Agatha Christie — Petrecere De Halloween

Agatha Christie 


Agatha Christie 


Petrecere de Halloween 


Lui P. G. Wodehouse ale cărui cărţi şi poveşti mi-au luminat 
viaţa mulţi ani. De asemenea, în semn de recunoştinţă, 
deoarece a fost suficient de amabil să-mi spună că îi plac 
cărţile mele 


Capitolul 1 

Doamna Ariadne Oliver plecase împreună cu Judith Butler, 
prietena la care locuia, să ajute la pregătirile unei petreceri 
pentru copii, ce urma să aibă loc chiar în acea seară. 

O activitate haotică era în plină desfăşurare în acea clipă. 
Femei energice intrau şi ieşeau mutând scaune, măsuţe, 
vaze cu flori şi aducând dovleci mari pe care îi plasau în 
locuri strategic alese. Urma să aibă loc o petrecere de 
Halloweenl pentru invitaţi cu vârste cuprinse între zece şi 
şaptesprezece ani. 

Desprinzându-se de grupul principal, doamna Oliver se 
rezemă de un perete şi ridică un dovleac destul de mare pe 
care îl examină cu un ochi critic. 

— Ultima dată când am văzut aşa ceva, zise ea, dându-şi la 
o parte părul grizonant de pe fruntea proeminentă, a fost 
anul trecut în Statele Unite - erau cu sutele. În toată casa. 
Nu mai văzusem în viaţa mea atât de mulţi dovleci. Dacă 
stau bine şi mă gândesc, nu am ştiut niciodată care e 
diferenţa dintre un dovleac şi un bostan. De fapt, care este? 

— Îmi pare rău, dragă, îi spuse doamna Butler, călcând-o 
pe picior. 

— E vina mea, răspunse doamna Oliver, lipindu-se mai 
mult de perete. Vă stau în drum. Oricum, era neobişnuit să 
vezi atâţia dovleci sau bostani, sau cum le-o zice. Se găseau 
peste tot, în magazine şi în casele oamenilor, cu lumânări 


sau beculeţe înăuntrul lor sau atârnate de ei. Era foarte 
interesant, deşi ocazia era cu totul alta. Nu erau pentru 
petrecerea de Halloween, ci pentru Ziua Recunoştinţei. Eu 
întotdeauna am asociat dovlecii cu Halloweenul şi ăsta e la 
sfârşitul lui octombrie. Ziua Recunoştinţei este mai târziu, 
nu-i aşa? Parcă e prin noiembrie, în a treia săptămână, nu? 
Aici Halloweenul se sărbătoreşte pe 31 octombrie, parcă. 
Mai întâi e Halloweenul şi apoi ce urmează? Ziua Tuturor 
Sufletelor? Dacă locuieşti la Paris, atunci te duci la cimitir şi 
pui flori la morminte. Nu e nicidecum o sărbătoare tristă, 
pentru că merg şi copiii şi se distrează. Mai întâi te duci să 
cumperi flori, o mulţime de flori frumoase, cum numai în 
piaţa de flori din Paris găseşti. 

Mai multe femei grăbite se împiedicau, din când în când, 
de doamna Oliver, dar nu o ascultau. Erau prea ocupate. 
Majoritatea erau mame, vreo două domnişoare bătrâne 
pricepute; mai erau şi adolescenţi îndemânatici, băieţi de 
şaisprezece şi şaptesprezece ani, cocoţaţi pe scări şi pe 
scaune, ca să agaţe la o înălţime adecvată decoraţiuni, 
dovleci, bostani şi globuri de sticlă frumos colorate. Fete 
între unsprezece şi cincisprezece ani stăteau în grupuri şi 
chicoteau. 

— Şi după Ziua Tuturor Sufletelor şi cimitire, continuă 
doamna Oliver, aşezându-se pe braţul unei canapele, 
urmează Ziua luturor Sfinţilor. Cred că am dreptate. 

Nu-i răspunse nimeni. Doamna Drake, o femeie frumoasă, 
între două vârste, care era gazda, făcu un anunţ: 

— N-am s-o numesc petrecere de Halloween, cu toate că 
asta este. Îi voi spune petrecerea „Unsprezece-plus”. Din 
cauza vârstei invitaţilor. Majoritatea pleacă de la Elms 
pentru a studia în altă parte. 

— Dar lucrurile nu stau chiar aşa, nu, Rowena? Interveni 
pe un ton dezaprobator domnişoara Whittaker, aşezându-şi 
pince-nez-ul. 

Ca profesoară la şcoala locală, domnişoara Whittaker avea 
o înclinaţie spre acuratețe. 


— Din cauză că am desfiinţat unsprezece-plus cu ceva 
timp în urmă. 

Doamna Oliver se ridică stânjenită de pe canapea. 

— N-am prea fost de ajutor. Am stat aici turuind despre 
dovleci şi bostani... „odihnindu-mi picioarele”, îşi zise în 
gând cu o urmă de remuşcare, dar fără să se simtă atât de 
vinovată ca să o spună cu voce tare. Acum cu ce vă pot fi de 
folos? Întrebă şi adăugă: Ce mere frumoase! 

Cineva adusese în cameră un vas cu mere. Doamnei Oliver 
îi plăceau foarte mult merele. 

— Sunt frumoase cele roşii, observă doamna Oliver. 

— Nu sunt chiar aşa de bune, zise Rowena Drake. Dar 
arată bine. Sunt pentru jocul acela în care trebuie să le 
prinzi cu gura dintr-un vas cu apă. Sunt destul de moi ca 
oamenii să îşi poată înfige mai bine dinţii în ele. Beatrice, 
du-le în bibliotecă, te rog frumos! La jocul acela se varsă o 
mulţime de apă, dar asta nu contează, căci covorul din 
bibliotecă e atât de vechi! Îţi mulţumesc, Joyce! 

Joyce, o fată robustă de treisprezece ani, luă vasul cu 
mere. Două căzură, se rostogoliră pe jos şi se opriră, de 
parcă ar fi fost dirijate de bagheta unei vrăjitoare, la 
picioarele doamnei Oliver. 

— Vă plac merele, nu-i aşa? Întrebă Joyce. Am citit că vă 
plac sau probabil că am auzit la televizor. Dumneavoastră 
sunteţi doamna care scrie povestiri cu crime, nu? 

— Aşa este, recunoscu doamna Oliver. 

— Ar fi trebuit să vă dăm să faceţi ceva ce are legătură cu 
crimele. Să se petreacă o crimă la petrecerea din seara 
aceasta şi să-i puneţi pe oameni să o rezolve. 

— Nu, mulţumesc, spuse doamna Oliver. Nu vreau să mai 
aud de aşa ceva. 

— Cum adică nu vreţi să mai auziţi? 

— Pentru că am făcut asta o dată, şi n-a ieşit nimic bun, 
răspunse doamna Oliver. 

— Dar aţi scris o grămadă de cărţi, ripostă Joyce; faceţi 
foarte mulţi bani cu ele, nu-i aşa? 


— Într-un fel, admise doamna Oliver, gândurile zburându-i 
la impozitul pe venit. 

— Şi aveţi un detectiv finlandez. 

Doamna Oliver recunoscu acest lucru. 

Un băiat apatic, care nu ajunsese încă printre cei mari de 
la unsprezece-plus, întrebă grav: 

— De ce finlandez? 

— Şi eu m-am întrebat adesea acelaşi lucru, răspunse 
sincer autoarea. 

Doamna Hargraves, soţia organistului, intră în cameră, 
răsuflând din greu, din cauza unei găleți mari, verzi din 
plastic. 

— Ce ziceţi de asta, e bună pentru jocul cu merele? 
Domnişoara Lee, farmacista, spuse: 

— Mai bine folosim o găleată din tablă. Nu se răstoarnă 
aşa uşor. Unde vreţi s-o puneţi, doamnă Drake? 

— Mă gândeam că cel mai bine este în bibliotecă. Covorul 
de acolo e vechi şi oricum o să se verse destulă apă. 

— Bine, le vom duce acolo. Rowena, uite încă un coş cu 
mere. 

— Daţi-mi voie să vă ajut, se oferi doamna Oliver. 

Ridică cele două mere de jos şi, fără să-şi dea seama ce 
face, muşcă dintr-unul. Doamna Drake îl luă hotărâtă pe al 
doilea şi-l puse la loc în coş. O altă discuţie începu. 

— Da, dar unde se va juca Snapdragon2? 

— Ar trebui în bibliotecă, este camera cea mai întunecată. 

— Nu, va avea loc în sufragerie. 

— Mai întâi trebuie să întindem ceva pe masă. 

— Punem faţa de masă aia verde şi pe deasupra pânza 
cauciucată. 

— Şi oglinzile? Chiar o să ne vedem viitorii soţi în ele? 

Scoţându-şi pantofii pe furiş şi muşcând liniştită din măr, 
doamna Oliver se lăsă din nou pe canapea privind lumea din 
cameră cu un ochi critic. Gândea ca o scriitoare: „Dacă ar fi 
să scriu o carte despre toţi aceşti oameni, cum aş proceda? 
În general, sunt oameni cumsecade, dar cine ştie?” 


Într-un fel i se părea fascinant să nu ştie nimic despre ei. 
Toţi locuiau în Woodleigh Common. Despre unii aflase câte 
ceva, din ce-i povestise Judith. Domnişoara Johnson - avea 
de-a face cu biserica, cu toate astea, nu era sora vicarului. 
Aşa, era sora organistului, desigur, Rowena Drake, cea care 
dirija lucrurile în Woodleigh Common. Mai era femeia care 
venise cu găleata, abia respirând, o găleată de plastic foarte 
urâtă. Doamnei Oliver nu-i plăcuseră niciodată lucrurile din 
plastic. Şi apoi copiii, adolescenţi, fete şi băieţi. 

Până acum nu reprezentau decât nişte nume pentru 
doamna Oliver, printre care: Nan, Beatrice, Cathie, Diana, 
Joyce, care era gură-spartă şi punea mereu întrebări. 

„Nu prea-mi place de Joyce”, îşi zise doamna Oliver. O fată 
pe nume Ann, înăltuţă şi cu aere de superioritate. Mai erau 
şi doi băieţi care păreau să fi încercat tot felul de tunsori, cu 
rezultate nu tocmai fericite. 

Un băiat mai micuţ intră oarecum timid. 

— M-a trimis mami cu oglinzile astea să vedeţi dacă sunt 
bune, spuse cu respiraţia uşor întretăiată. 

Doamna Drake i le luă. 

— Îţi mulţumesc foarte mult, Eddy. 

— Sunt doar nişte oglinzi obişnuite de mână, spuse Ann. 
Chiar o să vedem chipurile viitorilor soţi în ele? 

— Unele dintre voi s-ar putea să le vadă, altele nu, 
răspunse Judith Butler. 

— Aţi văzut vreodată chipul soţului dumneavoastră când v- 
aţi dus la o petrecere... O petrecere ca asta? 

— Bineînţeles că nu, interveni Joyce. 

— Ar fi putut, interveni cu un aer atotştiutor Beatrice. Se 
numeşte PE. S. Percepţie extrasenzorială, explică ea 
încântată să arate că era familiarizată cu termenii la modă. 

— V-am citit una dintre cărţi, îi spuse Ann doamnei Oliver. 
Muribundul peştişor auriu. Mi-a plăcut. 

— Mie cartea asta nu mi-a plăcut, declară Joyce. Parcă n-a 
fost destul de sângeroasă. Mie-mi plac crimele cu mult 
sânge. 


— Cam murdar, nu ţi se pare? Întrebă doamna Oliver. 

— Dar palpitant, spuse Joyce. 

— Nu neapărat, adăugă scriitoarea. 

— Odată am văzut o crimă, zise Joyce. 

— Nu fi prostuţă, Joyce, o certă domnişoara Whittaker, 
profesoara. 

— Ba da, am văzut, insistă Joyce. 

— Chiar ai văzut? O iscodi Cathie, făcând ochii mari. Pe 
cuvântul tău că ai văzut o crimă? 

— Bineînţeles că n-a văzut. Nu mai vorbi prostii, Joyce, o 
apostrofa doamna Drake. 

— Eu chiar am văzut o crimă. Am văzut, am văzut, am 
văzut. Cocoţat pe o scară, un băiat de şaptesprezece ani 
privi în jos cu interes şi întrebă: 

— Ce fel de crimă? 

— Eu nu o cred, răspunse Beatrice. 

— Sigur că nu, spuse mama lui Cathie. Inventează. 

— Nu e adevărat. Chiar am văzut. 

— Atunci de ce n-ai anunţat poliţia? Vru să ştie Cathie. 

— Pentru că, atunci când am văzut-o, nu mi-am dat seama 
că era o crimă. După mult timp am realizat că fusese o 
crimă. Acum vreo lună, două, cineva a spus ceva care m-a 
pus pe gânduri: Ceea ce am văzut a fost o crimă. 

— Uitaţi-vă cum inventează. Ce prostie! Exclamă indignată 
Ann. 

— Când s-a întâmplat? Întrebă Beatrice. 

— Cu câţiva ani în urmă, răspunse Joyce. Pe atunci eram 
mică. 

— Cine a omorât pe cine? Vru să ştie Beatrice. 

— Nu o să spun nimănui, se enervă Joyce. Sunteţi 
îngrozitori. Domnişoara Lee intră cu un alt tip de găleată. 
Schimbară subiectul făcând comparaţie între găleți şi 
căldări pentru a o putea alege pe cea mai potrivită pentru 
jocul cu merele. Majoritatea se îndreptară spre bibliotecă 
pentru a hotări la faţa locului. Trebuie să recunoaştem că 
unii dintre participanţii mai tineri erau nerăbdători să 


demonstreze, printr-o repetiţie, atât dificultăţile pe care le 
vor întâmpina cât şi măiestria lor la acest joc. Unii se udară 
pe păr, alţii se stropiră, încât fu nevoie de nişte prosoape 
pentru a strânge apa. Până la urmă se decise că o găleată 
din tablă ar fi mai potrivită decât o căldare ieftină din 
plastic care oricum s-ar fi răsturnat cu mai multă uşurinţă. 

Aşezând un vas cu mere, pe care îl aduseseră ca rezervă, 
doamna Oliver mai gustă încă unul. 

— Am citit în ziar că vă place foarte mult să mâncaţi mere, 
auzi vocea acuzatoare a lui Ann sau a lui Susan - nu era 
sigură care dintre ele. 

— E cel mai mare păcat al meu, recunoscu doamna Oliver. 

— Ar fi mult mai amuzant un joc cu pepeni galbeni, 
interveni unul dintre băieţi. Sunt aşa de zemoşi. Vă daţi 
seama ce mizerie s-ar fi făcut, adăugă, privind covorul cu 
satisfacţie. 

Doamna Oliver, simțindu-se oarecum stânjenită de 
judecata publică a lăcomiei, părăsi camera, în căutarea unui 
anumit loc, de obicei foarte uşor de găsit. Urcă pe scări la 
etaj şi, dând colţul, se ciocni de un cuplu, o fată şi un băiat, 
ce se strângeau în braţe rezemându-se tocmai de uşa care, 
cu siguranţă, i-ar fi oferit acces spre locul unde dorea cu 
nerăbdare să ajungă. Cuplul nu-i dădu atenţie. Suspinau şi 
se îmbrăţişau. Doamna Oliver se întrebă câţi ani aveau. 
Băiatul avea înjur de cincisprezece ani, fata ceva mai mult 
de doisprezece, deşi mărimea pieptului o făcea să pară mai 
matură. 

Apple Trees era o casă mărişoară. Avea câteva unghere şi 
ascunzişuri plăcute. „Cât de egoişti sunt oamenii, se gândi 
doamna Oliver. Nu au deloc compasiune unii pentru 
ceilalţi.” 

Această morală din trecut îi veni în minte. I-o spusese în 
nenumărate rânduri infirmiera, dădaca, guvernanta, bunica 
ei, două mătuşi, mama sa şi alte câteva persoane. 

— Îmi cer scuze, spuse tare şi răspicat doamna Oliver. 
Băiatul şi fata se lipiră şi mai mult unul de celălalt, cu 


buzele împreunate într-un sărut. 

— Mă puteţi lăsa să trec, îi întrerupse doamna Oliver. Aş 
vrea să intru în camera asta. 

Vrând-nevrând cuplul se despărţi, uitându-se la ea 
mâhniţi. Doamna Oliver intră în cameră şi trase zăvorul. 

Uşa nu se închidea foarte bine. Se puteau auzi voci venind 
de pe hol. 

— Ce oameni! Se auzi o voce cu un uşor tremur în glas. Nu 
văd că nu vrem să fim deranjaţi? 

— Oamenii sunt atât de egoişti, ciripi fata. Nu se gândesc 
decât la propria persoană. 

— Nu au deloc consideraţie pentru ceilalţi, se auzi băiatul. 

Capitolul 2 

Pregătirile pentru petrecerea unor copii dau de obicei mai 
multe bătăi de cap organizatorilor decât cele destinate 
adulţilor. Mâncarea de calitate şi băuturile alcoolice - 
lăsând la o parte limonada - sunt ingredientele necesare 
pentru succesul unei petreceri. Poate costa mai mult, dar 
deranjul nu e aşa de mare, căzură de acord Ariadne Oliver 
şi prietena ei Judith Butler. 

— Dar petrecerile pentru adolescenţi? Întrebă Judith. 

— Nu ştiu mare lucru despre ele, îi răspunse doamna 
Oliver. 

— Cred că, într-un fel, deranjul e foarte mic. Adică, ne dau 
pe noi, adulţii, afară şi ne spun că se vor ocupa ei de tot, 
adăugă Judith. 

— Şi chiar aşa e? 

— Nu chiar aşa cum am crede noi, zise Judith. Uită să 
comande anumite lucruri, şi cumpără alte lucruri de care 
nu are nimeni nevoie. După ce ne-au expediat ne 
reproşează că trebuia să le lăsăm anumite lucruri la 
îndemână. Sparg o mulţime de obiecte, printre care şi 
pahare, şi mereu se găseşte câte unul care vine cu un 
prieten nepoftit. Ştii şi tu cum se întâmplă de obicei. 
Droguri ciudate şi - cum le zice? -Canabis sau marijuana 


sau L.. S. D., despre care am avut mereu impresia că 
înseamnă bani, dar se pare că m-am înşelat. 

— Cred că sunt foarte scumpe, sugeră Ariadne Oliver. 

— Este foarte neplăcut, şi pe deasupra marijuana miroase 
urât. 

— Pare periculos, spuse doamna Oliver. 

— Oricum, petrecerea asta va fi un succes. Să-i mulţumim 
Rowenei Drake pentru asta. O să vezi ce organizatoare 
minunată este. 

— Nu prea am chef să merg la o petrecere, zise doamna 
Oliver. 

— Du-te sus şi odihneşte-te un ceas, două. O să-ţi prindă 
tare bine, ai să vezi. Îmi pare rău că Miranda are febră, e 
aşa de necâjită că nu poate să participe, săraca. 

Petrecerea începu pe la şapte şi jumătate. Ariadne Oliver 
trebui să admită că prietena ei avusese dreptate. Toată 
lumea era punctuală, totul mergea ca pe roate. Pe scări 
erau luminiţe roşii şi albastre şi dovleci din belşug. Fete şi 
băieţi veneau, ţinând în mâini mături decorate în fel şi chip 
pentru o întrecere. După ce-şi salută invitaţii, Rowena 
Drake anunţă programul serii. 

— Mai întâi desemnarea celei mai frumoase mături. Trei 
premii: unu, doi şi trei. Urmează tăierea „tortului”, care va 
avea loc în sera cea mică. Apoi jocul cu merele. Este o listă 
agăţată pe perete cu numele partenerilor - după aceea 
dansul. De câte ori se sting luminile, vă schimbaţi 
partenerul. Apoi fetele se vor duce în birou unde vor primi 
oglinzi. Şi, la sfârşit, cina, Snapdragonul şi acordarea 
premiilor. 

Ca la toate petrecerile, începutul era mai greu. Măturile 
fură admirate, nişte mături foarte mici miniaturale, şi pe 
deasupra felul în care erau decorate nu era ceva ieşit din 
comun. 

— Ceea ce ne uşurează munca, îi şopti doamna Drake unei 
prietene, este şi util pentru că mereu se întâmplă ca vreun 


copil sau doi să nu câştige nici un alt premiu, aşa că putem 
trişa un pic aici. 

— Ce neruşinare, Rowena. 

— Nu e chiar aşa. Vreau ca totul să fie bine şi ca toată 
lumea să fie mulţumită. Chestia e că toţi vor să câştige ceva. 

— În ce constă jocul cu faina? Întrebă Ariadne Oliver. 

— A, n-aţi fost aici când l-au jucat. Trebuie să umpli o cană 
cu făină, o presezi foarte bine, o răstorni pe o tavă şi pui o 
monedă deasupra. Apoi fiecare taie câte o felie, cu atenţie, 
pentru a nu răsturna moneda. Cine răstoarnă moneda este 
eliminat. Cel care rezistă până la sfârşit câştigă moneda. 
Acum, să mergem! 

Şi s-au dus. Ţipete de bucurie se auzeau din bibliotecă 
unde jocul cu merele era în plină desfăşurare şi de unde 
unii ieşeau uzi. 

Printre cele mai distractive jocuri ale fetelor era sosirea 
vrăjitoarei de Halloween, rol interpretat de doamna 
Goodbody, o spălătoreasă locală, care nu numai că întrunea 
calităţile necesare unei vrăjitoare, nasul încovoiat şi bărbia 
proeminentă, dar putea cu uşurinţă să imite vocea 
piţigăiată a vrăjitoarei, cu un efect sinistru, şi să spună 
incantaţii. 

— Hai odată, Beatrice, nu? Beatrice, ce nume interesant! 
Eşti curioasă să afli cum o să arate soţul tău, nu-i aşa? Stai 
aici, draga mea. Sub lumina asta. Stai aici şi ţine oglinda 
asta în mână, iar când luminile se vor stinge îi vei vedea 
chipul în oglindă. Ţine oglinda. Abracadabra, cine s-apară? 
Chipul celui care va cere de soţie această fecioară. 
Beatrice, Beatrice, îl vei vedea, pe bărbatul care-o să-ţi fure 
inima. 

Un fascicul de lumină străbătu, deodată, camera venind 
dinspre o scară de lemn, aşezată în spatele unui paravan. 
Lovi un anumit punct din cameră reflectându-se în oglinda 
ţinută cu atâta emoție de Beatrice. 

— O, strigă Beatrice. Îl văd, îl văd în oglinda mea! 


Raza dispăru, lumina se aprinse şi o fotografie colorată 
lipită pe o bucată de carton cobori din tavan. Beatrice 
dansa bucuroasă. 

— Elera! El era! L-am văzut, striga ea. Ce barbă drăguță 
avea! 

Se repezi la doamna Oliver care stătea cel mai aproape de 
ea. 

— Priviţi, priviţi! Nu vi se pare minunat? Seamănă cu 
Eddie Presweight, cântăreţul de muzică pop. Nu credeţi? 

Doamna Oliver se gândea că arată ca unul dintre chipurile 
pe care era obligată să le vadă în ziarul de dimineaţă. 1 se 
părea că barba fusese pusă de o mână de maestru. 

— De unde vin toate lucrurile astea? Întrebă ea. 

— Rowena îl pune pe Nick să le facă. E pasionat de 
fotografie. El şi vreo doi prieteni s-au deghizat cu peruci, 
perciuni, bărbi şi alte lucruri. Şi apoi, sub lumina 
reflectoarelor, fetele sunt înnebunite după ei. 

— Nu-mi vine să cred că fetele sunt atât de naive în zilele 
noastre, spuse Ariadne Oliver. 

— Nu credeţi că aşa au fost mereu? Întrebă Rowena 
Drake. Doamna Oliver rămase pe gânduri. 

— Poate că aveţi dreptate. 

— Şi acum... Cina! 

Cina a fost delicioasă. Torturi de îngheţată, fursecuri, 
crustacee, prăjituri cu brânză şi nuci. Cei unsprezece-plus 
înfulecau pe nerăsuflate. 

— Acum urmează ultima distracţie din seara asta, anunţă 
Rowena Drake. Snapdragonul. Pe aici, prin cămară. Aşa. 
Mai întâi premiile. 

Premiile fură înmânate, după care se auzi o chemare 
tânguitoare ca a unei banshee4. Copiii fugiră, prin hol, spre 
sufragerie. 

Mâncarea fusese strânsă. Masa era acoperită cu postav 
verde şi un platou cu stafide flambate fusese adus. Toţi 
ţipau, se repezeau să apuce stafidele fierbinţi, văitându-se: 
„O, m-am ars! Nu-i aşa că e grozav?” Snapdragonul licărea 


şi încetul cu încetul se stinse. Se aprinseră luminile. 
Petrecerea se terminase. 

— A fost un mare succes, decise Rowena. 

— Aşa şi trebuia, după cât ne-am străduit. 

— Încântător, zise încet Judith. Încântător. Acum ar trebui 
să facem puţină ordine, adăugă cu regret. Nu putem lăsa 
totul pentru mâine-dimineaţă, pe seama bietelor femei. 

Capitolul 3 

Într-un apartament din Londra sună telefonul. 
Proprietarul, Hercule Poirot, se foi pe scaun. Îl cuprinse 
dezamăgirea. Ştia despre ce era vorba chiar înainte de a 
răspunde. Prietenul său Solly, cu care ar fi trebuit să-şi 
petreacă seara, reluând nesfârşita lor controversă cu 
privire la adevăratul vinovat în crima de la Băile Municipale 
Canning Road, voia să se scuze că nu poate veni. Poirot, 
care adunase ceva dovezi plauzibile în favoarea teoriei sale, 
era profund dezamăgit. Nu credea că prietenul său Solly va 
fi de acord cu supoziţiile sale, dar nu avea nici un dubiu că, 
atunci când acesta îşi va etala convingerile sale fanteziste, 
el, Hercule Poirot, le va desfiinţa cu uşurinţă în numele 
raţiunii, logicii, ordinii şi metodei. Era frustrant, ca să nu 
spună mai mult, că Solly nu putea să vină în seara asta. E 
adevărat că de dimineaţă, când se întâlniseră, pe Solly îl 
apucase o tuse destul de puternică, şi guturaiul lui putea fi 
molipsitor. 

„Urâtă răceală, îşi spuse Hercule Poirot, şi cu siguranţă că, 
în ciuda remediilor pe care le am la îndemână, probabil m- 
ar fi molipsit şi pe mine. Ar fi mai bine dacă n-ar veni. Tout 
de meme, adăugă suspinând. Asta înseamnă că osă mă 
plictisesc în seara asta.” 

De la o vreme încoace multe seri deveniseră plicticoase, se 
gândi Hercule Poirot. Mintea sa sclipitoare (nu se îndoise 
niciodată de asta) avea nevoie de stimulente din afară. Nu 
era genul care să filosofeze. Erau momente când regreta că 
nu se dedicase studiului teologiei, în loc să intre de tânăr în 
poliţie. Câţi îngeri puteau dansa în vârful unui ac5 - ar fi 


fost interesant să simţi că lucrul ăsta contează şi să te 
contrazici cu colegii pe această temă. Valetul său, George, 
intră. 

— V-a căutat domnul Solomon Levy. 

— A, da, spuse Hercule Poirot. 

— Regretă că nu poate să vină în seara asta. Este în pat 
din cauza unei gripe puternice. 

— Nu e gripat, ripostă Poirot. Are doar o răceală zdravănă. 
Toţi au impresia că suferă de gripă. Sună mai important şi 
stârneşte mila celor din jur. Problema cu guturaiul este că 
reuşeşti cu greu să fii compătimit de prieteni. 

— Orice ar fi, nu vine, domnule, spuse George. Aceste 
răceli la cap sunt foarte contagioase. N-aş vrea să vă 
îmbolnăviţi şi dumneavoastră. 

— Ar fi foarte neplăcut, încuviinţă Poirot. Telefonul sună 
iar. 

— Cine mai e răcit? N-am mai invitat pe nimeni. George se 
îndreptă spre telefon. 

— Răspund eu de aici, spuse Poirot. Nu cred că e ceva 
interesant. Ridică din umeri şi adăugă: Cine ştie, poate aşa 
trece timpul mai repede. 

— Foarte bine, domnule, spuse George şi părăsi încăperea. 
Poirot întinse mâna, ridică receptorul, întrerupând sunetul 
prelung al soneriei. 

— Hercule Poirot la telefon, rosti el cu emfaza menită să 
impresioneze pe cel care se afla la celălalt capăt al firului. 

— Minunat, spuse cu respiraţia uşor întretăiată o voce 
nerăbdătoare de femeie. Nu credeam că o să te găsesc 
acasă. 

De ce ai crezut asta? Întrebă Poirot. 

— Am impresia că în ziua de azi apare întotdeauna ceva 
care-ţi dă planurile peste cap. Când ai nevoie urgent de 
cineva şi simţi că nu poţi aştepta, uneori trebuie să aştepţi. 
Trebuia să vorbesc cu dumneata urgent... Foarte urgent. 

— Dar cine eşti? Întrebă Poirot. 

Vocea, cea a unei femei, păru surprinsă. 


— Nu ştii? Întrebă uimită. 

— Sigur că ştiu, spuse Hercule Poirot. Eşti Ariadne, 
prietena mea. 

— Sunt într-o stare cumplită, zise Ariadne. 

— Da, da, îmi dau seama de asta. Ai alergat cumva? De- 
abia poţi respira. 

— N-am alergat. Este din cauza emoţiilor. Pot să vin să te 
văd? 

Poirot ezită câteva clipe înainte să răspundă. Prietena sa, 
doamna Oliver, părea extrem de agitată. Orice i s-ar fi 
întâmplat, fără îndoială va începe să-şi spună ofurile, grijile, 
frustrările sau orice o sâcâia. După ce s-ar fi instalat în 
sanctuarul detectivului, ar fi foarte greu să o determine să 
plece acasă, fără să folosească o anumită doză de 
impoliteţe. Multe lucruri o nelinişteau pe doamna Oliver 
atât de frecvent şi pe neaşteptate, încât trebuia să fii foarte 
grijuliu când începeai să le discuţi. 

— "Te-a supărat ceva? 

— Da. Bineînţeles că sunt supărată. Nu ştiu ce să fac. Nu 
ştiu... O, nu ştiu nimic. Am simţit că trebuia să vin să îţi 
povestesc... Să îţi spun ce s-a întâmplat, fiindcă eşti singura 
persoană care ar putea şti ce să facă. Cine ar putea să-mi 
spună mie ce e de făcut? Aşadar, pot veni? 

— Bineînţeles, bineînţeles. Aş fi încântat să te primesc. 
Receptorul fu trântit în furcă la celălalt capăt al firului. 
Poirot îl chemă pe George, se gândi câteva clipe, apoi îi 
ceru apă tonică, limonadă fără zahăr şi un pahar de coniac 
pentru el. 

— Doamna Oliver va sosi în zece minute. 

George se retrase. Se întoarse cu coniacul pentru Poirot, 
care îl luă înclinând capul satisfăcut, apoi se duse după 
răcoritoare, care erau singurele pe placul doamnei Oliver. 
Poirot luă o înghiţitură din coniac, un fortifiant de care avea 
nevoie pentru a rezista chinului pe care-l avea de înfruntat. 

„Păcat, îşi spuse, că e atât de ţicnită. Dar are o minte 
originală. S-ar putea să mă distreze ce are de spus. S-ar 


putea - reflectă o clipă - să-i ia aproape toată seara şi asta 
ar fi o mare prostie. Eh bien, în viaţă trebuie să-ţi asumi 
anumite riscuri.”Se auzi soneria la uşa apartamentului. Nu 
se apăsase scurt, ci lung, foarte eficient, producând 
zgomotul dorit. 

— Precis e emoţionată, îşi spuse Poirot. 

Îl auzi pe George ducându-se la uşă, deschizând, şi înainte 
să o anunţe, Ariadne Oliver năvăli în salon urmată de 
George, îmbrăcată cu ceva ce semăna cu o haină de pescar 
sau a impermeabil. 

— Ce naiba porţi? Se miră Hercule Poirot. Lasă-l pe 
George să te ajute s-o scoţi. Este foarte udă. 

— Normal că e udă, spuse doamna Oliver. E udă leoarcă. 
Niciodată nu m-am gândit la apă. E groaznic să te gândeşti 
la un asemenea lucru. 

Poirot o privi curios. 

— Doreşti o apă tonică sau un păhărel de eau de vie? 

— Urăsc apa, spuse doamna Oliver. Poirot păru surprins. 

— O urăsc. Nu m-am mai gândit la ea în felul acesta. La ce 
poate face, şi altele. 

— Draga mea, zise Hercule Poirot, în timp ce George o 
ajuta să-şi scoată impermeabilul cu poalele pline de apă. 
Vino şi ia loc aici. Lasă-l pe George să îl scoată... Ce porţi? 

— Îl am din Cornwall. Impermeabil. Impermeabilul 
adevărat al unui pescar. 

— Foarte util unui pescar, nu? Dar nu este prea potrivit 
pentru dumneata. Incomod de purtat. Dar vino, ia loc şi 
povesteşte-mi! 

— Nu ştiu cu ce să încep, spuse doamna Oliver, aşezându- 
se pe un scaun. Uneori am impresia că nu e adevărat. Dar 
s-a întâmplat. S-a întâmplat cu adevărat. 

— Povesteşte-mi! 

— Pentru asta am venit. Dar acum că am ajuns, mi-e foarte 
greu pentru că nu ştiu cu ce să încep. 

— Cu începutul! Îi sugeră Poirot. Sau e un mod prea 
convenţional de a proceda? 


— Nu ştiu când a început totul. Chiar nu ştiu. Ar fi putut fi 
cu mult timp în urmă. 

— Calmează-te! O linişti Poirot. Adună-te puţin şi 
povesteşte-mi. Ce te-a tulburat aşa de tare? 

— Te-ar fi tulburat şi pe dumneata. Sunt convinsă. Îl privi 
neîncrezătoare. De fapt, nimeni nu ştie ce te emoţionează. 
Tratezi lucrurile cu atâta calm. 

— Adesea, este cea mai bună metodă, spuse Poirot. 

— Bine. Totul a început cu o petrecere. 

— O, da! Exclamă Poirot uşurat că i se prezenta ceva atât 
de obişnuit şi de normal ca o petrecere. O petrecere. Te-ai 
dus la o petrecere şi ceva s-a întâmplat. 

— Ştii ce e o petrecere de Halloween? Întrebă doamna 
Oliver. 

— Ştiu ce e Halloweenul, răspunse Poirot. Este pe 31 
zboară pe mături. 

— Da, au fost mături. S-au dat premii pentru ele. 

— Premii? 

— Da, pentru cei care le-au adus pe cele mai frumos 
decorate. 

Poirot o privi neîncrezător. Dacă la început se simţise 
uşurat când auzise ceva despre o petrecere, acum era din 
nou oarecum tulburat. Ştia foarte bine că doamna Oliver nu 
e amatoare de băuturi spirtoase, aşa că respinse orice 
presupunere pe care ar fi făcut-o în alte împrejurări. 

— O petrecere pentru copii. Sau mai bine spus o petrecere 
unsprezece-plus. 

— Unsprezece-plus? 

— Ei, aşa i se spune de obicei la şcoală. Fac asta ca să vadă 
cât eşti de deştept, şi dacă eşti destul de deştept să treci de 
unsprezece-plus, poţi să mergi mai departe la ciclul 
secundar sau ceva asemănător. Dar dacă nu eşti destul de 
deştept, te duci la ceea ce se numeşte şcoală secundară 
modernă... O denumire prostească din care nu înţelegi 
NIMIC. 


— Mărturisesc că nu înţeleg nimic din ceea ce-mi spui, 
recunoscu Poirot. | se părea că se îndepărtaseră de 
subiectul petrecere şi trecuseră la învăţământ. 

Doamna Oliver trase adânc aer în piept şi reîncepu: 

— De fapt, a început cu merele. 

— O, da, spuse Poirot. Asta e un început bun, nu-i aşa? 

Se gândea în sinea lui la o maşină mică, pe un deal, şi la o 
femeie înaltă coborând din ea, la o sacoşă de mere care se 
rupea, la fructele ce se rostogoleau la vale. 

— Da, continuă încurajator, merele. 

— Jocul cu merele, explică doamna Oliver. Este unul dintre 
lucrurile care se fac la o petrecere de Halloween. 

— Da, da, cred că am auzit de asta. 

— Ştii, s-au organizat multe lucruri: jocul cu merele, au 
tăiat faina dintr-o cană care avea o monedă deasupra, s-au 
uitat în oglindă. 

— Ca să-şi vadă marea dragoste? Completă Poirot 
atotştiitor. 

— În sfârşit, începi să înţelegi. 

— De fapt, sunt prea multe tradiţii, spuse Poirot. Şi toate 
astea au avut loc la petrecerea dumitale? 

— Da, a fost un mare succes. Şi s-a încheiat cu 
Snapdragon. Ştii, stafide flambate pe un platou mare. 
Bănuiesc... Vocea i se schimbă... Bănuiesc că atunci s-a 
întâmplat. 

— Când s-a întâmplat - ce? 

— Crima. După Snapdragon toată lumea a plecat acasă. 
Atunci ea n-a mai fost de găsit. 

— Cine n-a mai fost de găsit? 

— O fată, o fată pe nume Joyce. Toţi o strigau, o căutau şi 
se întrebau dacă nu cumva plecase acasă cu cineva. La un 
moment dat, mama ei s-a enervat şi a spus că probabil 
Joyce s-o fi plictisit sau s-o fi simţit rău de a plecat singură, 
dar oricum nu ar fi plecat fără să anunţe - genul de lucruri 
pe care le spun mamele când se întâmplă aşa ceva. Totuşi, 
n-am dat de Joyce. 


— Se dusese acasă, de una singură? 

— Nu, spuse doamna Oliver, nu se dusese acasă... Vocea îi 
tremura. Până la urmă, am găsit-o în bibliotecă. Acolo 
cineva comisese... Jocul cu merele. Găleata era acolo. O 
găleată mare din tablă. N-au vrut-o pe cea din plastic. Poate 
că dacă o foloseau pe cea din plastic, nu s-ar fi întâmplat 
nimic. N-ar fi fost destul de grea. S-ar fi răsturnat... 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă aspru Poirot. 

— Acolo am găsit-o. Cineva... Cineva i-a băgat capul în apa 
cu merele. I-a băgat capul şi i l-a ţinut până a murit. 
Înecată, înecată într-o căldare din tablă aproape plină cu 
apă. În genunchi, cu capul aplecat de parcă voia să apuce 
un măr. Urăsc merele, spuse doamna Oliver. Nu vreau să 
mai văd vreun măr în viaţa mea. 

Poirot o privi. Întinse mâna şi îi umplu un păhărel cu 
coniac. 

— Bea asta, o să îţi prindă bine. 

Capitolul 4 

Doamna Oliver puse jos paharul şi se şterse la gură. 

— Ai avut dreptate. Mi-a prins bine... Devenisem isterică. 

— Înţeleg că ai suferit un şoc puternic. Când s-a 
întâmplat? 

— Noaptea trecută. Doar azi-noapte? Da, da, desigur. 

— Şi ai venit la mine. 

Nu era o întrebare, ci exprima dorinţa lui Poirot de a afla 
mai multe lucruri. 

— De ce ai venit la mine? 

— M-am gândit că ne-ai putea ajuta, spuse doamna Oliver. 
Ştii, nu €... nu e uşor. 

— Ar putea sau nu să fie, replică Poirot. Depinde de multe. 
Ar trebui să-mi dai mai multe amănunte. Bănuiesc că poliţia 
deja se ocupă de caz. Sunt sigur că au chemat şi un doctor. 
Ce-a zis? 

— Se va face o anchetă. 

— Evident. 

— Mâine sau poimâine. 


— Fata asta, Joyce, câţi ani avea? 

— Nu ştiu exact. Cred că doisprezece sau treisprezece. 

— Părea mică pentru vârsta ei? 

— Nu, nu. Mai degrabă destul de matură. Dezvoltată. 

— Bine dezvoltată? Adică atrăgătoare? 

— Da, la asta m-am referit. Nu cred că a fost genul acesta 
de crimă care... Adică, ar fi fost mai simplu, nu? 

— Este genul de crimă despre care citeşti zilnic în ziare. O 
fată atacată, o şcolăriţă molestată... Da, zilnic. Da, dar cazul 
acesta e diferit. S-a întâmplat într-o casă particulară. Sau 
poate că nu e chiar atât de diferit. Oricum, nu cred că mi-ai 
povestit chiar tot. 

— Nu, nu cred, recunoscu doamna Oliver. Nu ţi-am spus 
motivul pentru care am venit la dumneata. 

— O cunoşteai pe această Joyce, o cunoşteai bine? 

— N-am cunoscut-o deloc. Cred că mai bine îţi explic cum 
de-am ajuns acolo. 

— Acolo, unde? 

— Într-un loc numit Woodleigh Common. 

— Woodleigh Common, repetă Poirot gânditor, acolo unde 
de curând... Se opri. 

— Nu e prea departe de Londra. La vreo patruzeci şi cinci 
-cincizeci de kilometri. E aproape de Medchester. E unul 
dintre locurile alea cu câteva case drăguţe, dar unde s-au 
construit clădiri noi. Complex rezidenţial. Au şi o şcoală 
bună, iar oamenii pot face naveta la Londra sau la 
Medchester. E un loc obişnuit unde locuiesc oameni cu 
venituri medii. 

— Woodleigh Common, repetă din nou Poirot gânditor. 

— Locuiam la o prietenă de acolo, Judith Buder. E văduvă. 
Anul acesta am plecat într-o croazieră în Grecia unde am 
întâlnit-o pe Judith şi aşa ne-am împrietenit. Are o fiică, 
Miranda, de doisprezece sau treisprezece ani. M-a invitat 
să vin să stau la ea şi mi-a zis că nişte prieteni organizau o 
petrecere pentru copii, o petrecere de Halloween. Zicea că 
poate vin cu vreo idee interesantă. 


— A, spuse Poirot, doar nu ţi-a sugerat să aranjezi o 
anchetă criminalistică sau ceva asemănător? 

— Ferească Dumnezeu! Exclamă doamna Oliver. Doar nu 
crezi că o să mă mai apuc de aşa ceva. 

— Nu cred. 

— Dar s-a petrecut şi e groaznic. Doar nu s-a întâmplat 
pentru că eram eu acolo, nu? 

— Nu cred, cel puţin... Ştia cineva dintre cei aflaţi la 
petrecere cine eşti? 

— Da. Unul dintre copii a pomenit ceva despre cărţile pe 
care le scriu, iar alţii au afirmat că le plac crimele. Aşa... Ei 
bine... Asta a condus la... la motivul pentru care am venit la 
dumneata. 

— Pe care încă nu mi l-ai spus. 

— La început nici eu nu m-am gândit la el, sau cel puţin nu 
imediat. Vreau să spun că uneori copiii fac lucruri ciudate. 

Există copii care... Altădată aş fi fost de părere că ar 
trebui ţinuţi în ospicii sau astfel de locuri... Dar acum sunt 
trimişi acasă şi li se spune să ducă o viaţă normală, dar 
ajung să comită astfel de lucruri. 

— Erau şi adolescenţi la petrecere? 

— Erau doi băieţi, sau minori, cum se scrie în rapoartele 
poliţiei. Între şaisprezece şi optsprezece ani. 

— Probabil că unul din ei e făptaşul. Asta cred şi cei de la 
poliţie? 

— Ei nu spun ce cred, dar păreau să ia în calcul această 
posibilitate. 

— Fata aceasta, Joyce, era atrăgătoare? 

— Nu prea. Atrăgătoare pentru băieţi, la asta te referi, nu? 

— Nu, mă refer la sensul strict al cuvântului. 

— Nu cred că era o fată prea drăguță, nu una cu care să 
stai de vorbă ore în şir. Era tipul de fată care îşi dădea aere 
şi se lăuda. O vârstă obositoare. Ştiu că nu e frumos din 
partea mea, dar... 

— Când se petrece o crimă nu e frumos să descrii victima, 
dar e foarte, foarte necesar. Personalitatea victimei e cauza 


multor crime. Câte persoane se aflau în casă în acel 
moment? 

— La petrecere şi restul? Erau vreo cinci-şase femei, 
câteva mămici, o profesoară, soţia unui doctor sau sora lui, 
nu ştiu, un cuplu între două vârste, cei doi băieţi între 
şaisprezece şi optsprezece ani, o fată de cincisprezece ani, 
vreo două-trei de unsprezece sau doisprezece ani - cam aşa 
ceva. În jur de douăzeci şi cinci sau treizeci. 

— Străini? 

— Cred că toţi se cunoşteau. Unii mai bine decât alţii. 
Majoritatea fetelor mergeau la aceeaşi şcoală. Câteva femei 
veniseră să dea o mână de ajutor la pregătirea mâncării şi a 
cinei. Când petrecerea s-a terminat, majoritatea mamelor 
au plecat acasă cu copiii lor. Eu împreună cu Judith şi cu 
încă vreo două am rămas ca să o ajutăm pe Rowena Drake, 
gazda, să facă ordine, ca să uşurăm munca femeilor de 
serviciu, care urmau să vină a doua zi de dimineaţă. Ştiţi, 
era multă faină împrăştiată pe jos şi confetti de la pocnitori, 
şi tot felul de alte lucruri. Aşa că am măturat un pic şi la 
sfârşit am intrat în bibliotecă. Atunci am... Am găsit-o, şi mi- 
am amintit ce spusese. 

