Mary H Clark — Prefa-te ca n-ai observat

- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


MARY HIGGINS CLARK 


PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT 


În românește de Laura Gorneanu 
Titlul original: Pretend You Don t See Her, 1997 


Editura Miron, 1997 


Versiune ebook: v1.0, noiembrie 2019 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Prolog 


Mai târziu, Lacey încerca să găsească alinare gândindu- 
se că, și dacă ar fi sosit cu câteva secunde mai devreme, 
tot n-ar fi putut-o ajuta pe Isabelle, ci ar fi murit împreună 
cu ea. 

Dar nu s-a întâmplat așa. Folosindu-se de cheia ce-i 
fusese dată ca agent de vânzări imobiliare, intrase în 
duplexul de pe strada 70, Fast Side, și o strigase pe 
Isabelle exact în clipa în care auzi țipătul acesteia - 
„Nu...!” - si bubuitul unui foc de armă. 

Confruntată cu o decizie ce trebuia luată într-o fracțiune 
de secundă - să fugă sau să se ascundă -, Lacey închise 
ușa apartamentului trântind-o puternic și se strecură iute 
în debaraua din vestibul. Nici nu apucă măcar să închidă 
bine ușa debaralei că pe scări apăru în fugă un bărbat cu 
părul blond, bine îmbrăcat. Prin crăpătura îngustă îi văzu 
limpede fața, care i se întipări în minte. De fapt, văzuse 
această faţă numai cu câteva ore în urmă. Expresia îi era 
acum de o răceală plină de răâutate, dar era clar că era 
același bărbat căruia îi arătase apartamentul ceva mai 
devreme, în cursul zilei: afabilul Curtis Caldwell, din 
Texas. 

De unde se afla, îl urmări trecând pe lângă ea cu un 
pistol în mâna dreaptă și o mapă de piele sub brațul stâng. 
El deschise larg ușa și ieși din apartament. 

Lifturile și scările de incendiu se aflau în extremitatea 
îndepărtată a coridorului. Lacey știa că tipul o să-și dea 
imediat seama că, oricine intrase în apartament, era încă 
acolo. Un instinct primar o făcu să iasă iute din debara ca 
să închidă ușa în urma lui. În clipa aceea Caldwell se 
răsuci pe călcâie și, timp de o secundă terifiantă, privirile 
li se întâlniră, țintuind-o cu niște ochi de un albastru ca 
gheaţa de culoarea oțelului. Caldwell se aruncă spre ușă, 
dar nu destul de repede. li fu trântită în nas, iar Lacey 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


trase piedica și siguranța exact în clipa în care se auzi 
zgomotul cheii vârâte în broască. 

Simţind că pulsul i-o ia razna, se sprijini de ușă 
tremurând ca varga, în timp ce clanța se mișca în sus și în 
jos; spera din toată inima ca el să nu mai aibă nicio 
posibilitate să mai poată intra. 

Trebuia să formeze 911. 

Trebuia să ceară ajutor. 

Isabelle! - îi trecu prin minte dintr-o dată. Ea trebuie să 
fi tipat! O mai fi oare în viață? 

TȚinându-se cu o mână de balustradă, Lacey urcă în fugă 
scările acoperite cu un covor gros și năvăli în livingul în 
culorile fildeșului și piersicii, unde, în ultimele săptămânii, 
stătuse de atâtea ori cu Isabelle, ascultând cum îndurerata 
mamă îi repeta mereu că nu crede că moartea fiicei ei, 
Heather, fusese un accident. 

Temându-se de ce ar putea găsi, Lacey se grăbi să intre 
în dormitor. Isabelle zăcea chircită de-a latul patului, cu 
ochii deschisi, trăgând disperată cu mâna plină de sânge, 
un vraf de foi de hârtie care se aflau sub perna de lângă 
ea. Una dintre foi zbură prin cameră, purtată de briza care 
pătrundea pe fereastra deschisă. 

Lacey se lăsă în genunchi lângă pat. „Isabelle!“ Erau 
atât de multe alte lucruri pe care ar fi vrut să le spună - că 
o să cheme o ambulanţă; că totul o să fie în regulă -, dar 
cuvintele refuzau să-i iasă din gură. Era prea târziu. Lacey 
își putea da seama de lucrul ăsta. Isabelle murea. 


Mai târziu, această scenă revenea în coșmarul tot mai 
frecvent. Visul era întotdeauna același: Ea îngenunchea 
lângă trupul lui Isabelle, ascultând ultimele cuvinte ale 
femeii pe moarte. 

Isabelle vorbindu-i despre jurnal, cerându-i să ia foile de 
hârtie. În momentul acela simţea o mână pe umăr și, când 
își ridica privirea, lângă ea era ucigașul, țintuind-o cu ochi 
reci, cu pistolul îndreptat spre fruntea ei și cu degetul pe 
trăgaci. 

4 


- MARY HIGGINS CLARK - 


1 


Era săptămâna de după Ziua Muncii și, din faptul că 
telefoanele nu mai încetau să sune în birourile firmei 
Parker and Parker, pentru Lacey era limpede că, în sfârșit, 
s-a terminat cu acalmia din timpul verii. În această ultimă 
lună piața fusese deosebit de slabă pentru societatea din 
Manhattan; acum lucrurile începeau evident să se miște 
din nou. 

— Era și timpul, îi spuse ea lui Rick Parker când 
aceasta-i aduse în birou o ceașcă cu cafea. N-am mai făcut 
o vânzare ca lumea din iunie. Toţi potenţialii clienţi au 
plecat în Hamptons sau spre Cape, dar slavă Domnului că 
acum se întorc în oraș. Şi eu m-am bucurat de luna mea de 
vacanţă, dar este timpul să ne apucăm din nou de treabă. 
Se întinse să ia cafeaua. Mulţumesc. Este plăcut să fii 
așteptată de fiul și moștenitorul societăţii, își zise ea în 
gând. 

— Nicio problemă. Arăţi grozav, Lacey. 

Lacey încercă să nu ia în seamă expresia de pe faţa lui 
Rick. Se simţea întotdeauna ca și cum o dezbrăca din 
priviri. Răsfăţat, arătos și posesorul unui şarm suspect de 
care se folosea după bunul plac, o făcea să nu se simtă 
deloc în largul ei. Lacey și-ar fi dorit din suflet ca tatăl lui 
să nu-l fi mutat aici de la biroul din West Side. Nu voia să- 
și pericliteze slujba, iar în ultima vreme trebuia să facă o 
adevărată echilibristică pentru a-l ţine la distanţă. 

Telefonul de pe biroul ei sună și luă iute receptorul, 
răsuflând ușurată. Salvată de clopoțel, se gândi ea. 

— Lacey Farrell. 

— Domnișoară Farrell, la telefon este Isabelle Waring. 
Ne-am cunoscut astă primăvară, când aţi vândut un 
apartament în blocul meu. 

Instinctiv, Lacey presupuse că doamna Waring vrea să-și 
scoată apartamentul la vânzare. Mintea începu să-i 
meargă cu febrilitate. În luna mai vânduse două 


5 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


apartamente pe East Seventieth; în cazul unuia, nu vorbise 
decât cu proprietarul clădirii, iar cel de-al doilea fusese un 
apartament al societăţii, în apropiere de Fifth Avenue. Își 
aminti vag că stătuse de vorbă în lift cu o femeie 
atrăgătoare, trecută de cincizeci de ani, cu părul roșcat, 
care-i ceruse cartea de vizită. Încrucișându-și degetele ca 
să-i poarte noroc, spuse: 

— Duplexul Norstrum? Ne-am întâlnit în lift? 

— Exact! Doamna Waring păru încântată. Vreau să vând 
apartamentul fiicei mele și, dacă vă aranjează, aș dori să 
vă ocupați dumneavoastră de lucrul ăsta. 

— Este perfect, doamnă Waring. 

Lacey stabili o întâlnire cu ea pentru dimineaţa 
următoare, închise și se întoarse spre Rick. 

— Ce noroc! Pe East Seventieth la numărul 3. Este o 
clădire grozavă. 

— East Seventieth nr. 3. Ce apartament? întrebă imediat 
Rick. 

— 10B. ÎI știi cumva din întâmplare? 

— De unde să-l știu? răspunse el imediat. Mai ales că 
tatăl meu, în marea lui înţelepciune, m-a ţinut să lucrez 
cinci ani în West Side. 

Lui Lacey i se păru că Rick face un efort vizibil să fie 
plăcut când adăugă: 

— Deci, din câte am auzit eu, cineva te-a întâlnit, te-a 
plăcut și-ţi aruncă în braţe o afacere grozavă. Ti-am spus 
întotdeauna ce gândea bunicul meu despre cei care lucrau 
în breasla noastră, Lacey: Ești făcut pentru asta dacă 
oamenii își amintesc de tine. Asta este o adevărată 
binecuvântare. 

— Poate, deși nu sunt sigură că este neapărat o 
binecuvântare, răspunse, sperând că reacţia ei ușor 
negativă va pune capăt conversaţiei. Spera, de asemenea, 
că Rick o să ajungă curând să se gândească la ea doar ca 
la un alt angajat care lucrează pentru imperiul familiei. 

Rick dădu din umeri, apoi se îndreptă spre biroul său 
care dădea spre East Sixty colț cu Second Street. 

6 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Ferestrele biroului lui Lacey dădeau spre Madison Avenue. 
li făcea plăcere priveliștea traficului permanent, a 
hoardelor de turiști, a lumii elegante care frecventa 
buticurile de marcă. 

— Unii dintre noi sunt născuţi new-yorkezi, explica ea 
nevestelor uneori îngrijorate ale directorilor transferați în 
Manhattan. Alţii vin aici cu reticenţă și descoperă fără să 
vrea că, în pofida tuturor problemelor, New York-ul este 
cel mai grozav oraș din lume. Apoi, dacă era întrebată, 
explica în continuare: Am fost crescută în Manhattan și, cu 
excepţia perioadei în care mi-am făcut colegiul, 
întotdeauna am trăit aici. Este căminul meu, orașul meu. 

Tatăl ei, Jack Farrell, gândea la fel despre oraș. De când 
era copilă, au explorat orașul împreună. Lacey moștenise 
nu numai dragostea pentru New York a lui Jack, ci și 
culorile lui irlandeze - pielea albă, ochii verzi-albaștri și 
părul castaniu-închis. Kit, sora ei, preluase moștenirea 
englezească a mamei - ochii de un albastru de porțelan și 
părul de culoarea griului de iarnă. 

Muzician, Jack Farrell a lucrat în teatru, de obicei în 
fosa orchestrei, deși mai cânta uneori în cluburi și la 
concerte ocazionale. Cu vremea, nu era musical de pe 
Broadway ale cărui cântece Lacey să nu le cânte împreună 
cu tatăl ei. Moartea lui bruscă, exact când ea termina 
colegiul, încă mai era un șoc pentru ea. Practic, se întreba 
dacă o să-și revină vreodată. Uneori, când se afla în zona 
teatrelor, își dădea seama că încă mai așteaptă să-l vadă 
apărând în orice clipă de undeva. 

După funeralii, mama ei a spus cu tristeţe: 

— Așa cum a prevăzut tatăl tău, nu rămân în oraș. 

Soră de pediatrie, și-a cumpărat un apartament în New 
Jersey. Voia să fie mai aproape de Kit și de familia ei. 
Odată instalată acolo, și-a luat o slujbă la un spital local. 

Proaspătă absolventă de colegiu, Lacey a găsit un mic 
apartament pe East End Avenue și o slujbă la agenţia 
imobiliară Parker and Parker. Acum, după opt ani, era 
unul dintre cei mai buni agenţi ai firmei. 

7 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


Fredonând, scoase dosarul clădirii de la numărul 3 de pe 
East Seventieth și începu să-l studieze. „Am vândut 
duplexul de la etajul doi”, își zise ea. Camere drăguţe. 
Plafoane înalte. Bucătăria avea nevoie de modernizare. la 
să găsească acum ceva despre apartamentul doamnei 
Waring. 

Ori de câte ori era posibil, lui Lacey îi plăcea să se 
ocupe de posibile oferte. În acest scop, învățase că îi putea 
fi deosebit de util să se împrietenească cu oameni care 
lucrau cu diferitele clădiri de care se ocupa Parker and 
Parker. Acum, pentru ea era o adevărată șansă faptul că 
era bună prietenă cu Tim Powers, administratorul clădirii 
de la numărul 3 de pe East Seventieth. 

Îl sună, îl ascultă timp de douăzeci de minute bune 
povestindu-i cum și-a petrecut vara, amintindu-și cu 
tristețe că Tim fusese întotdeauna binecuvântat cu darul 
vorbirii și, în cele din urmă, canaliză convorbirea spre 
apartamentul Waring. 

Potrivit celor spuse de Tim, Isabelle Waring era mama 
lui Heather Landi, o tânără actriţă și cântăreaţă care 
tocmai începuse să-și facă un nume în lumea teatrului. 
Fiica la fel de cunoscutului proprietar de restaurante 
Jimmy Landi, Heather murise la începutul iernii trecute, 
când mașina ei a ieșit de pe carosabil și s-a răsturnat, 
luând foc, în timp ce se întorcea acasă dintr-un weekend în 
care fusese să schieze în Vermont. Apartamentul fusese al 
lui Heather, iar acum, după cât se părea, mama ei voia să-l 
vândă. 

— Doamna Waring nu poate să creadă că moartea lui 
Heather a fost un accident, spuse Tim. 

Când, în sfârșit, termină convorbirea, Lacey rămase pe 
gânduri, amintindu-și că o văzuse pe Heather Landi anul 
trecut într-un musical de foarte mare succes. De fapt, și-o 
amintea în mod special. 

Avea totul, se gândea. Lacey - frumseţe, prezenţă 
scenică și o minunată voce de soprană. O voce de nota 


8 


- MARY HIGGINS CLARK - 


zece, cum ar fi spus tatăl ei. Nu este de mirare că mama 
fetei respinge ipoteza unui accident. 

Lacey începu să tremure, apoi se ridică și închise aerul 
condiționat. 


Marţi dimineaţa, Isabelle Waring se plimba prin 
apartamentul fiicei sale, studiindu-l cu ochiul critic al unui 
agent imobiliar. Se bucura că păstrase cartea de vizită a 
lui Lacey Farrell. Jimmy, fostul ei soţ și tatăl lui Heather, îi 
ceruse să vândă apartamentul și, spre onoarea lui, îi lăsase 
la dispoziţie timp destul. 

În ziua în care o întâlnise pe Lacey Farrell în lift, o 
plăcuse pe loc pe tânăra femeie, care-i amintea de Heather 
a ei. 

Este drept, Lacey nu arăta ca Heather, Heather avea 
părul castaniu-deschis, cu irizări aurii, pe care-l purta în 
bucle scurte, și ochii căprui. Era micuță, de-abia dacă avea 
cinci picioare, și cu un trup cu rotunjimi dulci. Își zicea 
piticul casei. Lacey, pe de altă parte, era mai înaltă, mai 
zveltă, avea ochii verzi-albaștri și părul mai închis, lung și 
mai drept, fluturându-i pe umeri, dar era ceva în zâmbetul 
și în modul ei de a se purta care-i amintea într-un mod 
foarte plăcut de Heather. 

Isabelle privi în jurul ei. Își dădu seama că nimănui n-o 
să-i pese de lambriurile de mesteacăn și de gresia în 
pătrăţele din hol pe care Heather le iubise atât de mult, 
dar astea puteau fi schimbate cu ușurință; atuurile solide 
în această vânzare erau bucătăria și băile renovate. 

După luni de zile de scurte vizite la New York, venind de 
la Cleveland, și după încercările de a cerceta cele cinci 
uriașe debarale și numeroasele sertare ale dulapurilor, 
precum și după repetate întâlniri cu prietenii lui Heather, 
Isabelle știa că trebuia să pună punct. Trebuia să înceteze 
să mai caute dovezi și să-și continue viaţa. 

Totuși, pur și simplu nu putea să creadă că moartea lui 
Heather fusese un accident. Își cunoștea fata; n-ar fi pornit 
nici în ruptul capului să conducă spre casă, de la Stowe, pe 

9 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


vreme de viscol și mai ales noaptea atât de târziu. 
Expertiza medicală a fost normală totuși. Și Jimmy era 
convins că a fost vorba de un accident pentru că Isabelle 
știa că dacă n-ar fi fost, ar fi răsturnat Manhattanul cu 
susul în jos pentru a căuta răspunsuri. 

La ultimul dintre rarele lor prânzuri împreună, încercase 
din nou să o convingă să lase lucrurile în pace și să-și 
continue viața. Motivase că, probabil, Heather n-a putut 
dormi în noaptea aia, că era îngrijorată din cauza 
anunţului care prevestea mari căderi de zăpadă și știa că 
trebuia să ajungă la timp pentru repetiţia de a doua zi. Pur 
și simplu refuza să vadă ceva care să trezească suspiciuni 
sau ceva sinistru în moartea ei. 

Isabelle, totuși, nu putea să accepte lucrul ăsta. I-a spus 
despre convorbirea telefonică pe care o avusese cu fiica 
lor exact înaintea morții ei. 

— Jimmy, Heather nu era ea când am vorbit la telefon. 
Era îngrijorată de ceva. Teribil de îngrijorată. Mi-am dat 
seama de lucru ăsta din vocea ei. 

Prânzul s-a terminat când Jimmy, complet exasperat, 
izbucnise: _ 

— Isabelle, termină odată cu asta! Încetează, te rog! 
Este destul de dureros și fără ca tu să te comporti în felul 
ăsta, readucând totul pe tapet, interogându-i pe toți 
prietenii ei. Te rog, las-o pe fiica noastră să se odihnească 
în pace. 

Amintindu-și cuvintele lui, Isabelle clătină din cap. 
Jimmy Landi o iubise pe Heather mai mult decât orice pe 
lumea asta. lar după ea imediat venea dragostea lui pentru 
putere, se gândi cu amărăciune, ceea ce pusese capăt 
mariajul lor. Restaurantul lui faimos, investiţiile lui, iar 
acum hotelul și cazinoul din Atlantic City! „Pentru mine n- 
a existat nicio fărâmă de loc niciodată”, se gândi Isabelle. 
Poate că dacă și-ar fi luat, cu ani în urmă, un partener, așa 
cum îl avea acum pe Steve Abbot, mariajul lor nu s-ar fi 
distrus, își zise ea. Își dădu seama că trece prin camere pe 


10 


- MARY HIGGINS CLARK - 


care de fapt nu le vede, așa că se opri la o fereastră ce 
dădea spre Fifth Avenue. 

New York-ul este deosebit de frumos în septembrie, se 
gândi ea privindu-i pe alergătorii care împânzeau aleile din 
Central Park, femeile cu cărucioare, bătrânii care ședeau 
în soarele blând pe bănci. „Şi eu ieșeam cu Heather în 
cărucior să o plimb în parc în zile ca asta, își aminti ea. Mi- 
au trebuit zece ani și trei avorturi spontane înainte să o 
aduc pe lume, dar a meritat fiecare efort. A fost un copil 
atât de special. Oamenii se opreau întotdeauna să o 
privească și să o admire. Iar ea știa, firește. Îi plăcea să se 
uite în jur ca să vadă totul. Era atât de deșteaptă, avea un 
spirit de observaţie deosebit și era foarte talentată. Și 
foarte încrezătoare...” 

„De ce ai aruncat totul, Heather?” Isabelle își puse încă 
o dată întrebările cu care se chinuia de la moartea fiicei ei. 
„După accidentul acela care a avut loc când erai copil - 
când ai văzut o mașină ieșind de pe carosabil și 
prăbușindu-se - ai fost întotdeauna îngrozită de drumurile 
acoperite cu gheaţă. Spuneai chiar că te-ai muta în 
California doar pentru a evita iarna. Ce te-a făcut atunci să 
te urci la volanul mașinii ca să traversezi un munte plin de 
zăpadă la ora două noaptea? Nu aveai decât douăzeci și 
patru de ani; aveai atât de multe lucruri pentru care să 
trăiești. Ce s-a întâmplat în noaptea aceea? Ce te-a făcut 
să pornești la drum? Sau cine te-a făcut?” 

Sunetul interfonului o readuse la realitate. Era portarul, 
care o anunța că domnișoara Farrell a sosit pentru 
întâlnirea de la ora zece. 

Lacey nu era pregătită de primirea plină de efuziune, 
chiar dacă nervoasă, pe care i-o făcu doamna Waring. 

— Doamne Dumnezeule, arăţi mai tânără decât îmi 
amintesc. Câţi ani ai? Treizeci? Fiica mea ar fi făcut 
douăzeci și cinci săptămâna viitoare, știi? Ea a locuit în 
acest apartament. A fost al ei. Tatăl ei i l-a cumpărat. 
Teribilă răsturnare, nu crezi? Ordinea firească a lucrurilor 


11 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


este ca eu să mă sting întâi și ea să fie cea care să umble 
cândva printre lucrurile mele. 

— Am doi nepoți și o nepoţică, îi spuse Lacey. Nici nu-mi 
pot imagina că li s-ar putea întâmpla ceva, așa încât cred 
că pot înţelege în parte situaţia prin care treceţi. 

Isabelle o urmă în timp ce, cu ochi practici, Lacey nota 
dimensiunile camerelor. Primul etaj consta dintr-un 
vestibul, un living și o sufragerie mari, o mică bibliotecă, o 
bucătărie și o cameră de toaletă. Etajul, la care se ajungea 
pe o scară în spirală, cuprindea o cameră de zi, una de 
îmbrăcat, dormitorul și baia. 

— Era spaţiu mult pentru o femeie tânără, zise Isabelle. 
Tatăl ei i l-a cumpărat, înţelegi. Considera că nimic nu este 
prea mult pentru ea. Dar n-a răsfăţat-o. De fapt, când a 
venit la New York, după terminarea colegiului, a închiriat 
un apartament micut în West Side. Jimmy însă voia tot ce 
este mai bun. El voia ca Heather să locuiască într-o clădire 
cu portar. Să fie în siguranţă. Acum dorește să vând eu 
apartamentul și să păstrez banii. Spune că așa ar fi vrut 
Heather. Şi zice că trebuie să încetez să o mai jelesc și să- 
mi continui viaţa. Totuși este atât de greu să fac asta... 
Încerc, dar nu sunt sigură că o să reușesc... Ochii i se 
umplură de lacrimi. 

Lacey îi puse întrebarea la care îi trebuia neapărat 
răspunsul: 

— Sunteţi sigură că doriţi să-l vindeţi? 

Urmărea neajutorată cum expresia de stoicism de pe 
faţa lui Isabelle ceda și ochii i se umpleau de lacrimi. 

— Am vrut să aflu de ce a murit fiica mea. De cea 
părăsit în noaptea aceea cabana cu atâta grabă. De ce nu a 
așteptat să se întoarcă cu prietenii în dimineaţa 
următoare, așa cum plănuise. Ce a făcut-o să se 
răzgândească? Sunt sigură că cineva știe lucrul ăsta. Am 
nevoie de un motiv. Știu că era teribil de îngrijorată de 
ceva, dar nu mi-a spus de ce anume. Am crezut că aș putea 
găsi un răspuns aici, fie în apartament, fie la vreunul 
dintre prietenii ei. Dar tatăl ei vrea să încetez să mai bat 

12 


- MARY HIGGINS CLARK - 


oamenii la cap; și cred că are dreptate, trebuie să ne 
continuăm viaţa, așa că da, Lacey, cred că vreau să-l vând. 
Lacey îi cuprinse cu multă blândeţe mâna, spunându-i 
încurajator: 
— Cred că și Heather ar dori să faceţi lucrul ăsta. 


În seara aceea Lacey făcu un drum de douăzeci și cinci 
de mile cu mașina până la Wyckoff, unde locuiau sora și 
mama ei. Nu le mai văzuse de la începutul lunii august, 
când părăsise orașul plecând în luna ei de vacanţă în 
Hamptons. Kit și soţul ei, Jay, aveau o casă de vară în 
Nantucket, și întotdeauna o invitau pe Lacey să-și petreacă 
vacanţa de vară împreună. 

În timp ce traversa podul George Washington, Lacey se 
pregătea să facă faţă reproșurilor cu care era sigură că or 
să o întâmpine. 

— N-ai petrecut decât trei zile cu noi, o să-i amintească 
cu siguranţă cumnatul ei. Ce găsești la East Hampton și la 
Nantucket nu? 

„În primul rând în mod sigur nu te găsesc pe tine”, își 
zise Lacey, cu un zâmbet ușor. Cumnatul ei, Jay Taylor, 
proprietarul unei afaceri de mare succes - livrări de 
mobilier și echipamente pentru restaurante, nu fusese 
niciodată unul dintre favoriţii lui Lacey, dar, așa cum tot 
încerca să nu uite, Kit era evident nebună după el și aveau 
trei copii grozavi. Așa că cine sunt eu să critic? Numai de 
n-ar fi atât de al naibii de preţios și pompos, își zise ea. 
Unele dintre afirmaţiile sale sunau de parcă erau bule 
papale! 

În timp ce se înscria pe drumul nr. 4, îşi dădu seama cât 
îi era de dor să-i vadă pe ceilalţi membri ai familiei - pe 
mama ei, pe Kit și pe copii: Tod, de doisprezece ani, Andy 
de zece, și favorita ei, sfioasa Bonnie, de patru ani. 
Gândindu-se la nepoata ei, își dădu seama că toată ziua nu 
fusese în stare să și-o scoată din minte pe sărmana 
Isabelle și lucrurile pe care i le spusese. Durerea femeii 
era atât de palpabilă! Insistase ca Lacey să rămână la 

13 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


cafea și în timpul acesteia continuase să vorbească despre 
fiica ei. 

— M-am mutat la Cleveland după divorţ. Acolo am 
crescut. Heather avea cinci ani pe atunci. Şi-a petrecut 
toată copilăria între mine și tatăl ei, dar totul a mers bine. 
Eu m-am recăsătorit. Bill Waring era mult mai în vârstă 
decât mine, dar un om foarte drăguţ. Sunt trei ani de când 
a murit. Speram atât de mult ca Heather să întâlnească 
bărbatul potrivit, să aibă copii - dar ea era hotărâtă să-și 
facă mai întâi o carieră. Deși exact înainte ca ea să moară 
am avut impresia că întâlnise pe cineva. S-ar fi putut să 
greșesc, dar parcă simțeam asta în vocea ei. Apoi întrebă 
cu îngrijorare părintească: Dar tu, Lacey? Există cineva 
special în viaţa ta? 

Gândindu-se la întrebare, Lacey zâmbi crispat. Nu atât 
încât să se remarce, se gândi ea. „Şi de când am atins cifra 
magică de treizeci, sunt foarte conștientă de faptul că 
ceasul meu biologic bate puternic. O, da, îmi iubesc slujba, 
îmi iubesc apartamentul, familia și prietenii. Mă distrez 
perfect, așa încât n-am niciun drept să mă plâng. Ce-o să 
fie o să fie!” 

La ușă îi răspunse mama ei. 

— Kit este în bucătărie. Jay s-a dus să ia copiii, îi spuse 
ea după ce o îmbrăţișă cu căldură. Și mai este cineva 
înăuntru pe care aș vrea să-l cunoști. 

Lacey fu surprinsă și întrucâtva șocată să vadă că un 
bărbat pe care nu-l cunoștea ședea lângă căminul masiv 
din living, sorbind dintr-un pahar. Alex Carbine, i-l 
prezentă mama ei îmbujorându-se, explicându-i că se 
cunoscuseră cu mulţi ani în urmă și că tocmai s-au 
revăzut, prin intermediul lui Jay, care-i vânduse cea mai 
mare parte a echipamentului pentru un nou restaurant pe 
care îl deschisese în oraș, pe West Forty-sixth Street. 

Dând mâna cu el, Lacey îl evalua. Cam de șaizeci de ani, 
își zise ea - de aceeași vârstă cu mama. Un tip bine, solid. 
lar mama era foarte gureșă. Ce se întâmplă aici? Imediat 


14 


- MARY HIGGINS CLARK - 


ce putu să se scuze, se duse direct în bucătăria unde Kit 
asezona salata. 

— De cât timp durează asta? o întrebă pe sora ei. 

Kit, cu părul blond prins la ceafă, arătând ca o reclamă, 
zâmbi: 

— Cam de o lună. Este drăguţ. Jay l-a dus la cină și 
mama era aici. Alex este văduv. Dintotdeauna a lucrat în 
domeniul restaurantelor, dar cred că este pentru prima 
dată când are afacerea lui. Am fost acolo. A aranjat foarte 
drăguţ. 

Tresăriră amândouă când auziră trântindu-se ușa de la 
intrare. 

— Fă-ţi curaj, o îmbărbătă Kit. Au sosit Jay și copiii. 

Când Todd făcuse cinci ani, Lacey a început să-l ia pe el, 
iar mai târziu și pe ceilalți copii, în Manhattan, ca să le 
arate orașul așa cum i-l arătase și ei taică-său. Numeau 
ieșirile respective Zilele Jack Farrell - zile care includeau 
totul, de la matinee pe Broadway (văzuse Pisicile deja de 
cinci ori) până la muzee), Muzeul de Istorie Naturală și 
scheletul  dinozaurului fiind favoritele lor. Explorau 
Greenwich Village, luau tramvaiul spre Rossevelt Island, 
feribotul spre Ellis Island, mâncau pe terasă la World 
Trade Center și patinau în Rockefeller Piaza. 

Băieţii o întâmpinară pe Lacey cu exuberanţa lor 
obișnuită. Bonnie, timidă ca întotdeauna, se ghemui lângă 
ea. 

— Mi-a fost foarte dor de tine, îi mărturisi copila. 

Jay îi spuse lui Lacey că arată într-adevăr foarte bine, 
adăugând că era evident că luna petrecută în East 
Hampton îi fusese benefică. 

La cină, Todd, care era interesat de afacerile imobiliare 
și de slujba mătușii lui, o întrebă cum este piaţa la New 
York. 

— În creștere, răspunse ea. De fapt, chiar astăzi am 
primit o ofertă promițătoare. Le povesti despre Isabelle 
Waring și constată că Alex Carbine manifestă un interes 
deosebit. Ai cunoscut-o? îl întrebă Lacey. 

15 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


— Nu, spuse el, dar îl cunosc pe Jimmy Landi și am 
cunoscut- o și pe fiica lor, Heather. Frumoasă femeie! A 
fost o tragedie îngrozitoare. Jay, ai făcut afaceri cu Landi. 
Trebuie să o fi cunoscut și pe Heather. Era mereu pe la 
restaurant. 

Lacey văzu cu uimire cum faţa cumnatului ei devine 
stacojie. 

— Nu. N-am întâlnit-o niciodată, zise el scurt și cu o 
urmă de mânie în voce. Am făcut pe vremuri afaceri cu 
Jimmy Landi. Cine mai vrea o felie de friptură de miel? 


Era ora șapte. La bar era înghesuială și începea să 
sosească lumea pentru cină. Jimmy Landi știa că ar fi 
trebuit să coboare și să-i întâmpine pe clienţi, dar pur și 
simplu nu avea dispoziția necesară și nu se simţea în stare 
să o facă. Fusese una dintre zilele lui proaste; îl cuprinsese 
o stare depresivă în urma unui telefon primit de la 
Isabelle, care îi evocă imaginea lui Heather prinsă ca într- 
o capcană în automobilul răsturnat și arzând, imagine ce 
continuă să-l obsedeze multă vreme după ce închisese 
telefonul. 

Lumina aruncată pieziș de apusul soarelui se strecura 
licărind prin ferestrele înalte ale biroului său lambrisat din 
clădirea de pe West Fifty-six Street, unde se afla Veneția, 
restaurantul pe care Jimmy îl deschisese în urmă cu 
treizeci de ani. 

Preluase spațiul unde dăduseră faliment succesiv trei 
restaurante. El și Isabelle, proaspăt căsătoriţi, locuiau 
atunci într-un apartament cu chirie la etajul doi. Acum 
întreaga clădire era a lui, iar Veneția era unul dintre cele 
mai cunoscute locuri în care se cina în Manhattan. 

Jimmy ședea la masivul birou Wells Fargo, gândindu-se 
de ce îi era atât de greu să coboare. Nu era doar telefonul 
de la fosta lui soţie. Restaurantul era decorat cu picturi 
murale, ideea pe care o copiase de la concurentul său, La 
Côte Basque. Erau peisaje din Veneţia și, de la început, 
inclusese scene în care apărea și Heather. Când ea avea 

16 


- MARY HIGGINS CLARK - 


doi ani, a angajat un pictor care a introdus-o într-o 
imagine, pictându-i feţișoara într-o fereastră a Palatului 
Dogilor. Ca adolescentă, era înfățișată într-o scenă în care 
un gondolier îi făcea o serenadă; când avea douăzeci și 
unu de ani, a fost pictată sub chipul unei tinere ce trece pe 
Puntea Suspinelor, cu partitura unui cântec în mână. 

Jimmy știa că pentru propria lui liniște sufletească ar 
trebui să acopere picturile murale, dar așa cum Isabelle nu 
putea scăpa de ideea că moartea lui Heather a fost din 
vina altcuiva, nici el nu putea scăpa de nevoia permanentă 
a prezenţei fiicei sale, de senzaţia ochilor ei urmărindu-l în 
timp ce se mișca prin sală, de sentimentul că este cu el 
aici, în fiecare zi. 

Era un bărbat oacheș de șaizeci și șapte de ani, cu părul 
încă negru de la natură și ai cărui ochi melancolici, sub 
niște sprâncene groase răzvrătite, dădea feţei o expresie 
cinică permanentă. De înălțime medie, trupul lui musculos 
dădea impresia de forță animalică. Ştia că detractorii săi 
afirmă și acum că este păcat de costumele lucrate la 
croitori scumpi: și că, oricât s-ar strădui, arăta tot ca un 
lucrător cu ziua. Aproape că zâmbi când își aminti cât de 
indignată fusese Heather când auzise pentru prima dată 
această remarcă. 

„l-am spus să nu-și facă probleme, se gândi Jimmy, 
zâmbind în sinea lui. I-am spus că pot să-i cumpăr și să-i 
vând pe mulţi dintre ei și asta contează.” 

Clătină din cap amintindu-și. Acum, mai mult decât 
oricând, știa că nu asta conta cu adevărat, dar continua să- 
i dea un motiv pentru a se trezi în fiecare dimineaţă. 
Reușise să depășească ultimele luni concentrându-se 
asupra cazinoului și hotelului pe care le construia în 
Atlantic City. 

— Dă-i drumul, Donald Trump, îi spusese Heather când 
îi arătase schiţa. Ce-ai zice să-i spui Heather's Place, iar eu 
să joc acolo, exclusiv pentru tine, Baba? 

Alesese acest apelativ plin de afecţiune pentru tatăl ei 
pe când se aflau într-o călătorie în Italia, iar ea nu avea 

17 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


decât zece ani. De atunci nu i-a mai spus niciodată tati. 
Jimmy își aminti răspunsul pe care i-l dăduse. 

— Ţi-aș achita nota de star într-o clipită - știi asta. Dar 
ai face mai bine să vorbești cu Steve. Face bani frumoși în 
Atlantic City, iar eu las o mulțime de decizii pe seama lui. 
Dar apropo, ce-ai zice să renunţi la treaba asta cu cariera, 
să te măriţi și să-mi faci și mie câţiva nepoți? 

_ — Oh, Baba, râsese Heather, mai lasă-mă vreo doi ani. 
Imi este prea bine. 

Oftă, amintindu-și râsul ei. Acum n-o să mai aibă 
niciodată niciun nepot, își zise el - nicio fetiță cu părul 
castaniu-auriu și ochii căprui, niciun băiețel care să 
crească și într-o zi să preia totul de la el. O bătaie în ușă îl 
readuse la realitate. 

— Intră, Steve. 

„Slavă Domnului că-l am pe Steve Abbott”, se gândi el. 
Cu douăzeci și cinci de ani în urmă, un băiat chipeș și 
blond bătea la ușă înainte de deschiderea restaurantului. 

— Vreau să lucrez pentru dumneavoastră, domnule 
Landi, spusese el cu hotărâre. De la dumneavoastră pot 
învăța mai multe decât de la orice curs de colegiu. A 

Jimmy fusese amuzat și încurcat în același timp. Il 
evaluase mental pe tânărul din faţa lui și se decisese pe 
loc. 

— Vrei să lucrezi pentru mine? l-a întrebat, după care 
făcu un gest arătând spre bucătărie. Ei bine, eu de acolo 
am început. 

„Ziua aceea a fost o zi bună pentru mine, își zise Jimmy. 
Arăta el ca un răsfăţat al sortii, dar era un irlandez a cărui 
mamă fusese chelneriţă pentru a-l crește și dovedi că și el 
avea acum aceleași înclinații. Atunci am crezut că este 
vreun prost care vrea să renunţe la bursa primită, dar am 
greșit. Era născut pentru afaceri în această branșă.” 

Steve Abbott deschise ușa și aprinse imediat lumina 
când intră. 

— De ce este atât de întuneric? Ai o ședință, Jimmy? 


18 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Landi își ridică privirea cu un zâmbet trist, remarcând 
compasiune din ochii tânărului. 

— Îmi rătăceau gândurile, cred. 

— Tocmai a sosit primarul cu patru persoane. 

Jimmy împinse scaunul în spate și se ridică. 

— Nu mi-a spus nimeni că are rezervare. 

— Nu avea. Excelenţă sa n-a putut rezista hot-dogurilor 
noastre, presupun... Abbott traversă cu pași mari camera 
și puse o mână pe umărul lui Landi. Ai avut o zi grea, sunt 
sigur. 

— Da. Isabelle a sunat azi dimineaţă ca să-mi spună că a 
luat legătura cu agentul imobiliar pentru vânzarea 
apartamentului lui Heather și crede că se va vinde destul 
de repede. Firește, de fiecare dată când mă prinde la 
telefon, o ia de la capăt, cum nu poate ea să creadă că 
Heather ar fi urcat de bună voie vreodată în mașină ca să 
pornească pe un drum acoperit cu gheaţă. Că nu crede că 
moartea ei a fost un accident. Nu poate trece peste asta, 
lucru care mă scoate din minți. 

Ochii lui priveau fără nicio ţintă dincolo de Abbott. 

— Când am cunoscut-o pe Isabelle era trăsnet, 
indiferent dacă mă crezi sau nu. O regină a frumuseţii din 
Cleveland. Era logodită. I-am smuls de pe deget inelul pe 
care i-l dăduse tipul și l-am aruncat pe geamul mașinii. 
Chicoti. A trebuit să fac un împrumut ca să-i plătesc tipului 
inelul, dar am obținut fata. Isabelle s-a măritat cu mine. 

Abbott știa povestea și înţelegea de ce Jimmy se gândea 
la ea. 

— Poate că mariajul n-a durat, dar din toată tranzacţia 
asta te-ai ales cu Heather. 

— Iartă-mă, Steve. Uneori mă simt ca un om foarte 
bătrân, tot repetându-mă singur. Ai mai auzit toate astea 
înainte. Lui Isabelle nu i-a plăcut niciodată New York-ul 
sau viața asta. N-ar fi trebuit să părăsească niciodată 
Clevelandul. 

— Dar a făcut-o și tu ai întâlnit-o. Haide, Jimmy, 
primarul așteaptă. 

19 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


2 


În următoarele câteva săptămâni, Lacey aduse opt 
potenţiali cumpărători ca să vadă apartamentul. Doi erau 
evident doar dintre cei care vor să se uite, genul al căror 
hobby irosește vremea agenţilor. 

— Dar pe de altă parte, nu se știe niciodată, îi spuse lui 
Rick când acesta intră în biroul ei într-o după-amiază în 
timp ce Lacey se pregătea să plece acasă. 

— Ai mai multă răbdare decât mine, îi spuse Rick. 
Trăsăturile lui, cizelate după asemănarea cu strămoșii lui 
aristocrați, dovedeau dispreţ. Eu zău că nu-i pot tolera pe 
cei care-mi irosesc timpul. RJP vrea să știe dacă ai vreun 
client serios pentru apartamentul Waring. RJP era 
apelativul pe care-l folosea Rick când se referea la tatăl 
său. 

— Nu cred. Dar oferta este destul de proaspătă, iar 
mâine este o nouă zi. 

— Mulţumesc, Scarlett O'Hara. Am să-i transmit lucrul 
ăsta. Pe curând. 

Lacey se strâmbă în spatele lui. Fusese una dintre zilele 
proaste ale lui Rick. Ce l-o mai frământând acum, se 
întrebă ea. Și de ce, când tatăl său negociază vânzarea 
hotelului Plaza, să se gândească la apartamentul Waring? 
„la să mă mai scutească!” 

Incuie sertarul biroului și-și masă ușor fruntea, simțind 
cum o ameninţă o durere de cap. Își dădu brusc seama că 
este foarte obosită. De când se întorsese din vacanţă trăise 
într-un vârtej - urmărise niște proiecte mai vechi, făcuse 
liste cu oferte noi, se întâlnise cu prietenii, îi avusese la ea 
pe copiii lui Kid pentru o săptămână... și își consacrase o 
groază de timp lui Isabelle Waring. 

Femeia își făcuse obiceiul să o sune zilnic, cerându-i 
adesea să treacă pe la apartament. 

— Lacey, vino să iei prânzul cu mine. Trebuie să 
mănânci, nu? zicea ea. Sau pur și simplu - «Lacey, în drum 


20 


- MARY HIGGINS CLARK - 


spre casă, treci pe aici să bem un pahar de vin, vrei? Cei 
din Noua Anglie obișnuiesc să numească apusul „lumină 
potolită”. Este un moment de însingurare al zilei.» 

Lacey privi afară în stradă. Umbre lungi cădeau oblic 
peste Madison Avenue, indiciu clar că zilele începuseră să 
se scurteze. Este un moment de însingurare al zilei, se 
gândi ea. Isabelle este o persoană atât de tristă! Acum o 
obliga să treacă în revistă tot ce se afla în apartamentul lui 
Heather și să ia din îmbrăcămintea și lucrurile personale 
ale fetei. 

„Este puţin cam meschin să spun că mi-am irosit timpul 
cu Isabelle ascultând-o, își zise Lacey. Nu mă deranjează 
deloc. De fapt, Isabelle îmi place foarte mult. A devenit o 
prietenă.” Dar trebuia să recunoască faptul că participarea 
la durerea lui Isabelle îi reactualizase tot ce simţise când 
se stinsese tatăl ei. 

Se ridică. „Mă duc acasă și mă arunc în pat, își zise ea. 
Am nevoie de asta.” 

Două ceasuri mai târziu, la ora nouă, refăcută după 
douăzeci de minute petrecute în jacuzzi, pregătea fericită 
un BSR. Era sandvișul favorit al tatălui ei - bacon, salată și 
roşii. 

Sună telefonul. Lăsă să preia robotul, apoi auzi vocea 
familiară a lui Isabelle Waring. „N-am să ridic receptorul, 
decise Lacey. Pur şi simplu nu sunt dispusă ca timp de 
douăzeci de minute să stau să vorbesc cu ea la telefon.” 

Isabelle începu cu vocea ei joasă și gravă: 

„Lacey, presupun că nu ești acasă. Trebuie să spun 
cuiva asta. Am găsit jurnalul lui Heather în debaraua cea 
mare. Este ceva în el care mă face cred că nu sunt nebună 
când spun că moartea ei nu a fost un accident. Cred că pot 
să dovedesc că cineva voia să o înlăture. Atât pentru acum. 
O să vorbim mai mult mâine”. 

Ascultând, Lacey clătină din cap, apoi închise impulsiv 
robotul și soneria telefonului. Nu voia să știe nici măcar 
dacă o mai caută cineva. Voia ceea ce mai rămăsese din 
noapte numai pentru ea. 

21 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


O seară liniștită - un sandviș, un pahar de vin și o carte. 
„Merit și eu atâta lucru, l-am câștigat cu trudă!” - își spuse 
singură. 


De îndată ce ajunse la birou a doua zi dimineaţă, Lacey 
plăti preţul pentru faptul că închisese telefonul și robotul 
cu o seară în urmă. O sună mama ei, și, o clipă mai târziu, 
Kit; amândouă erau îngrijorate că nu obţinuseră niciun 
răspuns când o sunaseră acasă cu o seară în urmă. În timp 
ce încerca să o liniștească pe sora ei, apăru Rick, foarte 
stânjenit. 

— Isabelle Waring vrea să vorbească cu tine. Mi-au dat 
mie legătura. 

— Kit, trebuie să plec ca să-mi câștig existența. Lacey 
închise și alergă în biroul lui Rick. Îmi pare rău că n-am 
putut să te sun aseară, Isabelle, începu ea. 

— Nu-i nimic. Oricum, n-ar fi trebuit să vorbesc despre 
asta la telefon. Astăzi vii cu cineva? 

— Până acum, n-a apărut nimeni. 

Tocmai când spunea asta, Rick îi strecură o bucată de 
hârtie pe care scrisese: Curtis Caldwell, avocat la Keller, 
Roland and Smythe, din Texas, urmează să fie transferat 
aici luna viitoare. Vrea un apartament cu un dormitor între 
străzile 65 şi 72. Îl poate vizita astăzi. 

Lacey mimă un mulțumesc spre Rick și-i spuse lui 
Isabelle: 

— S-ar putea să aduc pe cineva. Tine degetele 
încrucișate. Nu știu de ce, dar am presimţirea că s-ar 
putea să facem vânzarea. 


— Vă așteaptă un domn Caldwell, domnișoară Farrell, îi 
spuse portarul, Patrick, când cobori din taxi. 

Prin ușa de sticlă Lacey zări un bărbat zvelt, în jur de 
patruzeci și cinci de ani, care lovea cu degetele în masa 
din hol. Slavă Domnului că am ajuns cu zece minute mai 
devreme, își zise ea. Patrick trecu înainte pentru a-i 
deschide ușa. 

22 


- MARY HIGGINS CLARK - 


— Există o problemă pe care trebuie să o știți, îi spuse el 
cu un oftat. Nu merge aerul condiţionat. Au venit să-l 
repare, dar este destul de cald înăuntru. La 1 ianuarie anul 
viitor ies la pensie și să știți nu este deloc prea devreme. 
Patruzeci de ani în slujba asta sunt prea de-ajuns. 

Oh, Doamne, se gândi Lacey. Nu există aer condiţionat 
într-una dintre cele mai călduroase zile ale anului. Nu este 
de mirare că tipul este nerăbdător. Ceea ce nu este de bun 
augur pentru vânzare. 

În momentul în care traversă holul îndreptându-se spre 
Caldwell, impresia despre bărbatul din fața ei, cu pielea 
bronzată, păr blond deschis și ochii de un albastru 
spălăcit, era incertă. Se pregătește sufletește să i se spună 
că nu-i place să aștepte. Dar când i se prezentă lui Curtis 
Caldwell, faţa i se lumină și tipul chiar zâmbi. 

— Acum spuneţi adevărul, domnişoară Farrell, zise el, 
cât de năbădăios este aerul condiţionat în clădirea asta? 


Când Lacey îi telefonase lui Isabelle Waring pentru a-i 
confirma ora vizitei, femeia, care părea absentă, îi spusese 
că ea va fi ocupată în bibliotecă, așa că poate intra cu 
cheia ei de agent imobiliar. 

Lacey avea cheia în mână când ieșiră din lift. Deschise 
ușa și strigă: 

— Isabelle, eu sunt - după care se îndreptă spre 
bibliotecă, cu Caldwell în urma ei. 

Isabelle era în cămăruţa mică, cu spatele spre ușă. O 
mapă din piele zăcea deschisă într-o parte; câteva dintre 
foile din mapă erau răspândite pe birou. Isabelle nu-și 
ridică privirea și nici nu se întoarse când Lacey o salută. 

— Uită că sunt aici, zise ea cu voce înăbușită. 

În timp ce-i arăta apartamentul lui Caldwell, Lacey îi 
explică pe scurt că era vândut pentru că aparținuse fiicei 
lui Isabelle Waring, care murise iarna trecută într-un 
accident. 

Caldwell nu păru interesat de istoria apartamentului. 
Era evident că-i place și nu ridică nicio obiecţie față de 

23 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


preţul cerut - șase sute de mii de dolari. După ce cercetă 
temeinic etajul al doilea, privi pe fereastra camerei de zi și 
se întoarse apoi spre Lacey. 

— Spuneţi că va fi disponibil luna viitoare? 

— Categoric! Grozav, își zise ea. O să facă o ofertă. 

— Eu nu mă tocmesc, domnişoară Farrell. Sunt dispus 
să plătesc preţul cerut cu condiţia să mă pot muta în mod 
absolut categoric la întâi, luna viitoare. 

— Să vorbim cu doamna Waring, spuse Lacey încercând 
să nu-și manifeste uimirea în fața ofertei. Dar, așa cum i- 
am spus și lui Rick ieri, își aminti ea, orice se poate 
întâmpla. 

Isabelle Waring nu răspunse când Lacey bătu în ușa 
bibliotecii. 

— Domnule Caldwell, zise ea întorcându-se spre 
potenţialul cumpărător, dacă nu vă deranjează, vă rog să 
mă așteptați doar câteva secunde în living, cât am să 
discut cu doamna Waring. 

— Firește că am să aștept. 

Lacey deschise ușa și privi înăuntru. Isabelle Waring 
ședea tot la birou, dar cu capul plecat, fruntea atingându-i 
practic foile de hârtie din faţa ei. Umerii i se zguduiau. 

— Pleacă, murmură ea. Nu mă pot ocupa de asta acum. 
Avea în mână un creion verde cu care bătu în masă. 
Pleacă! 

— Isabelle, este foarte important, spuse Lacey cu multă 
blândeţe. Avem o ofertă pentru apartament, dar există o 
condiţie despre care trebuie să vorbesc mai întâi cu tine. 

— Las-o baltă! Nu am de gând să mai vând. Mai am 
nevoie de timp aici. Vocea lui Isabelle deveni ca un vaiet 
pătrunzător. Îmi pare rău, Lacey, dar nu vreau să vorbesc 
acum. Întoarce-te mai târziu. 

Lacey se uită la ceas. Era aproape ora patru. 

— Mă întorc la șapte, spuse ea preocupată să evite o 
scenă, îngrijorată că femeia era pe punctul de a izbucni 
într-o criză de plâns isteric. Închise ușa și se întoarse. 
Caldwell Curtis stătea în vestibul între bibliotecă și living. 

24 


- MARY HIGGINS CLARK - 


— Nu vrea să mai vândă apartamentul? Din voce se 
simţea că este șocat. Mi s-a dat de înţeles că... 

— Haideţi să coborâm, îl întrerupse Lacey cu voce joasă. 
Se așezară câteva minute în salonaș. Sunt sigură că totul 
va fi în regulă, îi spuse ea. Am să revin și am să vorbesc cu 
ea în seara asta. A trecut printr-o încercare dureroasă, dar 
totul va fi bine. Dati-mi un număr de telefon unde să vă pot 
suna mai târziu. 

— Stau la Waldorf Towers, în apartamentul firmei 
Keller, Roland and Smythe. 

Se ridicară să plece. 

— Nu vă faceţi probleme, o să iasă totul perfect, îi 
promise ea. O să vedeţi. 

Zâmbetul lui era afabil, plin de încredere. 

— Sunt sigur că așa va fi, spuse el. Las totul pe seama 
dumneavoastră, domnișoară Farrell. 


Ileși din clădire și o luă pe jos din Seventieth Street spre 
Essex House, îndreptându-se imediat spre un telefon 
public. 

— Ai avut dreptate, spuse el când i se răspunse la 
celălalt capăt al firului. A găsit jurnalul. Este în mapa de 
piele pe care mi-ai descris-o. De asemenea, după cât se 
pare, s-a răzgândit în privinţa vânzării apartamentului, 
deși agenta imobiliară se întoarce astă seară să stea de 
vorbă cu ea pentru a o readuce la realitate. 

Ascultă. 

— O să am grijă de asta, zise închizând telefonul. Apoi 
Sandy Savarano, bărbatul care se dăduse drept Curtis 
Caldwell, intră într-un bar și comandă un whisky. 


25 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


3 


La ora șase, cu degetele strâns încrucișate, Lacey îi 
telefonă lui Isabelle Waring. Fu ușurată să constate că 
acum femeia era calmă. 

— Vino aici, Lacey, și o să vorbim despre asta, spuse ea. 
Dar chiar dacă asta ar însemna să pierdem vânzarea, să 
știi că nu pot părăsi încă apartamentul. Există în jurnalul 
lui Heather ceva ce cred că s-ar putea dovedi deosebit de 
important. 

— Sunt acolo la ora șapte, îi spuse Lacey. 

— Te rog. Vreau să-ţi arăt și ţie ce am găsit. Ai să 
înţelegi ce vreau să spun. Intră direct, nu mai suna. Voi fi 
sus, în camera de zi. 

Rick Parker, care tocmai trecea pe lângă biroul lui 
Lacey, văzu expresia plină de îngrijorare de pe faţa ei, 
intră și se așeză. 

— Probleme? 

— Și încă una mare de tot. Îi povesti despre purtarea 
schimbătoare a Isabelle și despre posibilitatea de a pierde 
potentiala vânzare. 

— Nu poţi să vorbeşti cu ea și să o faci să se 
răzgândească? o întrebă el iute. 

Lacey sesiză preocuparea de pe faţa lui, preocupare 
care, era sigură, nu avea nicio legătură cu Isabelle Waring. 
Firma Parker and Parker ar pierde un comision gras dacă 
este refuzată oferta lui Caldwell, își zise ea. Asta îl supără. 

Se ridică și întinse mâna să-și ia jacheta. După-amiaza 
fusese călduroasă, dar pentru seară se anunţase o scădere 
bruscă de temperatură. 

— O să vedem ce se întâmplă, zise ea. 

— Pleci deja? Parcă ai spus că trebuie să fii acolo la 
șapte. g 

— Am să mă duc pe jos, cred. In drum am să mă opresc 
probabil să iau o ceaşcă de cafea. Să-mi pregătesc 
argumentele. La revedere, Rick. 


26 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Ajunse totuși cu douăzeci de minute mai devreme, dar 
se hotări să urce oricum. Patrick, portarul, era ocupat, dar 
îi zâmbi când o văzu și o invită cu un gest spre lift. 

Când deschise ușa și o strigă pe Isabelle, auzi țipătul și 
împușcătura. Încremeni pe loc timp de o fracțiune de 
secundă, apoi instinctul o făcu să trântească ușa și să intre 
în debara înainte ca Curtis Caldwell să coboare în fugă 
scările și să iasă pe coridor, cu pistolul într-o mână și o 
mapă de piele sub braț. 

După aceea se tot întreba dacă nu cumva doar își 
închipuise că undeva, în mintea ei, l-a auzit pe tatăl ei 
spunându-i: „Închide ușa, Lacey! Încuie-l afară!” Îngerul ei 
păzitor să-i fi dat puterea să închidă cu forţă ușa în timp ce 
Caldwell impingea în ea și apoi să o încuie și să o 
blocheze? 

Se sprijini de ușă, auzind zgomotul făcut în broască de 
încercările lui de a se întoarce în apartament, amintindu-și 
privirea de animal de pradă din ochii de un albastru 
spălăcit în clipa în care s-au uitat unul la altul. 

Isabelle! 

„Formează 911... Cheamă ajutor!” 

Urcă poticnindu-se scara în spirală, traversă camera de 
zi în culorile fildeșului și piersicii și năvăli în dormitor, 
unde Isabelle zăcea de-a curmezișul patului. Era o groază 
de sânge, care picura acum și pe podea. 

Isabelle se mișca, trăgând un vraf de foi de hârtie care 
se aflau sub perna de lângă ea. Și pe foi era sânge. 

Lacey voia să-i spună lui Isabelle că o să cheme ajutor... 
că totul o să fie bine, dar Isabelle încerca să vorbească: 

— Lacey... dă jurnalul... lui Heather... tatăl el. Părea că 
nu mai are aer. Numai lui... Jură că... numai... lui. Să-l 
citești... și tu... Arată-i... unde... Vocea i se stinse. Mal 
trase o dată aer în piept, tremurând, ca și cum ar fi vrut să 
alunge moartea. Privirea îi deveni tulbure. Lacey 


27 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


îngenunche lângă ea. Cu ultimele puteri, Isabelle îi strânse 
mâna. Jură... te rog... man... 
— Jur, Isabelle, jur, spuse Lacey cu vocea sugrumată. 
Brusc, nu mai simti niciun fel de presiune pe mâna pe 
care i-o ținea Isabelle. În acel moment știu că murise. 


— Te simţi bine, Lacey? 

— Cred că da. Era în biblioteca apartamentului lui 
Isabelle, așezată pe un scaun de piele în faţa biroului unde 
numai cu câteva ore în urmă femeia ședea citind 
conținutul mapei de piele. Curtis Caldwell luase cu el 
mapa respectivă. Când m-a auzit, trebuie că a înșfăcat-o, 
fără să-și dea seama că Isabelle scosese foile din ea. 

Lacey n-o văzuse foarte bine, dar părea grea, își zise ea, 
și destul de voluminoasă. 

Foile de hârtie pe care le strânsese din camera lui 
Isabelle erau acum în servieta ei. Isabelle o pusese să jure 
că nu i le va da decât tatălui lui Heather. Voia ca ea să-i 
arate acestuia ceva anume din jurnal. Dar ce să-i arate? se 
întrebă Lacey. Și care n-ar trebui să spună poliţiei despre 
jurnal? 

— Lacey, bea puţină cafea. Ai nevoie. 

Rick era aplecat spre ea, întinzându-i o ceașcă de cafea 
din care ieșeau aburi. El le explicase deja detectivilor că 
nu avea niciun motiv să pună la îndoială un telefon primit 
de la un bărbat care pretindea că este avocat la Keller, 
Roland and Smythe, avocat care se transferă la New York 
din Texas. 

— Facem numeroase afaceri cu această firmă, le-a spus 
Rick. N-am considerat că este necesar să sun ca să cer 
confirmare. 

— lar dumneavoastră sunteţi sigură că tipul ăsta, 
Caldwell, este cel pe care l-aţi văzut ieșind în fugă de aici, 
domnișoară Farrell? 


1 Înseamnă bărbat în limba engleză, dar este şi terminația unui nume 
propriu. 
28 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Cel mai în vârstă dintre cei doi detectivi avea în jur de 
cincizeci de ani și era solid. Dar se mișcă ușor, își zise 
Lacey, mintea umblându-i razna. „Seamănă cu actorul 
acela care era prieten cu tati, cel care a jucat rolul tatălui 
într-un remake după My Fair Lady. Cânta Du-mă la 
biserică la timp. Cum îl chema oare?” 

— Domnișoară Farrell? O ușoară nerăbdare răzbătea din 
vocea detectivului. 

Lacey ridică privirea spre el. Detectivul Ed Sloane, așa-l 
chema, își zise ea. Dar tot nu putea să-și amintească 
numele actorului. Ce o întrebase Sloane? A, da. Curtis 
Caldwell era bărbatul pe care-l văzuse coborând în fugă pe 
scări din dormitorul lui Isabelle? 

— Sunt absolut sigură că era același bărbat, spuse ea. 
Avea un pistol și o mapă de piele. 

În minte își arse singură o palmă zdravănă. Nu avusese 
de gând să vorbească despre jurnal. Trebuia să gândească 
bine înainte să vorbească despre el. 

— Mapă de piele? Vocea detectivului Sloane deveni 
dură. Ce mapă de piele? Este prima dată când menţionaţi 
așa ceva. 

— Nu știu exact, oftă Lacey. Era deschisă pe biroul 
Isabellei azi după-amiază. Este una dintre mapele alea de 
piele care se închid cu un fermoar. Când am fost mai 
devreme, Isabelle citea foile din ea. Ar trebui să le spună 
despre foile care nu erau în mapă când a luat-o Caldwell. 
De ce nu le spune? se gândi ea. Pentru că-i jurase lui 
Isabelle că o să i le dea tatălui lui Heather. Isabelle se 
străduise din răsputeri să rămână în viață până când a 
auzit promisiunea făcută de Lacey. Nu poate să-și calce 
cuvântul... 

Dintr-o dată, Lacey simţi cum încep să-i tremure 
picioarele. Încercă să le ţină pe loc apăsându-și mâinile pe 
genunchi, dar continua să-i tremure. 

— Cred că am face mai bine să chemăm un doctor 
pentru dumneavoastră, domnișoară Farrell, zise Sloane. 


29 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


— Nu vreau decât să mă duc acasă, șopti Lacey. Vă rog, 
lăsaţi-mă să mă duc acasă. 

Ştia că Rick îi spunea cu voce joasă ceva detectivului, 
ceva ce nu putea să audă, și nici nu dorea să audă. Işi 
frecă mâinile. Degetele îi erau lipicioase. Se uită la ele și 
își înăbuși o exclamaţie. Nu-și dăduse seama că mâinile ei 
erau pline de sângele lui Isabelle. 

— O să vă conducă domnul Parker, domnișoară Farrell, 
îl auzi pe detectivul Sloane. O să vorbim cu dumneavoastră 
din nou mâine dimineaţă, când veţi fi mai liniștită. Vorbea 
foarte tare, își zise Lacey. Sau i se părea? Nu. Doar că ea 
auzea țipătul lui Isabelle - Nu...! 

Trupul Isabellei o mai fi tot chircit de-a curmezișul 
patului? se întrebă ea. Simti niște mâini care o îndemnau 
să se ridice. 

— Haide, Lacey, îl auzi pe Rick. 

Se ridică supusă și se lăsă condusă afară din cameră, 
apoi jos, în vestibul. Curtis Caldwell stătuse în vestibul azi 
după-amiază. Auzise ce-i spusese Isabelle în legătură cu 
faptul că nu mai vinde apartamentul. 

— Nu a așteptat în living, zise ea. 

— Cine nu a așteptat? o întrebă Rick. 

_ Lacey nu-i răspunse. Își aduse brusc aminte de servietă. 
In ea se aflau foile jurnalului. Işi aminti senzaţia acelor foi 
mototolite în mâna ei, mototolite și îmbibate de sânge. De 
acolo provenea sângele de pe mâinile ei. Detectivul Sloane 
o întrebase dacă o atinsese pe Isabelle. Iar ea îi spusese că 
o ţinuse de mână în timp ce femeia murea. 

Trebuie să fi remarcat sângele de pe degetele ei. 
Trebuie să fie sânge și pe servietă. Lacey avu un moment 
de claritate, absentă. Dacă îi cere lui Rick să ia el servieta 
din debara, atunci o să-și dea seama că are sânge pe 
mâner. Trebuie să o ia singură. Şi să încerce să o ţină în 
așa fel încât să nu fie văzută până când nu o curăţă de 
sânge. 

Mișunau prea mulţi oameni prin jur. Bliţuri. Făceau 
fotografii, luau amprente, împrăștiau pudră pe masă. Lui 

30 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Isabelle nu i-ar fi plăcut, își zise Lacey. Era atât de 
pedantă. 

Lacey se opri în capul scărilor și privi în sus spre etaj. 
Isabelle o mai fi zăcând încă acolo? se întrebă ea. Oare îi 
acoperiseră trupul? 

— Haide, Lacey, îl auzi pe Rick care-i înconjură ferm 
umerii cu braţul, conducând-o spre ușă. 

Treceau pe lângă debaraua unde-și lăsase servieta. „Nu 
pot să-i cer lui să o ia”, își aminti Lacey. Smulgându-se de 
lângă el, deschise ușa debaralei și înșfăcă servieta cu 
mâna stângă. 

— O duc eu, îi spuse Rick. 

În mod deliberat se lipi de el, lăsându-și greutatea pe 
braţul lui cu mâna dreaptă, determinându-l să o susţină, și 
strângând în același timp mai tare mânerul servietei din 
mâna stângă. 

— Lacey, te duc până acasă, îi promise Rick. 

Se simţea ca și cum toţi ochii erau aţintiţi asupra ei, 
asupra servietei pline de sânge. „Oare așa s-o simţi un 
hoț? se întrebă ea. Intoarce-te! Dă-le jurnalul; nu este al 
tău ca să-l iei”, insista o voce înlăuntrul ei. 

Pe foile alea de hârtie era sângele lui Isabelle. „Dar nu 
este al meu nici ca să-l dau”, își zise neajutorată. 

Când ajunseră în holul clădirii, se îndreptă spre ei un 
tânăr ofiţer de poliţie. 

— Am să vă duc eu cu mașina, domnişoară Farrell. 
Detectivul Sloane dorește să fie sigur că ajungeţi cu bine 
acasă. 


Apartamentul lui Lacey era pe East End Avenue la 
întretăierea cu Seventy-ninth Street. Când ajunseră, Rick 
vru să urce, dar ea îl refuză categoric. 

— Nu-mi doresc decât să mă vâr în pat, îi spuse dând 
din cap la protestele lui că n-ar trebui să fie singură. 

— Atunci am să te sun mâine la prima oră, promise el. 

Locuia la etajul opt și era singură în lift; drumul până 
sus i se păru aproape interminabil. Când ieși din lift, 

31 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


coridorul îi aminti de cel din fața apartamentului lui 
Isabelle și privi plină de teamă în jur, pornind grăbită spre 
ușă. 

Odată intrată în apartament, primul lucru pe care-l făcu 
fu să arunce servieta sub canapea. Ferestrele livingului 
dădeau spre East River. Minute întregi Lacey rămase la 
una dintre ferestre, privind licărul luminilor care se 
reflectau în apă. În cele din urmă, deși tremura, deschise 
fereastra și inhală lung aerul rece și proaspăt al noptii. 
Senzaţia de irealitate care o copleșise în ultimele ore 
începu să se risipească, dar în locul ei se instală 
sentimentul că era atât de obosită cum nu mai fusese 
niciodată în viața ei. Se întoarse și se uită la ceas 22:30. 
Cu numai ceva mai mult de douăzeci și patru de ore în 
urmă refuzase să ridice telefonul și să vorbească cu 
Isabelle. Acum Isabelle nu va mai suna niciodată... 

