Agatha Christie — Cei Cinci Purcelusi

Agatha Christie 


Agatha Christie 


Cei cinci purceluşi 


INTRODUCERE 

Carla Lemarchant 

Hercule Poirot privi cu interes şi apreciere spre tânăra 
femeie care fusese poftită în cameră. 

Nu fusese nimic special în legătură cu scrisoarea trimisă 
de ea. Era pur şi simplu o cerere pentru o întâlnire, fără 
nici un fel de aluzie la ceea ce se afla în spatele acestei 
solicitări. O epistolă scurta şi în stil de afaceri. Doar 
fermitatea scrisului de mână al Cariei Lemarchant indica 
faptul că era vorba despre o femeie tânără. 

Şi acum, iată că ea se afla aici, în carne şi oase: o tânără 
înaltă, zveltă, abia trecuta de douăzeci de ani. Tipul de 
femeie pe care cu siguranţă o priveşti şi a doua oară. 
Veşmintele îi erau de calitate, o haină bine croită şi o fustă 
scumpe şi blănuri de lux. Capul avea o poziţie mândră, 
fruntea înaltă, nasul micuţ şi bărbia hotărâtă. Părea să fie 
plină de viaţă. Această vitalitate, mai degrabă decât 
frumuseţea ei, ieşea în evidenţă. 

Înainte de sosirea ei, Hercule Poirot se simţise bătrân... 
Acum se simţea reîntinerit... Viu... Alert! 

În timp ce se apropia ca s-o salute, îi observă ochii de un 
cenuşiu-închis studiindu-l cu atenţie. Era foarte 
concentrată. 

Femeia se aşeză şi acceptă ţigara pe care i-o oferi el. După 
ce i-o aprinse, stătu un minut, două, fumând, privindu-l în 
continuare cu acea căutătură serioasă şi gânditoare. 

Poirot spuse cu blândeţe: 

— Da, chiar trebuie luată o decizie, nu-i aşa? 


Tânăra tresări. 

— Poftim? 

Vocea ei era atrăgătoare, cu o notă gravă abia 
perceptibila, dar plăcută. 

— Încercaţi să vă hotărâți dacă sunt un escroc sau omul de 
care aveţi nevoie, nu-i aşa? 

— Ei bine, da... Ceva de genul ăsta, spuse ea zâmbind. 
Vedeţi, domnule Poirot, nu... Nu arătaţi chiar aşa cum mi- 
am imaginat eu. 

— Şi sunt bătrân, nu-i aşa? Mai bătrân decât v-aţi 
imaginat? 

— Da, şi asta. Ezită. Sunt sinceră, să ştiţi. Vreau... Trebuie 
să am... lot ceea ce e mai bun. 

— Fiţi pe pace, o asigură Hercule Poirot. Chiar sunt cel 
mai bun. 

— Nu sunteţi deloc modest... Observă Carla. Oricum ar fi, 
înclin să vă cred pe cuvânt. 

Poirot replica, liniştit: 

— Nu e nevoie doar de o încordare a muşchilor, să ştiţi. Nu 
trebuie să mă aplec şi să văd ce fel de amprente găsesc, să 
culeg chiştoacele de ţigară şi să examinez cioburile de 
sticlă. E destul să stau în scaunul meu şi să gândesc. Ăsta îşi 
apăsă uşor cu degetele capul în formă de ou ăsta e cel care 
funcţionează! 

— Ştiu, spuse Carla Lemarchant. Tocmai de aceea am 
venit la dumneavoastră. Vreau, ştiţi, să faceţi ceva ieşit din 
comun! 

— Asta, aprecie Hercule Poirot, suna foarte promiţător. 

O privi apoi încurajator. 

Carla Lemarchant inspiră adânc. 

— Numele meu, spuse ea, nu este Carla. Este Caroline. La 
fel ca şi cel al mamei mele. Am fost botezată după ea. Se 
opri pentru o clipă. Şi, deşi mă prezint Lemarchant... de 
fapt, mă numesc Crale. 

Fruntea lui Hercule Poirot se încreţi pentru o clipă, de 
perplexitate. 


— Crale... Parcă-mi amintesc. 

Tânăra spuse: 

— Tatăl meu a fost pictor... Un pictor destul de cunoscut. 
Unii spun chiar că a fost un pictor mare. Şi eu cred că a 
fost. 

— Amyas Crale? Întrebă Hercule Poirot. 

— Da. Tânăra se opri, apoi continuă: Şi mama mea, 
Caroline Crale, a fost judecată pentru asasinarea lui! 

— Aha, spuse Hercule Poirot, acum mi-aduc aminte... Dar 
numai vag. Eram în străinătate la acea vreme. Şi a trecut 
ceva timp. 

— Şaisprezece ani, preciză fata. Obrajii îi erau acum palizi 
şi ochii îi ardeau. Înţelegeţi? A fost judecată şi 
condamnată... N-a fost spânzurată, pentru că au avut 
senzaţia c-ar exista circumstanţe atenuante... Aşa că 
sentinţa a fost comutată în închisoare pe viaţă. Dar a murit 
la doar un an după proces. Înţelegeţi? S-a terminat totul... 
Încheiat... pe vecie... 

— Şi, prin urmare? Rosti încet Poirot. 

Fata care se prezentase ca fiind Carla Lemarchant îşi 
apăsă palmele una de cealaltă. Vorbi rar şi cu pauze lungi, 
dar accentuând în chip ciudat fiecare cuvânt. 

— Trebuie să înţelegeţi... Exact... Unde apar şi eu în 
poveste. Aveam cinci ani la vremea la care... S-a întâmplat 
totul. Eram prea mică pe-atunci ca să ştiu ceva despre ce 
se-ntâmpla. Îmi amintesc de mama şi de tatăl meu, desigur, 
şi-mi amintesc c-am plecat foarte brusc de acasă... Şi-am 
fost dusă la ţară, de unde-mi amintesc porcii şi de-o nevastă 
dolofană şi cumsecade de fermier... Şi toată lumea se purta 
frumos cu mine acolo... Şi-mi amintesc, foarte clar, cum 
toată lumea mă privea ciudat... Toată lumea... Îmi arunca 
priviri pe furiş. Ştiam, desigur, aşa cum ştiu toţi copiii, că 
era ceva în neregulă... Dar nu ştiam exact ce anume. Şi 
după aceea am plecat pe un vapor... A fost foarte incitant... 
A durat zile întregi, iar apoi am fost în Canada şi unchiul 
Simon m-a luat, şi am stat în Montreal cu el şi cu mătuşa 


Louise, şi atunci când l-am întrebat de mami şi de tati mi-au 
spus că vor veni şi ei curând. Şi apoi... Şi apoi cred c-am 
uitat... Doar că, într-un fel, eu ştiam că ei sunt morţi, fără 
să-mi amintesc exact dacă mi-a spus cineva asta. Pentru că, 
pe-atunci, deja nici nu mă mai gândeam la ei. Eram foarte 
fericită, să ştiţi. Unchiul Simon şi mătuşa Louise se purtau 
foarte frumos cu mine, eu mergeam la şcoală şi aveam 
foarte mulţi prieteni, aşa că uitasem că avusesem odată şi 
un alt nume în afară de Lemarchant. Vedeţi dumneavoastră, 
mătuşa Louise îmi spusese că acela era numele meu în 
Canada, şi asta mi se păruse o explicaţie plauzibila... Era 
numele meu canadian... Dar, aşa cum am mai spus, până la 
urmă am şi uitat c-am avut vreodată un alt nume. Îşi ridică 
bărbia cu un gest sfidător şi adăugă: Uitaţi-vă la mine. Aţi 
spune - nu-i aşa? 

— Dacă m-aţi întâlni pentru prima dată: „lată o fată care 
n-are de ce să-şi facă griji”. Am bani, sănătoasă sunt, arăt 
suficient de bine încât să fiu plăcuta privirilor, mă pot 
bucura de viaţa. La douăzeci de ani, nu era nici o fată pe 
lumea asta cu care să fi vrut să fac schimb. Dar deja, ştiţi, 
începusem să pun întrebări. Despre părinţii mei. Cine au 
fost şi ce-au făcut? Şi aveam să aflu până la urmă... S-a 
întâmplat până la urmă să-mi spună adevărul. Când am 
împlinit douăzeci şi unu de ani. Au fost nevoiţi, pentru c-am 
primit propriii bani atunci. Şi apoi, ştiţi, mai era şi 
scrisoarea. Scrisoarea lăsată de mama mea, înainte să 
moară. 

Expresia fetei se schimbă, chipul devenindu-i şi mai palid. 
Ochii nu mai păreau arzători, erau două puncte 
inexpresive. Continuă: 

— Atunci am aflat eu adevărul. Că mama mea fusese 
condamnată pentru crimă. A fost... Oribil. Se opri pentru 
câteva clipe. Mai e un lucru pe care trebuie să vi-l 
mărturisesc. Eram logodită. Au spus că trebuie să aştept... 
Că nu mă puteam căsători până când nu împlineam 


douăzeci şi unu de ani. Şi, atunci când am aflat totul, am 
înţeles şi de ce. 

Poirot se foi pe scaun şi vorbi pentru prima dată. Întrebă: 

— Şi care a fost reacţia logodnicului dumneavoastră? 

— A lui John? Lui John nu i-a păsat. A spus că nu conta 
deloc... Nu pentru el. El şi cu mine eram John şi Carla... lar 
trecutul nu conta. Se aplecă puţin în faţă. Încă mai suntem 
logodiţi. Dar, oricum, după cum vă daţi seama, mai 
contează. Contează pentru mine. Şi contează şi pentru 
John... Nu trecutul contează pentru noi... ci viitorul. Fata îşi 
încleşta pumnii. Vrem copii, ştiţi. Amândoi vrem copii. Şi nu- 
i putem vedea cum cresc cu teama-n suflet. 

— Nu vă daţi seama că prin trecutul tuturor au existat la 
un moment dat violenţe şi răutăţi? Remarcă Poirot. 

— Nu înţelegeţi. Aşa şi este, desigur. Dar de obicei lumea 
nu cunoaşte aceste detalii. Noi le ştim. Este ceva care ne 
priveşte. Şi, uneori... L-am văzut pe John privindu-mă. Aşa, 
o privire scurtă... Doar o ocheadă. Dac-am fi căsătoriţi şi ne- 
am certa... Şi l-aş vedea privindu-mă... Şi punându-şi 
întrebări? 

— Cum a fost omorât tatăl dumneavoastră? Întrebă 
Hercule Poirot. 

Vocea Cariei se auzi limpede şi hotărâtă. 

— A fost otrăvit. 

— Înţeleg, zise Hercule Poirot. 

Urmă o perioadă de tăcere. 

Apoi fata adăugă, cu o voce calmă, aproape într-o doară: 

— Slavă Cerului că sunteţi atât de rezonabil. Vedeţi că 
într-adevăr contează... Şi ce implicaţii are. Nu încercaţi să 
mascaţi totul şi să-mi spuneţi vorbe înduioşătoare. 

— Înţeleg prea bine, confirmă Poirot. Ceea ce nu înţeleg 
este ce doriţi de la mine? 

Carla Lemarchant rosti cu simplitate: 

— Vreau să mă căsătoresc cu John. Şi asta o să şi fac! Şi 
vreau să am cel puţin două fete şi doi băieţi. Şi 
dumneavoastră o să faceţi ca toate astea să fie posibile. 


— Vreţi să spuneţi... ca doriţi să vorbesc eu cu logodnicul 
dumneavoastră? A, nu, ceea ce spun eu este o idioţenie! 
Dumneavoastră sugeraţi ceva cu totul diferit. Spuneţi-mi 
ce-aveţi în minte. 

— Ascultaţi, domnule Poirot. Şi înţelegeţi asta... Să 
înţelegeţi foarte clar. Vă angajez să investigaţi un caz de 
crimă. 

— Vreţi să spuneţi... 

— Da, vreau să spun. Un caz de crimă este un caz de 
crimă, chiar dacă a avut loc ieri sau acum şaisprezece ani. 

— Dar, draga mea domnişoară... 

— Aşteptaţi, domnule Poirot. N-aţi înţeles totul încă. Mai 
este un element foarte important. 

— Da? 

— Mama mea era nevinovată, declară Carla Lemarchant. 

Hercule Poirot îşi frecă nasul şi murmură: 

— Ei bine, evident, înţeleg că... 

— Nu e vorba despre sentimente. E vorba despre 
scrisoarea ei. A lăsat-o pentru mine înainte să moară. 
Trebuia să-mi fie dată atunci când aveam să împlinesc 
douăzeci şi unu de ani. A lăsat-o doar pentru un motiv: ca să 
fiu sigură. Asta era tot ce era scris acolo. Ca nu făcuse ea 
asta... Că era nevinovată... Că puteam fi pentru totdeauna 
sigură de asta. 

Hercule Poirot privi gânditor către chipul tânăr care se 
uita la el cu atâta sinceritate. Spuse încet: 

— Tout de meme (1). 

Carla zâmbi. 

— Nu, mama mea nu era aşa! Vă gândiţi c-ar putea fi o 
minciună... O minciună sentimentală? Tânăra se aplecă 
înainte. Ascultaţi, domnule Poirot, sunt unele lucruri pe 
care copiii le ştiu foarte bine. Îmi amintesc de mama mea... 
Este o amintire înceţoşată, desigur, dar îmi amintesc destul 
de bine ce fel de persoană era. Nu spunea minciuni... 
Minciuni sentimentale. Chiar dacă un lucru te putea răni, 
ea avea întotdeauna să-l spună. Ca dentiştii sau ca spinii 


care-ţi intră-n deget... Chestii de genul ăsta. Adevărul era... 
Un impuls natural pentru ea. Nu eram, cel puţin nu cred, 
foarte ataşată de ea... Dar aveam o încredere neţărmurita 
în ea. Încă am şi acum! Dacă spune că nu mi-a ucis tatăl, 
atunci chiar nu l-a ucis! Nu era genul de persoană care să 
scrie cu solemnitate o minciună, mai ales că ştia că avea să 
moară. 

Încet, aproape neîncrezător, Hercule Poirot îşi înclină uşor 
capul. 

Carla continuă: 

— De aceea e bine ca eu să mă căsătoresc cu John. Eu ştiu 
că e-n regulă. Dar el nu ştie. El simte că e normal ca eu să 
cred că mama mea a fost nevinovată. Trebuie ca situaţia să 
fie clarificată, domnule Poirot. Şi dumneavoastră veţi face 
asta! 

Hercule Poirot spuse rar: 

— Chiar dacă acceptăm că tot ceea ce spuneţi este 
adevărat, mademoiselle, au trecut şaisprezece ani! 

Carla Lemarchant răspunse: 

— O, desigur! Va fi foarte dificil! Nimeni în afara 
dumneavoastră nu poate face asta! 

În ochii lui Hercule Poirot apăru o licărire pentru o clipă. 
Spuse: 

— Îmi oferiţi cea mai mare încredere, hein? 

Carla zise: 

— Am auzit multe despre dumneavoastră. Despre lucrurile 
pe care le puteţi face. Despre felul cum le-aţi făcut. Vă 
interesează psihologia, nu-i aşa? Ei bine, asta nu se schimbă 
cu timpul. Lucrurile tangibile nu mai sunt... Mucurile de 
țigară, urmele de paşi şi iarba culcată. Nu mai aveţi cum să 
le căutaţi. Dar puteţi să revedeţi toate elementele cazului şi, 
poate, să vorbiţi cu oamenii care erau acolo în acele 
momente... Toţi încă mai sunt în viaţă... Şi apoi... Şi apoi, 
aşa cum aţi spus acum, puteţi să vă lăsaţi pe spate pe 
scaunul dumneavoastră şi să gândiţi. Şi veţi şti ce s-a 
petrecut cu adevărat... 


Hercule Poirot se ridică în picioare. Cu o mână îşi mângâia 
mustaţa. Spuse: 

— Mademoiselle, sunt onorat! Nu veţi regreta că aţi avut 
încredere în mine. Voi investiga cazul acesta. Voi cerceta 
evenimentele care s-au petrecut acum şaisprezece ani şi voi 
afla adevărul. 

Carla se ridică şi ea. Ochii îi străluceau. Dar spuse numai 
atât: 

— Foarte bine! 

Hercule Poirot ridică un deget arătător cât se poate de 
elocvent. 

— O clipă! Am spus că voi afla adevărul. N-am nici o idee 
preconcepută, înţelegeţi. Nu accept asigurările 
dumneavoastră despre nevinovăția mamei. Dacă a fost într- 
adevăr vinovata... eh bien, atunci ce se va întâmpla? 

Carla îşi înălţă din nou capul cu mândrie. 

— Sunt fiica ei. Vreau adevărul! 

Hercule Poirot spuse: 

— En avant 42), atunci! Deşi nu asta ar trebui să spun. 
Dimpotrivă. En arriere (3). 


CARTEA | 
CAPITOLUL 1 
CONSFĂTUIREA CU PARTEA APĂRĂRII 


— Dacă-mi amintesc despre cazul Crale? Întrebă Sir 
Montague Depleach. Desigur! Îmi amintesc chiar foarte 
bine. O femeie foarte atrăgătoare. Dar dezechilibrată, 
desigur. Lipsită de autocontrol. 

II privi pe Poirot dintr-o parte. 

— Ce te determina să mă întrebi despre acest caz? 

— Mă interesează. 

— Nu este chiar o dovadă de tact, domnul meu, spuse 
Depleach, arătându-şi dinţii în timp ce schiţa celebrul 
„zâmbet de lup”, care avea reputaţia de a exercita un efect 
înspăimântător asupra martorilor din boxă. N-a fost unul 
dintre succesele mele, ştii asta. N-am putut s-o scap. 

— Ştiu asta. 

Sir Montague ridică din umeri. Continuă: 

— Desigur, n-aveam la fel de multă experienţă pe-atunci, 
faţă de cum am în prezent. Totuşi, cred c-am făcut tot ceea 
ce era omeneşte posibil. Nu se pot face prea multe fără 
cooperare. Am obţinut comutarea într-o pedeapsă cu 
închisoarea. Am provocat asta, să ştii. Multe soţii şi mame 
respectabile au semnat o petiție. A fost tratată cu multă 
compasiune. Sir Montague se lăsă pe spate, întinzându-şi 
picioarele lungi. Chipul său căpătă o expresie imparţială, 
evaluatoare. Dacă l-ar fi împuşcat, sau chiar dacă l-ar fi 
înjunghiat... Aş fi pledat pentru omor din culpă. Dar 
otravă... Nu, cu otrava nu poţi să te joci. E complicat... 
Foarte complicat. 

— Care a fost apărarea? Întreba Hercule Poirot. 

Ştia deja, pentru că citise ziarele de atunci, dar nu vedea 
nimic râu în a părea complet ignorant în faţa lui Sir 
Montague. 

— A, sinucidere! Singurul lucru pe care-am fi putut miza. 
Dar n-a fost o idee prea bine primită. Crale, pur şi simplu, 
nu era genul acela de om! Nu l-ai cunoscut deloc, bănuiesc. 
Nu? Ei bine, era un tip foarte jovial, foarte plin de viaţă. 
Umbla cu multe femei, bea mult... Tot tacâmul. Cădea uşor 
pradă poftelor trupeşti şi se bucura de ele. Nu poţi 


convinge un juriu că un astfel de tip se putea aşeza, calm, 
să-şi pună capăt zilelor. Nu se potriveşte, pur şi simplu. Nu, 
mi-a fost teamă că aveam să pierd cazul încă de la început. 
Şi femeia n-a vrut să colaboreze! Am ştiut că o să pierdem 
imediat după ce a intrat ea în boxa martorilor. N-a luptat 
deloc. Dar asta este situaţia... Dacă nu-ţi chemi clientul în 
boxă, juriul trage singur concluziile. 

— Asta aţi vrut să spuneţi atunci când aţi afirmat că nu se 
pot face prea multe fără cooperare? Îl întrebă Poirot. 

— Desigur, dragul meu domn. Nu suntem magicieni, 
totuşi. Jumătate din bătălie înseamnă impresia pe care 
acuzatul i-o lasă juriului. Am cunoscut destule jurii care au 
dat verdicte împotriva părerii judecătorului. „El a făcut-o, 
asta-i sigur” - cam ăsta e punctul de vedere. Sau: „N-a 
făcut niciodată aşa ceva... Nu-mi spune mie asta!” Caroline 
Crale nici măcar n-a încercat să se lupte. 

— De ce nu? 

Sir Montague ridică din umeri. 

— Nu mă întreba pe mine. Desigur, era foarte ataşată de 
tip. A fost devastată atunci când şi-a revenit şi a 
conştientizat ceea ce a făcut. Nu cred că şi-a revenit în 
urma şocului. 

— Prin urmare, credeţi că era vinovată? 

Depleach păru destul de surprins. Replică: 

— Ăăă... Ei bine, am crezut că luăm asta ca pe un lucru 
sigur. 

— A recunoscut vreodată că era vinovată? 

Depleach părea şocat. 

— Desigur că nu... Desigur că nu. Avem codul nostru, să 
ştii. Nevinovăţia este mereu... Aăă... Presupusă. Dacă eşti 
atât de interesat, e păcat că nu mai poţi da de bătrânul 
Mayhew. Cei din familia Mayhew au fost avocaţii care m-au 
instruit. Bătrânul Mayhew ţi-ar fi putut spune mult mai 
multe decât mine. Dar uite... A trecut pe lumea cealaltă. 
Mai este şi tânărul George Mayhew, desigur, dar el era doar 
un băieţel la vremea aceea. A trecut ceva timp, să ştii. 


— Da, ştiu. Am noroc că vă amintiţi atât de multe. Aveţi o 
memorie remarcabilă! 

Depleach păru flatat. 

— Ei bine, mereu îţi aminteşti de principalele evenimente, 
să ştii. Mai ales atunci când capul de acuzare este cel mai 
grav dintre toate. Şi, desigur, cazul Crale s-a bucurat de 
foarte multă publicitate din partea presei. Destul interes 
pentru sex şi alte lucruri de acest gen. Fata acuzată în acest 
caz era destul de greu de uitat. O persoană de-a dreptul 
unică, credeam eu. 

— Mă veţi ierta dacă vă par prea insistent, spuse Poirot, 
dar mai întreb o dată: N-aţi avut nici o îndoială cu privire la 
vinovăția lui Caroline Crale? 

Depleach ridică din nou din umeri. 

— Sincer... ca de la bărbat la bărbat... Nu cred că încape 
vreo îndoiala. Ea a făcut-o, sunt sigur. 

— Care erau dovezile împotriva ei? 

— Foarte evidente, asta e clar. Mai întâi, avea un motiv. Ea 
şi Crale fuseseră ca şoarecele şi pisica vreme de mulţi ani... 
Un şir interminabil de certuri. El avea mereu câte-o relaţie 
cu altă femeie. Nu se putea abţine. Era acel gen de bărbat. 
Ea a suportat destul de bine, una peste alta. I-a căutat 
mereu scuze pe baza temperamentului său... Şi bărbatul 
chiar era un partener de nota zece, să ştii. Toate operele lui 
urcaseră foarte mult ca preţ... Enorm. Nu-mi place stilul 
acela de pictură, personal... Lucruri cam urâte, dar are 
succes... Nu încape îndoială. Ei bine, aşa cum am spus, mai 
existau problemele astea cu alte femei, din când în când. 
Doamna Crale nu era genul care să sufere în tăcere. Aveau 
certuri nopţi întregi. Însă mereu se întorcea la ea, până la 
urmă. Aceste escapade ale lui au ieşit la iveală. Dar ultima 
lui aventură a fost cu totul deosebita. Era o fată, să ştii. Şi 
încă una foarte tânără. De douăzeci de ani. Elsa Greer, aşa 
o chema. Era singura fiică a unui producător din Yorkshire. 
Avea bani şi ambiţie, şi ştia exact ce voia. Şi îl voia pe Amyas 
Crale. L-a convins s-o picteze... Nu făcea, în mod obişnuit, 


portrete din societate - de genul: „Doamna Blinkety Blank 
în satin şi perle” - dar picta figuri. Cred că majoritatea 
femeilor nu ar fi vrut să fie pictate de el... Nu era deloc 
blând cu ele! Dar a pictat-o pe Elsa Greer, şi a sfârşit prin a 
se îndrăgosti de ea destul de zdravăn. El deja mergea pe 
patruzeci de ani, să ştii, şi era căsătorit de ceva vreme. Era 
tocmai copt ca să se facă de râs pentru o fetişcană. Elsa 
Greer a fost fetişcana. Era nebun după ea, iar ideea lui era 
să divorţeze şi să se însoare cu Elsa. Caroline Crale n-a 
suportat asta. L-a ameninţat. A fost auzită de doi oameni 
spunând că, dacă nu renunţă la aventura cu fata aceea, îl 
omoară. Şi chiar a vorbit serios! În ziua de dinaintea 
nefericitului eveniment, luaseră ceaiul împreună cu un 
vecin. El se ocupa cu ierburile şi medicamentele preparate 
în casă. Printre speciile de plante pe care le avea se număra 
şi cucuta. S-a vorbit mult despre ea şi despre proprietăţile 
ei otrăvitoare. În ziua următoare, vecinul a observat că 
jumătate din conţinutul sticlei de cucută nu mai era acolo. 
Şi-a anunţat fratele. Au mai găsit o sticlă aproape goală de 
cucută în camera doamnei Crale, ascunsă într-un sertar. 

Hercule Poirot se mişcă, stânjenit. 

— Altcineva ar fi putut s-o pună acolo. 

— O! A recunoscut în faţa poliţiei că o luase ea. Foarte 
puţin înţelept, desigur, dar, în acel moment, n-avea un 
avocat care s-o sfătuiască. Atunci când au întrebat-o despre 
otravă, a recunoscut cu sinceritate că ea o luase. 

— Cu ce scop? 

— A pretins că voise, de fapt, să se sinucidă ea cu otrava. 
N-a putut explica motivul pentru care sticla era goală... Nici 
cum se făcea că numai amprentele ei erau pe ea. A susţinut 
că Amyas Crale se sinucisese, înţelegeţi. Dar, dacă el ar fi 
luat sticla cu cucută pe care o ascunsese soţia în camera ei, 
atunci ar fi fost şi amprentele lui pe sticlă, pe lângă ale 
femeii. 

— Otrava i s-a pus în bere, nu? 


— Da. Ea a scos sticla din frigider şi a dus-o jos, unde picta 
el, în grădină. A turnat-o pe toată şi l-a privit cum a băut 
întregul conţinut. Toată lumea a plecat la prânz şi n-a 
observat că el n-a venit... de multe ori, el nu venea la mese. 
După aceea, ea şi guvernanta l-au găsit mort acolo. 
Povestea soţiei a fost că berea pe care i-o dăduse ea fusese 
în regulă. Teoria noastră a fost că el s-a simţit deodată atât 
de vinovat şi a avut atâtea remuşcări, încât şi-a turnat 
singur otrava în bere. Totul era o prostie... Chiar nu era 
genul acela de persoană! Şi dovada amprentelor a fost cea 
mai covârşitoare dintre toate. 

— Au fost găsite amprentele ei pe sticlă? 

— Nu, n-au fost... Numai ale lui... Şi erau false. Ea a fost 
singură cu cadavrul, în timp ce guvernanta urcase să 
cheme un doctor. Şi probabil că a şters sticla şi paharul şi i- 
a apăsat mâna pe ele. Avrut să arate că nici nu manevrase 
sticla sau paharul, să ştii. Ei bine, n-a ţinut. Bătrânul 
Rudolph, care a fost procuror, s-a distrat cu asta: a 
demonstrat în instanţă că un bărbat n-ar fi putut ţine sticla 
în acea poziţie a degetelor! Desigur, noi am încercat din 
răsputeri să demonstrăm c-ar fi putut... Că mâna lui ar fi 
fost contorsionată în timp ce murea... Dar, sincer vorbind, 
n-am fost foarte convingători. 

— Cucuta probabil că fusese pusă în sticlă înainte ca ea să 
coboare în grădină, observă Hercule Poirot. 

— N-a fost deloc cucuta în sticlă. Doar în pahar. 

Avocatul se opri - chipul lui masiv şi bine conturat îşi 
schimbase expresia - şi-şi întoarse brusc capul. 

— Hopa, spuse el. Ia stai, Poirot, încotro te îndrepţi cu 
asta? 

— În cazul în care Caroline Crale ar fi fost nevinovată, cum 
a ajuns cucuta aia în bere? Întrebă Poirot. Apărarea a 
susţinut în acea vreme că Amyas Crale s-a sinucis. Dar 
dumneavoastră îmi spuneţi că un asemenea lucru nu era 
posibil... Şi sunt de acord cu dumneavoastră aici. Nu era 


genul acela de om. Atunci, dacă nu Caroline Crale a făcut-o, 
altcineva a fost criminalul. 

Depleach rosti, mai degrabă scuipând cuvintele: 

— Fir-ar să fie, omule, nu poţi să învii morţii! S-a terminat 
totul acum multă vreme. Desigur că ea a făcut-o. Ai fi ştiut 
asta, dac-ai fi fost acolo, atunci. Era evident din felul în care 
se comporta. Îmi închipui chiar că verdictul a venit ca o 
uşurare pentru ea. Nu era speriată. Nici n-a avut emoţii. A 
vrut doar să treacă prin proces şi să se termine o dată totul. 
O femeie foarte curajoasă, sincer. 

— Şi totuşi, spuse Hercule Poirot, atunci când a murit, ea a 
lăsat o scrisoare care trebuia să-i fie transmisă fiicei sale, în 
care jura solemn că era nevinovată. 

— Chiar îmi explic de ce a făcut asta, spuse Sir Montague. 
Dumneata sau eu am fi făcut la fel în locul ei. 

— Fata susţine că mama sa nu era genul care să mintă. 

— Fata susţine... Mda. Ce ştie ea despre asta? Dragul meu 
domn Poirot, fata era foarte mică la acea vreme. Cât avea? 
Patru, cinci ani? I-au schimbat numele şi au trimis-o din 
Anglia, undeva, la nişte rude. Ce poate ea să ştie sau să-şi 
amintească? 

— Uneori copiii îi cunosc foarte bine pe oameni. 

— Poate că aşa o fi. Dar nu e valabil şi în acest caz. Normal 
că fata doreşte să creadă că mama ei n-a comis crima. Las-o 
să creadă asta. Nu-i face nici un rău. 

— Dar, din nefericire, ea doreşte dovezi. 

— Dovezi conform cărora Caroline Crale nu şi-ar fi ucis 
soţul? 

— Da. 

— Ei bine, spuse Depleach, nu le va obţine. 

— Nu credeţi? 

Faimosul K. C. 44) îşi privi meditativ companionul. 

— Mereu te-am considerat un om cinstit, Poirot. Ce-ai de 
gând? Încerci să faci bani folosindu-te de afecțiunea 
firească a unei fete? 


— N-o cunoaşteţi. Nu este o fată obişnuită. E o fată cuo 
mare tărie de caracter. 

— Da, îmi imaginez că fiica lui Amyas şi a lui Caroline 
Crale ar fi aşa. Ce doreşte? 

— Doreşte adevărul. 

— Hm, mă tem că adevărul va fi dezamăgitor pentru ea. 
Sincer, Poirot, nu cred că există vreo îndoială în această 
privinţă. Ea l-a ucis. 

— Mă veţi ierta, dragul meu prieten, dar trebuie să mă 
conving singur de asta. 

— Ei bine, nu ştiu ce altceva aş mai putea face eu. Poţi să 
citeşti ceea ce s-a scris în ziare despre proces. Humphrey 
Rudolph a fost din partea Coroanei (5). Ela murit... Să mă 
gândesc, cine era protejatul lui? Tânărul Fogg, cred. Da, 
Fogg. Ai putea să stai de vorbă cu el un pic. Şi apoi, mai 
sunt şi oamenii care erau acolo în acea vreme. Să nu crezi 
c-o să le facă plăcere să-i întrebi prea multe în legătură cu 
cazul acesta, dar îndrăznesc să spun c-o să obţii ceea ce 
vrei de la ei. Dumneata eşti un diavol şiret. 

— A, da, oamenii implicaţi. Este foarte important. Vă 
amintiţi poate şi cine erau? 

Depleach se gândi o clipă. 

— Să văd... A trecut mult timp. Numai cinci oameni erau 
cu adevărat implicaţi, ca să zic aşa... Nu-i mai pun şi pe 
servitori la socoteală... Câţiva oameni destul de credincioşi 
şi în vârstă, cam speriaţi... Şi care nu ştiau nimic despre 
nimic. Nimeni nu i-ar fi putut bănui. 

— Sunt cinci oameni, spuneţi. Povestiţi-mi despre ei. 

— Ei bine, era Philip Blake. Un prieten bun de-al lui 
Crale... Îl cunoştea de-o viaţă. Stătea în casa lui, pe-atunci. 
El e încă în viaţă. Îl mai văd din când în când. Stă la St 
George's Hill. E broker la bursă. Joacă pe diverse pieţe şi de 
obicei se descurcă din asta. Are destul succes. Chiar se 
îngraşă un pic. 

— Da. Şi cine urmează? 


— Mai era fratele mai mare al lui Blake. Moşier la ţară... 
Un tip care stă mai mult prin casă. 

Poirot se gândi instantaneu la o melodie. Încercă s-o 
ignore. Nu trebuia să se gândească mereu la versuri de 
grădiniţă. Părea obsedat de astfel de lucruri în ultima 
vreme. Şi totuşi, melodia insista să-i revină în minte: 

Purceluşul ăsta a plecat la piaţă, purceluşul ăsta a rămas 
acasă... 

Murmură: 

— A rămas acasă... Da? 

— Ele cel despre care ţi-am spus... Cel pasionat de ierburi 
şi de medicamente... Un pic chimist. Hobby-ul lui. Cum îl 
chema oare? Un nume mai literar... Gata, mi-am amintit. 
Meredith. Meredith Blake. Nu ştiu dacă mai trăieşte sau nu. 

— Şi cine mai urmează? 

— Cine? Ei bine, mai este şi sursa tuturor necazurilor. Fata 
din caz... Elsa Greer. 

— Purceluşul ăsta a mâncat friptură”, murmură Poirot. 

Depleach se holbă la el. 

— Chiar i-au dat friptură, asta-i clar, spuse el. A fost foarte 
ambițioasă. A avut trei soţi de-atunci. A intrat şi a ieşit din 
tribunalul pentru divorţuri foarte des. Şi de fiecare dată 
când a schimbat ceva, a fost în bine. Doamna Dittisham... 
Aşa o cheamă acum. Deschide orice Tatlerl şi o vei găsi. 

— Şi ceilalţi doi? 

— Mai era guvernanta. Nu-mi amintesc cum o chema. O 
femeie drăguță şi capabilă. Thompson... Jones... Ceva de 
genul ăsta. Şi mai era copila. Sora vitregă a lui Caroline 
Crale. Probabil că avea cam cincisprezece ani pe vremea 
aceea. Şi-a făcut un nume de atunci. Sapă după anumite 
lucruri şi merge în drumeţii te miri pe unde. Warren... Aşa o 
cheamă. Angela Warren. O tânără cam primejdioasă, în 
prezent. Am văzut-o zilele trecute. 

— Aşadar, nu e purceluşul care a plâns „guiţ-guiţ-guiţ”.? 

Sir Montague Depleach îl privi cam ciudat. Spuse sec: 


— Ar cam avea de ce să plângă aşa. E desfigurată, să ştii. 
Are o cicatrice foarte urâtă pe un obraz. Ea... Ei bine, o să 
auzi totul despre asta, îndrăznesc să afirm. 

Poirot se ridică. 

— Vă mulţumesc! Aţi fost foarte amabil. Dacă doamna 
Crale nu şi-a ucis soţul... 

Depleach îl întrerupse: 

— Dar a făcut-o, bătrâne, a făcut-o! Crede-mă pe cuvânt. 

Poirot continuă să vorbească, fără să ia în seamă 
întreruperea. 

— Atunci pare logic ca unul dintre aceşti cinci oameni s-o fi 
făcut. 

— Unul dintre ei ar fi putut s-o facă, să spunem - accepta, 
nesigur, Depleach. Dar nu văd de ce-ar fi făcut vreunul asta. 
Nu există nici un motiv. De fapt, sunt destul de sigur că 
niciunul n-a făcut aşa ceva. Scoate-ţi ideea asta fixă din cap, 
bătrâne! 

Dar Hercule Poirot se mulţumi să zâmbească şi să scuture 
din cap. 

CAPITOLUL. 2 

CONSFĂTUIREA CU PARTEA ACUZĂRII 

— Vinovată ca dracu'! Spuse domnul Fogg, scurt. 

Hercule Poirot privi meditativ chipul proaspăt bărbierit al 
procurorului. 

Quentin Fogg, K. C., era un om foarte diferit faţă de 
Montague Depleach. Depleach avea forţă, magnetism, o 
personalitate expansivă şi chiar agresivă. Făcea impresie 
prin schimbările rapide şi dramatice de comportament. 
Chipeş, urban, fermecător într-o clipă... Şi apoi, ca printr-o 
transformare magică, cu un zâmbet fioros şi cu buzele 
subţiate, se repezea la gâtul victimei. 

Quentin Fogg era slab, palid, fără să posede ceea ce 
numim personalitate. Întrebările lui erau liniştite şi lipsite 
de emoţii, dar foarte persistente. Dacă Depleach era 
precum o floretă, Fogg era precum un burghiu. Înţepa 
constant. Nu se bucurase niciodată de cine ştie ce faimă, 


dar era cunoscut ca un foarte bun om al legii. De obicei, îşi 
câştiga cazurile. 

Hercule Poirot îl măsură imediat din ochi. 

— Prin urmare, aşa v-a lăsat impresia, zise el. 

Fogg aproba din cap. 

— Ar fi trebuit s-o vedeţi atunci când a depus mărturie. 
Bătrânul Humpie Rudolph (el era din partea acuzării, ştiţi) 
a tocat-o mărunt. Mărunt! Se opri şi apoi spuse pe 
neaşteptate: Una peste alta, a fost cam mult bine la un loc. 

— Nu sunt sigur - spuse Hercule Poirot - că vă înţeleg 
foarte bine. 

Fogg îşi împreună sprâncenele subţiri. Cu mâna sa 
delicată, îşi mângâie buza de sus. 

— Cum să-i zic altfel? E un proverb englezesc care sună 
aşa: „împuşcă pasărea care nu se mişcă”, şi cred că descrie 
foarte bine ceea ce vreau să zic. Acum înţelegeţi la ce mă 
refer? 

— Este, aşa cum aţi şi spus, un punct de vedere englezesc, 
dar chiar cred că vă înţeleg. În Tribunalul Penal Central, ca 
şi pe terenurile de sport de la Eton 16) sau pe terenurile de 
vânătoare, unui britanic îi place ca victima sa să aibă o 
şansă. 

— Exact, aşa este. Ei bine, în acest caz, acuzata nici măcar 
n-a avut o şansă. Humpie Rudolph a făcut tot ceea ce a vrut 
cu ea. A început cu examinarea ei făcută de Depleach. A 
stat acolo, ştiţi... Docila ca o fetiţă la o petrecere a adulţilor, 
răspunzând la întrebările lui Depleach cu ceea ce învățase 
pe de rost. Destul de docilă, perfectă la exprimare... Şi 
absolut neconvingătoare! 1 se spusese cum să răspundă şi 
asta a şi făcut. N-a fost vina lui Depleach. Bătrânul vulpoi şi- 
a jucat perfect rolul... Dar, în orice scenă, este nevoie de doi 
actori, doar unul singur nu poate interpreta partitura. Ea n- 
a jucat deloc ceea ce trebuia. Şi asta a avut cel mai puternic 
efect negativ cu putinţa asupra juriului. lar apoi, bătrânul 
Humpie s-a ridicat. Cred că-l ştiţi, nu? E o mare pierdere. 
Şi-a aranjat roba, s-a legănat pe picioare... Şi apoi... Drept 


la ţintă! Cum v-am spus, a tocat-o mărunt! A insinuat câteva 
lucruri, a pus câteva capcane... Şi ea a căzut drept în ele. 

A făcut-o să admită cât de absurde erau propriile 
declaraţii, a făcut-o să se contrazică, iar ea s-a îngropat din 
ce în ce mai adânc. Şi apoi, ela încheiat în stilul propriu. 
Foarte convingător... Foarte convins: „Vă atrag atenţia, 
doamnă Crale, că toată această poveste, cum că aţi furat 
cucuta ca să vă sinucideţi, este doar o falsitate. Eu vă spun 
că aţi luat-o ca să i-o administraţi soţului dumneavoastră, 
care era pe cale să vă părăsească pentru o altă femeie, şi că 
i-aţi dat-o în mod intenţionat”. Şi apoi, ea l-a privit... O fiinţă 
atât de drăguță, graţioasă, delicată... Şi a spus: „O, nu, nu... 
N-am făcut asta”. A fost cel mai lipsit de intonaţie lucru pe 
care l-am auzit... Cel mai neconvingător. L-am văzut pe 
Depleach foindu-se în scaun. A ştiut că atunci se terminase. 
Fogg se opri o clipă, apoi continuă: Şi totuşi... Nu ştiu. Într- 
un fel, a fost cel mai inteligent lucru pe care-l putea face. A 
făcut apel la cavalerism... la acel ciudat cavalerism prezent 
şi-n sporturile sângeroase, cel care-i face pe cei mai mulţi 
străini să ne considere nişte impostori atotputernici. Juriul a 
simţit - întregul public a simţit - că n-are nici o şansă. Nici 
nu se putea lupta. Cu siguranţă că nu putea să joace un rol 
în faţa unei brute atât de şirete ca bătrânul Humpie. Acel 
slab, neconvingător „O, nu, nu... N-am făcut asta”. A fost 
jalnic. Pur şi simplu, jalnic. A fost terminată! Da', într-un fel, 
a fost cel mai bun lucru pe care-l putea face. Juriul a 
deliberat doar timp de o jumătate de oră. Verdictul a fost: 
Vinovată, dar cu recomandarea de clemenţă. De fapt, ştiţi, a 
fost total în opoziţie cu cealaltă femeie implicată în acest 
caz. Cu fata. Juriul nu i-a arătat nici un pic de milă acesteia, 
încă de la început. N-avea nici un fir de păr lăsat la 
întâmplare. Foarte atrăgătoare, moderna. Pentru femeile 
din acel tribunal, reprezenta un tip: tipul femeii care 
destramă o căsnicie. Căminele nu erau în siguranţă cu fete 
ca ea prin preajmă. Fete care ofereau sex şi care ignorau 
drepturile soțiilor şi mamelor. Nu s-a cruțat nici ea, 


îndrăznesc să spun. Era sinceră. Admirabil de sinceră. Se 
îndrăgostise de Amyas Crale, şi el de ea, iar fata n-a avut 
nici un fel de remuşcări să-l smulgă de lângă soţia şi copilul 
lui. Am admirat-o într-un fel. A avut curaj. Depleach a folosit 
câteva strategii cam dure în examinarea ei, şi totuşi ea a 
rezistat destul de bine. Dar tribunalul nu i-a arătat milă. Şi 
nici judecătorul n-a plăcut-o. Bătrânul Avis, el era. Un 
bărbat care fusese destul de fustangiu în tinereţe, dar 
foarte moral atunci când era îmbrăcat în robă şi conducea 
un proces. Concluziile sale împotriva lui Caroline Crale au 
fost destul de blânde. N-a putut nega faptele, dar a aruncat 
aluzii destul de clare spre provocare şi tot restul. 

Hercule Poirot întrebă: 

— N-a sprijinit teoria sinuciderii, avansată de apărare? 

Fogg clătină din cap. 

— Acea teorie n-a avut niciodată o bază pe care să se 
sprijine. Nu mă înţelegeţi greşit, nu spun că Depleach n-a 
folosit-o la maximum. A zugrăvit o imagine foarte 
emoţionantă a unui bărbat cu o inimă foarte mare, iubitor 
de plăceri, temperamental, care a fost deodată copleşit de 
pasiunea pentru o tânără fată încântătoare, conştient de 
impedimente, dar incapabil să reziste. Apoi dezgustul său 
faţă de propriul gest, remuşcările pentru felul în care-şi 
trata soţia şi copilul prin decizia sa bruscă de a sfârşi totul! 
Calea onorabilă de ieşire din situaţia dată. Vă spun, a fost o 
scenă foarte emoţionanta. Vocea lui Depleach te putea face 
să plângi. Parcă vedeai biata epavă de om sfâşiată între 
pasiuni şi decenţa sa lăuntrică. Efectul a fost 
nemaipomenit! Doar că - atunci când totul s-a terminat - 
vraja s-a risipit şi nu mai puteai vedea acel chip aproape 
mitic al lui Amyas Crale. Toată lumea îl cunoştea mult prea 
bine. Nu era deloc acel tip de persoană. lar Depleach nu 
putuse da peste nici o dovadă care să arate că aşa era. Aş 
spune că, de fapt, acest Crale s-a apropiat foarte mult de 
statutul unui om lipsit chiar şi de cea mai rudimentară 
conştiinţă. Era un egoist fără scrupule, fericit cu el însuşi, 


temperamental. Indiferent ce simţ al eticii ar fi avut, îl 
aplica numai picturilor sale. Sunt convins că n-ar fi pictat 
ceva neglijent, de proastă calitate... Indiferent de răsplată. 
Dar, în rest, era un bărbat cu sânge fierbinte care iubea 
viaţa... Avea o poftă nebună de viaţă. Sinucidere? Nu el! 

— Poate că n-a fost cea mai bună apărare posibilă? 

Fogg ridica din umerii săi subţiri. 

— Ce altceva ar fi putut folosi? Nu puteam pleda, pur şi 
simplu, că era un caz care nu se susţine... Că acuzarea 
trebuia să dovedească faptul că avea o bază. Erau mult 
prea multe dovezi. Femeia folosise cumva otrava... 
Recunoscuse că o luase, de fapt. Avea motivul, ocazia, 
mijloacele... Totul. 

— Poate ar fi putut arăta că toate aceste elemente filaseră 
aranjate de altcineva? 

Fogg spuse răspicat: 

— A recunoscut multe dintre ele. Şi, oricum, e prea puţin 
plauzibil. Insinuaţi, presupun, că altcineva l-a omorât şi a 
făcut în aşa fel încât ea să pară autoarea. 

— Chiar credeţi că este atât de imposibil? 

Fogg rosti rar: 

— Mă tem că da. Sugeraţi existenţa misteriosului X. Unde-l 
putem căuta? 

Poirot spuse: 

— Evident, într-un cerc de apropiaţi. Erau cinci oameni, 
nu-i aşa, care puteau să fie implicaţi direct. 

— Cinci? Să mă gândesc. Era bătrânul lunatic care se 
prostea cu ierburile lui. Un hobby periculos... Dar o fiinţă 
prietenoasă. O persoană cam ştearsă. Nu-l văd ca pe 
domnul X. Mai era fata... Poate c-ar fi putut s-o omoare pe 
Caroline, dar nu pe Amyas. Mai era brokerul, cel mai bun 
prieten al lui Crale. E o situaţie destul de populară în 
romanele polițiste, dar nu cred în asta în viaţa reală. Nu 
mai e nimeni... A, ba da, sora mai mică, dar n-o putem lua în 
consideraţie la modul serios. Sunt, în consecinţă, patru. 

Hercule Poirot adăugă: 


— Uitaţi de guvernantă. 

— Da, aşa este. Fiinţe comune, guvernantele astea, nimeni 
nu şi le aminteşte. Îmi amintesc de ea totuşi, ca prin ceaţă. 
De vârstă medie, competentă. Presupun că un psiholog ar fi 
putut spune despre ea că avea o pasiune ascunsă pentru 
Crale şi de aceea ar fi fost capabilă de crimă. Pasiunea 
reprimată! Nu merge... Pur şi simplu, nu cred. La cât de 
mult îmi amintesc despre ea nu cred că era genul nevrotic. 

— A trecut destul timp. 

— Cincisprezece sau şaisprezece ani, cred. Da, cam aşa. 
Nu puteţi să-mi cereţi să am amintiri atât de exacte. 

Hercule Poirot continuă: 

— Din contră, vă amintiţi uimitor de bine. Asta mă uimeşte. 
Chiar puteţi vedea totul, nu? Atunci când vorbiţi, aveţi 
tabloul în faţă. 

Fogg rosti rar: 

— Da, aveţi dreptate... Îl văd, destul de clar. 

Poirot spuse: 

— M-ar interesa, dragul meu prieten, dacă m-aţi putea 
lămuri: de ce? 

— De ce? Fogg se gândi o clipă la răspuns. Chipul lui slab, 
de intelectual, era concentrat... Interesat. Da, de ce? 

Poirot întrebă: 

— Ce vedeţi atât de clar? Martorii? Avocaţii? Judecătorul? 
Pe acuzată, stând în boxa ei? 

Fogg spuse încet: 

— De asta, desigur! Aţi pus punctul pe „i”. O voi vedea pe 
ea întotdeauna... Ciudat lucru, atracţia. Avea această 
calitate. Nu ştiu dacă era chiar frumoasă... Nu era foarte 
tânără... Părea mai obosită... Avea pungi sub ochi. Dar totul 
se concentra în jurul ei. Interesul. Drama. Şi totuşi, 
jumătate din timp, ea nu era cu adev ărat acolo. Era plecată 
undeva, departe... Îşi lăsa acolo doar trupul, liniştit, atent, 
cu acel zâmbet firav, politicos, întipărit pe chip. Era 
construita din jumătăţi de nuanţe, lumini şi umbre. Şi totuşi, 
cu toate astea, părea mai vie decât cealaltă... Decât fata cu 


un trup perfect, cu faţă frumoasă şi cu puterea tinereţii. Am 
admirat-o pe Elsa Greer pentru curaj, pentru că a putut să 
lupte, pentru că şi-a înfruntat călăii şi n-a cedat. Dar am 
admirat-o pe Caroline Crale pentru că n-a luptat, pentru că 
5-a retras în lumea ei de lumini şi de umbre. N-a fost 
Înfrântă cu adevărat pentru că n-a luptat. Se opri. Sunt 
sigur doar de un lucru. L-a iubit pe bărbatul pe care l-a 
ucis. L-a iubit atât de mult, încât jumătate din ea a murit 
odată cu el. 

Domnul Fogg, K. C., se opri şi-şi şterse ochelarii. 

— Vai de mine! Spun nişte lucruri cam ciudate! Ştiţi, eram 
destul de tânăr pe atunci. Un debutant ambițios. Aceste 
lucruri lasă o impresie adâncă. Dar, oricum, sunt sigur că 
această Caroline Crale era o femeie remarcabilă. N-o voi 
uita vreodată. Nu, n-o voi uita vreodată... 

CAPITOLUL. 3 

AVOCATUL CEL TÂNĂR 


George Mayhew era prevăzător şi nu-şi lua uşor 
angajamente. 

Îşi amintea cazul, desigur, dar nu foarte clar. Tatăl lui se 
ocupase... El n-avea decât nouăsprezece ani pe vremea 
aceea. 

Da, cazul provocase destule discuţii. Datorită faptului că 
victima, Crale, fusese atât de cunoscută. Tablourile sale 
erau foarte preţioase... Chiar foarte preţioase. Două dintre 
ele se aflau în Galeria Tate. Nu că asta ar fi însemnat ceva 
neapărat. 

Îl ruga pe domnul Poirot să-l scuze, dar nu vedea de ce 
domnul Poirot era atât de interesat de acest subiect. A, 
fiica? Serios? Canada? El auzise întotdeauna c-ar fi fost în 
Noua Zeelandă. 

George Mayhew deveni mai puţin rigid. Se destinse. 

Un lucru şocant în viaţa unei fete. O simpatiza foarte mult. 
Îi era chiar milă de ea. Ar fi fost mai bine să nu afle 


niciodată adevărul. Totuşi, nu mai folosea la nimic să spună 
asta acum. 

Voia să ştie? Bine, dar ce era de ştiut? Existau rapoartele 
de la tribunal, desigur. El nu ştia nimic despre asta. 

Nu, se temea că nu prea încăpea îndoială cu privire la 
vinovăția doamnei Crale. Avea ceva motive care să-i justifice 
fapta. Artiştii ăştia... Oameni cu care este dificil să trăieşti. 
Crale, înţelegea asta, avea mereu câte o altă femeie cu care 
trăia. 

Şi ea însăşi probabil că fusese o femeie mai posesivă. 
Incapabilă să accepte faptele. În zilele noastre, ar fi putut 
pur şi simplu să divorţeze şi să termine totul. Adăugă apoi, 
prudent: 

— Să mă gândesc... Ăăă... Doamna Dittisham, cred, a fost 
fata implicată în caz. 

Poirot răspunse că aşa considera şi el. 

— Ziarele mai aduc vorba despre asta din când în când, 
continuă Mayhew. A intrat şi a ieşit de destule ori din 
tribunal cu divorţuri. Este o femeie foarte bogată, după cum 
cred că ştiţi deja. A fost măritată cu exploratorul acela, 
înainte de Dittisham. Este mereu mai mult sau mai puţin în 
atenţia publicului. Genul de femeie căreia îi place 
notorietatea, mă gândesc. 

— Sau poate că-i adoră pe eroi, sugeră Poirot. 

Ideea păru să-l deranjeze pe George Mayhew. O acceptă 
fără tragere de inimă. 

— Ei bine... E posibil, da, ca tocmai acesta să fie adevărul. 

Părea să întoarcă ideea pe toate părţile în gând. 

Poirot se interesă: 

— Firma dumneavoastră o reprezenta pe doamna Crale de 
o perioadă mai îndelungată? 

George Mayhew clătină din cap. 

— Din contră. Jonathan şi Jonathan fuseseră avocaţii 
familiei Crale. Având în vedere situaţia însă, domnul 
Jonathan a simţit că nu putea s-o reprezinte foarte bine pe 
doamna Crale, şi a aranjat cu noi - cu tatăl meu - să-i 


preluăm cazul. Aţi face bine, cred, domnule Poirot, să vă 
fixaţi o întâlnire cu domnul Jonathan. S-a retras din munca 
activă - are peste şaptezeci de ani - dar cunoştea familia 
Crale foarte bine şi vă poate spune mult mai multe decât 
mine. Într-adevăr, eu nu vă pot lămuri mai nimic. Eram doar 
un tinerel pe-atunci. Nici nu cred c-am fost la tribunal. 

Poirot se ridică şi George Mayhew, ridicându-se la rândul 
lui, spuse: 

— Poate că aţi vrea să schimbaţi o vorbă şi cu Edmunds, 
contabilul nostru. Era asociat al firmei pe atunci şi a fost 
foarte interesat de caz. 

Edmunds era un om care vorbea foarte rar. Ochii lui 
străluceau de prudenţă avocăţească. Îl măsură îndelung din 
ochi pe Poirot înainte să se lase convins să vorbească. 