— Cine spusese ce? 

— Joyce. 

— Ce spusese? Ajungem în sfârşit şi la asta, nu? Ajungem 
la motivul pentru care ai venit la mine. 

— Da. Am crezut că e ceva insignifiant pentru... Pentru 
doctor sau pentru poliţişti, sau pentru oricine altcineva, în 
afară de dumneata. 

— Eh bien, o încurajă Poirot, povesteşte-mi. E ceva ce 
Joyce a spus la petrecere? 

— Nu, mai înainte. După-amiaza când se făceau 
pregătirile. După ce vorbiseră despre romanele cu crime pe 
care le scriu, Joyce a zis ceva: „Am văzut o crimă odată” - şi 
mama ei sau altcineva a certat-o: „Nu fi prostuţă, Joyce”, iar 
una dintre fetele mai mari a intervenit: „Inventezi” şi Joyce 
a repetat: „Ba nu. Chiar am văzut. Am văzut pe cineva 


săvârşind o crimă”, dar nimeni n-a crezut-o. Au râs de ea şi 
ea s-a supărat foarte tare. 

— Dumneata ai crezut-o? 

— Nu, bineînţeles că nu! 

— Mda, spuse Poirot, înţeleg. Tăcu o vreme, bătând 
darabana cu degetele în masă. Apoi adăugă: nu a dat detalii 
sau vreun nume? 

— Nu. A continuat să se laude şi să protesteze supărată 
pentru că majoritatea fetelor râdeau de ea. Mamele şi cei 
mai în vârstă erau cam porniţi împotriva ei. Dar fetele şi 
băieţii mai mici doar râdeau de ea. O necăjeau spunând: 
„Haide, Joyce, când s-a întâmplat? De ce nu ne-ai spus 
niciodată?” Şi Joyce le-a răspuns: „Uitasem cu totul, s-a 
întâmplat demult”. 

— Aha! A pomenit cumva acum cât timp? 

— Cu ani în urmă”, a spus. Ştii, pe tonul unui adult. „Atunci 
de ce nu te-ai dus la poliţie?” a întrebat o fată. Cred că Ann 
sau Beatrice. O fată sclifosită. 

— Aha, şi ea ce a răspuns? 

— A zis: „Pentru că atunci nu mi-am dat seama că fusese o 
crimă”. 

— O remarcă foarte interesantă, observă Poirot, 
îndreptându-se în scaun. 

— Cred că devenise cam confuză, continuă doamna Oliver. 
Încerca să le explice şi toţi o tachinau. O tot întrebau de ce 
nu s-a dus la poliţie, iar ea le tot spunea: „Pentru că atunci 
nu am ştiut că a fost o crimă. Abia mai târziu mi-am dat 
seama, aşa, deodată, că asta văzusem”. 

— Dar nimeni n-a dat vreun semn cum că ar crede-o... Şi 
nici dumneata n-ai crezut-o... Dar când ai văzut-o moartă, 
ţi-ai dat seama că ar fi putut să fi spus adevărul? 

— Exact. Nu ştiam ce să fac sau ce aş putea face. Dar apoi 
m-am gândit la dumneata. 

Poirot îşi înclină capul aprobator. Tăcu o vreme apoi spuse: 

— Trebuie să îţi pun o întrebare serioasă şi te rog să te 
gândeşti bine înainte de a-mi răspunde. Eşti sigură că fata 


aceasta văzuse cu adevărat o crimă? Sau doar îşi închipuia 
că văzuse o crimă? 

— La început am avut impresia că-şi amintea vag ceva ce 
văzuse cândva şi inventa anumite lucruri ca să sune mai 
important şi mai palpitant. A susţinut foarte vehement: „Am 
văzut, am văzut ce s-a întâmplat”. 

— Şi atunci? 

— Atunci am venit la dumneata, căci singura explicaţie 
plauzibilă pentru moartea ei ar fi că, într-adevăr, a fost 
martoră la o crimă. 

— Asta ar implica anumite lucruri: că una dintre 
persoanele prezente la petrecere a comis crima, că acea 
persoană a fost acolo mai devreme şi a auzit ce a povestit 
Joyce. 

— Nu crezi că îmi imaginez tot felul de lucruri, nu? Întrebă 
doamna Oliver. Că e rodul imaginaţiei mele bogate? 

— O fată a fost ucisă, spuse Poirot. A fost omorâtă de 
cineva care a avut puterea de a-i ţine capul într-o găleată 
cu apă. O crimă urâtă comisă de cineva care n-a vrut să 
piardă timpul. Cineva se simţea ameninţat şi a acţionat cât 
de repede a fost omeneşte posibil. 

— S-ar putea ca Joyce să nu-l fi cunoscut pe cel care a 
comis crima la care a fost martoră, adăugă doamna Oliver. 
Adică, ea n-ar fi pomenit despre asta, dacă în cameră se afla 
făptaşul. 

— Aşa e, ai dreptate, zise Poirot. A asistat la o crimă, dar 
nu a văzut faţa criminalului. Trebuie să cercetăm mai în 
profunzime ipoteza asta. 

— Ce vrei să spui? 

— S-ar putea ca o persoană care a fost acolo în acea după- 
amiază şi care a auzit afirmaţiile lui Joyce să ştie ceva 
despre crimă, şi cine a comis-o, să aibă legătură cu 
criminalul. Se poate ca acea persoană să creadă că era 
singura care ştia ce făcuse soţia sa, sau mama, sau fiica, sau 
fiul său. Sau se poate să fi fost o femeie care ştia ce făcuse 
soţul ei, sau mama, sau fiica, sau fiul ei. Cineva care se 


gândea că nu ştie nimeni. Atunci Joyce a început să 
povestească... 

— Şi atunci? 

— Joyce trebuia să moară? 

— Da. Ce ai de gând să faci? 

— 'Tocmai mi-am amintit, spuse Hercule Poirot, de ce 
numele Woodleigh Common îmi suna cunoscut. 

Capitolul 5 

Hercule Poirot se uită peste portiţa de la intrarea pe 
proprietatea Pine Crest. Era o clădire modernă, 
somptuoasă, frumos construită. Poirot respira „cam greu. 
Numele frumoasei căsuțe din faţa lui i se potrivea de 
minune. Se afla pe vârful unei coline, împrejmuită de câţiva 
pini. Avea o grădină îngrijită, iar un bărbat solid, mai în 
vârstă, ducea cu greu pe cărare o stropitoare mare din 
tablă galvanizată. 

Comisarul Spence încărunţise complet, nu mai avea doar 
câteva fire argintii pe la tâmple, dar nu slăbise foarte mult. 
Se opri din treabă şi se uită la vizitatorul de la poartă. 
Hercule Poirot stătea neclintit. 

— Doamne Dumnezeule! Exclamă comisarul Spence. 
Trebuie să fie... Nu poate fi, dar este... Da, trebuie să fie... 
Nu pot să cred, Hercule Poirot! 

— Aha, mă recunoşti, spuse Poirot. Asta e măgulitor. 

— Fie ca mustaţa să îţi rămână mereu aşa, îi ură Spence. 
Abandonă stropitoarea şi se apropie de gard. 

— Buruieni diabolice! Şi ce te aduce pe aici? 

— Ceea ce m-a adus în multe locuri de-a lungul timpului şi 
ceea ce în urmă cu mulţi ani te-a adus pe tine la mine. O 
crimă. 

— Am terminat cu crimele, spuse Spencer, excepţie făcând 
buruienile. Cu asta mă ocup acum. Le omor. Nu e aşa de 
uşor cum crezi, se întâmplă mereu câte ceva, de obicei 
vinovată e vremea. Nu trebuie să fie nici prea umed, nici 
prea uscat. Cum de-ai ştiut unde să mă găseşti? Întrebă 
descuind poarta ca Poirot să poată intra. 


— Mi-ai trimis o felicitare de Crăciun cu noua ta adresă. 

— A, da, aşa e. Sunt de modă veche. De Crăciun îmi place 
să trimit câteva felicitări vechilor prieteni. 

— Apreciez asta, spuse Poirot. 

— Am îmbătrânit. 

— Amândoi suntem bătrâni. 

— Nu prea ai încărunţit, remarcă Spence. 

— Am grijă de asta cu o sticluţă, răspunse Poirot. Nu e 
nevoie să apari în public cu părul încărunţit dacă nu vrei. 

— Nu cred că mi-ar mai sta bine cu părul negru, zise 
Spence. 

— Sunt de acord. Părul cărunt îţi dă un aer distins. 

— Nu m-am considerat niciodată un om distins. 

— Eu aşa te consider. De ce ai venit să locuieşti în 
Woodleigh Common? 

— De fapt, am venit aici ca să-mi unesc forţele cu o soră. 
Şi-a pierdut soţul, copiii s-au căsătorit şi locuiesc în 
străinătate, unul în Australia, celălalt în Africa de Sud. Aşa 
că m-am mutat aici. Pensiile nu sunt cine ştie ce, dar ne 
descurcăm foarte bine împreună. Vino şi ia loc. 

Îl conduse pe o verandă mică cu geamuri, unde erau 
scaune şi vreo două măsuţe. Soarele de toamnă încălzea 
plăcut acest refugiu. 

— Cu ce să te servesc? Îl întrebă Spence. Mă tem că nu 
prea sunt lucruri sofisticate pe aici: nu avem sirop de 
curmale sau de trandafiri sau ce-ţi mai place ţie. Bere? Sau 
să o rog pe Elspeth să-ţi facă o ceaşcă de ceai? Ai vrea un 
shandy, o coca-cola sau o cacao? Sora mea, Elspeth, e mare 
amatoare de cacao. 

— Îţi mulţumesc, eşti foarte drăguţ. Aş vrea un shandy. 
Suc de ghimbir cu bere? Aşa e, nu? 

— Absolut! 

Se duse în casă şi se întoarse imediat cu două pahare 
înalte. 

— Beau şi eu acelaşi lucru, zise Spence. 


Îşi trase un scaun şi luă loc, aşezând cele două pahare pe 
masă. 

— Ce ziceai mai devreme? Întrebă ridicându-şi paharul. 
Nu vom spune „În cinstea crimei”. Eu am terminat-o cu 
omuciderile, şi dacă te referi la crima la care mă gândesc, 
şi, de fapt, de care te ocupi, pentru că nu-mi amintesc de 
alta mai recentă, trebuie să îţi mărturisesc că nu-mi place 
genul acesta de crimă cu care tocmai ne confruntăm. 

— Nu, nu credeam că o să-ţi placă. 

— Vorbim despre copilul care a murit cu capul băgat într-o 
găleată? 

— Da, la asta mă refer, recunoscu Poirot. 

— Nu ştiu de ce ai venit la mine, spuse Spence. Nu mai am 
nimic de-a face cu poliţia. S-a terminat acum mulţi ani. 

— Dacă ai fost poliţist, toată viaţa rămâi poliţist, îi zise 
Poirot. Adică există întotdeauna punctul de vedere al 
poliţistului în spatele omului obişnuit. Ştiu eu ce spun. Şi eu 
am lucrat la început în poliţia din ţara mea. 

— Da, aşa este. Îmi amintesc că mi-ai povestit. Presupun 
că dobândeşti un anumit fel de a percepe lucrurile, dar a 
trecut mult timp de când nu m-am mai implicat activ. 

— Dar auzi ce se discută. Ai prieteni de breaslă. Auzi ce 
părere au, ce bănuiesc sau ce ştiu. 

Spence oftă. 

— Ştii prea multe - acesta este unul dintre necazurile din 
zilele noastre. S-a comis o crimă, genul de crimă cu care 
eşti familiarizat şi ştii, adică poliţiştii activi ştiu destul de 
bine, cine e făptaşul. Nu le spun ziariştilor, dar anchetează 
şi ştiu. Dar dacă vor avansa cu investigaţiile... Ei, lucrurile 
sunt complicate. 

— 'Te referi la soţii, prietene şi restul? 

— Parţial, da. În cele din urmă, vor pune mâna pe om. 
Uneori poate trece un an sau doi. Vorbind pe şleau, în ziua 
de azi, Poirot, mult mai multe fete se mărită cu băieţi 
nepotriviţi, decât pe vremea mea. 

Hercule Poirot reflecta aranjându-şi mustăţile. 


— Da, cam aşa e. Cred că fetele au preferat întotdeauna 
băieţii răi, cum zici tu, dar, în trecut existau şi măsuri de 
precauţie. 

— Exact. Oamenii aveau grijă de ele. Mamele lor aveau 
grijă de ele. Mătuşile şi surorile mai mari ştiau ce se 
întâmplă. Taţii lor nu se împotriveau ca tinerii nepotriviţi să 
fie daţi afară din casă. Bineînţeles, uneori se întâmpla ca 
fetele să fugă cu câte un nevrednic. Astăzi nici nu mai e 
nevoie să procedeze astfel. Mama nu ştie cu cine iese fata, 
tatălui nu i se spune cu cine umblă fata, fraţii ştiu cu cine 
umblă fata, dar se gândesc „treaba ei de fraieră”. Dacă 
părinţii refuză să îşi dea consimţământul, cuplul se duce în 
faţa unui magistrat şi reuşesc să se căsătorească, şi când 
tânărul, despre care toată lumea ştie că e de soi rău, începe 
să le demonstreze tuturor, inclusiv soţiei, că este soi rău, 
atunci toţi încep să-şi facă griji. Dar dragostea e dragoste; 
fata refuză să creadă că Henry al ei are obiceiurile astea 
proaste, tendinţe criminale etc. Va începe să mintă pentru 
el, va jura că negrul e alb. Da, e dificil. Vreau să spun că e 
dificil pentru noi. Nu are rost să spunem că lucrurile 
stăteau mai bine pe vremea noastră. Poate că aşa ni se 
părea nouă. Oricum, Poirot, cum de-ai reuşit să te implici în 
asta? Asta nu e zona ta, nu? Mereu am crezut că locuieşti la 
Londra. Cel puţin aşa era când te-am cunoscut eu. 

— Locuiesc tot la Londra. M-am implicat în acest caz la 
rugămintea unei prietene, doamna Oliver. Îţi mai aduci 
aminte de doamna Oliver? 

Spence ridică sprâncenele, închise ochii şi păru să 
reflecteze. 

— Doamna Oliver? Nu pot să spun că da. 

— E scriitoare. Scrie romane polițiste. Ai întâlnit-o, dacă 
stai bine şi îţi aduci aminte, atunci când m-ai convins să 
investighez crima doamnei Mcginty. Nu ai uitat-o pe 
doamna Mcginty, nu? 

— Doamne fereşte, nu. Dar s-a întâmplat demult. M-ai 
ajutat foarte mult atunci, Poirot, foarte mult. Am apelat la 


tine şi tu nu m-ai refuzat. 

— M-am simţit onorat... Flatat... Că ai venit să te consulţi 
cu mine, spuse Poirot. Trebuie să recunosc că ajunsesem la 
capătul răbdării. Omul pe care trebuia să-l salvăm... Să-i 
salvăm pielea, în zilele acelea - a trecut atât de mult de 
atunci - era un individ extrem de dificil, care nu se lăsa 
ajutat. Genul care nu face nimic util pentru el însuşi. 

— S-a însurat cu fata aia, nu? Cu cea şleampătă, nu cu cea 
deşteaptă, cu părul oxigenat. Mă întreb cum se împacă? Ai 
mai auzit ceva de ei? 

— Nu, răspunse Poirot. Presupun că le merge bine. 

— Nu ştiu ce-a văzut la el. 

— E dificil, dar este o mare consolare când un om, oricât 
de neatrăgător ar fi, descoperă că îi poate părea atrăgător 
unei femei. Să sperăm că s-au căsătorit şi au trăit fericiţi 
până la adânci bătrâneţi. 

— Nu cred că ar fi trăit fericiţi dacă ar fi trebuit să 
locuiască cu mama. 

— Desigur, sau tatăl vitreg, adăugă Poirot. 

— lată-ne vorbind tot despre zilele de mult apuse, constată 
Spence. S-au dus. Întotdeauna am crezut că acel om, nu-mi 
amintesc numele lui, ar fi trebuit să conducă o firmă de 
pompe funebre. Asta i se potrivea de minune... Poate că a şi 
făcut-o. Fata avea ceva bani, nu? Da, ar fi ajuns un foarte 
bun antreprenor de pompe funebre. Parcă-l şi văd, 
îmbrăcat în negru, luând comanda pentru înmormântare. 
Ar fi putut fi interesat de calitatea lemnului de ulm sau tec 
sau ce folosesc pentru a face sicrie. Dar nu s-ar fi descurcat 
ca agent de asigurări sau ca agent imobiliar. Hai să nu mai 
dezgropăm trecutul. Apoi spuse deodată: Ariadne Oliver. 
Mere! Aşa a ajuns să se implice în treaba asta? Biata copilă 
a fost ţinută cu capul în apă într-o găleată cu mere, la o 
petrecere, nu-i aşa? Asta a intrigat-o pe doamna Oliver? 

— Nu cred că au atras-o merele, spuse Poirot, dar a fost 
prezentă la petrecere. 

— Vrei să spui că locuieşte aici? 


— Nu, nu locuieşte aici. Îşi vizitează o prietenă, pe doamna 
Buder. 

— Butler? Da, o cunosc. Stă pe lângă biserică. E văduvă. 
Soţul ei a fost pilot. Are o fată, destul de frumuşică. 
Manierată. Doamna Butler este o femeie atractivă, nu ţi se 
pare? 

— Abia am cunoscut-o, dar, da, este o femeie atractivă. 

— Şi cum de te interesează asta, Poirot? Nu erai aici când 
s-a întâmplat. 

— Nu. Doamna Oliver a venit să mă vadă, la Londra. Era 
tulburată, foarte tulburată. M-a rugat să fac ceva. 

Un zâmbet slab apăru pe faţa comisarului Spence. 

— Înţeleg. Aceeaşi veche poveste. Şi eu am apelat la tine 
pentru că voiam să mă ajuţi. 

— Eu am făcut un pas înainte, zise Poirot. Am venit la 
dumneata. 

— Pentru că vrei să fac ceva? Îţi spun, nu pot să fac nimic. 

— Ba da. Poţi să-mi povesteşti totul despre oameni. Despre 
cei care locuiesc aici. Cei care s-au dus la petrecere. Taţii şi 
mamele copiilor care au fost la petrecere. Şcoala, 
profesorii, avocaţii, doctorii. În timpul unei petreceri, cineva 
a convins un copil să îngenuncheze şi, poate, râzând, i-a 
spus: „Am să-ţi arăt cea mai bună metodă de a prinde un 
măr cu dinţii. Ştiu care e şmecheria”. Apoi, el sau ea - cine 
o fi fost - a împins cu mâna capul fetei. Nu a fost prea multă 
luptă, nu s-a auzit nici un zgomot sau altceva. 

— Urâtă treabă, zise Spence. La asta m-am gândit şi eu 
când am aflat. Ce-ai vrea să ştii? Sunt aici de un an. Sora 
mea locuieşte aici de vreo doi, trei ani. Nu e o comunitate 
mare. Nu e nici prea stabilă. Oamenii vin şi pleacă. Soţul 
lucrează la Medchester sau Great Canning, sau în celelalte 
localităţi din împrejurimi. Copiii merg la şcoala de aici. Dacă 
soţul îşi schimbă serviciul, familia se mută în altă parte. Nu 
e o comunitate aşezată. Unii sunt aici de mult timp: 
domnişoara Emlyn, directoarea şcolii, doctorul Ferguson. 
Dar în general populaţia fluctuează. 


— Amândoi suntem de acord că e o treabă urâtă, spuse 
Poirot, aşa că mă aştept să-i cunoşti pe cei răi. 

— Da, recunoscu Spence. Asta e primul lucru pe care 
încerci să-l afli, nu? Iar următorul lucru pe care-l cauţi e un 
adolescent nesuferit implicat într-o afacere de genul acesta. 
Cine ar vrea să stranguleze sau să înece, sau să scape deo 
fată zdravănă de treisprezece ani? Nu e nici o dovadă de 
violenţă sexuală sau ceva de genul ăsta, care ar fi primul 
indiciu căutat. În prezent există multe astfel de cazuri în 
fiecare orăşel sau sat. Mă gândesc că sunt mai multe decât 
pe vremea mea. Îi aveam şi noi pe cei afectaţi mintal, sau 
cum le-o zice, dar nu aşa de mulţi ca acum. Cred că sunt 
mai mulţi cei lăsaţi în libertate decât cei ţinuţi sub 
observaţie. Toate ospiciile noastre sunt pline, 
arhiaglomerate, 2LS3. C3, doctorii spun: „Lasă-l sau las-o 
să ducă o viaţă normală. Să se întoarcă la rude şi să 
locuiască cu ele” etc. Apoi pe amărâtul sau bietul bolnav, 
sau oricum îţi place să-i spui, iar îl apucă nevoia de a ucide 
şi o altă femeie iese la plimbare şi e găsită într-un şanţ, sau 
e destul de proastă încât să se suie într-o maşină. Copiii nu 
mai ajung acasă de la şcoală pentru că au acceptat să fie 
duşi acasă de vreun străin, deşi au fost avertizaţi să refuze. 
Da, se întâmplă multe în ziua de azi. 

— Se potriveşte cu cazul nostru? 

— E primul lucru care-ţi vine în minte, răspunse Spence. 

— Să presupunem că cineva de la petrecere a simţit 
nevoia să ucidă. Poate că a mai făcut-o şi înainte, poate că 
doar a vrut s-o facă. Să fiu sincer, poate că a mai atacat 
vreun copil cândva. Din câte ştiu, nimeni nu e suspectat de 
o asemenea faptă. Cel puţin, nu oficial. Erau doi de vârsta 
potrivită la petrecere. Nicholas Ransom, un flăcău chipeş, 
de şaptesprezece sau optsprezece ani. Ar fi de vârsta 
potrivită. Vine de pe Coasta de Est, sau cam aşa ceva. Pare 
a fi în regulă. Pare destul de normal, dar cine ştie? Şi mai e 
şi Desmond, reţinut o dată pentru un examen psihiatric, dar 
n-aş da prea mare importanţă. Trebuie să fi fost cineva de 


la petrecere, deşi oricine de afară ar fi putut intra. De 
obicei, casa nu se încuie în timpul unei petreceri. Mai este o 
uşă de serviciu şi o fereastră din spate. Să presupunem că 
unul dintre ţicniţi a vrut să vadă ce se petrece şi s-a furişat 
înăuntru. Şi-a asumat un risc cam mare. Ar fi acceptat un 
copil invitat la petrecere să joace jocul cu merele cu un 
străin? Oricum, încă nu mi-ai explicat, Poirot, de ce te-ai 
implicat în acest caz. Mi-ai spus că din cauza doamnei 
Oliver. Vreo idee nebunească de-a ei? 

— Nu e chiar o idee nebunească, explică Poirot. E 
adevărat că scriitorii au o inclinaţie pentru ideile ieşite din 
comun. Idei care sunt departe de limitele probabilității. Dar 
asta a fost ceva ce a auzit-o pe fată spunând. 

— Cum, de la Joyce? 

— Da. 

Spence se aplecă în faţă şi-l privi întrebător pe Poirot. 

— Am să-ţi povestesc. 

Calm şi concis, îi relată povestea pe care i-o spusese 
doamna Oliver. 

— Înţeleg, zise Spence, frecându-şi mustaţa. Fata a spus 
asta, nu? A pretins că a fost martoră la o crimă. A spus când 
sau cum? 

— Nu. 

— Cum de-a ajuns la asta? 

— Cred că după o remarcă despre crimele din cărţile 
doamnei Oliver. Unul dintre copii susţinea că nu e destul 
sânge sau destule cadavre în cărţile ei. Atunci Joyce s-a 
ridicat şi a spus că văzuse odată o crimă. 

— S-a lăudat? Asta e impresia pe care mi-o laşi. 

— Asta a fost şi impresia doamnei Oliver. Da, s-a lăudat cu 
asta. 

— S-ar fi putut să nu fie adevărat. 

— S-ar fi putut să nu fie deloc adevărat, confirmă Poirot. 
— Copiii fac astfel de afirmaţii extravagante când vor să 
atragă atenţia sau să lase o impresie deosebită. Pe de altă 

parte, ar fi putut fi adevărat. Asta crezi? 


— Nu ştiu, mărturisi Poirot. Un copil se laudă că a văzut o 
crimă. Peste câteva ore, e găsit mort. Trebuie să admiţi că 
există temeiuri să credem că s-ar fi putut - este o idee cam 
fantezistă - dar ar fi putut fi cauza şi efectul. Dacă e aşa, 
cineva s-a grăbit. 

— Absolut, admise Spence. Câţi oameni erau prezenţi 
când fata a povestit despre crimă. Ştii exact? 

— Din ce mi-a spus doamna Oliver, erau vreo paisprezece, 
cincisprezece oameni, poate mai mulţi. Vreo cinci, şase 
copii, cinci, şase adulţi ocupați cu pregătirile. Dar, pentru 
date mai precise, mă bazez pe dumneata. 

— Va fi destul de uşor, spuse Spence. Nu zic că ştiu acum 
pe moment, dar pot afla mai multe de la localnici. În ceea ce 
priveşte petrecerea, ştiu destul de multe lucruri. În general 
au predominat femeile. Taţii nu prea participă la petrecerile 
copiilor. Dar trec pe-acolo uneori sau merg să-şi ia copiii 
acasă. Doctorul Ferguson a fost la petrecere, la fel şi 
vicarul. De asemenea, mame, mătugşi, asistente sociale, 
două profesoare de la şcoală. Pot să-ţi dau o listă şi... Vreo 
paisprezece copii. Cei mai mici, nu mai mult de zece... Şi 
câţiva adolescenţi. 

— Presupun că ai şi o listă a celor suspecți, remarcă Poirot. 

— Hm, nu va fi aşa uşor dacă ceea ce crezi e adevărat. 

— Adică nu mai cauţi pe cineva cu tulburări sexuale. În 
schimb, cauţi pe cineva care a comis o crimă şi a reuşit să 
scape nepedepsit, cineva care nu se aştepta să fie 
descoperit şi care a avut, deodată, o surpriză neplăcută. 

— Totuşi, nu-mi dau seama cine ar fi putut fi, spuse 
Spence. N-aş fi crezut că avem potenţiali criminali pe aici. 
Şi, cu siguranţă, nici o crimă spectaculoasă. 

— Există potenţiali criminali oriunde, zise Poirot, sau aş 
zice ucigaşi improbabili, dar, oricum, criminali. Pentru că 
ucigaşii improbabili nu ies în evidenţă pentru a fi suspectaţi. 
Nu sunt prea multe dovezi împotriva lor, şi ar fi un şoc 
puternic pentru un astfel de criminal să afle că a existat un 
martor ocular la crima comisă. 


— De ce n-a spus Joyce nimic în momentul acela? Asta aş 
vrea să ştiu. Crezi că a fost mituită să tacă din gură? Prea 
riscant! 

— Nu, spuse Poirot, am înţeles de la doamna Oliver că nu 
şi-a dat seama că evenimentul la care asistase era o crimă. 

— O, dar asta nu e plauzibil! Exclamă Spence. 

— Nu neapărat, replică Poirot. Vorbea un copil de 
treisprezece ani. Îşi amintea ceva ce văzuse în trecut. Nu 
ştiu exact când. Se poate să fi fost cu trei-patru ani în urmă. 
Văzuse ceva, dar nu-şi dăduse seama de adevărata sa 
semnificaţie. Asta s-ar putea aplica multor lucruri, mon 
cher. Un accident ciudat de maşină. O maşină pe care 
şoferul a îndreptat-o intenţionat spre o persoană, care a 
fost rănită sau chiar ucisă. Un copil nu ar fi înţeles că era un 
gest premeditat. Dar spusele cuiva, sau ceva ce a văzut sau 
a auzit un an sau doi mai târziu, i-ar fi putut aminti de 
întâmplare şi poate că s-a gândit: „A sau B, sau X a făcut-o 
intenţionat!'. Şi mai sunt o mulţime de posibilităţi. Unele, 
recunosc, sugerate de prietena mea, doamna Oliver, care 
găseşte cu uşurinţă o duzină de soluţii diferite la orice, 
majoritatea improbabile, dar toate oarecum plauzibile. 
Tablete puse în ceaiul cuiva, genul acesta de lucruri. Un 
brânci într-un loc periculos. Pe aici nu simt stânci, ceea ce 
este păcat, pentru că răstoarnă atâtea teorii. Da, cred că 
există foarte multe posibilităţi. Poate că fata o fi citit vreo 
poveste despre o crimă şi asta i-a adus aminte de incident. 
Poate că o fi fost un incident care a tulburat-o odată şi când 
a citit povestea s-a gândit: „Asta ar fi putut fi aşa şi aşa... Şi 
aşa şi aşa. Oare el sau ea a făcut-o intenţionat?” Da, sunt o 
mulţime de variante posibile. 

— Şi ai venit aici să le cercetezi? 

— Mă gândesc că ar fi de interes public, nu crezi? Întrebă 
Poirot. 

— Aha, adică noi să apărăm binele public, eu şi dumneata? 

— Ai putea să-mi furnizezi informaţii, spuse Poirot. Doar îi 
cunoşti pe oamenii de-aici. 


— Am să fac tot ce-mi stă în putinţă, îi promise Spence. Am 
s-o descos pe Elspeth. Ea ştie aproape tot despre cei de 
aici. 

Capitolul 6 

Mulţumit de ceea ce obținuse, Poirot se despărţi de amicul 
său. 

Urma să primească informaţiile de care avea nevoie, nu 
avea nici un dubiu în privinţa asta. Îi stârnise interesul lui 
Spence. Şi Spence, odată ce se apuca de treabă, nu se 
dădea bătut. Reputația sa de ofiţer de rang superior, 
pensionat de la CID, i-ar fi atras prieteni din 
departamentele interesate ale poliţiei locale. 

Şi acum - Poirot se uită la ceas - urma să se întâlnească cu 
doamna Oliver peste zece minute, în faţa unei case care se 
numea Apple Trees. Într-adevăr, numele părea ciudat de 
potrivit. 

„Chiar aşa, reflectă Poirot, parcă nu poţi să scapi de 
merele astea. Nimic nu e mai plăcut decât un suc de mere 
englezesc...” Dar aici erau mere amestecate cu cozi de 
mătură, vrăjitoare, folclor şi un copil ucis. 

Urmând drumul ce-i fusese indicat, Poirot ajunse imediat 
în faţa unei case din cărămidă roşie în stil georgian, 
împrejmuită de fagi, dincolo de care se zărea o grădină 
frumos îngrijită. 

Ridică mâna, trase zăvorul şi intră pe o poartă din fier 
forjat, pe care scria „Apple Trees”. O potecă ducea la 
intrarea principală. Precum la un orologiu elveţian ale cărui 
figurine ies automat în faţa cadranului, uşa se deschise, iar 
doamna Oliver îşi făcu apariţia. 

— Eşti extrem de punctual, zise gâfâind. Mă uitam după 
dumneata de la fereastră. 

Poirot se întoarse şi închise cu grijă poarta. Practic, de 
fiecare dată când o întâlnise pe doamna Oliver, dinainte 
stabilit sau întâmplător, subiectul merelor se ivea mereu. 
Ori mânca un măr, ori mâncase unul - dovada fiind un 
sâmbure cuibărit pe pieptul ei - ori avea o sacoşă cu mere. 


Dar astăzi nu era nici urmă de mere. Poirot se gândea că e 
foarte corect aşa. Ar fi fost de prost-gust să muşte dintr-un 
măr aici, unde era nu doar scena unei crime, dar şi a unei 
tragedii. Căci ce altceva putea fi asta? Se gândi Poirot. 
Moartea neaşteptată a unui copil de treisprezece ani. Nu-i 
plăcea să se gândească la asta şi, tocmai pentru că nu-i 
plăcea, era cât se poate de hotărât ca exact numai la asta să 
se gândească până când, într-un fel sau altul, lumina va 
străluci din întuneric şi avea să vadă clar ceea ce venise să 
vadă. 

— Nu înţeleg de ce n-ai vrut să stai la Judith Butler şi te-ai 
dus la o pensiune, spuse doamna Oliver. 

— Pentru că e mai bine să analizez lucrurile de la distanţă. 
Nu trebuie să te laşi influenţat. 

— Nu văd cum vei evita lucrul acesta. Trebuie să îi cunoşti 
pe toţi şi să vorbeşti cu ei, nu-i aşa? 

— Bineînţeles, răspunse Poirot. 

— Cu cine te-ai întâlnit până acum? 

— Cu prietenul meu, comisarul Spence. 

— Cum mai e? 

— Mult mai bătrân. 

— Normal, la ce te-ai fi aşteptat? E mai surd, mai orb, mai 
gras sau mai slab? 

Poirot reflectă. 

— A slăbit puţin. Poartă ochelari pentru cititul ziarului. Nu 
cred că este surd, oricum nu la prima vedere. 

— Şi ce părere are despre toată treaba asta? 

— Te grăbeşti prea tare, remarcă Poirot. 

— Şi ce aveţi de gând să faceţi amândoi? 

— Mi-am făcut un program. Mai întâi m-am întâlnit şi m- 
am consultat cu vechiul meu prieten. L-am rugat să-mi facă 
rost de nişte informaţii greu de obţinut. 

— Adică, poliţiştii de aici sunt prietenii lui şi va face rost de 
o mulţime de informaţii din interior de la ei? 

— N-aş spune chiar asta, dar da, la aşa ceva m-am gândit. 

— Şi apoi? 


— Am venit să mă întâlnesc cu dumneata, madame. 
Trebuie să văd neapărat unde s-a întâmplat. 

Doamna Oliver îşi întoarse capul, se uită spre casă şi 
spuse: 

— Nu pare genul de casă în care să se comită o crimă, nu 
ţi se pare? 

Poirot se gândi: „Ce instinct infailibil are!” 

— Nu, nu arată deloc ca o astfel de casă, spuse detectivul 
belgian. După ce văd unde s-a petrecut, mergem la mama 
fetiţei care a murit, să aud ce are de spus. În această după- 
amiază, amicul Spence îmi aranjează o întâlnire cu 
inspectorul de la poliţia locală la o oră adecvată. Aş vrea, de 
asemenea, să discut şi cu doctorul de aici. Şi, dacă se poate, 
cu directoarea şcolii. La ora şase o să beau un ceai şi o să 
mănânc cârnaţi împreună cu prietenul meu Spence şi cu 
sora lui, la ei acasă, şi vom discuta. 

— Ce altceva crezi că o să-ţi mai spună? 

— Vreau să o cunosc pe sora lui. Locuieşte aici de mai mult 
timp decât el. Ela venit să îi ţină companie după ce eii-a 
murit soţul. Sunt sigur că îi cunoaşte pe oamenii de aici 
destul de bine. 

— Ştii cu ce semeni? Întrebă doamna Oliver. Cu un 
computer. le programezi singur. Aşa se spune, nu? Adică, 
strângi în cap toate informaţiile astea şi apoi vezi ce iese. 

— E şi asta o idee, răspunse Poirot, interesat. Da, da, mă 
comport asemenea unui computer. Strâng informaţii... 

— Şi dacă obţii răspunsuri greşite? 

— Asta ar fi imposibil. Computerele nu fac aşa ceva. 

— N-ar trebui, spuse doamna Oliver, dar ai fi uimit ce se 
întâmplă câteodată. Bunăoară, ultima mea factură la 
electricitate. Este o vorbă: „A greşi e omeneşte”, dar o 
greşeală omenească nu se compară cu ceea ce poate face 
un computer. Intră s-o cunoşti pe doamna Drake. 

Poirot îşi spuse că doamna Drake arăta grozav. Era o 
femeie înaltă, frumoasă, de vreo patruzeci de ani, cu câteva 
fire argintii în părul blond şi cu ochii foarte albaştri, care 


emana pricepere prin toţi porii. Orice petrecere pe care o 
organiza era un succes. În sufragerie, pe o tavă îi aşteptau 
cafeaua de dimineaţă şi biscuiţi cu zahăr. 

Observă că Apple Trees era o casă bine întreţinută. 
Frumos mobilată, cu covoare de o calitate excelentă, totul 
era lustruit şi curăţat cu scrupulozitate şi nu remarcai 
faptul că nu avea obiecte de valoare. Culorile draperiilor şi 
ale huselor erau plăcute, dar obişnuite. Ar fi putut fi 
închiriată oricând pentru o sumă destul de mare vreunui 
amator, fără să fie nevoie de depozitarea lucrurilor de preţ 
sau de schimbarea mobilierului. 

Doamna Drake îi întâmpină pe doamna Oliver şi pe Poirot 
şi-şi ascunse foarte bine ceea ce Poirot bănuia a fi 
tulburarea produsă de situaţia în care se afla, aceea de 
gazdă a unui eveniment social unde avusese loc ceva 
antisocial, cum ar fi o crimă. Fiind o membră importantă a 
comunităţii din Woodleigh Common, se simţea vinovată, 
deoarece într-un fel se dovedise a fi sub aşteptări. Ceea ce 
se întâmplase nu trebuia să se fi întâmplat. Altcuiva, în altă 
casă - da. Dar la o petrecere pentru copii, aranjată de ea, 
dată de ea, organizată de ea, nimic asemănător nu trebuia 
să se întâmple. Într-un fel sau altul, trebuia să fi avut grijă 
să nu se întâmple aşa ceva. Lui Poirot i se părea că ea 
încerca, iritată, să găsească pe undeva, prin memoria sa, 
motivul. Nu chiar motivul crimei, ci să descopere şi să 
dezvăluie vreo neglijenţă din partea cuiva care o ajutase şi 
care, din neatenţie, nu-şi dăduse seama că aşa ceva s-ar 
putea întâmpla. 

— Monsieur Poirot, începu doamna Drake, cu vocea ei 
plăcută, care ar fi sunat excelent într-o mică sală de lectură, 
sau la o adunare a primăriei din sat, mă bucur nespus că aţi 
putut veni. Doamna Oliver mi-a spus cât de nepreţuit va fi 
ajutorul dumneavoastră într-un moment de restrişte ca 
acesta. 

— Fiţi liniştită, madame, voi face tot ce-mi stă în putinţă, 
dar, cum vă puteţi da seama din experienţa dumneavoastră 


de viaţă, va fi un lucru dificil. 

— Dificil? Întrebă doamna Drake. Desigur că va fi dificil. 
Pare incredibil, absolut incredibil, că un lucru atât de 
înspăimântător s-a putut întâmpla. Oare poliţia a aflat ceva? 
Pe plan local, inspectorul Raglan se bucură de o foarte bună 
reputaţie. Nu ştiu dacă ar trebui sau nu să cheme Scotland 
Yardul. Ideea pare să fie că moartea acestui copil are o 
semnificaţie locală. Nu trebuie să vă mai spun, Monsieur 
Poirot - până la urmă citiţi ziarele la fel de mult ca şi mine - 
că au fost multe cazuri nefericite în care copiii au fost 
victime, peste tot în ţară. Sunt din ce în ce mai frecvente. 
Instabilitatea mintală e în creştere, deşi vă mărturisesc că 
în general mamele şi familiile nu mai au grijă de copii, aşa 
cum ar trebui. Copiii sunt trimişi acasă de la şcoală seara, 
pe întuneric, şi merg la şcoală dimineaţa tot pe întuneric. 
Iar copiii, oricât de mult i-ai avertiza, sunt, din păcate, 
foarte naivi când li se oferă o plimbare cu o maşină luxoasă. 
Cred tot ce li se spune. Pur şi simplu, nu ai cum să eviţi 
asta. 

— Dar ceea ce s-a întâmplat aici, madame, a fost cu totul 
altceva. 

— O, ştiu... Ştiu. De aceea am folosit cuvântul incredibil, 
încă nu îmi vine să cred, spuse doamna Drake. Totul era sub 
control. Toate aranjamentele făcute. Totul mergea ca pe 
roate, conform planului. Pare... Pare incredibil. Personal, 
consider că trebuie să fi fost, ceea ce eu numesc, un 
amestec din afară. Cineva a intrat în casă - uşor, în acele 
condiţii - cineva cu probleme mintale, cred că genul de 
oameni cărora li se dă drumul din ospicii pentru simplul 
fapt că nu mai e destul loc, după câte am aflat. În ziua de 
azi, tot timpul e nevoie de locuri pentru noii pacienţi. 
Oricine s-ar fi uitat pe fereastră ar fi văzut o petrecere de 
copii şi acest biet nenorocit - dacă cineva poate simţi milă 
faţă de asemenea oameni, ceea ce, sinceră să fiu, mi-e 
foarte greu să simt uneori - a amăgit într-un fel copilul şi l-a 


omorât. Nu crezi că aşa ceva s-ar putea întâmpla, dar s-a 
întâmplat. 

— Poate îmi puteţi arăta unde... 

— Bineînţeles. Nu mai doriţi cafea? 

— Nu, mulţumesc. Doamna Drake se ridică. 

— Poliţia crede că s-ar fi întâmplat în timpul 
Snapdragonului. Jocul a avut loc în sufragerie. 

Traversă holul, deschise uşa şi, în maniera cuiva de la 
protocolul de stat care arată o clădire unor turişti veniţi cu 
autocarul, le indică masa mare şi draperiile grele de catifea. 

— Aici era întuneric, desigur, cu excepţia platoului în 
flăcări. Şi acum... 

Îi conduse prin hol şi deschise uşa unei camere mici cu 
fotolii, tablouri cu scene de vânătoare şi rafturi cu cărţi. 

— Biblioteca, spuse doamna Drake, tremurând. Găleata 
era aici, pe o folie de plastic, normal... 

Doamna Oliver nu-i însoţise în cameră. Rămăsese afară pe 
hol... 

— Nu pot să intru, se scuză faţă de Poirot. Mă face să mă 
gândesc la prea multe. 

— Nu-i nimic de văzut acum, spuse doamna Drake. Adică, 
v-am arătat unde... Aşa cum aţi dorit. 

— Bănuiesc că a fost apă... Multă apă, zise Poirot. 

— A fost apă în găleată. 

Se uită prin Poirot de parcă nu ar fi fost acolo. 

— Era apă şi pe plastic. Dacă fetiţa a fost împinsă cu capul 
în căldare, s-a revărsat multă apă. 

— O, da. Chiar şi în timpul jocului, găleata a trebuit 
umplută o dată sau de două ori. 

— Şi persoana care a comis crima? Acea persoană trebuie 
să se fi udat. 

— Da, da, cred că da. 

— N-a remarcat nimeni asta? 

— Nu, nu. Şi inspectorul m-a întrebat acelaşi lucru. Ştiţi, 
până la sfârşitul serii, aproape toţi erau puţin ciufuliţi sau 


uzi, sau murdari de făină. Nu pare a fi nici un indiciu 
folositor. Cel puţin, aşa cred cei de la poliţie. 

— Nu, spuse Poirot. Cred că singurul indiciu a fost însuşi 
copilul. Sper că îmi veţi spune tot ce ştiţi despre fetiţă. 

— Despre Joyce? 

Doamna Drake păru puţin mirată. Era ca şi cum, în mintea 
ei, Joyce se îndepărtase atât de mult, încât acum rămase 
surprinsă că i se amintise de ea. 

— Victima este întotdeauna importantă, explică Poirot. 
Victima este deseori cauza crimei. 

— Da, aveţi dreptate, înţeleg ce vreţi să spuneţi, dar, de 
fapt, nu părea să priceapă. Să ne întoarcem în sufragerie? 

— Şi apoi îmi veţi povesti totul despre Joyce, insistă Poirot. 
Luară loc din nou în sufragerie. 

Doamna Drake părea stânjenită. 

— Nu ştiu ce vă aşteptaţi să vă spun, Monsieur Poirot. 
Toate aceste informaţii le puteţi obţine cu uşurinţă de la 
poliţie sau de la mama lui Joyce. Sărmana femeie, va fi 
dureros pentru ea, dar... 

— Ceea ce vreau eu, îi explică Poirot, nu este părerea 
mamei despre răposata ei fiică. Eu vreau o părere clară, 
obiectivă, a cuiva care cunoaşte foarte bine natura umană. 
Sunt convins, madame, că dumneavoastră aţi participat 
activ la numeroase acţiuni sociale. Sunt sigur că nimeni nu 
ar putea să prezinte mai limpede caracterul şi înclinațiile 
cuiva pe care-l cunoaşteţi. 

— Dar... Este cam dificil. Vreau să spun, copiii de această 
vârstă... Avea treisprezece ani, doisprezece sau 
treisprezece... Se aseamănă între ei. 

— O, nu, asta nu, zise Poirot. Există mari diferenţe în 
caractere şi înclinații. Vă plăcea? 

Doamnei Drake întrebarea i se păru stânjenitoare. 

— Da, cum să nu, îmi... Îmi plăcea. Îmi plac toţi copiii. Cum 
le plac tuturor. 

— Aici nu sunt de acord cu dumneavoastră, zise Poirot. 
După părerea mea, unii copii sunt foarte nesuferiţi. 


