Chandler Baker — Reteaua soaptelor

REJEAU A 
ȘOAPTELOR 


CHANDLER BAKER 


CHANDREL BAKER 


RETEAUA ȘOAPTELOR 


Original: Whisper Network (2006) 


Traducere din limba engleză de: 
MARIA ADAM 


virtual-project.eu 


N 


NEMIRA 
2019 


VP - 


PROLOG 


Dacă ne-aţi fi ascultat, nimic din toate astea nu s-ar fi 
întâmplat. 


VP-3 


MĂRTURIILE MARTORILOR OCULARI 
12 aprilie 


Martorul 1: Tocmai ieșisem din casă când am văzut o sclipire - 
nu știu - de ceva, o mișcare, cred, pe cealaltă parte a pieţei și la 
început am crezut că era o pasăre uriașă și pe urmă - drăcie! - 
vreo bombă teroristă. După o fracțiune de secundă, am realizat 
că era un om. Nu mi-am dat seama dacă era bărbat sau femeie. 
Oamenii din sectorul acesta sunt cam de modă veche. Încă 
poartă costume. Tradiţionale. Pantaloni negri și sacouri 
descheiate. In orice caz, e o căzătură zdravănă de acolo de sus. 

Martorul 2: Era pe la unu și jumătate după-amiaza. Tocmai 
plecam de la prânzul luat cu un client la Dakota's. Aproape am 
vărsat friptura cu salată. 

Martorul 3: Nu spun că nu-mi pare rău. E îngrozitor. Dar 
trebuie să fii și destul de egoist să faci așa ceva, știți? Erau 
oameni pe stradă. Era chiar după ora prânzului. Dacă trebuie 
neapărat, dacă simţi că ești obligat, atunci fă-o în timpul tău, nu 
cu atâţia oameni în jur. Asta-i tot ce vreau să zic. 


VP -4 


1. 


CU DOUĂ LUNI ÎN URMĂ: 
ZIUA ÎN CARE A ÎNCEPUT 


20 martie 


Înainte de ziua aceea, viețile noastre curgeau pe traseul unui 
carusel invizibil, un cărucior prins de șine prin inginerie și forțe 
pe care nu le înțelegeam pe deplin, în ciuda supraabundentei de 
diplome academice. Ne mișcăm cu senzaţia de haos controlat. 

Eram cunoscătoare ale mărcilor de șampon uscat. Ne lua 
patru zile să urmărim un episod întreg din Buriacul/ pe DVR. 
Adormeam cu căldura laptopurilor încinse pe pulpe. Ne luam 
pauze de două ore să citim povești copilașilor și încercam să nu 
calculăm numărul total de ore petrecute muncind ca mame și 
angajate, neștiind care era prioritatea. Eram supracalificate și 
prost utilizate, autoritare și aveam mereu dreptate. . 

Fiecare zi era la fel. Până când n-au mai fost așa. In dimineaţa 
în care directorul nostru executiv a murit, am ridicat privirea 
deodată și ne-am dat seama că acel carusel avea o roată 
defectă și că eram pe punctul de a fi aruncate de pe șine. 

Ardie Valdez - o persoană răbdătoare și stoică, cu pantofi 
practici, italienești, de calitate - a fost prima care a avut o 
bănuială în privinţa accidentului care urma. A auzit vestea și a 
decis să se adăpostească. 

— Grace? 

Stătea în hol - sterilă, însă cu un aer inaccesibil - și a ciocănit 
în ușa simplă de dulap împodobită cu un magnet înfățișând o 
văcuţă. 

— Sunt eu, Ardie. Pot să intru? 

A așteptat, a ascultat, până a auzit un foșnet în spatele ușii. 
Încuietoarea cerută prin lege s-a răsucit și s-a deschis. 

Ardie s-a năpustit în camera mică și a încuiat ușa după ea. 
Grace se așeza din nou pe canapeaua de piele, cu bluza de 


VP-5 


mătase stând strâmb pe cele două conuri de plastic strânse pe 
sâni. 

Ardie a aruncat o privire prin cameră. Un minifrigider. 
Canapeaua uzată pe care stătea Grace. Un televizor micuț la 
care se difuza Ellen. Afară auzea voci, pași grăbiţi, telefoane la 
care se răspundea și copiile care se făceau. S-a încruntat, 
aprobând. 

— E ca mica ta ascunzătoare aici. 

Grace a dus mâna la cadranul pompei pentru sâni și aceasta a 
început să scoată un bâzâit metodic, mecanic. 

— Sau ca micul meu mormânt, a spus ea degajată. 

Grace avea un sinistru simţ al umorului cu care reușea mereu 
să o ia prin surprindere pe Ardie. Din exterior, Grace părea atât 
de necomplicată. Avea părul blond vopsit, subţiat, era membră 
activă în Clubul Absolventelor TriDelta și mergea la biserică la 
Preston Hollow Presbyterian cu soţul ei, Liam, înalt, brunet, care 
purta cămăși cadrilate. Fuseseră pe lista personală cu invitaţi la 
inaugurarea Bibliotecii Prezidenţiale George W. Bush și se 
considerau „conservatori plini de compasiune”, ceea ce, după 
părerea lui Ardie, însemna că voiau ca homosexualii să se 
căsătorească, dar preferau să plătească o sumă cât mai mică la 
impozit. De asemenea, deţineau cel puţin o armă într-un seif 
încuiat, pe care îl păstrau pe un raft din garderoba mare a lui 
Grace, iar faptul că Ardie o plăcea pe Grace în ciuda acestor 
lucruri era grăitor. 

— Cât ar trebui să mănânce bebeluşii, la urma urmei? Pompez 
tot timpul. Adică, la dracu”, Ardie, urmăresc Ellen în timpul zilei! 

De obicei, Grace nu spunea „la dracu'”. 

Ardie își amintea cât de lungi păreau zilele când fiul ei, 
Michael, dormise doar câteva ore odată. Își simţise tot corpul 
greoi și murdar, de parcă avea un strat subţire de mizerie pe tot 
trupul, ca dinţii nespălaţi. 

A scotocit în geanta mare și a scos două cutii de La Croix 
acoperite de condens. l-a întins una lui Grace și s-a așezat pe 
podea în fața canapelei. Ardie putea face lucruri ca acesta, să 
stea pe jos la serviciu, pentru că - iar ea ar fi fost prima care să 
o recunoască - preferase să se retragă. De fapt, cu ani în urmă. 
Dormea până târziu în loc să petreacă o oră în plus dimineaţa 
să-și facă părul și machiajul. Nu se ducea aproape niciodată la 
cumpărături. Nu petrecea niciun minut din timpul ei preţios 


VP-6 


făcând exerciţii Pilates. Era cel mai eliberator lucru pe care-l 
făcuse vreodată. 

S-a uitat în jos la telefon. Tot nimic. 

— Se pare că Bankole a murit, a spus Ardie. Azi-dimineatţă, 
acasă, în timp ce se pregătea pentru serviciu. 

l-a dat vestea pur și simplu. Ardie nu știa alt fel de a aduce 
vești. Era întotdeauna Mama are cancer sau Eu și Tony 
divorțăm. 

— Poftim?! Cum? 

Grace a scăpat tuburile pe care tot încerca să le reintroducă 
în dispozitivele ca niște pâlnii care-i ieșeau din sutienul pentru 
alăptat. 

— A făcut atac de cord. Soţia lui l-a găsit în baie. 

Ardie și-a așezat coatele pe genunchi, uitându-se în sus la 
Grace. 

— Tocmai am aflat. 

Ardie îl întâlnise pe directorul companiei, Desmond Bankole, o 
singură dată, dăduseră mâna în lift pentru că el își propusese să 
cunoască toți oamenii care lucrau în clădirea lui, până la 
personalul de serviciu, cel puţin o dată. Avea dinţii foarte albi. 
Era mai scund decât credea ea că ar fi, cu încheieturile mâinilor 
ca de pasăre pe sub sacoul de la costum. 

— Apropo, mă ascund de Ames, a spus Ardie înainte ca Grace 
să întrebe. Mă tot întreabă unde e Sloane. l-am spus că probabil 
a ieșit la prânz. A zis că nu i-a dat voie să iasă azi la prânz. Eu i- 
am zis că ea e Vicepreședinta Departamentului nord-american 
pe probleme juridice și nu are nevoie de aprobarea lui să iasă la 
prânz și... 

— l-ai spus așa ceva? 

Grace s-a ridicat în capul oaselor. Sloane era prietena lor, dar 
era, practic, și șefa lor, ceea ce îl făcea pe Ames șeful șefei lor. 

— Bineînţeles că nu i-am spus chiar așa. Ești nebună? 

— Ah! a zis Grace, clipind. 

Se juca cu cruciulița cu diamante care atârna de lănţișorul ei. 
Firul electric al pompei număra secundele. 

— Așa că mă ascund aici ca o lașă, a continuat Ardie. Aștept 
să mă sune Sloane. 

De obicei, bărbaţii ca Ames nu o plăceau pe Ardie. Detesta să 
asculte o persoană la care nu-i făcea plăcere să se uite. Când a 
întrebat-o unde era Sloane, a măsurat-o din cap până în picioare 


VP -7 


și a trecut mai departe cât de repede a putut. Ea nu i-a spus lui 
Grace și acest amănunt. 

Ardie s-a strâmbat. Sânii lui Grace nu puteau fi ignoraţi în 
camera asta mică. 

— Le suge în așa fel încât în clipa de maximă absorbţie arată 
ca niște torpile. Nu te doare? 

Fiul lui Ardie, Michael, fusese adoptat în urmă cu aproape 
patru ani, un final fericit al anilor de luptă cu infertilitatea. Ea nu 
alăptase niciodată, dar își imaginase mereu suptul liniștit, 
contactul dorit al pielii, o eșarfă ţesută de mână aruncată 
neglijent ca să le ascundă pe cele prea modeste. Nu această 
smucitură violentă pe care o vedea acum de aproape. 

— Nu la fel de mult cât doare gura Emmei Kate, ca să fiu 
sinceră. 

(Alăptatul ar fi trebuit să fie nedureros, așa ne spuneau. 
Alăptatul trebuia să fie frumos, spuneau. Ei bine, ne-ar plăcea să 
le târâm sfârcurile pe asfalt și să vedem cât de nedureros și de 
frumos ar mai crede atunci că este.) 

— Doamne, putem inventa periuțe de dinţi inteligente, a spus 
Ardie. Aspiratorul meu robotic își găsește locul și se duce singur 
la culcare la sfârșitul nopţii și nu putem inventa o drăcovenie 
care să sugă laptele și care să funcţioneze puţin mai bine decât 
asta? 

Mașina era, într-un fel, captivantă într-un mod grotesc. 

— Bărbaţii au dinți. 

Grace a ridicat din sprâncene. 

— Și podele. 

Ardie a luat o gură de apă minerală cu aromă de grepfruit și, 
pe ecran, Ellen DeGeneres primea pe scenă un tânăr. Arăta ca 
un adolescent și Ardie nu avea nici cea mai mică idee cine era. 
A bătut din nou cu degetul în ecranul telefonului: nimic nou. 

— Tocmai am avut o idee înspăimântătoare, a spus ea după o 
clipă. Ames ar putea fi noul director. 

— Nu. Crezi? 

— Arată ca un director. E înalt. Oamenilor le place chestia 
asta. 

Ardie a încleștat și a desfăcut pumnul, întinzând canalul 
carpian care îi ameninţa permanent încheietura. 

— Ascultă la mine! a spus ea. Nenorocitul acela ar putea 
conduce compania și atunci ce se alege de noi? 


VP-8 


Nu era vorba doar de zvonurile despre stagiară. Sau ce se 
întâmplase cu secretara executivă cu doi ani înainte la turneul 
de golf Byron Nelson, după care ghici cine fusese concediat? 
Dezvăluire: nu Ames. Nu era nici ideea conform căreia cultura 
corporatistă începea din vârf și un Truviv cu Ames la cârmă era 
ca și cum s-ar fi anunţat deschiderea sezonului de vânătoare. 

Era faptul că Ames Garrett o ura pe Ardie. 

— Nu știu, a răspuns Grace. Intotdeauna s-a purtat frumos cu 
mine. 

Ardie s-a gândit o clipă la asta. Grace era cu câţiva ani mai 
tânără decât Ardie și Sloane și încă se agăța de ideea că cineva 
putea fi „un om bun” în ciuda faptelor sale, ca și cum faptele nu 
indicau ce fel de om era. Și Ardie îl văzuse pe Ames Garrett în 
acțiune. 

Totuși, existau lucruri care nu se discutau, nici măcar între 
prieteni - religie, bani și, poate, Ames. 

Grace a întors rotita pompei ca să-i crească intensitatea. Un 
tub a ieșit și tremura pe podea. O picătură albă a căzut pe fusta 
lui Grace. Ea a închis ochii și a dat capul pe spate, cu nările 
strânse. Când i-a deschis, ochii îi scăpărau. Și-a frecat nasul cu 
încheietura și a luat tubul rătăcit cu un calm hotărât. A ratat 
gaura de două ori când a încercat să reconecteze îmbinările. A 
treia încercare a avut succes. S-a așezat cu băgare de seamă 
înapoi pe canapea. 

— Insă treaba cu Bankole e chiar deprimantă. 

Și-a îndreptat privirea neclară spre ecranul televizorului. 

— E ceva în neregulă că nu suntem mai triste? 

Ardie nu a răspuns, pentru că Grace chiar părea foarte tristă. 

Ardie și-a verificat iar telefonul. O singură liniuţă de semnal. 
Unde naiba era Sloane? 


VP-9 


20 martie 


Sloane se uita la tavanul liftului, dorindu-și să se miște mai 
repede până în clipa în care ușile s-au deschis la etajul 
cincisprezece, moment în care a ţâșnit prin ele ca un cal de 
curse. 

— Sunt toţi în sala de ședință... 

Secretara ei, Beatrice, se apleca peste tejghea, cu cordonul 
telefonului întins din locul unde ţinea receptorul lipit de ureche. 

— Știu, Beatrice, știu! 

Sloane a trecut în viteză pe lângă ea prin hol. 

— Și sunt deja complet distrusă. 

Ca să se știe, totul fusese bine în urmă cu două ore când se 
întâlnise cu soțul ei și directorul de la școala fiicei ei de zece ani, 
Abigail. Işi pusese în mod responsabil telefonul în geanta cât o 
groapă de gunoi, pentru că era o mamă bună, ceea ce în acel 
loc însemna o mamă netu/burată. Sau acesta era rolul pe care 
dorise să-l joace în faţa directorului Clark, cel puţin. 

Și acum, poftim! 

Işi scosese mobilul după întâlnire și găsise mesajele de la 
Ardie: 


Desmond a dat coltul azi-dimineață. 


Atac de cord. 

Ames te caută. 

OK, pe bune, unde ești? 
Sloane? 


Nici nu avusese timp să-și ia la revedere de la soţul ei. 

În sfârșit, stătea în faţa sălii de ședințe Nord, cu inima bătând 
atât de tare încât se temea să nu facă și ea un infarct. Ucigașul 
numărul unu al femeilor peste patruzeci de ani! Auzise asta 
undeva. Poate la The View. A tras de mâner ca să intre. 

Șapte avocaţi la nivelul de director sau mai sus stăteau în 
jurul mesei. Ames - avocat principal. Kunal de la comunicații, 


VP - 10 


Mark de la angajări, Ardie de la taxe, Philip se ocupa de riscuri, 
Joe de litigii și Grace era director de conformitate. Și altă femeie 
mai tânără cu părul castaniu, tuns scurt, și obraji de Albă ca 
Zăpada pe care Sloane nu o mai întâlnise până atunci. Toate 
fețele din cameră s-au întors să o vadă pe Sloane intrând. 

— Îmi pare rău că am întârziat! 

S-a strecurat pe scaunul gol de lângă Ames. Femeia cu 
tunsoarea scurtă i-a zâmbit politicos. 

Ames a ridicat privirea dintr-un teanc de hârtii. O șuviţă albă 
se întindea pe o linie tremurândă prin părul lui des, în rest negru 
precum cafeaua, cu excepţia firelor albe care începuseră să 
apară deasupra urechilor. 

— Unde ai fost? 

— Am fost... 

Sloane s-a oprit o fracțiune de secundă, gândindu-se cum să 
termine propoziţia. (Toate făceam asta. Fie la întâlniri, fie la 
birou, ne dădeam seama ce putere aveam când pretindeam că 
nu aveam copii. Un bărbat ar spune că își ia o zi liberă să 
meargă la pescuit cu fiul lui, în timp ce o femeie ieșea mai bine 
de obicei dacă ascundea faptul că a luat o pauză lungă de prânz 
ca să fugă cu copilul la doctor. Copiii îi transformau pe bărbaţi în 
eroi și pe mame în angajate mai slabe, dacă nu ne jucam cărţile 
cum trebuie.) 

— Am ieșit puţin. 

Și-a dres glasul. 

— Fără mobil? 

Ames și-a lins vârful degetului ca să-l ajute să dea paginile. 
Trupurile se foiau neliniștite în jurul mesei. 

— Am fost în afara ariei de acoperire pentru moment, da, a 
răspuns ea. Semnal slab. 

Nu era o scuză prea bună în lumea ei. 

Ames a mormăit ceva și și-a îndesat câteva bomboane Hot 
Tamales în gură. 

Ea se holba la el, rezistând impulsului de a privi cele șapte 
perechi de ochi aţintiţi asupra ei din cameră. 

Apoi Ames a făcut cu ochiul. Mereu cu ochiul stâng. Laba 
gâștei delicată s-a răsfirat repede spre tâmple. Era unul dintre 
puţinii bărbaţi care încă mai făceau cu ochiul. Și chiar îi ieșea. 
Spunea în același timp Suntem în regulă și Eu conduc aici. 

Și-a întins palmele deschise: 


VP -11 


— Sloane Glover, pentru toată lumea. 

De parcă prezenta pe scenă o comediană. Sloane s-a zbârlit, 
însă faţa i-a rămas placidă. Să lucrezi cu Ames era ca și cum ai fi 
stat lângă cineva care-ţi dădea mereu peste picioare pe sub 
masă. 

— Ce bine că putem începe, în sfârșit! Ei bine? 

Au urmat aprobări stângace din cap. Lângă ea, Philip a împins 
tăcut un blocnotes și un pix în fața lui Sloane. Ea și-a pus mâna 
în locul dintre coaste și a răsuflat. Multumesc, i-a șoptit ea și 
Philip, care avea mereu cravata strâmbă, doar a ridicat din 
umeri. Dacă toţi bărbaţii de la birou ar semăna mai mult cu 
Philip! 

— Presupun că deja a auzit toată lumea de moartea 
regretabilă a directorului nostru executiv, Desmond Bankole, a 
început Ames. Slujba va fi anunţată în zilele următoare. Sunt 
sigur că nu exagerez dacă mă aștept să văd pe mulţi dintre voi 
la înmormântare. 

În timp ce Ames vorbea despre realizările lui Bankole, Sloane 
scria cu pixul pe hârtie ideile de acțiune pe care le formulase în 
timp ce conducea înapoi spre birou. 

Ames i-a aruncat o privire. 

Ea a pus pixul jos. 

— Hai să fim pe aceeași lungime de undă aici! 

Și-a încrucișat mâinile pe masă. 

— Am rugat-o pe Grace să înceapă cu o discuţie despre orice 
obligaţii legale are Truviv în calitate de companie publică. 
Grace? 

Grace și-a îndreptat spatele. Sloane se întreba dacă și propria 
ei faţă trecea prin același proces de transformare când ea 
încerca să-și ia un aer autoritar cu privire la un subiect de la 
birou. Când avea douăzeci și ceva de ani, așa era, știa asta. 
Apoi a simţit cum își punea masca încrederii, cum cobora vocea, 
cum îl îndepărta pe „știi” din discurs, cum își potolea genunchii, 
amintindu-și că da, era calificată. Indiciile lui Grace erau mai 
subtile. A văzut la ea o ridicare a bărbiei. O îndreptare a 
umerilor. Sloane - ca aproape noi toţi - rareori observa aceste 
mici trădări ale siguranței de sine la colegii săi bărbaţi. Pentru 
că nu existau? Sau pentru că nu eram suficient de atente să le 
vedem? 


VP - 12 


— Sigur, a spus Grace și a început o discuţie despre SEC, 
despre fișierele 8-K și actualizarea website-ului companiei. 

În lipsa neașteptată a unui director executiv, transparenţa era 
crucială, a explicat Grace. 

— O să trimit un memoriu mai ușor de înţeles, a încheiat ea. 

— Și lucrăm la o declarație. 

Kunal a arătat cu degetul, atingând masa pentru emfază. 

— Până va fi gata, vă rog să răspundeţi la orice telefon din 
partea presei spunând că suntem întristaţi de pierderea lui 
Desmond atât personal, cât și profesional. 

Ochii lui mari și căprui s-au îndreptat spre fiecare chip din 
încăpere. 

— Nu răspundeți cu cuvintele „Nu comentez”, orice ați face. 
Acţionarii urăsc „nu comentez”. S-a înţeles? Vom încerca să 
avem declaraţia gata mâine-dimineaţă. Ți se pare în regulă, 
Sloane? 

Sloane s-a lăsat pe spate în scaun. 

— Pare realizabil! a spus ea hotărâtă. 

Bărbaţii scăpau nepedepsiţi dacă șovăiau. Lăsau impresia că 
meditează. Dacă Sloane părea nehotărâtă, suna ca și cum habar 
nu avea ce face. 

— Trebuie să scoatem în evidenţă planul de succesiune al 
firmei și să vedem exemple recente de companii care au 
gestionat moartea sau boala unui director executiv foarte bine. 
Îmi vin în minte vreo două, cum ar fi Mc... 

— De fapt... a întrerupt-o Ames. 

Degetele de la picioarele lui Sloane s-au încordat din reflex. 

— ... cred că ar trebui să ne uităm la McDonald's. Au trecut 
printr-o situație similară. Doi directori executivi au murit în doi 
ani. La primul a fost o moarte subită. Și la Imation. Acestea sunt 
cele două exemple pe care le-aș urma eu, Kunal. 

Sloane și-a reţinut un oftat de frustrare. Folosise toate 
posibilele reacţii până în acest punct al carierei. Preferata ei era 
cea politicoasă: „Interesant, seamănă foarte mult cu ceea ce 
tocmai am spus”, cu cel mai bun accent sudist al ei. De data 
asta, a spus simplu: 

— Grozavă idee, Ames! 

Ames și-a frecat palmele satisfăcut. 

— În regulă, toţi am primit ordinele! Ușa biroului meu e mereu 
deschisă dacă aveţi nevoie de mine. 


VP - 13 


S-au ridicat să plece. Sloane a închis pixul cu un pocnet. Avea 
pete de cerneală presărate pe interiorul degetului mijlociu de la 
mâna dreaptă. Ardie și Grace, care stătuseră alături faţă în faţă 
cu ea, au ocolit camera ca să treacă pe lângă ea spre ieșire. 

— Imi pare rău, s-a aplecat Ardie și a șoptit în timp ce clătina 
încet din cap. 

Grace a strâns din buze și a apucat mâna lui Sloane, 
strângând-o în treacăt. Sloane a remarcat o pată umedă pe faţa 
bluzei de mătase a lui Grace de care știa, fără a se gândi, că nu 
avea să mai iasă. Era inutil să porți orice fel de mătase în timp 
ce alăptezi. Trebuia să-i spună lui Grace. 

— Katherine! 

Ames a ridicat un deget, vorbind cu femeia cea nouă, care 
rămăsese pe loc în timp ce toți își croiau drum spre ieșire. 

— Poţi să aștepți aici o clipă. Trebuie doar să merg să iau din 
biroul meu schița de comunicat pentru Sloane. 

S-a uitat la Sloane. 

— Poţi să treci pe la biroul meu, nu? 

Ușa biroului lui Ames nu era, așa cum spusese, mereu 
deschisă. Nici la propriu, nici la figurat. Sloane îl urmase în timp 
ce mergea cu doi pași în faţa ei pe coridorul îngust. 

A deschis ușa biroului și au intrat împreună. Altarul - o galerie 
pe perete cu Ames și sportivii săi preferaţi. Truviv Inc. era cea 
mai importantă marcă de echipament sportiv, sponsorizându-i 
pe cei mai mari sportivi din ţară. lată-l jucând golf cu Tiger 
Woods. Acum, iată-l stând lângă teren cu Kevin Durant rănit. Pe 
urmă - uite! - încă un instantaneu cu el jucând baseball cu 
Justin Verlander și soţia lui, Kate Upton. Dacă Ames își dădea 
seama că bărbaţii și femeile imortalizate pe acest perete erau 
prietenii săi doar pentru că Truviv scria o mare parte din 
cecurile lor de sponsorizare, nu-i păsa. În orice caz, Sloane 
considera Altarul un echivalent semisocial acceptabil al unei 
poze cu propriul penis. 

— Așadar, a zis el, întorcându-se să se sprijine de birou. 

Era un bărbat de vârstă mijlocie, care purta un costum 
cenușiu bine croit și reușea să arate bine pentru vârsta lui. Cel 
puţin asta știa Sloane cu obiectivitate că era adevărat, deși ei îi 
venea greu să mai recunoască o înfățișare frumoasă. Devenise 
un detaliu oarecare legat de Ames pe care nu prea-l credea. 

— Desmond nu mai e. 


VP - 14 


Și-a dus degetele mari la ochi și a început să se frece apăsat. 

— La așa ceva nu mă așteptam! 

— Îmi... da, îmi pare foarte rău. 

Sloane și-a permis să înainteze ceva mai departe de prag. De 
când auzise vestea, era prima dată când asocia mental moartea 
directorului cu condoleanțele. Era cumplit. Avea copii, doi, din 
câte știa ea, fiecare doar cu puţin mai mare decât Abigail. Avea 
de gând să digere moartea lui diseară cu soţul ei, Derek, la un 
pahar cu vin - cel mai bun chardonnay pe care îl oferea 
frigiderul lor. Avea să și-l amintească pe Desmond pentru figura 
lui vioaie, atentă, cum stătea pe primul scaun de pe partea 
stângă a mesei de conferință, ascultând în timp ce ea făcea 
prezentările semestriale pentru directorii companiei. 

— Mai ţii minte cum îţi spunea mereu domnișoara Sloane? 

Ames și-a încrucișat braţele. Umerii i s-au scuturat de un râset 
tăcut, binevoitor. 

— De parcă erai o educatoare? 

Amintirea i-a smuls un zâmbet vag. 

— Da, Doamne! De fapt, nu mă deranja. Când o spunea el. 

— Îi plăcea de tine! 

Ames s-a dat jos de pe birou a trecut în partea opusă, unde a 
început să apese pe tastatură fără să ia loc. Ea a așteptat 
câteva clipe, nesigură câtă atenţie era necesară pentru ce făcea 
el la computer. 

— Îmi pare rău că schimb subiectul, dar cine era femeia 
aceea? a întrebat Sloane. Katherine, așa o chema? 

El a deschis un sertar, a scos câteva bomboane Elot Tamales 
- o fixaţie orală care să-i potolească obiceiul de a fuma - și le-a 
băgat în gură. 

— Era Katherine Bell. O să te prezint. Mi-a zburat din minte cu 
tot ce se întâmplă. O secundă, te rog! 

A mai apăsat câteva taste și a ridicat din nou privirea spre 
Sloane. 

Ei i se părea că uneori Ames suferea de amnezie selectivă în 
privinţa primilor ani petrecuţi de ei la firmă. Alteori, era singurul 
lucru pe care părea că și-l amintește despre ea. Astăzi, avea 
chef, în mod clar, să pretindă că trecutul nu exista. 

— E noua noastră angajată, a spus el. Are multă experienţă în 
corporaţii. O să lucreze în sectorul tău. Cred că o să descoperi 
că este foarte valoroasă. 


VP -15 


Sloane a întors urechea spre Ames, ca și cum nu-l auzise bine. 

— Sectorul meu? a repetat ea ca o întrebare. 

— Exact! 

— Și nu te-ai gândit să mă consulţi dacă să angajezi pe cineva 
nou în secțiunea mea? 

Vocea îi suna prea ascuţit. Strident, ar putea spune el. 

— Sunt vicepreședinte al sectorului. 

Trecuseră ani buni de când Ames încercase așa ceva cu ea - 
ani! Și Sloane le anulase aproape pe toate, toate acele luni 
nesfârșite în care își menţinuse calmul, confruntându-se cu 
Ames și minciunile lui de primă clasă, printr-o izbucnire subită 
de mânie nepotolită. 

Ames s-a oprit să se uite din nou la ecranul computerului. 

— lar eu sunt avocatul principal, a spus el. Să facem schimb 
de CV-uri? 

Sloane se simțea deja reluând conversaţia în seara aceea în 
oglindă, în timp ce se spăla pe dinţi, dorindu-și să se fi întâmplat 
altfel. 

— Unde e biroul lui Katherine? 

A schimbat tactica. 

— M-am gândit că te poţi ocupa tu de asta. La urma urmei - i- 
a arătat un zâmbet dezarmant și a făcut gropiţă în bărbie - tu 
ești vicepreședinta. 

— Exact! 

Ea a inspirat adânc și a ordonat informaţiile. Nu era ca și cum 
puteau lăsa un avocat, chiar și unul pe care Sloane nu-l ceruse, 
să lâncezească în sala de ședințe la nesfârșit. Și-a pus 
blocnotesul pe antebraț și a adăugat Găsește un birou pentru 
Katherine la lista cu acţiuni, chiar în capul listei. Ce zi 
nefavorabilă de început! Și nu arătase tânără, cu pielea atât de 
bine hidratată? Îi venea în gând cuvântul „ingenuă”, deși era 
ridicol. Trebuia să aibă cel puţin treizeci de ani, mai în vârstă 
decât Sloane când începuse aici. 

Sloane s-a întors să plece, uitând pentru o clipă motivul 
pentru care venise de fapt. 

— Sloane! Schița! 

Ames luase în sfârșit decizia de a se așeza și dădea clic pe 
ceva ce ea nu vedea din cauza ecranului înclinat. El a dat din 
cap spre blocnotesul de pe biroul lui. 

— Am încercat și eu. Vreau să o văd înainte de publicare! 


VP - 16 


Sloane s-a întors spre birou. O foarfecă stătea deschisă pe 
blocnotes. Lamele argintii făceau un „X” strident pe paginile 
galbene.  Simţea lipsa somnului și teancurile de facturi 
nedeschise și furia. A întârziat cu degetele pe metalul rece. 
Uneori, când Sloane stătea în locuri foarte înalte, se temea că o 
va cuprinde dorința de a sări și că se va trezi prăbușindu-se de 
pe clădire. Toţi înţelegeam acest sentiment, cum, cu un gest din 
degete, Sloane sau oricare dintre noi ar fi putut apuca foarfecă 
să taie artera de la gâtul lui Ames. 

A apucat blocnotesul, cu degetele ușor transpirate lipindu-se 
de pagini. 

— O să-ţi trimit asta înapoi peste o oră, a spus ea, cu o 
nuanţă de falsitate strecurată în voce în timp ce fugea din biroul 
lui Ames Garrett, nu pentru prima dată. 


VP - 17 


TRANSCRIEREA DEPOZIȚIEI 
26 aprilie 


Dra Sharpe: Spuneţi-vă numele, vă rog! 

Pârâta 1: Sloane Glover. 

Dra Sharpe: Ce ocupaţie aveţi, doamnă Glover? 

Păârâta 1: Lucrez ca avocat la Truviv. Funcţia mea oficială este 
cea de Vicepreședintă a Departamentului Nord- 
American pentru Probleme Juridice. 

Dra Sharpe: De cât timp lucraţi la Truviv? 

Pârâta 1: De vreo treisprezece ani. 

Dra Sharpe: E o perioadă respectabilă. Mai mult decât rămân 
majoritatea oamenilor la slujbele lor, bănuiesc. Ce v-a 
ținut la Truviv atât de mulţi ani? 

Pârâta 1: Deţin o funcţie foarte dorită. Slujbele interne, mai 
ales cele foarte bine plătite, sunt greu de obţinut. 
Truviv este un nume cunoscut. Mulţi ar fi ucis... 
scuze, n-am vrut să spun... erau mulţi oameni care și- 
ar fi dorit funcţia mea. 

Dra Sharpe: Și cum l-aţi cunoscut pe Ames Garrett? 

Pârâta 1: Ames făcea parte din grupul care m-a intervievat 
înainte de a mă muta de la Jaxon Brockwell, așa că 
presupun că atunci ne-am întâlnit prima oară. 

Dra Sharpe: Aţi lucrat îndeaproape cu domnul Garrett? 

Pârâta 1: Nu, până când am lucrat la cesiunea unei mărci 
afiliate, presupun. Cred că lucra în companie de cinci 
ani în acel moment. Coordona verificările prealabile 
ce urmau trimise avocaţilor din tabăra adversă și eu îl 
ajutam. 

Dra Sharpe: Și cum aţi caracteriza relaţia voastră de atunci? 

Pârâta 1: Era în regulă. 

Dra Sharpe: Cum adică „în regulă”, domnișoară Glover? 

Pârâta 1: Mi se părea că Ames era deștept și ambițios. M-a 
învățat multe despre cum să conduc un proces de 
vânzare. Ne înțelegeam bine. 

Dra Sharpe: Înţeleg. Și când a început aventura voastră? 


VP-18 


20 martie 


Citeam Lean /n!. Credeţi-ne pe cuvânt; cartea era aproape 
obligatorie în cercurile feminine profesionale din orașul nostru. 
Dacă prietenele noastre aveau nevoie de sfaturi, aveam o 
datorie de onoare să le spunem cu seriozitate, cu înţelepciune, 
Prietena mea, ceea ce trebuie să faci este să găsești sprijin. 

Așa că am citit-o, toate cele două sute patruzeci de pagini, în 
timp ce ne făceam șuvite sau ascultam cartea audio și 
conduceam pe autostradă cu mașinile Land Rover. Aveam 
nevoie de cineva care să ne spună ce făceam greșit și cum să 
reparăm. Să ne amintească de faptul că nu făceam destui bani 
sau nu urcam pe treptele ierarhiei suficient de repede sau că nu 
rupeam destule capete. Visam la carierele noastre, participam la 
evenimentele de socializare pentru femei, căutam riscuri în 
carieră pe care ni le puteam asuma. Urmam reţeta și puneam 
cronometrul pentru optsprezece luni și ne gândeam că până 
atunci tavanul de sticlă avea să se spargă sub greutatea tuturor 
femeilor din lume care se sprijină. 

Când anume ne-am dat seama că nu funcţiona? Au fost 
alegerile? Înainte de alegeri? E greu să observi diferențele într- 
un status quo. Ca și cum ai încerca să măsori micile scăderi de 
temperatură fără un termometru. Însă doamna Sandberg avea 
dreptate într-o privinţă. Trebuia să ne sprijinim. 

Era singurul mod în care puteai să auzi șoaptele. 


Din trei în trei minute, un odorizant de cameră automat 
pulveriza dezinfectant cu miros de citrice, speriind-o pe Grace și 
atrăgându-i atenţia la împrejurimi. Într-o toaletă publică. Pe 
toaletă. Derulând în neștire postările de pe Instagram. Cu 
lenjeria intimă ca o praștie între glezne. 


1 Femeile, munca şi voinţa de a conduce, de Sheryl Sandberg, Ed. Litera, București, 
2015 (n.tr.). 


VP -19 


La asta o redusese statutul nou de mamă. Era lipsa de somn. 
Toţi îi promiteau că va trece. Că într-o bună zi, în curând, va 
începe să se simtă din nou ca înainte. 

Își dorea ca ea, cea dinainte, să se grăbească naibii odată. 

Ușa toaletei s-a deschis și două perechi de tocuri au intrat. 

Grace și-ar fi făcut cunoscută prezența desfășurând hârtia 
igienică sau ridicându-se ca să declanșeze automat mecanismul 
toaletei, însă, înainte să se poată mișca, o pereche de tocuri s-a 
oprit în faţa oglinzii și a spus: 

— Danielle mi-a trimis chestia aia cu foaia de calcul. Doamne, 
cine știa că sunt atâţia tipi mizerabili în Dallas? 

Grace a ridicat privirea obosită din telefon. A mijit ochii. A 
înclinat capul ca să distingă pantofii din faţa ferestrei: roz, 
frumoși, dar nu foarte eleganţi. Steve Madden, poate. 

Tânăra cu pantofi roz cu toc probabil își retușa fața în miezul 
zilei la oglindă. Cealaltă fată, cu pantofi cu toc, din piele, a intrat 
într-o cabină și s-a așezat. 

— Ar fi trebuit să-mi spui! Am primit-o acum vreo trei zile. 

Grace nu reușea să recunoască vocea. (Vocile noastre nu 
erau mai mult decât un artificiu. Trăiam în vremurile uzurii 
vocale și ale ticurilor verbale. Și ne uram pentru asta.) Vorbitul 
în toaletă combina două activităţi care n-ar fi trebuit să aibă loc 
în același moment, însă Grace își amintea când era mai tânără, 
când era un simbol al apropierii să intri împreună într-o baie cu 
o singură toaletă, să stai de vorbă și să te așezi pe rând pe un 
colac dezgustător. A simţit o urmă vagă de dor de acele zile. 

— Nebunia este, a continuat Tocuri din Piele, că unul dintre 
tipii de acolo e prietenul cel mai bun al tatei. 

La chiuvetă, Tocuri Roz a spus: 

— Uau! 

Grace a auzit pocnetul oglinzii de buzunar. 

— Și n-a fost niciodată, știi tu, înfiorător cu tine? 

Grace se simţea stânjenită de pantofii ei Ferragamos cu 
fundiţă, de care era sigură că se vedeau pe sub ușa de la cabină 
dacă se uita vreuna dintre fete. Oare să-i ia în mână? Sau 
exagera prea mult? 

Nu se putea decide ce să facă, așa că nu a făcut nimic. 

— Nu, mereu a fost foarte drăguţ. O versiune normală de 
drăguţ, sunt destul de sigură. Familia mea a luat cina cu el luna 
trecută. 


VP - 20 


— Dar poţi să-ţi imaginezi cum ar fi dacă era tatăl tău? a 
întrebat Tocuri Roz. Pentru că asta e chestia. Chiar sunt. Taţii 
cuiva, vreau să spun. Gândește-te că primești așa ceva în cutia 
poștală și vezi numele tatălui tău și „m-a rugat să-i vâr un deget 
în fund” alături. Te-ai mai putea uita la el vreodată în același 
fel? 

Grace credea că Tocuri Roz era stagiara, studentă în primul 
an la drept, petrecând câteva zile pe săptămână lucrând la 
Truviv. Nu de la o școală mai bună, dacă își amintea bine. O 
chema Olivia? Sophia? Unul din astea. 

— OK, cere-ţi scuze! a spus Tocuri din Piele. Mark Souls e un 
om onorabil. Și asta nu e imaginea de care am eu nevoie. 

Da, vocea aceea îi aparţinea Alexandrei Souls, una dintre 
tinerele avocate pentru tranzacţii angajate de Sloane anul 
trecut. Grace o plăcea pe Alexandra. lar Alexandra și Olivia-sau- 
Sophia erau prietene din facultate, nu-i așa? 

Partea interesantă era: Grace nu auzise pe nimeni vorbind 
despre ceva în afară de moartea lui Bankole astăzi. Poate fetele 
astea erau prea tinere și prea jos în ierarhie ca să le pese. 

Sau poate credeau, pur și simplu, că asta era vestea mai 
importantă. 

Chiar ar trebui să verifice pe sub cabine. 

— Crezi că partea asta e măcar adevărată? Chestia cu... 
fundul? a întrebat Olivia-Sophia, părând mai degrabă excitată 
decât scandalizată. 

Alexandra a râs. 

Vârfurile pantofilor Oliviei-Sophiei s-au întors cu faţa spre 
cabine. 

— Ai adăugat numele cuiva? a întrebat ea. 

Grace a auzit apa trasă la toaletă. 

— Nu... Eu nu, spunea Alexandra. 

Răspunsul părea ca o armă încărcată. Balamalele au scârţăit 
când Alexandra a ieșit din cabină. 

— Dar tu? 

Însă probabil că Alexandra se spăla pe mâini, pentru că 
robinetul le acoperea vocile. Apoi uscătorul de mâini. 

Grace se freca la tâmplă. Incerca să pună lucrurile cap la cap. 
Alexandra și Olivia-Sophia primiseră o foaie de calcul. Și 
probabil conţinea un fel de listă. O listă cu bărbaţi mizerabili, 
spuseseră ele. Și o pasau de la una la alta. O discutau. (Grace 


VP -21 


începea să se prindă, dar câteva dintre noi văzuseră deja lista 
asta. Și adăugaseră nume pe ea. Foloseam adrese false de e- 
mail, nume false de utilizator și ne puneam unele pe altele în Cc 
de parcă se demodau mai repede decât indispensabilii întregi 
sau mânecile despicate.) 

Deodată, zgomotul de la chiuvetă a încetat. 

— Nu contează! spunea Alexandra. Tipul acela cu siguranță a 
făcut ceva ca să enerveze pe cineva. Așa că sunt sigură că o 
merită. Ar trebui să-și piardă toţi slujbele. 

Grace a tresărit. Cum rămâne cu verificarea prealabilă, s-a 
gândit ea, deși s-a simţit imediat ca o mironosiţă de la Drept, 
ceea ce bănuia că și fusese. 

Alexandra și Olivia-Sophia plecau, iar Grace nu a mai auzit 
restul discuţiei, doar murmurul vocilor întrerupte de ușa care s-a 
închis în urma lor, lăsând-o pe Grace cu o senzaţie de neliniște 
drept companie. 

Deși, dacă se gândea mai bine, poate avea senzaţia asta 
dinainte. 


VP - 22 


20 martie 


Niciuna dintre noi nu avea timp. Pentru nimic, aparent. Dacă 
timpul ar fi fost o monedă, toate eram leftere. Uneori, vedeam o 
carte ce ajungea pe lista cu bestselleruri din New York Times cu 
un titlu promiţător precum Eu știu cum face ea sau Copleșită. 
Timp de câteva săptămâni, o treceam de la una la alta, 
încercând să folosim sfatul ca pe un plan de dietă nou și la 
modă. Dar, pentru noi toate, erau - cum spun învățații? - erau 
blocaje instituționale. 

În primul rând, lucram cu mai puţin timp decât bărbaţii din 
biroul nostru. Era o realitate. Treizeci de minute ca să-ţi usuci 
părul dimineaţa. Zece minute să-l îndrepți și să-l ondulezi. 
Cincisprezece minute pentru machiaj. Trei minute pentru 
bijuterii. Șaisprezece minute ca să-ţi alegi o ţinută. Patruzeci și 
cinci de minute de exerciţii cardio seara, urmate de 
cincisprezece minute, câteodată, de exerciţii pentru abdomen. 
Dacă vă imaginaţi că inventăm toate astea, vă sugerâm să 
căutați rapid pozele de profil ale personalului de pe website-ul 
companiei ca să vedeţi ce vrem să spunem. 

Existau și economii de scară. Timpul era o resursă finită, 
așadar cine trebuia să obţină cea mai mare parte din el? Cele 
dintre noi care erau mame aveau cel mai bun argument: 
gândiți-vă la copii! Dar restul? Stăteam în birouri, ascultând 
ceasul biologic ticăind și măsurând fiecare rendez-vous ratat, 
fiecare întâlnire întâmplătoare ratată, fiecare șansă ratată de a 
întâlni pe cineva cu care să vrei cu adevărat să devii mamă. Și 
pe urmă - manevra cu momeala. Dacă deveneam soţii și mame, 
valoarea timpului nostru creștea pe măsură ce cantitatea 
scădea. 

Nu existau cheltuieli fixe deductibile. Poate decideam să 
renunțăm la felicitarea de Crăciun cu fotografii cu copiii 
îmbrăcaţi în costume ecosez și să nu avem copii deloc. Dar mult 
prea des părea să fie o alegere pentru carieră, și numai pentru 
carieră. O decizie tacită de a lăsa la ușă timpul liber, te rog și 


VP - 23 


mulțumesc. Cineva ar trebui să ţină un curs de master despre 
complexitatea timpului nostru. Ne întrebăm dacă, cine știe, o fi 
disponibilă Shonda Rhimes?? 

Sloane se uita de prea multă vreme la ecranul calculatorului. 
Afară, soarele apusese. Conturul orașului Dallas - cu sfera 
strălucitoare și podurile suspendate sclipitoare - lăsa loc treptat 
panoului electronic ţipător, întins de la ciment la cer, al Hotelului 
Omni din oraș. 

S-a frecat la ochi, nevrând să se mai gândească dacă lăsa 
dâre negre la colţuri. Când abia ieșise din facultatea de drept și 
lucra la firmă, ar fi știut exact de câtă vreme cerceta formularul 
8-K pentru îndosariere. Firmele de avocatură îi obligau pe 
avocaţi să-și măsoare timpul în fragmente de șase minute. Dar 
asta se terminase deja de un deceniu și două firme. Acum 
Sloane încă se trezea ţinând în tăcere un registru continuu al 
timpului ei: 

1 oră mâncând supă pho 

2 ore, mesaje cu Derek și Abigail 

1 oră citind website-uri de scandal 

4,5 ore revizuind mostrele de comunicate de presă și 
mostrele de tabele cu date pentru îndosarierile SEC 

Telefonul i-a vibrat pe suportul de calculator. Era Derek. L-a 
ridicat la a doua vibraţie. 

— Trăiește! 

Sloane adora felul în care suna vocea soțului ei. Îl vedea cu 
ochii minţii, sprijinit de insula din mijlocul bucătăriei, cu părul 
arămiu puţin cam lung pe la urechi, cu un tricou cu Nirvana 
subțiat de tot - același pe care îl purta în ziua în care se 
cunoscuseră și pe care încă îi plăcea să-l fure o dată pe 
săptămână și să-l poarte la culcare - întins pe umerii lui. 

Avea patru apeluri ratate. 

— Imi pare rău, îmi pare rău! Sunt cea mai rea! Te-ai gândit 
să-ţi iei o soţie nouă? 

Cu ani în urmă, Derek stabilise o regulă prin care Sloane să nu 
mai aibă voie să-și ceară scuze pentru că-și făcea meseria. Dar 
ea credea că era regula ei și putea să o încalce. 

— Nu-ţi face griji! a spus el cu un aer degajat. 


2 Producătoare americană de seriale de televiziune, cunoscută pentru serii de succes 
precum Scandal şi Anatomia lui Grey (n.tr.). 


VP - 24 


Nu că meseria lui nu era stresantă. Derek era profesor la 
gimnaziu și băieţii preadolescenţi erau un coșmar. Dar era un 
altfel de stres și oricum nu se aflau în nicio competiţie în privinţa 
stresului. 

— Am sunat doar să văd ce faci. Ah, am trimis formularele lui 
Abigail pentru maratonul de săptămâna viitoare și am predat 
cecul pentru recitalul ei de pian, ca să poţi să tai de pe lista ta 
două lucruri. 

— Ştii cât îmi place să tai, a spus ea, aruncând o privire pe un 
rând din dosar pe care încercase să-l citească de trei ori. 

Uitase cu desăvârșire de formulare. 

— Mulţumesc. 

A urmat o tăcere scurtă, destul cât să-și amintească amândoi 
că se certaseră cu o seară în urmă. Cu cât trecea mai mult timp 
de când erau căsătoriţi, cu atât era mai ușor să pună „pauză” 
unei certe intense și să o reia altă dată - de preferat, într-un 
moment care nu trecea de ora de culcare a lui Sloane. Dar acum 
venise din nou. Ca o mică vânătaie comună de care abia își mai 
amintea cum o căpătase. 

— Ce face? a întrebat Sloane în același timp în care Derek a 
spus: 

— Pare în regulă. Am stat cu ochii pe ea de când a ajuns 
acasă. 

Cearta fusese din cauza lui Abigail. În ultima vreme, era 
mereu despre Abigail. Aproape îl auzea în gând pe Derek cum îi 
spunea Nu a fost o ceartă, ci o discuție în contradictoriu. Bine, 
dar lui Sloane îi plăceau hiperbolele și, când venea vorba despre 
fiica ei, se simţea îndreptățită să le folosească. 

A început în urmă cu două luni. Abigail devenise posacă. Nu 
se mai juca cu păpușile. Sloane o rugase inofensiv să le strângă 
și Abigail ţipase că - iar Sloane parafraza aici - că poate toată 
lumea ar fi mai fericită dacă Abigail era moartă. 

Derek credea că Sloane exagera. El preda engleză la clasa a 
șaptea, ceea ce, dacă îl întrebai, însemna că deținea monopolul 
pe expertiza dezvoltării din prima etapă a copilăriei. Însă Sloane 
deţinea monopolul în privinţa lui Abigail. A dus-o la un psiholog 
care a asigurat-o că etapa de „moarte și a muri” era o parte 
perfect normală a dezvoltării în copilărie. „Ti-am spus, Sloane. E 
perfect normal”, repetase Derek în drum spre casă ca și cum 
avea și el un doctorat în psihologie. 


VP -25 


Însă câteva zile mai târziu Sloane a zărit mesajele apărând pe 
ecranul telefonului lui Abigail: Otreapă! Târfă! Curvă! Fiecare 
era ca un glonț în piept. Nimeni nu i-a spus asta înainte să 
devină mamă. Că brusc imunitatea ta construită cu răbdare față 
de toate aceste /ucruri, cum sunt jignirile și concursurile de 
popularitate, avea să-și ia tălpășiţa în clipa în care cineva îţi 
transforma copilul într-o ţintă. 

Scuturase telefonul în faţa lui Derek și ţipase: 

— E normal așa ceva? Asta e perfeeeeeeeect normal, Derek? 

Bineînţeles, nu fusese corect față de Derek, tatăl care știa 
numele tuturor colegilor de clasă ai lui Abigail și care aducea 
gogoși pentru profesorii de la sala comună de clasă. Când a citit 
acele mesaje, a reacţionat atât de înfiorător de mult ca un tată, 
încât aproape a excitat-o. 

Sloane a vrut să dea școala în judecată pentru ce se 
întâmplase. Măsură corectivă. Protecţie adecvată. Consecințe 
legale, dacă nu voiau să o ia în serios. Insă școala era și 
angajatorul lui Derek, ceea ce însemna că el voia ca ea „să fie 
drăguță”. Folosise exact acele cuvinte. 

Prezentaseră un front unit la întâlnire, iar Sloane l-a lăsat pe 
Derek să preia conducerea, așa cum îi ceruse. Insistase, chiar. 
Nu a făcut-o să se simtă prea grozav. 

La telefon, l-a auzit cum își scărpina bărbia aspră. Sloane a 
tastat în timpul pauzei, pentru că nu-și permitea să n-o facă. 

— Sloane, îmi pare rău, eu... 

Auzind bătaia ușoară în ușă, s-a întors cu tot cu scaun. Ardie 
se sprijinea de cadrul ușii, cu sacoul albastru și pantalonii mai 
șifonaţi decât de obicei. 

— Derek, îmi cer scuze, dar trebuie să închid! 

L-a auzit oftând și a simţit un val de vinovăţie. 

— Te iubesc! 

— Nu munci prea mult! a spus el înainte să închidă. 

Sloane știa că el chiar o spunea în mod altruist, într-un fel de 
te-rog-să-nu-ai-o-cădere-nervoasă, așa cum îi confisca deseori 
laptopul după ora unsprezece, pentru că citise că lumina 
albastră era dăunătoare pentru somn. 

Sloane a pus telefonul în cealaltă parte a tastaturii. 

— Stai de mult acolo? 

Ardie s-a invitat înăuntru și a pus mâinile pe spătarul 
scaunului pentru oaspeți. 


VP - 26 


— Destul cât să văd că e cazul să mergi acasă. 

l-a întins lui Sloane un dosar cu burduf, maroniu. 

— Astea sunt recursurile la impozit pentru spaţiul de fabrică 
din Waco. Îmi pare rău, încă o chestie pe care să o cercetezi, 
știu. Dar, dacă te face să te simţi mai bine, eu nici n-am început 
să revizuiesc modelele de impozit pentru achiziţia cutiilor de 
cumpărături pe bază de abonament. 

Sloane a lăsat dosarul pe birou. Buf! Se tot gândea să discute 
cu Ardie de vreo două săptămâni deja, de când îi era clar că 
micul secret pe care îl păstra pentru prietena ei - nu era nimic - 
devenea din ce în ce mai mult o problemă persistentă. Insă, ei 
bine, azi chiar nu era ziua potrivită ca să deschidă acea cutie a 
Pandorei. Bineînţeles, semăna vag cu o scuză, dar nu era. Mai 
degrabă era o strategie. 

— Am auzit că cei de la vânzări și-au luat liber toată ziua ca 
să jelească moartea lui Bankole, îţi vine să crezi? a spus Sloane 
în schimb. 

Ardie a făcut ochii mari, într-un gest teatral. 

— Ascultă, Sloane, nu trebuie să o iei așa ușor! Sentimentele 
acelea de la douăzeci și ceva de ani sunt valide. 

Și-a împreunat palmele ca la meditaţie. 

— Nu poți să te aștepți să lucreze și să simtă lucruri în același 
timp. Să conduci cu empatie, OK? 

Unul dintre cele mai grozave lucruri la Ardie era că putea fi 
puțin răutăcioasă exact atunci când Sloane avea nevoie să fie 
așa. Doctrina pe care Sloane o respecta cel mai mult era că 
femeile nu puteau fi prietene adevărate dacă nu erau dispuse să 
discute orice mizerie. Era un fel de frăţie de cruce, dar care nu 
implica nicio crestare a pielii cu cuțitul. 

— Eu, ştii, îmi cer scuze foarte sincer! 

Sloane și-a pus mâna pe inimă și a arătat cea mai bună 
căutătură încruntată și bosumflată sau, cel puţin, spera că asta 
făcea. Abia începuse să facă tratament cu Botox - trecuse foarte 
puţin de patruzeci de ani, la urma urmei - și nu era foarte sigură 
de felul în care arăta faţa ei în orice moment. 

— Dacă ar fi deștepţi, ar încerca să-și dea seama cine o să fie 
următorul director. 

— Dacă ar fi deștepţi, și-ar bate capul cu prețul opţiunilor lor 
pentru acţiuni. 

— Crezi că o să aducă pe cineva din afară? a întrebat Sloane. 


VP - 27 


— Nu știu mai multe decât tine, dar știi ce cred? Să aducă pe 
cineva din afară ar dura mult prea mult. În orice caz, a oftat ea, 
creșa lui Michael taxează un dolar pentru fiecare minut de 
întârziere peste program, ceea ce înseamnă că deja datorez... 

S-a uitat la ceas. 

— Un catralion de dolari. 

— Credeam că te plătim ca să fii bună la mate! 

— Da, așa e. E o cifră corectă, te asigur... 

S-au oprit brusc. 

În cadrul ușii, Katherine era cu puloverul așezat pe braţ. S-a 
uitat la cele două. 

— Sloane, dacă nu te deranjează, m-am gândit să închei 
pentru seara asta. 

A făcut un gest reţinut, dându-și o șuviță de păr după ureche. 
Ciudat, și-a zis Sloane, pentru că părul lui Katherine era mult 
prea scurt să fie dat deoparte. Era ca și cum duceai mâna după 
un membru pe care nu-l mai aveai. 

În ciuda indignării ei prefăcute, Sloane aproape că uitase de 
Katherine. Nu știuse ce să facă în privinţa ei în prima zi. 
Katherine era frumușică în felul acela care însemna că Sloane 
trebuia să-și amintească să o placă. Pe măsură ce înainta în 
vârstă, cu atât se trezea că voia să-i displacă femeile tinere și 
drăguţe. Era un impuls îngrozitor, însă unul pe care Sloane îl 
stăpânea cu îndârjire. 

Sloane i-a arătat un zâmbet epuizat. 

— O, da, te rog, mergi acasă, întoarce-te mâine și amintește- 
mi cum sunt casele! Sunt drăguţe? Au paturi? Perne? Acolo își 
țin oamenii pij... 

S-a oprit. Văzuse ceva, o umbră lungă pe hol. S-a ridicat în 
picioarele desculţțe și s-a apropiat tiptil ca să se uite pe după 
Katherine. 

— Pândește cineva în spatele tău? a întrebat ea. 

Ames a băgat capul și și-a dres glasul. 

— Nu, nu, doar eu. 

l-a făcut semn lui Ardie cu mâna și a dat din cap spre Sloane. 

— l-am promis lui Katherine că o scot la un pahar, să-i urez 
bun venit în firmă, să o întreb câte ceva despre experienţa ei, 
chestii din astea. 

Promis. Cuvântul răsuna în creierul lui Sloane. Suna atât de 
părintesc venind din partea lui Ames. Sloane știa că ar fi trebuit 


VP - 28 


să spună ceva. Mintea i se mișca atât de greoi. Se întâmplaseră 
atât de multe azi. Desmond murise azi. De fapt, cu mai puţin de 
douăsprezece ore în urmă. Corpul său probabil abia se răcise și 
acum Ames scotea femeia asta nouă - Katherine - la un pahar. 
Nu putea fi în regulă, nu-i așa? Insă stăteau și se uitau la ea, 
așteptând, și da, îl auzise bine pe Ames. Era sigură de asta. 
Ames o scotea pe Katherine la un pahar. În seara asta. 

Amintirea a ieșit nechemată la suprafaţă. 

Un avertisment tacit pe care Sloane îl primise de la mentorul 
ei, Elizabeth Moretti, la Jaxon Brockwell în ziua în care anunţase 
că avea o slujbă la Truviv. În cei doi ani petrecuţi la Jaxon, 
Elizabeth o luase deoparte exact de două ori cu expresia aceea 
pe faţă, cea care o evalua, cu subtextul care spunea: „Sunt mai 
mare decât tine, mai înţeleaptă și am văzut niște lucruri”. În 
ziua aceea, s-a uitat la Sloane și a spus: A; grijă la Ames Garrett! 
și asta a fost tot. 

In regulă. Ei bine, nu că i-ar fi fost de mare ajutor, fiindcă 
Sloane dăduse mâna cu încredere cu Ames în prima zi la Truviv, 
iar șase luni mai târziu și-o trăgeau. 

Acum Ames o privea. Ardie o privea. lar Katherine se uita 
când la unul, când la altul, ca și cum încerca să pună totul cap la 
cap. Sloane se uita la biroul ei. Telefoane pe care trebuia să le 
dea. E-mailuri pe care trebuia să le scrie. A închis ochii strâns, 
un semn că urma să facă ceva extraordinar de stupid. 

— Grozavă idee! a spus ea. Imi iau geanta. 

Ames și Katherine se holbau la ea. Ce mama dracului, doar nu 
era ca și cum spusese că se duce la circ! 

Ames părea amuzat. 

— Credeam că ești îngropată! 

— Groapa o să fie aici și când mă întorc. 

Și ea se putea bucura de amnezie temporară. 

Ames a dat încet din cap. 

— Grozav! a spus el. Ne vedem la lift, atunci! 

A bătut cu palma de două ori în tocul ușii în treacăt, în timp ce 
și Katherine ieșeau. 

Ardie s-a întors spre Sloane. 

— Ești sigură de chestia asta? 

Sloane a ridicat ochii spre tavan, cu palmele întoarse în sus. 
— Nu, normal că nu sunt sigură, Ardie. 

— Atunci, vrei să-mi spui de ce... 


e 


VP - 29 


— Ştii foarte bine de ce. 

Ardie și-a încrucișat braţele și a ridicat o sprânceană, 
așteptând. 

— Nu știu, a continuat Sloane exasperată. 

A arătat spre ușă și a vorbit mai încet: 

— Probabil aș vrea să împiedic măcelărirea mielului adus 
drept jertfă de data asta. Poate ai văzut-o ţopăind pe aici. Are 
vreun metru și jumătate. Tunsoare scurtă. Față de păpușă. Eşti 
mulțumită? 

Și-a luat geanta și a pus-o pe umărul drept. 

— E doar un pahar. 

A ridicat apoi un deget spre faţa sceptică a lui Ardie. 

— Unul, a cedat Ardie. Și o să sun karma să-ţi pun o vorbă 
bună. 

Sloane a închis ochii, extenuată. Simţea ridurile-fantomă cum 
se îngrămădeau la baza nasului. Ştia că, dacă o ruga sau doar 
insinua, Ardie ar fi mers cu ea, chit că trebuia să-și ia copilul de 
la creșă. Sloane era norocoasă în privinţa asta. 

— Venind din partea ta, a zis ea, ar însemna foarte mult. 

A prins-o de încheietură pe prietena ei, vrând să mai rămână, 
încă păstrau în dulap o sticlă de gin băută pe jumătate, rămasă 
de ultima dată când trebuiseră să salveze o femeie de Ames 
Garrett. Numai că data trecută femeia fusese Sloane. 


VP - 30 


MESAGERIA TRUVIV 
21/04 - 4:31 p.m. 


Destinatar. Sloane Glover 
Expeditor. [Blocat] 


Otreapă! 


Târfă! 
Curvă! 


VP - 31 


20 martie 


Ce puţine cuvinte ne spuneam în lift! Pășeam înăuntru, 
mirosind proaspăt a șampon și a apă de gură. Ridicarea lină 
resimţită în picioare, care ne trăgea în sus prin aer, conducându- 
ne la etajele noastre. De fiecare dată când se deschideau ușile, 
apărea un mic portal spre altă lume. 

Am ajuns experte în a ne aranja în ordinea coborârii, în 
funcție de etajul fiecăreia înainte să apăsăm măcar butonul. 
Marketing? Bun venit la cimitirul de la etajul opt format din foste 
majorete într-o stare de incertitudine, neștiind dacă să meargă 
mai departe la master. Şefa de la contractele de vânzări la 
etajul doisprezece? Îi zăream manichiura abia făcută tastând pe 
ecranul telefonului, cu poșeta de firmă agățată pe un umăr și 
anunțând că avea un an foarte bun. Poate o întrebam pe 
coordonatoarea de producţie de unde își cumpărase ochelarii 
noi. Sau făceam loc pentru femeia în costum negru care intra în 
spatele nostru și apăsa hotărâtă butonul pentru etajul 
cincisprezece. 

Dar ce știam cu adevărat unele despre altele? Eram separate 
de oțel și schelărie. Universurile noastre păreau deconectate, ne 
intersectam uneori doar din pricina apropierii. Cel puţin așa 
credeam. 

Ar fi fost de ajuns să ciocănim la ușa lumii fiecăreia ca să 
descoperim cum se împleteau poveștile noastre, ţesând fire 
comune într-un ștreang pe care îl făceam chiar noi. 

Cam asta s-a întâmplat când Rosalita și Crystal, fata cea 
nouă, stăteau în fața ușii unui birou de la etajul cincisprezece. 
Speriată, Crystal a șuierat: 

— E cineva acolo! 

S-a tras din faţa ușii de parcă o ardea. Rosalita a expirat încet, 
ceea ce nu i-a mascat în niciun fel enervarea, exact ce voia să 
transmită. 

Era nouă și jumătate seara. Rosalita și Crystal lucraseră 
împreună pe etajele întunecoase, aspirând și golind coșurile de 


VP - 32 


gunoi, ștergând suprafeţele și înlocuind hârtia igienică. 
Ferestrele birourilor erau doar niște găuri negre netede, căscate 
în spațiu, în interior, becurile cu senzori din hol luminau doar 
spaţiul din birou în care munceau în acel moment cele două 
femei. După ce treceau mai departe, luminile se stingeau. 

Luminile o deranjau înainte pe Rosalita. O făceau să se simtă 
în bătaia reflectoarelor, ţinută sub observaţie. Mai rău decât 
atât, uneori niște becuri pâlpâiau la capătul unui coridor și ea 
încremenea, iar inima îi bătea cu putere, așteptându-se să 
apară cineva. Când nu apărea nimeni, tot trebuia să-și termine 
traseul, dar întotdeauna se uita peste umăr la interval de câteva 
minute. 

„Molii”, îi spusese cândva supraveghetorul. Asta fusese cu ani 
în urmă, când Rosalita a început prima dată ca femeie de 
serviciu, la câteva luni după ce unchiul ei le adusese pe ea și pe 
sora ei într-o dubă asudată din Valley. La un moment dat, a 
lăsat alte griji să înlocuiască luminile. 

— E în regulă! i-a spus Rosalita lui Crystal, făcând bife 
ordonate pe hârtia prinsă de clipboard, scriind că terminaseră 
birourile. 

La ședința de la schimbul de tură, se bucurase să fie trimisă 
din nou la birourile ei obișnuite. Unul dintre directori murise și în 
curând avea să fie nevoie să i se curețe biroul. Rosalita nu voia 
să ia parte la asta. 

— Oare să bat la ușă? a întrebat Crystal. 

Rosalita a trecut pe lângă ea, a ciocănit de două ori în ușă și, 
fără să aștepte răspuns, a intrat hotărâtă în biroul ocupat de la 
etajul al cincisprezecelea. A înhăţat coșurile de gunoi și de 
reciclare, ducându-le înapoi în hol. 

Așa avea să înveţe fata cea nouă. 

Rosalita aflase că secretul invizibilităţii nu era să mergi în 
vârful picioarelor peste tot. Asta nu făcea decât să atragă 
atenţia și-i stânjenea pe toți. Nu, secretul invizibilităţii era viteza 
și fermitatea. Acele calități le permiteau celorlalţi să se relaxeze 
și să-și vadă de treburile lor ca și cum nici nu erai acolo. 

Rosalita a golit coșurile în tomberonul pe roți. A înlocuit 
pungile de plastic și a intrat din nou în birou. Femeia blondă a 
ridicat ochii din ecranul computerului. 

— Cum vă merge în seara asta? a întrebat-o amabil pe 
Rosalita. 


VP - 33 


Rosalita a înlocuit coșurile din colț și și-a scos mâinile 
înmănușate. 

A recunoscut-o pe femeia blondă, sprintenă. S/oane Glover, 
numele era scris pe plăcuţa argintie din faţa biroului. li amintea 
Rosalitei de o moderatoare de emisiuni, șlefuită și strălucitoare. 
Era exact genul potrivit de femeie albă care să stârnească o 
furtună mediatică internaţională dacă ar fi fost să dispară. 

— Bine, doamnă, a răspuns Rosalita. Dar dumneavoastră? 

Femeia a oftat și s-a lăsat pe spate în scaun. 

— Cum se spune „de rahat” în spaniolă? 

Rosalita a râs aspru, felul acela de hohotit născut dintr-o 
nefericire comună. 

Deodată, Sloane a ridicat capul: 

— Îmi pare rău. Doamne! 

A clătinat din cap și s-a apăsat pe tâmple. Azi nu părea prea 
sprintenă și strălucitoare. Rosalita a remarcat că avea ochii roșii. 
Pe ecranul ei nu era ceva legat de muncă, ci un website de 
cumpărături. 

— N-nu asta voiam să spun. Sunt o idioată! Ce lucru 
nepoliticos am spus! Să presupun, adică. 

Sloane o privea pe Rosalita drept în ochi. 

— A fost o seară lungă! Nu e o scuză. 

A ridicat o mână ca și cum voia să împiedice pe cineva s-o 
pocnească. 

Rosalita a așteptat răbdătoare până când femeia asta, Sloane, 
a terminat cu scuzele. Avea multe cuvinte de spus și se părea 
că toate trebuiau să iasă în același timp. 

— De mierda, a spus Rosalita. 

— Poftim?! 

— De rahat! De mierda! 

Rosalita s-a încruntat, gândindu-se. 

— Sau... no vale mierda! De pura mierda! Alegeţi ce vreți. 

A ridicat din umeri. Dacă ar fi trebuit să se simtă jignită de 
presupunerea lui Sloane, Rosalita nu înţelegea de ce. Avea părul 
negru și ondulat și piele arămie. Vorbea cu un accent pronunțat. 
În afară de asta, trăise în Guanajuato până la doisprezece ani. 
Desigur, erau și momente când Rosalitei nu-i plăcea să i se 
ceară să vorbească în spaniolă - mai ales când cererea venea 
din partea bărbaţilor (un fetiş). Altminteri, nu se supăra, cum 
făceau fetele mai tinere. Era un consum prea mare de energie. 


VP - 34 


Sloane a zâmbit recunoscătoare. 

— De mierda? Într-adevăr. Mersi! 

Din impuls, ochii lui Sloane s-au întors spre ecran și apoi, 
amintindu-și, înapoi la Rosalita. Zâmbetul ei șovăia. 

— Îmi pare rău, s-a scuzat a doua oară în mai puţin de cinci 
minute. 

Rosalita știa când era lăsată să plece. Nu i-o lua în nume de 
rău lui Sloane, care arăta ca și cum ar fi trebuit să plece acasă 
cu ore în urmă. 

Întorcându-se în hol, a bifat căsuţa de lângă biroul lui Sloane 
Glover de pe clipboard. 

— Du-te și adu o sticlă de apă din frigider pentru doamna 
Glover! i-a spus lui Crystal. Mă ocup eu de următorul. 

Crystal s-a supus. Era tânără și probabil însărcinată, bănuia 
Rosalita, deși o ascundea bine sub tricoul larg dat de firmă. 

Rosalita împingea căruciorul de aprovizionare, încet și 
metodic pe mochetă. Ceea ce știa cu siguranţa omului care 
văzuse asta de prea multe ori până atunci era că în seara asta 
Sloane Glover era beată. 


VP - 35 


Ardie Valdez 
Deci... cum a mers? Ce-ai aflat? Care-i treaba cu ea? 


Grace Stanton 
Cum a mers ce? Despre ce vorbim? Cine? 


Ardie Valdez 


Sloane a mers la un pahar cu Ames și Katherine aseară. 
Katherine e femeia aceea care a stat ieri la ședință. Se pare 
că e nouă. A început ieri în firmă. Ames a angajat-o fără să 
discute cu Sloane. Clasic. 


Grace Stanton 
Scuze, nu știam nimic! La un pahar... cu Ames? Serios? 


Sloane Glover 


Scuze! Scuze! Sunt aici. Abia am ajuns la birou. În fine... Da, 
la un pahar cu Ames. Nimic deosebit. S-a comportat 
exemplar. Katherine. Este. Cu pedigri. Gândiţi-vă: spectacol 
canin Westminster. Dreptul la Harvard. Asociată la Frost Klein. 
Laude de la Boston. (De acolo și pantofii?) Nu prea are 
„căldura sudistă”, dacă știți la ce mă refer. Ar putea dura 
puţin să se dezghețe. Totuși, la dracu’, mă înec. Slavă Tinei 
Fey, e deșteaptă! 


Ardie Valdez 


Hei, ce fac toate secretarele adunate în jurul ecranului lui 
Beatrice? Ceva cu o foaie de calcul. Lucrează cineva la un 
proiect mare în Excel? 


Grace Stanton 


Nu știu, dar le-am auzit pe cele din primul an vorbind ieri 
despre o foaie de calcul. Ceva despre niște afaceriști 
mizerabili din Dallas. Am uitat să vă spun. Are cineva un 
baton Clif Bar? Mor de foame. 


Ardie Valdez 


VP - 36 


Nu, îmi pare rău. Dar am SunChips în birou. Poţi să te 
servești. 


VP - 37 


21 martie 


Căutam mereu bărbatul perfect. Chiar și acelea dintre noi 
care nu eram înscrise pentru experienţa tradițională, hetero- 
normativă, eram fascinate de căutarea antropologică a acestuia, 
cum ai căuta unicorni. Căsătorite sau singure, ori îl căutam, ori 
încercam să-l modelăm din cel pe care-l aveam deja. Acest 
specimen perfect trebuia să aibă următoarele trăsături 
esenţiale: împărțea mâncarea cu tine și mereu comanda desert. 
Când îi recomandam o carte, o cumpăra fără să se întâlnească 
mai întâi cu vreun prieten ca să-i confirme sugestia noastră. Știa 
cum să pună în bagaj geanta cu scutece fără să i se spună. Era 
un domn sudist cu mama de pe Coasta de Est care avea grijă de 
sensibilităţile lui progresiste tăcute. Spunea „Te iubesc” după 
două luni și jumătate. Nu se îmbăta. Știa să-și calculeze 
impozitul. Nu se îndoia niciodată de idealurile noastre feministe 
când refuzam să stâlcim gândaci sau să schimbăm uleiul. Nu se 
așeza ca să se încalţe. Avea destui bani pentru pensie. Își dorea 
cu vehemenţă hormoni masculini anticoncepţionali. II deranja 
puţin ideea de femei epilate în zona pubiană, dar nu într-atât 
încât să ia o atitudine clară în privinţa asta. Considera că Mindy 
Kaling era nostimă. Îi plăceau pernuțele decorative. Nu-i păsa 
dacă făceam mai mulţi bani decât el. li plăceau femeile de 
vârsta lui. 

Eram rezonabile și iraționale, cinice și naive, dar întotdeauna, 
întotdeauna, eram la vânătoare. 

Bineînțeles, povestea asta nu este despre bărbaţi perfecţi, 
însă Ardie Valdez, din păcate, încă nu știa asta atunci când, a 
doua zi după moartea prematură a lui Desmond, ecranul 
telefonului ei s-a luminat: o notificare de la o aplicaţie de 
întâlniri amoroase. 

Isuse, chestia asta încă o speria! Telefonul ei vibra atât de 
mult, încât își dorea să fi economisit banii de pe jucăria sexuală 
de după divorţ și să aștepte să-i vibreze telefonul. 

Ardie s-a uitat la ecran: 


VP - 38 


Ai 1 mesaj nou. Ești focoasă! 


Era chiar și o iconiță cu un „foc” lângă mesaj, ca și cum 
aplicația era creată special ca să-i amintească lui Ardie că era 
prea bătrână să-și mai dea întâlniri. Acum era lumea emoji, iar 
Ardie doar trăia în ea. 

Ardie începuse la Truviv cu optsprezece luni înaintea lui 
Sloane. Aceeași Ardie sceptică, greu de impresionat, dar cu 
haine mult mai bune. Lui Sloane îi plăcea să le spună oamenilor 
că, dacă n-ar fi fost fusta ruptă a lui Sloane și trusa de cusut 
pentru urgenţe a lui Ardie, nu s-ar fi împrietenit niciodată. Insă 
Ardie știa că nu era adevărat. De fapt, Sloane se pricepea foarte 
bine să-și aleagă prietenele, iar Ardie a descoperit în scurtă 
vreme că Sloane păstra mereu o trusă de cusut în sertarul 
propriului birou. Ardie nu-i spusese niciodată că știa despre asta. 

Viaţa era mai luminoasă atunci, recunoștea măcar atâta lucru. 
Plină de posibilităţi și anecdote caraghioase. Inainte să devină 
această Ardie nouă, o divorțată de patruzeci și doi de ani. 

Anul trecut, la coada de la Starbucks, Ardie a prins în sfârșit 
curaj să-i spună lui Sloane că-și părăsea soţul, pe Tony. Altă 
femeie se culcă cu soțul meu, spusese ea, în stilul ei sarcastic. 
Așa că presupun că acum e alei. 

Sloane s-a năpustit furioasă în numele ei. Cum a putut Tony 
să facă așa ceva? Cum rămâne cu Michael? Cum rămâne cu 
casa? 

Ardie doar se întorsese spre ea, întinzându-i un latte cu 
vanilie și spunându-i un singur cuvânt: Nu. 

Subtextul era limpede: nu, nu tu, tu să nu începi. 

Lucrurile au fost delicate între ele o perioadă scurtă după 
aceea. 

Știa de ani buni despre Sloane și Ames. Ea nu era ca Sloane. 
Pentru Ardie, cea mai bună prietenă era o persoană, nu un strat. 
Nu avea cea mai bună prietenă din liceu, cea mai bună prietenă 
din facultate, cea mai bună prietenă de la Drept, cea mai bună 
prietenă de la creșă și cea mai bună prietenă de la serviciu, 
porecla aleasă pentru Ardie când Sloane vorbea cu celelalte 
prietene ale ei cele mai bune. Și cu o singură silabă - nu - Ardie 
îi spusese singurei sale prietene că nu, trebuia să se oprească, 
nu, nu aveau să vorbească despre asta, nu, nu avea voie să se 


VP - 39 


lamenteze despre ce om mizerabil s-a dovedit a fi soțul lui 
Ardie. 

Pentru că, așa cum știau amândouă, și Sloane fusese cealaltă 
femeie. Cu alt bărbat, desigur, dar ce mai conta? Asta era o 
categorie. Un strat, de fapt. Și era vinovată prin asociere. 

Era uimitor cum, chiar și acum, chiar și în intimitatea minţii ei, 
Ardie trecea peste rolul ei în poveste. Secretul care era îngropat 
atât de adânc încât nu-i făcea pulsul să crească decât puţin 
când trecea amintirea în revistă. Un spaţiu gol. O minciună. 

Dar ce mai conta acum? Trecuseră peste asta. Ce-a fost a fost 
cu gin, cum s-ar spune. De fapt, acum șase săptămâni, Sloane a 
insistat ca Ardie să se înscrie pe Match.com și Ardie, conform 
obiceiului, i-a făcut pe plac. Ba chiar a lăsat-o pe Sloane să-i 
scrie profilul într-o seară după program și, dimineaţă, Sloane i l- 
a prezentat de parcă îi dezvăluia o mașină nouă pe alee. „Derek 
mi-a spus că sunt prea insistentă”. Sloane vorbea prea repede, 
descriind felul în care completase profilul lângă soţul ei în pat. 
„Dar ce știe el? E așa de bărbat!” (Și ce știau bărbații despre 
petit, apropo? Pentru noi, era un sport olimpic, în timp ce ei 
acumulau prieteni singuri de parcă îi depozitau pentru 
apocalipsă.) 

Pe Ardie nu a lăsat-o inima să-i spună lui Sloane că nimeni nu 
mai folosea Match.com și că ea folosea deja trei aplicaţii de 
întâlniri în mod regulat. Dar aprecia intervenţia lui Sloane în 
viața ei amoroasă nouă - încă părea nouă, chiar și la 
paisprezece luni după divorț - mai mult decât lăsa să se 
înţeleagă. Era bine să afli părerea unei prietene. 

Ardie a făcut loc pentru telefon pe birou. Iconiţa cu bărbatul 
care îi trimisese e-mail părea promițătoare. Și-a simţit inima în 
gât. li plăcea partea asta. Era ca și cum deschidea un cadouaș. 


Bună! Numele meu e Colby. Sunt un tip simplu. Îmi place 
pescuitul și port doar blugi, dar jur că am o slujbă. Vând 
granit, piatră și alte soiuri de materiale pentru renovarea 
locuințelor. Sună foarte plictisitor, așa că știi că nu pot să 
inventez toate astea. In weekend, merg cu câinele la 
plimbare în jurul Lacului White Rock și mă uit la diferite 
seriale pe Netflix. Am fost însurat o dată. N-am copii, din 
păcate. 


Dă-mi de știre dacă vrei să ne întâlnim. 


VP - 40 


Numai bine, 


Colby 
P.S. BD, AFG. 


Ardie a citit de două ori mesajul cap-coadă. Nu era atrasă de 
obicei de „tipii de la ţară”, însă aprecia tonul direct al lui Colby. 
Și nu se putea imagina învățând cum să pescuiască? Nu i-ar 
plăcea lui Michael așa ceva? _ 

Nu știa ce însemnau literele din post-scriptum. In zilele astea, 
întâlnirile online aveau practic propriul limbaj. A tastat primul 
acronim în bara de căutare: BD. 

Răspunsul a venit repede: bine dotat. 

Ardie a lăsat capul în jos. Cât de aproape, Colby, cât de 
aproape! Senzaţia de dezamăgire era prea puternică. Oricât de 
mult le plăcea ei și lui Sloane să-i ia peste picior pe cei din 
generaţia milenară, întâlnirile online o învăţaseră pe Ardie că 
oamenii mai tineri aveau un fel straniu de rezistenţă: indiferenți 
la unele lucruri, dar complet deschiși și vulnerabili la aproape 
toate celelalte. 

A tastat al doilea acronim în browser: AFG. 

Admirator al Femeilor Grase. 

Ardie a strâns din buze. S-a uitat în jos la colăcelul de piele 
care ieșea peste betelia pantalonilor și apoi, ca referinţă, la 
propria poză de profil. 

Nu o deranja ideea că era grasă. O deranja că nu o știa, ca și 
cum propriul ei corp s-ar fi schimbat pe furiș fără ca ea să 
observe, pentru că era, în ansamblu, singură, fără ca cineva să 
urmărească asemenea schimbări în afară de ea. Și ceea ce nu 
părea corect, ceea ce părea oribil de crud, era că Ardie trecuse 
deja prin toate ritualurile chinuitoare ale întâlnirilor la douăzeci 
și ceva de ani, croindu-și drum prin mulţimea de bărbați care 
veneau și plecau. Își alesese omul și el o alesese pe ea și asta 
trebuia să însemne că nu mai trebuia să-și bată vreodată capul 
dacă era bine sau rău să fii grasă, întrucât pentru cineva, pentru 
acel cineva, era în regulă. Ea era în regulă. Până când nu a mai 
fost. 

Ardie a închis ochii. A încercat să blocheze totul. Dar 
gândurile erau deja acolo, pătrunzând ca ceața printr-o plasă la 
geam. 


VP - 41 


Îi era dor de soţul ei. Sau îi era dor să fie măritată. Nu era 
sigură că-și mai dădea seama de diferenţă. Lui Ardie îi era dor 
să vorbească cu el când el făcea duș. Îi era dor să se uite la 
televizor amândoi. Îi era dor să-i ofere singurului om din lume 
căruia îi păsa la fel de mult ca ei o relatare chinuitor de detaliată 
despre toate lucrurile mici, amuzante și uluitoare pe care le 
făcuse Michael în ziua aceea. li era dor să se trezească în toiul 
nopţii lângă o umflătură în patul ei. 

Pur și simplu, îi era dor. 


Bucătăria biroului avea finisaje elegante, abia renovată cu 
pereţi verde-mat și borduri de piatră, cu electrocasnice lucioase 
din oţel inoxidabil pe care Ardie n-ar fi cheltuit bani pentru 
propria ei casă. Ca firmă, Truviv avea un fel de complex 
psihologic. După spusele localnicilor, era o companie grozavă, 
dar una care ar fi fost mai grozavă în Austin sau Portland, de 
exemplu. Avea o sală de sport frumoasă, dar nu ostentativă, cu 
o varietate sănătoasă de ședințe de grup. Era o firmă de 
echipamente sportive, la urma urmei. Cultiva o senzaţie tăcută 
de sănătate și rafinament, interzicând fumatul în afara clădirii 
(fumătorii trebuiau să urce la unul dintre balcoane - aveau de 
păstrat o imagine) și încurajându-i pe bărbaţi să poarte cămăși 
dri-fit pe sub costume. Sportiv, dar demn, în Dallas, unde 
nimeni nu o luase razna după nebunia batoanelor cu cereale și a 
meselor de fotbal ca la companiile tehnologice cu birouri open 
space. 

Ardie a ales o cană de ceramică din dulap. Anul trecut, 
compania actualizase și mașinile Keurig, așa că a ales o capsulă 
cu aromă de arahide și a pus-o în aparat. (O, cum ne mai 
plăceau lucrurile gratuite precum K-Cups și dezinfectantele 
pentru mâini și cum îi mulțumea lui Dumnezeu pentru poșetele 
în care să le îndesăm!) Acasă, lui Michael îi plăcea să umble la 
Keurig. Avea să împlinească patru ani peste două săptămâni, iar 
ea „descărca” imagini de la petreceri aniversare cu supereroi și 
se întreba dacă era genul de mamă care făcea orașe false din 
cutii de carton. Noua soție a fostului ei soț, Braylee, era exact 
acel gen de persoană. 

Ce fel de nume era Braylee, la urma urmei? Nici măcar nu era 
prea tânără. Treizeci și nouă de ani. Ca soția abandonată. Ardie 


3 Material care permite evacuarea transpiraţiei (n.tr.). 
VP - 42 


se simţea îndreptăţită să o ia în râs pe noua soţie ca o 
iepuroaică prostuţă a fostului ei. Braylee lucra cu capital privat 
și nu era tânără sau proastă, ceea ce o făcea cu atât mai 
enervantă. 

Braylee avea să vină la petrecerea aniversară. 

Ardie păstra o vagă speranţă că va găsi un partener pentru 
petrecerea lui Michael înainte să vină ziua cu pricina. Un 
partener! La ziua de naștere a fiului ei! 

În timp ce mașina Keurig mârâia trezită la viaţă, Ardie a 
văzut-o pe Katherine intrând în bucătărie. Avea o postură 
impecabilă. Postura impecabilă era necesară când alegeai o 
tunsoare scurtă? Ardie și-a folosit zâmbetul politicos de birou și 
i-a făcut din mână. 

— Cum te acomodezi? 

Lumina alb-albastră a frigiderului a luminat obrajii și nasul lui 
Katherine. 

— Păi... bine. Mersi! 

Katherine s-a întins și a luat o cola zero. 

— E diferit, cred, a răspuns ea. 

— Sunt convinsă! 

Ardie abia dacă își mai amintea de o vreme când nu lucrase la 
Truviv. Chiar și la drept știuse că voia să treacă de la o firmă la 
o companie internă cât mai repede posibil. Orele taxabile nu 
erau pentru ea. 

— Schimbarea poate fi un lucru bun, a spus ea. Măcar pentru 
bucătăria TexMex. 

— Poate. 

— Și spune, ai copii? a întrebat Ardie. 

Oamenii puteau fi bădărani la muncă, dar, dacă îi puneai să 
vorbească despre copii, deveneau brusc umani. 

Katherine a început să deschidă sertarele în bucătărie, 
căutând ceva anume, Ardie nu știa ce. S-a oprit. 

— Ai voie să mă întrebi așa ceva? 

— Eu... așa cred, da. 

— Atunci, nu! Nu am! 

Katherine a găsit un șerveţel de hârtie, l-a înfășurat în jurul 
cănii de aluminiu și a împins sertarul la loc cu șoldul. 

— Nu sunt nici măritată. 

Cea mai vagă umbră de zâmbet. 

Ardie și-a dres glasul. 


VP - 43 


— Nici eu, a spus ea. Așa că rămân doar religia și orientarea 
sexuală de discutat, nu? 

Katherine a mijit ochii și a râs delicat, apoi și-a lipit degetele 
mari de cap. 

— Au, scuze! 

A clătinat din cap, chipurile, jenată. 

Ușa s-a deschis în spatele ei, urmată de sunetul pantofilor 
bărbătești, un târșâit pe gresie, punctat din când în când de 
bătaia ușoară a unui toc. 

— Doamnelor! 

Ames a trecut pe lângă Ardie, îndreptându-se spre bolul mare 
cu biscuiţi în formă de animale de pe blatul opus. Ardie avea 
tendinţa să observe cele mai banale aspecte umane ale lui 
Ames Garrett. Ca smocurile de păr cărunt care creșteau pe 
dosul palmelor lui. Sau faldul de piele moale dintre falcă și gât. 

— Ţi-a plăcut la Savor? Grozav loc, nu? a întrebat-o pe 
Katherine, dând capul pe spate ca să-și îndese în gura deschisă 
unul dintre biscuiţii în formă de tigru, elefant sau leu. Ardie! a 
spus el în chip de salut. Chiar îl cunosc pe proprietar. 

Mesteca, uitându-se din nou la Katherine. 

— Da, mersi pentru ieșire! a răspuns Katherine. A fost frumos 
din partea ta că ţi-ai făcut timp! 

Zgomotul mestecatului lui Ames era prea puternic între ei 
trei. 

— Încă nu știu niciunul dintre locurile grozave, a terminat ea 
cu o mișcare politicoasă din cap. 

Sloane avea dreptate, bineînţeles. Katherine nu era caldă sau 
veselă din fire. Părea o femeie care încearcă să fie luată în 
serios. Era o problemă pentru femei tinere și frumoase, după 
cum descoperise Ardie, această căutare a unui loc în afară de 
înfățișarea plăcută, în timp ce voiau totuși să profite de ea. 

— Stai aproape de mine, puștoaico! 

O explozie de riduri s-a întins în coada ochilor lui Ames. 

— Simte-te liberă să treci pe la biroul meu după-amiază! 
Putem discuta pașii următori. Putem chiar să discutăm despre 
echipa aia de achiziţii în care voiai să intri, ce zici de asta? 

Apoi: 

— Cafeaua ta e gata, i-a zis el lui Ardie, luând o cola din 
frigider. 


VP - 44 


A trecut din nou șâșâind pe lângă ea, oprindu-se o fracțiune 
de secundă. 

— Să nu crezi decât lucrurile frumoase pe care ţi le spune ea 
despre mine, Katherine. 

lar râsul lui a rămas încă o secundă în încăpere după ce s-a 
închis ușa după el. 

Ardie s-a uitat din nou la cafetieră, folosind expertiza ei 
considerabilă în arta de a părea nederanjată. Ames lăsa 
înțepături vizibile pe suprafaţa pielii lui Ardie și un vid de tăcere 
în urma lui. 

— Ei bine, a spus ea făcând un efort conștient să o umple și 
să-și recapete senzaţia de echilibru. Dacă ai nevoie de ceva, să 
nu eziți! 

Ardie s-a întors să plece, lăsând în spate o panglică de abur 
din cana de cafea. Când ajungea deja la ușă, Katherine a oprit-o. 

— De fapt, Advil? a întrebat Katherine. Scuze, cred că mă 
paște o migrenă, de fapt. Le am câteodată. Din... întâmplare, 
știi dacă sunt calmante pe-aici? 

Ardie s-a îmbunat. Și ea avea migrene în adolescenţă. 
Experienţe cumplite. Abia era în stare să funcţioneze. Deși era 
posibil, acum când se gândea la asta, să fi fost mai mult de un 
pahar azi-noapte? Sloane nu-i trimisese mesaj când s-a întors la 
birou și Ardie adormise înainte să-și amintească să verifice. 

Sloane promisese că avea să fie unul singur. 

S-a uitat cu atenţie la Katherine. 

— Dulapul de sus din stânga! 

A arătat cu degetul și Katherine a dus degetele la tâmplă și a 
respirat adânc, ușurată. 

Ardie a urmărit-o o clipă, expresia ei chinuită când răsucea 
capacul cu protecție pentru copii de la sticluța cu Advil. 

— Katherine! a spus ea, simțind brusc o nevoie presantă să o 
acapareze înainte să apuce Ames să o facă. Weekendul viitor 
dau o petrecere aniversară pentru fiul meu de patru ani. Sloane 
și Grace vor fi acolo. Vrei să vii? 


VP - 45 


TRANSCRIEREA DEPOZIȚIEI 


Dra Sharpe: Vă rog să vă spuneți numele! 

Pârâta 2: Adriana Valdez. 

Dra Sharpe: De cât timp lucraţi în companie, domnișoară 
Valdez? 

Pârâta 2: Lucrez la Truviv de aproape doisprezece ani. 

Dra Sharpe: Impresionant! De cât timp o cunoșteaţi pe 
Katherine Bell înainte de incident? 

Pârâta 2: Cam de două luni, cred. 

Dra Sharpe: Ce impresie v-a făcut domnișoara Bell când v-aţi 
cunoscut? 

Pârâta 2: Era destul de plăcută. Părea deşteaptă, tânără, 
motivată. Nu era genul foarte cald și vesel, dar nici 
eu nu sunt așa. Mi s-a părut că o înțeleg. 

Dra Sharpe: Aţi spune că în decursul celor două luni v-aţi 
împrietenit cu domnișoara Bell? 

Pârâta 2: Nu sunt sigură dacă aș spune asta sau nu. 

Dra Sharpe: Puteţi dezvolta puţin? 

Pârâta 2: Credeam că ne-am împrietenit atunci. Cu toate 
astea, între timp au ieșit la lumină niște lucruri. 

Dra Sharpe: Puteţi specifica? 

Păârâta 2: Bine. Katherine a minţit. 