Ingheţă. Ușa! Pusese siguranța la ușă? Alergă să 
verifice. Da, așa făcuse, dar acum o blocă și înţepeni și un 
scaun sub clanţă. Își dădu brusc seama că tremură din 
nou. „Mi-e frică, își zise ea, iar mâinile mele sunt 
lipicioase, lipicioase din cauza sângelui lui Isabelle.” _ 

Baia ei era mare pentru un apartament din New York. În 
urmă cu doi ani, când modernizase totul, adăugase și un 
jacuzzi lat și adânc. Niciodată nu a fost mai fericită ca în 
seara aceea că făcuse această investiţie, își zise în timp ce 
aburul acoperea oglinda. 

Se dezbrăcă, lăsându-și hainele pe podea. Intrând în 
cadă, suspină ușurată când se scufundă în apa caldă, apoi 
își frecă bine mâinile sub robinet. În cele din urmă, apăsă 
butonul care punea în mișcare vârtejurile de apă. 

Nu-și permise să se gândească la foile pătate de sânge 
din servietă decât mult mai târziu, când era bine 
înfășurată într-un halat plușat. 

„Nu acum, își zise, nu acum.” 

Neputând încă să scape de senzaţia de frig care o 
încercase toată seara, își aminti că avea o sticlă de whisky 
în băruleţ. Scoase sticla, turnă puţin lichid într-o ceașcă, o 

32 


- MARY HIGGINS CLARK - 


umplu cu apă și o vâri apoi în cuptorul cu microunde. „Tati 
obișnuia să spună că nimic nu este mai bun decât un grog 
fierbinte ca să scapi de frig”, se gândi Lacey. Numai că 
varianta lui era elaborată, cu cuișoare, zahăr și un beţișor 
de scorțișoară. 

Băutura își făcu efectul și fără toate mirodeniile. 
Sorbind din ceașcă, în pat, simţi cum începe să se calmeze 
și adormi de îndată ce stinse lumina. 

Și aproape imediat se trezi într-un zgomot strident. 
Deschidea ușa apartamentului lui Isabelle Waring; se 
apleca pește trupul femeii moarte; Curtis Caldwell ţinea 
pistolul aţintit spre capul ei. Imaginea era foarte vie și 
puternică. 

li trebuiră câteva momente ca să-și dea seama că 
zgomotul strident era telefonul, care suna. Tremurând 
încă, ridică receptorul. Era Jay, cumnatul ei. 

— Tocmai ne-am întors de la cină și am aflat la buletinul 
de știri că Isabelle Waring a fost împușcată, spuse el. Au 
spus că există un martor, o tânără care l-ar putea 
identifica pe ucigaș. Lacey, sper că nu ești tu. 

Ingrijorarea din vocea lui Jay era liniștitoare. 

— Ba da, eu sunt, îi răspunse ea. 

Un moment fu tăcere, după care Jay spuse iute: 

— Nu este niciodată bine să fii martor. 

— Ei bine, categoric n-am vrut niciodată să fiu așa ceva! 
zise ea furioasă. 

— Kit vrea să vorbească cu tine. 

— Nu pot să vorbesc acum, spuse Lacey, știind foarte 
bine că Kit, iubitoare și îngrijorată, o să pună întrebări 
care ar obliga-o să ia totul de la început - cum s-a dus la 
apartament, a intrat, a auzit ţipătul, l-a văzut pe ucigașul 
lui Isabelle. 

— Jay, pur și simplu nu pot să vorbesc acum! îl imploră 
ea. Kit o să înțeleagă. 

Inchise telefonul și rămase în întuneric, calmându-se, 
vrând să adoarmă la loc, dându-și seama că urechile îi sunt 


33 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


încordate așteptând să audă un alt țipăt, urmat de 
zgomotul pașilor care aleargă spre ea. 

Pașii lui Caldwell. 

Ultimul ei gând în timp ce se cufunda în somn fu la ceva 
ce spusese Jay acum la telefon. A spus că nu este niciodată 
bine să fii mator. De ce o fi zis lucrul ăsta? se întrebă ea. 


După ce o lăsă pe Lacey în holul clădirii în care se afla 
apartamentul ei, Rick Parker luă un taxi și se duse direct 
la el acasă. Ştia ce îl aşteptă acolo și îi era o groază de 
moarte. Până acum, știrea morţii lui Isabelle Waring 
trebuie să fi fost transmisă pe toate canalele. Când au ieșit 
din clădirea ei erau ziariști afară, în jur, și era foarte 
posibil ca vreunul să-l fi surprins cu camera de luat vederi 
în timp ce se urca cu Lacey în mașina poliției. Și dacă s-a 
întâmplat așa, atunci tatăl lui a văzut, pentru că urmărește 
întotdeauna știrile de la ora zece. Rick se uită la ceas. Era 
unsprezece fără un sfert. 

Așa cum se și aștepta, când intră în apartamentul său 
întunecat, beculeţul robotului clipea, semn că avea mesaje. 
Apăsă pe butonul de pornire. Nu era decât un singur mesaj 
- de la tatăl său: „Indiferent ce oră este, sună-mă de îndată 
ce ajungi!” 

Palmele lui Rick erau atât de umede încât trebui să se 
șteargă cu batista înainte să pună mâna pe receptor. Tatăl 
lui răspunse la primul apel. 

— Înainte se începi cu întrebările, zise Rick cu vocea 
aspră și nefiresc de stridentă, trebuie să-ţi spun că n-am 
avut de ales. A trebuit să mă duc acolo pentru că Lacey a 
spus poliției că eu i-am dat numele lui Caldwell, așa că au 
trimis după mine. 

Rick ascultă timp de un minut vocea furioasă a tatălui 
său și în cele din urmă reuși să răspundă și el: 

— Tată, ţi-am spus să nu-ţi faci probleme. Totul e în 
regulă. Nu știe nimeni de relaţia dintre mine și Heather 
Landi. 


34 


- MARY HIGGINS CLARK - 


4 


Sandy Savarano, bărbatul pe care Lacey îl cunoștea sub 
numele de Curtis Caldwell, părăsi apartamentul lui 
Isabelle Waring coborând în fugă scările de incendiu și 
ieșind pe ușa de serviciu. Era riscant, dar uneori n-aveai 
încotro, trebuia să-ţi asumi și riscuri. 

Cu pași mari ajunse pe Madison Avenue, având mapa de 
piele sub braţ. De acolo luă un taxi până la hotelul de pe 
strada 39, unde locuia. Odată intrat în camera lui, aruncă 
mapa pe pat și-și turnă imediat o porţie zdravănă de 
whisky într-un pahar de apă. Jumătate din lichid îl vărsă 
jos - restul o să-l bea. Era un ritual pe care-l urma de 
fiecare dată după o asemenea treabă. 

Cu paharul într-o mână, luă mapa și se așeză într-unul 
din scaunele cu spătar înalt din cameră. Până în ultimul 
minut totul fusese destul de ușor. Revenise în clădire fără 
să fie văzut de portar, care ajuta o bătrână să se urce într- 
un taxi. Intrase în apartament cu cheia pe care o luase de 
pe masa din vestibul când Lacey Farrell era în bibliotecă 
cu Waring. 

O găsise pe Isabelle în dormitor, proptită pe perne în 
pat, cu ochii închiși. Mapa de piele era pe noptiera de 
lângă pat. Când femeia și-a dat seama de prezenţa lui a 
sărit din pat și a încercat să fugă, dar el blocase ușa. 

Nu a tipat. Nu, era prea speriată ca să o facă. Asta îi 
plăcea lui cel mai mult: frica aceea din ochi, înţelegerea 
faptului că nu există nicio scăpare, și că o să moară. A 
savurat acel moment. Întotdeauna îi plăcea să scoată încet 
pistolul, să păstreze contactul cu privirea victimei în timp 
ce-l îndrepta spre ea, ţintind cu grijă. Chimia care se 
declanșase între el și ţinta lui în acea fracțiune de secundă 
înainte de a apăsa pe trăgaci îl înfioră de plăcere. 

Și-o reprezentă pe Isabelle retrăgându-se din faţa lui, 
întorcându-se spre pat, cu spatele spre tăblie, mișcând din 
buze în încercarea de a articula cuvinte. Apoi un singur 


35 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


strigăt: „Nu!” - care se amestecă cu zgomotul venit de jos 
de unde striga cineva - exact în momentul în care apăsase 
pe trăgaci. 

Savarano bătea furios cu degetele în mapa de piele. 
Farrell asta venise exact în secunda aia. Dacă n-ar fi fost 
ea, totul ar fi mers perfect. A fost un prost, își zise, să o 
lase să-l încuie afară, forțându-l astfel să fugă. Dar avea 
jurnalul și a omorât-o pe Waring; doar pentru asta fusese 
angajat. lar dacă Farrell devine o problemă, o s-o omoare 
cumva și pe ea... O să facă tot ce va trebui să facă; tot ce 
făcea parte din meseria lui. 

Savarano trase atent fermoarul cu care era închisă 
mapa și se uită înăuntru. Foile de hârtie erau prinse toate 
cu grijă la locul lor, dar când le răsfoi constată că erau 
albe. _ 

Le privea fără să-i vină să creadă. Incepu să le 
răsfoiască iute cu degetul, căutând un scris de mână. Erau 
albe - toate, nu fusese folosită niciuna. Jurnalul propriu-zis 
trebuie să fi rămas în apartament, își dădu el seama. Ce să 
facă? Trebuia să se gândească să vadă cum o scoate la 
capăt. 

Era prea târziu să se întoarcă acum în apartament. 
Poliţiştii or fi împânzit locul. „Trebuie să găsesc altă cale 
de a pune mâna pe foi.” 

Dar nu era prea târziu să se asigure că Lacey Farrell n-o 
să aibă niciodată posibilitatea să-l identifice într-un 
tribunal. Asta era o treabă care-i făcea chiar bucurie. 


36 


- MARY HIGGINS CLARK - 


5 


Aproape către dimineaţă Lacey căzu într-un somn greu, 
plin de vise, în care umbre alunecau încet de-a lungul unor 
coridoare nesfârșite și strigăte înfricoșătoare se auzeau 
fără încetare din spatele unor uși închise. 

A fost o ușurare să se trezească la șapte fără un sfert, 
deși se temea de ce știa că urma să-i aducă ziua. 
Detectivul Sloane îi spusese că vrea ca ea să meargă la 
sediul poliției și să lucreze cu un pictor pentru a face un 
portret al lui Curtis Caldwell. 

Dar, înfășurată în halat, sorbind din cafea și privind 
barjele care-și croiau încet drum pe East River, își dădu 
seama că trebuie să ia mai întâi o hotărâre în legătură cu 
jurnalul. 

„Ce să fac cu el?” se întrebă Lacey. Isabelle credea că 
există în el ceva ce dovedește că moartea lui Heather nu a 
fost un accident. Curtis Caldwell a furat mapa de piele 
după ce a omorât-o pe Isabelle. 

Oare a omorât-o pentru că se temea de ceea ce găsise 
Isabelle în jurnal? Furase ceea ce credea că este jurnalul 
pentru a fi sigur că nu-l va citi nimeni? 

Se întoarse și se uită în cameră. Servieta ei era încă 
acolo, sub canapea; servieta în care ascunsese foile 
îmbibate în sânge. 

„Trebuie să le predau poliţiei, își zise ea. Dar cred că am 
o modalitate în care să o pot face respectându-mi în 
același timp promisiunea dată lui Isabelle.” 


La ora două, Lacey era încă în micuțul birou al 
circumscripţiei de poliţie, așezată la o masă vizavi de 
detectivul Ed Sloane și adjunctul său, detectivul Nick 
Mars. Detectivul Sloane părea să respire cam greu, ca și 
cum tocmai mersese grăbit. Sau poate nu era altceva 
decât faptul că fuma prea mult, se gândi Lacey. Din 
buzunarul de la piept ieșea un pachet de ţigări desfăcut. 


37 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


Nick Mars era alt gen. El îi amintea de un jucător de 
fotbal din colegiu pentru care făcuse o pasiune când avea 
optsprezece ani. Mars nu avea încă treizeci, de ani; avea o 
față de copil, cu obraji plini, ochi albaștri nevinovaţi, un 
zâmbet plăcut și era amabil. De fapt era sigură că lui i se 
dăduse rolul de băiat bun în scenariul băiat rău/băiat bun 
stabilit pentru interogatorii. Sloane răcnea și uneori se 
înfuria; Nick Mars era cel care liniștea lucrurile, 
întotdeauna calm și plin de solicitudine. 

Lacey se afla la poliție de aproape trei ore, timp 
suficient ca să-și dea seama de scenariul pe care-l 
puseseră ei la punct pentru ea. În timp ce descria faţa lui 
Curtis Caldwell pictorului adus de poliţie, Sloane se înfurie 
pentru că nu era mai precisă. 

— Nu avea nicio cicatrice, sau semne din naștere, sau 
tatuaje, îi explică ea pictorului. Cel puţin nimic ce-aș fi 
putut eu să observ. Tot ce pot să-ţi spun este că avea o 
faţă îngustă, ochi albaștri spălăciţi, pielea bronzată și 
părul blond cânepiu. Nu era nimic care să te frapeze în 
trăsăturile lui. Toate era proporţionale - excepţie făcând 
poate buzele. Erau ceva cam subţiri. Dar când văzu schița 
făcută de artist, Lacey spuse ezitând: Nu arăta nicidecum 
așa. 

— Dar atunci cum arăta? se răsti Sloane. 

— Ușurel, Ed. Lacey a trecut prin momente grele. 

Nick îi zâmbi liniștitor. 

Întrucât artistul nu reuși să facă un portret care, după 
părerea ei, să semene cu bărbatul pe care-l văzuse, îi fură 
arătat un interminabil număr de fotografii făcute de 
poliție. Totuși, niciuna nu semăna cu bărbatul pe care-l 
cunoștea sub numele de Curtis Caldwell, alt lucru care îl 
înfurie, evident, pe Sloane. 

De data asta detectivul scoase o ţigară și o aprinse, 
semn clar al exasperării lui. 

— Gata, domnișoară Farrell, zise el brusc. Acum să mai 
auzim încă o dată povestea dumneavoastră. 

— Lacey, ce-ai zice de o ceașcă cu cafea? întrebă Mars. 

38 


- MARY HIGGINS CLARK - 


— Da, mulţumesc. Îi zâmbi recunoscătoare, apoi se 
admonestă singură: „Fii atentă. Ține minte - băiatul 
bun/băiatul rău.” Era clar că detectivul Sloane avea ceva 
nou în agenda lui. 

— Domnișoară Farrell, aș vrea să trecem în revistă 
câteva lucruri în legătură cu această crimă. Eraţi destul de 
tulburată când aţi format 911 aseară. 

— Şi pe bună dreptate, zise Lacey ridicând din 
sprâncene. 

— Categoric. Și aș spune că practic eraţi într-o stare de 
șoc când am vorbit cu dumneavoastră după ce am ajuns 
acolo. 

— Sunt sigură că eram. De fapt, majoritatea celor 
petrecute seara trecută erau pentru ea ca într-o ceaţă. 

— Nu v-am însoţit până la ușă când aţi plecat, dar 
înţeleg că aţi avut atâta prezență de spirit încât să vă 
amintiți că v-aţi lăsat servieta în debaraua din vestibul, 
lângă ușa apartamentului Waring. 

— Mi-am amintit când am trecut pe lângă debara, da. 

— Vă aduceţi aminte că fotografii își făceau meseria în 
acel moment? 

Işi întoarse gândurile la seara dinainte. Pelicula de 
pudră pe mobilă. Săgeţile de lumină ale blițurilor. 

— Da, îmi amintesc, răspunse ea. 

— Vreţi să vă uitaţi atunci la fotografia asta, vă rog? 
Sloane îi întinse peste birou o fotografie opt pe zece. De 
fapt, îi explică el, ceea ce vedeţi este o porțiune mărită 
dintr-o fotografie de rutină făcută în vestibul. Și făcu un 
semn din cap spre bărbatul mai tânăr. Detectivul Mars a 
sesizat detaliul. 

Lacey privea fotografia. Era ea, din profil, strângând 
mânerul servietei pe care o ţinea departe de Rick Parker 
care se întindea să i-o ia pentru a o duce el. 

— Deci nu numai că v-aţi amintit să luaţi servieta, dar 
aţi și insistat să o duceţi singură. 

— Ei bine, în bună măsură lucrul ăsta mă 
caracterizează. Și când este vorba de colegi de serviciu, 

39 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


consider că este deosebit de important să mă bizui pe 
propria mea persoană, le explică ea cu voce joasă și calmă. 
Totuși, cred că acţionam probabil în mod automat. Nu-mi 
amintesc ce era în capul meu. 

— Ba eu nu cred asta, interveni detectivul Sloane. De 
fapt, sunt sigur că aţi acţionat în mod cu totul deliberat. 
Vedeţi, domnișoară Farrell, în acea debara am găsit urme 
de sânge - sângele lui Isabelle Waring. Cum credeţi că a 
putut să ajungă acolo? 

Jurnalul lui Heather, se gândi Lacey. Foile pătate de 
sânge. Vreo două căzuseră pe mocheta din debara în timp 
ce le înghesuia în servietă. Și, firește, mâinile ei pline de 
sânge. Dar nu-i putea spune lucrul ăsta detectivului - 
oricum, nu încă. Avea nevoie de timp pentru a studia 
jurnalul. Își privi mâinile, încrucișate în poală. „Ar trebui 
să spun ceva, dar ce?” se gândi ea. 

Sloane se aplecă peste birou într-un mod agresiv, chiar 
acuzator. 

— Domnișoară Farrel, nu știu care e jocul 
dumneavoastră, sau ce nu vreţi să ne spuneţi, dar în mod 
clar asta n-a fost o crimă obișnuită. Bărbatul care s-a dat 
drept Curtis Caldwell nu a jefuit apartamentul și nici nu a 
omorât-o întâmplător pe Isabelle Waring. Crima a fost 
plănuită și executată cu grijă. Apariţia dumneavoastră la 
faţa locului a fost probabil singurul lucru care nu a 
corespuns planului. Făcu o pauză, după care continuă cu 
voce iritată: Ne-aţi spus că avea asupra lui mapa de piele a 
doamnei Waring. Mai descrieţi-mi-o o dată. 

— Descrierea este aceeași, zise Lacey. Era de mărimea 
standard a unei mape de piele și avea fermoar de jur- 
împrejur astfel încât când este închisă să nu scape nimic 
din ea. 

— Domnișoară Farrell, aţi mai văzut așa ceva până 
acum? 

Sloane îi întinse peste birou o foaie de hârtie. 

Lacey o luă în mână. Era una dintre foile jurnalului, 
acoperită cu un scris de mână. 

40 


- MARY HIGGINS CLARK - 


— Nu sunt sigură, zise ea. 

— Citiţi-o, vă rog. 

Era datată cu trei ani în urmă. Și începea așa: „Baba a 
venit să vadă spectacolul din nou. Ne-a dus apoi pe toți să 
cinăm la restaurant...” 

„Jurnalul lui Heather, se gândi ea. Trebuie că am 
pierdut foaia asta. Câte oi mai fi pierdut?” se întrebă dintr- 
o dată. 

— Aţi văzut asta până acum? o întrebă din nou Sloane. 

— Ieri după-amiază, când l-am adus pe cel pe care-l 
cunosc sub numele de Curtis Caldwell să vadă 
apartamentul, Isabelle era în bibliotecă, așezată la birou. 
Mapa de piele era deschisă, iar ea citea foile pe care le 
scosese din aceasta și care nu erau prinse de șină. Nu pot 
avea certitudinea că este una dintre aceste foi, dar 
probabil că este. 

Cel puţin asta era un adevăr, se gândi ea. Dintr-o dată 
avu un sentiment de regret că nu și-a făcut timp dimineaţă 
să scoată copii după jurnal înainte să vină la poliţie. 

Asta se hotărâse să facă - să dea originalul poliţiei, o 
copie lui Jimmy Landi și să păstreze o copie pentru ea. 

— Am găsit foaia asta de hârtie în dormitor, sub fotoliu, 
îi spuse Sloane. Poate că au mai fost și alte foi rătăcite. 
Credeţi posibil lucrul ăsta? Nu așteptă să-i răspundă și 
continuă: Să revenim la petele de sânge pe care le-am 
găsit în debaraua de jos. Aveţi vreo idee cum au putut să 
ajungă acolo? 

— Aveam sânge pe mâini. Ştiţi asta, spuse Lacey. 

— O, da, știu asta, dar nu vă șiroia sânge de pe mâini 
când aţi luat servieta aseară, la plecare. Deci ce s-a 
întâmplat? Aţi pus ceva în servieta aceea înainte să 
ajungem noi acolo, ceva ce aţi luat din dormitorul lui 
Isabelle Waring? Eu așa cred. De ce nu ne spuneţi ce aţi 
luat? Să fi fost poate mai multe foi ca aceea pe care aţi 
citit-o acum împrăștiate prin cameră? Nu-i așa că au fost? 

— Ila-o mai încet, Eddie. Dă-i lui Lacey vreme să 
răspundă, îi ceru Mars. 

41 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


— Lacey poate avea tot timpul pe care-l dorește, Nick, 
se răsti Sloane. Dar adevărul o să fie aceiași. A luat ceva 
din camera aia; sunt sigur de asta. Şi atunci nu-ți pui 
întrebarea de ce un martor nevinovat să ia ceva de genul 
ăsta din camera victimei? Poţi să-mi spui de ce? o întrebă 
el pe Lacey. 

Dorea cu disperare să le spună că avea jurnalul și de ce- 
l avea. „Dar dacă o fac, își zise, or să-mi ceară să îl predau 
imediat. Nu mă vor lăsa să fac o copie pentru tatăl lui 
Heather. Şi categoric nu le pot spune că am de gând să fac 
o copie și pentru mine; or să reacționeze ca și cum aș avea 
vreo legătură cu moartea lui Isabelle. Am să le dau 
originalul mâine.” 

Se ridică. 

— Nu, nu pot. Aţi terminat cu mine, detectiv Sloane? 

— Pentru astăzi, domnişoară Farrell, da. Dar vă rog să 
ţineţi minte că ar fi tăinuitor în cazul investigării unei a 
crime implică pedepse serioase. Pedepse penale, adăugă 
cu o umbră de ameninţare în glas. Şi încă un lucru; dacă 
aţi luat vreunele dintre foile astea, mă întreb ce fel de 
martor „nevinovat” sunteţi. In definitiv, dumneavoastră 
sunteţi cea care l-aţi adus pe ucigaș în casa lui Isabelle 
Waring.. 

Lacey plecă fără să răspundă. Trebuia să se ducă la 
birou, dar mai întâi va trece pe acasă ca să ia jurnalul lui 
Heather Landi. O să rămână la birou după-amiază până 
când o să plece toată lumea și o să facă toate copiile de 
care are nevoie. A doua zi o să-i dea originalul lui Sloane. 
O să-l facă să înţeleagă de ce l-a luat, își zise ea nervoasă. 

Porni să cheme un taxi, apoi se hotări să se ducă acasă 
pe jos. Soarele de prânz îi făcea bine. Încă mai avea 
senzaţia aceea de frig până în măduva oaselor. Când 
traversă Second Avenue, simţi pe cineva foarte aproape, în 
spatele ei, și se întoarse brusc pentru a întâlni ochii 
nedumeriţi ai unui bătrân. 

— Scuze, murmură ea pășind pe trotuar. 


42 


- MARY HIGGINS CLARK - 


„Mă așteptam să-l văd pe Curtis Caldwell, își zise Lacey, 
tulburată să constate că tremură. Dacă jurnalul era ceea 
ce căuta, atunci nu-l are. Se va întoarce după el? Ştie că l- 
am văzut și că-l pot identifica pe el ca fiind criminalul.” 
Până când poliţia îl va prinde pe Caldwell - dacă o să-l 
prindă -, ea se afla în pericol, era sigură de asta. Încercă 
să-și scoată gândul din minte. 

În holul clădirii ei se simţi în siguranţă, dar când ajunse 
la etajul la care locuia, coridorul lung i se păru înfricoșător 
și, cu cheia în mână, se grăbi spre apartamentul ei și intră 
iute. 

„N-am să mai folosesc niciodată servieta asta”, își spuse 
în timp ce o scotea de sub canapea; o duse în dormitor și o 
puse pe birou, evitând cu grijă să atingă mânerul pătat de 
sânge. 

Scoase cu atenţie foile jurnalului, încleștând maxilarul la 
vederea celor pătate de sânge. Le puse pe toate într-un 
plic și căută în debara o geantă. 

Zece minute mai târziu ieși în stradă, ţinând geanta 
strâns sub braţ. În timp ce făcea nervoasă semn unui taxi, 
încerca să se convingă singură că, indiferent cine o fi 
Caldwell și care o fi fost motivul pentru care a omorât-o pe 
Isabelle, trebuie că acum se află cu siguranţă la sute de 
mile depărtare, ascunzându-se. 


43 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


6 


Sandy Savarano, alias Curtis Caldwell, avu grijă să nu 
fie recunoscut când sună de la un telefon nu mai departe 
de un bloc de clădirea în care se afla apartamentul lui 
Lacey Farrell. Purta o perucă cu părul albit, era neras, iar 
costumul de avocat fusese înlocuit cu un pulover fără nicio 
formă, purtat peste niște blugi decoloraţi. 

— După ce a plecat de la poliţie, Farrell s-a dus pe jos 
acasă și a urcat în apartament, spuse el privind în josul 
străzii. N-am de gând să mă învârtesc prin jur. Vizavi de 
clădirea ei este parcată o mașină a poliţiei. S-ar putea să 
fie acolo pentru a o supraveghea. 

Porni spre vest, apoi se răzgândi și se întoarse. Se hotări 
să ţină sub ochi mașina poliţiei o vreme, pentru a-și 
verifica teoria că polițiștii au fost însărcinaţi să o păzească 
pe Lacey Farrell. Nu fu nevoit să aștepte mult. O zări pe 
tânăra femeie, în costum negru și cu o geantă sub braţ, 
părăsind clădirea și chemând un taxi. Când mașina se 
îndepărtă, se întoarse spre polițiști ca să vadă ce au de 
gând să facă. O secundă mai târziu, echipajul de poliţie 
porni în urma taxiului. 

„Bine, se gândi el. Asta înseamnă un obstacol mai puţin 
în calea mea.” 


44 


- MARY HIGGINS CLARK - 


7 


Întorși la restaurant după ce făcuseră toate 
aranjamentele pentru incinerarea Isabellei, Jimmy Landi și 
Steve Abbot se duseră direct în biroul lui Jimmy. Steve 
turnă generos whisky în două pahare și puse unul în fața 
lui Landi comentând: 

— Cred că amândoi avem nevoie de asta. 

— Ştiu că așa este, zise Landi întinzând mâna să ia 
paharul. A fost o zi îngrozitoare. 

Isabelle urma să fie incinerată când, trupul îi va fi 
eliberat de morgă, iar cenuşa va fi depusă la cimitirul Gate 
of Haven din Westchester, în cavoul familiei. 

— Părinții mei, copilul meu, fosta mea soţie, vor fi cu 
toții acolo sus, spuse privind spre Abbott. Nu are niciun 
sens, nu-i așa Steve? Un tip pretinde că vrea să cumpere 
un apartament, apoi se întoarce și o ucide pe Isabelle, o 
femeie fără apărare. Nu s-a afișat cu niciun fel de bijuterii 
scumpe. Nici nu avea. Nu a preocupat-o niciodată așa 
ceva. 

Faţa i se contorsionă într-un amestec de furie și durere. 

— Eu i-am spus să scape de apartament! Toate 
revenirile ei asupra morţii lui Heather, convinsă că n-a fost 
un accident! Își ieșise din minţi și mă înnebunise și pe 
mine, iar faptul că tot mergea în acel apartament nu făcea 
decât să înrăutăţească și mai mult lucrurile. În plus, avea 
nevoie de bani. Tipul ăla, Waring, cu care se căsătorise, nu 
i-a lăsat niciun sfanț. N-am vrut decât să-și continue viaţa. 
Și uite că este ucisă! Ochii îi străluceau plini de lacrimi. Ei 
bine, acum este cu Heather. Poate că acolo își dorea să fie. 
Nu știu. 

Abbott, în efortul evident de a schimba subiectul, își 
drese vocea și spuse: 

— Jimmy, Cynthia vine pe la zece să ia cina. Ce-ai zice să 
vii cu noi? 


45 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


— Nu, dădu Landi din cap, dar îți mulţumesc. Mă tot 
cocoloșești de aproape un an, Steve, de când a murit 
Heather, dar nu mai pot continua așa. Totul o să fie în 
ordine. Încetează să-ți mai faci probleme în legătură cu 
mine și ocupă-te de prietena ta. Ai de gând să te 
căsătorești cu ea? 

— Nu mă grăbesc, spuse Abbott zâmbind. Două divorțuri 
sunt suficiente. 

— Ai dreptate. De aceea am rămas eu singur toţi anii 
ăștia. Şi tu ești încă tânăr. Mai ai de parcurs încă un drum 
lung. 

— Nu chiar atât de lung. Nu uita că în primăvară am 
făcut patruzeci și cinci. 

— Zău? Ei bine, eu fac luna viitoare șaizeci și opt, zise 
Jimmy cu un mormăit. Dar să nu mă consideri ieșit încă din 
competiție. Și eu mai am încă mult până când am să dau în 
primire. Și să nu uiţi asta! 

Apoi îi făcu cu ochiul lui Abbott. Zâmbiră amândoi. 
Abbott sorbi ultima înghiţitură de whisky și se ridică. 

— Sunt sigur că mai ai, și contez pe asta. Când o să 
deschidem localul din Atlantic City, ceilalţi pot foarte bine 
să tragă obloanele! Am dreptate? Abbott îl văzu pe Jimmy 
că se uită la ceas și zise: Ei bine, ar trebui să cobor. 

La scurt timp după ce plecă Abbott, recepţionera îl sună 
pe Jimmy: 

— Domnule Landi, doreşte să vorbească cu 
dumneavoastră o domnişoară Farrell. Mi-a zis să vă spun 
că e agentul imobiliar care a lucrat pentru doamna 
Waring. 

— Fă-mi legătura, zise el răstit. 

Intoarsă la birou, Lacey îi răspunse destul de evaziv lui 
Rick Parker la întrebările despre interviul cu detectivul 
Sloane. 

— Mi-a arătat niște fotografii. Nimeni nu semăna nici pe 
departe cu Caldwell. Refuză din nou invitaţia lui Rick la 
cină. Am de lucrat la niște materiale cu care am rămas în 
urmă, i-a spus cu un zâmbet slab. 

46 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Și chiar este adevărat, își zise după aceea. 

Așteptă până când plecă toată lumea înainte de a lua 
geanta și a merge la xerox, unde făcu două copii după 
jurnalul lui Heather, una pentru tatăl fetei și una pentru 
ea. Apoi sună la restaurantul lui Landi. Convorbirea a fost 
scurtă: Jimmy Landi o așteaptă. 

Era înainte de începerea spectacolelor și era greu de 
găsit un taxi, dar fu norocoasă; unul tocmai își lăsa 
pasagerii în faţa clădirii în care se afla biroul ei. Lacey 
alergă puţin și sări în taxi exact înainte ca altcineva să 
pună mâna pe el. Dădu adresa restaurantului Venenția pe 
West Fifty-six Street, se lăsă pe spate și închise ochii. 
Numai atunci slăbi strânsoarea genţii, deși continuă să o 
ţină în siguranţă la subraţ. De ce nu se simţea deloc în 
largul ei? se întrebă. Și de ce avea senzaţia că este 
urmărită? 

Ajunse la restaurant, văzu că sala era plină, iar barul 
ticsit. De îndată ce-și spuse numele, recepţionera îl chemă 
pe maitre d'hotel. 

— Domnul Landi vă așteaptă sus, domnișoară Farrell, îi 
spuse el. 

La telefon îi spusese pur și simplu că Isabelle găsise 
jurnalul lui Heather și că a vrut să-i fie dat lui. 

Dar când se găsi în biroul lui, vizavi de bărbatul solid, cu 
ochii melancolici, Lacey se simţi de parcă ar fi slobozit 
lovitura într-o ţintă rănită. Și totuși își zise că trebuie să-i 
spună ultimele cuvinte rostite de Isabelle Waring înainte 
de a muri. 

— l-am promis că vă dau jurnalul dumneavoastră. Și i- 
am promis că-l voi citi și eu. Nu știu de ce a vrut Isabelle 
să-l citesc și eu. Cuvintele ei exacte au fost - „Arată.-i... 
unde”. Dorea să vă arăt ceva din jurnal. Bănuiesc că dintr- 
un motiv oarecare credea că eu am să găsesc ceva ce ar 
confirma bănuiala ei că moartea fiicei dumneavoastră nu a 
fost un simplu accident. Încerc să-i respect dorinţele. 
Deschise geanta și scoase setul de foi pe care-l adusese cu 
ea. 

47 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


Landi se uită la ele, apoi întoarse privirea în altă parte. 

Lacey era sigură că vederea scrisului de mână al fiicei 
sale i-a provocat un șoc dureros, dar singurul lui 
comentariu fu un mormăit iritat: 

— Astea nu sunt originalele. 

— Nu am originalele cu mine. Le predau poliţiei 
dimineaţă. 

Landi se îmbujoră de o furie bruscă. 

— Nu asta ţi-a cerut Isabelle să faci. 

Lacey se ridică. 

— Domnule Landi, nu am de ales. Sunt sigură că 
înţelegeţi că va trebui să fac mari eforturi pentru a le 
explica de ce am ridicat o dovadă de la locul crimei. Am 
certitudinea că originalele vă vor fi restituite în cele din 
urmă, dar pentru moment mă tem că va trebui să vă 
mulțumiți cu o copie. Ca și mine de altfel, își zise ea 
plecând. 

Landi nici măcar nu-și ridică privirea când Lacey ieși. 


Când ajunse acasă, Lacey aprinse lumina de la intrare și 
făcu câţiva pași în interior înainte de a-și da seama de 
haosul care i se înfățișa înaintea ochilor. Sertarele 
fuseseră răsturnate, debaralele răscolite, pernele de pe 
mobilă aruncate pe podea. Până și frigiderul fusese golit și 
lăsat deschis. Uimită și îngrozită, rămase cu ochii ațintiți 
la harababura din faţa ei, apoi se poticni printre lucrurile 
aruncate pretutindeni pentru a-l chema la telefon pe 
administrator; în timp ce el suna la 911, ea îi telefonă 
detectivului Sloane. 

Acesta ajunse la scurtă vreme după polițiștii de la 
circumscripţia locală. 

— Ştii ce au căutat, nu-i așa? zise ca din întâmplare 
Sloane. 

— Da, știu, îi răspunse Lacey. Jurnalul lui Heather 
Lacey. Dar nu este aici. Este la birou. Sper că cine a făcut 
asta nu s-o fi dus și acolo. 


48 


- MARY HIGGINS CLARK - 


În mașina poliţiei în drum spre birou, detectivul Sloane 
îi citi drepturile. 

— Mi-am ţinut promisiunea făcută unei muribunde, 
protestă ea. Mi-a cerut să citesc jurnalul și apoi să i-l dau 
tatălui lui Heather Landi și asta am făcut. I-am dus o copie 
în seara asta. 

Când ajunseră la birou, Sloane n-o slăbi nicio clipă din 
ochi când descuie fișetul și scoase plicul în care pusese 
originalul jurnalului. Desfăcu clamele, scoase câteva foi de 
hârtie, le studie, apoi ridică privirea spre ea. 

— Sunteţi sigură că mi-aţi dat totul? 

— Asta este tot ce avea Isabelle în clipa în care a murit, 
răspunse Lacey sperând că n-o să facă presiuni asupra ei. 
Deși ăsta era adevărul, nu era totuși adevărul complet: 
copia de pe jurnal pe care o făcuse pentru ea era încuiată 
în sertar. 

— Ar fi mai bine să mergem la sediu, domnișoară 
Farrell. Cred că trebuie să mai vorbim puţin despre lucrul 
ăsta. 

— Apartamentul meu, protestă ea. Vă rog, trebuie să 
pun puţin lucrurile în ordine. Sună ridicol, își zise ea. S-ar 
putea ca cineva să o fi omorât pe Isabelle din cauza 
jurnalului lui Heather și s-ar fi putut să fiu omorâtă și eu 
dacă aș fi fost acasă astă seară, iar eu mă gândesc la 
dezordinea din apartament. Își dădu seama că o doare 
capul. Era trecut de zece seara, iar ea nu mâncase de 
ceasuri întregi nimic. 

— Apartamentul dumneavoastră poate să mai aștepte, îi 
spuse brusc Sloane. Trebuie să vorbim despre toate astea 
acum. 

Dar când ajunseră la poliţie, fu nevoit să-l trimită pe 
detectivul Nick Mars să-i cumpere un sandviș și niște 
cafea. Apoi începu. 

— Gata, haideţi să o luăm de la capăt, domnișoară 
Farrell. 

Aceleași întrebări din nou și din nou, se gândi Lacey, 
clătinând din cap. A cunoscut-o pe Heather Landi? Nu este 

49 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


ciudat că, pornind de la o întâlnire întâmplătoare în lift, cu 
luni în urmă, să o sune Isabelle Waring pentru a-i propune 
să se ocupe de vânzarea apartamentului? Cât de des s-a 
văzut cu Waring în ultimele săptămâni? La prânz? La cină? 
Vizite la sfârșitul zilei? 

— Numea înserarea „lumină potolită”, se auzi Lacey 
spunând, storcându-și creierii să găsească eventual ceva 
ce nu le-o fi spus până acum. Spunea că acest moment al 
zilei este un moment al însingurării. 

— Şi nu avea prieteni vechi pe care să-i sune? 

— Nu știu decât că mă suna pe mine. Poate că o făcea 
pentru că se gândea că, fiind și eu singură, în Manhattan, 
aș putea-o ajuta să înţeleagă ceva din viaţa fiicei ei. Și 
poate moartea ei, adăugă după o clipă de gândire. Avea în 
fața ochilor faţa tristă a lui Isabele, pomeţii ei înalţi și ochii 
depărtaţi, vestigii ale adevăratei frumuseți care trebuie să 
fi fost când era tânără. Cred că a fost așa cum ai vorbi cu 
un șofer de taxi sau un barman. Găsești pe cineva care să 
te asculte cu simpatie, știind că nu trebuie să-ţi faci 
probleme că persoana respectivă o să-ți amintească ce ai 
spus după ce ai depășit momentul dificil. 

— Hai să vorbim despre felul în care s-a întors Curtis 
Caldwell în apartamentul Waring, zise Sloane fără nici cel 
mai mic semn în ce privește reacţia lui la cele spuse de ea. 
Nu a existat niciun indiciu că ușa ar fi fost forțată. Isabelle 
Waring nu i-a deschis, evident, ușa, ca apoi să urce și să se 
așeze în pat cu el acolo, l-aţi dat o cheie? 

— Nu, firește că nu, protestă Lacey. Dar staţi așa o 
secundă! Isabelle lăsa întotdeauna o cheie într-un bol pe 
masa din vestibul. Mi-a spus că o lasă acolo ca, în cazul în 
care coboară după poștă, să nu-și mai bată capul să ia 
toate cheile. S-ar fi putut ca Caldwell să o fi văzut acolo și 
să o fi luat. Dar despre apartamentul meu? protestă ea. 
Cum a putut să intre? Avem portar. 

— Şi un garaj circulat în clădire, și o intrare de serviciu. 
Aceste așa-zise clădiri sigure sunt o glumă, domnișoară 


50 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Farrell. Doar lucrezi în domeniul imobiliar. Trebuie să știi 
asta. 

Lacey se gândi la Curtis Caldwell, cu pistolul în mână, 
alergând să o găsească pentru a o ucide. 

— Nu este o glumă foarte bună. Își dădu seama că este 
pe punctul de a izbucni în plâns. Vă rog, vreau să mă duc 
acasă, zise ea. 

O secundă crezu că or să o mai reţină, dar Sloane se 
ridică. 

— E-n regulă. Puteţi pleca acum, domnișoară Farrell, 
dar trebuie să vă avertizez că s-ar putea să fie formulate 
împotriva dumneavoastră acuzaţii oficiale de tăinuire de 
dovezi de la locul crimei. 

„Ar fi trebuit să vorbesc cu un avocat, își zise Lacey. 
Cum de am putut să fiu atât de proastă?” 


Când ajunse, Ramon Garcia, intendentul clădirii, și soţia 
lui, Sonya, puneau lucrurile în ordine în apartament. 

— Nu puteam să te lăsăm să te întorci tot în harababura 
asta, îi spuse Sonya ștergând praful de pe birou. Am pus 
lucrurile la loc în sertare; sunt sigură că nu cum ai face tu, 
dar cel puţin nu mai sunt împrăștiate pe podea. 

— Nu știu cum să vă mulțumesc, zise Lacey. 
Apartamentul eră plin de polițiști când plecase și îi era 
groază când se gândea ce va găsi la întoarcere. 

Ramon tocmai terminase de înlocuit încuietoarea de la 
ușă. 

— Asta a fost lucrătura unui expert, spuse el. Şi a avut și 
uneltele potrivite. Cum de nu v-a luat cutia cu bijuterii? 

Asta a fost primul lucru pe care polițiștii i-au spus să-l 
verifice. Cele câteva brățări de aur, cerceii ei cu diamante 
și perlele de la bunica erau acolo, nemișcate de la locul 
lor. 

— Cred că nu asta a căutat, spuse Lacey. Vocea îi era 
joasă și obosită. Sonya se uită pătrunzător la ea. 

— Am să revin mâine dimineaţă. Nu-ţi face probleme. 
Când ai să te întorci de la serviciu totul va fi la locul său. 

51 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


Lacey îi conduse la ușă. 

— Piedica funcţionează? îl întrebă pe Ramon. El o 
încercă. 

— Nimeni nu intră atât timp cât e trasă. Ești în 
siguranţă. 

Închise ușa și o încuie. Apoi privi în jur, în apartament, 
și o cuprinse un tremur. „In ce m-am băgat singură?” se 
întrebă ea. 


52 


- MARY HIGGINS CLARK - 


8 


De obicei Lacey nu folosea ca farduri decât rimel și un 
contur-creion deschis pentru buze, dar în lumina dimineţii, 
când văzu cearcănele de sub ochi și cât de palidă era, își 
dădu cu roșu în obraji, cu fard de pleoape și sfârși prin a-și 
căuta rujul. Toate astea nu reușiră totuși să o facă să arate 
mult mai bine. Nici măcar bleizerul ei favorit, maro cu 
auriu, nu-i ajută prea mult în a-i spulbera starea de spirit 
sumbră. O ultimă privire în oglindă îi spuse că arătă tot 
obosită și parcă șleampătă. 

În ușa biroului se opri, trase adânc aer în piept și-și 
îndreptă umerii. Își aduse aminte că pe vremuri tatăl ei îi 
spusese că atunci când ești înalt inspiri încredere 
celorlalţi. Iar ea avea nevoie de această încredere, își 
spuse câteva minute mai târziu, când fu convocată în 
biroul lui Richard Parker Sr. 

Era și Rick cu tatăl său. Parker senior era evident furios. 
Lacey se uită la Rick. Niciun fel de simpatie nici la el, se 
gândi ea. Acum chiar este vorba de Parker and Parker. 

Richard Parker Sr. intră direct în subiect. 

— Lacey, după cum am fost informat de oamenii de 
pază, aseară ai venit aici cu un detectiv. Ce a fost cu 
chestia asta? 

li explică cât putu de simplu că s-a hotărât să predea 
jurnalul poliţiei, dar că a trebuit să facă mai întâi o copie 
pentru tatăl lui Heather. 

— Ai ascuns dovada aici, la birou? întrebă Parker Sr. 
ridicând dintr-o sprânceană. 

— Intenționam să i-l dau detectivului Sloane astăzi. Le 
povesti despre apartamentul ei care fusese răscolit. Nu am 
încercat să fac decât ce mi-a cerut Isabelle să fac. Acum se 
pare că am comis un delict condamnabil. 

— Nu trebuie să fii expert în drept ca să știi asta, 
interveni Rick. Lacey, ai făcut un lucru necugetat. 


53 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


— N-am prea fost în stare să gândesc, zise ea. Îmi pare 
rău de asta, dar... 

— Şi mie îmi pare rău, interveni Parker Sr. Pentru astăzi 
ai stabilită vreo întâlnire? 

— Două pentru după-amiază. 

— Or să se ocupe de ele Liz sau Andrew. Rick, ai tu grijă 
de asta. Lacey, ai să te ocupi de lista telefoanelor pentru 
viitorul imediat. 

— Nu este drept, zise ea brusc furioasă, scuturându-se 
de senzaţia de letargie. 

— Nu este drept nici să târăști firma într-o investigaţie 
legată de o crimă, domnișoară Farrell. 

— Îmi pare rău, Lacey, îi spuse Rick. 

Indată ce se întoarse în biroul ei, una dintre noile 
secretare, Grace MacMahon, îi aduse o ceașcă cu cafea și, 
aplecându-se să i-o dea, îi spuse în șoaptă ca să nu fie 
auzită: 

— Astăzi am ajuns devreme și aici era un detectiv care 
stătea de vorbă cu domnul Parker. N-aș putea să spun ce 
vorbeau, dar am auzit că era ceva legat de tine. 


Lui Sloane îi plăcea să spună că o bună treabă de 
polițist începe cu o presimţire. După douăzeci și cinci de 
ani în poliţie, avea numeroase confirmări, pentru că multe 
dintre presimţirile lui se dovediseră a fi corecte. De aceea 
își expunea teoriile în fața lui Nick Mars în timp ce studiau 
jurnalul lui Heather Landi. 

— Îţi spun eu că Lacey Farrell încă nu joacă corect cu 
noi, spunea el furios. Este mult mai implicată în treaba 
asta decât lasă să se creadă. Știm că a scos jurnalul din 
apartament; știm că a făcut o copie ca să i-o dea lui Jimmy 
Landi. Şi arătă către paginile pătate de sânge. Și-am să-ţi 
mai spun și altceva, Nick. Mă îndoiesc că am fi văzut noi 
astea dacă n-aș fi speriat-o ieri spunându-i că am găsit 
urme din sângele lui Isabelle Waring pe mocheta din 
debara, exact acolo unde-și lăsase servieta. 


54 


- MARY HIGGINS CLARK - 


— Şi la asta te-ai gândit, Eddie? îl întrebă Mars. Paginile 
astea nu sunt numerotate. De unde să știm noi că Farrell 
nu le-a distrus pe cele pe care nu a dorit să le vedem? Sunt 
de acord cu tine. Amprentele digitale ale lui Farrell nu se 
găsesc numai pe toate foile astea, ci pe întreg cazul. 

O oră mai târziu, detectivul Sloane primi un telefon de la 
Matt Reilly, specialist în amprente. Matt trimisese o 
amprentă găsită pe ușa exterioară a apartamentului lui 
Lacey la SAFIS? și îl anunţă că amprenta este a lui Sandy 
Savarano, un ticălos suspectat de a fi implicat în peste 
zece crime legate de droguri. 

— Sandy Savarano! exclamă Sloane. Asta-i o nebunie, 
Matt. Barca lui Savarano a sărit în aer cu el cu tot acum 
doi ani. Am asistat la funeraliile lui în cimitirul Woodlawn. 

— Ai asistat la funeraliile altcuiva, îi replică sec Reilly. 
Morţii nu dau buzna în apartamente. 


În restul zilei Lacey urmări neputincioasă cum clienţii pe 
care ea îi asigurase erau repartizaţi altor agenţi. Atâta 
trudă, ca toate informaţiile pe care le obținuse să fie date 
acum altora. Așa fusese la început, dar asta cu opt ani în 
urmă. 

Se simțea de asemenea prost din cauza senzaţiei că era 
în permanenţă urmărită. Rick tot intra și ieșea în secţia 
vânzări, unde se afla și biroul ei și avea impresia că n-o 
scăpa din ochi. 

De câteva ori când se dusese să ia un dosar, îl 
surprinsese uitându-se la ea. Părea că o supraveghează în 
permanenţă. Avea presimţirea că până la sfârșitul zilei o 
să i se spună să nu mai vină la slujbă până când nu se 
încheie ancheta, așa că dacă vrea să ia copia jurnalului lui 
Heather trebuie să o scoată din birou astfel încât să n-o 
vadă Rick. 

Avu, în sfârșit, posibilitatea să scoată copia la cinci fără 
zece, când Rick fu chemat în biroul tatălui său. De abia 


? Sistemul naţional de identificare automată a amprentelor 
55 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


reușise să strecoare plicul în geantă, că Richard Parker Sr. 
o chemă la el și o anunţă că este suspendată. 


56 


- MARY HIGGINS CLARK - 


9 


— Sper că nu-ţi este prea foame, Alex, îi spuse Jay 
uitându-se încă o dată la ceas. De obicei, Lacey nu 
întârzie. 

Era evident că este iritat. Mona Farrell sări în apărarea 
fiicei sale. 

— Traficul este întotdeauna îngrozitor la această oră și 
s-ar fi putut să o împiedice ceva încă înainte să plece de 
acasă. 

Kit îi aruncă soțului ei o privire dojenitoare. 

— Cred că, având în vedere prin ce a trecut Lacey, 
nimeni n-ar trebui să fie deranjat dacă întârzie puţin. 
Dumnezeule, a fost la un pas de a fi ucisă acum două zile, 
apoi noaptea trecută i-a fost spart apartamentul. Categoric 
n-are nevoie să mai fie admonestată, Jay. 

— Sunt de acord, aprobă Alex Carbine. A avut două zile 
îngrozitoare. 

Mona îl privi pe Carbine cu un zâmbet recunoscător. 
Niciodată nu se simţea pe deplin în largul ei cu ginerele 
ăsta adesea atât e preţios. Nu-i trebuia mult să devină 
înţepat și, de obicei, nu prea avea răbdare cu nimeni, dar 
remarcase că se purta cu deferenţă față de Alex. 

În seara aceea își luau cocktail-urile în living, așteptând- 
o pe Lacey cu toţii, inclusiv copiii. Bonnie ședea chiar la 
fereastră pentru a o vedea când sosește. 

Este opt și un sfert, își zise Mona. Lacey trebuia să 
sosească la șapte și jumătate. Chiar nu-i stătea în fire să 
întârzie atât. Ce o fi reţinut-o? 


Lacey resimţi impactul deplin a tot ceea ce se 
întâmplase când ajunse acasă la cinci și jumătate și-și 
dădu seama că practic rămăsese fără slujbă. Parker Sr. îi 
promisese că va continua să primească salariul de bază - 
„cel puţin pentru o perioadă scurtă de timp”, îi spusese el. 


57 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


„O să mă concedieze, înţelese ea. O să folosească 
pretextul că am pus în pericol firma copiind și ascunzând 
la birou dovada. Lucrez pentru el de opt ani. Sunt unul 
dintre cei mai buni agenţi ai lui. De ce să vrea să scape de 
mine? Propriul lui fiu mi-a dat numele lui Curtis Caldwell 
și mi-a spus să aranjez o întâlnire. Și sunt sigură că n-o să- 
mi dea niciun fel de compensație, așa cum mi s-ar fi 
cuvenit după atâţia ani lucraţi la el. O să spună că mă 
concediază din cauza anchetei. Se pare că am probleme pe 
mai multe fronturi, își zise, clătinând din cap din cauza 
nenorocirilor care se abătuseră brusc asupra ei. Trebuie să 
vorbesc cu un avocat, dar cu cine?” 

Jack Regan! - îi trecu prin minte. El și soţia lui, 
Margaret, un cuplu în jur de cincizeci și cinci de ani, 
locuiau la etajul al cincisprezecelea în aceeași clădire cu 
ea. Stătuse de vorbă cu ei la o petrecere de Crăciunul 
trecut și-și aminti că lumea îl întreba despre un proces 
penal pe care tocmai îl câștigase. Se hotări să-l sune 
imediat, dar constată că numărul lor nu era în cartea de 
telefon. 

Cel mai rău lucru ce se poate întâmpla este să-mi 
trântească ușa în nas, își zise în timp ce urca în lift ca să 
meargă la etajul al cincisprezecelea. Când sună la ușă, se 
surprinse privind nervoasă în susul și în josul coridorului. 

După surpriza iniţială provocată de vederea ei, îi făcură 
o primire cu adevărat călduroasă. Tocmai beau ceva 
înainte de cină și o invitară să li se alăture. Auziseră 
despre faptul că apartamentul îi fusese călcat de hoti. 

— Ăsta este în parte motivul pentru care sunt aici, 
începu ea. 

Lacey plecă o oră mai târziu, stabilind ca Regan să o 
reprezinte în eventualitatea că probabil va fi pusă sub 
acuzare pentru tăinuirea jurnalului. 

— Acuzaţia cea mai ușoară care ţi s-ar putea aduce ar fi 
aceea de a fi obstrucţionat administraţia guvernamentală, 
i-a spus Regan. Dar dacă ei consideră că ai avut un motiv 


58 


- MARY HIGGINS CLARK - 


ascuns ca să iei jurnalul, s-ar putea ca lucrurile să fie mai 
serioase. 

— Singurul meu motiv a fost de a-mi ţine promisiunea 
făcută unei femei muribunde, protestă Lacey. 

Regan zâmbise, dar ochii lui erau serioși. 

— Nu pe mine trebuie să mă convingi, Lacey, dar să știi 
că n-a fost un lucru înţelept ceea ce ai făcut. 


Își ținea mașina în garajul de la subsolul clădirii în care 
locuia, lux pe care, dacă totul o să meargă așa cum se 
temea ea, n-o să și-l mai poată permite. Era unul din cele 
câteva lucruri neplăcute de care-și dăduse seama în ziua 
respectivă. 

Ora de vârf trecuse, dar chiar și acum traficul era destul 
de intens. „Am să întârzii o oră, își zise ea în timp ce de- 
abia se mișca pe podul George Washington, unde blocarea 
unei benzi crease un ambuteiaj. Jay trebuie să fie într-o 
stare de spirit minunată”, se gândi, zâmbind răutăcioasă, 
dar de fapt fiind cu adevărat îngrijorată că-și face familia 
să aștepte. 

În timp ce rula pe drumul nr. 4 se gândi ce să le spună 
despre ceea ce se întâmplă. Totul, decise în final. „Dacă 
mama sau Kit mă sună la birou și eu nu sunt acolo, trebuie 
să știe de ce.” 

Jack Regan era un avocat bun, se liniști singură când se 
înscrise pe drumul nr. 17. O să rezolve lucrurile. Privi în 
oglinda retrovizoare. Oare mașina aia o urmărește pe ea? 
se întrebă, însă își impuse imediat să încetele, altminteri o 
să devină paranoică. 


Kit și Jay locuiau pe o stradă liniștită, într-un cartier cu 
case al căror preţ era piperat. Parcă mașina pe aleea din 
faţa casei, sări jos și se îndreptă spre intrare. 

— A venit, strigă veselă Bonnie. A venit Lacey! și fugi la 
ușă. 

— Era și timpul, bombăni Jay. 


59 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


— Slavă Domnului, murmură Mona. Ştia că în pofida 
prezenţei lui Alex Carabine, Jay o să explodeze. 

Bonnie trase de ușă și o deschise. Când ridică mânuţele 
să o îmbrăţișeze pe Lacey, se auziră împușcături, iar 
gloanţele șuierară pe lângă ele. Simţi o durere ascuţită în 
cap și Lacey se aruncă în față, acoperind-o pe Bonnie. 
Părea că ţipetele veneau din casă, dar în momentul acela 
Lacey simţea că parcă întreaga ei minte nu făcea altceva 
decât să ţipe. 

În liniștea bruscă ce urmă împușcăturilor, făcu o trecere 
mentală rapidă a situaţiei. Durerea care o săgeta era 
reală, dar își dădu seama îngrozită că sângele pe care-l 
simţea pe gât provenea de la trupușorul nepoatei ei. 


60 


- MARY HIGGINS CLARK - 


10 


În sala de așteptare din pavilionul de pediatrie de la 
Hackensack Medical Center un medic îi zâmbea liniștitor. 

— Bonnie era cât pe ce să o păţească, dar totul o să fie 
bine. Și, domnișoară Farrell, insistă foarte mult să vă vadă. 

Lacey era cu Alex Carbine. După ce Bonnie fusese adusă 
din sala de operaţii, Mona, Kit și Jay au urmat pătuţul cu 
plasă în care se afla fetiţa până în camera ei. Lacey nu s-a 
dus. 

„Este vina mea, vina mea” - era tot ce putea gândi. Nu 
era decât vag conștientă de durerea provocată de glonţul 
care-i ștersese scalpul. De fapt părea că atât mintea, cât și 
trupul îi plutesc într-un fel de irealitate, neînţelegând încă 
deplin grozăvia tuturor celor întâmplate. 

Medicul, înţelegându-i îngrijorarea și conștient că se 
învinovățește singură pentru ceea ce s-a petrecut, îi zise: 

— Domnișoară Farrell, aveţi încredere în mine, va fi 
nevoie de o vreme ca braţul și umărul să se vindece, dar în 
cele din urmă va fi la fel de bună ca nouă. Copiii se 
vindecă repede. Și de asemenea uită repede. 

„La fel de bună ca nouă, își spuse Lacey cu amărăciune, 
privind în gol. A alergat să-mi deschidă ușa - asta este tot 
ce a făcut. Bonnie mă aștepta cu nerăbdare, ceea ce era 
cât pe ce să o coste viața. Mai poate fi ceva vreodată la fel 
de bun ca nou?” 

— Lacey, du-te să o vezi pe Bonnie, îi spuse Alex. 

Se întoarse și se uită la el, amintindu-și cu gratitudine 
cum Alex a format 911 în timp ce mama ei încerca să 
oprească sângele care curgea din umărul lui Bonnie. 

În camera fetiţei, Lacey îi găsi pe Kit și pe Jay stând 
fiecare de câte o parte a pătuţului. Mama ei era la 
picioarele patului, acum complet calmă, cu privirea 
scrutătoare de infirmieră instruită. 

Umărul și braţul stâng ale copilei erau complet 
bandajate. Cu o voce somnoroasă, ea protestă: 


61 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


— Nu sunt bebeluș, nu vreau să stau în pătuţ cu plasă. 
Apoi o zări pe Lacey, iar feţișoara i se lumină. Lacey! 

— Frumos bandaj, scumpo, spuse Lacey încercând să 
zâmbească. Unde să semnez? Bonnie îi zâmbi și ea. 

— Şi tu ești rănită? 

Lacey se aplecă peste plasa pătuţului. Braţul lui Bonnie 
se odihnea pe o pernă. 

„Pe moarte fiind, Isabelle Waring întinsese un braţ sub 
pernă, de unde scotea foile de hârtie însângerate. Bonnie 
zace aici în seara asta pentru că eu am fost acolo, acum 
două zile”, își zise Lacey. 

S-ar fi putut ca acum să se gândească la funeraliile 
fetiţei. 

— Bonnie o să se facă bine, Lacey, îi spuse încet Kit. 

— N-ai avut deloc senzaţia că ești urmărită? o întrebă 
Jay. 

— Pentru Dumnezeu, Jay, ești nebun? izbucni Kit. 
Firește că n-a avut. 

Lui Bonnie i se închideau ochii. Lacey se aplecă și o 
sărută pe obraz. 

— Vino și mâine, te rog, zise Bonnie. 

— Am niște treburi de făcut mai întâi, dar am să mă 
întorc destul de curând, îi promise Lacey. Degetele ei 
zăboviră o vreme pe obrazul fetiţei. „N-am să te mai expun 
niciodată unui pericol”, își jură ea. Când se întoarse în sala 
de așteptare, Lacey îi găsi pe polițiștii locali așteptând-o. 

— Am fost contactaţi de la New York, îi spuseră ei. 

— De către detectivul Sloane? întrebă Lacey. 

— Nu. De la biroul procurorului general, domnișoară 
Farrell. Ni s-a cerut să ne asigurăm că veţi ajunge în 
siguranţă acasă. 


62 


- MARY HIGGINS CLARK - 


11 


Gary Baldwin, procuror al Statelor Unite pentru 
districtul sudic al statului, avea în general o expresie 
nevinovată ce părea nefirească oricărui care-l văzuse 
măcar o dată în plină acţiune într-un proces. Ochelarii fără 
rame îi accentuau expresia studioasă a feţei sale înguste. 
De înălţime medie și zvelt, cu vorbă blândă, putea totuși să 
anihileze un martor la interogatoriu, iar asta fără ca măcar 
să ridice vocea. În vârstă de patruzeci și trei ani, era 
cunoscut pentru ambițiile sale politice la nivel naţional și i- 
ar fi plăcut evident să-și încununeze cariera de procuror 
general cu un caz major, care să facă titlurile ziarelor. 


Cazul ăsta s-ar putea să i se potrivească de minune. 
Categoric, avea toate elementele necesare: din întâmplare, 
o tânără femeie sosește la locul unei crime, într-un 
apartament din Upper East Side, zona scumpă a 
Manhattanului, victima fiind fosta soție a unui faimos 
proprietar de restaurant. Lucrul cel mai important, femeia 
l-a văzut pe criminal și-l poate recunoaște. 

Baldwin știa că dacă Sandy Savarano a ieșit din bârlogul 
unde se ascundea ca să facă treaba asta, trebuie să aibă 
legătură cu drogurile. Considerat mort în ultimii doi ani, 
Savarano își făcuse o carieră din a elimina pe oricine care 
stătea în calea cartelului de droguri pentru care lucra. Era 
cât se poate de nemilos. 

Dar când poliţia îi arătase lui Lacey Farrell pozele din 
arhivă, ea nu-l recunoscuse. Ori memoria ei o înșela, ori 
Savarano și-a făcut operaţie plastică pentru a-și ascunde 
cu succes identitatea. Mai degrabă cel de-al doilea lucru 
este valabil, își zise Baldwin, iar dacă era așa, atunci 
înseamnă că această Lacey Farrell este singura persoană 
care practic îl poate identifica. 

Visul lui Gary Baldwin era de a-l aresta și a-l pune sub 
acuzare pe Savarano sau, și mai bine, de a obţine o 


63 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


înţelegere cu el pentru a-i oferi informaţii despre 
adevărații boși. 

Dar telefonul pe care tocmai îl primise de la detectivul 
Sloane îl înfuriase. Jurnalul care părea să fie elementul 
cheie al acestui caz fusese furat de la sediul poliţiei. 

— ÎI tineam în fișetul meu sediul poliţiei - încuiat, firește 
- ca să-l citesc împreună cu Nick Mars să vedem dacă 
găsim ceva edificator în el, îi explicase Sloane. A dispărut 
noaptea trecută. Am întors sediul cu susul în jos ca să 
aflăm cine a făcut-o. Apoi Sloane adăugă: Jimmy Landi are 
copia pe care i-a dat-o Farrell. Am plecat să o iau de la el. 

— Vezi să o iei înainte să dispară și asta, îi spuse 
Baldwin și trânti telefonul. Lacey Farrell urma să sosească 
la biroul său și avea o mulţime de întrebări pentru ea. 


Lacey știa că a fost naivă sperând că, dacă va preda 
poliţiei jurnalul lui Heather Landi, implicarea va înceta. 
Când, în sfârșit, ajunsese acasă, din New Jersey, cu o 
noapte în urmă, aproape se crăpa de ziuă, dar tot n-a putut 
să doarmă, gândurile ei alternând între autoînvinovăţire 
pentru că o pusese pe Bonnie într-un pericol de moarte și 
un sentiment de uimire pentru felul în care întreaga ei 
viaţă părea să se prăbușească. Se simţea ca un paria, 
știind că, întrucât îl putea identifica pe bărbatul pe care-l 
cunoscuse sub numele de Curtis Caldwell, era în pericol 
nu numai ea, ci și toţi cei care-i erau apropiaţi. 

„Nu pot să mă duc să-i vizitez pe mama, pe Kit sau pe 
copii, își zise ea. Nici ei nu mă pot vizita pe mine. Mi-e 
frică să ies afară, în stradă. Cât o să dureze situaţia asta? 
Şi ce i-ar putea pune capăt?” 

Apăru și Jack Regan în antecamera biroului procurorului 
general. Îi adresă un zâmbet liniștitor când o secretară o 
invită să intre. 


Obiceiul lui Baldwin era de a-i face pe oameni să aștepte 
odată intraţi în biroul său, în timp ce el se concentra 
ostentativ asupra unor note pe care le făcea într-un dosar. 

64 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Pe sub pleoapele lăsate îi studie pe Lacey Farrell și pe 
avocatul ei. Farrell arăta ca o femeie care se află sub un 
stres deosebit, hotărî el. Ceea ce nu era deloc 
surprinzător, dat fiind faptul că nu mai mult decât noaptea 
trecută, sub o rafală de focuri, un glonţ i-a atins scalpul, 
iar un altul a rănit serios o fetiță de patru ani. Este de 
mirare că n-a fost ucis nimeni sub aceste focuri de armă, 
își zise el când, în sfârșit, le remarcă prezenţa. Trecu 
direct la subiect. 