— Sunt de acord. În ziua de azi nu mai sunt aşa de bine 
educați. Totul e lăsat pe seama şcolii şi li se permit prea 
multe, îşi aleg singuri prietenii şi... Ce mai... 

— Era un copil bun sau nu? Întrebă Poirot insistent. 
Doamna Drake se uită la el cu un aer dezaprobator. 

— Monsieur Poirot, trebuie să ţineţi cont că bietul copil 
este mort. 

— Mort sau viu, nu contează. Dacă ar fi fost un copil bun, 
nimeni nu ar fi avut vreun motiv să o omoare, dar, dacă ea 
nu a fost un copil bun, cineva ar fi avut s-o omoare, şi asta a 
şi făcut. 

— Cred că... Nu se pune problema dacă era drăguță, nu-i 
aşa? 

— S-ar putea. Am înţeles că a pretins că ar fi fost martora 
unei crime. 

— O, asta era! Exclamă doamna Drake cu dispreţ. 

— Nu aţi luat în serios afirmaţia ei? 

— Sigur că nu. A fost o mare prostie! 

— Dar cum de s-a întâmplat să spună una ca asta? 

— Cred că toată lumea era încântată de prezenţa doamnei 
Oliver. Eşti o persoană faimoasă, trebuie să fii conştientă de 
asta, dragă, i se adresă doamna Drake. 

Rostise cuvântul „dragă” fără vreo urmă de afecţiune sau 
entuziasm. 

— Nu cred că s-ar fi deschis acest subiect, dar copiii erau 
încântați să întâlnească o autoare faimoasă. 

— Şi astfel Joyce a spus că a văzut cum a fost comisă o 
crimă, şopti Poirot gânditor. 

— Da, a zis ceva de genul ăsta. Nu am fost foarte atentă. 

— Dar vă amintiţi că a spus asta? 

— O, da. Dar nu am crezut-o, răspunse doamna Drake. 
Sora ei a făcut-o să tacă imediat, aşa cum se şi cuvenea. 

— Şi ea s-a enervat din cauza asta, nu? 

— Da, Joyce continua să repete că este adevărat. 

— De fapt, se lăuda. 

— Dacă o luaţi aşa, da. 


— Se poate să fi fost adevărat, spuse Poirot. 

— Prostii! Nu cred aşa ceva, izbucni doamna Drake. E 
genul de prostie pe care Joyce ar fi spus-o. 

— Era o fată prostuţă? 

— Păi, era genul care îşi dădea aere. Ştiţi, întotdeauna 
voia să ştie şi să facă mai multe decât celelalte fete. 

— Nu era o fire prea iubită, remarcă Poirot. 

— Nu, nu prea. Era genul de copil căruia trebuie să-i faci 
tot timpul observaţie să tacă din gură. 

— Ce au avut de spus ceilalţi copii? Au fost impresionați? 

— Au râs de ea, ceea ce a înfuriat-o şi mai tare. 

— Mă bucur că am aflat părerea dumneavoastră, îi 
mulţumi Poirot, ridicându-se şi aplecându-se politicos 
deasupra mâinii ei. La revedere, madame, vă mulţumesc că 
mi-aţi îngăduit să văd locul acestui eveniment nefericit. 
Sper că nu v-a reamintit prea mult de lucruri neplăcute. 

— Este foarte dureros să-ţi aminteşti aşa ceva. Sperasem 
atât de mult ca mica noastră petrecere să se termine cu 
bine. 'Iotul a decurs excelent, şi toată lumea s-a simţit bine 
până când s-a întâmplat nenorocirea asta. 'Iot ce putem 
face e să încercăm să uităm totul. A fost un act necugetat 
din partea lui Joyce să spună că a văzut o crimă. 

— S-a mai întâmplat aşa ceva în Woodleigh Common? 

— Din câte ştiu eu, nu, rosti ferm doamna Drake. 

— În zilele noastre, când criminalitatea a crescut, asta 
pare neobişnuit, nu-i aşa? Întrebă Poirot. 

— Cred că a fost un şofer de camion care şi-a ucis un 
camarad - ceva de genul ăsta - şi o fetiţă pe care au găsit-o 
îngropată într-o balastieră, la vreo douăzeci şi cinci de 
kilometri de aici, dar asta s-a întâmplat cu mulţi ani în 
urmă. Au fost nişte crime sordide care au avut drept cauză 
consumul de alcool, după părerea mea. 

— De fapt, genul de crime la care nu e posibil să fi asistat o 
fată de doisprezece-treisprezece ani. 

— Foarte improbabil. Vă asigur, Monsieur Poirot, că 
afirmaţia fetei a fost făcută pentru a-şi impresiona prietenii 


şi, probabil, o persoană celebră. 

O privi cu răceală pe doamna Oliver. 

— De fapt, interveni doamna Oliver, este numai vina mea 
că am fost prezentă la petrecere. 

— O, sigur că nu, draga mea, n-am vrut să insinuez aşa 
ceva. 

Poirot oftă în timp ce se îndepărta de casă însoţit de 
doamna Oliver. 

— Un loc foarte nepotrivit pentru o crimă, remarcă Poirot, 
pe cărarea spre poartă. Nici un fel de atmosferă sau 
sentiment apăsător al tragediei, nici o persoană pe care să 
merite s-o ucizi, deşi mi-a trecut prin minte că uneori cineva 
poate simţi dorinţa să o omoare pe doamna Drake. 

— Ştiu ce vrei să spui. Uneori poate fi foarte nesuferită. 
Atât de mulţumită de sine şi de vanitoasă. 

— Cum e soţul ei? 

— O, este văduvă. Soţul ei a murit acum un an sau doi. S-a 
îmbolnăvit de poliomielită şi a rămas neputincios ani de zile. 
Cred că a fost bancher. Îi plăceau foarte mult jocurile şi 
sporturile; a suferit foarte mult când a trebuit să renunţe la 
toate astea fiind invalid. 

— Într-adevăr. Reveni la discuţia despre fetiţa Joyce. 
Spune-mi un lucra. Dintre cei care ascultau, a luat cineva în 
serios afirmaţia lui Joyce despre crimă? 

— Nu ştiu. N-am avut impresia că cineva ar fi crezut-o. 

— Ceilalţi copii, de exemplu? 

— Mă gândeam la ei. Nu, nu au crezut-o pe Joyce. Ziceau 
că inventează. 

— Şi dumneata ai crezut asta? 

— Păi, da, admise doamna Oliver. Desigur, doamna Drake 
ar vrea să creadă că omorul nu a avut loc niciodată, dar nu 
se poate asta, nu? 

— Înţeleg că e dureros pentru ea. 

— Presupun că într-un fel este, dar mi se pare că a început 
să-i facă plăcere să vorbească despre asta. Să tot dea 
explicaţii. 


— O simpatizezi? Crezi că este o femeie de treabă? 
Întrebă Poirot. 

— Pui cele mai grele întrebări. Stânjenitoare, de fapt, 
spuse doamna Oliver. Se pare că singurul lucru care te 
interesează este dacă oamenii sunt amabili sau nu. Rowena 
Drake e tipul şefului... Îi place să organizeze lucrurile şi să 
conducă oamenii. Mi se pare că ea dirijează totul pe aici. 
Dar este foarte eficientă. Depinde dacă îţi plac femeile 
autoritare. Mie nu prea... 

— Dar mama lui Joyce, pe care mergem acum s-o vedem? 

— Este o femeie drăguță. Cam prostuţă. Mi-e milă de ea. 
Este îngrozitor să-ţi fie ucisă fiica, nu crezi? Şi toţi sunt de 
părere că întâi a fost siluită şi apoi ucisă, ceea ce 
înrăutăţeşte lucrurile. 

— Dar nu e nici o dovadă care să demonstreze asta, după 
câte am înţeles. 

— Nu, dar oamenilor le place să îşi imagineze că astfel de 
lucruri se întâmplă. E mai incitant, doar ştii cum sunt 
oamenii. 

— Aşa ai impresia... Dar câteodată... În fine... Nu ştim 
nimic. 

— N-ar fi mai bine ca prietena mea, Judith Buder, să te 
ducă la doamna Reynolds? O cunoaşte foarte bine, pe când 
eu, nu. 

— Rămâne cum am stabilit. 

— Computerul îşi continuă programul, murmură doamna 
Oliver contrariată. 

Capitolul 7 

Doamna Reynolds era total diferită de doamna Drake. Nu 
afişa nici un aer de autosuficienţă, nici pomeneală de aşa 
ceva. 

Purta doliu, ţinea în mână o batistă umedă şi era gata să 
izbucnească în plâns în orice moment. 

— Foarte amabil din partea dumneavoastră, îi spuse 
doamnei Oliver, că aţi adus un prieten să ne ajute. Întinse 
mâna lui Poirot, o mână udă, şi îl privi cu îndoială. Şi dacă 


ne poate ajuta în vreun fel, îi voi fi foarte recunoscătoare, 
deşi nu văd ce ar putea face. Nimic nu mi-o poate aduce 
înapoi, sărmana copilă. E îngrozitor când mă gândesc. Cum 
poţi să omori un copil de vârsta asta intenţionat? Dacă ar fi 
ţipat... Dar cred că i-a băgat capul în apă prin surprindere 
şi i l-a ţinut acolo. O, nu suport să mă mai gândesc. Chiar nu 
pot! 

— Madame, nu vreau să vă întristez şi mai mult. Vă rog, nu 
vă mai gândiţi. Vreau doar să vă pun câteva întrebări care 
ne-ar putea ajuta... la găsirea ucigaşului fiicei 
dumneavoastră. Nu aveţi idee cine ar fi putut fi? 

— Cum să ştiu aşa ceva! N-aş fi crezut că ar fi cineva, 
cineva care locuieşte aici. E un loc liniştit. Şi oamenii care 
locuiesc aici sunt foarte amabili. Cred că a fost cineva... Un 
nenorocit care a intrat pe fereastră. Poate era drogat sau 
aşa ceva. A văzut lumină şi o petrecere, aşa că a dat buzna. 

— Sunteţi sigură că atacatorul era bărbat? 

— O, trebuie să fi fost. Doamna Reynolds păru şocată. Sunt 
sigură. Nu putea să fie o femeie, nu? 

— O femeie mai puternică. 

— Da, într-un fel înţeleg ce vreţi să spuneţi. Adică în ziua 
de azi femeile sunt mai sportive, la asta vă referiţi. Dar sunt 
sigură că nu ar face aşa ceva. Joyce era doar un copil... De 
treisprezece ani. 

— Nu vreau să vă întristez rămânând aici prea mult, 
madame, sau să vă pun întrebări delicate. Sunt sigur că de 
asta se ocupă poliţia, şi nu vreau să vă fac să suferiţi 
reamintindu-vă lucruri dureroase. În legătură cu remarca 
făcută de fata dumneavoastră la petrecere. Nu aţi fost 
prezentă, nu? 

— Nu, nu am fost. Nu m-am simţit prea bine în ultimul 
timp şi petrecerile copiilor pot fi foarte obositoare. l-am dus 
cu maşina până acolo şi m-am întors mai târziu să-i iau. 
Ştiţi, cei trei copii s-au dus împreună. Ann, cea mai mare, 
are şaisprezece ani şi Leopold are aproape unsprezece. Ce 
doreaţi să ştiţi despre ceea ce a spus Joyce? 


— Doamna Oliver, care a fost prezentă, vă va spune exact 
cuvintele fiicei dumneavoastră. Cred că a spus că a văzut 
odată comiţându-se o crimă. 

— Joyce? Nu putea să fi spus aşa ceva. Ce crimă să fi văzut 
ea? 

— Ei bine, toată lumea pare să creadă că e imposibil, 
remarcă Poirot. Eu mă întreb dacă dumneavoastră 
consideraţi acest lucru posibil. V-a vorbit vreodată despre 
aşa ceva? 

— Că a văzut o crimă? Joyce? 

— Trebuie să vă reamintiţi dacă cineva de vârsta lui Joyce 
a folosit cuvântul crimă cu dezinvoltură. Se poate să fi fost 
vorba de un accident de maşină sau poate de nişte copii 
care s-au bătut şi unul l-a împins pe celălalt în râu sau peste 
pod. Ceva neintenţionat, dar cu urmări grave. 

— Nu-mi amintesc să se fi întâmplat ceva asemănător aici, 
la care să fi asistat Joyce, şi să nu-mi fi spus niciodată nimic. 
Poate o fi glumit. 

— Era foarte convinsă, interveni doamna Oliver. lot repeta 
că era adevărat ceea ce văzuse. 

— A crezut-o cineva? Întrebă doamna Reynolds. 

— Nu ştiu, spuse Poirot. 

— Nu cred, zise doamna Oliver, sau poate că nu au vrut 
să... Să o încurajeze, spunând că o cred. 

— Păreau înclinați s-o necăjească, să râdă de ea că 
inventează totul, adăugă Poirot mai dur decât doamna 
Oliver. 

— Nu a fost frumos din partea lor, remarcă doamna 
Reynolds. De parcă Joyce ar fi minţit în legătură cu aşa 
ceva. Se înroşise de supărare. 

— Ştiu. Puțin probabil, spuse Poirot. Dar e posibil ca ea sa 
fi greşit, să fi văzut ceva şi să fi crezut că e vorba de o 
crimă, nu? Vreun accident. 

— Dacă ar fi fost aşa, mi-ar fi povestit, nu? Spuse doamna 
Reynolds încă indignată. 


— Cu siguranţă. Nu a amintit niciodată despre aşa ceva? 
Poate aţi uitat. Mai ales dacă nu a fost foarte important. 

— Când anume? 

— Nu ştim. Acesta este unul dintre lucrurile dificil de 
stabilit. Acum trei săptămâni... Sau acum trei ani. A zis că 
era „cam mică pe atunci”. Oare ce reprezintă „cam mică” 
pentru o fetiţă de treisprezece ani? Nu vă aduceţi aminte 
de nimic senzaţional care să se fi întâmplat prin jur? 

— Nu cred. Ştiţi, auzi tot felul de ştiri. Sau citeşti despre 
ele în ziare. Despre femei atacate sau despre o fată şi 
prietenul ei, astfel de lucruri. Dar nimic important de care 
să-mi aduc aminte, nimic care s-o fi interesat pe Joyce sau 
mai ştiu eu ce. 

— Dar dacă Joyce susţinea că a văzut o crimă, credeţi că 
era convinsă de asta? 

— N-ar fi spus, dacă n-ar fi crezut asta, nu? Replică 
doamna Reynolds. Cred că a amestecat nişte lucruri. 

— Da, e posibil. Aş dori să vorbesc şi cu ceilalţi doi copii ai 
dumneavoastră care au fost la petrecere. 

— Desigur, deşi nu ştiu ce ar putea să vă spună. Ann e sus 
şi învaţă pentru examene, iar Leopold e în grădină, 
asamblează un model de aeroplan. 

Leopold era un băiat solid, rotund la faţă, absorbit de 
construirea mecanismului. Trecură câteva momente până 
să acorde atenţie întrebărilor care i se puneau. 

— Ai fost de faţă, nu-i aşa, Leopold? Ai auzit ce a spus sora 
ta? Ce a zis? 

— O, vă referiţi la crimă? Părea plictisit. 

— Da, la asta mă refer, încuviinţă Poirot. A zis că a văzut 
odată o crimă. Chiar a văzut aşa ceva? 

— Nu, bineînţeles că n-a văzut. Pe cine naiba să vadă 
mort? Aşa era Joyce de felul ei. 

— Cum adică „de felul ei”? 

— Se dădea mare, răspunse Leopold, răsucind o bucată de 
sârmă şi respirând zgomotos pe nas de concentrare. Era o 


fată foarte prostuţă. Ştiţi, ar fi spus orice numai să-i facă pe 
oameni să fie atenţi şi s-o bage în seamă. 

— Deci, tu crezi că ea a inventat totul? 

Leopold îşi îndreptă privirea către doamna Oliver. 

— Cred că a vrut să impresioneze puţin. Scrieţi povestiri 
polițiste, nu-i aşa? Mă gândesc că a spus-o numai ca să-i 
acordaţi ei mai multă atenţie decât celorlalţi. 

— Aşa era felul ei, nu? Întrebă Poirot. 

— Ar fi spus orice. Pariez că nimeni n-a crezut-o 

— Ai ascultat-o? Crezi că a crezut-o cineva? 

— Păi, am auzit-o, dar n-am prea ascultat. Beatrice şi 
Cathie au râs de ea. Au spus că: „e o minciună gogonată” 
sau o invenţie. 

Nu mai era altceva de scos de la Leopold. Urcară la etaj, 
unde Ann, arătând mai mare faţă de cei şaisprezece ani ai 
ei, stătea aplecată deasupra unei mese pe care se aflau 
câteva manuale. 

— Da, am fost la petrecere. 

— Ai auzit-o pe sora ta spunând că a văzut o crimă? 

— O, da, am auzit-o. Dar nu i-am dat prea mare 
importanţă. 

— Nu ai crezut că era adevărat? 

— Bineînţeles că nu era adevărat. Sunt secole de când n- 
au mai fost crime pe aici. Cred că n-a mai fost o crimă de 
ani de zile. 

— Atunci de ce crezi că a spus-o? 

— O, îi place să se dea mare. Adică, îi plăcea să se dea 
mare. Mai demult obişnuia să spună o poveste foarte 
frumoasă despre cum a călătorit ea în India. Unchiul meu 
fusese acolo şi ea a pretins că a mers cu el. O mulţime de 
fete din şcoală chiar au crezut-o. 

— Deci nu-ţi aminteşti ca în ultimii trei-patru ani să se fi 
întâmplat vreo crimă pe-aici? 

— Nu, numai lucruri obişnuite, spuse Ann. Adică, acelea 
despre care citeşti în ziare. Şi nici n-au avut loc aici, în 


Woodleigh Common. Majoritatea bănuiesc că s-au petrecut 
în Medchester. 

— Ann, cine crezi că a ucis-o pe sora ta? Trebuie să-i fi 
cunoscut prietenii, pe oamenii care n-o plăceau. 

— Nu-mi pot imagina că ar fi vrut s-o omoare cineva. Cred 
că vreun ţicnit. Nimeni altcineva! 

— S-a certat cumva cu cineva... Nu se înţelegea cu vreo 
persoană? 

— Adică dacă avea vreun duşman? E o prostie! Oamenii nu 
au duşmani, chiar nu au. Există doar oameni care nu-ţi plac. 

Când dădeau să iasă din cameră, Ann adăugă: 

— Nu vreau să fiu rea, pentru că e moartă, şi n-ar fi 
frumos din partea mea, dar, ştiţi, Joyce era cea mai mare 
mincinoasă, îmi pare rău să spun aşa ceva despre sora mea, 
însă ăsta e adevărul. 

— Facem vreun progres? Îl întrebă doamna Oliver după ce 
părăsiră casa. 

— Niciunul. Asta e interesant, spuse Poirot gânditor. 
Doamna Oliver părea să nu fie de acord cu el. 

Capitolul 8 

Era ora şase la Pine Crest. Hercule Poirot muşcă o bucată 
de cârnat şi sorbi din ceai. Ceaiul era tare, dar lui Poirot i se 
părea cât se poate de lipsit de aromă. În schimb, cârnatul 
era delicios. Foarte bine prăjit. Se uită cu admiraţie, peste 
masă, unde stătea doamna Mckay lângă un ceainic mare 
cafeniu. 

Elspeth Mckay nu semăna în nici o privinţă cu fratele ei, 
comisarul Spence. Unde el era rotund, ea era colţuroasă. 
Faţa ei prelungă privea lumea cu perspicacitate. Era slabă 
ca un ţâr şi cu toate astea exista o anumită asemănare între 
ei, mai ales la ochi şi la linia puternic conturată a 
maxilarului. Te puteai bizui pe judecata amândurora şi pe 
bunul lor simţ, se gândi Poirot. Se exprimau diferit, dar asta 
era tot. Comisarul Spence vorbea rar, cu grijă, după ce se 
gândea foarte bine. Doamna Mckay se repezea, iute şi 
ageră ca o pisicuţă care aleargă după un şoarece. 


— Multe depind de firea acestui copil, Joyce Reynolds, 
începu Poirot. Asta mă uimeşte cel mai mult. 

Se uită întrebător la Spence. 

— Nu poţi să pui mare bază pe mine, zise Spence. Nu 
locuiesc aici de mult. Mai bine întreab-o pe Elspeth. 

Poirot privi peste masă, ridicându-şi sprâncenele. Doamna 
Mckay răspunse ca de obicei, imediat. 

— Cred că e o mică mincinoasă. 

— Nu e o fată în care să ai încredere şi să crezi ce spune? 
Elspeth îşi scutură capul hotărâtă. 

— Deloc. Spunea numai minciuni şi le spunea foarte bine, 
ţineţi cont de asta. N-aş fi crezut-o niciodată. 

— Voia să se dea mare? 

— Bineînţeles. Aţi aflat povestea cu India, nu? Să ştiţi că 
mulţi au crezut-o. A fost plecată în vacanţă cu familia. Unul 
dintre membrii familiei a fost plecat în străinătate. Nu mai 
ştiu cine, tatăl, mama, unchiul sau mătuşa ei, în fine, a 
călătorit în India şi când ea s-a întors din vacanţă, a început 
să povestească că fusese şi ea acolo cu ei. A inventat o 
poveste nemaipomenită despre un maharajah şi o 
vânătoare de tigri şi elefanţi... Era frumos să stai s-o asculţi. 
Mulţi au crezut-o. Dar eu am zis de la început că povesteşte 
mai mult decât s-ar fi putut întâmpla vreodată. La început 
am crezut că exagera, dar, de fiecare dată, mai înflorea 
puţin. Apăreau mai mulţi tigri şi altele. Mult mai mulţi tigri 
decât se pot aduna. Şi mult mai mulţi elefanţi. Ştiam mai de 
mult că născocea tot felul de minciuni. 

— Mereu ca să atragă atenţia? 

— Aşa e. Îi plăcea să fie în centrul atenţiei. 

— Fiindcă un copil inventează o poveste despre o călătorie 
pe care nu a făcut-o niciodată, interveni comisarul Spence, 
asta nu înseamnă că tot ce spune este o minciună. 

— Poate că nu, spuse Elspeth, dar, după toate 
probabilitățile, avea tendinţa să mintă. 

— Deci, dacă Joyce Reynolds v-ar fi povestit că a fost 
martoră la o crimă, aţi fi spus că minte şi n-aţi fi crezut că e 


adevărat? 

— Aşa aş fi crezut, admise doamna Mckay. 

— S-ar putea să te înşeli, o contrazise fratele ei. 

— Da, răspunse ea. Oricine se înşeală. Este ca în povestea 
aceea cu băiatul care strigă: „Lupul, lupul!” A strigat de 
prea multe ori, încât atunci când a dat peste unul adevărat, 
nimeni nu l-a mai crezut şi lupul i-a venit de hac. 

— Morala este că... 

— Susţin în continuare că este foarte probabil ca ea să nu 
fi spus adevărul. Dar sunt o femeie corectă. Se poate să fi 
spus. Poate că a văzut ceva. Nu chiar ceea ce a spus c-a 
văzut, dar ceva. 

— Asta i-a semnat sentinţa la moarte, preciză comisarul 
Spence. Trebuie să ţii cont de asta, Elspeth. Şi-a pus viaţa 
în primejdie. 

— Foarte adevărat, recunoscu doamna Mckay. Poate că am 
judecat-o greşit. Şi dacă e aşa, îmi pare rău. Dar întrebaţi 
pe oricine o cunoştea şi vă va spune că îi stătea în fire să 
mintă. Ţineţi cont că era la o petrecere şi era entuziasmată. 
Voia să producă efect. 

— Într-adevăr, nu au crezut-o, remarcă Poirot. Elspeth 
Mckay clătină din cap, plină de îndoială. 

— Pe cine să fi văzut că a fost ucis? Întrebă Poirot, uitându- 
se când la unul, când la celălalt. 

— Pe nimeni, răspunse hotărâtă doamna Mckay. 

— Trebuie să fi murit cineva pe aici, să zicem, în ultimii 
trei ani. 

— O, da, desigur, răspunse Spence. Bătrâni, invalizi sau la 
ce să te aştepţi... Sau poate vreun accident de maşină la 
care şoferul a fugit de la locul faptei... 

— Nici o moarte neaşteptată sau neobişnuită? 

— Păi... Ezită Elspeth... Poate... Spence interveni: 

— Am notat câteva nume. Îi întinse o hârtie lui Poirot. Te- 
am scutit de ceva muncă, să mai întrebi pe alţii. 

— Sugerezi că ar fi fost victime? 


— Nici chiar aşa. Să spunem... pe scala posibilităţilor. 
Poirot citi cu glas tare: 

— Doamna Llewellyn-Smythe. Charlotte Benfield. Janet 
White. Lesley Ferrier... Se întrerupse, se uită peste masă şi 
repetă primul nume. Doamna Llewellyn-Smythe. 

— S-ar putea, spuse doamna Mckay. Da, aţi putea găsi 
ceva aici. Adăugă un cuvânt care suna ca „operă”. 

— Operă? Poirot o privea uimit. Nu auzise nimic de vreo 
operă. 

— A plecat într-o seară şi nimeni n-a mai auzit de ea de 
atunci, continuă Elspeth. 

— Doamna Llewellyn-Smythe? 

— Nu, nu. Fata de la operă. l-ar fi putut pune foarte uşor 
ceva în medicamente. Şi a moştenit toţi banii, nu-i aşa? Sau 
aşa credea la momentul respectiv? 

Poirot se uita la Spence să-l lămurească. 

— Şi nu s-a mai auzit de ea niciodată. Fetele astea străine 
sunt toate la fel, spuse doamna Mckay. 

Poirot pricepu în sfârşit ce era cu „opera”. 

— O fată au pair, zise el. 

— Exact. Locuia cu bătrâna doamnă şi la o săptămână sau 
două de la moartea bătrânei, fata pur şi simplu a dispărut. 

— Cred că a fugit cu vreun bărbat, zise Spence. 

— Păi nimeni nu auzise să aibă vreun iubit, remarcă 
Elspeth. Şi de obicei se bârfeşte destul de mult pe aici. În 
general, se ştie cine cu cine umblă. 

— S-a gândit cineva că a fost ceva în neregulă cu moartea 
doamnei Llewellyn-Smythe? Întrebă Poirot. 

— Nu. Avea probleme cu inima. Doctorul o vizita cu 
regularitate. 

— Dar ai început lista posibilelor victime cu ea, prietene! 
— Păi, era o femeie bogată, foarte bogată. Moartea ei n-a 
fost surprinzătoare, dar a venit pe neaşteptate. Am auzit că 

doctorul Ferguson a fost surprins, chiar dacă doar uşor 
surprins. Cred că se aştepta să trăiască mai mult. Dar 
doctorii mai au parte şi de astfel de surprize. Nu era genul 


de persoană care să respecte sfatul medicului. 1 se 
recomandase să nu se obosească prea mult, dar făcea 
numai ce dorea. De exemplu, era pasionată de grădinărit, 
iar asta nu le prieşte celor cu probleme la inimă. 

Elspeth Mckay interveni în discuţie: 

— S-a stabilit aici de când s-a îmbolnăvit. Înainte locuise în 
străinătate. A venit aici ca să fie aproape de nepoţii ei, 
domnul şi doamna Drake, şi a cumpărat Quarry House - o 
casă mare în stil victorian care avea pe domeniu o carieră 
de piatră abandonată, care a atras-o ca având perspective. 
A cheltuit mii de lire pentru a transforma acea carieră de 
piatră într-o grădină scufundată, sau cum s-o numi. A adus 
un arhitect de la Wisley, sau de pe acolo, ca să i-o 
amenajeze. O, nu pot să vă povestesc, trebuie s-o vedeţi. 

— O să mă duc s-o văd, îi promise Poirot. Cine ştie... Poate 
îmi dă idei. 

— Da, dacă aş fi în locul dumneavoastră m-aş duce. 
Merită! 

— Spuneaţi că era bogată? 

— Văduva unui mare constructor de nave. Avea bani cu 
duiumul. 

— Moartea ei n-a fost o surpriză, pentru că avea probleme 
cu inima, dar a survenit brusc, zise Spence. Nu au existat 
dubii că nu s-ar fi datorat unor cauze naturale. Insuficienţa 
cardiacă sau o denumire mai lungă pe care o folosesc 
doctorii. Ceva coronarian. 

— Nu s-a pus niciodată problema unei anchete? Spence 
scutură din cap. 

— S-a mai întâmplat, spuse Poirot. Unei doamne mai în 
vârstă i s-a recomandat să aibă grijă, să nu alerge în sus şi- 
n jos pe scări, să nu muncească prea mult în grădină etc., 
etc. Dar când ai de-a face cu o femeie energică, pasionată 
de grădinărit şi care a făcut toată viaţa doar ce-a vrut, ea 
nu tratează întotdeauna aceste recomandări cu respectul 
cuvenit. 


— Cât se poate de adevărat. Doamna Llewellyn-Smythe a 
transformat cariera în ceva minunat... Sau mai bine zis 
arhitectul. Au muncit trei sau patru ani, el împreună cu 
patroana. Ea văzuse o grădină, cred că în Irlanda, când 
fusese într-un tur de vizitare a grădinilor organizat de 
National Trust. Cu imaginea aceea în minte au schimbat 
complet tot locul. O, da, trebuie să vedeţi, ca să credeţi. 

— Atunci a fost o moarte naturală, interveni Poirot, 
constatată de către doctorul local. Acelaşi doctor pe care 
urmează să-l văd în curând? 

— Da, doctorul Ferguson. E un bărbat de vreo şaizeci de 
ani, priceput în profesie şi foarte respectat aici. 

— Dar suspectaţi că ar fi putut fi ucisă? Pentru vreun alt 
motiv decât cele pe care mi le-aţi prezentat? 

— Pe de-o parte, fata de la operă, zise Elspeth. 

— De ce? 

— Ei, trebuie să fi falsificat testamentul. Cine altcineva ar 
fi făcut-o dacă nu ea? 

— Trebuie să-mi povestiţi mai multe. Ce-i cu testamentul 
ăsta falsificat? 

— S-au cam stârnit discuţii când s-a citit testamentul 
bătrânei doamne. 

— Era un testament nou? 

— Avea ceva despre care au zis că... E cam dubios... Un 
codi... Un codicil. 

Elspeth se uită la Poirot, care aprobă. 

— Îşi mai făcuse alte testamente, interveni Spence. 
Asemănătoare: donaţii în scopuri caritabile, pentru bătrânii 
servitori, dar mare parte a averii revenea nepotului şi soţiei 
acestuia, care îi erau rudele apropiate. 

— Şi ce-i cu acest codicil? 

— l-a lăsat totul fetei de la operă, zise Elspeth „pentru 
devotamentul şi bunătatea ei”. Cam aşa ceva. 

— Povestiţi-mi mai mult despre această fată. 

— Provenea dintr-o ţară din Europa Centrală. Una cu un 
nume lung. 


— Cât timp a lucrat pentru bătrâna doamnă? 

— Mai bine de un an. 

— Întotdeauna când vorbiţi despre ea îi spuneţi bătrâna 
doamnă. Câţi ani avea? 

— Şaizeci şi ceva de ani. 

— Dar asta nu înseamnă foarte în vârstă, remarcă Poirot 
afectat. 

— Oricum, a întocmit mai multe testamente, reluă Elspeth. 
Aşa cum zicea Bert, toate asemănătoare: lăsa o donaţie, 
două sau le schimba destinatarii, şi diferite cadouri pentru 
servitorii vechi. Dar grosul averii revenea întotdeauna 
nepotului şi soţiei acestuia şi, mi se pare, unei verişoare mai 
în vârstă care a murit înaintea ei. A lăsat bungalow-ul 
arhitectului peisagist - În care să locuiască oricât ar fi dorit 
-şi un fel de rentă din care să întreţină grădina şi să fie 
deschisă marelui public. Ceva asemănător. 

— Presupun că familia a susţinut că echilibrul ei mintal 
fusese afectat şi că se aflase sub influente nefaste. 

— Probabil că s-a ajuns la asta, spuse Spence. Dar, cum am 
mai spus, avocaţii au depistat imediat falsul. Se pare că nu 
era un fals întocmit prea convingător. L-au depistat 
numaidecât. 

— S-a demonstrat că fata de la operă l-ar fi putut întocmi 
foarte uşor, spuse Elspeth. Ştiţi, scria mare parte din 
corespondenţa doamnei Llewellyn-Smythe căreia îi 
displăcea să le trimită prietenilor scrisori dactilografiate. 
Dacă nu era vorba de afaceri, obişnuia să spună: „Fă-o de 
mână şi imită-mi cât mai bine scrisul, şi semneaz-o cu 
numele meu”. Doamna Minden, femeia de serviciu, a auzit-o 
spunându-i asta într-o zi, şi cred că fata s-a obişnuit să-i 
imite scrisul doamnei până când i-a venit în minte că ar 
putea falsifica testamentul şi ar putea scăpa basma curată. 
Şi aşa s-au întâmplat toate. Dar, cum v-am zis, avocaţii au 
fost foarte abili şi au descoperit-o. 

— Avocaţii doamnei Llewellyn-Smythe? 


— Da. Fullerton, Harrison şi Leadbetter. O firmă foarte 
respectată în Medchester. Întotdeauna i-au întocmit actele. 
Oricum, au adus experţi, care au făcut cercetări, au 
anchetat-o pe fată, care între timp şi-a luat zborul. A plecat 
pur şi simplu într-o zi, abandonându-şi o mare parte din 
lucruri. Se pregăteau să înceapă o procedură penală 
împotriva ei, dar ea nu a stat să aştepte. S-a făcut nevăzută. 
Nu e prea greu să pleci din ţară, dacă o faci la timp. Te poţi 
duce în excursii de câteva zile pe continent fără paşaport şi, 
dacă ai vreun aranjament cu cineva de acolo, poţi să dispari 
înainte de a se isca tămbălăul. Probabil s-a întors în ţara ei 
sau şi-a schimbat numele sau stă la prieteni. 

— Dar toată lumea a fost de acord că doamna Llewellyn - 
Smythe a murit din cauze naturale? Întrebă Poirot. 

— Da, nu cred că s-a pus vreodată problema astfel. Eu zic 
că e posibil pentru că s-au mai întâmplat astfel de cazuri, 
iar doctorul nu a suspectat nimic. Să presupunem că Joyce 
a auzit ceva, a auzit-o pe fata au pair dându-i 
medicamentele doamnei Llewellyn-Smythe şi pe bătrâna 
doamna zicând: „acest medicament are alt gust decât de 
obicei” sau „are un gust amar”, sau „e ciudat”. 

— Cineva ar putea crede că le-ai auzit chiar tu, Elspeth, o 
mustră comisarul Spence. Totul e în imaginaţia ta. 

— Când a murit? Întrebă Poirot. De dimineaţă, seara, în 
casă, afară sau departe de casă? 

— O, acasă. Intrase după ce lucrase în grădină şi răsufla 
din greu. A spus că e foarte obosită şi s-a dus să se întindă 
în pat. Pe scurt, nu s-a mai trezit niciodată. Ceea ce se pare 
că e cât se poate de natural din punct de vedere medical. 

Poirot îşi scoase un carneţel. Pe pagină deja scrisese 
„Victime”. Dedesubt notă: „Nr. 1. Sugerată, doamna 
Llewellyn - Smythe”. Pe următoarele pagini trecu celelalte 
nume pe care i le furnizase Spence. Întrebă: 

— Charlotte Benfield? Spence răspunse prompt: 

— Şaisprezece ani, vânzătoare. Multiple răni la cap, 
descoperită pe o potecă lângă Quarry Wood. Au fost 


suspectaţi doi tineri. Amândoi se plimbaseră cu ea din când 
în când. Nici o dovadă. 

— Au fost interogaţi? Întrebă Poirot. 

— Da. Asta-i procedura de rutină. Dar n-au ajutat prea 
mult. Erau speriaţi. Au zis nişte minciuni, s-au contrazis. Nu 
au lăsat impresia de criminali. Însă oricare din ei ar fi putut 
(1; 

— Ce poţi spune despre ei? 

— Peter Gordon, douăzeci şi unu de ani, şomer. Avusese 
câteva slujbe, dar le abandonase. Puturos. Destul de chipeş. 
Fusese reţinut de poliţie pentru nişte furtişaguri, chestii de- 
astea. Nu se consemnează acte de violenţe. Era în cârdăşie 
cu un grup păcătos de tineri infractori, dar de regulă 
reuşea să nu se amestece în nimic serios. 

— Şi celălalt? 

— Thomas Hudd, douăzeci de ani, bâlbâit, timid, nevrotic. 
Voia să devină profesor, dar nu-şi putea lua examenele. 
Mama văduvă; tipul posesiv de mamă care nu-l încuraja să 
aibă prietene. Îl ţinea cât putea de aproape de fustele ei. 

Lucra la o papetărie. Nici o infracţiune consemnată, dar, 
se pare, posibilităţi psihologice. Fata îl juca pe degete. Un 
motiv probabil ar fi gelozia, dar nici o probă pentru care să 
fie trimis în judecată. Amândoi aveau alibiuri. Hudd - pe al 
mamei sale. Ar fi jurat şi în faţa reginei că a fost acasă cu ea 
toată seara, nimeni n-a spus că nu e adevărat, că-l văzuse în 
altă parte sau în apropierea locului crimei. Alibiul tânărului 
Gordon a fost asigurat de către unul dintre prietenii săi mai 
puţin respectabili. Nu valora mult, dar nu s-a dovedit 
contrariul. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— Acum optsprezece luni. 

— Unde? 

— Pe o potecă, pe un câmp nu departe de Woodleigh 
Common. 

— Cam la un kilometru, spuse Elspeth. 

— Lângă casa lui Joyce... Casa familiei Reynolds? 


— Nu, în cealaltă parte a satului. 

— Nu pare să fie vorba de crima despre care vorbea Joyce, 
rosti Poirot gânditor. Dacă vezi o fată lovită în cap de un 
tânăr, te gândeşti imediat la crimă. Nu aştepţi un an până 
începi să te gândeşti că a fost crimă. 

Poirot mai citi un nume: 

— Lesley Ferrier. Spence începu din nou: 

— Funcţionar la o firmă de avocatură, douăzeci şi opt de 
ani, angajat de domnii Fullerton, Harrison şi Leadbetter din 
Market Street, Medchester. 

— Aceştia au fost şi avocaţii doamnei Llewellyn-Smythe, 
parcă aşa aţi spus. 

— Da, aceiaşi. 

— Şi ce s-a întâmplat cu Lesley Ferrier? 

— A fost înjunghiat pe la spate. Nu departe de Green 
Swan Pub. Se zicea că avea o aventură cu soţia 
proprietarului, Harry Griffin. Frumoasă femeie, şi încă mai 
este. Puţin cam bătrâioară. Era mai în vârstă decât el cu 
vreo cinci-şase ani, dar îi plac tinerii. 

— Arma? 

— Cuţitul nu s-a găsit. Se zicea că Les se despărţise de ea 
şi începuse o relaţie cu altă fată, dar cu ce fată, nu se ştie. 

— Aha. Şi cine a fost suspect în acest caz? Proprietarul sau 
soţia? 

— Aşa e, spuse Spence. Ar fi putut fi oricare din ei. Mai 
degrabă soţia părea în stare de aşa ceva. Era pe jumătate 
țigancă şi foarte temperamentală. Dar existau şi alte 
variante. Lesley al nostru nu a dus o viaţă exemplară. A 
intrat în bucluc chiar de la douăzeci de ani, falsificându-şi 
conturile pe undeva. Mai ales imitând scrisul. Se spunea că 
provenea dintr-o familie destrămată. Patronii au pus o 
vorbă bună pentru el. A primit o sentinţă scurtă şi a fost 
angajat de către Fullerton, Harrison şi Leadbetter când a 
scăpat. 

— Şi după aia s-a cuminţit? 


— Ei, nu s-a dovedit nimic. Se pare că da, în ceea ce îi 
priveşte pe patronii lui, dar a fost implicat în câteva 
tranzacţii suspecte cu prietenii lui. S-ar putea spune că era 
necinstit, dar prudent. 

— Care a fost explicaţia? 

— Se pare că ar fi fost înjunghiat de unul dintre tovarăşii 
lui cu o reputaţie mai proastă. Când te înhăitezi cu golani, 
unul bagă cuțitul în tine, dacă-l trădezi. 

— Altceva? 

— Păi, avea o sumă mare de bani în contul lui de la bancă. 
Depuşi în numerar. Nimic care să indice de unde 
proveneau. Destul de dubios. 

— Probabil că au fost şterpeliţi de la Fullerton, Harrison şi 
Leadbetter, sugeră Poirot. 

— Ei n-au depus nici o plângere. Au angajat un contabil 
care se ocupă de toate. 

— Poliţia nu are nici un indiciu de unde ar fi putut să-i fi 
luat? 

— Nu. 

— Din nou, nu cred că e criminalul pe care l-a văzut Joyce, 
rosti Poirot. 

Citi ultimul nume: 

— Janet White. 

— A fost găsită strangulată pe o potecă - o scurtătură de la 
şcoală spre casă. Locuia într-un apartament împreună cu 
altă profesoară, Nora Ambrose. Potrivit Norei Ambrose, 
Janet White pomenea uneori că o supăra un bărbat cu care 
rupsese relaţiile în urmă cu un an, dar care îi tot trimitea 
scrisori de ameninţare. Nu s-a aflat niciodată nimic despre 
acest bărbat. Nora Ambrose nu-i ştia numele, nici adresa. 

— Aha, spuse Poirot, asta îmi place mai mult. 

Bifa cu un semn mare şi gros numele lui Janet White. 

— De ce? Întrebă Spence. 

— Este mai probabil ca o fetiţă de vârsta lui Joyce să fi fost 
martoră la o asemenea crimă. Ar fi putut recunoaşte 
victima 


— O profesoară pe care o cunoştea sau chiar îi preda. 
Probabil nu-l cunoştea pe atacator. Poate a văzut o luptă, a 
auzit o ceartă între tânăra pe care o ştia şi un necunoscut. 
Dar atunci nu s-a gândit la altceva. Când a fost omorâtă 
Janet White? 

— Acum doi ani şi jumătate. 

— Vedeţi, e aproape de perioada la care ne-am gândit. Nu 
şi-ar fi dat seama că bărbatul pe care l-a văzut cu mâinile în 
jurul gâtului lui Janet nu o ţinea de după gât, ci o omora. 
Când a crescut, a găsit o explicaţie mai plauzibilă. O privi pe 
Elspeth. Sunteţi de acord cu raţionamentul meu? 

— Înţeleg ce vreţi să spuneţi, zise Elspeth. Dar nu o luaţi 
prea pe ocolite? Căutaţi victima unei crime din trecut, în loc 
să-l căutaţi pe bărbatul care a omorât un copil aici în 
Woodleigh Common, doar în urmă cu trei zile? 

— Pornim din trecut spre viitor, spuse Poirot. Ajungem, să 
zicem, de la ce s-a întâmplat acum doi ani şi jumătate la ce 
s-a întâmplat acum trei zile. Şi, de aceea, trebuie să 
analizăm 

— Ceea ce, cu siguranţă, aţi făcut deja - care dintre 
locuitorii din Woodleigh Common prezenţi la petrecere ar fi 
putut avea vreo legătură cu o crimă mai veche? 

— Acum putem reduce lista, spuse Spence. Asta dacă 
acceptăm supoziţia ta că Joyce a fost ucisă din cauza celor 
spuse în ziua aceea, că a fost martoră la o crimă. A spus 
lucrurile acelea în timpul pregătirilor pentru petrecere. 
Ţineţi cont că am putea să ne înşelăm în privinţa motivului 
pentru care Joyce a fost ucisă, dar nu cred. Să presupunem 
că ea a văzut crima, iar cineva care se afla acolo în timpul 
pregătirilor pentru petrecere a auzit-o şi a acţionat cât mai 
repede cu putinţă. 

— Cine a fost prezent? Întrebă Poirot. Presupun că ştiţi. 

— Da, am lista chiar aici. 

— Ai verificat-o cu atenţie? 

— Da, am verificat-o şi răsverificat-o, dar a fost foarte 
greu. lată cele optsprezece nume: 


Lista persoanelor prezente la pregătirile pentru 
petrecerea de Halloween: 

Doamna Drake (gazda) 

Doamna Butler. 

Doamna Oliver. 

Domnişoara Whittaker (profesoară) 

Reverendul Charles Cotterell (vicar) 

Simon Lampton (ajutorul vicarului) 

Domnişoara Lee (farmacista doctorului Ferguson) 

Ann Reynolds. 

Joyce Reynolds. 

Leopold Reynolds. 

Nicholas Ransom. 

Desmond Holland. 

Beatrice Ardley. 

Cathie Grant. 

Diana Brent. 

Doamna Carlton (servitoare) Doamna Minden (femeie de 
serviciu) 

Doamna Goodbody (ajutoare) 

— Sunteţi siguri că aceştia au fost toţi? 