VP - 46 


21 martie 


Era ora prânzului și Sloane era cât pe ce să întârzie la ședința 
de antrenament cu Oksana, la parter. A trecut pe la birou ca să- 
și ia geanta de sport și dosarele pe care avusese de gând toată 
dimineaţa să i le dea lui Katherine. Când ieșiseră la un pahar, 
Katherine păruse dornică, de parcă nu se putea gândi la nimic în 
afară de muncă. Voia să analizeze detaliile contractelor la care 
lucrase Sloane, felul în care Sloane își începuse cariera, 
structura legală a corporației. Katherine îl întrebase și pe Ames 
aceleași lucruri și el se bucurase de ocazia de a-și spune 
poveștile de război despre tranzacţiile cu șanse mici de izbândă 
pe care le încheiase în ultima repriză. 

Vreau să fiu ca tine! Oare Katherine chiar spusese asta, în 
timp ce Sloane lua câteva bomboane mentolate de pe pupitrul 
chelneriţei la ieșire? Băuseră două, poate trei pahare. De ce 
fusese de acord să bea atât de multe? Ames avea efectul ăsta 
asupra ei. lar faţa lui Katherine fusese aproape de a ei, în 
expectativă. Poate că Sloane auzise greșit; nu voia să o roage să 
repete complimentul acela. Și, ei bine... 

Biroul lui Katherine era gol acum și creierul lui Sloane părea 
fragil. S-a oprit în dreptul peretelui de sticlă din faţa biroului lui 
Grace. Sticla, de care birourile din colț erau scutite în mod 
convenabil, era menită să facă toată clădirea să pară că are un 
concept mai deschis, dar intenţia era, de fapt, să reducă 
intimitatea. Ușa lui Grace se afla la doar câţiva pași de a lui 
Katherine. 

Sloane a bătut în ușă. 

— Ai văzut-o pe Katherine? a întrebat ea. 

Grace a ridicat privirea. 

— Hm? 

Pielea lui Grace părea puţin cenușie de când se întorsese din 
concediul de maternitate, de parcă fusese bolnavă sau trăia într- 
un buncăr subteran. Nu că Sloane ar fi spus vreodată ceva. O 
dată, trebuise să-i explice lui Derek că a spune unei femei că 


VP - 47 


arată „obosită” era ca și când i-ai spune că arată îngrozitor. Pur 
și simplu, nu o face. 

— E cu Ames. 

Grace s-a întors la tastat. 

— Ce face Abigail? 

Sloane s-a uitat de-a lungul coridorului la ușa închisă a lui 
Ames, Katherine fiind în spatele ei. 

Făcând ce? A clătinat din cap, frustrată. Nu era nimic. Ames 
era șeful ei. A/ /or. Al tuturor avocaţilor din departamentul 
juridic. Pe de altă parte, Sloane știa ce se putea întâmpla cu 
Ames în spatele ușilor închise. 

S-a pitit înapoi în biroul lui Grace. 

— Imi pare rău, ce-ai spus? s-a întors Sloane spre ea. 

— Am întrebat ce face Abigail. 

Sloane fusese puţin precaută în privinţa lui Abigail în ultima 
vreme. Ei bine, Grace, își imagina ea că spune, az/-dimineață a 
dat ochii peste cap la mine pentru prima dată. Și încă pe 
deasupra unui castron cu terci de ovăz. La mine, dacă-ți vine să 
crezi! La mama ei superfaină, superdistractivă! lar Grace ar râde 
cu bunăvoință și ar spune: O, Doamne, cresc atât de repede, nu- 
i așa? Numai că nu era așa, pentru că Abigail nu creștea repede. 
Creștea încet. Uneori, dureros de încet, așa părea. Nu a mers 
până la optsprezece luni. La zece ani, încă îi plăcea să se uite pe 
Canalul Disney și să ţeasă pe un minirăzboi mănuși pentru 
cuptor. Avea tendința să fie visătoare și îi plăcea să se 
ghemuiască pe pământ să împingă gândacii cu bețe. lar Sloane 
trebuia pur și simplu să creadă că această Abigail nouă și 
bosumflată a ales să apară imediat după Incidentele de la 
școală, acele mesaje urâte și răutăcioase, prin - ce? - 
coincidenţă? 

Exagera, asta era ceea ce voiau oamenii să-i spună în față. 
Poate că așa era. Asta era problema când erai părinte, nu-i așa? 
Toate școlile de gândire care pluteau în jur - Opriti bu/lying-ul! 
Pregătiți-vă copiii pentru agresori! Siropul de porumb bogat în 
fructoză vă va omori la propriu copilul în somn! - şi se părea că 
trebuia să iei un gând de pe cer și să mergi mai departe. 

Poate i-ar fi spus toate astea lui Grace, dar s-a oprit brusc. De 
Grace Stanton nu se luase nimeni vreodată. Fusese o regină a 
frumuseţii autentică în gimnaziu. Și, cu toate că Grace era 
blândă, să-i spună lui Grace, mai ales, despre Abigail i se părea 


VP - 48 


o trădare faţă de fiica ei. Nu putea suporta gândul că, doar 
pentru o clipă, chiar dacă era doar în mintea ei, Grace ar fi putut 
să aibă o părere proastă despre Abigail. 

— E foarte bine! Cântă Marșul lui Bach în Re Major pentru 
recitalul de pian săptămâna viitoare. 

Sau era Marșul lui Beetboven în Sol Major? 

— În fine, am o programare. 

S-a întors să plece și a ezitat. 

— A, da, ai primit și tu foaia de calcul? 

Grace s-a frecat la ochi și a clipit. 

— N-a apărut nimic în cutia mea poștală. 

A căscat. 

— Dar am uitat să întreb. 

— Nici la mine nu a apărut. 

— Poate nu suntem suficient de grozave! Poate suntem prea 
bătrâne! 

— Mușcă-ţi limba! a spus Sloane. Anunţ-o pe Katherine că o 
caut, bine? Are hârtiile pe birou. O rog să le analizeze cu 
comentarii. 

Grace a strâns din buze și a salutat militărește, dar chiar și 
braţul ei întins părea ofilit. Sloane și-a făcut o notă mentală să 
vadă ce face Grace, doar ca prietenă. La urma urmei, Sloane era 
nașa Emmei Kate. Ar trebui să-i spună lui Grace că abia aștepta 
să miroasă din nou răsuflarea Emmei Kate. Înainte să crească 
prea mare și să-i dea dinţii. Sau să dea ochii peste cap. 

Dar Sloane știa că nu era în stare să-și păstreze notițele 
mentale. Viaţa ei era ca sticlele de apă goale care se 
rostogoleau pe podeaua unei mașini scumpe. Corespondenţa 
nedeschisă pe blaturile din bucătărie. Biletele de mulţumire 
scrise, dar rămase netrimise. În adâncul sufletului, trecea deja 
mai departe, adăugând acea notiţă mentală la resturile de 
sarcini neterminate ce trebuiau reciclate în stres pe fundal, unde 
aveau să servească drept combustibil pentru crizele 
inexplicabile și haotice de insomnie, de acnee în barbă și de 
balonare. 


Sala de gimnastică de la Truviv, un spaţiu plictisitor cu o pistă 
interioară, cu aparate de ultimă generaţie și saltele viu colorate, 
se afla la etajul opt al clădirii, de unde ne putea batjocori când 
treceam de lift. Uram sala de gimnastică! O iubeam! Acolo ne 


VP - 49 


refugiam. O evitam. Aveam relaţii complicate cu corpurile 
noastre, deși insistam totodată că le iubeam necondiţionat. 
Eram sigure că aveam lucruri mai bune, mai importante de făcut 
decât să ne batem capul cu ele, însă corpurile zvelte de la yoga 
ale mamelor îmbrăcate în Lululemon de la spaţiul de preluare a 
copiilor de la școală ne luau peste picior. Siluetele lor sugerau 
băuturi din pir, cluburi de tenis și băi de șezut, cu aburi. Ni se 
părea că sunt inspiratoare. 

Așa că transpiram pe aparatele eliptice și cu greutăţile de 
cinci kilograme, apropiindu-ne de trupurile pe care ne spuneam 
că suntem prea evoluate să ni le dorim. Știam că bărbaţii ne 
privesc în pantalonii de yoga, știam că ei credeau că de asta 
purtam pantalonii de yoga. Ne prefăceam că nu observăm 
senzaţia dată de ochii care alunecau peste noi. Dacă auzeam 
„Îmi place silueta ta” de la un coleg care se juca cu playlist-urile 
lui timp de zece minute între seriile de exerciţii, ei bine, poate îi 
dădeam în cap cu o ganteră. 

Sloane a trecut cartela peste tastatură și ușa de la vestiar s-a 
deschis cu un clic. O buclă nesfârșită de reluări ale emisiunii 
Keeping Up With the Kardashians rula pe televizorul cu ecran 
plat de deasupra chiuvetelor. 

Sloane și-a scos fusta neagră cu tiv de dantelă și a agăţat-o în 
interiorul vestiarului de sus. Derek îi făcuse un compliment în 
dimineaţa aceea, trecându-și mâinile peste șoldurile ei în timp 
ce se spăla pe dinţi. Apoi făcuseră sex plăcut, de oameni 
căsătoriţi - rapid, satisfăcător și la obiect - pentru că fiecare 
trăgea cu urechea după Abigail. Sloane a avut orgasm și a lăsat- 
o pe Abigail la repetiţie cu formaţia înainte de ora opt 
dimineața. 

— Sloane! 

S-a întors când și-a auzit numele. 

Femeia în prosop și șlapi care mergea spre ea era soţia lui 
Ames, Bobbi Garrett. Bobbi avea o voce aspră și accentul sudist 
autentic al unei persoane din Oklahoma, mai degrabă decât din 
Texas. Era casnică și mamă de gemeni, doi băieţi, ceea ce-i 
umplea timpul cu sarcini de femeie binevoitoare în care aduna 
sume mari de bani pentru cauze vrednice și-i făcea pe oamenii 
ca Sloane să se simtă groaznic pentru că se fereau de 
spectacolul plictisitor al evenimentelor sociale de caritate. 


VP - 50 


— Am venit să mă întâlnesc cu Ames la prânz și m-a lăsat să 
fac un antrenament scurt. 

Pielea ei era roșie și pătată ca a celui care a făcut un duș 
răcoritor după un antrenament asiduu. 

— Ce mai faci tu, păpușă? 

Bobbi a atins-o ușor în braţ. 

— Eh, știi tu, rezist cum pot! 

Sloane vorbea ca un robot. Un robot monoton. Însă nu știa 
cum altfel să vorbească cu Bobbi; de fiecare dată când Sloane o 
vedea pe Bobbi, era transportată către o imagine cu Ames fără 
cămașă, deasupra ei, cu șoldurile apăsate pe ale ei. Și o 
copleșea imediat rușinea urmată de ceva mai subtil. Simțea 
minciunile adunate între ea și Bobbi cum se zbăteau să iasă la 
suprafață. 

— Te pune soţul meu să muncești prea mult? 

Bobbi se uita la Sloane cu o privire îngrijorată. 

— Jur că o să mă iau de omul ăla! Tu ai soţ și copii și, 
Doamne, știi cum sunt bărbaţii. Trebuie să le tot amintești. 

Erau și alte femei în vestiar. Femei care călcau desculțe în 
jurul lor, cântărindu-se, vârându-și cerceii înapoi în ureche. Însă 
Bobbi nu intuia protocolul nerostit al locurilor comune de la 
serviciu. Sloane a mulțumit în gând afurisitei de familii 
Kardashian că tot sporovăiau pe fundal. 

— Nu, nu, e doar o perioadă aglomerată, a spus Sloane, 
îmbrăcând pantalonii scurţi de alergat cu marca Truviv. Nu e 
vina lui Ames, pe cuvânt! 

Niciodată nu era vina lui Ames. Dacă exista vreodată o 
problemă la serviciu, Sloane era, după el, „iraţională”, 
„hipersensibilă”, „ridicolă” și, o dată, chiar „hormonală”. Ciudat 
cum cuvintele astea nu apăruseră niciodată înainte să se culce 
cu el. 

Bobbi a dus mâna la gură. Unghiile ei erau perfect vopsite 
într-un roșu ca cireașa. 

— Desmond, a spus ea, prinzând-o pe Sloane de antebraţ. 

Bobbi a închis ochii și a clătinat din cap complet uluită. 

— Nu pot să cred că nu mai e! Eşti în regulă? 

— Da, chiar sunt. 

— Bine. Cercul meu de studiu al Bibliei s-a întrunit aseară, din 
pură coincidenţă, și ne-am rugat pentru familia acelui bărbat 
drăguţ. 


VP -51 


Sloane încerca în dimineața asta să se agaţe de amintirea lui 
Derek. Mirosul balsamului său după bărbierit cu aromă de santal 
care îi rămânea pe faţă. Își dorea să fi fost Grace aici. Grace era 
mult mai bună la asta. Ea chiar mergea la biserică, în timp ce 
Sloane se bucura de ritualul familiei de duminică cu șuncă, ouă 
și lâncezit în faţa televizorului. Dar din când în când, Sloane se 
confrunta cu vocabularul specific al femeilor creștine din clasa 
superioară din oraș. Oamenii simțeau mereu „chemarea” sau 
aveau lucruri care „îi apăsau pe inimă” ori „se rugau pentru” un 
lucru sau altul. Sloane a învăţat cu ani în urmă să integreze 
vocabularul legat de serviciu în propriul limbaj: ea „media 
direct” cu cineva, „contacta” sau „dădea culoare” sau „digera” 
un raport. Ușor. Dar nu devenise niciodată fluentă în limba lui 
Bobbi. Acum se simţea oarecum în dezavantaj. 

— Voiam să întreb, a continuat Bobbi. Ai auzit ceva despre 
organizarea vreunei mese? 

— N-am auzit nimic. Dar... a răspuns Sloane nesigură. Sunt 
sigură că familia lui Desmond ar aprecia. 

Bobbi a ridicat mâna. 

— E ca și făcută. Ascultă! 

A tras-o pe Sloane într-o zonă mai puţin populată a 
vestiarului, unde prosoape curate, împăturite, erau îndesate în 
dulăpioare. Bobbi și-a apropiat fața de a lui Sloane de parcă 
erau obișnuite să aibă secrete. 

— Sunt sigură că Ames ţi-a spus deja, poate chiar înainte să- 
mi spună mie. Știu cât de îndeaproape lucraţi voi. 

Își imagina cum îi relata totul lui Ardie mai târziu, cum avea 
să chiuie Ardie în semn de depreciere. 

— Dar se pare că Ames e pe lista scurtă pentru posibili 
înlocuitori pentru Desmond. A fost anunţat de consiliu aseară 
târziu. Sunt convinsă că Ames ar fi un director executiv 
minunat. 

Ames. Director executiv. Sloane simțea că mintea ei se zbate 
în nisipuri mișcătoare; și-a concentrat toată energia să-și țină 
fața imobilă, un talent pe care îl șlefuise de vreo două ori când, 
de exemplu, bărbatul cu a cărui soție vorbea îi amintise cândva 
că era mai bună la pat decât ca avocat, în ciuda faptului că, la 
acea vreme, aproape de una singură tocmai încheiase o 
înțelegere de douăzeci de milioane de dolari în termen de o 
lună. Pentru eforturile ei din acel an, primise doar o pastramă 


VP - 52 


congelată și un suport de pahare de cristal cu logoul companiei 
încrustat pe el. Mai târziu, a aflat că Ames „uitase” să depună 
scrisoarea prin care aproba venitul ei discreţionar la final de an. 
Când l-a confruntat, el i-a amintit că ea îl folosise - în cuvintele 
lui - ca să-și croiască drum prin intermediul sexului către o 
funcţie bine plătită și considera că încurcătura cu bonusul era un 
efort karmic de reglare a situaţiei. 

Numai de s-ar fi terminat acolo totul! 

— Sincer, spunea Bobbi, mi se pare că totul a dus către asta 
pentru noi. Dar ce crezi că noi sau e/ar trebui să facem ca să 
aibă șanse mai bune? Știu că apreciază sfatul tău, chiar dacă e 
prea mândru ca să-l ceară. Dare multă presiune pe umerii lui. 

— Da, bine. 

Sloane s-a sprijinit pe călcâie, încercând să creeze o distanţă 
fizică. Îi era cald. 

— Depășește competența mea, a răspuns ea. 

Expresia lui Bobbi a încremenit puţin. 

— Dar da, a adăugat Sloane în grabă, desigur, cu siguranţă o 
să mă gândesc la asta. 

A simţit nevoia unui plan de evacuare și a profitat de ea. 

— Bobbi, trebuie să... trebuie să mă întorc la birou în curând, 
așa că ar fi mai bine să mă apuc de treabă. 

Bobbi i-a zâmbit larg, zâmbetul ei albit chimic. 

— Sigur, sigur. Arăţi fantastic, apropo! a adăugat ea, ceea ce 
era o minciună evidentă. 

Sloane nu arăta fantastic, nici măcar bine. O minciună pentru 
Bobbi, s-a gândit Sloane. Încă o mie și poate o să fim chit. 

Cu geanta de sport pe umăr, Sloane s-a închis în intimitatea 
unei camere pentru schimbat și o luase cu călduri. S-a lăsat pe 
vine, cu spatele lipit de perete, ghemuită, răsuflând greu. Ames 
ca afurisit de director executiv la Truviv - de ce nu-și dăduse 
seama? Și-a înfipt dinţii în încheieturile degetelor. N-ar trebui să 
conteze pentru ea, nu? Își spunea că n-ar trebui să conteze. Și i 
se părea nedrept. Parcă era un copil de grădiniţă: gar nu-i 
corect! Dar... nu era. Comportamentul urât era răsplătit și câte 
și mai câte. Bineînţeles, a cui era vina? A ei, oare? Cu siguranță, 
nu fusese niciodată altceva decât un martor tăcut în numele lui 
Ames. Cu siguranţă, luase decizia de a-l lăsa să scape basma 
curată când se purta oricum voia el să se poarte. Deși i-a dat 
prin gând că s-ar putea să nu fie singura. Nu era singura. Sigur. 


VP-53 


Fără îndoială. Fusese pe punctul de a-l suna pe Derek când - o 
idee mai bună - a format numărul lui Elizabeth Moretti. 
Elizabeth a răspuns de la primul zbârnăit. 

— Ce-ai pentru mine, Glover? 

Când erau la Jaxon Brockwell, Elizabeth era la curent cu 
bârfele din întreaga firmă și Sloane a învăţat să controleze ceea 
ce-i spunea lui Elizabeth, care nu era nici pe departe atât de 
discretă pe cât pretindea că este. 

Sloane a închis ochii și a respirat adânc înainte să răspundă. 

— Mă tem că nu e nimic ce poate fi taxat. 

S-a ridicat, a întors spatele și a încuiat ușa în urma ei, apoi și- 
a adunat umerii protector în jurul telefonului. 

— Elizabeth, a spus ea cu voce joasă. Ce știi despre o foaie de 
calcul? 

— Nu știu nimic despre foi de calcul decât că m-am dus la 
drept anume ca să le evit. 

Sloane o auzea pe Elizabeth tastând la celălalt capăt al firului. 

— Ceva despre o foaie de calcul cu bărbaţi - poate bărbați 
mizerabili - din Dallas. Asta... 

Telefonul lui Sloane a vibrat și l-a ridicat de la ureche, 
observând o notificare că bateria era pe ducă. La naiba! 

— O, da! Lista cu Bărbaţi Răi. 

— Bărbaţi răi? 

— Temetţi-vă de nenorociţii din Dallas! Bărbaţi Răi! S-ar putea 
să o fi văzut pe aici. 

— De unde ai luat-o? 

Sloane bătea în ecran ca să amuţească mesajul care părea o 
mustrare: Pune-ți viața în ordine, afurisito! 

— Ştii că nu-mi divulg niciodată sursele. 

Sloane nu știa deloc așa ceva. 

A strâns din ochi și și-a ros o unghie, care devenea zimţată 
între dinţii ei. Voia doar s-o vadă, și-a spus. O scurtă verificare. 
Atunci avea să știe. 

A auzit-o pe Elizabeth oprindu-se ca să mestece ceva la 
celălalt capăt al firului și și-a imaginat dinţii de cal ai fostului ei 
mentor măcinând cei câţiva covrigi de după-amiază. 

— Sloane, vreţi să-ţi fac rost de ea? De lista asta? 

— Numai dacă nu e prea mare bătaia de cap. 

— E ca și făcut! Dar să nu spui nimănui că o ai de la mine! 


VP - 54 


Au tăcut amândouă. Apoi Elizabeth a început din nou să 
tasteze. 
— Hei, a întrebat ea, e adevărat că Bankole a murit la duș? 


Când Sloane a ieșit din vestiar ca să se întâlnească cu 
antrenoarea personală, Ames stătea la intrarea în sală, sprijinit 
de perete, cu braţele încrucișate peste cravată, așteptându-și 
soția. Privirile li s-au încrucișat. El și-a strâns buzele în ceva ce 
ar fi putut fi luat drept un zâmbet de recunoaștere fără să fie cu 
adevărat. Și din nou, la fel ca ieri, Sloane a simţit vechea furie 
stârnindu-se iar la vederea lui, ca o sticlă de suc pe care o 
scuturi, cu capacul încă înfiletat. 

Ceea ce dăduse startul fuseseră locurile în lojă la un meci cu 
Mavericks. Ames făcuse rost de ele de la șeful lui, pentru că, pe 
atunci, nu era șeful de astăzi. Amândoi urau tartele cu carne de 
crab și apetitivele servite la etaj și coborâseră pe palierul 
intermediar în toiul unei dezbateri aprinse în legătură cu 
condimentele potrivite pentru hotdog. Sloane ar fi trebuit să-și 
dea seama că avea probleme în clipa aceea. Doi oameni de sex 
opus nu se ceartă pe subiecte atât de banale precum 
condimentele dacă nu voiau să facă dragoste. 

La parter, cu restul lumii, au cumpărat bilete adevărate la 
meciul de baschet și s-au simţit mai mândri de ei înșiși decât ar 
fi trebuit. Ames era amuzant pe atunci. Un lucru pe care 
oamenii îl uitau. Era și arătos. Genul de înfățișare care o făcea 
pe Sloane să simtă fluturi în stomac. Se întorseseră la locurile 
din lojă, iar Ames strângea gâtul unei sticle de șampanie pe care 
îl convinseseră pe barman să le-o vândă. Pe Sloane o durea într- 
o parte de râs. Purta un inel de logodnă lucios și nou, dăruit de 
un bărbat care o iubea, avea încredere în ea și avea să depindă 
de ea financiar pe vecie. Se simţea puternică. Simţea că voia să 
arunce totul în aer. 

Era o idioată, bineînţeles! Avea să afle că nu fusese prima. 
Femei ale căror nume nu și le putea aminti nici dacă încerca. 
Doar că fusese destul de deşteaptă să-și ţină gura. Mă rog, în 
cea mai mare parte. Răul fusese păstrat. Sloane a jucat 
respectând regulile jocului. Așa că ea a putut să rămână. Ea a 
putut să-și păstreze locul la masă. 

Dar acum, era ca și cum corpul ei scotea la iveală experienţe 
acumulate într-un deceniu cu Ames, până la ușa închisă pe care 


VP -55 


o văzuse în după-amiaza asta, cu Katherine undeva în spatele 
ei. Katherine care voia să fie exact ca ea. Până în acest moment, 
de câte ori Ames pășea strâmb, Sloane reușea să-l aducă înapoi 
cu o sugestie subtilă că putea, dacă voia, să vorbească cu 
Desmond. Nu ar fi făcut-o, dar... putea. Acum Desmond nu mai 
era. Și nimic nu părea corect. Și totuși, Sloane simţea că într- 
adevăr câștigase și, prin urmare, merita această posibilitate: 
Ames să urce tot mai sus în funcţie și acum, în cea mai înaltă, în 
timp ce ea privea de pe margine. Fără să spună nimic. 


În următoarele patruzeci și cinci de minute, Sloane a invocat 
totul în ghemuitul ca la sumo, în ridicările grele, în sărituri și în 
pașii alungiţi până când s-a terminat timpul și antrenoarea ei, 
Oksana, o felicita pentru unul dintre cele mai bune 
antrenamente de până atunci. 

Sloane chiar se simţea mai bine. Mai golită. Mai curată, chiar. 
Asta îi plăcea cel mai mult la exerciţiile fizice, felul în care 
scotea totul afară cu excepţia singurei probleme actuale: 
durerea. 

Abia după ce a băut sticla cu apă, s-a racorit sub duș și s-a 
îmbrăcat din nou, Sloane a scos telefonul din geantă și și-a 
verificat e-mailurile. lată-l, pe primul loc în căsuță, cu litere 
îngroșate, un e-mail de la Elizabeth Moretti. Lanţul e-mailurilor, 
copie confidențială. 

Bărbaţi RAI: Feriţi-vă de nenorociţi! Nenorociţilor, feriți-vă! 


VP - 56 


DECLARAȚII ALE ANGAJAȚILOR 
DE LA TRUVIV 


13 aprilie 


Lucy Davies: Bineînțeles că a început cu foaia de calcul. Chestia 
aia a fost un dezastru din prima zi. Sincer, am spus 
oricui era dispus să asculte. Am zis că era o idee 
îngrozitoare. Am zis! Dreptatea justiţiarilor și toate 
alea. Dar m-a ascultat cineva? Nu. Și acum, poftim! 


Keith Tran: Nu știu. Poate. Dacă a fost foaia de calcul, atunci 
bănuiesc că ideea de bază este că ceea ce s-a 
întâmplat s-ar fi putut întâmpla cu oricare din noi. Asta 
mă sperie. 


Angie Mann: Da, știam că foaia de calcul circula și am luat în 
serios acuzaţiile aduse celor numiţi. Totuși, o să adaug 
că am luat la fel de mult în serios și drepturile 
angajaţilor noștri care apăreau pe listă. Sunt două feţe 
ale aceleiași monede. 


Sophia Ventura: Da, toate o luam puţin razna. Cine n-ar fi luat- 
o? Era ca și cum, OK, e numele tipului ăstuia pe listă și 
a făcut Dumnezeu știe ce și, ah, stai, acum trebuie să 
intru singură în biroul lui și să-l întreb dacă vrea ca 
paginile lui să fie colaţionate? Dar mai e și, vreau să 
zic, gândiţi-vă la asta: nu e ca și cum toate astea se 
întâmplau doar în biroul nostru. Nume de bărbaţi 
apăreau din tot orașul, dar pun pariu că nu vă duceți 
să puneţi întrebări în toate acele birouri, am dreptate? 


Alexandra Souls: Cred că toţi trebuie să înceapă să-și asume 
responsabilitatea pentru faptele lor și să nu mai dea 
vina pe un fișier Excel pentru tot acest fiasco. Adică, se 
presupune că suntem toți adulți aici. 


VP - 57 


23 martie 


Erau bărbaţi în birou. Lucrau la birouri alături de noi. Populau 
departamentul de Resurse umane, la Contabilitate, conformitate 
și tehnologia informației, lucrau deasupra noastră și sub noi. Dar 
exista o barieră invizibilă între noi și bărbaţi. Așa ne-am găsit 
unele pe altele. Dacă serviciul era domeniul tradiţional al 
clubului băieților, noi am reacționat formând o societate secretă. 
Recunoșteam strângerea secretă de mână. Ne vedeam unele pe 
altele ca surori de luptă. 

Bineînţeles, să nu uităm de băieţii buni: cei care râdeau la 
glumele noastre și ne cereau sfaturi pentru rapoarte, care nu 
considerau maternitatea un handicap, care aveau soţii cu slujbe 
cu ore lungi, care își făceau partea lor de muncă în casă, care 
erau fericiți în căsnicie sau homosexuali. Nu începeau ședințele 
plângându-se de reecranizările cu distribuţie feminină sau 
cerându-ne să răspundem la un singur telefon în timpul 
concediilor de maternitate. Dar chiar și cei buni - mai ales cei 
buni? - se prefăceau că nu observă granițele: câtă stimă 
câștigau în plus la telefon pentru că aveau voce masculină. Sau 
cum înălţimea, statura și barba de dimineaţă dădeau ideilor lor 
o autoritate pe care ale noastre nu le aveau niciodată. Dacă li se 
atrăgea atenţia asupra lor, cei buni ar fi ignorat asemenea 
observaţii cu o stânjeneală umilă și ne-ar fi spus că eram mult 
mai deștepte și mai bune decât ei. Erau colegii noștri și unii ne 
erau chiar prieteni. 

Însă aceste graniţe existau. Și nu doar în mintea noastră. 
Oricât de bine ne prefăceam că ne plac glumele porcoase, oricât 
de convingător dovedeam că ne simțeam în largul nostru 
confruntându-i fără să fie o confruntare, oricât de bine îi imitam 
pe colegii noștri bărbaţi, exista deseori în jocul nostru de-a 
competența și de-a apartenența ceva ce bărbații nu prea 
credeau. Li se părea că văd direct prin noi. Credeau că ne 
cunosc. Credeau că ne pot anticipa. Mai ales pe cineva ca 
Grace, a cărei inimă părea deseori întipărită clar pe faţa ei. 


VP -58 


Grace nu-și amintea ultima dată când spusese o minciună. O 
minciună adevărată, de bună credinţă. Până acum. 

— Lucrez târziu, Liam, stau toată noaptea, îmi pare rău! Este 
lapte de sân în frigider, spusese Grace. 

Desigur, soţul ei fusese nemulțumit cât se cuvine în numele 
ei. Cum puteau să se aștepte la așa ceva de la ea? Era complet 
nerezonabil. Nu le explicase că abia devenise mamă? 

Oamenii îi aminteau mereu lui Grace că abia devenise mamă. 

În urmă cu trei săptămâni, când îi mărturisise lui Liam că nu, 
de fapt, nu credea că se mai putea trezi să o hrănească pe 
Emma Kate, că prefera să o asculte plângând, el o strânsese de 
umăr și spusese: „Ești obosită. E normal să te simţi așa”. Și ea 
se gândise, la fel ca noi toate: cât de convenabil e să ai mereu 
un bărbat aproape căruia să-i explici sentimentele noastre 
plictisitoare! El a sărutat-o pe tâmplă și i-a spus că era o 
mămică grozavă. 

Apoi ea și Liam o duseseră pe Emma Kate la controlul de 
patru luni - cu câteva săptămâni întârziere -, iar doctorul 
Tanaka îi dăduse lui Liam o broșură obișnuită, lucioasă, cu 
semnele de avertizare ale depresiei postnatale: tristețe 
prelungită, neajutorare, episoade inexplicabile de plâns. O 
creștere sau descreștere a apetitului. Imposibilitatea de a dormi 
în ciuda oboselii. Grija că mama îi va face rău copilului, ei înseși 
sau altora. Totul era foarte interesant, și-a spus Grace. Foarte 
informativ. Dar... nu Grace. 

— Faci maternitatea să pară ușoară! Fiica ta e pe drumul cel 
bun, spusese doctorul. 

Și asta a fost tot. Totul era așa cum trebuia să fie, pentru că, 
dacă nu era, cu siguranţă doctorul Tanaka ar fi remarcat. Era cel 
mai bun pediatru din Dallas. Se asigurase în privinţa asta. 

Ideea îi venise în urmă cu o săptămână, când Liam întrebase 
în treacăt când aveau să înceapă să se gândească la încă un 
copil. Grace nu mai era tinerică, spusese el, deși folosise niște 
cuvinte mai drăguțe, pentru că, desigur, Liam era un om bun. Pe 
tot parcursul sarcinii ei, fusese delicat și o asigurase cât de 
frumoasă era. Fusese bărbatul ce abia aștepta să devină tată 
care ieșea la zece seara și se întorcea cu milkshake de parcă 
purta o medalie de onoare pentru eforturile lui. Acele drumuri 
după mâncare în toiul nopţii însemnau că și lui Liam îi crescuse 
burta în cele aproape zece luni cât fusese gravidă cu Emma 


VP -59 


Kate, iar pentru un adept al CrossFit cum era el, lui Grace i s-a 
părut că era cel mai frumos lucru pe care îl făcuse vreodată 
pentru ea. 

Dar discuţia despre al doilea copil o speria. Nu mai făcuseră 
sex de la nașterea Emmei Kate. Doctorul îi dăduse undă verde 
pentru „activitate sexuală” în urmă cu câteva săptămâni, dar 
nu-i spusese încă lui Liam. Poate era mai mincinoasă decât 
credea. 

Grace a realizat că pur și simplu nu exista diagnostic clinic 
pentru egoism. Și, dat fiind că asta părea să fie boala ei, a 
hotărât să se ducă naibii să se trateze. 


Camera de hotel avea preţul exorbitant de șase sute cincizeci 
de dolari pe noapte. Acum câteva zile, luase una dintre ofertele 
de cărţi de credit din cutia poștală, una marcată cu 
„Preaprobată” cu litere enervante. O completase în timpul unei 
pauze de pompat lapte la birou, apoi își strecurase cardul în 
portofel. In acel moment de trădare uriașă, copilul ei se trezise 
de șase ori în noaptea precedentă, iar în noaptea dinainte, de 
șapte ori. A citit într-un articol din Post că privarea de somn, nu 
tortura cu apă, era cea care îi determina până la urmă pe 
membrii Al Qaeda să vorbească. Promisiunea unui pui de somn. 
Ințelegea. A cedat. Copilul ei o terminase. 

Creierul ei părea de bumbac și o durea cumplit capul. Fusese 
atât de epuizată, încât îi era greață, iar conţinutul micului dejun 
mâncat pe jumătate înota în stomacul ei. Cafeaua îi dăduse doar 
un fior inconfortabil pe sub învelișul gros și lăptos al oboselii. 
Acum tânjea după somn mai mult decât tânjise vreodată după 
brioșe. 

Era un hotel superb, cu o piscină cu margini ascunse, un 
restaurant cu bucătari celebri și șampanie gratuită în hol. Nu 
văzuse rostul în a face ceva pe jumătate. Dacă Grace Stanton 
mergea în iad, nu avea să fie din cauza unei nopţi la Holiday Inn. 

Seara trecută, Grace călca în papucii pufoși de hotel și se 
gândea: deci așa încep oamenii o aventură. La început, își 
promisese că avea să fie doar o aventură de-o noapte. Dar până 
să deschidă sticla de vin chardonnay (nici aici nu se zgârcise, 
sărind direct la secțiunea din meniul de serviciu în cameră de 
75$), era hotărâtă să continue această aventură sordidă cu ea 
însăși. 


VP - 60 


O să-mi părăsesc soțul pentru tine, îi spusese căzii cu 
aromaterapie. O să fugim în lume împreună. Suntem suflete- 
pereche. E doar o problemă cu faptul că sânii mei îmi tin copilul 
în viață, dă-mi doar vreo două luni să rezolv lucrurile. O să vezi. 
Promit! Te iubesc! 

În dimineața asta, s-a trezit cu soarele pe după marginile 
draperiile închise la culoare. Și-a tras cearșafurile până la nas. 
Erau albe ca din magazin și miroseau a parfum franțuzesc 
scump. Un fior de satisfacţie i-a cuprins degetele de la picioare 
când s-a gândit cât de mult trebuie să-i fi simţit lipsa Liam în 
timp ce schimba scutece și îi dădea biberonul copilului la două, 
trei și jumătate și cinci dimineața. 

În cele din urmă, s-a ridicat și a comandat micul dejun în 
cameră - un croasant cu unt și gem de caise și un cappuccino. O 
dureau sânii. Noduli mici se formaseră în ţesut. A apăsat ușor pe 
ei și a tresărit. 

Avea să întârzie la serviciu, foarte mult. Să ardă din temelii, 
se gândise seara trecută când nu pusese alarma. Dar când s-a 
dat jos din pat se simţea mai puţin rebelă. Și când s-a îmbrăcat, 
cu cămașa neagră curată și perlele, a simţit o întunecime nouă 
răspândindu-se în stomacul ei ca uleiul. 

Grace a încercat să și-o imagineze pe Emma Kate. 

Ochii copilului ei încă i se păreau stranii. Două bile de sticlă 
închise într-un cap ridat de extraterestru. Holbându-se 
permanent, așteptând mereu dragostea la care ar fi trebuit să 
aibă dreptul. O așteptare rezonabilă, a recunoscut Grace, pentru 
un copil care se născuse într-o familie stabilă cu o mamă 
sănătoasă între treizeci și patruzeci de ani. Nu era ca și cum 
Emma Kate fusese o surpriză. Grace respecta calendarul cu 
meticulozitate. Chiar și faptul că avuseseră o fată fusese 
prestabilit. Liam răsese de ea, dar Grace învățase toate 
șmecheriile: se dedicase unei cantităţi nefirești de Crystal Light 
și iaurt înainte de acele zile fertile. lar Sloane, care o avea pe 
Abigail, bineînţeles, o sfătuise să aibă orgasm după Liam, lucru 
pentru care trebuiseră să muncească. După ecografie, când 
doctorul i-a dat un plic lui Grace, știa deja că avea să fie fată. ȘI 
Liam visase la o fetiță și chiar lăcrimase când îi dăduse vestea. 
lar când Grace strecurase plicul pe biroul lui Sloane să îl vadă ea 
și Ardie, ţipaseră, la propriu. Ei bine, cel puţin Sloane ţipase. Au 
făcut imediat planuri să crească fetele împreună, să o 


VP-61 


folosească pe Abigail ca babysitter și ca Michael și Emma Kate 
să se căsătorească într-o zi. Totul fusese absolut minunat. Exact 
așa cum plănuise dintotdeauna. 

Avea toate astea și totuși uneori voia să se holbeze și ea la 
Emma Kate și să o avertizeze: nu te lăsa dusă de val. In ciuda 
tuturor semnelor, Emma Kate cu siguranţă nu trăsese lozul 
câștigător în privinţa părinţilor. 

Dacă era vreo consolare, nimic nu fusese exact așa cum i se 
prezentase lui Grace. În facultate, fusese trezorierul asociaţiei 
TriDelt din campus și, de atunci, ratase conexiunea firească cu 
un grup mare de femei. Când a născut-o pe Emma Kate, a plâns 
fericită alături de Liam și în secret s-a bucurat. În sfârșit, fusese 
primită în cea mai mare și mai importantă asociaţie dintre toate: 
maternitatea. Își imagina cursurile de exerciţii cu căruciorul și 
yoga pentru Mămica&Eu. Vânătoarea ouălor de Paște în aprilie. 
O cămașă superbă de botez și Grace stând în faţa bisericii, 
ținând capul cu bonetă al copilului. Familia perfectă. 

Însă Grace se simţea separată, izolată de practic, toate 
celelalte mame. Se uita la mamele fericite și iubitoare din 
biserică, ţinând mâinile copiilor adorabili, ale fetițelor dulci în 
ciorapi lungi și pantofi de piele întoarsă și încerca să-și dea 
seama ce naiba îi scăpa. 

Ce anume merita atât de mult? Pentru că, din punctul ei de 
vedere, nu se putea obișnui cu sânii mari și lăsaţi, cu burta 
durdulie, cu incontinenţă urinară, cu cearcănele, cu mastita 
ocazională și cu sfârcurile crăpate. Cu tot cu faptul că acum îi 
luă două ore să iasă din casă cu copilul după ea și trebuia să 
asculte urletele ei de câte ori fugea la duș și nu mai era primită 
în restaurante cu fețe de masă. Copilul era slăbuţ și plin de 
eczeme; avea un lichid tulbure la colțurile gurii și abia dacă 
zâmbea vreodată. Voia să simtă legătura aceea, dar cel mai 
aproape fusese prima dată când Emma Kate o prinsese de 
deget și nu durase decât atât. Grace se simțea ca o idioată 
crezând că în matematica aceea exista vreo magie. O alchimie 
care să facă toate acestea, așa cum îi spusese toată lumea, să 
merite. 

Dacă Grace simţea o legătură cu orice mamă de la nașterea 
Emmei Kate încoace a fost cu cele care intrau cu mașinile în lac. 


VP - 62 


Grace avea doar o plasă de pânză plină cu hainele de ieri, 
trusa de machiaj, obiectele de toaletă și pompa manuală. A 
aruncat o ultimă privire patului pufos, prosoapelor curate și 
împăturite și sortimentelor de cafea Lavazza, temându-se de 
întoarcerea în propria casă unde scutecele murdare blocau coșul 
de gunoi și saliva păta pernuțele decorative. 

La capătul coridorului, a apăsat pe butonul de la lift, a intrat în 
carcasa de sticlă mobilă și a tresărit când a recunoscut-o pe 
cealaltă femeie din lift. 

— Katherine? 

Grace simţea o umbră de încântare, ca și cum se întâlnise cu 
o cunoștință într-un aeroport în Target sau o vacanţă într-un loc 
îndepărtat. O juxtapunere amuzantă de vieţi. 

Katherine stătea cu spatele lipit de sticlă, părând rigidă. O 
scânteie de recunoaștere a strălucit în ochii ei. 

— Bună! a zis ea. 

— Grace, a completat ea spaţiul gol în locul ei. Îmi pare rău, 
sunt sigură că ai cunoscut o mie de oameni în ultimele zile. 

— O, nu, nu eram... 

Katherine a încheiat propoziţia dând din mână. Pielea ei era 
proaspătă ca o reclamă la apă demachiantă, părul îi era 
pieptănat frumos într-o parte. Purta doar cercei Bobbiţe, ceea ce 
părea îndrăzneţ de simplu și editorial într-o mare de bijuterii 
Kendra Scott ce se legănau, la modă în perioada aceea printre 
femeile din Dallas. 

Liftul a scos un bip când a ajuns la nivelul holului. Un șuvoi 
calm și clipocitor de apă curgea de pe propteaua de marmură 
într-o piscină ce sclipea albastră, cu crapi koi înăuntru. Holul 
mirosea ca un cazino de lux din Vegas, cu aerul reciclat și 
aroma prelucrată. 

— Ce faci aici? a întrebat Katherine. 

Grace s-a gândit să mai spună o minciună, dar nu-i venea 
nimic în minte. 

— Aveam nevoie de o noapte de pauză, a recunoscut ea. Am 
un copil care a declarat război somnului. 

Câteva nopţi nedormite înapoi acasă cu Emma Kate și Grace 
știa că se va pierde din nou în mocirla epuizării, încercând să 
supravieţuiască zilelor. 

Colţurile gurii lui Katherine s-au întors în sus. 

— Care e arma ei preferată? 


VP - 63 


— Plămâni de oţel. E evidentă, dar nemilos de eficientă. 

Grace s-a oprit înaintea ușilor glisante de sticlă ce duceau 
către valet și orașul dincolo de ele. Afară, soarele strălucea cu 
putere. 

— Uneori, pur și simplu nu mă descurc cu ea. E ca și cum... 
Grace s-a cutremurat. 

— O urăști? 

— Par îngrozitoare. 

Și se simţea la fel - o mamă absolut îngrozitoare -, dar 
probabil că nu se simţea suficient de îngrozitoare și asta o făcea 
să se simtă și mai rău, nu atât de rău pe cât ar fi trebuit. Avea 
impresia că, dacă nu-i plăcea să fie mamă - și aproape că putea 
să recunoască asta față de ea însăși -, măcar putea excela la 
cât de rău se simţea din cauza asta. Putea să concureze la 
Olimpiada de Vinovăţie. Poate chiar să câștige o medalie. Dar, în 
realitate, era de obicei prea obosită să încerce măcar. 

— Nu i-am spus soţului meu, a adăugat ea smerită. 

Katherine părea impresionată. 

— Că nu te duci acasă? 

Grace și-a lipit mâna de obraz, în parte rușinată, în parte nu. 

— Nu, i-am spus asta. Dar... 

l-a făcut cu ochiul. 

— Poate i-am spus că stau toată noaptea la birou. 

Ceea ce era atât de departe de adevăr, încât era aproape 
comic. De când revenise la lucru, simţea că Sloane și Ardie o 
tratau cu mănuși, o scuteau de sarcini urgente sau interesante, 
de parcă era disperată să se întoarcă acasă la bebelușul ei. 
Bebelușul ei nepreţuit, străin. 

— Ah! a dat Katherine aprobator din cap, răsucind gura 
năstrușnic. O să-ţi păstrez secretul! 

Grace a simţit o atingere jalnică la coarda ei sensibilă și s-a 
bucurat de gustul unui secret care, atunci când era împărtășit, 
din experiența ei, aproape întotdeauna prevestea o nouă 
prietenie. 

— Dar tu? a întrebat Grace. 

— Apartamentul în care mă mut nu e gata încă. E o clădire 
nouă. Am o prietenă care m-a adus. Stau aici până mă pot muta. 

— La Prescott? Șic! 

— Da. Este. Dar m-au pus într-o cameră sus de tot. 


VP - 64 


A înclinat bărbia. Centrul hotelului Prescott era un hău căscat 
care se ridica până la tavanul cu luminator. 

— Mi-e frică de înălțime! Lifturile acelea de sticlă? Parcă aș 
plonja spre moarte. 

— Vrei să facem schimb de locuri? a întrebat-o Grace. lau 
bucuroasă camera ta de hotel și tu poţi să stai cu soţul meu în 
timp ce încerci să negociezi un tratat între fiica mea și ora de 
culcare. Sloane mi-a spus că ești expertă la asta. 

Grace spera să nu dea impresia că se străduia prea mult. 
Complimentele pot fi dificile la începutul unei relații și cu 
prietenia era la fel. 

— La negocieri, poate, a răspuns Katherine. Cu copiii, în mod 
clar, nu. Eu și copiii nu ne înțelegem, de fapt. 

Grace a privit din nou, absentă, spre locul unde lumea reală o 
aștepta. Simţea deja tensiunea aceea formându-se în piept. 

— Ei bine, a spus ea după o pauză scurtă. Probabil ar trebui 
să mergem. Poate că Sloane a raportat deja că lipsesc. Incă vreo 
câteva minute și o să anunţe Garda Naţională. 

Katherine a băgat mâna în poșetă și a scos un tichet roz de 
parcare. 

— Nu se poate așa ceva! a spus ea. Ti-ar distruge acoperirea! 

— Acoperirea? 

Grace a răsucit încuietoarea colierului, așezând-o în dreptul 
osului de la ceafă. 

— Cu soţul tău? 

Katherine a strâmbat din nas ca un iepure. Era, în mod sigur, 
o expresie drăguță pentru o femeie de treizeci de ani. 

— l-ai spus că ești la serviciu. 

Grace și-a dat o palmă peste frunte. 

— Doamne, ai dreptate! 

Acum se simţea o nuanţă de veselie în vocile lor. Grace a 
simţit o mică scânteie. Ca și cum cablul ei ajunsese în sfârșit la 
o priză ce fusese prea departe. Abia aștepta deja să o invite pe 
Katherine la un pahar de vin sau să meargă la cumpărături în 
Highland Park Village. De aceea fusese mereu o fată tipică - la 
asta se pricepea. l-a dat prin gând, într-un moment de luciditate, 
că poate ceea ce căuta nu era, de fapt, să creeze o conexiune 
cu alte mame. 

Katherine a ieșit către standul valeţilor. Briza era neobișnuit 
de caldă pentru luna februarie. Mirosul de unsoare prevestea 


VP - 65 


prânzurile cu clienţii, care aveau loc mereu la o oră civilizată de 
dimineaţă, unsprezece și jumătate. Un Jaguar gri-metalizat 
aștepta la ralanti în dreptul porții. O reclamă nerostită pentru 
hotel. 

In timp ce doi tineri o luau la fugă spre parcare, Katherine și-a 
încrucișat brațele pe piept și a privit spre stradă. 

— Ești la Truviv de multă vreme? 

Grace căuta absentă cheile de la mașină înainte să-și dea 
seama că erau la valet. 

— De șase ani. 

— Așadar, toţi sunt mereu atât de drăguți? 

Grace a pufnit în râs. 

— Da, în cea mai mare parte. E un grup de treabă. 

Sudiștii aproape se luau la întrecere care era mai de treabă, 
iar Grace și familia ei erau consideraţi pe treapta cea mai de 
sus. 

— Nu era la fel la fostul tău loc de muncă? 

Katherine a părut o clipă de parcă nu știa cum să răspundă la 
întrebare. 

— Nu e asta, de fapt. Doar căutam un nou început. 

A dat să spună altceva, însă valetul a oprit mașina lui Grace în 
faţa lor cu un scârțâit. Ambele femei au tresărit, iar Grace a 
întins braţul protector în fața pieptului lui Katherine. 

— Scuze! 

Grace s-a îmbujorat la față. Reacţia fusese, în mod evident, 
cea a unei mame la volan și reușise să o trateze pe Katherine - 
Katherine care făcuse Dreptul la Harvard - ca pe un copil 
incapabil să se uite în ambele direcţii înainte să traverseze. 

— E în regulă, a răspuns Katherine, netezindu-și rochia. Dacă 
ai fi fost un coleg de la fostul meu loc de muncă, m-ai fi împins. 

lar Grace a râs pentru că ideea era ridicolă. Desigur. 


VP - 66 


CITAȚIE 
21 ianuarie 


Dra Katherine Bell 
Strada Windsor nr. 2337 
Boston, MA 02101 


Dra Bell: 


Angajarea dumneavoastră la Frost Klein&Roget („Frost Klein”) 
se va încheia oficial începând de astăzi. 

Vă informăm prin prezenta că aţi fost concediată cu un motiv 
întemeiat. 

Nu veţi primi banii pentru restul de concediu plătit pe care l- 
ați acumulat. Asigurările de sănătate vor rămâne în vigoare timp 
de 0 zile. 

Vă rog să revedeţi acordul de confidenţialitate pe care l-ați 
semnat la angajare. Potrivit acelui acord, nu aveţi voie să 
divulgaţi secrete ale firmei, practici sau metode de operare. 
Frost Klein are dreptul de a vă acţiona în judecată dacă se 
dovedește că aţi discutat despre secrete comerciale în timpul 
sau după perioada de angajare. 


Cu stimă, 


Alan Ziegler 
Partener executiv 
Frost Klein&Roget 


VP - 67 


23 martie 


Nicio zi productivă nu începea cu o întâlnire de dimineaţă în 
afara biroului. Sloane știa asta. Se împăcase cu ideea. Sau, cel 
puţin, așa credea înainte să înceapă să urmărească e-mailurile 
necitite adunându-se în căsuţa poștală, reproducându-se ca 
musculițele. Faptul că ziua ei avea să fie distrusă era deja 
evident și nici măcar nu era încă unsprezece dimineața. Probabil 
era un fel de record. 

Din locul unde se afla, biroul de la școală mirosea a brânză. 
Scaunele erau prea mici și prea pătrate și era imposibil să nu ai 
senzația că firimiturile pândeau în mochetă. O tejghea cu 
linoleum separa zona de așteptare de personalul biroului, care 
erau foarte ocupați să capseze hârtii și să ignore telefoanele 
care sunau. Sloane stătea cu poșeta strivită în poală, simţindu- 
se deja mustrată. 

— Ține minte, Abigail! i-a spus fiicei ei care tasta pe telefonul 
mobil. Nu trebuie să spui nimic. Dacă ai o întrebare, mi-o 
șoptești mie sau doamnei Ardie. 

Avea să fie prima întâlnire cu Abigail de față și, deși era un 
lucru care să-i ocupe timpul lui Sloane, era altceva când trebuia 
să ocupe și timpul fiicei ei. 

Abigail s-a uitat pe după mama ei la Ardie. 

— Mama spune că pot să-ţi spun orice și nu poţi să spui 
nimănui, nici măcar ei, pentru că ești avocata mea. 

— N-am spus tocmai asta. 

Abigail era o fată de zece ani cu o înfățișare absolut normală: 
dinţii strâmbi, buze roz ca acadeaua și niște pistrui pe nas care, 
după cum bănuia Sloane din experienţă, aveau să dispară în 
timpul facultăţii. Lovea cu încălţările cu o energie nestăpânită. 
Erau noii teniși Converse, incredibil de scumpi pentru niște 
încălțări sport pentru un copil de zece ani, și ar fi putut la fel de 
bine să fie incluși pe lista cu rechizite obligatorii la școală, lângă 
„caietul de compuneri” și „termosul Lily Pulitzer”. Când o 
apucau pandaliile, Sloane îi jura lui Derek că aveau să fugă din 


VP - 68 


Park Cities și să se refugieze la ţară. Dar mai era și problema 
ipotecii - obţinută, mulţumită lui Sloane, la o valoare 
competitivă - și slujba ei, abonamentul de telefonie pentru trei 
celulare, ratele la mașină și, pe de altă parte, lui Derek și Sloane 
le plăcea cu adevărat păstrăvul curcubeu de la Fearing's, așa că 
bănuia că tenișii Converse nu erau așa o mare scofală, de fapt. 

— Exact așa e, Abigail. 

Ardie o ignora pe Sloane. 

— Sunt sigură că ne putem gândi la multe secrete pe care să 
ni le spunem. 

— Așa cum mama și tata au secrete pe care nu mi le pot 
spune! 

Pantofii lui Abigail loveau și mai tare. 

— Numai că noi vom fi cele care nu pot să spună. 

Ardie a zâmbit și s-a lăsat pe spate. 

— Cred că trebuie să mai discutăm despre ele. Par 
interesante. 

— Numai dacă te interesează unde ascund mama și tata 
votca. 

Sloane a scos un ruj din poșetă și l-a aplicat fără să folosească 
o oglindă. 

— Cum arăt? 

S-a întors spre Ardie și a țuguiat buzele. Recent, Sloane 
observa că trebuia să-și păstreze rujul proaspăt, altfel culoarea 
pătrundea în ridurile minuscule ce începeau să se formeze în 
jurul buzelor. 

Ardie, care nu se machia aproape deloc și nici nu-și vopsea 
firele albe, i-a arătat cea mai bună expresie neimpresionată a ei. 
Marcă înregistrată. 

— Îţi dai seama că ești în școala fiicei tale, nu? Cred că 
judecătoarea Judy și-a luat liber azi. 

Sloane a înclinat capul. 

— De obicei, nu tolerez această atitudine din partea altor 
avocați, să știi. 

Glumea, dar nu era convingătoare. Povestea asta cu Abigail 
era o problemă serioasă și Sloane o lua în serios. Foarte serios. 

La prima lor întâlnire cu directorul, aflaseră că Abigail nu era 
singura care primea aceste mesaje. Se părea că fetele din clasa 
ei experimentau cu cuvinte noi. Era o consolare măruntă pentru 
Sloane. Alte fete poate că erau capabile să gestioneze acest tip 


VP - 69 


de cruzime din curtea școlii din secolul XXI, dar Abigail a ei cea 
sensibilă? „Sindromul craniului din coajă de ou”, cum îi spusese 
profesorul ei de prejudicii la facultatea de Drept. Ideea era că, 
dacă loveai o persoană și îi spărgeai capul, nu conta dacă 
aceeași lovitură nu ar fi crăpat capul altor oameni. Fragilitatea 
neașteptată a persoanei rănite nu era o apărare validă faţă de 
gravitatea oricărei răni provocate acestora. Abigail avea craniu 
din coajă de ou. 

Astăzi era urmarea și, când Derek a aflat că nu putea fi acolo 
- un conflict cu testele naţionale din gimnaziu -, a sugerat 
soluția perfectă: „Adu-o pe Ardie!” Ardie era cu mult mai sigură 
decât Sloane, era și ea de acord. De exemplu, cum Ardie folosea 
parfumul unei femei mult mai bătrâne, de mirodenii și trandafiri 
uscați, în timp ce Sloane avea o stânjeneală vagă ce lăsa uneori 
impresia  neintenţionată de  frivolitate, până la alegerea 
parfumului la întâmplare, folosind mostre pe care le schimba în 
fiecare zi a săptămânii. 

Ușa din stânga lor s-a deschis. 

— Sloane Glover? Directorul vă poate primi. 

Sloane s-a ridicat atât de repede, încât a ametit. 

— Ușurel! a murmurat Ardie lângă ea. 

Sloane a făcut un pas, reglându-și respiraţia și toate trei au 
intrat în șir într-un birou mic și cenușiu cu vedere la locul de 
joacă. 

Sloane a vorbit prima. Aproape întotdeauna făcea asta. 

— Domnule director Clark, a spus ea, dumneaei e avocata 
noastră, Ardie Valdez. 

Directorul Clark s-a ridicat, și-a potrivit cămașa și a întins o 
mână spre Ardie. Era negru și înalt, cu chelie, dar cu fire albe ici 
și colo în barba tunsă scurt. Sloane s-a trezit uitându-se în mod 
inexplicabil la inelarul său: neocupat. Ar fi o pereche atât de 
drăguță pentru Ardie! Dacă Sloane n-ar fi fost furioasă pe el și 
nu ameninţa cu un proces, bineînţeles. 

— Sunt sigur că prezența ei nu e necesară, a zis Clark. Este 
doar o ocazie să ne întâlnim și să discutăm despre progresul lui 
Abigail. 

S-au uitat toți la Abigail, care stătea cu gleznele încrucișate 
sub scaun. Părea neliniștită și stânjenită, ca o pisică scufundată 
în apă. 

Ardie și-a tras un scaun. 


VP - 70 


— Și despre progresul școlii. Nu putem uita de partea asta. 

Sloane zâmbea. Punct pentru Ardie încă de la începutul 
meciului. Nu că Sloane era competitivă. 

— Corect! 

Bărbatul și-a dres glasul și s-a uitat la un teanc de documente 
de pe biroul lui. Sloane însăși folosea uneori aceeași tactică de a 
trage de timp. Vită-te în jos, răsfoiește, răsfoiește și, ah, iată-ne, 
suntem în sfârșit gata să începem! 

— Atunci, o să încep eu! a continuat el. Școala a trimis de 
curând niște broșuri atât pentru părinţi, cât și pentru elevi, ca să 
discutăm parametrii privind comportamentul adecvat al elevilor 
pe platformele sociale. Părinţii sunt rugaţi să monitorizeze 
conturile și să păstreze parolele. 

Un blocnotes apăruse în poala lui Ardie. 

— Și aplicarea? 

Directorul a dat din cap ca și cum urma să ajungă și acolo. 

— Pentru elevii mai mari, comportamentul neadecvat pe 
platformele sociale va rezulta în suspendarea privilegiilor de 
activitate socială, precum balurile și jocurile de baschet. 

— Dar Abigail nu este una dintre elevii mai mari, a intervenit 
Sloane. Este în clasa a patra. Nu are conturi pe platforme 
sociale. 

— Am cont pe YouTube, a adăugat Abigail, înclinând capul în 
mod hotărât și matur către directorul Clark. 

— Asta e altceva, scumpo, a zis Sloane automat. 

Apoi s-a trezit gândindu-se: Este? Trebuia să verifice contul lui 
Abigail. Să vadă la ce se uitase. Își dorea ca și ea să-și fi adus un 
blocnotes. Fusese o neglijență din partea ei. 

Directorul Clark o ignora pe Abigail. 

— Da. Înţeleg asta. În acest scop, v-aţi gândit să schimbaţi 
numărul de telefon al lui Abigail? 

Sloane a pufnit cu dispreţ. 

— Acesta e răspunsul dumneavoastră? De ce să fie 
responsabilitatea ei? A noastră? Ce se întâmplă când copiii obțin 
numărul ei nou? Nici n-ar trebui să aibă telefoane. 

— Acolo e vorba despre o măsură de siguranță. Părinţii din 
ziua de azi se simt mai în siguranţă când copiii lor au telefoane 
la ei. 

Sloane nu credea că ar deranja-o dacă unul dintre derbedeii 
aceia era răpit o dată sau de două ori. 


VP -71 


În spatele directorului Clark, copiii alergau cu pachetele de 
prânz și termosurile din aluminiu și se urcau pe barele de 
cățărat. 

— S-a întâmplat ceva nou, Abigail? a întrebat el. 

Abigail și-a vârât mâinile sub coapse, legănându-se în faţă și 
în spate. 

— Nu știu. Poate, a spus ea, cu vocea topită și inocentă. Nişte 
băieți. Mi-au spus să mă duc în spatele sălii de sport să le iau 
încălțările. M-am dus, dar nu erau încălțări acolo. 

Fata a ridicat din umeri. Avea ochii mari și albaștri. 

— M-am întors și toți râdeau de mine. N-am înţeles gluma. Am 
strigat la ei să plece cu cea mai tare voce, cum m-a învăţat 
mama. Pe urmă, au spus că sunt nebună. 

Sloane a închis ochii și a înghiţit în sec. Uneori, când ea și 
Abigail ieșeau împreună de la un cinematograf sau de la Target 
și parcarea era aproape goală, o punea pe Abigail să exerseze 
țipatul. Derek credea că exerciţiul avea doar să o sperie. Dar ce 
știa el? Derek nu fusese niciodată fată. Sloane da și, dacă fiica 
lor era vreodată în pericol, Abigail știa exact ce să facă: să strige 
cu toată puterea. 

Și acum iată unde ajunseseră. 

— Nu înţeleg, a zis Sloane. Încălţări? De ce râd copiii de fiica 
mea din cauza încălțărilor? 

Directorul Clark părea să ascundă - ce? - un zâmbet în 
spatele pumnilor încleștați, cu coatele sprijinite nonșalant pe 
birou. 

— E ceva amuzant aici, domnule director? Ce ne scapă? 

Ardie s-a așezat pe marginea scaunului cu pixul pregătit. 

El și-a desfăcut degetele și a ridicat din umeri. 

— Copii! a răspuns el. E caraghios, sincer! 

Se uita de la Ardie la Sloane. Femeile așteptau. 

— Mie și lui Sloane ne plac lucrurile caraghioase. 

Clark s-a scărpinat la ceafă. 

— Nu trebuie să aibă vreo noimă. E o chestie pe care au tot 
făcut-o băieţii. E ca flirtul. Înseamnă că te consideră drăguță. E 
un ritual al lor, cred că așa i-am putea spune. Roagă o fată pe 
care o consideră frumoasă să se ducă în spatele sălii de sport și 
pe urmă, ei bine, nu se întâmplă nimic. Sunt copii. 

Directorul a strâns din buze și a ridicat din sprâncene spre 
Abigail. 


VP- 72 


— lertaţi-mă, ce-aţi spus? a zis Sloane. 

Simţea că iar clipește în felul acela exagerat pe care Derek îl 
detesta. Dar nu făcea așa decât atunci când avea dreptate. Și 
când persoana cu care vorbea se înșela amarnic. 

— Imi spuneţi că fiica mea a fost subiectul unei batjocuri? 

Privirea lui Ardie se înăsprise, devenind totodată curioasă și 
acuzatoare. (Pentru că știam logica asta: întotdeauna trebuia să 
fim recunoscătoare când cineva credea că suntem frumoase.) 

Privirile li s-au încrucișat - a lui Sloane și a lui Ardie. Ceea ce 
îți aducea în plus peste un deceniu de muncă în echipă era 
același detector de minciuni. Mișcarea lui Ardie a fost foarte 
subtilă. O sclipire aproape imperceptibilă în ochi, urmată de cea 
mai mică înclinare a capului, Cu siguranță n-am de gând să te 
opresc, asta spunea. 

— Să o umilească, i-a spus Sloane directorului Clark. Asta e un 
compliment? Doar de amuzament, bănuiesc. 

— Mami! 

Abigail se foia pe scaun. 

— Inţeleg la ce vă gândiţi. Dar vă asigur că e inofensiv. 

— Ah! Vai! Mă asigurati? 

Sloane s-a albit la faţă de furie. 

Ardie era calmă lângă ea. S-a aplecat în faţă. 

— Cred că o parte din lucrurile la care reacționează clienţii 
mei este faptul că acești băieţi au făcut-o intenţionat de rușine 
pe Abigail. Apoi i-au spus că e nebună. Știţi de ce este asta o 
problemă, domnule director? 

N-a așteptat un răspuns. 

— E o problemă pentru că atunci când le permiteti băieţilor să 
numească o fetiță „nebună” cu atâta nonșalanță, ei bine, le 
oferă tuturor permisiunea să nu o creadă. A fost oricare dintre 
acești băieţi numit nebun pentru că a inventat povestea asta cu 
încălțările, mai ales? 

Umbra de zâmbet a directorului Clark a dispărut. 

Ardie a vorbit mai departe. 

— Eram convinsă. Ceea ce face ca totul să fie și mai 
problematic este că administraţia de aici pare să creadă că tot 
acest comportament - băieţii, fetele - e drăguţ. Când în realitate 
ceea ce pare să facă este să încurajeze acest comportament 
periculos. Nu e drăguţ, domnule director. lar clienta mea, aici de 


VP-73 


față, este îngrijorată pe bună dreptate pentru siguranţa și 
bunăstarea fiicei ei. 

— Înţeleg asta, a spus directorul Clark cu figura serioasă 
acum. 

Sloane a reușit să-și găsească vocea și poșeta în același 
moment. 

S-a ridicat în picioare. 

— Am fost de acord cu consiliul școlii ca să particip la aceste 
întâlniri sperând că se va face un progres real și nu va mai fi 
necesară acţionarea în justiţie. 

A întins mâna într-o parte și Abigail s-a ridicat de pe scaun și 
a prins-o de mână. 

— Dar această întâlnire a fost o risipă totală de timp. Să 
sperăm că pe următoarea o veţi lua mai mult în serios! 

Ca la un semn, Ardie, Abigail și Sloane au ieșit din biroul 
directorului Clark fără să privească în urmă. Sloane simţea cum 
îi pulsa vena de la tâmplă. 

— Mama! 

Abigail a tras-o de braţ când erau afară, în lumina ceţoasă a 
soarelui. 

— Ai țipat la domnul director! 

— N-am tipat la el! 

Erau acum pe trotuarul de beton al școlii primare care ducea 
spre parcarea pentru oaspeţi. Țipetele îndepărtate străpungeau 
aerul care mirosea a umiditate și a copii asudați. 

— Mi-am exprimat părerea. Există o diferenţă. 

Era posibil ca Sloane să fi fost aproape de a ţipa. Ceaţa 
siguranţei de sine putea fi un drog puternic. Avea să-i spună lui 
Derek că fusese foarte stoică și o lăsase pe Ardie să ducă greul. 
Ardie chiar fusese uimitoare, măcar atâta lucru nu putea fi 
contrazis. 

— Așadar... 

Sloane s-a întors spre Abigail și Ardie. 

— Te putem scoate la prânz? 

— De fapt... 

Ardie a mijit ochii din pricina luminii reflectate în pavaj. 

— ... O să iau un Uber înapoi spre birou. Trebuie să termin 
rapoartele acelea și iar e rândul meu să le iau. 

Deschidea deja aplicaţia pe telefon. 

Umerii lui Sloane s-au pleoștit. 


VP - 74 


— Bine, a cedat ea. Dar e împotriva voinței mele. Să se 
consemneze că am încercat să te plătesc cu cea mai bună masă 
între cinci și-a numărat bancnotele mototolite din portofel - 
cincisprezece dolari. 

A strâns-o pe Ardie în brațe. 

— Dar, dacă nu te superi, aș prefera să rămână între noi 
problema asta cu Abigail. E delicată, a spus ea cu o împunsătură 
ușoară de stres. 

Depunerea altui secret în contul prieteniei dintre ea și Ardie. 
Altă îmbinare între slujbele și viețile lor personale. O privea pe 
fiica ei cum studia o plantă din apropiere și culegea doi boboci 
mici dintre frunzele ei. Își iubea foarte mult fiica, dar își 
imaginase, în inima ei, că ar trebui să aibă mai mulți prieteni. 
Era un lucru îngrozitor la care să te gândești? Sloane era o 
mamă îngrozitoare? 

— Și, știi, politica firmei și toate alea ar putea deveni - faptul 
că ne reprezinţi, între ghilimele -, ei bine, puţin dificil. 

Strict vorbind, avocaţii de la Truviv nu trebuiau să reprezinte 
pe nimeni altcineva în afară de Truviv. Dacă voiau să fie 
cârcotași, era o încălcare a asigurării de malpraxis a companiei 
și, practic vorbind, putea ducea la o mulţime de probleme. Deși, 
bineînţeles, nu avea să fie așa. O regulă absurdă. Ca traversatul 
prin loc nepermis. 

— Înțelegi, nu-i așa? 

Ardie a strâns-o de umeri. 

— Rămâne între noi. 

A urmat un moment scurt în care Sloane s-a gândit că ar 
putea fi momentul să-i facă mărturisirea aceea mică de tot, dar 
telefonul lui Ardie a vibrat și mașina ei venea de după colț și, 
sincer vorbind, era o trădare mică de tot. Abia dacă merita 
menţionată. La urma urmei, nu era tocmai o problemă de 
siguranţă naţională. Această mică relaţie pe care o avea. Nu, 
Doamne, stai, nu era o aventură! Putea fi aventură dacă era 
platonică? Probabil că nu. Și nu era ca și cum Ardie și Sloane 
erau într-o relaţie monogamă, serioasă. Aveau alte prietene. 
Erau adulte. În orice caz, putea oricând să-i spună mai târziu. 
Sau, mai bine, să nu-i spună deloc. 


VP -75 


10. 


23 martie 


Rosalita a pus plicul adresat „Pentru doamna Valdez” pe 
tastatura lui Ardie. Se bucura că Ardie nu era la birou. Era mai 
simplu așa. 

Ardie își oferise serviciile Rosalitei pro bono. Pe atunci, 
Rosalita nu știuse ce anume însemna asta, de fapt, dar fiul ei, 
Salomon, a ajutat-o să caute pe Google și ceea ce însemna era 
„gratuit”. Rosalitei nu-i plăceau lucrurile gratuite. Sau, mai 
degrabă, nu avea încredere în ele. Chiar și o mostră gratuită de 
pui cu susan de la mall era o invitaţie să cumperi ceva de 
mâncare. Mostra gratuită era o momeală. lar Rosalita nu dorea 
să fie momită. Primul ei instinct fusese să refuze ajutorul lui 
Ardie. Ar fi făcut-o, dacă n-ar fi fost imaginea sâcâitoare a 
băiețelului ei, care nu-i dădea altă șansă decât să accepte. Așa 
că a strâns economiile din puţinii bani pe care îi câștiga la 
serviciu și a umplut plicul cu bancnote. 

Cea mai mare problemă fusese să-și dea seama cât anume 
trebuia să plătească. A căutat și acest lucru pe internet și taxa 
pe oră părea să fie de la scumpă la exorbitantă. Rosalita nu-și 
permitea niciuna din astea, așa că a adunat cât i s-a părut ei 
corect. Un teanc de bani mototoliți ascunși într-un plic. 
Neglijenţa de a abandona atâţia bani o frământa pe dinăuntru 
ca pe aluat. 

— Ce faci? 

Corpul Rosalitei a tresărit auzind vocea unui bărbat în spatele 
ei. S-a întors și l-a văzut acolo, bărbatul de la biroul din colț, cu 
șuvița albă de păr care-i cădea pe frunte. Rosalita a simţit cum 
pielea de pe braţe i se făcea de găină. 

— Nimic. 

Rosalita și-a împreunat mâinile și stătea ca la inspecţie, în 
timp ce ochii lui o măsurau din cap până în picioare. 

— Fac curat, s-a corectat ea. 

El nu intrase în birou, însă greutatea corpului său îi bloca 
ieșirea. Pulsul îi bubuia în timpan. l-ar fi putut spune adevărul, 


VP - 76 


dar, din principiu, nu era treaba lui. Sau poate era, dar, în orice 
caz, ea începuse deja minciuna și acum se blocase în ea. 

Se gândea la plicul din spatele ei și la cum ar arăta dacă 
studia mai de aproape ce se afla pe birou, cât de ridicol ar suna 
dacă ar spune că lăsa banii în loc să-i ia. Nu ar crede-o. 

— Nu ai produsele de curăţenie? 

El se scărpina după ureche, de parcă întrebarea nu însemna 
nimic pentru el când, în mod clar, însemna ceva, altfel n-ar mai 
fi întrebat. 

Rosalita s-a adunat, strângând mental garoul în jurul mâniei și 
umilinței care amenința să sângereze în vocea ei. Un bărbat a 
trecut pe coridor, aruncând o privire piezișă. Îi era cunoscută 
presupunerea binecunoscută că ea și restul personalului de 
curățenie abia așteptau să pună mâna îmbrăcată înmănușată în 
plastic pe pantofii de rezervă și brăţările gălăgioase pe care le 
lăsau oamenii pe sau sub birouri. Ultima ei parteneră la 
curățenie, Latisha, i-a spus despre un memoriu care circulase 
prin birourile de la etaj, încurajând pe toată lumea să-și încuie 
bunurile personale într-un loc sigur și să se delogheze de la 
calculatoare ca să prevină furtul. Reduceti tentatia ascunzându- 
vă bunurile aflate la vedere! 

Isuse Hristoase! Tentația! 

— Nu am nevoie de produse ca să golesc coșurile de gunoi. 
Cealaltă curăţenie se va face în tura de noapte. 

Se gândea să mai dea explicaţii, dar se îndoia că el putea să 
rămână atent atâta vreme. O dată sau de două ori în fiecare 
lună, Rosalita lucra o tură de zi, timp în care nu erau decât 
câteva persoane la lucru, păstrate doar ca să întreţină puţin 
curăţenia și să curețe toată cafeaua vărsată din ceașcă, ceea ce 
avea loc cel puţin o dată în fiecare dimineaţă. Nu-și dorea decât 
să pună capăt cât mai repede acestei interacțiuni. 

Ochii lui au trecut de la coșul de gunoi din colț la locul unde 
stătea Rosalita, direct în faţa biroului lui Ardie. Minţea și probabil 
că amândoi știau. Ea aștepta, ca un pistol cu cocoșul ridicat, să 
afle ce avea să se întâmple mai departe. O secundă. Două 
secunde. 

Dacă ar fi fost altcineva, el ar fi... 

— E totul în regulă? 

Ardie a apărut din spatele lui și Rosalita ar fi trebuit să fie 
ușurată că o vede. 


VP - 77 


— Totul e în regulă. 

El și-a trecut mâna peste obraji. 

— Doar verificam cum merg lucrurile. 

— În biroul meu? a întrebat Ardie cu ochii mari și inocenți. 

S-a strecurat pe lângă el, împingându-l cu  poșeta 
supradimensionată până când l-a forțat, din politeţe, să se dea 
la o parte. Pe faţa lui se vedea iritarea. Dar cedase terenul. 

El a rămas o clipă, apoi a ridicat palma deschisă către Rosalita 
și a spus: 

— O zi bună! apoi s-a îndepărtat. 

Ardie a închis ușa fără să mai discute despre problema asta 
cu Rosalita. 

— Despre ce-a fost vorba? a întrebat ea, aruncând geanta pe 
unul dintre scaunele pentru oaspeţi. 

Rosalita răsucea materialul galben și urât al tricoului polo 
între degete. Era aspru pe pielea ei. Coada de cal, groasă, îi 
cădea pe spate. 

— Nimic. 

Se simţea mică și lipsită de importanţă, ca un copil care îi 
privește pe adulţi muncind. 

— Nu părea să fie nimic. 

Ardie și-a trântit dosul pe un scaun cu rotile. 

— Scuze! Mă căutai? 

Dar acum, aflată de cealaltă parte a biroului, Ardie a văzut 
plicul care se odihnea pe tastatură. L-a ridicat în sus. 

— Ce-i asta? 

Rosalita nu a răspuns. 

Ardie și-a împreunat mâinile pe burtă. A răsuflat prelung în 
timp ce răsfoia cu degetul prin conţinutul plicului. Apoi, după ce 
a terminat, a bătut cu marginea plicului în palma deschisă și s-a 
uitat pe geam. 

Faptul că cele două femei chiar făcuseră cunoștință nu era 
atât de ciudat pe cât părea. Se întâmplase natural, de-a lungul 
multor luni. Ani, deja. Prima dată când Ardie vorbise cu ea în 
spaniolă, Rosalita își făcuse griji că poate femeia era lesbiană. 
Dar avea un băieţel și un soţ care mai târziu a devenit fostul ei 
soț, iar Rosalita s-a simţit ca o scorpie. De donde es usted” 
întrebase Ardie și s-a dovedit că Ardie, fiică de doctori, era din 
McAllen, în timp ce Rosalita a mers la școală în învecinatul Rio 


4 „De unde sunteţi?” - în Ib. span. în orig. (n.tr.). 
VP -78 


Grande City. Conversaţiile lor nu durau niciodată mai mult de 
cinci minute, dar era ceva absolut minunat în a putea să 
vorbești cu altă persoană adultă în spaniolă, ceea ce era 
descurajat de obicei la serviciu de teamă că cei din clădire ar 
crede că personalul de curățenie bârfea despre ei (chiar asta 
făcea). Era mulţumirea de a nu fi obligată să treci prin filtrul 
traducerii, să simtă că este înțeleasă și că pare inteligentă și ea 
însăși în preajma unei persoane ca Ardie, care o umplea de o 
siguranţă de sine pe care nu o avea în majoritatea 
interacțiunilor de la serviciu, la băcânie, la bancă și la cel care 
repara cablul. 

Ardie a oftat din nou. 

— Rosalita, voi accepta acești bani cu o condiţie, a precizat 
ea. Mi-ar plăcea să-l angajez pe Salomon să mă ajute cu 
petrecerea aniversară a fiului meu. 

Rosalita s-a uitat în ochii lui Ardie. 

— Cât? 

— O sută de dolari, a spus Ardie. 

Era mai mult decât era în plic. Rosalita s-a încruntat, aproape 
uitând de acel bărbat. 

— O sută cincizeci, a contracarat ea. 

Mama ei o învățase să nu fie niciodată recunoscătoare pentru 
prima ofertă a cuiva. Mama ei fusese o femeie măruntă cu o 
criză urâtă de demenţă declanșată prematur, provocată de o 
rană la cap suferită într-un accident minor de mașină. In anii 
dinaintea morții ei, iubirea mamei i se păruse Rosalitei ca sârma 
ghimpată. Dar, drept rezultat, Rosalita își îngroșase obrazul. Și, 
privind înapoi, se mira deseori să descopere că unele dintre cele 
mai importante abilităţi pe care le dobândise în viaţă veniseră 
de la aceeași mamă nebună și aiurită. 

Ardie s-a oprit. 

— O sută douăzeci și cinci. Batem palma? 

— Da, a dat Rosalita din cap. Batem palma! 

Ardie a întins mâna și Rosalita și-a spus că înţelegerea asta a 
fost destul de simplă. Asta își spunea și ei înseși deseori. 
Bineînţeles, pe atunci fusese vorba despre supraviețuirea ei și 
se forțase să analizeze ceea ce însemna asta prin date și cifre. 
Și totuși, a rămas, până în ziua de azi, cel mai îngrozitor lucru pe 
care îl făcuse vreodată. O simplă tranzacţie care i-a dovedit 
Rosalitei pentru totdeauna că, în adâncul sufletului, avea sânge- 


VP - 79 


rece. Că s-ar alege pe ea și pe fiul ei mai presus de orice și 
oricine. 

Sunt doar bani, şi-a zis astăzi. Dar... nu fusese vorba tot „doar 
despre bani” ultima dată când făcuse o înțelegere? 


VP - 80 


11. 


27 martie 


Slujba de pomenire a lui Desmond Bankole a avut loc la șapte 
zile după moartea lui. Zilele de până atunci trecuseră în ceața 
obișnuită a muncii, mașinii, casei, punctată de câte un telefon 
urgent, un memoriu redactat în grabă și o întâlnire de 
complezenţă. Sloane a sosit la o adevărată întrunire selectă, 
unde toate femeile defilau în rochii negre, putând fi 
recunoscute, deși scoase puţin din context. Tocurile i se 
cufundaseră în gazonul tuns când o luase pe scurtătură spre 
intrarea în biserică. Avea o ură viscerală pentru înmormântări. 
La cincisprezece ani, participase la trei în același an. Bunica din 
partea mamei, urmată de ambii bunici. Nu-i plăcuse să dea 
mâna cu atâţia oameni vârstnici, atingerea șervețelelor lor 
mototolite ascunse în palmele subțiri ca hârtia. Senzaţia 
lacrimilor necontrolate, un val de emoţii intime expuse și, mai 
rău de-atât, așteptate. 

După nașterea lui Abigail, ea și Derek alcătuiseră un 
testament și Sloane a lăsat instrucțiuni: incinerare, vă rog, apoi 
să i se pună rămășițele în curtea din spate în timp ce se spunea 
o rugăciune către Tina Fey. Și, bine, poate indusese o sugestie 
dominatoare pentru Derek să se gândească să se însoare cu 
Ardie, Sloane fiind sigură că ei i-ar păsa foarte mult de educația 
lui Abigail, că și-ar aminti să-i pună prânzul la pachet și, puţin 
crud din partea lui Sloane, să nu o eclipseze în privinţa 
înfățișării. Dar în afară de asta - rugăciunile către Tina Fey și 
căsătoria cu una dintre cele mai apropiate prietene ale ei - 
Sloane plănuia să fie o soţie și mamă decedată fără pretenţii. 
Sincer. 

Stătea în strană, cu spatele arcuit pe lemnul tare, cu braţul 
înlănţuit cu cel al lui Grace și cu o bomboană mentolată lipită de 
cerul gurii. 

— Ultimul cântec. 

Atunci Ardie a arătat către unul dintre rândurile de la finalul 
programului. 


VP - 81 


— Aleluia! 

Sloane a ridicat ochii spre cer. 

Grace s-a încruntat spre ele. 

— Așa v-aţi purta voi două dacă aș muri eu? le-a certat ea în 
șoaptă. 

S-a șters la ochi cu un șerveţel împăturit și și-a suflat nasul cu 
zgomot. Vârful nasului ei căpătase o nuanţă neatrăgătoare de 
roșu. Sloane a strâns umărul prietenei ei. Grace purta un șal 
negru și frumos, de cașmir în jurul umerilor. Părul ei blond era 
adunat într-un coc franțuzesc impecabil. Perfect aranjată, ca 
întotdeauna. Dar, Doamne, era sensibilă în ultima vreme. 

— Asta depinde, a șoptit și Ardie. Ar fi înainte sau după ce ai 
terminat analiza obișnuită a achiziţiei de abonamente? 

S-a uitat la ceas. 

— Și, ca să fim sincere, suntem aici deja de o oră. 

— Te tachinează, Grace. Am fi devastate. 

Grace și-a desprins brațul din cel al lui Sloane și a luat-o pe 
după umeri. 

A rămas cu ochii fixaţi asupra pastorului, care spunea 
cuvintele de încheiere, și Grace și-a plecat capul ca să se alăture 
întregii congregaţii într-un fel de rugăciune. 

— Am purta negru un an întreg, a murmurat Sloane. Jurăm! 

A pus mâna pe una dintre Bibliile din strană. Era chiar la 
îndemână. 

Grace a ridicat bărbia. 

— Nu sunt ridicolă, să știți! S-ar putea întâmpla. 

S-a uitat și în ochii lui Ardie. 

— Oricăreia dintre noi. 

— Sigur, a spus Sloane încet, uitându-se la prietena ei. 

E firesc, și-a spus ea, să te confrunţi cu propria mortalitate 
după nașterea primului copil. 

— Dar nu se va întâmpla. 

Orga a răsunat cu putere în capelă și Sloane s-a ridicat în 
picioare cu toţi îndoliaţii. Inelul i s-a prins în ciorapul negru și 
subțire de sub rochie. O ruptură scurtă și vizibilă a urcat în 
viteză până în vârful rotulei. 

— La dracu'! a șoptit ea. 

Mai tare decât credea. 

— Ești în regulă? s-a întors Ardie spre Sloane. 

— Sunt bine. 


VP - 82 


Nu mai putea salva ciorapul. Pur și simplu, trebuia să-l 
suporte până când îl putea scoate în baie și spera că-și amintise 
să se dea cu loţiune pe pulpe în dimineaţa asta. Își dorea să fi 
fost Derek aici, cu mâna lipită de spatele ei. El avea mâini 
frumoase. Mâini de jucător de baschet. 

— Vreau doar să plec de-aici. 


Afară, ziua era superbă. larba mirosea ca proaspăt tunsă. 
Erau chiar și fluturi zburând între soiurile de plante ce decorau 
exteriorul bisericii. 

În timp ce mulţimea se înșiruia afară din biserică asemenea 
unei turme de vite, Sloane auzea salutări colegiale, vedea 
strângeri de mână și auzea cum se făceau planuri pentru prânz. 
Ar fi trebuit și ea să socializeze. Să profite de moment. Mesele 
cu răcoritoare erau așezate pe peluză și oamenii luau paharele 
de plastic cu suc de portocale sau apă. 

— Vrei ceva? a întrebat Ardie, îndreptându-se spre masă. 

Ardie nu rezista niciodată la ce se servea gratuit. 

— Sunt în regulă, mersi! 

Sloane avea o senzaţie neplăcută în stomac. Grace dispăruse, 
poate să-și refacă machiajul, care arăta distrus după slujbă. 
Probabil că Grace era un om mai bun decât ea, își zicea Sloane, 
care reușise să nu plângă deloc. 

A simţit o bătaie pe umăr și Sloane s-a întors și-a văzut-o pe 
Elizabeth Moretti, cu brațele deja desfăcute ca să o cuprindă. 
Elizabeth avea părul castaniu și mare și un zâmbet care 
dezvăluia gingiile prea mult. Dar avea haine frumoase și azi 
purta o rochie festonată în zigzag, ce părea scumpă, iar Sloane 
își imagina că încă mai avea etichetele fixate pe ea cu doar 
câteva ore înainte. 

— M-am gândit eu că o să te văd aici. 

Firește, Sloane crezuse același lucru despre Elizabeth. Deși nu 
prea avea sens, dat fiind că ea nu lucra la Truviv. 

Elizabeth s-a uitat în jur, plescăind din limbă. Era foarte 
gălăgioasă. 

— Tragic! a spus Elizabeth. Dar a fost o ceremonie frumoasă. 
Aranjamentele florale au fost criminale, scuzaţi jocul 
neintenţionat de cuvinte. Îl vedeţi pe tipul acela de-acolo? 

Sloane s-a uitat dincolo de ghiveciul plin de panseluţe mov și 
portocalii către doi bărbaţi care vorbeau la umbra unui stejar. 


VP - 83 


Amândoi de aproape patruzeci de ani, norocoși pentru că încă 
mai aveau părul pe cap, dar cărările evidente de piele lucioasă 
și rozalie începuseră să se întindă dincolo de marginea părului. 

— Cel scund, a continuat Elizabeth. A venit ca secundar, așa 
că nu cred că-l cunoașteţi. Jacob Shor. A fost făcut partener la 
Jaxon Brockwell acum vreo doi ani. £/era pe Lista Bărbaţilor Răi. 
Credeam că știu tot. Dar nu, chiar lângă numele lui scria „a 
încercat să facă sex în biroul lui cu o asociată angajată pe vară”. 
Era să mor. Scuze! Doamne! 

Și-a făcut cruce, uitându-se spre clopotniţă. 

— Dar îţi vine să crezi? 

Îi venea? Sloane s-a uitat la bărbatul care părea destul de 
amabil. O figură prietenoasă. Și-l imagina ca un profesor îndrăgit 
de educație fizică. Dar ca prădător? Nu chiar la fel de ușor. 

— Deci? 

Elizabeth și-a scos pudriera și și-a verificat tenul. Cu 
nonșalanţă. 

— Era pe listă? 

Sloane era furioasă că-și uitase ochelarii de soare. Ziua 
începea să se încingă și ea nu avea cea mai bună figură 
impasibilă. 

— Cine a zis că am căutat pe cineva? 

Avea o nuanţă ciudată în glas. 

— Era o deducție logică. 

Sloane transpira sub soarele torid de la jumătatea dimineții. 

L-ar fi putut adăuga chiar ea. Era ceva anonim. Un document 
comun care plutea în norul nebulos al internetului. Oricine putea 
adăuga și edita și ea începuse să o facă. Dar, pe urmă, n-a mai 
făcut-o. De ce? 

— Bine, bine, nu trebuie să-mi spui. Nu e treaba mea. 

Totul era treaba lui Elizabeth. A închis pudriera cu un pocnet. 

— Dar ar trebui să-l adaugi. Ai putea ajuta pe cineva. Să apuci 
taurul de testicule. 

A făcut palma căuș drept exemplu. 

— Inţelegi ce spun? 

Sloane nu voia să vorbească despre asta chiar acum, nu cu 
ea. Nu fusese și Elizabeth un fel de listă proprie, pe vremuri? 

Ai grijă la Ames Garrett! 

— Îmi pare rău, Elizabeth! Mi s-a dus firul la ciorap. Trebuie să 
mă duc la toaletă. 


VP - 84 


Sloane vorbea prea formal. Ce se întâmpla cu ea? Le pierduse 
acum definitiv pe Ardie și pe Grace. Trebuia să se adune, deși 
chiar ura înmormântările. 

A îmbrăţișat-o pe Elizabeth. Lui Sloane rareori îi făcea plăcere 
să îmbrățișeze alte femei pe care le cunoștea de la serviciu, dar 
încă ţinea minte că Elizabeth era genul de persoană căreia îi 
plăceau. 

— Ojă transparentă! a strigat Elizabeth după ea. 

Sloane a întors capul. 

— Poftim? 

Elizabeth s-a uitat la ea de parcă o evalua. Și-a făcut palmele 
căuș la gură ca o portavoce. 

— Oprește firul să se mai deșire! 

Sloane a ridicat o mână în semn de recunoștință. 

Înăuntru, biserica era mult mai goală decât înainte, slavă 
Domnului, doar câţiva rătăciţi plimbându-se pe-acolo și vorbind 
cu voce joasă. Pașii ei răsunau de-a lungul coridorului în timp ce 
se lua după indicatoarele către toaletă, de care i se spusese că 
se afla undeva în Aripa de Est. 

Venea de după colț când a văzut-o. Şuviţa aceea ca de sconcs 
de păr alb între firele castanii mereu o făcea să se oprească 
brusc. Inima a început să-i bată mai repede. Ames stătea cu 
capul plecat, de parcă se ruga. Dar vorbea cu Katherine Bell, iar 
spatele ei zvelt era lipit de perete. Primul instinct al lui Sloane a 
fost să-i întrerupă, dar, așa cum se întâmpla deseori în scenarii 
legate de serviciu, mintea a început imediat să jongleze cu o 
multitudine de posibilităţi dificile. S-a retras după colţ ca să 
urmărească de la distanţă în timp ce înţepăturile de avertizare i 
se întindeau pe brațe. 

Ce spunea el? 

Pe de altă parte - chiar trebuia să știe exact? Sloane se putea 
probabil pune pe ea însăși, cea de douăzeci și opt de ani, în 
locul lui Katherine și să facă o „deducție logică”. Sloane habar 
nu avea de câtă vreme vorbeau cei doi, dar a durat mai puţin de 
un minut până când conversaţia s-a terminat. Un firicel subţire 
de transpiraţie cursese în sutienul lui Sloane. Își simţea nările 
mărite în modul acela respingător pe care nu-l putea controla 
niciodată când era cu siguranţă furioasă. 


VP - 85 


A așteptat. Fața lui Katherine era impasibilă în timp ce 
mergea spre ea pe coridor și Sloane s-a pregătit pentru ca, 
atunci când Katherine dădea colţul, să se prefacă surprinsă. 

— Scuze, au spus amândouă în același timp. 

Deși Sloane încerca să-i citească în ochi. Ames fusese 
nesimţit? Sau conversaţia fusese perfect normală și Sloane 
făcea din ţânţar armăsar? 

Lista aia afurisită! Ar trebui să fie și el pe ea. Oamenii ar 
trebui avertizaţi. Director executiv. Doamne sfinte! 

Katherine a dat la o parte un fir de păr prins între gene. 
Sloane a zâmbit, făcând un pas înapoi ca să-și poată recăpăta 
spaţiul personal. Katherine părea să fie o persoană căreia îi 
plăcea spaţiul ei personal. 