— Domnișoară Farrell, îmi pare foarte rău pentru 
problemele pe care le aveţi, dar realitatea este că ridicând 
dovada de la locul crimei, aţi prejudiciat în mod serios o 
importantă anchetă criminală. După câte știm noi, s-ar 
putea ca dumneavoastră să fi distrus o parte din această 
dovadă. lar aceea ce aţi predat a dispărut acum, indiciu 
clar al importanţei dovezii respective. 

— Nu am distrus... începu Lacey să protesteze, când 
interveni Regan. 

— Nu aveţi niciun drept să-mi acuzaţi clientul... 

Amândoi fură opriţi de Baldwin care ridică mâinile în 
sus cerând tăcere. Ignorându-l pe Regan, spuse cu o voce 
de gheaţă: 

— Domnișoară Farrell, nu avem decât cuvântul 
dumneavoastră în această privință. Dar și dumneavoastră 
trebuie să mă credeţi pe mine: Bărbatul pe care-l 
cunoașteţi sub numele de Curtis Caldwell este un ucigaș 
fără scrupule. Avem nevoie de mărturia dumneavoastră 
pentru a ne ajuta să-l condamnăm și avem de gând să ne 
luăm toate măsurile de siguranţă ca nimic să nu împiedice 
lucrul ăsta. Făcu o pauză, uitându-se la ea. Domnișoară 
Farrell, am dreptul și puterea de a vă reţine ca martor 
principal pentru caz. Vă promit că nu va fi deloc plăcut. 
Asta înseamnă că veţi fi ţinută sub pază timp de douăzeci 
și patru de ore din douăzeci și patru într-o clădire specială. 

— Şi cât timp credeţi că ar dura lucrul ăsta? întrebă 
Lacey. 


65 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


— Nu știm, domnișoară Farrell. Totuși, o să dureze până 
când îl vom prinde și, cu ajutorul dumneavoastră, îl vom 
condamna pe ucigaș. Nu știu decât că, până când va fi 
arestat ucigașul lui Isabelle Waring, viața dumneavoastră 
nu face doi bani, iar până acum împotriva acestui om n-am 
avut niciodată un caz în care să considerăm că l-am putea 
condamna cu succes. 

— Voi fi în siguranţă după ce am să depun depoziţie 
împotriva lui? Stând în fața procurorului, Lacey avu 
senzaţia neașteptată că se află într-o mașină care coboară 
un deal abrupt, scăpată de sub control, pe punctul de a se 
rostogoli. 

— Nu, n-ai să fii, zise cu fermitate Jack Regan. 

— Dimpotrivă, le spuse Baldwin. Criminalul suferă de 
claustrofobie. O să facă orice pentru a evita să meargă la 
închisoare. Acum, când putem dovedi legătura lui cu o 
crimă, ar putea fi convins, odată arestat, să predea 
dovezile statului, caz în care nici nu l-am aduce în fața 
instanţei. Dar până o să se întâmple lucrul ăsta, trebuie să 
avem grijă de securitatea dumneavoastră, domnișoară 
Farrell. 

Făcu o pauză. 

— Aţi auzit vreodată de programul de protecţie a 
martorilor? 


66 


- MARY HIGGINS CLARK - 


12 


În liniștea biroului încuiat, studie din nou jurnalul lui 
Heather. Fusese totul acolo, dar avusese el grijă de 
problemă. Copoii verificau toate numele pe care le aveau. 
N-aveau decât. Erau pe piste false. 

În cele din urmă lăsă deoparte foile jurnalului. Sângele 
de pe ele se uscase de mult, probabil la câteva minute 
după ce fusese vărsat. Chiar și așa, își simțea mâinile 
lipicioase. Se șterse cu batista înmuiată în cana cu apă. 
Rămase apoi complet nemișcat, singurul gest fiind cel de 
a-și strânge și desface degetele, semn sigur al agitaţiei 
interioare. 

Lacey Farrell nu mai fusese văzută de trei luni. Fie o 
reţinuseră ca martor principal, fie dispăruse în cadrul 
programului de protecţie a martorilor. Era clar că mai 
făcuse o copie a jurnalului pentru Jimmy Landi, dar ce 
putea să o împiedice să facă una și pentru ea? 

Nimic. 

Indiferent unde o fi, trebuie să-și fi imaginat că dacă s-a 
făcut o crimă pentru acest jurnal, atunci trebuie să fie ceva 
valoros în el. Isabelle stătuse o groază de timp de vorbă cu 
Farrell. Dumnezeu știe ce-i spusese. 

Sandy Savarano era din nou ascuns. Păruse perfect 
pentru a fi trimis să recupereze jurnalul și să se ocupe de 
Isabelle Waring, dar fusese neglijent. Stupid de neglijent. 
Și încă de două ori. O lăsase pe Farrell să-l vadă la 
apartamentul lui Isabelle Waring, în momentul crimei, iar 
acum ea-l putea identifica. (Iar dacă federalii pun mâna pe 
el, își zise, Farrell o s-o facă cu siguranţă.) Apoi lăsase o 
amprentă la apartamentul lui Farrell, făcându-se astfel 
legătura între el și spargere. Sandy ar spune totul dintr-o 
răsuflare mai degrabă decât să se ducă la închisoare, 
reflectă el. 

Trebuie găsită Farrell și Savarano trebuie trimis să o 
elimine. 


67 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 
Poate doar atunci să fie și el în sfârșit în siguranţă... 


68 


- MARY HIGGINS CLARK - 


13 


Numele de sub soneria apartamentului din clădirea de 
pe Hennepin Avenue din Minneapolis era „Alice Carroll”. 
Pentru vecini, era o tânără atrăgătoare, cam de treizeci de 
ani, care nu avea slujbă și nu prea stătea de vorbă cu 
nimeni. 

Lacey știa că așa o vedeau și aveau dreptate când 
spuneau că nu vorbește cu nimeni. După trei luni, îi 
dispăruse în sfârșit senzaţia că umblă în somn și se 
instalase în schimb un imens sentiment de izolare. 

„N-aveam de ales”, își spunea noaptea, când zăcea 
trează în pat, amintindu-și cum i se spusese să-și facă 
valiza în care să-și pună haine groase, dar să nu ia nicio 
fotografie de familie sau lucruri cu numele ori inițialele ei 
pe ele. Kit și mama ei au venit să o ajute la împachetat și 
să-și ia rămas bun. Toţi s-au gândit la asta ca la ceva 
temporar, un fel de vacanţă forţată. În ultimul moment, 
mama a încercat să vină cu ea. 

— Nu poţi pleca singură, Lacey, argumentă ea. Kit și 
Jay se au unul pe altul și au copiii. 

— Ai fi pierdută fără copii, îi aminti Lacey, așa că nici 
măcar să nu te mai gândești la asta, mami. 

— Lacey, Jay o să-ţi plătească întreținerea 
apartamentului, îi promise Kit. 

Răspunsul ei reflex - „Pot să mă descurc o vreme” - n-ar 
fi fost decât o vorbă goală. Și-a dat imediat seama că 
îndată ce va pleca și își va lua noua identitate, nu mai 
poate avea nicio legătură cu nimeni și cu nimic din viaţa ei 
de la New York. Până și un cec pentru întreţinere semnat 
cu un nume de împrumut poate fi depistat și poate duce la 
ea. 

Totul s-a petrecut rapid și eficient. Doi polițiști în 
uniformă au urcat-o într-o mașină a poliției ca și cum ar fi 
dus-o la circă pentru interogatoriu. Bagajele i-au fost 
coborâte în garaj, unde aștepta o camionetă fără niciun 


69 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


semn distinct. Apoi a fost transferată într-o dubiţă blindată 
care a dus-o în ceea ce au zis că este „un loc sigur”, un 
centru de îndrumare în zona Washington, D.C. 

Alice în Ţara Minunilor, își zicea Lacey pe măsură ce 
trecea vremea în acest loc, urmărind cum îi dispare 
identitatea. În toate săptămânile alea a lucrat cu un 
instructor pentru a-și crea un nou trecut. Tot ceea ce 
fusese până acum dispăruse. Lucrurile respective existau 
în memoria ei, firește, dar după o vreme începu să pună la 
îndoială chiar și această realitate. Acum nu mai erau decât 
telefoanele săptămânale de la posturi sigure, scrisori 
trimise prin canale sigure - altminteri niciun contact. 
Nimeni. Nimic. Numai singurătatea copleșitoare. 

Singura ei realitate deveni noua identitate. Instructorul 
o dusese în faţa unei oglinzi și-i spusese: 

— Privește acolo, Lacey. O vezi pe tânăra aceea? Tot 
ceea ce crezi că știi despre ea nu este adevărat. Pur și 
simplu uit-o. Uită totul despre ea. O să fie greu o vreme - 
ai să te simţi ca și cum ai juca un fel de joc, prefăcându-te. 
Există un cântec mai vechi al lui Jerry Vale care spune 
asta. Nu pot să-l cânt, dar știu versurile, care sună cam 
așa: 

Prefă-te că n-o vezi deloc... Este prea târziu ca să fugi... 

Priveste undeva, deasupra ei... Prefă-te că n-o vezi 
deloc... 

Asta se întâmpla când Lacey și-a ales noul ei nume, Alice 
Carroll, după numele din Alice în Tara Minunilor și Dincolo 
de oglindă, de Lewis Carroll. 

Se potrivea perfect situaţiei în care se afla ea. 


70 


- MARY HIGGINS CLARK - 


14 


Zgomotul făcut de renovarea apartamentului vecin cu 
cel care aparținuse lui Heather Landi îi asaltă urechile lui 
Rick Parker de îndată ce ieși din lift în clădirea de pe Fifth 
Avenue colț cu strada 70. Cine dracu' o fi antreprenorul, 
se întrebă el clocotind de iritare. Vreun expert în 
demolare? 

Afară cerul era acoperit cu nori încărcaţi de zăpadă. Dar 
până și vaga lumină cenușie ce se strecura prin ferestre 
lăsa să se vadă aspectul general de neglijare care pusese 
stăpânire pe vestibulul și camera de zi a apartamentului 
lui Heather Landi. 

Rick pufni. Aerul era închis, uscat și plin de praf. 
Aprinse lumina și văzu praful gros care acoperea masa, 
biblioteca și dulapurile. Înjură în gând. Afurisitul ăsta de 
intendent, își zise. Era de datoria lui să se asigure ca 
antreprenorul să izoleze perfect spaţiile pe care le 
renovează. Apăsă pe butonul interfonului și răcni la portar: 

— Spune-i intendentului ăstuia care nu-i bun de nimic să 
urce până aici. Imediat. 


Tim Powers, masiv și din fire amabil, era de 
cincisprezece ani administratorul clădirii de la nr. 3 de pe 
East Seventieth. Știa foarte bine că în lumea proprietarilor 
de apartamente, intendentul era întotdeauna la mijloc, dar 
așa cum îi spunea el filozofic soţiei la sfârșitul unei zile 
proaste - „Dacă nu suporţi căldura, atunci ieși dracului din 
bucătărie”. Învăţase să fie înţelegător cu locatarii iritaţi 
care se plângeau că liftul merge prea încet, că robinetul de 
la chiuvetă nu se închide bine, că apa la toaletă curge 
întruna sau că nu este în regulă ceva cu căldura. 

Dar stând în cadrul ușii și ascultând tirada lui Rick 
Parker, Tim decise că în toţi anii ăștia în care a fost 
confruntat cu tot felul de plângeri, nu a întâlnit niciodată o 


71 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


asemenea furie maniacă precum cea care se revărsa acum 
asupra sa. 

Ştia el foarte bine unde l-ar fi putut trimite pe Rick să se 
răcorească. Dar oricât de ticălos era, era fiul lui Parker, iar 
Parkerii aveau una dintre cele mai mari companii de 
administrare imobiliară din Manhattan. 

Vocea lui Rick devenea tot mai puternică, iar furia tot 
mai dezlănțuită. În cele din urmă, când se opri să respire, 
Tim profită de ocazie și interveni: 

— Să aducem persoana în cauză pentru a auzi toate 
astea. leși pe coridor, se repezi spre ușa apartamentului 
vecin și răcni: Charley, vino până aici. 

Ușa era larg deschisă, iar zgomotul lucrărilor se auzea și 
mai puternic. Charley Quinn, îmbrăcat în blugi și tricou și 
cu un sul de tapet în braţe, ieși pe coridor și spuse: 

— Sunt ocupat, Tim. 

— Nu destul de ocupat, îi replică Powers. Am mai vorbit 
deja cu tine despre faptul că trebuie să izolezi bine 
apartamentul înainte să te apuci să dai jos tapetul. 
Domnule Parker, poate îi explicaţi dumneavoastră de ce 
sunteţi atât de supărat. 

— Acum, când poliţia a dat în sfârșit undă verde pentru 
acest apartament, răcni Rick, noi răspundem de vânzarea 
lui. Dar vrei să-mi spui și mie cum dracu' pot să aduc pe 
cineva aici ca să-l vadă cu tot infernul ăsta? Răspunsul 
este că nu pot. 

Îl împinse pe Tim într-o parte, ieși pe coridor și se 
îndreptă spre lift. După ce se închiseră ușile în urma lui, 
Tim și Quinn priviră unul la altul. 

— Este supărat de ceva, zise Powers. Ce ticălos! 

— O fi el ticălos, replică liniștit Quinn, dar părerea mea 
este că tipul este genul care merge până la capăt. Oftă. 
Adu pe cineva să curețe aici, Tim. O să plătim pentru asta. 


Rick Parker știa că n-are niciun rost să se ducă direct la 
birou. Nu voia să dea ochii cu tatăl său. „N-ar fi trebuit să 
mă manifest așa”, își zise singur, tremurând încă de furie. 

72 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Ianuarie era o lună păcătoasă în New York, se gândi el. 
Intră în Central Park și porni grăbit pe lângă pista pentru 
jogging când un alergător se izbi de el. 

— Fii atent! se răsti Rick. 

— Liniște-te, omule, îi strigase respectivul peste umăr, 
fără măcar să-și încetinească ritmul. 

Să se liniștească! „Sigur, se gândi Rick. Bătrânul m-a 
lăsat, în sfârșit, să mă ocup și eu din nou de vânzări, iar 
detectivul ăla băgăcios a trebuit să se arate tocmai astăzi 
dimineaţă.” 

Detectivul Sloane trecuse pe la birou punând aceleași 
întrebări, revenind la aceleași lucruri. 

— Când aţi primit telefonul de la tipul care s-a dat drept 
Curtis Caldwell, nu v-a trecut prin minte să verificaţi la 
firma la care a pretins că lucrează? îl întrebase pentru a 
mia oară. 

Rick își înfundă mâinile în buzunare amintindu-și cât de 
jalnic sunase răspunsul dat. 

— Facem multe afaceri cu Keller, Roland and Smythe. 
Firma noastră le administrează clădirile. Nu aveam niciun 
motiv să nu iau drept bun telefonul. 

— Aveţi vreo idee cum ar fi putut să știe cel care v-a 
sunat că apelul lui nu va fi verificat? Am înţeles că firma 
Parker and Parker are o regulă permanentă privind 
verificarea tuturor solicitanţilor, pentru a vă asigura că 
oamenii pe care îi duceţi să vadă aceste apartamente 
scumpe corespund nivelului necesar. 

Rick își aminti groaza pe care o simţise când, fără să 
bată la ușă, intrase și tatăl său. 

— V-am spus și înainte și vă spun și acum din nou; n-am 
nici cea mai mică idee cum a putut să știe tipul acela 
suficiente lucruri încât să folosească numele firmei de 
avocatură, îi replicase Rick. 

Mergând, trase un șut într-un bulgăre de zăpadă ce-i 
apăru în cale. Oare poliția devenise suspicioasă din cauza 
faptului că el fusese cel care stabilise întâlnirea? 


73 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


Începuseră oare să bănuiască că de fapt nu fusese niciun 
fel de apel telefonic? 

Ar fi trebuit să încropesc o istorie mai bună, își zise el, 
lovind cu sălbăticie în pământul îngheţat. Dar acum era 
prea târziu. Asta era varianta și trebuia să o facă să stea în 
picioare. 


74 


- MARY HIGGINS CLARK - 


15 


Cuvântul cheie al acestui program este „securitate”, își 
zise Lacey când începu să-i scrie o scrisoare mamei ei. 
„Despre ce să-i scriu? se întrebă. Nu despre vreme. Dacă 
scriu că afară sunt sub zero grade și zăpada a atins 
grosimea record, este clar că sunt în Minnesota. 

Nu pot să scriu despre slujbă pentru că nu am niciuna. 
Nu pot să spun că tocmai am primit certificatul de naștere 
fals și cartea de asigurări sociale falsă, așa că acum pot să 
caut o slujbă. Presupun că pot să le spun cel puţin că acum 
am permis de conducere, iar consilierul meu, un inspector 
adjunct, m-a dus să-mi cumpăr o mașină la mâna a doua. 
Programul plătește pentru asta. Nu-i grozav? Dar, firește, 
nu pot să spun că pe inspector îl cheamă George Svenson 
și cu siguranţă n-am să le spun mamei și lui Kit că am 
cumpărat un Bronco maron vechi de trei ani.” În schimb, 
scrise: îndrumătorul meu este un tip bun. Are trei fete 
adolescente. 

Nu, taie ultima propoziţie. Prea concretă. 

Îndrumătorul meu este un tip bun. Foarte răbdător. A 
mers cu mine să cumpăr mobilă pentru garsonieră. 

Prea concret. Scrise în loc de garsonieră - apartament. 

Dar voi mă cunoasteti. Nu voiam lucruri comune, așa că 
a râs de mine și m-a dus la niște soldări care se făceau 
într-un garaj și la un alt magazin unde am găsit niște 
mobilă într-adevăr drăguță, la mâna a doua, dar care cel 
puțin are personalitate. Mi-e dor însă de lucrurile mele și 
te rog să-i spui lui Jay că-i sunt cu adevărat 
recunoscătoare că-mi plătește întreținerea. 

Asta este destul de sigur, își zise Lacey, și îi sunt într- 
adevăr recunoscătoare lui Jay. Am să-i returnez însă până 
la ultimul bănuţ, își jură ea. 

I se permitea să sune acasă o dată pe săptămână de la 
un telefon sigur. Ultima dată când sunase, îl auzise pe Jay 
cum o zorea pe Kit. Ei bine, este o problemă să stai și să 


75 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


aștepți un telefon la o anumită dată și la o anumită oră? 
Nu putea nega lucrul ăsta. lar pe ea n-o putea suna 
nimeni. 

După câte înțeleg, vacanța a fost frumoasă pentru copii 
și sunt foarte bucuroasă că brațul lui Bonnie devine tot 
mai puternic. Am impresia că excursia la schi a băieților a 
fost un dezastru. Spune-le că sunt destul de sărită ca să 
merg cu ei la snowboard când am să mă întorc. 

Ai grijă de tine, mamă. Cred că tu și Alex vă împăcați 
foarte bine. Sunt sigură că este un tip drăguţ și n-am să uit 
niciodată cât a fost de util în noaptea aceea îngrozitoare 
când Bonnie era în sala de operație. 

vă iubesc pe toți. Roagă-te să-l găsească și să-l aresteze 
pe ucigașul lui Isabelle Waring și să accepte înțelegerea ca 
să pot reveni și eu la viață. 

Lacey semnă cu numele ei, împături scrisoarea și o puse 
într-un plic. Inspectorul adjunct Svenson o va trimite 
printr-un canal sigur. Când îi scria mamei ei sau lui Kit, 
sau când vorbea cu ele la telefon nu se mai simţea atât de 
izolată. Dar când termina scrisorile sau încheia 
convorbirile telefonice, descurajarea care urma era 
teribilă. 

„Ei haide, se  încurajă, singură, termină cu 
autocompătimirea. Nu ajută la nimic, și, Slavă Domnului, 
vacanţa s-a terminat.” Nu că asta ar fi o problemă, zise cu 
voce tare și brusc își dădu seama că începuse să capete 
obiceiul de a vorbi singură. 

În ziua de Crăciun merse la ultima liturghie la Biserica 
Sf. Olaf, numită astfel după războinicul rege al Norvegiei, 
apoi mâncă la Northstar Hotel. 

La slujbă, când corul cântă Adeste Fidelis, i se umplură 
ochii de lacrimi gândindu-se la Crăciunurile petrecute 
când trăia tatăl ei. Mergeau împreună la slujba de la 
miezul nopţii la biserica St. Malachy, din districtul 
teatrelor din Manhattan. Mama spunea întotdeauna că 
tatăl ei ar fi avut mare succes dacă ar fi ales cariera de 


76 


- MARY HIGGINS CLARK - 


cântăreț și nu pe cea de muzician. Avea într-adevăr o voce 
bună. 

La restaurant, stând la masa ei solitară, i se umplură din 
nou ochii de lacrimi gândindu-se la mama ei, la Kit, la Jay 
și la copii. Ea și mama ei mergeau întotdeauna la Kit de 
Crăciun, aducând copiilor cadouri pe care „Moș Crăciun 
tocmai le lăsase la ele acasă”. 

La zece ani, Andy, la fel ca Todd, mai credea încă în Moș 
Crăciun. La patru ani, Bonnie știa deja totul. Anul acela 
Lacey trimise cadouri tuturor prin canale sigure, dar asta 
n-o compensa pentru că nu era acolo. 

Încercând să se prefacă că-i place mâncarea de la 
Northstar, se trezi gândindu-se la masa festivă pe care o 
aranja de sărbători Kit. 

„Incetează!” - își zise punând plicul într-un sertar în 
așteptarea inspectorului adjunct Svenson. 

Neavând altceva de făcut, întinse mâna în fundul 
sertarului și scoase copia jurnalului lui Heather Landi. 

Ce-o fi vrut Isabelle să văd eu în el? se întrebă pentru a 
mia oară. Îl citise de atâtea ori încât simţea că ar putea să- 
l] reproducă cuvânt cu cuvânt. 

Unele însemnări erau făcute zilnic și uneori de câteva 
ori pe zi, altele la distanţă de o săptămână, o lună sau 
chiar șase săptămâni. Pe scurt, jurnalul acoperea cei patru 
ani petrecuţi de Heather la New York. Scria detaliat 
despre cum căutase un apartament, cum tatăl ei insistase 
să locuiască într-o clădire sigură în East Side. Era clar că 
Heather prefera partea de vest a Manhattanului; „nu-i atât 
de zgomotos și este plin de viaţă” - scria ea. 

Vorbea despre lecţiile de canto, despre primul rol într- 
un spectacol la New York - rol într-un remarke după The 
Boy Friend. Paragraful referitor la asta o făcuse pe Lacey 
să zâmbească. Heather îl încheia în felul următor: Julie 
Anderws, mișcă-ţi fundul. Vine Heather Landi”. 

Scria detaliat despre piesele pe care văzuse, iar analiza 
făcută, atât pieselor cât și performanţelor actorilor, era 
competentă și matură. La fel de interesant scria despre 

77 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


câteva dintre petrecerile mai strălucite la care a luat 
parte, multe dintre ele după cât se pare prin legăturile 
tatălui ei. Dar unele dintre părerile ei despre băieţi erau 
surprinzător de imature. Lacey a avut impresia clară că 
Heather fusese ţinută foarte din scurt atât de mama, cât și 
de tatăl ei până când, la doi ani după terminarea 
colegiului, a hotărât să vină la New York și să încerce să-și 
facă o carieră în lumea teatrului. 

Era evident că fusese apropiată de ambii părinţi. Toate 
referirile la ei erau pline de căldură și de dragoste, chiar 
dacă uneori se plângea de faptul că era nevoită să-i facă 
pe plac tatălui. 

Existase o însemnare care a intrigat-o pe Lacey încă de 
la prima citire: 

Azi, tata s-a dezlănțuit asupra unuia dintre chelneri. Nu 
l-am mai văzut niciodată atât de furios. Sărmanul chelner 
aproape că plângea. Am înţeles ce a vrut să spună mama 
când m-a avertizat în legătură cu temperamentul lui și m-a 
sfătuit să mă gândesc bine și să-mi schimb decizia de a-i 
spune că nu vreau să locuiesc în East Side când am să mă 
mut la New York. M-ar ucide dacă ar descoperi câtă 
dreptate a avut în privința asta. Doamne, ce proastă am 
fost! 


Ce se întâmplase oare de scrisese Heather lucrul ăsta? 
Nu putea să fie prea important. Indiferent ce o fi fost, se 
întâmplase cu patru ani înainte ca ea să moară și asta este 
singura referire la lucrul respectiv. 

Din ultimele câteva însemnări reieșea clar că Heather 
era foarte îngrijorată de ceva. Scria de câteva ori că se află 
„la strâmtoare, între Scylla și Charyba. Nu știu ce să fac”. 
Spre deosebire de celelalte, aceste ultime însemnări erau 
făcute pe hârtie neliniată. Nu era nimic concret, dar 
evident ele declanșaseră suspiciunea lui Isabelle Waring. 

Putea să fie vorba de o hotărâre legată de o slujbă, de 
un iubit sau de orice altceva, se gândi neajutorată Lacey, 


78 


- MARY HIGGINS CLARK - 


punând jurnalul înapoi în sertar. Dumnezeu știe că și eu 
mă aflu în momentul ăsta la strâmtoare. 

„Asta pentru că cineva vrea să te omoare”, îi șopti o 
voce interioară. _ 

Închise sertarul trântindu-l cu forţă. „Încetează!” - își 
zise enervată. Își făcu o cană de ceai din care sorbi apoi 
încet, sperând să-i spulbere senzaţia de izolare plină de 
teamă care ameninţa să o copleșească din nou. 

Negăsindu-și locul, dădu drumul la radio. De obicei 
căuta un post cu muzică, dar de data asta îl lăsă unde era 
și auzi o voce spunând: „Bună, sunt Tom Lynch, gazda 
voastră pentru următoarele patru ore la WCIV”. 

Tom Lynch! 

Lacey se trezi din dorul ei de casă. Făcuse o listă a 
tuturor numelor menţionate în jurnalul lui Heather Landi, 
iar unul dintre ele era Tom Lynch, crainic la un post de 
radio, care nu era din New York și pentru care se părea că 
Heather a făcut la un moment dat o ușoară pasiune. 

Să fie aceeași persoană? Și dacă da, putea oare Lacey să 
afle ceva despre Heather de la el? 

Merita să încerce, decise ea. 


n 
! 


79 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


16 


Tom Lynch era un om cu trup și suflet al Vestului 
Mijlociu. Crescut în Dakota de Nord, era unul dintre cei 
care considera că douăzeci de grade sub zero nu fac decât 
să te călească și că numai cei slabi se plâng de frig. 

Tom îi adresă un zâmbet lui Marge Peterson, secretara 
postului de radio WCIV din Minneapolis. Marge îl privi cu 
afecțiune maternă. li însenina ziua și, de când preluase 
emisiunea de după-amiază a postului, avea, după cât se 
pare, același efect asupra multor oameni din zona 
Minneapolis - St. Paul. Putea spune din volumul în 
permanentă creștere al scrisorilor trimise de fani de pe 
biroul ei că pe popularul prezentator, în vârstă de treizeci 
de ani, îl aștepta o frumoasă carieră. Combinația lui de 
interviuri, știri, comentarii și umor dezlănţuit atrăgea o 
paletă de ascultători foarte largă ca vârstă. Și ce-o să fie 
când or să-l vadă, își zise ea ridicând privirea spre ochii lui 
căprui luminoși, spre părul castaniu nu prea închis și ușor 
ondulat, zâmbetul lui cald și trăsăturile neregulate 
atrăgătoare. Era făcut pentru televiziune. 

Marge se bucura de succesul lui - și deci și al postului -, 
dar înţelegea că este o sabie cu două tăișuri. Ştia că alte 
câteva posturi de radio încercaseră să-l atragă, dar Tom 
anunţase că avea de gând să facă din WCIV postul de radio 
numărul unu în zonă, înainte de a se gândi să se mute în 
altă parte. lar acum tocmai asta se întâmpla, își zise ea cu 
un oftat, și în curând o să-l pierdem. 

— Marge, s-a întâmplat ceva? o întrebă Tom, plin de 
solicitudine. Pari îngrijorată. 

— Absolut nimic rău, râse ea clătinând din cap. Te duci 
la sala de gimnastică? 

Lynch era liber în după-amiaza aceea și le spusese 
ascultătorilor săi că, întrucât nici măcar un pinguin n-ar 
putea alerga astăzi în vreme de afară, se va duce la Twin 


80 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Cities Gym și speră să-i vadă pe unii dintre ei acolo. Twin 
Cities Gym era unul dintre sponsorii săi. 
— Categoric. Ne vedem mai târziu. 


— Cum aţi auzit despre noi, domnişoară Carroll? o 
întrebă Ruth Wilcox în timp ce Lacey completa formele 
pentru a deveni membră a Twin Cities Gym. 

— La programul lui Tom Lynch, spuse ea. Femeia 
continua să cerceteze din priviri și simţi că trebuie să mai 
dea alte amănunte. Mă gândesc de mai multă vreme să 
merg la o sală de gimnastică și vreau să o încerc pe asta 
înainte de a mă decide... Imi convine și ca distanţă de 
apartamentul meu, încheie ea lamentabil. 

„Cel puţin asta o să-mi dea o oarecare practică în 
încercarea de a-mi găsi o slujbă,” își spuse ea. Perspectiva 
completării unui formular o înspăimântase deoarece era 
pentru prima dată când își folosea practic noua identitate. 
Totul mersese foarte bine când exersase cu îndrumătorul 
ei, inspectorul adjunct George Svenson, dar era cu totul 
altceva să o facă cu adevărat. 

În drum spre centrul de gimnastică trecuse în revistă, în 
minte, toate detaliile: era Alice Carroll, din Hartford, 
Connecticut, absolventă a colegiului Cadlwell, instituţie de 
învățământ sigură deoarece acum era închisă. A lucrat ca 
secretară la cabinetul unui medic, în Hartford. Medicul s-a 
retras exact în momentul în care între ea și prietenul ei 
intervenise o ruptură, așa că a considerat că era momentul 
să se mute. A ales Minneapolis pentru că vizitase orașul 
când era adolescentă și-i plăcuse. Era copil unic. Tatăl ei 
murise, iar mama se recăsătorise și locuia acum la Londra. 

Dar în acest moment nimic din toate astea nu conta, își 
zise în timp ce căuta în poșetă noua ei carte de asigurări 
sociale. Trebuia să fie atentă; în mod automat începuse să 
scrie numărul real, dar își revenise imediat. Adresa: East 
End Avenue, nr. 1, New York, NY 10021 - îi ţâșni imediat 
în minte. Nu - Hennepin Avenue, nr. 520, Minneapolis, 
MN 55403. Banca: Chase; nu - First State. Slujba? In 

81 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


spaţiul respectiv trase o liniuţă. O rudă sau un prieten care 
să fie anunţat în caz de accident: Svenson îi dăduse un 
număr de telefon, o adresă și un nume fals pentru a fi 
folosite într-o asemenea situaţie. Orice apel făcut la acest 
număr ajungea la el. 

Trecu la întrebările despre antecedentele medicale. 
Există probleme? „Ei bine, da, își zise ea în gând. O ușoară 
cicatrice acolo unde glonţul mi-a atins, pielea capului. 
Umerii, pe care-i simt în permanenţă încordaţi pentru că în 
permanenţă am senzaţia că mă caută cineva și că, într-o zi, 
când am să merg pe stradă, am să aud pași în urma mea, 
am să mă întorc și...” 

— V-aţi împotmolit la o întrebare? interveni Wilcox 
amabilă. Poate că aș putea să vă ajut. 

Cuprinsă brusc de paranoia, Lacey fu sigură că sesizase 
o privire sceptică în ochii femeii. „Simte că nu-i în regulă 
ceva cu mine”, își zise ea. Reuși să zâmbească. 

— Nu, nu m-am împotmolit deloc. Semnă - Alice Carroll, 
și-i întinse femeii formularul. După ce-l studie, aceasta 
spuse: 

— Perr-fect. Acum să-ţi prezint puţin locul. 

Centrul era atrăgător și bine dotat cu tot felul de 
aparate de gimnastică, cu o pistă lungă pentru jogging, 
încăperi spaţioase și aerisite pentru orele de aerobică, o 
piscină mare, saună, un bar, ademenitor cu băuturi 
răcoritoare. 

— Se aglomerează destul de mult dimineaţa devreme și 
imediat după orele de slujbă, îi spuse Wilcox. Oh, uite-l, 
exclamă întrerupându-se. Strigă după un bărbat cu umerii 
laţi care se îndepărta de ele, îndreptându-se spre 
vestiarele pentru bărbaţi. Tom, vino încoace un minut. 

Se opri și se întoarse, în timp ce domnișoara Wilcox îi 
făcea energic semne cu mâna să vină spre ele. O secundă 
mai târziu făcea prezentările. 

— Tom Lynch, ţi-o prezint pe Alice Carroll. Alice a venit 
la noi pentru că te-a auzit vorbind despre centru la 
programul tău de radio. 

82 


- MARY HIGGINS CLARK - 


— Mă bucur că sunt atât de convingător, spuse el 
zâmbind ușor. Imi pare bine de cunoștință, Alice. Dădu 
scurt din cap, zâmbi încă o dată și le părăsi. 

— Nu-i așa că e o dulceaţă? exclamă Wilcox. Dacă n-aș fi 
avut un prieten, zău că... ei bine, să lăsăm asta. Problema 
este că femeile singure devin uneori prea insistente, 
încearcă tot timpul să vorbească cu el. Dar când este aici, 
Tom este pentru gimnastică. 

Utile insinuări, își zise Lacey. 

— Şi eu la fel, replică ea pe un ton tranșant, sperând să 
fi fost convingătoare. 


83 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


17 


Mona Farrell ședea singură la o masă în deja popularul 
restaurantul Alex's Place. Era ora unsprezece noaptea, iar 
sala și barul erau încă pline cu cei ieșiți de la spectacole. 
Pianistul cânta  Unchained Melody, iar Mona avu 
sentimentul acut al unei pierderi. Cântecul fusese unul 
dintre preferatele lui Jack. Îi veniră în minte cuvintele. Jar 
timpul poate rezolva atât de multe... 

Mona își dădu seama că în ultima vreme este aproape în 
permanenţă pe punctul de a izbucni în lacrimi. Oh, Lacey, 
unde ești? 

— Ei bine, cred că pot să-mi acord și eu puţin timp ca să 
stau cu o femeie frumoasă. 

Mona își ridică privirea, revenind brusc la realitate, și 
văzu cum zâmbetul lui Alex Carbine dispare. 

— Plângi, Mona? întrebă îngrijorat. 

— Nu, totul este în regulă. 

— Nu-i adevărat, zise așezându-se vizavi de ea. Ceva 
anume, sau doar situaţia așa cum este ea? 

— În dimineaţa asta mă uitam la CNN, zise Mona 
încercând să zâmbească, și arătau că a avut loc un 
cutremur minor la Los Angeles. Nu a fost atât de minor. O 
tânără femeie a pierdut controlul mașinii și s-a răsturnat. 
Era subţire și cu părul negru. Au arătat cum o așezau pe o 
targă. Vocea Monei începu să tremure. Și, timp de o 
secundă, îngrozitoare, m-am gândit că este Lacey. Ar 
putea fi acolo, știi. Ar putea fi de fapt oriunde. 

— Dar nu a fost Lacey, îi spuse el cu o siguranță 
liniștitoare. 

— Nu, firește că nu, dar sunt într-o asemenea stare că 
ori de câte ori aud despre un incendiu, despre inundaţii 
sau despre un cutremur de pământ încep să-mi fac 
probleme că Lacey ar putea fi acolo și ar putea fi afectată. 
Încercă din nou să zâmbească. Până și Kit s-a săturat să 
mă tot asculte. Zilele trecute s-a produs o avalanșă pe 


84 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Snowbird Mountain, în care au fost prinși niște schiori. Din 
fericire au fost salvaţi toţi, dar am fost tot timpul atentă la 
nume. Lui Lacey îi place să schieze și este genul ei să iasă 
afară pe vreme de furtună. Se întinse și luă paharul cu vin. 
Alex, n-ar trebui să te plictisesc cu lucrurile astea. 

Carbine se întinse și o prinse de mână. 

— Ba da, ar trebui, Mona. Când ai să vorbești cu Lacey, 
poate ar trebui să-i spui ce înseamnă toată treaba asta 
pentru tine. Mă gândesc că poate dacă ai avea idee unde 
este, ti-ar fi mai ușor. 

— Nu, nu pot să fac asta. Trebuie să încerc să fac în așa 
fel încât ea să nu-și dea seama ce se întâmplă cu mine. Ar 
fi și mai greu pentru ea. Eu sunt norocoasă. O am pe Kit și 
familia ei. Și pe tine. Lacey este singură. 

— Spune-i, zise ferm Carabine. Şi ţine pentru tine ce-ţi 
va dezvălui. 

Apoi Alex o bătu ușor pe mână. 


85 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


18 


— Când vrei să creezi iubitul faimos trebuie să ai o 
persoană concretă în minte, o avertizase îndrumătorul ei, 
inspectorul adjunct George Svenson. Să-l poţi vizualiza pe 
tipul ăsta și felul în care vorbește, astfel încât dacă ești 
nevoită să răspunzi la o întrebare referitoare la el să-ţi fie 
mult mai ușor să fii convingătoare. Şi ţine minte, folosește 
șiretlicul de a răspunde la o întrebare cu propria ta 
întrebare. 

Lacey hotări ca Rick Parker să fie iubitul de care se 
despărţise. Şi-l putea imagina mai ușor despărțindu-se de 
el decât avându-l ca prieten, dar cel puţin cu el în gând 
putea fi mai convingătoare. 

Începuse să meargă la centrul de gimnastică zilnic, 
întotdeauna după-amiaza târziu. Mișcarea îi făcea bine și îi 
dădea și posibilitatea să-și adune gândurile. Acum, că avea 
cartea de asigurări sociale, era dornică să-și găsească o 
slujbă, dar Svenson îi spusese că programul de protecţie 
nu furnizează și referinţe false. 

— Şi cum să găsesc o slujbă fără nicio referință? îl 
întrebă ea. 

— Îţi sugerăm să te oferi să lucrezi voluntar, fără plată, 
timp de două săptămâni, apoi să vezi dacă te angajează. 

— N-aș angaja pe nimeni fără referinţe, protestă ea. 

Era totuși evident că va trebui măcar să încerce. Cu 
excepţia sălii de gimnastică, nu avea niciun fel de contacte 
cu nimeni. Fiind atât de mult timp singură, vremea trecea 
prea încet, iar Lacey simțea cum o cuprinde starea de 
depresie. Ajunsese să-i fie teamă până și de convorbirea 
telefonică săptămânală cu mama ei. Întotdeauna se sfârșea 
la fel - mama ei izbucnea în plâns, iar lui Lacey îi venea să 
urle de neputinţă. 

În primele câteva zile după ce începu să meargă la 
gimnastică, reuși să se împrietenească într-un fel cu Ruth 
Wilcox. Ei i-a turnat pentru prima dată istoria a ceea cea 


86 


- MARY HIGGINS CLARK - 


adus-o la Minneapolis: mama ei, care s-a recăsătorit și s-a 
mutat la Londra; medicul pentru care lucra retras la 
pensie; și-l aranjă și pe iubitul ei. 

— Își ieșea repede din fire și putea să fie foarte urâcios, 
îi explică ea, gândindu-se la Rick. 

— Cunosc genul, o asigură Ruth. Dar să-ţi spun ceva. 
Tom Lynch m-a întrebat de tine. Cred că te place. 


Lacey avusese grijă să nu se arate prea interesată de 
Lynch, dar pregătise terenul pentru o întâlnire planificată. 
Își aranjă în așa fel jogging-ul încât să termine când începe 
el. Se înscrise la o clasă de aerobică ce dădea spre pista de 
jogging și-și alese un loc unde putea fi văzută de el în timp 
ce alerga. Uneori, când termina și pleca se oprea la bar să 
bea un suc sau o cafea. Lacey începu să meargă și ea la 
bar cu câteva minute înainte ca el să termine de alergat și 
se așeza la o masă pentru două persoane. 

În cea de-a doua săptămână planul ei dădu roade. Când 
Tom intră în bar, ea era singură la mica masă, iar toate 
celelalte erau ocupate. Când el privi în jur, ochii li se 
întâlniră. Ţinându-și degetele încrucișate ca să-i aducă 
noroc, îi arătă degajată scaunul gol. 

Lynch ezită, apoi veni la masa ei. 


Luase din nou la periat jurnalul lui Heather și copiase 
tot ceea ce se referea la el. Numele lui apărea prima dată 
cu un an și jumătate în urmă, când Heather îl întâlnise 
după unul dintre spectacolele ei. 


Unul dintre cei mai drăguţi tipi a mers cu noi la 
Barrymore, să luăm un hamburger. Tomy Lynch, înalt, 
foarte atrăgător, de vreo treizeci de ani, cred eu. Are 
emisiunea lui de radio la St. Louis, dar spune că se mută 
curând la Minneapolis. Kate este vară cu el, de aceea a 
venit în seara asta la spectacol. A spus că lucrul cel mai 
greu de suportat când nu stai în New York este faptul că 
nu poți merge cu regularitate la teatru. Am stat o mulțime 

87 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


de vorbă cu el. Mi-a spus că rămâne câteva zile în oraș. 
Speram să mă invite să iesim împreună, dar n-am avut eu 
norocul ăsta. 

Iar patru luni mai târziu scria: 


Tom Lynch a fost în oraș în weekend. Ne-am dus mai 
mulţi să schiem la Stowe. Este chiar bun. Și drăguţ. Este 
genul de băiat cu care i-ar plăcea lui Baba să mă vadă. Dar 
nu ne-a aruncat nicio privire nici mie, nici vreuneia dintre 
celelalte fete, și, oricum, acum n-ar mai conta. 


Trei săptămâni mai târziu, Heather murea în accident - 
dacă a fost accident. Când copia referirile la el, Lacey se 
întrebă dacă Isabelle sau cei de la poliţie au stat de vorbă 
cu Lynch despre Heather. Și ce a vrut să spună Heather 
când a scris că, „oricum, acum n-ar mai conta”. 

Să însemne că Tom Lynch avea o prietenă serioasă? Sau 
că Heather avea o legătură cu altcineva? Toate gândurile 
astea îi trecură prin cap în timp ce el se așeza la masa ei. 

— Ești Alice Carroll, nu-i așa, întrebă el pe un ton care 
era mai mult o afirmaţie decât o întrebare. 

— Da, iar tu ești Tom Lynch. 

— Așa mi se spune. Înţeleg că de-abia te-ai mutat la 
Minneapolis. 

— Da. Spera că zâmbetul ei să nu pară forţat. 

O să pună tot felul de întrebări, se gândi nervoasă. „Ar 
putea fi primul meu test real.” Luă linguriţa și începu să 
mestece în cafea, apoi își dădu seama că foarte puţini 
oameni simt nevoia să mestece în cafeaua neagră. Svenson 
îi spusese să răspundă la întrebări cu întrebări. 

— Eşti băștinaș, Tom? Ştia că nu este, dar părea un 
lucru firesc de întrebat. 

— Nu. M-am născut la Fargo, în Dakota de Nord. Nu 
foarte departe de aici. Ai văzut filmul Fargo? 

— Mi-a plăcut mult, răspunse ea zâmbind. 


88 


- MARY HIGGINS CLARK - 


— Și deși l-ai văzut, tot te-ai mai mutat aici? Practic a 
fost interzis prin părţile astea. Oamenii și-au zis că ne-a 
făcut să părem o adunătură de ţărănoi. 

Chiar și ei îi sună jalnic când începu să-i explice de ce s- 
a mutat la Minneapolis. 

— Împreună cu mama am vizitat orașul când aveam 
șaisprezece ani. Mi-a plăcut totul la orașul ăsta. 

— Sunt sigur că n-ai fost pe o vreme ca asta. 

— Nu, era în august. 

— În sezonul muștii negre? 

Glumea, iar ea știa lucrul ăsta, dar atunci când minţi 
totul capătă alte dimensiuni. Urmă el, care o întrebă unde 
lucrează. 

— De-abia m-am instalat, replică ea, gândindu-se că 
măcar asta era o afirmaţie reală. Acum este timpul să-mi 
caut o slujbă. 

— Ce fel de slujbă? 

— Oh, am lucrat ca secretară la un medic, îi spuse ea, 
dar adăugă iute: Am de gând însă ca de data asta să caut 
cu totul altceva. 

— Nu te condamn. Fratele meu este medic, iar 
formalităţile impuse de asigurări dau de lucru pentru trei 
secretare. Ce specialitate avea medicul pentru care ai 
lucrat? 

— Pediatru. „Slavă Domnului că după ce am auzit-o pe 
mama vorbind atâţia ani despre asta, pot să par ca și cum 
știu despre ce este vorba”, își zise Lacey. 

Dornică să schimbe cursul conversaţiei, spuse: 

— Te-am ascultat astăzi. Mi-a plăcut interviul tău cu 
regizorul spectacolului Chicago. L-am văzut și eu la New 
York, înainte să mă mut aici, și mi-a plăcut. 

— Vara mea Kate joacă în The King and I, acum în oraș, 
spuse el. : 

Lacey îi zări privirea speculativă. „Incearcă să se 
hotărască dacă să mă invite să merg cu el să văd 
spectacolul. Dă doamne să o facă, se rugă ea. Kate a lucrat 
cu Heather; ea este cea care le-a făcut cunoștință.” 

89 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


— Premiera are loc mâine seară, spuse Tom. Am două 
bilete. Ti-ar face plăcere să mergi? 


90 


- MARY HIGGINS CLARK - 


19 


În cele trei luni care au urmat morţii lui Isabelle, Jimmy 
Landi s-a simţit detașat. Era ca și cum partea creierului 
care-i controla emoţiile ar fi fost anesteziată. 

Întreaga lui energie, toate gândurile lui se canalizară 
asupra noului hotel-cazinou pe care-l construia în Atlantic 
City. Amplasat între Trump Castle și Harrah's Marina, 
fusese astfel proiectat încât să le pună în umbră pe 
amândouă, o magnifică vitrină strălucitoare, cu foișoare 
rotunde și acoperiș aurit. 

Și în timp ce stătea în holul acestei clădiri noi, urmărind 
ultimele pregătiri pentru inaugurarea care trebuia să aibă 
loc peste o săptămână, își zise în gând: „Am făcut-o! Am 
reușit cu adevărat!” Erau întinse covoarele, tablourile și 
draperiile erau agăţate la locurile lor, lăzi după lăzi de 
băuturi dispăreau în bar. 

Era important să întreacă în strălucire tot ce era în jur și 
tot ce era în branșă, să le arate el lor, să fie altfel într-un 
mod cu totul special. Copilul de pe stradă care a crescut în 
Cartierul de Vest al Manhattanului, care a părăsit școala la 
treisprezece ani și a început să-și câștige existenţa spălând 
vase la Stork Club, era acum pe primul loc și avea de gând 
să le dea peste nas cu un nou succes. 

Jimmy își aminti de zilele acelea de demult cum încerca, 
când se deschideau larg ușile bucătăriei, să arunce o 
privire pe furiș spre celebrităţile din salonul clubului. Pe 
atunci toţi erau plini de strălucire, nu numai starurile, ci 
toţi cei care veneau la club. 

În fiecare seară erau prezenţi acolo șefii rubricilor 
mondene ale ziarelor, care aveau mesele lor. Walter 
Winchell. Jimmy Van Home. Dorothy Kilgallen! Kilgallen! 
Doamne, cum se mai gudurau toţi pe lângă ea! Rubrica ei 
din Journal-American era o rubrică ce nu trebuia ratată; 
toţi doreau să fie alături de ei. 


91 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


„l-am studiat pe toţi, își zise Jimmy stând în hol cu 
muncitorii forfotind în jurul lui. Și am învăţat tot ce aveam 
nevoie să știu despre această afacere acolo, în bucătărie.” 
Dacă nu apărea un bucătar șef, el putea să-i ia locul. Și-a 
croit drumul devenind întâi picolo, apoi chelner, după 
aceea maitre d'hotel. La treizeci de ani, Jimmy Landi era 
pregătit să aibă propriul lui restaurant. 

Învăţase cum să se poarte cu celebrităţile, cum să le 
flateze fără să renunţe la propria lui demnitate. „Am 
învăţat de asemenea cum să-mi tratez și ajutoarele, își zise 
el - dur, dar drept. Niciunul care a încercat să mă ducă în 
mod deliberat nu s-a bucurat din partea mea de o a doua 
șansă. Niciodată.” 

Privi cu aprobare un supraveghetor care mustra aspru 
un tâmplar ce pusese nu știu ce sculă pe biroul de mahon 
de la recepţie. Prin ușile largi, de sticlă, vedea cum sunt 
instalate mesele de joc în sala cazinoului. Intră în uriașa 
sală. În dreapta, șiruri de mașini automate păreau că 
invită să fie încercate. Curând, își zise el. Încă o 
săptămână și, cu voia Domnului, or să stea la coadă ca să 
joace la ele. Simţi o mână pe umăr. 

— Arată bine, nu-i așa Jimmy? 

— Ai făcut o treabă bună, Steve. Vom deschide la timp și 
vom fi pregătiţi. 

— Treabă bună? râse Steve. Am făcut o treabă grozavă. 
Dar tu ai fost cel care a avut viziunea. Eu n-am fost decât 
cel care a pus totul în practică, cel care i-a mânat pe toți 
de la spate. Dar am vrut ca totul să fie făcut la timp. In 
seara inaugurării totul o să fie perfect. Se întoarse din nou 
spre Landi. Eu și Cynthia ne întoarcem la New York. Tu ce 
ai de gând? 

— Nu, eu mai rămân pe aici o vreme. Dar când ajungi în 
oraș, vrei să dai un telefon pentru mine? 

— Sigur. 

— ÎI știi pe tipul care s-a ocupat de picturile murale? 

— Gus Sebastiani? 


92 


- MARY HIGGINS CLARK - 


— Da. Pictorul. Dă cât mai repede posibil de el și spune-i 
să o scoată pe Heather din toate picturile. 

— Jimmy, ești sigur când spui asta? Steve Abbott îi 
cerceta fața partenerului său. S-ar putea să regreţi mai 
târziu dacă o faci, știi. 

— N-o să regret. Este timpul. Se întoarse brusc. Ai face 
mai bine să pleci. Landi așteptă câteva minute, apoi se 
duse spre lift, intră în el și apăsă pe butonul de la ultimul 
etaj. Înainte să plece, voia să se mai oprească o dată la 
barul cu pian. 


Era o cameră de colţ intimă, cu ferestre rotunde ce 
dădeau spre ocean. Pereţii erau zugrăviți într-un bleu 
intens, plin de căldură, cu portative argintii cu note din 
cântece cunoscute aruncate la întâmplare pe nori 
rătăcitori. Jimmy personal alesese cântecele. Toate 
fuseseră printre cele preferate de Heather. 

„Voia să denumesc tot locul ăsta Heather's Place, își 
zise el. Glumea. Cu o umbră de zâmbet, Jimmy se corectă. 
De fapt ea glumea numai pe jumătate.” 

„Este locul lui Heather, se gândi Jimmy privind în jur. 
Numele ei va fi pe uși, muzica ei este pe pereţii ăștia. Va fi 
parte la tot ce este aici, exact așa cum și-a dorit, dar nu ca 
în restaurant, unde trebuia să mă uit tot timpul la 
imaginea ei.” Trebuia să lase toată treaba asta în urmă. 

Fără să-și găsească locul, se îndreptă spre o fereastră. 
Jos de tot, puţin deasupra orizontului, o semilună strălucea 
peste valurile înspumate. 

Heather. 

Isabelle. 

Amândouă s-au dus. Landi se trezea că se gândește tot 
mai des la Isabelle. Pe moarte fiind, a făcut-o pe tânăra 
aceea, agentul imobiliar, să-i promită că îi va da lui 
jurnalul lui Heather. Cum o cheamă? Tracey? Nu, Lacey. 
Lacey Farrell. S-a bucurat să-l aibă, dar ce să fi fost atât 
de important în el? Imediat după ce-l primise, polițiștii i-au 
cerut să le dea copia lui pentru a-l confrunta cu originalul. 

93 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


Le-a dat-o, deși cu reticenţă. Îl citise în noaptea în care 
i-l dăduse Lacey Farrell. Totuși, continua să fie nedumerit. 
Ce credea Isabelle că o să găsească în el? Se îmbătase 
înainte de a-l citi. Era prea dureros să-i vadă scrisul de 
mână, să citească relatarea unor lucruri pe care le 
făcuseră împreună. Firește, scria de asemenea cât de 
îngrijorată era pentru el. 

«„Baba”, își zise Jimmy. Singura dată când mi-a spus 
tată a fost atunci când a crezut că sunt supărat pe ea.» 

Isabelle vedea o conspirație în orice și, ca o ironie a 
sorții, a sfârșit ca victimă întâmplătoare a unui hoţ care a 
văzut apartamentul pretinzând că este un potenţial 
cumpărător, după care s-a întors să-l jefuiască. 

Era unul dintre cele mai vechi jocuri din lume, iar 
Isabelle a fost o victimă întâmplătoare. Pur și simplu s-a 
aflat unde nu trebuia într-un moment în care nu trebuia să 
fie acolo. 

Sau n-a fost așa? - se întrebă Jimmy Landi, incapabil să 
înlăture ultimele urme de îndoială. Să existe oare cea mai 
mică posibilitate ca ea să fi avut dreptate, ca moartea lui 
Heather să nu fi fost un accident? Cu trei zile înainte de 
moartea lui Isabelle, o ziaristă de la Post scria că mama lui 
Heather Landi, Isabelle Waring, o fostă regină a 
frumuseţii, „s-ar putea să fie pe pista cea bună în bănuiala 
ei că moartea tinerei cântărețe nu a fost accidentală”. 

Ziarista fusese interogată de poliţie și recunoscuse că se 
întâlnise întâmplător cu Isabelle, care i-a împuiat capul cu 
teoriile despre moartea fiicei ei. Cât privește menţiunea 
făcută în rubrica ei, născocise pur și simplu sugestia că 
Isabelle Waring ar avea o dovadă. 

Să aibă oare legătură moartea lui Isabelle cu acest 
articol din ziar? Să fi intrat cineva în panică? se întrebă 
Jimmy Landi. 

Acestea erau întrebări pe care Jimmy le evitase. Dacă 
Isabelle fusese ucisă pentru a fi redusă la tăcere, atunci 
însemna că cineva provocase în mod deliberat accidentul 


94 


- MARY HIGGINS CLARK - 


în care Heather își găsise moartea în fundul râpei, arzând 
împreună cu mașina ei. 

Săptămâna trecută, polițiștii dăduseră undă verde 
pentru apartament, iar el telefonase la agenţia imobiliară, 
dându-le instrucţiuni să-l scoată din nou la vânzare. Avea 
nevoie de o concluzie. O să angajeze un detectiv particular 
ca să vadă dacă le scăpase ceva polițiștilor. Și o să 
vorbească cu Lacey Farrell. 

Reveni la prezent. Privi în jurul său. Era timpul să plece. 
Traversă cu pași grei camera și ieși pe coridor, închise 
ușile masive de mahon, apoi făcu un pas înapoi și le privi. 
Un designer crease literele aurite care vor fi puse pe uși. 
Urmau să fie gata într-o zi sau două. 

Vor fi inițialele de la Heather's Place, pentru fata lui 
Baba, își zise Jimmy. „Dacă am să descopăr că cineva ţi-a 
făcut rău în mod deliberat, copila mea, am să-l ucid cu 
propriile mele mâini. Îţi promit asta.” 


95 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


20 


Era timpul să sune acasă, eveniment pe care Lacey îl 
aștepta și de care se temea în același timp. De data asta, 
telefonul sigur de la care suna se afla într-o cameră de 
motel. 

— Niciodată în același loc, spuse când George Svenson îi 
deschise ușa. 

— Așa este, fu el de acord. Linia este gata. Fac eu apelul 
pentru tine. Şi ţine minte tot ce ţi-am spus, Alice, 
întotdeauna îi spunea Alice. 

— Îmi amintesc fiecare cuvânt. Psalmodiind, îi recită 
lista: Chiar și numele unui supermagazin poate trăda locul 
unde mă aflu. Dacă am să-i spun de gimnastică, nu care 
cumva să pomenesc Centrul de gimnastică Twin Cities. Nu 
vorbi de vreme. Întrucât nu am o slujbă, ăsta este un 
subiect care prezintă siguranţă. Și tot așa. Se opri și-și 
mușcă buza de sus. Îmi pare rău, George. Asta este numai 
pentru că sunt foarte nervoasă înaintea fiecărei convorbiri. 

Zări un licăr de simpatie și înţelegere pe faţa lui 
colțuroasă. 

— Îţi fac legătura, apoi mă duc să fac o plimbare. Cam o 
jumătate de oră. 

— Este perfect. 

Svenson dădu din cap și ridică receptorul. Lacey simiți 
cum i se umezesc palmele. O clipă mai târziu auzi cum se 
închide ușa în urma lui. 

— Bună, mami. Ce mai faceţi? 

Fu mai greu decât de obicei. Kit și Jay nu erau acasă. 

— Au trebuit să se ducă la o recepţie, îi explică mama ei. 
Kit îţi transmite toată dragostea ei. Băieţii sunt bine. 
Amândoi sunt în echipa de hochei a școlii. Ar trebui să-i 
vezi cam patinează, Lacey. Îmi simt sufletul în gât când îi 
văd. 

„Eu i-am învăţat, își zise Lacey. Eu le-am cumpărat 
patine la amândoi când de-abia începuseră să meargă.” 


96 


- MARY HIGGINS CLARK - 


— De Bonnie suntem însă îngrijoraţi. Este încă palidă. 
Kit o duce la terapie de trei ori pe săptămână, iar eu lucrez 
cu ea în weekenduri. Dar îi este dor de tine. Tare mult. 
Ideea ei este că te ascunzi pentru că cineva vrea să te 
omoare. 

De unde i-o fi venit această idee, se întrebă Lacey. 
Doamne Dumnezeule, cine i-o fi băgat așa ceva în cap? 
Mama ei răspunse întrebării nerostite. 

— Cred că i-a auzit vorbind pe Jay cu Kit. Ştiu că te irită 
uneori, dar să fim cinstite, Lace, a fost foarte frumos din 
partea lui că s-a angajat să-ţi plătească întreţinerea 
apartamentului şi asigurările sociale. Am aflat, de 
asemenea, de la Alex, ca Jay a primit o ofertă serioasă 
pentru utilarea unui restaurant la hotelul-cazinou pe care 
îl deschise Jimmy Landi la Atlantic City și, după cât se 
pare, a fost îngrijorat de faptul că dacă Landi află că este 
rudă cu tine s-ar putea să anuleze comanda. Alex spune că 
Jimmy s-a resimţit îngrozitor în urma a ceea ce i s-a 
întâmplat fostei sale soţii și Jay s-a temut că, într-un fel, ar 
putea să te acuze pe tine de moartea ei. Ştii, pentru că l-ai 
adus pe bărbatul ăla să viziteze apartamentul fără să-l 
verifici mai întâi. 

„Poate că ar fi fost mai bine dacă aș fi fost omorâtă și eu 
odată cu Isabelle, se gândi cu amărăciune Lacey.” 

Încercând să pară veselă, începu să-i povestească 
mamei ei că merge regulat la gimnastică și că-i face cu 
adevărat mare plăcere. 

— Mă simt foarte bine, zău că da. Și n-o să mai dureze 
prea mult, îți promit. După cum mi-au spus, când bărbatul 
pe care îl pot identifica va fi arestat va fi convins să 
depună mai curând mărturie decât să meargă la 
închisoare. De îndată ce or să facă o înţelegere cu el, o să 
ies din program: Nu trebuie decât să ne rugăm să se 
întâmple cât mai repede. Bine, mami? Fu îngrozită auzind 
suspinele adânci de la celălalt capăt al firului. 

— Lacey, nu mai pot trăi așa, se văită Mona Farrell. De 
fiecare dată când aud că undeva o tânără femeie a fost 

97 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


implicată într-un accident sunt sigură că ești tu. Trebuie 
să-mi spui unde ești. Trebuie! 

— Mamă! 

— Lacey, te rog! 

— Dacă-ţi spun, rămâne strict numai între noi. Nu poţi 
să spui nimănui. Nici măcar lui Kit. 

— Da, scumpo. 

— Mamă, și-ar retrage toată protecţia și m-ar azvârli din 
program dacă ar ști că ţi-am spus. 

— Trebuie să știu. 

Lacey privi pe fereastră și-l văzu pe Svenson că se 
apropia de scările de la intrare. 

— Mami, șopti ea, sunt în Minneapolis. Şi ușa se 
deschise. Acum trebuie să plec, mami. Vorbim săptămâna 
viitoare. Sărută pe toată lumea din partea mea. Te iubesc, 
la revedere. 

— Este totul în regulă acasă? o întrebă Svenson. 

— Așa cred, zise Lacey având sentimentul dureros că 
tocmai făcuse o greșeală teribilă. 


98 


- MARY HIGGINS CLARK - 


21 


Restaurantul lui Landi de pe strada 56 era plin deo 
mulțime strălucitoare care ieșea de la teatru, iar Steve 
Abbott făcea pe gazda, trecând de la o masă la asta, 
salutându-i și întâmpinându-i pe oaspeţi. Era acolo și fostul 
primar al New York-ului Ed Koch. 

— Această nouă emisiune TV a ta, Ed, este 
extraordinară, îi spuse Steve atingându-i umărul. Koch 
radia. 

— Câţi oameni sunt atât de bine plătiți pentru a fi 
judecători într-un tribunal cu atât de puţine pretenţii? 

— Meriţi fiecare centimă. 

Se opri la masa prezidată de Calla Robbins, faimoasa 
actriță de musical, care, retrasă, fusese rechemată pentru 
a juca într-un nou spectacol pe Broadway. 

— Calla, se spune că ești minunată. 

— De fapt, se spune că de la Rex Harrison în My fair 
lady n-a mai mimat nimeni un cântec cu atâta fler. Dar se 
pare că publicului îi place, deci ce este rău în asta? 

— Absolut nimic, zise Steve aplecându-se și sărutând-o 
pe obraz. li făcu semn chelnerului care era prin apropiere. 
Ştii ce coniac îi place domnișoarei Robbins. 

— lată deja avantajele, spuse râzând Calla Robbins. 
Mulţumesc, Steve, știi să te porţi cu o doamnă. 

— Încerc, zâmbi el. 

— Am auzit că noul cazino va lăsa pe toată lumea cu 
gura căscată, interveni unul dintre însoțitorii actriţei, un 
important om de afaceri. 

— Aţi auzit bine, fu de acord Steve. Este un loc uluitor. 

— Se spune că Jimmy intenţionează să te pună pe tine 
să-l conduci, adăugă bărbatul. 

— Așa se spune, zise ferm Steve. Jimmy e principalul 
proprietar și el este bosul. Așa este și așa o să fie. Și nu 
uitaţi lucrul ăsta. Pe mine categoric nu mă lasă să uit. Din 
colţul ochiului îl zări pe Jimmy intrând în restaurant și-i 


99 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


făcu semn cu mâna. Jimmy li se alătură, cu fața luminată 
de un zâmbet larg pentru Calla. 

— Cine este bosul în Atlantic City, Jimmy? îl întrebă ea. 
Steve spune că tu. 

— Steve are dreptate, zise el zâmbind. De asta ne-am 
împăcat atât de bine. 

În timp ce se îndepărtau de masa Callei, Jimmy îl întrebă 
pe Steve: 

— Ai stabilit să iau cina cu tânăra aceea, Farrell? 

— Nu pot să dau de ea, zise Steve ridicând din umeri. Şi- 
a părăsit slujba, iar telefonul de acasă este deconectat. 
Cred că este plecată undeva, într-o vacanţă. 

Jimmy se întunecă la faţă. 

— Nu poate să fie prea departe. Este martor, îl poate 
identifica pe ucigașul lui Isabelle când or să-l prindă. 
Detectivul care mi-a luat copia jurnalului lui Heather 
trebuie să știe unde este. 

— Vrei să vorbesc eu cu el? 

— Nu, am s-o fac eu. Măi, măi, ia te uite cine vine! 

Formidabila siluetă a lui Richard J. Parker tocmai 
apărea pe ușă. 

— Este ziua de naștere a soţiei sale, îi explică Steven. Au 
făcut o rezervare pentru trei persoane. De aceea de data 
asta este cu soţia. 

„lar nevolnicul ăla de fiu al lui completează fericita 
familie,” își zise Jimmy grăbindu-se să-i întâmpine. 

Bătrânul Parker își aducea cu regularitate clienţii de 
afaceri să ia masa aici, de altfel singurul motiv pentru care 
Jimmy nu-i interzisese lui Rick să-i mai calce pragul 
restaurantului cu mult timp în urmă. Luna trecută se 
îmbătase și făcuse scandal la bar și a trebuit să fie escortat 
până la un taxi. De puţinele dăţi când Rick a venit aici să ia 
masa, lui Jimmy i-a fost clar că tânărul se droga. 

R.J. Parker îi întoarse lui Jimmy strângerea călduroasă 
de mână. 

— Ce loc putea fi mai festiv decât cel al lui Landi pentru 
a o sărbători pe Priscilla, nu-i așa, Jimmy? 

100 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Priscilla Parker îi aruncă lui Jimmy Landi un zâmbet 
sfios, apoi se uită spre soţul ei căutând aprobare. Jimmy 
știa că R.]. nu numai că-și înșela nevasta, dar o și teroriza 
fără milă. Rick Parker dădu nonșalant din cap. 

— Bună, Jimmy, zise cu un ușor rânjet. 