— A, îmi amintesc de cazul Crale. Adăugă imediat: O 
afacere dizgraţioasă. Ochii lui şireţi zăboviră cercetător 
asupra lui Hercule Poirot. A trecut cam mult timp ca să mai 
fie răscolite toate aceste lucruri. 

— Un verdict dat la tribunal nu reprezintă întotdeauna 
sfârşitul. 

Capul colţuros al lui Edmunds aprobă încet. 

— V-aş cam da dreptate din acest punct de vedere. 

Hercule Poirot continuă: 

— Doamna Crale a lăsat în urmă o fiică. 

— A, îmi aminteam de un copil, da. Trimisă în străinătate la 
rude, nu-i aşa? 

— Acea fiică este foarte sigură de nevinovăția mamei ei, 
preciză Poirot. 

Stufoasele sprâncene ale domnului Edmunds se ridicară. 

— Aşa vede lucrurile, prin urmare? 

— Îmi puteţi spune ceva care să sprijine această teorie? 
Întrebă Poirot. 

Edmunds reflectă. Apoi, clătină încet din cap. 

— N-aş putea spune în mod conştient că da. Am admirat-o 
pe doamna Crale. Orice altceva ar fi fost, era totuşi o 
doamnă! Nu cum era cealaltă. O vulpe... Nici mai mult, nici 


mai puţin. Tupeistă până-n pânzele albe! Gunoi... Asta era 
ea... Şi a arătat-o! Dar doamna Crale era de calitate. 

— Dar, cu toate acestea, o criminală? 

Edmunds se încruntă. Răspunse, cu mai multă 
spontaneitate decât până în acel moment: 

— Asta m-am întrebat şi eu, zi de zi. Stătea acolo atât de 
calmă şi de blânda. „Nu cred”, obişnuiam să-mi spun. Dar, 
dacă mă înţelegeţi, domnule Poirot, n-aveai ce altceva să 
crezi. Cucuta aia n-a ajuns în berea domnului Crale din 
greşeala. A fost pusă acolo intenţionat. Şi dacă nu doamna 
Crale este autoarea, atunci cine? 

— Asta e întrebarea, întări Poirot. Cine a pus-o acolo? 

Din nou, acei ochi pătrunzători, bătrâni, îl fixară. 

— Prin urmare, asta e ideea dumneavoastră? Vru să ştie 
domnul Edmunds. 

— Dumneavoastră ce credeţi? 

Urmă o pauză, înainte ca funcţionarul să răspundă: 

— N-a fost nici un indiciu în acest sens. Absolut niciunul. 

— Aţi fost la tribunal în timpul procesului? Se interesă 
Poirot. 

— În fiecare zi. 

— I-aţi auzit pe martori depunând mărturiile? 

— Da. 

— Nu vi s-a părut nimic anormal la ei... Vreo ciudăţenie, 
vreo lipsă de sinceritate? 

Edmunds răspunse firesc: 

— Vreţi să spuneţi dacă unul dintre ei minţea? Dacă fiul ar 
fi avut vreun motiv să-l omoare pe domnul Crale? Mă 
scuzaţi, domnule Poirot, dar ceea ce sugeraţi este foarte 
melodramatic. 

— Cel puţin, luaţi asta în consideraţie, insistă Poirot. 

Privi chipul crispat, ochii gânditori. Încet, cu regret, 

Edmunds clătină din cap. 

— Acea domnişoară Greer, spuse el, era destul de 
ranchiunoasă şi răzbunătoare. Aş spune că a întrecut 
limitele în multe dintre lucrurile pe care le-a spus acolo, dar 


ea îl dorea, în orice caz, pe domnul Crale în viaţă. Nu-i 
folosea în nici un fel mort. Voia s-o înlăture pe doamna 
Crale, asta e clar... Dar asta, deoarece moartea îi luase 
bărbatul. Era ca o tigroaică încolţită! Însă, aşa cum am 
spus, ea îl dorea pe domnul Crale în viaţă. Domnul Philip 
Blake, şi el a fost împotriva doamnei Crale. Avea o idee 
preconceputa. A înţepat-o ori de câte ori i s-a ivit ocazia. 
Dar aş spune că a fost sincer. Fusese prieten foarte bun cu 
domnul Crale. Fratele lui, domnul Meredith Blake - un 
martor neconvingător, vag, ezitant - niciodată n-a părut 
sigur de răspunsurile sale. Am văzut mulţi martori de felul 
ăsta. Părea că minte, când, de fapt, tot timpul rostea 
adevărul. N-a vrut să spună nimic în plus faţă de ceea cea 
trebuit. Avocatul nu a reuşit să extragă mai mult de la el din 
pricina asta. Unul dintre acei domni care intră mai uşor în 
panică. Guvernanta... Şi ea s-a comportat destul de bine. N- 
a irosit cuvintele şi a răspuns la subiect. N-ai fi putut spune, 
dac-o ascultai, de partea cui era. O femeie foarte calculată. 
Genul mai dur. Aici, Edmunds se opri o clipă: Nu m-aş mira 
dacă, de fapt, ştia mai mult despre toată afacerea asta 
decât a spus. 

— Nici eu nu m-aş mira, zise Hercule Poirot. 

Privi cu atenţie chipul dur şi ridat al domnului Alfred 
Edmunds. Era destul de impasibil şi de limpede. 

Dar Hercule Poirot se întrebă în acel moment dacă nu 
cumva i se oferise un indiciu. 

CAPITOLUL 4 

AVOCATUL CEL BĂTRÂN 


Domnul Caleb Jonathan locuia în Essex. După un schimb 
politicos de scrisori, Poirot primi o invitaţie, aproape 
regească în felul ei, să meargă acolo ca să cineze şi să-şi 
petreacă o noapte. Bătrânul gentleman avea, în mod sigur, 
un altfel de caracter, nu insipid ca tânărul George Mayhew, 
în comparaţie cu care părea un pahar de vin vechi şi de 
calitate. 


Avea propriile metode de a aborda subiectele, şi abia spre 
miezul nopţii, după ce băuse un pahar de coniac vechi şi 
savuros, domnul Jonathan îşi dădu cu adevărat drumul la 
limbă. Într-o manieră aproape orientală, apreciase 
curtoazia lui Hercule Poirot de a nu-l forţa să vorbească în 
vreun fel. Acum, la timpul potrivit pentru el, era dispus să 
detalieze subiectul privind familia Crale. 

— Firma noastră, desigur, a cunoscut multe generaţii ale 
acestei familii. L-am cunoscut pe Amyas Crale şi pe tatăl 
său, Richard Crale, şi mi-l amintesc pe Enoch Crale, 
bunicul. Nobili, cu toţii, apreciau mai mult caii decât 
oamenii. Călăreau drept, iubeau femeile şi nu se împiedicau 
de idei. N-aveau încredere în idei. Dar soţia lui Richard 
Crale era plină de idei... Mai multe idei decât rațiune. Era 
poetică şi muzicală... Cânta la harfă, ştiţi. Avea o sănătate 
precară şi părea foarte pitorească pe canapeaua ei. Era o 
admiratoare a lui Kingsley. De aceea l-a botezat pe fiul ei 
Amyas. Tatălui nu i-a plăcut numele, dar a cedat. Amyas 
Crale a profitat de moştenirea lui mixtă. Primise simţul 
artistic de la mama lui, i ar setea de putere şi egoismul de la 
tatăl lui. Toţi cei din familia Crale erau egoişti. Nu vedeau 
niciodată vreun alt punct de vedere, în afară de cel 
personal. Bătând uşor cu un deget în braţul fotoliului, 
bătrânul îi aruncă o privire ascuţită lui Poirot. Corectaţi-mă 
dacă greşesc, domnule Poirot, dar sunteţi interesat mai 
degrabă de... Caractere, să spunem? 

— Acesta este principalul meu interes în toate cazurile, 
răspunse Poirot. 

— Îmi închipui. Ca să intraţi pe sub pielea criminalului, 
cum se spune. Foarte interesant! Te absoarbe cu totul. 
Firma noastră, desigur, nu s-a ocupat niciodată de cazuri de 
crimă. N-am fi fost în stare s-o apărăm pe: Damna Crale, 
chiar dac-am fi vrut asta. Cei de la firma Mayhew însă erau 
mult mai potriviţi. L-au numit pe Depleach... Poate că n-au 
avut prea multă imaginaţie...: tuşi, el era foarte expansiv şi, 
desigur, din cale-afară ie dramatic! Ceea ce n-au prevăzut 


însă a fost faptul că „ici Caroline n-a jucat rolul pe care l-au 
vrut ei. Nu era genul dramatic. 

— Dar cum era? Întrebă Poirot. Asta doresc foarte mult să 
aflu. 

— Da, da, desigur. Cum a ajuns să facă tot ceea ce-a acut? 
Aceasta este întrebarea cu adevărat vitală. O cunoşteam, 
înţelegeţi, dinainte să se mărite. Caroline Spalding, aşa o 
chema. O fiinţă turbulentă şi mereu nemulțumită. Plină de 
vitalitate. Mama ei a rămas văduvă ie tânără şi Caroline i-a 
fost foarte devotată. Apoi, mama s-a căsătorit din nou... A 
mai avut un copil. Da... 

Da, foarte trist, foarte dureros. Aceste gelozii tinere, 
arzătoare, adolescentine. 

— Era geloasă? 

— Foarte. A avut loc chiar şi un incident regretabil. 
Sărmana copilă, s-a învinuit foarte mult după aceea. Dar 
ştiţi, domnule Poirot, astfel de lucruri se mai întâmplă. Nu 
pot fi oprite. Asta vine... Vine odată cu maturitatea. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă Poirot. 

— A lovit-o pe copila... Când era încă foarte mică. A 
aruncat cu un prespapier spre ea. Copila şi-a pierdut 
vederea la un ochi şi a rămas desfigurată. Domnul Jonathan 
oftă. Apoi adăugă: Vă imaginaţi ce efect a avut o întrebare 
atât de simplă pe această temă la tribunal. Clătină din cap. 
A lăsat impresia că, de fapt, Caroline Crale era o femeie cu 
un temperament vulcanic. Acest lucru chiar nu era 
adevărat. Deloc chiar. Se opri o clipă, apoi reluă: Caroline 
Spalding stătea destul de des la Alderbury. Călărea foarte 
bine şi era hotărâtă. Lui Richard Crale îi plăcea de ea. A 
impresionat-o şi pe doamna Crale - şi ea o plăcea. Fata nu 
era fericită la casa ei. Era fericita la Alderbury. Diana Crale, 
sora lui Amyas, şi cu ea, au devenit prietene. Philip şi 
Meredith Blake, băieţii care locuiau la o proprietate 
învecinată, veneau adesea la Alderbury. Philip era o mică 
brută care se gândea numai la bani. Trebuie să mărturisesc 
ca mereu am avut o antipatie faţă de el. Dar mi s-a spus că 


ştie să vorbească întotdeauna şi că are reputaţia unui bun 
prieten. Meredith era ceea ce contemporanii mei numeau 
un Namby Pamby (7). Îi plăceau botanica şi fluturii şi 
observa păsările şi alte creaturi. Acum, chestia asta se 
numeşte studiul naturii. 

Of, Doamne... Toţi tinerii aceştia erau o dezamăgire pentru 
părinţii lor. Niciunul nu rămăsese fidel tipologiei 
tradiţionaliste... Vânătoare, pescuit. Meredith prefera să 
observe păsările şi animalele, în loc să le vâneze. Philip, cu 
siguranţă, prefera oraşul în dauna provinciei şi se orienta 
către domeniul afacerilor, ca să poată scoate bani. Diana s-a 
măritat cu un individ care nu era gentleman: era fost ofiţer. 
lar Amyas, puternicul, chipeşul, virilul Amyas a înflorit şi a 
devenit un pictor renumit, tocmai asta, dintre toate 
meseriile din lume! După părerea mea, Richard Crale a 
murit din cauza şocului. 

Şi, la scurt timp, Amyas s-a căsătorit cu Caroline Spalding. 
Mereu s-au certat şi au avut câte ceva de împărţit, dar chiar 
se iubeau. Erau amândoi înnebuniţi anul după celălalt. Şi au 
continuat să ţină unul la altul. Dar Amyas era precum toţi 
ceilalţi din familia Crale, un egoist fără sentimente. A iubit-o 
pe Caroline, dar n-a respectat-o niciodată cu adevărat. A 
făcut doar ceea ce a vrut. Eu cred c-a fost cât putea el să fie 
de ataşat de ea, mai mult de atât nu era capabil... Doar ea, 
femeia, e situa cu mult sub arta lui. Arta era primordială. Şi 
nu cred că a existat vreun moment în viaţa lui în care arta 
să fie mai puţin importantă decât orice femeie. Avea 
aventuri cu femei - îl stimulau - dar le lăsa baltă după ce 
termina cu ele. Nu era nici un bărbat sentimental, „ici 
romantic. Şi nici nu era un senzual. Singura femeie pentru 
care simţea ceva, puţin, era soţia lui. Şi, pentru: a ea ştia 
asta, i-a acceptat atât de multe escapade. Era an pictor 
foarte talentat. Ea şi-a dat seama de acest lucru l-a 
respectat. El, de obicei, avea aventuri amoroase şi apoi se 
întorcea la ea... cu un tablou drept amintire. Şi ar fi 


continuat mult şi bine aşa, dacă nu apărea Elsa Greer. Elsa 
Greer... 

Domnul Jonathan clătină din cap. 

— Ce-i cu Elsa Greer? Îl îmboldi Poirot. 

— Săârmana copilă... Sărmana copilă... Spuse pe 
neaşteptate domnul Jonathan. 

— Prin urmare, asta simţiţi în legătură cu ea? Insista 
Poirot. 

Jonathan spuse: 

— Poate pentru că sunt mai bătrân, dar eu cred, domnule 
Poirot, că e ceva la lipsa de apărare a tinereţii care mă 
mişcă, până la lacrimi. Tinereţea e atât de vulnerabilă. E 
atât de necruțătoare... Atât de sigură pe ea. De generoasă 
şi de solicitantă... 

Ridicându-se, bătrânul merse până la raftul cu cărţi. 
Scoase de acolo un volum, îl deschise şi întoarse paginile, 
apoi citi cu glas tare: 

De ţi-e cinstit amorul tău şi vrea 

Căsătorie, dă-mi atunci de ştire 

Prin cineva pe care-l voi trimite 

La tine mâine, ca să afle: Unde 

Şi când vrei tu să facem cununia? 

Atunci îţi pun ursita-mi la picioare, 

Stăpân mi-eşti, te urmez în lumea-ntreagă... 18) 

— Aici se simte iubirea tinereţii, în cuvintele Julietei. Fără 
reticenţe, fără reţinerii, fără aşa-numita modestie 
feciorelnică. Este curajul, insistența, forţa necruțătoare a 
tinereţii. Shakespeare cunoştea ce înseamnă tinereţea. 
Julieta îi cânta lui Romeo. Desdemona îl doreşte pe Othello. 
Nu au niciun dubiu tinerii, nici teamă, nici mândrie. 

Poirot spuse, îngândurat: 

— Prin urmare, credeţi că Elsa Greer vorbea cu cuvintele 
Julietei? 

— Da. Era o tânără răsfăţată de avere: tânără, frumoasă, 
bogată. Şi-a găsit partenerul şi l-a dorit... Nu era un Romeo 
tânăr, ci un pictor de vârstă medie, căsătorit. Elsa Greer nu 


a ezitat nici un moment, a avut la dispoziţie codul 
modernităţii. „la tot ceea ce vrei; nu trăieşti decât o dată 
Bătrânul oftă, se lăsă pe spate şi din nou bătu încet cu 
degetele pe braţul fotoliului său. O Julietă trădătoare. 
Tânără, fără milă, dar cumplit de vulnerabilă. A mizat totul 
pe o lovitură îndrăzneață. Şi, aparent, a şi câştigat... Şi 
apoi... În ultimul moment... A intrat în scenă moartea... Şi 
tânăra Elsa, atât de vivace şi de arzătoare, a murit şi ea. A 
rămas numai o persoană rece, întărită, răzbunătoare, care 
a urât-o din tot sufletul pe femeia a cărei mână a comis acea 
faptă îngrozitoare. Vocea bărbatului se schimbă. Vai, vai! Vă 
TOg să iertaţi această mică melodramatizare. O femeie 
tânără, trudă... cu o viziune crudă asupra vieţii. Un 
personaj nu prea interesant, cred eu. „Linereţe pură ca un 
trandafir. Pasionata, pală” etc. Dacă iei asta, ce rămâne? 
Doar o femeie tânără, oarecum mediocră, în căutarea unui 
erou supradimensionat care s-o urce pe un piedestal. 

— Dacă Amyas Crale n-ar fi fost un pictor faimos... Spuse 
Poirot. 

Domnul Jonathan se grăbi să-i dea dreptate: 

— Într-adevăr... Într-adevăr. Aţi pus problema într-un mod 
admirabil. Toate fetele din lumea asta care seamănă cu Elsa 
îi venerează pe eroi. Un bărbat trebuie sa fi făcut ceva, 
trebuie să fie cineva... Caroline Crale poate c-ar fi putut 
recunoaşte valoarea unui funcţionar li bancă sau a unui 
agent de asigurări. Caroline îl iubea pe Amyas Crale 
bărbatul, nu pe Amyas Crale pictorul. Caroline Crale nu era 
crudă... Elsa Greer era. Apoi adăugă: Dar era tânără şi 
frumoasă, şi infinit mai patetică, după mine. 

Hercule Poirot se duse la culcare gânditor în acea seară. 
Era fascinat de problema personalităţii. 

Pentru Edmunds, funcţionarul, Elsa Greer era o vulpiţă, 
nici mai mult, nici mai puţin. 

Pentru bătrânul domn Jonathan, ea era eterna Julietă. 

Şi Caroline Crale? 


LLA 


Fiecare o văzuse în mod diferit. Montague Depleach o 
dispreţuise în calitate de clientă: o persoană care se dăduse 
bătută. Pentru tânărul Fogg, reprezentase romanţiozitatea. 
Edmunds o văzuse, simplu, ca pe o „doamnă”. Domnul 
Jonathan o numise o creatură furtunoasă, turbulentă. 

Cum ar fi văzut-o el, Hercule Poirot? 

De răspunsul la această întrebare simţea că depinde 
succesul căutărilor sale. 

Până acum, niciunul dintre oamenii interogaţi nu se 
îndoise că, orice altceva ar fi fost, Caroline Crale fusese, de 
asemenea, o criminală. 

CAPITOLUL 5 

COMISARUL DE POLIŢIE 


Fostul comisar de poliţie Hale trase gânditor din Tipa sa. 
Apoi, spuse: 

— Este o întrebare ciudată, domnule Poirot. 

— Poate că este, într-adevăr, mai puţin obişnuită, aproba 
Poirot, prevăzător. 

— Înţelegeţi, adăuga Hale, a trecut mult timp de arunci. 

Hercule Poirot îşi dădea seama că avea să se plictisească 
de această frază. Spuse cu blândeţe: 

— Din acest motiv, desigur, totul este mult mai dificil. 

— Răscolirea trecutului, se amuză interlocutorul său. Dac- 
ar fi măcar un scop în asta... 

— Un scop există. 

— Care ar fi el? 

— Cineva se poate bucura de descoperirea adevărului, pur 
şi simplu. Eu asta fac. Şi nu trebuie să uităm de tânăra 
domnişoară. 

Hale aproba din cap. 

— Da, percep amestecul ei în toate astea. Dar... Ascultaţi- 
mă, domnule Poirot... Sunteţi un om ingenios. Aţi putea să-i 
născociţi ceva. 

— N-o cunoaşteţi pe această tânără, replică Poirot. 

— Ei, haideţi... Un bărbat cu experienţa dumneavoastră? 


Poirot se încorda. 

— Poate că sunt, mon cher, un mincinos versat şi 
priceput... După cum păreţi să credeţi. Dar nu asta este 
concepţia mea despre un comportament etic. Am 
standardele mele. 

— Mă iertaţi, domnule Poirot. N-am vrut să vă jignesc. Dar 
ar fi pentru o cauză bună, ca să zic aşa. 

— Mă întreb, chiar ar fi? 

Hale rosti încetişor: 

— E curat ghinion ca o fată tânără care urmează să se 
mărite să afle că mama ei a fost o criminală. Dac-aş fi în 
locul dumneavoastră, m-aş duce la ea şi i-aş spune că, la 
urma urmei, a fost vorba despre o sinucidere. l-aş spune că 
tot acest caz n-a fost bine controlat de către Depleach. Că, 
în ceea ce vă priveşte pe dumneavoastră, n-aveţi nici o 
îndoială că Amyas Crale s-a otrăvit singur. 

— Dar am toate dubiile în privinţa asta! Nu cred nici un 
moment că el s-a otrăvit singur. Consideraţi acest lucru 
măcar posibil? 

Hale clătina încet din cap. 

— Ei, vedeţi? Mie îmi trebuie adevărul... Nu o minciună, 
fie ea plauzibilă sau chiar foarte plauzibilă. 

Hale se întoarse şi-l privi pe Poirot. Faţa lui roşie şi un pic 
pătrată deveni şi mai roşie şi păru chiar şi mai pătrata. 
Spuse: 

— Vorbiţi despre adevăr. Aş vrea să vă fie limpede că noi 
credem c-am ajuns la adevăr în cazul Crale. 

Poirot replică repede: 

— Acest verdict din partea dumneavoastră înseamnă 
foarte mult. Ştiu de ce sunteţi capabil şi că sunteţi cinstit şi 
foarte bine pregătit. Acum spuneţi-mi doar atât: Chiar n-aţi 
avut nici un dubiu, niciodată, că doamna Crale ar fi fost 
vinovată? 

Răspunsul comisarului veni prompt: 

— Nici un dubiu, domnule Poirot. Circumstanţele au 
condus către ea imediat, şi fiecare indiciu descoperit a 


sprijinit această convingere. 

— Îmi puteţi face un rezumat al dovezilor împotriva ei? 

— Pot. Atunci când am primit scrisoarea dumneavoastră, 
am căutat cazul în arhive. Comisarul ridică un mic carneţel. 
Am notat toate faptele importante aici. 

— Vă mulţumesc, dragă prietene! Sunt nerăbdător să le 
aud. 

Hale îşi drese glasul. O rezonanţă uşor oficială i se simţea 
în tonul vocii. 

— La ora două şi patruzeci şi cinci de minute, în după- 
amiaza zilei de 18 septembrie, inspectorul Conway - fost 
sunat de către doctorul Andrew Faussett. Doctoral Faussett 
a spus că domnul Amyas Crale a murit subit şi, ca urmare a 
circumstanțelor acestui deces şi a declaraţiei făcute de 
domnul Blake, un oaspete al casei, doctorul a considerat 
necesar să anunţe poliţia. 

Inspectorul Conway, împreună cu un sergent şi cu medicul 
legist, au ajuns imediat la Alderbury. Doctorul Faussett era 
acolo şi i-a condus la locul unde se afla corpul domnului 
Crale, neatins. 

Domnul Crale pictase într-o grădină mică, închisă, 
cunoscută sub numele de Battery Garden 19), datorită 
faptului că dădea spre mare şi avea câteva tunuri în 
miniatură, care o decorau. Domnul Crale nu urcase să ia 
prânzul pentru că voise să obţină un anumit efect de lumină 
asupra pietrelor, iar soarele n-ar fi fost potrivit centru acest 
lucru decât în acele momente. Prin urmare, rămăsese 
singur în Battery Garden, pictând. Acest lucru n-a fost 
considerat neobişnuit. Domnul Crale nu prea respecta orele 
de masă. Uneori i se trimitea câte un sandviş, dar cel mai 
adesea el prefera să nu fie deranjat. Ultimii oameni care l- 
au văzut în viaţă au fost domnişoara Elsa Greer (care stătea 
în casă) şi domnul Meredith Blake (un vecin). Aceştia au 
urcat în casă şi s-au dus împreună cu celelalte persoane 
care locuiau acolo la prânz. După masa de prânz, s-a servit 
cafeaua pe terasă. Doamna Crale şi-a terminat de băut 


cafeaua şi a spus că avea să „se ducă până jos, să vadă cum 
se descurca Amyas”. Doamna Cecilia Williams, guvernanta, 
s-a ridicat şi a însoţit-o. Căuta un pulover aparţinând elevei 
sale, domnişoara Angela Warren, sora doamnei Crale, pe 
care aceasta îl rătăcise şi despre care credea că se găsea 
undeva pe plaja din apropiere. 

Cele două au plecat împreună. Cărarea trecea printr-un 
pâlc de copaci şi apoi ducea către uşa care dădea în Battery 
Garden. Puteai fie să intri în Battery Garden, fie să continui 
pe aceeaşi cărare şi să ajungi la plajă. 

Domnişoara Williams s-a îndreptat către plajă, iar doamna 
Crale a mers spre Battery Garden. Aproape imediat însă, 
doamna Crale a ţipat şi doamna Williams s-a grăbit să se 
întoarcă. Domnul Crale era sprijinit de un scaun, mort. 

La cererea urgentă a doamnei Crale, doamna Williams a 
plecat din Battery Garden şi a intrat repede în casă, pentru 
a suna după un doctor. Dar pe drum s-a întâlnit cu domnul 
Meredith Blake şi i-a lăsat lui în sarcină acest lucru, ea 
întorcându-se la doamna Crale, despre care credea c-ar 
avea nevoie de companie în acele momente. Doctorul 
Faussett a sosit la locul faptei după un sfert de oră. A văzut 
imediat că domnul Crale murise de ceva vreme; a spuscă 
ora probabilă a morţii era între unu şi două. Nu se găsea 
nimic pe-acolo care să indice cauza morţii. Nu exista nici un 
semn al vreunei răni, iar poziţia domnului Crale era foarte 
naturală. Totuşi, doctorul Faussett, foarte familiarizat cu 
starea de sănătate a victimei şi ştiind foarte bine că acesta 
n-avea vreo boală sau slăbiciune de vreun fel, înclina să 
creadă că situaţia era mult mai gravă decât părea la prima 
vedere, în acest moment, domnul Philip Blake i-a spus ceva 
domnului Faussett. Comisarul Hale se opri un pic, trase aer 
în piept şi trecu la capitolul al doilea al povestirii sale. După 
aceea, domnul Blake i-a repetat această declaraţie 
inspectorului Conway. lată despre ce era vorba. În acea 
dimineaţă, el primise un mesaj telefonic de la fratele său, 
domnul Meredith Blake (care locuia la conacul Handcross, 


aflat la doi-trei kilometri distanţă). Domnul Meredith Blake 
era chimist amator... Sau poate că botanist ar fi un termen 
mai potrivit. Atunci când a intrat în laboratorul său, în acea 
dimineaţă, domnul Meredith Blake a fost surprins să 
constate că o sticlă cu un preparat din cucută, care fusese 
plină cu o zi înainte, era acum aproape goală. Îngrijorat şi 
alarmat de acest rapt, el l-a sunat pe fratele său, pentru a-l 
întreba ce ar trebui să facă. Domnul Philip Blake şi-a sfătuit 
fratele să vină urgent la Alderbury, ca să discute problema 
mai pe larg. El însuşi a mers o parte din drum pentru a-i 
ieşi în întâmpinare şi au venit împreună până acasă. N-au 
ajuns Ia nici o concluzie în legătură cu ce ar fi putut face, şi 
au amânat dezbaterea pentru după prânz. 

Ca urmare a investigaţiilor ulterioare, inspectorul Conway 
a aflat următoarele: în după-amiaza zilei de dinainte, cinci 
oameni s-au dus de la Alderbury la conacul Handcross, 
pentru ceai. Aceştia erau domnul şi doamna Crale, 
domnişoara Angela Warren, domnişoara Elsa Greer şi 
domnul Philip Blake. În timpul petrecut acolo, domnul 
Meredith Blake a ţinut un scurt discurs despre hobby-ul său 
şi i-a dus pe toţi în micul lui laborator, pentru a le arăta ce 
avea acolo. În timpul cât a durat acest mic tur, ela 
menţionat câteva medicamente specifice, dintre care unul 
era chiar cucuta. Le-a explicat toate proprietăţile acesteia, 
după care s-a plâns de faptul că acum dispăruse aproape 
complet din farmacii, dar s-a lăudat cu descoperirea lui, 
anume că doze mici din această substanţă sunt foarte 
eficiente împotriva tusei şi a astmului. Mai târziu, ela 
amintit de proprietăţile ei letale şi chiar le-a citit oaspeţilor 
săi câteva pasaje dintr-un autor grec, în care erau descrise 
efectele cucutei. 

Comisarul Hale se opri din nou, îşi umplu pipa la loc şi 
trecu la capitolul al treilea. 

— Colonelul Frere, inspectorul-şef, mi-a încredinţat mie 
cazul. Rezultatele autopsiei au rezolvat misterul mai presus 
de orice îndoială. Cucuta, din câte am înţeles, nu lasă urme 


post-mortem foarte clare, dar doctorii au ştiut ce să caute şi 
o mare cantitate din substanţă a fost găsită. Doctorul a emis 
părerea că a fost administrată cu două sau trei ore înaintea 
decesului. În faţa domnului Crale, pe masă, se găsiseră un 
pahar şi o sticlă de bere goale. Au fost analizate urmele de 
pe fiecare. Nu era cucută în sticlă, dar era în pahar. Am 
făcut cercetări şi am aflat că, deşi într-o casă de oaspeţi de 
lângă grădină se aflau o ladă de bere şi pahare pentru 
domnul Crale, în dimineaţa respectivă doamna Crale fusese 
cea care-i adusese din casă o sticlă cu bere. Domnul Crale 
era ocupat cu tabloul atunci când sosise ea, iar domnişoara 
Greer îi poza, aşezată pe unul dintre suporturile tunurilor 
miniaturale. Doamna Crale a deschis berea, a turnat-o şi a 
pus paharul în mâna soţului ei, care stătea în faţa tabloului. 
El l-a dat pe gât dintr-o singură înghiţitură... Un obicei de- 
al său, după cum am aflat. Apoi a făcut o grimasă, a pus 
paharul la loc pe masă şi a zis: „loate mi se parcă au un 
gust neplăcut azi!” Domnişoara Greer a râs la această 
remarcă şi a spus: „Ei, haide acum!” Domnul Crale a 
răspuns: „Ei bine, cel puţin a fost rece!” 

Hale se opri. Poirot interveni: 

— La ce oră se întâmplau toate astea? 

— Cam la unsprezece şi un sfert. Domnul Crale a continuat 
să picteze. Potrivit celor declarate de domnişoara Greer, 
mai târziu s-a plâns de faptul că-l dureau membrele şi că 
probabil începea să sufere de reumatism. Dar el era, de 
obicei, genul de om care urăşte să recunoască faptul c-ar 
suferi de vreo boală, şi, fără îndoială, încerca să nege că se 
simţea rău. Cererea sa iritata de a fi lăsat singur în timp ce 
toţi ceilalţi mergeau sus să mănânce era un lucru destul de 
obişnuit pentru el, aş spune. 

Poirot aprobă cu un semn din cap. 

Hale continuă: 

— Astfel că domnul Crale a rămas singur în Battery 
Garden. Fără nici o îndoială, s-a aşezat pe scaunul în care a 
fost găsit imediat după ce a rămas singur. Paralizia 


musculară atunci s-a instalat. Fără nici un ajutor în 
preajmă, a survenit şi decesul. 

Din nou, Poirot aprobă din cap. 

Hale mai adăuga: 

— Ei bine, am procedat conform rutinei. N-a fost prea 
greu să ajung la fapte. În ziua precedenta avuseseră loc 
nişte altercaţii între doamna Crale şi domnişoara Greer. 
Aceasta din urmă făcuse nişte comentarii destul de 
insolente în legătura cu necesitatea unor schimbări ale 
aranjamentului mobilei, „pentru atunci când voi locui eu 
aici”. Doamna Crale se ridicase şi o întrebase: „Ce vrei să 
spui? Pentru când vei locui tu aici?” Domnişoara Greer 
răspunsese: „Nu te preface că nu ştii despre ce vorbesc, 
Caroline! Eşti ca un struţ care-şi îngroapă capul în nisip. 
Ştii foarte bine că eu şi Amyas suntem foarte ataşaţi unul de 
celălalt şi că ne vom căsători”. Doamna Crale spusese: „Nu 
ştiu nimic despre aşa ceva”. Domnişoara Greer continuase 
atunci: „Ei bine, înseamnă că ştii acum”. Oricum, se pare că 
în acel moment doamna Crale se întorsese către soţul ei, 
care tocmai intrase în cameră, şi întrebase: „E adevărat, 
Amyas, că te vei căsători cu Elsa?” 

Poirot interveni cu interes: 

— Şi ce a spus domnul Crale atunci? 

— Se pare că s-a întors către domnişoara Greer şi a ţipat 
la ea: „Ce naiba e în capul tău, să spui asta cu voce tare? N- 
ai nici măcar atâta minte încât să-ţi ţii gura?” 

Domnişoara Greer i-ar fi răspuns: „Am crezut că, de acum, 
Caroline ar trebui să înceapă să recunoască adevărul”. 

Doamna Crale l-a întrebat atunci pe soţul ei: „E adevărat, 
Amyas?” 

El nici n-a privit-o, se pare, ci şi-a întors faţa şi a murmurat 
ceva. 

Ea i-a spus: „Vorbeşte cu voce tare. Trebuie să ştiu”. 

La asta, el a răspuns: „O, da, e adevărat... Dar nu vreau să 
discut acum despre asta.” 


Apoi el a ieşit din nou din cameră şi domnişoara Greer a 
spus: „Vezi?” şi a continuat cu ceva despre faptul că 
doamna Crale n-ar trebui să adopte o atitudine 
recalcitrantă în legătură cu toată povestea. Cu toţii 
trebuiau să se poarte ca nişte oameni raţionali. Şi ea spera 
ca Amyas şi Caroline să rămână mereu prieteni buni. 

— Şi ce-a avut doamna Crale de spus la toate astea? 
Întrebă, curios, Poirot. 

— Conform martorilor, a râs. A zis: „Peste cadavrul meu, 
Elsa”. S-a dus către uşă şi domnişoara Greer a strigat-o: 
„Ce vrei să spui?” Doamna Crale a privit-o şi a spus: „Mai 
bine îl omor pe Amyas, decât să ţi-l las ţie”. Hale se opri. 
Destul de evident... Ei? 

— Da. Poirot părea gânditor. Cine a auzit asta? 

— Domnişoara Williams era în cameră, la fel şi Philip 
Blake. Foarte stânjenitor pentru ei. 

— Ambele relatări despre această scenă sunt 
concordante? 

— Destul de mult... N-o să auzi niciodată doi martori 
povestind exact acelaşi lucru despre aceeaşi scenă. 
Dumneavoastră ştiţi asta la fel de bine ca şi mine, domnule 
Poirot. 

Poirot aprobă din cap şi spuse, gânditor: 

— Da, va fi interesant de văzut... 

Se opri însă fără să-şi termine fraza. 

Hale continuă: 

— Am pornit o cercetare a casei. În dormitorul doamnei 
Crale, am găsit o sticlă mică, pe care scria „Ulei de 
iasomie”, ascunsă într-un sertar de jos, printre haine de 
iarnă. Era goală. Am luat amprentele de pe ea. Li 
aparţineau doamnei Crale. La analiză, s-a constatat că sticla 
conţinea urme vagi de ulei de iasomie şi o soluţie puternică 
de cucută. 

Am întrebat-o pe doamna Crale şi i-am arătat sticla. A 
răspuns imediat. Fusese într-o dispoziţie foarte proastă, a 
spus. După ce a ascultat descrierea domnului Meredith 


Blake despre cucută, s-a strecurat înapoi în laborator, a 
golit o sticluţă de ulei de iasomie, pe care o avea în geantă, 
după care a umplut-o cu soluţie de cucută. 

Am întrebat-o de ce-a făcut asta şi a spus: „Nu vreau să 
vorbesc despre anumite lucruri mai mult decât e necesar, 
dar am avut parte de un şoc foarte puternic. Soţul meu mi-a 
mărturisit că are de gând să mă părăsească pentru o altă 
femeie. Dacă era adevărat, nu voiam să mai trăiesc. De asta 
am luat-o”. 

Hale se opri. 

Poirot spuse: 

— În cele din urmă... E destul de plauzibil. 

— Poate că este, domnule Poirot. Dar nu se potriveşte cu 
ceea ce a fost auzită spunând. Şi apoi, a mai avut loco 
scenă în dimineaţa următoare. Domnul Philip Blake a auzit 
o parte. Domnişoara Greer a auzit o altă parte. Discuţia a 
avut loc în bibliotecă, între soţii Crale. Domnul Blake se afla 
pe hol şi a surprins câteva schimburi de replici, iar 
domnişoara Greer stătea lângă fereastra deschisa a 
bibliotecii şi a auzit mult mai mult. 

— Şi ce anume au auzit? 

— Domnul Blake a auzit-o pe doamna Crale zicând: „Tu şi 
femeile tale... Aş vrea să te omor. Într-o zi, o să te omor”. 

— N-a pomenit nimic despre sinucidere? 

— Exact. Absolut nimic. Nimic de genul: „Dacă faci asta, o 
să mă sinucid”. Domnişoara Greer a spus cam acelaşi lucru. 
Domnul Crale ar fi zis: „încearcă să fii rezonabilă, Caroline! 
Ţin foarte mult la tine şi întotdeauna o să îţi vreau doar 
binele... Ţie şi copilului. Dar mă voi căsători cu Elsa. Mereu 
am spus că nu ne vom îngrădi unul pe celălalt”. Doamna 
Crale a răspuns: „Prea bine, să nu-mi spui că nu te-am 
avertizat”. El a întrebat-o: „Ce vrei să spui cu asta?” şieaa 
răspuns: „Vreau să spun că te iubesc şi că n-am de gând să 
te pierd. Mai bine te omor decât să i te dau fetei ăleia”. 

Poirot făcu un gest imperceptibil. 


— Mi se pare, murmură el, că domnişoara Greer n-a prea 
dat dovadă de înţelepciune atunci când a pomenit despre 
problema asta, nu-i aşa? Doamna Crale putea foarte uşor 
să-i refuze divorţul soţului ei. 

— Am avut câteva indicii care duceau spre acest punct, 
spuse Hale. Doamna Crale se pare că i s-a confesat în parte 
lui Meredith Blake. El era un prieten vechi, de încredere. 
Era foarte supărat şi a reuşit să vorbească un pic cu domnul 
Crale. Aş spune că asta s-a petrecut în după-amiaza 
precedentă. Domnul Blake a avut o conversaţie delicată cu 
prietenul lui. A spus cât de supărat ar fi dacă soţii Crale s-ar 
despărţi într-un asemenea mod dezastruos. Şi a mai 
accentuat şi faptul că domnişoara Greer era foarte tânără şi 
că era un lucru serios s-o târască la tribunal, pentru divorţ. 
La asta, domnul Crale a răspuns, râzând (ce brută fără 
sentimente trebuie că era): „Aici n-a fost Elsa cu ideea. Ea 
nici nu va apărea. O vom rezolva în maniera clasică”. 

Poirot spuse: 

— Prin urmare, a fost cu atât mai imprudent pentru Elsa 
Greer să comită o asemenea indiscreţie. 

— Ei, ştiţi cum sunt femeile, spuse Hale. Trebuie să sară- 
una la gâtul celeilalte. Oricum, cred că a fost o situaţie 
foarte dificilă. Nu înţeleg cum de a permis domnul Crale să 
se întâmple aşa ceva. Domnul Meredith Blake susţine că el 
voia să-şi termine tabloul. Are vreun sens pentru 
dumneavoastră? 

— Da, prietene, cred că are. 

— Pentru mine, nu are. Omul ăsta chiar părea dornic să 
intre în bucluc! 

— Probabil că era foarte enervat pe tânăra sa amantă, 
pentru faptul că se dăduse astfel de gol. 

— Da, chiar era. Şi Meredith Blake a spus asta. Dacă 
trebuia să termine tabloul, nu văd de ce nu putea să facă 
nişte fotografii şi apoi să lucreze după ele. Ştiu un tip... 
Lucrează cu acuarele... El aşa face! 

Poirot clătină din cap. 


— Nu... Eu pot să-l înţeleg pe artistul Crale. Trebuie să-ţi 
dai seama, prietene, că, în acel moment, tabloul acela era 
probabil singurul lucru care conta pentru Crale. Oricât de 
mult ar fi dorit să se însoare cu fata aceea, tabloul era pe 
primul loc. De aceea, a vrut să treacă peste vizita ei în casa 
lor fără scandal. Fata, desigur, n-a văzut lucrurile aşa. 
Pentru femei, dragostea este mereu pe primul loc. 

— Parcă eu nu ştiu? Zise comisarul Hale. 

— Bărbaţii, continuă Poirot, şi mai ales artiştii, sunt 
diferiţi. 

— Arta! Rosti comisarul, cu dispreţ. Toată discuţia asta 
despre Artă! Niciodată n-am înţeles-o şi niciodată n-o voi 
înţelege. Ar fi trebuit să vedeţi tabloul pe care-l picta Crale. 
Foarte ciudat. O făcuse pe fata aia să arate de parcă 
suferea de dureri de dinţi, iar suporturile de la tunuri 
păreau foarte sinistre. Neplăcută, întreaga privelişte. N-am 
putut să mi-o scot din minte mult timp după aceea. Am şi 
visat-o. Mai mult chiar - mi-a afectat vederea: am început să 
văd suporturi de tun şi pereţi şi alte lucruri din tablou. Da, 
şi femei! 

Poirot zâmbi şi spuse: 

— Deşi nu-ţi dai seama, îi aduci un tribut artei lui Amyas 
Crale. 

— Prostii! De ce nu poate un pictor să facă un lucru la care 
să-ţi placă să priveşti? De ce să te chinui atât pentru 
urâţenie? 

— Unii dintre noi, mon cher, văd frumuseţea în locuri 
ciudate. 

— Fata arăta foarte bine, asta-i sigur, spuse Hale. Mult 
machiaj şi aproape dezbrăcată. Nu este foarte decentă 
maniera în care se poartă fetele astea. Şi lucrurile se 
petreceau acum şaisprezece ani, vă avertizez. Acum, nimeni 
n-ar mai băga de seamă una ca asta. Dar atunci... Ei bine, 
am fost şocat. Pantaloni şi o cămaşă de-aia din rânză, 
deschisă la gât... Şi nimic altceva, aş spune! 


— Îţi aminteşti destul de bine toate astea, murmură Poirot, 
cu viclenie. 

Comisarul Hale roşi. 

— Doar transmit mai departe impresia pe care am avut-o, 
spuse el, pe un ton auster. 

— Desigur, desigur, spuse Poirot, împăciuitor. Apoi 
continuă: Prin urmare, s-ar părea că principalii martori 
împotriva doamnei Crale au fost Philip Blake şi Elsa Greer, 
nu? 

— Da. Amândoi au fost vehemenţi. Dar şi guvernanta a fost 
chemată de acuzare şi ceea ce a spus ea a cântărit mai mult 
decât declaraţiile celor doi. Ea a fost în întregime de partea 
doamnei Crale, înţelegeţi. Cu totul devotata ei. Dar era o 
femeie cinstită şi a răspuns onest, fără să încerce să 
minimalizeze nimic. 

— Şi Meredith Blake? 

— Era foarte afectat de întreaga poveste, bietul de el. Şi-l 
şi cred! S-a învinovăţit pentru faptul că avea cucuta... Şia 
fost învinovăţit şi de judecătorul de instrucţie. Cucuta şi 
anumite săruri intră sub incidenţa unei legi privind 
otrăvurile. A avut parte de critici destul de aspre. Era un 
prieten bun al ambelor părţi şi a fost lovit foarte tare... În 
afară de faptul ca, oricum, era genul căruia nu-i place să fie 
expus privirilor publice. 

— Sora mai mică a doamnei Crale n-a depus mărturie? 

— Nu. N-a fost necesar. Nu era acolo atunci când doamna 
Crale şi-a ameninţat soţul şi n-a avut nimic de spus în plus 
faţă de ceilalţi. A văzut-o pe doamna Crale mergând la 
frigider şi scoțând berea de acolo şi, desigur, apărarea ar fi 
putut s-o întrebe asta pentru a arăta că doamna Crale a 
luat berea aşa cum era, fără să pună nimic în ea. Dar ideea 
nu era relevanta, deoarece niciodată n-am susţinut că în 
sticla de bere ar fi fost cucuta. 

— Cum a reuşit să pună otrava în pahar, deşi era privită de 
cei doi? 


— Ei bine, în primul rând, cei doi nu se uitau la ea. Domnul 
Crale picta... Îşi privea pânza. Domnişoara Greer poza, 
stând cu spatele aproape la doamna Crale, iar privirea ei 
era îndreptata peste umărul domnului Crale. 

Poirot aprobă tăcut. 

— Cum am spus, niciunul din cei doi n-o privea pe doamna 
Crale. Ea avea otrava într-o sticluţa din acelea cu pipeta... 
de genul celor cu care se umplu şi stilourile. Am găsit-o 
spartă în bucăţi pe cărarea care ducea spre casă. 

— Aveţi câte o explicaţie pentru toate, murmură Poirot. 

— Ei bine, haideţi acum, domnule Poirot, fără nici un fel de 
prejudecată. Ea a ameninţat că-l va omori. Ea a luat otrava 
din laborator. Sticla goală e găsită în camera ei şi nimeni n- 
a mai pus mâna pe sticlă în afară de ea. I-a dus intenţionat 
bere rece atunci când picta... O chestie ciudată, oricum, 
dacă te gândeşti că nu-şi vorbeau în acea perioadă. 

— O chestie foarte ciudată. Deja o remarcasem. 

— Da. Un pico dă în vileag. De ce era atât de amabilă 
dintr-odată? El se şi plânge de gustul berii... Şi cucuta chiar 
are un gust aparte. Caroline aranjează în aşa fel încât ea să- 
| găsească mort şi o trimite pe cealaltă femeie să dea 
telefon. De ce? Ca să şteargă sticla şi paharul şi apoi să 
apese doar mâna lui pe ele. După aceea, ea poate să se 
scuze şi să susţină că, din cauza remuşcărilor, el s-a sinucis. 
O poveste credibilă. 

— Cu siguranţă, n-a dat dovadă de prea multă imaginaţie. 

— Nu. Dacă mă întrebaţi pe mine, aş spune că nu cred să 
fi stat să se gândească bine. Era atât de roasă de ură şi de 
gelozie! Tot ceea ce avea în cap era să-l omoare. Şi apoi, 
atunci când s-a terminat şi l-a văzut mort acolo, ei bine, 
atunci cred eu că şi-a revenit şi şi-a dat seama de faptul că 
tocmai comisese o crimă. Şi că, pentru asta, poate plăti cu 
viaţa. Şi, disperată, a recurs la singura apărare pe care o 
avea, şi anume că fusese sinucidere. 

Poirot rosti: 


— Ceea ce spui dumneata e plauzibil... Da. Mintea ei se 
poate să fi lucrat astfel. 

— Într-un fel, a fost premeditat şi într-un fel n-a fost, 
continuă Hale. Nu cred că a gândit foarte mult, ştiţi. Doar a 
mers orbeşte înainte. 

— Mă întreb... Murmură Poirot. 

Hale îl privi curios. 

— V-am convins, domnule Poirot, că a fost un caz clar? 

— Aproape. Nu de tot. Mai sunt câteva lucruri ciudate... 

— Puteţi sugera o soluţie alternativă care să fie şi 
plauzibilă? 

— Care au fost mişcările celorlalţi oameni în acea 
dimineaţă? 

— Vă asigur c-am intrat destul de dur în ei. I-am verificat 
pe toţi. Nimeni n-a avut ceea ce numim alibi... Asta nu se 
poate, atunci când e vorba despre otrăvire. Nu exista nimic 
care l-ar putea împiedica pe criminal să pună otrava în 
capsula cu o zi înainte, iar apoi să-i spună că e un leac 
pentru indigestie şi că trebuie luat înainte de prânz... Şi 
apoi să plece în alt oraş. 

— Dar nu credeţi că a fost vorba despre aşa ceva în acest 
caz? 

— Domnul Crale n-avea indigestie. Şi, oricum, nu prea văd 
cum s-ar petrece astfel de lucruri. E adevărat că domnul 
Meredith Blake recomanda diverse leacuri de acest tip 
pentru unele afecţiuni, dar nu-l văd pe domnul Crale 
încercând vreunul dintre ele. Şi, chiar dac-ar fi procedat 
astfel, după aceea ar fi făcut glume pe tema asta. Mai mult, 
de ce să vrea Meredith Blake să-l omoare? Totul arată că se 
găseau în relaţii foarte bune. Cu toţii. Domnul Philip Blake îi 
era cel mai bun prieten. Domnişoara Greer era îndrăgostita 
de el. Domnişoara Williams nu cred că-l aproba, de fapt 
cred că era împotriva lui cu totul... Dar dezaprobarea 
morală nu duce la otrăvire. Domnişoara Warren se certa 
mult cu el, ajunse la o vârstă dificilă... Abia mergea la 
şcoală, din câte ştiu, dar era ataşat de ea şi ea de el. În casa 


aceea găsea multă dragoste şi consideraţie. Poate că aţi şi 
auzit de ce. Fusese rănită grav în copilărie... Rânită de 
doamna Crale, într-un acces de furie oarbă. Asta ne arată, 
nu-i aşa, o persoană relativ necontrolată. Să atace o 
copilă... Să vrea s-o omoare, aproape! 

— Ar putea arăta, spuse gânditor Poirot, că Angela Warren 
avea motive să-i poarte pică doamnei Crale. 

— Poate că da... Dar nu şi lui Amyas Crale. Şi, oricum, 
doamna Crale îi era devotată surorii sale mai mici... I-a dat 
o casă atunci când le-au murit părinţii şi, aşa cum am spus, 
o trata cu o afecţiune specială, o răsfăţa destul de rău, aşa 
se spunea. Fata era, în mod evident, foarte ataşată de 
doamna Crale. A fost ţinuta departe de proces şi protejata 
cât s-a putut... Doamna Crale a insistat foarte mult să fie 
aşa, cred. Dar fata a rost foarte supărată şi a vrut să fie 
dusă la închisoare, să-şi vadă sora. Caroline Crale n-a fost 
de acord. A spus că acest lucra ar putea s-o afecteze pentru 
tot restul vierii. A făcut în aşa fel, încât fata să fie trimisă la 
o şcoală în străinătate. Domnişoara Warren a devenit o 
femeie foarte respectabilă. Călătorea în tot felul de locuri 
ducate. A ţinut conferinţe la Royal Geographical Society... 
Şi alte lucruri de genul ăsta. 

— Şi nimeni nu i-a spus vreodată despre proces? 

— Ei bine, în primul rând aveau nume diferite. Nici măcar 
n-aveau acelaşi nume de domnişoară. Aveau aceraşi mamă, 
dar taţi diferiţi. Numele de domnişoară al doamnei Crale 
era Spalding. 

— Această domnişoară Williams era guvernanta copilului 
sau a Angelei Warren? 

— A Angelei. Pentru copil aveau o bonă... Dar şi fata mai 
făcea lecţii cu domnişoara Williams din când în când, cred. 

— Unde era copila atunci? 

— Plecase cu bona la bunica acesteia. La doamna 
Tressillian. O văduvă care-şi pierduse ambele fiice şi foarte 
ataşată de copilă. 

Poirot aproba din cap. 


— Înţeleg. 

Hale continuă: 

— Cât despre mişcările celorlalţi în ziua crimei, vi le: 
relata. Domnişoara Greer a stat pe terasa de lângă 
fereastra bibliotecii, după micul dejun. Acolo, aşa cum am 
mai spus, a auzit cearta dintre soţii Crale. După aceea, s-a 
dus cu pictorul jos, în Battery Garden, şi a rămas cu el până 
la prânz, având câteva pauze de dezmorţire. Philip Blake a 
fost în casă după micul dejun şi a auzit o parte din ceartă. 
După ce-au plecat Crale şi domnişoara Greer, a citit ziarul 
până când a primit telefonul de la fratele său. Apoi, s-a dus 
spre țărm, să-l întâmpine. Au mers împreuna pe cărare 
până când au trecut de Battery Garden. Domnişoara Greer 
tocmai urcase să-şi ia un pulover, pentru că i se făcuse frig, 
iar doamna Crale era cu soţul ei, discutând despre plecarea 
la şcoală a Angelei. 

— A, o discuţie amicală. 

— Nu, nu chiar amicală. Crale cam ţipa la ea, din câte am 
înţeles. Era enervat pentru faptul că-l deranjase cu astfel de 
lucruri. Presupun că ea voia să stabilească totul înainte să 
aibă loc alte incidente. 

Poirot aprobă. 

Hale continuă: 

— Cei doi fraţi au schimbat câteva cuvinte cu Amyas Crale. 
Apoi, domnişoara Greer a reapărut şi s-a dus la locul ei, iar 
Crale şi-a ridicat pensula, încercând în mod evident să 
scape de cei doi. Ei au înţeles şi au plecat în casă. Atunci, de 
fapt, s-a plâns Amyas Crale că avea doar bere caldă acolo 
jos, iar soţia lui s-a oferit să-i aducă bere rece. 

— Aha! 

— Exact: aha! A fost dulce ca mierea. Apoi, ei au urcat în 
casă şi au stat pe terasă, afară. Doamna Crale şi Angela 
Warren le-au adus bere acolo. Mai târziu, Angela Warren s- 
a dus să facă o baie în mare şi Philip Blake a plecat 
împreună cu ea. Meredith Blake a coborât şi el până într-un 
luminiş aflat mai sus de Battery Garden. O vedea pe 


domnişoara Greer pozând şi-i putea auzi vocea în timp ce 
discuta cu Crale. A stat acolo şi s-a gândit la problema 
cucutei. Era încă foarte îngrijorat din pricina asta şi nu ştia 
ce să facă. Elsa Greer l-a văzut şi I-a salutat cu mâna. Atunci 
când a sunat clopoţelul pentru masă, a coborât şi el în 
Battery Garden şi au intrat cu toţii în casă. A observat 
faptul că domnul Crale avea: privire neobişnuita, dar nu i-a 
dat importanţă. Crale era genul de om care nu se 
îmbolnăvea niciodată... Aşa că nimeni nu-şi imagina c-ar 
putea fi bolnav. Pe de altă carte, avea dispoziţia 
schimbătoare, în funcţie de cum: redea că avea să-i fie sau 
nu apreciat tabloul. În aceste: izuri, era lăsat singur şi i se 
vorbea cât mai puţin. Asta au făcut şi cei doi în acel 
moment. Cât despre ceilalţi, servitorii erau ocupați cu 
treburile casei şi cu pregătitul mesei. Domnişoara Williams 
era în sala de studiu, corecta nişte caiete. După aceea, s-a 
ocupat de întreţinerea terasei. Angela Warren şi-a petrecut 
cea mai mare parte a timpului în grădină, căţărându-se în 
copaci şi mâncând diverse lucruri... Ştiţi foarte bine ce face 
o fată de cincisprezece ani! Prune, mere, pere etc. După 
aceea a intrat în casă şi, cum am spus, a plecat cu Philip 
Blake, înainte de prânz, ca să facă o baie. Comisarul Hale se 
opri. Ei bine, spuse el, găsiţi ceva suspect în: Date astea? 