Sloane aduna primele impresii despre Katherine. Alegerile 
vestimentare care erau, cel puţin după gusturile lui Sloane, cam 
nepotrivite, ceea ce Sloane credea că o ajută să deducă ceva 
despre Katherine. Probabil că nu-i plăcea să ceară părerea 
altora. De fapt, lui Sloane îi amintea puţin de Abigail - 
stânjeneala socială complicată de frumuseţe. Nimeni nu se 
aștepta ca cele două însușiri să meargă împreună și asta crea o 
problemă pentru oameni, întrucât oamenii frumoși - de 
exemplu, fetele blonde cu ochi albaștri ca fiica ei - nu aveau 
voie să fie reţinuţi decât dacă voiau să li se spună că sunt snobi. 
Se presupunea că era de preferat ca oamenii frumoși să se 
comporte ca Sloane, care era frumoasă, dar mai ales pentru că 
ceruse multe păreri ale altora de-a lungul anilor și îi plăcea 
foarte, foarte mult la Neiman's. 

— Toaleta e pe aici? a întrebat Sloane, arătând cu degetul. 

— Da, a spus Katherine, cu obrajii rotunzi vizibil îmbujoraţi. 

— Mi-am distrus ciorapul, a explicat Sloane, de parcă era 
nevoie să dea o explicaţie. Arăt ca o prostituată ieftină. 

Gura lui Katherine a făcut un „o” în semn de mirare. 

— De fapt, eu păstrez o pereche de rezervă în poșetă dacă ai 
nevoie. 

Băga deja mâna în poșeta de pe șold când Sloane a atins-o 
încet pe antebraţ. 

— E în regulă. Cred că o să-i arunc pe ăștia la gunoi. Și așa 
fata mea spune că ciorapii mă fac să arăt ca o femeie bătrână. 


VP - 86 


Katherine purta ciorapi negri, strâmţi și opaci. Pe ea nu o 
făceau să arate ca o femeie bătrână. li făceau picioarele să 
arate suple și atrăgătoare. 

— Anunţă-mă dacă te răzgândești, a spus Katherine, trecând 
pe lângă ea, cu o expresie de o politețe neutră și rezervată. 

— Mersi. Da, așa o să fac. 

Dar se uita deja dincolo de Katherine, privindu-l pe Ames 
rămas singur pe coridorul gol al Aripii de Est. A fost o ușurare să 
audă pașii lui Katherine îndepărtându-se. Ames își trecea 
degetele prin păr, legănându-se pe un călcâi. Apoi a deschis ușa 
toaletei pentru bărbaţi. 

Nebunie temporară. Probabil că Sloane suferea de această 
boală rară și știa că era o apărare cu șanse mici la tribunal. Dar 
asta nu avea să ajungă niciodată la tribunal. 

Sloane l-a urmat pe Ames în toaletă. 

— E cineva? a întrebat ea, în cazul în care era ocupată de 
altcineva decât de Ames. 

— E ocupat. 

Era vocea lui Ames. Singura cabină din stânga era cu ușa 
deschisă și șirul de pisoare era gol în afară de Ames, care stătea 
cu spatele la ea. _ 

S-a întors cu sprâncenele ridicate a mirare. Increţiturile de pe 
fruntea lui se adânciseră de-a lungul anilor. (În timp ce noi 
aveam nevoie de operaţii estetice și injecții cu botox ca să 
rămânem relevante, pentru ei era de ajuns să îmbătrânească 
pentru a deveni mai distinși. Să nu credeți că n-am observat.) 

— Sloane? 

Ea a auzit fermoarul de metal de la prohab ridicându-se. 

— Ce cauţi aici? 

Bună întrebare! Ce căuta aici? Acţiona din impuls, 
presupunea. Derek spunea, de altfel, că are o latură impulsivă. 
Ca atunci când a venit acasă cu o pisicuţă de la adăpostul de 
animale pe care o văzuse într-un ţarc în faţa magazinului 
alimentar, doar ca să-și amintească mai târziu că Derek era 
alergic. Sau era responsabilitatea maternă? Sau era prea 
bătrână ca să mai suporte minciunile lui? Își confrunta șeful - /a 
naiba, șeful ei - în toaletă. 

Cu calm, ea a început: 

— Am auzit că ești pe lista scurtă pentru directori executivi. 
Felicitări! 


VP - 87 


Aproape suna ca și cum vorbea serios. Înainte ca Ames să 
vorbească, Sloane a adăugat: 

— M-am întâlnit cu Bobbi acum câteva zile, apropo. 

Apa gâlgâia prin ţevile ascunse în pereţi. Dar în rest era mult 
prea liniște. Vocea ei avea ecou. 

Ames și-a potrivit cureaua. Ea ura când el făcea asta pentru 
că îi atrăgea atenţia asupra prohabului. Poate că tocmai asta 
intenţiona el. 

— Mi-a spus. 

Exista un subînțeles. Acesta era: Da, eu și soția mea vorbim și 
nu sunt un monstru, mersi. El a ridicat din umeri. 

— Ar trebui să se așeze multe lucruri de la sine înainte să se 
întâmple ceva. h 

— Dar crezi că ai șanse mari. Imi dau seama. 

Ea refuza să-și lase ochii să rătăcească spre propria imagine 
din oglindă. 

Un zâmbet pe jumătate. O singură gropiţă pe obrazul 
proaspăt bărbierit. 

— Întotdeauna am avut noroc în Vegas. 

— Ce faci cu Katherine? a întrebat ea, pentru că acesta era 
scopul. 

Al lui era numele care lipsea de pe listă, la bine și la greu. 

— O, haide, Sloane! 

El dădea acum ochii peste cap, lăsând puţin capul pe spate, 
de parcă era un adolescent și i se amintea să-și facă ordine în 
cameră. 

— Nu fac nimic. Ce ţi-a venit? 

Sloane și-a dat seama că se gândise la Ames în toţi acești ani 
ca la un vulcan inactiv cu șanse mici să erupă. 

— Pentru început, am ochi. Și urechi. Și... ceva experienţă 
relevantă. 

Și-a îndreptat privirea. Stii ce se spune despre istorie, s-a 
gândit ea. 

— Nu din nou. 

lat-o! Enervarea aceea copilărească. Stinghereala. 

— Când o să treci peste asta? Sunt ani de-atunci. 

Nu era așa. Aventura fusese cu ani în urmă, dar ea plătea 
pentru asta încă de atunci și el o știa foarte bine. Pentru că, de 
fiecare dată când credea că problema cu Ames Garrett intrase 
în hibernare, el îi dovedea că se înșală. La trei ani după 


VP - 88 


aventură, Ames i-a dat sarcina unei tranzacţii la nivel înalt pe 
care o sustinuse Sloane lui David Kelly, pentru că Ames „nu 
avea încredere în ea să nu se culce cu avocatul părții adverse”. 
La cinci ani după ce a avut-o pe Abigail, Ames i-a spus nonșalant 
că fundul ei încă arăta bine în costum. După șapte ani, el s-a 
îmbătat și i-a cerut să se culce cu el din nou „de dragul 
vremurilor de altă dată”. Zeci de astfel de lucruri îi punctaseră 
cariera. Și acum vedea simptomele altei crize. Un ciclu nou. ȘI, 
fără Desmond, se temea că imunitatea ei - a lor - fusese 
compromisă. 

— Soţia ta m-a întrebat dacă am un sfat care să te ajute să-ți 
îmbunătăţești șansele, a spus ea încet. l-am promis că, dacă 
am, o să mă ofer să ţi-l împărtășesc. 

Ochii lui dansau amuzaţi și ea îl ura din cauza asta. 

— Așadar, iată-l: Dacă vrei să rămâi pe lista scurtă, Ames, te- 
aș sfătui să-ţi ţii mâinile, și orice altă parte a corpului pe care ai 
fi tentat să o folosești, curate. OK? 

El a pufnit pe nas și și-a îndesat mâinile în buzunare. 

— Ești incredibilă, Sloane, știi? 

Ea s-a gândit la cuvântul acela. /ncredibilă. Era adevărat? El 
alesese cuvântul cel mai potrivit, chiar dacă nu asta 
intenţionase. Grija care o bântuise, în timp ce suferea fiecare 
nedreptate, fiecare neglijare, fiecare senzaţie de îndreptăţire 
față de spaţiul și mintea ei de care el profitase din plin: că 
nimeni nu o va crede. Totul din cauza acelei aventuri scurte și 
stupide. 

— Condoleante, Ames! 

A dat să plece. Spusese ceva. Făcuse ceva. Nu era lista celor 
„RAI”, dar era propria ei versiune, doar mai directă. 

— Dacă vrei să auzi sfatul meu, Sloane. 

Inima ei a părut că se oprește și a ezitat, cu mâinile lipite de 
ușă. 

— Acesta e. Apa în creștere ridică toate bărcile. Dacă mi s-ar 
oferi funcţia, și nu spun că mi se va oferi, dar, dacă ar fi așa, 
atunci se înțelege de la sine că ar fi un loc liber ca avocat 
principal și tu ai - după cum ai spus chiar tu, cred - experienţă 
relevantă. 

Corpul ei era rigid. În parte, întrucât ceea ce spusese Ames 
suna suspicios de mult ca o mită. În parte, pentru că avea 
dreptate. 


VP - 89 


Sloane ajunsese la vârsta la care mânia nu mai însemna să 
trântească uși sau să spargă pahare. In schimb, mânia ei răsuna 
în vibraţiile organelor. A ieșit fără să mai scoată un sunet, 
rămânând cu gândul la toaleta aceea, analizând cuvintele 
schimbate cu Ames. 

Motiv pentru care nu a remarcat-o imediat pe Bobbi Garrett 
stând în hol, cu un pahar de apă în fiecare mână, uitându-se fix 
la ea. 

Sloane a observat-o și a tresărit. O tresărire vizibilă. 

— Am intrat în toaleta greșită, i-a spus lui Bobbi, ridicând 
mâna să-și netezească părul. Bineînţeles că Ames își adusese 
soția. Se jucau deja de-a prima familie de la Truviv Inc. 

Râsul lui Bobbi a răsunat cu o octavă prea sus și apa a 
plescăit în paharele de plastic, scurgându-i-se pe degete. 

— ÎI căutam pe soţul meu. 

Soţul ei. Nu Ames. Soţul ei. 

Șeful lui Sloane. 

— Cred că e posibil să fi fost acolo, a răspuns Sloane. Dacă 
era, sunt sigură că o să iasă imediat. 

Ar fi trebuit să-și acopere urmele intrând în toaleta pentru 
femei. Știa asta, dar avusese parte deja de cât putea îndura într- 
o zi, iar căsnicia lui Ames nu era responsabilitatea ei. S-a întors 
către curtea luminoasă a bisericii. Mașinile începuseră să iasă 
din parcare, cu farurile sclipind în lumina puternică. Ruptura din 
ciorap coborâse, arătând ca o cicatrice urâtă de-a lungul rotulei. 

Sloane ura înmormântările și s-a jurat să nu mai participe 
niciodată la una. Numai dacă, și-a zis ea... Numai dacă era a lui 
Ames. 


VP - 90 


TRANSCRIEREA DEPOZIȚIEI 
26 aprilie 


Dra Sharpe: Doamnă Glover, aveţi idee cum și când au 
început aceste zvonuri nefondate despre Ames 
Garrett? 

Pârâta 1: Nu sunt de acord cu termenii „nefondate” și 
„Zvonuri”. 

Dra Sharpe: OK, atunci. Aţi discutat cu prietenele 
dumneavoastră vreodată despre Ames Garrett? 

Pârâta 1: Sunt sigură că am discutat, da. 

Dra Sharpe: În ce context? 

Pârâta 1: Era șeful nostru. Îl vedeam zilnic. Sunt sigură că 
numele lui apărea în tot felul de contexte diferite. 

Dra Sharpe: Vă plângeaţi de el? 

Pârâta 1: Erau destule lucruri legate de Ames de care să te 
plângi, deci sunt sigură că am făcut-o. 

Dra Sharpe: Cât de des aţi spune că vă plângeaţi de Ames? 

Păârâta 1: Nu știu. Nu ţin o evidenţă. 

Dra Sharpe: Lunar? Săptămânal? Zilnic? 

Pârâta 1: Nu știu. 

Dra Sharpe: Ca parte a investigaţiei noastre, am vorbit cu zeci 
de prieteni și colegi ai lui Ames Garrett care îl susțin 
categoric pe Ames, care spun că avea o reputaţie 
excelentă, care îl cunosc de ani BUNI și știu că e 
familist, un băiat de treabă. Femei pe care le știa de 
la facultate, de la Drept, profesional vorbind, care 
spun că nu s-au simţit niciodată stânjenite în 
prezenţa lui Ames. 

Pârâta 1: Această logică nu are sens, Cosette. Dacă cineva 
este un criminal, nu arăţi cu degetul la toți oamenii 
din viaţa lui care încă mai trăiesc și spui că nu poate 
fi un criminal, ia uite la toţi oamenii aceștia pe care 
nu i-a ucis! 

Dra Sharpe: Îl comparaţi pe Ames Garrett cu un criminal? 

Pârâta 1: Nu. 


VP - 91 


Dra Sharpe: Pentru că, dacă tot vorbim de asta... Este 
adevărat că aţi fost interogată de curând în decursul 
anchetării unei posibile omucideri? 

Helen Yeh: Obiectez. Cer să se șteargă din consemnare ultima 
întrebare a doamnei avocat. 

Dra Sharpe: Pârâta a abordat subiectul. 

Pârâta 1: După cum știți, întregul personal al biroului a fost 
interogat. Și n-a spus nimeni nimic despre uciderea 
cuiva, nu-i așa? 


VP - 92 


12. 


28 martie 


Deși era abia martie, foaia de calcul ne-a transformat pe toate 
în Moș Crăciun. Scriam lista, o verificam de două ori și încercam 
să ne dăm seama cine fusese cuminte și cine fusese obraznic. 

Apăsam „refresh”. Așteptam să apară numele care nu 
apăreau niciodată. Eram luate prin surprindere când apăreau 
nume la care nu ne aşteptam. In timpul acelor săptămâni, 
stăteam în lifturi, scanam documente la copiator și participam la 
ședințele de vânzări, privind de parcă aveam ochi cu raze X. 
Vedeam prin ușile închise și dincolo de pantalonii cu fermoare 
trase. 

Ignoram anumite purtări - suportam o glumă porcoasă. Pe 
altele - bărbaţii care aveau grijă să ne vorbească despre 
căsniciile lor deschise, care veneau după noi la toaletă, care 
trimiteau mesaje explicite și apoi pretindeau că erau prea beţi 
să-și poată aminti, care nu auzeau cuvântul „nu”, care se 
răzbunau când îl auzeau, care ne pipăiau fundul - nu puteam să 
le ignorăm. Îi mulţumeam lui Dumnezeu că nu eram noi. Și când 
eram noi, aveam o senzaţie bolnavă de plăcere că nu eram doar 
noi, o ușurare ca atunci când verși după o mahmureală. 

Ne sprijineam de benzile de alergat, dezbătând între noi ce 
anume îi stârnea pe bărbaţii de pe listă și aici eșuam inevitabil, 
pentru că pierdeam mai mult timp concentrându-ne pe vieţile 
emoţionale ale acelor bărbaţi decât pierdeau ei concentrându-se 
pe ale noastre. 

Intrebarea nu era niciodată de ce. Era... 

— Ce ne facem cu Katherine? 

Sloane a intrat fără să bată, a închis ușa de la biroul lui Ardie 
și s-a lipit de ea de parcă fusese fugărită până acolo. Ardie 
verifica un e-mail către un asociat din anul trei de la Norman, 
Steele&Sandoval cu privire la o dispută pe un impozit pe 
proprietate, un exerciţiu - verificare a textului - la care avocaţii 
mai tineri din birou păreau să fie alergici. Toţi erau extrem de 
grăbiţi. 


VP - 93 


Sloane a adulmecat aerul. 

— Miroase a McDonald's aici, Ardie. Te rog, spune-mi că nu 
te-ai dus la McDonald's. 

— OK, nu m-am dus la McDonald's. 

Sloane s-a dus spre coșul de gunoi și a apucat între degete 
punga de fast-food, cu resturile de cârnaţi, ouă și biscuiţi cu 
brânză pe care Ardie îi cumpărase în drum spre serviciu. 
Fuseseră delicioase. 

— Nu o să te înţeleg niciodată. 

Sloane a aruncat punga mototolită în coș și s-a așezat pe 
scaunul din faţa biroului lui Ardie. 

— Bună dimineaţa și ţie! Te rog, ia loc, a spus Ardie 
netulburată. 

Ca orice altă femeie de pe planetă, văzuse acele meme-uri cu 
Kate Moss și citatul „Nimic gustos nu se simte la fel ca a fi slab” 
și și-a spus Scuzați-mă, dar ați încercat prăjitura cu brânză? Deşi 
Ardie bănuia că adevărata problemă în legătură cu obiceiurile ei 
alimentare nu era că îi plăcea mâncarea care nu-i făcea bine, ci 
că-i plăcea mâncarea ieftină. Ardie își permitea alimente 
organice, crescute în aer liber, la fermă, doar că de obicei nu-și 
dorea asta. 

— Am o dilemă morală. 

Sloane și-a tras scaunul mai aproape de birou. 

Ardie a terminat de citit e-mailul și a apăsat pe „trimite”. 

— Aveam impresia că etica ta e destul de flexibilă. 

Ardie a remarcat că avea costumul lucios și uzat la coate. Știa 
că era genul de lucru la care ar fi trebuit să fie mai atentă. Dar 
mama ei îi spusese mereu că nu exista o însușire fizică mai 
importantă pentru o femeie decât un ten frumos, iar Ardie avea 
un ten foarte frumos, așa că trebuia să conteze și asta la ceva. 

— Etica mea e complicată. E o diferenţă. 

Sloane și-a încrucișat mâinile pe genunchi, stând dreaptă ca o 
scândură, de parcă era o elevă ce încerca să-și impresioneze 
profesorul. Ardie a strâns din buze și și-a rezemat tâmpla pe 
două degete. 

— L-am văzut pe Ames... dându-i târcoale la slujbă, slujba la 
care m-ai abandonat, apropo. 

Ardie își luase sandvișurile la pachet și fugise la mașină. Nu 
era croită pentru atât de mulţi oameni. leșea la plimbare prin 
cartierul ei și, când făcea asta, traversa strada, evita o întreagă 


VP - 94 


fundătură, doar ca să se ferească de obligaţia de a face cu 
mâna altei fiinţe umane. Era o minune că avea o prietenă ca 
Sloane. 

— Am invitat-o deja la petrecerea lui Michael. 

Ardie a deviat de la întrebarea implicită în privinţa locului 
unde se afla. 

Sloane s-a încruntat și a înclinat capul. 

— Neobișnuit de frumos din partea ta. 

— Nu-mi place chestia asta. 

— În fine. 

Sloane își împreună vârfurile degetelor în timp ce vorbea, 
prea repede, ca de obicei. 

— L-am înfruntat pe Ames și... 

— Ce-ai făcut? 

— L-am înfruntat pe Ames, a repetat ea. Și mi-a spus destul 
de clar că, dacă devine director executiv, eu aș putea primi 
funcţia de avocat principal. 

Sloane s-a lăsat pe spătarul scaunului, cu palmele deschise ca 
la dans. Marea dezvăluire. 

Ardie s-a încruntat, dând ușor din cap. 

— Evident. 

Sloane nu era amuzată. 

— Dar dădea... 

— Târcoale. 

Ardie avea senzaţia că mai trăise acest moment. Privește! 
Grafica de pe pereţii biroului ei nici nu se schimbase măcar. 
Aceeași orhidee violet se arcuia leneșă peste birou și un 
smochin mic încă mai creștea într-un colț, iar ea le uda și le 
îngrijea cu sârguinţă pe amândouă. Imaginea lui Tony dispăruse 
de ultima dată. Ca prin farmec. În clipa aceea - cazul cu 
fotografia lui Tony care lipsea - Ardie chiar o bănuise pe Grace, 
deși nu îi confirmase niciodată explicit. 

— Da. 

S-a aplecat din nou în față. 

— Chiar îmi doresc funcţia aceea. 

— Meriţi funcţia aceea. 

Sloane nu a contrazis-o. (Falsa modestie era ca și dispărută, 
ca un trend nepotrivit în modă. Însă noi încă adoptam cu 
încetineală încrederea profesională - ca atunci când începeau să 


VP - 95 


fie la modă blugii strâmţi și noi toate ne gândeam: Putem face 
așa ceva? Da, da, putem.) 

— La cum văd eu lucrurile, a continuat Sloane, astea sunt 
opțiunile mele: Să fac în așa fel încât să fie concediat, să o 
avertizez sau să-l omor. Tu pe care ai alege-o? 

Ardie nu prea voia să răspundă la așa ceva. 

— Glumesc. Evident. 

Sloane trasa un drum cu buldozerul în conversaţie, începând 
să se ambaleze. Ardie se întreba dacă actul în sine de a vorbi o 
făcea pe prietena ei să transpire. 

— A doua opţiune pare cel mai puţin complicată, date fiind 
lipsa de alibi și/sau strategiile maniacale care sunt necesare. 
Dar mă gândesc că, dacă ajungem la ea înainte să ajungă el la 
ea, atunci problema e rezolvată. 

S-a șters demonstrativ pe mâini de un praf imaginar. 

Ardie a tăcut o clipă. Și-a îndoit degetele sub bărbie. 

— Am încercat să te previn. 

Era în mare parte adevărat, deși fusese cu jumătate de gură. 
În acel moment, nu erau genul acela de prietene care se luau 
una pe alta de la spital după operaţia de îndepărtare a 
chisturilor la sâni. 

Sloane a pufnit. 

— Ai spus-o cam târziu. 

Sloane nu intenţionase ca acele cuvinte să doară, dar tot au 
durut. Nu foarte tare. Mai degrabă acel fel de durere surdă pe 
care o resimţi la ani buni după o operaţie. Reală, dar ireală. 

— Și dacă e puţin cam târziu? a întrebat-o Ardie. Ține minte 
că orice spui tu poate să ajungă la el. Ești pregătită pentru asta? 

Sloane nu a mai pufnit, pentru că Ardie îi reamintea de un 
adevăr pe care îl învăţam toate în diferite trepte. Biroul era 
mediul perfect programat pentru a spori neîncrederea. Fiecare 
confidență, fiecare cerere de sfaturi era o dovadă de încredere 
și toate aveam povești de groază despre vremurile în care 
avuseserăm încredere în cine nu trebuie. 

Sloane a dat capul pe spate și și-a masat mușchii încordaţi de 
la ceafă. Toate aveau o poziţie a corpului oribilă din cauza 
faptului că se holbau la calculator toată ziua. 

— Putem să o sondăm, a spus ea, cu vocea aspră din cauza 
gâtului arcuit. Putem să o facem una de-a noastră. 

A terminat cu întinsul. 


VP - 96 


— Nu crezi cu adevărat că e încurcată cu Ames, nu-i așa? 

Ardie s-a gândit puţin la asta. 

— Nu, nu cred. Cel puţin, nu încă. 

Își dăduse seama, practic, din clipa în care s-a întâmplat că 
Sloane începuse să se culce cu Ames. Oamenii erau atât de 
evidenți când încercau să fie subtili. Deși era posibil ca 
Katherine să fie doar mai discretă. 

Sloane și-a încleștat gura, hotărâtă. 

— Mai e și lista. 5 

Sloane trimisese de îndată mai departe lista cu „bărbați RAI”. 
De atunci, la fel făcuse o colegă de la prima ei firmă și chiar și 
noua soție a lui Tony, Braylee. Ardie nu se gândise prea mult la 
lista din foaia de calcul. O considerase doar o bârfă. Ca un caiet 
cu critici pe care îl făceau copiii în anii '90. li plăcuse 
dintotdeauna ideea ca fiecare să-și vadă de treaba lui. Dar 
trebuia să se gândească și că devenise dureros de îngustă la 
minte la vârsta mijlocie. Poate că părerea ei despre listă era un 
sentiment similar cu cel care o împiedicase să descarce ultima 
versiune de actualizare pentru iPhone. Dar, pe de altă parte, 
uneori ultimele actualizări erau niște mizerii, așa că nu se înșela 
întru totul în privinţa aceea. 

— El nu e pe listă, a spus Ardie cât mai monoton posibil. 

— Asta s-ar putea rezolva. 

De parcă era o idee pe care Sloane o prezenta la o ședință: să 
rezolvăm problema cu Ames. 

— Sloane! 

Ardie a oftat. Probabil ar fi trebuit să se îngrijoreze că era 
mereu cea care ofta într-o relaţie. Ca și cum era rolul ei, dat de 
Dumnezeu, să asculte pe toată lumea din jur venind cu idei și 
numai ea putea să prevadă milioanele de lucruri care puteau 
merge prost. Ar fi făcut pe oricine să ofteze. Deși se temea că 
nu o făcea să pară foarte distractivă. Poate de aceea o părăsise 
Tony pentru Braylee. Ea părea o femeie care respira mereu 
adânc, calm și egal. 

— E o idee bună. Trebuie să recunoști. 

Ardie a înclinat nehotărâtă din cap, analizând în minte riscul. 
Intrarea putea să fie urmărită înapoi până la Sloane. Nu știa 
cum. Sloane putea fi dată în judecată pentru calomnie, deși nu 
și dacă ceea ce spunea era adevărat. Sloane putea fi 


VP - 97 


concediată. Dar nu și dacă celelalte două lucruri se adevereau 
mai întâi. Ar fi putut să-i distrugă viaţa lui Ames. 

— Nu e cea mai rea idee. 

— Nu am fost doar eu. Au fost și alte femei înaintea mea. 
Stagiara aceea. Și asistenta lui, nu? Și nu au fost doar un lucru, 
două, acolo. Trebuie să-ți amintești când... 

— Îmi amintesc. 

— OK. Atunci știi că numele lui ar trebui să fie pe lista aceea, 
a zis Sloane. Așa fac toţi copiii grozavi. 

— Dacă toţi copiii grozavi ar sări de pe o clădire, ai face la fel? 
a întrebat ea. 

Un colț al gurii lui Sloane s-a tras într-o parte. 

— Doamne, nu! Probabil i-aș împinge. Mă crezi sau nu, nu 
prea am fost populară în liceu. 

Ardie a dat ochii peste cap. 

— In mod sigur, nu cred așa ceva. 

— Ei bine... 

Sloane s-a uitat la spaţiu dintre ele. 

— Oarecum. 

In aceeași clipă, prin spatele lui Sloane, Ames a trecut prin 
dreptul geamului de la birou. Părul castaniu și cărunt și o șuviţă 
albă. Un costum gri-închis. Barba care îi creștea pe gât. Lobii 
urechilor îmbătrâniţi. Cutele de pe spatele hainei. Vârfurile 
degetelor apăsate în podul palmelor. 

Nu-și amintea ultima dată când se uitase direct în ochii ei sau 
ultima dată când privise spre ea și nu făcuse mutra aceea care 
arăta clar că tot corpul ei i se părea respingător. 

La dracu’! și-a zis Ardie. Adaugă-l pe listă! 


VP - 98 


TRANSCRIEREA DEPOZIȚIEI 
26 aprilie 


Dra Sharpe: Ce ne puteţi spune despre listă, doamnă Glover? 

Pârâta 1: Ce listă? 

Dra Sharpe: Lista cu Feriti-v de nenorociții din Dallas. Cred 
că vă este cunoscută. 

Pârâta 1: N-am inventat eu lista. 

Dra Sharpe: Nu am insinuat că aţi fi făcut asta. Eu doar v-am 
rugat să ne spuneţi despre ea. 

Pârâta 1: Era o listă. Cu bărbaţi care lucrau în Dallas, cu 
scurte intrări care detaliau comportamentul lor 
agresiv sexual de la locul de muncă. 

Dra Sharpe: Aţi crezut că lista era o idee bună? 

Pârâta 1: Am crezut că e o idee. N-am ajuns la concluzia că 
era bună sau rea. Îmi era clar că oamenii au observat 
o nevoie și că au reacţionat la acea nevoie. 

Dra Sharpe: Când spuneți „oameni”, vă referiţi la femei? 

Pârâta 1: Din câte știam eu, și femeile sunt oameni, Cosette, 
nu-i așa? 

Dra Sharpe: Cine decidea ce bărbaţi aveau să fie trecuţi pe 
listă? 

Pârâta 1: Nu decidea o singură persoană. Dacă o femeie 
avusese experienţa unui comportament urât din 
partea unui bărbat sau dacă i se adusese la 
cunoștință despre așa ceva, putea să îl includă pe 
listă. 

Dra Sharpe: Așadar, ceea ce spuneți, de fapt, este că femeile 
din acest caz nu acționau doar ca acuzatori, ci și ca 
judecători și juraţi. 

Pârâta 1: Nu era o sală de judecată. Nu existau ramificații 
legale. 

Dra Sharpe: Dar, doamnă Glover, din câte știu eu, acestea 
sunt, de fapt, ramificații legale, nu-i așa? 

Dra Sharpe: Daţi-mi voie să vă pun o întrebare mai directă. 
Când aţi decis să folosiţi lista ca să încercaţi să-l 
sabotați pe Ames Garrett? 


VP - 99 


Pârâta 1: Scopul listei nu a fost niciodată să saboteze. Scopul 
listei era doar să avertizeze. 

Dra Sharpe: Doamnă Glover, vreți să explicaţi pentru raportul 
oficial ce înseamnă „cauză probabilă”, așa cum o 
înțelegeți dumneavoastră? 

Pârâta 1: „Cauză probabilă” înseamnă că un eveniment este 
suficient de strâns legat de un prejudiciu încât 
instanţa va considera că acel eveniment este cauza 
prejudiciului. 

Dra Sharpe: Bine spus. Și ne puteţi spune testul care 
stabilește dacă există cauza probabilă? 

Pârâta: Cauza probabilă se măsoară prin testul sine qua non. 
Latinescul pentru „condiţie obligatorie”. Y nu s-ar fi 
întâmplat fără X. 

Dra Sharpe: În acest caz, doamnă Glover, cineva a murit. 
Acesta este „Y”. Intrebarea mea este simplă: Ar fi 
murit cineva dacă nu ar fi fost acțiunile 
dumneavoastră? 


VP - 100 


13. 


28 martie 


Ardie a fost prima care a ajuns la chipsurile tortilla de pe 
masă. Restaurantul era mexican și de prost gust, cu cizme vechi 
fixate pe perete pe post de decor. Luminiţele colorate atârnau 
din tavan. Grupuri de bărbaţi se aplecau peste farfuriile cu taco, 
cu cravatele vârâte în cămașă. 

În jurul mesei stăteau Grace, Sloane și Katherine. Katherine 
nu a acceptat invitaţia lui Sloane de a lua prânzul cu ceea ce s- 
ar putea numi „prea mult entuziasm”. A insistat că-și adusese 
pachet pentru prânz, iar Sloane a replicat: „Obiectez, e 
irelevant”, ceea ce i-a smuls un geamăt lui Ardie, care se 
opunea cu îndârjire glumelor cu avocaţi de orice fel. 

— Așadar - Sloane a deschis meniul laminat -, e prea 
devreme pentru un cocteil margarita? 

Grace s-a așezat picior peste picior. 

— Regula la mine acasă era că totul merge după zece 
dimineața. 

Sloane i-a făcut semn ospătăriţei tinere. 

— Câte o margarita pentru fiecare, atunci? a întrebat Sloane 
tot grupul. 

— Trebuie să pompez imediat după asta, a spus Grace 
căscând. 

— Eu vreau. 

Katherine încă își păstra aceeași postură impecabilă, de parcă 
trebuia să echilibreze niște vase pe cap în orice clipă. Gura ei, 
după cum observase Ardie, avea obiceiul să zvâcnească între o 
jumătate de zâmbet și o expresie neutră - înainte și înapoi, 
înainte și înapoi - de parcă cerea permisiunea. Poate că băutura 
era un semn că se relaxa. Pumnii strânși, își imagina Ardie că 
Sloane cânta cu glas tare; slavă Domnului, ideea aceea nu-i 
venise ei. Ospătăriţa a notat comanda și a plecat grăbită. 

— Copilul tău ne cam strică distracţia, i-a spus Katherine lui 
Grace. 

Sloane a făcut ochii mari și și-a lipit palmele pe faţa de masă. 


VP - 101 


— O, Doamne, trebuie să o cunosti pe Emma Kate! E cel mai 
frumos copil pe care l-ai văzut vreodată. Ar putea să apară în 
reclamele la Pampers. Atât de frumoasă e. Pur și simplu, o s-o 
urăști. Atât de frumoasă e. Deși, bineînțeles, nu poţi să urăști 
copiii. 

Sloane a arătat cu degetul între ele, aplecându-se. 

— OK, voi două, ce sunteți, un fel de cele mai bune prietene 
în secret? Ce ne scapă? Spuneţi! 

Grace și-a desfăcut cu eleganţă șervetul negru de pânză și l-a 
așezat în poală. 

— Nu știu despre ce vorbești. Tu știi, Katherine? 

— Bine. 

Sloane își examina unghiile. 

— Și noi putem juca jocul ăsta. Eu și Ardie avem secrete, nu? 

Coada i-a trecut peste umăr când s-a întors spre Ardie. 

Ardie a pus jos paharul cu apă. 

— Și suntem mai în vârstă decât voi, așa că avem mai multe. 

Cocteilurile au ajuns și Grace a ridicat paharul ei cu apă. 

— Noroc tuturor! 

Poate că Ardie era optimistă, dar i se părea că Ardie părea 
mai fericită decât în ultimele săptămâni. 

Sloane a lins sarea de pe marginea paharului. 

— Doamne, Grace, parcă ești mama perfectă! Sunt destul de 
sigură că eu am băut vin când eram gravidă. Când alăptam, 
ceea ce - să fim serioase - a durat vreo trei luni, nici nu cred că 
știam să nu beau. 

A stors lămâia și i-a dat drumul în pahar. 

— Și uită-te la Abigail! E în regulă! 

Ardie a dat ochii peste cap, rupând în jumătate alt chips. 

— Ce-ţi spun eu mereu? Statisticile nu înseamnă nimic la nivel 
individual. Și reversul este la fel de adevărat. 

Sloane s-a întins peste masă să înmoaie chipsul în sosul de 
salsa. 

— Ardie încearcă mereu să mă înveţe concepte matematice 
deghizate. Dar sunt o elevă de tot rahatul, a continuat Sloane. 
Să vedem. E acela în care, da, nu ar trebui să te gândești la 
costurile investite când iei decizii legate de viitor. Hei? Hei? Sunt 
destul de bună, nu-i așa? 

— Ţi-a spus cineva vreodată că ar trebui să scrii articole 
pentru The Economist? a întrebat Grace, așezând la loc un fir de 


VP - 102 


păr care scăpase, în timp ce vorbea cu un ac de păr strâns între 
dinţi. Și apoi... 

Și-a prins părul la loc cu o mișcare de expert. 

— Prânzul acesta e despre Katherine. Katherine, tu ai 
cuvântul. 

Grace a făcut un gest în stil Vanna White cu produsul 
Katherine expus. 

— Vrem să știm tot ce se poate ști despre tine. 

— Sau orice ai vrea să ne spui, a adăugat Ardie, pentru că îi 
era limpede că, la fel ca ea, Katherine era cumva - ei bine, nu 
chiar timidă, Ardie nu era timidă - o persoană tăcută. O 
persoană care nu prea funcţiona pe aceeași lungime de undă cu 
oamenii aceia vorbăreţi, cu abilităţi sociale, oameni ca Grace și 
Sloane, care, firește, nu remarcau semnele. Sloane credea că în 
fiecare persoană introvertită era o extrovertită care aștepta un 
prieten. Serios. Chiar spusese acele cuvinte. Era ca o terapie de 
conversie, numai că funcționa cumva. Cel puţin, pentru perioade 
scurte. Însă Ardie înțelegea. Totul putea fi foarte intimidant. 
Istovitor. Să încerci să te strecori într-un grup de prieteni și să 
dai impresia că te potrivești acolo, când, de fapt, tot ce voiai să 
faci era să stai și să mănânci chipsuri, pentru ca toată energia ta 
să nu te facă să-ți curgă sânge din urechi. 

În acest scop, Ardie a remarcat că privirea lui Katherine se tot 
îndepărta undeva mai sus de capul lui Sloane și că îi luă o clipă 
pentru ca ochii să se întoarcă la conversaţie. Katherine și-a 
așezat mâinile în poală. 

— Păi, să vedem. Am fost editor al revistei Law Review. 

— Și încă la Harvard, din câte am înţeles, a intervenit Grace. 

Colţurile gurii lui Katherine s-au întors imperceptibil în sus. 

— Așa este. 

Katherine vorbea cu mare precizie, apăsând pe fiecare silabă. 

— Am primit o bursă să studiez în străinătate la Oxford. Am... 

Sloane a bătut cu pumnul în masă, nerăbdătoare. 

— OK, OK, știm toate astea. Acum treci la părțile bune. Vrem 
să aflăm despre familia ta, de unde ești. Ce-ţi place. Toate 
astea. 

— Cruţă-te, a spus Ardie. O să afli în curând că e mai bine să 
cedezi cât mai repede posibil. E o alegere mai omenească. 

Ospătăriţa le-a întrerupt ca să le ia comanda. Ardie și-a dat 
seama doar după ce a făcut-o că s-a uitat prin restaurant după 


VP - 103 


fostul ei soț. Lucra în zonă și era un loc popular pentru prânz. 
Ospătărița a dispărut din nou și Ardie s-a concentrat din nou la 
colegele ei. 

— Bine, a reluat Katherine. Sunt din Boston. Sunt cea mai 
mică dintre cinci copii. Sunt singura fată. La ultima slujbă nu 
prea am avut timp liber în afară de muncă. Să fac mai nimic. 

— Eu încă sufăr de șoc posttraumatic de la o firmă. 

Grace învârtea paiul din paharul ei cu apă. Grace nu bea 
niciodată un lichid decât cu paiul ca să-și păstreze rujul. 

— Și nici nu exagerez. 

Privirea lui Katherine s-a îndreptat din nou, în mod straniu, în 
sus. 

După o perioadă surprinzător de scurtă în care mâncarea 
fusese gătită și servită, farfuriile au fost strecurate în fața 
grupului și Ardie a inspirat mirosul de brânză fierbinte și ardei 
iuți. 

— Ai un iubit? 

Și, evident, nu putea fi decât Sloane cea care punea 
întrebarea asta atât de prost. 

Katherine a ezitat. 

— Nu, a răspuns ea. 

— Sau o iubită? Sau ceva? 

— Nu, a repetat Katherine. 

— Pentru că eu sunt un fel de expertă când vine vorba de 
compunerea profilurilor pentru website-urile de întâlniri. 

Ardie și Grace s-au uitat simultan la Katherine și au clătinat 
ușor din cap - nu! 

— V-am văzut. E 

Sloane și-a îndesat în gură o bucată de enchilada. In faţa ei, 
din cocteil rămăsese doar gheaţa. 

Prânzul a continuat așa cum se întâmplă cu prânzurile. 
Katherine a ciugulit din salată, în timp ce Grace descria cum se 
trezea în fiecare dimineaţă cu noduri dureroase pe care trebuia 
să le elimine prin masaj la duș. lar Sloane scria pe telefon când 
furculița lui Katherine a căzut cu zgomot pe farfurie. Ardie s-a 
oprit la mijlocul înghițiturii, s-a uitat la fața lui Katherine care, 
pentru o clipă doar, s-a transformat într-o expresie de mânie cu 
ochii mari și fălcile proeminente. 

— Ești în regulă? a întrebat Ardie. 


VP - 104 


Apoi a întors capul să se uite pe deasupra lui Sloane și a văzut 
un televizor așezat în spatele barului. Era un meci de baseball 
fără sonor. 

Ardie s-a lăsat pe spătarul scaunului, măsurând-o din priviri 
pe Katherine, care s-a înroșit și a luat încă o gură de margarita. 

— Scuze. Doar că... a fost o decizie proastă. 

— Îmi plac Rangers. 

Ardie și-a punctat părerea cu dinţii furculiţei. Ardie iubea 
baseball-ul pentru ritmul lent al jocului, pentru ocazia de a 
mânca hotdog cu muștar, pentru că era acceptabil să ţipi la 
niște oameni pe care nu-i cunoșteai. In timp ce Sloane și Grace 
se angajaseră la Truviv fără să știe diferenţa dintre un eseu și 
un gol, lui Ardie chiar îi plăcea sportul. Avea logică. lar Truviv 
dădea deseori bilete gratuite angajaţilor. 

— Ești fan Red Sox? a zâmbit ea. 

Katherine a răsuflat repede și a ridicat mâna. 

— Vinovată. 

Și totul părea atât de inocent și colegial și ne întrebam dacă 
toate momentele de acest fel erau așa - dacă păreau așa - până 
când erau colorate ulterior de evenimente ce nu mai puteau fi 
controlate de nimeni. 

Aveam să ne gândim la acest moment câteva luni mai târziu 
și să ne punem multe întrebări. Aveam să căutăm semne. Și 
aveam să le găsim. 

— În sfârșit, cineva cu care să mă uit la meciuri! a chiuit 
Ardie. lar Sloane avea să spună: Hai să bem unul, după care 
avea să se aplece spre ea și să-i șoptească - Katherine, ai văzut 
Lista cu Bărbaţi Răi? 


VP - 105 


14. 


28 martie 


„Obraznică”. Era un cuvânt foarte pervers. Un cuvânt 
pornografic. Și totuși a fost primul la care s-a gândit Grace. O, 
Grace, ești atât de obraznică! Slavă Domnului că gândurile ei nu 
erau transmise către public. 

După prânz, Grace s-a strecurat în camera de pompat și a 
încuiat ușa după ea, verificând ca să se asigure că era închisă 
bine. A intrat și și-a scos pantofii cu toc înalt. Într-un colt, 
ascunsese o cutie de plastic cu capac, cu numele ei scris cu 
markerul pe o parte. Rezerva ei introdusă clandestin. A 
mângâiat-o încet. 

Grace nu începuse toată povestea asta intenţionat. Doar după 
aventura de la hotel, în noaptea aceea nebunească cu 
aromaterapia și serviciul în cameră. A deschis recipientul și a 
început să-și scoată comorile. O mască de somn, o cremă 
franţuzească de mâini, șosetele de cașmir, o pereche de 
pijamale de mătase, o pernă cu faţă din pânză curată și o pătură 
din lână merinos. Grace s-a schimbat în pijamale și și-a pus 
șosetele în picioarele obosite. A gemut cu zgomot. Tampoanele 
din sutienul ei pentru alăptat erau îmbibate de lapte, dar le-a 
lăsat acolo, întinzându-se pe canapeaua de piele crăpată și 
bătând perna, apoi așezând-o ca o movilă sub cap. Intre timp, 
părţile din pompa ei electrică încă pluteau într-un castron cu 
apă cu săpun sub chiuveta din bucătărie. 

Ca să ţină pasul cu nevoile Emmei Kate, Grace trebuia să 
pompeze cel puţin de trei ori pe zi. Apoi, într-o după-amiază, și-a 
zis la naiba! şi s-a întins în schimb să tragă un pui de somn. S-a 
trezit cu dungi roșii pe obraz și cu bale uscate la colțul gurii, dar 
pentru o perioadă scurtă după aceea s-a simţit umană. 

Rezerva ei de lapte începuse deja să scadă și totuși nu se 
putea hotărî să renunțe la somnul deja zilnic. In fiecare după- 
amiază, era ca o femeie care, după ce a început o dietă nouă, 
era uimită să se trezească neputincioasă când se confrunta cu o 


VP - 106 


brioșă cu ciocolată. Camera de pompat era brioșa cu ciocolată a 
lui Grace. 

Și, pentru că Grace era perfecționistă, s-a pus să-și 
desăvârșească talentul. Când te gândești că în urmă cu doar 
câteva săptămâni se simțea blocată în aceeași cameră, 
deranjată de lipsa semnalului pentru telefon și pierderea 
timpului preţios. 

Era atât de ușor! 

Grace își cunoștea și drepturile. Timp de un an întreg după 
nașterea Emmei Kate, Truviv era obligat să-i ofere un spațiu 
privat pe lângă pauzele suficiente pentru ea să-și pompeze 
laptele. Truviv nu era obligat să-i aloce și timp de somn, dar 
serios, n-ar fi trebuit să o facă? Poate măcar puțin? 

Grace și-a tras masca de somn peste ochi și a încercat să ţină 
lumea la distanţă. Partea frumoasă era că nimeni nu bănuia că 
Grace Stanton ar fi minţit, cu atât mai puţin despre hrănitul 
bebelușului ei. Nimeni nu bănuia nimic, ceea ce o făcea pe 
Grace să se întrebe ce altceva mai era capabilă să facă? 


VP - 107 


TRANSCRIEREA DEPOZIȚIEI 
26 aprilie 


Dra Sharpe: În plângerea dumneavoastră iniţială, aţi pretins 
că există o cultură de hărțuire sexuală lungă deja de 
un deceniu. Un deceniu este o perioadă foarte lungă. 
De ce nu aţi spus nimic? Cu siguranţă, vi s-a acordat 
ocazia să vorbiţi despre grijile dumneavoastră la un 
moment dat în decursul acestui timp. Cel puţin o 
dată. Dar, vă spun, nu am găsit nici măcar o plângere 
la dosar din partea dumneavoastră. 

Pârâta 1: Evident, mă temeam pentru locul meu de muncă și 
viitorul carierei mele. Mă temeam de răzbunare din 
partea firmei. O teamă care, după cum vedeţi, s-a 
dovedit a fi îndreptăţită. 

Dra Sharpe: Doamnă Glover, în acest caz, ascundeţi această 
așa-zisă informaţie de cel puţin zece ani, conform 
spuselor dumneavoastră. De ce acum? 

Pârâta 1: Aș fi fost naivă să cred că eu am fost singurul caz de 
hărțuire sexuală. Dar m-a deranjat când același lucru 
care s-a întâmplat cu mine se petrecea acum chiar 
sub nasul meu. Nu mai puteam, cu bună știință, să 
stau deoparte și să privesc fără să spun ceva. 

Dra Sharpe: Domnul Garrett era pe punctul de a deveni 
următorul director executiv la Truviv. Știaţi acest 
lucru, nu-i așa? 

Pârâta 1: Știam. 

Dra Sharpe: Conștiinţa dumneavoastră și-a ales perfect 
momentul. 

Dra Sharpe: Când spuneți că de curând ați crezut că exista 
altă țintă a presupusului comportament al domnului 
Garrett, la cine vă referiți mai exact? 

Pârâta 1: La Katherine Bell. 

Dra Sharpe: Și ce anume ați văzut că-i făcea domnul Garrett 
lui Katherine Bell? 

Pârâta 1: L-am văzut dându-i atenție, o atenție care nu era 
proporțională cu postul ei actual în cadrul companiei. 


VP - 108 


L-am văzut conducând-o în biroul lui pentru ședințe 
cu ușa închisă. 

Dra Sharpe: Compania are o politică împotriva ședinţelor cu 
ușa închisă? 

Pârâta 1: Sigur că nu, dar... 

Dra Sharpe: Așadar, ca să reluăm, susţineţi că Ames Garrett a 
dat atenţie unei angajate și a avut întâlniri în biroul 
lui. 

Pârâta 1: Nu, Cosette. Lucrurile s-au înrăutățit. Mult. 


VP - 109 


15. 


29 martie 


A doua zi, în faţa biroului lui Ames, Sloane sprijinea de șold un 
teanc de dosare cu burduf. A ciocănit ușor, apropiindu-se de ușă 
ca să audă dacă vorbea la telefon. 

Dar în câteva clipe vocea înăbușită a lui Ames a trecut de ușă. 

— Intră! 

Sloane a apăsat clanţa, iar mecanismele interne ale încuietorii 
s-au răsucit de la locul lor. Draperiile erau trase la ferestrele 
înalte cât peretele, ascunzând priveliștea podului Margaret Hunt 
Hill și transformând lumina naturală într-o culoare cenușie. 

Katherine stătea în spatele biroului lui Ames, sprijinindu-se cu 
greutatea pe mâna ce stătea pe suprafaţa dură. Sloane era mai 
surprinsă să constate că nu era deloc surprinsă să o găsească 
pe Katherine acolo. Katherine urmărea orice se vedea pe 
ecranul lui Ames. Sloane fusese instruită într-un mod similar în 
spatele biroului numeroșilor parteneri când era o tânără 
asociată, având destule puncte de referinţă pentru ca acesta să 
nu-i stârnească vreo alarmă în minte. Ceea ce demonstra cât de 
important era contextul. Katherine a ridicat privirea. 

— Bună, Sloane! 

lar Sloane a încercat să citească mesajele ascunse din ceea 
ce ar fi putut fi scris acolo. Dar a descoperit că și draperiile lui 
Katherine erau trase, iar priveliștea era ascunsă. 

Sloane a mers fără grabă spre scaunul din faţa biroului și s-a 
așezat cu picioarele încrucișate. 

— Am venit cu documentele de aducere la cunoștință pentru 
achiziția abonamentelor, i-a spus lui Ames. Am subliniat ce am 
considerat că trebuie amânat. Vrei să arunci o privire sau vrei să 
apăs pe trăgaci? 

Fruntea lui Ames s-a încrețit, iar ochii lui o urmăreau fără să 
miște capul. Cele câteva Hot Tamales îi umflau obrazul. Mirosul 
de scorțișoară plutea în aer. 

Cine se teme de lupul cel râu? și-a zis Sloane. 


VP - 110 


Pentru că, în timp ce Katherine avea o expresie impasibilă, a 
lui Ames spunea un singur lucru: putere. 

— Pot să revin, a spus Katherine, îndreptându-și spatele. 

S-a uitat de la Ames la Sloane. Sloane nu se putea încă 
obișnui cu felul în care părul scurt al lui Katherine îi lăsa tot 
gâtul expus. 

Sloane se uita la Ames, dar nu s-a mișcat din loc. Când Ames 
a dat aprobator din cap, Katherine a luat blocnotesul și pixul de 
pe birou și a ieșit. 

Fotografiile cu zeci de sportivi celebri zâmbeau către ei de pe 
pereți. Sloane a bătut cu tocul în stratul subțire de mochetă. 
Scaunul pe care stătea nu era al firmei. Era de la jumătatea 
secolului XX. Piele bleumarin. Confortabil. Probabil scump. 

Sloane, care avea o aversiune din fire pentru tăceri, a lăsat-o 
pe aceasta să se prelungească. 

Ames și-a dres glasul. 

— O să mă uit pe ele înainte să fie trimise. 

Sloane ţinea dosarele în poală. 

— La ce lucrează Katherine? a întrebat ea. 

Ames s-a sprijinit de spătarul scaunului, și-a frecat fruntea cu 
degetul mare și mijlociul. 

— O învăţam să-l folosească pe Edgar, a răspuns el, de parcă 
era brusc obosit. Se uita la câteva îndosarieri SEC și acte 
normative. 

Și-a trecut degetele de-a lungul cravatei, întinzând-o peste 
nasturii de sus ai cămășii. 

— Câtă implicare din partea ta! 

Ea bătea darabana cu unghiile pe dosar. Erau scurte și 
neîngrijite. Nu-și mai amintea când fusese ultima dată la 
manichiură, decât ce reușeau ea și Abigail să facă într-o cadă 
goală, cu picioarele ridicate peste margine în timp ce își 
vopseau pe rând cu ojă degetele de la mâini și picioare. 

El și-a împletit degetele pe burtă, care arăta o urmă subtilă de 
îmbătrânire sub forma unei acumulări de grăsime chiar 
deasupra curelei. 

— Scrie un memoriu pentru mine despre legile SEC de 
aducere la cunoștință în privinţa încălcării siguranţei cibernetice. 

— N-ar fi trebuit să facă Grace treaba asta? 

El și-a împreunat degetele. 


VP - 111 


— Grace nu o să se supere. Abia s-a întors din concediul de 
maternitate. S-ar putea spune că sunt delicat. 

Părea mulțumit de el însuși. 

Sloane s-a aplecat în faţă, sprijinindu-se cu cotul pe dosarul 
din poală. Cu bărbia în pumn. 

— Pentru că, ce chestie amuzantă, credeam că trebuia să fie 
subordonata mea. 

El a înclinat capul ca să privească în tavan. Da, Ames, 
multumesc, e destul de evident că te enervez, dar nu plec 
nicăieri. 

— Deleg o sarcină acolo unde este nevoie, Sloane. 

Ea a mijit ochii. 

— Nu poți să-ţi ţii mâinile departe de marfa nouă. 

El și-a îndreptat scaunul. 

— la te uită cine transformă acum femeile în obiecte! 

— Ştii ce vreau să spun. 

— Du-te și ia un Midol, Sloane! 

Ea a strâns din dinţi, iar mandibula a ieșit în faţă. De fapt, 
chiar era la ciclu, așa că o iritase mai mult decât ar fi trebuit. 
Dacă exista o obligaţie lunară care ne îngrozea, nu era copierea 
actualizărilor pentru pachetele de management, ci menstruaţia. 
Oricâte reclame în care femeile plonjau în piscine purtând 
costume albe de baie ar fi fost, nu ne puteau convinge că 
menstruatia avea o frumuseţe ca de lebădă. În cele mai bune 
zile, menţineam o alianţă ranchiunoasă cu corpul nostru. Ştiam 
că nu trebuia să ne rușinăm. Nu ne era rușine. Eram femei în 
toată firea - de aceea, evident, mergeam spre toaletă ca la 
paradă cu tampoanele ascunse în taină în mânecile bluzelor de 
parcă eram spioni care duceau informaţii codificate. Alteori, 
trebuia să pescuim monede de pe fundul poșetelor, căutând 
mărunţiș care să alimenteze automatele cu produse feminine de 
igienă care încă nu fuseseră actualizate în ultimii douăzeci și 
cinci de ani. Luam anticoncepționale încercând să ne controlăm 
cât de cât hormonii incontrolabili. Ne descheiam la pantaloni 
când stăteam la birou. Zornăiam în mână sticla de Tylenol din 
bucătărie. Mâncam ciocolată. Ne prefăceam că totul era un mit. 
Că nu aveam nici trompe uterine, nici menstruație, nici sâni, nici 
toane, nici copii. Și pe urmă o luam ca pe un compliment când 
un bărbat de la birou ne spunea că avem boașe. Așadar, mai 
spuneți-ne o dată că nu era o lume a bărbaților. 


VP - 112 


— Dar dacă tot vorbim despre subiectul ăsta... 

Ames și-a suflecat mânecile pe antebrațe. 

— Cred că ar trebui să-ţi spun că Bobbi voia să dispari. După 
scena pe care ai făcut-o la înmormântarea lui Desmond. 

— Nu a fost o scenă. 

El a ridicat din umeri. 

— Crede că avem o aventură, că încercăm să avem o 
aventură, nu știu ce dracu'. 

Mișca din maxilar. 

— Ideea este că nu mai are încredere în tine. 

Sloane a zâmbit fără amuzament. 

— Aș fi crezut că în tine nu artrebui să aibă încredere. 

— Femeile! 

El şi-a împletit degetele la ceafă și s-a lăsat cu totul pe spate. 

— In fine. Uite, înțelegerea a fost mereu că o să te primesc 
înapoi câtă vreme nu-mi îngreunezi situaţia. Am crezut că 
înţelegi asta. Eu fac asta din bunătatea inimii mele, Glover. 
Avem un trecut. Înţeleg. Și încerc să-l respect, chiar încerc. Dar, 
dacă mai faci o chestie din asta, ei bine... nu o să te protejez. 

A scos alene o minge de golf din sertarul biroului, apoi a 
aruncat-o în aer și-a prins-o. 

— O să te arunc în groapa cu lei și nici măcar n-o să mă 
deranjeze, la naiba! Ne-am înţeles? 

Sloane s-a uitat de jur-împrejur, a luat aminte la locul în care 
se afla, la mediul în care alesese să trăiască. La bărbatul care 
stătea în spatele biroului. La poziţia ei. 

— Nu știam că aveam o înţelegere. 

Ea a ajuns atunci la o concluzie. 

— In acest caz, vreau un birou mai mare. 

El a lăsat scaunul să revină cu putere în poziţie. A așezat 
mingea pe teancul de bileţele adezive. 

— Poftim?! 

Obrazul i s-a încordat, nu de la un zâmbet, ci de la altceva 
asemănător. De parcă tocmai auzise o poantă ridicolă. 

— Și vreau siguranţa locului de muncă, a spus ea. O perioadă 
specificată în contract cu o clauză de răscumpărare. 

El și-a încrucișat braţele pe piept. Care erau lucrurile care îi 
plăcuseră la el, de fapt? Sloane nu-și mai amintea. 

— Ţi-ai pierdut minţile? 

Ea l-a ignorat. 


VP-113 


— Vreau o contribuţie mai mare la planul de pensii 401 (k). 
Dublă. 

El s-a rotit cu scaunul în așa fel încât să stea cu picioarele 
ascunse sub birou și cu brațele sprijinite deasupra. Bine. 
Incepea să fie atent. II cunoștea foarte bine și, și-a dat ea brusc 
seama, era posibil ca în scurt timp să o considere pe Sloane un 
pericol. 

— Dacă nu te-aș cunoaște, aș zice că mă șantajezi. 

— Negociez. Nu asta m-ai învăţat tu să fac? 

El s-a uitat într-o parte, dar nu era nimeni acolo care să-i vadă 
expresia I/ți-vine-să-crezi-ce-zice-femeia-asta? 

— Ti-am spus deja, a răspuns el. Dacă sunt numit director 
executiv, cu siguranţă o să te recomand să-mi iei locul ca avocat 
principal. 

Și-a împreunat degetele ca o cupolă. 

— lar eu îţi spun fie că sunt aici să mă protejez. Pur și simplu. 

El a pufnit. 

— De ce anume, Sloane? Ti se pare deodată că sunt omul 
rău? 

El s-a prefăcut că se cutremură. Ei nu i se părea amuzant. 

— Lucrăm împreună de cât timp, doisprezece ani? Cred că ne- 
am descurcat bine. 

Ea se întreba dacă era adevărat. Dacă în romanul vieţii lui, ca 
propriul personaj narator, Ames Garrett credea că ei doi se 
descurcaseră „bine”. Nu se înșela. Nu în totalitate. Uneori 
treceau săptămâni, chiar luni, în care Ames nu o făcea să-i 
fiarbă sângele în vine sau să-i submineze autoritatea, să facă un 
comentariu nepotrivit sau să-i ţină deasupra capului faptul că se 
culcaseră împreună. Avea un sentiment straniu de loialitate față 
de bărbatul cu care lucrase în cea mai mare parte a vieţii ei 
profesionale. El credea că se descurcaseră bine. Bine. 

Se trezea deseori spunând: Nu-și dă seama ce face. Gândul 
acesta îi trecuse prin minte în clipa în care îi adăugase numele 
pe Lista Bărbaţilor Răi. Probleme cu limitele fizice și 
interpersonale la birou; a întreţinut relații sexuale cu colegele 
subordonate; e misogin. Asta scrisese alături de numele lui. Se 
temea că fusese cumva nedreaptă faţă de el. Răpindu-i 
posibilitatea de a se apăra. Că avea importanţă dacă își dădea 
seama sau nu. Și era ca și cum tocmai se trezise și își dăduse 
seama că ea lăsase să devină lipsită de apărare și că, 


VP - 114 


bineînţeles, Ames îşi dădea seama. Avea cincizeci de ani. ÎI 
adăugase pe listă ca a mea culpa pentru celelalte femei. Dar 
acum Sloane trebuia să se asigure că, dacă Ames devenea 
director executiv, nu avea să se trezească fără loc de muncă și 
înlocuită cu un model mai recent. Și el trebuia să înțeleagă 
faptul că ea putea să facă situaţia foarte dificilă pentru el într-un 
moment în care nu avea nevoie de așa ceva. 

— Un birou mai mare, Ames. Siguranţa postului. 401 (k) și 
statul tău de plată. 

— Statul meu de plată? 

El clătina din cap uluit. 

— Exact! Cât câștigai tu când erai în locul meu. Îl vreau 
imediat. Și ce câștigi acum. Ca să știu ce să cer când o să devin 
avocat principal. 

El și-a trecut mâna prin păr. Ea și-a amintit de vremea când 
credea că șuviţța albă - un simptom al unui sindrom numit 
Waardenburg - era foarte interesantă. Părul nu putea să facă pe 
cineva să pară interesant. Și nici biroul și prietenii celebri. Ames 
și-o trăgea în poziţia misionarului, ca un iepure. 

— Voi, femeile, credeţi că sistemul vrea să vă tragă pe sfoară. 

— Tu ești sistemul, Ames. 

Ea s-a ridicat în picioare, uitându-se de sus la el, și-a imaginat 
cum ar fi putut tocurile ei cui să intre direct în orbitele lui dacă 
voia. 

— Și, în cazul în care ai uitat, noi chiar ne-am tras-o. 


Decizia nu avusese nimic de-a face cu Derek, iar Sloane ar fi 
trebuit să se simtă prost din cauza asta. Numai că voise să se 
culce cu Ames și apoi nu mai voia. Ceea ce voia era să se mărite 
cu Derek, de parcă Ames era un virus gripal de care trebuia să 
se vindece. li trecuse. Și voia să se oprească. O decizie pe care 
i-o împărtășise lui Ames mai devreme în săptămâna aceea. 

Reacţia fusese glacială, în cel mai bun caz. Furioasă, în cel 
mai rău. 

— Ah, sigur, acum vrei s-o termini. 

O spusese el într-una dintre discuţiile avute de atunci. 

— Ai desfăcut picioarele și m-ai folosit ca să avansezi la 
serviciu, dar acum vrei să termini. 

— Nu e corect. 


VP - 115 


— Ah, serios? Erai cea mai tânără avocată care lucra la 
contractul cu Tread Ops, Sloane. Vrei să-mi spui că a fost vorba 
doar despre tine? Bucură-te de bonusul primit pentru el! Cu 
plăcere! 

— Suntem amândoi adulţi, spusese ea, de parcă avea vreo 
legătură. 

Au avut aceeași conversaţie timp de o săptămână. O buclă 
neîntreruptă. Între timp, ea s-a concentrat pe ceea ce știa să 
facă - munca -, pentru că Sloane, la douăzeci și nouă de ani, 
încă nu se hotărâse cum avea să se autopedepsească pentru 
aventura cu Ames, acum că se bucurase de avantaje, acum căi 
se vârâse pe afurisitul de gât. 

Nu face situația să pară ciudată, îi spusese ea, repetând 
cuvintele pe care le auzise cândva de la un iubit la facultate. 

La cinci și jumatate, telefonul din biroul ei a sunat și era 
vocea lui Ames la capătul firului. 

— Poţi să vii până aici? 

După ce pusese receptorul la loc, Sloane se uitase la biroul ei. 
Era doar o despărțire. Despărțirile trebuiau să fie stânjenitoare. 
Acest lucru nu se schimba dacă aveai șaisprezece ani sau 
aproape treizeci. Așa că Sloane a luat un blocnotes spre biroul 
lui Ames, unde el a salutat-o cu amabilitate. 

— Închide ușa, te rog! a zis el, făcând un semn demonstrativ 
cu mâna. 

Ea s-a așezat pe un scaun în faţa lui. Era de la jumătatea 
secolului XX. Piele bleumarin. Confortabil. Scump. 

Ames s-a îndreptat spre partea ei de birou și s-a așezat pe el, 
cu genunchii desfăcuţi, astfel încât prohabul lui era la nivelul 
ochilor ei. Și-a sprijinit coatele pe genunchi. 

— Suntem în regulă, nu? 

Sloane s-a relaxat. Erau adulţi. 

— Da, absolut. Suntem în regulă. 

— Nu ai resentimente? 

A ridicat copilărește din sprâncene. Ea și-a imaginat că, după 
ceva vreme, l-ar putea considera din nou atrăgător. Dar nu în 
felul acela în care voia să-l sărute. 

— Sigur că nu. 

Ea a zâmbit, vrând să-l liniștească. 

— Vreau doar ca lucrurile să revină la normal. 

El a dat din cap în sus și în jos, în sus și în jos. 


VP - 116 


— Și eu. Și eu. Și eu vreau același lucru. 

Apoi a clipit și i-a pus mâna pe coapsă. Și-a lipit gura de gâtul 
. Degetele i s-au împletit în părul ei. 

Ea a icnit. 

— Voiam să spun... 

Avea vocea răgușită - sexy? Doamne, nu voia să sune sexy. 
— Ames! a zis ea. 

El i-a tras capul pe spate. Buzele lui îi acopereau gâtul, unde 
inima îi bătea aproape la suprafaţă. 

— Oprește-te! 

De data asta, nu mai era urmă de îndoială ce spusese și cum 
o spusese. Greutatea lui o apăsa pe coapsă. Cravata lui îi 
ajungea în poală. O limbă umedă s-a strecurat în crăpătura 
urechii ei. 

Sunetul care i-a ieșit din piept era sugrumat. În sinea ei, și-a 
amintit că era la serviciu. La birou. Wu face o scenă! 

Sloane s-a folosit de forța picioarelor să împingă scaunul în 
spate. Tivul de dantelă al fustei s-a rupt, scoțând un zgomot 
tulburător când materialul s-a sfâșiat. Dar Sloane a creat destul 
spaţiu între corpurile lor ca să iasă pe sub brațul lui. Nu s-a uitat 
în urmă când a deschis ușa biroului. Nu a fost nevoie. Știa deja 
cum arăta el cu părul ciufulit. 

Drumul de la biroul lui Ames la cel al lui Sloane era drept și ea 
a parcurs distanţa în grabă, cu bărbia ridicată, cu ochii fixaţi pe 
țintă, de parcă mergea la execuţie cu o demnitate studiată. li 
curgeau lacrimi pe obraji. 

Din capătul coridorului, Ardie a ridicat ochii de pe datele 
printate și a întors repede capul din nou. 

— Sloane? 

Ardie a mers spre ea, dar Sloane nu s-a oprit. Nu putea. 

— Eşti în... 

Sloane a privit prin ea și a trecut pe lângă ea pe coridor. 

Din simplă inerție, Sloane a ajuns la birou și s-a prăbușit pe 
scaunul familiar de la masa de lucru. Mânia îi clocotea în piept, 
dar era amuţită de multe alte emoții. 

Ardie era în biroul ei, după masa de lucru, ghemuindu-se 
lângă scaun. 

— Ce s-a întâmplat? 

Vocea lui Ardie era un huruit jos, ameninţător. 

— Nimic. 


e 


VP - 117 


Sloane a închis ochii. Asta a împins potopul de lacrimi peste 
marginea obrajilor ei. 

Niște pași au venit de pe hol și Ames Garrett a apărut în ușă. 

— Sloane! 

Vocea lui era între o poruncă și o rugăminte. 

Ardie s-a ridicat încet din spatele biroului lui Sloane. Sloane 
avea să-și amintească privirea din ochii prietenei ei până în 
ultima zi. Era o privire de coșmar. Doar că nu erau coșmarurile 
lui Sloane. 

Avea să-și amintească felul în care Ardie a ocolit biroul și 
mărul lui Adam din gâtul lui Ames a tresăltat. Avea să-și 
amintească felul în care Ames a întins palmele. 

— Ardie. N-am... 

Nu au schimbat nicio vorbă - sau da? Sloane nu-și amintea 
partea asta. Doar că Ames a început să meargă cu spatele. Că 
forța lui Ardie a fost cumva de ajuns ca el să iasă din biroul lui 
Sloane și că, după ce Ardie a închis ușa după șeful lor, a urmat o 
tăcere și întrebările ce aveau să se dăinuie luni bune după 
aceea: Și-ar fi părăsit soţia? O iubea pe Sloane? O ura? Ce avea 
să se întâmple cu ea? Il rănise? 

In seara aceea, Ardie îi pusese cu sila o băutură tare în mână 
și Sloane sperase ca acolo să se termine totul. 

Dar erau niște etape când încetai să te mai culci cu un bărbat 
pe care nu-l mai plăceai și etapa finală putea să dureze peste 
doisprezece ani. Dar Sloane era în regulă. Se descurcaseră 
„bine”, cum spusese Ames. 

Ames avea să-i dea ceea ce voia. Dar, în cele din urmă, avea 
să fie cu adevărat de ajuns? 


VP - 118 


16. 


30 martie 


Nu plângeam niciodată la serviciu, aproape niciodată, deși 
atunci când plângeam, ajunse acasă sau poate înainte de asta, 
în mașină, cu ochelarii de soare pe ochi în timp ce ne învârteam 
prin etajele parcării, era de obicei din cauza serviciului. 

Totul era legat de serviciu, chiar și lucrurile care nu erau: 
Continuam să lucrăm după ce aveam copii? Aveam să punem 
telurile noastre profesionale mai presus de a ne clădi o familie? 
Munceam suficient? Munceam prea mult? Eram plătite atât cât 
merita munca noastră? Ce făceam în weekend, voiam să luăm 
prânzul sau trebuia să muncim? 

Spirale de gânduri inferioare și inevitabile care se manifestau 
în sentimentul neplăcut, avut cel puţin o dată pe lună, care ni se 
răspândea în stomac în timp ce coboram cu liftul în holul mare, 
senzația lentă de groază care creștea, faptul că lăsaserăm ceva 
nefăcut, că nu rezolvaserăm cum trebuie o situaţie sau că o 
dăduserăm complet în bară. Nu că ne-am fi dat seama despre 
ce anume era vorba, doar simplul fapt că am greșit. Și asta 
înrăutățea lucrurile pentru că rămâneau 480 de minute de 
posibilităţi prin care să treci, căutând rădăcina problemei care 
otrăvea amintirea acelei zile. 

Și pe urmă, a doua zi dimineaţă, îndesam pernute de la Dr. 
Scholl în pantofii cu toc și ne înscriam să prezidăm încă o masă 
pentru Liga Juniorilor și ne prefăceam că ne simţeam fericite, 
plăcute și de-a dreptul competente. 

Și poate de aceea niciuna dintre noi nu a înțeles importanța 
morţii lui Bankole în măsura în care ar fi trebuit să o facem. 
Eram prea ocupate să executăm dansul acela de fericire- 
plăcere-competenţă, zâmbind în timp ce ne rugam să nu 
observe nimeni dacă făceam un pas greșit. 

Dar nu puteam continua așa la nesfârșit. Este uimitor acum că 
asta aștepta toată lumea de la noi. 

Când Grace a plâns în sfârșit la birou, a fost din cauza laptelui 
vărsat - la propriu. Până să observe pata umedă care pătrundea 


VP - 119 


prin materialul sacoșei ei cu monogramă, era prea târziu. Fusta 
ei conică și bluza erau ude, nu că i-ar fi păsat de asta. S-a lăsat 
în genunchi în mijlocul holului. Textura mochetei aspre îi înțepa 
genunchii în timp ce scotea punga din care un firicel de lapte de 
la sân curgea tăcut printr-o gaură în plastic. 

— Nu, nu, nu, nu! murmura ea. 

Creierul ei scotocea după înjurături, dar nu ieșea nimic la 
suprafaţă. În schimb, a simţit că-i plânge inima când a făcut 
palma căuș sub geantă. A încercat să o ducă până la chiuveta 
din bucătărie, dar, ajunsă acolo, și-a dat seama că nu era nimic 
steril în care să păstreze laptele în timp ce ultimii mililitri 
curgeau printre degetele ei. Aur lichid. 

Și asta a fost. O oră de pompat. Pierdută. Doamne, smulge-i 
sânii ăștia afurisiţi și dă-i cuiva care era mai responsabil. Dădea 
vina pe compania producătoare. Dădea vina pe soţul ei. Chiar și 
pe fiica ei. Și, dacă era o greșeală, ei nu-i păsa. 

Lui Grace i-ar fi plăcut să subcontracteze totul - cum se 
numea? A, da, „lapte praf” -, dar știa că, în clipa în care făcea 
asta, Emma Kate avea să facă diabetul copilăriei sau alergii 
cumplite și doctorul avea să se întoarcă spre Grace și să întrebe: 
Alăptați? lar Liam avea să se uite la ea: fti susțin decizia, în timp 
ce-și dorea în tăcere să fi avut un copil cu altcineva. 

Și-a sprijinit coatele pe marginea chiuvetei din oțel inoxidabil 
și și-a vârât degetele la baza cocului. Știa că, dacă se uita într-o 
oglindă, ochii și nasul ei erau roșii. Asta era problema cu plânsul 
la birou. Cu cât voiai mai mult să nu plângi, cu atât erau șanse 
mai mari să o faci. 

— Scuză-mă, Grace? 

Vocea lui Ames Garrett s-a auzit în spatele ei. 

— Asta e a ta? 

Ea a întors puțin capul peste umăr, observând sacoșa udă, 
trădătoare, cu inițialele ei cusute în față. 

— Da. Scuze! 

Au rămas amândoi pe loc o clipă stânjenitoare. O angajată 
care era vizibil pe punctul unei crize emoţionale total nepotrivite 
la locul de muncă și șeful ei. Felicitări, Grace, sabotezi cu mâna 
ta cauza sexului tău! 

Înainte ca ea și Emma Kate să fie două persoane separate, 
păstra mereu o furie latentă când cineva o întreba: „Te întorci la 


VP - 120 


serviciu după ce se naște copilul?” Nimeni nu-l întreba pe Liam 
același lucru, atunci de ce o întrebau pe ea? Dar, iată! Proba A. 

Ames se legăna pe călcâie. Monedele se mișcau în buzunarul 
de la pantaloni. 

— Ştii ce îţi trebuie? a întrebat el. 

Somn, și-a zis ea imediat. Cu siguranță, somn. 

— O ţigară, a propus el. 

Ea s-a întors la chiuvetă și și-a trecut unghia peste pleoapele 
de jos. 

— Alăptez. Nu pot. 

— Mie mi se pare că tocmai ai terminat. Probabil mai ai, cât, 
trei ore? Ești în regulă. 

Ames a scos un pachet din buzunarul de la haină și l-a bătut 
de două ori de podul palmei. 

— Crede-mă. Am doi copii care dormeau, dar niciodată în 
același timp, și o soţie căreia i se părea că a fi mamă e un sport 
de competiție. 

Ames și-a coborât glasul. 

— Nu a fost drăguţ. 

Grace a atins pata umedă de pe fustă, întrebându-se când va 
reuși să ajungă la curăţătorie. Probabil nu înainte să poarte 
fusta din nou. Putea să cumpere una nouă de pe internet, ceea 
ce ar fi fost mai ușor, chiar dacă o primea a doua zi, dar lui 
Grace îi plăcea să se prefacă - mai ales față de ea însăși - că 
avea griji financiare normale pentru o femeie care muncește. 
Pentru că singurul motiv acceptat de societate pentru care o 
femeie putea munci la fel de mult ca Grace era din necesitate. A 
răsuflat încet și liniștitor, în timp ce Ames aștepta răbdător în 
faţa ei. 

O șansă să petreci timp cu avocatul principal nu apărea în 
fiecare zi. Și, chiar dacă apărea, Grace n-ar fi știut cum să refuze 
oferta. Așa că a lăsat punga golită în chiuvetă, și-a luat sacoșa și 
l-a urmat pe Ames la balcoanele de la etajul al optsprezecelea. 

Truviv îi trimitea pe fumători în niște îngrădituri pe balcon, 
mici pătrate de spaţiu exterior care aminteau de acele încăperi 
aproape dispărute din aeroporturi și care duhneau în același fel 
a cancer la plămâni. 

Clădirea proiecta o umbră peste pătratul de spaţiu deschis, 
lăsând puţină răcoare în aer. Grace a mijit ochii spre orașul 
scăldat în soare. Ar fi ucis pentru puţin soare. Se simţea atât de 


VP - 121 


lipicioasă de când născuse. Stratul de urină și fecale moi, salivă, 
bale și lapte nu se lua niciodată de tot de pe corpul ei. 

Ames a scos o ţigară și i-a întins-o lui Grace. Ea nu mai 
fumase până atunci, dar s-a gândit că, dacă puștii de 
cincisprezece ani care zăbovesc în fața mallurilor pot s-o facă, o 
femeie de treizeci și opt de ani, cu doctorat, ar fi trebuit să-și 
dea seama cum se face. A pus tubul de hârtie în „V”-ul dintre 
degete și l-a dus la buze, cum văzuse în filme. Ames a apăsat cu 
degetul mare pe brichetă și a ţâșnit o flacără. Ea s-a aplecat în 
faţă spre flacără și capătul ţigării a fumegat. Un fuior 
satisfăcător de fum a ieșit din vârf. 

Ea a tras ușor, având grijă să nu tragă fumul în plămâni, în 
timp ce Ames a prins ţigara între buze cu un gest de expert șia 
aprins-o. 

Era remarcabil, serios. Un pufăit și corpul lui s-a relaxat vizibil, 
iar umerii i s-au destins. El a privit pieziș spre ea și a ridicat o 
sprânceană, iar gura îi cocheta cu ideea unui zâmbet, ca și cum 
și-ar fi recunoscut viciul cu o expresie întristată: Ce pot să spun? 

Ea a realizat că el încă nu știa de listă. Se simţea puţin prost 
stând direct în fața lui, singuri acolo, știind că numele îi era 
transmis în Dallas pe la spatele lui. Deși Grace înţelegea destul 
cât să știe să nu fie ea mesagerul. 

Ames a inspirat din nou prin ţigară și a lăsat fumul să-i iasă 
din gură. 

— Mama mea stătea cu gemenii odată și a lăsat un recipient 
cu laptele de sân al lui Bobbi pe tejghea toată ziua, așa că Bobbi 
a trebuit să-l arunce pe tot. Am crezut că o s-o plesnească pe 
mama peste faţă. În schimb, doar a refuzat să vorbească cu ea 
două săptămâni. A fost aproape la fel de rău. 

Grace a râs. Fumul îi înţepa nasul, făcându-i ochii să 
lăcrimeze din nou. 

— Eu aș fi plesnit-o cu siguranţă. 

A zărit diamantul - de trei carate - de pe degetul ei de la 
mâna stângă. Cu siguranţă ar fi dat sângele dacă lovea pe 
cineva cu el. 

El s-a încruntat. 

— Probabil simţi că-ţi pierzi minţile de tot, nu-i așa? 

El a tras din nou din ţigară. 

Grace nu a răspuns nimic. Simţea stratul subţire de cenușă de 
pe podeaua balconului, zgrunțuros sub pantofii ei Cole Haan. 


VP - 122 


— Nu contează, a zis el. Nu trebuie să răspunzi. 

A dat cu ţigara de balustradă, lăsând scrumul să cadă. Grace, 
dându-și seama că scrumul ei cădea pe fustă, l-a imitat. 

— Bobbi plângea tot timpul. Bobbi nu plânge niciodată. 
Trăiește ca o ilustrată Hallmark, această veșnică rază de soare 
și de optimism. 

A zâmbit și Grace a văzut că soţia lui îl făcea fericit, ceea ce 
era înviorător. Era un moft ciudat între bărbaţii din birou să vadă 
cine se plângea mai mult de soţia lui. O, Doamne sfinte, mă 
pune să merg la Disney World cu copiii, omoară-mă. Ajung 
acasă de la muncă și-mi dă copilul în brațe înainte să apuc să-mi 
scot portofelul din pantaloni. Trebuie să muncesc încă douăzeci 
de ani ca să plătesc pentru poșeta ei Birkin. Cam așa ceva. Era 
ca și cum se prefăceau că erau răpiți din satul lor natal și forţaţi 
să cumpere diamante de douăzeci și cinci de mii de dolari de la 
Tiffany împotriva voinţei lor. Adică, pe cine credeau ei că 
păcălesc și de ce credeau că iluzia de a fi făcut alegeri proaste 
în viaţă era o medalie de onoare? 

Poate că acesta era adevăratul motiv pentru care Grace a 
insistat să muncească, deși Liam, un capitalist de succes (cu tot 
cu fondul ei fiduciar) putea să le întrețină cu ușurință. Ea nu voia 
să fie una dintre acele soții. 

— Credeam că au venit Hoţii de Cadavre în toiul nopţii și au 
schimbat-o cu altă femeie, a continuat Ames. Era ca în Zona 
Crepusculară. Atâtea plânsete. Nu spun asta ca să fiu răutăcios. 
Prin ce trece corpul vostru! Eu n-aș putea s-o fac, asta e sigur. 

Grace și-a încrucișat braţele ca să-și sprijine mâna în care 
ținea ţigara. Se pare că acum avea un braţ anume pentru așa 
ceva. Nicotină zumzăia deja prin ea, făcând-o să se simtă 
greoaie. O durere slabă apăruse undeva în mijlocul capului. 

Dar, pe măsură ce i se domolea frustrarea din cauza laptelui 
vărsat, a început să-și facă griji în legătură cu ce ar fi crezut 
Sloane despre faptul că era aici cu Ames. 

— Ai fumat cu Bobbi? a întrebat ea, să-și distragă atenţia. 

Nu voia să se gândească la Sloane. Ames voia să petreacă 
puţin timp. Cu ea. Se simţea specială, trebuia să recunoască. 

— Cred că există o regulă că n-am voie să-mi incriminez soția, 
nu-i așa? 

— Regulile probelor, Secţiunea 504. 

Grace avea o memorie de elefant. 


VP - 123 


— Rădăcinile mele inferioare nu i se par atât de atrăgătoare 
pe cât artrebui. 

El i-a făcut cu ochiul, un gest care ar fi trebuit să fie de prost 
gust, însă Ames avea ochii aceia întredeschiși care făceau riduri 
când zâmbea. Era un aspect plăcut. 

Îl cunoștea pe Ames de șase ani și nu o deranja cu nimic, de 
fapt. Chiar și înainte de asta. Știa că el și Sloane nu se prea 
înțelegeau. Dar păstrase întotdeauna gândul aparte că avea și 
Sloane măcar o parte din responsabilitate pentru faptul că se 
întrecuse limita între ei. Asta și, ei bine, nimic din ce făcuse 
Ames nu era tocmai /eșit din comun. Mai degrabă era 
interpretabil. Erau zvonuri. OK, da, cu sigurantă erau zvonuri. 
Dar nu erau zvonuri despre toți? Toţi aveau pe cineva care îi 
displăcea. Poate nu Grace, în mod special, dar majoritatea 
oamenilor. El era cam necizelat, uneori, desigur, dar era un 
director într-o corporație, care fuma și purta mânecile suflecate 
până la cot. 

Grace s-a apropiat de balustradă, lipindu-și antebrațele de 
bara îngustă. Spațiile cu iarbă păreau niște grădinițe în 
miniatură jos de tot. Mașinile de mărimea degetului ei mare 
așteptau la semafoare, se ocoleau unele pe altele și dispăreau 
în parcări. Inima ei a bătut mai tare când a privit în jos pe 
verticală, către beton. Era imposibil să privești în jos și să nu te 
gândești că o să cazi. Cu câteva clipe mai înainte, poate s-ar fi 
gândit să se arunce peste marginea clădirii. 

— O să fii în regulă, a spus Ames. Ai un doctor bun, nu-i așa? 

— Emma Kate are cel mai bun pediatru pe care l-am găsit. 
Doctorul Tanaka. 

O bucăţică umedă de hârtie i s-a lipit de limbă și ea și-a dat 
seama că rosese capătul ţigării ca pe o unghie. 

— Voiam să spun, pentru tine. 

Grace s-a îndepărtat de balustradă. 

— Sunt în regulă. Doar obosită. 

— Desigur. 

El s-a apropiat de ea, la o distanţă respectabilă, apoi s-a 
sprijinit cu coatele de balustradă. 

— Bobbi a avut depresie postnatală. 

A ridicat din umeri. 

— E mai des întâlnită la gemeni, presupun. A trebuit să ia 
medicamente, dar slavă Domnului că a făcut-o. O să fiu sincer, a 


VP - 124 


zis el. Credeam că e o mizerie inventată, ceva pentru hipioţi. Un 
eufemism pentru „obosit”. Dar am făcut cercetări când doctorul 
a pus diagnosticul. Schimbări de dispoziție. Anxietate. Epuizare 
totală. Sinucidere. Totul de la naștere. Se pare că sistemul a dat 
o eroare. 

Sistemul a dat o eroare. 

Da, Grace presupunea că așa era. 

— Nu prea cred că sunt deprimată. 

Ea a înclinat capul. 

— Port haine de la Rebecca Taylor. 

Işi simţea nasul uscat de la fum. Spera să devieze subiectul 
de la starea ei mentală fragilă. Aprecia grija lui, dar ultima 
impresie pe care voia să i-o dea șefului ei era că mai avea o 
noapte nedormită până la o cădere nervoasă. A așteptat o clipă. 

— Așadar, a început ea, e ceva ce ai vrea să fi făcut diferit 
aici, la Truviv? 

Grace știa că bărbaţilor le plăcea acest fel de întrebare și, în 
acest caz, răspunsul putea chiar să fie util. El s-a uitat imediat la 
ea. 

— Profesional vorbind. 

El s-a sprijinit din nou cu toată greutatea pe balustradă și a 
tras din ţigara. 

— Nu cred. 

A expirat și obrazul stâng i s-a ridicat într-o jumătate de 
zâmbet. 

— Cred că sunt în formă destul de bună zilele astea. 

— Atunci, ce zici dacă oferi un sfat unui om ca mine? Să 
zicem, dacă aș vrea să conduc o parte mai mare din 
departament? Mi-ai spune să fac... ce, mai exact? 

Existaseră momente în viața lui Grace în care își lăsase 
ambiția să se vadă, doar pentru a fi privită cu amuzament, ca un 
giumbușluc la o petrecere, o fată drăguță care știa toate 
capitalele statelor și le putea recita la cerere. În alte momente 
fusese ca și cum o pală de vânt îi săltase fusta, dezvăluind-i 
ambiția și făcându-i pe toţi bărbaţii din cameră să devină 
excitaţi și stânjeniţi de ea în același timp. Dar nu-i mai păsa. 

El a dat gânditor din cap, a aruncat chiștocul rămas pe jos și a 
scos altă ţigară lungă cât degetul. 

— OK. 

A arătat cu ţigara neaprinsă spre ea. 


VP-125 


— Primul lucru pe care trebuie să-l facem este să-ţi dăm de 
lucru ceva mai interesant. Niște sarcini provocatoare. Să ne 
asigurăm că poţi realiza un contract nu doar din perspectivă 
normativă. Pot să te ajut cu asta. 

Grace a simţit un licăr de promisiune. O întrezărire de 
speranţă neașteptată. Poate ar fi putut fi genul acela de mamă 
ca Marissa Mayer. O perfecţionistă cronică. Mamă în timpul liber. 

— Fă-ţi un folder cu fiecare compliment pe care îl primești în 
Inbox! 

El a aprins ţigara. 

— De câte ori îţi spune cineva în scris că ai făcut o treabă 
bună, păstrează. Trimite-mi un e-mail o dată pe trimestru cu 
orice e în folderul acela și ce fel de muncă ai făcut în ultimele 
luni. 

— Vrei să mă laud? 

El s-a scărpinat la rădăcina părului cu degetul mare. 

— Vreau să construiești cazul, un caz care să arate de ce 
meriţi o promovare. Fă toate astea și peste un an o să vorbim 
de pașii următori. 

Grace și-a înghiţit zâmbetul. Era mândră de ea însăși. Și un 
picut mai puţin obosită. Deși poate ar fi trebuit să aplice un 
moratoriu cuvântului „picuţ”, o expresie pe care probabil o 
preluase de la dădaca Emmei Kate. 

A urmat o pauză scurtă, apoi... 

— Vrei să vezi o poză cu copiii? a întrebat Ames. 

— Credeam că nu mă mai rogi odată. 

Persoane aproape străine o rugau mereu pe Grace să arate 
fotografii cu Emma Kate de parcă aveau nevoie de dovezi că lui 
Grace îi păsa suficient să le facă. Era plăcut să fii de cealaltă 
parte. 

Ames a ridicat degetul și a sprijinit ţigara pe o scrumieră din 
apropiere, în timp ce-și scotea portofelul din buzunarul de la 
spate. g 

— Sunt de modă veche. Incă îmi place să le țin aici. 

A căutat prin câteva inserții de plastic și l-a ridicat să arate 
două poze alăturate de la şcoală cu gemenii lui. Zâmbete largi. 
Nu erau deloc identici. Unul din băieți avea părul roşu, celălalt 
castaniu-închis ca tatăl lui. 

— Niciunul nu a moștenit... 


VP - 126 


A arătat către șuviţa din părul lui. Devenise mai puţin vizibilă 
de când părul începuse să-i încărunţească în ultimii doi ani. 

— Waardenburg. Şanse de cincizeci-cincizeci la sută. 

A ridicat din umeri. 

Degetul lui ţinea pielea deschisă. O carte de vizită lucioasă în 
spatele unei poze i-a atras atenţia și s-a apropiat, prefăcându-se 
că-i admiră băieţii. Și-a dat părul pe spate. 

— Cât de frumoși sunt! a spus ea pe tonul unei studente 
angajate să aibă grijă de un copil câteva ore. Vârful unei cartele 
de acces la hotel fusese împins la loc. Numele de pe cartelă: The 
Prescott. 

Ea s-a îndreptat și a zâmbit. El a închis portofelul și l-a îndesat 
la loc în pantaloni. 

— Așa cred și eu, a spus el ca răspuns la complimentul ei. Dar 
de unde să știu eu cu adevărat? Toţi cred la fel despre copiii lor. 

A luat ţigara și a tras din ea încă o dată. A râs ușor, pufăind 
fumul ca un dragon. 

— Hei, mă gândeam la ceva! 

A aruncat chiștocul și l-a strivit cu talpa pantofului de piele 
neagră. 

— Poţi să-mi faci o favoare? 


VP - 127 


17. 


31 martie 


Rosalita stătea pe marginea patului lui Salomon. Cearșaful cu 
Omul Păianjen era tras sub brațele lui și el mirosea a săpun 
galben de la Johnson&johnson pe care ea îl folosea la baia lui de 
când era bebeluș. 

— Ai terminat problemele din carte? 

Rosalita se căznea să folosească engleza, pentru că el urma 
să aibă nevoie de engleză mai mult decât de spaniolă. O durea 
această barieră de comunicare ce se crea deja între ei. 

El a dat din cap că da, cu genele dese ca niște draperii peste 
coroana obrazului. Când era sugar, unchiul ei și soția lui au râs 
și au spus că era un lucru bun că Salomon a ieșit din ea, altfel n- 
ar fi crezut că era al ei. Dar Rosalita se vedea pe ea însăși 
imprimată în Salomon în zeci de feluri mici, dar importante. 
Porțiunile netede de pe marginile urechilor. Toleranţa lui față de 
mâncăruri foarte picante. Reacţia alergică la săpunuri aromate. 

Ea a bătut cu palma în umflătura solidă a pieptului. 

— Ai răspuns corect la toate? 

El a dat din nou din cap și ea i-a răspuns cu o căutătură aspră. 

— Da, a zis el cu glas tare. 

Uneori trebuia să-i smulgă vorbele pe care deficienţa de auz 
cu care se născuse încercase să i le răpească, cuvinte pentru 
care se luptaseră din greu să le scoată din băiatul ei frumos. 

In cele din urmă, nu fusese atât de dureros să-i ceară tatălui 
lui Salomon banii ca să plătească logopedul pentru fiului ei și 
apoi pentru aparatul auditiv scump. Rosalita era mândră, dar își 
măsura acţiunile cu o singură întrebare: Ce era cel mai bine 
pentru Salomon? Și așa întrebase atunci și avea să întrebe din 
nou, după ce Salomon intra într-un program la o școală privată. 
Ceea ce avea să facă, își spunea ea. Pentru că era țelul ei la fel 
de mult - dacă nu mai mult - decât era al lui. 

Rosalita era uimită văzând mâinile băiețelului ei scriind 
repede cuvinte pe o pagină, să vadă că știa istoria Americii și 
putea să facă împărțiri. Rosalita nu era proastă, dar nu învățase 


VP - 128 


niciodată să citească și să scrie în engleză la fel de bine pe cât 
și-ar fi dorit, înainte de slujba în clădirea de birouri, Rosalita 
făcuse curăţenie în casele femeilor care aveau tendința să 
trimită mesaje în ultima clipă spunându-i unde lăsaseră mătura 
sau cerându-i să scoată câinele afară, iar ea era mereu rușinată 
de mesajele grosolane pe care le trimitea drept răspuns, știind 
că nu erau bune, dar neștiind ce să facă să le repare. Terminase 
gimnaziul în Mexic înainte să se mute dincolo de graniţă și 
aproape terminase liceul aici în SUA. Încă îi plăcea să citească. 
Dar acestea deveniseră niște părți atât de mici din ea, încât știa 
că oamenii din clădirea de birouri unde lucra nu ar fi putut 
niciodată să le vadă, nici dacă aveau microscop. 