„Aristocratul catadicsește să-l asculte pe hangiu, se 
gândi Jimmy. Ei bine, dacă n-ar fi tatăl lui, ticălosul ăsta n- 
ar putea obţine o slujbă nici măcar ca om de serviciu la 
toaletă!” Zâmbind larg, îi conduse el personal la masă. În 
timp ce se așeza, Priscilla Parker privi în jur. 

— Este o sală foarte drăguță, Jimmy, zise ea. Dar parcă 
s-a schimbat ceva. Ce anume? Oh, înţeleg, au dispărut 
picturile care o înfățișau pe Heather. 

— M-am gândit că era timpul să o fac, zise morocănos 
Jimmy. 

Se răsuci brusc pe călcâie și plecă, așa încât nu văzu 
privirea furioasă pe care R.J. Parker i-o aruncă fiului său, 
și nici felul în care Rick privea pictura murală care înfățișa 
Puntea Suspinelor și din care lipsea imaginea lui Heather 
ca tânără femeie. 


101 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


22 


Trecuseră deja aproape patru luni de când Lacey nu mai 
avusese un motiv să se îmbrace elegant. „Și n-am adus cu 
mine nimic potrivit”, își zise căutând în dulap ceva care să 
meargă pentru ieșirea festivă de acea seară. 

„Nu mi-am adus prea multe lucruri pentru că am crezut 
că până acum Caldwell, sau cum l-o fi chemând, va fi prins 
de mult, înţelegerea de a depune mărturie făcută, iar eu 
ieșită din ascunzătoare și revenită la viața normală.” 

Genul ăsta de gânduri îmi creează necazuri, își zise ea 
hotărându-se pentru fusta neagră de lână și puloverul de 
seară pe care le cumpărase la o soldare de sfârșit de sezon 
în primăvară, de la Saks, de pe Fifth Avenue, și pe care nu 
le purtase încă la New York. 

— Arăţi bine, Alice, zise cu voce tare când se studie, 
câteva minute mai târziu, în oglindă. Chiar și la soldări, 
fusta și puloverul fuseseră o avere pentru ea, dar merita, 
decise Lacey, iar efectul acestei eleganţe discrete îi ridică 
moralul. Şi categoric avea nevoie de așa ceva, își zise ea, 
căutând în cutia cu bijuterii după cerceii și perlele de la 
bunica. 

Fix la șase și jumătate, Tom sună la interfon din holul 
blocului. Îl aștepta cu ușa deschisă când ieși din lift și 
porni pe coridor. Admiraţia evidentă pe faţa lui, pe măsură 
ce se apropia, o flata. 

— Alice, arăţi minunat. 

— Mulţumesc. Și tu ești foarte elegant. Vino... 

N-a mai apucat să termine de spus „vino înăuntru”. Ușa 
liftului se deschidea din nou. L-a urmărit cineva pe Tom? Il 
înșfăcă de brat, îl trase înăuntru și zăvori ușa. 

— Alice, ce s-a întâmplat? 

Incercă să râdă, dar știa că efortul sună fals și strident. 

— Sunt atât de proastă, se bâlbâi ea. Un... un 
comisionar a sunat la ușă acum vreo două ore. Greșise fără 
să vrea etajul, dar apartamentul meu a fost spart de hoţi 


102 


- MARY HIGGINS CLARK - 


anul trecut... la Hartford, adăugă în grabă. Iar ușa liftului 
s-a deschis în spatele tău... și... și cred că pur și simplu 
sunt cam nervoasă, încheie ea lamentabil. 

„Nu a fost niciun comisionar, se gândi ea. lar 
apartamentul meu a fost spart, dar nu la Hartford. Nu sunt 
doar nervoasă. Sunt pur și simplu terorizată că ori de câte 
ori se deschide ușa unui lift l-aș putea vedea apărând în 
cadrul ei pe Caldwell.” 

— Înţeleg de ce ești nervoasă, zise serios Tom. Am fost 
și eu la Amherst și obișnuiam să merg uneori în vizită la 
niște prieteni la Hartford. Unde ședeai, Alice? 

— Pe Lakewood Drive. Lacey se rugă din suflet ca Tom 
Lynch să nu spună că și prietenii lui locuiau tot acolo. 

— Nu cunosc, zise clătinând încet din cap. Apoi, uitându- 
se în jur, adăugă: Imi place cum te-ai aranjat aici. 

Apartamentul arăta acum îmbietor, confortabil, trebuia 
să recunoască lucrul ăsta. Lacey vopsise pereţii într-un 
ivoriu cald; covorul, luat la mâna a doua, era o copie de 
mașină după un Chelsea și destul de vechi pentru a avea o 
ușoară patină. Canapeaua și fotoliul îmbrăcate într-un pluș 
albastru-închis erau destul de uzate, dar arătau încă bine 
și erau confortabile. Măsuţa de cafea, care o costase 
douăzeci de dolari, avea blatul acoperit cu piele puţin 
zgâriată și picioarele Regency. Era una asemănătoare cu 
cea cu care crescuse în casă și-i crea un sentiment de 
liniște. Rafturile de lângă televizor erau pline cu cărți și 
bibelouri toate cumpărate la soldările de la garaj. 

Lacey vru să-i spună ce plăcere îi făcuseră 
cumpărăturile de la soldările din garaj, dar se opri, 
gândindu-se că oamenii nu-și mobilează apartamentele cu 
lucruri cumpărate la mâna a doua, ci, atunci când se mută, 
de obicei își aduc mobila cu ei. Se decise să-i mulţumească 
în schimb lui Tom pentru complimentul făcut și fu 
bucuroasă când el îi sugeră că ar trebui să plece. 


Este altfel în seara asta, se gândi Lacey o oră mai târziu, 
așezați prietenește la o masă unde mâncau o pizza și beau 
103 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


niște vin. La centrul de gimnastică era cordial dar rezervat 
ori de câte ori se întâlneau și se gândise că fusese un 
impuls de ultim minut care-l determinase să o invite să 
iasă cu el la premieră în acea seară. 

Dar acum, cu el alături, avea sentimentul unei întâlniri 
plăcute și interesante. Pentru prima dată din seara când 
fusese ucisă Isabelle se simţea și ea bine și-i făcea plăcere 
această ieșire, își dădu seama Lacey. Tom Lynch 
răspundea cu dezinvoltură întrebărilor pe care i le punea. 

— Am fost crescut în Dakota de Nord. Ti-am spus asta. 
Dar n-am mai locuit niciodată acolo după ce am plecat la 
colegiu. Când a absolvit, m-am mutat la New York, 
sperând să fac ravagii în industria radiodifuziunii. Nu s-a 
întâmplat așa, firește, iar un tip foarte înţelept mi-a spus 
că începutul cel mai bun ar fi într-o zonă mai mică, unde 
să-ţi faci un nume, după care treptat să urci spre pieţe mai 
largi. Așa că în ultimii nouă ani am lucrat în Des Moines, 
Seattle, St. Louis, iar acum aici. 

— Întotdeauna la radio? îl întrebă ea. 

— Eterna întrebare, zâmbi Tom. De ce n-ai încercat la 
televiziune? Am vrut să am programul meu, să dezvolt un 
cadru pentru program, să am posibilitatea să văd ce merge 
și ce nu. Ştiu că am învăţat mult, iar în ultima vreme am 
primit niște oferte de la un post bun din New York, dar 
cred că este prea curând să fac această mișcare. 

— Larry King a trecut de la radio la televiziune, spuse 
Lacey. Iar trecerea lui a fost perfectă. 

— Poftim, ăsta sunt eu, următorul Larry King. 
Împărţiseră o pizza mică. Lynch se uită la ultima felie și 
porni să i-o pună ei în farfurie. 

— Nu, nu, ia-o tu, protestă ea. 

— Zău că nu... 

— Ba salivezi după ea. 

Izbucniră amândoi în râs și câteva minute mai târziu 
când părăsiră restaurantul și traversară strada spre 
teatru, o prinse de cot. 


104 


- MARY HIGGINS CLARK - 


— Trebuie să fii atentă, îi spuse. Sunt o groază de bucăţi 
de gheaţă neagră prin jur. 

„Dacă ai ști, se gândi Lacey. Viaţa mea este un covor de 
gheaţă neagră.” 


Era a treia oară când vedea un spectacol cu The King 
and I. Ultima dată când era boboc, de-abia intrată în 
colegiu. Era pe Broadway, iar tatăl ei era în fosa 
orchestrei. „Ce mult mi-aş fi dorit să cânţi și în această 
seară”, Jack Farrell, își zise ea. Când începu uvertura, 
simţi că-i năvălesc lacrimi în ochi și se strădui să le 
înăbușe. 

— Te simţi bine, Alice? o întrebă Tom încet. 

— Mă simt perfect. Cum își dăduse oare seama Tom că 
este tulburată? se întrebă ea. Poate că este mediu, ceea ce 
spera din toată inima să nu fie. 

Verișoara lui Tom, Kate Knowles, juca rolul lui Tuptim, 
sclava care încearcă să scape din palatul regelui. Era o 
actriță bună și avea o voce excepţională. Cam de vârsta ei, 
își zise Lacey, poate ceva mai tânără. In pauză o lăudă cu 
entuziasm în faţa lui Tom, apoi îl întrebă: 

— Merge cu noi la petrecere? 

— Nu. Vine cu membrii trupei. Ne întâlnim cu ea acolo. 

„O să fiu norocoasă dacă am să pot sta de vorbă cu ea”, 
își zise îngrijorată Lacey. 


Kate și ceilalți actori din rolurile principale nu erau 
singurele „staruri” ale petrecerii, își dădu seama Lacey. 
Tom Lynch era în permanență înconjurat de lume. Se 
furișă de lângă el ca să-și schimbe paharul de vin cu unul 
cu Perrier, dar nu se mai întoarse când îl văzu cu o 
atrăgătoare tânără care jucase în spectacol. Evident 
impresionată de el, tânără vorbea aprins. 

„N-o condamn, își zise Lacey. Tom arată bine, este 
deștept și este amabil. După cât se pare, Heather Landi 
fusese atrasă de el, deși a doua oară când a scris despre el 


105 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


în jurnal dădea de înţeles că unul dintre ei avea o legătură 
cu altcineva.” 

Sorbind din Perrier se îndreptă spre o fereastră. 
Petrecerea avea loc într-o reședință în Wayzata, o suburbie 
foarte modernă, la douăzeci de minute de centrul 
Minneapolisului. Proprietatea, luminată â giorno, se afla 
pe malul lacului și, de la fereastră, Lacey putea vedea, 
dincolo de peluza acoperită cu zăpadă, lacul îngheţat. 

Își dădu seama că agentul imobiliar din ea era absorbit 
de detaliile locului - extraordinara amplasare, mobilierul 
elegant din această casă veche de optzeci de ani. În 
proiect și construcţie existau detalii care nu mai pot fi 
întâlnite astăzi - la niciun preţ - în casele noi, își zise 
întorcându-se să studieze livingul în care se aflau aproape 
o sută de oameni fără să pară că e înghesuială. 

Se gândi o clipă tânjind la biroul ei din New York, la 
toată agitația și emoția pe care le presupunea vânzarea 
unui apartament. „Vreau să mă duc acasă”, își zise ea. 

Wendell Woods, gazda acestei petreceri, se apropie de 
ea. 

— Sunteţi domnișoara Carroll, nu-i așa? 

Era un bărbat impunător, de vreo șaizeci de ani, cu 
părul de un alb argintiu. „O să mă întrebe acum de unde 
sunt”, se gândi Lacey. Ceea ce și făcu, iar ea speră din tot 
sufletul să fi părut destul de credibilă când îi debită 
versiunea bine repetată a trecutului ei din Hartford. 

— Iar acum m-am aranjat și mă pregătesc să pornesc în 
căutarea unei slujbe. 

— Ce fel de slujbă? 

— Ei bine, nu vreau să mă întorc să mai lucrez la 
cabinetul vreunui medic. Întotdeauna mi-a dorit să încerc 
în domeniul agenţiilor imobiliare. 

— Venitul este în principal din comisioane, știți asta. 
Plus că trebuie să cunoașteţi foarte bine zona, zise el. 

— Înţeleg asta, domnule Woods. Să știți că învăţ repede, 
adăugă ea zâmbind. Are de gând să mă pună în legătură 
cu cineva, își zise. Ştiu că o s-o facă. 

106 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Woods își scoase stiloul și o carte de vizită. 

— Dati-mi numărul dumneavoastră de telefon. Am să i-l 
dau unei cliente care are cont în banca mea; Millicent 
Royce are o mică agenţie la Edina; asistenta ei tocmai a 
părăsit-o pentru a-și crește copilul. Poate că o să vă 
înţelegeţi. 

Lacey îi dădu bucuroasă numărul de telefon. „Sunt 
recomandată de președintele unei bănci și se presupune 
că sunt începătoare în domeniu, se gândi ea. Dacă 
Millicent Royce este interesată să se întâlnească cu mine 
poate că nu-și va bate capul cu referinţe.” 

Când Woods se întoarse să vorbească cu alţi oaspeţi, 
Lacey își aruncă privirea prin încăpere. Zărind-o pe Kate 
Knowles o clipă singură, se îndreptă repede spre ea. 

— Ai fost minunată, îi spuse ea. Am văzut trei puneri în 
scenă diferite cu The King and /, iar Tuptim interpretată 
de tine a fost grozavă. 

— Văd că v-aţi întâlnit, zise Tom apărând lângă ele. 
Alice, îmi pare rău, își ceru el scuze. Am fost reţinut. N-am 
vrut să te las singură atât de multă vreme. 

— Nu-ţi face probleme, totul a mers bine, îi spuse. „Nici 
nu știi cât de bine”, își zise în sinea ei. 

— Tom, voiam un prilej să stăm de vorbă, îi spuse 
verișoara lui. M-am săturat de petrecerea asta. Hai să 
mergem să bem o ceașcă de cafea undeva. Kate zâmbi 
spre Lacey. Prietena ta tocmai îmi spunea cât de bună am 
fost. Vreau să aud mai mult. 

Lacey se uită la ceas. Era unu și jumătate. Nevrând să 
stea trează toată noaptea, le propuse să bea cafeaua la ea. 
Pe drumul de întoarcere spre Minneapolis, a insistat ca pe 
locul din faţă, lângă Tom, să stea Kate. Era sigură că n-or 
să rămână prea mult la ea, așa că se gândise să-i lase să 
schimbe bârfe de familie pe drum. 

„Cum să aduc în discuţie numele lui Heather Landi fără 
să par prea directă?” se întrebă Lacey, amintindu-și că 
verișoara lui Tom nu este în oraș decât pentru o 
săptămână. 

107 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


— Am făcut prăjiturelele astea azi dimineaţă, spuse 
Lacey așezând un platou pe măsuţa pentru cafea. 
Încercaţi-le pe propriul vostru risc. N-am mai pregătit așa 
ceva din liceu. 

După ce turnă cafeaua, încercă să conducă conversaţia 
în așa fel încât să introducă și numele lui Heather. În 
jurnalul ei, Heather scrisese despre întâlnirea cu Tom 
după un spectacol. „Dar dacă am să spun că am văzut 
spectacolul respectiv, ar trebui să-mi amintesc că am 
văzut-o și pe Kate în el”, se gândi Lacey. 

— Acum un an și jumătate am fost la New York și am 
văzut o reluare cu The Boy Friend. În programul de astă 
seară scrie că ai jucat și tu dar sunt sigură că mi-aș fi adus 
aminte dacă te-aș fi văzut. 

— Trebuie să fi fost în săptămâna în care am rămas 
acasă din cauza unei gripe, răspunse Kate. Au fost 
singurele spectacole la care am lipsit. 

— Îmi aduc aminte, continuă Lacey încercând să pară 
dezinvoltă, că în rolul principal era o tânără actriţă cu o 
voce într-adevăr bună. Tot încerc să-mi amintesc numele 
ei. 

— Heather Landi, spuse Kate imediat, întorcându-se 
spre vărul ei. Tom, îţi aduci aminte de ea. Făcuse o 
pasiune pentru tine. Heather a murit într-un accident de 
mașină, spuse clătinând din cap. A fost atât de nedrept! 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Lacey. 

— Oh, se întorcea acasă de la o cabană de schi din 
Stowe și a ieșit de pe carosabil.. Mama ei, sărmana, n-a 
putut accepta faptul. A venit pe la teatru, a vorbit cu noi 
toţi, căutând un motiv dincolo de accident. Spunea că 
înainte de weekendul acela Heather fusese tulburată de 
ceva anume și voia să știe dacă avem vreo idee despre ce 
ar fi putut fi vorba. 

— Şi voi știaţi? întrebă Tom. Kate ridică din umeri. 

— l-am spus că remarcasem că Heather fusese teribil de 
tăcută în săptămâna de dinainte de a muri și am fost de 

108 


- MARY HIGGINS CLARK - 


acord că era îngrijorată de ceva. Părerea mea a fost că s-ar 
putea ca Heather să nu se fi concentrat asupra drumului 
când s-a întâmplat accidentul. 

„Kate nu știe nimic ce eu să nu știu deja”, își zise Lacey. 

— A fost grozav, Alice, zise Kate punând jos ceașca de 
cafea, dar este foarte târziu și trebuie să plec. Se ridică, 
apoi se întoarse spre Lacey. Este ciudat că numele lui 
Heather Landi a apărut în conversaţia noastră; mă 
gândisem și eu la ea. Tocmai am primit o scrisoare trimisă 
de mama ei în care îmi cere să încerc din nou să-mi 
amintesc ceva ce ar putea să explice purtarea lui Heather 
în acel weekend. Scrisoarea a mai colindat prin alte două 
orașe înainte să ajungă la mine, aici. Făcu o pauză, apoi 
clătină din cap. Există ceva despre care i-aș putea scrie, 
deși probabil nu este semnificativ. Un tip cu care am ieșit 
de câteva ori - Bill Merrill, l-ai cunoscut, Tom - o știa și el 
pe Heather. Când a fost menţionat numele ei, el și-a adus 
aminte că o văzuse în barul cabanei din Stowe în după- 
amiaza de dinainte să moară. Bill era acolo cu un grup de 
tipi, inclusiv un ticălos pe nume Rick Parker, care se ocupă 
de afaceri imobiliare la New York și care i-a făcut o 
măgărie când Heather a venit prima dată în oraș. Bill a 
spus că în momentul în care Heather l-a zărit pe Rick 
Parker, practic a ieșit în goană din bar. Probabil că nu are 
nicio semnificaţie, dar mama lui Heather este atât de 
dornică să capete orice fel de informaţii despre weekendul 
ăla, încât sunt sigură că ar vrea să știe și lucrul ăsta. Mă 
gândesc să-i scriu mâine la prima oră. 

Zgomotul făcut de ceașca de cafea a lui Lacey la 
impactul cu podeaua o scoase din starea ce friza transa în 
care intrase când o auzi pe Kate vorbind de scrisoarea lui 
Isabelle și apoi menţionând numele lui Rick Parker. 
Ascunzându-și imediat confuzia și refuzând ajutorul lor, se 
apucă să curețe, urându-le noapte bună lui Tom și lui Kate, 
care se îndreptau spre ușă. 

Singură în bucătărie, Lacey se sprijini cu spatele de 
perete, încercând să se calmeze, rezistând tentaţiei de a 

109 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


striga după Kate să nu se mai obosească să-i scrie lui 
Isabelle Waring pentru că era prea târziu acum ca să mai 
aibă vreo importanţă pentru ea. 


110 


- MARY HIGGINS CLARK - 


23 


După aproape patru luni de investigaţii, procurorul Gary 
Baldwin nu era mai aproape de a-l localiza pe Sandy 
Savarano decât fusese când încă mai credea că este 
îngropat în cimitirul Woodlawn. 

Oamenii săi au studiat cu mare grijă jurnalul lui Heather 
Landi și au luat legătura cu cei ale căror nume fuseseră 
menţionate în el. Era un proces pe care Isabelle îl 
experimentase deja, își zise Baldwin, studiind încă o dată 
portretul lui Sandy Savarano întocmit după descrierea lui 
Lacey Farrell. Pictorul făcuse o adnotare în josul 
portretului: „Martora nu pare să aibă un ochi bun pentru a 
remarca acel gen de detalii care să facă suspectul 
identificabil”. 

Au încercat să stea de vorbă cu portarul clădirii în care 
a avut loc crima, dar el nu-și amintea practic nimic despre 
ucigaș. A spus că a văzut prea multă lume intrând și ieșind 
și, în plus, era pe punctul de a ieși la pensie. 

„Deci nu rămân decât cu Lacey Farrell care să-l 
recunoască personal pe Savarano, își zise cu amărăciune 
Baldwin. Dacă i se întâmplă ceva ei, nu mai există niciun 
fel de caz. Sigur, avem amprentele luate de pe ușa lui 
Farrell când i-a fost spart apartamentul, dar nici măcar nu 
putem dovedi că a intrat înăuntru. Numai Farrell este cea 
care îl poate acuza de crima împotriva lui Isabelle Waring. 
Fără ea, ca să-l identifice, adio caz”, își zise el. 

Singura informaţie utilă pe care au reușit să o obţină 
despre ucigaș agenţii lui lucrând sub acoperire era că, 
înainte de înscenarea morţii, claustrofobia lui Savarano 
devenise după cât se pare acută. Unuia dintre agenţi i se 
spusese: „Sandy are coșmaruri cu uși de celule care se 
trântesc în urma lui”. 

Deci ce-l scosese din locul unde se retrăsese? se întrebă 
Baldwin. O sumă mare de bani? Un serviciu pentru care 
trebuia să se recompenseze? Poate și una și alta. Și 


111 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


emoţiile vânătorii, firește. Savarano era un criminal înrăit. 
S-ar fi putut ca în parte să n-o fi făcut decât din simplă 
plictiseală. S-ar fi putut ca retragerea să nu-i fi priit. N 

Baldwin îi cunoștea pe dinafară dosarul lui Savarano. În 
vârstă de patruzeci și doi de ani, suspect în vreo zece 
crime, dar fără să mai pună piciorul într-o închisoare de 
când era copil, în școala de reeducare! Un tip deștept și un 
ucigaș înnăscut. 

„Dacă aș fi Savarano, se gândi Baldwin, în momentul de 
faţă singurul meu scop ar fi să o găsesc pe Lacey Farrell și 
să mă asigur că nu va mai putea să mă recunoască 
niciodată.” 

Clătină din cap, iar fruntea i se încreţi de îngrijorare. 

Programul de protecţie a martorilor nu se dovedise 
infailibil împotriva unor greșeli; el știa lucrul ăsta. Oamenii 
devin neglijenţi. Când sună acasă, spun de obicei la telefon 
ceva care să le dea de gol locul unde se ascund, sau încep 
să scrie scrisori. Un criminal care fusese plasat în acest 
program după ce cooperase cu guvernul a fost destul de 
nărod încât să trimită o felicitare de ziua de naștere unei 
vechi prietene. O săptămână mai târziu era împușcat 
mortal. 

Gary Baldwin avea un sentiment de îngrijorare în ce o 
privește pe Lacey Farrell. După profilul care i se făcuse, 
părea să fie genul căruia îi este greu să fie singură o 
perioadă mai lungă de timp. In plus, părea să fie 
excepţional de credulă, trăsătură care putea să-i aducă 
mari necazuri. Clătină din cap. Ei bine, nu putea să facă 
nimic în legătură cu asta, în afară de a-i trimite vorbă din 
canalele lor să nu lase garda jos nici măcar o clipă. 


112 


- MARY HIGGINS CLARK - 


24 


Mona Farrell se duse în Manhattan pentru ceea ce 
devenise deja cina ei permanentă de sâmbătă seara cu 
Alex Carbine. Aștepta întotdeauna cu nerăbdare seara 
petrecută cu el, deși Alex părăsea adesea masa ca să-i 
întâmpine pe clienţii obișnuiți și celebrităţile care veneau 
ocazional în restaurant. 

— Este plăcut, îl asigura ea. Și nu mă deranjează deloc. 
Nu uita că am fost căsătorită cu un muzician. Nici nu știi 
câte spectacole pe Broadway am văzut singură pentru că 
Jack era în fosa orchestrei! 

Jack l-ar fi plăcut pe Alex, își zise Mona în timp ce ieșea 
de pe podul George Washington și o lua spre vest. Jack 
fusese spiritual și vesel, și foarte sociabil. Alex era mult 
mai liniștit, dar la el asta era o calitate atrăgătoare. Mona 
zâmbi gândindu-se la florile pe care i le trimisese mai 
devreme. Pe cartea de vizită scria simplu: „Poate că o să-ţi 
înveselească ziua. Al tău, Alex”. 

Ştia că telefonul săptămânal de la Lacey îi sfâșia inima. 
Înţelesese cât de dureroasă era toată această experienţă 
pentru ea, iar florile pe care i le trimisese erau modalitatea 
lui de a i-o spune. 

Îi mărturisise că Lacey îi zisese unde este. 

— Dar nu i-am spus nici măcar lui Kit, îi explică ea. Kit s- 
ar simţi jignită dacă s-ar gândi că n-am încredere în ea. 

Ciudat, își zise Mona în timp ce traficul încetini din 
cauza unui blocaj: ciudat cum lucrurile au mers 
întotdeauna fără probleme pentru Kit, dar nu și pentru 
Lacey. Kit l-a cunoscut pe Jay când era la colegiul Boston, 
iar el absolvea la Tufts. S-au îndrăgostit, s-au căsătorit, iar 
acum aveau trei copii minunaţi și o casă frumoasă. E el 
uneori preţios, chiar pompos, dar categoric Jay este un soţ 
și un tată bun. Nu mai departe decât cu o zi în urmă îi 
făcuse o surpriză deosebită lui Kit dăruindu-i un colier cu 


113 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


frunzulițe de aur pe care ea-l admirase în vitrină la 
Groom''s Jewelry, în Ridgewood. 

Kit i-a spus că Jay a anunţat-o că afacerile lui au început 
să meargă din nou foarte bine. „Ceea ce mă bucură”, se 
gândi Mona. O vreme fusese îngrijorată de faptul că 
lucrurile nu mergeau prea bine. 

Și Lacey are dreptul să fie fericită, își zise Mona. Este 
vremea să întâlnească și ea bărbatul potrivit, să se 
căsătorească și să-și întemeieze o familie și sunt sigură că 
este pregătită pentru lucrul ăsta. În schimb, e singură într- 
un oraș străin și trebuie să stea acolo și să se prefacă a fi 
cu totul altcineva pentru că viaţa îi este în pericol. 


Ajunse în parcarea de pe strada 46 la șapte și jumătate; 
Alex nu o aștepta la restaurant până la ora opt, ceea ce 
însemna că avea vreme să facă un lucru ce-i trecuse mai 
devreme prin minte. 

Era un chioșc în Times Square unde se găseau ziare din 
toată ţara - o să se ducă să vadă dacă găsește vreunul din 
Minneapolis. S-ar simţi mai aproape de Lacey dacă s-ar 
familiariza cu orașul și chiar ar avea o oarecare mângâiere 
gândindu-se că s-ar putea ca și Lacey să citească același 
ziar. 

Seara era rece, dar plăcută, și s-a bucurat de plimbare 
pe jos până în Times Square. „De câte ori am fost aici când 
trăia Jack, se gândi ea. leșeam cu prietenii după spectacol. 
Kit n-a fost niciodată atât de interesată de teatru ca Lacey. 
Lacey era ca Jack - îndrăgostită de Broadway. Probabil că- 
i duce grozav dorul.” 

La chioșc găsi Minneapolis Star Tribune. Poate că 
dimineață Lacey citise chiar această ediţie, își zise ea. 
Până și faptul că atingea ziarul o făcea să o simtă pe fiica 
ei mai aproape. 

— Doriţi să vi-l pun într-o pungă, doamnă? 

— O, da, vă rog. Mona căută banii, în timp ce vânzătorul 
împături ziarul și-l puse într-o pungă de plastic. 


114 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Când ajunse la restaurant, era coadă în camera de 
așteptare. Văzând că Alex este deja instalat la masa lor, se 
grăbi spre el. 

— Îmi pare rău, cred că am întârziat, zise ea. 

Alex se ridică și o sărută pe obraz. 

— N-ai întârziat, dar ai faţa rece. Ai venit pe jos din New 
Jersey? 

— Nu, am ajuns devreme și m-am hotărât să mă duc să 
cumpăr un ziar. 

Carlos, chelnerul care-i servea de obicei, era prin 
preajmă. 

— Să vă ajut să vă scoateţi haina, doamnă Farrell. Vreti 
să vă duc și pachetul la garderobă? se oferi Carlos. 

— De ce să nu păstrezi ăsta cu tine? îi sugeră Alex. Îi luă 
punga de plastic din mână și o puse pe scaunul liber de la 
masa lor. 

Ca întotdeauna, a fost o seară plăcută. Când erau la 
cafea, Alex îi acoperi mâna cu a lui. 

— N-a fost o seară prea aglomerată pentru tine, îl 
tachină Mona. Nu te-ai ridicat decât de vreo zece ori. 

— M-am gândit că de aceea ţi-ai cumpărat un ziar. 

— Nicidecum, deși mi-am aruncat privirea la câteva 
titluri. Mona se întinse după poșetă. Este rândul meu să 
mă ridic. Mă întorc imediat. 

Alex o conduse la mașină la unsprezece și jumătate. La 
ora unu restaurantul se închise și personalul plecă acasă.. 

La douăsprezece fără zece s-a dat un telefon. Mesajul a 
fost simplu. „Spune-i lui Sandy că se pare că este în 
Minneapolis”. 


115 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


25 


Ce se întâmplase între Heather Landi și Rick Parker? 
Lacey fu uluită să afle că se cunoscuseră. După ce au 
plecat Tom Lynch și Kate Knowles n-a putut să închidă un 
ochi, stând trează și întorcând lucrurile pe toate feţele 
pentru a înţelege ceva. În cursul weekendului, mintea ei 
revenea adesea la seara în care murise Isabelle. La ce se 
gândise oare Rick când a ascultat-o vorbind de Isabelle și 
de Heather? De ce nu a spus nimic? 

Așa cum i se spusese lui Kate, în ultima zi a vieţii ei 
Heather fusese vizibil tulburată când l-a văzuţ.pe Rick la 
cabana din Stowe. Vorbind despre Rick, Kate îl calificase 
drept „un ticălos care se ocupă de afaceri imobiliare la 
New York”, care-i făcuse o măgărie lui Heather când 
aceasta venise în oraș. Lacey își aminti că în jurnalul ei 
Heather făcea aluzie la un incident neplăcut care i se 
întâmplase când căuta un apartament în Cartierul de Vest. 
Să fi fost implicat Rick? se întrebă ea. Inainte să fie 
transferat în Madison Avenue, Rick petrecuse cinci ani la 
birou din Cartierul de Vest al firmei Parker and Parker. 
Schimbase birourile numai cu trei ani în urmă. 

Ceea ce înseamnă, își zise Lacey, că în momentul în care 
Heather Landi a venit la New York și căuta un apartament 
el lucra în West Side. S-o fi dus oare la firma Parker and 
Parker unde l-o fi întâlnit pe Rick? Şi dacă da, ce s-o fi 
întâmplat între ei? Să fie oare Rick implicat în toată 
povestea asta? „Să stau eu aici din cauza lui?” se întrebă 
furioasă. 

Rick a fost cel care mi-a dat numele lui Curtis Caldwell 
ca potenţial cumpărător pentru apartament, își aminti ea. 
Din cauza lui l-am dus pe Caldwell acolo. „Dacă Rick îl 
cunoaște pe Caldwell, atunci poate că poliţia o să-l 
depisteze pe acesta prin el. lar dacă-l arestează pe 
Caldwell, atunci am să mă pot întoarce acasă!” 


116 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Se ridică în picioare și începu să umble agitată prin 
cameră. Poate că asta văzuse Isabell în jurnal. Trebuia să-i 
transmită această informaţie procurorului Baldwin. 

Pe Lacey o mâncau palmele să pună mâna pe telefon și 
să-l sune, dar contactul direct era categoric interzis. 
Trebuia să-i lase un mesaj lui George Svenson ca să o 
sune, după care ori o să-i scrie, ori să vorbească cu 
Baldwin prin canalele sigure. 

„Trebuie să stau de vorbă din nou cu Kate, se gândi 
Lacey. Trebuie să aflu mai multe despre Bill Merrill, 
prietenul care menţionase reacţia lui Heather când îl 
văzuse pe Rick Parker, și trebuie să aflu unde locuiește. 
Baldwin o să vrea să stea de vorbă cu el, sunt sigură de 
asta. El îl poate plasa pe Rick Parker la Stowe cu numai 
câteva ore înainte de moartea lui Heather.” 

Kate spusese că membrii trupei stau la Radisson Plaza 
Hotel timp de o săptămână. Lacey se uită la ceas. Era zece 
și jumătate. Chiar dacă, așa cum fac majoritatea celor din 
lumea teatrului, Kate doarme dimineaţa până mai târziu, 
probabil că se trezise totuși până la ora asta. 

O voce ușor adormită îi răspunse la telefon, dar când își 
dădu seama cine sună, Kate se trezi de-a binelea și păru 
destul de încântată de sugestia lui Lacey să ia prânzul 
amândouă a doua zi. 

— Poate că ar trebui să-l invităm și pe Tom, Kate, îi 
sugeră ea. Ştii cât de drăguţ este. O să ne ducă la un 
restaurant bun și o să achite nota de plată. Apoi adăugă 
râzând: Las-o baltă. Tocmai mi-am dat seama că el este pe 
post la prânz. 

Aranjă să se întâlnească cu Kate la Radisson a doua zi la 
douăsprezece și jumătate. Când închise telefonul simţi 
cum o cuprinse brusc speranţa. Era aproape ca și cum ai fi 
văzut prima rază de soare după o furtună lungă și teribilă, 
decise ea, îndreptându-se spre fereastră și dând la o parte 
draperiile. 

Era o zi de iarnă perfectă pentru Vestul Mijlociu. 
Temperatura era scăzută, dar soarele strălucea cu căi- 

117 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


dură pe un cer fără nori. Nu părea să fie vânt și Lacey 
văzu că trotuarele fuseseră curățate de zăpadă. 

Până atunci fusese prea nervoasă ca să iasă să alerge cu 
adevărat, temându-se că ar putea întoarce capul și ar da 
de Caldwell în urma ei, cu ochii lui spălăciţi, de gheaţă, 
aţintiţi spre ea. Dar sentimentul că există posibilitatea 
unei breșe în acest caz o făcu să se decidă că trebuie cel 
puţin să încerce să-și reia în parte viaţa normală. 

Când își făcuse bagajul să se mute, își luase și costumul 
gros pentru jogging: pantaloni călduroși, jachetă, mănuși, 
fular și căciulă. Se îmbrăcă iute și se îndreptă spre ușă. 
Exact în momentul în care puse mâna pe clanţă, sună 
telefonul. Primul impuls fu să-l lase să sune, după care se 
hotări însă să ridice receptorul. 

— Domnișoară Carroll, nu mă cunoașteţi, auzi o voce 
fermă. Sunt Millicent Royce. După cum mi s-a spus, căutaţi 
o slujbă în domeniul imobiliar. Wendell Woods mi-a vorbit 
despre dumneavoastră în dimineaţa asta. 

— Caut, sau mai precis sunt pe punctul de a începe să 
caut, răspunse ea plină de speranţă. 

— Wendell a fost foarte plăcut impresionat de 
dumneavoastră și mi-a sugerat să ne cunoaștem. Biroul 
este în Edina. 

— Ştiu unde e. Edina era la o distanţă de cincisprezece 
minute. 

— Bine. Scrieţi adresa. Sunteţi întâmplător liberă în 
după-amiaza asta? 


Părăsi apartamentul și începu să alerge cu sentimentul 
că soarta ei s-ar putea în sfârșit schimba. Dacă Millicent 
Royce o angajează înseamnă că va avea ceva de făcut ca 
să-și umple zilele până când se va putea întoarce acasă. 


Emisiunea de patru ore a lui Tom Lynch era o 
combinaţie de știri, interviuri și umor. Se difuza în fiecare 
zi de la prânz până la patru, iar spectrul oaspeţilor săi 


118 


- MARY HIGGINS CLARK - 


mergea de la figuri politice, scriitori și celebrităţi aflate în 
vizită în oraș până la VIP-uri locale. 

Majoritatea dimineţilor de dinainte de emisiune și le 
petrecea în biroul său căutând pe Internet materiale 
interesante sau cercetând ziare din întreaga ţară pentru a 
găsi subiecte deosebite de discuţie. 

Luni dimineaţă, după premiera spectacolului The King 
and I, nu se simţea deloc în largul lui din cauza faptului că 
tot weekendul se gândise la Alice Carroll. A fost tentat de 
câteva ori să o sune, dar de fiecare dată punea receptorul 
înapoi în furcă înainte să se facă legătura. 

Își zise că în mod aproape singur o s-o vadă la sala de 
gimnastică în cursul săptămânii; poate să-i propună pur și 
simplu, ca din întâmplare, să cineze împreună sau să 
meargă la un film. Un telefon și planificarea unei întâlniri 
ar putea căpăta o conotaţie nedorită și ar fi neplăcut dacă 
nu ar mai invita-o să iasă cu el, sau dacă ea l-ar refuza, și 
după aceea s-ar întâlni nas în nas. 

Constatase o oarecare reţinere în ce o privește; nu 
vorbea prea mult despre ea și ceva îi spunea că nu i-ar 
face plăcere să i se pună întrebări. In acea primă după- 
amiază când au băut cafeaua împreună la sala de 
gimnastică n-a părut să guste momentul în care a tachinat- 
o în legătură cu faptul că s-a mutat la Minneapolis. Apoi 
vineri seara a simţit că în momentul în care a început 
spectacolul era pe punctul de a izbucni în plâns. 

Unele fete fac o criză dacă partenerii lor nu le acordă 
toată atenţia la o petrecere. Dar pe Alice nu a deranjat-o 
deloc faptul că a lăsat-o singură când diverși au venit să 
stea de vorbă cu el. 

Hainele pe care le purtase la premieră erau scumpe. Și 
un orb și-ar fi dat seama de asta. O auzise spunându-i lui 
Kate că văzuse The King and I de trei ori. Şi vorbise 
avizată cu Kate despre remake-ul spectacolului cu The Boy 
Friend. 

Haine scumpe. Călătorii la New York din Hartford 
pentru a merge la teatru. In general nu sunt genul de 

119 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


lucruri pe care le poţi face dintr-un salariu de funcţionar la 
un cabinet medical. 

Tom ridică din umeri și întinse mâna după telefon. Era 
inutil. Toate întrebările pe care și le punea erau un indiciu 
al interesului său pentru ea și realitatea era că se gândea 
numai la ea. O s-o sune pe Alice și s-o invite să ia cina cu el 
în seara aceea. Dorea să o vadă. Ridică receptorul, formă 
numărul și așteptă. După patru apeluri îi răspunse robotul. 
Îi auzi vocea, joasă și plăcută, spunând: „Aţi format 555- 
1247. Vă rog lăsaţi un mesaj și am să vă sun eu”. 

Tom ezită, apoi închise, hotărându-se să o sune mai 
târziu. 

Se simţi foarte stânjenit de faptul că era atât de 
dezamăgit că nu o găsise. 


120 


- MARY HIGGINS CLARK - 


26 


Luni dimineață Sandy Savarano se îmbarca pe 
aeroportul La Guardia din New York în avionul care 
mergea la Minneapolis. Călătorea la clasa întâi, așa cum 
venise din Costa Rica, unde locuia acum. Vecinii săi îl 
cunoșteau sub numele de Charles Austin, un om de afaceri 
american de succes, care-și vânduse compania cu doi ani 
în urmă, când avea patruzeci de ani, și se retrăsese să 
ducă o viaţa frumoasă la tropice. 

Soţia lui, care avea douăzeci și patru de ani, îl duse la 
aeroportul din Costa Rica și-l făcu să-i promită că nu va sta 
prea mult. 

— Acum ești la pensie, îi spuse ea bosumflându-se 
drăgălaș în timp ce-l săruta luându-și rămas bun. 

— Asta nu înseamnă să renunţ când este vorba de bani, 
îi spuse el. Același răspuns i-l dăduse și de alte câteva ori 
când avusese treburi în perioada de când își înscenase 
moartea, cu doi ani în urmă. 

— Frumoasă zi pentru zbor. Vocea era a unei tinere spre 
treizeci de ani care se așezase pe locul de lângă el. Într-un 
fel, îi amintea vag de Lacey Farrell. Dar realitatea era că 
nu se gândea decât la Farrell, ea fiind motivul călătoriei lui 
la Minneapolis. „Singura persoană din lume care mă poate 
acuza de crimă, își zise el. Nu merită să trăiască. Și nici n- 
o să trăiască multă vreme.” 

— Da, așa este, răspunse el scurt. 

Văzuse interesul din privirea femeii și se amuză. 
Femeile îl găseau atrăgător. Doctorul Ivan Yenkel, un 
imigrant rus care-i dăduse această faţă nouă cu doi ani în 
urmă, fusese categoric un geniu. Îi făcuse nasul mai fin; 
cocoașa provocată de fractura pe care o suferise când 
fusese la școala de reeducare dispăruse. li refăcuse 
bărbia, iar urechile erau mai mici și apropiate de craniu. 
Sprâncenele, care înainte era foarte stufoase, fuseseră 


121 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


subţiate și depărtate. Yenkel îi aranjase pleoapele care-i 
cădeau și-i înlăturase pungile de sub ochi. 

Părul castaniu-închis era acum de culoarea nisipului, iar 
lentilele de contact, de un albastru-deschis, desăvârșiră 
transformarea. 

— Arăţi extraordinar, Sandy, exclamase Yenkel după ce-i 
scosese și ultimul bandaj. Nimeni n-o să te recunoască 
vreodată. 

— Şi nici nu mă va recunoaște. 

Sandy simţea de fiecare dată un fior plăcut amintindu-și 
privirea uluită din ochii lui Yenkel în clipa în care și-a dat 
sufletul. 

Nu avea de gând să mai treacă prin așa ceva din nou, își 
zise el, zâmbind scurt către vecina lui de scaun și luând 
hotărât o revistă pe care o deschise în mod ostentativ. 
Prefăcându-se că citește, își trecu în revistă planul. Avea o 
rezervare pentru două săptămâni la Radisson Plaza Hotel 
sub numele de James Burgess. Dacă n-o găsește pe Farrell 
în acest răstimp, se va muta la un alt hotel. Nu avea rost 
să trezească curiozitatea stând prea multă vreme într-un 
singur loc. 

I se dăduseră unele sugestii în legătură cu locul unde ar 
putea fi găsită. La New York, mergea cu regularitate la un 
centru pentru întreţinerea condiţiei fizice. Se putea 
presupune pe bună dreptate că face același lucru și la 
Minneapolis, așa încât o să înceapă cu centrele de 
gimnastică. Oamenii nu-și schimbă obiceiurile. 

Farrell era o iubitoare de teatru. Ei bine, la Orpheum 
din Minneapolis veneau spectacole în turnee practic în 
fiecare săptămână, iar un alt loc unde o să caute va fi 
Tyrone Guthrie Theater. 

Singura slujbă pe care o avusese fusese în domeniul 
vânzărilor imobiliare. Dacă lucrează, este foarte probabil 
să o facă tot la o agenţie imobiliară. 

Savarano depistase și eliminase alţi doi martori care 
fuseseră incluși în programul de protecţie a martorilor. 
Ştia că guvernul nu dă referinţe false - cei mai mulţi 

122 


- MARY HIGGINS CLARK - 


oameni incluși în program încep să lucreze în unităţi mici 
unde ajung să cunoască pe cineva sau sunt angajaţi pe 
încredere. 

Se auzi vocea stewardesei: „Începem coborârea spre 
Orașele Gemene... vă rugăm aduceţi scaunele în poziţie 
verticală... prindeţi-vă centurile de siguranţă...”. 

Sandy Savarano începu să anticipeze privirea pe care o 
s-o vadă în ochii lui Lacey Farrell în momentul în care o va 
împușca. 


123 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


27 


Firma Royve Realty se găsea la întretăierea străzii 50 cu 
France Avenue South în Edina. Inainte de a pleca de 
acasă, Lacey studie harta încercând să-și dea seama care 
era cea mai bună rută, pentru a ajunge acolo. Mama ei 
remarcase cândva că era de mirare cum Lacey putea să 
aibă un simţ practic extraordinar și un simţ al orientării 
atât de prost. Avea categoric dreptate în ce privește ultima 
parte, își zise Lacey clătinând din cap. New York-ul era 
floare la ureche - n-avea decât să facă un semn și, 
împreună cu clientul ei, taxiul îi ducea oriunde voia. Un 
oraș atât de întins ca Minneapolis totuși, cu atâtea zone 
rezidenţiale larg răspândite, era cu totul altceva. „Cum am 
să-i pot duce pe oameni să vadă case dacă mă rătăcesc la 
fiecare cinci minute?” se întrebă ea. 

Urmând atentă harta, ajunse totuși la firma respectivă 
greșind drumul numai o singură dată. Parcă mașina, apoi 
rămase un moment în fața intrării firmei Royce Realty, 
privind prin ușa mare de sticlă. 

işi dădu seama că sediul agenţiei era mic, dar atrăgător. 
Camera de primire avea pereţii lambrisaţi cu lemn de 
stejar acoperiţi cu fotografii de case, un covor vesel roșu 
cu albastru, un birou standard și fotoliile piele ce păreau 
confortabile. Un coridor scurt ducea din camera de 
primire spre un cabinet. Prin ușa deschisă văzu o femeie 
care lucra la un birou. 

Trase adânc aer în piept. „Dacă trec scena asta cu 
succes, își zise ea, voi fi gata să-mi fac curând debutul pe 
Broadway. Asta, firește, dacă am să mă mai întorc 
vreodată la New York.” Când deschise ușa agenţiei, un 
clopoțel îi anunţă sosirea. Femeia ridică privirea de la 
birou, apoi veni să o întâmpine. 

— Sunt Millicent Royce, zise ea întinzându-i mâna, iar tu 
trebuie să fii Alice Carroll. 


124 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Lacey o plăcu imediat. Era o femeie chipeșă, de aproape 
de șaptezeci de ani, al cărei trup voluminos era îmbrăcat 
într-un costum foarte bine croit de culoare închisă și al 
cărei ten neridat nu purta niciun fel de fard. Părul de un 
alb argintiu era strâns într-un coc la spate, ceea ce-i 
aducea aminte de bunica ei. 

Zâmbetul îi era plăcut, dar când se așeză Lacey își dădu 
seama că Millicent Royce o studia atentă cu ochii ei 
albaștri pătrunzători. Fu mulțumită că se îmbrăcase în 
jacheta maron și pantalonii gri. Era o ţinută conservatoare, 
dar atrăgătoare și avea în plus stil. În afară de asta, fusese 
întotdeauna convinsă că această combinaţie îi purtase 
noroc la întâlnirile în vederea perfectării unor vânzări. 
Poate că acum o va ajuta să-și găsească și o slujbă. 

Millicent Royce se așeză vizavi de ea. 

— Se pare că este o zi teribil de încărcată, așa încât nu 
am prea mult timp, spuse ea cu un aer de scuză. Vorbește- 
mi despre tine, Alice. 

Lacey se simţea ca și cum s-ar fi aflat într-o cameră de 
interogatoriu, cu lumina îndreptată asupra ei. Ochii lui 
Millicent nu-i părăsiră nicio clipă faţa în timp ce vorbi. 

— la să vedem. Tocmai am împlinit treizeci de ani. Sunt 
sănătoasă. Viaţa mea s-a schimbat mult în ultimul an. 

„Dumnezeu știe cât este de adevărat”, se gândi ea. 

— Sunt din Hartford, Connecticut, iar după ce am 
terminat colegiul am lucrat opt ani pentru un doctor care 
s-a retras la pensie. 

— Ce anume ai făcut? o întrebă doamna Royce. 

— Secretariat, treburi de birou, puţină contabilitate, 
întocmirea formelor medicale. 

— Atunci știi să lucrezi cu computerul? 

— Da, știu. Urmări privirea femeii care se îndreptă spre 
computerul de pe birou, lângă care era un vraf de hârtii. 

— Slujba asta presupune să răspunzi la telefon, să ţii 
dosarele la zi, să pregătești documentaţia pentru noi 
dosare, să stabilești contacte cu potenţiali cumpărători 
când apar oferte noi. Nu este vorba de vânzările propriu- 

125 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


zise. De asta mă ocup eu. Dar trebuie să-ţi pun o întrebare: 
Ce te face să crezi că o să-ţi placă domeniul vânzărilor 
imobiliare? 

„Faptul că-mi place să fac asocierea între om și casa 
care i se potrivește, se gândi Lacey. Imi place să ghicesc 
exact ceea ce-și dorește clientul și să văd cum i se 
luminează privirea când îl duc într-o casă sau într-un 
apartament și știu că este exact ceea ce el sau ea își 
dorește. Imi plac negocierile care duc la stabilirea 
preţului.” 

Lăsând deoparte toate aceste gânduri, spuse: 

— Ştiu că nu mai vreau să lucrez la cabinetul unui 
doctor şi întotdeauna acest domeniu mi-a trezit 
curiozitatea. 

— Înţeleg. Ei bine, am să-l sun pe doctorul tău care s-a 
retras la pensie să vorbesc cu el și dacă garantează pentru 
tine - ceea ce sunt sigură că o să facă atunci aș zice să 
încercăm. Ai numărul lui de telefon? j 

— Nu. Şi l-a schimbat şi-l ține secret. li era teamă să nu 
fie contactat de foștii săi pacienti. 

Din ușoara încruntătură a lui Millicent Royce, Lacey 
putea să spună că această doamnă evident exigentă găsea 
răspunsul ei prea evaziv. 

Își aminti ce-i spusese George Svenson: „Oferă-te să 
lucrezi gratuit câteva săptămâni, chiar o lună”. 

— Am o sugestie, spuse Lacey. Lucrez o lună fără să mă 
plătiţi. După aceea, dacă sunteţi mulţumită de mine, mă 
angajaţi. Sau dacă dumneavoastră consideraţi că nu am 
nicio aptitudine pentru această muncă, îmi spuneţi și asta 
este. Susţinu fără să clipească privirea fermă a lui 
Millicent Royce. Nu veţi regreta, adăugă calmă. 

Doamna Royce ridică din umeri. 

— În Minnesota, Țara Lacurilor, asta este o ofertă ce nu 
poate fi refuzată. 


126 


- MARY HIGGINS CLARK - 


28 


— De ce domnul Landi nu a fost informat despre lucrul 
ăsta mai devreme? întrebă calm Steve Abbott. 

Era luni după-amiază. Abbott insistase să-l însoţească pe 
Jimmy la o întâlnire cu detectivii Sloane și Mars la sediul 
circumscripţiei de poliție numărul 19. 

— Vreau să știu ce se întâmplă! îi spusese Jimmy 
dimineaţă, iar furia din voce i se reflecta și în expresia 
feţei. Se întâmplă ceva. Poliţiștii trebuie să știe unde este 
Lacey Farrell. Nu se poate să fi dispărut așa, pur și simplu! 
Este martor într-un caz de crimă! 

— L-ai sunat? îl întrebă Steve. 

— Sigur că am făcut-o. Dar am întrebat de ea, iar ei mi- 
au recomandat pur și simplu să cer firmei Parker and 
Parker să desemneze un alt agent imobiliar care să se 
ocupe de vânzarea apartamentului. Nu de asta sunasem. 
Cred oare că asta mă preocupă pe mine, banii? Sunt niște 
idioţi! Le-am spus că mă duc să vorbesc cu ei și că vreau 
răspunsuri. 

Abbott știa că scoaterea imaginii lui Heather de pe 
picturile murale nu făcuse altceva decât să-i sporească 
furia și depresia lui Jimmy Landi. 

— Vin cu tine, insistase el. 

Când au ajuns, detectivii Sloane și Mars îi conduseră 
într-o cameră de interogatorii. Au recunoscut cu multă 
reticență că Lacey Farrell fusese inclusă în programul de 
protecţie a martorilor din cauza unei încercări de a fi 
ucisă. 

— Am întrebat de ce domnul Landi nu a fost informat 
până acum despre ce i s-a întâmplat domnișoarei Farrell, 
repetă Abbott. Vreau un răspuns. 

— Domnule Abbott, zise Sloane luând o ţigară, l-am 
asigurat pe domnul Landi că ancheta continuă și așa este. 
Nu renunțăm până când nu-l găsim și nu-l condamnăm pe 
ucigașul Isabellei Waring. 

127 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


— Mi-aţi turnat o poveste mincinoasă despre un tip care- 
și trimite omul în apartamente scumpe ca potenţial 
cumpărător și se întoarce apoi ca să le jefuiască, interveni 
Jimmy, furia lui explodând din nou. Şi atunci mi-aţi spus că 
moartea lui Isabelle nu s-a datorat decât faptului că a fost 
într-un loc unde nu trebuia să fie și într-un moment 
nepotrivit. Acum îmi spuneţi că această Farrell este 
inclusă în programul pentru protecţia martorilor și 
recunoașteţi că jurnalul lui Heather v-a fost furat de sub 
nas chiar de aici, din sediul poliţiei. Nu vă jucaţi cu mine. 
Asta nu a fost o moarte întâmplătoare, iar voi aţi știut 
lucrul ăsta chiar din prima zi. 

Eddie Sloane văzu furia și disprețul care străluceau în 
privirea lui Jimmy Landi. „Nu-l condamn, se gândi 
detectivul. Fosta lui soţie este moartă; noi pierdem ceva 
ce-i era destinat lui și care putea fi dovada crucială; femeia 
care a dus ucigașul în apartamentul fostei lui soţii a 
dispărut. Înţeleg, pentru că știu cum m-aș simţi eu.” 

Pentru amândoi detectivii cele patru luni care trecuseră 
din acea seară de octombrie care fusese primit telefonul la 
911 din apartamentul de pe East Seventieth numărul 3 
fuseseră îngrozitoare. Pe măsură ce cazul lua amploare, 
Eddie era recunoscător pentru implicarea și colaborarea 
cu biroul procurorului federal Baldwin. 

— În circumscripţia numărul 19 a avut loc o crimă, i-a 
spus procurorul de district procurorului general Baldwin, 
și, vă place sau nu, suntem însărcinaţi cu ancheta pe toată 
durata. O să împărtășim informaţiile pe care le avem cu 
voi, firește, dar trebuie să procedaţi și voi la fel. Când 
Savarano va fi prins, vom colabora în stabilirea felului în 
care va pleda în cazul în care veţi ajunge la o înţelegere cu 
el. Dar vom colabora numai - și, repet, numai dacă nu veţi 
încerca să ne păcăliţi. Suntem interesaţi în acest caz și 
avem de gând să ne implicăm. 

— Nu a fost o poveste mincinoasă, domnule Landi, 
interveni aprins Nick Mars. Dorim să-l găsim pe ucigașul 
doamnei Waring la fel de mult ca și dumneavoastră. Dar 

128 


- MARY HIGGINS CLARK - 


dacă domnișoara Farrell n-ar fi luat jurnalul acela din 
apartamentul lui Isabelle Waring, după cât se pare în 
ideea ce a vi-l da dumneavoastră, am fi putut ajunge mult 
mai departe în această investigaţie. 

— Dar acest jurnal a fost furat după ce a ajuns aici, zise 
Steve Abbott cu o voce periculos de calmă. lar acum 
dumneavoastră sugeraţi că s-ar putea ca domnișoara 
Farrell să fi intervenit în jurnal? 

— Nu credem că a făcut-o, dar nu putem fi siguri, 
recunoscu Sloane. 

— Fiţi sincer cu noi, detective. Nu prea sunteţi sigur de 
nimic, cu excepţia faptului că vă ocupați de această 
investigaţie ca niște cârpaci, izbucni Abbott, evident furios 
acum. Haide, Jimmy. Cred că este timpul să angajăm 
propriul nostru detectiv. Dacă o lăsăm pe seama poliţiei, 
nu cred că o să aflăm vreodată ce se întâmplă. 

— Asta ar fi trebuit să fac din clipa în care am primit 
telefonul despre Isabelle! - zise Jimmy, ridicându-se. Vreau 
să-mi daţi înapoi copia de pe jurnalul fiicei mele înainte de 
a o pierde și pe asta. 

— Am făcut și noi copii mai multe, spuse Sloane calm. 
Nick, adu setul pe care ni l-a dat domnul Landi. 

— Imediat, Eddie. 

— Domnule Landi, interveni Sloane în timp ce așteptau, 
ne-aţi spus că aţi citit jurnalul înainte de a ni-l da nouă. 

Ochii lui Jimmy Landi se întunecară. 

— Da. 

— Aţi spus că l-aţi citit cu atenţie. Rememorând totul, aţi 
putea confirma că într-adevăr așa aţi făcut? 

— Ce înseamnă cu atenție? întrebă Jimmy iritat. M-am 
uitat prin el. 

— Ascultaţi, domnule Landi, îmi închipui cât de greu vă 
este, dar am să vă rog să-l citiţi din nou și de data asta cu 
atenţie. Noi l-am cercetat cu foarte mare grijă și, cu 
excepţia câtorva referiri ambigue în primele pagini la ceva 
implicând un incident care s-a întâmplat în Cartierul de 
Vest, n-am putut găsi nimic potenţial util. Dar doamna 

129 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


Waring i-a spus lui Lacey Farrell că ea a găsit în aceste 
pagini ceva ce ar putea fi folosit pentru a dovedi că 
moartea fiicei dumneavoastră nu a fost un accident... 

— Isabelle ar fi găsit ceva suspect până și în catehismul 
de la Baltimore, zise Jimmy clătinând din cap. 

N-au mai scos niciun cuvânt până când se întoarse Nick 
Mars cu un plic pe care i-l întinse lui Landi. 

Jimmy i-l smulse din mână și-l deschise. Scoţând foile 
din el, le frunzări, apoi se opri la ultima pagină. O citi, 
după care se uită la Mars. 

— Acum ce mai încercaţi să puneţi la cale? întrebă el. 

Sloane avu senzaţia îngrozitoare că urma să audă ceva 
ce n-ar fi vrut să știe. 

— Vă spun chiar aici, pe loc, că erau mai multe foi decât 
astea, zise Landi. Ultimele două-trei foi din setul pe care vi 
l-am dat nu erau scrise pe hârtie liniată. Îmi amintesc 
pentru că nu se înţelegea deloc ca lumea. Originalele 
acestor pagini trebuie să fi fost pătate de sânge... N-am 
putut rezista să le citesc. Deci unde sunt? Le-aţi pierdut și 
pe astea? 


130 


- MARY HIGGINS CLARK - 


29 


Când ajunse pe aeroportul Minneapolis - St. Paul, Sandy 
Savarano se duse de la avion direct la bagaje de unde-și 
recuperă valiza neagră. După ce găsi o toaletă pentru 
bărbaţi, intră și se încuie într-o cabină. Puse valiza pe 
scaunul de WC și o deschise. 

Luă o oglindă de mână și o trusă cu fermoar în care se 
aflau o perucă cenușie, niște sprâncene cenușii dese și o 
pereche de ochelari rotunzi cu rame de baga. 

Işi scoase lentilele de contact dezvăluindu-și ochii negri 
precum cărbunele, apoi, cu mișcări abile, își așeză peruca 
și o pieptănă în așa fel încât să-i ascundă o parte din 
frunte; își lipi sprâncenele false și-și puse ochelarii. 

Cu un creion dermatograf adăugă niște pete de 
bătrâneţe pe frunte și pe dosul mâinilor. Mai scoase din 
valiză o pereche de botine ortopedice pe care și le puse în 
locul pantofilor Gucci cu care era încălţat. 

În cele din urmă despachetă un palton de tweed cu 
umeri laţi și puse înapoi în valiză sacoul pe care-l purtase 
în avion. 

Bărbatul care ieși din cabină arăta cu douăzeci de ani 
mai bătrân și complet diferit de cel care intrase. 

Se duse apoi la biroul de închiriat mașini unde-i fusese 
rezervată o mașină pe numele James Burgess din 
Philadelphia. Deschise portmoneul și scoase permisul de 
conducere și o carte de credit. Permisul era un fals 
deștept; cartea de credit era reală, fiind deschis un cont pe 
care să-l folosească sub numele de Burgess. 

Un aer rece îl întâmpină când ieși de la terminal și se 
alătură grupului de oameni care așteptau autobuzul să-i 
ducă în zona de unde urmau să ia mașinile închiriate. Cât 
așteptă, studie harta pe care funcţionarul de la biroul de 
închirieri o marcase pentru el și începu să memoreze 
rutele care-l duceau și-l scoteau din oraș și să aprecieze 
timpul de care avea nevoie pentru asta. li plăcea să 


131 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


planifice totul cu mare grijă. Nicio surpriză - acesta era 
motto-ul lui. Ceea ce făcea ca sosirea neașteptată a acelei 
Farrell la apartamentul lui Isabelle Waring să fie cu atât 
mai iritantă. Fusese surprins și făcuse o greșeală lăsând-o 
să scape. 

Ştia că faptul că era încă un om liber se datora atenţiei 
pe care o acorda detaliului, în timp ce atâţia dintre colegii 
săi care absolviseră școala de reeducare executau acum 
condamnări grele la închisoare. Numai gândul îl făcu să se 
înfioare. 

Zornăitul unei uși de celulă... Să te trezești și să știi că 
ești prins acolo, că niciodată lucrurile nu vor fi altfel... Să 
ai senzaţia că zidurile și plafonul se strânge peste tine, te 
presează, te sufocă... 

Sub șuvițele de păr pe care le pieptănase cu atâta grijă 
ca să-și acopere fruntea simțea cum se formează 
broboanele de sudoare. „Mie n-o să mi se întâmple așa 
ceva, își promise el. Mai degrabă mor.” 

Autobuzul se apropie. Nerăbdător, ridică braţul ca să fie 
sigur că vehiculul oprește. Era nerăbdător să înceapă 
misiunea de a o găsi pe Lacey Farrell. Atâta vreme cât era 
în viaţă, rămânea o ameninţare constantă pentru libertatea 
lui. 

Când autobuzul se opri să se urce, simţi că îl lovește 
ceva în picior, în spate. Se întoarse și se trezi în faţa femeii 
care stătuse pe locul de lângă el în avion. Valiza ei se 
răsturnase și-l lovise peste picior. 

Ochii li se întâlniră, iar el trase adânc aer în piept. Nu-i 
despărțeau decât câţiva centimetri și totuși în expresia ei 
nu era nici urmă de recunoaștere. Îi zâmbi scuzându-se. 

Ușile autobuzului se deschiseră. Savarano urcă, știind 
că femeia asta neîndemânatică tocmai i-a confirmat că sub 
această deghizare se poate apropia de Farrell fără teama 
de a fi recunoscut. De data asta, nu va avea nicio șansă să- 
i scape. Era o greșeală pe care nu o va repeta. 


132 


- MARY HIGGINS CLARK - 


30 


După ce Millicent Royce acceptă să o supună la o 
perioadă de probă fără să o plătească, Lacey propuse să 
rămână în continuare restul după-amiezei pentru a se 
familiariza cu dosarele din computer și a parcurge poșta 
care se strânsese pe birou. 

După patru luni de întrerupere, a fost o adevărată 
plăcere să stea din nou la birou, să vadă ofertele, să se 
familiarizeze cu preţurile caselor în zona de care se ocupa 
agenţia. 

La ora trei, doamna Royce duse un potenţial cumpărător 
să vadă un apartament și o rugă pe Lacey să răspundă la 
telefon. Primul apel fu cât pe ce să fie un dezastru. 
Răspunse Royce Realty, Lace...”. Trânti receptorul și 
rămase cu ochii holbaţi la telefon. Fusese pe punctul să-și 
dea numele adevărat. Un moment mai târziu, telefonul 
începu să sune din nou. Îl ridică. Probabil era aceeași 
persoană. Ce să spună? Vocea de la capătul celălalt al 
firului părea ușor iritată. 

— Am impresia că s-a întrerupt, spuse ea în chip de 
scuză. 

Timp de o oră telefonul a tot sunat, iar Lacey s-a ocupat 
atentă de fiecare apel. Destul de târziu, când nota un 
mesaj prin care cabinetul  dentistului confirma 
programarea lui Millicent Royce pentru săptămâna 
următoare, își dădu seama că faptul că se află din nou în 
mediul ei ar putea fi o cursă. Ca o măsură de precauţie 
revăzu toate mesajele pe care le luase. O femeie telefonase 
să spună că soţul ei a fost transferat la Minneapolis și că 
un prieten i-a sugerat să sune la agenţia Royce pentru a o 
ajuta să găsească un apartament. 

Lacey i-a pus întrebările pe care i le-ar fi pus un 
adevărat agent imobiliar: ce preţ este dispusă să 
plătească? Câte dormitoare? Dacă are pretenţii în ce 
privește limita de vechime a casei? Dacă amplasarea 


133 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


instituţiilor de învățământ este un factor? Răspunsurile le 
consemnase chiar în stenografia caracteristică unui agent 
imobiliar. 

„Sunt mândră de tine”, își zise copiind pe o altă foaie de 
hârtie mesajul femeii respective, atentă să nu fie prea 
evidente cunoștințele ei în domeniu. La sfârșitul mesajului 
adăugă: „Perspectivă potenţială bună datorită mutării 
imediate”. Poate că și asta părea prea în cunoștință de 
cauză, se gândi ea, dar lăsă adnotarea când își ridică 
privirea și o văzu pe Millicent că apare. 