— Nu, zise Spence. Nu sunt sigur. Nu pot fi sigur, nimeni 
nu poate fi. Lumea a adus lucruri. Cineva a adus nişte 
becuri colorate. Altcineva a adus câteva oglinzi. Erau mai 
multe platouri. Cineva a împrumutat o găleată de plastic. 
Oamenii au adus lucruri, au schimbat câteva cuvinte şi apoi 
au plecat. N-au rămas să dea o mână de ajutor. De aceea, 
unei astfel de persoane nu i s-a dat atenţie şi a putut trece 
neobservată. Dar acea persoană, chiar dacă ar fi lăsat o 
găleată în hol, ar fi putut auzi ceea ce spunea Joyce în 
sufragerie, căci fetiţa striga. Nu ne putem limita la lista 
aceasta, dar e cea mai bună până acum. Poftim, uită-te la 
ea. Am scris câte o mică observaţie în dreptul numelor. 

— Îţi mulţumesc! Încă o întrebare. Trebuie să fi vorbit cu 
unii dintre ei, de exemplu, cu cei care au rămas la 


petrecere. A menţionat cineva că Joyce afirmase că fusese 
martoră la o crimă? 

— Nu cred. Oficial, nu e nici o dovadă. Prima dată când am 
aflat despre asta a fost când mi-ai povestit. 

— Interesant, şopti Poirot. S-ar putea spune chiar 
neobişnuit. 

— Desigur, nimeni n-a luat-o în serios, spuse Spence. 
Poirot aprobă meditativ. 

— Acum trebuie să mă întâlnesc cu doctorul Ferguson, 
după ce termină operaţia. 

Împături foaia cu lista întocmită de Spence şi o puse în 
buzunar. 

Capitolul 9 

Doctorul Ferguson era un bărbat de şaizeci de ani, de 
origine scoțiană, foarte direct din fire. Îl măsură din cap 
până-n picioare pe Poirot cu nişte ochi pătrunzători pe sub 
sprâncenele stufoase şi spuse: 

— Despre ce e vorba? Luaţi loc. Aveţi grijă cu piciorul ăla 
de la scaun. E cam şubred. Ar trebui să vă explic, începu 
doctorul Ferguson. Toată lumea ştie totul într-un loc ca 
acesta. Scriitoarea aceea v-a adus aici ca pe cel mai mare 
detectiv lăsat de Dumnezeu pe pământ ca să-i uluiţi pe 
poliţişti. Cam aşa e, nu? 

— Parţial, spuse Poirot. Am venit să vizitez un vechi 
prieten, pe fostul comisar Spence, care locuieşte împreună 
cu sora lui. 

— Spence? Hmm. Un tip de ispravă acest Spence. Genul 
de buldog. Un ofiţer de poliţie cinstit, de şcoală veche. Nu 
se lasă uns, nu e violent, nici prost. Foarte corect! 

— L-aţi caracterizat foarte bine. 

— Ei bine, ce i-aţi povestit şi ce v-a povestit el? Întrebă 
Ferguson. 

— Atât el, cât şi inspectorul Raglan au fost foarte amabili. 
Sper să fiţi şi dumneavoastră la fel. 

— N-am de ce să fiu amabil, spuse Ferguson. Nu ştiu ce s-a 
întâmplat. O copilă este băgată cu capul într-o găleată şi 


moare înecată în toiul unei petreceri. Urâtă treabă. Luaţi 
seamă că a da gata un copil nu mai surprinde astăzi. Am 
fost chemat să examinez mulţi copii ucişi în ultimii şapte- 
zece ani... Mult prea mulţi. Mulţi oameni ar trebui să se afle 
în ospicii, dar nu sunt. Nu mai există locuri libere. Umblă 
peste tot, vorbesc frumos, sunt educați, arată ca toţi ceilalţi, 
căutând pe cineva căruia să-i facă rău. Şi se distrează. 
Totuşi, n-o fac, de obicei, la o petrecere. Sunt prea multe 
şanse să fie prinşi, dar cred că noutatea îl atrage şi pe un 
criminal cu probleme mintale. 

— Aveţi idee cine a ucis-o? 

— Aveţi impresia că aceasta e o întrebare la care pot să 
răspund aşa, pur şi simplu? Ar trebui să am nişte dovezi, 
nu? Să fiu sigur. 

— Aţi putea bănui. 

— Oricine poate bănui. Dacă sunt chemat la un pacient, 
trebuie să ghicesc dacă băiatul o să aibă pojar sau eo 
alergie de la stridii ori de la perne din puf. Trebuie să întreb 
ca să aflu ce a mâncat, ce a băut, pe ce a dormit sau cu ce 
alţi copii a intrat în contact. Dacă a mers într-un autobuz 
aglomerat cu copiii doamnei Smith sau cu ai doamnei 
Robinson, care au pojar, şi încă alte câteva lucruri. Apoi, 
presupun care dintre diferitele posibilităţi este cauza, şi 
asta, vă spun, se numeşte diagnostic. Nu te grăbeşti ca să fii 
sigur. 

— Aţi cunoscut-o pe copilă? 

— Desigur. Era una dintre pacientele mele. Suntem doi 
medici aici - eu şi Worrall. Din întâmplare, eu sunt doctorul 
familiei Reynolds. Joyce era un copil sănătos. A avut bolile 
obişnuite ale copilăriei. Nimic ciudat sau nelalocul lui. 
Mânca prea mult, vorbea prea mult. Vorbitul nu i-ar fi făcut 
nici un rău. Mâncatul în exces îi provoca, din când în când, 
ceea ce înainte se numea atac biliar. A făcut oreion şi 
varicelă. Nimic altceva. 

— Dar poate că a vorbit prea mult, cu o anumită ocazie, 
cum aţi sugerat că obişnuia? 


— Deci ăsta e indiciul pe care-l căutaţi. Am auzit nişte 
zvonuri. Ceva de genul: „Ce a văzut majordomul...?”. Numai 
că e tragedie în loc de comedie. Aşa e? 

— Ar putea fi motivul, explicaţia. 

— O, da. Aveţi dreptate. Dar sunt şi alte motive. 
Dezechilibrul mintal a devenit răspunsul în zilele noastre. În 
orice caz, mai mereu, e invocat la tribunal. Nimeni n-a avut 
nimic de câştigat după moartea ei, nimeni nu o ura. Dar mi 
se pare că, în ziua de azi, explicaţia nu mai trebuie căutată 
la copii, ci în altă parte. Motivul e în mintea ucigaşului. În 
mintea lui dezechilibrată, malefică sau perversă. Oricum aţi 
vrea s-o numiţi. Nu sunt psihiatru. Sunt momente când 
obosesc să aud cuvintele astea: „Arestat preventiv pentru 
un examen psihiatric”, după ce un flăcău a intrat pe furiş 
undeva, a spart oglinzi, a înhăţat nişte sticle cu whisky, a 
furat argintăria şi i-a dat în cap unei bătrâne. Nu contează 
ce a făcut. Trimite-l la un examen psihiatric. 

— Şi pe cine aţi trimite, în acest caz, la un examen 
psihiatric? 

— Vă referiţi la cei care erau de faţă în noaptea crimei? 

— Da. 

— Criminalul trebuie să fi fost acolo, nu? Altfel nu ar fi avut 
loc crima. Corect? Se afla printre invitaţi, printre ajutoare 
sau a intrat pe fereastră cu gânduri rele. Probabil că ştia 
casa. Poate c-a mai fost pe acolo, dând târcoale. Să luăm 
bărbatul sau băiatul nostru. Vrea să omoare pe cineva. 
Nimic ieşit din comun. În Medchester am avut un caz 
asemănător. A ieşit la iveală după şase-şapte ani. Un băiat 
de treisprezece ani. A vrut să omoare pe cineva, aşa că a 
omorât un copil de nouă ani, a furat o maşină, a condus 
vreo zece kilometri până la un crâng, i-a dat foc acolo, a 
fugit şi din câte ştim a dus o viaţă liniştită până la douăzeci 
şi unu, douăzeci şi doi de ani. [ineţi minte că ne bazăm doar 
pe mărturia lui, se poate să fi comis şi altele. Poate că da. A 
descoperit că îi face plăcere să omoare oameni. Să nu 
credeţi că a omorât prea mulţi, altfel poliţia l-ar fi 


descoperit până acum. Dar, din când în când, simţea 
această nevoie. Examenul psihiatric: a comis crime în 
momente de dezechilibru mintal. Încerc să cred că aşa ceva 
s-a întâmplat şi aici. Ceva asemănător. Slavă Domnului, nu 
sunt psihiatru. Am câţiva prieteni psihiatri. Unii sunt 
oameni cu bun-simţ. Alţii... Aş merge până acolo încât aş 
zice că le-ar trebui şi lor un examen psihiatric. Acest individ 
care a omorât-o pe Joyce are, probabil, părinţi cumsecade, 
se poartă normal, arată bine. Nimeni nu şi-ar închipui că ar 
fi ceva în neregulă cu el. Aţi muşcat vreodată dintr-un măr 
frumos, roşu şi gustos şi lângă cotor ceva neplăcut iese la 
suprafaţă şi-ţi face scârbă? Li se întâmplă multor oameni. În 
ziua de azi, mai multora decât înainte. 

— Şi personal nu aveţi nici o bănuială? 

— Nu aş îndrăzni să pun diagnosticul de ucigaş fără să am 
dovezi. 

— “Totuşi, sunteţi de acord că trebuie să fi fost cineva 
prezent la petrecere. Nu există o crimă fără un criminal. 

— Se poate cu uşurinţă în unele povestiri polițiste. Poate 
că scriitoarea dumneavoastră preferată aşa le scrie. Dar în 
cazul de faţă sunt de acord. Ucigaşul trebuie să fi fost acolo. 
Un invitat, o servitoare, cineva care a intrat pe fereastră. 
Destul de uşor, dacă a studiat înainte cum se închide 
fereastra. Cuiva cu creierul bolnav trebuie să-i fi venit o 
asemenea idee, că ar fi distractiv să omori pe cineva la o 
petrecere de Halloween. Asta e de ajuns ca să începeţi, nu? 
Cineva care a fost la petrecere. 

De sub sprâncenele stufoase, o pereche de ochi licăreau la 
Poirot. 

— Şi eu am fost acolo. M-am dus târziu, să văd ce se 
întâmplă. Dădu din cap cu putere şi adăugă: Da, asta-i 
problema, nu? Ca o ştire mondenă din ziare: 

Printre cei prezenţi a fost... Un Ucigaş. 

Capitolul 10 

Poirot se uită mulţumit la clădirea şcolii The Elms. 1 se 
permise să intre şi fu luat în primire de o persoană care 


părea a fi secretara directoarei. Domnişoara Emlyn se 
ridică de la birou ca să-l salute. 

— Sunt încântată să vă întâlnesc, domnule Poirot. Am auzit 
multe despre dumneavoastră. 

— Sunteţi foarte amabilă. 

— De la o foarte veche prietenă de-a mea, domnişoara 
Bulstrode, fostă directoare la Meadowbank. V-o amintiţi? 

— Cum să o uit? O mare personalitate. 

— Da, spuse domnişoara Emlyn. Ea a făcut din 
Meadowbank şcoala care este azi. Oftă uşor şi adăugă: S-a 
mai schimbat puţin astăzi. Alte scopuri, alte metode, dar 
încă se menţine ca o şcoală cu prestigiu, a progresului şi, de 
asemenea, cu tradiţie. Ah, nu trebuie să trăim în trecut. 
Sunt sigură că aţi venit să mă vedeţi în legătură cu moartea 
lui Joyce Reynolds. Nu ştiu dacă sunteţi cu adevărat 
interesat de cazul ei. Îmi imaginez că e în afara 
preocupărilor dumneavoastră obişnuite. Aţi cunoscut-o 
personal sau îi ştiţi familia? 

— Nu, am venit la cererea unei vechi prietene, doamna 
Ariadne Oliver, care stă aici şi a participat la petrecere. 

— Scrie cărţi minunate, spuse domnişoara Emlyn. Am 
întâlnit-o o dată sau de două ori. Atunci e mult mai uşor de 
discutat. Atât timp cât nu sunteţi implicat emoţional, putem 
vorbi deschis. A fost un lucru îngrozitor. Aş spune că aşa 
ceva nu avea cum să se întâmple. Copiii nu erau nici prea 
mari, nici prea mici ca să intre într-o anumită categorie. 
Cred că e vorba de o crimă comisă de un psihopat. Sunteţi 
de acord? 

— Nu, răspunse Poirot. Cred că a fost o crimă ca alte 
crime, comisă dintr-un anumit motiv, probabil unul sordid. 

— Aşa. Şi motivul? 

— Motivul a fost o remarcă făcută de Joyce; din câte ştiu, 
nu în timpul petrecerii, ci mai devreme, în timpul 
pregătirilor, la care dădeau o mână de ajutor copiii mai 
mari şi alte persoane. A susţinut că a văzut odată cum s-a 
comis o crimă. 


— Au crezut-o? 

— În general, nu cred c-a fost crezută. 

— Acesta pare a fi cel mai rezonabil răspuns. Joyce - vă 
vorbesc deschis, Monsieur Poirot, pentru că nu dorim ca 
sentimente inutile să ne întunece judecata - era un copil 
cam mediocru, nici proastă, dar nici deosebit de inteligentă. 
Era, vă spun sincer, o mare mincinoasă. Şi prin aceasta nu 
mă refer la faptul că îi înşela pe alţii. Nu încerca să evite 
pedepsele sau să fie prinsă pe picior greşit. Se lăuda. Se 
lăuda cu lucruri care nu se întâmplaseră, dar care îi 
impresionau pe prietenii care o ascultau. Drept urmare, 
bineînţeles că nu erau înclinați să creadă minciunile ei. 

— Credeţi că s-a lăudat că ar fi fost martoră la o crimă cu 
scopul de a i se da importanţă, de a intriga pe cineva? 

— Da. Şi aş spune că persoana pe care voia s-o 
impresioneze era, fără îndoială, Ariadne Oliver. 

— Deci, credeţi că Joyce nu a fost martoră la nici o crimă? 

— Mă îndoiesc foarte mult. 

— Sunteţi de părere că a inventat totul? 

— N-aş zice asta. Probabil că a văzut un accident de 
maşină sau pe cineva care a fost rănit pe terenul de golf cu 
o minge -ceva ce ar fi putut fi transformat într-o întâmplare 
impresionantă şi să treacă drept tentativă de omor. 

— Singura supoziţie pe care o putem face cu siguranţă 
este aceea că un ucigaş s-a aflat la petrecerea de 
Halloween. 

— Desigur, spuse domnişoara Emlyn, fără nici o urmă de 
emoție. Bineînţeles. E ceva logic, nu? 

— Aveţi idee cine ar putea fi criminalul? 

— Aceasta este o întrebare delicată. Până la urmă, 
majoritatea copiilor de la petrecere aveau între nouă şi 
cincisprezece ani şi bănuiesc că aproape toţi au fost sau 
sunt elevi la şcoala mea. Ar trebui să ştiu câte ceva despre 
ei. Ca şi ceva despre familiile şi mediul din care provin. 

— Parcă una dintre profesoarele dumneavoastră a fost 
strangulată acum un an-doi de către un necunoscut. 


— vă referiţi la Janet White? O tânără de vreo douăzeci şi 
patru de ani. O fată timidă. Din câte ştim, ieşise singură la 
plimbare. Poate că stabilise să se întâlnească cu un tânăr. 
Era atrăgătoare pentru bărbaţi, fără să stârnească pasiuni. 
Nu s-a descoperit cine a ucis-o. Poliţia a anchetat mai mulţi 
tineri sau le-a cerut să-i ajute în timpul cercetărilor, cum se 
obişnuieşte, dar nu au găsit suficiente probe pentru a 
inculpa pe vreunul. O afacere urâtă, din punctul lor de 
vedere. Ca şi din al meu. 

— Amândoi avem un principiu în comun. Dezaprobăm 
crima. Domnişoara Emlyn îl privi câteva clipe. Nu-şi 
schimbă expresia, dar Poirot avu senzaţia că e măsurat cu 
foarte multă grijă. 

— Îmi place felul cum vă exprimaţi, spuse ea. Din ce citeşti 
şi auzi astăzi, se pare că, sub anumite aspecte, crima este 
încet, dar sigur acceptată de o mare parte a comunităţii. 

Rămase pe gânduri preţ de câteva momente şi nici Poirot 
nu vorbi. | se păru că ea se gândeşte la un plan de acţiune. 
Se ridică şi apăsă pe sonerie. 

— Cred că ar fi mai bine să vorbiţi cu domnişoara 
Whittaker. La vreo cinci minute după plecarea domnişoarei 
Emlyn, uşa se deschise şi o femeie de patruzeci de ani îşi 
făcu apariţia. Avea părul roşcat, tuns scurt şi intră cu pas 
vioi. 

— Domnule Poirot? Întrebă ea. Vă pot ajuta cu ceva? 
Domnişoara Emlyn e de părere că da. 

— Dacă domnişoara Emlyn crede asta, atunci cu siguranţă 
că puteţi. O cred pe cuvânt. 

— O cunoaşteţi? 

— Am întâlnit-o în după-amiaza asta. 

— Dar v-aţi făcut repede o părere despre ea. 

— Sper că o să-mi daţi dreptate. Elizabeth Whittaker oftă 
uşor. 

— O, da, aveţi dreptate. Presupun că e în legătură cu 
moartea lui Joyce Reynolds. Nu ştiu exact cum de aţi aflat 


de asta. De la poliţie? Clătină din cap oarecum 
nemulțumită. 

— Nu, nu de la poliţie. Personal, de la o prietenă. Femeia 
luă un scaun, îl trase puţin ca să stea faţă-n faţă. 

— Da, ce doriţi să ştiţi? 

— Nu cred că e cazul să pierdem timpul cu întrebări lipsite 
de importanţă. S-a întâmplat ceva în seara aceea la 
petrecere, ceva ce ar fi foarte bine să aflu. Aşa e? 

— Da. 

— Aţi fost prezentă? 

— Da, am fost la petrecere. Rămase pe gânduri o vreme. A 
fost o petrecere foarte reuşită. Foarte bine organizată. Vreo 
treizeci de persoane, inclusiv ajutoare de tot felul. Copii, 
tineri, adulţi şi câteva servitoare prin preajmă. 

— Aţi luat parte la pregătirile din dimineaţa sau din după- 
amiaza aceea? 

— Nu prea era mare lucru de făcut. Doamna Drake e 
foarte pricepută să pună lucrurile la punct cu puţine 
ajutoare. A trebuit să ne ocupăm doar de pregătirile 
domestice. 

— Înţeleg. Dar aţi participat la petrecere ca invitată. 

— Da. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

— Aţi aflat deja cum s-a desfăşurat petrecerea, fără 
îndoială. Aţi vrea să ştiţi dacă am observat ceva anume care 
ar putea avea vreo semnificaţie? Vă rog să mă credeţi că nu 
doresc să vă răpesc din timp. 

— Sunt sigur. Da, domnişoară Whittaker, povestiţi-mi 
direct. 

— "Totul a decurs aşa cum fusese prevăzut. Ultimul 
eveniment semăna mai mult cu o petrecere de Crăciun, sau 
asociată Crăciunului, decât cu Halloweenul. Snapdragonul, 
un platou cu stafide flambate în coniac şi cei prezenţi se 
repezeau să apuce stafidele... Se ţipă, se râde. Se făcuse 
foarte cald în cameră din cauza platoului în flăcări, aşa că 
am ieşit pe hol. Atunci am văzut-o pe doamna Drake ieşind 


din toaleta de la primul etaj. Ducea un vas mare cu frunze şi 
flori de toamnă. S-a oprit, pentru o clipă, la colţul scării, 
înainte de o cobori. Se uita în jos spre casa scării, dar nu în 
direcţia mea. De fapt, se uita spre celălalt capăt al holului 
unde este o uşă care dă în bibliotecă. Este exact în partea 
opusă uşii de la sufragerie. Cum spuneam, privea într-acolo 
şi se oprise o clipă înainte de a cobori. Răsucea încet vasul - 
un obiect destul de incomod şi de greu, probabil, plin cu 
apă. Îl răsucea cu grijă ca să-l poată ţine cu o mână la piept 
şi cu cealaltă să se sprijine de balustradă, căci ajunsese 
acolo unde aceasta o coteşte uşor în jos. A rămas acolo 
câteva momente, fără să se uite la vas, ci la holul de 
dedesubt. Şi deodată, a făcut un gest neaşteptat... Un gest 
pe care l-aş descrie... Da, ca şi cum ceva ar fi speriat-o. Aşa 
de tare, încât a scăpat vasul, iar acesta s-a vărsat, stropind- 
o cu apă, şi s-a făcut zob pe pardoseala holului. 

— Înţeleg, zise Poirot. Se opri câteva clipe, şi o studie 
atent. Observă că avea ochii ageri, inteligenţi. Voiau să-i afle 
părerea despre ceea ce tocmai îi povestise. Ce credeţi că s- 
a întâmplat de s-a speriat? 

— Reflectând, după aceea, m-am gândit că văzuse ceva. 

— V-aţi gândit că văzuse ceva? Repetă Poirot meditativ. De 
exemplu? 

— Privirea îi era îndreptată, după cum v-am spus, spre uşa 
bibliotecii. Se poate ca ea să fi văzut uşa sau clanţa 
mişcându-se, ori ceva mai mult decât atât. Ar fi putut vedea 
pe cineva deschizând uşa pregătindu-se să iasă. Sau poate 
a văzut pe cineva la care nu se aştepta. 

— Vă uitaţi şi dumneavoastră la uşă? 

— Nu. Mă uitam în direcţia opusă, în sus spre scară, la 
doamna Drake. 

— Şi sunteţi sigură că a văzut ceva care a speriat-o? 

— Da. Nimic altceva, doar o uşă deschizându-se şi o 
persoană, cineva pe care nu se aştepta să-l vadă ieşind. Dar 
suficient ca s-o facă să slăbească strânsoarea şi să scape 
vasul cu flori plină cu apă. 


— Aţi văzut pe cineva ieşind pe uşa aceea? 

— Nu. Nu mă uitam acolo. Nu cred că a ieşit cineva pe hol. 
Oricine o fi fost s-a retras din nou în cameră. 

— Ce-a făcut atunci doamna Drake? 

— A exclamat contrariată în timp ce cobora: „Uite ce-am 
făcut! Ce mizerie!” A lovit nişte cioburi cu piciorul. Am 
ajutat-o să măture şi să le strângă grămadă într-un colţ. 
Practic, nu se putea curăța totul în clipa aceea. Copiii 
începeau să iasă din camera unde se juca Snapdragon. Am 
luat o cârpă şi am şters puţin, iar la scurt timp petrecerea s- 
a încheiat. 

— Doamna Drake nu a spus nimic despre sperietură, nu s- 
a referit la ceea ce ar fi speriat-o? 

— Nu, deloc. 

— Dar credeţi că s-a speriat? 

— Monsieur Poirot, vă gândiţi cumva că dau prea mare 
importanţă unui fleac? 

— Nu. Nu cred deloc asta. Am întâlnit-o pe doamna Drake 
doar o dată, adăugă gânditor, când m-am dus la ea acasă 
împreună cu prietena mea, doamna Oliver, să vedem... 
Ceea ce am zice dacă am vrea să fim melodramatici... 
Scena crimei. În scurtul timp pe care l-am avut la dispoziţie, 
doamna Drake nu mi-a lăsat impresia unei femei care se 
lasă impresionată foarte uşor. Sunteţi de acord cu mine? 

— Desigur. Tocmai de aceea şi eu, de atunci, m-am tot 
întrebat. 

— Nu aţi întrebat-o nimic în acel moment? 

— N-aveam nici un motiv. Dacă gazda are ghinionul să 
spargă una dintre cele mai frumoase vaze din sticlă, şi s-o 
facă bucăţi, nu se cuvine ca unul dintre invitaţi s-o întrebe: 
„Ce naiba te-a apucat s-o faci ţăndări?” - acuzând-o în felul 
acesta de neîndemânare, ceea ce, vă asigur, nu o 
caracterizează pe doamna Drake. 

— Şi după aceea, aţi spus că petrecerea s-a terminat. 
Copiii cu mamele sau prietenii lor au plecat, iar Joyce nu 
era de găsit. Acum ştim că Joyce se afla în spatele uşii de la 


bibliotecă, moartă. Aşadar, cine ar fi putut fi cel care voia să 
iasă pe uşa bibliotecii, puţin mai devreme, dar, auzind voci, 
a închis-o la loc, făcându-şi apariţia mai târziu când holul 
era plin de oameni, luându-şi la revedere, punându-şi 
hainele etc. Presupun că abia după descoperirea cadavrului 
aţi început să vă gândiţi la ceea ce aţi văzut, nu-i aşa, 
domnişoară Whittaker? 

— Aşa e. Domnişoara Whittaker se ridică. Mă tem că nu 
mai am nimic să vă povestesc. Poate că şi asta a fost o 
prostie. 

— Dar demnă de atenţie. Tot ce e demn de atenţie merită 
ţinut minte. Apropo, aş dori să vă mai pun o întrebare. De 
fapt, două. 

Elizabeth Whittaker se aşeză din nou. 

— Vă rog, întrebaţi-mă tot ce doriţi. 

— Vă amintiţi exact ordinea în care s-au petrecut lucrurile 
la petrecere? 

— Cred că da. Elizabeth Whittaker reflectă câteva clipe. A 
început cu întrecerea măturilor. Mături decorate. S-au dat 
trei sau patru premii diferite pentru asta. Apoi a fost un fel 
de concurs cu baloane pe care le loveau cu pumnul. Un joc 
mai distractiv pentru încălzirea copiilor. Apoi treaba cu 
oglinzile, când fetele s-au dus într-o cămăruţă şi au ţinut în 
mână o oglinjoară în care s-a reflectat chipul unui băiat sau 
al unui tânăr. 

— Cum s-a realizat asta? 

— O, foarte uşor. Cadrul de sus al uşii a fost scos, astfel 
diferite feţe se uitau prin el şi erau reflectate în oglinda 
ţinută de fată. 

— Fetele ştiau cine era cel pe care îl vedeau în oglindă? 

— Cred că unele ştiau, altele nu. Băieţii erau machiaţi ca 
să arate diferit. Ştiţi şi dumneavoastră, o mască, o perucă, 
perciuni, o barbă, efecte cu briantină colorată. Pe 
majoritatea băieţilor îi cunoşteau, aşa că au fost incluşi şi 
vreo doi-trei străini. Oricum, am auzit o mulţime de râsete, 
spuse domnişoara Whittaker, manifestându-şi pentru câteva 


clipe un gen de dispreţ academic pentru astfel de distracţii. 
După aceea au urmat o cursă cu obstacole şi faină îndesată 
într-o cană, răsturnată, cu o monedă de şase penny 
deasupra şi fiecare tăia o felie. Când făina se vărsa, 
persoana ieşea din competiţie, iar ceilalţi rămâneau până 
când ultimul câştiga moneda. Apoi s-a dansat şi s-a servit 
cina. Momentul culminant l-a reprezentat Snapdragonul. 

— Când aţi văzut-o ultima dată pe Joyce? 

— N-am idee, răspunse Elizabeth Whittaker. N-am 
cunoscut-o foarte bine. Nu era în clasa mea. N-a lăsat 
impresia unei fete interesante ca s-o urmăresc. Îmi aduc 
aminte că am văzut-o tăind faina pentru că a fost atât de 
stângace, încât a dărâmat-o aproape imediat. Deci atunci 
trăia... Dar asta era destul de devreme. 

— N-aţi văzut-o intrând în bibliotecă însoţită de cineva? 

— Bineînţeles că nu. V-aş fi spus asta de la bun început. 
Asta ar fi fost semnificativ şi important. 

— Şi acum, spuse Poirot, a doua întrebare sau set de 
întrebări. De cât timp lucraţi la şcoala asta? 

— Toamna asta se împlinesc şase ani. 

— Şi predaţi... 

— Matematică şi latină. 

— Vă amintiţi de-o tânără care a predat aici acum doi ani, 
Janet White? 

Elizabeth Whittaker înţepeni. Se ridică pe jumătate, apoi 
se aşeză la loc. 

— Dar asta... Asta n-are nici o legătură cu toate astea, nu? 

— Ar putea să aibă, spuse Poirot. 

— Dar cum? În ce fel? 

„Cercurile şcolare sunt mai prost informate decât 
bârfitoarele satului”, se gândi Poirot. 

— Joyce a pretins în faţa unor martori că acum câţiva ani a 
fost martoră la o crimă. Credeţi că ar putea fi cea comisă în 
cazul lui Janet White? Cum a murit Janet White? 

— A fost strangulată, într-o noapte, în timp ce se întorcea 
de la şcoală. 


— Singură? 

— Probabil că nu singură. 

— Dar nu cu Nora Ambrose? 

— Ce ştiţi despre Nora Ambrose? 

— Deocamdată nimic, recunoscu Poirot, dar m-ar interesa 
să aflu. Cum erau ele, Janet White şi Nora Ambrose? 

— Erau foarte preocupate de erotism, zise Elizabeth 
Whittaker, dar în moduri diferite. Cum ar fi putut Joyce să 
vadă aşa ceva sau să ştie ceva? Crima s-a petrecut pe o alee 
aproape de Quarry Wood. Ar fi avut cam zece-unsprezece 
ani. 

— Care din ele avea prieten? Întrebă Poirot. Nora sau 
Janet? 

— "Toate astea aparţin trecutului. 

— Păcatele vechi aruncă umbre lungi”, cită Poirot. Cu cât 
îmbătrânim, cu atât înţelegem mai bine adevărul zicalei. 
Unde este Nora Ambrose acum? 

— A plecat de la şcoală şi a găsit un alt post în nordul 
Angliei - era, desigur, foarte supărată. Erau... Foarte bune 
prietene. 

— Poliţia nu a rezolvat cazul? 

Domnişoara Whittaker scutură din cap. Se ridică şi se uită 
la ceas. 

— Trebuie să plec. 

— Vă mulţumesc pentru tot ce mi-aţi povestit. 

Capitolul 11 

Hercule Poirot privi faţada de la Quarry House. Un 
exemplu solid, bine construit de arhitectură de la mijlocul 
epocii victoriene. Parcă şi vedea interiorul - un bufet masiv 
din mahon, o masă dreptunghiulară tot din mahon, în 
centru, o cameră pentru biliard, o bucătărie mare cu o 
chicinetă în spate, lespezi de piatră pe jos, o sobă mare cu 
cărbuni, înlocuită probabil acum de una pe curent sau pe 
gaz. 

Observă că majoritatea ferestrelor de la etaj aveau 
draperiile trase. Sună la intrare. Îi deschise o femeie 


subţirică, cu părul cărunt, care-i spuse că domnul colonel şi 
doamna Weston sunt plecaţi la Londra şi se întorc abia 
săptămâna viitoare. 

Întrebă despre Quarry Woods şi i se răspunse că era 
deschisă publicului fără taxă. Intrarea se afla cam la cinci 
minute de mers. Urma să vadă o placă pe o poartă de fier. 

Găsi drumul cu > uşurinţă, intră pe poartă şi începu să 
coboare pe o potecă, printre pomi şi arbuşti. 

Se opri deodată şi rămase cufundat în gânduri. Nu-l 
preocupa doar ceea ce vedea, ceea ce se afla în jurul lui. 
Era vorba despre nişte afirmaţii şi despre nişte fapte care, 
atunci când îi fuseseră prezentate, îl făcuseră - aşa cum se 
exprima el - să i se învârtă frenetic rotiţele. Un testament 
falsificat şi o fată. O fată care dispăruse, fata în favoarea 
căreia fusese falsificat testamentul. Un tânăr artist care 
venise acolo în scop profesional să transforme o carieră de 
piatră abandonată într-o grădină, o grădină scufundată. Din 
nou, Poirot privi în jurul lui şi dădu din cap apreciind 
expresia folosită. O grădină-carieră suna urât. Sugera 
zgomotul produs de spargerea pietrei, camioanele 
transportând cantităţi enorme de piatră pentru construirea 
de drumuri. Presupunea o activitate industrială. Dar o 
grădină scufundată - asta era ceva diferit. Îl ducea cu 
gândul la amintiri vagi. Deci, doamna Llewellyn-Smythe 
făcuse un tur al grădinilor din Irlanda organizat de National 
Trust. Şi el, îi veni în minte, fusese în Irlanda în urmă cu 
vreo cinci-şase ani. Se dusese acolo pentru a investiga 
furtul unei argintării vechi de familie. Anumite amănunte 
interesante din acel caz îi stârniseră curiozitatea şi după ce 
- adăugă, ca de obicei, această paranteză în gândurile sale 
- Îşi îndeplinise cu succes misiunea, îşi rezervase câteva zile 
de relaxare, călătorind şi vizitând împrejurimile. 

Nu-şi putea aminti acum grădina aceea pe care se dusese 
s-o vadă. Undeva, se gândi, nu departe de Cork. Killarney? 
Nu, nu Killarney. Undeva, nu departe de Bantry Bay. Şi-o 
aducea aminte deoarece era total diferită de cele pe care le 


considerase până atunci cele mai reuşite din aceste timpuri 
-grădinile castelelor din Franţa, frumuseţea formală a 
Versaillesului. Acolo, se gândi, se plimbase cu barca cu un 
mic grup de oameni. N-ar fi putut să urce în barcă dacă doi 
luntraşi puternici nu l-ar fi ridicat în ea. Vâsliseră către o 
insuliţă, nu foarte interesantă, se gândise Poirot, părându-i 
rău că se dusese. Avea picioarele reci şi ude, iar vântul 
pătrundea prin impermeabilul său. Ce frumuseţe, se 
gândea el, ce formalitate, ce aranjamente simetrice de 
mare frumuseţe se puteau găsi pe această insulă stâncoasă 
cu pomii ei rari? O greşeală... cu siguranţă o greşeală. 

Acostaseră la un mic debarcader. Pescarii îl aduseră pe 
uscat cu aceeaşi pricepere de care dăduseră dovadă şi la 
plecare. Ceilalţi membri ai grupului o luaseră înainte, 
vorbind şi râzând. După ce îşi aranjase impermeabilul şi îşi 
legase din nou şireturile la pantofi, Poirot îi urmase, pe o 
potecă banală cu arbuşti, tufe şi copaci rari de ambele 
părţi. Un parc cât se poate de puţin interesant, se gândise. 

Şi atunci, oarecum brusc, ieşiseră pe o terasă care cobora 
în trepte. Dedesubt, peisajul care i se dezvăluise i se păruse 
absolut magic. Ca şi cum spirite ale naturii, de care era 
plină poezia irlandeză, părăsiseră dealurile lor şi creaseră 
acolo, nu atât cu trudă şi sudoare, cât mişcând o baghetă 
magică, o grădină. Privise în jos la grădină. Frumuseţea ei, 
florile şi arbuştii, apa din fântână, poteca din jurul acesteia 
te vrăjeau, splendide şi întru totul neaşteptate. Se întrebase 
cum arătase înainte. Părea prea simetrică pentru o carieră 
de piatră. O groapă adâncă aici pe terenul înalt al insulei, 
dincolo de care se puteau vedea apele golfului şi dealurile 
din partea cealaltă cu coamele lor învăluite în ceaţă - o 
privelişte magică. Se gândi că, probabil, această grădină o 
fi făcut-o pe doamna Llewellyn-Smythe să-şi dorească una 
asemănătoare, să aibă plăcerea de a transforma o carieră 
abandonată dintr-un sat cochet, curăţel, dar comun şi 
convenţional din acea parte a Angliei. 


Şi astfel îşi căutase tipul potrivit de sclav bine plătit care 
să-i accepte oferta. Îl găsise pe tânărul profesionist Michael 
Garfield şi îl adusese aici, îi dăduse o sumă generoasă şi îi 
construise o casă. Michael Garfield, se gândi Poirot, nu o 
dezamăgise. 

Se duse şi se aşeză pe o bancă aşezată strategic. Îşi 
imagină cum ar arăta grădina scufundată primăvara. Erau 
fagi şi mesteceni cu scoarţa lor albă fărâmicioasă. Tufe de 
trandafiri albi, ienupăr pitic. Acum era toamnă, dar şi 
toamna încânta ochiul. Auriul şi roşul frunzelor, o floare- 
două, o cărare ce ducea la o alta şerpuitoare spre alte 
minunăţii. Erau tufe galbene de provenienţă spaniolă - 
Poirot nu era expert în denumirile florilor sau arbuştilor, îi 
plăceau doar trandafirii şi lalelele pe care le putea 
recunoaşte. 

Dar tot ce creştea aici părea să fi crescut în voie. Nimic nu 
era aranjat sau forţat să crească într-un anumit loc. „Cu 
toate astea, se gândi Poirot, nu e chiar aşa. Totul a fost 
aranjat, totul a fost plănuit de la această mică plantă până 
la tufişul acela bogat care se ridică impunător cu frunzele 
sale aurii şi roşii. O, da. Totul a fost plănuit şi aranjat. Mai 
mult, aş zice, obligat să se supună.” 

Se întrebă pe cine ascultaseră. Pe doamna Llewellyn- 
Smythe sau pe Michael Garfield? „Contează, îşi zise Poirot, 
contează.” Era sigur că doamna Llewellyn-Smythe era 
pricepută. Se ocupase de grădinărit mulţi ani, era, fără 
îndoială membră a Societăţii Regale de Horticultură, 
participa la expoziţii, consulta cataloage, vizita grădini. 
Plecase în călătorii în străinătate din pasiune pentru 
botanică. Ştia ce voia, spunea ce voia. Era oare suficient? 
Poirot se gândi că nu era chiar suficient. Ar fi putut să dea 
ordine grădinarilor şi s-ar fi asigurat că ordinele îi sunt 
îndeplinite. Dar putea - chiar putea - să vadă exact cu 
ochiul minţii cum ar fi arătat ordinele ei odată puse în 
practică? Nu în primul an al plantării lor, nici măcar în al 
doilea, dar lucruri pe care le-ar fi admirat doi ani mai 


târziu, trei ani mai târziu sau poate şase-şapte ani mai 
târziu. Michael Garfield, se gândi Poirot, Michael Garfield 
ştia ce dorea ea pentru că îi spusese ce voia, iar el ştia cum 
să transforme această carieră de piatră abandonată în ceva 
minunat, ca o oază înfloritoare din deşert. El plănuise şi 
realizase totul; nu se îndoia de bucuria de care e cuprins un 
artist căruia un client îi face o astfel de comandă. Aşa arăta 
pentru el un tărâm de vis ascuns într-un deal obişnuit şi 
cam urât şi care se va dezvolta aici. Arbuşti scumpi pentru 
care se vor completa cecuri importante, plante rare care 
vor putea fi obţinute doar prin bunăvoința unui prieten, dar 
şi lucruri simple, necesare, care nu ar costa aproape nimic. 
Primăvara chiar pe malul din stânga lui vor apărea 
ciuboţica-cucului, modestele lor frunze verzi adunate sus în 
mănunchi îi sugerau asta. 

„În Anglia, îşi spuse Poirot, oamenii îţi arată răzoarele lor 
cu flori, te conduc să îţi arate trandafirii şi vorbesc la 
nesfârşit despre grădinile lor cu irişi şi, ca să-ţi 
demonstreze că apreciază una dintre marile frumuseți ale 
Angliei, te duc acolo într-o zi când soarele străluceşte, fagii 
sunt înverziţi, iar dedesubt sunt zambile sălbatice. Da, este 
o privelişte minunată, dar mi-a fost arătată de prea multe 
ori. Prefer... „ Şirul gândurilor i se întrerupse încercând să 
se hotărască ce preferă. „O plimbare cu maşina pe 
drumurile din Devon. Un drum cu serpentine printr-o mare 
de ciuboţica-cucului de un galben pal, delicat şi fragil cu 
parfumul lor dulce, îmbietor, amăgitor, care reprezintă 
inconfundabilul miros al primăverii. 

Aici nu se găsesc doar arbuşti rari. Se observă şi 
primăvara, şi toamna, mici ciclame sălbatice, apoi şofranul 
de toamnă. E un loc frumos.” 

Se întrebă cum erau oamenii care locuiau acum în Quarry 
House. Le ştia numele: un colonel ieşit la pensie şi soţia sa, 
dar, cu siguranţă, Spence ar putea să-i povestească mai 
multe despre ei. Avea sentimentul că oricine era acum 
proprietarul nu o preţuia ca răposata doamnă Llewellyn- 


Smythe. Se ridică şi o luă pe potecă. Era o potecă nivelată 
cu atenţie, uşor de străbătut de o persoană în vârstă, fără 
trepte strâmte, obositoare, şi la câte o cotitură se găsea 
câte o bancă aparent rustică, dar mai puţin rustică decât ai 
fi crezut. De fapt, unghiul pentru spate şi pentru picioare 
era extrem de confortabil. Poirot se gândi: „Aş vrea să-l 
întâlnesc pe acest Michael Garfield. A făcut o treabă bună 
aici. Ştie meserie, e un proiectant talentat, a ales oameni cu 
experienţă pentru a-i îndeplini ordinele şi am impresia că a 
reuşit s-o facă pe patroană să creadă că planurile fuseseră 
în întregime ale ei. Dar nu cred că au fost doar ale ei. 
Majoritatea au fost ale lui. Da, mi-ar plăcea să-l cunosc. Dar 
mai e în căsuţă... Sau în bungalow-ul... Construit pentru el, 
bănuiesc... , 

Privi uimit la mica depresiune ce se afla la picioarele sale, 
înconjurată de potecă până în partea cealaltă. Admiră un 
anume arbust cu crengi roşii şi aurii care înfăţişau ceva ce 
Poirot nu ştia dacă într-adevăr se afla acolo sau era doar 
efectul unei umbre, al soarelui şi al frunzelor. 

„Oare ce văd? Se întrebă Poirot. E rezultatul unei vrăji? Ar 
putea fi. În locul ăsta, da. Văd o fiinţă umană?... Sau... 
oare ce-o fi?” Mintea lui îl purtă spre nişte aventuri de 
acum mulţi ani, pe care le botezase „Muncile lui Hercule”. 
De fapt, se gândi, nu se afla într-o grădină englezească. 
Avea o atmosferă aparte. Încercă să se concentreze. 
Magică, precum o vrajă, frumoasă, copleşitor de frumoasă, 
dar sălbatică. Dacă ai regiza o scenă de teatru, ai avea 
propriile nimfe, fauni, frumuseţe grecească, şi ai avea 
teamă. Da, se gândi el, în această grădină scufundată există 
teamă. Ce-a zis sora lui Spence? Ceva despre o crimă care a 
avut loc în cariera de piatră cu ani în urmă? Pietrele 
fuseseră pătate de sânge, şi apoi crima fusese uitată, totul 
îngropat, venise Michael Garfield, proiectase şi construise o 
grădină de o frumuseţe rară şi o femeie mai în vârstă, care 
nu mai avea mulţi ani de trăit, îi dăduse banii pentru ea. 


Acum văzu un tânăr stând de partea cealaltă a depresiunii, 
încadrat de frunze roşietice şi aurii, un tânăr de o 
frumuseţe ieşită din comun. Astăzi, oamenii nu se mai 
gândesc astfel la tineri. Se spune despre un tânăr că este 
sexy sau înnebunitor de atrăgător, iar aceste dovezi de 
preţuire sunt adesea justificabile. Un bărbat cu o faţă 
colţuroasă, un bărbat cu părul unsuros, nepieptănat, ale 
cărui trăsături sunt neobişnuite. Dacă spuneai, o spuneai 
apologetic, de parcă lăudai nişte calităţi de mult apuse. 
Fetele sexy nu-l mai doresc pe Orfeu cu lăuta sa, ci pe un 
cântăreţ de muzică pop cu o voce răguşită, ochi expresivi şi 
părul vâlvoi. 

Poirot se ridică şi merse de-a lungul potecii. Când ajunse 
de cealaltă parte, tânărul ieşi dintre copaci să-l salute. 
Tinereţea părea că-l caracterizează, deşi Poirot observă că 
nu era chiar aşa de tânăr. Era trecut de treizeci de ani, se 
apropia de patruzeci. Avea un zâmbet foarte, foarte slab. 
Nu era un zâmbet de întâmpinare, ci mai degrabă unul de 
recunoaştere tacită. Era înalt, zvelt, cu trăsături de o mare 
perfecţiune pe care numai un sculptor antic le-ar fi putut 
realiza. Avea ochii negri, iar părul negru îi venea ca o scufie 
sau ca un coif din zale. Pentru o clipă, Poirot se gândi dacă 
el şi acest bărbat nu se întâlneau în toiul unei repetiţii 
pentru o reprezentaţie. „Dacă aşa stau lucrurile, se gândi 
Poirot, uitându-se la galoşii săi, eu, vai de mine! Trebuie să 
mă duc la garderobieră să mă echipez cum se cuvine.” 

— Poate că am încălcat proprietatea, începu. Dacă e aşa, 
îmi cer scuze. Nu sunt de pe aici, am sosit ieri. 

— Nu cred că se poate numi încălcare de domeniu. Vocea 
îi era foarte liniştită; era politicoasă, dar, curios, 
neinteresată, de parcă ar fi fost cu gândul undeva departe. 
Nu este chiar deschisă publicului, dar oamenii se mai 
plimbă pe aici. Bătrânul colonel Weston şi soţia lui nu se 
supără. S-ar supăra dacă s-ar produce vreo stricăciune, dar 
e puţin probabil. 