Poirot spuse: 

— Absolut nimic. 

— Atunci, foarte bine! 

Cuvintele exprimau foarte mult. 

— Dar, chiar şi-aşa, continuă Hercule Poirot, îmi voi 
satisface curiozitatea. O să... 

— Ce veţi face? 

— O să-i vizitez pe aceşti cinci oameni... Şi voi auzi 
povestea fiecăruia. 

Comisarul Hale oftă melancolic. 

— Sunteţi nebun de legat! Nu se vor potrivi poveştile lor. 
Nu vă daţi seama de acest fapt elementar? Nu există doi 
oameni care să-şi amintească un lucru în acelaşi fel sau în 


aceeaşi ordine. După tot acest timp! O să auziţi cinci poveşti 
diferite despre cinci crime diferite! 

— Exact pe asta mă şi bazez, spuse Poirot. Va fi foarte 
interesant! 

CAPITOLUL. 6 

PURCELUŞUL ĂSTA A PLECAT LA... PIAŢĂ... 


Philip Blake era chiar aşa cum îl descrisese Montague 
Depleach. Un bărbat jovial şi prosper; un pic mai gras decât 
ar fi trebuit. 

Hercule Poirot stabilise întâlnirea pentru ora şase şi 
jumătate, într-o duminică după-amiază. Philip Blake tocmai 
terminase de parcurs cele optsprezece găuri ale partidei de 
golf şi era încă foarte conectat la tensiunea acului; 
câştigase cinci lire de la adversarul său. Era într-o 
dispoziţie prietenoasă şi vorbăreaţă. 

Hercule Poirot îi explică lui Blake ceea ce dorea. De 
această dată, nu-şi mai exprimă dorinţa de a ajunge la 
adevărul gol-goluţ. Era vorba, după cum înţelese Blake, 
despre o serie de cărţi care se ocupau cu crime celebre. 

Philip Blake se încruntă. 

— Doamne, de ce să se scrie aşa ceva? 

Hercule Poirot ridică din umeri. Era foarte departe ie 
caracterul său obişnuit azi. Nu voia să fie dispreţuit,: i doar 
privit cu superioritate. Murmură: 

— Cititorii. Ei înghit totul... Da, totul. 

— Doamne! Exclamă Philip Blake. 

Dar rostise asta pe un ton de om bine-dispus, nu cu 
disprețul cu care ar fi putut vorbi un om cu mai multă 
sensibilitate. 

Hercule Poirot spuse, ridicând din nou din umeri: 

— Asta-i natura umană. Dumneavoastră şi cu mine, 
domnule Blake, care cunoaştem lumea cu adevărat, nu ne 
facem iluzii în legătură cu cei din jur. Nu sunt oameni răi 
majoritatea, dar, cu siguranţă, nu pot fi idealizaţi. 

Blake replică sincer: 


— Am renunţat la iluzii cu mult timp în urmă. 

— Totuşi, mi s-a spus că povestiţi nişte lucruri foarte 
speciale. 

— Ah! Ochii lui Blake se aprinseră. Aţi auzit-o pe asta? 

Râsul lui Poirot veni la momentul potrivit. Scurta istorioară 
pe care tocmai i-o spusese Blake nu era edificatoare, dar 
era amuzantă. 

Philip Blake se lăsă pe spate în scaunul său, mai relaxat, cu 
ochii exprimând bună dispoziţie. 

Hercule Poirot se gândi deodată că arăta precum un porc 
mulţumit. 

Un porc. „Purceluşul ăsta a plecat la piaţă.” 

Cum era el de fapt, omul acesta, acest Philip Blake? Un 
bărbat, se părea, fără prea multe griji. Mulţumit şi prosper. 
Fără gânduri răzbunătoare, fără mustrări de conştiinţă, 
fără amintiri care să-l bântuie. Nu, un purceluş bine hrănit 
care plecase la piaţă... Şi luase totul la preţul întreg. 

Dar, odată, probabil că avusese mult mai multe 
caracteristici. Probabil că în tinereţe fusese destul de 
chipeş. Avea ochii un pic prea mici, un pic prea apropiaţi; 
dar altfel, trebuie să fi fost un bărbat bine făcut şi arătos. 
Câţi ani să fi avut acum? Probabil, între cincizeci şi şaizeci. 
Atunci, asta însemna că avea vreo patruzeci în momentul 
morţii lui Crale. Mai puţin mulţumit de sine, mai puţin 
mulţumit de micile plăceri de moment. Dorind mai mult de 
la viaţă şi primind mai puţin. 

Poirot murmura încet, ca să reînceapă conversaţia: 

— Îmi înţelegeţi poziţia... 

— Nu, să fiu al naibii dac-o înţeleg! Brokerul se ridică din 
nou în capul oaselor, cu privirea un pic mai pătrunzătoare. 
De ce dumneavoastr ă? Nu sunteţi scriitor? 

— Nu, exact, nu sunt. De fapt, sunt detectiv. 

Modestia acestei remarci probabil că nu mai apăruse 
niciodată în conversațiile lui Poirot. 

— Sigur că asta sunteţi. Ştim cu toţii. Faimosul Hercule 
Poirot! 


Dar tonul lui Blake avea o notă ironică. Philip Blake era un 
englez prea mândru ca să recunoască meritele unui străin 
la modul serios. Unor apropiaţi probabil că le-ar fi spus: 
„Un tip destul de liniştit. Ei, probabil că replicile lui au 
succes la femei”. 

Şi, deşi atitudinea lui Blake era exact ceea ce-şi dorise 
Hercule Poirot, pe detectiv îl deranja totuşi. 

Acest bărbat, acest om de afaceri de succes, nu era 
impresionat de meritele lui Hercule Poirot! Era scandalos! 

— Sunt mişcat, spuse Poirot, lipsit de sinceritate, că sunt 
atât de cunoscut. Permiteţi-mi să precizez că succesul meu 
se bazează pe psihologie: eternul „de ce?” al firii umane. 
Asta, domnule Blake, este ceea ce interesează lumea crimei 
astăzi. Înainte, era doar o poezie. Crimele celebre erau 
relatate dintr-o singură perspectivă: cea a poveştilor de 
dragoste pe care le aveau în spate. Acum, totul este foarte 
diferit. Oamenii citesc cu interes că doctorul Crippen şi-a 
ucis soţia, centru că ea era o somitate în domeniul ei, iar el 
era mic şi insignifiant prin comparaţie şi, în consecinţă, îl 
făcea să se simtă inferior. Citesc despre o femeie ucigaşă, 
faimoasă pentru că omora din cauză că fusese molestată de 
tatăl ei atunci când avea trei ani. Este, cum am spus, „de 
ce”-ul crimei, cel care ocupă centrul de interes azi. 

Philip Blake spuse, reţinându-şi un căscat: 

— Acest motiv este, de obicei, destul de evident. În cea mai 
mare parte a cazurilor, mobilul îl constituie banii. 

Poirot exclamă: 

— Ah, dar, dragul meu domn, acest motiv nu trebuie 
niciodată să fie evident. Aici este întregul scop! 

— Şi aici interveniţi dumneavoastră? 

— Şi aici, după cum spuneţi, intervin eu. S-a propus să fie 
rescrise nişte istorisiri ale anumitor crime, privite dintr-o 
perspectivă psihologică. Psihologia crimei... Este 
specialitatea mea. Am acceptat misiunea. 

Philip Blake rânji. 

— E destul de profitabil, cred, nu-i aşa? 


— Sper... Chiar sper asta. 

— Felicitări! Acum poate că o să-mi spuneţi şi ce treabă 
am eu cu toate astea? 

— Desigur. Cazul Crale, monsieur. 

Philip Blake nici nu tresări. Dar păru îngândurat. 

— Da, desigur. Cazul Crale. 

Hercule Poirot îl întrebă, nerăbdător: 

— Sper că nu e ceva neplăcut, domnule Blake? 

— Ah, cât despre asta... Blake ridică din umeri. 

N-are rost să-mi fie neplăcut un eveniment în legătură cu 
care nu mai pot face nimic. Procesul lui Caroline Crale este 
proprietate publică. Şi, evident, oricine poate să scrie 
despre el. N-are sens să obiectez eu. Într-un fel - nu mă 
supără să vă spun - îmi displace destul de mult. Amyas 
Crale a fost unul dintre cei mai buni prieteni pe care i-am 
avut. Îmi pare rău că trebuie să răscolim totul din nou. Dar 
astfel de lucruri se întâmplă. 

— Sunteţi un filosof, domnule Blake. 

— Nu, nu. Doar că ştiu când n-are sens să mă zbat. 
Îndrăznesc să spun că dumneavoastră veţi fi mai blând 
decât alţii. 

— Sper, cel puţin, să scriu cu delicateţe şi bun-simţ. Philip 
Blake pufni în râs, dar fără un amuzament sincer. 

— Mă faceţi să râd atunci când vă aud vorbind astfel! 

— Vă asigur, domnule Blake, că sunt cu adevărat interesat. 
Nu este doar o chestiune de bani pentru mine. Chiar vreau 
să recreez trecutul, să văd şi să simt evenimentele care s-au 
petrecut, să văd dincolo de ceea ce e evident şi să vizualizez 
gândurile şi sentimentele actorilor acestei drame. 

Philip Blake spuse: 

— Nu cred că a fost vorba despre o subtilitate atât de 
mare aici. A fost o afacere destul de evidentă. Gelozie 
feminină, asta a fost tot. 

— M-ar interesa enorm, domnule Blake, să aflu reacţia 
dumneavoastră la toată afacerea asta. 

Philip Blake se îmbujoră la faţă şi se dezlănţui. 


— Reacţii! Reacţii! Nu vorbiţi cu atâta pedanterie. Eu nu 
am fost acolo o simplă prezenţă, care să reacționeze într-un 
fel sau altul! Nu cred că înţelegeţi că prietenul meu - 
prietenul meu, vă spun - a fost omorât... Otrăvit! Şi că, dacă 
aş fi acţionat mai repede, l-aş fi putut salva. 

— Cum aţi fi putut, domnule Blake? 

— Aşa. Cred că deja cunoaşteţi faptele cazului, nu? Poirot 
aprobă din cap. 

— Foarte bine. În acea dimineaţa, m-a sunat fratele meu, 
Meredith. Era destul de panicat. Una dintre buruienile lui 
lipsea... Şi era una mortală. Ce-am făcut? l-am spus să vină 
la mine, ca să discutam. Să decidem ce era de făcut. Să 
decidem ce era cel mai bine. Acum mă surprinde cât de 
prost am putut să fiu, să ezit astfel! Trebuia să-mi dau 
seama că n-aveam timp de pierdut. Trebuia să merg direct 
la Amyas şi să-l avertizez. Trebuia să spun: „Caroline a furat 
una dintre otrăvurile lui Meredith şi tu şi Elsa aţi face bine 
să aveţi grijă, mare grijă”. Blake se ridică. Începu să 
meargă cu paşi mari prin cameră, cuprins de frenezie. 
Dumnezeule mare, omule! Dumneata crezi că n-am trecut 
prin asta, în minte, de zeci de ori? Ştiam. Am avut şansa să-l 
salvez... Şi am ezitat... L-am aşteptat pe Meredith! Cum de 
n-am putut să-mi dau seama că, la urma urmei, Caroline n- 
avea să ezite câtuşi de puţin? Luase otrava ca s-o 
folosească... Şi, la naiba, a folosit-o cu prima ocazie! Doar 
nu era să aştepte până când Meredith avea să descopere ce 
lipsea. Ştiam - desigur că ştiam - că Amyas era în pericol de 
moarte şi n-am făcut absolut nimic! 

— Cred că sunteţi prea dur cu reproşurile la adresa 
dumneavoastră, monsieur. N-aţi avut mult timp... 

Celălalt îl întrerupse pe Poirot: 

— Timp? Am avut timp suficient. Cât timp aveam nevoie. 
Puteam să merg la Amyas, aşa cum am spus... Dar exista şi 
posibilitatea, desigur, ca el să nu mă creadă. Amyas nu era 
genul de om care să creadă uşor că el însuşi era în pericol. 
Ar fi pufnit în râs la auzul cuvintelor mele. Şi n-ar fi înţeles 


niciodată ce diavol era Caroline. Dar puteam să merg la ea. 
Puteam să spun: „Ştiu ce pui la cale. Ştiu ce plănuieşti să 
faci. Dar dacă Amyas sau Elsa mor, otrăviţi de cucută, vei fi 
spânzurată!” Asta ar fi oprit-o. Sau aş fi putut să sun la 
poliţie. Of! Erau atâtea lucruri pe care le puteam face... Şi, 
în loc de asta, m-am lăsat influenţat de metodele liniştite şi 
încete ale lui Meredith. „Trebuie să fim siguri, să vorbim 
despre asta, să aflăm cu certitudine cine ar fi putut s-o ia...” 
Bătrân prost... Niciodată n-a putut lua o decizie rapidă în 
viaţa lui! A fost un lucru bun, pentru el, că a fost fiul cel mai 
mare şi a avut o moşie unde să stea. Dac-ar fi încercat 
vreodată să fac ă bani, ar fi pierdut tot ceea ce avea. 

Poirot întrebă: 

— N-aveaţi, personal, nici o îndoială în legătură cu 
persoana care luase cucuta? 

— Desigur că nu. Am ştiut imediat că trebuia să fie 
Caroline. Vedeţi, o cunoşteam destul de bine pe Caroline. 

— Asta e foarte interesant! Aş vrea să ştiu, domnule Blake, 
ce fel de femeie era Caroline Crale? 

Philip Blake replică, tăios: 

— Nu era nevinovata rănită pe care au văzut-o oamenii în 
timpul procesului! 

— Atunci, ce anume era? 

Blake se aşeză din nou. Spuse, cu toată seriozitatea: 

— Chiar vreţi să ştiţi? 

— Chiar vreau foarte mult să ştiu. 

— Caroline era o femeie rea. Rea până în măduva oaselor! 
Vă avertizez, avea şarm. O caracteriza acel gen de 
drăgălăşenie care-i păcăleşte total pe oameni. Avea o 
înfăţişare fragilă, un aer neajutorat, care făcea apel la 
cavalerismul celor din jur. Uneori, după ce am citit un pic 
de istorie, credeam că Mary, regina scoţienilor, a fost 
probabil la fel ca ea. Mereu dulce şi ghinionistă, şi 
magnetică... Şi, de fapt, era o femeie rece şi calculată, care 
a plănuit asasinarea lui Darnley 410) şi a scăpat cu faţa 
curată. Caroline era la fel... O intrigantă rece şi calculată. Şi 


avea un temperament blestemat. Nu ştiu dacă vi s-a spus - 
nu reprezenta ceva foarte important în proces, dar arată 
cine era - ce i-a făcut surorii sale. Era geloasă, înţelegeţi. 
Mama ei se recăsătorise, şi toată atenţia fusese îndreptată 
către micuța Angela. Caroline n-a putut suporta una ca 
asta. A încercat să omoare copilul cu o bară din fier... A 
lovit-o în cap. Din fericire, n-a fost o lovitură fatală. Dar a 
fost un lucru groaznic. 

— Da, într-adevăr. 

— Ei bine, asta era Caroline cu adevărat. Trebuia să fie ea 
prima. Asta chiar nu suporta: să nu fie prima. Şi avea un 
diavol egoist şi individualist în ea, care era capabil să 
recurgă la soluţii criminale. Părea impulsivă, ştiţi. Dar era, 
de fapt, foarte calculată. Când stătea la Alderbury, mică 
fiind, îşi făcea tot felul de planuri. N-avea banii ei. Eu 
niciodată n-am fost considerat o partidă bună... Eram fiul 
cel mic, care trebuia să-şi croiască drum singur. E amuzant 
că acum, probabil, aş putea să-i întrec pe Meredith şi pe 
Crale, dac-ar mai trăi. S-a gândit un pic la Meredith, dar, 
până la urmă, a rămas la Amyas. Amyas avea să 
moştenească Alderbury şi, deşi n-ar fi avut prea mulţi bani, 
ea şi-a dat seama că talentul lui de pictor era ceva ieşit din 
comun. A pariat pe geniul şi pe succesul lui financiar. Şi a 
câştigat. Amyas a avut parte de faimă destul de repede. Nu 
era chiar un pictor la modă, dar geniul lui era recunoscut şi 
tablourile sale se vindeau. Aţi văzut vreunul? Am unul chiar 
aici. Veniţi să-l priviţi. Blake îl duse pe Poirot în sufragerie 
şi-i arătă peretele din stânga. Uitaţi-l acolo! Acela e al lui 
Amyas. 

Poirot privi în tăcere. Îşi dădu seama cu surprindere de 
faptul că un bărbat putea combina atât de bine un subiect 
convenţional cu propria magie. O vază de trandafiri pe o 
masă de mahon. O piesă de mobilier veche. Amyas făcuse ca 
trandafirii săi să prindă viaţă şi să pară că ard cu o flacără 
aproape obscen de reală. Lemnul lustruit al mesei părea că 
prinde şi el viaţă. Cum să explici sentimentele pe care ţi le 


inspiră o asemenea pictură? Era foarte incitant. Proporţiile 
mesei l-ar fi deranjat, poate, pe comisarul Hale, s-ar fi plâns 
că nu existau trandafiri de culoarea sau de forma redate în 
tablou. Şi, apoi, ar fi plecat întrebându-se de ce erau 
trandafirii nemulţumitori, şi de ce mesele rotunde de 
mahon _ deranjau, aparent fără motiv. 

Poirot oftă încet. Apoi murmură: 

— Da... Totul e acolo. 

Blake îl duse înapoi şi mormăi: 

— Niciodată n-am prea înţeles arta. Nu ştiu de ce-mi: ace 
atât de mult să privesc tabloul ăla, dar îmi place. £ atât de... 
Ah, la naiba, e atât de frumos! 

Poirot aprobă cu afectare. 

Blake îi oferi oaspetelui său o ţigară şi-şi aprinse şi; ana. 
Apoi spuse: 

— Şi acela este omul. Omul care a pictat trandafirii... Cel 
care a pictat Femeia cu shakerul pentru cocktail... Imul 
care a pictat acea minunată şi dureroasa Na ştere a - - 
imului, acela este omul care a fost retezat de tânăr, în 3: 
arsa vârstei, în ciuda poftei sale de viaţă, de o femeie r 
ăzbunătoare şi vicleană! Veţi spune că sunt prea 
înverşunat... Că nu sunt obiectiv şi că am ceva împotriva lui 
Caroline. Avea şarm... L-am simţit. Dar ştiam - mereu am 
ştiut - cine era femeia reală din spatele acestei faţade. Şi 
acea femeie, domnule Poirot, era malefică. Era crudă şi 
maliţioasă şi voia totul. 

— Şi totuşi, mi s-a spus că doamna Crale a înghiţit multe în 
timpul căsătoriei sale. 

— Da, şi le-a împărtăşit tuturor lucrul ăsta! Mereu 
martiră! Sărmanul Amyas. Viaţa lui de om căsătorit era un 
iad... Sau, mai degrabă, aşa ar fi fost, dacă n-ar fi avut acele 
calităţi excepţionale. Arta lui, înţelegeţi... Mereu a avut 
asta. Era un refugiu. Atunci când picta, nu-i mai păsa. O 
lăsa în urmă pe Caroline şi tot ceea ce-i spunea ea, şi 
certurile lor interminabile. Erau interminabile, ştiţi. Nu 
trecea nici o săptămână fără să se certe dintr-un motiv sau 


altul. Ei îi plăcea asta. Dacă se certa, se simţea stimulată, 
cred. Era un mijloc de a se elibera. Putea să spună tot ceea 
ce avea de spus. Pur şi simplu, era mulţumită după un astfel 
de meci. Semăna cu o pisică mulţumită... Pleca torcând. 
Dar, pe el, certurile astea îl epuizau complet. El voia pace... 
Să se odihnească... O viaţă liniştită. Desigur că un astfel de 
bărbat nici n-ar trebui să se căsătorească... Nu este făcut să 
fie domesticit. Un bărbat precum Crale ar trebui să aibă 
aventuri, dar nu legături puternice. Astea nu-l pot duce 
decât la pierzanie. 

— Vi se confesa? 

— Ei bine... Ştia că-i sunt un prieten devotat. Mă lasa să 
văd toate lucrurile astea. Nu se plângea. Nu era genul ăla 
de om. Uneori, mai spunea: „La naiba cu toate femeile!” 
Sau mai spunea: „Să nu te căsătoreşti niciodată, bătrâne! 
Aşteaptă iadul care vine după moarte”. 

— Ştiaţi despre relaţia lui cu domnişoara Greer? 

— O, da... Sau, cel puţin, mi-am dat seama că urma 5 a se 
întâmple. El mi-a spus că tocmai cunoscuse o fată minunată. 
Era deosebită, spunea el, faţă de orice sau de: ricine 
cunoscuse elpână atunci. Nu c-aş fi acordat: rea mare 
atenţie cuvintelor sale. Amyas mai mereu cunoştea câte o 
femeie despre care spunea că era deosebită. De obicei, o 
lună mai târziu, te privea uimit dacă-i pomeneai despre asta 
şi se întreba despre ce vorbeşti. Dar această Elsa Greer 
chiar era deosebită. Mi-am dat seama de asta atunci când a 
venit la Alderbury, să stea acolo. Îl prinsese, ştiţi, îl prinsese 
în capcana ei. Sărmanul era ca un căţeluş care-i mânca din 
palmă! 

— Nici pe Elsa Greer n-o plăceaţi prea mult? 

— Nu, n-o plăceam. Era, cu siguranţă, o creatură 
prădătoare. Şi ea îl voia pe Crale, trup şi suflet. Dar cred ca, 
în acelaşi timp, ar fi fost mai bună pentru el decât Caroline. 
Poate că l-ar fi lăsat în pace, după ce avea să e sigura de el. 
Sau poate că s-ar fi săturat de el şi ar fi trecut la altcineva. 


Cel mai bun lucru pentru Amyas ar fost să scape cu totul de 
femei. 

— Dar asta n-ar fi fost pe gustul lui, nu? 

Philip Blake răspunse, oftând: 

— Prostul ăla mereu se încurca ba cu o femeie, ba cu alta. 
Şi totuşi, într-un fel, femeile chiar însemnau foarte puţin 
pentru el. Singurele două femei care l-au impresionat cu 
adevărat în toată viaţa lui au fost Caroline 5: Elsa. 

Poirot întrebă: 

— O iubea pe copila? 

— Angela? Cu toţii eram ataşaţi de ea. O fetiţă foarte 
simpatică. Mereu jucăuşă. Ce viaţă avea guvernanta aia a 
ei! Da, Amyas o plăcea mult pe Angela... Dar, uneori ea 
mergea prea departe, iar el se supăra râu pe ea... 

Şi atunci apărea Caroline în scenă... Caro era mereu de 
partea Angelei şi asta îl termina de tot pe Amyas. Detesta 
când Caroline îi lua partea surorii ei. Era o urmă de gelozie 
acolo. Amyas era gelos pe felul în care Caroline o punea 
mereu pe Angela pe primul loc şi ar fi făcut orice pentru ea. 
Şi Angela era geloasă pe Amyas şi se opunea metodelor lui. 
A fost decizia lui ca ea să plece la şcoală în toamna aceea, 
iar ea a fost furioasă. Nu, cred eu, nu pentru că nu-i plăcea 
ideea de şcoală, chiar cred că voia să meargă... Dar felul 
foarte dur al lui Amyas de a pune problema a înfuriat-o. În 
chip de răzbunare, ea i-a făcut tot felul de figuri după 
aceea. Odată i-a pus zece limacşi în pat. Una peste alta, 
cred că Amyas avea dreptate. Era momentul să aibă parte 
de nişte disciplină. Domnişoara Williams era foarte 
eficientă, dar chiar şi ea mărturisea că Angela o copleşea 
uneori. 

Blake se opri, dar Poirot interveni: 

— Atunci când am întrebat dacă Amyas era ataşat de copil, 
mă refeream la copilul lui, la fiica sa. 

— A, vreţi să spuneţi la micuța Carla? Da. Ea era grozavă. 
Îi plăcea să se joace cu ea, atunci când avea chef. Dar 
afecțiunea lui pentru copil nu l-ar fi împiedicat să se însoare 


cu Elsa, dacă asta vreţi să spuneţi. N-avea sentimente chiar 
atât de puternice pentru ea. 

— Caroline Crale îi era devotată fetiţei? 

Un fel de spasm îi contorsiona chipul lui Philip. 

— Nu pot spune că nu era o mamă bună. Nu, asta chiar că 
n-o pot spune. E singurul lucru... 

— Da, domnule Blake? 

Philip spuse, încet şi dureros: 

— E singurul lucru pe care-l regret cu adevărat în toată 
afacerea asta. Gândul la copila aceea. Un trecut atât de 
tragic pentru viaţa ei... Au trimis-o în străinătate, la 
verişoara lui Amyas şi la soţul ei. Sper - chiar sper - că au 
reuşit să-i ascundă adevărul. 

Poirot clătină din cap. 

— Adevărul, domnule Blake, are obiceiul de a se face 
cunoscut chiar şi după foarte multă vreme. 

— Chiar mă întreb... Murmură brokerul. 

Poirot continuă: 

— În interesul adevărului, domnule Blake, o să vă rog să 
faceţi ceva. 

— Ce anume? 

— O să vă rog să scrieţi o povestire exactă şi detaliată a 
ceea ce a avut loc în acele zile la Alderbury. Adică, vă rog să 
scrieţi o mărturie completă a crimei şi a circumstanțelor 
sale. 

— Dar, dragul meu domn, după atâta timp? Voi fi foarte 
departe de adevăr. 

— Nu neapărat. 

— Cu siguranţă. 

— Nu, în primul rând, chiar şi cu trecerea timpului, mintea 
păstrează o imagine detaliată şi adevărată a lucrurilor 
esenţiale şi respinge elementele superficiale. 

— Ha! Vreţi să spuneţi că doriţi doar o descriere generala? 

— Nu, deloc. Doresc o relatare detaliată a fiecărui 
eveniment, aşa cum a avut loc, şi a fiecărei conversații, aşa 
cum v-o amintiţi. 


— Şi, presupunând că-mi amintesc greşit? 

— Puteţi măcar să povestiţi totul pe cât de bine vă amintiţi. 
Mai pot fi goluri, dar asta nu poate fi evitat. 

Blake îl privi curios. 

— Dar care e scopul? Poliţia vă poate da arhivele care 
conţin totul cu mult mai multa acuratețe. 

— Nu, domnule Blake. Acum vorbim din punct de vedere 
psihologic. Nu vreau doar fapte goale. Vreau propria 
dumneavoastr ă selec ţie din aceste fapte. Timpul şi 
memoria sunt responsabile pentru această selecţie. Poate 
că mai sunt lucruri făcute, vorbe rostite, pe care le-aş căuta 
zadarnic în arhivele poliţiei. Lucruri şi vorbe pe care nu le- 
aţi menţionat, pentru că, poate, aţi judecat că erau 
irelevante sau pentru că aţi preferat să nu le repetaţi. 

— Această poveste a mea va fi publicată? Întreba tăios 
Blake. 

— Cu siguranţă că nu. E doar pentru mine. Ca să mă ajute 
în deducţiile mele. 

— Şi nu veţi cita de-acolo fără consimţământul meu? 

— Cu siguranţă că nu. 

— Hm, spuse Philip Blake. Sunt un om foarte ocupat, 
domnule Poirot. 

— Bănuiesc că va fi nevoie de ceva timp. Voi fi foarte 
mulţumit să convenim asupra unui... Tarif rezonabil. 

Urmă un moment de pauză. Apoi, Philip Blake spuse 
brusc: 

— Nu, dacă fac asta... O fac fără plată. 

— Şi o veţi face? 

Philip ripostă, pe un ton ameninţător: 

— 'Ţineţi minte, nu pot băga mâna în foc pentru acurateţea 
amintirilor mele. 

— Asta este perfect de înţeles. 

— Atunci cred, spuse Philip Blake, că-mi va pl ăcea să fac 
asta. Simt că o datorez - într-un fel - memoriei lui Amyas 
Crale. 

CAPITOLUL. 7 


PURCELUŞUL ĂSTA A RĂMAS ACASĂ 


Hercule Poirot nu era genul de om care să neglijeze 
detaliile. 

Apropierea de Meredith Blake fusese gândită în detaliu. 
După părerea lui, Meredith Blake era cu totul altfel decât 
Philip Blake. Tactica rapidă n-avea să aibă succes idei. 
Asaltul trebuia să fie foarte subtil, pe îndelete. 

Hercule Poirot ştia că avea o singură metodă de a 
pătrunde în cetatea sa. Trebuia să se apropie de Meredith 
Blake cu recomandările potrivite. Acele recomandări 
trebuiau să fie sociale, nu profesionale. Din fericire, în 
cariera sa, Hercule Poirot îşi făcuse prieteni în multe 
comitate. Devonshire nu constituia o excepţie. Detectivul se 
gândi la ce resurse avea în acea regiune. Prin urmare, 
descoperi doi oameni care erau vechi cunoştinţe sau 
prieteni cu Meredith Blake. Sosi la acesta înarmat cu două 
scrisori, una din partea lui Lady Mary Lytton-Gore, o văduvă 
cu posibilităţi restrânse şi o fiinţă foarte retrasă, iar cealaltă 
din partea unui amiral retras din funcţie, a cărui familie 
locuia în acel comitat de patru generaţii. 

Meredith Blake îl primi pe Poirot oarecum perplex. 

După cum simţea tot mai des în ultima vreme, lucrurile nu 
mai stăteau cum fuseseră odată. La naiba, detectivii 
particulari erau înainte detectivi particulari: indivizi pe 
care-i angajezi să păzească darurile de nuntă, indivizi la 
care mergi - lucru mai ruşinos - atunci când ai o afacere 
murdară de rezolvat şi trebuie s-o scoţi la capăt. 

Dar iat-o pe Lady Mary Lytton-Gore că-i scria: „Hercule 
Poirot este un vechi şi prețuit prieten de-al meu. Te rog să 
faci tot ceea ce poţi să-l ajuţi”. Iar Lady Mary Lytton-Gore în 
mod cert nu era - nu, sigur nu era - genul de femeie pe 
care s-o asociezi cu detectivi particulari şi cu toate lucrurile 
pe care aceştia le reprezintă. lar amiralul Cronshaw 
scrisese: „Un tip foarte de treabă, absolut. Aş fi 
recunoscător dacă vei face tot ceea ce vei putea pentru el. 


Un individ foarte amuzant, îţi va spune tot felul de poveşti 
bune”. 

Şi acum, în faţa sa, se afla chiar detectivul în carne şi oase. 
O persoană aproape imposibilă... Hainele nepotrivite... 
Cizme cu nasturi! O mustață incredibilă! Nu era chiar genul 
de om care să-i placă lui Meredith Blake. Arăta de parcă nu 
vânase şi nu trăsese niciodată cu arma... Şi nici măcar nu 
jucase vreun joc de acest gen. Un străin. 

Uşor amuzat, Hercule Poirot citi aceste gânduri care 
treceau prin mintea celui din faţa sa. 

Îşi simţise propriul interes crescând considerabil în timp 
ce trenul îl aducea în West Country. Va vedea acum, cu ochii 
lui, locul unde se petrecuseră toate evenimentele. 

Aici, la conacul Handcross, trăiseră şi crescuseră cei doi 
fraţi şi de aici plecaseră la Alderbury, şi glumiseră, şi 
jucaseră tenis, şi se împrieteniseră cu un tânăr pe nume 
Amyas Crale şi cu o fată pe nume Caroline. De aici plecase 
Meredith spre Alderbury în acea dimineaţă fatală. Asta se 
întâmplase cu şaisprezece ani în urmă. 

Hercule Poirot privi cu interes spre bărbatul care-l primea 
cu o politeţe uşor forţată. 

Era cam cum se aşteptase. Meredith Blake semăna foarte 
mult cu orice alt gentleman de la ţară căruia îi plăcea să 
petreacă mult timp afară. 

O haină veche din stofă Harris, un chip plăcut, de vârstă 
mijlocie, asprit de trecerea timpului, cu o pereche de ochi 
de un albastru oarecum spălăcit şi o gură slabă, ascunsă pe 
jumătate de o mustață destul de rară. Hercule Poirot îl 
găsea pe Meredith Blake foarte diferit faţă de fratele său. 
Avea un fel ezitant de a se purta, iar procesele sale de 
gândire erau, evident, foarte încete. Totul părea să conducă 
spre ideea că tempoul lui era vizibil încetinit odată cu 
trecerea anilor, în timp ce tempoul fratelui său crescuse. 

După cum deja ghicise Poirot, acesta era un om pe care 
nu-l puteai grăbi. Viaţa tihnită a acestui gentleman englez 
de la ţară era precum o a doua natură. 


Părea, se gândi detectivul, cu mult mai bătrân ca fratele 
său, deşi, din ceea ce-i spusese domnul Jonathan, îi separau 
doar câţiva ani. 

Hercule Poirot se mândrea cu faptul că ştia cum să se 
poarte cu cineva de modă veche. Şi acum nu era momentul 
să încerce să pară englez; nu, trebuia să fie străin - un 
străin sincer - şi să fie iertat pentru acest „păcat”. „Desigur, 
aceşti străini nu ştiu foarte bine cum să se comporte în 
orice situaţie. Vă va strânge mâna la micul dejun. Oricum, 
un tip cu adevărat de treabă...” 

Poirot porni în crearea acestei impresii despre el însuşi. 
Cei doi vorbiră, atenţi, despre Lady Mary Lytton-Gore şi 
despre amiralul Cronshaw. Mai fură menţionate şi alte 
nume. Din fericire, Poirot îl cunoştea pe vărul cuiva şi o 
cunoscuse de asemenea şi pe cumnata altcuiva. Putea deja 
să vadă o anumită căldură în ochii moşierului. Vizitatorul 
părea să cunoască exact lumea potrivita. 

Cu graţie şi atenţie, Poirot începu să tatoneze motivul 
vizitei sale. Evită rapid inevitabila reacţie negativă. Cartea 
avea să fie scrisă. Domnişoara Crale - domnişoara 
Lemarchant, cum se numea acum - era nerăbdătoare ca el 
să întocmească o lucrare cât mai judicioasă. Faptele, din 
nefericire, erau bun public. Dar putea să se întreprindă 
ceva astfel încât să nu fie lezaţi oamenii implicaţi. Poirot 
murmură că şi în trecut putuse să folosească o influenţa 
discretă, astfel încât să evite anumite pasaje mai neplăcute 
într-o carte de memorii. 

Meredith Blake se înroşi, furios. Mâna îi tremură un pic în 
timp ce-şi aprinse pipa. Spuse, cu o uşoară ezitare în voce: 

— Este... Este în-înfiorător cum dezgroapă toate astea. Şa- 
şaisprezece ani au trecut. De ce nu pot lăsa trecutul în 
pace? 

Poirot ridică din umeri. 

— Sunt de acord cu dumneavoastră. Dar ce vreţi? Există o 
cerere mare pentru astfel de lucruri. Şi oricine poate 
reconstitui şi comenta o crimă dovedită. 


— Mi se pare dizgraţios. 

Poirot murmură: 

— Vai... Nu trăim vremuri prea delicate... Aţi fi surprins, 
domnule Blake, dac-aţi cunoaşte numărul de publicaţii mai 
neplăcute pe care am reuşit să le mai... Să spunem, 
atenuez. Sunt nerăbdător să fac acelaşi lucru şi ca s-o 
menajez pe domnişoara Crale în această problemă. 

Meredith Blake murmură: 

— Micuța Carla! Copila aceea! O femeie în toată firea. Abia 
pot să cred. 

— Ştiu, timpul zboară foarte repede, nu-i aşa? 

Meredith Blake oftă. 

— Prea repede. 

Poirot replică: 

— Aşa cum vedeţi în scrisoarea de la domnişoara Crale, pe 
care v-am dat-o, ea este foarte nerăbdătoare să cunoască 
toate amănuntele posibile legate de acele evenimente 
trecute. 

Meredith Blake rosti, uşor iritat: 

— De ce? De ce s-o luăm iarăşi de la capăt? Cât de bine ar 
fi ca totul să fie lăsat uitării... 

— Spuneţi asta, domnule Blake, pentru că dumneavoastră 
cunoaşteţi foarte bine trecutul. Domnişoara Crale, vă 
reamintesc, nu ştie nimic. Adică, ea ştie doar povestea 
auzită în mod oficial. 

Meredith Blake tresări şi spuse: 

— Da, am uitat. Sărmana copilă! Ce situaţie groaznică! 
Şocul aflării adevărului. Şi apoi... Aceste rapoarte lipsite de 
sentimente de la proces... 

— Adevărul, spuse Hercule Poirot, nu poate fi aflat în 
totalitate dintr-o simplă relatare judecătorească. Lucrurile 
care sunt omise sunt, de obicei, singurele care, de fapt, 
contează. Emoţiile, sentimentele... Personalităţile actorilor 
implicaţi în dramă. Circumstanţele atenuante... 

Aici se opri şi celălalt vorbi nerăbdător, ca un actor care 
tocmai intră în scenă. 


— Circumstanţele atenuante! Aici este. Dac-au existat 
vreodată circumstanţe atenuante, ei bine, au existat în 
acest caz. Amyas Crale era un vechi prieten... Familiile 
noastre se cunoşteau de generaţii întregi, dar trebuie spus 
faptul că avea un comportament, sincer vorbind, revoltător. 
Era un artist, desigur, şi se presupune că asta ar explica 
totul. Dar iată care a fost problema: ela permis să se 
acumuleze o serie întreagă de chestiuni extraordinare. 
Poziţia nu era una pe care un om obişnuit să şi-o poată 
imagina vreun moment. 

— Sunt foarte interesat de ceea ce spuneţi, zise Hercule 
Poirot. Situaţia m-a pus şi pe mine în dificultate. Nu astfel 
se comportă un bărbat bine educat, un bărbat de societate, 
atunci când vine vorba despre problemele sale. 

Chipul lui Blake, slab şi palid, se animă. 

— Da, dar chestiunea cea mai importantă este că Amyas 
nu reprezenta un bărbat obişnuit! Era pictor, vedeţi 
dumneavoastră, şi pentru el pictura se situa pe primul loc... 
uneori, în cel mai extraordinar mod cu putinţă! Nu-i înţeleg 
pe aceşti aşa-numiţi oameni de artă... Niciodată nu i-am 
înţeles. L-am înţeles un pic pe Crale pentru că, desigur, îl 
cunoşteam de-o viaţă. Ai lui erau la fel cu ai mei. Şi, în multe 
feluri, Crale era fidel genului acestuia de oameni... Doar 
atunci când venea vorba despre artă nu se mai conforma 
standardelor obişnuite. Nu era, vedeţi, un amator în nici un 
fel. Era de primă mână... Chiar de primă mână. Unii oameni 
spuneau că era un geniu. Poate că aveau dreptate. Dar, ca 
rezultat, a fost mereu dezechilibrat, cum am spus eu. Atunci 
când picta un tablou... Nu mai conta nimic, nimic nu putea 
să intervină. Era ca un om prins într-un vis. Complet 
obsedat de ceea ce făcea. Până când pânza nu era gata, nu 
putea ieşi din transă şi nu putea să-şi reia viaţa obişnuită. 

Blake îl privi întrebător pe Poirot şi acesta din urmă 
aproba din cap. 

— Văd că înţelegeţi. Ei bine, asta explică, zic eu, de cea 
apărut această situaţie. Era îndrăgostit de fata asta. 


Intenţiona să se însoare cu ea. Era pregătit să-şi părăsească 
soţia şi copilul pentru ea. Dar începuse tabloul acolo, jos, şi 
voia neapărat să-l termine. Nimic altceva nu mai conta 
pentru el. Nu vedea nimic altceva. Şi nu i-a trecut prin cap 
că situaţia era imposibilă pentru cele două femei. 

— A înţeles vreuna punctul lui de vedere? 

— O, da... Într-un fel. Elsa l-a înţeles, cred eu. Era foarte 
entuziasmată de tablou. Dar se afla într-o postură delicată, 
normal. Cât despre Caroline... 

Se opri. 

— Pentru Caroline... Da, într-adevăr... Spuse Poirot. 

Meredith Blake continuă, rostind cu dificultate: 

— Caroline... Eu mereu... Ei bine, mereu am ţinut foarte 
mult la ea. A fost o perioadă când am sperat... Am sperat să 
mă căsătoresc cu ea. Dar ideea a fost înăbuşită în faşă. 
Oricum, i-am rămas devotat, dacă pot spune aşa. 

Poirot aprobă gânditor. Această exprimare uşor demodata 
îl descria, simţea detectivul, foarte bine pe bărbatul din faţa 
lui. Meredith Blake era genul de om care se putea dedica 
trup şi suflet unui ataşament romantic şi onorabil. Putea să- 
şi servească doamna cu credinţă şi fără speranţa unei 
recompense. Da, totul părea să-i stea în caracter. 

Spuse, cântărindu-şi atent cuvintele: 

— Probabil că n-aţi fost de acord cu... Atitudinea de acest 
fel la adresa ei? 

— O, nu. N-am fost... de fapt, m-am şi confruntat cu Crale 
pe acest subiect. 

— Când anume? 

— De fapt, chiar în ziua anterioară... Înainte să se 
întâmple totul. Au venit la ceai, ştiţi. L-am luat pe Crale 
deoparte şi... Şi i-am zis. Am şi spus, îmi amintesc, că nu era 
drept faţă de niciuna din ele. 

— A, aţi spus asta? 

— Da, nu m-am gândit... Că el îşi dăduse seama de asta. 

— Probabil că nu. 


— l-am zis că o punea pe Caroline într-o situaţie aproape 
imposibil de îndurat. Dacă voia să se însoare cu fata asta, ar 
fi trebuit să n-o lase să stea în casă şi... Ei bine... Să n-o 
fluture, mai mult sau mai puţin, prin faţa lui Caroline. Era, i- 
am spus, o insultă greu de tolerat. 

— Ce v-a răspuns el? Întreba curios Poirot. 

Meredith Blake răspunse cu dezgust: 

— A spus: „Caroline va trebui să suporte”. 

Hercule Poirot ridică din sprâncene. 

— N-a fost un răspuns prea afectuos, aprecie el. 

— Eu l-am considerat de-a dreptul abominabil. Mi-am 
pierdut firea. I-am spus că, neîndoielnic, nu ţinea foarte 
mult la soţia lui, aşa că nu-i păsa de suferinţa ei. Dar cum 
rămânea, am zis, cu fata aceea? Nu-şi dădea seama în ce 
postură se afla şi ea? Răspunsul lui a fost că şi Elsa va 
trebui să suporte! Şi apoi a continuat: „Nu cred că înţelegi, 
Meredith, că tabloul ăsta pe care-l pictez acum este cea mai 
valoroasă operă a mea. E bun, îţi zic. Şi două femei geloase 
care se ceartă nu mă vor opri... Nu, la naiba, n-o vor face”. 
Era inutil să vorbesc cu el. l-am spus că-şi lăsase la o parte 
orice urmă de morală sau decenţă. Că pictura nu era totul. 
Aici m-a întrerupt. A zis: „Ba da, pentru mine e totul”. Eram 
încă foarte supărat. Am spus că o tratase mereu pe Caroline 
într-un mod de-a dreptul dizgraţios. Avusese o viaţă 
nefericita cu el. A spus că ştia asta şi că-i părea râu. Îi părea 
rău! A continuat: „Ştiu, Merry, nu mă crezi... Dar este 
adevărul! I-am oferit lui Caroline o viaţă grea şi a fost o 
sfântă. Dar a ştiut, cred, în ce se bagă. l-am spus cu toată 
sinceritatea ce fel de individ egoist şi condamnabil sunt”. I- 
am replicat la modul foarte hotărât c-ar trebui să nu 
renunţe la viaţa sa de om însurat. Mai era şi copilul la mijloc 
şi toate celelalte. I-am spus că aş fi putut înţelege că o fată 
precum Elsa îl făcea pe un bărbat ca el să fiarbă, dar, chiar 
şi de dragul ei, n-ar trebui să se despartă de soţie. Era 
foarte tânără. Îi intrase în cap, dar putea să regrete 


amarnic mai târziu. L-am întrebat dacă nu se putea 
reculege, să scape cu faţa curată şi să se întoarcă la soţie. 

— Şi ce a spus el? 

— Doar a părut ruşinat. M-a bătut pe umăr şi mi-a zis: 
„Eşti un tip de treabă, Merry. Dar eşti prea sentimental. 
Aşteaptă până când termin tabloul şi o să admiţi c-am avut 
dreptate”. I-am spus: „La naiba cu tabloul tău!” larela 
rânjit şi a afirmat că toate femeile nevrotice din Anglia la un 
loc n-ar putea să-l oprească. Apoi, eu i-am zis c-ar fi fost mai 
decent să-i ascundă totul lui Caroline până când tabloul 
avea să fie terminat. El însă nu considera că era vina lui că 
se aflase. Elsa insistase să dea totul în vileag. L-am întrebat 
de: e. lar el mi-a mărturisit că ea credea că n-ar fi fost 
corect să facă altfel. Voia ca toate lucrurile să fie clare şi 
dincolo de orice îndoială. Ei bine, desigur, într-un fel, asta 
se putea înţelege şi fata trebuia respectată pentru 
principiu. Oricât de râu s-ar fi purtat, măcar a încercat şi fie 
cinstită. 

— Onestitatea provoacă multă durere şi tristeţe, remarcă 
Hercule Poirot. 

Meredith Blake îl privi cu îndoială. Nu-i prea plăcea 
sentimentalismul. Oftă. 

— A fost... O perioadă foarte nefericită pentru noi toţi. 

— Singura persoană care nu pare să fi fost afectată a fost 
Amyas Crale, afirmă Poirot. 

— Şi de ce? Pentru că era un egoist. Îmi amintesc de el şi 
acum. A rânjit în timp ce pleca, zicând: „Nu-ţi face griji, 
Merry. Totul va fi în regulă!” 

— Optimistul incurabil, murmură Poirot. 

— Era genul de bărbat care nu le lua pe femei în serios, 
spuse Meredith Blake. Eu i-aş fi putut confirma că, de fapt, 
Caroline Crale era disperată. 

— Aşa v-a spus? 

— Nu în atât de multe cuvinte. Dar n-am să uit niciodată 
cum arăta în acea după-amiază. Palidă şi de o veselie 
oarecum disperată. Vorbea şi râdea foarte mult şi tare. Dar 


ochii ei... Avea o tristeţe chinuită în ei care a fost cel mai 
mişcător lucru pe care l-am văzut vreodată. O făptură atât 
de blândă... 

Hercule Poirot îl privi pentru un moment fără să 
vorbească. În mod cert, bărbatul din faţa lui nu se ruşina să 
vorbească astfel despre o femeie care în ziua imediat 
următoare avea să-şi ucidă soţul în mod deliberat. 

Meredith Blake continuă. Între timp, trecuse peste 
ostilitatea de la începutul vizitei. Hercule Poirot avea darul 
de a şti să asculte. Pentru bărbaţi precum Meredith Blake, 
retrăirea trecutului avea cu siguranţă o anumită atracţie. 
De-acum, vorbea mai mult pentru sine decât pentru 
oaspetele său. 

— Bănuiesc c-ar fi trebuit să suspectez ceva. Caroline a 
întors conversaţia către... Micul meu hobby. Era, trebuie să 
mărturisesc, ceva care mă pasiona. Este foarte interesantă 
botanica engleză veche, ştiţi. Sunt atâtea plante care erau 
folosite înainte şi care acum au dispărut din farmacopeea 
oficială. Şi este chiar uimitor cum o infuzie de plante relativ 
obişnuite poate face minuni. 

În jumătate din cazuri, nici măcar nu mai e nevoie de 
doctori. Francezii înţeleg aceste lucruri... Unele dintre 
leacurile lor sunt de primă mână. Blake se ambalase deja. 
Ceaiul de păpădie, de exemplu; o chestie minunată. Şi 
decoctul de măceşe - am văzut, mai acum câteva zile, că 
revine la modă printre practicanţii medicinei. Da, trebuie să 
mărturisesc că îmi place foarte mult să mă ocup de 
amestecurile mele de plante. Culegerea plantelor la 
momentul potrivit, uscarea... Macerarea... Tot restul. Chiar 
am avut şi nişte superstiții la un moment dat, şi-mi 
culegeam rădăcinile pe lună plină sau cum sfătuiau cărţile 
vechi. În acea zi, le-am ţinut oaspeţilor mei, îmi amintesc şi 
acum, un discurs despre proprietăţile cucutei. Înfloreşte o 
dată la doi ani. Culegi fructele atunci când sunt coapte, 
înainte să devină galbene. Cucuta este un medicament la 
care s-a renunţat - nici nu cred că mai există vreo 


modalitate oficială de preparare în farmacopeea actuală - 
dar i-am demonstrat proprietăţile în vindecarea tusei şi a 
astmului, de altfel. 

— Aţi vorbit despre toate astea în laborator? 

— Da, le-am arătat laboratorul... Le-am vorbit despre: 
mulţime de plante. Le-am vorbit despre valeriană, plantă 
care le atrage pe pisici. Apoi, despre alte plante otrăvitoare. 
Au fost foarte interesaţi de toate astea. 

— Ei? Cine a fost interesat, mai exact? 

Meredith Blake păru uşor surprins, de parc-ar fi uitat de 
faptul că ascultătorul său nu fusese, în realitate, martor la 
scena povestită. 

— A, cu toţii. Să mă gândesc: Philip era acolo, şi Amyas, şi 
Caroline, desigur. Angela. Şi Elsa Greer. 

— Atât? 

— Da... Aşa cred. Da, sunt sigur. Blake îl privi curios: Cine- 
ar mai trebui să fie? 

— Mă gândeam că poate guvernanta... 

— A, înţeleg. Nu, ea nu era acolo în după-amiaza aia. Cred 
că i-am şi uitat numele. O femeie de treabă, îşi lua slujba 
foarte în serios. Era destul de îngrijorată din pricina 
Angelei, cred. 

— De ce? 

— Ei bine, era un copil bun, dar era înclinată spre 
rebeliune. Mereu punea ceva la cale. I-a făcut o farsă şi lui 
Amyas într-o zi, în timp ce el lucra la un tablou. I-a aşezat 
un limax pe spate, iar acesta s-a înfuriat tare. A blestemat-o 
mult după aceea. Mai târziu, a insistat pe ideea cu şcoala. 

— S-o trimită la şcoală? 

— Da. Nu vreau să spun că nu era ataşat de ea, dariîl 
enerva uneori. Şi cred... Mereu am crezut... 

— Da? 

— Că era un pic gelos. Caroline, vedeţi, era sclava Angelei. 
Într-un fel, poate că Angela era pe primul plan... Şi lui 
Amyas nu-i plăcea asta. Avea şi un motiv, desigur. Nu voi 
intra în subiect, dar... 


Poirot îl întrerupse: 

— Motivul fiind că doamna Caroline Crale se învinovăţea 
pentru acţiunea în urma căreia fata a rămas desfigurată? 

— Ah, ştiţi despre asta? Exclamă Blake. Nu voiam să 
povestesc. Totul era de domeniul trecutului. Dar da, asta 
cred eu că era cauza atitudinii ei. Mereu părea să aibă 
impresia că nu făcea suficient... ca să îşi răscumpere 
greşeala, adică. 

Poirot aprobă gânditor din cap. Întrebă: 

— Şi Angela? I-a purtat pică surorii sale vitrege? 

— A, nu, nu plecaţi de la ideea asta. Angela îi era devotată 
lui Caroline. Niciodată nu s-a mai gândit la acea întâmplare, 
sunt sigur de asta. Doar Caroline n-a putut să şi-o ierte. 

— Angela a fost de acord să plece la o şcoală cu internat? 
— Nu, n-a fost. Era furioasă pe Amyas. Caroline i-a ţinut 
partea, dar Amyas luase o decizie fermă în privinţa asta. În 

ciuda unui temperament vulcanic, cu Amyas se putea 
discuta în legătură cu orice, dar atunci când lua o decizie, 
toată lumea trebuia să cedeze. Şi Caroline, şi Angela s-au 
supus. 

— Şi avea să plece la şcoală... Când? 

— În semestrul de toamnă... Îi împachetau lucrurile, din 
câte-mi amintesc. Cred că, dacă n-ar fi avut loc tragedia, ar 
fi plecat câteva zile mai târziu. Se discuta ceva în legătura 
cu bagajele ei, chiar în dimineaţa acelei zile. 

— Şi guvernanta? Întrebă Poirot. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Cum i se părea ideea? Rămânea fără slujbă, nu-i aşa? 

— Da, bănuiesc că aşa era, într-un fel. Carla lua câteva 
lecţii, dar, desigur, ea avea doar... Cât? Şase ani sau cam 
aşa ceva. Avea o bonă. N-ar fi ţinut-o pe domnişoara 
Williams doar pentru ea. Da, aşa o chema: Williams. Ciudat 
cum îţi aminteşti unele lucruri, atunci când le spui. 

— Da, într-adevăr. Acum sunteţi înapoi în trecut, nu-i aşa? 
Retrăiţi scenele... Cuvintele rostite, gesturile oamenilor... 
Expresiile feţelor? 


— Într-un fel, dar... Dar am şi goluri, spuse încet Meredith 
Blake. Multe. Îmi amintesc, bunăoară, ce şoc cm avut atunci 
când am aflat că Amyas urma s-o părăsească pe Caroline... 
Dar nu rețin dacă mi-a spus elista sau Elsa. Îmi amintesc că 
m-am certat cu Elsa ce aceasta temă... Adică am încercat 
să-i arăt ce lucru înjositor făcea. Ea doar mi-a râs în faţă, în 
felul ei rece, şi a spus că eram de modă veche. Ei bine, 
îndrăznesc să afirm că eu chiar sunt de modă veche, dar tot 
cred că aveam dreptate. Amyas avea o soţie şi un copil... 
Trebuia să rămână lângă familie. 

— Dar domnişoara Greer credea că era un punct de 
vedere învechit? 

— Da. Acum şaisprezece ani, divorţul nu reprezenta ceva 
atât de obişnuit ca azi, dar Elsa era genul de fată care 
dorea să fie modernă. Punctul ei de vedere era că, atunci 
când doi oameni nu se mai simțeau fericiţi împreună, era 
mai bine să facă o pauză. Spunea că Amyas şi Caroline nu 
se opreau niciodată din certuri şi că era mai bine pentru 
copil să nu crească într-o atmosferă de acest fel. 

— Şi argumentele ei nu v-au impresionat? 