Doamna Royce arăta obosită și fu evident încântată să 
găsească mesajele și să vadă cât de eficient se ocupase 
Lacey de poșta ei. Era aproape ora cinci. _ 

— Atunci ne vedem dimineaţă, Alice? În vocea ei era o 
notă de speranţă. 

— Absolut, zise ea. Dar am o întâlnire la prânz pe care 
nu o pot contramanda. 


În drum spre oraș, Lacey simţi că o cuprinde disperarea. 
Ca de obicei, nu avea niciun plan pentru seară, iar gândul 
de a se întoarce în apartament și a pregăti încă o masă 
solitară îi trezea repulsie. „Am să mă duc la sala de 
gimnastică și am să lucrez o vreme, hotări ea. Poate că 
atunci am să fiu suficient de obosită ca să pot dormi.” 
Când ajunse la sală, veni spre ea Ruth Wilcox. 

— Ia ghicește? îi zise ea cu un ton conspirativ. Tom 
Lynch a fost de-a dreptul dezamăgit când a văzut că n-ai 
apărut după-amiază. M-a întrebat dacă nu cumva ai fost 
mai devreme. Alice, cred că te place. 

Dacă așa e, atunci place o persoană care nu există cu 
adevărat, se gândi Lacey cu o umbră de amărăciune. 
Rămase la sală numai o jumătate de oră, apoi se duse 
acasă. Beculeţul robotului clipea. O sunase Tom la patru și 
jumătate: „Credeam că o să te găsesc la gimnastică, Alice. 
Mi-a făcut plăcere seara de vineri. Dacă preiei mesajul 
până la șapte și vrei să cinăm, sună-mă. Numărul meu 
este...”. 

134 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Lacey opri robotul și șterse mesajul fără să mai aștepte 
să-i audă numărul de telefon. Era mai ușor să facă asta 
decât să petreacă încă o seară lângă cineva de a cărui 
prezenţă s-ar fi bucurat în alte condiţii. 

Își pregăti un sandviș cu șuncă, salată verde și roșii. Și 
dintr-o dată își aminti - „asta mâncam și în seara de 
dinainte să moară Isabelle Waring. Isabelle a telefonat, iar 
eu n-am vrut să ridic receptorul. Eram obosită și nu 
doream să stau de vorbă cu ea.” 

Își aduse aminte că în mesajul pe care-l lăsase pe robot 
Isabelle i-a spus că a găsit jurnalul lui Heather și că el 
exista ceva ce o face să creadă că ar putea avea dovada că 
moartea lui Heather nu fusese un accident. 

„Dar în dimineaţa următoare, când m-a sunat la agenţie, 
nu mi-a mai vorbit despre asta, își aminti Lacey. lar când 
m-am dus cu Caldwell să vadă apartamentul, ea era în 
bibliotecă citind jurnalul. Şi câteva ore mai târziu era 
moartă.” 

Imaginile care-i treceau prin minte amenințau să o facă 
să se înece în timp ce sfârșea sandvișul: Isabelle în 
bibliotecă plângând în timp ce citea jurnalul, Isabelle 
implorând-o, cu ultima suflare, să-i dea jurnalul tatălui lui 
Heather. 

„Ce m-a deranjat? Era ceva în legătură cu biblioteca în 
după-amiaza aceea, ceva ce am remarcat în timp ce 
vorbeam cu Isabelle, aflată înăuntru. Ce oare?” Refăcu în 
minte după-amiaza respectivă, încercând să-și amintească 
imaginea care-i scăpa. În cele din urmă renunţă. Pur și 
simplu nu-și putea aminti. 

„Să renunțăm pentru moment, își zise ea. Mai târziu am 
să-mi pun memoria în poziţia caută-și-găsește. În definitiv, 
mintea este un computer, nu-i așa?” 

În noaptea aceea în visele ei apăru imaginea lui Isabelle 
ținând un creion verde în mână și plângând în timp ce 
citea jurnalul lui Heather în ultimele ceasuri ale vieţii ei. 


135 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


31 


După ce se cază la Radisson Plaza Hotel, Sandy 
Savarano petrecu restul primei sale zile în Minneapolis 
aplecat peste cartea de telefon și făcând o listă cu centrele 
de gimnastică din zona metropolitană. 

Făcu o a doua listă cu agenţiile imobiliare, trecând într-o 
coloană separată pe cele care se ocupau și de vânzări. Ştia 
că Lacey Farrell va trebui să încerce să găsească o slujbă 
fără să beneficieze de referinţe și existau puţine șanse ca 
aceste agenţii să angajeze pe cineva fără să aibă 
posibilitatea să-l verifice. O să înceapă să sune la celelalte 
a doua zi. 

Planul lui era simplu. O să spună că face un studiu 
neoficial pentru Asociaţia Naţională a Agenţilor Imobiliari 
pentru că există dovezi tot mai numeroase că persoanele 
din grupa de vârstă dintre douăzeci și cinci și treizeci de 
ani nu intră în domeniul afacerilor imobiliare. Studiul 
necesită răspuns la două întrebări: Agenţia a angajat pe 
cineva din această grupă de vârstă ca agent, secretar sau 
recepţioner în ultimele șase luni, și, dacă da, este bărbat 
sau femeie? 

Ca să verifice sălile de gimnastică, avea însă nevoie de 
un alt plan. Întrebările astea nu i-ar fi de niciun folos acolo 
pentru că majoritatea celor care frecventează aceste săli 
sunt din respectiva grupă de vârstă. Asta înseamnă că 
depistarea lui Farrell prin aceste centre va fi mai riscantă. 

Practic o să se ducă la sălile de gimnastică, o să se 
prefacă că este interesat să le frecventeze, apoi o să arate 
fotografia lui Farrell. Era o fotografie mai veche, din anii 
de colegiu, dar încă semăna cu ea. O să susţină că este 
fiica lui și că a părăsit căminul părintesc după o 
neînțelegere în familie. Încerca să o găsească pentru că 
mama ei este bolnavă și este îngrijorată de ea. 

Din fericire, nu erau multe săli de gimnastică în zona 
metropolitană, așa că nu-i va lua prea multă vreme. 


136 


- MARY HIGGINS CLARK - 


La ora cinci, Sandy era gata să iasă să facă o plimbare. 
Centrul comercial din apropiere era întunecat acum, 
vitrinele nemaifiind luminate. 

Sandy știa că putea ajunge pe jos până la Missisippi. 

O luă spre dreapta și porni spre fluviu, siluetă solitară 
care, pentru un observator întâmplător, părea un bărbat 
de circa șaizeci de ani care probabil n-ar trebui să umble 
singur prin noapte. 

Observatorul întâmplător n-avea nici cea mai mică idee 
cât de mult greșea în îngrijorarea lui, deoarece în această 
plimbare, Sandy Savarano începu să simtă curioasa 
plăcută emoție care-l încerca ori de câte ori pornea să 
vâneze o victimă și adulmeca apropierea zonei în care se 
afla vânatul. 


137 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


32 


Marţi dimineaţă, când sosi Millicent Royce, la ora nouă, 
Lacey aștepta în faţa firmei Royce Realty. 

— Salariul nu este chiar atât de bun, zise Millicent 
râzând. 

— Doar am convenit, replică Lacey. Şi vă pot spune că- 
mi place slujba. 

Doamna Royce descuie ușa și le întâmpină căldura din 
interior. 

— În primul rând am să pun de cafea, zise ea. Cum îţi 
place? 

— Fără zahăr, vă rog. 

— Regina, secretara mea care tocmai m-a părăsit ca să 
crească un copil, obișnuia să pună două linguriţe cu vârf 
cu zahăr și nu se îngrășa nici măcar o uncie. Îi spuneam că 
este un motiv serios să urăști pe cineva. 

Lacey se gândi la Janey Boyd, secretară la Parker and 
Parker care ronţăia toată ziua prăjituri sau o ciocolată, dar 
continua să poarte măsura șase. 

— Era o fată la fel la... se opri brusc. La cabinetul 
doctorului, spuse, adăugând iute: Nu a stat prea mult, 
ceea ce a fost foarte bine. Era un exemplu negativ. 

Dacă Millicent Royce reţinea lucrul ăsta și propunea să 
sune o colegă pentru referinţe personale! Fii atentă, își 
zise Lacey, fii atentă. 

Exact în momentul acela sună primul telefon al zilei care 
fu o întrerupere salutară. La ora douăsprezece Lacey plecă 
să ia prânzul cu Kate Knowels. 

— Mă întorc la două, promise ea, iar după această 
întâlnire am să-mi iau un sandviș la birou, așa că dacă 
doriţi să stabiliți întâlniri în oraș, am să fiu aici. 


Ajunse la Radisson la douăsprezece douăzeci și cinci și o 
găsi pe Kate instalată la masă, mâncând o chiflă. 


138 


- MARY HIGGINS CLARK - 


— Pentru mine este și micul dejun și prânzul, îi spuse ea 
lui Lacey, așa că am început. Sper că nu te deranjează. 

— Deloc, spuse ea așezându-se vizavi. Cum merge 
spectacolul? 

— Grozav. 

Comandară amândouă omletă, salată și cafea. 

— Să nu mai pierdem vremea cu politeţurile, zise Kate 
zâmbind. Trebuie să recunosc că sunt curioasă. Am vorbit 
cu Tom în dimineaţa asta și i-am spus că o să luăm prânzul 
împreună. Mi-a spus că și-ar fi dorit să fi putut să vină și el 
cu noi și ţi-a transmis cele mai bune urări. Kate mai luă o 
chiflă. Tom mi-a zis că te-ai hotărât să te muţi aici doar 
pentru că ai fost o dată în vizită, când erai copil. Ce a făcut 
ca locul ăsta să-ţi rămână în minte și în suflet? 

Răspunde la întrebare cu o întrebare. 

— Tu ești tot timpul pe drumuri cu spectacolele. Nu-ţi 
amintești de unele orașe mai mult decât de altele? 

— Oh, sigur. Cele bune, cum ar fi ăsta, iar altele nu atât 
de bune. Să-ţi povestesc de cele nu atât de bune... 

Lacey se relaxă în timp ce Kate îi spuse povestea ei, 
momentul fiind perfect. „Mulţi oameni din lumea teatrului 
sunt așa, își zise ea cu nostalgie. Tata avea același talent; 
putea să facă interesantă chiar și o listă de cumpărături de 
la băcănie.” 

La cea de-a doua ceașcă de cafea reuși să îndrepte 
conversaţia spre prietenul pe nume Bill, pe care-l 
menţionase Kate. 

— Spuneai data trecută ceva despre un tip cu care ai 
ieșit, unul Bill nu mai știu cum. 

— Bill Merrill. Drăguţ băiat! Poate să fie Domnul 
Perfect, deși după felul în care merg lucrurile s-ar putea să 
nu știu niciodată. Totuși, continui să încerc. Ochii lui Kate 
începură să strălucească. Problema este că eu sunt foarte 
mult pe drumuri și călătorește și el tot timpul. 

— Cu ce se ocupă? 

— Este director de investiţii și se ocupă practic de 
China. 

139 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


Să nu fie tocmai acum în China, se rugă Lacey. 

— La ce bancă lucrează? 

— La Chase. 

Lacey învățase să urmărească licărul de curiozitate care 
indica faptul că era studiată. Kate era deşteaptă. Simţise 
că se încearcă să i se smulgă informaţii. „Am obţinut ce- 
am vrut să știu, se gândi Lacey. S-o lăsăm din nou pe Kate 
să vorbească.” 

— Cred că ar fi cel mai bine pentru tine să joci într-un 
spectacol de succes pe Broadway care să ţină capul de afiș 
zece ani, sugeră ea. 

— Ba bine că nu, zise zâmbind Kate. Dar așa ceva este 
imposibil. Mi-ar plăcea să pot rămâne la New York. In 
primul rând, din cauza lui Bill, firește, dar este clar că în 
câţiva ani și Tom o să ajungă acolo. Se îndreaptă evident 
către succes și New York-ul este locul unde va ateriza. 
Pentru mine ar fi grozav. Am copilărit împreună, așa că am 
fost ca niște fraţi, cei mai buni prieteni mai degrabă decât 
veri. Întotdeauna a fost alături de mine când am avut 
nevoie. Plus că Tom este exact tipul care pare să simtă 
când oamenii au nevoie de el. 

„Mă întreb dacă de aceea m-a invitat săptămâna trecută 
în oraș și m-a sunat aseară?” se gândi Lacey. Făcu un 
semn să li se aducă nota. 

— Trebuie să fug, îi explică ea iute. Este prima zi plină 
la slujbă. 


Sună de la un telefon public din hol și lăsă un mesaj 
pentru George Svenson. „Am informaţii noi privind cazul 
Heather Landi pe care trebuie să i le dau direct 
procurorului Baldwin”. 

După ce închise, traversă grăbită holul, conștientă că 
deja întârziase. Nu trecu niciun minut, când o mână cu 
pete maronii, de bătrâneţe, ridică receptorul, cald încă în 
urma atingerii ei. 

Sandy Savarano nu dădea niciodată telefoane a căror 
urmă putea fi luată. Planul lui era de a da cinci telefoane 

140 


- MARY HIGGINS CLARK - 


de aici, apoi de a merge în altă parte de unde să dea alte 
cinci, până când va epuiza lista cu agenţiile imobiliare. 
Formă numărul și când i se răspunse - Downtown 
Realty, își începu recitalul: 
— N-o să vă răpesc mult din timpul dumneavoastră. 
Lucrez la Asociaţia Naţională a Agenţiilor Imobiliare. 
Facem un sondaj neoficial... 


141 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


33 


Așa cum îi spusese detectivul Ed Sloane de la 
departamentul de poliţie din New York, procurorul federal 
Gary Baldwin nu suporta deloc ușor prostia. S-a înfuriat de 
telefonul pe care i-l dăduse după-amiaza trecută Sloane, 
informându-l că mai multe pagini din copia lui Jimmy Landi 
după jurnalul fiicei lui dispărură după cât se pare în timp 
ce se afla în posesia poliţiei. 

— Cum de-ai reușit să nu-l pierzi pe tot? răcnise el. Așa 
cum s-a întâmplat cu originalul! 

Când Sloane îi telefonă din nou douăzeci și patru de ore 
mai târziu, îi dădu lui Baldwin un al doilea prilej să-și verse 
nemulțumirea. 

— Am pus oamenii noștri să cerceteze copia jurnalului 
pe care ne-aţi dat-o și constatăm că lipsesc câteva pagini 
care, evident, sunt importante dacă cineva și-a asumat 
riscul de a le fura chiar de sub nasul vostru! Unde aţi pus 
jurnalul când l-aţi primit? La avizier? Unde aţi lăsat copia? 
Pe stradă? N-aţi pus și un bilet pe ea? „Dovadă într-un caz 
de crimă. Puteţi să o luaţi fără nicio jenă?” 

Ascultând tirada, detectivul Ed Sloane se gândea la ce- 
ar vrea să-i zică el procurorului! Şi el era furios că 
originalul, precum și alte câteva foi poate, dispăruseră din 
fișierul său încuiat, aflat în biroul brigăzii. 

Evident, era vina lui. Ţinea cheile de la cutie și de la 
fișet în buzunarul hainei pe care întotdeauna o scotea și o 
punea pe scaun, așa că practic oricine putea să i le ia din 
buzunar, să facă duplicate, apoi să i le pună la loc înaintea 
ca el să le observe lipsa. 

După ce dispăruse originalul, încuietoarea fusese 
schimbată. Dar el nu-și schimbase obiceiul de a uita să ia 
cheile din buzunarul hainei pe care o așeza pe spătarul 
scaunului. 


142 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Se concentră din nou asupra conversaţiei. Baldwin 
rămăsese în sfârșit aproape fără suflu, așa că Sloane 
profită de prilej ca să spună și el un cuvânt. 

— Domnule, v-am raportat lucrul ăsta ieri pentru că 
trebuia să știți. Acum vă sun pentru că, sincer, nu sunt 
sigur că Jimmy Landi este un martor de încredere în cazul 
de față. Ieri a recunoscut că de-abia și-a aruncat privirea 
peste jurnal când i l-a dat domnișoara Farrell. Plus că nu l- 
a avut decât o zi sau două. 

— Oh, jurnalul nu este chiar atât de voluminos, se răsti 
Baldwin. Poate fi citit cu atenţie doar în câteva ore. 

— Dar el nu a făcut-o, și asta este problema, zise emfatic 
Sloane, mulţumindu-i printr-un gest al mâinii lui Nick 
Mars, care-i pusese pe birou o ceașcă cu cafea. De 
asemenea, ameninţă să se dovedească dificil, spunând că 
are de gând să-și angajeze propriul detectiv. Iar partenerul 
lui Landi, Steve Abbott, a venit și el la întâlnire și l-a 
susținut pe Landi. 

— Nu-l condamn pe Landi, izbucni din nou Baldwin. lar 
intervenţia unui alt investigator în acest caz ar putea fi o 
idee bună, mai ales având în vedere că se pare că voi nu 
ajungeţi la niciun rezultat. 

— Ştiţi că nu este așa. N-ar face decât să ne stea în cale. 
Dar se pare că n-o să se întâmple totuși. Tocmai m-a sunat 
Abbott. Într-un fel, s-a scuzat. Mi-a spus că, gândindu-se 
mai bine, s-ar putea ca Landi să greșească în legătură cu 
paginile care crede că lipsesc. A spus că în seara în care 
Jimmy a primit jurnalul de la Lacey Farrell, i-a fost foarte 
greu să-l citească, așa că l-a lăsat deoparte. Iar în seara 
următoare s-a îmbătat mai întâi înainte să se apuce de el. 
Apoi, o zi mai târziu, i-am luat noi copia. 

— S-ar putea să greșească în legătură cu foile lipsă, dar 
noi n-o să știm niciodată, nu? replică Baldwin cu o voce de 
gheaţă. Şi chiar dacă greșește în legătură cu paginile 
neliniate, originalul jurnalului a fost furat clar când se afla 
în posesia voastră, ceea ce înseamnă că aveţi pe cineva 


143 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


acolo, la circumscripție, care lucrează pentru ambele 
părți. Vă sugerez să faceţi puţină curăţenie pe acolo. 

— Ne ocupăm de asta. Ed Sloane nu consideră necesar 
să-i spună lui Baldwin că a început să întindă curse pentru 
vinovat vorbind criptic prin sediul poliţiei despre o nouă 
dovadă în cazul Waring depozitată în fișetul său. 

— Ţine-mă la curent, încheie Baldwin conversaţia. Şi 
încearcă să nu mai pierzi nici o altă dovadă care ar putea 
apărea în acest caz. Crezi că ai să poţi să faci asta? 

— Da, am s-o fac. Și, dacă-mi amintesc eu bine, 
domnule, noi am fost cei care am găsit și am identificat 
amprenta lui Savarano pe ușa apartamentului lui Farrell 
după ce s-a pătruns în el, replică el înțepat. Şi cred că 
investigatorii dumneavoastră au fost cei care au certificat 
că el este mort. 

Faptul că i se închise telefonul la celălalt capăt al firului 
îi dovedi detectivului Sloane că reușise să-i transmită 
susceptibilului Baldwin mesajul său. Un punct pentru 
băieţii buni, se gândi el. 

Dar era o victorie amăgitoare, iar el știa lucrul ăsta. 


În tot restul după-amiezei, personalul lui Gary Baldwin a 
trebuit să suporte revărsarea frustrării lui din cauza 
anchetei aflate în impas. Apoi starea de spirit i se schimbă 
brusc când fu anunţat că martorul aflat sub protecţie, 
Lacey Farrell, are noi informaţii pentru el. 

— Am să aștept cât va fi nevoie, dar vezi că apelul ei să 
ajungă la mine în seara asta, îi spuse lui George Svenson, 
aflat la Minneapolis. 

După convorbire, Svenson se  îndreptă spre 
apartamentul lui Lacey și o aşteptă în mașină. Când sosi 
de la slujbă n-o lăsă nici măcar să intre în casă. 

— Tipul arde de nerăbdare să vorbească cu tine, îi spuse 
el, așa că o facem chiar acum. 

Plecară cu mașina lui. Svenson era un om tăcut de la 
natură și nu părea să considere necesar să vorbească 
banalităţi. În cursul perioadei de îndoctrinare la baza 

144 


- MARY HIGGINS CLARK - 


sigură din Washington, Lacey înţelesese că inspectorii 
federali detestau programul de protecţie a martorilor, că 
nu le făcea nicio plăcere să se ocupe de persoanele plasate 
sub acest program. Considerau că, în esenţă, erau blocaţi 
cu un fel de baby-sitting. 

Din prima zi la Minneapolis, Lacey hotărâse că, deși nu 
era deloc plăcut să depinzi de un străin, n-o să-i dea niciun 
motiv să o considere mai mult decât o pacoste minimă. În 
cele patru luni de când se afla acolo, singura cerere 
extraordinară pe care i-o adresase lui Svenson fusese 
permisiunea de a-și cumpăra mobila de la garajul unde se 
făcuseră soldări mai degrabă decât de la magazin. 

Lacey avea acum sentimentul că câștigase respectul 
tacit al lui Svenson. Conducând prin traficul aglomerat al 
serii, o întrebă de noua ei slujbă. 

— Îmi place. Mă simt ca o ființă întreagă când lucrez. 

Luă mormăitul lui drept un semn de aprobare. 

Svenson era singura persoană din tot orașul căreia i-ar fi 
putut povesti cum era pe punctul să izbucnească în lacrimi 
când Millicent Royce îi arătase fotografia unei nepoţele de 
cinci ani îmbrăcată în costum de baie. I-o amintise în 
asemenea măsură pe Bonnie, încât fusese copleșită de 
dorul de casă. Dar, firește, n-o să-i spună. 

Privind fotografia unui copil de vârsta lui Bonnie, i se 
făcuse din nou dor de nepoata ei, care nu se afla decât la o 
depărtare de trei ore de zbor. „Am să-i dau procurorul 
informaţia care m-ar putea ajuta să ajung în curând acasă, 
își zise ea. Vreau să mă duc acasă. Trebuie să mă duc 
acasă!” 


Pentru telefonul din seara asta pregătiseră o linie sigură 
într-o cameră de hotel. Inainte de a-i face legătura, 
Svenson îi spusese că o va aștepta în holul hotelului. 

Lacey auzi cum receptorul de la celălalt capăt al firului 
fu ridicat de la primul apel; îl auzi chiar pe Gary Baldwin 
identificându-se. Svenson îi întinse receptorul. 

— Succes, murmură el când ieși. 

145 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


— Domnule Baldwin, vă mulțumesc că aţi luat atât de 
repede legătura cu mine. Am o informaţie care, cred eu, s- 
ar putea să fie foarte importantă. 

— Sper, domnișoară Farrell. Despre ce este vorba? 

Lacey simţi un ușor resentiment și iritare. „Ce l-ar fi 
costat dacă m-ar fi întrebat ce mai fac, se gândi ea. Ce l-ar 
fi costat să fie civilizat? Nu mă aflu aici pentru că vreau eu. 
Sunt aici pentru că voi nu sunteţi în stare să prindeţi un 
ucigaș. Nu este vina mea că sunt martor într-un caz de 
crimă!” 

— Este vorba - începu ea rostind în mod deliberat rar 
cuvintele, ca și cum s-ar putea ca el să nu înţeleagă ce 
spune - despre faptul că am aflat că Rick Parker - vi-l 
amintiţi? este unul din Parkeri, de la firma Parker and 
Parker la care am lucrat - se afla la aceeași cabană de schi 
cu Heather Landi numai cu câteva ore înainte ca aceasta 
să moară, iar ea a părut înspăimântată, sau cel puţin 
foarte agitată, când l-a văzut. 

Urmă o pauză lungă, după care Baldwin întrebă: 

— Cum aţi putut afla această informaţie în Minnesota, 
domnișoară Farrell? 

Lacey își dădu brusc seama că nu se gândise la 
consecinţele acestei dezvăluiri înainte de convorbire. Nu 
spusese nimănui că făcuse și pentru ea o copie a jurnalului 
lui Heather înainte de a i-l da detectivului Sloane. Fusese 
deja ameninţată că va fi pusă sub acuzare pentru că luase 
originalul din camera lui Isabelle. Ştia că n-or să creadă 
niciodată că făcuse această copie numai pentru a-și 
respecta promisiunea dată lui Isabelle că o să-l citească. 

— Am întrebat cum aţi obţinut această informaţie, 
domnișoară Farrell, repetă Baldwin, vocea lui amintindu-i 
de o profesoară deosebit de severă pe care o avusese la 
școală. 

Lacey vorbi cu grijă, ca și cum și-ar fi croit drum pe un 
teren minat. 

— Mi-am făcut câţiva prieteni aici, domnule Baldwin. 
Unul dintre ei m-a invitat la o petrecere dată pentru 

146 


- MARY HIGGINS CLARK - 


membrii trupei care a prezentat spectacolul The King and 
I. Am stat de vorbă cu Kate Knowles, una dintre actriţe, 
Sl. 

— Şi pur şi simplu s-a întâmplat să explicați că Rick 
Parker se afla în cabana din Vermont doar cu câteva ore 
înainte ca Heather Landi să moară. Asta vreţi să-mi 
spuneţi, domnișoară Farrell? 

— Domnule Baldwin, sunteţi amabil să-mi spuneţi ce 
vreţi să sugeraţi? întrebă Lacey, știind că începuse să 
ridice vocea. Nu știu cât cunoașteţi despre trecutul meu, 
dar tata a fost muzician pe Broadway. Am văzut, și mi-a 
făcut mare plăcere, numeroase musicaluri. Cunosc teatrul 
muzical și cunosc oamenii din acest domeniu. Când am 
vorbit cu Kate Knowles, mi-am amintit că jucase într-un 
remake după The Boy Friend care a fost prezentat timp de 
doi ani pe Broadway. Am vorbit despre el. Văzusem acest 
spectacol, cu Heather Landi în rolul principal. 

— Nu ne-aţi spus niciodată că o cunoașteţi pe Heather 
Landi, o întrerupse Baldwin. 

— Nu era nimic de spus, protestă ea. Detectivul Sloane 
m-a întrebat dacă am cunoscut-o pe Heather Landi. 
Răspunsul pe care i l-am dat, și care se întâmplă să fie 
adevărul, este că nu, n-am cunoscut-o. La fel ca sute, sau 
poate mii de alţi oameni care merg la teatru, am văzut-o și 
eu jucând într-un musical. Dacă îl văd pe Robert de Niro 
într-un film, diseară, ar trebui să spun că l-am cunoscut? 

— Perfect, domnişoară Farrell, aveţi dreptate, zise fără 
pic de umor în voce. Deci aţi vorbit despre The Boy Friend. 
Şi după aceea? 

Lacey strângea cât putea receptorul în mâna dreaptă, 
zicându-și că trebuie să rămână calmă. 

— Întrucât jucase și Kate, mi s-a părut evident că 
trebuie să o fi cunoscut pe Heather Landi. Așa că am 
întrebat-o și am determinat-o să vorbească despre ea. Mi-a 
spus fără să o întreb că Isabelle Waring a abordat pe toată 
lumea care a jucat în spectacol întrebându-i dacă au avut 
impresia că Heather părea tulburată de ceva în ultimele 

147 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


zile înainte de a muri, și, dacă da, dacă au vreo idee care 
ar fi putut fi cauza. 

— Deștept din partea dumneavoastră, se  îndulci 
Baldwin. Ce a spus? 

— A spus același lucru pe care presupun că Isabelle l-a 
auzit de la toţi prietenii lui Heather. Da, Heather era 
tulburată. Nu, nu a spus nimănui de ce. Dar apoi - și 
acesta este motivul pentru care v-am sunat -, Kate mi-a 
spus că se gândește să o sune pe mama lui Heather să-i 
spună un lucru pe care și l-a amintit. Firește, ea a fost pe 
drumuri cu compania, și nu știa că Isabelle a murit. 

Din nou Kate vorbi clar și rar. 

— Kate Knowles are un prieten, care locuiește la New 
York. Îl chemă Bill Merrill. Este director pentru investiţii la 
Chase. După cât se pare este un prieten al lui Rick Parker, 
sau cel puţin îl cunoaște. Bill i-a spus lui Kate că stătea de 
vorbă cu Heather la barul cabanei de schi din Stowe în 
după-amiaza de dinaintea morții ei. Când a intrat Rick, ea 
a întrerupt după cât se pare conversaţia și a părăsit 
aproape imediat barul. 

— Este sigur că era în după-amiaza dinaintea morţii lui 
Heather? 

— Așa spune Kate. Ea a înţeles că Heather a fost foarte 
tulburată când l-a văzut pe Rick. Am întrebat-o dacă are 
vreo idee în legătură cu motivul care să o determine pe 
Heather să aibă o asemenea reacţie și Kate mi-a spus că, 
după cât se pare, Rick i-a făcut o măgărie lui Heather când 
a venit prima oară la New York, acum patru ani. 

— Domnișoară Farrell, permiteţi-mi să vă întreb ceva. 
Aţi lucrat pentru Parker and Parker timp de opt ani. Cu 
Rick Parker. Așa este? 

— Da, dar Rick Parker a fost la biroul din West Side 
până acum trei ani. 

— Înţeleg. Și în toată vremea asta, de când s-a întâmplat 
ce s-a întâmplat cu Isabelle, nu v-a spus niciodată că a 
cunoscut-o pe Heather Landi? 


148 


- MARY HIGGINS CLARK - 


— Nu, nu a făcut-o. Pot să vă reamintesc, domnule 
Baldwin, că mă aflu unde sunt pentru că Rick Parker mi-a 
dat numele lui Curtis Caldwell care se presupunea că este 
de la o prestigioasă firmă de avocaţi? Rick a fost singurul 
om de la firmă care a vorbit, sau se presupune că a vorbit, 
cu acel bărbat care s-a dovedit a fi ucigașul lui Isabelle 
Waring. N-ar fi fost firesc ca în săptămânile în care eu m- 
am ocupat de acest apartament și-i povesteam lui Rick 
despre Isabelle Waring și despre obsesia pe care o avea în 
legătură cu moartea fiicei ei, să-mi fi spus că o cunoscuse 
pe Heather? Eu categoric cred că așa ar fi trebuit. 

„Am dat jurnalul poliției a doua zi după moartea lui 
Isabelle, își zise Lacey. Le-am spus atunci că i-am dat o 
copie și lui Jimmy Landi, așa cum promisesem. Să fi spus 
ceva despre faptul că Isabelle mi-a cerut să-l citesc și eu? 
Sau să fi spus că mi-am aruncat o privire prin el? Işi frecă 
fruntea cu dosul palmei, încercând să-și amintească. Să nu 
mă întrebe cu cine am fost la spectacol, își zise ea. Numele 
lui Tom Lynch este în jurnal și cu siguranţă or să-l 
recunoască. N-o să le trebuiască multă vreme ca să afle că 
n-a fost o simplă coincidenţă.” 

— Deci, interveni Baldwin, dumneavoastră spuneţi că 
bărbatul care l-a văzut pe Rick Parker la Stowe este un 
director de investiții pe nume Bill Merrill, care lucrează la 
Chase. 

— Da. 

— Toate aceste informaţii v-au fost oferite voluntar la 
această întâlnire, întâmplătoare, cu domnișoara Knowles? 

Lacey ajunse la capătul răbdării. 

— Domnule Baldwin, în efortul de a obţine această 
informaţie pentru dumneavoastră am manipulat în așa fel 
lucrurile încât am aranjat un prânz cu o foarte drăguță și 
talentată actriţă pe care m-aș bucura să o am ca prietenă. 
Am minţit-o așa cum sunt nevoită să fac cu orice persoană 
pe care o cunosc în Minneapolis, cu excepţia lui George 
Svenson, firește. Este în interesul meu să prind orice 
informaţie de natură să-mi ofere șansa de a deveni din nou 

149 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


o ființă umană normală, demnă de încredere. Dacă aș fi în 
locul dumneavoastră, aș fi mult mai interesat să cercetez 
legătura dintre Rick Parker și Heather Landi, decât să mă 
port ca și cum eu aș fi pus ceva la cale. 

— N-am sugerat nimic de genul ăsta, domnişoară 
Farrell. O să dăm curs imediat acestei informaţii. Totuși, 
trebuie să recunoașteţi că nu sunt mulţi martorii incluși în 
programul de protecţie care reușesc să dea peste prietenul 
unei femei moarte, uciderea mamei acesteia fiind însăși 
cauza pentru care martorul se află sub protecţia acestui 
program. 

— Dar nici nu sunt multe mamele ucise din cauza 
faptului că nu sunt convinse că moartea fiicei lor a fost un 
accident. 

— O să cercetăm, domnişoară Farrell. Sunt sigur că vi s- 
a mai spus deja, dar este foarte important. Insist să fiţi 
extrem de prudentă și să nu coborâţi garda. Spuneţi că 
aveţi prieteni noi, ceea ce este bine, dar aveţi grijă ce le 
spuneţi. Întotdeauna, dar întotdeauna fiți prudentă! Dacă 
măcar o singură persoană știe unde puteţi fi găsită, va 
trebui să vă mutăm. 

— Nu vă faceţi probleme în legătură cu mine, domnule 
Baldwin, zise Lacey și cu o strângere de inimă își aduse 
din nou aminte că-i spusese mamei ei că se află la 
Minneapolis. 

După ce închise telefonul și porni să iasă din cameră, se 
simţi ca și cum greutatea întregii lumi se afla pe umerii ei. 
Practic, Baldwin nu dădea importanţă informaţiei pe care 
i-o oferise. El părea să nu creadă că există vreo 
semnificaţie în faptul că a existat o legătură între Rick 
Parker și Heather Landi. 

Lacey n-avea de unde să știe că în momentul în care a 
pus receptorul jos, procurorul federal Gary Baldwin le-a 
spus colaboratorilor săi care urmăriseră convorbirea: 

— Prima breșă reală! Parker este vârât până-n gât în 
treaba asta! Făcu o pauză, după care adăugă: lar Lacey 
Farrell știe mai mult decât spune. 

150 


- MARY HIGGINS CLARK - 


34 


„Poate că m-am înșelat în ce o privește pe Alice, își zise 
Tom în timp ce făcea duș după programul de la centrul de 
gimnastică. Poate că s-a supărat că n-am stat lângă ea la 
petrecere.” Pentru că a doua zi consecutiv nu venise la 
gimnastică și nici nu-i răspunsese la mesajul lăsat pe 
robot. 

Dar Kate îl sunase să-i spună de prânzul cu Alice, și 
Alice fusese cea care o invitase, așa că măcar plăcea pe 
cineva din familie, se gândi el. 

Dar de ce nu l-o fi sunat, pentru a-i spune că nu a putut 
sau că nu a primit mesajul la timp pentru a lua cina 
împreună? leși din duș și se șterse energic. Pe de altă 
parte, Kate îi spusese că Alice începuse să lucreze. Poate 
că de aceea nu-l sunase, decise el. 

Sau poate că există un alt tip? 

Sau poate că este bolnavă? 

Știind că lui Ruth Wilcox nu-i scapă nimic, Tom trecu pe 
la ea. 

— Din nou astăzi nici urmă de Alice Carroll, zise 
încercând să pară dezinvolt. Sau poate că acum vine la 
alte ore? 

Văzu licărul de curiozitate din privirea lui Ruth. 

— De fapt, tocmai voiam să o sun să întreb dacă nu i s-a 
întâmplat ceva, răspunse ea. A fost atât de punctuală, 
venind timp de două săptămâni în fiecare zi, încât pot să- 
mi închipui că s-o fi întâmplat ceva. Apoi zâmbi ușor. De ce 
n-aş suna-o chiar acum? Dacă răspunde, să-i spun că o 
cauţi și să ţi-o dau? 

Oh, Dumnezeule! se gândi mâhnit Tom. O să vuiască tot 
centrul că este ceva între el și Alice. „Dar nu uita că tu ai 
început”, își zise el. 

— Eşti o adevărată Dolly Levi, Ruth. Sigur, dacă 
răspunde, dă-mi-o. 


151 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


— Păcat, spuse Ruth după patru apeluri. Probabil că 
este în oraș, dar robotul merge. O să-i las un mesaj. 
Mesajul ei fu că un anumit gentleman foarte atrăgător se 
întreabă unde se ascunde Alice. 

„Ei bine, cel puţin asta o să-i spună ceva, se gândi Tom. 
Dacă nu este interesată să iasă cu mine, aș vrea să știu. 
Mă-întreb dacă n-o exista vreo problemă în viaţa ei.” 

Când ieși în stradă, rămase pe loc câteva minute 
întrebându-se ce vrea să facă. Dacă ar fi dat peste Alice la 
sala de gimnastică, ar fi invitat-o la cină sau la un film, sau 
cel puţin ăsta fusese planul lui. Filmul, care luase premiul 
Festivalului de la Cannes, rula în centru. 

Ştia că s-ar putea duce singur, dar pur și simplu nu-i 
venea. 

I se făcu frig. Stând acolo pe trotuar, încercând să se 
hotărască. În cele din urmă ridică din umeri și spuse cu 
voce tare: „De ce nu?”. O să se ducă la Alice. Dacă are 
noroc, o să fie acasă și o s-o întrebe dacă vrea să meargă 
la cinema cu el. 

Încercă din mașină din nou numărul ei de telefon și îi 
răspunse tot robotul. Încă nu ajunsese acasă. Parcă lângă 
clădirea în care locuia ea și o cercetă cu privirea, 
amintindu-și că Alice locuia la etajul al patrulea, iar 
ferestrele ei dădeau direct deasupra intrării principale. 

Ferestrele erau întunecate. „Am să aștept puţin, decise 
el, și dacă nu apare am să mă duc să-mi iau ceva de 
mâncare și am să sar peste film.” 

Trecuseră patruzeci de minute. Era pe punctul să plece, 
când apăru o mașină care opri în aleea semicirculară. Se 
deschise portiera și cobori Alice intrând hotărâtă în 
clădire. 

Câteva clipe mașina fu luminată de becul din stradă. 
Tom văzu că era un Plymouth verde-închis; părea să fie 
vechi de vreo cinci sau șase ani. Îl zări pe cel de la volan și 
fu încântat să constate că era un bărbat mai în vârstă. 
Categoric, ar fi un partener romantic puţin probabil pentru 
Alice. Interfonul era în hol. Tom apăsă pe 4F. 

152 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Când răspunse Alice, se gândi evident că era bărbatul 
care tocmai o adusese acasă. 

— Domnul Svenson? 

— Nu, Alice, este domnul Lynch, zise Tom simulând o 
voce foarte ceremonioasă. Pot să urc? 


Când Lacey deschise ușa, Tom își dădu seama că arăta 
obosită. Era palidă, faţa ei era de un alb aproape de 
alabastru. Pupilele ochilor i se părură enorme. Nu-și irosi 
vremea cu introduceri. 

— Evident, ceva nu este deloc în regulă, zise el cu 
îngrijorare în glas. Ce este, Alice? 

La vederea siluetei înalte, solide, care umplea cadrul 
ușii, a îngrijorării din privirea lui, din întreaga lui expresie, 
și dându-și seama că o invitase să iasă în oraș, iar ea îi 
ignorase telefonul, Lacey fu pe punctul de a ceda. 

Faptul că-i spuse Alice o făcu să-și recapete controlul, 
cel puţin un control modic. În cele douăzeci de minute cât 
durase drumul până acasă, se descărcase asupra lui 
George Svenson. 

— Care-i problema cu Baldwin ăsta? Eu îi dau informaţii 
care trebuie să fie utile în cazul ăsta, iar el mă tratează ca 
și cum aș fi un criminal! Pur și simplu m-a concediat, ca și 
cum aș fi un copil. Aș pleca imediat acasă și m-aș plimba 
pe Fifth Avenue cu o pancartă pe piept pe care aș scrie 
„Rick Parker este un ticălos, care trebuie să-i fi făcut ceva 
îngrozitor lui Heaher Landi când nu avea decât douăzeci și 
unu de ani și de-abia sosise la New York, pentru că patru 
ani mai târziu ea era încă evident înspăimântată de el. 
Cine știe ceva, vă rog să vină și să spună!” 

— Ila-o ușor, Alice, liniștește-te, îi zisese Svenson. Şi 
adevărul era că avea o voce care putea să liniștească și o 
leoaică, darămite pe Lacey. Tinea de slujba lui, firește! 

Pe drum spre casă o cuprinse o altă teamă. Dacă 
Baldwin sau cineva din personalul său încearcă să 
vorbească cu mama ei, sau cu Kit pentru a se asigura că 
nu le spusese unde se află! O să vadă prin mama ca prin 

153 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


sticlă, și asta imediat, se gândi ea. Niciodată nu va fi în 
stare să-i păcălească. „Spre deosebire de mine, ea n-a 
învățat niciodată să fie o mincinoasă desăvârșită. Dacă 
Baldwin o să creadă că mama știe, o să mă ducă în altă 
parte. N-aș mai putea trece prin toată treaba asta încă o 
dată!” 

În definitiv, aici, în Minneapolis, avea un fel de slujbă și 
cel puţin începuturile a ceva care să semene a viață 
personală. 

— Alice, nu m-ai invitat să intru. Chiar dacă n-o faci, eu 
n-am nicio intenţie să plec. 

Şi aici l-a cunoscut pe Tom Lynch! 

— Te rog, intră, zise Lacey încercând să zâmbească. Mă 
bucur că te văd Tom. Tocmai eram pe punctul să-mi pun 
un foarte necesar pahar cu vin. Vrei și tu? 

— Aș fi bucuros. Tom își scoase haina și o aruncă pe un 
scaun. Ce-ai zice să fac eu onorurile? Vinul este în 
frigider? 

— Nu, de fapt este în pivniţă, glumi ea. Bucătăria 
micuţului apartament consta dintr-o plită și un cuptor 
foarte mici, o chiuvetă în miniatură și un frigider de 
mărimea unui băruleţ. 

— Pot să aprind un foc în această cameră uriașă? 
întrebă el ridicând dintr-o sprânceană. 

— Ar fi foarte drăguţ, din partea ta. Eu am să aştept pe 
verandă. 

Lacey deschise dulapul și puse niște alune într-un bol. 
Cu două minute în urmă era pe punctul de a ceda nervos, 
iar acum glumea. Evident, prezenţa lui Tom a schimbat 
lucrurile. 

Se așeză într-un colţ al canapelei; Tom se așeză pe 
scaun și-și întinse picioarele cât erau de lungi. Ridică 
paharul spre ea toastând; 

— Este bine să fii cu tine, Alice. Apoi deveni serios. 

Trebuie să-ţi pun o întrebare și te rog să fii sinceră. 
Există un bărbat în viaţa ta? 


154 


- MARY HIGGINS CLARK - 


„Da, există se gândi Lacey, dar nu în felul în care crezi 
tu. Bărbatul din viața mea este un ucigaș care mă 
urmărește.” 

— Există cineva, Alice? o întrebă încă o dată. 

Lacey se uită îndelung la el. „Ie-aș putea iubi, își zise 
ea. Poate că deja am început să te iubesc.” Își aminti de 
gloanţele care-i șuierau pe lângă cap, de sângele care 
ţâșnea din umărul lui Bonnie. 

„Nu, nu pot să risc. Sunt un paria, își zise ea. Dacă 
Caldwell sau cum l-o fi chemând află că sunt aici, va veni 
după mine. Nu pot să-l expun pe Tom la un asemenea 
pericol.” 

— Da, mă tem că este cineva în viaţa mea, îi spuse 
făcând eforturi să nu-i tremure vocea. 

Zece minute mai târziu, Tom plecă. 


155 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


35 


Rick Parker dusese peste o duzină de potenţiali 
cumpărători să vadă apartamentul Waring. De câteva ori 
părea că este pe punctul de a perfecta vânzarea, dar de 
fiecare dată potenţialul cumpărător s-a retras în ultimul 
minut. Acum avea o altă posibilitate serioasă, Shirley 
Forbes, o femeie divorțată, de vreo cincizeci de ani. 
Fusese să vadă casa de trei ori și aranjase să se 
întâlnească cu ea din nou la zece și jumătate. 

În dimineaţa asta, când se apropie de ușa biroului său, 
auzi telefonul sunând. Era detectivul Ed Sloane. 

— Rick, n-am mai vorbit de vreo două săptămâni, spuse 
Sloane. Cred că ar fi bine să treci astăzi pe aici. Vreau să 
văd dacă între timp ţi s-a mai îmbunătăţi memoria. 

— N-am ce să-mi amintesc, se răsti Rick. 

— O, ba da, ai. La ora douăsprezece. Să fii aici. 

Rick tresări când Sloane întrerupse brusc legătura. 

Se lăsă să cadă pe scaun și-și frecă fruntea, care se 
acoperea tot mai mult cu broboane reci de sudoare. Din 
cauza pulsaţiilor sălbatice pe care le simţea în cap, parcă 
țeasta-i era pe punctul de a exploda. 

„Beau prea mult, își zise el. Trebuie să o las mai moale.” 
Noaptea trecută făcuse un tur al barurilor favorite. Se 
întâmplase oare ceva? se întrebă Rick. Își aminti vag că la 
sfârșit ajunsese la restaurantul lui Landi pentru un ultim 
păhărel, deși acesta nu era în circuitul său obișnuit. A vrut 
să vadă portretele lui Heather din picturile murale. 

„Uitasem că fuseseră șterse, se gândi el. Să fi făcut vreo 
prostie cât am fost acolo? I-oi fi zis ceva lui Jimmy despre 
picturi? Am spus ceva despre Heather?” Ultimul lucru de 
care avea nevoie în dimineaţa asta era să se întoarcă în 
apartamentul lui Heather înainte de a fi nevoit să se ducă 
să vorbească cu Sloane, dar n-avea nicio posibilitate să 
amâne întâlnirea. Shirley Forbes îi spusese în mod expres 
că vine de la doctor. Ştia că atât mai trebuia să afle tatăl 


156 


- MARY HIGGINS CLARK - 


său, că lăsase să-i scape printre degete o altă potenţială 
vânzare a acestui apartament. 

— Rick! 

Ridică privirea ca să-l vadă pe R.J. Parker Sr. în faţa 
biroului încruntându-se la el. 

— Am fost la Landi să iau cina aseară, spuse tatăl lui. 
Jimmy vrea ca apartamentul ăla să fie vândut. I-am spus că 
ai pe cineva azi dimineaţă care este foarte interesat. M-a 
anunţat că l-ar da bucuros cu o sută de mii ieftin decât 
preţul cerut, numai să scape de el. 

— Tocmai plec să mă întâlnesc cu doamna Forbes, tată. 

Dumnezeule! - se gândi el RJ. a fost la Landi aseară. Aș 
fi putut să dau peste el! Însăși ideea unei asemenea 
întâlniri dezastruoase îi acceleră pulsaţiile pe care le 
simţea în creier. 

— Rick, interveni tatăl lui, nu trebuie să-ţi mai spun că, 
cu cât scăpăm mai repede de locul ăsta, cu atât sunt mai 
puţine șansele ca Jimmy să afle... 

— Știu, tată, știu. Trebuie să plec, zise împingând 
scaunul în spate. 


— Îmi pare rău. Este exact ceea ce doresc, dar știu că n- 
am să am un moment de liniște singură aici. Am să mă 
gândesc tot timpul la felul în care a murit sărmana femeie, 
prinsă în capcană, fără apărare. 

Shirley Forbes își anunţă decizia în timp ce era cu Rick 
în dormitorul unde murise Isabelle Waring. Totul în 
apartament fusese lăsat intact. Forbes se uită în jur. 

— Am văzut toate relatările din ziare referitoare la 
crimă pe Internet, zise ea, vorbind mai încet, ca și cum i-ar 
fi mărturisit un secret. Din câte am înţeles, doamna 
Waring ședea rezemată chiar de această tăblie. Cu ochii 
nefirești de mari în spatele lentilelor exagerat de groase, 
doamna Forbes arătă spre pat. Am citit totul despre asta. 
Se odihnea chiar aici, în propriul ei dormitor, iar cineva a 
intrat și a împușcat-o. Poliţia crede că a încercat să fugă, 
dar ucigașul i-a blocat ușa, așa că s-a dat înapoi spre pat și 

157 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


a ridicat mâinile în sus ca să se apere. De aceea era atât 
de plină de sânge pe mâini. Și apoi a venit agentul 
imobiliar, exact la timp ca să o audă cum implora să fie 
lăsată în viaţă. Gândește-te numai, ar fi putut fi ucis și 
agentul, ceea ce ar fi însemnat două crime în acest 
apartament. 

Rick se întoarse brusc. 

— În regulă. Aţi luat o hotărâre, așa că haideţi să 
plecăm. 

Femeia îl urmă traversând livingul și coborând scările. 

— Mi-e teamă că v-am supărat, domnul Parker. Îmi pare 
foarte rău. Aţi cunoscut-o pe Heather Landi sau de 
doamna Waring? 

Lui Rick îi venea să-i smulgă ochelarii ăia idioţi de la 
ochi și să-i calce în picioare. Îi venea să o dea de-a 
berbeleacul pe scări pe femeia asta stupidă, care nu venise 
decât să se uite și să-i irosească lui timpul. Probabil că 
alesese locul ăsta numai din cauza crimei. N-avea niciun 
fel de intenţie să cumpere. 

Avea și alte apartamente pe care i le-ar fi putut oferi, 
dar să le ia dracu”, își zise el. Îl cruţă să se mai obosească 
să o dea afară, luându-i-o ea înainte. 

— Acum chiar trebuie să mă grăbesc. Am să vă sun în 
câteva zile ca să văd dacă apare altceva. 

Și a plecat. Rick intră în debara, deschise dulapul de 
rufe și extrase o sticlă de băutură dintr-un ascunziș. O luă 
în bucătărie, scoase un pahar și-l umplu pe jumătate cu 
vodcă. Sorbind lung, se așeză pe un scaun la bufetul care 
separa bucătăria de sufragerie. 

Atenţia îi fu atrasă de o mică lampă de la capătul 
bufetului. Avea suportul în formă de ceainic. Își amintea 
foarte bine de ea. 

— Este lampa mea norocoasă, lampa lui Aladin, îi 
spusese Heather într-o zi când o zărise într-un magazin de 
second hand pe strada 80, în Cartierul de Vest. Am să pun 
mâna pe ea ca să am noroc. Apoi, ridicând-o sus, închisese 
ochii și începuse să incanteze cu o voce sumbră: „Spirite 

158 


- MARY HIGGINS CLARK - 


atotputernic, îndeplinește-mi dorinţa. Fă în așa fel încât să 
obţin rolul pentru care mă prezint la audiție. Pune numele 
meu sus, în lumina reflectoarelor”. Apoi, cu voce 
îngrijorată, adăugase „Și nu-l lăsa pe Baba să se supere 
prea tare pe mine că am cumpărat un apartament fără 
permisiunea lui”. 

Se întoarse apoi spre el încruntată și-i spuse: „Sunt 
banii mei, sau cel puţin mi-a zis că-i pot folosi așa cum 
vreau eu, dar în același timp știu că ţine să aibă un cuvânt 
de spus când este vorba de casa în care o să locuiesc aici. 
Este și așa destul de îngrijorat de hotărârea mea de a 
părăsi colegiul mai devreme și a mă muta aici singură”. 

Apoi îi zâmbise din nou - avea un zâmbet minunat, își 
aminti Rick - și pusese încă o dată mâna pe lampă. «Dar 
poate că n-o să se supere. Pun pariu că descoperirea 
acestei lămpi „magice” este un semn că totul va fi bine.» 

Rick privi lampa. Se întinse și o luă în mână. 

Săptămâna următoare, Heather îl rugase să anuleze 
vânzarea și să-i returneze depozitul pe care-l depusese. „I- 
am spus mamei că am văzut un apartament care-mi place. 
Ea a fost foarte tulburată. Mi-a spus că tatăl meu, ca să-mi 
facă o surpriză, îmi cumpărase deja un apartament pe East 
Seventieth, colţ cu Fifth Avenue. Nu pot să-i spun că eu 
mi-am cumpărat altul fără permisiunea lui. Pur și simplu 
nu-l cunoști, Rick”, îl implorase ea. „Rick, te rog, agenţia 
este proprietatea familiei tale, mă poţi ajuta”. Rick ţinti 
peretele de deasupra chiuvetei și aruncă lampa cu toată 
forţa de care era capabil. 

Spiritul din lampă îi dăduse lui Heather rolul din 
spectacol. După aceea nu prea i-a mai fost de mare ajutor. 


Detectivul sub acoperire Betty Ponds, femeia care se 
prezentase lui Rick sub numele de Shirley Forbes, raporta 
detectivului Sloane la circumscripţia de poliţie. 

— Parker este atât de nervos încât poate ceda în orice 
moment, spuse ea. Ar fi trebuit să-i vezi privirea când i-am 


159 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


descris cum a murit Isabelle Waring. Rick Parker este 
speriat. 

— Are și de ce, îi spuse Sloane. Federalii tocmai stau de 
vorbă cu un tip care poate spune că Parker s-a aflat la 
Stowe în după-amiaza de dinaintea morții lui Heather 
Landi. 

— La ce oră îl aștepți? întrebă Ponds. 

— La prânz. 

— Păi este aproape prânzul. Eu o șterg. Nu vreau să mă 
vadă. 

S-a făcut douăsprezece și un sfert, douăsprezece și 
jumătate. La ora unu, Sloane telefonă la Parker and 
Parker. I se spuse că Rick nu s-a întors la birou de când 
plecase pentru întâlnirea de la zece și jumătate. 

A doua zi dimineaţa, era clar că Rick Parker, de bună 
voie sau silit, dispăruse. 


160 


- MARY HIGGINS CLARK - 


36 


Lui Lacey îi era clar că nu mai putea merge la centrul de 
gimnastică Twin Cities pentru că ar continua să dea nas în 
nas cu Tom Lynch. Deși îi spusese că există altcineva în 
viața ei, era sigură că dacă se văd zi de zi la sală, or să 
sfârșească în mod inevitabil să iasă împreună, și pur și 
simplu nu mai putea suporta plasa de minciuni și născociri 
pe care era nevoită să o ţeasă în permanenţă. 

Nu exista nicio îndoială că-l plăcea și că voia să-l 
cunoască. Se imagina stând la masă vizavi de el, cu o 
farfurie de paste și un pahar de vin roșu în faţă, 
povestindu-i despre mama și tatăl ei, despre Kit, Jay și 
copii. 

Dar nu mai suporta istoriile despre o mamă care se 
presupunea că locuiește în Anglia, despre școala la care nu 
fusese niciodată și despre inexistentul ei prieten. 

Kate Knowles spusese că Tom iubește New York-ul și că 
acolo va ajunge în cele din urmă. Cât de bine cunoaște el 
orașul? Se gândi ce grozav ar fi să-l ducă într-unul din 
tururile Jack Farrell, să-i arate tot orașul. 

În zilele care urmară imediat după vizita lui Tom, Lacey 
constată că, în momentul în care reușea în sfârșit să 
adoarmă și ea, avea vise vagi despre el. În visele astea, 
suna cineva la ușă iar ea deschidea și el spunea exact așa 
cum vorbise la interfon în seara aceea: „Nu, Alice, este 
domnul Lynch”. 

Dar în cea de-a treia noapte visul se schimbă. De data 
asta, când Tom venea pe coridor spre ea, se deschise ușa 
liftului și ieși Curtis Caldwell cu pistolul în mână, aţintit 
spre spatele lui. 

În noaptea aceea Lacey se trezi ţipând, încercând să-l 
avertizeze pe Tom, încercând să-l tragă în apartament, să 
zăvorască ușa în așa fel încât să fie în securitate înăuntru. 

Dată fiind starea ei generală de deprimare, slujba la 
Millicent Royce era de-a dreptul salvatoare. La invitaţia lui 


161 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


Millicent, Lacey mersese cu ea la câteva întâlniri pentru 
vânzări, fie pentru a arăta case unor potenţiali clienţi, fie 
pentru a obţine noi oferte. 

— Va fi mult mai interesant pentru tine când o să ajungi 
să cunoști bine zona, îi spuse doamna Royce. Ai auzit 
vreodată că vânzarea unei proprietăţi este o chestiune de 
amplasare? E 

Amplasare, amplasare, amplasare. In Manhattan, o 
vedere spre parc sau spre fluviu ridica în mod spectaculos 
preţul unui apartament. Lacey se trezi tânjind să-i 
povestească lui Millicent despre unii dintre clienţii ei 
excentrici cu care avusese de a face de-a lungul anilor. 

Cel mai greu îi era serile. Erau lungi și goale. Joi seara 
se hotări să meargă la un film. Sala era pe jumătate goală, 
cu rânduri întregi de locuri neocupate, dar exact când 
începu filmul, pe culoarul dintre scaune apăru un bărbat, 
trecu de rândul pe care ședea ea, se întoarse, privi în jur și 
se așeză chiar în spatele ei. 

În semiîntunericul din sală nu putea spune decât că era 
de înălțime medie și subţire. Inima începu să-i bată cu 
putere. 

În timp ce pe ecran era prezentată distribuţia, Lacey 
auzi cum scârțâie scaunul din spatele ei, omul așezându-se 
mai bine, simţi mirosul floricelelor din punga pe care o 
avea cu el. Apoi, brusc, o mână o bătu pe umăr. Aproape 
paralizată de frică, îi trebui un efort supranatural să 
întoarcă încet capul și să se uite la el. 

Tipul ţinea ridicată o mănușă. 

— Este a dumneavoastră doamnă? o întrebă. Era sub 
scaunul dumneavoastră. N 

Lacey nu rămase să vadă filmul. li era imposibil să se 
concentreze la ce se petrecea pe ecran. 


Vineri dimineața, Millicent o întrebă ce planuri are 
pentru weekend. 


162 


- MARY HIGGINS CLARK - 


— O să caut o sală sau un club de gimnastică. Cel la 
care mergeam este bun, dar nu are teren de squash și-i 
simt într-adevăr lipsa. 

„Firește, nu ăsta este motivul real pentru care nu mă 
mai duc la Centrul de gimnastică Twin Cities,” se gândi ea, 
totuși nu este un răspuns complet necinstit. 

— Am auzit că este un club nou în Edina despre care se 
spune că are un teren mare de squash, îi spuse Millicent. 
Lasă-mă să mă interesez. 

În câteva minute se întoarse la biroul lui Lacey cu 
zâmbetul cuiva care-și îndeplinea obiectivul propus. 

— Am avut dreptate. Și pentru că de-abia au deschis, fac 
o reducere dacă te înscrii acum. 

Când Millicent plecă, mai târziu, la una din întâlnirile ei, 
îl sună pe George Svenson. Avea pentru el două cereri: 
Voia să vorbească din nou cu procurorul Gary Baldwin. 

— Am dreptul să știu ce se întâmplă, îi spuse ea. Și apoi 
adăugă: Lumea a început să devină prea curioasă la 
Centrul de gimnastică Twin Cities. Mă tem că trebuie să-ţi 
cer să-mi avansezi taxa de înscriere la un alt club. 

„Cerșetoareo, îşi zise ea disperată  așteptându-i 
răspunsul. Nu sunt numai mincinoasă, ci și cerșetoare!” 

Dar Svenson nu ezită. 

— Perfect. Schimbarea o să-ţi facă bine. 


163 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


37 


Lottie Hoffman citea ziarele new-yorkeze în fiecare 
dimineaţă la micul ei dejun solitar. Timp de patruzeci și 
cinci de ani, până acum ceva mai mult de un an, le citea 
împreună cu Max. Lui Lottie încă nu-i venea să creadă că, 
în acea zi de început de decembrie, Max ieșise să-și facă 
plimbarea lui obișnuită de dimineaţă și nu se mai întorsese 
niciodată. 

Îi reţinu atenţia un articol pe pagina a treia din Daily 
News: Richard J. Parker Jr., căutat pentru a fi anchetat în 
legătură cu uciderea lui Isabelle Waring, dispăruse. Ce se 
întâmplase cu el? se întrebă ea nervoasă. 

Lottie se ridică și se duse la biroul din living. Din 
sertarul de la mijloc scoase scrisoarea pe care Isabelle 
Waring i-o trimisese lui Max chiar cu o zi înainte de a fi 
ucisă. O citi încă o dată. 


Dragă Max. 

Am încercat să-ţi telefonez astăzi, dar numărul tău nu 
este înregistrat, și de aceea iți scriu. Sunt sigură că 
trebuie să fi auzit că Heather a murit într-un accident în 
decembrie. Moartea ei a fost, firește, o mare pierdere 
pentru mine, dar circumstanțele în care a murit au fost 
deosebit de tulburătoare. 

Făcând curățenie în apartamentul ei, am dat peste 
jurnalul ei și se referă la intenția de a se întâlni cu tine 
pentru a lua prânzul împreună. Asta se întâmpla cu numai 
cinci zile înainte de moartea ei. După aceea, nu mai face 
nicio referire la tine sau la prânzul luat împreună. În 
schimb, următoarele două însemnări făcute în jurnal 
denotă că era evident tulburată, deși nu există niciun 
indiciu referitor la ce ar fi putut-o necăji. 

Max, tu ai lucrat la restaurantul lui Jimmy în primii 
cincisprezece ani de viață ai lui Heather. Ai fost cel mai 
bun șef de sală pe care l-a avut vreodată și știu cât de mult 


164 


- MARY HIGGINS CLARK - 


regretă că l-ai părăsit. Îţi aduci aminte când Heather avea 
doi anisori, iar tu făceai tot felul de giumbușlucuri ca să o 
faci să stea nemișcată pentru pictorul care îi făcea 
portretul pe picturile murale? Heather te-a iubit și a avut 
încredere în tine și sper să-ți fi făcut confidente când v-aţi 
întâlnit. 

În orice caz, vrei să mă suni? Stau în apartamentul lui 
Heather. Numărul este 555=2437. 

Lottie puse scrisoarea înapoi în sertar și se întoarse la 
masă. Luă ceașca de cafea și-și dădu seama că mâna 
dreaptă îi tremură atât de tare încât fu nevoită să o apuce 
și cu stânga. Din dimineața aceea îngrozitoare când a 
răspuns la sonerie și a deschis ușa ca să găsească în faţa 
ei un poliţist... ei bine, din acea îngrozitoare dimineaţă a 
început să simtă fiecare din cei șaptezeci și patru de ani pe 
care-i avea. 

Se întoarse cu gândul la momentele acelea. A sunat-o pe 
Isabelle Waring, își aminti nervoasă. A fost foarte șocată 
când i-a spus că Max fusese ucis de un șofer care a fugit 
de la locul faptei cu două zile înainte de moartea lui 
Heather. Atunci, încă mai credea că moartea lui fusese un 
accident. 

Își aduse aminte că Isabelle o întrebase dacă avea vreo 
idee în legătură cu ce vorbiseră Max și Heather. 

Max spunea întotdeauna că în domeniul în care lucrează 
el auzi multe, dar înveţi să-ţi ţii gura închisă. Lottie clătină 
din cap. Ei bine, trebuie să fi încălcat această regulă când 
a vorbit cu Heather, își zise ea, iar acum știa că asta l-a 
costat viaţa. 

Încercase să o ajute pe Isabelle. „I-am spus ce am știut, 
își zise ea. l-am spus că n-am cunoscut-o niciodată pe 
Heather, deși am fost cu grupul să văd spectacolul The 
Boyfriend când a jucat ea.” Apoi, curând după aceea, 
Lottie ieșise cu același grup la Mohonk Mountain House, 
stațiunea din Catskills. O văzuse acolo pe Heather pentru 
a doua - și ultima - oară. „Mă plimbam, își amintea ea, și 
am văzut un cuplu în costume de schi, ţinându-se pe după 

165 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


mijloc. Se vedea că erau îndrăgostiți până peste urechi, ca 
doi porumbei. Am recunoscut-o pe Heather, dar nu și pe 
tipul cu care ea.” În seara aceea îi spusese lui Max despre 
asta. 

«L-am întrebat despre prietenul lui Heather, își aminti 
ea. Când i l-am descris, Max a știut despre cine vorbeam și 
a fost teribil de tulburat. Mi-a spus că tot ce știa el despre 
bărbatul acela ar face să mi se ridice părul în cap. Max a 
spus că omul a fost foarte prudent, că nu exista nici cea 
mai mică suspiciune împotriva lui, dar știa sigur că este un 
gangster și un traficant de droguri. 

Max nu mi-a spus numele bărbatului, își zise Lottie, iar 
când să i-l descriu lui Isabelle în seara aceea, când am 
sunat-o, ea a spus: „Aud pe cineva jos. Trebuie să fie 
agentul imobiliar. Dă-mi numărul tău. Te sun eu imediat”.» 

De abia mai târziu a înţeles ce trebuia să se fi întâmplat. 
Cel care a pătruns în apartament în momentul în care ea 
vorbea la telefon cu Isabelle Waring trebuie să fi fost 
ucigașul. Isabelle a murit pentru că n-a încetat să caute 
motivul pentru care a murit Heather. 

Iar acum Lottie era convinsă că Max este mort pentru că 
o avertizase pe Heather în legătură cu bărbatul cu care se 
vedea. 

„lar dacă l-aș vedea pe omul ăsta, l-aș putea identifica, 
își zise ea, dar slavă Domnului că nimeni nu știe lucrul 
ăsta.” 

Dacă era sigură de ceva, atunci era sigură de faptul că, 
indiferent ce-i spusese Max lui Heather când o avertizase, 
el n-o implicase pe Lottie. Ştia că Max n-ar fi pus-o 
niciodată în pericol. 

Şi dacă vine poliţia la ea, se întrebă brusc. Oare ce și-ar 
dori Max să facă? 

Răspunsul fu foarte liniștitor și îi veni ca și cum el ar fi 
stat la masă, vizavi de ea. „Să nu faci absolut nimic, 
Lottie”, o avertiză el. „Să-ţi ţii gura”. 