— Vreau să-ţi arăt ceva. 

Corpul lui Salomon s-a zvârcolit pe sub cuverturi, căutând o 
comoară ascunsă la picioarele lui. 

— Doamna Ardie mi-a dat-o. 

A zâmbit apoi și a întins palma în care se afla o insignă 
lucioasă cu albastru și auriu. 

— A spus că o poartă un căpitan de aviaţie și că pot să o 
păstrez. 

Rosalita s-a îmbujorat și și-a trecut dosul palmei peste păr. 

— Poate o să fiu pilot într-o zi, a zis el. Și partea bună va fi că 
am deja insigna asta. 

— Probabil, a spus ea calmă. 

Ea nu zburase niciodată cu avionul. Ardie Valdez fusese atât 
de des cu avionul, încât nu era nevoie să păstreze insigna cu 
aripă pentru propriul ei fiu. 

Și ce importanță avea? Asta își spunea pentru că era 
rezonabil și adevărat. Nu era concurs. Deși partea mai 
răutăcioasă din conștiința ei nu se putea abţine să adauge că 
motivul pentru care nu era un concurs era pentru că Ardie 
Valdez era deja cu mult în faţă. 

Și acum o bucăţică din birou și din Ardie trăia în casa ei. Un 
lucru mărunt. Și totuși, lucrurile mărunte o mai răniseră și altă 
dată. 

— Sau poate chiar cineva care construiește avioane. 

Vocea ei a devenit brusc obosită, de parcă se întorcea acasă 
după a treia tură în loc să plece într-acolo. 

— Dar numai - a tras cuverturile sub bărbia lui - dacă înveți 
foarte bine. Dă-mi aia, a spus ea. Nu vreau să te înțepi în somn. 


VP - 129 


El a împins insigna în palma ei. Era un nimic. Fără greutate. 
Dar îl făcea pe băiatul ei să zâmbească și asta o speria pe ea. 

Salteaua a oftat în lipsa greutăţii ei. A apăsat pe întrerupător, 
lăsând doar strălucirea luminii de noapte în formă de lună din 
colț. Cu urechea lui bună lipită de pernă, știa că nu o aude 
șoptind „Te amo, Salomon”. 


Rosalita a condus spre serviciu și a parcat pe locul aflat peste 
stradă de clădirea Truviv. Personalul de curăţenie nu avea voie 
să parcheze în parcarea firmei, în ciuda faptului că era aproape 
goală la ora aceea din noapte. Distanţa îi împiedica pe cei de 
serviciu să plece cu vreun obiect care nu era fixat în șuruburi. 

După ce și-au luat căruciorul cu produse de curățenie, 
Rosalita și Crystal au urcat cu liftul pe coloana vertebrală a 
clădirii până la etajul cu birouri, atât de lipsit de viaţă încât avea 
impresia că aterizase pe lună. Detectând mișcările femeilor, 
luminile s-au aprins cu un pârâit brusc, urmat de zumzetul grav 
al becurilor fluorescente. 

Șosetele largi ale lui Crystal îi cădeau pe glezne în timp ce 
mergea spre biroul gol al recepţionerei și căuta în bolul cu 
bomboane cu unghiile ei aspre. Rosalita i-a dat peste mână. 

— Ce e? 

Crystal și-a dus mâna la piept. 

— Nu sunt pentru noi, a zis Rosalita, întorcându-se la 
căruciorul unde stătea atârnat clipboardul ei. 

— Ce, de parcă le numără? 

Crystal se uita pofticioasă la bol. 

— S-ar putea. 

Crystal a lăsat-o baltă. 

Rosalita a început să muncească pe etaj cu o eficienţă clinică. 
Când curăța baia din partea de est, a vârât mâna în buzunar în 
timp ce Crystal era aplecată peste o toaletă într-o cabină și a 
scos insigna lui Salomon cu aripă, apoi a lăsat-o să cadă în coșul 
cu hârtie înainte să schimbe sacul. Și-a spus că-și măsura 
faptele cu o singură întrebare: Ce era cel mai bine pentru 
Salomon? Asta își spunea ei înseși, dar știa și cum să mintă. 

Așa că au continuat curăţenia la etajul al cincisprezecelea. 
Orele treceau diferit în toiul nopţii. Emoţia și depresia simultană 
pe care le aveai când erai trează când toţi ceilalți dormeau. 
Strălucirea luminii pe fundalul întunericului. Felul în care timpul 


VP - 130 


devenea un concept, dar și singurul lucru la care Rosalita putea 
să se gândească. Incă îi amintea de zilele de după nașterea lui 
Salomon, când îl ţinea la sân în timp ce se uita la televizor, într- 
un întuneric profund, când nimic nu merita urmărit. lar 
dimineaţa o suna pe sora ei și îi relata evenimentele de peste 
noapte cu lux de amănunte - cât a mâncat Salomon, câte ore 
dormise, câte ore dormise ea -, de parcă toate aceste detalii 
trebuiau documentate, observate. Și știa că amintirea acelor 
nopţi nu avea s-o părăsească până în ziua morţii. 

| se părea că trecuse o veșnicie de când intrase în plasa 
maternității și o lăsase să se lipească, să se țeasă în părul ei în 
nuanţe de gri, să i se strecoare pe sub piele, unde se transforma 
în vene albastre și vineții, să deseneze o linie lucioasă și întinsă 
deasupra osului ei pubian. De atunci, plasa de păianjen crescuse 
doar în complexitate, necesităţile vieţii nefăcând altceva decât 
să o împingă și mai adânc în firele de mătase până într-o zi când 
avea să fie înghițită, în sfârșit. 

Alături de ea, Crystal încă nu excela, dar devenea tot mai 
bună și își ţinea căruciorul destul de organizat pentru ca Rosalita 
să poată să-și facă treaba în viteză. În acest punct, Rosalita era 
sigură că Crystal era gravidă după felul în care degetele ei se 
odihneau absente pe burtă și când făceau asta Rosalita aproape 
distingea umflătura mică ce se vedea acolo. Probabil băiat, 
pentru că Crystal era piele și os peste tot în afară de burtă. Așa 
fusese și Rosalita. lar corpul ei își amintea și asta după 
șănţuleţele albe care se târau în lateral și dinspre buric ca un 
soare. Își amintea. 

Rosalita a golit aparatul de tocat hârtie și coșul din birourile 
lui Sloane Glover, Ardie Valdez și al noii angajate - Katherine 
Bell. Când a ajuns la capătul holului, biroul din colţ era închis și 
cu lumina stinsă. A ciocănit de două ori și a intrat. 

Greșeala era evidentă. Un țipăt, înăbușit imediat. O răsuflare 
aspră. Rosalita a zărit femeia cu părul negru și scurt privind-o, 
cu gura deschisă, în fâșia de lumină ce cădea asupra ei de la 
ușa întredeschisă, cu ochii mari și lucind în întuneric că ai unui 
raton surprins de o rază de lumină. Rosalita a scos aerul din 
plămâni aproape fără zgomot. Atât de încet încât singurele 
zgomote erau cele de piele peste piele, și material textil, și 
înghiţituri, și un bărbat care tușea, și salivă, și păr și... 


VP - 131 


Rosalita a ieșit cu spatele din birou, izbindu-se cu umărul de 
marginea tocului atât de dureros încât vedea culorile vânătăii ce 
avea să se formeze imprimate pe interiorul pleoapelor în timp 
ce clipea să-și alunge lacrimile. Un strigăt scurt i s-a oprit în 
piept în timp ce se apleca și se prindea de braţ. Furnicăturile îi 
trimiteau săgeți electrice în jos până la cot. Mintea i s-a 
încețoșat și a început să vadă dublu, simțind cum i se întoarce 
stomacul. Abia a avut luciditatea să închidă ușa. 

Crystal s-a ridicat din spatele căruciorului, ţinând o sticlă de 
soluție pentru geamuri ca pe o armă. 

— Ești în regulă? 

Organele interne ale Rosalitei stăteau să-i iasă pe gât. 

— Sărim peste biroul din colţ în seara asta. 

— De ce? 

Crystal se uita prin ușă de parcă ar fi putut să vadă ce văzuse 
Rosalita. 

Rosalita a înghiţit în sec. O durea umărul. 

— E cineva acolo. 

— Dar ai spus... 

— Nu în seara asta. 

Rosalita se aștepta ca ușa să se deschidă, dar, până acum, nu 
se deschisese. Simţea că faţa îi luă foc. Nu se uita la Crystal. 

— Trebuie să merg la toaletă, a spus ea. la-o înainte și ocupă- 
te de șirul ăsta de birouri. 

Rosalitei îi țiuiau urechile. A întins mâna în faţă, pipăind cu 
degetele peretele pentru echilibru și direcție. Mâna a îndrumat-o 
spre toaletă. Luminile s-au aprins cu un clic, prea puternice și 
insistente. S-a aplecat peste un robinet, împingându-și 
greutatea pe porțelanul alb. Transpiraţia strălucea pe sub 
rădăcinile negre ale părului ei și pe sub foliculii din sprâncene. 

Stătea în picioare, aproape gâfâind. Ochii ei căprui erau gropi 
de noroi ce i se reflectau din privire. Și-a udat faţa cu apă rece și 
a lăsat firicele să curgă din vârful nasului și din bărbie. Apoi a 
închis ochii strâns ca să nu-și vadă propria imagine și și-a șters 
picăturile de pe gene. Ştia că trupul ei avusese mereu o 
memorie mai bună. 


VP - 132 


18. 


31 martie 


Sloane se întorsese acasă de la Target, unde cumpărase un 
cadou pentru ziua băiatului lui Ardie, Michael, acum o oră. 
Petrecerea era a doua zi. Sâmbătă. Venise pe neașteptate, 
ascunsă cu inocenţă în calendarul ei imediat după o zi de vineri 
îngrozitoare și, ei bine, acum venise. Acum, în seara dinaintea 
petrecerii, nu părea momentul potrivit să-i spună lui Ardie. A 
încercat să schițeze un mesaj în minte de parcă era un e-mail la 
serviciu: Ardie, trebuie să-ți spun ceva, putem vorbi putin? 

Putea să pună mâna pe telefon. Nu era adolescentă. Dar nu 
era tocmai sigură că asta era o idee bună. Sloane era 
îngrozitoare pentru că tot amâna, nu-i așa? 

Avea o Dilemă de rezolvat și, ca să-i facă faţă, stătea desculţă 
în bucătărie, mâncându-și sentimentele, când a intervenit a 
doua încurcătură morală. 

Telefonul lui Abigail a vibrat. Așa a început, în orice caz. Și 
acum, ei bine - Sloane nu era indiscret, nu? Era o mamă bună. 
Să-ţi bagi nasul era o necesitate ca ajutorul acordat la teme. 
Oricine ar fi fost de acord cu ea. De fapt, în timp ce Sloane se 
gândea la asta, era sigură că citise într-un articol chestia asta. 
Să-și bage nasul era limbajul iubirii lui Sloane. 

Poate că mai avea nevoie și de puţin rebranding totuși 
Curiozitate. Poftim, asta suna mai bine. Doar în cazul în care 
Derek întreba vreodată cum ajunsese să caute în telefonul lui 
Abigail. Avea să ridice ușor din umeri și să spună: O, nu știu, 
eram curioasă. 

Derek era în dormitorul lui făcând tracţiuni la o bară pe care o 
fixase în cadrul ușii. li auzea respiraţia greoaie, masculină, din 
locul unde stătea în bucătărie, unde săptămâna trecută 
instalase două dispozitive de iluminat - candelabre franţuzești 
ca la țară, făcute la comandă în regiunea Luberon - care acum 
atârnau ostentativ peste insulă, tachinând-o pe Sloane cu faptul 
că desfășurătorul care însoțea cardul de credit avea să sosească 
în curând în căsuţa poștală. Nu că putea să vorbească, acum 


VP - 133 


când „investise” într-o pereche de pantofi Manolo Blahnik Clizia 
Mesh, a căror vedere aproape o dusese direct la orgasm. Totuși. 
Inainte să se mărite, mama ei îi spusese că, pentru ca o căsnicie 
să meargă, ambii parteneri aveau nevoie să aibă o atitudine 
similară în privinţa banilor. În consecinţă, Sloane luase gusturile 
scumpe ale ei și ale lui Derek drept un indiciu de 
compatibilitate. Nişte ani mai târziu, părinţii ei erau divorțaţi și 
ea a descoperit că ceea ce rezulta din gusturile la fel de scumpe 
era că doi oameni cheltuiau salariile într-un ritm alarmant de 
rapid în loc de unul singur. 

Telefonul lui Abigail a vibrat din nou cu faţa în jos, învârtindu- 
se câțiva milimetri. Era zece și jumătate seara. Cine îi trimitea 
mesaje lui Abigail? 

Atunci și-a dat seama: Ea era mama lui Abigail, nu o iubită 
geloasă. Nu era nevoie să se întrebe, putea pur și simplu să 
verifice. Astfel a rezolvat o problemă morală și grija ei în privinţa 
discuţiei cu Ardie înainte de petrecerea de a doua zi s-a topit 
pur și simplu într-un stres de fundal. 

A tastat codul de acces în telefonul lui Abigail și a navigat 
spre iconita de mesaje cu alb și verde. Acolo erau. Trei mesaje 
noi aliniate pe stânga ecranului. 

Sloane le-a devorat în întregime: 


Grady Reed 


Toţi știu că ai fugit și ne-ai pârât la mama ta. 
Noi n-am făcut nimic. Nu e în regulă. N-am fi vorbit cu 
tine dacă știam că ești pârâcioasă. 


Steve Lightner 
Da. Tata spune că nu te putem invita la 
petrecerea cu fete și băieți la mine acasă pentru 
că pârăști și ești prea sensibilă. 
Grady Reed 
Îmi pare rău, Abigail Gură-spartă. 
Sloane a trântit telefonul pe suprafaţa de granit cu un geamăt 


de mânie carnală. 
— Ești în regulă acolo? a strigat Derek din cealaltă cameră. 


VP - 134 


— Bine. Sunt în regulă. Scuze. 

Decizia de a nu-i răspunde cu ceea ce găsise în telefonul lui 
Abigail a fost rapidă și luată din instinct. Nedreaptă, probabil. 
Imorală? Poate. Abigail era și copilul lui. Părți egale. Deși simţea 
că, în cazul unei departajări, cu siguranţă era puţin de tot mai 
mult al ei, dată fiind perioada de sarcină de nouă luni și tot 
restul. Derek cu siguranţă nu avea o punguţă moale sub buricul 
lui. Totuși, într-o lume perfectă, ar fi trebuit să-l poată invita 
alături de ea în criza de furie părintească. 

Dar nu. Nu putea risca înclinația soțului ei către neînțelegere. 
Fiica ei era hărțuită. În mod evident. lar Grady Reed adusese 
numele lui Sloane Glover în toată povestea. El spusese „mama” 
și „mama” însemna Sloane. Nu Derek. Nu, cu siguranță nu 
putea să riște să fie convinsă să renunţe. Era furioasă. Trebuia 
să fie furioasă. Mânia era, de fapt, singurul mod rezonabil în 
care se putea simţi în acel moment. 

Statutul social al fiicei ei se clătina în mod precar. Isla 
Lombardi nici nu voia să mai vorbească cu Abigail și se pare că 
era un lucru important, pentru că Isla Lombardi împărţise fetele 
din clasă în cele care sunt tari și cele care NU sunt, iar Abigail nu 
fusese inclusă. De acolo și primele mesaje răutăcioase - 
otreapă, târfă, curvă. Doar cele care NU erau tari le primeau. 
Mama lIslei - director de marketing în Irving - încerca să 
convingă școala că Isla și prietenele ei dădeau dovadă de o 
formă de feminism de generaţie nouă - fete cu păreri ferme, 
puternice și directe. Pur și simplu nu se potriveau în povestea cu 
personaje feminine plăcute și, prin urmare, nu trebuiau 
pedepsite. Sloane spera ca mama Islei să-și prindă mâna în 
tocătorul de gunoi, așa că poate și Sloane dădea dovadă de 
feminism de ultimă generaţie. 

Când Sloane a întors telefonul, o crăpătură subţire cât firul de 
păr se întindea pe ecranul de sticlă. A închis ochii, respirând cu 
greu, până a simţit că îi dispare culoarea din obraji. 

— Derek! 

A intrat în dormitorul lor, unde soţul ei făcea abdomene, fără 
cămașă, pe covorul persan, dragul de el. 

— Am primit un e-mail. 

Ca orice altceva, minciuna era o abilitate ce se îmbunătăţea 
prin exercițiu și Sloane avea ceva experienţă în a-și amăgi soțul. 
Nu se mândrea cu asta. ÎI salva tăinuindu-i felul în care se 


VP-135 


făceau cârnaţii, cum s-ar spune, așa că, de fapt, Sloane trebuia 
lăudată că purta povara vieţii lor comune. Unii ar putea spune 
că era chiar o mică eroină. 

— Mai am puţin de lucru în seara asta. O să fiu în birou. 

El și-a dezvelit dinţii, expirând aerul odată cu o ridicare din 
abdomen. Arăta dureros. Sloane se întreba dacă ei doi - Sloane 
și Derek - se luau la întrecere să vadă cine se delăsa primul. Ea 
se ruga să cedeze el. 

— OK. Eu mă duc la culcare în curând. Poţi să verifici dacă 
sunt încuiate ușile când urci? 

Ea a dat aprobator din cap. 

— Eşti sigură că nu vrei... 

El s-a uitat către patul cu salteaua California King. 

— ... mai întâi? 

— Sigură, a răspuns ea. 

Dar, fiindcă Derek avea corpul unui tânăr de douăzeci și cinci 
de ani, probabil că Sloane trebuia să-și facă griji în privinţa 
fidelității soțului ei, dar nu-și făcea, nu știa nici ea de ce. Cum 
te-ai simţi, sincer, dacă ai afla că Derek își face de cap? o 
întrebase Grace odată. Ca un rahat, răspunsese ea. Dar pe urmă 
mi-ar trece. Și în adâncul sufletul credea că era adevărat. 

In orice caz, nu putea să mimeze respiraţia greoaie din timpul 
sexului și să-și menţină nivelul actual de furie în același timp. 
Așa că a fugit sus, cu indignarea ajungând la punctul de 
fierbere. 

Așezată la calculator, a folosit mouse-ul încorporat să 
navigheze pe desktopul separat, unde a deschis un șablon cu 
antetul Truviv și a scris numele directorului consiliului de la 
școală pe linia pentru adresă. Sloane se tot gândea la o idee de 
când Abigail primise primele mesaje în care i se adresau ace/e 
apelative. 

Trecuse aproximativ un an de când Sloane văzuse la știri un 
reportaj despre o fată care se spânzurase în baie din cauza 
colegilor de clasă care o abuzau pe internet din pricina unui 
băiat. Fusese un reportaj indecent. Acel tip de reportaj care îi 
face pe părinţii de pretutindeni să o ia razna cu toţii. Imagini cu 
o fată drăguță, zâmbitoare, cu aparat dentar și pernuţe pufoase 
pe pat au devenit virale și Sloane se gândise, la fel ca toată 
lumea, O, te rog, să nu ajungă copilul meu vreodată așa. Acesta 
era scopul. 


VP - 136 


Însă, ascunsă în acel miez de interes uman care atingea 
coarda sensibilă, fusese și o teorie legală autentică ce-i atrăsese 
atenţia lui Sloane. Elevii care o agresaseră pe fată aveau o 
responsabilitate penală și civilă pentru moartea acesteia. Se 
confruntau cu închisoarea. Și asta deschisese altă discuţie, 
despre câtă responsabilitate trebuia să aibă școala pentru 
sinucidere. Consecințe reale, caz juridic real. 

Vedeți! a vrut Sloane să-și fluture laptopul deasupra capului la 
o ședință cu părinții: Nu sunt nebună! 

Pentru că fusese de-ajuns. Așa vedea Sloane lucrurile. 

Pe ecran, cazurile se multiplicau. Laney Presper, de 
doisprezece ani, s-a aruncat în gol după ce se plânsese de 
agresiuni online cu câteva luni înainte. Concluzia: presupușii 
agresori puteau fi acuzaţi de prejudicii criminale când victimele 
lor se sinucideau. 

Jackson Worrall, de optsprezece ani, s-a sinucis prin intoxicare 
cu monoxid de carbon după o serie de mesaje de la iubita lui, 
care a fost condamnată mai târziu de omor prin imprudenţă. 

Matt Renard, de cincisprezece ani, s-a spânzurat ca să scape 
de agresiunile online. Rezultatul: s-a dat o lege ca poliţia să 
poată aduce plângeri tradiționale împotriva agresorilor al căror 
comportament contribuia la sinuciderea altei persoane. 

Sloane a căutat în continuare, sintetizând și alcătuind o 
argumentare care ar putea să încurajeze școala, în sfârșit, să 
facă ceva în legătură cu felul în care era tratată fiica ei. Și ce 
dacă exploata faptul că era avocată! Era vorba despre fiica ei! 

Sloane tasta excelent. Rapid și cu o precizie letală. A pierdut 
noţiunea timpului pe când scria cuvinte pe tastatură în toiul 
nopții, până a ieșit la suprafaţă într-o lume luminată doar de 
steluțele roșii, verzi și galbene de la modem, alarmă și receiver- 
ul DVR. 

S-a uitat la produsul final, o notă legală către consiliul școlii. 
Citările din alte cazuri erau impecabile, știa asta. Argumentarea 
ei, centrată pe ideea că agresorii și cei care permiteau 
agresiunile lor puteau fi trași la răspundere pentru suferința 
fizică și psihologică a victimelor lor, părea destul de solidă. 
Exista un singur lucru care o deranja: ea era mama lui Abigail. 

Și atunci, ei bine, n-ar fi avut ceva mai multă greutate dacă 
venea din partea unui avocat care nu era înrudit cu Abigail? O 
sursă externă. Altă persoană. Cineva ca... Ardie. 


VP - 137 


Degetele stăteau în așteptare pe tastatură. Era doar o licenţă 
artistică. O minciună nevinovată, de fapt. Sloane era sigură că 
Ardie ar fi fost de acord dacă ar fi rugat-o, însă timpul era 
esenţial și a doua zi era petrecerea aniversară pentru Michael. 
Ardie nu avea timp să o bată la cap și, sincer, ceea ce propunea 
ea nu era tocmai greșit. Plagiatul era ceva rău. Aici era ceva 
total opus. Sloane îi acorda lui Ardie meritul pentru această notă 
pe care o scrisese ea însăși. De fapt, era destul de frumos din 
partea ei, nu-i așa? Doar nu s-a întâmplat nimic rău, până la 
urmă. 

Sloane a luat decizia. A semnat nota legală Adriana Valdez, 
avocat. Şi, înainte să se ridice - cu dureri în genunchi de la 
poziția cu picioarele încrucișate pe scaunul ei ergonomie - a 
căutat pe internet adresa de e-mail și a copiat-o pe linia „Către”. 
O adaugă pe avocata noastră, Adriana Valdez, a scris ea, să ne 
asiste în această problemă după cum e necesar. Vă rog, găsiţi 
atașată o notă legală pe care a scris-o în atenția 
dumneavoastră. Numai bine! 


VP - 138 


TRANSCRIEREA DEPOZIȚIEI 
26 aprilie 


Dra Yeh: Doamnă Garrett, daţi-mi voie să mă prezint. Numele 
meu este Helen Yeh și sunt avocatul pârâtelor. Voi 
realiza un interviu oficial. În depoziţia 
dumneavoastră, vă voi pune întrebări și veți 
răspunde sub jurământ. Grefierul încearcă să 
transcrie tot ce spunem noi. Este important să nu ne 
întrerupem una pe cealaltă și să răspundeţi verbal la 
fiecare întrebare. Să începem. De cât timp sunteţi 
căsătorită cu Ames Garrett? 

Martoră: În mai se împlinesc douăzeci și șapte de ani. 

Dra Yeh: Cum aţi descrie căsnicia dumneavoastră? 

Martoră: Ei bine, după atâţia ani, nu sunt tocmai artificii și 
petale de trandafiri în fiecare zi, dar aș descri-o ca pe 
o căsnicie fericită. El încă plănuia o excursie în 
weekend de ziua mea. Nu uita niciodată de 
aniversarea noastră. Luam cina în familie. Stăteam 
de vorbă. Nu doar discuţii mărunte despre copii. 
Chiar stăteam de vorbă, îmi povestea despre serviciu 
și lua în serios sfaturile pe care i le dădeam în 
carieră, deși eu n-am mai avut un loc de muncă de 
ani buni. Intotdeauna am apreciat asta. Desigur, în 
ultimele săptămâni, atitudinea lui s-a schimbat total. 
Deprimat, indispus, stresat. 

Dra Yeh: Exista un motiv? 

Martoră: Sunt sigură că a fost din cauza Listei cu bărbaţi RĂI. 
Toate minciunile alea. 

Dra Yeh: OK, deci aţi văzut lista și ne spuneţi că numele 
domnului Garrett apărea acolo? 

Martoră: Da. 

Dra Yeh: Și aţi considerat că numele lui nu merita să fie 
inclus? 

Martoră: Știam de la început că nu avea ce să caute pe lista 
aceea, dar odată ce mi-am dat seama că Sloane 


VP - 139 


Glover era cea care l-a adăugat, ei bine, asta mi-a 
dovedit tot ce trebuia să știu. 

Dra Yeh: Dacă ne îndepărtăm de doamna Glover, în mod 
special, ce motiv ar avea o femeie să mintă când face 
acuzaţii legate de hărţuire sexuală și de altă natură 
care s-au regăsit pe foaia de calcul? 

Martoră: Pentru atenţie. Avansare în carieră. Câștiguri 
financiare. 

Dra Yeh: Lista era anonimă. 

Martoră: Acum nu mai e tocmai anonimă, nu? Dacă trebuia să 
fie anonimă, atunci de ce Sloane i-a acționat în 
judecată pe soţul meu și compania lui cu numele ei 
pe document? 

Dra Yeh: Este o întrebare justificată. Să vedem. Doamnă 
Garrett, știți cine este Clarence Thomas? 

Martoră: Este judecător la Curtea Supremă. 

Dra Yeh: Știţi cum se numește femeia care l-a acuzat pe 
judecătorul Thomas de hărțuire sexuală? 

Martoră: Cred că am știut cândva, dar nu-mi amintesc în 
acest moment. 

Dra Yeh: Dar numele femeilor implicate în acuzațiile de 
hărțuire sexuală aduse lui David Letterman? Lui Bill 
Cosby? Vă amintiţi numele lor? 

Martoră: Nu, nu-mi amintesc. 

Dra Yeh: Aș putea continua, dar ar fi corect să presupun că 
acești bărbați, Bill Cosby, David Letterman și 
judecătorul Clarence Thomas, sunt mai bine 
cunoscuţi decât soțul dumneavoastră, Ames Garrett? 

Martoră: Da. 

Dra Yeh: Așa că nu pare că aceste femei au obţinut vreun fel 
de notorietate la scară largă în urma acuzațiilor de 
hărțuire sexuală. Știţi cine este Tyson Grange? 

Martoră: Este un jucător de baschet. Joacă la Lakers, cred. De 
fapt, este unul dintre prietenii soţului meu. 

Dra Yeh: Așa este. Joacă la Lakers și este sponsorizat de 
Truviv. S-ar putea să știți numele lui Ariel Lopez, 
gimnastă medaliată cu argint la olimpiadă. Și ea a 
fost sponsorizată de Truviv. Acum șanse luni, 
domnișoara Lopez l-a acuzat pe Tyson Grange de 
agresiune sexuală. Știţi ce s-a întâmplat apoi? 


VP - 140 


Martoră: 


Dra Yeh: 


Martoră: 


Dra Yeh: 


Martoră: 


Nu. 

O să vă spun eu. Nu s-a întâmplat nimic cu Tyson 
Grange. Domnișoara Lopez însă și-a pierdut 
contractul de sponsorizare cu aceeași companie la 
care lucra soţul dumneavoastră. Aţi putea spune că 
nu a avut nimic de câștigat pe plan financiar. lar 
Tyson era, după cum aţi menţionat, prieten cu Ames. 
Sunt cazuri diferite. Mere cu pere. N-am spus că 
toate femeile aduc acuzaţii de hărțuire sexuală 
pentru notorietate sau câștiguri financiare. Eu cred 
femeile. In orice caz, majoritatea femeilor. Dar există 
o excepţie de la fiecare regulă. Nu putem da mână 
liberă fiecărei femei care acuză, nu-i așa? Uitaţi, eu 
sunt femeie și spun asta. Chestia asta cu „să credem 
toate femeile orice ar fi”, haideţi, e ridicolă! Îmi cer 
scuze pentru cuvintele dure, știu că este o părere 
nepopulară, dar acesta e adevărul. 

Așadar, dacă Sloane Glover, după cum spuneţi 
dumneavoastră, a adăugat numele soţului 
dumneavoastră pe listă, susținând că avea un trecut 
de hărțuire sexuală, spuneţi că nu o credeţi. Așa 
este? 

Martoră: Ascultaţi. Sunt oameni care simt nevoia să 
dea oricărui lucru o etichetă doar ca să se simtă mai 
bine în pielea lor, să se simtă ca o victimă. Vă spun, 
așa este Sloane. Ar trebui să auziți ce se întâmplă la 
școala lui Abigail doar pentru că fiica ei de zece ani 
nu era destul de popu/ară! Elevii sunt doar niște copii 
prostuţi și Sloane pleacă la război, spunând oricui o 
ascultă că e agresiune. Eu știu ce s-a întâmplat și nu 
erau agresiuni. lar acum face același lucru aici. Dintr- 
odată, e vorba de „hărţuire sexuală”. Din păcate, 
soţul meu - familia mea - a devenit victima 
agresiunilor maliţioase și cui trebuie să-i mulțumim 
pentru asta? Lui Sloane. 


VP - 141 


19. 


31 martie 


Michael încă dormea cu scutec. Ardie prețuia puţine lucruri la 
fel de mult ca somnul și trezitul pentru mersul frecvent la oliţă 
în mijlocul nopţii ar fi însemnat să sacrifice o parte din ea la care 
nu era pregătită să renunțe. Masinute 3 răsuna pe fundal, iar 
telecomanda era cu câţiva centimetri prea departe pentru ca ea 
să se deranjeze să dea mai încet. Susţinuse cu insistenţă să 
vadă Tangled, însă pierduse și acum se trezea uitându-se în sus 
de la carcasele împrăștiate ale cutiilor de carton, din care 
confecționa clădiri pentru petrecerea de mâine cu supereroi, să 
vadă ce mai făceau acum mașinile vorbitoare. Michael fugea 
încoace și-ncolo prin camera de zi în scutec și tricou cu Omul 
Păianjen, fluturând pampoane albe și portocalii și numindu-le 
„foc”. 

Ardie stătea cu picioarele întinse într-un V pe podea, cu încă o 
coală de hârtie albă între ele. O durea spatele în timp ce colora 
ferestrele mici și negre cu marker. Nu avea să i se mai șteargă 
cerneala aceea de pe mâini timp de câteva săptămâni. Dar 
merita. Tăvile cu sandvișuri cu unt de arahide și gem, tăiate în 
formă de scut, se răceau la frigider. Măștile cu supereroi 
fuseseră întinse pe masa de petrecere. Și în curând Ardie avea 
să termine cu orașul în mărime naturală - sau, cel puţin, în 
mărimea naturală pentru copii - pe care micii invitaţi ai fiului ei 
aveau să tabere și să-l salveze. Așa că Ardie se simţea și ea într- 
un fel ca o supereroină. 

Ardie, ca multe dintre noi, se îmbolnăvise de perfecţionism, o 
boală de care auziserăm că era mai comună la femei cu un 
raport de aproximativ douăzeci la unu. Din câte înţelegeam noi, 
se transmitea prin rețelele sociale și paginile revistelor glossy 
întinse cu fața în sus la casă și, odată ce te molipseai la vârsta 
de doisprezece sau treisprezece ani, nu te puteai vindeca cu 
articolele de pe site-ul Jezebel sau cu comediile romantice 
tăioase în care femeia din rolul principal era o distrusă sau o 
mamă rea. Pentru copiii noștri, alergam după standardul de aur 


VP - 142 


al mulţumirii suburbane impus de mamele noastre care fuseseră 
casnice, în timp ce călcam pe urmele taţilor noștri care câștigau 
banii în casă. Și ne asiguram că toată lumea știa că ne 
descurcam cu toate în mod admirabil din felul în care scriam 
bilete pe șervețelele împăturite cum trebuie în cutiile copiilor 
noștri cu mâncarea de prânz și cum dădeam petreceri de 
Halloween cu șvaiţer tăiat în formă de fantome. 

Pentru că, sincer, dacă nici asta nu însemna succes, atunci ce 
altceva? 

Cât despre Ardie, ea nu vedea nevoia de a analiza exact ce 
anume încerca să dovedească sau cu; prin această demonstraţie 
neobișnuită de abilitate casnică. Lua o înghiţitură mare de cola 
dietetică atunci când cineva a sunat la ușă. 

Ardie s-a uitat iritată spre ușa de la intrare. De câte ori îi 
spusese lui Tony să nu sune la ușă când Michael ar fi putut 
dormi? Dacă Michael chiar dormea sau nu, nu era o premisă 
obligatorie pentru iritarea ei. 

— Michael, a venit tatăl tău! a strigat ea în direcţia 
dormitorului fiului ei, urând că spusese „tatăl tău” în loc de ceva 
care să pară mai inclusiv, ca „tata” sau „tati”. 

Habar nu avea cum să fie o femeie divorțată. Dar aceasta nu 
era tocmai o abilitate necesară în viață pe care plănuise să o 
dobândească, cum ar fi să faci focul sau să coși. 

Încheieturile ei păreau să aibă o sută de ani mai mult când s-a 
ridicat de pe podea. 

— Vin, vin! a strigat ea în timp ce Michael ţâșni pe lângă ea și 
i-o luă înainte spre ușă. 

— Bună, campionule! 

Tony îi ciufulea părul lui Michael. În mod nesurprinzător, 
Michael nu semăna deloc nici cu Ardie, nici cu Tony. Michael 
avea părul ars de soare și pistrui, urechi mari și adorabile și 
picioare subțiri cât încheietura mâinii lui Ardie. Când Tony a 
plecat, ea s-a temut că-l va abandona pe Michael. Că el și 
Braylee își vor face o familie biologică frumoasă. Și că fiul pe 
care îl aveau în comun nu va fi de ajuns să-l atragă pe fostul ei 
soț fără impulsul ADN-ului. Însă se înșelase. Atât de tare, încât 
aproape se simțea vinovată. Dimpotrivă, Tony se devotase de 
două ori mai mult lui Michael și se părea că el și Braylee nu 
intenționau să aibă copii, de fapt. 


VP - 143 


Se gândise că a avea un copil adoptat în toiul unui divorț avea 
să o scutească de acele replici frecvente și exasperante de tipul 
Te comporti ca tatăl tău, dar și că nu va fi așa. Michael semăna 
cu Tony în multe privinţe și asta lăsa urme în inima ei pentru 
care nu avea să găsească niciodată cuvintele potrivite. 

— Unde e Braylee? a întrebat Ardie, pentru că nu voia să 
simtă împunsătura familiară a geloziei când Michael îl întreba 
primul pe Tony. 

— E acasă. 

Tony purta pantalonii cadrilaţi de pijama. Condusese zece 
minute și apăruse la ușa ei în pijamale și Ardie trebuia să 
accepte că ea și fostul ei soț nu erau o pereche perfectă. 

— Baloanele sunt în mașină. Le aduc. 

— Lasă-mă să te ajut! Lasă-mă să te ajut! 

Părul de băieţel al lui Michael îi sălta în vârful capului în timp 
ce ţopăia printre picioarele tatălui său. 

— Nu ești încălţat, a spus Tony. 

— N-ai nici pantaloni, a adăugat Ardie. 

Insă misiunea era deja pierdută. Tony a zâmbit în chip de 
scuză și cei doi s-au întors cu trei pungi de celofan pline cu 
baloane roșii și albe. 

— Mersi, poţi să le legi de scaunele din bucătărie. 

— Uau, chiar te-ai întrecut pe tine! O să-i placă la nebunie. 

Era sătulă de felul în care Tony era generos cu cuvintele doar 
pentru că el fusese cel care plecase. Ei nu-i rămânea decât să 
fie politicoasă. 

— Da, așa e, a răspuns ea. 

— Patru ani, când s-a întâmplat și asta? 

— Schimbarea e inevitabilă. 

Ceea ce voia să spună era că ieri Michael cântase toată 
partea de rap de la You're Welcome din Moana și nu însemna 
asta că aveau un copil genial? Inainte făceau colecţie de 
anecdote de acest fel cu Michael și le schimbau entuziasmați 
între ei în timp ce se spălau pe dinţi și pe faţă, încă vorbind 
despre el în timp ce urcau împreună în pat. Oare asta fusese o 
parte a problemei? Sau acum făcea la fel cu Braylee? 

Ardie nu făcea nimic să ușureze momentul de tăcere, deși 
asta era o caracteristică ce existase cu mult înainte de divorţ. S- 
au uitat la băieţelul dintre ei până când Tony, în cele din urmă, 


VP - 144 


și-a împins mâinile în coapse și genunchii lui au scos un poc- 
trosc familiar când s-a ridicat. 

— Ei bine, a zis el, ceea ce însemna că pleca. 

Ea încă încerca să se obișnuiască cu această revelație tăcută. 
Tony era cel care pleca. Ardie, între timp, era persoana care 
rămânea. 


VP - 145 


TRANSCRIEREA DEPOZIȚIEI 
27 aprilie 


Dra Sharpe: Domnișoară Valdez, aţi menţionat mai devreme o 
petrecere. La ce petrecere vă refereaţi? 

Pârâta 2: O petrecere aniversară. Pentru fiul meu. Abia a 
împlinit patru ani. 

Dra Sharpe: Și au participat o parte dintre colegele 
dumneavoastră, nu-i așa? 

Pârâta 2: Așa este. 

Dra Sharpe: Pot să întreb care colege? 

Pârâta 2: Sloane Glover, Grace Stanton și Katherine Bell, deși 
cred, în retrospectivă, că poate nu a fost o idee atât 
de bună să o invit pe Katherine. 

Dra Sharpe: De ce spuneţi asta? 

Pârâta 2: Păi, din cauza a ceea ce s-a întâmplat după aceea. 


VP - 146 


20. 


1 aprilie 


Toate spun asta: niciuna dintre noi nu credea că maternitatea 
și munca puteau exista în armonie. Mai degrabă, erau două 
forțe diametral opuse. Noi eram prizonierele, legate de 
dispozitivul medieval de întindere a membrelor, după ce ne-am 
bucurat de privilegiul rar de a ne iubi și a ne și alege torționarii. 
Era doar mica problemă cu faptul că încheieturile noastre erau 
smulse și inimile ni se revărsau din cutia toracică. 

Ne trezeam noaptea la auzul vocilor mărunte și mergeam pe 
jumătate adormite pe coridoare spre feţele cărora nu le păsa că 
aveam de făcut un raport până a doua zi la prânz. Ne ţineam 
respiraţia în timp ce verificam să nu aibă febră, gândindu-ne ce 
cutremur ar fi un copil bolnav pentru programul nostru, apoi 
dând un telefon urgent la prieteni și familie într-un ultim efort 
disperat de a găsi pe cineva să aibă grijă de copil sau oricare 
erau cerințele minime care să împiedice pe cineva să cheme 
protecția copilului. Le spuneam copiilor „să pretindă că nu erau 
bolnavi”, ca să-i putem trimite la creșă și să-i îmbolnăvim și pe 
copiii celorlalți. Ne gândeam că favoarea ni se întorsese de 
multe ori. Ne spuneam, în timp ce ne curgea nasul sau ne durea 
capul sau stomacul ne refuza mâncarea, că eram în regulă. 
Pentru că, orice s-ar fi întâmplat, noi eram un lucru prestabilit, 
cele care aveau sarcina de a ne da seama ce să facem, ei bine, 
în legătură cu orice. 

Mai era de mirare, atunci, când una dintre noi ceda psihic? 
Oare sistemul nu era creat să îndeplinească tocmai acest lucru? 

Rosalita mergea cu fiul ei către o casă care reprezenta cele 
două direcţii în care vieţile lor îi trăgeau deja și se temea de 
cum va îndura inima ei dacă într-o bună zi el avea să se 
gândească la ea nu cu mândrie, ci cu milă. Presupunea că, la 
urma urmei, asta însemna să fii mamă. 

— Arată goală. 

Salomon se uita la casa de pe Morningside Avenue în timp ce 
mergea pe aleea de cărămidă cu mama lui. Rosalita se 


VP - 147 


așteptase la o casă mare și impersonală, dar casa lui Ardie era 
în stilul căsuțelor țărănești - o căsuţă foarte mare și frumoasă - 
cu margini albastre și iederă crescând pe zidul alb. Stejarul din 
curtea din faţă era gros ca un urs și făcea umbră peluzei unde o 
bancă de fier aștepta să se așeze cineva pe ea. Rosalita nu 
înţelegea cum putea fi viața cuiva stresantă dacă veneau acasă 
într-un loc atât de frumos. Bravo lui Ardie! 

— Tu muncești, Salomon. Când muncești, ajungi cu cel puţin 
zece minute mai devreme. 

În timp ce se îndreptau spre ușa din faţă, Salomon se juca 
neliniștit cu cozorocul șepcii. 

— Dar de ce? 

— Pentru că te afli aici să fii folositor. Nu să petreci. 

Ea a făcut o mică mișcare de dans ca să-l tachineze și apoi l-a 
împins ușor pe Salomon către sonerie. 

— Ține minte să ţii șapca pe cap, pajarito, a adăugat ea 
repede în timp ce el apăsa butonul. 

— Crezi că o să fie dulciuri? s-a întors el să întrebe, dând cu 
palma peste șapcă. 

Sunetul pașilor se apropia de cealaltă parte a ușii. 

— Ti-am adus gustări. Tu muncesti, a repetat ea. Domnișoara 
Valdez te plătește. Nu te plătește pentru că are nevoie de un 
mâncăcios. 

Ea l-a pișcat de ceafă. 

— Dar ar putea, a mormăit el, dându-i mâna la o parte. 

Rosalita a avut doar o fracțiune de secundă să reanalizeze 
ideea, să se gândească să plece înainte să-l lase pe fiul ei să 
pășească în casa asta frumoasă. Apoi a fost prea târziu. 

Ardie a apărut și îi îndemna să treacă pragul, iar Rosalita și-a 
spus că se purta ridicol. Erau 125$. Într-o sâmbătă. Totul era 
bine. Ba chiar mai bine decât bine. 

Odată intraţi, Rosalita a dat peste alte griji mai urgente. De 
exemplu, dacă să se descalţe sau nu. Părea să-și amintească 
vag că era o chestie pe care o făceau albii. Unchiul ei repara 
aparate de aer condiţionat și spunea că trebuia să poarte 
învelitori de spumă peste cizme înainte să intre în casa unui 
client. | se părea o ocazie de a păţi o rușine cumplită dacă făcea 
alegerea greșită. 


a 


5 „Pasăre mică” - în Ib. span. în orig. (n.tr.). 
VP - 148 


S-a uitat la picioarele lui Ardie. Ea purta niște încălțări fără toc 
- mocasini, așa credea Rosalita că se numeau - și nu părea să 
se gândească deloc la picioarele Rosalitei. Așa că și-a păstrat 
încălţările și, când Ardie le-a făcut semn să intre în casă fără să 
vorbească despre ele, s-a relaxat. Puțin. 

— Ți-am pregătit costumul. Poţi să te schimbi în camera de 
oaspeți, i-a zis Ardie lui Salomon, arătându-i către coridor. O să 
fii un Om Păianjen grozav. 

Salomon a zâmbit. Îl adora pe Omul Păianjen. 

— Rosalita, cu ce pot să te servesc? O mimosa? O cola? Apă 
minerală? Ceai cu gheaţă? 

Ea a intrat după Ardie în bucătărie. Casa ei era mult mai 
curată decât se așteptase Rosalita. Prin comparaţie cu celelalte 
femei de la etajul cincisprezece, Ardie Valdez era mai puţin... 
pusă la punct. Ca o persoană cu firele duse pe la cusături. Părul 
ei nu era niciodată pieptănat cum trebuie la spate. Sacourile ei 
erau prea lungi la mâneci. Purta pantaloni cu cracul larg care se 
șifonau când se așeza. Dar Rosalita observase că Ardie făcuse 
anumite investiţii. O geantă drăguță. Pantofi frumoși de piele, 
deși nu cu vârful ascuţit, asemenea celor care păreau periculoși 
și pe care îi purtau celelalte femei. 

Rosalita și-a împreunat mâinile. 

— Nu vreau nimic, mulțumesc. 

— Urmează să avem zece copii sub vârsta de cinci ani în casa 
asta, s-ar putea să ai nevoie de ceva care să te detensioneze. 

Ardie a șters blatul cu un prosop de hârtie. 

— Sunt în regulă. 

Ardie a strâns din buze și a dat din cap. 

— Și eu. Rămân la ceai cu gheaţă. Servește-te dacă te 
răzgândești. 

A aruncat prosopul umed în coșul de gunoi. 

— Salomon se descurcă minunat la lecţiile noastre, apropo. 
Va fi pregătit pentru examenul de intrare, sunt convinsă. 

Rosalita s-a înseninat. Salomon era un subiect căruia nu-i 
putea rezista. Așa ajunseseră să aibă loc ședințele de meditaţie. 
Ai copii? o întrebase Ardie odată după ce au avut frânturi de 
conversaţie timp de mai multe luni. lar Rosalita fusese mândră, 
mândră nevoie mare să-i spună lui Ardie despre cât de deștept 
era băieţelul ei și Ardie ascultase, apoi, de câte ori se vedeau de 
atunci, ea întreba: Ce face Salomon? lar Rosalita îi spunea că 


VP - 149 


era bine, până într-o zi când profesoara lui îl trimisese acasă cu 
un bilet cu scrisul greoi, indescifrabil. | l-a arătat timidă lui Ardie, 
care i l-a tradus. Ideea de bază? Salomon trebuia să schimbe 
școala. Nu avea să-și atingă adevăratul potenţial la cea din 
cartier. Era, după părerea profesoarei lui, înzestrat. Înzestrat! 

Rosalita plânsese. Nu erau lacrimi de fericire. Lacrimi de 
neajutorare. Dar câteva zile mai târziu, Ardie lăsase câteva 
pagini printate pe biroul ei, alături de un bileţel adeziv pe care 
scria Pentru Rosalita. 

O școală nouă cu examen de intrare și burse, iar Ardie avea 
să-l ajute pe Salomon să intre. 

— Așa credeţi? a întrebat Rosalita. Înţelege matematica sau 
doar o învaţă pe de rost? 

Și-a dus ușor degetele la tâmplă. 

Pentru cele mai multe ședințe, Rosalita îl ducea pe Salomon 
să se întâlnească cu Ardie la Barnes&Noble, unde Ardie 
comanda o băutură rece cu „cafea” ce venea cu un rotocol de 
frişcă deasupra. Rosalita se plimba printre rânduri, scoțând cărți 
de călătorie și imaginându-și excursiile în locurile pe care nu le 
putea vizita. De multe ori de atunci, Rosalita voise să o întrebe 
pe Ardie de ce o ajută, dar bănuia că avea legătură cu faptul că 
nu voia să stea singură acasă când fiul ei era la tatăl lui. Rosalita 
nu era o persoană norocoasă, dar avea noroc că nu trebuia să-l 
împartă pe fiul ei cu cineva. 

— Da, o înţelege. Doar că uneori îi este lene să parcurgă toți 
pașii. li tot spun: matematica este o materie pentru care trebuie 
să arăţi calculele. 

Rosalita dădea din cap. 

— O să lucrez cu el acasă. O să-i mai spun și eu. 

Apoi s-a uitat peste umăr așteptând să apară Salomon, de 
parcă această casă frumoasă îl înghiţise cu totul. Dar el s-a 
întors, într-un costum întreg de Omul Păianjen. A pozat și și-a 
întins brațele, cu degetele întinse ca și cum făcea o pânză 
imaginară. 

Ardie a bătut din palme. 

— Perfect! Salomon, te rog, mă ajuţi să duc tăvile astea în 
curtea din spate. 

Rosalitei i-ar fi plăcut să o întrebe mai multe despre 
progresele lui Salomon. l-ar fi plăcut și să ceară complimente. 
Cele adresate fiului ei erau cele mai bune. Dacă tatăl lui nu era 


VP - 150 


nimic altceva, măcar era deștept. Era una dintre singurele surse 
de liniște când venea vorba de moștenirea paternă a lui 
Salomon. 

În scurt timp, casa a început să se umple. În următoarele 
treizeci de minute, copiii au dat buzna în casă, cu taţii și 
mamele lor ținându-se după ei. Rosalita stătea răbdătoare într- 
un colț în bucătărie, cu poșeta atârnată de încheietura mâinii. 
incerca să nu se ascundă, dar nici să se amestece cu alți 
oaspeţi. Purtase o rochie din denim de la Old Navy cu sandale și 
se bucura să vadă că alesese bine pentru petrecere. 

Pe fereastră, îl vedea pe Salomon împărțind măști cu 
supereroi și pelerine pentru copiii mai mici. Se prezenta 
adulţilor. Le arăta celor mici cum să-și încordeze mușchii. Își 
găsise locul. Ea își dorea asta. Chiar își dorea. Dar nu fără puţină 
stânjeneală. 

Chiar și din locul ei din bucătărie, nu avea cum să rateze 
intrarea acelei femei, Sloane. Purta un tricou mulat cu dungi 
albe și albastre, blugi strâmţi și încălțări cu platformă cu un 
model cu pătrăţele. Avea părul adunat într-o coadă blondă 
lucioasă ce-i sălta pe ceafă. Vorbea tare, ca și cum relata 
intrarea pentru familia ei. Tinea mâinile pe umerii unei fetițe. 
Bărbatul - soțul ei - a închis ușa în urma lor. 

— la uite la asta! a exclamat Sloane către toată încăperea. 
Ardie și-a dat toată silinţa. 

Fiica lui Sloane a privit în sus și a șoptit ceva la urechea 
mamei ei, apoi a ieșit ţopăind afară. Rosalita a urmărit-o din 
priviri și, după câteva clipe, fetița îl găsise pe Salomon, iar cei 
doi copii mai mari și-au luat rolul de organizatori. 

— E al tău? 

Sloane a traversat bucătăria și s-a servit cu un pahar de 
șampanie. Vrei ceva, scumpule? a întrebat ea peste umăr. 

Dar soţul ei ieșea deja în curte unde erau adunați copiii și 
ceilalţi adulţi. 

— Da. Îl cheamă Salomon. 

Sloane și-a turnat un pahar de șampanie aproape plin, iar 
spuma stătea atât de aproape de margine, încât Rosalita era 
sigură că avea să se verse. Dar nu s-a vărsat și Sloane a turnat 
deasupra puţin suc de portocale. 

— Par să fie de aproape aceeași vârstă, Abigail a mea și Sal... 
Salomon. 


VP - 151 


S-a bâlbâit spunându-i numele. 

— Eu sunt Sloane, apropo. Nu cred că ne-am cunoscut oficial. 
Te recunosc de la... de la... 

A răsucit degetul în aer ca și cum încerca să prindă cuvântul, 
apoi a pocnit din degete. 

— De la birou! 

— Rosalita. 

Ea a întins mâna dreaptă. 

Dar în aceeași clipă ușa de la intrare a anunţat niște invitaţi 
noi și mâna lui Sloane, rece și netedă în palma ei, a alunecat în 
timp ce privea în urmă spre intrare. 

— Grace! Katherine! Scuză-mă. 

A ridicat un deget ca să se scuze. 

— Doar o clipă. 

S-a îndepărtat în încălţările ei cu platformă, ţinând paharul de 
șampanie în mână. 

— Aţi ajuns! Aţi venit cu aceeași mașina? la te uită! 

Au urmat multe îmbrăţișări. Acea îmbrăţișare în care se 
aplecau din talie, cu spatele drept și gâtul arcuit, cum făceau 
femeile ca Sloane. lar Rosalita a văzut că Katherine era femeia 
cu părul scurt - femeia aceea de la birou - și și-a întors repede 
faţa. 

Rosalita a evitat să se mai uite spre hol, lăsându-și în schimb 
privirea să rătăcească spre borcanul în formă de pisică cu 
prăjituri, către bolul gol pentru fructe, către rucsacul unui copil 
atârnat de un set în miniatură de masă cu scaune. 

Și acum femeile înaintau bocănind pe parchet. 

— Vin! i-a zis Sloane lui Katherine, care ţinea o sticlă de gât. 
La petrecerea aniversară cu copii! Imi place stilul tău. 

Sloane a luat sticla de parcă era casa ei și a pus-o pe blatul 
din bucătărie. 

— Intraţi, intraţi, tocmai stăteam de vorbă cu Rosalita. 

A pronunţat numele Rosalitei de parcă era o fiesta. 

— Grace. 

Altă femeie blondă, ceva mai tânără și foarte frumoasă, a 
întins mâna spre Rosalita. 

— Bună ziua! a spus Rosalita. Fiul meu mă ajută cu 
petrecerea. 

A arătat afară către locul unde Salomon îl căra în spate pe fiul 
lui Ardie, Michael. Copilul avea succes. 


VP - 152 


— Tocmai am născut și eu. Și folosesc petrecerea asta ca o 
scuză ca să mă furișez afară vreo două ore, puţin de tot. Mă 
simt vinovată, dar... 

A ridicat din umeri. De fapt, nu părea să se simtă deloc 
vinovată. Rosalita știa deja despre copil după echipamentul de 
pompat ascuns sub biroul ei, dar s-a prefăcut că nu știe. 

Când se născuse Salomon, nu-și dorise să-l lase singur nici 
măcar o oră. Dar fusese nevoită. Uneori, le auzea pe femeile din 
birou plângându-se că abia așteptau să revină la muncă după ce 
aveau un copil. Dar Rosalita știa că puteau să aștepte. Pentru că 
așa făceau. 

Katherine o văzuse pe Rosalita. Era sigură de atâta lucru. 
Katherine făcuse la fel, întorsese capul în altă parte în clipa în 
care ochii lor se întâlniră, ca un ricoșeu. Katherine s-a dus direct 
la locul unde erau puse băuturile. 

— Vrei ceva, Grace? a întrebat ea fără să se uite din nou spre 
Rosalita. Nimeni nu părea să observe. Katherine a sărit cu totul 
peste sucul de portocale și, când a terminat de turnat, a sugerat 
să iasă în curte. Sugestia ei a reușit să nu o includă pe Rosalita. 
Dar Rosalita a văzut. Rosalita vedea întotdeauna totul. 
Întrebarea în acest caz fusese: în biroul lui Ames în noaptea 
aceea, ce anume văzuse, de fapt? 


VP - 153 


21. 


1 aprilie 


Bulele de șampanie i se urcaseră direct la cap lui Sloane. Se 
gândea să o roage pe Rosalita să programeze o întâlnire de 
joacă cu fiul ei - cum îl chema? Sal-Sal-Sal-ceva! Da, avea să 
facă asta. A dus din nou paharul la buze, cu o mână pe șold, 
gândindu-se. Dar... ar însemna că e deschisă la minte sau că o 
lua de sus? Adică, să-i ceară fiului Rosalitei să se joace cu 
Abigail. 

Și, de fapt, se întreba dacă lipsa de prejudecăţi în sine era o 
dovadă a lipsei de receptivitate? Era o încurcătură. Sloane ura 
aceste puzzle-uri etice. Nu era de ajuns că ea plăcea pe toată 
lumea? Nu întâlnise niciodată o persoană cu care nu putuse să 
stea de vorbă ca lumea. Dar nu, se pare că era o naivitate din 
partea ei. Sau, un cuvânt mai urât pe care îl învățase - era 
privilegiată. 

În curtea din spate a lui Ardie, soarele strălucea cu fervoarea 
potrivită. Crengile se legănau pe deasupra capului și ţipetele 
copiilor care dădeau peste clădirile de carton erau ca un 
instantaneu din catalogul Pottery Barn pentru copii. Avea să-și 
bată capul cu politica întâlnirilor de joacă mai târziu. 

Chiar îi plăcea senzaţia de bule care îi înotau în cap. 

Pentru încă o clipă, a rămas, în mod necaracteristic, la 
marginea petrecerii, uitându-se la fiica ei care se juca de-a 
supereroii cu fiul Rosalitei. Doi copii mici, a căror vârstă îi făcea 
relativ importanţi în acest context. 

Ștersese mesajele din telefonul lui Abigail. Pam! Șters! Și 
acum, uite! Fiica ei se juca fericită afară și Sloane făcuse acest 
lucru. Mama băgăcioasă a lui Abigail. 

Poate că acel memoriu trimis prin e-mail părea exagerat la 
lumina zilei, însă școala trebuia să primească o lecţie și cine ar fi 
putut s-o condamne? Ea era mamă. 

A zâmbit cu zâmbetul lejer al unei persoane care băuse un 
pahar și jumătate, apoi s-a întors în curte, unde Grace, Ardie și 
Katherine stăteau în jurul soțului ei. 


VP - 154 


— Înoţi deja în estrogen? 

Și-a trecut braţul pe după cotul lui. Tricoul lui moale, puţin 
uzat, îi atingea obrazul. Era un tată care arăta grozav în curțile 
din spate. Croit parcă pentru a arunca mingea de fotbal și a 
duce copiii pe umeri. Încă se întreba dacă să-i povestească 
despre misiva ei pentru consiliul școlii. Înclina către nu. La urma 
urmei, era o plângere oficială adusă angajatorului lui, dar tocmai 
de aceea se ocupase personal de problema asta. Era mai bine 
pentru el să nu știe nimic. Inocent. Și, în orice caz, o notă legală 
nu era de competenţa lui. 

El a plecat capul, agăţându-i părul cu barba abia crescută. 

— Mi-am amintit să-mi ţin respiraţia înainte să plonjez. 

Ea a zâmbit spre tot grupul. 

— Excelent, atunci ce-am pierdut? 

Grace ţinea în mână o sticlă de șampanie. Purta o cămașă de 
batist băgată într-o fustă cloș cu imprimeu floral. Sloane nu 
arătase niciodată atât de aranjată după ce o născuse pe Abigail. 
Scăpase destul de repede de kilogramele în plus, deși luase 
aproape douăzeci în total, însă silueta ei era altă poveste. 
Fusese ca și cum corpul ei se mutase un centimetru spre stânga 
și nu se mai așezase la loc decât după un an de la naștere. 

— Tocmai îi umpleam paharul lui Katherine. 

A făcut o mică reverență. 

— Se pare că încep să i se vadă rădăcinile. 

Grace mișca șmecherește din sprâncene. 

Katherine a luat o dușcă agresiv de mare de șampanie și 
Sloane a privit-o cu ochii îngustaţi. Era prea tânără să aibă păr 
alb. 

— Doar mă complimenta pentru „platou' meu de petrecere”. 
Ardie a ridicat o tavă cu fructe și brânză plină de scobitori. 

Sloane a ezitat, apoi a făcut ochii mari, probabil exagerând 
puţin, dar nu-i păsa. 

— Ai ascuns un accent de Boston? 

Gândul îi dădea fiori la fel ca bulele de șampanie. Katherine 
Bell cea întotdeauna cuviincioasă. Care pronunţa totul perfect. 
Sloane s-a servit cu o scobitoare în care era înfiptă o bucăţică de 
pepene și a vârât-o în gură. 

— Credeam că ești fată de internat sau ceva de genul acesta? 
a întrebat Sloane mestecând. 


VP - 155 


— Nu chiar, a răspuns ea sorbind din nou din pahar. Din sudul 
orașului. Școală publică. 

— Ești departe de casă, Dorothy, a zis Grace. 

— Dah-thy, a intervenit Katherine. 

— O! O! mai spune ceva! 

Sloane bătea din palme. Și a dat doar puţin ochii peste cap 
când, după aceea, Derek i-a luat paharul din mână. Ce profesor! 
Dar putea oricând să găsească altul. 

Katherine a întins paharul spre Grace, care s-a conformat 
râzând ușor, complice. 

— Bănuiesc că acum o să conduc eu. 

Katherine a arătat cu degetul la Sloane. Avea unghiile scurte 
ca ale unui copil. Roase aproape până în carne. 

— Sloane Glovah, ești grozav de deșteaptă! 

Poate era de la vremea frumoasă sau de la mirosul de iarbă 
proaspăt tunsă, însă Sloane a luat o decizie impulsivă și 
ireversibilă să-i placă de Katherine. Katherine nu era o /ingenvă. 
Era o femeie care se alcătuise din bucăţi într-un mozaic de 
absolventă de Drept la Harvard și asociată la o firmă 
importantă. Avea tupeu. 

Vreau să fiu ca tine! Cuvintele pe care le spusese Katherine - 
poate le spusese - bolboroseau aproape de suprafaţă alături de 
bulele de șampanie. Sau - stai! - a zis Vreau să fiu în locul tău? 
Mai conta? Sloane avea sentimentul dulceag, siropos de 
vinovăţie dându-i târcoale, apăsându-i pe conștiință. Doamne, 
spera să nu se aleagă cu o mahmureală. 

— OK, a spus Derek, punând paharul pe jumătate plin al lui 
Sloane pe o masă de afară. O întrebare mai bună: cine e mai 
nemernic, Jerry Jones sau Bill Belichick? 

— Ei bine, știu cine câștigă mai mult. 

Katherine a ridicat o sprânceană. 

— Aaa, ustură! 

Derek a fluturat din mână, râzând. Deși chiar îi plăcea echipa 
Cowboys. În fiecare an de ziua lui, Sloane obținea două locuri 
lângă teren de la Truviv. 

— Deci, ce te-a adus aici din Orașul Fasolei? a întrebat el. 

Sloane a oftat și și-a luat pe furiș paharul de pe masă. 

— Uitaţi-vă cum încearcă soțul meu să fie tare, l-a tachinat 
ea. 

Katherine a ridicat paharul și l-a băut tot. 


VP - 156 


— O, am fost concediată de la serviciu. 

Grace s-a șters la gură cu un șervet împăturit. 

Ardie a încreţit fruntea. 

— Ai fost concediată? De la Frost Klein? 

— Dap. 

Ca șefă a lui Katherine, Sloane nu era sigură că ar fi trebuit să 
audă asta. Dar, ca o persoană de o curiozitate incorigibilă, nu s- 
a putut abţine. 

— De fapt, a fost un coșmar, a zis Katherine, uitându-se pe 
fundul paharului. Ce e în paharele astea? 

Ardie a înclinat capul. 

— Șampanie, a răspuns ea încet. 

— Așa se explică, a dat Katherine din cap în mod solemn. 

— Deci, ce s-a întâmplat? a întrebat Grace. 

Sloane și-a amintit vag unde se aflau, adică la petrecerea de 
ziua unui copil, puţin după prânz. Derek s-a scuzat să vadă ce 
făcea Abigail. Părintele cel bun, a remarcat Sloane putin iritată. 
Mai mult supărată pe ea însăși decât pe el. 

Ardie și-a scos pantofii și și-a întins picioarele pe gresia din 
curte o clipă, ascultând mai departe. 

— În anul dinaintea concedierii mele, a spus Katherine, firma 
a făcut niște analize statistice pentru o companie publică despre 
angajările egale care făceau să pară că un client stătea mult 
mai bine pentru că partenerul, care era șeful departamentului, 
apropo - a învârtit piciorul paharului -, folosise statisticile 
greșite. Scrisoarea de opinie cu acea analiză fusese folosită, 
dezvăluită și pe ea se bazaseră ca să finalizeze o fuziune la nivel 
înalt, pe care o ghida firma noastră. 

Ardie și-a acoperit gura cu mâna, iar Grace a strâns din buze. 

Katherine s-a uitat în jos la pantofi, apoi a ridicat privirea. 
Ceva indescifrabil dansa pe trăsăturile ei. 

— Lucrasem pentru companie în alte posturi, dar am fost 
adusă în acel an să alcătuiesc registrele financiare ale noii 
entități unificate. Am remarcat o discrepanţă în analiza statistică 
și am atras atenţia partenerului. 

Sloane scăpase și ea de pantofi și și-a încrucișat picioarele, 
legănând degetele dezgolite de la piciorul în care cotul ei săpa 
un crater. 

— Da, bineînțeles. 


VP - 157 


Avea o senzaţie indirectă de groază care tot creștea ascultând 
desfășurarea unei povești cu fantome absolut înspăimântătoare. 
La Jaxon Brockwell, un asociat omisese odată cuvântul „nu” 
dintr-o propoziţie esenţială pentru planul de pensii al companiei 
și greșeala aceea avusese ca rezultat milioane de dolari de plăţi 
adiţionale. Sloane nu avusese absolut nimic de-a face cu asta și 
tot nu putuse să doarmă săptămâni la rând. 

— A spus să facem analiza din acest an cu statisticile corecte, 
a continuat Katherine. Nimeni nu avea să le citească și, chiar 
dacă o făceau, ei aveau să le spună atunci despre greșeală. Nu 
eram mulțumită de acest aranjament. 

A apăsat pe aceste cuvinte. 

— Dar era șeful departamentului. La Frost Klein. Și, partenerul 
a spus că, dacă întreba compania, aveam să le mărturisim 
greșeala. 

Katherine și-a trecut mâna prin păr. 

— Dar compania supraviețuitoare, cu care  fuzionase 
compania iniţială, a citit noul raport, a remarcat discrepanta și a 
intentat proces pentru fraudă. M-am gândit că, OK, partenerul 
își va asuma responsabilitatea. Îmi era greață de toată 
povestea, dar răspunderea era limitată la el. 

Lui Grace i-a căzut faţa. Și-a pus ușor mâinile la urechi. Era o 
nenorocire, îngrozitoare și ațţăţătoare, pentru avocaţi. 

— A avut o întâlnire cu compania la care eu n-am fost 
invitată. M-am dus la prânz. Când m-am întors, partenerul 
principal, șeful departamentului și șeful de la Resurse umane 
erau într-o sală de ședințe și mă așteptau. Am fost concediată 
imediat. Clientul ceruse ca firma să ia măsuri împotriva mea, 
deși sunt sigură că partenerul îi sugerase. Eram nedumerită. 

Clipea acum, retrăind momentul. Totul îi întorcea stomacul pe 
dos lui Sloane. 

— Eram pregătită să-mi susţin cauza. 

Avea ochii în continuare împăienjeniţi. 

— Dar partenerul m-a privit direct în faţă și a împins 
documentele pe masă, documente pe care spuneau că le 
găsiseră în biroul meu în privinţa analizei din anul anterior, la 
care eu nici nu lucrasem, jur! Erau acele statistici. Partenerul a 
spus că eu eram vinovată. A spus că avea să aducă acuzații 
penale pentru înșelăciunea mea în munca pentru o companie 
publică, potrivit legii securităţii. lar ceilalţi avocaţi de acolo, mi- 


VP - 158 


am dat seama că asta voiau și ei. Așa că am plecat. Nu aveam 
ce să fac. Ameninţau că mă vor scoate din barou. 

Vocea i-a devenit sugrumată. 

— A fost înspăimântător! Aproape nu-mi vine să cred că am 
scăpat vie de-acolo. 

— Isuse! a exclamat Ardie, a pus în sfârșit platoul jos, apoi s-a 
șters pe mâini. Ai fi putut să faci, cât, șapte sute cincizeci de mii 
de dolari pe an dacă rămâneai și ajungeai partener la Frost 
Klein. 

Era departe de ce câștiga un avocat care lucra pentru o firmă. 
La distanţă de mii de kilometri, mai exact. 

— Da. 

Pielea lui Katherine era umedă, de la transpiratie, alcool sau 
soare, Sloane nu știa sigur. Insă Katherine nu încerca să se 
ferească spunând că nu era vorba despre bani. (Nu mai 
credeam povestea cu succesul-nu-e-sinonim-cu-banii de câţiva 
ani, când ne-am dat seama cât de puţini bani făceam și, prin 
asociere, cât de puţin succes aveam. Învăţaserăm pe calea grea 
că banii se bazau pe succes, nu invers. Banii însemnau opțiuni. 
Banii îți dădeau posibilitatea să-ţi asumi riscuri. Să te ridici la 
nivelul următor. Banii nu pot cumpăra orice, ni se spusese 
mereu. Banii nu pot cumpăra timp. Noi credeam că erau 
minciuni. Aveam conturi pe Care.com și Instacart ca să o 
dovedim. Banii erau lucrul pe care ni-l doream.) 

Grace și-a tras bărbia înapoi, dezgustată. 

— Cine era partenerul? 

— Jonathan Fielding, a răspuns Katherine fără ezitare. 

— Uau! a spus Sloane plescăind din buze. Probabil îţi venea 
să-l omori. 

— Sloane! a avertizat-o Ardie. 

Insă ochii lui Katherine au scăpărat ca o recunoaștere. 

— Dacă aveam ocazia, cred că aș fi făcut-o. 

— Fir-ar! 

Ardie s-a uitat la curtea din spate, unde petrecerea copiilor se 
transforma într-o dispută teritorială în timp ce mânutele și 
piciorușele trăgeau și călcau orașul de carton. Bucăţile 
începuseră să se împrăștiate spaţiul îngrădit. 

— Trebuie să aduc tortul. 

— Te ajut și eu! 


VP - 159 


Sloane a ridicat paharul și a mers după Ardie în bucătărie. Ușa 
cu sită a clămpănit în urma lor. 

Ardie a deschis ușa de la frigider și Sloane, care nu era foarte 
utilă la adunări sociale, și-a sprijinit corpul de insula din 
bucătărie. 

— Katherine pare puţin mai necontrolată azi, nu-i așa? a 
șoptit Sloane, uitându-se înapoi peste umăr pe fereastră. Crezi 
că asta s-a întâmplat cu adevărat? 

— Da. 

Ardie a luat un tort cu roșu, alb și albastru de pe raftul din 
mijloc. L-a ţinut în braţe, așezându-l cu grijă unde stătea Sloane. 

— Ea, care e mereu atât de sceptică. Asta e? 

Ardie a deschis sertarul și a început să înfigă lumânări în 
glazura din jurul tortului. 

— Asta e. 

— Cum se numește atunci când bărbaţii dau greș? Greșesc în 
avantajul lor? 

Sloane trăgea cu ochiul la glazură și s-a gândit dacă să dea 
repede cu degetul printre rotocoalele albastre. 

A aprins un chibrit. O flacără portocalie a ţâșnit în vârf. Sloane 
a înclinat-o spre fitiluri, privind ceara cum începea să picure pe 
tort, până când flacăra a ars aproape de degetele ei și a stins-o. 
Un fuior de fum cenușiu s-a răsucit și a dispărut. 

— O să spun un singur lucru, a zis Sloane. E cea mai 
alcoolizată petrecere pentru copii la care am fost vreodată. Ei 
bine, în afară de prima aniversare a lui Abigail, a adăugat ea. 

A deschis ușa pentru Ardie, care ţinea tortul în echilibru. 
Invitaţii au început să cânte „La mulţi ani”, pe care Sloane l-a 
cântat din toată inima. A remarcat că Rosalita lipsea dintre 
invitaţi, dar doar în treacăt. 

Când s-a terminat cu cântatul, s-au tăiat și s-au servit feliile 
de tort. Soarele abia începuse să încline balanţa zilei către o 
căldură inconfortabilă. Deși s-ar fi putut datora faptului că își 
pierduse paharul de șampanie în bucătărie. Adulții socializau, 
foindu-se neliniștiţi în timp ce toţi încercau să plece de la 
petrecere la timp ca să mai rezolve din treburi sau să se 
pregătească să aibă grijă de copii în noaptea aceea ori să tragă 
un pui de somn. 

Cu gândul la propria casă și o pereche de pantaloni de 
training, Sloane l-a găsit pe Derek și a început să-l dirijeze spre 


VP - 160 


Ardie ca să-și ia la revedere. Grace strângea deja farfuriile de 
hârtie și le îndesa într-un sac deschis. lar Sloane se întreba dacă 
n-ar fi fost mai ușor dacă puneau toți bani pentru un serviciu de 
curățenie. N-ar fi fost la fel de drăguţ? Dacă nu chiar mai drăguţ, 
a adăugat ea. 

Abigail a venit să-i arate o păpădie pe care o găsise în iarbă 
înainte să-și pună o dorință. Și totul era așa înceţoșat încât abia 
a remarcat cine erau cei care îi spuseseră lui Ardie „A fost o 
petrecere minunată. Mulţumim” până când Braylee și Tony au 
apărut în faţa lor, iar Tony îi spunea lui Derek: „E o degustare de 
whisky și ciocolată la club luna viitoare, dacă te interesează să 
mergem în patru. Braylee poate să ia legătura cu Sloane pentru 
detalii”. 

Și, de fapt, Sloane chiar tânjea după ciocolată în clipa aceea, 
așa că a dat entuziasmată din cap și a promis că vor vorbi în 
curând. 

Când s-a întors, a dat peste fața lui Ardie la mică distanţă, 
total lipsită de expresie. 

— O să vorbeşti cu Braylee despre detalii. 

Nu i-a pus nicio întrebare. 

Sloane era cât pe ce să ducă mâna la frunte și să deplângă 
efectele excesului de șampanie afurisită. Dar trebuia să facă 
asta acasă cu Derek. Pentru că Ardie Valdez, din câte vedea, nu 
voia să audă nimic. 

— A fost o dată sau de două ori. 

Sau trei, sau patru, și-a zis Sloane. Sau cinci. 

— Derek s-a întâlnit cu Tony la magazin o dată. 

A încercat să aibă un ton surprins, ca o poveste de tipul care- 
erau-șansele. 

— lar Tony l-a chemat să joace tenis la club. Derek mereu 
vrea să joace tenis și știi că eu nu-l las niciodată să intre într-un 
club. 

De fapt, aveau o ofertă pentru membri pe tejghea și Sloane 
se gândise foarte serios la el. 

Ardie asculta, distribuind punguțe cu cadouri de la petrecere 
fără să spună o vorbă. 

Sloane începuse să vorbească folosindu-și mâinile. 

— Din una într-alta și... Am tot vrut să aduc vorba. 

Ardie stătea cu buzele strânse. 


VP - 161 


— Dar ai rămas fără timp în cele zece ore și ceva în care 
lucrăm împreună, cinci zile pe săptămână. 

Știi ce e mai rău decât un mesaj? Asta. Asta e mai rău! 

Sloane a oftat, cu postura pleoștită brusc. 

— Nu fi așa! Știu că-l urăști pe Tony. 

Ardie s-a uitat cu asprime la Sloane. 

— Dar Derek nu prea are prieteni. Lucrează cu o gașcă de 
femei. Și cred că a fost puţin încântat să fie invitat. 

Derek stătea la poartă, cu mâna pe gâtul lui Abigail. Ea 
legăna punguţa în dreptul genunchilor. 

Haide! îi făcea el semn. 

— Încercam doar să fiu... nu știu... să-l susțin. 

— Pe cine? 

Sloane a ridicat un deget spre Derek. O secundă. 

— Ardie, te rog, nu fi supărată. 

Sloane avusese impresia că oamenii de vârstă mijlocie nu mai 
aveau voie să se supere unii pe alţii. Așa că răcoarea ușoară din 
aer era o surpriză neplăcută. 

— Nu sunt supărată. 

— N-am vrut să fie un secret. 

După asta, Sloane nu mai era sigură ce altceva putea spune. 
Pentru că erau prea bătrâne pentru dușmănii mărunte - nu-i 
așa? Și erau prietene și colege de prea mult timp. Și erau, mai 
important decât orice, femei de carieră. Nu trebuiau să aibă 
timp pentru drame. 

— Sloane! a strigat Derek. 

— Trebuie să plec. Mai vorbim luni despre asta. Sau înainte. 
Oricând vrei tu. 

Sloane i-a urmat pe Derek și pe Abigail spre poartă, 
spunându-și că interacţiunea asta nu fusese nimic grav, că totul 
era bine, că Ardie nu dădea vina pe ea pentru ce făcuse, dar 
Sloane nu-și putea înghiţi propria minciună. Ardie era supărată 
pe ea. Se simțea îngrozitor chiar și în pantofii ei drăguţi. Starea 
de bine i-a dispărut. S-a urcat pe banchetă în SUV-ul lui Derek, 
în timp ce ideea unei dureri de cap începea să-i joace în mijlocul 
frunţii. Se uita pe geam - vremea devenise brusc prea caldă, 
păsările cântau prea tare, sistemele de irigaţii risipitoare. Avea 
și alte secrete. Zăcând latente sub suprafaţă, neștiute de cei pe 
care îi iubea. Întotdeauna crezuse că le păstra secrete ca să 


VP - 162 


evite să rănească pe cineva. Dar poate, poate că și asta era o 
altă minciună care într-o bună zi avea să i se întoarcă. 


VP - 163 


22. 


3 aprilie 


Ziua de luni sosea pentru noi cu sentimente neclare - vină, 
groază, stres, oboseală și ușurare. Până la finalul weekendului, 
tânjeam după lucruri pe internet. Salivam după o ocazie să 
căutăm pe site-urile de cumpărături online și să sorbim cafeaua 
sponsorizată de companie fără întrerupere. Ştiam că trebuia să 
fi rezolvat mai multe lucruri duminică. Că ar fi trebuit să 
schimbăm becurile din baie și să plătim factura la medic care 
stătea pe blatul din bucătărie de luna trecută. Lunea, eram 
conștiente, cu amărăciune, că trecuserăm de mult de vacanţa 
de vară, că monotonia serviciului curgea direct prin cele patru 
anotimpuri, fără oprire, că un weekend era, în esenţă, doar o 
singură zi liberă, urmată de o zi în care ne pregăteam pentru 
atacul de săptămâna următoare, pentru că nu folosiserăm orele 
libere ca să ne punem cheltuielile la punct așa cum 
plănuiserăm. Lunea sosea cu aceeași promisiune ca Hotărârile 
de Anul Nou: să mâncăm mai sănătos, să facem mai multe 
exerciţii, să nu mai amânăm, să nu ne lăsăm copiii să se uite 
prea mult la televizor. Veneau cu instinctul discret că până 
vineri vom fi eșuat la cel puţin jumătate din aceste capitole. 

In acea zi de luni, apăsam pe butoanele monitoarelor, 
ascultam mesajele vocale, ne verificam e-mailurile, ne umpleam 
capsatoarele, scriam pe bileţele adezive, ignorând crăpăturile 
din sticla de sub tălpile noastre. Acea zi de luni nu a venit cu 
mai multă gălăgie decât de obicei, nimic nu indica faptul că era 
ultima zi de luni în care totul avea să fie normal. 


Grace Stanton scria excelent. lIntrase în ambele echipe 
sportive de la liceu, și de fotbal, și de tenis. Gătea destul de 
bine. Fusese la Drept la Universitatea Texas și absolvise nu în 
fruntea clasei, dar în primii 25%, cu siguranţă. Își curăța 
frigiderul la timp. Citea o carte pe săptămână. Vorbea franceză. 

Ideea era că Grace Stanton era bună la aproape orice. 


VP - 164 


Atunci, de ce a ajuns luni dimineață la birou simțindu-se ca o 
ratată? 

Pur și simplu nu putea să-și explice. A încercat să vorbească 
cu ea însăși așa cum ar fi vorbit cu o prietenă: Ești prea aspră cu 
tine însăți. Eşti minunată. Nu-ţi mai bate capul cu lucruri 
mărunte. Nimeni nu observă măcar. 

Grace a ieșit din The Skimm, un newsletter centrat pe femei 
care explica cele mai importante știri ale zilei, apoi a trecut la 
un blog de design interior pe care îl urmărea, după care nu a 
mai putut evita ziua de lucru. 

Un radiator de contrabandă zumzăia la picioarele ei în timp ce 
se uita la un rezumat al actualizărilor recente ale actelor 
normative și începea să scaneze fișierele pentru orice schimbare 
propusă ce putea să aibă impact asupra firmei Truviv. A adăugat 
notițe în documentul Word pe care să le discute cu alți avocaţi 
care aveau să facă cercetări adecvate pentru ea pe Westlaw. 

Se cufunda deja în ce avea de făcut când s-a auzit un bang în 
ușă. A ridicat privirea și l-a văzut pe Ames ţinând mâna pe 
interiorul tocului ușii, de parcă trecea pe acolo, și s-a întors 
înainte să rateze ieșirea. 

S-a întors în câmpul ei vizual. 

— Ah, bună! 

Și-a trosnit degetele ritmat înainte să strângă pumnul, un ritm 
unu-doi-trei. Tatăl ei făcea deseori același lucru. 

— Ai avut cumva ocazia să faci ce te-am rugat săptămâna 
trecută? 

S-a scărpinat pe obraz unde firele argintii presărau barba 
scurtă din weekend. 

Grace era obișnuită ca bărbaţii să treacă pe acolo și știa că ei 
i se întâmpla mai des decât, să zicem, lui Ardie. lar dacă asta îi 
provoca ceva mai mult decât o vagă iritare, poate s-ar fi gândit 
să-și schimbe înfățișarea. Dar venea dintr-o familie de femei 
sudiste care purtau tocuri înalte la magazinul alimentar. Năravul 
din fire n-are lecuire. N-are deloc lecuire. 

— De fapt, nu încă. 

Se străduia să vorbească pe același ton spontan ca Ames. 

El și-a trecut mâna prin păr, făcând șuviţa albă din faţă să 
dispară o clipă. 

— Înţeleg. 

Grace încă stătea cu degetele pe tastatură. 


VP - 165 


— Dare pe listă. 

Nu era ca și cum uitase de favoarea pentru Ames. Și nu era ca 
și cum nu voia s-o facă. A 

De ce să nu o facă? Era un lucru mărunt. li plăcea de Ames și 
el vedea ceva la ea. Avea voie să-i placă de Ames. Nu-i așa? 

l-a zâmbit șefului la rândul ei, lăsându-se să-și amintească 
cum să liniștească un bărbat. Era simplu, de fapt. Un zâmbet 
cald și un râset lejer și - bum! - orice bărbat cu care ar fi vorbit 
se simţea imediat mai fericit. Uite, deja funcţiona. 

El și-a încrucișat brațele și s-a sprijinit cu umărul de tocul ușii. 

— Ştii că n-aş vrea niciodată să-ţi cer să faci ceva care nu-ţi 
convine. 

Și-a dus degetul la gură, studiind-o. 

— Exact! 

Ea și-a luat mâinile de pe tastatură și le-a așezat în poală. 

— Sigur că nu. 

Și, s-a gândit ea, probabil n-ar dori niciodată ca ea să facă 
ceva care să nu-i convină lui. 

Putea să mintă. Și asta era o opţiune. Dar o minciună bună? 
Puțin probabil. 

— În orice caz, trebuie să plec. Ședinţă cu comitetul de 
despăgubiri. 

Într-un moment de cinism, ea s-a întrebat dacă faptul că 
menţionase despăgubirile era o coincidenţă sau o sugestie. Apoi 
și-a reamintit cât de amabil fusese sus pe balcon, despre planul 
lor de avansare în carieră pentru Grace în companie, și i-a părut 
rău. 

— Dar, hei! 

El a redevenit atent și a arătat în sus. 

— Poate, după ce termini, putem merge pe balcon pentru o 
scurtă... 

A mimat fumatul. 

— Am câteva proiecte în perspectivă pe care s-ar putea să 
vrei să ţi le adjudeci. Și mi-ar plăcea să-ți aud părerea despre 
câteva probleme cu actele normative. 

— Ei bine, a răspuns ea, știi cât de mult îmi plac... problemele 
cu actele normative. 

Discuţii insipide de birou. Îi intra în graţii. 

— Ştiam că-mi place de tine, Grace. 

El i-a făcut cu ochiul. 


VP - 166 


— Revin. 

Și, spre ieșire, a ciocănit de două ori în tocul ușii. 

Ecranul adormise în fața ei. A mișcat mouse-ul ca să-l 
trezească din nou la viaţă. S-a gândit la interacţiunea lor, s-a 
gândit și nu a văzut ce altceva poate să facă decât ce o rugase 
Ames. Dar care era problema? Nu era scopul afacerilor să obţii 
cât de mult credeai că poţi? 

A pus problema și din alt unghi și s-a întrebat, dacă ar fi avut 
de ales, dacă ar fi avut o opţiune lipsită de consecințe, atunci ce 
ar fi făcut? 

Poate că răspunsul nu se schimba. Și, dacă era într-adevăr 
nevoie, atunci trebuia să fie o ușurare. Ames era tată și soț, unul 
cu un trecut complicat cu Sloane, dar asta nu-l făcea un 
monstru. 

Putea să fie un nemernic, de asta nu se îndoia. Nu cu ea, dar 
era capabil, cu asta era de acord. Insă se îndoia că Sloane și 
Ardie, de exemplu, aveau la fel de multă experienţă ca ea cu 
bărbaţi de un anumit fel. Grace crescuse cu cotilion$, debutase 
în societate, intrase într-o asociaţie studențească și, la fiecare 
oprire, înțelesese textura discretă din inima comportamentului 
acestor bărbaţi. Era sentimentul de îndreptățire. 

In orice caz, îndreptăţirea nu era un cuvânt foarte urât dacă 
nu-l lăsai să fie. Doar însemna că tu credeai că meritai ceva 
valoros. 

Grace credea că merita mai mulţi bani și mai multă 
recunoaștere. De fapt, credea că avea dreptul la ele. Se întreba 
dacă acest lucru era ceea ce trebuia să facă să le obţină. Ca să 
fie altceva decât „proaspăta mămică” Grace. 

A deschis un document gol, a tastat data în colţul din stânga 
sus. A ezitat. Ronţăia cu caninii carnea roz din interiorul 
obrazului. S-a uitat la oră. Cursorul clipea. 

Era doar un fir deșirat pe care trebuia să-l prindă la loc. 


— Katherine? A 

Grace a băgat capul în biroul lui Katherine. Ilnăuntru erau încă 
trei pereţi goi, de un alb imaculat, fără o fotografie sau o 
diplomă care să spargă monotonia sterilă a acelui loc. Semăna 
cu un spital de boli mintale. 

— Cum te simţi? 


ê Dans complicat în care debutantele își fac intrarea în societate. 
VP - 167 


Grace s-a invitat înăuntru. 

— Fizic? Bine. 

Katherine a închis ochii o secundă. 

— Emoţional? Puțin îngrozită. Petrecerea aniversară a unui 
copil de patru ani. 

Și-a ciupit baza nasului. 

Grace i-a făcut semn să nu-și bată capul. 

— Nu fi așa! Eu număr zilele până când sânii mei vor fi liberi și 
o să pot consuma cât alcool vreau. 

S-a uitat în jos spre sânii care deja se umflau de lapte. În 
mintea ei, începea numărătoarea inversă tăcută până la 
procedeul înfiorător de a se ascunde în camera cât o celulă și a- 
și prinde de sâni echipamentul ca de laborator. Deși înlocuise 
sesiunea cu un pui de somn, încă încerca să se dedice 
pompatului. Să se dedice tuturor lucrurilor, de fapt. Perfecţiunii. 
Era doar o scăpare minoră. Nu era ca și cum Grace îi dăduse 
Emmei Kate suzeta sau altceva. 

— Hashtag-Eliberaţi-sânii-lui-Grace, a spus Katherine. Ar 
trebui să scrie pe un tricou. 

— Hei! 

Grace a pocnit din degete. Chiar a pocnit. La fel ca Ames. Și-a 
împreunat mâinile, controlându-se. 

— Voiam să te întreb: încă mai stai la Prescott? 

— Nu. 

Katherine a împins mouse-ul, apoi s-a lăsat pe spate pe 
scaunul ergonomie. Nu venise vorba în weekend de locuinţa lui 
Katherine și i se părea ciudat, acum când se gândea la asta. 

— Tocmai m-am mutat în casa nouă la periferie. Ar... trebui să 
vii pe la mine într-o zi. 

Grace a observat că Katherine nu s-a uitat direct la ea când a 
spus-o, nu înainte să termine întrebarea și apoi, Grace s-ar fi 
putut înșela, dar i s-a părut că Katherine își ținea respiraţia. 

— Mi-ar plăcea, a răspuns Grace repede și a vorbit serios. 

Zâmbetul lui Katherine a fost rapid și trecător. 

— De fapt, mă întrebam, cine ziceai că ţi-a făcut intrarea la 
camera de hotel? De... la The Prescott? 

Era destul de transparentă, nu? | se părea că e transparentă. 
Dar, pe de altă parte, ce însemna asta? Nimic nu ar fi 
transparent dacă nu era nimic de ascuns. Grace s-a relaxat. 


VP - 168 


Katherine și-a îndreptat din nou atenţia spre ecran, trăgându- 
și scaunul înapoi aproape de birou. 

— O prietenă. De ce? 

A ridicat scurt ochii spre Grace, apoi i-a întors spre ecran. 

— Ah, așa, fără motiv. 

Lui Grace nu-i plăcea să stea în picioare în biroul altcuiva, cu 
spatele complet expus la panoul de sticlă din spatele ei. 

— Eram doar curioasă. Căutam și eu să-mi facă cineva 
intrarea, eventual. Nu gratis, bineînţeles. Cum o cheamă? 

Ochii lui Katherine navigau pe ecran. Gura i se mișca foarte 
puţin, citind încet ce era acolo. 

— Alice, a spus ea. 

Încă o privire spre Grace. 

— Alice Baxter. 

— Alice, a repetat Grace. 

— Dar nu știu dacă mai are încă o legătură acolo, să știi. 

Katherine a oprit-o pe Grace când dădea să plece. 

— Pot să verific pentru tine. 

— Ar fi grozav! Mersi. 

Grace și-a văzut conturul fantomatic în sticlă în timp ce 
mergea spre ușă și, câteva clipe mai târziu, era înapoi în biroul 
ei - baza - unde se putea ascunde în spatele propriului ecran de 
calculator. 

Alice Baxter. Îi spunea Katherine adevărul? Oare Grace ar fi 
trebuit să o întrebe direct pe Katherine: Îţi plătea Ames Garrett 
camera la The Prescott? Nu, ar fi fost nepoliticoasă. 

S-a gândit la minciuna pe care i-o spusese ea lui Liam, cât de 
ușor îi fusese să spună că trebuise să lucreze toată noaptea. 
Poate că femeile pur și simplu erau bune la minţit. 

Grace a stat, s-a gândit o clipă. Facebook-ul era blocat pe 
toate calculatoarele de la Truviv, dar și-a scos telefonul și a 
deschis aplicaţia. A tastat numele lui Katherine, a căutat 
intrarea corectă și i-a trimis o cerere de prietenie. A reușit să se 
concentreze iar pe muncă până când, cincisprezece minute mai 
târziu, telefonul i-a atras atenţia că acum era conectată cu 
Katherine Bell. Prietenia lor era oficială. 

Grace a dat cu arătătorul pe ecran și a accesat lista de 
prieteni ai lui Katherine. Era scurtă. Foarte scurtă pentru o 
femeie de vârsta ei. Dar acolo, sus de tot, era numele: Alice 
Baxter. 


VP - 169 


Grace a pus telefonul jos. Poftim! Se verifica. Acum se simţea 
mai bine. Avea conștiința împăcată. Grace a deschis documentul 
Word, a scris data în partea de sus a ecranului și a început să 
tasteze. 


VP - 170 


TRANSCRIEREA DEPOZIȚIEI 
27 aprilie 


Dra Sharpe: Vă rog să vă spuneți numele. 

