pe biroul lui Buddy Springfield se aflau transcrierile puţin 
convingătoare ale tuturor telefoanelor primite în legătură 
cu cazul Leeds. Marţi dimineaţa, la șapte, când Springfield 
ajunse la birou, numărul lor crescuse la treizeci și șase. Cea 
de deasupra avea un semn roșu. 

Scria că Poliţia din Birmingham găsise o pisică îngropată 
într-o cutie de pantofi în spatele garajului familiei Jacobi. 
Pisica avea o floare între lăbuţe și era înfășurată într-un 
prosop de vase. Numele pisicii era scris stângaci de o mână 
de copil. Nu avea zgardă. Capacul era legat cu sfoară. 

Medicul din Birmingham stabilise că pisica murise prin 
strangulare. Îi răsese blana și nu găsise nicio rană. 
Springfield se bătu peste dinţi cu braţul ochelarilor. 
Găsiseră pământ afânat și începuseră să sape. Nu 
avuseseră nevoie de niciun detector de metan. Graham 
avusese dreptate. Șeful detectivilor își umezi degetul mare 
și începu să frunzărească și celelalte notițe. Majoritatea 
conţineau informaţii despre mașini suspecte văzute în 
vecinătate în săptămâna de dinainte, descrieri vagi în care 
nu se menţiona decât tipul sau culoarea autovehiculului. 
Patru apelanţi anonimi spuseseră locuitorilor din Atlanta: 
„O să vă măcelăresc ca pe Leeds”. 

Informaţiile lui Hoyt Lewis erau la mijlocul teancului. 
Springfield îl sună pe șeful turei de noapte: 

— Cum e cu cititorul ăla de contoare și cu Parsons? De la 
numărul patruzeci și opt. 

— Noaptea trecută am sunat la companiile de utilităţi 
publice, șefu', ca să vedem dacă au trimis pe cineva în zonă, 
spuse șeful de tură. O să ne sune în dimineaţa asta, să ne 
dea un răspuns. 


— Ba să ne sune acum, spuse Springfield. Verifică la 
salubritate, urbanism, permisele de construcţie pe toată 
aleea și sună-mă în mașină. 

Formă numărul lui Will Graham. 

— Will? Ne vedem în faţa hotelului tău în zece minute. O 
să facem o plimbare. 

La opt fără un sfert dimineaţa, Springfield parcă aproape 
de capătul aleii. El și Graham mergeau unul lângă altul, în 
șleaurile lăsate de roţi în pietriș. Soarele era deja puternic. 

— Ar trebui să-ţi iei o pălărie, spuse Springfield. 

El avea pălăria de pai trasă pe ochi. Gardul de sârmă din 
spatele proprietăţii familiei Leeds era acoperit de iederă. 
Se opriră în faţa contorului electric de pe stâlp. 

— Dacă a venit pe aici, a văzut toată partea din spate a 
casei, spuse Springfield. 

În numai cinci zile, proprietatea începuse să dea semne 
că era neglijată. Gazonul era inegal și buruienile începuseră 
să se ițească peste vârfurile ierbii. În curte căzuseră câteva 
crenguţe uscate. Graham vru să le ridice. Casa părea 
adormită, veranda cu șipci de lemn era dungată și 
împestrițată de umbrele lungi de dimineaţă ale copacilor. 
Stând cu Springfield pe alee, Graham își aminti cum 
deschisese ușa verandei. Curios, dar reconstituirea felului 
în care intrase criminalul în casă nu îi venea în minte acum, 
la lumina zilei. Văzu un leagăn mișcându-se ușor împins de 
vânt. 

— Ăla pare să fie Parsons, spuse Springfield. 

H.G. Parsons ieșise devreme din casă și plivea un strat de 
flori din curtea din spate, la două case mai departe. 
Springfield și Graham se duseră la poarta din spate și se 
opriră în dreptul tomberoanelor. Capacele erau legate cu 
lanţuri de gard. 

Springfield măsură cu o ruletă înălțimea contorului de 
electricitate. 

Luase notițe despre toţi vecinii familiei Leeds și aflase că 
Parsons se pensionase mai devreme de la oficiul poștal, la 


cererea superiorului său. Superiorul declarase că Parsons 
era „din ce în ce mai uituc”. 

În notițele lui Springfield erau și bârfe. Vecinii spuneau 
că soţia lui Parsons stă mai mult cu sora ei în Macon și că 
fiul lui nu îi mai telefona deloc. 

— Domnule Parsons, domnule Parsons! strigă Springfield. 

Parsons sprijini unealta de grădinărit de peretele casei și 
veni la gard. Purta sandale și șosete albe, pătate în vârf de 
pământ și iarbă. Era foarte îmbujorat la faţă. 
„Arterioscleroză, gândi Graham. Ia pilule.” 

— Da? 

— Domnule Parsons, putem sta de vorbă un minut? 
Sperăm să ne puteţi ajuta, spuse Springfield. 

— Sunteţi de la electricitate? 

— Nu. Sunt Buddy Springfield de la poliţie. 

— A, deci e în legătură cu crima. Eu și soţia mea eram în 
Macon, după cum i-am declarat ofițerului... 

— Știu, domnule Parsons. Voiam să vă întrebăm despre 
contor. Cumva... 

— Dacă acel... cititor de contor a spus vreo aiureală 
despre mine, e un... 

— Nu, nu. Domnule Parsons, aţi văzut săptămâna trecută 
un străin care vă citea contorul? 

— Nu. 

— Sunteţi sigur? Cred că i-aţi spus lui Hoyt Lewis că v-a 
citit altcineva contorul. 

— I-am spus. Era și timpul. Nu mă las cu una, cu două, iar 
Protecţia Consumatorului va primi o sesizare de la mine. 

— Da, domnule, sunt sigur că totul se va rezolva. Pe cine 
aţi văzut că vă citea contorul? 

— Nu era un străin, era cineva de la Electrica Georgia. 

— Cum aţi aflat? 

— Fiindcă avea uniforma aia de cititor de contoare. 

— Cu ce era îmbrăcat? 

— Cu ce sunt îmbrăcaţi toţi. Cu o salopetă maro și o 
șapcă. 


— l-aţi văzut fața? 

— Nu-mi amintesc. Mă uitam pe geamul de la bucătărie și 
l-am văzut. Am vrut să vorbesc cu el, dar trebuia să pun 
halatul pe mine și când am ieșit, plecase deja. 

— Avea o dubăâ? 

— Nu-mi amintesc. Ce se întâmplă? Ce vreţi să știți? 

— Îi verificăm pe toţi cei care au fost văzuţi în vecinătate 
săptămâna trecută. Este foarte important. Domnule 
Parsons, încercaţi să vă amintiţi. 

— Deci are legătură cu crima. N-aţi arestat încă pe 
nimeni, nu-i așa? 

— Nu. 

— Am supravegheat strada azi-noapte și au trecut 
cincisprezece minute până să văd o mașină a poliţiei. Oribil 
ce i s-a întâmplat familiei Leeds. Nevastă-mea își ieșise din 
fire. Mă întreb cine o să cumpere casa. Am văzut niște negri 
care se uitau ieri la ea. Ştiţi, de câteva ori a trebuit să mă 
plâng domnului și doamnei Leeds despre poznele copiilor, 
dar erau copii buni. Bineînţeles, nu a vrut să facă nimic din 
ce i-am sugerat în legătură cu întreţinerea gazonului. 
Ministerul Agriculturii are niște pliante excelente despre 
cum pot fi ţinute sub control buruienile. Până la urmă i le- 
am pus în cutia poștală. Să fiu sincer, când s-au îndurat să 
îngrijească gazonul cu mașina de tuns iarbă, s-au împrăștiat 
niște miasme de ceapa ciorii de te sufocai, nu alta. 

— Domnule Parsons, mai exact, când l-aţi văzut pe acest 
individ pe alee? întrebă Springfield. 

— Nu sunt sigur, încerc să mă gândesc. 

— Vă amintiţi în ce parte a zilei? Dimineaţa? La prânz? 
După-amiaza? 

— Cunosc părţile zilei, nu e nevoie să mi le reamintiţi. 
Poate după-amiază. Nu-mi amintesc. 

Springfield se scărpină la ceafă. 

—  Scuzaţi-mă, domnule Parsons, dar trebuie să mă 
lămuresc. Am putea merge în bucătărie să ne arătaţi de 
unde l-aţi văzut? 


— Arătaţi-mi legitimaţiile. Amândoi. 

În casă era liniște, totul lustruit și aer mort. Curat. Curat. 
Ordinea disperată a unui cuplu de bătrâni care își dau 
seama că viaţa lor devine confuză. 

Graham își dorea să fi rămas afară. Era sigur că în 
sertare erau tacâmuri de argint lustruite, cu urme de ou 
între dinţii furculiţelor. 

„Oprește-te și hai să scoatem untul din boșorog.” De la 
fereastra de deasupra chiuvetei se vedea foarte bine curtea 
din spate. 

— Iată. Sunteţi mulţumiţi? întrebă Parsons. Se poate 
vedea foarte bine de aici. Nu am vorbit cu el. Nu-mi 
amintesc cum arată. Dacă nu mai aveţi și alte întrebări, m- 
aș bucura să mă întorc la treburile mele. 

Graham deschise gura pentru prima dată: 

— Aţi spus că v-aţi dus să vă îmbrăcaţi cu halatul și când 
v-aţi întors, plecase deja. Așadar, eraţi dezbrăcat? 

— Da. 

— În plină după-amiază? Nu vă simţeaţi bine, domnule 
Parsons? 

— E treaba mea ce fac la mine în casă. Pot să mă îmbrac 
și în costum de cangur dacă am chef. De ce nu vă duceţi să 
căutaţi criminalul? Probabil pentru că aici e răcoare și bine. 

— Înţeleg că v-aţi pensionat, domnule Parsons, deci nu vă 
pasă dacă vă îmbrăcaţi sau nu. Petreceţi mult timp 
dezbrăcat? 

Venele de la tâmplele lui Parsons deveniră proeminente. 

— Faptul că sunt pensionat nu înseamnă că stau 
dezbrăcat toată ziua. Mi se făcuse cald, am intrat în casă și 
am făcut un duș. Lucram. Întinsesem gunoiul pentru plante. 
Îmi făcusem treaba pe o zi până după-amiază, ceea ce este 
oricum mai mult decât veţi face voi astăzi. 

— Ce făceaţi? 

— Împrăștiam compost printre flori. 

— În ce zi aţi făcut operaţia asta? 


— Vineri. Vinerea trecută. Mi-au adus compostul 
dimineaţa, mult de tot... Și după-masă l-am așezat. Întrebaţi 
la Centrul de Grădinărit cât de mult a fost. 

— Vi s-a făcut cald și aţi intrat și aţi făcut un duș. În 
bucătărie ce căutaţi? 

— Îmi făceam un ceai cu gheaţă. 

— Şi aţi luat niște gheaţă? Frigiderul e departe de 
fereastră. 

Parsons privi dinspre fereastră spre frigider, pierdut și 
derutat. Avea ochii goi, ca ai unui pește în piaţă la sfârșitul 
zilei. Apoi i se iluminară triumfător. Se duse la dulapul de 
lângă chiuvetă. 

— Chiar aici eram, luam niște îndulcitor când l-am văzut. 
Asta-i tot. Asta-i tot. Sper că aţi terminat. 

— Cred că l-a văzut pe Hoyt Lewis, spuse Graham. 

— Și eu, răspunse Springfield. 

— Nu era Hoyt Lewis. Nu era el. 

Lui Parsons îi dădură lacrimile 

— De unde știți? întrebă Springfield. Poate că era Hoyt 
Lewis și v-aţi gândit că... 

— Lewis e bronzat. Are părul slinos și niște cotleţi de 
perciuni, vorbi precipitat Parsons, bălmăjind cuvintele că 
abia se înţelegea ce spune. Așa mi-am dat seama. Sigur nu 
era Hoyt Lewis. Ăsta era mai gălbejit și blonziu la păr. S-a 
sucit să mâzgălească ceva pe o hârtie și așa l-am văzut cum 
era la păr: blond, la spate ras drept. 

Springfield rămase absolut nemișcat și, când începu să 
vorbească, vocea lui suna la fel de sceptic: 

— Şi faţa? 

— Nu știu. Poate avea mustață. 

— Ca Lewis? 

— Lewis n-are mustață. 

— Oh, spuse Springfield. Contorul îi venea la nivelul 
ochilor sau privea în sus? 

— Cred că la nivelul ochilor. 

— L-aţi recunoaște dacă l-aţi mai vedea? 


— Nu. 

— Ce vârstă avea? 

— Nu prea bătrân. Nu știu precis. 

— Aţi văzut câinele familiei Leeds pe lângă el? 

— Nu. 

— Uitaţi, domnule Parsons, îmi dau seama că m-am 
înșelat, spuse Springfield. Ne-aţi fost de mare ajutor. Dacă 
nu vă deranjează, o să trimit un grafician la dumneavoastră 
și dacă îl lăsaţi să se așeze la masa din bucătărie, poate 
reușește să-și facă o idee despre cum arăta individul. Sigur 
nu era Lewis. 

— Nu vreau să-mi apară numele în ziare. 

— N-o să apară. 

Parsons îi conduse afară. 

— Aţi făcut o treabă minunată cu grădina asta, domnule 
Parsons, spuse Springfield. Ar trebui să vă aducă un 
premiu. 

Parsons nu răspunse. Faţa îi era roșie și chinuită, ochii 
umezi. Stătea acolo în șortul lălâu și în sandale și se holba la 
ei. Când plecară din curte, înșfacă săpăliga și începu să 
sape cu furie, hăcuind orbește printre flori, împrăștiind 
compost pe iarbă. 

e 

Springfield verifică prin radioul din mașină. Niciuna 
dintre companiile de utilităţi publice sau agenţiile locale nu 
trimisese un om pe alee în preziua crimei. Springfield 
raportă descrierea oferită de Parsons și dădu instrucţiuni 
pentru grafician. 

— Spune-i să deseneze întâi stâlpul și contorul și să 
pornească de acolo. Trebuie să-l facă pe martor să se 
relaxeze. 

— Graficianului nostru nu-i prea place să facă vizite la 
domiciliu, ripostă șeful detectivilor, strecurându-și abil 
Fordul prin trafic. Preferă să-l vadă secretarele cum 
lucrează, cu martorul aplecat într-o parte, apoi în cealaltă, 
privind peste umăr. O secţie de poliţie nu e locul potrivit să 


interoghezi o persoană pe care nu vrei să o sperii. De 
îndată ce vom obţine portretul, vom trimite oamenii cu el 
din ușă în ușă. Will, cred că avem o pistă. Slabă, dar totuși 
există. L-am speriat pe boșorog și a vorbit până la urmă. 
Acum hai să ne punem pe treabă. 

— Dacă individul cu contorul este cel pe care îl căutăm, 
sunt cele mai bune informaţii de până acum, spuse Graham. 

Îi era silă de el însuși. 

— Corect. Înseamnă că nu-și alege victimele la 
întâmplare. Are planul gata făcut. A stat în oraș în noaptea 
de dinainte. Ştie ce urmează cu o zi sau chiar două înainte. 
Ştie ce face, are el un plan în mintea aia a lui, că de aia 
cercetează locul, omoară animalul de companie, apoi 
familia. Ce drac de plan o mai fi și ăsta în capul lui? mârâi 
Springfield și făcu o pauză. Asta ţine deja de domeniul tău, 
nu? 

— Da. Dacă nu al meu, al cui? Cred că ealmeu. 

— Știu că te-ai mai întâlnit cu așa ceva. Nu te-ai simţit 
prea bine când te-am întrebat ieri de Lecter, dar vreau să 
vorbim despre asta. 

— Bine. 

— A omorât nouă oameni per total, nu? 

— Nouă despre care știm. Alţi doi n-au murit. 

— Ce s-a întâmplat cu ei? 

— Unul este conectat la un aparat de respiraţie artificială 
în Baltimore. Celălalt este în Denver, într-un spital 
particular de boli psihice. 

— Ce l-a determinat să omoare, ce fel de nebunie? 

Graham privi pe geamul mașinii la oamenii de pe trotuar. 
Vocea îi suna detașată, ca și cum ar fi dictat o scrisoare: 

— A făcut-o pentru că i-a plăcut. Încă îi mai place. 
Doctorul Lecter nu e nebun, nu se încadrează în tiparele 
clasice ale nebuniei. A făcut niște lucruri oribile pentru că îi 
plăcea. Dar se poate comporta perfect normal când vrea. 

— De ce au spus psihologii că suferă? 


— Ei zic că e sociopat fiindcă habar n-au în ce categorie 
să-l încadreze. Are unele caracteristici de sociopat. Nu are 
remușcări și nu se simte vinovat. Și are primul și cel mai 
rău semn dintre toate - sadism faţă de animale când era 
copil. 

Springfield se încruntă. 

— Dar nu are niciunul din restul semnelor, spuse 
Graham. Nu a fost un vagabond, n-a avut niciun fel de 
ciocniri cu legea. Nu a fost superficial și nu obținea 
satisfacţii din nimicuri, ca majoritatea sociopaţilor. Nu este 
lipsit de sensibilitate. Nu au niciun nume pentru o astfel de 
personalitate. Pe electroencefalogramele ce i s-au făcut 
apar niște tipare ciudate, dar nici după astea nu au putut 
spune mare lucru. 

— Tu cum l-ai denumi? întrebă Springfield. 

Graham ezită. 

— În sinea ta, cum l-ai denumi? 

— Monstru. Mă gândesc la el ca la chestiile alea demne 
de milă care se nasc în spitale din când în când. Îl hrănesc, 
îl ţin la cald, dar nu îl conectează la aparate și moare. Așa e 
și mintea lui Lecter, dar pe dinafară pare normal și nimeni 
nu-și dă seama. 

— Niște prieteni de-ai mei din asociaţia șefului sunt din 
Baltimore. I-am întrebat cum l-ai descoperit pe Lecter. Mi- 
au zis că nu știu. Cum ai făcut-o? Care a fost primul semn, 
prima bănuială pe care ai avut-o? 

— A fost o coincidenţă, spuse Graham. A șasea victimă a 
fost ucisă în propriul atelier. Erau unelte de tâmplărie peste 
tot și echipament de vânătoare. Era legat de o scândură pe 
care atârnau uneltele, și era sfâșiat de-a binelea, tăiat și 
înjunghiat, cu săgeți înfipte în diverse părţi ale corpului. 
Rănile mi-au stârnit ceva în minte atunci. Nu știam exact ce 
anume îmi evoca scena. 

— Şi ai trecut la următoarele. 

— Da. Lecter era foarte nerăbdător: următoarele trei 
crime le-a comis în decurs de nouă zile. Dar a șasea victimă 


avea și două cicatrice mai vechi pe o pulpă. Legistul a cerut 
informaţii de la spitalele din zonă și a aflat că lunecase 
dintr-un prepeleac de vânătoare cu vreo cinci ani înainte, 
pe când vâna cu arcul, și i se înfipsese o săgeată prin picior. 
Medicul care l-a înregistrat era un chirurg rezident, Lecter 
îl tratase primul - era de gardă la urgenţe. Numele lui 
apărea pe fișa de internare. Trecuse mult de la accident, 
dar m-am gândit că poate Lecter își amintește dacă era 
ceva suspect cu rana de săgeată, așa că m-am dus la 
cabinetul lui să-l întreb. Ne agăţăm de orice informaţie. În 
perioada aceea se apucase de psihiatrie. Avea un cabinet 
frumos. Antichităţi. Mi-a spus că nu-și amintește prea multe 
despre rana de săgeată, că victima fusese adusă la spital de 
unul dintre tovarășii de vânătoare și asta era tot. Ceva m-a 
deranjat. Ori ceva ce spusese Lecter, ori ceva în cabinet. Eu 
și Crawford am început verificările. Lecter nu avea cazier. 
Aș fi vrut să pot să-i cercetez cabinetul pe îndelete, singur, 
dar nu am obţinut mandat de percheziţie. Nu aveam dovezi. 
Așa că i-am făcut o nouă vizită. Era duminică, dădea 
consultaţii și duminica. Clădirea era pustie, cu excepţia 
câtorva pacienţi în sala de așteptare a cabinetului său. M-a 
primit imediat. În timp ce discutam, el făcea vădite eforturi 
politicoase să mă ajute. Mă uitam la niște cărţi vechi de 
medicină de pe un raft aflat chiar deasupra capului său și 
brusc am avut revelaţia că el e omul căutat. Când l-am 
privit din nou, probabil că expresia mea se schimbase în 
vreun fel și mă trădasem. Nu-mi dau seama. Acum știam! Și 
el știa că știam. Nu știam atunci ce mi-a trezit convingerea 
asta. Nu puteam avea încredere numai în intuiţia aceea. 
Trebuia să găsesc ceva sigur. Așa că am bâiguit ceva și am 
ieșit pe hol, unde era un telefon public. Nu voiam să-l 
alertez până nu primeam ajutoare. Vorbeam cu centrala 
poliției când a apărut în spatele meu pe o ușă de serviciu, în 
ciorapi. Nu l-am auzit venind. l-am simţit răsuflarea, apoi... 
apoi a urmat restul. 
— Totuși, cum ţi-ai dat seama? 


— Cred că o săptămâna mai târziu, în spital, mi-am dat 
seama în cele din urmă. Cheia era Tipuri de răniri - e vorba 
de o grafică folosită în multe dintre cărţile vechi de 
medicină de genul celor pe care le avea Lecter. Înfăţișează 
mai multe tipuri de răni produse în luptă, ilustrate toate pe 
corpul unui singur manechin. O văzusem la un curs de 
medicină legală ţinut de un medic de la Universitatea 
George Washington. Cea de-a șasea victimă și rănile ei se 
potriveau întocmai cu Tipuri de răniri. 

— Tipuri de râniri, zici? Doar cu asta l-ai dibuit? 

— Ei bine, da. A fost pură coincidenţă. Puteam să nu fi 
văzut niciodată imaginea aia. Noroc chior. 

— Chiar noroc. 

— Dacă nu mă crezi, de ce dracu' mă mai întrebi? 

— Mă fac că n-am auzit ce ai zis. 

— Bine. Oricum n-am vrut să sune așa de aiurea. Dare 
adevărul adevărat. 

— Bine, zise Springfield. Bine. Îţi mulţumesc că mi-ai 
spus. Am nevoie să aflu chestii din astea. 

e 

Descrierea oferită de Parsons despre omul de pe alee și 
informaţiile despre câine și pisică erau posibile indicaţii 
referitoare la metodele criminalului: probabil că își pândea 
victimele dându-se drept cititor de contor, apoi omora 
animalele de companie înainte de a-i omori pe stăpânii. 

Problema imediată cu care se confrunta poliţia era dacă 
să facă sau nu publice informaţiile. În momentul în care 
publicul era pus în gardă, poliţia putea să prindă dinainte 
câte ceva cu privire la următoarea lui victimă, dar era la fel 
de probabil ca și criminalul să afle ce afla toată lumea. Își 
putea schimba tacticile. 

Poliţiștii erau de părere că puţinele informaţii ar trebui să 
rămână secrete, cu excepţia unui raport special adresat 
medicilor veterinari și adăposturilor de animale din sud-est, 
prin care să li se ceară să aducă imediat la cunoștința 
poliţiei orice act de mutilare a animalelor de companie. 


Ceea ce însemna că publicul rămânea neavertizat. Era o 
problemă de ordin moral. Poliţia nu se simţea în largul ei în 
acest caz. 

L-au consultat pe doctorul Alan Bloom din Chicago. 
Doctorul Bloom a spus că dacă ucigașul citea relatarea în 
ziar, avea să-și schimbe metodele de a găsi victimele. 
Doctorul Bloom se îndoia că bărbatul va înceta să omoare 
animalele de companie, indiferent de risc. Psihiatrul le-a 
spus polițiștilor că nu trebuie să se bazeze pe cele douăzeci 
și cinci de zile pe care le mai aveau la dispoziţie - perioada 
până la următoarea lună plină din 25 august. 

În dimineaţa de 31 iulie, la trei ore după ce Parsons îi 
conturase oarecum descrierea  graficianului, într-o 
conferinţă telefonică între Poliţia din Atlanta și Birmingham 
și Crawford din Washington s-a luat o hotărâre: să se 
trimită raportul către veterinari, să se pună întrebări în 
cartier, arătându-le vecinilor portretul-robot, pentru ca 
apoi, după trei zile, să se furnizeze informaţiile 
reprezentanţilor mass-media. 

În cele trei zile, Graham și detectivii din Atlanta au bătut 
trotuarele arătându-le portretul celor care locuiau în 
vecinătatea casei familiei Leeds. Portretul era de fapt doar 
sugestia unui chip, dar sperau să găsească pe cineva care 
să-l îmbunătăţească. 

Copia lui Graham avea deja marginile moi din cauza 
transpiraţiei din palme. Nu puţine au fost cazurile când 
oamenii au refuzat să răspundă la ușă. Noaptea se întindea 
în pat, cu pudră calmantă presărată pe eczema ce îi 
apăruse din cauza căldurii și cu mintea gonind nebunește. 
Încerca să ajungă la senzaţia care precede intuiţia. Fără 
niciun rezultat. 

Între timp avuseseră loc patru răniri accidentale și un 
deces în Atlanta. Oamenii ce trăgeau în rudele care veneau 
acasă se înmulţiseră, ca și informaţiile nefolositoare oferite 
poliţiei. Disperarea se răspândea ca gripa. 


Crawford se întoarse de la Washington la sfârșitul celei 
de-a treia zile și intră la Graham când acesta încerca să-și 
scoată șosetele ude din picioare. 

— E greu? 

— Ia și tu portretul acela robot mâine dimineaţă, caută 
martori și o să vezi cum e, răspunse Graham. 

— Nu, nu mai e nevoie, o să se dea la știri în seara asta. 
Ai umblat pe jos toată ziua? 

— Nu pot merge cu mașina prin curţile oamenilor. 

— Mi-am închipuit eu că n-o să iasă nimic din schiţa asta, 
spuse Crawford. 

— Și ce mama dracu' voiai să fac? 

— Să dai tot ce ai mai bun în tine, răspunse Crawford 
pregătindu-se să plece. De ceva timp munca e ca un drog 
pentru mine, mai ales de când m-am lăsat de băut. Cred că 
și pentru tine. 

Graham era mânios. Crawford avea dreptate. 

Din fire, Graham era tentat să tergiverseze lucrurile și o 
știa. În liceu reușise să compenseze acest defect prin viteza 
cu care își rezolva problemele; dar acum nu mai era la 
liceu. 

Mai era ceva ce putea face, și știa asta de câteva zile. 
Putea să aștepte până îl va îmboldi disperarea în ultimele 
zile de dinaintea lunii pline. Sau putea să se miște acum, 
când încă mai putea fi de folos cuiva. 

Avea nevoie de o părere. Un punct de vedere straniu pe 
care simțea nevoia să-l împărtășească; o dispoziţie din 
aceea ciudată la care trebuia să revină după anii petrecuţi 
în Florida Keys. 

Motivele îi păcăneau în cap precum roţile dințate ale unui 
trenuleţ din parcurile de distracţii ce se cațără spre primul 
plonjon abrupt și, în culmea emoţiei, nedându-și seama că 
se ţine cu mâinile de burtă, Graham spuse cu voce tare: 

— Trebuie să-l văd pe Lecter. 


Capitolul 7 


Doctorul Frederick Chilton, șeful personalului de la 
Spitalul de Boli Psihice pentru Infractori din Chesapeake, 
ocoli biroul ca să-i strângă mâna lui Will Graham. 

— Doctorul Bloom m-a căutat ieri, domnule Graham - sau 
să vă spun domnule doctor Graham? 

— Nu sunt medic. 

— Am fost încântat să iau din nou contact cu doctorul 
Bloom. Ne cunoaștem de ani de zile. Luaţi un loc. 

— Apreciem ajutorul pe care ni-l acordaţi, doctore 
Chilton. 

— Sincer să fiu, uneori mă simt mai mult secretara lui 
Lecter decât medicul lui, spuse Chilton. Însuși volumul 
corespondenţei lui este o pacoste. Cred că unor cercetători 
li se pare șic să corespondeze cu el - am văzut unele dintre 
scrisorile lui înrămate la anumite catedre de psihologie și, 
într-o perioadă, am avut impresia că fiecare candidat la 
doctorat în psihologie voia să se consulte cu el. Dar îmi face 
o reală plăcere să colaborez cu dumneavoastră, desigur, și 
cu doctorul Bloom. 

— Trebuie să-l văd pe Lecter într-un cadru cât se poate 
de restrâns, spuse Graham. E posibil să mai trec să-l văd 
sau să-l caut la telefon după ce stau de vorbă cu el azi. 

Chilton dădu din cap. 

— Pentru început, trebuie să vă spun că doctorul Lecter 
va sta în camera lui. Este singurul loc unde nu este 
imobilizat. Unul dintre pereţii camerei lui este un dublu 
baraj de protecţie, care se deschide spre hol. O să pun un 
scaun acolo și un paravan, dacă doriţi. Trebuie să vă rog să 
nu-i daţi niciun obiect în afară de hârtie, fără agrafe și 
capse. Fără spirale de metal, pixuri sau creioane. Are 
creioanele lui cu vârf moale. 


— Va trebui să-i arăt niște materiale care să-l stimuleze, 
spuse Graham. 

— Puteţi să-i arătaţi și luna de pe cer dacă e pe hârtie 
moale. Să-i daţi documentele prin tava glisantă de mâncare. 
Nu-i daţi nimic printre bare și nu acceptaţi nimic direct de 
la el. Hârtiile vi le va înapoia tot prin tava de mâncare. 
Trebuie să insist. Doctorul Bloom și domnul Crawford m-au 
asigurat că veţi coopera în această privinţă. 

— Voi coopera, îl asigură Graham ridicându-se. 

— Știu că sunteţi nerăbdător să discutaţi cu el, domnule 
Graham, dar mai întâi aș dori să vă spun ceva. Vă va 
interesa, fără îndoială. Ar părea un gest gratuit să vă pun în 
gardă tocmai pe dumneavoastră cu privire la Lecter. Este 
foarte șiret. După ce a fost adus aici, un an s-a comportat 
exemplar și a lăsat impresia că este dispus să coopereze la 
terapie. Ca rezultat - acestea se întâmplau sub conducerea 
vechiului administrator - paza nu a mai fost atât de severă. 
În după-amiaza zilei de 8 iulie 1976 a început să se plângă 
de dureri în zona toracică. În sala de consultaţii i s-au scos 
legăturile pentru a i se face o electrocardiogramă. Unul 
dintre paznici a plecat din încăpere ca să fumeze, iar 
celălalt s-a întors preţ de o secundă. Asistenta a fost foarte 
rapidă și puternică. A reușit să-și salveze un ochi. Poate vi 
se va părea curios. 

Chilton scoase o rolă EKG dintr-un sertar și o desfăcu pe 
birou. Urmări linia fluctuantă cu arătătorul. 

— Uitaţi, acum stă întins pe masa de consultaţie. Pulsul 
șaptezeci și doi. Aici o înșfacă de cap pe asistentă și o trage 
spre el. Pulsul șaptezeci și doi. Aici este țintuit de paznic. 
Nu a opus rezistenţă, deși paznicul i-a dislocat un umăr. Aţi 
observat că pulsul nu s-a ridicat peste optzeci și cinci 
niciodată, nici măcar atunci când a smuls limba asistentei. 

Chilton nu putea citi nimic pe chipul lui Graham. Se lăsă 
pe spate în scaun și își sprijini bărbia cu degetele. Avea 
mâinile uscate și pielea lucioasă. 


— Ştiţi, când a fost prins Lecter, am crezut că vom avea 
ocazia unică de a studia un sociopat get-beget, spuse 
Chilton. Nu prea mai prinzi din ăștia în carne și oase. Lecter 
este atât de lucid, atât de atent; are pregătire psihiatrică... 
Şi este un ucigaș în serie. Părea că vrea să coopereze și am 
crezut că prin el vom putea studia această aberaţie a minţii 
umane. Credeam că vom fi un fel de Beaumont care 
studiază digestia prin deschizătura din stomacul Sfântului 
Martin. După cum s-a dovedit, nu cred că știm mai mult 
acum decât în ziua în care a fost internat la noi. Aţi mai 
vorbit cu Lecter în ultima vreme? 

— Nu. L-am văzut doar când... L-am văzut mai mult la 
tribunal. Doctorul Bloom mi-a arătat articolele lui din 
publicaţiile de specialitate, spuse Graham. 

— Vă cunoaște foarte bine. Se gândește mult la 
dumneavoastră. 

— Aţi făcut ședințe cu el? 

— Da. Douăsprezece. E impenetrabil. Prea sofisticat la 
teste ca să reținem ceva. Edwards, Fabre, chiar și doctorul 
Bloom și-au încercat norocul. Am notițele lor. A rămas o 
enigmă și pentru ei. Desigur, e imposibil să spunem ce 
anume vrea să ascundă și cât de mult înțelege de fapt. A, de 
când a fost internat, a scris niște articole strălucite pentru 
Jurnalul american de psihiatrie și pentru Arhivele generale. 
Dar tratează despre probleme pe care el nu le are. Cred că 
îi este teamă că, dacă le „rezolvă”, nu va mai interesa pe 
nimeni și va rămâne într-un salon oarecare de spital tot 
restul vieţii. 

Chilton făcu o pauză. Se antrenase să-și urmărească 
pacienţii cu vederea periferică la interviuri. Credea că pe 
Graham îl poate privi astfel nestingherit. 

— Toată lumea de aici este de părere că singurul om care 
a demonstrat o înţelegere practică a lui Hannibal Lecter 
sunteţi dumneavoastră, domnule Graham. Puteţi să-mi 
spuneţi câte ceva despre el? 

— Nu. 


— Unii dintre membrii personalului sunt curioși: când aţi 
văzut crimele comise de Lecter, „stilul” lor, ca să zic așa, aţi 
reușit cumva să-i reconstituiţi fanteziile? Și acest lucru v-a 
ajutat să-l identificaţi? 

Graham nu răspunse. 

— Avem dureros de puţine materiale în acest domeniu. 
Există doar un articol în Jurnalul de anomalii psihologice. V- 
ar deranja dacă aţi sta de vorbă cu personalul - nu, nu de 
data asta - doctorul Bloom mi-a spus foarte clar. Trebuie să 
vă lăsăm în pace. Poate data viitoare. 

Doctorul Chilton văzuse multe atitudini ostile la viaţa lui. 
Acum putea să mai adauge una. Graham se ridică. 

— Mulţumesc, doctore. Acum vreau să-l văd pe Lecter. 

e 

Ușa de oţel din aripa de maximă securitate se închise în 
urma lui Graham. Auzi zăvorul alunecând la loc. Graham 
știa că Lecter doarme până aproape de prânz. Privi de-a 
lungul coridorului. Din unghiul în care se afla nu putea 
vedea în celula lui, dar putea spune că înăuntru dăinuia o 
lumină slabă. 

Graham voia să-l vadă pe Lecter dormind. Voia să aibă 
timp să-și ia inima în dinţi. Dacă simţea nebunia lui Lecter 
în capul lui, trebuia să o aducă sub control cât mai repede. 
Ca o deversare de substanţe nocive. 

Pentru a acoperi zgomotul propriilor pași, se coordonă cu 
un infirmier care ducea un cărucior cu lenjerie de pat. Este 
foarte greu să-l iei prin surprindere pe doctorul Lecter. 

Graham se opri la mijlocul coridorului. Bare de oţel 
acopereau întreaga parte frontală a celulei. În spatele 
barelor, la o distanţă mai mare de un braţ, se întindea o 
plasă de plastic din tavan până jos și dintr-un perete în 
altul. Printre bare, Graham zări o masă și un scaun fixate în 
podea. Pe masă erau teancuri de cărţi cu coperte de hârtie 
și scrisori. Se apropie de bare, puse mâna pe ele, apoi luă 
mâna de pe ele. 


Dr. Hannibal Lecter dormea în patul de metal, cu capul 
ridicat pe o pernă sprijinită de perete. Pe piept era deschis 
Le Grand Dictionnaire de Cuisine al lui Alexandre Dumas. 

Graham privea fix printre bare cam de cinci secunde 
când Lecter deschise ochii și spuse: 

— E același aftershave oribil cu care te-ai dat și înainte 
de a veni la tribunal. 

— Îl tot primesc de Crăciun. 

Ochii doctorului Lecter sunt căprui și reflectă roșiatic 
lumina în puncte minuscule. Graham simţi cum i se ridică 
pe ceafă fiecare fir de păr. Îşi duse mâinile într-acolo. 

— Da, de Crăciun. Ai primit felicitarea? 

— Da. Mulţumesc. 

Felicitarea de Crăciun din partea lui Lecter îi fusese 
înmânată de către Laboratorul de Criminalistică al FBI din 
Washington. O dusese în curtea din spate, o arsese și se 
spălase pe mâini înainte de a o atinge pe Molly. 

Lecter se ridică și se apropie de masă. E un bărbat scund 
și suplu. Foarte ordonat. 

— De ce nu iei loc, Will? Cred că sunt niște scaune pliante 
pe coridor, în direcţia aceea. Sau cel puţin așa mi se pare 
mie după zgomot. 

— Infirmierul îmi aduce unul. 

Lecter rămase în picioare până când Graham se așeză pe 
scaun pe coridor. 

— Şi ce mai face ofițerul Stewart? întrebă el. 

— Stewart e bine. 

Ofiţerul Stewart își dăduse demisia din poliţie după ce 
văzuse pivniţa lui Lecter. Acum era proprietarul unui motel. 
Graham nu-i spuse. Știa că lui Stewart nu i-ar face nicio 
plăcere să primească scrisori de la Lecter. 

— Ce păcat că problemele lui de ordin emoţional au 
afectat ce avea el mai bun. Mi se părea un tânăr ofiţer 
foarte promițător. [i se întâmplă să ai probleme, Will? 

— Nu. 

— Sigur că nu. 


Graham avea impresia că privirea lui Lecter îi sfredelește 
țeasta. Atenţia cu care se concentra asupra lui o simţea 
aproape ca pe o presiune fizică. 

— Mă bucur că ai venit. Cât timp a trecut de atunci, trei 
ani? Cei care mă vizitează sunt profesioniști. Niște psihiatri 
de doi bani și așa-ziși doctori în psihologie veniţi de la coada 
vacii. Nulităţi care încearcă să-și păstreze catedra scriind 
articole în publicaţii de specialitate. 

— Doctorul Bloom mi-a arătat articolul tău despre 
dependenţa chirurgicală, apărut în Jurnalul de psihiatrie 
clinică. 

— Şi? 

— Foarte interesant chiar și pentru un nespecialist. 

— Nespecialist... nespecialist - nespecialist. Un termen 
interesant, spuse Lecter. Atâţia oameni educați, atâţia 
experţi în burse guvernamentale. Şi tu spui despre tine că 
ești un nespecialist. Dar tu m-ai prins, nu-i așa, Will? Ştii 
cum ai făcut-o? 

— Sunt sigur că ai citit stenograma. Totul e acolo. 

— Ba nu. Știi cum ai făcut-o? 

— Scrie în stenogramă. Ce mai contează acum? 

— Nu pentru mine contează, Will. 

— Vreau să mă ajuţi, doctore Lecter. 

— Da, așa m-am gândit și eu. 

— E vorba de Atlanta și Birmingham. 

— Da. 

— Ai citit despre ele, sunt sigur. 

— Am citit ziarele. Nu pot să decupez articolele. Nu mă 
lasă cu foarfecă. Uneori mă ameninţă că-mi ia cărţile. N-aș 
vrea să creadă că iar mă bântuie idei sadice. 

Râse. Doctorul Lecter are dinţi mici și albi. 

— Vrei să afli cum își alege victimele, nu? 

— Mă gândeam că ai niște idei în privinţa asta. Aș dori să 
mi le împărtășești și mie. 

— Şi care ar fi motivul pentru care ţi le-aș spune? 


Graham  anticipase întrebarea. Un motiv de genul 
„pentru a opri crimele în serie” nu ar fi fost tocmai potrivit 
pentru unul ca Lecter. 

— Sunt niște chestii de care tu nu dispui, cum ar fi 
materiale de cercetare, chiar fragmente de film. O să 
vorbesc cu șeful de personal. 

— Chilton. Probabil te-ai întâlnit cu el înainte să vii la 
mine. Îngrozitor, nu-i așa? Spune-mi adevărul, încearcă să 
intre în mintea ta cu aceeași disperare cu care un 
adolescent vrea să dea chiloţii jos unei pipiţe. Te-a privit cu 
coada ochiului. Te-ai prins, nu-i așa? Poate îţi vine greu să 
crezi, dar a încercat să-mi dea mie un Test de Percepţie 
Tematică. Ha-ha. Stătea acolo la pândă ca o pisică tărcată 
care așteaptă să iasă șoricelul din găurică. lartă-mă, uit că 
nu te numeri printre specialiști. Testul prezintă o imagine 
cu o femeie întinsă pe un pat și un bărbat în fundal. Se 
aștepta să evit o interpretare sexuală. Am râs. A bombănit 
și a spus tuturor că am reușit să scap de închisoare 
folosindu-mă de sindromul Ganser - o chestie plicticoasă, 
nu intru în detalii. 

— Ai avea acces la cinemateca Asociaţiei Medicale 
Americane. 

— Nu cred că mi-ai aduce lucrurile de care am nevoie. 

— Pune-mă la încercare. 

— Și așa am multe de citit. 

— O să primești dosarul cazului. Mai am și alt motiv. 

— Spune, te rog. 

— M-am gândit că poate ești curios să afli dacă ești mai 
deștept decât cel pe care îl caut. 

— Atunci, printr-un raţionament logic, tu te crezi mai 
deștept decât mine pentru că m-ai prins. 

— Nu. Știu că nu sunt mai deștept decât tine. 

— Atunci cum de m-ai prins, Will? 

— Ai avut niște dezavantaje. 

— Ce dezavantaje? 

— Pasiunea. Şi faptul că îţi lipsește o doagă. 


— Ești foarte bronzat, Will. 

Graham nu răspunse. 

— Ai mâinile bătucite. Nu mai arată a mâini de poliţist. 
Loţiunea aia de ras n-ar alege-o decât un copil. Are un 
vapor pe etichetă, nu? 

Dr. Lecter nu își ţine aproape niciodată capul drept. Îl 
înclină când pune o întrebare, ca și cum ar înfileta un șurub 
al curiozităţii în fruntea interlocutorului. După un moment 
de liniște, Lecter spuse: 

— Să nu crezi că mă convingi făcând apel la vanitatea 
mea intelectuală. 

— Nici nu cred că o să te conving. O să o faci sau nu. 
Oricum, doctorul Bloom lucrează la același caz, și el e cel 
mai... 

— Ai dosarul cu tine? 

— Da. 

— Şi poze? 

— Da. 

— Dă-mi-le și poate mă răzgândesc. 

— Nu. 

— Visezi mult, Will? 

— La revedere, doctore Lecter. 

— Încă nu m-ai ameninţat că o să-mi iei cărţile. 

Graham se îndepărtă. 

— Bine, dă-mi dosarul. O să-ţi comunic părerea mea. 

Graham fu nevoit să împacheteze strâns dosarul mult mai 
puţin voluminos ca cel complet ca să intre prin tava de 
mâncare. Lecter îl trase de partea cealaltă. 

— Chiar la început e un rezumat. Poţi să-l citești acum, îi 
spuse Graham. 

— Te deranjează dacă îmi lași o oră la dispoziţie să-l 
citesc singur pe îndelete? 

Graham așteptă pe o canapea de mușama obosită din 
holul deprimant. Infirmierii veneau să-și bea cafeaua. Nu 
vorbi cu ei. Își concentră privirea asupra unor obiecte mici 


din încăpere și se bucură că nu îi joacă în faţa ochilor. Se 
duse de două ori la toaletă. Era amorțţit. 

Paznicul îi deschise din nou ușa către aripa de maximă 
securitate. 

Lecter stătea la masă, îngândurat. Graham știa că își 
petrecuse o bună parte din oră privind fotografiile. 

— E un băieţaș foarte timid, Will. Mi-ar plăcea să-l 
cunosc... Ai luat în calcul posibilitatea că ar putea fi 
desfigurat? Sau să creadă că e desfigurat? 

— Oglinzile. 

— Da. Observi că a spart toate oglinzile din case, nu doar 
câte îi trebuia ca să ia cioburile pe care le voia. Nu înfige 
cioburile ca să provoace răni, ci ca să se privească. În ochii 
lor, doamna Jacobi și... Care era celălalt nume? 

— Doamna Leeds. 

— Da. 

— E interesant, spuse Graham. 

— Nu e chiar așa de „interesant”. Te-ai gândit și tu la 
asta. 

— M-am gândit, ce-i drept. 

— Ai venit aici să te uiţi la mine. Să adulmeci iar parfumul 
vremurilor bune, nu? De ce nu te adulmeci pe tine? 

— Am nevoie de părerea ta. 

— Nu am nicio părere în momentul de faţă. 

— Când o să ai, fă-mi plăcerea și comunică-mi-o. 

— Pot să păstrez dosarul? 

— Nu m-am hotărât încă, răspunse Graham. 

— De ce nu apare descrierea împrejurimilor? Sunt vederi 
frontale ale caselor, planurile etajelor, diagrame ale 
camerelor în care s-au petrecut crimele, dar nimic altceva. 
Cum sunt curţile? 

— Curțile sunt în spatele caselor și sunt mari, 
împrejmuite și cu garduri vii. De ce? 

— Pentru că, dragul meu Will, dacă acest pelerin simte o 
relaţie specială cu luna, poate îi place să iasă afară și să o 
privească. Înainte să-și facă toaleta, înţelegi. Ai văzut sânge 


în lumina lunii, Will? Pare destul de negru. Desigur, își 
păstrează strălucirea inconfundabilă. Să zicem că, dacă ar 
fi în pielea goală, pentru o asemenea chestie ar fi mai 
indicat să iasă afară într-un loc unde nu-l vede nimeni. Doar 
trebuie să respectăm vecinii, nu? 

— Crezi că își alege victimele în funcţie de curte? 

— Da, sigur. Şi, la fel de sigur, vor mai fi multe victime. 
Lasă-mă să păstrez dosarul, Will. O să-l studiez. Când mai 
primești și alte informaţii, aș vrea să le văd. Poţi să mă suni. 
Când primesc un telefon de la avocat, ceea ce se întâmplă 
foarte rar, îmi aduc telefonul aici. Mai demult îl comutau pe 
interfon, dar asculta toată lumea. Îmi dai numărul tău de 
acasă? 

— Nu. 

— Ştii cum m-ai prins, Will? 

— La revedere, doctore Lecter. Poţi să-mi lași mesaje la 
numărul de pe dosar. 

Graham porni spre ieșire. 

— Ştii cum m-ai prins? 

Graham ieșise din raza lui vizuală și mergea din ce în ce 
mai repede spre ușa de oţel. 

— M-ai prins pentru că suntem identici, fu ultimul lucru 
pe care Graham îl auzi înainte ca ușa de metal să se închidă 
în urma lui. 

Era toropit și se temea că îi va trece toropeala. Umblând 
cu capul în jos, vorbind de unul singur, își auzea sângele 
zvâcnind ca un fâlfâit de aripi în van. Drumul până afară 
părea scurt. Nu era decât o clădire; nu existau decât cinci 
uși între Lecter și lumea de afară. Avea senzaţia absurdă că 
Lecter plecase odată cu el. Se opri după ce ieși, asigurându- 
se că este singur. 

Dintr-o mașină de peste drum, cu teleobiectivul lung 
sprijinit pe bord, Freddy Lounds obţinu un profil bun al lui 
Graham în pragul clădirii deasupra căruia era gravat 
„Spitalul de boli psihice pentru infractori din Chesapeake”. 


Așa cum s-a văzut ulterior, Tattler a decupat imaginea în 
așa fel încât să se vadă doar chipul lui Graham și cuvintele 
„boli psihice” gravate în piatră pe frontispiciul instituţiei. 


Capitolul 8 


Hannibal Lecter rămase întins pe patul pliant, după ce 
stinsese lumina la plecarea lui Graham. Nu se clinti mai 
multe ore. 

O vreme simţi cum textura feţei de pernă i se întipărește 
pe mâinile duse la ceafă, materialul acela neted pe pielea 
obrazului. Apoi simţi mirosuri și își lăsă mintea să se joace 
în voie cu ele. Unele erau reale, altele nu. Turnaseră Clorox 
în canalizare; iz de spermă. În capătul coridorului serveau o 
mâncare cu chili; uniforme kaki scorţoase de atâta 
transpiraţie. Graham nu acceptase să-i dea numărul de 
telefon de acasă; mirosul amărui de cânepă și teișor 
proaspăt tăiate. 

Lecter se ridică în capul oaselor. E posibil ca omul să fi 
fost politicos. Gândurile lui aveau mirosul încins de alamă al 
unui ceas electric. 

Lecter clipi de câteva ori și ridică din sprâncene. Aprinse 
luminile și îi scrise un bilet lui Chilton, cerându-i 
permisiunea să telefoneze avocatului. Prin lege, Lecter avea 
dreptul de a vorbi în particular cu avocatul și nu abuzase de 
acest drept. Cum Chilton nu-l lăsa niciodată să meargă la 
telefon, i se aducea telefonul la el în celulă. 

Doi paznici i-l aduseră, desfășurând un cablu lung de la 
priza din biroul lor. Unul din paznici avea cheile. Celălalt 
ținea un spray paralizant. 

— Du-te în fundul celulei, doctore Lecter. Cu faţa la 
perete. Dacă te întorci sau vii către bare înainte să auzi că 
s-a închis zăvorul, îţi bag un jet direct în mutră. S-a înţeles? 

— Da, cum să nu, zise Lecter. Vă sunt profund îndatorat 
că mi-aţi adus telefonul. 

Trebui să-și întindă degetele prin plasa de nailon ca să 
poată forma numărul. De la Informaţiile din Chicago primi 


numerele Catedrei de psihiatrie a Universităţii Chicago și 
numărul de la birou al lui Alan Bloom. Sună la centrala 
Catedrei de psihiatrie. 

— Aș vrea să vorbesc cu doctorul Alan Bloom. 

— Nu știu dacă a venit astăzi, dar vă fac legătura. 

— O secundă, vă rog, ar trebui să știu cum o cheamă pe 
secretara lui și mi-ar fi rușine să spun că i-am uitat numele. 

— Linda King. Un moment. 

— Mulţumesc. 

Telefonul sună de opt ori până răspunse cineva. 

— Biroul Lindei King. 

— Bună, Linda? 

— Linda nu vine sâmbăta la serviciu. 

Doctor Lecter contase tocmai pe asta. 

— Ai putea să mă ajuţi într-o problemă. Mă numesc Bob 
Greer și sunt de la Editura Blaine și Edwards. Doctorul 
Bloom m-a rugat să-i expediez un exemplar din cartea lui 
Overholser, Psihiatrul și legea, lui Will Graham și Linda 
trebuia să-mi trimită adresa și numărul de telefon, dar cred 
că a uitat. 

— Eu nu sunt decât asistenta, pe Linda o găsiţi luni... 

— Trebuie să prind curierul rapid peste cinci minute și n- 
aș vrea să-l deranjez acasă pe doctorul Bloom și nici s-o bag 
pe Linda în încurcătură. E chiar în carnetul ei rotativ de pe 
birou sau cam așa ceva. Vin să dansez la nunta ta dacă îmi 
spui adresa. 

— Nu are carnet rotativ. 

— O agendă din aia care se deschide automat la litera pe 
care o apeși. 

— Da. 

— Fii drăguță și deschide-o. N-o să-ţi mai răpesc mult 
timp. 

— Cum îl cheamă? 

— Graham. Will Graham. 

— Bine, numărul lui de acasă este 305 JL.5-7002. 

— Îmi trebuie adresa, altfel nu pot trimite coletul. 


— Adresa de acasă nu figurează. 

— Dar ce figurează? 

— Biroul Federal de Investigaţii, la intersecţia 
Bulevardului Zece cu Pennsylvania, Washington D.C., a, da, 
și Cutia Poștală 3680, Marathon Florida. 

— Minunat, mulţumesc, ești un înger. 

— N-aveţi pentru ce. 

Lecter era satisfăcut: prin minte îi trecu plăcuta idee de 
a-i face o surpriză lui Graham și să-i dea cândva un telefon, 
și dacă nu va fi cumva destul de politicos, să-i trimită prin 
poștă de la un spital o pungă pentru anus contra naturii, de 
dragul vremurilor bune de demult. 


Capitolul 9 


În cafeneaua de la Laboratoarele Casei de Film Gateway 
din St. Louis, la peste 1 100 de kilometri sud-est de locul 
discuţiei de mai înainte, Francis Dolarhyde aștepta să i se 
aducă un hamburger. Antreurile din tăvile ţinute la cald 
păreau cam expirate. Stătea în spatele casei de marcat și 
sorbea cafea dintr-un pahar de carton. 

O tânără roșcată, îmbrăcată în halat de laborator, intră în 
cafenea și studie automatul de bomboane. Privi de câteva 
ori ceafa lui Francis Dolarhyde, după care ţuguie buzele și 
se hotări să intre în vorbă cu el. 

— Domnul D.? 

Dolarhyde se întoarse. Purta întotdeauna ochelari cu 
lentile roșii când ieșea din camera obscură. Ea fixă cu 
privirea partea ochelarilor care se sprijinea de nas. 

— Vrei să stai puţin cu mine? Trebuie să-ţi spun ceva. 

— Ce poţi să-mi spui, Eileen? 

— Că îmi pare rău. Bob era beat și se prostea. N-a vrut să 
spună nimic anume. Hai, vino să stai cu mine. Doar un 
minut. Vrei? 

— Mmmm-hmm. 

Dolarhyde nu spunea niciodată „sigur”, pentru că 
pronunţa greu consoana siflantă. Se așezară. Ea răsucea în 
mână un șerveţel. 

— Toată lumea se simţea bine la petrecere și ne-am 
bucurat că ai venit, spuse ea. Ne-am bucurat sincer și ne-a 
făcut plăcere. Ştii cum e Bob, imită voci tot timpul - ar 
trebui să facă o emisiune la radio. A imitat câteva accente 
când a spus bancuri, știi, poate să vorbească exact ca un 
negru. Când a imitat cealaltă voce, n-a vrut să te facă să te 
simţi prost. Era prea beat ca să-și dea seama cine mai era 
acolo. 


— Toţi râdeau și după aceea... n-au mai... nu mai râdeau. 

Dolarhyde nu spunea niciodată „s-au oprit” din cauza 
consoanei s. 

— Atunci și-a dat seama Bob ce făcuse. 

— Dar a continuat. 

— Știu, spuse ea, reușind să privească direct de la șervet 
la ochelarii lui. Şi i-am reproșat lucrul ăsta. Mi-a răspuns că 
nu 0 făcuse intenţionat și că nu a vrut decât să continue 
gluma. Ai văzut cum roșise. 

— M-a invitat la... la un duet cu el. 

— Te-a îmbrățișat și a încercat să te ia de umăr. Voia să 
râzi și tu, domnule D. 

— Am râs de m-am rupt, Eileen. 

— Bob se simte ca ultimul om. 

— Nu vreau să rămână cu impresia asta, că am vrut să 
râd de el. Transmite-i din partea mea. lar situaţia de la 
studio nu va fi altfel. Doamne, dacă aș avea talent ca Bob, aș 
vrea... să fac bancuri tot timpul. 

Era la fel de dureros pentru el să pronunţe și cuvântul 
„să”. 

— Ne vom întâlni cu toţii în scurt timp și își va da seama 
că mi-a trecut. 

— Bine, domnule D. Să știi că, dincolo de purtarea lui de 
măscărici, e un tip pe cinste. 

— Pariez. Chiar tandru, presupun. 

Vocea lui Dolarhyde suna neclar. Întotdeauna când stătea 
jos vorbea cu bărbia în pumn și un deget sub nas. 

— Poftim? 

— Cred că vă potriviţi, Eileen. 

— Şi eu cred, chiar cred. Nu bea decât la sfârșit de 
săptămână. Abia începe și el să se relaxeze, că îl și sună 
nevastă-sa. Se strâmbă când vorbesc cu ea, dar îmi dau 
seama că îl tulbură. O femeie știe lucrurile astea. 

Îl bătu pe Francis Dolarhyde pe dosul mâinii și, în ciuda 
ochelarilor, văzu că atingerea îl mișcase. 


— Relaxează-te, domnule D. Mă bucur că am avut această 
discuţie. 

— Şi eu, Eileen. 

Dolarhyde o privi plecând. Pe partea interioară a 
genunchiului avea o urmă de gură. Se gândi, corect de 
altfel, că Eileen nu prea îl apreciază. De fapt, nimeni nu-l 
aprecia. 

În camera obscură și mare era răcoare și mirosea a 
substanţe chimice. Francis Dolarhyde verifică revelatorul 
din cuva A. Sute de metri de filme de familie, din toate 
părțile ţării, treceau prin cuvă în fiecare oră. Temperatura 
și prospeţimea substanţelor erau vitale. Aceasta era 
responsabilitatea lui, împreună cu celelalte operaţiuni 
necesare până la ieșirea filmului din uscător. De multe ori 
pe zi lua mostre de film din cuvă și le studia cadru cu cadru. 
Era liniște în camera obscură. Dolarhyde le impusese 
asistenţilor să păstreze tăcerea și comunica cu ei mai mult 
prin gesturi. 

Când se termina schimbul de seară, rămânea singur în 
camera obscură să developeze, să usuce și să lipească filme 
personale. 

e 

Dolarhyde ajunse acasă pe la zece seara. Locuia singur 
într-o casă mare, lăsată de bunici. Casa se afla la capătul 
unei alei cu pietriș care trece drept printr-o livadă de meri, 
la nord de St. Charles, Missouri, de cealaltă parte a râului 
Missouri din St. Louis. Proprietarul livezii o lăsase în 
paragină, nu prea dădea pe acolo. Copaci morţi, 
contorsionaţi, se vedeau printre cei verzi. Acum, la sfârșitul 
lunii iulie, mirosul de mere putrede persista în livadă. Ziua 
erau multe albine. Cel mai apropiat vecin era la o distanţă 
de șapte sute de metri. 

Francis Dolarhyde își inspecta proprietatea de fiecare 
dată când ajungea acasă; cu câţiva ani înainte avusese loc o 
tentativă de spargere. Aprinse lumina în toate camerele și 
privi în jur. Unui musafir nu i-ar fi trecut prin cap că 


locuiește singur. Hainele bunicii erau încă în dulapuri, 
periile bunicii la oglindă cu fire de păr în ele; proteza 
bunicii într-un pahar pe noptieră. Apa se evaporase demult. 
Bunica lui murise de zece ani. 

Cel de la pompe funebre îl întrebase: „Domnule 
Dolarhyde, n-aţi vrea să îmi aduceţi proteza bunicii 
dumneavoastră?” El răspunsese: „Închideţi capacul și 
lăsaţi-mă în pace”. 

Satisfăcut să constate că nu mai era nimeni în casă, 
Dolarhyde urcă la etaj, făcu un duș și se spălă pe cap. 

Se îmbrăcă într-un chimono din material sintetic, care 
părea de mătase. Se întinse pe patul îngust în care dormise 
de când era copil. Uscătorul de păr al bunicii era cu cască și 
furtun, își puse casca și, în timp ce își usca părul, frunzări o 
revistă de modă. Ura și brutalitatea din unele fotografii 
erau evidente. 

Începu să se excite. Mișcă braţul veiozei ca să lumineze o 
ilustrație de pe perete, la piciorul patului. Era Marele 
Dragon Roșu și Femeia inveșmântată cu Soare de William 
Blake. 

Imaginea îl uluise din prima clipă. Nu mai văzuse 
niciodată ceva care să se apropie atât de mult de gândirea 
lui grafică. Credea că Blake i se vârâse prin urechi în minte 
și văzuse Dragonul Roșu acolo. Săptămâni în șir, Francis 
Dolarhyde se temuse că gândurile i-ar putea iradia prin 
urechi, devenind vizibile în camera obscură și voalând 
filmul; își pusese dopuri de vată în urechi. Apoi, temându-se 
că bumbacul este prea inflamabil, încercase cu vata 
minerală. Urechile îi sângerau. În cele din urmă, tăiase 
bucăţi mici dintr-o pânză de azbest ce acoperea scândura 
de călcat, le rulase și și le băgase în urechi. 

Multă vreme nu avusese lângă el decât Dragonul Roșu. 
Acum avea și altceva: simţi începutul unei erecţii. 

Voise să o facă încet, dar era prea nerăbdător. 

Dolarhyde trase draperiile grele de la ferestrele din 
salonul de jos. lInstală ecranul și proiectorul. Bunicul 


adusese în salon un fotoliu reglabil, în ciuda obiecţiilor 
bunicii. Bunica pusese o broderie pe tetieră. Acum 
Dolarhyde era fericit. Se instalase foarte confortabil. Puse 
un prosop peste braţul fotoliului. 

Stinse lumina. Așa cum stătea pe spate, în camera aceea 
întunecoasă, ar fi putut fi oriunde. Pe tavan era o lampă 
rotativă care arunca luminițe colorate pe pereţi, pe podea, 
pe pielea lui. Putea să fie într-o navă spaţială, într-o capsulă 
de sticlă printre stele. Când închise ochii, își imagină că 
simte punctele de lumină mișcându-se de-a lungul corpului 
său, iar când îi deschise din nou, că ar putea fi luminile 
orașelor de deasupra sau de dedesubtul lui. Nu mai exista 
jos și sus. Lampa se rotea mai repede pe măsură ce se 
încălzea, iar punctele mișunau pe el, se revărsau peste 
mobilă în șiroaie, cădeau pe pereţi în jos ca ploile de 
meteoriți. Putea să fie o cometă care plonjează prin 
Nebuloasa Crabului. 

Un singur loc se afla la adăpost de lumină. Pusese o 
bucată de carton lângă aparat, carton care arunca o umbră 
asupra ecranului. 

Cândva, în viitor, avea să fumeze mai întâi niște 
marijuana pentru a spori efectul, dar acum nu avea nevoie 
de așa ceva. 

Apăsă butonul de pornire cu degetul mare. Pe ecran 
apăru un dreptunghi alb, apoi gri și dungat în timp ce 
partea  neînregistrată de film trecea prin spatele 
obiectivului, apoi apăru Scotty, ciulind urechile și fugind la 
ușa de la bucătărie, dând din coada boantă. O secvenţă cu 
Scotty fugind pe lângă bordură, întorcându-se într-o parte 
să-l muște în timp ce alerga pe lângă el. 

Acum intră doamna Leeds în bucătărie, cu sacoșa de 
cumpărături. Râde și își atinge părul. Copiii intră după ea. 

O altă secvenţă prost luminată în dormitorul de sus al lui 
Dolarhyde. Stă gol în faţa reproducerii tabloului Marele 
Dragon Roșu și Femeia înveșmântată cu Soare. Poartă 
„ochelarii de protecţie”, din aceia folosiţi de jucătorii de 


hochei care protejează ochii din toate părţile. Are o erecţie 
pe care o îmbunătățește cu mâna. 

Focalizarea se pierde pe când se apropie de camera de 
filmat cu mișcări studiate, întinde mâna să modifice 
focalizarea în timp ce fața lui umple ecranul. Imaginea 
tremură și devine brusc clară la un prim-plan al gurii lui, cu 
buza de sus desfigurată răsucită în sus, cu limba scoasă 
printre dinţi și un ochi care se rotește încă încadrat în 
imagine. Gura umple ecranul, buzele tremurânde sunt 
retrase peste dinţii rânjiţi, urmează întuneric când gura 
înghite obiectivul. 

Scena următoare a fost foarte dificil de filmat, lucru 
evident. 

O imagine neclară, într-o lumină aspră de reflector, se 
transformă într-un pat pe care se zvârcolește Charles 
Leeds, doamna Leeds se ridică acoperindu-și ochii, 
întorcându-se către Leeds și atingându-l cu mâinile, 
rostogolindu-se la marginea patului, cu picioarele încurcate 
în cearșafuri, încercând să se ridice. Apoi camera se 
smucește către tavan cu mișcări haotice, după care 
imaginea redevine stabilă, doamna Leeds la loc pe saltea, o 
pată închisă la culoare pe cămașa de noapte, din ce în ce 
mai mare, și Leeds cu mâinile la beregată și ochii măriţi 
sălbatic. 

Ecranul se goli timp de cinci cadre, apoi hârșâitul unei 
lipituri. 

Camera era stabilă acum, pe un trepied. Toţi sunt morți. 
Dar aranjaţi ca pentru spectacol. Doi copii sprijiniți de 
peretele din faţa patului, unul în colțul opus camerei. 
Domnul și doamna Leeds în pat, acoperiţi. Domnul Leeds 
sprijinit de tăblie, cearșaful acoperind frânghia din jurul 
pieptului și capul căzut într-o parte. 

Francis Dolarhyde apare în cadru din stânga, cu 
mișcările studiate ale unei dansatoare din Bali. Plin de 
sânge și gol, doar cu ochelari și mănuși, ţopăie și se 
strâmbă printre morți. Merge spre partea patului unde 


zace doamna Leeds, apucă cearșaful, îl smulge de pe pat și 
îl ridică mândru, cu un gest foarte teatral. 

Acum, urmărind totul în salonul bunicilor, Dolarhyde era 
lac de sudoare. Limba groasă îi ieșea întruna din gură, 
cicatricea de pe buza superioară era udă și strălucitoare și 
el gemea în timp ce se masturba. 

Chiar în momentul culminant constată cu regret că în 
secvența următoare de film își pierduse graţia mișcărilor, 
râmând porcește cu fundul întors neglijent spre cameră. 
Fără pauze dramatice, fără senzaţie de ritm sau orgasm, 
doar frenezie bestială. 

Oricum era minunat. Era minunat să urmărească filmul. 
Dar nu la fel de minunat ca acţiunile în sine. 

Francis Dolarhyde credea că făcuse două greșeli majore: 
în film nu se vedeau momentele în care muriseră membrii 
familiei Leeds și el nu rămăsese la înălțime până în final. 
Părea că își pierduse standardul. Dragonul Roșu nu ar fi 
făcut așa ceva. 

Bine. Avea multe filme de făcut și spera că, pe măsură ce 
căpăta experienţă, va putea să păstreze o distanţă estetică 
chiar și în momentele cele mai intime. 

Trebuia să triumfe. Era munca lui de o viaţă, un lucru 
minunat. Va dăinui în veci. 

Dar nu trebuie să lenevească. Trebuie să-și aleagă colegii 
de platou. Copiase deja o serie de filme de la picnicurile de 
familie din 4 Iulie. La sfârșitul verii era întotdeauna un 
mare aflux la procesare, pentru că soseau filmele de 
vacanţă. Ziua Recunoștinței va prilejui un alt val de filme. 

Familiile îi trimiteau cereri în fiecare zi. 


Capitolul 10 


Avionul de la Washington la Birmingham era pe jumătate 
gol. Graham se așeză la geam, lângă un loc liber. Refuză 
sendvișul vechi oferit de stewardesă și puse dosarul Jacobi 
pe măsuţa extensibilă. La început erau enumerate 
asemănările dintre familiile Leeds și Jacobi. 

Ambele cupluri se apropiau de patruzeci de ani, ambele 
aveau copii - doi băieţi și o fată. Edward Jacobi mai avea un 
fiu, dintr-o căsătorie anterioară, care era la colegiu când 
avusese loc crima. 

Ambii părinţi din fiecare familie aveau educaţie 
universitară și ambele familii locuiau în case cu parter și 
etaj, în cartiere liniștite. Atât doamna Leeds, cât și doamna 
Jacobi fuseseră femei frumoase. Familiile aveau cam 
aceleași cărți de credit și abonamente la revistele în vogă. 

Aici se terminau asemănările. Charles Leeds era avocat, 
în timp ce Edward Jacobi era inginer și metalurgist. Cei din 
Atlanta erau prezbiterieni, Jacobi erau catolici. Familia 
Leeds locuise totdeauna în Atlanta, iar Jacobi se mutase în 
Birmingham de trei luni, cu un transfer de la Detroit. 

Sintagma „la întâmplare” îl tortura pe Graham ca 
picătura chinezească. „A selectat victimele la întâmplare”, 
„fără motiv” - ziarele foloseau acești termeni pe care poliţia 
își dorea să nu fi fost inventaţi vreodată. „La întâmplare” nu 
este un termen prea fericit. Criminalii în serie nu își aleg 
victimele la întâmplare. 

Bărbatul care îi omorâse pe cei din familiile Leeds și pe 
Jacobi văzuse la ei ceva ce-l atrăsese. Poate îi cunoștea bine 
- spera Graham - poate nu îi cunoștea deloc. Dar Graham 
era sigur că ucigașul îi văzuse înainte de a-i omori. Îi 
alesese pentru că aveau ceva ce-l atrăgea, în special 
femeile. Ce anume? 


Și modul de operare fusese diferit. 

Edward Jacobi fusese împușcat în timp ce cobora pe scări 
cu o lanternă - probabil fiind trezit de un zgomot. 

Doamna Jacobi și copiii fuseseră împușcați în cap, 
doamna Leeds în abdomen. Arma fusese aceeași în ambele 
cazuri: un pistol automat de 9 mm. În interiorul rănilor s-au 
găsit urme de vată minerală de la un amortizor artizanal. Pe 
cartușe nu erau amprente. 

Numai Charles Leeds fusese atacat cu cuțitul. Doctorul 
Princi crede că era un cuţit cu lamă subţire și foarte ascuţit, 
probabil un cuţit de filetat. 

Metodele de intrare erau de asemenea diferite: o ușă 
crăpată în cazul Jacobi, o rolă de tăiat sticlă la Leeds. 

În fotografiile de la locul crimei din Birmingham nu se 
vedea atât de mult sânge ca la Leeds, dar pe pereţii din 
dormitor erau pete de sânge la jumătate de metru 
deasupra podelei. Deci și la Birmingham criminalul 
aranjase victimele ca pe niște spectatori. Poliţia din 
Birmingham căutase amprente pe cadavre, inclusiv pe 
unghii, dar nu găsise nimic. Chiar dacă se exhumau 
cadavrele, după o lună de vară în Birmingham era imposibil 
să se mai găsească amprente de tipul celei de pe ochiul 
unuia dintre copiii familiei Leeds. 

În ambele locuri se găsiseră aceleași fire de păr blond, 
aceeași salivă, aceeași spermă. 

Graham sprijini de scaunul din faţa lui fotografiile cu cele 
două familii zâmbind și le privi îndelung în liniștea din 
avion. 

Ce anume îl atrăsese pe criminal la ei? Graham voia să 
creadă că exista un factor comun pe care îl va descoperi 
curând. 

Altfel va fi nevoit să intre, din nefericire, în multe alte 
case să vadă ce indicii i-a mai lăsat Zâna Măseluţă. 

e 

Graham primi informaţii de la biroul FBI din Birmingham 

și sună la poliţie din aeroport. Mașina pe care o închiriase 


scuipa apă prin duzele de la aerul condiţionat direct pe 
mâinile și braţele lui. 

Prima oprire fu la biroul agenţiei imobiliare Geehan 
Realty de pe Dennison Avenue. Geehan, înalt și chel, 
străbătu iute covorul turcoaz ca să-l întâmpine pe Graham. 
Zâmbetul îi pieri când văzu legitimaţia și Graham îl rugă să- 
i dea cheile de la casa familiei Jacobi. 

— O să fie polițiști în uniformă azi acolo? întrebă, stând 
cu mâna la frunte. 

— Nu știu, răspunse Graham. 

— Sper să nu. Am două vizionări după-amiază. E o casă 
bună. Joia trecută au venit unii din Duluth, un cuplu de 
pensionari bogaţi, hotărâți să-și ia casă în Sun Belt. Tocmai 
vorbeam despre amănunte - mai era puţin și rezolvam și cu 
ipoteca - când a apărut o mașină de poliţie și s-au dat jos 
polițiștii. Cei doi le-au pus o serie de întrebări și au primit 
răspunsuri edificatoare. Ofițerii n-au omis nici cel mai mic 
detaliu, cine și unde fusese găsit. Atunci, la revedere, 
Geehan, ne pare rău că te-ai deranjat. Am încercat să le 
spun cât de bine o renovasem, dar n-au mai ascultat. Au 
plecat, târând picioarele slăbănoage pe pietriș, urcându-se 
în eleganta lor mașină Cadillac sedan De Ville cu care 
veniseră. 

— În afară de cupluri, a mai întrebat cineva de casă, 
vreun bărbat singur? 

— Nu pe mine. Avem mai mulţi agenţi. Poliţia nu ne-a 
lăsat să zugrăvim până la un moment dat și săptămâna 
trecută abia am terminat interiorul. Două straturi de lavabil 
de interior, trei în locurile alea. Mai avem de lucrat la 
exterior. O să arate minunat. 

— Cum poţi să o vinzi înainte de stabilirea mesei 
succesorale? 

— Nu pot să închei niciun contract până atunci, dar asta 
nu înseamnă că acel contract nu poate fi pregătit. Clienţii se 
pot muta în baza unui precontract. Trebuie să fac ceva. Un 


partener al meu se ocupă de hârtii și dobânda aia crește zi 
și noapte în timp ce dumneavoastră dormiţi liniștit. 

— Cine este avocatul însărcinat cu executarea 
testamentului domnului Jacobi? 

— Byron Metcalf, de la Metcalf și Barnes. Cât credeţi că 
rămâneţi? 

— Nu știu. Până termin. 

— Lăsaţi cheia în cutia poștală. Nu e nevoie să mai treceţi 
pe aici. 

e 

Graham avea senzaţia că pășește pe o pistă moartă pe 
când se apropia de casa familiei Jacobi. Se afla pe un lot de 
teren trecut recent în intravilan. Opri o dată la marginea 
autostrăzii să cerceteze harta înainte de a găsi o rută 
secundară asfaltată. 

Trecuse mai mult de o lună de când fuseseră omorâţi. Ce 
făcea el atunci? Instala două motoare diesel în coca unui 
iaht Rybovich de aproape douăzeci de metri, semnalizându-i 
lui Ariaga aflat în cabina macaralei să lase braţul cu încă un 
centimetru. Molly venise în după-amiaza aceea, și el și Molly 
și Ariaga stătuseră sub prelata ce acoperea corpul 
ambarcaţiei pe jumătate terminată și mâncaseră creveţi 
mari aduși de Molly și băuseră bere Dos Equis. Ariaga le 
explicase cea mai bună metodă de a curăța crustacee, 
desenând coada crustaceului cu degetul în rumegușul de pe 
punte, iar razele de soare, răsfrânte în apă, se reflectau 
jucăușe pe burţile pescărușilor ce zburau în cerc. 

Un jet de apă din aerul condiţionat atinse cămașa lui 
Graham și îl readuse la Birmingham, unde nu erau creveţi 
și nici pescăruși. Conducea, iar prin dreapta lui se perindau 
pășuni și zone împădurite, cu capre și cai la păscut, în 
stânga Stonebridge, un vechi cartier rezidenţial cu câteva 
case elegante și alte vile opulente, ale unor oameni bogați. 

Văzu panoul agenţiei imobiliare cu o sută de metri înainte 
de a ajunge la reședința Jacobi, singură pe partea dreaptă a 
drumului. Rășina copacilor de pecan de pe marginea aleii 


făcuse lipicios pietrișul care se izbea de aripile mașinii. 
Opri. Un tâmplar, căţărat pe o scară, monta niște obloane. 
O femeie ridică mâna către Graham când el dădu un ocol 
casei. 

Curtea interioară, pavată, era umbrită de un stejar mare. 
Noaptea, stejarul oprea și lumina ce venea din curtea 
laterală. Pe aici intrase Zâna Măseluţă, pe ușile glisante. 
Ușile fuseseră înlocuite cu unele noi, cu ramele de aluminiu 
încă strălucitoare și cu eticheta producătorului. Acum, în 
faţa ușilor glisante fusese instalat un grilaj din fier forjat. Şi 
ușa de la pivniţă era nouă - din oţel și securizată cu 
zăvoare. Piesele componente ale unei căzi de baie așteptau 
ambalate pe pavaj. 

Graham intră. Podele goale și aer mort. Pașii îi răsunau 
prin casa nemobilată. 

Oglinzile noi din baie nu reflectaseră niciodată imaginea 
familiei Jacobi și nici pe cea a criminalului. Pe fiecare dintre 
ele era o pată albă, locul etichetei cu preţul. În colţul 
dormitorului matrimonial era o folie de protecţie. Graham 
se așeză pe ea până când soarele se mută pe podea cu încă 
o scândură. 

Nu mai era nimic. Nu găsea nimic care să-i trezească 
vreo intuiţie. 

„Dacă ar fi venit imediat după uciderea familiei Jacobi, 
familia Leeds ar fi rămas în viaţă?” se întrebă Graham. 
Încercă greutatea acestei poveri. Ea nu dispăru nici după 
ce ieși din casă, sub cerul liber. Graham ajunse la umbra 
unui pecan, cu umerii aduși, cu mâinile în buzunare, și 
privea aleea lungă care dădea în strada principală. 

„Cum intrase Zâna Măseluţă în casa familiei Jacobi? 
Trebuise să vină cu mașina. Unde parcase? Aleea cu pietriș 
însemna prea mult zgomot pentru o vizită discretă în miez 
de noapte”, se gândi Graham. Poliţia din Birmingham era 
de altă părere. 


Merse pe alee până la strada principală. Drumul asfaltat 
era mărginit de rigole cât vedeai cu ochii. Ar fi fost posibil 
să treci peste șanț cu mașina și să o ascunzi în tufișuri pe 
partea pe care era casa familiei Jacobi, dacă pământul ar fi 
fost uscat și tare. 

Peste drum de casa familiei Jacobi era singura plăcuţă 
indicatoare spre Stonebridge, care avertiza că zona era 
păzită de patrule de poliție. O mașină necunoscută ar fi fost 
observată acolo. Ca și un bărbat care s-ar plimba noaptea 
târziu. Exclusă parcarea în Stonebridge. 

Graham se întoarse în casă și constată cu surprindere că 
telefonul funcţiona. Sună la Biroul Meteo și află că în 
preziua crimei plouase abundent. Deci șanțurile erau pline. 
Zâna Măseluţă nu își ascunsese mașina în tufișurile de pe 
marginea drumului. 

Un cal de pe pășunea de lângă curte ţinea pasul cu 
Graham mergând paralel cu el pe când se îndreptă spre 
partea din spate a proprietăţii, de-a lungul gardului vopsit 
în alb. Îi dădu calului o bomboană și se despărţi de el la colţ. 
O luă pe lângă gardul din spatele anexelor. 

Se opri când văzu groapa în care copiii înmormântaseră 
pisica. Când el și Springfield se gândiseră la anexe, la secţia 
de poliţie din Atlanta, și le imaginaseră albe. De fapt, erau 
verde-închis. 

Copiii înveliseră pisica într-un prosop de vase și o 
îngropaseră într-o cutie de pantofi cu o floare între lăbuţe. 

Graham puse braţul pe gard și își sprijini capul de braţ. 

Înmormântarea unei pisici, ritual solemn al copilăriei. 
Părinţi întorcându-se în casă, jenându-se să se roage. Copiii 
se uită unul la altul, descoperă durerea sfâșietoare pe care 
o încerci la pierderea cuiva drag. Fata coboară capul în 
piept, băieţii la fel lângă lopata mai mare decât ei. După 
aceea urmează o discuţie dacă pisica e sau nu în rai cu Isus 
și Dumnezeu, iar copiii nu mai ţipă o vreme. 

Soarele îl ardea pe ceafă, când Graham avu o 
străfulgerare: pe cât era de sigur că Zâna Măseluţă 


omorâse pisica, pe atât era de clar că îi privise pe copii cum 
o îngroapă. Trebuia să vadă neapărat. 

Nu făcuse două drumuri, unul ca să omoare pisica și altul 
să îi omoare pe cei din familia Jacobi. Poliţia nu găsise pe 
nimeni care să fi vorbit cu Jacobi după prânz, cu 
aproximativ zece ore înainte de a fi omorâți. 