166 


- MARY HIGGINS CLARK - 


38 


Sandy Savarano constată că toată această căutare îi ia 
mai mult timp decât se așteptase. Unele agenţii imobiliare 
îi răspundeau cu solicitudine. Cele care-i spuneau că au 
angajat tinere între douăzeci și cinci și treizeci și cinci de 
ani trebuiau verificate, ceea ce însemna supraveghere la 
faţa locului. Alte agenţii refuzau să-i dea informaţii la 
telefon, ceea ce însemna că și ele trebuiau supravegheate. 

Dimineţile se ocupa de agenţii, acordând cea mai mare 
atenţie celor mici. De obicei erau birouri la stradă, iar el se 
putea plimba în sus și în jos, aruncând priviri înăuntru ca 
să vadă ce se petrece. Unele erau operate în mod evident 
de câte două persoane. Cele care se dovedeau a fi mai 
complexe, mai prospere, îi reţineau mai puţin atenţia. 
Asemenea agenţii nu erau genul care să angajeze pe 
cineva fără o verificare temeinică. 

Sfârșitul după-amiezelor și-l petrecea ocupându-se de 
sălile de gimnastică și cluburile de întreţinere fizică. 
Înainte de a intra într-unul din ele, parcă o vreme în 
apropiere, urmărind oamenii care intrau și ieșeau. 

Sandy nu avea nici cea mai mică îndoială că, în cele din 
urmă, o s-o găsească pe Lacey Farrell. Felul de slujbă pe 
care probabil îl căutase și genul de petrecere a timpului 
liber pe care se baza îi erau mai mult decât suficiente 
pentru a-l conduce la ea. O persoană nu-și schimbă 
obiceiurile doar pentru că și-a schimbat numele. O s-o 
găsească. Era doar o chestiune de timp. 

Lui Sandy îi făcea plăcere să se gândească la Junior, un 
informator a FBI pe care-l depistase la Dallas. Singurul 
indiciu pe care-l avea fusese că omul era ahtiat după sushi, 
un fel de mâncare japoneză. Problema era că sushi era 
foarte la modă și în ultima vreme o mulțime de restaurante 
japoneze se deschiseseră la Dallas. Sandy parcase lângă 
restaurantul Sushi Zen, iar Junior tocmai ieșea. 


167 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


Lui Sandy îi plăcea să-și amintească expresia, de pe faţa 
lui Junior când și-a dat seama că geamul fumuriu al 
mașinii este coborât și a înţeles ce urma să se întâmple. 
Primul glonţ îl trăsese în burtă. Sandy voia să trezească 
toți peștii ăia cruzi pe care-i mâncase. Cel de-al doilea 
direct în inimă. lar al treilea - în cap. 

Vineri, spre sfârșitul dimineţii, Sandy se duse să verifice 
firma Royce Realty din Edina. Femeia cu care vorbise la 
telefon i se păruse genul de profesoară severă, pedantă. [i 
răspunse la primele întrebări destul de amabil. Da, lucrase 
o tânără pentru ea, o tânără de douăzeci și șase de ani 
care intenționa să dea testul pentru a fi confirmată la 
firmă, dar o părăsise pentru a-și crește copilul. 

Sandy întrebase dacă tânără fusese înlocuită. 

Pauza care urmă îi trezi curiozitatea. Asta nu însemna 
nici negare, nici confirmare. 

— Am în vedere un candidat, îi spuse în cele din urmă 
doamna Royce. Şi da, se încadra în categoria de vârstă de 
douăzeci și cinci - treizeci și cinci de ani. 

Când ajunse la Edina, trase mașina în parcarea 
supermagazinului, vizavi de biroul firmei Royce. Rămase 
înăuntru vreo douăzeci de minute, studiind detaliile 
locului. Lângă agenţie era un magazin de delicatese, unde 
intra și ieșea destulă lume. Ceva mai jos era de asemenea 
un alt magazin, și acela destul de aglomerat. Nu văzu 
totuși pe nimeni intrând sau ieșind de la Royce Realty. 

În cele din urmă coborî din mașină, traversă strada și 
trecu pe lângă agenţie privind ca din întâmplare înăuntru. 
Apoi se opri ca pentru a examina conţinutul unei reclame 
expuse în vitrina agenţiei. 

Văzu că în camera de primire era un birou. Hârtiile 
frumos aranjate sugerau că de obicei era ocupat. Şi, 
privind mai în spate, văzu o femeie corpolentă cu părul 
argintiu stând la o masă într-un birou particular. 

Sandy se hotări să intre. 


168 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Millicent Royce își ridică privirea când clopoţelul de la 
ușă îi anunţă intrarea vizitatorului. Văzu un bărbat cu 
părul albit, îmbrăcat conservator, care, după aprecierea ei, 
se apropia cam de șaizeci de ani. Se ridică să-l întâmpine. 

Povestea lui fu simplă și directă. Este Paul Gilbert și 
vizitează Minneapolis cu afaceri pentru cei 3M - „Asta 
înseamnă Minnesota, Mining and Manufacturing”, îi 
explică el cu un zâmbet de scuză. 

— Soţul meu a lucrat acolo toată viaţa lui, îi răspunse 
Millicent, fără să prea înţeleagă de ce ar trebui să o irite 
faptul că străinul crede că ea n-ar înțelege ce înseamnă cei 
3M. 

— Soţul fiicei mele este transferat aici, iar ei i s-a spus 
că Edina este un loc încântător pentru a se instala aici. Ea 
este însărcinată, așa că m-am gândit că aș putea să caut 
eu o casă pentru că tot sunt aici. 

Millicent Royce lăsă deoparte orice sentiment de iritare. 

— Ce tată bun sunteţi! exclamă ea. Acum permiteţi-mi 
să vă pun doar câteva întrebări, ca să am o idee de ceea ce 
și-ar dori fiica dumneavoastră. 

Sandy dădu clar și fără grabă răspunsurile 
corespunzătoare în ce privește numele presupusei lui fiice, 
adresa și necesităţile familiei, care includeau „o grădiniță 
pentru copilul ei de patru ani, o curte destul de mare în 
spate și o bucătărie mare - îi place să gătească”. Plecă 
după o jumătate de oră cu cartea de vizită a lui Millicent 
Royce în buzunar și cu promisiunea ei de a-i găsi exact 
casa care-i trebuie. De fapt, îi spusese că are la vânzare 
una care ar putea fi perfectă. 

Sandy traversă strada și se instală din nou în mașină, cu 
ochii aţintiţi spre intrarea în biroul firmei. Dacă folosește 
cineva biroul din camera de primire, atunci probabil că 
este plecată să ia prânzul, își închipui el, și o să se întoarcă 
curând. 

Zece minute mai târziu, o blondă între douăzeci și 
treizeci de ani intră în agenţie. Clientă sau secretară? se 
întrebă Sandy. leși din mașină și traversă din nou strada, 

169 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


având grijă să nu fie văzut de nimeni din interiorul biroului 
firmei Royce. Rămase câteva minute în faţa vitrinei 
magazinului de delicatese, citind o ofertă. Cu colțul 
ochiului privea din când în când în biroul agenţiei 
imobiliare. 

Tânăra se așezase la biroul din camera de primire și 
vorbea plină de însufleţire cu doamna Royce. 

Din nefericire pentru el, Sandy nu putea citi cuvintele de 
pe buze. Dacă ar fi putut, ar fi aflat că Regina spunea: 
„Millicent, nu ai nici cea mai mică idee cât de bine este să 
stai la biroul ăsta în comparaţie cu creșterea unui copil cu 
colici! Și trebuie să recunosc că secretara ta cea nouă ţine 
lucrurile într-o ordine mult mai mare decât mine!” Nervos 
că și-a pierdut atâta timp, Sandy se întoarse grăbit la 
mașină și plecă. Alt ghinion, își zise el. Întrucât existau și 
alte posibilităţi în zonă, hotărî să continue verificarea 
agenţiilor din suburbii. Voia totuși să fie înapoi în 
Minneapolis până spre sfârșitul după-amiezei, când era 
momentul propice să se ocupe de cluburile de întreţinere a 
condiţiei fizice. 

Următorul club de pe lista lui era centrul Twin Cities 
Gym, de pe Hennepin Avenue. 


170 


- MARY HIGGINS CLARK - 


39 


— Haide, Bonnie, nu te purta așa. Ştiu că o faci numai 
ca să o superi pe Jane, zise convingător Kit. Eu, tati și buni 
ne ducem doar să luăm cina la New York. N-o să întârziem, 
îți promit. Dar acum mami trebuie să se îmbrace. Cu inima 
strânsă privi feţișoara trasă a copilei. Nu uita, bunica a 
promis că săptămâna viitoare, când o să sune Lacey, ai să 
poţi să vorbești și tu cu ea. 

Jay își punea cravata. Kit îi întâlni ochii peste capul lui 
Bonnie. Îl imploră din priviri să născocească și el ceva să-i 
spună fiicei lor. 

— Am o veste pentru Bonnie, zise el vesel. Cine vrea să 
o audă? 

Bonnie nici nu-și ridică privirea. 

— Eu vreau, se oferi Kit. 

— Când se întoarce Lacey acasă, am de gând să le trimit 
pe ea și pe Bonnie - doar pe ele două - la Disney World. Ce 
zici de asta? 

— Dar când vine Lacey acasă? întrebă copila în șoaptă. 

— Foarte curând, spuse convinsă Kit. 

— La timp ca să fie aici pentru ziua mea de naștere? Se 
simţea o undă de speranţă în glasul firav al fetiţei. 

Bonnie împlinea cinci ani la 1 martie. 

— Da, la timp pentru ziua ta de naștere, promise Jay. 
Acum coboară, iubito. Jane vrea să o ajuţi să faceţi 
prăjiturele. 

— Nu mai este chiar atât de mult până la ziua mea de 
naștere, spuse Bonnie mult mai fericită și o luă din Joc. 

Kit așteptă până o auzi coborând scările. 

— Jay, cum ai putut...? 

— Kit, știu că a fost o greșeală, dar trebuie să spun ceva 
ca să o înveselesc. Nu puteam să întârziem la cina asta. Nu 
cred că înţelegi cât am asudat ca să obţin această 
comandă pentru cazinoul lui Jimmy Landi. Multă vreme n- 
am avut niciun fel de acces la el. Am obţinut câteva dintre 


171 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


cele mai mari comenzi. Acum, că lucrez din nou cu ei, nu- 
mi pot permite să iasă ceva cum nu trebuie. Își puse haina. 
Şi, Kit, să știi că Jimmy tocmai a aflat de la un detectiv 
particular pe care l-a angajat că Lacey este cumnata mea. 
De fapt, Alex mi-a spus că tocmai de aceea l-a sunat Landi 
ca să aranjeze cina asta. 

— De ce Alex? 

— Pentru că a aflat, de asemenea, că Alex iese cu mama 
ta. 

— Şi ce altceva mai știe despre noi? întrebă curioasă Kit. 
Ştie că sora mea ar fi putut fi ucisă dacă ar fi ajuns în 
apartamentul ăla cu cinci minute mai devreme? Sau când 
s-a tras asupra ei în ușa noastră? Știe că fetița noastră se 
reface de pe urma rănii provocate de un glonţ și că se află 
sub tratament pentru depresie? 

Jay Taylor îi înconjură umerii cu braţul. 

— Kit, te rog! Totul va fi bine, îţi promit. Dar trebuie să 
mergem. Nu uita, trebuie să trecem să o luăm și pe mama 
ta. 


Mona Farrell luase telefonul cu ea la fereastră. Când 
văzu mașina spuse: 

— Au venit, Lacey. Trebuie să plec. 

Vorbeau de aproape patruzeci de minute. Lacey știa că 
inspectorul George Svenson trebuie să-și fi pierdut 
răbdarea, dar în seara asta aproape că nu-i venea să 
întrerupă legătura. Fusese o zi atât de lungă și o aștepta 
un weekend fără sfârșit. 

Vinerea trecută la ora asta aștepta cu nerăbdare 
întâlnirea cu Tom Lynch. De data asta nu avea ce să 
aștepte. 

Când întrebase despre Bonnie, și-a dat seama din 
asigurările mult prea insistente ale mamei ei că Bonnie nu 
este încă bine. 

Și mai puţin liniștitoare fusese vestea că mama, Kit și 
Jay iau în seara aceea masa cu Jimmy Landi, la 


172 


- MARY HIGGINS CLARK - 


restaurantul lui Alex Carbine. Înainte să-i spună la 
revedere, Lacey o avertiză: 

— Mamă, pentru Dumnezeu, ai grijă să nu spui nimănui 
unde sunt. Trebuie să-mi juri... 

— Lacey, nu crezi că înțeleg pericolul în care te-aș 
pune? Nu fi îngrijorată. Nimeni n-o să afle nimic de la 
mine. 

— Îmi pare rău, mamă, numai că... 

— Este în regulă, draga mea. Acum chiar trebuie să 
plec. Nu pot să-i las să mă aștepte. Ce faci în seara asta? 

— M-am înscris la un club nou de gimnastică. Are un 
teren grozav pentru squash. Trebuie să fie foarte bine. 

— Oh, știu cât de mult îţi place să joci squash. Mona 
Farrell fu aproape topită când murmură: Te iubesc și mi-e 
dor de tine, scumpo. La revedere. 

Porni grăbită spre mașină, gândindu-se că măcar le 
poate spune lui Kit și lui Jay ce face Lacey ca să se 
recreeze. 


173 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


40 


Pentru vineri seara, Tom Lynch proiecta să meargă cu 
verișoara lui Kate să bea ceva după spectacol. Turneul ei 
la Minneapolis lua sfârșit și voia să-și ia rămas bun. Spera 
de asemenea că poate Kate o să-i mai ridice întrucâtva 
moralul. 

De când Alice Carroll îi spusese că exista un alt bărbat 
în viaţa ei, fusese foarte deprimat și drept rezultat totul i 
se părea că merge anapoda. Producătorul programului său 
de radio îi spusese de câteva ori să aibă grijă cum se 
prezintă pe post și până și el își dăduse seama că făcuse 
de-a dreptul anost în cursul câtorva interviuri. 

Sâmbătă seara, la Orpheum urma să aibă loc o nouă 
premieră, cu Show Boat, și pe Tom îl mâncau degetele să 
formeze numărul lui Alice ca să o invite să vadă 
spectacolul cu el. Se trezi chiar gândindu-se ce-i va spune: 
„De data asta poţi să iei tu felia suplimentară de pizza”. 

Vineri seara se decise să se ducă la sala de gimnastică și 
să lucreze o vreme. Nu se întâlnea cu Kate decât la ora 
unsprezece și n-avea ce să facă până atunci cu timpul lui. 

Recunoscu în sinea lui că, practic, nutrea în secret 
speranţa că s-ar putea ca și Alice să vină la sală, că vor 
vorbi și că ea va admite că are îndoieli serioase în legătură 
cu bărbatul ăsta din viaţa ei. 


Când ieși de la vestiarul bărbaţilor, Tom privi în jur, dar 
era clar că Alice Carroll nu era acolo și, de fapt, știa deja 
că nu fusese toată săptămâna. 

Prin geamul care înconjura biroul administratorului, o 
văzu pe Ruth Wilcox cufundată într-o conversaţie cu un 
bărbat cu părul alb. Când privi el, Ruth dădu de câteva ori 
din cap și Tom avu impresia că observă o ușoară expresie 
de dezgust pe faţa ei. 


174 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Ce vrea tipul, vreo reducere? - se întrebă Tom. Ştia că 
ar fi trebuit să înceapă să alerge, dar trebuia să o întrebe 
de Ruth dacă a aflat ceva de Alice. N 

— Am veşti pentru tine, Tom! îi mărturisi ea. Inchide 
ușa. Nu vreau să audă nimeni ce am să-ți spun. 

Tom era sigur că veștile erau legate de Alice și de omul 
cu părul alb care tocmai plecase. 

— Tipul ăla o căuta pe Alice, îi spuse ea cu agitație în 
glas. Este tatăl ei. 

— Tatăl ei! Asta-i o nebunie. Alice mi-a spus că tatăl ei a 
murit acum câţiva ani. 

— Poate că asta ţi-o fi spus, dar omul ăla este tatăl ei. 
Sau cel puţin așa pretinde el. Mi-a arătat chiar poza ei și 
m-a întrebat dacă am văzut-o. 

Dintr-o dată instinctele de ziarist ale lui Tom se treziră. 

— Şi ce i-ai spus? o întrebă prudent. 

— Nu i-am spus nimic. De unde să știu că nu este vreun 
perceptor de impozite sau mai știu eu ce? l-am spus că nu 
sunt sigură. Apoi mi-a relatat că fiica și soţia lui s-au certat 
îngrozitor și că el știa că fiica lui s-a mutat la Minneapolis 
acum patru luni. Soţia lui este foarte bolnavă și este 
disperată să se împace cu ea înainte să moară. 

— Mi se pare al dracului de cusut cu aţă albă, zise direct 
Tom. Sper că nu i-ai dat nicio informaţie. 

— Nici vorbă, zise categorică Ruth. Tot ce i-am spus a 
fost să lase numele și dacă o descopăr pe tânăra doamnă 
printre clienţii noștri am să-i cer să sune acasă. 

— Nu ţi-a spus numele și nici unde stă, nu? 

— Nu, nu mi-a spus. 

— Nu ţi s-a părut ciudat? 

— Domnul mi-a zis că mi-ar fi recunoscător dacă nu i-aș 
spune fiicei lui că o caută. Nu vrea să dispară din nou. Mi- 
a părut foarte rău pentru el. Avea lacrimi în ochi. 

„Dacă există, un lucru pe care să-l știu despre Alice 
Carroll, se gândi Tom, atunci știu că, indiferent de 
neînțelegerile pe care le-a avut, nu este genul care să 
întoarcă spatele unei mame bolnave pe moarte.” 

175 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


Și atunci îi trecu prin minte o altă posibilitate, pe care o 
găsi ademenitoare. Dacă n-a spus adevărul în ce privește 
trecutul ei, este posibil ca bărbatul cu care a spus că are o 
legătură să nu existe. Şi deja se simţi mult mai bine. 


176 


- MARY HIGGINS CLARK - 


41 


Detectivul Sloane lucra în schimbul de dimineață, de la 
opt la patru dar vineri după-amiază, la ora cinci și 
jumătate era încă la biroul său din sediul circumscripţiei 
19 de poliţie, cu dosarul lui Rick Parker întins pe masă. 
Era bucuros că era vineri. Spera că măcar în weekend să 
aibă și e| puţină liniște și federalii să-l lase în pace. 

Ultimele două zile fuseseră îngrozitoare. De marţi, de 
când Rick Parker nu apăruse la întâlnirea programată, 
relațiile spinoase dintre poliția din New York și biroul 
procurorului federal deveniseră de-a dreptul ostile. 

Sloane a făcut o criză pentru că numai când au apărut 
doi agenţi federali la poliţie, căutându-l pe Parker, Gary 
Baldwin a recunoscut în sfârșit că aveau un martor potrivit 
căruia Rick Parker era la cabana de schi din Stowe în 
după-amiaza dinaintea morții lui Heather Landi. 

Baldwin nu i-a spus nimic de această informaţie, se 
gândi Sloane, dar când a aflat că fac presiuni asupra lui 
Parker a avut curajul să se plângă procurorului de district. 

Din fericire, procurorul de district a fost alături de el, își 
zise sumbru. Într-o confruntare directă, procurorul de 
district i-a amintit lui Baldwin că departamentul poliţiei 
din New York are un caz de crimă nerezolvat, crimă care a 
avut loc în zona circumscripţiei numărul 19, și era hotărât 
să-l soluţioneze. De asemenea, a arătat clar că, dacă 
oficialităţile care se ocupă de aplicarea legilor federale 
doresc să coopereze și să-și împartă informaţiile, foarte 
bine, dar să nu uite că poliția din New York, și nu federalii, 
conduce acest caz. 

Sloane își dorea din tot sufletul ca el să fie cel care să-l 
descopere pe Rick Parker. Numai dacă nu era deja mort, 
firește, își zise el, ceea ce era foarte posibil. 

Dacă nu, dispariţia lui Rick era un indiciu sigur că se 
aflau pe pista cea bună. Asta punea categoric într-o lumină 
nouă faptul că nu-și putuse explica niciodată cum de 


177 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


asasinul lui Isabelle Waring se putuse da cu atâta ușurință 
drept avocat la o firmă atât de prestigioasă care, absolut 
întâmplător, era un client important pentru Parker and 
Parker. 

Acum știau că Parker fusese la cabana de schi și că 
Heather Landi se speriase când îl văzuse acolo, cu numai 
câteva ore înaintea morții ei. 

În cele patru luni care trecuseră de la moartea lui 
Isabelle Waring, Sloane făcuse un amplu curriculum vitae 
al lui Rick Parker. Știa despre el mai mult decât știe el 
însuși, își zise Sloane, frunzărind încă o dată dosarul gros. 

Richard J. Parker Jr. Copil unic. Treizeci și unu de ani. 
Dat afară din două prestigioase școli pentru deţinere de 
droguri. Bănuit, dar fără să existe dovezi, că vinde droguri. 
A avut nevoie de șase ani ca să termine, în sfârșit, colegiul, 
la douăzeci și trei de ani. Tatăl a plătit pagubele provocate 
la căminul studenţesc în cursul unei petreceri dezlănţuite. 

În toţi anii de școală a fost plin de bani de cheltuială. 
Când a împlinit șaptesprezece ani a primit drept cadou un 
Mercedes decapotabil. La absolvirea colegiului, cadoul a 
fost un apartament în Central Park West. 

Prima și singura slujbă - la Parker and Parker. Cinci ani 
în birourile din West Side, strada 67, trei ani la sediul 
principal din cartierul de Est, strada 62. 

Lui Sloane nu-i fusese greu să afle că Rick era disprețuit 
de colegii de la birourile din West Side. Cu cinci ani în 
urmă, tatăl lui a acceptat să rezolve pe cale amiabilă o 
plângere de hărţuire sexuală împotriva lui Rick, făcută de 
o tânără secretară, mai degrabă decât să se ajungă la un 
scandal public. Ca urmare a acestui episod, Parker Sr. i-a 
tăiat subventiile fiului său. 

Veniturile i-au fost îngheţate, iar Rick a primit exact 
același salariu, plus comisioanele, ca și colegii săi. 

Papa trebuie să fi urmat un curs de dragoste dură, se 
gândi Sloane cu o urmă de sarcasm. Totuși, și în acest 
scenariu, exista o problemă: dragostea dură nu întreţine 
obiceiul de a consuma cocaină. Se uită din nou prin dosar. 

178 


- MARY HIGGINS CLARK - 


De unde ia Rick banii pentru droguri și, dacă e încă în 
viaţă, cine plătește pentru el să se ascundă? 

Sloane mai luă o ţigară din pachetul nelipsit din 
buzunarul de la piept al cămășii. 

Curriculum vitae al lui Richard J. Parker Jr. dezvăluia un 
model care se repeta cu consecvență. În pofida tuturor 
scandalurilor și încurcăturilor sale, Parker Sr. intervenea 
întotdeauna când fiul lui era într-un pericol real. 

Ca acum. 

Ed Sloane trase o înjurătură și se ridică. Teoretic era 
liber în weekend, iar soţia lui avea planuri mari pentru el - 
să-l pună să curețe garajul. Dar știa că planurile trebuiau 
schimbate; garajul va trebui să mai aștepte. O să se ducă 
în Greenwicht, Connecticut, ca să setea puţin de vorbă cu 
R.J. Parker Sr. Da, categoric era momentul să viziteze 
proprietatea impozantă unde fusese crescut Rick Parker și 
unde i se dăduse tot ceea ce se putea cumpăra cu bani. 


179 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


42 


În serile de vineri traficul dinspre New Jersey spre New 
York era la fel de aglomerat ca din oricare altă direcţie. 
Era seara în care multă lume mergea la teatru sau venea 
să ia cina în oraș, iar Kit văzu încordarea de pe faţa soţului 
ei în timp ce străbăteau bară la bară podul George 
Washington. Se bucura că Jay nu-i zisese nimic mamei ei 
despre faptul că ar fi trebuit să plece mai devreme. Odată, 
Lacey o întrebase: „Cum poţi rezista când se răstește la 
tine pentru ceva ce nu este din vina ta?” 

l-am spus atunci lui Lacey că lucrul ăsta nu o deranja. 
Jay este tipul care își face probleme din orice și ăsta este 
modul lui de a-și exprima îngrijorarea. Îl privi din nou. În 
momentul ăsta este îngrijorat pentru că o să întârzie la o 
cină cu un client important, se gândi ea. Știu că este 
îngrijorat de moarte de Bonnie, iar acum își face reproșuri 
că a promis ceva ce nu va putea să respecte. 

Jay oftă adânc când ieșiră în sfârșit de pe pod și se 
înscriseseră pe banda ce ducea spre autostrada West Side. 
Și Kit fu ușurată să vadă că fluxul circulaţiei devine fluid. 
Puse o mână liniștitoare pe braţul soţului ei, apoi se 
întoarse spre bancheta din spate. Ca de obicei după ce 
vorbea cu Lacey, mama ei era pe punctul de a izbucni în 
lacrimi. Când se urcase în mașină le spusese să nu 
vorbească despre asta acum. 

— Cum stau lucrurile, mami? o întrebă Kit. 

— Totul este în regulă, scumpo, zise Mona încercând să 
zâmbească. 

— I-ai explicat lui Lacey de ce n-am putut să vorbesc 
astă seară cu ea? 

— l-am spus că mergem la New York și că vrei să fii 
sigură că Bonnie mănâncă înainte să pleci. Categoric a 
înţeles. 

— I-ai spus că ne întâlnim cu Jimmy Landi? o întrebă Jay. 

— Da. 

180 


- MARY HIGGINS CLARK - 

— Şi ce a zis? 

— A zis... Mona Farrell. Se opri înainte să apuce să 
spună că Lacey a avertizat-o să nu spună nimănui unde se 
află. Kit și Jay nu știau că Lacey îi dezvăluise lucrul ăsta. A 
zis că este surprinsă, spuse ea simțindu-se stânjenită. 


— Deci Alex te-a făcut șef de sală, Carlos? i se adresă 
Jimmy Landi fostului său angajat când se așeză la masa 
rezervată la Alex's Place. 

— Da, domnule Landi, zise Carlos cu un zâmbet larg. 

— Dacă ai mai fi așteptat puţin, te-ar fi promovat și 
Jimmy, interveni Steve Abbott. 

— Sau poate nu, spuse scurt Jimmy. 

— Jimmy, este prima dată când vii aici, zise Alex 
Carbine. Ia spune-mi, ce părere ai. 

Jimmy Landi privi în jur studiind sala îmbietoare, cu 
pereţii de un verde-închis pe care străluceau picturi 
frumos colorate în rame aurii ornate. 

— Parcă te-ai inspirat din Russian Tea Room, Alex, 
comentă el. 

— Așa am și făcut, răspunse Carbine zâmbind încântat. 
Așa cum te-ai inspirat și tu din La Cote Basque când ţi-ai 
deschis localul. Acum, ia spuneţi-mi ce vreţi să beţi? Eu zic 
să încercaţi vinul meu. 


„Jimmy Landi nu este genul de om la care mă așteptam”, 
își zise Kit în timp ce sorbea dintr-un pahar cu chardonnay. 
Jay fusese foarte preocupat să nu-l facă să aștepte, dar n-a 
părut deloc deranjat că au sosit cu câteva minute mai 
târziu. De fapt, când Jay s-a scuzat, Landi a spus: „La mine 
la restaurant îmi place ca oamenii să întârzie. Cei care 
așteaptă mai iau o băutură, ceea ce ridică nota de plată”. 

În pofida veseliei lui aparente, Kit își dădu seama că 
Jimmy Landi era extrem de încordat. Era tras la faţă și 
avea o paloare nesănătoasă. Poate doar din cauza 
suferinţei provocate de pierderea fiicei lui, își zise Kit. 
Lacey le spusese că mama lui Heather Landi fusese 

181 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


distrusă de moartea fiicei lor. Era de înţeles că și tatăl să 
aibă aceeași reacţie. Când se făcură prezentările, Mona îi 
spuse lui Jimmy: 

— Știu prin ce aţi trecut. Fiica mea... 

Alex o întrerupsese ridicând mâna. 

— Să vorbim mai târziu despre asta, draga mea, nu? 
spusese calm. 

Kit îl plăcu în mod instinctiv pe partenerul lui Jimmy, 
Steve Abbott. Alex le spusese că devenise un fel de fiu 
pentru Jimmy și că erau foarte apropiaţi. Nu și la 
înfățișare, totuși, își spuse Kit. Abbott arăta într-adevăr 
foarte bine. 


Pe măsură ce trecea timpul, Kit își dădu seama că Steve 
și Alex încearcă în mod deliberat să ţină conversaţia 
departe de Lacey sau Isabelle Waring. L-au pus pe Landi 
să le spună câteva istorioare amuzante despre întâlnirea 
cu unii dintre clienţii săi celebri. 

Landi era, de fapt, un narator de primă clasă, trăsătură 
pe care Kit o asocie cu înfățișarea lui necizelată, de ţăran, 
ce îl făcea ciudat de atrăgător. De asemenea părea 
deosebit de cald și plin de interes față de ei. 

Pe de altă parte, când remarcă un chelner care privea 
impertinent o femeie ce făcea evident puţin tapaj în 
legătură cu selecţia la intrare, Jimmy se înnegri la faţă. 

— Concediază-l, Alex, spuse el dur. Nu este bun și n-o să 
fie niciodată. 

Oho! - exclamă Kit. Este dur! Nu este de mirare că Jay 
se teme să nu-l calce pe bătătură. 

În cele din urmă Jimmy fu cel care începu brusc să 
vorbească despre Lacey și Isabelle Waring. Imediat ce li se 
aduse cafeaua, spuse: 

— Doamnă Farrell, m-am întâlnit o dată cu fiica 
dumneavoastră. Încerca să respecte promisiunea făcută 
fostei mele soţii de a-mi înmâna jurnalul fiicei mele. 

— Știu, răspunse încet Mona. 


182 


- MARY HIGGINS CLARK - 


— Nu a fost foarte drăguţ din partea ei. Mi-a adus o 
copie a jurnalului în loc de original și la acea vreme m-am 
gândit că a fost impertinenţă să se decidă să dea originalul 
polițiștilor. 

— La fel gândiţi și acum? întrebă Mona, apoi nu aşteptă 
niciun răspuns. Domnule Landi, fiica mea a fost 
amenințată că va fi pusă sub acuzaţie pentru tăinuire de 
dovezi pentru că a încercat să îndeplinească ultima dorință 
a lui Isabelle Waring. 

Sfinte Dumnezeule! își zise Kit. Mama este pe punctul 
de a exploda. 

— Nu am aflat despre asta decât acum două zile, spuse 
brusc Landi. Am avut în cele din urmă atâta minte încât să 
angajez un detectiv particular când am văzut că sunt dus 
cu vorba de polițiști. El a fost cel care a descoperit că 
povestea pe care mi-au servit-o despre hoţul profesionist 
care a omorât-o neintenţionat pe Isabelle nu era decât o 
minciună. 

Kit văzu cum faţa lui Landi deveni aproape stacojie. 
Evident, a remarcat și Steve Abbott. 

— Liniștește-te, Jimmy, îi ceru el. Ai să fii un pacient 
foarte dificil dacă ai să faci un atac de inimă. 

Jimmy îi aruncă o privire aspră, apoi se întoarse din nou 
spre Mona. 

— Exact asta obișnuia să-mi spună și fiica mea. Bău 
restul de cafea din ceașcă. Știu că fiica dumneavoastră se 
află inclusă într-un program de protecţie a martorilor. 
Destul de greu pentru ea și pentru voi toţi. 

— Da, așa este, fu de acord Mona. 

— Cum ţineţi legătura cu ea? 

— Sună o dată pe săptămână, zise Mona. De fapt 
motivul pentru care am întârziat câteva minute este că am 
vorbit cu ea până în momentul în care au venit Kit și Jay să 
mă ia. 

— Dumneavoastră nu o puteţi suna? întrebă Jimmy. 

— Categoric nu. Nu știu cum să ajung la ea. 


183 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


— Vreau să vorbesc cu ea, spuse direct Jimmy. Spune-i 
asta. Tipul pe care l-am angajat susţine că a petrecut mult 
timp cu Isabelle în zilele de dinainte de a fi ucisă. Am o 
mulțime de întrebări pe care vreau să i le pun. 

— Domnule Landi, această cerere ar trebui făcută prin 
intermediul biroului procurorului federal, interveni Jay, 
rupând tăcerea. Ei au vorbit cu noi înainte ca Lacey să fie 
inclusă în acest program. 

— Ceea ce vreţi să spuneţi dumneavoastră este că 
probabil mă vor refuza, bombăni Jimmy. Ei bine, poate că 
există o altă cale. Puneţi-i dumneavoastră această 
întrebare pentru mine. Întrebaţi-o dacă își amintește 
cumva dacă jurnalul lui Heather se termina cu două foi 
neliniate pe care ea-și scrisese însemnările. 

— De ce este lucrul ăsta atât de important, Jimmy? 
întrebă Alex Carbine. 

— Pentru că dacă este așa, asta înseamnă că niciuna 
dintre dovezile predate acestei circumscripţii de poliţie nu 
se vor afla în siguranţă; ori vor fi operate, modificate, ori 
vor dispărea. Și am de gând să fac ceva în legătură cu 
treaba asta. 

Jimmy îi făcu semn lui Carlos, care stătea cu carafa cu 
cafea în spatele lui, că poate să plece. Apoi se ridică și-i 
întinse mâna Monei. 

— Ei bine, asta e. Îmi pare rău pentru dumneavoastră, 
doamnă Farrell. Îmi pare foarte rău pentru fiica 
dumneavoastră. Din ceea ce am auzit, s-a purtat foarte 
frumos cu Isabelle și a încercat să-mi fie de folos și mie. [i 
datorez scuze. Cum se descurcă? 

— Lacey este o luptătoare, răspunse Mona. Nu se 
plânge niciodată. De fapt, încearcă întotdeauna să-mi 
ridice moralul. Se întoarse spre Kit și Jay. Am uitat să vă 
spun în mașină că Lacey tocmai s-a înscris la un club nou 
de întreţinere a condiţiei fizice, unul care după cât se pare 
are un teren extraordinar pentru squash. Apoi adresându- 
se din nou lui Landi: A ţinut întotdeauna foarte mult la 
acest sport. 

184 


- MARY HIGGINS CLARK - 


43 


După ce încheie convorbirea cu mama ei și puse 
receptorul în furcă, Lacey se întâlni cu George Svenson în 
holul hotelului și se îndreptară în tăcere spre mașină. 

Se gândi ce să facă în restul serii care se întindea 
înaintea ei. De un lucru era sigură - pur și simplu nu-și 
putea petrece tot timpul ăsta liber singură într-un 
apartament gol. Dar ce să facă? Nu-i prea era foame și nu-i 
plăcea deloc ideea să meargă singură la restaurant. După 
experienţa avută joi seara la cinema, nu mai suporta nici 
ideea de a fi singură într-o sală întunecată de 
cinematograf. 

l-ar fi plăcut să vadă ultimul spectacol dat la 
Minneapolis cu The King and I dacă ar putea să găsească 
bilet, dar era sigură că uvertura ar da-o complet peste cap. 
Îi rămăsese în minte imaginea aceea de acum mulți ani în 
urmă, când se uita în fosa orchestrei după tatăl ei. 

„Tată, mi-e dor de tine”, zise în gând urcându-se în 
mașină. Dar o voce interioară îi replică imediat: 

„Fii cinstită, Lacey, fata mea, nu din cauza mea suferi în 
momentul de faţă. Recunoaște - ai întâlnit pe cineva pe 
care-l dorești, dar folosești imaginea mea pentru a ţi-o 
scoate pe a lui din minte. Nu chipul meu te obsedează și 
nu de imaginea mea vrei să fugi.” 

Svenson rămase tăcut tot drumul, lăsând-o cu gândurile 
ei. În cele din urmă îl întrebă dacă are vreo veste de la 
Gary Baldwin. 

— Nu, n-am, Alice, îi răspunse el. 

— Fii atunci amabil și-i transmite Marelui nr. 1 că vreau 
să știu ce se întâmplă. l-am dat o informaţie importantă 
marţi seara. Măcar din simplă politeţe și tot ar trebui să 
mă ţină și pe mine la curent cu evoluţia evenimentelor. Nu 
cred că mai pot trăi așa multă vreme. 

Lacey își mușcă buza și se lăsă pe spate. Ca întotdeauna 
când își vărsa furia pe Svenson se simţea stânjenită pentru 


185 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


purtarea ei copilărească. Era sigură că și el voia să fie 
acasă cu soţia și cele trei fiice ale lui, și nu s-o tot târască 
pe ea prin moteluri și hoteluri ca să vorbească la telefon. 

— Ţi-am pus bani în cont, Alice. Poţi să te înscrii mâine 
la noul club. 

Era modalitatea lui Svenson de a-i spune că înţelege 
cum se simte. 

— Mulţumesc, murmură ea, după care își dădu seama că 
îi venea să urle „Te rog, doar o dată, spune-mi Lacey! Mă 
cheamă Lacey Farrell!”. 

Când ajunseră în faţa clădirii ei, cobori și intră în hol, 
încă nehotărâtă în legătură cu ce să facă. Rămase multă 
vreme în faţa liftului apoi se răsuci pe călcâie. În loc să o 
ia pe scări, ieși din nou afară și de data asta se urcă în 
mașina ei. Merse o vreme fără niciun fel de ţintă, iar în 
cele din urmă se îndreptă spre Wayzata, unde fusese la 
petrecerea aceea după spectacol. Căută un mic restaurant 
pe lângă care își aminti că trecuse în seara aceea și fu 
mândră că, în pofida faptului că simţul ei de orientare lăsa 
de dorit, îl găsi cu ușurință. 

Restaurantul pe care-l alesese ar fi putut să fie foarte 
bine pe West Fourth Street în Greenwicht Village, New 
York. De cum deschise ușa simţi aroma pâinii cu usturoi. 
Erau vreo douăzeci de mese, toate acoperite cu feţe de 
masă în pătrăţele alb cu roșu și cu câte o lumânare în 
mijloc. Lacey privi în jur. Locul era într-adevăr aglomerat. 

— Se pare că totul este ocupat, îi spuse ea chelneriţei 
care o întâmpină. 

— Nu, practic tocmai a anulat cineva o rezervare. O 
conduse la o masă așezată într-un colț, care nu era vizibilă 
de la ușă. 

Așteptând să fie servită, Lacey începu să ciugulească din 
pâinea italienească crocantă și să soarbă din vinul roșu. În 
jurul ei oamenii mâncau și discutau, evident se bucurau de 
seara petrecută în oraș. Ea era singura clientă solitară. 

Ce avea deosebit locul ăsta? se întrebă ea. De ce se 
simţea altfel aici? 

186 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Pentru început Lacey își dădu seama că pusese degetul 
pe ceva pe care fie că voia să-l evite, fie că nu voia să-l 
recunoască. Aici, în acest restaurant mic, unde putea să 
vadă pe oricine intră pe ușă fără ca ea să fie zărită 
imediat, se simțea mai sigură decât se simţise în tot cursul 
săptămânii. 

Oare de ce? Pentru că i-am spus mamei unde mă duc, 
recunoscu jalnic în sinea ei. 

Avertismentele pe care le primise la centrul de instruire 
îi răsunau ca un ecou în minte. Nu este vorba de faptul că 
familia te-ar da cu bună știință de gol, i se spusese. Este 
vorba de remarcile pe care le-ar putea face în mod 
inconștient și care ţi-ar putea periclita siguranţa. 

Își aminti cum tatăl ei glumea întotdeauna că dacă 
mama și-ar scrie vreodată memoriile, ele ar trebui să se 
intituleze „Strict confidential” pentru mama nu putea ţine 
niciodată un secret. 

Apoi se gândi cât de șocată a părut mama ei când Lacey 
a avertizat-o să nu scape nimic în faţa lui Jimmy Landi în 
legătură cu locul unde se află. Poate că totul o să fie în 
ordine, se gândi rugându-se că mama ei să fi luat totul 
foarte în serios. 

Mâncarea fu gustoasă și delicioasă, dar sentimentul de 
securitate fu de scurtă durată, și când părăsi restaurantul 
plecând spre casă avu senzaţia că parcă ceva se strângea 
în jurul ei. 

Tom Lynch îi lăsase un mesaj: „Alice este absolut 
necesar să te văd mâine. Te rog sună-mă”. Şi lăsase 
numărul. 

Dacă aș putea să-l sun, își zise ea. 

Telefonase și Ruth Wilcox: „Alice, îţi simţim lipsa. Te 
rog, treci pe aici în weekend. Vreau să vorbesc cu tine 
despre un domn care s-a interesat de persoana ta”. 

Ruth încă îi mai caută o pereche, își zise sec Lacey. 

Se duse la culcare și reuși să adoarmă, dar aproape 
imediat avu un coșmar. Se făcea că îngenunchea lângă 
trupul lui Isabelle. O mână îi atinge umărul... Ridică 

187 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


privirea și-l vede pe ucigașul lui Isabelle, ţintuind-o cu 
ochii lui albaștri spălăciţi, cu pistolul îndreptat spre capul 
ei. 

Se ridică în pat, încercând să tipe. După asta n-a mai 
putut închide tot restul nopţii nici măcar un ochi. 


Dimineaţă devreme Lacey ieși să alerge, dar se trezi că 
nu poate rezista să nu arunce dese priviri înapoi peste 
umăr pentru a fi sigură că nu este urmărită. Dar se 
întoarse în apartament și încuie ușa după ea. 

Nu era decât ora nouă dimineaţa și nu avea absolut 
niciun plan pentru tot restul zilei. 

„Am să iau micul dejun și apoi am să încerc clubul cel 
nou, hotări Lacey. Cel puţin avea ceva de făcut.” 

Ajunse la centrul de întreţinere a condiţiei fizice din 
Edina la zece și un sfert și fu invitată să ia loc în biroul 
unde se făceau înscrierile. În timp ce căuta în geantă 
formularele completate, managerul încheia o convorbire 
telefonică spunând: 

— Da, într-adevăr, domnule. Suntem un club nou și 
avem un teren minunat pentru squash. Veniţi direct aici să 
aruncaţi o privire. 


188 


- MARY HIGGINS CLARK - 


44 


Sâmbătă dimineaţă detectivul Ed Sloane se îndrepta la 
volanul mașinii sale, de acasă de la el, în Riverdale, Bronx, 
spre Greenwich, Connecticut, la întâlnirea pe care 
insistase să o aibă cu Richard J. Parker Sr. Pe drum, 
observă că zăpada, care cu numai câteva zile în urmă 
fusese de un alb perfect, începuse să se topească, 
devenind un fel de zloată cenușie. Cerul era acoperit și 
stătea să plouă, deși previziunile anunțau că ploaia se va 
transforma în lapoviţă, întrucât temperatura urma să 
scadă. 

Era exact genul de zi urâtă de iarnă, în care oamenii 
deștepţi își pot permite să plece în sud, la fel ca păsările 
călătoare, își zise el. 

Sau în Hawaii. Aceasta era călătoria pentru care făcea 
el economii. Plănuia ca, la a treizecea aniversare a 
căsniciei lor, până la care mai erau doi ani, să o ia pe Betty 
și să o ducă în Hawaii. Şi-ar fi dorit să poată pleca chiar 
mâine. Sau, și mai bine, astăzi! 

Deși având în vedere ce se petrece la circumscripție știa 
că nu și-ar putea lua nici măcar o zi liberă. Pe Sloane îl 
obseda faptul că dovada care ar fi putut fi crucială pentru 
rezolvarea uciderii lui Isabelle Waring a fost pierdută. Și 
așa, se gândi el, fusese destul de rău că Lacey Farrell 
luase originalul de la locul crimei. Era însă infinit mai rău 
faptul că cineva încă necunoscut - cel mai probabil „un 
poliţist rău” - a furat jurnalul din propriul lui fișet. Și 
probabil a furat și foile lipsă din copia pe care le-o dăduse 
Jimmy Landi, își zise el. 

Ideea că ar putea să lucreze, să mănânce, să bea, cu un 
polițist care lucrează pentru ambele părţi îi provoca un 
dezgust fizic. 

Se gândi la tot ce pusese în mișcare, în biroul brigăzii, în 
scopul prinderii celui care făcuse lucrul ăsta. Începuse să- 


189 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


și facă un obicei din a-și scoate cheile din haină și a le 
încuia în sertarul biroului. 

— Al dracului să fiu dacă o să las să-mi mai dispară ceva 
din fișet, anunţa el sumbru oricui se întâmpla să intre în 
biroul brigăzii. Cu ajutorul șefului său, lansase povestea că 
o dovadă încuiată în fișetul său s-ar putea să fie cheia 
soluționării uciderii lui Isabelle Waring. Descrierea acestei 
dovezi era în mod deliberat ambiguă. 

O cameră de luat vederi era montată acum în plafon, 
îndreptată spre biroul său, iar de săptămâna următoare va 
reveni la obiceiul de a lăsa cheile în buzunarul hainei 
așezate pe spătarul scaunului. Avea presimţirea că, cu 
genul de informaţie falsă pe care o lansase în jur, existau 
șanse să iasă ceva. Categoric în spatele furtului din sediul 
poliției se afla cel care o ucisese pe Isabelle Waring și 
acum o să fie serios îngrijorat de potenţiala dovadă nouă. 
Lui Sloane îi era totuși greu să creadă că Sandy Savarano 
s-ar afla în spatele acestor furturi. El nu era decât un 
executant. Nu, își zise el, totul a fost pus la cale de cineva 
cu bani serioşi. Şi când va auzi de noua dovadă va 
comanda distrugerea ei. 

Dilema lui Ed Sloane era că, cu cât dorea mai mult să-l 
demaște pe polițistul rău, cu atât mai mult știa că s-ar 
putea ca acesta să fie unul dintre tipii care, de-a lungul 
ultimilor douăzeci și cinci de ani, l-a scos într-un moment 
sau altul din vreo ananghie. Ceea ce făcea ca lucrurile, să 
nu fie deloc ușoare. 


Reședința Parker era situată pe Long Island Sound. 
Frumoasa casă din cărămidă de un roșu-deschis avea câte 
un turnuleţ la fiecare colţ și era destul de veche încât să 
capete o patină discretă. 

Sloane pătrunse prin porţile deschise și opri mașina pe 
aleea semicirculară din fața intrării principale. Pornind pe 
aleea pietruită spre casă, aruncă priviri furișe la ferestre, 
aproape sperând să-l surprindă pe Rick uitându-se la el. 


190 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Îi deschise o femeie foarte tânără în uniformă de fată în 
casă și când îi dădu numele îi spuse că este așteptat. 

— Domnul Parker vă așteaptă în birou, zise ea, iar în 
voce era o undă de intimitate. Ed avu senzaţia că ea 
tocmai părăsise biroul respectiv. 

Urmând-o printr-un hol mare, acoperit cu covoare, trecu 
în revistă, în minte, tot ce știa despre Parker Sr. Auzise că 
avea reputaţia de a fi un afemeiat și, uitându-se la 
atrăgătoarea femeie din faţa lui, se întrebă dacă Parker 
era destul de nebun ca să încerce ceva chiar în casa lui. 

S-ar putea să fie, hotări Sloane câteva momente mai 
târziu. Îl găsi pe Parker așezat pe o canapea de piele, bând 
cafea; lângă ceașca lui era o alta, pe jumătate plină. 

Parker nici nu se ridică să-l întâmpine și nici nu-i oferi o 
cafea. 

— Ia loc, detectiv Sloane. Era în aceeași măsură o 
invitaţie, și un ordin. 

Sloane știa că următorul lucru pe care-l va auzi va fi că 
Parker este foarte ocupat, așa că nu va putea să-i acorde 
mai mult de câteva minute. 

Şi exact asta auzi. 

Remarcând că fata în casă se afla încă în cameră, Sloane 
se întoarse spre ea. 

— Te poţi întoarce de îndată ce am să plec eu, 
domnișoară, îi zise el sec. 

— Cine crezi că... sări Parker, indignat, dar Sloane îl 
întrerupse scurt. 

— Cred, domnule Parker, că ar trebui să știți, de la 
început, că nu sunt unul dintre lacheii dumneavoastră. Nu 
este vorba de vreo tranzacţie imobiliară sau de cine știe ce 
mare afacere. Mă aflu aici ca să vă vorbesc despre fiul 
dumneavoastră. Este foarte probabil să fie considerat 
suspectul numărul unu nu într-un caz, ci în două, de crimă. 
Se aplecă în faţă și începu să bată cu degetele în măsuţa 
de cafea pentru mai multă importanţă. Isabelle Waring nu 
crezut că moartea fiicei sale a fost un accident. Dovezile 
arată că doamna Waring a fost omorâtă de un ucigaș 

191 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


profesionist, unul cunoscut nouă și cunoscut de asemenea 
și pentru faptul că a lucrat pentru un cartel al drogurilor. 
Apropo, acest din urmă lucru nu este de notorietate 
publică, încă, dar dumneavoastră vi-l spun. Știţi, categoric, 
că fiul dumneavoastră a fost cel care a pregătit terenul ca 
ucigașul să poată pătrunde în apartamentul lui Isabelle 
Waring. Fie și numai lucrul ăsta face din el un instigator la 
crimă. Pe baza acestei acuzaţii se pregătește un mandat 
pentru arestarea lui. Dar mai există o informaţie pe care ar 
trebui să o știți despre fiul dumneavoastră, sau poate că o 
știți deja. Rick s-a aflat la Stowe în după-amiaza de 
dinaintea morţii lui Heather Landi și avem un martor care 
poate face depoziţie că, la apariţia lui, a părut 
înspăimântată și a părăsit imediat cabana. Sloane se opri 
și privi la omul care ședea încordat vizavi de el. 

Faţa lui Parker era acoperită de pete roșii, dezvăluindu-i 
agitația dar vocea îi fu ca de gheaţă când spuse: 

— Asta-i tot, detective? 

— Nu chiar. Mândria și bucuria dumneavoastră, Richard 
J. Parker Jr., este și un împătimit al drogurilor. După cât se 
pare, dumneavoastră aţi încetat să-i mai achitaţi notele de 
plată, dar el continuă să-și facă rost într-un fel de droguri. 
Există posibilitatea să datoreze cuiva o grămadă de bani. 
Sfatul meu este să-i angajaţi un avocat și să-i spuneţi să se 
predea. Altminteri aţi putea fi pus sub acuzaţie chiar și 
dumneavoastră. 

— Eu nu știu unde este, replică scuipând cuvintele. 

Sloane se ridică. 

— Eu cred că știți. Vă avertizez. Poate să fie într-un 
mare pericol. N-ar fi primul amestecat într-o asemenea 
treabă până peste cap și care plătește dispărând. Şi pentru 
totdeauna. 

— Fiul meu se află într-o clinică pentru dezintoxicare de 
droguri din Harftod, spuse Priscilla Parker. 

Detectivul Sloane se întoarse, uluit de intervenţia 
neașteptată. Priscilla Parker stătea în cadrul ușii. 


192 


- MARY HIGGINS CLARK - 


— Eu l-am dus acolo miercurea trecută, continuă ea. 
Soţul meu este sincer când spune că nu știe unde este fiul 
lui. Rick a venit la mine cerându-mi ajutorul. De altfel, 
tatăl lui era ocupat în ziua aceea. Ochii i se îndreptară 
spre cea de-a două ceașcă de cafea, apoi ridică privirea 
spre soţul ei, cu o expresie evidentă de dispreţ și silă. 


193 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


45 


După ce-i dădu managerului de la clubul Edina 
formularele de înscriere completate și cecul, Lacey se 
duse direct la terenul de squash și începu să lovească 
mingea de zid. Işi dădu repede seama că noaptea 
precedentă nedormită și alergarea pe care o făcuse mai 
devreme o epuizaseră. Rata întruna mingiile întoarse și 
apoi căzu, sucindu-și rău glezna, totul în încercarea de a 
ajunge o minge pe care nu avea nicio șansă să o atingă. 
Era tipic pentru viaţa ei de acum. 

Dezgustată de ea și pe punctul de a izbucni în lacrimi, 
traversă șchiopătând terenul și-și luă haina și sacul de la 
vestiar. ă 

Ușa biroului managerului era parțial deschisă. Înăuntru, 
un cuplu de tineri ședeau la birou, iar un bărbat cu părul 
alb aștepta să-i vorbească. 

Lacey simțea cum glezna i se umfla. Se opri o secundă în 
fața ușii deschise, gândindu-se să întrebe dacă există 
bandaje elastice în trusa medicală a clubului. Se hotări în 
schimb să se ducă direct acasă și să-și pună gheaţă pe 
gleznă. 

In pofida faptului că dimineaţa își dorise atât de mult să 
plece de acasă, acum tot ce-și dorea, își dădu ea seama, 
era să fie înapoi între pereţii apartamentului ei, cu ușa 
bine încuiată și blocată. 


Dimineaţă, când ieșise să alerge, numai nori răzleţi 
alergau pe cer, dar acum era tot acoperit, iar Lacey, 
îndreptându-se spre casă, era sigură că o să vină viscol. 

Avea locul ei pentru parcarea mașinii, în spatele clădirii 
în care ședea. Trase mașina pe locul respectiv, opri 
motorul și rămase acolo câteva momente. Viaţa ei era un 
dezastru total. Se afla aici, la sute de mile depărtare de 
familie, ducând o existenţă care nu putea fi numită viaţă, 
singură și însingurată. Era prinsă într-o capcană a 

194 


- MARY HIGGINS CLARK - 


minciunilor, fiind nevoită să pretindă că este altcineva 
decât este ea de fapt - și de ce? De ce? Doar pentru că 
fusese martoră la o crimă. Uneori își dorea ca ucigașul să 
o fi văzut acolo, în debara. Nu voia deloc să moară, dar ar 
fi fost mai ușor decât să trăiască așa, gândi disperată. 
„Trebuie să fac ceva în privinţa asta!” 

Deschise portiera și cobori, având grijă să-și protejeze 
glezna dreaptă care-i pulsa dureros. Când se întoarse să 
încuie portiera, simţi o mână pe umăr. 

Avu același sentiment pe care-l încerca în coșmarul care 
o obseda, viața desfășurându-i-se parcă cu încetinitorul în 
timp ce voia să tipe, dar fără să poată scoate niciun sunet. 
Se aplecă în faţă încercând să se depărteze, dar o durere 
ascuţită în gleznă o făcu să se poticnească. Simti un braţ 
în jurul ei, care o susţinu cu fermitate. Apoi o voce 
familiară spuse cu regret: 

— Alice, îmi pare rău! N-am vrut să te sperii, iartă-mă! 

Era Tom Lynch. Simţind că se prăbușește de ușurare, 
Lacey se sprijini de el. 

— Oh, Tom... Oh, Doamne...! N-am... n-am nimic, doar 
că... Cred că m-ai luat prin surprindere. 

Începu să plângă. Era atât de bine să-i simtă braţul ferm 
și protector în jurul ei! Rămase câteva momente fără să 
facă nicio mișcare, lăsându-se copleșită de sentimentul de 
ușurare. Apoi se îndreptă și se întoarse cu faţa spre el. Nu 
putea să-i facă asta, nu lui, nu ei! 

— Îmi pare rău că te-ai deranjat să vii, Tom. Merg sus, 
zise ea încercând să respire normal și ștergându-și 
lacrimile. 

— Vin cu tine. Trebuie să vorbim. 

— N-avem despre ce să vorbim. 

— O, ba da, avem! insistă el. Începând cu faptul că tatăl 
tău te caută în tot Minneapolis-ul pentru că mama ta este 
pe moarte și dorește să se împace cu tine. _ 

— Despre ce... tot... vorbeşti... acolo? Işi simţi buzele 
uscate, iar gâtul îi era atât de încordat, încât de-abia putea 
rosti cuvintele. 

195 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


— Vorbesc despre faptul că Ruth Wilcox mi-a spus ieri 
după-amiază că a venit la sală un tip cu fotografia ta, 
interesându-se de tine și pretinzând că este tatăl tău. 

„Este în Minneapolis! se gândi ea. O să mă găsească!” 

— Alice, uită-te la mine! Este adevărat? Te caută tatăl 
tău? 

Clătină din cap, disperată să scape de el. 

— Tom, te rog, pleacă! 

— N-am să plec. Îi prinse faţa în mâini, forțând-o să se 
uite la el. 

Îi văzu linia fermă a maxilarului, felul în care îi era 
încruntată fruntea de îngrijorare pentru ea, expresia din 
ochi. 

Privirea cu care te uiţi la cineva special. „Ei bine, n-am 
să las să ţi se întâmple ceva din cauza asta”, își promise 
ea. 

„Dacă ucigașul lui Isabelle Waring ar fi fost în stare să-i 
smulgă lui Ruth Wilcox adresa mea, probabil că acum n-aș 
mai fi fost în viață”, se gândi Lacey. Până acum, toate 
bune. Dar unde o mai fi arătat fotografia ei? 

— Alice, știu că ai probleme și, indiferent despre ce este 
vorba, am să fiu alături de tine. Dar nu mă mai poţi ţine în 
întuneric, fără să știu nimic, îi ceru Tom. IÎnţelegi lucrul 
ăsta? 

Se uita la ea. Avu o senzaţie foarte stranie văzând că 
bărbatul din faţa ei nutrea în mod clar sentimente speciale 
pentru ea - dragoste? „Dar nu acum! Nu aici! Nu în 
această situaţie! Nu pot să-i fac asta”, își zise ea. 

O mașină intră în parcare. Instinctul îi spuse să-l tragă 
pe Tom în jos, să se ascundă cu el în spatele mașinii. 
„Trebuie să fug, își zise. Și trebuie să fac în așa fel, încât 
să-l îndepărtez pe Tom de mine.” Când mașina se apropie, 
văzu că la volan era o femeie pe care o recunoscu, întrucât 
locuia în clădire. Dar în următoarea mașină putea să fie el! 

Începu să ningă. 

— Tom, te rog, pleacă! îl imploră ea. Trebuie să sun 
acasă să vorbesc cu mama. 

196 


- MARY HIGGINS CLARK - 


— Atunci povestea asta este adevărată! 

Dădu din cap, având grijă să nu se uite la el. 

— Trebuie să vorbesc cu ea. Să clarificăm unele lucruri. 
Pot să te sun mai târziu? În cele din urmă își ridică 
privirea spre el. 

Ochii lui, îngrijoraţi și întrebători, zăboviră pe faţa ei. 

— Alice, ai să mă suni? 

— Jur că am s-o fac! 

— Dacă. Te pot ajuta, știi... 

— Nu, nu poţi, îl întrerupse ea. 

— Vrei să-mi spui, cu sinceritate, doar un singur lucru? 

— Firește. 

— Există un alt bărbat în viaţa ta? 

— Nu, nu există, răspunse ea privindu-l în ochi. 

— Asta-i tot ce voiam să știu. 

O altă mașină intră în parcare. „Pleacă de lângă mine”, 
strigă în minte. 

— Tom, trebuie să sun acasă. 

— Cel puţin lasă-mă să te conduc până la ușă, zise 
luând-o de braţ. După câţiva pași, el se opri. Șchiopătezi! 

— Nu este nimic. M-am împiedicat, răspunse ea 
rugându-se la Dumnezeu să n-o trădeze durerea pe care o 
simţea când punea piciorul în pământ. 

Tom îi deschise ușa holului. 

— Când o să am vești de la tine? 

— Cam într-o oră. Se uită din nou la el, forțându-se să 
zâmbească. 

O sărută pe obraz. 

— Sunt îngrijorat din cauza ta. Sunt îngrijorat pentru 
tine. Îi luă mâinile și o privi direct în ochi. Dar am să 
aştept telefonul tău. Mi-ai dat o veste grozavă! Și o nouă 
speranţă. 

Lacey așteptă în hol până când se îndepărtă BMW-ul lui. 
Apoi se grăbi spre lift. 


Nici nu-și scoase haina de pe ea; se îndreptă direct spre 
telefon și sună la club. li răspunse vocea managerului care 
197 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


o rugă să aștepte puţin. După două minute, Lacey 
întrerupse nervoasă legătura. 

Era sâmbătă. Exista șansa ca mama ei să fie acasă. 
Pentru prima dată de luni de zile, formă direct numărul 
familiar. Mama ei ridică receptorul la primul apel. Lacey 
știa că nu are timp de pierdut. 

— Mamă, cui i-ai spus că sunt aici? 

— Lacey? N-am spus nimănui. De ce? În voce i se simţea 
îngrijorarea. 

„N-ai spus nimănui în mod deliberat”, se gândi Lacey. 

— Mamă, cina de aseară. Cine a fost acolo? 

— Alex, Kit, Jay, Jimmy Landi și partenerul lui, Steve 
Abbott și eu. De ce? 

— Ai spus ceva despre mine? 

— Nimic important. Numai că te-ai înscris la un club 
nou, care are teren de squash. N-am spus nimic ce nu 
trebuia, nu-i așa? 

Dumnezeule! exclamă Lacey în gând. 

— Lacey, domnul Landi ţine foarte mult să vorbească cu 
tine. Mi-a cerut să te întreb dacă ultimele pagini din 
jurnalul fiicei lui erau scrise pe niște foi neliniate. 

— De ce vrea să știe asta? I-am dat o copie completă. 

— Pentru că spune că dacă este așa, cineva i-a furat 
foile respective din copia lui în timp ce aceasta se afla la 
poliţie și au furat și întreg originalul. Lacey, vrei să spui că 
acela care a încercat să te omoare știe că ești în 
Minneapolis? 

— Mamă, nu mai pot să vorbesc. Te sun mai târziu. 

Închise și încercă din nou la clubul de gimnastică. De 
data asta n-a mai lăsat ca managerul să o treacă pe 
așteptare. 

— Alice Carroll la telefon. Nu... 

— Oh, Alice! Te-a căutat tatăl tău. L-am dus la terenul 
de squash, gândindu-mă că mai ești încă acolo. Nu te-am 
văzut când ai plecat. Cineva ne-a spus că ţi-ai scrântit 
glezna. Tatăl tău era foarte îngrijorat. I-am dat adresa ta. 
Am făcut bine, nu? A plecat acum două minute. 

198 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Lacey nu zăbovi decât atât cât să îndese jurnalul lui 
Heather în geantă înainte să o ia la fugă, sărind aproape 
într-un picior spre mașină. Se urcă și porni spre aeroport. 
Vântul spulbera zăpada. „Să sperăm că n-o să-și dea 
seama că am plecat, își zise ea. Am un mic avans.” 

Un avion pleca spre Chicago la douăsprezece minute 
după ce ajunse la ghișeul de bilete. Reuși să se îmbarce 
exact înainte să se închidă porţile. 

Apoi rămase în avion, pe pistă, timp de trei ore, 
așteptând permisiunea de decolare. 


199 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


46 


Sandy Savarano ședea în mașina închiriată, cu harta 
orașului desfăşurată în fața sa, emoția vânătorii 
încălzindu-l. Simţea cum i se accelerează pulsul. Curând o 
să termine cu ea. 

Găsi pe hartă Bulevardul Hennepin 520. Era doar la 
zece minute de Radisson Plaza, unde locuia el. Scoase 
mașina din parcare și apăsă pe accelerator. 

Clătină din cap, încă iritat de faptul că fusese atât de 
aproape să dea de ea la club. Dacă n-ar fi căzut pe terenul 
de squash ca să-și scrântească glezna, ar mai fi găsit-o 
acolo, încolţită, ţintă ușoară. 

Își simţea adrenalina dezlănţuită în corp, accelerându-i 
bătăile inimii, respiraţia. Era aproape. Asta era partea 
care-i plăcea cel mai mult. 

I se spusese că șchiopăta când a părăsit clubul. Dacă o 
durea destul de tare încât să șchiopăteze, existau șanse să 
se fi dus direct acasă. 

Alice Carroll era numele pe care și-l luase - acum știa. 
Nu-i va fi greu să-i găsească numărul apartamentului - 
este probabil pe cutia poștală din hol. 

Ultima dată îi trântise ușa în nas înainte să poată pune 
mâna pe ea, își aminti sumbru. De data asta nu va mai 
avea prilejul să o facă. 

Ninsoarea devenea tot mai deasă. Savarano se încruntă. 
Nu voia deloc să mai aibă vreo problemă. Valiza îl aștepta 
deschisă în camera de hotel. După ce termină cu Farrell, 
împachetează, achită nota de plată și pleacă în zece 
minute. Un oaspete care nu-și achită nota și lasă bagajul în 
urma lui, invită la tot felul de întrebări. Dar dacă 
aeroportul se închide și drumurile devin impracticabile, va 
fi prins în capcană, ceea ce va fi îngrijorător numai dacă 
lucrurile nu merg cum trebuie. 

Dar totul o să meargă bine, își zise el. 


200 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Se uită la indicatorul străzii. Era pe Bulevardul 
Hennepin, la numărul 400. Celălalt capăt al bulevardului 
era lângă centrul comercial Nicollet, cu toate magazinele 
sale moderne. Acolo erau de asemenea hoteluri și o nouă 
clădire de birouri. Cartierul din partea asta nu era cine 
știe ce de capul lui, remarcă Savarano. 

Găsi numărul 520. Era o clădire pe colţ, cu șapte etaje, 
nu prea mare, ceea ce era mai bine pentru el. Savarano 
era sigur că o asemenea clădire nu prea are mare lucru în 
ce privește securitatea. 