Pârâta 3: Grace Stanton. 

Dra Sharpe: Ce ocupaţie aveţi, doamnă Stanton? 

Pârâta 3: Sunt avocată, fac parte din echipa firmei Truviv. Mă 
ocup de acte normative, în principal probleme SEC. 

Dra Sharpe: De cât timp lucraţi la Truviv? 

Pârâta 3: De vreo șase ani. 

Dra Sharpe: Și cui îi dați raportul? 

Păârâta 3: Lui Sloane Glover, vicepreședintă la North American 
Legal. 

Dra Sharpe: Dar Ames Garrett? 

Pârâta 3: Da, era și el în lanţul de supraveghetori. Avocatul 
principal al companiei. Toţi cei din departamentul 
juridic îi raportau, practic, domnului Garrett. 

Dra Sharpe: Il cunoșteaţi bine pe domnul Garrett? 

Pârâta 3: Îl cunoșteam la nivel profesional. 

Dra Sharpe: Domnul Garrett v-a hărțuit sexual vreodată, 
doamnă Stanton? 

Pârâta 3: Pe mine, personal, nu. Reclamaţia mea era sub Titlul 
VII, bazată pe un mediu de lucru nesigur. 

Dra Sharpe: Da, sunt conștientă de baza legală a reclamaţiei 
dumneavoastră. Ceea ce nu înțeleg este reclamaţia 
reală. Doamnă Stanton, puteţi, vă rog, să vă uitaţi 
peste Proba 13, pe care am pus-o acum în fața 
dumneavoastră? O să aștept. 

Dra Sharpe: Dumneavoastră aţi scris această scrisoare? 

Pârâta 3: Da. 

Dra Sharpe: Pentru consemnare, puteţi să ne descrieți 
scrisoarea? 

Pârâta 3: E o scrisoare de caracterizare, cred că așa s-ar 
putea spune. O recomandare către consiliul director. 

Dra Sharpe: O recomandare în favoarea cui? 

Pârâta 3: A lui Ames. 


VP - 171 


Dra Sharpe: O recomandare sau o scrisoare de caracterizare 
în favoarea lui Ames Garrett pentru postul de director 
executiv la Truviv, este corect? 

Pârâta 3: Da, este. 

Dra Sharpe: Aţi scris, și citez: „Ames Garrett a fost un mentor. 
Este inteligent și ambițios, iar ușa lui este și a fost 
mereu deschisă pentru mine de fiecare dată când am 
avut o problemă, fie personală, fie profesională. 
Preţuiesc relaţia mea cu Ames și sunt nerăbdătoare 
să o continui la Truviv oricare ar fi postul pe care îl va 
ocupa în viitor”. Sunt niște cuvinte destul de 
frumoase pentru un bărbat pe care l-aţi dat în 
judecată la nici - cât - două săptămâni mai târziu. 

Pârâta 3: Nu cred că numărul zilelor sau săptămânilor 
contează la fel de mult ca ceea ce s-a întâmplat pe 
parcursul lor, precum și motivul pentru care am scris 
scrisoarea din capul locului, nu sunteţi de acord? 

Dra Sharpe: De ce aţi scris scrisoarea? 

Pârâta 3: M-am simţit presată. Am crezut că ar fi bine pentru 
cariera mea să-l ajut cu această favoare pe care mi-a 
cerut-o. 

Dra Sharpe: Ce anume a făcut să vă preseze? 

Pârâta 3: Mi-a cerut s-o fac. Pentru că era superiorul meu, am 
simţit că subînțelesul era că trebuia să fac ce mi se 
ceruse. Avea putere asupra traiectoriei carierei și 
recompensării mele. 

Dra Sharpe: Aveţi obiceiul să minţiţi când sunteți presată? 

Pârâta 3: Nu. 

Dra Sharpe: Dar ca să vă propulsaţi cariera? 


VP - 172 


23. 


3 aprilie 


Ardie jurase să se concentreze pe muncă azi. În dimineaţa 
asta, a ieșit din casa ce încă arăta ca și cum fusese lovită de o 
tornadă. Michael petrecuse noaptea la tatăl lui, așa că nu-l 
avusese pe el ca scuză. Plouase și resturile orașului de carton se 
dizolvau într-o pastă în curtea din spate. Se gândise că ar putea 
să le salveze. Fusese atât de mândră de petrecere sâmbătă 
dimineața! 

Și apoi s-a terminat. Tony plecase, luându-l pe Michael cu el 
ca „să-i dea ei timp să se recupereze”. Nu avusese pe nimeni cu 
care să recapituleze succesul petrecerii sau să vorbească 
despre ce făcuse și spusese Michael, care fuseseră părţile ei 
preferate, să râdă la pozele cu el când își îndesa „tort tort” în 
gură, pentru că el încă îi spunea așa; așa făcea de când era 
sugar. Sâmbătă seara ea se cuibărise pe salteaua ei de mărime 
mare (Vinde patul acela, îi spuseseră prietenele ei după divorţ; 
nu o făcuse niciodată.) și nu se deranjase să se îmbrace până în 
dimineaţa asta. Era o zi mohorâtă de luni înapoi la serviciu. 

Acum avea de revizuit noile concluzii ale Fiscului. Avea de 
interpretat limbajul. Probleme rezolvabile pe care să le trieze. 
Lui Ardie îi plăcea să fie ocupată în mod productiv. 

Un văl cenușiu atârna dincolo de biroul ei și pulveriza ploaie în 
geam. Când sufla vântul, suna ca alicele răpăind în pervaz. 
Biroul avea o energie diferită când ploua și astăzi era domoală, 
închisă. O energie tăcută. Vibraţiile pătrundeau în podele cu 
fiecare bubuit de tunet. 

La unsprezece, a sunat telefonul fix de pe un număr local și 
Ardie a ridicat receptorul. 

— Adriana Valdez la telefon. 

— Domnișoară Valdez, s-a auzit o voce calmă de la celălalt 
capăt, sunt Tonya Laughlin și vă sun de la Districtul școlar 
Highland Park Independent. Vă sun să stabilim un interviu oficial 
cu clienta dumneavoastră, Abigail Glover, cu privire la 
plângerea recentă de hărțuire pe care aţi depus-o. 


VP - 173 


Minunat! exact lucrul la care Ardie încerca să nu se 
gândească. Grozavă sincronizare! Ardie s-a lăsat pe spate și și-a 
strecurat mâna în încheietura cotului în timp ce ţinea telefonul 
la ureche. 

— Știţi, politica școlii cere să organizăm interviuri oficiale între 
toate părțile implicate în presupusul incident. Ca avocată a 
familiei, dumneavoastră, bineînțeles, aveţi dreptul să fiți 
prezentă. Îmi puteţi spune câteva momente care s-ar potrivi cu 
programul dumneavoastră? 

Întrebarea se legăna în așteptare în timp ce Ardie se mișca să 
cotrobăie pe birou după un blocnotes. A găsit unul și a dat foaia. 

Ardie și-a punctat nemulţumirea lovind cu vârful pixului 
mânjit de cerneală, care a străpuns pagina. 

— Mulţumesc, Tonya. Voi vorbi cu mama lui Abigail și voi 
reveni eu în privința programului. Îmi poţi lăsa datele de 
contact, te rog? 

Tonya i-a răspuns și, când Ardie a pus receptorul înapoi în 
furcă, a smuls hârtia de pe cotorul lipicios și a îndoit-o cu o 
margine ascuţită. 

De-a lungul weekendului, Sloane îi umpluse telefonul lui Ardie 
cu o mulţime de mesaje scrise și vocale, pe care Ardie le-a 
ignorat cu încăpățânare. Era exact ce aștepta Ardie de la 
Sloane. O grăbea să treacă peste problemă, să uite de aventura 
platonică pe care Sloane și Derek păreau să o aibă cu fostul ei 
soț. Şi acum, nerăbdarea lui Sloane să se împace o împinsese pe 
Ardie în postura de ranchiunoasă. Sloane voia să vorbească 
despre asta. Dar, serios, ce se aștepta să spună? Sloane, mi-ai 
rănit sentimentele. Nu erau la grădiniţă. Tony era adult. Derek și 
Sloane erau adulţi. Puteau socializa cu oricine le plăcea. 

Dar ce morman de rahat mai era și ăsta! Sloane n-ar fi trebuit 
niciodată să-și petreacă timpul cu Tony și știa asta. Sloane 
trebuia să se simtă prost. ingrozitor, de preferat. 

Deși, probabil deja se simţea așa. 

— Poftim, asta e pentru tine, a spus Ardie după ce a traversat 
holul spre capătul lui Sloane și i-a întins foaia de hârtie pe care 
scrisese ordonat detaliile apelului cu Tonya. E pentru Abigail. Nu 
sunt secretara ta, apropo. Sau avocata ta în realitate. 

A, da, pe lângă Tony, se părea că Sloane se simţea 
îndreptăţită să scrie un memoriu legal... În... numere... lui Ardie. 

Nici măcar nu era bun. 


VP - 174 


Poate era puţin bun. 

Asta era altceva. Ardie nici măcar nu fusese lăsată, din 
politețe, să verifice documentul și ei nu-i plăcea să fie 
inconsecventă. Sloane știa asta. 

Sloane s-a ridicat și a luat cu grijă datele de contact. 

— A, la dracu', Ardie? Îmi pare rău, nu era nevoie să... 

— Păi, tu ești șefa. 

Ardie nu voise, de fapt, să spună asta cu voce tare. Era 
răutăcioasă. La naiba! Nu voia să pară răutăcioasă. O făcea să 
pară măruntă și meschină. De asta nu-i spusese niciodată ceva 
urât lui Tony. Cu cât era ea mai bună, cu atât mai rău se simţea 
el. 

— Ştii că o iubesc pe Abigail, a adăugat ea, apăsându-și 
degetele mari unul peste altul. 

Cel puţin, acesta era un lucru adevărat. Ar fi făcut orice 
pentru Abigail. Cum crescuseră Sloane și Derek un copil 
încântător de deosebit, Ardie habar nu avea, însă Abigail era 
absolut minunată și Ardie avea să strivească orice băiat sau fată 
care se lua de ea, așa cum ar fi facut și Sloane. 

— Ardie, îmi pare rău. 

Sloane s-a sprijinit de birou, arătând perfect în bluza de 
mătase cu modele geometrice care, cu siguranţă, era de firmă. 

— Am fraternizat cu dușmanul, a spus ea solemn. 

— N-am spus niciodată că era dușmanul. Dar ai minţit în 
privinţa asta. 

Sloane a ridicat un deget. 

— Practic, nu. 

Ardie a ridicat din sprâncene. 

— Nu. Ai dreptate. Nu am fost sinceră. Am tot vrut să găsesc 
momentul să-ți spun, dar... 

— N-ai făcut-o, a completat Ardie propoziţia. 

— N-am făcut-o, a încuviinţat Sloane. Dar nici mașina nu mi- 
am spălat-o de nouă luni, așa că... 

Sloane se pricepea să negocieze. Dintotdeauna. Avea acea 
calitate „cu miere se prind muștele”, care făcea oamenii să vrea 
să fie de acord cu ea. Grace o întrebase odată pe Ardie dacă o 
deranja că Sloane a fost promovată înaintea ei, dar nu o 
deranjase. Poziţia lui Sloane îi cerea să se priceapă la oameni, în 
timp ce Ardie voia să-i evite cu orice preţ. Ardie se întreba dacă 
era ceva în neregulă cu ea. Dacă avea un diagnostic real. O 


VP - 175 


tulburare de personalitate. Ceva mai concret decât: o fire 
introvertită. Dar, ei bine, ca să afle, ar fi trebuit să stea efectiv 
de vorbă cu un om pe care abia dacă îl cunoștea pe o perioadă 
prelungită, ceea ce nici nu încăpea în discuţie. 

Sloane și-a apăsat mâinile pe birou, de parcă își etala ideile. 

— Dar Braylee e îngrozitoare. 

— Nu, nu e, a spus Ardie. 

Fără vreo emotie. 

Sloane a făcut o strâmbătură. 

— Ai dreptate, nu e. Nu în sensul tradițional. Totuși... 

Totuși, ce? ar fi vrut Ardie să știe. Era stilul enervant și tipic al 
lui Sloane de a-și termina o idee. Oare Sloane voia să se 
întâlnească mai departe cu Braylee, dar nu o făcea din cauza lui 
Ardie? Sau poate Sloane credea că Ardie era nerezonabilă, dar 
tot avea să respecte părerea prietenei ei? Sau era că soţul lui 
Ardie o părăsise pentru femeia aceea, dar Ardie îl iubea în 
continuare. 

Aceea era de la Ardie. 

Aseară, apăsase *67 și formase numărul lui Tony. Zăcuse în 
pat cu telefonul la ureche, ascultându-l cum spunea: „Alo? Alo?” 
în timp ce ea își ţinea răsuflarea. Apoi închisese și sunase încă o 
dată, apoi adormise cu sunetul vocii soţului ei răsunându-i în 
urechi. 

— E în regulă. A 

Ardie a ridicat degetele. /n regulă. 

— Nue. 

OK, nu era, dar Ardie nu vedea ce sens avea să discute totul 
cu Sloane. Ardie putea să aleagă fie să treacă peste asta, fie să 
nu treacă și, logic vorbind, trebuia să aleagă prima variantă. Ea 
și Sloane aveau să fie în regulă. Până la urmă. În mare parte. 
Deși își amintea că fusese o vreme când crezuse la fel despre 
relaţia ei cu Tony. 

Sloane a oftat. 

— Tu n-ai făcut niciodată ceva ce ai regretat? 

Ba da, și-a zis Ardie imediat. Nu. Făcuse? Da. O dată. 

În orice caz, nu era ceva ce voia sau putea să-i spună lui 
Sloane. 

Întorcându-se la birou, a văzut-o pe Katherine în spatele 
sticlei, cu capul aplecat deasupra tastaturii. Aproape a trecut 
mai departe, dar în ultima clipă s-a oprit, amintindu-și ceva cu o 


VP - 176 


înghiţitură mare în sec. A bătut încet în ușa deschisă și 
Katherine i-a zâmbit. O pereche de ochelari de citit pe care 
Ardie nu știa că îi poartă reflectau două ecrane gemene. 

— Katherine! 

A încercat să pară nonșalantă. Nu era tocmai punctul forte al 
lui Ardie. 

— Mă gândeam la ceva. 

Și-a îndesat mâinile în buzunarele generoase de la pantalonii 
cu cracul larg. La naiba, ce-i spusese lui Katherine sâmbătă? 
Grace plecase să pompeze lapte și, Doamne, Ardie era atât de 
furioasă pe Sloane. Luată pe nepregătite de Braylee și abia 
văzuse e-mailul cu memoriul pe care se presupunea că-l 
scrisese și, într-un fel, răbufnise. 

A ezitat, stânjenită. 

— Ai vrea să păstrezi ce am discutat după petrecerea lui 
Michael - știi tu, despre Sloane - doar pentru tine? 

Zâmbetul lui Katherine s-a stins. 

— Doar că... mă descărcăm. 


VP - 177 


24. 


3 aprilie 


Flirta. Încerca să avanseze pe scara corporatistă prin sex. Am 
cunoscut pe cineva la colegiu care o știa de la Drept și care 
spusese că mai făcuse acest lucru și înainte. De fapt, ce fel de 
lucru făcea? 

Intrase până peste cap în asta. Era vânată. Era un miel în 
vizuina leului. Era o femeie fatală. Aventurile făceau parte din 
viață. Nu trebuia să fim atât de moraliste. Eram naive. Multe 
relații legitime începeau la birou. Nu puteam avea prieteni de 
sex opus? Ea era talentată la asta. Compensa pentru o lipsă de 
talent. Era o târfă. Aţâţa bărbaţii. Ne plăcea de ea. O plăceam la 
nivel profesional. Probabil n-am fi fost prietene cu ea în viața 
personală. Era una de-a noastră. 

În tot acest timp, auziserăm că cei care trăiau în case de 
sticlă nu trebuiau să arunce cu pietre. Dar nimeni nu ne spusese 
nimic despre cum să ne comportăm în vitrinele sălilor de ședință 
și clădirilor construite din mii de ochi de sticlă neînsufleţiți. Intre 
degetele noastre nu erau pietre, ci greutatea netedă a 
telefonului inteligent în formă de cărămidă. Să vezi și să fii 
văzut. Asta era natura propriei noastre case de sticlă. Și eram 
atât de obișnuite cu aceste cuști de cleștar, încât nu aveam 
încredere în nimic din ce se întâmpla în afara câmpului nostru 
vizual. Poate că  indiscreţia era o adaptare biologică. 
Supravieţuirea celor mai bine informați. 

Cine eram noi să o judecăm? Mai bine zis, cine eram să nu o 
facem? 

Sloane și-a examinat înfățișarea în metalul neclar al ușilor de 
la lift în drum spre ședința de antrenament personal cu Oksana. 
Se gândise de mai multe ori să anuleze. Dar Oksana nu prea 
accepta anulările și exista o șansă ca exerciţiile fizice să o ajute. 
Se simţea îngrozitor, în mare parte din cauza poveștii cu Ardie, 
dar nu era doar atât. 

Mișcarea încăperii s-a oprit încet. Gura de metal s-a deschis și 
a urcat Chrissy Ladner, contabilă-șefă la Truviv, ţinând o sticlă 


VP - 178 


cu apă dată de companie. S-au salutat cu bunăvoință și Chrissy 
s-a așezat lângă Sloane, umăr la umăr. 

— Cum merg lucrurile la Contabilitate? 

Chrissy, mică de statură, plină de îndrăzneală, a ridicat din 
umeri. 

— La fel. La Juridic? 

Sloane și-a mutat greutatea. 

— La fel. 

Ceea ce era adevărat doar în cele mai rele feluri. 

Chrissy a pufnit ușor: 

— Nu știu cum poţi să lucrezi pentru tipul ăla, a zis ea, 
uitându-se la numerele roșii, digitale, ce se reconfigurau în 
partea de sus a liftului. 

— Pentru cine? a întrebat Sloane, știind deja răspunsul. 

Cum lucrezi pentru tipul ăla? | se părea mai degrabă o 
acuzaţie decât o compătimire. 

— Ames. Toate ne întrebam când o să-l adaugi pe listă. 

Colţurile gurii lui Sloane s-au întors în jos. 

— Cine spune că am făcut-o? 

Chrissy a ridicat sticla ca și cum s-ar fi predat. Nu acceptase 
niciodată minciunile și lui Sloane îi plăcea să se întâlnească cu 
ea la evenimentele organizate de Truviv. Dacă ar fi lucrat în 
același departament, Sloane credea că ar fi fost prietene 
apropiate. 

— În orice caz, cred că toate o să lucrăm pentru el destul de 
curând. 

A pus capacul sticlei și l-a strâns cu putere. 

— Crezi asta? 

Chrissy a ridicat din sprâncenele creionate și a sorbit. 

— Aș vrea să nu cred. Dar n-ai auzit? Consiliul s-a întrunit azi- 
dimineaţă. Se pare că e ca și intrat. 

Chrissy a coborât la etajul următor, lăsând-o pe Sloane 
singură să absoarbă știrea. 

Realitatea era că Sloane, care se obișnuise să funcţioneze 
chiar pe buza haosului, a simţit brusc că începe să-și piardă 
echilibrul, că alunecă peste margine într-un vârtej real, veritabil. 
Sigur, simţea de ceva vreme cum se trag sforile, dar crezuse că 
le stăpânește, ţinându-le chiar de capete, de unde le putea 
trage înapoi dacă era nevoie. Vestea lui Chrissy n-ar fi trebuit să 
fie o surpriză atât de mare. Dar tot s-a trezit nepregătită. 


VP - 179 


| se părea că vede, pentru prima dată, turnul șubred pe care 
era construită viaţa ei. Sloane își făcea griji ronţăindu-și cuticula. 
Simţea că totul - viaţa ei - s-ar putea prăbuși. Ardie, Abigail, 
consiliul școlii, Ames, slujba ei, cardul de credit, lista cu lucruri 
de făcut și chiar Katherine. Katherine, care reprezenta ceva 
pentru Sloane, ceva neconfortabil: Vreau să fiu ca tine. 

Apasă pe oricare și - Jenga! 

La etajul opt, a lipit cartela de tastatură și ușa de sticlă de la 
sala de sport a scos un clic. Antrenoarea ei personală, Oksana, 
aștepta deja la biroul recepţionerei și nu părea mulţumită. 
Sloane uitase complet că era în întârziere. 

— Dacă te ajută, a spus Sloane, strângându-și părul în coadă, 
am mâncat doar un baton Lărabar azi. 

Deși Sloane mâncase două, unul la micul dejun și unul la 
prânz și, cu toate că erau foarte sănătoase, probabil nu erau 
făcute să susţină o ființă umană. 

Oksana fusese luptătoare de MMA. Asta era pe vremea când 
femeile luptau în cușcă și încercau să-și rupă braţele și să-și 
spargă nasurile, rostogolindu-se pe jos în timp ce se loveau cu 
picioarele în coaste până la moarte. 

— Douăzeci de flotări! 

Oksana a arătat spre podeaua din fața ei. Sloane nu ajunsese 
în vestiar și încă mai purta costumul strâmt și pantofii 
Dolce&Gabbana. A ezitat până când Oksana a pocnit din degete 
și, cuminte, Sloane a dat drumul genţii și s-a lăsat în genunchi, 
unde a început să gâfâie și să răsufle din greu într-o serie de 
flotări, de parcă era la școala militară, nu ca și cum îi plătea 
Oksanei o sumă exorbitantă pe oră ca să fie mustrată pentru 
întârziere. 

Pentru ultimele trei flotări, Oksana a pus un picior pe spate, 
făcând exercițiul cu atât mai greu. Sloane se întrista gândindu- 
se că transpira în lână. 

— Douăzeci, a anunţat Sloane cu răsuflarea tăiată. 

Și, în cele din urmă, i s-a permis să fugă la vestiar și să se 
schimbe în hainele potrivite pentru antrenament. Câtă vreme nu 
depășea 120 de secunde. 

Sloane avea tendinţa să-i placă pe cei care își luau meseria 
prea mult în serios. Ca doamna care-i făcea sprâncenele, care 
pretindea că era artist vizual. Dădea dovadă de curaj. Așa că, 


VP - 180 


pentru ședințele lor de o oră, Sloane era dispusă să se predea 
cu totul lumii Oksanei. 

Când s-a întors, Oksana a informat-o că avea să fie o „zi de 
picioare”, iar Sloane știa ce-o așteaptă. Fandări cu săritură 
dublă, urmate de genuflexiuni cu haltere pe lângă fandările 
inverse cu greutăţi. Până la finalul primei serii, acidul lactic 
străbătea mușchii de la coapsele lui Sloane ca veninul unui 
șarpe. 

— La cât de mult mă doare, chiar nu înţeleg de ce picioarele 
mele nu arată ca ale lui Carrie Underwood. 

Gâfâia. 

Oksana a spart balonul de gumă între buze. 

— Ce? 

Sloane părea jignită. 

— Vrei să spui că picioarele lui Carrie Underwood dor ma; 
mult decât ale mele? Sufăr, Oksana. Nu lua în derâdere 
suferinţa adevărată. E ceva foarte demodat. 

— Crezi că ești prima clientă care încearcă să-mi distragă 
atenţia cu discuţii ca să nu o pun să muncească din greu? 

— Nu, sigur că nu. Cred doar că sunt cea mai bună la asta. 

Era adevărat. Sloane chiar își folosea limbuţia ca un scut faţă 
de sado-masochismul Oksanei. Probabil de asta îi spunea 
antrenoarei personale mai multe decât îi spusese vreodată 
terapeutului. Asta și faptul că nu fusese la terapie decât o dată, 
și asta acum cinci ani. Presupunea că antrenorii erau ca niște 
coafeze în sensul că le puteai spune orice. Dar, în clipa aceea, 
Sloane voia să-și distragă și ea atenţia la fel ca oricine altcineva. 
Încă se mai gândea la Chrissy. La Ames. 

— Genuflexiuni ca la sumo. Hai! 

Oksana avea cronometru la ceas. Sloane nu știa niciodată cât 
timp era acolo și asta o înnebunea. 

— Dar voiam să te întreb ceva. 

Oksana a respirat adânc, exasperată. 

— Scuze, fac genuflexiuni și vorbesc. 

Sloane și-a depărtat picioarele și a încercat să ignore arsura, 
în timp ce imita fandările ca de balerină. Oksana își studia 
ceasul. 

— OK. 

Sloane avea vocea încordată. 

— lată care e întrebarea mea. 


VP - 181 


A coborât vocea, fiind conștientă de bărbaţii asudați din 
apropiere care trăgeau de greutăţi și își provocau hernii. 

— Bărbaţii de aici încearcă vreodată, știi tu, ceva? 

Oksana a pufnit pe nas. 

Sloane și-a pus mâinile pe talie în timp ce făcea 
genuflexiunile, începea să simtă o împunsătură într-o parte. 

— Ai pufnit în semn de „da” sau de „nu”? 

— Tu ce crezi? 

— Că „da”. 

Oksana și-a făcut milă de ea și a lăsat-o să renunțe la 
genuflexiuni, dar apoi a pus-o să schimbe cu fandări din mers. 
Oksana ţinea ritmul alături de ea. 

— Sunt cei relativ inofensivi, a început ea. Cei care trec pe 
lângă mine și îmi dau sfaturi în timp ce mă antrenez, de parcă 
ar trebui să-mi pese de părerea vreunui tip care s-a dus o dată 
la CrossFit. 

Tot de atâtea ori fusese și Sloane la CrossFit. Și-a exprimat 
aprecierea cu un șuierat. 

— Dar mai sunt și ceilalţi. 

S-a uitat pieziș la Sloane. 

— Aud „nu” și îl îmbracă într-o ocazie pentru „insistenţă” și 
„încăpăţânare” sau vreun alt cuvânt corporatist pe care l-au 
învăţat din cea mai recentă emisiune Ted Talk văzută pe 
YouTube. La ăștia trebuie să fii atentă. Sunt atât de scrobiți. 
Consacrați. Şi să nu mă stârnești cu mesajele de pe Instagram. 

— Murdare? a întrebat Sloane cu picioarele tremurând. 

— Mai murdare decât o toaletă mobilă la festivalul Coachella. 

— Bine, atunci, a zis Sloane. Și pur și simplu le accepţi? 

Oksana a râs. 

— Nu. Totul e destul de organizat, de fapt. Antrenoarele de 
aici au un sistem. Mai întâi, angajăm recepţionere. Doar 
recepţionere. Asta e esențial. 

Sloane s-a uitat la femeia tânără, cu părul roșu, din spatele 
recepțţiei. 

— Dacă un client devine o problemă, a continuat Oksana, o 
rugăm să-i evidenţieze numele cu galben în fișierul din 
calculator. Dacă acel client cere antrenamente de seară sau 
dimineaţă devreme, recepţionera îi spune că antrenoarele sunt 
ocupate sau au zi liberă. Dacă un client problematic scapă de 
sub control prea mult, îi dăm codul roșu. Și dacă se întâmplă așa 


VP - 182 


ceva, toate antrenoarele devin prea ocupate să mai lucreze cu 
el vreodată. 

— E absolut genial! 

— De ce, te supără cineva? 

— Nu mai mult decât e normal. Cred că i-ai putea spune că e 
cod galben. 

Spera să fie adevărat. Simţea că se hotărâse să fie adevărat, 
încercase să amâne orice conversaţie în birou cu Ames, timp în 
care se învoise, chipurile, să ignore orice se întâmpla sau nu cu 
Katherine pe la spatele ei. Și orice se întâmplase cu siguranţă cu 
ani înainte de Katherine. Dar era la fel ca un coș de rufe de 
acasă: indiferent de câte ori îndesa hainele în el, în cele din 
urmă tot dădeau pe dinafară. Era mai bună însă la ignoratul 
rufelor. 

Birou mai mare. Mai mulţi bani. Beneficii mai mari. 

Încerca să vadă problema așa cum ar fi văzut-o Ardie. Dolari 
și cenți. Sau era expresia dolari și bun-simţ? Nu știa. Credea că 
ar putea face o diferenţă. 

— În regulă. Ei bine, ţine minte, mâinile pe umeri. Piciorul din 
față înfipt bine. Țintește mai sus decât crezi că e bine. 

Oksana a făcut o demonstraţie în aer: un genunchi în 
testicule. 

— Încă mai caut ceva mai subtil, cred, dar mersi. 

Și vorbea serios. 

După ce făcuse duș și se schimbase la loc în costumul de 
birou, Sloane s-a întors la lucru. Telefoanele sunau. 
Imprimantele zumzăiau. Secretarele tastau. Totul era normal. 
Cu excepţia unui singur lucru: Ames Garrett era pe punctul să 
devină următorul director executiv al companiei. 


VP - 183 


DECLARAȚIILE ANGAJAȚILOR 
13 aprilie 


Marvin Jefferson: Ames era un tip de treabă. Oricine l-a 
cunoscut vreodată știa asta. Avea o familie frumoasă. 
Și-a dat sufletul pentru compania asta. Fiecare 
angajat din companie care are acţiuni ar trebui să-i 
facă plecăciuni de recunoștință. Asta e adevărul. 
Când am auzit că i se adăugase numele pe lista aia 
stupidă care circula, ei bine, pentru mine a fost o 
dovadă clară că toată tâmpenia asta era un rahat. 
Nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită, asta vă 
spun sigur. Ames a învăţat asta pe calea cea dură. 


Bob Rogers: Ce vreau eu să știu este unde e lista cu femei? O 
femeie de la Contabilitate m-a rugat să ies la un 
pahar cu ea și n-am dat-o pe mâna poliţiei. Ba chiar e 
mai mare decât mine cu șapte ani. Credeţi că asta a 
fost atenţie dorită? Eu nu cred. 


Zane Spivey: Cred că trebuie să fii destul de naiv să nu știi că 
lucrurile descrise pe lista cu bărbați RAI aveau loc. 
Adică, eu am găsit în toaleta bărbaţilor un prezervativ 
și chiloți de damă. Dacă știam de comportamentul lui 
Ames în special? Aș prefera să nu spun. 


Josiah Swift: Știţi ce cred eu? Cred că cineva - cineva sus de 
tot, care nu voia ca Ames să fie director executiv - le- 
a plătit pe femeile acelea să-i adauge numele pe 
listă. Lista aia distruge vieţi. Pun pariu că asemenea 
lucruri se întâmplă mai des decât credeţi. Spionaj 
corporatist, trădări și chestii din astea. Sunt funcţii 
plătite bine. E chiar o nebunie să crezi că scopul în 
care s-a creat lista a fost să distrugi oamenii 
profesional? Eu cred că merită cercetat. Vă notaţi 
chestia asta? 


VP - 184 


25. 


3 aprilie 


Ceea ce aveam să spunem clar, mult prea târziu, din câte s-a 
dovedit, era că atunci când o clădire arde nimeni nu șoptește 
„Foc!” Nimeni nu stă în tăcere la birou, terminându-și cu 
conștiinciozitate munca și verificând greșelile în timp ce fumul 
se adună deasupra capului. Nimeni nu strigă încet după 
„ajutor”, cu voce joasă, ca să nu-și deranjeze vecinii. 

Atunci, de ce am făcut-o? 

Ssst, să nu spui nimănui, dar... Să păstraţi secretul, vă rog, 
dar... N-am spus încă nimănui, dar... Asta rămâne între noi, 
dar... 

Poate că oamenii cel mai aproape de noi ar reuși să se 
evacueze și să-i scoată pe oamenii cel mai aproape de ei și pe 
oamenii cel mai aproape de aceștia și tot așa, dar șoaptele nu 
puteau ajunge decât până într-un punct. Acesta era scopul 
șoaptelor - să ne asigurăm că nu auzea toată lumea. 

Taci, dar să știi că arde clădirea! 

Rosalita nu înțelesese niciodată de ce fiul ei nu auzea cu o 
ureche. Se gândea deseori la asta în timp ce împingea 
aspiratorul pe podelele mochetate, încercând să-și imagineze 
cum o fi fost în capul băiețelului. Gălăgie tăcută, îi spusese el 
odată. 

Ura zilele de aspirat când trebuia să vină cu două ore mai 
devreme, deși nu lucra decât în tura a treia. Insă plata era mai 
mare. 

Ceasul de pe telefonul ei arăta 7:01 p.m. când a terminat de 
curăţat holul. A apăsat pe buton și mugetul aspiratorului s-a 
stins. A strâns cordonul între degetul mare și cot, mulțumită de 
mănunchiul de mușchi care se umfla pe bicepsul ei. Făcea 
exerciţii fizice de pe YouTube. 

A împins aspiratorul spre următoarea priză și l-a conectat. 
Crystal nu venise azi la serviciu. Era un lucru pe care Rosalita îl 
considera deranjant, mai ales pentru că Rosalita nu era plătită 
dublu pentru că făcea și jumătatea lui Crystal de sarcini. Dacă ar 


VP - 185 


fi trebuit să-și facă griji pentru Crystal, tânără, însărcinată și 
așteptată la muncă acum, încerca în mod intenţionat să nu o 
facă. Nu era ea mama fetei. 

Holurile erau aproape goale, secretarele și mesagerii 
plecaseră deja în seara aceea. Rosalita fredona un cântec 
nemelodios în timp ce lucra, nu pentru că era fericită, ci pentru 
că se simţea plictisită și frustrată. Versiunea ei fericită, de serial 
de comedie, ar fi fost recunoscătoare pentru slujba asta. 
Rosalita nu știa cum să mulțumească pentru o slujbă care îi 
cerea să-și oprească mintea câte opt sau zece ore odată, să fie 
o mașinărie. Nici măcar atât, pentru că nu trebuia decât să 
împingă o mașină, înainte și înapoi, înainte și înapoi, până intra 
într-o stare de amorțeală întreruptă în sfârșit de vocea unui 
bărbat, o voce aspră care vorbea la telefon. 

Când l-a auzit venind - ușile din hol s-au dat la o parte, 
pantalonii foșneau la cusătura de pe interior -, Rosalita a simţit 
niște impulsuri contrare: să se aplece și să pretindă că avea de 
lucru cu cablul sau nu? Rezultatul a fost undeva la mijloc. 

Stătea în bătaia puștii. Vocea, cu accent vag din vestul 
Texasului în felul în care pronunţa „e”-urile ca pe „a”-uri, o 
ciudățenie pe care o recunoștea de la soţia unchiului ei care, 
născută în Rule, se întrepătrundea cu ritmul conversaţiei, ieșind 
tot mai mult la suprafaţă de fiecare dată. 

Ames Garrett. Abia după aceea și-a imprimat numele întreg în 
memorie. 

El și-a luat telefonul de la ureche, trecând imediat la tastatul 
pe telefon. Șuviţa albă șerpuia în părul negru. Erau porțiuni de 
răni lăsate de lamă, picături uscate de sânge pe ceafă. 

Oamenii de la etajele superioare mergeau cu o viteză direct 
proporţională cu câtă importanţă își dădeau. Când mergea 
Ames, hârtiile neprinse fluturau pe birourile secretarelor în timp 
ce el trecea. 

Avea să treacă fără să observe, spera ea. Însă apoi a ridicat 
privirea, din instinct ca să nu se ciocnească de ceva sau de 
cineva care îi stătea în cale. Ea a făcut un pas în lături și s-a lipit 
de perete, care avea textura amprentelor reci apăsate pe 
spatele braţelor ei. 

Ames s-a oprit direct în faţa ei. Manșetele pantalonilor săi se 
îndoiau la glezne. 

— O, hm! a spus el pocnind din degete. 


VP - 186 


De două ori. Îi amintea de degetul mare apăsat pe rotiţa unei 
brichete. 

— Mă bucur că te-am prins. Te deranjează să-mi golești acum 
coșul de gunoi? 

A făcut un gest în semn de „urmează-mă” cu tot braţul. 

— UberEats la prânz. M-am săturat să miroasă a grătar 
coreean. 

Te deranjează? 

Era o formalitate. Crea iluzia opţiunilor și decenţei. Se mirase 
când vorbise cu ea în ziua aceea în biroul lui Ardie. Fusese doar 
o încălzire pentru asta, orice ar fi fost? 

L-a urmat fără să spună nimic și a mers direct în colțul din 
spatele biroului, unde era coșul de gunoi al lui Ames. S-a 
încordat din tot trupul când ușa s-a închis în urma ei. 

Dar Ames trecuse dincolo fără să se deranjeze să-i blocheze 
drumul. A luat o cola de pe suportul de pe birou și a desfăcut 
capacul. A dat capul pe spate și a scos un sunet de satisfacţie 
după ce a luat o înghiţitură mare. Era bine dispus. 

— De câtă vreme faci curăţenie aici? a întrebat el, de parcă 
erau prieteni vechi care dăduseră unul peste altul după multă 
vreme. 

Ea s-a ridicat, cu picioarele depărtate la nivelul șoldurilor, 
ținând găletușa plină în dreptul taliei. Diferenţa de putere dintre 
ei se deslușea masivă. 

— De vreo nouă ani, mai mult sau mai puţin. 

li plăcuse întotdeauna expresia asta, la fel ca majoritatea 
idiomurilor învăţate. Să te prinzi cum stă treaba. Cât ai clipi. Să- 
ți descarci nervii. 

El a întors colţurile gurii în jos, de parcă era impresionat. A 
dus din nou cutia de cola la buze. 

— Poate ai auzit că sunt pe punctul de a fi promovat ca 
director al companiei. Director executiv, a explicat el. 

Ea a avut grijă să nu i se miște un mușchi pe faţă. 

— Pereţii sunt groși, a spus ea. 

Nu auzise. Din câte știa ea, posturile bărbaţilor și femeilor 
care munceau la aceste etaje însemnau să tasteze prostii pe 
tastatură, să urle la interfoane și să foiască niște hârtii. În 
esenţă, era o gaură neagră pentru Rosalita, așa cum bănuia că 
era lumea ei pentru ceilalţi. 

— Desmond a fost o pierdere, fără îndoială. 


VP - 187 


Ames a băgat o mână în buzunar. 

— M-a întristat cu adevărat. Am trecut prin multe împreună. 

Se uita la Rosalita, care a înțeles deodată că întâlnirea asta 
avea un scenariu pe care ea nu-l primise. Nu a răspuns nimic. 

— Nu mă aștept să am probleme din partea personalului de 
curăţenie. Nu-i așa? 

Ea a mutat coșul de gunoi în cealaltă mână. 

— Nu-mi imaginez de ce ar fi mai multe probleme decât ar fi 
pentru conducere, a spus ea, mulţumită de fermitatea din vocea 
ei. 

Și atunci și-a dat seama că avea voie să plece. Eliberarea era 
implicită. El spusese ce avea de spus. Dar ea, nu. 

S-a uitat spre biroul lui, unde niște rame lucioase înconjurau 
fotografii cu doi copii mici. 

— Ai dumneavoastră? a întrebat ea, ridicând una dintre poze. 
Unul din băieţi semăna mai mult cu Ames, dar fără șuviţa aceea 
ciudată de păr. 

De pe hol se auzea pufăitul unei imprimante care scotea 
hârtie. El a coborât cutia de la buze, de data asta fără să mai 
bea. 

— Da. 

— Mai sunteţi căsătorit? 

Privirea lui a devenit mai ageră. 

— Da. Sunt. 

Ea a dat aprobator din cap. Stăteau față în faţă. Rosalita și 
Ames. El încă purta același ceas - cu verigi aurii și argintii - cel 
care îi lăsase cândva o zgârietură pe braţ cât palma ei. 

— Bine, a spus ea. E foarte bine. 


VP - 188 


TRANSCRIEREA INTEROGATORIULUI 
ADRIANEI VALDEZ 


PARTEA 1 
18 aprilie 
Prezenți: 
Detectiv Malika Martin 
Detectiv Oscar Diaz 
NOTE 


Det. Diaz: Acest interviu se referă la decesul menţionat în 
Raportul Poliţiei din Dallas County numărul 14-83584. 
Persoana intervievată este Adriana Valdez. OK, hm, 
domnișoară Valdez, am vorbit înainte de această 
înregistrare despre evenimentele de pe 17 aprilie. Ne 
puteţi spune în cuvintele dumneavoastră ce vă 
amintiți? 

Dra Valdez: A fost o zi obișnuită. Am ajuns la serviciu pe la opt 
și jumătate dimineața după ce l-am lăsat pe fiul meu 
la creșă. 

Det. Diaz: Unde merge fiul dumneavoastră la creșă? 

Dra Valdez: Grădina Copiilor la Centrul Preston. 

Det. Diaz: Continuaţi, vă rog. 

Dra Valdez: M-am așezat la birou și am lucrat la niște aspecte 
legate de impozite pe proprietate, care mi-au ocupat 
aproape toată dimineața. Am luat o salată și un 
croasant de la cafeneaua de jos - Al's - și le-am adus 
înapoi la birou să le mănânc. 

Det. Diaz: Și ce oră era? 

Dra Valdez: Nu știu, probabil în jur de unsprezece și jumătate 
sau douăsprezece fără un sfert. Atunci mănânc de 
obicei. 

Det. Diaz: Și aveţi chitanţa de la acel prânz dacă vi se cere? 


VP - 189 


Dra Valdez: Sunt sigură că se poate obţine. Am lipit cartela de 
o tabletă din aceea, cele care te îndeamnă să lași 
bacșiș pentru orice serviciu minor. 

Det. Diaz: Mulţumim, vom verifica. Spuneţi mai departe. 

Dra Valdez: Am lucrat cât a ţinut prânzul. Perioada asta din an 
e aglomerată pentru noi. Abia avem destul timp până 
la acalmia din vară ca să facem cu adevărat 
progrese. 

Det. Martin: Unde erați în jurul orei unu și jumătate în ziua 
aceea? 

Dra Valdez: Pe la ora aceea, ieșisem să semnez un stat de 
plată. 

Det. Diaz: V-a văzut cineva acolo? 

Dra Valdez: Angajatul de la biroul de salarizare. După aceea, 
m-am întors la birou. 

Det. Diaz: La ce oră? 

Dra Valdez: Nu-mi amintesc exact. 

Det. Diaz: Ar putea cineva să verifice? 

Dra Valdez: Grace Stanton sau Sloane Glover, poate. 

Det. Diaz: Altcineva? 

Dra Valdez: Nu știu. Poate secretara mea, Anna Corlione. 

Det. Diaz: D-ră Valdez, când aţi văzut victima ultima dată? 

Dra Valdez: Domnule detectiv Diaz, la cine anume vă referiţi 
ca fiind victimă? 


VP - 190 


26. 


3 aprilie 


Ardie credea cândva că era o etapă. Dorinţa asta de a se 
retrage în ea însăși, de a se târî pe sub propria piele ca un crab. 
Așa fusese întotdeauna. Și în liceu, ajungea mai devreme la sala 
de clasă și stătea în fața ușii, așteptând ca profesorul să o invite 
să intre. Când colegii ei începeau să sosească, se prefăcea că 
citește sau, mai rău, își lua o privire straniu de neclară, ca și 
cum visa cu ochii deschiși, ca să evite o conversație. Nu tot 
timpul, însă dorinţa și starea aceea îi veneau pe neașteptate, ca 
un virus gastrointestinal, și era obligată să i se supună. Până la 
facultate, descoperise că această suferinţă ciudată nu era 
trecătoare și considerase că trebuia să fie o boală moștenită de 
la tatăl ei. Ceva care o debilita doar pe jumătate, dar care nu 
avea leac sau speranţă de îmbunătăţire considerabilă. 

Așadar, când Ardie a urcat în liftul gol și a auzit câteva clipe 
mai târziu pașii înainte ca o mână să prindă ușile deschise, 
frustrarea a vibrat în ea. Renunţase de mult la ideea că butonul 
de închidere făcea mai mult decât să ofere un sprijin psihologic. 

Ames s-a strecurat cu umărul înainte prin deschizătură și a 
văzut-o stând acolo. Privirile lor la fel de dezamăgite erau 
probabil singurul lucru pe care îl aveau în comun. Ela făcut un 
gest anume, deschizând gura pe jumătate și oftând slab în loc 
de salut, apoi a clătinat din cap aproape imperceptibil în timp ce 
se întorcea cu faţa spre ușile închise. Ardie își imagina lumina 
ultravioletă de la poliţie care arăta stropii de sânge și și-a spus 
că, dacă era și una care să arate disprețul lor reciproc, liftul s-ar 
fi umplut de ea. 

Ardie se uita la ceafa lui Ames Garrett. El și-a scos mâna din 
buzunarul drept. Pentru o clipă, arătătorul lui a stat în dreptul 
butonului pentru oprire de urgenţă. Apoi a urcat pentru un 
număr mai mic. Ezitare. Apoi a dus mâna înapoi în buzunar. Încă 
un oftat. 

Neliniștea se rostogolea de pe el în valuri. Acum scotea 
mâinile din buzunare. Cu capul plecat, prinzându-se de 


VP-191 


încheietura stângă. Mutându-și greutatea de pe un picior pe 
altul. A așteptat în mijloc, atât de aproape de uși încât vârful 
încălțărilor aproape le atingea. Ardie s-a uitat la colțul de sus al 
liftului. Camerele îi priveau. 

O mică apreciere pentru Ames: Acum se pricepea mai bine 
să-și mascheze temperamentul. Înainte ca Grace sau Sloane să 
se angajeze la Truviv, îl văzuse aruncând cu un capsator de 
perete după un telefon legat de un acord de achiziţie și a auzit 
mai târziu o tânără asociată repetând povestea pe un ton 
admirativ, impresionat, concluzia transformându-se în ceva 
despre cât de mult își lua Ames slujba în serios. 

Dar acum ea detecta agresivitatea de sub luciul apei pe 
punctul de a da în clocot. Liftul se mișca, coborând cu viteză, și 
niciunul din ei nu i-a spus ceva celuilalt. Ca o decizie de ultim 
moment, el a apăsat butonul de la etajul opt și a așteptat să se 
deschidă ușile. 

— Toate sunteţi niște nebune afurisite. Știi asta? a spus el 
înainte ca ușile să se închidă cu un tremurat. 


Cincisprezece minute mai târziu, Ardie s-a întors în bucătăria 
biroului cu un gyros și a găsit-o pe Katherine căutând o cutie de 
La Croix. Katherine a făcut un pas nesigur când a auzit sunetul 
ușii din spatele ei. 

— Hei, scuze! 

Ardie a rărit pasul. 

— N-am vrut să te sperii. 

Katherine a răsuflat cu mâna lipită strâns de piept. 

— Eşti OK? 

Ardie a mijit ochii, examinând-o. 

Katherine a lipit o cutie rece de gât și apoi de obraji, arătând 
tristă. 

— Sunt în regulă. 

Vocea ei suna puţin răgușit. 

— Mi s-a părut doar că ești... 


VP - 192 


27. 


3 aprilie 


— Ames. 

Forţele din cauza cărora patru femei s-au adunat într-o 
cameră de pompat să vorbească despre un om a cărui prezenţă 
notabilă părea să se infecteze și să se umfle între ele ca un caz 
de herpes netratat depășeau puterea de înţelegere a lui Ardie. 
Știa doar că, în urmă cu doar câteva săptămâni, se aflase în 
aceeași poziţie, vorbind despre același bărbat și credea că era 
un fel de atracţie gravitaţională. Chiar și găurile negre aveau 
așa ceva. 

Sloane a închis ochii în timp ce se plimba prin cameră și 
apăsa cu arătătorul pe degetul mare. 

— Stai, stai, spune-mi exact ce s-a întâmplat! a spus ea. 

Respiră! voia Ardie să-i spună lui Katherine. Să nu uiti să 
respiri! 

Ardie avusese nevoie de un loc sigur în care să o aducă pe 
Katherine, precum și de alte păreri. Camera de pompat parcă 
era acum un adăpost faţă de radiaţiile nucleare, întunecoasă, 
umedă și izolată de calamităţile din afară. („Aceea e o lumânare 
de la Anthropologie?” o întrebase Sloane pe Grace când venise.) 
Deocamdată, cel puţin, Grace își ţinea sânii ascunși. Probabil îi 
era mai ușor să asculte așa. lar Ardie își dăduse deoparte 
propriile sentimente rănite destul cât să o lase pe Sloane să 
intre, odată ce și-a recunoscut imediat neajunsurile în acest 
departament - consolarea lui Katherine. 

Așa că cele patru femei s-au întrunit să discute despre cum să 
rezolve o problemă de nerezolvat. 

— L-am... supărat. 

O nuanţă inconfundabilă de amărăciune se simțea în 
cuvintele lui Katherine. Dar partea asta o auziseră deja. 

— Cred că aveam idei diferite despre natura relaţiei noastre și 
încotro mergea. 

Vorbele pe care le spunea aveau o calitate automată, ca și 
cum își explicase ei înseși același lucru de mai multe ori. 


VP - 193 


— Ei bine, se pare că niciuna dintre noi nu vom trece testul 
Bechdel” prea curând. 

Grace își scosese tocurile și își întindea degetele goale pe 
gresie ca balerinele. 

— L-am văzut mai devreme la lift, a mărturisit Ardie. A spus: 
„Toate sunteţi nebune, știi?” 

A vorbit cu o voce gravă și aspră ca să-l imite. 

Bineînțeles, Ardie ar fi trebuit să știe chiar acolo că acel 
comentariu era un atac preventiv. Tentaţia, întreţinută de 
oamenii ca Ames, fusese întotdeauna să creăm imaginea unor 
casnice plictisite în costume elegante de birou, jucându-se de-a 
telefonul pe liniile companiei. Cu siguranţă exageram, ne 
purtam isteric, un cuvânt care era derivat, la propriu, din 
latinescul hystericus - sau - „din pântece”. De fapt, o mulţime 
de timp și de cuvinte se folosiseră în arta de a nu ne crede. 
Adjective precum „autoritare” și „agresive”, „insistente” și 
„intense” au devenit scuze subtile cu scopul de a justifica 
pierderea selectivă a auzului. 

Când Ardie o găsise pe Katherine în bucătărie, avusese 
aceeași expresie pe care o văzuse pe faţa lui Sloane cu mulţi ani 
în urmă. Și acum ce naiba mă fac? însemna expresia aceea. Și 
acum totul începea din nou. Era ca și cum îţi dădeai brusc 
seama, deși credeai că alergi într-o cursă, că în tot acest timp ai 
fost pe o bandă de alergare. 

— Dar... tu n-ai citit lista? a intervenit Sloane. : 

Toate se agățau de promisiunea Listei cu bărbați RAI ca de o 
mică barcă de salvare care sălta pe mările internetului. Fusese o 
repudiere scrisă pe o pancartă de la parcul de distracții. /ntrati 
pe riscul dumneavoastră. Odată ce avertismentul fusese emis, 
își îndepliniseră răspunderea legală. Dar abia acum își dădeau 
seama de cât de neadevărat era. 

— Am citit-o. 

Obrajii lui Katherine s-au dezumflat din locul unde stătea pe 
canapea. Și-a tras picioarele sub ea. 

— Când mi-ai trimis-o. Dar n-am știut ce trebui a să faccu ea. 
Ames mi-a dat postul ăsta. Nu sunt proastă. 

S-a uitat în cameră, provocându-le pe fiecare în parte să o 
contrazică. 


7 Testul Bechdel este un test de evaluare a reprezentării femeilor într-un film, idee 
dezvoltată de Liz Wallace și Alison Bechdel în 1985 (n.tr.). 


VP - 194 


— Nu-mi spuneai nimic ce nu știam cumva deja, într-un fel. 
Știam că mergeam deja pe muchie. Da, am calificări. 

Ca și cum faptul că fusese la Harvard și lucrase la Law Review 
erau lucruri mai puţin importante pentru ea. 

— Dar am venit fără nicio recomandare. Mai rău decât atât, 
fostul meu angajator chiar mă ura. L-am întâlnit pe Ames într-un 
bar din Boston. Mi-am dat seama că, știți voi, era atras de mine, 
probabil. Dar am muncit foarte mult ca să ajung unde sunt. Și 
aveam nevoie de un nou început. Într-un loc în care să nu simt 
că fac un pas în spate. Sună rău. 

Și-a împins umerii între pernele de pe canapea. 

— Dar ce femeie nu face asta puţin? Rămâi fără benzină pe 
marginea drumului și, OK, dintr-odată nu mai e atât de rău să te 
prefaci puţin... știți voi, drăguță, să obţii ajutor. Nu vă uitaţi așa 
la mine, le-a spus ea tuturor. Toate facem la fel. 

Sloane a dat aprobator din cap. 

— Asta e o zonă în care nu ne judecăm reciproc. Ești de-a 
noastră. 

— În fine. 

Katherine a oftat. 

— M-am gândit că, odată ce intram, puteam să creez treptat 
puţină distanţă și problema ar dispărea. Era interesat, dar, 
sincer, părea să fie într-un sens bun. Mă ajuta și nu-mi ceruse 
nimic în schimb. Situaţia era sub control. 

Grace și-a lăsat pantofii să cadă pe podea și s-a uitat fix la ea. 

— Și The Prescott? a întrebat ea. 

Katherine a ridicat ochii spre Grace, care stătea aproape de 
TV. Ecranul negru încadra o imagine mică cu Sloane și 
Katherine. 

— Ames a plătit pentru el, a răspuns ea încet. M-a rugat să nu 
spun nimănui. Îmi pare rău. A spus că firma nu acoperă de 
obicei cheltuielile de relocare, dar că ar trebui să iau ajutorul lui 
drept o parte din pachetul de angajare. Folosea un card de 
credit al firmei și tot ce trebuia. l-am spus că m-am întâlnit cu 
tine și a fost prima dată când mi s-a părut, nu știu, puţin ezitant. 

Pielea din jurul ochilor lui Grace s-a strâns. Și-a încrucișat 
braţele pe piept în mod protector. 

— Dar jur că nu s-a întâmplat nimic la The Prescott! 

— OK, deci nu s-a întâmplat nimic la The Prescott. 

Sloane a dat din mâini prin aer: zi-i mai departe. 


VP - 195 


— Deci, ce s-a întâmplat? 

Katherine a înghiţit în sec. 

— M-a rugat să rămân până târziu să-l ajut cu - nici nu-mi 
amintesc, sincer - și m-am dus la birou și am început să vorbim 
și ela venit... 

Ea a înclinat capul într-o parte, ca și cum analiza totul cu ochii 
minţii. 

— ... mai aproape, cred, și... O să sune ciudat, dar era 
întuneric pentru că a spus că vedea mai bine ecranul 
calculatorului noaptea. Și pe urmă s-a tot... am crezut altceva, 
dar el era... M-a sărutat. Și pe urmă... 

Gura ei s-a strâmbat ca la o amintire neplăcută. 

— Și, la început, am fost cam surprinsă. Nu într-un mod 
plăcut. Dar încercam să ies din situaţia aia, știți voi, cu graţie. 
Dar e insistent. A încercat... tot încerca, știți voi... așa că am 
încercat... în fine, mi-a luat mâna și a pus-o pe... 

Le-a privit în așa fel încât toate să înțeleagă. Lipseau atât de 
multe cuvinte din propoziţiile lui Katherine și totuși Ardie 
înţelegea perfect ce spunea. 

— De fapt, cineva a dat peste noi. Femeia de serviciu. 

Ardie clipea. 

— Rosalita? 

— Nu sunt sigură. Nu știu. 

Katherine s-a aplecat peste genunchi, prinzându-și fruntea cu 
palma. 

— Cred că i-am spus ceva destul de inofensiv. Ceva de genul 
„O, îmi pare foarte rău, nu vreau să mă încurc cu nimeni de la 
birou”. A aruncat un pix pe jos și a spus că sigur glumeam, ce 
dracu'. Am plecat. M-am gândit că putem rezolva lucrurile mai 
târziu, când judecam cu mintea limpede. 

— Poate îi transmiteai semnale? Ar fi putut să le 
interpreteze... 

Spre meritul ei, Grace nu părea chiar să o judece. Deși nu 
părea nici că o susţine. 

— Aventurile la birou se întâmplă, nu? 

Nu s-a uitat la Sloane, dar ar fi putut la fel de bine să o facă. 

— Grace! 

Sloane s-a întors spre ea. 

— Are... nu știu, câţi ani ai, Katherine? Nu contează... nu crezi 
că știe? 


VP - 196 


Grace nu i-a răspuns. 

Pentru că Grace spunea ceva ce credeam toate, faptul că 
știam care era diferenţa. De unde știam când un comportament 
era inadecvat? Pur și simplu, știam. Orice femeie trecută de 
paisprezece ani probabil că știa. Credeţi sau nu, nu voiam să fim 
jignite. Nu stăteam și pierdeam vremea așteptând ca cineva să 
vină și să ne jignească doar ca să avem ceva de făcut în ziua 
aceea. De fapt, veneam cu zeci de scuze ca să nu fim jignite. Le 
acordam prezumția de vinovăție. Luam comentariul unui bărbat 
despre felul în care tocurile noastre înalte ne făceau gambele să 
arate drept bine intenţionat. Înţelegeam dorinţa ca noi să 
tragem o linie invizibilă - asta era în regulă, asta nu era în 
regulă. Nu exista o asemenea linie sau, cel puțin, nu era una pe 
care să o putem trage. Dar aveam încrederea că până ajungeam 
în serviciu contoarele noastre fuseseră testate de zeci de ori. 
Eram experte în domeniul nostru. 

— Așa credeam. 

— Îmi pare rău, Katherine, a spus Grace cu blândeţe. Doar 
încerc să înțeleg pe deplin. Eu doar... nu cunosc latura asta a lui 
Ames, asta-i tot. 

— Și ce dacă? a întrebat Ardie. 

— Păi, Ames nu acceptă ușor respingerea, a intervenit Sloane. 

— La început, mi s-a părut că acceptă. Părea că... OK, s-a 
întâmplat chestia asta. A fost neplăcut, dar poate, știi, poate îi 
transmiteam eu semnale. 

l-a aruncat o privire lui Grace. 

— Sau ceva de genul ăsta și toţi puteam fi adulţi rezonabili. 
Apoi a aflat despre listă. 

— Stai, ce? 

Sloane a făcut ochii cât cepele. 

Bună, ideea de bază, și-a spus Ardie. Mă bucur că ai fost 
scoasă la lumină în sfârșit. 

Sloane s-a pișcat de talie, sugându-și partea de jos a cutiei 
toracice până a devenit concavă în timp ce se plimba prin 
cameră. 

— O, la dracu’! spunea ea. La dracu’, la dracu’, la dracu’, la 
dracu'! 

Acum mergea în cercuri. Cercuri mici, minuscule, triste. Ardie 
se întreba ce procent din toate astea putea fi considerat ca fiind 
din vina ei. 


VP - 197 


— Nu l-ai adăugat tu, a spus Sloane. l-ai zis chestia asta? l-ai 
zis că nu l-ai adăugat tu? 

— Sigur că i-am spus. 

— Și el ce-a răspuns? a întrebat Ardie cu voce calmă. 

Adunau date. Asta era tot. Erau într-o misiune de descoperire. 
Era o cameră plină de avocate. Aveau la un loc treizeci și doi de 
ani de educaţie superioară. Obiectivul: să afle cum stăteau 
lucrurile și să-și ajute colega să rezolve o situație dificilă cu 
slujba intactă. Poate că „dificilă” nu era cel mai bun cuvânt. 

Katherine a încrucișat braţele și s-a așezat picior peste picior. 
Avea o postură îngrozitoare. Ardie nu o văzuse niciodată altfel 
decât având o conduită fizică perfectă și i se părea un simptom 
alarmant, deosebit de evident, pe care să-l observe. 

— Nu m-a crezut, a spus ea, vorbind mai mult cu genunchii ei 
decât cu ele. Mi-a spus că îl mint. A spus că el a lucrat ani 
întregi cu oamenii din acest birou și că eu începusem tot, că eu, 
nu știu, ba da, că i-am trimis semnale ambigue. 

Aici a gesticulat, imitând ghilimelele. 

— Și pe urmă, deodată, se presupune că e vina lui și mai e și 
lista asta care circulă cu numele lui pe ea și asta în mod clar nu 
e o coincidenţă. Sunt vorbele lui, nu ale mele. 

Sloane și Ardie au schimbat o privire. O privire directă între 
ele. leri, Sloane venise în biroul ei declarând „Nu am o ramură 
de măslin, dar am adus Grădina de Măslini”. Și, cu toate că s-ar 
fi întâmplat oricum, crochetele cu siguranţă au grăbit procesul 
de vindecare. Bineînţeles, erau din nou aliate. Și erau aliate 
vechi. Versate. Adică cel mai bun fel de aliate. lar Sloane era 
cea mai bună prietenă a ei. S-a căutat în suflet să vadă dacă 
mai era adevărat și spera foarte mult să fie așa. 

Raționamentul lui Ames era, de fapt, destul de logic. Sloane și 
Ardie lucrau pentru Ames de peste un deceniu. De ce s-ar 
decide, dintr-odată, să-l dea de gol, mai ales când era în joc 
promovarea lui Sloane în companie? 

Le subestima. 

— Ei bine, a spus Grace. Cu siguranţă, e o treabă încurcată. 

— Doamne! Ar fi trebuit să te avertizez mai clar, Katherine, a 
intervenit Sloane, oprindu-se în loc. Îmi pare rău. Dar am 
crezut... 

A clătinat din cap. 


VP - 198 


— Nu știu ce am crezut. Ar fi trebuit să-ţi spun cu gura mea 
despre Ames. 

Katherine a ridicat bărbia. 

— Tu ai adăugat numele lui Ames pe listă? 

Camera a încremenit o clipă. Un val de mânie a trecut peste 
faţa lui Katherine. 

— Da, a răspuns Sloane. 

Nu a implicat-o pe Ardie deloc. Ardie fusese acolo. Ardie nu o 
oprise pe Sloane să adauge numele lui Ames pe listă. Mai mult 
decât atât, fusese de acord. 

— Am trecut prin asta, a continuat Sloane. 

Katherine o măsura pe Sloane din priviri sau cel puţin așa a 
interpretat Ardie. Luând în calcul diferența de vârstă și 
discrepanţele din înfățișare. Nu semănau una cu cealaltă. Dar 
oare lucrurile astea chiar aveau legătură cu înfățișarea? 

— O, Doamne, cu ani în urmă! O veșnicie, chiar. 

Sloane a dat din mână. 

— Am avut o /egătură, de fapt. 

Secretele cel mai prost păstrate de Sloane Glover erau ale ei. 

— Dar încă avem... neînțelegeri. 

— Nu a fost exact la fel, a explicat Grace, dar celelalte trei au 
ignorat-o. 

Katherine a dat capul pe spate și s-a uitat spre tavan. 

— Atunci, ce fac acum? a întrebat ea. Sunt destul de sigură că 
nu am o carieră cu nouă vieţi. S-ar putea să nu aibă nici măcar 
două. 

Cum o fi fost să treci de la South Boston la Harvard și apoi să 
descoperi că asta nici măcar nu era partea grea? 

— Vrei să depui o plângere? a întrebat Sloane. Pentru că te 
vom susține. Nici nu încape îndoială. 

Katherine s-a ridicat în capul oaselor, speriată. 

— Poftim?! Nu! Nu! Nu poţi să spui nimănui. Trebuie să juri. 
Deja am pierdut un loc de muncă. 

Ardie simţea o greutate în stomac. 

— Atunci a fost altceva. 

Sloane îi vorbea lui Katherine așa cum Ardie o auzise uneori 
vorbind cu Abigail. 

Grace o privea în continuare. 

— O plângere pare să fie o opţiune bună. Cred că există și o 
linie fierbinte. 


VP - 199 


— E cuvântul meu contra cuvântului lui. Mie nu mi se pare 
foarte diferit. 

— OK... 

Ardie se uita la capul lui Sloane, linia tunsă îngrijit a părului 
blond. 

— Ardie? 

Sloane s-a întors spre ea, cerându-i o idee. 

— Nu știu ce se întâmplă acum. Ce să se întâmple? a spus 
Ardie. Îţi amintești când era Debra la firmă? Probabil că voi nici 
nu erați încă aici. Poate tu erai, Sloane. Era la alt etaj. A depus la 
Resurse umane o plângere de hărțuire împotriva unui 
supervizor. Câteva luni mai târziu, a urmat o rundă aleatorie de 
disponibilizări, o rundă mică. Nostim de mică. Și a zburat. Și-a 
frânt gâtul. Pur și simplu. 

Mai erau și alte exemple pe care le lăsa deoparte. 

— Ar fi putut fi o coincidență, a zis Grace. N-ar trebui să 
sărim... 

— O să fie director executiv, i-a tăiat vorba Sloane. Consiliul s- 
a întrunit. Am auzit că e ca și stabilit. Odată ce se anunţă, o să 
fie și mai puţine opţiuni. Poate niciuna. 

— Ar fi trebuit să-i vezi fața. 

Katherine și-a dat părul de pe frunte. 

— Ce proastă sunt! 

Urcase tocmai pe scena pe care o criticase. Sloane urmașe 
aceeași traiectorie. 

— Chestia asta nu a venit chiar din senin. 

Nimeni nu a întrebat-o ce însemna asta. Dacă era să o întrebe 
cineva, ar fi trebuit să fie Sloane, dar a lăsat-o să plutească în 
aer. De câte informaţii aveau nevoie, de fapt? Ori o credeau pe 
Katherine, ori nu. Trebuia să dea toate detaliile interacțiunii doar 
ca să poată decide singure cât de problematic era cu adevărat 
un anumit comportament? Sau poate chiar: a cui problemă era? 

Ardie și Sloane s-au uitat una la alta. Cu cât se schimbau 
lucrurile mai mult, cu atât rămâneau mai neschimbate - de 
unde era asta? Dintr-un cântec? Ardie credea că versurile erau 
greșite. Mai exact: cu cât lucrurile nu se schimbau, cu atât 
rămâneau mai mult neschimbate. 

Sloane și-a dus mâna la ceafă, apăsând acolo cu degetele. 

— Ei bine! 


VP - 200 


În timpul pauzei, Ardie a simţit că într-o clipă trebuiau să se 
despartă, să reintre în lumea unde toate astea se întâmplau și 
aveau importanţă. Se întâmpla, Ames exista, chiar dincolo de 
ușa încuiată. 

— Nu cred că putem să stăm degeaba și să ne rugăm să dea 
un autobuz peste el, a propus ea. 

Dar, Doamne, și-a zis Ardie, nu-i așa că asta ar fie coincidență 
plăcută? 


VP - 201 


28. 


3 aprilie 


— Vrei să-l dai în judecată pe șeful tău? 

Derek ignora cele două degete de whisky pe care Sloane i le 
turnase înainte de discuţia lor. Stăteau pe patul California King. 
Din cine știe ce motiv, toate conversațiile lor importante aveau 
loc în acest pat. Era multifuncțional. Ca în reclamă. 

— Și Truviv, a repetat ea. 

Călca cu grijă pe linia dintre a explica așa cum trebuie, pentru 
că Derek nu avea cunoștințe juridice, și nevoia de a nu părea 
că-și dă aere de superioritate. 

El și-a lăsat capul pe spate pe o pernuţă pătrată. 

— Ah, atunci e mult mai bine! 

— Sarcasmul nu ţi se potrivește. 

Sloane strângea o pernă în braţe. Stătea pe o parte, cu 
genunchii îndoiţi. Derek purta bluza de pijama și boxeri. Cu o 
oră mai devreme, ea ceruse o „ședință de familie”, deși Abigail 
plecase deja la culcare, pentru că lui Derek îi plăcea expresia 
asta. O auzise într-o carte audio pentru părinţi, ceva ce ea ar fi 
ascultat ca să pară un părinte mai bun, dar pe care el o asculta 
ca să fie cu adevărat un părinte mai bun. 

El a ridicat capul. Avea un păr grozav pentru un bărbat de 
peste patruzeci de ani. Putea doar să-și imagineze ce spuneau 
despre el fetele de la gimnaziu. 

— Uită-te la casa asta, Sloane! 

El a întins brațele. Intr-adevăr, casa la care trebuia să se uite 
nu era foarte mare, dar „locaţia, locaţia, locaţia”, cum spuneau 
ei. 

— Câţi bani crezi că fac? 

Sloane simţea capcana. Se măritase cu un bărbat pe care nu-l 
deranja că soţia lui câștiga de trei ori mai mult decât el, câtă 
vreme nimeni nu aducea vorba de asta. 

— Vorbesc serios, Sloane! Ce crezi că se întâmplă, mai exact, 
dacă totul merge prost? Dacă tu, nu știu, îţi pierzi slujba din 


VP - 202 


cauza lui Ames? În caz că nu ai observat, banii nu cresc în 
copaci pe aici. 

El își strângea și-și masa ceafa. 

— Doar pentru că îi cheltuim ca și cum ar crește, a răspuns 
ea. Nu e nevoie să refacem baia cu gresie de la Ann Sacks. 

Ea n-ar fi ghicit niciodată că cel mai costisitor obicei al soţului 
ei avea să fie înclinația ascunsă spre amenajări interioare, dar 
asta era. 

— Și nu avem nevoie nici de cinci perechi de pantofi 
Louboutin. 

Ceea ce nu era tocmai corect, după părerea ei, pentru că ea 
câștiga banii pentru a plăti pantofii Louboutin și e; nu-i păsa 
dacă baia lor avea gresie de la Home Depot. Nu a spus-o cu glas 
tare, pentru că știa că, dacă un bărbat i-ar fi spus soției lui 
același lucru, ei i s-ar fi părut de o indecenţă hidoasă, așa că 
respecta și ea același standard. Banii erau ai lor. lar Derek avea 
dreptate, dacă își pierdea slujba avea să creeze un efect de 
domino - mai întâi mașina, apoi poate un concediu, iar în cele 
din urmă, casa. Asta dacă nu găsea o cale de a opri sângerarea. 

Totuși, o slujbă trebuia să plătească o angajată, nu să o coste. 
Realitatea situaţiei ei era că, dacă voia să facă ceva în privința 
lui Ames, trebuia făcut acum ori niciodată. 

Sloane a strâns perna mai tare. 

— Ce fel de exemplu dăm pentru Abigail? 

El a aruncat distrat de pe pat cea mai apropiată pernă de 
două sute de dolari, vopsită manual. 

— Niciunul. Pentru că nu e nevoie să știe ce se întâmplă. Tu 
ești cea care scoate totul la lumină. 

Ea îl privea fix. 

— Să vă înţelegeţi în afara instanţei. 

— S-ar putea. Dar singurul mod în care se poate întâmpla asta 
este dacă /intentez întâi procesul. Fără proces, nu există 
înțelegere. 

Era plăcut să fie cea calmă, rezonabilă. Trebuia să încerce mai 
des. Capul lui atârna moale pe umeri. 

— Dacă intentez proces pentru hărțuire sexuală, nu mă pot 
concedia, de fapt. 

Să o concedieze, nu. Să-i reducă din responsabilităţi? Să nu o 
promoveze? Să o copleșească cu evaluări proaste? Să-i facă 


VP - 203 


viaţa un calvar? Să o împingă să-și dorească să demisioneze? 
Da, dar nu i se părea prudent să intre în detalii. 

— De asta e mai bine decât să stai și să te plângi. Ti-am 
povestit vreodată când Ames le-a spus avocaţilor din tabăra 
adversă că sunt prea emotivă să pot negocia cum trebuie? „Dă- 
te la o parte, ne descurcăm să încheiem contractul”. 

Sloane vorbea cu un accent demodat din zona medie- 
atlantică, un lucru care de obicei îl făcea pe soţul ei să 
zâmbească. 

— Afacerea mea, Derek, a spus ea pe un ton mai serios. 

— Tu... ai spus asta, de fapt. 

— Am putea chiar să câștigăm bani din asta. 

Nu știa în ce moment simpla idee se transformase într-una pe 
care chiar voia să o materializeze. Probabil în timp ce încerca 
să-l convingă pe Derek. Atât de convingătoare era, sincer. 

— Am acceptat ca Ames să devină director executiv pentru că 
am crezut - OK - Ames devine director executiv, iar eu devin 
avocat principal, înghit gălușca, primesc o mărire consistentă de 
salariu, speram să fie totul în regulă. Dar... dar... dacă nu e? In 
felul ăsta, Ames nu devine director executiv. Incă există un post 
liber pe care să-l negociez. Există legi care împiedică 
răzbunarea. Dar, mai ales, nu o să-l mai văd având aceeași 
putere asupra altor femei pe care a încercat să o aibă asupra 
mea. Putem controla situaţia dacă preluăm controlul. Acum, el 
deţine controlul. Pe tot. Înţelegi asta, nu? Asta o să crească de 
zece ori dacă devine director executiv, ceea ce va fi dacă eu - 
dacă noi - nu facem ceva înainte să se anunţe decizia. 

Ea s-a tras mai aproape de soțul ei pe saltea. 

— Crezi că sunt un avocat bun, nu, că merit asta? 

— Ești în primii cinci, cu siguranţă. 

Umerii ei s-au relaxat foarte puţin. 

— Ai un top cinci? 

El a pufnit în râs. 

— Sigur că am un top cinci. Glumești? Să vedem. 

A început să numere. 

— Johnnie Cochran. John Adams. Robert Kardashian. Sloane 
Glover. Ruth Bader Ginsburg. 

Ea a zâmbit. 


VP - 204 


— Hm! Deci sunt înainte de RBG, dar după Robert Kardashian. 
Lucrurile încă puteau fi amuzante. Soţul ei era unul dintre ele. 
Avea nevoie de asta. De fapt, avea nevoie de el. 

— Hei, e lista mea! 

Derek culegea pene din pilotă, apucându-le de rădăcină. 
Niciodată nu era o luptă dreaptă. Sloane obținea ce voia în 
aproape toate relaţiile pe care le avea. Nu că Derek n-ar fi avut 
păreri; doar că Derek o iubea. El era un om mai bun și ea 
accepta să-i cedeze terenul cât vreme era vorba doar de acel 
teren. Colţurile gurii lui s-au întors în paranteze adânci. 

— OK, a spus el. OK. Dacă de asta avem nevoie ca să trecem 
mai departe, atunci de asta avem nevoie ca să trecem mai 
departe. Tu ești șefa. 

lar ea a încercat foarte mult să nu o ia ca pe o împunsătură. 

— Mulţumesc, Derek. 

Sloane a alunecat de pe pat. Era târziu și încă purta hainele 
de la serviciu, mototolite și cu fermoarele parțial trase. Se 
simţea în mare parte ușurată. Dacă o parte din ea se temea că 
urma un tipar de impulsivitate, credea că un caz împotriva lui 
Ames se pregătea de ani buni. Știa că avea dreptate și lui 
Sloane îi plăcea să aibă dreptate mai presus de orice. Era unul 
dintre motivele pentru care se hotărâse să devină avocat. 

A deschis sertarul și a scos o pereche de pijamale din mătase 
thailandeză. Derek citea pe telefon în timp ce ea se dezbrăca. 

Ea a respirat adânc. 

— Există un singur lucru pe care simt că trebuie să ţi-l spun, 
în cazul în care vine vorba, a spus ea în timp ce punea pastă 
albastră pe periuţa de dinţi. 

Acum cinci ani, nici nu s-ar fi gândit să-i spună, pentru că ar fi 
fost prea devreme. Dar acum, era un număr din două cifre, 
părea deja o veșnicie. Se trezea că își punea întrebări precum: 
când a cerut-o Derek de nevastă, în martie sau în noiembrie? 

— Hm? 

El nu și-a ridicat ochii din telefon. 

Acesta era momentul să dea înapoi. Dar s-a uitat la soțul ei, la 
picioarele desculţe pe care le cunoștea atât de bine, la degetele 
lungi și strâmbe. Se uitaseră foarte des la filme polițiste în care 
un copil fusese răpit și unul din părinţi era ocupat să-și ascundă 
aventura și își spuneau unul altuia: Fir-ar să fie, dacă ai o 
aventură când se întâmplă ceva mai important, doar spune-o! 


VP - 205 


Sloane era o femeie modernă cu un soț modern. Ea negocia 
cu reprezentanțele pentru mașini. Ea câștiga banii și lua 
deciziile. Ea amâna jumătate din treburile din casă. Ea nu gătea. 
Ea făcuse sex. Aventura ei nu era un motiv să permită să se 
profite de alte femei, să fie atacate, nu? 

— Eu și Ames am fost împreună cândva. 

El a devenit atent. Ea a ridicat mâna. 

— Înainte să ne căsătorim. 

El s-a relaxat puţin. 

— Când înainte să ne căsătorim? 

Era aproape ca și cum era căsătorit cu o avocată. 

Ea și-a îndesat periuța de dinţi în gură. 

— Cu câteva luni înainte. 

— Deci, ne întâlneam. 

El a lăsat telefonul din mână ca să-i acorde toată atenția. Ea 
s-ar fi descurcat și fără atenţie. Doar de data asta. 

— Logodiţi, practic. Așa cred, a spus ea. 

— Logodiţi, a repetat el. 

Ea a scuipat în chiuvetă, apoi și-a clătit gura cu apă. 

— Și el era însurat? 

— Era însurat, cu siguranţă. A fost imediat după ce m-ai cerut 
de nevastă. Nu eram sigură ce vreau. Treceam printr-o criză de 
conștiință. 

Credea că era un lucru bun să o eticheteze cumva. Era ca un 
diagnostic. Toţi trebuiau să te susţină după ce primeai așa ceva, 
altfel riscai să fii un om dezgustător, egoist, cu prejudecăţi faţă 
de problemele de sănătate mintală. lar Derek nu era așa, cu 
siguranţă. 

— Da, e plăcut să auzi asta. 

Derek a luat în sfârșit paharul de whisky de pe noptieră, l-a 
adulmecat și a sorbit o înghiţitură. Era un whisky foarte bun. Ea 
credea că ar trebui să fie un lucru important. 

— Îmi pare rău, ce anume ai vrea să spun? 

În tonul lui se auzea clar nemulţumirea. 

OK, atunci, şi-a zis ea, n-are decât. Ea merita asta. 

Sloane a pus periuța în suport. A dat să răspundă, apoi a 
încreţit fruntea, numai că fruntea ei, bineînţeles, nu se încrețea 
deloc. 


VP - 206 


— Mă gândesc, a spus ea. Doar că nu-ţi dai seama, pentru că 
am ales să-mi otrăvesc faţa din cauza standardelor nedrepte de 
frumuseţe ale societății. 

Și-a apăsat fruntea cu grijă. 

— Probabil așa te simţi când ești paralizat. 

Sloane vorbea prea mult. Era principala ei tactică de tragere 
de timp, iar Derek știa asta. Se dovedea că, în mintea ei, nu 
articulase exact ce credea ea că va spune Derek despre 
mărturisirea ei. Își imaginase vag că soţul ei își va exprima 
dezamăgirea unui părinte sever care a auzit că fiica lui de 
patruzeci de ani se furișa afară din casă și bea bere când era la 
liceu. Faţa lui Derek spunea altă poveste, durere și mânie 
încleștate într-o luptă cruntă pentru dominație. 

— Chiar contează dacă a fost înainte să ne căsătorim? 
Gândește-te la asta. Asta e și ideea când spui „Da”. 

Ea se temea să o spună acum, dar fusese mereu de părere că 
orice se întâmpla înainte de căsătorie era într-un fel, nu știa 
exact, o pradă ușoară? Exerciţiu? Sau doar își spunea asta 
pentru că așa își tratase relaţiile înainte de a fi cu Derek. 

— Nu s-a întâmplat niciodată ceva după ce am făcut acele 
jurăminte. 

— Al dracului de onorabil, Sloane! 

Amândoi înjurau. Niciodată unul pe altul, însă. Și avea nevoie 
de o doză mare de autocontrol ca să nu-și dea voie să-și asume 
rolul celei jignite. Era mult mai bună de-atăt. 

— Derek! 

S-a întors din baia lor comună, cu crema de noapte în vârful 
degetului. 

— A fost acum doisprezece ani. Eram tânără, groaznică și 
proastă. Dar... 

Arcurile saltelei au scârțâit. Derek și-a strâns cele două perne 
și a smuls una dintre păturile de pe pat. Trebuia să le 
răsucească pe toate sub braț ca să le poată duce. 

— Derek? Derek, unde te duci? 

Ea l-a urmat în camera de zi în timp ce el o lua pe scări spre 
camera de oaspeți. 

— Credeam că ne-am înţeles să fim în aceeași echipă. 

Ea s-a mânjit pe picior cu crema de noapte. O uncie din crema 
aia costa patruzeci și trei de dolari și nu-i venea să creadă că 


VP - 207 


tocmai o irosise. Călca prea zgomotos cu picioarele pe trepte. 
Avea să o trezească pe Abigail dacă nu era atentă. 

Derek s-a uitat de sus la ea din capul scărilor. 

— Da, cred că asta e ideea când spui „Da”. 

Apoi a dispărut în camera de oaspeţi, unde ea a auzit 
pocnetul încuietorii. 

Pașii lui Sloane au fost mai ușori la coborâre. S-a încovrigat pe 
partea lui Derek de pat și a ridicat paharul de whisky aproape 
plin. Avea să fie în regulă, și-a spus ea. Dacă ar fi avut doar 
treizeci de ani, o cearta asemănătoare s-ar fi lăsat cu uși 
trântite, cu mesaje lungi trimise în viteză, unul din ei ar fi plecat 
cu mașina - probabil ea -, apoi s-ar fi întors ca să-l ignore pe 
celălalt înainte de a ţipa iar. 

Acum casa zumzăia de liniște. A înghiţit ce mai rămăsese din 
whisky. Aroma pământoasă de mușchi îi umplea nasul. Cu 
siguranță ti-ai așternut patul tu singură, s-a gândit. 

Ea și Derek trebuiau să se uite la finalul de la Orphan Black în 
seara asta. În schimb, a coborât la bucătărie să-și umple 
paharul. 


VP - 208 


TRANSCRIEREA DEPOZIȚIEI 
27 aprilie 


Dra Sharpe: Cât câștigați pe an la Truviv? 

Pârâta 1: De ce este relevant? 

Dra Sharpe: Dacă o obiecţie este acceptată, avocatul 
dumneavoastră o poate susține în instanţă. Cât 
câștigați pe an la Truviv? 

Pârâta 1: Salariul meu de bază este de 310.000 $ pe an, plus 
un bonus discreţionar. 

Dra Sharpe: Sunteţi conștientă că acest salariu este în 
procentul de unu la sută de salarii din ţară? 

Pârâta 1: Repet, nu văd în ce măsură este relevant. Nu este 
deloc o sumă exorbitantă pentru o persoană cu 
experienţa mea. 

Dra Sharpe: Aţi putut trăi confortabil cu acest venit, doamnă 
Glover? 

Pârâta 1: Sunt sigură că e ceva relativ. De exemplu, prin 
comparație cu tine, Cosette? Probabil că nu. Dar, în 
general, da, ne descurcăm. 

Dra Sharpe: Așadar, singurul motiv pentru care aţi acţionat în 
judecată firma Truviv și pe domnul Garrett a fost să 
sprijiniți cauza împotriva hărțuirii sexuale. Este 
adevărat? Nu a fost în niciun caz o strategie de a 
câștiga bani? 

Pârâta 1: Sigur că nu. Adică, bineînţeles că nu a avut scopul 
de a câștiga bani, doar că a forţa o companie să 
plătească este modul cel mai sigur de a încuraja o 
corporație și oamenii totodată să-și schimbe 
comportamentul. 

Dra Sharpe: Aveaţi vreo presiune financiară exagerată care v- 
ar fi putut influenţa propriul comportament la 
momentul procesului, doamnă Glover? 

Păârâta 1: Nimic ieșit din comun. 

Dra Sharpe: Interesant! Vedeţi dumneavoastră, eu am aici un 
raport de credit. Imi spune că aveţi foarte multe 
împrumuturi. 


VP - 209 


Pârâta 1: Cred că e destul de firesc. Șapte ani de împrumuturi 
pentru studii. O ipotecă. Carduri de credit. Două 
mașini. Se adună. 

Dra Sharpe: Deci nu aţi vrut mai mulți bani? Nu v-ar fi fost de 
folos mai mulţi bani? 

Pârâta 1: Îmi pare rău, Cosette. Cât te plătește Truviv să pui 
întrebări dificile precum: V-ar prinde bine mai mulţi 
bani? Cosette, eu vreau să lucrez în continuare la 
Truviv. După cum ai spus, câștig 310.000 $ pe an, iar 
eu și familia mea ne bucurăm de o anumită calitate a 
vieţii. Nu plănuiam să mă retrag pe Riviera franceză 
cu banii câștigați din acest proces. Dar, te rog, 
trimite-mi o vedere din casa de vacanţă pe care 
procedurile astea te ajută pe tine să-i achiţi avansul, 
bine? 


VP - 210 


29. 


3 aprilie 


Grace s-a întors devreme în seara aceea și și-a lăsat poșeta 
pe masa din bucătărie. Liam era deja acasă, încărca mașina de 
spălat vase. Cuptorul cu microunde zumzăia, sterilizatorul se 
învârtea înăuntru. Sticlele - cu picături de apă lipite de interior - 
stăteau drepte pe suporturile de plastic de lângă chiuvetă. 
Grace era de părere că principalul motiv pentru care Liam era 
atât de săritor în casă era pentru că el câștiga foarte mulţi bani. 
Toate femeile astea de carieră pe care le cunoștea se văitau că 
ele aduceau banii în casă, dar soţii lor tot nu se duceau la 
cumpărături, iar ea se gândea: Asta e pentru că se simt 
amenințați! Fusese, şi încă era, o teorie valabilă. 

Grace l-a salutat pe Liam și a mers în camera de zi, unde s-a 
așezat în genunchi lângă Emma Kate. Se juca pe spate în spaţiul 
ei de activităţi, privind în sus la varietatea de elefanţi, lei și 
tucani care stăteau atârnaţi deasupra capului ca să-i atragă 
atenţia. A prins piciorușul fiicei ei în palmă și Emma Kate a lovit 
cu el. Nu știa prea bine ce să spună, așa că s-a întors în 
bucătărie și a luat un pachet de biscuiţi Ritz din cămară. 

S-a sprijinit de blatul de granit, încălţată încă în pantofii cu 
toc. 

— Liam, de ce crezi că eu n-am fost niciodată, știi tu, hărțuită 
sexual? 

Se întreba dacă premisa întrebării era măcar adevărată. Se 
fluierase după ea pe stradă, i se ceruse să zâmbească la coadă 
la autoservire, bărbaţii se uitaseră la sânii ei în timpul 
şedinţelor. Instructorul ei de tenis din liceu îi ceruse o dată să 
stea în poala lui într-o mașină plină (refuzase, alegând poala 
uneia dintre colegele ei de echipă). Dar nu era traumatizată de 
nimic din toate acestea. 

Liam și-a pus prosopul de bucătărie pe umăr și a închis ușa 
mașinii de spălat vase. Era înalt și voinic, fost jucător de 
lacrosse la Vanderbilt. 

— N-ai avut nici vărsat de vânt vreodată. 


VP - 211 


Emma Kate gângurea din cealaltă cameră. 

— Nu cred că e atât de întâmplător. Adică, nu sunt imună, nu? 
Cu riscul de a suna ca o mare scorpie. 

Probabil că era o mare scorpie. 

— Sunt drăguță, știi? Mai drăguță decât unele dintre femeile 
pe care le cunosc și care au avut experiențe negative. 

El a întins mâna spre ea. Ea i-a dat un biscuit. 

— Te simţi exclusă de la hărţuirea sexuală? 

— Sigur că nu. 

Poate se simțea. 

— Incerc să înțeleg. 

— Nu ştiu. 

Cronometrul cuptorului cu microunde a piuit și Liam a fost cel 
care s-a deplasat să scoată sterilizatorul și a început să-l 
încarce. Grace și-a dat jos pantofii. Gresia îi răcorea tălpile. 

— Imi ceri să intru în mintea oamenilor cu care nu am prea 
multe în comun. 

Ea spera că era adevărat. Credea că aşa era. O deranja faptul 
că nu știa dacă soția lui Ames, Bobbi, avea aceeași părere. 

Liam s-a gândit puțin. 

— Dar probabil e ca instinctul primar. Vânează pe cel mai slab 
din turmă. Pe cei tineri, pe cei vulnerabili. 

Grace a pufnit pe nas. Firimiturile de biscuiţi i-au zburat din 
gură și și-a acoperit-o cu mâna. 

— Scuze. Pe Sloane nu prea aș numi-o vulnerabilă. 

S-a apropiat în vârful picioarelor pe după colţ - ce mămică 
bună, cum spunea Liam! - să vadă ce făcea Emma Kate, care 
acum tăcea, sugându-și propria încheietură. 

— Da. 

Liam a ridicat un deget. 

— Dar singură s-a pus în postura asta având aventura aceea, 
nu-i așa? O avea cu ceva la mână. 

Grace nu cunoștea regulile, dacă avea voie să-i spună lui Liam 
despre aventura lui Sloane. Ca adultă, credea că era de la sine 
înţeles că, dacă o prietenă îţi spunea un secret, îi puteai spune 
soţului. Dar nu confirmase acest lucru cu niciuna dintre 
prietenele ei în cazul în care se înșela și doar acest lucru 
însemna probabil că avea dreptate. 

— Atunci, e vina lor? Eu n-am fost hărțuită pentru că nu sunt 
genul pe care să-l hărțuiești? 


VP - 212 


— Nu. 

Liam s-a încordat. 

— E ca o crimă la întâmplare, presupun. N-ai da vina pe 
victima unei crime. Criminalul doar încearcă să comită o crimă 
pentru care crede că poate scăpa nepedepsit. 

— E sumbru. 

— Comandăm cina sau voiai să gătești? 


Mesajul de la Sloane a ajuns puţin după ora zece, după ce 
Liam se dusese la culcare. Grace aștepta să facă ceea ce se 
numea „hrănitul în vis”, ceva ce plănuia să facă pe la zece și 
jumătate. Hrănitul în vis însemna să o ia pe Emma Kate și, fără 
să o trezească de tot, să o ţină la sân și să o încurajeze să sugă 
pe săturate, ca să poată dormi tot restul nopţii. Asta era ideea. 
Realitatea era că, de obicei, Emma Kate se trezea furioasă că 
fusese trezită, cu pumnii mici și strânși, cu ochii înfundaţi în 
orbite. Dar Grace nu putea renunţa la promisiunea celor șase 
ore de odihnă neîntreruptă. Faptul că încă nu se întâmplase nu 
conta. 

Derula în lista cu filme de văzut pe Netflix, care se micșora 
după atâta timp petrecut la televizor după nașterea Emmei 
Kate, când i-a vibrat telefonul. 


Sloane Glover 


O să intentez proces. Public = singurul mod de a avea 
protecţie + îl împiedic pe Ames să preia compania. Am 
vorbit cu Katherine. Se teme să nu se repete ce-a fost la 
Frost + mă simt puţin responsabilă. M-am săturat să ignor 
totul. Pupici! 


Grace a așteptat ca Ardie, care era inclusă în convorbire, să 
răspundă, dar când ea nu a făcut-o și-a dat seama că Ardie 
probabil se culcase deja. Grace a decis să pretindă că făcuse la 
fel. La urma urmei, ce anume voia Sloane ca ele să spună? 

Dă-i bătaie, fetițo! 

Mai degrabă, Grace se gândea la cât de mult avea să le 
tulbure slujbele procesul intentat de Sloane. Își făcea careva griji 
pentru asta? 

Douăzeci de minute mai târziu, se așezase în craterul păstrat 
permanent în canapeaua lor de la cât stătuse acolo cu picioarele 


VP - 213 


încrucișate, cu perna în formă de U așezată în jurul șoldurilor. 
Emma Kate trecuse de la ţipat la supt, moment în care Grace și- 
a dat seama că uitase să-și pună paharul cu apă pe măsuţța de 
lângă ea. O sete cumplită o copleșea de câte ori se hrănea 
Emma Kate. Trebuia să-și distragă atenţia de la asta. Televizorul 
avea sonorul scăzut, telecomanda cu câţiva centimetri prea 
departe ca să ajungă. Și-a luat telefonul. Mesajul de la Sloane 
era încă pe ecran și a simţit aceeași iritare ca atunci când mama 
ei îi trimitea mesaje prea des. 