Cum venise Zâna Măseluţă și unde stătuse la pândă? 

Dincolo de gardul din spate începeau tufișurile care se 
întindeau, la înălțimea capului, cam treizeci de metri până 
la copaci. Graham scoase harta mototolită din buzunar și o 
desfășură pe gard. Văzu o întindere continuă de pădure, 
lată de trei sute de metri, în dreptul proprietăţii Jacobi, 
care continua în ambele direcţii. În spatele pădurii, la sud, 
era un drum paralel cu cel din faţa casei familiei Jacobi. 

Graham se întoarse pe autostradă, măsurând distanţa pe 
kilometrajul mașinii sale. Merse spre sud și o luă pe drumul 
pe care îl văzuse pe hartă. Măsurând din nou, conduse încet 
până când kilometrajul îi indică precis că se află în spatele 
casei familiei Jacobi, dincolo de pădure. 

Aici drumul se termina la un cartier de locuinţe sociale, 
atât de nou încât nici nu se afla pe hartă. Opri în parcare. 
Majoritatea mașinilor erau vechi și rablagite. Două erau pe 
butuci. 

Copii de culoare jucau baschet direct pe pământ, 
aruncând la un singur coș fără plasă. Graham se sprijini de 
aripă și privi jocul câteva clipe. 

Ar fi vrut să-și scoată haina, dar știa că pistolul 44 Special 
și aparatul plat de fotografiat de la curea vor atrage 
atenţia. Totdeauna simţea un fel de jenă când oamenii se 
uitau la pistolul lui. În echipa cu tricouri erau opt jucători. 
Cei cu bustul gol erau unsprezece și jucau toţi grămadă. 
Arbitrajul se făcea prin strigăte în cor. Un puști din cei 
dezbrăcaţi, căzut pe teren într-o îngrămădeală, se ridică și 
goni ca din pușcă spre casă. Se întoarse înarmat cu o 
prăjitură care-i stimulă forțele și reintră în echipă. 


Ţipetele și salturile mingii îl făcură pe Graham să se 
simtă mai bine. 

Acestor copii le erau de ajuns o minge și un coș. Îl izbi din 
nou cât de multe lucruri aveau familiile Leeds și Jacobi, 
conform raportului celor de la Poliţia din Birmingham, care 
eliminaseră furtul ca motiv al crimei: bărci și echipament 
sportiv, aparate de filmat, arme și undiţe. Alt aspect comun 
celor două familii. 

Odată cu imaginea lor în viaţă veni și imaginea de după 
masacru. Și Graham nu mai putu să se uite la meciul de 
baschet. Trase aer în piept și porni către pădurea 
întunecată de peste drum... 

Tufișurile, dese la marginea pădurii de pini, se răreau 
când Graham ajunse în umbra copacilor și merse degajat pe 
acele de pin. Aerul era cald și liniștit. Gaiţele din copacii din 
faţă îi anunțau sosirea. 

Pământul era în pantă lină până la o albie de râu secată, 
unde creșteau câţiva stejari, iar urmele de ratoni și șoareci 
de câmp erau imprimate în argila roșie. În albie se vedeau 
și câteva urme de adulţi, câteva de copii. Toate erau 
mâncate și adâncite de apă, deci lăsate cu multe ploi în 
urmă. 

După albie, pământul se ridica din nou, nisipos, 
adăpostind ferigile de la baza pinilor. Graham urcă până 
văzu lumină printre copacii de la marginea pădurii. Printre 
trunchiuri se vedea etajul superior al casei familiei Jacobi. 
Apoi iar tufișuri de un stat de om până la poarta din spate a 
casei. Graham își croi drum și se opri la gard, privind în 
curte. 

Zâna Măseluţă ar fi putut să parcheze lângă grupul de 
case modeste și să vină prin pădure până la tufișurile din 
spatele casei. Ar fi putut să ademenească pisica în tufișuri și 
să o strângă de gât, apoi cu corpul inert într-o mână, 
târându-se pe genunchi și pe braţul liber până la gard. 
Graham văzu pisica răsucindu-se în aer, fără să se întoarcă 
pentru a cădea în picioare, prăbușindu-se pe spate, cu un 


zgomot sec, în curte. Zâna Măseluţă făcuse toate astea în 
plină zi - copiii n-ar fi avut cum să găsească și nici cum să 
îngroape pisica noaptea. 

Sperase ca ei să o găsească. Așteptase tot restul zilei în 
zăpușeala din tufișuri? La gard putea fi zărit printre 
zăbrele. Ca să vadă totuși ce se întâmpla în curte, ar fi 
trebuit să se retragă mai în spate printre tufișuri, să se 
ridice în picioare chiar în dreptul ferestrelor casei, având 
soarele drept în faţă. Nu procedase așa, sigur se întorsese 
la copaci. Așa făcu și Graham. 

Poliţiștii din Birmingham nu erau proști. Se vedea că 
inspectaseră tufișurile. Dar asta fusese înainte să fie găsită 
pisica. Căutau indicii, obiecte scăpate pe jos, urme - dar n- 
au avut un unghi prielnic. 

Înaintă câţiva metri și începu să cerceteze atent terenul, 
mergând înainte și înapoi. Mai întâi porțiunea ridicată de 
unde se vedea curtea, apoi liziera. Trecuse mai bine de o 
oră de căutare când o sclipire îi atrase privirea. O pierdu, o 
regăsi. Era inelul de la o cutie de suc, pe jumătate îngropat 
în frunzele de sub un ulm, unul dintre puţinii care creșteau 
printre pini. 

Îl zări de la vreo doi metri și jumătate și nu se apropie 
preţ de cinci minute, scrutând terenul din jurul copacului. 
Se aplecă și îndepărtă frunzele îndreptându-se către copac, 
deplasându-se cu mare grijă pe poteca pe care și-o croise, 
de teamă să nu distrugă vreo urmă. Dădu încet la o parte 
frunzele din jurul trunchiului. Pe pătura de frunze din anul 
precedent nu era nicio urmă de picior. 

Lângă inelul de aluminiu găsi un cotor de măr mâncat de 
furnici. Păsările mâncaseră seminţele. Studie terenul încă 
zece minute. În cele din urmă se așeză pe jos, întinse 
picioarele, care îl dureau, și se sprijini cu spatele de copac. 

Un roi de musculițe zbură printr-un con de lumină. O 
omidă se târi pe partea interioară a unei frunze. 

Pe creanga de deasupra capului lui Graham era o urmă 
de noroi roșiatic lăsat de o cizmă. 


Graham își atârnă haina de o ramură și începu să se 
caţăre cu grijă pe partea cealaltă a copacului, uitându-se 
atent la crengile de deasupra urmei de noroi. La zece metri 
înălțime privi în jur. La nicio sută șaptezeci de metri se 
zărea casa familiei Jacobi. De la înălțime arăta altfel. 
Culoarea acoperișului domina peisajul. Se vedea foarte bine 
curtea din spate și terenul dindărătul anexelor. De la 
această distanţă, printr-un binoclu ca lumea se putea 
distinge clar expresia unei feţe. 

Auzi zgomot de trafic în depărtare, lătratul unui câine. 
Zgomotul de fierăstrău al unei cicade acoperi toate celelalte 
sunete. 

Chiar deasupra lui, o creangă groasă se unea cu 
trunchiul, formând un unghi drept cu casa. Se ridică să 
vadă mai bine și se aplecă peste trunchi să cerceteze 
creanga. Chiar aproape de obraz văzu cutia de suc 
înfundată între trunchi și creangă. 

— Așa da, șopti Graham. Da, Doamne, da. Haide, cutie! 

Putea totuși să fi fost lăsată de un copil. 

Se urcă și mai sus pe partea lui și se întoarse când putu 
să vadă creanga de sus. 

De pe partea ei superioară fusese desprinsă o bucată de 
coajă de mărimea unei cărţi de joc. În centrul 
dreptunghiului verde, Graham văzu un semn scrijelit până 
la miezul alb: 


Semnul fusese crestat curat și îngrijit cu un cuţit foarte 
ascuţit. Nu era mâna unui copil. Graham fotografie semnul, 
potrivind atent timpii de expunere. 

Priveliștea de pe creanga aceea mare era perfectă. 
Fusese chiar îmbunătăţită: o ramură fusese tăiată de pe 


creanga de sus. Fibrele lemnului erau presate și capătul 
ușor teșit cu cuțitul. 

Graham căută cu privirea ramura tăiată. Dacă ar fi fost 
pe jos, ar fi văzut-o. Da, acolo, mai jos, între frunzele verzi, 
se zăreau frunze uscate. 

Laboratorul va analiza ambele capete pentru a măsura 
unghiul de tăiere. Ceea ce însemna că trebuia să se 
întoarcă mai târziu cu un fierăstrău. Făcu mai multe 
fotografii ale ciotului rămas. Mormăi în sinea lui: 

„Cred că după ce ai omorât pisica și ai aruncat-o în curte, 
domnule, te-ai urcat aici și ai așteptat. Cred că ai privit 
copiii și ţi-ai petrecut timpul fluierând și visând. La căderea 
nopții, i-ai văzut pe membrii familiei trecând prin dreptul 
ferestrelor luminate și ai pândit până s-au lăsat storurile și 
ai văzut cum se sting luminile una câte una. După un timp ai 
coborât și ai intrat peste ei. Nu-i așa? N-a fost deloc greu să 
cobori de pe ditamai creanga cu o lanternă și la lumina 
strălucitoare a lunii.” 

Pentru Graham, urcatul în copac fusese obositor. Băgă un 
băț în deschizătura cutiei de suc, o ridică ușor și cobori, 
ținând băţul în dinţi când era nevoit să se folosească de 
ambele mâini. 

Ajuns înapoi la locuinţele sociale, Graham observă că 
cineva scrisese „Levon e cap sec” în praful de pe mașina lui. 
Înălţimea la care se afla scrisul dovedea că până și cei mai 
tineri rezidenţi erau într-un stadiu avansat de alfabetizare. 
Se întrebă dacă scriseseră ceva și pe mașina Zânei 
Măseluţă. 

Graham privi câteva minute șirurile de ferestre. Cam o 
sută de apartamente. Era posibil ca oamenii să-și 
amintească dacă văzuseră un străin alb în parcare, târziu în 
noapte. Deși trecuse o lună, merita să încerce. Pentru a 
întreba toţi locatarii într-un timp scurt avea însă nevoie de 
ajutorul poliţiei din Birmingham. 

Se luptă cu tentaţia de a trimite cutia de suc direct lui 
Jimmy Price la Washington. Trebuia să ceară întăriri de la 


poliția locală. Și era bine să le ofere lor întâi ce găsise. 
Prelevarea amprentelor de pe cutie nu prezenta nicio 
dificultate. Căutarea amprentelor lăsate de o mână plină de 
transpiraţie acidă era cu totul altceva. Price putea să facă 
treaba asta după intervenţia laboratorului poliției, atâta 
vreme cât vor manevra cutia cu mănuși. Mai bine s-o dea la 
poliţie. Ştia că Departamentul de Documentare al FBI se va 
năpusti asupra semnului scrijelit pe creangă ca o mangustă 
turbată. Nimic nu se pierde, se fac fotografii pentru toată 
lumea. 

Sună la Poliţia din Birmingham, la Omucideri, din casa 
familiei Jacobi. Detectivii sosiră exact în momentul în care 
Geehan, agentul imobiliar, își poftea înăuntru potenţialii 
clienți. 


Capitolul 11 


Eileen citea un articol din National Tattler intitulat 
„Gunoaie în pâinea pe care o mâncaţi!” când Francis 
Dolarhyde intră în cafenea. Ea mâncase doar umplutura din 
sendvișul cu ton. 

Din spatele ochelarilor roșii, ochii lui Dolarhyde scanară 
prima pagină a ziarului. Pe lângă „Gunoaie în pâinea pe 
care o mâncaţi!” mai existau și alte titluri: „Ascunzătoarea 
lui Elvis și iubirea lui secretă! Imagini în exclusivitate 
pentru dumneavoastră”, „Descoperire extraordinară în 
tratamentul bolnavilor de cancer!” și titlul principal 
„Hannibal Canibalul cooperează cu oamenii legii - polițiștii 
se consultă cu monstrul în legătură cu crimele <«Zânei 
Măseluţă»”. 

Dolarhyde privea absent pe fereastră, amestecând în 
cafea până când Eileen se ridică. Aruncă mâncarea care 
mai rămăsese pe tavă și se pregăti să arunce și ziarul. 
Dolarhyde o atinse pe umăr. 

— Pot să citesc și eu ziarul? 

— Singur, domnule D. Îl iau doar pentru horoscop. 

Francis Dolarhyde îl citi în birou cu ușa închisă. Freddy 
Lounds avea două articole în pagina de mijloc. Articolul 
principal era o reconstituire dramatică a asasinării 
familiilor Jacobi și Leeds. Fiindcă poliţia nu dezvăluise prea 
multe detalii, Lounds apelase la propria imaginaţie pentru 
detaliile morbide. 

Dolarhyde le găsi banale. 

Articolul de pe margine era mai interesant: 


Monstrul dement consultat în legătură 
cu crimele în serie chiar de polițistul 
pe care a încercat să-l ucidă 


de 
Freddy Lounds 


CHESAPEAKE, M.D. - Vânătorii de oameni ai 
FBI, căutându-l pe Zâna Măseluţă, ucigașul 
psihopat a două familii, una din Birmingham și 
alta din Atlanta, au cerut ajutorul celui mai 
sălbatic asasin aflat în detenţie. 

Dr. Hannibal Lecter, ale cărui fapte 
indescriptibile au fost redate în paginile acestui 
ziar cu trei ani în urmă, a fost consultat 
săptămâna aceasta de către superdetectivul 
William (Will) Graham, în celula de maximă 
securitate unde se află închis criminalul. 

Graham a fost la un pas de moarte în urma 
rănilor de cuţit provocate de Lecter după ce l-a 
demascat. 

Deși s-a pensionat înainte de limita de vârstă, a 
fost chemat acum să conducă vânătoarea. 

Ce s-a petrecut la această stranie întâlnire? 
Cum s-a simţit Graham după aceea? 

Fiecare cojoc își găsește acul, a declarat un 
important membru al FBI. Se referea la Lecter, 
cunoscut sub numele de «Hannibal Canibalul», 
care este psihiatru și criminal? 

SAU SE REFEREA LA GRAHAM? 

Tattler a aflat că Graham, fost instructor de 
judiciară la Academia FBI din Quantico, a fost 
internat cu mulţi ani în urmă, într-un spital de boli 
psihice timp de patru săptămâni... 

Oficialii federali au refuzat să spună de ce au 
atribuit unei persoane instabile psihic rolul 
principal al anchetei. Natura problemelor mentale 
ale lui Graham nu a fost dezvăluită, dar un fost 
angajat al spitalului a denumit-o drept „depresie 
profundă”. 


Garmon Evans, fost asistent la Spitalul Naval 
Bethesda, a declarat că Graham a fost internat la 
Secţia de psihiatrie la scurt timp după ce l-a 
omorât pe Garrett Jacob Hobbs, „Sfrânciocul din 
Minnesota”. Graham la împușcat mortal pe 
Hobbs în 1975, curmând regimul de teroare pe 
care acesta îl instaurase în oraș de opt luni. 

Evans a declarat că Graham era retras și a 
refuzat să mănânce și să vorbească în timpul 
primelor săptămâni de internare. 

Graham nu a fost niciodată agent FBI. Cei cu 
experienţă îndelungată în domeniu sunt de părere 
că acest fapt se datorează testelor psihice extrem 
de dure la care sunt supuși toţi angajaţii biroului, 
concepute special pentru a detecta instabilitatea. 
Surse federale au declarat doar că Graham a 
lucrat la Laboratorul de Criminalistică al FBI și a 
predat la Academia FBI după o carieră de 
excepţie pe teren, unde a lucrat ca „anchetator 
special”. 

Tattler a aflat că, înainte de a fi solicitat de FBI, 
Graham a lucrat la Brigada Omucideri a Poliţiei 
din New Orleans, post pe care l-a părăsit pentru a 
participa la cursuri postuniversitare de știință 
judiciară la Universitatea George Washington. 

Unul dintre ofițerii care au lucrat cu Graham la 
New Orleans a declarat: „O fi el pensionat, dar 
federalii vor să-l aibă în preajmă. Ca și cum ai 
avea un piton rege sub casă, pe care nu-l vezi 
aproape deloc, dar știi că e acolo și înfulecă toţi 
șerpii mocasin care ar putea să-ţi amenințe viaţa”. 

Dr. Lecter este condamnat la închisoare pe 
viaţă. Dacă va fi declarat vreodată sănătos psihic, 
va trebui să fie judecat în nouă capete de acuzare 
pentru crime deosebit de grave. 


Avocatul lui Lecter spune că ucigașul își petrece 
timpul scriind articole instructive în jurnalele 
științifice și „discută permanent”, prin 
corespondenţă, cu cei mai de vază psihiatri. 


Dolarhyde își întrerupse lectura și privi cele două 
fotografii de deasupra articolului. Într-una apărea Lecter 
lipit de o mașină a poliţiei, iar cealaltă era o fotografie a lui 
Will Graham, făcută de Freddy Lounds la poarta Spitalului 
de Boli Psihice din Chesapeake. O fotografie minusculă a lui 
Lounds însoțea fiecare articol. 

Dolarhyde privi mult timp fotografiile. Își plimbă încet 
arătătorul peste ele, înainte și înapoi, cu o atingere extrem 
de sensibilă la calitatea hârtiei. Se murdări de cerneală pe 
buricul degetului. Îl umezi cu limba și se șterse cu un 
șerveţel de hârtie. Apoi decupă articolul și îl băgă în 
buzunar. 

În drum spre casă, Dolarhyde cumpără hârtie igienică 
pentru toalete ecologice, care se dizolvă repede, folosite pe 
ambarcaţiuni și rulote, și picături pentru nas. 

Se simţea bine, în ciuda alergiei la polen. Ca majoritatea 
persoanelor supuse unei ample intervenţii chirurgicale de 
rinoplastie, Dolarhyde nu avea păr în nas și suferea de 
alergie, mai ales la polen, infecțiile respiratorii îl asaltau 
mereu. Deși nu putu să se miște din loc timp de zece minute 
din cauza unui camion rămas în pană pe podul peste râul 
Missouri către St. Charles, rămase calm. Dubiţa lui neagră 
avea covor pe jos, era răcoroasă și liniștită. La casetofon se 
auzea Muzica Apelor de Hândel. 

Bătea tactul pe volan și își atingea ușor nasul. Alături se 
aflau două femei într-o mașină decapotabilă. Purtau 
pantaloni scurţi și bluze legate în talie. Păreau obosite și 
plictisite să privească soarele care asfinţea. Femeia de pe 
locul din dreapta își sprijinea capul de tetieră și ridicase 
picioarele pe bord. Pe mijlocul gol îi apăruseră două cute 


din cauza poziţiei. Francis Dolarhyde văzu o urmă ca de 
ventuză pe partea interioară a coapsei. Ea îi surprinse 
privirea, se ridică și încrucișa picioarele. Zări expresia ei 
plină de silă. Îi spuse ceva celei de la volan. Amândouă 
priveau drept înainte. Ştia că vorbeau despre el. Era atât 
de fericit că nu se înfuria. Puţine lucruri îl mai înfuriau. Ştia 
că era dovada că evolua spre câștigarea demnităţii. 

Muzica era foarte plăcută. 

Mașinile din faţa lui Dolarhyde începură să se miște. Şirul 
de lângă el era încă aglomerat. De-abia aștepta să ajungă 
acasă. Bătu tactul pe volan și cu cealaltă mână cobori 
geamul. Tuși și scuipă o flegmă verde în poala femeii aflate 
în partea lui, chiar sub buric. Înjurăturile ei ascuţite 
acopereau muzica lui Hândel când Dolarhyde demară. 

e 

Albumul masiv al lui Dolarhyde avea cel puţin o sută de 
ani. Era foarte greu, legat în piele neagră și cu colţuri de 
alamă. Își avea locul pe o măsuţă din dulapul încuiat de la 
capătul scărilor. Din momentul în care îl văzuse la licitaţia 
de lichidare a unei companii tipografice din St. Louis, 
Dolarhyde știuse că va fi al lui. 

Acum, îmbăiat și îmbrăcat în chimono, deschise dulapul și 
îl scoase. După ce puse albumul chiar sub pictura cu Marele 
Dragon Roșu, se așeză și îl deschise. Mirosul de hârtie 
veche îi umplu nările. 

Pe prima pagină, cu litere mari pe care la subliniase chiar 
el, tronau cuvintele din Apocalipsa Sfântului loan: „Şi acolo 
s-a pogorât un mare dragon roșu...” 

Primul obiect din carte era singurul pus neglijent. Între 
două pagini, neatașată de nimic, era o poză îngălbenită a lui 
Dolarhyde copil, împreună cu bunica lui, pe treptele unei 
case mari. El se ţine de fusta bunicii. Ea stă dreaptă, cu 
braţele încrucișate. 

Dolarhyde trecu peste fotografie. O ignoră de parcă 
fusese lăsată acolo din greșeală. 


În registru erau multe articole decupate, cele mai vechi 
relatând dispariţia unor bătrâne din St. Louis și Toledo. 
Paginile dintre decupaje erau acoperite de scrisul lui 
Dolarhyde - cerneală neagră și un scris îngrijit, caligrafic, 
asemănător cu scrisul lui William Blake. Prinse de marginile 
foilor, fâșii de scalp își șerpuiau cozile de păr, aidoma unor 
comete presate în Albumul cu amintiri al Demiurgului. 

Erau și articole despre familia Jacobi, plus diapozitive și 
filme, în buzunare de hârtie lipite de foi. La fel și cele 
despre familia Leeds, cu filmul alături. 

Termenul „Zâna Măseluţă” nu apăruse înainte de cazul 
din Atlanta. Porecla asta era tăiată din toate articolele 
despre cazul Leeds. 

Acum Dolarhyde făcu același lucru și cu articolul din 
Tattler anulând de mai multe ori „Zâna Măseluţă” cu un 
marker roșu. 

Întoarse o pagină nouă din registru și tăie marginile 
articolului ca să se potrivească cu pagina. Să pună și poza 
lui Graham? Cuvintele „boli psihice”, gravate în piatră 
deasupra capului lui Graham, îl jigneau. Detesta vederea 
unor asemenea locuri de detenţie. Pentru moment lăsă 
deoparte chipul lui Graham. 

Dar Lecter... Lecter... Nu era o poză prea bună a 
doctorului. Dolarhyde avea una mai bună, pe care o scoase 
dintr-o cutie din dulap. Fusese publicată la condamnarea lui 
Lecter și evidenția ochii pătrunzători. Dar tot nu era bine. 
În mintea lui, orice reproducere a imaginii lui Lecter 
trebuia să semene cu un portret tenebros de prinţ 
renascentist. Pentru că Lecter, singurul dintre toţi muritorii, 
ar putea avea sensibilitatea și experienţa pentru a înţelege 
gloria și grandoarea Metamorfozei lui Dolarhyde. 

Francis Dolarhyde era convins că Lecter știa că toţi cei ce 
mor ca să își facă transformarea mai ușoară nu sunt fiinţe 
reale făcute din carne, ci din lumină și aer și culoare și 
țipete curmate scurt atunci când îi treci dintr-o ipostază în 
alta. Ca niște baloane de culoare ce explodează. Lecter era 


conștient că victimele sunt mai importante pentru această 
Metamorfoză decât propriile vieţi pentru care se zbat și se 
luptă cu ghearele și cu dinţii, implorând milă în acele 
momente. 

Şi Dolarhyde ducea cu sine ţipetele lor, așa cum un 
sculptor duce cu sine praful din piatra dăltuită. Lecter 
putea să înțeleagă că sângele și respiraţia lor erau 
singurele elemente ce trebuiau transformate pentru a servi 
drept combustibil Iluminării lui. Așa cum lumina se naște 
din ardere. 

Își dorea să-l întâlnească pe Lecter, să-și împărtășească 
viziunile, să trăiască amândoi bucuria acestei împărtășiri, 
Lecter să-l întâmpine așa cum loan Botezătorul îl 
întâmpinase pe Cel Prorocit, să i se așeze deasupra așa cum 
Dragonul stătea pe Fiara al cărei număr e 666, din seria de 
tablouri ale lui Blake pe marginea Apocalipsei și să îl 
filmeze cum moare, și murind, cum se unește cu forțele 
Dragonului. 

Dolarhyde își puse o pereche nouă de mănuși de cauciuc 
și se duse la birou. Desfăcu sulul de hârtie igienică pe care 
îl cumpărase și aruncă primul strat. Trase un șir de șapte 
bucăţi și îl rupse. 

Îi scrise o scrisoare lui Lecter, desenând atent literele cu 
mâna stângă. 

Felul în care cineva vorbește nu este niciodată relevant în 
privinţa scrisului său; nu știi niciodată. Dolarhyde vorbea 
poticnit și molfăit din pricina handicapurilor reale și 
imaginare, iar diferenţa dintre scrisul și felul în care vorbea 
era uluitoare. Dar avea sentimentul că era trădat de cuvinte 
și nu putea nici într-un fel, nici în celălalt să exprime trăirile 
importante din sufletul lui. 

Voia ca Lecter să-i răspundă. Avea nevoie de o reacţie 
personală înainte de a-i comunica chestiunile cele mai 
importante. 

Era oare în stare? Scotoci prin cutia cu documente, 
scoase toate decupajele din articolele sale și le citi pe toate 


din nou. Apoi îi veni o idee simplă și continuă să scrie. 
Scrisoarea părea prea neîncrezătoare și timidă când o 
reciti. O semnase „Un admirator înfocat”. 

Se gândi la semnătură câteva minute. „Admirator 
înfocat”, într-adevăr. Ridică bărbia într-un gest suprem ce 
vădea un moment de glorie. 

Băgă degetul mare în gură, își scoase proteza și o puse 
pe registru. 

Placa de sus era neobișnuită. Dinţii erau normali, drepţi 
și albi, dar partea rozalie de acrii avea o formă 
distorsionată, făcută special pentru a se potrivi cu fisurile și 
bonturile de pe gingiile lui. Atașat de placă era o proteză de 
plastic moale cu un obturator în capăt, care îl ajuta să-și 
închidă palatul moale când vorbea. 

Luă o cutie mică din birou. Înăuntru era o altă proteză. 
Placa superioară era la fel cu cea de dinainte, dar nu mai 
avea și proteza pentru palat. Dinţii strâmbi erau pătaţi și 
emanau un iz neplăcut. Erau identici cu proteza bunicii din 
paharul aflat în dormitorul de la parter. 

Nările lui Dolarhyde fremătară în contact cu mirosul. 
Rânji cu gingiile lui dezgolite, își puse proteza și o umezi cu 
limba. 

Împături scrisoarea chiar pe semnătură și mușcă zdravăn 
din ea. Când deschise iar scrisoarea, semnătura era 
înconjurată de amprenta ovală a mușcăturii; timbrul lui sec, 
o stanţă pătată cu sânge vechi. 


Capitolul 12 


La ora cinci, avocatul Byron Metcalf își scoase cravata, își 
turnă ceva de băut și întinse picioarele pe birou. 

— Sigur nu vreţi? 

— Altă dată. 

Graham, care își smulgea scaieţii de pe manșete, era 
bucuros că încăperea avea aer condiţionat. 

— Nu eram foarte apropiat de familia Jacobi, spuse 
Metcalf. Nu se aflau în oraș decât de trei luni. Am fost de 
câteva ori cu soţia la ei să bem ceva. Ed Jacobi a venit la 
mine pentru întocmirea unui nou testament la puţin timp 
după ce s-a mutat în oraș. Așa l-am cunoscut. 

— Dar sunteţi executorul lui testamentar. 

— Da. Soţia lui era prima trecută ca executor, apoi eu în 
cazul decesului sau a incapacității ei. El are un frate în 
Philadelphia, dar nu cred că erau prea apropiați. 

— Aţi fost procuror-șef adjunct. 

— Da, din 1968 până în 1972. Am candidat pentru funcţia 
de procuror-șef în 1972. Am fost aproape, dar nu am mai 
fost ales. Acum nu îmi pare rău. 

— Cum vi se pare ce s-a petrecut aici, domnule Metcalf? 

— Primul lucru la care m-am gândit a fost Joseph 
Yablonski, liderul de sindicat. Corect? 

Graham dădu din cap. 

— Crima avea un mobil, lupta pentru putere în cazul 
respectiv, deghizată să pară drept atacul unui dement. Am 
luat la puricat toate documentele lui Ed Jacobi, împreună cu 
Jerry Estridge de la procuratură. Și nimic. Nimeni nu avea 
de câștigat de pe urma morții lui Ed Jacobi. Avea un salariu 
mare și drepturi de proprietate intelectuală asupra unor 
patente, dar cheltuia banii la fel de repede cum îi primea. 
Totul îi revenea soţiei, în afară de puţin teren în California 


pentru copiii și urmașii lor. Mai instituise un fond special 
pentru fiul care a supravieţuit. Suficient cât să-l mai ţină 
trei ani la facultate. Dar sunt sigur că peste trei ani va 
rămâne tot în anul întâi. 

— Niles Jacobi, fiul cel mare. 

— Da. Îi făcea probleme mari lui Ed. E cu mama lui în 
California. A făcut pușcărie pentru furt. Cred că maică-sa e 
cu droguri. Ed s-a dus să-l vadă anul trecut. L-a adus la 
Birmingham și l-a înscris la școală la Bardwell Community 
College. A încercat să-l ţină mai mult acasă, dar se lua de 
ceilalți copii și era o pacoste pentru toată lumea. Doamna 
Jacobi a suportat un timp, dar până la urmă au decis să-l 
trimită la un internat. 

— Unde era? 

— În noaptea de 28 iunie? întrebă Metcalf cu ochii pe 
jumătate închiși. Da, poliţia s-a întrebat asta. Şi eu. A fost la 
un film, apoi s-a întors la cămin. E verificat. În plus, are 
grupa 0. Domnule Graham, trebuie să-mi iau soţia cu 
mașina peste jumătate de oră. Putem discuta mâine dacă 
doriţi. Spuneţi-mi cum vă pot fi de folos. 

— Aș vrea să văd obiectele personale ale familiei Jacobi. 
Jurnale, poze, orice. 

— Nu există prea multe - majoritatea au fost distruse 
într-un incendiu în Detroit, înainte ca ei să se mute aici. 
Nimic suspect: Ed suda ceva în pivniţă și au sărit niște 
scântei într-o găleată de vopsea. Casa a luat foc. Există 
totuși niște scrisori personale. Le am în seif, împreună cu 
mici obiecte de valoare. Nu-mi amintesc să fie vreun jurnal. 
Celelalte sunt la depozit. Poate că Niles are niște poze, dar 
mă îndoiesc. Știţi ce, mâine la nouă și jumătate sunt la 
tribunal, dar putem aranja să mergem la bancă să vă uitaţi 
prin lucruri și eu vin să vă iau după aceea. 

— Perfect, spuse Graham. Mai e ceva. Mi-ar fi de folos 
copiile tuturor documentelor în legătură cu autentificarea 
testamentului: plângeri, contestaţii, corespondenţă. Tot 
tacâmul. 


— Cei de la Procuratura din Atlanta mi le-au cerut deja. 
Le compară cu actele familiei Leeds, spuse Metcalf. 

— Aș dori totuși să am copiile mele. 

— În regulă, câpii pentru dumneavoastră. Nu credeţi că e 
vorba de bani, nu-i așa? 

— Nu. Sper doar să apară pe undeva, cumva, același 
nume ca și la Atlanta. 

— Şi eu. 

e 

Campusul studenţesc de la Bardwell Community College 
era alcătuit din patru clădiri dispuse în jurul unui patrulater 
de pământ bătătorit. Graham nimeri în mijlocul unei 
adevărate bătălii stereo. 

Pe deasupra curţii, din balcoane, răcneau unele la altele 
seturi de boxe: Kiss versus Uvertura 1812. Un balon cu apă 
se arcui în sus prin aer, ateriză la trei metri de Graham și se 
sparse. 

Se feri îndărătul unei sfori cu rufe puse la uscat, păși 
peste o bicicletă pentru a ajunge în sufrageria 
apartamentului în care Niles Jacobi locuia cu chirie 
împreună cu un coleg. Ușa de la dormitorul lui Jacobi era 
crăpată și de acolo răbufneau acordurile unei melodii 
asurzitoare. Graham bătu la ușă: niciun răspuns. 

Deschise ușa. Un băiat înalt, cu faţa pătată, pufăia dintr-o 
narghilea. O fată în salopetă de jeans era întinsă pe celălalt 
pat. Tânărul întoarse capul spre Graham. Încerca din 
răsputeri să se dezmeticească. 

— Îl caut pe Niles Jacobi. 

Băiatul părea cam năucit. Graham închise aparatul de 
radio. 

— Îl caut pe Niles Jacobi. 

— Nu fac nimic rău, e doar niște buruiană pentru asta; 
Nimic altceva. N-ai învăţat să baţi la ușă? 

— Unde e Niles Jacobi? 

— Să mă ia dracu” dacă știu. Ce treabă ai cu el? 

Graham îi arătă insigna. 


— Încearcă să-ţi amintești. 

— Of, la naiba, spuse fata. 

— De la narcotice, fir-ar să fie. Nu merită, hai să stăm de 
vorbă puţin, omule. 

— Hai. Să-mi spui unde e Jacobi. 

— Cred că pot să aflu eu, zise fata. 

Graham o așteptă cât ea întrebă prin celelalte camere. 
După fiecare bătaie în ușă, se auzea imediat cum se trage 
apa la toaletă. 

În cameră erau puţine semne ale prezenţei lui Niles 
Jacobi - o fotografie a familiei Jacobi pe o comodă. Graham 
ridică un pahar cu gheaţă topită de pe ea și șterse inelul de 
apă cu manșeta. 

Fata se întoarse: 

— Încercaţi la Șarpele cu Năbădăi, spuse ea. 

e 

Şarpele cu Năbădăi era un bar chiar la stradă, cu vitrine 
vopsite în verde-închis. Mașinile parcate în faţă erau o 
combinaţie ciudată: tiruri mari, fără containerele din spate, 
autoturisme medii, o decapotabilă lila, vechituri, mai ales 
din familia Dodge și Chevrolet, cu suspensiile ridicate pe 
spate să arate ca mașinile de curse și patru motociclete 
Harley Davidson complet echipate. 

Un aparat de aer condiţionat, montat deasupra ușii, 
picura constant apa adunată din condens. Graham se feri 
de picături și intră. 

Barul era plin și mirosea a dezinfectant și a mahorcă 
stătută; tipa solidă care servea la bar se întinse peste 
capetele clienţilor ca să-i dea lui Graham cola pe care o 
ceruse. Era singura femeie din local. 

Niles Jacobi, brunet, înalt și foarte subţire, era la 
tonomat. Punea monede în aparat, dar bărbatul de lângă el 
apăsa pe butoane ca să aleagă melodiile. Jacobi arăta ca un 
școlar amărât, spre deosebire de bărbatul de lângă el care 
arăta foarte stăpân pe sine. 


Amicul lui Jacobi era o arătare stranie, cu o mutră de 
puști pe un corp musculos. Purta un tricou și jeanși care se 
albiseră pe conturul lucrurilor din buzunare. Mușchii 
braţelor ieșeau în evidenţă aproape monstruos, avea niște 
mâini urâte, ca două lopeţi. Un tatuaj profesionist pe 
antebraţul stâng proclama: „Născut pentru a regula”, iar 
tatuajul artizanal de pe mâna cealaltă, făcut ca la 
închisoare, era Randy, adică „Libidinosul”. Părul tuns chilug 
la închisoare îi crescuse aiurea. În timp ce apăsa pe un 
buton al tonomatului, Graham văzu un petic ras pe braţul 
lui. Simţi un junghi în stomac. 

Îi urmă pe Niles Jacobi și pe Randy prin mulţime, până la 
capătul încăperii. Graham se opri la doi pași de masa lor. 

— Niles, mă numesc Will Graham. Trebuie să vorbesc cu 
tine câteva minute. 

Randy îl privi cu un aer superior și un zâmbet pervers. Îşi 
arătă unul dintre incisivi, care era cariat. 

— 'Te cunosc de undeva? 

— Nu, Niles. Eu trebuie să vorbesc cu tine. 

Niles ridică întrebător dintr-o sprânceană. Graham se 
întrebă ce păţise cât stătuse la pușcăria din Chino. 

— Discutam ceva între noi ca băieţii. Cară-te, spuse 
Randy. 

Graham privi gânditor la masa de mușchi din faţa lui, la 
plasturele de la încheietura braţului, pus pe urma de ac de 
pe venă, la peticul ras pe care Randy își încercase tăișul 
cuţitului. Obicei de cuţitar. „Îmi e frică de Randy. Atac sau 
mă retrag.” 

— M-ai auzit? repetă Randy. Cară-te! 

Graham își desfăcu haina și puse insigna pe masă. 

— Stai blând, Randy. Dacă încerci să te ridici, o să ai două 
burice în loc de unul. 

— Îmi pare rău, să trăiţi! 

Politeţe instantanee de deţinut. 

— Randy, vreau să faci ceva pentru mine. Vreau să bagi 
mâna în buzunarul stâng de la pantaloni. Cu două degete. O 


să găsești un cuţit cu lama de zece centimetri. Pune-l pe 
masă... Mulţumesc. 

Graham băgă cuțitul în buzunar. Era unsuros. 

— Acum, în celălalt buzunar ai portofelul. Scoate-l. Ai 
donat sânge azi, da? 

— Şi ce dacă? 

— Dă-mi chitanţa pe care ai primit-o, cea pe care trebuie 
s-o arăţi data viitoare la banca de sânge. Întinde-o pe masă. 

Grupa 0. Îl tăie și pe Randy de pe listă. 

— De când ai ieșit de la pușcărie? 

— Trei săptămâni. 

— Cine este ofițerul care te supraveghează? 

— N-am ieșit cu supraveghere. 

— Asta-i probabil o minciună. 

Graham voia să-l stârnească pe Randy. Putea să-l 
aresteze pentru că purta un cuţit mai lung decât cele 
acceptate prin lege. Prezenţa într-un local unde se vând 
băuturi alcoolice era o violare a condiţiilor de eliberare sub 
supraveghere. Graham știa că avea un fel de ranchiună faţă 
de Randy pentru că se temuse de el. 

— Randy. 

— Da. 

— leși afară! 

e 

— Nu știu ce aș putea să vă spun. Nu l-am cunoscut prea 
bine pe tata, spuse Niles Jacobi în timp ce Graham îl ducea 
cu mașina la școală. A părăsit-o pe mama când eu aveam 
trei ani și după aceea nu l-am mai văzut - mama n-a 
acceptat. 

— A venit să te vadă primăvara trecută. 

— Da. 

— La închisoarea Chino. 

— Văd că știți. 

— Vreau doar să lămuresc lucrurile. Ce s-a întâmplat? 

— Păi, venise la vorbitor, încordat și încercând să nu 
privească în jur - mulţi oameni cred că închisoarea e un fel 


de Grădină Zoologică. Mama îl făcuse cu ou și cu oţet, dar 
nu arăta prea rău. Era doar un bărbat care stătea acolo 
într-o haină sport de bună calitate. 

— Ce ţi-a spus? 

— Mă așteptam să-mi facă scandal sau să se simtă 
vinovat, de obicei așa se întâmplă la vorbitor. Nu m-a 
întrebat decât dacă vreau să merg la școală. Mi-a spus că 
încercă să obţină custodia asupra mea dacă vreau să merg 
la școală. Și să încerc să fiu de treabă: „Trebuie să te ajuţi 
pe tine în primul rând. Dacă faci asta, te înscriu la școală”. 
Şi alte chestii de-astea... 

— În cât timp după aceea ai ieșit? 

— Două săptămâni. 

— Niles, ai vorbit cuiva despre familia ta când erai la 
Chino? Colegilor de celulă sau altcuiva? 

Niles Jacobi îl privi furiș pe Graham. 

— Aha. Înţeleg. Nu, în niciun caz despre tata. Nici măcar 
nu mă gândisem la el de ani de zile, darămite să mai și 
trăncănesc despre el. 

— Aici? Ţi-ai chemat vreodată prieteni în casa părinţilor? 

— Părintelui, nu părinţilor. Ea nu era mama mea. 

— Ai vorbit vreodată cu colegii sau cu...? 

— Sau cu traficanţii de droguri vreţi să spuneţi, domnule 
ofițer Graham? 

— Corect. 

— Nu! 

— Niciodată? 

— Nici măcar o dată. 

— Ţi-a pomenit vreodată că ar fi ameninţat, părea 
tulburat de ceva cu o lună sau două înainte de a se întâmpla 
tragedia? 

— Era supărat ultima dată când am vorbit cu el, dar doar 
din cauza notelor mele. Chiulisem mult. Mi-a adus două 
ceasuri deșteptătoare. Nu știu nimic altceva. 

— Ai vreun obiect personal al lui, poze, scrisori, orice? 

— Nu. 


— Ai o poză cu familia. E pe comoda din camera ta. Lângă 
narghilea. 

— Nu e narghileaua mea. Nu pun scârboșenia aia în 
gură. 

— Am nevoie de poză. Voi face o copie și ţi-o voi înapoia. 

Jacobi scutură pachetul și scoase o ţigară. Începu să-și 
pipâie buzunarele după chibrituri. 

— Asta-i tot. Nu pot să-mi imaginez de ce mi-au dat mie 
chestia aia. Tata care zâmbea către doamna Jacobi și 
răsfăţaţii ăia mici. la-o! La mine nu s-a uitat niciodată așa. 

e 

Graham trebuia să cunoască familia Jacobi, cercul de 
cunoscuţi pe care și-i făcuse Jacobi în Birmingham îl ajutase 
prea puţin. 

Byron Metcalf îl duse la cutiile cu valori. Citi teancul 
subţire de scrisori, majoritatea de afaceri, și se uită la 
bijuterii și la argintărie. 

Timp de trei zile, în care dăinui o căldură infernală, 
scotoci prin depozitul în care se aflau bunurile familiei 
Jacobi. Metcalf îl ajuta noaptea. Deschideau fiecare cutie, 
ladă și cutiuţă și examinau conţinutul. Fotografiile poliţiei îl 
ajutară pe Graham să vadă cum erau dispuse obiectele în 
casă. 

Majoritatea pieselor de mobilier erau noi, cumpărate cu 
banii de la asigurări în urma incendiului din Detroit. Nu 
avuseseră timp să-și lase amprenta personală pe obiectele 
pe care și le cumpăraseră. Un singur lucru îi atrăsese 
atenţia: o noptieră cu urme de pudră pentru amprente. Pe 
noptieră era o bucată de ceară verde, topită. 

Se întrebă pentru a doua oară dacă ucigașul aprinsese 
lumânări. 

Laboratorul Poliţiei din Birmingham se dovedise foarte 
profesional. Atât cei de acolo, cât și Jimmy Price din 
Washington obţinuseră același rezultat cu cutia de suc: o 
amprentă difuză a vârfului unui nas. 


Departamentul Arme de Foc și Unelte i-a comunicat 
constatările cu privire la ramura tăiată: fusese secţionată 
cu un clește de buloane cu fălci groase și cursă scurtă. 

Cei de la Documente trimiseseră semnul de pe lemn la 
Catedra de studii asiatice de la Langley. Graham ședea în 
depozit pe o cutie și citea interminabilul raport. Cei de la 
Studii Asiatice le spuseseră că semnul era un caracter 
chinezesc care însemna „Ai dat lovitura!” sau „Ai lovit-o în 
moalele capului!” - o expresie folosită uneori la jocurile de 
noroc. Era considerat un semn „pozitiv” sau „norocos”, care 
apărea și pe o piesă de Mah Jongg, spuneau experții 
orientaliști. Marca Dragonul Roșu. 


Capitolul 13 


Crawford, de la sediul FBI din Washington, vorbea la 
telefon cu Graham, aflat în aeroportul din Birmingham. 
Secretara lui băgă capul pe ușă, atrăgându-i atenţia: 

— Doctorul Chilton de la spitalul din Chesapeake pe 
2706. Spune că e urgent. 

Crawford dădu din cap. 

— Stai o secundă, Will, spuse și apăsă pe un buton. 
Crawford la telefon. 

— Domnule Crawford, sunt Frederick Chilton de la... 

— Da, da, domnule doctor. 

— Am aici un bilet, sau mai bine zis două bucăţi de bilet, 
care pare să fie de la cel care a comis crimele din Atlanta 
Și... 

— De unde-l aveţi? 

— Din celula lui Hannibal Lecter. E scrisă pe hârtie 
igienică și are urme de dinți. 

— Poţi să-mi citești ce scrie fără să o atingi prea mult? 

Străduindu-se să-și păstreze calmul, Chilton începu să 
citească: 


Dragă Domnule Lecter; 

Doresc să vă spun că sunt încântat că v-aţi 
manifestat interesul față de mine. Când am auzit 
de vasta dumneavoastră corespondență, m-am 
întrebat: Să îndrăznesc oare? Sigur că 
îndrăznesc. Nu cred că le-aţi spune cine sunt 
Chiar dacă ați ști. In plus, corpul material pe care 
îl ocup în prezent este o chestiune banală. 

Important este că sunt în Metamorfoză. Știu că 
numai dumneavoastră puteți înțelege. Am niște 
lucruri pe care aș dori să vi le arăt. Poate într-o 


bună zi, dacă soarta va fi prielnică. Sper să putem 
coresponda... 


— Domnule Crawford, aici e o gaură. O bucată de hârtie 
a fost ruptă. In continuare scrie așa: 


Vă admir de ani de zile și am colecția completă 
a articolelor despre dumneavoastră din presă. Mi 
se par niște denigrări. La fel ca și cele despre 
mine. Le place să dea porecle înjositoare, nu-i 
așa? Zâna Măseluţă. Ce ar putea fi mai deplasat? 
Mi-ar fi rușine să vă spun asta dacă nu aș ști că 
ați fost tratat și dumneavoastră la fel. 

Mă interesează Graham. Arată cam ciudat 
pentru un polițai, nu? Nu e prea arâtos, dar e 
sugestiv. 

Ar fi trebuit ca, după lecţia pe care i-ați dat-o, 
să fi învățat să nu-și mai bage nasul în treburile 
altora. 

Iertaţi-mi hârtia pe care v-am comunicat toate 
acestea. 

Am ales-o într-adins pentru că se dizolvă 
repede în cazul în care ați fi nevoit să o înghițiți. 


— Aici iar lipsește o bucată, domnule Crawford. Vă citesc 
ultima parte: 


Dacă îmi răspundeţi, poate vă trimit ceva 
proaspăt data viitoare. Până atunci, rămân al 
dumneavoastră 

Admirator înfocat 


Se lăsă liniște după ce Chilton termină de citit. 
— Mai sunteţi acolo? 
— Da. Lecter știe că aţi găsit biletul? 


— Deocamdată nu. În dimineaţa asta a fost mutat într-o 
altă celulă pentru că la el se făcea curăţenie. În loc să-și 
facă treaba ca lumea și să folosească o cârpă, așa cum se 
cerea, omul de serviciu curăța chiuveta cu hârtia igienică 
pe care o trăgea de pe rolă. A găsit biletul înfășurat în rolă 
și mi l-a dat. Îmi aduc orice găsesc ascuns. 

— Unde e Lecter acum? 

— În celula cealaltă. 

— Poate să-și vadă propria celulă de unde stă? 

— Staţi să mă gândesc... Nu, nu poate. 

— O secundă, domnule doctor. 

Crawford îl puse pe Chilton pe linia de așteptare. Se uită 
la cele două butoane care clipeau pe tastatura telefonului 
fără să le vadă. Crawford, pescarul de oameni, își privea 
dopul de plută mergând împotriva curentului. Trecu la 
Graham. 

— Will..., un bilet, poate de la Zâna Măseluţă, ascuns în 
celula lui Lecter. Pare o scrisoare de la un admirator. Cere 
într-un fel încuviințarea lui Lecter. Se interesează de tine. 
Pune întrebări. 

— Cum trebuie să-i răspundă Lecter? 

— Nu se știe încă. O parte a misivei e ruptă, o parte e 
răzuită. S-ar părea că există șansa ca ei să corespondeze 
mai departe atâta vreme cât Lecter nu știe că am pus mâna 
pe bilet. Vreau să trimitem biletul la laborator și să-i 
scotocim prin celulă, dar e riscant. Dacă se prinde, cine știe 
cum îl avertizează pe nenorocit... Avem nevoie de legătura 
dintre ei, dar avem nevoie și de bilet. 

Crawford îi spuse lui Graham unde era ţinut Lecter și 
cum fusese găsit biletul. 

— Sunt o sută douăzeci de kilometri până la Chesapeake. 
N-am cum să te aștept, amice. Ce părere ai? 

— Zece morți într-o lună - nu ne permitem un joc 
prelungit prin corespondenţă. Zic că e cazul să te duci să 
vezi despre ce e vorba. 

— Așa și fac. 


— Ne vedem în două ore. 

Crawford își chemă secretara: 

— Sarah, cheamă un elicopter. Vreau primul elicopter 
disponibil, nu-mi pasă dacă este al nostru, al marinei sau al 
Poliţiei din Washington. Sunt pe acoperiș în cinci minute, la 
heliport. Sună la Serviciul de Cercetări Documente, spune- 
le să ia o trusă cu ei. Spune-i lui Herbert să adune o echipă 
de cercetare. Pe acoperiș. Cinci minute. 

Trecu la Chilton. 

— Domnule doctor Chilton, trebuie să scotocim celula lui 
Lecter fură să-și dea seama și avem nevoie de ajutorul 
dumneavoastră. Aţi mai spus și altcuiva acest lucru? 

— Nu. 

— Unde este omul de serviciu care a găsit biletul? 

— În biroul meu. 

— "Ţineţi-l acolo, vă rog, și spuneţi-i să-și zăvorască gura. 
De cât timp a ieșit Lecter din celulă? 

— O jumătate de oră. 

— Faptul că a fost ţinut acolo atâta e neobișnuit, ar putea 
să-i trezească suspiciuni? 

— Nu, nu încă. De obicei durează cam jumătate de oră să 
o curețe. Peste limita asta de timp o să înceapă să i se pară 
dubios. 

— Bine, atunci faceţi următorul lucru: sunaţi la mecanicul 
sau inginerul clădirii și spuneţi-i să închidă apa în clădire, 
apoi să scoată siguranţele de pe culoarul unde e celula lui 
Lecter. Puneţi-l să se plimbe prin faţa celulei în care stă 
Lecter acum cu o trusă de scule în mână, grăbit și 
bodogănind - prea preocupat să răspundă la întrebări - aţi 
înțeles? Anulaţi ridicarea gunoiului dacă operaţiunea nu a 
fost deja făcută. Nu atingeţi biletul, da? Venim. 

Crawford îl sună pe șeful de secţie de la Analize 
științifice. 

— Brian, am un bilet care vine cu elicopterul, posibil de la 
Zâna Măseluţă. Prioritate de grad zero. Trebuie să ajungă 
înapoi de unde a venit într-o oră și fără să rămână niciun 


semn pe el. Trebuie să meargă la serviciile de cercetări Păr 
și Fibre, la Amprente Latente și la Documente, apoi la tine, 
așa că vedeţi cum vă împărţiţi... Da. Îl iau eu. i-l aduc 
personal. 

e 

În lift era cald, supărător de cald - cele douăzeci și șapte 
de grade decretate de lege pentru instituţiile federale - 
când Crawford cobori de pe acoperiș cu biletul, cu părul 
răvășit caraghios de curentul palelor elicopterului. Când 
ajunse la laboratorul de analize Păr și Fibre se ștergea pe 
faţă de sudoare. 

Păr și Fibre este o secţie cu personal destul de redus, 
liniștită, deși cu o activitate continuă. În sala de acces 
pentru toate laboratoarele, se află teancuri de cutii cu 
dovezi trimise de secţiile de poliție din întreaga ţară; benzi 
adezive care au sigilat guri și au legat încheieturi, haine 
rupte și pătate, așternuturi ale morţii. 

Crawford o zări pe Beverly Katz prin fereastra 
laboratorului când își croi drum printre cutii. O salopetă de 
copil atârna de un cuier deasupra unei mese acoperite cu 
hârtie albă. Lucrând cu lumină puternică în camera etanșă, 
ea peria salopeta cu o spatulă de metal, pe direcţia firului și 
perpendicular pe el, peste scame și în sens invers. Un fir de 
pământ și nisip căzu pe hârtie. Odată cu el, mai încet decât 
particula de pământ, dar mai repede decât o scamă, se 
desprinse și un fir de păr, foarte creţ. Ea înălţă capul și îl 
privi cu ochii ei strălucitori de pasăre. 

Crawford îi văzu buzele mișcându-se. Ştia ce spune: „Ie- 
am prins”. Așa spunea de fiecare dată. 

Crawford bătu în geam și ea ieși repede, scoțându-și 
mănușile albe. 

— Încă nu s-au luat amprentele, da? 

— Nu. 

— Am pregătit celălalt laborator. 

Își puse o pereche de mănuși noi în timp ce Crawford 
deschidea servieta de documente. Biletul, din două bucăţi, 


era pus între două folii de plastic. Beverly Katz văzu urmele 
de dinţi și îl privi pe Crawford fără să piardă timp cu 
întrebările. El dădu din cap afirmativ: urmele se potriveau 
cu mușcăturile făcute de asasin. 

Crawford o privi pe fereastră cum fixa biletul cu un ac 
foarte subţire pe o hârtie albă. Îl privi cu o lupă puternică, 
apoi îl scutură ușor. Bătu în ac cu marginea unei spatule, 
apoi cercetă hârtia albă de dedesubt cu aceeași lupă. 

Crawford se uită la ceas. 

Katz fixă spatele biletului pe un alt ac. Cu o pensetă 
aproape la fel de fină ca un fir de păr, extrase un obiect 
minuscul. 

Fotografie marginile rupte ale biletului prin lupă și îl 
puse înapoi între foliile de plastic. Puse o pereche de 
mănuși albe în cutia în care se afla biletul. Mănușile albe - 
semnalul că obiectul nu trebuie atins - aveau să rămână 
alături de bilet până la prelevarea amprentelor. 

— Asta e, spuse ea înapoindu-i cutia lui Crawford. Un fir 
de păr. Maxim un milimetru. Niște granule albastre. Mă 
apuc de lucru. Ce mai aveţi? 

Crawford îi dădu trei plicuri marcate. 

— Păr din pieptenele lui Lecter. Fire de barbă din mașina 
de ras electrică pe care o folosește. Fire de păr de la omul 
de serviciu. Trebuie să plec. 

— Ne vedem mai târziu, spuse Katz. Părul tău arată de 
minune. 

Jimmy Price de la Amprente Latente se uită chiorâș la 
bucata poroasă de hârtie igienică. Se încruntă fioros peste 
umărul tehnicianului care opera cu laserul cu heliu-cadmiu, 
încercând să distingă o amprentă și să o facă fluorescentă. 
Pe hârtie nu se vedeau decât niște forme incerte, pete de 
transpiraţie, nimic altceva. 

Crawford se gândi să-l întrebe ceva, apoi se răzgândi și 
așteptă să se stingă lumina albastră ce se reflecta în 
lentilele lui. 


— Trei indivizi au umblat cu biletul fără mănuși. Corect? 
întrebă Price. 

— Mda. Omul de serviciu, Lecter și Chilton. 

— Tipul care curăța chiuveta s-a spălat probabil pe mâini 
înainte. Dar ceilalţi - dezastru. 

Price ridică hârtia în lumină cu o pensetă pe care o ţinea 
ferm. 

— Aș putea să o afum, dar nu-ţi garantez că petele de iod 
vor dispărea în timpul pe care îl ai la dispoziţie. 

— Ninhidrină? Accelerare la căldură? 

În mod normal, Crawford nu i-ar fi oferit lui Price sugestii 
de ordin tehnic, dar era disperat să obţină un rezultat. 
Aștepta un perdaf, dar bătrânul răspunse trist și amărât: 

— Nu. N-am putea să-l spălăm după aceea. Nu pot să-ţi 
scot nicio amprentă de pe ăsta, Jack. Nu există. 

— La dracu”, exclamă Crawford. 

Bătrânul se întoarse cu spatele. Crawford puse o mână 
pe umărul osos al bătrânului. 

— La dracu”, Jimmy, dacă era vreo amprentă, ai fi găsit-o 
cu siguranţă. 

Price nu răspunse. Despachetă o pereche de mâini care 
sosiseră de la un alt caz. Zăpada carbonică fumega în coșul 
de gunoi. Crawford aruncă mănușile albe în fumul acela. 

e 

Cu o dezamăgire crescândă, Crawford se grăbi la 
Serviciul Documente, unde îl aștepta Lloyd Bowman. 
Bowman fusese chemat de la tribunal și încerca atât de tare 
să se concentreze, încât clipea ca un om trezit din somn. 

— Te felicit pentru noua frizură. Un gest de curaj, spuse 
Bowman mișcându-și mâinile rapid și sigur ca să pună 
biletul pe suprafaţa de lucru. Cât timp am la dispoziţie? 

— Maximum douăzeci de minute. 

Cele două bucăţi ale biletului păreau să strălucească în 
luminile lui Bowman. În partea de sus a biletului, gaura 
alungită era verde închis pe margini. 


— Lucrul cel mai important, primul lucru, este cum să-i 
răspundă Lecter, spuse Crawford când Bowman termină de 
citit. 

— Instrucţiunile de răspuns erau probabil pe partea care 
a fost ruptă. 

Bowman lucra constant cu luminile, filtrele și camera de 
copiat în timp ce vorbea. 

— Aici, în partea de sus, spune: „Sper să putem 
coresponda...” și după aceea începe gaura. Lecter a răzuit 
hârtia cu creionul cu vârf moale, apoi a împăturit-o și a 
smuls bucata. 

— Da, nu are cu ce să taie. 

Bowman fotografie urmele de dinţi și spatele biletului în 
lumină extrem de oblică. Umbra lui sărea de pe un perete 
pe altul când deplasa lumina cu trei sute șaizeci de grade în 
jurul hârtiei și mâinile i se mișcau fantomatic prin aer. 

— Acum putem să îl presăm puţin. 

Puse biletul între două panouri de sticlă pentru a 
îndrepta marginile zdrenţuite ale găurii. Fâșiuţele care 
atârnau erau mâzgălite cu cerneală roșie. Bowman 
murmură ceva în barbă. La a treia repetare, Crawford 
înţelese ce spunea: „Oi fi tu șmecher, dar nici eu nu-s mai 
prejos”. 

Bowman schimbă filtrele la camera de filmat și focaliză 
pe bilet. Stinse toate luminile din încăpere, cu excepţia 
uneia roșii și a luminii albastru-verzuie a monitorului. 

Cuvintele „Sper să putem coresponda” și gaura cu 
marginile flendurite apărură mărite pe ecran. Mâzgăleala 
roșie dispăruse și pe margini se iviră fragmente de litere. 

— Vopselele de anilină din cernelurile colorate sunt 
transparente la infraroșii, spuse Bowman. Aici și aici pot fi 
linii de 'I-uri. La capăt este coada a ceea ce ar putea fiun M, 
N sau R. 

Bowman făcu o fotografie și aprinse luminile. 

— Jack, în cazul lui Lecter nu există decât două modalităţi 
de a comunica cu un necunoscut - prin telefon și prin 


intermediul unei publicaţii. Lecter poate să preia un apel 
telefonic imediat? 

— Poate să primească telefoane, dar numai prin centrala 
spitalului și durează destul de mult. 

— Atunci nu rămâne decât publicaţia ca modalitate 
sigură. 

— Știm că dementul citește Tattler. Articolul despre 
Graham și Lecter a apărut în exclusivitate în Tattler. 

— În Tattler sunt trei Turi și un R. Rubrica de anunţuri, 
crezi? Ar merita să încercăm. 

Crawford verifică la biblioteca FBI, apoi transmise prin 
telefon instrucţiuni către biroul din Chicago. Bowman îi 
întinse cutia cu bileţelul. 

— Tattler apare în seara asta, spuse Crawford. Se 
tipărește marţea și miercurea la Chicago. Vom obţine copii 
ale anunţurilor confidenţiale. 

— Poate obţin și eu ceva mai mult - oricum, nu ceva 
spectaculos, spuse Bowman. 

— Orice ai găsi și ne e de folos, trimite direct la Chicago. 
Ţine-mă la curent când mă întorc de la azil, spuse Crawford 
ieșind pe ușă. 


Capitolul 14 


Graham scoase cartela din aparatul de la metrou și ieși în 
aerul acelei după-amiezi fierbinţi, în mână cu bagajul cu 
care fusese în avion. Clădirea ]. Edgar Hoover arăta ca o 
enormă cușcă de ciment ce se ridica deasupra valurilor de 
căldură de pe 'enth Street. Mutarea FEBl-ului în clădirea 
nouă era în curs de desfășurare când Graham plecase de la 
Washington. Nu lucrase niciodată acolo. 

Crawford se întâlni cu el la punctul de control din garajul 
subteran, confirmând acreditările emise în pripă pentru 
Graham folosindu-se de legitimaţia sa. Graham părea obosit 
și nerăbdător să scape de formalităţi. Crawford se întreba 
ce gânduri îl frământau, știind că ucigașul pusese ochii pe 
el. 

Lui Graham i se înmână un ecuson cu cod magnetic, la fel 
cu cel pe care îl avea Crawford la piept. Îl introduse în 
orificiul de la poartă și intră în labirintul de coridoare lungi 
și albe. Crawford îi ducea bagajul. 

— Am uitat să-i spun lui Sarah să-ţi trimită o mașină. 

— Cred că am ajuns mai repede cu metroul. Aţi rezolvat 
biletul lui Lecter în timp util? 

— Da, răspunse Crawford. Acum m-am întors. Am turnat 
apă pe podeaua de pe coridor. Am înscenat spargerea unei 
țevi și un scurtcircuit. L-am pus pe Simmons - acum e agent 
special - să șteargă udătura de pe jos când Lecter a fost 
adus înapoi în celulă. Crede că Lecter a înghiţit gălușca. 

— Pe când eram în avion mă tot întrebam dacă nu cumva 
biletul l-a scris chiar Lecter. 

— Mă gândisem și eu la același lucru până m-am uitat la 
el. Mușcătura de pe hârtie se potrivește cu cele găsite pe 
corpurile celor două femei. E scris cu pixul - obiect pe care 
Lecter nu-l are. Persoana care l-a scris a citit Tattler dar 


Lecter nu l-a citit. Rankin și Willingham au întors celula cu 
fundul în sus, au lucrat foarte bine, dar n-au găsit nimic. Au 
făcut în prealabil poze Polaroid ca să știe cum să pună totul 
la loc. Apoi l-au trimis pe omul de serviciu să-și facă treaba. 

— Prin urmare, ce crezi? 

— Ca dovezi fizice clare, biletul nu ne este de niciun folos 
deocamdată, răspunse Crawford. Va trebui să le urmărim 
corespondenţa, dar să mă ia naiba dacă știu cum. Restul 
rezultatelor de laborator le vom obţine în câteva minute. 

— Se pot asculta telefoanele la spital și se pot citi 
scrisorile? 

— Avem mandat de ascultare a telefoanelor lui Lecter. 
Sâmbătă după-amiază a dat un telefon. I-a spus lui Chilton 
că își sună avocatul. Pe o linie de telefon automat 
interurban, așa că n-am putut să verific. 

— Avocatul lui ce a spus? 

— Nimic. Am conectat o linie închiriată la centrala 
spitalului, ca să nu ne mai scape din nou. Atât scrisorile 
trimise, cât și cele primite vor fi verificate. Bine că n-am 
avut probleme cu emiterea mandatului. 

Crawford se opri în faţa unei uși și băgă propriul ecuson 
în fanta încuietorii. 

— Noul meu birou. Intră. Decoratorului i-a mai rămas 
niște vopsea de la crucișătorul la care lucra. Uite biletul. 
Copia are exact aceleași dimensiuni. 

Graham îl citi de două ori. Începu să-i ţiuie capul când 
văzu literele șerpuitoare ce-i alcătuiau numele. 

— Arhiva a confirmat că Tattler este singurul ziar în care 
a apărut articolul despre tine și Lecter, spuse Crawford 
pregătindu-și un pahar de Alka-Seltzer. Nu vrei și tu? Îţi 
face bine. A fost publicat luni noaptea, acum o săptămână. 
La chioșcurile de difuzare din ţară a ajuns marţi dimineaţă - 
chiar miercuri în unele zone, Alaska, Maine și altele. Zâna 
Măseluţă a cumpărat un exemplar - nu putea să-l ia mai 
devreme de marţi. L-a citit, i-a scris lui Lecter. Rankin și 
Willingham încă mai caută plicul în gunoiul de la spital. 


Urâtă treabă. Hârtia și scutecele se aruncă în același loc. 
Bun, deci Lecter primește biletul de la Zâna Măseluţă 
miercuri cel mai devreme. Rupe bucata cu indicaţiile de 
răspuns, răzuiește și smulge o altă bucată. De ce? 

— Era în mijlocul unui paragraf plin de complimente, 
spuse Graham. În mod normal nu le-ar distruge, e prea 
orgolios. De aceea n-a aruncat tot biletul. 

Își frecă tâmplele cu pumnii. 

— Bowman e de părere că Lecter va folosi Tattler ca să-i 
răspundă Zânei Măseluţă. Zice că probabil așa au convenit. 
Crezi că intră în joc? 

— Cum să nu. Adoră să trimită scrisori. Pute ţara de 
prietenii lui prin corespondenţă. 

— Dacă folosesc Tattler Lecter nu prea a avut timp să-i 
răspundă în numărul care apare în noaptea asta, chiar dacă 
a trimis răspunsul prin curier rapid în ziua în care a primit 
biletul de la Zâna Măseluţă. Chester de la Chicago e la ziar 
și verifică anunţurile. Ziarul se face chiar acum. 

— Sper să nu ni-i urcăm în cap pe cei de la Tattler. 

— Stai liniștit. Cel care se ocupă de anunţuri crede că 
Chester e agent imobiliar și vrea să îi vândă paginile de 
corectură cu anunţurile pe sub mână înainte să apară pe 
piață. Una câte una. Am primit totul, toate informaţiile de la 
Mica publicitate, ca să-i lăsăm în ceaţă și să nu știe despre 
ce e vorba exact, ce căutăm noi. Să zicem că aflăm cum 
trebuie să-i răspundă Lecter și folosim noi metoda asta. 
Putem să trimitem un mesaj fals Zânei Măseluţă - dar ce-i 
spunem? Cum folosim legătura asta? 

— Evident, trebuie să-l facem să vină la o cutie poștală, 
spuse Graham. Să-l momim cu ceva ce-l interesează. 
„Dovezi importante” pe care Lecter le cunoaște în urma 
discuţiei avute cu mine. O greșeală pe care a făcut-o și pe 
care noi ne așteptăm să o repete. 

— Ar trebui să fie cretin să pice în plasă. 

— Ştiu. Vrei să-ţi spun care ar fi cea mai bună momeală? 

— Mi-e frică să aud răspunsul. 


— Lecter, el ar fi cea mai ispititoare momeală, spuse 
Graham. 

— Cum? 

— Va fi foarte greu, al naibii de greu. Îl luăm pe Lecter în 
custodie federală. Chilton o să ne sară în cap, știu. Și îl 
băgăm într-un spital special de maximă securitate din 
Virginia. Înscenăm o evadare. 

— Doamne, apără-ne. 

— Îi trimitem Zânei Măseluţă un mesaj în ediţia de 
săptămâna viitoare a publicaţiei Tattler după marea 
„evadare”. Lecter îi va cere să se întâlnească. 

— Cine dracu' și-ar dori să se întâlnească cu Lecter? 
Chiar și Zâna Măseluţă... 

— Ca să-l omoare, Jack. 

Graham se ridică în picioare. Încăperea nu avea ferestre 
să se uite afară, așa că se postă în faţa panoului cu „Cei mai 
căutaţi zece infractori”, singurul element decorativ din 
biroul lui Crawford. 

— Vezi tu, dacă-l omoară, Zâna Măseluţă poate să-l 
absoarbă, să și-l înglobeze, să devină mai mult decât este. 

— Pari destul de sigur. 

— Nu sunt sigur. Cine poate fi sigur? În bilet spunea că 
„Am niște lucruri pe care aș dori să vi le arăt. Poate într-o 
bună zi, dacă soarta va fi prielnică”. Poate a fost o invitaţie 
serioasă. Nu cred că e doar politicos. 

— Mă întreb ce-o fi vrând să-i arate? Victimele erau 
intacte. Nu lipsea nimic, în afară de niște păr și ceva piele, 
dar probabil au fost... Cum s-a exprimat Bloom? 

— Ingerate, spuse Graham. Dumnezeu știe ce-o fi vrând 
să-i arate. Tremont, ţii minte costumele lui Tremont din 
Spokane? Când era legat de targă încerca să arate către 
ele cu bărbia, ca să le atragă atenţia polițiștilor din 
Spokane. Nu știu dacă Lecter îl va atrage pe Zâna 
Maăseluţă, Jack. Dar nu avem nimic mai bun de făcut. 

— O să se calce lumea în picioare dacă o să afle că Lecter 
a evadat: Ziarele o să urle la adresa noastră. O fi cea mai 


bună șansă, dar eu zic s-o lăsăm ca o ultimă șansă. 

— Probabil că nu va veni la o cutie poștală, dar va fi 
curios să urmărească de la distanţă acea cutie, să vadă 
dacă Lecter l-a vândut. Alegem o cutie care poate fi 
urmărită din puţine locuri și punem sub urmărire toate 
punctele acelea. 

Nici măcar Graham nu credea că e o idee grozavă. 

— Cei de la serviciile secrete au un loc anume amenajat 
pe care nu l-au folosit încă. O să ni-l lase nouă. Dar dacă nu 
dăm un anunţ azi, va trebui să așteptăm până luni, când 
iese numărul următor. Se tipărește la cinci, ora de aici. Cei 
de la Chicago mai au o oră și cincisprezece minute să 
găsească anunţul lui Lecter, dacă există. 

— Cum rămâne cu scrisoarea lui Lecter prin care a trimis 
anunţul cu pricina - nu o putem găsi mai repede? 

— Cei de la Chicago au întins niște antene la șeful de 
secţie, spuse Crawford. Corespondenţa se află în biroul 
directorului de la anunţuri pentru mica publicitate. Ăștia 
vând numele și adresele oamenilor cu anunţuri de la mica 
publicitate unora care comercializează prin poștă produse 
pentru oameni singuri, talismane de dragoste, licori pentru 
potenţă, alte șarlatanii, „întâlniri cu asiatice frumoase”, 
cursuri de dezvoltare a personalităţii, chestii de genul ăsta. 
Am putea să-l convertim la acţiunea noastră cu ideea 
datoriei cetățenești pe directorul de la anunţuri și să 
aruncăm o privire în prăvălia lui, să-i cerem să tacă, dar nu 
vreau să risc să ne sară toţi cei de la Tattler în cap. Ar 
trebui să avem un mandat ca să verificăm corespondenţa de 
acolo, și să păstrăm secretul. Mă mai gândesc cum să 
facem. 

— Dacă cei de la Chicago nu găsesc niciun anunţ, putem 
să băgăm noi unul. Oricum nu pierdem nimic, chiar dacă ne 
înșelăm cu privire la Tattler spuse Graham. 

— Și dacă avem dreptate și ei comunică într-adevăr prin 
intermediul lui Tattler și compunem un anunţ pe baza a ce 
scrie în bilet și o dăm în bară - dacă i se pare ceva suspect - 


am băgat-o pe mânecă rău de tot. Nu te-am întrebat de 
Birmingham. Ai găsit ceva? 

— Nu prea mai e nimic. Casa familiei Jacobi a fost 
zugrăvită, redecorată și e de vânzare. Bunurile se află în 
depozit până la autentificarea testamentului. Cei cu care 
am vorbit nu îi cunoșteau prea bine. Toţi spun însă că cei 
din familia Jacobi ţineau foarte mult unul la altul, erau 
foarte apropiaţi. N-a rămas nimic din toată familia aceea în 
afară de cinci lădoaie aruncate într-un depozit. Mi-aș fi 
dorit... 

— Nu-ţi mai dori atâtea. Ai treabă. 

— Și semnul de pe copac? 

— „Ai lovit-o în moalele capului?” Mie nu-mi spune nimic, 
zise Crawford. Nici Dragonul Roșu. Beverly joacă Mah 
Jongg. E bună la jocul ăsta, dar nici ea nu prinde sensul 
mesajului. Știm după firul de păr că omul nostru nu e 
chinez. 

— A tăiat ramura cu un clește de buloane. Nu văd... 

Telefonul lui Crawford sună. Vorbi foarte succint. 

— A venit expertiza de laborator, Will. Hai în biroul lui 
Zeller. E mai mare și nu atât de cenușiu. 

Lloyd Bowman, uscat ca hârtia, în ciuda căldurii 
sufocante, îi ajunse din urmă pe coridor. Ținea în mână 
niște fotografii umede și sub braţ avea niște faxuri. 

— Jack, trebuie să ajung la tribunal la patru și un sfert, 
spuse el fluturând pozele. E vorba de falsificatorul Nilton 
Eskew și de iubita lui, Nan. Fata aia e în stare să deseneze 
cu mâna un bilet de trezorerie de nici nu-ţi dai seama că e 
fals. De doi ani mă scot din minţi. Își fac cecuri de călătorie 
pe un xerox color. Acum îi înfund. Ajung la timp sau îl sun 
pe procuror? 

— Ajungi, stai liniștit, spuse Crawford. Aici e. 

Beverly Katz îi zâmbi lui Graham de pe canapeaua din 
biroul lui Zeller, compensând atitudinea morocănoasă a lui 
Price, care ședea lângă ea. Șeful de la Analize științifice, 
Brian Zeller, era destul de tânăr, dar părul i se rărise deja și 


purta ochelari cu lentile bifocale. Pe raftul din spatele 
biroului lui Zeller, Graham văzu opera științifică a lui H.J. 
Walls, Medicina legală a lui Tedeschi, în trei volume, și o 
ediţie veche din Naufragiul Germaniei de Hopkins. 

— Will, cred că ne-am întâlnit o dată la Universitatea 
George Washington, spuse el. Cunoști pe toată lumea de 
aici?... Bine. 

Crawford se aplecă peste colţul biroului lui Zeller, cu 
braţele încrucișate. 

— Are cineva vreo idee genială? Bine, atunci există ceva 
care să vă indice că biletul nu provine de la Zâna Măseluţă? 

— Nu, răspunse Bowman. Am vorbit la Chicago acum 
câteva minute și le-am dat niște numere pe care le-am 
detectat pe spatele biletului: 666. O să vă arăt la timpul 
potrivit. Ei au vreo două sute de anunţuri personale și toate 
sunt obișnuitele matrimoniale, apeluri către cei fugiţi de- 
acasă. Nu-mi dau seama cum îl putem recunoaște dacă 
apare în numărul ăsta. 

Crawford dădu din cap. 

— Nici eu. Hai să ne ocupăm de dovezile fizice. Jimmy 
Price a făcut tot ce i-a stat în putere și n-a găsit nicio 
amprentă. Tu cum stai, Bev? 

— Am un fir de barbă: numărul de solzi și miezul se 
potrivesc cu mostra de la Lecter. La fel și culoarea. Foarte 
diferită de mostrele din Birmingham și Atlanta. Trei granule 
albastre și niște pete negre au fost expediate lui Brian 
pentru examinare. 

Beverly Katz ridică întrebător din sprâncene în direcţia 
lui Zeller. 

— Granulele provin de la un produs de curăţare cu clor 
de pe piaţă. Probabil au ajuns pe bilet de pe mâinile omului 
de serviciu. Particulele negre sunt niște pete minuscule de 
sânge uscat. Sigur e sânge, dar prea puţin pentru a-l 
analiza. 

— Când a rup bucata de hârtie pe de rolă, n-a rupt-o în 
dreptul perforaţiilor, ci dincolo de ele, continuă Beverly 


Katz. Dacă rola mai este la cel care a scris biletul și nu a 
folosit mai departe hârtia, o putem identifica. Propun să 
emitem un comunicat prin care să le transmitem polițiștilor 
să caute rola de hârtie în cazul unei eventuale arestări. 

Crawford dădu din cap. 

— Bowman? 

— Sharon, de la mine de la birou, s-a interesat de hârtie 
și a identificat tipul. E hârtie igienică ecologică pentru 
toaletele de pe ambarcaţiuni și pentru cele din rulote. E 
fabricată de Wedeker în Minneapolis. Se distribuie în toată 
țara. 

Bowman își întinse fotografiile pe un suport aflat lângă 
geam. Avea o voce surprinzător de profundă pentru o 
persoană de statura lui și nodul de la cravată se mișca încet 
în sus și-n jos în timp ce vorbea. 

— După scris, este o persoană dreptace, care scrie 
intenționat cu mâna stângă și litere mari de tipar. Se vede 
nesiguranța liniilor și mărimea variabilă a literelor. 
Proporţiile mă fac să cred că persoana are un ușor 
astigmatism necorectat. Cernelurile albastre de pe ambele 
bucăţi ale biletului par să fie scrise cu același pix la lumina 
obișnuită, dar la lumina filtrelor colorate apare o ușoară 
diferenţă. A folosit două pixuri, trecând de la unul la celălalt 
undeva în porţiunea care lipsește. Se vede unde a început 
să nu mai scrie cu primul, care nu e folosit frecvent. Vedeţi 
pata cu care începe? Probabil a stat cu vârful în jos și fără 
capac într-o cutie sau într-un pahar pentru creioane, ceea 
ce indică prezenţa unui birou. De asemenea, suprafaţa pe 
care a fost pusă hârtia era destul de moale, probabil o 
sugativă. Dacă o găsim, vom găsi și urmele lăsate de scris. 
Vreau să adaug sugativa în comunicatul lui Beverly. 

Bowman trecu la fotografia ce reprezenta spatele 
biletului. Pentru că fotografia fusese mărită foarte mult, 
imaginea hârtiei părea neclară. Era străbătută de niște 
dungi difuze. 


— A împăturit biletul ca să scrie pe partea de jos, inclusiv 
pe porţiunea ce a fost ruptă ulterior. În lumina oblică am 
descoperit câteva urme. Am descifrat un „666 sub...”. Poate 
acolo nu i-a mai scris pixul și a trebuit să scrie încă o dată 
ceea ce scrisese înainte. N-am văzut până nu am făcut 
această fotografie cu contrast foarte mare. În niciun anunţ 
nu apare 666. Structura propoziţiilor este corectă și 
coerentă. Felul în care este împăturită hârtia sugerează că 
a fost trimisă într-un plic de dimensiuni obișnuite. Cele două 
pete mai întunecate provin de la o cerneală tipografică: 
probabil că biletul a fost împăturit într-o hârtie de ziar. Cam 
asta e tot, spuse Bowman. Dacă nu mai ai întrebări, Jack, 
fug la tribunal. După ce depun mărturie, mă întorc. 

— Îngroapă-i cu totul, spuse Crawford. 

Graham studie rubrica de anunţuri personale din Tattler. 
(„Doamnă atrăgătoare, plinuţă, 52 de anișori, caută domn, 
zodia Leului, creștin, nefumător, 40-70 de ani. Fără copii, 
insist. Seriozitate. Posibil membru artificial. Trimiteţi foto în 
prima scrisoare.”) 

Pierdut în durerea și în disperarea anunţurilor, nu își 
dădu seama că plecase aproape toată lumea până nu auzi 
glasul lui Beverly. 

— Îmi pare rău, Beverly. Ce ai spus? 

Îi privi ochii strălucitori și faţa luminoasă și blândă. 

— Am spus că mă bucur că ai revenit, eroule. Arăţi bine. 

— Mulţam, Beverly. 

— Saul s-a înscris la școala de bucătari. Când se mai 
așază lucrurile, treci pe la noi și lasă-l să experimenteze 
noile lui reţete pe pielea ta. 

— Sigur. 