— Nici o urmă de vandalism, remarcă Poirot, uitându-se în 
jurul lui. Nu se vede nimic nelalocul lui, nici măcar un coş 
pentru gunoaie. Asta e foarte neobişnuit, nu? Şi pare 
părăsit... Ciudat. Te-ai fi gândit ca pe aici să se plimbe 
îndrăgostiţii. 

— Îndrăgostiţii nu vin pe aici, spuse tânărul. Se pare că 
dintr-un anumit motiv aduce ghinion. 

— Sunteţi cumva arhitectul? Sau mă înşel? 

— Mă cheamă Michael Garfield, spuse tânărul. 

— Mi-am închipuit eu, zise Poirot. Arătă cu mâna în jurul 
lui. Dumneavoastră aţi făcut totul? 

— Da. 

— Este foarte frumos. Cumva, ţi se pare neobişnuit când 
ceva atât de frumos este construit, s-o spunem sincer, în 
această parte anostă a peisajului britanic. Vă felicit! Cred că 
sunteţi mulţumit de ceea ce aţi realizat. 

— Mă întreb dacă cineva e vreodată mulţumit. 

— Mi se pare că aţi făcut-o pentru doamna Llewellyn- 
Smythe. Cred că nu mai este printre noi. Acum e un colonel 
şi o doamnă Weston. Ei sunt proprietarii? 

— Da. Au luat-o ieftin. Este o casă mare, masivă, greu de 
întreţinut - nu e ceea ce îşi doresc majoritatea oamenilor. 
Mi-a lăsat-o moştenire. 

— Şi dumneavoastră aţi vândut-o? 

— Da, am vândut-o. 

— Dar nu şi Quarry Garden? 

— Ba da. Am dat Quarry Garden împreună cu casa, practic 
le-am băgat-o pe gât, cum se spune. 

— De ce? Se miră Poirot. Mi se pare interesant. Nu vă 
supăraţi dacă sunt puţin curios? 

— Întrebările dumneavoastră nu sunt tocmai obişnuite. 

— Nu întreb pentru fapte, ci pentru motive. De ce a făcut 
A aşa şi aşa? De ce Ba făcut altceva? De ce a fost 
comportamentul lui C diferit de cel al lui A şi B? 

— Ar trebui să staţi de vorbă cu un specialist, răspunse 
Michael. E o problemă - sau cel puţin asta ni se spune 


astăzi - de gene sau de cromozomi. Aranjamentul, tiparul şi 
altele. 

— Tocmai aţi spus că nu sunteţi complet mulţumit fiindcă 
nimeni n-a fost vreodată. Cea care v-a angajat, patroana 
dumneavoastră, sau cum îi spuneaţi... A fost satisfăcută de 
această frumuseţe? 

— Până la un anumit punct. Am văzut asta. Era uşor de 
mulţumit. 

— Asta pare puţin probabil. Am aflat că avea peste şaizeci 
de ani. Şaizeci şi cinci cel puţin. Sunt oamenii de vârsta asta 
vreodată mulţumiţi? 

— Am asigurat-o că tot ceea ce realizasem era conform 
instrucţiunilor, imaginaţiei şi ideilor ei. 

— Şi aşa a fost? 

— Mă întrebaţi serios? 

— Nu, spuse Poirot. Nu, sincer să fiu, nu. 

— Pentru a avea succes în viaţă, zise Michael Garfield, 
trebuie să faci ceea ce-ţi place, să-ţi satisfaci înclinațiile 
artistice pe care le ai, dar trebuie să fii şi negustor... Să-ţi 
vinzi marfa. Altfel, eşti obligat să îndeplineşti ideile altora, 
într-o manieră care nu concordă cu cea personală. În 
general am pus în practică ideile mele şi le-am vândut, le- 
am negociat, mai bine zis, cu clientul care m-a angajat să-i 
îndeplinesc planurile şi intenţiile sale. Nu e o metodă greu 
de învăţat. Nu e o mare diferenţă între asta şi a-i vinde unui 
copil ouă cu coajă roşie în loc de albă. Clientul trebuie 
asigurat că sunt cele mai bune, cele mai potrivite. Esenţa 
vieţii la ţară. Să spunem, preferinţele pentru găini? Ouă 
maronii, de fermă, de la ţară. Nu le vinzi dacă spui: „Sunt 
doar ouă. Există o singură diferenţă între ele: sunt 
proaspete sau nu”. 

— Sunteţi un tânăr neobişnuit, spuse Poirot. „Arogant”, 
adăugă în gând. 

— Poate. 

— Aţi făcut aici un loc foarte frumos. Aţi adăugat viziune 
pietrei brute, exploatate în interes industrial, fără grijă 


pentru ideea de frumos. V-aţi folosit imaginaţia şi aţi pus-o 
în practică, reuşind să adunaţi şi banii necesari pentru 
acest demers. Vă felicit. Toată stima mea. Stima unui om în 
vârstă care se apropie de sfârşitul unei munci de-o viaţă. 

— Dar, deocamdată, sunteţi încă în activitate? 

— Atunci ştiţi cine sunt? 

Poirot era extrem de încântat. Îi plăcea ca oamenii să-l 
recunoască. Se temea că în ziua de azi mulţi nu mai puteau. 
— Sunteţi pe urma petelor de sânge. Prin locurile acestea 
deja se ştie. E o comunitate mică, veştile circulă. O altă 

celebritate v-a adus aici. 

— A, vă referiţi la doamna Oliver. 

— Ariadne Oliver. O autoare de bestselleruri. Oamenii vor 
să discute cu ea, să afle ce părere are despre grevele 
studenţeşti, socialism, moda fetelor, libertatea sexuală şi 
multe alte lucruri care n-o privesc. 

— Da, da, deplorabil, zise Poirot. Am observat că nu învaţă 
multe de la doamna Oliver. Află doar că îi plac merele. Asta 
se ştie de cel puţin douăzeci de ani, dar o tot repetă cu un 
zâmbet plăcut. Deşi, acum mă tem că nu-i mai plac. 

— Merele v-au adus aici, nu? 

— Merele de la o petrecere de Halloween, răspunse Poirot. 
Aţi fost la petrecere? 

— Nu. 

— Aţi avut noroc. 

— Noroc? Michael Garfield repetă cuvântul uşor surprins. 

— Să te numeri printre invitaţii la o petrecere unde s-a 
petrecut o crimă nu este o experienţă plăcută. Probabil n- 
aţi avut de-a face cu aşa ceva, dar credeţi-mă că aveţi noroc 
pentru că - Poirot îşi luă un aer aferat -ilya des ennuis, 
vous comprenez? Oamenii vor să afle ore, date, pun 
întrebări impertinente. O cunoşteaţi pe copilă? 

— O, da. Familia Reynolds este foarte cunoscută prin 
părţile astea. Îi ştiu pe majoritatea celor care locuiesc pe 
aici. Ne ştim cu toţii, noi, cei din Woodleigh Common, deşi 


într-o măsură diferită. Câteva intimităţi, câteva prietenii, 
simple cunoştinţe şi aşa mai departe. 

— Cum era Joyce? 

— Era... Cum să vă spun?... Nu strălucea. Avea o voce cam 
neplăcută. Stridentă. Asta e tot ce îmi aduc aminte despre 
ea. Nu prea mă dau în vânt după copii. Cei mai mulţi mă 
plictisesc. Joyce mă plictisea. Când vorbea, povestea numai 
despre ea. 

— Nu vi se părea curioasă? Michael Garfield păru uşor 
surprins. 

— Nu cred. Aşa era? 

— După părerea mea, oamenii care nu sunt curioşi nu sunt 
ucişi. Oamenii sunt ucişi pentru bani, de teamă sau din 
dragoste. Ai de unde să alegi, dar ai nevoie de un punct de 
pornire... Se opri şi se uită la ceas. Trebuie să plec. Am o 
întâlnire. Încă o dată, felicitările mele. 

O luă pe drum în jos, păşind cu grijă pe potecă. Era 
bucuros că nu se încălţase cu pantofii strâmţi de lac. 

Michael Garfield nu era singura persoană cu care avea să 
se întâlnească în acea zi, în grădina scufundată. Când 
ajunse jos, observă că trei poteci porneau în direcţii 
diferite. La capătul celei din mijloc, stând pe un trunchi 
răsturnat de copac, îl aştepta o fetiţă. 

— Presupun că dumneavoastră sunteţi domnul Poirot, nu-i 
aşa? 

Avea vocea limpede ca un clopoțel. Era o făptură delicată, 
încadrându-se de minune în grădina scufundată. O driadă 
sau un spiriduş. 

— Aşa mă cheamă, spuse Poirot. 

— Am venit să vă văd, spuse fetiţa. Veniţi să beţi ceaiul cu 
noi, nu? 

— Cu doamna Buder şi cu doamna Oliver? Da. 

— Exact, mămica şi mătuşa Ariadne. Adăugă oarecum 
severă: Aţi întârziat. 

— Îmi pare rău. M-am oprit să stau de vorbă cu cineva. 

— Da, v-am văzut. Aţi stat de vorbă cu Michael, nu? 


— Îl cunoşti? 

— Sigur. Locuim aici de mult. Îi cunosc pe toţi. 

Poirot se întreba câţi ani avea. O întrebă, iar ea îi 
răspunse: 

— Doisprezece ani. La anul mă duc la o şcoală cu internat. 

— Te bucuri sau îţi pare rău? 

— Nu ştiu ce să zic până nu ajung acolo. Nu cred că-mi 
mai place aici aşa cum îmi plăcea înainte. Adăugă: Cred că 
ar fi bine să veniţi cu mine, vă rog. 

— Bineînţeles, bineînţeles. Îmi cer scuze pentru întârziere. 

— O, nu contează. 

— Cum te cheamă? 

— Miranda. 

— Ţi se potriveşte, spuse Poirot. 

— Vă gândiţi la Shakespeare? 

— Da. L-ai studiat la şcoală? 

— Da. Domnişoara Emlyn ne citeşte din el. Am rugat-o pe 
mama să-mi citească mai mult. Îmi place. Sună minunat. A 
brave new world6. Nu există aşa ceva, nu-i aşa? 

— Nu crezi în ea? 

— Dumneavoastră credeţi? 

— Întotdeauna există o lume minunată, spuse Poirot, dar 
numai pentru oamenii deosebiți. Cei norocoşi. Cei care-şi 
creează această lume în sufletul lor. 

— O, înţeleg, spuse Miranda, cu un aer de parcă ar vedea 
asta cu cea mai mare uşurinţă, deşi ceea ce putea să-şi 
imagineze îi stârni curiozitatea lui Poirot. Se întoarse, o luă 
pe potecă şi spuse: Pe aici, nu e departe. Putem intra prin 
gardul de la grădina noastră. Apoi privi peste umăr şi arătă 
cu degetul. Acolo, în mijloc, era fântâna. 

— O fântână? 

— Cu mulţi ani în urmă. Cred că e încă acolo, sub arbuşti, 
azalee şi altele. Ştiţi, a fost spartă. Oamenii au luat bucăţi 
din ea, dar nimeni n-a construit una nouă. 

— Păcat. 

— Nu ştiu, nu sunt sigură. Vă plac fântânile? 


— Ca depend, spuse Poirot. 

— Ştiu puţină franceză, recunoscu Miranda. Înseamnă 
„depinde”, nu? 

— Da, asta înseamnă. Pari foarte bine-crescută. 

— Toată lumea e de părere că domnişoara Emlyn este o 
profesoară foarte bună. Este directoarea noastră. Este 
îngrozitor de severă şi cam posacă, dar ne spune lucruri 
extraordinar de interesante. 

— Atunci înseamnă că este într-adevăr o profesoară bună, 
zise Hercule Poirot. Cunoşti locul ăsta foarte bine - se pare 
că ştii toate potecile. Vii des aici? 

— O, da, e unul dintre locurile mele preferate de plimbare. 
Când vin aici, nimeni nu ştie unde sunt. Mă urc în copaci... 
Stau pe ramuri şi observ. Îmi place să privesc ce se 
întâmplă. 

— Ce fel de lucruri? 

— Cel mai adesea păsări şi veveriţe. Păsările sunt tare 
certăreţe, nu? Nu ca în poezia în care se spune că „păsările 
în cuibuşoarele lor se-mpacă”. Nu este adevărat, nu? Şimă 
mai uit şi la veveriţe. 

— Şi la oameni? 

— Câteodată. Dar nu prea vin oameni pe aici. 

— Mă întreb de ce? 

— Cred că le e frică. 

— De ce să le fie frică? 

— Pentru că cineva a fost omorât aici cu mulţi ani în urmă. 
Înainte să se construiască grădina. La origini a fost o 
carieră şi apoi o balastieră sau ceva cu pietriş şi acolo au 
găsit-o. 

Credeţi că este adevărată vechea zicală - „Ile naşti să fii 
spânzurat sau înecat”? 

— În prezent nimeni nu se naşte ca să fie spânzurat. În 
ţara asta nimeni nu mai este spânzurat. 

— Dar în alte ţări sunt spânzurați. Îi spânzură pe străzi. 
Am citit în ziare. 

— Aha. Crezi că e un lucru bun sau râu? 


Răspunsul Mirandei nu fu strict la întrebare, dar lui Poirot 
i se păru mulţumitor. 

— Joyce a fost înecată. Mămica n-a vrut să-mi spună, dar 
este o prostie, nu? Am doisprezece ani. 

— Erai prietenă cu Joyce? 

— Da. A fost, într-un fel, o prietenă foarte bună. Uneori îmi 
povestea lucruri interesante. Despre elefanţi şi rajahi. 
Odată a fost în India. Mi-ar plăcea să mă duc în India. Eu şi 
Joyce ne spuneam toate secretele. Eu, spre deosebire de 
mămica, nu prea am ce să povestesc. Ştiţi, mămica a fost în 
Grecia. Acolo s-a cunoscut cu mătuşa Ariadne, dar pe mine 
nu m-a luat. 

— Cine ţi-a povestit despre Joyce? 

— Doamna Perring, bucătăreasa noastră. Stătea de vorbă 
cu doamna Minden, care vine la curăţenie. Cineva a ţinut-o 
cu capul într-o găleată plină cu apă. 

— Ai idee cine ar fi putut fi? 

— Nu cred. Ele nu păreau să ştie, dar, sincer, sunt cam 
prostuţe. 

— Tu ştii, Miranda? 

— N-am fost acolo. Mă durea gâtul şi aveam temperatură, 
aşa că mămica nu m-a luat la petrecere. Dar cred că ştiu. 
Pentru că a fost înecată. De aceea v-am întrebat dacă 
oamenii se nasc ca să moară înecaţi. Trecem pe aici, prin 
gardul viu. Aveţi grijă la haine. 

Poirot o urmă. Intrarea prin gardul viu dinspre Quarry 
Garden era mai potrivită pentru silueta subţire de spiriduş 
a călăuzei sale... 

— De fapt era chiar largă pentru ea. Oricum, fu grijulie cu 
Poirot, avertizându-l în legătură cu tufişurile cu spini şi 
dând la o parte ceea ce se putea agăța de el. leşiră într-un 
loc din grădină aflat lângă un morman de bălegar şi o luară 
pe după o construcţie abandonată, având forma unui 
castravete, unde se aflau două tomberoane. De acolo, 
printr-o grădiniţă cu trandafiri, se ajungea cu uşurinţă la 
bungalow. Miranda îl conduse printr-o uşă glisantă, 


anunțând cu modestia şi mândria unui colecţionar care 
tocmai procurase un specimen rar de cărăbuş. 

— L-am adus. 

— Miranda, doar nu l-ai adus prin gardul viu, nu? Trebuie 
să ocoleşti pe potecă, pe la intrarea laterală. 

— Asta e drumul cel mai bun, spuse Miranda. Rapid şi 
scurt. 

— Şi bănuiesc că mult mai neplăcut. 

— Am uitat, zise doamna Oliver. V-am prezentat prietenei 
mele, doamna Butler, nu? 

— Bineînţeles. La poştă. 

Prezentarea respectivă fusese o chestiune de câteva 
momente, la o coadă în faţa ghişeului. Acum, Poirot putea s- 
o studieze pe prietena doamnei Oliver mai îndeaproape, 
înainte nu remarcase decât o femeie subţire cu o eşarfă pe 
cap şi un impermeabil. Judith Buder avea vreo treizeci şi 
cinci de ani şi, dacă fiica ei semăna cu o driadă sau o nimfă 
a pădurii, Judith aducea mai mult cu o fiinţă a apelor. Ar fi 
putut fi o fecioară a Rinului. Părul ei lung şi blond îi atârna 
liber pe umeri, avea trupul delicat, o faţă lungă cu obraji 
supţi, ochi mari, verzi precum marea, tiviţi cu gene lungi. 

— Mă bucur nespus că vă pot mulţumi cum se cuvine, 
Monsieur Poirot, spuse doamna Butler. A fost frumos din 
partea dumneavoastră să veniţi aici, când v-a rugat 
Ariadne. 

— Când prietena mea, doamna Oliver, mă roagă să fac 
ceva, întotdeauna trebuie să mă supun, răspunse Poirot. 

— Ce prostie! Exclamă doamna Oliver. 

— Ea e sigură, foarte sigură, că veţi descoperi totul despre 
afacerea asta îngrijorătoare. Miranda, dragă, te duci până 
la bucătărie? Găseşti plăcintele pe tava de deasupra 
cuptorului. 

Miranda dispăru. Plecând, îi zâmbi mamei sale, cu un aer 
cunoscător, parcă spunând: „Mă îndepărtează pentru 
câteva momente. 


— Am încercat să nu afle, spuse mama Mirandei, despre 
lucrul îngrozitor care s-a petrecut, dar cred că de la bun 
început n-aveam şanse de reuşită. 

— Într-adevăr, admise Poirot. Nimic nu circulă mai repede 
într-o localitate decât o ştire despre un dezastru, mai ales 
despre o nenorocire. Şi oricum, adăugă el, nu poţi trece 
prin viaţă fără să ştii ce se întâmplă în jurul tău. Iar copiii 
par foarte atenţi la lucrurile astea. 

— Nu ştiu dacă Burns sau Sir Walter Scott a afirmat 
undeva: „Există un individ printre voi care ia notițe”, spuse 
doamna Oliver, şi el ştia cu siguranţă despre ce vorbea. 

— Joyce Reynold şi-a notat, în mod sigur, ceea ce părea a fi 
o crimă, sugeră doamna Buder. E greu de crezut. 

— Credeţi că Joyce a observat? 

— Adică să fi văzut aşa ceva şi să nu fi vorbit mai devreme 
despre asta? Nu prea-i stătea în fire. 

— Primul lucru pe care toată lumea mi-l spune aici, zise 
Poirot pe un ton blând, este că Joyce Reynolds era o 
mincinoasă. 

— E posibil ca un copil să inventeze ceva şi apoi acest 
lucru să se adeverească, sublinie Judith Buder. 

— Acesta reprezintă punctul central de unde pornim, 
spuse Poirot. Joyce Reynolds a fost, fără îndoială, ucisă. 

— Şi aţi pornit. Probabil ştiţi deja totul despre asta, 
comentă doamna Oliver. 

— Madame, nu mă întrebaţi lucruri imposibile. 
Întotdeauna vă grăbiţi. 

— De ce nu? În ziua de azi nimeni n-ar obţine nimic dacă 
nu s-ar grăbi. 

Chiar atunci Miranda se întoarse cu un platou cu plăcinte. 

— Să le pun aici? Cred că aţi terminat de vorbit până 
acum, nu? Sau vreţi să vă mai aduc ceva de la bucătărie? 

O undă de ironie putea fi detectată în tonul ei. Doamna 
Butier luă un ceainic georgian din argint, deschise 
samovarul electric pe care îl stinsese înainte de a începe să 
fiarbă, îl turnă în ceainic şi servi ceaiul. Miranda împărţi 


plăcintele calde şi sandviciuri cu castraveți cu o eleganţă 
desăvârşită. 

— Eu şi Ariadne ne-am întâlnit în Grecia, spuse Judith. 

— Am căzut în mare, povesti doamna Oliver, când ne 
întorceam de pe una dintre insule. Se stricase vremea, iar 
marinarii întotdeauna strigă „săriţi” când pericolul nu este 
chiar atât de aproape, dar tu nu crezi că se poate întâmpla 
ceva, aşa că oscilezi, îţi pierzi calmul şi sari când pare să se 
apropie, şi, desigur, atunci se îndepărtează. Luă o pauză să- 
şi tragă sufletul. Judith m-a pescuit şi între noi s-a creat un 
fel de legătură, nu? 

— Într-adevăr, aşa e, recunoscu doamna Butler. Unde mai 
pui că îmi place numele tău de botez. Ţi se potriveşte de 
minune. 

— Da, cred că e un nume grecesc. Ştii, e almeu, nu e un 
pseudonim literar. Dar n-am păţit niciodată nimic de genul 
Ariadnei. N-am fost abandonată pe o insulă grecească de 
către iubitul meu sau ceva asemănător. 

Poirot îşi duse mâna la mustață pentru a ascunde 
zâmbetul, imaginându-şi-o pe doamna Oliver în postura 
unei fecioare grecoaice abandonate. 

Nu putem trăi cu toţii la înălţimea numelor noastre, spuse 
doamna Buder. 

— Aşa e. Nu mi te închipui tăindu-i capul iubitului tău. Aşa 
s-a întâmplat cu ludita şi Olofern7, nu-i aşa? 

— A fost datoria ei patriotică, zise doamna Butler, pentru 
care, dacă-mi aduc bine aminte, a fost foarte lăudată şi 
răsplătită. 

— Nu-mi aduc prea bine aminte de ludita şi de Olofern. E 
o scriere apocrifă, nu? Dacă stai bine şi te gândeşti, oamenii 
dau copiilor nişte nume foarte ciudate... Cine a fost cel care 
a bătut nişte cuie în capul cuiva? laela sau Sisera8. 
Niciodată nu-mi aduc aminte care e bărbatul şi care e 
femeia. Cred că laela. Nu cred că a fost botezat vreun copil, 
laela. 


— Ea i-a pus untul în faţă pe un platou regesc, spuse 
Miranda, oprindu-se să ia tava pentru ceai. 

— Nu te uita la mine, i se adresă Judith Buder prietenei 
sale. N-am învăţat-o eu apocrifa pe Miranda. Ştie de la 
şcoală. 

— Destul de neobişnuit pentru şcolile de astăzi, nu crezi? 
Întrebă doamna Oliver. În schimb, le predau etica. 

— Nu şi doamna Emlyn, adăugă Miranda. Dânsa consideră 
că dacă ne ducem azi la biserică, auzim versiunea modernă 
a Bibliei care nu are nici o valoare literară. Ar trebui măcar 
să ştim proza rafinată şi versurile albe din versiunea 
autorizată. Mi-a plăcut foarte mult povestea cu laela şi 
Sisera, adăugă ea. Nu e ceva ce m-aş fi gândit să fac, spuse 
meditativ. Mă refer la bătutul unui ţăruş în capul cuiva când 
acesta doarme. 

— Sper că nu, spuse mama ei. 

— Şi cum ai scăpa de duşmanii tăi, Miranda? Întrebă 
Poirot. 

— Aş fi foarte amabilă, spuse Miranda pe un ton uşor 
contemplativ. Ar fi mai greu, dar prefer asta pentru că nu- 
mi place să râănesc oamenii. Aş folosi un drog care să-i 
eutanasieze. Ar adormi, ar visa frumos şi nu s-ar mai trezi. 
Ridică nişte ceşti şi platoul pentru pâine şi unt. Mami, le 
spăl eu, dacă vrei să-i arăţi grădina domnului Poirot. Mai 
sunt câţiva trandafiri Queen Elizabeth la capătul aleii. leşi 
din cameră ducând cu grijă tava de ceai. 

— Miranda e un copil extraordinar, spuse doamna Oliver. 

— Aveţi o fiică foarte frumoasă, madame, zise Poirot. 

— Da, acum este frumoasă. Dar nu ştii cum vor arăta când 
vor creşte mari. Se îngraşă şi arată ca nişte purceluşi. Dar 
acum... Acum e precum o nimfă din pădure. 

— Nu-i de mirare că îndrăgeşte Quarry Garden de lângă 
casă. 

— Uneori îmi doresc să nu-i fi plăcut atât de mult. Începi 
să te nelinişteşti din cauza celor care rătăcesc prin locuri 
retrase, chiar dacă sunt persoane apropiate sau săteni. În 


ziua de azi toţi se tem. De aceea... De aceea, Monsieur 
Poirot, trebuie să aflaţi de ce i s-a întâmplat această 
nenorocire lui Joyce. Pentru că până nu aflăm cine a fost nu 
ne vom simţi în siguranţă nici o clipă... Mă refer la copiii 
noştri. Ariadne, condu-l, te rog frumos, pe Monsieur Poirot 
în grădină. Vin şi eu imediat. 

Luă farfuria şi cele două ceşti rămase şi se duse în 
bucătărie. Poirot şi doamna Oliver ieşiră prin uşa glisantă. 
Mica grădină arăta ca majoritatea grădinilor în prag de 
toamnă. Mai rămăseseră nişte tulpini de splinuţe şi 
margarete într-un colţ şi câţiva trandafiri Queen Elizabeth 
care îşi ţineau mândri în sus capetele lor roz. Doamna 
Oliver se îndreptă repede spre o bancă de piatră, se aşeză 
şi îi făcu semn lui Poirot să ia loc lângă ea. 

— Zicea că o consideri pe Miranda o nimfa de pădure. Ce 
părere ai despre Judith? 

— Cred că pe Judith ar fi trebuit s-o cheme Ondine, zise 
Poirot. 

— Un spirit al apelor, da. Da, zici că de-abia a ieşit din Rin 
sau din mare, sau dintr-un lac de pădure. Părul ei arată de 
parcă a fost scufundat în apă. Cu toate astea, nu-i nimic 
ciudat sau smintit la ea, nu-i aşa? 

— Este o femeie încântătoare, spuse Poirot. 

— Ce părere ai despre ea? 

— Încă n-am avut timp să mă gândesc. Cred că este 
frumoasă şi atrăgătoare, dar ceva o nelinişteşte. 

— Da, cum să nu? 

— Ceea ce aş vrea, madame, e să-mi spui ce ştii sau ce 
părere ai despre ea. 

— Ei bine, am ajuns s-o cunosc destul de bine în croazieră. 
Ştii, poţi să-ţi mai faci doi-trei prieteni apropiaţi. Ceilalţi îţi 
plac, dar nu te mai deranjezi să-i mai vezi. Dar doi-trei, da. 
Judith a fost una dintre persoanele pe care am vrut să le 
revăd. 

— Nu o cunoşteai înainte de croazieră? 

— Nu. 


— Dar ştii ceva despre ea? 

— Doar lucruri obişnuite. E văduvă, zise doamna Oliver. 
Soţul ei a murit de mult - era pilot. Şi-a pierdut viaţa într-un 
accident de maşină. Un camion a virat de pe şoseaua 
principală din apropiere pe drumul de ţară, într-o seară, 
sau ceva asemănător. Îmi imaginez că a lăsat-o fără nici un 
sfanţ. A fost distrusă. Nu-i place să vorbească despre el. 

— Miranda e singurul ei copil? 

— Da. Judith lucrează ca secretară cu jumătate de normă, 
dar nu are o slujbă stabilă. 

— Îi ştia pe cei care locuiau la Quarry House? 

— Pe bătrânul colonel şi pe doamna Weston? 

— Mă refer la fosta proprietară, doamna Llewellyn- 
Smythe. 

— Cred că da. Parcă am auzit-o menţionând numele ăsta. 
Dar a murit acum vreo doi-trei ani, aşa că nu se prea mai 
vorbeşte despre ea. Nu îţi ajung cei vii? Întrebă doamna 
Oliver oarecum iritată. 

— Sigur că nu, răspunse Poirot. Trebuie să-i cercetez şi pe 
cei care au murit sau au dispărut. 

— Cine a dispărut? 

— Fata au pair, răspunse Poirot. 

— Da, dar dispar mai mereu, nu-i aşa? Întrebă doamna 
Oliver. Adică, vin pe aici, câştigă bani şi apoi se duc direct la 
spital pentru că sunt însărcinate şi au un copil pe care îl 
botează Auguste, sau Hans, sau Boris, sau vreun nume 
asemănător. Sau vin să se mărite, sau aleargă după vreun 
tânăr de care sunt îndrăgostite. N-o să-ţi vină să crezi ce 
lucruri îmi povestesc prietenii! Fetele astea par a fi un dar 
ceresc pentru mamele epuizate şi nu vrei niciodată să te 
desparţi de ele, dar ori îţi fură ciorapii... Ori sunt omorâte... 
Se opri. O! Exclamă. 

— Nu-ţi face griji, spuse Poirot. Se pare că nu există nici 
un motiv ca o fată au pair să fie ucisă... Dimpotrivă. 

— Ce vrei să spui prin „dimpotrivă”? Nu are sens. 

— Poate că nu. Şi totuşi... 


Îşi scoase carneţelul şi notă ceva. 

— Ce scrii acolo? 

— Câteva lucruri care s-au petrecut în trecut. 

— Trecutul pare să nu îţi dea pace. 

— Trecutul e tatăl prezentului, rosti Poirot pe un ton 
sentenţios. Îi întinse carneţelul. Vrei să vezi ce-am notat? 

— Bineînţeles că vreau. S-ar putea să nu aibă nici un 
înţeles pentru mine. Lucrurile pe care dumneata le găseşti 
importante şi le notezi, mie nu îmi spun nimic. 

Luă micul carneţel negru. 

„Decese: doamna Llewellyn-Smythe (bogată). Janet White 
(profesoară). Funcţionarul unor avocaţi - Înjunghiat, fost 
condamnat pentru fals.” 

Dedesubt era scris: „Fata de la operă dispare”. 

— Care fată de la operă? 

— Este cuvântul folosit de prietena mea, sora lui Spence, 
pentru ceea ce noi doi numim o fată au pair. 

— De ce o fi dispărut? 

— Pentru că, probabil, era pe punctul de a da socoteală în 
faţa justiţiei. 

Poirot arătă cu degetul spre următoarea însemnare. 
Cuvântul era simplu: „Fals”, urmat de două semne de 
întrebare. 

— Fals? Se miră doamna Oliver. De ce fals? 

— Asta am întrebat şi eu. De ce fals? 

— Ce fel de fals? 

— Un testament a fost falsificat sau, mai bine zis, codicilul 
unui testament. Un testament în favoarea fetei au pair. 

— Influență nefastă? Sugeră doamna Oliver. 

— Falsul e ceva mult mai serios decât influenţa nefastă, 
zise Poirot. 

— Nu văd ce legătură are asta cu uciderea bietei Joyce. 

— Nici eu, admise Poirot. Dar, de aceea e interesant. 

— Care e următorul cuvânt? Nu pot să-l citesc. 

— Elefanţi”. 

— Nu înţeleg legătura. 


— S-ar putea să aibă, crede-mă, s-ar putea să aibă! Se 
ridică. Acum trebuie să plec. Te rog să mă scuzi faţă de 
gazda noastră pentru că am plecat fără să-mi iau rămas- 
bun. Mi-a făcut plăcere să le cunosc pe ea şi pe fiica ei cea 
frumoasă şi deosebită. Spune-i să aibă grijă de copil. 

— Mama mi-a spus să nu mă joc niciodată cu copiii în 
pădure”, cită doamna Oliver. La revedere! Dacă îţi place să 
fii misterios, bănuiesc că o să fii în continuare. Nici măcar 
nu mi-ai spus ce intenţionezi să faci. 

— Mâine-dimineaţă am o întâlnire cu domnii Fullerton, 
Harrison şi Leadbetter în Medchester. 

— De ce? 

— Să discutăm despre fals şi alte probleme. 

— Şi apoi? 

— Vreau să stau de vorbă cu anumiţi oameni care au fost 
prezenţi. 

— La petrecere? 

— Nu... la pregătirile pentru petrecere. 

Capitolul 12 

Sediul firmei avocaţilor Fullerton, Harrison şi Leadbetter 
era tipic pentru o astfel de instituţie cu tradiţie şi foarte 
respectabilă. Timpul lăsase urme vizibile. Nu mai existau 
Harrisoni şi nici Leadbetteri. Era un domn Atkinson, un 
tânăr domn Cole şi, încă prezent, domnul Jeremy Fullerton, 
partenerul senior. 

Un bărbat subţire, acest domn Fullerton, cu o faţă 
impasibilă, o voce uscată de avocat şi ochi neobişnuit de 
perspicace, îşi ţinea mâna pe o foaie de hârtie cu câteva 
cuvinte pe care tocmai le citise. Le mai citi o dată pentru a 
se asigura că înţelesese sensul lor. Apoi privi spre omul care 
îi fusese prezentat. 

— Monsieur Hercule Poirot? 

Îşi făcu o părere despre vizitator. Un bărbat mai în vârstă, 
străin, îmbrăcat foarte spilcuit, încălţat cu pantofi de lac 
care îi erau - ghici domnul Fullerton dintr-o privire - prea 
strâmţi. Semne vagi de durere îi apăreau deja la colţurile 


ochilor. Un dandy, un filfizon, un străin recomandat, dintre 
toţi oamenii, de către inspectorul Henry Raglan de la 
Divizia de Investigaţii Criminalistice şi, de asemenea, de 
comisarul Spence (pensionar) de la Scodand Yard. 

— Comisarul Spence, ei? Murmură domnul Fullerton. 
Fullerton îl cunoştea pe Spence. Un bărbat care făcuse 
treabă bună la vremea sa, fusese foarte apreciat de 
superiori. Amintiri vagi îi trecură prin minte. Un caz 
remarcabil, mai deosebit decât păruse, un caz clar şi 
limpede. Desigur! Îşi aduse aminte că nepotul său, Robert, 
avusese de-a face cu el, fusese avocat. Un ucigaş psihopat, 
un om care nu se sinchisea să încerce să se apere, un om 
care voia cu tot dinadinsul să fie spânzurat (căci pe atunci îi 
spânzurau). Nu se dădeau cincisprezece ani sau un număr 
indefinit de ani în închisoare. Nu. Primeai pedeapsa 
capitală... Păcat că s-a renunţat la ea, aşa se gândea cu 
răceală domnul Fullerton. Tinerii infractori din ziua de azi 
cred că nu riscă prea mult dacă atacul se soldează cu 
moartea cuiva. După ce ai omorât victima, nu mai rămâne 
nici un martor care să te identifice. 

Spence condusese ancheta, un tip calm, tenace, care 
insistase tot timpul că nu acela era făptaşul. Şi, într-adevăr, 
nu îl prinseseră pe vinovat, iar persoana care descoperise 
că prinseseră pe cine nu trebuia era un fel de amator, un 
străin. Un detectiv pensionat din politia belgiană. Mai tânăr 
pe atunci. Acum probabil senil, reflectă domnul Fullerton, 
dar totuşi, trebuia să fie prudent. I se cereau informaţii, 
informaţii care, până la urmă, n-ar fi reprezentat o greşeală 
să le ofere, din moment ce nu vedea în ce măsură 
informaţiile sale puteau fi de folos în această anchetă - 
uciderea unui copil. 

Domnul Fullerton se gândea că şi-ar fi putut face o idee 
despre cel care comisese crima, dar nu era atât de sigur pe 
cât ar fi vrut, deoarece erau cel puţin trei suspecți în acest 
caz. Oricare dintre cei trei tineri iresponsabili ar fi putut fi 
făptaşul. Cuvintele i se învălmăşeau prin minte. Retardaţi 


mintal. Examen psihiatric. Aşa s-ar fi terminat întreaga 
afacere, fără îndoială. Cu toate astea, să îneci un copil la o 
petrecere - asta era cu totul altceva faţă de nenumăraţii 
şcolari care nu ajungeau acasă, care acceptaseră să se urce 
într-o maşină străină, deşi fuseseră avertizaţi de 
nenumărate ori să refuze, care fuseseră găsiţi într-un crâng 
din apropiere sau într-o carieră de piatră. O carieră de 
piatră... Când se întâmplase asta? Acum mulţi, mulţi ani. 
Toate astea îi luară câteva minute după care domnul 
Fullerton tuşi uşor astmatic şi spuse: 

— Monsieur Hercule Poirot, cu ce vă pot ajuta? Cred că e 
în legătură cu fetiţa asta, Joyce Reynolds. Urâtă treabă, 
foarte urâtă. Nu prea văd eu ce v-aş fi de folos. Ştiu doar 
câteva lucruri. 

— Dar, mi s-a spus că sunteţi avocatul familiei Drake. 

— O, da, da. Hugo Drake, sărmanul băiat. Un tip foarte 
amabil. Îi cunosc de ani de zile, încă de când au cumpărat 
Apple Trees şi s-au mutat aici. Trist, poliomielită... A luat-o 
când se aflau în vacanţă, în străinătate. Din punct de vedere 
mintal, nu avea nimic. E trist când i se întâmplă unui bărbat 
care a dus o viaţă sportivă, care era bun la jocuri şi câte 
altele. Da, e dureros să ştii că ai rămas invalid pe viaţă. 

— Din câte ştiu, v-aţi ocupat şi de problemele juridice ale 
doamnei Llewellyn-Smythe. 

— Mătuşa, da. O femeie într-adevăr remarcabilă. S-a 
stabilit aici după ce a început să aibă probleme cu 
sănătatea, pentru a fi mai aproape de nepot şi de soţia 
acestuia. A cumpărat casa aia albă cât un elefant, Quarry 
House. A plătit mai mult decât făcea, dar banii nu o 
interesau. Era foarte bogată. Putea să găsească una mult 
mai plăcută, dar cariera de piatră o fascina. A angajat un 
arhitect peisagist, un foarte bun profesionist. Un flăcău 
frumos, cu părul lung, dar care ştia ce face. A dat lovitura 
cu grădina din carieră. Şi-a făcut o reputaţie, a apărut în 
revista Homes and Gardens. Da, doamna Llewellyn-Smythe 
se pricepea să-şi aleagă oamenii. Nu a fost vorba de un 


tânăr frumos care i-a devenit protege. Unele femei mai în 
vârstă se prostesc, dar acest flăcău e deştept şi printre cei 
mai buni din breasla sa. Doamna Llewellyn-Smythe a murit 
acum aproape doi ani. 

— Subit. 

Fullerton îl privi pătrunzător pe Poirot. 

— Nu, n-aş zice chiar asta. Avea probleme cu inima şi 
doctorii i-au recomandat să nu facă efort, dar era genul de 
femeie căreia nu-i puteai impune nimic. Nu era ipohondră. 
Tugşi şi continuă: Dar se pare că ne îndepărtăm de la 
subiectul pentru care aţi venit să staţi de vorbă cu mine. 

— Nu chiar, spuse Poirot, deşi mi-ar plăcea, dacă îmi 
permiteţi, să vă întreb câteva lucruri despre o chestiune cu 
totul diferită. Câteva informaţii despre unul dintre angajaţii 
dumneavoastră, pe nume Lesley Ferrier. 

Domnul Fullerton îl privi oarecum surprins. 

— Lesley Ferrier? Să văd. Ştiţi, aproape îi uitasem numele. 
Da, da, desigur. Cel care a fost înjunghiat, nu-i aşa? 

— Acesta e omul la care mă refer. 

— Nu cred că vă pot povesti prea multe despre el. S-a 
întâmplat cu ceva timp în urmă. A fost înjunghiat într-o 
seară lângă Green Swan. Nimeni n-a fost arestat. 
Îndrăznesc să spun că politia bănuia cine o făcuse, dar n-au 
fost găsite probe. 

— Motivul a fost unul sentimental? Întrebă Poirot. 

— O, da, sunt aproape sigur. Din gelozie. Se încurcase cu. 
O femeie măritată. Soţul ei avea o cârciumă. Green Swan, 
în Woodleigh Common. Un local fără pretenţii. Apoi, se pare 
că tânărul Lesley a început să curteze o altă fată... Sau mai 
multe, aşa se spunea. Era genul căruia îi plăceau fetele. A 
intrat în bucluc o dată sau de două ori. 

— Eraţi mulţumit de el ca angajat? 

— L-aş descrie mai degrabă ca pe unul satisfăcător. Avea 
calităţile lui. Ştia cum să se poarte cu clienţii şi se pregătea 
cu conştiinciozitate, numai dacă ar fi dat mai multă atenţie 
poziţiei pe care o deţinea şi dacă ar fi ţinut mai mult la felul 


cum se comporta... ar fi fost de preferat să nu se încurce cu 
fetele, una după alta, majoritatea îi erau inferioare ca 
poziţie socială. A avut loc un scandal într-o seară la Green 
Swan, iar Lesley Ferrier a fost înjunghiat în drum spre casă. 

— Să fi fost una dintre fete sau doamna Green Swan? Ce 
părere aveţi? 

— Nu e un caz în care să ştii ceva precis. Cred că poliţia a 
considerat că a fost vorba de gelozie... Dar... Ridică din 
umeri. 

— Dar nu sunteţi sigur? 

— O, se mai întâmplă, spuse domnul Fullerton. „Nici iadul 
nu e atât de furios ca o femeie umilită”.9 Citatul ăsta se 
aude mereu la tribunal. Uneori este adevărat. 

— Dar înţeleg că dumneavoastră personal nu sunteţi 
absolut sigur că aşa se prezintă situaţia în acest caz. 

— Păi, aş fi vrut mai multe dovezi. Şi cei de la poliţie ar fi 
preferat mai multe dovezi, dar cred că procurorul a lăsat-o 
baltă. 

— Ar fi putut fi cu totul altceva? 

— O, da. Sunt mai multe teorii. Ferrier nu era o fire prea 
stabilă. Bine-crescut. O mamă drăguță - văduvă. Iatăl nu 
prea de soi. A scăpat la mustață din câteva încurcături. 
Mare ghinion pe soţia lui. Tânărul nostru îi semăna în unele 
privinţe tatălui. A avut de-a face o dată sau de două ori cu 
un grup cam suspect. I-am acordat totuşi încredere. Era 
încă tânăr, dar l-am avertizat că se înhăita cu cine nu 
trebuia. Cu oameni implicaţi îndeaproape în tranzacţii 
dubioase la limita legii. Sincer să fiu, dacă nu era mama sa, 
nu l-aş fi ţinut. Era tânăr, capabil, i-am dat un avertisment 
sau două, sperând să-şi facă efectul, dar sunt atât de multe 
tentaţii în ziua de azi. Şi au tot crescut în ultimii zece ani. 

— Credeţi că cineva l-a şantajat cu ceva? 

— E foarte posibil. Grupările astea, bande este un cuvânt 
cam melodramatic... Îţi asumi un anumit risc când intri în 
ele. Dacă ţi se năzare să te retragi, atunci un cuţit înfipt în 
spate nu e ceva neobişnuit. 


— N-a existat nici un martor? 

— Nu. Nimeni n-a văzut nimic. Sigur că nu. Oricine a 
acceptat s-o facă şi-ar fi aranjat totul. Un alibi la ora şi la 
locul potrivit etc. 

— Cineva ar fi putut să vadă. Cineva la care nu s-ar fi 
aşteptat nimeni. Un copil, de exemplu. 

— În toiul nopţii? Pe lângă Green Swan? Nu e o idee 
credibilă, Monsieur Poirot. 

— Un copil, insistă Poirot, care ar putea să-şi amintească. 
Un copil care se întorcea acasă de la o prietenă. Poate că 
era aproape de casa ei. Ar fi putut merge pe o potecă şi să fi 
văzut ceva prin gardul viu. 

— Zău, Monsieur Poirot, ce imaginaţie aveţi! Ceea ce-mi 
spuneţi mi se pare puţin probabil. 

— Mie nu mi se pare imposibil. Copiii văd multe lucruri. Îi 
găseşti pe unde nu te aştepţi. 

— Dar, cu siguranţă, când ajung acasă povestesc tot ce au 
văzut. 

— Poate că nu, îl contrazise Poirot. Poate că nu au fost 
siguri de ceea ce au văzut. Mai ales dacă ceea ce au văzuti- 
a speriat puţin. Copiii nu se duc întotdeauna acasă şi 
povestesc un accident de pe stradă sau vreo scenă 
neaşteptată de violenţă la care au asistat. Copiii îşi 
păstrează secretele foarte bine. Le păstrează şi se gândesc 
la ele. Câteodată le place să ştie un secret pe care-l ţin doar 
pentru ei. 

— Le-ar povesti mamelor lor, insistă domnul Fullerton. 

— Nu sunt sigur de asta, zise Poirot. Din experienţă am 
învăţat că sunt foarte multe lucruri pe care copiii nu le spun 
mamelor lor. 

— Pot să ştiu de ce vă interesează aşa de mult cazul lui 
Lesley Ferrier? Regretabila moarte violentă a unui tânăr, 
cum, din păcate, sunt multe altele printre noi. 

— Nu ştiam nimic despre el. Dar voiam să aflu ceva despre 
el pentru că moartea lui violentă a survenit nu cu mulţi ani 
în urmă. Asta m-ar interesa. 


— Ştiţi, domnule Poirot, îi spuse domnul Fullerton, uşor 
provocator, nu înţeleg de ce aţi venit la mine şi ce anume vă 
interesează? Doar nu credeţi că există vreo legătură între 
moartea lui Joyce Reynolds şi cea a unui tânăr promiţător, 
implicat în vagi activităţi infracţionale, care a murit acum 
câţiva ani. 