Voia să vorbească cu cineva care era de acord cu ea. Era 
târziu, dar a căutat în contacte și a sunat la Emery Bishop, una 
dintre cele mai apropiate surori ale ei din asociaţia 
studenţească. Ele încă făceau în fiecare an o excursie între fete 
la Fredericksburg. Emery locuia la Houston. Nu muncea „în afara 
casei” și făcea parte din consiliul unei fundaţii pentru SIDA și al 
unui teatru local. A răspuns la al doilea zbârnâit. 

— E totul în regulă? 

Emery avea o voce răgușită cronic, din pricina nodulilor de pe 
coardele vocale, și avea un ușor accent sudist. 

— Da, da, a răspuns Grace încet, ca să nu o deranjeze pe 
Emma Kate. Scuze, dormeai? 

— Doamne, nu! Ă 

Emery fusese mereu pasăre de noapte. In facultate, lua a 
doua cină la miezul nopții. 

— Dar Emma Kate? 

— Și ea e bine. O hrănesc chiar acum. 

Lumina albastră a televizorului dansa pe capul bebelușului. 

— Isuse! 

Emery a pronunţat cuvântul în două silabe. Grace și-o imagina 
pe prietena ei. Cu părul decolorat de atâta vopsit, cu o afinitate 
pentru bijuteriile turcoaz. 

— Îmi amintesc de vremurile acelea. Să nu faci patru copii, 
Grace! 

Grace a zâmbit la telefon. Îţi făceai puţine prietene după liceu 
pe care puteai să le suni doar să stai de vorbă. Emery era una 
dintre ultimele prietene ale lui Grace. 

— Crezi că femeile sunt prea sensibile? a întrebat Grace după 
o mică pauză. 

Emery fredona. Grace a auzit un foșnet la celălalt capăt, apoi 
sunetul unui frigider care se deschidea. 


VP - 214 


— Depinde cine o spune. De exemplu, dacă Clark spune că 
sunt prea sensibilă, îi tai testiculele și i le dau lui Willie să le 
mănânce. 

Grace a râs, apoi s-a oprit când a simţit că Emma Kate 
aproape nu mai sugea. 

— La serviciu, sunt femei care se plâng că au fost, bănuiesc, 
hărţuite sexual. Nu cu aceste cuvinte, dar cam asta e ideea. 

— Aha! 

S-a deschis un sertar. Tacâmuri. 

— Nu știu. Nu toate femeile sunt ca noi, știi? Mama spune 
mereu: nimic nu se schimbă cu adevărat după liceu. 

— Ce deprimant! 

— Anumite fete simt nevoia să atragă atenţia într-un fel sau 
altul. Nu spun că o fac intenționat cu acest scop. Probabil cred, 
la un anumit nivel, că asta se întâmplă. Ştii? 

Grace nu a răspuns. 

— Mereu îmi fac griji că Clark o să fie acuzat de ceva cenua 
făcut. Sau Tyler, sau Mason când se fac mari. Mă sperie de 
moarte. Ce o să le spun lui Tyler și lui Mason? Să nu fie niciodată 
singuri în cameră cu o fată pe care nu o cunosc extrem de bine? 
Este măcar de ajuns? 

Grace și-a lipit telefonul de ureche, folosind degetul mic ca să 
o desprindă pe Emma Kate, cum o învățase asistenta pe 
lactație, apoi a mutat-o la sânul stâng. 

— Hm, nu știu, a spus ea absentă, încercând să și-o 
imagineze pe Ardie având aceeași discuţie despre fiul ei, 
Michael. 

— Când Clark era la Academia Forțelor Aeriene, mi-a povestit 
despre cădeți care erau eliminaţi doar pentru că o femeie 
pretindea că a existat un comportament inadecvat. Acele femei 
aveau puterea să distrugă vieţile tinerilor și alegeau să o 
folosească. 

Suna ca și cum Emery mânca acum înghețată, lovind lingura 
de dinţi. 

Grace asculta, imaginându-și-o pe Bobbi, soţia lui Ames, 
spunând asta. Și asta o făcea pe Grace să se gândească: Dacă 
venea cineva la ea și-i spunea că Liam hărţuia femei? Ce-ar fi 
făcut? 

A ascultat-o pe Emery vorbind despre echipa de fotbal 
american a lui Tyler - avea unsprezece ani - și cea de fotbal a 


VP - 215 


lui Mason, de baletul lui Annabelle și terapia fizică a lui Finley 
până când Emma Kate a terminat de supt. Apoi n-a mai putut 
să-și ţină ochii deschiși și i-a spus noapte bună lui Emery, a 
înfășat-o pe Emma Kate și a mângâiat-o până când a acceptat 
să se culce în leagănul cu vibrații, încă așezat în biroul de la 
primul etaj, nu în camera copiilor de sus, care nu fusese folosită 
niciodată, de fapt. 

Grace s-a trezit auzind plânsul fiicei ei. Citise undeva că 
plânsul copilului era mai gălăgios pentru mamă. Liam dormea. 
Simţea că dormise doar douăzeci de minute, dar trecuseră trei 
ore. O consolare măruntă. In curând, era trează de-a binelea, o 
alăptase și acum o legăna. A legănat, a legănat și iar a legănat 
chiar și după ce ochii Emmei Kate se închiseseră și obrajii i se 
relaxaseră. 

Grace și-a tras telefonul de unde i se lipise de pielea din 
spatele piciorului. A deblocat ecranul și a tastat un mesaj pentru 
Sloane. 


VP - 216 


TRANSCRIEREA DEPOZIȚIEI 
26 aprilie 


Dra Sharpe: Nu spun neapărat că v-aţi propus să-i distrugeţi 
viaţa lui Ames Garrett. Nu spun că asta a fost intenţia 
dumneavoastră, principalul obiectiv. 

Pârâta 1: Eșecul de a deveni șeful unei companii publice, din 
Fortune 500, e destul să-ţi distrugă viaţa? Sper că nu, 
altfel mulți dintre noi au niște vieți jalnice. 

Dra Sharpe: Eu spun că știu că este greu să discuţi obiectiv 
aceste probleme. Știu că sunt probleme delicate 
ascunse în detaliile lascive ale plângerii. Nu încerc să 
tratez cu ușurință gravitatea acestor acuze. Și eu 
sunt femeie. Dar sunt și avocată și, ca avocată, caut 
fapte. Probe. Truviv a declanșat propria investigaţie și 
trebuie s-o spun: nicio altă femeie nu s-a plâns de 
comportamentul lui Ames Garrett. 

Pârâta 1: Adică, altele în afară de cele trei care au făcut-o 
deja. Câte ar fi de ajuns? 

Dra Sharpe: Da, avem trei femei cu motive complicate. 
Explicaţi-mi la ce v-aţi gândit în ziua în care aţi decis 
să-i acţionaţi în judecată! 

Pârâta 1: Katherine ne-a povestit că Ames devenise agresiv 
cu ea, sexual vorbind, și că părea gata să se răzbune 
profesional din pricina respingerii ei. În același timp, 
i-a spus lui Ardie că toate femeile sunt nebune. Ceva 
s-a declanșat, în sfârșit. Mi-am dat seama că nu mai 
puteam continua ceea ce făceam de atâţia ani. Nimic 
nu avea să schimbe felul în care se purta Ames dacă 
nu produceam chiar eu schimbarea. 

Dra Sharpe: Așadar, aţi intentat un proces și știm cu toţii ce 
se întâmplă mai departe. 

Pârâta 1: Știm? 

Dra Sharpe: O tragedie. 


VP - 217 


30. 


6 aprilie 


Voiam să ne facem meseria - ceream prea mult? Eram sătule 
de căderile planificate ale serverelor și de sesiunile obligatorii 
de pregătire pentru a învăţa ultimele actualizări de la Adobe 
Acrobat Pro. Uram puţin ziua de tort și pe oricine apărea să ne 
forțeze să participăm, în ciuda faptului că anunţaserăm deja 
public că încercam să ţinem regimul Paleo luna asta. Nu 
înțelegeam cine mai dădea clic pe acele e-mailuri cu viruși care 
erau urmate de proliferarea a/tor e-mailuri care ne încurajau să 
nu mai dăm clic, dar, cu toate acestea, unul tot mai apărea în 
colțul din dreapta sus al ecranului exact când încercam să ieșim 
din Outlook ca să mai și muncim. (Staţi, e-mailurile se consideră 
muncă?) 

Semnam mereu formularele de beneficii de anul trecut, de 
anul acesta sau de anul viitor cu o frecvență care sfida 
calendarul și abilitatea noastră de a ne aminti CNP-urile 
persoanelor aflate în întreţinere. Aveam o bănuială că cerințele 
de videoconferințe erau un instrument de opresiune. Preferam 
cu 65% mai puţină socializare, dar probabil aveam nevoie să 
facem cu cel puţin 50% mai mult. Erau o sută de lucruri mici și 
mari care stăteau între noi și slujba noastră în fiecare zi. Așadar, 
când spuneam că am prefera să nu ni se ceară să mai și 
zâmbim pe lângă munca depusă, asta însemna: am vrea să ne 
facem treaba, vă rugăm. Când spuneam că am vrea să nu auzim 
comentarii despre lungimea fustei, asta însemna: am vrea să ne 
facem treaba, vă rugăm. Când spuneam că am vrea să nu 
încerce cineva să pună mâna pe noi la birou, asta însemna: am 
vrea să ne facem treaba. Vă rugăm. 

Voiam să fim tratate la fel ca bărbaţii la serviciu din același 
motiv pentru care oamenii își cumpărau telefoane inteligente: 
să ne facem viaţa mai ușoară. 

Ardie încerca să-și facă treaba în timp ce se lupta cu o 
conexiune slabă a calculatorului în dimineaţa aceea, când doi 
bărbaţi îmbrăcaţi în costum au trecut pe lângă fereastra de la 


VP - 218 


biroul ei îndrum spre Ames Garrett. Trecuse o zi de când Sloane 
o angajase pe Helen Yeh să intenteze proces împotriva firmei 
Truviv și a lui Ames, un proces în care Ardie luase decizia să 
devină parte implicată. Dată fiind posibilitatea ca Ames să fie 
declarat următorul director executiv dintr-o clipă în alta, timpul 
fusese esențial. 

La două ore după ce bărbaţii în costum trecuseră pe lângă 
biroul ei, pe ecran a apărut o invitaţie la o ședință prin care i se 
cerea să fie prezentă peste douăzeci de minute la 
Departamentul de resurse umane. A apăsat pe „accept” și 
ședința a apărut pe calendar. 

Ardie era o mamă singură - asta însemna că avea cel mai 
mult de pierdut sau cel mai puţin? 

Cei doi bărbaţi în costume rămăseseră în biroul lui Ames 
aproximativ patruzeci și cinci de minute înainte să plece. Ardie 
nu era sigură dacă era o perioadă lungă sau scurtă. S-a uitat la 
ceas. Cele douăzeci de minute au reușit să fie și lungi, și scurte. 

S-a ridicat, și-a luat sacoul de pe ușă, și-a îndesat mâinile în 
mâneci. Sloane o aștepta în dreptul lifturilor. 

— Și așa începe, a zis Sloane. Eşti pregătită? 

Ardie nu înţelesese niciodată strategia de a-ţi concentra toată 
energia pe înfățișarea ta când se întâmpla ceva important, dar 
în mod clar asta era tactica lui Sloane astăzi. Purta un costum 
curat, cu fustă, albastru regal, cu o bluză albă, avea părul strâns 
într-o coadă joasă, niciun fir nu ieșea de la locul lui. De parcă era 
Corporatista Fantastică și acesta era costumul ei preferat de 
supererou. 

— Cu siguranţă nu o să te las să o faci singură! 

Era parțial adevărat. Sau poate că ceva putea fi în întregime 
adevărat fără să fie tot adevărul, caz în care asta voia să spună. 

Sloane a apăsat pe buton. Câteva clipe mai târziu, a apărut și 
Grace dinspre toaletă. 

— Ei bine, a spus ea, dacă avem nevoie de cineva care să 
arunce cu un tampon însângerat spre ei, tocmai mi-a venit ciclul 
pentru prima dată în cincisprezece luni. 

Toate trei au pășit în liftul gol. 

— Credeam că nu trebuie să-mi vină cât timp alăptez. Ce 
naiba? 

O să aveti nevoie de mine. 


VP - 219 


Acesta era mesajul pe care Grace i-l trimisese lui Sloane în 
noaptea în care s-a decis să-i dea în judecată. Se întreba dacă 
Grace își dădea seama cât de mult o judecase Ardie greșit, dacă 
i se vedea întipărit pe faţă. 

După o cursă scurtă până sus, un bărbat chel, care nu avea 
nici pete de muștar pe cămașă, nici ochelari, dar părea genul de 
persoană care să le aibă pe amândouă, stătea în foaier 
așteptând să le întâmpine. 

— Al Runkin. 

A strâns mâna fiecăreia cu ambele mâini. 

— Poftiţi, doamnelor, să vedem ce putem face pentru voi! 

Sloane și Ardie au schimbat o privire. Era o diferență fizică 
între peisajul de la etajul nouă, unde se aflau resursele umane, 
și etajul cincisprezece. Ca și cum ai fi luat trenul din Upper West 
Side într-un cartier parţial aristocratizat din Queens. Angajaţii de 
aici ocupau mai ales birouri în cubicule, nu aveau birouri 
individuale. Personalul părea a fi mai tânăr, cu excepţia 
excepțiilor care, datorită juxtapunerii dintre ei și colegii lor, 
păreau blocați. 

Al Runkin le-a condus pe femei în sala de ședințe. S-a așezat 
pe un scaun ergonomie cu pielea crăpată, faţă în faţă cu ele, și 
și-a împletit degetele la ceafă. Resturile sărate ale transpiraţiei 
de la subraţ îi mânjeau cămașa. 

— Așadar... 

S-a uitat din vârful nasului la teancul de hârtii de pe masă, în 
faţa lui. 

— Sunteţi informate în legătură cu asta. 

Și-a lăsat bărbia în piept, făcând pielea să se plieze. 

Sloane și-a împreunat mâinile pe birou. 

— Probabil e cel mai bine să dăm la o parte lucrurile evidente. 
Da. Am intentat un proces în calitate de reclamante împotriva 
lui Ames Garrett, ca avocat principal, și împotriva Truviv Inc., 
mai general, sub Titlul VII. Deși eu am fost hărțuită direct în 
perioada de angajare a lui Ames Garrett în această companie, 
colegele mele, Ardie și Grace, au făcut reclamaţiile sub același 
nume sub umbrela mediului nesigur de muncă, ce permite 
reclamaţiile în care angajaţii au fost indirect, dar negativ 
afectaţi de comportamentul hărţuitorului. Poftim. Asta ar trebui 
să ne salveze puțin timp, nu credeți? 

— Avocaţi. 


VP - 220 


El a strâns din buze, subţiindu-le. 

— Cât de revigorant! 

S-a ridicat brusc în capul oaselor. Balamalele scaunului au 
scârțăit. 

— lată cum stau lucrurile: Avem proceduri stabilite pentru 
asemenea lucruri. Un proces? Ei bine, eu înțeleg că toate sunteți 
avocate, așa că e - cum se spune? - mediul vostru, dar nu e 
necesar. 

S-a strâmbat apoi de parcă mirosise ceva urât. 

— De fapt, se desfășoară deja o investigaţie. Pe viitor, avem o 
linie fierbinte care vă permite să sunaţi pentru acest tip de 
reclamaţii. Ne ajută să evitam cheltuielile cu avocaţii și 
intentările și alte asemenea pentru toată lumea. 

Ardie și-a cuprins genunchiul cu mâinile. Nu știa cum să se 
simtă stând în camera asta. Luminile bolnăvicioase de deasupra. 
Cănile de cafea pline de creioane. 

— O linie fierbinte, a spus ea, care este direcţionată deseori 
chiar spre persoana pe care vrei să o reclami. Nu prea ai nevoie 
de un doctorat ca să afli cine anume face respectiva reclamaţie. 

Poftim, Ardie sunase ca ea însăși aici. 

A început să-i bată inima. Probabil îi bătuse de la început. 

— Avem o politică ce permite angajaţilor care depun o 
plângere să sară peste pașii obișnuiți și să ajungă direct la 
conducere. 

— Persoana de care ne plângem este la conducere, a zis 
Grace. 

Al Runkin a ridicat braţele în aer. Fruntea lui era ca o bilă 
lucioasă de ceară; reflexia luminii se tot juca pe suprafața ei. 

— Ce vreţi să facem noi? 

Sloane, care stătea în mijloc, s-a sprijinit pe braţele scaunului. 

— Credem că angajarea lui Ames Garrett trebuie să ia sfârșit, 
pentru început. 

— Cum spuneam, este investigat. 

— Cât timp vă așteptați să dureze investigația? 

Se temea că „investigaţia” era o etapă care avea capacitatea 
de a dura până când toţi cei cărora le păsa înainte își pierdeau 
interesul. Se asocia cu imaginea dosarelor nesfârșite tencuite pe 
podelele din depozit, pline de hârtii fără sens. Poate că era o 
insultă la adresa muncii asidue a personalului de la Resurse 


VP - 221 


umane, dar era prejudecata lui Ardie și și-a permis să meargă 
pe baza ei. 

— E greu de spus. M-aș aștepta la trei zile, cel mult o 
săptămână. 

Al a ridicat din umeri. 

— Grozav! a zis Sloane cu o voce care spunea că nu i se 
părea deosebit de grozav. Atunci ne vom aștepta să auzim 
urmarea în această privinţă. Între timp, sunt sigură că veţi primi 
vești de la avocata noastră. 

Avocata noastră. Ardie își imagina că o persoană care nu era 
avocat se simţea puternică folosind această expresie, dar ea 
văzuse în culisele Vrăjitorului din Oz. 

S-au ridicat la unison. Eticheta sudistă dicta ca Al să sară și el 
în picioare, dar poala i s-a agăţat între scaun și masă, așa că a 
rămas chircit, încercând să se ridice și să facă din mână. 

— Ardie! 

El și-a eliberat scaunul, care s-a lovit de peretele din spate. Ea 
s-a oprit în pragul ușii. 

— Mă bucur să te revăd. A trecut ceva vreme, a spus el în 
șoaptă. 

Ea a ezitat. 

— Da. Cred că pe atunci aveai păr. 

Ardie Valdez îl ura pe Al Runkin. 


VP - 222 


DECLARAȚIILE ANGAJAȚILOR 
14 aprilie 


Kymberley Lyons: Nu, nu eram acolo când s-a întâmplat. 
Vedeţi dumneavoastră, eu mă ocup de munca de secretariat și 
în timpul pauzei de prânz, ceea ce înseamnă că ora mea de 
prânz e mai târziu, așa că plecasem cu vreo cincisprezece 
minute mai devreme. Îmi pare rău. Îmi este greu să vorbesc 
despre asta. N-am cunoscut niciodată pe cineva care să fi murit, 
în afară de bunicii mei, și asta când eram prea mică să-mi 
amintesc măcar. E un șoc pentru toţi cei de la etajul 
cincisprezece. Suntem ca o familie. 


Kunal Anand: Femeile chiar au înnebunit. Dacă spune cineva 
că nu e așa, ori minte, ori încearcă să fie precaut sau ceva. Erau 
ca niște câini turbaţi, însetate de lacrimile bărbaţilor. Turbarea 
te face să-ți fie sete, vă spun în caz că nu știaţi. Am văzut în 
Viceland. 


Katherine Bell: Eu abia am început aici. De fapt, m-am mutat 
din Boston, așa că eram nouă și în regiunea Dallas. Cred că s-ar 
putea spune că este o primă impresie dificilă. Nu eram implicată 
în politica biroului. 


Al Runkin: Nu știu să fi avut cineva un comportament violent. 
Departamentul nostru ia personalul și, mai ales, problemele de 
sănătate mintală foarte în serios. Gândiţi-vă la noi ca la 
consilieri pentru adulţi. Omucidere? Mă îndoiesc. 


VP - 223 


31. 


7 aprilie 


Barul unde stătea Sloane, sorbind dintr-un pahar de Merlot de 
treisprezece dolari, era decorat cu piele neagră și metale arămii. 
Atmosfera era luxoasă și îmbietoare, deși alesese barul mai ales 
pentru că era aproape - se afla pe aceeași stradă cu clădirea 
Truviv - și pentru faptul că lumina slabă reușea să o facă să 
arate cu cel puţin zece ani mai tânără. Își vedea imaginea 
reflectată în oglinda din spatele barului, între sticlele pe 
jumătate pline, cu dopuri de plastic ce promiteau băuturi 
elaborate, amestecate de bărbaţi cu barbă, cu mâinile tatuate și 
dopuri în lobii urechilor. 

Trebuia să meargă acasă. Telefonul ei rămăsese tăcut toată 
ziua. Derek plecase până să se trezească ea și nu-i răspunsese 
la niciun mesaj. O făcea să se simtă ca o liceană, plină de 
nesiguranţă, cu coșuri în barbă și un monolog interior chinuitor 
care ieșise ca din neant. Ar putea să găsească o femeie mai 
tânără, Sloane. Bărbaţii pot face asta. Și mai frumoasă. 
Intotdeauna erau femei mai frumoase. Și acum i-ai dat 
permisiunea să o facă, cu conștiința împăcată. Bravo! 

Da, dar n-ar putea-o avea pe mama lui Abigail, a ripostat ea. 
Nu m-ar putea avea pe mine. 

— Pot să-ţi mai fac cinste cu un pahar? 

Probabil avea o privire speriată, mușchii din gâtul ei 
umflându-se ca o reptilă. Bărbatul care se așezase lângă ea nu 
putea avea decât puţin peste douăzeci de ani. Avea o frumuseţe 
copilărească, proaspăt bărbierit, alură atletică, cu suficient păr 
negru cât să-l dea într-o parte. Purta o cămașă roz, cu mâneci 
scurte, care era la modă fără să pară că încearcă prea mult. 

A remarcat puţin surprinsă că nu mai avea decât vreo două 
guri în pahar. 

— Sunt măritată, a spus ea. 

Și sunt de aproape două ori mai mare decât tine, deși nu 
simţea nevoia să adauge și partea asta. 


VP - 224 


— Atunci e bine că n-am întrebat dacă vrei să te măriţi cu 
mine? 

El bătea cu degetele în tejghea. 

— Pentru că atunci ar trebui să fiu cu adevărat stânjenit. 

Avea gropiţe în obraji, pentru că normal că avea. 

Ea și-a întors atenţia în altă parte. Ura când bărbații făceau 
așa, se prefăceau că ea era obraznică - mai rău de-atât, că era 
îngâmfată - pentru că presupunea că o băutură era o 
prescurtare pentru: ai fi interesată de mine? 

Au rămas într-o tăcere ostilă. 

— Eşti Sloane Glover, nu? 

Cu coada ochiului a văzut că el întindea mâna dreaptă. 

S-a întors încet, apoi s-a uitat la barmanul care ștergea 
pahare de tip sondă în celălalt capăt al barului. 

— Da, a spus ea, strângându-i mâna. 

— Cliff Colgate. Dallas Morning News. 

A strecurat o carte de vizită pe lemnul lucios. Cuvântul 
„reporter” apărea sub numele lui. 

— Ai un minut liber? 

Sloane nu s-a mişcat să plece. 

— Lucrez la un articol despre o foaie de calcul care a tot 
circulat într-un grup de femei de carieră din regiunea Dallas. 
Lista bărbaților RAI - sunt sigur că îţi spun ceva ce știi deja - 
detaliază comportamentul sexual prădător al bărbaţilor cu 
funcţii înalte din oraș. 

— Interesant! 

Ea împingea în cerc baza paharului de vin, iar lichidul rămas 
se învârtea pe margini. 

A apărut un carneţel de buzunar, alături de un creion pe care 
oamenii îl foloseau ca să scrie scoruri la golful în miniatură. 

— Ai dori să comentezi? 

— Despre ce? 

Sloane făcea calcule în minte. 

— Despre Lista bărbaţilor RAI - conținutul, utilitatea, etica, 
orice. 

El se sprijinea lejer cu cotul de bar, cu creionul strâns între 
degete. Ea a avut un gând nedeslușit despre cum ar fi fost să i-o 
tragă, dar a fost doar unul în trecere. Sloane trecuse de vârsta 
la care putea avea o aventură de o noapte după ce nu avusese 


VP - 225 


niciodată vreuna. Nu știa dacă să deplângă acest lucru sau să 
fie recunoscătoare. 

A luat o înghiţitură mică de vin. Aproape terminase și încă nu 
se hotărâse dacă să mai comande unul, acum că avea și 
companie. 

— Ce te face să crezi că aș avea de adăugat vreun 
comentariu? 

— Numele Ames Garrett apărea pe lista aia. 

Avea aerul unui școlar, poate puţin de preferatul profesorului. 

— Nu mult după aceea, tu și colegele tale, Adriana Valdez și 
Grace Stanton, aţi intentat un proces de hărțuire sexuală 
împotriva lui. 

S-a bătut în tâmplă cu capătul creionului. 

— Puterea deducţiei. 

Glumea, desigur. 

— Ai urmărit-o. 

Ea a luat încă o gură de vin. Picăturile roșii care s-au așezat 
pe fund când a dat paharul înapoi erau atât de puţine încât ar fi 
părut disperată dacă încerca să le soarbă. 

— Îmi pare rău, dar nu-mi faci impresia de „femeie de 
carieră”, cum ai spus. 

Ea s-a răsucit pe scaun; fusta i s-a ridicat cu câţiva centimetri 
pe coapsă, dar numai din întâmplare. 

Ames aflase de listă - nu știa exact cum așa că ea ar fi trebuit 
să presupună că oricine ar fi putut să o vadă și totuși nu se 
așteptase la un reporter. S-a simţit brusc că se afla la linia de 
start în cursă; tocmai se trăsese focul de pornire și habar nu 
avea cât de departe avea să fugă. 

— Peste trei mii de oameni au acces la lista aceea, Sloane. 

Prenumele ei. Sângele i s-a urcat la cap ușor de tot. 

— Chiar crezi că trei mii de oameni pot ţine un secret? 


VP - 226 


32. 


11 aprilie 


Pavajul ud se întindea ca o limbă din spaţiul de încărcare de 
la subsol. Blocul cavernos de ciment mirosea a benzină și 
îngrășământ vechi. Bărbaţii încărcau lăzi cu doze de suc folosind 
cărucioare. 

— Am nevoie de cheile de la camera cu produse de rezervă, i- 
a spus Rosalita administratorului. Crystal aștepta lângă lift, 
păzind căruciorul. Se întorsese. 

Administratorul stătea pe un teanc de cutii de carton, aplecat 
deasupra unui clipboard. Burta i se aduna pe sub tricoul polo. O 
gropiţă adâncă îi dezvăluia buricul. 

— Dacă îmi ceri ceva, minat, ar fi bine să o faci din genunchi, 
a spus el fără să ridice ochii. 

El îi semna cecurile de salariu. 

— Nicio problemă, dar te avertizez că mușc! 

— Du-te dracului! 

El a scuipat pe podeaua de ciment. Dar și-a desfăcut lanţul de 
chei de la curea și i-a aruncat doua chei. 

— Să nu furi chestii! O să verific. 

Crystal și Rosalita au tras căruciorul peste marginile liftului ce 
ducea la etajele superioare - bum, bum, bum. 

— Mi-a cerut să-i fac sex oral. 

Crystal își punea mănușile de cauciuc. 

— Tuturor le cere să-i facă sex oral. Doar să nu o faci. 

Crystal nu a răspuns. Se uita la degetele mănușilor, pișcându- 
le - erau prea mari. 

În fine. 

Uneori Rosalita se gândea că administratorul fusese și el 
cândva copil, un copil căruia îi plăceau Batman, mașinile de 
jucărie, Lego și alte lucruri. A împins căruciorul. Pulpele i s-au 
trezit la viaţă. A parcat la jumătatea holului. 

— Mă întorc, i-a spus lui Crystal. 

— Ştii că nu-mi place să rămân singură. 


8 „Păpușă”, „comoară” - în Ib. span. în orig. (n.tr.). 
VP - 227 


— Spune scorpia care n-a venit la muncă, a zis Rosalita 
râzând peste umăr. Cu cine crezi că eram eu atunci? 

Ajungând la camera de după colț cu provizii și aparate de 
copiat, Rosalita a vârât cheia în broască și a apăsat pe mâner. 
Camera avea un miros de hârtie încinsă - chimic și lemnos. 
Copiatoarele emiteau lumini albastre în timp ce dormeau. 
Becurile automate de sus s-au aprins pe când traversa camera 
spre dulapurile pe două niveluri. A îngenunchiat, a citit 
etichetele laminate ce apăreau pe ușile dulapurilor. A ales trei 
pixuri, patru markere de culori diferite, un pachet de bileţele, 
trei plicuri și un caiet pentru Salomon. Rosalita fura, dar doar în 
acel fel în care o făceau bărbaţii și femeile care lucrau la aceste 
etaje pentru proiectele de la școală ale copiilor. Și dacă ei nu se 
simțeau vinovaţi, de ce s-ar fi simţit ea? 

Două zile până la examenul de admitere al lui Salomon. 

S-a întors și a pus produsele pe raftul de jos al căruciorului. 

— Pentru ce sunt astea? a întrebat Crystal. 

— Nu e treaba ta. 

Rosalita a verificat clipboardul atârnat. 

— Eu n-am mers la facultate. 

Crystal s-a uitat la rechizitele de școală. 

— Poate ar fi trebuit! 

Făceau curat la etajele cu birouri întunecate. Luminile orașului 
pătrundeau printre jaluzelele trase. Siluetele lor fantomatice 
treceau peste partiţiile de sticlă. Din când în când, în sălile de 
ședință, se uita pe fereastră și observa o clădire cufundată în 
beznă, doar cu o fereastră sau două luminate, și vedea o 
persoană care aspira podelele și ștergea de praf bibliotecile. 

A trecut prin birourile de la etajul cincisprezece, remarcând 
doar semne de viaţă secundare - un miros schimbat, un ambalaj 
de la un baton cu cereale lăsat pe birou, o geantă de gimnastică 
deschisă - și, pe fundul coșului de gunoi din biroul lui Ames 
Garrett, o băltoacă de vomă maronie, apoasă. 


VP - 228 


THE DALLAS MORNING NEWS - 11 APRILIE - 


ARTICOL: DIRECTOR EXECUTIV ÎN DEVENIRE, 
CAZUT IN DIZGRAȚIE, SE CONFRUNTA 
CU ACUZAȚII DE HARTUIRE SEXUALA. 


Vedeti comentariile 


Fost angajat anonim la Truviv 
11/04 la 6:26 a.m. 
Nu este singurul vinovat de la Truviv. 


Actual angajat la Truviv 


11/04 la 6:31 a.m. 

Am lucrat ani întregi cu Ames Garrett. E un om bun, dedicat 
muncii sale. Nu a cerut niciodată laude, ci a îndrumat în tăcere 
compania prin apele tulburi și numeroasele posibile pericole 
legale, până în epoca prosperă a istoriei recente. Aceste acuzaţii 
sunt nefondate și este jenant că în zilele astea asemenea lucruri 
devin reportaje. 


Ruth McNary 


11/04 la 6:36 

Opriţi-vă! Credeţi-le pe femei! Nu există valoare în replica „E 
un băiat bun care a făcut lucruri bune pentru companie”. 
Această pedeapsă binemeritată era de mult așteptată. 


Anonimâ&sătul 


11/04 la 6:45 a.m. 

Nu există nicio dovadă. Orice acuzaţie falsă face ca femeile să 
fie tot mai greu de crezut și faptul că vrem dovezi concrete ne 
face cumva să părem oameni răi. Da, oameni buni. A fost cineva 
violat? A fost cineva atacat? Nu. Și nimeni nu pretinde altceva. 


Angajat la Truviv 
11/04 la 7:01 a.m. 


VP - 229 


Serios, Anonim&sătul? Da, cineva, cineva chiar a fost atacat. 
Exact asta este acuzaţia. Și, apropo, nimeni nu trebuie să fie 
violat pentru a se considera atac. Nu suntem în anii '50. 


Anonimâ&sătul 


11/04 la 7:02 a.m. 
Ai fost acolo, Angajat la Truviv? Știi ce s-a întâmplat? Grozav, 
atunci nu știi! 


Victimă anonimă 


11/04 la 7:16 a.m. 

Aș vrea să le mulțumesc femeilor care îl acuză pe Ames 
Garrett. M-a inspirat să-l numesc pe propriul meu hărțuitor de la 
Truviv. Se numește Lamar O'Neill. 


Lamar O'Neill 


11/04 la 2:11 p.m. 

Mi s-a adus la cunoștință existenţa acestui comentator și știu 
și cine a făcut aceste acuzaţii false împotriva mea. Din respect 
și amabilitate, aleg să nu denunț public persoana, dar voi lua 
imediat măsuri legale împotriva ei. 


Ruth McNary 


11/04 la 7:35 a.m. i 
(OVictimăanonimă: Eu te cred. Imi pare foarte rău că ai trecut 
prin asta. 


Anonimâ&sătul 


11/04 la 8:12 a.m. 

Pe bune, QRuthMcnary? Pe ce bază? Aici am ajuns noi, ca 
țară? Nu ne mai pasă de dovezi sau de procesul echitabil? De ce 
suntem de acord cu calomnia în cea mai evidentă formă? 
Distrugeţi vieţile și carierele oamenilor. Să vedem dovada. 
Mesaje, e-mailuri, e era digitală, așa că, dacă acuzațiile tale și 
ale femeilor sunt adevărate, arată-ne. Toţi sunt nevinovaţi până 
la proba contrarie. Eu, unul, încă mai am respect față de părinţii 
fondatori. 


VP - 230 


Anonim 


11/04 la 8:45 a.m. 
Nu știți ce s-a întâmplat acolo. Nimeni nu știe. 


VP - 231 


33. 


12 aprilie 


De când intentase procesul, Sloane începuse să muncească 
mai mult cu ușa închisă decât deschisă. Stătea încuiată în birou 
când s-a pornit agitația. Era ca un zgomot tot mai puternic, de 
fapt. Vocile. Așa se întâmpla uneori. Un avocat senior apostrofa 
pe cineva de la IT, cineva se logodea sau își aducea bebelușul 
nou-născut să-l arate colegilor și, pentru o clipă, un mic val de 
agitaţie se stârnea pe etajul lor. 

Sloane a terminat de scris e-mailul care se vedea pe desktop. 
Apoi, curioasă, a scos capul pe ușă. Un grup de secretare se 
adunaseră la biroul lui Beatrice. 

— Ce se întâmplă? a întrebat Sloane. 

Anna, secretara lui Ardie, s-a întors: 

— Se spune că cineva s-a aruncat de pe clădire. 

Sloane a ieșit pe hol, venind lângă ele. 

— A sărit de pe clădire? Clădirea asta? 

A arătat spre etaj. 

— Cine spune? 

Corey, recepţionera de la etajul cincisprezece, a răspuns: 

— Eu eram la biroul de la etajul nouăsprezece pentru pauza 
de prânz. Asta mi-a spus recepţionera de acolo. 

A sunat un telefon. Beatrice se uita în jos la receptorul care 
clipea, ignorându-l. Alte două linii s-au aprins. Apoi trei. Beatrice 
le-a trimis pe toate în mesageria vocală. Dar, în câteva secunde, 
liniile clipeau din nou în roșu. A ridicat receptorul. 

— Alo? 

Anna a bătut cu mâna în biroul lui Beatrice. 

— Tocmai am primit un mesaj. 

A ridicat un deget. L-a coborât. Anna și-a dus pumnul la gură. 

— Tocmai am primit mesaj de la prietena mea, Kristen, de la 
etajul nouăsprezece. A spus că a auzit... a auzit că s-ar putea să 
fi fost Ames. 

Gura lui Sloane se curba în jurul cuvintelor, dar majoritatea îi 
scăpau. 


VP - 232 


— Cine? Stai! Ce? 

Sirene. Cu siguranţă, acum se auzeau sirene. Sunetul se 
propaga în spirală. Alimenta poveștile, ridicându-le ca pe aerul 
cald. 

Corey s-a depărtat de grup și s-a dus într-un birou neocupat. 
Și-a lipit nasul de geam. 

— E o mașină de pompieri acolo, a raportat ea. 

Mâinile ei lăsau urme pe sticlă. 

— Două mașini de poliţie. Și o ambulanţă. 

Beatrice a închis telefonul. Paranteze adânci se crestau de o 
parte și de alta a gurii ei. Linia a piuit. 

— Sună Bobbi. 

Și-a îndesat unghiile între dinţi. Obrazul îi zvâcnea. 

— Să-i răspund? 

S-a uitat la Sloane pe deasupra biroului. Sloane și-a dat părul 
de pe frunte. Sacoul i se ridica strâmb. 

— Anna, verifică în biroul lui Ames! 

Sloane alerga deja spre jumătatea estică a holului. 

— Stai, Beatrice! a strigat ea. Grace? Ardie? 

A băgat capul în ambele birouri. Ambele erau goale. S-a 
întors. 

— Nu e acolo! le-a informat Anna pe un ton sinistru. 

Corey: 

— Am spus că e o ambulanţă acolo. Nu credeţi că mai e în 
viață, nu? Credeţi că trăiește? 

S-a întors cu fața de la fereastră, căutând opţiuni din partea 
grupului. 

— Nu știm că e el. 

Inima lui Sloane începuse să bată cu putere. 

— Bobbi încă sună. 

Beatrice strângea mâna pe receptor. 

— Ce să fac? 

Părea șocată. 

Sloane a respirat adânc, s-a gândit puţin, apoi a luat telefonul 
mobil de pe birou și l-a pus în buzunarul sacoului. 

— Lasă-mă zece minute, i-a spus lui Beatrice. O să cobor să 
văd ce se întâmplă. Ai răbdare! Nu face nimic, încă! Mă întorc 
imediat, OK? 


VP - 233 


Lumini roșii și albe sclipeau dincolo de ușile rotative. Le-a 
împins și a ieșit unde oamenii roiau în faţa clădirii. Doi polițiști în 
uniforme albastru-închis dădeau din mâini spre privitori și le 
strigau să se dea înapoi. 

Sloane s-a ridicat în vârful picioarelor și a dat câţiva oameni 
spre stânga ca să vadă mai bine. Un cearșaf alb acoperea o 
movilă în formă de om pe trotuar, la câţiva metri de baza clădirii 
Truviv. Sloane a privit în jur. Era el? Era Ames? 

La naiba! 

Sloane a ocolit mulțimea spre partea opusă, unde erau mai 
puțini oameni. Se mira cât de ordonat era totul, de parcă strada 
și cei care o ocupau se învoiseră să facă totul cu sonorul dat la 
jumătate. Sirenele fuseseră oprite. Cea mai mare sursă de 
zgomot părea să fie traficul de pe stradă și pârâitul aparatelor 
de emisie-recepţie prinse la șoldul polițiștilor. 

S-a apropiat dintr-o margine, cu ochii la silueta acoperită, cu 
inima în gât. Sloane s-a lăsat într-un genunchi. Și-a scos 
telefonul și a căutat numărul lui Ames. Acolo, apropiindu-se cât 
de mult putea, a apelat numărul. 

| s-a tăiat respiraţia o clipă. Apoi cântecelul soneriei s-a înălţat 
de sub cearșaful alb, nemișcat. 

Dintr-un telefon de care Sloane știa foarte bine că fusese 
ascuns într-o husă de protecţie de culoarea glonţului, de la 
Otterbox. Celularul era intact; omul, nu. 

Stop! Stop! S-a grăbit să apese pe butonul roșu de pe ecran. 
Soneria - la dracu”, soneria! - s-a oprit. A simţit o gheară în 
stomac. 

Ames era mort. Ames Garrett sărise. 

Bărbatul își luase viaţa. Aici. 

Ea lucrase pentru el; îl suportase. Fusese mânioasă pe el. ÎI 
dăduse în judecată. Ba chiar îl sărutase, pe vremuri. Dar gândul 
la cei doi copii mici ai lui Ames a umplut-o subit de milă. 

Isuse Hristoase, Ames! 

De ce? 


VP - 234 


34. 


13 aprilie 


Cea mai stranie parte era cât de puţine lucruri s-au întâmplat 
la început. Evenimentele au venit în frânturi în primele ore. 
Momente de întuneric, apoi obiectivul se strângea cât vârful 
acului și se redeschidea. Primul moment la circ, adică prima 
schimbare observabilă în atmosferă a avut loc când avocatul 
principal al uneia dintre cele mai mari branduri sportive din 
lume a sărit de pe clădirea de birouri, a fost când toţi cei care 
lucrau la același etaj cu el au plecat, împrăștiindu-se ca furnicile 
din cauza inundaţiei. 

— Asta a fost o greșeală, i se spunea lui Sloane. 

În ochii minţii, lentila tocmai se deschisese din nou, aducând 
în prim-plan al doilea moment de la circ: detectivii. 

— Să-i lăsaţi pe toţi să plece. Cine a luat decizia asta? 
Detectivul Diaz era scund, cu părul rar, pieptănat pe spate, și o 
mustață îngustă. Tocul pentru pistol cobora sub curbura burții. 
Alături de el, doamna detectiv Martin avea un piept bombat și 
părul bogat, natural, care ieșea din coada prinsă la baza gâtului. 

Astăzi, biroul opera cu o vagă umbră de funcţionalitate, în 
timp ce personalul se foia de colo până colo ducând documente 
editate din imprimantă, încercând vizibil să tragă cu urechea. 
Beatrice se uita pe deasupra tejghelei odată la trei sau patru 
secunde, către locul din hol unde Sloane îi primise pe polițiști. 

— Vă rog, poftiţi în biroul meu și luaţi loc! 

Sloane le-a făcut semn celor doi să o urmeze și a devenit 
brusc conștientă de vraful de hârtii adunate pe birou. S-a așezat 
pe scaunul ei din spatele biroului și a împins tastatura mai 
aproape de monitor, ca să aibă loc. 

— Ca răspuns la întrebarea dumneavoastră, cred că toți 
încercau doar să nu stea în drum. 

Detectivul Diaz avea braţe groase care se încrucișau cu ceva 
efort peste piept. Ochelarii de soare flexibili de la Oakley, cu 
lentile-oglindă, erau așezați în creștetul capului. 

— Dar aţi fi putut insista să rămână toată lumea? 


VP - 235 


— Eu, personal? a întrebat Sloane. Presupun că aș fi putut să 
încerc. Îmi pare rău. Sunt sigură că nu gândeam limpede. 

Grace fusese pământie. Plângea în hohote. Katherine tremura 
în timp ce încerca să o ajute pe Grace. Emoţiile lui Sloane 
treceau de la șocul provocat de aruncarea lui Ames și furia că 
făcuse asta, precum și groaza că i-ar fi putut influenţa decizia. 
Ardie nu se prefăcuse că era tristă, dar remarcase, aproape 
imediat, că asta avea să schimbe tot. 

— Cum aţi aflat de moartea lui Ames Garrett? 

Șoldurile detectivului Martin ieșeau pe sub brațele scaunului. 
A scos un blocnotes din buzunar. 

— Îmi pare rău, este... 

Sloane și-a sprijinit coatele, îmbrăcate în mătase neagră, pe 
birou. Și-a pus bărbia în dosul palmelor. 

— Vă deranjează dacă întreb - este ceva normal pentru o 
sinucidere? 

A arătat spre blocnotesul detectivului Martin. Cuvântul 
„sinucidere” era greu de spus. Părea de prost gust. Sloane se 
întreba dacă mai exista vreun cuvânt mai drăguţ pe care ar fi 
trebuit să-l folosească. 

— Investigăm toate posibilitățile, doamnă, a răspuns 
detectivul Diaz. 

Picăturile de unsoare de pe fruntea lui îi aminteau de brânza 
veche. 

— Ceea ce înseamnă... scuze, nu cunosc jargonul. 

A băgat mâna în sertar și a scos un blocnotes și pixul cu pastă 
albastră. A apăsat pe capăt cu degetul mare. 

— M-am uitat la uimitor de puţine episoade din Lege și ordine 
în viaţa mea, dat fiind că sunt avocată. 

Râsul nervos a ieșit în cascadă, un tic care devenise inactiv 
după ce Derek i-a atras atenţia, în primii ani ai relaţiei lor, că o 
făcea să pară dezaxată. 

— Nu va fi nevoie. 

Detectivul Martin se uita din vârful nasului. 

— Hm? 

Sloane abia pusese vârful pixului pe hârtie și a ridicat privirea. 

— Aha. 

A lăsat pixul jos, dar acum nu știa ce să facă cu mâinile. 

— Sinuciderea este o posibilitate, da, doamnă. 


VP - 236 


În timp ce vorbea, detectivul Martin nota data în partea de 
sus a carnetelului, urmată de numele lui Sloane, pe care l-a 
subliniat. De două ori. 

— O altă posibilitate ar fi ca moartea domnului Garrett să nu fi 
fost voluntară. 

Sloane se uita când la unul, când la celălalt detectiv din fața 
ei. 

— Dar a sărit de pe marginea clădirii! 

— Cum spuneam, este un scenariu posibil. 

Detectivul Martin avea un zâmbet drăguţ. 

In acest punct, detectivul Diaz s-a aplecat în faţă, cu coatele 
pe genunchi, și și-a frecat palmele. 

— Doamnă Glover, nu a lasat vreun bilet de adio și domnul 
Garrett avea o asigurare de viață surprinzător de mică pentru 
un bărbat în poziţia lui. E meseria noastră să înlăturăm 
posibilitatea unei crime. 

De ce naiba nu o lăsase detectivul Martin să noteze lucrurile 
pe hârtie? 

— Atunci, asta ar indica... ce... o lipsă a planificării? 

— Poate. 

Detectivul Martin scria în continuare. 

— Se mai întâmplă. 

— Doamnă Glover... 

Detectivul Diaz a băgat mâna în buzunarul de la cămașă și a 
scos o scobitoare, pe care a strecurat-o între dinţi. 

— Avea o uzură în spatele pantofului, o zgârietură proaspătă 
la mână și o tăietură deasupra ochiului. O urmă de sânge... 

— Incă așteptăm analiza de laborator. 

Detectivul Martin nu se uita la ei. 

— ... a fost găsită pe balcon aproape de locul unde trebuie să 
fi sărit sau de unde să fi căzut. Aţi remarcat vreuna dintre acele 
răni înainte? 

Sloane și-a împletit degetele. 

— Nu. Nu că aș fi remarcat, dar nu mai... nu am mai vorbit cu 
el de cel puţin câteva zile. 

El a dat din cap și a respirat adânc, iar aerul a făcut să fluture 
câteva fire aspre din mustață. 

Sloane stătea ca pe ghimpi pe marginea scaunului, cu buzele 
strânse. Și, într-adevăr, poate că ar fi putut la fel de bine să o 
spună cu glas tare și a făcut-o: 


VP - 237 


— Încercaţi să-mi spuneţi că Ames ar fi putut fi împins? E o 
nebunie! 

Numai că, în timp ce o spunea, simţea acea fărâmă de 
îndoială anunţându-se în gândurile ei. Acea posibilitate de unu 
la sută. 

— De obicei, totul se rezolvă în câteva zile, cel mult două 
săptămâni. Așa se întâmplă cu lucrurile astea foarte publice. 

— Cum am spus - Martin și-a sprijinit creionul pe carnețel -, 
trebuie să fim minuţioși! Așa e procedura. 

— Desigur. 

Sloane și-a mutat mâinile sub birou și le-a împreunat acolo, în 
timp ce mintea ei căuta deja întrebările, anticipând, așa cum ar 
fi făcut orice avocat bun. Orice avocat bun - orice avocat, de 
fapt - avea datoria de a spune adevărul. Dar nu exista vreo 
cerință să îl spui pe tot. Așadar, cât de mult trebuia să spună? 
Cât adevăr știa, de fapt? 

Lentila începea deja să se focuseze iar și un nou filtru colora 
tot ce se întâmplase ieri. Acele ore dinaintea morții lui Ames. 
Dacă era un lucru pe care îl iubea Ames Garrett, acela era Ames 
Garrett. Ce se schimbase? Se schimbase ceva? 

Detectivul Martin și-a întors atenţia spre ea. 

— Așa, Sloane, a spus el. Să o luăm de la început! 


VP - 238 


THE DALLAS MORNING NEWS - 18 APRILIE 


OPINIE: CUM AU ÎMPINS TREI FEMEI 
UN BARBAT LA SINUCIDERE 


Vânătoarea feministă de vrăjitoare a făcut prima victimă și, 
iertaţi-mă, dar unde este strigătul de indignare al publicului? In 
această căutare a omului negru, care se pare că bântuie prin 
Dallas nestingherit, se pare că, la fel ca în Salem, cele care 
conduc atacul au fost alergice la faptele clare și concrete 
(probabil pentru că acestea nu există sau că sunt prea 
inoportune ca să poată fi repetate) și s-au concentrat, de fapt, 
pe felul în care acuzaţii le fac să se simtă. A început cu o listă 
neverificată, au trecut în teritoriul proceselor și acum a rezultat 
cu un bărbat care a sărit optsprezece etaje către moarte. Ne 
mirăm? Această ţară ar trebui să-și protejeze cetățenii de 
răpirea vieţii, libertăţii și proprietăţii fără un proces echitabil, dar 
ceea ce s-a întâmplat în acest oraș este un atac la reputațiile 
bărbaţilor și eu, unul, aș vrea să văd că se face dreptate 
împotriva agresorilor mascaţi în victime. 


VP - 239 


35. 


13 aprilie 


În noaptea în care a murit Ames, Grace a făcut sex cu Liam 
pentru prima dată de când aveau copilul. A purtat un neglijeu 
negru de dantelă ca să fie foarte clar ce pregătise pentru 
spectacolul din seara aceea. Fără Lester Holt în seara asta, 
Liam, iubitule! 

Lui Liam nu i s-a părut deloc ciudat că soţia lui era excitată - 
în sfârșit! - în ziua în care a murit șeful ei. Dimpotrivă, s-a 
bucurat să se arunce cu capul înainte. 

În condiţii normale, Grace ar fi spus că ea și soțul ei aveau 
partide reușite de sex. Nu le înțelesese niciodată pe prietenele 
ei care, la douăzeci și ceva de ani, spuneau întruna că nu puteai 
să te căsătorești vreodată cu un bărbat cu care nu aveai parte 
de sex grozav. Grace nu credea că avusese vreodată parte de 
sex grozav, îi plăcea sexul. Foarte mult. Dar grozav? Credea că, 
dacă iubeai pe cineva, atunci cu siguranță puteai stabili detaliile 
satisfacției reciproce în primii ani. Și nici nu era ca și cum 
avusese vreodată partide neplăcute. Cel puţin atâta lucru fusese 
adevărat. Până în clipa aceea. In clipa în care ascultase 
răsuflările întretăiate ale lui Liam, simțindu-se ca și cum cineva 
o umplea ca pe un curcan de Ziua Recunoștinței. 

Vrei să știi ce am făcut azi, iubitule? s-a gândit ea să-l întrebe 
în timp ce se uita la pieptul lui dezgolit. 

Sexul a fost dureros. Era imposibil să nu recunoască. Se 
cutremura în tăcere. Pe de altă parte, asta era și ideea. Merita 
să sufere puţin. Tânjea după o penitenţă sfântă. 

După aceea, când părţile dintre picioarele ei îi dădeau 
senzaţia că fuseseră frecate cu șmirghelul, s-a dat jos din pat și 
și-a șters corpul cu un prosop umed. 

Liam stătea întins pe pernă. Smocuri de păr se ridicau de sub 
fiecare braţ. 

— Eşti OK? a întrebat el, uitându-se la fața ei udă lângă 
chiuvetă. 


VP - 240 


Ea a luat din sertar o pereche de pijamale de la J. Crew și le-a 
îmbrăcat. 

— Cu... toate? 

Sincer, ce ar fi trebuit să înțeleagă ea că voia el să spună cu 
asta? 

— Pari puţin, nu știu, absentă. 

El și-a tras cearșafurile șifonate peste talie. 

Serios, Liam, par puțin absentă? Vai, vai, ce spirit de 
observație ai! 

Era răutăcioasă. Chiar dacă era doar în mintea ei. 

— Sunt bine, a răspuns ea. Doar mă știi! 

El era un soț bun. Se îmbrăca impecabil, îi cumpăra bijuterii, 
pregătea cina, suna la jumătatea drumului spre casă de la birou 
în fiecare zi, mergea la Target cu lista de cumpărături. lat-o, își 
apăra soţul faţă de ea însăși. 

El și-a luat telefonul și l-a așezat pe burtă. Amândoi făceau 
asta: își verificau e-mailurile de la serviciu până în clipa în care 
adormeau. 

— Eşti uimitoare, știi asta? a întrebat el. 

Ea s-a întors de la oglindă. 

— O să beau un pahar cu apă. Tu vrei ceva? 

Vorbea la fel ca întotdeauna, așa că faptul că Liam - iubitul ei 
drag - nu a mai insistat a fost aproape în întregime din vina ei. 
La fel ca toate celelalte. 

Pentru o clipă, înainte să plece, i-a privit scobitura mușchiului 
de la umăr adâncindu-se în timp ce întindea să stingă veioza de 
pe noptieră. Și pe urmă s-a făcut întuneric în dormitorul lor. 

Ea a intrat în camera de zi. Casa era răcoroasă noaptea în 
mod artificial - factura la electricitate fiind alt aspect luxos al 
vieții ei, dovadă că nu avea niciun drept să se plângă iar pielea 
de pe braţe i s-a făcut de găină. Și-a găsit poșeta trântită lângă 
ușa de la intrare. A căutat în compartimentul din mijloc și a scos 
un pachet de Marlboro și o brichetă. Tăcută, a deschis ușa din 
faţă și s-a așezat pe verandă. Filtrul se lipea umed de buzele ei. 
A aprins capătul și a inspirat. 

În timp ce pufăia, privea în noapte, spre casele vecinilor, cu 
becurile decorative atrăgătoare ce luminau  trunchiurile 
copacilor bătrâni. Se întreba ce s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi 
văzut mesajul lui Ames pe ecranul calculatorului: Credeam că 
suntem prieteni. 


VP - 241 


Orice? Același lucru? 

Prieteni. 

Aici, pe verandă, nu erau răspunsuri. A mers până la stradă și 
a stins chiștocul strivindu-l de cutia de scrisori, din cărămidă, 
apoi l-a aruncat pieziș între tufe. Intoarsă în casă, s-a spălat din 
nou pe față și și-a clătit limba și dinţii cu apă de gură. Liam 
respira încet și regulat sub cuverturi. L-a zgâlțâit să-l trezească. 

— Liam, Liam! a șoptit ea. Emma Kate plânge. 

El s-a întors, obișnuindu-și ochii cu întunericul. 

— Ce? 

Ea asculta. 

— Emma Kate plânge. 

Grace căsca. 

— Poţi să-i dai tu biberonul? 

Liam și-a frecat ochii cu podul palmei și s-a sprijinit în cot. 

— Biberonul? Da. Pot să-i dau. 

— Mersi! a șoptit ea. Am pus câteva pungi noi cu lapte în 
frigider. 

O minciună. Grace încetase să mai alăpteze în urmă cu trei 
zile și ascunsese o cutie cu lapte praf sub o prelată din garaj. 
Ceea ce alți oameni nu știu nu-i poate răni, şi-a zis ea, aproape 
ca să-și amintească ei înseși. Apoi s-a culcat. 

Asta fusese cu două zile în urmă și, de atunci, abia dacă s-a 
mai ridicat. 


VP - 242 


36. 


14 aprilie 


Se produsese o schimbare din clipa în care corpul lui Ames s-a 
lovit de beton. O firmă profesionistă de relaţii cu publicul n-ar fi 
putut orchestra o campanie mai eficientă de reabilitare a 
imaginii lui Ames Garrett decât moartea bărbatului. Ardie a 
simţit efectele produse încă din după-amiaza următoare, când a 
dat peste un grup de tineri asociaţi - doar bărbaţi cu haine kaki 
călcate și tunsori de absolvenţi de universităţi renumite - pe 
când se aplecau spre bolul cu bomboane de la recepţie, ronțăind 
Skittles în timp ce vorbeau. 

— Ar trebui să fie nebune, i-a auzit pe unul dintre ei vorbind; 
încă nu știa care anume. 

S-a oprit în spatele lor, așa încât să fie nevoiţi să se întoarcă 
pentru a o observa. 

— De ce? a întrebat ea. 

Dacă ar fi fost mai în vârstă și mai influenţi, s-ar fi prefăcut că 
nu auzise. 

— De ce să fiu eu nebună? 

Ei n-au încercat să nege că vorbiseră despre ea. Nu doar 
despre ea, dar asta nu făcea ca totul să pară mai puţin personal. 
Aveau o postură neconvingător de obraznică, cu piepturile 
bombate de parcă i-ar fi spus același lucru și în faţă. Al treilea 
băiețaș s-a uitat la prietenul lui, înghițind în sec, cu o față mai 
expresivă decât un penis. 

— Scuze! a murmurat el. 

Ardie le-a aruncat o privire care să le transforme testiculele în 
niște stafide, dar i s-a părut, când a trecut de ei, că a auzit 
câteva pufnituri nazale de râs înăbușit. 

Mai târziu, s-a întors la birou și a găsit o foaie albă de hârtie 
cu cuvintele „scorpie” printate ordonat pe pagină și s-a întrebat 
dacă fusese lăsată de aceiași tineri asociaţi sau dacă erau chiar 
atât de mulţi oameni la birou care o urau. Nu a spus nimănui 
despre bilet. 


VP - 243 


Era ca și cum cineva bătuse în vitrina terariului în care trăiau 
toţi și pereţii de sticlă se crăpaseră. Ceea ce făcuse moartea lui 
Ames era să dea tuturor ocazia să-i sară în apărare. 

A găsit-o singură pe Katherine doar din întâmplare. Afluxul 
obișnuit de mesaje pe grup și prin căsuţele de mesagerie 
secase, la fel și fluxul discuţiilor uzuale de la birou. Ardie credea 
că era din instinct, că toate simţiseră calitatea de armă 
încărcată a lucrurilor pe care și le scriau și fiecare se gândea: Nu 
îndrepta țeava spre mine. Cuvântul „responsabilitate” urla în 
creierul ei de avocat. Așa că încetaseră să-și mai trimită mesaje. 

Ea și Katherine au ieșit din cabine separate în același timp, iar 
privirile li s-au întâlnit în oglindă în timp ce se spălau pe mâini. 

— A venit poliţia să vorbească cu tine? a întrebat Ardie. 

Katherine a plecat ochii și și-a frecat mâinile cu forță sub apa 
caldă. În jurul degetului mare pielea i se înroșea. 

— Da. 

— Cum a mers? 

Ardie s-a întors de la chiuvetă, lăsând picăturile de pe mâini 
să cadă pe podea. S-a aplecat și a verificat pe sub ușile 
cabinelor. 

— Am fost sinceră. 

Fiecare cuvânt pronunţat cu aceeași apăsare. 

— Le-am spus că nu lucrez de multă vreme și că sunt 
supărată pentru ce s-a întâmplat. 

A închis robinetul și s-a întins după un prosop de hârtie. Ardie 
se întreba cum ar fi descris-o pe Katherine unui prieten, dacă 
era genul de persoană care să descrie alţi oameni prietenilor ei. 
Dacă ar fi avut și alţii în afară de Grace și Sloane. Această 
femeie care ocupase atât de mult spaţiu în mintea lor colectivă 
deodată i se părea lui Ardie că o vedea prima dată fără filtru. Nu 
era, așa cum crezuse Ardie prima dată, coaptă și feminină. Era 
ciolănoasă, cu o cicatrice albă pe cotul uscat și solzos. Era ca un 
iepure văzut în curtea vecinului, vioi și speriat. Ardie voia să 
întindă mâna spre ea, să o liniștească. Dar Ardie vedea în 
privirea ei fumul mocnit al încăpăţânării, intensității și zelului 
care o adusese până aici. Nu se stinsese și ăsta era un lucru 
bun. 

— Și? 

— Au mai pus câteva întrebări și au plecat. 


VP - 244 


Limba i se mișca nevăzută în spatele dinţilor, prezentă doar 
când împungea în obraz. 

Se părea că nu exista o vreme în viața unei femei în care să 
nu aibă loc discuţii intense în mod frecvent în toaleta pentru 
femei. Ardie își amintea de obsesia fratelui ei pentru toaletele 
femeilor când erau mai tineri. Cum sunt? întreba el și ea îi 
descria supusă diferite toalete în care intra de parcă erau ţări 
străine - șezlonguri, aparate de tampoane, agăţători pentru 
poşete și, uneori, dacă existau spray-uri exotice cu fixativ sau 
deodorant cu aerosoli. 

— Ames m-a rugat să ne întâlnim. Înainte. 

Era o insistenţă ascunsă în afirmaţia asta care a oprit mâna 
lui Ardie în loc în timp ce apăsa pe aparatul cu prosoape de 
hârtie. 

— S-ar putea să mă fi văzut cineva că-l căutam. Dacă o să 
spună la poliţie? 

Din necesitate, cuvântul „înainte” fusese și în mintea lui 
Ardie. Mersese la etaj să ia documentele de impozitare semnate 
de un angajat de la departamentul de salarizare. Repetase 
același lucru detectivilor Martin și Diaz. Până să se întoarcă la 
etajul cincisprezece, Ames era mort. 

— Nu e o crimă să-ți cauţi șeful. 

Ea a smuls hârtia. 

— Cine mai știe? a întrebat Ardie cu calm. 

În subteran era activitate seismică. 

Pe fundal, apa curgea prin ţevi ca sângele prin vene, 
pompând în organismul viu al clădirii de birouri. 

— Grace, a spus ea, cu vocea subțire ca hârtia. Am văzut-o pe 
Grace în dimineaţa aceea. l-am spus că Ames voia să vorbească 
cu mine și m-a întrebat ce o să fac. 

— OK, a zis Ardie. 

După acel incident, Grace se învoise de două ori că era 
bolnavă. Incidentul. Așa începuse Ardie să-l încadreze în mintea 
ei. Un cuvânt care, ca substantiv, însemna eveniment sau 
întâmplare, dar, ca adjectiv, însemna să cadă sau să lovească 
ceva. 

— O să renunţaţți la proces? 

Katherine s-a întors spre imaginea ei în oglindă. 

— Nu știu, a răspuns ea sincer. Cred că o să-l punem pe 
„pauză”. 


VP - 245 


Avocata lor, Helen, depusese o plângere oficială și făcuse 
cererea de chemare în judecată. Luase legătura cu cei de la 
Resurse umane pentru a stabili o întâlnire pentru discuţii și 
mediere. Apoi Ames căzuse de pe balconul de la etajul 
optsprezece și asta schimbase lucrurile. Cât de mult, Ardie nu 
știa să spună. 

— Până se încheie investigația și pe urmă vedem care e cel 
mai bun mod de a continua. 

Verificăm toate posibilitățile, îi spusese doamna detectiv când 
ea și partenerul ei apăruseră în biroul lui Ardie, cu armele înfipte 
la șold. Truviv era o companie mare și cunoscută. Oamenii din 
Dallas aveau să devină atenţi. Așa că Ardie înţelegea de ce 
poliţia trebuia să pună întrebări, să se asigure. 

— Uneori cred că sunt blestemată, spunea Katherine spre 
versiunea ei - orice ar fi însemnat asta - pe care o vedea în 
oglindă. E ca și cum universul simte că ar trebui să lucrez într-o 
fabrică sau să prăjesc burgeri în Boston și vrea să echilibreze 
balanţa. 

Avea vocea prea ascuţită. A lăsat mâinile în jos și a respirat 
adânc. 

— Glumesc, a spus ea, întorcându-se spre Ardie. Dacă eram 
convinsă că așa funcţionează lucrurile, n-aș fi fost aici. Nu-i așa? 

Fața i s-a transformat și, ca prin farmec, Katherine a redevenit 
frumoasă. 

— Sunt sigură că n-ai de ce să-ţi faci griji. 

Era o idee liniștitoare pe care a decis să o creadă și ea. 


VP - 246 


TRANSCRIEREA INTEROGATORIULUI 
LUI SLOANE GLOVER 
PARTEA | (CONTINUARE) 
13 aprilie 


Prezenți: 
Detectiv Malika Martin 
Detectiv Oscar Diaz 


NOTE 


Det. Diaz: Doamnă Glover, este adevărat că aţi spus la un 
moment dat: „Ar fi mai ușor să-l omorâm” cu referire 
la Ames Garrett? 

Dna Glover: Nu sunt sigură că am spus chiar asta și, dacă am 
făcut-o, glumeam. Când ne gândeam cum să 
procedăm - dacă să intentăm un proces pentru 
hărțuire sexuală, adică -, este posibil să fi menţionat 
că, logistic vorbind, una ar fi mai simplă decât alta. 
Repet, în glumă. 

Det. Diaz: Acesta e tipul dumneavoastră de umor, să glumiți 
că omorâți pe cineva care - menţionez - se întâmplă 
să moară, doamnă Glover? 

Dna Glover: Evident, domnule detectiv, am ales să-l dăm în 
judecată, nu să-l omorâm. Să le faci pe amândouă ar 
fi puţin exagerat, nu credeţi? Scuze, mi-am ales prost 
cuvintele, dar înțelegeţi ce vreau să spun. 

Det. Diaz: Lifturile au camere video în interior. 

Det. Martin: Eraţi în lift la puţin timp după ce a murit Ames 
Garrett. De fapt, dumneavoastră, Grace Stanton, 
Adriana Valdez și Katherine Bell eraţi toate în lifturi în 
preajma morţii domnului Garrett. 

Dna Glover: Sunt sigură că așa e. Este o clădire de birouri. 


VP - 247 


37. 


17 aprilie 


Femeia care stătea în holul clădirii Truviv avea atitudinea unei 
persoane care începea să se obișnuiască să obţină ceea ce voia. 
Era înaltă și cochetă, nu chiar fotomodel, dar cu siguranță o 
depășea pe Sloane, căreia nu i se spusese doar „arțăgoasă” sau 
„îndrăzneaţă” (în mod inexplicabil, nu prea erau cuvinte folosite 
de obicei pentru femeile mai înalte). Părul castaniu al femeii - în 
niciun caz natural - era prins într-un coc și avea nasul drept, 
potrivit pentru o statuie greacă. O femeie tânără, poate de 
treizeci de ani, și un bărbat cărunt, dar chipeș, o flancau, ca 
niște accesorii scumpe. 

— Cosette? a strigat Sloane spre femeia care își folosea 
ambele degete mari ca să tasteze un mesaj. 

Sloane a prins-o ușor de cot. 

— Bună? Îmi pare foarte rău, trebuia să ne întâlnim? 

Sloane trecea deja în revistă programările săptămânii, dar nu- 
și amintea de o întâlnire cu Cosette. 

Cosette Sharpe și-a pus telefonul în buzunarul de la sacou. l-a 
zâmbit lui Sloane și s-a aplecat să o sărute pe ambii obraji. 

— Nu, nu, abia am aterizat. 

Ca și cum cineva ateriza pur și simplu de la New York. Un 
ceas Rolex cu diamante încrustate ieșea de sub mâneca lui 
Cosette, un ceas care costase pe puţin patruzeci de mii, din câte 
știa Sloane. 

Cosette le-a făcut semn colegilor să o scuze și un fior, rece 
precum caratele de la încheietura lui Cosette, a trecut-o pe 
Sloane. 

Cosette era o fostă colegă de grupă, prietenă apropiată cu 
cea mai bună prietenă a ei din facultate, Jenny, iar cu șapte ani 
în urmă Jenny aranjase să bea o cafea cu ele în timp ce Cosette 
era „în oraș”. Pregătise o prezentare pentru o parte consistentă 
din munca de achiziții și fuziuni externe la Truviv, iar Sloane 
mersese personal la Ames să o susţină, pentru că era de părere 
că trebuia să facă asemenea lucruri pentru alte femei când îi 


VP - 248 


stătea în putinţă. Acum Cosette era partener la o companie din 
Fortune 500, iar Sloane fusese o avocată excelentă din exterior, 
primind o ladă întreagă de Yeuve Clicquot în fiecare an de 
Crăciun. Fusese un câștig pentru amândouă. 

Sloane se uita în sus la Cosette, încercând să vadă dacă își 
făcuse vreo operaţie la faţă. 

— Sloane, consiliul m-a chemat să mă ocup de procesul de 
hărţuire. 

Din toate momentele în care o femeie nu trebuia să înceapă 
cu o scuză! 

— Dar tu nu ești avocat litigant, a spus Sloane. 

— Ştiu. Crede-mă. Le-am spus asta. Dar suntem o firmă mare. 
Am adus alți membri ai echipei. 

A indicat din cap către cei doi avocaţi care se uitau în 
telefoanele lor. 

— Truviv se simte în siguranță cu noi. Ca partener pe relații 
externe, o să fiu aici în calitate de consultant pentru companie. 

— Haide! Probabil glumești. 

Sloane a avut nevoie de multă stăpânire de sine să nu înjure. 

— Ascultă, a spus Cosette aplecându-se. Între noi fie vorba, 
înclin să te cred. Dar este un client important pentru firma 
noastră și mai ales pentru mine. Nu e nimic personal. 

— Eu ţi-am făcut rost de slujba asta, Cosette! 

Sloane simţea că se încinge pe sub sutien. 

— Ai venit la mine să te ajut. Femeile din domeniu trebuie să 
rămână unite. 

Vorbea cu o voce mieroasă și falsă. 

— Cred că așa era citatul exact. 

A înclinat capul și a așteptat răspunsul lui Cosette în timp ce 
se întreba cât le-ar lua paznicilor care lâncezeau în cabina de la 
capătul opus al holului să ajungă la ea dacă îi frângea gâtul lui 
Cosette. (Era doar o idee.) 

Cosette a prins-o pe Sloane de umăr. 

— Imi amintesc și ai încredere, o să fac tot ce pot pentru tine 
de pe partea asta a mesei, OK? 

Atunci a început din nou să clipească în mod exagerat. 
Probabil că Derek avea dreptate, nu era cea mai plăcută 
imagine a ei, dar... 

— Hm, nu, Cosette. Nu e OK! 

A prins mâna de pe umărul ei și a dat-o la o parte. 


VP - 249 


Cosette a oftat. Dinţii de jos începeau să iasă în față. 

— Și eu susțin cauza în felul meu, îţi dai seama. Urmează să 
devin cea mai tânără parteneră în comitetul executiv și femeie 
pe deasupra. Nu e un mesaj prea rău pentru femeile tinere, nu? 
Și pot să fac ceva din interior. Mai multă putere înseamnă mai 
multă influență. 

Cosette și-a netezit partea din față a bluzei, îndreptându-se 
cât era de înaltă. 

— Sper că ai făcut încălzire înainte să te apuci de nivelul ăsta 
de gimnastică mentală. 

— Eu sper să ne putem relua relaţia profesională când se va 
termina totul. 

A zâmbit. 

— Pot chiar să te ajut să găsești un loc de muncă mai bine 
plătit decât aici, dacă decizi să o iei pe drumul ăsta. Cum m-ai 
ajutat tu pe mine. Ești o avocată bună. 

Cosette și-a împreunat palmele și, în loc să dea mâna cu 
Sloane, s-a înclinat ușor în semn de salut, apoi s-a întors spre 
colegii ei, care așteptau lângă lifturi. 

Sloane a așteptat să se îndepărteze câţiva pași. 

— lar tu ești o scorpie! 

Cuvintele au răsunat în hol, iar lui Sloane i s-a părut că vede 
cum spatele lui Cosette înțepenește. 


VP - 250 


38. 


17 aprilie 


— Cosette e aici! 

Sloane credea că prietenii adevăraţi nu ciocăneau și nu sunau 
la ușă; intrau direct și se serveau cu orice sticlă de vin era deja 
deschisă în frigider. Aplica filosofia asta destul de liberal în viaţa 
ei. 

— Unde? a întrebat Ardie din spatele biroului. 

Era aproape comic cum stăteau toate, ocupate la birou, ca și 
cum totul era perfect normal. Un proces. Un șef mort. O 
investigaţie - oare îndrăznea măcar să se gândească? - de 
crimă? Și iată-le pe toate în costume de la Theory, salvând 
schițe în iManage de parcă avea importanță. 

Cu excepţia lui Grace. Ce naiba făcea Grace? 

Sloane se plimba prin spaţiul îngust care i se alocase lui Ardie 
la etajul cincisprezece și, măcar de data asta, nu avea nimic de- 
a face cu atingerea numărului propus de pași. 

— În clădire, Ardie. Cosette Sharpe e în clădirea asta chiar 
acum. Simţi asta? 

A înclinat capul spre tavan. 

— Cred că și aerul s-a răcit puţin. 

— De ce e aici? 

— Îți spun eu de ce. Ajută în caz de hărţuire sexuală. Cazul 
nostru de hărţuire sexuală, Ardie. Nu ne ajută pe noi, fii atentă! 
Ajută firma Truviv. 

A învârtit degetul prin aer ca să demonstreze. 

— Uau! 

Sloane scrâșnea din dinți ca un mojar cu pistil. 

— Si tu, Cosette? 

Dar... 

Ardie se gândea, iar Sloane își dădea seama că încerca să fie 
raţională. De ce insista Sloane să se înconjoare de oameni atât 
de raţionali în viață? Mare greșeală! 

— Poate înseamnă că ei chiar le iau în serios. Acuzaţiile 
noastre. 


VP - 251 


Asta a făcut-o pe Sloane să se oprească în dreptul plantei 
așezate în colțul camerei. 

— Așa crezi? a întrebat ea, gândindu-se la idee. 

Ardie a ridicat din umeri. Problema cu Ardie era că nu se 
gândea la sentimentele celuilalt când alegea dacă să dea vești 
bune sau proaste. Vestea era pur și simplu ceea ce era: o veste. 
Ceea ce însemna că Sloane putea să aibă încredere în ea. Erao 
busolă care arăta nordul. Și îi arătase lui Sloane direcția unei 
posibilități neluate în calcul până atunci. 

— Poate ai dreptate, a răspuns ea, răcorindu-se cu câteva 
grade. Ar fi cu un lucru mai puţin pentru care să ne facem griji. 

Și-au încrucișat privirile. O recunoaștere mică, neintenţionată. 

Și, sincer, nu era ca și cum Sloane își făcuse griji în legătură 
cu ancheta, la propriu. Sau cuvântul „sincer” era doar ceva ce 
spuneau mincinoșii? Ar trebui să aibă grijă la asta mai departe. 

Poliţia venise să ia lucrurile lui Ames. În ziua în care 
anchetatorii au venit să strângă tot din biroul lui, Sloane s-a 
întrebat ce aveau să găsească. Atmosfera din birou fusese 
febrilă, alertată de posibilitatea unei bucățele suculente, vreun 
rest pe care să și-l împartă. Era ca și cum se uitau toţi după cei 
care cară sicriul la o înmormântare la care nimeni nu fusese 
invitat. Aplicațiile de mesagerie piuiau cu mesajele trimise de 
cei ce cerșeau informaţii, flămânzi după firimituri. Au găsit 
ceva? A lăsat bilet de adio? Îl șantajau femeile acelea? Chiar a 
scris adio pe balcon? De ce mai investighează? 

Mulţi dintre colegii lui Sloane își găsiseră scuze să treacă pe la 
birourile secretarelor, să copieze acte sau să meargă neobișnuit 
de des la toaletă ca să vadă cum era luat calculatorul lui Ames 
sau galeria de fotografii celebre de pe perete. Se răspândise o 
teorie populară că Ames ar fi ascuns un bilet de adio în spatele 
unei fotografii, dar până acum nu apăruse nimic. Nici măcar 
Beatrice nu putuse să obţină informații sigure. 

Tocmai faptul că nu știau era problema. Dacă nu sărise, 
atunci cineva trebuia să știe... dar cine? Sloane începuse să se 
gândească la posibilităţile pe care le cunoștea. 

Katherine părea stângace, dar ea era puţin stângace. Probabil 
credea că, într-un anume sens, ea pusese lucrurile în mișcare. 
Ames murise în urma procesului care apăruse după povestea lui 
Katherine. Așadar da, Katherine era catalizatorul. Grace nu mai 
venise la birou din ziua în care murise Ames. Neobișnuit, da, dar 


VP - 252 


era atât de sensibilă de când o născuse pe Emma Kate, încât 
probabil încerca să-și asculte instinctul de autoconservare. Sau 
poate chiar era bolnavă. Măcar Ardie părea să fie, ca de obicei, 
imperturbabilă. 

Sloane voia să știe ce se întâmplase cu adevărat și dacă 
prietenele ei știau ceva ce nu spuneau, dar încă nu găsise 
modul în care să abordeze subiectul. 

Nu te lăsa niciodată luat prin surprindere. Era o strategie 
legală solidă. Să nu fii luat prin surprindere de ce ar putea afla 
cealaltă tabără. Și acum trebuia să se confrunte și cu Cosette, și 
cu poliția. Așadar, sincer, nu era obligatoriu să afle ce se 
întâmplase înainte de moartea lui Ames ca să se protejeze pe ea 
însăși și pe prietenele ei? 

„Sincer”, iată din nou cuvântul acela enervant. 

Sloane a coborât vocea și s-a aplecat spre ea. 

— Cum crezi că a ajuns sângele acela pe balcon? a șoptit ea. 

Ardie: 

— Sincer, nu știu. 


VP - 253 


39. 


18 aprilie 


Când Rosalita a ajuns la etajul cincisprezece, Ardie vorbea la 
telefon. Ardie a văzut-o și i-a făcut semn să stea. 

— Stai! a șoptit ea. Vino, vino! 

Gesturi exagerate cu mâna, nedându-i Rosalitei de ales. 

— Când te întorci? întrebă ea la receptor. 

O întrebare: De ce nu folosea nimeni din birourile astea 
elegante telefoane celulare? Era o medalie de onoare să stai 
legat de birou, în timp ce un cablu încolăcit îl trăgea pe angajat 
ca o lesă înapoi la muncă? Tot felul de gânduri treceau prin 
mintea Rosalitei în timp ce aștepta, ca atunci când urmărești 
crăpăturile din perete de plictiseală. Incerca să nu asculte, dar 
ea nu era Salomon. Nu era pe jumătate surdă. 

— Nu știu ce să cred. 

Ardie a oftat. Și-a întors scaunul într-o parte, cu pantalonii 
atârnându-i ca niște perdele peste genunchi. În alte împrejurări, 
Rosalita s-ar fi enervat dacă i se cerea să stea pe loc. Ar fi luat-o 
ca pe o insultă, timpul ei fiind mai puţin preţios decât al unui 
avocat doar pentru că timpul ei chiar era mai puţin preţios. 

— Nu, nu regret că l-am dat în judecată, că am dat... Da, sigur 
că e păcat. Dar e... Nu sunt sigură... Probabil, da. In cele din 
urmă. Dar lucrurile sunt încă delicate. 

l-a zâmbit Rosalitei. 

— Ești bine? 

Rosalita a crezut că vorbea cu ea și a închis gura la timp 
înainte ca Ardie să spună: 

— Îmi fac griji pentru tine. Pari... OK. Trebuie să închid. Ai 
dormit? Încearcă să te odihnești. Pa! 

A așezat receptorul cu zgomot în furcă. 

— Un necaz nu vine niciodată singur, nu-i așa? a întrebat-o pe 
Rosalita, care nu știa dacă era adevărat, numai că problemele 
intrau în metastază dacă erau netratate. 

Ardie se uita la ea așteptând, apoi Rosalita și-a amintit de ce 
era acolo. Acel lucru minunat. 


VP - 254 


— Ti-am adus ceva, a spus ea, ţinând o pungă simplă de 
hârtie maronie. 

Ardie a mijit ochii, sceptică. În altă viaţă, ar fi putut fi surori. 
Măcar verișoare. 

— Credeam că ne-am înțeles. 

Dar a luat punga. 

— Tamale. Am un prieten care le prepară. Sunt bune. 

Privirea lui Ardie s-a îmblânzit. A deschis gura pungii și a 
inhalat mirosul de porumb gătit. 

— Salomon a fost acceptat. 

Ardie a strâns gura pungii. 

— A trecut? 

A făcut ochii cât cepele. Obrajii i s-au îmbujorat. 

Rosalita a dat din cap, cu vocea sugrumată. 

Ardie a ieșit de după birou spre ea, a luat-o în brațe, a strâns- 
o cu putere și a sărutat-o pe frunte. Rosalita a lăsat-o, pentru că 
îi domolea o dorinţă interioară. Când Ardie s-a retras, își ștergea 
o lacrimă de sub pleoapa de jos, iar Rosalita avea o căutătură 
încruntată, de păpușă, cu ochii scânteind de bucurie. 

— E cea mai bună veste pe care am auzit-o toată săptămâna, 
a spus Ardie. 

La maturitate, momentele în care fetele se bucurau cu 
adevărat una pentru alta fuseseră greu de găsit. Rosalita era 
recunoscătoare. 

— Toată luna. Poate tot anul. 

Trecuseră câteva zile de când Ames Garrett sărise de pe 
clădire. Doi bărbaţi de la subsol folosiseră un picamăr să spargă 
bucata de trotuar și apoi folosiseră o betonieră să toarne 
material proaspăt acolo unde căzuse corpul. 

A fost în ziua dinainte ca Salomon să ia examenul la școala 
privată. Rosalita nu i-a spus lui Ardie acest lucru: cum cele două 
evenimente aveau să fie mereu asociate în mintea ei, cum 
aveau să conteze în același fel. 

După ce și-au spus tot ce era de spus, adică nu prea mult dat 
fiind evenimentul important care avusese loc între ele, Rosalita 
a plecat să nu facă nimic altceva decât să aștepte căderea 
întunericului. _ 

A luat-o pe Crystal fără mormăielile ei obișnuite. In seara 
aceea, se mișca pe podelele biroului cu o eficienţă mărită și nici 
Crystal nu avea nevoie de încurajări. Era ziua de salariu. Le 


VP - 255 


aștepta promisiunea unui cont bancar plin sau, cel puţin, mai 
plin decât înainte. 

Seara trecea cu o monotonie plăcută. Mocheta subţire sub 
tălpi. Holurile tăcute se trezeau clipind. Zumzetul fals scos de 
Crystal care fredona doar pentru ea sau pentru un copil. Rosalita 
era pierdută în mintea ei, rătăcind prin pasaje fericite, 
majoritatea ducând la Salomon. 

A zărit o hârtie îmbibată cu apă în pisoarul bărbaţilor de la 
etajul nouăsprezece, ultima toaletă din tura lor. 

— Uite! 

Crystal mai găsise una, blocată în scurgere la capătul șirului. 

Rosalita a simţit cum marginile exterioare ale nărilor i se 
ridică. Și-a pus mănuși de plastic pe mâini și a ciupit vârfurile 
degetelor ca să elibereze vidul. A apucat colţul primei hârtii. Pe 
hârtie, imaginea lui Sloane Glover zâmbind, imprimată pe hârtia 
companiei, sângera urină și tuș de imprimantă. Rosalita a mai 
scos două: fața proaspetei mămici pe nume Grace și, în cele din 
urmă, faţa lui Ardie. A scos fotografiile din pisoare cu 
solemnitatea celui care întoarce un cadavru zăcând în apă puţin 
adâncă și care vede gura, ochii și pielea umflate și îmbibate cu 
apă. 

— Ce e? a întrebat Crystal, dându-se la o parte în timp ce 
picături de urină curgeau pe podea în drum spre coșul de gunoi. 

Rosalita și-a scos mănușile de cauciuc. Mirosul de amoniac s-a 
întețit. 

— Au tras la ţintă. Așa se pare. 

Rosalita voia să facă un duș și să scape de urâțenia bărbaţilor 
- a lucrurilor pe care le făceau când credeau că nu-i vede nimeni 
și, mai rău, când nu le păsa când cineva se uita sau nu la ei. 

Rosalita și Crystal nu au terminat de curăţat baia de la etajul 
nouăsprezece. În schimb, au împins căruciorul înapoi la lift și au 
coborât spre subsol, cu spatele zvâcnind, cu mâinile uscate de 
dezinfectant, cu picioarele obosite. 

Rosalita stătea acum în fața administratorului. 

— Ai auzit ceva despre ce-i acolo - sus - de curând? a întrebat 
ea când el i-a întins plicul cu numele ei. 

— In afară de faptul că un tip care câștigă de zece ori mai 
mult decât mine s-a sinucis? Nu. Nu mă interesează. 


VP - 256 


Rosalita s-a gândit la voma din coșul de gunoi din biroul 
bărbatului, întrebându-se dacă doar ea văzuse primul semn și 
dacă asta însemna ceva. A 

Cu gândurile împrăștiate, a luat plicul. Se întâmpla ceva sus. li 
prinsese pe femeia cu părul scurt și pe bărbatul mort făcând... 
făcând ceva. Văzuse voma din punga de plastic. Aflase că 
bărbaţii de la birourile de conducere urinau - pur și simplu, se 
pișau - pe fotografiile femeilor care lucrau pentru ei, femei pe 
care le cunoștea. Ca toate aceste lucruri să se întâmple atât de 
aproape unul de altul, și-a zis Rosalita, trebuiau să aibă 
legătură. Dar cum? 


Rosalita a rupt plicul cu arătătorul, o pieliță dezlipindu-se ca o 
branhie sub hârtia care o tăiase. A citit numerele o dată, de 
două ori, de trei ori. Nu fusese niciodată bună la matematică. 
Dar oricum s-ar fi uitat Rosalita la cec, era cu jumătate mai 
puţin decât suma obișnuită. 


VP - 257 


40. 


18 aprilie 


Trăiam cu sentimentul de vină așa cum alţii trăiau cu boli 
cronice, numai că, fără îndoială, a noastră se trata mai greu. 
Simţeam vina de orice fel: aveam vina mamei care muncește, 
vina celor fără copii, vina că refuzaserăm o obligaţie socială, 
vina că am acceptat o invitaţie pentru care știam că nu avem 
timp, vina că am refuzat ceva de lucru și că nu am refuzat când 
simţeam că deja se profita de noi. Ne simţeam vinovate că 
ceream mai mult și că nu ceream destul, vinovate că lucram de 
acasă, că mâncam un covrig, vina catolică, vina prezbiteriană și 
vina evreiască, nimic nu avea același gust. Ne simțeam vinovate 
dacă nu ne simţeam suficient de vinovate, atât de mult încât 
începeam să ne mândrim cu abilitatea de a funcţiona sub 
presiunea acestei dileme morale. Uneori mergeam atât de 
departe încât ne ofeream să ne scădem salariul doar ca să ne 
ușurăm vina de a avea o slujbă și a fi mamă în același timp. 

Ne întrebam permanent: Făceam ceea ce trebuie? Dădeam 
totul în bară? Ne doream să spunem că, ţinând cont de toate, 
situaţia se schimbase, dobândiserăm o nouă perspectivă. In 
schimb, ne mai dădeam cu un strat de deodorant, deschideam 
un tub de pastile antiacid, ne pregăteam fețele amăgitoare și ne 
rafinam abilităţile. 

Pentru că aveam să aflăm că una dintre noi chiar era 
vinovată. 

— Tiiit, tiiit! 

Sloane a coborât geamul SUV-ului ei Volvo, cel mai nou 
model. Apăsa cu pumnul în locul moale de pe volan, care ceda 
ca punctul spongios de pe capul unui copil. Mașina claxona. 
Mama ei era cea care pronunţa mereu zgomotele - cioc-cioc, 
tiiit-tiiit, bang-bang -, iar Sloane dădea cuminte ochii peste cap 
până când a născut și a început imediat să facă același lucru cu 
Abigail. Devenise a doua ei natură și așa funcţiona; se 
transforma în mama ei, zi după zi. 


VP - 258 


S-a oprit cu o smucitură pe aleea cu pietricele din faţa casei 
lui Grace și a lui Liam. Ușa din față - albastru de Haga de la 
Farrow & Ball - s-a deschis și Grace a apărut pe verandă. 

Cu un șal alb înfășurat pe umeri, care-i dădea aspectul delicat 
de origami, cu braţele încrucișate pe piept. 

— Ti-am zis că nu sunt sigură că mă simt suficient de bine ca 
să vin la serviciu azi. 

Mijea ochii de parcă o dureau din pricina soarelui. 

Sloane nu o rugase niciodată pe Grace să ia parte la procesul 
împotriva lui Ames, dar de curând o chinuia teama supărătoare 
că Grace s-ar fi simţit presată să o facă, dat fiind că Sloane era 
șefa ei, așa cum fusese și Ames. Sloane detesta grijile, mai ales 
pe cele supărătoare. 

Cu toate astea, acum nu prea mai conta, Ames era mort, iar 
procesul fusese intentat. Sloane simțea doar nevoia presantă 
să-și adune prietenele la un loc, să le ia cu ea, să le ţină sub 
aripa ei. Marginea părea foarte aproape în ultimele zile. O bârnă 
se materializase și toate patru - Sloane, Ardie, Grace și 
Katherine - stăteau acum în echilibru pe ea. Puneau un picior în 
fața celuilalt, iar betonul se învârtea ameţitor dedesubt. Se 
temea că o cădere fatală ar putea fi contagioasă. 

La fel ca o îmbrânceală. 

— Grace, a spus ea pe deasupra murmurului grav al 
motorului. Știi că avem nevoie de tine la birou. Pare... ciudat. 

Grace, la rândul ei, nu a contrazis-o. Nu-i plăcea să se certe. 

Grace a intrat în casă și s-a întors cu poșeta. Pe locul din 
dreapta, Grace și-a tras centura peste piept și a stat cuminte 
lângă Sloane, trăgând cu unghiile de cusăturile de piele. 

— Vrei să vorbim? a întrebat Sloane, dând înapoi cu mașina și 
băgând în viteză. Sloane a intrat cu SUV-ul pe străzile late din 
Highland Park, unde polițiștii nu aveau ce face decât să-i tragă 
pe oameni pe dreapta pentru că nu opreau de tot într-o 
intersecție goală. Trecuseră de Highland Park Village, locul de 
cumpărături din cartier, cu vitrinele scumpe precum Carolina 
Herrera, Fendi și Balenciaga, înainte ca Grace să spună ceva. 

Privirea ei străpungea parbrizul. 

— Sunt în regulă, serios. Îmi pare rău. Îți amintești cum era 
când ai avut-o pe Abigail. 

A aruncat o scurtă privire spre Sloane: speranţă și acuzație. 


VP - 259 


— Combinația dintre tot ce s-a întâmplat - Ames, compania - 
e foarte mult. Incepe să mă copleșească. 

— Te simţi... responsabilă? a întrebat Sloane, știind că asta 
putea să însemne o grămadă de lucruri. 

— Nu. 

Grace și-a ținut mâinile nemișcate. 

— Nu știu. Detectivul Martin m-a sunat acasă. Mi-a părut rău. 
Nu prea am avut ce să-i spun. 

Aceste priviri piezișe una spre alta erau dificile. 

Sloane a răsucit mâna pe volan și și-a umezit buzele. 

— Cred că ar fi timpul să stai de vorbă cu Katherine. 

Se pregătea pentru discuţia asta, gândindu-se când ar fi cel 
mai bun moment și cu cine. Grace avea nevoie de un obiectiv, 
iar ele aveau nevoie de Grace. 

Sloane era acum destul de sigură că Ardie o minţise. Mai întăi, 
spunând că firma o adusese pe Cosette pentru că se gândeau să 
cedeze în faţa femeilor și apoi în legătură cu altceva. Era felul în 
care spusese „sincer” care o făcuse pe Sloane să fie atentă. 
Ardie știa ceva despre cineva; doar că Sloane nu știa ce anume 
sau de ce nu voia Ardie să-i spună. Sloane făcuse câteva 
cercetări și Ardie nu minţea că semnase formularul cu statul de 
plată, dar, pe de altă parte, de ce să fi minţit despre asta? 
Așadar, se întreba Sloane, ce ar face acum Nancy Drew? 