Zeller plecase spre laborator. Nu mai rămăseseră decât 
Graham și Crawford, care privea ceasul: 

— Mai sunt patruzeci de minute până începe tipărirea 
ziarului. Mă ocup de scrisorile pentru anunţuri. Ce zici? 

— Cred că n-ai încotro. 


Crawford transmise vestea la Chicago prin telefonul lui 
Zeller. 

— Will, trebuie să avem pregătit anunţul fals dacă ni se 
confirmă de la Chicago. 

— Mă ocup eu de anunţ. 

— Eu mă ocup de locul unde este amplasată cutia 
poștală. 

Crawford sună la serviciile secrete și vorbi destul de 
mult. Graham tot mai scria când Crawford termină de 
vorbit. 

— E bine. Cutia poștală e perfectă, spuse Crawford într- 
un târziu. E o cutie pentru mesagerie în fața unui service de 
extinctoare din Annapolis. E teritoriul lui Lecter. Zâna 
Măseluţă o să vadă că e un loc pe care Lecter l-ar putea 
cunoaște. Căsuţe în ordine alfabetică. Oamenii de la service 
își iau corespondenţa și comenzile de acolo. Cineva va 
supraveghea dintr-o parcare de vizavi. Cei de la serviciile 
secrete se jură că o să iasă bine. O pregătiseră pentru un 
falsificator, dar nu a mai fost nevoie. Uite adresa. Cum 
rămâne cu mesajul? 

— Trebuie să folosim două mesaje în aceeași ediţie. 
Primul îl va avertiza pe Zâna Măseluţă că dușmanii sunt mai 
aproape decât își închipuie. Îl pune în gardă că a făcut o 
greșeală gravă în Atlanta și că, dacă o repetă, e pierdut. Îi 
aduce la cunoștință că Lecter i-a trimis „informaţiile 
secrete” pe care i le-aș fi comunicat eu: cum merge 
ancheta, pistele pe care le urmărim etc. Îl trimite pe Zâna 
Măseluţă la un al doilea mesaj care începe cu „semnătura 
ta”. Al doilea mesaj începe cu „Admirator înfocat” și conţine 
adresa cutiei poștale. Așa trebuie să facem. Chiar dacă o 
luăm pe un limbaj ocolit, avertismentul din primul mesaj ar 
putea să stârnească niște țăcăniţi. Dacă nu găsesc adresa, 
n-au cum să vină la cutia poștală și să ne strice socotelile. 

— Bine. Al dracului de bine. Vrei să aștepți în biroul meu? 

— Mai bine mă mișc. Trebuie să-l văd pe Zeller. 

— Du-te. Te chem eu dacă e nevoie. 


Graham îl găsi pe șeful de secţie la Serologie. 

— Brian, poţi să-mi arăţi niște chestii? 

— Sigur, ce anume? 

— Mostrele pe care le-ai folosit ca să determini grupa de 
sânge a Zânei Măseluţă. 

Zeller îl privi pe Graham prin partea de apropiere a 
lentilelor bifocale. 

— Există ceva ce n-ai înţeles în raport? 

— Nu. 

— Ceva neclar? 

— Nu. 

— Ceva incomplet? mormăi Zeller, ca și cum cuvântul ar 
fi avut un gust neplăcut. 

— N-am ce-i reproșa raportului tău. Vreau doar să am 
dovada în mână. 

— Da, desigur. Se poate. 

Zeller era de părere că toţi oamenii de teren rămân 
tributari superstiţiilor de pe vremea când hăituiau vânatul 
în stradă. Era bucuros să-l ajute pe Graham să-și mai 
descreţească fruntea. 

— E chiar acolo, la capăt. 

Graham îl urmă printre mesele pline de aparate. 

— Citești Tedeschi? 

— Da, spuse Zeller peste umăr. Nu facem medicină legală 
aici, după cum știi, dar ledeschi descrie o mulţime de 
lucruri folositoare. Graham. Will Graham. Tu ai scris 
lucrarea privind determinarea orei decesului cu ajutorul 
activităţii insectelor. Sau te confund? 

— Eu am scris-o, încuviinţă el și făcu o pauză. Ai dreptate, 
Mant și Nuorteva din lucrarea lui Tedeschi sunt mai buni la 
determinările astea cu ajutorul insectelor. 

Zeller fu surprins să audă exact ce gândea el. 

— Da, are mai multe ilustraţii și un tabel cu valurile de 
invazie. Fără supărare. 

— Fără. Sunt mai buni. Chiar eu le-am spus-o. 


Zeller luă eprubete și lamele dintr-un dulap și din frigider 
și le puse pe masa de laborator. 

— Dacă vrei să mă întrebi ceva, voi fi acolo unde m-ai 
găsit. Reflectorul microscopului e pe partea asta. 

Graham nu avea nevoie de microscop. Nu se îndoia de 
niciuna dintre descoperirile lui Zeller. Nu știa ce vrea. 
Ridică eprubetele și lamelele în lumină, și un plic de hârtie 
cerată cu două fire de păr blond găsite la Birmingham. Al 
doilea plic conţinea trei fire de păr găsite pe doamna Leeds. 

În faţa lui Graham era spermă, păr și salivă. Și aerul 
dinăuntrul mostrelor unde încerca să vadă o imagine, o 
faţă, ceva care să înlocuiască spaima nedefinită care îl 
bântuia. 

Dintr-un difuzor de pe perete se auzi vocea unei femei: 

— Graham, Will Graham. În biroul agentului special 
Crawford. Urgenţă maximă. 

O văzu pe Sarah dactilografiind cu căștile la urechi. 
Crawford se uită peste umărul ei. 

— S-a descoperit un anunţ cu 666, spuse Crawford cu 
jumătate de gură. I-l dictează lui Sarah acum. Spun că o 
parte din el pare a fi un cod. 

Rândurile apăreau din mașina de scris a secretarei pe 
măsură ce aceasta le tasta: 


Dragă Pelerin, 
Mă onorezi... 


— Asta e, asta e! exclamă Graham. Lecter l-a numit 
pelerin când a vorbit cu mine. 


Ești foarte frumos... 
— Doamne, spuse Crawford. 


Îți ofer o sută de rugăciuni pentru mântuirea 
ta. Găsești ajutor în loan 6:22, 8:16, 9:1; Luca 1:7, 


3:1; Galateni 6:11; 15:2; Faptele Sfinților Apostoli 
3:38; Apocalipsa 18: 7; Ilona 6:8... 


Viteza de scriere scădea după fiecare cifră când Sarah 
verifica cifrele indicate la telefon. Când termină, lista de 
referinţe biblice acoperea aproape un sfert de pagină. Era 
semnată „Fii binecuvântat, 666”. 

— Asta e tot, spuse Sarah. 

Crawford ridică receptorul. 

— În regulă, Chester, cum a mers cu omul de la Mica 
publicitate?... Nu, ai făcut bine... Da, a ieșit. Rămâi lângă 
telefon, te mai sun. 

— Un cod, spuse Graham. 

— Da. Avem douăzeci și două de minute să trimitem un 
mesaj dacă putem să-l decodificăm pe ăsta. Șeful de 
serviciu are nevoie de zece minute și de trei sute de dolari 
ca să-l bage în ediţia asta. Bowman e în birou, a luat o 
pauză. În timp ce-l puneţi să decodifice mesajul, o să 
vorbesc la criptografie la Langley pentru orice 
eventualitate. Sarah, trimite un telex cu anunţul la secţia de 
criptografie a CIA. Eu le spun să se pregătească. 

Bowman puse mesajul pe birou și îl alinie perfect cu 
colțurile sugativei. Își curăţă lentilele fără rame îngrozitor 
de încet, după cum i se păru lui Graham. Bowman avea 
reputaţia că este rapid. Chiar și cei de la explozibile îi iertau 
faptul că nu fusese pușcaș marin și îi recunoșteau calităţile. 

— Avem douăzeci de minute, spuse Graham. 

— Înţeleg. Aţi sunat la Langley? 

— Crawford a sunat. 

Bowman citi mesajul de mai multe ori, îl privi invers și 
lateral, își plimbă degetele pe marginea lui. Luă o Biblie din 
raft. Cinci minute nu s-a auzit decât respiraţia celor doi și 
fâsâitul hârtiei subţiri a Bibliei. 

— Nu, spuse el. N-o să reușim în timp util. Mai bine 
folosiţi timpul ce-a mai rămas pentru altceva mai util, dacă 
mai puteţi face altceva. 


Graham îi arătă mâna goală. Bowman se întoarse cu faţa 
la Graham și își scoase ochelarii. De fiecare parte a nasului 
îi rămăsese câte o pată rozalie. 

— Ești sigur că biletul este singura informaţie pe care a 
primit-o de la Zâna Măseluţă? 

— Da. 

— Atunci codul trebuie să fie simplu. Nu le trebuie 
acoperire decât faţă de cititorii obișnuiți. După găurile din 
bilet am dedus că nu lipsesc decât șapte centimetri. Nu 
prea e mult loc pentru instrucţiuni. Cifrele nu corespund 
alfabetului de închisoare - codul cu care bat pușcăriașii în 
perete. Cred că e un cod de carte. 

Crawford li se alătură. 

— Cod de carte? 

— Așa pare. Primul numeral, „100 de rugăciuni”, poate 
indica numărul paginii. Numerele-pereche din referinţele 
biblice pot reprezenta rândul și litera. Dar ce carte? 

— Nu Biblia? întrebă Crawford. 

— Nu, nu Biblia. La început așa am crezut și eu. Dar 
Galateni 6:11 m-a făcut să mă răzgândesc. „Vedeţi cu ce fel 
de litere v-am scris eu, cu mâna mea.” S-ar potrivi, dar eo 
coincidenţă, pentru că după aceea avem Galateni 15:2. Dar 
nu există decât șase capitole în scrisoarea asta biblică. La 
fel cu lona 6:8 - Ilona are doar patru capitole. Nu a folosit 
Biblia. 

— Poate că titlul cărții se ascunde în partea clară a 
mesajului lui Lecter, spuse Crawford. 

Bowman clătină din cap: 

— Nu cred. 

— Atunci Zâna Măseluţă a indicat cartea. A specificat-o în 
biletul către Lecter, spuse Graham. 

— Așa se pare, spuse Bowman. Ce-ar fi să-l stoarcem pe 
Lecter? Într-un spital de boli psihice, cu ajutorul unor 
medicamente, cred că... 

— Acum trei ani au încercat cu amital de sodiu ca să se 
afle unde îngropase un student la Princeton, spuse Graham. 


Lecter, drept răspuns, le-a dat o reţetă de sos. În plus, dacă- 
| forțăm, s-ar putea să pierdem legătura. Dacă Zâna 
Măseluţă a ales cartea, atunci ea trebuie să fie în celula lui 
Lecter. 

— Sunt sigur că n-a comandat vreuna și nici nu a 
împrumutat un tom de la Chilton, spuse Crawford. 

— Ce s-a scris în ziare despre cărțile lui Lecter? Ce cărţi 
are în celulă? 

— Cărţi de medicină, de psihologie, de bucate. 

— Atunci ar trebui să fie ceva simplu, ceva despre care 
Zâna Măseluţă să știe că există în celula lui Lecter, spuse 
Bowman. Trebuie să obţinem o listă cu cărţile lui Lecter. 
Aveţi una? 

— Nu, răspunse Graham privind în jos. Vorbesc cu 
Chilton... Așteaptă. Rankin și Willingham, când i-au 
cotrobăit prin celulă, au făcut poze cu polaroidul pentru ca 
apoi să așeze toate lucrurile la locul lor... 

— Spune-le să se întâlnească cu mine, cu pozele, spuse 
Bowman închizându-și servieta. 

— Unde? 

— La Biblioteca Congresului. 

Crawford mai sună o dată la secţia de criptografie a CIA. 
Computerul de la Langley încerca progresiv și din greu 
substituiri de numere și litere și o varietate uimitoare de 
grile alfabetice. Nimic. Criptograful era de acord cu 
Bowman, că era un cod referitor la o carte. Crawford se 
uită la ceas: 

— Will, avem doar trei opţiuni și trebuie să alegem una 
acum. Putem să retragem de la publicare mesajul lui Lecter 
și nu punem nimic în locul lui, putem să dăm mesajul ticluit 
de noi într-un limbaj obișnuit, necodificat, prin care să-l 
invităm la cutia poștală, sau putem să lăsăm să curgă 
anunţul lui Lecter așa cum e. 

— Ești sigur că îl putem retrage de la publicare? 

— Pentru cinci sute de dolari, șeful de secţie îl scoate de 
la tipografie. 


— N-aș vrea să dăm mesajul nostru într-un limbaj 
obișnuit, Jack. E posibil să nu-l mai contacteze niciodată pe 
Lecter. 

— Da, dar nici n-aș lăsa să curgă mesajul lui Lecter fără 
să știu ce scrie în el, spuse Crawford. Ce-ar putea să-i spună 
în plus faţă de cele deja cunoscute de Zâna Măseluţă? Dacă 
află că avem o amprentă parţială de deget mare și el nu are 
cazier, poate să-și ia pielea de pe deget, să-și scoată dinţii și 
să ne tragă un zâmbet știrb la tribunal. 

— Amprenta nu exista în dosarul pe care i l-am arătat lui 
Lecter. Ar fi mai bine să-l lăsăm să curgă. Măcar îl va 
încuraja pe Zâna Măseluţă să-l mai contacteze. 

— Şi dacă îl încurajează și la altceva, nu doar să-i mai 
scrie? 

— O să ne fie greață mult timp, spuse Graham. Trebuie s- 
o facem. 

e 

Cincisprezece minute mai târziu, la Chicago, sulurile 
tiparniţei lui Tattler se roteau cu o viteză care făcea să se 
ridice praful în hala mașinilor. Agentul FBI care stătea în 
mirosul de cerneală și ziare calde luă unul dintre primele 
exemplare. Titlurile principale erau „Transplant de cap!” și 
„Astronomii l-au zărit pe Dumnezeu!” 

Agentul verifică dacă anunţul lui Lecter fusese publicat 
acolo unde trebuia și băgă ziarul într-un plic ce avea să 
ajungă la Washington prin curier rapid. Va revedea acest 
ziar mulţi ani mai târziu și își va aminti că amprenta de 
cerneală de pe prima pagină era a lui când își va duce copiii 
să vadă exponatele istorice de la sediul FBI. 


Capitolul 15 


Chiar înainte de ivirea zorilor, Crawford se trezi dintr-un 
somn adânc. Dormitorul era cufundat în întuneric, simţi 
fundul dolofan al nevesti-sii proptit în spinarea lui. Nu își 
dădu seama de ce se trezise decât atunci când auzi 
telefonul sunând a doua oară. Îl găsi din prima mișcare. 

— Jack, Lloyd Bowman la telefon. Am spart codul. Trebuie 
să afli chiar acum ce scrie. 

— Da, Lloyd, spuse Crawford, căutându-și papucii. 

— Spune așa: „Casa Graham din Marathon, Florida. 
Salvează-te! Omoară-i pe toţi!” 

— La dracu'. Trebuie să fug. 

— Ştiu. 

Crawford cobori în birou fără să-și ia halatul pe el. Sună 
în Florida de două ori, o dată la aeroport, apoi îl sună pe 
Graham la hotel. 

— Will, Bowman a spart codul. 

— Ce zice? 

— Îţi spun imediat. Ascultă-mă. Totul e sub control, să știi. 
M-am ocupat de tot, așa că rămâi la telefon. 

— Spune-mi acum! 

— E adresa ta de acasă. Lecter i-a dat ticălosului adresa 
ta de acasă. Stai, Will. Șeriful a trimis acum două mașini la 
Sugarloaf. Ambarcaţiunea vămii de la Marathon a plecat și 
ea în aceeași direcţie. Zâna Măseluţă nu avea cum să 
acţioneze într-un timp atât de scurt. Stai. Ile miști mai 
repede dacă te ajut eu. Acum ascultă ce vreau să-ţi spun. 
Poliţiștii nu o vor speria pe Molly. Mașinile șerifului vor 
închide drumul către casă. Doi polițiști se vor apropia și vor 
păzi casa. Sun-o dimineaţă, când se trezește. Trec să te iau 
în jumătate de oră. 

— N-o să mai fiu aici. 


— Următorul avion spre Florida pleacă abia la opt. E mai 
ușor să-i aducem pe ei aici. O să stea în casa fratelui meu 
din Chesapeake. Am un plan bun, Will. Ascultă-mă până la 
capăt. Dacă nu-ţi convine, te urc cu mâna mea în avion. 

— Trebuie să iau ceva din depozitul de arme. 

— Luăm ce vrei tu, numai așteaptă-mă și vin eu să te iau. 

e 

Molly și Willy fură printre primii pasageri care coborâră 
din avion la Aeroportul Naţional din Washington. Îl văzu pe 
Graham în mulțime. Nu zâmbi, ci se întoarse către Willy și îi 
spuse ceva în timp ce mergeau repede în fruntea grupului 
de turiști care se întorceau din Florida. 

Îl privi pe Graham din cap până în picioare, se apropie şi 
îl sărută. Degetele ei bronzate erau reci când îi atinse faţa. 

Graham văzu că Willy îl privește, îi întinse mâna cât era 
de lung și i-o strânse și pe a băiatului. 

Îndreptându-se spre mașină, Graham făcu o glumă pe 
seama greutăţii valizei lui Molly. 

— O duc eu, se oferi Willy. 

Un Chevrolet cafeniu cu număr de Maryland îi urmă 
după ce ieșiră din parcare. 

Graham  traversă podul la Arlington și le arătă 
monumentele lui Lincoln, lui Jefferson și pe cel al lui 
Washington înainte de a o lua către est, spre golful 
Chesapeake. La cincisprezece kilometri depărtare de 
Washington,  Chevroletul cafeniu opri pe marginea 
drumului. Şoferul privi împrejur cu mâna dusă la gură și o 
voce venind de nicăieri pârâi în mașină. 

— Fox Edward, ești liber ca pasărea cerului. Călătorie 
plăcută! 

Graham luă microfonul ascuns sub bord. 

— Recepție, Bobby. Mulţumesc. 

Chevroletul rămase în urma lor și semnaliza că întoarce. 

— Voiam să fiu sigur că nu ne urmăresc mașini ale presei 
sau altcineva, spuse Graham. 

— Înţeleg, răspunse Molly. 


După-amiază, târziu, se opriră la un restaurant și 
mâncară crabi. Willy se duse să vadă acvariul în care se 
găsesc crustacee. 

— Îmi pare atât de rău, Molly, spuse Graham. 

— Te urmărește? 

— Nu aveam niciun motiv să credem acest lucru. Lecter i- 
a sugerat tactica asta, Lecter l-a împins. 

— Am o senzaţie îngrozitoare. 

— Știu. Tu și Willy sunteţi în siguranţă în casa fratelui lui 
Crawford. Nimeni nu știe că sunteţi acolo în afară de mine 
și de Crawford. 

— Aș prefera să nu discutăm despre Crawford. 

— O să fie bine, ai să vezi. 

Ea trase adânc aer în piept și când expiră, toată ura păru 
să iasă odată cu aerul, după care Molly arăta calmă și 
obosită, îi zâmbi ștrengărește: 

— La naiba, m-am enervat și eu o dată. Vom locui singuri? 
N-o să avem în preajmă niciun Crawford? 

— Nu, răspunse Graham, mutând bolul de biscuiţi ca să o 
ia de mână. Ce știe Willy? 

— Ştie destule. Mama lui lommy, prietenul lui, avea un 
ziar de scandal acasă. Tommy i l-a arătat lui Willy. Scriau 
multe despre tine, verzi și uscate. Despre Hobbs, despre 
unde ai fost după aceea, despre Lecter, totul. S-a întristat. 
L-am întrebat dacă vrea să vorbim pe tema asta. M-a 
întrebat dacă eu știam de la început. l-am răspuns că da, că 
tu mi-ai spus totul înainte de a ne căsători. L-am întrebat 
dacă vrea să afle cum s-au petrecut lucrurile în realitate și 
mi-a spus că te va întreba direct pe tine. 

— Foarte bine. Foarte bine pentru el. Ce publicaţie era, 
Tatiler? 

— Nu știu. Cred că da. 

— Mulţumesc, Freddy. 

Din adâncul pieptului i se ridică un val de mânie când se 
gândi la Freddy Lounds. Se spălă pe faţă cu apă rece la 
toaletă. 


Erau în birou, Sarah tocmai îi ura noapte bună lui 
Crawford când sună telefonul. Puse jos poșeta și umbrela și 
răspunse: 

— Biroul agentului special Crawford... Nu, domnul 
Graham nu este aici, dar pot... Da, staţi o clipă... vine mâine 
după-amiază, dar staţi să... 

Tonul vocii ei îl făcu pe Crawford să vină mai aproape de 
birou. Sarah ţinea receptorul de parcă legătura se 
întrerupsese. 

— A cerut cu Will și a spus că poate o să sune mâine 
după-amiază. Am încercat să-l rețin. 

— Cine era? 

— Mi-a spus: „Iransmiteţi-i lui Graham că este Pelerinul”. 
Așa îl numea doctorul Lecter pe... 

— Zâna Măseluţă, spuse Crawford. 

e 

Graham se duse la magazin în timp ce Molly și Willy 
despachetau. Găsi pepene galben. Parcă mașina vizavi de 
casă și stătu câteva clipe cu mâinile pe volan. Îi era rușine 
că, din cauza lui, Molly fusese scoasă din casa pe care o 
iubea și silită să stea printre străini. 

Crawford făcuse tot ce-i stătuse în putinţă să aranjeze 
casa, încât să se simtă cât mai bine. Nu era o casă fără 
personalitate, destinată martorilor aflaţi în custodie 
federală, cu braţele fotoliilor decolorate de sudoarea atâtor 
mâini, ci o căsuţă cochetă, proaspăt zugrăvită, cu flori viu 
colorate pe trepte. Era produsul unor mâini pricepute și al 
unui simţ al ordinii. Curtea din spate se întindea în pantă 
până la golful Chesapeake și acolo se afla și un ponton 
plutitor. 

Lumina albastru-verzuie a televizorului pulsa îndărătul 
draperiei. Molly și Willy se uitau la baseball, Graham știa. 
Tatăl lui Willy fusese un foarte bun jucător de baseball. El și 
Molly se cunoscuseră în autobuzul de școală, se 
căsătoriseră în timpul facultăţii. 


În turnee plecau cu toţii, când el încerca să intre la 
echipa Cardinals. Se simţiseră foarte bine. Fusese angajat 
de probă la Cardinals și se descurcase de minune în primele 
două meciuri. După aceea începuse să aibă dificultăţi la 
înghiţit. Chirurgul încercase să scoată toată tumoarea, dar 
s-au format metastaze și asta l-a măcinat de viu. A murit 
cinci luni mai târziu, când Willy avea șase ani. Willy se uita 
încă la baseball de câte ori avea ocazia. Molly se uita la 
baseball când era supărată. 

Graham nu avea cheie. Bătu la ușă. 

— Răspund eu, se auzi vocea lui Willy. 

— Așteaptă! 

Chipul lui Molly apăru de după perdea. 

— Bine, deschide. 

Willy deschise ușa. În pumnul pe care îl ţinea strâns 
lângă picior avea o măciucă. Priveliștea îl înfioră pe 
Graham. Probabil că băiatul o adusese în valiză. 

Molly îi luă punga. 

— Vrei o cafea? Este gin, dar nu din ăla care îţi place ţie. 

Când ea se duse la bucătărie, Willy îl rugă pe Graham să 
iasă cu el afară. De pe veranda din spate se vedeau luminile 
ambarcaţiunilor ancorate în golf. 

— Will, trebuie să știu ceva în plus ca să o apăr pe mama? 

— Amândoi sunteţi în siguranţă aici, Willy. Mașina care a 
venit după noi s-a asigurat că nu ne urmărește nimeni. 
Nimeni nu poate să afle unde staţi. 

— Nebunul ăsta vrea să te omoare, nu? 

— Nu știm asta. Dar trebuia să vă mut de acolo. 

— O să-l omori? 

Graham închise o clipă ochii. 

— Nu. Treaba mea este să-l găsesc. O să-l închidă într-un 
spital de nebuni ca să-l trateze și să-l împiedice să mai facă 
rău cuiva. 

— Mama lui Tommy avea un ziar, Will. Scria că ai omorât 
un tip în Minnesota și ai fost internat la nebuni. N-am știut. 
E adevărat? 


— Da. 

— Am vrut s-o întreb pe mama, dar m-am gândit că mai 
bine te întreb pe tine. 

— Mă bucur că ai venit direct la mine. Nu era doar spital 
de nebuni; acolo se tratau tot felul de boli. 

Distincția i se păru importantă. Continuă: 

— Eram la secţia de psihiatrie. Probabil te deranjează să 
afli că am fost acolo. Pentru că sunt căsătorit cu mama ta. 

— l-am promis tatei că o să am grijă de ea. Și am grijă de 
ea. 

Graham simţi că nu trebuie să-i spună prea multe, ci doar 
să-l lămurească. 

În bucătărie se stinsese lumina. Văzu profilul lui Molly 
îndărătul ușii cu plasă. Simţi apăsându-l greutatea gândului 
ei. Willy era sufletul ei. 

Willy nu prea știa ce să mai întrebe. Graham luă 
inițiativa: 

— Chestia cu spitalul a fost după afacerea cu Hobbs. 

— L-ai împușcat? 

— Da. 

— Cum s-a întâmplat? 

— În primul rând, Garrett Hobbs era dement. Ataca 
studente și le... omora. 

— Cum? 

— Cu cuțitul: am găsit un șpan pe hainele uneia dintre 
fete. Era exact tipul de șpan produs de o filieră de filetat 
țevi. Mai ţii minte când am reparat dușul de afară? Pe când 
căutam omul cu pricina, am cercetat o grămadă de 
instalatori, muncitori la gaze și alţii. Hobbs lăsase 
scrisoarea de demisie la firma unde lucrase și mi s-a 
părut... ciudată. Nu lucra nicăieri, așa că a trebuit să-l caut 
acasă. Urcam pe scările blocului în care locuia Hobbs. 
Aveam lângă mine un ofiţer în uniformă. Probabil că Hobbs 
ne-a văzut venind. Aproape ajunsesem la etajul lui când și-a 
împins soţia pe scări în jos, a căzut pe scări la vale și a 
murit. 


— A omorât-o? 

— Da. L-am rugat pe ofițer să cheme brigada SWAIT. Apoi 
am auzit voci de copii și ţipete în apartament. Aș fi vrut să 
aștept ajutoare, dar n-am putut. 

— Ai intrat în apartament? 

— Da. Hobbs apucase fetița și îi ţinea un cuţit la gât. 
Începuse să o taie. L-am împușcat. 

— Fetiţa a murit? 

— Nu. 

— S-a făcut bine? 

— Da, după un timp. Acum e bine. 

Willy cugetă liniștit la cele ce auzise. De pe o barcă din 
golf ajungeau la ei acordurile unei melodii. 

Graham omisese diverse momente în relatarea pe care i- 
o făcuse lui Willy, dar asta nu însemna că scăpase de 
imaginile de atunci. Nu-i spusese că doamna Hobbs se 
agăța de el, plină de răni și de sânge. Că murise la 
picioarele lui. Că îi descleștase degetele de pe picioarele lui 
și își scrântise umărul încercând să spargă ușa. Că fata se 
zbătea în braţele lui cu gâtul tăiat, că revolverul lui calibrul 
.38 împrăștiase bucăţi de carne din Hobbs și el tot mai 
hăcuia fata și nu cădea la pământ. Hobbs pe jos, urlând. 
Fata horcăind. Îi atinsese esofagul, nu și arterele. Fata se 
uita la el cu ochi îngheţaţi, apoi la tatăl ei întins pe jos, care 
urla: „Vezi? Vezi?”, înainte să-și dea duhul. Atunci își 
pierduse Graham încrederea în revolverele calibrul .38. 

— Willy, povestea cu Hobbs m-a tulburat rău de tot. 
Revedeam scena iar și iar. Nu puteam să mă gândesc la 
altceva. Îmi făceam reproșuri. Apoi n-am mai simţit nimic. 
Nu mai puteam nici să mănânc și nici să vorbesc. Am fost 
foarte deprimat. Un medic mi-a spus să mă internez și m- 
am internat. După o vreme mi-am revenit. Fata care fusese 
rănită în apartamentul lui Hobbs a venit să mă vadă. Se 
simţea bine și am stat mult de vorbă. Până la urmă mi-a 
trecut și m-am întors la muncă. 


— E chiar atât de rău să omori pe cineva, chiar dacă 
trebuie? 

— Willy, e unul dintre cele mai urâte lucruri de pe lume. 

— Mă duc o clipă la bucătărie. Vrei ceva, o cola? 

Lui Willy îi plăcea să-i facă mici servicii lui Graham, să-i 
aducă și el câte ceva, dar făcea în așa fel încât să nui se 
pară acestuia că o făcea special pentru el, ci ca și cum dacă 
tot avea o treabă în partea aia, putea să-l servească și pe el. 

— Sigur, o cola. 

— Mama ar trebui să vină și ea să se uite să vadă ce 
frumoase sunt luminile în golf. 

e 

Noaptea târziu, Graham și Molly ședeau în leagănul de 
pe veranda din spate. Ploua mărunt și luminile bărcilor 
formau mici halouri în ceaţă. Briza dinspre golf era foarte 
rece. 

— Ar putea să dureze mult, nu? 

— Sper că nu, dar nu exclud nici posibilitatea asta. 

— Will, Evelyn a zis că se ocupă ea de magazin 
săptămâna asta și patru zile din săptămâna viitoare. Dar 
trebuie să mă întorc la Marathon când îmi vin clienţii, 
măcar o zi sau două. Pot să stau la Sam și Evelyn. Ar trebui 
să mă duc personal la Atlanta la piaţă. Să mă pregătesc 
pentru septembrie. 

— Evelyn știe unde ești? 

— l-am spus că la Washington. 

— Bine. 

— E greu să ai ceva pe lumea asta. Greu să obţii, greu să 
păstrezi. Al dracului de nesigură planeta asta. 

— Şi urâtă. 

— O să ne întoarcem la Sugarloaf, nu? 

— Da. 

— Să nu te grăbești prea tare, să faci vreo prostie din 
cauza asta. 

— Nu. 

— Trebuie să fii devreme înapoi? 


Vorbise cu Crawford jumătate de oră la telefon. 

— Înainte de prânz. Dacă vrei să te întorci la Marathon, 
trebuie să punem niște lucruri la punct încă de dimineaţă. 
Willy poate să se ducă să pescuiască. 

— Trebuia să te întrebe de celălalt caz. 

— Știu. Îl înţeleg. 

— Să-lia dracu” pe reporterul ăla, cum l-o fi chemând... 

— Lounds. Freddy Lounds. 

— Cred că îl urăști. Îmi pare rău că am adus vorba. Hai să 
ne culcăm. O să-ţi fac masaj. 

Simţi cum îl încearcă un fel de enervare. Fusese nevoit să 
se justifice în faţa unui puști de unsprezece ani. Copilul 
spusese că nu avea niciun fel de resentimente că el 
ajunsese la balamuc. Acum ea voia să-i facă masaj. 

— Hai la culcare, Willy s-a liniștit. 

„Când ești încordat, mai bine să-ţi ţii gura.” 

— Dacă vrei să te gândești la ceva, te las singur, spuse ea. 

Nu voia să se gândească. Hotărât lucru, nu voia să se 
gândească la nimic. 

— Tu o să-mi faci masaj pe spate și eu o să-ţi fac masaj în 
altă parte, spuse el. 

— Treci la treabă, meștere. 

e 

Curenţii de altitudine luaseră cu ei, peste golf, ploaia 
măruntă și, la nouă dimineaţa, din pământ ieșeau aburi. 
Ţintele de la poligonul poliţiei păreau că se topesc în aerul 
vălurit. Supraveghetorul privi prin binoclu să se asigure că 
bărbatul și femeia de la capătul îndepărtat al poligonului 
respectau regulile de siguranţă. 

Pe acreditările de la Ministerul Justiţiei, pe care i le 
arătase bărbatul, scria „Anchetator”. Asta putea să însemne 
orice. Supraveghetorul nu era de acord ca altcineva în 
afară de instructorul de tir să aibă dreptul să-i înveţe pe 
alţii să tragă cu pistolul. Dar trebuia să admită faptul că 
omul de la FBI știa meserie ca orice bun instructor. 


Deși nu foloseau decât un revolver calibrul .22, el o 
învăţa pe eleva lui tragerea de luptă, din poziţia Weaver: cu 
piciorul stâng ușor înainte, ambele mâini ferm pe revolver, 
cu tensiune izometrică în braţe. Trăgea spre silueta aflată 
la șapte metri în faţa ei. Iar și iar își scotea pistolul din tocul 
de lângă subraţ exersând gestul. Supraveghetorul se 
plictisi. 

O schimbare de sunet îl făcu să ducă din nou binoclul la 
ochi. Își puseseră căștile și trăgeau cu un revolver scurt și 
greoi. Recunoscu zgomotul făcut de gloanţele pentru ţinte 
ușoare. Pistolul îl interesa, deși nu îl vedea prea bine. Merse 
de-a lungul poligonului și se opri la câţiva metri în spatele 
lor. Voia să-l studieze, dar nu era un moment prielnic. Reuși 
să-l vadă mai bine când ea scoase cartușele goale și puse 
altele cinci dintr-un încărcător de viteză. 

O armă ciudată pentru un federal. Era un revolver cu 
butoi, Bulldog .44 Special, scurt și urât, cu o ţeava foarte 
mare. Fusese modificat substanţial de Mag Na Port. Teava 
fusese găurită aproape de capăt, o gaură de evacuare a 
gazelor, să mai reducă reculul, cu percutor tip vechi, și un 
pat zdravăn să ai de ce ţine. Bănuia că fusese înzestrat și cu 
un accelerator. Un revolver parșiv când era încărcat cu ce îi 
pregătea federalul. Se întrebă cum îi va face faţă femeia. 

Muniția de pe raftul de lângă ei era aranjată progresiv, 
de la gloanţe ușoare la cele mai afurisite. La început au tras 
cu gloanţe de tir, cu vârful bont, apoi cu gloanţe normale, 
iar ultimele erau niște gloanţe despre care instructorul 
doar citise, nu le văzuse în realitate: o serie de gloanţe 
Glaser Safety. Vârfurile arătau ca niște radiere de creion, 
rotunjite, urma cămașa glonţului, din cupru, cu o alică de 
calibrul .12 plutind în teflon lichid. Proiectilul ușor era 
proiectat să zboare cu viteză foarte mare, să se înfigă în 
țintă şi să lanseze alica. În carne, rezultatele erau 
devastatoare. Supraveghetorul își aminti ce citise despre 
gloanţele astea. Până acum se trăsese cu ele în nouăzeci de 
cazuri asupra unor oameni. În toate cele nouăzeci de cazuri 


fusese nevoie doar de un singur glonţ pentru a imobiliza 
infractorul. În optzeci și nouă din cazuri, moartea survenise 
instantaneu. Unul singur supravieţuise, uimindu-i pe 
medici. Glonţul Glaser avea și un avantaj în privinţa 
siguranţei - nu ricoșa și nu străpungea pereţii, omorând 
oameni în alte camere. 

Bărbatul se purta foarte bând cu eleva lui și o încuraja 
cât putea, dar ceva îl făcea să arate cam amărât. 

Femeia trăsese deja cu gloanţele de calibru normal. 
Supraveghetorul constată surprins că se descurca foarte 
bine cu reculul, rămânea cu ochii deschiși și nici nu clipea 
când trăgea. Ce-i drept, îi luase cam patru secunde să tragă 
primul glonţ pentru că scosese pistolul din poșetă, dar trei 
erau în cercul din mijloc. Nu era rău pentru un începător. 
Avea talent. 

Se întorsese de ceva timp în turnul de supraveghere 
când auzi șuierul drăcesc al gloanţelor Glaser. Le trăsese pe 
toate cinci. Nu era practica standard a federalilor. 
Supraveghetorul se întrebă ce Dumnezeu vedeau ăia în 
silueta din faţa lor de le trebuia cinci gloanţe Glaser pentru 
a o distruge. 

Graham apăru în turn ca să predea căștile, lăsându-și 
eleva pe o bancă, cu capul în jos și coatele pe genunchi. 
Supraveghetorul îi spuse că ar trebui să fie mulțumit de 
progresele ei. Învăţase multe într-o zi de antrenament. 
Graham îi mulţumi absent. Expresia lui îl nedumeri pe 
supraveghetor. Avea o expresie de parcă fusese martorul 
unei pierderi irevocabile. 


Capitolul 16 


Apelantul, „Domnul Pelerin”, îi spusese lui Sarah că ar 
putea suna din nou în după-amiaza următoare. La sediul 
FBI fuseseră luate toate măsurile pentru interceptarea 
convorbirii. 

„Cine era Domnul Pelerin? Nu era Lecter, Crawford 
verificase. Era oare Zâna Măseluţă? Poate”, gândi 
Crawford. Birourile și telefoanele din încăperea lui 
Crawford fuseseră mutate peste noapte într-o încăpere mai 
mare, de cealaltă parte a culoarului. 

Graham stătea în pragul ușii unei cabine antifonate. În 
spatele lui, în cabină, se afla telefonul lui Crawford. Sarah îl 
curățase cu detergent Windex. Simţise nevoia să-și 
găsească o ocupaţie, deoarece biroul ei și masa de lângă el 
erau ocupate cu casetofoane, un spectrograf de amprente 
vocale și un evaluator de stres. Pe scaunul ei ședea Beverly 
Katz. 

Ceasul mare de perete indica douăsprezece fără zece. 
Doctorul Alan Bloom și Crawford stăteau cu Graham. 
Adoptaseră o atitudine pasivă, cu mâinile în buzunare. 

Un tehnician, așezat vizavi de Beverly Katz, bătea tactul 
cu degetele pe birou. Privirea încruntată a lui Crawford îl 
făcu să se oprească. 

Pe biroul lui Crawford erau două telefoane noi, o linie 
deschisă spre centrala electronică a lui Bell System și o linie 
specială pentru camera de comunicații. 

— Cât timp vă trebuie să-l localizaţi? întrebă doctorul 
Bloom. 

— Merge mult mai repede cu centrala nouă, spuse 
Crawford. Poate un minut dacă vine printr-un sistem 
computerizat. Mai mult dacă vine printr-o centrală 
manuală, unde operatorii trebuie să se repeadă la fișe. 


Crawford ridică vocea ca să îl audă toţi cei din încăpere. 

— Dacă sună, convorbirea va fi scurtă, așa că trebuie să 
ne sincronizăm perfect. Repetăm, Will? 

— Sigur. Când ajungem la partea unde vorbesc eu cu el, 
o să vreau să te întreb câteva lucruri, doctore. 

Bloom sosise după ceilalţi. După-amiază avea curs la 
Quantico, la științe Comportamentale. Bloom simţi miros de 
pulbere explozivă pe hainele lui Graham. 

— Bine, spuse Graham. Sună telefonul. Circuitul se 
închide imediat și începe localizarea prin sistemul de 
urmărire, dar generatorul de ton continuă sunetul de apel 
pentru ca el să nu-și dea seama că am ridicat receptorul. 
Asta ne dă un avans cam de douăzeci de secunde, spuse el 
și continuă, adresându-se tehnicianului: Generatorul de ton 
în poziția „off” după al patrulea apel, s-a înţeles? 

Tehnicianul aprobă din cap: 

— După al patrulea apel. 

— Acum Bev ridică receptorul. Vocea ei e diferită de cea 
pe care a auzit-o ieri. Tonul ei nu trădează decât plictiseală. 
Cere să vorbească cu mine. Bev spune „Va trebui să-l chem 
prin pager, puteţi să așteptați o secundă?” Ești pregătită, 
Bev? 

Lui Graham nu i se părea o idee bună să repete replicile. 
Să nu pară false și plate. 

— Bun, deci linia e deschisă la noi, închisă la el. Cred că 
mai mult o să aștepte pe fir decât o să vorbească. 

— Sigur nu vrei să-i punem muzica de așteptare? întrebă 
tehnicianul. 

— În niciun caz, spuse Crawford. 

— Îl lăsăm să aștepte cam douăzeci de secunde, apoi 
Beverly îi spune: „Domnul Graham e la telefon. Vă fac 
legătura”. Atunci ridic eu receptorul. 

Graham se întoarse către dr. Bloom. 

— Cum ar trebui să-l abordez? 

— EI se va aștepta să fii sceptic în privinţa identităţii lui. 
Eu aș afișa un scepticism politicos. Aș face o mare diferenţă 


între enervarea pe care o produc cei care dau telefoane să 
se afle în treabă și semnificaţia, importanţa unui apel din 
partea lui. Falsurile sunt ușor de recunoscut, pentru că le 
lipsește capacitatea de a înţelege ce s-a întâmplat, chestii 
de genul ăsta. Pune-l să spună ceva ca să demonstreze că 
este el. 

Dr. Bloom privi spre podea și duse o mână la ceafă. 

— “Te faci că nu știi ce vrea. Poate vrea înţelegere, poate 
că te-a ales pe tine ca adversar și vrea să guste triumful 
pervers de a fi ajuns la tine - o să vedem. Încearcă să-i 
detectezi starea de spirit și oferă-i ce-ţi cere, dar lasă-te 
greu de convins. N-aș merge pe ideea de a-l îndemna să 
apeleze la noi pentru ajutor decât dacă simţi că asta vrea 
într-adevăr. Dacă este paranoic, o să-ţi dai seama repede. În 
cazul ăsta i-aș împărtăși suspiciunile și mânia. Lasă-l să se 
descarce. Dacă își dă drumul, poate uită cât vorbește. Mai 
multe nu pot să-ţi spun. 

Bloom puse o mână pe umărul lui Graham și îi spuse la 
ureche: 

— Vezi, ăsta nu e un discurs de ridicat moralul și nici praf 
în ochi. Poate reușești să-l scoţi din starea aceea de 
neîncredere. Nu lua în seamă sfaturile, fă ce simţi tu că e 
mai bine. 

Așteptare. Jumătate de oră de liniște fu de-ajuns. 

— Fie că sună sau nu, trebuie să hotărâm ce facem de- 
acum încolo, spuse Crawford. Încercăm schema cu cutia 
poștală? 

— Nu văd nimic mai bun, spuse Graham... 

— Avem două capcane, una pânda la tine acasă și 
cealaltă, cutia poștală. 

Telefonul sună. Generatorul de ton porni. La sistemul de 
urmărire începu localizarea. Patru apeluri. Tehnicianul 
apăsă pe buton și Beverly răspunse. Sarah asculta. 

— Biroul agentului special Crawford. 

Sarah dădu din cap. Ştia cine sunase; era un prieten mai 
vechi de-al lui Crawford de la Alcool, Tutun și Arme de Foc. 


Beverly închise repede și localizarea fu oprită. Toţi cei din 
clădirea FBI știau că trebuie să lase linia liberă. 

Crawford revăzu detaliile în legătură cu cutia poștală. 
Erau plictisiţi și încordaţi în același timp. Lloyd Bowman le 
relata cum perechile de numere din referinţele biblice ale 
lui Lecter se potriveau în pagina 100 a cărţii Bucuria 
gătitului. Sarah servea cafele în pahare de carton. Telefonul 
începu să sune. Generatorul de ton intră pe fir și se începu 
localizarea. Patru apeluri. Tehnicianul apăsă pe buton. 
Beverly răspunse. 

— Biroul agentului special Crawford. 

Sarah dădea insistent din cap. Graham intră în cabină și 
închise ușa. Vedea buzele lui Beverly mișcându-se. Apăsă pe 
„Așteptare” și privi secundarul ceasului de pe perete. 
Graham își vedea faţa în receptorul curăţat. Două feţe 
umflate, una în difuzor și alta în microfon. Simţi și el mirosul 
de pulbere explozivă de pe cămașă. „Nu închide! Doamne- 
ajută! Nu închide!” Trecuseră patruzeci de secunde. 
Telefonul se mișcă ușor pe masă când sună. „Lasă-l să sune. 
Încă o dată.” Patruzeci și cinci de secunde. „Acum.” 

— Will Graham la telefon, vă pot fi de folos cu ceva? 

Un râs înfundat: 

— Cred că da. 

— Cine este la telefon, vă rog? 

— Nu ţi-a spus secretara? 

— Nu, m-a chemat dintr-o ședință, domnule, și... 

— Dacă îmi spui că nu vrei să vorbești cu Domnul Pelerin, 
închid chiar acum. Da sau nu? 

— Domnule Pelerin, dacă aveţi o problemă la care eu vă 
pot oferi ajutor, discut cu plăcere. 

— Cred că tu ai probleme, domnule Graham. 

— Îmi pare rău, nu v-am înţeles. 

Braţul secundarului se apropia de un minut. 

— Ai fost cam ocupat, nu? întrebă vocea. 

— Prea ocupat să rămân la telefon dacă nu spuneţi ce 
doriţi. 


— Preocuparea mea e și preocuparea ta: cazurile de la 
Atlanta și Birmingham. 

— Ştiţi ceva despre asta? 

Un râs molcom. 

— Dacă știu? Te interesează Domnul Pelerin? Da sau nu. 
Închid dacă minţi. 

Graham îl vedea pe Crawford prin geam. Avea un 
receptor în fiecare mână. 

— Da. Dar, vedeţi, eu primesc o groază de telefoane și 
majoritatea sunt de la oameni care pretind doar că știu 
anumite lucruri. 

Crawford puse un receptor jos și măzgăli ceva pe o 
bucată de hârtie. 

— Nici nu vă închipuiţi câţi mă sună aiurea, continuă 
Graham. După câteva minute de vorbit îmi dau seama că nu 
au nici măcar capacitatea de a înțelege ce se petrece. 
Dumneavoastră? 

Sarah ridică hârtia în dreptul geamului. Scria: „Cabină 
telefonică din Chicago. Poliţia gonește într-acolo”. 

— Dacă știi ceva despre Domnul Pelerin, poate o să-ţi 
spun dacă ai dreptate sau nu, spuse vocea înfundată. 

— Hai să lămurim despre cine vorbim, spuse Graham. 

— Vorbim despre Domnul Pelerin. 

— De unde să știu eu că Domnul Pelerin a făcut ceva ce 
mă interesează pe mine? A făcut? 

— Să spunem că da. 

— Sunteţi Domnul Pelerin? 

— N-am să-ţi spun asta. 

— Sunteţi prieten cu el? 

— Într-un fel, da. 

— Atunci, dovediţi-o. Spuneţi-mi ceva despre el care să 
mă convingă că îl cunoașteţi suficient de bine. 

— Tu mai întâi. Dovedește-mi tu primul. 

Un chicotit nervos. 

— Prima dată când greșești, închid. 

— Bine, atunci, Domnul Pelerin e dreptaci. 


— Asta e o idee banală. Majoritatea oamenilor sunt 
dreptaci. 

— Domnul Pelerin e un neînțeles. 

— Fără generalităţi de rahat, te rog! 

— Domnul Pelerin este foarte puternic din punct de 
vedere fizic. 

— Da, s-ar putea spune. 

Graham privi ceasul. Un minut și jumătate. Crawford îl 
încuraja printr-un gest al capului. 

„Nu-i oferi niciun amănunt care l-ar putea face să-și 
schimbe modul de operare.” 

— Domnul Pelerin este alb și are cam un metru optzeci și 
șapte. Nu mi-aţi spus încă nimic relevant. Nici nu m-aţi 
convins că îl cunoașteţi. 

— Vrei să închid? 

— Nu, dar aţi spus că vom face un troc. N-am primit 
nimic în schimb. 

— Crezi că Domnul Pelerin e nebun? 

Bloom dădu din cap că nu. 

— Nu cred că o persoană atât de precaută ca el poate fi 
nebună. Cred că e diferit. Am convingerea că mulţi îl cred 
nebun, și asta pentru că el nu i-a lăsat să-l înţeleagă. 

— Descrie-mi exact ce crezi că i-a făcut doamnei Leeds și 
poate îți spun dacă ai dreptate sau nu. 

— Nu vreau să fac asta. 

— La revedere! 

Lui Graham aproape îi sări inima din piept, dar reuși să 
audă o respiraţie la celălalt capăt al firului. 

— Nu pot să fac asta până... 

Graham auzi ușa cabinei telefonice trântindu-se și 
receptorul căzând cu zgomot. Voci slabe și pocnituri în timp 
ce receptorul se bălăbănea. Toţi cei prezenţi auziră la 
difuzor: 

„— Stai pe loc! Nicio mișcare! Mâinile la ceafă și ieși încet 
din cabină. Încet, pune mâinile pe ușă și depărtează 
picioarele.” 


Graham fu cuprins de un sentiment plăcut de ușurare. 

„— Nu sunt înarmat, Stan. Îmi găsești legitimaţia în 
buzunarul de la piept. Nu mă gâdila.” 

O voce confuză ţipă în receptor. 

— Cu cine vorbesc? 

— Will Graham de la FBI. 

— Sergent Stanley Riddle, de la Poliţia din Chicago, se 
auzi răspunsul iritat. Îmi spuneţi și mie ce se întâmplă? 

— Spune-mi dumneata. Aţi arestat pe cineva? 

— Da. Pe Freddy Lounds, reporterul. Îl cunosc de zece 
ani... Uite-ţi legitimaţia, Freddy... Faceţi plângere? 

Graham păli. Crawford roși. Doctorul Bloom privea banda 
învârtindu-se. 

— Mă auziţi? 

— Da, fac plângere, spuse Graham aproape sufocat. 
Luaţi-l și reţineţi-l până vine procurorul. 

Lounds luă receptorul. Vorbea repede și clar, fără 
ghemotoacele de vată din gură. 

— Ascultă, Will... 

— Spune-i procurorului tot ce dorești, nu mie. Dă-mi-l pe 
sergentul Riddle. 

— Am aflat ceva... 

— La dracu”, dă-mi-l pe sergentul Riddle odată! 

Vocea lui Crawford interveni pe fir: 

— Dă-mi-l mie, Will. 

Graham trânti receptorul cu un zgomot care îi făcu să 
tresară pe toţi cei din raza difuzorului. leși din cabină, apoi 
din încăpere fără să se uite la nimeni. 

— Lounds, ai stârnit toţi dracii din iad, spuse Crawford. 

— Vreţi să-l prindeţi sau nu? Pot să vă ajut. Lăsaţi-mă să 
vorbesc un minut. 

Lounds se grăbi, profitând de tăcerea lui Crawford: 

— Ascultă, tocmai mi-aţi demonstrat cât de mare nevoie 
aveţi de Tattler. Înainte nu eram foarte sigur, dar acum 
sunt. Anunţul e strâns legat de caz, altfel nu v-aţi fi dat 


peste cap să localizaţi convorbirea. Minunat. Tattler vă stă 
la dispoziţie. Cu tot ce vreţi. 

— Cum ai aflat? 

— Omul de la Mica publicitate a venit la mine. Mi-a spus 
că biroul vostru din Chicago a trimis un civil să verifice 
anunţurile. Tipul a luat cinci scrisori. A zis că sunt „legate 
de un caz de fraudă prin corespondenţă”. Pe dracu'. Omul 
meu a făcut copii xerox ale scrisorilor și plicurilor înainte de 
a vi le da. M-am uitat peste ele. Știam că a luat cinci ca să o 
acopere pe cea pe care o voia de fapt. Mi-a trebuit o zi sau 
două să le verific pe toate. Răspunsul era pe plic. Ș$tampila 
poștei din Chesapeake. Codul de pe ștampilă era al 
spitalului. Am fost acolo, după prietenul tău. Ce altceva 
putea să fie? Dar trebuia să fiu sigur. De aceea am sunat, să 
văd dacă el e cel căutat de voi. El e, într-adevăr. 

— Ai făcut o mare greșeală, Freddy. 

— Aveţi nevoie de Iattler și eu pot să vi-l pun la 
dispoziţie. Anunţuri, editoriale, monitorizarea 
corespondenţei, orice vreţi. Pot să fiu discret. Pot. Lasă-mă 
să intru și eu în jocul ăsta, Crawford. 

— Nu e niciun joc. 

— Bine, atunci înţeleg că nu o să vă pese dacă în numărul 
viitor cineva o să dea șase anunţuri personale adresate 
„domnului Pelerin”, cu aceeași semnătură. 

— Îţi fac ordin de interdicţie și te bag în anchetă pentru 
obstrucţionarea justiţiei. 

— Dar o să afle toate ziarele. 

Lounds știa că este înregistrat, dar nu îi mai păsa. 

— Îţi jur, Crawford, că o s-o fac. O să-ţi fac șansa bucățele 
înainte să o pierd pe a mea. 

— Mai adaugă și transmiterea interstatală a unui mesaj 
de ameninţare la tot ce ţi-am enumerat mai devreme. 

— Lasă-mă să vă ajut, Jack. Pot, crede-mă. 

— Du-te la poliţie, Freddy, și dă-mi-l pe sergent. 

e 


Automobilul Lincoln Versailles al lui Freddy Lounds 
mirosea a lac de păr și aftershave, a ciorapi și a trabucuri. 
Polițistul fu cât se poate de fericit să iasă la aer când 
ajunseră la secţie. 

Lounds îl cunoștea pe căpitanul secţiei și pe mulţi dintre 
polițiștii de patrulă. Căpitanul îi oferi o cafea și sună la 
procuratură să „se limpezească rahatul ăsta odată”. 

Nu veni nimeni de la poliţia federală să-l ia pe Lounds. 
Peste jumătate de oră primi un telefon de la Crawford și 
vorbi cu el din biroul căpitanului. Apoi fu eliberat. Căpitanul 
îl conduse la mașină. 

Lounds era nervos și conducea smucit când traversă 
pasarela spre apartamentul lui din partea de est a orașului, 
cu vedere spre lacul Michigan. Voia să obţină mai multe 
avantaje de pe urma acestei povești. Banii erau unul dintre 
ele, majoritatea urmând să provină din vânzarea cărții 
despre caz. La treizeci și șase de ore de la prinderea 
criminalului va apărea o ediţie a cărţii lui. Un reportaj 
exclusiv în presă îi va asigura gloria. Va avea satisfacția să 
vadă cum presa serioasă - Chicago Tribune, Los Angeles 
Times, sanctitatea sa Washington Post și sfântul New York 
Times - îi publică materialele cu drept de autor, cu poză 
deasupra articolului. Și, după aceea, corespondenții 
augustelor publicaţii, care îl priveau de sus, care nu se 
așezau la aceeași masă cu el, vor crăpa de ciudă. 

Lounds era un paria pentru ei din pricină că se 
convertise la o altă credinţă. Dacă ar fi fost un incompetent, 
un prostovan, veteranii presei serioase i-ar fi iertat că 
lucrează pentru Tattler tot așa cum oamenii iartă gesturile 
unui retardat. Dar Lounds era bun. Avea toate calităţile 
necesare unui bun reporter - inteligenţă, tupeu și nas de 
copoi. Avea multă energie și răbdare. 

Printre dezavantajele lui se număra faptul că era 
enervant și, în consecință, neagreat de directorii de știri, și 
că avea tupeul de a se scoate pe sine în evidenţă în toate 
reportajele pe care le făcea. În Lounds zăcea nevoia 


imperioasă de a se face remarcat, nevoie confundată 
adesea cu orgoliul. Lounds era dolofan, mic și urât. Avea 
dinţi de cal, iar ochii lui de șobolan luceau ca scuipatul pe 
asfalt. 

Lucrase în presa „serioasă” timp de zece ani până când 
își dăduse seama că nimeni nu-l va trimite niciodată 
corespondent la Casa Albă. Văzuse că redactorii-șefi îl 
țineau în chip de om bun la toate și așa urmau să-l 
folosească până avea să devină un beţivan bătrân, la un 
birou uitat de lume, îndreptându-se inevitabil spre ciroză 
sau spre o moarte într-un incendiu provocat de ţigara pe 
care uitase s-o stingă. 

Aveau nevoie de informaţiile pe care le putea obţine el, 
dar, dacă se putea, fără să fie nevoiţi să-l vadă și pe el. Îl 
plăteau foarte bine, ceea ce totuși nu înseamnă prea mult 
dacă ai nevoie de bani mulţi pentru femei. Îl băteau pe 
umăr și îi spuneau că are un curaj de nota zece, dar refuzau 
să-i rezerve un loc în parcare. 

Într-o după-amiază din 1969, în timp ce rescria un 
articol, Freddy avu o revelaţie. 

Frank Larkin ședea lângă el scriind ce i se dicta la 
telefon. Dictarea era moara de măcinat a reporterilor 
bătrâni de la ziarul la care lucra Freddy. Frank Larkin avea 
cincizeci și cinci de ani, dar arăta de șaptezeci. Avea o 
privire ștearsă și, la fiecare jumătate de oră, se ducea la 
dulapul lui de la vestiar să bea ceva. Freddy îi simţea 
duhoarea de la masa la care lucra. Larkin se ridică, se duse 
la biroul editorului de știri, o femeie, și îi spuse ceva în 
șoaptă. Freddy Lounds asculta întotdeauna conversațiile 
celorlalți. Larkin îi ceru femeii să-i aducă un tampon de la 
automatul din toaleta pentru angajate. Folosea tampoane 
pentru că avea sângerări anale. 

Freddy se opri, renunţă să mai bată la mașină articolul la 
care lucra. Mototoli articolul și înlocui hârtia cu una albă pe 
care își scrisese demisia. O săptămâna mai târziu lucra la 
Tattler. 


Începu ca redactor la rubrica despre cancer, cu un 
salariu dublu faţă de cel de dinainte. Conducerea fu 
impresionată de stilul lui. Tattler își permitea să-l plătească 
bine, deoarece ziarul câștiga fabulos de pe urma 
subiectelor despre cancer. Unul din cinci americani moare 
de cancer. Rudele muribundului, epuizate, încercând să 
lupte cu furia tumorii cu gesturi de încurajare, budincă de 
banane și bancuri răsuflate, caută cu disperare ceva care să 
le dea o speranţă. 

Studiile de marketing arătau că un titlu cu caractere 
mari de tipul „Leac pentru cancer” sau „Medicament 
miraculos pentru cancer” creștea vânzările din 
supermarketuri ale unui număr din Jattler cu 22,3 
procente. Acest procentaj scădea cu 6 procente dacă 
articolul era pomenit în partea de sus a paginii întâi, chiar 
sub numele publicaţiei, din cauză că oamenii aveau timp să 
citească rezumatul articolului în timp ce li se făcea nota la 
casă. Experții de marketing au descoperit că era mai bine 
ca titlul să fie color pe pagina întâi și articolul în paginile de 
mijloc, pentru că oamenilor le era greu să ţină ziarul 
desfăcut cu o mână și căruciorul cu cealaltă. 

Articolul standard era, în prima parte, format din cinci 
paragrafe optimiste, scrise cu caractere de 10, apoi urma 
restul articolului cu caractere de 8, apoi cu 6, înainte dea 
se recunoaște faptul că „medicamentul miraculos” nu era 
disponibil deocamdată, sau că testele pe animale de-abia 
începuseră. 

Freddy Lounds își câștiga banii scriind asemenea 
articole, iar poveștile lui vindeau o mulţime de exemplare. 
Pe lângă creșterea numărului de cititori, ziarul câștiga și de 
pe urma reclamelor mascate despre pandantive magice și 
alte panacee. Fabricanţii acestora plăteau în plus dacă 
reclama la produsele lor era tipărită chiar lângă articolele 
săptămânale despre cancer. 

Mulţi cititori au trimis scrisori la ziar pentru a obţine mai 
multe informaţii. S-au câștigat bani buni și de pe urma 


acestor scrisori, vânzându-li-se adresele unui predicator 
„evanghelist” prin radio, un sociopat notoriu obișnuit să 
urle pe post, care le scria celor disperaţi și le cerea bani, 
folosind plicuri imprimate cu textul: „Cineva drag va muri 
dacă nu...” 

Freddy Lounds era cât se poate de potrivit pentru Zattlep 
și ziarul era numai potrivit cu el. Acum, după unsprezece 
ani de muncă la ei, câștiga 72 000 de dolari pe an. Își făcea 
chefurile și cheltuia banii pe distracţii. Trăia așa cum știa el 
să trăiască. 

După cum mergeau lucrurile, credea că poate să obţină 
un contract mai avantajos pentru ediţia de masă a cărţii pe 
care o pregătea, și mai erau și veniturile care ar fi putut 
veni dacă se făcea și un film. Freddy Lounds auzise că 
Hollywoodul este locul perfect pentru oamenii avizi de bani. 

Freddy se simțea bine. Cobori în garajul subteran al 
clădirii în care locuia și parcă pe locul lui cu un scrâșnet de 
cauciucuri. Pe perete era scris numele lui cu litere de-o 
șchioapă, marcând locul rezervat: Domnul Frederick 
Lounds. 

Wendy venise deja: Datsunul ei era parcat lângă locul lui. 
Bun. Își dorea să o poată lua cu el la Washington, să vadă 
cum le curg balele polițailor ălora când vor da ochii cu așa 
frumuseţe de femeie. Fluieră în lift, în drum spre 
apartament. 

e 

Wendy îi făcea bagajele. Trăise o viaţă tot făcându-și 
bagajele, așa că se pricepea. Curată, jeanși și bluză în 
carouri, părul castaniu, strâns într-o coadă de cal la spate, 
putea fi confundată cu o fată de la ţară dacă nu ar fi fost 
atât de palidă și cu o asemenea înfățișare îngrijită. Wendy 
sugera mai degrabă dorinţa de a cocheta cu adolescenţa. 

Îi aruncă lui Lounds o privire versată ce nu mai știa ce e 
aceea uimire de mulţi ani. Văzu că tremură. 

— Te zbaţi prea tare, Roscoe. 


Ei îi plăcea să-i spună Roscoe și, dintr-un motiv oarecare, 
el era încântat de acest nume. 

— Ce iei, avionul de șase? 

Îi aduse ceva de băut și luă de pe pat costumul de 
material plastic strălucitor și cutia în care își ţinea peruca, 
făcându-i loc să se întindă. 

— Te duc eu la aeroport. Nu merg la club înainte de șase. 

Ea era proprietara clubului topless Wendy City și nu mai 
trebuia să danseze. 

Lounds contribuise și el la afacere. 

— Când m-ai sunat, parcă erai Domnul Cârtiţă, spuse ea. 

— Cine? 

— Domnul Cârtiţă. Stii tu, duminica dimineaţa, ăla 
misterios care îl ajută pe agentul secret Veveriţă. Ne-am 
uitat când erai răcit... Ai dat lovitura azi, nu-i așa? Pari 
mulțumit de tine. 

— Corect. Astăzi am riscat, iubito, și am câștigat. Mi s-a 
deschis o poartă de aur. 

— Ai timp să dormi puţin înainte să pleci. Nu te omori 
chiar așa cu munca. 

Lounds își aprinse o ţigară. Alta era deja aprinsă în 
scrumieră. 

— Ştii ce? spuse ea. Pariez că dacă îţi bei paharul și îmi 
povestești totul, o să dormi mai liniștit. 

Faţa lui Freddy Lounds, lipită pe gâtul ei, ca un pumn 
strâns, se relaxă în cele din urmă, un pumn care se 
deschide și devine palmă, acum exprimând liniște. Se opri 
din tremurat. Îi relată totul în șoaptă, cu gura între sânii ei 
măriţi artificial; ea desena cu degetul opturi pe ceafa lui. 

— Ești șmecher, Roscoe, spuse ea. Culcă-te acum. Ie 
trezesc eu să ajungi la avion. O să iasă totul bine. Șio să ne 
distrăm de minune după aceea, ca în vremurile bune. 

Vorbiră despre locurile pe care le-ar putea vizita. El 
adormi. 


Capitolul 17 


Doctorul Alan Bloom și Crawford ședeau pe niște scaune 
pliante, singurele piese de mobilier rămase în biroul lui 
Crawford. 

— Domnule doctor, ne-a scăpat. 

Doctorul Bloom studie trăsăturile de maimuţă ale lui 
Crawford și se întrebă ce urmează. Îndărătul chipului 
morocănos și al pastilelor efervescente Alka-Seltzer, 
doctorul detectase o inteligenţă ascuţită ca lama unui 
bisturiu. 

— Unde s-a dus Will? 

— O să-i treacă furia după ce face o plimbare, spuse 
Crawford. Îl urăște pe Lounds. 

— Credeai că o să-l pierzi pe Will după ce Lecter i-a 
publicat adresa? Că o să se întoarcă la el acasă, la soţie și la 
copil? 

— Doar o clipă. Oricum, a fost șocat. 

— E de înţeles, admise dr. Bloom. 

— Atunci mi-am dat seama - nu poate să se ducă acasă, și 
nici Molly și Willy nu vor putea să se întoarcă acasă până nu 
îl prindem pe Zâna Măseluţă. 

— Ai cunoscut-o pe Molly? 

— Da. E o tipă pe cinste. Îmi place de ea. Desigur, îmi 
dorește să ajung direct în iad. În consecinţă, prefer să o evit 
o perioadă. 

— Crede că te folosești de Will ca să-ţi rezolvi problemele 
tale? 

Crawford îl privi intens pe doctorul Bloom. 

— Am de discutat niște chestii cu el. O să ne consultăm cu 
tine. Când trebuie să ajungi la Quantico? 

— Marţi dimineaţă. Dar pot să amân. 


Doctorul Bloom fusese invitat să ţină o serie de cursuri la 
Departamentul de Științe Comportamentale al Academiei 
FBI. 

— Lui Graham îi place de tine. Zice că nu încerci să te joci 
cu mintea lui, spuse Crawford. 

Remarca lui Bloom cum că s-ar folosi de Graham îi 
rămăsese în gât. 

— Nu încerc. N-aș îndrăzni, spuse dr. Bloom. Sunt la fel 
de sincer cu el ca și cu oricare dintre pacienţii mei. 

— Exact. 

— Nu, eu vreau să fiu prieten cu el și chiar sunt, Jack. 
Domeniul meu de activitate este observaţia. Adu-ţi aminte 
că, atunci când m-ai rugat să fac un studiu despre el, am 
refuzat. 

— Petersen, cel de deasupra, comandase studiul, nu eu. 

— Tu mi l-ai cerut. Oricum, dacă ar fi să trag anumite 
concluzii în privinţa lui Graham, ceva care să fie de folos și 
altora din punct de vedere terapeutic, aș face-o într-o formă 
atât de subtilă, încât nimeni nu și-ar da seama la cine mă 
refer. Dacă va exista o lucrare științifică cu un asemenea 
subiect, nu va fi publicată decât postum. 

— Postum se referă la tine sau la Graham? 

Doctorul Bloom nu răspunse. 

— Am observat ceva ce mă face curios: nu rămâi 
niciodată singur în aceeași încăpere cu Graham, nu-i așa? 
Desigur, gestul nu e evident. Dar nu rămâi niciodată între 
patru ochi cu el. De ce? Crezi că are capacităţi 
paranormale? 

— Nu. Este un om cu memorie fotografică - are o 
memorie vizuală fantastică - dar nu cred că e medium. Nu a 
acceptat să se lase testat de Duke, dar asta nu înseamnă 
nimic. Detestă să se bage cineva în mintea și sufletul lui. Și 
eu, la drept vorbind. 

— Dar... 

— Will vrea să facă din asta un exerciţiu pur intelectual 
și, în definiţia îngustă pe care o dă știința judiciară, asta și 


este. E bun, dar îmi închipui că sunt și alţii la fel de buni ca 
ei. 

— Nu mulţi, răspunse Crawford. 

— Ce are în plus este empatia pură și capacitatea de 
proiecţii mentale, spuse dr. Bloom. Poate să abordeze orice 
punct de vedere, al tău, al meu - și poate și altele care îl 
sperie și îl dezgustă. Se poate pune în pielea altuia. E un 
dar incomod, Jack. Percepția este o armă cu două tăișuri. 

— De ce nu rămâi niciodată singur cu el? 

— Pentru că am o curiozitate pur profesională în ceea ce 
privește persoana lui și sunt sigur că și-ar da seama de asta 
foarte repede. Îi merge mintea. 

— Dacă vede că încerci să i te bagi în suflet, o să tragă 
jaluzelele. 

— O analogie destul de dură, dar într-adevăr corectă. Te- 
ai răzbunat destul, Jack. Hai să trecem la subiect și s-o 
scurtăm. Nu mă simt prea bine. 

— Probabil o manifestare psihosomatică, spuse Crawford. 

— 'Te înșeli. E doar vezica urinară. Ce vrei? 

— Am la dispoziţie un mijloc prin care îi pot vorbi Zânei 
Măseluţă. 

— Tattler spuse Bloom. 

— Corect. Crezi că avem cum să-l împingem spre 
autodistrugere prin ceea ce îi vom spune? 

— Să-l facem să se sinucidă? 

— Sinuciderea mi-ar conveni de minune. 

— Mă îndoiesc. În anumite tipuri de boli mintale asta ar fi 
posibil. În cazul ăsta însă am dubii. Dacă ar avea tendinţe 
spre autodistrugere, n-ar mai fi atât de atent în tot ceea ce 
face. Nu s-ar proteja atât de bine. Dacă ar fi un caz clasic 
de schizofrenie, cu manii paranoide, ai putea să-l influenţezi 
și să-l faci să se dea de gol prin ceva. Poate să se 
automutileze. Oricum, nu te-aș ajuta. 

Sinuciderea era inamicul principal al doctorului Bloom. 

— Da, probabil că nu m-ai ajuta, încuviinţță Crawford. 
Putem să-l întărâtăm? 


— De ce vrei să știi? În ce scop? 

— “Te întreb doar un lucru: am putea să-l întărâtăm și în 
același timp să-i atragem atenţia? 

— A făcut deja o fixaţie pentru Graham și îl consideră 
adversarul lui, știi prea bine. Nu umbla cu șmecherii. Te-ai 
hotărât să pui pielea lui Graham la bătaie, nu-i așa? 

— Sunt de părere că ar trebui s-o facem și pe asta. Dacă 
nu, pe douăzeci și cinci iar o să facă o baie de sânge. Ajută- 
mă! 

— Nu înţeleg ce dorești. 

— Un sfat - asta îţi cer. 

— Nu de la mine, spuse dr. Bloom. Mai bine de la 
Graham. Nu vreau să interpretezi greșit, și în mod normal 
nu aș spune-o, dar trebuie să aflu: care crezi că este unul 
dintre cele mai puternice motivații ale lui Graham? 

Crawford dădu din cap. 

— Frica, Jack. Omul ăsta se confruntă cu o frică 
nemaipomenită. 

— Pentru că a fost rănit? 

— Nu, nu numai din pricina asta. Frica merge mână în 
mână cu imaginaţia, e o pedeapsă, e preţul imaginaţiei. 

Crawford își privi fix mâinile butucănoase încrucișate pe 
pântece. Roși. Discuţia devenea jenantă. 

— Sigur. E un lucru care nu se spune „durilor”. Nu te 
teme să-mi spui că îi este frică. N-am cum să îmi schimb 
părerea că e un om de ispravă. Nu sunt chiar nemernic, 
doctore. 

— Nici n-am crezut vreodată treaba asta, Jack. 

— Nu l-aș pune la bătaie dacă n-aș fi sigur că îl protejez 
măcar în proporţie de optzeci la sută. Nu se descurcă rău. 
N-o fi cel mai bun, dar e rapid. Doctore, ne ajuţi să-l 
întărâtăm pe Zâna Măseluţă? Au murit deja prea mulţi. 

— Numai în cazul în care Graham cunoaște toate 
riscurile și și le asumă de bunăvoie. Vreau să aud că spune 
asta cu gura lui. 


— Semănăm mult, doctore. Eu nu-l trag niciodată pe 
sfoară. Nu mai mult decât ne tragem reciproc pe sfoară noi 
toţi. 

e 

Crawford îl găsi pe Graham în atelierul minuscul de lângă 
laboratorul lui Zeller, pe care îl rechiziționase și îl tapetase 
cu fotografii și înscrisuri personale ale victimelor. Crawford 
așteptă până ce Graham lăsă din mână Buletinul forțelor de 
ordine pe care îl citea. 

— Hai să te pun la curent cu ce am pregătit pentru data 
de douăzeci și cinci. 

Nu era nevoie să-i spună lui Graham că pe douăzeci și 
cinci era următoarea lună plină. 

— Când va acţiona din nou? 

— Da, dacă avem vreo problemă pe douăzeci și cinci. 

— Nu dacă. Ci când. 

— Ambele crime au avut loc sâmbătă noaptea. 
Birmingham, 28 iunie, lună plină, sâmbătă noaptea. Atlanta, 
26 iulie, o zi înainte de luna plină, dar tot sâmbătă noaptea. 
De data asta luna plină cade într-o luni, 25 august. Fiindcă 
are o slăbiciune pentru zilele de sfârșit de săptămână, o să 
fim gata de vineri. 

— Gata? O să fim gata? 

— Corect. Ştii cum scrie la carte că se investighează o 
crimă? 

— Niciodată n-am văzut să se facă așa cum scrie la carte, 
spuse Graham. Niciodată nu iese bine. 

— Nu. Aproape niciodată. Totuși ar fi nemaipomenit să 
reușim să o facem: să trimitem un om înăuntru. Doar unul. 
Să-l lăsăm să cerceteze locul. Cu microfon ascuns, să ne 
transmită tot ce constată. Să aibă la dispoziţie locul atâta 
timp cât vrea. Numai el... numai tu. 

O pauză interminabilă. 

— Ce vrei să spui? 

— Începând cu vineri, douăzeci și doi, o să avem un 
laborator mobil Grumman Gulfstream la baza aeriană 


Andrews. L-am luat de la Interne. Vom fi pe fază - eu, tu, 
Zeller, Jimmy Price, un fotograf și doi oameni pentru 
interogări. Pornim de îndată ce primim apelul. Oriunde ar fi 
să se întâmple, în est sau în sud, ajungem într-o oră și un 
sfert. 

— Cum rămâne cu poliția locală? Nu-i obligă nimeni să 
coopereze cu noi. N-o să aștepte. 

— Trimitem dispoziţii tuturor șefilor de poliţie și șerifilor 
să semnaleze, dar să nu se amestece. Ordine similare vor fi 
pe birourile tuturor dispeceratelor și ofițerilor de serviciu. 

Graham clătină din cap. 

— Rahat. Nu se vor abţine. N-o să meargă. 

— Să știi că nu le cerem prea mult. Vrem doar ca în 
momentul în care au un semnal care privește cazul nostru, 
primii ofiţeri care ajung la faţa locului să intre și doar să se 
uite. Personalul medical poate să intre și să vadă dacă mai 
poate fi salvat cineva. Apoi să iasă. Barajele pe șosele, 
interogările, n-au decât să facă tot ce vor - nu mă 
interesează. Totul este să lase locul faptei neatins. Ajungem 
acolo, intri tu. Ai microfon. Vorbești cu noi când ai chef, nu 
zici nimic dacă n-ai chef. Nu te grăbește nimeni. Când vrei, 
intrăm și noi. 

— Poliţia locală nu o să aștepte. 

— Sigur că nu. O să trimită niște indivizi de la Omucideri. 
Dar cererea noastră va avea un oarecare efect. N-o să se 
mai calce toţi în picioare, lovindu-se unii de alţii. Terenul o 
să rămână în bună măsură neatins, să te poţi edifica. 

Neatins. Graham se sprijini cu capul de spătar și privi 
tavanul. 

— Dar, bineînţeles, continuă Crawford, mai avem încă 
treisprezece zile până atunci. 

— Hei, Jack! 

— Ce? întrebă Crawford. 

— Mă omori, mă omori cu zile. 

— Nu înţeleg. 


— Ba înţelegi. Aţi decis să mă folosiţi ca momeală fiindcă 
nu aţi reușit încă să aflaţi nimic și nu aveţi alternativă. Așa 
că, înainte să mă întrebi, ţi-ai zis c-ar fi mai bine să-mi 
povestești cât de rău o să fie data viitoare. O tactică 
psihologică bună. Bună pentru idioţi. Ce credeai că o să-ţi 
răspund? le temeai că mi-a dispărut curajul după ultima 
întâlnire cu Lecter? 

— Nu. 

— Nu ţi-aș purta pică, chiar de-ar fi așa. Cunoaștem 
amândoi persoane cărora li s-a întâmplat una ca asta. Nu- 
mi place să umblu cu vesta de Kevlar și nici să-mi ţâţăie 
fundu'. Dar m-am băgat în rahat și n-am cum să dau înapoi. 
Nu putem să ne ducem liniștiți la casele noastre atâta 
vreme cât el e în libertate. 

— Nu m-am îndoit niciodată că o să accepţi. 

Graham își dădu seama că nu minte. 

— E și altceva la mijloc, nu? 

Crawford amuţi. 

— Nu Molly. În niciun caz. 

— Doamne, Will, nici măcar eu n-aș fi în stare să-ţi cer 
așa ceva. 

Graham îl fixă câteva clipe. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Jack! Ai decis să-l 
scoatem la înaintare pe Freddy Lounds, nu-i așa? Tu și 
micuțul Freddy aţi bătut palma. 

Crawford se încruntă privind o pată de pe cravată. Ridică 
ochii către Graham. 

— Ştii și tu că e cea mai bună metodă de a-l momi. Zâna 
Măseluţă va fi cu ochii pe Tattler. Ce alte atuuri mai avem? 

— Chiar trebuie să îl implicăm și pe Lounds? 

— El controlează tot ce mișcă la Tattler 

— Deci îl umilesc pe Zâna Măseluţă în gura gazetei și 
după aia îi oferim o ocazie să se răzbune. Crezi că varianta 
asta e mai bună decât capcana cu cutia poștală? Nu-mi 
răspunde, știu că e mai bine așa. Cu Bloom ai vorbit? 


— În treacăt. O să ne întâlnim amândoi cu el. Și cu 
Lounds. O să-i întindem și momeala cu scrisoarea în același 
timp. 

— Şi îl ademenim și la mine acasă? Cred că va trebui să-i 
oferim o ocazie cât mai bună. Un spaţiu accesibil. Undeva 
unde să se apropie cu ușurință. Nu cred că va încerca să 
mă trimită în lumea drepţilor cu pușca cu lunetă. M-o fi 
păcălind el cu unele, dar nu-l pot vedea cu o armă în mână. 

— O să postăm oameni de veghe în locurile mai înalte. 

Se gândeau amândoi la același lucru. Vesta antiglonț de 
Kevlar putea să oprească lovitura de cuţit sau glonţul de 9 
milimetri, capul însă rămânea vulnerabil. Nu aveau cum să-l 
protejeze împotriva unei împușcături în cap dacă se trăgea 
asupra lui din vreo ascunzătoare. 

— Vorbește tu cu Lounds. Ştii că mie nu-mi face nicio 
plăcere să-l văd. 

— Trebuie să-ţi ia un interviu, Will, spuse Crawford blând. 
Trebuie să te fotografieze. 

Bloom îl avertizase pe Crawford că în privinţa asta o să-l 
convingă mai greu. 


Capitolul 18 


La momentul oportun, Graham reuși să-i surprindă atât 
pe Crawford, cât și pe Bloom. Părea dispus să facă un 
compromis cu Lounds și afișa o expresie binevoitoare, 
contrastând flagrant cu răceala din privire. Privilegiul de a 
intra în sediul FBI avu un efect surprinzător asupra 
manierelor lui Freddy Lounds. Era chiar politicos, când își 
amintea că așa se cade, și umbla repede și fără prea mult 
zgomot în vreme ce-și pregătea aparatura. 

Graham îi refuzase un singur lucru: nu îl lăsase să vadă 
jurnalul doamnei Leeds și nici corespondenţa privată a 
membrilor celor două familii. Răspunsese calm tuturor 
întrebărilor lui Lounds. Amândoi își consultau notițele luate 
la întâlnirea cu doctorul Bloom, reformulând adesea 
întrebările și răspunsurile în conformitate cu sfaturile 
doctorului. 

e 

Lui Alan Bloom i se păruse dificil să găsească o 
modalitate de a-l jigni pe Zâna Măseluţă încât să-l înfurie. 
Își expuse doar teoriile referitoare la el. Ceilalţi îl urmăreau 
cu atenţie, ca niște elevi silitori într-o sală de karate, 
ascultând o prelegere de anatomie. 