Meredith Blake spuse rar: 

— Am avut tot timpul senzaţia că ea chiar nu ştia despre 
ce vorbeşte. Turuia toate aceste lucruri - pe care le auzise 
de la prieteni sau pe care le citise în cărţi - ca un papagal. 
Era - e ciudat să spun asta - oarecum patetică. Atât de 
tânără şi de încrezătoare... Se opri. E ceva la tinereţe, 
domnule Poirot, care este - care poate fi - foarte mişcător. 

Hercule Poirot spuse, privindu-l cu interes: 

— Ştiu ce vreţi să spuneţi... 

Blake continuă, vorbindu-şi mai mult sieşi decât lui Poirot. 

— Cred că de asta, în mare parte, l-am şi înfruntat pe 
Crale. Avea aproape cu douăzeci de ani mai mult decât fata 
aia. Nu părea prea corect. 

— Vai... Cât de rar îşi dă seama cineva de astfel de lucruri! 
Murmură Poirot. Atunci când o persoană este hotărâtă să 
facă într-un fel... Nu e uşor s-o întorci din drum. 


— Asta e foarte adevărat, spuse Meredith Blake. Tonul lui 
era un pic mai amar. Cu siguranţă că, amestecându-mă, eu 
nu le-am fost de ajutor. Dar, pe de altă parte, nici nu sunt o 
persoană foarte convingătoare. Niciodată n-am fost. 

Poirot îi aruncă o privire fugară. Citea în acel ton lipsa de 
satisfacţie a unui om sensibil, provocată de propria lipsă de 
personalitate. Şi aprobă şi el în gând adevărul vorbelor lui 
Blake. Meredith Blake nu era genul care să poată convinge 
pe cineva să procedeze aşa cum îi spunea el. Încercările 
sale bine intenţionate erau date mereu deoparte; de obicei, 
cu indulgență, dar, oricum, date deoparte. Vorbele sale n- 
aveau greutate. Era un om ineficient, în mare. 

Poirot spuse, aparent încercând să schimbe un subiect 
dureros: 

— Încă mai aveţi laboratorul, nu? 

— Nu. Cuvântul venise brusc, cu o promptitudine aproape 
chinuitoare. Meredith Blake adăugă: Am abandonat 
întreaga idee... L-am demontat. N-aş fi putut continua după 
ceea ce s-a întâmplat. Întreaga chestiune, întreaga vină mi 
s-ar fi putut atribui mie. 

— Nu, nu, domnule Blake, sunteţi prea sensibil. 

— Dar nu înţelegeţi? Dacă n-aveam plantele alea 
blestemate! Dacă nu le subliniam proprietăţile... Dacă nu le 
lăudam... Dacă nu le forţam atenţia oamenilor în după- 
amiaza aceea... Dar nici nu m-am gândit... Nici n-am visat... 
Cum aş fi putut? 

— Cum, într-adevăr? 

— Dar am vorbit în continuare despre ele. Mulţumit de 
cunoştinţele mele. Orbit, un prost orb am fost. Am 
accentuat efectele blestemate ale cucutei. Chiar am luat, de 
orb ce am fost, o carte din bibliotecă şi le-am citit un pasaj 
din Fedon, care descria moartea lui Socrate. O 
capodoperă... Mereu am admirat acel pasaj. Dar m-a 
bântuit, de atunci. 

— Au găsit amprente pe sticla de cucută? Întrebă Poirot. 

— Ale ei. 


— Ale lui Caroline Crale? 

— Da. 

— Nu ale dumneavoastră? 

— Nu. N-am pus mâna pe sticlă. Doar am arătat-o. 

— Dar sigur aţi pus mâna pe ea la un moment dat. 

— O, da, bineînţeles, dar uneori mai ştergeam sticlele de 
praf - niciodată nu le permiteam servitorilor să intre aici, 
desigur - şi tocmai făcusem asta în urmă cu patru sau cinci 
zile. 

— "Ţineaţi camera încuiată? 

— Invariabil. 

— Când a luat Caroline Crale cucuta din sticlă? 

Meredith Blake răspunse, ezitant: 

— A fost ultima care a ieşit din cameră. Am strigat-o, ţin 
minte, şi a ieşit în fugă. Obrajii ei erau doar un pic roşii... Şi 
ochii mari. Of, Doamne, o văd şi acum! 

— Aţi vorbit ceva cu ea în după-amiaza aceea? Întrebă 
Poirot. Prin asta, vreau să aflu dacă aţi discutat cu ea 
despre problemele pe care le avea cu soţul ei. 

Blake rosti rar, cu voce joasă: 

— Nu în mod direct. Părea, aşa cum v-am spus, foarte 
supărată. Am întrebat-o, la un moment dat, când eram mai 
mult sau mai puţin singuri: „S-a întâmplat ceva. Draga 
mea?” şi ea a răspuns: „lotul s-a întâmplat... Mi-aş dori să fi 
auzit şi dumneavoastră disperarea din vocea ei. Acele 
cuvinte erau adevărul absolut. N-aveai cum să nu-ţi dai 
seama: Amyas Crale era întreaga lume pentru Caroline 
Crale. A spus: „lotul a dispărut... S-a terminat. Eu sunt 
terminată, Meredith”. Şi apoi a râs şi s-a întors către ceilalţi 
şi a devenit dintr-odată veselă, aproape sălbatică. 

Hercule Poirot aprobă încet din cap. 

— Da, înţeleg... Aşa a fost, deci... 

Meredith Blake lovi brusc cu pumnul şi ridică vocea. 
Aproape că ţipa acum. 

— Şi să vă mai spun ceva, domnule Poirot! Atunci când, la 
proces, Caroline a spus că a luat otrava pentru ea însăşi, jur 


că spunea adevărul! N-avea nici un gând de crimă în acel 
moment. Jur că n-avea! Asta a venit mai târziu. 

— Sunteţi sigur că a venit mai târziu? Întrebă Hercule 
Poirot. 

Blake îl privi fix şi replică: 

— Poftim? Nu prea înţeleg. 

Poirot explică: 

— Vă întreb dacă sunteţi sigur că s-a gândit să comită o 
crimă. Sunteţi absolut convins că doamna Caroline Crale a 
comis în mod deliberat un omor? 

Meredith Blake respira sacadat. 

— Dar dacă nu... Dacă nu... Sugeraţi că a fost un accident 
de vreun fel? 

— Nu neapărat. 

— Spuneţi un lucru extraordinar! 

— Chiar aşa? Aţi spus despre Caroline Crale că era o fiinţă 
blândă. Fiinţele blânde comit crime? 

— Era o fiinţă blândă, dar în acelaşi timp... Ei bine, erau 
certuri foarte violente, să ştiţi. 

— În consecinţă, nu chiar atât de blândă? 

— Ba da, era... Ah, cât de dificil de explicat sunt lucrurile 
astea! 

— Încerc să înţeleg. 

— Caroline avea un fel unic de a vorbi... Foarte vehement. 
Putea să spună: „Ie urăsc, îmi doresc să mori”. Dar asta nu 
însemna... Nu ducea neapărat... Şi la acţiune. 

— Prin urmare, în opinia dumneavoastră, doamnei Crale 
nu-i stătea în caracter să comită o crimă? 

— Aveţi cel mai extraordinar mod de a pune problema, 
domnule Poirot! Pot să spun doar atât: da, mi se pare că nu- 
i stătea în fire. Pot să explic doar prin faptul că provocarea 
a fost extremă. Îşi adora soţul. În aceste circumstanţe, o 
femeie ar putea... Să ucidă. 

Poirot aproba din cap. 

— Da, sunt de acord. 


— La început, am fost mut de uimire. N-am simţit că putea 
fi adevărat. Şi nu era adevărat... Dacă mă înţelegeţi... Nu 
Caroline cea reală făcuse asta. 

— Dar sunteţi sigur că, în sensul legal, Caroline Crale a 
fost făptaşa? 

Din nou, Meredith Blake îl privi fix. 

— Dragul meu domn... Dacă nu ea... 

— Ei bine, dacă nu ea? 

— Nu-mi pot imagina o soluţie alternativă. Accident? 
Imposibil, cu siguranţă. 

— Destul de imposibil, aş spune. 

— Şi nu cred în teoria sinuciderii. A trebuit să fie 
prezentată, dar era neconvingătoare pentru oricine-l 
cunoştea pe Crale. 

— Cam aşa e. 

— Şi-atunci, ce-a mai rămas? Întrebă Meredith Blake. 

— Mai rămâne posibilitatea ca Amyas Crale să fi fost 
omorât de altcineva, răspunse liniştit Poirot. 

— Dar asta-i absurd! 

— Aşa credeţi? 

— Sunt sigur! Cine-ar fi vrut să-l omoare? Cine-ar fi putut 
să-l omoare? 

— Dumneavoastră sunteţi mai în măsură să ştiţi asta decât 
mine. 

— Dar, doar nu credeţi realmente... 

— Poate că nu. Dar mă interesează să analizez 
posibilitatea. Încercaţi să vă gândiţi în mod serios la ea. 
Spuneţi-mi ce credeţi. 

Meredith îl privi fix timp de câteva minute. Apoi îşi cobori 
ochii. După alte câteva minute, clătină din cap şi spuse: 

— Nu-mi pot imagina nici o soluţie alternativă. Mi-ar 
plăcea să pot. Dac-ar fi vreun motiv pentru care să bănuiesc 
pe altcineva, aş considera-o pe Caroline nevinovată. Nu 
vreau să cred că ea a fost. Nici n-am crezut, la început. Dar 
cine altcineva putea să fie? Philip? Cel mai bun prieten al lui 
Crale. Elsa? Ridicol! Eu? Chiar arăt ca un criminal? O 


guvernantă respectabilă? Servitorii vechi şi credincioşi? 
Poate sugeraţi că Angela l-a omorât. Nu, domnule Poirot, nu 
exist ă alternativă. Nimeni nu l-ar fi putut omori pe Amyas 
Crale, în afară de soţia lui. Dar el a împins-o să facă asta. Şi 
astfel, într-un fel, chiar a fost sinucidere, cred eu. 

— Asta însemnând că a murit ca rezultat al propriilor 
acţiuni, deşi nu chiar de mâna lui? 

— Da, este un punct de vedere pretenţios, poate. Dar, 
până la urmă, cauză şi efect, ştiţi dumneavoastră. 

Hercule Poirot spuse: 

— V-aţi gândit vreodată, domnule Blake, că aproape 
întotdeauna o bună cunoaştere a victimei ne poate conduce 
la motivul crimei? 

— Nu chiar... Dar da, bănuiesc că înţeleg ce vreţi să 
spuneţi. 

Poirot continuă: 

— Până când nu ştii exact ce fel de persoană era victima, 
nu poţi nici măcar începe să vezi clar circumstanţele unei 
crime. Asta caut şi eu... lar dumneavoastră şi fratele 
dumneavoastră m-aţi ajutat aici... O reconstrucţie a omului 
Amyas Crale. 

Meredith Blake medită asupra acestei replici. Atenţia îi 
fusese atrasă de un singur cuvânt. 

— Philip? 

— Da. 

— Aţi vorbit şi cu el? 

— Desigur. 

Meredith Blake rosti, tăios: 

— Ar fi trebuit să veniţi la mine prima dată. 

Zâmbind un pic, Poirot făcu un gest curtenitor. 

— Conform regulilor primului născut, aşa este, spuse el. 
Ştiu că sunteţi mai în vârstă. Dar înţelegeţi că, întrucât 
fratele dumneavoastră locuieşte lângă Londra, a fost mai 
uşor să-l vizitez pe el primul. 

Meredith Blake era în continuare încruntat. Îşi muşcă uşor 
buza şi spuse din nou: 


— Ar fi trebuit să veniţi la mine prima dată. 

De această dată, Poirot nu mai răspunse. Aşteptă. Şi, după 
câteva clipe, Meredith Blake continuă: 

— Philip este orbit de idei preconcepute. 

— Da? 

— De fapt, el însuşi este un conglomerat de idei 
preconcepute... Mereu a fost aşa. Îi aruncă lui Poirot o 
privire fugară şi nesigură. Probabil că a încercat să vă 
întoarcă împotriva lui Caroline. 

— Chiar mai contează, la atât de mult timp? 

Meredith Blake oftă prelung: 

— Ştiu. Uit că a trecut atât. Că s-a terminat totul. Caroline 
nu mai poate fi rânită. Dar, oricum, n-aş vrea să vă faceţi o 
impresie greşită. 

— Şi credeţi că fratele dumneavoastră mi-ar fi putut face o 
impresie greşită? 

— Sincer, da, cred asta. Vedeţi, a fost mereu un fel de - 
cum să spun? 

— Antagonism între el şi Caroline. 

— De ce? 

Întrebarea păru să-l irite pe Blake. 

— De ce? De unde să ştiu eu de ce? Aceste lucruri există 
pur şi simplu. Philip se lua de ea ori de câte ori putea. A fost 
furios, cred, atunci când Amyas s-a însurat cu ea. Nici nu s- 
a apropiat de ei mai mult de un an. Şi totuşi Amyas îi era cel 
mai bun prieten. Ăsta cred că a fost motivul adevărat. N-a 
crezut că vreo femeie putea să fie suficient de bună pentru 
el. Şi, probabil, a simţit că influenţa lui Caroline le-ar putea 
strica prietenia. 

— Şi aşa a fost? 

— Nu, sigur că nu. Amyas a continuat să fie la fel de ataşat 
de Philip... Până la sfârşitul vieţii. Îl tachina pentru că era 
atât de înnebunit după bani şi pentru că avea o corporație 
în creştere, şi pentru că, în general, era atât de filistin. Lui 
Philip nu-i păsa. Doar râdea şi spunea că era bine că Amyas 
avea măcar un prieten respectabil. 


— Cum a reacţionat fratele dumneavoastră la întreaga 
afacere cu Elsa Greer? 

— Ştiţi, mi-e cam greu să mă pronunţ. N-a avut o atitudine 
uşor de definit. Era enervat, cred, de faptul că Amyas se 
făcea de râs din cauza fetei. A spus de mai multe ori că n- 
avea să meargă şi că Amyas o să regrete, în acelaşi timp, 
cred... Da, am certitudinea că era oarecum fericit s-o vadă 
pe Caroline atât de decepţionată. 

Sprâncenele lui Poirot se ridicară. 

— Chiar aşa simţea? 

— A, nu mă înţelegeţi greşit. N-aş merge mai departe 
decât să spun că avea acest sentiment vag îngropat undeva. 
Nu cred că şi-a dat nici el vreodată seama exact de ceea ce 
simţea. Eu şi Philip nu prea avem multe în comun, dar 
există o legătură, ştiţi, între oamenii de acelaşi sânge. Un 
frate ştie adesea ce gândeşte celălalt frate. 

— Şi după tragedie? 

Meredith Blake clătină din cap. Un spasm de durere îi 
traversă chipul. 

— Sărmanul Phil... A fost teribil de afectat. Teribil. Îi fusese 
mereu devotat lui Amyas, înţelegeţi. Aproape îl venera, cred 
eu. Amyas Crale era de o vârstă cu mine. Philip era cu doi 
ani mai tânăr. Şi întotdeauna l-a admirat pe Amyas. Da... A 
fost o lovitură grea pentru el... A fost foarte înverşunat 
împotriva lui Caroline. 

— Cel puţin, el n-avea, aşadar, nici o îndoială? 

— Niciunul dintre noi n-avea... Urmă tăcere. Apoi, Blake 
spuse cu simplitatea iritabilă a unui om slab: Totul se 
terminase... Era de domeniul trecutului... Şi acum veniţi 
dumneavoastră... Răscoliţi totul... 

— Nu eu. Caroline Crale. 

Meredith îl privi perplex. 

— Caroline? Ce vreţi să spuneţi? 

Poirot răspunse, privindu-l: 

— Caroline Crale a doua. 

Chipul lui Meredith se relaxă. 


— Ah, da, copilul. Micuța Carla. Am... Am înţeles greşit 
pentru o clipă. 

— Credeaţi că mă refer la cealaltă Caroline Crale? 
Credeaţi că ea nu se va... Cum să spun... Odihni în pace? 

Meredith Blake se cutremură. 

— Nu spuneţi asta. 

— Ştiţi că i-a scris fiicei ei - ultimele cuvinte pe care le-a 
pus vreodată pe hârtie - că era nevinovată? 

Meredith îl privi fix. Spuse, vocea lui trădând lipsa de 
încredere: 

— Caroline a scris asta? 

— Da. Poirot se opri, apoi întrebă: Vă surprinde? 

— V-ar surprinde şi pe dumneavoastră, dac-aţi fi văzut-o la 
tribunal. Sărmana fiinţă neajutorată şi fără apărare... Nici 
măcar nu a luptat. 

— O învinsă? 

— Nu, nu. Ea nu era aşa. Cred c-a fost conştiinţa faptului 
că-l ucisese pe cel pe care-l iubea... Sau aşa am crezut eu 
atunci. 

— Nu mai sunteţi atât de sigur acum? 

— Să scrie un astfel de lucru... Solemn... Atunci când era 
pe moarte... 

— Poate c-a fost o minciună pioasă, sugeră Poirot. 

— Poate. Dar Meredith părea că nu crede asta. Asta, însa, 
nu... Nu-i stătea în fire lui Caroline... 

Hercule Poirot aprobă din cap. Carla Lemarchant spusese 
asta. Dar Carla avea doar memoria subiectivă a unui copil. 
În schimb, Meredith Blake o cunoscuse bine pe Caroline. 
Era prima confirmare la care Poirot era martor în legătură 
cu convingerea Cariei. 

Blake îl privi şi spuse încet: 

— Dacă... Dacă într-adevăr Caroline a fost nevinovată... 
Atunci întreaga poveste este nebunie curată! Nu văd... Nici 
o alternativă posibilă... Se întoarse brusc spre Poirot. 
Dumneavoastră vedeţi? Ce credeţi? 


— Până acum, răspunse Hercule Poirot după un moment 
de tăcere, nu cred nimic. Doar adun impresii. Cum era 
Caroline Crale. Cum era Amyas Crale. Cum erau ceilalţi 
oameni implicaţi. Ce s-a întâmplat mai exact în acele două 
zile. Asta e ceea ce-mi trebuie. Să mai trec o dată prin 
fapte, la modul laborios. Fratele dumneavoastră mă va ajuta 
aici. Îmi va trimite o relatare a evenimentelor, aşa cum şi-o 
aminteşte. 

Meredith Blake rosti, pe un ton tăios: 

— Nu veţi scoate multe de la el. Philip e foarte ocupat. 
Lucrurile îi scapă atunci când s-au terminat de mult. 
Probabil că-şi va aminti complet greşit totul. 

— Vor fi goluri, desigur. Îmi dau seama de asta. 

— Vă spun ce... Meredith se opri brusc, apoi continuă, 
înroşindu-se un pic în timp ce vorbea: Dacă vreţi, aş putea 
să fac şi eu acelaşi lucru, adică, ar fi ca o verificare, nu-i 
aşa? 

Hercule Poirot replică, pe un ton cald: 

— Ar fi de mare folos. O idee extraordinară! 

— Exact. Aşa voi face. Am nişte jurnale vechi pe undeva. 
Dar vă avertizez, râse Meredith. Nu mă prea pricep la 
literatură. Mai fac şi greşeli de ortografie. Nu... Nu vă 
aşteptaţi la prea mult. 

— A, nici nu cer ceva de genul acela. Doar o relatare 
simplă a tot ceea ce mai ţineţi minte. Ce-a spus fiecare, cum 
arătau... Exact ce s-a petrecut. Nu contează dacă nu pare 
foarte relevant. Ajută la atmosferă, ca să spun aşa. 

— Da, înţeleg asta. Trebuie să fie dificil să vizualizaţi locuri 
şi oameni pe care nu i-aţi văzut niciodată. 

Poirot aprobă din cap. 

— Mai vreau să vă rog ceva. Alderbury e chiar aici, nu? Ar 
fi posibil să mergem acolo... Să văd cu ochii mei locul unde 
s-a produs tragedia? 

Meredith Blake spuse încet: 

— Vă pot duce acolo chiar acum. Dar, desigur, totul e 
foarte schimbat. 


— Nu s-a construit nimic peste? 

— Nu, slavă Cerului... Nu e chiar atât de râu. Dar acum e 
un fel de pensiune... A fost cumpărată de o societate. Vin 
acolo hoarde de tineri vara şi, desigur, camerele au fost 
tăiate şi împărţite altfel, iar grădinile au fost transformate 
destul de mult. 

— Trebuie s-o reconstruiesc din ceea ce-mi veţi spune. 

— Voi încerca, pe cât posibil. Mi-aş dori să fi vizitat totul pe 
atunci, în zilele bune. A fost una dintre cele mai frumoase 
proprietăţi pe care le-am văzut. 

Îl conduse pe Poirot afară şi începură să meargă pe o 
potecă pe gazon. 

— Cine a vândut proprietatea? 

— Executorii din partea copilului. Ea a moştenit tot ce 
avea Crale. N-avea testament, aşa că-mi imaginez că totul i- 
ar fi revenit automat lui Caroline şi copilului. Testamentul 
lui Caroline îi lăsa totul fetiţei. 

— Nimic surorii vitrege? 

— Angela avea o sumă de bani lăsată de tatăl ei. 

— Înţeleg. Apoi, Poirot exclamă: Dar unde mă duceţi? În 
faţă e coasta mării! 

— Ah, trebuie să vă explic geografia locului. O să vedeţi 
imediat. Acolo e un golfuleţ, Camei Creek îi spune, intră 
până pe țărm... Pare ca o gură de vărsare, dar nu este... E 
doar mare. Ca să ajungi la Alderbury pe țărm, trebuie să 
mergi mai în interior şi prin jurul golfuleţului, dar cel mai 
scurt drum de la o casă la alta este prin porţiunea aceasta 
mai îngustă a golfului. Alderbury e chiar opus faţă de acest 
loc... Uitaţi, puteţi zări casa printre copaci. 

leşiseră la o plajă mică. În partea opusă lor, se aflau o 
porţiune împădurită şi o casă albă care putea fi văzută 
printre crengile copacilor. 

Două bărci erau trase la mal. Meredith Blake, ajutat un pic 
şi de Poirot, o trase pe una din ele în apă şi curând vâsleau 
către celălalt mal. 


— Mereu mergeam aşa în zilele bune, explică Meredith. 
Numai dacă era o furtună sau dacă bătea vântul prea tare 
luam maşina. Dar sunt aproape cinci kilometri dacă mergi 
pe traseul ocolitor. 

Ajunseră cu barca lângă o porţiune stâncoasă de pe 
cealaltă parte. Meredith aruncă o privire fugară către 
câteva case mici din lemn şi terase din beton. 

— Toate astea sunt noi. Aici era un mic port - un loc 
părăginit - şi nimic altceva. Şi puteai să mergi pe lângă 
stânci şi să faci baie acolo, lângă pietre. 

Îl ajută pe oaspetele său să iasă, legă barca şi-l conduse pe 
o cărare abruptă. 

— Nu cred că ne vom întâlni cu cineva, spuse el peste 
umăr. Nu e nimeni aici în aprilie... Mai puţin de Paşte. Dar 
nici nu contează dacă ne întâlnim. Sunt în relaţii bune cu 
vecinii mei. Soarele chiar străluceşte astăzi. Parc-ar fi vară. 
Şi ziua aia era minunată. Mai mult o zi de iulie, decât de 
septembrie. Soare puternic... Dar şi un vânt mai rece. 
Cărarea ieşea dintre copaci şi şerpuia printre stânci. 
Meredith arătă în sus. Asta e ceea ce numeau Battery. 
Suntem mai mult sau mai puţin dedesubt acum... O 
înconjurăm. 

Intrară din nou printre copaci şi apoi cărarea îi duse către 
o uşă dintr-un zid foarte înalt. Cărarea în sine continua în 
zigzag şi mai sus, dar Meredith deschise uşa şi cei doi 
intrară. 

Pentru o clipă, Poirot fu derutat când pătrunse înăuntru, 
venind din lumina de afară. Battery era un platou curăţat 
artificial, cu câteva tunuri ici şi colo. Îţi dădea impresia că 
stătea suspendat deasupra mării. Mai erau copaci deasupra 
şi în spatele lui, dar pe țărm nu se mai afla nimic în afară de 
încântătorul albastru de dedesubt. 

— Un loc foarte frumos, spuse Meredith. Arătă către un fel 
de pavilion de lângă zidul din spate. Asta nu era acolo, doar 
un adăpost dărăpănat unde îşi ţinea Amyas materialele, 
berea şi nişte scaune. Nu era nici făcut în beton. Se mai 


găseau o bancă şi o masă... Unele din fier, vopsite. Asta era 
totul. Oricum, nu s-a schimbat prea mult. 

Vocea lui era un pic şovâitoare. 

Poirot întreba: 

— Şi aici s-a întâmplat? 

Meredith încuviinţă din cap. 

— Banca era acolo... Lângă adăpost. Acolo era întins. Se 
mai întindea uneori, când picta - privind îndelung marea - 
iar apoi sărea brusc în picioare şi începea să picteze de 
parcă era nebun. Se opri. De aia, ştiţi, părea... Aproape 
firesc. De parcă dormea... Îl furase somnul. Dar avea ochii 
deschişi... Şi înţepenise. Chestia aia te cam paralizează, 
ştiţi. Nu doare... Mereu... Mereu mi-a părut bine de asta. 

Poirot puse o întrebare la care deja ştia răspunsul: 

— Cine l-a găsit? 

— Ea. Caroline. După prânz. Cred că eu şi Elsa am fost 
ultimii care l-am văzut în viaţă. Probabil că deja îşi făcea 
efectul, atunci. Părea... Ciudat. Mai bine nu vorbesc despre 
asta. O să vă scriu. E mai uşor. 

Se întoarse brusc şi ieşi din Battery. Poirot îl urmă tăcut. 

Cei doi urcară apoi pe cărare. Puțin mai sus decât Battery 
se mai afla un platou. Era umbrit de copaci şi acolo se 
găseau o bancă şi o masă. 

Meredith spuse: 

— Aici n-au schimbat prea mult. Dar banca nu era atât de 
rustica. Doar un obiect din fier vopsit. Cam tare pentru stat, 
în schimb priveliştea era minunată. 

Poirot încuviinţa. Printre copaci se vedeau Battery şi gura 
golfului. 

— Aici am stat în dimineaţa aceea, explică Meredith. 
Copacii nu erau chiar atât de înalţi. Se putea vedea clar 
Battery. Acolo poza Elsa. Stătea pe un suport de tun, cu 
capul întors. Ridică uşor din umeri. Copacii cresc mai 
repede decât ai crede, murmură el. Ei bine, presupun că 
îmbătrânesc şi eu. Haideţi în casă. 


Continuară pe aceeaşi cărare până când ajunseră lângă 
casă. Fusese o clădire frumoasă, veche, în stil georgian. 
Acum avea în plus câteva dependinţe, iar pe gazonul verde 
din jur se găseau câteva căsuțe din lemn. 

— Tinerii dorm aici, tinerele în casă, explică Meredith. Nu 
cred că aveţi ce să vedeţi. Ioate camerele au fost 
modificate. Pe locul acesta se afla o mică seră. Oamenii au 
construit în schimb ceva pentru locuit. Ei bine... Bănuiesc 
că le place, în vacanţă. Nu poţi să păstrezi totul aşa cum 
era... Păcat... Se întoarse brusc. Coborâm prin altă parte. 
Îmi... Îmi amintesc totul. Fantome peste tot. 

Se întoarseră pe o rută ceva mai lungă. Niciunul nu vorbi. 
Poirot respectă starea de spirit a companionului său. 

Atunci când ajunseră din nou la conacul Handcross, 
Meredith Blake spuse brusc: 

— Ştiţi, am cumpărat tabloul acela. Cel pe care-l picta 
Amyas. N-am putut suporta gândul că avea să fie vândut 
pentru... Valoarea publicitară. Multe minţi murdare, multe 
brute s-ar fi uitat la el. Era o operă reuşită. Amyas a spuscă 
era cea mai reuşită din cariera lui. N-aş fi surprins dacă 
avea dreptate. Era practic terminat. 

Voia doar să mai lucreze încă o zi sau două. Vreţi să-l 
vedeţi? 

Hercule Poirot răspunse repede: 

— Da, vreau. 

Blake îl duse prin hol şi luă o cheie din buzunar. Descuie o 
uşă şi intrară într-o cameră neaerisită, care mirosea a praf. 
Ferestrele erau închise. Blake merse la ele şi desfăcu 
obloanele. Apoi, cu o oarecare dificultate, deschise larg o 
fereastră şi aerul de primăvară pătrunse în cameră. 

— Aşa e mai bine. 

Râmase lângă fereastră, inhalând aerul, iar Poirot i se 
alătură. Nu mai era nevoie să întrebe ce fusese camera. 
Rafturile erau goale, dar încă mai purtau urmele de sticle 
pe ele. Pe un perete, se aflau un aparat nefuncţional şi o 
chiuvetă. Camera era îngropată în praf. 


Meredith Blake privea pe fereastră. 

— Cât de uşor revin amintirile... Stând aici, mirosind 
iasomia... Şi vorbind... Vorbind... ca un prost ce eram... 
Despre poţiunile mele preţioase şi despre distilări! 

Absent, Poirot întinse mâna pe fereastră. Smulse un 
măânunchi de frunze de iasomie. 

Meredith Blake traversă încăperea. Pe un perete se afla 
un tablou acoperit. Îl descoperi. 

Poirot îşi ţinu răsuflarea. Până acum, văzuse patru tablouri 
de-ale lui Amyas Crale: două la Galeria Tate, unul la un 
dealer londonez şi natura moartă cu trandafiri. Dar acum 
privea ceea ce pictorul numise capodopera sa, şi Poirot îşi 
dădu deodată seama ce artist minunat fusese. 

Tabloul avea o uşoară patină. La prima vedere părea a fi 
un poster, atât de mari erau contrastele. O fată, o rată într- 
o cămaşă galbenă şi pantaloni bleumarin, stând pe un zid 
cenuşiu, în lumina puternică a soarelui, cu marea de un 
albastru intens în spate. Exact subiectul pentru un poster. 

Dar prima impresie era înşelătoare. Exista ceva... Lumina 
era incredibil de strălucitoare şi pură... lar fata... 

Da, aici era viaţă. Tot ceea ce era, tot ceea ce putea fi 
viaţă, tinereţe, vitalitate. Chipul era viu, iar ochii... 

Atât de multă viaţă! Tinerețe atât de pasională! Prin 
urmare, asta văzuse Amyas Crale la Elsa Greer, şi asta-l 
făcuse orb şi surd faţă de fiinţa blândă care-i era soţie. Elsa 
era viaţă. Elsa era tinereţe. 

O fiinţă superbă, slabă, arogantă, cu capul întors, cu ochii 
obraznici şi triumfători. Privindu-te... Urmărindu-te... 
Aşteptându-te... 

Hercule Poirot îşi desfăcu braţele. 

— E minunat, da, e minunat! 

Meredith Blake spuse şi el: 

— Era atât de tânără... 

Poirot aprobă. Se gândi: „Ce vor oamenii să spună cu asta? 
Era atât de tânără. Ceva inocent, ceva atrăgător, ceva lipsit 
de ajutor. Dar nu asta e tinereţea! Ea e crudă, puternică, 


puternică... Da, şi crudă! Şi încă un lucru: tinereţea este 
vulnerabilă”. 

Îşi urmă gazda până la uşă. Interesul său era acum 
îndreptat spre Elsa Greer, pe care avea s-o viziteze în 
continuare. Oare ce efect avuseseră anii asupra acelei 
copile pasionale, triumfătoare, crude? 

Privi din nou tabloul. 

Acei ochi... Îl urmărea, îl urmăreau... Îi spuneau ceva. 

Presupunând c-ar putea înţelege ce-i spuneau... Ar fi 
femeia reală capabilă să-i spună? Sau ochii aceia exprimau 
un lucru pe care ea nu-l cunoştea? 

Atâta aroganță şi anticipare triumfală... 

Şi apoi, Moartea intrase în scenă şi furase prada acelor 
mâini tinere, nerăbdătoare... 

Şi lumina dispăruse din acei ochi nerăbdători. Oare cum 
erau ochii Elsei Greer acum? 

leşi din cameră aruncând o ultimă privire asupra tabloului. 

Se gândi: „Era prea vie”. 

Se simţi... Un pic... Speriat... 

CAPITOLUL 8 

PURCELUŞUL ĂSTA A MÂNCAT FRIPTURĂ 


Casa din Brook Street avea lalele Darwin la ferestre. 
Înăuntru se afla o vază mare cu liliac alb, răspândind un 
parfum puternic până la uşa principala, care era acum 
deschisă. 

Un valet de vârstă mijlocie îi luă pălăria lui Poirot, precum 
şi bastonul. Un alt valet apăru şi le luă, în timp ce primul 
murmură sobru: 

— Poftiţi pe aici, vă rog, domnule. 

Poirot îl urmă prin hol şi apoi cobori câteva trepte. O uşă 
se deschise, iar valetul îi pronunţă numele, atent la fiecare 
silabă. 

Apoi uşa se închise în spatele său şi un bărbat înalt şi slab 
se ridică dintr-un scaun de lângă foc, îndreptându-se spre 
el. 


Lordul Dittisham era un bărbat care se apropia de vârsta 
de patruzeci de ani. Nu era numai nobil, era şi poet. Două 
dintre dramele sale fantastice în versuri fuseseră puse în 
scenă cu costuri imense şi avuseseră un succes d'estime 
111Y. Fruntea îi era proeminentă, bărbia pronunţată, iar 
ochii şi gura, neaşteptat de frumoase. 

— Luaţi loc, domnule Poirot. 

Poirot se aşeză şi acceptă o ţigară din partea gazdei sale. 
Lordul Dittisham închise cutia, aprinse un chibrit şi i-l ţinu 
lui Poirot, pentru ca acesta să-şi aprindă ţigara, apoi se 
aşeză la rândul său, privindu-şi gânditor vizitatorul. 

Apoi spuse: 

— Ştiu că, de fapt, pe soţia mea doriţi s-o vedeţi. 

— Lady Dittisham a fost atât de drăguță încât să-mi acorde 
o întâlnire. 

— Da. 

Apoi urmă o pauză. Poirot îndrăzni: 

— Sper că n-aveţi obiecţii, Lord Dittisham? 

Un zâmbet transformă subit chipul slab şi visător. 

— Obiecţiile soţilor, domnule Poirot, nu sunt niciodată 
luate în serios în zilele noastre. 

— Atunci, obiectaţi? 

— Nu, nu pot să spun asta. Dar trebuie să mărturisesc că 
mă tem de efectul asupra soţiei mele. Daţi-mi voie să fiu 
sincer. Acum mulţi ani, soţia mea era foarte tânără şi a 
trecut printr-o experienţă groaznică. Sper că şi-a revenit 
din şoc. Am ajuns să cred că a şi uitat. Acum apăreţi 
dumneavoastră şi, în mod cert, întrebările ii vor retrezi 
aceste amintiri. 

— Este regretabil, spuse Hercule Poirot, politicos. 

— Nu ştiu exact care va fi rezultatul. 

— Vă asigur, Lord Dittisham, că voi fi pe cât de discret se 
poate şi voi face tot posibilul ca să n-o supăr pe Lady 
Dittisham. Este, fără îndoială, o persoană delicată şi 
sensibilă. 

Apoi, brusc şi surprinzător, celălalt râse. 


— Elsa? Elsa e tare ca piatra! 

— Atunci... Interveni, diplomatic, Poirot. 

Se opri. Situaţia îl intriga un pic. 

Lordul Dittisham spuse: 

— Soţia mea este imună la orice fel de şocuri. Mă întreb 
dacă ştiţi de ce a fost de acord să vă vadă. 

Poirot răspunse simplu: 

— Din curiozitate? 

Un fel de respect apăru în ochii celuilalt. 

— Ah, prin urmare, vă daţi seama de asta? 

— Este inevitabil. Femeile vor fi mereu doritoare de a 
întâlni un detectiv particular. Bărbaţii, în schimb, îi vor 
spune să se ducă la naiba. 

— Şi unele femei ar putea să facă acelaşi lucru. 

— După ce-l văd... Nu înainte. 

— Poate. Lordul Dittisham se opri. Care ar fi ideea din 
spatele acestei cărţi? 

Hercule Poirot ridică din umeri. 

— Uneori se mai învie trecutul, scena se întoarce, 
costumele vechi revin. De asemenea, şi vechile crime. 

— Oroare! Exclamă Lordul Dittisham. 

— Oroare, dacă aşa vreţi să-i spuneţi. Dar nu veţi schimba 
natura umană zicând asta. Crima este o dramă. Dorinţa de 
a vedea drame este foarte puternică la rasa umană. 

Lordul Dittisham murmură: 

— Ştiu... Ştiu... 

— Aşa că, vedeţi, spuse Poirot, cartea va fi scrisă. Este 
rolul meu să mă asigur că nu vor exista afirmaţii 
răuvoitoare, care să intervină în faptele reale. 

— Faptele credeam că sunt proprietate publică. 

— Da. Dar nu şi interpretarea lor. 

Dittisham rosti, cu asprime: 

— Ce vreţi să spuneţi mai exact cu asta, domnule Poirot? 

— Dragul meu Lord Dittisham, există multe feluri de a 
privi, bunăoară, un fapt istoric. Luaţi un exemplu multe 
cărţi au fost scrise despre Mary, regina scoţienilor, 


prezentând-o ca pe o martiră, ca pe o femeie fără principii, 
ca pe o sfântă cu gândire simplă, ca pe o criminală, o 
intrigantă sau ca pe o victimă a circumstanțelor şi a sorții! 
Cineva poate alege de aici orice doreşte. 

— Şi în acest caz? Crale a fost ucis de soţia sa... Asta este 
indiscutabil. La proces, soţia mea a fost ţinta unor calomnii, 
zic eu, nefondate. A trebuit să fie scoasă cu paza de acolo, 
după aceea. Opinia publică i-a fost foarte ostilă. 

— Englezii, zise Poirot, sunt oameni foarte morali. 

Lordul Dittisham spuse: 

— Să fie ai naibii, chiar sunt! Apoi adăugă, privind spre 
Poirot: Şi dumneavoastră? 

— Eu, răspunse Poirot, duc o viaţă foarte morală. Asta nu e 
acelaşi lucru cu a avea idei morale. 

Lordul Dittisham spuse: 

— M-am întrebat uneori cum era, de fapt, această doamnă 
Crale. Toată afacerea cu soţia rănită... Am crezut mereu că 
se găsea ceva în spatele acestei poveşti. 

— Poate că soţia dumneavoastră ştie, aprobă Poirot. 

— Soţia mea, zise Lordul Dittisham, n-a pomenit niciodată 
despre acest caz. 

Poirot îl privi cu un interes crescând. 

— Ah, încep să înţeleg... 

Celălalt îl întrerupse. 

— Ce anume înţelegeţi? 

Poirot răspunse, aplecându-se uşor: 

— Imaginaţia creativă a unui poet... 

Lordul Dittisham se ridică şi sună dintr-un clopoțel. Spuse 
brusc: 

— Soţia mea vă aşteaptă. 

Uşa se deschise. 

— Aţi sunat? 

— Du-l pe domnul Poirot la doamna! 

Urcă două rânduri de scări, cu picioarele cufundându-i-se 
într-un covor moale. Iluminatul era foarte plăcut. Bani, bani 
peste tot. Desigur, nu şi bun-gust. În camera Lordului 


Dittisham domnea o anumită austeritate. Dar aici, în casă, 
era o opulenţă contrastantă. Cele mai bune lucruri. Nu 
neapărat cele mai arăâtoase sau cele mai surprinzătoare. 
Pur şi simplu, genul de lux care se asocia „preţului care nu 
contează”, împreună cu o lipsă de imaginaţie. 

Poirot îşi spuse: „Friptură? Da, friptură!” încăperea în care 
intră nu era foarte spațioasă. Salonul mare de oaspeţi era la 
etajul întâi. Aceasta era camera personală a stăpânei casei, 
iar femeia stătea rezemată de bibliotecă atunci când intră 
Poirot. 

O frază îi veni în minte în acel moment şi refuză să mai 
iasă. 

A murit de tânără... 

N-ar fi recunoscut-o niciodată din tabloul pe care i-l 
arătase Meredith Blake. Aceea fusese, mai presus de orice, 
o poză a tinereţii, a vitalităţii. Aici nu exista tinereţe... Poate 
că niciodată nu existase. Şi totuşi, Poirot îşi dădu seama, 
cum de altfel nu putuse să-şi dea seama din tabloul lui 
Crale, că Elsa era frumoasă. Da, o femeie frumoasă îi ieşi în 
întâmpinare. Şi, cu siguranţă, nu una bătrână. În fond, câţi 
ani avea? Nu mai mult de treizeci şi şase, dacă avusese 
douăzeci în momentul tragediei. Părul negru era aranjat 
perfect în jurul capului său oval, trăsăturile erau aproape 
clasice, machiajul de excepţie. 

Simţi un junghi dureros. Poate că era vina domnului 
Jonathan, care-i vorbise despre Julieta... Nu despre Julieta 
de aici... Nimeni nu-şi poate imagina o Julieta care să 
supravieţuiască fără Romeo... Nu era o parte esenţiala din 
destinul ei să moară tânără? 

Elsa Greer încă mai trăia... 

II salută cu o voce destul de plictisită. 

— Sunt foarte interesată, domnule Poirot. Vă rog, aşezaţi- 
vă şi spuneţi-mi: ce vreţi să fac? 

Poirot se gândi: „Ba nu e interesată. Nimic n-o 
interesează”. 

Ochii mari şi cenuşii... ca două lacuri moarte. 


Poirot vru să sublinieze, după cum îi era obiceiul, că era un 
străin. 

Exclamă: 

— Sunt confuz, madame, sunt chiar foarte confuz. 

— O, nu, de ce? 

— Deoarece-mi dau seama că reconstituirea acestei drame 
din trecut trebuie să fie foarte dureroasă pentru 
dumneavoastră! 

Femeia părea amuzată... Da, amuzată. La modul foarte 
sincer. 

— Bănuiesc că soţul meu v-a dat ideea asta, nu? V-a primit 
atunci când aţi sosit. Desigur, el nu înţelege câtuşi de puţin. 
Niciodată n-a înţeles. Nu sunt deloc persoana sensibila care 
crede el c-aş fi. Amuzamentul încă i se mai simţea în voce. 
Continuă: Iatăl meu, ştiţi, era morar. A muncit mult şi a 
adunat avere. Nu faci asta dacă n-ai pielea tăbăcită. Şi eu 
sunt la fel. 

Poirot se gândi: „Da, asta aşa este. O persoană fără pielea 
tăbăcită n-ar fi venit în casa lui Caroline Crale”. 

— Ce vreţi să fac? Spuse Lady Dittisham. 

— Sunteţi sigură, madame, că nu va fi prea dureros să vă 
întoarceţi în trecut? 

Femeia se gândi o clipă, şi deodată Poirot îşi dădu seama 
de faptul că avea în faţă o persoană foarte sinceră. Poate că 
minţea dacă era nevoită, dar nu şi dacă avea de ales. 

Elsa Dittisham spuse, rar: 

— Nu, nu dureros. Într-un fel, mi-aş dori să fie aşa. 

— De ce? 

Ea afirmă, nerăbdătoare: 

— E atât de stupid, să nu simţi niciodată nimic... 

Iar Hercule Poirot gândi: „Da, Elsa Greer a murit...” însă 
spuse cu voce tare: 

— Oricum ar fi, Lady Dittisham, asta îmi face sarcina mult 
mai uşoară. 

— Ce vreţi să ştiţi? Răspunse ea înveselită. 

— Aveţi o memorie bună, madame? 


— Destul de bună, cred. 

— Şi sunteţi sigură că nu vă va produce suferinţă 
rememorarea în detaliu a acelor zile? 

— Nu voi suferi deloc. Lucrurile îţi pot provoca suferinţă 
doar atunci când se petrec. 

— Totuşi, unii oameni suferă, din câte ştiu. 

Lady Dittisham spuse: 

— Asta nu înţelege Edward... Soţul meu. El crede că 
procesul şi toată povestea au fost un chin pentru mine. 

— Şi n-au fost? 

— Nu, mi-au plăcut, replică Elsa Dittisham. Tonul vocii ei 
era aproape satisfăcut. Continuă: Dumnezeule, cum m-a 
atacat bruta aia de Depleach! E un diavol, dacă vreţi. Mi-a 
plăcut să-l înfrunt. Nu m-a învins. Îl privi zâmbind pe Poirot. 
Sper că nu vă risipesc iluziile. Poate că, la douăzeci de ani, 
ar fi trebuit să fiu consternată, presupun... Copleşită de 
ruşine, sau ceva asemănător. Nu eram. Nu-mi păsa de ceea 
ce-mi spuneau ceilalţi. Eu voiam un singur lucru. 

— Ce anume? 

— Să fie spânzurată ea, desigur, răspunse Elsa Dittisham. 

Poirot îi observă mâinile: mâini frumoase, cu unghii lungi 
şi curbate. Mâini de prădător. 

— Mă credeţi răzbunătoare? Întrebă Elsa. Aşa şi sunt... 
Faţă de oricine mă răneşte. Femeia aia a fost, după mintea 
mea, de cea mai joasă speţă din câte există. Ştia că Amyas 
ţinea la mine... Că urma s-o părăsească, aşa că l-a omorât 
ca să nu-l am eu. Il privi pe Poirot. Nu credeţi că a fost de-a 
dreptul malefică? 

— Nu înţelegeţi sau nu sunteţi de acord cu gelozia pe 
care-o simţea? 

— Nu, nu cred. Dacă ai pierdut, ai pierdut. Dacă nu poţi 
să-ţi ţii soţul, lasă-l să plece cu demnitate. Posesivitatea n-o 
înţeleg. 

— Poate c-aţi fi înţeles, dacă v-aţi fi căsătorit cu el. 

— Nu cred. Nu eram... Zâmbi brusc spre Poirot. 


Zâmbetul ei era, simţea el, un pic înfricoşător. Era departe 
de a exprima vreun sentiment. Aş vrea să înţelegeţi cum 
trebuie, spuse ea. Să nu credeţi că Amyas Crale a sedus o 
fată inocentă. N-a fost aşa. Dintre noi doi, eu eram cea 
responsabilă. L-am cunoscut la o petrecere şi m-am 
îndrăgostit de el... Am ştiut că trebuia să-lam... 

O mască... O mască grotescă, dar... 

Atunci îţi pun ursita-mi la picioare, Stăpân mi-eşti, te 
urmez în lumea-ntreagă... 

— Deşi era căsătorit? 

— Cei care încalcă proprietatea vor fi executaţi? E nevoie 
de mai mult decât de un semn de avertizare ca să te ţină 
departe de realitate. Dacă nu era fericit cu soţia lui şi putea 
fi fericit cu mine, de ce nu? Avem o singură viaţă. 

— Dar se spune că era fericit cu soţia. 

Elsa clătina din cap. 

— Nu. Se certau ca şoarecele şi pisica. Ea îl bătea la cap. 
Era... O, era o femeie oribilă! Se ridică şi-şi aprinse o ţigară. 
Spuse, zâmbind uşor: Probabil că nu sunt corectă faţă de 
ea. Dar chiar cred că era plină de ură. 

Poirot rosti rar: 

— A fost o adevărată tragedie. 

— Da, chiar a fost. Femeia se întoarse brusc spre Poirot, 
iar chipul ei prinse deodată viaţă. M-a ucis pe mine, 
înţelegeţi? M-a ucis! De atunci, n-a mai fost nimic, absolut 
nimic. Vocea ei scăzu în intensitate. Gol! Îşi agită mâinile 
nerăbdătoare. Ca un peşte împăiat dintr-o vitrină! 

— Amyas Crale a însemnat chiar atât de mult? 

Femeia aprobă, tăcută. Era o aprobare un pic ciudată. 
Aproape patetică. 

— Cred c-am avut mereu un singur gând în minte. Cred - 
serios - că în astfel de cazuri n-ai de ales decât să-ţi înfigi 
un cuţit în inimă... ca Julieta. Dar... Dar să faci asta 
înseamnă să recunoşti că eşti terminat... Că viaţa te-a 
înfrânt. 

— Şi în loc de asta? 


— Ar trebui să fie totul... la fel ca înainte... Odată ce se 
termină toată povestea. Am trecut peste durere. N-a mai 
însemnat nimic pentru mine. Am crezut că voi trece la faza 
următoare. 

Da, la faza următoare. Poirot o vedea cât de tare încerca 
să facă acest lucru. O vedea bogată şi frumoasă, 
seducătoare pentru bărbaţi, căutând cu mâinile ei de 
prădătoare să umple o viaţă care era goală. Adoraţia unui- 
erou... Căsătoria cu un aviator faimos... Apoi cu un 
explorator, cu uriaşul acela, Arnold Stevenson - care e 
posibil să fi semănat cu Amyas Crale, ca fizic - şi apoi 
revenirea la arte: Dittisham. 

— N-am fost niciodată o ipocrită, zise Elsa Dittisham. E un 
proverb spaniol care-mi place: „la ceea ce vrei şi plăteşte 
pentru asta, spune Dumnezeu”. Ei bine, eu asta am făcut. 
Am luat ceea ce am vrut... Dar am plătit mereu preţul. 

— Ceea ce nu înţelegeţi este că există lucruri care nu pot fi 
cump ărate, observă Hercule Poirot. 

Îl privi atentă şi spuse: 

— Nu mă refer doar la bani. 

— Nu, nu, înţeleg ceea ce vreţi să spuneţi, preciză Poirot. 
Dar nu totul în viaţă are o etichetă, costă atât. Există unele 
lucruri care nu sunt de vânzare. 

— Prostii! 

Bărbatul zâmbi uşor. În vocea ei se simţea aroganţa unui 
morar care parvenise şi făcuse avere. 

Dintr-odată, Hercule Poirot simţi un val de milă. Privi 
chipul fără vârstă, atât de fin, ochii obosiţi, şi-şi aminti de 
fata pictată de Amyas Crale... 

— Povestiţi-mi despre cartea asta, îl îndemnă Elsa 
Dittisham. Care e scopul pe care-l urmăreşte? A cui este 
ideea? 

— O, draga mea doamnă, ce alt scop ar putea avea, în 
afară de servirea senzaţiilor de ieri cu sosul de astăzi? 

— Dar dumneavoastră nu sunteţi scriitor? 

— Nu, sunt un expert în crime. 


— Vreţi să spuneţi că sunteţi consultat când se scriu 
romane despre crime? 

— Nu întotdeauna. În acest caz, fac un serviciu cuiva. 

— Cui anume? 

— Sunt - cum să spun - desemnat să supraveghez această 
publicaţie de către o persoană interesată. 

— De către cine? 

— Domnişoara Carla Lemarchant. 

— Cine-i ea? 

— E fiica lui Caroline şi a lui Amyas Crale. 

Elsa îl privi fix o clipă, apoi spuse: 

— O, da, desigur, era şi un copil! Acum îmi amintesc. 
Presupun că e adultă acum, nu? 

— Da, are douăzeci şi unu de ani. 

— Cum este? 

— Înaltă şi brunetă şi, cred eu, frumoasă. Şi are curaj şi 
personalitate. 

— Mi-ar plăcea s-o văd, spuse Elsa gânditoare. 

— Nu cred că ea ar dori să vă vadă. 

Elsa păru surprinsă. 

— De ce? A, înţeleg. Dar, ce prostii! Nu cred că-şi 
aminteşte ceva. N-avea mai mult de şase ani. 

— Ştie că mama i-a fost judecată pentru uciderea tatălui 
ei. 

— Şi crede că a fost vina mea? 

— E o interpretare posibilă. 

Elsa ridică din umeri. 

— Ce stupid! Dacă atunci Caroline s-ar fi comportat ca o 
persoană normală... 

— Prin urmare, nu vă asumaţi nici un fel de 
responsabilitate? 

— De ce-aş face-o? Eu n-am făcut nimic de care să-mi fie 
ruşine. L-am iubit. L-aş fi făcut fericit. Îl privi pe Poirot. 
Chipul ei se transformă; dintr-odată, în mod incredibil, lui 
Poirot i se păru că o priveşte pe fata din tablou. Ea 


continuă: Dac-aş putea să vă fac să vedeţi lucrurile din 
perspectiva mea... Dac-aţi şti... 

Poirot se aplecă uşor în faţă. 

— Dar asta şi vreau. Vedeţi, domnul Philip Blake, care era 
acolo în acea perioadă, va scrie o relatare meticuloasă a tot 
ceea ce s-a petrecut. Domnul Meredith Blake, la fel. Acum, 
dacă şi dumneavoastră... 

Elsa Dittisham trase adânc aer în piept. Rosti, pe un ton 
plin de dispreţ: 

— Ăia doi! Philip a fost mereu un prost. Meredith se ţinea 
numai după Caroline... Dar era destul de drăguţ, însă n-o să 
pricepeţi nimic din povestirile lor. 

Detectivul o privi; văzu cum ochii i se aprind, vedea cum o 
femeie prinde viaţă în acel trup. Elsa spuse repede şi 
aproape furioasă: 

— Vreţi adevărul? Ei, nu pentru publicare... Doar pentru 
dumneavoastră. 

— Mă angajez să nu public nimic fără consimţământ. 

— Aş vrea să scriu adevărul... 

Femeia râmase tăcută câteva clipe, gândindu-se. Poirot 
vedea cum îi dispare duritatea şi chipul îi devenea parcă 
mai tânăr, vedea cum viaţa îi revine în timp ce se gândeşte. 

— Să mă întorc în timp, să scriu totul... Să vă arăt cum era 
ea, cu adevărat... 

Ochii îi străluceau. Pieptul i se ridica pătimaş. 

— L-a ucis. L-a ucis pe Amyas. Pe Amyas, care dorea să 
trăiască... pe Amyas, care iubea viaţa. Ura n-ar trebui să fie 
mai puternică decât iubirea... Dar ura ei a fost. Şi ura mea 
pentru ea este la fel... O urăsc... O urăsc... O urăsc... 

Ajunse lângă el. Se opri şi îl apucă de mânecă pe Poirot. 
Spuse grăbită: 

— Trebuie să înţelegeţi - trebuie - ce simţeam unul pentru 
celălalt. Eu şi Amyas, vreau să spun. E ceva... Să vă arăt. 

Se duse repede în cealaltă parte a camerei. Descuie un 
mic pupitru, scoase un sertar ascuns şi-l puse pe masă. 


Apoi se întoarse. În mână ţinea o scrisoare mototolită, cu 
cerneala aproape ştearsă. I-o aruncă şi Poirot avu senzaţia 
că retrăieşte momentul în care o copilă pe care-o cunoscuse 
îi aruncase una dintre comorile ei: o scoică speciala, culeasă 
de pe malul mării şi păzită cu pioşenie. Mândră, temătoare, 
critică faţă de modul în care avea el să-i primească 
nepreţuita comoară. Desfăcu hârtia. 