— Putem bănui orice, spuse Poirot. Trebuie să cercetăm 
mai îndeaproape. 

— Scuzaţi-mă, dar lucrul de care ai nevoie în orice crimă 
este dovada. 

— Probabil că aţi aflat că fetiţa moartă, Joyce, a fost auzită 
de mai mulţi martori spunând că ea, cu propriii ochi, văzuse 
o crimă. 

— Într-un loc ca acesta, spuse Fullerton, auzi de obicei 
orice zvon care circulă. Dacă îmi permiteţi să adaug, îl auzi 
într-o formă atât de exagerată, încât nu îţi vine să crezi. 

— Şi asta, admise Poirot, este adevărat. Joyce avea 
treisprezece ani. O copilă de nouă ani şi-ar fi amintit de 
ceea ce a văzut - un accident cu fugă de la locul faptei, o 
luptă sau o încăierare cu cuțite într-o noapte, sau o 
profesoară strangulată - toate aceste lucruri şi-ar lăsa 
amprenta asupra unei copile, despre care aceasta nu ar 
vrea să vorbească, fiind nesigură de ceea ce a văzut, dar la 
care s-ar putea gândi. Posibil să fi uitat de asta până când s- 
a întâmplat ceva ce i-a adus aminte. Sunteţi de acord că aşa 
s-o fi petrecut? 

— O, da, da, dar... Mi se pare o supoziţie extrem de 
fantezistă. 

— Din câte am înţeles, a mai dispărut de aici şi o fată 
străină. O chema Olga sau Sonia... Nu sunt sigur de numele 
ei de familie. 

— Da, într-adevăr. Olga Seminoff. 

— O persoană nu prea de încredere? 

— Nu. 

— A fost însoţitoarea sau infirmiera doamnei Llewellyn- 
Smythe, nu? Cea pe care tocmai mi-aţi descris-o? Mătuşa 


doamnei Drake... 

— Da. A avut mai multe fete în slujba ei - şi alte două fete 
străine; cu una s-a certat aproape imediat şi încă una care 
era drăguță, dar îngrozitor de proastă. Doamna Llewellyn- 
Smythe nu prea-i înghiţea pe proşti. Olga, ultima ei 
achiziţie, părea să-i convină foarte mult. Nu era, dacă-mi 
aduc bine aminte, o fată prea frumoasă. Era scundă, cam 
îndesată, încăpăţânată, iar vecinii nu prea o înghiţeau. 

— Dar doamna Llewellyn-Smythe o plăcea, sugeră Poirot. 

— Se ataşase foarte mult de ea, aşa se părea la un moment 
dat. 

— Da, într-adevăr. 

Sunt conştient că nu vă spun ceva ce nu ştiţi deja, comentă 
domnul Fullerton. Chestiile astea circulă ca vântul. 

— Am înţeles că doamna Llewellyn-Smythe i-a lăsat o sumă 
foarte mare de bani acelei fete. 

— A fost ceva foarte surprinzător, povesti domnul 
Fullerton. Doamna Llewellyn-Smythe nu-şi schimbase de 
mulţi ani dispoziţiile testamentare, cu excepţia adăugării 
unor donaţii sau schimbării vreunui destinatar, ca urmare a 
decesului acestuia. Cred că vă spun ceva ce deja ştiţi, dacă 
vă interesează problema. Mare parte a averii o lăsase 
întotdeauna nepotului ei, Hugo Drake, şi soţiei acestuia, 
care îi era vară primară şi deci tot o nepoată a doamnei 
Llewellyn-Smythe. Dacă unul din ei ar fi murit înaintea ei, 
banii i-ar fi revenit supravieţuitorului. Sume destul de 
importante le-a lăsat unor instituţii de binefacere şi unor 
servitori. Dar ceea ce s-a dovedit a fi dispoziţia finală în 
privinţa averii sale a fost întocmită cu vreo trei săptămâni 
înainte de a muri, dar nu a fost, ca până atunci, redactată 
de firma noastră. Era un codicil scris de mâna ei. Includea o 
donaţie, două - nu aşa de multe ca înainte - vechii angajaţi 
nu mai primeau nimic, iar restul uriaşei sale averi îi 
rămânea Olgăi Seminoff drept recunoştinţă pentru 
devotamentul şi afecțiunea arătate. O dispoziţie şocantă, în 


totală contradicţie cu tot ceea ce făcuse vreodată doamna 
Llewellyn-Smythe. 

— Şi apoi? 

— Presupun că aţi auzit mai mult sau mai puţin ce s-a 
întâmplat. Dovezile găsite de experţii grafologi au stabilit că 
acel codicil era un fals. Semăna foarte vag cu scrisul 
doamnei Llewellyn-Smythe. Doamnei Smythe nu îi plăcea să 
bată la maşină, aşa că Olga îi redacta mai mereu scrisorile 
personale până într-acolo încât îi imita scrisul stăpânei... 
Uneori chiar şi semnătura. Dobândise multă experienţă în 
afacerea asta. Se pare că atunci când doamna Llewellyn- 
Smythe a murit, fata s-a gândit că era destul de capabilă să- 
i imite scrisul stăpânei sale. Dar astfel de lucruri nu ţin când 
vine vorba de experţi. Nu, nu ţin deloc. 

— Atunci au început demersurile pentru contestarea 
documentului? 

— Da. Bineînţeles că au fost obişnuitele amânări legale 
înainte de începerea procesului. În această perioadă 
domnişoara şi-a pierdut calmul şi, aşa cum aţi spus mai 
devreme... A dispărut. 

Capitolul 13 

După ce Hercule Poirot plecă, Jeremy Fullerton rămase la 
birou bătând uşor darabana. Privea în gol, pierdut în 
gânduri. 

Luă un document şi îşi aruncă ochii peste el, dar fără să se 
poată concentra. Soneria discretă a telefonului îl sili să 
ridice receptorul. 

— Da, domnişoară Miles? 

— A venit domnul Holden. 

— Da, da, cred că era programat acum trei sferturi de oră. 
Şi-a motivat întârzierea?... Da, da, înţeleg. Cam aceeaşi 
scuză ca data trecută. Te rog să-i spui că m-am întâlnit cu 
un alt client şi acum nu mai am timp suficient. 
Programează-l, te rog, săptămâna viitoare. Nu e posibil să 
continuăm aşa. 

— Da, domnule Fullerton. 


Închise telefonul şi se uită gânditor la documentul din faţa 

sa. Tot nu-l citea. Se gândea la lucruri din trecut. Acum doi 

. Aproape doi ani... Şi omuleţul acesta ciudat de azi- 
dimineaţă cu pantofii lui de lac şi cu mustaţa mare îi aduse 
aminte, cu toate întrebările alea pe care le punea. 

Acum îşi aducea aminte de o discuţie purtată în urmă cu 
doi ani. 

Vedea din nou, stând pe scaunul din faţa lui, o fată scundă, 
grăsuţă - pielea măslinie, gura de un roşu-închis, pomeţii 
proeminenţi şi ferocitatea din ochii ei albaştri care îi 
priveau pe ai lui pe sub sprâncenele stufoase. O faţă 
pasională, o faţă plină de vitalitate, care cunoscuse 
suferinţa... Care suferise dintotdeauna... Dar care nu o 
acceptase niciodată. Tipul de femeie care lupta şi protesta 
până la capăt. Unde era acum? Se întrebă. Într-un fel sau 
altul reuşise... Ce reuşise de fapt? Cine o ajutase? O ajutase 
cineva? Cineva trebuie s-o fi făcut. 

Bănuia că se întorsese în vreun loc lovit de nenorociri din 
Europa Centrală, de unde provenea, unde îi era locul, unde 
fusese obligată să se ducă, fiindcă n-avea încotro, căci altfel 
şi-ar fi pierdut libertatea. 

Jeremy Fullerton era un partizan al ideii de justiţie. 
Credea în lege, îi dispreţuia pe mulţi dintre magistraţii din 
ziua de azi care dădeau verdicte uşoare, care acceptau 
ideea de nevoi scolastice. Studenţii care furau cărţi, tinere 
căsătorite care devalizau supermarketurile, fete care 
şterpeleau bani de la patronii lor, băieţi care distrugeau 
cabinele telefonice, niciunul dintre aceştia avea nevoi 
stringente, nu se afla la ananghie, niciunul nu era disperat, 
majoritatea erau de fapt prea răsfăţaţi deoarece aşa 
fuseseră crescuţi şi credeau că tot ceea ce nu-şi permiteau 
să cumpere li se cuvenea. Pe lângă credinţa sa de 
nezdruncinat în puterea justiţiei, domnul Fullerton era un 
om plin de compasiune. Îi părea rău de oameni. Îi părea rău 
de Olga Seminoff, deşi nu fusese foarte mişcat de 
argumentele înflăcărate pe care i le prezentase. 


— Am venit să mă ajutaţi. Am crezut că mă veţi ajuta. Aţi 
fost bun anul trecut. M-aţi ajutat cu formularele ca să mai 
pot rămâne încă un an în Anglia. Aşa mi s-a spus: „Nu 
trebuie să răspunzi la nici o întrebare dacă nu vrei. le 
poate reprezenta un avocat”. Aşa că am venit la 
dumneavoastră. 

— Circumstanţele pe care le-aţi invocat - şi domnul 
Fullerton îşi aminti cât de distant şi de rece rostise 
cuvintele acelea, mai distant şi mai rece din cauza 
compasiunii care se afla în spatele afirmației - nu se 
potrivesc.,În acest caz nu pot acţiona, legal, în numele 
dumneavoastră. Deja reprezint familia Drake. După cum 
bine ştiţi, am fost avocatul doamnei Llewellyn-Smythe. 

— Dar ea a murit. Nu are nevoie de un avocat din moment 
ce e moartă. 

— 'Ţinea la dumneavoastră, spuse domnul Fullerton. 

— Da, ţinea la mine. De aceea vă spun. De aceea a vrut să- 
mi lase mie banii. 

— Toată averea? 

— De ce nu? De ce nu? Nu-i plăcea de rudele ei. 

— Te înşeli. Ţinea foarte mult la nepoata şi la nepotul ei. 

— Da, atunci poate ţinea la domnul Drake, dar nu la 
doamna Drake. 1 se părea foarte nesuferită. Doamna Drake 
se amesteca tot timpul. Nu o lăsa pe doamna Llewellyn- 
Smythe să facă ce îi plăcea. Nu o lăsa să mănânce ce îi 
plăcea. 

— Este o femeie conştiincioasă şi încerca să-şi determine 
mătuşa să tină cont de recomandările medicului referitoare 
la dietă şi la prea multă oboseală, printre alte lucruri. 

— Oamenii nu vor să asculte întotdeauna recomandările 
medicului. Lor nu le place ca rudele să se amestece. Le 
place să-şi trăiască singuri viaţa, să facă tot ceea ce vor şi 
să aibă ce doresc. Putea să aibă tot ce-şi dorea! Putea să 
aibă cât de mult voia din orice. Era bogată... Bogată... 
Bogată şi putea să facă ce voia cu banii ei. Domnul şi 
doamna Drake au deja destul de mulţi bani. Au o casă 


frumoasă, o mulţime de haine şi două maşini. Sunt foarte 
înstăriți. De ce ar trebui să aibă şi mai mult? 

— Erau singurele ei rude în viaţă. 

— Ea a vrut să-mi lase mie toţi banii, li părea rău de mine. 
Ştia prin ce am trecut. Ştia despre tatăl meu că fusese 
arestat şi dus undeva. Eu şi mama nu l-am mai văzut 
niciodată. Şi apoi de mama şi felul cum a murit. Întreaga 
mea familie a murit. E îngrozitor tot ce am îndurat. Nu aveţi 
idee ce înseamnă să trăieşti într-un stat polițienesc, cum am 
trăit eu. Nu, nu, sunteţi de partea politiei. Nu sunteţi de 
partea mea. 

— Nu, recunoscu domnul Fullerton, nu sunt de partea ta. 
Îmi pare foarte rău pentru ceea ce ţi s-a întâmplat, dar tu ai 
intrat singură în acest bucluc. 

— Nu e adevărat! Nu e adevărat că am făcut ceva ce nu 
trebuia. Ce am făcut? Am fost blândă cu ea, m-am purtat 
frumos. I-am adus o grămadă de lucruri pe care nu avea 
voie să le mănânce: ciocolată şi unt. Tot timpul numai 
grăsimi vegetale! Nu-i plăceau. Voia unt, voia foarte mult 
unt. 

— Nu e vorba doar de unt, spuse domnul Fullerton. 

— Am avut grijă de ea, m-am purtat frumos. De aceea a 
fost recunoscătoare. Şi apoi, după ce a murit, descopăr că 
din bunătate şi afecţiune a lăsat o hârtie semnată prin care 
îmi ceda toată averea mie. Atunci, familia Drake a venit şi 
mi-a spus că nu voi avea parte de ea. Spun tot felul de 
lucruri. Că am avut o influenţă negativă şi multe alte lucruri 
mai grave. Susţin că eu am scris singură testamentul. Asta-i 
o prostie. Ea l-a scris. Ea l-a scris. Şi apoi m-a trimis afară 
din cameră. A chemat servitoarea şi pe Jim, grădinarul, ca 
să semneze ei documentul, nu eu, deoarece eu urmam să 
primesc banii. De ce să nu am parte şi eu de puţin noroc în 
viaţă, de puţină fericire? De ce să nu-i primesc eu? Părea 
aşa de frumos. Tot ce am plănuit să fac de când am aflat! 

— Nici nu mă îndoiesc, da, nici nu mă îndoiesc. 


— De ce să nu-mi fac planuri? De ce să nu mă bucur? Osă 
fiu fericită şi bogată şi o să-mi cumpăr tot ce-mi doresc. Cu 
ce am greşit? Cu nimic, cu nimic, vă spun, cu nimic. 

— Am încercat să îţi explic, zise domnul Fullerton. 

— Că sunt numai minciuni. Spuneţi că eu mint, că eu 
singură am scris documentul. Nu l-am scris eu. Ea l-a scris. 
Nimeni nu poate spune altceva. 

— Unii oameni spun o mulţime de lucruri, adăugă domnul 
Fullerton. Ascultă-mă. Nu mai protesta şi ascultă-mă. Nu-i 
aşa că e adevărat că doamna Llewellyn-Smythe te ruga să-i 
imiţi scrisul cât mai bine cu putinţă când îi redactai 
scrisorile? Asta din cauza prejudecăţii că a dactilografia 
scrisorile către prieteni sau către persoanele apropiate ar fi 
un gest nepoliticos. E o moştenire a epocii victoriene. În 
ziua de azi nimănui nu-i mai pasă dacă primeşte scrisori 
scrise de mână sau bătute la maşină. Dar pentru doamna 
Llewellyn-Smythe era un semn al lipsei de respect. Înţelegi 
ce spun? 

— Da, înţeleg. Asta îmi cerea. Îmi spunea: „Acum, Olga, 
răspunzi la aceste patru scrisori aşa cum ţi-am dictat şi ai 
notat. Dar le scrii de mână, în aşa fel încât să pară scrisul 
meu”. Şi m-a pus să exersez să-i imit scrisul şi să observ 
cum îl face pe „a”, pe „b”, pe „1” şi toate celelalte litere. 
„Atât timp cât seamănă cu scrisul meu, atunci merge şi apoi 
poţi să mă semnezi, aşa obişnuia să spună. Dar nu vreau ca 
lumea să creadă că nu mai sunt în stare să-mi scriu 
propriile scrisori. Deşi, după cum ştii, încheietura mă doare 
tot mai rău, din cauza reumatismului, şi mi-e tot mai greu, 
dar nu vreau ca scrisorile mele personale să fie bătute la 
maşină.” 

— Puteai să le fi scris cu scrisul tău obişnuit, spuse domnul 
Fullerton, şi să fi adăugat la sfârşit „prin secretară” sau cu 
inițialele ei dacă doreai. 

— Nu voia să fac aşa ceva. Voia să se creadă că ea le 
scrisese singură. 


Şi asta, se gândi domnul Fullerton, putea fi foarte 
adevărat, îi stătea în fire lui Louise Llewellyn-Smythe. Îi 
repugna profund faptul că nu mai putea face lucrurile ca 
odinioară, că nu mai făcea plimbări lungi, nu mai urca 
dealurile iute sau că n-o mai ajutau mâinile, în special cea 
dreaptă. Voia să poată spune: „Mă simt perfect, foarte bine 
şi nu există ceva ce n-aş putea face dacă îmi pun mintea”. 
Da, ceea ce îi povestea Olga acum era foarte adevărat, şi 
acesta a fost unul dintre motivele pentru care codicilul de la 
ultimul testament întocmit şi semnat de Louise Llewellyn- 
Smythe fusese acceptat la început fără să trezească 
suspiciuni. Domnul Fullerton îşi aduse aminte că în biroul 
lui apăruseră primele suspiciuni fiindcă atât el, cât şi 
partenerul său îi cunoşteau foarte bine scrisul doamnei 
Llewellyn-Smythe. Tânărul Cole fusese cel care observase. 

— Ştiţi, nu-mi vine să cred că Louise Llewellyn-Smythe a 
scris codicilul acela. Ştiu că avea artrită, dar priviţi aceste 
specimene cu scrisul ei pe care le-am adus, ca să vă arăt! E 
ceva suspect cu acel codicil. 

Domnul Fullerton fusese de acord că era ceva în neregulă. 
Aveau să ceară avizul experţilor în această problemă. 
Răspunsul fusese categoric. Opiniile diferiților experţi 
consultaţi coincideau. Codicilul nu fusese scris de Louise 
Llewellyn-Smythe. 

Dacă Olga n-ar fi fost atât de lacomă, se gândi domnul 
Fullerton, dacă s-ar fi mulţumit să scrie un codicil începând 
tot aşa: „Pentru grija, afecțiunea şi bunătatea fără margini 
de care a dat dovadă îi las... „ Aşa începea, aşa ar fi putut 
începe şi, dacă ar fi continuat specificând o sumă frumoasă 
de bani, lăsată devotatei fete au pair, rudele ar fi fost de 
acord fără discuţii. Dar să elimini complet rudele, nepotul 
care fusese beneficiarul averii în ultimele patru testamente 
întocmite de-a lungul unei perioade de aproape douăzeci de 
ani, să laşi toată averea unei străine, Olga Seminoff - asta 
nu-i stătea în fire Louisei Llewellyn-Smythe. De fapt, o 
acţiune injustiţie împotriva influenţei negative ar fi afectat, 


oricum, documentul. Nu. Această fată înfierbântată, 
pasională fusese lacomă. Probabil doamna Llewellyn- 
Smythe îi mărturisise că îi lasă nişte bani pentru bunătatea 
şi atenţia ei, fiindcă bătrâna doamnă începea să ţină la fata 
asta care îi îndeplinea orice poftă, care făcea tot ce-i 
spunea. Această promisiune îi deschisese o perspectivă 
Olgăi. Urma să aibă totul. Bătrâna doamnă trebuia să-i lase 
ei totul şi ea avea să aibă toţi banii. Toţi banii, casa, hainele 
şi bijuteriile. Totul. O fată lacomă. Şi acum venise timpul să 
plătească. 

lar domnul Fullerton, împotriva voinţei sale, împotriva 
instinctelor sale de avocat şi a multor alte lucruri, simţise 
compasiune faţă de eA. Li părea foarte rău. Suferise de 
când era mică, cunoscuse rigorile unui stat polițienesc, îşi 
pierduse părinţii, un frate şi o soră, ştia ce înseamnă 
nedreptatea şi teama, şi în interiorul ei se dezvoltase o 
trăsătură de caracter cu care, fără îndoială, se născuse, dar 
care până atunci nu putuse să şi-o satisfacă. Se 
transformase într-o lăcomie pătimaşă, copilărească. 

— Toată lumea e împotriva mea, spuse Olga. Toată lumea. 
Sunteţi cu toţii împotriva mea. Nu sunteţi cinstit pentru că 
sunt străină, pentru că nu m-am născut în această ţară, nu 
ştiu ce să spun sau ce să fac. Ce pot să fac? De ce nu îmi 
spuneţi ce pot să fac? 

— Deoarece nu prea cred că poţi face ceva, îi replicase 
domnul Fullerton, cea mai bună soluţie e să mărturiseşti 
totul. 

— Dacă voi spune ceea ce doriţi va însemna să spun numai 
minciuni, nu adevărul. Ea a întocmit acel testament. Ea l-a 
scris. Mi-a spus să ies din cameră, în timp ce ceilalţi îl 
semnau. 

— Sunt dovezi împotriva ta, oameni care susţin că doamna 
Llewellyn-Smythe, adesea, nu ştia ce semnează. 1 se 
aduceau tot felul de documente şi nu recitea întotdeauna 
ceea ce i se dădea să semneze. 

— Atunci nu ştiu ce spun. 


Draga mea, continuă domnul Fullerton, norocul tău e că te 
afli la prima abatere, că eşti străină, că înţelegi limba 
engleză destul de rudimentar. În acest caz ai putea scăpa 
cu o sentinţă uşoară... Sau, dacă ai noroc, vei fi pusă sub 
supraveghere. 

— O, vorbe! Nimic altceva decât vorbe. Voi fi trimisă la 
închisoare şi nu mi se va mai da drumul niciodată. 

— Acum spui prostii, îi zise domnul Fullerton. 

— Ar fi mai bine să fug, să fug şi să mă ascund ca să nu mă 
mai găsească nimeni. 

— Odată ce s-a emis un mandat de arestare pe numele 
tău, vei fi găsită. 

— Nu şi dacă o fac repede, dacă plec imediat. Dacă cineva 
m-ar ajuta, aş putea pleca departe de Anglia. Pe un vas sau 
cu avionul. Aş putea găsi pe cineva care falsifică paşapoarte 
sau vize, sau ce e necesar. Cineva care ar face orice pentru 
mine. Am prieteni. Oameni care ţin la mine. Unul care să 
mă ajute să dispar. De asta am nevoie. Mi-aş putea pune o 
perucă şi aş merge în cârje. 

— Ascultă, interveni domnul Fullerton pe un ton autoritar, 
îmi pare rău de dumneata. le voi recomanda unui avocat 
care va face tot ce-i stă în puteri pentru binele tău. N-ai nici 
o şansă să dispari. Spui copilării. 

— Am destui bani. l-am economisit. Şi apoi adăugase: Aţi 
încercat să fiţi bun cu mine. Da, cred asta. Dar nu veţi face 
nimic din cauza legii... A legii. Dar cineva mă va ajuta. 
Cineva o va face. Şi o să plec undeva, unde nimeni nu mă va 
găsi niciodată. 

Nimeni, se gândi domnul Fullerton, nu o găsise. Se 
întreba... Da, se întreba unde era sau unde ar putea fi 
acum. 

Capitolul 14 

După ce i se deschise uşa la Apple Trees, Hercule Poirot fu 
condus în salon şi i se spuse că doamna Drake va veni 
imediat. 


Trecând prin hol, auzi zumzetul unor voci feminine în 
spatele a ceea ce i se păru a fi uşa de la sufragerie. 

Poirot se îndreptă către fereastra salonului şi privi grădina 
cochetă şi îngrijită, bine întreţinută de cineva priceput. 
Margaretele de toamnă supravieţuiau încă în număr mare, 
legate strâns de bețe; nici crizantemele nu se ofiliseră. Mai 
erau vreo doi trandafiri care înfruntau apropierea iernii. 

Poirot nu remarcă deocamdată vreun semn care să indice 
implicarea unui arhitect peisagist. Doar atenţie şi 
convenţionalism. Se întrebă dacă Michael Garfield nu era 
prea sofisticat pentru doamna Drake. Existau toate semnele 
că rămăsese o grădină de ţară splendid îngrijită. 

Uşa se deschise. 

— Îmi cer scuze că v-am făcut să aşteptaţi, Monsieur 
Poirot, spuse doamna Drake. 


De pe hol se auzea un zgomot din ce în ce mai slab de 
glasuri care îşi luau rămas-bun şi se îndepărtau. 

— Este vorba de Crăciunul de la biserică, îi explică 
doamna Drake. O întâlnire a comitetului de organizare şi 
toate celelalte. Lucrurile astea durează mereu mai mult 
decât ar trebui. Întotdeauna se găseşte cineva care să 
obiecteze sau să vină cu o idee bună - o idee bună este, de 
obicei, una imposibilă. 

Se putea distinge o uşoară iritare în tonul ei. Poirot îşi 
imagina că Rowena Drake refuza lucrurile absurde cu 
fermitate. Înţelesese destul de bine din remarcile surorii lui 
Spence şi din aluziile altor persoane că Rowena Drake avea 
genul acela de personalitate dominatoare, de la care toţi se 
aşteptau să conducă reprezentaţia, dar faţă de care nimeni 
nu simţea prea mare afecţiune în ciuda implicării ei. Îşi 
imagina, de asemenea, că această conştiinciozitate a ei nu 
fusese apreciată de o rudă mai în vârstă, cu care semăna la 
caracter. Doamna Llewellyn-Smythe, îşi zise el, se mutase 
aici pentru a fi mai aproape de nepot şi de soţia lui, iar 
aceasta din urmă încercase numaidecât să preia controlul 
asupra felului în care era îngrijită mătuşa, atât cât îi 
permitea faptul că nu locuiau în aceeaşi casă. Doamna 
Llewellyn-Smythe îşi dăduse probabil seama că îi datora 
multe Rowenei, dar în acelaşi timp respingea atitudinea ei 
autoritară. 

— Au plecat cu toţii acum, spuse Rowena Drake, când auzi 
închizându-se uşa de pe hol. Cu ce vă pot fi de folos? Tot 
despre petrecerea aceea îngrozitoare? Aş vrea să n-o fi 
ţinut niciodată aici. Dar nici o altă casă nu părea potrivită. 
Doamna Oliver stă tot la Judith Buder? 

— Da. Cred că se întoarce la Londra într-o zi sau două. N-o 
cunoşteaţi de mai înainte? 

— Nu. Îmi plac cărţile ei. 

— Este considerată o scriitoare foarte bună, spuse Poirot. 

— Ei bine, este într-adevăr o scriitoare excelentă. Fără nici 
o îndoială. Este şi foarte amuzantă. Are vreo idee... În 


legătură cu persoana care a comis acel lucra îngrozitor? 

— Nu cred. Dar dumneavoastră, madame? 

— V-am spus deja. N-am nici cea mai mică idee. 

— Spuneţi asta şi totuşi... S-ar putea, nu-i aşa? să vă fi 
format o oarecare idee, doar o idee. O supoziţie. O idee 
posibilă... 

— De ce credeţi asta? Il privi curioasă. 

— Aţi fi putut vedea ceva... Ceva mărunt, neimportant, dar 
care, reflectând la el, vi s-ar părea mult mai semnificativ 
decât la început. 

— Trebuie să vă referiţi la ceva, Monsieur Poirot, la vreun 
incident. 

— Da, recunosc. Cineva mi-a spus ceva. 

— Chiar? Cine anume? 

— O domnişoară Whittaker, profesoară. 

— A, da, desigur. Elizabeth Whittaker. E profesoară de 
matematică la The Elms, nu? Îmi aduc aminte că a fost la 
petrecere. A văzut ceva? 

— Nu e vorba că a văzut ceva, ci mai degrabă i s-a părut 
că dumneavoastră aţi văzut ceva. 

Doamna Drake îl privi surprinsă şi scutură din cap. 

— Nu-mi aduc aminte să fi văzut ceva anume, zise Rowena 
Drake, dar nu se ştie niciodată. 

— Avea legătură cu o vază, îi explică Poirot. O vază cu flori. 

— O vază cu flori? Îl privi mirată Rowena Drake. Apoi se 
lumină deodată la faţă. O, sigur, îmi aduc aminte. Da, era o 
vază mare cu crizanteme şi frunze îngălbenite de toamnă 
pe masa de la cotitura scărilor. O vază foarte frumoasă din 
sticlă. Un cadou de nuntă. Frunzele stăteau să se scuture, 
ca şi câteva flori. Îmi amintesc că am observat când am 
trecut pe hol... pe la sfârşitul petrecerii, dar nu sunt 
sigură..., m-am mirat de ce arătau aşa şi am urcat, mi-am 
băgat degetele şi am descoperit că vreun idiot trebuie să fi 
uitat să pună apă în ea după ce a făcut aranjamentul. M-am 
înfuriat. Aşa că m-am dus la baie şi am umplut-o. Dar ce aş 
fi putut vedea la baie? Nu era nimeni acolo, sunt sigură. 


Cred că una sau două dintre fetele şi băieţii mai mari se... 
După cum spun americanii - „giugiuliseră” acolo în timpul 
petrecerii, dar nu era absolut nimeni atunci când am intrat 
eu cu vaza. 

— Nu, nu, nu mă refer la asta, interveni Poirot. Am înţeles 
că a avut loc un mic accident. V-a alunecat vaza din mână şi 
s-a spart. 

— A, da, recunoscu Rowena. S-a făcut fărâme. M-am 
întristat foarte mult pentru că, aşa cum v-am spus, a fost un 
cadou de nuntă şi o vază perfectă pentru flori, destul de 
grea ca să susţină buchete mari de toamnă şi alte lucruri de 
felul acesta. A fost o prostie din partea mea. Mi-au alunecat 
degetele, mi-a căzut din mână şi s-a făcut praf pe 
pardoseala de jos. Elizabeth Whittaker stătea acolo. M-a 
ajutat să strâng bucăţile şi să mătur cioburile ca să nu calce 
nimeni pe ele. Le-am adunat într-un colţ lângă pendulă, 
urmând să fie luate mai târziu. Îl privi întrebătoare pe 
Poirot. La incidentul acesta vă refereaţi? 

— Da, răspunse Poirot. Doamna Whittaker se întreba cum 
de aţi scăpat vaza. Credea că v-a speriat ceva. 

— M-a speriat ceva? Rowena Drake îl privi, apoi se 
încruntă încercând să se concentreze. Nu, nu cred că m-am 
speriat deloc. Aşa se mai întâmplă câteodată, să îţi alunece 
lucruri din mână când speli vase. Cred că a fost din cauza 
oboselii. Mă simţeam obosită la ora aceea, cu pregătirile 
pentru petrecere, organizarea şi toate celelalte. Aş spune 
că a mers foarte bine. A fost... Din neatenţie şi ceva ce nu 
poţi evita din pricina oboselii. 

— Sunteţi sigură că nu v-a speriat nimic? N-aţi văzut nimic 
ieşit din comun? 

— Să văd? Unde? Jos, pe hol? N-am văzut nimic jos pe hol. 
Era gol în acel moment pentru că toţi participau la 
Snapdragon, cu excepţia, bineînţeles, a domnişoarei 
Whittaker. Nici măcar n-am observat-o până când nu a venit 
să mă ajute în timp ce alergam în jos. 

— Aţi zărit pe cineva ieşind pe uşa de la bibliotecă? 


— Uşa de la bibliotecă... Înţeleg la ce vă referiţi. Da, aş fi 
putut s-o văd. Se opri pentru mai mult timp, apoi îl privi în 
ochi pe Poirot. N-am văzut pe nimeni ieşind din bibliotecă... 
Absolut pe nimeni... 

Poirot se îndoia. Felul în care rostise cuvintele îi întări 
convingerea că nu spunea adevărul, că, dimpotrivă, văzuse 
pe cineva sau ceva, poate uşa deschizându-se puţin atât cât 
să vadă pe cineva înăuntru. Dar nega cu tărie. De ce fusese 
aşa de vehementă? Pentru că nu dorea să creadă că 
persoana pe care o văzuse avea ceva de-a face cu crima 
comisă de partea cealaltă a uşii? Cineva la care ţinea, sau 
cineva - ceea ce părea mai plauzibil - pe care voia să-l 
protejeze. Cineva care probabil nu trecuse de vârsta 
copilăriei, cineva care nu era conştient de lucrul îngrozitor 
pe care tocmai îl săvârşise. 

Poirot o considera o persoană dură, dar integră. Credea că 
era asemenea altor femei de genul acesta, magistrați sau 
femei care conduc consilii sau instituţii de caritate ori 
interesate de ceea ce numesc „fapte bune”. Femei care 
credeau exagerat în circumstanţe atenuante, care, destul 
de ciudat, erau pregătite să găsească scuze tinerilor 
criminali. Un adolescent, o fată debilă mintal. Cineva care 
fusese - cum se zice - luat în evidenţă. Dacă acesta fusese 
tipul de persoană pe care o văzuse ieşind din bibliotecă, 
atunci, reflectă el, e posibil ca instinctul protector al 
Rowenei Drake să se fi declanşat. Nu era exclus ca, în ziua 
de azi, minorii să comită crime, chiar copiii. Copii de şapte 
sau de nouă ani. Şi era adesea dificil să ştii cum să 
procedezi cu aceşti tineri criminali care ajungeau în faţa 
tribunalelor pentru minori. Se aduceau tot felul de scuze: 
familii destrămate, părinţi neglijenţi şi iresponsabili, dar 
oamenii care le luau apărarea, în modul cel mai vehement, 
care încercau să le justifice acţiunile erau cei de tipul 
Rowenei Drake. O femeie autoritară şi calculată, cu 
excepţia acestor cazuri. 


În ceea ce-l privea, Poirot nu era de acord. El se gândea, 
înainte de toate, la justiţie. Era suspicios, dintotdeauna 
fusese suspicios pe cei miloşi... Mai bine zis pe cei excesiv 
de miloşi. Prea multă compasiune, aşa cum ştia atât din 
experienţa sa din Belgia, cât şi din această ţară, conducea, 
adesea, la noi crime pradă cărora cădeau fiinţe nevinovate, 
care n-ar fi ajuns victime dacă justiţia s-ar fi aflat pe primul 
loc, iar mila pe al doilea. 

— Înţeleg, spuse Poirot, înţeleg. 

— Nu credeţi că e posibil ca domnişoara Whittaker să fi 
văzut pe cineva intrând în bibliotecă? Sugeră doamna 
Drake. 

Poirot păru interesat. 

— Aha, credeţi că ar fi putut fi aşa? 

— O iau ca pe o simplă posibilitate. Ar fi putut vedea pe 
cineva intrând în bibliotecă doar cu cinci minute mai 
devreme şi, atunci când am scăpat vaza, să-i fi venit ideea 
că şi eu aş fi zărit aceeaşi persoană. Poate că nu vrea să 
spună ceva care ar implica, pe nedrept, o persoană pe care 
doar a întrezărit-o, dar nu e sigură - un băiat văzut de la 
spate sau un tânăr. 

— Nu credeţi, madame, că a fost... Să zicem un copil... Un 
băiat sau o fată, doar un copil sau un adolescent? Să zicem 
că nu a fost niciunul dintre aceştia, dar nu consideraţi că 
este cel mai plauzibil ca acest tip de persoană să fi comis 
crima pe care o discutăm? 

Femeia chibzui atent asupra acestei teorii, întorcând-o pe 
toate părţile. 

— Da, spuse în cele din urmă, cred că da. Nu m-am gândit 
la asta până acum. Mi se pare că, de multe ori, în ziua de 
azi crimele sunt puse pe seama celor tineri. Oameni care nu 
prea ştiu ce fac, care vor să se răzbune prosteşte, care au 
un instinct pentru distrugere. Chiar şi cei care vandalizează 
cabine telefonice sau care taie pneurile de la maşini fac tot 
soiul de lucruri doar pentru a răni oamenii, pentru simplu 
fapt că urăsc... Nu pe cineva anume, ci întreaga lume. E un 


fel de simptom al vârstei. Deci, atunci când un copil este 
înecat la o petrecere, aparent fără nici un motiv, începi să 
bănuieşti că e cineva care nu este încă pe deplin 
responsabil de acţiunile sale. Nu sunteţi de acord cu mine 
că... Ei bine... Că acest lucru ar fi posibil în cazul nostru? 

— Cred că poliţia vă împărtăşeşte punctul de vedere... Sau 
l-a împărtăşit. 

— Aşa ar trebui să facă. Avem poliţişti foarte buni în acest 
comitat. S-au descurcat bine în mai multe cazuri 
asemănătoare. Sunt foarte meticuloşi şi nu renunţă 
niciodată. Probabil vor rezolva acest caz, deşi nu cred că se 
va întâmpla foarte curând. Lucrurile astea necesită mult 
timp în special pentru adunarea cu răbdare a probelor. 

— Probele nu vor fi uşor de adunat în acest caz, madame. 
— Nu, presupun că nu. Când soţul meu a fost ucis... Ştiţi, 
era invalid. Traversa drumul şi o maşină a dat peste el şi l-a 

doborât. Nu s-a găsit niciodată făptaşul. După cum ştiţi, 
soţul meu... Sau n-aţi aflat... Soţul meu suferea de 
poliomielită. Ca urmare, cu şase ani în urmă, a rămas 
parţial paralizat. Şi-a mai revenit, dar şchiopăta încă, aşa 
încât îi era foarte greu să se dea la o parte dacă o maşină 
venea spre el în viteză. Aproape că mă simt vinovată, deşi 
insista să iasă la plimbare fără să fie însoţit, fiindcă nu-i 
plăcea deloc să-i poarte de grijă o infirmieră, nici ca soţia 
lui să facă pe infirmiera, şi era mereu foarte atent când 
traversa drumul. Şi totuşi, te simţi vinovat când se întâmplă 
accidente. 

— Asta s-a întâmplat imediat după moartea mătuşii? 

— Nu, ea a murit la scurt timp după el. Parcă toate 
nenorocirile vin odată, nu? 

— Foarte adevărat, spuse Hercule Poirot, adăugând: 
Poliţia nu a găsit maşina care a dat peste soţul 
dumneavoastră? 

— A fost un Grasshopper Mark 7. Una din trei maşini pe 
care le vezi pe şosea e un Grasshopper Mark 7... Sau era pe 
atunci. Mi-au spus că e cea mai bine vândută maşină de pe 


piaţă. Presupun că a fost furată din piaţa centrală din 
Medchester. E un loc de parcare acolo. Îi aparţinea unui 
domn Waterhouse, negustor de seminţe de plante din 
Medchester. Era un domn mai în vârstă care conducea încet 
şi foarte prudent. Desigur n-a fost el cel care a provocat 
accidentul. Au fost, în mod clar, nişte tineri iresponsabili 
care fură maşini. 

Asemenea tineri neglijenţi, cruzi aş zice eu, ar trebui 
trataţi cu mai multă severitate decât în prezent. 

— O pedeapsă cu închisoarea mai lungă, poate. O simplă 
amendă achitată de nişte rude îngăduitoare îi afectează 
foarte puţin. 

— Trebuie să se ţină cont, spuse Rowena Drake, că aceştia 
sunt tineri la o vârstă la care e absolut vital să-şi continue 
studiile dacă vor să reuşească în viaţă. 

— Subiectul tabu al educaţiei” - e o vorbă pe care am 
auzit-o, explică el repede, de la oameni care ştiau ce 
înseamnă asta. Oameni în posturi universitare de un anumit 
prestigiu. 

— Nu se acordă suficientă atenţie tineretului, celor prost 
educați, celor care provin din familii destrămate. 

— Consideraţi că au nevoie de altceva, nu de sentinţe cu 
închisoarea? 

— Un tratament adecvat de reeducare, răspunse ferm 
Rowena. 

— Şi asta o să facă (alt proverb demodat) „brânză bună 
din burduf de câine”. Nu credeţi că „ce e scris fiecăruia în 
frunte-i pus”? 

Doamna Drake îl privi extrem de neîncrezătoare şi 
neplăcut surprinsă. 

— Mi se pare că e o vorbă islamică, zise Poirot. Doamna 
Drake nu păru impresionată. 

— Sper, zise ea, că nu ne luăm ideile... Sau, mai bine zis, 
idealurile noastre... Din Orientul Mijlociu. 

— Trebuie să acceptăm faptele, spuse Poirot, un fapt 
subliniat de biologii moderni - biologii occidentali - se grăbi 


să adauge, pare să sugereze categoric că rădăcinile 
acţiunilor unei persoane se regăsesc în materialul său 
genetic. Că un criminal de douăzeci şi patru de ani a fost 
unul potenţial la doi sau trei ani. Asta e valabil şi pentru un 
matematician sau un muzician de geniu. 

— Nu discutăm despre criminali, spuse doamna Drake. 
Soţul meu a murit într-un accident provocat de o persoană 
iresponsabilă şi needucată. Oricine ar fi fost băiatul sau 
tânărul, există mereu speranţa într-o îndreptare finală spre 
o credinţă şi acceptarea datoriei de a-i respecta pe cei din 
jur, să fii învăţat să simţi oroare să iei o viaţă în mod 
nesocotit, adică altceva decât ceea ce e numit 
iresponsabilitate criminală, dar care nu a avut o intenţie 
criminală. 

— Sunteţi sigură că accidentul n-a avut o intenţie 
criminală? 

— Mă îndoiesc să fi avut. Doamna Drake îl privi uşor 
surprinsă. Nu cred că poliţia a luat vreodată în calcul 
această posibilitate. Eu, una, nu am luat-o. A fost un 
accident, un accident foarte tragic care a schimbat viaţa 
multor persoane, inclusiv a mea. 

— Spuneţi că nu vorbim despre criminali, remarcă Poirot, 
dar în cazul lui Joyce despre asta vorbim. N-a fost un 
accident. În mod premeditat nişte mâini au împins capul 
copilului în găleată ţinându-l acolo până a murit. Intenţie 
criminală! 

— Ştiu, ştiu. E îngrozitor. Nu vreau să mă gândesc la asta, 
să mi se reamintească. 

Se ridică, plimbându-se agitată. Poirot plusă: 

— Ne confruntăm cu o problemă. Trebuie să aflăm 
motivul. 

— Mi se pare că o asemenea crimă trebuie să fi fost lipsită 
de motivaţie. 

— Adică a fost comisă de cineva cu probleme mintale, 
căruia îi făcea plăcere să ucidă? Să ucidă pe cineva tânăr 
sau imatur. 


— S-au mai întâmplat astfel de cazuri. Este greu de stabilit 
cauza declanşatoare. Nici psihiatrii nu s-au pus de acord. 

— Refuzaţi să acceptaţi o explicaţie mai simplă? Părea 
uluită. 

— Mai simplă? 

— Nu cineva dezechilibrat mintal, nu un caz asupra căruia 
psihiatrii să se contrazică. Cineva care a vrut pur şi simplu 
să fie în siguranţă. 

— În siguranţă? O, vreţi să spuneţi... 

— Fata se lăudase în ziua aceea, cu câteva ore mai 
devreme, că fusese martoră la o crimă. 

— Joyce, zise doamna Drake cu o siguranţă calmă, era o 
fetiţă foarte prostuţă. Mă tem că nu prea spunea adevărul. 

— Aşa mi-a spus toată lumea, interveni Hercule Poirot. 
Încep să cred că tot ce mi s-a spus trebuie să fie adevărat. 
Adăugă cu un oftat: De obicei aşa e! 

Se ridică în picioare adoptând o altă atitudine. 

— Îmi cer scuze, madame. V-am vorbit despre lucruri 
dureroase, care nu au legătură cu motivul pentru care am 
venit aici. Dar din ce mi-a povestit domnişoara Whittaker mi 
se pare... 

— De ce nu încercaţi să aflaţi mai multe de la ea? 

— Adică... 

— E profesoară. Ştie mai bine decât mine ce potenţial (aşa 
cum aţi spus dumneavoastră) există printre elevii ei. Făcu o 
pauză, apoi adăugă: La fel şi domnişoara Emlyn. 

— Directoarea? Poirot păru surprins. 

— Da. Ştie anumite lucruri. E un psiholog înnăscut. Aţi 
spus că eu aş putea avea o idee... Aş putea face o 
supoziţie... În privinţa ucigaşului lui Joyce. Nu pot, dar cred 
că domnişoara Emlyn ar putea. 

— Interesant... 

— Nu mă refer la dovezi. Vreau să spun că pur şi simplu 
ştie. Ea v-ar putea spune... Dar nu cred că vrea. 

— Încep să înţeleg, spuse Poirot, că mai am mult de lucru. 
Oamenii cunosc lucruri... Dar nu vor să mi le 


împărtăşească. Se uită gânditor la Rowena Drake. Mătuşa 
dumneavoastră, doamna Llewellyn-Smythe, a avut o fată au 
pair care avea grijă de ea, o fată străină. 

— Se pare că sunteţi la curent cu toate bârfele locale, 
constată cu răceală Rowena. Da, aşa e. A plecat de-aici, în 
grabă, după moartea mătuşii mele. 

— Se pare că a avut motive bine întemeiate. 

— Nu ştiu dacă e calomnie sau bârfă... Dar nu încape 
îndoială că ea a falsificat codicilul la testamentul mătuşii 
mele... Sau cineva a ajutat-o să facă asta. 

— Cineva? 

— Era prietenă eu un tânăr care lucra la un birou de 
avocatură în Medchester. El mai fusese implicat într-un caz 
de fals. Cazul nu a ajuns la tribunal fiindcă fata a dispărut. 
Şi-a dat seama că testamentul va fi contestat şi că i se va 
intenta un proces. A plecat şi de atunci nu s-a mai auzit de 
ea. 