Doctorul Bloom sublinia că acţiunile și scrisoarea Zânei 
Măseluţă indicau un tipar maniacal menit a compensa 
sentimentele  intolerabile de  neadaptare.  Spargerea 
oglinzilor indica o legătură între aceste sentimente și 
înfățișarea lui. Obiecţiile criminalului cu privire la porecla 
„Zâna Măseluţă” porneau de la implicaţiile homosexuale ale 
cuvântului „Zână”. Bloom era de părere că avea un conflict 
subconștient de natură homosexuală, o frică teribilă de a nu 
fi cumva homosexual. Părerea lui Bloom era susținută de o 
observaţie ciudată făcută în casa familiei Leeds: cutele și 


petele de sânge acoperite indicau că Zâna Măseluţă îl 
îmbrăcase pe domnul Leeds cu niște pantaloni scurţi după 
moartea acestuia. Doctorul Bloom susţinea că făcuse acest 
lucru pentru a sublinia lipsa lui de interes faţă de bărbați. 

Psihiatrul le vorbi despre legătura strânsă între 
impulsurile agresive și cele sexuale, care se formează la 
sadici încă de la vârstă fragedă. Atacurile sălbatice 
îndreptate în primul rând asupra femeilor și înfăptuite în 
prezenţa familiilor lor erau încercări evidente de răzbunare 
asupra unei imagini materne. Bloom, plimbându-se prin 
încăpere, vorbind parcă mai mult ca pentru sine, își denumi 
subiectul „progenitura unui coșmar”. Crawford închise ochii 
la auzul compasiunii din glasul doctorului. 

e 

În interviul acordat lui Lounds, Graham făcuse o serie de 
afirmaţii pe care un criminalist nu le-ar face niciodată și pe 
care un ziar serios nu le-ar lua niciodată în seamă. 
Declarase că Zâna Măseluţă e un om urât, impotent vizavi 
de persoanele de sex opus și susținuse, intenţionat ca să-l 
înfurie, că ucigașul molestase sexual victimele de sex 
masculin. Graham declarase că Zâna Măseluţă era fără 
îndoială măscăriciul apropiaților și produsul unei relaţii 
incestuoase. 

Subliniase faptul că Zâna Măseluţă nu este atât de 
inteligent ca Hannibal Lecter. Promisese să furnizeze 
ziarului Tattler mai multe observaţii și detalii cu privire la 
criminal, pe măsură ce le va afla și el. Mulţi colegi de 
breaslă nu erau de acord cu el, susținuse Graham, dar atâta 
vreme cât el conducea ancheta, 7attler putea să conteze pe 
informaţii verificate din partea lui. 

Lounds făcuse multe fotografii. Cea mai importantă 
fusese realizată în „ascunzătoarea din Washington” a lui 
Graham, un apartament pe care îl „luase în folosinţă până o 
va zdrobi pe Zână”. Era singurul loc unde „își găsea 
liniștea” în „atmosfera de carnaval” a anchetei. În 
fotografie, Graham apărea într-un halat de baie, așezat la 


un birou, studiind documente noaptea târziu. Studia un 
portret de o „concepţie artistică” grotescă a „Zânei”. 
Fereastra din spatele lui dădea spre domul Capitoliului, 
iluminat de reflectoare și, cel mai important, în colţul din 
stânga jos al ferestrei, șters, dar lizibil, se vedea firma 
motelului ieftin de peste drum. Zâna Măseluţă putea găsi 
foarte ușor apartamentul dacă voia într-adevăr. 

La sediul FBI, Graham fusese fotografiat în faţa unui 
spectrometru de masă. Nu avea nicio legătură cu cazul, dar 
lui Lounds i se păruse că dă bine. Graham acceptase chiar 
să apară în aceeași fotografie cu Lounds, în faţa rafturilor 
cu arme de foc. Lounds ţinea un pistol automat de nouă 
milimetri, același tip ca arma „Zânei”. Graham arăta către 
amortizorul artizanal dintr-o ţeavă de antenă de televizor. 

Doctorul Bloom rămase surprins când îl văzu pe Graham 
că pune prietenește o mână pe umărul lui Lounds, chiar 
înainte de a apăsa Crawford pe declanșator. 

S-a stabilit ca interviul și pozele să fie publicate în Ţattler 
în ediţia de a doua zi, luni, unsprezece august. De îndată ce 
se văzu cu materialul, Freddy Lounds porni către Chicago. 
Spusese că vrea să supravegheze personal punerea în 
pagină pentru tipografie. Aranjase să se întâlnească cu 
Crawford marţi după-amiază, la cinci străzi distanţă de 
capcană. 

Începând cu ziua de marţi, când Tattler ajungea la toate 
chioșcurile, monstrului aveau să i se întindă două capcane. 
Graham se va duce în fiecare seară în apartamentul în care 
fuseseră făcute pozele. Un anunţ personal codificat din 
același număr al ziarului îl invita pe „Zână” la o cutie 
poștală din Annapolis, păzită zi și noapte. Dacă devenea 
bănuitor în privinţa cutiei poștale, își putea închipui că toate 
eforturile de a-l prinde fuseseră canalizate într-acolo. 
Atunci Graham ar apărea o ţintă mai atrăgătoare, gândise 
FBl-ul. 

Autorităţile din Florida organizaseră o pândă și la 
Sugarloaf Key. 


Vânătorii nu erau prea mulţumiţi - două acţiuni care 
legau de mâini și de picioare un număr mare de forţe 
polițienești ce ar fi fost de folos și în altă parte, plus 
prezenţa lui Graham în apartamentul-capcană, care făcea 
imposibilă deplasarea lui în afara orașului. 

Deși judecata îi spunea lui Crawford că era cea mai bună 
mișcare, acţiunea i se părea prea pasivă. Avea impresia că 
alergau în jurul cozii când îi despărţțeau doar două 
săptămâni de următoarea lună plină. 

Zilele de luni și marţi trecură greu, timpul se scurgea 
paradoxal: minutele păreau ore, iar orele zburau ca 
minutele. 

e 

Spurgen, instructorul-șef al Brigăzii SWAT de la 
Quantico, dădu un tur blocului luni după-amiază. Graham îl 
însoţi. Crawford ședea pe bancheta din spate. 

— Traficul pietonal scade în jur de șapte și un sfert. Toţi 
merg la cină, spuse Spurgen. 

Trupul lui compact, atletic și șapca îndesată pe cap îl 
făceau să arate ca un mijlocaș de fotbal. 

— Dă-ne un semnal pe mâine noapte, pe canalul 
nesecurizat, după ce treceţi de pasajul cu linia ferată. Pe la 
opt treizeci, opt patruzeci. 

Opri în parcarea blocului. 

— Locul ăsta pentru o astfel de capcană nu e chiar cel 
mai nimerit, dar putea fi și mai rău. Veţi parca aici mâine- 
noapte. Vom schimba locul de parcare în fiecare seară, dar 
va rămâne tot pe partea asta. Sunt șaptezeci și cinci de 
metri până la intrarea în apartament. Hai să mergem! 

Spurgen, nu prea înalt și crăcănat, o luă înaintea lui 
Graham și Crawford. „Caută locurile cele mai critice”, gândi 
Graham. 

— Dacă e să se întâmple, probabil o să se întâmple pe 
alee, spuse șeful SWAI. Vezi, drumul normal, în linie 
dreaptă de la mașina ta la intrare, e prin centrul parcării. 
Aici e punctul cel mai depărtat de mașinile ce staţionează 


tot timpul în locul ăsta. Va trebui să o ia pe porţiunea cu 
asfalt ca să se apropie de tine. Cât de bine stai cu auzul? 

— Binișor, răspunse Graham. Și în parcarea asta 
nenorocită aud și mai bine. 

Spurgen cercetă chipul lui Graham, dar nu descoperi 
nicio expresie care să-i fie cunoscută și să-i spună ce 
gândea celălalt. Se opri în mijlocul parcării. 

— O să reducem puterea lămpilor de pe stradă ca să 
facem mai dificilă misiunea unuia care ar vrea să tragă cu 
pușca. 

— Mai dificilă și pentru oamenii voștri, spuse Crawford. 

— Dintre ai noștri, doi au lunete cu infraroșu, spuse 
Spurgen. Am niște spray de contrast cu care o să te rog să 
te dai pe haine, Will. Apropo, nu mă interesează cât de cald 
îţi este - trebuie să porţi vestă antiglonţ de fiecare dată. 
Clar? 

— Da. 

— Ce e? 

— E Kevlar. Ai ceva de comentat, Jack? O șansă în plus? 

— O șansă în plus, spuse Crawford. 

— E foarte probabil că o să te abordeze din spate sau o 
să vină din faţă și o să se întoarcă să te împuște în spate 
după ce trece de tine, spuse Spurgen. A împușcat de șapte 
ori în cap, corect? Nu e începător. O să te împuște și pe tine 
în cap dacă îi lași timp. Nu-i lăsa timp. După ce îţi arăt niște 
chestii în hol și în apartament, mergem la poligon. Ești de 
acord cu programul ăsta? 

— E de acord, răspunse Crawford în locul lui Graham. 

Spurgen era „marele preot” al poligonului. Îl puse pe 
Graham să poarte dopuri în urechi sub căștile de protecţie 
și îi prezentă ţinte din toate unghiurile. Era bucuros să vadă 
că Graham nu folosea pistolul calibru .38 cum era 
regulamentar, dar îl îngrijora flama de la ţeava modificată 
care i-ar fi putut afecta acuitatea privirii pe timp de noapte. 
Traseră timp de două ore. La sfârșit, Spurgen insistă să 


verifice ţeava și partea culisantă a pistolului calibrul 44 
folosit de Graham. 

Graham făcu un duș și se schimbă ca să scape de mirosul 
prafului de pușcă înainte de a se duce la Molly și Willy, în 
golf, pentru o ultimă noapte de libertate. 

Își luă soţia și fiul vitreg la magazin, dându-le instrucţiuni 
cum să aleagă pepenii. Insistă să cumpere din belșug tot ce 
le trebuia - vechiul Tattler mai era pe raft lângă casa de 
marcat și spera ca Molly să nu vadă numărul de a doua zi 
dimineaţa. Nu voia să-i spună ce se va întâmpla. 

Când îl întrebă ce vrea la cină săptămâna următoare, 
trebui să-i spună că va fi plecat la Birmingham. Era prima 
minciună pe care i-o spunea, ceea ce îl făcu să se simtă la 
fel de jegos ca bancnotele uzate. 

O privi printre rafturile cu produse: Molly, soţia lui, o 
femeie frumoasă, obsedată de noduli, de controlul medical 
trimestrial, de teama de întuneric - teamă pe care știa să și- 
o stăpânească - de convingerea obstinată că timpul 
înseamnă încă o șansă, convingere pe care o plătise scump 
de tot. Cunoștea valoarea zilelor pe care le aveau împreună. 
Ştia să se bucure de un moment de împlinire, să-l ţină în 
loc, și îl învățase și pe el să se bucure de astfel de momente. 

Acordurile muzicii lui Pachelbel se răspândeau în camera 
înecată de soare, unde s-au cunoscut și unde fericirea era 
prea mare pentru a fi păstrată și chiar și atunci teama îl 
pândea ca umbra unui uliu: totul era prea frumos ca să 
dureze. 

Molly își tot schimba geanta de pe un umăr pe altul, de 
parcă pistolul ar fi cântărit mai mult decât cele cinci sute 
treizeci de grame ale lui. Graham s-ar fi simţit jignit dacă ar 
fi auzit din partea altcuiva tocmai ceea ce bombănea el 
când ajunse în dreptul pepenilor din raft: „O să-l bag pe 
nenorocit într-un sac de plastic. Trebuie să o fac”. 

Fiecare încărcat cu propriile minciuni, arme și 
cumpărături, cei trei alcătuiau o echipă mică și solemnă. 
Molly își dăduse seama că ceva nu e în ordine. Nu vorbi cu 


Graham după ce stinseră lumina. Visă pași grei și demențţi 
coborând pe scări într-o casă cu camere care se schimbau 
întruna. 


Capitolul 19 


La Aeroportul Internaţional Lambert din St. Louis, există 
un chioșc de ziare la care se vând principalele publicaţii de 
pe tot cuprinsul Statelor Unite. Ziarele din New York, 
Chicago și Los Angeles vin cu avioanele de marfă și se vând 
în ziua în care apar. Ca multe alte chioșcuri, acesta este 
proprietatea unei companii și, pe lângă revistele și 
publicaţiile notorii, vânzătorul trebuie să accepte și tot felul 
de fițuici de doi franci. Așa se face că atunci când la chioșc 
fu livrat Chicago Tribune, lângă el căzu și un pachet gros cu 
exemplare din Tattler. Pachetul încă era cald la mijloc. 

Vânzătorul se agita în faţa chioșcului, încercând să 
aranjeze exemplarele din Tribune. Avea destule de făcut. 
Băieţii care vindeau ziua nu aveau niciodată problemele lui 
cu aranjarea vitrinelor. 

O pereche de cizme negre cu fermoar apărură în colțul 
privirii lui: unul care-și făcuse obiceiul să răsfoiască ziarele 
la stand. Nu, cizmele erau îndreptate către el. Cineva voia 
ceva. Vânzătorul dorea să aranjeze în continuare ziarele, 
dar simţi în ceafă privirea insistentă a omului. Meseria lui 
era vremelnică, nu era obligat să fie amabil. 

— Ce doriţi? 

— Tattler. 

— Trebuie să aștepți până desfac pachetul. 

Cizmele nu plecară. Erau prea aproape. 

— i-am spus că trebuie să aștepți până desfac pachetul. 
Ai înțeles? Nu vezi că am treabă? 

Zări o mână și o sclipire de oţel, sfoara retezată pocni, 
pachetul de ziare de desfăcu într-o secundă. O monedă de 
un dolar cu efigia lui Susan B. Anthony zornăi pe caldarâm. 
Un exemplar curat din Tattler smuls din mijlocul grămezii, 
le făcu pe cele de deasupra să se împrăștie. Vânzătorul se 


ridică în picioare, roșu la față. Bărbatul pleca cu ziarul la 
subraţ. 

— Tu! Hei, tu! 

Bărbatul se întoarse către el. 

— Eu? 

— Da, tu. [i-am spus... 

— Ce mi-ai spus? 

Veni spre el. Veni prea aproape. 

— Ce mi-ai spus? 

De obicei, un comerciant insistent își enervează clienţii. 
Era însă ceva straniu în calmul acestuia. Vânzătorul privi în 
Jos. 

— Ţi-au rămas douăzeci și cinci de cenți rest. 

Dolarhyde îi întoarse spatele și plecă. Roșeaţa din obrajii 
vânzătorului de ziare dispăru abia după o jumătate de oră. 
„Da, tipul ăsta a venit și acum o săptămână. Dacă mai vine o 
dată, îi zic să se care dracului. Am ceva sub tejghea pentru 
deștepţi ca el.” 

Dolarhyde nu citi ziarul în aeroport. Mesajul lui Lecter 
din joia precedentă îl derutase oarecum. Desigur, Lecter 
avusese dreptate: era într-adevăr un bărbat frumos. Îi 
făcuse plăcere să-l citească. Simţi un soi de dispreţ pentru 
teama pe care doctorul o resimțea faţă de poliţist. Lecter nu 
înțelegea nici el cu mult mai mult decât oamenii obișnuiți. 

Totuși ardea de nerăbdare să vadă dacă mai primise 
vreun mesaj. Avea să aștepte să ajungă acasă pentru ca să-l 
citească în liniște. Dolarhyde era mândru de capacitatea lui 
de autocontrol. Se gândi la vânzătorul de ziare în timp ce 
conducea mașina. Fusese o vreme când el, Dolarhyde, i-ar fi 
cerut scuze și nu s-ar mai fi întors niciodată acolo. Ani de 
zile înghiţise rahat la nesfârșit din partea oamenilor. Gata. 
Individul l-ar fi putut jigni pe Francis Dolarhyde, dar nu 
avea cum să ţină piept Dragonului. Era una dintre 
binefacerile Metamorfozei. 


La miezul nopţii, lampa de pe biroul lui era încă aprinsă. 
Mesajul din ziar fusese decodificat și lăsat pe podea, printre 
tăieturile din Tattler rămase în urma articolelor decupate 
pentru registru. Marele jurnal era deschis sub tabloul cu 
Dragonul, lipiciul se usca sub articolele proaspăt lipite. Sub 
ele era lipită o punguţă de plastic, încă goală. Legenda de 
lângă punguţă suna așa: „Cu Acestea M-a Jignit”. 

Dolarhyde plecă din birou. Acum ședea pe treptele 
pivniţei, în duhoarea rece de pământ și umezeală. Raza 
lanternei electrice se plimbă peste mobila acoperită cu 
huse, spatele măreţelor oglinzi ce decoraseră odinioară 
casa și acum se sprijineau de pereţi, lada cu dinamită. 

Raza poposi pe o formă înaltă, una dintre cele câteva din 
colțul îndepărtat. Înaintă spre ea, plasele de păianjen 
agățându-i-se de faţă. Praful îl făcu să strănute când ridică 
husa. 

Clipi pentru a-și alunga lacrimile și puse lumina lanternei 
pe scaunul cu rotile din stejar pe care îl dăduse la iveală de 
sub husă: spătar înalt, masiv și greu. Era unul dintre cele 
trei aflate în pivniţă. Statul i le dăduse bunicii în anii 1940 
când conducea azilul de bătrâni din casă. 

Roţile scârţâiră când împinse scaunul pe podea. În ciuda 
greutăţii, îl cără cu ușurință pe scări. În bucătărie unse 
roţile. Cele din faţă, mai mici, scârţâiau încă, dar cele din 
spate aveau rulmenţi buni și se învârteau la o simplă 
atingere cu degetul. 

Murmurul liniștitor al roţilor îi domoli furia crescândă. 
Dolarhyde le învârtea și murmura și el ceva. 


Capitolul 20 


Când Freddy Lounds părăsi sediul publicaţiei Tattler joi 
la prânz, era obosit și fericit în același timp: pusese cap la 
cap toate elementele relatării pentru ziar în avionul către 
Chicago și compusese articolul în treizeci de minute fix în 
redacţie. 

În restul timpului se preocupase exclusiv de cartea lui, 
ignorându-i cu totul pe toţi cei care îl căutau. Era un bun 
organizator și avea deja scrise pagini care totalizau 
cincizeci de mii de cuvinte. 

La prinderea Zânei Măseluţă va izbucni în urale și va 
scrie repede un articol despre operaţiune, integrat perfect 
în materialul deja existent. Aranjase ca trei dintre cei mai 
buni reporteri de la Tattler să fie gata să ia notițe. La câteva 
ore după prinderea criminalului, vor scotoci după detalii 
prin casa Zânei Măseluţă, oriunde o fi locuind. Agentul lui 
editorial vorbea de sume foarte mari. Discutarea proiectului 
cu agentul era, la drept vorbind, o violare a înţelegerii cu 
Crawford. Toate contractele și memoriile aveau să fie 
postdatate după prinderea criminalului ca să se acopere 
mârșăvia. 

Crawford avea un atu - deţinea înregistrarea 
amenințărilor lui Freddy Lounds. Proferarea de ameninţări, 
chiar dacă el fusese într-un stat și Crawford în altul, era un 
delict federal și putea fi pus sub acuzare fără să beneficieze 
de protecţia Primului Amendament privitor la dreptul la 
libertatea de expresie. Freddy Lounds mai știa că, doar cu 
un telefon, Crawford putea să-i ridice tot Fiscul în cap. 

Lounds nu era cu totul lipsit de onestitate; nu își făcea 
iluzii prea mari în legătură cu natura activităţii sale. Dar 
pentru acest proiect dovedise o fervoare aproape 
evlavioasă. Era posedat de viziunea unei vieţi îmbelșugate, 


se vedea scăldându-se în bani. Îngropate sub tot noroiul pe 
care-l împroșcase, vechile lui speranţe licăreau încă. Acum 
începuseră să sclipească și să se ridice la suprafaţă. 
Mulţumit că echipamentul de filmare și înregistrare era 
pregătit, porni către casă pentru a mai apuca trei ore de 
somn înainte de zborul la Washington, unde avea să-l 
întâlnească pe Crawford lângă capcană. 

Garajul subteran era o adevărată pacoste. Duba neagră, 
parcată pe locul de lângă el, depășise marcajul. Călcase în 
spaţiul rezervat „domnului Frederick Lounds”. 

Lounds deschise smucit ușa propriei mașini, izbi dubița 
lăsând o zgârietură. Să-l înveţe minte pe nesimţit. 

Lounds tocmai își încuia mașina când ușa dubei se 
deschise în spatele lui. Nici nu apucă să se întoarcă bine 
când măciuca îl lovi peste ureche. Ridică mâinile, dar 
genunchii i se muiaseră, gâtlejul i se strânsese și nu mai 
avea aer. Când putu să respire din nou, inspiră vapori de 
cloroform. 

e 

Dolarhyde parcă duba în spatele casei, cobori și se 
dezmorţi. Tot drumul de la Chicago, bătuse un vânt lateral 
infernal și îl dureau mâinile. Studie cerul nopţii. Ploaia de 
stele a Perseidelor trebuia să înceapă; nu trebuia să o 
rateze. 

Apocalipsa: „lar coada lui târa a treia parte din stelele 
cerului și le-a aruncat pe pământ”. 

Fapta lui dintr-un alt timp. Trebuie să și-o amintească. 
Dolarhyde descuie ușa din spate și procedă la cercetarea de 
rutină a casei. Când reveni afară, purta un ciorap pe faţă. 

Deschise duba și aduse o rampă. Apoi îl cobori pe Freddy 
Lounds, doar în chiloţi, cu gura și ochii acoperiţi cu 
plasture. Deși era doar semiconștient, nu se moleșise. 
Stătea drept, cu capul sprijinit de spătarul înalt al scaunului 
cu rotile. De la ceafă până la călcâie era lipit de scaun cu 
adeziv epoxidic. 


Dolarhyde îl împinse în casă cu scaunul cu rotile și îl 
propti într-un colţ al salonului, cu spatele la încăpere, ca și 
cum ar fi fost pedepsit. 

— Ţi-e frig? Vrei o pătură? 

Dolarhyde desprinse plasturele de pe ochii și gura lui 
Lounds. Freddy Lounds nu răspunse. Mirosul de cloroform 
îi persista în nări. 

— O să-ţi aduc o pătură. 

Dolarhyde luă o pătură de lână de pe canapea și îl înveli 
până la bărbie. Trecându-i pe sub nas o sticlă de amoniac, 
Freddy Lounds deschise larg ochii, dar dinaintea lui nu 
văzu decât îmbinarea dintre doi pereţi. Tuși și începu să 
vorbească: 

— Accident? Sunt grav rănit? 

Vocea din spatele lui: 

— Nu, domnule Lounds. Totul o să fie bine. 

— Mă doare spatele. Pielea. M-am ars? Sper că nu m-am 
ars. 

— Ars? Ars. Nu. Stai aici și odihnește-te. Revin în scurt 
timp. 

— Vreau să mă întind. Ascultă, trebuie să sun la birou. 
Ah, sunt pe un scaun pentru infirmi. Mi-am rupt coloana - 
spune-mi adevărul. 

Pași ce se îndepărtau. 

— Ce caut aici? întrebarea se sfârși într-un tremur. 

— Pătimești pentru păcatele tale, domnule Lounds. 

Freddy Lounds auzi pași în sus pe scări. Auzi dușul. 
Gândea mai limpede acum. Își aminti că plecase de la birou 
cu mașina, dar după aceea nimic. O parte a capului îi 
zvâcnea și mirosul de cloroform îl făcea să tușească. Cum 
ședea drept și rigid, îi era frică să nu vomite și să se înece. 
Deschise gura și trase adânc aer în piept. Își auzea bătăile 
inimii. 

Lounds spera că doarme și visează. Încercă să-și 
desprindă mâna de pe braţul scaunului, se opinti din ce în 
ce mai mare, până când durerea din braţ și palmă ar fi fost 


suficientă să-l trezească din orice vis. Nu dormea. Mintea 
începu să-i lucreze. 

Dacă se forţa puţin, putea să întoarcă ochii ca să-și vadă 
braţele preţ de o secundă. Văzu cum era imobilizat: nu era 
prins de un cadru pentru cei accidentaţi cu spinarea ruptă, 
nu se afla în vreun spital. Fusese răpit și imobilizat. Lui 
Freddy Lounds i se păru că aude pași pe dușumeaua de 
deasupra. Poate erau doar bătăile propriei inimi. 

Încercă să gândească. Se strădui să gândească. 
„Liniștește-te și gândește! își șopti el. Liniștește-te și 
gândește.” 

Scările scârţâiră când Dolarhyde cobori. Lounds îi simţi 
greutatea pe fiecare treaptă. Acum, o prezenţă în spatele 
lui. 

Lounds îngăimă câteva cuvinte înainte de a fi în stare să- 
și recapete vocea: 

— Nu ţi-am văzut faţa. Nu pot să te identific. Nu știu cum 
arăţi. Lucrez la National Tattler o să-ţi dea o recompensă 
grasă. Juma' de milion, poate un milion. Un milion de dolari. 

Liniște în spatele lui. Apoi scârţâitul unor arcuri de 
canapea. 

— La ce te gândești acum, domnule Lounds? 

„Lasă durerea și teama deoparte și gândește. Acum. Mai 
mult ca niciodată. Să mai ai timp. Ani. Nu s-a hotărât să mă 
omoare. Nu m-a lăsat să-i văd faţa.” 

— La ce te gândești acum, domnule Lounds? repetă 
Dolarhyde. 

— Nu știu ce mi s-a întâmplat. 

— Ştii cine sunt, domnule Lounds? 

— Nu. Şi nici nu vreau să aflu, crede-mă. 

— Dacă ar fi să mă iau după tine, sunt un ratat, un 
pervers sexual. Un animal, ai spus. Probabil eliberat dintr- 
un ospiciu prin bunăvoința unui judecător. 

În mod normal, Dolarhyde ar fi evitat consoana siflantă 
din „pervers” și „sexual”. Dar acum avea un singur 
spectator și acesta nu mai avea niciun chef să râdă de el. 


— Acum știi. 

„Nu minţi. Gândește repede.” 

— Da. 

— De ce scrii minciuni, domnule Lounds? De ce spui că 
sunt nebun? Răspunde-mi. 

— Când cineva... când cineva face un lucru pe care restul 
oamenilor nu îl înțelege, îl numesc... 

— Nebun. 

— Ca de exemplu... pe fraţii Wright. Şi asta s-a întâmplat 
în tot cursul istoriei. 

— Istorie. Înţelegi ce fac eu acum, domnule Lounds? 

Înţeleg. Asta era. O șansă. Lovește tare. 

— Nu, dar cred că acum am ocazia să înţeleg și atunci 
vor înțelege toţi cititorii mei. 

— "Te simţi privilegiat? 

— E un privilegiu, da. Dar trebuie să-ţi spun, ca de la om 
la om, că mi-e frică. E foarte greu să te concentrezi când ţi- 
e frică. Dacă ai o idee măreaţă, nu trebuie să mă faci să mă 
tem ca să mă impresionezi. 

— De la om la om. Hmm, de la om la om. Expresia asta 
vrea să sugereze sinceritate. Apreciez că te gândești la 
sinceritate, domnule Lounds, dar eu nu sunt om. Am 
început prin a fi om, dar, prin Graţia lui Dumnezeu și prin 
Voința mea, am devenit un Altul, Mai Mult decât un om. 
Spui că ţi-e frică. Crezi că Dumnezeu urmărește această 
scenă, domnule Lounds? 

— Nu știu. 

— Şi te rogi Lui acum? 

— Câteodată mă rog. Mă rog numai când sunt speriat, ca 
să spun drept. 

— Și Dumnezeu te ajută? 

— Nu știu. După aia nu mă mai gândesc. Ar fi trebuit să 
mă gândesc. 

— Ar fi trebuit. Hmmm. Sunt atâtea lucruri pe care ar fi 
trebuit să le înţelegi. Peste puţin timp am să te ajut să 
înţelegi. Mă scuzi o clipă? 


— Sigur. 

Pași care ieșeau afară din cameră. Hârâitul și zornăitul 
unui sertar de bucătărie. Freddy Lounds scrisese multe 
articole despre crime petrecute în bucătării, unde se află la 
îndemână atâtea obiecte ascuţite. Rapoartele poliției te pot 
face să-ţi schimbi rapid părerea despre bucătării. Acum 
curge apa. 

Lounds presupuse că era noapte. Crawford și Graham îl 
așteptau. Acum sigur i se observase lipsa. Un fel de tristeţe 
amestecată cu un gol imens zvâcneau în același ritm cu 
frica. 

O respiraţie în spatele lui, o sclipire albă prinsă cu colţul 
ochiului. O mână, puternică și albă. Îi întinse o cană de ceai 
cu miere. Lounds sorbea ceaiul cu un pai. 

— O să fac un articol de zile mari, spuse el printre 
înghiţituri. 'Tot ce vrei tu să spui. Te descriu cum vrei tu, sau 
nu te descriu deloc. Nu te descriu deloc. 

— Taci. 

Un deget îl bătu în creștetul capului. Luminile se 
aprinseră mai tare. Scaunul începu să se rotească. 

— Nu. Nu vreau să te văd. 

— O, dar trebuie, domnule Lounds. Ești reporter. Ești aici 
ca să iei informaţii. După ce te întorc, deschide ochii și 
privește-mă. Dacă nu-i deschizi, îţi capsez pleoapele de 
frunte. 

Un plescăit, un declic și scaunul se roti: Lounds era acum 
cu faţa la cameră, strângând ochii. Un deget îl bătea 
insistent în piept. O atingere pe pleoape. Deschise ochii. 

Lui Lounds, care ședea țintuit de scaun, celălalt îi păru 
foarte înalt cum stătea în picioare, în chimono. Ciorapul de 
pe faţă era rulat până la nas. Se întoarse cu spatele la 
Freddy Lounds și lăsă halatul să cadă. Mușchii puternici ai 
spatelui se încordară deasupra tatuajului strălucitor al cozii 
care pornea din partea de jos a spatelui și se încolăcea pe 
picior. Dragonul întoarse încet capul, privi peste umăr la 
Lounds și zâmbi, arătându-și colții pătaţi. 


— Doamne Dumnezeule! exclamă Freddy Lounds. 

Lounds era acum în centrul camerei, de unde vedea 
ecranul. Dolarhyde, în spatele lui, își puse iar halatul și 
proteza care îi permitea să vorbească. 

— Vrei să știi Cine Sunt? 

Lounds încercă să dea din cap, dar, cum era lipit de 
scaun, simţi cum i se întinde pielea capului. 

— Mai mult ca orice. Mi-era teamă să întreb. 

— Privește. 

Primul diapozitiv prezenta tabloul lui Blake, marele Om- 
Dragon, cu aripile desfăcute și coada biciuind aerul, 
deasupra Femeii Înveșmântate în Soare. 

— Acum înţelegi? 

— Înţeleg. 

Dolarhyde trecu repede peste celelalte diapozitive. Clic. 
Doamna Jacobi în viaţă. 

— Înţelegi? 

— Da. 

Clic. Doamna Leeds în viaţă. 

— Înţelegi? 

— Da. 

Clic. Dolarhyde, Dragonul ridicat în două picioare în 
poziţie heraldică, cu mușchii încordaţi și tatuajul cozii 
ameninţător deasupra patului soţilor Jacobi. 

— Înţelegi? 

— Da. 

Clic. Doamna Jacobi așteptând. 

— Înţelegi? 

— Da. 

Clic. Doamna Jacobi după. 

— Înţelegi? 

— Da. 

Clic. Dragonul heraldic. 

— Înţelegi? 

— Da. 

Clic. Doamna Leeds așteptând, cu soţul prăbușit alături. 


— Înţelegi? 

— Da. 

Clic. Doamna Leeds după, plină de sânge. 

— Înţelegi? 

— Da. 

Clic. Freddy Lounds, o copie a unei fotografii din Tattler. 

— Înţelegi? 

— O, Doamne! 

— Înţelegi? 

— Dumnezeule mare! 

Cuvintele îi ieșeau cu greu, ca unui copil care plânge. 

— Înţelegi? 

— Te rog, nu. 

— Nu ce? 

— Nu eu. 

— Nu ce? Ești bărbat, domnule Lounds. Ești bărbat? 

— Da. 

— Sugerezi cumva că aș fi vreun ciudat? 

— Dumnezeule, nu! 

— Tu ești un ciudat, domnule Lounds? 

— Nu. 

— O să mai scrii minciuni despre mine, domnule Lounds? 

— Nu, nu, nu. 

— De ce ai scris minciuni, domnule Lounds? 

— Așa mi-a spus poliţia. Ei au spus să scriu așa. 

— Îl citezi pe Graham. 

— Graham mi-a spus minciunile. Graham. 

— Acum vei spune adevărul? Despre Mine. Despre Opera 
Mea. Despre Metamorfoza mea. Despre Arta mea, domnule 
Lounds. Nu e asta artă? 

— Artă! 

Teroarea de pe chipul lui Freddy Lounds îl eliberă pe 
Dolarhyde de chinul pronunţiei, acum zburda printre 
consoane siflante și fricative; explozivele erau marile lui 
aripi întinse. 


— Ai spus că eu, care văd mai departe decât tine, sunt 
nebun. Eu, care am împins lumea mult mai departe decât ai 
făcut-o tu, nebun. Am îndrăznit mai mult decât tine. Mi-am 
lăsat amprenta asupra acestui pământ atât de adânc, încât 
va dăinui mai mult decât ţărâna ce va rămâne din tine. Viaţa 
ta faţă de a mea e o dâră de melc pe o piatră. O urmă 
subţire și băloasă de melc, întinsă pe literele de pe 
monumentul meu. 

Cuvintele pe care Dolarhyde le scrisese în jurnal 
fremătau acum în el. 

— Eu sunt Dragonul și tu mă faci nebun? Mișcările mele 
sunt urmărite și înregistrate la fel ca cele ale unei stele. Ai 
auzit de steaua din 1054? Sigur că nu. Cititorii tăi te 
urmăresc așa cum urmărește un copil cu degetul o dâră de 
melc, aceleași raționamente obosite ce se învârt în cerc. 
Înapoi la craniul tău superficial și la faţa ta de cartof 
precum melcul se întoarce acasă în propria-i mizerie. 
Înaintea Mea ești un melc în soare. Ești martor la o mare 
Metamorfoză și nu-ţi dai seama de nimic. Ești o furnică pe o 
placentă. Stă în natura ta să faci un singur lucru bun: să 
tremuri în faţa Mea. Nu frica este ceea ce-mi datorezi, 
Lounds, tu și alţi pișăcioși. Îmi datorezi venerație. 

Dolarhyde rămase cu capul în jos, cu degetul mare și 
arătătorul sprijinindu-și puntea nasului. Apoi plecă din 
încăpere. 

„Nu și-a scos masca, se gândi Lounds. Nu și-a scos 
masca. Dacă se întoarce fără mască, sunt mort. Doamne, 
sunt ud tot.” 

Roti ochii către ușă și așteptă, ascultând sunetele ce 
veneau din fundul casei. Când reveni, Dolarhyde avea încă 
masca pe faţă. Ducea o cutie cu mâncare și două termosuri. 

— Pentru călătoria ta înapoi spre casă, spuse el ridicând 
un termos. Gheaţă. O să avem nevoie. Înainte de a pleca, 
vom face o înregistrare. Atașă un microfon de pătura de 
lângă obrazul lui Lounds. Repetă după mine. 


Înregistrară timp de jumătate de o oră. În cele din urmă 
spuse: 

— Cam asta e tot, domnule Lounds. Ai fost minunat. 

— Acum pot să plec? 

— Da. Totuși există o modalitate prin care să te ajut să 
înţelegi mai bine și să ţii minte. 

Dolarhyde se întoarse cu spatele. 

— Vreau să înţeleg. Vreau să știi că apreciez faptul că mă 
lași să plec. De acum încolo voi fi cinstit, cât se poate de 
cinstit în tot ce am să fac, crede-mă. 

Dolarhyde nu putea să-i mai răspundă: își schimbase 
proteza. Banda porni din nou. 

Rânji către Lounds. Puse mâna pe inima lui Lounds și, 
aplecându-se mult spre el, ca și cum ar fi vrut să-l sărute, îi 
smulse cu dinţii buzele și le scuipă pe jos. 


Capitolul 21 


Se crăpa de ziuă la Chicago, un aer greu și un cer 
cenușiu. 

Un paznic ieși din holul sediului T/attler și se opri pe 
marginea trotuarului să fumeze o ţigară. Se scarpină la 
spate. Era singur pe stradă și în liniștea acelei dimineţii 
auzea până și zgomotul semaforului care schimba culorile 
în vârful dealului, un cvartal mai departe. 

La jumătate distanţă de la semafor, spre nord, în afara 
razei vizuale a paznicului, Francis Dolarhyde trebăluia prin 
dubă în jurul lui Lounds. Aranja pătura ca o glugă, așa încât 
faţa lui Freddy Lounds nu se zărea deloc. Lounds suferea 
dureri îngrozitoare. Părea năucit, dar mintea îi funcţiona în 
ritm ameţitor. Trebuia să ţină minte niște lucruri. Pe sub 
legătura de la ochi, prea întinsă în dreptul nasului, văzu 
degetele lui Dolarhyde verificând călușul. 

Dolarhyde îmbrăcă un halat alb de infirmier, puse un 
termos în poala lui Lounds și îl cobori din dubă. După ce 
blocă roţile scaunului și se întoarse să pună rampa de 
coborâre în mașină, Lounds văzu bara de protecţie a 
mașinii pe sub legătura de la ochi. Se chinui să se 
întoarcă... Da! Numărul de înmatriculare. O fracțiune de 
secundă, dar Lounds îl memora. 

Mergeau, simţi roţile căruciorului care treceau peste 
îmbinări de asfalt. Un colţ și o curbă. Hârtie fâșâind sub 
roţi. 

Dolarhyde opri scaunul într-un loc ferit, între o pubelă și 
un camion. Îi desfăcu legătura de la ochi fără să i-o scoată. 
Lounds închise ochii. O sticlă de amoniac pe sub nas. Vocea 
blândă de lângă el: 

— Mă auzi? Aproape ai ajuns. 

Acum îi luă legătura de la ochi. 


— Clipește dacă mă auzi. 

Dolarhyde îi deschise ochii cu degetul mare și cel 
arătător. Lounds îi privi chipul. 

— Te-am cam păcălit, spuse Dolarhyde bătând în termos. 
Nu am păstrat buzele tale la gheaţă. 

Trase pătura brusc și deschise termosul. Lounds se zbătu 
când simţi mirosul de benzină, pielea de pe antebraţe i se 
jupui, scaunul vechi gemu sub el. Simţi benzina rece peste 
el, vaporii îl înăbușeau. Dolarhyde împinse scaunul spre 
mijlocul străzii. 

— Îţi place să fii animalul de casă al lui Graham, 

Îi dădu foc cu un gest brusc și îl împinse, îl expedie la vale 
pe stradă spre sediul Tattler în vreme ce roţile scaunului 
mobil scârțţâiau. Paznicul ridică privirea când un răcnet 
smulse  călușul incandescent. Văzu mingea de foc 
apropiindu-se, sărind prin gropi, lăsând în urmă-i fum, 
scântei și flăcări ca niște aripi, reflexii frânte alunecând în 
vitrinele magazinelor. Căruciorul deraie de pe traseu, se 
lovi de o mașină parcată și se răsturnă în faţa clădirii, o 
roată învârtindu-se în gol și flăcări printre spiţe, braţele 
cuprinse de foc ridicându-se în poziţia de luptă a arșilor. 

Paznicul se refugie în hol. Se întrebă dacă va exploda, 
dacă trebuie să se depărteze de ferestre. Declanșă alarma 
de incendiu. Ce altceva putea să facă? Înșfăcă extinctorul 
de pe perete și privi afară. Nu explodase încă. Paznicul se 
apropie precaut prin fumul dens de deasupra trotuarului și 
în cele din urmă pulveriză spumă peste Freddy Lounds. 


Capitolul 22 


Conform planului inițial, Graham trebuia să părăsească 
apartamentul-capcană din Washington la 5:45, înainte de 
traficul de vârf de dimineaţă. Crawford îl sună în timp ce se 
bărbierea. 

— Bună dimineaţa. 

— Nu prea bună, spuse Crawford. Zâna Măseluţă l-a 
prins pe Lounds la Chicago. 

— La dracu', nu! 

— N-a murit încă și cere să-ți vorbească. 

— Mă duc. 

— Ne vedem la aeroport. Zborul United 245. Pleacă 
peste patruzeci și cinci de minute. Te poţi întoarce în timp 
util pentru capcană. 

Agentul special Chester de la Biroul FBI din Chicago se 
întâlni cu ei la Aeroportul O'Hare. Ploua torențial. Chicago e 
un oraș obișnuit cu sirenele. Mașinile din faţa lor se dădeau 
la o parte neîncrezătoare, în timp ce Chester conducea pe 
autostradă cu lumina roșie sclipind intermitent în ploaia 
care cădea neîntrerupt. Ridică glasul astfel încât să acopere 
sunetul sirenei: 

— Poliţia din Chicago spune că a fost săltat în garajul lui. 
Informaţiile pe care le deţin sunt la mâna a doua. Nu prea 
ne iubește lumea pe aici. 

— Ce-a dezvăluit din acţiunile noastre? 

— "Tot, capcanele, absolut tot. 

— Lounds a apucat să-l vadă? 

— Nu avem o descriere. Poliţia din Chicago a dat în 
consemn general un număr de înmatriculare cu șase sute 
douăzeci. 

— L-aţi căutat pe Bloom? 


— Am vorbit doar cu soţia lui, Jack. Doctorul Bloom e la 
spital, astăzi dimineaţă a fost operat de bilă. 

— Minunat, zise Crawford. 

Chester opri sub copertina spitalului. Se întoarse în 
scaun. 

— Jack, Will, înainte să urcați... am auzit că dementul l-a 
făcut zdrenţe pe Lounds. Ar trebui să vă așteptați la ce e 
mai rău. 

Graham dădu din cap. Pe drum încercase neîncetat să-și 
reprime speranţa că Lounds va muri înainte de sosirea lor, 
ca să nu mai fie obligat să-l vadă. Coridorul Centrului de 
Arși Paege era impecabil de curat. Un medic înalt, cu o faţă 
stranie, nu știai dacă e tânăr sau bătrân, le făcu semn să 
plece de lângă șirul de oameni de la ușa lui Lounds. 

— Arsurile domnului Lounds sunt fatale, spuse doctorul. 
Pot doar să-i alin durerea, asta fac. A inspirat flăcări și 
esofagul și plămânii sunt compromiși. Este posibil să nu-și 
mai recapete cunoștința. Ar fi o binecuvântare. Dacă și-o 
recapătă, poliția mi-a cerut să-i scot tubul de respiraţie din 
gură ca să poată răspunde eventual la întrebări. Am fost de 
acord - dar numai pentru puţin timp. În acest moment 
terminaţiile lui nervoase sunt anesteziate de foc. Îl așteaptă 
dureri cumplite dacă apucă să trăiască până îi trece 
anestezia asta. Vreau să fie clar, am spus și poliţiei: voi 
întrerupe orice întrebări dacă el îmi cere să îl sedez. Aţi 
înţeles? 

— Da, răspunse Crawford. 

După ce făcu un semn cu capul ofițerului de pază, își 
prinse mâinile la spate și se îndepărtă ca o egretă ce 
pășește solemn prin mlaștină. 

Crawford îl privi pe Graham. 

— Crezi că poţi să-l vezi? 

— Da. Doar eu i-am pregătit pe cei de la SWAIT. 

Lounds fusese așezat în pat cu capul ridicat pe o pernă. 
Părul și urechile îi dispăruseră, iar compresele de pe ochi 
ţineau loc pleoapelor carbonizate. Gingiile îi erau pline de 


bășici. Asistenta de lângă el mută suportul de perfuzie 
pentru a-i permite lui Graham să se apropie. Lounds 
mirosea ca un grajd incendiat. 

— Freddy, sunt Will Graham. 

Lounds își întinse gâtul pe pernă. 

— E o mișcare reflexă, nu e conștient, spuse asistenta. 

Tubul de plastic introdus în esofagul ars și umflat, ca să 
poată respira, hârâia în același ritm cu aparatul de 
respiraţie artificială. Un sergent, palid la faţă, ședea într-un 
colţ cu un reportofon și o mapă pe genunchi, iar Graham 
nici nu-l observă până când acesta deschise gura și spuse: 

— Lounds a pronunţat numele dumneavoastră în camera 
de urgenţă înainte de a i se pune tubul. 

— Erai acolo? 

— Am ajuns mai târziu. Dar am înregistrat ce a spus. Le-a 
dat pompierilor un număr de înmatriculare. A leșinat și a 
rămas inconștient în ambulanţă, dar și-a revenit un minut, 
la urgenţă, când l-au resuscitat. Niște oameni de la Tattler 
au urmărit ambulanţa - erau și ei acolo. Am o copie după 
caseta înregistrată de ei. 

— Vreau să o ascult. 

Detectivul umblă la reportofon. 

— Cred că ar fi mai bine să folosiţi căștile, spuse el. 

Apăsă buton. Graham auzi voci, zgomot de rotile, ,... 
înăuntru, acolo”, o ușă lovindu-se de targă, o tuse oribilă și 
o voce croncănind dintr-o gură fără buze: 

— „Jâna Aselută. 

— Freddy, l-ai văzut? Cum arată, Freddy? 

— Wendy? Rog Wendy. Gaam de ină. Cuva aia om stia. 
Gaam de ină. Cuva aia om pus mana mine poză ca elam 
anial de cas. Wendy? 

Un horcăit. Vocea unui doctor: 

— Gata. Trebuie să ajung la el. La o parte. Acum.” 

Asta fusese tot. Graham stătea aplecat deasupra lui 
Lounds în timp ce Crawford asculta banda. 


— Verificăm numărul de înmatriculare, spuse detectivul. 
Aţi înţeles ce spunea? 

— Cine e Wendy? întrebă Crawford. 

— Gagica aia de pe culoar. Blonda cu ţâţe. Vrea să-l vadă. 
Nu știe nimic. 

— De ce n-o lași să intre? întrebă Graham fără să se uite 
la ceilalţi. 

— Fără vizitatori. 

— Omul e pe moarte. 

— Credeţi că nu știu? Sunt aici de la șase fără un sfert, pe 
mă-sa. Scuză-mă, soră. 

— Ia o pauză, spuse Crawford. Puţină cafea, spală-te cu 
apă rece pe faţă. Nu poate să spună nimic. Dacă spune, se 
înregistrează pe casetă. 

— Da, mi-ar prinde bine. 

Când detectivul plecă, Graham îl lăsă pe Crawford la 
marginea patului și se apropie de femeia de pe culoar. 

— Wendy? 

— Da. 

— Dacă ești sigură că vrei să vezi ce e înăuntru, vino cu 
mine. 

— Vreau. Poate ar trebui să mă pieptăn. 

— Nu mai contează acum, spuse Graham. 

Când detectivul se întoarse, nu încercă să o dea afară. 
Wendy de la Wendy City ţinea în mână degetele înnegrite 
ale lui Lounds și îl privea fără să clipească. El se mișcă o 
dată, înainte de amiază. 

— O să fie bine, Roscoe, spuse ea. O să ne distrăm de 
minune. 

Lounds tresări încă o dată și muri. 


Capitolul 23 


Căpitanul Osborne, de la Brigada Omucideri a Poliţiei din 
Chicago, avea o faţă cenușie și ascuţită ca a unei vulpi 
sculptate de piatră. Pe biroul lui era un exemplar din 
Tattler. Nu invită pe niciunul dintre ei să ia loc. 

— Cu Freddy Lounds nu aţi pus la cale nimic la Chicago? 

— Nu, el urma să vină la Washington, spuse Crawford. 
Avea bilet de avion rezervat. Sunt sigur că aţi verificat. 

— Da. leri a plecat de la birou pe la unu jumate. A fost 
săltat din garajul de acasă pe la două fără zece. 

— Aţi găsit ceva deosebit în garaj? 

— Cheile lui împinse sub mașină. Nu există 
supraveghetor pentru garaj, ci o ușă cu telecomandă, dar 
de câteva ori le-a făcut figuri și au renunţat la sistem. 
Nimeni n-a văzut nimic. Expresia asta a ajuns la ordinea 
zilei. Verificăm mașina. 

— Vă putem ajuta? 

— O să aveţi rezultatele când sunt gata. Acum nu prea ai 
chef de vorbă, Graham. În ziar ai spus vrute și nevrute. 

— Nici eu n-am auzit mare lucru de la tine, deși 
trăncănești întruna. 

— Ești nervos, domnule căpitan? interveni Crawford. 

— Eu? De ce? Localizăm o convorbire pentru voi și 
arestăm un nenorocit de reporter de știri. N-aveţi nimic 
contra lui, dimpotrivă. Aţi făcut nu știu ce aranjament cu el 
din cauza căruia a fost flambat în faţa clădirii ziarului. Acum 
toate celelalte ziare l-au adoptat de parcă ar fi fost pruncul 
lor. Acum avem și noi în Chicago o crimă comisă de Zâna 
Măseluţă. Minunat. „Zâna Măseluţă în Chicago.” Până la 
miezul nopţii o să avem șase cazuri de împușcături la 
domiciliu, tipul vine acasă beat, nevasta aude un zgomot, ia 


arma, poc! Zâna Măseluţă s-o fi simţit bine la Chicago, 
poate vrea să rămână să se mai distreze puţin. 

— Avem două opţiuni: să ne batem ca chiorii între noi, să 
alertăm Procuratura Generală și șeful Poliţiei Statelor 
Unite, stârnim tot rahatul, sau ne înțelegem între noi ca să-l 
prindem pe ticălos. Era operaţiunea condusă de mine și știu 
că s-a ales praful. Vi s-a întâmplat așa ceva în Chicago? Nu 
vrem să ne certăm. Vrem să-l prindem și să ne întoarcem la 
casele noastre. 

Osborne mută niște obiecte pe birou, un suport de 
creioane, o poză cu un copil cu mutră de vulpe în uniformă 
de fanfară. Se lăsă pe spate pe scaun, ţuguie buzele și lasă 
să-i scape un oftat din adâncul sufletului: 

— În momentul ăsta îmi doresc doar o cafea. Vreţi şi voi? 

— Eu aș vrea, spuse Crawford. 

— Și eu, adăugă Graham. 

Osborne le dădu două pahare de plastic. Arătă către niște 
scaune. 

— Zâna Măseluţă nu putea să-l transporte pe Lounds 
decât într-o dubă sau o camionetă, spuse Graham. 

Osborne încuviinţă dând din cap. 

— Numărul de înmatriculare pe care l-a văzut Freddy 
Lounds a fost furat de pe o dubă de reparaţii IV din Oak 
Park. Formatul ăla de număr se emite special pentru dube 
sau camionete, deci e clar. A înlocuit numărul de pe duba de 
reparaţii cu un alt număr, ca să nu se descopere șmecheria 
prea repede. Isteţ băiat. Un lucru știm sigur: a furat 
numărul de la duba TV cândva după opt treizeci, în 
dimineaţa zilei de ieri. Şoferul dubei a pus benzină și a 
plătit cu cartea de credit. Băiatul de la benzinărie a notat 
numărul real al dubei, deci trebuie să fi fost furat după 
aceea. 

— Nimeni n-a văzut o dubă sau o camionetă? întrebă 
Crawford. 

— Nimic. Paznicul de la Tattler n-a văzut nimic. Ar putea 
să arbitreze concursuri de lupte libere la cât de puţine 


vede. Pompierii au venit primii la Iattler. Căutau un 
incendiu. Acum vorbim cu cei care au lucrat peste noapte în 
vecinătatea sediului Tattler și cu oamenii din zona în care a 
lucrat tipul de la TV. Poate l-a văzut cineva pe nebun furând 
numărul. 

— Aș vrea să mai văd scaunul o dată, spuse Graham. 

— E în laboratorul nostru. O să-i chem, spuse Osborne și 
făcu o pauză. Freddy Lounds avea vână, trebuie să-i 
recunoaștem acest merit. Să ţină minte numărul de 
înmatriculare în halul în care era! Aţi ascultat ce zicea la 
spital? 

Graham dădu din cap. 

— Nu vreau să pun sare pe rană, dar ţin să mă asigur că 
am auzit același lucru. Cum v-a sunat vouă? 

Graham cită monoton: 

— „Zâna Măseluţă. Graham e de vină. Curva aia de om 
știa. Graham e de vină. Curva aia de om a pus mâna pe 
mine în poză de parcă eram animal de casă.” 

Osborne nu-și dădea seama ce simțea Graham. Îi puse o 
altă întrebare: 

— Vorbea despre poza cu tine și cu el din Tattler? 

— Trebuia s-o facem. 

— De unde i-a venit ideea să vorbească despre poza asta? 

— M-am ciorovăit de mai multe ori cu Lounds. 

— Dar în fotografie părea că sunteţi foarte apropiaţi. 
Zâna Măseluţă omoară mai întâi animalele de companie, 
nu? 

— Ai ghicit. 

Individul ăsta cu mutra lui de vulpe cioplită în piatră are 
o minte brici, gândi Graham. 

— Păcat că nu l-aţi urmărit și pe Lounds. 

Graham nu replică. 

— Lounds trebuia să fie cu noi când Zâna Măseluţă avea 
să vadă ziarul, spuse Crawford. 

— Spusele lui mai înseamnă ceva pentru voi, ceva de care 
ne putem agăța? 


Graham se întoarse cu picioarele pe pământ și trebui să- 
și repete în minte întrebarea lui Osborne ca să-i poată 
răspunde: 

— Din ceea ce ne-a spus Freddy Lounds știm că Zâna 
Măseluţă a văzut ziarul înainte să se ocupe de el, corect? 

— Corect. 

— Dacă pornim de la ideea că Tattler l-a stârnit, nu vi se 
pare că a pus totul la punct într-un timp extraordinar de 
scurt? Ziarul a ieșit de la tipografie luni noaptea, el a ajuns 
la Chicago și a furat numere de mașină, marţi cândva, și 
marţi după-masă s-a ocupat de Lounds. Ce vă spune asta? 

— Că a văzut ziarul mai devreme, că stă prin apropiere, 
spuse Crawford. L-a văzut ori aici, la Chicago, ori în altă 
parte, luni noaptea. Să nu uităm că aștepta mesajul de la 
Lecter. 

— Ori era deja aici, ori a venit cu mașina de la o distanţă 
convenabilă, spuse Graham. Așa se face că l-a pus pe 
Lounds în scaunul ăla vechi și masiv cu rotile pe care nu l-ar 
fi putut lua în avion - nici măcar nu e pliant. Șinucredcăa 
venit aici cu avionul, s-a apucat să fure numere și a pornit în 
căutarea unui scaun vechi cu rotile. Scaunul trebuie să fie 
al lui - cu unul nou n-ar fi putut face ce a făcut. 

Graham se ridică în picioare, răsucea șnurul de la 
jaluzele, îi făcea noduri, privind zidul de cărămidă al 
galeriei de aerisire. 

— L-a adus cu el sau l-a văzut de dinainte și știa de unde 
să-l ia. 

Osborne dădu să pună o întrebare, dar expresia lui 
Crawford îl atenţiona să aștepte. Graham continua să facă 
noduri. 

— L-a văzut de dinainte..., murmură Crawford. 

— Mda, răspunse Graham. Îţi poţi da seama cum... ideea 
a pornit de la scaunul cu rotile. Văzându-l și gândindu-se la 
el. Așa îi vin ideile când se gândește cum să-și execute 
victimele. Cred că a fost o priveliște de neuitat... Freddy 
Lounds în flăcări rulând pe stradă în scaunul cu rotile. 


— Crezi că a stat să privească? 

— Poate. Oricum și-a imaginat scena când s-a hotărât 
cum să-l pedepsească. 

Osborne îl privi pe Crawford. Crawford avea dreptate. 
Osborne știa că acesta are dreptate, raţionamentul lui 
trebuia dus mai departe. 

— Dacă avea scaunul sau îl văzuse tot timpul... putem să 
întrebăm pe la aziluri, propuse Osborne. 

— Era perfect pentru imobilizarea lui Lounds, spuse 
Graham. 

— Pentru multă vreme. A lipsit cincisprezece ore și 
douăzeci și cinci de minute, cu aproximaţie, spuse Osborne. 

— Dacă voia doar să-l lichideze pe Freddy Lounds, putea 
să o facă în garaj, spuse Graham. Putea să-i dea foc în 
mașină. A vrut să stea de vorbă cu el, să-l facă să sufere. 

— Ori în dubă, ori în altă parte, zise Crawford. Ţinând 
cont de durată, cred că l-a dus într-un loc anume. 

— Într-un loc sigur. Dacă îl înfofolea bine, nu ar fi sărit în 
ochi intrând și ieșind cu el dintr-un azil, spuse Osborne. 

— Gândiţi-vă la mizerie, spuse Crawford. Trebuia să facă 
și curăţenie acolo după aceea. Deci avea scaunul, acces la 
dubă și un loc sigur ca să-l „prelucreze”... Ar putea i... 
acasă la el? 

Telefonul lui Osborne sună. Mormăi ceva în receptor. 

— Ce?... Nu, nu vreau să vorbesc cu Iattler... Bine, dar să 
nu fie rahaturi... Căpitan Osborne, da... La ce oră? Cine a 
răspuns prima dată - la centrală? Scoate-o din centrală, te 
rog. Mai spune-mi o dată... trimit pe cineva în cinci minute. 

Osborne privi gânditor telefonul după ce închise. 

— Secretara lui Freddy Lounds a primit un telefon acum 
cinci minute, spuse el. Jură că era vocea lui Lounds. Zicea 
ceva, ea n-a înţeles prea bine, „... puterea Marelui Dragon 
Roșu”. Doar atât a înţeles. 


Capitolul 24 


Doctorul Frederick Chilton stătea pe coridorul din faţa 
celulei lui Hannibal Lecter, flancat de trei infirmieri solizi. 
Unul ţinea o cămașă de forţă și legături pentru picioare, 
celălalt un spray paralizant. Al treilea încărca o săgeată 
tranchilizantă în pușca cu aer comprimat. 

Lecter citea un tabel cu niște date la birou și lua notițe. 
Auzise pașii. Auzi cum se încarcă pușca, dar continuă să 
citească și nu dădu niciun semn că ar simţi prezenţa lui 
Chilton. Chilton îi trimisese ziarele la prânz și îl lăsase să 
aștepte până seara ca să afle ce pedeapsă i se rezerva 
pentru că îl ajutase pe Dragon. 

— Doctore Lecter, spuse Chilton. 

Lecter se întoarse. 

— Bună seara, doctore Chilton. 

Nu păru să sesizeze prezenţa infirmierilor. Îl privea doar 
pe Chilton. 

— Am venit să-ţi iau cărţile. Pe toate. 

— Înţeleg. Pot să întreb când le voi primi înapoi? 

— Depinde de atitudinea ta. 

— E hotărârea ta? 

— Eu decid sancţiunile și pedepsele. 

— Desigur. Will Graham nu ţi-ar cere așa ceva. 

— Înapoi la plasă și trage asta pe tine, Lecter. Acum! Să 
nu te mai rog o dată. 

— Desigur, doctore Chilton, sper să fie măsura treizeci și 
nouă - cele de treizeci și șapte mă cam strâng peste piept. 

Doctorul Lecter își puse cămașa de forţă ca pe un frac. 
Un infirmier i-o legă la spate printre bare. 

— Duceţi-l în pat, spuse Chilton. 

În timp ce infirmierii goleau rafturile de cărţi, Chilton își 
șterse ochelarii și răsfoi cu un pix prin hârtiile lui Lecter. 


Lecter privea din colțul întunecat al celulei. Avea un fel de 
graţie deosebită, în ciuda faptului că mișcările îi erau 
stânjenite. 

— Sub dosarul galben, spuse Lecter calm, este o notă de 
respingere de la Arhive pentru tine. Mi-a fost adusă din 
greșeală și am deschis-o fără să mă uit la plic. Îmi cer scuze. 

Chilton roși. Îi spuse unui infirmier: 

— Ar fi bine să iei și scaunul de pe toaleta domnului 
Lecter. 

Chilton privi tabelul cu date al lui Lecter. Lecter își 
scrisese vârsta deasupra: patruzeci și unu. 

— Şi asta ce înseamnă? întrebă Chilton. 

— Timp, răspunse Lecter. 

Șeful de secție Brian Zeller luă valiza curierului și roţile 
scaunului la laboratorul Analiză Instrumente, mergând într- 
un ritm care făcea să-i foșnească pantalonii de gabardină. 
Personalul, rămas din schimbul de zi, cunoștea acest sunet: 
Zeller se grăbește. Prea multe amânări. Curierul plictisit, 
zborul lui anulat de la Chicago din cauza vremii și 
redirecționat spre Philadelphia, mașina pe care o închiriase 
și o condusese până la laboratorul FBI din Washington. 

Laboratorul Poliţiei din Chicago este eficient, dar nu are 
aparatura necesară pentru anumite analize. Doctorul Zeller 
se pregătea să le facă acum. 

Lăsă petele de vopsea de pe portiera mașinii lui Lounds 
la spectrometrul de masă. Beverly Katz, de la Păr și Fibre, 
luă roţile căruţului și se apucă de lucru împreună cu alţi 
colegi. 

Ultima oprire a lui Zeller fu în camera mică și caldă unde 
Liza Lake era aplecată peste cromatograful cu gaz. Testa 
cenușa provenind de la un incendiu din Florida, privind cum 
acul subţire desena linii frânte pe rola de hârtie. 

— Gaz de brichetă Ace, spuse ea. Cu ăsta i-a dat foc. 

Privise atât de multe mostre, încât nici nu mai era nevoie 
să consulte catalogul de mostre. 


Zeller își luă ochii de la Liza Lake și își reproșă faptul că 
simţea plăcere venind la biroul ei. Își drese glasul și ridică 
cele două cutii de vopsea strălucitoare. 

— Chicago? întrebă ea. 

Zeller dădu din cap afirmativ. Verifică starea cutiilor și 
sigiliul de pe capace. Într-o cutie era cenușă de pe scaunul 
cu rotile, în cealaltă un material carbonizat de la Lounds. 

— De când stă în cutii? 

— De vreo șase ore. 

— O să iau proba de deasupra. 

Găuri capacul cu o seringă specială, extrase aerul de 
deasupra și îl injectă direct în cromatograful cu gaz. Reglă 
aparatul. Pe măsură ce mostra se plimba de-a lungul 
coloanei de o sută cincizeci de metri a aparatului, acul 
înregistra pe sulul lat de hârtie. 

— Fără plumb... spuse ea. E benzină. Fără plumb. Nu-mi 
dau seama ce marcă. 

Frunzări un catalog cu mostre. 

— Încă nu știu marca. Încerc cu pentan și îţi voi 
comunica. 

— Bine, spuse Zeller. 

Pentanul dizolvă fluidele din cenușă, după care se 
fragmentează imediat în cromatograf și lasă fluidele pentru 
analiza fină. 

e 

Până spre ora unu dimineaţa, Zeller avea toate datele de 
care avea nevoie. Liza Lake identificase marca de benzină: 
Freddy Lounds fusese ars cu un amestec Servco Supreme. 
O periere atentă a șanţurilor de pe roţi scoase la iveală 
două tipuri de fibră - lână și sintetic. Praful recoltat din 
șanțurile roţilor - noroi și mucegai - indica faptul că scaunul 
fusese depozitat într-un loc rece și întunecat. Celelalte 
rezultate au fost mai puţin edificatoare. Petele de vopsea nu 
proveneau de la vopseaua originală, de fabrică. Analiza 
spectrometrică și compararea cu datele referitoare la 
vopsele din baza naţională duse la concluzia că este un 


email Duco fabricat într-un lot de 700 000 de litri în primul 
trimestru din 1978, disponibil în mai multe lanţuri de 
magazine. 

Zeller sperase să identifice tipul de cărucior și data 
aproximativă de fabricaţie. 

Trimise rezultatele la Chicago prin telex. 

Poliţia din Chicago voia rotilele înapoi. O livrare ciudată 
pentru curier. Zeller puse în geantă rapoartele de laborator, 
plus corespondenţa și un pachet care venise pentru 
Graham. 

— Nu sunt Federal Express, bombăni el după ce se 
asigură că nu-l aude nimeni. 

e 

Ministerul Justiţiei are la dispoziţie câteva apartamente 
lângă Judecătoria Districtului 7 din Chicago, unde sunt 
cazaţi juriștii și martorii experţi în timpul unui proces. Lui 
Graham i se repartizase un asemenea apartament, vizavi de 
Crawford. Apăru la nouă seara, obosit și ud. Nu mai 
mâncase de la micul dejun din avionul dinspre Washington 
și gândul la mâncare îi repugna. Miercurea cea ploioasă se 
făcea simțită peste tot. O zi mai proastă ca niciodată. 

Acum, că Freddy Lounds murise, părea că el este 
următorul și Chester îl păzise toată ziua: în garajul lui 
Lounds, pe trotuarul cu urme de incendiu, din faţa sediului 
Tattler, unde ziaristul arsese ca o torţă. Cu lumini de bliţ 
care i se aprindeau în față, ca de la stroboscop, spuse 
presei că este „îndurerat de pierderea prietenului său 
Freddy Lounds”. 

Se duse chiar și la înmormântare, însoţit de agenţi 
federali și de poliţie, în speranţa că ucigașul va veni să-l 
vadă pe Graham jelind. Nu simţea nimic anume, doar un fel 
de greață și câte un val de bucurie grotescă pentru că nu 
murise ars în locul lui Lounds. Lui Graham i se părea că nu 
învățase nimic în patruzeci de ani: doar obosise. 

Își făcu un martini mare și îl bău în timp ce se dezbrăca. 
Mai bău unul după duș, în timp ce se uita la știri: „O 


capcană a celor de la FBI destinată să prindă Zâna 
Măseluţă s-a întors împotriva lor. Un reporter a murit. Vom 
reveni cu detalii după publicitate”. La sfârșitul știrilor 
vorbeau deja despre criminal folosind termenul de 
„Dragonul”. Tattler dăduse totul în vileag. Graham nu era 
surprins. Ediţia de joi avea să se vândă bine. 

Își făcu un al treilea martini și o sună pe Molly. Văzuse 
știrile de la șase și de la zece și citise Tattler. Ştia de-acum 
că Graham fusese folosit drept momeală. 

— Ar fi trebuit să-mi spui, Will. 

— Poate. Dar nu cred. 

— Va încerca să te omoare? 

— Mai devreme sau mai târziu. Acum i-ar fi foarte greu, 
fiindcă mă mișc dintr-un loc în altul. Sunt păzit tot timpul și 
el știe asta. 

— Pari cam afumat, ai fost pe la prietenul din frigider? 

— Am băut ceva. 

— Cum te simţi? 

— Ca naiba. 

— La știri s-a spus că reporterul n-a avut protecţia FBI. 

— Trebuia să fie cu Crawford când Zâna Măseluţă urma 
să ia ziarul. 

— La știri i se spune acum Dragonul. 

— Așa își spune el. 

— Will, mai e ceva... vreau să-l iau pe Willy și să plecăm 
de aici. 

— Unde? 

— La bunicii lui. Nu l-au văzut demult, o să se bucure. 

Părinţii tatălui lui Willy aveau o fermă în Oregon. 

— E urât aici. Știu că e un loc sigur - dar nu prea 
dormim. Poate m-au speriat lecţiile de tir, nu știu. 

— Îmi pare rău, Molly. Nici nu știi cât de rău. 

— O să-mi fie dor de tine. Și lui Willy. 

Se hotărâse, așadar. 

— Când pleci? 

— De dimineaţă. 


— Cum rămâne cu magazinul? 

— Evelyn vrea să-l ţină ea. O să semnez cu angrosiștii 
pentru toamna asta, doar pentru dobândă, și ea va păstra 
tot ceea ce câștigă. 

— Câinii? 

— Am rugat-o să-i cheme pe cei de la protecţia 
animalelor. Îmi pare rău, dar poate altcineva o să aibă grijă 
de ei. 

— Molly eu... 

— Dacă aș ști că stând aici aș împiedica să ţi se întâmple 
vreun rău, aș face-o. Nu te pot ajuta cu nimic dacă mai 
rămân, Will. Odată plecaţi, o să ai grijă doar de tine. Iar eu 
n-am de gând să port pistolul ăsta toată viaţa. 

— Du-te în Oakland și omoară-ţi timpul cu meciurile din 
prima ligă, să nu te plictisești. 

Nu dorise să spună asta. lăcerea se prelungea cam mult. 

— Bine, te sun eu, spuse ea, sau mai bine mă suni tu 
acolo. 

Graham simţi că se rupe ceva înăuntrul lui. Se sufocă. 

— O să sun la birou să aranjeze ei toate cele necesare 
pentru plecare. Ai făcut rezervările? 

— Nu pe numele meu. M-am gândit că ziarele... 

— Bine. Bine. O să trimit pe cineva să vă conducă. Nu va 
trebui să vă îmbarcaţi la poartă. Ieșiţi din Washington fără 
să afle nimeni. Pot să fac asta? Lasă-mă să o fac. La cât 
pleacă avionul? 

— Nouă patruzeci. Cursa American 118. 

— Bine. La opt și jumătate... În spatele Institutului 
Smithsonian. Lasă mașina în parcare. Persoana trimisă de 
mine o să mimeze că-și ascultă ceasul și o să-l ducă la 
ureche când coboară din mașină, da? 

— Bine. 

— Schimbaţi la O'Hare? Pot să vin... 

— Nu. La Minneapolis. 

— Oh, Molly. Poate vin să vă iau de la ferma aia când se 
termină nebunia asta. 


— Ar fi frumos. 

Foarte frumos. 

— Ai destui bani? 

— Am făcut un transfer de la bancă. 

— Ce? 

— lau banii la aeroport. Stai liniștit. 

— O să-mi fie dor de tine. 

— Şi mie, dar va fi la fel ca acum. Prin telefon, distanţa nu 
mai contează. Willy te salută. 

— Salută-l și pe el din partea mea. 

— Ai grijă, dragule. 

Nu-i mai spusese niciodată dragule. Nu-i păsa de nume 
noi; dragule, Dragonul Roșu. 

Ofiţerul de noapte de la Washington se arătă bucuros să 
facă pregătirile pentru călătoria lui Molly. Graham își lipi 
fața de geamul rece și privi cum fâșii de ploaie biciuie 
traficul abia auzit de sub el, cum strada trece brusc de la 
cenușiu la culori tari în lumina orbitoare a fulgerelor. Pe 
geam rămase o amprentă de frunte, nas, buze și bărbie. 
Molly pleca. Ziua se terminase și nu-i rămânea decât 
noaptea și vocea fără buze care îl acuza. Femeia lui Lounds 
îl ţinuse pe muribund de mână, ce mai rămăsese din mâna 
aceea, până se terminase tot. În urechi îi răsuna vocea 
robotului: „Bună ziua, sunt Valerie Leeds. Îmi pare rău că 
nu pot să vă răspund acum...” 

— Şi mie îmi pare rău, spuse Graham. 

Graham își umplu iar paharul și se așeză la masa de 
lângă fereastră, privind scaunul gol din faţa lui. Privi până 
când spaţiul gol de pe scaunul din faţa lui închipui o formă 
omenească, alcătuită din întuneric și firicele de praf ce 
pluteau în aer. Încercă să distingă un chip. Nu se mișca, nu 
avea materialitate, o siluetă fără chip, dar îl fixa cu o atenţie 
cât se poate de reală. 

— Știu că e greu, spuse Graham. 

Era foarte beat. 


— Trebuie să te oprești. Nu mai omori pe nimeni până 
reușim să te prindem. Dacă tot simţi nevoia să faci ceva, la 
naiba, vino după mine dacă vrei. Nu-mi pasă, mi se rupe. O 
să fie mai bine după aia. Acum au niște medicamente bune, 
îți alungă coșmarurile. Îţi taie impulsurile acelea nebune. 
Ajută-mă puţin. Molly a plecat, bătrânul Freddy Lounds e 
mort. Am rămas doar noi doi. 

Se întinse peste masă cu mâna pregătită să atingă silueta 
aceea, dar ea dispăruse. 

Graham puse capul pe masă, cu obrazul pe braţ. Vedea 
amprenta lăsată de chipul lui pe fereastra dinspre stradă la 
lumina fulgerelor, o faţă pe care se târau picături. O față 
fără ochi. O faţă pe care se târau picături de ploaie. 

Graham încercase din răsputeri să-l înţeleagă pe Dragon. 
Uneori, în liniștea din casele victimelor, înseși spaţiile prin 
care Dragonul se mișcase încercau să-i vorbească. Alteori 
Graham se simţea aproape de el. Un sentiment pe care îl 
cunoștea de la alte anchete: senzaţia oribilă că el și 
Dragonul fac aceleași lucruri în diverse momente ale zilei, 
că existau paralele în detaliile cotidiene ale vieţii lor. 
Undeva, Dragonul mânca, se spăla, dormea în același timp 
cu el. Graham încerca să-l cunoască. Să-l vadă îndărătul 
probelor de laborator, al rapoartelor de poliţie, să-i prindă 
faţa adevărată, încerca foarte tare, cât de tare putea. 

Dar pentru a începe să-l înțeleagă pe Dragon, pentru a 
auzi cum cad picăturile reci în întunericul ce-l înconjoară pe 
acesta, pentru a vedea lumea prin ochelarii lui roșii, 
Graham trebuia să vadă lucruri pe care nu le-ar putea 
vedea niciodată, ar fi trebuit să zboare prin timp... 


Capitolul 25 


Springfield, Missouri, 14 iunie 1938 


Marian Dolarhyde Trevane, obosită și în plin travaliu, 
cobori dintr-un taxi la City Hospital. Vântul fierbinte îi 
biciuia gleznele cu praful drumului în timp ce urca scările. 
Geamantanul arăta mai bine decât rochia lălâie din material 
neșifonabil, la fel și poșeta de seară din plasă pe care și-o 
apăsa pe pântecul ca un balon. În poșetă avea șaizeci de 
cenți, în burtă pe Francis Dolarhyde. 

Îi spuse funcţionarului de la internări că o cheamă Betty 
Johnson - o minciună. Mai spuse că soţul ei este muzician, 
dar nu știe unde se află, ceea ce era adevărat. Fu trimisă la 
secţia de caritate a maternității. Nu o privi pe niciuna 
dintre pacientele de lângă ea, ci doar șirul de tălpi de 
vizavi. Peste patru ore fu dusă în sala de nașteri, unde se 
născu Francis Dolarhyde. Obstetricianul remarcă faptul că 
arăta „mai degrabă a iepure decât a pui de om”, un alt 
adevăr. Se născuse cu fisuri bilaterale în buza superioară și 
în palatul moale și palatul tare. Partea centrală a cavităţii 
bucale era neancorată și ieșea în afară. Nasul era plat. 

Medicii au ajuns la concluzia că nu ar fi fost indicat să-l 
arate mamei imediat după naștere. Așteptau să vadă dacă 
supraviețuiește fără aport de oxigen. Îl puseră într-un 
pătuţ, undeva în fundul sălii de nou-născuţi, cu spatele la 
fereastra de vizionare. Respira, dar nu se putea hrăni. Nu 
putea să sugă cu palatul crăpat. 

Plânsetul lui din prima zi nu era continuu ca al unui nou- 
născut dependent de heroină, dar la fel de pătrunzător. În 
după-amiaza celei de-a doua zile nu mai scotea decât un 
scâncet slab. Când se schimbă tura la trei după-amiaza, o 
umbră impozantă întunecă pătuţul: Prince Easter Mize, 130 


de kilograme, femeie de serviciu și ajutor la maternitate, 
stătea cu braţele încrucișate la piept și îl privea. În cei 
douăzeci și șase de ani de experienţă cu nou-născuţi văzuse 
cam treizeci și nouă de mii de micuţi. Acesta avea să 
trăiască dacă era hrănit. 

Prince Easter nu primise niciun semn de la Domnul că ar 
trebui să lase să moară acest copil. Se îndoia că lucrurile 
stăteau altfel cu personalul medical. Scoase din buzunar un 
capac de cauciuc prin mijlocul căruia ieșea un tubuleţ 
curbat de sticlă. Puse capacul la o sticlă cu lapte. Cu o 
singură mână mare ţinu copilul și îi sprijini capul. Îl ţinu la 
piept până îi simţi bătăile inimii. Apoi îl întoarse și îi băgă 
tubul pe gât. El înghiţi cam cincizeci de grame și adormi. 

— Așa, făcu ea. 

Îl puse în pat și se întoarse la strânsul scutecelor. 

e 

În a patra zi, asistentele au mutat-o pe Marian Dolarhyde 
Trevane într-o rezervă. Pe policioara de deasupra chiuvetei 
era un buchet de nalbe, într-o vază de porțelan, rămase de 
la fosta ocupantă a rezervei: florile ţinuseră destul de bine. 

Marian era o fată frumoasă. Faţa umflată, ca la lăuze, 
începea să revină la normal. Îl privi pe doctor când el 
începu să-i vorbească, ţinând o mână pe umărul ei. Simţea 
un miros puternic de săpun pe mâna lui și se gândea la 
ridurile pe care le avea la colțurile ochilor până să-și dea 
seama ce îi spune. Apoi închise ochii și nu îi mai deschise 
până când aduseră copilul. În cele din urmă întoarse capul 
și îl privi. Închiseră ușa când răcni. Apoi îi administrară un 
sedativ. 

În a cincea zi părăsi spitalul singură. Nu știa încotro să 
meargă. Acasă nu se putea întoarce: maică-sa îi spusese 
clar și răspicat că nu mai avea ce căuta acasă. 

Marian Dolarhyde 'Trevane număra pașii dintre stâlpii de 
iluminat. O dată la trei stâlpi se oprea și se așeza pe valiză 
ca să se odihnească. Măcar avea valiza. În fiecare oraș era o 


casă de amanet lângă autogară. Aflase acest lucru când 
călătorise cu soţul ei. 

În 1938, Springfield nu era ceea ce s-ar putea numi un 
centru pentru chirurgie plastică. În Springfield trăiai cu 
faţa cu care te-ai născut. Un chirurg de la City Hospital își 
dădu toată silința pentru Francis Dolarhyde, împingând 
înăuntru partea frontală a gurii cu o bandă elastică, apoi 
unind crestăturile buzei cu o grefă tehnică, ieșită din uz în 
zilele noastre. Rezultatele estetice nu erau de invidiat. 
Chirurgul se ostenise să se documenteze asupra problemei 
și decisese, corect, că operaţia de reparare a palatului tare 
trebuia să aștepte până când copilul împlinea cinci ani. O 
intervenţie prematură ar fi putut determina o dezvoltare 
anormală a feţei. Un dentist din oraș se oferi să facă un 
obturator, care se atașa de palatul copilului, permițându-i 
să se hrănească fără să-i intre laptele în nas. Un an și 
jumătate copilul a stat la Casa de Copii din Springfield, 
după care a fost trimis la orfelinatul Morgan Lee Memorial. 

Părintele S.B. „Buddy” Lomax conducea orfelinatul. 
Fratele Buddy i-a adunat pe ceilalţi copii și le-a spus că 
Francis are buză de iepure, dar că nu trebuie să-l strige 
niciodată așa. Fratele Buddy le sugeră să se roage pentru 
el. 

În anii următori, mama lui Francis Dolarhyde învăţă să 
aibă grijă de ea. 

Marian Dolarhyde își găsi în St. Louis un post de 
dactilografă pentru unul dintre reprezentanţii Partidului 
Democrat. Cu ajutorul lui reuși să anuleze căsătoria cu 
absentul domn Trevane. În procedurile de anulare nu se 
făcea referire la existenţa unui copil. 

Nu mai păstrase nicio legătură cu mama ei. („Nu eu te- 
am pus să te coţăi cu irlandezul ăla jegos”, fuseseră 
cuvintele de despărţire ale doamnei Dolarhyde către 
Marian când fata plecase de acasă cu Trevane.) 