Nancy Drew nu era de vârstă mijlocie, idioato! 

Cu toate astea, voia să fie prima care vorbește cu Grace. 

— Da, a spus Grace, simplu și elegant ca perlele de la gâtul 
ei. Sunt de acord. 

Au oprit la culoarea roșie a semaforului și au rămas tăcute o 
clipă. Apoi Grace a spus: 

— Incerca să mă manipuleze, știi. De asta am participat, de 
fapt, în caz că te întrebai. Doar că nu voiam să-l las să creadă că 
m-a păcălit. 

Sloane a expirat greoi. 

— Cum? 

Grace a râs încet, jucându-se cu vârful unei unghii. 

— M-a chemat să fumez cu el pe balcon de câteva ori. El - un 
sughit ușor sau indigestie - se purta ca și cum era cu adevărat 
interesat de cariera mea. 

Doamne, Grace fuma? Fuma cu Ames? 


VP - 260 


Sloane voia să o judece puţin de tot pe prietena ei - mai 
degrabă, să jubileze. Își imagina cum îi spunea lui Derek: fti vine 
să crezi? Grace Stanton, perfectă și cuviincioasă, fumează în 
timp ce încă alăptează. Eu n-am făcut așa ceva. Acum, cine e 
mai bună ca mamă? Dar, Doamne, era vorba despre Grace și, ei 
bine, Sloane nu era nici ea vreo sfântă, iar Derek și Sloane nu 
prea vorbeau zilele astea, așa că era cam inutil, de fapt. Cu 
toate astea, vestea era scandaloasă, fără îndoială. Grace și 
Ames. Țigări. 

— Unde fumaţi? _ 

Credea că vorbise cu nonșalanţă. In mare parte, în orice caz. 
Nu exista un mod delicat de a întreba. Etajul optsprezece? 
Balconul? Ah, ai văzut ceva neobișnuit acolo? Cum se simte 
briza ? 

— Într-un spaţiu pentru fumători. 

Grace a îndoit un deget și l-a dus la buze. 

— De îndată ce ne-a spus Katherine că i-a povestit lui Ames 
că m-a văzut la The Prescott, m-am gândit ce proastă eram. 
Probabil pentru el am părut o ţintă ușoară. M-a lingușit. S-a 
oferit să mă ajute în carieră. Pe urmă, aveam să fiu de partea lui 
și partea tristă e că eu chiar eram. 

Marginea degetului s-a dezlipit cu o pată vizibilă de ruj. 

Sloane s-a încruntat. 

— Nu se exclud reciproc, să știi, a zis Sloane. Poate chiar a 
văzut potenţialul și s-a oferit să te ajute. 

— Poate. Dar am văzut cartela de la cameră. La The Prescott. 
Când mi-a arătat o poză cu copiii lui. Chiar dacă nu s-a întâmplat 
nimic în camera aceea de la The Prescott, păstra o cartelă 
pentru că voia să se întâmple ceva. De asta a insistat ca eu să 
scriu scrisoarea. Oamenii încearcă să profite de cei de treabă. 

— Dar tu ce căutai la The Prescott? a întrebat Sloane. 

— Dormeam. 

Au trecut de Dealey Piaza, locul unde fusese asasinat 
președintele John F. Kennedy. Sloane nu trecea niciodată pe 
acolo fără să-i vină măcar un gând pasager prin minte: sânge și 
creier. Și 

— Ai văzut-o vreodată pe Katherine acolo sus? In spaţiile de 
fumat? 

Erau șanse mici, dar Sloane nu avea de ales decât să dibuie 
pe întuneric, sperând să dea peste ceva. Nu-i plăcea ideea că 


VP - 261 


singura persoană cu acea șansă putea fi Grace. Dar nu, nu ar fi 
avut deloc sens, pentru că nici măcar nu o auzise vreodată pe 
Grace uitând să spună „te rog”. 

— Nu cred că ar petrece timp acolo. Katherine are rău de 
înălțime. 

Când erau aproape de birou, Sloane s-a mai gândit la ceva: 

— Și acum? De ce ai dispărut? a întrebat ea. Te simţi 
vinovată? Pentru ce? Că l-ai dat în judecată pe Ames? Că l-ai 
crezut? Pentru ce? 

Grace a lăsat capul pe tetieră. 

— M-am simţit vinovată pentru atât de multe lucruri în 
ultimele luni, de unde să încep? 

Sloane a întins mâna peste suporturile de pahare, încă 
ocupate de două cutii goale de cola dietetică, și a strâns mâna 
lui Grace. 

— Bine ai venit printre mame! a spus ea. Hei, unde îţi este 
verigheta? 


VP - 262 


41. 


18 aprilie 


Grace a ezitat în faţa biroului lui Katherine, în afara razei ei 
vizuale, ascunzându-se de pereţii implacabili de sticlă. A pipăit 
locul rămas gol de pe inelarul ei. Mi-a căzut la curățătorie, îi 
spusese lui Sloane, ceea ce, la drept vorbind, era adevărat. 

Grace a intrat în biroul lui Katherine și a împins ușa în spatele 
ei atât de încet, încât a scos un sunet slab de tot când s-a închis. 

— Te-ai întors, a spus Katherine. 

— Da. 

Inima lui Grace nu se hotăra în ce ritm voia să bată. Avea 
nevoie de două lucruri de la Katherine. Întrebarea era ce voia să 
o întrebe mai întâi. 

— Katherine, n-am vrea să te rugăm să faci ceva ce te 
deranjează. Bineînţeles că acesta era un început greșit. O 
versiune a acelor cuvinte dăduse probabil startul acestei povești 
sordide. 

Faţa lui Katherine s-a transformat într-un semn de întrebare. 

Era important ca Grace să nu o dea în bară. In niciun fel. Insă, 
în ciuda zilelor întregi de somn, se chinuia să gândească așa 
cum trebuie. Putea să jure că se întâmplase ceva cu creierul ei, 
ceva anatomic și cuantificabil de când se născuse Emma Kate. 

„Bine ai venit printre mame!” spusese Sloane. 

Dar oare la asta se referea toată lumea când vorbea despre 
„creierul de mamă”? 

— Îmi pare rău, a spus Grace încă o dată. Sloane, eu și Ardie 
stabilim pașii urmatori. Presa, oamenii de la Truviv, știi, toți 
răstălmăcesc povestea, se poartă de parcă Ames era un sfânt, a 
zis ea. Și acum Truviv a chemat o firmă mare de avocaţi din 
New York și vrem să ne asigurăm că nu uită nimeni perspectiva 
noastră în tot iureșul ăsta. Că nu suntem demonizate de 
împrejurări, cred. Acum că Ames nu mai e, ne-am gândit că te-ai 
simţi mai bine dacă îţi spui și tu povestea. 

Grace s-a oprit înainte să mai spună ceva precum „curajoasă” 
și „puternică”, slavă Domnului. S-a împotrivit și dorinţei tenace 


VP - 263 


de a spune că „se rugase” pentru asta și că venea acum la 
Katherine pentru că simţise o „chemare”, metode populare de 
manipulare în cercul de prietene al mamei sale. 

Katherine făcea chestia aia ciudată cu fălcile și lui Grace i se 
părea că auzea pocnete slabe care reușeau să producă un rău 
psihologic în propria ei gură. 

— Eu... 

— Noi credem că ar fi de mare ajutor. 

Grace a început din nou să vorbească în același timp cu 
Katherine și, în general lua o decizie conștientă, când se 
întâmpla asta, să termine propoziţia ca să evite pauzele 
politicoase făcute de doi oameni care vorbeau nesincronizați. 

— Înţeleg, a răspuns Katherine. O să spun ce s-a întâmplat. 
Nu e o problemă. 

Ames le manipulase pe amândouă. Era amuzant cum, chiar 
dacă lucrul pe care oamenii îl povesteau era neplăcut, partea 
care conta mai mult era că aveau acel lucru în comun cu alţii. 
Asta era teoria din spatele sâcâielii, bănuia Grace, și o testase 
cu Katherine, reușise să fie de acord cu ceea ce grupul avea 
nevoie de la ea. 

Dar mai era ceva. Era vorba despre ceea ce doar Grace avea 
nevoie. Și ceea ce avea nevoie era să nu mai viseze în fiecare 
noapte că ea sărise de pe clădire, trezindu-se la distanţă de o 
clipită de momentul în care corpul ei se zdrobea de pământ. 

— N-am apucat să vorbim. După, a spus Grace. 

O etichetă de pe spatele rochiei de la Tory Birch o gâdila pe 
spate. Ochii lui Katherine erau mari, căprui și atenţi. 

— Ai reușit să-l vezi pe Ames? 

Vrea să discute cu mine, îi spusese Katherine. Deși Grace era 
atât de epuizată deja după o săptămână în care încerca să-și 
învețe copilul să doarmă, încât aproape că era posibil să-și fi 
imaginat. Oare Grace... era paranoică? 

— Mă întrebam doar dacă te-ai dus, știi, să-l cauti? 

Femeile s-au privit fix pentru o clipă. 

— Nu, adică am încercat să-l găsesc, dar n-am reușit. N-am 
apucat să vorbim. 

Zâmbetul lui Katherine era șters. 

— Cred că avea... ei bine, probabil a avut alte planuri în minte 
în cele din urmă. 


VP - 264 


Oare Katherine spunea adevărul? Oare chiar văzuse ea ceva? 
Ce anume știa? 

— Probabil e cel mai bine așa, a răspuns Grace în atmosfera 
tensionată. 

Când Katherine și-a trecut mâna prin păr, Grace a remarcat 
linia apoasă de sânge, o dungă roșie de piele rănită întinzându- 
se de sub unghia arătătorului. 


Ceva mai târziu, Sloane și Ardie s-au întâlnit cu Katherine și 
Grace să o însoţească pe Katherine la Departamentul de resurse 
umane. Grace a îmbrățișat-o pe Katherine, iar omoplaţii ascuţiţi 
împungeau mâinile lui Grace. l-au spus ceea ce spuneau 
prietenii în clipele în care nu se puteau spune prea multe. l-au 
spus că avea să fie totul bine, că făcea ceea ce trebuie, că erau 
lângă ea, că era uimitoare și că era aproape imposibil să-ţi 
imaginezi un eveniment asemănător desfășurându-se într-un 
grup de bărbaţi care erau prieteni sau colegi care să se 
asemene cât de puţin. Grace a urmărit-o pe Katherine dispărând 
după sticla jivrată și au așteptat toate trei câteva secunde 
înainte să fie clar că nu mai era nevoie de ele. 

Totul avea să fie bine. Făcea ceea ce trebuie. Prietenele lui 
Grace erau lângă ea. Dar când a pășit înapoi în lift, cu imaginea 
ascunsă de ușile gri de metal, Grace se întreba când sau dacă 
avea să nu se mai gândească la ultimele cuvinte pe care i le 
spusese lui Ames Garrett acolo, pe balconul acela. 


Trei ore mai târziu, Grace încă nu auzise nimic, nici Ardie și 
nici Sloane, dar i-a fost destul de ușor să se convingă că era 
ceva normal, oricât de relativ ar fi fost acel cuvânt în condiţiile 
date. Putea să găsească motive. Compania se gândea la o 
înţelegere având în vedere că și Katherine făcuse declaraţii. 
Poate că și alte femei aveau să-și spună povestea. Grace auzise 
că se întâmpla asta la un post naţional de știri. Un efect de 
avalanșă. Poate consiliul aștepta să anunțe noul director 
executiv înainte să termine cu procesul de hărțuire - o veste 
bună care să compenseze pentru cea proastă. 

Pe urmă, a văzut doi angajaţi cărând cutii din biroul lui 
Katherine și a început să-i bubuie inima în piept - cioc, cioc, 
cioc, cine-i acolo, Grace? 

Grace a fugit spre ei. 


VP - 265 


— Scuzaţi-mă! 

Le-a făcut semn să se oprească. 

— Ce anume faceţi? 

O concediaseră pe Katherine. Grace nu voia să creadă așa 
ceva. Katherine avusese dreptate că nu voia să înfrunte 
compania. Ar fi trebuit să se alăture procesului sau să tacă. 
Resursele umane nu-ți sunt prietene! Citise asta undeva, dar nu 
bănuise niciodată că ar fi adevărat. 

Angajaţii au scos căruciorul de pe roți și l-au urcat pe 
platformă. Un bărbat cu bicepși groși cât coapsele ei s-a uitat în 
urmă spre ea, măsurând-o din priviri, după cum observa: 

— Mutăm lucrurile domnișoarei Bell în biroul temporar de la 
etaj. 

— La etaj? 

Grace avea pe chip o expresie îngrijorată care era sinceră și 
falsă totodată. Încordarea s-a domolit. Sentimentul de vină a 
scăzut la nivelul normal, adică ridicat, dar măcar îl putea 
suporta. 

— Da, doamnă. 

— De ce la etaj? a întrebat ea. 

Bărbatul și-a dres glasul. 

— Pentru că acolo o să stea domnișoara Bell, presupun. Acela 
e biroul, nu-i așa? 

A mijit ochii, dând cu degetul peste prima literă de pe plăcuţa 
cu nume, iar restul se vedea scris clar: KATHERINE BELL. 

— Așa e, a spus ea, iar el a ridicat din umeri și a ridicat din 
nou cutiile de pe jos. Nu a încercat să-l mai oprească. 

Un bărbat cu un tricou polo umed stătea în faţa biroului ei 
când s-a întors. 

— Grace Stanton? 

Purta pantaloni kaki și avea fruntea lucioasă. 

— Eu sunt, a spus ea. 

El ţinea un pachet la nivelul taliei și o senzaţie de panică 
incredibilă ca atunci când îţi dai seama că ai o țeavă de pușcă la 
tâmplă. 

— Grace Marie Stanton. 

El a ridicat pachetul și Grace a simţit impulsul de 
autoconservare să o ia la fugă fără să mai privească în urmă. 

— Aţi fost citată. 


VP - 266 


TRANSCRIEREA DEPOZIȚIE 
26 aprilie 


Dra Sharpe: Spuneţi-vă numele, vă rog! 

Martoră: Katherine Bell. 

Dra Sharpe: Cu ce vă ocupați, domnişoară Bell? 

Martoră: Lucrez ca avocat la Truviv Inc., mai ales în domeniul 
corporatist și tranzacțional. 

Dra Sharpe: Il cunoșteaţi pe Ames Garrett? 

Martoră: Da, îl cunoșteam. Doar de când am început să lucrez 
la Truviv. Era avocatul principal. Lui îi dădeam 
raportul, dar și lui Sloane Glover, care era 
subordonata lui directă. 

Dra Sharpe: Ce impresie aveați despre domnul Garrett? Cum 
a fost experienţa lucrului alături de el? 

Martoră: Credeam că e foarte deștept. M-a recrutat de la o 
firmă din Boston și am fost recunoscătoare pentru 
șansa asta. Nu mai lucrasem pentru o firmă înainte 
să am acest post, așa că a fost dispus să mă învețe și 
să mă ajute să intru în ritm. Dădea sarcini de lucru 
interesante pentru avocaţii de care se ocupa. Am fost 
foarte bucuroasă să aflu că era posibil să fie 
promovat ca director executiv al companiei. M-am 
gândit că va fi considerat un aspect pozitiv pentru 
Departamentul juridic. 

Dra Sharpe: V-a făcut vreodată avansuri nedorite? V-a atins 
vreodată în vreun fel? 

Martoră: Nu. 

Dra Sharpe: L-aţi văzut făcând avansuri altor femei din birou? 
Aţi observat un comportament al domnului Garrett pe 
care l-aţi putea numi „hărțuire sexuală”? 

Martoră: Nu. 

Dra Sharpe: Știaţi că sunt alte femei la birou care au aceeași 
părere și care, de fapt, plănuiau să-i dea în judecată 
pe domnul Garrett și firma Truviv Inc? 

Martoră: Știam. 

Dra Sharpe: Cum aţi aflat despre asta? 


VP - 267 


Martoră: De când am început serviciul aici, era destul de 
evident că Sloane și Ardie îl urau pe Ames. Nu eram 
sigură ce părere avea Grace despre el, dar Sloane 
era, cu siguranţă, lidera, așa că toate ne-am luat 
cumva după ea. Aveam impresia că ori ești cu ele, ori 
ești outsider. Cu ele sau împotriva lor. Mi se părea că, 
dacă voiam să fac parte din grup, trebuia să fiu 
dispusă să le ascult plângându-se de Ames. Era în 
mare măsură o mentalitate de grup. Sloane era șefa 
mea directă, așa că voiam să mă înțeleg bine cu ea. 
Am mers cu ele la prânz și am petrecut timp cu 
Sloane, Ardie și Grace - eram nouă la birou - și am 
înţeles că își creau o răzbunare împotriva lui Ames. 
Pentru ele, era un fel de distracţie. Practic, numai 
despre asta vorbeau. Vreau să cred femeile. Chiar 
vreau. Dar când Sloane i-a adăugat numele lui Ames 
pe Listă Bărbaţilor Răi, a făcut-o cu bucurie. Era ca o 
laudă. 


VP - 268 


42. 


20 aprilie 


N-am înțeles niciodată tendința de a ne subestima, pe noi, 
care fuseserăm botezate și nășteam în dureri, care zâmbeam și 
suportam agonii în timp ce reușeam să ne desenăm conturul la 
ochi cu tuș cu precizia unui chirurg. Ne pensam sprâncenele, ne 
epilam buza de sus, aveam tăieturi de la lamă în zona inghinală, 
tineam arme în îndoitura de la subsuoară. Pantofii ne făceau 
găuri în pielea de la călcâie și ne schilodeau tălpile. Înduram 
travaliul, nașterea și cezarienele, timp în care doctorii ne 
întindeau la propriu intestinele pe o masă, lângă corpul nostru, 
în timp ce eram conștiente. Ne făceam tratamente faciale cu 
acid. Ne înţepam feţele cu Botox și ne umpleam buzele și sânii. 
Ne găuream urechile și purtam pantaloni prea strâmţi. Stăteam 
prea mult la soare. Ne pedepseam trupul la orele de pedalat. 
Toate aceste mici sacrificii care să ne facă să părem mai zvelte, 
mai distinse - femela speciei. Sexul slab. În secret, ne îngroșam 
obrazul, ne șlefuiam asperităţile. Eram mai dure decât păream. 
Singura diferență era că acum începeam, în sfârșit, să ne dăm în 
vileag. 

Ardie se aștepta pe deplin ca întâlnirea să fie chinuitoare. 
Cosette Sharpe era de cealaltă parte a mesei, cu coatele 
ascuţite ieșind în faţă de o parte și de alta în timp ce stătea cu 
mâinile încrucișate. Fiind opt persoane în cameră, lui Ardie i se 
părea că simţea cum scade nivelul de oxigen. 

— Omor din culpă, Cosette. 

Sloane a bătut cu palma în teancul de documente. Avea 
tendinţa să apese în mod exagerat pe cuvinte când se enerva, 
de parcă întreaga sală vorbea brusc engleza doar ca limbă 
străină. 

— Ne daţi în judecată pentru omor din culpă. 

La drept vorbind - și, de fapt, Ardie ar fi vrut să i se 
recunoască meritele în această privință - nu-i plăcuse niciodată 
de Cosette Sharpe. Avocaţii din New York, de regulă, credeau că 
toţi cei care nu sunt avocaţi la New York sunt niște idioţi 


VP - 269 


retardați. Terminau convorbirile telefonice cu „Scuze, dar 
trebuie s-o tai”. Cosette Sharpe se făcea vinovată de ambele 
lucruri și totuși nu ea era cea acuzată aici. 

— Mă bucur că avem toți ocazia să ne întâlnim și să stăm de 
vorbă. 

Ochii lui Cosette erau prea apropiaţi ca să fie drăguță. Ardie 
nu avea obiceiul să disece înfățișarea altor femei, mai ales când 
era irelevant, dar își făcea plăcerea din când în când, de câte ori 
ocazia și persoana meritau asta. 

— De ce să ne daţi în judecată? Care e scopul? a întrebat 
Grace cu calm. 

Un proces intentat lor însemna că Truviv nu doar că nu se 
gândea să cadă la înțelegere în privința acuzaţiei lor de hărțuire 
sexuală, ci și că, de fapt, erau pregătiţi să le ceară bani lui 
Grace, Ardie și Sloane în numele lor și al familiei lui Garrett 
pentru moartea lui Ames. Suma datorată, dacă erau găsite 
vinovate într-un proces de omor din culpă, se baza pe valoarea 
literală a vieţii pierdute. lar Ames Garrett, fără exagerare, era 
foarte valoros. 

Pagubele puteau include costul educației și instruirii, plus 
salariul pe care l-ar fi câștigat de-a lungul carierei (cu tot cu 
sporuri și promovări), apoi se adăugau bonusurile și opţiunile la 
bursă, durerea și suferinţa și orice altceva mai decidea Truviv că 
îi costase faptul că își pierduseră viitorul director executiv și, pe 
scurt, aveau să ceară milioane de dolari. 

— In companiile precum Truviv, deși luăm foarte mult în 
serios acuzaţiile de hărțuire sexuală, nu ne vom ploconi în faţa 
femeilor care cred că a face acuzaţii false este o metodă de a 
obține rapid niște bani. Reprezintă un precedent neplăcut. 

Ardie își sufleca mânecile. 

— Nu există „noi” din care să faci tu parte, Cosette. Truviv e 
clientul vostru. Noi facem parte din Truviv - Sloane, Grace și eu. 
Noi luăm asta foarte mult în serios. În clipa asta, ni se pare că 
încerci să transformi acest caz într-un articol de ziar pe care să- 
ți poți trece numele. 

Ardie îi ura pe avocaţii externi care intrau pe sub pielea 
clienţilor de parcă toţi alcătuiau o mare familie fericită când, în 
realitate, aceiași avocați îi taxau pe clienţi de le dădea peste 
nas pentru fiecare șase minute petrecute scriind un e-mail. 


VP - 270 


— Ames a sărit de la balconul de la etajul optsprezece, a lăsat 
în urmă o soţie și doi copii și tu ne dai pe no; în judecată pentru 
omor din culpă? 

O femeie din stânga ei, cu fața rotundă și la distanță de o 
singură noapte de muncă de a muri la birou de epuizare, a 
împins spre Cosette un blocnotes cu ceva scris. Ea s-a uitat din 
vârful nasului și a dat aprobator din cap. 

— Se presupune. Dar da, asta e teoria după care ne ghidăm. 

— Dumnezeule mare și sfânt! 

Sloane și-a împins scaunul în spate. Nu era un semn foarte 
bun ca atât de devreme în timpul jocului ea să revină deja la 
zicalele sudiste ale bunicii ei. 

— Și, îmi pare rău, dar cum anume aveţi de gând să susţineţi 
că trei femei sunt responsabile pentru că un om în toată firea și- 
a luat viața? 

O notă de exasperare se auzea în întrebarea lui Grace. 

Dacă exista una mai supărată decât celelalte pentru trădarea 
lui Katherine, aceea era Grace. Fusese glacială de când aflase 
că Katherine avea să fie martoră pentru Truviv. 

De ce ar face așa ceva? Am vorbit cu ea. A spus că le va 
povesti ce s-a întâmplat. De ce? 

Grace era ameţită, nevenindu-i să creadă. 

Așadar, de ce? Ardie putea inventa motive. Truviv îi 
promisese ceva. Era speriată. Era o prietenă doar din interes și 
alesese ceea ce ea credea că va fi echipa câștigătoare (la urma 
urmei, era fanul echipei Red Sox). Sau poate mai era ceva la 
mijloc. 

Ardie ar fi trebuit să vorbească cu ea înainte. Sau n-ar fi 
trebuit niciodată să o lase pe Katherine să se implice. Dar 
discuţiile în retrospectivă erau inutile. 

— De fapt - Cosette manevra cuvântul ca pe un cuţit - trebuie 
să le mulțumim pentru asta lui Sloane și Ardie. 

Sloane s-a uitat la Ardie, iar Ardie a îndreptat spatele aproape 
imperceptibil. 

— Am reușit să găsim plângerea pe care a scris-o Ardie cu 
privire la tratamentul de care are parte fiica lui Sloane la școală, 
care a fost, de fapt, foarte bine făcută. 

Cosette a împins pe masă către cele trei copii după alt 
document, o scrisoare cu antetul oficial al Truviv, cu semnătura 
pe a treia pagină a Adrianei Glover, avocat. Desigur, Sloane o 


VP - 271 


scrisese. Nu Ardie, dar trebuie să fi aflat de la... Trebuia să fie 
de la Katherine. Inima i s-a oprit o clipă în timp ce începea să 
tragă o linie nesigură dintr-un punct în celălalt. 

— Cazul Laney Presper, Jackson Worrall și, chiar și acum, 
legea Matt Renard. Toate au legătură cu incidente în care 
oamenii au fost găsiţi responsabili, civil și penal, pentru moartea 
victimelor sinuciderii, ca rezultat al hărțuirii sistematice ce a 
împins victima dincolo de margine, ca să spun așa. 

Sloane a pufnit pe nas. 

— Haide, Cosette! Nu sunt comparații corecte. 

Păruse un lucru atât de nesemnificativ să i se plângă lui 
Katherine, iar Katherine păruse suficient de îndepărtată de 
cercul ei intim ca să se simtă în siguranţă. Ardie nu voise să 
vorbească precum o scorpie. Işi amintea acum, dintr-odată, că 
așa făcuse. 

— Hărţuitorii din plângerea voastră erau, în majoritatea lor, 
adolescenţi. Abia dacă înțelegeau seriozitatea faptelor lor; abia 
începeau să înțeleagă consecinţele. Dar voi? 

Ardie simţea cum furia îi clocotea în sânge. 

— Noi nu-l hărtuiam pe Ames. 

Avea vocea reţinută, nu domoală, dar cei de la masă au 
trebuit să se aplece în faţă ca să audă. 

Cosette a ridicat din sprâncene. 

— După părerea noastră, Lista Bărbaţilor Răi, la care Sloane a 
adăugat numele lui Ames Garrett, este o formă de hărțuire pe 
internet. Până azi, a fost distribuită pe reţelele sociale de peste 
trei mii de ori. Dată fiind natura neprobată a foii de calcul nu are 
alt scop decât de a-i face de râs în mod public pe cei incluși pe 
un forum online. 

Cosette vorbise cu tonul ei Eu vin de la cea mai prestigioasă 
firmă de avocatură, așa că am dreptate, evident. Truviv băgase 
deja niște bani în treaba asta. Cosette și echipa ei fuseseră 
plătiţi. Trecuseră de misiunea de a descoperi faptele. Formulau 
argumente. Ardie, Sloane și Grace dăduseră de necaz. 

— Paralelele nu se opresc aici, a continuat Cosette cu 
inflexiunea unui agent imobiliar care arată o casă 
impresionantă. La fel ca în cazul Sedwick, hărţuirea a început 
când fata hărțuită a început să se întâlnească cu fostul iubit al 
hărțuitoarei. 


VP - 272 


— Nu suntem la gimnaziu, Cosette, a spus Sloane cu vocea 
monotonă. 

— Dar nu așa s-a întâmplat, mai mult sau mai puţin, Sloane? 
Nu te-ai supărat când ai crezut că Ames, un om cu care ai avut o 
relație, a devenit interesat de o femeie mai tânără, Katherine? 

Era ca și cum Ardie pășise într-un univers alternativ. Dacă era 
o ocazie ca Ardie să fi rezolvat lucrurile în mod diferit, să 
vorbească, o ratase. Nu voise niciodată să ajungă aici, dar asta 
făcuse. 

— Ce mai face fiica ta, Sloane? Cred că tuturor ne pare rău să 
fim aici în aceste împrejurări. 

S-a uitat înduioșată la echipa ei, iar Ardie a văzut-o pe Grace 
apăsând cu mâna coapsa lui Sloane ca să o ţină. 

— Totuși, mă tem că nu putem ignora faptul că a o ruga pe 
Ardie să te reprezinte legal este o încălcare a politicii companiei. 
l-am rugat pe cei de la Truviv să lase această problemă 
deoparte deocamdată până se rezolvă lucrurile mai urgente, dar 
sunt sigură că vă daţi seama că este o problemă serioasă. O 
încălcare ce atrage după sine concedierea, de fapt, iar acordul 
firmei de a nu lua măsuri imediate este foarte generos, dată 
fiind situaţia. 

Sloane a strâns din buze și nu a arătat nimic, în timp ce 
Cosette clipea, parcă așteptându-se la un mulţumesc. 

— Da. Bine. Să ne scoatem calendarele și să începem să 
programăm depoziţiile, a sugerat Cosette în cele din urmă. 

Întâlnirea a luat sfârșit cu toată căldura unei negocieri pentru 
ostatici. Grace, Ardie și Sloane au urcat în lift. Ușile s-au închis și 
niciuna nu s-a întins să apese pe buton. 

— Deci i-ai spus lui Katherine despre Abigail, a zis Sloane. 
Despre memoriu? a întrebat Sloane cu o nonșalanţă falsă în 
glas. 

— Da. 

Ardie se uita drept în faţă. 

— Când? 

— Cred că după petrecerea lui Michael. 

Sloane a dat din cap, împingându-și falca în faţă. 

— Deci, cum, te plângeai lui Katherine de mine, atunci? De 
șefa ta enervantă Sloane? Prietena ta îngrozitoare Sloane? 

Renunţase la orice urmă de delicateţe acum. 


VP - 273 


— Nu știu de ce ai amestecat-o pe Abigail în asta. 
Confidenţialitatea între client și avocat. Nu asta i-ai spus, Ardie? 
Nu i-ai spus tu fiicei mele, în față, că nu o să spui nimănui nimic? 
Și acum e o chestiune publică, să știi. O să introducă memoriul 
la probe. Oamenii o să creadă... oamenii o să spună că Abigail 
chiar voia să se sinucidă. 

Sloane respira cu dificultate. 

— Toată școala o să știe cât de răi erau copiii aceia cu ea, ce 
lucruri îi spuneau. De parcă nu i-a fost destul de greu anul ăsta. 
A avut încredere în tine, Ardie. Ca să nu mai spun că acum eu s- 
ar putea să nu mai am /oc de muncă. 

Ardie știa că nu trebuia să fie în defensivă și totuși... 

— N-am scris eu memoriul acela, Sloane. 7u l-ai scris. Și nici 
măcar nu m-ai întrebat. Știi că eu nu așa procedez. Dacă nu 
aveau memoriul acela, n-am fi aici. 

— Nu asta e ideea acum, a răspuns Sloane, intensitatea 
tonului. Nu aveai niciun drept. 

— Ei bine, nici tu nu aveai niciun drept să stai cu Tony. Și cu 
Braylee. 

— Nu stăteam cu Tony și cu Braylee să mă plâng de tine, 
Ardie. Nu vorbeam prostii despre tine, s-a răstit ea. Eu chiar te 
plac. 

O urmă de rimei se întinsese cu o linie neagră pe obrazul lui 
Grace. Câteva șuvițe din părul mult prea tratat i-au căzut de 
după urechi. 

— Și se pare că știu despre aventură. 

Grace a ridicat ușor un deget ca să intervină. 

— Nu te uita așa la mine! Pentru asta nu poți da vina pe mine, 
a zis Ardie. 

Abia acum își dădea seama că din difuzoarele din lift se auzea 
o versiune veselă pentru radio a cântecului „Cheerleader”. 

Liftul a început să coboare, iar liniile roșii electronice s-au 
reconfigurat în numere tot mai mici până au dispărut și au fost 
înlocuite cu o săgeată. 

Sloane a bătut cu pantoful roșu, ridicol, în podea. 

— Eu niciodată nu m-aș fi plâns de tine, Ardie. Și în mod sigur 
nu l-aș fi amestecat pe Michael în asta dacă aș fi făcut-o. Și 
niciodată nu ţi-aș fi pus slujba în pericol. Chiar ai vrut să 
realizezi tripleta aici. 

— lar eu nu mi-aș fi înșelat niciodată soțul. 


VP - 274 


— Ha! Mă bucur că în sfârșit ţi-ai luat greutatea asta de pe 
suflet, i-a întors-o Sloane, fără răutate, motive pentru care, în 
adâncul sufletului, în ciuda tuturor aspectelor care indicau 
contrariul, Sloane chiar era omul mai bun dintre ele două. 

Sloane și-a scos cheile zornăitoare - cu cel puţin șase 
brelocuri luate de Abigail și Derek din vacanţele în familie în 
locuri precum Atlantis, Jackson Hole și Big Sur. 

— Cred că acum suntem chit? 

A ieșit din lift fără să-i dea ocazia lui Ardie să răspundă. 

Holul era mare, aerisit și deconcertant. Când Grace s-a scuzat 
că avea nevoie de o salată sau poate de un hamburger, Ardie nu 
a făcut efortul să o însoţească. Telefonul i-a vibrat în buzunar și, 
când l-a scos, a văzut emoticonul cu flăcări pe ecran. Fără multe 
fasoane, Ardie a mișcat degetul mare ca să-l deschidă. 

SMUalmn75: Bună? Îmi place profilul tău! Vrei să ne întâlnim? 


VP - 275 


43. 


26 aprilie 


După aceea n-au văzut-o pe Katherine. Dar asta nu însemna 
că nu era acolo. Era ca o fantomă, le bântuia. Părea mai mare în 
imaginația lor, pentru că devenise brusc intangibilă. Imaterială. 
Izolată. Un spațiu gol de umplut cu motivațiile întrezărite, cu 
povestea din urmă și cu viclenie. In absența ei, se îndoiau de 
propria judecată. Se îndoiau de ele însele. 

Au început depozițiile, după ce trecuseră câteva zile de când 
Sloane vorbise cu detectivii și habar nu avea în ce stadiu era 
ancheta. 

Sloane, Grace și Ardie o angajaseră pe Helen Yeh de la Scott, 
Wasserstein și McKenna. De fapt, Grace apelase la o favoare. 
Sloane îi făcuse rost fiului lui Helen de o stagiatură la Jaxon 
Brockwell în urmă cu un an și acum începea primul an la Drept 
la Universitatea Pennsylvania. De la început, Helen fusese de 
acord să accepte cazul în eventualitatea câștigării, ceea ce 
însemna că, dacă aveau să câștige ceva, avea să primească 
patruzeci la sută. Nu trebuiau să plătească nimic dinainte, deși 
începea să pară că tot nimic aveau să primească la sfârșit, iar 
Helen probabil că începea să se întrebe cât de mult valora 
pentru ea educaţia fiului ei la Drept. 

Se părea că strategia companiei era să distrugă treptat 
credibilitatea femeilor - mai ales a lui Sloane. Să facă 
declaraţiile lor să pară exagerat de sensibile. Să tragă o linie cât 
mai clară de la foaia de calcul la proces și apoi la moartea lui 
Ames. Orele treceau, punctate de cafeaua călduţă dintr-o cană 
mare, timp în care Sloane trebuia să aibă grijă la fiecare vorbă 
care îi ieșea pe gură. Spre sfârșitul după-amiezii, se despărțeau 
pentru ziua aceea și Sloane, Ardie și Grace se întâlneau la unul 
dintre numeroasele magazine cu salate ce populau centrul 
orașului Dallas. În timpul acelor întâlniri, Sloane încerca să le 
ridice moralul. Relua seria de întrebări - aventura era irelevantă, 
biletul lui Grace fusese scris sub presiune, lucru care putea fi în 


VP - 276 


favoarea lor. Fuseseră angajate responsabile, mult timp, cu un 
istoric extraordinar de loialitate faţă de companie. 

Dar nu exista relaxare în acest timp petrecut împreună și, în 
orice caz, tonul lui Sloane o dădea de gol. O nuanţă surdă de 
jignire încă îi amintea că Ardie se plângea de ea. Era unul dintre 
oamenii aceia de care lumea se plânge? Era îngrijorată. Se 
temea că Derek se pregătea să o părăsească. (Ce făcea atâtea 
ore singur în dormitorul pentru oaspeţi?) Se temea că-și va 
pierde slujba. 

Totuși. 

— Cum pot spune că ce am făcut noi l-a împins pe Ames să se 
sinucidă? spunea Sloane mâncând un amestec neapreciat de 
lăptucă vineție și brânză de capră. 

Dar conversaţia se întorcea mereu la Katherine. 


VP - 277 


44. 


27 aprilie 


Grace i-a scris bonei un cec când s-a întors acasă în a treia zi 
de depoziţii. O găsise pe bona ei, Julieta, printr-un adăpost 
condus de voluntari care le ajutau pe femeile imigrante să 
găsească de lucru. Julieta era apropiată de vârsta lui Grace, 
avea doi copii și înțelegea cât de cât limba engleză - nu că 
Grace ar fi judecat-o, dat fiind că ea nu vorbea spaniola deloc. 
Grace a simţit împunsătura obișnuită de vină când a scris suma 
pe care i-o datora pentru o săptămână. Femeile ca Grace ar fi 
trebuit să-și dorească mai mult timp în care să fie mame, iar 
femeile ca Julieta voiau mai mulţi bani, tot ca să fie mame. 
Relaţia ar fi trebuit să fie mai simbiotică decât era. 

După ce Julieta a plecat, iar Liam era încă la serviciu, casa era 
tăcută. Emma Kate stătea întinsă pe spate, uitându-se la 
ventilatorul din tavan, în timp ce zvâcnea din picioare. 
Televizorul era oprit, pentru că Grace se asigurase că Julieta 
semnează ceva ce prietenele lui Grace numeau „contractul 
pentru bone”. În aparenţă, era o necesitate absolută dacă nu 
voiai ca bona să topească creierul în formare al copilului cu 
undele de la televizor sau să-i îndese în gura fără dinţi biscuiţi 
Oreo cât tu erai la serviciu. Grace avea patru camere Nest 
instalate în casă la 199$ bucata și un abonament lunar care îi 
permitea să revadă înregistrările zilei ca să fie sigură că Julieta 
nu o pișcă pe fiica ei sau nu o săruta pe gură. Nu verifica 
niciodată. Dacă mai conta, credea că Julieta îndeplinea toate 
cerințele în privinţa cărora căzuseră de acord: să pună muzică 
clasică cel puţin un sfert de oră pe zi, să citească două cărți 
înainte de ora de somn, să nu încălzească niciodată la 
microunde laptele de sân, să vorbească spaniolă, să sterilizeze 
sticlele, să programeze două ore de stat pe burtă și să ţină 
ridicate imagini în alb și negru la care să se uite copilul. 

Dar Grace tot se simţea ca o mamă oribilă. 

S-a prăbușit pe canapea și a deschis imediat televizorul. 
Emma Kate a înclinat capul, uitându-se la imaginile sclipitoare, 


VP - 278 


în timp ce Grace cita în minte mesajul din broșura doctorului 
Tanaka: Fără televizor înainte de ora două! 

Dacă o întreba cineva, avea să mintă. 

Dar dacă ni se face dor de viața noastră dinainte? întrebase 
Liam când era gravidă în patru luni. Libertatea dulce de a te 
plimba prin cartier după lăsarea întunericului era ceea ce Grace 
știa că avea să-i lipsească după aceea. Dacă o să-mi iubesc 
slujba la fel de mult cât iubesc copilul? ar fi trebuit să întrebe și 
ea. 

Câteva minute, Grace a rămas cu ochii sticloși, urmărind o 
reluare a serialului Prietenii tăi pe care îl putea cita pe de rost, 
spunându-și că, peste câteva luni, când Emma Kate avea să fie 
puţin mai mare, nu va mai face asta. Să-și mai înfigă agrafe în 
craniu în timp ce-și relaxa capul pe pernele canapelei și să-și 
ridice picioarele goale pe taburetul din piele pe care îl 
cumpărase de curând de la Pottery Bara cu o mie de dolari. 

Asta îi amintea de ceva: trebuia să deschidă fondul pentru 
studiile Emmei Kate. 

A început o reclamă cu volumul de două ori mai mare, practic 
o încălcare a regulilor care, după părerea lui Grace, merita o 
susținere mai mare decât cea oferită de Dodd-Frank. A oprit 
sonorul și s-a târât în genunchi spre locul unde Emma Kate 
scotea limba și saliva. Dacă era ceva ce Grace iubea cu 
adevărat la fiica ei, era respiraţia sa - inexplicabil de dulce. Și-a 
lipit nasul de fața Emmei Kate și fiica ei a ridicat picioarele în 
aer și a zâmbit. 

Emma Kate semăna cu Liam. Toţi spuneau asta. Grace citise 
într-o carte pentru părinţi că era o adaptare evolutivă, menită 
să-l asigure pe tată că era copilul lui, așa că se hotărâse să nu o 
ia personal. 

Fibrele din covor se adunau deja pe rochia neagră a lui Grace. 
Dacă purta pantaloni, ar fi trebuit să se schimbe deja. Emma 
Kate părea să aibă un moment de energie neașteptată și se 
mișca pe spate, dând un picior peste celălalt. Faţa ei micuță se 
strâmba, concentrată, iar gura i se aduna în forma și mărimea 
cerealelor Cheerio. 

— Te descurci, s-a trezit Grace spunând. 

Se uita la copil care zvâcnea și lovea din picioare, încercând 
să-și facă trupul să se miște așa cum dorea. Cât de greu trebuie 
să fie să ai atât de puţin control. Grace se ţinea de firele 


VP - 279 


covorului, dându-și seama că se împotrivea impulsului de-a o 
ajuta, nu pentru că nu voia, ci pentru că își dorea momentul 
acela de mic triumf pentru omulețul de lângă ea. 

Emma Kate se zvârcolea. Hăinuţa i se mototolea. Și apoi, cu 
încetinitorul, Emma Kate s-a întors pe burtă și Grace a aplaudat. 
Fără intenţie. O aplauda pe Emma Kate, care părea nepotrivit de 
mulțumită de ea însăși, apoi - pentru că, de ce nu? - Grace a 
ridicat-o pe Emma Kate și a învâărtit-o strigând: Ai reușit! Ai 
reușit! Ești o campioană! cu vocea aceea șoptită de bebeluș de 
care credea că e ceva mai puţin enervantă decât atunci când 
mamele le vorbeau copiilor pe tonuri siropoase la un nivel al 
decibelilor menit să invite să tragi cu urechea: O, nu, Timmy, de 
podoabe trebuie să te bucuri cu ochii, nu cu mâinile! 

Grace a lipit mâna de palma bebelușului într-un gest în 
miniatură și - nevrând să cobească - i se păruse că ele două 
împărtășiseră ceea ce unii ar putea numi (nu și Grace, 
Doamne!) un „moment special”. 

Fără să se simtă vinovată, a mărit din nou volumul la Prietenii 
tăi și s-a relaxat pe canapea, de data asta cu bărbia Emmei Kate 
pe umăr. 

Cineva a sunat la ușă. Grace legăna copilul în timp ce se 
îndrepta desculță spre ușă, descuind-o. De cealaltă parte, se 
aflau detectivii Martin și Diaz, având aceleași fețe nepăsătoare, 
de parcă le primeau de la departament. 

Dacă vă mai amintiţi ceva, dati-ne un telefon! îi spusese 
detectivul Martin. 

Ei bine, Grace își amintise ceva. Se gândise la asta, iar și iar. 
Detectivul Martin clipea. Pleoapele îi erau acoperite cu fard 
albastru sclipitor. Părul castaniu ieșea precum vata de zahăr de 
pe ceafă. 

— Aţi spus că v-aţi amintit ceva ce ar putea fi relevant, 
doamnă Stanton? 


VP - 280 


TRANSCRIEREA INTEROGATORIULUI 
LUI GRACE STANTON 
PARTEA | (B) 
27 aprilie 


Participanți: 
Detectiv Malika Martin 
Detectiv Oscar Diaz 


NOTE 


Det. Martin: Doamnă Stanton, ne-aţi chemat pentru că v-aţi 
amintit ceva care ar putea fi relevant în legătură cu 
moartea lui Ames Garrett. Puteţi repeta oficial ce ne- 
aţi spus? 

Dna Stanton: Chiar înainte să moară Ames, Katherine a venit 
în biroul meu să-mi spună că Ames voia să vorbească 
cu ea. 

Det. Martin: Știţi despre ce voia să vorbească domnul Garrett 
cu ea? 

Dna Stanton: Nu exact, nu. Dar a insinuat că avea legătură cu 
cearta pe care o avuseseră recent când, din câte am 
înțeles, ea i-a respins avansurile. 

Det. Martin: Știţi că Katherine susţine că nu au avut loc 
asemenea avansuri. 

Dna Stanton: Minte. 

Det. Martin: Credeţi că nu spune adevărul și că Ames Garrett 
i-a făcut avansuri de natură sexuală. 

Dna Stanton: Cred că pe unii dintre noi îi minte. Ori nu ne-a 
spus nouă adevărul atunci, ori nu vă spune vouă 
adevărul acum. Care variantă credeţi că e mai 
probabilă? Mai ales dat fiind că Ames o ajuta să 
plătească pentru camera de la hotelul The Prescott. 
V-a spus asta? Nu numai atât, dar eu am văzut o 


VP - 281 


cartelă de la The Prescott în portofelul lui. Nu sunt 
sigură dacă mai era acolo când... când a murit. 

Det. Martin: De ce nu ne-aţi povestit acest detaliu în prima 
noastră conversaţie? 

Dna Stanton: Mi-am amintit doar mai târziu. Se întâmplau 
multe. Nu-mi adunasem gândurile. Le-am împărtășit 
avocatei mele. De curând. Cel puţin, partea aceea cu 
Ames care plătea pentru hotelul lui Katherine. 

Det. Martin: Deci momentul nu are nimic de-a face cu faptul 
că, de la întâlnirea noastră iniţială, Katherine a trecut 
de partea angajatorului dumneavoastră, Truviv, și că 
dă declaraţii în calitate de martor în directă opoziție 
cu afirmațiile dumneavoastră și a colegelor? 

Dna Stanton: Nu, sigur că nu. 

Det. Martin: Grace, fumezi? 


VP - 282 


45. 


27 aprilie 


Sloane rareori se întorcea la o casă întunecată, una dintre 
micile plăceri aduse de faptul că ajungea ultima, dar în seara 
asta casa părea lipsită de suflet, de parcă aparţinea unei familii 
plecate în vacanţă, doar câteva lumini amplasate strategic 
străluceau în camere ca să-i alunge pe hoți. 

— Abigail! a strigat ea. 

— Aici, sus! a răspuns o voce stinsă. 

Sloane auzea sunetul televizorului. A ridicat ochii spre tavan 
de parcă o putea vedea pe Abigail prin el. Creierul ei de mamă 
s-a umplut de toate lucrurile urâte de care se putea apuca o 
fetiță dacă era lăsată de capul ei. Dă-le-încolo de protecţii 
pentru bebeluşi în casă, Sloane ar fi vrut să pună protecţii 
pentru o preadolescentă în casă. Ar fi eliminat lamele, 
foarfecele, orice lucru ascuţit, vasele de toaletă și coșurile de 
gunoi, revistele pentru fete și aplicaţiile de mesagerie, 
telefoanele, pastilele, sticlele de băutură și aparatele foto. 

Sloane și-a scos sacoul și și-a aruncat pantofii sub un dulap. 

— M-a sunat inspectorul școlar. 

Când a auzit vocea, s-a întors spre camera întunecoasă de zi, 
iar inima îi bătea ca a unui iepure prins în cușcă. 

— M-ai speriat! i-a spus lui Derek. 

Silueta soțului ei înnegrea canapeaua. Luminile de pe stradă 
ce pătrundeau prin jaluzele luminau marginea exterioară a 
sticlei verde de bere. 

— A spus că a fost dezamăgit să primească plângerea 
noastră. 

— Eu n-am spus „noi”, a răspuns Sloane, sprijinindu-se cu 
șoldul de blatul de granit. 

— Ştii? g 

Derek a dus berea la gură. Intotdeauna părea mai sudist după 
ce bea o bere sau două. 

— Spera că nu amenințăm cu procesul și că ne vom răzgândi. 
Să ne răzgândim. Noi doi. 


VP - 283 


— Tu n-ai văzut ce mesaje primea Abigail. 

— Ba da, le-am văzut. 

Derek a arătat spre ea cu gura sticlei. 

— Au mai fost și altele. 

El a râs, s-a ridicat de pe canapea și a început să se plimbe. 

— Și le-ai ascuns? Doamne, Sloane, nu-ți stă deloc în fire! 

Ea nu voia să înghită momeala. 

— Am vrut ca tu să rămâi cu mâinile curate, s-a apărat ea. Nu 
voiam să te implic. Așa că... am luat o decizie organizatorică. 

— E vorba de s/ujba mea, Sloane. 

Derek se bătea cu pumnii în piept. 

— Înţeleg. 

— Chiar înţelegi? 

El s-a răsucit pe călcâi ca să o vadă. 

— Pentru că eu cred că doar fiindcă faci mai mulţi bani decât 
mine crezi că ești mai importantă în familie. Cea care ia decizii 
organizatorice, nu? 

— Nu cred așa ceva. 

— Tu faci mai mulţi bani, dar amândoi muncim la fel de mult. 
Amândoi avem slujbe cu normă întreagă. Ai putea lucra în alte 
locuri, Sloane. 

A întins degetul spre ea, apoi a înclinat bărbia. 

— Nu vrei, dar ai putea. Nu sunt multe alte districte școlare în 
orașul ăsta. 

— Nu o să te concedieze și chiar dacă ar face-o... 

— Chiar dacă ar face-o, ce? Ce, n-ar avea importanţă? 

El și-a trecut mâinile peste faţă. Cu mâinile acelea instalase 
leagănul în curtea din spate. _ 

— Sigur că ar avea importanţă. Imi pare rău. După cum 
spuneam, voiam să te protejez. Problema nu este să spui acest 
lucru, Derek, ci că se întâmplă acel lucru. 

De ce nu înțelegea nimeni treaba asta? 

— Da, ei bine, sper că Ardie și Grace știu în ce s-au băgat cu 
tine. 

Așadar, iat-o! Cea mai rea temere a ei scoasă la lumină de 
persoana ei preferată. Era un ambasador îngrozitor pentru 
cauză. Era o vulnerabilitate. Işi spusese că ar putea fi un 
mesager imperfect pentru mesajul lor, dar era singura 
disponibilă, așa că trebuia să fie mai bună decât nimic. Dar 
acum exista un proces, un proces contra lor și, ei bine, poate și 


VP - 284 


mai mult. Poate chiar și ramificații adevărate, permanente, care 
le puteau afecta viața ei și prietenelor ei. Și nu știa cum sau 
unde se vor sfârși toate. Doar că începuse imediat după 
moartea lui Ames. lar femeile au rămas să rezolve problema, 
oricare ar fi fost aceasta. In cele din urmă, dacă ea nu mai 
rămânea cu nimic? Nimic nu putea fi mai rău pentru ea decât 
nimic. 


VP - 285 


46. 


28 aprilie 


Trăia într-o casă care ar fi făcut-o pe abuelita? Rosalitei să 
exclame: „Dar impozitele pe proprietate!” ca și cum irosirea 
unor sume exorbitante pe impozite erau cele care ţineau familia 
Rosalitei din aceste cartiere. Mașina ei, o Kia veche de zece ani 
care se dezintegra, părea nepotrivită parcată lângă trotuar și se 
întreba cât avea să dureze până ce vecinii chemau poliţia și apoi 
până veneau polițiștii, dat fiind că nu aveau nimic de făcut în 
Highland Park în afară de a da amenzi pentru viteză. Rosalita se 
uita în sus la casă. Cărămidă albă fermecătoare. Plantele 
decorative se căţărau din vasele de teracotă. Felinarele de fier 
care încadrau ușa roșie. O alee în formă de cerc care nici nu 
trebuia folosită pentru că exista alături un garaj pentru trei 
mașini. 

Dar impozitele pe proprietate! 

Rosalita și-a strâns buzele și și-a luat poșeta grea de pe 
scaunul pasagerului îmbrăcat în tapiserie textilă. Draperiile ivorii 
blocau ferestrele. Adidașii ei agăţaseră tivul blugilor, lăsând fire 
albe și ude să se târâie pe jos. Foșnetul pe denim era singurul 
sunet pe care încălţările ei îl scoteau pe drum. 

A încercat să și-o imagineze pe femeia din spatele ușii roșii, 
care trăia în casa perfectă de cărămidă albă, cu plante care erau 
mai îngrijite decât picioarele Rosalitei. Probabil se spăla pe dinţi 
la prima oră a dimineții, făcea intenţionat mult zgomot în timpul 
sexului, purta pijamale asortate și citea articole despre mâncare 
sănătoasă. Rosalita nu-și dorea viaţa asta, deși înțelegea că 
acest gând era ca și cum sunai să te desparţi de un bărbat care 
încetase deja să te mai sune cu câteva luni înainte. Ei nu i se 
oferise niciodată ocazia. 

A apucat de mânerul greu de fier - un inel trecut prin gura 
unui leu - și l-a lovit de ușă. A așteptat, numărând în șoaptă. A 
ciocănit din nou. Când n-a răspuns nimeni, a apăsat cu degetul 
pe sonerie, care era acoperită cu o bucată de bandă adezivă. 


? Bunicuţa” - în Ib. span. în orig. (n.tr.). 
VP - 286 


Sunetul a răsunat în toată casa. Rosalita îl auzea de acolo, 
precum și pașii care au urmat. A ridicat ochii alene și a remarcat 
o cameră cât vârful de ac fixată în colţul ușii. Rosalita își 
imagina cum arăta reflectată în lentilă, strâmbă și rotunjită, 
cadrul de deschidere al unui serial cu crime adevărate. 

Apoi ușa s-a deschis și cele două femei stăteau de o parte și 
de alta a pragului. 

— Numele meu e Rosalita Guillen. Trebuie să vorbesc cu 
dumneata. 

l-a întins un plic cu scrisul ordonat pe faţă. 

Femeia avea tenul rozaliu, acoperit cu pistrui. Părul ei arăta 
de parcă cineva îi rodea vârfurile. S-a uitat o dată la Rosalita și, 
încet, dar cu forţă, i-a trântit ușa în nas. 


VP - 287 


47. 


1 mai 


Două dube de la canale de știri pe benzile de pe margine, cu 
două reportere diferite, ancorate cu cabluriule de la cameră și 
microfon. Orice reporteră de știri pe care o văzuse Sloane 
vreodată, indiferent de oraș, arăta de parcă ar fi fost din Dallas, 
însă reporterele din Dallas erau de departe cele mai „dallas- 
iste” dintre toate. Părul îmbibat de fixativ, rochiile croite într-una 
dintre cele patru nuanțe de bijuterii, cu tot cu pantofii cu 
platformă care le făceau să meargă ca Bamby. Sloane văzuse 
odată un reportaj la emisiunea Today conform căruia exista un 
grup pe Facebook în care reporterele împărtășeau idei de rochii 
potrivite pentru televiziune și, sincer, nimic nu i se păruse 
vreodată mai logic. 

Oare chiar trecuseră mai puţin de două luni de la moartea lui 
Desmond? Cuvintele „acţionarilor nu le place să audă fără 
comentarii” încă îi răsunau proaspete în minte. 

Sloane a scos pe ascuns o oglindă din poșetă și și-a verificat 
dinţii. In clipa în care a început să meargă, cea mai apropiată 
reporteră - o femeie cu părul negru, bogat - a început să alerge 
ca să-i taie calea lui Sloane. 

— Sloane? Sloane Glover? 

A împins microfonul rotund spre Sloane. 

— Cum răspundeţi la acuzaţiile că dumneavoastră și celelalte 
reclamante ați împins un bărbat la sinucidere? 

— N-am împins pe nimeni de pe clădire, a răspuns Sloane, o 
declaraţie care spera să fie și incitantă - Ei bine, evident că n-ai 
făcut-o - Și obraznică. 

Oamenii puteau să accepte obrăznicia. 

— Vorbeam la figurat, a spus reportera în mod inutil. 

Sloane l-a văzut pe Cliff Colgate sprijinit de marginea clădirii, 
pufăind o ţigară, pe care a băgat-o apoi în buzunarul genţii. 

— Doamnă Glover? 

Reportera s-a aplecat în raza ei vizuală. 


VP - 288 


Sloane a redevenit atentă și s-a uitat direct la femeie, care 
chiar purta prea mult rimel și asta însemna ceva venind din 
partea lui Sloane. 

— Nu răspund la ele, a zis ea. Aceste acuzaţii sunt o 
diversiune menită să ne distragă atenţia de la problema iniţială, 
și anume că o companie a permis unui bărbat ca Ames Garrett 
să se poarte indiscret ani la rând, fără să-l împiedice nimeni, 
pentru că nu există opţiuni valide pentru femei în afara 
sistemului juridic fără să se teamă de răzbunare. 

— Deci credeţi că Truviv caută să se răzbune? 

Sloane s-a gândit puţin. 

— Cred că situaţia a scăpat de sub control și cred că trebuie 
să ne întrebăm de ce e așa. 

Cliff întindea bărbia în faţă, făcându-i semn să vină spre el. 
Purta ochelari cu ramă neagră și o cămașă încheiată până sus, 
fără cravată. Se întreba dacă era posibil ca cineva de vârsta lui 
și în postura lui să nu fi purtat vreodată cravată. Intram într-o 
etapă în care fiecare copil crescuse cu dispozitive inteligente, iar 
ținuta sportivă la muncă nu era cumva o parte a aceluiași trend? 
S-a scuzat și a plecat de lângă reporteră. 

Cliff s-a desprins de clădire, cu carneţelul în mână. 

— Ce mai e acum? 

El a băgat mâinile în pantalonii gri mulati. 

— Merg cu articolul mai departe, a spus el. Fosta ta colegă, 
Elizabeth Moretti, a recunoscut că ea a creat Lista bărbaților 
RĂI. 

— Cea făcut? 

Cliff a scos creionul din locul unde-l ţinea în echilibru pe 
ureche și a notat ceva. 

— Nu-mi scrie mie în faţă. 

Ea a fluturat degetul spre carnetţel. 

El a zâmbit și i-a făcut cu ochiul, iar ea s-a întrebat dacă avea 
să poată vedea vreodată pe cineva făcând cu ochiul fără să se 
gândească la Ames. 

— O revistă pregătea un articol. Aveau să o dea de gol. Așa că 
ea le-o ia înainte. Mi-a sugerat să vorbesc cu tine. 

Clădirile de birouri: ciudat de lipsite de locuri în care să stai 
afară, își dădea seama Sloane. 

— Așadar, cred că pot să spun cu siguranţă că n-ai știut că ea 
era creierul din spatele foii de calcul? 


VP - 289 


Ea l-a întrerupt cu o privire fără să spună o vorbă. 

El a ridicat braţele în sus. 

— Nu-ţi scriu nimic în față. 

Sloane nu se mai simţise atât de ameţită de când căzuse 
Abigail de pe barele de metal de la grădiniță și școala îi 
trimisese un e-mail - un e-mail, pentru numele lui Dumnezeu! - 
ca să-i spună că fiica ei era la urgenţă, iar detaliile despre brațul 
rupt și nu, să zicem, o rană la gât, ajunseseră la Sloane doar 
după ce a mers la spital și a vorbit cu unul dintre doctorii foarte 
competenți și răbdători din personalul medical. 

Gândurile i se învârteau în cap. La drept vorbind, poate n-ar fi 
trebuit să fie șocată, dat fiind tot ce se întâmplase, toate 
lucrurile din lumea asta care contau mai mult decât faptul că 
Elizabeth Moretti începuse o foaie de calcul. 

Dar ar fi putut să-i spună și ei. 

— Vrei să comentezi? 

Vârful creionului, ascuţit cât să dea sângele, stătea pregătit. 

Orice ar fi ales să spună în acel moment cu siguranţă nu era 
ceva înțelept. A respirat adânc. 

— O să-ţi dau un răspuns până la sfârșitul zilei. Am cartea ta 
de vizită. 

El a lăsat colţurile gurii în jos, dar a întors creionul invers, ca 
să stea cu partea plată în jos. 

— Corect! 

Ea a dat să plece, ca să se extragă din circul în care era ori 
maestrul de ceremonii, ori clovnul. 

— Am vorbit cu sursa mea de la poliţia din Dallas, Sloane. 

Ea a rămas stană de piatră. 

— Cred că au informații noi despre moartea lui Ames. 

— Sinuciderea lui Ames, l-a corectat ea. 

Cliff s-a uitat în lungul străzii. Soarele sclipea pe lentilele lui. 

— Moartea lui Ames. Cineva știa ceva, poate a văzut ceva. 
Cineva. Nu știu. 

— Cine? 

El s-a scărpinat la tâmplă cu creionul. 

— Asta e tot ce știu. 

Sloane a ridicat poșeta - grea de biscuiţi fărâmiţaţi, șervețele 
umede, carnete de cecuri și zece carduri de credit expirate - 
mai sus pe umăr. 

— E ridicol. Ames a sărit de pe balcon. Toată lumea știe asta. 


VP - 290 


Firește, nu era adevărat. Nici măcar ea nu știa asta. Era doar 
Doamne sfinte, mai era ceva ce putea să meargă prost? Şi asta 
nu era o provocare. ` 

Sloane era un om bun, la urma urmei. In cea mai mare parte. 
Și avea prieteni. Mulți prieteni. N-ar trebui să fie amestecată 
într-o... investigație de crimă. 

De ce nu aduseseră niciuna dintre prietenele ei caserole? 

— Mi se pare că doamna protestează prea mult. 

— Hamlet, a răspuns ea. Ai... nimerit partea cu tragedia. 

Sloane a împins ușa rotativă de sticlă. 

— Scrie-mi pe e-mail! 

El și-a făcut palmele căuș ca să strige după ea. 

— Eu sunt unul dintre băieţii buni, Sloane! 

Ea s-a împins cu toată forța pentru ca ușa să se dea în spate 
și era aproape ascunsă în cilindrul de sticlă. 

— Ești sigur că ăsta nu-i un oximoron? i-a răspuns ea. 


Sloane a izbit cu pumnul în mănușa Oksanei și umărul i-a 
zvâcnit de durere. Lovitură dreaptă, lovitură încrucișată, croșeu 
și lovitură dreaptă. Urma tiparul, un pumn după altul și încă 
unul, în timp plămânii i se goleau de aer. 

Cu fiecare pumn, îi apărea imaginea lui Ames. Cu roșul care i 
se scurgea din cap, stropind în aer, plouând pe trotuar, un râu 
care curgea din osul zdrobit al piciorului. 

Lovea mai tare, mai repede. Uita să respire. Transpiraţia îi 
uda firele de păr de sub coadă. Și dacă era responsabilă? Dacă 
era doar mâna ei la mijloc? Lovea. Simţea focul în cot. Mușchii îi 
ardeau. Cineva știa ceva sau văzuse ceva. Sau pe cineva. Ar 
putea fi Grace - de ce nu pomenise Grace niciodată că fuma cu 
Ames pe balcon? Ar putea fi Ardie - oare Ardie minţise în 
legătură cu ora la care primise semnătura? Și dacă da, de ce? 
Sau Katherine - ce o făcuse să-și schimbe atât de brusc 
povestea? 

Ce era informaţia asta nouă? Oare putea să arate... către ea? 

Oksana a spus că s-a terminat timpul și Sloane s-a prăbușit pe 
jos. Stătea cu capul între genunchi. Oksana i-a pus un prosop 
curat pe după gât și Sloane și l-a tras peste față. 

— Felicitări pentru efort! a spus Oksana. 

— Am mâncat un sandviș. Cu tot cu pâine. 


VP - 291 


Oksana a împins cu degetul de la picior în pantoful lui Sloane 
cu marca Truviv, împingând-o în poziţie dreaptă, în care s-a 
așezat și ea, pentru că era masochistă. Sau, cel puţin, probabil 
acesta era motivul. 

— Ames a fost trecut cu roșu în registrul de programări. 

Sloane abia a ridicat capul, pentru că trunchiul ei era în 
pericol de a se rupe în două. 

— Nicio antrenoare nu mai voia să lucreze cu el. 

Când o picătură a căzut pe salteaua de yoga de sub ea, 
Sloane nu știa dacă era transpiraţie sau o lacrimă, însă i se 
părea normal că-și pierduse abilitatea de a remarca diferența. 
Practic, pierduse controlul asupra tuturor lucrurilor din viaţă - 
căsnicia ei, fiica ei, prietenele, cariera. Era sigură în proporţie de 
99% că încercase să facă ceea ce trebuia când intentase 
procesul. Dar exista procentul acela iritant care o făcea să se 
îngrijoreze că, de fapt, nu făcuse decât să-și bage nasul aiurea. 
Că era o femeie plictisită, de vârstă mijlocie, care se ascundea 
sub pantalonii de lână de la costum și titlul pompos pentru ca 
nimeni să nu afle cât de plictisită și de vârstă mijlocie era în 
realitate. 

— O să-ţi revii tu! 

Dar Sloane nu știa cât de mult se putea baza pe cuvintele 
unei persoane care mirosea atât de tare a loţiune de bronzat cu 
aromă de banane la ora trei după-amiaza. 


Cliff, 


lată citatul tău: „Elizabeth Moretti crede într-o singură idee de 
bază: informația înseamnă putere. Ea a făcut publică informația. 
Ea a împărtășit puterea. Toate încercăm să ne protejăm una pe 

alta oricum știm și acesta a fost modul ei de a se proteja”. 
Sloane 


VP - 292 


TRANSCRIEREA INTEROGATORIULUI 
LUI GRACE STANTON 


PARTEA A II-A 
28 aprilie 


Participanți: 
Detectiv Malika Martin 


NOTE 


Det. Martin: Grace, l-aţi văzut pe Ames Garrett în ziua în care 
a murit? 

Dna Stanton: L-am văzut, da. L-am văzut. 

Det. Martin: Cum vi s-a părut? 

Dna Stanton: Părea agitat, nervos. Se simţea greșit înţeles. 
De parcă nu făcuse nimic rău și voia ca eu să înțeleg 
asta. 

Det. Martin: Și aţi înțeles? 

Dna Stanton: Nu știu. 

Det. Martin: Ce vreţi să spuneți? 

Dna Stanton: Eram nehotărâtă. Nimic din toate astea nu este 
atât de categoric cum crede lumea. Eu... nu știu. In 
acel moment, eram furioasă. Simţeam că Ames mă 
amăgise. Voiam să știe că nu eram genul de femeie 
care să ignore comportamentul urât. Voiam să aibă 
remușcări. Nu știam că era într-o stare atât de 
proastă. 

Det. Martin: S-a întâmplat ceva care l-a supărat și mai mult? 

Dna Stanton: Da. 


VP - 293 


48. 


2 mai 


S-a aflat vestea că Truviv voia o întâlnire a doua zi dimineaţă. 
Consensul general fusese că depoziţiile nu mergeau bine. Grace 
a fost sunată de Helen Yeh când mergea spre serviciu. 

— O să-ţi spun ce cred eu, a spus Helen fără introducere. Cred 
că trebuie să auzim ce au de spus. Să aflăm ce vor. După aceea 
nu e nevoie să luăm decizii pripite. Dar ar trebui... 

— Ascultăm, a încheiat Grace când a luat-o pe ieșirea Pearl 
Street spre centru. 

Incă nu se obișnuise să vorbească în dispozitivul handsfree, 
așa că vocea ei a fost cu un decibel mai aproape de țipat. 

— Exact! 

Grace a verificat unghiul mort. 

— Ei ne-au ascultat? Pe noi? 

A luat-o pe Main, trecând pe lângă parc, în centrul căruia se 
afla o statuie de nouă metri a unui ochi - remarcabilă mai ales 
din cauza capilarelor roșii și a irisului albastru surprinzător, dar 
și a faptului că era un ochi imposibil de mare - cunoscut drept 
„Eye Sore”I. 

— Te înțeleg, Grace, chiar înțeleg. Dar, uite, meseria mea, ca 
avocat al vostru, este să vă protejez interesele. Toate sunteți 
avocate, dar, dacă eraţi doctori, nu v-aţi fi făcut singure operaţie 
pe inimă, nu? 

Poate că Grace s-ar fi făcut doctor dacă nu era atâta sânge. 
Dar iată unde ajunsese acum. 

— Trebuie să vă sfătuiesc să faceţi ce cred că este mai bine 
pentru voi pe termen lung. Poate că sunt pregătiţi să renunţe la 
toată povestea. Putem spera. Dar toate sunteţi în cădere liberă. 

Deci asta a simtit Ames în acele ultime secunde, și-a zis 
Grace. 

Cădere liberă. 


10 „Un lucru foarte neplăcut la vedere” - în Ib. engl. în orig. (n.tr.). 
VP - 294 


Helen s-a întâlnit cu ele la birou. Etajul douăzeci. Grace și-a 
reamintit că era meseria lui Helen să le demoleze, să le 
pregătească să accepte orice li se oferea ca niște câini 
înfometați. Era o strategie clasică folosită cu clienţii care nu 
știau asta, să-i facă să simtă că avocatul lor le făcuse rost de o 
înţelegere grozavă. Grace s-a enervat la gândul că Helen 
avusese o „discuţie” rapidă la telefon cu Cosette înainte de 
întâlnire: Cred capot să-i conving. 

Poate Grace era nedreaptă. Poate nu. 

S-a așezat lângă Ardie în timp ce se aduna ceea ce Grace 
ajunsese să numească „grupul obișnuit”. 

— Ce faci? a murmurat ea. 

Ardie pierduse cel puţin trei kilograme, după estimarea lui 
Grace, probabil fără să bage măcar de seamă. 

— Bine, a răspuns Ardie. Eu... în fine, nu știu ce o să-i spun lui 
Tony. 

— Nu știm... a început Grace. 

— Te rog. 

Grace nu avea ce să răspundă. Ea îl avea pe Liam. Ea era cea 
norocoasă. Dacă nu voia să muncească, nu era obligată. Liam 
spusese asta în clipa în care Emma Kate ieșise cu capul înainte 
dintre picioarele ei. De fapt, probabil s-ar fi bucurat să o vadă 
acasă. Să nu mai spele bătrânul Liam sticlele! 

Se presupunea că mamele trebuiau să muncească numai 
dacă erau nevoite să o facă. Grace știa asta. De aceea nu 
dăduse niciodată de înţeles cât de sigure erau finanţele lor. 
Dacă cedau acum, Grace trebuia să renunțe la cariera ei pentru 
totdeauna. Işi vedea viitorul desfășurându-se în faţa ei în timp 
ce răsucea inelul cu diamant, revenit de curând pe deget. 

A ajuns și Sloane. 

— Mulţumesc că aţi venit. 

O bomboană mentolată sălta pe limba lui Cosette. 

— O să fiu succintă. Ames e mort. 

Și-a împreunat mâinile pe masă. 

— Avem o martoră-cheie de partea noastră, care a declarat 
sub jurământ că nu a fost hărţuită sexual de Ames Garrett sau 
de oricine altcineva, ci că voi trei voiaţi o răzbunare personală 
față de Ames, un fel de mentalitate de turmă nascută din relaţia 
eșuată dintre Sloane și Ames Garrett. 


VP - 295 


Grace și-o imagina pe Cosette exersând discursul în oglinda 
din baia de la hotel. 

— Chiar vorbele lui Grace susţin ideea că era un șef bun și 
capabil pentru care era dispusă să garanteze. Ardie Valdez era 
nemulțumită că nu a fost promovată odată cu colegele ei. 
Momentul ales pentru proces, aproape de numirea domnului 
Garrett ca director executiv, a fost menit să producă răul 
maxim, să pună compania cu spatele la zid. Niciunul dintre 
aceste lucruri nu este bun pentru voi. Ames Garrett s-a sinucis 
din cauza acțiunilor și acuzațiilor voastre nefondate. 

— Ştii că ne împotrivim tuturor acestor concluzii, nu? a 
întrebat Sloane. 

Asta o speria pe Grace cel mai mult: Sloane. Sloane nu 
dăduse buzna în încăpere. Nu făcuse nicio observaţie obraznică 
despre faptul că întârziase cinci minute. Stătea calmă, 
tranchilizată. 

— Am notat. Dar Truviv este pregătit să lupte în acest caz 
până la capăt, dacă va fi nevoie. Acţionarii, după ce au auzit 
mărturiile și datele cazului, sunt gata să sprijine totul cu un 
buget considerabil pentru proces. De fapt, este logic din punct 
de vedere financiar. Dar iată ce pot să fac pentru voi. Renunțați 
la opţiunile de acțiuni. Demisionaţi. Vă înțelegeţi cu Truviv 
pentru cinci milioane de dolari care să acopere costurile cu 
taxele judiciare și pagubele aduse reputației lor. Dacă cedati, 
Truviv vă va oferi scrisori de recomandare și va semna un acord 
de confidenţialitate care va interzice oricărei persoane din 
companie să vorbească urât de voi, fie la nivel personal, fie la 
nivel profesional. 

— Cinci milioane de dolari. Vreţi ca noi să vă platim vovă cinci 
milioane de dolari? a pufnit Ardie. De unde credeţi că putem 
scoate cinci milioane de dolari? 

Grace nu a spus că ar fi putut face rost de bani. Dacă era 
nevoie. Cel puţin, partea ei, poate chiar toată suma, dar ar fi 
trebuit să meargă la părinţii ei și, ei bine, nu era cea mai 
atrăgătoare variantă.  Și-apoi, partea cu  „demisia” din 
propunerea lui Cosette o făcuse să-i îngheţe sângele în vine. Și, 
cu acord de confidenţialitate sau nu, nu se putea ca în 
comunitatea juridica să nu se afle cine, ce și de ce. 

Inelul cu diamant se învârtea întruna pe deget. Ce proastă 
fusese! Avea să se distrugă cu mâna ei. 


VP - 296 


— Putem stabili un plan de achitare a banilor. Dacă negociem 
numărul total de ani pentru plată, cred că putem convinge 
consiliul. 

Cosette s-a uitat peste umăr la bărbatul corpolent, membrul 
consiliului din comitetul de revizuire independentă, acesta a 
închis ochii și s-a încruntat: Sigur, sigur, lasă-le măcar opțiunea 
asta. 

— Asta e răzbunare! a spus Sloane. Este jecmănire! 

— Nu, a răspuns Cosette cu calm. 

Își punea deja hârtiile înapoi în servietă. 

— E o măsură preventivă. Condiţiile vor fi prezentate până 
mâine. După care Truviv intenţionează să continue cazul 
împotriva voastră. 

Era clar că, dacă tăiai venele lui Cosette Sharpe, le găseai 
aspre de la arsura criogenică. Și, serios, cine din camera aceea 
n-ar fi vrut să încerce? 

Camera s-a golit, cu excepţia grupului lui Grace. Helen stătea 
la capătul mesei, cu gura strânsă, așteptând. 

— „Există un loc aparte în iad pentru femeile care nu ajută 
alte femei”. 

Sloane scrâșnea din dinți. 

— Madeleine Albright, a spus Ardie. 

Sloane s-a dus spre fereastră și s-a uitat în jos la clădire. 

— Serios? Mereu am crezut că era ceva ce i-a spus Taylor 
Swift Tinei Fey. Totuși... 

Totuși. Grace s-a simţit cuprinsă de nostalgie și iubire față de 
prietenele ei. Poate că exact cum simțeau oamenii iubire și 
nostalgie deopotrivă când stăteau cu capul pe butuc, cum s-ar 
spune. 

— Aţi scăpa de procesul de omor din culpă. 

Dar acela era doar procesul. Nu avea nicio influenţă asupra 
acuzațiilor penale. Cu toate astea, perspectiva nu putea face 
rău. 

Și dacă îmi iubesc slujba la fel de mult cât iubesc copilul? 
Dacă o iubesc doar puțin, puțin de tot mai mult? 

Sloane s-a întors cu fața. 

— Cinci milioane de dolari, Helen! 

Helen era o femeie micuță, cu un trup ca un sac care îţi 
economisește spaţiul, sigilat și etanșeizat împotriva grăsimii. 
Alerga pe distanţe uriașe în weekend doar de distracţie. 


VP - 297 


— Știu că par foarte mulţi bani. Dar pentru Ames Garrett e 
chiar ieftin. 

O vânzare a vieţii lui Ames Garrett. Era ziua lor foarte 
norocoasă. 

— Dacă pierdeţi un proces de omor din culpă, aveţi de plătit 
mult mai mult. Cel puțin - cel puțin - de trei ori mai mult. 

— Și Katherine? a întrebat Grace, încercând să păstreze un 
ton neutru. De când vorbise cu poliţia, păstra speranţa că vor 
afla că tocmai Katherine era vinovată de moartea lui Ames. 
Grace se simţea prost, dar acesta era adevărul curat. Era mai 
departe de Dumnezeu decât fusese vreodată în viaţa ei și nu ar 
fi deranjat-o să o crucifice pe Katherine. Presupunea că acum, 
într-un fel, amândouă erau luda. 

— Din câte înțeleg eu, ea va primi... o promovare. Nu cunosc 
detaliile. Îmi pare rău. 

Helen a respirat adânc. 

— Firma mea spune că nu vă mai pot reprezenta în cazul unor 
împrejurări neprevăzute. Îmi pare rău. Știţi că eu asta vreau. 
Dar asta nici măcar nu e ceea ce am acceptat să fac de la 
început. 

Grace s-a uitat la Sloane așteptând o reacție, însă faţa lui 
Sloane încremenise. 

— Sincer, mă îndoiesc că altă firmă de înalt nivel din oraș o să 
dorească să muncească atât de mult gratis. 

Nimeni nu spunea nimic. S-a transformat în cea mai lungă 
tăcere prin care trecuse Grace vreodată cu prietenele ei, care 
erau, din întâmplare, cele mai deștepte și mai capabile pe care 
le cunoștea. Dar, în definitiv, nu era vorba doar despre 
inteligenţă și competență. Nu fusese niciodată. Și din cauza asta 
aveau să piardă. 


VP - 298 


49. 


2 mai 


Sloane a găsit două mesaje vocale după întâlnirea aceea 
îngrozitoare: 

Primul: Sunt directorul Clark. S-a întâmplat ceva la școală 
legat de fiica dumneavoastră, Abigail. Mă tem că a lovit un elev. 
Trebuie să veniți cât mai repede. 

Al doilea: Doamnă Glover, încercăm să vă contactăm de o 
oră. Chiar avem nevoie să veniți cât mai repede din cauza... 
gravității incidentului. 

Gravitatea incidentului! 

Asta fusese în urmă cu douăzeci de minute. 

Sloane nu fusese niciodată trimisă la director, nici măcar 
pentru copiat sau pentru altă indiscreţie normală. Profesorii o 
iubeau pe Sloane. Fusese vicepreședinta Consiliului Elevilor. 
Primise și insigne, fir-ar să fie! 

Abigail, pe de altă parte, /ovise pe cineva. Doar huliganii 
loveau oameni; copiii murdari cu mâinile lipicioase de gem și 
mizerie sub unghii; copiii altor oameni. 

Ideea i-a dat prin minte pe drumul nebunesc spre școală: Era 
posibil ca fiica ei să fi fost, de fapt, agresorul? Și de aceea 
primise acele mesaje? O, Doamne, dacă Sloane era unul dintre 
părinţii aceia îngrozitori care credeau că aveau un copil dulce ca 
un îngeraș și între timp copilul lovea cu piciorul căţeluși sau îi 
pișcă pe alţi copii pe la spatele profesorului? O, /a dracu”, o, la 
dracu’! 

Din toate zilele posibile, Abigail avea să-i spună când o 
vedea. Din toate zilele posibile în care să faci asta. 

În dreptul ușilor duble care duceau spre administraţie, Sloane 
și-a verificat imaginea în geamul închis la culoare, așezându-și 
fusta și trăgându-și sacoul peste coapse când a venit Derek 
alergând, apărând în spatele ei în imaginea neclară. 

— Sloane, a spus el cu răsuflarea tăiată. Isuse, ce naiba se 
întâmplă? 

El i-a pus mâna pe spate și ea a simţit cum i se strâmbă gura. 


VP - 299 


— Scuze, mi-a fost foarte greu să găsesc pe cineva care să 
stea cu clasa. 

— Eu eram într-o ședință, a explicat ea, înţelegătoare. Am 
venit de cum am auzit. 

Totul era și mai rău după ce a văzut faţa lui Derek. Dar și mai 
bine. 

El a dat din cap, uluit. 

— Fiica noastră a /ovit pe cineva! 

— Fiica noastră a lovit pe cineva, a încuviințat ea. 

S-au luat de mână. Deși niciunul din ei nu și-a dat seama. Și 
au intrat ca un cuplu. 

Toţi îi așteptau. A fost primul lucru care li s-a spus când au 
intrat în biroul directorului Clark. Toti vă așteaptă! 

Părea puţin exagerat. Era directorul Clark. Și profesorul de 
engleză al lui Abigail, cum îl chema? Domnul Tawley? Tully? 
Derek trebuia să știe. Derek, a cărui mână o strângea ferm pe a 
ei. Și încă o mamă, al cărei nume Sloane nu-l știuse niciodată. 
Purta uniformă de spital cu numele unei clinici veterinare brodat 
pe buzunarul din stânga al bluzei. Un băiat, cu părul ud de 
transpiraţie și lipit de cap, cu adidași Under Armour care te 
puteau orbi, stătea cu capul plecat. Sângele uscat îi murdărea 
încă nara dreaptă. Și mai era Abigail. Lui Sloane i-a slăbit pulsul 
când a văzut-o pe fiica ei pitită într-un scaun din colț. Lacrimi 
proaspete îi curgeau în tăcere pe fața ei frumoasă, pistruiată, 
când și-a văzut părinţii. Derek și Sloane gravitau în jurul ei, 
flancând-o. Era fiica lor. Aveau s-o iubească orice ar fi. Chiar și 
dacă omora pe cineva. 

— Daţi-mi voie să vi-l prezint pe Steve Lightner. 

Directorul Clark l-a prezentat pe băiat ca pe o probă într-un 
proces. 

— Abigail, aici de faţă, l-a lovit pe Steve în nas - de două ori - 
cu pumnul, în faţa clasei unde fac engleză. 

În mod sigur, directorul Clark credea că găsise arma crimei. 
Vedeți, doamnă Glover, până la urmă fiica dumneavoastră nu e 
chiar atât de inocentă. 

Derek a atins umărul lui Abigail foarte ușor, ca și cum s-ar fi 
temut să n-o sperie. 

— E adevărat? 

Abigail s-a smiorcăit, dar a dat din cap aprobator. 

— Sângera, a spus mama lui Steve. li curgea sângele din nas. 


VP - 300 


Faţa mamei era serioasă. 

Sloane s-a uitat în jos la fiica ei, la omoplaţii osoși care-i 
ieșeau ca niște aripi retezate. 

— De ce, Abigail? a întrebat ea insistent. De ce l-ai lovit pe 
Steve? 

Totul părea cumplit. De parcă pedeapsa cu moartea era încă 
posibilă și toţi - exagera Sloane în mod evident - își ţineau 
respiraţia să afle ce decidea juriul. 

Abigail a înghiţit în sec și a ridicat privirea. 

— Râdea de lenjeria mea intimă. El și Grady. De câte ori mă 
aplecam să iau o carte din ghiozdan, strigau „Chiloţi de 
bunicuţă, chiloţi de bunicuţă!” 

Obrajii fetei erau roșii. 

— Și pe urmă Steve trăgea de marginea chiloţilor de câte ori 
se întâmpla asta și le spunea tuturor ce culoare purtam în ziua 
aceea, le spunea tuturor că nu purtam tanga. l-am spus să 
înceteze, dar a continuat tot așa vreo trei zile. 

Chiar și acum, în timp ce fiica ei stătea cu umerii plecați, 
Sloane vedea marginea chiloţilor ce se întrezăreau sub betelia 
blugilor: mov, de bumbac. 

— Așa că m-am dus și i-am spus domnului Tully, dar domnul 
Tully mi-a zis să-l ignor și că o să-l facă el să înceteze. Așa că 
am încercat, dar pe urmă el m-a apucat de chiloți și... 

A lăsat ochii în jos. 

— A tras tare de ei. M-a durut. Așa că m-am întors și... și... 

A început din nou să plângă. 

— L-am lovit. De două ori, a spus ea bolborosind. 

Sloane a făcut ochii mari. 

— A venit la dumneata? 

l-a adresat întrebarea domnului Tully care, ca să se știe, nu 
era nici pe departe la fel de chipeș ca Derek. Acești oameni o 
făcuseră să se îndoiască de copilul ei, bun și dulce. Sloane 
simţea că înnebunește de furie. 

Domnul Tully și-a dres glasul și și-a mutat greutatea pe 
picioare. 

— Ne place să descurajăm pârâtul. Credem că, dacă îi lăsăm 
pe copii să-și rezolve singuri problemele, îi ajutăm să-și dezvolte 
abilităţi mai bune în viață. 

— A, serios, serios?! a întrebat Sloane încrucișându-și brațele. 
Deci fiica mea era hărțuită sexual și a venit la dumneata - 


VP - 301 


adultul responsabil pentru ei - și marele sfat al dumitale, care 
dezvoltă abilităţi de viaţă, a fost să ignore totul? 

— Hai să nu exagerăm! 

Directorul Clark și-a desfăcut mâinile de parcă îi binecuvânta. 
Fir-ar el al dracului să fie! 

Domnul Tully se scărpina după ureche. 

— „Hărţuire sexuală” este o terminologie puternică. Nu cred 
că a fost atât de grav. 

— Bine, atunci. 

Sloane s-a întors. 

— Să auzim. Steve, ce abilitate de viaţă ai învăţat tu? 

Mama lui Steve - draga de ea - măcar avea bunul-simţ să 
pară stânjenită. 

— Steve, doamna ţi-a pus o întrebare, a spus mama. 

Băiatul a deschis gura, fără să spună nimic, ca o gură de 
pește. 

— Derek? a ridicat directorul Clark din sprâncene. Vrei să 
intervii și tu? 

Derek s-a încruntat și a făcut un pas în spate spre fereastră. 

— Nu, lan. Eu cred că soţia mea se descurcă. 

Sloane a bombat pieptul. Simţea că i se umflă inima, la 
propriu. Sloane renunţase de mult să mai facă felaţii în numele 
feminismului, dar acum începea să reevalueze poziţia asta, să 
se răzgândească. 

— Atunci ce sugerați că ar fi trebuit să facă ea? i-a întrebat ea 
pe directorul Clark și pe domnul Tully. După ce și-a folosit 
cuvintele și l-a rugat să se oprească, apoi a mers la persoana cu 
autoritate care a refuzat să o ajute. Ce ar fi trebuit să facă mai 
departe? Pentru că, a continuat ea, când nimeni nu s-a oferit să 
sugereze ceva, mi se pare că aţi preferat ca ea să ce, să 
accepte? Să-l lase să o atingă? Să lase un băiat să o împingă, să 
o apuce, să-i bage mâna în chiloţi pentru că lui i se părea 
amuzant, pentru că nimeni nu voia să-l oprească, pentru că așa 
voia el? Și să nu riposteze? Am înţeles eu bine? 

Clipea nebunește, nările îi erau umflate, slavă bunului 
Dumnezeu că nu erau camere s-o filmeze! Dar era Derek, care 
cu siguranţă avea să comenteze mai târziu. Numai că, de fapt, îl 
vedea privind-o, urmărindu-i fiecare cuvânt, cu ochii blânzi și 
calmi ai lui Derek. 

Directorul Clark. 


VP - 302 


— Încercăm doar să spunem că violenţa nu este niciodată 
răspunsul. 

— Păi, asta e bine de știut. Dar violența împotriva fetelor este 
ce, mai degrabă, o zonă gri? E în mare parte în regulă? E totul 
bine, câtă vreme ţinem la glumă? Mi se pare că vă înșelaţi în 
privinţa persoanei violente și a celei aflate în legitimă apărare. 
Abigail, ia-ţi lucrurile, te rog! s-a răstit ea, fără să-și mute 
privirea de la cei doi bărbaţi maturi care stăteau de o parte și de 
alta a camerei. 

Abigail s-a ridicat de pe scaun și și-a luat bosumflată 
ghiozdanul și cutia cu pachetul de prânz de sub scaun. 

Derek ținea ușa deschisă. 

— Să nu o mai atingi vreodată! 

Sloane arăta cu degetul la Steve. 

— M-ai auzit? 

Steve nu avea curaj să ridice ochii de la adidașii aceia 
înspăimântători. Probabil îi zvâcneau ochii. 

— Nu mai fac, a mormăit el. 


Afară, asfaltul din parcare era ca o tigaie de teflon încinsă la 
maximum. Sloane respira greoi, de parcă abia câștigase un meci 
de box. Mergea într-un cerc mic, cu mâinile în șold, lăsând vena 
care îi zvâcnea la gât să se calmeze. Scutura din mâini. 

— Ce tupeu au! exclamă ea din când în când, până când a 
reușit să stea liniștită cu grupul mic al familiei, cu inima încă 
arzând pentru ei. 

— Ești supărată pe mine? a întrebat Abigail, cu ghiozdanul ca 
o carapace de ţestoasă prea mare și încărcat pentru silueta ei 
micuță. 

Nu mai plângea, dar buza de jos părea nesigură. 

— Nu, a răspuns Derek. Nu e nimeni supărat pe tine. 

l-a ciufulit părul blond. 

— Dar am lovit pe cineva, le-a spus ea, de parcă trebuia să 
clarifice aspectul. 

A întors mâna și și-a examinat încheieturile degetelor, care 
aveau o nuanţă pronunţată de roz. 

— Cred că ai moștenit impulsul de la mama ta, a zis el. Și e 
unul bun. În cea mai mare parte. 

El a întins mâna și fata i-a dat ghiozdanul greu tatălui ei, care 
l-a urcat cu ușurință pe umăr. 


VP - 303 


Abigail a îndrăznit să zâmbească vinovată. 

— Nu cred că o să mai încerce, tată. 

Derek a râs. 

— Și eu aș zice că nu. 

Cu mai multă grijă decât o făcuse vreodată, Derek a luat-o de 
umeri pe Sloane și i-a sărutat tâmpla. 

Ea și-a ascuns nasul în scobitura gâtului lui. 

— Derek! 

Vorbea cu o voce stinsă. 

— Derek, mă tem că am vești foarte proaste. 


VP - 304 


TRANSCRIEREA DEPOZIȚIEI 
LUI KATHERINE BELL 


28 aprilie 


Participanți: 
Detectiv Malika Martin 
Detectiv Oscar Diaz 


NOTE 


Dra Bell: Doi dintre fraţii mei sunt polițiști. 

Det. Diaz: Grozav, atunci cunoașteţi procedura. 

Dra Bell: Nu chiar. Nu așa. 

Det. Diaz: Cel puţin o persoană ne-a spus că Ames Garrett a 
cerut să vorbească cu dumneavoastră înainte de 
moartea lui. 

Dra Bell: Pare corect. Nu-mi amintesc exact. 

Det. Diaz: N-aţi menţionat că aţi vorbit cu Ames Garrett cu 
câteva minute înainte să cadă din balconul de la 
etajul optsprezece? 

Dra Bell: E posibil să fi cerut să-mi vorbească, dar nu l-am 
văzut. 

Det. Martin: De ce nu? Credeam că dumneavoastră și Ames 
Garrett eraţi în relaţii bune. Asta se înțelege din 
declaraţiile pe care le-aţi dat în procesul de hărţuire 
sexuală împotriva lui Ames și Truviv, nu? 

Dra Bell: Da, eram în relaţii bune. 

Det. Martin: Atunci de ce nu v-aţi întâlnit cu el? 

Dra Bell: Nu l-am găsit. 

Det. Martin: Nu l-aţi găsit... Așadar, ca să ne lamurim, el v-a 
rugat să staţi de vorbă cu el, apoi aţi mers să vorbiţi 
cu el și nu era acolo. De ce ar face așa ceva? 

Dra Bell: Am așteptat puţin. După ce m-a rugat. 

Det. Martin: Trăgeaţi de timp? 

Dra Bell: Nu, nu trăgeam de timp. 

Det. Diaz: Pentru că eraţi în relaţii bune. 