— Am înţeles că provenea dintr-o familie destrămată, 
spuse Poirot. Rowena Drake îi aruncă o privire aspră, dar el 
îi zâmbi amabil. Vă mulţumesc pentru tot ce mi-aţi povestit, 
madame. 

După ce părăsi casa, Poirot se duse într-o scurtă plimbare 
şi ieşi de pe şoseaua principală pe un drum cunoscut drept 
„Helpsly Cemetery Road”. Îi luă zece minute să ajungă la 
cimitir. Era un cimitir construit în ultimii zece ani, probabil 
ca urmare a dezvoltării districtului rezidenţial Woodleigh. 
Biserica, destul de impunătoare, datând de vreo două-trei 
secole, avea un cimitir foarte mic, deja plin. Aşa că cimitirul 
nou apăruse prin unirea a două terenuri. Era, se gândi 
Poirot, un cimitir modern, cu sentimentele corespunzătoare 
notate pe plăci de marmură sau granit. Avea urne, gravuri, 
mici împrejmuiri cu arbuşti sau flori. Nici un epitaf sau 
inscripţii vechi. Nimic de interes pentru un colecţionar. 
Curat, cochet, îngrijit, exprimând sentimentele de rigoare. 

Se opri să citească înscrisul de pe o piatră funerară care, 
la fel ca alte câteva din jur, era vechi de vreo doi-trei ani. 


Avea o inscripţie simplă: „Dedicat memoriei lui Hugo 
Edmund Drake, iubitul soţ al Rowenei Arabella Drake, care 
a părăsit această lume pe 20 martie 19... „ „Dăruit-a mielul 
său iubit.” 

Abia despărţit de Rowena Drake, lui Poirot îi trecu prin 
minte că, poate, somnul de veci îi venise ca o alinare 
fostului domn Drake. 

O urnă din alabastru fusese fixată acolo şi conţinea nişte 
flori ofilite. Un grădinar mai în vârstă, angajat să 
îngrijească mormintele celor plecaţi din lumea aceasta, se 
apropie de Poirot, cu speranţa de a schimba câteva vorbe, 
lăsându-şi deoparte săpăliga şi mătura. 

— Sunteţi străin, nu-i aşa, domnule? 

— Aşa e, răspunse Poirot. „Căci străin sunt eu la Tine şi 
străin ca toţi părinţii mei.” 

— Da, da. Avem textul ăsta pe undeva sau ceva 
asemănător. Este prin colţul celălalt. Continuă: A fost un om 
deosebit, domnul Drake. Ştiţi, a fost invalid. A avut paralizie 
infantilă, sau cum i s-o zice, deşi nu suferă doar copiii de ea. 
Suferă şi adulţii. Şi bărbaţi, şi femei. Soţia mea avea o 
mătuşă care a luat-o din Spania, zău. A fost acolo într-o 
călătorie şi s-a scăldat într-un râu. Au zis, mai târziu, că apa 
era infectată, dar nu cred că ştiau prea multe. Dacă mă 
întrebaţi, doctorii n-au avut habar. Totuşi, lucrurile stau 
altfel în ziua de azi. Cu toate vaccinurile care se fac la copii 
nu mai sunt atâtea cazuri ca înainte. Da, era un om de 
treabă şi nu se plângea, deşi îi venea greu că ajunsese 
invalid. Fusese un bun sportiv la vremea lui. Juca baseball 
în echipa satului; lovea bine şi marca. Da, a fost un om de 
treabă. 

— A murit într-un accident, nu-i aşa? 

— Da. Traversa drumul, era spre asfinţit. A trecut o 
maşină cu vreo doi tineri dintr-ăia şmecheri cu bărbile până 
la urechi. Aşa se spune. Nici măcar n-au oprit. Şi-au văzut 
de drum. Nici nu au oprit să vadă. Au abandonat maşina la 
vreo treizeci de kilometri depărtare, într-o parcare. Nici 


măcar nu era maşina lor. O furaseră dintr-o parcare. Ah, e 
îngrozitor, multe accidente în ziua de azi. Şi poliţia, de cele 
mai multe ori, e neputincioasă. Soţia îi era foarte devotată. 
A suportat foarte greu. Vine aici aproape săptămânal, aduce 
flori şi le pune aici. Da, erau un cuplu care se iubea. După 
mine, ea nu mai rămâne mult pe aici. 

— Chiar? Dar are o casă frumoasă aici. 

— Da, da. Şi face multe pentru sat, să ştiţi. Toate chestiile 
astea - institute pentru femei, ceaiuri, diferite societăţi şi 
multe altele. Se ocupă de o mulţime de treburi. Autoritară. 
Autoritară şi băgăreaţă, spun unii. Dar vicarul se bazează 
pe ea pentru că ia iniţiativa. Activităţile femeilor şi restul. 
Organizează excursii, plimbări. O, da. Adesea m-am gândit 
şi eu, deşi n-aş vrea să i-o spun soţiei mele, că toate aceste 
opere de caritate ale doamnelor nu te fac să ţii mai mult la 
ele. Întotdeauna ele ştiu ce e mai bine. Mereu îţi zic ce să 
faci şi ce să nu faci. N-ai nici un pic de libertate. Nu mai e 
libertate nicăieri azi! 

— Deci crezi că doamna Drake va pleca de aici? 

— Nu m-ar mira dacă ar pleca să trăiască undeva în 
străinătate. Le plăcea să plece în străinătate, obişnuiau să 
se ducă în vacanţă. 

— De ce crezi că ar vrea să plece de aici? 

Deodată, un zâmbet ştrengăresc se ivi pe chipul 
bătrânului. 

— Păi, aş zice că a făcut cam tot ce se putea pe aici. Ca să 
mă exprim ca în Scriptură, are nevoie de altă vie în care să 
lucreze. Are nevoie de mai multe opere de binefacere. Nu 
prea mai sunt multe de pus la punct pe aici. A făcut tot ce 
era de făcut, ba chiar mai mult decât trebuia făcut, sunt de 
părere unii. Da. 

— Are nevoie de un nou domeniu de activitate? Sugeră 
Poirot. 

— Aţi nimerit. Mai bine să se stabilească în altă parte unde 
să aibă grijă de lucruri şi să-i pună la treabă pe alţii. Ne-a 
adus unde a vrut şi acum nu prea mai are ce să facă. 


— Se poate, admise Poirot. 

— Nu-l mai are nici pe bărbat-su căruia să-i poarte de 
grijă. L-a îngrijit câţiva ani buni. Asta-i dădea un scop în 
viaţă. Cu el şi cu o mulţime de activităţi în afara casei putea 
fi ocupată tot timpul. E genul căreia îi place să fie ocupată 
tot timpul. Păcat că nu are copii. După mine, o s-o ia de la 
început în altă parte. 

— Şi unde crezi că ar vrea să se ducă? 

— Asta n-aş putea spune. Poate într-unui din locurile 
acelea pe Rivieră... Sau poate în Spania, Portugalia. Au 
auzit-o vorbind despre insulele greceşti. Doamna Butler a 
fost într-o călătorie în Grecia. Le numesc elene10, ceea ce- 
mi sună mai mult a foc şi a pucioasă. 

Poirot zâmbi. 

— Insulele greceşti, murmură el. Apoi întrebă: Îţi place de 
ea? 

— De doamna Drake? N-aş spune exact că-mi place. E o 
femeie bună. Îşi face datoria faţă de vecini şi multe altele... 
Dar mereu va avea nevoie de o comunitate mare faţă de 
care să-şi îndeplinească obligaţiile. Îmi spune mie cum să- 
mi tund trandafirii, lucru la care mă pricep destul de bine. 
Sau să cultiv un nou soi de legume. Varza îmi face bine şi 
vreau să mănânc varza mea. 

Poirot zâmbi. 

— Trebuie să plec, spuse. Îmi poţi explica unde locuiesc 
Nicholas Ransom şi Desmond Holland? 

— Dincolo de biserică, a treia casă pe stânga. Stau în 
gazdă la doamna Brand, se duc la şcoala tehnică din 
Medchester zilnic. Trebuie să se fi întors acasă acum. Îi 
aruncă lui Poirot o privire plină de înţeles. Deci, la asta vă e 
gândul, nu? Şi alţii cred la fel. 

— Nu, nu cred nimic încă. Dar s-au aflat printre cei 
prezenţi, atâta tot. 

După ce îşi luă rămas-bun şi plecă, îşi zise în sinea lui: 
„Printre cei prezenţi... Am ajuns aproape la coada listei”. 

Capitolul 15 


Două perechi de ochi îl priveau pe Poirot stânjeniţi. 

— Nu văd ce altceva v-am putea spune. Amândoi am fost 
intervievaţi de către poliţie, domnule Poirot. 

Poirot se uită de la un băiat la celălalt. Nu se purtau ca 
nişte băieţi, ci ca nişte adulţi. Dacă ai fi închis ochii, ai fi 
crezut că auzi o discuţie între doi oameni mai în vârstă, la 
club. Nicholas avea optsprezece ani, iar Desmond 
şaisprezece. 

— La cererea unei prietene, desfăşor o anchetă proprie 
printre cei prezenţi cu o anumită ocazie. Nu la petrecerea 
de Halloween, ci la pregătirile de dinaintea petrecerii. Aţi 
luat parte amândoi. 

— Da, aşa e. 

— Până acum, spuse Poirot, am stat de vorbă cu 
servitoarele, am beneficiat de concluziile poliţiei, de opiniile 
medicului care a examinat primul cadavrul, am vorbit cu o 
profesoară prezentă, cu directoarea şcolii, cu rudele 
îndoliate, am auzit bârfele care circulă prin sat... Apropo, 
am înţeles că aveţi o vrăjitoare pe aici? 

Cei doi tineri izbucniră în râs. 

— Vă referiţi la Mama Goodbody. Da, a venit la petrecere 
şi a jucat rolul vrăjitoarei. 

— Am ajuns acum la generaţia mai tânără, la cei cu văzul 
bun şi auzul ascuţit, care au cunoştinţe ştiinţifice moderne 
şi o altă filosofie de viaţă. Sunt nerăâbdător... Foarte 
nerăbdător... Să aflu părerile voastre în această chestiune. 

Optsprezece şi şaisprezece ani, se gândi în sinea sa, 
uitându-se la tinerii din faţa lui. Tineri pentru poliţie, băieţi 
pentru el, adolescenţi pentru reporteri. Puteai să le zici 
cum voiai. Produsul zilei de azi. Niciunul din ei, constată el, 
nu era prost, chiar dacă nu se ridicau la standardele pe 
care Poirot le sugerase ca să creeze ambianța propice 
pentru conversaţie. Fuseseră la petrecere. Fuseseră acolo 
şi mai devreme pentru a da o mână de ajutor la pregătirile 
impuse de doamna Drake. 


Se urcaseră pe scări, plasaseră dovleci în locuri strategice, 
instalaseră becuri colorate; unul din ei crease nişte efecte 
reuşite cu un set de fotografii ale posibililor soţi, aşa cum şi- 
i imaginau fetele. De asemenea, vârsta lor făcea ca ei să fie 
principalii suspecți ai inspectorului Raglan, dar şi ai 
grădinarului celui vârstnic. Numărul crimelor comise de 
membri ai acestei grupe de vârste crescuse în ultimii ani. 
Nu că Poirot ar fi înclinat să-i suspecteze, dar orice era 
posibil. Chiar şi crima din urmă cu doi-trei ani ar fi putut fi 
comisă de un băiat, tânăr sau adolescent de paisprezece 
sau doisprezece ani. Asemenea cazuri apăruseră în 
reportajele recente din ziare. 

Fără să piardă din vedere toate aceste posibilităţi, se 
strădui să-şi formeze o opinie personală despre cei doi - 
Înfăţişare, îmbrăcăminte, maniere, voci ş.a.m.d., în stilul lui 
Hercule Poirot, apelând la cuvinte care să-i flateze şi la o 
atitudine afectată exagerată, de străin, astfel încât ei să-l 
dispreţuiască întru câtva, dar să poată ascunde asta sub 
masca politeţii şi a bunelor maniere. Căci amândoi erau 
foarte bine-crescuţi. Nicholas, cel de optsprezece ani, arăta 
bine, avea perciuni, un păr care-i ajungea până aproape la 
umeri şi purta un costum negru ca de înmormântare. Nu în 
semn de doliu pentru recenta tragedie, dar ăsta era gustul 
său în materie de îmbrăcăminte modernă. Cel mai tânăr 
purta un sacou de catifea roz, pantaloni mov şi un gen de 
cămaşă cu jabou. Se putea observa că amândoi cheltuiseră 
o mulţime de bani pe haine pe care, bineînţeles, nu le 
cumpăraseră din sat şi probabil şi le plătiseră singuri, nu 
părinţii sau tutorii. 

Desmond avea părul roşcat şi mai înfoiat. 

— Aţi fost acolo în dimineaţa sau în după-amiaza aceea ca 
să ajutaţi la pregătiri? 

— La începutul după-amiezii, îl corectă Nicholas. 

— La ce pregătiri aţi ajutat? Am auzit că mai multe 
persoane au dat o mână de ajutor la aceste pregătiri, dar 
nu mi-e clar. Nu se leagă. 


— În primul rând, la iluminat. 

— Am urcat pe scări ca să atârnăm tot felul de lucruri. 

— Am înţeles că s-au făcut şi nişte poze foarte reuşite. 
Numaidecât, Desmond îşi vâri mâna în buzunar şi scoase 
mândru un plic cu nişte cartonaşe. 

— Mai întâi de toate, le-am trucat pe acestea. Soţi pentru 
fete, explică el. Sunt toate la fel, nişte gâsculiţe. Toate vor 
ceva modern. Arată destul de bine, nu? 

Îi întinse câteva mostre lui Poirot, care se uită cu interes la 
imaginea colorată, cam neclară, a unui tânăr cu barbă 
roşcată, alta a unui tânăr cu o claie de păr, oa treia a unuia 
cu părul lung aproape până la genunchi şi mai erau câţiva 
cu mustăţi şi alte podoabe faciale. 

— Le-am făcut să fie diferite. Nu e rău, nu? 

— Presupun că aţi avut modele pe care le-aţi pozat. 

— O, nu, suntem noi în toate. E doar machiaj. Eu şi cu Nick 
le-am făcut. Nick m-a fotografiat pe mine şi eu pe el. A 
variat ceea ce s-ar numi motivul-păr. 

— Foarte inteligent, spuse Poirot. 

— Am fixat imaginea neclară, ştiţi, ca să aducă mai mult cu 
nişte poze cu spirite, cum s-ar zice. 

Celălalt băiat adăugă: 

— Doamna Drake a fost foarte încântată de ele. Ne-a 
felicitat. A şi râs. Ne-am ocupat în principiu de partea 
electrică în casă. Am instalat o lumină, două, astfel încât 
atunci când o fată stătea cu oglinda în faţă, unul din noi să- 
şi facă apariţia, trebuia doar să trecem prin faţa unui ecran 
şi fata vedea chipul în oglindă, dar, ţineţi cont, cu părul 
respectiv, barbă sau mustăţi şi altele. 

— Ştiau că sunteţi tu şi prietenul tău? 

— O, pe moment nu cred. La petrecere nu. Ştiau că 
dăduserăm o mână de ajutor în casă, dar nu cred că ne-au 
recunoscut în oglinzi. N-au fost destul de deştepte. În afară 
de asta, am aranjat să schimbăm repede imaginea. Mai întâi 
eu, apoi Nicholas. Fetele chicoteau şi se mirau. Al naibii de 
haios! 


— Şi cei care au fost acolo după-amiază? Nu vă cer să vă 
amintiţi cine a fost la petrecere. 

— La petrecere trebuie să fi fost înjur de treizeci. După- 
amiază au fost doamna Drake, bineînţeles, şi doamna 
Butler; una dintre profesoare, Whittaker parcă o cheamă; 
doamna Flatterbut - sau un nume dintr-ăsta - sora sau soţia 
organistului; farmacista doctorului Ferguson, domnişoara 
Lee... E după-amiaza ei liberă, aşa că a venit să dea o mână 
de ajutor; câţiva copii au sosit mai devreme ca să se facă 
utili. Dar nu cred c-a avut vreun rost. Fetele se învârteau şi 
chicoteau. 

— A, da! Îţi aminteşti ce fete erau pe-acolo? 

— Păi, familia Reynolds era acolo. Săraca Joyce, desigur, 
cea care a fost înecată, şi sora ei mai mare, Ann. 
Îngrozitoare fata asta. Îşi dă atâtea aere! Are impresia că e 
teribil de deşteaptă. E foarte sigură că o să-şi ia toate 
examenele cu zece. Şi ăla micu', Leopold, e groaznic, spuse 
Desmond. E un pârâcios. Trage cu urechea şi spune 
minciuni. O adevărată pacoste. Au mai fost Beatrice Ardley 
şi Cathie Grant, cam neclar cu ce se ocupă, şi vreo două 
femei harnice, servitoare vreau să spun. Şi scriitoarea - cea 
care v-a chemat aici. 

— Vreun bărbat? 

— O, vicarul a trecut pe acolo, dacă vreţi să-l puneţi la 
socoteală. Un om de treabă, dar cam nesărat. Şi noul său 
ajutor. Se bâlbâie când e nervos. Nu e de mult timp aici. 
Aceştia sunt toţi de care îmi aduc aminte. 

— Şi am înţeles că aţi auzit-o pe fata asta - Joyce Reynolds 
-spunând că a văzut comiţându-se o crimă. 

— Eu n-am auzit-o, spuse Desmond. Aşa a spus? 

— O, asta zic toţi, interveni Nicholas. Eu n-am auzit-o. 
Cred că nu eram în cameră când a spus asta. Unde era 
când a povestit? 

— În salon. 

— Da, majoritatea erau acolo, doar dacă nu făceau ceva 
anume. Bineînţeles că eu şi Nicholas, zise Desmond, am fost 


mai tot timpul în camera în care fetele urmau să se uite în 
oglinzi, să-şi vadă marile iubiri. Sau ne-am urcat pe scări să 
montăm becuri colorate. Ne-am dus în salon o dată sau de 
două ori ca să atârnăm dovleci scobiţi pe dinăuntru pentru 
a pune în ei luminiţe. Dar n-am auzit nimic de genul ăsta cât 
timp am fost acolo. Dar tu, Nick? 

— Nici eu, răspunse acesta. Adăugă cu o oarecare 
curiozitate: Chiar a zis Joyce că a văzut cum a fost omorât 
cineva? Foarte interesant, dacă e aşa, nu vi se pare? 

— De ce e aşa de interesant? Întrebă Desmond. 

— Păi, e PE. S.11, nu? Uitaţi despre ce e vorba. A fost 
martoră la o crimă şi, după o oră-două, a fost ucisă. Mi se 
pare că a avut un fel de viziune. Te pune puţin pe gânduri. 
Legat de ultimele experimente care au fost întreprinse, se 
pare că poţi să stimulezi asta dacă fixezi un electrod, sau 
ceva asemănător, la vena jugulară. Am citit pe undeva 
despre asta. 

— Nu s-a ajuns niciodată prea departe cu chestia asta, 
spuse Nicholas plin de dispreţ. Oamenii stau în camere 
diferite uitându-se la cărţile de joc dintr-un pachet având 
pătrate sau alte figuri geometrice pe ele. Dar nu văd 
niciodată - sau aproape niciodată - ce trebuie. 

— Trebuie să fii foarte tânăr s-o faci. Adolescenţii sunt 
mult mai buni decât adulţii. 

Hercule Poirot, care nu era dispus să asculte această 
discuţie de înalt nivel ştiinţific, îi întrerupse: 

— Din câte vă amintiţi, nu s-a întâmplat nimic în casă cât 
timp aţi fost acolo, nimic sinistru sau semnificativ, ceva pe 
care, probabil, ceilalţi nu l-au observat, dar care v-a atras 
atenţia? 

Nicholas şi Desmond se încruntară, evident scormonind 
prin memorie pentru a găsi vreun incident important. 

— Nu, doar zgomote de la aranjarea lucrurilor. 

— Aveţi vreo teorie personală? Poirot i se adresă lui 
Nicholas. 

— Adică vreo teorie în legătură cu ucigaşul lui Joyce? 


— Da. Ceva ce aţi observat şi v-a trezit o suspiciune sau, 
poate, explicaţii pur psihologice. 

— Da, înţeleg la ce vă referiţi. Ar putea fi ceva. 

— Eu pariez pe Whittaker, spuse Desmond întrerupându-l 
pe Nicholas din gândurile sale. 

— Profesoara? Se miră Poirot. 

— Da. Ştiţi, e fată bătrână. Ahtiată după sex. Şi meseria ei 
o obligă să stea numai printre femei. Vă aduceţi aminte că 
una dintre profesoare a fost strangulată acum un an sau 
doi. Se spune că era cam ciudată. 

— Lesbiană? Întrebă Nicholas pe tonul unui om de lume. 
— Nu m-ar mira. [i-o aminteşti pe Nora Ambrose, fata cu 
care locuia? Nu arăta rău deloc. Avusese un prieten sau doi, 

aşa se spune, şi fata cu care locuia a înnebunit din cauza 
asta. Cineva spunea că are un copil din flori. A lipsit două 
semestre din cauza bolii şi apoi s-a întors. În viesparul ăsta 
circulă tot felul de bârfe. 

— Oricum, Whittaker s-a aflat în salon aproape toată 
dimineaţa. Probabil a auzit ce a spus Joyce. l-ar fi dat o 
idee, nu? 

— la ascultă, interveni Nicholas, să presupunem că 
Whittaker... Ce vârstă crezi că are? Patruzeci şi ceva de 
ani? Se apropie de cincizeci? Femeile devin cam ciudate la 
vârsta asta. 

Se uitară la Poirot cu aerul unor câini mulţumiţi că 
înapoiaseră ceva util cerut de stăpân. 

— Pariez că domnişoara Emlyn ştie dacă e aşa. E la curent 
cu aproape tot ce se întâmplă în şcoala ei. 

— N-ar spune? 

— Poate se simte datoare să fie loială şi să o apere. 

— O, nu cred că ar face asta. Dacă Elizabeth Whittaker a 
luat-o razna, ei bine, atunci mulţi elevi ar afla. 

— Dar ajutorul vicarului? Spuse Desmond încrezător. Ar 
putea fi puţin dus cu pluta. Ştiţi, păcatul originar şi toate 
astea, apa şi merele şi apoi... Fiţi atenţi, am o idee. Să 
presupunem că e într-o ureche. Nu e aici de prea mult timp. 


Nimeni nu ştie prea multe despre el. Poate că l-a incitat 
Snapdragonul. Focul iadului! Toate flăcările alea săltând. 
Atunci, înţelegeţi, a luat-o pe Joyce şi i-a spus: „Vino cu mine 
şi îţi voi arăta ceva”, a dus-o în camera cu merele şi i-a spus: 
„îmgenunchează! Acesta este botezul”, şi a băgat-o cu capul 
în apă. Vedeţi? Se potriveşte. Adam şi Eva, mărul, focul 
iadului, Snapdragonul şi botezul pentru spălarea păcatelor. 

— Poate că mai întâi s-a dezbrăcat în faţa ei, rosti Nicholas 
încrezător. Întotdeauna trebuie să existe şi un fundal erotic 
în astfel de cazuri. 

Amândoi îl priviră satisfăcuţi pe Poirot. 

— Ei bine, spuse Poirot, mi-aţi oferit, cu siguranţă, ceva la 
care să meditez. 

Capitolul 16 

Hercule Poirot examină cu interes chipul doamnei 
Goodbody. Părea, într-adevăr, potrivită pentru o vrăjitoare. 
Faptul că pe lângă asta dădea dovadă de o amabilitate dusă 
la extrem nu risipea această iluzie. Vorbea cu chef şi cu 
plăcere. 

— Da, sigur că am fost. Întotdeauna joc rolul vrăjitoarei pe 
aici. Vicarul m-a felicitat anul trecut pentru treaba de la 
procesiune, aşa încât o să-mi dea o pălărie nouă cu vârful 
țuguiat. Ca orice alt lucru pălăria unei vrăjitoare se strică. 
Da, am fost prezentă acolo, în ziua respectivă. Eu fac 
versurile, ştiţi, versurile pentru fete folosind numele lor de 
botez. Unul pentru Beatrice, unul pentru Ann şi pentru 
restul. Le dau celor care imită vocea spiritelor şi ei le recită 
fetelor în oglindă, iar băieţii, domnişorul Nicholas şi tânărul 
Desmond, lasă fotografiile să cadă. Unele mă fac să mă 
prăpădesc de râs. Să-i vezi pe băieţii ăia cum îşi lipesc păr 
pe faţă şi se fotografiază unul pe altul. Şi cum se îmbracă! 
L-am văzut pe domnişorul Desmond într-o zi îmbrăcat de 
nu-ţi venea a crede. O haină colorată în roz şi pantaloni 
cafenii. Le întrec pe fete. Fetele nu se gândesc decât cum 
să-şi ridice fustele tot mai sus, dar nici asta nu le foloseşte 
la nimic pentru că îşi pun tot mai multe pe dedesubt. Mă 


gândesc la ceea ce ele numesc dresuri şi colanţi, pe care 
obişnuiau să le poarte fetele din cor pe vremea mea şi 
nimeni altcineva - Îşi cheltuiau toţi banii pe ele. Dar băieţii - 
pe cuvântul meu, arată ca nişte pescăruşi albaştri sau 
păuni, sau păsări ale paradisului. Îmi place să văd puţină 
culoare şi întotdeauna m-am gândit că trebuie să fi fost 
foarte frumos în acele epoci, după cum se vede în poze. 
Ştiţi, toată lumea cu dantele şi bucle, şi pălării de cavaleri, 
şi câte altele. Fetele aveau la ce să se uite, serios. Jiletcă şi 
pantaloni strânşi pe picior. În acele vremuri, fetele nu se 
gândeau, după câte îmi dau seama, decât să-şi pună fuste 
largi ca un balon, mai târziu le-au numit crinoline, şi gulere 
mari! Bunica îmi povestea că domnişoarele ei... Ştiţi, era 
servitoare la o familie bună, victoriană... Şi domnişoarele ei 
(cred că înainte de domnia reginei Victoria)... pe vremea 
regelui cu capul ca o pară - Silly Billy, era William al IV-lea - 
ei bine, pe atunci, domnişoarele ei, mă refer la 
domnişoarele bunicii mele, obişnuiau să poarte rochii de 
muselină foarte lungi până la glezne, elegante, dar şi le 
udau ca să se lipească de corp. Înţelegeţi, să se lipească ca 
să arate tot ce era de arătat. Mergeau, uitându-se sfioase în 
jos, dar îi înnebuneau pe gentilomi. I-am împrumutat 
doamnei Drake globul meu de vrăjitoare pentru petrecere. 
Am cumpărat globul ăla de la un iarmaroc. Acum atârnă 
acolo sus, lângă horn, vedeţi? Un albastru-închis, foarte 
frumos, strălucitor. ÎI ţin deasupra uşii. 

— Ghiciţi viitorul? 

— Trebuie să spun că da, nu-i aşa? Chicoti ea. Poliţiei nu-i 
place asta. Nu că le-ar păsa de prezicerile mele. Nu-i nimic 
rău în asta. Într-un sat mic ca acesta toată lumea ştie cine e 
cu cine, aşa încât mi-e uşor. 

— Puteţi să vă uitaţi în globul dumneavoastră de vrăjitoare 
şi să vedeţi cine a omorât-o pe Joyce? 

— Le-aţi confundat, spuse doamna Goodbody. Este un glob 
de cristal în care te uiţi să vezi lucruri, nu unul de 
vrăjitoare. Dacă v-aş spune cine a făcut-o, nu v-ar plăcea. 


Aţi spune că e împotriva firii. Dar multe lucruri sunt 
împotriva firii. 

— S-ar putea să aveţi dreptate. 

— În general, e un loc bun unde să locuieşti. Vreau să spun 
că majoritatea oamenilor sunt decenţi, dar oriunde te-ai 
duce diavolul are câţiva de partea lui. Născuţi şi crescuţi 
pentru asta. 

— Adică... Pentru magia neagră? 

— Nu. Nu mă refer la asta, rosti doamna Goodbody 
dispreţuitor. Asta-i o prostie! E pentru oameni care se 
deghizează şi fac o mulţime de caraghioslăâcuri. Sex şi 
altele. Nu, mă refer la cei atinşi de diavol cu mâna sa. Aşa s- 
au născut. Fiii lui Lucifer. S-au născut în aşa fel încât a 
ucide nu înseamnă nimic pentru ei, chiar dacă nu profită 
după fapta lor. Gând vor un lucru, îl vor şi gata. Fac orice 
grozăvie doar ca să-l obţină. Pot fi frumoşi ca îngerii. Am 
cunoscut cândva o fetiţă de şapte ani. Îşi omorâse frăţiorul 
şi surioara. Erau gemeni, de vreo cinci-şase luni. I-a sufocat 
în cărucioarele lor. 

— Asta s-a întâmplat în Woodleigh Common? 

— Nu, nu s-a întâmplat în Woodleigh Common. A avut loc 
în Yorkshire, din câte îmi amintesc. Urât caz. Era tare 
frumuşică. I-ai fi putut pune o pereche de aripi să se urce 
pe o scenă şi să cânte colinde de Crăciun. Ar fi părut 
potrivită pentru rol. Dar nu era. Era putredă pe dinăuntru. 
Înţelegeţi ce vreau să spun. Nu sunteţi tânăr. Ştiţi câtă 
răutate există în lume. 

— Aşa e! Exclamă Poirot. Aveţi dreptate, ştiu prea bine. 
Dacă Joyce a văzut cu adevărat o crimă... 

— Cine spune că a văzut? Se miră doamna Goodbody. 

— Ea însăşi. 

— N-aveţi nici un motiv s-o credeţi. Întotdeauna a fost o 
mică mincinoasă. Îi aruncă o privire aspră. Doar nu credeţi 
asta? 

— Ba da, răspunse Poirot, o cred. Prea mulţi mi-au spus 
asta, ca să continui să nu o cred. 


— Ciudate lucruri se mai întâmplă în familii, spuse doamna 
Goodbody. Să-i luăm, de exemplu, pe Reynolds. Domnul 
Reynolds lucrează în domeniul afacerilor imobiliare. N-a 
realizat mare lucru niciodată şi nici n-o s-o facă de-acum 
încolo. Şi doamna Reynolds mereu se supără şi se necăjeşte 
pentru ceva. Niciunul dintre cei trei copii ai lor nu le 
seamănă. Uite, Ann e deşteaptă. Va învăţa foarte bine. Nu 
m-aş mira dacă ar intra la facultate, poate va deveni 
profesoară. Dar, luaţi aminte, e încrezută. E aşa de 
încrezută încât nimeni nu-i ajunge la nas. Nici un băiat nu 
se uită la ea de două ori. Şi apoi era Joyce. Nu era la fel de 
deşteaptă ca Ann sau ca fratele ei mai mic, Leopold, dar 
voia să fie. Întotdeauna dorea să ştie mai multe decât restul 
lumii şi ar fi spus orice numai să le trezească interesul 
oamenilor şi să o asculte. Dar să nu credeţi că ceea ce 
spunea era adevărat, pentru că nouă dăţi din zece nu era. 

— Şi băiatul? 

— Leopold? Are doar nouă sau zece ani, dar e deştept, 
îndemânatic şi priceput la toate. Vrea să studieze fizica. E 
bun şi la matematică. La şcoală au fost foarte surprinşi. Da, 
e inteligent. Mă aştept să ajungă savant. Dacă mă întrebaţi, 
lucrurile pe care le va face şi cele la care se va gândi vor fi 
rele, ca bombele atomice! E genul care studiază şi este atât 
de deştept încât va inventa ceva cu care să distrugă 
jumătate din glob şi odată cu el, pe noi toţi. Să fiţi atent cu 
Leopold. Joacă feste oamenilor şi trage cu urechea. Le află 
toate secretele. Tare aş vrea să ştiu de unde face rost de 
bani de buzunar. În nici un caz de la mama sau de la tatăl 
lui. Nu-şi permit să-i dea aşa de mult. Are oricum o 
grămadă de bani. Îi ţine într-un sertar sub şosete. Cumpără 
lucruri. O mulţime de obiecte scumpe. Oare de unde face 
rost de bani? Asta aş vrea să ştiu. Află secretele oamenilor 
şi îi pune să-l plătească ca să-şi ţină gura. Se opri să-şi tragă 
sufletul. Mă tem că nu vă pot ajuta în nici un fel. 

— M-aţi ajutat enorm, îi mulţumi Poirot. Ce s-a întâmplat 
cu fata aceea străină despre care se spune că a fugit? 


— N-a ajuns prea departe, după părerea mea. „Ding, 
dong, del, în fântână-un motănel.” Oricum, asta am crezut 
întotdeauna. 

Capitolul 17 

— Scuzaţi-mă, doamnă, pot să vă vorbesc o clipă? Doamna 
Oliver, care stătea pe veranda casei prietenei sale, uitându- 
se pe fereastră să-l vadă pe Hercule Poirot sosind - acesta îi 
telefonase că va veni să discute cu ea - se întoarse. 

O femeie îngrijit îmbrăcată, de vârstă mijlocie, îşi freca 
mâinile în mănuşi curate de bumbac. 

— Da? Întrebă mirată doamna Oliver. 

— Îmi cer scuze că vă deranjez, doamnă, dar m-am gândit, 
ei bine, m-am gândit... 

Doamna Oliver o asculta, dar nu încerca s-o încurajeze. Se 
întreba ce o neliniştea atât de mult pe femeia aceasta. 

— Nu greşesc dacă spun că dumneavoastră sunteţi 
doamna care scrie povestiri, nu? Povestiri despre crime, 
ucigaşi şi lucruri dintr-astea. 

— Da, răspunse doamna Oliver. Eu sunt aceea. 

Îi stârni curiozitatea. Era o introducere pentru a-i cere un 
autograf sau poate chiar o fotografie cu semnătură? Nu se 
ştia niciodată. Se întâmplau lucrurile cele mai imprevizibile. 

— M-am gândit că aţi fi persoana cea mai potrivită căreia 
să-i povestesc, zise femeia. 

— Mai bine aţi lua loc, o invită doamna Oliver. Prevedea că 
doamnei Cine-o-fi - purta verighetă, deci era o doamnă - Îi 
va lua ceva timp până să ajungă la subiect. Femeia se aşeză 
şi-şi frecă în continuare mâinile înmănuşate. 

— Vă îngrijorează ceva? O întrebă doamna Oliver, dându-şi 
osteneala să o facă să vorbească. 

— Da, aş vrea un sfat, e adevărat. E vorba de ceva ce s-a 
întâmplat de mult şi care nu m-a îngrijorat atunci. Dar ştiţi 
cum este. Chibzuieşti asupra lucrurilor şi ai vrea să cunoşti 
pe cineva la care să te duci să-i ceri un sfat. 

— Înţeleg, spuse doamna Oliver, încercând să-i inspire 
încredere prin această afirmaţie cu totul superficială. 


— Ţinând cont de lucrurile care s-au întâmplat recent, nu 
poţi şti, nu? 

— Adică... 

— Mă refer la ce s-a întâmplat la petrecerea de Halloween, 
sau cum s-o numi. Dovedeşte că există oameni aici pe care 
nu te poţi baza, nu-i aşa? Şi îţi mai arată că unele lucruri nu 
stau chiar cum credeai. Vreau să spun că s-ar putea să nu 
fie cum ţi-ai închipuit, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. 

— Da? Se minună şi mai tare doamna Oliver. Nu ştiu cum 
vă numiţi. 

— Leaman. Doamna Leaman. Merg şi fac curăţenie pe la 
doamnele de aici. De când a murit soţul meu, adică de acum 
cinci ani. Am lucrat pentru doamna Llewellyn-Smythe, 
doamna care locuia la Quarry House, înaintea colonelului şi 
a doamnei Weston. Nu ştiu dacă aţi cunoscut-o. 

— Nu, spuse doamna Oliver. N-am cunoscut-o. Asta e 
prima dată când mă aflu la Woodleigh Common. 

— Înţeleg. N-aveţi de unde să ştiţi ce s-a întâmplat şi ce s-a 
discutat pe-atunci. 

— Am auzit foarte multe de când mă aflu aici, zise doamna 
Oliver. 

— Vedeţi, eu nu ştiu nimic despre legi şi mereu mă 
îngrozesc când vine vorba de legi. Adică de avocaţi. Ei ar 
putea-o răsuci şi n-aş vrea să mă duc la poliţie. Nu ar avea 
nimic de-a face cu politia, fiind o problemă legală, nu? 

— Poate că nu, răspunse prudent doamna Oliver. 

— Ştiţi cumva ce s-a spus atunci despre codi... Nu ştiu, cu 
cuvânt care începe cu codi. Ca peştele. 

— Un codicil la testament? Sugeră doamna Oliver. 

— Da, exact. La asta mă refer. Doamna Llewellyn-Smythe a 
făcut un codi... Codicil şi i-a lăsat toţi banii fetei strâine care 
a îngrijit-o. Asta a venit ca o surpriză, căci avea rude care 
locuiesc aici şi se mutase în acest loc tocmai pentru a fi mai 
aproape de ele. 'Ținea foarte mult la ele, în special la 
domnul Drake. Şi gestul ei i-a uimit foarte mult pe oameni. 


Apoi avocaţii, înţelegeţi, au început să spună tot felul de 
lucruri. 

Au susţinut că doamna Llewellyn-Smythe nu a scris 
codicilul. Că fata aceea străină îl scrisese, vrând ca toţi 
banii să-i rămână ei. Şi au spus că se duc la tribunal, că 
doamna Drake va „contrasta” testamentul - dacă aşa se 
spune. 

— Avocaţii aveau de gând să conteste testamentul. Da, 
cred că am auzit ceva despre asta, rosti încurajator doamna 
Oliver. Şi dumneavoastră ştiţi ceva despre el? 

— N-am vrut să fac nici un rău, spuse doamna Leaman, pe 
un ton plângăreţ, un ton pe care doamna Oliver îl mai 
auzise de câteva ori în trecut. 

Se gândi că doamna Leaman era, în anumite privinţe, o 
persoană pe care nu te puteai baza, te spiona, asculta pe la 
uşi. 

— N-am spus nimic la timpul potrivit, mărturisi doamna 
Leaman, pentru că n-am ştiut cum e mai bine. Dar, 
înţelegeţi, m-am gândit că era ciudat şi recunosc, în faţa 
unei doamne ca dumneavoastră, care se pricepe la lucrurile 
astea, că am dorit să aflu adevărul. Am lucrat pentru 
doamna Llewellyn-Smythe o perioadă şi aş vrea să aflu cum 
s-au petrecut toate. 

— Normal, spuse doamna Oliver. 

— Dacă aş fi crezut că era ceva ce nu ar fi trebuit să fac, 
atunci, desigur, aş fi recunoscut. Dar nu cred că am făcut 
ceva greşit. Cel puţin nu la momentul respectiv, dacă mă 
înţelegeţi. 

— O, da, spuse doamna Oliver, sunt sigură că voi înţelege. 
Continuaţi. Era vorba de codicil. 

— Da, ştiţi, într-o zi, doamna Llewellyn-Smythe nu se 
simţise prea bine în ziua aceea, aşa că ne-a chemat 
înăuntru pe mine şi pe tânărul Jim, cel care ajuta la 
grădinărit, la cărat lemne şi cărbuni. Ne-am dus în camera 
ei, unde avea nişte hârtii în faţa ei, pe birou. Apoi s-a întors 
către fata asta străină - noi îi spuneam domnişoara Olga - şi 


i-a spus: „le rog să ieşi din cameră, dragă, pentru că nu 
trebuie să fii amestecată în partea aceasta”, sau aşa ceva. 
Aşa că domnişoara Olga a ieşit din cameră, iar doamna 
Llewellyn-Smythe ne-a chemat mai aproape şi ne-a spus: 
„Acesta este testamentul meu”. Era o bucată de sugativă 
peste partea de început, dar sfârşitul se vedea clar. A 
continuat: „Scriu ceva pe această bucată de hârtie şi vreau 
să fiţi martori la ceea ce scriu şi la semnătura mea de la 
sfârşit”. Şi a început să scrie. Întotdeauna folosea stilouri 
care scârţâiau, nu folosea pixuri sau ceva asemănător. A 
scris două-trei rânduri şi apoi s-a semnat cu numele ei şi mi- 
a zis: „Acum, doamnă Leaman, scrieţi-vă numele aici. 
Numele şi adresa”, şi apoi i-a spus lui Jim: „Acum scrie-ţi şi 
tu numele acolo jos şi adresa. Acolo. Foarte bine. Acum m- 
aţi văzut scriind asta, m-aţi văzut semnând şi v-aţi scris şi 
voi numele ca să spuneţi că aşa este”. Apoi a adăugat: 
„Asta-i tot. Vă mulţumesc foarte mult”. Şi am ieşit din 
cameră. Atunci nu m-am gândit prea mult la asta, dar m-am 
mirat puţin. S-a întâmplat să întorc capul când am ieşit din 
cameră. Ştiţi, uşa nu se închide întotdeauna foarte bine. 
Trebuie s-o trag până face clic. Şi asta făceam... Nu mă 
uitam intenţionat, dacă mă înţelegeţi. 

— Ştiu ce vreţi să spuneţi, o linişti doamna Oliver. 

— Şi aşa am văzut-o pe doamna Llewellyn-Smythe 
ridicându-se din scaun - suferea de artrită şi avea uneori 
dureri când se mişca - ducându-se spre bibliotecă, scoțând 
o carte mare şi punând coala de hârtie pe care tocmai o 
semnase - era într-un plic - Într-una din cărţi. O carte 
mare, înaltă de pe raftul de jos. Şi a băgat-o înapoi în 
bibliotecă. Ei bine, nu m-am mai gândit la asta. Nu, chiar că 
nu. Dar când a început toată această neînțelegere, atunci, 
desigur, am simţit, cel puţin eu... Se opri. 

Doamna Oliver avu una dintre intuiţiile ei folositoare. 

— Doar nu aţi aşteptat până când totul... 

— O să vă spun adevărul, pe cuvânt! Recunosc că eram 
curioasă. Până la urmă când semnezi ceva vrei să ştii ce 


anume ai semnat, nu-i aşa? E în firea omului. 

— Da, aşa e în firea omului, spuse doamna Oliver. 

Se gândi că în cazul doamnei Leaman curiozitatea era o 
trăsătură foarte importantă. 

— Deci, recunosc că, a doua zi, când doamna Llewellyn- 
Smythe a plecat cu maşina la Medchester şi eu îi aranjam, 
ca de obicei, dormitorul - avea un dormitor-salon, căci 
trebuia să se odihnească foarte mult, m-am gândit: „Trebuie 
să ştii, cu adevărat, când ai semnat un lucru, ce anume ai 
semnat”. Când cumperi lucruri, ţi se spune să citeşti 
instrucţiunile tipărite cu litere mici. 

— Sau în acest caz, scrisul de mână, observă doamna 
Oliver. 

— Aşa că m-am gândit că nu fac nici un rău... Până la 
urmă, nu luam nimic. Vreau să spun că mi-am trecut 
numele acolo şi voiam să ştiu ce semnasem. Aşa că m-am 
uitat printre rafturi. Oricum trebuia să şterg praful. Şi am 
găsit-o. Era pe ultimul raft de jos. O carte veche, de pe 
vremea reginei Victoria. Şi am găsit plicul cu o hârtie în el, 
iar titlul cărţii era Enquire Within Upon Everything12. Totul 
părea să aibă un înţeles nou, dacă mă înţelegeţi. 

— Da, avea un înţeles clar, spuse doamna Oliver. Aşa că aţi 
scos hârtia şi v-aţi uitat la ea. 

— Exact, doamnă. Nu ştiu dacă am procedat bine sau rău. 
Dar, oricum, acela era un document legal. Pe ultima pagină 
se afla ceea ce scrisese în dimineaţa precedentă, cu peniţa 
nouă pe care o folosise. Se citea destul de uşor, deşi avea un 
scris ascuţit. 

— Şi despre ce era vorba? Curiozitatea ei ajunsese pe 
măsura celei simţite atunci de doamna Leaman. 

— Spunea ceva, după câte îmi amintesc - nu-mi aduc 
aminte cuvintele exacte - despre un codicil, şi că după toate 
donațiile menţionate în testamentul ei, îi lasă întreaga avere 
Olgăi -nu-mi aduc aminte numele de familie, începea cu S... 
Seminoff, sau cam aşa ceva, pentru marea ei bunătate şi 
atenţie cu care o îngrijise în timpul bolii. Aşa era scris şi ea 


semnase, şi eu semnasem, la fel şi Jim. L-am pus apoi la loc, 
deoarece nu voiam ca doamna Llewellyn-Smythe să afle că-i 
răscoleam prin lucruri. Dar bine, mi-am zis, asta-i o 
surpriză. Cine şi-ar fi închipuit că fata asta străină va primi 
toţi banii, pentru că ştiam cu toţii că doamna Llewellyn- 
Smythe era foarte bogată. Soţul ei lucrase în domeniul 
construcţiilor navale şi îi lăsase o mare avere, şi m-am 
gândit cum unii oameni au noroc. Ţineţi cont că nu prea o 
aveam la inimă pe domnişoara Olga. Uneori era cam aspră 
şi cam cu toane. Dar recunosc că a fost întotdeauna atentă 
şi politicoasă cu bătrâna doamnă. A avut grijă de ea şi s-a 
ales cu toţi banii. M-am gândit că îi lasă toţi banii unei 
străine, şi nu familiei. Apoi mi-am zis că poate că se 
supărase pe ai ei şi n-o să reziste testamentul, o să-l rupă şi 
o să întocmească un alt testament sau alt codicil. L-am pus 
la loc şi cred că am uitat de el. Dar când a început scandalul 
despre testament şi se vorbea cum că fusese falsificat, cum 
că doamna Llewellyn-Smythe n-ar fi putut fi în stare să scrie 
singură codicilul... Căci asta spuneau cu toţii, ştiţi, cum că 
bătrâna doamnă nu l-ar fi scris deloc, ci altcineva... 