Fostul soț o sună o dată la birou. Treaz și spășit, îi spuse 
că revenise pe drumul cel bun și se interesă dacă el, Marian 
și copilul, „pe care nu avusese bucuria să-l cunoască”, ar 
putea începe o nouă viaţă împreună. Părea lefter. 

Marian îi spuse că pruncul se născuse mort și închise 
telefonul. La scurt timp apăru beat la pensiunea unde locuia 
Marian, cu o valiză în mână. Când ea îi ceru să plece, el 
spuse că era vina ei că li se dusese de râpă căsnicia și 
copilul se născuse mort. Și nici nu credea că e al lui. Într-un 
acces de furie, Marian îi spuse lui Michael Trevane ce fel de 
copil avea și se oferi să i-l dea, amintindu-i că în familia lui 
existau două cazuri cu asemenea malformații. Îl alungă în 
stradă și îi spuse să nu o mai caute niciodată. Nu o mai 
căută. Dar după niște ani, beat și înciudat de soţul bogat și 
viaţa îmbelșugată a lui Marian, o sună pe mama ei. 

Îi spuse doamnei Dolarhyde despre copilul diform și dădu 
vina pe dinţii ei strâmbi, spunând că defectul ereditar 
provenea din familia Dolarhyde. O săptămână mai târziu, un 
tramvai din Kansas îl tăie pe Michael Trevane în două. 

Când Trevane îi spuse doamnei Dolarhyde că Marian 
avea un fiu, femeia rămase trează toată noaptea. Înaltă și 
slabă în balansoarul ei, bunica Dolarhyde privea fix focul 
din șemineu. Spre dimineaţă începu să se legene încet, 
semn că luase o hotărâre. După o vreme, la etaj, în casa cea 
mare, se auzi o voce spartă care striga în somn. Podeaua de 
deasupra bunicii Dolarhyde scârţâi când niște pași călcând 
greu se îndreptară către baie. O bufnitură puternică în 
tavan - cineva căzuse - și vocea spartă scoase un strigăt de 
durere. 

Bunica Dolarhyde nu își luă ochii de la foc. Începu să se 
legene tot mai tare și, cu timpul, strigătele la etaj se 
stinseră. 

e 

La sfârșitul celui de-al cincilea an al vieţii sale, Francis 
Dolarhyde avu parte de primul și singurul vizitator la 
orfelinat. Zăcea în duhoarea stătută din cantină când veni 


un băiat și îl conduse în biroul fratelui Buddy. Îl aștepta 
acolo o femeie înaltă, între două vârste, foarte pudrată, cu 
părul strâns într-un coc. Avea o faţă foarte albă, iar părul 
cărunt avea tente de galben, ca și ochii și dinţii. Ceea ce îl 
izbi pe Francis și ceea ce avea să-și amintească 
întotdeauna: femeia zâmbi încântată când îl privi. Asta nu 
se mai întâmplase niciodată. Și nici nu avea să se mai 
întâmple. 

— Dumneaei este bunica ta, îi spuse fratele Buddy. 

— Bună, spuse ea. 

Fratele Buddy îl șterse la gură cu mâna lui lungă. 

— Salut-o și tu pe bunica ta, haide. 

Francis învățase să spună câte ceva acoperindu-și nările 
cu buza de sus, dar la formule de salut nu prea se pricepea. 
Reuși un „uuna” după îndelungi sforţări. 

Bunica păru și mai încântată de el. 

— Poţi să spui „bunica”? 

— Încearcă să spui „bunica”, insistă fratele Buddy. 

B-ul de la începutul cuvântului îl dobori. Ochii i se 
umplură de lacrimi. 

O viespe băzâia și se izbea de tavan. 

— Lasă, spuse bunica. Pariez că un băiat mare ca tine 
poate să-și spună numele. Haide, spune-i bunicii cum te 
cheamă. 

Faţa copilului se lumină. Băieţii mai mari îl ajutaseră, 
învățându-l să-și pronunţe aproape corect numele. Voia să 
facă impresie bună. Se concentră: 

— Faţă piză. 

e 

Trei zile mai târziu, bunica Dolarhyde îl luă pe Francis de 
la orfelinat acasă. Începu să facă exerciţii de pronunție. Se 
concentrară asupra unui singur cuvânt: „Mama”. 

e 

La doi ani de la anularea căsătoriei, Marian Dolarhyde îl 
cunoscu și se căsători cu Howard Vogt, un avocat de succes, 
cu legături solide cu camarila politică din St. Louis și ce mai 


rămăsese din sistemul mafiot al lui Pendergast în Kansas 
City. 

Vogt era văduv și avea trei copii, era un bărbat ambițios 
și deschis, cu cincisprezece ani mai în vârstă decât Marian 
Dolarhyde. Nu ura nimic pe lume în afară de ziarul Post- 
Dispatch din St. Louis care îl luase la bani mărunți în 
scandalul voturilor din 1936, iar în 1940 dejucase 
încercarea partidului de a fura postul de guvernator al 
statului. 

În 1943 soarta începuse din nou să-i surâdă lui Vogt. 
Candida cu tam-tam electoral pentru forumul legislativ și 
fusese menţionat ca posibil delegat la apropiata convenţie 
constituțională a statului. Marian era o gazdă folositoare și 
atrăgătoare și Vogt îi cumpărase o casă frumoasă, cu 
lambriuri de lemn, pe strada Olive, perfectă pentru 
organizarea de dineuri. Francis Dolarhyde era doar de o 
săptămână la bunică-sa când aceasta îl luă cu ea să-l vadă și 
fiică-sa. Bunica nu văzuse niciodată casa acesteia. 
Servitoarea care îi deschise ușa nu o cunoștea. 

— Sunt doamna Dolarhyde, spuse ea dând-o la o parte pe 
femeie. 

Combinezonul îi ieșea de sub fustă la spate cam opt 
centimetri. Îl conduse pe Francis într-o sufragerie mare, cu 
șemineu. 

— Cine a venit, Viola? se auzi vocea unei femei de la etaj. 

Bunica puse mâna pe obrazul lui Francis. El simţi mirosul 
mănușii reci de piele. O șoaptă precipitată: 

— Du-te la mama, Francis. Du-te la mama. Fugi! 

Îl luă de umeri și îl împinse către scări. Băiatul urcă 
repede până pe palier, de unde se întoarse să o privească. 
Ea îl încuraja să meargă mai departe printr-un gest al 
bărbiei. Se îndreptă pe culoarul ciudat, până la ușa 
deschisă a dormitorului. Maică-sa ședea la masa de toaletă, 
verificându-și machiajul într-o oglindă luminată. Se 
pregătea pentru o întrunire a membrilor partidului și prea 
mult ruj n-ar fi dat bine. Era cu spatele la ușă. 


— Ama, șuieră Francis cum fusese învăţat, străduindu-se 
să pronunţe corect. Amă. 

Marian văzu un chip în oglindă. 

— Dacă îl cauţi pe Ned, să știi că n-a venit încă de la... 

— Amă. 

Păși în lumina necruțătoare. Marian auzi de jos vocea 
mamei sale, care cerea un ceai. Căscă ochii și încremeni. 
Nu se întoarse. Stinse lumina de la masa de toaletă și 
dispăru din oglindă. În camera întunecată scoase un 
geamăt ușor care se frânse într-un hohot de plâns. Plângea 
pentru ea, plângea pentru el. 

e 

După aceea, bunica îl luă pe Francis la toate întrunirile 
politice, explicându-le tuturor participanţilor cine era și de 
unde venea. Îl învățase să salute și să spună „bună” tuturor, 
deși nu exersaseră cuvântul acasă. Domnul Vogt a pierdut 
alegerile cu o diferenţă de opt sute de voturi. 


Capitolul 26 


În casa bunicii, noua lume a lui Francis Dolarhyde era o 
pădure de picioare cu vene varicoase. La venirea lui 
Francis, bunica Dolarhyde se ocupa deja de trei ani de 
azilul de bătrâni. Banii începuseră să fie o problemă de la 
moartea soţului ei, în 1936; fusese crescută ca o doamnă și 
nu se pricepea deloc la afaceri. 

Nu rămăsese decât cu o casă mare și cu datoriile făcute 
de soţul ei. Nici nu putea fi vorba de pensiune. Casa era 
prea izolată ca să aibă succes ca pensiune. Fusese 
ameninţată cu evacuarea. 

Anunţul din ziar despre căsătoria lui Marian cu influentul 
domn Howard Vogt i se păruse o mană cerească. Îi scrisese 
lui Marian în repetate rânduri, dar nu primise niciun 
răspuns. De fiecare dată când telefona, servitoarea îi 
spunea că doamna Vogt este plecată. 

În cele din urmă acceptă cu amărăciune propunerea 
autorităţilor locale de a lua în grijă bătrâni fără niciun fel de 
venituri, lipiţi pământului. Pentru fiecare dintre ei primea o 
sumă de la primărie și, din când în când, niște cecuri de la 
rudele ce puteau fi depistate de autorităţi. Fusese greu 
financiar înainte să înceapă să vină și pacienţi din familii din 
clasa mijlocie, care plăteau separat pentru îngrijiri. Și nu 
avusese niciun ajutor din partea lui Marian în tot acest 
timp, deși Marian ar fi putut să o ajute. 

Acum Francis se juca pe podea prin pădurea de picioare, 
folosind piese de Mah Jongg pe post de mașinuţe pe care le 
împingea printre membrele diforme ca niște rădăcini 
noduroase. 

Doamna Dolarhyde reușea să îi ţină curaţi pe bătrâni, dar 
ajungea la disperare pentru că nu reușea să-i facă să nu-și 
piardă încălţările din picioare. Bătrânii ședeau toată ziua în 


sufragerie și ascultau un radio. Doamna Dolarhyde adusese 
și un acvariu, iar un sponsor o ajutase să pună linoleum 
peste parchet, măsură de precauţie justificată de 
incontinenţa inevitabilă a bătrânilor. 

Ședeau unul lângă altul pe canapele și în scaunele cu 
rotile ascultând radioul, privind cu ochii lor decoloraţi peștii 
din acvariu, uitându-se în gol, sau urmărind în minte ceva 
ce văzuseră cu mult timp în urmă. 

Francis avea să-și amintească mereu târșâitul picioarelor 
pe linoleum în zilele de caniculă când toată lumea era 
agitată, mirosul de roșii și varză înăbușite de la bucătărie, 
mirosul bătrânilor ca niște hălci de carne puse la uscat la 
soare. Şi radioul mergând fără încetare cu aceleași texte 
publicitare: 


Ce bucurie, ce bucurie mare 
Rinso face rufele albe și strălucitoare. 


Francis petrecea mai tot timpul în bucătărie, pentru că 
prietena lui era acolo. Bucătăreasa, Queen Mother Bailey, 
era fiica unor servitori ai familiei răposatului domn 
Dolarhyde. Câteodată îi aducea lui Francis o prună în 
buzunarul de la șorțţ și îl numea „Micuţul oposum visător”. 
În bucătărie era cald și bine. Dar Queen Mother Bailey 
pleca acasă noaptea... 


Decembrie 1943 


Francis Dolarhyde, acum în vârstă de cinci ani, era întins 
în pat în camera lui de la etaj. Era întuneric. Draperiile erau 
trase și prin țesătura lor se contura trandafirul japonez. Nu 
putea să spună „japonez”. Voia să facă pipi. Îi era frică să se 
ridice pe întuneric. 

O strigă pe bunica. 

— Aaaima. Aaaima. 

Ca un pui de ţap. Strigă până obosi. 


— Tte llog, aaaima. 

Se scăpă pe el, simţi fierbinte pe picioare și sub fund și 
după aceea rece, cămașa lipindu-i-se de piele. Nu știa ce să 
facă. Respiră adânc și se întoarse cu faţa la ușă. Nu i se 
întâmplă nimic. Puse piciorul pe podea. Se ridică în 
întuneric, cu pijamaua lipită de picioare, obrajii arzând. 
Fugi spre ușă. Clanţa îl lovi deasupra ochiului. Căzu, se 
ridică și fugi în jos pe scări, scârţâind cu degetele pe 
balustradă. În camera bunicii. Se vâri în pat lângă ea, sub 
pătură, acum era cald. Rămase lipit de ea. Bunica nervoasă, 
încordată, cu spatele drept lângă obrazul lui, cu vocea 
sâsâită: 

— N-am văsut assa seva nisiodată... 

Un clămpănit pe noptieră, în vreme ce-și căuta placa 
dentară, alt clămpănit când și-o puse în gură. 

— N-am văzut niciodată un copil mai dezgustător și mai 
murdar ca tine. Dă-te jos, dă-te jos din pat. 

Aprinse veioza. El stătea pe covor și tremura. Ea își 
plimbă degetul mare peste sprânceana unde se lovise 
copilul. Când își retrase mâna, văzu sânge pe deget. 

— Ai spart ceva? 

Clătină din cap atât de repede încât niște picături de 
sânge săriră pe cămașa de noapte a bunicii. 

— Sus. Du-te! 

Întunericul îl înghiţi în timp ce urca scările. Nu putea să 
aprindă luminile. Bunica tăiase scurt cordoanele de la lămpi 
ca să ajungă doar ea la ele. Nu voia să se întoarcă în patul 
ud. Rămase multă vreme în întuneric, ţinându-se cu mâinile 
de tăblia de la picioare. Gândi că n-o să vină. Chiar și cele 
mai întunecate colţuri ale încăperii știau că n-o să vină. 

În cele din urmă veni, smucind cordonul plafonierei, cu 
braţele pline de cearșafuri. Nu scoase o vorbă cât timp 
schimbă așternuturile. Îl înșfacă de braţ și îl târî pe culoar 
până la baie. Lampa era deasupra oglinzii și trebui să se 
ridice pe vârfuri ca să o aprindă. Îi dădu o cârpă de spălat, 
rece și umedă. 


— Dă-ţi cămașa jos și șterge-te. 

Simţi mirosul de leucoplast și văzu strălucirea foarfecii de 
croitorie tăind o bucată de leucoplast. Bunica îl săltă de pe 
capacul vasului de toaletă și îi obloji rana. 

— Ei, și acum fii atent, spuse ea. 

Ţinea foarfecă de croitorie sub burtica lui rotundă și simţi 
fierul rece. 

— Uită-te. 

Îl luă de ceafă și îl aplecă să-și vadă penisul micuţ pe 
lama de jos a foarfecii deschise. Apropie lamele foarfecii 
până începu să-l ciupească. 

— Vrei să ţi-o tai? 

Încercă să o privească, dar ea îi apăsa capul în jos. Se 
smiorcăi și pe burtică îi căzu salivă. 

— Vrei? 

— Nu, Aaima. Nu, Aaima. 

— Mă jur, dacă mai murdărești o dată patul, ţi-o tai. 
Înţelegi? 

— Hda, Aaima. 

— Poţi să găsești closetul și pe întuneric și poţi să te așezi 
pe el ca un băiat cuminte ce ești. Acum du-te la culcare. 

e 

La două noaptea se stârni vântul, suflând cald dinspre 
sud-est, făcând să se lovească una de alta crengile merilor 
uscați, răscolind frunzele celor verzi. Vântul trimise o ploaie 
caldă pe o latură a casei unde dormea Francis Dolarhyde, 
acum în vârstă de patruzeci și doi de ani. Stătea pe o parte 
și își sugea degetul, cu părul umed de transpiraţie, lipit de 
frunte și ceafă. 

Acum se trezește. Își ascultă răsuflarea în întuneric și 
clipește repede. Degetele îi miros ușor a benzină. Are 
vezica plină. Pipăâie pe noptieră după paharul cu proteza. 
Dolarhyde își pune totdeauna proteza înainte de a se ridica 
din pat. Acum pornește spre baie. Găsește closetul pe 
întuneric și se așază pe el ca un băiat cuminte ce e. 


Capitolul 27 


Schimbarea petrecută în comportamentul bunicii s-a 
văzut prima dată în iarna lui 1947, când Francis avea opt 
ani. Nu mai mânca împreună cu Francis în camera ei. S-au 
mutat în sala comună, unde prezida masa bătrânilor. De 
mică fusese crescută să fie o gazdă cât mai primitoare și 
acum scoase clopoţelul de argint, îl șterse și îl puse lângă 
farfuria ei. 

Buna desfășurare a unei mese, servirea promptă, 
întreţinerea  conversaţiei, încurajarea celor timizi și 
punerea în evidenţă a calităţilor unora în faţa celorlalţi 
necesită o abilitate diplomatică deosebită pe care, din 
nefericire, astăzi nu se mai pune mult preţ. În tinereţe, 
bunica fusese foarte pricepută în această privinţă. Acum 
eforturile ei la masă făceau mai fericite serile celor doi sau 
trei bătrâni care mai vorbeau coerent. 

Francis ședea pe scaunul gazdei, la începutul aleii de 
capete care se mișcau în sus și în jos în timp ce bunica 
trezea amintirile celor care mai aveau așa ceva. Se arătă 
foarte interesată de luna de miere din Kansas City a 
doamnei Floder, rememoră de câteva ori febra galbenă cu 
domnul Eaton și ascultă cu o expresie politicoasă sunetele 
neinteligibile ale celorlalţi. 

— Nu-i așa că e interesant, Francis? întrebă ea și sună 
din clopoțel pentru felul următor. 

Mâncarea consta din niște carne pasată și legume pe 
care bunica o împărțea în feluri diferite spre disperarea 
ajutorului de la bucătărie. 

La masă nu erau luate în seamă niciodată micile 
stângăcii. Cu un sunet de clopoțel și un gest în mijlocul 
propoziției rezolva situațiile dificile ale celor care vărsaseră 


din farfurie, adormiseră sau uitaseră de ce se aflau la masă. 
Bunica ţinea doar atâţia angajaţi câţi își putea permite. 

Pe măsură ce sănătatea bunicii se deteriora, pierdea din 
greutate și putea să îmbrace rochii în care nu mai încăpuse 
de mult. Unele erau elegante. Trăsăturile și coafura o 
făceau să semene cu George Washington de pe bancnota de 
un dolar. 

În primăvară, începuse să-și piardă din maniere. Prezida 
la masă și nu permitea nimănui să o întrerupă când 
povestea despre copilăria ei din St. Charles, evocând chiar 
momente foarte personale pentru a le oferi exemple demne 
de urmat lui Francis și celorlalţi. 

Era adevărat că în 1907 bunica se bucurase de un sezon 
de baluri în care fusese declarată cea mai frumoasă și 
fusese invitată la balurile mai selecte de peste râu, în St. 
Louis. 

Aceste povestiri aveau un „scop didactic” pentru toată 
lumea, spunea ea, privindu-l ţintă pe Francis, care 
încrucișase picioarele sub masă. 

— Am crescut într-o perioadă în care se făceau prea 
puţine pentru corectarea micilor defecte lăsate de natură, 
spuse ea. Aveam piele fină și păr frumos, și exploatam la 
maximum aceste avantaje. Datorită unui efort de voinţă și 
dispoziţiei mele optimiste, am reușit să nu mă las 
complexată de dinţii mei - și am făcut-o atât de bine, încât 
au devenit parte a șarmului meu. Nu i-aș fi schimbat pentru 
nimic în lume. 

Nu avea încredere în doctori, explică ea pe îndelete, dar 
la un moment dat devenise evident că, din cauza 
problemelor cu gingiile, își va pierde dinţii. A apelat la unul 
dintre cei mai renumiţi dentiști din zonă, doctorul Felix 
Bertil, un elveţian. „Dinţii elveţieni” ai doctorului Bertl erau 
la mare modă printre cei înstăriți. Avea un cabinet foarte 
frumos, spunea bunica. Cântăreţii de operă care se temeau 
că proteza le va afecta tonalitatea vocii, actorii și alte 
personalități publice veneau și de la San Francisco să-și 


aranjeze dantura. Dr. Bertl putea să reproducă întocmai 
dinţii naturali ai pacientului și experimentase diverși 
compuși și efectul lor asupra rezonanţei bucale. 

După ce îi terminase proteza, dinţii ei arătau la fel ca 
înainte. Nu își pierduse nimic din șarmul ei unic, spunea cu 
un zâmbet înțepat. Scopul didactic al acestei povestiri i-a 
scăpat lui Francis până când a aflat că nu va mai avea parte 
de nicio operaţie până nu va fi în stare să și-o plătească 
singur. 

Francis rezista prin ritualul acesta al cinei doar pentru că 
după aceea urma ceva ce el aștepta cu mare nerăbdare: 
soțul lui Queen Mother Bailey venea în fiecare seară să o ia 
cu căruţa trasă de catâri, pe care o folosea la transportul 
lemnelor de foc. Dacă bunica avea treabă sus, Francis se 
plimba cu căruţa pe calea de acces până la drumul 
principal. 

Aștepta toată ziua venirea serii. Se suia în căruţă lângă 
Queen Mother, bărbatul ei înalt și sfrijit fiind abia vizibil în 
întuneric, roţile de fier ale căruţei se hurducau cu zgomot 
pe pietriș, iar hățurile scoteau clinchete. Doi catâri, cafenii 
și uneori murdari de noroi, cu coamele ridicate ca niște 
perii, își bălăbăneau cozile peste crupe. Miros de 
transpiraţie și pânză de bumbac fiartă, tutun și 
harnașamente calde. Uneori se simțea miros de fum când 
domnul Bailey dădea foc pentru a elibera terenul de 
vegetaţie pentru viitoare culturi, alteori, când lua pușca la 
el, Francis vedea niște animale, iepuri sau veveriţe, întinse 
pe burtă în căruţă ca și cum ar fugi. 

Nu vorbeau niciodată când mergeau pe drum; domnul 
Bailey li se adresa numai catârilor. Zdruncinatul căruţei îl 
împingea plăcut pe Francis într-unul sau altul dintre cei doi 
soţi. Îl lăsau la marginea drumului spre cămin și el promitea 
că se întoarce direct acasă și privea cum se îndepărtează 
lumina felinarului de la căruţă. Îi auzea vorbind în 
depărtare. Câteodată Queen Mother îl făcea pe soţul ei să 


râdă și râdea împreună cu el. Pe Francis îl liniștea râsul lor: 
știa că nu fac haz de el. 

Mai târziu avea să-și schimbe însă părerea în privinţa 
asta... 

e 

Ocazionala parteneră de joacă a lui Francis era fiica unui 
arendaș care locuia la trei câmpuri depărtare. Bunica o lăsa 
să vină să se joace pentru că o amuza să o îmbrace în 
hainele pe care le purtase Marian când era mică. 

Era un copil roșcat, fără vlagă, de cele mai multe ori prea 
obosit ca să se mai joace. Într-o după-amiază toridă de 
iunie, plictisită să caute gândaci în ograda păsărilor, fetiţa îi 
ceru lui Francis să-i arate cocoșelul. 

Într-un cotlon, ascuns între coteţ și un gard care îi ferea 
de privirile indiscrete de la geamurile de jos ale casei, 
Francis îi arătă ce voia ea să vadă. Ea făcu la rândulei 
același lucru, rămânând cu chiloţii de bumbac în vine. În 
timp ce Francis se apleca să vadă mai bine, de după colţ 
apăru un pui fără cap, zburătăcind și ridicând praful. Fata 
făcu un salt înapoi când pasărea o stropi cu sânge pe 
picioare. 

Francis se ridică brusc, cu pantalonii încă în vine. Queen 
Mother Bailey veni de după colţ, încercând să prindă puiul 
și îi văzu. 

— Uite ce e, băiete, spuse ea calm, acum, că ai văzut ce 
voiai să vezi, mergi în treaba ta. Găsește-ţi ceva mai bun de 
făcut, ca orice copil, și nu-ţi mai da jos nădragii. Mai bine m- 
ai ajuta să prind puiul. Și tu, fato. 

Jena copiilor dispăru repede în vreme ce alergau după 
pui. Dar bunica văzuse totul de la o fereastră de sus... 

e 

Bunica o privi pe Queen Mother intrând în casă. Copiii se 
îndreptară spre coteţ. Bunica așteptă cinci minute, apoi se 
duse tiptil după ei. Trânti ușa de perete și îi găsi strângând 
pene pentru pălării. 


Pe fată o trimise acasă și pe Francis îl luă în casă. Îi spuse 
că îl va trimite din nou la orfelinatul fratelui Buddy după ce 
îl va pedepsi. 

— Du-te sus. Du-te în camera ta, dă-ţi pantalonii jos și 
așteaptă-mă să iau o foarfecă. 

Stătu ore întregi în cameră, întins pe pat fără pantaloni, 
agățându-se disperat de cearșaf și așteptând să apară 
foarfeca. Așteptă până se stinseră sunetele cinei și auzi 
scârţâitul căruţei cu lemne și fornăitul catârilor. Soţul lui 
Queen Mother venise să o ia acasă. Adormi cândva spre 
dimineaţă și se trezi tremurând. Așteptă mai departe. 
Bunica nu veni. Poate uitase. Așteptă și zilele următoare, 
înfiorându-se de fiecare dată când își amintea. Avea să 
aștepte mereu. 

Începu să o evite pe Queen Mother Bailey. Nu îi vorbea și 
nu îi explica de ce se supărase pe ea. Greșea crezând că ea 
îi spusese bunicii ce se întâmplase în ograda păsărilor. 
Acum era convins că râsetele pe care le auzise pe când 
privea lumina felinarului dispărând în depărtare erau pe 
seama lui. Era convins că nu mai putea avea încredere în 
nimeni. Îi era greu să adoarmă liniștit când îl copleșeau 
toate aceste gânduri. Îi era greu să stea liniștit într-o 
noapte cu atâta lumină răspândită de lună. 

Francis știa că bunica avea dreptate. O jignise. O făcuse 
să-i fie rușine de el. Toată lumea trebuia să afle ce făcuse - 
chiar și cei de peste râu, din St. Charles. Nu era supărat pe 
bunica. Știa că o iubea foarte mult. El voia să facă bine. Își 
imagină că hoţii sparg casa și el o apără pe bunica și ea își 
retrage vorbele: 

— Francis, până la urmă nu ești un copil al diavolului. 
Ești băieţelul meu cuminte. 

Se gândi că un hoţ intră în casă cu gândul să-i arate 
bunicii cocoșelul. Cum ar putea să o apere Francis? Era 
prea mic să ţină piept unui hoţ mare. 

Se tot gândi. În cămară era satârul lui Queen Mother. Îl 
ștergea cu hârtie de ziar după ce omora un pui. El ar fi 


trebuit să aibă grijă de satâr. Doar era responsabilitatea lui. 
Avea să lupte cu frica lui de întuneric. Dacă o iubește într- 
adevăr pe bunica, el ar trebui să fie cel care stârnește frică 
în întuneric. Nu hoţul. 

Se furișă până jos și găsi satârul atârnând în cui. Avea un 
miros ciudat, ca al chiuvetei după ce scurgea sângele puilor 
în ea. Era ascuţit și greutatea lui îi dădea un sentiment de 
siguranţă. 

Se duse cu satârul în camera bunicii ca să se asigure că 
nu e niciun hoţ acolo. 

Bunica dormea. Era foarte întuneric, dar el știa exact 
unde e bunica. Dacă ar fi fost vreun hoţ, l-ar fi auzit 
respirând, așa cum o auzea și pe bunica. Ar ști unde îi este 
beregata la fel de bine cum știa unde este beregata bunicii: 
puţin mai jos de locul unde se auzea respiraţia. 

Dacă ar fi vreun hoţ, l-ar surprinde cât ai clipi. Ar ridica 
satârul deasupra capului cât ai clipi. Francis călcă pe 
papucul bunicii de lângă pat. Satârul se legănă în întuneric 
și se atinse de abajurul metalic al veiozei. 

Bunica se întoarse în pat și plescăi. Francis rămase 
locului încremenit. Braţele îi tremurau din pricina efortului 
de a ţine satârul sus. Bunica începu să sforăie. Iubirea pe 
care o simţea Francis pentru bunică-sa acum depășea orice 
limite. Se târi afară din cameră. Se pregătise să o apere pe 
bunica. Trebuia să facă ceva. Nu îi mai era teamă de casa 
întunecată, dar simţi cum aceasta îl sufoca. 

leși pe ușa din spate și se opri în noaptea luminată 
puternic de lună, rămase cu faţa în sus, gâfâind de parcă ar 
fi putut inspira lumina aceea. 

În albul ochilor lui daţi peste cap se reflecta discul 
minuscul și strâmb al lunii mari de deasupra, ce se rotunji 
când ajunse în centrul pupilei ochilor fixaţi asupra astrului 
nopţii. 

lubirea creștea în el și se învârtoșă insuportabil în 
nădragi, și nu știa cum s-o domolească. Porni spre coteţ, 
grăbi pasul, simţi pământul rece sub picioare, satârul rece 


lovindu-i-se de picior, o rupse la fugă până când trăi emoția 
exploziei... 
e 

În timp ce se spăla la pompa din ograda orătăniilor, pe 
Francis îl încercă un fel de plăcută alinare și liniște cum nu 
mai simţise niciodată. Orbecăise până atunci ca să 
descopere că pacea era nesfârșită și pretutindeni în jurul 
lui. 

Ceea ce nu tăiase bunica din pură bunătate, el descoperi 
că se afla încă acolo unde trebuia, ca un fel de răsplată, pe 
când își spălă sângele de pe picioare și de pe burtă. Mintea 
îi era limpede și calmă. Trebuia să scape în vreun fel de 
cămașa de noapte. Mai bine o ascundea sub sacii din 
afumătoare. 

e 

Bunica fu foarte nedumerită când descoperi puiul mort. 
Spuse că nu părea să fie opera unei vulpi. O lună mai târziu, 
Queen Mother găsi încă unul când se duse să adune ouăle. 
A treia oară găsi unul cu capul tăiat. 

Bunica relată la cină că era pe deplin convinsă că acele 
fapte abominabile fuseseră comise de „un fost angajat” care 
avea ciudă pe ei. Spunea că apelase la ajutorul șerifului. 

Francis ședea fără să scoată un sunet la locul lui, 
închizând și deschizând pumnul ca și când puiul ar mai fi 
clipit printre degete. În unele nopţi se ţinea de cocoșel să se 
asigure că nu i-l tăiase bunica. În unele nopţi când se ţinea 
de cocoșel avea impresia că puiul clipea printre degete. 

e 

Starea bunicii se degrada rapid. Era din ce în ce mai 
irascibilă și servitorii nu o mai suportau și plecau. Deși la 
bucătărie lucrurile mergeau bine, se amesteca și în 
treburile bătrânei Queen Mother. Queen Mother, care 
lucrase toată viaţa pentru familia Dolarhyde, era singura 
care mai rămăsese din personalul de dinainte. 

Cu obrajii roșii din pricina căldurii din bucătărie, bunica 
mișuna neobosită de la o treabă la alta, lăsând adesea 


mâncăruri pe jumătate făcute, care nu mai ajungeau pe 
masă niciodată. Improviza mâncăruri din resturi în timp ce 
legumele putrezeau în pivniță. În același timp, în mod 
paradoxal, ajunsese fanatică în legătură cu risipa. Redusese 
cantităţile de săpun și înălbitor pentru rufe până când 
cearșafurile rămâneau cenușii. 

În noiembrie angajă cinci femei de culoare să aibă grijă 
de cămin. Niciuna nu rezistă prea mult. 

Bunica era furioasă în seara în care plecă ultima din ele. 
Umbla ţipând prin casă. Intră în bucătărie și văzu că Queen 
Mother lăsase un pumn de faină pe planșetă după ce 
frământase un aluat. În aburul și căldura din bucătărie, cu 
jumătate de oră înainte de cină, se duse la Queen Mother și 
o pălmui. Queen Mother scăpă polonicul din mână, șocată. 
Izbucni în lacrimi. Bunica se pregătea să îi mai dea o palmă. 
O palmă mare și rozalie o îmbrânci: 

— Să nu faci asta niciodată. Nu mai ești în toate minţile. 
Chiar dacă nu mai ești în toate minţile, să nu mai 
îndrăznești să faci asta niciodată. 

Urlând și ocărând-o, bunica răsturnă, să-și verse nervii, o 
oală mare cu supă care se vărsă pe plită sfârâind. Se duse 
în camera ei și trânti ușa. Francis o auzi blestemând și 
aruncând de pereţi cu lucrurile prin cameră. Nu mai ieși 
până a doua zi. 

Queen Mother curăţă locul și dădu de mâncare 
bătrânilor. Își luă puţinele lucruri într-un coș, puloverul și 
căciula împletită, îl căută pe Francis, dar nu îl găsi. Era în 
căruţă când îl văzu stând pe verandă. Francis o văzu cum 
coboară și vine la el: 

— Micuţule oposum, eu trebuie să plec. Nu mă mai 
întorc. Sironia de la magazin o să o cheme pe mama ta. 
Dacă ai nevoie de mine până vine mama ta să te ia, mă 
găsești acasă. 

Își retrase obrazul de la atingerea ei. Domnul Bailey 
îndemnă catârii să o ia din loc. Francis privi lumina 
felinarului îndepărtându-se. O mai privise și altă dată cu 


sentimentul amar că Queen Mother îl trădase. Acum nu îi 
mai păsa. Era fericit. O lumină palidă de gaz pierind în 
depărtare. Nu se compara cu luna. Se întrebă cum ar fi să 
ucidă un catâr. 

e 

Marian Dolarhyde Vogt nu veni când o chemă Queen 
Mother Bailey. Veni abia două săptămâni mai târziu, 
chemată de șeriful din St. Charles. Ajunse după-amiaza 
târziu, într-un Packard de dinainte de război. Purta mănuși 
și pălărie. Ajutorul de șerif o opri la capătul aleii și îi spuse: 

— Doamnă Vogt, mama dumneavoastră a sunat la noi pe 
la prânz, spunând că un angajat o fură. Când am ajuns aici, 
să mă scuzaţi, dar vorbea aiurea. Casa era neîngrijită. 
Șeriful s-a gândit să vă chemăm pe dumneavoastră mai 
întâi, mă înţelegeţi... fiindcă domnul Vogt e o personalitate 
a comunităţii locale... 

Marian îl înţelese cum nu se poate mai bine. Domnul Vogt 
era responsabil cu domeniul public în St. Louis și nu era 
tocmai în grațiile partidului. 

— Din câte știu, nu a mai văzut nimeni cum arată casa, 
spuse ajutorul de șerif. 

Marian își găsi mama dormind. Doi bătrâni mai ședeau 
încă la masă și își așteptau prânzul. O femeie ieși în chiloţi 
în curtea din spate. 

Marian îi telefonă soţului: 

— Cât de des se inspectează locurile astea?... N-ar trebui 
să fi văzut casa... nu știu dacă s-au plâns rudele, nu cred că 
oamenii ăștia au rude... Nu. lu vezi-ţi de treaba ta. Adu 
niște negri. Trimite-mi niște negri... Și pe doctorul Waters. 
Mă descurc eu cu problemele de aici. 

Doctorul și un infirmier ajunseră în patruzeci și cinci de 
minute, urmaţi de un camion în care erau servitoarea lui 
Marian și alţi cinci servitori. Marian, doctorul și infirmierul 
se aflau în camera bunicii când Francis se întoarse de la 
școală. Francis o auzea pe bunica blestemând. Când o 
aduseră în faţa casei într-un scaun cu rotile, avea ochii 


sticloși și un pansament la încheietura mâinii. Faţa îi era 
boţită și stranie fără proteză. Și braţul lui Marian fusese 
bandajat: bunica o mușcase. 

Bunica plecă în mașina doctorului, pe bancheta din spate, 
lângă infirmier. Francis o privi îndepărtându-se. Încercă să 
îi facă un semn cu mâna, dar lăsă braţul să cadă. Echipa de 
curăţenie organizată de Marian frecă podelele și aerisi 
casa, spălă o cantitate enormă de rufe și îi îmbăie pe 
bătrâni. Marian lucră cot la cot cu ei și le dădu o masă 
frugală. 

Intră în vorbă cu Francis doar ca să-l întrebe ce mai face. 
Apoi trimise acasă echipa și chemă autorităţile locale. 
Doamna Dolarhyde avusese un atac cerebral, le explică ea. 

Era întuneric când veniră asistenții sociali să-i ia pe 
bătrâni într-un autobuz de școală. Francis se gândi că îl vor 
lua și pe el. Dar nu se pomeni nimic despre soarta lui. 

În casă rămaseră doar Francis și Marian. Ea ședea la 
masă, cu capul în mâini. El ieși și se urcă într-un măr 
sălbatic. În cele din urmă Marian îl strigă. Făcuse o valiză 
cu lucrușoarele lui. 

— Trebuie să vii cu mine, spuse ea în drum spre mașină. 
Urcă. Nu pune picioarele pe banchetă. 

Plecară cu Packardul. În spatele lor, scaunul cu rotile 
rămăsese în curte. Nu s-a făcut tam-tam. Autorităţile locale 
și-au exprimat regretul faţă de accidentul suferit de 
doamna Dolarhyde, pentru că se îngrijea foarte bine de 
bătrâni. Imaginea familiei Vogt rămase intactă. Pe bunica o 
internară într-un sanatoriu particular de boli psihice. Aveau 
să treacă paisprezece ani până ce Francis va reveni în casa 
bunicii. 

e 

— Francis, ei sunt fratele și surorile tale vitrege, îi spuse 
maică-sa. 

Erau în bibliotecă. 

Ned Vogt avea doisprezece ani, Victoria treisprezece și 
Margaret nouă. Ned și Victoria se uitară unul la altul. 


Margaret se uită în jos. Lui Francis i s-a dat o cameră la 
etajul servitorilor. De la alegerile dezastruoase din '44 nu își 
mai permiteau cameristă și încăperea rămăsese goală. L-au 
înscris la Școala primară Potter Gerard, foarte aproape de 
casă și la mare distanţă de Școala episcopală la care 
învățau ceilalți fraţi vitregi ai lui. 

Aceștia îl ignorară total în primele zile, dar la sfârșitul 
primei săptămâni Ned și Victoria o luară pe scara 
servitorilor să-i vadă camera de sus. Francis îi auzi șoptind 
minute întregi înainte de a apăsa pe clanţă. Când văzură că 
ușa era încuiată, Ned spuse: 

— Deschide ușa. 

Francis o deschise. Nu mai schimbară nicio vorbă cu el în 
timp ce îi cotrobăiau printre lucruri și prin dulap. Ned Vogt 
deschise sertarul de la masa de toaletă și scoase cu două 
degete lucrurile pe care le găsi: batiste cu monograma F.D., 
un degetar pentru chitară, o insectă strălucitoare într-o 
sticluţă de medicamente, un exemplar din Baseball Joe din 
colecţia „Descoperă lumea” care se udase cândva și se 
încreţise, și o urare de însănătoșire semnată „Colega ta, 
Sarah Hughes”. 

— Ce-i ăsta? întrebă Ned. 

— Un degetar. 

— La ce se folosește? 

— La chitară. 

— Ai tu chitară? 

— Nu. 

— Atunci la ce-ţi trebuie? întrebă Victoria. 

— Îl fololea tata. 

— Nu înţeleg ce zice. Ce-ai spus? Fă-l să mai spună o 
dată, Ned. 

— A zis că a fost al lui taică-său. 

Ned își suflă nasul într-o batistă și o puse la loc în sertar. 

— Au venit să ia poneii azi, spuse Victoria. 

Ședea pe patul îngust. Ned se așeză lângă ea, cu spatele 
la perete, cu picioarele pe pătură. 


— Am rămas fără ponei, spuse Ned. Și fără casa de 
vacanţă de la lac. Ştii de ce? Vorbește odată, bastard mic ce 
ești! 

— Tata nu se simte prea bine și nu mai câștigă atâţia bani 
cât ar trebui, spuse Victoria. În unele zile nu se duce deloc 
la birou. 

— Ştii de ce se simte rău, bastard mic ce ești? întrebă 
Ned. Şi vorbește omenește să înțeleg și eu. 

— Bunica spune că bea el. Acum priceput? 

— Se simte rău din cauza feţei tale pocite, zise Ned. 

— Tot de-aia a pierdut și alegerile, spuse Victoria. 

— Afară, ieșiţi, strigă Francis. 

Când se întoarse să deschidă ușa, Ned îl lovi cu piciorul 
în spate. Francis încercă să-și ducă mâinile în dreptul 
rinichilor, gest care îi salvă degetele pentru că Ned 
începuse să-l lovească în burtă. 

— O, Ned. O, Ned, interveni Victoria. 

Ned îl luă de urechi pe Francis și îl duse la oglindă. 

— De-aia se simte rău! 

Ned îl izbi cu fața de oglindă. 

— De-aia se simte rău! 

Poc cu faţa în oglindă. 

— De-aia se simte rău! 

Poc cu faţa în oglindă. Oglinda se umplu de sânge și muci. 
Ned îi dădu drumul și Francis se așeză pe podea. Victoria îl 
privi cu ochii holbaţi, mușcându-și buza de jos. Îl lăsară 
acolo. Faţa lui Francis era mânjită de sânge și salivă. Ochii îi 
erau plini de lacrimi. Dar nu plânse. 


Capitolul 28 


O ploaie cum numai la Chicago se dezlănţuie răpăia în 
noapte peste prelata de deasupra mormântului deschis al 
lui Freddy Lounds. Tunetul parcă îl lovea în moalele capului 
pe Will Graham, care și așa simţea cum îi bubuie creierul în 
timp ce bătea drumul între masă și pat, unde coșmarurile îl 
pândeau de sub pernă. 

Casa veche de pe colina din St. Charles, ţinând piept 
vântului, geme prelung, parcă la unison cu răpăitul ploii în 
geamuri și bubuitul tunetului. Scările scârţâie în noapte. 
Domnul Dolarhyde coboară scările, cu chimonoul foșnind pe 
trepte, cu ochii cârpiţi, încercând să se dezmeticească din 
somn. 

Are părul ud și pieptănat îngrijit. Și-a frecat unghiile, 
înaintează alene, foarte, foarte atent ca și cum ar duce o 
ceașcă ce stă să dea pe dinafară. 

Pelicula de film lângă proiector. Doi subiecţi. Alte role 
îngrămădite în coșul de gunoi pentru ars. Au mai rămas 
două, alese din zecile de filme de familie pe care le-a copiat 
la laborator și le-a adus să le vadă acasă. 

Așezat confortabil în fotoliul rabatabil, cu o tavă cu fructe 
și brânză alături, Dolarhyde se pregătește să urmărească 
imaginile. 

Primul film prezintă un picnic din week-end-ul de 4 lulie. 
O familie arătoasă: trei copii, tatăl, cu gât de taur, umblând 
cu degetele lui groase în borcanul cu murături. Și mama. 

Cea mai bună imagine cu ea este la un meci de softball cu 
copiii vecinilor. Numai cincisprezece secunde cu ea; vine de 
la baza a doua, se așază în faţa aruncătorului cu picioarele 
depărtate, pregătită să ţâșnească în orice direcţie, sânii 
apărându-i în decolteul puloverului când se apleacă. O 
trecere enervantă a imaginii la un copil care manevrează 


bâta. larăși femeia, mergând către bază. Pune piciorul pe 
perna pe care o folosesc drept bază. Mușchii coapsei i se 
încordează. 

larăși și iarăși privește Dolarhyde cadrele cu femeia. 
Piciorul pe bază, șoldul înainte, mușchii coapsei încordaţi 
sub șortul din material de jeans. 

Oprește imaginea pe acest ultim cadru. Femeia și copiii 
ei. Sunt murdari și obosiţi. Se îmbrățișează și un câine li se 
gudură la picioare. 

Un tunet înspăimântător face să zăngăne cristalele din 
vitrina înaltă a bunicii. Dolarhyde se întinde să ia o pară. 

Al doilea film are mai multe secvenţe. Titlul, Casa Nouă, 
este scris cu bănuţi pe un carton de imprimat, deasupra 
unei pușculițe în chip de purceluș, sparte. Prima secvenţă 
începe cu tatăl care dă jos panoul pe care scrie „De 
vânzare”. Îl ridică și se întoarce către cameră cu un zâmbet 
jenat. Are buzunarele pantalonilor scoase și întoarse pe 
dos. 

O secvenţă mai lungă, aparatul se mișcă necontrolat în 
mâna celui care filmează, cu mama și copiii stând pe trepte. 
E o casă frumoasă. Urmează o secvenţă la piscină. Un copil, 
cu capul cam mic, aleargă în jurul unei trambuline, lăsând 
urme ude de picioare pe gresie. Niște capete în apă. Un 
câine mic înoată spre o fată, cu urechile lipite de ceafă, cu 
botul săltat. 1 se vede albul ochilor. Mama, în apă, se ţine de 
scară și se uită spre aparat. Părul ei negru și ondulat are 
lucirile blănii de animal. Pieptul rotund lucește umed 
deasupra sutienului, picioarele călcând apa. 

Noapte. Un cadru cam neclar, din cauza expunerii 
proaste, prezintă drumul de la piscină spre casa luminată, 
luminile se reflectă în apa bazinului. 

Distracţie de familie în interior. Cutii și ambalaje peste 
tot. Un cufăr vechi pe care nu apucaseră să-l ducă în pod. 
Fata cea mică încearcă hainele bunicii. Are pe cap o pălărie 
mare cu flori. Tatăl e pe canapea. Pare puţin băut. Probabil 
că tatăl ţine camera acum. Imaginile sunt cam mișcate. 


Mama e la oglindă, încercând și ea pălăria. Copiii se învârt 
în jurul ei, băieţii fac haz pe seama vechiturilor. Fata o 
privește atent pe mamă, închipuindu-și că așa va arăta când 
va fi mare. 

Un prim-plan. Mama se întoarce și pozează spre cameră 
cu un zâmbet larg, cu o mână după ceafă. E foarte drăguță. 
La gât are o camee. 

Dolarhyde oprește imaginea. Derulează filmul înapoi de 
multe, foarte multe ori: femeia se întoarce de la oglindă și 
zâmbește iarăși și iarăși. 

Absent, Dolarhyde ia filmul cu meciul de softball și îl 
aruncă în coșul de gunoi. Scoate rola din proiector și 
privește eticheta lipită de firma Gateway pe cutie: Bob 
Sherman, Star Route 7, cutia poștală 603, Tulsa, Oklahoma. 

A, se ajunge ușor cu mașina. 

Dolarhyde ţine filmul în palmă și îl acoperă cu cealaltă 
mână, ca și cum ar fi fost o creatură micuță ce încearcă să 
se elibereze. Părea că i se izbește de palmă ca un greiere. 

Își amintește stângăcia și graba dovedite de el în casa 
familiei Leeds când s-au aprins luminile în cameră. A trebuit 
să se ocupe de doamna Leeds înainte să aprindă luminile 
pentru filmare. 

De data asta vrea un scenariu într-un ritm mai lent. Ar fi 
nemaipomenit să se vâre între cei care dorm cu aparatul de 
filmat pornit, și să se răsfeţe puţin. Apoi poate să-i ucidă pe 
întuneric, să se ridice în capul oaselor între ei, juisând 
fericit. 

Poate să facă asta doar cu un film cu infraroșii și știe de 
unde să-l ia. 

Lumina proiectorului e încă aprinsă. Pentru Dolarhyde, 
care ţine filmul în palme, pe ecranul gol se perindă alte 
imagini în geamătul prelung al vântului. 

Nu simte dorinţă de răzbunare, numai lubire și gândurile 
Gloriei ce va veni, pe când inimile care bat tot mai slab și 
mai repede, ca pașii ce se pierd topindu-se în liniște. 


EI întinzându-și aripile în poziţie heraldică. El întinzându- 
și aripile, plin de Iubire, familia Sherman primindu-l. 

Trecutul nu se vede deloc în urma lui; doar Gloria ce va 
veni. Nu se gândește la casa mamei lui. De fapt, amintirile 
lui conștiente din perioada aceea sunt surprinzător de 
puţine și neclare. 

Cândva, în jurul vârstei de douăzeci de ani, amintirile 
despre casa mamei lui s-au cufundat în întuneric, lăsând 
doar o dâră în mintea lui. Ştia că nu locuise acolo decât o 
lună. Nu își amintea că fusese exilat din casa aceea pentru 
că spânzurase pisica Victoriei. Una dintre puţinele imagini 
pe care le mai reţinea era cea a casei, cu toate luminile 
aprinse, văzută din stradă, într-un amurg de iarnă în timp 
ce el se întorcea de la Școala primară Potter Gerard către 
pensiunea unde fusese exilat, la mai bine de un kilometru și 
jumătate depărtare. 

Își amintea mirosul din biblioteca familiei Vogt, ca un pian 
abia deschis, când maică-sa îl primea acolo să-i dea 
lucrurile pentru vacanţă. Nu își amintea mutrele cu ochii 
holbaţi de la ferestrele de sus pe când el se îndepărta pe 
trotuarul îngheţat, în vreme ce darurile ţinute sub braț 
parcă îl ardeau, trezindu-i furia, în vreme ce pășea grăbit 
către un loc care exista doar în mintea lui și nu avea nicio 
legătură cu St. Louis. 

Avea de acum unsprezece ani și trăia fantezii intense și 
foarte active, iar când povara lubirii lui devenea de 
nesuportat, o lăsa să se reverse. Omora animale de casă, 
dar avea mare grijă să nu fie prins, cântărind detașat 
consecinţele. Animalele erau așa de blânde încât nu trebuia 
să facă decât un efort fizic neglijabil. Autorităţile nu au 
făcut niciodată legătura între el și stropii de sânge de pe 
pardoselile murdare ale garajelor. 

La patruzeci și doi de ani nu își mai amintea nimic din 
toate acestea. Nici nu se mai gândea la oamenii din casa 
maică-sii - mama, fratele vitreg și surorile vitrege. 


Se întâmpla să-i revadă în coșmarurile lui, când febra îl 
făcea să trăiască vise fără șir, chipurile lor apărându-i 
diforme, imense, iradiind în toate culorile, ca niște papagali, 
aplecate asupra lui în postura amenințătoare a călugăriţei 
pândind alte gângănii. 

Când stătea să se gândească, foarte rar de altfel, evoca 
numeroase amintiri care îi ofereau satisfacţii. Erau mai ales 
din perioada serviciului militar. Prins la șaptesprezece ani 
în timp ce intra pe fereastra casei unei femei cu un scop ce 
nu fusese niciodată elucidat, avusese de ales între punerea 
sub acuzaţie și serviciul militar. Alesese armata. După 
instrucţia de bază, a fost selecționat pentru un curs de 
specializare pentru operatori foto în San Antonio, unde a 
lucrat la filmele pentru pregătirea medicilor militari de la 
Brooke Army Hospital. 

Chirurgii de la Brooke s-au arătat interesaţi de 
malformaţia lui și au hotărât să-i facă o operaţie estetică. I- 
au făcut o reconstituire plastică a nasului, folosind cartilaj 
de la ureche pentru lungirea septului și i-au reparat buza 
cu ajutorul procedurii Abbe, foarte interesantă din punct de 
vedere tehnic, care a atras în sala de operaţii o mulțime de 
alţi medici specialiști. Chirurgii au fost mulţumiţi de 
rezultat. După operaţie, Dolarhyde a refuzat oglinda și s-a 
uitat pe fereastră. 

În registrele cinematecii apare că Dolarhyde a 
împrumutat multe filme, majoritatea despre traumatologie, 
și le-a ţinut peste noapte. 

În 1958 s-a înrolat din nou, ajungând astfel să descopere 
Hong Kongul. Fusese încartiruit la Seul, Coreea de Sud, se 
ocupa de developarea filmelor făcute de avioanele 
americane de recunoaștere care erau trimise în misiune 
dincolo de paralela 38, și a reușit să viziteze Hong Kongul 
de două ori în permisie. În 1959, în Hong Kong și în 
Kowloon îți puteai împlini orice fantezie. 

Bunica a fost externată din sanatoriu în 1961, vag 
calmată cu Thorazin. Dolarhyde a cerut să fie lăsat la vatră 


cu două luni mai devreme de termenul de eliberare, 
datorită unor probleme grave familiale, și s-a întors să aibă 
grijă de ea. 

A fost o perioadă foarte liniștită și pentru el. Acum, că 
avea slujba de la Gateway, își permitea să plătească o 
femeie care să stea cu bunica în timpul zilei. Noaptea o 
petreceau împreună în salon fără să schimbe o vorbă. Doar 
tic-tacul ceasului și dangătul lui mai spărgeau liniștea. Și-a 
mai văzut mama o dată, la înmormântarea bunicii, în 1970. 
Privea prin ea, peste ea, cu ochii lui galbeni, izbitor de 
asemănători cu ai ei. Parcă i-ar fi fost cu totul străină. 
Înfăţișarea lui de acum o surprinse pe maică-sa: avea 
pieptul lat, subţire în talie, moștenise pielea frumoasă a 
maică-sii, și o mustață despre care ea bănuia că ar fi făcută 
din păr transplantat din cap. L-a sunat după o săptămână, a 
auzit doar receptorul trântit în furcă fără să-i răspundă 
măcar un cuvânt. 

e 

Vreme de nouă ani după moartea bunicii, Dolarhyde nu a 
fost deranjat și nu a deranjat pe nimeni. Avea sufletul 
netulburat și neted ca pielița unei seminţe. Ştia că așteaptă. 
Dar nu știa ce anume. 

Un eveniment neînsemnat, de care ne lovim cu toţii, i-a 
spus seminţei din craniul lui că a venit limpul să 
încolțească: pe când stătea la o fereastră orientată spre 
nord, examinând un film, a observat că pielea mâinilor 
începuse să dea semne de îmbătrânire. Era ca și cum 
mâinile lui, în vreme ce ţinea filmul, i se dezvăluiseră 
deodată în faţa ochilor. În lumina bună de nord a văzut că 
pielea începuse să-i atârne pe oase și tendoane, și mâinile îi 
erau acoperite cu mici diamante de dimensiunea solzilor de 
șopârlă. 

În timp ce își întorcea mâinile ca să le vadă mai bine, îl 
podidi un miros copleșitor de varză și roșii înăbușite. Începu 
să tremure, deși în cameră era cald. În seara aceea făcu 
mai multe exerciţii de forţă ca de obicei. 


În pod, în sala de gimnastică a lui Dolarhyde, era o 
oglindă de înălțimea încăperii, lângă haltere și banca de 
exerciţii. În ea își putea admira corpul în liniște, fiindcă 
întotdeauna purta mască. Se studie cu grijă, încordându-și 
mușchii. La patruzeci de ani încă ar fi putut să câștige un 
concurs regional de body building. Dar nu era mulţumit. 

Peste o săptămână dădu cu ochii de pictura lui Blake, 
care îl impresionă extraordinar, pe loc. O văzuse într-o 
fotografie color din revista Time, care ilustra un reportaj 
despre retrospectiva Blake de la Muzeul Tate din Londra. 
Special pentru expoziţie, Muzeul Brooklyn trimisese la 
Londra Marele Dragon Roșu și Femeia Înveșmântată cu 
Soare. Criticul de artă de la Times spunea: „Nu multe 
reprezentări demonice din arta occidentală radiază o 
asemenea încărcătură coșmarescă și înspăimântătoare de 
energie sexuală. Dolarhyde și-a dat seama de asta fără să 
citească articolul. 

Zile întregi a purtat cu el poza din revistă, fotografiind-o 
și mărind-o noaptea în camera obscură. Mare parte din 
timp era foarte agitat. Așezase imaginea mărită lângă 
oglinda din sala de gimnastică și o privea cu ochii holbaţi în 
timp ce făcea exerciţii. Nu putea să adoarmă decât după ce 
ridica greutăţi până la epuizare și privea filmele de 
traumatologie care îl ajutau să se masturbeze. 

Știuse încă de la vârsta de nouă ani că era un om singur 
și că așa va rămâne toată viaţa, concluzie la care, în 
general, se ajunge în jurul vârstei de patruzeci de ani. 
Acum, când ajunsese la această vârstă, trăia fantezii 
uluitoare, care aveau prospeţimea și nevoia imediată de 
împlinire ca imaginaţia unui copil. Și asta îl purta cu un pas 
dincolo de Singurătate. 

Într-o perioadă în care alţi oameni încep să vadă și să se 
teamă de izolare, Dolarhyde avu revelaţia că este singur 
fiindcă este Unic. Cu fervoarea unei convertiri, văzu că, 
dacă se străduia, dacă dădea glas adevăratelor nevoi pe 
care le reprimase atâta timp - dacă le cultiva ca pe niște 


inspiraţii așa cum și erau într-adevăr - putea să se 
Metamorfozeze. 

Faţa Dragonului nu se vede în tablou, dar Dolarhyde 
ajunsese treptat să-și dea seama cum arată. În vreme ce 
privea filmele de traumatologie în sufragerie, încă încordat 
după efortul fizic, deschise larg fălcile ca să primească 
proteza bunicii. Nu se potrivea cu gingiile lui strâmbe care 
începură să-l doară. 

Făcuse exerciţii pentru fălci în momentele de intimitate, 
mușcând cu toată puterea într-o bucată de cauciuc tare 
până ce mușchii ajunseră să i se vadă proeminenţi prin 
obraz ca două nuci. 

În toamna anului 1979, Francis Dolarhyde ridică o parte 
dintre economiile de-o viaţă și își luă un concediu de trei 
luni de la Gateway. Plecă în Hong Kong și luă cu el și 
proteza bunicii. 

Când se întoarse, roșcata Eileen și ceilalţi colegi ai săi 
căzură de acord că vacanţa îi priise de minune. Era calm. 
Nu mai folosea deloc vestiarul și dușul angajaţilor - oricum 
nu le folosise prea des nici înainte. 

Proteza bunicii trona iar în paharul de pe noptiera de 
lângă patul ei. Proteza lui cea nouă era încuiată în biroul de 
sus. Dacă Eileen l-ar fi văzut în faţa oglinzii, cu proteza în 
gură, cu noul tatuaj strălucind în lumina crudă a sălii de 
forţă, ar fi scos un țipăt. Numai unul! 

Acum avea timp, nu trebuia să se grăbească. Eternitatea 
era înaintea lui. Peste cinci luni alese familia Jacobi. Familia 
Jacobi era prima care îl ajutase, prima care îl înălțase către 
Gloria Metamorfozei lui. Sentimentele încercate în fața 
familiei Jacobi fuseseră cele mai înălțătoare, mai mult decât 
orice trăise până atunci. 

Până la Leeds. 

Și acum, când Puterea și Măreţia îi sporeau, urma la rând 
familia Sherman și scenele de intimitate în infraroșu la care 
se gândise atâta. Foarte promițător. 


Capitolul 29 


Francis Dolarhyde era nevoit să-și părăsească teritoriul 
atât de familiar de la Laboratoarele Gateway ca să obţină ce 
voia de la vecini. Dolarhyde era șef de producţie la cel mai 
mare departament de la Gateway - procesarea filmelor de 
familie - dar mai existau alte patru departamente. 

Recesiunea din anii 1970 se făcu simțită în industria 
filmelor de familie și aparatele video câștigau rapid teren. 
Laboratoarele Gateway fuseseră nevoite să-și diversifice 
activitatea.  Adăugaseră unele departamente care 
transferau imaginea de pe film pe casete video, altele care 
tipăreau hărţi aeriene și ofereau servicii deosebite pentru 
producătorii de reclame pe filme de format mic. În 1979 
dădu norocul peste Gateway. Prinse un contract cu 
Ministerul Apărării și Ministerul Energiei pentru obţinerea 
și testarea de noi emulsii pentru fotografia cu infraroșu. 
Ministerul Energiei voia filme sensibile la infraroșu pentru 
studiile de conservare a căldurii. Cei de la Apărare voiau 
filme pentru misiunile de recunoaștere pe timp de noapte. 
La sfârșitul anului 1979, Laboratoarele Gateway au 
cumpărat o firmă mică din apropiere, Baeder Chemical, 
unde și-au mutat sediul pentru acest proiect. 

În pauza de prânz, Dolarhyde porni spre cei de la Baeder, 
în vreme ce afară dăinuia un cer albastru și limpede, 
evitând cu grijă bălțile de pe asfalt, în care se reflecta acest 
cer senin. Moartea lui Lounds îi declanșase o dispoziţie 
excelentă. 

Toată lumea de la Baeder ieșise la masă. Găsi ușa pe care 
o căuta la capătul unui labirint de coridoare. Deasupra ușii 
scria: „Se folosesc materiale sensibile la infraroșu. 
INTERZISĂ folosirea luminilor de siguranţă, INTERZIS 
fumatul, INTERZISE băuturile calde”, iar deasupra plăcuței 


era aprinsă lumina roșie. Dolarhyde apăsă pe un buton și, 
într-o clipă, lumina roșie se făcu verde. Intră în camera de 
acomodare și bătu la ușa interioară. 

— Intră. 

Era vocea unei femei. Înăuntru, răcoare, întuneric total. 
Zgomotul apei curgând, mirosul familiar al revelatorului D- 
76 și o undă de parfum. 

— Sunt Francis Dolarhyde. Am venit în legătură cu 
problema uscătorului. 

— Bine. Scuză-mă, am gura plină. Acum am terminat de 
mâncat. 

Auzi un foșnet de hârtie mototolită și aruncată la coș. 

— De fapt, Ferguson avea nevoie de uscătorul acela, 
spuse vocea din întuneric. E în concediu acum, dar știu eu 
unde trebuie montat. La Gateway aveţi uscător? 

— Am eu două. Unul e mai mare. Nu mi-a spus cât loc are 
disponibil. 

Dolarhyde văzuse un raport cu privire la uscător cu 
câteva săptămâni înainte. 

— O să-ţi arăt eu dacă nu te deranjează să aștepți puţin. 

— Bine. 

— Stai cu spatele lipit de ușă - vocea ei căpătă tonul unui 
profesor experimentat - vino trei pași în faţă până simţi 
gresia sub picioare și la stânga o să găsești un scaun. 

Îl găsi. Acum era mai aproape de ea. Auzea fâsâitul 
șorţului de laborator. 

— Mulţumesc pentru vizită, spuse ea. 

Avea o voce clară și puţin metalică. Continuă: 

— Ești șef de producţie în clădirea cea mare, nu? 

— Înî. 

— Același „domn D.” care taie și spânzură când se 
îndosariază greșit contractele de achiziţii? 

— Chiar el. 

— Sunt Reba McClane. Sper că nu s-a întâmplat nimic 
rău pe-aici. 


— Nu mai e proiectul meu. Eu doar am supravegheat 
construirea camerei obscure când au cumpărat Baeder. N- 
am mai trecut de șase luni pe aici. 

Un discurs lung pentru el, mai ușor de vorbit pe 
întuneric. 

— O secundă și aprind lumina. Ai nevoie de ruletă? 

— Am una. 

Lui Dolarhyde îi plăcea să stea de vorbă cu ea pe 
întuneric. O auzi cum umblă prin poșetă, apoi zgomotul 
unei cutii de pudră deschisă și închisă. Îi păru rău când 
sună ceasul anunțând terminarea procesării. 

— Gata. Pun astea în Gaura Neagră, spuse Reba 
McClane. 

Dolarhyde simţi un val de aer rece, auzi cum se închide o 
ușă de dulap pe garnituri de cauciuc și fâsâitul aparatului 
de vacuum. Pe când trecea pe lângă el, simţi o adiere de 
parfum. Dolarhyde își apăsă buzele cu pumnul și își luă o 
figură gânditoare. Se aprinse lumina. O văzu stând lângă 
ușă, zâmbind, întoarsă nesigură oarecum în direcţia lui. Își 
mișca ochii des și necontrolat sub pleoapele lăsate. Îi văzu 
bastonul alb de oarbă sprijinit de perete. Lăsă mâna jos de 
la gură și zâmbi. 

— Pot să iau și eu o prună? întrebă el. 

Pe masa la care stătuse ea mai înainte erau mai multe 
prune. 

— Sigur, sunt chiar foarte bune. 

Reba McClane avea cam treizeci de ani, un ten sănătos 
de fată de la ţară, o osatură frumoasă, vădind tenacitate. 
Avea o cicatrice mică, în formă de stea, între sprâncene. 
Părul ei era de culoarea grâului, cu tente auriu-roșiatice. 
Era tunsă cu breton, o coafură puţin demodată. Pe faţă și pe 
mâini avea niște pistrui care-i dădeau un aer plăcut. Pe 
fundalul faianţei și oţelului din laborator era strălucitoare 
ca însăși Toamna. 

Înţelese că putea să o privească în voie. Privirea lui putea 
să o mângâie fără opreliști, ușor ca aerul. Ea nu avea cum 


să-i întâlnească ochii. 

Dolarhyde simţea adesea pe piele puncte înţepătoare 
când vorbea cu o femeie. Punctele i se deplasau pe corp 
oriunde credea el că privește femeia. Chiar dacă în realitate 
ea era cu spatele la el, suspecta că îi poate vedea reflexia. 
Întotdeauna era atent la suprafeţele care-i reflectau 
imaginea, cunoștea unghiurile de reflexie ca pe propriile 
buzunare. 

Acum pielea lui era liniștită. A ei era pistruiată, sidefată 
pe gât și la încheieturi. 

— O să-ţi arăt camera unde vrea să-l instaleze, spuse ea. 
Să facem măsurătorile. 

Făcură măsurătorile. 

— Te-aș ruga să-mi faci un serviciu, spuse Dolarhyde. 

— Cu plăcere. 

— Am nevoie de niște peliculă cinematografică pentru 
infraroșu. Una sensibilă până la o mie de nanometri. 

— Va trebui s-o ţii în congelator și s-o pui la loc după ce 
filmezi. 

— Ştiu. 

— Poţi să-mi dai o idee despre condiţiile de filmare, poate 
te ajut... 

— Cam de la doi metri jumătate, cu filtre Wratten pentru 
luminozitate. La Grădina Zoologică, spuse el. În Lumea 
întunericului. Vor să filmeze animalele nocturne. 

— Cam ciudate și înfricoșătoare animale dacă nu se poate 
folosi un film comercial cu infraroșu. 

— Mmm-hmm. 

— Sigur că pot să te ajut. Totuși ar fi o problemă. Ştii că 
multe dintre materialele noastre se obţin prin contractul cu 
Ministerul Apărării. Este necesară o semnătură pentru 
orice iese de aici. 

— Nicio problemă. 

— Când îţi trebuie? 

— Cel mai târziu până pe douăzeci. 


— Nu mai trebuie să-ţi spun că un film cu o sensibilitate 
atât de mare este foarte greu de manevrat. Răcitoare, 
zăpadă carbonică, tot tacâmul. Pe la patru o să proceseze 
niște mostre. Poţi să vii dacă vrei. Poţi să alegi emulsia cea 
mai potrivită și mai ușor de folosit. 

— O să vin. 

Reba McClane numără prunele de pe masă după 
plecarea lui Dolarhyde: luase doar una. 

Ciudat domnul Dolarhyde, nicio inflexiune de milă sau 
grijă în vocea lui când aprinsese lumina. Poate știa că e 
oarbă. Sau, mai degrabă, poate nu-i păsa. Ar fi 
reconfortant. 


Capitolul 30 


Ceremoniile pentru înmormântarea lui Freddy Lounds 
erau în plină desfășurare la Chicago. National Tattler 
plătise tot, grăbind pregătirile pentru ca înhumarea să aibă 
loc joi, a doua zi după deces. Ca fotografiile să intre în ediția 
de joi noaptea. 

Slujba de la biserică a fost lungă, și lungă a fost și 
înmormântarea. Un evanghelist de la radio nu mai termina 
cu cuvintele de laudă. Graham își stăpânea cu greu 
lehamitea pricinuită de mahmureală și încercă să-i studieze 
pe cei veniţi la cimitir. 

Corul de lângă groapă se achită onorabil de banii pe care 
îi primise, în timp ce aparatele fotografilor de la Tattler 
zumzăiau fără oprire. Două echipe TV erau prezente cu 
camere fixe și teleobiective. Fotografii poliţiei, cu acreditări 
de jurnaliști, fotografiau mulţimea. 

Graham recunoscu câţiva civili de la Brigada Omucideri a 
Poliţiei din Chicago. Erau singurele feţe pe care le 
cunoștea. 

Mai era și Wendy, de la Wendy City, prietena lui Lounds. 
Ședea sub copertină, aproape de sicriu. Graham abia o 
recunoscu. Avea peruca blondă strânsă într-un coc și purta 
un taior negru. 

În timpul ultimului imn religios, se ridică în picioare, 
înaintă clătinându-se, îngenunche și își sprijini capul de 
sicriu, cu braţele întinse pe covorul de crizanteme în lumina 
intermitentă a blițurilor. 

Mulțimea păși în tăcere spre porțile cimitirului, călcând 
pe iarba uscată. Graham mergea lângă Wendy. O mulțime 
de curioși se holbau la ei printre barele gardului înalt de 
fier. 

— Cum te simţi? întrebă Graham. 


Se opriră între morminte. Avea ochii secaţi de lacrimi, 
privirea goală. 

— Mai bine decât tine. Te-ai îmbătat, nu? 

— Da. Te păzește careva? 

— Cei de la secţie au trimis niște tipi. Unii îmbrăcaţi în 
civil, la club. Avem mulţi clienţi acum. Parcă s-au adunat toţi 
ciudaţii. 

— Îmi pare rău. Ai fost... cred că te-ai ţinut tare la spital. 
Ţi-am admirat purtarea. 

Ea dădu din cap. 

— Freddy era băiat bun. N-ar fi trebuit să aibă parte de 
un sfârșit atât de groaznic, îți mulțumesc că m-ai adus în 
salon, la spital. 

Privi în depărtare, clipind, gândindu-se la ceva. Fardul de 
ochi era ca praful de piatră pe pleoapele ei. Se întoarse 
către Graham. 

— Uite care-i treaba. Tattler îmi dă niște bani. Probabil ţi- 
ai dat seama, nu? Pentru un interviu și scena de la cimitir. 
Nu cred că l-ar deranja pe Freddy. 

— S-ar fi înfuriat dacă ai fi refuzat. 

— Așa m-am gândit și eu. Sunt niște nenorociţi, dar 
plătesc bine. Au încercat să mă facă să spun că tu l-ai 
asmuţit pe dement asupra lui Freddy când cu poza aia, 
când îi ţineai mâna pe umăr. N-am spus-o eu. Dacă în articol 
o să scrie că am spus eu, să știi că nu-i adevărat. 

Graham nu replică în niciun fel, ea îi cercetă atent chipul. 

— Știu că nu îţi plăcea de el - dar nu contează. Dar dacă 
ai fi știut că se va întâmpla așa ceva, te-ai fi dat peste cap 
să-l prinzi pe Zâna Măseluţă, nu? 

— Da, Wendy, aș fi pus oameni la pândă. 

— Aveţi vreun fir? Oamenii ăștia nu par să facă mare 
lucru, doar trăncăneală. 

— Nu avem prea multe. Câteva chestii de la laborator, 
cărora încercăm să le dăm de capăt. A lucrat curat și tipul e 
Norocos. 

— Tu ești? 


— Ce să fiu? 

— Norocos? 

— Din când în când. 

— Freddy n-a avut niciodată noroc. Îmi zicea că o să dea 
lovitura cu asta. Trăia cu speranţa. 

— Probabil chiar ar fi dat lovitura. 

— Uite, Graham, dacă vreodată ai chef să stăm de vorbă 
la un pahar, mi-ar face plăcere. 

— Mulţumesc. 

— Dar nu ieși beat pe stradă. 

— Oh, da. 

Doi polițiști îi croiră drum lui Wendy prin mulțimea de 
curioși adunaţi dincolo de poartă. Unul dintre ei avea un 
tricou pe care scria: „Zâna Măseluţă vine doar o dată”. O 
fluieră pe Wendy. Femeia de lângă el îl plesni peste faţă. Un 
polițist solid se strecură făcându-și loc cu greu lângă Wendy, 
în Nissanul model 280ZX, și ea porni și pătrunse cu mașina 
în viermuiala traficului. Un al doilea poliţist îi urmă într-o 
mașină fără însemne distinctive. 

Chicago, în după-amiaza aceea fierbinte, puţea de parcă 
tocmai s-ar fi lansat o ploaie de artificii. Graham se simţea 
copleșit de singurătate și știa și de ce: toate înmormântările 
parcă te îndeamnă la sex, parcă să alungi gândul morții. 
Vântul foșnea printr-o coroană uscată uitată la picioarele 
lui. Preţ de o secundă, asta îi aminti de coroanele unor 
palmieri foșnind în bătaia vântului mării. Tare mult ar fi vrut 
să fie acum acasă, știind bine că acolo nu putea și nici nu 
avea cum să ajungă până când Dragonul nu-și dădea 
sufletul. 


Capitolul 31 


Sala de proiecţii de la Baeder Chemical era mică - cinci 
rânduri de scaune pliante cu un culoar în mijloc. Dolarhyde 
ajunse târziu. Se așeză pe rândul din spate cu brațele 
încrucișate. Pe ecran se perindau forme gri, colorate și 
forme geometrice luminate din diverse poziţii, filmate pe 
diferite emulsii de infraroșu. 

Prezenţa lui îl deranja pe Dandridge, tânărul care se 
ocupa de proiecţii. Dolarhyde reușise să se impună în fața 
colegilor de serviciu ca expert pentru camera obscură al 
companiei-mamă de alături și toată lumea știa că e un 
perfecţionist. Dandridge nu îi mai ceruse sfatul de câteva 
luni bune, o rivalitate meschină care dura de când Gateway 
cumpărase Baeder Chemical. 

—  Reba, spune-ne cum se efectuează developarea 
mostrei... opt, spuse Dandridge. 

Reba McClane ședea la capătul unui rând, cu o mapă în 
poală. Vorbind răspicat și plimbându-și degetele pe 
materialul informativ din mapă în semiîntunericul acela, 
explică modul de developare - substanţele, temperatura, 
timpul, condiţiile de depozitare înainte și după filmare. 

Filmul, sensibil la lumină infraroșie, trebuia manevrat în 
întuneric. Ea făcuse toate operaţiunile din camera obscură, 
identificând mostrele cu ajutorul unui cod în relief și notând 
pe întuneric etapele pe care le parcursese. Lesne de înţeles 
de ce era atât de apreciată la Baeder. 

Proiecţia se termină. 

Reba McClane rămase pe scaun în timp ce toţi ceilalţi 
părăseau sala. Dolarhyde se apropie cu grijă de ea și îi 
vorbi de la distanță pentru că mai erau unii care nu 
plecaseră încă. Nu voia ca femeia să se simtă stânjenită și 
să aibă senzaţia că cineva o urmărește. 


— Credeam că n-ai să vii, spuse ea. 

— S-a stricat un aparat, de-aia am întârziat. 

— Ai apucat să vezi mostra 1000 C? 

— Da. 

— Ziceau că a ieșit bine. E mult mai ușor de manevrat 
decât seria 1200. Crezi că e ceea ce-ţi trebuie? 

— Sigur. 

Avea poșeta și o haină ușoară de ploaie. El se dădu înapoi 
când o văzu înaintând pe culoar cu bastonul alb. Nu părea 
să aibă nevoie de ajutor. El nu se oferi. 

Dandridge băgă capul pe ușă. 

— Reba dragă, Marcia a trebuit s-o șteargă. Te descurci? 

Reba se înroși. 

— Mă descurc foarte bine. Mulţumesc, Danny. 

Te-aș duce eu, dar sunt în întârziere. Ce spuneți, 
domnule Dolarhyde, aţi putea să... 

— Danny, am cu ce să ajung acasă. 

Își înăbușea furia. Încerca să-și controleze expresia, dar 
nu putea să-și controleze roșeaţa. Privind cu ochii lui 
galbeni și reci, Dolarhyde înţelese perfect mânia ei; știa că 
Reba McClane simţea mila leșioasă a lui Dandridge ca un 
scuipat pe obraz. 

— Te duc eu, spuse Dolarhyde într-un târziu. 

— Nu, mulțumesc. 

Se gândise că el ar putea să se ofere și intenţionase să 
accepte. Nu obliga pe nimeni să o ajute. La naiba cu 
Dandridge, cu falsitatea lui, la naiba cu toţi și o să ia 
autobuzul. Avea bilet, știa drumul până în staţie și putea 
merge încotro avea chef. Rămase în toaletă cât să se 
asigure că plecase toată lumea din clădire. Îngrijitorul îi 
deschise ușa. 

Urmări bordura unei benzi despărţitoare din parcare, cu 
haina de ploaie pe umeri, bătând ușor cu bastonul și 
căutând să evite bălțile. 

Dolarhyde o privi din dubă. Sentimentele care îl încercau 
îl făceau să nu se simtă la largul lui; erau periculoase la 


lumina zilei. Preţ de o secundă, în asfinţitul acela plăcut, 
parbrizele, bălțile și jenţile de oţel sclipiră ca lama unei 
foarfeci. Bastonul ei alb îl liniști, anihilând lucirea lamei de 
foarfecă, anihilând foarfeca. Amintirea blândeţii ei îl ușura. 
Porni motorul. 

Reba McClane auzi duba în spate. Acum ajunsese în 
dreptul ei. 

— Mulţumesc pentru invitaţie. 

Ea dădu din cap, zâmbi și continuă să meargă pipăind 
drumul cu bastonul. 

— Te duc eu. 

— Mulţumesc, dar întotdeauna merg cu autobuzul. 

— Dandridge e un prost. Mergi cu mine. 

„Ce-ar spune oricare altul?” 

— Mie mi-ar face plăcere. 

Ea se opri. Îl auzi coborând din dubă. De obicei oamenii o 
luau de braţ, neștiind ce să facă. Nevazătorilor nu le place 
să-și piardă echilibrul din cauza unei asemenea atingeri. 
Este la fel de neplăcut pentru ei ca și cum ar merge pe un 
podeţ fără balustradă. De fapt, nimănui nu-i place să fie 
împins. Nu o atinse. Ea îi spuse: 

— Ar fi mai bine să te iau eu de braţ. 

Cunoștea multe antebraţe. Acesta o surprinse. Era tare 
ca un buștean de stejar. Nu avea de unde să știe cât curaj îi 
trebuise lui să o lase să-l atingă. 

Duba era mare și înaltă. Înconjurată de ecouri și 
rezonanţe deosebite de cele ale unei mașini obișnuite, se 
ținu de marginile scaunului până când Dolarhyde îi fixă 
centura de siguranţă. Centura îi apăsa un sân și ea o mută 
la mijlocul pieptului. Nu-și spuseră prea multe pe drum. 
Dolarhyde o privea când se oprea la stopuri. 

Locuia în partea stângă a unui duplex, pe o stradă 
liniștită din apropierea Universităţii Washington. 

— Intră să bem ceva. 

În toată viaţa lui, Dolarhyde nu intrase în mai mult de 
douăsprezece case. În ultimii zece ani intrase în patru: a lui, 


a lui Eileen, ale familiilor Leeds și Jacobi. Casele oamenilor 
erau o experienţă neobișnuită pentru el. 

Reba simţi duba clătinându-se ușor când el cobori. 
Treapta era înaltă. Se izbi ușor de Dolarhyde. Era ca și cum 
s-ar fi izbit de un copac. Era mult mai greu și mai solid 
decât își închipuise, apreciind după voce și pași. Solid și 
agil. Cunoscuse cândva un fundaș de la Bronco venit să 
filmeze un apel umanitar cu niște copii... 

Cum intră pe ușă, Reba McClane își sprijini bastonul într- 
un colț și deveni deodată liberă: se mișca fără efort. Porni 
muzica, își atârnă haina în cuier. Dolarhyde trebui să se 
asigure din nou că era oarbă într-adevăr. Simţindu-se într-o 
casă străină, îl încercă un fel de excitație. 

— Un gin tonic? 

— Apă tonică. 

— Nu vrei suc? 

— Apă tonică. 

— Nu ești băutor, nu? 

— Nu. 

— Vino în bucătărie, spuse ea deschizând frigiderul. Ce-ai 
spune de... - trecu repede cu mâna în revistă obiectele din 
frigider - o bucată de plăcintă? Karo cu arahide, e 
excelentă. 

— Bine. 

Luă o plăcintă neatinsă din congelator și o puse pe bufet. 