VP - 305 


Dra Bell: Nu. Adică, da. Eram. Nu știu de ce nu ne-am întâlnit. 
În mod clar, nu era într-o stare bună atunci. 

Det. Martin: Unde voia Ames să vă întâlniți? 

Dra Bell: Nu sunt sigură. Nu cred că a spus clar. 

Det. Martin: Hm. Ar fi ciudat, nu-i așa? Vi s-a părut ciudat? 

Dra Bell: M-am gândit că a fost o scăpare. Se mai întâmplă. 

Det. Martin: Despre ce credeți că voia să vă vorbească? 

Dra Bell: Nu știu. 

Det. Martin: Domnișoară Bell, Grace Stanton a spus că aveți 
frică de înălțime. Așa este? 


VP - 306 


50. 


2 mai 


Eșecul era un lux pe care nu ni-l permiteam, legate la un loc 
cum eram, soarta noastră fiind zăvorâtă. Un eșec la casele de 
bilete din partea unei regizoare și nimeni nu mai voia filme cu 
„fete”, o scădere la bursă a companiei conduse de o femeie și 
femeile nu erau în stare să conducă, o acuzație falsă și toate 
eram mincinoase, absolut toate. Pentru că atunci când no; 
eșuam era din cauza cromozomilor, nu pentru că scăzuse piaţa 
sau campania publicitară era ineficientă sau era vorba doar 
despre ghinion. 

O mișcare greșită! cum era zicala. 

Ardie stătea întinsă pe canapea, o varietate de recipiente cu 
mâncare deschise, cu duhoarea eșecului în jurul ei în timp ce se 
uita la un episod din Community. „Cina cea de Taină”, cum îi 
spunea ea. Ultima seară în care își permitea să cheme UberEats, 
mai bine zis. Avocata din ea nu se putuse abţine să facă niște 
calcule. O, cât de mult își dorise să n-o facă! După ziua de 
mâine, avea să datoreze peste 1,6 milioane de dolari. Chiar și cu 
un plan de plată pe cinci ani, suma anuală ar fi fost egală cu 
mult peste salariul ei anual. Avea trei sute de mii economisiţi, 
care ar fi acoperit plata pe primul an. După aceea trebuia să 
vândă casa. Așa ar fi plătit al doilea an, dar lui Michael nu i-ar fi 
plăcut să stea într-un apartament când Tony și Braylee aveau o 
casă frumoasă cu o curte în spate, o poartă de fotbal și o 
piscină. Era doar o chestiune de timp până devenea o corvoadă. 
Da, Michael, trebuie să mergi s-o vezi pe mama ta, avea să 
spună Tony și să se simtă ca un om bun făcând asta. 

Trebuia să se întoarcă la o firmă de avocatură. Era clar. Ura 
viața din firmele de avocatură, necesitatea de a face cât mai 
mulţi bani, timpul petrecut cu clienţii. Era deja prea bătrână să 
mai spere să devină parteneră. Până în al treilea an, nu avea să 
mai poată plăti. Avea să rămână în urmă, să-i crească dobânda, 
gaura avea să se adâncească tot mai mult. A ignorat prăpastia 


VP - 307 


care se căsca și a luat încă o înghiţitură de Coca-cola, cu toate 
caloriile ei. 

Telefonul i-a vibrat pe masă, sub învelitoarea de aluminiu a 
hamburgerului. 

Una dintre cele mai grele schimbări survenite odată cu 
statutul de mamă singură era neliniștea provocată de soneria 
telefonului. Dacă Tony ar fi sunat pe neașteptate în timpul 
căsniciei lor, prima ei reacţie ar fi fost să se simtă mulțumită și 
puţin specială. Dar acum era diferit. Primul ei instinct era să 
răspundă la telefon cu „Ce s-a întâmplat?” indiferent cine suna. 
Dacă un lucru putea eșua, totul putea eșua. 

Dar o suna Rosalita. Ardie a privit telefonul care-i vibra în 
mână, probabil din întâmplare. Sau poate Rosalita o suna să 
vorbească despre acceptarea lui Salomon. Ardie nu credea că 
era în stare să asculte efuziuni sentimentale în seara asta. Dar 
apelul s-a încheiat și, câteva secunde mai târziu, a început iar. 

— Rosalita? 

A apăsat cu degetul pe butoanele spongioase din lateral ca să 
dea sonorul mai încet. 

— Ardie? Doamna Ardie? 

Rosalita vorbea de parcă alergase. 

— Am nevoie să mă ajutați să completez formularele pentru 
ajutorul financiar pentru Salomon. Vă rog. 

— Da, sigur. Pot să te ajut. 

Regreta că răspunsese la telefon. Nu avea chef. 

— Ne putem întâlni cândva săptămâna asta la Barnes & 
Noble. Atunci avea să aibă destul timp. 

— Nu, acum. 

Accentul Rosalitei suna mai pregnant la telefon. 

— Trebuie să veniți acum. Nu înțeleg ce s-a întâmplat. Eu - 
termenul limită - m-am zăpăcit. Credeam că am mai mult timp. 
Nu ştiu. 

Ardie și-a acoperit fața cu mâna. Deja își scosese sutienul și 
nici măcar nu mâncase desertul. Dacă n-ar fi fost disperarea din 
vocea Rosalitei, ar fi refuzat. Sau poate dacă nu era disperarea 
ei, acea disperare mai tăcută ce pătrundea în pernele de pe 
canapea. A rulat punga cu biscuiţii calzi și a îndesat-o în poșetă. 

— Vin la tine! a spus Ardie. Dă-mi adresa. 


VP - 308 


51. 


2 mai 


Sfânta Ardie, aşa îi spusese Tony. Fusese un compliment. 
Ardie a ajuns în complexul de apartamente unde trăia Rosalita și 
a oprit motorul. S-a scufundat în întuneric și, în aceeași clipă, un 
întrerupător din interiorul ei s-a trezit la viață. A apăsat pe vârful 
cheii cu degetele, o tactică de autoapărare despre care citise 
într-un e-mail în lanţ care trecuse prin zeci de adrese de e-mail 
pe care nu le recunoștea. Era genul acela de sfat neprobat pe 
care îl asculta pentru că i se părea oarecum util și 
disproporționat de încurajator. Se uita prin parbriz la distanţa 
dintre mașina ei și apartamentul Rosalitei. 

Nu ne puteam aminti o vreme înainte ca teama imediată și 
instinctivă pentru siguranţa noastră să se fi instalat, nevoia de a 
ne uita peste umăr când traversam o parcare goală, să 
verificăm sub mașini, să tresărim când un străin mergea 
aproape în spatele nostru, să ne speriem când ne oprea să ne 
întrebe cât era ceasul. Realizarea că teama ne era specifică 
numai nouă venea mai târziu, că, spre deosebire de băieţii cu 
care ne jucam pe stradă când eram mici, noi nu aveam să 
depășim niciodată poveștile cu morală, întotdeauna aveau să 
existe străini care să ne ofere bomboane. 

Ardie s-a uitat în ambele părți înainte să coboare din mașină 
și să urce pe scările de metal pe care Rosalita și Salomon le 
foloseau zilnic. 

Ardie a ciocănit și Rosalita a răspuns cu un teanc de 
documente și o foaie de instrucţiuni, cu tot cu o încruntare 
îngrijorată care o îmbătrânea. Ardie încă nu avea nici cea mai 
vagă idee ce vârstă avea Rosalita. 

O canapea deformată ocupa o treime din livingul cu gresie pe 
podea. Era prea apropiată de televizor, un televizor de mărimea 
celor pe care Ardie și Tony le-ar fi aruncat acum zece ani pentru 
că arătau „demodate”. Salomon îi făcea semn de pe canapea. 
Era târziu, dar el nu se îmbrăcase încă în pijamale și purta șapca 
preferată - o șapcă albastră de la Mavericks, cu borul lat, cu o 


VP - 309 


pălărie de cowboy agățată pe „M”-ul din logo. Era prea mare 
pentru capul lui și stătea cu bărbia ridicată ca să vadă la 
televizor. 

El a ridicat mâna și ea a bătut palma cu el. 

— Am avut trei greșeli la matematică, a spus el, dar zâmbea. 
Dar nu la fracții. 

— O bătaie cu palma e tot ce primesc? Nu te-am mai văzut de 
când am primit vestea. Ești sigur că nu mai ai și a/tceva să-mi 
spui? 

El și-a apăsat degetele pe obraji și s-a uitat în sus la ea. 

— Am intrat. 

— Sigur că ai intrat. 

Ardie simțea o tandrețe dureroasă că Salomon nu mai avea 
nevoie de acum de meditații. Era un copil drăguţ și tăcut, cu 
faţa rotundă și cu o dragoste pentru cărţile ilustrate precum 
Jurnalul unui puști și Insula roboților care era aproape 
nesăţioasă. Îl rugase să scrie o listă cu preferatele lui ca să o 
poată împărtăși lui Michael când va crește mai mare și Salomon 
luase sarcina atât de mult în serios încât venise cu două pagini 
de recomandări, scrise pe două coloane ordonate. Ea o păstra în 
noptieră. 

Rosalita scotea sunete de nerăbdare și Ardie a luat mâna de 
pe șapca băiatului. 

— Vedeţi? 

Rosalita a condus-o pe Ardie în bucătărie unde un candelabru 
din fier forjat atârna deasupra mesei, cu lalele de ceramică 
răspândind lumina becurilor din interior. Pe masă erau 
împrăștiate hârtii și plicuri rupte. 

— Nu înțeleg. 

Rosalita răsfoia hârtiile. 

— Nu înțeleg ce vor de la mine. Nu pot să plătesc. Ce altceva 
vor să știe? Salomon trebuie să meargă la școală. Nu pot să 
plătesc. 

Frustrarea se revărsa dinspre Rosalita în timp ce Ardie analiza 
sarcina de lucru. Își imagina că enervarea Rosalitei era 
aproximativ egală cu a ei când încercase să asambleze mobila 
de la Ikea. 

— OK! 

Ardie s-a uitat pe foaia cu instrucţiuni, care descria ce trebuia 
inclus în casetele numerotate. 


VP - 310 


— Putem rezolva. Nicio problemă. Putem rezolva. 

A întors formularul pe verso, rozându-și unghia, concentrată. 

— Avem nevoie de formularul tău de impozit pe venit, W-2, 
niște formulare de la Fisc și cele mai recente state de plată. Le 
avem? 

Mâinile Rosalitei tremurau în timp ce se uita prin hârtiile 
împrăștiate pe masă. 

Ardie s-a sprijinit cu palmele de tăblia mesei, aplecându-se. 

— Nicio grijă. Le găsim noi. 

Salomon începuse să arunce o minge și s-o prindă, o arunca 
și-o prindea, iar Ardie își dădea seama că și asta o călca pe 
Rosalita pe nervi. 

— Ne poţi face o ceașcă de ceai? De cafea? a sugerat Ardie. 

Rosalita a netezit firele creţe care i se adunau la tâmple. 

— Le fac pe amândouă. 

Liberă să se uite printre pagini, Ardie a început să caute 
formularele necesare. A făcut un spaţiu liber pentru cele de care 
chiar avea nevoie. 

Și-ar fi dorit să-i poată transmite Rosalitei că, oricâţi ani de 
educaţie aveau, toţi se simțeau ca niște idioţi când era vorba să 
completeze formulare emise de guvern. Dar nu avea cum să o 
spună fără să pară superioară, așa că Ardie s-a așezat 
confortabil pe scaunul de lemn care nu era deloc confortabil și a 
început să completeze informaţiile necesare în casetele mici 
oferite. 

— Cum se numește tatăl lui Salomon? a întrebat Ardie peste 
umăr. 

— Nu are tată. 

Ardie s-a răsucit pe scaun. 

— Este important să fim exacţi, a spus ea cât de blând putea, 
dată fiind imposibilitatea biologică a dreptului Rosalitei. 

Rosalita s-a uitat la fiul ei, care arunca mingea mai rar și 
încerca în mod vizibil să tragă cu urechea. 

— Du-te să te uiţi la film, Salomon! s-a răstit ea cu mâinile în 
șold. 

Ardie nu se speria ușor, dar, dacă ar fi fost copil, ar fi ascultat- 
o și ea. Salomon și-a ascultat mama cu o iuţeală pe care 
Michael, micul ei rege al distragerii atenţiei, încă nu o imita, 
mergând să se așeze pe canapea. Televizorul răsuna cu putere. 

Rosalita a pus ceainicul pe plita electrică. 


VP - 311 


— Tatăl lui Salomon e mort, a spus ea încet. 

— O, îmi pare foarte rău! Nu știam. 

Rosalita a dat ochii peste cap. 

— Salomon nu l-a cunoscut. Dar credeam... credeam că poate 
o să plătească pentru școală. Uneori ne ajuta dacă-l rugam. Pe 
ici, pe colo. Nu cu mult, dar... 

A ridicat din umeri. 

Ardie s-a întors la formulare. 

— Există o casetă pentru decedat, dar se pare că tot vor un 
nume. 

Ardie își aruncase pantofii sub masă. 

Sprâncenele Rosalitei s-au împreunat și ea frământa în mâini 
o cârpă. 

— Nu a fost trecut în certificatul de naștere. Nu i-a lăsat nimic 
lui Salomon. De ce să-i trec numele? 

Ardie a ridicat mâna, simțind blocajul din faţă. 

— OK, OK! Mi se pare corect. Lăsăm spaţiul liber și sperăm să 
fie bine. 

A continuat să deslușească din hârtii viaţa altcuiva, încercând 
să le pună în ordine. A scos statele de plată și le-a pus pe 
ultimele trei în ordine cronologică. A citit sumele enumerate în 
caseta micuță și albă din dreapta. Apoi le-a citit din nou. 

— Rosalita! 

A chemat-o fără să se întoarcă. 

— Cele mai recente cecuri sunt pentru mai puţin de jumătate 
din suma pe care o primeai înainte. Uite! 

A apăsat cu degetul sub număr. 

— Nu, e în regulă. 

Ardie a întors cecul pe toate părțile. 

— De ce ti-ar fi scăzut salariul atât de mult? 

A înclinat capul, nedumerită. 

— Ți-au redus orele? Atât câştigi de acum sau asta câștigai 
înainte? 

— Cred că atât câștig de acum înainte. E în regulă, a repetat 
Rosalita brusc, apoi s-a întors la ceainic, care începea să șuiere. 

— Nu. 

Ardie a mușcat din capătul pixului și s-a lăsat pe spătarul 
scaunului. 


VP - 312 


— Trebuie să fie o greșeală. E o discrepanţă prea mare. O să 
vorbesc eu pentru tine la Contabilitate sau la Resurse umane. E 
ridicol! 

— Nu. E în regulă. 

Rosalita și-a pus cârpa pe umăr și a scos o cană albă din 
dulapul de deasupra. 

— Doar atâta este. 

— Rosalita, dar e grav! Nu poţi trăi cu... 

Rosalita a împins cana goală înapoi pe blat. 

— Dumneata ești o persoană bogată. Nu știi din ce pot eu să 
trăiesc. Habar nu ai! Salomon, nu te mai juca în casă cu mingea! 
s-a răstit ea. 

— N-am vrut să... 

Ardie a scos mâinile de sub masă în semn că cedează, apoi s- 
a întors pe scaun să se uite la Rosalita. 

— N-am vrut să insinuez nimic. 

Ardie s-a lăsat din nou pe scaun. 

— Vom avea mai multe în comun decât crezi începând de 
mâine. Bogată? Nu chiar. 

A zâmbit șters. 

Rosalita a râs, puţin răutăcios, din câte i se părea lui Ardie, 
dar era în regulă, înțelegea de ce. Ardie avea o diplomă în 
Drept, avea bunuri. 

Ardie a scos biscuiţii, puţin fărâmițaţi în poșetă, și i-a întins 
să-i împartă cu Rosalita, care la început n-a vrut să ia. 

— Ştiai că am dat în judecată, hm, că am intentat un proces, 
a spus Ardie căutând cuvântul potrivit, demanda judicia’ 
împotriva firmei Truviv, a companiei? 

Rosalita a strâns din buze. 

— Știu ceva despre asta, da. Eu... văd unele lucruri. De ce? 

— Și împotriva lui Ames Garrett. Bărbatul acela care a murit. 
De pe clădire. Hărţuire sexuală. Nu se purta bine cu femeile din 
birou. Nu era corect și am decis că trebuia să facem ceva în 
privinţa asta. 

A coborât vocea și a îndoit braţul imitându-se pe ele însele. să 
facem ceva în privința asta! Făcuseră ceva, nu glumă! 

— După cum poţi ghici, n-a fost o idee minunată. 

Oare credea asta? În retrospectivă, fusese o idee groaznică. 
Dar în momentul acela, având aceleași informaţii, crezuse că 


11 „Proces” - în Ib. span. în orig. (n.tr.). 
VP - 313 


încercau să facă ceea ce trebuie. Fără Lista bărbaţilor RĂI, fără 
moartea lui Ames, fără unul din cele două lucruri, poate s-ar fi 
petrecut totul altfel. 

Rosalita s-a apropiat de masă, a tras un scaun șia ales un 
biscuit. O firimitură i-a căzut în poală. 

— L-am văzut la el în birou cu aia... cu părul scurt. 

Rosalita a imitat-o. 

— Cu Katherine. 

Ardie a încetat să mai respire și a clătinat din cap. Să afle așa 
ceva acum, un martor. O făcea să se simtă mai mult sau mai 
puţin nebună? 

— Katherine și-a schimbat discursul. 

A ridicat sprâncenele și a mușcat din biscuit. 

— A spus că nu s-a întâmplat niciodată ceva între ea și Ames. 
O să pierdem. Compania ne ia tot. După ziua de mâine, nicinuo 
să mai lucrez la Truviv. 

A zâmbit, abia acum dându-și seama de asta pe deplin. 

— Dar ai numărul meu de telefon. O să mă poţi contacta. 

— Nu. 

Rosalita a încreţit fruntea. Clătina din cap. 

— Nu, nu e corect. Cum... cum pot să vă facă așa ceva... 
vouă? Făcea gesturi ample, animate. 

— Salomon! s-a răstit ea. 

Amândouă s-au uitat la Salomon, care arunca mingea în 
tavan. A mai aruncat o dată și mingea i-a scăpat, alunecându-i 
printre degete. S-a aruncat după ea și șapca prea mare i-a căzut 
de pe cap. 


VP - 314 


52. 


2 mai 


În tot acest timp. Doar la asta s-a gândit Ardie în următoarele 
minute, în urechi răsunându-i încă sunetul portierei trântite în 
întuneric. 

Ardie ţinea scaunul din mașină încălzit, pentru că îi calma 
partea de jos a spatelui, dar în seara asta căldura îi lăsa un strat 
subţire de sudoare, materialul tricoului cu Pink Floyd lipindu-se 
de ea în timp ce conducea. Era zece și jumătate și se gândea 
dacă să o sune pe Sloane, pe Grace sau pe amândouă. 

Opt ani. 

Deci fusese după Sloane. Detaliile nu prea mai contau. O 
dată, de două ori, de trei ori, de mai multe ori decât avea 
importanţă? Toate erau niște spiţe la roată. 

Ardie a coborât geamul și a apăsat cartela pe tastatură, astfel 
că braţul de metal s-a ridicat. Mașina Lexus neagră s-a înclinat 
pe axă, urcând în garajul Truviv și a alunecat între două dungi 
galbene de la etajul doi. A apăsat butonul „încuie” și claxonul a 
sunat de două ori, reverberând printre stâlpii de beton. Odată 
urcată în liftul garajului, nu s-a mai auzit sunetul și a simţit 
groaza de a fi trasă pe marginile unor pereţi de ciment într-un 
sicriu atașat la un scripete fabricat. A făcut din mână paznicului 
de serviciu, a traversat holul și a urcat cu liftul. 

Aparatul industrial de aer condiţionat zumzăia prin holurile 
goale. După colţ, o femeie tânără, albă, cu părul castaniu și rar 
a scos capul de după căruciorul de curățenie și s-a relaxat când 
a văzut că intrusul era Ardie. 

Ca un copil pe marginea piscinei, Ardie s-a străduit să nu 
alerge. Senzaţia de nerăbdare o îndemna să meargă mai 
repede. Ocazia să se răzbune - poate un cuvânt dur, dar acela îi 
era la îndemână. 

Când era la facultatea de Drept, Ardie voia să investigheze 
infracţiuni funcţionărești și să realizeze expertize legale pe 
impozite, pentru că părea ceva extraordinar, cum puţine meserii 
erau. Dar la o lună după interviurile realizate în campus, i se 


VP - 315 


oferise o slujbă la o firmă de avocatură care îi plătea aproape 
două sute de mii de dolari pe an. La douăzeci și cinci de ani, s-a 
gândit că putea să practice Dreptul penal după ce-și plătea 
împrumuturile studențești. Și acesta, a aflat ea, a fost probabil 
modul în care au pierit cele mai multe visuri de carieră. 

Ardie a folosit cartela să acceseze camera în care erau 
păstrate dosarele personalului. Ideea că putea să scotocească 
într-un volum enorm de informaţii aflate în camera asta și să nu 
găsească nimic o copleșea în timp ce aprindea lumina și încuia 
ușa în urma ei. 

Sertarele cu dosare bej străjuiau ambele laturi ale camerei 
lungi și înguste. Razele de lumină fluorescentă făceau aerul 
antiseptic. Aici, n-ar fi știut niciodată ce oră era. Telefonul ei 
mobil nu avea semnal. 

Dosarele angajaţilor erau aranjate după departament. 
Personalul de curățenie avea un loc în spate, pe dreapta. In 
ordine alfabetică. Aranjate frumos, ca să se găsească ușor. Era o 
bună gospodărire. La urma urmei, erau o companie publică. 

Era exact genul acela de analiză meticuloasă care făcea din 
Ardie o avocată a naibii de bună. (Oglindă, oglinjoară, cine are 
cea mai plictisitoare superputere din țară?) Dar era una utilă și, 
la o oră de când începuse să caute, avea degetele uscate de la 
scotocit printre state de plată și formulare W-2. Spatele i-a 
alunecat pe dulapul de aluminiu în timp ce se lăsa pe podea, cu 
confirmarea tipărită și semnată pe care știa deja că o ţine în 
mână. Ardie înțelegea acum de ce nu le sunase pe Sloane sau 
Grace. Nu era povestea ei de spus. 

Dar Ardie avea o poveste, iara ei era cam așa: 


Un pianist cânta piese de pe coloanele sonore ale filmelor 
într-un colț din barul hotelului. În urmă cu câteva minute, ea 
pusese o bancnotă de cinci dolari în borcan și-l rugase să cânte 
tema din Jurassic Park. 


— Încă un rând? o întrebase Ames, întinzând cardul de credit 
emis de companie către barman. 

Beau șampanie scumpă. Încheiaseră un contract mare. A 
doua zi, avea să aibă o durere de cap care să o coste mai mult 
decât poșeta. 

— Mă întorc imediat. Trebuie să-l sun pe Dan, a spus ea. Mai 
comandă-mi unul. 


VP - 316 


S-a scuzat și a mers în hol, unde o boltă de iederă creștea pe 
deasupra. L-a sunat pe iubitul ei. 

— Pari beată, a spus el. 

— Asta pentru că așa sunt. 

Avea capul plăcut de greoi, iar vârful nasului și obrajii 
începuseră să amorțească. 

— Vești bune: mi-am luat viata înapoi. 

In clipa în care semnaseră contractul, simţise cum corpul ei se 
ușurase instantaneu, de parcă abia terminase un post cu sucuri 
în loc de mâncare thailandeză cât pentru două luni dintr-un 
recipient de plastic în sala de conferințe. 

— O să cred când văd cu ochii mei. 

Dan râdea. Era un analist tânăr, dar serios la Deloitte și Ardie 
se întrebase recent în ce moment avea să-și dea seama dacă el 
era Alesul. 

— E adevărat, a insistat ea în modul acela irascibil al unui om 
care băuse prea mult ca să mai fie convingător. Sunt o femeie 
nouă. 

— Felicitări! a spus el. Distrează-te! Te văd mâine sau cine-o 
fi femeia asta nouă cu care mă întâlnesc. 

Ea s-a întors la bar şi a ridicat paharul de șampanie, în care 
bulele de aer încă se ridicau învârtindu-se spre suprafață. 

— Bea! a spus el. Pe urmă te conduc în cameră. 


VP - 317 


53. 


3 mai 


Văzuserăm de mult problema din miezul întregii povești: să fii 
femeie la serviciu era un handicap pentru care încercam să 
compensăm ștergându-ne feminitatea în modurile potrivite. Ne 
prefăceam că suntem de acord că interesul pentru machiaj, 
romane de dragoste și reality show-ul Rea/ Housewives era mai 
nechibzuit decât obsesia pentru sporturi, bere artizanală și 
jocuri video. Intram în liga de Fantasy Football. Ne controlam să 
eliminăm din propoziţii ticurile verbale și ștergeam cuvinte 
precum „știi” ca să părem mai „profesioniste”, când ceea ce 
încercam, de fapt, era să părem mai masculine. Pentru că 
hărţuirea sexuală era ceva ce se întâmpla femeilor, vă vine să 
credeţi sau nu, nu voiam să recunoaștem că eram hărțuite. Ar fi 
însemnat să recunoaștem că eram femei într-un sens care 
conta. Așa că insistența noastră de a vorbi în sfârșit ar fi trebuit 
să fie un indiciu pentru ceea ce urma. Noi urma să începem să 
contăm. 

De asemenea, faptul că Sloane nu era toată terminată ar fi 
trebuit să fie un indiciu. Era, în cel mai mic caz, un afurisit de 
miracol. Aștepta să remarce cineva din camera asta: S/oane, 
ești atât de stoică! Cum reusesti? A, și, apropo, îmi dai numărul 
coaforului tău? 

In schimb, toţi ceilalți, în afară de ea și Grace, arătau de parcă 
erau deranjaţi la stomac. Se gândea să le ofere Pepto-Bismol 
doar ca să fie glumeață, dar, ei bine, poate nu trebuia să o facă. 

Ocupau sala de ședințe de la etajul nouăsprezece, Cel 
Important, așa cum îl considera Sloane, pentru că aici își făcea 
prezentările de responsabilitate legală pentru Desmond și 
consiliu. Ea însăși devenise un risc legal, din câte își dădea 
seama. Ea ar fi făcut prezentările. Ce ciudată era viaţa! 

Scaune de birou din piele pufoasă încercuiau ovalul din 
mahon lucios în jurul căruia stăteau Cosette, cei doi lachei (pe 
care Sloane îi botezase Peggy și Brad fără să le fi aflat numele 
adevărate, de fapt), un membru neclintit, cu ochelari, al 


VP - 318 


comitetului de revizuire independentă, Al Runkin, Helen Yeh și 
Grace. Din colț, un smochin ce stârnea invidie întindea frunze 
impresionant de mari dinspre tulpină și probabil se vindea cu 
cinci sute de dolari, un lucru pe care Sloane îl învățase pe calea 
grea când omorâse două asemenea plante în propria sufragerie. 

Cosette se dădea în spectacol uitându-se la Rolexul ei, de 
parcă așa verifica oricine ce oră era. Sloane se gândea că 
Rolexul era, probabil, ca atunci când cumperi o barcă. Odată ce- 
| cumpărai, trebuia să înregistrezi un număr de ocazii în care să 
îl foloseşti ca să justifici preţul. 

— Ai auzit ceva de Ardie? a întrebat ea, de parcă așteptau un 
prieten care să se alăture grupului. 

Un cocteil mimosa ar fi grozav. 

— Sunt sigură că vine în scurt timp. 

Sloane a bătut cu degetele în masă în timp ce liniștea care 
ameninţa impulsurile către discuţii ale lui Sloane se prelungea. 

Ca să aibă de lucru, Sloane se gândea la Cosette. La lucruri 
mici, de exemplu dacă era genul care nu avea niciodată vase 
murdare în chiuvetă. (Probabil.) Apartamentul ei din New York 
probabil că era aranjat în stil feng-shui, o ediţie din Magia 
curățeniei care schimbă viața de Marie Kondo, pe jumătate 
citită, pe noptiera impecabilă, de parcă motivul pentru care casa 
ei se afla în ordinea aceea imaculată, atentă la detalii, se datora 
faptului că era iluminată și nu, să zicem, pentru taxa de 
douăzeci și cinci de mii de ore pe an. 

Cosette a bătut de complezenţă în ecranul ceasului mărginit 
de diamante. 

— Poate ar trebui să mergem înainte și să începem cu părțile 
administrative ale întâlnirii de azi. 

A împins spre ele trei seturi de documente. Unul pentru 
Sloane, unul pentru Grace și unul pentru Ardie. 

— Am alcătuit documentele pentru înţelegere. Am folosit 
etichete galbene unde trebuie să semnaţi. Am vrut să fie cât 
mai nedureros posibil. 

A strâns din buze când s-a întins peste masă. 

— Ce frumos din partea ta! a zis Grace pe un ton ușor glacial. 

Cosette, draga de ea, s-a strâmbat dând apreciativ din cap, 
părând că îl lua ca pe un afurisit de compliment adevărat. 

Sloane citise undeva că ar fi imposibil să omori pe cineva cu o 
mie de tăieturi în coala de hârtie, în ciuda zicalei „Ucis de o mie 


VP - 319 


de tăieturi de hârtie”, însă un milion ar fi putut să o facă. 
Probabil nu trebuia să se gândească la așa ceva după tot ce se 
întâmplase. 

— Chestia e, Cosette, a început Sloane, că te-ai fi putut oferi 
doar să ne lași să renunţăm la proces. La asta poate ne-am fi 
gândit. 

— Sloane, mi-ar plăcea. 

Cosette a deschis pixul cu un clic. 

— Dat fiind trecutul nostru. Dar consiliul era foarte hotărât, iar 
eu am fost de acord, sincer, că trebuia fixat un precedent. Ca să 
descurajăm procesele frivole. 

— Da. Precedentul. 

Grace s-a încruntat spre Sloane, ridicând din umeri. 

— Are logică. 

In altă cameră, Grace și Cosette ar fi trecut drept surori. 

Sloane se întreba cât de sigur de tine - uram expresia asta - 
trebuia să fii ca să te întrebi de ce două femei care se pregăteau 
să se bată pe o sumă de bani care-ţi întorcea stomacul, cu tot 
cu opţiunile la bursă și slujbele lor, nu aveau nicio geană 
nelalocul ei. 

Și atunci Ardie a intrat pe ușă. A rămas cu spatele la ea. 

— Scuzaţi-ne că am întârziat! 

Cosette a ridicat privirea și a întors capul mirată când Rosalita 
și fiul ei, Salomon, au intrat înaintea lui Ardie. 

— Bună ziua, domnișoară Sharpe! 

Rosalita s-a oprit în faţa mesei de conferinţe. 

— Mă numesc Rosalita Guillen. Fiul meu, Salomon, va aștepta 
pe hol cât stăm de vorbă. Salomon, haide, haide, fii manierat, te 
rog! Scoate-ți șapca atunci când intri! 

Băiatul și-a scos șapca. 

— Mă bucur să vă cunosc, a murmurat el uitându-se în podea, 
cu urechile înroșite în timp ce toţi din încăpere se întorceau spre 
el. 

Era ca și cum explodase o bombă atomică invizibilă - tăcută, 
amenințătoare, înălțată - umflându-se și transformând fețele 
tuturor din raza de acţiune. Șuviţa argintie sclipea ca un fulger 
în părul negru al băiatului. 

Deși se așteptase la explozie, lui Sloane i s-a tăiat respiraţia. 


VP - 320 


— Cosette, a început Sloane în timp ce Ardie îl ajuta pe 
Salomon să iasă din sală, adevărul este că n-am fi descoperit 
niciodată povestea prietenei noastre dacă nu erai tu. 

Buzele lui Cosette s-au întredeschis, lăsând să se vadă dinţii 
albi ca de rechin. 

Sloane era surprinsă să descopere că nu avea acel sentiment 
de triumf la care se așteptase. In mare parte, simţea tot mai 
acut în oase o melancolie obosită. Era ca și cum ai declara că 
războiul tău preferat era Primul Război Mondial când ceea ce 
voiai să spui era că acesta era războiul pe care îl considerai cel 
mai fascinant. Nimeni nu avea, cu adevărat, un război preferat. 
Așadar da, așa era cu Rosalita. Era incapacitatea de a se opri 
din holbat la femeia pe care o privise de atâtea ori. (Deși Sloane 
chiar se purtase frumos cu ea la petrecerea aniversară a lui 
Michael. Toţi trebuiau să recunoască măcar atâta lucru.) 

Și, bineînţeles, asta i se întâmplase Rosalitei chiar în cabinetul 
lui Ames, cu biroul masiv și scaunul de piele bleumarin. Dacă se 
gândea prea mult la asta, jura că îi venea să-l omoare pe Ames. 
Dar, în fine. 

Rosalita a împins un dosar subţire cu documente spre 
Cosette, a cărei gură se transformase într-un vârf de ac. 

— Am venit azi, pentru că Ames Garrett m-a violat în această 
clădire de birouri în urmă cu opt ani. Mi-a spus că știe că asta 
vreau, dar nu voiam. N-am vrut niciodată. 

Sloane își imagina cum trebuia să fie pentru Rosalita să 
vorbească în această încăpere, să se adreseze acestor oameni - 
unui membru al consiliului director, avocaţilor din New York, 
unui angajat de la Resurse umane - și nu doar să li se adreseze, 
ci să spună aceste cuvinte în această ordine. Ames Garrett o 
violase. 

Dar Rosalita nu dădea semne că ar fi tulburată. Părea absolut 
stăpână pe ea. Femeia avea curaj. Pe de altă parte, Rosalita îi 
mai spusese asta și lui Desmond Bankole, directorul executiv al 
unei companii din topul Fortune 500, cu mulţi ani în urmă. 
Căpătase experienţă. Spre deosebire de restul. 

— Ames Garrett este tatăl lui Salomon, a explicat Rosalita. 

Ardie s-a aplecat spre ele. 

— Cunoști sindromul Waardenburg? E un sindrom ereditar. 
Relativ inofensiv, deși poate să provoace o decolorare a părului 


VP - 321 


din frunte și o deficiență de auz. Ames, după cum sunt sigur că 
majoritatea dintre voi știu, avea sindromul Waardenburg. 

— Deci domnișoara Guillen ar fi putut avea o relaţie 
consensuală cu domnul Garrett. 

Cosette a aruncat o privire prin cameră ca să arate cât de 
evident era acest aspect. Dar, dacă acum călca prin apă, nimeni 
nu i-a aruncat un colac de salvare. 

— O relaţie consensuală pentru care Truviv i-a plătit de două 
ori mai mult decât venitul ei anterior? a întrebat Grace. O relaţie 
consensuală care l-a făcut pe Desmond Bankole să semneze ca 
un singur membru al personalului de curăţenie să primească o 
creștere salarială nemaiauzită în urma violului? Nu cred că 
directorii executivi se ocupă de obicei cu revizuirea salariului 
personalului de curăţenie, nu? 

Sloane se întristase când aflase acest lucru despre Desmond. 
Avusese așteptări mai mari de la el. 

— Ca să nu mai spunem, a insistat Ardie, că, dacă revedeţi 
istoricul companiei în perioada în care a avut loc creșterea 
salarială și perioada în care Salomon, a continuat ea coborând 
vocea, ar fi fost conceput, Truviv era cât pe ce să încheie 
achiziția companiei Run Dynamics, un proces pe care Ames 
Garrett însuși îl conducea la acel moment și care, după cum era 
prevăzut, a fost incredibil de profitabil pentru Truviv. 

Rosalita și-a împletit degetele și și-a tras scaunul mai 
aproape. 

— Îmi iubesc fiul foarte, foarte mult. 

Se uita la fiecare chip în parte. 

— De aceea nu spus nimic până acum. Până la Ardie. 

Au schimbat o privire între ele. 

— Până când am vorbit cu Ardie și am decis - eu am decis - 
că vreau să vin și să spun partea mea de poveste. Le-am lăsat 
pe ele să vorbească din cauza la engleza mea. Dar sunt aici 
pentru că știu ce contează. Și știu că e corect. Și ceea ce faceţi 
dumneavoastră, domnișoară Sharpe, nu e corect. 

Sloane a simţit brusc că i se inflamează gâtul. Dacă Ames 
încercase să o pună la punct pe Rosalita, nu reușise. 

Cosette arăta de parcă în ea se dădea o luptă, încercând să 
hotărască dacă trebuia să spună ceea ce voia să spună acum. 

— Pentru că vrei să fii plătită, a răspuns cu dispreţ. 

Chiar și Al Runkin a tresărit. 


VP - 322 


— Da, ar fi frumos să fiu plătită. Dar ele spun adevărul. Nu le 
pot lăsa să-și piardă slujbele și banii și totul pentru că spun un 
adevăr care e și al meu. 

Rosalita și-a dus pumnul la inimă. La naiba, ochii lui Sloane 
erau umezi! 

Sloane a împins micul teanc de hârtii înapoi pe masă. 

— Așadar, cu toate că apreciem timpul în plus pe care l-ai 
petrecut evidențiind locurile unde trebuia să semnăm, nu vom 
semna nimic. Presa a fost deja contactată. În cazul în care te 
bătea gândul să... nu știu... treci din nou la atac. 

Femeia pe care Sloane o botezase Peggy a ales acel moment 
să vorbească. 

— Aveţi acorduri de confidenţialitate cu compania. 

S-a uitat pieziș la Cosette pentru aprobare. 

— Nu aveţi voie să spuneţi nimic! Aţi încălca legea! 

— Așa este, a adăugat Cosette în grabă. Aveţi acorduri. 

Rosalita a ridicat mâna de pe masă. 

— Eu nu am! 

Rosalita îl sunase pe Cliff Colgate la prima oră a dimineţii. Era 
rândul lor să preia controlul poveștii și asta - adică Rosalita - 
avea să o schimbe. În plus, se gândea Sloane, ar fi o informaţie 
destul de bună și pentru Cliff. (Cu plăcere.) Promisese să scrie 
articolul cu bun-gust și discreţie și, ca rezultat, ele trebuiau să 
aibă încredere în el că era, într-adevăr, după cum pretindea, 
unul dintre băieţii buni. 

— Da, ei bine, vă lăsăm să lucraţi, a zis Grace. 

Sloane a clătinat solemn din cap. 

— Pare un adevărat coșmar pentru Departamentul PR. 

Nu exista o lume în care Cosette să nu fi fost încordată până 
la dosul ei lucrat. 

— Desigur, vom sfătui compania cum să abordeze acest 
subiect în public în cel mai bun mod. Sunt pe mâini bune. 

Sloane a făcut o pauză. 

— Mă refeream la firma ta... și la tine. Femeile din domeniul 
juridic trebuie să fie unite, a spus ea. Mersi pentru sfat! 


VP - 323 


54. 


Două linii roz. Rosalita stătuse pe toaletă, cu pantalonii în 
jurul gleznelor în timp ce se uita cum a doua linie se închidea 
treptat până a devenit clar că testul hotărâse: era gravidă. 

Mai avusese o dată o sperietură când îl sunase pe iubitul ei și- 
i spusese că îi întârziase ciclul. Credea că știe, în adâncul 
sufletului, că nu era cu adevărat gravidă chiar înainte să ridice 
testul la lumină, mijind ochii ca să vadă cea mai vagă urmă de 
linie formându-se pe spaţiul cenușiu imprimat pe fâșia albă. 
Voise să vadă reacţia iubitului ei și, timp de vreo două zile, totul 
fusese foarte matur și romantic, jucându-se cu ideea de a avea 
o familie cu el. 

Acum nu mai era nevoie să mijească ochii. 

Pusese testul într-o pungă de plastic și o închisese bine, 
picăturile de urină încă agățându-se de laturile transparente. 
Rosalita era catolică, dar acesta nu era singurul motiv pentru 
care nu voia să facă avort. În decursul următoarelor nouă luni, 
tatăl copilului avea să fie bântuit de imaginea burţii ei tot mai 
mari, a corpului ei gras și umflat, crescând și forțându-se să iasă 
în lume. Fără o vorbă din partea ei, el avea să-și amintească 
exact ce făcuse. 


Înainte de noaptea aceea, el fusese bărbatul cu cravate de 
mătase, cu șuvița albă și stranie din părul lui, ca a unui sconcs, 
cu tatuajul albastru șters, ascuns parţial de părul gros și 
masculin de pe braț și parțial de cămașa suflecată, cu pachetele 
goale de ţigări în coșul de gunoi. Inainte de noaptea aceea, nu-i 
plăcuse că era invizibilă, ura felul în care bărbaţii se uitau prin 
ea, ca și cum era o mașinărie, nu un om care ștergea jaluzelele 
de praf și golea coșurile de gunoi. După noaptea aceea, nu avea 
să se mai simtă niciodată suficient de invizibilă. Avea să 
tânjească după șansa de a trece nevăzută. Dar mereu se simţise 
dezbrăcată. 

El lucra târziu, noapte de noapte, atât de înlănţuite încât i se 
părea că ea și bărbatul munceau după același program. El 


VP - 324 


trăgea câte un pui de somn pe canapeaua din birou, ceea ce o 
impresionase în taină pe Rosalita. O canapea în birou! 

Cuvântul „achiziţie” era aruncat de colo până colo și o dată i 
se păruse că auzise „miliard” cu „M” mare, neștiind cum mai 
putea cineva să doarmă, chiar și pe canapeaua din birou, dacă 
se ocupa cu ceva care costa peste un miliard de dolari. 

La început, îi plăcuse tovărășia, chiar dacă nu vorbeau 
niciodată, de fapt. Orele se prelungeau și numărul avocaţilor de 
la etaj care alergau încolo și încoace de la imprimantă și își 
îndesau sushi în gură pe deasupra tastaturii scădea, până când 
în fiecare seară el reușea să rămână ultimul. A continuat așa 
timp de zece zile, poate și mai mult. Odată, a remarcat prezența 
ei și a ridicat capul să întrebe „Cum merge?” cu o voce aspră 
care nu invita la mai mult de un răspuns bolborosit. Cu altă 
ocazie, îl urmărise stând în fața unei ferestre, uitându-se la hăul 
fără fund al nopţii, unde clădirile își înfigeau dinţii ascuţiţi în 
cerul bleumarin. Stătea acolo, pur și simplu. Și privea. 

În noaptea în care s-a întâmplat, vocea lui răsuna pe 
coridoarele goale. Dacă fusese o creștere, Rosalita nu a auzit-o. 
Pentru ea, suna ca un casetofon pornit, cu volumul prea tare, 
reușind să zdrobească nervii și să-l facă pe ascultător să dea 
fuga și să întoarcă butonul de volum. Rosalita stătea cu capul în 
jos și muncea în șirul de birouri, în timp ce partenera ei de 
curățenie era undeva în cealaltă parte a etajului. 

Faptul că trăgea cu urechea era imposibil de negat, dar asta 
era, în primul rând, o funcţie a urechilor. Nu putea să nu audă 
sunetul făcut de doi bărbaţi care se ceartă așa cum nu putea să 
nu audă câinii lătrând noaptea. In orice caz, înţelegea puţin din 
ce se spunea între bărbatul acela și celălalt, care, din câte 
înţelegea ea, era șeful primului bărbat - bărbatul ei (așa cum 
începuse să-l perceapă). li părea rău pentru bărbatul care 
muncea atâtea ore doar ca să ţipe șeful la el. Poate asta a fost 
problema - impulsul ei de a-l compătimi. Pentru că avea să se 
întrebe mereu ce văzuse el pe fața ei în noaptea aceea și bănuia 
că era milă. Ceea ce în ochii ei era doar simpatie inofensivă, în 
ai lui se transformase deja în ceva rău. Presupunea că asta se 
întâmplase fiindcă era deja răutate în el, înotând în sângele lui 
precum celulele canceroase care așteaptă să se agațe de ceva. 
Avea o suferinţă ascunsă. Unde ar fi dispărut dacă nu ar fi 
văzut-o urmărindu-l? Dacă n-ar fi simţit deja umilinţa clocotind 


VP - 325 


în el și n-ar fi acţionat mânat de impulsul de a transforma 
umilinţa lui în umilința ei. 

Dacă un copac cade în pădure și nu e nimeni acolo să audă... 

Sau 

Asta e întrebarea de un milion de dolari! 

Auzise acele expresii la televizor. 

Șeful plecase de vreun sfert de oră când Rosalita a intrat în 
birou cu capul plecat. Avea să plece din birou după 
cincisprezece minute, după ce învățase diferenţa dintre a fi 
invizibilă și a se simţi invizibilă. Avea să aibă o zgărietură albă 
care i se umfla pe antebraţ și se transforma în roșu. Aveau să 
treacă încă nouă luni până ce zgârietura se transforma în 
cicatrice, după ce-și găsise loc în bucata de piele moale dintre 
șoldurile ei. 

Între cele două momente, a ţinut minte, în sfârșit, numele de 
pe plăcuţa argintie din fața biroului său. A sunat un avocat 
gratuit despre care aflase la o linie fierbinte, pentru că Rosalita 
nu era femeia care crezuse el că era. S-a întâlnit cu directorul 
executiv al companiei. | s-a spus că bărbatul - bărbatul ei - se 
ocupa cu o strategie de achiziţie importantă pentru companie, 
că avea să fie cuvântul ei împotriva lui, că acţionarii vor lupta 
din toate puterile. Avea să i se dea de ales, adică mai mult 
decât i se oferise înainte. 

Locul nepotrivit la momentul nepotrivit! 

Incă o expresie. 

Opt ani mai târziu, avea să-și dorească banii bărbatului mai 
mult decât își dorea să-l vadă mort. lar el avea să moară oricum. 
Avea să apară la ușa soţiei lui, ceva ce nu mai făcuse niciodată, 
oricât de des s-ar fi simţit tentată s-o facă. Avea să i se închidă 
ușa în nas, spunându-i-se să plece și să tacă. lar ea a făcut unul 
din cele două lucruri. 


VP - 326 


55. 


3 mai 


Bună, Katherine! 

Ardie stătea lângă ușă, cu mâinile îndesate în buzunarele 
încăpătoare. 

Katherine o privea fix din spatele biroului improvizat de la 
etajul douăzeci. Un birou privat de la etajul superior. Urcăm tot 
mai sus, şi-a zis Ardie, privind în jur la cei doi pereţi și la 
fereastra cu jaluzelele trase din spatele ei. 

— Bună! 

Ardie încerca să-și imagineze că o întâlnea pe Katherine în alt 
context. Poate, la un interviu. Ce-ar fi crezut atunci despre ea? 
Ar fi angajat-o? | se părea imposibil să decidă. Se întâmplaseră 
prea multe între timp. 

— Voiam doar să-ți spun că n-am acceptat oferta de a cădea 
la înţelegere. 

Fără vreo inflexiune vocală. Doar faptele. Ca o sursă de știri 
lipsită de prejudecăţi, dacă mai exista așa ceva. 

Vârful limbii lui Katherine aluneca pe buza de sus. 

— i se pare înţ... 

— A apărut o schimbare neprevăzută în caz, i-a tăiat Ardie 
vorba. Cred că pot spune cu siguranță că vom primi chiar noi o 
ofertă de înțelegere în scurt timp, poate chiar azi, și va fi 
substanțială. 

Katherine o privea clipind. Trei pete roșii începuseră să se 
întindă pe gâtul ei lung, în poziţie perfectă. Nu era lucru ușor să 
fii de partea învinsă într-o luptă morală, mai ales când tu 
aleseseși partea pragmatică, mâna câștigătoare, când 
vânduseși o parte din tine pentru un pariu mai sigur. Gura lui 
Katherine a luat forma literei „O” de mirare. 

— De ce, Katherine? De ce ai minţit? a întrebat Ardie într-un 
târziu. 

Katherine a inspirat brusc. 

— Eu... credeam că e evident. Aveam nevoie să mă distanţez. 

Ardie și-a încrucișat brațele. 


VP - 327 


— De ce? De noi? 

— Nu. 

Katherine își masa tâmplele. 

— Nu doar de voi. De tot. De... ce s-a întâmplat. 

A întins braţele larg ca o demonstraţie. Ardie aștepta. 

— Nu mă aştept să înţelegi, a continuat ea. La Frost Klein nu 
am avut grijă de mine însămi și uite ce s-a întâmplat. lar aici era 
și mai mult la mijloc. Am făcut ce trebuia să fac. Nu doar pentru 
mine. Era mai bine - este mai bine - ca eu să fiu în relaţii bune 
cu Ames. 

Ardie rămânea calmă. Cealaltă superputere a ei. 

— La Frost Klein nimeni nu avea grijă de tine. Și tu nu „ai avut 
doar grijă” de tine. Ai încercat să ne distrugi, Katherine. 

— Nu. 

Privea în jos, clătinând din cap. 

— Nu a fost ceva personal. 

Se presupune că nimeni nu e personajul negativ în propria 
poveste, iar Katherine, așa cum Ardie știa acum, putea inventa 
povești. Ceea ce nu știa era dacă nu avea coloană vertebrală 
sau era calculată, o mincinoasă sau dacă era posibil să fie toate 
aceste lucruri în împrejurările potrivite. 

— N-am cerut niciodată așa ceva. Nu v-am rugat eu să vă daţi 
șeful în judecată pentru mine, da? De fapt, chiar am spus-o clar. 

Katherine își freca ceafa mult prea agresiv. 

— OK! a răspuns Ardie. 

Katherine o privea printre gene. 

— Nu e, nu e ca și cum m-am dus acolo plănuind să spun... 
plănuind să spun ce am spus. 

Ardie nu a făcut niciun gest. 

— Am intrat acolo și, înainte să apuc să spun o vorbă, Cosette 
mi-a zis că ar trebui să știu că vă vor da în judecată. 

Acum șoptea. 

— Că detectivii îi cercetau cu atenţie pe cei despre care știau 
că se află în conflict cu Ames. Sperau - a râs puţin - sperau să 
fiu sinceră, pentru că vedeau un viitor foarte luminos și 
promiţător pentru mine aici și știau că am mai avut probleme 
înainte. 

— Și a fost de ajuns să ne arunci la câini. 

— Aveau de gând să mă crucifice. Din nou. Numele meu avea 
să fie mânjit în presă. Era posibil să nu mai lucrez niciodată ca 


VP - 328 


avocat. Ani buni de-acum în colo oricine îmi căuta numele nu ar 
fi văzut cum m-am spetit muncind. Nu ar fi văzut că am fost 
editor la Law Review sau cât de departe am ajuns. Ar fi văzut 
doar că am acuzat un bărbat de hărțuire și acum era mort. Tu n- 
ai auzit-o pe Cosette. Detectivii aveau să stea pe capul meu. ȘI 
nu voiam să fiu în centrul acestui castel din cărţi de joc. 

Ardie și-a spus: Nu ai fost în centru; tu ai fost vântul care l-a 
dărâmat. 

— Puneau întrebări, Ardie. 

— Știu. 

Ardie nu se mișcase un centimetru măcar. 

— Și mie mi-au pus întrebări. 

— Numele tău era deja în acţiune. Asta s-a întâmplat înainte 
să moară el. 

Înainte să moară el. OK, atunci. 

— Atunci, de ce nu le-ai spus detectivilor mai mult? a întrebat 
ea. De ce nu le-ai povestit tot? 

Katherine a amuţit. 

— Ames nu era un om bun, a spus Ardie. 

Ceea ce avea să ţină minte cel mai bine în legătură cu el era 
conversaţia pe care o avusese cu el în biroul lui, la o zi sau două 
după ce se întorseseră de la încheierea contractul în L.A. Fusese 
ultima lor conversație mai consistentă.  Remușcările 
cumpărătorului, îi spusese el. Strugurii erau acri. El a spus că ea 
era doar nervoasă că nu o sunase după aceea. Fusese o 
aventură de-o noapte; oamenii le aveau tot timpul. Avea 
dreptate. Așa faceau oamenii. Numai că ea nu le avea. Știa asta. 
Chiar știa. Fusese beată, chiar leșinată, sigur că da. Dar... „Hai 
să fim sinceri o secundă”, spusese el. „Uită-te la tine! Crezi că 
mor de nerăbdare să mă culc cu tine? N-am făcut nimic din ce n- 
ai vrut și tu. Mai degrabă, tu mi-ai făcut avansuri. Câte pahare ai 
comandat până la urmă? Ai fi putut să pleci dacă voiai”. 
Usturimea provocată de rușinea care rămăsese de-a lungul 
anilor nu era din cauză că-l credea, ci pentru că îi lăsase 
impresia că l-a crezut, fiindcă nu spusese nimănui despre asta, 
în afară de inutilul de Al Runkin. A trecut în revistă anii de 
experienţă și s-a uitat dincolo de birou la Katherine. 

— Poate a încercat să fie câteodată, a continuat ea, când îi 
convenea sau când nu era prea dificil, dar nu era așa. 

O înclinare aproape imperceptibilă a capului. 


VP - 329 


— În fine. 

Ardie părea că se curăţă pe mâini. 

— Am vrut doar să știi de la mine. 

— Dar... 

Gâtul lui Katherine s-a contractat în timp ce se chinuia să 
înghită. 

— Nu s-a terminat. Restul poveștii. 

Avea vocea subțire și răgușită. 

— Asta nu știu. 

Fără grabă, Ardie s-a dus la fereastră. Gaura mare de sticlă. A 
ridicat jaluzelele. Katherine s-a făcut mică pe scaun. 

— Tu și Ames aveati o relaţie foarte bună. De ce ar trebui să-ţi 
faci griji? 

Roșeaţa urcase pe maxilarul lui Katherine, ridicându-se ca o 
alergie. 

— Știu că ei cred că m-am întâlnit cu Ames. 

— Chiar te-ai întâlnit cu Ames. 

— Ardie, ce mă fac? 

Și-a apăsat ușor palma pe locul unde se întâlneau coastele ei. 
Nu făcuse destul deja? 

Ardie ridica din umeri. 

— Aștepţi. 

— Ardie, eu... 

Vedea speranța din expresia lui Katherine. Ridicarea 
luminoasă, mica rugăminte scrisă pe faţa ei drăguță, rugând-o 
pe Ardie să o salveze din nou. 

— Katherine! a oprit-o Ardie. 

Căci ea alesese bine. Făcuse alegerea cu care putea trăi, 
indiferent de rezultat. Le alesese pe prietenele ei. Și acum 
Katherine trebuia să-și asume propria ei alegere. Fie că putea 
sau nu să trăiască cu asta, nu mai era treaba lui Ardie. Singura 
treabă a lui Ardie era secretul pe care îl aveau în comun. 

— Nu suntem prietene. 


VP - 330 


56. 


4 mai 


A doua zi, Rosalita s-a întors la muncă. S-a întors la spray-uri 
și la mănușile de latex, la sacii transparenţi de gunoi și la rolele 
goale de hârtie igienică. La cutia de beton din burta clădirii de 
birouri și sus prin arterele ei, care erau coridoarele goale și 
înlănțuite ce făceau legătura între etaje. Era același lucru pe 
care îl făcea de zece ani. Nimeni de aici nu știa ce se întâmplase 
în ultimele douăzeci și patru de ore și s-a cufundat în muncă 
pentru că era a ei și pentru că avea nevoie de asta. 

Alături de Crystal, bifa căsuțe, birou după birou, în timp ce 
noaptea răsufla în jurul lor. 

Din când în când, se vedea pe ea în tinereţe în persoana lui 
Crystal. De exemplu, când Crystal își contorsiona corpul ca să 
ridice un coș de gunoi. Sau când Crystal dădea ochii peste cap 
auzind aceeași conversaţie care avea loc în mintea ei. Rosalita 
vedea aceste lucruri și se temea că începuse deja să se 
îmbuneze. Succesul avea acest efect asupra oamenilor și 
Rosalita câștigase mult, nu glumă. Cu Salomon și împotriva 
companiei Truviv și, deși încă mai venea la muncă, deja 
diferența începea să se strecoare și totul se reducea la asta: 
Rosalita nu mai trebuia să fie aici. Dacă-l scoteai pe „trebuia”, 
se schimba totul. 

În timp ce munceau împreună, ștergând geamul unei săli de 
ședință, Rosalita a întrebat pentru prima dată: 

— Când trebuie să naști? 

Devenea chinuitor de evident, pentru oricine avea ochi să 
vadă, că fata era gravidă. 

Crystal nu a răspuns imediat. Stătea în vârful picioarelor și 
freca geamul. 

— In august. 

S-a lăsat pe călcâie. Se legăna ușor și Rosalita a rezistat 
dorinţei de a o sprijini. Crystal a zâmbit atunci, stânjenită. 


VP - 331 


— Și ziua mea e tot în august și sper să se nască de ziua mea. 
Cred că ar fi grozav! Împlinesc douăzeci de ani. Așa că ar fi 
exact douăzeci de ani între noi. 

A zâmbit, cu gura plină de dinţi strâmbi. Rosalita nu 
remarcase niciodată. 

Rosalita a întins spray-ul Windex și a apăsat. Dovăzeci de ani. 

— Este fetiță? 

S-a întors la sarcina ei. 

— Da. Doctorul mi-a spus când eram doar în vreo patru luni. 

— Ai deja tot ce-ţi trebuie? a întrebat Rosalita. 

Era bine că avea un serviciu stabil, însă supraveghetorul n-ar 
fi angajat-o niciodată dacă și-ar fi dat seama că era gravidă. 
Spera să nu fie concediată odată ce el îi dădea suficientă atenţie 
încât să realizeze că era însărcinată. Lucruri de acest fel încă se 
întâmplau uneori aici jos. 

— Într-un fel. Mă rog, nu! Nu chiar. Tatăl ei nu se poate decide 
dacă vrea să fie, știi, prin preajmă după ce se naște, așa că o să 
aștept să aflu unde o să fim atunci. 

A evitat să se uite la Rosalita când a spus asta. Rosalita își 
amintea când burta ei se făcea tot mai mare și felul în care își 
ridicase bărbia de câte ori cineva se uita - mereu în mod foarte 
evident - în jos la inelarul ei. 

— Nu te îngrijora. Oricum mi-o doream. Nu am nicio rudă. 

Crystal și-a atins burta. 

— Acum am. 

Rosalita a aruncat un prosop de hârtie într-un sac agăţat de 
spatele căruciorului. 

— Eu îmi cresc singură băiatul. O să fie bine. 

Deși, bineînţeles, nimeni nu știa asta sigur. 

Crystal își rodea obrazul pe interior. Rosalita trecuse prin asta 
singură, nesigură și de cele mai multe ori furioasă. 

Rosalita a oftat. 

— Scrie-mi adresa ta, a spus ea. Pe clipboard. O să-ţi aduc 
niște lucruri de bebeluș de-ale lui Salomon. Am biberoane, 
salopete, jucării. Am atât de multe lucruri că nu ţi-ar veni să 
crezi. Aproape tot ce-ţi trebuie. 

Rosalita păstrase toate lucrurile lui Salomon crezând că într-o 
zi ar putea dori încă un copil, dar vremea aceea venise și 
trecuse. 

Crystal a clătinat din cap și s-a întors cu spatele. 


VP - 332 


— Nu, a spus ea repede. Nu, n-am nevoie de lucrurile altuia. 
Nu primesc pomană. 

Rosalita a pășit mai aproape de ea, astfel încât spaţiile lor 
personale s-au ciocnit inconfortabil, dar a rămas pe loc, fără să 
se miște. 

— Incetează! Mă auzi? Încetează cu asta! Când altă femeie se 
oferă să te ajute, accepți. Inţelegi? 

Crystal s-a uitat la ea cu coada ochiului. Rosalita a ridicat o 
sprânceană, așteptând, refuzând să facă pasul înapoi până 
când, în cele din urmă, Crystal a dat aprobator din cap. 


VP - 333 


57. 


18 mai 


— Slavă Domnului că sunteţi aici! 

Sloane și-a aruncat poșeta grea pe un scaun gol. Restaurantul 
acesta avea o particularitate - era vorba despre plante. Viţele 
cădeau în cascadă din ghivecele de teracotă; plantele suculente 
stăteau pe rafturile de lemn; orhideele albe miniaturale ieșeau 
din cănile de ceramică făcute manual, așezate în mijlocul 
meselor. Era locul unde vărsase Pinterest, ocupându-se cu acel 
gen de motiv care părea fără efort și natural încât trebuia să fie 
disponibil, numai că nu era deloc așa și Sloane trăia pentru el. 

— Am impresia că nu v-am văzut de când lumea. 

S-a aplecat să le îmbrăţișeze pe Ardie și Grace, pe rând, 
înainte de a se arunca pe un scaun artizanal Wishbone. 

— Parcă sunt în sevraj. Efectiv. Uitaţi-vă la mâinile mele! 

Ea a întins mâna, care tremura ușor, deși ar fi putut fi de la 
glicemia scăzută. 

— Au trecut patru zile. 

Ardie a ridicat privirea dintr-un meniu concis de hârtie ce 
fusese fixat pe o scândurică 

— Ceea ce a fost cea mai lungă perioadă de... 

Sloane a dat din mână. 

— De la concediul meu de maternitate, a propus Grace. 

— Exact! 

Sloane a dat solemn din cap, ridicându-și scândurica cu 
meniul și verificând lista de vinuri. Era nevoie de ceva rece, alb 
și aspru. 

— Și știm toate că abia am supravieţuit atunci. 

Sloane a chemat-o pe chelneriță, o femeie îmbrăcată numai în 
alb, cu bretele vernil. 

— Aş dori un pahar de Starmont Chardonnay, vă rog. 
Altcineva? 

— La fel și eu, a spus Grace. 

— Și eu. 

Sloane a ridicat din sprâncene. 


VP - 334 


Avea o programare la dermatolog ca să repare acest lucru 
săptămâna următoare, dar deocamdată... 

— Atunci, un rând complet. Mersi. 

Sloane a luat o gură din apa la temperatura camerei, servită 
într-un borcănel din piatră. 

— Gracie, uită-te la tine! Am e/iberat sfârcul până la urmă? 

Grace purta o bluză înflorată cu un guler încreţit și elegant. 

— Dacă trebuie să știi, da. 

Ei bine, da, Sloane întotdeauna trebuia să știe. 

— Ba chiar o las pe Emma Kate să folosească suzeta. 

— Scandalos! 

Ardie dădea cu degetul pe lista de apetitive. 

— Hei! 

Grace și-a întins șervetul alb în poală. 

— A fost o decizie grea. 

— Sigur că a fost. 

Sloane s-a aplecat să-și pună ochelarii mari de soare în 
poșetă. 

— Deci, spune-ne! 

S-a apropiat, sprijinindu-se în cot. 

— Mai era acolo când te-ai dus să-ţi iei restul de lucruri? 

— Nu sunt sigură. 

Grace s-a uitat spre bucătăria deschisă și înapoi. 

— Să fiu sinceră, nu m-am îndurat să verific. 

Așa, deci. Nimeni nu mai vorbise cu Katherine de atunci. 
Sloane ar fi putut spune că nici nu existase, atât de bine fusese 
exclusă din viaţa lor, cu excepția faptul că totul începuse să se 
schimbe din clipa în care venise. În urmă cu trei zile, Sloane le 
chemase pe Grace și Ardie cu vestea că moartea lui Ames 
fusese declarată oficial sinucidere. Se părea că nu existau 
destule probe pentru omucidere. Detectivul Martin o sunase 
personal, draga de ea. Asta era vestea la care spera Sloane și 
totuși era însoţită de o moștenire amestecată, pentru că aveau 
să fie mereu oameni care erau de acord cu Cosette, că 
merseseră prea departe. Că fuseseră nedrepte. Că erau cel 
puţin în parte responsabile de moartea lui Ames. Că, în ciuda 
înţelegerii cu firma și a cecului gras care își croia drum prin 
intestinele firmei de avocatură a lui Helen Yeh care, apropo, își 
încasa acum fericită cele patruzeci de procente (ochii daţi peste 
cap). 


VP - 335 


— S-a întors Derek, a anunţat Sloane când a sosit vinul să-i 
împiedice mintea să alerge pe cărări închise. 

— Din munţi? a spus Ardie, lăsând meniul pe farfurie. 

— Apalași. Are barbă. 

— Și? a întrebat Grace. 

— Și, după o săptămână de drumeţii și de mâncat fasole din 
conservă - nu vreau să cobesc, dar... - spune că e pregătit să 
treacă mai departe. 

Spera cu adevărat că el vorbise serios. Îi părea rău pentru 
Derek. De când încheiaseră cu procesul și povestea Rosalitei 
ajunsese în ziare, fuseseră cereri de interviuri, de apariţii la 
emisiuni, în podcasturi, chiar și câţiva agenţi literari dădeau 
târcoale. Oamenilor le plăceau adjectivele acum: chinuitor, 
eroic, dureros, curajos. lar Derek nu voia decât să stea supărat 
în liniște pe soţia lui. 

— O! a zis ea, amintindu-și. lar Abigail și-a făcut o prietenă la 
școală. Lottie Silverman. A venit de trei ori la noi să se joace, 
așa că sunt destul de sigură că e ceva serios. Chiar și numele ei 
sună frumos. Lottie. Imi amintește de tine, de fapt, i-a zis lui 
Ardie. 

Ardie era îmbrăcată complet în negru, ceea ce nu se prea 
potrivea cu decorul proaspăt, dar așa era Ardie. 

— Nici măcar nu o să întreb ce înseamnă asta. 

Ardie stătea înclinată pe scaun. 

— O, știu eu! 

Grace a luat o înghiţitură mare de vin. 

Era delicios. Sloane se pricepea la vinuri. 

— Ei bine, fetelor! 

Sloane a ridicat propriul pahar aburit. 

— Noroc! Pentru primul nostru prânz oficial de lucru. 

Au ciocnit, chiar și Ardie, care ura toasturile. 

— Să începem cu începutul. Ce fel de birou ar trebui să avem? 
Șic, în stil sudist? De mijloc de secol? Mai e la modă? 

Ardie a scos din geantă un calendar de buzunar. Sloane se 
simţea sigură și deşteaptă având o parteneră care purta la ea 
calendare legate în piele. 

— M-am uitat la spaţiile din centru pe care ni le-a trimis 
agentul imobiliar, a spus Ardie. Mi-au plăcut, dar suntem sigure 
că ne convine zona? 


VP - 336 


Sloane a deschis gura să vorbească, dar Ardie a întins capătul 
pixului spre ea. 

— Să nu începi să cânţi Uptown Girl. 

Atunci, serios, ce sens mai avea? 

— Bine. Îi oferim Rosalitei un loc de muncă? Nu știu ce se 
cuvine să facem. Sau dacă ar accepta măcar să muncească. 
Sau... 

— Da. 

Ardie aranja tacâmurile din jurul farfuriei. 

— Îi oferim o slujbă. Nu neapărat la curăţenie. Dar îi oferim 
ceva. Nici eu nu știu dacă o să accepte. 

Banii din înțelegere aveau să se împartă în patru, nu în trei. 
Rosalita era singura care mai lucra la Truviv acum. Voia să vadă 
banii în cont înainte să se gândească la demisie. De la început, 
Sloane insistase în sinea ei că făcea toate astea - lista, 
acţionarea în judecată a companiei - ca să aibă un viitor acolo. 
Dar, după toate cele întâmplate, și-a dat seama că nu mai putea 
lucra pentru compania care încercase să o distrugă cu un proces 
de omor din culpă, care încercase să le distrugă pe toate. 

Grace își ronţăia buza de jos. Invârtea piciorul paharului între 
degetul mare și arătător. 

— OK, ce e? a întrebat-o Sloane. De ce ești așa tăcută? Urăști 
ideea de mijlocul secolului, așa e? 

Grace a inspirat adânc. 

— OKI! 

Și-a împreunat mâinile în poală. Sloane a simţit un fior 
trecându-i prin ceafă. 

— Nu vreau să vă stric distracţia. Doar că... știu că toate 
sunteţi entuziasmate că începeţi o firmă nouă și eu... nu știu 
dacă pot. Nu acum, cel puţin. 

A apăsat delicat cu două degete locul dintre sprâncene. 

— Poftim? a întrebat Ardie, trăgându-și scaunul în spate și 
scoțând un scârţâit puternic în restaurantul liniștit. Doamnele 
care luau prânzul s-au întors spre ele. 

Grace a părut speriată o clipă, apoi s-a calmat. 

— Vreau să vin cu voi, chiar vreau, dar poate cu jumătate de 
normă? Şi după o perioadă de pauză. Dar - a luat o înghiţitură 
de vin - înțeleg dacă vreţi să mergeţi înainte fără să-mi păstraţi 
un loc. Doar că iau niște medicamente noi și trebuie să rezolv 
niște probleme de sănătate. 


VP - 337 


Vorbea prea repede, folosindu-și mâinile ca un poliţist care 
dirijează traficul. 

Lui Sloane i-a căzut fața. 

— Eşti pe moarte, nu? E cancer la sân? a întrebat Sloane, 
pregătindu-se. E cancer la sân, nu-i așa? 

— Nu, nu, Doamne! Nu e. Am... am depresie postnatală. 

A spus-o cu voce joasă, de parcă ar fi spus „lepră”. 

— O, scumpo! a zis Sloane, schimbând o privire cu Ardie. 

De obicei, nu folosea nume de alint pentru prietenele ei, dar 
poate că erau momente în care se potriveau și acesta era un 
astfel de moment. 

— De ce nu ne-ai spus? 

Deși Sloane ar fi trebuit să știe, în adâncul sufletului, dacă nu 
era cu gândurile în altă parte. 

— Pur și simplu, nu părea să mi se potrivească mie. Așa că m- 
am gândit că nu era asta. De fapt, Ames mi-a atras atenţia. 

Ames. Era ceva dureros. Faptul că Sloane fusese prea 
distrasă, dar Ames Garrett reușise să observe. 

— În orice caz, îmi pare rău. Eu doar... 

— Te rog, a intervenit Sloane. Te rog, vii când ești gata și 
nicio clipă mai devreme. 

S-au relaxat. Sloane o simţea. Felul în care toate se așezau la 
loc ca rotițele unui mecanism. Sloane dispreţuia serios ideea că 
universul i-ar fi transmis un mesaj, că totul se întâmpla dintr-un 
motiv, de parcă universului îi păsa de treburile femeilor blonde 
de vârstă mijlocie, dar avea să spună măcar atât: lucrurile 
păreau să fie în regulă. 

— Dacă tot ne confesăm... 

Ardie se foia pe scaun. 

Sloane a ridicat brusc privirea. 

— Te întâlneşti cu cineva? Ştiam eu. Simţeam. 

Ardie a închis un ochi. 

— Nu. Ce? De fapt, am o întâlnire. Chiar în seara asta. 

— Vezi? 

— O, e drăguţ? a întrebat Grace. 

— Nu... nu știu. L-am cunoscut online. Eu... Nu, e vorba de 
altceva. 

Deodată, arăta fâstâcită, pe urmă, la fel de brusc, s-a 
echilibrat. Sloane mai avea o grămadă de întrebări. Totuși, știa 
că nu trebuia să o sâcâie pe Ardie cu întrebări acum. 


VP - 338 


— Trebuie să vă spun ceva, OK? 

Grace și Sloane așteptau, nerăbdătoare. 

— Cred că amândouă meritaţi să știți, după tot ce-am trăit 
împreună, că... adică, cred că v-aţi dat seama că eu și Ames ne 
displăceam reciproc, dar, știți, a fost mai mult de-atât. Ames m- 
a agresat. 

S-a lăsat pe spate. Lăsa informaţia să se așeze. 

— Pardon! Ce? 

Ochii albaștri și frumoși ai lui Grace s-au îngustat. 

— Ames Garrett m-a agresat... m-a violat. Mi-e rușine că mi-a 
luat atâta timp să recunosc, dar credeam că trebuie să știți, așa 
că asta e. Și-mi pare rău, Sloane! Nu mă pricep să o spun prea 
bine. Ar fi trebuit să mă străduiesc mai mult să te avertizez. 

— C... când? Ce? 

Sloane simţea privirea aceea oarbă, nevăzătoare acoperindu-i 
ochii, nedumerire și mânie, căutând un loc pe care să se 
stabilească. Dar acel loc era, din păcate, mort. 

— Eram beată, foarte beată, a spus Ardie cu voce tare. Mai 
știi că trebuia să mă întorc de la L.A. în seara dinainte să începi 
tu serviciul? După ce am încheiat contractul acela chinuitor cu 
Fiter despre care vorbea toată lumea? Ne-am cazat la același 
hotel la care am stat noi când am lucrat la Matrix Band acum 
câţiva ani. 

— Cel cu iederă pe tavan? 

— Da, acela. 

Lui Sloane nu-i plăcea vestea asta. Se simțea cuprinsă brusc 
de greață. De parcă se învârtea camera cu ea. 

— În orice caz, nu-mi amintesc tot. Voiam doar să las totul în 
urmă și să uit că s-a întâmplat. Tata îmi spunea că cel mai bun 
mod de a păstra un secret este să pretinzi că nu ai unul, așa 
că... 

— Și eu m-am culcat cu el după toată faza asta? aproape a 
strigat Sloane. 

Ardie a aruncat o privire prin cameră. 

— Sloane. Știu. Sunt... 

— Dar... dar... Ardie, probabil că mă urai, a adăugat Sloane. 

Ardie a râs atunci din toată inima. 

— Am încercat, a recunoscut ea. 

— Nu, serios! 


VP - 339 


Mâinile lui Sloane strângeau marginea mesei și s-a aplecat cu 
pieptul în faţă, șuierând la Ardie. 

— Probabil că mă urai din tot sufletul! 

Sloane simțea că îi ardea faţa, de parcă se îmbolnăvea de 
ceva. Mai avea nevoie de o carafă cu apă. De fapt, Ardie a 
împins-o pe a ei spre ea și Sloane a băut. 

După asta Sloane s-a lăsat greoaie pe spătar, apăsată de 
efortul de a folosi acele cuvinte - cuvintele lui Ardie - și se 
simţea epuizată până în măduva oaselor, în ciuda faptului că nu 
erau ale ei. 

— Era complicat, a spus Ardie. Speram că o să-l urăşti din 
capul locului. În clipa acea, mi se părea atât de detestabil încât 
mă gândeam că e limpede și pentru ceilalți. Apoi, timp de 
câteva luni, m-am gândit că era doar în mintea mea. Că poate a 
fost o neînțelegere. Și tu insistai atât de mult să fii prietena 
mea. 

— Nu insistam. 

Sloane și-a șters gura cu șervețelul, murdărindu-l de roz, din 
greșeală. 

— OK, asta făceam. Pare să fie stilul meu. 

Zâmbea nesigură. 

— De ce nu mi-ai spus mai târziu? De exemplu, cu Katherine? 

— Am crezut că e prea târziu. Că ar părea mai degrabă 
convenabil decât util, cred. Printre altele. 

Ardie a ezitat, împreunând sprâncenele. 

— Grace, ești în regulă? 

O, Doamne! Biata Grace! Plângea. Sigur că plângea. Era prea 
mult pentru ea. Hormonii. Depresia. Nu ar fi trebuit să audă 
toate astea. /nterzis minorilor! Trebuiau să aibă o conversaţie 
potrivită pentru Grace. 

— Sunt în regulă, a asigurat-o Grace. Serios! 

Cum avea să știe acum Sloane dacă era sau nu adevărat? 

— De ce ești așa supărată? 

— Pentru că ţi-a făcut asta. Și pentru că mă simt vinovată. ȘI 
pe urmă mă simt vinovată că mă simt vinovată. 

Grace și-a înăbușit un suspin. Părea dureros, fizic. 

— E mort și, după ce am auzit asta, ar trebui să mă bucur. 
Nu? 

Și-a lipit degetele de nas. Dintre toate trei, lui Grace îi venea 
cel mai greu, în mod clar, să-l urască pe Ames, să o creadă pe 


VP - 340 


Katherine, dar ideea era că-l ura totuși. Alesese să le creadă. 
Era prea dură cu ea însăși. 
— Chestia e că... 
A înghiţit în sec și părea că o durea gâtul. Apoi a închis ochii. 
— Eu l-am ucis pe Ames. 


VP - 341 


58. 


18 mai 


Grace l-a ucis pe Ames. Oare Ardie auzise greșit? Grace a 
spus că-l omorâse pe Ames. Sloane scotea vin pe nas ca o 
balenă, ceea ce Ardie nu putea lua drept o exagerare de-ale ei, 
pentru că Grace Stanton mărturisise că-l omorâse pe Ames 
Garrett. Ceea ce nu era adevărat, bineînţeles. Oare Grace o 
întâlnise vreodată pe acea Grace? 

— De ce spui așa ceva? a întrebat Ardie temătoare. 

Ochii lui Grace erau puţin necilari, de parcă vinul avea un 
efect sporit. 

— Pentru că așa e. Eu am fost ultima care l-a văzut pe Ames, 
a zis ea. Eu... of... 

Cuvântul i-a ieșit ca un oftat mic și trist. Un animal care 
renunță la luptă. 

— Grace, nu are sens ce spui! 

Sloane se sprijinea cu pieptul de fața de masă, încercând să 
se apropie cât mai mult de Grace. 

— Ba are, a replicat Grace. In sfârșit, are. 

Și-a lăsat bărbia în piept o clipă, adunându-și gândurile. 

— Eram atât de furioasă pe el, pentru că mă amăgise că îi 
păsa cu adevărat de mine. Sau poate era doar mândria mea 
rănită că puteam fi amăgită. În orice caz, i-am spus lui Sloane 
asta. Dar pe urmă... în dimineaţa aceea - cea în care a murit - 
mi-a trimis mesaj, ceva ridicol, mă momea: Credeam că suntem 
prieteni. Asta a spus. Eu ar fi trebuit să i-o spun lui, nu? Așa că 
am urcat acolo. 

A înclinat capul o secundă, uitându-se la bârnele expuse din 
tavan. 

— Când nu l-am găsit în birou, am știut că era sus pe balcon, 
fuma. Și jur că m-am gândit doar să mă duc și să-i spun ce 
gândesc. Ei bine, am făcut-o. Sau asta făceam și fumam și mă 
simţeam foarte stăpână pe mine. Adică, tremuram puţin, dar mă 
simţeam bine. Puternică. Voi v-aţi priceput întotdeauna să vă 
susțineţi cauza și am vrut doar... 


VP - 342 


Ardie a scos un hohot de râs. 

— Serios? După ce abia ţi-am spus? Mai crezi asta? 

Grace părea serioasă. 

— Da. Știu asta. 

În loc de răspuns, Ardie și-a strâns buzele, simțind o strângere 
de inimă neobișnuită, pentru că nu aveau să se mai vadă 
niciodată cu aceiași ochi una pe alta și acesta era un dar. 

— În fine, eu vorbeam și el s-a aplecat să-și aprindă ţigara de 
la a mea și, nu știu, m-am înspăimântat. Eram speriată. Am avut 
un spasm ciudat și nu știu cum, dar inelul meu i-a zgâriat 
sprânceana. Un colţ era desprins. 

Se uita la piatra lucioasă de pe mâna stângă ce strălucea cu 
putere în lumina naturală. Lui Ardie îi era dor să poarte inel. Își 
vânduse diamantul și acum își dorea să n-o fi făcut. 

— Doamne, avea un fir de sânge pe față! 

Ea și-a acoperit ochii, amintindu-și. 

— Serios, îi curgea în jos. 

Ardie se întreba: Oare ea văzuse rana de la ochiul lui? 

— S-a șters cu degetul mare și l-a întins pe balustradă și m-a 
făcut... m-a facut scorpie. Nimeni nu mi-a mai spus așa ceva. 
Cel puţin, nu direct în faţă. Nici acum nu știu ce m-a apucat. Era 
de parcă eram alt om. Am văzut negru în faţa ochilor. Am spus: 
„la, zboară de-aici!” Cine spune așa ceva? Pe un balcon? 

Grace și-a șters lacrimile de sub ochi. 

— Mă temeam că poate ne-a văzut Katherine stand de vorbă 
acolo, poate m-a văzut când l-am lovit. Pe urmă, am plecat. In 
fine, știți restul poveștii. 

Ardie știa. Doar că nu știa aceeași poveste ca a lui Grace. 

Sloane nu se mai atinsese de vin de când începuse Grace să 
vorbească. 

— Nu poţi să te învinuiești, Grace, a spus ea. Habar nu avem 
ce era în mintea lui. 

— Sloane are dreptate. 

— Ai încredere în mine, eu... 

— Nu ai fost ultima persoană care l-a văzut pe Ames, a zis 
Ardie. 

Sloane a ridicat repede privirea, cu o întrebare scrisă clar pe 
față: Ce se întâmplase la etajul optsprezece? 


VP - 343 


Ardie știa doar sigur ce i se întâmplase ei, din cauza ei, și ce 
s-ar fi putut întâmpla fără ea, după ce, din întâmplare, urcase în 
lift cu Katherine și o văzuse coborând la etajul optsprezece. 

Știa doar atât: un angajat de la salarizare avea să confirme că 
Ardie primise o semnătură pe documentele de salarizare pe la 
unu și jumătate la prânz, deși angajatul nu verificase ora exactă, 
ceea ce ar explica de ce, la scurt timp de la moartea lui Ames, 
avea să fie văzută mergând cu liftul și exonerată de orice 
bănuială de crimă. Ardie, pe de altă parte, știa că primise 
semnătura din partea angajatului mai aproape de 1:25 p.m., o 
discrepanţă de cinci minute. 

Ce s-a întâmplat în minutele rămase, înainte ca Ardie să fi 
apărut la faţa locului? Și-l imagina pe Ames plimbându-se pe 
balcon, trăgând din capătul ţigării, un lucru care nu era dificil de 
imaginat, pentru că Ardie îl mai văzuse, deși trecuseră niște ani 
de atunci. Își imagina cum Ames încerca să se justifice în faţa lui 
Katherine, încercând să-i explice că nu făcuse nimic din ce nu 
voise cineva să facă. Un discurs pe care, de asemenea, îl mai 
auzise. 

Ardie se simţise neliniștită în clipa în care Katherine ieșise din 
lift și se gândea la Sloane când luase o decizie ce avea să-i 
schimbe viaţa, aceea de a cobori și ea la etajul optsprezece. 
Intenţiona să-și ușureze conștiința. Doar să verifice. Se uita prin 
ușa glisantă de sticlă, atrasă de vocile tot mai gălăgioase sau, 
mai bine zis, de vocea gălăgioasă a lui Ames. 

Ames și-a trecut mana peste faţă. Katherine a încercat să 
treacă pe lângă el, dar el a întins braţul, blocându-i drumul. 

Palma a fost un șoc. Electrică. Polarizantă. Ardie și-a tras 
bărbia înapoi în același timp cu bărbia lui Ames. Mâna lu 
Katherine lovise ca o viperă. 

Dacă Sloane ar fi fost acuzată sau Grace, sau chiar și 
Katherine, Ardie ar fi spus următoarea variantă a evenimentelor. 
Ar fi spus că totul se întâmplase foarte repede. Ar fi mers la 
poliţie atunci, indiferent dacă era prea târziu. Ar fi spus totul. 

Dar asta nu se întâmplase. Avusese loc ceva mai perfid decât 
acele presupuse evenimente. În schimb, Grace se învinuise în 
taină, alunecând în spirală, astfel că întrebarea devenise: Ce 
trebuia să facă Ardie acum? 

— L-ai văzut pe Ames? a întrebat Sloane și i se părea că tot 
restaurantul din jurul mesei lor încetase să mai existe. 


VP - 344 


Lacrimile lui Grace s-au oprit. Se uita fix. 

— Nu doar eu, a răspuns Ardie încet. 

Și în acel moment a apărut chelneriţa să le ia comanda. Ardie 
își imagina cum arătau ele pentru această femeie cu bretele 
verzi. Partea ciudată când dădeau vești proaste era că pentru 
mesager erau rareori informaţii noi. Așa că Ardie trebuia să-și 
lase cuvintele să capete culoarea revelaţiei, de dragul lui Sloane 
și Grace. Trebuia să aleagă ce să spună. Cu grijă. 

A comandat păstrăvul curcubeu uscat, cu tăiţei și germeni. 

Între timp, Sloane și Grace și-au ţinut răsuflarea până a plecat 
chelnerița. Ardie voise să ceară încă un pahar cu apă. 

— Ce vrei să spui? 

Degetele lui Grace strângeau cu putere lănțișorul cu 
cruciuliţă. 

— Ames a cerut să vorbească cu Katherine și ea s-a dus. Când 
am aflat, mi-am făcut griji, cum era normal. 

Exista un amănunt fascinant pe care Ardie îl auzise cândva: 
Femeile mergeau prin lume temându-se mereu de violență; cea 
mai mare frică a bărbaților era ridicolul. 

— Și ești sigură că asta a fost după ce am vorbit cu el? 

Grace și-a încreţit fruntea. Exista o expresie nouă pe faţa ei: 
speranța. 

În realitate, nu s-a întâmplat atât de repede pe cât i-ar fi 
plăcut lui Ardie. Când mâinile lui Ames erau în jurul gâtului lui 
Katherine și ţipa la ea, când saliva lui zbura între genele ei, 
trebuie să fi existat și cuvinte, dar Ardie nu-și amintea care 
anume. Ochii lui Katherine ieșeau din orbite că ai unei căprioare 
speriate, cu parapetul de beton de pe balcon. Fierbinţeala de pe 
fața lui Ames se făcea vineție. 

Ușa de sticlă s-a dat la o parte, sunetul tăind ca o sabie. 

— Ames! 

Ardie l-a prins de gulerul cămășii, l-a apucat de cot și l-a tras 
într-o parte. Ce naiba credea că face? Și-a amintit, deși îl 
cunoștea atât de bine pe Ames, că o surprinsese în clipa aceea. 
Adică, Ah, deci e capabil și de asta! Katherine își dusese mâinile 
la gât, cu pieptul copleșit. 

În secunda următoare, Ardie a simţit că-i explodează 
măruntaiele. Se întreba ce a văzut el în ultima secundă de viaţă. 
Furie oarbă, dinţi dezveliţi, curiozitate, intenţie clară sau 
frustrare acumulată. Ştia ce a văzut ea în ochii lui - ură, furie 


VP - 345 


viscerală și un fel de „cum îndrăznește?” l-a simţit lupta. A 
simţit brațele lui pe ea. A simţit forţa lui și forța ei și faptul că 
amândoi se reţineau un pic, dintr-un instinct care îi separa de 
decenţă. 

Și pe urmă i-a dat un gând prin minte: nu se mai putea 
întoarce de la acest moment. 

Trecuseră de acest punct. Momentul în care el o înșfăcase pe 
Katherine. 

L-a împins, din nou, de data asta cu umărul în piept. Gemând 
de uimire, el s-a clătinat. A ridicat un picior de jos ca să se 
echilibreze. Și pe urmă, pe urmă, greutatea lui pur și simplu a 
dispărut. 

A zburat, învârtindu-se cu spatele prin aer. 

Katherine a îngenuncheat, gâfâind, unde fuseseră picioarele 
lui, și părea aproape imposibil, prea exagerat ca să creadă ceea 
ce vedea acum: Katherine - o femeie în costum negru cu 
pantaloni - apucându-l pe Ames de celălalt picior și... 
împingându-l. 

Ea chiar încerca să-l arunce peste margine. Forţându-i centrul 
de greutate prea sus. 

lar Ardie înţelesese că și Katherine trăise aceeași revelaţie. 
Nu mai exista întoarcere. 

Mulţumesc, șoptise Ardie, cu mâinile pe genunchi în timp ce-și 
trăgea sufletul. Sudoarea îi acoperea fruntea. 

Adevărul: Ames s-ar fi putut prinde. Sau Ardie, cu mâinile pe 
cămașa lui, /-ar fi putut trage înapoi. Dacă nu ar fi fost acel... 
ultim... brânci. 

După aceea ele au luat-o pe scări. 


— Sunt absolut sigură, a spus Ardie. 

Grace a dat să vorbească, apoi s-a oprit. 

— Vai! a fost tot ce a putut Sloane să spună. 

O bombă explodează și bucăţile zboară în direcţii 
imprevizibile, provocând distrugeri de diferite grade. Pagube 
colaterale. 

Dacă revedea povestea de suficiente ori, aproape că se putea 
convinge că, în cele din urmă, el alesese să sară. Sloane s-a 
întins peste masă și le-a strâns de mană și pe Ardie, și pe Grace, 
iar lui Ardie i-a părut puţin rău pentru bărbaţi, deoarece ei nu se 
țineau niciodată de mână. 


VP - 346 


EPILOG 


Fuseserăm programate să lucrăm cu secrete. Marca principală 
de deodorant promitea să nu divulge. Copertele revistelor 
noastre deţineau secretul pielii mai curate, al părului mai 
frumos, al picioarelor zvelte și al orgasmelor mai lungi. Mamele 
noastre ne transmiteau reţete cu ingrediente secrete. Chiar și 
feminismul nostru - de al doilea val, ascuns cum era în misticul 
nostru feminin - părea intenţionat (și inteligent) învăluit în 
mister. 

Mottoul nostru fusese multă vreme: Să rămână între noi! 

Și așa rămânea. Timp de generații. Transmiteam rețete 
băbești, spunându-ne unele altora cum să ne ușurăm crampele, 
avertizându-ne cum să nu lăsăm niciodată o băutură 
nesupravegheată, să nu purtăm coadă, să nu deschidem ușa 
unui străin, să nu rămânem niciodată singure cu el în cameră. 
Tactica noastră era evitarea, să consemnăm minele și să ne 
încurajăm să pășim pe lângă ele, astfel încât nimeni să nu facă 
bum. 

Nu doar avertismentul ne ţinea în siguranţă, ci și abilitatea 
noastră de a păstra acel avertisment tăcut. Ca agenţii secreți 
care operau în spatele liniilor inamice, nu ne permiteam să ne 
lăsăm prinse. Și totuși, riscam. Cu voci joase, ne ofeream una 
alteia cunoștințe. Incercam. Pentru că voiserăm mereu ce era 
mai bun pentru fiecare prietenă. 

Voiam ca ea să renunţe la ratatul acela. Voiam să nu-și mai 
facă griji că trebuia să piardă trei kilograme. Voiam să-i spunem 
că arăta grozav în rochia aceea și că în mod sigur trebuia să o 
cumpere. Voiam să se descurce de minune la interviu. Voiam să 
ne trimită mesaj când ajungea acasă. Voiam să vadă ce vedeam 
și noi: o persoană deșteaptă, curajoasă, amuzantă, vrednică de 
iubire, succes și pace. Voiam să ucidă pe oricine îi stătea în cale. 

Am început să ne întrebăm: Șoptind, ale cui secrete păstram 
de fapt - ale noastre sau ale lor? A/e cui; interese proteja până la 
urmă tăcerea noastră? 

Răspunsul a venit treptat. Când am început să ne scoatem 
ciorapii, să cerem mai mulţi bani, să mărșăluim cu pălării roz și 


VP - 347 


să ţinem megafoane. Când am construit platforme digitale și am 
urmărit ce fac slujnicele și am cerut companiilor să facă reclamă 
mărimilor care se potriveau cu corpul nostru. Când am ocupat 
spaţiul. 

Când am obosit să mai șoptim pentru că, la urma urmei, ce 
ascundeam noi? Aveam povești, toate. Avea să ne coste dacă 
vorbeam deschis? Posibil. Dar poate avea să-i coste și pe ei. 

Așadar, când una dintre noi vorbea deschis, nu era niciodată 
doar pentru ea. Era pentru noi. Mai degrabă, ea era dispusă să 
se sacrifice. Incă un buștean pe rugul creat de noi, poveștile 
noastre, vocile noastre. Și noi stârneam flăcările. Împrăștiam 
adevărul. Ne alăturam corului. Îl ardeam din temelii. Distrugeam 
pământul, dacă era nevoie. Incepeam de la zero. 

Cuvintele aveau să fie moștenirea noastră. Strigate cu putere. 
Să le audă toţi. Ne săturaserăm să ne rugăm să fim crezute. Nu 
mai ceream prezumția de nevinovăție. Nu mai ceream 
permisiunea. Scena era a noastră. 

Ascultaţi! 


VP - 348 


VP - 349