Elsa... Copil minunat! Niciodată n-a existat nimic mai 
frumos. Şi totuşi mă tem... Sunt prea bătrân... Un diavol 
între două vârste, care nu ştie ce e aceea stabilitate. Să n-ai 
încredere în mine, să nu crezi în mine... Nu sunt bun de 
nimic, în afară de pictură. Ce am mai bun acolo este. Să nu 
spui că nu te-am avertizat. 

La naiba, frumoasa mea... Te voi avea oricum. M-aş duce în 
iad pentru tine şi ştii asta. Şi te voi picta în aşa fel, încât 
lumea va sta deoparte şi se va minuna! Sunt nebun după 
tine... Nu pot să dorm... Nu pot să mănânc. Elsa... Elsa... 
Elsa... Sunt al tău pe vecie... altău până la moarte, Amyas. 

Acum şaisprezece ani. Cerneală ştearsă, hârtie mototolită. 
Dar cuvintele erau încă vii, încă vibrau. O privi pe femeia 
pentru care fuseseră scrise. Dar nu mai privea o femeie. 
Privea o tânără îndrăgostită. Din nou, Poirot se gândi la 
Julieta. 

CAPITOLUL. 9 

PURCELUŞUL ĂSTA N-A AVUT NIMIC 

— Pot să întreb de ce, domnule Poirot? 

Hercule Poirot se gândi atent la răspunsul său. Era perfect 
conştient de perechea de ochi cenuşii, foarte pătrunzători, 
care-l priveau cu atenţie. 

Urcase până la ultimul etaj al clădirii şi bătuse la uşa 
apartamentului 584 din clădirea Gillespie, care oferea 
locuinţe mici pentru femei muncitoare. 

Aici, într-un spaţiu modest, locuia domnişoara Cecilia 
Williams, într-o singură cameră care era şi dormitor, şi 
cameră de zi, şi sufragerie şi, judecând după ochiul de gaz, 


bucătărie: un fel de nişă lipită de cameră conţinea o baie şi 
obişnuitele anexe. 

Deşi avea o locuinţă atât de modestă, domnişoara Williams 
se chinuise să-şi imprime personalitatea asupra locuinţei 
sale. 

Pereţii, vopsiți într-un gri-pal auster, erau împodobiţi cu 
diverse reproduceri după opere celebre. Dante întâlnind-o 
pe Beatrice pe pod... Şi acea pictură descrisă odinioară de 
un copil ca fiind „o fată oarbă pe o portocală, numită, nu 
ştiu de ce, Speran ţă”. Mai erau acolo două acuarele cu 
Veneţia şi o copie în sepia a. Prim ăverii lui Botticelli. 
Deasupra dulapului scund se aflau multe fotografii 
decolorate, de acum douăzeci sau treizeci de ani, judecând 
după coafurile celor înfăţişaţi acolo. 

Covorul şi mobila erau de proastă calitate. Lui Hercule 
Poirot îi era clar că domnişoara Cecilia Williams trăia la 
limită. Nu exista nici o friptură aici. Acesta era purceluşul 
care n-avea nimic. 

Clară, incisivă şi insistentă, vocea gazdei repeta 
întrebarea. 

— Doriţi să vă spun ceea ce-mi amintesc despre cazul 
Crale. Pot să întreb de ce? 

Unii prieteni şi asociaţi obişnuiau să spună despre Poirot, 
în momentele în care-i înnebunea cel mai tare, că prefera 
minciunile în locul adevărului şi c-ar fi făcut orice să ajungă 
la ceea ce voia mai degrabă prin intermediul declaraţiilor 
false, decât prin simplul adevăr. 

Dar, în acest caz, decizia fu repede luată. Hercule Poirot 
nu provenea din acea clasă de copii belgieni sau francezi 
care au avut guvernantă engleză, dar reacţionă simplu şi 
inevitabil, ca un băiat care fusese întrebat: „Ie-ai spălat pe 
dinţi în dimineaţa asta, Harold (sau Richard, sau Anthony)?” 
Ţâncii se gândeau la posibilitatea de a minţi, apoi se 
răzgândeau: „Nu, domnişoară Williams”. 

Domnişoara Williams avea ceea ce avea orice guvernanta 
de succes, acea calitate misterioasă: autoritatea! Atunci 


când domnişoara Williams spunea: „Du-te şi spală-te pe 
mâini, Joan!” sau „Sper să citeşti capitolul ăsta de poezii 
elisabetane şi apoi să poţi să-mi răspunzi la întrebări”, era 
inevitabil ascultată. Niciodată nu-i trecuse prin cap să nu fie 
ascultată. 

Prin urmare, în acest caz Hercule Poirot nu mai oferi 
explicaţia unei cărţi despre crime. În loc de asta. Povesti, 
simplu, circumstanţele în care-l vizitase Carla Lemarchant. 

Micuța şi vârstnica domnişoară îl ascultă atent. 

Spuse: 

— Mă interesează foarte mult această copilă... Cum e în 
prezent. 

— E o tânără foarte fermecătoare şi atrăgătoare, cu mult 
curaj şi cu o minte ascuţită. 

— Foarte bine, rosti scurt domnişoara Williams. 

— Şi este, aş adăuga, o persoană insistentă. Nu e uşor s-o 
refuzi sau s-o goneşti. 

Fosta guvernanta aprobă în tăcere. Apoi întrebă: 

— Are înclinații artistice? 

— Nu prea cred. 

— Măcar pentru atâta lucru să fiu recunoscătoare, spuse 
sec domnişoara Williams. Tonul acestei remarci nu mai lăsa 
nici o urmă de îndoială asupra părerii domnişoarei Williams 
despre artişti. Ea adăugă: Din ce-mi povestiţi despre ea îmi 
imaginez că seamănă cu mama ei, nu cu tatăl. 

— Posibil. Asta o să-mi puteţi spune după ce o vedeţi. Aţi 
vrea... 

— Mi-ar plăcea foarte mult. Este foarte interesant să vezi 
cum a evoluat un copil pe care l-ai cunoscut. 

— Bănuiesc că era foarte mică atunci când aţi văzut-o 
ultima dată, nu? 

— Avea cinci ani şi jumătate. O copilă fermecătoare... 
Poate prea liniştită. Gânditoare. Dedicată propriilor jocuri. 
Naturală şi nerăsfăţată. 

— Mare noroc că era atât de mică, observă Poirot. 


— Da, într-adevăr. Dacă era mai mare, şocul tragediei ar fi 
putut avea un efect devastator. 

— Totuşi, spuse Poirot, oricât de mic era copilul sau oricât 
de puţin ar fi înţeles, era limpede că se întâmpla: ceva, 
trebuie să fi existat atmosfera de mister şi de eschivare, 
apoi mutarea bruscă... Aceste lucruri nu sunt bune pentru 
un copil. 

Domnişoara Williams răspunse, gânditoare: 

— Cred că au fost mai puţin dăunătoare decât credeţi. 

— Înainte să părăsim subiectul Carla Lemarchant - micuța 
Carla Crale, cum se numea ea - mai e un lucru despre care 
trebuie să vă întreb. Dacă e cineva care poate explica, 
dumneavoastră sunteţi aceea. 

— Da? 

Vocea ei era întrebătoare, fără să-şi ia angajamente. 

Poirot gesticula, încercând să exprime ceea ce voia să 
spună. 

— E ceva... O nuanţă pe care n-o pot defini... Dar mi se 
pare mereu că această copilă, atunci când pomenesc 
despre ea, nu are parte de atenţia cuvenită. Atunci când îi 
menţionez numele, răspunsul vine oarecum surprins, de 
parcă persoana cu care vorbesc ar fi şi uitat că exista un 
copil. Desigur, mademoiselle, asta nu e ceva firesc. Un copil, 
în aceste situaţii, este o persoană importantă, chiar dacă nu 
în sine, dar ca element de susţinere. Amyas Crale poate că 
avea motive să-şi părăsească soţia... Sau nu. Dar în 
destrămarea unei căsnicii un copil joacă un rol foarte 
important. În schimb, aici copilul pare să nu conteze. Asta 
mi se pare... Ciudat. 

Domnişoara Williams zise repede: 

— Aţi accentuat un punct vital, domnule Poirot. Aveţi 
dreptate. Şi de asta am şi spus ceea ce am spus adineauri: 
că mutarea Cariei într-un mediu diferit a fost, într-un fel, un 
lucru bun pentru ea. Când ar fi crescut, poate c-ar fi suferit 
din cauza unor lipsuri în viaţa de acasă. Se aplecă în faţă şi 
vorbi rar şi atent: Normal, în munca mea am văzut multe 


aspecte ale relaţiei părinte-copil. Mulţi copii, cei mai mul ţi 
de fapt, suferă din cauza a prea multă atenţie din partea 
părinţilor. E prea multă dragoste, prea multă supraveghere. 
Copilul este conştient de asta şi vrea să se elibereze, să 
plece şi să nu mai fie observat. Când e vorba despre un 
copil singur la părinţi se întâmpla de obicei aşa, şi, desigur, 
mamele sunt mai vinovate. Efectul asupra căsătoriei este 
nefericit. Pe soţ îl nemulţumeşte faptul că e pe locul doi, 
caută consolare - sau, mai degrabă, flatare şi atenţie - în 
altă parte şi un divorţ are loc, mai devreme sau mai târziu. 
Cel mai bun lucru pentru copil, sunt convinsă, este să fie 
uşor neglijat, în mod sănătos, de ambii părinţi. Acest lucru 
se întâmplă oricum în familiile cu mulţi copii şi puţini bani. 
Nu sunt cocoloşiţi, pentru că mama chiar n-are timp de ei. 
Îşi dau seama că-i iubeşte, dar nu sunt deranjaţi de prea 
multe manifestări ale sentimentelor. Dar mai e un aspect. 
Uneori se găsesc doi soţi atât de prinşi unul de celălalt, 
încât copilul nici nu le pare foarte real vreunuia. Şi, în acele 
circumstanţe, cred că acest copil ajunge să se simtă părăsit. 
Înţelegeţi că nu vorbesc despre vreo formă de neglijare. 
Doamna Crale era totuşi o mamă excelentă, mereu atentă la 
binele Cariei, la sănătatea ei... Se juca tot timpul cu ea şi 
era mereu bună şi veselă. Dar, în ciuda acestor lucruri, 
doamna Crale era complet acaparată de soţul ei. Exista, 
cum se spune, doar pentru el şi prin el. Domnişoara 
Williams se opri o clipă şi apoi spuse încet: Asta este, cred, 
justificarea a ceea ce a făcut. 

Hercule Poirot întrebă: 

— Vreţi să spuneţi că erau mai degrabă amanți decât soţ şi 
soţie? 

Domnişoara Williams, încruntându-se uşor dezgustată, 
răspunse: 

— Se poate spune şi aşa. 

— Ii era şi el devotat ei cum îi era ea lui? 

— Alcătuiau un cuplu devotat. Dar, desigur, el era bărbat. 
Domnişoara Williams încercă să acorde o semnificaţie 


aproape victoriană ultimului cuvânt. Bărbaţii! Mai spuse ea, 
apoi se opri. 

La fel cum un proprietar bogat spune „bolşevicii”, la fel 
cum un comunist spune „capitaliştii”, la fel cum o gospodină 
harnică spune „gândacii”. La fel spunea şi domnişoara 
Williams „bărbaţii”. 

Din viaţa ei de guvernantă se simţea feminismul aprig. 
Nimeni care o auzea vorbind nu se putea îndoi că, pentru 
ea, Bărbaţii erau Duşmanii! 

— Nu respectaţi bărbaţii? Întrebă Poirot. 

Răspunsul veni sec: 

— Ei primesc tot ceea ce e mai bun pe lume. Sper că nu va 
fi mereu aşa. 

Hercule Poirot o măsură gânditor din priviri. Putea uşor s- 
o vizualizeze cum se lega de o cale ferată, metodică şi 
eficientă, şi apoi făcea greva foamei cu convingere. 
Părăsind generalul pentru particular, reveni la discuţie. 

— Nu-l simpatizaţi pe Amyas Crale? 

— Cu siguranţă că nu-l simpatizam. Nici nu eram de acord 
cu ceea ce făcea. Dacă aş fi fost soţia lui, îl părăseam. Sunt 
anumite lucruri pe care o femeie n-ar trebui să le îndure. 

— Dar doamna Crale le îndura? 

— Da. 

— Credeaţi că greşeşte? 

— Da, credeam. O femeie ar trebui să se respecte şi să nu 
permită să fie umilită. 

— l-aţi spus vreodată aşa ceva doamnei Crale? 

— Cu siguranţă că nu. Nu era de datoria mea. Eram 
angajată pentru a o educa pe Angela, nu pentru a-i oferi 
sfaturi nedorite doamnei Crale. Dacă aş fi făcut aşa ceva, aş 
fi dat dovadă de impertinenţă. 

— Vă plăcea de doamna Crale? 

— 'Ţineam foarte mult la doamna Crale. Vocea severă 
deveni mai blândă, exprimând căldură şi sentimente. Eram 
foarte ataşată de ea şi mi-a părut rău pentru ce i s-a 
întâmplat. 


— Şi eleva dumneavoastră... Angela Warren? 

— Era o fată foarte interesantă... Una dintre cele mai 
interesante eleve pe care le-am avut. O minte foarte 
ascuţită. Indisciplinată, iute la mânie, foarte dificil de 
abordat în multe situaţii, dar o persoană cu un caracter 
minunat. Se opri şi apoi continuă: Mereu am sperat că va 
face, la un moment dat, ceva memorabil. Şi a făcut! Aţi citit 
cartea ei, cea despre Sahara? Şi a excavat acele morminte 
foarte interesante în Fayum! Da, sunt mândră de Angela. N- 
am stat foarte mult la Alderbury - doar doi ani şi jumătate - 
dar trăiesc cu convingerea c-am reuşit să-i stimulez mintea 
şi să-i încurajez gustul pentru arheologie. 

Poirot murmură: 

— Înţeleg că fusese stabilit să i se continue educaţia la o 
şcoală. Probabil că n-aţi fost de acord cu asta. 

— Nicidecum, domnule Poirot! Am fost întru totul de acord 
cu această idee. Să încerc să clarific. Angela era o fată 
excelentă - o fată foarte isteaţă - dar era şi ceea ce se 
numeşte o fată dificilă. Adică, ajunsese la o vârstă dificilă. 
Există un moment când o fată se simte nesigură pe sine, 
când nu e nici copil, nici femeie, într-o clipă, Angela era 
sensibilă şi matură - foarte matură, de fapt - dar, un minut 
mai târziu, se transforma la loc într-o copilă: făcea farse, 
era nepoliticoasă şi-şi pierdea cumpătul. Fetele, ştiţi, se 
simt foarte ciudat la acea vârsta... Sunt foarte sensibile. Tot 
ceea ce i se spune, detestă. Se enervează dacă sunt tratate 
ca un copil şi apoi se ruşinează dacă le tratezi ca pe un 
adult. Angela era în acest stadiu. Acum avea impulsuri 
nebuneşti, acum se potolea şi era morocănoasa zile întregi, 
stătea singură, încruntată... Apoi iar o apuca starea aceea 
de spirit sălbatică, se căţăra în copaci, alerga prin grădină 
cu băieţii din casă, refuza să asculte. Domnişoara Williams 
se opri un pic, apoi continuă: Atunci când o fată ajunge în 
acest stadiu, şcoala ajută foarte mult. Are nevoie de 
stimularea minţii... Asta şi disciplina unei comunităţi o ajută 
să devină un membru al societăţii. Condiţiile de acasă ale 


Angelei nu erau cele pe care le-aş fi numit ideale. În primul 
rând, pentru că doamna Crale o răsfăţa. Angela trebuia 
doar să apeleze la ea şi doamna Crale o susţinea 
întotdeauna. Rezultatul a fost că Angela a ajuns să creadă 
că era cea mai importantă pentru timpul şi priorităţile 
surorii sale, şi în aceste momente intra în conflict cu 
pretenţiile domnului Crale. Domnul Crale considera, 
normal, că el trebuia să fie pe primul plan... Şi aşa şi 
intenţiona să fie. Era foarte ataşat de fată... Erau prieteni 
buni şi-şi petreceau timpul împreună, dar existau momente 
când domnului Crale îi displăcea preocuparea soţiei sale 
faţă de Angela. Ca toţi bărbaţii, şi el era un copil răsfăţat. 
Se aştepta să fie numai el în centrul atenţiei tuturor. Atunci, 
el şi Angela se certau... Şi, de obicei, doamna Crale îi lua 
partea Angelei. Asta îl înfuria. Pe de altă parte, dacă era el 
cel susţinut, Angela se supăra. În aceste ocazii, ea devenea 
un copil furios şi-i făcea diverse farse. El avea obiceiul să-şi 
lase băuturile pe unde apuca, iar fata i-a turnat sare în 
băutură. Întreaga chestiune, desigur, a fost de ajuns pentru 
ca el să explodeze, enervat. Dar ceea ce a declanşat un 
adevărat scandal a fost atunci când Angela i-a pus limacşi în 
pat. Nu suporta deloc melcii. Şi-a pierdut cu totul cumpătul 
şi a spus că fata trebuie trimisă la şcoală. Nu voia să-i mai 
tolereze prostiile. Angela a fost foarte supărată... Deşi, de 
fapt, îşi exprimase şi ea de câteva ori dorinţa de a merge la 
o şcoală cu internat... Dar a ales să stea îmbufnata din 
pricina asta. Doamna Crale n-a vrut ca ea să plece, dar s-a 
lăsat convinsă... În mare parte, de lucrurile spuse de mine, 
cred. l-am arătat c-ar fi spre binele Angelei şi că eu 
consideram că o va ajuta mult pe fată. Aşa că urma să 
meargă la Helston - o şcoală foarte bună, pe Coasta de Sud 
- în semestrul de toamnă. Dar doamna Crale era în 
continuare nefericită. lar Angela i-a arătat că-i poartă pică 
domnului Crale ori de câte ori îşi aduce aminte. Nu era 
chiar ceva serios, înţelegeţi, domnule Poirot, dar a fost un 


lucru care mai distrăgea atenţia, vara aceea, de la... Ei 
bine... de la tot ceea ce se mai petrecea. 

— Adică... Elsa Greer? Tatonă Poirot. 

Domnişoara Williams spuse tăios: 

— Exact. Şi apoi închise brusc gura după ce rosti acest 
cuvânt. 

— Ce părere aveaţi despre Elsa Greer? 

— N-aveam nici o părere despre ea. O persoană fără 
principii. 

— Era foarte tânără. 

— "Totuşi, suficient de mare ca să ştie ce era bine şi ce era 
rău. Nu-i găsesc nici o scuză... Absolut niciuna. 

— S-a îndrăgostit de el, cred. 

Domnişoara Williams îl întrerupse, fornăind uşor: 

— S-a îndrăgostit de el, într-adevăr. Sper, domnule Poirot, 
că, oricare ne-ar fi sentimentele, le putem ţine sub control. 
Şi, cu siguranţă, ne putem controla acţiunile. Fata aia n- 
avea nici un fel de moralitate. Nu însemna nimic pentru ea 
faptul că domnul Crale era un bărbat însurat. Era absolut 
fără ruşine în ceea ce privea toată situaţia... Rece şi 
hotărâtă. Poate că a fost prost educată... Dar asta este 
singura scuză pe care i-o pot găsi. 

— Moartea domnului Crale probabil că a fost un şoc 
pentru ea. 

— O, da, a fost. Şi numai ea era de vină. Nu merg atât de 
departe încât să sugerez crima, dar, oricum, domnule 
Poirot, dacă a existat o femeie împinsă la limită, acea femeie 
a fost Caroline Crale. Vă spun sincer, erau momente când şi 
mie mi-ar fi plăcut să-i omor pe amândoi. Să-şi fluture 
amanta prin faţa soţiei sale, s-o pună în situaţia de a fi 
nevoită să suporte insolenţa fetei... Şi chiar era insolentă, 
domnule Poirot. O, nu, Amyas Crale a primit ceea cea 
meritat. Nici un bărbat n-ar trebui să se poarte astfel cu 
soţia sa şi să nu fie pedepsit pentru asta. Moartea i-a fost 
răsplata. 


— Aveţi principii ferme în privinţa asta, observă Hercule 
Poirot. 

Femeia îl privi cu ochii ei cenuşii. 

— Am principii foarte ferme în privinţa legăturilor 
căsătoriei. Dacă nu sunt respectate şi cinstite, o ţară se 
degradează. Doamna Crale era o soţie devotată. Soţul ei a 
provocat-o intenţionat şi şi-a adus amanta în casă. Cum am 
spus, a meritat ceea ce a primit. A abuzat de rezistenţa ei şi 
eu una n-o învinovăţesc pentru ceea ce a făcut. 

Poirot spuse rar: 

— S-a purtat foarte râu... Asta recunosc... Dar amintiţi-vă 
că era un mare artist. 

Doamna Williams pufni. 

— O, da, ştiu. Asta e mereu scuza astăzi. Un artist! O 
justificare pentru orice fel de stil de viaţă libertin, pentru 
beţii, pentru infidelitate. Şi ce fel de artist era domnul 
Crale, când azi nici nu se mai vorbeşte despre el? Poate că a 
fost la modă să i se admire picturile, timp de câţiva ani. Nici 
nu putea să deseneze! Perspectiva lui era groaznică! Chiar 
şi anatomia era incorectă. Ştiu despre ce vorbesc, domnule 
Poirot. Am studiat pictura câţiva ani, tânără fiind, la 
Florenţa, şi, pentru oricine are habar şi apreciază arta, 
aceste mâzgăleli ale domnului Crale sunt ridicole. Doar să 
arunci câteva culori pe pânză... Fără construcţie, fără desen 
atent. Nu, clătină ea din cap, nu-mi cereţi să-i admir arta. 

— Două tablouri sunt la Galeria Tate, îi reaminti Poirot. 

Domnişoara Williams clipi. 

— Posibil. La fel şi o statuie de-a domnului Epstein, cred. 

Poirot pricepu că, după părerea domnişoarei Williams, 
ultimul cuvânt fusese spus. Abandonă subiectul artei. 

— Eraţi cu doamna Crale atunci când a găsit cadavrul? 

— Da. Am coborât amândouă după prânz. Angela îşi lăsase 
puloverul pe plajă după ce făcuse baie, sau în barcă. Mereu 
îşi uita lucrurile pe undeva. M-am despărţit de doamna 
Crale la uşa de la Battery Garden, dar m-a chemat înapoi 


aproape imediat. Cred că domnul Crale era mort de peste o 
oră. Era întins pe banca de lângă şevalet. 

— A fost supărată să-l găsească aşa? 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta, domnule Poirot? 

— Vă întreb ce impresie v-a făcut în acel moment. 

— A, înţeleg. Da, mi se părea destul de surprinsă. M-a 
trimis să dau telefon după doctor. În fond, nu puteam fi 
sigure că era mort... Putea fi un atac de catalepsie. 

— A sugerat ea posibilitatea asta? 

— Nu-mi amintesc. 

— Şi aţi mers să daţi telefon? 

Domnişoara Williams adoptă un ton sec. 

— Urcasem până la jumătatea drumului când m-am 
întâlnit cu domnul Meredith Blake. I-am încredinţat lui 
sarcina mea şi m-am întors la doamna Crale. M-am gândit, 
ştiţi, că poate leşinase... Şi bărbaţii nu se pricep la astfel de 
treburi. 

— Şi leşinase? 

— Doamna Crale era destul de stăpână pe sine. A 
reacţionat altfel decât domnişoara Greer, care a făcut o 
scenă isterică şi neplăcută. 

— Ce fel de scenă? 

— A încercat s-o atace pe doamna Crale. 

— Vreţi să spuneţi că şi-a dat seama că doamna Crale era 
vinovată de moartea domnului Crale? 

Domnişoara Williams păru să se gândească o clipă. 

— Nu, nu putea fi sigură de asta. O asemenea suspiciune 
nu fusese încă formulată. Domnişoara Greer doar a ţipat: 
„E mâna ta, Caroline! Tu l-ai ucis. E numai vina ta”. N-a 
spus chiar: „L-ai otrăvit”, dar nu cred că exista vreo îndoială 
asupra faptului că ea asta credea. 

— Şi doamna Crale? 

Domnişoara Williams se mişcă, neliniştită. 

— Chiar trebuie să fim atât de ipocriţi, domnule Poirot? Nu 
pot să spun ce simţea doamna Crale sau ce gândea. Dacă 
era oripilată de ceea ce făcuse... 


— Aşa părea? 

— N-nu, nu. Nu pot spune asta. Uimită, da... Şi, cred, 
speriată. Da, sunt sigură că speriată. Dar era normal. 

Hercule Poirot zise, pe un ton nemulţumit: 

— Da, poate că e destul de normal... Ce punct de vedere a 
adoptat despre moartea soţului ei? 

— Sinucidere. A spus clar, de la început, că fusese 
sinucidere. 

— A spus acelaşi lucru şi când a vorbit cu dumneavoastră 
între patru ochi sau a emis vreo altă teorie? 

— Nu, ea... Ea a încercat să mă facă să cred că el se 
sinucisese. 

Doamna Williams părea ruşinată. 

— Şi ce-aţi răspuns la asta? 

— Chiar contează ceea ce am spus, domnule Poirot? 

— Da, eu cred că da. 

— Nu văd de ce... 

Dar, ca şi cum tăcerea lui ar fi hipnotizat-o, răspunse, 
şovăind: 

— Cred c-am spus: „Desigur, doamnă Crale, trebuie să se 
fi sinucis”. 

— Aţi crezut ceea ce aţi spus? 

Domnişoara Williams ridică privirea şi rosti cu fermitate: 

— Nu, n-am crezut. Dar vă rog să înţelegeţi, domnule 
Poirot, că eram cu totul de partea doamnei Crale, dacă aşa 
vreţi să vedeţi lucrurile. Eram de partea ei, nu a poliţiei. 

— V-ar fi plăcut să fie achitată? 

Doamna Williams răspunse, pe un ton sfidător: 

— Da, aş fi vrut asta. 

— Atunci, sunteţi solidară cu sentimentele fiicei ei? O 
întrebă Poirot. 

— Am toată simpatia pentru Carla. 

— Aţi avea obiecţii să scrieţi pentru mine o povestire 
detaliată a tragediei? 

— Adică pentru ea, să citească? 

— Da. 


Domnişoara Williams rosti rar: 

— Nu, n-am nici o obiecţie. E hotărâtă să mai sape, nu? 

— Da. Îndrăznesc să spun c-ar fi fost mai bine să i se 
ascundă adevărul... 

Domnişoara Williams îl întrerupse. 

— Nu. Mereu este mai bine să înfrunţi adevărul. N-are 
sens să fugi de nefericire. Carla a avut un şoc atunci când a 
aflat adevărul... Acum, vrea să ştie exact cum s-a petrecut 
tragedia. Asta mi se pare o atitudine potrivită pentru o 
tânără curajoasă. Atunci când va şti totul, va putea să dea 
uitării şi să-şi continue viaţa. 

— Poate că aveţi dreptate, spuse Poirot. 

— Sunt destul de sigură că am. 

— Dar, vedeţi, e mai mult decât atât. Nu numai că vrea să 
ştie: vrea să demonstreze că mama ei era nevinovată. 

— Sărmana copilă! Exclamă domnişoara Williams. 

— Asta aveţi, prin urmare, de spus? 

— Acum văd de ce-ar fi mai bine ca ea să nu fi ştiut 
niciodată. Totuşi, cred că e mai bine aşa. Să-şi dorească să 
demonstreze nevinovăția mamei e o dorinţă firească şi, deşi 
revelaţia s-ar putea să fie dureroasă, cred din ceea ce-mi 
spuneţi despre ea că e suficient de curajoasă, încât să afle 
adevărul şi să nu se ascundă de el. 

— Sunteţi sigură că este adevărul? 

— Nu vă înţeleg. 

— Nu întrevedeţi nici o posibilitate ca doamna Crale să fi 
fost nevinovată? 

— Nu cred că a fost vreodată vorba la modul serios despre 
aşa ceva. 

— Şi totuşi, şi ea s-a agăţat de teoria sinuciderii, nu? 

— Săârmana femeie trebuia să spună ceva, zise domnişoara 
Williams, pe un ton uscat. 

— Ştiţi că, înainte să moară, doamna Crale a lăsat o 
scrisoare pentru fiica ei, în care jura solemn că n-a fost 
vinovată? 

Domnişoara Williams râmase perplexă. 


— Asta a fost o greşeală din partea ei, spuse. 

— Credeţi? 

— Da, cred. O, îndrăznesc să spun că sunteţi un 
sentimental, ca majoritatea bărbaţilor... 

Poirot o întrerupse indignat: 

— Nu sunt un sentimental. 

— Dar există şi false sentimente. De ce să scrii asta, o 
minciună, înainte să mori? Într-un asemenea moment 
solemn? Ca să-ţi scuteşti copilul de durere? Da, multe 
mame ar fi făcut aşa. Dar n-aş fi crezut că şi doamna Crale. 
Era o femeie curajoasă şi onestă. Credeam că mai degrabă 
i-ar fi spus fiicei sale să n-o judece. 

Poirot insistă, cu o uşoară exasperare. 

— Nu veţi lua nici măcar în consideraţie posibilitatea ca ea 
să fi scris adevărul acolo? 

— Cu siguranţă, nu! 

— Şi totuşi, susţineţi că aţi iubit-o? 

— Aşa şi este. Am avut o mare afecţiune şi simpatie pentru 
ea... 

— Ei bine, şi-atunci? 

Domnişoara Williams îl privi într-un mod foarte ciudat. 

— Nu înţelegeţi, domnule Poirot, că nu mai contează ceea 
ce mai spun acum... După atâta timp. Vedeţi, din întâmplare 
eu chiar ştiu că, în realitate, Caroline Crale era vinovată. 

— Poftim? 

— E adevărat. Dac-am făcut bine că n-am mărturisit asta 
la momentul acela, nu ştiu... Dar n-am mărturisit, însă 
trebuie să mă credeţi, cu siguranţa, că ştiu: Caroline Crale 
era vinovată. 

CAPITOLUL 10 

PURCELUŞUL ĂSTA A PLÂNS „GUIŢ-GUIŢ-GUIŢ” 


Apartamentul Angelei Warren avea vedere spre Regent 
Park. Aici, în dimineaţa de primăvară, un vânt blând intra 
pe fereastra deschisă şi puteai avea iluzia că te afli la ţară, 
dacă n-ar fi fost zgomotul traficului de pe stradă. 

Poirot se întoarse dinspre fereastră atunci când uşa se 
deschise şi în cameră intră Angela Warren. 

Nu era prima dată când o vedea. Avusese ocazia să asiste 
la o conferinţă de-a ei la Royal Geographical Society. 
Fusese, considerase el, o conferinţă excelentă. Seacă, 
poate, pentru gustul publicului larg. Domnişoara Warren 
avea un stil excelent de prezentare, nu făcea pauze şi nici 
nu ezita la vreun cuvânt. Nu se repeta. Inflexiunile vocii 
erau clare, dar nu lipsite de muzicalitate. Nu făcea concesii 
romantismului sau dragostei de aventură. Se găsea foarte 
puţină pasiune omenească în conferinţa ei. Era un recital 
demn de admiraţie de fapte concise, ilustrate de imagini 
adecvate şi cu deducţii inteligente. Sec, precis, clar, lucid, 
foarte tehnic. 

Îl unsese la suflet pe Hercule Poirot. Avea de-a face, 
considera el, cu o minte sclipitoare. 

Acum că o vedea de aproape, îşi dădea seama de faptul că 
Angela Warren ar fi putut fi o femeie frumoasă. 

Trăsăturile îi erau regulate, dar severe. Avea sprâncene 
întunecate frumoase, ochi căprui, limpezi şi inteligenţi, O 
piele fină şi albă. Avea umerii laţi şi un mers un pic cam 
bărbătesc. 

Cu siguranţă, nu lăsa impresia purceluşului care plânge 
„guit-guiţ-guiţ”. Dar, pe obrazul drept, desfigurându-i 
chipul, avea acea cicatrice vindecată. Ochiul drept era uşor 
strâmb, cu colţul căzut, dar nimeni nu şi-ar fi dat seama că 
nu vedea cu el. Lui Hercule Poirot 1 se părea evident faptul 
că trăise cu această dizabilitate atât de mult, încât n-o mai 
conştientiza. Şi i se păru că, dintre cei cinci oameni de care 
fusese interesat în cursul investigaţiei, cei care ar fi avut cel 
mai mult de câştigat la început nu rămăseseră cei care 
avuseseră mai mult succes în viaţă. Elsa, care pornise cu 


toate avantajele - tinereţe, frumuseţe, avere - ajunsese cel 
mai râu. Era ca o floare îngheţată... Încă un mugur, dar fără 
viaţă. Cecilia Williams, după toate aparențele, n-avea avere. 
Totuşi, pentru ochiul lui Poirot, nu eşuase în vreun fel. 
Domnişoara Williams avusese o viaţă interesantă şi era încă 
interesată de oameni şi de evenimente. Avusese enormul 
avantaj moral şi mental al unei educaţii stricte, victoriene, 
cum nu mai primeai acum; îşi făcuse datoria în acel sector 
care-i fusese dat de Dumnezeu, iar această asigurare o 
îmbrăca într-o armură impenetrabilă la săgețile invidiei şi 
ale regretelor. Avea amintirile ei, micile plăceri, posibile 
prin economii la sânge, şi destulă sănătate şi vigoare încât 
să fie încă interesată de viaţă. 

Acum, în Angela Warren - acea fiinţă desfigurată şi umilită 
- Poirot credea că vede un spirit întărit de lupta pe care 
fusese nevoit s-o ducă pentru câştigarea încrederii şi a 
siguranţei de sine. Fata indisciplinată lăsase loc unei femei 
vitale şi puternice, o femeie înzestrată cu o considerabilă 
forţă mentală şi cu multă energie pentru a-şi atinge 
scopurile ambiţioase. Era o persoană, simţea Poirot, fericită 
şi realizată. Ducea o viaţă activă şi împlinită. 

Întâmplător, nu era genul de femeie care să-i placă prea 
mult lui Poirot. Deşi-i admira gândirea ascuţită, ea avea o 
tuşă de femme formidable care îl speria pe bărbatul Poirot. 
Gusturile sale se îndreptau mereu spre ceea ce era 
complicat şi extravagant. 

Cu Angela Warren era uşor să ajungă la scopul vizitei. Nu 
era nevoie de subterfugii. Îi povesti întâlnirea cu Carla 
Lemarchant. 

Chipul sever al Angelei Warren se aprinse. 

— Micuța Carla? E aici? Aş vrea atât de mult s-o văd! 

— N-aţi păstrat legătura cu ea? 

— Nu pe cât ar fi trebuit s-o fac. Eram la şcoală atunci 
când ea a plecat în Canada şi mi-am dat seama că într-un an 
sau doi avea să ne uite. În anii care au urmat, singura 
noastră legătură mai era câte-un cadou de Crăciun. Îmi 


imaginez că deja este complet integrată în atmosfera 
canadiană şi că viitorul ei este acolo. Mai bine aşa, având în 
vedere situaţia. 

— Aşa s-ar spune, cu siguranţă, interveni Poirot. O 
schimbare de nume... Şi de peisaj. Oviaţă nouă. Darnue 
atât de uşor. 

Şi apoi îi povesti despre logodna Cariei, despre ce aflase şi 
despre motivele venirii în Anglia. 

Angela Warren ascultă în linişte, cu obrazul desfigurat 
sprijinit într-o mână. Nu trădă nici o emoție în timpul 
istorisirii, dar atunci când Poirot termină, spuse încet: 

— Foarte bine pentru Carla. 

Poirot fu surprins. Era prima dată când întâlnea reacţia 
asta. 

— Sunteţi de acord, domnişoară Warren? 

— Cu siguranţă, îi doresc mult succes. Orice pot să fac ca 
s-o ajut, voi face. Mă simt vinovată, ştiţi, că n-am încercat eu 
NIMIC. 

— Atunci, credeţi că are dreptate? Sau că există vreo 
posibilitate să aibă? 

Angela Warren rosti tăios: 

— Normal că are dreptate! Caroline nu era vinovată. Am 
ştiut asta mereu. 

Hercule Poirot murmură: 

— Mă surprindeţi chiar foarte mult, mademoiselle. Toată 
lumea cu care am vorbit... 

Ea îl întrerupse la fel de tăios: 

— Nu vă luaţi după asta. N-am nici o îndoială că dovezile 
sunt copleşitoare. Convingerea mea se bazează pe faptul că 
o cunoşteam... Îmi cunoşteam sora foarte bine. Ştiu pur şi 
simplu că, în realitate, Caro n-ar fi omorât pe nimeni. 

— Poate cineva să spună asta cu certitudine despre o altă 
fiinţă umană? 

— Probabil că nu, în majoritatea cazurilor. Sunt de acord 
că fauna umană e plină de surprize. Dar, în cazul lui 


Caroline, au existat motive speciale... Motive pe care le pot 
aprecia mai bine ca oricine altcineva. 

Îşi atinse obrazul cicatrizat. 

— Vedeţi asta? Probabil că aţi aflat deja, nu? Poirot 
încuviinţă. Caroline a făcut asta. De aceea sunt sigură - ştiu 
- că nu era o criminală... 

— N-ar fi un argument prea convingător pentru 
majoritatea oamenilor. 

— Nu, ar fi opusul. A şi fost folosit aşa, de fapt, cred. Ca 
dovadă a temperamentului ei violent şi incontrolabil! Pentru 
că m-a rănit atunci când eram copil, oamenii au spus c-ar fi 
capabilă şi de crimă, de otrăvirea soţului ei infidel. 

Poirot spuse: 

— Eu, cel puţin, văd diferenţa. Un acces de furie nu duce 
la furtul unei otrăvi şi la folosirea deliberata a acesteia în 
ziua următoare. 

Angela Warren făcu, nerăbdătoare, un semn cu mâna. 

— Nu asta vreau să spun, nicidecum. Trebuie să încerc să 
va explic. Să presupunem că sunteţi o persoană foarte 
afectuoasă şi bună în mod normal... Dar că sunteţi 
predispus la gelozie. Şi să presupunem că, de-a lungul 
vieţii, când nu vă controlaţi, vă apropiaţi de comiterea unei 
crime. Gândiţi-vă la şoc, la oroare, la remuşcările care pun 
stăpânire pe fiinţa dumneavoastră. Pentru o persoană 
sensibilă, cum era Caroline, oroarea şi remuşcările n-au 
dispărut niciodată. Niciodată. Nu cred că eu îmi dădeam 
seama de ele, dar atunci când privesc înapoi, le recunosc 
perfect. Caro era bântuita, continuu, de faptul că mă rănise. 
Iar acest lucru n-a lăsat-o niciodată în pace. I-a controlat 
acţiunile. Explica atitudinea pe care o avea faţă de mine. În 
ochii ei, eu eram mereu pe primul plan. Jumătate dintre 
certurile cu Amyas se petreceau din cauza mea. Eram 
înclinată să fiu geloasă pe el şi-i făceam tot felul de farse. I- 
am pus chestii de la pisici în băutura şi odată i-am pus şi un 
arici în pat. Dar Caroline îmi lua mereu partea. Angela 
Warren se opri pentru o clipă, apoi reluă: Era foarte nociv 


pentru mine, desigur. Am devenit foarte răsfăţată. Dar nu 
asta ne interesează. Discutam acum efectele asupra lui 
Caroline. Rezultatul acestui impuls de violenţă a fost o viaţă 
lipsită de orice alt gest de acest fel. Caro se controla tot 
timpul, pentru că se temea să nu se întâmple din nou ceva 
de genul acesta. Şi mereu se proteja împotriva acestui 
lucru. Una dintre metode era un limbaj foarte colorat. 
Simţea (şi cred că, din punct de vedere psihologic, avea 
dreptate) că, dacă era violentă în limbaj, nu mai era tentată 
să fie violentă şi în acţiuni. Din experienţă, acest lucru 
funcţiona. De aceea am auzit-o pe Caro spunând lucruri de 
genul: „Aş vrea să-l tai bucăţi şi să-l fierb şi aşa mai 
departe”. Şi-mi spunea, mie sau lui Amyas: „Dacă mai faci 
asta, te omor”. În acelaşi fel, se certa uşor şi violent. 
Recunoştea, cred, că impulsul violent era în firea ei, şi-i 
oferea o cale de defulare. Ea şi cu Amyas aveau cele mai 
aprige şi mai fantastice certuri. 

Hercule Poirot aprobă din cap. 

— Da, am dovezi în acest sens. Se certau ca şoarecele şi 
pisica, se spune. 

— Exact, confirma Angela Warren. De aceea, dovezile sunt 
stupide şi nu duc nicăieri. Desigur că Amyas şi Caro se 
certau. Desigur că-şi spuneau lucruri amare şi crude şi 
ieşite din comun. Ce nu conştientizează nimeni e că le 
plăcea să se certe. Dar chiar aşa şi era! Şi lui Amyas îi 
plăcea. Erau genul acela de cuplu. Adorau dramele şi 
scenele emoţionale. Multora nu le plac. Ei vor tihnă. Dar 
Amyas era artist. Îi plăcea să ţipe şi să amenințe şi, în 
general, să fie un individ revoltător. Era ca şi cum se 
elibera. Reprezenta genul de om care putea să dărâme 
casa, dacă era suficient de furios. Ştiu că sună foarte ciudat, 
dar, dacă trăiai aşa, cu certuri continue şi cu împăcări, te 
obişnuiai cu ideea că aşa se simțeau ei doi bine. Făcu un 
gest de nerăbdare. Dacă nu m-ar fi trimis de acolo şi m-ar fi 
lăsat să depun mărturie, aş fi spus asta. Apoi ridică din 
umeri. Dar nu cred c-ar fi luat cineva în serios ceea ce 


spuneam. Şi, oricum, n-ar fi fost la fel de clar pentru mine 
cum îmi este acum. Era genul de lucru pe care-l ştiam, dar 
la care nu mă gândisem îndeajuns şi pe care nu-l puteam 
oricum exprima în cuvinte. Se uită la Poirot. Înţelegeţi ce 
vreau să spun? 

EI încuviinţă din cap. 

— Înţeleg perfect... Şi-mi dau seama de corectitudinea 
afirmațiilor dumneavoastră. Sunt oameni pentru care 
armonia înseamnă plictiseala. Au nevoie de stimulentul 
certurilor ca să aducă drama în viaţa lor. 

— Exact. 

— Pot să vă întreb ce aţi simţit atunci? 

Angela Warren oftă. 

— Uimire totală şi neajutorare, cred. Părea că totule un 
coşmar de nedescris. Caroline a fost arestată curând... Cam 
la trei zile după aceea, cred. Îmi amintesc şi acum cât de 
indignată, cât de furioasă eram... Şi, desigur, credeam, în 
ignoranţa mea copilărească, în faptul că era o greşeală, că 
totul va fi bine. Caro a fost foarte îngrijorată din pricina 
mea: a vrut să mă ţină pe cât de departe se putea. A rugat-o 
pe domnişoara Williams să mă ducă la nişte rude. Poliţia n-a 
obiectat. Şi apoi, când s-a hotărât că n-aveau nevoie de 
mărturia mea, s-au făcut aranjamentele să plec la şcoală în 
străinătate. N-am vrut să merg, normal. Dar mi s-a explicat 
că, la urma urmei, Caro mă avea numai pe mine în minte şi 
că singurul mod în care o puteam ajuta era să plec. Se opri. 
Apoi spuse: Aşa c-am plecat la Munchen. Eram acolo când... 
Când s-a dat verdictul. Niciodată nu m-au lăsat să merg s-o 
văd pe Caro. Caro n-a vrut asta. Asta a fost singura dată, 
cred eu, când n-a înţeles. 

— Nu puteţi fi sigură de asta, domnişoară Warren. Să 
vizitezi pe cineva drag la închisoare poate lăsa o impresie 
teribilă asupra unei fete tinere şi sensibile. 

— Posibil. Angela Warren se ridică. După verdict, după ce 
fusese condamnata, sora mea mi-a scris o scrisoare. N-am 
arătat-o nimănui, dar cred c-ar trebui să v-o arăt acum. V-ar 


putea ajuta să înţelegeţi ce fel de persoană era Caroline. 
Dacă vreţi, i-o puteţi arăta şi Cariei. Merse până la uşă, apoi 
se întoarse şi zise: Veniţi cu mine. Am un portret de-al lui 
Caroline în camera mea. 

Pentru a doua oară, Poirot rămase surprins în faţa unui 
portret. 

Ca tablou, portretul lui Caroline Crale era mediocru. Dar 
Poirot îl privi cu atenţie; nu valoarea artistică îl interesa pe 
el. 

Văzu o faţă ovală, o linie graţioasă şi o expresie dulce şi 
timidă. Era un chip nesigur, cu o frumuseţe interioară, 
misterioasa. Nu avea forţa şi vitalitatea chipului fiicei sale - 
Carla Lemarchant moştenise probabil energia şi voioşia de 
la tatăl ei. Totuşi, privind chipul pictat, Hercule Poirot 
înţelese de ce un om plin de imaginaţie precum Quentin 
Fogg n-o putuse uita. 

Angela Warren se afla din nou lângă el. Cu o scrisoare în 
mână. 

— Acum că aţi văzut cum arăta, citiţi şi epistola. O 
despături atent şi citi ceea ce scrisese Caroline Crale cu 
şaisprezece ani în urmă. 

Draga mea micuța Angela, Vei auzi veşti rele şi vei plânge, 
dar ceea ce vreau să-ţi spun este că totul e bine. Nu te-am 
minţit niciodată şi nu te mint acum, când spun că sunt 
fericită... Când simt o dreptate şi o pace pe care nu le-am 
mai simţit. E în regulă, draga mea, e în regulă. Nu privi 
înapoi, nu regreta şi nu plânge pentru mine. Continuă-ţi 
viaţa şi să ai mult succes. Poţi, ştiu asta. Este totul foarte 
bine, draga mea, iar eu merg la Amyas. N-am nici o îndoială 
că vom fi împreună. N-aş fi putut trăi fără el... Fă doar atât 
pentru mine: fii fericită. Ţi-am spus. Eu sunt. Trebuie să-mi 
plătesc datoriile. E minunat să te simţi împăcat. Sora ta 
iubitoare, Caro. 

Hercule Poirot o citi de două ori. Apoi i-o dădu înapoi şi 
spuse: 


— Este o scrisoare foarte frumoasă, mademoiselle... Şi 
foarte remarcabilă. Foarte remarcabilă. 

— Caroline, spuse Angela Warren, era o persoană foarte 
remarcabilă. 

— Da, o minte neobişnuită... Credeţi că această scrisoare 
indică nevinovăția? 

— Desigur! 

— Nu spune aşa ceva în mod explicit. 

— Pentru că ea ştia că nici nu mă gândeam c-ar fi vinovată. 

— Poate... Poate. Dar se poate să fie interpretat şi altfel. În 
sensul că era vinovată şi că-şi găsise liniştea prin pedeapsă. 

Se potrivea, observă el, cu descrierea atitudinii pe care o 
avusese la tribunal. Şi, în acel moment, îl copleşiră cele mai 
puternice îndoieli de până atunci cu privire la sarcina sa. 
Totul arătase până acum spre vinovăția lui Caroline Crale. 
Acum, chiar şi cuvintele ei constituiau o mărturie împotriva 
ei. 

Pe de altă parte, era convingerea neţărmurită a Angelei 
Warren. Angela o cunoscuse bine, fără îndoială, dar poate 
că era orbită de devotamentul pătimaş al unei adolescente 
pentru sora ei dragă şi iubitoare... 

De parcă i-ar fi citit gândurile, Angela Warren spuse: 

— Nu, domnule Poirot: ştiu că sora mea Caroline era 
nevinovată. 

Poirot afirmă scurt: 

— Bunul Dumnezeu ştie că nu vreau să vă contrazic în 
această privinţă. Dar să fim practici. Susţineţi că era 
nevinovata. Foarte bine: ce s-a întâmplat, de fapt? 

Angela aprobă gânditoare şi zise: 

— Este dificil, de acord. Presupun că, aşa cum a spus şi 
Caroline, Amyas s-a sinucis. 

— E asta posibil, din ceea ce ştiaţi despre el? 

— Aproape imposibil. 

— Dar nu afirmaţi, ca şi în primul caz, că ştiţi că era 
imposibil? 


— Nu, pentru că, după cum am spus, cei mai mulţi oameni 
chiar fac lucruri imposibile... Adică lucruri care ies din 
normal. Dar presupun, dacă-i cunoşti bine, că nu e atât de 
ieşit din comun. 

— Îl cunoşteaţi bine pe cumnatul dumneavoastră? 

— Da, dar nu cum o cunoşteam pe Caro. Mi se pare 
incredibil ca Amyas să se fi sinucis... Dar presupun c-ar fi 
putut. De fapt, trebuie s-o fi făcut. 

— Nu vedeţi nici o altă explicaţie? 

Angela acceptă calmă sugestia, dar nu fără interes. 

— Ah, înţeleg ce vreţi să spuneţi... N-am luat niciodată în 
consideraţie posibilitatea asta. Vreţi să spuneţi, dacă l-a 
ucis unul dintre ceilalţi? Că a fost o crimă cu sânge rece, 
intenţionata... 

— Ar fi putut fi, nu? 

— Da, ar fi putut fi... Dar pare improbabil. 

— Mai improbabil decât sinuciderea? 

— E dificil de spus. La prima vedere, nu prea ai pe cine să 
suspectezi. Nu acum, când privesc înapoi... 

— Totuşi, să luăm asta în consideraţie. Cine dintre cei 
implicaţi mai mult ar fi putut fi, în opinia dumneavoastră - 
să zicem - cel mai probabil făptaş? 

— Să mă gândesc. Ei bine, eu n-am fost. Şi nici creatura 
aceea de Elsa. Era furioasă atunci când a murit. Cine 
altcineva? Meredith Blake? Îi era foarte devotat lui 
Caroline, un pisoiaş blând, altfel. Presupun c-ar fi avut 
motive, într-un fel. În visele sale, poate c-ar fi vrut să-l 
înlăture pe Amyas, ca s-o aibă el pe Caroline. Dar putea să 
obţină asta şi dacă Amyas pleca împreună cu Elsa şi apoi o 
consola el pe Caroline. În plus, nu-l văd pe Meredith 
omorând. E prea blând şi prudent. Cine mai era? 

Poirot sugeră: 

— Domnişoara Williams? Philip Blake? 

Pe chipul grav al Angelei apăru pentru o clipă un zâmbet. 

— Domnişoara Williams? Doar nu puteţi să credeţi că o 
guvernantă ar comite o astfel de crimă! Ea era atât de 


inflexibilă şi de corectă! Se opri o clipă, şi apoi continuă: îi 
era devotată lui Caro, desigur. Ar fi făcut orice pentru ea. 
Şi-l ura pe Amyas. Era o feministă convinsă şi ura bărbaţii. 
E destul pentru crimă? Sigur că nu. 

— Nu prea pare, aprobă Poirot. 

— Philip Blake? Continuă Angela. Rămase tăcută câteva 
clipe. Cred, dacă e să vorbim despre posibilităţi, că el ar 
putea fi cel mai probabil. 

— Mă interesează foarte mult, domnişoară Warren, spuse 
Poirot. De ce credeţi asta? 

— Fără un scop precis. Dar, din ceea ce-mi amintesc 
despre el, aş spune că avea o imaginaţie limitată. 

— Şi asta te predispune la crimă? 

— Te-ar putea duce la un mod mai crud de a-ţi rezolva 
problemele. Bărbaţii de acest gen au o anumită satisfacţie 
dintr-o afacere de un tip sau altul. Crima este o afacere, nu 
credeţi? 

— Da, aveţi dreptate, într-un fel... E un punct de vedere. 
Dar, oricum, domnişoară Warren, trebuie să fie mai mult 
decât atât. Ce motive ar fi avut Philip Blake să facă asta? 

Angela Warren nu răspunse imediat. Privi încruntată în 
podea. 

Poirot insistă: 

— Era cel mai bun prieten al lui Amyas Crale, nu? 

Ea aprobă. 

— Dar aveţi ceva în minte, domnişoară Warren. Un lucru 
pe care nu mi l-aţi spus încă. Erau cei doi rivali, poate în ce- 
o priveşte pe fată... pe Elsa? 

Angela clătină din cap. 

— O, nu... Nu Philip. 

— Atunci, ce era? 

Angela Warren rosti rar: 

— Ştiţi cum vă amintiţi uneori ceva... După ani de zile, 
poate. O să vă explic ceea ce vreau să spun. Cineva mi-a zis 
odată o poveste, când aveam unsprezece ani. N-am înţeles 
nimic din ea atunci. Nu m-a îngrijorat... Am trecut peste ea. 


Nu cred că m-am mai gândit la ea. Dar, cam acum doi ani, 
stând într-un hol, mi-am amintit-o şi m-am surprins spunând 
cu voce tare: „Ah, acum înţeleg despre ce era povestea aia 
cu budinca din orez”. Şi totuşi, n-a existat nici o aluzie 
directă la povestea aceea. 

Poirot zise: 

— Înţeleg ce vreţi să spuneţi, mademoiselle. 

— Atunci, veţi înţelege şi ceea ce am să spun în continuare. 
Odată, eram cazată la un hotel. Cum treceam printr-un hol, 
s-a deschis o uşă de la o cameră şi a ieşit o femeie pe care o 
cunoşteam. Nu era camera ei... Şi acest lucru pur şi simplu 
s-a putut citi pe faţa ei când m-a văzut. Şi atunci am înţeles 
însemnătatea expresiei pe care am văzut-o pe faţa lui 
Caroline, atunci când a ieşit din dormitorul lui Philip Blake, 
într-o noapte. Se aplecă în faţă, nelăsându-l pe Poirot s-o 
întrerupă. Atunci n-am înţeles. Ştiam unele lucruri - ce ştie 
o fată de vârsta mea - dar nu le conectam cu realitatea. 
Caroline, care ieşea din dormitorul lui Philip Blake, era doar 
Caroline care ieşea din dormitorul lui Philip Blake. Putea fi 
şi camera domnişoarei Williams sau a mea. Dar ceea ce am 
observat a fost expresia feţei: o expresie de stânjeneală pe 
care n-am înţeles-o. N-am înţeles-o până-n acea noapte, în 
Paris, când am văzut aceeaşi expresie pe chipul altei femei. 

Poirot rosti rar: 

— Dar ceea ce-mi spuneţi este foarte surprinzător! Philip 
Blake mi-a lăsat impresia că n-o plăcea pe sora 
dumneavoastră şi că niciodată n-o plăcuse. 

Angela spuse: 

— Ştiu. Nu pot explica, dar asta este. 