Cu mâinile perpendicular pe suprafaţa plăcintei, își 
plimbă degetele pe marginea cutiei până când 
circumferința îi spuse că degetele ei mijlocii se află la ora 
nouă și la ora trei. 

Apoi își lipi degetele mari unul de altul și le apăsă pe 
plăcintă. Marcă centrul cu o scobitoare. 

Dolarhyde încercă să poarte o conversaţie ca să nu-i 
simtă privirea fixă. 

— De cât timp lucrezi la Baeder? 

Fără s-uri. 

— De trei luni. Nu știai? 


— Ei îmi comunică doar informaţii minime. 


Ea zâmbi. 
— Probabil ai călcat pe cineva pe coadă când ai organizat 
camerele obscure. Oricum, tehnicienii îţi sunt 


recunoscători. Instalaţiile sanitare funcţionează perfect și 
sunt suficiente prize. Chiar și pentru 220 exact unde e 
nevoie. 

Își puse degetul mijlociu de la mâna stângă pe scobitoare, 
degetul mare pe marginea cutiei și îi tăie o felie de plăcintă 
ghidând cuțitul cu arătătorul de la mâna stângă. O privi 
cum manevrează cuțitul strălucitor. Ciudat să poţi privi o 
femeie în faţă cât dorești. 

Reba își prepară un gin tonic tare și se duseră în 
sufragerie, își trecu mâna deasupra unei lămpi cu picior, nu 
simţi căldură și o aprinse. 

Dolarhyde mâncă plăcinta din trei înghiţituri și se așeză 
încordat pe canapea, părul lins strălucindu-i în lumina 
lămpii, își puse mâinile puternice pe genunchi. 

Ea își sprijini capul de spătar și își ridică picioarele pe o 
pernă turcească. 

— Când se filmează la Zoo? 

— Poate săptămâna viitoare. 

Dolarhyde era bucuros că sunase la Grădina Zoologică și 
le oferise un film sensibil la infraroșu: Dandridge ar putea 
verifica. 

— E o Grădină Zoologică frumoasă. Am fost acolo cu sora 
și cu nepoata mea când au venit să mă ajute să mă mut. Am 
îmbrățișat o lamă. A fost bine, dar mirosul, Doamne, am 
crezut că mă urmărește peste tot o lamă până când mi-am 
schimbat cămașa. 

Asta însemna că trebuia să facă totuși conversaţie. 
Trebuia să spună ceva sau să plece. 

— Cum ai ajuns la Baeder? 

— Au pus un anunţ la Institutul Reiker din Denver, unde 
lucram înainte. Verificam avizierul și am dat peste slujba 
asta. De fapt, cei de la Baeder au vrut să facă figură bună și 


să-și schimbe sistemul de recrutare a personalului, să 
renunţe la modul lor elitist pentru ca să-și păstreze 
contractul cu Ministerul Apărării. Au ales șase femei, două 
negrese, două mexicane, o asiatică paraplegică și pe mine 
dintr-un total de opt angajări. Vezi tu, toate intram în cel 
puţin două categorii. 

— Ai făcut treabă bună la Baeder. 

— Şi celelalte. Baeder nu dă bani de pomană nimănui. 

— Şi înainte? 

Începuse să transpire. Conversaţia era treabă grea. Cu 
privitul era mai ușor: avea picioare frumoase, se zgâriase la 
gleznă când se răsese. Simţi de-a lungul braţelor parcă o 
senzaţie vagă a greutăţii picioarelor ei. 

— Timp de zece ani după ce am terminat școala am 
pregătit nevăzători care rămăseseră cu această infirmitate 
în urma unor accidente. Asta e prima mea slujbă de afară. 

— Cum adică de afară? 

— În afara școlii pentru nevăzători, în lume. La Reiker am 
trăit într-un fel de izolare. Pregăteam nevăzătorii să 
trăiască în lumea de afară, dar noi înșine nu făceam acest 
lucru. Vorbeam prea mult între noi despre lumea aceea. M- 
am gândit să scot capul. De fapt, voiam să fac terapie 
logopedică cu copii cu defecte de vorbire și auz. Dar 
probabil o s-o fac și pe asta la un moment dat, spuse ea 
terminând băutura. Uite, am niște bulete de crab. Sunt 
bune. N-ar fi trebuit să-ţi servesc desertul mai întâi. Vrei? 

— Înî. 

Pe fruntea ei apăru o încruntătură abia perceptibilă. 
Intră în bucătărie. 

— Cafea? strigă ea. 

— Înî. 

Reba începu o discuţie banală despre preţurile din 
magazine, dar nu primi niciun răspuns. Se întoarse în 
sufragerie și se așeză pe pernă, cu coatele pe genunchi. 

— Hai să discutăm despre un subiect mai delicat, să ne 
cunoaștem mai bine. 


Liniște. 

— Nu ai mai scos niciun cuvânt de când am pomenit de 
terapia logopedică. 

Avea o voce blândă și fermă în același timp. Fără accente 
de milă. 

— Eu te înțeleg pentru că vorbești foarte bine și sunt 
dispusă să te ascult. În general, oamenii nu sunt atenţi, 
întreabă tot timpul: „Ce? Poftim?” Dacă nu vrei să vorbești, 
nu-i nimic. Dar sper să vrei. Pentru că poţi și pentru că mă 
interesează ce ai de spus. 

— Înî. E bine, spuse Dolarhyde în șoaptă. 

Fără îndoială, micul discurs de mai înainte însemna mult 
pentru ea: îl invita în clubul despre care vorbise? Cel cu 
două categorii distincte: pe de-o parte ea, de cealaltă 
chinezoaica paraplegică? Dolarhyde se întrebă în care se 
încadra el. 

Următoarea ei replică îi tăie respiraţia. 

— Pot să îţi ating faţa? Vreau să știu dacă zâmbești sau 
ești încruntat. Vreau să știu dacă să tac din gură sau nu. 

Ea ridică mâna și așteptă. 

„Cum s-ar descurca oare cu degetele secţionate de o 
mușcătură?” se întrebă Dolarhyde. Putea să o facă și cu 
proteza cu care ieșea în lume la fel de ușor cum ar mușca 
un baton de patiserie. Dacă și-ar apăsa călcâiele în podea, 
spatele în spătarul canapelei și ar apuca-o cu ambele mâini 
de încheietură, n-ar avea cum să-și tragă mâna la timp. 
Cranţ, cranț, cranţ, cranţ, poate i-ar lăsa degetul mare. 
Pentru măsurat plăcintele. 

Îi luă încheietura între degetul lui mare și arătător și îi 
roti mâna bătătorită în lumină. Avea multe cicatrice micuţe 
și zgârieturi recente. Cicatricea netedă de pe dosul palmei 
putea fi de la o arsură. 

„Prea aproape de casă. Prea devreme implicată în 
Metamorfoza lui. Oricum ea nu va mai fi acolo ca să vadă.” 

Dacă îl întrebase asemenea lucru incredibil, sigur nu știa 
nimic personal despre el. Nu auzise niciun fel de bârfe. 


— Crede-mă pe cuvânt că zâmbesc, spuse el. 

Pronunţase s-ul cât se putea de corect și era adevărat că 
pe faţă i se așternuse un zâmbet care-i punea în evidenţă 
dinţii frumoși cu care se arăta în lume. Îi lăsă mâna dintr-a 
lui. Ea își lăsă palma pe jumătate închisă pe pulpă, degetele 
pipăind rochia ca o privire ce s-ar fi ferit să i se uite în faţă. 

— Cred că e gata cafeaua, spuse ea. 

— Plec. 

Trebuia să plece. Acasă! Să se ușureze. Ea dădu din cap. 

— Îmi pare sincer rău dacă te-am jignit cu ceva. 

— Nu. 

Reba rămase pe un taburet, ascultând declicul 
încuietorii. Plecase. Reba McClane își puse un alt gin tonic. 
Ascultă câteva discuri cu Segovia și se tolăni pe canapea, 
unde Dolarhyde lăsase o urmă caldă. În aer pluteau 
mirosurile lui - cremă de ghete, curea nouă de piele, loţiune 
bună de ras. 

Ce om retras, acest Francis Dolarhyde. La birou nu 
auzise decât foarte puţine discuţii despre el; Dandridge 
spunându-i unuia dintre lingăii lui: „ticălosul ăla de 
Dolarhyde”. 

Intimitatea era importantă pentru Reba. În copilărie, 
încercând să se acomodeze cu lumea din jur după ce își 
pierduse vederea, nu avusese parte de niciun fel de 
intimitate. Acum, în public, nu putea să-și dea seama dacă 
este privită sau nu. Așa că felul retras de a fi al lui 
Dolarhyde îi plăcea. Nu simţise nicio urmă de milă din 
partea lui, și era bine. Și ginul era bun. Deodată Segovia i 
se păru sâcâitor. Puse discul cu cântecele balenelor. 

Își reaminti: trei luni grele într-un oraș nou. Venea iarna, 
trebuia să găsească prin zăpadă pârtiile. Reba McClane se 
ţinea curajoasă, cu picioarele bine înfipte în pământ, la 
naiba cu toată autocompătimirea. Nu suporta așa ceva. Era 
conștientă că în ea exista mânia invalidului și, pentru că nu 
putea să scape de ea, încerca să o întoarcă în folosul ei, 
alimentându-și prin ea nevoia de independenţă, întărindu-și 


hotărârea de a profita din plin de fiecare zi. Era o dură în 
felul ei. Credinţa în orice fel de dreptate firească pe lumea 
asta nu era decât ca o luminiţă de veghe, știa prea bine. 
Orice ar face, va sfârși la fel ca toţi ceilalți: întinsă pe spate, 
cu un tub în nas, întrebându-se: „Asta a fost tot?” 

Ştia că nu va avea niciodată parte de lumina vederii ca 
toţi ceilalţi, dar existau și lucruri pe care putea să le aibă. 
Erau lucruri de care se putea bucura. Îi făcea plăcere să-și 
ajute elevii, și plăcerea era ciudat sporită de faptul că știa 
că nu va fi nici recompensată și nici pedepsită pentru 
ajutorul pe care li-l dădea. 

Când își făcea prieteni, se ferea de bărbaţii care erau 
înclinați să le facă pe femei dependente de ei, și să le placă 
să se hrănească sufletește cu sentimentul acestei 
dependențe. Avusese câteva asemenea relaţii - faptul că era 
oarbă îi atrăgea, ideea neputinței îi atrăgea și aceștia erau 
dușmanii ei. 

Legături amoroase! Reba știa că este o femeie 
atrăgătoare: Doamne, de câte ori cei ce o apucau de braţ, 
chipurile ca s-o ajute, nu încercau, ca din întâmplase, să-i 
atingă şi sânul cu dosul palmei! Îi plăcea foarte mult să facă 
sex, dar cu ani în urmă învățase un lucru simplu despre 
bărbaţi: pe majoritatea îi înspăimânta ideea să nu se 
trezească cu o povară din relaţia respectivă. Iar în cazul ei 
spaima lor era mult mai mare. În plus, o deranja foarte tare 
sentimentul că un bărbat se strecura în patul ei și apoi o 
ștergea pe furiș de parcă s-ar fi temut să nu fie prins la 
coteţ pe când șterpelea găini. 

Ralph Mandy obișnuia să o invite la cină în oraș. Era atât 
de laș în faţa vieţii și-i plăcea să se miorlăie atât de mult, 
încât era incapabil de iubire. Ralph avusese grijă să-i spună 
de atâtea ori prin ce greutăţi trecuse el și cuvintele lui 
parcă o opăreau de fiecare dată. Ralph era simpatic, dar ea 
nu voia să se implice prea mult în acea relaţie. Nu mai voia 
să-l vadă pe Ralph. Nu mai avea chef să discute și să simtă 


cum la celelalte mese din jur se lasă tăcere, semn că o 
privesc mâncând. 

Ar fi atât de bine să fie dorită de un bărbat pe care să nu- 
l| intimideze prezenţa ei. Care să fie la fel de relaxat ca ea. 
Unul care să nu-și facă griji pentru ea. 

Francis Dolarhyde - timid, cu corp de fundaș și fără 
prejudecăţi. 

Nu văzuse și nici nu pipăise niciodată o buză despicată și 
nu avea asociaţii între imaginea unei astfel de malformații și 
sunetele pe care le scotea un astfel de invalid. Se întreba 
dacă Dolarhyde credea că îl înțelege cu ușurință pentru că 
„orbii aud mult mai bine decât noi”. Poate ar trebui să-i 
spună că acest mit e o prostie. Nevăzătorii sunt doar mai 
atenţi la ce aud și atât. 

Se spun atâtea lucruri neadevărate despre nevăzători. Se 
întreba dacă Dolarhyde credea și el că nevăzătorii „au 
sufletul mai pur” decât restul oamenilor, că sunt într-un fel 
sanctificaţi de infirmitatea lor. Zâmbi în sinea ei: nici asta 
nu e adevărat. 


Capitolul 32 


Poliţia din Chicago lucra sub reflectoarele presei, care 
inițiase o „numărătoare inversă” la știrile de noapte până la 
următoarea lună plină. Mai rămăseseră unsprezece zile. 
Familiile din Chicago erau înspăimântate. În același timp, 
audiența crescuse simţitor la filmele de groază care, în mod 
normal, ar fi trebuit să nu mai prezinte niciun interes după 
o săptămână la cinematografele unde puteai urmări 
spectacolul fără să te dai jos din mașină. Fascinaţie și 
groază, întreprinzătorul care intrase pe piața punk-rock cu 
tricouri inscripţionate cu „Zâna Măseluţă” inventase o nouă 
sintagmă: „Dragonul Roșu - o aventură bestială de o 
noapte”. Vânzările erau cam la fel de bune la amândouă 
tipurile de tricou. 

Jack Crawford fusese nevoit să apară la o conferinţă de 
presă cu oficiali ai poliției după înmormântarea lui Lounds. 
Primise ordine de sus să facă mai simțită prezenţa agenţilor 
FBI, deci și a persoanei sale; nu o făcuse însă mai auzită, 
căci nu scosese nicio vorbă. 

Când anchetele cu desfășurare mare de forţe nu dau 
rezultatele scontate, tind să aibă tendinţe potrivnice, 
oamenii încep să calce pe același teren, iar și iar, bătând 
pasul pe loc. Evenimentele încep să se rotească în jurul 
acelorași eșecuri, formând un fel de ochi al furtunii ce 
semăna perfect cu un zbuciumat zero absolut. 

Oriunde mergea, Graham dădea peste detectivi, camere 
de luat vederi, o viermuială de oameni în uniformă și 
pârâitul neîncetat al staţiilor de emisie-recepţie. Trebuia să- 
și recapete liniștea și luciditatea. 

Crawford, venit de la conferinţa de presă, îl găsi la 
căderea nopţii într-o cameră pentru deliberările juraţilor, 
aflată deasupra cabinetului procurorului-șef. Lămpile 


atârnau foarte jos deasupra fetrului verde de pe masa 
juraţilor, pe care o luminau puternic, unde Graham își 
întinsese însemnările și fotografiile. Își scosese haina și 
cravata. Ședea cufundat într-un fotoliu, privind fix două 
fotografii. Avea în faţă fotografia înrămată a familiei Leeds 
și, lângă ea, pe o mapă sprijinită de o carafă cu apă, 
fotografia familiei Jacobi. 

Fotografiile lui Graham îi amintiră lui Crawford de altarul 
rabatabil al toreadorilor, gata de întins în orice cameră de 
hotel. Nu era nicio fotografie cu Lounds. Bănui că Graham 
nu se gândea deloc la cazul Lounds. Nu voia să-l enerveze, 
așa că nu pomeni nimic despre asta. 

— Arată ca o sală de biliard, spuse Crawford. 

— l-ai dat gata? 

Graham era palid, dar nu se lăsa doborât de oboseală. 
Ţinea în mână un pahar cu suc de portocale. 

— Doamne, spuse Crawford prăbușindu-se pe un scaun. 
Mai degrabă reușești să te piși împotriva vântului decât să 
gândești în îngrămădeala aia. 

— Ceva vești? 

— Singurul lucru notabil a fost scena cu comisarul 
scărpinându-se la boașe, încurcat în faţa unei întrebări în 
timpul conferinţei de presă. Uită-te la știrile de la șase și de 
la unșpe dacă nu-ţi vine să crezi. 

— Vrei suc de portocale? 

— Mai bine mestec sârmă ghimpată. 

— Perfect, am eu mai mult de băut. 

Graham avea faţa suptă și ochii prea sclipitori. 

— Şi benzina? 

— Dumnezeu s-o binecuvânteze pe Liza Lake. În zona 
Chicago sunt patruzeci și trei de staţii Servco Supreme. 
Băieţii căpitanului Osborne le-au întors pe dos încercând să 
verifice vânzările la bidon către camioane și dube. Încă 
nimic, dar nu au verificat toate schimburile. Servco mai are 
alte 186 de staţii în opt state. Am cerut ajutorul celor de la 


jurisdicţiile locale. O să dureze ceva. Dacă Dumnezeu mă 
iubește, a folosit o carte de credit. Am avea o șansă. 

— Nu și dacă atunci când a cumpărat benzina a pus-o în 
rezervor și după aia a tras-o în bidon cu furtunul. 

— L-am rugat pe comisar să nu spună că Zâna Măseluţă 
locuiește în apropiere. Oamenii sunt și așa foarte speriaţi. 
Dacă mai află și asta, iese mare balamuc. 

— Crezi că e aproape? 

— Tu nu crezi? E foarte credibil. 

Crawford luă raportul autopsiei lui Lounds și se chiori la 
el prin ochelarii înguști de lectură. 

— Vânătaia de pe cap e mai veche decât rănile de la gură. 
Mai veche cu cinci până la opt ore, nu se știe exact. Și rănile 
de la gură aveau câteva ore când l-au dus pe Lounds la 
spital. Erau arse cele de la buze, dar cele din interiorul 
gurii n-au fost afectate. Mai avea niște cloroform pe... în 
plămâni, cât i-a mai rămas din ei. Crezi că era inconștient 
când l-a mușcat Zâna Măseluţă? 

— Nu. Voia să-l știe treaz, să-l vadă că simte. 

— Așa m-am gândit și eu. Bine, deci îl lovește în cap - în 
garaj. Îl face să tacă cu cloroform până îl duce într-un loc 
unde zgomotul nu mai contează. Îl aduce înapoi și ajunge 
aici la câteva ore după mușcătură. 

— Putea foarte bine să le facă pe toate în dubă, să-l 
aranjeze acolo dacă o parcase pe undeva pe aproape, într- 
un loc unde să nu bată la ochi, sugeră Graham. 

Crawford își masă nasul cu degetele, motiv pentru care 
vocea îi sună ca la megafon. 

— Uiţi de roţile scaunului. Bev a găsit două fire de covor, 
unul sintetic și unul de lână. E probabil ca ăla sintetic să fi 
fost într-adevăr din dubă. Dar cine dracu' a mai văzut 
covoare de lână într-o dubă? Puţini. Un covor de lână 
sugerează o casă, Will. lar murdăria și noroiul provin dintr- 
un loc întunecat unde a fost depozitat scaunul, poate o 
pivniță. 

— Poate. 


— Acum fii atent aici. 

Crawford scoase din servietă un atlas cu drumurile. 
Trasase un cerc pe harta care indica distanţele și timpul 
aproximativ necesar pentru parcurgerea lor cu mașina. 

— Freddy a lipsit ceva mai mult de cincisprezece ore, iar 
rănile i-au fost provocate în intervalul acela. O să fac niște 
supoziţii, deși nu îmi prea place... De ce râzi? 

— Mi-am amintit de o scenă de pe vremea când erai cu 
studenţii la practică și unul dintre ei ţi-a spus ceva cum că, 
după supoziţia lui nu știu ce... 

— Eu nu-mi mai amintesc scena. Uite... 

— L-ai pus să scrie pe tablă cuvântul „supoziţie”, apoi ai 
luat tu creta și ai scris „supoziţie=supozitor” și ai început să 
urli la el: „Când îţi dai cu supozitorul, înseamnă că îţi baţi 
joc și de mine și de tine”. Cam așa ziceai dacă-mi aduc bine 
aminte. 

— Avea nevoie de un șut în fund să-și revină la normal. 
Acum, uită-te la asta. Dacă a prins traficul de după-masă în 
Chicago când l-a scos din oraș pe Lounds și s-a distrat vreo 
două ore cu el unde l-o fi dus, apoi s-a întors, înseamnă că 
nu avea cum să meargă la o depărtare mai mare de șase 
ore de oraș. Uite, cercul ăsta de pe hartă reprezintă 
distanţa a șase ore de mers cu mașina. Vezi, e mai ondulat 
pentru că pe unele drumuri se ajunge mai încet. 

— Poate că a rămas în oraș. 

— Sigur, dar mai departe de cerc nu avea cum să ajungă. 

— Ai restrâns deci teritoriul la Chicago, Milwaukee, 
Madison, Detroit, Dubuque, Peoria, St. Louis, Indianapolis, 
Cincinnati și Toledo - ca să numesc doar o mică parte dintre 
ele. 

— Stai că n-am terminat. Știm că a cumpărat ziarul 
Tattler la foarte scurt timp după apariţie. Probabil luni 
noaptea. 

— Putea să-l cumpere în Chicago. 

— Ştiu, dar odată ce ai ieșit din oraș, nu poţi cumpăra 
Tattler decât în foarte puţine locuri luni noaptea. Iată o listă 


de la Departamentul de Distribuţie de la Zattler - locurile 
unde putea ajunge luni noaptea cu avionul sau camionul, în 
interiorul cercului. Prin urmare, ne rămân Milwaukee, St. 
Louis, Cincinnati, Indianapolis și Detroit. Ziarele ajung la 
aeroporturi și la nouăzeci de chioșcuri deschise non-stop. 
Le verificăm pe toate. Poate își aduce aminte vreun 
vânzător de ziare de vreun client ciudat luni noaptea. 

— Poate. A fost o idee bună, Jack. 

Dar mintea lui Graham era în altă parte. Dacă Graham ar 
fi fost un agent obișnuit, Crawford l-ar fi ameninţat cu o 
mutare disciplinară în Insulele Aleutine. Dar nu spuse 
decât: 

— M-a sunat frate-meu azi. Molly a plecat de la el, așa mi- 
a Zis. 

— Mda. 

— Într-un loc sigur? 

Graham era convins că Crawford știa exact unde a plecat 
Molly. 

— La bunicii lui Willy. 

— O să se bucure să-l vadă pe puști. 

Crawford așteptă în zadar un răspuns din partea lui 
Graham. 

— Sper că totul e bine. 

— Lucrez, Jack. Stai liniștit. Nu se simţea în largul ei 
acolo. 

Graham scoase de sub teancul de fotografii de la 
înmormântare un pachet plat, legat cu sfoară și începu să-i 
dezlege nodurile. 

— Ce-i aia? 

— E de la Byron Metcalf, avocatul familiei Jacobi. Brian 
Zeller l-a trimis. Nu e niciun pericol. 

— Stai un pic, vreau să văd și eu. 

Crawford întoarse pachetul în mâinile lui păroase până 
găsi ștampila și semnătura lui S.F. „Semper Fidelis” 
Aynesworth, șeful secţiei Explozibile a FBI, prin care se 
certifica efectuarea testului cu fluoroscopul. 


— Verifică întotdeauna. Verifică întotdeauna. 

— Şi eu verific tot timpul, Jack. 

— Chester ţi l-a adus? 

— Da. 

— Ţi-a arătat ștampila înainte să ţi-l dea? 

— Da. 

Graham tăie sfoara. 

— Sunt c6pii ale tuturor documentelor necesare pentru 
autentificarea testamentului în cazul Jacobi. L-am rugat pe 
Metcalf să mi le trimită - putem să le comparăm cu 
documentele din cazul Leeds, când o să vină și astea. 

— Am pus deja un avocat să le verifice. 

— Eu am nevoie de ele. Știu prea puţine despre Jacobi, 
Jack. Erau nou-veniţi în oraș. Am ajuns la Birmingham la o 
lună după aceea. Toate lucrurile lor erau deja într-un 
depozit. Am reușit să văd ceva despre Leeds, dar nu și 
despre Jacobi. Trebuie să-i cunosc. Vreau să vorbesc cu 
persoane care i-au cunoscut în Detroit și mai vreau să mă 
duc câteva zile la Birmingham. 

— Am nevoie de tine aici. 

— Auzi, Lounds a fost o pradă ușoară. Noi l-am întărâtat 
împotriva lui Lounds. Poliţia se ocupă de puţinele dovezi din 
acest caz. Lounds doar l-a călcat pe nervi, dar familiile 
Leeds și Jacobi au fost ținta lui. Trebuie să facem o legătură 
între ele. Dacă îl vom prinde vreodată, cu asta o să-l 
prindem. 

— Așadar, ai testamentul lui Jacobi, spuse Crawford. Ce 
anume speri să găsești? 

— Orice rahat, Jack. Acum, tocmai am dat peste o 
rambursare a cheltuielilor medicale. 

Graham scoase din pachet declaraţia fiscală. 

— Lounds a fost găsit într-un scaun cu rotile. Medical. 
Valerie Leeds a fost operată cam cu șase săptămâni înainte 
să moară - scria în jurnal. Un chist la sân. Iarăși problemă 
medicală. Mă întrebam dacă nu cumva a fost operată și 
doamna Jacobi. 


— În raportul de autopsie nu scrie nimic despre vreo 
operaţie. 

— Nu, dar poate nu avea niciun semn distinctiv pe corp. 
Poate lipsea fișa medicală din Detroit. Poate s-a pierdut 
ceva pe drum. Dacă a fost nevoie de vreun tratament sau 
consultaţie, trebuie să existe cererea de rambursare și o 
cerere pentru asigurări. 

— Vrei să zici că o fi vreun infirmier itinerant? Care să fi 
lucrat și în Detroit sau Atlanta și în Birmingham? 

— Dacă ai fost internat la nebuni, te prinzi repede cum 
merg lucrurile. Poţi să treci cu ușurință drept infirmier, 
spuse Graham. 

— Vrei să mâncăm? 

— Aștept până mai târziu. Mâncarea mă prostește. 

Crawford se ridică să plece și, din pragul ușii, îl privi pe 
Graham. Luminile joase îi adânceau cearcănele lui Graham 
în timp ce studia victimele care îl fixau din fotografie. 
Camera mirosea a disperare. Ar fi mai bine pentru caz dacă 
l-ar trimite din nou pe Graham pe teren? Crawford nu-și 
permitea să-l lase să se consume degeaba între patru 
pereţi. Dar dacă dădea de un fir? 

Compasiunea nu-i tempera  excelentele instincte 
administrative ale lui Crawford. De aceea i se ordonase să-l 
lase pe Graham într-ale lui. 


Capitolul 33 


Pe la zece seara, Dolarhyde era aproape epuizat după 
exerciţiile cu halterele, privise filmele și încercase să se 
masturbeze. Cu toate acestea, era încă neliniștit. Gândindu- 
se la Reba McClane, simţi o excitație care-i apăsa pieptul, o 
apăsare rece. Nu ar trebui să se gândească la Reba 
McClane. Întins pe șezlong, cu pieptul încă tresăltând în 
urma efortului, privi știrile de la televizor pentru a urmări 
cum se descurcă poliţia în cazul Freddy Lounds. 

Îl văzu pe Will Graham stând lângă sicriu, corul urlând 
dezlănţuit lângă mormânt. Graham era firav. Lui Dolarhyde 
i-ar fi fost ușor să-i frângă spinarea. Mai frumos decât să-l 
ucidă. Să-i frângă spinarea, apoi să i-o răsucească, ca să-l 
țină minte. Ar fi pe cărucior la următoarea anchetă. 

Nu era nicio grabă. Lasă-l pe Graham să se teamă. 

În ultima vreme, Dolarhyde se simţea cuprins constant de 
o beţie surdă a puterii. 

Poliția din Chicago făcuse ceva zarvă la conferinţa de 
presă. În afară de declaraţiile în care vorbeau cât de mult 
lucraseră ei la caz, esenţialul era următorul: nu se 
înregistrase niciun progres în cazul lui Freddy. 

Jack Crawford se afla între cei din spatele microfoanelor. 
Dolarhyde îl recunoscuse după o poză din Iattler Un 
purtător de cuvânt din partea Tattler încadrat de doi 
bodyguarzi, declara: 

— Acest act sălbatic și lipsit de sens nu face decât ca 
vocea ziarului Tattler să se audă mai puternic. 

Dolarhyde pufni pe nas. Poate că așa era. Sigur rămânea 
faptul că îi închisese gura lui Freddy. 

Crainicii de la știri îl numeau acum „Dragonul”. Înainte, 
faptele sale fuseseră numite de poliţie „crimele Zânei 
Măseluţă”. Un progres evident. 


Nu mai rămăseseră decât știrile locale. Un mocofan de 
reporter relata de la Grădina Zoologică. Fără îndoială, 
fusese trimis oriunde numai să nu se împiedice lumea de el 
prin redacţie. 

Dolarhyde se întinsese după telecomandă când zări pe 
ecran pe cineva cu care vorbise la telefon doar cu câteva 
ore în urmă: directorul Grădinii Zoologice, dr. Frank 
Warfield, cel care fusese atât de fericit să aibă filmul oferit 
de Dolarhyde. 

Doctorul Warfield consulta împreună cu un dentist un 
tigru cu un dinte spart. Dolarhyde ar fi vrut să vadă tigrul, 
dar reporterul stătea în faţa camerei de luat vederi. Într-un 
târziu, acesta se dădu la o parte. 

Legănându-se în scaunul rabatabil, privind la televizor 
de-a lungul propriului său tors puternic, Dolarhyde văzu 
tigrul imens, zăcând inconștient pe o masă grosolană de 
operaţii. În ziua aceea îi pregăteau dintele. Peste câteva zile 
aveau să i-l pună, comunică nătângul reporter. Dolarhyde îi 
privi lucrând calm între fălcile înspăimântătoare ale fiarei 
dungate. 

„Îţi pot atinge faţa?” întrebase domnișoara Reba 
McClane. 

Dorea să-i poată spune Rebei McClane ceva. Ar fi vrut să- 
i transmită măcar o vagă bănuială în privinţa a ceea ce 
fusese aproape înfăptuit. l-ar fi plăcut să-i împărtășească 
măcar o mică parte din Gloria Metamorfozei lui. Dar femeia 
nu putea să se bucure de comuniunea asta și să scape cu 
viaţă în același timp. Logica lui îi spunea că trebuia s-o lase 
să trăiască: fusese văzut cu ea și se afla prea aproape de 
casa lui. Încercase să împărtășească gloria cu Lecter, dar 
Lecter îl trădase. 

Cu toate acestea, i-ar fi plăcut să aibă cu cine să o 
împărtășească. I-ar fi plăcut să-i destăinuie fetei doar atât 
cât să o poată lăsa în viaţă. 


Capitolul 34 


— Eu știu că e o chestie politică, tu știi că e o chestie 
politică, dar este cam ceea ce faci oricum de cele mai multe 
ori, îi spuse Crawford lui Graham. 

Mergeau în după-amiaza târzie pe State Street Mall, spre 
clădirea biroului federal. 

— Ceea ce faci acum e treaba ta, dar prezintă-mi și mie în 
linii mari profilul celor două familii, iar eu mă voi ocupa de 
restul. 

Departamentul Poliţiei din Chicago ceruse secţiei Științe 
Comportamentale a FBI un portret psihologic detaliat al 
victimelor. Oficialii din poliție afirmaseră că îl vor folosi în 
planificarea dispoziţiilor către patrulele suplimentare în 
perioada de lună plină. 

— Nu fac decât să-și ia măsuri de precauţie ca să-și 
salveze fundul lor amărât, asta fac de fapt, spuse Crawford, 
fluturând punga cu cartofi prăjiţi. Victimele au fost oameni 
influenţi, așa că patrulele trebuie concentrate în cartierele 
rezidenţiale. Sunt conștienți că se va isca un scandal pe 
marginea acestei decizii - șefii s-au certat în legătură cu 
suplimentarea forței umane încă de când a dat Freddy ortul 
popii. Dacă vor patrula cartierele celor bogaţi, iar 
criminalul lovește în South Side, Dumnezeu să-i aibă în grijă 
pe edilii orașului. Dar, dacă se întâmplă acest lucru, pot da 
vina pe federali. Parcă îi și aud: asta ne-au spus ei să facem. 

— Nu cred că șansele de a lovi în Chicago sunt mai mari 
decât în altă parte, spuse Graham. Nu există niciun motiv să 
credem acest lucru. E un nenorocit. De ce nu poate Bloom 
să facă profilul psihologic? Este consultant la Ştiinţe 
Comportamentale. 

— Nu vor să-l facă Bloom, vor să-l facem noi. Nu le-ar 
folosi la nimic să dea vina pe Bloom. În afară de asta, este 


încă în spital. Am primit direct instrucţiuni să fac acest 
lucru. Cineva de sus a stat de vorbă cu cei de la Justiţie. 
Ordin de la mahări să-l facem noi. Vrei, te rog, să-l faci? 

— O să-l fac. La urma urmei, cu asta mă ocup. 

— Asta-i tot ce știu, adăugă Crawford. Continuă cum ai 
început. 

— Mai degrabă m-aș întoarce la Birmingham. 

— Nu, spuse Crawford. Rămâi lângă mine să rezolvăm 
chestia asta. 

Ultimele clipe ale acelei vineri se topeau încet spre apus. 
Mai rămăseseră zece zile. 


Capitolul 35 


— Ești gata să-mi spui ce fel de „plimbare” e asta? îl 
întrebă Reba MCcClane pe Dolarhyde sâmbătă dimineaţa 
după ce merseseră în tăcere timp de zece minute. Spera să 
fie vorba de un picnic. 

Dubiţa se opri. Îl auzi pe Dolarhyde lăsând geamul: 

—  Dolarhyde, spuse el. Doctorul Warfield v-a lăsat 
numele meu. 

— Da, domnule. Vă rog să puneţi acest fluturaș sub 
ștergător când parcaţi mașina. 

Înaintau încet. Reba simţi cum mașina face o curbă 
ușoară. Mirosuri ciudate și grele în aer. Trâmbițat de 
elefant. 

— Grădina Zoologică! spuse ea. Minunat. 

Ar fi preferat un picnic. Ce naiba, era totuși plăcut. 

— Cine este doctorul Warfield? 

— Directorul Grădinii Zoologice. 

— Ești prieten cu el? 

— Nu. Am făcut grădinii o favoare cu filmul. Acum îmi 
întorc serviciul. 

— Cum? 

— Vei avea ocazia să atingi un tigru. 

— Nu mai spune! 

— Ai privit vreodată un tigru? 

Femeia se simţi bucuroasă că o întrebase așa ceva. 

— Nu. Ţin minte o pumă, pe când eram mică. Nu aveau 
altceva la Grădina Zoologică din Red Deer. Cred că ar 
trebui să discutăm despre asta. 

— Lucrează la dintele unui tigru. Sunt nevoiţi să-l... 
anestezieze. Dacă vrei, îl poţi atinge. 

— Vor fi acolo o mulţime de oameni, persoane care 
așteaptă să urmărească evenimentul? 


— Nu. Fără public. Vom fi doar Warfield, noi, și vreo doi 
oameni. leleviziunea va sosi după ce noi vom pleca. Vrei? 

O insistenţă ciudată răzbătea din cuvintele lui. 

— La naiba, bineînţeles că vreau! Mulţumesc... e o 
surpriză pe cinste. 

Dubiţa se opri. 

— Uf, cum o să știu că e adormit de-a binelea? 

— Gădilă-l. Dacă râde, ia-o la fugă cât te ţin puterile să 
scapi cu viaţă. 

Podeaua din camera de tratament părea a fi un fel de 
linoleum sub pașii Rebei. Încăperea era răcoroasă, cu 
ecouri puternice. O căldură învăluitoare venea din capătul 
celălalt al sălii. Se auziră pași apăsaţi și ritmaţi ca atunci 
când se cară o povară, iar Dolarhyde o conduse spre o 
latură a camerei până când simţi îngustimea unui colţ. 
Animalul fusese adus înăuntru, îi simțea mirosul. O voce: 

— Sus acum. Ușor. Jos. Putem lăsa targa sub el, doctore 
Warfield? 

— Mda, înfășoară perna aia într-unul din prosoapele verzi 
și așază-i-o sub cap. Îl trimit pe John după tine când 
terminăm. 

Pași îndepărtându-se. Așteptă ca Dolarhyde să spună 
ceva. Nu o făcu. 

— E aici, spuse ea. 

— Zece oameni l-au cărat pe o targă solidă. E mare. Trei 
metri, doctorul Warfield îi ascultă inima. Acum se uită sub o 
pleoapă. Uite-l că vine spre noi. 

Un corp în faţa ei ecrană zgomotul sălii. 

— Doctorul Warfield, Reba McClane, făcu Dolarhyde 
prezentările. 

Femeia întinse mâna. Simţi atingerea unei palme mari, 
Moi. 

— Vă mulţumesc pentru permisiunea de a veni, spuse. 
Este o ocazie nemaipomenită. 

— Mă bucur că ați putut veni. Sosirea dumneavoastră îmi 
face ziua mai interesantă. Apropo, am apreciat cu adevărat 


filmul. 

Vocea doctorului Warfield amintea de vocea unui bărbat 
în floarea vârstei, o voce profundă, de om cult, negru. Din 
Virginia, presupuse ea. 

— Așteptăm ca să fim siguri că respiraţia și bătăile inimii 
sunt stabile înainte ca doctorul Hassler să înceapă. Hassler 
este acolo, tocmai își potrivește oglinda pe frunte. Să 
rămână între noi: o poartă pentru a-și face curaj. Haideţi să 
faceţi cunoștință cu el. Domnule Dolarhyde? 

— Să mergem. 

Femeia întinse mâna spre Dolarhyde. Atingerea întârzie, 
ușoară ca o boare. Palma lui lăsă o urmă de transpiraţie pe 
degetele ei. Doctorul Warfield îi așeză mâna pe braţul lui și 
porniră încet înainte. 

— E complet adormit. Aveţi vreo idee cum arată...? Vă voi 
descrie tot ce doriţi. 

Se opri, neștiind cum să pună problema. 

— Îmi amintesc pozele din cărți de când eram mică, și am 
văzut o dată o pumă într-o Grădină Zoologică de lângă casă. 

— Acest tigru este asemenea unei superpume, spuse 
doctorul. Piept mai lat, cap mult mai masiv și un schelet și o 
musculatură foarte puternice. E un mascul bengalez de 
patru ani. Are aproape trei metri lungime de la nas la vârful 
cozii și cântărește patru sute de kilograme. E întins pe 
partea dreaptă, sub un reflector puternic. 

— Simt lumina. 

— E puternic colorat, cu dungi negre și portocalii, iar 
portocaliul este atât de intens, încât pare să radieze în 
aerul înconjurător. 

Deodată, doctorul Warfield se temu că fusese o cruzime 
din partea lui să vorbească despre culori. Aruncând însă o 
privire scurtă spre Reba, se liniști. 

— E la doi metri de noi, îi simţi mirosul? 

— Da. 

— Domnul Dolarhyde s-ar putea să vă fi povestit, un 
cretin l-a înghiontit prin gard cu cazmaua unui grădinar. l-a 


spart colţul lung din partea stângă sus. E în regulă, doctore 
Hassler? 

— Nicio problemă. Mai așteptăm un minut sau două. 

Warfield i-l prezentă pe dentist Rebei. 

— Draga mea, ești prima surpriză plăcută pe care mi-a 
oferit-o vreodată Frank Warfield, spuse Hassler. Poate ţi-ar 
plăcea să examinezi chestia asta. Este un dinte de aur, un 
colţ de fapt. 

Îl așeză în palma ei. 

— Greu, nu-i așa? Am curăţat dintele spart și am făcut un 
mulaj acum câteva zile, iar astăzi i-l vom reconstitui. L-aș fi 
putut face alb, bineînţeles, dar m-am gândit că așa va fi mai 
amuzant. Doctorul Warfield îţi va confirma faptul că nu scap 
nicio ocazie să mă dau în spectacol. Nu mă apreciază la 
justa mea valoare și nu mă lasă să pun un anunţ pe cușcă 
pentru a-mi face reclamă. 

Simţi cu degetele ei sensibile dintele conic, curbat și 
lustruit: 

— Ce lucrare minunată! 

Auzi o respiraţie adâncă și liniștită în apropiere. 

— Va face senzaţie printre copii când va căsca, spuse 
Hassler. Și nu cred că va tenta vreun hoţ. Acum să trecem 
la partea amuzantă. Nu ţi-e frică, nu-i așa? Voinicul 
dumitale însoțitor ne privește ca o fiară. Nu te obligă tocmai 
el să faci asta? 

— Nu! Nu, eu vreau s-o fac. 

— Stă cu spatele la noi, spuse doctorul Warfield. Doarme 
la aproximativ un metru de dumneata, urcat pe o masă de 
operaţii. Uite cum vom face: îţi voi așeza mâna stângă... 
Ești dreptace, nu-i așa? Îţi voi așeza mâna stângă pe 
marginea mesei și poţi explora cu cea dreaptă. Nu te grăbi. 
Voi fi aici, lângă dumneata. 

— Şi eu la fel, adăugă doctorul Hassler. 

Îi încânta acest joc. Sub luminile puternice, părul ei 
mirosea asemenea rumegușului încălzit de soare. Reba 
simțea căldura lămpii deasupra capului. O furnica în 


creștet. Apoi simţi mirosul propriului păr încins, săpunul lui 
Warfield, alcoolul, dezinfectantul și felina. O apucă o ușoară 
ameţeală, care nu dură însă decât o fracțiune de secundă. 
Apucă marginea mesei și întinse precaută mâna, până 
atinse vârful firelor de păr, încălzite de lumină, un strat mai 
răcoros dedesubt, apoi căldura calmă a corpului. Își plimbă 
mâna de-a lungul firelor și în răspăr, blând, pe blana 
groasă, simțind părul fugindu-i printre degete, pielea 
lunecând pe coastele puternice în ritmul respirației 
animalului. 

Prinse pielea tigrului și firele de păr se zburliră printre 
degete. Era atât de aproape de acel tigru! Se îmbujoră la 
faţă și brusc căpătă acea expresie de neputinţă proprie 
orbilor, mimica aceea specifică a feţei pe care se străduise 
și se autoeducase să o ascundă. 

Warfield și Hassler surprinseră acea uitare de sine a 
oaspetelui lor și fură cuprinși de un sentiment de bucurie. O 
vedeau ca printr-o fereastră largă care oferea o nouă 
senzaţie, ea lipindu-și faţa de aceasta. 

În timp ce privea din umbră, Dolarhyde simţi cum 
mușchii spatelui i se înfiorară. Un strop de sudoare îi 
alunecă în jos, de-a lungul șirei spinării. 

— Noi vom avea de lucru pe partea cealaltă, spuse 
doctorul Warfield, apropiindu-se de urechea ei. 

O conduse în jurul mesei, mâna ei alunecând de-a lungul 
cozii. Dolarhyde simţi brusc o strângere de inimă în 
momentul în care degetele ei trecură peste testiculele 
păroase. Le mângâie și trecu mai departe. Warfield ridică o 
labă uriașă și o așeză în mâna femeii. Aceasta simţi 
asprimea perniţelor și izul dușumelei din cușcă. Apăsă un 
deget pentru a scoate gheara la suprafaţă. Musculatura 
grea, suplă a umerilor animalului îi umplu palmele. Pipăi 
urechile _tigrului, circumferința capului și, cu grijă, 
îndrumată de veterinar, atinse limba aceea aspră. O 
răsuflare fierbinte îi ridică părul pe braţe. 


În sfârșit, doctorul Warfield îi puse stetoscopul la urechi. 
Cu mâinile pe pieptul ce se mișca ritmic, cu chipul răsucit în 
sus, fiinţa ei se umplu de bătăile de tunet ale inimii tigrului. 

e 

Pe drumul de întoarcere, Reba McClane rămase tăcută, 
îmbujorată, cuprinsă de o emoție puternică. O singură dată 
se întoarse spre Dolarhyde, spunându-i încet: 

— Mulţumesc... foarte mult. Dacă nu te deranjează, mi-aș 
dori grozav un martini. 

e 

— Așteaptă aici o clipă, spuse Dolarhyde în timp ce parca 
mașina în curte. 

Era bucuroasă că nu se întorseseră în apartamentul ei. 
Avea iz de vechi și singurătate. 

— Nu aranja lucrurile. Du-mă înăuntru și spune-mi că 
este ordine. 

— Așteaptă aici. 

Duse înăuntru punga de la magazinul de băuturi și făcu 
un tur rapid al casei. Se opri în bucătărie și rămase o clipă 
acolo cuprinzându-și faţa în mâini. Nu era sigur că ceea ce 
făcea acum era bine. Simţea pericolul, dar nu venea din 
partea femeii. Nu se putea uita în sus, pe scări. Trebuia să 
facă ceva și nu știa cum. Ar fi trebuit să o conducă înapoi 
acasă. 

Înaintea Metamorfozei sale, nu ar fi îndrăznit să facă 
ceea ce făcea acum. 

În acel moment, atunci, realiză că putea face orice. Orice. 
Orice. 

leși afară în lumina palidă a apusului de soare, acoperit 
de umbra albastră și prelungă a dubiţei. Reba McClane se 
sprijini de umerii lui până când atinse pământul cu 
picioarele. Femeia simţi prezenţa casei. Intui înălțimea 
acesteia după ecoul produs de închiderea ușii dubiţei. 

— Patru pași pe iarbă. Urmează o rampă, spuse el. 

Îl luă de braţ. Simţi cum îl străbate un fior, apoi iz de 
transpiraţie curată pe bumbac. 


— Deci chiar ai o rampă. Pentru ce? 

— Au locuit aici niște bătrâni. 

— Nu și acum!? 

— Nu. 

— Pare răcoroasă și înaltă, rosti ea în hol. 

Aer de muzeu. Mirosea oare a tămâie? Un ceas se auzi 
undeva departe. 

— E o casă mare, nu-i așa? Câte camere are? 

— Paisprezece. 

— E veche. Toate lucrurile de aici sunt vechi. 

Atinse franjurii unui abajur și-l pipăi cu degetele. 
Rușinosul domn Dolarhyde. Era perfect conștientă că-l 
excitase să o vadă cu tigrul, tremura ca un armăsar când îl 
luase de braţ ca să iasă din sala de operaţii. Elegant gestul 
de a fi aranjat această vizită. Poate elocvent în același timp, 
nu era foarte sigură. 

— Martini? 

— Lasă-mă să vin cu tine să-l prepar, spuse ea, scoţțându- 
și pantofii. 

Ea picură vermut de pe degete în pahar. O sută de grame 
de gin deasupra și două măsline. Înregistra repede 
punctele de reper din casă - ticăitul ceasului, zgomotul 
aerului condiţionat din dreptul ferestrei. Exista un loc cald 
pe podea lângă ușa bucătăriei, unde bătea soarele de după- 
amiază. 

O așeză în fotoliul lui încăpător. El se trânti pe canapea. 

Plutea o tensiune electrică în aer. Asemenea fluorescenţei 
în apa mării, se unduia la fiecare mișcare: găsi un loc să 
lase paharul pe suportul de lângă ea, iar el puse niște 
muzică. 

Lui Dolarhyde, camera i se părea acum schimbată. Ea era 
prima vizitatoare voluntară pe care o avusese vreodată în 
casă, iar acum camera era împărțită în partea ei și partea 
lui. 

Sunetul muzicii - Debussy - umplu aerul în care lumina 
pălea. O întrebă despre Denver, iar ea îi răspunse absentă, 


ca și cum s-ar fi gândit la altceva. Îi descrise casa și imensa 
curte îngrădită. Nu era nevoie de multe vorbe. 

În pauza în care el schimbă discul, Reba constată: 

— Tigrul acela minunat, casa asta, ești plin de surprize, 
D. Nu cred că te cunoaște cineva cu adevărat. 

— I-ai întrebat? 

— Pe cine? 

— Pe ceilalţi. 

— Nu. 

— Atunci de unde știi că nimeni nu mă cunoaște? 

Concentrarea lui asupra pick-upului făcu întrebarea să 
sune neutru. 

— Ei, unele femei din Gateway ne-au văzut suindu-ne în 
dubiţa ta data trecută. Doamne, curioase mai erau! Brusc 
m-am trezit cu ele la automatul de răcoritoare. 

— Ce voiau să știe? 

— Voiau doar ceva bârfe, cât mai deocheate. Când au 
văzut că nu aveau parte de așa ceva, au plecat. Încercau 
marea cu degetul. 

Dorise să transforme curiozitatea avidă a femeilor într-o 
autoironie. Dar nu mergea așa. 

— Au pus tot felul de întrebări, adăugă. Te găsesc foarte 
misterios și interesant. Hai, este un compliment. 

— Ţi-au spus cum arăt? 

Întrebarea fusese pusă cu o voce calmă, dar Reba știa că 
nu este de glumă, așa că răspunse cum se cuvenea: 

— Nu le-am întrebat. Dar, într-adevăr, mi-au spus cum 
apreciază ele că arăţi. Vrei să auzi? Cu lux de amănunte? 
Nu întreba dacă nu vrei. 

Era sigură că va întreba. Niciun răspuns. Deodată, Reba 
se simţi singură în cameră, ca și cum locul unde stătea el ar 
fi fost mai gol decât golul însuși, o gaură neagră înghițind 
totul fără să radieze nimic în afară. Ştia că nu ar fi putut 
pleca fără să-l audă. 

— Cred că-ţi voi spune, zise ea. Ești îngrijit și foarte 
curat, ceea ce ele apreciază. Spun că ai un corp remarcabil. 


Firește, nu se putea limita doar la atât. 

— Spun că ești foarte sensibil în ceea ce privește propriul 
tău chip și că nu ar trebui să fii. Bun, este vorba despre cea 
care pare să aibă mai multă minte și suflet dintre ele. Eileen 
o cheamă? 

— Eileen. 

Ah, un semnal de răspuns. Se simţea ca un astronom 
specializat în unde radio. Reba era un imitator excelent. Ar 
fi putut reda cu perfectă fidelitate discursul lui Eileen, dar 
era prea înţeleaptă pentru a imita pe cineva de faţă cu 
Dolarhyde. O cită pe Eileen ca și cum ar fi citit un scenariu: 

— „Nu e un bărbat urât. Pe cuvântul meu, am ieșit cu 
mulţi bărbaţi la viața mea care nu arătau atât de bine. Am 
ieșit odată cu un jucător de hochei - juca oare pentru cei de 
la Blues? - care avea o mică adâncitură în buză unde ţinea 
guma de mestecat. Toţi au chestia asta, jucătorii de hochei 
vreau să zic. Este o chestie, știi tu, macho cred. Domnul D. 
are o piele superbă și ce n-aș da să am și eu părul lui.” 
Mulţumit? Oh, și m-a întrebat dacă ești atât de puternic 
precum arăţi. 

— Şi? 

— Am spus că nu știu. 

Își goli paharul și se ridică. 

— Unde naiba ai dispărut, Dolarhyde? 

Îl simţi când se interpuse între ea și difuzor. 

— Aha, aici ești. Vrei să știi ce părere am despre asta? 

Îi găsi gura cu degetele și-l sărută, apăsându-și ușor 
buzele pe dinţii lui încleștaţi. Își dădu imediat seama că 
timiditatea, și nu senzaţia neplăcută îl făcuse să rămână 
țeapăn. Bărbatul era înmărmurit. 

— Acum vrei, te rog, să-mi arăţi unde este baia? 

Îl apucă de braţ și-l urmă pe culoar. 

— Pot să mă întorc singură. 

În baie, își netezi părul și își plimbă degetele deasupra 
chiuvetei, căutând pastă de dinţi sau apă de gură. Încercă 
să găsească ușa dulăpiorului de medicamente și descoperi 


că nu exista nicio ușă, doar balamale și rafturi goale. Atinse 
cu grijă obiectele de-acolo, trecând peste o lamă de ras, 
până când dădu de o sticlă. Scoase capacul, mirosi pentru a 
verifica dacă este apă de gură și luă o înghiţitură. 

Când se întoarse în hol, auzi un sunet familiar - foșnetul 
unui proiector derulând. 

— Am de făcut niște teme, spuse Dolarhyde, întinzându-i 
un nou martini. 

— Bineînţeles, răspunse ea. 

Nu știa cum să considere reacţia lui. 

— Dacă te deranjez de la treabă, pot să plec. Vine vreun 
taxi până aici? 

— Nu. Vreau să rămâi. Chiar vreau. E doar un film pe 
care trebuie să-l verific. Nu durează mult. 

O conduse spre fotoliul încăpător. Reba știa unde se află 
canapeaua. Se îndreptă într-acolo. 

— Are sonor? 

— Nu. 

— Pot să ascult în continuare muzică? 

— Înî. 

Îi simţi încordarea. Dorea ca ea să rămână, era doar 
speriat. N-ar fi trebuit să fie. În regulă. Se așeză. Băutura 
era minunată, rece și tare. 

Bărbatul se așeză în celălalt capăt al canapelei, greutatea 
lui făcând să zăngăne cuburile de gheaţă din paharul pe 
care îl ţinea ea în mână. Proiectorul derula în continuare. 

— Cred că am să mă întind câteva minute dacă nu te 
deranjează, spuse ea. Nu, nu te mișca, am destul loc. 
Trezește-mă dacă adorm, bine? 

Se întinse pe canapea, ţinându-și paharul pe abdomen; 
vârfurile părului ei abia îi atingeau mâna bărbatului în 
dreptul taliei. 

El apăsă butonul telecomenzii și filmul începu. 

Dolarhyde dorise să privească filmul cu Leeds sau Jacobi 
cu această femeie alături. Voia să se uite când la ecran, 
când la Reba. Ştia că ea nu trebuia să supravieţuiască. Dar 


femeile o văzuseră urcându-se în dubiţa lui. Nici măcar nu 
trebuia să se gândească la așa ceva. Femeile o văzuseră 
urcându-se în dubiţa lui. 

Dorea să vadă filmul cu familia Sherman, următorii pe 
care avea să-i viziteze. Avea să simtă promisiunea 
descătușării și o va face în prezenţa Rebei, privind-o cât va 
pofti. 

Pe ecran, Noua casă, scrisă cu monede de un penny pe 
un carton. Un cadru lung cu doamna Sherman și copiii. 
Distracţie în piscină. Doamna Sherman se ţine de scară și 
privește spre camera de luat vederi, sfârcurile întrezărindu- 
i-se de sub costumul de baie, picioarele palide călcând apa. 

Dolarhyde era mândru de stăpânirea de sine de care 
dădea dovadă. Se va gândi la acest film, nu la celălalt. Dar 
în mintea sa începu să-i vorbească doamnei Sherman așa 
cum vorbise cu Valerie Leeds în Atlanta: 


Da, acum mă vezi, sigur că mă vezi. 
Asta simţi când mă vezi, da. 


Filmul rulă mai departe. Distracţie cu haine vechi. 
Doamna Sherman poartă o pălărie cu boruri largi. Stă în 
faţa oglinzii. Se întoarce cu un zâmbet arcuit și pozează în 
faţa camerei, cu mâna la ceafă. La gât poartă o camee. 

Reba McClane se mișcă pe canapea. Își pune paharul pe 
podea. Dolarhyde simte o greutate și o căldură. Femeia își 
așezase capul în poala lui. Are ceafa palidă, iar lumina 
filmului joacă pe ea. 

Stă complet imobil, mișcă doar degetul pentru a opri 
filmul și a-l derula. Pe ecran, doamna Sherman pozează în 
faţa oglinzii, purtând pălăria. Se întoarce spre cameră și 
zâmbește. 


Da, acum mă vezi. 
Asta simţi când mă vezi, da. 
Mă simţi acum? Da. 


Dolarhyde tremură. Pantalonii îl sugrumă. Simte o 
fierbințeală. Simte respiraţia ei caldă prin haine. Reba a 
făcut o descoperire. Degetul lui se mișcă nestăpânit pe 
buton: 


Da, acum mă vezi. 
Asta simţi când mă vezi, da. 
Simţi asta? Da. 


Reba îi deschise fermoarul prohabului. Îl fulgeră o teamă; 
nu mai avusese niciodată o erecţie în prezenţa unei femei 
vii. El este Dragonul, n-are de ce să-i fie teamă. 

Degete harnice îl eliberează. 


Oh. 

Mă simţi acum? Da. Da. Acum simți. 
Da, știu. 

Inima iţi bate cu putere, da. 


Trebuie să-și ţină mâinile departe de gâtul Rebei. Să le 
țină departe. Femeile i-au văzut în dubiţă. Mâna lui strânge 
cu putere braţul canapelei. Degetele îi pătrund prin 
tapiţerie. 


Inima iţi bate cu putere da 

Acum se agită 

Acum se agită 

Incearcă să iasă afară, da. 

lar acum e repede și ușoară și mai repede și ușoară 
ȘI... 
Gata. 
Oh, gata. 


Reba își odihnește capul în poala lui și ridică spre el 
obrazul lucios. Își strecoară mâna sub cămașa lui și o așază, 


caldă pe pieptul lui. 

— Sper că nu te-am șocat, spuse ea. 

Sunetul vocii ei de femeie vie îl șocă deodată și verifică 
dacă inima ei mai bătea, și așa era. Femeia îi ţinu blând 
mâna în dreptul inimii. 

— Dumnezeule, n-ai terminat încă, nu-i așa? 

O femeie vie. Ce ciudat! Copleșit de putere - a 
Dragonului sau a lui însuși - o ridică cu ușurință de pe 
canapea. Nu cântărea aproape mai nimic, mult mai ușor de 
cărat fiindcă nu era ţeapănă. Nu sus. Nu sus. Grăbindu-se. 
Undeva. Repede. Patul bunicii, cu așternuturile confortabile 
de satin sub ei. 

— Oh, așteaptă, îi dau jos. Oh, acum s-au rupt. Nu-mi 
pasă. Vino. Dumnezeule, bărbate. E atât de bine. Te rog, nu 
mă ţine dedesubt, lasă-mă deasupra să mă înfrupt. 

e 

Cu Reba, unica lui femeie vie, prins alături de ea într-o 
falie a timpului, simţi pentru întâia dată că este bine: viaţa 
lui se descătușa, el însuși mai presus de moartea pe care o 
lăsa să curgă în abisul ei întunecat, departe de această 
planetă plină de durere, parcurgând distanţe armonioase 
spre pace și promisiunea liniștii. 

Alături de ea în întuneric. Întinse mâna și o strânse lângă 
el cu blândeţe pentru a pecetlui drumul întoarcerii. În timp 
ce femeia dormea, Dolarhyde, blestematul ucigaș a 
unsprezece oameni, îi ascultă fără încetare bătăile inimii. 

Imagini. Perle baroce zburând prin întunericul prietenos. 
Un pistol Very cu care trăsese în lună. Un măreț foc de 
artificii pe care-l văzuse în Hong Kong numit „Dragonul își 
însămânțţează perlele”. 

Dragonul! 

Se simţea uluit, răvășit. Şi toată lunga noapte alături de 
ea, speriat că nu-și aude pașii coborând scările în chimono. 

Femeia se mișcă la un moment dat, noaptea, căutând 
somnoroasă până când dădu de paharul de pe noptieră. 
Proteza bunicii zornăi înăuntru. Dolarhyde îi aduse niște 


apă. Reba îl îmbrăţișă în întuneric. Când adormi la loc, îi luă 
mâna de pe uriașul său tatuaj și și-o puse pe faţă. 
e 

Dormea adânc în zori. 

Reba McClane se trezi la nouă și îi auzi respiraţia 
liniștită. Se întinse leneșă în patul uriaș. Bărbatul nu se 
mișcă. Reba revăzu în minte planul casei, ordinea 
covoarelor și dușumeaua, direcţia spre ceasul care ticăia. 
Când avu totul clar, se ridică ușor și găsi baia. 

Făcu duș îndelung, el încă tot mai dormea. Lenjeria ei 
ruptă se afla pe podea. O găsi cu piciorul și o îndesă în 
geantă, își trase pe ea rochia de bumbac, își luă bastonul și 
ieși afară. 

Dolarhyde îi vorbise despre mărimea curţii și faptul că 
era nivelată, înconjurată de un gard viu crescut sălbatic. Lia 
început păși foarte atentă. Aerul dimineţii era răcoros, iar 
soarele călduț. Rămase în picioare și lăsă vântul să-i ningă 
printre braţe puful uscat al seminţelor de soc. Vântul îi 
descoperi curbele trupului, proaspăt după duș. Ridică 
braţele spre el, iar vântul suflă răcoros peste sânii și mâinile 
ei, printre picioare. Trecură niște albine. Nu-i era frică de 
ele, iar acestea o lăsară în pace. 

Dolarhyde se trezi, derutat o clipă că nu se afla în camera 
de sus. Ochii săi galbeni se măriră pe măsură ce-și amintea, 
întoarse capul ca o bufniță spre perna alăturată. Goală! 

Oare bântuia prin casă? Ce putea descoperi? Sau se 
întâmplase ceva necontrolat în timpul nopţii? Ceva care 
trebuia curăţat. Trebuia să fie circumspect. Poate că va fi 
nevoit să fugă. 

Căută în baie, în bucătărie. Jos, în pivniță, unde se afla 
celălalt scaun cu rotile. Etajul? Nu voia să urce. Trebuia să 
vadă. Tatuajul îi palpita când urcă scările. Dragonul îl privea 
din tabloul din dormitor. Nu putea sta în cameră cu 
Dragonul. 

De la una din ferestrele de sus o zări în grădină. 

„FRANCIS” 


Ştia că vocea venea din camera lui. Ştia că era vocea 
Dragonului. Această nouă latură a Dragonului îl dezorienta. 
O simţise prima oară când pusese întâi mâna pe inima 
Rebei. 

Dragonul nu-i mai vorbise niciodată lui până atunci. Era 
înspăimântător. 

„FRANCIS, VINO AICI.” 

Încercă să ignore vocea care-l chema, îl chema în timp ce 
cobora în goană scările. Ce ar fi putut să descopere femeia 
aceea? Dinţii bunicii zornăiseră în pahar, dar îi pusese la loc 
ferit când îi adusese apa. Nu putea vedea nimic. Caseta cu 
Freddy. Era în casetofonul din hol. O verifică. Era derulată 
la început. Nu-și putea aminti dacă o derulase după ce o 
pusese la telefon celor de la 7attler 

Ea, nu trebuie să se întoarcă în casă. Nu avea de unde să 
știe ce s-ar putea întâmpla în casă. Reba ar putea avea o 
surpriză. Dragonul ar putea cobori. Știa cât de repede ar 
izbucni ea în plâns. 

Femeile o văzuseră urcând în dubiță. Warfield și-ar fi 
amintit că îi văzuse pe ei doi împreună. Se îmbrăcă în 
grabă. 

Reba McClane simţi umbra răcoroasă a unui trunchi de 
copac, apoi se lăsă din nou învăluită de soare, plimbându-se 
prin curte. Întotdeauna își putea da seama unde se află 
după căldura soarelui și zgomotul aparatului de aer 
condiţionat. Navigarea, disciplina vieţii ei, era ușoară aici. 
Se întoarse de mai multe ori, plimbându-și mâinile peste 
tufișuri și flori înalte. 

Un nor acoperi soarele, iar ea se opri, neștiind în ce 
direcţie este îndreptată. Încercă să audă aerul condiţionat. 
Era oprit. Simţi o clipă de neliniște, apoi bătu din palme și 
auzi ecoul liniștitor venind dinspre casă. Pipăi cristalul 
ceasului și își dădu seama cât e ora. Va trebui să-l trezească 
pe Dolarhyde curând. Trebuia să ajungă acasă. Ușa 
principală se trânti. 

— Bună dimineaţa, spuse ea. 


Se auzea clinchetul cheilor lui când venea prin iarbă. Se 
apropie de ea cu grijă, ca și cum curentul de aer produs de 
venirea sa ar fi putut s-o dărâme, și observă că nu se temea 
de prezenţa lui. Reba nu părea că s-ar simţi prost sau 
rușinată de ceea ce făcuseră în noaptea precedentă. Nu 
părea supărată. Nu fugi de el și nici nu-l ameninţă. Se 
întrebă dacă nu cumva faptul că nu-i văzuse părțile intime 
era explicaţia. 

Reba îl cuprinse cu braţul și își sprijini capul de pieptul 
lui. Inima îi bătea cu putere. Dolarhyde reuși să îngaime un 
bună dimineaţa. 

— M-am simţit minunat, D. 

„Adevărat? Ce se răspunde la chestia asta?” 

— Asta e bine. Șieu. 

„Pare în regulă. Scoate-o de aici.” 

— Dar trebuie să ajung acasă, spunea ea. Sora mea se 
întoarce să mă ia la masa de prânz. Poţi veni și tu dacă vrei. 

— Trebuie să mă duc la laborator, spuse, schimbând 
minciuna pe care o avea pregătită. 

— Să-mi iau poșeta. 

„Oh, nu!” 

— 'Ţi-o aduc eu. 

Aproape orbit de noul sentiment, neputându-l exprima 
așa cum o cicatrice nu poate roși niciodată, Dolarhyde nu-și 
dădea seama ce se întâmplase cu el și cu Reba McClane, 
sau de ce. Era derutat, străbătut de noua teamă de a fi Doi. 
Femeia ba reprezenta o ameninţare, ba nu. Era ciudat să 
știe că ea îl acceptase cu mișcări vii în patul bunicii. De cele 
mai multe ori, Dolarhyde nu realiza ce simţea până nu 
acţiona. Nu realiza ce sentimente avea față de Reba 
McClane. Un incident neplăcut petrecut în timp ce o 
conducea spre casă îl lumină întrucâtva în acest sens. 

Chiar după ce trecură de Bulevardul Lindbergh spre 
Autostrada 70, Dolarhyde opri la o benzinărie pentru a face 
plinul dubiţei. Ajutorul care lucra la pompă era un bărbat 
solid, ţâfnos, cu respiraţia duhnind a vin. Se strâmbă când 


Dolarhyde îi ceru să verifice uleiul. Dubiţa avea un litru mai 
puţin decât trebuia. Ajutorul luă bidonul de ulei, puse ţeava 
la mașină și făcu plinul motorului. Dolarhyde cobori din 
mașină să plătească. 

Ajutorul părea fericit să șteargă parbrizul: vedea 
pasagera prin geam. Ștergea și nu mai termina... Reba 
McClane ședea pe bancheta înaltă, picior peste picior, cu 
fusta ridicată deasupra genunchiului. Bastonul alb era 
proptit între scaune. Ajutorul reîncepu să șteargă parbrizul. 
Privea pe sub rochia ei. Dolarhyde, care număra banii din 
portofel, ridică o clipă privirea și-l surprinse. Întinse mâna 
prin geamul dubiţei și dădu drumul la ștergătoare, lovindu-l 
peste degete. 

— Hei, ai grijă! 

Ajutorul își făcu de lucru scoțând ţeava bidonului de ulei 
din compartimentul motorului. Știa că fusese prins și afișă 
un rânjet jegos până în clipa în care Dolarhyde veni lângă 
el, ocolind dubiţa. 

— Nenorocitule! șuieră el. 

— Ce dracu' te-a apucat? 

Ajutorul era aproape de aceeași înălțime și greutate cu 
Dolarhyde, dar nici pe departe nu avea musculatura lui. Era 
destul de tânăr, avea dinţi sănătoși, dar nu-și îngrijea 
dantura, culoarea verzuie a dinţilor lui îl dezgustă pe 
Dolarhyde. 

— Ce s-a întâmplat cu dinţii tăi? întrebă încet. 

— Ce-ţi pasă? 

— l-ai scos să-l faci fericit pe iubitul tău, putregai pervers 
ce ești? 

Dolarhyde stătea prea aproape. 

— Pleacă dracului de lângă mine! 

— Porcule, idiotule, gunoiule, tâmpitule, mârâi Dolarhyde 
abia auzit. 

Cu un singur dos de palmă, Dolarhyde îl lipi de dubiţă. 
Bidonul de ulei și furtunul loviră asfaltul. Dolarhyde le 
ridică. 


— Nu fugi. Te pot prinde. 

Scoase din bidon ţeava și privi capătul ascuţit al acesteia. 
Ajutorul era livid. În expresia lui Dolarhyde era ceva ce nu 
mai întâlnise niciodată, la nimeni. O fracțiune de secundă, 
Dolarhyde vizualiza ţeava înfiptă în pieptul bărbatului, 
secându-i inima. Zări chipul Rebei prin parbriz. Dădea din 
cap, spunând ceva. Încerca să găsească mânerul ca să 
deschidă geamul. 

— Dobitocule, ţi-a rupt cineva oasele vreodată? 

Omul clătină violent din cap. 

— Zău, n-am vrut să te jignesc. Jur pe ce-am mai sfânt. 
Dolarhyde ridică ţeava curbă de metal în dreptul feţei 
bărbatului. O ţinea cu ambele mâini și pectoralii săi se 
încordară în momentul în care o rupse în două. Îl apucă pe 
om de curea și lăsă ţeava să cadă la picioarele lui. 

— Ţine-ţi ochii de porc acasă. 

Îi îndesă banii de benzină în buzunarul cămășii. 

— Poţi să fugi acum, spuse. Dar te pot prinde oricând. 


Capitolul 36 


Caseta sosi într-o dimineaţă de sâmbătă, într-un mic 
pachet adresat lui Will Graham, cartierul general FBI, 
Washington. Fusese expediată din Chicago în ziua în care 
fusese asasinat Lounds. Cei de la laborator și specialiștii în 
amprente nu găsiseră nimic folositor pe casetă sau pe 
ambalaj. O copie a casetei fu trimisă la Chicago cu curierul 
de după-amiază. Agentul special Chester i-o aduse lui 
Graham în camera juraţilor pe la mijlocul după-amiezii. Era 
însoţită de o notă din partea lui Lloyd Bowman: 


Specialiștii în amprente vocale confirmă că este 
vorba despre Lounds. Repeta clar cuvintele după 
dictare. E o casetă nouă, fabricată în ultimele trei 
luni și nu a mai fost folosită înainte. Cei de la 
științe Comportamentale analizează conținutul. 
Doctorul Bloom ar trebui s-o asculte când se va 
pune pe picioare - rămâne la latitudinea 
dumneavoastră acest lucru. 

Evident, ucigașul dorește să vă irite. Bănuiesc 
că o să i se infunde la un moment dat. 


Un vot sincer de încredere, apreciat cu adevărat. 
Graham știa că va fi nevoit să asculte caseta. Așteptă până 
plecă Chester. Nu voia să rămână închis cu ea în camera 
juraţilor. Sala goală de judecată era un loc mai bun - prin 
ferestrele înalte intra ceva soare. Femeile de serviciu abia 
trecuseră pe acolo și praful încă mai plutea în lumină. 

Casetofonul era mic și cenușiu. Graham îl așeză pe masa 
unui avocat și apăsă butonul. Reţinu tonul neutru al unui 
tehnician: „Cazul numărul 426238, subiectul 814, etichetat 
și înregistrat, casetă. Aceasta este o înregistrare”. 

O modificare a calităţii sunetului. 


Graham apucă cu ambele mâini balustrada boxei 
juraţilor. 
Vocea lui Freddy Lounds părea obosită și înspăimântată: 


„Beneficiez de un enorm privilegiu. Am văzut... 
Am văzut cu uimire... uimire și... Şi... forţa 
Marelui Dragon Roșu.” 


Înregistrarea iniţială fusese întreruptă în repetate 
rânduri pe parcurs. Aparatul înregistrase sunetul butonului 
de pauză de fiecare dată. Graham vizualiză degetul pe 
buton. Degetul Dragonului. 


„Am minţit cu privire la El. 'Tot ceea ce am scris 
au fost minciuni comandate de Will Graham. El m- 
a pus să le scriu. Am... Am comis o blasfemie la 
adresa Dragonului. Chiar și în acest caz... 
Dragonul este milos. Acum vreau să-l slujesc. El... 
m-a ajutat să înţeleg... Splendoarea sa... Și-l voi 
slăvi. Ziarelor, când veţi tipări aceste lucruri, 
întotdeauna să folosiți majuscule când vă referiţi 
la el. 

Ştie că m-ai pus să mint, Will Graham. 
Deoarece... eu am fost obligat să mint, va fi mai... 
mai blând cu mine decât va fi cu tine, Will 
Graham. 

Atinge-ţi spatele, Will Graham... Și atinge 
micile... umflături de deasupra bazinului. Pipăie 
șira spinării dintre ele... acela este locul exact... În 
care Dragonul îţi va rupe spinarea.” 


Graham continuă să se sprijine de bară. La naiba! 
Dragonul nu cunoștea oare denumirea osului sacral sau se 
hotărâse să n-o folosească? 


„Mai e ceva... pentru ca să te temi. De pe... de 
pe buzele mele vei auzi ceva care te va face să te 
temi și mai tare.” 


O scurtă pauză, după care urmă un urlet îngrozitor. Mai 
rău, buzele înecate în sânge îngăimară niște vorbe stâlcite: 
„... 'ălosule, ai p'omis”. 

Graham lăsă capul între genunchi și rămase așa până 
când luminiţele strălucitoare care-i jucau în faţa ochilor 
dispărură. Deschise gura și respiră adânc. Trecu o oră până 
când reuși să asculte caseta din nou. Duse casetofonul în 
camera juraţilor și încercă să asculte acolo. Prea aproape. 
Lăsă casetofonul deschis și se întoarse în sala de judecată. 
Putea auzi prin ușa deschisă. 


„Beneficiez de un enorm privilegiu.” 


Cineva se afla la ușa sălii de judecată. Graham îl 
recunoscu pe tânărul funcţionar de la Biroul FBI din 
Chicago și-i făcu semn să intre. 

— A sosit o scrisoare pentru dumneavoastră, spuse el. 
Domnul Chester m-a trimis să v-o aduc. Mi-a spus să nu uit 
să vă comunic faptul că inspectorul de la serviciul poștal a 
analizat-o cu raze. 

Funcţionarul scoase scrisoarea din buzunarul de la piept. 
Hârtie mov, groasă. Graham spera că este de la Molly. 

— Este ștampilată, vedeţi? 

— Mulţumesc. 

— Astăzi este și ziua de salariu. 

Funcţionarul îi întinse cecul. Pe casetă, Freddy tocmai 
urla. Tânărul se înfioră. 

— Îmi cer scuze, spuse Graham. 

— Nu înțeleg cum suportaţi, zise tânărul. 

— Du-te acasă, răspunse Graham. 

Se așeză în boxa juraţilor pentru a citi scrisoarea. Dorea 
să se relaxeze puţin. Scrisoarea era de la doctorul Hannibal 


Lecter: 
Dragă Will, 


O scurtă notă de felicitare pentru felul în care 
te-ai descurcat în cazul domnului Lounds. Ţi-am 
admirat enorm munca. Ce băiat viclean ești! 

Domnul Lounds m-a jignit în mod repetat cu 
vorbăria sa total ignorantă, dar m-a luminat 
asupra unui fapt - internarea dumitale într-un 
spital de boli psihice. Avocatul meu de trei parale 
ar fi trebuit să menţioneze acest lucru la proces, 
dar nu contează. 

Ştii, Will, pui prea mult la suflet în tot ce se 
întâmplă. Ţi-ar fi mult mai ușor dacă te-ai împăca 
cu tine însuți. 

Noi nu ne creăm propria fire, Will; ne este dată 
împreună cu plămânii, pancreasul și tot restul. De 
ce să ne impotrivim? 

Vreau să te ajut, Will, și aș începe prin a-ți pune 
următoarea întrebare: atunci când erai atât de 
deprimat că l-ai împușcat mortal pe domnul 
Garett Jacob Hobbs, nu faptul în sine te-a 
doborât, nu-i așa? Serios, oare nu te-ai simţit atât 
de rău pentru că ţi-a plăcut atât de mult să-l 
UCIZI? 

Gândește-te la ideea asta, dar nu te îngrijora. 
De ce nu ți-ar fi plăcut? Poate lui Dumnezeu îi 
place - doar o face mereu, iar noi nu suntem oare 
creați după chipul Său? 

Poate că ai citit în ziarul de ieri că Dumnezeu a 
prăbușit acoperișul unei biserici peste treizeci și 
patru de credincioși în Texas, marţi seara - chiar 
când îi închinau un imn. Nu crezi că S-a simţit 
bine? 

Treizeci și patru. Dar ţi l-a lăsat ţie pe Hobbs. 


EI a adunat o sută șase filipinezi într-o 
catastrofă aviatică săptămâna trecută - dar a fost 
de acord să ţi-l lase ție pe Hobbs. Nu te-ar taxa 
pentru o amărâtă de crimă. Două acum. E în 
regulă. 

Urmărește ziarele. Dumnezeu rămâne mereu în 
frunte. 

Toate cele bune, 


Hannibal Lecter doctor în medicină 


Graham știa că Lecter greșea amarnic în ceea ce privește 
cazul lui Hobbs, dar o fracțiune de secundă se întrebă dacă 
nu avea cumva dreptate într-o oarecare măsură în cazul lui 
Freddy Lounds. Dușmanul din sufletul lui Graham era de 
acord cu orice acuzaţie. 

Își pusese braţul pe umărul lui Freddy în fotografia din 
Tattler pentru a confirma că el îi comunicase acele lucruri 
insultătoare despre Dragon. Sau poate că dorise inconștient 
să-l pună pe Freddy în pericol, doar așa, un pic? Se întreba 
chiar și în acel moment. Acum avea certitudinea că nu ar 
rata conștient o șansă să pună mâna pe Dragon, și gândul 
veni ca o ușurare. 

— M-am săturat până peste cap de voi, nenorociţi bolnavi 
la cap ce sunteţi, rosti cu voce tare Graham. 

Avea nevoie de o pauză. Îi telefonă lui Molly, dar nu 
răspunse nimeni acasă la bunicii lui Willy. 

— Probabil au plecat cu toţii în nenorocita aia de rulotă, 
murmură el. 

leși să bea o cafea, în parte și pentru a se convinge că nu 
se ascunde în camera juraţilor. În vitrina unui magazin de 
bijuterii zări o superbă brățară veche de aur. Îl costă 
aproape tot salariul. Ceru să fie ambalată pentru a fi 
expediată. Doar când fu convins că este singur în faţa cutiei 
poștale scrise adresa lui Molly din Oregon. Graham nu-și 


dădea seama - dar Molly da - că făcea daruri doar când era 
furios. 

Nu voia să se întoarcă în camera juraţilor și să lucreze, 
dar era nevoit. Gândul la Valerie Leeds îl îmboldi. 

„Îmi pare rău, nu pot veni acum la telefon”, spusese 
Valerie Leeds. 

Își dorea să o fi cunoscut. Își dorea... Gânduri absurde, 
copilărești. 

Graham era obosit, egoist, plin de resentimente, redus la 
un nivel de gândire al copilului care fusese mai întâi învăţat 
că pe lume totul are o măsură, că „nordul” însemna 
Autostrada 61, iar 1,80 m reprezenta eterna înălțime a 
tatălui său. 

Se sili să se concentreze asupra profilului psihologic 
detaliat al victimelor, pe care îl realizase compilând 
informaţii din vraful de rapoarte și propriile observaţii. 
Bogăția. Aceasta era una dintre trăsăturile comune. Ambele 
familii erau înstărite. Ciudat era faptul că Valerie Leeds 
economisea banii cârpindu-și ciorapii. Graham se întrebă 
dacă nu cumva fusese un copil sărac. El așa credea, iar 
copiii ei, în compensație, erau puţin prea răsfăţaţi cu de 
toate. Graham fusese la rândul lui un copil sărac, care-și 
urmase tatăl de la debarcaderele din Biloxi și Greenville 
până la cele de pe lacul Erie. Întotdeauna era băiatul cel 
nou la școală, întotdeauna străinul. Undeva, în adâncul 
ființei sale, îngropase pe jumătate ranchiuna față de cei 
bogaţi. S-ar putea ca Valerie Leeds să fi fost un copil sărac. 
Fu tentat să mai privească o dată filmul cu ea. Ar fi putut să 
o facă în sala de judecată. 