Ocoli și ajunse în parcare. Locurile locatarilor erau 
numerotate, și numai câteva, pe lateral, erau alocate 
pentru vizitatori. Toate erau ocupate. Întrucât nu avea 
deloc intenţia să atragă atenţia asupra lui ocupând locul 
vreunui locatar, ieși, parcă vizavi, pe stradă, și se îndreptă 
spre intrarea clădirii. Ușa micului vestibul nu era încuiată. 
Numele și numerele apartamentelor locatarilor se aflau pe 
o listă pe peretele de deasupra cutiilor poștale. Alice 
Carroll locuia în apartamentul 4F. Tipic pentru asemenea 
clădiri, pentru a intra în hol fie aveai cheia, fie trebuia să 
suni la interfon ca un locatar să-ţi deschidă. 

Savarano așteptă nerăbdător până văzu pe trotuar pe 
cineva apropiindu-se, o femeie în vârstă. Când ea deschise 
ușa exterioară, Sandy scăpă din mână un inel cu chei și se 
aplecă să-l ridice. 

Când femeia descuie ușa care ducea în hol, se ridică și i- 
o ţinu larg deschisă, apoi intră după ea. Femeia îi zâmbi 
recunoscătoare. O urmă în lift și așteptă până când ea 
apăsă pe butonul pentru etajul șapte înainte ca el să apese 
la patru. Precauţie necesară, genul de atenţie acordată 
detaliului care-l făcea pe Sandy Savarano să fie atât de 
bun - și să aibă atâta succes. Nu dorea să se trezească 
ieșind din lift cu vecina de apartament a lui Farrell. Cu cât 
era văzut mai puţin, cu atât mai bine. 

Odată coborât la etajul patru, o luă pe coridorul pustiu 
și slab luminat. Totul este perfect, își zise el. Numărul 4F 
era ultimul apartament pe stânga. Cu mâna stângă sună la 

201 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


ușă, în timp ce dreapta era în buzunar, ţinând pistolul. 
Avea povestea deja gata în cazul în care Farrell voia să știe 
cine este, înainte să deschidă ușa. „Serviciile de urgenţă, 
verificăm o scurgere de gaze”, urma să spună. Asta 
mersese întotdeauna perfect. 

Niciun răspuns. 

Sună din nou. 

Incuietoarea era nouă, dar încă nu văzuse încuietoare 
care să-i reziste. Uneltele necesare erau într-o trusă pe 
care o ţinea prinsă în talie. Arăta exact ca o borsetă în 
care se ţin banii. Se amuza de câte ori își aducea aminte că 
în seara când s-a dus la apartamentul lui Isabelle Waring a 
intrat folosind cheia pe care aceasta o ţinea pe măsuţa din 
hol. 

După mai puţin de patru minute de lucru la încuietoarea 
apartamentului 4F, era înăuntru, încuind la loc ușa în 
urma lui. O s-o aștepte aici. Era chiar mai bine. Într-un fel, 
era sigur că n-o să rămână în oraș prea multă vreme. Și ce 
surpriză o să aibă! 

Poate că s-a dus să-și facă o radiografie la gleznă, își 
zise el. 

Incepu să-și miște degetele; avea mănuși chirurgicale. 
Fusese neglijent într-un mod care nu-l caracteriza în seara 
aceea, când s-a dus la apartamentul lui Farrell, la New 
York, și lăsase o amprentă pe ușă. Nu remarcase că 
degetul arătător al mănușii drepte era rupt. Era o greșeală 
pe care n-o va mai face a doua oară. 

I se spusese să caute în apartamentul lui Farrell pentru 
a fi sigur că nu făcuse o copie și pentru ea, după jurnalul 
lui Heather Landi. Se îndreptă spre birou și începu să 
caute. Exact în momentul ăla sună telefonul. Cu mișcări 
iuți, ca de pisică, traversă camera și se duse lângă telefon, 
bucuros să vadă că robotul era în funcţiune. 

Vocea lui Farrell pe casetă era joasă și rezervată. „Aţi 
sunat la 555-1247. Vă rog lăsaţi un mesaj.” 

Cel care suna era un bărbat. Vocea îi era presantă și 
autoritară. „Alice, la telefon George Svenson. Suntem pe 

202 


- MARY HIGGINS CLARK - 


drum. Mama ta tocmai a sunat la numărul de urgenţă din 
New York pentru a ne anunţa că ai probleme. Rămâi în 
casă. Blochează ușa. Nu deschide nimănui până nu ajung 
eu acolo.” 

Savarano îngheţă. Erau pe drum! Dacă nu iese de aici 
imediat, el va fi cel prins în capcană. In răstimp de 
secunde era afară din apartament, străbătu coridorul și o 
apucă pe scările de incendiu. Ajuns în siguranţă în mașină, 
de-abia se înscrisese în trafic pe Hennepin Avenue când 
mașinile poliției, cu girofarurile aprinse, trecură cu 
sirenele pe lângă el. 

Fusese cât pe ce să fie prins, ceea ce nu i se întâmplase 
niciodată până acum. Conduse o vreme fără nicio ţintă, 
forțându-se să se calmeze, să gândească limpede. 

Unde să se fi dus Farrell? se întrebă el. La vreun 
prieten? La vreun motel, undeva? 

Indiferent unde o fi, nu putea să aibă un avans mai mare 
de treizeci de minute faţă de el. Trebuie să încerce să 
gândească cum ar fi gândit ea. Ce ar face el dacă ar fi într- 
un program de protecţie al martorilor și ar fi depistat? 

N-aș mai avea încredere în niciun inspector de poliţie, 
își zise Sandy. Nu m-aș mai muta într-un alt oraș ca să stau 
să mă întreb cât va dura până când voi fi descoperită din 
nou. 

De obicei, cei care renunţă la programul de protecţie a 
martorilor de bunăvoie, o fac pentru că simt lipsa familiei 
și a prietenilor. De obicei se întorc acasă. 

Farrell nu i-a sunat pe federali de aici când și-a dat 
seama că i s-a luat urma. Nu, a sunat-o pe mama ei. 

Acolo trebuie că se duce, decise el. Este în drum spre 
aeroport și spre New York. Sandy era sigur de lucrul ăsta. 

O să se ducă și el acolo. 

Femeia trebuie că este speriată. N-o să mai aibă 
încredere în polițiști ca să o protejeze. Are încă un 
apartament la New York. Mama și sora ei locuiesc în New 
Jersey. Va fi destul de ușor să o găsească. 


203 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


Şi alţii i-au scăpat o vreme, dar nimeni n-a scăpat 
definitiv de el. Până la urmă își găsește întotdeauna prada. 
Vânătoarea este amuzantă, dar momentul uciderii este cel 
care-ţi dă fiori de plăcere. 


Merse mai întâi la agenţia liniilor aeriene Northwest. 
După numărul agenţilor, era evident cea mai solicitată 
linie din Minneapolis. I se spusese că în momentul de faţă 
erau anulate toate cursele din cauza zăpezii. 

— În cazul ăsta poate că mă pot întâlni cu soția mea, 
spuse el. A plecat acum vreo patruzeci de minute. Mama ei 
a avut un accident la New York și-mi închipui că o fi luat 
orice cursă o fi putut. Numele ei este Alice Carroll. 

Agentul de la bilete a fost amabil. 

— În ultima oră nu a decolat nicio cursă directă pentru 
aeroporturile din New York, domnule Carroll. Ar putea 
face o legătură prin Chicago, totuși. Să verificăm pe 
computer. Degetele începură să-i alerge pe tastatură. Uite 
că am găsit. Soţia dumneavoastră a luat cursa 62 spre 
Chicago, care a plecat la unsprezece și patruzeci și opt de 
minute. De fapt, n-a făcut decât să se îndepărteze de 
poartă. Avionul așteaptă încă pe pistă. Mă tem însă că nu 
pot să fac nimic pentru dumneavoastră ca să vă îmbarcaţi 
în acest avion, dar nu vreţi să vă întâlniți la Chicago? Este 
un avion care se pregătește chiar acum. Există șansa să nu 
sosească decât la o diferență de câteva minute unul de 
altul. 


204 


- MARY HIGGINS CLARK - 


47 


Detectivul Ed Sloane şi Priscilla Parker luară loc 
aşteptându-l pe Rick. Camera de oaspeți de la Harding 
Manor era excepţional de confortabilă. Fusese o casă 
particulară donată pentru a fi centru de reabilitare de 
către un cuplu al cărui unic fiu murise din cauza unei 
supradoze. 

Canapeaua îmbrăcată într-un coton vesel, alb cu 
albastru, cu fotolii asortate, împreună cu tapetul și covorul 
albastru Wedgwood erau pentru Sloane dovada clară că 
era mobila originală și că aceia care-și puteau permite să 
vină aici pentru a-și trata viciile trebuie că plăteau o avere. 
Pe drum de la Greenwich încoace, doamna Parker îi 
spusese că aproximativ jumătate din pacienţi nu plăteau 
nimic. 

Acum, în așteptarea lui Rick, ea îi explica nervos: 

— Știu ce trebuie să gândești despre fiul meu, dar nu-ţi 
dai seama câtă bunătate și ce resurse există în e. Rick mai 
poate face încă atâtea în viaţa lui. Știu că poate. Tatăl lui l- 
a învăţat să creadă că este deasupra oricărui sentiment de 
decență. Când în liceu avea vreo problemă legată de 
droguri, îl imploram pe soţul meu să-l lase să se confrunte 
cu consecinţele. În schimb el cumpăra pe toată lumea. 
Rick ar fi trebuit să se descurce bine în colegiu. Este 
deștept, dar niciodată nu și-a dat silința să-și folosească 
mintea. Spune-mi, la ce-i trebuia unui puști de 
șaptesprezece ani un Mercedes decapotabil? Ce copil are 
nevoie la vârsta asta de bani fără nicio limită pentru 
cheltuială? Ce poate să înveţe un tânăr despre decenţă, 
când tatăl lui își îmbracă iubita lunii respective în 
uniformă de fată în casă și o aduce în propria lui locuinţă? 

Sloane privea șemineul din marmură italienească, 
admirându-i tăietura delicată. 


205 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


— Am impresia că aţi închis ochii la prea multe lucruri și 
de prea multă vreme, doamnă Parker. Poate mai mult 
decât ar fi trebuit. 

— N-am prea avut de ales. Dacă aș fi plecat, l-aș fi 
pierdut definitiv pe Rick. Rămânând, cred că am reușit 
ceva. Faptul că este aici și că vrea să stea de vorbă cu 
dumneata este grăitor. 

— De ce s-a răzgândit soţul dumneavoastră în legătură 
cu Rick? Știm că acum vreo cinci ani i-a tăiat orice venit în 
afara celui de salariat al firmei. Ce l-a determinat să ia 
hotărârea asta? 

— Să vă spună Rick, replică Priscilla Parker. Asta-i 
vocea lui. Vine. Domnule Sloane, este în mare pericol, nu-i 
așa? 

— Nu, dacă este nevinovat, doamnă Parker. Și nu în 
cazul în care cooperează... Depinde de el. 


_ Sloane îi repetă aceste cuvinte lui Rick Parker. 
Înfăţișarea lui îl șocă. În cele aproximativ zece zile de când 
îl văzuse ultima dată, înfățișarea lui Rick se schimbase în 
mod dramatic. Faţa i se lungise și era palid, cu cearcăne 
mari, negre sub ochi. Nu era deloc ușor să scapi de 
dependenţa de droguri, își spuse pentru sine Sloane, dar 
credea că această schimbare se datorează nu numai 
programului de recuperare. 

— Bine, ce vrei să știi, detective? Luase loc lângă mama 
lui, pe canapea. Sloane văzu cum ea întinde mâna și i-o ia 
pe a lui Rick. 

— De ce l-ai trimis pe Curtis Caldwell - și am să-i spun 
așa pentru că este numele pe care l-a folosit - în 
apartamentul lui Isabelle Waring? 

Broboane de sudoare apărură pe fruntea lui Rick în timp 
ce începu să vorbească. 

— La agenţia noastră... Se opri și privi spre mama lui. 
Sau ar fi mai bine să spun că la agenţia tatălui meu există 
practica de a nu arăta nimănui un apartament până când 
nu verifici potenţialul cumpărător. Chiar și în acest caz, 

206 


- MARY HIGGINS CLARK - 


poţi să dai peste unii care nu vor altceva decât să 
privească: Dar cel puţin sunt calificaţi. 

— Adică își pot permite să cumpere locul pe care i-l 
arăţi? 

Rick Parker dădu din cap. 

— Ştii motivul pentru care mă aflu aici. Am deprins 
obiceiul să mă droghez. De fapt, am deprins un obicei 
costisitor. Și pur și simplu nu mai eram capabil să fac față 
cu banii. Am cumpărat din ce în ce mai mult pe credit. La 
începutul lui octombrie am primit un telefon de la 
negustorul meu, cel căruia îi datoram bani, care mi-a spus 
că știe pe cineva care vrea să vadă apartamentul. Mi-a 
spus de asemenea că știe că s-ar putea ca tipul ăsta să nu 
corespundă standardelor noastre, dar, dacă îi plac, 
lucrurile s-ar putea aranja. 

— Ai fost ameninţat în cazul în care n-ai accepta? 
întrebă Sloane. 

Parker își frecă fruntea. 

— Ascultă, tot ce pot să-ţi spun este că știam ce trebuia 
să fac. Îmi era clar că nu mi se cerea un serviciu; mi se 
spunea ce să fac. Așa că am născocit o poveste. La birou, 
tocmai vândusem câteva apartamente unor avocaţi ai 
firmei Keller, Roland and Smythe transferați în Manhattan, 
așa că am ales numele Curtis Caldwell și am spus că este 
de la această firmă. Nimeni nu s-a îndoit de acest lucru. 
Asta este tot ce am făcut, izbucni el. Nimic altceva. Mi-am 
închipuit că trebuie să fie ceva în neregulă cu tipul 
respectiv, dar n-am avut nici cea mai mică idee că era atât 
de rău. Când Lacey Farrell mi-a spus că tipul respectiv a 
fost cel care a ucis-o pe Isabelle, mama lui Heather, n-am 
știut ce să fac. 

Sloane remarcă imediat modul familiar în care s-a 
referit Rick la Heather Landi. 

— Bine. Acum ia să vedem ce a fost între tine și Heather 
Landi? 

Sloane observă cum Priscilla Parker își strânge ușor fiul 
de mână. 

207 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


— Trebuie să-i spui, Rick, zise ea încurajator. 

Parker îl privi direct pe Ed Sloane. Nefericirea din ochii 
lui i se păru sinceră detectivului. 

— Am cunoscut-o pe Heather acum aproape cinci ani, 
când a venit la biroul nostru căutând un apartament în 
Cartierul de Vest. Am început să-i fac curte. Era... era 
frumoasă, era plină de viaţă, era veselă. 

— Ştiai că Jimmy Landi era tatăl ei? îl întrebă Sloane 
întrerupându-l. 

— Da, și lucrul ăsta mă făcea să-mi placă și mai mult 
situaţia. Jimmy îmi interzisese să mai intru în localul lui, 
într-o seară, pentru că eram beat. Asta mă înfuriase. Nu 
eram obișnuit să mi se refuze ceva. Așa încât, atunci când 
Heather a vrut să anuleze contractul pentru un 
apartament pe Strada 77 în West Side mi-am zis că am și 
eu acum prilejul să mă distrez, cel puţin indirect, pe seama 
lui Jimmy Landi. 

— Semnase un contract? 

— Unul ferm. Apoi a venit la mine cuprinsă de panică. 
Descoperise că tatăl ei îi cumpărase deja un apartament 
pe Strada 70 în East Side. M-a implorat cu lacrimi în ochi 
să anulez contractul. 

— Ce s-a întâmplat? 

Rick făcu o pauză și-și cobori privirea, studiindu-și 
mâinile. 

— l-am spus că-l anulez dacă se culcă cu mine. 

„Ticălosule! zise Sloane în gând. Nu era decât un copil, 
de-abia venise la New York, iar tu i-ai făcut asta!” 

— IÎnţelegi, zise Rick Parker și acum părea că vorbește 
pentru el, n-aveam destulă minte încât să-mi dau seama ce 
simțeam cu adevărat pentru Heather. Nu trebuia decât să 
mișc un deget și fetele veneau alergând la mine. Heather 
îmi ignorase încercările de a o seduce. Așa că, în 
înţelegerea pe care am făcut-o în legătură cu contractul, 
vedeam șansa de a obţine ce doream și chiar de a face 
scor egal cu tatăl ei. Dar în seara în care a venit la mine 
acasă, era evident, atât de îngrozită, încât am hotărât să 

208 


- MARY HIGGINS CLARK - 


renunţ. Era într-adevăr o dulceaţă, genul de care aș fi 
putut să mă îndrăgostesc. De fapt, poate că mă 
îndrăgostisem chiar. Știu că dintr-o dată m-am simţit 
foarte stânjenit pentru faptul că o pusesem să vină la 
mine. Am tachinat-o puţin și a început să plângă. Atunci i- 
am spus să plece ca să mai crească puţin, pentru că eu 
eram prea bătrân să mă încurc cu puștoaice. Presupun că 
am reușit să o umilesc destul, încât să o fac să fie speriată 
pentru totdeauna de mine. Am încercat să o sun, să o mai 
văd după aceea, dar n-a acceptat nicicum. 

Rick se ridică și se îndreptă spre șemineu, ca și cum 
avea nevoie de căldura flăcărilor care ardeau în ei. 

— În noaptea aceea, după ce a fost la mine acasă, am 
plecat și m-am îmbătat. Când am ieșit dintr-un bar de pe 
Strada 10, din Village, am fost brusc ridicat pe sus și urcat 
într-o mașină. Doi tipi m-au aranjat pe cinste. Mi-au spus 
că dacă nu rup contractul ăla și nu o las în pace pe 
Heather, n-am să mai apuc următoarea mea zi de naștere. 
Am avut trei coaste rupte. 

— Ai rupt contractul? 

— O, da, domnule Sloane, l-am rupt, dar nu înainte ca 
tatăl meu să afle ceva și să mă oblige să-i spun tot ce s-a 
întâmplat. Biroul nostru principal îi vânduse apartamentul 
lui Jimmy Landi, pentru Heather, dar tranzacţia asta era 
un fleac în comparaţie cu alta pe care am descoperit-o că 
era în derulare. În vremea aceea tatăl meu intermedia 
vânzarea către el a proprietăţii din Atlantic City. Dacă 
Landi afla ce-i făcusem lui Heather, asta l-ar fi putut costa 
pe tata milioane. Atunci mi-a spus să mușamalizez totul 
sau să plec. Nu uita, pentru tata, dacă este vorba de o 
afacere, nu contează că sunt fiul lui! Dacă-i stau în cale, 
sunt pedepsit. 

— Avem un martor care susţine că Heather a ieșit în 
fugă din cabana din Stowe în după-amiaza de dinainte să 
moară pentru că te-a văzut pe tine acolo, îi spuse Sloane. 

— N-am văzut-o nicio clipă în ziua aia, spuse Rick dând 
din cap. Şi părea sincer. De puţine dăţi când am dat 

209 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


întâmplător peste ea, este drept, așa a reacţionat 
întotdeauna: nu știa cum să se îndepărteze mai repede de 
mine. Din nefericire, nimic n-ar fi schimbat situaţia. 

— Heather a povestit totul evident cuiva în care avea 
încredere și care a ordonat să fii aranjat. Să fi fost tatăl ei? 

— Niciodată! Rick aproape că râdea. Să-i spună lui că a 
semnat contractul ăla? Glumești! N-ar fi îndrăznit. 

— Atunci cui? 

Rick Parker făcu un schimb de priviri cu mama sa. 

— Totul este în ordine, Rick, îi spuse ea bătându-l pe 
dosul mâinii. 

— Tatăl meu era un obișnuit al localului lui Landi de 
aproape treizeci de ani, spuse Rick. Intotdeauna era aferat 
când era vorba de Heather. Cred că tata a fost cel care a 
aruncat brutele alea asupra mea. 


210 


- MARY HIGGINS CLARK - 


48 


Când, în sfârșit, avionul decolă la ora trei p.m., Lancey 
nu se alătură uralelor și aplauzelor spontane ale celorlalţi 
pasageri. Se lăsă în schimb pe spate și închise ochii, 
simțind că groaza care parcă o strângea de gât cedează. 
Ședea pe scaunul din mijloc, între un bătrân care dormise, 
și sforăise aproape tot timpul, și un tânăr fără astâmpăr 
care își petrecuse vremea lucrând la laptop, iar de câteva 
ori încercase să încropească o conversaţie cu ea. 

Timp de trei ore fusese îngrozită că zborul o să se 
anuleze, că avionul se va întoarce la poarta aeroportului, 
unde îl va găsi pe Curtis Caldwell așteptând-o. 

În sfârșit, erau în aer. Timp de o oră - cel puţin până 
când ajungeau la Chicago - era în siguranţă. 

Era îmbrăcată în costumul de gimnastică și adidașii pe 
care le purtase dimineaţă, la clubul Edina. Slăbise adidasul 
din piciorul drept cât putuse, dar nu și-l scosese de frică că 
nu-l va mai putea pune înapoi. Glezna avea acum de două 
ori volumul normal, iar pulsaţiile dureroase îi ajungeau 
până aproape de genunchi. 

„N-o lua în seamă, își zise în sinea ei. Nu poţi lăsa să te 
oprească așa ceva. Eşti norocoasă că ești vie ca să simţi 
durerea. Trebuie să faci un plan.” 

La Chicago, va lua primul zbor spre New York. „Dar ce 
să fac când am să ajung acolo? Categoric nu trebuie să 
merg la mine acasă. Și nici la mama sau Kid - n-aș face 
decât să le pun și pe ele în pericol. 

Atunci unde?” 

Zborul până la Chicago îl plătise cu cartea de credit pe 
numele lui Alice Carroll. Acum trebuia să plătească drumul 
până la New York. Cartea de credit avea o limită de trei 
mii de dolari și s-ar putea să nu-i mai rămână bani 
suficienţi pentru o cameră la hotel în Manhattan. În plus, 
era sigură că în momentul când cei de la biroul 
procurorului general își vor da seama că a dispărut, vor 


211 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


lua urma acestei cărți de credit. Dacă ia o cameră la hotel, 
până a doua zi la prânz, agenţii lui Gary Baldwin vor fi 
acolo. Și din nou va fi prinsă în capcană. Poate să o reţină 
ca martor principal. 

Nu, trebuie să găsească un loc unde să stea, undeva 
unde să nu pună pe nimeni în pericol și unde să nu se 
gândească nimeni să o caute. N 

Lacey începu să cântărească opțiunile pe care le avea. Il 
putea suna pe Gary Baldwin și să fie de acord să se 
întoarcă înapoi în programul de protecție a martorilor. Să 
stea iar într-un loc sigur câteva săptămâni înainte de a se 
muta într-un alt oraș necunoscut, unde o să apară ca o 
entitate nou creată. 

„Nici vorbă, își zise ea. Mai bine mor!” 

Lacey se întoarse din nou cu gândul la lanţul de 
circumstanţe care au adus-o în situaţia asta. Dacă n-ar fi 
primit niciodată telefonul ăla de la Isabelle Waring, care i- 
a încredinţat apartamentul lui Heather Landi! Dacă ar fi 
ridicat telefonul și ar fi vorbit cu ea când a sunat-o în seara 
de dinainte de a fi ucisă! 

„Dacă aș fi vorbit cu Isabelle în seara aceea, poate că 
mi-ar fi dat un nume, se gândi ea. Poate mi-ar fi spus cea 
descoperit în jurnalul lui Heather. Man (bărbatul)... ăsta a 
fost ultimul ei cuvânt. Ce bărbat? Dar mă apropii tot mai 
mult de cel care se află în spatele poveștii ăsteia. Asta este 
clar. Unul din două lucruri s-a întâmplat. Fie mama m-a 
deconspirat cumva, fie cineva din interiorul poliţiei dă 
informaţii despre mine. S-ar putea ca Svenson să fi fost 
nevoit să obţină o aprobare de la New York ca să-mi dea 
încă o mie cinci sute de dolari pentru înscrierea la clubul 
Edina. Dacă a fost vreo scurgere la biroul procurorului 
general, iar această informaţie a fost folosită? Acest 
scenariu pare totuși puţin probabil. Există mulţi oameni 
plasați în acest program; categoric, cei care se ocupă de 
așa ceva sunt selectați cu mare grijă și supravegheați 
îndeaproape.” 


212 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Cum rămâne cu mama ei? Mama cinase cu o seară în 
urmă la restaurantul lui Alex Carbine, se gândi Lacey. Imi 
place mult Alex. S-a purtat cu totul deosebit în noaptea în 
care fusese rănită Bonnie. Dar ce știm noi cu adevărat 
despre el? Prima dată când l-am întâlnit, la masă, acasă la 
Jay și Kit, ne-a spus că a cunoscut-o pe Heather. S-ar fi 
putut ca și Jay să o fi cunoscut pe Heather, îi șopti o voce. 
El a negat. Dar când a fost menţionat numele ei, Jay a fost 
tulburat și a încercat să schimbe subiectul. 

„Nici prin gând să nu-ţi treacă faptul că soţul lui Kit ar fi 
implicat în toată treaba asta, își zise ea. Jay are defectele 
lui, dar este un om foarte bun, pe care poţi conta.” 

Și Jimmy Landi? Nu, nu poate fi el. Îi văzuse durerea din 
privire când luase jurnalul lui Heather din mâna ei. 

„Poliţiştii? Jurnalul scris de mâna lui Heather a dispărut 
după ce eu l-am predat lor. Acum Jimmy Landi vrea să știe 
dacă erau însemnări făcute pe hârtie neliniată la sfârșitul 
jurnalului. Îmi amintesc de cele trei pagini. Aveau pete de 
sânge pe ele. Dacă paginile dispăruseră în timp ce copia se 
afla în custodia poliţiei, atunci trebuie că era ceva foarte 
important în ele.” 

Copia ei era în sacul pe care-l împinsese sub scaunul din 
faţă. Lacey era tentată să o scoată, dar se hotări să aștepte 
până când va putea să studieze paginile neliniate fără să 
fie deranjată. Tipul din dreapta ei, cel cu computerul, 
părea genul care ar putea să le și comenteze și n-avea 
nicio intenţie să vorbească cu cineva despre asta. Nici 
măcar cu cineva absolut străin. Mai ales nu cu cineva 
absolut străin! 

— Începem să coborâm... 

Chicago, își zise ea. Apoi New York. Acasă! 

După ce-și termină recitalul în legătură cu prinderea 
centurilor de siguranţă și aducerea scaunelor în poziţie 
verticală, însoţitoarea de bord adăugă: 

— Northwest își cere scuze pentru întârzierea datorată 
vremii. Poate sunteţi interesaţi să aflaţi că vizibilitatea s-a 
redus imediat după ce am decolat noi. Am fost ultimul 

213 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


avion care a părăsit aeroportul până acum câteva minute, 
când au fost reluate zborurile. 

„Atunci înseamnă că am un avans de cel puţin o oră 
înaintea oricui m-o urmări”, își zise în sinea ei Lancey. 

Bruma de liniște pe care i-o putea oferi un asemenea 
gând îi fu imediat spulberată de o altă posibilitate. Dacă 
cineva a urmărit-o și s-a gândit că ea vrea să ajungă la 
New York, n-ar fi fost mai deștept din partea lui să ia o 
cursă directă și să o aștepte acolo? 


214 


- MARY HIGGINS CLARK - 


49 


Nu era nerv în trupul lui care să nu-i strige lui Tom să n- 
o lase pe Alice singură. Străbătu cinci mile în direcţia 
apartamentului său din St. Paul, după care făcu o 
întoarcere în scurt și porni înapoi. O să-i spună clar că nu 
are nicio intenţie să o stingherească cât vorbește cu mama 
ei și cu ceilalți membri ai familiei or mai fi implicaţi în 
această ruptură. Cu siguranţă, își zise el, nu va avea nicio 
obiecţie să o aștepte în holul clădirii ei, sau chiar în 
mașina lui, până când va fi gata să-l primească să urce. 
„Evident, are probleme, iar eu vreau să fiu alături de ea”, 
se gândi Tom Lynch. 

Odată luată hotărârea de a se întoarce, deveni foarte 
nerăbdător cu șoferii deosebit de prudenti care, din cauza 
zăpezii viscolite, se mișcau în ritm de melc. 

Primul indiciu că existau probleme, îl constituiră 
mașinile de poliţie parcate în faţa clădirii lui Alice, cu 
girofarurile aprinse. Un poliţist dirija traficul, îndemnându- 
i cu autoritate pe cei curioși să ţină drumul înainte. 

Ceva îi spunea lui Tom că prezenţa poliţiei are legătură 
cu Alice. Reuși să găsească un loc de parcare la distanță 
de un bloc și o luă la fugă înapoi. Un poliţist îl opri la 
intrarea în clădire. 

— Vreau să urc, spuse el. Prietena mea locuiește aici și 
vreau să văd dacă totul este în regulă. 

— Cine este prietena dumitale? 

— Alice Carroll, de la apartamentul 4F. 

Schimbarea care interveni în atitudinea poliţistului îi 
confirmă bănuiala că se întâmplase ceva cu Alice. 

— Veniţi cu mine. Vă conduc sus, îi spuse polițistul. 

În lift, Tom făcu un efort supraomenesc să pună 
întrebarea de care se temea îngrozitor: 

— Ea este bine? 

— De ce nu așteptați să vorbiţi cu tipul care se ocupă de 
treaba asta, domnule? 


215 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


Ușa apartamentului lui Alice era deschisă. Înăuntru văzu 
trei polițiști în uniformă care primeau instrucţiuni de la un 
bărbat mai în vârstă pe care-l recunoscu ca fiind cel care o 
adusese deunăzi acasă pe Alice. 

Tom îi întrerupse: 

— Ce s-a întâmplat cu Alice? Unde este? întrebă el. 

Își dădu seama din surprinderea de pe faţa omului că îl 
recunoscuse, dar nu era timp de pierdut cu politeţuri. 

— De unde o cunoașteţi pe Alice, domnule Lynch? î 
întrebă George Svenson. 

— Ascultă! spuse Tom. N-am de gând să răspund 
întrebărilor dumitale până nu capăt eu răspunsuri la ale 
mele. Unde este Alice? De ce ești dumneata aici? Cine 
ești? 

Svenson răspunse succint: 

— Sunt inspector federal adjunct. Nu știm unde este 
domnișoara Carroll. Știm că a primit ameninţări. 

— Atunci tipul care a fost ieri la sala de gimnastică 
pretinzând că este tatăl ei era un impostor, zise aprins 
Tom. M-am gândit eu, dar când i-am spus lui Alice despre 
el n-a zis altceva decât că trebuie să-i dea telefon mamei 
ei. 

— Ce tip? întrebă Svenson. Spune-mi tot ce știi despre 
el, domnule Lynch. Asta i-ar putea salva viața lui Alice 
Carroll. 


| mt 


Când Tom ajunse în sfârșit acasă, era trecut de patru și 
jumătate. Beculeţul robotului său arăta că primise patru 
mesaje. Așa cum se aștepta, niciunul nu era de la Alice. 

Fără să se obosească să-și scoată jacheta, se așeză la 
masa de lângă telefon, cu capul în mâini. Tot ce-i spusese 
Svenson era că domnișoara Carroll primise ameninţări la 
telefon și contactase biroul său. După cât se pare, 
dimineaţa se speriase foarte tare și acesta era motivul 
pentru care se aflau ei acolo. 

— Poate că s-a dus să viziteze vreun prieten, îi spusese 
Svenson cu o voce neconvingătoare. 

216 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Sau poate că a fost răpită, se gândi Tom. Și un copil își 
putea da seama că evitau să-i spună ce se petrece de fapt. 
Poliţia încerca să o găsească pe Ruth Wilcox de la Centrul 
de gimnastică Twin Cities, dar era liberă în weekend. Au 
spus că sperau să obţină o descriere mai completă a 
bărbatului care a pretins că este tatăl lui Alice. 

Tom i-a spus lui Svenson că Alice i-a promis că-l va suna. 

— Dacă luaţi legătura cu ea, spuneţi-i să mă caute - 
imediat! ordonase ferm Svenson. 

În mintea lui, Tom o văzu pe Alice, liniștită și drăguță, 
stând la fereastră acasă la bancherul din Wayazata numai 
cu o săptămână în urmă. „De ce n-ai avut încredere în 
mine? răcni el la imagine. Nu știai cum să scapi mai 
repede de mine azi-dimineaţă.” 

Un singur indiciu îi împărtășiseră cei de la poliţie. O 
vecină le spusese că o văzuse pe Alice urcându-se în 
mașina ei în jur de ora unsprezece. Eu plecasem la 
unsprezece fără un sfert, își zise Tom. Dacă vecina are 
dreptate, atunci a plecat la numai zece minute după mine. 

Unde s-o fi dus? se întrebă el. 

Cine era ea de fapt? Rămase cu privirea aţintită asupra 
discului telefonului. „Sună-mă, Alice!” zise el jumătate 
imperativ, jumătate rugător. Dar orele treceau, începu să 
se lumineze de ziuă, zăpada continua să cadă, iar telefonul 
tot nu suna. 


217 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


50 


Lacey ajunse la Chicago la patru și jumătate. De aici luă 
un avion la cinci și un sfert spre Boston. Folosi din nou 
cartea de credit, dar pentru cursa de Boston - New York 
avea de gând să plătească cu bani gheaţă. Cursa 
respectivă ateriză la Marine Terminal, la o distanţă de un 
kilometru de terminalele principale ale aeroportului La 
Guardia. Era sigură că indiferent cine o fi urmărit-o la New 
York n-o putea căuta acolo și, întrucât nu folosise cartea 
de credit pentru cursa de la Boston, oamenii lui Boldwin ar 
putea să creadă că a rămas acolo. 

Inainte să se îmbarce la Chicago, cumpără New York 
Times. Aproape jumătate din cât a durat drumul parcurse 
cu privirea materialele din prima secţiune a ziarului. 
Dându-și seama că nimic din ceea ce citește nu-i poate 
absorbi atenţia, începu să plieze celelalte secţiuni ale 
ziarului. Dintr-o dată scoase o exclamaţie. 

Din pagina întâi a secțiunii B o privea faţa lui Black. Citi 
și reciti materialul încercând să înţeleagă ceva. Era o 
ultimă relatare referitoare la o poveste anterioară legată 
de Rick. Văzut ultima dată miercuri după-amiază, când 
condusese un potenţial cumpărător să viziteze 
apartamentul defunctei Isabelle Waring, Richard J. Parker 
Jr. era unul dintre suspecți în moartea lui Isabelle, fapt 
confirmat de poliţie. 

Oare se ascunde? se întrebă Lacey. O fi mort? 
Informaţia pe care i-o dăduse marţi seara lui Gary Baldwin 
o fi avut vreun rol în toată treaba asta? Își aminti că atunci 
când i-a spus că Rick a fost la Stowe cu câteva ore înainte 
de moartea lui Heather Landi, Baldwin nu a avut nicio 
reacție. lar acum poliția afirmă că Rick Parker este 
suspect în uciderea lui Isabelle. Trebuie să fie o legătură, 
decise ea. 


218 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Numai când avionul ateriză la Boston, lui Lacey îi veni în 
sfârșit în minte singurul loc unde ar putea sta la New York 
și unde nimeni nu s-ar gândi vreodată să o caute. 

Când cobori pe aeroportul Logan era ora opt și cinci 
minute, ora locală. Rugându-se în sinea ei să fie acasă, 
Lacey îi telefonă lui Tim Powers, administratorul clădirii în 
care se afla apartamentul lui Isabelle Waring. 

Cu patru ani în urmă, odată când părăsise clădirea de la 
numărul 3 de pe East Seventieth după ce arătase un 
apartament unui potenţial cumpărător, Lacey împiedicase 
ceea ce ar fi fost cu siguranţă un accident teribil, accident 
pentru care ar fi fost făcut vinovat Tim Powers. Totul se 
întâmplase foarte rapid. Un copil scăpase din mâna bonei 
lui și ieșise direct în stradă pentru că Tim lăsase ușa 
clădirii deschisă când reparase ceva la ea. Intervenţia 
rapidă a lui Lacey a salvat copilul care ar fi putut fi lovit de 
un camion ce tocmai trecea pe acolo. 

Tremurând tot din cauza a ceea ce s-ar fi putut 
întâmpla, Tim îi spuse: 

— Lacey, ar fi fost vina mea. Dacă ai nevoie vreodată de 
ceva - orice - poţi să contezi pe mine. 

„Acum am nevoie, Tim”, își zise ea așteptând să-i 
răspundă. 

Tim fu uluit când o auzi. 

— Lacey Farrell, spuse el, am crezut că ai dispărut de pe 
suprafaţa pământului. 

— Tim, am nevoie de ajutor. Mi-ai promis cândva... 

— Orice, Lacey, o întrerupse. 

— Am nevoie de un loc unde să stau, îi spuse cu vocea 
ca o șoaptă și, deși era singură, privea temătoare în jur, de 
frică să nu fie auzită de cineva. Tim, continuă repede, sunt 
urmărită. Cred că este tipul care a ucis-o pe Isabelle 
Waring. Nu vreau să te pun și pe tine în pericol, dar nu mă 
pot duce nici la mine acasă, nici la ai mei. El n-o să mă 
caute niciodată în clădirea ta. Vreau să stau, cel puţin în 
noaptea asta, în apartamentul lui Isabelle Waring. Şi, te 


219 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


rog, Tim - asta este foarte important - nu spune nimănui 
despre asta. Ca și cum n-am fi vorbit niciodată. 


220 


- MARY HIGGINS CLARK - 


51 


Era clar că ziua nu luase sfârșit pentru detectivul Ed 
Sloane. După ce-l părăsi pe Rick Parker la centrul de 
recuperare de la Hartford, se întoarse cu Priscilla Parker 
la reședința ei din Greenwich, de unde-și luă mașina. 

În drum spre Manhattan, sună la circă. Nick Mars era 
acolo. 

— Te caută Baldwin, practic din cinci în cinci minute, îi 
spuse Nick. Vrea să te vadă cât mai repede posibil. N-a 
putut să te prindă pe telefonul din mașină. 

— Nu, replică Sloane. Sunt sigur că n-a putut. Se întrebă 
ce ar fi zis dacă ar fi știut că s-a plimbat în limuzină cu 
șofer! Ce vrea acum? 

— Parcă s-a dezlănţuit tot iadul, îi spuse Mars. Lacey 
Farrell era cât pe ce să fie prinsă la Minneapolis, unde o 
plasaseră federalii. A dispărut, iar Baldwin crede că se 
îndreaptă spre New York. Vrea să se coordoneze cu noi 
pentru a o găsi înainte de a fi depistată și doborâtă de cel 
care o urmărește. Vrea să o reţină ca martor important. 
Apoi adăugă: Cum te-ai descurcat, Ed? Ai avut noroc să-l 
găsești pe Parker? 

— L-am găsit. Sună-l pe Baldwin și aranjează o întâlnire. 
Te găsesc la biroul lui. Aș putea să ajung acolo până la 
șapte. 

— Mai bine vino încoace. Este în oraș și o să vină aici, la 
circumscripție. 


Când detectivul Ed Sloane ajunse la circa nouăsprezece 
se opri la biroul său și-și scosese jacheta. Apoi, împreună 
cu Nick Mars, se duse să-l vadă pe procurorul Gary 
Baldwin, care aștepta în camera pentru interogatorii. 

Baldwin era încă furios că Lacey Farrell dispăruse, dar 
lăsă de-o parte mânia ca să-l felicite pe Sloane pentru să-l 
găsise pe Rick Parker. 

— Ce ţi-a spus? îl întrebă el. 

221 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


Aruncându-și privirea doar o dată sau de două ori 
asupra însemnărilor făcute, Sloane îi prezentă un raport 
complet. 

— Îl crezi? îl întrebă Baldwin. R 

— Păi da, cred că spune adevărul. Il cunosc pe tipul 
care-i vinde droguri lui Parker. El a fost cel care i-a spus 
lui Parker să facă aranjamentul care l-a dus pe Savarano în 
apartamentul lui Isabelle Waring, dar nu el a plănuit de 
fapt totul. El n-a fost decât un mesager, cineva i-a transmis 
ce să facă. 

— Ceea ce înseamnă că n-o să ajungem la boși prin 
intermediul lui Parker, spuse Baldwin. 

— Exact. Parker este un ticălos, dar nu un criminal. 

— Crezi că tatăl lui a fost cel care l-a aranjat când a 
încercat să profite de Heather Landi? 

— Cred că este posibil, zise Sloane. Dacă Heather Landi 
s-a dus la Parker Sr. să se plângă de Rick este chiar 
probabil. Pe de altă parte, lucrul ăsta nu pare plauzibil 
pentru că nu sunt sigur că ea ar fi avut încredere în 
Parker. Cred că s-ar fi temut că el ar fi putut să-i spună 
ceva tatălui său. 

— E-n regulă. Îl săltăm pe furnizorul lui Rick Parker și 
vedem ce putem să scoatem de la el, dar cred că ai 
dreptate. Este foarte posibil ca el să nu fie decât o verigă, 
nu un jucător. Şi să ne asigurăm că Rick Parker n-o să 
pună piciorul în afara centrului ăluia de recuperare fără 
unul dintre noi lângă el. Și acum să trecem la Lacey 
Farrell. 

Sloane se întinse după o ţigară, apoi se încruntă. 

— Sunt în jachetă. Nick, nu vrei să te duci tu? 

— Sigur, Ed. 

Lui Mars nu-i trebui mai mult de un minut. Aruncă un 
pachet de ţigări pe jumătate gol și o scrumieră afumată pe 
masă, în faţa lui Sloane. 

— Te-ai gândit vreodată să te lași de fumat? îl întrebă 
Baldwin privind cu dezgust atât ţigările, cât și scrumiera. 


222 


- MARY HIGGINS CLARK - 


— De multe ori. Care sunt ultimele noutăţi în legătură 
cu Farrell? 

Îndată ce Baldwin deschise gura, pentru Sloane fu 
evident că era furios pe Lacey. 

— Mama ei a recunoscut că știa că Farrell este în 
Minneapolis, dar jură că n-a spus nimănui. Deși eu nu cred 
nicio clipă lucrul ăsta. 

— Poate că a transpirat ceva pe undeva, sugeră Sloane. 

— De la biroul meu sau de la acela al inspectorilor 
federali nu a transpirat nimic, zise Baldwin cu voce de 
gheaţă. Noi păstrăm securitatea. Spre deosebire de circa 
asta, adăugă el. N 

— Care este planul dumneavoastră, domnule? li dădea 
un sentiment de satisfacție faptul că știa că Baldwin nu era 
sigur dacă apelativul „domnule” însemna sarcasm sau era 
un semn de respect. 

— Am depistat cartea de credit pe care i-am dat-o lui 
Farrell. Ştim că a folosit-o pentru a-și plăti zborul la 
Chicago, apoi până la Boston. Trebuie să fie în drum spre 
New York. 

— Am pus sub urmărire telefonul din apartamentul ei; 
nu că aș crede că ar fi atât de proastă încât să se ducă 
acolo, continuă Baldwin. Am pus și clădirea sub 
supraveghere. La fel am procedat cu telefonul mamei ei, al 
surorii ei, iar luni o să ascultăm și telefonul de la serviciu 
al cumnatului ei. Am pus câte o coadă fiecărui membru al 
familiei în caz că încearcă să se întâlnească cu ea undeva. 
Baldwin făcu o pauză și-l privi apreciativ pe Sloane. Și mi-a 
trecut mie prin cap că s-ar putea ca această Lacey Farrell 
să încerce să ia legătura direct cu tine, zise el. Ce crezi? 

— Mă îndoiesc foarte tare de lucrul ăsta. Eu n-aș trata-o 
chiar cu mănuși de catifea. 

— Nici nu merită, spuse sec Baldwin. A tăinuit dovada 
într-un caz de crimă. A părăsit locul unde o stabilisem 
când noi îi acordam protecţie. Iar acum se pune singură 
într-o situaţie extrem de riscantă. Am investit o groază de 
timp și de bani ca să o menţinem pe domnișoara Farrell în 

223 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


viaţă și n-am prea primit altceva în schimb decât plângeri 
și lipsă de cooperare din partea ei. Dacă nu este prea 
înţeleaptă, ai zice că ar trebui să fie cel puţin 
recunoscătoare! 

— Sunt sigur că va fi pe veci recunoscătoare, zise Sloane 
ridicându-se. Și sunt de asemenea sigur că, și dacă n-aţi fi 
irosit atâta timp și atâţia bani, probabil că ea tot ar fi vrut 
să rămână în viaţă. 


224 


- MARY HIGGINS CLARK - 


52 


Așa cum conveniseră, Lacey îl sună pe Tim Powers de la 
Marine Terminal. 

— Iau un taxi, îi spuse ea. Traficul nu poate fi aglomerat 
la ora asta, așa încât ar trebui să ajung acolo în douăzeci 
de minute, cel mult într-o jumătate de oră. Fii foarte atent, 
te rog, Tim. Este deosebit de important ca nimeni 
altcineva să nu mă vadă intrând. 

— Am să-i dau portarului o pauză pentru cafea, promise 
Tim, și am să am cheia pregătită ca să ţi-o dau. 

Este atât de bine să fii înapoi în New York, se gândi 
Lacey în timp ce mașina traversa Triborough Bridge în 
Manhattan. Inainte de aterizarea avionului, își lipise faţa 
de geam, îmbătându-se de priveliștea zgârie-norilor New 
York-ului, dându-și seama cât de mult îi lipsise orașul. 

„Ce bine ar fi fost dacă aș fi putut să mă duc la mine 
acasă, își zise ea. Aș fi făcut un Jacuzzi, aș fi comandat 
ceva de mâncare și aș fi vorbit cu mama și Kit la telefon. Şi 
cu Tom.” 

Oare ce o gândi Tom? se întrebă ea. 

Așa cum sperase, traficul era lejer și mergeau destul de 
repede. „Dă Doamne ca Tim să fie acolo! gândi ea. Nu 
vreau să mă vadă Patrick.” Apoi își dădu seama că, după 
toate probabilitățile, Patrick nu avea cum să fie acolo. 
Când îl văzuse ultima dată, intenţionase să se retragă la 
pensie la întâi ianuarie. 

Când opriră pe Strada 70, Tim Powers era afară, 
așteptând-o. li deschise portiera și o întâmpină cu un 
zâmbet și un plăcut „Bună seara, domnișoară”, dar nu 
arătă niciun semn că ar cunoaște-o. Lacey plăti șoferul și 
cobori, mulțumită că, în sfârșit, se va aduna și ea de pe 
drumuri. Era și timpul, pentru că nu mai putea ignora 
glezna dureroasă. 


225 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


Tim îi deschise ușa holului și-i strecură cheia 
apartamentului lui Isabelle Waring. O conduse la lift și, 
folosindu-și cheia, îl programă direct pentru etajul zece. 

— L-am aranjat ca să te duci direct, îi spuse. În felul ăsta 
nu există riscul să te întâlnești cu cineva care te cunoaște. 

— Ceea ce categoric n-aş vrea. Tim, n-am cuvinte să-ţi 
spun cât de mult... 

— Lacey, o întrerupse el, du-te repede sus și încuie 
imediat ușa. Ai mâncare în frigider. 


Prima impresie fu aceea că apartamentul a fost 
menţinut într-o ordine desăvârșită. Apoi Lacey își îndreptă 
privirea spre debaraua din vestibul, unde se ascunsese. In 
noaptea în care murise Isabelle. Avu senzaţia că dacă 
deschide ușa, o să-și vadă geanta încă acolo, cu foile 
jurnalului pătate de sânge înghesuite în ea. 

Încuie ușa de două ori, apoi își aminti că Curtis Caldwell 
furase cheia lui Isabelle de pe măsuţa din vestibul. Fusese 
oare schimbată încuietoarea? se întrebă ea. Puse imediat 
și lanţul de siguranţă, deși știa cât de ineficient este dacă 
cineva ţine cu tot dinadinsul să intre. 

Tim trăsese bine toate draperiile și aprinsese lumina 
pentru ea, ceea ce putea fi o greșeală, își zise, dacă 
draperiile nu sunt ţinute în mod obișnuit închise. Cineva 
care ar supraveghea apartamentul, fie de pe Fifth Avenue, 
fie de pe Strada 70, și-ar da seama că este cineva înăuntru. 

Pe de altă parte, dacă draperiile erau în mod obișnuit 
trase, dacă le-ar da deoparte, ar fi un semnal. Oh, 
Dumnezeule, își zise ea nicicum nu poţi fi în siguranţă! 

Fotografiile înrămate ale lui Heather care se aflau pe 
mobila din sufragerie erau încă acolo. De fapt, aproape 
totul părea să fie încă la fel cum lăsase Isabelle. Lacey 
simţi să o trece un fior. Aproape că se aștepta să o vadă pe 
Isabelle coborând scările. 

Își dădu seama că nu-și scosese încă jacheta. Jacheta și 
treningul pe care le purta erau atât de departe de felul în 


226 


- MARY HIGGINS CLARK - 


care venise ea îmbrăcată aici, încât simţi și mai puternic 
sentimentul de dislocare. 

Tremura din nou în timp ce începu să-și dezbrace 
jacheta. Se simţi dintr-o dată ca un intrus. 

Mai devreme sau mai târziu va fi nevoită să urce și să se 
uite în dormitor. Nu voia să o facă, dar știa că trebuie, 
doar pentru a scăpa de senzaţia că trupul lui Isabelle mai 
este încă acolo. 

În bibliotecă era o canapea de piele care fusese 
transformată în pat, iar lângă bibliotecă era camera de 
toaletă. Acestea erau camerele pe care le va folosi ea. Nici 
vorbă că ar fi putut dormi în patul în care fusese 
împușcată Isabelle. 

Tim spusese ceva despre niște mâncare în frigider. Când 
își agăţă jacheta în debaraua din vestibul, își aminti cum 
ședea ascunsă acolo, urmărindu-l pe Curtis Caldwell 
trecând pe lângă ea. 

„Mănâncă imediat ceva, își zise. Ţi-e foame și iritarea 
datorată acestui fapt nu face decât ca lucrurile să arate și 
mai rău.” 

Tim făcuse o treabă bună lăsându-i o adevărată masă 
pregătită în frigider - pui la rotisor, salată, chifle, brânză și 
niște fructe. Pe un raft era un borcan pe jumătate plin cu 
ness. Același borcan din care băuse cafea împreună cu 
Isabelle. 

— Du-te sus, zise cu glas tare. Scapă de asta! Se 
îndreptă poticnindu-se spre scară și urcă ţinându-se de 
balustradă. Traversă camera de zi și privi în dormitor. Și 
aici draperiile erau bine trase, iar camera era întunecată. 
Aprinse lumina. 

Locul era exact la fel ca ultima dată când fusese aici cu 
Curtis Caldwell. Şi-l reprezenta încă, privind în jur, cu o 
expresie gânditoare. Ea aștepta în tăcere, crezând că el 
chibzuiește dacă să facă sau nu o ofertă pentru 
apartament. 

Când de fapt nu făcea altceva decât să se asigure că 
Isabelle Waring nu avea cum să-i scape, își dădu ea seama. 

227 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


Unde o fi Caldwell acum? se întrebă dintr-o dată, 
cuprinzând-o un sentiment de panică și resemnare. O fi 
urmărit-o până la New York? 

Lacey privi spre pat și-și reprezentă mâinile pline de 
sânge ale lui Isabelle încercând să tragă foile jurnalului de 
sub pernă. Aproape că-i răsuna în urechi ecoul rugămințţii 
ei în timp ce-și dădea sufletul: 

Lacey... dă jurnalul... lui Heather... tatălui ei... Numai 
lui... Jură... 

Işi aminti clar sunetele pe care le scotea încercând să 
respire și înecându-se după fiecare cuvânt rostit care-i 
provoca dureri. 

Citește-l și tu... arată-i unde... Apoi Isabelle făcuse un 
ultim efort să respire și să vorbească. A murit când a 
expirat, șoptind - man... 

Lacey se întoarse și traversă șchiopătând camera de zi, 
după care cobori. „Mâncă ceva, fă un duș și culcă-te, își 
zise ea. Învinge-ţi nervozitatea. Îţi place sau nu, trebuie să 
stai aici. Nu ai unde să te duci în altă parte.” Patruzeci de 
minute mai târziu, ședea înfășurată în pături pe canapeaua 
din bibliotecă. Copia jurnalului lui Heather era pe birou, 
foile neliniate fiind aranjate una lângă alta. 

Ce să fie în paginile astea? se întrebă ea. Cât era de 
obosită, știa că n-o să adoarmă prea curând. Aprinse 
lumina și luă cele trei foi de pe birou. Fuseseră cel mai 
greu de citit, din cauza petelor de sânge de pe original. 

Un gând îi trecu prin minte. Să fie fost oare posibil ca 
Isabelle să facă un efort special să atingă anume aceste 
pagini în ultimele clipe ale vieţii ei? 

Începu să le citească încă o dată, căutând vreun indiciu 
care să-i spună, de ce erau atât de importante, încât 
cineva să fure singurele exemplare existente. Nu se îndoia 
că acestea erau paginile pentru care Caldwell a considerat 
că trebuie să facă o crimă, dar de ce? Care era secretul 
ascuns în ele? 


228 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Într-una din aceste pagini, Heather scria despre faptul 
că se află într-o situaţie dificilă, prinsă între Scylla și 
Charybda, neștiind ce să facă. 

Ultimele însemnări care păreau optimiste și vesele erau 
cele din susul primei pagini neliniate, unde Heather 
scrisese că urmează să ia prânzul cu domnul, ori Max, ori 
Mac Hufner, era imposibil de descifrat exact. Și adăugase: 
„Trebuie să fie vesel. Spune că el a îmbătrânit și că eu m- 
am maturizat”. 

Pare ca și cum urma să se întâlnească cu un prieten 
vechi, se gândi Lacey. Se întrebă dacă poliţia o fi stat de 
vorbă cu el ca să vadă dacă Heather a lăsat să-i scape ceva 
când s-au întâlnit? Sau s-or fi întâlnit înainte ca lucrurile 
să se înrăutățească atât de drastic pentru ea? 

Originalul jurnalului fusese furat de la poliție. Făcuseră 
oare o listă a numelor menţionate în el înainte să dispară? 
se întrebă ea. 

Privi în jur, apoi clătină din cap. „Dacă aș putea să 
vorbesc cu cineva; dar nu pot să vorbesc cu nimeni, sunt 
complet singură”, așa că încearcă în continuare. 

Se uită încă o dată peste paginile respective. „Nici 
Jimmy Landi, nici poliţia nu le mai are, își aminti ea. 
Numai eu.” 

Să existe vreo posibilitate să pot descoperi cine este 
acest bărbat (man)? „M-aș putea uita în cartea de telefon 
și aș putea încerca să sun, se gândi ea. Sau poate că pur și 
simplu ar trebui să-i telefonez direct lui Jimmy Landi.” 

Din nou făcu o pauză. Ştia că trebuia să continue să 
încerce să rezolve misterul ascuns în aceste pagini. Dacă 
trebuie să găsească cineva acest secret, atunci acel cineva 
este în mod clar ea. Dar o va putea face la timp ca să-și 
salveze și propria viaţă? 


229 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


53 


Când zborurile de pe aeroportul din Minneapolis fură 
reluate, Sandy Savarano se îmbarca în prima cursă directă 
de New York. Se gândi că Lacey trebuie să fi luat primul 
avion pe care l-a prins, ceea ce trebuie să fi fost singurul 
motiv pentru care s-a dus la Chicago. Era sigur că de acolo 
a luat vreo legătură pentru New York. Unde să se ducă în 
altă parte? 

În așteptarea reluării zborurilor, Sandy verificase 
majoritatea legăturilor de la Chicago cu New York-ul. 

Găsirea și împușcarea lui Lacey Farrell devenise pentru 
el mai mult decât o simplă treabă plătită. Ajuns în acest 
punct, începuse deja să-l consume. Mizele deveniseră mai 
mari decât și-ar fi dorit. Îi plăcea noua lui viaţă în Costa 
Rica; îi plăcea noua lui faţă; tânăra lui soţie îl atrăgea. 
Banii pe care îi primea pentru a se debarasa de Lacey 
Farrell reprezentau o sumă impresionantă, dar nu 
necesară pentru stilul lui de viaţă. 

Ceea ce era necesar pentru el era să nu fie nevoit să 
trăiască cu ideea că a ratat ultima lui treabă - asta, și nu a 
eliminat pe cineva care l-ar putea trimite la închisoare pe 
viaţă. 

După ce verifică toate cursele sosite la New York în 
răstimp de cinci ore, Sandy se hotări să renunţe. Se temea 
că o să atragă atenţia asupra lui dacă o să mai continue. 
Luă un taxi și se duse în apartamentul care fusese închiriat 
pentru el pe West Tenth Street. O să aștepte acolo noi 
informaţii despre Lacey Farrell. 

Nu avea nicio urmă de îndoială că până a doua zi la 
prânz va strânge din nou laţul în jurul vânatului său. 


230 


- MARY HIGGINS CLARK - 


54 


Jimmy Landi avea de gând să meargă la Atlantic City în 
weekend pentru a se asigura că totul este gata în vederea 
inaugurării cazinoului. Era un moment deosebit pentru el 
și-i era greu să rămână deoparte. Afirmațiile lui despre 
noul cazino erau citate în toate articolele referitoare la 
eveniment: „Vă voi oferi camere mai bune, servicii mai 
bune, mâncare mai bună și distracţie mai bună decât 
oriunde altundeva, indiferent că este Atlantic City, Las 
Vegas sau chiar Monaco”. Săptămânile imediat următoare 
inaugurării erau deja angajate. Ştia că erau oameni care 
veneau doar pentru a critica orice n-ar găsi pe placul lor, 
pentru a se plânge de orice ar fi putut. Ei bine, or să se 
răzgândească când or să vadă cu ochii lor. Jimmy a promis 
lucrul ăsta. 

Întotdeauna a considerat că este important pentru 
cineva să aibă o provocare, dar niciodată lucrul ăsta nu a 
fost mai important pentru el ca acum, iar Jimmy 
recunoștea. Steve Abbott se îngrijise de treburile curente, 
de rutina de zi cu zi, ceea ce-i dăduse lui posibilitatea să 
aibă timp să se preocupe, de ansamblu, Jimmy nu voia să 
știe cine tipărește meniurile sau calcă șervetele. El voia să 
știe cât costă și cum arată. 

Dar părea că nu este capabil să-și concentreze mintea la 
cazino, oricât de mult se străduia. Problema era că de 
când primise înapoi copia jurnalului lui Heather, lunea 
trecută, era obsedat de el și petrecea tot mai mult timp 
citindu-l și recitindu-l. Era ca o deschidere spre amintiri pe 
care nu era sigur că vrea să le reînvie. Lucrul care-l 
impresiona cel mai mult era faptul că Heather nu începuse 
să scrie jurnalul decât când s-a mutat la New York pentru 
a încerca să-și facă o carieră artistică, dar pe tot parcursul 
lui se referea la momente din trecut, când făcuse ceva fie 
cu el, fie cu mama ei. Era ca un jurnal la zi și totodată o 
carte de amintiri. 


231 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


Ceea ce l-a deranjat în jurnal a fost sugerarea ideii că 
Heather se temea de el. De ce să se teamă de el? Sigur, o 
muștruluise de vreo două ori, așa cum făcea cu oricine 
care depășea măsura, dar cu siguranţă că nu se putea 
teme de el pentru atâta lucru. Nu-i plăcea deloc să creadă 
asta. 

Ce se întâmplase cu cinci ani în urmă, încât să fie 
îngrijorată să nu afle el? Nu putea lăsa din mână această 
parte a jurnalului. Ideea că cineva i-a putut face ceva lui 
Heather și a rămas nepedepsit, îl scotea din minţi. 

Il rodea de asemenea problema paginilor neliniate. Ar fi 
putut jura că le-a văzut. Este drept că nu-și aruncase decât 
o privire asupra jurnalului în seara în care i-l dăduse Lacey 
Farrell, iar data următoare când a încercat de fapt să-l 
citească, se îmbătase pentru prima oară de multă vreme. 
Totuși, avea impresia înceţoșată că le văzuse. 

Poliţiștii susțineau că ei nu primiseră niciun fel de pagini 
neliniate. Poate că nu, își zise Jimmy, dar presupunând că 
avea dreptate și că inițial paginile alea au fost acolo, este 
posibil ca ele să nu fi dispărut, decât dacă cineva le 
considera importante. „Nu există decât o singură fiinţă 
care mi-ar putea spune adevărul, se gândi el: Lacey 
Farrell. Când a copiat jurnalul pentru mine, cu siguranţă 
că trebuie să fi remarcat dacă ultimele pagini se 
deosebeau prin ceva de celelalte.” 

Erau niște pete pe ele - își amintea vag lucrul ăsta. 
Jimmy se hotări să o sune pe mama lui Lacey Farrell și să 
o roage din nou să-i transmită acesteia întrebarea la care 
avea nevoie de un răspuns: Au existat acele pagini? 


232 


- MARY HIGGINS CLARK - 


55 


Când se trezi, Lacey privi ceasul. Trebuie să fi dormit 
vreo trei ore. Când deschise ochii, se simţea la fel ca 
atunci când este la dentist, sub o ușoară anestezie. Avea 
senzaţia că o doare ceva, deși de data asta era vorba de 
gleznă și nu de dinţi. Se simţea de asemenea puţin 
ameţită, dar nu într-atât încât să nu-și dea seama ce se 
întâmplă. Auzea zgomotele slabe ale străzii - o ambulanţă, 
o mașină a poliţiei sau pompierii. 

Erau zgomotele familiare ale Manhattanului care îi 
trezeau întotdeauna sentimente amestecate - îngrijorare 
pentru cei răniţi, în suferinţă, dar conștientă de senzaţia 
că ea este protejată. „Există cineva gata să vină dacă am 
nevoie de ajutor”, își spunea întotdeauna. 

„Acum nu simt lucrul ăsta”, își zise dând păturile la o 
parte și ridicându-se. Detectivul Sloane fusese furios 
pentru că luase jurnalul lui Heather; procurorul Baldwin 
trebuie să fi făcut o criză când a aflat că-i spusese mamei 
ei unde este și după aceea că a fugit. 

Practic, o avertizase că o va reţine ca martor principal 
dacă nu respectă regulile programului de protecţie a 
martorilor și era sigură că exact asta ar face - dacă ar 
găsi-o. Se dădu jos din pat, lăsându-și în mod automat 
greutatea corpului pe piciorul stâng, mușcându-și buza din 
cauza durerilor resimţite în glezna dreaptă. 

Se sprijini cu mâinile de birou ca să poată sta dreaptă. 
Cele trei pagini erau acolo, reclamându-i atenţia imediată. 
Citi din nou primul rând din prima pagină: „Prânzul cu 
domnul - să fie Max sau Mac? - Hufner. Trebuie să fie 
vesel. Spune că el a îmbătrânit și eu m-am maturizat”. 

Asta sună ca și cum Heather se referea la cineva pe 
care-l cunoștea de multă vreme, se gândi ea. Pe cine ar 
putea să întrebe? Nu exista decât un singur răspuns - pe 
tatăl lui Heather. 

El este cheia, decise Lacey. 


233 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


Trebuia să se îmbrace și să mănânce ceva. De 
asemenea, trebuia să înlăture orice urmă a prezenţei ei 
acolo. Era duminică. Tim Powers îi spusese că o va 
avertiza dacă vreun agent imobiliar vrea să aducă vreun 
potenţial cumpărător să viziteze apartamentul, dar se 
temea totuși să nu se arate cineva neanunţat. Privi în jur, 
făcând un inventar mental. Mâncarea din frigider ar fi o 
dovadă clară că apartamentul a fost folosit. La fel și 
prosoapele umede. 

Hotări că un duș scurt i-ar face bine. Voia să iasă din 
cămașa de noapte a lui Heather și să se îmbrace. Dar cu 
ce? se întrebă, nefăcându-i deloc plăcere că va trebui să 
caute din nou ceva printre lucrurile din dulapul cu haine al 
lui Heather. 

După ce făcuse duș când sosise în apartament, se 
înfășurase într-un prosop mare de baie și urcase din nou 
ca să caute ceva în care să doarmă. Deschisese ușa 
debaralei din dormitor și, deși nu voia decât să ia ceva 
pentru noapte, n-a putut să nu observe că pe umerașe 
atârnau două rânduri de îmbrăcăminte. Isabelle se 
îmbrăca conservator, cu un gust desăvârșit. Era ușor să 
spui care erau costumele și rochiile ei. Restul rafturilor 
erau pline cu o colecţie de fuste mini și maxi, tot felul de 
bluze, rochii de modă veche, rochii de cocktailuri, pulovere 
extralargi ca niște saci și cel puţin o duzină de blugi, toate, 
evident, ale lui Heather. 

„Dacă ies, nu pot să mă îmbrac în trening și jacheta 
mea, își zise Lacey. Le-am purtat ieri și aș fi recunoscută 
cu prea mare ușurință.” 

Işi făcu o cafea și-și prăji o chiflă, după care intră la duș. 
Lenjeria intimă pe care o spălase se uscase, dar șosetele 
groase erau încă umede. Trebuia să umble din nou prin 
lucrurile celor două femei ca să găsească cu ce să se 
îmbrace. 

La ora opt, Tim Power o chemă prin interfon. 


234 


- MARY HIGGINS CLARK - 


— Nu vreau să te sun de la mine, îi spuse el. Este mai 
bine ca puștii, și chiar Carrie, să nu știe că ești aici. Pot să 
urc? 