Poirot aprobă tacit. Deja în interviul cu Philip Blake simţise 
vag că nu era ceva în regulă. Animozitatea evidentă faţă de 
Caroline... Nu fusese, într-un fel, firească. 

Şi cuvintele şi frazele din conversaţia cu Meredith Blake îi 
pătrunseră în minte: „Foarte supărat când Amyas s-a 
căsătorit cu Caroline: n-a vorbit cu ei mai bine de un an...” 


Oare Philip fusese îndrăgostit de Caroline? Şi dragostea 
lui, atunci când ea îl alesese pe Amyas, se transformase în 
ură şi amărăciune? 

Da, Philip fusese prea vehement... Prea plin de 
prejudecăţi. Poirot se gândi la el: un bărbat vesel şi prosper, 
mulţumit cu golful lui şi cu vila sa. Ce simţise, de fapt, Philip 
Blake în urmă cu şaisprezece ani? 

Angela Warren vorbea în continuare: 

— Nu înţeleg. Vedeţi, n-am experienţă în poveşti de 
dragoste... Nu m-am întâlnit cu ele. V-am spus asta pentru 
eventualitatea în care ar conta pentru caz... Poate are vreo 
importanţă pentru ceea ce s-a întâmplat. 


CARTEA A II-A 

ISTORISIREA LUI PHILIP BLAKE 

(Scrisoarea însoţitoare a fost primită împreună cu 
manuscrisul) 

Dragă domnule Poirot, îmi îndeplinesc promisiunea şi veţi 
găsi ataşată o povestire a evenimentelor legate de moartea 
lui Amyas Crale. După o asemenea perioadă de timp trebuie 
să spun că memoria mea nu este atât de exactă, dar am 
scris tot ceea ce mi-am putut aminti. 

Al dumneavoastră, 

Philip Blake. 


Însemnări despre evenimentele care au dus la uciderea lui 
Amyas Crale în septembrie, 19. 

Prietenia mea cu decedatul dura de foarte mult timp. 
Casele noastre erau vecine şi familiile erau prietene. Amyas 
Crale avea cu puţin peste doi ani mai mult ca mine. Ne 
jucam împreună când eram mici, în vacanțe, deşi nu 
mergeam la aceeaşi şcoală. 

Din punctul de vedere al relaţiei mele îndelungate cu el, 
mă simt obligat să vorbesc despre caracterul lui şi despre 
viziunea pe care-o avea despre viaţă. Şi voi spune direct: 
pentru oricine îl cunoştea pe Amyas Crale, ideea unei 
sinucideri e ridicolă. Crale nu şi-ar fi luat niciodată viaţa. 
Era prea pasionat de viaţă. Afirmația apărării la proces, 
cum c-ar fi fost cuprins de remuşcări şi, într-o criză de 
conştiinţă, şi-ar fi luat zilele, este absurdă pentru oricine l-a 
cunoscut. Crale, aş spune, avea puţină conştiinţă, şi, cu 
siguranţă, aceasta nu era morbidă. Mai mult, el şi soţia lui 
nu se înțelegeau, şi nu cred c-ar fi avut scrupule în a se 
despărţi de ea şi de o viaţă nesatisfăcătoare ca om 
căsătorit. Era pregătit să aibă grijă din punct de vedere 
financiar de ea şi de copil, chiar şi după divorţ, şi sunt sigur 
c-ar fi fost foarte generos. Era un om foarte generos şi, una 
peste alta, avea o inimă mare şi iubitoare. Nu numai că era 
un mare pictor, dar prietenii îi erau devotați. Din câte ştiu, 
n-avea duşmani. 

O cunoşteam şi pe Caroline Crale de multă vreme. 
Dinainte de căsătorie, când venea şi stătea la Alderbury. 
Era o fată mai nevrotică pe atunci, avea ieşiri necontrolate, 
nu lipsita de atracţie, dar, fără îndoială, era o femeie cu 
care se convieţuia greu. 

Şi-a arătat devotamentul pentru Amyas aproape imediat. 
Nu cred că el era foarte îndrăgostit de ea. Dar erau adesea 
împreună; ea era, aşa cum am spus, atrăgătoare; şi, în cele 
din urmă, s-au logodit. Cei mai buni prieteni ai lui n-au fost 
de acord, pentru că simțeau că, de fapt, Caroline nu era 
potrivită pentru el. 


Asta a dus la o încordare de câţiva ani a relaţiilor dintre 
Amyas şi prietenii lui, dar Amyas era un prieten loial şi n-a 
renunţat la amicii lui pentru că aşa îi cerea soţia. După 
câţiva ani, noi doi eram la fel ca înainte, iar eu îl vizitam 
frecvent la Alderbury. Pot să adaug că i-am fost naş micuţei 
fete, Carla. Asta demonstrează, cred eu, că Amyas mă 
considera cel mai bun prieten al lui şi-mi dă autoritatea să 
vorbesc în numele unui om care nu mai poate vorbi el 
însuşi. 

Ca să trec la evenimentele despre care am fost rugat să 
scriu, am ajuns la Alderbury (aşa văd dintr-un jurnal vechi) 
cu cinci zile înainte de crimă. Asta era, prin urmare, pe 13 
septembrie. Eram conştient de faptul că exista o oarecare 
tensiune acolo. În casă mai stătea şi Elsa Greer, al cărei 
portret îl făcea Amyas atunci. 

A fost prima dată când am văzut-o pe domnişoara Greer, în 
carne şi oase, dar auzisem de existenţa ei de ceva vreme. 
Amyas îmi vorbise cu o lună în urmă despre ea. Cunoscuse, 
spunea, o fată minunată. Vorbea atât de entuziast despre 
ea, încât i-am spus în glumă: „Fii atent, băiete, sau iar o să- 
ţi pierzi capul!” Mi-a zis să nu fiu prost. O picta; n-avea alt 
interes faţă de ea. Am spus: „Cine să te creadă?” A răspuns: 
„De data asta, e altceva”. Am zis, cinic: „Mereu e altceva”. 
El a spus: „Chiar nu înţelegi. E doar o fată. Nu e mai mult 
decât un copil”. A adăugat că avea o viziune modernă şi că 
era eliberată de prejudecățile de modă veche. A spus: „E 
onestă, şi naturală, şi fără teamă”. 

M-am gândit, deşi n-am spus-o, că Amyas chiar se 
aprinsese râu de data asta. Câteva săptămâni mai târziu, 
am auzit comentariile altora. Se spunea că „fata aia, Greer, 
este îndrăgostită până peste cap”. Cineva a zis că era o 
prostie din partea lui Amyas, având în vedere cât de tânără 
era fata, iar altcineva credea că ştia exact ce voia să facă. 
Alte remarci erau că fata înota în bani şi mereu obținuse 
ceea ce-şi dorise, şi, de asemenea, că „obținea cel mai mult 
de aici”. Mai era problema soţiei lui Crale... Şi răspunsul 


semnificativ că, probabil, ea deja se obişnuise, la care 
cineva răspunsese că auzise că era foarte geloasă şi că-i 
făcea lui Crale un trai atât de imposibil, încât era normal ca 
el să caute câte-o aventură. 

Spun toate astea pentru că le consider importante pentru 
a descrie starea lucrurilor înainte de crimă. 

Eram interesat s-o văd pe fată - era foarte frumoasă şi 
atrăgătoare - şi eram, trebuie să recunosc, amuzat să 
descopăr că biata Caroline aproape îşi ieşise din minţi de 
supărare. 

Amyas Crale însuşi era cu inima mai grea ca de obicei. 
Deşi, pentru cine nu-l cunoştea, el putea să pară normal, 
eu, care-l ştiam atât de bine, observam imediat orice semne 
de iritare sau de nelinişte. 

Deşi era mereu înclinat să aibă toane atunci când picta, 
tabloul la care lucra nu explica în totalitate stresul în care 
se găsea. S-a bucurat să mă vadă şi mi-a spus, atunci când 
am rămas singuri: 

— Ce bine că ai apărut, Phil! Să stau singur într-o casă cu 
patru femei e destul ca să mă enerveze la culme. Numai cu 
ele, probabil că o să ajung la azil. 

Era o atmosferă încordată. Caroline, cum am spus, era 
supărată foc. Într-o manieră politicoasă, de bună-creştere, 
era mai rea cu Elsa decât ar fi putut crede cineva că era 
posibil, fără a spune de fapt vreun cuvânt jignitor. Elsa era 
nepoliticoasă şi insolentă cu Caroline, la rândul ei. Se găsea 
în avantaj şi ştia asta, şi nici un fel de scrupule n-o 
împiedicau să aibă acest comportament. Rezultatul era că 
Amyas Crale îşi petrecea foarte mult timp certându-se cu 
Angela, atunci când nu picta. De obicei, se înțelegeau bine, 
deşi se tachinau şi se mai ciorovâiau. Dar acum era totul 
tensionat. Amyas se purta ciudat, iar cei doi chiar se certau 
foarte tare. Al patrulea membru al casei era guvernanta. „O 
hoaşcă acră”, o numea Amyas. „Mă urăşte ca pe otravă. Stă 
acolo cu buzele strânse, dezaprobându-mă fără încetare.” 

Atunci a spus: 


— La naiba cu toate femeile! Dacă un bărbat vrea pace, 
trebuie să rămână fără femei în jur! 

— N-ar fi trebuit să te însori, i-am zis. Eşti genul de bărbat 
care ar fi trebuit să rămână fără legături familiale. 

A răspuns că era deja prea târziu ca să mai vorbim despre 
asta. A adăugat că n-avea nici o îndoială că lui Caroline i-ar 
fi plăcut să scape de el. Asta a fost prima indicație că se 
întâmpla ceva neobişnuit. 

Am spus: 

— Ce-i cu toate astea? Afacerea cu Elsa e, aşadar, 
serioasă? 

A răspuns, oftând: 

— E minunata, nu? Uneori îmi doresc să n-o fi cunoscut. 

Am spus: 

— Uite ce e, bătrâne, trebuie să te abţii. Nu vrei sa te 
încurci cu alte femei. 

M-a privit şi a râs. 

— E foarte uşor să vorbeşti. Nu le pot lăsa pe femei în 
pace... Chiar nu pot... Şi, dacă aş face asta, nu m-ar lăsa ele 
pe mine! Apoi a ridicat din umerii lui laţi, a rânjit şi a 
adăugat: Ei bine, va ieşi totul aşa cum trebuie, cred. Şi 
trebuie să recunoşti că e un tablou frumos. 

Se referea la portretul pe care i-l făcea Elsei şi, deşi nu 
ştiam prea multe despre picturi, chiar şi eu vedeam că avea 
să fie o operă plină de forţă. 

În timp ce picta, Amyas devenea alt om. Deşi icnea, înjura, 
ofta, şi uneori îşi arunca pensulele, era foarte fericit. 

Doar când venea în casă, la mese, se simţea că ostilitatea 
dintre femei îl deranja, ostilitate care a atins apogeul pe 
data de 17 septembrie. Atmosfera din timpul mesei de 
prânz fusese destul de încordată. Elsa fusese în mod 
special... Cred că insolentă este singurul cuvânt pentru 
asta! O ignorase pe Caroline intenţionat, adresându-se doar 
lui Amyas, de parcă doar ei doi ar fi fost acolo. Caroline 
vorbise, veselă, cu noi ceilalţi, foarte atentă ca unele 
remarci ale sale să înţepe un pic. N-avea francheţea Elsei: 


pentru Caroline totul era mai degrabă oblic, sugerat şi nu 
rostit. 

Lucrurile au atins apogeul după prânz, în camera de zi, 
unde ne beam cafeaua. Comentasem un cap sculptat ciudat, 
iar Caroline spusese: 

— Este opera unui tânăr sculptor norvegian. Eu şi Amyas îl 
admirăm foarte mult. Sperăm să mergem să-l vizităm în 
vara asta. 

Afirmarea calmă a posesiunii a fost prea mult pentru Elsa. 
A aşteptat câteva minute şi apoi a vorbit cu vocea ei clară, 
un pic prea ascuţită: 

— Ar fi o cameră minunată, dac-ar fi altfel aranjată. Are 
prea multă mobilă în ea. Atunci când o să locuiesc aici, o să 
dau toate gunoaiele afară şi-o să las doar câteva piese de 
mobilier care să merite. Şi voi avea perdele arămii, cred... 
Astfel încât soarele care apune să fie prins în toată 
splendoarea. S-a întors spre mine şi m-a întrebat: Nu 
credeţi c-ar fi minunat? 

N-am avut timp să-i răspund. Caroline a intervenit, cu 
vocea ei liniştită şi mătăsoasă şi, în acel moment, 
periculoasă. 

— Te gândeşti să cumperi locul ăsta, Elsa? 

Elsa i-a răspuns: 

— Nu va fi necesar. 

Caroline a replicat: 

— Ce vrei să spui? Şi acum, deja, vocea ei nu mai era 
mătăsoasă. Era dură şi metalică. 

Elsa a râs. 

— Chiar trebuie să ne prefacem? Haide, Caroline, ştii bine 
ceea ce vreau să spun! 

Caroline a replicat: 

— N-am nici cea mai mică idee. 

Elsa a răspuns la asta: 

— Nu te ascunde cu capul în nisip ca un struţ. Nu e normal 
să te prefaci că nu vezi nimic. Eu şi Amyas ţinem unul la 


celălalt. Nu e casa ta. E a lui. Şi, după ce ne vom căsători, 
eu voi locui aici cu el! 

Caroline a spus: 

— Cred că ai înnebunit! 

Elsa a răspuns: 

— O, nu, draga mea, n-am înnebunit, şi tu ştii asta. Ar fi 
mai simplu dac-am fi sincere una cu cealaltă. Eu şi Amyas 
ne iubim: ai văzut asta destul de clar. Mai ai un singur lucru 
de făcut: Trebuie să-i redai libertatea. 

— Nu cred nici un cuvânt din ceea ce spui. 

Dar vocea lui Caroline era neconvingătoare. Elsa lovise 
sub centură. 

În acea clipă, a intrat şi Amyas în cameră şi Elsa a spus, 
râzând: 

— Dacă nu mă crezi, întreabă-l pe el! 

Şi Caroline a spus: 

— Asta am să şi fac. Nici nu s-a oprit. A întrebat direct: 
Amyas, Elsa spune că te vei însura cu ea. Aşa e? 

Sărmanul Amyas! Mi-a fost milă de el. Un bărbat se simte 
foarte prost la o astfel de scenă. S-a făcut roşu ca racul şi a 
început să înjure. S-a întors spre Elsa şi a întrebat-o de ce 
naiba nu-şi putuse ţine gura. 

Caroline a insistat: 

— Prin urmare, aşa este? 

El n-a răspuns deloc, doar a rămas acolo, trecându-şi un 
deget pe sub gulerul cămăşii. Asta făcea şi când era mic şi 
intra în bucluc. A spus... Şi a încercat să pară demn când 
vorbea, şi autoritar... Dar n-a reuşit, sărmanul: 

— Nu vreau să vorbesc despre asta. 

Caroline a zis: 

— Dar vom vorbi despre asta! 

Elsa a intervenit: 

— Cred că e corect ca lui Caroline să i se spună. 

Caroline a repetat, foarte încet: 

— E adevărat, Amyas? 


Ela părut un pic ruşinat de el însuşi. Aşa par bărbaţii, 
atunci când sunt încolţiţi de femei. 

Ea a continuat: 

— Te rog, răspunde! Trebuie să ştiu. 

Atunci, el a ridicat brusc capul... ca un taur la coridă. A 
izbucnit: 

— E foarte adevărat... Dar nu vreau să vorbesc acum 
despre asta. 

Şi s-a întors şi a ieşit din cameră. Am mers după el. Nu 
voiam să fiu singur cu cele două. L-am prins pe terasă. 
Înjura. Niciodată n-am auzit pe cineva înjurând aşa. Apoi a 
zis: 

— De ce n-a putut să-şi ţină gura? De ce naiba n-a putut? 
Acum a explodat totul! Şi trebuie să termin tabloul... Auzi, 
Phil? E cel mai bun tablou al meu. Cel mai bun lucru din 
viaţa mea. Şi două femei blestemate şi proaste nu mă vor 
opri! 

Apoi s-a calmat un pic şi a spus că femeile n-au simţul 
măsurii. 

N-am putut să nu zâmbesc un pic. 

— Ei bine, la naiba, băiete, singur ţi-ai făcut-o! 

— Ştiu şi eu asta, a spus el, mormăind. Apoi a adăugat: 
Dar trebuie să recunoşti, Phil, că un bărbat nu poate fi 
învinuit că-şi pierde capul pentru ea. Chiar şi Caroline ar 
trebui să înţeleagă asta. 

L-am întrebat ce s-ar întâmpla dacă, până la urmă, 
Caroline s-ar opune divorţului. Dar el deja intrase în idei 
abstracte. Am repetat şi el a spus, absent: 

— Caroline n-ar putea fi niciodată răzbunătoare. Nu 
înţelegi, bătrâne. 

— Mai e şi fetiţa, am insistat eu. 

El m-a luat de braţ. 

— Phil, băiete, ai intenţii bune... Dar nu croncăni ca o 
cioară. Mă descurc şi singur. Totul va fi în regulă. O să vezi. 

Ăsta era Amyas: un optimist incurabil. Apoi a rostit, vesel: 

— La naiba cu toate! 


Nu ştiu dac-ar mai fi spus ceva sau nu, dar, câteva minute 
mai târziu, a apărut şi Caroline pe terasă. Îşi pusese o 
pălărie, mai ciudată, maro-închis, destul de atrăgătoare. 

A zis, cu o voce obişnuită: 

— Scoate-ţi haina aia pătată, Amyas. Mergem la Meredith 
să luăm ceaiul... ai uitat? 

EI a privit-o, bâlbâindu-se un pic: 

— Ah, uitasem! Da, de-desigur că mergem. 

— Atunci, du-te să te schimbi şi încearcă să arăţi mai puţin 
ca un negustor de vechituri. 

Deşi vocea ei era destul de normală, nu-l privea direct. S-a 
îndreptat către nişte dalii plantate şi a început să culeagă 
câteva flori. 

Amyas s-a întors încet şi a intrat în casă. 

Caroline a vorbit cu mine. A vorbit mult. Despre şansele ca 
vremea să rămână frumoasă. Şi dacă era posibil ca Amyas, 
Angela şi cu mine să mergem la pescuit. Era minunată. 
Recunosc asta. 

Dar eu unul cred că asta arăta ce fel de femeie era. Avea o 
voinţa puternică şi se controla perfect. Nu ştiu dacă se 
hotărâse deja să-l ucidă... Dar n-aş fi surprins. Şi era 
capabilă să-şi facă planuri fără urmă de emoție, cu o minte 
clară şi crudă. 

Caroline Crale era o femeie periculoasă. Trebuia să-mi dau 
seama că n-avea să accepte totul uşor. Dar, ca un prost, am 
crezut că se hotărâse să accepte inevitabilul... Sau că avea 
senzaţia că-l putea face, în acest fel, pe Amyas să se 
răzgândească. 

Curând, au sosit şi ceilalţi afară. Elsa părea sfidătoare... Şi 
triumfătoare. Caroline părea că n-o observă. Angela a salvat 
situaţia. A ieşit, certându-se cu domnişoara Williams, că nu 
voia să-şi schimbe fusta. A fost în regulă... Cel puţin, pentru 
dragul de Meredith... El, oricum, nu observa niciodată 
NIMIC. 

Am plecat în sfârşit. Caroline mergea cu Angela. Eu cu 
Amyas... Şi Elsa singură... Zâmbind. 


N-o admiram - prea violentă - dar trebuie să recunosc că 
era foarte frumoasă în după-amiaza aceea. Aşa arată 
femeile atunci când obţin ceea ce vor. 

Nu-mi amintesc foarte clar evenimentele acelei după- 
amiezi. Totul este în ceaţă. Îmi amintesc că Merry a ieşit să 
ne întâmpine. Cred că ne-am plimbat întâi prin grădină. Îmi 
amintesc de o discuţie lungă cu Angela despre 
antrenamentul terierilor. A mâncat multe mere şi a încercat 
să mă convingă şi pe mine să fac asta. 

Când ne-am întors, se servea ceaiul sub un copac mare de 
acolo. Merry, îmi amintesc, părea foarte supărat. Cred că-i 
spuseseră ceva Caroline sau Amyas. O privea cu îndoială pe 
Caroline, apoi pe Elsa. Sărmanul, părea chiar îngrijorat. 
Desigur că lui Caroline i-ar fi plăcut să-l aibă pe Meredith 
lângă ea atunci când voia, un prieten bun la nevoie care n- 
ar fi mers niciodată prea departe. Era acel gen de femeie. 

După ceai, Meredith a vorbit pe fugă cu mine. 

— Uite ce e, Phil, Amyas nu poate să facă una ca asta. 

Am spus: 

— Să nu te îndoieşti, o va face. 

— Nu-şi poate lăsa soţia şi copilul şi să plece cu fata asta. E 
mult mai în vârsta decât ea. Elsa n-are mai mult de 
optsprezece ani. 

I-am spus că fata avea chiar douăzeci de ani. 

E] a zis: 

— Oricum, nu destul. Nu ştie ce face. 

Sărmanul Meredith! Mereu a fost un cavaler. Am spus: 

— Nu-ţi face griji, bătrâne! Ea ştie ce face şi îi place. 

Doar atât am putut să ne spunem. Am crezut că poate 
Merry era deranjat de ideea că, până la urmă, Caroline ar fi 
ajuns o soţie părăsită. După ce divorţul s-ar fi terminat, 
poate că se aştepta ca devotatul ei prieten să se însoare cu 
ea. Credeam şi atunci că devotamentul acesta era cu mult 
mai mare. Trebuie să recunosc că eram oarecum amuzat de 
idee. 


Destul de ciudat, dar îmi amintesc puţine despre vizita la 
laboratorul lui Meredith. Lui îi plăcea să-şi prezinte hobby- 
ul. Personal, îl găseam foarte plictisitor. Cred că acolo, cu 
noi toţi de faţă, a vorbit despre cucută, dar nu-mi amintesc 
exact ce anume a spus. Şi n-am văzut-o pe Caroline luând 
substanţa. Cum am spus, era o femeie şireată. Îmi amintesc 
că Meredith a citit un pasaj din Platon, care descria 
moartea lui Socrate. Mi s-a părut foarte plictisitor. Clasicii 
mă plictisesc. 

Nu-mi mai amintesc prea multe despre acea zi. Amyas şi 
Angela s-au certat rău, asta ştiu, iar restul ne-am distrat 
asistând la scenă. A evitat alte complicaţii. Angela a plecat 
la culcare cu o izbucnire finală. A spus că: a) i-o va plăti; b) 
ar dori să fie mort; c) speră ca Amyas să moară de lepră; d) 
îi doreşte să-i rămână un cârnat în nas, ca în poveste, şi să 
nu mai iasă. Când a plecat, am râs cu toţii, a fost foarte 
amuzant. 

Caroline a mers la culcare imediat după aceea. 
Domnişoara Williams s-a dus după eleva ei. Amyas şi Elsa au 
ieşit împreună în grădină. Era clar că nu eram dorit. Am 
făcut o plimbare, singur. Era o noapte minunată. 

Am coborât în dimineaţa următoare. Nu era nimeni în 
sufragerie. E ciudat ce lucruri îţi aminteşti. Îmi vine în 
minte gustul de ficăţei şi de şuncă. Erau foarte buni ficăţeii. 
Delicioşi. 

După aceea, am plecat să-i caut pe ceilalţi. Am ieşit afară, 
n-am văzut pe nimeni, am fumat o ţigară, m-am întâlnit cu 
domnişoara Williams, care o căuta pe Angela; fata, ca de 
obicei, chiulea când, de fapt, ar fi trebuit să fie la lecţii. Am 
intrat din nou în hol şi mi-am dat seama că Amyas şi 
Caroline Crale erau în bibliotecă. Vorbeau foarte tare. Am 
auzit-o pe ea spunând: 

— Tu şi femeile tale! Te-aş ucide! Într-o zi, o voi face! 

Amyas a zis: 

— Nu fi proastă, Caroline! 

— Eu chiar vorbesc serios! 


Ei bine, n-am vrut să aud mai mult de atât. Am ieşit din 
nou. Mergând pe terasă, am dat peste Elsa. 

Stătea pe un scaun cu spătar înalt. Era chiar sub fereastra 
bibliotecii, iar fereastra era deschisă. Îmi imaginez că 
auzise cea mai mare parte din discuţie. Când m-a văzut, s-a 
ridicat calmă şi a venit spre mine. Zâmbea. M-a luat de braţ 
şi a zis: 

— Nu e o dimineaţă încântătoare? 

Chiar era o dimineaţă încântătoare pentru ea! O fată 
crudă. Nu, cred că mai degrabă sinceră şi lipsită de 
imaginaţie. Ceea ce voia ea era singurul lucru pe care-l 
putea vedea. 

Stăteam pe terasă de vreo cinci minute, când am auzit uşa 
de la bibliotecă trântindu-se şi l-am văzut pe Amyas ieşind. 
Era foarte roşu la faţă. 

A luat-o pe Elsa, în chip neceremonios, de umăr. 

— Haide, e timpul să-mi pozezi! Vreau să continuăm cu 
tabloul. 

Ea a zis: 

— Bine. Mă duc să-mi iau un pulover. E frig afară. 

A intrat în casă. 

Mă întrebam dacă Amyas avea să spună ceva, dar n-a 
făcut-o. Doar: 

— Femeile astea! 

Eu i-am spus: 

— Hai, înveseleşte-te! 

Apoi, n-am mai spus niciunul nimic, până când a venit Elsa 
din casă. 

Au plecat împreună spre Battery Garden. Eu am intrat în 
casă. Caroline era pe hol. Nu cred că m-a observat. Era 
felul ei de-a fi. Părea că se închide în sine uneori. Doar 
murmura ceva. Nu pentru mine... Pentru ea. Doar am auzit 
cuvintele: 

— E prea crud... 

Asta a spus. Apoi, a trecut pe lângă mine şi a urcat la etaj, 
tot fără să mă observe... ca o persoană concentrată asupra 


unui gând. Eu, unul, cred (n-am autoritatea să spun asta, 
înţelegeţi) că a urcat să ia otrava şi că atunci s-a decis să 
facă tot ceea ce a făcut. 

Şi, chiar în acel moment, a sunat telefonul. În unele 
locuinţe, se aşteaptă să răspundă servitorii, dar adesea, la 
Alderbury, eu eram ca unul de-al casei. Am ridicat 
receptorul. 

Era vocea fratelui meu, Meredith. Era foarte supărat. Mi-a 
explicat că intrase în laborator şi găsise sticla cu cucută pe 
jumătate goală. 

Nu cred că e nevoie să mai trec încă o dată prin toate 
lucrurile pe care acum consider c-ar fi trebuit să le fac. Ce 
s-a petrecut a fost înspăimântător şi am fost suficient de 
prost încât să fiu luat prin surprindere. Meredith se bâlbâia 
destul de tare. Am auzit pe cineva pe scări şi i-am spus să 
vină imediat acolo. 

M-am dus chiar eu să-l întâmpin. În cazul în care nu ştiţi 
cum arată zona, cea mai scurtă cale de la o moşie la alta 
este printr-un golf, cu barca. M-am dus spre cărarea unde 
se ţineau bărcile, într-un mic debarcader. Ca să ajung acolo, 
am trecut pe sub Battery Garden. Îi auzeam pe Elsa şi pe 
Amyas vorbind, în timp ce el picta. Păreau foarte veseli şi 
lipsiţi de griji. Amyas spunea ce cald era (chiar era foarte 
cald pentru septembrie) şi Elsa spunea că, în locul în care 
se afla ea, bătea un vânt destul de răcoros dinspre mare. Şi 
apoi a adăugat: 

— Am înţepenit de tot. Pot să mă odihnesc, dragul meu? 

Şi l-am auzit pe Amyas strigând: 

— În nici un caz! Stai acolo! Eşti o fată puternică. Şi va fi 
excelent, îţi spun eu! 

Am auzit-o pe Elsa spunând: „Brută” şi apoi râzând, iar 
după aceea n-am mai putut auzi nimic. 

Meredith tocmai vâslea din cealaltă parte. L-am aşteptat. 
A legat barca şi a urcat treptele. Părea palid şi îngrijorat. A 
spus: 


— Ai mintea mai bună decât a mea, Philip. Ce-ar trebui să 
fac? Chestia aia e periculoasă. 

L-am întrebat: 

— Eşti sigur de asta? 

Vedeţi dumneavoastră, Meredith a fost mereu un tip mai 
confuz. Poate că, de asta, nu l-am luat chiar atât de în serios 
pe cât ar fi trebuit. Şi a spus că era sigur. Că sticla fusese 
plină cu o zi înainte. 

Am vrut să ştiu: 

— Şi n-ai nici o idee despre cine ar putea s-o fi luat? 

N-a spus nimic şi m-a întrebat ce credeam eu. Putea să fie 
un servitor? Am spus că se putea, dar mi se părea puţin 
probabil. Mereu ţinea uşa încuiată, nu? Mereu, a spus el, şi 
apoi mi-a mărturisit că a găsit fereastra un pic deschisă. 
Cineva ar fi putut intra pe acolo. 

— Un hoţ de ocazie? Am întrebat, sceptic. Mi se pare, 
Meredith, că nu prea e probabil. 

A întrebat ce credeam eu. Şi am spus că, dacă el nu 
greşea, probabil că o luase Caroline, ca s-o otrăvească pe 
Elsa... Sau că Elsa a luat-o, ca s-o otrăvească pe Caroline şi 
să netezească poteca iubirii. 

Meredith s-a cutremurat un pic. A spus că era absurd şi 
melodramatic şi că nu putea fi adevărat. Am insistat: 

— Ei bine, substanţa nu mai e. Ce explicaţie ai tu? 

N-avea niciuna, desigur. De fapt, şi el credea la fel ca 
mine, dar nu voia să recunoască. 

A întrebat din nou: 

— Ce vom face? 

Am spus, ca un prost ce am fost: 

— Trebuie să ne gândim cu atenţie. Sau anunţi pierderea 
atunci când sunt toţi acolo, sau o iei deoparte pe Caroline şi 
vorbeşti direct cu ea. Dacă eşti convins că ea n-are nimic 
de-a face cu asta, adoptă tactica şi cu Elsa. 

El a spus: 

— O fată ca asta! N-ar fi putut s-o ia. 

Eu am replicat că nu credeam c-ar fi imposibil. 


Mergeam spre casă şi discutam. După ultima mea remarca 
niciunul din noi n-a mai vorbit o vreme. Treceam pe lângă 
Battery Garden, când am auzit iar vocea lui Caroline. 

Am crezut că era o ceartă între toţi trei, dar, de fapt, 
discutau despre Angela. Caroline protesta: 

— E foarte greu pentru ea. 

Şi Amyas părea foarte nerăbdător să încheie. Apoi, uşa de 
la grădină s-a deschis chiar când eram şi noi acolo. Amyas a 
părut surprins să ne vadă. Caroline tocmai ieşea. A spus: 

— Bună, Meredith! Discutam problema plecării la şcoala a 
Angelei. Nu sunt sigură că e cel mai bun lucru pentru ea. 

Amyas a zis: 

— Nu te îngrijora pentru fată. Va fi în regulă. Pentru 
Dumnezeu! 

Tocmai atunci, Elsa venea alergând în jos pe cărarea 
dinspre casă. Avea un pulover roşu-aprins în mână. Amyas a 
mormăit: 

— Haide. Du-te la locul tău. Nu vreau să pierd timpul. 

S-a întors la pânza lui. Am observat că se clătina un pic şi 
m-am întrebat dac-o fi băut. Un bărbat poate fi iertat 
pentru asta, dacă are parte de atâtea scene. 

A mormăit: 

— Berea aici e foarte calda. De ce n-avem gheaţă aici, jos? 

Şi Caroline Crale a spus: 

— Îţi trimit jos nişte bere de la gheaţă. 

Amyas a mormăit: 

— Mersi. 

Apoi, Caroline a închis uşa de la Battery Garden şi a urcat 
în casă cu noi. Ne-am aşezat pe terasă şi ea a intrat 
înăuntru. Cam cinci minute mai târziu, Angela a ieşit cu 
câteva sticle de bere şi câteva pahare. Era o zi foarte caldă 
şi ne-am bucurat s-o vedem. În timp ce eram acolo, a trecut 
şi Caroline pe lângă noi. Avea în mână o altă sticlă şi a spus 
că i-o duce lui Amyas. Meredith a zis că putea şi el să 
coboare, dar ea a insistat să meargă singură. Am crezut - 
ce prost am fost! 


— Că era doar vorba despre gelozia ei. Nu putea suporta 
ca ei doi să fie acolo singuri. Asta o adusese acolo şi prima 
dată, sub firavul pretext al plecării Angelei. 

A coborât pe cărarea şerpuită... lar eu şi cu Meredith am 
urmărit-o. Tot nu decisesem nimic, şi acum Angela mă ruga 
să merg să facem baie. Mi se părea imposibil să rămân 
singur cu Meredith. I-am spus: „După prânz”, iar ela 
aprobat. 

Apoi am plecat să fac baie cu Angela. Am înotat puţin în 
golf şi apoi ne-am întins pe stânci, la soare. Angela era 
tăcută şi asta îmi plăcea. Mă hotărâsem ca imediat după 
masă s-o iau pe Caroline deoparte şi s-o acuz de furtul 
substanţei. N-avea sens să-l las pe Meredith să facă asta: 
era prea slab. Nu, aveam s-o înfrunt chiar eu. După aceea, 
ar fi trebuit s-o dea înapoi sau, dacă nu, oricum n-ar mai fi 
îndrăznit s-o folosească. Eram destul de sigur că ea o luase, 
după ce mă mai gândisem. Elsa era prea raţională şi prea 
tânără ca să se încurce cu otrăvuri. Era puternică şi putea 
să aibă grijă de ea. Caroline era mai periculoasă: 
dezechilibrată, condusă de impulsuri de furie şi cam 
nevrotică. Şi totuşi, ştiţi, în mintea mea încă mai exista 
posibilitatea ca Meredith să fi greşit. Sau ca un servitor să fi 
luat cucuta şi s-o fi vărsat şi să nu îndrăznească să spună. 
Vedeţi, otrava este o chestiune foarte melodramatică... N-o 
să vă vină să credeţi. 

Asta, până când nu se întâmplă. 

Era târziu atunci când mi-am privit ceasul, şi eu, şi Angela 
am alergat, ca să prindem prânzul cu ceilalţi. Tocmai se 
aşezaseră, mai puţin Amyas, care rămăsese în Battery 
Garden, să picteze. Un lucru normal pentru el... Şi am 
crezut că era înţelept să facă asta atunci. Prânzul ar fi fost, 
altfel, foarte ciudat. 

Am băut cafeaua pe terasă. Mi-aş dori să-mi amintesc mai 
bine cum se purta şi cum arăta Caroline. Nu părea prea 
volubila. Liniştită şi cam tristă, aşa mi s-a părut. Ce diavol 
de femeie! 


Este un lucru diabolic să otrăveşti un bărbat cu sânge 
rece. Dacă era un revolver prin jur şi ea îl lua şi-l împuşca... 
Ei bine, ar fi fost mai de înţeles. Dar aceasta otrăvire 
răzbunătoare şi rece... Şi atât de calmă şi de gândită... 

S-a ridicat şi a spus că-i va duce cafeaua, în cel mai natural 
mod posibil. Şi totuşi ştia - trebuie să fi ştiut - că-l va găsi 
mort. Domnişoara Williams a coborât împreună cu ea. Nu 
mai ţin minte dacă a fost la sugestia lui Caroline sau nu. 
Cred că da. 

Cele două au plecat împreună. Meredith a plecat şi el la 
scurt timp. Tocmai căutam o scuză să-l urmez, când a urcat 
alergând, palid. A spus gâfâind: 

— Un doctor... Repede... Amyas... 

Am sărit în sus. 

— E bolnav... pe moarte? 

Meredith mi-a zis: 

— Mă tem că e mort... 

Uitasem de Elsa pentru moment. Dar a ţipat brusc. Era ca 
un strigăt ascuţit. 

A spus: 

— Mort? Mort? 

Şi apoi a fugit. Nu ştiam că se poate mişca aşa... cao 
căprioară... ca mânată de la spate. Ca o Furie 
răzbunătoare. 

Meredith m-a îndemnat: 

— Du-te după ea. Eu dau telefon. Du-te după ea. Nu ştii ce 
poate să facă. 

M-am dus după ea... Şi e bine c-am făcut asta. Putea s-o 
ucidă pe Caroline. N-am văzut niciodată o asemenea durere 
şi o asemenea ură frenetică. 'loată educaţia şi tot 
rafinamentul dispăruseră. Puteai să-ţi dai seama de faptul 
că înaintaşii ei fuseseră morari. Lipsita de iubitul ei, era 
doar o femeie de rând. Ar fi zgâriat-o pe Caroline pe faţă. I- 
ar fi smuls părul. Ar fi aruncat-o peste parapete, dac-ar fi 
putut. A crezut că fusese înjunghiat de Caroline. Nu se 
gândise bine. 


Am ţinut-o, şi apoi a intrat şi domnişoara Williams în scenă. 
Prezenţa ei a fost bine-venită, trebuie să spun. A făcut-o pe 
Elsa să se controleze în mai puţin de un minut: i-a spus că 
trebuia să tacă şi că nu ne trebuiau zgomotul şi violenţa 
asta. A funcţionat. Elsa a tăcut... Doar a rămas acolo, 
gâfâind şi tremurând. 

Cât despre Caroline, în ceea ce mă priveşte, masca deja 
căzuse. Stătea acolo perfect liniştită; puteai să crezi că e 
distrusă. Dar nu era. Ochii o trădau. Erau atenţi; foarte 
atenţi şi conştienţi de ceea ce se petrecea, începuse, cred, 
să-i fie teamă. 

Am mers la ea şi i-am vorbit. Am spus destul de încet... Nu 
voiam să fiu auzit de celelalte două femei: 

— Criminală nenorocită, mi-ai ucis cel mai bun prieten! S- 
a făcut mică. A zis: 

— Nu... O, nu... Ela făcut-o singur. Am privit-o drept în 
ochi. Am spus: 

— Poţi să le zici asta poliţiştilor. Asta a şi făcut... Şi n-au 
crezut-o. 

Sfârşitul istorisirii lui Philip Blake. 

ISTORISIREA LUI MEREDITH BLAKE 


Dragă domnule Poirot, 

Aşa cum v-am promis, am aşternut pe hârtie tot ceea ce-mi 
amintesc despre evenimentele tragice din urmă cu 
şaisprezece ani. În primul rând, vreau să mărturisesc că am 
chibzuit asupra lucrurilor pe care le-aţi spus în timpul 
recentei noastre întâlniri. Şi sunt mai convins că nu este 
atât de probabil ca, într-adevăr, Caroline Crale să-şi fi 
otrăvit soţul. Mi s-a părut mereu puţin probabil, dar 
absenţa oricărei alte explicaţii şi atitudini m-au făcut să 
urmez, ca într-o turmă, părerea generală şi să mă întreb 
odată cu ei: dacă n-a fost ea, atunci cum a murit Amyas? 

De când v-am văzut, am reflectat foarte mult la soluţia 
alternativă prezentată de apărare la proces. Adică aceea că 
Amyas Crale şi-a luat singur viaţa. Deşi, din câte îl 


cunoşteam, soluţia era puţin plauzibilă, acum îmi modific 
părerea. Pentru început ar fi faptul, semnificativ de altfel, 
că însăşi Caroline credea asta. Dacă acum presupunem că 
această fermecătoare doamnă a fost condamnată pe 
nedrept, atunci propria convingere probabil că era 
importantă. Îl cunoştea pe Amyas mai bine ca oricine. Dacă 
ea credea că sinuciderea era posibilă, atunci sinuciderea 
trebuie să fi fost posibilă, în ciuda scepticismului prietenilor 
lui Amyas. 

Prin urmare, voi avansa următoarea teorie: în Amyas Crale 
mai exista o urmă de conştiinţă, o urmă de remuşcare şi de 
disperare la care l-a condus temperamentul lui, despre care 
ştia doar soţia. Asta, cred eu, nu este imposibil. Poate că-i 
arăta doar ei această latură a lui. Deşi nu se potriveşte cu 
nimic din ceea ce a spus el vreodată, este totuşi adevărat 
că, în unii bărbaţi, există porniri care-i surprind chiar şi pe 
cei care-i cunosc foarte bine. Un bărbat respectat şi auster 
ar putea să aibă o obsesie mai ciudată. Un arivist vulgar 
poate aprecia o operă frumoasă de artă. Oamenii duri arată 
uneori o bunătate nebănuită. Oamenii generoşi şi joviali au 
de cele mai multe ori şi o latură crudă şi malefică. 

Aşa că se poate ca Amyas Crale să fi avut o conştiinţă şi, cu 
cât era mai egoist şi făcea numai ce voia, cu atât mai mult 
să-l fi mustrat conştiinţa aceasta a lui. Este puţin probabil, 
dar acum cred că poate aşa a fost. Şi, repet, Caroline 
susţinea cu tărie această teorie. Asta, repet, este 
semnificativ! 

Şi acum să examinăm faptele sau, mai degrabă, amintirea 
mea despre aceste fapte, în lumina noii teorii. 

Cred că aş putea include aici o conversaţie pe care am 
avut-o cu Caroline cu câteva săptămâni înaintea tragediei. 
Era în timpul primei vizite a Elsei Greer la Alderbury. 

Caroline, cum v-am spus, cunoştea afecțiunea şi prietenia 
mea pentru ea. Eram, aşadar, în poziţia celui în care se 
putea încrede cel mai mult. Nu părea foarte fericită în 
ultima vreme. Totuşi, am fost surprins atunci când m-a 


întrebat deodată, într-o zi, dacă eu credeam că Amyas ţinea 
la fata pe care şi-o adusese. 

I-am spus: 

— E interesat s-o picteze. II cunoşti pe Amyas. 

Ea a clătinat din cap şi a zis: 

— Nu, e îndrăgostit de ea. 

— Ei... Poate puţin. 

— Mai mult, cred eu. 

— Este neobişnuit de atrăgătoare, recunosc, i-am spus. Şi 
ştim amândoi că Amyas e susceptibil la aşa ceva. Dar 
trebuie să ştii, draga mea, că Amyas ţine numai la o singură 
persoană: la tine. A avut mereu aceste momente de orbire... 
Dar ele nu durează. Eşti singura care contează pentru el; 
şi, deşi se poartă urât, asta nu-i afectează sentimentele 
pentru tine. 

— Asta credeam şi eu, a recunoscut Caroline. 

— Crede-mă, Caro, aşa este. 

— Dar, de data asta, Merry, mi-e teamă, mi-a mărturisit ea. 
Fata aia e atât de... Teribil de sinceră. Foarte tânără... Şi 
pătimaşă. Am sentimentul că, de data asta, e ceva serios. 

— Dar e foarte tânără, cum ai spus, şi foarte sinceră, iar 
asta o va proteja. Una peste alta, femeile sunt un joc pentru 
Amyas, dar, în acest caz, va fi diferit. 

— Da, de asta mă şi tem... Că va fi diferit. Şi a continuat: 
Am treizeci şi patru de ani, ştii, Merry. Am fost căsătoriţi 
timp de zece ani. Nu pot să mă compar fizic cu Elsa şi sunt 
conştientă de asta. 

— Dar ştii, Caroline... Ştii... Că Amyas îţi este devotat doar 
ție? 

— Cunoaşte oare cineva ceva sigur despre bărbaţi? A spus 
şi a râs un pic forţat. Sunt o femeie primitivă, Merry. Mi-ar 
plăcea să-i duc o secure fetei ăleia. 

I-am spus că fata, probabil, nici nu înţelegea ceea ce făcea. 
Avea o mare admiraţie şi-l venera pe Amyas, şi, probabil, 
nu-şi dădea seama de faptul că Amyas se îndrăgostea de ea. 

Caroline mi-a zis doar atât: 


— Dragul de Merry! 

Şi a început să vorbească despre grădină. Am sperat că nu 
se va mai îngrijora din cauza acestei probleme. 

La scurt timp, Elsa s-a întors la Londra. Amyas a plecat şi 
el pentru câteva săptămâni. Uitasem complet de tot. Şi apoi 
am auzit că Elsa s-a întors la Alderbury, ca să-şi termine 
Amyas tabloul. 

Mă deranja un pic. Dar Caroline, atunci când am văzut-o, 
nu prea avea chef să comunice. Părea să fie ea însăşi; nu 
era supărată sau îngrijorată în vreun fel. Mi-am imaginat că 
totul era în regulă. 

De aceea, am avut un şoc să aflu cum decurgeau lucrurile. 

V-am spus despre conversaţia mea cu Crale şi cu Elsa. N- 
am putut să vorbesc şi cu Caroline. Am putut doar să 
schimbăm acele câteva cuvinte despre care v-am pomenit. 

Îi văd şi acum chipul, cu ochii mari şi negri şi cu emoţiile 
stăpânite. Îi pot auzi vocea, spunând: 

— "Totul s-a terminat... 

Nu vă pot descrie dezolarea din acele cuvinte. Erau o 
afirmare literală a adevărului. Cu escapada lui Amyas, totul 
se terminase pentru ea. Ăsta, sunt convins, a fost motivul 
pentru care a luat cucuta. Era o cale de scăpare. O cale 
sugerată de discursul meu stupid despre cucută. Şi de 
pasajul pe care i l-am citit din Fedon, care descria moartea 
în chip atât de grațios. 

lată ceea ce cred acum: a luat cucuta şi s-a hotărât să-şi 
pună capăt zilelor atunci când Amyas a spus c-o părăseşte. 
Poate că ela văzut că ea o luase... Sau poate c-a descoperit 
mai târziu. 

Acea descoperire a acţionat cu forţă asupra lui. A fost 
oripilat de acţiunile sale şi de ceea ce o determinau pe ea să 
facă. Dar, în ciuda remuşcărilor, era în continuare incapabil 
să renunţe la Elsa. Înţeleg asta. Oricine se îndrăgostea de 
fata aia nu mai putea scăpa. 

El nu-şi mai imagina viaţa fără Elsa. Şi-a dat seama că nici 
Caroline nu putea trăi fără el. A hotărât că avea o singură 


scăpare: să folosească el cucuta. 

Şi modul în care a făcut asta îi este caracteristic, cred. 
Pictura era cel mai drag lucru de pe lumea asta pentru el. A 
hotărât să moară chiar cu pensula în mână. Şi ultimul lucru 
pe care avea să-l vadă era chipul fetei pe care o iubea cu 
atâta disperare. Poate că a crezut, de asemenea, că 
moartea lui era cel mai bun lucru şi pentru ea. 

Recunosc că această teorie nu explică unele lucruri. De ce, 
de exemplu, au fost găsite numai amprentele lui Caroline pe 
sticla goală de cucută? Sugerez că, după ce a umblat Amyas 
cu ea, sticla s-a şters de toate lucrurile moi care o 
acopereau şi că, după aceea, atunci când l-a găsit mort, 
Caroline a pus mâna pe sticla, ca să vadă dacă o mai 
atinsese cineva. Sigur că e o teorie plauzibilă. Cât despre 
dovezile cu amprentele pe sticla de bere, martorii apărării 
au zis că mâna unui om poate fi deformată după ce ia 
otravă şi că, astfel, putea ţine o sticlă într-un mod 
nenatural. 

Un alt lucru mai rămâne de explicat. Atitudinea lui 
Caroline la proces. Dar cred că acum înţeleg cauza. Ea 
luase otrava din laborator. Hotărârea ei de a se sinucide l-a 
împins pe soţul ei să facă asta, de fapt. Sigur că e normal să 
presupunem că se considera răspunzătoare pentru moartea 
lui - într-un exces de moralitate - deşi nu era chiar genul de 
crimă de care era acuzată. 

Cred că asta ar putea fi explicaţia. Şi dacă aşa este, atunci 
va fi cu siguranţă uşor s-o convingeţi pe micuța Carla de 
toate astea. lar ea se va putea mărita şi o să fie mulţumită 
că singurul lucru de care s-a făcut vinovată mama ei a fost 
un impuls (şi nu mai mult) de a se sinucide. 

Toate astea, vai, nu sunt ceea ce mi-aţi cerut: adică o 
povestire a întâmplărilor de atunci, aşa cum mi le amintesc. 
Permiteţi-mi să-mi repar omisiunea. Deja v-am relatat ceea 
ce s-a petrecut în ziua de dinaintea morţii lui Amyas. 
Ajungem acum chiar la ziua aceea. 


Dormisem foarte prost, îngrijorat de turnura dezastruoasă 
a evenimentelor pentru prietenii mei. După ce am stat treaz 
o vreme, încercând să mă gândesc cum îi puteam ajuta, am 
adormit pe la şase dimineaţa. Aducerea ceaiului nu m-a 
trezit, dar, în cele din urmă, am reuşit să mă scol, cu capul 
greu, pe la nouă şi jumătate. La scurt timp, mi s-a părut c- 
am auzit mişcare în camera de sub mine, unde era 
laboratorul meu. 

Pot să spun că zgomotele proveneau, probabil, de la o 
pisică intrată acolo. Am găsit fereastra un pic ridicată, aşa 
cum fusese lăsată cu o zi înainte, din neglijenţă. Era destul 
de larg deschisă, încât să-i permită unei pisici să intre. 

M-am dus în laborator imediat după ce m-am îmbrăcat, 
uitându-mă pe rafturi. Am observat că sticla care avea 
cucută nu era chiar în rând cu celelalte. Acest lucru mi-a 
atras atenţia şi am observat surprins că o anumită cantitate 
din ea lipsea. Sticla fusese aproape plină cu o zi înainte; 
acum, era aproape goală. 

Am închis fereastra şi am ieşit, încuind uşa. Eram foarte 
supărat şi şocat. Atunci când sunt surprins, procesele mele 
mentale sunt oarecum mai încete. 

La început, treaba asta m-a deranjat, apoi mi-am dat 
seama ce lipsea şi, în final, m-am alarmat. I-am întrebat pe 
servitori şi cu toţii au negat c-ar fi intrat în laborator. M-am 
mai gândit un pic la asta şi apoi m-am hotărât să-l sun pe 
fratele meu şi să-i cer sfatul. 

Philip a fost mai rapid ca mine. A înţeles gravitatea 
faptului şi mi-a cerut să merg urgent acolo, să discutăm. 

Am ieşit, m-am întâlnit cu domnişoara Williams, venind din 
partea cealaltă, ca să-şi caute eleva care chiulea. Am 
asigurat-o că n-o văzusem pe Angela şi că nu fusese în casă. 

Cred că domnişoara Williams a observat că nu era ceva în 
regulă, fiindcă m-a privit oarecum ciudat. N-aveam nici o 
intenţie să-i vorbesc despre ceea ce se întâmplase. Am 
sugerat să încerce în grădină - Angela avea un măr favorit 


acolo - iar eu m-am grăbit spre mal şi am vâslit până la 
Alderbury. 

Fratele meu deja mă aştepta acolo. 

Am mers către casă împreună, pe cărarea pe care v-am 
dus zilele trecute. Acum, că ştiţi cum arată totul acolo, 
înţelegeţi c-am trecut pe sub zidul de la Battery Garden şi 
am auzit tot ceea ce se discuta. 

N-am fost atent la conversaţie, am remarcat doar că 
Amyas şi Caroline se certau. 

N-am auzit nici o ameninţare din partea lui Caroline. 
Subiectul discuţiei era Angela şi bănuiesc că atunci 
Caroline pleda împotriva plecării ei la şcoală. Amyas, în 
schimb, era vehement şi ţipa iritat că totul era stabilit, că 
fata trebuia să-şi facă bagajele. 

Uşa de la Battery s-a deschis chiar când eram în dreptul ei 
şi Caroline a ieşit. Părea tulburată... Dar nu foarte tare. A 
zâmbit uşor absentă şi a spus că vorbiseră despre Angela. 
Elsa a coborât chiar în acea clipă, iar Amyas a părut dornic 
să-şi reia lucrul fără nici o întrerupere din partea noastră, 
aşa că ne-am continuat urcuşul. 

Philip se învinuia cu severitate după aceea pentru faptul 
că n-a acţionat imediat. Dar eu nu văd aşa lucrurile. N- 
aveam nici un drept să presupunem că se gândea cineva la 
crimă (mai mult, acum nici nu cred că se gândea cineva la 
asta). Era clar că trebuia să facem ceva. Dar tot cred c-am 
făcut bine vorbind înainte. Era necesar să hotărâm ce să 
facem... Şi o dată sau de două ori m-am întrebat şi eu dacă 
n-am greşit. Fusese sticla plină cu o zi înainte? Nu fac parte 
dintre acei oameni care, la fel ca fratele meu, sunt absolut 
siguri de tot ceea ce fac. Memoria îmi mai joacă feste. Cât 
de des eşti convins că ai pus ceva într-un anume loc şi apoi 
descoperi că era în cu totul alt loc? Cu cât mai mult 
încercam să-mi amintesc cum fusese sticla, cu atât mai 
multe dubii aveam. Asta l-a enervat foarte tare pe Philip, 
care a început să-şi piardă răbdarea cu mine. 


N-am putut să ne continuăm discuţia şi am căzut de acord, 
în mod tacit, s-o amânăm până după prânz. (Eu puteam 
oricând să iau prânzul la Alderbury, dacă aşa voiam.) 

Mai târziu, Angela şi Caroline ne-au adus bere. Am 
întrebat-o pe Angela dacă a chiulit şi i-am spus că 
domnişoara Williams era pornită împotriva ei, iar ea a spus 
că făcuse baie şi a adăugat că nu vedea de ce trebuia să-şi 
peticească fusta veche, când oricum avea să aibă haine noi 
pentru şcoală. 

Întrucât nu mai aveam şanse să rămân singur cu Philip şi 
pentru că eram nerăbdător să chibzuiesc un pic, am plecat 
să mă plimb pe cărarea care ducea spre Battery. Chiar 
deasupra grădinii, v-am arătat, e un luminiş unde se găsea 
o bancă veche. Am stat acolo şi am fumat, gândindu-mă şi 
urmărind-o pe Elsa, care-i poza lui Amyas. 

Mă voi gândi mereu la ea, aşa cum arăta în ziua aceea. 
Rigidă când poza, cu cămaşa ei galbenă şi cu pantalonii 
albaştri şi având un pulover roşu în jurul umerilor, ca să-i 
ţină de cald. 

Chipul ei radia de viaţă şi de sănătate. Şi vocea ei veselă 
recita planurile de viitor. 

Sună de parcă aş fi tras cu urechea, dar nu e aşa. Elsa mă 
vedea. Şi ea, şi Amyas ştiau că sunt acolo. Mi-a făcut cu 
mâna şi a strigat că Amyas era un torţionar în acea 
dimineaţă: n-o lăsa să se odihnească. Era înţepenită şi o 
dureau toate oasele. 