Nu. Familia Leeds nu era problema lui cea mai 
importantă. Pe ei îi cunoștea. Despre cei din familia Jacobi 
nu știa nimic. Lipsa oricăror cunoștințe intime despre 
familia Jacobi îl deprimă. Incendiul casei din Detroit 
distrusese tot - albume de familie, probabil și jurnale. 
Graham încercă să-i cunoască după obiectele pe care și le 
doriseră, le cumpăraseră și le folosiseră. Doar de atât 


dispunea. Dosarul referitor la familia Jacobi era gros de 
vreo zece centimetri, mare parte din el conţinând liste ale 
bunurilor dobândite. Facturi pentru amenajarea casei când 
se mutaseră în Birmingham. „la uite câte caraghioșenii.” 
Totul era asigurat, listat cu numere de serie, așa cum 
pretindeau companiile de asigurări. Era firesc ca un om 
căruia îi arsese o dată tot avutul să se asigure pe viitor. 

Avocatul, Byron Metcalf, îi trimisese copii indigo ale 
declaraţiilor de asigurare în loc de copii xerox. Indigoul 
fusese vechi și hârtiile erau greu de descifrat. 

Jacobi avusese o șalupă, Leeds avusese o șalupă. Jacobi 
avusese o tricicletă, Leeds o bicicletă de teren. Graham își 
umezi degetul și întoarse pagina. 

Al patrulea obiect de pe pagina a doua era un proiector 
de filme Chinon Pacific. 

Graham se opri. Cum de nu-l observase? Scotocise în 
toate lăzile din depozitul din Birmingham, atent la orice ar 
fi putut să-i ofere o viziune corectă asupra familiei Jacobi. 

Unde era proiectorul? Ar putea compara declaraţia 
pentru asigurări pe care o ţinea în mână cu inventarul făcut 
de Byron Metcalf ca executor în momentul în care 
depozitase lucrurile familiei Jacobi. Obiectele fuseseră 
verificate de responsabilul depozitului care semnase 
contractul de depozitare. Avu nevoie de cincisprezece 
minute pentru a parcurge lista obiectelor depozitate. 
Niciun proiector, nicio cameră de luat vederi, niciun film. 

Graham se lăsă pe spate, sprijinindu-se de rezemătoarea 
scaunului, și îi privi pe membrii familiei Jacobi care 
zâmbeau din fotografia din faţa sa. 

„Ce naiba s-a întâmplat cu el? 

A fost furat? 

Să-l fi furat ucigașul? Dacă ell-a luat, atunci l-a ascuns? 

Dumnezeule, te rog, oferă-mi o ascunzătoare pe care s-o 
pot găsi.” 

Graham nu se mai simţea obosit. Trebuia să vadă dacă 
mai lipsea și altceva. Lucră o oră, comparând declaraţia de 


asigurare cu inventarul depozitului. Totul era trecut pe 
hârtie, cu excepţia obiectelor de preţ mici. Acestea toate se 
aflau probabil pe lista personală a lui Byron Metcalf, obiecte 
pe care le depusese în seiful băncii din Birmingham. 

Toate se aflau acolo. Toate, cu excepţia a două dintre ele. 

„Cutie de cristal, 7,62 x 10,16 centimetri, cu capac din 
argint veritabil” apărea în declaraţia de asigurare, dar nu și 
în seif. „Ramă originală de argint, 22,86 x 27,94 centimetri, 
incrustată cu viță-de-vie și flori” nu se afla nici ea acolo. 

Furate? Rătăcite? Erau obiecte mici, ușor de sustras. În 
mod obișnuit, argintul era topit imediat. Ar fi fost greu de 
găsit. Dar echipamentele video au numere de înregistrare 
atât în interior, cât și în exterior. Pot fi găsite. Oare 
criminalul era și hoţul? Uitându-se fix la fotografia pătată a 
familiei Jacobi, Graham simţi un val de satisfacţie când intui 
o nouă posibilitate de a face conexiuni. Dar când obţinu 
întregul răspuns, acesta era vag, dezamăgitor și 
neînsemnat. 

În camera juraţilor se afla un telefon. Graham sună la 
Departamentul Omucideri din Birmingham. Prinse tura de 
la trei la unsprezece. 

— În cazul Jacobi, am observat că deţineţi o evidenţă cu 
toţi cei care au intrat și au ieșit din casă după ce a fost 
sigilată, corect? 

— Să trimit pe cineva să verifice, spuse șeful de tură. 

Graham știa că avea dreptate. Era o procedură bună de a 
ține evidenţa celor care veneau sau plecau de la locul unei 
crime, iar Graham fusese încântat să vadă că cei din 
Birmingham o adoptaseră. Așteptă cinci minute, după care 
un funcţionar veni la telefon. 

— Bun, cei care au intrat și cei care au ieșit - ce doriţi să 
aflaţi exact? 

— Niles Jacobi, fiul decedatei - se află pe listă? 

— Mmmm - mda. Pe 2 iulie, ora șapte seara. 1 s-a permis 
să-și ia obiectele personale. 

— Avea cumva un geamantan, scrie ceva despre asta? 


— Nţţţ, îmi pare rău. 

Când răspunse la telefon Byron Metcalf avea o voce 
răgușită, respiraţie greoaie. Graham se întrebă ce făcea 
oare. 

— Sper că nu v-am deranjat. 

— Cu ce te pot ajuta, Will? 

— Am nevoie de puţin ajutor în legătură cu Niles Jacobi. 

— Ce-a mai făcut acum? 

— Cred că a scos niște lucruri din casa familiei Jacobi 
după ce au fost uciși. 

— Hm. 

— Lipsește o ramă de tablou de argint din inventarul 
seifului vostru. Când am fost la Birmingham, am luat o 
fotografie de familie din dormitorul lui Niles. Fusese 
înrămată - se observă după urmele lăsate. 

— Afurisitul. I-am permis să-și ia hainele și câteva cărţi de 
care avea nevoie, spuse Metcalf. 

— Niles are prieteni care-l costă scump. Cu toate astea, 
ceea ce mă interesează este un proiector de film și o 
cameră de luat vederi care lipsesc. Vreau să știu dacă el le- 
a luat. Probabil că așa e, dar dacă nu a fost el, e posibil să le 
fi luat criminalul. În acest caz, trebuie să comunicăm 
numerele de înregistrare magazinelor de profil. Trebuie să 
le facem publice la nivel naţional. Rama cred că a fost deja 
topită până acum. 

— Va vedea el când o să termin povestea asta! 

— Încă un lucru - dacă Niles a luat proiectorul, s-ar putea 
să fi păstrat filmul. N-ar fi obţinut nimic pe el. Vreau filmul. 
Trebuie să-l văd. Dacă îl abordezi direct, va nega totul și va 
arunca filmul, dacă a existat vreunul. 

— În regulă, răspunse Metcalf. Actele mașinii aparţin 
masei succesorale. Eu sunt executorul, așa că o pot cerceta 
fără mandat. Prietenul meu, judecătorul, nu va refuza să-mi 
semneze mandatul pentru a-i percheziţiona camera. 

Graham se întoarse la treabă. Averea. Adăugă acest 
aspect profilului care avea să fie folosit de poliţie. 


Graham se întrebă dacă doamna Leeds și doamna Jacobi 
își făcuseră vreodată cumpărăturile în costum de tenis. Era 
ceva la modă în unele zone. În alte zone era un lucru 
prostesc, deoarece implica o dublă provocare: năștea ură 
de clasă, ca și pofte trupești în același timp. 

Graham și le imagină împingând cărucioare de 
cumpărături, cu fuste albe, scurte, plisate, mângâindu-le 
coapsele bronzate, cu mingi imprimate pe șosetele de 
bumbac care parcă făceau cu ochiul - trecând pe lângă 
bărbatul răgușit, cu ochi de rechin care își cumpăra prânzul 
frugal compus din niște carne pentru a-l înfuleca în mașină. 

Câte familii cu trei copii și un animal de companie 
dormeau liniștite, fără să știe că doar o yală le despărţea de 
Dragon? 

Când Graham își imagină posibilele victime, văzu oameni 
inteligenţi, de succes, în case amenajate cu dichis. 

Dar următorul care avea să-l înfrunte pe Dragon nu avea 
nici copii și nici animal de companie, iar casa lui era cu 
desăvârșire lipsită de stil. Următoarea persoană care se va 
confrunta cu Dragonul era Francis Dolarhyde. 


Capitolul 37 


Zgomotul greutăților pe podeaua mansardei reverbera 
prin casa aceea bătrână. Dolarhyde sălta niște haltere, 
încordându-se, pentru că le încărcase cu discuri mai mult 
decât le încărcase vreodată. Costumaţia lui era diferită: 
pantaloni de trening îi acopereau tatuajul în partea de jos. 
Bluza de trening acoperea imaginea cu Marele Dragon 
Roșu și Femeia înveșmântată cu Soare. Chimonoul atârna 
pe perete, ca pielea năpârlită a unui șarpe de copac. 
Acoperea oglinda. Dolarhyde de data asta nu purta mască. 

Sus! O sută patruzeci de kilograme de la podea la piept 
dintr-o mișcare. Acum deasupra capului! 

— LA CINE TE GÂNDEȘTI? 

Surprins de auzul vocii, mai-mai să scape haltera grea 
sub care se forţa clătinându-se. Jos! Discurile greutăților 
bubuiră și săriră pe dușumea. 

Se întoarse, braţele mari îi atârnau, și privi fix spre locul 
de unde venea vocea. 

— LA CINE TE GÂNDEȘTI? 

Părea că se aude din spatele bluzei de trening, dar 
asprimea și volumul vocii îi uscară gâtul. 

— LA CINE TE GÂNDEȘTI? 

Știa cine vorbise și era înspăimântat. Încă de la început, 
el și Dragonul fuseseră o singură ființă. El se afla în 
Metamorfoză, iar Dragonul era sinele său superior. 
Trupurile, vocile, voinţele lor fuseseră unite. 

Dar nu acum. Nu de când apăruse Reba. Nu te gândi la 
Reba. 

— PE CINE AI ALES? întrebă Dragonul. 

— Doamna... herman. Sherman. 

Lui Dolarhyde îi era greu să pronunţe. 


— VORBEŞTE MAI TARE. NU ÎNȚELEG. LA CINE TE 
REFERI? 

Dolarhyde, cu chipul lipsit de expresie, se întoarse la 
halteră. Sus. Deasupra capului. Mult mai greu de data asta. 

— Doamna... herman udă în apă. 

— TE GÂNDEȘTI LA MICUŢA TA PRIETENĂ, NU-I AȘA? 
VREI SĂ FIE MICUŢA TA PRIETENĂ, AȘA-I? 

Greutatea se prăbuși bubuind ca un tunet. 

— Nu am 'icuţă... retenă. 

Pe măsură ce-l cuprindea frica, vorbele lui deveneau tot 
mai bâlbâite. Trebuia să-și astupe nările cu buza de sus ca 
să vorbească. 

— O MINCIUNĂ PROSTEASCĂ. 

Vocea Dragonului era puternică și clară. Pronunţa s-urile 
fără efort. 

—  UIŢI METAMORFOZA. PREGĂTEȘTE-TE PENTRU 
FAMILIA SHERMAN. RIDICĂ HALTERA. 

Dolarhyde apucă greutatea și se încordă. Mintea i se 
încordă simultan cu trupul. Disperat, încercă să se 
gândească la familia Sherman. Se sili să se gândească la 
greutatea doamnei Sherman în braţele sale. Doamna 
Sherman era următoarea. Doamna Sherman era. Se lupta 
cu domnul Sherman în întuneric. Îl ţintuia la pământ până 
când pierderea de sânge îi făcea inima să tremure ca o 
păsăruică. Era singura inimă pe care o auzea. Nu auzea 
inima Rebei. Nu. 

Teama îi slăbise puterile. Ridică haltera până în dreptul 
bazinului, dar nu reuși s-o aducă la piept. Se gândi la 
familia Sherman așezată în jurul său, cu ochii larg deschisși, 
în timp ce el interpreta partea Dragonului. Nu era bine. 
Totul era gol - un abis. Haltera căzu pe podea. 

— FALS. 

— Doam'a... 

— NICI MĂCAR NU POŢI PRONUNIA „DOAMNA 
SHERMAN”. N-AI AVUT NICIODATĂ DE GÂND SĂ UCIZI 
FAMILIA SHERMAN. O VREI PE REBA MCCLANE. VREI SĂ 


FIE MICUŢA TA PRIETENĂ, NU-I AȘA? VREI SĂ FIŢI 
„PRIETENI. 

— Nu. 

— MINCIUNĂ! 

— Doa 'entu 'uţină eme. 

— DOAR PENTRU PUŢINĂ VREME? SMORCĂIT CU 
BUZĂ DE IEPURE, CINE AR PUTEA FI PRIETEN CU TINE? 
VINO AICI. ÎŢI VOI ARĂTA CE EȘTI DE FAPT. 

Dolarhyde nu se mișcă. 

— N-AM VĂZUT NICIODATĂ UN COPIL MAI 
DEZGUSTĂTOR ȘI MAI MURDAR CA TINE. VINO AICI. 

Înaintă. 

— SCOATE BLUZA DE TRENING. 

Se conformă. 

— UITĂ-TE LA MINE. 

Dragonul strălucea pe perete. 

— SCOATE CHIMONOUL DE PE OGLINDĂ. UITĂ-TE ÎN 
OGLINDĂ. 

Se conformă din nou. Nu se putu abţine să nu întoarcă 
privirea la vederea imaginii. Se văzu hidos. 

— UITĂ-TE LA TINE CUM ARĂŢI. ÎŢI VOI OFERI O 
SURPRIZĂ PENTRU MICUJA TA PRIETENĂ. SCOATEŢI 
ZDRENȚELE ALEA. 

Mâinile lui Dolarhyde traseră cu putere de pantalonii de 
trening și îi rupse. Îi scoase de pe el cu mâna dreaptă, 
ținând zdreanţa cu mâna stângă. 

Cu dreapta smulse cârpele din mâna stângă, 
tremurătoare și nesigură. Le aruncă într-un colț și se 
prăbuși înapoi pe covor, încovoindu-se ca un homar 
spintecat de viu. Se cuprinse cu braţele, horcăia, respirând 
cu greu, tatuajul strălucindu-i în luminile orbitoare ale sălii 
de forţă. 

— N-AM VĂZUT NICIODATĂ UN COPIL MAI 
DEZGUSTĂTOR ȘI MAI MURDAR CA TINE. DU-TE ȘI ADU- 
[. 

— '“Aaaimaa. 


— ADU-I! 

Târi picioarele până afară și se întoarse cu dinţii 
Dragonului. 

— PUNE-I ÎN PALME. ÎNCHIDE-I CU DEGETELE. 

Pectoralii lui Dolarhyde se contractară. 

— ȘTII PREA BINE CUM POT ÎNȘFĂCA. ACUM ŢINE 
DINŢII DRAGONULUI SUB BURTĂ. APUCĂ-ŢI DARAVELA 
ÎNTRE EI. 

— Nu. 

— FĂ-O... ACUM UITĂ-TE. 

Dinţii începură să-i provoace durere. Stropi de salivă și 
lacrimi îi curgeau pe piept. 

— "Tttte llooog. 

— EȘTI GUNOIUL RĂMAS ÎN URMA METAMORFOZEI. 
EȘTI UN GUNOI ȘI-ŢI VOI DA UN NUME. EȘTI O FAŢĂ DE 
CUR. SPUNE. 

— Sunt o faţă de cur. 

Își astupase nările cu buzele pentru a putea rosti 
cuvintele. 

— ÎN CURÂND VOI FI SCĂPAT DE TINE, spuse Dragonul 
fără efort. E BINE AȘA? 

— Bine. 

— CINE VA FI URMĂTOAREA CÂND VA VENI VREMEA? 

— Doamna... herman... 

O durere ascuţită îl săgetă, o durere și o teamă cumplită. 

— ŢI-O FAC BUCĂȚI. 

— Reba, Reba. Ţi-o dau pe Reba. 

Vorbirea lui se îmbunătăţise deja. 

— NU-MI VEI DA NIMIC. EA ESTE DEJA A MEA. TOŢI 
SUNI Al MEI. ȘI REBA MCCLANE ȘI FAMILIA SHERMAN. 

— Reba, "poi familia Sh... Sherman. Poliţia își va da 
seama. 

— AM EU GRIJĂ DE TOATE PENTRU ZIUA AIA. TE 
ÎNDOIEȘTI? 

— Nu. 

— CINE EȘTI TU? 


— Faţă de cur. 

— POŢI SĂ-MI PUI DEOPARTE DINŢII. BUZĂ DE IEPURE 
SLABĂ ȘI DEMNĂ DE MILĂ CE EȘTI, O VEI FERI PE 
MICUŢA NOASTRĂ PRIETENĂ DE MINE, AșȘA-I? O VOI 
FACE BUCĂȚI ȘI ŢI LE VOI ARUNCA ÎN FAŢA AIA URÂTĂ. 
TE VOI SPÂNZURA CU MAŢELE EI DACĂ MI TE 
ÎMPOTRIVEȘTI. ȘTII CĂ POT. PUNE O SUTĂ CINCIZECI 
DE KILOGRAME PE HALTERĂ. 

Dolarhyde adăugă greutăţile pe bară. Nu ridicase 
niciodată mai mult de 140 până atunci. 

— RIDIC-O! 

Dacă nu va fi la fel de puternic ca Dragonul, Reba va 
muri. Ştia asta. Se încordă până când camera deveni roșie 
în faţa ochilor săi ieșiţi din orbite... 

— Nu pot. 

— NU, NU POŢI. DAR EU POI. 

Dolarhyde apucă haltera. Bara se curbă când greutăţile 
ajunseră în dreptul umerilor lui. Sus. Deasupra capului, cu 
ușurință. 

— LA REVEDERE, FAŢĂ DE CUR, spuse el, mândrul 
Dragon, fremătând în lumină. 


Capitolul 38 


Francis Dolarhyde nu mai ajunse la lucru luni dimineaţă. 
Plecă de acasă la timp, așa cum făcea întotdeauna. Arăta 
impecabil, conducea cu precizie. Își puse ochelarii negri 
când întoarse la podul Missouri River și merse mai departe 
în lumina dimineţii. 

Lada frigorifică scoase un sunet ascuţit în momentul în 
care se lovi de bancheta de lângă șofer. Dolarhyde se 
întinse și o puse pe podea, amintindu-și că trebuie să ia 
niște gheaţă și filmul de la... 

Traversă canalul Missouri, apa unduia sub el. Privi 
crestele albe ale valurilor de pe râul ce curgea și, deodată, 
avu senzaţia că el curgea, iar apa stătea nemișcată. Îl 
inundă un sentiment ciudat, nelămurit de prăbușire. Dădu 
drumul pedalei de acceleraţie. 

Dubiţa încetini pe banda exterioară și se opri. În spatele 
său, traficul se blocă, mașinile claxonau. Nu le auzea. Ședea 
în cabină, alunecând ușor spre nord, peste râul liniștit, cu 
fața spre soarele dimineţii. Lacrimi i se prelingeau pe sub 
ochelarii de soare și îi cădeau fierbinţi pe braţe. 

Cineva îi bătu în geam. Un șofer cu chipul palid și 
somnoros ieșise din mașina din spatele său. Bărbatul îi 
striga ceva prin geam. Dolarhyde îl privi. Lumini albastre, 
intermitente se vedeau de cealaltă parte a podului. Ştia că 
ar trebui să pornească mașina, își impuse să apese pe 
ambreiaj și reuși. Bărbatul de lângă dubiţă sări înapoi ca să- 
și ferească picioarele. 

Dolarhyde opri în parcarea unui mare motel lângă 
varianta Autostrăzii 270. Un autobuz era parcat tot acolo, 
cu un trombon sprijinit de geamul din spate. Dolarhyde se 
întrebă dacă ar fi trebuit să se suie în autobuz cu bătrânii 


aceia. Nu, nu asta era. Se uită în jur după Packardul mamei 
sale. 

— „Urcă-te. Nu-ţi pune picioarele pe banchetă”, spusese 
ea. 

Nici despre asta nu era vorba. Se afla în parcarea unui 
motel din partea de vest a orașului St. Louis și voia să fie 
capabil să Aleagă, dar nu putea. 

Peste șase zile, dacă putea aștepta atât, o va ucide pe 
Reba McClane. Brusc, scoase un sunet strident pe nas. 
Poate că Dragonul era dispus să-i ia întâi pe cei din familia 
Sherman și să aștepte încă o lună. Nu. Asta nu se va 
întâmpla. Reba McClane nu știa despre Dragon. Credea că 
este cu Francis Dolarhyde. Dorise să-și așeze trupul peste 
cel al lui Francis Dolarhyde. L-a primit pe Francis 
Dolarhyde în patul bunicii. 

„M-am simţit cu adevărat minunat, D.”, spusese Reba 
McClane în grădină. 

Poate că-i plăcea de Francis Dolarhyde. Era ceva pervers, 
de neimaginat pentru o femeie. Înţelese că trebuie s-o 
disprețuiască pentru asta, dar, Doamne, cât de bine era. 
Reba McClane era vinovată pentru că-l plăcea pe Francis 
Dolarhyde. Vinovată dovedită. Dacă nu ar fi fost forţa pe 
care i-o dădea Metamorfoza, dacă nu ar fi fost Dragonul, 
niciodată n-ar fi putut s-o aducă în casă. N-ar fi fost capabil 
să facă sex. Sau poate că da...? 

„Dumnezeule, bărbate. E atât de bineeee.” 

Așa spusese. Spusese „bărbate”. 

Mulțimea care terminase micul dejun ieșea din motel, 
trecând pe lângă dubiţa lui. Privirile lor superficiale trecură 
pe deasupra lui ca mii de picioare minuscule. 

Avea nevoie să se gândească. Nu se putea duce acasă. Se 
cază în motel, apoi sună la serviciu și anunţă că este bolnav. 
Camera în care se afla era prietenoasă și liniștită. Singurele 
elemente decorative erau niște reproduceri proaste ale 
unor vapoare cu abur. Nimic nu dădea căldură pereţilor. 


Dolarhyde se întinse îmbrăcat. Tavanul era plin de pete 
lucioase. La fiecare câteva minute trebuia să se ridice și să 
urineze. Întâi fu cuprins de un tremur, apoi începu să 
transpire. Trecu o oră. Nu voia să i-o dea pe Reba McClane 
Dragonului. Se gândi ce ar putea să-i facă el dacă nu-i 
îndeplinea dorinţa. Îl treceau valuri de frică cumplită; 
corpul lui nu o putu suporta mult timp. În calmul greu 
dintre valuri, Dolarhyde putea gândi. Cum ar face să nu i-o 
ofere Dragonului? O singură posibilitate îi trecu prin cap. 
Se ridică. 

Întrerupătorul făcu un zgomot sec în baia îmbrăcată în 
faianţă. Dolarhyde privi tija care susţinea perdeaua de la 
duș, o piesă solidă din ţeavă de un ţol prinsă de pereţii băii. 
Dădu jos perdeaua și o puse peste oglindă. Apucând ţeava, 
se agăţă de ea cu o mână, degetele de la picioare atingeau 
o margine a căzii. Era destul de solidă. Și cureaua lui era 
destul de solidă. O putea face. Nu-i era frică de asta. Legă 
capătul curelei în jurul ţevii cu un nod marinăresc. Capătul 
celălalt formă un laţ. Cureaua groasă nu se legăna, ci 
atârna ţeapănă în jos. 

Se așeză pe scaunul WC-ului și privi. Nu avea spaţiu 
suficient să cadă în gol, dar se putea descurca: și-ar putea 
ţine mâinile departe de laţ până când ar fi prea slăbit 
pentru a le ridica. Dar cum putea fi sigur că moartea sa i-ar 
putea schimba hotărârea Dragonului acum, când el și 
Dragonul erau Doi, două fiinţe diferite? Poate că nu-și va 
schimba hotărârea. Cum ar putea fi sigur că Dragonul o va 
lăsa în pace? 

Ar putea trece zile până să i se descopere cadavrul. 
Femeia s-ar întreba unde este. Și între timp nu s-ar duce la 
el acasă, încercând să-l caute bâjbâind orbește? O să urce 
la etaj ca să-l caute pe pipăite și o să aibă o surpriză? 
Marele Dragon Roșu ar putea-o ucide încet, ar putea-o 
chinui chiar un ceas întreg înainte să-i facă vânt pe scări. 
Poate c-ar trebui s-o sune pentru a o avertiza? Ce ar putea 
face ea împotriva Lui, chiar dacă ar fi avertizată? Nimic. Ar 


putea doar să spere să moară repede, ca El, în furia Sa, s-o 
sfâșie destul de repede, destul de adânc. 

Sus, în casa lui Dolarhyde, Dragonul pândea din 
tablourile pe care el le înrămase cu propriile mâini. 
Dragonul pândea din cărţile de artă și revistele acelea fără 
număr, renăscând de fiecare dată când un fotograf... Ce să 
facă? 

Lui Dolarhyde îi răsună în minte vocea puternică a 
Dragonului blestemând-o pe Reba. Avea să-i arunce vorbe 
grele înainte de a o mușca. Avea să-l blesteme și pe 
Dolarhyde - ei avea să-i spună că el era un nimic. 

— Nu face asta. Nu... face asta, rosti Dolarhyde spre 
faianţa care îi întoarse ecoul. 

Își ascultă vocea, vocea lui Francis Dolarhyde, vocea pe 
care Reba McClane o înţelegea ușor, propria sa voce. Se 
rușinase de ea toată viaţa, cu ea le spusese altora lucruri 
amare și răutăcioase. Dar niciodată vocea lui Francis 
Dolarhyde nu îl blestemase. 

— Nu face asta. 

Vocea pe care o auzea acum nu-l blestemase niciodată, 
absolut niciodată. Repetase doar vorbele grele ale 
Dragonului. Amintirea îl făcu să se rușineze. Probabil că nu 
era un bărbat nemaipomenit, gândi el. Își dădu seama că 
niciodată nu avusese ocazia să afle cu adevărat acest lucru, 
iar acum devenise curios. 

Ce altceva? Ce altă cale mai exista? 

Mai exista o soluţie și, când se gândi la ea, știu că este o 
blasfemie. Dar era o soluţie. 

Se plimbă prin camera de motel, printre paturi, de la ușă 
la fereastră, făcând exerciţii de dicţie. Cuvintele îi ieșeau 
destul de bine dacă respira adânc între propoziţii și nu se 
grăbea. Putea vorbi foarte bine între accesele de spaimă. 
Avu la un moment dat o criză foarte puternică, care-i dădu 
o senzaţie de vomă. Urmară momentele de calm. Le 
aștepta, și când sosiră, se repezi spre telefon și făcu o 
comandă pentru Brooklyn. 


Orchestra unui gimnaziu se urca în autobuz în parcarea 
motelului. Copiii îl zăriră pe Dolarhyde venind. Trebuia să 
treacă printre ei pentru a ajunge la dubiţă. Un băiat gras, 
cu faţa rotundă și o curea militară cu diagonală prinsă 
strâmb, îi aruncă o privire urâtă, își umflă pieptul și-și 
încordă bicepșii maimuţărindu-l după ce Dolarhyde trecu. 
Două fete chicotiră, în momentul acela izbucniră sunete de 
trombon pe geamul autobuzului, așa că Dolarhyde nu auzi 
râsetele din spatele său. 

În douăzeci de minute oprea mașina pe alee, la trei sute 
de metri de casa bunicii. Se șterse pe faţă, respiră adânc de 
trei, patru ori. În mâna stângă ţinea cheile casei, iar 
dreapta o sprijini pe volan. 

Pufni enervat, scoțând un sunet strident pe nas. Apoi din 
nou, mai tare. Mai tare, și mai tare. Hai! 

Pietrișul zbură de sub mașină când aceasta ţâșni înainte, 
casa arătându-se din ce în ce mai mare. Dubiţa se opri 
brusc, derapând lateral în curte, Dolarhyde cobori și o luă 
la fugă. 

Înăuntru, fără să privească în stânga sau în dreapta, se 
năpusti pe treptele care duceau în pivniţă, se repezi la 
cufărul închis cu lacăt, și începu să-și caute enervat cheile. 
Cheile de la cufăr erau sus. Nu stătu să se gândească. Un 
fornăit subţire îi ieși pe nas, continuă să scoată acel sunet 
strident cât de tare putea ca să-și alunge gândurile, vocile 
pe măsură ce urca treptele în goană. 

Aflat în faţa biroului, cotrobăind în sertare după chei, se 
feri să privească tabloul Dragonului de la capătul patului. 

— CE FACI? 

„Unde erau cheile, unde erau cheile?” 

— CE FACI? OPREȘTE-TE. N-AM VĂZUT NICIODATĂ UN 
COPIL MAI DEZGUSTĂTOR ȘI MAI MURDAR CA TINE. 
OPREȘTE-TE! 

Încremeni, degetele încremeniră și ele. 

— UITĂ-TE... UITĂ-TE LA MINE. 


Se sprijini de marginea biroului, chinuindu-se să nu se 
întoarcă spre peretele cu pricina. Făcu un efort dureros să 
privească în altă parte, dar fu silit să întoarcă, în ciuda 
voinţei lui, capul. 

— CE FACI? 

— Nimic. 

Telefonul sună, sună telefonul, sună telefonul. Ridică 
receptorul, cu spatele la tablou. 

— Hei, D., cum te simţi? auzi el vocea Rebei McClane. 

Își drese vocea: 

— Bine, îngăimă abia șopti. 

— Am încercat să te sun la birou. Cei de la serviciu mi-au 
spus că ești bolnav - ai o voce îngrozitoare. 

— Vorbește-mi! 

— Bineînţeles că vorbesc, doar vorbesc cu tine. De ce 
crezi că te-am sunat? Ce-ai păţit? 

— Gripă, răspunse el. 

— Te duci la doctor?... Alo? Te-am întrebat dacă te duci la 
doctor. 

— Vorbește mai tare. 

Terminase de răvășit un sertar și trecu la următorul. 

— Ai probleme cu telefonul? D., n-ar trebui să stai acolo 
singur și bolnav. 

— SPUNE-I SĂ VINĂ LA NOAPTE SĂ AIBĂ GRIJĂ DE 
TINE. 

Dolarhyde duse mâna la gură aproape la timp. 

— Ce Dumnezeu a fost asta? E cineva cu tine? 

— Radioul, am apăsat pe butonul greșit. 

— Hei, D., vrei să trimit pe cineva? Nu pari în apele tale. 
O să vin chiar eu. Am s-o rog pe Marcia să mă aducă la 
prânz la tine. 

— Nu. 

Cheile se aflau pe un breloc în sertar. Le găsise. Se 
întoarse în hol, cu telefonul în mână. 

— Mă simt bine. Ne vedem curând. 


S-urile aproape că îl strangulară. Cobori scările în goană. 
Firul telefonului se smulse din perete, căzând pe trepte, 
undeva în urma lui. 

Se auzi un urlet sălbatic de furie. 

— VINO AICI, FAŢĂ DE CUR! 

Coborf în pivniţă. În cufăr, lângă lădiţa cu dinamită, se 
afla o valijoară plină cu bani, cărţi de credit și permise de 
conducere sub diferite nume, pistolul, cuțitul și măciuca. 
Înșfăcă valiza și urcă în fugă la parter, trecu în goană pe 
trepte, gata de luptă dacă Dragonul ar fi coborât. Se aruncă 
în dubiță și demară în viteză, derapând continuu pe 
pietrișul aleii. 

Pe autostradă încetini și își mișcă umerii pentru a-și 
calma gustul de fiere al spaimei. O parte din teamă dispăru. 
Mergând cu viteza legală și folosind corect semnalizarea, 
conduse cu grijă spre aeroport. 


Capitolul 39 


Dolarhyde plăti taxiul în faţa unui bloc de pe Eastern 
Parkway, la două cvartale de Muzeul Brooklyn. Parcurse pe 
jos restul drumului. Oameni care făceau jogging îl depășiră, 
îndreptându-se spre Prospect Park. 

Stând pe refugiul de lângă staţia de metrou, avea o 
perspectivă bună asupra clădirii în stil neoclasic grecesc. 
Nu mai văzuse niciodată Muzeul Brooklyn până atunci, dar 
citise ghidul - comandase broșura când zărise prima oară 
menţiunea cu litere minuscule: „Muzeul Brooklyn”, sub 
fotografiile cu Marele Dragon Roșu și Femeia Înveșmântată 
cu Soare. 

Numele marilor gânditori, de la Confucius la Demostene, 
erau gravate în piatră deasupra intrării. Era o clădire 
impozantă, cu grădini botanice alături, o casă potrivită 
pentru Dragon. Metroul hurui sub asfalt, gâdilându-l în 
tălpi. Un aer stătut răzbătu prin grilaj, amestecându-se cu 
mirosul cleiului din mustaţa sa. Mai rămăsese doar o oră 
până la închidere. Traversă strada și intră. Lăsă valiza la 
garderobă. 

— Garderoba va fi deschisă și mâine? întrebă el. 

— Muzeul este închis mâine. 

La garderobă era o femeie slăbuţă, într-o uniformă 
albastră, care își feri privirea după replica asta. 

— Cei care vin mâine folosesc garderoba? continuă el. 

— Nu. Dacă muzeul este închis și garderoba este închisă. 

„Bun.” 

— Mulţumesc. 

— N-aveţi pentru ce. 

Dolarhyde se plimbă printre imensele vitrine de sticlă din 
Sala Oceanelor și Sala Băștinașilor Americani de la parter - 
vase de ceramică, arme de tăiat primitive, artefacte și măști 


pline de expresie ale indienilor de pe Coasta de Nord-Vest. 
Mai erau doar patruzeci de minute până la închiderea 
muzeului. Nu mai avea timp să studieze parterul. Ştia unde 
se aflau ieșirile și lifturile pentru vizitatori. Urcă la etajul 
cinci. Simţea că se află mai aproape de Dragon, dar era în 
regulă, știa că nu va da peste el după primul colţ. Dragonul 
nu era expus publicului; pictura fusese încuiată în întuneric 
de când se întorsese de la Tate Gallery din Londra. 
Dolarhyde aflase la telefon că tabloul Marele Dragon Roșu 
și Femeia Înveșmântată cu Soare era rareori expus. Avea 
aproape două sute de ani și lumina îl putea deteriora. 

Dolarhyde se opri în faţa picturii lui Albert Bierstadt, 
Furtună în Munţii Stâncoși - Muntele Rosalie 1866. Din 
locul acela putea vedea ușa studioului de pictură și a 
depozitului. Acolo se afla Dragonul. Nu o copie, nu o 
fotografie: Dragonul! Acolo va veni a doua zi, când avea 
întâlnire cu El. 

Se plimbă de-a lungul etajului cinci, traversă coridorul cu 
portrete, fără să vadă picturile. leșirile îl interesau. Găsi 
ieșirea de incendiu și scările principale și reţinu unde se 
aflau lifturile pentru public. 

Gardienii erau niște bărbaţi politicoși, în floarea vârstei, 
cu pantofi cu talpă groasă, după ani de zile de stat în 
picioare. Niciunul nu era înarmat, observă Dolarhyde; unul 
dintre cei din hol purta totuși armă. Poate că era un poliţist 
de noapte. 

Anunţul de închidere răsună în difuzoare, așa că el se 
duse și își luă valiza. Dolarhyde rămase pe trotuar în fața 
muzeului și privi mulţimea care se scurgea în plăcuta seară 
de vară. Cei care făceau jogging alergau acum pe loc, 
așteptând până când șuvoiul de oameni traversă strada 
spre metrou. 

Dolarhyde petrecu câteva minute în Grădina Botanică. 
Făcu apoi semn unui taxi și indică șoferului adresa unui 
magazin pe care îl găsise în Pagini Aurii. 


Capitolul 40 


Luni la ora nouă seara, Graham puse servieta jos, în faţa 
ușii apartamentului din Chicago pe care îl folosea și începu 
să scotocească prin buzunar după chei. Petrecuse o zi 
obositoare în Detroit, interogând personalul și verificând 
dosarele angajaţilor la spitalul unde doamna Jacobi făcuse 
muncă voluntară înainte ca familia să se mute în 
Birmingham. Căuta o persoană care să fi lucrat atât în 
Detroit, cât și în Atlanta, sau în Atlanta și Birmingham; 
cineva care să fi putut deţine o dubiţă și un scaun cu rotile 
și care le-ar fi văzut pe doamna Jacobi și pe doamna Leeds 
înainte de a le omori. 

Crawford considerase călătoria o pierdere de vreme, dar 
îl lăsase să-și facă damblaua. Crawford avusese dreptate. Al 
naibii Crawford. Prea avea mereu dreptate. Graham auzi 
telefonul sunând în apartament. Cheile se prinseseră în 
cusătura pantalonilor. Când le trase afară, le trase cu o 
bucată sfâșiată de buzunar, mărunţișul se scurse pe cracul 
pantalonilor și se împrăștie pe jos. 

— Fir-ar să fie! 

Ajunse în mijlocul camerei când telefonul amuţi. Poate că 
fusese Molly care încerca să ia legătura cu el. O sună în 
Oregon. Bunicul lui Willy răspunse la telefon cu gura plină: 
era vremea cinei în Oregon. 

— Transmite-i lui Molly să mă sune când termină, îl rugă 
Graham. 

Era sub duș, cu șamponul în ochi, când telefonul sună din 
nou. Se șterse pe cap și alergă cu apa șiroind pe el, 
înșfăcând receptorul. 

— Bună, Buze Fierbințţi. 

— Tu, diavol cu vorbe dulci, sunt Byron Metcalf din 
Birmingham. 


— Scuze. 

— Am vești bune și vești proaste. Ai avut dreptate cu 
Niles Jacobi. El a scos lucrurile din casă. S-a descotorosit de 
ele, dar am găsit la el în cameră niște hașiș și am putut să-l 
strâng cu ușa să-l fac să ciripească. Asta este vestea proastă 
- știu că sperai ca Zâna Măseluţă să le fi furat și să le fi 
ascuns. Vestea cea bună este că există un film. Nu-l am încă. 
Niles spune că sunt două role băgate sub bancheta mașinii 
sale. Le mai vrei încă, nu-i așa? 

— Bineînţeles că le vreau. 

— Ei bine, prietenul lui intim, Randy, folosește momentan 
mașina și încă n-am reușit să luăm legătura cu el, dar nu 
mai durează mult. Vrei să trimit filmul cu primul avion spre 
Chicago și să te sun ca să te anunţ când sosește? 

— 'Te rog. E foarte bine, Byron, mulțumesc. 

— N-ai de ce. 

Molly sună tocmai când Graham se pregătea de culcare. 
După ce se asigurară unul pe celălalt că se simt bine, nu 
prea mai avură ce discuta. 

Willy se simţea minunat, îi comunică Molly. Îl lăsă pe băiat 
să-i spună noapte bună. Willy avea însă mai multe de zis 
decât noapte bună - îi comunică lui Will vestea cea mare: 
bunicul îi cumpărase un ponei. Molly nu pomenise despre 
asta. 


Capitolul 41 


Muzeul Brooklyn este închis pentru publicul larg 
miercurea, dar studenţii de la cursurile de artă și 
cercetătorii au acces. Muzeul reprezintă o facilitate 
excelentă pentru studenţii serioși. Membrii personalului 
sunt documentaţi și binevoitori; de multe ori permit 
cercetătorilor să vină miercurea cu o programare 
prealabilă spre a vedea obiecte care nu sunt expuse pentru 
public în mod obișnuit. 

Francis Dolarhyde ieși din staţia de metrou puţin după 
ora două după-amiaza, cărându-și materialul de studiu. 
Avea la el un caiet de notițe, un catalog de la Tate Gallery și 
o biografie a lui William Blake sub braţ. Sub cămașă pitise și 
un pistol plat de 9 mm, o măciucă și un șiș. Un bandaj 
elastic ţinea armele lipite de abdomenul său plat. Haina 
sport le ascundea perfect când era încheiată. O cârpă 
înmuiată în cloroform și sigilată într-o pungă de plastic era 
îngrămădită în buzunarul hainei. În mână căra o cutie nouă 
de chitară. 

Lângă ieșirea din metrou, în centrul Eastern Park, 
existau trei telefoane publice: unul dintre aparate fusese 
smuls, unul dintre celelalte două funcţiona. Dolarhyde 
introduse fise, formă numărul de la Baeder, așteptă până 
când Reba răspunse. Auzea zgomotele obișnuite din camera 
obscură. 

— Bună, Reba, spuse el. 

— Salut, D., cum te simţi? 

Traficul intens de pe ambele benzi îl împiedica să audă 
bine. 

— Bine. 

— Parcă ai fi la un telefon public. Credeam că ești acasă, 
bolnav. 


— Vreau să vorbesc cu tine mai târziu. 

— OK. Sună-mă cât mai târziu, bine? 

— Trebuie... să te văd. 

— Şi eu vreau să mă vezi, dar nu pot în seara asta. 
Trebuie să lucrez. O să mă suni? 

— Mda. Dacă nu se întâmplă... 

— Poftim? 

— O să te sun. 

— Chiar vreau să vin cât se poate de repede, D. 

— Mda. La revedere... Reba. 

„Bun.” 

Frica i se scurse din oasele pieptului spre stomac. Și-o 
înăbuși și traversă strada. 

Intrarea în Muzeul Brooklyn miercurea se face printr-o 
singură ușă din extrema dreaptă a clădirii. Dolarhyde intră 
în spatele a patru studenţi de la Arte. Tinerii își rezemară 
ranițele și genţile de perete și scoaseră permisele. 
Gardianul din spatele biroului le verifică. I se adresă apoi 
lui Dolarhyde: 

— Aveţi programare? 

Dolarhyde aprobă din cap. 

— Pictură. Domnișoara Harper. 

— Semnaţi în registru, vă rog. 

Gardianul îi oferi un pix. Semnă „Paul Crane”. 
Funcţionarul formă un număr de interior. Dolarhyde se 
întoarse cu spatele la birou și studie din ușă Festivalul 
culesului viei al lui Robert Blum în timp ce gardianul cerea 
confirmarea programării. Cu colțul ochiului putu vedea încă 
un paznic în hol. Da, era cel cu arma. 

— Pe hol înainte, pe lângă atelier, este o bancă în dreptul 
lifturilor principale, spuse ofițerul de la birou. Așteptaţi 
acolo. Domnișoara Harper coboară să vă ia. 

Îi înmână lui Dolarhyde un ecuson de plastic scris cu roz 
pe fond alb. 

— Pot să-mi las chitara aici? 

— O să am eu grijă de ea. 


Muzeul arăta diferit cu luminile stinse. În vitrinele de 
sticlă era semiîntuneric. Dolarhyde așteptă trei minute pe 
bancă până când domnișoara Harper cobori din lift. 

— Domnul Crane? Sunt Paula Harper. 

Era mai tânără decât păruse la telefon când o sunase din 
St. Louis; o femeie sensibilă, drăguță, dar cu un aer sever. 
Își purta bluza și fusta ca pe o uniformă. 

— Aţi sunat în legătură cu acuarelele lui Blake, spuse. Să 
mergem sus să vă arăt lucrările. Luăm liftul personalului - 
pe aici. 

Îl conduse pe lângă atelierul muzeului întunecat și printr- 
o cameră mică în care erau aliniate arme primitive. Privi 
rapid în jur pentru a găsi repere de orientare. În colţul Sălii 
Băștinașilor Americani se găsea un coridor ce ducea la un 
mic lift de serviciu. Domnișoara Harper apăsă pe buton, își 
strânse braţele la piept și așteptă. Ochii ei de un albastru 
palid alunecară peste permisul roz pe alb, prins de reverul 
lui Dolarhyde. 

— V-a dat un permis pentru etajul șase, spuse. Nu 
contează - astăzi nu este niciun agent de pază la etajul 
cinci. Ce tip de cercetare desfășuraţi? 

Dolarhyde se limitase să zâmbească și să aprobe dând 
din cap până atunci. 

— O lucrare despre William Butts, răspunse. 

— Despre William Butts? 

Bărbatul confirmă dând din cap. 

— N-am citit prea multe despre el. Nu-l găsești decât în 
note de subsol ca patron al lui Blake. E un personaj 
interesant? 

— Abia am început studiul. Voi fi nevoit să plec în Anglia. 

— Am impresia că National Gallery deţine două acuarele 
pe care le-a realizat pentru Butts. Le-aţi văzut? 

— Nu încă. 

— Ar fi bine să le scrieţi din timp pentru a-i anunţa. 

Dolarhyde dădu aprobator din cap. Sosi liftul. Etajul 
cinci. Tremura un pic, dar își simțea sângele pompând prin 


braţe și picioare. În curând va ajunge la momentul de 
răscruci și va trebui să hotărască: da sau nu. Dacă va 
merge prost, nu-i va lăsa să pună mâna pe el. 

Îl conduse de-a lungul coridorului cu portrete americane. 
Nu era drumul pe care venise el data trecută. Putea totuși 
să-și dea seama unde se află. Era în regulă. 

Dar o surpriză îl aștepta pe culoar, iar când o zări, se opri 
înmărmurit. Paula Harper își dădu seama că el nu mai era 
în spatele ei și se întoarse. Bărbatul încremenise în faţa 
unei nișe din peretele cu portrete. Reveni lângă el și văzu la 
ce se uita atât de fascinat. 

— E un portret al lui George Washington de Gilbert 
Stuart, spuse ea. 

„Nu, nu-i adevărat.” 

— Vedeţi unul asemănător pe bancnota de un dolar. 1 se 
spune Portretul Lansdowne deoarece Stuart a pictat unul și 
pentru marchizul de Lansdowne spre a-i mulțumi pentru 
sprijinul acordat revoluţiei americane... Vă simţiţi bine, 
domnule Crane? 

Dolarhyde era livid. O imagine mai afurisită decât pe 
toate bancnotele de un dolar pe care le văzuse vreodată. 
Washington, cu ochii săi voalaţi și dinţii falși prost executaţi 
îl privea fix din ramă. Dumnezeule, arăta exact ca bunică- 
sa. Dolarhyde se simţi ca un copil prins cu o boroboaţă. 

— Domnule Crane, vă simţiţi bine? 

Trebuia să răspundă ceva sau avea să strice tot planul. 
Trebuia să treacă peste asta. „Doamne, bărbate, e atât de 
bineee. EȘTI CEL MAI MURDAR... Nu. Trebuie să spui 
ceva.” 

— Fac cobalt, răspunse. 

— Doriţi să luaţi loc câteva minute? 

Se simţea chiar un slab miros de medicament venind 
dinspre el. 

— Nu. Luaţi-o înainte. Vin și eu. 

„Și n-ai să mai tai nimic, bunico. Naiba să te ia, te-aș 
ucide dacă n-ai fi deja moartă. Deja moartă. Bunica era deja 


moartă! Moartă acum, acum și pentru totdeauna. Doamne, 
bărbate, e atât de bineee.” 

Celălalt nu era însă mort, iar Dolarhyde știa acest lucru. 

O urmă pe domnișoara Harper, traversat de valuri de 
frică. Intrară pe o ușă dublă în studioul de pictură și 
depozit. Dolarhyde aruncă o scurtă privire în jur. Era o 
cameră lungă, liniștită, bine luminată și plină de rafturi cu 
picturi acoperite. Mici birouri erau înșirate de-a lungul 
peretelui. Ușa spre cel mai îndepărtat dintre ele era 
întredeschisă, iar Dolarhyde auzi un zgomot de mașină de 
scris. Nu zări pe nimeni altcineva în afară de Paula Harper. 
Îl conduse până la o masă de lucru neobișnuit de înaltă și îi 
aduse un scaun. 

— Așteptaţi aici. Vă aduc pictura. 

Dispăru în spatele rafturilor. Dolarhyde își desfăcu un 
nasture din dreptul abdomenului. Domnișoara Harper se 
întorcea. Căra o cutie plată, neagră, nu mai mare decât o 
servietă. Acolo era deci! Cum de avea oare puterea să ducă 
pictura? Nu-i trecuse prin minte că tabloul era plat. Văzuse 
dimensiunile în cataloage - 43,18 x 33,02 cm - dar nu le 
acordase atenţie. Se așteptase să fie imensă. Dar era mică. 
Era mică și se afla acolo, în camera aceea dominată de 
liniște. Nu realizase niciodată câtă putere acumulase 
Dragonul din vechea casă din livadă. 

Domnișoara Harper spunea ceva din care prinse doar 
atât: 

— ... trebuie să o ţinem în cutie pentru că lumina soarelui 
i-ar afecta culorile. De aceea nu este expusă foarte des. 

Puse cutia pe masă și o șterse de praf. Un zgomot se auzi 
dinspre ușa dublă. 

— Scuză-mă, trebuie să-i deschid lui Julio. 

Luă în braţe cutia și se grăbi spre ușa de sticlă. Un 
bărbat cu un cărucior aștepta afară. Femeia îi ţinu ușa până 
când intră. 

— Acolo e bine? 

— Da, mulţumesc, Julio. 


Bărbatul ieși. Domnișoara Harper se întoarse, aducând și 
cutia de depozitare. 

— Îmi cer scuze, domnule Crane, Julio șterge praful 
astăzi și curăţă niște rame. 

Deschise cutia și dădu la iveală un înveliș alb de carton. 

— Înţelegeţi că nu aveţi voie să-l atingeţi. O să vi-l arăt eu 
- asta este regula. E bine? 

Dolarhyde încuviință cu o mișcare din cap. Nu putea 
vorbi. Femeia deschise învelișul și dădu la o parte folia 
protectoare din plastic și niște material gros. Ilată-l: Marele 
Dragon Roșu și Femeia Înveșmântată cu Soare - Omul- 
Dragon ridicat heraldic în două picioare deasupra femeii 
prosternate, care se roagă, prinsă într-unul din cercurile 
cozii lui. 

Într-adevăr, un tablou mic, dar plin de forţă. Uimitor. Cele 
mai bune reproduceri nu reușiseră să redea fidel detaliile 
sau culorile. 

Dolarhyde văzu clar, dintr-o singură ochire, scrisul lui 
Blake pe carton, două pete maronii la marginea din dreapta 
a picturii. Îl impresionă grozav. Era prea mult... culorile 
erau mult mai vii. 

Privi femeia înfășurată în coada Dragonului. O privi. 
Observă că părul ei avea exact aceeași culoare ca cel al 
Rebei McClane. Văzu că se afla la mai puţin de un metru de 
ușă. Stăpâni vocile dinlăuntrul său. „Sper că nu te-am 
șocat”, spusese Reba McCilane. 

— Se pare că a folosit și cărbune și acuarelă, explică 
Paula Harper. 

Stătea în așa fel încât să-l poată urmări. Ochii ei nu se 
dezlipeau nicio secundă de pe tablou. Dolarhyde băgă mâna 
sub cămașă. 

Undeva suna un telefon. Ţăcănitul mașinii de scris se 
opri. O femeie scoase capul din biroul îndepărtat. 

— Paula, la telefon. Este mama ta. 

Domnișoara Harper nici nu întoarse capul. Ochii ei nu-l 
slăbeau o clipă pe Dolarhyde sau pictura. 


— Vrei, te rog, să preiei mesajul, o rugă ea. Spune-ică o 
sun eu. 

Femeia dispăru în birou. După o secundă, zgomotul 
mașinii de scris se auzi din nou. Dolarhyde nu se mai putea 
abţine. „Acum e momentul, acum!” 

Dar Dragonul făcu el prima mișcare. 

— N-AM VĂZUT NICIODATĂ... 

— Poftim? holbă ochii domnișoara Harper. 

— ... un şobolan atât de mare! spuse Dolarhyde, arătând 
cu degetul. Pe rama aceea! 

Domnișoara Harper întoarse capul. 

— Unde? 

Smulse măciuca de sub cămașă. Mai mult din încheietură 
decât cu toată forţa braţului, o lovi în ceafă. Femeia se 
prăbuși năucită, Dolarhyde o prinse de bluză și îi puse pe 
faţă cârpa cu cloroform. Paula Harper scoase un sunet 
strident, nu prea puternic și se înmuie de tot. 

O așeză pe podea între masă și rafturile cu tablouri, trase 
pânza cu acuarela și rămase pe vine deasupra ei. Foșnete, 
zgomot de hârtie mototolită, o respiraţie horcăită... un 
telefonul sunând. Femeia ieși din biroul îndepărtat. 

— Paula? 

Privi în încăpere. 

— Mama ta la telefon! strigă ea. Vrea să vorbească 
neapărat cu tine. 

Înaintă prin spatele mesei. 

— Mă ocup eu de vizitator dacă... 

În momentul acela îi văzu. Paula Harper întinsă pe podea, 
cu părul peste faţă, iar peste ea îl zări pe el, cu pistolul în 
mână. Dolarhyde își îndesa în gură ultima bucată de 
acuarelă. El se ridică mestecând și porni să alerge. Către 
ea. Femeia o luă la goană spre birou, trânti ușa ce nu 
reprezenta niciun obstacol, se repezi la telefon, acesta căzu 
pe podea, se aruncă după el în patru labe, încercând să 
formeze un număr, dar linia era ocupată, când ușa se dădu 
de perete. Becul aprins al telefonului explodă în momentul 


când primi o lovitură după ureche. Receptorul, în care se 
auzi un fel de măcăit, căzu pe jos. 

În liftul de serviciu, Dolarhyde urmări luminile 
indicatorului de coborâre, în vreme ce ţinea pistolul lipit de 
abdomen, ascuns de cărţi. 

Primul etaj. leși în galeriile pustii. Întinse pasul, pantofii 
săi de jogging scoteau un sunet surd pe dușumea. Cotind 
greșit, trecu pe lângă măștile din oase de balene, specifice 
populaţiei Sisuit, pierzând secunde importante, alergă 
printre totemurile înalte Haida, se rătăci. Fugi spre 
totemuri, privi în stânga, zări armele primitive și știu unde 
se află. Trase cu ochiul pe lângă colţul care dădea în hol. 

Funcţionarul de la birou stătea lângă panoul de 
informaţii, la zece metri de recepţie. Paznicul înarmat se 
afla mai aproape de ușă. Iocul pistolului acestuia scârţăi 
când se aplecă să șteargă o pată de pe vârful pantofului. 

„Dacă se împotrivesc, pe el lichidează-l primul.” 
Dolarhyde vâri arma sub curea și strânse haina deasupra. 
Traversă holul, desfăcându-și ecusonul. 

Funcţionarul de la birou se întoarse când auzi pașii. 

— Mulţumesc, spuse Dolarhyde. 

Ţinând permisul de o margine, îl întinse peste biroul de la 
recepţie. Gardianul încuviinţă din cap: 

— Vă rog să-l introduceţi prin fanta aceea. 

Telefonul de la recepţie sună. Ecusonul era greu de 
dezlipit de pe sticla biroului. Telefonul sună din nou. 
„Repede.” Dolarhyde apucă ecusonul și îl introduse în fantă. 
Își luă cutia de chitară din mormanul de rucsacuri. Paznicul 
venea la telefon. leșit pe ușă, porni repede spre Grădina 
Botanică, era pregătit să tragă dacă ar fi auzit că este 
urmărit. 

În grădină, la stânga. Dolarhyde se ascunse în spaţiul 
dintre un mic șopron și un gard viu. Deschise cutia de 
chitară și scoase o rachetă de tenis, o minge de tenis, un 
prosop, o pungă de cumpărături împăturită și un mănunchi 
de ţelină cu frunze. 


Nasturii săriră când își scoase haina și cămașa dintr-o 
singură mișcare, apoi pantalonii. Pe dedesubt purta un 
tricou imprimat cu sigla Brooklyn College și pantaloni de 
trening, înghesui cărţile și hainele în pungă, apoi armele. 
Ţelina o trânti deasupra. Ș$terse mânerele cutiei, o închise 
și-i făcu vânt sub gard. 

Traversând grădina spre Prospect Park, cu prosopul pe 
după gât, ieși în Empire Boulevard. Cei care făceau jogging 
alergau în faţa lui. Luându-se după ei în parc, auzi în spate 
primele sirene ale poliţiei. Niciunul dintre alergători nu le 
dădu atenţie. Nici Dolarhyde. 

Alerga și mergea în pas ușor pe rând, cărând punga de 
cumpărături și racheta, bătând mingea de pământ ca unul 
care se răcorește după un antrenament intens și care s-a 
oprit la magazin să facă niște cumpărături în drum spre 
casă. 

Hotări să încetinească pasul; n-ar trebui să alerge cu 
stomacul plin. Acum își putea alege ritmul. 

Putea alege orice. 


Capitolul 42 


Crawford ședea în ultimul rând al boxei juraţilor 
mâncând alune Redskin în timp ce Graham lăsa jaluzelele 
din sala de judecată. 

— Înţeleg că în seara asta o să-mi dai profilul, spuse 
Crawford. Mi-ai spus că marţi; azi e marți. 

— O să-l termin. Mai întâi vreau să văd astea. 

Graham deschise plicul poștal de la Byron Metcalf și 
scoase conţinutul - două role vechi de film de familie, 
fiecare dintre ele în câte o pungă de plastic. 

— Metcalf îl dă în judecată pe Niles Jacobi? 

— Nu pentru furt - probabil că oricum el o să fie 
moștenitorul, el și fratele lui Jacobi, spuse Graham. Sincer 
să fiu, nu știu. Procurorul din Birmingham vrea să-l facă 
praf. 

— Bine, spuse Crawford. 

Ecranul pentru filme atârna de tavanul sălii cu faţa către 
boxa juraţilor, aranjament care le permitea acestora să 
urmărească probele filmate. Graham aduse proiectorul. 

—  Verificând standurile de ziare de la care Zâna 
Măseluţă și-ar fi putut face rost atât de repede de Tattler - 
am primit rapoarte de la Cincinnati, Detroit și o grămadă 
din Chicago, spuse Crawford. Diverși ciudaţi. 

Graham porni filmul. Era făcut la o partidă de pescuit. 
Copiii familiei Jacobi se jucau cu undiţele pe malul cu trestii 
al unui heleșteu. 

Graham încercă să nu se gândească la cei care se aflau în 
coșciugele micuţe de sub pământ. Se strădui să și-i 
imagineze pescuind. 

Pluta fetei zvâcni și dispăru. Mușcase un pește. Crawford 
mototoli punga de alune. 


— Cei din Indianapolis își scot sufletul interogând ziariști 
și verificând staţiile unde se vinde Servco Supreme, spuse 
el. 

— Vrei să vezi asta sau nu? întrebă Graham. 

Crawford tăcu până la finalul filmului, care dură două 
minute. 

— Minunat, a prins un biban, spuse el. Acum în legătură 
cu profilul... 

— Jack, tu ai fost în Birmingham chiar după incident. Eu 
am ajuns acolo abia după o lună. Ai văzut casa când încă le 
mai aparţinea - eu nu. Când am ajuns eu, era redecorată. 
Acum, pentru numele lui Dumnezeu, lasă-mă să-i privesc pe 
oamenii ăștia și după aceea o să-ţi termin profilul. 

Porni cel de-al doilea film. Pe ecran apăru o scenă cu o 
petrecere aniversară. Familia Jacobi ședea în jurul mesei. 
Cântau. Graham le citi pe buze „Muuulţi ani trăiască!” 
Donald Jacobi, în vârstă de unsprezece ani, se întoarse 
către cameră. Ședea în capul mesei, cu tortul în faţă. 
Lumânările se reflectau în ochelarii lui. 

La colțurile mesei îl flancau sora și fratele lui, privindu-l 
cum suflă în lumânări. 

Graham se foi pe scaun. 

Doamna Jacobi se aplecă, părul ei negru legănându-se, ca 
să ia pisica și să o dea jos de pe masă. Apoi doamna Jacobi îi 
aduse fiului ei un plic mare, de care atârna legată o 
panglică lungă. Donald Jacobi deschise plicul și scoase din 
el o felicitare mare. Privi către cameră și întoarse 
felicitarea. Pe ea scria: „La mulţi ani - urmărește panglica”. 

Imaginea începu să se clatine când camera urmă 
procesiunea în bucătărie. Acolo era o ușă încuiată cu un 
cârlig. Donald cobori primul, urmat de ceilalţi, pe scările 
spre pivniţă, pe urma panglicii. Capătul panglicii era legat 
de ghidonul unei biciclete cu zece viteze. 

Graham se întrebă de ce nu-i oferiseră bicicleta afară. 

Când imaginea se întrerupse și apăru următoarea, 
întrebarea lui își găsi răspunsul. Acum erau afară și se 


vedea că plouase destul de tare. În grădină erau bălți. Casa 
arăta altfel. Realtor Geehan schimbase culoarea când o 
zugrăvise după crimă. Ușa pivniţei care dădea afară se 
deschise și apăru domnul Jacobi ducând bicicleta. Era 
prima oară când apărea el în film. O adiere de vânt îi ridică 
părul pieptănat peste chelie. Puse bicicleta pe pământ, 
ceremonios. Filmul se termina cu prima plimbare a lui 
Donald, sfios de data asta, cu bicicleta cea nouă. 

— Ce poveste nenorocită, mârâi Crawford, dar noi știam 
deja toate astea. 

Graham porni din nou filmul cu petrecerea aniversară. 
Crawford clătină din cap și începu să citească ceva din 
servieta sa, folosind o mică lanternă. Pe ecran, domnul 
Jacobi scotea bicicleta din pivniţă. Ușa pivniţei se trânti în 
spatele lui. De ea atârna un lacăt. Graham opri cadrul. 

— Uite. De asta a avut nevoie de cleștele de buloane, 
Jack, ca să taie lacătul și să intre prin pivniţă. Atunci, de ce 
nu a folosit calea asta? 

Crawford stinse lanterna și privi ecranul peste ochelari. 

— Ce-ai spus? 

— Știu că a avut un clește - l-a folosit să taie ramura aia 
când pândea din pădure. De ce n-a folosit calea asta să 
intre pe ușa pivniţei? 

— N-a putut. 

Rânjind ca un crocodil, Crawford așteptă: îi plăcea să-și 
surprindă interlocutorii care se aruncau la supoziţii. 

— A încercat? A lăsat urme? Eu n-am văzut niciodată ușa 
asta - când am ajuns eu acolo Geehan pusese o ușă de oţel 
cu dispozitive de siguranţă. 

Crawford își dădu drumul la gură: 

— E doar o supoziție a ta că Geehan a pus-o. Nu Geehan 
a făcut-o. Ușa de oţel se afla acolo când au fost uciși. Ea 
trebuie să fi fost pusă de Jacobi - era din Detroit, prefera 
dispozitivele de siguranţă. 

— Când a pus-o Jacobi? 


— Nu știu. Evident că după aniversarea băiatului - când a 
fost asta? Scrie în raportul de autopsie, dacă îl ai la 
îndemână. 

— Ziua lui a fost pe 14 aprilie, într-o luni, spuse Graham, 
privind spre ecran cu bărbia în palmă. Vreau să știu când a 
schimbat ușa Jacobi. 

Crawford se încruntă. Se însenină când înţelese sensul. 

— Crezi că Zâna Măseluţă a studiat casa când ușa veche 
cu lacăt se mai afla încă acolo, spuse el. 

— Avea la el un clește de tăiat, nu-i așa? Cum intri într-un 
loc prin efracţie cu un clește? întrebă Graham. Poţi tăia 
lacăte, grilaje sau lanţuri. Jacobi nu avea nici grilaje, nici 
lanţuri la uși, nu-i așa? 

— Nu. 

— Atunci înseamnă că se aștepta la un lacăt. Un clește de 
buloane e destul de greu și de lung. A acţionat ziua, iar din 
locul în care și-a parcat mașina a avut mult de mers până la 
casă. Știa că putea fi al dracului de grăbit la întoarcere 
dacă ceva nu ieșea cum trebuie. Nu ar fi cărat un clește 
dacă n-ar fi avut nevoie de el. Se aștepta la un lacăt. 

— Tu crezi că el a studiat casa înainte ca Jacobi să 
schimbe ușa. Apoi vine să-i omoare, așteaptă în pădure... 

— De acolo nu poţi vedea latura asta a casei. 

Crawford încuviinţă din cap. 

— Așteaptă în pădure. Ei merg la culcare, iar el vine cu 
cleștele și descoperă noua ușă cu dispozitive de siguranţă. 

— Să spunem că descoperă noua ușă. El planificase totul, 
iar acum dă de ușa asta, spuse Graham, ridicând mâinile. 
Este nervos, frustrat, vrea neapărat să intre. Așa că 
deschide zgomotos, cu un levier, ușa din curtea interioară. 
Intră în casă cu gălăgie - îl trezește pe Jacobi și este nevoit 
să-l omoare pe scări. Nu-i stă în caracter Dragonului. El nu 
e așa de dezordonat. E grijuliu și nu lasă nimic în urma lui. 
Când a intrat în casa familiei Leeds, a făcut-o curat. 

— Bine, în regulă, admise Crawford. Dacă aflăm când a 
schimbat Jacobi ușa, poate vom putea stabili intervalul de 


timp dintre momentul în care a studiat casa și cel al crimei. 
Oricum, intervalul minim. Asta pare ceva util acum. Poate 
că Departamentul de Simpozioane și lurism din 
Birmingham ne mai poate oferi date suplimentare în ceea 
ce privește cazarea sau închirierile de vehicule în perioada 
respectivă. Putem verifica din nou firmele de închirieri auto. 
De data asta vom lua în calcul și dubiţele. O să vorbesc cu 
departamentul din Birmingham. 

Crawford vorbise probabil foarte convingător: fix peste 
patruzeci de minute, un agent FBI din Birmingham, 
târându-l după el și pe agentul imobiliar Geehan, îl lua la 
întrebări pe un tâmplar, care lucra la grinzile unei case noi. 
Informaţia tâmplarului fu expediată prin radio la Chicago. 

— Ultima săptămână din aprilie, spuse Crawford punând 
jos receptorul. Atunci au montat noua ușă. Doamne, asta 
înseamnă cu două luni înainte ca familia Jacobi să fie ucisă. 
De ce ar fi cercetat casa cu două luni înainte? 

— Nu știu, dar îţi garantez că l-a văzut pe Jacobi sau pe 
toată familia înainte de a le cerceta casa. Dacă nu i-a 
urmărit de la Detroit, a descoperit-o pe doamna Jacobi 
cândva între 10 aprilie, când s-au mutat la Birmingham, și 
sfârșitul lui aprilie, când ușa a fost schimbată. Cândva în 
acest interval el s-a aflat în Birmingham. FBl-ul se ocupă de 
chestia asta acolo? 

— Și poliţia, spuse Crawford. Spune-mi: de unde știa că 
există o ușă interioară între pivniţă și casă? Nu poţi fi sigur 
de asta - nu în regiunile din sud. 

— Fără îndoială, a văzut interiorul casei. 

— Amicul tău Metcalf a obţinut extrasele de cont ale lui 
Jacobi? 

— Sunt sigur că da. 

— Să vedem ce facturi au fost plătite între 10 aprilie și 
sfârșitul lunii. Știu că facturile au fost verificate începând cu 
câteva săptămâni înaintea crimelor, dar poate nu am căutat 
destul de mult în urmă. Ca și în cazul Leeds. 


— Întotdeauna am bănuit că a privit în interiorul casei 
Leeds, spuse Graham. Din alee n-ar fi putut vedea geamul 
de la ușa bucătăriei. Acolo e o verandă cu zăbrele. Dar ela 
venit pregătit cu cuțitul pentru tăiat sticlă. lar ei nu 
apelaseră la niciun atelier cu trei luni înainte de a fi uciși. 

— Dacă el face cercetările cu atât de mult timp înainte, 
poate nu căutăm cu destul timp în urmă. Asta o să facem 
acum. Totuși, la Leeds - când era pe alee citind contoare în 
spatele casei cu două zile înainte să-i ucidă - poate i-a văzut 
intrând în casă. Poate a privit înăuntru când ușa verandei 
era deschisă. 

— Nu, ușile nu sunt pe aceeași direcţie - îți amintești? 
Privește. 

Graham puse în proiector filmul cu familia Leeds. Câinele 
familiei Leeds, Scotty, ridică urechile și alergă la ușa de la 
bucătărie. Valerie Leeds și copiii intrau aducând 
cumpărăturile. Prin ușa verandei nu se vedeau decât 
gratiile. 

— Bine, vrei să-l pui pe Metcalf să se ocupe de ordinele 
de plată pe aprilie? Orice factură sau achiziţie de care s-ar 
fi putut ocupa un comis-voiajor. Nu... o să fac eu asta cât 
timp termini tu profilul. Ai numărul lui Metcalf? 

Pe Graham îl interesa filmul familiei Leeds. Îi dădu, 
absent, lui Crawford cele trei numere ale lui Byron Metcalf. 

Porni aparatul din nou pe când Crawford folosea 
telefonul din camera juraţilor. 

Mai întâi filmul familiei Leeds. Câinele familiei Leeds. Nu 
purta zgardă, iar cartierul era plin de câini, dar Dragonul 
știa care era al lor. Iat-o pe Valerie Leeds. Imaginea ei îl 
tulbură pe Graham. lată ușa din spatele ei, vulnerabilă cu 
geamul ei mare. Pe ecran, copiii se jucau. Graham nu se 
simţise niciodată așa de apropiat de familia Jacobi cum se 
simţea de Leeds. Filmul lor îl emoţionă acum. Îl deranja 
faptul că se gândise la familia Jacobi ca la niște urme de 
cretă pe o podea însângerată. lată-i pe copiii familiei Jacobi, 


înșiraţi pe colţul mesei, lumânările aniversare aruncând 
lumini pe chipurile lor. 

O fracțiune de secundă, Graham își aminti picătura de 
ceară de pe noptiera lui Jacobi, petele de sânge din colţul 
dormitorului familiei Leeds. Ceva... 

Crawford se întoarse. 

— Metcalf mi-a spus să te întreb... 

— Nu-mi vorbi acum! 

Crawford nu se supără. Așteptă nemișcat, mijind ochii. 
Filmul rula în continuare, luminile și umbrele jucând pe 
chipul lui Graham. lată pisica familiei Jacobi. Dragonul știa 
că aceasta era pisica familiei Jacobi. Exista ușa interioară a 
pivniţei. Exista ușa exterioară a pivniţei cu lacătul. 
Dragonul adusese un clește. Filmul se termină. În cele din 
urmă pelicula ieși din aparat cu capătul fluturând. Tot ceea 
ce avea nevoie să știe Dragonul se afla pe aceste două filme. 
Nu fuseseră arătate în public, nu exista niciun club de film, 
niciun fest... 

Graham privi bine cunoscuta cutie verde în care sosise 
filmul familiei Leeds, pe care se aflau numele și adresa lor. 
Și Laboratorul Gateway Film, St. Louis, Mo. 63102. În 
mintea lui, „St. Louis” se regăsea la fel ca toate numerele 
de telefon pe care le văzuse vreodată. Ce-i cu St. Louis? Era 
unul dintre locurile în care Tattler era disponibil în fiecare 
luni noapte, aceeași zi în care se tipărea - ziua dinaintea 
răpirii lui Lounds. 

— La dracu', spuse Graham. 

Își cuprinse capul în palme parcă pentru a nu-și lăsa 
gândurile să zboare. 

— Metcalf mai e la telefon? 

Crawford îi întinse receptorul. 

— Byron, sunt Graham. Ascultă, rolele alea cu filmul 
familiei Jacobi pe care le-ai trimis - se aflau în vreo cutie?... 
Sigur, firește că știu că le-ai trimis și pe ele. Ai în faţă 
extrasele de cont ale lui Jacobi? În regulă, vreau să știu 
unde și-au developat filmul. Probabil le-a expediat vreun 


magazin în locul lor. Dacă sunt chitanţe de drogherii sau 
ateliere video, putem afla cu cine au trimis filmele. E 
urgent, Byron. O să-ţi povestesc cu prima ocazie. FBl-ul din 
Birmingham va începe să verifice magazinele. Dacă găsești 
ceva, spune-le mai întâi lor, apoi nouă. Faci asta? Grozav. 
Ce? Nu, n-o să te prezint, uită de Buze Fierbințţi. 

Agenţii FBI-ului au cercetat patru magazine video până l- 
au găsit pe cel în care fusese Jacobi. Directorul le-a spus că 
toate filmele clienţilor erau trimise într-un singur loc pentru 
procesare. 

Crawford văzuse filmele de douăsprezece ori înainte să 
primească telefonul din Birmingham. Primi mesajul. 
Neobișnuit de oficial, îi întinse mâna lui Graham: 

— E la Gateway, spuse el. 


Capitolul 43 


Crawford își turna un Alka-Seltzer într-un pahar de 
plastic când vocea stewardesei se auzi în sistemul de 
informare al călătorilor zborului 727. 

— Pasagerul Crawford? 

Când gesticulă cu mâna de pe scaunul său de pe culoar, 
ea veni către el. 

— Domnule Crawford, vreţi să vă duceţi în cabina de 
pilotaj, vă rog? 

Crawford lipsi patru minute. Reveni și se așeză pe scaun 
alături de Graham. 

— Zâna Măseluţă a fost în New York astăzi. 

Graham tresări și scrâșni din dinți. 

— Nu și-a făcut mendrele ca de obicei. Doar a spart 
capetele a două femei la Muzeul Brooklyn și, ascult-o pe 
asta, a mâncat un tablou. 

— L-a mâncat? 

— L-a mâncat. Specialiștii au sărit în sus când au aflat ce 
a mâncat. Au luat două amprente parţiale de pe permisul 
de plastic pe care l-a folosit și i le-au trimis lui Price. Când 
Price le-a pus cap la cap pe ecran cu ce avea dinainte, a 
constatat că erau aceleași. Nu l-a identificat, dar este 
același deget mare care a fost găsit pe sticla din ochiul 
puștiului Leeds. 

— La New York, îngăimă Graham. 

— Faptul că a fost azi în New York nu înseamnă nimic. E 
posibil să lucreze încă la Gateway. Dacă da, azi a avut zi 
liberă. E și mai ușor de identificat. 

— Ce a mâncat? 

— Un tablou care se cheamă Marele Dragon Roșu și 
Femeia Înveșmântată cu Soare. Ei spun că a fost pictat de 
William Blake. 


— Ce știi despre femei? 

— Au câte o lovitură bună de măciucă la cap. Cea mai 
tânără e la spital sub observaţie. Celei mai în vârstă i-au 
trebuit patru copci. Ușoară contuzie. 

— Au putut da o descriere? 

— Cea mai tânără: tăcut, voinic, mustață și păr negre - 
perucă, cred. Cea mai în vârstă n-a văzut nimic. 

— Dar n-a omorât pe nimeni. 

— Ciudat, spuse Crawford. l-ar fi prins mai bine să le fi 
omorât pe-amândouă - ar fi putut avea mai mult timp avans 
și n-ar mai fi existat nicio descriere. Cei de la științe 
Comportamentale l-au chemat pe Bloom la spital. Știi ce-a 
spus el? A spus că poate încearcă să se oprească. 


Capitolul 44 


Dolarhyde auzi flapsurile ieșind. Luminile din St. Louis 
treceau încet pe sub aripa avionului. Sub picioarele sale 
trenul de aterizare tremură la contactul cu aerul și se blocă 
brusc cu o bufnitură. Clătină din cap dintr-o parte într-alta 
pentru a-și dezmorţi ceafa puternică. Acasă! 

Își asumase un mare risc, dar câștigase dreptul de a lua o 
decizie. Putea alege să o aibă pe Reba McClane și s-o 
păstreze în viață. Putea să stea de vorbă cu ea și putea să 
se bucure de mișcările ei uimitoare în patul lui. Nu mai 
trebuia să-i fie teamă de casa lui. Acum avea Dragonul în 
stomac. Se putea duce la el acasă, să urce la copia 
Dragonului de pe perete și s-o facă cocoloș, dacă așa avea 
el chef. 

Nu trebuia să-și facă griji fiindcă simţea Dragoste faţă de 
Reba. Fiindcă simţea Dragoste pentru ea, îi putea oferi 
Dragonului familia Sherman și astfel scăpa de poruncile lui, 
se întorcea la Reba calm și ușurat, purtându-se normal cu 
ea. 

De la aeroport, Dolarhyde sună la ea acasă. Nu răspunse 
nimeni. Încercă la Baeder Chemical. Linia de noapte era 
ocupată. Și-o imagină pe Reba mergând către staţia de 
autobuz după terminarea lucrului, pipăind drumul cu 
bastonul, cu pelerina de ploaie pe umeri. 

Ajunse în mai puţin de cinci minute la laboratorul de film, 
prin traficul redus de noapte. Nu era în staţia de autobuz. 
Parcă pe strada din spatele laboratorului, lângă intrarea 
cea mai apropiată de camerele obscure. Îi va spune că se 
află acolo și că așteaptă până ce termină lucrul ca să o ducă 
acasă. Era mândru de noua sa putere de a decide. Voia să o 
folosească. Între timp mai putea face câte ceva în biroul 
său. 


La Baeder Chemical erau aprinse doar câteva lumini. 
Camera obscură a Rebei era încuiată. Lumina de deasupra 
ușii nu era nici verde, nici roșie. Era stinsă. Apăsă pe 
butonul soneriei. Niciun răspuns. Poate lăsase vreun mesaj 
în biroul lui. Auzi pași pe coridor. Era Dandridge, trecea pe 
lângă camerele obscure fără să ridice ochii din pământ. 
Mergea repede, ducând la subsuoară o mapă groasă cu 
dosarele angajaţilor. 

Dolarhyde se încruntă. 

Dandridge era la jumătatea parcării, îndreptându-se 
către clădirea Gateway, când Dolarhyde ieși din clădirea 
Baeder în spatele lui. 

Două dube de distribuţie și șase mașini se aflau în 
parcare. Buickul acela era al lui Fisk, directorul de personal 
de la Gateway. Oare ce făceau? Nu erau ture de noapte la 
Gateway. Cea mai mare parte a clădirii se afla în întuneric. 
În timp ce se îndrepta către biroul său, Dolarhyde vedea 
luminile roșii de pe coridor, care indicau ieșirea. Luminile 
din spatele ușii cu geam a Departamentului Personal erau 
aprinse. Dolarhyde auzi voci, cea a lui Dandridge și cea a lui 
Fisk. Se auziră pașii unei femei apropiindu-se. Secretara lui 
Fisk dădu colţul culoarului în faţa lui Dolarhyde. Avea o 
eșarfă pe cap și ducea cu ea registrele de la contabilitate. 
Era grăbită. Registrele erau grele, o povară. Lovi în ușa 
biroului lui Fisk cu vârful piciorului. 

Îi deschise Will Graham. 

Dolarhyde îngheţă în coridorul întunecat. Arma lui era în 
dubiță. 

Ușa biroului se închise la loc. 

Dolarhyde se mișcă repede, fără să scoată un sunet cu 
pantofii lui de jogging pe podeaua netedă. Își apropie faţa 
de geamul ușii de la intrare și scrută parcarea. Văzu o 
mișcare în lumina neoanelor. Un om! Se afla lângă una 
dintre dubiţele de distribuţie și avea o lanternă. Scutura 
ceva. Dădea cu praf pe oglinda exterioară, căutând 
amprente. 


În spatele lui Dolarhyde, undeva pe coridor, se auzeau 
pașii altui bărbat. Dolarhyde se depărtă de ușă, se furișă 
după colţ și cobori scările către subsol și camera cazanelor, 
în partea opusă a clădirii. 

Urcându-se pe o masă de lucru, putea ajunge la 
ferestrele de sus care dădeau la nivelul solului în spatele 
tufișurilor. Se rostogoli peste pervazul ferestrei, se ridică în 
patru labe între tufișuri, gata de fugă sau de luptă. 

Nu era nicio mișcare în partea aceea a clădirii. Se ridică, 
vâri o mână în buzunar și traversă strada. Alergând când 
trotuarul era cufundat în întuneric, mergând la pas când 
treceau mașini, făcu un lung ocol în jurul clădirilor Gateway 
și Baeder Chemical. 

Dubiţa lui era parcată la curba din spatele clădirii. Nu 
era nicio ascunzătoare în jurul ei. Asta e. Traversă strada în 
fugă și sări înăuntru, înșfăcând valiza. Luă arma, băgă 
încărcătorul, vâri un glonţ pe ţeavă și o puse pe bord, 
acoperind-o cu un tricou. 