Au băut cafeaua împreună în bibliotecă. 

— Cum pot să te ajut, Lacey? o întrebă el. 

— Evident, ai făcut-o deja, replică ea cu un zâmbet plin 
de recunoștință. De vânzarea apartamentului se ocupă tot 
Parker and Parker? 

— După câte știu eu, da. Ai auzit că juniorul a dispărut? 

— Am citit în ziare. A venit altcineva de la ei să arate 
apartamentul vreunui cumpărător? 

— Nu; și Jimmy Landi a sunat ieri să întrebe lucrul ăsta. 
Este foarte nemulțumit de Parker. Vrea să vândă 
apartamentul, și cât mai curând. I-am spus direct că după 
părerea mea ar exista șanse mai bune dacă l-am goli 
complet. 

— Ai numărul lui personal, Tim? 

— Numărul personal de la birou, presupun. Nu eram 
acasă când a telefonat și mi l-a lăsat ca să-l chem eu. A 
ridicat chiar el telefonul când l-am sunat. 

— Tim, dă-mi te rog numărul ăsta. 

— Sigur. Ştii că telefonul funcţionează încă. Nu s-au 
obosit să-l deconecteze. Am vorbit cu Parker de vreo două 
ori când am văzut factura, dar cred că-i convenea să nu-l 
închidă pentru cazul în care ar fi vrut să dea vreun telefon. 
Uneori venea și singur aici. 

— Ceea ce înseamnă că ar putea să o mai facă, zise 
Lacey. Ştia că Tim și-ar pierde slujba dacă s-ar descoperi 
că a folosit apartamentul, așa că nu putea risca să mai 
rămână. Totuși, mai era un lucru pe care voia să i-l ceară. 
Tim, trebuie să o anunţ pe mama că sunt bine. Sunt sigură 
că telefonul este pus sub urmărire ca să poată depista 
orice apel. Vrei să te duci la un telefon public și să o suni 
tu? Nu-i spune cine ești și nu vorbi mai mult decât câteva 
secunde. Spune-i doar că sunt bine și în siguranţă și că am 
să o sun îndată ce am să pot. 


235 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


— Sigur, zise Tim ridicându-se. Privi paginile de pe 
birou și păru surprins. Este o copie a jurnalului lui 
Heather? 

— Da, așa este. De unde știi asta, Tim? 

— Cu o zi înainte ca doamna Waring să moară, eram aici 
schimbând filtrele radiatoarelor. Ştii că le schimbăm cam 
în jur de întâi octombrie, când trecem de la aer condiţionat 
la căldură. Ea citea jurnalul. Cred că-l găsise chiar în ziua 
aceea, pentru că era foarte emoţionată și, evident, 
tulburată, mai ales când a citit ultimele două pagini. 

Lacey avu senzaţia că s-ar putea să fie pe punctul să afle 
ceva important. 

— Ti-a vorbit despre el, Tim? 

— Nu chiar. S-a dus direct la telefon, dar cel cu care a 
vrut să vorbească nu avea numărul în cartea de telefon. 

— Nu știi cine era? 

— Nu, dar cred că am văzut-o încercuind numele cu 
creionul când a dat peste el. Îmi amintesc că era aproape 
de sfârșit. Lacey, trebuie să plec. Dă-mi numărul de telefon 
al mamei tale. Te sun pe interfon și ţi-l dau și eu pe al lui 
Landi. 

După ce plecă Tim, se întoarse la birou, luă prima dintre 
foile neliniate și se duse cu ea la fereastră. Oricât de 
întunecată era din cauză că originalul fusese pătat de 
sânge, observă o linie în jurul numelui Hufner. 

Cine era? Cum să descopere? 

„Trebuie să vorbesc cu Jimmy Landi, hotărî. Era 
singurul mod.” 


După ce-i dădu prin interfon numărul lui Landi, Tim 
Powers ieși să caute un telefon public. Găsi unul care 
funcţiona cu cinci blocuri mai încolo, pe Madison Avenue. 

La douăzeci și cinci de kilometri depărtare, în Wyckoff, 
New Jersey, Mona Farrell sări la primul apel. „Dă Doamne 
să fie Lacey”, se rugă ea. 

Auzi o voce caldă și sigură de bărbat: 


236 


- MARY HIGGINS CLARK - 


— Doamnă Farrell, vă sun din partea lui Lacey. Nu poate 
să vorbească cu dumneavoastră, dar vrea să știți că este 
bine și va lua personal legătura cu dumneavoastră de 
îndată ce va putea. 

— Unde este? întrebă Mona. De ce nu poate să 
vorbească ea? 

Tim știa că trebuia să întrerupă, dar mama lui Lacey 
părea atât de disperată, încât nu-i putu închide telefonul în 
nas. O lăsă să-și verse toată îngrijorarea, el continuând să 
spună: „Este bine, doamnă Farrell, credeţi-mă, este bine”. 

Lacey îl avertizase să nu rămână prea mult la telefon. 
Când agăţă, cu regret la loc receptorul, Mona Farrell încă 
îl mai implora să-i spună mai multe. Porni spre casă, 
hotărând să se întoarcă pe Fifth Avenue. În felul ăsta n-a 
știut că imediat ce a părăsit cabina telefonică, la faţa 
locului a sosit o mașină a poliţiei și nici că s-au luat 
imediat amprentele de pe receptorul telefonului. 


„Cu fiecare oră care trece fără să fac nimic înseamnă că 
mă apropii de momentul, fie de a fi depistată și aranjată de 
Caldwell, fie preluată în custodie de Baldwin”, își zise 
Lacey. Era ca și cum ar fi fost prinsă în plasa unui 
păianjen. 

Dacă ar putea vorbi cu Kit! Kit a avut întotdeauna capul 
pe umeri. Se îndreptă spre fereastră și dădu deoparte 
draperia exact atât cât să poată arunca o privire în stradă. 

Central Park era plin de alergători, de copii cu 
skateboard-uri, oameni care se plimbau sau împingeau 
cărucioare. 

Firește, își zise ea. Era duminică. Duminică dimineaţa, 
aproape ora zece. Kit și Jay trebuie să fie acum la biserică. 
Întotdeauna se duc la slujba de ora zece. 

Întotdeauna se duc la slujba de ora zece! 

— Pot să vorbesc cu ea! zise cu voce tare. Kit și Jay 
mergeau la biserica St. Elizabeth de ani de zile. Toată 
lumea îi cunoștea. Cu o nouă stare de spirit, formă 
informaţiile din New Jersey și ceru numărul presbiteriului. 

237 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


Se rugă să fie cineva acolo, dar auzi robotul. Singurul 
lucru pe care-l putea face era să lase un mesaj și să spere 
că va ajunge la Kit înainte ca ei să plece de la biserică. Să 
lase numărul ei de telefon ar însemna un risc prea mare. 
Vorbi clar și rar: „Trebuie să vorbesc urgent cu Kit Taylor. 
Sunt sigură că este la slujba de ora zece. Am să sun din 
nou la acest număr la ora unsprezece și un sfert. Vă rog, 
încercaţi să o anunţaţi!”. 

Inchise, având un sentiment de neputinţă și simțindu-se 
prinsă într-o capcană. Trebuia să-și mai omoare încă o oră. 

Formă numărul lui Jimmy Landi pe care i-l dăduse Tim. 
Niciun răspuns, iar când preluă robotul decise să nu lase 
niciun mesaj. 

Ceea ce nu știa Lacey, era că lăsase deja un mesaj. 
Aparatul lui Jimmy Landi afișa numărul de la care se 
sunase, precum și numele și adresa persoanei pe care era 
înregistrat telefonul respectiv. 

Mesajul de pe decodificator arăta că fusese sunat de la 
555-8093, număr înregistrat pe numele lui Heather Landi, 
în Seventieth Street, numărul 3. 


238 


- MARY HIGGINS CLARK - 


56 


Detectivul Sloane nu planificase să se ducă și duminică 
la serviciu. Era liber, iar soţia lui, Betty, voia ca el să facă 
curăţenie în garaj. Dar când sergentul de serviciu la circă 
sună să spună că un prieten al lui Lacey Farrell a chemat-o 
pe mama ei de la un telefon public de pe Madison Avenue 
colț cu Strada 74, nimic nu-l mai putu ţine acasă. 

— Șeful vrea să vorbească cu tine, zise sergentul când 
Ed ajunse la circă. 

Obrajii căpitanului Frank Deleo erau stacojii, semn sigur 
că l-a înfuriat ceva sau cineva. Totuși, Sloane văzu imediat 
și privirea tulburată și tristă din ochii căpitanului. Ştia ce 
însemna asta. Capcana funcţionase.  Descoperiseră 
identitatea poliţistului trădător. 

— Tipii de la laborator au trimis banda aseară târziu, îi 
spuse Deleo. N-o să-ţi placă deloc. 

Cine? se întrebă Ed, prin minte perindându-i-se figurile 
unor colegi de o viaţă. Tony... Leo... Adam... Jack... Jim 
W... Jim M... 

Privi ecranul televizorului. Deleo îl deschise, apoi apăsă 
pe butonul Play. Ed Sloane se aplecă în faţă. Se uita la 
biroul lui, cu suprafața zgâriată și plină cu tot felul de 
hârtii. Jacheta era pe spătarul scaunului unde o pusese, cu 
cheile lăsate în mod deliberat pe jumătate afară din 
buzunar, pentru a-l tenta pe hoţul care furase dovada din 
fișetul lui. 

În partea de sus, din stânga a ecranului, se vedea capul 
lui, din spate, în camera de interogatorii. 

— Asta a fost filmată aseară! exclamă el. 

— Ştiu. Fii atent ce se întâmplă acum. 

Sloane privea concentrat, când pe ecran apăru Nick 
Mars, care venea din camera de interogatorii, privind în 
jur. În birou mai erau alţi doi polițiști. Unul vorbea la 
telefon, cu spatele spre Nick, iar celălalt moţăia. Mars 
băgă mâna în buzunarul hainei și scoase ușor inelul cu 


239 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


chei, strângându-l în palmă ca să-l ascundă. Intră în 
camera unde erau fișetele particulare încuiate și se 
întoarse imediat, punând rapid cheile la loc. După care luă 
pachetul de ţigări din buzunarul de la piept al jachetei lui 
Sloane. 

— Aici am intrat eu într-un moment cu totul nepotrivit, 
zise sec Deleo. S-a întors în camera de interogatorii. 

Ed Sloane rămăsese ca paralizat. 

— Tatăl lui este poliţist; bunicul lui a fost poliţist; s-a 
bucurat de toate avantajele. De ce? 

— De ce există în general polițiști corupți? întrebă 
Deleo. Ed, asta trebuie să rămână deocamdată între noi 
doi. Numai această secvenţă de film nu este suficientă 
pentru a-l condamna. Este partenerul tău. Poate susţine în 
mod convingător că nu a făcut altceva decât să verifice, 
pentru că deveniseși foarte neglijent și era îngrijorat să nu 
fii tu cel învinovăţit dacă lipsește ceva. Cu ochii ăia ai lui 
albaștri nevinovaţi ar fi, probabil, crezut. 

— Trebuie să facem ceva! Nu vreau să fiu nevoit să stau 
vizavi de el și să lucrăm la un caz împreună, zise clar 
Sloane. 

— Ba da, ai s-o faci! Baldwin vine încoace din nou. Crede 
că Lacey Farrell este pe undeva prin apropiere. Nimic nu 
mi-ar face o plăcere mai mare decât să putem rezolva noi 
cazul ăsta și să-i dăm cu tifla lui Baldwin. Sarcina ta, după 
cum știi prea bine, este de a fi al naibii de sigur că Nick n- 
are șansa să ia sau să distrugă nicio dovadă. 

— Dacă-mi promiţi că mă lași zece minute singur cu 
ticălosul ăsta, după ce-l dovedim. 

Căpitanul se ridică. 

— Haide, Ed Baldwin trebuie să sosească din clipă în 
clipă. 

Este ziua dezvăluirilor, se gândi cu amărăciune Ed 
Sloane în timp ce un colaborator al procurorului Baldwin 
se pregătea să le pună înregistrarea convorbirii telefonice 


240 


- MARY HIGGINS CLARK - 


dintre mama lui Lacey Farrell și necunoscutul care o 
sunase. 

Când începu să se deruleze înregistrarea, sprâncenele 
ridicate ale lui Sloane fură singurul indiciu al șocului pe 
care-l resimti. Cunoștea vocea asta din nenumăratele dăţi 
când fusese în clădirea de la numărul trei de pe East 
Seventieth. Era Tim Powers, administratorul clădirii. El 
era necunoscutul care suna. 

Și el o ascunde pe Farrell în această clădire! își zise 
Sloane. 

Ceilalți erau tăcuţi, ascultând concentrați convorbirea. 
Baldwin avea expresia pisicii care a mâncat canarul. 
„Crede că ne arată el cum se face o treabă ca lumea”, se 
gândi furios Sloane. Nick Mars ședea cu mâinile 
încrucișate pe picioare, încruntat - polițistul exemplar în 
carne și oase, zise Sloane pentru sine. Cui ar spune 
șobolanul ăsta dacă ar ști că Powers este îngerul păzitor al 
lui Lacey Farrell? se întrebă el. 

Ed Sloane hotări că, măcar, de acum înainte, în afară de 
Tim Powers o singură persoană o să mai știe unde se află 
Lacey Farrell. 

El însuși. 


241 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


57 


La zece și jumătate, Tim Powers ciocăni în ușa 
apartamentului, după care intră cu cheia lui. 

— Misiune îndeplinită, îi spuse lui Lacey zâmbind, dar 
ea-și dădu seama că nu este ceva în regulă. 

— Ce este, Tim? 

— Tocmai am primit un telefon de la un agent imobiliar 
care lucrează la firma Douglaston and Miror. Jimmy le-a 
încredinţat lor apartamentul, iar agentul mi-a spus că 
Landi vrea să dispună cât mai curând posibil de toată 
mobila și lucrurile din casă. Agentul vine la unsprezece și 
jumătate cu cineva să vadă apartamentul. 

— Nu mai este decât o oră! 

— Lacey, nu-mi place să... 

— Nu mă poţi ţine aici, știm amândoi asta. Caută o cutie 
și scoate tot din frigider. Eu pun prosoapele pe care le-am 
folosit într-o altă cutie, pe care să o duci la tine. Draperiile 
trebuie să fie închise sau deschise? 

— Deschise. 

— Am să am eu grijă de asta. Tim, cum ţi s-a părut 
mama? 

— Destul de zdruncinată. Am încercat să-i spun că ești 
bine. 

Lacey avu același sentiment de gol în stomac pe care-l 
încercase când îi dezvăluise mamei ei că se află în 
Minneapolis. 

— N-ai rămas la telefon prea multă vreme, nu? îl întrebă 
ea. 

În pofida asigurărilor lui, avea certitudinea că poliţia 
începuse să scotocească deja zona în căutarea ei. 

După ce pleacă Tim, luând cu el dovezile că 
apartamentul fusese folosit, Lacey strânse foile jurnalului 
lui Heather și le vâri în geanta ei sac. Ar fi încercat să mai 
dea un telefon ca să vadă dacă poate lua legătura cu Kit, 


242 


- MARY HIGGINS CLARK - 


dar trebuia să plece. Se uită la ceas. Nu mai avea timp 
decât atât cât să mai încerce o dată numărul lui Landi. 

De data asta îi răspunse chiar el la al patrulea apel. 
Lacey știa că nu are timp de pierdut. 

— Domnule Landi, la telefon este Lacey Farrell. Mă 
bucur că am dat de dumneavoastră. Am mai încercat puţin 
mai devreme. 

— Eram jos, spuse Jimmy. 

— Ştiu că sunt multe de explicat, domnule Landi, dar nu 
am timp, așa că lăsaţi-mă să vorbesc. Răspunsul este da, 
există trei foi neliniate la sfârșitul jurnalului lui Heather. 
În însemnările de pe aceste pagini Heather vorbește 
despre îngrijorarea ei de a nu vă face să suferiţi. Scrie de 
mai multe ori că „este prinsă între Scylla și Charybda”. 
Singura însemnare optimistă este chiar la început, unde 
scrie să urmeze să ia masa cu un bărbat care pare să-i fi 
fost un prieten vechi. Heather scrie că el i-a spus ceva în 
sensul că el îmbătrânește, iar ea se maturizează. 

— Cum îl cheamă? întrebă Jimmy. 

— Se pare că ceva de genul Mac sau Max Hufner. 

— Nu-l cunosc. Poate că este cineva pe care-l cunoștea 
mama ei. Cel de-al doilea soț al lui Isabelle era ceva mai în 
vârstă. Landi făcu o pauză. Ai probleme mari, nu-i așa, 
domnișoară Farrell? 

— Da, așa este. 

— Ce ai de gând să faci? 

— Nu știu. 

— Unde ești acum? 

— Nu vă pot spune. 

— Şi ești sigură că au fost câteva pagini neliniate la 
sfârșitul jurnalului? Eram aproape convins că le-am văzut 
în copia pe care mi-ai dat-o; dar nu puteam avea 
certitudinea absolută. 

— Da, au fost în copia pe care v-am dat-o, sunt sigură. 
Am făcut o copie și pentru mine, iar acele pagini există. 
Domnule Landi, sunt convinsă că Isabelle dăduse de ceva 


243 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


și de aceea a fost omorâtă. Îmi pare rău, acum trebuie să 
închid. 

Jimmy Landi auzi clicul făcut când Lacey închise 
telefonul. Tocmai punea receptorul în furcă când intră în 
birou Steve Abbott. 

— Ce s-a întâmplat? Au închis Atlantic City? Te-ai întors 
repede. 

— Abia am venit, răspunse Abbott. Totul era în ordine 
acolo. Cu cine ai vorbit? 

— Cu Lacey Farrell. Cred că mama ei i-a transmis 
mesajul meu. 

— Lacey Farrell? Credeam că este în programul de 
protecţie a martorilor. 

— A fost, dar acum nu mai este, cred. 

— Unde este acum? 

Jimmy privi decodificatorul telefonului său. 

— Nu a spus și cred că decodificatorul nu era pus în 
funcţiune. Steve, a lucrat vreodată pentru noi un tip al 
cărui nume seamănă cu Hufner? 

Abbot se gândi câteva clipe, apoi clătină din cap. 

— Nu cred, Jimmy, numai dacă n-o fi fost vreun ajutor pe 
la bucătării. Ştii cum vin și pleacă ăștia. 

— Da, știu cum vin și pleacă. Privi spre ușa deschisă 
care dădea în antecameră, unde se plimba cineva cu pași 
mari. Cine este acolo, în antecameră? întrebă Landi. 

— Carlos. Vrea să vină înapoi. Spune că este prea 
plictisitor să lucreze pentru Alex. 

— Dă-l afară de aici pe ticălosul ăsta! Nu-mi plac 
viperele în jurul meu. 

Jimmy se ridică și se îndreptă spre fereastră, privind în 
gol, ca și cum Abbott nici n-ar fi fost de faţă. 

— Scylla și Charybda, da? Şi n-ai putut să vii la Baba al 
tău, nu? 

Abbott știa că Jimmy vorbește cu el însuși. 


244 


- MARY HIGGINS CLARK - 


58 


La unsprezece și zece minute, Lacey telefona la 
presbiteriul bisericii St. Elizabeth. De data aceasta 
telefonul fu ridicat la primul apel. 

— Părintele Edwards, spuse o voce. 

— Bună dimineaţa, părinte, zise Lacey. Am sunat mai 
devreme și am lăsat un mesaj rugând să fie contactată Kit 
Taylor... 

— Este lângă mine, o întrerupse el. O secundă. 

Se făceau două săptămâni de când Lacey vorbise ultima 
dată la telefon cu Kit și cinci luni de când n-o mai văzuse. 

— Kit, spuse ea și se opri simțind cum i se strânge gâtul 
de emoție. 

— Lacey, ne este dor de tine. Suntem foarte speriaţi 
pentru tine. Unde ești? 

— Ai încredere în mine, zise Lacey încercând să râdă 
ușor. Este mai bine să nu știi. Dar pot să-ţi spun că în cinci 
minute trebuie să părăsesc locul. Kit, Jay este cu tine? 

— Da, firește. 

— Dă-mi-l pe el, te rog. 

Salutul lui Jay fu un adevărat discurs. 

— Lacey, lucrurile nu mai pot continua așa. Am să-ţi 
angajez un bodyguard permanent, dar trebuie să încetezi 
să te mai ascunzi și lasă-ne să te ajutăm. 

Altă dată ar fi spus probabil că Jay este enervant, dar de 
data asta îi simţea clar îngrijorarea din voce. Vorbea la fel 
cum îi vorbise Tom Lynch în parcare. Să fi fost numai cu o 
zi în urmă? I se părea că fusese de mult de tot. 

— Jay, trebuie să plec de aici și nu te pot suna acasă. 
Sunt sigură că telefonul vostru este sub supraveghere. Pur 
și simplu nu mai pot trăi așa. N-am să mai rămân în 
programul de protecţie a martorilor și știu că procurorul 
Baldwin vrea să mă preia în custodie și să mă reţină ca 
martor principal. Sunt sigură acum că toată cheia întregii 
povești teribile este descoperirea celui răspunzător pentru 


245 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


moartea lui Heather Landi. Ca și mama ei, sunt convinsă 
că a fost omorâtă, iar indiciile referitoare la cine ar fi 
putut-o face sunt în jurnalul ei. Slavă Domnului că amo 
copie și am cercetat-o atent. Trebuie să aflu exact din ce 
cauză a fost atât de tulburată Heather Landi în ultimele 
câteva zile ale vieţii ei. Totul se află acolo, în jurnal, numai 
dacă sunt în stare să ghicesc. Cred că Isabelle Waring a 
încercat să afle ce s-a întâmplat și de aceea a fost ucisă. 

— Lacey... 

— Lasă-mă să termin, Jay! Este în jurnal un nume care 
cred că este important. Cu circa o săptămână înainte să 
moară, Heather a luat prânzul cu un bărbat mai în vârstă, 
pe care după cât se pare îl cunoștea de multă vreme. Am 
impresia că într-un fel are legătură cu lumea 
restaurantelor și că s-ar putea ca tu să-l cunoști sau să 
întrebi de el. 

— Cum îl cheamă? 

— Totul este atât de întunecat, încât este foarte greu să 
descifrezi exact. Pare să fie Mac ori Max Hufner. Când 
rosti numele, auzi foarte puternic clopotele bisericii. M-ai 
înţeles, Jay? Mac sau Max Huf... 

— Max Hoffman? întrebă Jay. Sigur că l-am cunoscut. A 
lucrat ani de zile pentru Jimmy Landi. 

— N-am zis Hoffman. Dar oh, sfinte Dumnezeule, asta 
este...! 

Ultimele cuvinte ale lui Isabelle... „citește-l... arată-i...” 
apoi oftatul acela tremurător și „...man”. 

Isabelle a murit încercând să-mi spună numele - man de 
la Hoffman - înţelese dintr-o dată Lacey. Ea încerca să 
separe foile acelea de celelalte. Voia să le vadă Jimmy 
Landi. 

Atunci își dădu seama ce spusese Jay și simţi fiori reci 
pe spinare. 

— Jay, de ce ai spus că l-ai cunoscut? 

— Lacey, Max a murit într-un accident, cineva l-a lovit și 
a fugit de la locul faptei, lângă locuinţa lui în Great Neck, 
cu peste un an în urmă. Am fost la funeraliile lui. 

246 


- MARY HIGGINS CLARK - 


— Când mai exact? întrebă Lacey. Lucrul ăsta ar putea fi 
foarte important. 

— Stai să mă gândesc, spuse Jay. Trebuie să fi fost acum 
paisprezece luni. A fost în prima săptămână a lunii 
decembrie. 

— Prima săptămână a lunii decembrie - acum 
paisprezece luni? Atunci a fost omorâtă Heather Landi! 
exclamă Lacey. Două accidente de mașină la răstimp de 
câteva zile unul de altul... Vocea i se stinse. 

— Lacey, crezi că... începu Jay. 

Se auzi sunetul interfonului, un fel de semnale scurte și 
rapide. Tim Powers o înștiinţa să plece. 

— Jay, trebuie să plec. Rămâi acolo. Am să te sun din 
nou. Doar un singur lucru. Max Hoffman era căsătorit? 

— De patruzeci și cinci de ani. 

— Jay, găsește-mi adresa ei. Trebuie să o am. 

Inșfăcă geanta-sac și haina cu glugă neagră pe care o 
luase din dulapul lui Isabelle. leşi șchiopătând din 
apartament și porni pe coridor spre lift. Indicatorul îi arăta 
că liftul era la etajul nouă și urca. Reuși să ajungă la 
adăpostul scărilor de incendiu exact la timp ca să nu fie 
văzută. 

Tim Powers o întâmpină în casa scărilor de incendiu, la 
parter. li strecură în mână câteva bancnote împăturite, iar 
în buzunar telefonul celular. 

— O să le ia ceva timp ca să depisteze convorbirile pe 
care ai să le faci de pe ăsta. 

— Tim, n-am cuvinte să-ți mulţumesc îndeajuns. Inima 
lui Lacey îi bătea năvalnic. Plasa se strângea. Știa lucrul 
ăsta. 

— Afară te așteaptă un taxi cu portiera deschisă, îi 
spuse el. Ridică-ţi gluga asta. Îi întinse mâna. Cei de la 6G 
au o reuniune de familie. Circulă multă lume. Poţi să treci 
neobservată. Dă-i drumul! 

Şoferul se enervase evident pentru că fusese nevoit să 
aștepte. Mașina ţâșni înainte, făcând-o pe Lacey să cadă 
pe spate. 

247 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


— Unde, domnișoară? o întrebă el. 
— Great Neck, Long Island, spuse Lacey. 


248 


- MARY HIGGINS CLARK - 


59 


— Sper să ajungă și mama până când va suna din nou 
Lacey, zise Kit nervoasă. 

Luau cafeaua cu pastorul în biroul presbiteriului. 
Telefonul era lângă cotul lui Kit. 

— Nu poate să întârzie mai mult de zece minute, o liniști 
Jay. Urma să se întâlnească cu Alex la New York să ia 
micul dejun împreună și era gata să iasă pe ușă. 

— Peste toate astea trebuie să mai avem grijă și de 
mama, îi explică Kit pastorului. Ştie că biroul procurorului 
federal o acuză pe ea pentru scurgerea informaţiei, ceea 
ce este ridicol. Nu mi-a spus nici măcar mie unde este 
Lacey. O să facă criză dacă nu-i dăm prilejul să vorbească 
acum cu ea. 

— Asta numai dacă Lacey va mai suna, o avertiză Jay. S- 
ar putea să nu aibă posibilitatea, Kit. 


Fusese oare urmărită? se întrebă Lacey. Nu avea cum să 
știe sigur. În spate era o Toyota neagră care părea să 
păstreze o distanţă constantă de taxiul în care se afla. 

Poate că nu, își zise răsuflând ușurată. Mașina din 
spatele lor o luase pe autostradă la prima ieșire, după ce 
depășiseră Tunelul Midtown. 

Tim  blocase codul telefonului celular pe care i-l 
împrumutase. Lacey știa că Jay și Kit așteaptă apelul ei, 
dar dacă poate să obţină pe altă cale informaţia de care 
avea nevoie, așa o să facă mai curând. Trebuia să obţină 
adresa unde locuise Max Hoffman și unde, cu voia Celui de 
Sus, mai locuiește încă soţia lui. Trebuie să meargă acolo 
și să vorbească cu ea ca să afle tot ce ar putea să știe 
despre convorbirea dintre soţul ei și Heather Landi. 

Decise să încerce mai întâi să obţină adresa doamnei 
Hoffman de la operatoarea care lucrează la informaţii 
telefonice. Formă numărul informaţiilor și fu întrebată ce 
dorește. 


249 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


— Numărul lui Max Hoffman, Great Nick. Nu știu adresa 
exactă. 

— La cererea clientului, i se răspunse după o pauză, 
numărul nu poate fi dat. 

Traficul era destul de fluid și Lacey își dădu seama că se 
apropie de Little Neck. Great Neck era orașul următor. Ce 
să facă dacă ajunge acolo și nu are nicio adresă să-i dea 
șoferului? Ştia că de la început n-a vrut să facă o cursă 
atât de departe de Manhattan. Și dacă obţine adresa, iar 
doamna Hoffman nu este acasă sau nu-i deschide ușa, 
atunci ce face? 

Și dacă a fost urmărită? 

Sună din nou la presbiteriu. Kit îi răspunse imediat. 

— Tocmai a sosit și mama, Lacey. Arde de nerăbdare să 
vorbească cu tine. 

— Kit, te rog... 

— Lacey, n-am spus nimănui unde ești! Mama ei era 
deja la telefon. 

Era atât de tulburată, se gândi Lacey. Este foarte greu 
pentru ea, dar pur și simplu nu pot vorbi acum cu ea. Din 
fericire, mama ei spuse: 

— Jay trebuie să vorbească cu tine. 

Intrau în Great Neck. 

— Ce adresă? o întrebă șoferul. 

— Trage pe dreapta un minut, îi spuse Lacey. 

— Doamnă, nu vreau să-mi petrec toată duminica aici. 

Lacey simţi cum tresare. O Toyota neagră încetinise și 
intrase într-o parcare. Era urmărită! Ingheţă toată. Oftă 
apoi ușurată, când văzu că din mașină coboară un tânăr cu 
un copil. 

— Lacey? Tonul lui Jay era interogator. 

— Jay, ai adresa familiei Hoffman din Great Neck? 

— Lacey, n-am știut de unde să o iau. Ar fi trebuit să mă 
duc la birou și să dau telefoane ca să văd dacă o știe 
cineva. L-am sunat pe Alex. El l-a cunoscut pe Max foarte 
bine. Spune că are adresa pe o felicitare de Crăciun, 
undeva. O caută. 

250 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Pentru prima dată în decursul calvarului ei îngrozitor de 
luni de zile se simţi complet disperată. Ajunsese atât de 
aproape de ceea ce era sigură a fi informaţia de care avea 
nevoie, iar acum se blocase. Apoi îl auzi pe Jay întrebând: 
„Ce poţi să faci dumneata, părinte? Nu, nu știu la ce 
cimitir.” Ș 

Preluă problema părintele Edwards. În timp ce Lacey 
vorbi din nou cu mama ei, pastorul dăduse telefoane la 
două cimitire din Great Neck. Recurgând la o ușoară 
minciună, se prezentă și spuse că unul dintre enoriașii lui 
vrea să trimită o parte de rugăciuni văduvei lui Max 
Hoffman care a murit anul trecut în decembrie. La cel de- 
al doilea cimitir, părintele Edwards îi fu oferită cu 
amabilitate adresa doamnei Hoffman. Jay i-o spuse lui 
Lacey. 

— Vorbesc cu tine mai târziu, îi spuse ea. Și pentru 
Dumnezeu, nu spuneţi nimănui unde mă duc! 

„Cel puţin sper să vorbesc cu tine mai târziu”, își zise ea 
în timp ce taxiul porni spre o staţie de benzină ca să 
întrebe cum să ajungă pe Adams Place numărul 10. 


251 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


60 


Detectivului Ed Sloane i se făcea pielea de găină pentru 
faptul că era nevoit să stea lângă Nick Mars, să se poarte 
ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic - „toţi suntem fraţi”, 
așa cum spunea imnul, se gândi el cu amărăciune. 

Sloane știa că trebuie să se ferească să manifeste vreun 
semn ostil pe care să-l perceapă Nick Mars, dar își 
promise că o să spună tot ce are de spus când, în cele din 
urmă, va fi totul dat pe faţă. 

Au început supravegherea clădirii de pe East 
Seventienth Street numărul 3, pe la unsprezece și un sfert, 
imediat după întâlnirea cu Baldwin. 

Nick, firește, nu înţelegea. În mașina parcată la o 
jumătate de bloc mai jos de clădire el se plângea: 

— Ed, ne pierdem vremea. Doar nu crezi că Lacey 
Farrell şi-a recăpătat vechea ei slujbă vânzând 
apartamente aici, nu? 

— Zi-i doar o presimţire de vulpe bătrână, Nick, bine? 
Spera să fi sunat genial. 

Nu se aflau acolo decât de cincisprezece minute când o 
femeie într-o haină neagră, lungă, cu glugă, ieși din clădire 
și se urcă într-un taxi care aștepta. Sloane n-a putut vedea 
faţa femeii. Haina era lungă și nu-și putu da seama nici ce 
ascundea sub ea, dar avu senzaţia că este ceva familiar în 
mișcările ei, ceea ce făcu să i se ridice părul din cap. 

Şi își proteja piciorul drept, sesiză el. Raportul din 
Minnesota menţiona că, după cât se pare, Farrell își 
scrântise glezna la clubul de gimnastică. 

— Să mergem! zise Sloane. Este în taxiul ăla. 

— Glumești! Eşti mediu, Ed, sau pur și simplu îţi baţi joc 
de mine? 

— Doar o presimţire. Mama ei a fost sunată de la un 
telefon aflat la o distanţă de cinci blocuri de aici. Poate că 
și-o fi găsit un prieten în clădirea asta. Doar a fost destul 
de des pe aici. 


252 


- MARY HIGGINS CLARK - 


— Am să-l opresc, spuse Nick. 

— Nu încă, n-ai s-o faci! 

Urmăriră taxiul prin Tunelul Midtown pe autostrada 
care duce în Long Island. Nick s-a descurcat perfect. Putea 
manipula o mașină în orice fel de trafic; nu se făcea 
niciodată remarcat, niciodată nu se apropia prea mult, 
uneori îl depășea și apoi se înscria pe bandă cu viteză mai 
redusă și-l lăsa să treacă înainte. În această privinţă era un 
adevărat talent și era un atu grozav pentru un poliţist bun. 
Și pentru un escroc, zise sumbru în sinea lui Sloane. 

— Unde crezi că se duce? îl întrebă Nick. 

— Nu știu mai multe decât tine, îi replică Sloane. Apoi 
se decise să pluseze: Ştii, întotdeauna m-am gândit că s-ar 
putea ca Lacey Farrell să-și fi făcut și pentru ea o copie 
după jurnalul lui Heather Landi. Dacă așa stau lucrurile, s- 
ar putea să fie singura care să aibă jurnalul complet, totul. 
Poate că este ceva important în cele trei foi despre care 
Jimmy susţine că au fost sustrase de la noi. Ce crezi, Nick? 

Văzu că Nick îl privește cu suspiciune. „Fii atent, se 
avertiză Sloane singur; nu-l face să devină nervos.” 

Era rândul lui Nick să răspundă: 

— Nu știu nici eu mai mult decât tine. 

Intrat în Great Neck, taxiul trase lângă trotuar. Oare 
Farrell coboară? se întrebă Sloane. Era gata să o 
urmărească la pas dacă era nevoie. 

Ea rămase în mașină. După câteva minute, porni și se 
opri la o staţie de benzină aflată la două blocuri mai jos, 
unde șoferul a cerut niște îndrumări. 

O urmăriră prin oraș, trecând pe lângă case evident 
scumpe. 

— Pe care dintre ele o vrei? îl întrebă Nick. 

Asta urmărești? se întrebă Sloane. Salariul de poliţist nu 
este destul de bun pentru tine? N-aveai decât să-ţi schimbi 
slujba, să nu treci de partea cealaltă. 

Treptat, casele pe lângă care treceau deveneau mai 
mici, mai apropiate una de alta, dar bine întreţinute, genul 
de cartier în care Ed Sloane s-ar fi simţit foarte bine. 

253 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


— Fii atent! îl avertiză el pe Nick. Caută un anume 
număr de casă. 

Erau pe Adam Place. Taxiul opri la numărul 10. Vizavi, 
ceva mai jos, era un loc perfect pentru parcare. E-n regulă, 
își zise Sloane. 

O urmări pe Lacey Farrell cum coboară din taxi. Părea 
că-l roagă ceva pe șofer, aplecându-se pe fereastră și 
oferind bani. Şoferul dădea întruna din cap în semn că nu. 
Apoi ridică geamul și plecă. 

Farrell se uită după taxi până când dispăru din vedere. 
Pentru prima dată putu să-i vadă bine faţa. 

Sloane se gândi că arăta tânără și vulnerabilă, și foarte 
speriată. Se întoarse și porni șchiopătând. Apoi sună la 
ușă: 

Se părea că femeia care-i răspunsese la ușă, pe care o 
crăpase numai puţin, nu avea de gând să-i dea drumul 
înăuntru. Lacey Farrell îi tot arăta glezna. 

— Mă doare piciorul. Vă rog, permiteţi-mi să intru, 
scumpă doamnă. Apoi am să vă arăt eu, se scălămbăi Nick. 

Sloane se uită la partenerul său întrebându-se cum de o 
fi putut să-l găsească amuzant. Era timpul să sune și să 
raporteze. Era foarte satisfăcut de faptul că el era cel care 
o va aduce pe Lacey Farrell, chiar dacă asta însemna să o 
predea în custodia procurorului Baldwin. 

Nu știa că un Sandy Savarano amuzat și la fel de 
satisfăcut îl urmărea de la fereastra dormitorului de la 
etajul casei de la numărul 10 de pe Adam Place, unde 
așteptase răbdător sosirea lui Lacey Farrell. 


254 


- MARY HIGGINS CLARK - 


61 


Mona Farrell se întoarse acasă cu Kit și Jay. 

— Nu mă pot duce la New York să iau masa când sunt 
atât de îngrijorată, spuse ea. Am să-l sun pe Alex și am să-i 
spun să vină aici. 

Cei doi băieţi ai lui Kit, Todd și Andy, plecaseră cu o 
babysitter. Când auzi soneria, Bonnie fugi la ușă. 

— Mi-a povestit cum o să meargă la Disney World, de 
ziua ei de naștere, cu mătușa Lacey, spuse femeia care 
stătuse cu copila. 

— Ziua mea de naștere o să fie foarte curând, zise 
Bonnie fermă. Luna viitoare. 

— Iar eu i-am spus că luna februarie este cea mai scurtă 
lună a anului, zise femeia îmbrăcându-se să plece. Ceea ce 
a făcut-o să se bucure cu adevărat. 

— Vino cu mine să dau un telefon, îi spuse Mona lui 
Bonnie. Poţi să-l saluţi pe unchiul Alex. 

Își ridică nepoata și o îmbrăţișă. 

— Ştii că arăţi exact ca mătușa Lacey când avea și ea 
aproape cinci ani? 

— Îmi place foarte mult de unchiul Alex, spuse Bonnie. 
Şi ţie îţi place, nu-i așa, buni? 

— Nu știu ce m-aș fi făcut fără el în aceste ultime luni, 
zise Mona. Vino, scumpo, hai să mergem sus. 


Jay și Kit se uitară unul la altul. 

— Te gândești la ce mă gândesc și eu, zise Jay după un 
moment de tăcere. Mona recunoaște că Alex a încurajat-o 
să o facă pe Lacey să-i spună unde este. S-ar putea să nu-i 
fi spus practic unde stă Lacey, dar există și alte modalităţi 
de a te da de gol. Cum a fost aceea când Mona a anunţat la 
cină, seara trecută, că Lacey s-a înscris într-un club nou de 
gimnastică cu un teren grozav de squash. La mai puţin de 
douăsprezece ore cineva s-a interesat de Lacey la clubul 


255 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


respectiv, probabil în intenţia de a o ucide. Este greu să 
crezi că a fost doar o simplă coincidenţă. 

— Dar, Jay, este la fel de greu să crezi că Alex ar putea fi 
implicat în toată treaba asta, zise Kit. 

— Sper să nu fie, dar i-am spus unde se duce Lacey, iar 
acum am să sun la procurorul federal la numărul pentru 
caz de urgenţă și am să-i spun și lui. S-ar putea ca Lacey 
să mă urască pentru lucrul ăsta, dar prefer să o văd 
reţinută ca martor principal, decât moartă. 


256 


- MARY HIGGINS CLARK - 


62 


— De ce ai venit aici? o întrebă Lottie Hoffman după ce-i 
dădu drumul fără prea mare tragere de inimă. Nu poţi să 
rămâi. Am să-ţi chem un taxi. Unde vrei să te duci? 

Acum când se afla faţă în faţă cu singura persoană care 
ar putea să o ajute, Lacey se simţea ca și cum era pe 
punctul să facă o criză de isterie. Incă nu era sigură dacă 
fusese sau nu urmărită. In acest moment asta nu conta. 
Singurul lucru de care era sigură, era că nu mai putea 
continua să tot fugă. 

— Doamnă Hoffman, n-am unde să mă duc, spuse ea 
hotărâtă. Cineva încearcă să mă ucidă și cred că este 
trimis de aceeași persoană care a comandat și moartea 
soțului dumneavoastră, a lui Isabelle Waring și a lui 
Heather Landi. Trebuie oprit și cred că dumneavoastră 
sunteţi singura care puteţi să faceţi asta, doamnă 
Hoffman. Vă rog, ajutaţi-mă! 

Ochii lui Lottie Hoffman se îmblânziră. Observase 
poziția ciudată a lui Lacey, felul în care-și proteja un 
picior. 

— Ai dureri. Vino, stai jos. 

Sufrageria era mică, dar extraordinar de curată și 
îngrijită. Lacey se așeză pe canapea și-și scoase haina 
largă de pe ea. 

— Nu este a mea. Nu mă pot duce acasă ca să umblu în 
dulapul meu. Nu mă pot apropia de familia mea. Nepoata 
mea cea mică a fost împușcată, aproape să fie ucisă, din 
cauza mea. Așa o să trăiesc tot restul vieţii mele, dacă nu 
este identificat și arestat cel care se află în spatele a ceea 
ce se întâmplă. Vă rog, doamnă Hoffman, spuneţi-mi, știa 
soţul dumneavoastră cine se află în spatele acestor 
lucruri? 

— Mi-e frică. Nu pot să vorbesc despre asta. Lottie 
Hoffman ţinea capul plecat, cu ochii în podea, vorbind 
aproape în șoaptă. Dacă Max și-ar fi ţinut gura închisă, ar 

257 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


mai fi trăit și astăzi. La fel și Heather. La fel și mama ei. În 
cele din urmă își înălță capul și o privi pe Lacey direct în 
față. Merită oare adevărul toate aceste morți? Eu nu cred. 

— Vă treziţi înspăimântată în fiecare dimineaţă, nu-i 
așa? o întrebă Lacey. Se întinse și luă mâna fragilă, cu 
vene proeminente, a femeii în vârstă din faţa ei. Spuneti- 
mi ce știți, vă rog, doamnă Hoffman! Cine se află în spatele 
acestor lucruri? 

— Adevărul este că nu știu. Nu-i cunosc nici măcar 
numele. Max îl știa. Max a fost cel care a lucrat pentru 
Jimmy Landi. El era cel care o știa pe Heather Landi. Ce 
bine ar fi fost dacă n-aș fi văzut-o în ziua aceea la Mohonk. 
L-am spus lui Max și i l-am descris pe bărbatul cu care era. 
A fost tulburat. Mi-a spus că omul era traficant de droguri 
și gangster, dar că nimeni nu știe lucrul ăsta, că toată 
lumea îl crede respectabil, chiar un băiat bun. Așa că Max 
a aranjat să ia masa cu Heather ca să o avertizeze - iar 
două zile mai târziu, era mort. Ochii lui Lottie se umplură 
de lacrimi. li simt atât de mult lipsa lui Max și sunt atât de 
speriată! 

— Aveţi dreptate să fiţi, îi spuse blând Lacey. Dar să 
ţineţi ușa încuiată nu este o soluţie. Intr-o zi, persoana 
asta, indiferent cine o fi, o să hotărască că și 
dumneavoastră sunteţi o potenţială ameninţare. 


Sandy Savarano atașa surdina la pistol. Fusese o joacă 
de copil pentru el să pătrundă în casa asta. Putea să plece 
pe același drum pe care intrase - prin fereastra din spate a 
dormitorului în care se afla. Copacul de afară era ca o 
scară. Mașina era parcată pe strada următoare și avea 
acces direct la ea prin curtea vecinului. O să fie la mile 
depărtare înainte chiar ca polițiștii de afară să bănuiască 
măcar că nu este ceva în regulă. Își privi ceasul. Era 
timpul. 

Bătrâna va fi prima. Nu era decât o pacoste ce-i ședea în 
drum. Ce-și dorea el cel mai mult era să vadă expresia din 
ochii lui Lacey Farrell când o să îndrepte pistolul asupra 

258 


- MARY HIGGINS CLARK - 


ei. N-o să-i dea vreme să ţipe. Nu, numai atât cât să scoată 
acea mică exclamaţie de recunoaștere care-i făcea atâta 
plăcere să o audă, în momentul în care realiza că o să 
moară. 

Acum! 

Sandy puse piciorul drept pe prima treaptă a scării, apoi 
- cu infinită precauţie - începu să coboare. 


259 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


63 


Alex Carbine sună la restaurantul lui Landi și ceru să 
vorbească cu Jimmy. Așteptă, apoi auzi vocea lui Steve 
Abbott: 

— Alex, pot să te ajut cu ceva? Nu-mi place deloc să-l 
deranjez pe Jimmy. Este cu moralul la pământ astăzi. 

— Îmi pare rău să aud asta, dar trebuie să vorbesc cu el, 
spuse Carbine. Apropo, Steve, a venit cumva Carlos la voi 
să caute o slujbă? 

— La drept vorbind a venit. De ce? 

— Pentru că dacă mai este acolo poţi să-i spui că la mine 
nu mai are nicio slujbă. Acum te rog, dă-mi-l pe Jimmy! 

Așteptă din nou. Când Jimmy Landi ridică receptorul era 
limpede din vocea lui că era foarte încordat. 

— Jimmy, simt că nu este ceva în regulă. Pot să te ajut 
cu ceva? 

— Nu, dar îţi mulţumesc. 

— Ei bine, ascultă, îmi pare rău că te bat la cap, dar mi- 
a trecut o idee prin minte și vreau să vorbesc și cu tine. 
Înţeleg că Carlos adulmecă în jur căutând o slujbă la tine. 
Ei bine, ascultă-mă: nu-l lua înapoi! 

— Nici nu intentionez să o fac, dar de ce nu? 

— Pentru că eu cred că într-un fel este amestecat și el. 
Mă obsedează faptul că Lacey Farrell a fost depistată de 
ucigașul ăla în Minneapolis, unde o ascunseseră cei de la 
poliţie. 

— Oh, acolo a fost? remarcă Jimmy. N-am auzit. 

— Da, dar nu știa decât mama ei. O făcuse pe Lacey să-i 
spună. Și pentru că eu am fost cel care am sfătuit-o pe 
Mona să insiste ca Lacey să-i spună unde se află, mă simt 
răspunzător. 

— N-a fost prea deștept din partea ta, spuse Landi. 

— N-am pretins niciodată că sunt deștept. Nu mai 
suportam să o văd pe Mona cum se chinuie. Oricum, în 
seara în care a aflat că Lancey este în Minneapolis a 


260 


- MARY HIGGINS CLARK - 


cumpărat Minneapolis Star Tribune și a venit cu el la cină. 
Am văzut-o vârându-l la loc în pungă când am venit la 
masă, dar n-am întrebat-o nimic de el și nici nu l-am mai 
văzut de atunci. Dar uite unde vreau să ajung: am 
remarcat la un moment dat, când Mona era la toaletă, iar 
eu întâmpinam un client, că peste masa noastră era 
aplecat Carlos, preocupat după toate probabilitățile să 
aranjeze șerveţelele. L-am văzut mutând punga și este 
absolut imposibil să nu se fi uitat în ea. 

— Este exact genul de lucru pe care l-ar face Carlos, 
replică Landi. De la început nu mi-a plăcut tipul ăsta. 

— Şi tot el a fost chelnerul nostru și vineri seara când 
Mona a spus că Lacey s-a înscris la un club nou de 
gimnastică. Unul cu un teren de squash. Mi se pare mai 
mult decât o simplă coincidenţă ca, la câteva ore după 
aceea, cineva să vină la clubul respectiv și să o caute 
tocmai pe ea. Nu trebuie decât să tragi concluziile, clar? 

— Hmmm, murmură Jimmy, se pare că vineri seara 
Carlos a lucrat ca să câștige mai mult decât un bacșiș. 
Trebuie să plec, Alex. Vorbim curând. 


261 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


64 


Ed Sloane era sigur că pe partenerul său îl preocupa 
ceva. Deși era rece în mașină, Nick Mars emana un miros 
acid de transpiraţie. Bobiţe strălucitoare de transpiraţie îi 
acoperiseră fruntea. 

Instinctul care nu-l înșelase niciodată, îi spunea lui 
Sloane că nu este absolut deloc în regulă ceva. 

— Cred că este timpul să intrăm și să o luăm pe 
domnișoara Farrell, zise el. 

— De ce să facem asta, Ed? întrebă surprins. O s-o 
săltăm când iese. 

Sloane deschise portiera și scoase pistolul. 

— Haide, să mergem. 

Lacey nu era foarte sigură dacă auzise un zgomot pe 
scară. Casele vechi au întotdeauna o viaţă a lor. Era 
conștientă totuși că atmosfera din cameră se schimbase, 
ca un termometru care scade brusc. Și Lottie Hoffman 
simţise, iar Lacey putea vedea asta în ochii ei. 

Apoi înţelesese că era prezenţa răului, care se strecura 
insidios, învăluind-o, atât de real, încât era aproape 
tangibil. Simţise aceeași atmosferă glacială când se 
ascunsese în debara în timp ce Curtis Caldwell cobora 
scările după ce o omorâse pe Isabelle. 

Apoi îl auzi din nou. Un sunet nici că se poate mai slab, 
dar totuși foarte real. Nu era imaginaţia ei. Acum era 
foarte sigură și când înţelese lucrul ăsta, inima începu să-i 
bată mai puternic. Era cineva pe scări! „O să mor!” își zise 
ea. 

Văzu cum groaza se strecoară în privirea doamnei 
Hoffman și duse un deget la gură, cerându-i astfel să nu 
scoată niciun sunet. Cobora scările foarte încet, jucându-se 
de-a șoarecele și pisica cu ele. Lacey privi în cameră - nu 
era decât o singură ușă, deschisă exact spre scări. Nu 
exista nicio cale de ieșire. Erau prinse în capcană! 


262 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Ochii îi căzură asupra unui press-papiers de sticlă ce se 
afla pe măsuţa de cafea. Era cam de mărimea unei mingii 
de basseball și părea să fie greu. Nu-l putea ajunge fără să 
se ridice în picioare, lucru pe care se temea să-l riște. În 
schimb, atinse mâna doamnei Hoffman și-i arătă press- 
papiers-ul. 

Lacey vedea jumătatea de jos a scării. Printre suportii 
de lemn ai scării zări un pantof bine lustruit. 

O mână fragilă și tremurândă luă press-papiers-ul și i-l 
întinse. Lacey se ridică, dădu braţul spre spate pentru a-și 
lua avânt, iar când asasinul pe care-l cunoștea sub numele 
de Curtis Caldwell apăru întreg în câmpul ei vizual, aruncă 
greutatea cu toată forța de care era capabilă spre pieptul 
lui. 

Globul greu de sticlă îl lovi chiar deasupra stomacului, 
exact în momentul în care se pregătea să coboare rapid 
ultimele trepte care-i mai rămăseseră. Impactul îl făcu să 
se clatine și să scape pistolul. Lacey se aruncă imediat 
pentru a încerca să-l îndepărteze, astfel încât el să nu-l 
poată ajunge, chiar în momentul în care doamna Hoffman 
cu pași șovăitori își croi drum spre ușa din faţă și o 
deschise larg. Începu să ţipe. 

Detectivul Sloane intră în fugă pe lângă ea în hol, exact 
în clipa în care degetele lui Savarano se strângeau în jurul 
pistolului. Sloane ridică piciorul și-l lovi cu toată puterea 
peste încheietura mâinii. În spatele lui, Nick Mars 
îndreptase pistolul spre Savarano și începea să apese pe 
trăgaci. 

— Nu! răcni Lacey. 

Sloane se răsuci și-l lovi pe partenerul său peste mână, 
făcând ca glonţul destinat capului lui Savarano să-i treacă 
în schimb lui Mars prin piciorul stâng. Scoase un urlet de 
durere. 

Inmărmurită, Lacey privi cum Sloane îi pune cătușele 
ucigașului lui Isabelle Waring, în timp ce de afară se auzea 
apropiindu-se sunet pătrunzător de sirene. În sfârșit, privi 
în ochii care o hăituiseră în aceste ultime câteva luni. Iris 

263 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


de un albastru de gheaţă, pupile negre ca smoala - ochi de 
ucigaș. Brusc își dădu seama că vede ceva nou în ei. 

Teamă. 

Apăru dintr-o dată și procurorul federal Gary Baldwin, 
înconjurat de agenţii săi. Se uita la Sloane, la Lacey, apoi 
la Savarano. 

— Deci ai ajuns înaintea noastră la el - zise Baldwin cu 
evident respect plin de invidie în voce. Speram să ajungem 
noi la el, dar nu contează - este o treabă bine făcută. 
Felicitări! Se aplecă spre Savarano. Bună, Sandy, îl salută 
moale. Te căutam. Pregătesc o cușcă cu numele tău pe ea 
- cea mai mică și mai întunecată celulă la Marion, cea mai 
dură închisoare federală din ţară. Incuiat acolo douăzeci și 
trei de ore pe zi. La izolare, firește. S-ar putea să nu-ți 
placă, dar nu se știe niciodată. Unii dintre cei care stau la 
izolare, nu rămân întregi la minte prea multă vreme ca să 
mai conteze. Oricum, să te gândești la asta, Sandy. O 
cușcă! Doar pentru tine! O cușcă mică, mică de tot. Și 
toată a ta, pentru tot restul vieţii tale! 

Se îndreptă și se întoarse spre Lacey. 

— Vă simţiţi bine, domnişoară Farrell? 

Ea dădu din cap. 

— Este cineva aici care nu se simte bine. Sloane se 
îndreptă spre Nick Mars, a cărui faţă era albă ca varul. Li 
luă pistolul, apoi îi scoase de la piept propriile lui cătușe. 
Să furi o dovadă este destul de rău. Tentativa de crimă 
este însă mult mai rău. Ştii ce să faci, Nick. 

Nick își duse mâinile la spate și se întoarse. Sloane îi 
prinse cu o pocnitură mâinile în propriile lui cătușe. 

— Acum sunt cu adevărat ale tale, Nick, zise cu un 
zâmbet sumbru. 


264 


- MARY HIGGINS CLARK - 


65 


Jimmy Landi nu ieși din biroul lui toată după-amiaza. 
Steve Abbott intră de câteva ori la el. 

— Jimmy, te simţi bine? îl întrebă. 

— Niciodată nu m-am simţit mai bine, Steve, îi răspunse 
scurt. 

— Nu se vede. Aș vrea să încetezi să mai citești jurnalul 
lui Heather. Pur și simplu îţi scade moralul. 

— Eu aș vrea să încetezi să-mi mai spui să nu-l mai 
citesc. 

— Punct ochit. Promit să nu te mai deranjez, dar nu uita, 
Jimmy, dacă ai nevoie de mine sunt întotdeauna alături de 
tine. 

— Da, ești, Steve, știu. 

La ora cinci, Landi primi un telefon de la detectivul 
Sloane. 

— Domnule Landi, îi spuse el. Sunt la cartierul general. 
Considerăm că suntem datori să vă punem și pe 
dumneavoastră la curent. Ucigașul fostei dumneavoastre 
soţii a fost arestat. Domnișoara Farrell l-a identificat. E 
acuzat, de asemenea, de moartea lui Max Hoffman. Și s-ar 
putea să dovedim că tot el a scos mașina fiicei 
dumneavoastră de pe carosabil. 

— Cine este? Jimmy Landi avea senzaţia că nu simte 
nimic - nici surprindere, nici mânie, nici măcar durere. 

— Sandy Savarano este numele lui. Este un ucigaș 
plătit. Sperăm să coopereze pe deplin în cursul anchetei. 
Nu vrea să meargă la închisoare. 

— Niciunul nu vrea, spuse Jimmy. Cine l-a angajat? 

— Sperăm să aflăm foarte curând lucrul ăsta. Apropo, o 
chestiune mult mai puţin importantă, avem un suspect în 
furtul jurnalului fiicei dumneavoastră. 

— Suspect? 

— Da, în sensul juridic, chiar dacă a recunoscut. Dar 
jură că nu el a luat cele trei foi neliniate despre care 


265 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


credeţi că noi le-am pierdut. Cred că partenerul 
dumneavoastră a avut dreptate. Noi nu le-am avut 
niciodată. 

— Nu le-aţi avut, fu de acord Jimmy. De-abia acum 
înţeleg asta. Partenerul meu pare să aibă o mulţime de 
răspunsuri. 

— Domnișoara Farrell este aici ca să facă o declaraţie, 
domnule. l-ar face mare plăcere să vorbească cu 
dumneavoastră. 

— Daţi-mi-o la telefon. 

— Domnule Landi, zise Lacey, mă bucur teribil de mult 
că totul a luat sfârșit. Pentru mine a fost un adevărat 
calvar și știu că și pentru dumneavoastră a fost îngrozitor. 
Doamna Hoffman este cu mine. Vrea să vă spună ceva. 

— Daţi-mi-o la telefon. 

— Am văzut-o pe Heather la Mohonk, începu Lottie 
Hoffman. Era cu un bărbat, și când i l-am descris lui Max, 
a fost foarte tulburat. A spus că tipul este un gangster, un 
traficant de droguri și că nimeni nu-l bănuiește, iar 
Heather cel mai puţin dintre toţi. Ea nu avea nicio idee 
că... 

Deși mai auzise o dată totul, pe Lacey o trecură fiori 
gândindu-se la crimele groaznice comise după ce Max 
Hoffman o avertizase pe Heather să stea departe de 
bărbatul cu care se întâlnea. 

Ascultă cum doamna Hoffman îl descria pe bărbatul pe 
care-l văzuse în ziua aceea. Evident, nu eră cineva pe care 
ea îl cunoștea, își zise Lacey cu ușurare. 

Sloane luă telefonul din mâna doamnei Hoffman. 

— Bărbatul pe care vi l-a descris, seamănă cu cineva pe 
care-l cunoașteţi, domnule? 

Ascultă un moment, apoi se întoarse spre Lacey și 
doamna Hoffman. 

— Domnul Landi v-ar fi foarte recunoscător dacă aţi 
trece acum pe la biroul lui. 

Lacey nu-și dorea decât să se vadă în apartamentul ei, 
să facă o baie, să se îmbrace în hainele ei și apoi să 

266 


- MARY HIGGINS CLARK - 


meargă la Kit ca să vadă pe toată lumea. Se convocase o 
cină târzie, iar Bonnie urma să participe și ea. 
— Numai dacă nu durează decât câteva minute, zise ea. 
— Numai atât, promise Sloane. Apoi eu am să o conduc 
acasă pe doamna Hoffman. Când să părăsească sediul 
poliţiei, Sloane fu chemat la telefon. La întoarcere, le 
spuse: O să avem companie la Landi. Vine și Baldwin. 


Secretara îi duse sus, unde îi aștepta Landi. Când Lottie 
Hoffman admiră mobilele frumoase, Jimmy spuse: 

— Restaurantul nu era decât pe jumătate din ce este. 
Când Heather era bebeluș, asta era camera ei. 

Lacey își zise că era ceva în tonul egal, aproape 
indiferent, al lui Landi care o făcea să se gândească la un 
ocean nefiresc de calm - unul în care un curent submarin 
ameninţa să se transforme într-un val care mătură totul în 
calea lui. 

— Vă rog să mi-l mai descrieţi o dată, exact, pe bărbatul 
pe care l-aţi văzut cu fiica mea, doamnă Hoffman. 

— Era foarte chipeș: el... 

— Așteptaţi. Aș vrea să audă și partenerul meu. Se 
întoarse spre interfon. Steve, ai un minut? 

Steve Abbott intră zâmbind în birou. 

— Deci ai ieșit în sfârșit din cochilia ta, Jimmy. Oh, îmi 
pare rău, n-am știut că ai companie. 

— Companie interesantă, Steve. Doamnă Hoffman, ce s- 
a întâmplat? 

Lottie Hoffman arăta spre Abbott. Faţa îi era albă că 
varul. 

— Tu ești cel pe care l-am văzut cu Heather. Tu ești cel 
despre care Max a spus că ești traficant de droguri, 
gangster și hoţ. Din cauza ta sunt eu singură... 

— Despre ce vorbiţi? zise Abbott încruntându-se fioros, 
masca amabilităţii dispărându-i într-o clipă de pe faţă. 
Brusc, Lacey își dădu seama că este posibil ca bărbatul 
ăsta chipeș, politicos, să fie un ucigaș. 


267 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


— Spune, domnule Abbott, că sunteţi un ucigaș, că 
dumneavoastră aţi ordonat ca soţul ei să fie ucis pentru că 
știa prea multe. A plecat de aici pentru că și-a dat seama 
ce faceţi și știa că viaţa lui n-ar fi făcut două parale, dacă 
aţi fi aflat că știe. Aţi renunţat la furnizorii vechi, cum este 
Jay Taylor și aţi cumpărat de la escroci, majoritatea mărfii 
de furat. La fel aţi procedat și la cazino. Și asta nu este 
decât o mică parte din activitatea dumneavoastră. Max 
trebuia să-i spună lui Heather cine ești. Iar ea trebuia să 
hotărască dacă să te lase să-l înșeli pe tatăl ei, sau să-i 
spună cum a aflat despre tine. Nu ţi-ai asumat riscul. 
Savarano ne-a spus că ai sunat-o pe Heather și i-ai zis că 
Jimmy a avut un atac de inimă și că trebuie să vină imediat 
acasă. Savarano o aștepta. Când Isabelle Waring nu a 
însetat să caute dovezi care să ateste că moartea lui 
Heather nu a fost un accident, a devenit prea periculoasă. 

— Asta-i o minciună! strigă Abbott. Jimmy, niciodată n- 
aș... 

— Ba da, ai făcut, zise Jimmy calm, tu l-ai ucis pe Max 
Hoffman și același lucru l-ai făcut și mamei fiicei mele. Și 
lui Heather. Tu ai ucis-o! De ce ţi-a trebuit să te încurci cu 
ea? Puteai să ai orice femeie voiai. Ochii lui Jimmy aruncau 
flăcări de furie; mâinile i se încleștară în doi pumni uriași; 
strigătul său de durere explodă în toată încăperea: Mi-ai 
lăsat copilul să ardă în flăcări! 

Tu... Tu... 

Se întinse peste birou și-și înfipse mâinile puternice în 
gâtul lui Abbott. Sloane, împreună cu toată echipa de 
agenţi, de abia putură să-i descleșteze degetele din gâtul 
lui. 

Suspinele sfâșietoare ale lui Jimmy răsunau în întreaga 
clădire când Baldwin îl preluă pe Steve Abbott. 

Sandy Savarano își respectase învoiala, de acolo, de pe 
patul lui de spital. 


La ora opt, șoferul trimis de Jay să o ia pe Lacey de 
acasă sună ca să-i spună că o așteaptă. Lacey ardea de 
268 


- MARY HIGGINS CLARK - 


nerăbdare să-și vadă familia, dar mai întâi avea de dat un 
telefon. Avea atât de multe să-i spună lui Tom, atât de 
multe să-i explice. Baldwin, acum prietenul și aliatul ei, îi 
spusese: 

— Acum ești liberă. Avem înţelegerea noastră cu 
Savarano, așa că nu mai avem nevoie de mărturia ta 
pentru a pune mâna pe Abbott. Totul o să fie în ordine. 
Numai că ar fi bine ca o vreme să te dai puţin la fund. De 
ce nu ţi-ai lua o vacanţă până când se liniștesc lucrurile? 

Ea îi răspunse glumind numai pe jumătate: 

— Ştiţi că am un apartament și o slujbă în Minnesota. 
Poate că am să mă întorc acolo. 

Formă numărul lui Tom. Vocea familiară i se păru 
încordată și îngrijorată: 

— Alo? spuse el. 

— Tom? 

O explozie de bucurie. 

— Alice, unde ești? Eşti bine? 

— N-am fost niciodată mai bine ca acum, Tom. Și tu? 

— Bolnav de îngrijorare! Cât pe ce să-mi pierd minţile 
de când ai dispărut. 

— Este o istorie lungă. O să ţi-o povestesc. Făcu o 
pauză. Doar un singur lucru vreau să-ți spun acum. Alice 
nu mai locuiește aici. Crezi că ai putea să te obișnuiești să- 
mi spui Lacey? Numele meu este Lacey Farrell. 


Sfârşit 


269 


- PREFĂ-TE CĂ N-AI OBSERVAT - 


AS ptian $ y mr piu 3 apți 


bi pu y aa în J. e mpa 


pam od! 


E Pa VA SIRE 
ir 4 "3 upay 
w in EI waat ea. Ci 
A, + ARTPP/ AN TA 
A Ae TROR sl Ai Li Ratia | | c | 
ci PA Da fim T. T 
en EEk OANA OAA ATi 5 
2 f p N hi 3 A Peri LR rt A : 
200900 Bel: m OAA er AN 


ES > ci co rE, 
JESIS SLASA 


al A 

4 DE 

i ' Drp Mee pE | tj dee - ALT PD nf 

wS Za et den dal) ROZ a II Cah, oi. 
a 4 it i pr să 

i a P j ‘mm k'y si» d ui j ~ 

E ERNA wS Fri Rila ouă AIE | Si po: Z 


A a curu vii Bă 


FITI - ICR A hui Scut 


270