Amyas a bombănit că nu era atât de înţepenită ca el. El 
era şi mai şi: reumatism articular. Elsa a spus, 
batjocoritoare: „Sărmanul moşneag!” şi el a certat-o că se 
ia de un invalid. 

M-a şocat, ştiţi, uşurinţa cu care discutau despre viitor, 
atunci când le provocau atât de multă suferinţă altora. Şi 
totuşi, nu-i puteam purta ei pică. Era atât de tânără, atât de 
încrezătoare în dragoste. Şi nu ştia ce făcea de fapt. Nu 
înţelegea suferinţa. Presupunea, cu naivitatea unui copil, că 
biata Caroline va fi bine, că va trece peste asta. Nu vedea 


nimic, în afară de ea şi de Amyas, fericiţi împreună. Îmi 
spusese deja că felul meu de a vedea lucrurile era de modă 
veche. N-avea dubii sau remuşcări... Sau milă. Dar cum să 
te aştepţi la milă de la cineva care reprezenta tinereţea 
debordantă? Este un sentiment pentru cei mai în vârstă şi 
mai înţelepţi. 

N-au vorbit foarte mult, desigur. Nici un pictor nu vrea 
discuţii atunci când pictează. Poate că, la fiecare zece 
minute, Elsa mai făcea o observaţie şi Amyas murmura un 
răspuns. La un moment dat, ea a spus: 

— Cred că ai dreptate cu Spania. E primul loc în care vom 
merge. Şi trebuie să mergem la coridă, cred că e minunat. 
Doar că aş vrea ca taurul să-l ucidă pe matador, nu invers. 
Înţeleg ceea ce simțeau romanii, atunci când vedeau un om 
murind. Bărbaţii nu reprezintă mare lucru, dar animalele 
sunt splendide. 

Cred că şi ea era cam ca un animal: tânără şi primitivă, şi 
fără experienţa şi înţelepciunea unui om. Nu cred că Elsa 
începuse să gândească; doar simţea. Dar era foarte vie, mai 
vie decât oricare persoană pe care am cunoscut-o. 

Asta a fost ultima dată când am văzut-o atât de radioasă şi 
de fericită. „Extaziată” se spune, nu? 

A sunat clopoţelul pentru prânz; m-am ridicat şi am mers 
pe cărare până la uşa de la Battery, iar Elsa mi s-a alăturat. 
Era o lumină orbitoare acolo, când ieşeai din umbra 
copacilor. Abia vedeam. Amyas era întins pe un scaun, cu 
braţele deschise. Privea tabloul. L-am văzut deseori aşa. 
Cum să-mi fi dat seama că otrava începuse deja să-şi facă 
efectul şi-l paraliza? 

Ura bolile. Nu era niciodată bolnav. Îndrăznesc să spun că 
el credea că făcuse insolaţie - simptomele seamănă dar n- 
avea să se plângă de asta. 

— Nu vine la prânz, a spus Elsa. 

În particular, credeam că e un lucru chiar înţelept. Am zis: 

— Atunci, pe curând. 


Şi-a desprins ochii de la tablou şi s-a uitat la mine. A fost o 
privire ciudată... Cum s-o descriu... 

Normal că, atunci, n-am înţeles... Părea mereu aşa, când 
se gândea dacă tabloul n-avea să fie apreciat aşa cum 
trebuia. Am crezut că asta era. A murmurat ceva, încet. 

Nici eu şi nici Elsa n-am remarcat vreun lucru ciudat. 

Aşa că l-am lăsat acolo şi am urcat, vorbind şi râzând. Dac- 
ar fi ştiut, sărmana copilă, că era ultima dată când îl vedea 
în viaţă... Ei bine, slavă Cerului că nu ştia. A fost fericită 
încă puţin. 

Caroline s-a purtat normal la prânz... Poate doar mai 
preocupată. Şi nu arată asta că n-are nimic de-a face cu 
moartea lui? Nu putea să fie o actriţă chiar atât de bună. 

Ea şi cu guvernanta au coborât după aceea şi l-au găsit. 
M-am întâlnit cu domnişoara Williams în timp urca. Mi-a 
spus să sun la un doctor şi s-a întors la Caroline. 

Sărmana copilă... Elsa. Avea acea durere pe care o are şi 
un copil. Nu poţi să crezi că viaţa îţi poate face aşa ceva. 
Caroline era destul de calmă. Da, destul de calmă. Se putea 
controla mai bine decât Elsa, desigur. Nu părea cuprinsă de 
remuşcări... Atunci. A spus doar că, probabil, el o făcuse. Şi 
n-am putut să cred asta. Elsa a izbucnit şi a acuzat-o direct. 

Desigur că, probabil, îşi dădea deja seama că ea avea să 
fie bănuită. Da, probabil că asta îi explică atitudinea. 

Philip era convins că ea fusese făptaşa. 

Guvernanta a fost de un mare ajutor. A făcut-o pe Elsa să 
se întindă şi i-a dat un sedativ, iar apoi a ţinut-o pe Angela 
deoparte, atunci când a venit poliţia. Da, era foarte 
puternică femeia aceea. 

Totul a devenit un coşmar. Poliţia a căutat prin casă şi a 
pus întrebări, şi apoi reporterii, care au apărut peste tot ca 
muştele cu aparatele lor foto, au luat interviuri celor din 
casă. 

Un coşmar, totul... 

E un coşmar şi după atâţia ani. Te rog, Doamne, după ce-o 
vei convinge pe micuța Carla de ceea ce s-a întâmplat în 


realitate, fă ca noi să putem uita totul şi să nu ne mai 
amintim vreodată! 
Amyas trebuie să se fi sinucis... Oricât de improbabil pare. 
Sfârşitul istorisirii lui Meredith Blake. 
ISTORISIREA LUI LADY DITIISHAM 


Am scris aici povestea mea şi a lui Amyas Crale, de când 
ne-am cunoscut şi până la moartea lui tragică. 

L-am cunoscut la o petrecere. Stătea lângă o fereastră, ţin 
minte, şi, de cum am intrat, l-am văzut şi am întrebat cine 
era. Cineva a zis: „E Crale, pictorul”. Am spus imediat că 
vreau să-l cunosc. 

Am vorbit, poate, zece minute în seara aceea. Atunci când 
cineva-ţi lasă impresia pe care mi-a lăsat-o el mie, e inutil să 
încerci să-l descrii. Dacă spun că atunci când l-am cunoscut 
pe Amyas Crale toţi cei din jur au devenit mai mici şi au 
dispărut, ei bine, asta exprimă destul de bine totul. 

Imediat după întâlnirea aceea, m-am dus să mă uit la 
tablourile lui. Tocmai avea o expoziţie pe Bond Street; un 
alt tablou de-al lui mai era în Manchester, altul în Leeds şi 
încă două la galerii publice din Londra. Le-am văzut pe 
toate. Apoi l-am întâlnit iar. l-am spus: 

— 'Ţi-am văzut toate tablourile. Sunt minunate! 

Ela părut amuzat. 

— Cine ţi-a spus că te pricepi la artă? Nu cred că ştii ceva 
despre asta. 

— Poate că nu, am recunoscut. Dar sunt minunate, oricum. 

— Nu fi prostuţă, mi-a spus zâmbind. 

— Nu sunt. Vreau să mă pictezi. 

— Dacă ai cât de cât rațiune, îţi vei da seama că eu nu fac 
portrete cu femei frumoase. 

— Nu trebuie să fie un portret şi nu sunt frumoasă. 

M-a privit de parcă abia atunci începuse să mă vadă. 

— Nu, nu eşti. 

— Aşadar, mă pictezi? L-am întrebat. 


M-a studiat o vreme cu capul aplecat într-o parte. Apoi a 
zis: 

— Eşti un copil ciudat, nu? 

— Sunt destul de bogată, să ştii. Îmi permit să plătesc 
bine. 

— De ce vrei atât de mult să te pictez? 

— Pentru că aşa vreau! 

— Şi ăsta e un motiv? M-a întrebat. 

— Da, eu mereu obţin ceea ce vreau. 

— Sărmana mea copilă, cât de tânără eşti! A replicat. 

— Aşadar, mă pictezi? Am repetat. 

M-a luat de umeri şi m-a întors către lumină. Apoi s-a 
depărtat un pic. Am rămas pe loc, aşteptând. 

— Mereu am vrut să pictez un stol de păsări pe catedrala 
St Paul, a zis el. Dacă te-aş încadra într-un peisaj, cred că aş 
obţine cam acelaşi rezultat. 

— Aşadar, rămâne că mă pictezi? Am insistat. 

— Eşti una dintre cele mai exotice şi mai minunate fiinţe 
pe care le-am cunoscut. Te pictez, a răspuns el. 

— Atunci, aşa rămâne, am spus eu. 

EI a continuat: 

— Dar te avertizez, Elsa Greer! Dacă te pictez, probabil că 
voi face dragoste cu tine. 

— Sper că vei face. 

Am rămas pe loc, liniştită. L-am auzit ţinându-şi răsuflarea, 
şi apoi i-am văzut privirea aceea. 

Vedeţi, s-a întâmplat foarte repede. 

Apoi ne-am văzut iar, o zi sau două mai târziu. Mi-a spus că 
voia să merg la Devonshire; avea chiar locul potrivit ca 
peisaj pentru tablou. 

— Sunt căsătorit, să ştii. Şi sunt foarte ataşat de soţia mea. 

Am spus că, dacă aşa era, însemna că ea era foarte 
drăguță. 

Ela spus că era, într-adevăr, aşa. 

— De fapt, a spus, e adorabilă... Şi eu o ador. Aşa că, să 
pricepi bine asta, micuță Elsa. 


I-am spus că înţelegeam foarte bine. 

A început tabloul o săptămână mai târziu. Caroline Crale 
m-a primit foarte bine. Nu mă plăcea prea mult... Dar de ce 
ar fi făcut-o? El nu a făcut niciodată vreo remarcă pe care 
soţia lui să n-o fi auzit, iar eu eram politicoasă şi formală cu 
el. Însă, de fapt, noi ştiam. 

După zece zile, mi-a cerut să mă întorc la Londra. 

— Dar n-ai terminat tabloul, am spus eu. 

Ela răspuns: 

— Abia am început. Adevărul e că nu pot să te pictez, Elsa. 

— De ce? 

— Ştii bine de ce. Şi de asta trebuie să pleci. Nu mă pot 
gândi la tablou... Nu mă pot gândi decât la tine. 

Ne găseam în Battery Garden. Era o zi călduroasă. Erau 
păsări şi albine în jur. Ar fi trebuit să fie plăcut şi liniştit. 
Dar nu aşa mă simţeam. Era... Tragic. De parcă tot ceea ce 
avea să se întâmple s-ar fi aflat deja acolo. 

Ştiam că nu folosea la nimic dacă mă întorceam la Londra, 
dar am spus: 

— Prea bine, o să mă duc, dacă aşa vrei tu. 

Amyas a răspuns: 

— Ce fată bună! 

Aşa că m-am dus. Nu i-am scris. 

El a venit după zece zile. Era slab şi trist şi m-a şocat. A 
spus: 

— Te-am avertizat, Elsa! Să nu spui că nu te-am avertizat. 

— Te aşteptam, ştiam că vei veni. 

— Lucrurile astea sunt prea puternice pentru oricare 
bărbat. Nu pot mânca şi nu pot dormi, şi nu pot face nimic, 
pentru că vreau să fiu cu tine. 

I-am spus că ştiam asta şi că la fel mi se întâmpla şi mie, 
din prima clipă de când îl văzusem. Era Destinul şi n-avea 
rost să ne împotrivim. 

A întrebat: 

— Nu te-ai împotrivit prea tare, nu, Elsa? 

Şi i-am confirmat că nu mă împotrivisem deloc. 


El a recunoscut că şi-ar fi dorit să nu fiu atât de tânără, 
dar am răspuns că nu conta. Cred că pot să afirm că în 
următoarele săptămâni am fost foarte fericiţi. Dar fericirea 
nu e cel mai potrivit cuvânt. Era ceva mai profund şi mai 
înspăimântător de atăt. 

Eram făcuţi unul pentru celălalt şi ne găsiserăm... Şi ştiam 
că vom fi mereu împreună. 

Dar s-a mai întâmplat ceva. Tabloul neterminat îl bântuia 
pe Amyas. A spus: 

— La naiba, nu te puteam picta înainte... Chiar tu erai 
cauza. Dar vreau să te pictez, Elsa. Vreau să te pictez şi 
tabloul acela va fi capodopera mea. Mă doare şi doresc atât 
de tare să am pensulele şi să te văd pe suportul ăla de tun 
cu marea în spate şi cu decorul englezesc. Şi pe tine... pe 
tine... Stând acolo, ca un strigăt de triumf. Şi trebuie să te 
pictez aşa! Şi nu pot fi deranjat în timp ce fac asta. Când 
tabloul o să fie terminat, o să-i spun lui Caroline adevărul şi 
lămurim totul. 

Am întrebat: 

— Se va împotrivi Caroline unui divorţ? 

Ela răspuns că nu credea. Dar cu femeile nu poţi şti 
niciodată... 

Am spus că-mi pare rău dacă se va supăra, dar, în fond, 
astfel de lucruri se mai întâmplă. 

E] a zis: 

— Foarte drăguţ şi rezonabil, Elsa. Dar Caroline nu e 
rezonabilă, n-a fost niciodată şi nu va fi aşa. Mă iubeşte, să 
Ştii. 

Am spus că înţeleg, dar, dacă-l iubea, trebuia să pună 
fericirea lui pe primul plan şi, oricum, n-ar fi vrut să-l ţină 
dacă el dorea să fie liber. 

— Viaţa nu se rezolvă prin maxime admirabile din 
literatură! A spus el. Natura are dinţi şi gheare ascuţite, să 
Ştii. 

Am zis: 

— Dar acum suntem cu toţii oameni civilizaţi, nu? 


Amyas a râs: 

— Pe naiba, oameni civilizaţi! Caroline va vrea să te 
îngroape. Poate c-o va face. Nu-ţi dai seama, Elsa, că va 
suferi... va suferi? Nu ştii ce înseamnă suferinţa? 

— Atunci, nu-i zice, am propus eu. 

— Nu. Trebuie să-i zic. Trebuie să fii a mea aşa cum se 
cuvine, Elsa. Înaintea tuturor. În public, a mea. 

— Dacă nu va divorța? Am întrebat. 

— Nu mi-e teamă de asta, mi-a răspuns. 

— Atunci, de ce ţi-e teamă? 

— Nu ştiu... A spus el încet. 

Vedeţi, el o cunoştea pe Caroline. Eu, nu. 

Dac-aş fi ştiut... 

M-am dus din nou la Alderbury. De data asta a fost mai 
neplăcut. Caroline era bănuitoare. Nu-mi plăcea... Nu-mi 
plăcea... Nu-mi plăcea deloc situaţia. Mereu am urât 
ascunzişurile şi trădarea. Am crezut c-ar trebui să-i 
spunem. Amyas nici n-a vrut să audă. 

Partea amuzantă era că nu-i păsa deloc. Deşi ţinea la 
Caroline şi nu voia s-o rănească, nu-i păsa de cât de onest 
sau de nesincer era. Picta cu un fel de frenezie, şi nimic nu 
mai conta. Nu-l mai văzusem într-una dintre transele lui de 
lucru până atunci. Mi-am dat seama atunci ce geniu era. 
Părea normal să fie luat de val. Dar era altfel pentru mine. 
Eu eram într-o poziţie oribilă. Caroline mă detesta... Pe 
bună dreptate. Singurul lucru care mă putea reabilita era 
să-i mărturisesc adevărul. 

Dar Amyas spunea doar că nu voia să fie deranjat de scene 
de gelozie până când nu termina tabloul. Am replicat că nu 
va fi nici o scenă. Caroline ar fi prea mândră pentru asta. 

— Vreau să fiu sinceră. Trebuie să fim sinceri! Am insistat 
eu. 

— La naiba cu sinceritatea! Eu fac un tablou, fir-ar să fie! 
A fost răspunsul său. 

Îi înţelegeam punctul de vedere, dar el nu-l înţelegea pe al 
meu. 


Şi, până la urmă, am cedat. Caroline vorbise despre un 
plan pe care-l avea cu Amyas, pentru toamna următoare. 
Vorbea cu încredere despre asta. Şi, deodată, m-am simţit 
prea prost, era prea abominabil ceea ce făceam... S-o lăsăm 
să continue aşa... Şi poate c-am fost şi furioasă, pentru că 
ea era foarte rea cu mine, într-un fel pe care nimeni nu-l 
observa. 

Şi aşa am spus adevărul. Într-un fel, încă mai cred că 
aveam dreptate. Deşi, desigur, n-aş fi făcut-o dacă aveam 
cea mai vagă idee despre ceea ce avea să urmeze. 

Lovitura a venit imediat. Amyas a fost furios pe mine. Dar 
a trebuit să recunoască faptul că spusesem adevărul. 

N-am înţeles-o deloc pe Caroline. Cu toţii eram la 
Meredith Blake, la ceai, şi Caroline a jucat excelent: a vorbit 
şi a râs. Era ciudat să nu pot să plec din casă, dar Amyas ar 
fi explodat, dacă plecam. Am crezut că va pleca ea. Ar fi fost 
mult mai uşor dacă făcea asta. 

N-am văzut-o luând cucuta. Vreau să fiu corectă ş: să 
admit că poate a luat-o pentru ceea ce a spus ea. Adică 
pentru a se sinucide. 

Dar nu cred cu adevărat asta. Cred că era una dintre acele 
femei extrem de pătimaşe şi de posesive, care nu renunţa la 
nimic din ceea ce cred că le aparţine. Amyas era 
proprietatea ei. Cred că era pregătita să-l omoare ş: nu să-i 
dea drumul - complet şi definitiv - pentru o altă femeie. 
Cred că se hotărâse, imediat, să-l omoare. Şi cred că 
discursul atât de înflăcărat al lui Meredith despre cucută a 
făcut-o să aibă şi mijlocul prin care să realizeze tot ceea ce 
îşi pusese în minte. Era foarte crudă şi răzbunătoare... 
Amyas a ştiut tot timpul că era periculoasă. Eu n-am ştiut. 

În dimineaţa următoare, a mai avut o confruntare cu 
Amyas. Am auzit cea mai mare parte a discuţiei de pe 
terasă. El s-a purtat minunat: foarte răbdător şi calm. A 
implorat-o să fie rezonabilă. A spus că ţinea mult la ea şi la 
copil şi că aşa va fi mereu. Va face orice ca să le asigure un 
trai îndestulat. 


— Dar înţelege asta. Mă voi căsători cu Elsa... Şi nimic nu 
mă va opri. Tu şi cu mine am fost mereu de acord să ne 
acordăm libertatea. Se mai întâmpla. 

Caroline i-a spus: 

— Faci cum vrei, eu te-am avertizat. 

Vocea ei era foarte liniştită, dar avea un ton ciudat. 

— Ce vrei să spui, Caroline? A întrebat-o Amyas. 

Ea a răspuns: 

— Eşti al meu şi nu vreau să te las liber. Mai repede te-aş 
omori... 

Chiar în acea clipă, a venit Philip Blake pe terasă. M-am 
ridicat şi l-am întâmpinat. Nu voiam să audă şi el. 

Curând, Amyas a ieşit şi a spus că era timpul să ne 
întoarcem la tablou. Am coborât împreună în Battery. N-a 
spus multe. Doar că soţia lui nu era foarte înţelegătoare... 
Dar nu voia să vorbim despre asta. Voia să se concentreze 
asupra a ceea ce avea de făcut. Încă o zi, spunea, şi termina 
tabloul. 

— Şi va fi cel mai bun pe care l-am făcut, Elsa, chiar dacă-l 
plătim cu lacrimi şi cu sânge, a declarat el. 

Un pic mai târziu am urcat în casă, să-mi iau un pulover. 
Bătea un vânt rece. Atunci când m-am întors, Caroline era 
acolo. Cred că venise să mai încerce o dată. Philip şi 
Meredith Blake erau şi ei acolo. 

Atunci, Amyas s-a plâns că-i era sete şi voia de băut. A spus 
că avea bere, dar era caldă. 

Caroline a răspuns că-i va trimite nişte bere rece. A spus-o 
natural şi pe un ton aproape prietenos. Era o actriţă, femeia 
aia. Probabil că ştia ce avea să facă. 

A adus-o cam zece minute mai târziu. Amyas picta. l-a 
turnat în pahar şi l-a pus lângă el. Niciunul din noi n-o 
privea. Amyas era concentrat la ceea ce făcea, iar eu 
trebuia să rămân nemişcată. 

Amyas a băut-o la fel cum bea mereu berea, a turnat-o pe 
gât dintr-o înghiţitură. Apoi s-a strâmbat şi a spus că avea 
un gust ciudat... Dar că, măcar, era rece. 


Şi, chiar şi atunci, când a spus asta, n-am avut nici o 
suspiciune. Doar am râs. 

Când l-a văzut că bea, Caroline a plecat. 

Patruzeci de minute mai târziu, Amyas s-a plâns că 
înţepenise şi că avea dureri. A spus că, probabil, avea un 
început de reumatism articular. Amyas era mereu intolerant 
la orice boală şi nu-i plăcea să fie îngrijit. După ce a spus 
asta, a mai adăugat, încetişor: „Bătrâneţea, presupun. Ai 
luat un bătrân bolnav”. Am intrat în jocul lui. Dar am 
observat că se mişca greu şi că se strâmba de durere. Nici 
nu m-am gândit că nu era reumatism. În scurt timp, a tras 
banca şi s-a aşezat pe ea, ridicându-se din când în când să 
mai modifice câte ceva la tablou. Făcea asta uneori când 
picta, doar se uita la mine şi apoi la pânză. Uneori dura şi o 
jumătate de oră. Aşa că nu mi s-a părut ceva foarte ciudat. 

Am auzit clopoţelul pentru prânz şi a spus că nu va urca să 
mănânce. Va rămâne acolo unde era şi nu voia nimic. Nu 
era nici asta un lucru neobişnuit, şi-n plus nu trebuia s-o 
înfrunte pe Caroline la masă. 

Vorbea un pic ciudat... Îşi mormăia cuvintele. Dar uneori 
se comporta aşa, atunci când nu era mulţumit de 
progresele pe care le făcea cu tabloul. 

Meredith Blake a coborât să mă ia. A vorbit un pic cu 
Amyas, dar Amyas doar a mormăit ceva. 

Am urcat şi l-am lăsat acolo. L-am lăsat acolo... Să moară 
singur. N-am văzut prea mulţi bolnavi. Am crezut că Amyas 
avea doar o pasă proastă. Dacă ştiam... Dacă-mi dădeam 
seama, poate că un doctor l-ar fi salvat... 

Of, Doamne, de ce nu mi-am dat seama? Nu mai are rost 
să mă gândesc. Am fost o proastă... O proastă oarbă. 

Nu mai sunt multe de zis. 

Caroline şi guvernanta au coborât acolo după prânz. 
Meredith le-a urmat. Imediat a venit înapoi sus. Ne-a spus 
că Amyas murise. 

Atunci am ştiut! Am ştiut! Caroline o făcuse. Nu mă 
gândeam încă la otravă. Credeam că a coborât atunci şi l-a 


înjunghiat sau l-a împuşcat. 

Am vrut să mă reped asupra ei... S-o omor. 

Cum putuse să facă asta? Cum putuse? Era atât de viu, 
atât de plin de vigoare şi de viaţă! Să stingi toate astea... 
Să-l transformi în ceva rece şi nemişcat. Doar ca să nu-l am 
eu! 

Oribila femeie... 

Oribilă, invidioasă, crudă, răzbunătoare femeie... 

O urăsc, încă o urăsc... 

Nici măcar n-au spânzurat-o. 

Ar fi trebuit s-o spânzure... 

Şi asta încă ar fi fost o soartă blândă pentru ea. 

O urăsc... O urăsc... O urăsc... 

Sfârşitul istorisirii lui Lady Dittisham. 

ISTORISIREA CECILIEI WILLIAMS 


Dragă domnule Poirot, 

Vă trimit o relatare a acelor evenimente din septembrie, 
19., aşa cum au fost văzute de mine. 

Am fost absolut sinceră şi nu v-am ascuns nimic. Îi puteţi 
arăta ce am scris şi Cariei Crale. Poate că va suferi, dar eu 
mereu am crezut în adevăr. Chiar dacă doare. Trebuie să 
avem curajul să privim realitatea în faţă. Fără acest curaj, 
viaţa n-are sens. Oamenii care ne fac râu sunt cei care ne 
ţin departe de realitate. 

Credeţi-mă, a dumneavoastră sinceră, 

Cecilia Williams 

Mă numesc Cecilia Williams. Am fost angajată de doamna 
Crale ca guvernanta pentru sora ei vitregă, în 19. Aveam, 
pe atunci, patruzeci şi opt de ani. 

Mi-am început activitatea la Alderbury, o moşie foarte 
frumoasă din sudul Devonului, care aparţinea de multe 
generaţii familiei domnului Crale. Ştiam că acesta era un 
pictor renumit, dar nu l-am cunoscut până când n-am 
început să lucrez acolo. 


În casă locuiau domnul şi doamna Crale, Angela Warren 
(pe atunci o fată de treisprezece ani) şi trei servitori, toţi 
slujind familia de mulţi ani. 

Eleva mea era foarte interesantă şi promițătoare. Avea 
abilitaţi remarcabile şi era o plăcere să-i predau. Era 
oarecum sălbatică şi indisciplinată, dar aceste trăsături se 
regăsesc mai degrabă la persoanele deosebite, iar eu 
mereu am preferat ca elevele mele sa aibă caracter. Un 
exces de vitalitate poate fi strunit şi ghidat în mod folositor 
pentru a obţine rezultate de succes. 

Una peste alta, o găseam pe Angela reticenta faţă de 
disciplină. Era oarecum mai răsfăţată; în special de doamna 
Crale, care era prea indulgentă cu ea. Influenţa domnului 
Crale era, credeam eu, nefastă. Îi dădea totul într-o zi, iar în 
următoarea se purta absolut tiranic cu ea. Era un bărbat cu 
toane; posibil pentru că avea un temperament artistic. 

N-am înţeles niciodată de ce existenţa unor calităţi 
artistice ar trebui să-l lipsească pe un om de stăpânirea de 
sine. Nu admiram, personal, tablourile domnului Crale. 
Desenele mi se păreau greşite şi exagerate, dar normal că 
nu-mi exprimam opinia asupra acestui subiect. 

Am dezvoltat foarte repede un ataşament puternic faţă de 
doamna Crale. Îi admiram caracterul şi forţa în faţa 
dificultăţilor vieţii. Domnul Crale nu era un soţ fidel şi cred 
că acest lucru îi provoca foarte multă durere doamnei 
Crale. O femeie mai hotărâtă l-ar fi părăsit, dar doamna 
Crale nici nu se gândea la aşa ceva. I-a îndurat escapadele 
şi l-a iertat pentru ele... Dar aş spune că nu le-a primit 
foarte uşor. A îndurat... Şi cu cât spirit! 

S-a spus la proces că treceau prin certuri ca şoarecele şi 
pisica. N-aş merge chiar atât de departe... Doamna Crale 
era prea demnă pentru aşa ceva, dar aveau multe certuri. 
Şi consider că era normal, date fiind circumstanţele. 

Fusesem angajată de doamna Crale de peste doi ani, când 
a apărut domnişoara Elsa Greer. A sosit la Alderbury în vara 
lui 19. Doamna Crale n-o cunoscuse înainte. 


Era prietena domnului Crale şi se spunea că venise acolo 
ca să fie pictată de acesta. 

S-a văzut de îndată că domnul Crale era îndrăgostit de 
fata asta şi că ea nu făcea nimic ca să-l descurajeze. Se 
purta, în opinia mea, revoltător, era teribil de insolentă cu 
doamna Crale şi flirta deschis cu soţul ei. 

Normal că doamna Crale nu mi-a spus nimic, dar mi-am 
dat seama că era abătută şi nefericita şi am făcut tot ceea 
ce am putut ca să-i distrag atenţia şi să-i mai preiau din 
povară. Domnişoara Greer poza în fiecare zi pentru domnul 
Crale, dar am observat că tabloul nu înainta foarte repede. 
Fără îndoială că aveau şi alte lucruri de discutat! 

Eleva mea, sunt mulţumită s-o spun, observa foarte puţin 
din ceea ce se petrecea în jurul ei. Angela era, într-un fel, 
mică pentru vârsta ei. Deşi intelectul îi era foarte dezvoltat, 
nu era foarte precoce. Nu părea să dorească să citească 
anumite cărţi indezirabile şi nu dădea semne de curiozitate 
morbida, aşa cum se întâmpla adesea în cazul fetelor de 
vârsta ei. 

Prin urmare, n-a văzut nimic în neregulă la prietenia 
dintre domnul Crale şi domnişoara Greer. Totuşi, n-o plăcea 
pe aceasta şi o considera proastă. Aici, cam avea dreptate. 
Domnişoara Greer cred că avusese parte de o educaţie 
bună, dar nu deschisese niciodată o carte şi nu era 
familiarizată cu curentele literare din acea vreme. Mai 
mult, nu putea să poarte o discuţie pe un subiect 
intelectual. 

Era complet acaparată de înfăţişarea ei fizică, de hainele 
sale şi de bărbaţi. 

Angela, cred, nici nu-şi dădea seama de faptul că sora ei 
era nefericită. Nu era o persoană foarte receptivă la acea 
vreme. Petrecea mult timp cu alte activităţi, ca, bunăoară, 
căţăratul în copaci sau mersul pe bicicletă. Era şi o cititoare 
pasionată şi avea gusturi excelente. 

Doamna Crale era mereu atentă să-şi ascundă nefericirea 
faţă de Angela şi încerca să pară luminoasă şi veselă atunci 


când prin preajmă se afla şi fata. 

Domnişoara Greer se întorsese la Londra... Lucru de care 
am fost cu toţii foarte mulţumiţi! Servitorii o displăceau la 
fel de mult ca şi mine. Era genul de persoană care-ţi face 
zile negre şi apoi uită să mulţumească. 

Domnul Crale a plecat şi el la scurt timp după aceea, şi 
desigur c-am ştiut că plecase după fată. Îmi părea foarte 
rău pentru doamna Crale. Aceste lucruri o afectau mult. 
Eram foarte supărată pe domnul Crale. Atunci când un 
bărbat are o soţie încântătoare şi şarmantă, n-are de ce s-o 
trateze rău. 

Totuşi, eu şi dumneaei am sperat ca aventura să se 
termine. Nu c-am fi discutat despre acest lucru una cu alta 
- n-am făcut-o - dar ştia foarte bine ce gândeam în legătură 
cu asta. 

Din nefericire, după câteva săptămâni, perechea a 
reapărut. Părea că reîncepeau şedinţele de pozat. 

Domnul Crale picta frenetic acum. Părea mai puţin 
preocupat de fată decât de portretul ei. Cu toate acestea, 
mi-am dat seama că nu mai era o aventură obişnuită, prin 
care să mai fi trecut înainte. Fata pusese ghearele pe el şi 
bărbatul se topea precum ceara în mâinile ei. 

Totul a atins apogeul cu o zi înainte de moartea lui: pe 17 
septembrie. Comportamentul domnişoarei Greer fusese 
incredibil de insolent în ultimele zile. Se simţea sigură pe ea 
şi voia să-şi dea importanţă. Doamna Crale se purta foarte 
grațios. Era politicoasă, rece, dar nu arăta în nici un alt fel 
ceea ce credea despre ea. 

În această zi, pe 17 septembrie, cum stăteam în camera de 
zi după prânz, domnişoara Greer a făcut o remarcă 
uimitoare despre cum avea să reamenajeze camera după ce 
avea să se mute la Alderbury. 

Normal că doamna Crale n-a putut lăsa asta să treacă atât 
de uşor. A provocat-o, iar domnişoara Greer a făcut 
imprudenţa de a spune, de faţă cu toţi, că urma să se 


mărite cu domnul Crale. De fapt, vorbea despre mariajul cu 
un bărbat însurat... Şi-i spunea asta soţiei lui! 

Eram foarte supărată pe domnul Crale. Cum îndrăznea s-o 
lase pe fata asta să-i insulte soţia în propria cameră de zi? 
Dacă voia să fugă cu fata, ar fi trebuit să facă asta, nu s-o 
aducă în casa soţiei sale şi s-o susţină în insolenţa ei. 

În ciuda a ceea ce probabil simţea, doamna Crale nu şi-a 
pierdut demnitatea. Soţul ei a intrat chiar atunci şi ea i-a 
cerut confirmarea. 

EI a fost, normal, enervat pe domnişoara Greer pentru 
faptul c-a forţat inutil situaţia. În afară de altceva, l-a făcut 
pe el să ajungă într-un impas, şi bărbaţilor nu le plac astfel 
de lucruri, le rănesc orgoliul. 

A stat acolo, ditamai bărbatul, pârând la fel de prost ca un 
băiat de şcoală. Soţia lui s-a purtat demn în acea situaţie. El 
a murmurat prosteşte că era adevărat, dar că nu voia ca ea 
să afle în acest fel. 

N-am văzut niciodată ceva asemănător cu privirea pe care 
i-a aruncat-o lui. A ieşit din cameră cu capul sus. Era o 
femeie frumoasă - mai frumoasă decât fata aia - şi mergea 
ca o regină. 

Am sperat, din tot sufletul, ca Amyas Crale să fie pedepsit 
pentru cruzimea lui şi pentru lipsa lui de demnitate. 

Pentru prima dată, am încercat să vorbesc cu doamna 
Crale, dar ea m-a oprit. 

— Trebuie să încercăm să ne purtăm ca de obicei, a spus. 
E cel mai bine. Vom merge la Meredith Blake la ceai. 

— Cred că sunteţi minunată, doamnă Crale, i-am 
mărturisit. 

— Tu nu ştii... 

Apoi, înainte să iasă din cameră, a venit şi m-a sărutat pe 
obraz, spunându-mi: 

— Eşti un mare sprijin pentru mine. 

A plecat în camera ei şi cred că a plâns. Am văzut-o atunci 
când au plecat toţi; purta o pălărie cu boruri mari, care-i 
ascundea chipul - o pălărie pe care rareori o purta. 


Domnul Crale era neliniştit, dar încerca să rezolve situaţia. 
Domnul Philip Blake încerca să se comporte normal. 
Domnişoara Greer părea o pisicuţă care primise un castron 
cu lapte. Aproape că torcea. 

Au pornit cu toţii. S-au întors pe la şase. N-am mai văzut-o 
pe doamna Crale singură în acea seară. A fost foarte tăcută 
la cină şi s-a culcat devreme. Nu cred că ştia cineva cât 
suferea. 

În acea seară au avut loc multe certuri între domnul Crale 
şi Angela. Au adus în discuţie vechea problemă cu şcoala. El 
era arţăgos şi enervat, iar ea încerca să-l calmeze. Întreaga 
chestiune se lămurise şi-şi cumpărase deja haine, aşa că nu 
mai avea sens să se certe. Totuşi, la un moment dat, Angela 
s-a înfuriat. Nu mă îndoiesc că simţise tensiunea din aer şi 
că o afectase, ca pe toţi. Mă tem că eram şi eu prea 
preocupată, ca să încerc s-o consolez. S-a terminat totul 
atunci când a aruncat cu un prespapier spre domnul Crale 
şi a fugit din cameră. 

Am alergat după ea şi i-am spus că mi-era ruşine că se 
purta ca un copil, dar era în continuare lipsită de control şi 
am lăsat-o în pace. 

Am ezitat dacă sa merg sau nu în camera doamnei Crale, 
şi m-am hotărât că e mai bine să n-o deranjez. Tare aş fi 
vrut să fi insistat să stea de vorbă cu mine. Dacă făcea asta, 
poate că lucrurile ar fi stat altfel. N-avea pe nimeni pe post 
de confident. Deşi i-am admirat stăpânirea de sine, 
recunosc că, din când în când, exagera. O exprimare a 
sentimentelor face bine uneori. 

Şi l-am văzut pe domnul Crale, atunci când mă duceam în 
cameră. Mi-a urat noapte bună, dar nu i-am răspuns. 

În dimineaţa următoare, era o vreme minunată. 

Am intrat în camera Angelei înainte de micul dejun, dar ea 
deja se trezise. Am luat o fustă pe care o lăsase pe jos, ca s- 
o cârpesc după masa de dimineaţă. 

Ea însă făcuse rost de marmeladă şi de pâine din 
bucătărie şi ieşise afară. După ce am mâncat şi eu, am 


plecat după ea. Spun asta, ca să explic de ce nu eram cu 
doamna Crale în dimineaţa aia, aşa cum poate c-ar fi 
trebuit. La vremea aceea, am simţit că datoria mea era faţă 
de Angela. Se purta foarte neglijent cu hainele şi nu voiam 
s-o las să mă sfideze. 

Îi lipsea costumul de baie, aşa c-am mers la plajă. Nu era 
nici urmă de ea acolo, aşa că m-am gândit că plecase la 
Meredith Blake. Era prietenă cu el. Am mers dincolo de golf 
şi am căutat-o. N-am găsit-o şi m-am întors. Doamna Crale 
şi fraţii Blake erau pe terasă. 

Era cald, iar casa şi terasa se găseau la adăpost de bătaia 
vântului. Doamna Crale a propus să aducă bere rece. 

Era acolo o mică seră construită în epoca victoriană. 
Doamnei Crale nu-i plăcea şi nu era folosita pentru plante, 
dar fusese transformata în bar, cu sticle cu diverse băuturi 
şi cu un mic frigider, umplut cu gheaţă în fiecare 
dimineaţă... 

Doamna Crale a mers să ia berile şi am însoţit-o. Angela 
era la frigider şi scotea o sticlă de bere. 

Doamna Crale a intrat în faţa mea şi a spus: 

— Vreau o sticlă pentru Amyas. 

Mi-e greu să spun dac-ar fi trebuit să bânuiesc ceva. Vocea 
ei, sunt convinsă, era normală. Dar trebuie să recunosc că 
atenţia mi-era concentrată asupra Angelei, care, după cât 
de îmbujorata era, îmi dădea impresia că se simţea 
vinovată. 

Am fost dură cu ea şi, spre surprinderea mea, a tăcut 
mâlc. Am întrebat-o unde dispăruse şi ea a răspuns că 
fusese să facă baie, deşi eu n-o văzusem pe plajă. Apoi am 
întrebat-o despre puloverul ei şi ea a spus că probabil îl 
uitase acolo. 

Menţionez asta pentru a explica de ce am lăsat-o pe 
doamna Crale să ducă singura berile jos. 

Restul dimineţii a fost destul de neinteresant. Angela şi-a 
luat acele şi şi-a reparat fusta. Domnul Crale n-a venit la 
prânz. Am fost bucuroasă că a avut această decenţă. 


După prânz, doamna Crale a coborât în grădină. Eu voiam 
să iau puloverul Angelei de pe plajă. Am plecat împreună. 
Ea a intrat în Battery... Eu coboram mai departe, atunci 
când m-a strigat. Cum v-am spus şi când ne-am văzut, mi-a 
cerut să mă duc la telefon. Pe drum, l-am întâlnit pe domnul 
Meredith Blake, aşa că eu m-am întors la doamna Crale. 

Asta este povestea pe care am spus-o şi la proces. 

Ceea ce voi scrie acum n-am mai spus nimănui. N-am fost 
întrebată nimic la care să nu răspund sincer. Dar eram 
vinovată pentru faptul că am ascuns anumite lucruri... Nu 
regret asta. Aş face la fel. Sunt conştientă că mă expun 
spunând asta, dar nu cred că o va lua cineva în serios, după 
atâta vreme... Mai ales pentru că doamna Crale a fost, 
oricum, condamnată. 

lată ce s-a întâmplat. 

L-am întâlnit pe domnul Meredith Blake şi apoi am alergat 
înapoi jos, cât de repede am putut. Purtam sandale şi 
mereu am alergat repede. Am ajuns la uşa grădinii şi iată 
ceea ce am văzut. 

Doamna Crale ştergea sticla de bere cu batista. După 
aceea, a luat mâna soţului ei mort şi a apăsat-o pe sticla. Tot 
timpul stătea cu urechea ciulită la zgomote. Frica de pe faţa 
ei mi-a spus adevărul. 

Am ştiut atunci că ea îşi otrăvise soţul. Şi eu, una, n-o 
învinovăţesc. A împins-o până în acel punct în care n-a mai 
rezistat. 

N-am vorbit niciodată cu ea despre asta. 

Fata lui Caroline Crale nu trebuie să crească în minciună. 
Oricât de mult doare adevărul, este singurul lucru care 
contează. 

Spuneţi-i că mama ei nu trebuie judecata. A fost împinsă 
dincolo de limite. Fiica trebuie să înţeleagă şi să ierte. 

Sfârşitul istorisirii Ceciliei Williams. 

ISTORISIREA ANGELEI WARREN 


Dragă domnule Poirot, îmi ţin promisiunea şi vă scriu tot 
ceea ce-mi amintesc de atunci. Dar nu mi-am dat seama 
până acum cât de puţin îmi amintesc, de fapt. 

Am doar o amintire vagă a acelor zile de vară... Şi a unor 
incidente izolate, dar nu pot spune exact nici în ce vară s-a 
întâmplat! Moartea lui Amyas a căzut ca un trăsnet. N-am 
fost avertizată de asta şi am pierdut urma a cam tot ceea ce 
a condus la ea. 

Am încercat să mă gândesc dacă era de aşteptat sau nu. 
Sunt toate fetele de cincisprezece ani la fel de obtuze cum 
eram eu? Poate că da. Eu judec repede stările oamenilor, 
dar nu-mi bat capul cu motivele care au condus la apariţia 
acelor stări. 

În afară de asta, în acea vreme începusem să descopăr 
beţia cuvintelor. Lucruri pe care le citeam, poezii - 
Shakespeare - îmi rămâneau în cap. Îmi amintesc cum 
mergeam prin bucătărie şi repetam versuri pe care le 
citisem. Era atât de minunat, încât le repetam întruna! 

Şi, în afară de asta, erau lucrurile pe care îmi place să le 
fac dintotdeauna. Înotul şi căţăratul în copaci, şi fructele, şi 
hrănitul cailor. 

Caroline şi Amyas mi se păreau dintotdeauna acolo. Erau 
figurile centrale din lumea mea, dar niciodată nu m-am 
gândit la problemele lor. 

N-am observat-o pe Elsa Greer în mod special. Am crezut 
că era proastă şi nu mă gândeam că era măcar frumoasă. 
Am acceptat-o ca pe cineva bogat şi plictisitor, o femeie pe 
care o picta Amyas. 

De fapt, prima impresie asupra acelor lucruri am avut-o 
într-o zi, când am auzit ceva de pe terasă, unde mă aflam 
după prânz... Elsa a spus că se va mărita cu Amyas! Şi mi s- 
a părut atât de ridicol! L-am întrebat: 

— De ce spune Elsa asta? N-ar putea. Oamenii nu pot avea 
două soţii... Asta înseamnă bigamie şi faci închisoare. 

Amyas s-a înfuriat şi a spus: 

— Cum naiba ai auzit asta? 


I-am spus că pe fereastră. 

A fost mai furios ca niciodată şi a zis că trebuia să merg la 
şcoală şi să renunţ la trasul cu urechea. 

Încă mai ţin minte ce am simţit atunci când mi-a spus asta. 
Pentru că era nedrept. Absolut nedrept. 

M-am bâlbâit furioasă şi i-am zis că nu ascultasem, şi că, 
oricum, de ce a spus Elsa o asemenea prostie? 

Amyas a răspuns că glumise. 

Trebuia să fiu satisfăcută. Aproape c-am fost. Dar nu 
tocmai. 

I-am spus Elsei, când eram singure: 

— L-am întrebat pe Amyas de ce ai spus că vă veţi căsători. 
A zis că glumeai. 

Am simţit că asta trebuia s-o înfurie. Dar a zâmbit. 

Nu-mi plăcea zâmbetul ei. Am mers la Caroline. Se 
îmbrăca pentru cină. Am întrebat-o dacă o căsătorie între ei 
doi era posibilă. 

Îmi amintesc răspunsul ei extrem de clar. Probabil că a 
fost foarte hotărâtă. 

— Amyas se va căsători cu Elsa doar după ce eu mor. 

Asta m-a liniştit complet. Moartea părea foarte departe de 
noi toţi. Iotuşi, eram foarte supărată pe Amyas şi pe ceea ce 
spusese atunci şi am fost foarte violentă cu el la cina, ţin 
minte că ne-am certat râu, iar eu am ieşit fugind din 
cameră şi m-am aruncat pe pat să dorm. 

Nu-mi amintesc prea multe despre acea după-amiază de la 
Meredith Blake, dar ţin minte că a citit un pasaj din Fedon, 
în care se descria moartea lui Socrate. Nu mai auzisem de 
asta până atunci. Am crezut c-a fost cel mai minunat lucru 
pe care-l auzisem vreodată. Dar nu-mi amintesc când a fost 
exact. Putea fi oricând în vara aceea. 

Nu-mi amintesc nimic nici din dimineaţa următoare, deşi 
chiar m-am gândit. Am un sentiment vag c-am făcut baie şi 
cred c-am fost obligată să cos ceva. 

Dar totul e foarte confuz, până la momentul în care 
Meredith a urcat gâfâind de pe terasă, alb ca varul la faţă. 


Îmi amintesc că a căzut o ceaşcă de pe masă şi s-a spart... 
Elsa era autoarea. Şi-mi amintesc că ea a alergat pe 
cărare... Şi expresia îngrozitoare de pe chipul ei. 

Îmi tot repetam: „Amyas e mort”. Dar nu părea real. 

Îmi amintesc că a venit doctorul Faussett. Domnişoara 
Williams avea grijă de Caroline. Eu le stăteam tuturor în 
cale şi ţipam. Mă simţeam râu. Nu mă lăsau să merg să-l 
văd. Dar au venit şi poliţiştii, au făcut tot felul de însemnări 
şi au adus şi o targă acoperită cu pânză. 

Domnişoara Williams m-a luat în camera lui Caroline mai 
târziu. Caroline era pe canapea. Părea foarte palidă. 

M-a sărutat şi a spus că voia să plec cât de repede, că totul 
era oribil, dar nu trebuia să-mi fac griji sau să mă gândesc 
la asta. Voi merge cu Carla acasă la Lady Tressillian, pentru 
că, aici, casa trebuie să rămână cât mai goală cu putinţa. 

M-am agăţat de Caroline şi am spus că nu voiam să plec. 
Voiam să stau cu ea. A zis că ştia, dar că era mai bine să 
plec şi că ea s-ar fi simţit mai bine. Şi domnişoara Williams a 
intervenit. 

— Cel mai bun mod să-ţi ajuţi sora este să faci ceea ce 
doreşte ea. 

Aşa c-am spus că voi face tot ceea ce-mi va cere Caroline. 
Şi ea a zis: 

— Draga mea Angela, aşa te vreau! 

Şi m-a îmbrăţişat şi mi-a spus să nu-mi fac griji, să mă 
gândesc la asta cât mai puţin. 

A trebuit să cobor pentru a vorbi cu un inspector de 
poliţie. A fost foarte de treabă, a întrebat când îl văzusem 
pe Amyas şi alte chestiuni care mi se păreau inutile atunci. 
A fost satisfăcut şi a zis că nu-i puteam destăinui nimic nou. 
Aşa că i-a spus domnişoarei Williams că n-avea nimic 
împotrivă să mă ducă în altă parte. 

Am mers la Lady Tressillian şi ea a fost foarte bună cu 
mine. Dar, desigur, am aflat adevărul. O arestaseră pe 
Caroline. Am fost atât de îngrozita, încât m-am îmbolnăvit. 


Am auzit apoi că sora mea îşi făcea griji pentru mine. La 
insistenţele ei, am plecat din Anglia înainte de proces. Dar 
asta v-am spus deja. 

Cum vedeţi, ceea ce am scris aici e puţin. De când am 
vorbit, am trecut peste fapte din nou, mi-am scotocit 
memoria în căutare de reacţii ale persoanelor, dar nu-mi 
pot aminti nimic care să mă facă să cred că era cineva 
vinovat. 

Frenezia Elsei, îngrijorarea lui Meredith, tristeţea lui 
Philip... Toate erau naturale, cred. Oare putea cineva să 
joace un rol? 

Ştiu doar atât. Caroline n-a făcut aşa ceva. 

Sunt foarte sigură de asta şi voi fi mereu, dar n-am altă 
dovadă decât faptul că am cunoscut-o atât de bine. 

Sfârşitul istorisirii Angelei Warren. 


CARTEA A [II-A 
CAPITOLUL 1 
CONCLUZII 


Carla Lemarchant privi în sus. Ochii ei erau obosiţi şi o 
dureau. Îşi înlătură părul din ochi. 

— "Totul este uimitor, spuse ea şi atinse teancul de 
manuscrise. Pentru că unghiul este mereu altul! Cu toţii o 


văd pe mama în mod diferit. Dar faptele sunt la fel. Toată 
lumea spune asta. 

— V-au descurajat? 

— Da. Pe dumneavoastră nu? 

— Nu, le găsesc valoroase şi pline de informaţii. 

Poirot vorbea rar şi reflecta. 

— Mi-aş dori să nu le fi citit! Mărturisi Carla. 

Poirot o privi atent. 

— Ah... Prin urmare aşa simţiţi? 

— Toţi cred că ea a fost... În afară de mătuşa Angela, dar 
ceea ce crede ea nu contează. N-are motive. E doar una 
dintre persoanele acelea loiale care nu trădează niciodată. 
Doar spune că n-ar fi putut face asta. 

— Aşa vi se pare? 

— Cum altceva să mi se pară? Mă gândeam că, dacă n-a 
fost mama, atunci a fost unul dintre aceştia cinci. Aveam şi 
unele teorii. 

— A, interesant! Spuneţi-mi. 

— Ei, erau doar teorii. Philip Blake, de exemplu. E broker, 
era cel mai bun prieten al tatei... Probabil că tata avea 
încredere în el. Şi artiştii n-au de obicei grijă de bani. Poate 
că Philip era în încurcătură şi s-a folosit de tata. L-a făcut să 
semneze ceva. Apoi, totul a fost pe punctul de a exploda şi 
doar moartea tatei l-a mai putut salva. Asta e ceea ce am 
gândit eu. 

— Nu e rău. Altceva? 

— Ei bine, Elsa. Philip Blake afirmă că era prea cu capul 
pe umeri pentru a putea umbla cu otravă, dar nu cred că e 
adevărat. Dacă mama mergea la ea şi-i spunea că nu va 
divorța... Atunci nimic n-o mai putea opri. Cred că Elsa avea 
o minte vicleană... Voia să fie femeie măritată. Cred că Elsa 
ar fi putut să fure chestia aia - avusese o oportunitate la fel 
de bună în acea după-amiază - şi să încerce s-o scoată pe 
mama din ecuaţie. Cred c-ar fi putut face asta. Şi apoi, 
posibil, printr-un accident, Amyas să fi luat otrava în locul 
lui Caroline. 


— Din nou, nu e râu. Altceva? 

Carla rosti încetişor: 

— Ei bine, am crezut... Că, poate... Meredith! 

— Ah... Meredith Blake? 

— Da. Vedeţi, mi se părea genul de om care să comită o 
crimă. Era mai încet decât ceilalţi şi se râdea de el, şi poate 
că nu-i plăcea asta. Apoi, tata s-a căsătorit cu fata pe care o 
dorea el. Şi tata avea succes şi avere. Şi el făcea otrăvurile 
alea! Poate pentru că voia să ucidă pe cineva într-o zi. 
Trebuia să atragă atenţia că i se furase otrava, ca să 
îndepărteze suspiciunea. Dar era cel mai probabil ca el s-o 
fi luat. Poate că voia ca mama să moară... Pentru că-l 
refuzase. Cred că e ciudat ceea ce spune el însuşi: că 
oamenii fac lucruri care nu le sunt caracteristice. Să 
presupunem că se referea la el când a spus asta! 

Poirot spuse: 

— Aveţi măcar dreptate în această privinţă... de a nu lua 
ceea ce a scris chiar ca pe o istorisire adevărată. Poate că 
era o pistă intenţionat falsă. 

— Da, ştiu, m-am gândit la asta. 

— Alte idei? 

Carla spuse rar: 

— M-am gândit, înainte să citesc, la domnişoara Williams. 
Îşi pierduse slujba atunci când Angela plecase la şcoală. Şi, 
dacă Amyas murea brusc, poate că Angela nu mai pleca. 
Adică, dacă Meredith nu observa lipsa otrăvii, moartea lui 
ar fi putut fi din cauze naturale. Am citit despre cucută şi 
ştiu că nu lasă urme post-mortem. Poate s-ar fi crezut că 
era o insolaţie. Ştiu că pierderea slujbei nu pare un motiv 
suficient pentru crimă. Dar crimele au fost comise pentru 
motive şi mai puerile. Uneori, pentru mici sume de bani. Şi 
o femeie de vârstă mijlocie, poate chiar incompetenta, n- 
avea chiar tot viitorul în faţă. Cum am spus, asta era înainte 
să-i citesc manuscrisul. Dar domnişoara Williams chiar nu 
pare aşa. Nu pare incompetenta... 

— Deloc. Este încă foarte eficientă şi inteligentă. 


— Ştiu. Se vede. Şi pare absolut de încredere. De aceea 
am fost atât de supărată. Ah... Dumneavoastr ă ştiţi... 
Dumneavoastr ă înţelegeţi. Nu vă supăraţi, desigur. Tot 
timpul, mi-aţi spus ca vreţi adevărul. Presupun că acum îl 
avem! Domnişoara Williams are dreptate. Trebuie să-l 
accept. Nu e bine să-mi bazez viaţa pe o minciună... În 
regula... Pot să suport! Mama a fost vinovată! Mi-a scris 
acea scrisoare pentru că era slabă şi nefericită, şi voia să 
mă protejeze. Şi n-o învinuiesc nici pentru asta. Cred că nu 
s-a putut abţine... Era disperată din cauza lui tata. Dar nu-l 
învinuiesc nici pe tata. Cred că înţeleg prin ce trecea... Cum 
se simţea el. 

Atât de plin de viaţă... Şi de dorinţă... Nu se putea abţine. 
Aşa era el construit. Şi era un mare pictor. Cred că asta 
scuză multe. 

Îşi întoarse chipul spre Poirot, cu bărbia ridicată într-un 
gest sfidător. 

— Prin urmare... Sunteţi satisfăcută? Întrebă Poirot. 

— Satisfăcută? Vocea Cariei Lemarchant se frânse. 

Poirot se aplecă în faţă şi o mângâie patern pe umăr. 

— Ascultaţi, spuse el. Renunţaţi la luptă în cel mai 
nepotrivit moment. În momentul în care eu, Hercule Poirot, 
am o idee despre ceea ce s-a întâmplat. 