Demară încet, așteptă ca lumina semaforului să se 
schimbe pe verde, dădu ușor colţul și se înscrise în trafic. 
Acum trebuia să gândească și era greu să gândească. 
Filmele erau de vină. Graham aflase cumva de filme. 
Graham știa unde fuseseră făcute. Nu știa de către cine. 
Dac-ar fi știut cine, n-ar mai fi avut nevoie de fișele de 
personal. De ce și de registrele de la contabilitate? Pentru 
absenţe! Să găsească o potrivire între absenţe și zilele în 
care a lovit Dragonul. Nu, exceptând prelucrarea lui 
Lounds, toate celelalte acţiuni au fost în zilele de sâmbătă. 
Poate zilele dinaintea acelor sâmbete, asta căuta. Aici l-a 
păcălit - recuperările angajaţilor nu erau înregistrate. 

Dolarhyde înainta încet pe Lindbergh Boulevard, 
gesticulând cu mâna liberă pe măsură ce cântărea și 
elimina pericolele. Căutau amprente. Nu le dăduse această 
ocazie - poate doar pe permisul de plastic de la Muzeul 
Brooklyn. Îl apucase în grabă de margini. Sigur aveau o 


amprentă. La ce bun o amprentă dacă nu aveau cu ce săo 
compare? 

Cercetau duba aceea pentru amprente. Nu avusese timp 
să vadă dacă verificau și celelalte mașini. Dubă. 
Transportase în ea scaunul cu rotile în care-l pusese pe 
Lounds - asta le-a dat ideea. Sau poate cineva din Chicago 
văzuse duba. Erau multe dube la Gateway, particulare, de 
distribuţie. 

Nu. Graham știa că el avea o dubă. Graham știa pentru 
că știa. Graham știa. Graham știa. Nenorocitul ăsta era un 
monstru. 

Vor lua amprentele tuturor celor de la Gateway și Baeder. 
Dacă nu-l vor prinde în seara asta, îl vor prinde mâine. 
Trebuia să fugă pentru totdeauna, și chipul său va fi afișat 
în toate avizierele oficiilor poștale și ale secțiilor de poliţie. 
Informaţiile începeau să se lege. Era mic și slab în faţa lor. 

— Reba, spuse el cu voce tare. 

Reba nu-l putea salva acum. Îl încercuiau din ce în ce mai 
strâns, iar el nu era decât un om slab cu buză de iepu... 

— ACUM ÎŢI PARE RĂU CĂ M-AI TRĂDAT? 

Vocea Dragonului vibra în adâncul lui, la fel de adânc ca 
și tabloul din pântecele lui. 

— Nu te-am trădat. Am vrut doar sss... să aleg. Tu m-ai 
chemat... 

— DĂ-MI CE VREAU ȘI TE VOI SALVA. 

— Nu. Voi fugi. 

— DĂ-MI CE VREAU ȘI O SĂ AUZI CUM SE RUPE 
COLOANA VERTEBRALĂ A LUI GRAHAM. 

— Nu. 

— ACUM ADMIRĂ CE Al FĂCUT TU AZI. ACUM SUNTEM 
APROAPE. PUTEM FI DIN NOU UNUL SINGUR. MĂ SIMŢI 
ÎNĂUNTRUL TĂU? MĂ SIMŢI, NU-I AȘA? 

— Da. 

— ȘI ȘTII CĂ EU TE POT SALIVA. ȘIII CĂ TE VOR 
TRIMITE ÎNTR-UN LOC MAI RĂU DECÂT CEL AL 
FRATELUI BUDDY. DĂ-MI CE VREAU ȘI VEI FI LIBER. 


— Nu. 

— TE VOR OMORI. TE VEI ZBATE PE JOS, ÎN CHINURI. 

— Nu. 

— CÂND TU VEI FI PLECAT, EA SE VA CULCA ȘI CU 
ALŢII, SE VA... 

— Nu! Iaci! 

— SE VA CULCA ȘI CU ALŢI OAMENI, OAMENI 
FRUMOŞI, VA PUNE... 

— Oprește-te! Taci! 

— ÎNCETINEȘTE ȘI O SĂ TAC. 

Piciorul lui Dolarhyde se ridică de pe acceleraţie. 

— AȘA E BINE. DĂ-MI CE VREAU ȘI N-O SĂ SE 
ÎNTÂMPLE NIMIC RĂU. DĂ-MI, ȘI O SĂ TE LAS 
ÎNTOTDEAUNA SĂ ALEGI, POŢI SĂ ALEGI MEREU, ȘI VEI 
VORBI BINE, EU VREAU CA TU SĂ VORBEȘII BINE, 
ÎNCETINEȘTE, AȘA, VEZI STAŢIA DE SERVICE? OPREȘTE 
ACOLO ȘI LASĂ-MĂ SĂ VORBESC CU TINE... 


Capitolul 45 


Graham ieși din birou și privi o clipă coridorul întunecat. 
Nu era în apele lui. Dura prea mult. Crawford îi verifica pe 
cei 380 de angajaţi de la Baeder cât de repede și de 
amănunţit era posibil - omul ăsta era neîntrecut la genul 
ăsta de treburi - dar timpul trecea și nu mai puteau păstra 
prea multă vreme secretul descoperirilor pe care le 
făcuseră. 

Crawford redusese echipa de lucru de la Gateway la cât 
mai puţini oameni. Le spusese celor care lucrau cu el la 
identificare doar atât cât era nevoie să știe: „Vrem să-l 
găsim, nu să-l speriem. Dacă îl descoperim în noaptea asta, 
putem pune mâna pe el în afara laboratorului, poate la el 
acasă sau în parcare”. 

Poliţia din St. Louis era cooperantă. Locotenentul Fogel 
de la Omucideri și un sergent apărură într-o mașină fără 
însemne, aducând un fax. Conectat la un telefon din 
Gateway, în câteva minute faxul transmise simultan fișele de 
personal la Departamentul Identificare al FBI din 
Washington și Departamentul Vehicule Motorizate din 
Missouri. În Washington, numele aveau să fie comparate cu 
amprentele din arhivă, atât de la condamnările civile, cât și 
penale. Numele angajaţilor de la Baeder, care aveau acces 
la secrete, erau eliminate. 

Departamentul de Vehicule Motorizate avea să-i verifice 
pe proprietarii de dube. 

Doar patru angajaţi au fost aduși de acasă: directorul de 
personal, Fisk, secretara lui Fisk, Dandridge de la Baeder și 
contabilul-șef de la Gateway. Pentru convocarea acestora în 
miez de noapte la întâlnire nu s-au folosit telefoanele. 
Agenţii s-au prezentat personal la ei acasă și i-au informat 
cum stăteau lucrurile: „Verificaţi-i înainte de a le spune ce 


vreţi de la ei, spusese Crawford. Și nu-i lăsaţi să folosească 
telefonul după aceea. Asemenea noutăţi circulă repede”. 
Spera să poată face o identificare rapidă după proteza 
dentară. Niciunul dintre cei patru angajaţi nu remarcase 
vreo anomalie în acest sens. 

Graham privi de-a lungul coridorului luminat de becurile 
roșii de evacuare. La naiba, acum erau pe drumul cel bun. 

Ce altceva ar fi putut face în seara aceea? 

Crawford îi ceruse ca femeia aceea de la Muzeul 
Brooklyn - domnișoara Harper - să fie transportată acolo 
cât de repede îi permitea starea sănătăţii. Probabil 
dimineaţa. Departamentul de Poliţie din St. Louis avea o 
dubă de supraveghere. Ea putea să stea înăuntru și să-i 
urmărească pe angajaţi intrând la lucru. 

Dacă nu-i dădeau de capăt în seara aceea, toate urmele 
operaţiunii aveau să dispară înainte de începerea lucrului. 
Graham nu-și făcea iluzii - ar avea noroc dacă ar dura încă 
o zipână să se răspândească vestea prin Gateway. Dragonul 
avea să urmărească orice-i părea suspect. Și o să-și ia 
zborul. 


Capitolul 46 


Acceptase să ia cina cu Ralph Mandy, nu părea nimic ieșit 
din comun. Reba McClane știa că trebuia să-i spună la un 
moment dat, și nu-i plăcea să lase lucrurile să treneze. De 
fapt, se gândise că Mandy își dăduse seama ce urma să se 
întâmple când ea insistase să plătească nemţește. I-a spus 
în mașină, când a dus-o acasă, că nu era o tragedie, că ea se 
simţea bine cu el și dorea să rămână prieteni, dar că ea 
avea pe cineva care-i era apropiat. Poate că el se simţise 
ușor rănit, dar și puţin ușurat. A reacţionat bine, gândi ea. 

În faţa ușii apartamentului ei, Ralph nu i-a cerut să intre. 
A vrut să o sărute la despărţire, iar ea a răspuns cu plăcere. 
El i-a deschis ușa și i-a dat cheile. A așteptat până a intrat și 
a încuiat ușa. Când s-a întors, Dolarhyde l-a împușcat o dată 
în gât și de două ori în piept. Trei gloanţe din pistolul cu 
amortizor: și un scuter face mai multă gălăgie. 

Dolarhyde ridică fără nicio dificultate cadavrul lui Mandy, 
îl trase între tufișuri și casă și îl lăsă acolo. 

Imaginea Rebei sărutându-l pe Mandy îl rănise profund 
pe Dolarhyde. Apoi durerea dispăru definitiv. Încă mai arăta 
și vorbea ca Francis Dolarhyde - Dragonul era un actor 
foarte bun: interpreta bine rolul lui Dolarhyde. 

Reba se spăla pe faţă când auzi soneria. Sună de patru 
ori înainte ca ea să ajungă la ușă. Atinse lanţul, dar fără să-l 
scoată. 

— Cine e? 

— Francis Dolarhyde. 

Ea deschise ușa, cu lanţul încă pus. 

— Mai spune-mi o dată. 

— Dolarhyde. Eu sunt. 

Ştia că așa era. Scoase lanţul. Rebei nu-i plăceau 
surprizele. 


— Parcă ai spus că o să mă suni, D. 

— Aș fi făcut-o. Dar e o urgenţă, te asigur, spuse el, 
punându-i cârpa cu cloroform pe faţă de cum intră. 

Strada era pustie. Majoritatea caselor erau cufundate în 
întuneric. O duse la dubă. Tălpile lui Ralph Mandy ieșeau 
din boscheţi în curte. Dolarhyde nu-și mai bătu capul cu el. 

Ea se trezi în timpul drumului. Zăcea pe o parte, cu 
obrazul pe tapiţeria prăfuită a podelei dubei, transmisia îi 
huruia zgomotos în ureche. Încercă să-și ducă palmele la 
faţă. Gestul îi strivi pieptul. Avea mâinile legate. Le pipăi cu 
faţa. Erau legate una de alta de la coate la încheieturile 
pumnilor cu niște fâșii moi de cârpă. Picioarele îi erau 
legate la fel, de la genunchi la glezne. Gura îi era acoperită 
cu ceva. 

„Ce s-a întâmplat? Ce... ce...?” 

D. era la ușă, apoi... Își aminti că îi prinsese capul cu forța 
lui nemaipomenită. 

„Oh, Doamne... ce se întâmplă?” 

D. era la ușă, apoi ea simţi cum ceva rece îi acoperise fața 
și o sufoca, încercase să-și ferească faţa, dar capul îi era 
imobilizat. 

Acum se afla în duba lui D. O recunoscu după zgomot. 
Duba era în mers. Frica încolţi în ea. Instinctul îi spunea să 
tacă, dar gâtul îi ardea din pricina vaporilor de cloroform și 
a benzinei. Tuși înăbușită de căluș. 

Vocea lui D.: 

— Nu mai durează mult. 

Ea simţi o curbă, apoi rulau pe pietriș, pietrele lovindu-se 
de aripi și de podeaua mașinii. 

E nebun. Asta e. Nebun. „Nebun” e un cuvânt 
înfricoșător. 

Ce se întâmplase? Ralph Mandy! Probabil îi văzuse la ea 
acasă. Asta îl enervase. 

„Adună-te, ai grijă ce faci.” Un om încercase odată să o 
plesnească, la Institutul Reiker. Ea tăcuse și el nu putuse să 
o nimerească - nici el nu vedea. Ăsta putea să vadă al 


dracului de bine. „Adună-te. Pregătește-te să vorbești. 
Doamne, ar putea să mă omoare cu călușul ăsta în gură. 
Doamne, ar putea să mă omoare fără să înțeleagă ce-i spun. 

Fii gata. Gândește-te ce trebuie să faci și nu-l stârni. 
Spune-i că poate renunţa la relaţia cu ea, nu-i nicio 
problemă. Eu n-o să vorbesc. Rămâi liniștită cât de mult 
timp poţi. Dacă nu poţi sta liniștită, așteaptă până-i poţi 
nimeri ochii.” 

Duba se opri, apoi se clătină când el cobori. Portiera 
laterală se deschise. Mirosea a iarbă și a cauciucuri încinse. 
Greieri. El urcă în mașină. 

Împotriva voinţei sale, încercă să strige, se înecă cu 
călușul și întoarse capul când el o atinse. Mângăierile 
ușoare pe umăr nu reușiseră s-o calmeze. O palmă 
usturătoare pe obraz reuși. 

Încercă să vorbească cu călușul în gură. Fu ridicată, 
purtată pe sus. Pașii lui răsunau sec pe scară. Acum știa 
unde se afla. La el acasă. Unde la el acasă? Un ceas ticăind 
în dreapta. Covor, apoi podea. Dormitorul în care făcuseră 
dragoste. Se scufunda în braţele lui, simţea patul sub ea. 

Încercă să-i vorbească. El ieșise din încăpere. Zgomot 
afară. Ușa dubei trântită. Vine. Pune ceva pe podea - 
canistre de metal. 

Simţi miros de benzină. 

— Reba. 

Într-adevăr era vocea lui D., dar atât de calmă. Îngrozitor 
de calmă și de stranie. 

— Reba, nu știu ce... să-ţi spun. Tu te-ai simţit atât de 
bine, și nu știi ce-am făcut pentru tine. Şi am greșit, Reba. 
M-ai făcut vulnerabil, apoi m-ai rănit. 

Ea încercă să vorbească din nou. 

— Dacă te dezleg și te las să te ridici în capul oaselor, o să 
fii cuminte? Nu încerca să fugi. Pot să te prind. O să fii 
cuminte? 

Ea întoarse capul în partea din care se auzea vocea 
pentru a încuviința. 


Simţi pe piele atingerea oţelului rece, fâsâitul cuţitului 
prin cârpe și braţele îi fură eliberate. Acum picioarele. Avea 
obrajii uzi unde fusese călușul. 

Încet și precaut, se ridică în capul oaselor în pat. „Dă ce 
ai mai bun.” 

— D., spuse ea, nu știam că ţii atât de mult la mine. Mă 
bucur că așa simţi, dar, vezi tu, m-ai speriat tare de tot de 
data asta. 

Niciun răspuns. Ştia că e acolo. 

— D., fraierul ăla de Ralph Mandy te-a enervat atât de 
tare? L-ai văzut la mine acasă? Asta e, nu-i așa? Îi spuneam 
că nu vreau să mă mai văd cu el. Pentru că vreau să mă văd 
cu tine. Nu o să mă mai întâlnesc niciodată cu Ralph. 

— Ralph a murit, spuse Dolarhyde. Nu cred că i-a plăcut 
foarte tare. 

„La naiba. Sper că inventează.” 

— Nu te-am rănit niciodată, D. Nu am vrut niciodată să te 
supăr în vreun fel. Hai să fim prieteni, să facem sex și să ne 
simțim bine, și să uităm de toate astea. 

— "Taci, spuse el calm. O să-ţi spun ceva. Cel mai 
important lucru pe care-l vei auzi vreodată. La fel de 
important ca cele Zece Porunci. La fel de important ca 
Predica de pe Munte. Ai înţeles? 

— Da, D. Eu... 

— Taci. Reba, în Birmingham și în Atlanta s-au întâmplat 
niște lucruri extraordinare. Ştii la ce mă refer? 

Ea negă dând din cap. 

— Au tot fost pe la știri. Două grupuri de persoane au fost 
transformate. Leeds. Și Jacobi. Poliţia crede că au fost uciși. 
Acum știi? 

Dădu să nege, apoi își aminti și încuviinţă din cap. 

— Ştii cum i se spune celui care a fost la oamenii ăștia? 
Poţi vorbi. 

— Zâna... 

O mână o înșfacă de obraji, făcând-o să tacă. 

— Gândește-te bine și răspunde corect. 


— E nu-știu-care Dragon. Dragonul... Dragonul Roșu. 

El se afla aproape de ea. Îi simţea respiraţia pe faţă. 

— EU SUNT DRAGONUL. 

Dându-se înapoi, împinsă de volumul și de 
nemaipomenitul timbru al vocii lui, se lovi de tăblia de la 
capul patului. 

— Dragonul te vrea, Reba. Te-a vrut dintotdeauna. Eu nu 
am vrut să i te dau. Astăzi am făcut ceva pentru tine ca elsă 
nu te poată avea. Şi am greșit. 

Acesta era D., cu D. putea vorbi. 

— Te rog. le rog nu-l lăsa să mă ia. Nu o să-l lași, te rog 
nu-l lăsa - eu sunt pentru tine. Ţine-mă la tine. ii la mine, 
știu că așa e. 

— Încă nu m-am hotărât. Poate nu mă pot abţine să nui 
te dau. Nu știu. Vreau să văd dacă faci ce-ţi spun eu. O să 
faci? Pot conta pe tine? 

— O să mă străduiesc. O să încerc. Nu mă speria prea 
tare, altfel n-o să pot. 

— Ridică-te, Reba. Stai lângă pat. Ştii în ce parte a 
camerei te afli? 

Încuviinţă din cap. 

— Ştii exact unde te afli în casă, nu-i așa? Te-ai plimbat 
prin casă în timp ce eu dormeam, nu-i așa? 

— Dormeai? 

— Nu fi proastă. Când am petrecut noaptea aici. Ai 
umblat prin casă, nu-i așa? Ai găsit vreun lucru ciudat? L-ai 
luat și l-ai arătat cuiva? Ai făcut asta, Reba? 

— Am ieșit pur și simplu afară. Tu dormeai, iar eu am 
ieșit afară. Jur. 

— Atunci știi unde se află ușa de la intrare, nu-i așa? 

Încuviinţă. 

— Reba, pune-ţi mâinile pe pieptul meu. Ridică-le încet. 

„Să mă reped la ochii lui?” 

Mâinile lui îi cuprinseră beregata din ambele părți. 

— Să nu faci ceea ce gândești pentru că strâng. Pune-ţi 
doar mâinile pe pieptul meu. Chiar la gât. Simţi cheia de pe 


lanț? Scoate-mi-o de la gât. Ușor... e-n regulă. Acum voi 
vedea dacă pot avea încredere în tine. Du-te și încuie ușa de 
la intrare și adu-mi cheia înapoi. Du-te. Te aștept. Nu 
încerca să fugi. Te pot prinde. 

Ea ţinea cheia în mână, lanţul lovindu-i-se încet de 
coapsă, îi era greu să meargă cu pantofii, dar nu se 
descălţă. Ticăitul ceasului o ajuta să se orienteze. 

„Covor, podea, iar covor. Canapeaua. Mergi spre dreapta. 
Ce-i mai bine? Ce? Să-i fac jocul sau să acţionez? Oare 
ceilalţi i-au făcut jocul?” 

Respirația agitată o ameţise. 

„Nu ameţi. Nu muri. Depinde dacă ușa e deschisă. Află 
unde este el.” 

— Merg încotro trebuie? 

Ea știa că da. 

— Mai sunt vreo cinci trepte. 

Vocea venea într-adevăr din dormitor. Simţi curent pe 
faţă: ușa era întredeschisă. Rămase între ușă și vocea din 
spatele ei. Introduse cheia în broasca de sub clanţă. Pe 
dinafară. Acum. lese repede, se silește să tragă ușa și 
răsucește cheia. Pe planul înclinat, fără baston, încercând 
să-și amintească unde era duba, o rupe la fugă. Fuge. 
Nimerește... în ce...? Un tufiș. [ipă. [ipă cât o ţinea gura: 

— Ajutor. Ajutor. Ajutor. Ajutor. 

Fuge pe pietriș. Un claxon de camion în depărtare. 
Autostrada e în partea aceea. Pornește iar repede, și mai 
repede, aleargă, cât de repede poate, schimbă direcția 
când simte iarbă în loc de pietriș, aleargă în zigzag pe alee. 

În spatele ei, pași apropiindu-se repede, alergând pe 
pietriș. Reba se oprește și ia un pumn de pietre, așteaptă 
până ce el este aproape și le aruncă cu putere, le aude 
lovindu-se de el. 

O lovitură în umăr o face să se răsucească, un braţ 
puternic sub bărbie, în jurul gâtului, strânge, strânge, 
sângele bubuindu-i în urechi. Lovește în spate, lovește 
fluierul piciorului în vreme ce deodată se așterne liniștea. 


Capitolul 47 


În două ore lista angajaţilor - bărbaţi albi, între douăzeci 
și cincizeci de ani, care aveau dubiţă era gata. Erau 
douăzeci și șase de nume. Departamentul de Vehicule 
Motorizate din Missouri oferise informaţii cu privire la 
culoarea părului din permisele de conducere, dar acest 
lucru nu era folosit ca o probă eliminatorie: Dragonul putea 
purta perucă. 

Secretara lui Fisk, domnișoara Trillman, făcu copii după 
listă și le distribui. Locotenentul Fogel consulta lista cu 
nume când pagerul sună. Fisk vorbi scurt la telefon cu 
sediul, acoperind apoi receptorul cu mâna. 

— Domnule Crawford... Jack, un bărbat, alb, pe nume 
Ralph Mandy, în vârstă de treizeci și opt de ani, a fost găsit 
împușcat mortal acum câteva minute în University City - 
adică în mijlocul orașului, lângă Washington University - 
era în curtea din faţă a casei locuite de o femeie pe nume 
Reba McClane. Vecinii au spus că lucrează pentru Baeder. 
Ușa e descuiată, ea nu e acasă. 

— Dandridge! strigă Crawford. Ce știm despre Reba 
McClane. 

— Lucrează în camera obscură. E oarbă. E de undeva din 
Colorado... 

— Îl cunoști pe Ralph Mandy? 

— Mandy? făcu Dandridge. Randy Mandy? 

— Ralph Mandy, lucrează aici? 

O verificare a fișei de personal dovedi că nu. 

— Coincidenţă poate, spuse Fogel. 

— Poate, încuviinţă Crawford. 

— Sper că Reba n-a păţit nimic, interveni domnișoara 
Trillman. 

— O cunoști? întrebă Graham. 


— Am stat de câteva ori de vorbă. 

— Ştii ceva despre Mandy? 

— Pe el nu-l cunosc. Singurul bărbat cu care am văzut- 
0... am văzut-o urcându-se în duba domnului Dolarhyde. 

— Duba domnului Dolarhyde, domnișoară Trillman? Ce 
culoare are duba domnului Dolarhyde? 

— Lăsaţi-mă să mă gândesc. Maro închis, poate negru. 

— Unde lucrează domnul Dolarhyde? întrebă Crawford. 

— Este șef de producţie la noi, spuse Fisk. 

— Unde e biroul lui? 

— Pe culoar. 

Crawford se întoarse să vorbească cu Graham, dar el 
pornise deja. 

Biroul domnului Dolarhyde era încuiat. Cu o cheie de la 
întreţinere o deschiseră imediat. Graham intră și aprinse 
lumina. Stătea nemișcat în ușă, examinând camera cu 
privirea. Era foarte curat. Nu se vedea niciun lucru 
personal. Pe raftul pentru cărţi erau doar manuale tehnice. 
Lampa de birou se afla în partea stângă a scaunului, deci 
era dreptaci. Aveau nevoie de amprenta degetului mare de 
la mâna stângă. 

— Hai să punem praf pe mapa pentru hârtii, îi spuse el lui 
Crawford, care se afla pe culoar, în spatele lui. Trebuie să fi 
pus degetul mare stâng pe clemă. Începuseră să caute prin 
sertare când privirea lui Graham fu atrasă de agenda de pe 
birou. Dădu paginile înapoi până la ziua de sâmbătă, 28 
iunie, data crimelor familiei Jacobi. Agenda era goală în 
zilele de joi și vineri de dinaintea acelui week-end. Dădu 
paginile înainte, până la ultima săptămână din iulie. Joia și 
vinerea erau goale. Era o însemnare miercuri: „Zborul 
American 552 la 3:45 ajunge la 6:15”. Graham copie 
însemnarea. 

— Vreau să aflu unde ajunge acest zbor. 

— Lasă-mă să mă ocup eu de asta, tu vezi-ţi de treabă 
aici, spuse Crawford. 

Se îndreptă către un telefon de pe culoar. 


Graham se uita la un tub de adeziv dentar aflat în 
sertarul de jos al biroului când Crawford îl strigă de la ușă. 
— Merge la Atlanta, Will. Hai să-l săltăm. 


Capitolul 48 


Apă rece pe fața Rebei, scurgându-i-se în păr. Senzaţie 
de ameţeală. Ceva tare sub ea, și în pantă. Întoarse capul. 
Lemn dedesubt. Un prosop rece și umed îi trecu peste faţă. 

— Te simţi bine, Reba? 

Era vocea calmă a lui Dolarhyde. Se înfioră când o auzi. 

— Uhhhh. 

— Respiră adânc. 

Trecu un minut. 

— Crezi că poţi sta în picioare? încearcă să te ridici. 

Se putu ridica atunci când o susţinu el cu un braţ. 
Stomacul i se strânse, avu un spasm de vomă. El așteptă 
până ce spasmul trecu. 

— Urcă pe rampă. Îţi amintești unde te afli? 

Ea încuviinţă din cap. 

— Scoate cheia din ușă, Reba. Vino înăuntru. Acum încui- 
o și pune cheia la gâtul meu. Așa. Acum să mă asigur că e 
încuiată. 

Auzi zgomotul făcut de clanţă. 

— Acum du-te în dormitor. Știi drumul. 

Se împiedică și căzu în genunchi, cu capul aplecat. Elo 
ridică luând-o de braţe și o duse până în dormitor. 

— Șezi pe scaunul ăsta. 

Se așeză. 

— DĂ-MI-O ACUM. 

Ea se chinui să se ridice, mâinile mari apăsate de pe 
umeri o împiedicară. 

— Stai liniștită, altfel nu-l pot ţine departe de tine, spuse 
Dolarhyde. 

Amintirile începeau să-i revină. Nu voia asta. 

— Încearcă, te rog, spuse ea. 

— Reba, pentru mine totul s-a terminat. 


El era în picioare, făcând ceva. Mirosul de benzină deveni 
foarte puternic. 

— Întinde mâna. Atinge asta. N-o apuca, doar atinge-o. 

Ea simţi ceva ce semăna cu niște nări netede de oţel. 

Ţeava unei arme. 

— Asta e o carabină, Reba. Cu gloanţe de calibrul .12 
Magnum. Ştii ce gaură o să facă? 

Ea încuviinţă dând din cap. 

— Lasă mâna jos. 

Ţeava rece îi fu proptită sub bărbie. 

— Reba, îmi doresc să fi putut avea încredere în tine. Am 
vrut să am încredere în tine. 

Părea că plânge. 

— A fost atât de bine. 

Plângea de-a binelea. 

— Așa e, D. Mi-a plăcut. Ile rog, nu-mi face rău acum. 

— Pentru mine totul s-a terminat. Nu te pot lăsa în seama 
Lui. Ştii ce-ţi va face? 

Începu să strige: 

— Ştii ce va face? Te va mușca până te va omori. Mai bine 
vii cu mine. 

Auzi un chibrit, simţi miros de sulf, auzi o bufnitură de 
flacără. Căldură în cameră. Fum. Foc! Lucrul de care se 
temea cel mai tare pe lume. Foc! Ar fi fost de preferat orice 
altceva. Spera să fie ucisă la prima împușcătură. Își încordă 
picioarele, gata să fugă. 

Îl auzi aiurând: 

— Oh, Reba, nu pot suporta să te văd arzând. 

Ţeava se îndepărtă de gâtul ei. Ambele ţevi ale carabinei 
se descărcară când ea se ridică în picioare. Asurzită, crezu 
că a fost împușcată, crezu că e moartă, simţi o bufnitură 
grea pe podea. Apoi fum și trosnetul flăcărilor. Foc! 

Focul o readuse la realitate. Simţea căldură pe mâini și 
pe faţă. Afară, ieși! 

Călcă pe niște picioare, se împiedică de piciorul patului, 
tuși înecată de fum. 


„Mergi aplecată pe sub fum, așa se spune. Nu fugi, o să 
te împiedici de ceva, o să cazi și o să mori” 

Era încuiată în casă. Încuiată! Mergea aplecată mult, 
aproape târându-se, cu degetele bâjbâind pe podea, găsi 
picioarele, ajunse la celălalt capăt al trupului, găsi păr, 
atinse ceva moale sub păr, doar o masă amorfa, așchii de os 
ascuţite, un ochi desprins. 

„Cheie în jurul gâtului lui... repede.” Ambele mâini pe 
lanţ, strânse picioarele sub ea, mișcare de smulgere, lanţul 
se rupse, căzu pe spate, se ridică din nou, se întoarse, 
derutată. Încercă să se orienteze, să simtă, să audă cu 
urechile ei încă asurzite dincolo de trosniturile focului. 
Marginea patului... care margine? Se împiedică de cadavru, 
încercă să asculte. 

TIC-TAC, ceasul bătând. TIC-TAC, în sufragerie. TIC-ITAC. 

„la-o la dreapta.” 

Gâtul ars de fum. TIC-TAC. 

„Ușa aici. Cheia sub clanţa ușii. N-o scăpa. Descuie. 
Deschide-o repede. Aer. Pe rampă. Aer.” 

Se prăbuși în iarbă. Din nou porni în patru labe, târându- 
se. 

Se ridică în genunchi, bătu din palme, după ecou știu în 
care parte era casa și se târî cât mai departe de ea, 
respirând adânc până ce se putu ridica din nou în picioare, 
porni șovăielnic, o luă la fugă până se poticni de ceva, 
continuă să fugă. 


Capitolul 49 


Nu le-a fost ușor să depisteze casa lui Francis Dolarhyde. 
Adresa înscrisă la Gateway era un oficiu poștal din St. 
Charles. Chiar și departamentul șerifului din St. Charles fu 
nevoit să consulte o hartă a companiei de electricitate 
pentru a fi siguri de adresă. 

Echipa șerifului întâmpină Brigada SWAT din St. Louis în 
cealaltă parte a râului, iar caravana se deplasă în liniște pe 
Autostrada Naţională 94. Drumul era indicat de un ajutor 
de șerif aflat lângă Graham, în mașina din frunte. Crawford 
se aplecă între ei de pe scaunul din spate și-și supse dinţii. 
Traficul era degajat în nordul orașului St. Charles, o 
furgonetă plină cu copii, un autobuz Greyhound, un camion 
de tractare. Văzură vâlvătaia pe când părăseau limita 
nordică a orașului. 

— Acolo-i, spuse ajutorul de șerif. Acolo-i! 

Graham apăsă pe acceleraţie până la fund. Vâlvătaia 
devenea din ce în ce mai mare și mai puternică pe măsură 
ce înaintau valvârtej pe autostradă. Crawford pocni din 
degete să i se dea microfonul. 

— Către toate unităţile, casa care arde este casa lui. Fiţi 
cu ochii în patru. Poate o să iasă. Șerif, dacă vrei, ordonă să 
se instaleze un baraj pe șosea. 

Un nor gros de fum și scântei se deplasa către sud-est, 
ajungând acum deasupra lor. 

— Aici, stop, intră pe pietriș și întoarce, spuse șeriful. 

Atunci zăriră femeia - o siluetă întunecată pe fundalul 
incendiului, o zăriră exact în clipa în care îi auzi și ea venind 
și ridică mâinile implorator către ei. Și apoi o flacără imensă 
ţâșni în sus ca o arteziană și se revărsă lateral, grinzi și 
tocuri de geamuri arzând descriau încet arce mari de cerc 
pe cerul nopţii; duba explodă și se răsturnă pe o parte, 


siluetele portocalii ale copacilor în flăcări se stinseră brusc 
din pricina suflului, pământul se cutremură, același suflu 
zgâlţâi mașinile poliţiei. 

Femeia zăcea întinsă pe șosea cu faţa în jos. Crawford, 
Graham și polițiștii alergară către ea prin ploaia de flăcări, 
câțiva trecând în fugă pe lângă ea cu armele scoase. 
Crawford o luă pe Reba de mână de lângă un poliţist care-i 
scutura scânteile din păr. O prinse în braţe, cu faţa lipită de 
a ei, roșie în lumina flăcărilor. 

— Francis Dolarhyde, spuse el, zgâlțâind-o încetișor. 
Francis Dolarhyde unde e? 

— Înăuntru, îngăimă ea, ridicând mâna murdară către 
flăcări, apoi lăsând-o să cadă. E acolo, mort. 

— Ești sigură? 

Crawford o privi în ochii lipsiţi de vedere. 

— Am fost cu el. 

— Povestește-mi, te rog. 

— S-a împușcat în faţă. L-am atins. Ela dat foc casei, apoi 
s-a împușcat în față. L-am atins. Era pe podea. L-am atins. 
Pot să stau jos, vă rog? 

— Da, spuse Crawford. 

O duse în spatele mașinii poliţiei. O luă în braţe și o lăsă 
să plângă pe umărul său. 

Graham rămase în mijlocul străzii și privi flăcările până 
ce i se roși faţa și simţi că-l doare. 

Vântul ridică fumul dispersat care acoperi Luna. 


Capitolul 50 


Vântul de dimineaţă era călduţ și umed. Sufla nori 
zdrenţuiţi de funingine peste focarele înnegrite de pe locul 
în care se aflase casa lui Dolarhyde. Fumul subţire se 
împrăștia peste câmpuri. 

Câţiva stropi de ploaie atinseră cărbunii și explodară în 
mici balonașe de aburi și cenușă. Un trăsnet căzu în 
apropiere, lumina lui învârtejindu-se. S.E. Aynesworth, șeful 
Departamentului Explozive din FBI, stătea cu Graham 
lângă ruine, în partea din care bătea vântul, turnând cafea 
dintr-un  termos. Aynesworth se ghemui când șeful 
pompierilor ajunse în mijlocul cenușii cu o greblă. 

— Slavă Domnului că e încă prea fierbinte ca să 
răscolească prea adânc, spuse el cu jumătate de gură. 

Fusese foarte prietenos și prevenitor cu autorităţile. Lui 
Graham îi vorbea pe șleau, exact ce gândea: 

— La dracu', trebuie să mă apuc de treabă, să intru și eu 
în porcăria asta și să găsesc ce se mai poate găsi. Când toţi 
grangurii mici și mari din poliţie o să-și termine micul 
dejun, locul ăsta o să arate ca o fermă de curcani. O să dea 
buzna să ne ajute. 

Până la sosirea de la Washington a nepreţuitei mașini 
îndrăgite a lui Aynesworth de cercetare a explozibililor, 
trebuia să se descurce cu ce putuse aduce cu avionul. 
Scoase un rucsac de pușcaș marin din portbagajul unei 
mașini de patrulare și despachetă hainele antitermice, 
ghetele și salopeta din azbest. 

— Cum s-a văzut când a luat foc, Will? 

— O explozie de lumină intensă care s-a stins brusc. Apoi 
s-a întunecat în partea de jos. Multe lucruri au sărit în sus, 
tocuri de geamuri, bucăţi de tavan și gunoaie zburau care 
încotro, rostogolindu-se pe câmp. A fost o undă de șoc, apoi 


suflul. A explodat, apoi s-a liniștit din nou. De parcă s-ar fi 
stins focul. 

— Focul ardea bine când a explodat? 

— Da, ieșea prin acoperiș și prin ferestrele de la parter și 
de la etaj. Copacii ardeau. 

Aynesworth alese doi pompieri pe care îi puse să 
pregătească un furtun, și un al treilea, îmbrăcat în azbest, 
care să stea lângă cablul troliului în cazul în care ar cădea 
ceva pe el. Curăţă scările pivniţei, acum sub cerul liber, și 
cobori prin încrengătura de lemne înnegrite. Putea sta doar 
în reprize de câteva minute. Făcu opt drumuri. După tot 
efortul acesta se alese doar cu o bucată plată de metal 
deformată, dar aceasta părea să-l facă fericit. 

Roșu la faţă și transpirat, dezbrăcă hainele de azbest și 
se așeză pe bara de protecţie a mașinii de pompieri cu 
pelerina de ploaie a unui pompier aruncată pe umeri. Puse 
bucata de metal pe pământ și suflă pe ea împrăștiind un 
strat de cenușă. 

— Dinamită, îi spuse el lui Graham. Uite aici, vezi urma 
asta de presă pe metal? Are exact dimensiunea potrivită 
pentru o limbă de cufăr sau cutie militară pentru efecte 
personale. Probabil asta e: o cutie. Dinamită într-o cutie 
pentru efecte personale. Totuși, nu a explodat în subsol. Eu 
cred că la parter. Vezi copacul frânt colo unde l-a lovit 
marmura de pe masă? Aruncată lateral. Dinamita s-a aflat 
în ceva care a ferit-o de foc o vreme. 

— Dar rămășițele individului? 

— Poate că n-au rămas prea multe, dar întotdeauna mai e 
câte ceva. Avem mult de căutat. O să-l găsim. i-l voi da într- 
o punguţă. 

e 

Un sedativ o ajută în cele din urmă pe Reba McClane să 
adoarmă, puţin după lăsarea întunericului, la Spitalul 
DePaul. [inea ca poliţista să stea aproape de patul ei. Se 
trezi de câteva ori în timpul dimineţii și o prinse pe femeie 
de mână. 


Când ceru micul dejun, i-l aduse Graham. Cum s-o 
abordeze? Câteodată le era mai ușor dacă te purtai 
impersonal. Cu Reba McClane nu era cazul. Se prezentă. 

— Îl cunoşti? o întrebă ea pe polițistă. 

Graham îi întinse poliţistei actele. Nu era nevoie. 

— Știu că este un ofiţer de la FBI, domnișoară McClane. 

În cele din urmă, ea îi povesti totul. Tot ce se întâmplase 
în timpul petrecut cu Francis Dolarhyde. Avea gâtul uscat și 
se oprea des ca să sugă bucăţi de gheaţă. El îi puse 
întrebări incomode și ea îi răspunse, la un moment dat 
făcându-i semn cu mâna către ușă în timp ce poliţista îi 
ținea ligheanul ca să vomite. La întoarcerea lui, era palidă, 
dar cu faţa spălată și radioasă. Îi puse și ultima întrebare și 
închise carneţelul. 

— N-o să te mai silesc să treci prin asta, spuse el, dar mi- 
ar plăcea să revin pe-aici doar ca să te salut și să văd ce mai 
faci. 

— Cum te-ai putea abţine? Fermecătoare cum sunt. 

Pentru prima oară văzu lacrimi și înţelese ce o durea. 

— Ne scuzi un minut, doamnă ofițer? ceru Graham. 

O luă pe Reba de mână. 

— Uite ce e. Dolarhyde avea multe probleme ale lui, dar 
tu ești un om întreg, nu ai de ce să-ţi fie rușine. Ai spus că 
era bun și atent cu tine. Ie cred. Asta ai scos tu la lumină 
din el. În cele din urmă, nu te-a putut omori și nu te-a putut 
privi murind. Oamenii care studiază acest caz spun că 
încerca să renunţe. De ce? Fiindcă l-ai ajutat tu. Ai salvat 
probabil câteva vieţi. Nu ai atras un monstru. Ai atras un 
om posedat de un monstru. Nu-ţi face singură griji, ești un 
om întreg, puștoaico. Dacă tu crezi altceva, greșești. O să 
mă întorc să te văd peste o zi sau două. Sunt nevoit să 
privesc polițiști toată ziua și simt nevoia unei evadări - 
încearcă să-ţi mai aranjezi părul cât ești aici. 

Ea dădu din cap și-i arătă ușa. Parcă zâmbise un pic, 
sfios, dar nu era sigur. 


Graham o sună pe Molly de la sediul FBI din St. Louis. La 
telefon răspunse bunicul lui Willy: 

— Sunt Will Graham. 

— Bună ziua, domnule Graham. 

Bunicii lui Willy îi spuneau întotdeauna „domnule 
Graham”. 

— Mama spune că s-a sinucis. Se uita la televizor când au 
transmis știrea. Mare noroc. V-a scutit pe voi de multă 
bătaie de cap. Ne-a scutit și pe noi, contribuabilii, să mai 
plătim și pentru asta. Chiar era alb? 

— Da, domnule. Blond. Părea scandinav. Bunicii lui Willy 
erau scandinavi. 

— Pot vorbi cu Molly, vă rog? 

— Te întorci în Florida acum? 

— Curând. Molly este acolo? 

— Mamă, vrea să vorbească cu Molly. E în baie, domnule 
Graham. Nepotul meu ia din nou micul dejun. Îi priește 
aerul. Ar trebui să-l vezi pe neastâmpăratul ăsta cum 
mănâncă. Pun pariu că s-a îngrășat cu vreo cinci kilograme. 
Iat-o! 

— Bună. 

— Salut, minunato. 

— Vești bune, hm? 

— Așa se pare. 

— Eram în grădină. Buni a ieșit și mi-a spus că a văzut la 
televizor. Tu când ai știut că s-a terminat? 

— Azi-noapte târziu. 

— De ce nu m-ai sunat? 

— M-am gândit că doarme buni. 

— Nu, se uita la un meci de hockey cu Jimmy Carson. Nici 
nu-ți pot spune cât de bucuroasă e că nu mai trebuie să-l 
prinzi tu. 

— Eu o să mai stau pe-aici o vreme. 

— Patru, cinci zile? 

— Nu știu exact. Poate nu chiar atât de mult. Vreau să te 
văd, puștoaico. 


— Şi eu vreau să te văd după ce termini toată treaba. 

— Azi e miercuri. Pe vineri ar trebui să... 

— Will, buni i-a invitat pe toţi unchii și mătușile lui Willy 
din Seattle săptămâna viitoare, și... 

— La naiba cu buni. Oricum, cine e buni? 

— Când Willy era mic nu putea să pronunţe... 

— Vino acasă cu mine. 

— WIll, te-am așteptat. Ei nu apucă niciodată să-l vadă pe 
Willy și câteva zile în plus... 

— Vino tu singură. Lasă-l pe Willy acolo, iar fosta ta 
soacră îl poate sui într-un avion săptămâna viitoare. Ştii ce? 
Hai să mergem la New Orleans. Știu un loc care se 
cheamă... 

— Nu cred. Lucrez - cu jumătate de normă - la un 
magazin de-aici, din oraș, și ar trebui să le dau un preaviz. 

— Molly, ce s-a întâmplat? 

— Nimic. E totul în regulă... Sunt atât de tristă, Will. Ştii 
că am venit aici după ce tatăl lui Willy a murit. 

Ea spunea întotdeauna „tatăl lui Willy” de parcă ar fi fost 
o instituţie. Nu-i spunea niciodată pe nume. 

— Și am fost împreună cu toţii - eu mi-am revenit, m-am 
mai liniștit. Acum m-am mai liniștit, și eu... 

— O mică diferenţă: eu nu am murit. 

— Nu vorbi așa. 

— Cum? Cum așa? 

— Te-ai supărat. 

Graham închise ochii o clipă. 

— Alo? 

— Nu m-am supărat, Molly. Faci ce vrei. O să te sun când 
se liniștesc lucrurile pe-aici. 

— Poţi veni aici. 

— Nu cred. 

— De ce nu? E loc destul. Buni o să... 

— Molly, ei nu mă înghit și știi de ce. De fiecare dată când 
se uită la mine, își aduc aminte. 

— Nu ești corect și nici nu ai dreptate. 


Graham era foarte obosit. 

— Bine. Sunt niște împuţiți și-mi provoacă greață, 
încearcă să înţelegi asta atunci. 

— Nu spune așa. 

— Ei vor băiatul. Poate că pe tine te plac într-adevăr, 
probabil că da, în cazul în care se gândesc vreodată la asta. 
Dar ei vor băiatul și te acceptă și pe tine. Nu mă vor pe 
mine și nici nu mă interesează. Fu te vreau pe tine. În 
Florida. Şi pe Willy când se va plictisi de poneiul lui. 

— O să te simţi mai bine după un pui de somn. 

— Mă îndoiesc. Uite ce e, o să te sun când o să știu exact 
ce se-ntâmplă pe-aici. 

— Bine. 

Ea închise. 

— Rahat, spuse Graham. Rahat. 

Crawford băgă capul pe ușă. 

— Te-am auzit spunând rahat? 

— Da. 

— Înveselește-te. A sunat Aynesworth de pe teren. Are 
ceva pentru tine. Spune că ar trebui să mergem, a trimis 
vestea prin radio de la poliţia locală. 


Capitolul 51 


Aynesworth turna cu grijă cenușă în niște cutii de vopsea 
când Graham și Crawford ajunseră la ruinele înnegrite de 
pe locul în care se aflase casa lui Dolarhyde. Aynesworth 
era murdar și avea o bășică mare după ureche. Agentul 
special Janowitz de la Explozive se plimba prin pivniţă. Un 
bărbat înalt se agita în spatele unui Oldsmobile prăfuit, 
parcat pe drum. Le tăie calea când Graham și Crawford 
traversau curtea. 

— Dumneata ești Crawford? 

— Exact. 

— Robert L. Dulaney. Sunt procuror, iar aceasta este 
jurisdicţia mea. 

Le arătă cartea de vizită. Pe ea scria: „Votaţi pentru 
Robert L. Dulaney”. Crawford așteptă să vadă ce urmează. 

— Omul tău de aici are niște dovezi care trebuie să-mi fie 
predate. M-a lăsat să aștept aproape o oră. 

— Îmi pare rău pentru deranj, domnule Dulaney. El a 
respectat instrucţiunile mele. Hai să luăm loc în mașina 
dumneavoastră și să lămurim problema. 

Șeful de secţie Aynesworth zâmbi, afișând niște dinţi albi 
în contrast cu faţa murdară. Scotocise prin cenușă toată 
dimineaţa. 

— În calitate de șef de secţie, îmi face mare plăcere... 

— ... să-ţi arăţi colții, știm asta, spuse Janowitz, ieșind 
dintre ruinele pivniţei. 

— Liniște în front, soldat Janowitz. Adu cele necesare, 
spuse el și îi aruncă lui Janowitz un set de chei de mașină. 

Din portbagajul unei mașini cu însemnele FBl-ului, 
Janowitz aduse o cutie lungă de carton. Pe fundul cutiei era 
legată cu sârmă o carabină, cu patul carbonizat și ţevile 


deformate de foc. Într-o cutie mai mică era un pistol 
înnegrit. 

— Pistolul a rezistat mai bine, spuse Aynesworth. Cei de 
la balistică vor putea face proba pentru identificare. Vino, 
Janowitz, să-i dăm drumul. 

Aynesworth luă de la el trei genţi frigorifice de plastic. 

— Graham, un final fulminant. 

O clipă, veselia dispăru de pe faţa lui Aynesworth. 
Înmânarea trofeelor transforma cu adevărat momentul într- 
un ritual vânătoresc, ca și cum ar fi mânjit cu sânge fruntea 
lui Graham. 

— A fost un spectacol apoteotic, fratele meu. 

Aynesworth îi dădu genţile lui Graham. Una conţinea 
vreo doisprezece centimetri dintr-un femur uman ars și un 
os de șold. O alta - un ceas de mână. În a treia se aflau 
dinţii. 

Proteza era înnegrită și ruptă, și doar jumătate din ea se 
afla acolo, dar în jumătatea aceea era montat un incisiv 
inconfundabil. 

Graham presupuse că ar trebui să spună ceva: 

— Mulţumesc, mulțumesc mult. 

Clătină puţin capul și se simţi ușurat de-a binelea. 

— ... piesă de muzeu, spuse Aynesworth. Trebuie să o 
predăm curcanului, nu-i așa, Jack? 

— Da. Au niște profesioniști la biroul procurorului din St. 
Louis. O să vină și o să facă un mulaj. 

Crawford și ceilalţi se alăturară procurorului lângă 
mașina lui. 

Graham rămase singur lângă casă. Ascultă șuieratul 
vântului prin hornuri. Spera ca Bloom să vină aici când se 
va face bine. Graham voia să afle mai multe despre 
Dolarhyde. Voia să știe ce se întâmplase aici, cum luase 
naștere Dragonul. Dar deocamdată era sătul. 

Un sturz zeflemitor se așeză pe coșul unui șemineu și 
începu să fluiere. 

Graham fluieră și el drept răspuns. Se putea duce acasă. 


Capitolul 52 


Graham zâmbi când simţi avionul ridicându-se în aer și 
ducându-l departe de St. Louis, întorcându-se în bătaia 
soarelui, către sud, apoi către est și în cele din urmă spre 
casă. 

Molly și Willy vor fi acolo. „Hai să nu ne mai prostim și să 
ne tot spunem cui îi pare rău și de ce. O să te iau din 
Marathon, tipule”, îi spusese ea la telefon. 

Cu timpul spera să poată rememora cele câteva momente 
plăcute - satisfacția de a-i vedea la lucru pe oamenii aceia 
dăruiți meseriei lor. Bănuia că puteai găsi asta oriunde dacă 
știai unde să cauţi. Era normal să le mulțumească lui Lloyd 
Bowman și lui Beverly Katz, așa că le spusese la telefon că 
fusese o mare plăcere să lucreze din nou cu ei. 

Un singur lucru îl tulbura puţin: propria reacţie când 
Crawford s-a întors de la telefon și i-a spus: „E la Gateway”. 
A fost probabil cea mai mare și mai sălbatică bucurie care a 
explodat vreodată înlăuntrul lui. Era tulburător să știe că 
momentul acela fusese cea mai fericită clipă a vieţii sale, în 
camera aglomerată a juraţilor din Chicago. Când a știut 
înainte de a ști de fapt. 

Nu i-a spus lui Lloyd Bowman ce simţise. Nici nu fusese 
nevoie: „știi, când teorema lui s-a dovedit adevărată, 
Pitagora a oferit Muzei o sută de boi, îi spusese Bowman. 
Nimic mai minunat, nu-i așa? Nu răspunde - durează mai 
mult dacă nu irosești în cuvinte sentimentul acesta”. 

Graham simţea cum îl chinuie tot mai mult nerăbdarea 
pe măsură ce se apropia de casă și de Molly. În Miami fu 
nevoit să coboare pe pistă și să se îmbarce pe Mătușa Lula, 
bătrânul DC-3 care zbura la Marathon. Îi plăceau DC-3- 
urile. Astăzi îi plăcea totul. Mătușa Lula fusese construit 
când Graham avea abia cinci ani, iar aripile avionului erau 


întotdeauna murdare, acoperite de un strat de ulei care 
curgea din motor. Avea mare încredere în avionul ăsta. 
Alergă către el ca și când avionul ar fi aterizat într-un 
luminiș din junglă, anume ca să-l salveze pe el. 

Luminile din Islamorada se apropiau pe măsură ce insula 
se derula pe sub aripa avionului. Graham putea vedea încă 
valurile înspumate ale Atlanticului. În câteva minute 
aterizau la Marathon. Se simţea ca atunci când venise 
prima oară la Marathon. Şi atunci sosise tot la bordul 
bătrânei Mătușe Lula, și de multe ori după aceea fusese la 
aeroport când se lăsa seara pentru a o privi aterizând, încet 
și sigur, cu flapsurile coborâte, vedea flăcări ieșind din 
eșapament și pasagerii în siguranţă dincolo de hublourile 
luminate. 

Și decolările erau frumoase, dar când bătrânul avion lua 
o curbă largă spre nord, simţea un gol și o tristeţe în aerul 
acela acrit de atâtea despărțţiri. Așa că venea să vadă doar 
aterizările și momentele fericite când pasagerii se vedeau 
cu cei dragi. 

Asta fusese înainte de a o întâlni pe Molly. 

Cu o ultimă zvâcnire, avionul se lăsă pe pistă. Graham îi 
văzu pe Molly și pe Willy în spatele gardului, sub luminile 
aeroportului. 

Willy stătea ţeapăn în faţa ei. A rămas acolo până ce 
Graham a ajuns lângă ei. Abia atunci a început să se plimbe 
primprejur, să examineze lucrurile care îl interesau. 
Graham îl îndrăgea foarte mult pentru asta. 

Molly era la fel de înaltă ca și Graham, aproape un metru 
șaptezeci și șapte. Un sărut pătimaș în public produce 
adesea un fior plăcut, probabil fiindcă aceste săruturi se 
dau de obicei în pat. 

Willy se oferi să-i care valiza, însă Graham îi dădu doar 
geanta cu haine. 

Pe drumul către Sugarloaf Key, cu Molly la volan, Graham 
își aminti lucrurile ce se vedeau în lumina farurilor, 
imaginându-și restul. 


Când deschise portiera în curte, putu auzi marea. Willy 
intră în casă cu geanta pe cap, partea de jos a acesteia 
atârnându-i până la picioare. Graham rămase absent în 
curte, alungând ţânţarii de pe faţă. Molly puse mâna pe 
obrazul lui. 

— Trebuie să intri în casă până nu te devorează de tot. 

El încuviinţă dând din cap. Avea ochii umezi. 

Ea mai așteptă o clipă, își ridică încet capul și privi către 
el ridicând din sprâncene: 

— Martini Tanqueray, fripturi, îmbrăţișări și altele. Pe 
aici... Şi factura de lumină și cea de telefon și lungi 
conversații cu copilul meu, adăugă ea cu jumătate de gură. 


Capitolul 53 


Graham și Molly își doreau foarte tare ca între ei 
lucrurile să fie așa cum fuseseră înainte, și să continue de 
unde rămăseseră. Când și-au dat seama că nu mai era așa, 
nemărturisita constatare rămase alături de ei ca o prezenţă 
nedorită în casă. Asigurările reciproce pe care încercară să 
și le ofere și ziua și noaptea pe întuneric ocoleau de fapt 
esenţialul. Molly nu i se păruse niciodată mai frumoasă. Îi 
admira farmecul de la o distanţă greu de suportat. 

Ea încerca să se poarte frumos cu el, dar fusese la 
Oregon și în sufletul ei reînviaseră toate vechile 
resentimente. 

Willy simţea acest lucru și era distant faţă de Graham, 
enervant de politicos. 

Sosi o scrisoare de la Crawford. Molly o aduse odată cu 
corespondența și nu pomeni nimic de ea. Conţinea o 
imagine cu familia Sherman, reprodusă de pe un film. Nu 
totul se făcuse scrum, explica biletul lui Crawford. 
Examinând câmpul de lângă casă, se găsise această poză 
alături de alte câteva lucruri pe care explozia le aruncase 
departe de foc. 

„Acești oameni erau probabil în vizorul lui, scria 
Crawford. Sunt în siguranţă acum. M-am gândit că ai vrea 
să afli.” 

Graham i-o arătă lui Molly. 

— Vezi? De-asta. De-asta a meritat. 

— Știu, spuse ea. Înţeleg, chiar înţeleg. 

Peștii se zbenguiau în lumina lunii. Molly pregătise o 
gustare, apoi s-au dus și au pescuit, au făcut focul, dar totul 
era în zadar: ceva se pierduse. 

Bunicul și buni i-au trimis lui Willy o poză cu poneiul și el 
a lipit-o pe un perete în camera lui. 


Cea de-a cincea zi acasă era ultima înainte ca Graham și 
Molly să se întoarcă la lucru în Marathon. Au încercat o 
partidă de pescuit în golf, după aceea au parcurs câteva 
sute de metri de-a lungul plajei care făcea o curbă largă 
până la un loc în care avuseseră noroc cândva la pescuit. 

Graham decisese să stea de vorbă cu amândoi în același 
timp. 

Expediția nu începu bine. Willy renunţă la undiţa pe care 
i-o echipase Graham și luă în schimb noua lansetă pe care i- 
o trimisese bunicul lui. Se străduiră să prindă ceva vreo trei 
ore în tăcere. Graham deschise de câteva ori gura să spună 
ceva, dar nu i se păru potrivit să rupă tăcerea aceea. Era 
sătul să fie antipatic. 

Graham prinse patru pești pescuind la muscă. Willy nu 
prinse nimic. Folosea o lingură Rapala cu trei cârlige medii 
pe care i-o dăduse bunicul. Arunca de prea multe ori, se 
pripea, scotea undiţa din apă prea repede, aruncă din nou, 
până ce se înroși la faţă, iar tricoul i se udă de transpiraţie. 

Graham intră în apă, scurmă nisipul în urma unui val și 
scoase doi răcușori, cu picioarele atârnându-le din 
carapace. 

— Nu vrei să încerci cu o momeală din asta, amice? 

Îi întinse momeala. 

— O să rămân la Rapala. Ştii că a fost a tatălui meu? 

— Nu, spuse Graham. 

O privi pe Molly. Ea își cuprinsese genunchii cu mâinile și 
privea o fregată zburând în înaltul cerului. Se ridică și se 
scutură de nisip. 

— Mă duc să pregătesc niște sendvișuri, spuse ea. 

După plecarea ei, Graham fu tentat să stea de vorbă cu 
copilul între patru ochi. Nu! Willy ar fi adoptat aceeași 
atitudine ca și mama lui. O să aștepte întoarcerea lui Molly. 
De data asta va deschide discuţia. 

Ea se întoarse repede, fără sendvișuri, mergând grăbită 
pe nisipul bătătorit al golfului. 


— E Jack Crawford la telefon. I-am spus că o să revii tu, 
dar susţine că e urgent, zise ea, examinându-și o unghie. 
Mai bine te-ai grăbi. 

Graham roși. Înfipse mânerul undiţei în nisip și traversă 
dunele. Era mai rapid decât de-a lungul plajei dacă nu-ţi 
păsa de zgârieturile tufișurilor. 

Auzi un fâșâit adus de vânt și, de teama unui șarpe cu 
clopoței, cercetă atent pământul când intră în lăstărișul de 
cedru. Văzu niște ghete sub un tufiș, strălucirea unei lentile 
și o siluetă kaki ridicându-se. Privi direct în ochii galbeni ai 
lui Francis Dolarhyde și teama îi grăbi bătăile inimii. 

Auzi încărcătorul unui pistol automat pregătit de tragere, 
ridică piciorul, lovi, când la capătul ţevii apăru o sclipire 
galbenă, iar pistolul zbură în buruieni. Graham căzu pe 
spate, cu o arsură în stânga pieptului, se rostogoli de-a 
berbeleacul în jos pe dună către plajă. 

Dolarhyde sări și ateriză pe abdomenul lui Graham cu 
ambele picioare, cu cuțitul scos, fără să se uite în direcţia 
din care veneau ţipetele de la marginea apei. Îl ţintui pe 
Graham cu genunchii, ridică cuțitul și icni când lovi. Lama 
trecu pe lângă ochiul lui Graham și i se înfipse adânc în 
obraz. 

Dolarhyde se aplecă în faţă și se lăsă cu toată greutatea 
pe mânerul cuţitului pentru a-l împlânta prin capul lui 
Graham. 

Undiţa șuieră când Molly îl lovi cu toată puterea pe 
Dolarhyde în față. Cârligele Rapalei se înfipseră adânc în 
obrazul lui, iar mulineta cârâi, eliberând fir pe măsură ce 
Molly trăgea undiţa ca să lovească din nou. 

Dolarhyde mârâi, își prinse faţa în palme când ea smuci 
de firul undiţei și cârligele ancoră i se înfipseră și în mână. 
O mână îi rămase imobilizată de obraz, prinsă de cârligele 
ancoră, cu cea liberă smulse cuțitul și porni în urmărirea ei. 

Graham se rostogoli, se ridică în genunchi, apoi în 
picioare, cu ochii sălbatici și scuipând sânge, și alergă, 
alergă să scape de Dolarhyde, alergă până se prăbuși. 


Molly fugi către dune, Willy în faţa ei. Dolarhyde în urma 
lor, trăgând undiţa după el. Undiţa se prinse într-un tufiș, 
ceea ce îl făcu să se oprească urlând înainte să se 
gândească să taie firul. 

— Fugi, puiule, fugi, puiule, fugi, puiule! Nu te uita 
înapoi, gâfâi ea. 

Avea picioare lungi și-l împinse pe băiat să alerge în faţa 
ei, în vreme ce auzea trosnetul tufișurilor din ce în ce mai 
aproape, în spatele ei. Aveau o sută de metri avans când 
părăsiseră dunele, șaptezeci de metri când au ajuns la casă. 
Urcară în goană pe scări. Intrară în debaraua lui Will. Către 
Willy: 

— Stai aici. 

Cobori scările pentru a-l înfrunta. Ajunse la bucătărie, 
chinuindu-se din fugă să încarce arma, acţionând frenetic 
resortul dispozitivul de încărcare. Nu se mai strădui să ia 
poziția regulamentară, nici să mai privească prin cătare. 
Strânse patul pistolului cu ambele mâini și, când ușa zbură 
de perete, trase fără să mai ochească, făcându-i o gaură cât 
pumnul în șold. 

— Amma! 

Și îl mai împușcă o dată în plină figură, în vreme ce 
acesta se prelingea pe tăblia ușii, îl mai împușcă o dată în 
faţă când căzu în șezut pe podea, alergă spre el și-l mai 
împușcă de încă două ori în față când se prăvăli spre 
perete, cu scalpul căzut până la bărbie și părul în flăcări. 

e 

Willy rupse un cearșaf și plecă în căutarea lui Will. 
Picioarele îi tremurau și căzu de câteva ori când traversă 
curtea. 

Ajutoarele șerifului și ambulanţele sosiră chiar înainte ca 
Molly să se gândească să-i cheme. Era sub duș când ei 
intrară în casă cu pistoalele scoase. Își spăla frenetic 
urmele de sânge și oase de pe faţă și din păr și nu putu 
răspunde la întrebările pe care i le punea un poliţist prin 
perdeaua dușului. 


Un polițist ridică în cele din urmă receptorul telefonului 
care suna și vorbi cu Crawford în Washington, care îi 
chemase și auzise împușcăturile. 

— Nu știu, acum îl aduc, spuse polițistul privind targa ce 
trecea prin dreptul ferestrei. Nu mi se pare că arată prea 
bine, încheie el. 


Capitolul 54 


Pe peretele din faţa patului se afla un ceas cu cifrele 
suficient de mari pentru a putea fi citite de cel aflat în pat, 
în ciuda medicamentelor și a durerii. 

Când Will Graham fu în stare să deschidă ochiul drept, 
văzu ceasul și știu unde se află - la reanimare. Privi ceasul. 
Mișcările lui îl asigurau că timpul trece, că momentul acesta 
va trece. De asta fusese pus acolo. Arăta ora patru. Nu avea 
idee care patru, nu-i păsa câtă vreme limbile se mișcau. 
Adormi. 

Ceasul arăta ora opt când deschise din nou ochii. 

Cineva era lângă el. Întoarse încet ochiul. O văzu pe 
Molly privind pe fereastră. Era slăbită. Încercă să-i 
vorbească, dar simţi o durere insuportabilă când mișcă 
falca. Capul și pieptul nu zvâcneau în același ritm: erau 
desincronizate ca în cazul unei sincope. Scoase un geamăt 
abia auzit când ea părăsi camera. 

Percepu apoi un geam luminat când s-au apucat să-i facă 
ceva la corzilor vocale, și trăgeau de el și se chinuiau să i le 
dreagă. 

Din nou lumină galbenă când văzu faţa lui Crawford 
aplecată asupra lui. Graham reuși să clipească. Când 
Crawford zâmbi, lui Graham i se păru că vede o bucată de 
spanac între dinţii lui. Ciudat. Crawford detesta mai toate 
legumele. 

Graham mimă gestul de a scrie pe cearșaful de sub el. 
Crawford îi strecură carneţelul în mână și-i puse un pix 
între degete. 

„Willy OK”, scrise el. 

— Da, e bine, spuse Crawford. Molly de asemenea. A fost 
aici când dormeai. Dolarhyde e mort, Will. Pe cuvânt că e 


mort de data asta. l-am luat chiar eu amprentele și l-am pus 
pe Price să le compare. Nu e nicio îndoială. E mort. 

Graham mâzgăli un semn de întrebare pe foaie. 

— O să vorbim și despre asta. Voi fi prin preajmă și-ţi voi 
spune toată povestea când te vei simţi mai bine. Nu mă lasă 
să stau decât cinci minute. 

„Acum”, scrise Graham. 

— A vorbit doctorul cu tine? Nu? Mai întâi despre tine - o 
să te faci bine. Ochiul tău e doar umflat ca urmare a rănii 
adânci de cuţit din obraz. Au făcut așa cum e mai bine și o 
să se vindece, dar o să mai dureze. Ţi-au scos splina. Dar 
cine are nevoie de ea? Price și-a pierdut-o în Birmania în 
1941. 

O soră ciocăni în geam. 

— Trebuie să plec. Ăștia nu respectă pe nimeni pe-aici. 
Pur și simplu te-aruncă afară când ţi-a expirat timpul. Ne 
vedem mai târziu. 

Molly era în sala de așteptare de la reanimare. Mai erau 
acolo o mulţime de oameni obosiţi. Crawford se îndreptă 
către ea. 

— Molly... 

— Bună, Jack, spuse ea. Tu arăţi chiar bine. Nu vrei să-i 
faci un transplant de faţă? 

— Nu spune asta, Molly. 

— L-ai văzut? 

— Da. 

— Nu credeam că-l pot privi, dar am putut. 

— O să-l repare ei. Mi-a spus doctorul. O pot face. Vrei să 
stea cineva cu tine, Molly? Phyllis e jos, ea... 

— Nu. Nu mai face nimic pentru mine. 

Întoarse capul, căutând un șerveţel. El văzu scrisoarea 
când Molly deschise geanta: un plic mov, elegant, care-i era 
familiar. 

Lui Crawford îi era silă de gestul pe care era silit să-l 
facă: trebuia să i-l ceară. 

— Molly? 


— Ce? 

— Will a primit o scrisoare? 

— Da. 

— Asistenta medicală ţi-a dat-o? 

— Da, ea mi-a dat-o. Au adunat și niște flori de la toţi 
prietenii lui din Washington. 

— Pot să văd scrisoarea? 

— O să i-o dau lui când o să se simtă mai bine. 

— Te rog, lasă-mă să o văd. 

— De ce? 

— Pentru ca să nu afle... tocmai de la persoana aceea. 

Expresia de pe chipul lui era cu totul ciudată, ea privi 
către scrisoare și o lăsă să cadă, cu tot cu geantă. Un ruj se 
rostogoli pe podea. 

Aplecându-se să-i ridice lucrurile, îi auzi pașii 
îndepărtându-se în fugă pe coridor, abandonând poșeta. 

El îi dădu poșeta asistentei de serviciu. 

Crawford știa că lui Lecter îi era imposibil să obțină ceea 
ce ar fi avut el nevoie ca să-i amenințe viaţa lui Graham, dar 
cu omul ăsta nu voia să-și asume riscuri. 

Puse un internist să-i scaneze scrisoarea în laboratorul 
de raze X. Crawford despică toate laturile scrisorii cu un 
briceag și căută pe suprafaţa ei urme de praf sau pete - 
exista soluţie dezinfectantă la spitalul din Chesapeake, și 
aveau și o farmacie. 

Satisfăcut, o citi: 


Dragă Will, 


Iată-ne pe amândoi lâncezind în spitale. Tu ai 
durerea ta, eu nu am cărţile mele - învățatul 
doctor Chilton a avut grijă de asta să mi le ia. 

Trăim vremuri primitive - nu-i așa, Wilh - nici 
sălbatice, nici înțelepte. Caracteristica principală 
este jumătatea de măsură. Orice societate 
rațională ori mi-ar da cărţile, ori m-ar omori. 


Îţi doresc însănătoșire grabnică și să nu fii prea 
urât. 
Mă gândesc adesea la tine. 


Hannibal Lecter 


Internistul își privi ceasul. 

— Mai aveţi nevoie de mine? 

— Nu, spuse Crawford. Unde este incineratorul? 

Când Crawford se întoarse după patru ore pentru 
următoarea perioadă de vizite, Molly nu era în sala de 
așteptare și nici la reanimare. 

Graham era treaz. Imediat mâzgăli un semn de întrebare 
după care scrise: „D. mort cum?” 

Crawford îi povesti. Graham rămase nemișcat un minut. 
Apoi scrise: „Scăpat incendiu cum?” 

— Îţi spun, începu Crawford. Ştii, la St. Louis Dolarhyde o 
căuta probabil pe Reba McClane. A venit în laborator când 
noi eram acolo și ne-a descoperit. Amprentele lui erau pe o 
fereastră deschisă de la camera cazanelor - abia ieri am 
aflat. 

Graham scrise pe foaie: „Cadavrul cui acasă?” 

— Credem că e al unui tip pe nume Arnold Lang - e dat 
dispărut. Mașina lui a fost găsită în Memphis. Fuseseră 
scoase numerele de înmatriculare. O să mă dea afară în 
câteva minute. Lasă-mă s-o iau în ordine: Dolarhyde știa că 
eram acolo. A scăpat de noi la laborator și s-a dus cu mașina 
la staţia Servco Supreme, la intersecţia dintre Lindbergh și 
Autostrada 270. Arnold Lang lucra acolo. Reba McClane a 
spus că Dolarhyde a avut o dispută cu un lucrător de lao 
stație service cu o sâmbătă înainte. Credem că era vorba de 
Lang. L-a lichidat pe Lang și i-a luat cadavrul acasă. Apoi s- 
a dus la Reba McClane. Ea tocmai se îmbrăţișa cu Ralph 
Mandy la ușă. L-a împușcat pe Mandy și l-a târât în tufișuri. 

Intră asistenta medicală. 


— Pentru numele lui Dumnezeu, e o treabă de poliţie, 
spuse Crawford. 

Vorbi repede în timp ce asistenta îl trăgea de mâneca 
hainei către ușă. 

— A adormit-o pe Reba McClane cu cloroform și a adus-o 
acasă. Corpul era acolo, mai spuse Crawford de pe culoar. 

Graham trebui să mai aștepte patru ore pentru a afla 
restul. 

— I-a spus ori, ori, știi tu: „Să te omor sau nu?” continuă 
Crawford când apăru în ușă. Ştii figura cu cheia de gât, ca 
să se asigure că ea atinge cadavrul. Ca ea să ne spună nouă 
că a simţit un cadavru. Mă rog, chestia cu „nu pot suporta 
să te văd arzând”, spune el, și-i zboară capul lui Lang cu un 
glonţ de calibrul .12. Lang era exact ce-i trebuia. Oricum nu 
mai avea dinţi după tratamentele lui Dolarhyde. Poate 
Dolarhyde știa că maxilarul rezistă adesea la foc - cine mai 
știe ce știa? Oricum, Lang nu mai avea maxilar după ce 
Dolarhyde l-a aranjat cu totul. I-a făcut lui Lang capul zob 
cu un foc de armă și probabil că a trântit un scaun sau ceva 
asemănător ca să se audă bufnitura corpului căzând. A pus 
cheia la gâtul lui Lang. După care Reba scotocește 
primprejur în căutarea cheii. Dolarhyde stă într-un colţ, 
privind-o. Femeii îi mai ţiuie încă urechile în urma 
împușcăturii. N-o să audă zgomotele mărunte. El dă foc, 
dar încă nu pusese benzina. Avea benzină în cameră. Ea a 
ieșit teafără din casă. Dacă ea s-ar fi speriat prea tare și s- 
ar fi lovit de vreun perete sau ar fi înlemnit, cred că ar fi 
năucit-o de tot cu o lovitură și ar fi scos-o el de acolo. Ea nu 
ar fi avut de unde să știe cum a ajuns afară. Dar, ca planul 
să-i reușească, ea trebuia să iasă afară. Oh, la dracu”, vine 
asistenta. 

Graham scrise repede: „Cum mașină?” 

— Asta e de admirat, spuse Crawford. Ştia că trebuia să 
își abandoneze dubiţa acasă. Nu putea duce două mașini la 
el acasă și avea nevoie de o portiţă de scăpare. Uite ce-a 
făcut: l-a pus pe Lang să-i lege duba de camionul de 


tractare al staţiei service. I-a făcut felul lui Lang, a încuiat 
staţia și și-a remorcat duba până acasă. Apoi a părăsit 
mașina de remorcat pe un drum desfundat, pe câmp, 
undeva în spatele casei, s-a suit în duba lui și a plecat după 
Reba. Când ea a ieșit nevătămată din casă, el a adus 
dinamita, a întețit focul cu benzina și a șters-o prin spate. A 
luat remorca, a adus-o înapoi la staţia service, a lăsat-o 
acolo și a luat mașina lui Lang. Totul ticluit ca la carte. Am 
înnebunit până mi-am dat seama cum a procedat. Știu că 
așa e, pentru că am găsit două amprente pe bara de 
remorcare. Probabil că am trecut pe lângă el când 
mergeam către casă... Da, doamnă. Plec acum. Da, doamnă. 

Graham vru să mai pună o întrebare, dar era prea târziu. 

Molly beneficie de următoarele cinci minute de vizită. 

Graham scrise: „Le iubesc” pe carnetul lui Crawford. 

Ea dădu din cap și îl apucă de mână. 

Un minut mai târziu scrise din nou: „Willy OK?” 

Ea încuviinţă. 

„Aici?” 

Ea ridică prea repede ochii de pe carneţel. Tuguie buzele 
ca pentru un sărut și arătă către asistenta care se apropia. 

„Unde?” insistă el, subliniind de două ori. 

— Oregon, spuse ea. 

Crawford veni pentru ultima oară. 

Graham îl aștepta cu carneţelul pregătit. Scrisese: 
„Dinţi?” 

— Ai bunicii lui, spuse Crawford. Cei pe care i-am găsit în 
casă erau ai bunicii lui. Poliţia din St. Louis a dat de unul 
Ned Vogt la ei acolo. Ăla știa povestea: mama lui Dolarhyde 
era mama vitregă a lui Vogt. Vogt a văzut-o pe doamna 
Dolarhyde pe când era copil și nu i-a putut uita dinţii. De 
asta ţi-am telefonat când ai dat peste Dolarhyde care te 
pândea. Cei de la Smithsonian tocmai mă sunaseră. 
Obţinuseră în cele din urmă dinţii de la autorităţile din 
Missouri ca să-i examineze așa de amorul artei. Ei au 
observat că partea superioară era făcută din vulcanită în 


loc de acril, cum se folosește astăzi. Nimeni nu a mai făcut 
proteze din vulcanită de treizeci și cinci de ani. Dolarhyde a 
comandat o pereche nouă din acril exact ca cea veche care 
să i se potrivească. Aceasta a fost găsită la cadavrul lui. Cei 
de la Smithsonian au examinat-o - canelurile, spuneau ei, și 
montura. De producţie chinezească. Cele vechi erau 
elveţiene. Avea la el și o cheie de la o cutie poștală din 
Miami. Acolo se afla un registru mare. Un fel de jurnal - un 
lucru dat dracului. O să fac rost de el când o să vrei să-l 
vezi. Ştii, tipule, acum trebuie să mă întorc la Washington. 
O să revin în week-end dacă pot. O să te ţii tare? 

Graham desenă un semn de întrebare, apoi îl șterse și 
scrise: „Sigur”. 

Asistenta medicală veni după plecarea lui Crawford. Îi 
injectă Demerol în perfuzie și imaginea ceasului se 
estompă. Nu mai putu urmări secundarul. Se întrebă dacă 
Demerolul avea efect și asupra sentimentelor. Ar putea s-o 
țină departe pe Molly o vreme. Până ce îi vor reface faţa. Ar 
fi josnic din partea lui. S-o ţină departe pentru ce? Adormea 
și spera să nu viseze. 

Oscilă între vis și amintiri, dar nu era chiar atât de rău. 
Nu o visă pe Molly plecând sau pe Dolarhyde. O lungă 
perioadă de vis-amintire despre Shiloh:3*, întreruptă de 
lumini, care se plimbau pe chipul lui, și gâfâială, și șuieratul 
aparatului de tensiune... Graham vizitase Shiloh, puţin 
după ce-l împușcase pe Garrett Jacob Hobbs. Era 
primăvară. 

Într-o frumoasă zi de aprilie mergea pe drumul asfaltat 
către Lacul însângerat. Iarba proaspătă, încă verde-deschis, 
creștea pe panta dinspre apă. Nivelul apei crescuse și 
invadase malul cu iarbă, era limpede, atât de limpede încât 
iarba se vedea în apă ca și când ar fi acoperit tot fundul 
lacului. 

Graham știa ce se întâmplase acolo în aprilie 1862. 

Se așeză pe iarbă, simţi pământul umed prin pantaloni. 


Automobilul unui turist trecu pe lângă el și după aceea 
Graham observă o mișcare în urma lui: mașina frânsese 
spatele unui șarpe de casă. Se zvârcolea întruna, formând 
parcă opturi, în mijlocul șoselei asfaltate, scoțând la vedere 
câteodată spatele negru, câteodată burta gălbuie. 

Brusc, apăsarea acelui loc îi dădu fiori reci, deși transpira 
sub soarele blând al primăverii. 

Graham se ridică din iarbă cu pantalonii umezi. Se simţea 
cam ameţit. Șarpele continua să se zvârcolească. Se 
apropie de el, îl ridică de vârful neted al cozii și, cu o 
mișcare largă, biciui aerul cu el. Creierii îi zburară în lac. O 
plătică se repezi spre ei. 

Își imaginase acest Shiloh plin de fantasme, frumuseţea 
lui sinistră făcând să fluture parcă flamuri amenințătoare. 

Acum, oscilând între amintire și somnolenţa indusă de 
medicamente, văzu că Shiloh nu îi mai părea atât de 
sinistru; îi era indiferent. Acest minunat tărâm, Shiloh, 
putea fi martor la orice fel de întâmplări. Frumuseţea lui 
neiertătoare sublinia și mai mult indiferența naturii, 
Universul Verde. Măreţia lui ridiculiza suferinţele noastre. 

Se trezi și privi ceasul, lipsit de rațiune, dar nu se putu 
opri să gândească: Universul Verde nu cunoaște mila; doar 
noi concepem mila, o fabricăm în acele zone corticale care 
s-au format peste creierul nostru, iniţial de reptilă. În acel 
univers nu există ideea de crimă. Noi am inventat crima și 
ea contează numai pentru noi. 

Graham era conștient că el avea toate instinctele 
necesare pentru a comite o crimă; poate și capacitatea de a 
simţi milă. 

Totuși înțelegea crima parcă stânjenitor de bine. 

Se întrebă dacă, în marele trup al omenirii, cu minţile 
oamenilor pornite pe drumul civilizaţiei, instinctele rele pe 
care le stăpânim în interiorul nostru și conștientizarea 
acestor instincte funcţionează precum acţiunea unui virus 
neutralizat împotriva căruia se înarmează trupul. 


Se întrebă dacă aceste porniri vechi, îngrozitoare 
reprezintă chiar virusul care produce vaccinul. 
Da, se înșelase în privinţa venerabilului Shiloh. Shiloh nu 
e un tărâm bântuit de fantasme - oamenii sunt bântuiţi de 
ele. 
Acestui tărâm nu-i pasă de nimic. 
e 
Și mi-am silit inima ca să pătrund înțelepciunea 
și știința, nebunia și prostia, dar am înţeles că și 
aceasta este vânare de vânt. 


Eclesiastul 1:17 


5: După moartea lui Blake, acest poem a fost găsit printre încercările de 
tipărire, alături de plăcile tipografice din Cântările trăirii. A apărut numai în 
ediţii postume. (n.tr.). 

12: Deschizătură îngustă la baza unui stup, lăsată special pentru ca albinele să 
poată ieși și intra. 

1%. Toponimic biblic, localitate în Canaan, sediul unui altar israelit, ce a fost 
distrus complet după o bătălie cu filistenii; de asemenea, Shiloh, Tennessee - 
locul celei mai cumplite bătălii din timpul Războiului Civil, 1862; metaforă 
pentru o bătălie sângeroasă. (n.tr.).