Carla îl privi fix şi spuse: 

— Domnişoara Williams o iubea pe mama. A văzut-o... cu 
ochii ei... Falsificând dovezile. Dacă dumneavoastră credeţi 
ceea ce spune... 

Hercule Poirot o întrerupse: 

— Mademoiselle, pentru că domnişoara Williams susţine 
că a văzut-o pe Caroline Crale punând amprentele lui 
Amyas Crale pe sticla de bere - reţineţi, pe sticla de bere - 
asta îmi spune că în mod cert, definitiv, mama 
dumneavoastră nu l-a omorât pe tatăl dumneavoastră. 

Clătină din cap de câteva ori şi ieşi din cameră, lăsând-o 
pe Carla să privească în urma lui. 

CAPITOLUL. 2 


POIROT PUNE CINCI ÎNTREBĂRI 
Î. 

— Ei bine, domnule Poirot? 

Tonul lui Philip Blake era nerăbdător. 

Poirot spuse: 

— Trebuie să vă mulţumesc pentru felul absolut admirabil 
în care aţi descris tragedia Crale. 

Philip Blake părea foarte mulţumit de sine. 

— Foarte drăguţ din partea dumneavoastră, spuse el. E 
chiar surprinzător cât de multe mi-am amintit în timp ce 
scriam. 

— A fost o istorisire foarte limpede, dar există anumite 
omisiuni, nu? 

— Omisiuni? Philip Blake se încruntă. 

Hercule Poirot spuse: 

— Să zicem că n-a fost în întregime sinceră. Tonul lui 
deveni mai grav. Am fost informat, domnule Blake, că, în cel 
puţin o noapte de vară, doamna Crale a fost văzută ieşind 
din dormitorul dumneavoastră, la o oră compromiţătoare. 

Urmă o tăcere între cei doi. În cele din urmă, Blake 
întrebă: 

— Cine v-a spus asta? 

— Nu contează cine, clătină Poirot din cap. Că ştiu, asta e 
important. 

Din nou tăcere, apoi Philip Blake se decise. 

— Din întâmplare, aţi ajuns la o problemă pur personala. 
Admit că nu e în concordanţă cu ceea ce am scris. Cu toate 
acestea, se potriveşte mai bine decât aţi putea să credeţi. 
Acum, mă văd obligat să vă spun adevărul. Chiar am 
întreţinut un sentiment de animozitate faţă de Caroline 
Crale. În acel moment, poate că eram atras de ea. Nu-mi 
plăcea puterea pe care o avea asupra mea şi am încercat să 
resping atracţia, insistând asupra defectelor ei. Nu mi-a pl 
ăcut niciodată, dacă mă înţelegeţi. Dar mi-ar fi fost uşor să 
fac dragoste cu ea oricând. Eram îndrăgostit de ea, băiat 
fiind, şi ea nici nu mă băga în seamă... Nu i-am iertat uşor 


asta. Mi s-a oferit ocazia, atunci când Amyas şi-a pierdut 
complet capul după fata aia. M-am trezit spunându-i lui 
Caroline că o iubesc, deşi nu era aşa. Ea a zis foarte calmă: 
„Da, am ştiut mereu”. Câtă insolenţă! Desigur, ştiam că nu 
mă iubea, dar am văzut că era deziluzionată de Amyas şi 
asta e o stare în care o femeie e uşor de câştigat. A fost de 
acord să petrecem noaptea împreună. Blake se opri. Acum 
îi era dificil să mai vorbească. Şi a venit în camera mea. 
Apoi, în timp ce-o îmbrăţişam, mi-a spus că nu era bine. Era 
femeia unui singur bărbat. Era a lui Amyas, la bine şi la rău. 
A fost de acord cu faptul că se purtase urât cu mine, dara 
spus că nu putea face altfel şi mi-a cerut iertare. Şi a plecat. 
A plecat! Chiar vă miră, domnule Poirot, că am urât-o 
însutit? Chiar vă miraţi că eu niciodată n-am iertat-o? 
Pentru insulta adusă... ca şi pentru faptul că mi-a omorât 
prietenul pe care-l iubeam mai mult decât orice pe lume. 
Tremurând violent, Philip Blake exclamă: Nu vreau să 
vorbesc despre asta, auziţi? Aţi primit un răspuns. Acum 
plecaţi. Şi nu mai vorbiţi vreodată despre asta! 

II. 

— Aş vrea să ştiu, domnule Blake, ordinea în care au ieşit 
oaspeţii din laborator în acea zi. 

Meredith Blake protesta. 

— Dar, dragul meu domn Poirot! După şaisprezece ani! 
Cum mi-aş putea aminti! V-am spus că ultima a ieşit 
Caroline. 

— Sunteţi sigur de asta? 

— Da... Cel puţin, aşa cred... 

— Să mergem acolo acum, trebuie să fim sigur. 

Încă protestând, Meredith Blake îl duse acolo. Deschise 
uşa şi ridică şi jaluzelele. Poirot îi spuse autoritar: 

— Acum, dragul meu prieten: le-aţi arătat musafirilor 
poţiunile. Închideţi ochii şi gândiţi-vă... 

Meredith Blake se conformă, ascultător. Poirot scoase o 
batistă şi o plimbă prin faţa lui. Blake clătină din cap, 
murmurând: 


— Da... Da, extraordinar cum îţi aminteşti unele lucruri! 
Caroline avea o rochie bej-pal. Phil părea plictisit... Mereu a 
crezut că aveam un hobby idiot. 

— Acum reflectaţi, mai aveţi un pic şi ieşiţi din cameră, îl 
îndemnă Poirot. Mergeţi la bibliotecă, unde veţi citi acel 
pasaj despre moartea lui Socrate. Cine iese din cameră 
primul? 

— Elsa şi cu mine... Da. Ea a trecut prima de uşă. Eram în 
urma ei. Vorbeam. Am stat acolo şi i-am aşteptat pe toţi, ca 
să închid. Philip... Da, Philip a ieşit apoi, şi Angela. Au trecut 
prin hol. Amyas era după ei. Am stat acolo şi am aşteptat-o 
pe Caroline, desigur. 

— Prin urmare, sunteţi sigur că ultima a fost Caroline. Aţi 
văzut ce făcea? 

— Nu, eram cu spatele la cameră. Discutam cu Elsa - o 
plictiseam, cred vorbindu-i despre anumite plante. Şi apoi a 
ieşit Caroline - se grăbea un pic - şi am închis uşa. 

Se opri şi-l privi pe Poirot, care-şi punea batista la loc în 
buzunar. Meredith Blake strâmbă dezgustat din nări şi se 
gândi: „Phii, individul chiar se foloseşte de miros”. 

Cu voce tare, zise: 

— Sunt sigur de asta. Asta a fost ordinea: Elsa, eu, Philip, 
Angela şi Caroline. Vă ajută în vreun fel? 

Poirot spuse: 

— Se potriveşte. Ascultaţi, vreau să aranjez o întâlnire aici. 
Nu va fi dificil, zic eu. 


III. 

— Ei bine? 

Elsa Dittisham părea nerăbdătoare. Ca un copil. 

— Vreau să vă pun o întrebare, madame! 

— Da? 

— După ce s-a terminat - procesul, adică - v-a rugat 
Meredith Blake să vă căsătoriţi cu el? 

Elsa îl privi fix. Părea dispreţuitoare... Aproape plictisită. 

— Da. De ce? 


— Aţi fost surprinsă? 

— Dac-am fost? Nu mai ţin minte. 

— Ce i-aţi spus? Elsa râse. 

— Ce credeţi că i-am spus? După Amyas... Meredith? Ar fi 
fost ridicol! A fost stupid din partea lui. Întotdeauna a fost 
cam prost. 

Zâmbi brusc. 

— Voia, ştiţi, să mă protejeze... Să aibă grijă de mine... 
Cum s-a exprimat el. Se gândea, ca toţi ceilalţi, că treceam 
printr-un chin. Şi reporterii! Şi mulţimea aceea! Şi tot 
noroiul care a fost aruncat în mine! Se gândi o clipă, apoi 
spuse: Bietul Meredith! Ce prostănac! 

Şi râse din nou. 


IV. 


Încă o dată, Hercule Poirot se găsea faţă în faţă cu privirea 
pătrunzătoare a domnişoarei Williams, şi încă o dată se 
simţea ca un băieţel lipsit de apărare. 

Era o întrebare pe care voia s-o pună, explică el. 

Domnişoara Williams nu părea prea nerăbdătoare să audă. 

Poirot spuse, alegându-şi cu grijă cuvintele: 

— Angela Warren a fost rănita, copila fiind. În notițele 
mele, am găsit două referiri la asta. În una dintre ele, scrie 
că doamna Crale a aruncat cu un prespapier în ea. În alta, 
că a atacat copilul cu o bară din fier. Care e versiunea 
corectă? 

Domnişoara Williams răspunse tăios: 

— Nu ştiu de vreo bară. Prespapierul e varianta corectă. 

— Cine v-a spus? 

— Chiar Angela. Mi-a dat informaţia destul de repede. 

— Ce a spus, mai exact? 

— Şi-a atins obrazul şi a zis: „Caroline a făcut asta când 
eram mică. A aruncat cu un prespapier în mine. Niciodată 
să nu vorbiţi despre asta, pentru că o mâhneşte foarte 
tare”. 


— Şi doamna Crale a pomenit vreodată ceva despre asta? 

— Numai tangenţial. A presupus că ştiam povestea, îmi 
amintesc că mi-a spus odată: „Ştiu, credeţi că o răsfăţ pe 
Angela, dar mereu simt că nu mă pot revanşa pentru ceea 
ce am făcut”. Şi, cu altă ocazie, a spus: „Să ştii că ai rănit pe 
viaţă o altă fiinţa este cea mai grea povară pentru oricine”. 

— Vă mulţumesc, domnişoară Williams. Asta voiam sa ştiu. 

Cecilia Williams rosti, pe un ton tăios: 

— Nu vă înţeleg, domnule Poirot! l-aţi arătat Cariei 
manuscrisul meu? 

Poirot aprobă. 

— Şi totuşi încercaţi să... Se opri. 

Poirot spuse: 

— Gândiţi-vă o clipă. Dacă aţi trece pe lângă o pescărie şi 
aţi vedea doisprezece peşti pe tarabă, aţi crede că toţi sunt 
peşti adevăraţi, nu? Dar unul poate fi împăiat. 

Domnişoara Williams răspunse repede: 

— Puțin probabil, şi oricum... 

— Da, puţin probabil, dar nu imposibil... Pentru că un 
prieten de-al meu a luat odată un peşte împăiat, ca să-l 
compare cu unul real! Şi, dac-aţi vedea flori exotice într-o 
cameră în luna decembrie, aţi spune că sunt false... Dar pot 
fi aduse cu avionul de la Bagdad. 

— Ce sunt toate prostiile astea? Întrebă domnişoara 
Williams. 

— Rostul lor e de a vă arăta că oricine vede, de fapt, cu 
ochii minţii... 


V, 


Poirot încetini un pic în timp ce se apropia de marele bloc 
de apartamente de lângă Regent Park. 

Dacă se gândea mai bine, nu mai dorea s-o întrebe nimic 
pe Angela Warren. Singura întrebare pe care o mai avea 
putea să aştepte... 


Nu, nu era decât pasiunea lui insaţiabilă pentru simetrie 
cea care-l aducea aici. Cinci oameni... Îi trebuiau cinci 
întrebări! Aşa era frumos. 

Şi, ei bine... se putea gândi la ceva. 

Angela Warren îl salută cu bucurie. Îl întrebă: 

— Aţi aflat ceva? Aţi ajuns undeva? 

Poirot încuviinţă încet din cap. 

— În sfârşit, am făcut progrese. 

— Philip Blake? Nu era nici întrebare, nici afirmaţie. 

— Mademoiselle, nu vreau să spun nimic acum. N-a sosit 
încă momentul. Ce vă voi ruga este să veniţi la conacul 
Handcross. Ceilalţi sunt de acord. 

— Ce propuneţi? Replică ea, încruntată. Să reconstituim 
scena de acum şaisprezece ani? 

— Să vedem dintr-o perspectivă mai clară. Veniţi? 

Angela Warren rosti rar: 

— O, da... Vin. Va fi interesant să-i revăd pe toţi. Acum îi 
voi vedea dintr-o perspectivă mai clară, după cum v-aţi 
exprimat. 

— Şi veţi aduce şi scrisoarea aceea? 

Angela Warren se încruntă. 

— Aceea este a mea. V-am arătat-o dintr-un motiv 
întemeiat, dar n-am intenţia să permit să fie citită de nişte 
străini nesimţitori. 

— Dar îmi veţi permite să vă conduc, în cadrul discuţiei, 
spre ea? 

— Nu voi face aşa ceva. Voi aduce scrisoarea cu mine, dar 
voi apela la propria mea judecată, care, îndrăznesc să spun, 
e la fel de bună ca a dumneavoastră. 

Poirot îşi întinse mâinile, resemnat. Spuse, ridicându-se să 
plece: 

— Mai permiteţi o mică întrebare? 

— Ce anume? 

— În momentul tragediei, citiserăţi de curând Luna şi doi 
bani jumate, a lui Sommerset Maugham? 

Angela îl privi fix, apoi răspunse: 


— Cred... Da, e adevărat. Îl privi curioasă. Cum aţi ştiut? 

— Vreau să vă arăt, mademoiselle, că până şi un element 
mic şi neimportant mă transformă într-un magician. Sunt 
lucruri pe care le ştiu fără să mi se fi spus. 

CAPITOLUL. 3 

RECONSTITUIREA 


Soarele după-amiezii strălucea în laboratorul din conacul 
Handcross. 

Uşor ruşinat, trăgându-se de mustață, Meredith Blake 
vorbea cu Carla. Se întrerupse o dată, să spună: 

— Draga mea, îi semeni mamei tale... Şi totuşi, nu întru 
totul. 

Carla îl întrebă: 

— Cum îi semăn şi cum nu? 

— Ai culoarea ei şi felul ei de a se mişca, dar eşti... Mai 
pozitiv ă decât a fost ea vreodată. 

Philip Blake privi pe fereastră şi bătu nerăbdător cu 
degetele în masă. 

— Ce înseamnă toate astea? O după-amiază perfectă de 
sâmbătă... 

Poirot se grăbi să calmeze apele: 

— Ah, îmi cer scuze... Este, ştiu, impardonabil să vă 
deranjez de la partida de golf. Mais voyons 412), domnule 
Blake, este vorba despre fata celui mai bun prieten al 
dumneavoastră. Veţi face ceva s-o ajutaţi, nu? 

Valetul anunţă: 

— Domnişoara Warren! 

Meredith ieşi s-o întâmpine. 

— Mă bucur că ai găsit timp, Angela! Ştiu că eşti ocupată. 

O conduse la fereastră. 

Carla spuse: 

— Bună, mătuşă Angela! Ţi-am citit articolul din The Times 
în dimineaţa asta. E plăcut să ai o rudă faimoasă. L-l 
prezentă pe tânărul înalt de lângă ea, cu faţa pătrăţoasă şi 


cu ochii cenuşii. El e John Rattery. Noi doi... Ei bine, sperăm 
să ne căsătorim. 

Angela Warren murmură: 

— 0... nu ştiam... 

Meredith se duse s-o salute pe următoarea sosită. 

— Ei bine, domnişoară Williams, au trecut mulţi ani! 

Slabă, fragilă, guvernanta intră în cameră. Ochii ei se 
opriră, gânditori, asupra lui Poirot. 

Angela Warren veni s-o salute. 

— Mă simt ca o şcolăriţă iar, mărturisi, zâmbind. 

— Sunt foarte mândră de tine, draga mea, spuse 
domnişoara Williams. Mi-ai făcut cinste. Ea este Carla, nu? 
Nu mă ţine minte, era prea mică... 

Philip Blake rosti, grăbit: 

— Ce e asta? Nimeni nu mi-a spus... 

— Eu o numesc o excursie în trecut, spuse Poirot. Haideţi 
să ne aşezăm. Vom fi gata, când va sosi şi ultimul oaspete. 
Atunci vom putea trece la problemele noastre. Vom învia 
stafiile. 

Philip Blake exclamă: 

— Ce glumă mai e şi asta? Doar nu ţinem o seance (13) 
de spiritism? 

— Nu, nu, doar discutăm anumite evenimente, şi poate le 
vom vedea mai clar. Cât despre stafii, nu se vor materializa, 
dar sunt prezente, deşi nu le vedem. Cine poate spune că 
Amyas şi Caroline nu sunt aici şi nu asculta? 

— Prostii... Murmură Philip Blake. 

Dar fu întrerupt în clipa în care uşa se deschise din nou şi 
valetul o anunţă pe Lady Dittisham. 

Elsa Dittisham intră cu acea insolenţă caracteristică, îi 
zâmbi lui Meredith, îi privi cu răceală pe Angela şi pe Philip, 
apoi se aşeză pe un scaun mai departe de restul, îşi desfăcu 
blănurile de la gât şi îşi roti preţ de câteva clipe ochii prin 
cameră, apoi se uită la Carla, iar tânăra o privi la rândul ei 
pe femeia care distrusese vieţile părinţilor ei, dar fără 
animozitate, doar cu curiozitate. 


Elsa spuse: 

— Scuzaţi întârzierea, domnule Poirot! 

— Este bine că aţi venit, madame! 

Cecilia Williams pufni uşor. Elsa era conştientă de 
animozitate, dar n-o interesa. 

— Nu te-am recunoscut, Angela. Cât timp a trecut? 
Şaisprezece ani? 

Poirot profită de ocazie. 

— Da, şaisprezece ani de la evenimentele despre care vom 
vorbi. Întâi, să vă spun de ce vă aflaţi aici. 

Şi, în câteva cuvinte, prezentă întâlnirea lui cu Carla şi 
acceptarea misiunii. 

Povestea repede, ignorând nemulţumirea lui Philip şi 
dezgustul lui Meredith. 

— Am acceptat însărcinarea. Şi am pornit în căutarea 
adevărului. 

Carla Lemarchant, în jilţul cel mare şi bătrânesc, auzi vag 
cuvintele lui Poirot. 

Cu mâna dusă la ochi, studia chipurile celor prezenţi. Îl 
vedea pe vreunul capabil de crimă? Exotica Elsa, 
îmbujoratul Philip, dragul Meredith, guvernanta sau 
Angela? 

Şi-l putea imagina pe vreunul ucigând? Da, dar nu era 
crima potrivită. Il vedea pe Philip sugrumând o femeie... 
Da... Şi pe Meredith, amenințând un hoţ cu un revolver şi 
trăgând din greşeală... Şi pe Angela trăgând cu un revolver, 
dar nu din greşeală... Fără sentimente personale, doar 
expediţia depindea de asta! Şi Elsa, într-un castel fantastic, 
poruncind: „Aruncaţi-l peste ziduri!” lar pe domnişoara 
Williams nu şi-o imagina ucigând pe cineva. „Aţi ucis pe 
cineva, domnişoară Williams?” „Fă-ţi tema la matematică, 
dragă Carla, şi nu mai pune întrebări! Să ucizi este rău.” 

Carla se gândi: „Poate că sunt bolnavă... Trebuie să mă 
opresc. Ascultă-l, proasto, ascultă-l pe cel care spune că 
ştie!” 

Poirot vorbea. 


— Asta mi-a fost sarcina: să mă întorc în timp şi să 
descopar ceea ce s-a petrecut de fapt. 

Philip spuse: 

— Ştim cu toţii ce-a fost. N-are sens să spunem altceva. 
Stoarceţi bani de la fata asta cu false dovezi. 

Poirot nu-şi permitea să se înfurie. Continuă: 

— Spuneţi că ştim cu to ţii ce a fost. Vorbiţi fără să gândiţi. 
Acceptarea unei versiuni a faptelor nu înseamnă neapărat 
adevărul. În aparenţă, dumneavoastră nu vă plăcea de 
Caroline Crale. Asta se acceptă. Dar oricine are un pic de 
fler psihologic înţelege că eraţi atras pătimaş de ea. 
Detestaţi acest fapt şi aţi încercat să vă abţineţi. În acelaşi 
mod, domnul Meredith Blake îi fusese mereu devotat. În 
povestea lui tragică, el spune că dispreţuia ceea ce-i făcea 
Amyas Crale, dar trebuie doar să citeşti printre rânduri ca 
să vezi că, de fapt, devotamentul de o viaţă îl părăsise şi că 
tânăra Elsa îi ocupa şi lui mintea şi inima. 

Meredith pufni, iar Lady Dittisham zâmbi. 

Poirot continuă: 

— Menţionez toate astea doar ca exemple, deşi ele şi-au 
pus o amprenta asupra faptelor. Voi începe, aşadar, 
călătoria în trecut. Vă voi spune cum am procedat. Am 
vorbit cu avocaţii apărării lui Caroline, cu consilierul juridic 
al Coroanei, cu bătrânul avocat care-a cunoscut familia 
Crale, cu asistentul procurorului, cu ofiţerul care s-a ocupat 
de caz. Şi am ajuns la cei cinci martori oculari. Şi, din toate 
astea, am construit un tablou... al unei femei. Şi am aflat 
următoarele: în nici un moment, Caroline Crale n-a sus 
ţinut că era nevinovat ă (în afară de acea scrisoare către 
fiica ei). Caroline Crale n-a arătat teamă şi a avut o 
atitudine de om care renunţă să se apere. În închisoare, era 
liniştită şi împăcată; de acolo, i-a trimis o scrisoare surorii 
sale, imediat după verdict, în care-şi exprima sentimentele 
faţă de ceea ce se întâmpla. Şi, în opinia tuturor, cu o 
excepţie notabilă, Caroline Crale era vinovat ă. 

Philip aprobă din cap. 


— Normal că era! 

Poirot îl întrerupse: 

— Dar nu voiam verdictul altora! Trebuia să mă conving 
singur. Să examinez şi să analizez psihologia în 
conformitate cu faptele. Am lecturat însemnările poliţiei cu 
atenţie şi am reuşit să determin cinci oameni care fuseseră 
martori să scrie ceea ce s-a întâmplat. Aceste povestiri au 
fost foarte valoroase, pentru că ele conţineau anumite 
lucruri care nu se găseau în arhivele poliţiei, adică: a) 
anumite incidente şi discuţii care nu erau relevante pentru 
poliţie; b) opiniile acelor oameni despre Caroline Crale; c) 
anumite fapte care fuseseră ascunse intenţionat. 

Eram acum în măsură să judec singur cazul. Nu există nici 
un dubiu asupra faptului că doamna Caroline Crale avea 
motive să comită crima. Îşi iubea soţul, el recunoscuse că 
avea s-o părăsească pentru altă femeie, iar ea era destul de 
geloasă. 

Ca să trecem de la motive la mijloace, o sticla goală care 
conţinuse cucuta a fost găsită în sertarul ei. Atunci când a 
fost întrebată, ea a recunoscut că o luase din acest 
laborator. Sticla de cucută avea amprentele ei. L-am 
întrebat pe domnul Meredith Blake despre ordinea în care 
cei cinci oameni au părăsit acest laborator în acea zi; mi se 
părea puţin probabil să poată cineva să ia otrava, cu alţi 
cinci oameni în încăpere. Oamenii au ieşit în această ordine: 
Elsa, Meredith, Angela, Philip, Amyas şi Caroline. Mai mult, 
domnul Meredith Blake era cu spatele la încăpere în timp 
ce o aştepta pe doamna Crale să iasă, aşa ca era imposibil 
să vadă ce făcea ea acolo. Ea avea, prin urmare, ocazia. 
Sunt, aşadar, sigur că a luat cucuta. Mai este şi o 
confirmare indirecta. Domnul Meredith Blake a spus că-şi 
amintea cum stătea aici şi mirosea iasomia prin fereastra 
deschisă. Dar era în septembrie şi tufa de iasomie de afară 
nu mai era în floare. Asta se întâmplă de obicei în iunie şi 
iulie. Dar sticla de esențe găsită în camera ei era de 
iasomie. Este, în consecinţă, evident că doamna Crale s-a 


hotărât să fure cucuta şi a golit sticla înainte. Am testat încă 
o dată ieri, atunci când l-am rugat pe domnul Blake să 
închidă ochii şi să-şi amintească ordinea în care oaspeţii săi 
au părăsit camera. Un miros de iasomie i-a stimulat imediat 
memoria. Suntem mai influenţaţi de miros decât credem. 
Aşa că ajungem la dimineaţa zilei fatale. Până acum, nu 
există contradicții. Domnişoara Greer a susţinut că se va 
căsători cu Amyas, Amyas a confirmat şi Caroline a fost 
foarte supărată. Mai mulţi martori confirmă asta. În 
dimineaţa următoare, în bibliotecă are loc o ceartă între 
soţii Crale. Primul lucru: Caroline Crale este auzită 
spunând: „Iu şi femeile tale”, pe un ton amar, şi apoi: „Le 
voi omori într-o zi”. Philip şi domnişoara Greer au auzit. 
Apoi, domnişoara Greer a auzit cum Amyas îi cerea soţiei 
sale să fie rezonabilă. Şi doamna Crale a spus: „Decât să ite 
las fetei ăleia... Mai bine te omor”. Curând, Amyas iese şi-i 
spune Elsei să coboare ca să-i pozeze. Ea îşi ia un pulover 
şi-l însoţeşte. Nu e nimic până aici care să pară în neregulă 
din punct de vedere psihologic. 'Toţi se poartă exact aşa cum 
am crede. Dar acum ajungem la ceva ciudat. 

Meredith Blake descoperă dispariţia şi-i telefonează 
fratelui său; se întâlnesc şi ajung la Battery Garden, unde 
Caroline Crale discută cu soţul ei despre plecarea Angelei 
la şcoală. Asta mi se pare foarte ciudat. Cei doi se ceartă, cu 
ameninţări, şi apoi vorbesc normal. 

Poirot se întoarse către Meredith Blake. 

— Aţi spus că Amyas ar fi zis: „Prin urmare, rămâne 
stabilit: o să am grijă să-şi facă bagajele”. Aşa este? 

— Cam aşa, da. 

Poirot se întoarse către Philip. 

— La fel vă amintiţi? 

Philip Blake se încruntă. 

— Nu mi-am amintit până când n-aţi spus... Dar acum, da. 
Ceva s-a spus despre bagaje. 

— Spus de domnul, nu de doamna Crale? 


— De Amyas, da. Caroline a zis doar că era prea dur cu 
fata. Dar ce contează? Cu toţii ştim că Angela pleca peste 
puţin timp la şcoală. 

Poirot îl contrazise. 

— Nu vedeţi forţa obiecţiei mele. De ce-ar spune Amyas 
Crale că o să facă bagajele? E absurd. Erau acolo doamna 
Crale, domnişoara Williams, o menajeră. E treaba unei 
femei... Nu a unui bărbat. 

Philip Blake replică, impacientat: 

— Ce contează? N-are legătură cu crima. 

— Nu credeţi? Pentru mine, a fost primul lucru 
semnificativ. Şi este imediat urmat de un altul. Doamna 
Crale, o femeie disperată, care şi-a ameninţat soţul, acum îi 
oferă la modul cel mai amical o bere rece. 

Meredith Blake spuse rar: 

— Nu este ciudat, dacă se gândea la crimă. Este sigur 
ceea ce ar face. Ar disimula. 

— Credeţi? S-a hotărât să-şi otrăvească soţul, are deja 
otrava, soţul ei are o ladă de bere jos. Dacă este inteligentă, 
va pune otrava într-una dintre acele sticle, dar într-un 
moment când nu e nimeni în jur. 

Meredith obiecta. 

— Nu putea. Ar fi putut s-o bea altcineva. 

— Da, Elsa Greer. Dacă se hotărâse să-şi ucidă soţul, putea 
ea să aibă scrupule în privinţa fetei? Dar să nu ne certăm. 
Să rămânem la fapte. Caroline Crale a spus că va aduce o 
bere rece. Se duce în casă şi ia câteva, apoi le aduce. 
Toarnă în pahar şi i-l dă. Amyas Crale bea şi spune: „Iotul 
are un gust ciudat azi”. 

Doamna Crale se duce iar în casă. la prânzul. S-a spus că 
părea preocupată. Asta nu ne ajută: nu e un criteriu de 
comportament la criminali. Unii sunt calmi, alţii agitaţi. 

După prânz, coboară iar în grădină. Îşi descoperă soţul 
mort şi se comportă aşa cum era de aşteptat. Pare afectată 
şi o trimite pe guvernanta să dea telefon după doctor. Acum 
ajungem la un lucru care nu se ştia. 


O privi pe domnişoara Williams. 

— Nu obiectaţi? 

Domnişoara Williams era cam palidă. Spuse: 

— Nu v-am cerut să ţineţi secret. 

Încet, dar cu efect, Poirot povesti ceea ce văzuse 
guvernanta. 

Elsa Dittisham îşi schimbă poziţia. O privi pe femeie şi 
întrebă: 

— Chiar ai văzut-o făcând asta? 

Philip Blake sări în picioare. 

— Dar atunci e clar! O dată pentru totdeauna! 

Poirot îl privi blând. 

— Nu chiar. 

Angela Warren interveni, pe un ton tăios: 

— Nu cred! 

O fulgeră cu privirea pe guvernantă. 

Meredith Blake îşi mângâia mustaţa. Doar domnişoara 
Williams era imperturbabilă. Stătea dreapta. 

— Asta am văzut, rosti. 

Poirot zise rar: 

— Avem doar cuvântul dumneavoastră... 

— Aşa este. Ochii ei îi întâlniră pe cei ai lui. Nu sunt 
obişnuită să nu fiu crezută, domnule Poirot. 

Poirot se înclină uşor şi spuse: 

— Eu nu mă îndoiesc. Ceea ce aţi văzut aşa a fost... Şi 
datorită acestui lucru mi-am dat seama că nu era Caroline 
Crale cea vinovată... Nu putea fi. 

Pentru prima dată vorbi John Rattery: 

— Aş fi interesat să ştiu de ce afirmaţi asta, domnule 
Poirot. 

Poirot se întoarse spre el. 

— Evident. Vă voi spune. Ceea ce a văzut domnişoara 
Williams: Caroline Crale îşi ştergea amprentele şi întipărea 
amprentele soţului ei pe sticla de bere. Pe sticl ă, remarcaţi! 
Dar cucuta era în pahar, nu în sticlă. Poliţia n-a găsit urme 
de cucută în sticla. Şi Caroline Crale n-a ştiut asta! 


Ea, care se presupunea că-l otrăvise, nu ştia exact cum! Se 
gândea că otrava era în sticlă... 

Meredith obiectă: 

— Dar de ce... 

Poirot îl întrerupse imediat: 

— Da... de ce? De ce a încercat ea, atât de disperată, să 
demonstreze teoria sinuciderii? Răspunsul e simplu. Pentru 
că ştia cine-l otrăvise şi a vrut să facă orice... Să îndure 
orice... Decât să permită ca persoana respectivă să fie 
suspectată. Nu mai e mult de acum. Cine putea fi? Îl apăra 
pe Philip Blake? Sau pe Meredith? Sau pe Elsa Greer? Sau 
pe Cecilia Williams? Nu, este o singură persoană pe care ar 
fi protejat-o cu orice preţ. 

Se opri. 

— Domnişoară Warren, dacă aţi adus scrisoarea de la sora 
dumneavoastră, aş vrea s-o citesc. 

Angela Warren spuse: 

— Nu. 

— Dar... 

Angela Warren se ridică, având vocea rece ca gheaţa. 

— Îmi dau foarte bine seama ce sugeraţi. Spuneţi că eu l- 
am omorât pe Amyas şi că sora mea ştia. Neg afirmaţia 
asta! 

Poirot insistă: 

— Scrisoarea... 

— A fost scrisă doar pentru mine. 

Poirot privi către locul unde se aflau cei mai tineri oameni 
din încăpere. 

Carla Lemarchant zise: 

— Te rog, mătuşă Angela, vrei să faci ceea ce spune 
domnul Poirot? 

Angela Warren replică: 

— Serios, Carla! Chiar n-ai pic de decenţă? Era mama ta... 
A În b IFR 

Vocea Cariei era puternică şi furioasă: 


— Da, era mama mea! De aceea am dreptul să-ţi cer asta. 
Vorbesc în numele ei. Vreau scrisoarea aia, acum! 

Încet, Angela Warren scoase scrisoarea şi i-o înmână lui 
Poirot. Spuse, rece: - îmi doresc să nu v-o fi arătat. 

Întorcându-se cu spatele, începu să privească pe fereastră. 

În timp ce Poirot citea scrisoarea, umbrele se adânceau în 
colţurile încăperii. Carla avea sentimentul că mai era cineva 
în cameră, care lua formă. Se gândi: „E şi ea aici... Mama. E 
aici, în cameră!” 

Poirot termină de citit. 

— Veţi fi, cred, de acord că este o scrisoare remarcabilă. O 
epistolă frumoasă, dar, înainte de toate, remarcabilă. E o 
singură omisiune în ea: nu conţine o afirmare a 
nevinovăţiei. 

Angela Warren spuse, fără să se întoarcă: 

— Nu era necesar. 

— Da, nu era. Caroline Crale nu credea necesar să-i spună 
surorii sale că era nevinovată, pentru că ea considera că 
aceasta ştia deja. Ea voia doar s-o asigure pe sora ei că era 
bine şi să evite o mărturisire. „E în regulă, draga mea. E în 
regulă.” 

Angela Warren spuse: 

— Nu înţelegeţi? Voia să fiu fericită, atâta tot. 

— Da, este evident. Avea un copil, dar nu la acel copil se 
gândea: asta avea să vină mai târziu. Nu, doar sora ei îi 
ocupa gândurile. Şi, astfel încât să nu se simtă vreo 
vinovăţie, Caroline include o frază: „Irebuie să-mi plătesc 
datoriile”. 

Aceasta explică totul. Se referă la povara pe care Caroline 
o purtase timp de atâţia ani, de când îşi rănise sora. Acum 
avea ocazia să-şi plătească datoria. Şi spun că am 
convingerea că, prin aceasta presupusă plată, Caroline 
Crale a murit în pace. Datorită credinţei ei că-şi plătea 
datoria. E un lucru ciudat de spus despre o criminală 
condamnată... Dar avea tot ceea ce-i trebuia ca să fie 
fericită. Da, mai mult decât credeţi. 


Vedeţi cum, prin această explicaţie, totul se lămureşte în 
privinţa reacţiilor lui Caroline. Dacă privim evenimentele 
din punctul ei de vedere. Pentru început, cu o seară înainte 
se petrece ceva care-i aminteşte de copilăria ei 
indisciplinată. Angela azvârle cu un prespapier după Amyas 
Crale. Asta făcuse şi ea, cu mulţi ani în urmă. Angela ţipă că 
şi-ar dori ca Amyas să fie mort. În următoarea dimineaţă, 
Caroline intră în seră şi o găseşte pe Angela în preajma 
sticlelor de bere. Amintiţi-vă de cuvintele domnişoarei 
Williams: „Angela era acolo, părea vinovată...” Ea voia să 
spună că părea aşa pentru că, din ceea ce ştia, chiulise, dar 
pentru Caroline acest lucru avea o altă semnificaţie. Şi în 
alte ocazii, Angela pusese diverse lucruri în băutura lui 
Amyas. 

Caroline ia sticla pe care i-o dă Angela şi se duce cu ea la 
Battery. Acolo o toarnă în pahar şi i-o dă lui Amyas, iar elo 
dă pe gât şi se strâmbă, spunând: „Iotul are un gust ciudat 
azi”. 

Caroline nu bănuia nimic atunci... Dar, după prânz, îşi 
găseşte soţul mort... Şi n-are nici o îndoială că a fost otrăvit. 
Ea n-o făcuse. Atunci, cine? Şi totul i se pare că se 
potriveşte: amenințările Angelei, faţă ei când era lângă 
sticlele de bere... Vinovată... Vinovată. De ce-a făcut copila 
asta? Să se răzbune pe Amyas? Sau de dragul ei, al lui 
Caroline? Şi-a dat seama că Amyas voia s-o părăsească pe 
sora ei? Caroline îşi aminteşte... Ah, atât de bine... de 
emoţiile ei violente la vârsta Angelei. Şi se gândeşte doar 
cum s-o protejeze. Angela umblase cu sticla... Amprentele 
ei vor fi acolo. O şterge repede. Dac-ar crede cu toţii că 
fusese sinucidere... Dacă sunt doar amprentele lui Amyas 
găsite acolo... Ea încearcă să-i pună degetele moarte pe 
sticlă... Disperată... Atentă în jur... 

Odată ce acceptă suspiciunea ca fiind adevărată, totul 
pare că se potriveşte. Emoţia ei în legătură cu Angela, 
insistenţele ca ea să plece... leama ca ea să nu fie 
interogată. În final, graba de a o scoate pe Angela din ţară. 


Pentru că se teme ca Angela să nu cedeze şi să 
mărturisească. 

CAPITOLUL 4 

ADEVĂRUL 


Încet, Angela Warren se răsuci. Ochii ei plini de dispreţ îi 
priviră pe toţi. 

— Sunteţi orbi... cu toţii. Nu credeţi că aş fi mărturisit? N- 
aş fi lăsat-o pe Caro să sufere! Niciodată! 

Poirot spuse: 

— Dar aţi umblat la bere. 

— Eu? La bere? 

Poirot se întoarse spre Meredith Blake. 

— Ascultaţi, monsieur. În acest pasaj afirmaţi că aţi auzit 
sunete în camera aceasta, care e sub dormitorul 
dumneavoastră, în dimineaţa crimei. 

Blake aprobă. 

— Dar era doar o pisică. 

— Cum de ştiţi asta? 

— Nu mai ştiu, dar era doar o pisică. Sunt sigur de asta. 
Fereastra era deschisă cât să intre o pisică. 

— Dar nu era fixată în poziţia aia. Putea fi deschisă şi 
cineva putuse intra şi ieşi. 

— Da, dar ştiu că era o pisică. 

— N-aţi văzut o pisică? 

Blake rămase perplex. 

— Nu. Şi totuşi, ştiu. 

— Vă voi spune imediat şi de ce. Între timp, ascultați. 
Cineva putuse intra în casă în dimineaţa aceea, să pătrundă 
în laborator, să ia ceva de pe rafturi şi să plece nevăzut. 
Dac-ar fi venit de la Alderbury, nu putea fi Philip, nici Elsa, 
nici Amyas sau Caroline. Ştim ce făceau ei. Mai rămân 
Angela şi domnişoara Williams. Domnişoara Williams... Aţi 
văzut-o când ieşeaţi. V-a spus că o căuta pe Angela. Angela 
plecase să facă baie, dar nu lângă pietre. Înotase până 
aici... Aşa a făcut şi în dimineaţa când a înotat cu Philip 


Blake. Cred că a intrat aici pe fereastră şi a luat ceva de pe 
raft. 

Angela Warren spuse: 

— N-am făcut asta... Cel puţin... 

— Ah! Exclamă Poirot, triumfător. Vă amintiţi! Mi-aţi spus 
că-i mai făceaţi farse lui Amyas cu ceea ce numeaţi chestii 
de la pisici... Aşa aţi spus. 

Meredith Blake confirmă. 

— Valeriană! Desigur! 

— Exact. De asta aţi crezut că intrase o pisică. Aveţi 
mirosul foarte sensibil. Aţi mirosit valeriana fără să ştiţi... 
Dar în subconştient v-a rămas „pisică”. Pisicile iubesc 
valeriana şi ar merge oriunde după ea. Este ceva foarte 
neplăcut la gust şi aţi spus că Angela plănuia să pună aşa 
ceva în berea lui Amyas în acea zi. 

Angela Warren interveni, minunându-se. 

— Chiar în acea zi a fost? Da, şi-mi amintesc perfect când 
am luat-o. Şi apoi, am scos berea şi a venit Caroline şi 
aproape m-a prins! Normal că ţin minte... Dar n-am legat 
asta niciodată cu acea zi în special. 

— Normal... Nu era nici o legătură în mintea 
dumneavoastră. Cele două evenimente nu erau similare. 
Unul era pe raftul cu farse... Celălalt era o tragedie 
neanunţată, care a umbrit orice altceva. Dar eu am 
observat când aţi spus „am luat etc., etc. Ca să tom în 
băutura lui Amyas”. N-aţi spus că aţi şi făcut asta. 

— Nu, pentru că n-am apucat, Caroline a intrat exact 
atunci când încercam să pun. Şi ea a crezut... Că eu am 
fost! 

Angela scoase un țipăt uşor. Privi în jur. Spuse încet: 

— Presupun că şi voi credeţi asta. Se opri şi apoi continuă: 
Nu eu l-am ucis pe Amyas. Nu ca rezultat al vreunei glume 
proaste şi nici în vreun alt fel. Dacă era aşa, nu tăceam. 

Domnişoara Williams rosti tăios: 

— Normal că nu, draga mea. Îl privi apoi pe Poirot. Doar 
un nebun ar crede asta. 


Poirot spuse, cu blândeţe: 

— Nu sunt nebun şi nu cred asta. Ştiu prea bine cine l-a 
omorât pe Amyas Crale. Se opri. Mereu există pericolul 
acceptării unor fapte dovedite false. Aşa era şi la Alderbury. 
O situaţie foarte veche. Două femei, un bărbat. Am 
presupus că Amyas dorea s-o părăsească pe soţia sa pentru 
cealaltă femeie. Dar sugerez că n-a vrut asta. 

Mai fusese cu alte femei înainte. Îl obsedaseră o vreme, 
dar îi trecea. Dar, de această dată, femeia voia mai mult de 
la el. Nu era o femeie. Era o fată. Şi era teribil de sinceră, 
după spusele lui Caroline Crale... Poate că era sofisticată în 
vorbire, dar era îngustă în dragoste. Pentru că avea o 
pasiune pentru Amyas, a presupus că era la fel şi din partea 
lui. A presupus că era o pasiune pe viaţă. Fără să-l întrebe 
dacă dorea să-şi părăsească soţia. 

Dar de ce nu i-a spus Amyas adevărul, veţi întreba? 

Voia să-şi termine tabloul. 

Pentru unii oameni, pare incredibil... Dar nu pentru cineva 
care-i cunoaşte pe artişti. Şi deja am acceptat această 
explicaţie. Acea conversaţie dintre Crale şi Meredith Blake 
este acum mai inteligibilă. Crale este ruşinat: îl asigură, 
optimist, pe Blake că va ieşi totul bine. Pentru Amyas, totul 
e simplu. Pictează, cufundat în artă, deranjat un pic de două 
femei nevrotice şi geloase... Dar nu le lasă să se amestece 
în capodopera lui. 

Dacă i-ar spuse Elsei adevărul, s-ar termina cu tabloul. 
Poate că, în impulsul primelor sale sentimente, chiar o fi 
spus c-o va părăsi pe Caroline. Bărbaţii mai spun astfel de 
lucruri atunci când au o pasiune. Poate că doara lăsat să se 
presupună. Nu-i păsa de ceea ce credea Elsa. O lăsa să 
creadă ce voia. Orice, doar să mai tacă două zile. 

Şi apoi... Avea să-i spună adevărul... Că se terminase între 
ei doi. Niciodată nu fusese un om scrupulos. 

A încercat, cred, să nu-i creeze iluzii. I-a spus ce fel de 
bărbat era. Dar ea n-a ascultat. A sărit în întâmpinarea 
sorții. Şi, pentru Crale, femeile reprezentau un joc. Dacă-l 


întrebai, ar fi spus că Elsa era tânără... va trece peste. Aşa 
lucra mintea lui Amyas Crale. 

Soţia lui era singura pe care o iubea, de fapt. Nu se 
îngrijora în privinţa ei. Trebuia doar să mai îndure două 
zile. Era furios pe Elsa pentru că vorbise cu Caroline aşa, 
dar credea că va fi totul bine. Caroline îl va ierta şi Elsa... va 
trebui să treacă peste asta. 

Dar cred că, în ultima seară, era chiar îngrijorat. Pentru 
Caroline, nu pentru Elsa. Poate că a mers la ea în cameră şi 
ea a refuzat să-l vadă. Oricum, a doua zi a luat-o deoparte şi 
i-a spus adevărul. Fusese cu Elsa, dar se sfârşise. Imediat 
după ce termina tabloul, n-avea s-o mai vadă. 

Şi, ca răspuns la asta, Caroline a strigat: „Iu şi femeile 
tale!” Această frază, vedeţi, o pune pe Elsa în rând cu 
celelalte... Care plecaseră. Şi a adăugat, indignată: „O să te 
omor într-o zi”. 

Era supărată, revoltată de cruzimea lui faţă de fată. Atunci 
când Philip a văzut-o pe hol, ea murmura: „E prea crud”, şi 
se gândea la Elsa. 

Cât despre Crale, el a ieşit din bibliotecă, a găsit-o pe Elsa 
cu Philip şi i-a ordonat fetei să meargă să-i pozeze. Ce nu 
ştia era că ea fusese afară şi auzise totul. Şi ce a spus mai 
târziu despre conversaţie nu era adevărat. Avem doar 
cuvântul ei. 

Imaginaţi-vă ce şoc a avut! 

În după-amiaza precedentă, Meredith a spus că stătea cu 
spatele la uşa de la laborator, vorbind cu Elsa. Asta 
înseamnă că ea stătea cu faţa la laborator şi a văzut ce 
făcea Caroline, peste umărul lui, şi că era singura persoană 
care putea să facă asta. A văzut-o luând otrava. N-a spus 
nimic, dar şi-a amintit acest amănunt important după ce a 
auzit conversaţia din bibliotecă. 

Atunci când Amyas Crale a ieşit, ea a spus că va merge să- 
şi ia un pulover de sus şi a urcat în camera lui Caroline, ca 
să caute otrava. Femeile ştiu unde ascund alte femei 


lucrurile. A găsit-o şi a fost atentă să nu lase amprente, apoi 
a turnat totul într-o sticlă cu pipeta. 

A coborât şi a mers în Battery cu Crale. Şi, curând, fără 
îndoială, i-a turnat nişte bere, pe care ela băut-o în stilul 
obişnuit. 

Între timp, Caroline Crale era îngândurată. A văzut-o pe 
Elsa urcând să-şi ia un pulover. A coborât repede în Battery 
şi a vorbit cu soţul ei. Ceea ce făcea era ruşinos! Nu va 
suporta asta! E incredibil de crud cu fata! lar Amyas, iritat 
de întrerupere, a spus că o va trimite să-şi facă bagajele! E 
totul stabilit... O s-o trimit să-şi facă bagajele, îţi spun eu. 

Şi apoi i-au auzit pe fraţii Blake, iar Caroline a ieşit 
ruşinată şi a murmurat ceva despre Angela şi despre şcoala 
şi treburile pe care le avea, şi printr-o asociere naturală cei 
doi au crezut că au auzit că Amyas ar fi spus că o va ajuta 
să-şi facă bagajele pe Angela, nu că o va trimite pe Elsa să- 
şi facă bagajele. 

Iar Elsa, cu puloverul în mână, a coborât pe cărare şi s-a 
aşezat din nou pe tun, pozând. 

Fără îndoiala, miza pe faptul că doar Caroline va fi 
suspectată şi că sticla de cucută va fi găsită în camera ei. 
Caroline joacă acum după cum vrea Elsa. Aduce bere jos şi 
toarnă pentru soţul ei. 

Amyas o dă pe gât şi spune că totul are un gust ciudat în 
acea zi. 

Vedeţi ce remarcă semnificativă? Totul are un gust ciudat? 
Prin urmare, a mai fost ceva înainte cu gust rău, pe care el 
încă-l mai simte în gură. Şi, în alt moment, Philip îl vede că 
se clatină şi se întreabă dacă n-a băut cumva. Dar acea 
clătinare era primul semn al efectului cucutei, care-i fusese 
dată înainte de a-i aduce Caroline sticla rece cu bere. 

Şi, astfel, Elsa Greer a pozat şi, de vreme ce nu voia ca 
Amyas să suspecteze ceva, îi vorbea normal. L-a văzut şi pe 
Meredith pe bancă şi i-a făcut cu mâna. Şi-a jucat rolul 
admirabil. 


lar Amyas Crale, un bărbat care detesta bolile şi refuza să 
se lase învins, a pictat neîncetat până când membrele i-au 
cedat şi s-a întins pe bancă, neajutorat, dar cu mintea 
limpede. 

Din casă a sunat clopoţelul şi Meredith a plecat s-o ia pe 
Elsa. Cred că în acel moment Elsa şi-a părăsit locul şi a 
alergat să mai toarne ultimele picături de cucută în paharul 
cu bere. Scăpase de picurător pe cărarea spre casă, 
zdrobindu-l. Apoi s-a îndreptat spre Meredith. 

Meredith îşi vede prietenul privindu-l cu ochii rătăciţi, 
aşezat acolo, pe bancă, neajutorat. 

Cât de mult cunoştea sau ghicea Amyas? Nu putem spune 
ce ştia mintea sa conştientă, dar mâna şi ochii îi erau 
sinceri. 

Hercule Poirot arătă spre pictura de pe perete. 

— Ar fi trebuit să ştiu când am văzut tabloul. Pentru că 
este remarcabil. Este tabloul unei criminale pictate de 
victima ei... Este tabloul unei fete care-şi priveşte amantul 
murind... 

CAPITOLUL. 5 

CONSECINŢE 


În tăcerea care urmă, o tăcere oripilată, ultima rază de 
soare părăsi fereastra şi blănurile femeii pe care o luminase 
până atunci. 

Elsa Dittisham se mişcă şi vorbi. 

— la-i pe toţi de aici, Meredith! Lasă-mă singură cu 
domnul Poirot. 

Râmase nemişcată până când uşa se închise. Apoi spuse: 

— Sunteţi foarte inteligent, nu-i aşa? 

Poirot nu răspunse. 

— Ce vreţi să fac? Să mărturisesc? 

EI clătină din cap. 

— Pentru că nu voi face aşa ceva! Şi nu voi recunoaşte 
nimic! Ceea ce spunem noi aici, împreună, nu contează, e 
cuvântul dumneavoastră împotriva cuvântului meu. 


— Exact. 

— Vreau să ştiu ce veţi face. 

— Voi face tot posibilul ca autorităţile să-i acorde scuze 
postume lui Caroline Crale. 

Elsa râse şi zise: 

— Absurd! Să-ţi fie acordate scuze pentru ceva care nu s-a 
petrecut. Şi eu? 

— Îmi voi expune concluziile în faţa unor oameni care pot 
face ceva. Dacă decid că se poate deschide un caz împotriva 
dumneavoastră, atunci vor acţiona. Vă spun că nu sunt 
suficiente dovezi... Doar impresii. Şi, mai mult, nu vor dori 
să acţioneze împotriva cuiva în poziţia dumneavoastră, 
decât dacă au dovezi suficiente. 

— Nu-mi pasă. Dac-aş fi pe drumuri... Dacă m-aş lupta 
pentru viaţa mea... Da, ar fi interesant, incitant... ar fi ceva 
vivace. Mi-ar plăcea. 

— Dar nu şi soţului. 

Îl privi fix. 

— Credeţi că-mi pasă de ceea ce crede el? 

— Nu, nu cred că v-a păsat vreodată de părerea cuiva. 
Dac-ar fi fost aşa, aţi fi fost mai fericită. 

Ea replică, pe un ton ascuţit: 

— De ce vă pare rău pentru mine? 

— Pentru că ai multe de învăţat, copilă. 

— Ce anume? 

— Toate emoţiile vârstei adulte: milă, compătimire, 
înţelegere. Singurele lucruri pe care le cunoşti sunt 
dragostea şi ura. 

— Am văzut-o pe Caroline luând cucuta. Am crezut că voia 
să se sinucidă. Ar fi simplificat lucrurile. Şi apoi, în 
dimineaţa următoare, am aflat. l-a spus că nu-i păsa deloc 
de mine... Îi pasase, dar se terminase. Imediat după ce era 
gata tabloul, mă trimitea la plimbare. N-avea de ce să-şi 
facă griji, i-a spus ei. 

Şi ei... I-a părut râu pentru mine... Înţelegeţi ce am simţit? 
Am găsit substanţa, i-am dat-o lui şi am stat acolo, privindu-l 


cum moare. Nu m-am simţit niciodată atât de vie, de 
exaltată, de puternică! L-am privit murind... 

Îşi aruncă mâinile în aer. 

— N-am înţeles că mă omoram, de fapt, pe mine... Nu pe 
el. După aceea, am văzut-o prinsă în capcană... Dar nici 
asta nu mi-a oferit vreo satisfacţie. N-am putut s-o rănesc... 
Nu-i păsa... Scăpa de tot. Şi ea, şi Amyas scăpaseră. Au 
plecat unde nu-i mai puteam ajunge. Dar ei n-au murit. Eu 
am murit. 

Elsa Dittisham se ridică. Se îndreptă spre uşă. Spuse din 
nou: 

— Eu am murit... 

Pe hol, trecu pe lângă doi tineri a căror viaţă abia începea. 

Şoferul îi deschise uşa maşinii. Lady Dittisham intră şi 
şoferul îi înfăşură blana în jurul genunchilor. 


SFÂRŞIT 


11) Totuşi - în limba franceză, în original (n.tr.) 42) înainte 
- în limba franceza, în original (n.tr.) 43) înapoi - în limba 
franceza, în original (n.tr.) (4) Abreviere uzuală de la 
King's Counsel, consilier juridic al regelui, titulatură 
purtata de judecătorii, procurorii şi avocaţii Coroanei 
Britanice (n.tr.) 45) Cunoscuta revista britanică de 
societate, numită astfel după ziarul fondat de Richard 
Steele, în anul 1709. Orientarea ei este spre ilustrarea 
tendinţelor din clasa aristocratică şi din cea înstărită, (n.tr.) 
16) Renumit colegiu privat şi independent din Anglia, situat 
în oraşul Eton, din comitatul Berkshire, întemeiat în anul 
1440 de regele Henric al VI-lea, terenurile sale de sport 
fiind, în mod tradiţional, spaţii de pregătire pentru 
guvernanţii britanici, (n.tr.) 47) Termen care desemna o 
persoană cu vorbirea afectata, sentimentalistă, având la 


origine o satiră cu acest titlu scrisă în anul 1725 de Henry 
Carey, la adresa politicianului Ambrose Philips, (n.tr.) 48) 
Romeo şi Julieta - William Shakespeare, voi. I, Editura de 
Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1955; trad. Şt.0O. 
Iosif, revăzută de Al. Philippide, p. 321. 4197 Gradina 
Bateriei (de artilerie) 4110) Referire la Henry Stuart, duce 
de Albany (1545-1567), cunoscut şi sub numele de Lord 
Darnley, cel de-al doilea soţ al lui Mary Stuart, regina 
Scoției. A fost asasinat, bănuielile îndreptându-se asupra lui 
James Hepburn de Bothwell şi a lui Mary însăşi (n.tr.) 411) 
Succes modest - în limba franceza, în original (n.tr.) 412) 
Dar iată - în limba franceză, în original (n.tr.) 413) Şedinţa 
- în limba franceză, în original (n.tr.)