— Înţeleg, zise doamna Oliver. Şi ce aţi făcut? 

— N-am făcut nimic şi asta mă îngrijorează. N-am înţeles 
imediat sensul cuvintelor. Şi după ce am stat şi m-am 
gândit, n-am ştiut exact ce trebuia să fac şi mi-am dat 
seama că ar fi fost, oricum, vorbe-n vânt, pentru că avocaţii 
erau împotriva străinei, cum sunt oamenii în general. 
Recunosc că nici mie nu-mi prea plac străinii. În orice caz, 
asta a fost! Şi domnişoara făcea pe grozava, îşi dădea aere, 
arăta încântată ca Punch şi m-am gândit că lucrurile sunt 
legale într-un fel şi vor spune că nu are dreptul la bani 
fiindcă nu era rudă cu bătrâna doamnă. Aşa că totul o să fie 
în ordine. Şi, într-un fel, a fost, căci au renunţat la ideea de 
a merge la tribunal. Nu s-a ajuns la tribunal şi, după cum 
ştie toată lumea, domnişoara Olga a fugit. A plecat înapoi pe 
continent de unde venise. Trebuie să fi făcut ea ceva 
necurat. Poate că a ameninţat-o pe bătrâna doamnă şi l-a 


obligat să-l scrie. Niciodată nu se ştie. Unul dintre nepoţii 
mei, care va ajunge doctor, susţine că se pot face lucruri 
incredibile prin hipnotism. Probabil a hipnotizat-o pe 
bătrâna doamnă. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— Doamna Llewellyn-Smythe a murit... Staţi să mă 
gândesc, cam acum doi ani. 

— Şi nu v-aţi îngrijorat? 

— Nu. Nu m-am îngrijorat. Nu atunci. Căci, vedeţi, nu mi- 
am dat seama că ar conta. Totul era în regulă, nu se mai 
punea problema ca acea domnişoară Olga să plece cu banii, 
aşa că n-am considerat că ar fi de datoria mea... 

— Dar acum simţiţi altceva? 

— Moartea aceea - copilul acela vârât cu capul în găleata 
cu mere. Ar fi vorbit despre o crimă, susţinând că ar fi văzut 
sau ar fi ştiut ceva despre o crimă. Şi m-am gândit că poate 
domnişoara Olga a omorât-o pe bătrâna doamnă deoarece 
aflase că toţi banii îi revin ei, dar s-a speriat când s-a produs 
toată tevatura aceea cu avocaţii şi cu poliţia şi a fugit. Apoi 
m-am gândit că poate ar trebui să-i spun cuiva şi m-am 
gândit că dumneavoastră aveţi prieteni în justiţie, în poliţie 
şi le veţi explica acum că eu ştergeam praful de pe un raft, 
iar acel document era într-o carte şi l-am pus la locul lui. Nu 
am luat absolut nimic. 

— Dar asta s-a întâmplat, nu-i aşa? Aţi văzut-o pe doamna 
Llewellyn-Smythe scriind un codicil la testamentul ei. Aţi 
văzut-o scriindu-şi numele, şi dumneata împreună cu acel 
Jim aţi fost de faţă şi amândoi v-aţi semnat acolo. Aşa e, nu? 

— Exact. 

— Atunci dacă amândoi aţi văzut-o pe doamna Llewellyn- 
Smythe iscălindu-se, atunci acea semnătură nu poate fiun 
fals, nu? Din moment ce aţi văzut-o personal scriind cu 
mâna €i... 

— Am văzut-o scriind cu mâna ei, acesta-i adevărul. Şi Jim 
ar spune acelaşi lucru, doar că a plecat în Australia. A 


plecat de mai bine de un an şi nu îi ştiu adresa. Oricum, nu 
era de prin părţile astea. 

— Ce vreţi să fac eu? 

— Vreau să-mi spuneţi dacă ar trebui să spun sau să fac 
ceva... Acum. Ţineţi minte că nimeni nu mi-a cerut-o. Nu m- 
a întrebat nimeni dacă ştiam despre testament. 

— Vă numiţi Leaman. Şi numele de botez? 

— Harriet. 

— Harriet Leaman. Şi pe Jim cum îl mai chema? 

— Cum îl chema? Jenkins. Exact, James Jenkins. V-aş fi 
recunoscătoare dacă m-aţi putea ajuta, căci mă frământă 
foarte mult. Tot necazul acesta cu Joyce şi dacă cumva 
domnişoara Olga a ucis-o pe doamna Llewellyn-Smythe, iar 
micuța Joyce a văzut-o... Ce se mai împăuna domnişoara 
Olga când a auzit de la avocaţi că va moşteni o grămadă de 
bani! Dar situaţia s-a schimbat când a venit poliţia şi a 
început să pună întrebări... lar ea a dispărut brusc. Nimeni 
nu m-a întrebat nimic. Dar acum mă tot întreb dacă nu 
cumva trebuia să fi spus ceva atunci. 

— Probabil va trebui să povestiţi toate acestea avocatului 
doamnei Llewellyn-Smythe. Sunt sigur că un bun avocat vă 
va înţelege sentimentele şi motivele. 

— Da, sunt sigură că dacă veţi pune o vorbă bună pentru 
mine şi o doamnă ca dumneavoastră le va povesti cum s-a 
întâmplat, că eu n-am avut nici o intenţie să... Să fac ceva 
necinstit. Adică, tot ce-am făcut... 

— "Tot ce-aţi făcut a fost să nu spuneţi nimic, o linişti 
doamna Oliver. Pare o explicaţie destul de rezonabilă. 

— Şi dacă ar veni de la dumneavoastră... Să vorbiţi în 
favoarea mea mai întâi, să le explicaţi, v-aş rămâne foarte 
îndatorată. 

— Voi face tot ce îmi stă în puteri, o asigură doamna Oliver. 
Privirea i se îndreptă spre poteca din grădină pe care 
tocmai venea un domn spilcuit. 

— Vă mulţumesc foarte mult. Se zvoneşte că aţi fi o 
doamnă cumsecade şi sunt convinsă că aşa este. 


Se ridică, îşi puse mănuşile de bumbac pe care le tot 
mototolise de atâta agitaţie, dădu din cap şi se îndepărtă. 
Doamna Oliver îl întâmpină pe Poirot. 

— Vino şi ia loc. Ce s-a întâmplat? Pari supărat. 

— Mă dor tare rău picioarele, îi mărturisi Hercule Poirot. 

— Din cauza pantofilor ăia de lac prea strâmţi. Ia loc. 
Povesteşte-mi ce ai vrut să-mi spui şi apoi îţi voi povesti eu 
ceva care te va surprinde. 

Capitolul 18 

Poirot se aşeză, îşi întinse picioarele şi oftă: 

— Ah! Aşa e mult mai bine. 

— Scoate-ţi pantofii ca să ţi se odihnească picioarele, îl 
îndemnă doamna Oliver. 

— Nu, nu, nu-mi permit să fac asta, răspunse Poirot 
oarecum şocat de posibilitate. 

— Bine, dar suntem prieteni vechi şi pe Judith nu ar deranj 
a-o dacă ar ieşi din casă. Ştii, scuză-mă că îţi spun, dar n-ar 
trebui să porţi pantofi din lac la ţară. De ce nu-ţi cumperi o 
pereche frumoasă din piele întoarsă? Sau ceva ce poartă 
toţi băieţii aceştia hippy în ziua de azi. Genul de pantofi pe 
care-i tragi în picioare şi nu trebuie lustruiţi... Se pare că se 
curăţă singuri printr-un proces extraordinar. Un proces de 
desprăfuire a pantofilor care te scuteşte de multă treabă. 

— Nici nu mă gândesc, replică Poirot. Nici vorbă. 

— Problema cu dumneata e că ţii neapărat să fii elegant, 
spuse doamna Oliver, începând să desfacă pe masă ceea ce, 
evident, abia cumpărase. Te interesează mai mult 
îmbrăcămintea, mustaţa, felul în care arăţi şi cum te 
îmbraci decât confortul. Acum, la ordinea zilei se află 
confortul. Odată ce ai trecut de, să zicem, cincizeci de ani 
confortul e singurul lucru care contează. 

— Madame, chere madame, nu ştiu dacă pot fi de acord cu 
dumneata. 

— Ba ar fi bine, altminteri vei suferi mult şi îţi va fi tot mai 
rău de la an la an. 


Doamna Oliver luă o cutie viu colorată dintr-o pungă de 
hârtie, îi scoase capacul, luă o bucăţică şi o duse la gură. 
Apoi îşi linse degetele, le şterse cu o batistă şi spuse: 

— Lipicioasă. 

— Nu mai mănânci mere? Întotdeauna te-am văzut cu o 
pungă de mere în mână ori mâncând unul, ori, ocazional, 
rupându-ţi-se punga şi merele rostogolindu-se pe drum. 

— 'Ţi-am spus doar, se enervă doamna Oliver, ţi-am spus că 
nu vreau să mai văd mere în viaţa mea. Nu. Urăsc merele. 
Cred că, într-o zi, o să-mi treacă şi o să mănânc din nou, 
dar... Nu vreau să mă mai gândesc la mere. 

— Şi acum ce mănânci? Poirot ridică capacul viu colorat şi 
decorat cu poza unui palmier. Citi: Curmale din Tunisia. Ah, 
curmale acum! 

— Exact, curmale. 

Doamna Oliver mai luă o curmală, o băgă în gură, îi scoase 
sâmburele, îl aruncă într-un tufiş şi continuă să mestece. 

— Curmale... Este extraordinar, exclamă Poirot. 

— Ce e aşa extraordinar în a mânca curmale? Şi alţii 
mănâncă. 

— Nu, nu, nu mă refer la asta. Nu la mâncatul lor. 
Extraordinar e faptul că mi-ai spus aşa simplu... Curmale13. 

— De ce? Întrebă doamna Oliver. 

— Pentru că, mai mereu, îmi indici drumul, le chemin, pe 
care să o iau sau pe care am pornit deja. Îmi arăţi drumul 
pe care ar fi trebuit să o iau. Curmale. Până acum nu mi-am 
dat seama cât de importante sunt. 

— Nu văd ce legătură există cu ce s-a întâmplat aici. De 
fapt nu e vorba de date sau de timp. Totul s-a petrecut 
acum cât... Cinci zile? 

— Evenimentul a avut loc acum patru zile. Da, aşa e. Dar 
orice întâmplare are un trecut. Un trecut încorporat în 
prezent, dar care a existat ieri, luna trecută sau anul trecut. 
Prezentul are aproape întotdeauna rădăcini în trecut. Acum 
un an, doi, poate chiar trei, a fost comisă o crimă. Un copila 
fost martor la acea crimă. Întrucât copilul a văzut acea 


crimă la o anumită dată, de mult uitată, acel copil a murit 
acum patru zile. Nu-i aşa? 

— Da, aşa e. Cel puţin, aşa cred. Ar fi putut să nu existe 
deloc. Ar fi putut fi un individ dezechilibrat mintal căruia îi 
place să omoare oameni şi a cărui idee de a se juca cu apa 
este de a împinge pe cineva cu capul în ea şi de a-l ţine 
acolo. Ar fi fost descrisă ca distracţia unui debil mintal la o 
petrecere. 

— Nu convingerea asta te-a adus la mine, madame? 

— Nu, răspunse doamna Oliver, nu asta. Nu mi-a plăcut 
sentimentul pe care l-am avut în legătură cu asta. Încă nu- 
mi place. 

— Sunt de acord. Cred că ai dreptate. Dacă cuiva nu-i 
place ceea ce simte în legătură cu un lucru, trebuie să afle 
de ce. Încerc din răsputeri, deşi s-ar putea să nu mă crezi, 
să aflu de ce. 

— Plimbânduc-te pe aici şi stând de vorbă cu oamenii, 
aflând dacă sunt drăguţi sau nu şi, apoi, punându-le 
întrebări? 

— Exact. 

— Şi ce-ai aflat? 

— Fapte, spuse Poirot. Fapte care, la momentul potrivit, se 
lega de anumite date, să zicem. 

— Asta-i tot? Ce altceva ai mai aflat? 

— Că nimeni nu crede că Joyce Reynolds obişnuia să spună 
adevărul. 

— Când a spus că a văzut cum e omorât cineva? Dar eu am 
auzit-o. 

— Da, aşa a declarat. Dar nimeni nu crede că e adevărat. 
Aşadar, există posibilitatea să nu fie adevărat. Adică, să nu fi 
văzut aşa ceva. 

— Mi se pare, zise doamna Oliver, că faptele dumitale te 
duc înapoi, în loc să rămâi pe loc sau să te conducă înainte. 

— Lucrurile trebuie făcute să concorde. Să luăm falsul, 
bunăoară. Faptul că s-a falsificat ceva. Toată lumea spune 
că o tânără străină, fata au pair, atât s-a linguşit pe lângă o 


văduvă mai în vârstă şi bogată, încât aceasta a lăsat un 
testament sau un codicil la un testament, prin care îi lăsa 
toată averea. A falsificat fata testamentul sau altcineva? 

— Cine altcineva ar fi putut să-l falsifice? 

— A mai existat un falsificator în sat. Cineva care a fost 
acuzat de fals, dar a scăpat uşor pentru că era la prima 
abatere şi i s-au acordat circumstanţe atenuante. 

— E un personaj nou? Îl cunosc? 

— Nu, nu-l cunoşti. A murit. 

— O, când a murit? 

— Acum vreo doi ani. Încă nu ştiu data exactă. Dar va 
trebui s-o aflu. E cineva care s-a ocupat cu falsuri şi a locuit 
aici. Şi din cauza unei mici încurcături cu o fată care a 
stârnit gelozie şi alte variate emoţii, a fost înjunghiat într-o 
noapte şi a murit. Ştii, am impresia că o mulţime de 
incidente separate ar putea fi mai strâns legate decât ne- 
am aştepta. Nu toate, probabil nu toate, doar câteva dintre 
ele. 

— Pare interesant, spuse doamna Oliver, dar nu prea 
înţeleg... 

— Deocamdată nici eu. Dar cred că datele ar fi de folos. 
Datele anumitor întâmplări, unde se aflau anumiţi oameni, 
ce li s-a întâmplat, ce făceau. Toată lumea e de părere că 
fata străină a falsificat testamentul şi probabil că au 
dreptate, declară Poirot. Ea avea de câştigat de pe urma lui, 
nu-i aşa? Stai puţin... Stai puţin... 

— De ce? Întrebă doamna Oliver. 

— Mi-a venit o idee, spuse Poirot. Doamna Oliver oftă şi 
mai luă o curmală. 

— Te întorci la Londra, madame, sau mai rămâi? 

— Poimâine. Nu mai pot să rămân. S-au adunat o mulţime 
de lucruri care trebuie rezolvate. 

— Spune-mi... În apartament, în casă, nu-mi mai amintesc 
unde locuieşti acum, te-ai mutat aşa de des în ultimul timp, 
ai o cameră pentru oaspeţi? 


— Nu recunosc niciodată că există aşa ceva, răspunse 
doamna Oliver. Dacă recunoşti că ai o cameră pentru 
oaspeţi la Londra, o cauţi cu lumânarea. Toţi prietenii, şi nu 
numai prietenii, cunoştinţele şi, uneori, verii de gradul al 
treilea ai cunoştinţelor îţi scriu ca să te întrebe dacă poţi să- 
i găzduieşti pentru o noapte. Ei bine, mă deranjează. Vor 
cearşafuri, lenjerie, perne, vor ceaiul dimineaţa devreme şi 
aşteaptă, cel mai adesea, să fie serviţi la masă. Aşa că nu 
spun că aş avea o cameră disponibilă. Prietenii mei vin şi 
stau la mine, cei pe care, într-adevăr, vreau să-i văd, dar 
ceilalţi, nu, nici nu mă gândesc. Nu-mi place să se 
folosească de mine. 

— Cine ar putea? Eşti foarte înţeleaptă, spuse Hercule 
Poirot. 

— Dar, de fapt, despre ce este vorba? 

— Ai găzdui o persoană, două, dacă s-ar pune problema? 
— Aş putea. Pe cine ai vrea? Nu pe dumneata. Ai propriul 
dumitale apartament... Splendid, ultramodern, stil abstract, 

numai pătrate şi cuburi. 

— Va trebui să luăm măsuri de precauţie. 

— Pentru cine? O să mai fie cineva omorât? 

— Sper şi mă rog să nu se întâmple, dar orice este posibil. 

— Dar cine? Cine? Nu înţeleg. 

— Cât de bine îţi cunoşti prietena? 

— Cât o cunosc? Nu prea bine. Adică, ne-am împrietenit 
într-o croazieră şi am fost tot timpul nedespărţite. Era 
ceva... Cum să mă exprim... Interesant la ea. Diferit. 

— Te-ai gândit că s-ar putea să scrii, într-o zi, despre ea, în 
vreo carte? 

— Detest fraza asta. Oamenii mi-o repetă adesea şi asta nu 
e adevărat. Nu folosesc oameni în cărţi. Oameni pe care îi 
întâlnesc, pe care îi cunosc. 

— Chiar nu e adevărat, madame, că uneori foloseşti 
oameni reali în cărţi? Oameni pe care îi întâlneşti, nu pe cei 
pe care îi cunoşti. N-ar mai fi distractiv! 


— Ai dreptate, recunoscu doamna Oliver. Uneori ghiceşti 
foarte bine cum stau lucrurile. Aşa se întâmplă. Adică, vezi 
o femeie grasă stând în autobuz, mâncând un corn, iar 
buzele i se mişcă în timp ce mănâncă şi observi că ori îi 
spune ceva cuiva, ori se gândeşte să dea un telefon sau să 
scrie o scrisoare. Şi te uiţi la ea, îi studiezi pantofii, fusta, 
pălăria, încerci să ghiceşti ce vârstă are, te uiţi să vezi dacă 
poartă verighetă şi alte câteva lucruri. Apoi cobori din 
autobuz. Nu vrei s-o mai revezi, dar ai în cap o poveste 
despre cineva pe nume doamna Carnaby, care se întoarce 
acasă cu autobuzul, după ce a avut o întâlnire foarte 
ciudată, într-o patiserie, unde a văzut pe cineva care i-a 
reamintit de altcineva, pe care-l întâlnise doar o dată şi 
despre care auzise că a murit, dar se pare că nu e mort. Vai 
de mine, se opri doamna Oliver să-şi tragă sufletul. Să ştii 
că e adevărat. Chiar am stat în faţa cuiva, într-un autobuz, 
înainte de a părăsi Londra, şi toate se potrivesc de minune 
în mintea mea. În curând o să scriu toată povestea. Tot ce 
urmează, ce o să răspundă, dacă se va afla în pericol sau 
altcineva dă de pericol. Cred că-i ştiu şi numele. O cheamă 
Constance. Constance Carnaby. Un singur lucru va strica 
totul. 

— Ce anume? 

— Dacă o mai întâlnesc în autobuz, sau vorbesc cu ea, sau 
ea cu mine şi încep să aflu ceva despre ea. Asta ar strica 
totul. 

— Da, da. Povestea trebuie să îţi aparţină, e personajul 
dumitale. Copilul dumitale. Dumneata ai creat-o, începi să o 
înţelegi, ştii ce simte, unde locuieşte şi ce face. Dar totul a 
pornit de la o fiinţă reală, în carne şi oase... Căci altfel n-ar 
mai fi fost o poveste, nu-i aşa? 

— Ai din nou dreptate, admise doamna Oliver. În legătură 
cu ceea ce spuneai despre Judith, cred că e adevărat. Vezi, 
am fost mult timp împreună în croazieră şi am fost să 
vizităm multe locuri, dar n-am ajuns s-o cunosc foarte bine. 
E văduvă, soţul ei a murit şi a lăsat-o la ananghie cu un 


copil, Miranda, pe care ai cunoscut-o. Şi e adevărat că am 
un sentiment ciudat faţă de ele. Un sentiment de parcă ar 
conta, ca şi cum ar fi implicate într-o anume dramă 
interesantă. Nu vreau să ştiu despre ce dramă e vorba. Nu 
vreau să-mi spună. 

Aş vrea să mă gândesc singură la drama în care mi-ar 
plăcea să fie implicate. 

— Da, da, văd că sunt... Candidate la includerea într-un 
nou bestseller semnat Ariadne Oliver. 

— Câteodată eşti îngrozitor, spuse doamna Oliver. Faci ca 
totul să sune atât de banal. Rămase pe gânduri. Poate că 
aşa e. 

— Nu, nu, nu e banal. E doar omenesc. 

— Vrei să le invit pe Judith şi pe Miranda în apartamentul 
sau în casa mea din Londra? 

— Încă nu, spuse Poirot, până când nu sunt sigur că una 
dintre micile mele idei e corectă. 

— Dumneata şi micile dumitale idei! Ei, acum am o veste 
pentru dumneata. 

— Madame, îmi face plăcere. 

— Nu fi chiar aşa de sigur. S-ar putea să îţi răstoarne 
ipotezele. Să presupunem că îţi aduc la cunoştinţă că falsul 
de care ai vorbit atâta n-a fost fals deloc. 

— Ce vrei să spui? 

— Doamna Ap Jones Smythe, sau cum o chema-o, chiar a 
scris un codicil la testamentul său, lăsându-i toţi banii fetei 
au pair, iar doi martori au văzut-o semnând şi l-au semnat şi 
ei la rândul lor. Poftim, acum rumegă asta! 

Capitolul 19 

— Doamna... Leaman, repetă Poirot, notându-şi numele. 

— Exact, Harriet Leaman. lar celălalt martor se pare că a 
fost un anume James Jenkins. Ar fi plecat în Australia. Şi 
despre domnişoara Olga Seminoff se crede că s-ar fi întors 
în Cehoslovacia sau acolo unde s-a născut. Se pare că 
fiecare a plecat în altă parte. 

— Crezi că ne putem baza pe această doamnă Leaman? 


— Nu cred că a născocit totul, dacă la asta te referi. Cred 
că a semnat ceva, apoi a fost curioasă şi s-a folosit de primul 
prilej pentru a afla ce. 

— Ştie să scrie şi să citească? 

— Presupun că da. Dar oamenii nu prea reuşesc să 
desluşească scrisul doamnelor bătrâne, care e de obicei 
ascuţit şi ilizibil. Mai târziu, când au început să circule 
zvonuri despre acest testament sau codicil, s-a gândit că 
asta era ceea ce citise în scrisul acela indescifrabil. 

— Un document original, spuse Poirot. Dar a existat şi un 
codicil falsificat. 

— Cine spune asta? 

— Avocaţii. 

— Poate că n-a fost deloc falsificat. 

— Avocaţii sunt foarte atenţi cu astfel de lucruri. Se 
pregătiseră să aducă în faţa tribunalului experţi grafologi. 

— Atunci e uşor de înţeles ce trebuie să se fi întâmplat. 

— Ce e uşor? Ce s-a întâmplat? 

— Presupun că în ziua următoare sau câteva zile mai 
târziu doamna Llewellyn-Smythe ori s-a certat cu secretara 
sa, ori s-a împăcat cu nepotul său Hugo, sau cu nepoata sa 
Rowena, şi a rupt testamentul sau a şters codicilul, sau l-a 
ars în întregime. 

— Şi apoi? 

— Ei bine, după aceea, doamna Llewellyn-Smythe moare, 
fata nu scapă ocazia să adauge un nou codicil, cam în 
aceiaşi termeni, imitând cât mai bine scrisul stăpânei ca şi 
semnăturile martorilor. Probabil că ştie destul de bine şi 
scrisul doamnei Leaman de pe un carnet de sănătate sau 
ceva asemănător şi îl imită, gândindu-se că cineva va 
recunoaşte că a fost martor la testament şi totul va fi în 
regulă. Dar falsul ei nu e suficient de bun şi începe 
tărăboiul. 

— Îmi permiteţi, chere madame, să folosesc telefonul? 

— Da, îţi permit să foloseşti telefonul lui Judith Buder. 

— Unde e prietena dumitale? 


— S-a dus la coafor, iar Miranda la plimbare. E în cameră, 
după uşa glisantă. 

Poirot intră şi se întoarse după zece minute. 

— Ei, ce ai făcut? 

— L-am sunat pe domnul Fullerton, avocatul. Am să îţi 
spun ceva. Codicilul, cel falsificat şi cercetat de experţi, nu a 
fost semnat de Harriet Leaman. A fost semnat, în calitate de 
martoră, de Mary Doherty, decedată, care a fost în serviciul 
doamnei Llewellyn-Smythe, dar care a murit de curând. 
Celălalt martor a fost James Jenkins care, aşa cum ţi-a spus 
prietena dumitale, doamna Leaman, a plecat în Australia. 

— Aşadar, a existat un codicil falsificat, spuse doamna 
Oliver. Şi se pare că a existat, de asemenea, şi un codicil 
adevărat. Ia ascultă, Poirot... Nu devine puţin cam 
complicat? 

— Devine foarte complicat, răspunse Hercule Poirot. Dacă 
îmi permiţi, mi se pare că avem de-a face cu prea multe 
falsuri. 

— Poate că originalul se află încă în biblioteca din Quarry 
House, între paginile volumului Enguiry Within upon 
Everything. 

— Am înţeles că toate lucrurile din casă au fost vândute 
după moartea doamnei Llewellyn-Smythe, cu excepţia 
câtorva piese de mobilier şi a câtorva tablouri de familie. 

— De ceea ce avem noi nevoie acum este un Enquiry 
Within. Ce titlu drăguţ, nu? Ţin minte că bunica avea unul. 
Ştii, puteai căuta orice în el. Informaţii juridice şi reţete 
culinare şi cum să scoţi petele de cerneală de pe cearşafuri; 
cum să-ţi pregăteşti singură, acasă, pudră de faţă care să 
nu-ţi strice tenul. O, şi multe altele. Da, nu ţi-ar plăcea să 
aveţi acum o astfel de carte? 

— Cum să nu, încuviinţă Hercule Poirot, mi-ar oferi o 
reţetă pentru tratarea picioarelor obosite. 

— O mulţime. Dar de ce nu porţi pantofi adecvaţi pentru la 
ţară? 

— Madame, îmi place să arăt soigne la înfăţişare. 


— Atunci va trebui să continui să porţi lucruri incomode 
care te fac să suferi, aşa că zâmbeşte şi îndură! Oricum, nu 
mai înţeleg nimic acum. Femeia asta, Leaman, mi-a turnat o 
grămadă de minciuni? 

— Orice e posibil. 

— A pus-o cineva să mi le povestească? 

— Şi asta e posibil. 

— A plătit-o cineva să mă mintă? 

— Continuă, o îndemnă Poirot, continuă! Te descurci de 
minune. 

— Mă gândesc, spuse doamna Oliver meditativ, că doamna 
Llewellyn-Smythe, ca orice altă femeie bogată, se distra 
scriind testamente. Probabil că a făcut multe la viaţa ei. În 
beneficiul unei persoane şi apoi în al alteia. Mereu 
schimbându-le. Familia Drake era, oricum, înstărită. Cred 
că, întotdeauna, le-a lăsat, cel puţin, o moştenire 
consistentă, dar mă îndoiesc că a lăsat vreodată cuiva aşa 
de mult, cum reiese din cele afirmate de doamna Leaman 
ca şi din codicilul falsificat al fetei aceleia, Olga. Mi-ar 
plăcea să aflu mai multe despre tânăra asta. Mi se pare o 
dispariţie extrem de reuşită. 

— Sper să aflăm, cât mai curând, mai multe despre ea. 

— Cum? 

— Voi primi informaţii foarte curând. 

— Ştiu că ai cerut informaţii în sat. 

— Nu doar în sat. Am un agent la Londra, care îmi obţine 
informaţii atât din străinătate, cât şi din ţară. S-ar putea să 
primesc, peste puţin timp, ceva ştiri din Herţegovina. 

— Vei afla dacă s-a întors acolo? 

— Acesta ar putea fi un lucra pe care-l voi afla, dar se pare 
mai probabil să primesc informaţii de altă natură - scrisori 
de-ale ei trimise acolo în perioada petrecută în Anglia, în 
care să fi menţionat prieteni pe care şi i-a făcut aici şi care 
i-au devenit intimi. 

— Ce zici de profesoară? Întrebă doamna Oliver. 

— La care te referi? 


— La cea care a fost strangulată - cea despre care ţi-a 
povestit Elizabeth Whittaker. Adăugă: Nu prea îmi place 
Elizabeth Whittaker. Nesuferită femeie, dar deşteaptă. 
Adăugă visătoare: Nu m-aş mira să fie în stare să pună la 
cale o crimă. 

— Adică să stranguleze o altă profesoară? 

— Trebuie cercetate toate posibilităţile. 

— Am să mă bazez, ca întotdeauna, pe intuiţia dumitale, 
madame. 

Doamna Oliver luă gânditoare o altă curmală. 

Capitolul 20 

Când plecă de la casa doamnei Buder, Poirot apucă pe 
drumul pe care i-l arătase Miranda. Deschizătura din 
gardul viu i se păru puţin mai mare decât ultima dată. 
Cineva mai voinic decât Miranda trecuse pe acolo. O luă pe 
poteca din carieră, remarcând încă o dată frumuseţea 
peisajului. Un loc minunat şi totuşi, într-un anume fel, Poirot 
avu aceeaşi senzaţie ca la început, că ar putea fi un loc 
bântuit. O atmosferă păgână, apăsătoare, domnea înjur. De- 
a lungul acestor cărări şerpuitoare, zânele şi-ar vâna 
victimele sau o zeiţă nemiloasă ar cere să i se aducă drept 
ofrande sacrificii umane. 

Înţelegea de ce nu devenise un loc pentru picnicuri. 
Pentru un anumit motiv, oamenii nu voiau să-şi aducă ouăle 
fierte, salata verde şi portocalele, să se aşeze jos, să facă 
glume şi să se distreze. Era diferit, cu totul diferit. Ar fi fost 
mult mai bine, se gândi deodată, dacă doamna Llewellyn- 
Smythe nu şi-ar fi dorit această transformare feerică. Din 
carieră ar fi putut fi făcută o modestă grădină scufundată, 
fără o atmosferă aparte, dar ea fusese o femeie ambițioasă 
şi foarte bogată. Poirot se gândi câteva clipe la testamente, 
la tipul de testamente întocmite de femei bogate, la 
minciunile spuse despre testamentele femeilor bogate, 
locurile în care erau uneori ascunse testamentele văduvelor 
bogate şi încercă să intre în mintea unui falsificator. Fără 
îndoială, documentul prezentat grafologilor fusese un fals. 


Domnul Fullerton era un avocat atent şi competent. Era 
sigur de asta. Genul de avocat care nu şi-ar fi sfătuit 
niciodată clientul să acţioneze pe cale legală, dacă nu ar fi 
avut la dispoziţie probe şi o justificare serioasă pentru aşa 
ceva. 

Dădu un colţ, simțind, pentru moment, că picioarele îi erau 
mult mai importante decât speculaţiile. O luase sau n-o 
luase pe scurtătură spre locuinţa comisarului Spence? Dacă 
ar fi avut aripi să zboare, poate, dar drumul principal i-ar fi 
făcut mult mai bine la picioare. Pe potecă nu era nici 
pământ, nici iarbă, se simţea duritatea pietrelor. Dar se 
opri. 

În faţa lui erau două persoane. Pe o bucată de stâncă 
stătea Michael Garfield. Avea pe genunchi un bloc de desen 
şi desena ceva, foarte concentrat. Puţin mai la distanţă, 
lângă un pârâu minuscul care curgea clipocind, se afla 
Miranda Buder. Hercule Poirot uită de picioare, de durerile 
şi de bolile trupeşti şi se minună, încă o dată, de frumuseţea 
pe care puteau s-o posede fiinţele omeneşti. Nu era nici un 
dubiu că Michael Garfield era un tânăr foarte frumos. Îi era 
greu să se hotărască dacă îi plăcea sau nu de Michael 
Garfield, întotdeauna e greu să te hotărăşti dacă îţi place 
cineva frumos. Contempli frumuseţea, dar, în acelaşi timp, 
îţi displace, aproape din principiu. Femeile puteau fi 
frumoase, dar Hercule Poirot nu era deloc sigur că îi plăcea 
frumuseţea la bărbaţi. Nu i-ar fi plăcut să fie un bărbat 
frumos, de altfel nici nu s-ar fi pus problema să aibă 
vreodată o asemenea şansă. Un singur lucru din înfăţişarea 
sa îl încânta pe Poirot şi anume mustăţile sale stufoase, ca şi 
felul în care se supuneau îngrijirilor, tratamentelor şi 
ajustărilor. Erau magnifice. Nu cunoştea pe nimeni care să 
aibă mustăţi cel puţin pe jumătate la fel de frumoase ca ale 
lui. Nu fusese niciodată chipeş sau atrăgător. Nici vorbă de 
frumos! 

Şi Miranda? Se gândi iarăşi că gravitatea ei o făcea 
atrăgătoare. Se întreba ce-i trecea prin minte. N-ar fi putut 


afla vreodată. Nu spunea cu uşurinţă la ce se gândea. Se 
îndoia dacă ar fi spus cuiva la ce se gândeşte, dacă cineva o 
întreba. Avea o minte originală, înclinată spre reflectare. 
Dar era vulnerabilă. Foarte vulnerabilă. Mai erau şi alte 
lucruri la ea pe care le cunoştea sau credea că le cunoaşte. 
Deşi nu avea dovezi, era aproape sigur. 

Michael Garfield ridică privirea şi spuse: 

— Ha! Senor Moustachios. Bună ziua, domnule! 

— Aş putea să văd ce faceţi sau asta v-ar deranja? Nu 
vreau să par băgăreţ. 

— Uitaţi-vă, îi spuse Michael Garfield, mi-e totuna. Adăugă 
cu blândeţe: Mă simt foarte bine. 

Poirot se opri şi privi peste umărul tânărului. Dădu 
admirativ din cap. Era un desen delicat în creion, liniile 
aproape invizibile. Se pricepea la desen. Rosti în şoaptă: 

— Splendid! 

— Aşa mi se pare şi mie, spuse Michael Garfield. 

Nu era prea explicit dacă se referă la desen sau la model. 

— De ce? Întrebă Poirot. 

— De ce îl fac? Credeţi că am nevoie de un motiv? 

— S-ar putea să aveţi. 

— Aveţi perfectă dreptate. Dacă plec de aici sunt câteva 
lucruri de care vreau să-mi aduc aminte. Miranda este unul 
dintre ele. 

— Aţi uita-o uşor? 

— Foarte uşor. Aşa sunt eu. Dar să uiţi ceva sau pe cineva, 
să nu fii capabil să reînvii un chip, o mişcare din umăr, un 
gest, un pom, o floare, imaginea unui peisaj, să îţi aduci 
aminte cum era, dar să nu fii în stare să o reproduci în faţa 
ochilor, asta produce... Cum să-i spun... Agonie. Vedeţi, 
înregistrăm... Şi totul trece, dispare. 

— Nu şi Quarry Garden sau parcul. El rămâne. 

— Nu sunteţi de acord? În curând va dispărea, dacă nu e 
nimeni aici. Are nevoie de dragoste, atenţie, îngrijire şi 
îndemânare. Dacă e preluată de un consiliu - şi de obicei 
asta se întâmplă - atunci va fi ceea ce numesc ei 


SV 


„întreţinută”. Vor fi aduse ultimele tufe la modă, se vor face 
noi poteci, noi bănci vor apărea la anumite distanţe. Vor 
agăța coşuri pentru gunoi. Of, sunt atât de grijulii, aşa de 
buni la întreţinere. Dar pe asta n-o poţi întreţine... E 
sălbatică. Să menţii ceva sălbatic e mult mai dificil decât să- 
l întreţii. 

— Monsieur Poirot, se auzi răsunând glasul fetei de 
dincolo de pârâu. 

Poirot se apropie de ea şi-i şopti: 

— Deci aici eşti. Ai venit să stai să-ţi facă portretul, nu-i 
aşa? Scutură din cap. 

— N-am venit special pentru asta. S-a întâmplat pur şi 
simplu. 

— Da, spuse Michael Garfield, aşa s-a întâmplat. Norocul 
îţi mai iese uneori în cale. 

— Te plimbai prin grădina ta preferată? 

— De fapt căutam fântâna, răspunse Miranda. ”” O 
fântână? 

— A fost odată în pădurea asta o fântână a dorințelor. 

— Într-o fostă carieră? Nu ştiam că există fântâni în 
cariere. 

— Întotdeauna a fost o pădure lângă carieră. Mereu au 
crescut copaci aici. Michael ştie unde e fântâna, dar nu vrea 
să-mi zică. 

— Ar fi mult mai distractiv pentru tine, spuse Michael 
Garfield, dacă te-ai duce să o cauţi. Mai ales că nu eşti 
sigură dacă a existat în realitate. 

— Bătrâna doamnă Goodbody ştie totul despre ea. Şi 
adăugă: E vrăjitoare. 

— Într-adevăr, zise Michael. Ea e vrăjitoarea satului, 
Monsieur Poirot. În majoritatea locurilor există câte o 
vrăjitoare. Nu-şi zic toate aşa, dar toţi le cunosc. Îţi ghicesc 
viitorul, îţi vrăjesc begoniile, sau pârlesc petuniile, sau fac 
ca vaca fermierului să nu mai dea lapte şi, desigur, oferă 
licori de dragoste. 


— Era o fântână a dorințelor, repetă Miranda. Oamenii 
obişnuiau să vină şi să-şi pună dorinţe. Trebuiau s-o 
înconjoare de trei ori, cu spatele; era pe o coastă a dealului, 
aşa, că nu era prea uşor. Privi dincolo de Poirot şi Michael 
Garfield. Am s-o găsesc într-o zi, chiar dacă nu vrei să-mi 
spui. E pe-aici pe undeva, dar a fost astupată, aşa zice 
doamna Goodbody. O, cu ani în urmă! A fost astupată 
deoarece era prea periculoasă. Un copil a căzut în ea acum 
câţiva ani -Kitty Nu-ştiu-cum. Şi altcineva ar fi putut să cadă 
în ea. 

— Bine, n-ai decât să crezi ce vrei, zise Michael Garfield. E 
o bună poveste locală, dar există o fântână a dorințelor la 
Litde Belling. 

— Bineînţeles, spuse Miranda. Ştiu totul despre ea. E una 
foarte obişnuită. loată lumea ştie despre ea, şi e tare 
plictisitor. Oamenii aruncă bani în ea, nu mai are apă deloc, 
aşa că nu se aude nici un pleosc! 

— Atunci îmi pare rău. 

— Am să te anunţ când o voi găsi, îi promise Miranda. 

— Nu trebuie să te încrezi în cuvintele unei vrăjitoare. Nu 
cred că a căzut vreun copil în ea. Cred că a căzut acolo vreo 
pisică şi s-a înecat. 

— Ding dong del, în fântână-un motănel”, ciripi Miranda. 
Se ridică. Trebuie să plec, mă aşteaptă mămica. 

Cobori cu grijă de pe stâncă, le zâmbi celor doi bărbaţi şi o 
luă pe o potecă în pantă, din spatele pârâului. 

— Ding dong del”, repetă Poirot meditativ. Fiecare crede 
ce vrea să creadă, Michael Garfield. Avea sau n-avea 
dreptate? 

Michael Garfield îl privi gânditor, apoi zâmbi. 

— Are dreptate, răspunse el. Există o fântână, dar a fost 
astupată. Trebuie să fi fost periculoasă. Nu cred că a fost 
vreodată o fântână a dorințelor. Doamna Goodbody 
povesteşte vrute şi nevrute. Este un pom al dorințelor sau a 
fost odată - un fag, la jumătatea drumului în sus pe deal, în 


jurul căruia oamenii se învârtesc de trei ori cu spatele şi 
apoi îşi pun o dorinţă. 

— Ce s-a întâmplat cu el? Nu se mai învârtesc în jurul lui? 

— Nu, a fost trăsnit acum vreo şase ani... Despicat în două. 
Aşa că legenda s-a dus pe apa sâmbetei. 

— I-ai spus Mirandei despre el? 

— Nu. M-am gândit s-o las cu fântâna ei. Un fag trăsnit n- 
ar avea prea mult haz, nu? 

— Trebuie să plec, spuse Poirot. 

— Vă întoarceţi la prietenul dumneavoastră, polițistul? 

— Da. 

— Păreţi obosit. 

— Sunt obosit, recunoscu Hercule Poirot. Sunt extrem de 
obosit. 

— V-aţi simţi mai bine în pantofi de pânză sau în sandale. 

— Ah, ga non! 

— Înţeleg. Sunteţi teribil de ambițios. Îl privi pe Poirot. Le 
tout ensemble arată foarte bine şi deosebit, îmi permit să 
mă refer la mustaţa dumneavoastră. 

— Mă simt onorat că aţi remarcat. 

— Problema e că nu poate trece neobservată. Poirot îşi 
lăsă capul într-o parte şi îl întrebă: 

— Spuneaţi de desen că îl faceţi pentru că vreţi să vă 
amintiţi de Miranda. Asta înseamnă că plecaţi de aici? 

— Da, aşa m-am gândit. 

— Totuşi, mie mi se pare că sunteţi bien place ici. 

— O, da, minunat. Am o casă, micuță, dar proiectată de 
mine şi am şi ocupaţia mea, dar îmi oferă mai puţine 
satisfacţii ca la început. Aşa că m-a apucat dorul de ducă. 

— De ce ocupaţia vă oferă mai puţine satisfacţii? 

— Pentru că oamenii vor să fac nişte lucruri mizerabile. 
Oameni care vor să-şi aranjeze grădinile, oameni care au 
cumpărat pământ şi-şi construiesc o casă şi vor să le 
proiectez o grădină. 

— Nu vă ocupați şi de grădina doamnei Drake? 


— Da, asta vrea. l-am sugerat câteva lucruri şi pare să fie 
de acord. Totuşi, nu prea am încredere în ea, adăugă 
gânditor. 

— Adică n-o să vă lase să procedaţi cum doriţi? 

— Ea va dori să obţină ce şi-a propus şi, deşi o atrag ideile 
pe care i le-am prezentat, îşi va schimba brusc părerea, 
dorind cu totul altceva. Ceva util, scump şi care să 
impresioneze. 

Mă va controla, împingându-mă de la spate. Va insista să-i 
pun în practică propriile idei, eu nu voi accepta şi ne vom 
certa. Şi nu numai cu doamna Drake, ci şi cu alţi vecini. 
Sunt foarte cunoscut şi nu trebuie să rămân într-un loc 
anume. Aş putea găsi un alt colţişor în Anglia, Normandia 
sau Bretania. 

— Undeva unde puteţi îngriji, ajuta natura. Undeva unde 
puteţi experimenta sau puteţi planta lucruri ciudate care n- 
au mai crescut acolo niciodată, unde nici soarele nu 
pârjoleşte, nici îngheţul nu distruge. O bucată bună de 
pământ nefolosit, unde să simţi că te-ai întors în grădina lui 
Adam. Întotdeauna aţi fost neliniştit? 

— N-am prins nicăieri rădăcini. 

— Aţi fost în Grecia? 

— Da, şi mi-ar mai plăcea să mă întorc acolo. Da, în acel 
loc ai de unde alege. O grădină pe un deal grecesc. Ar 
putea fi doar chiparoşi, nimic altceva. Şi stâncă goală. Dar 
dacă vrei, oare ce nu se poate face? 

— O grădină în care să se plimbe zeii... 

— Da. Citiţi gândurile oamenilor, nu-i aşa, domnule Poirot? 

— Aş vrea. Sunt atâtea lucruri pe care aş dori să le ştiu şi 
nu le ştiu... 

— Acum vă referiţi la ceva prozaic, nu? 

— Din nefericire, da. 

— Incendiere, crimă sau moarte subită? 

— Mai mult sau mai puţin. Nu mă gândeam la incendiu. 
Spuneţi-mi, domnule Garfield, sunteţi aici de ceva timp. Aţi 
cunoscut un tânăr pe nume Lesley Ferrier? 


— Da, îmi aduc aminte de el. Lucra la o firmă de avocaţi 
din Medchester, nu? Fullerton, Harrison şi Leadbetter. Lin 
funcţionar mărunt, cam aşa ceva. Un tip chipeş. 

— A murit pe neaşteptate, nu? 

— Da. A fost înjunghiat într-o seară. Probleme cu femeile, 
bănuiesc. Toţi cred că cei de la poliţie ştiu destul de bine 
cine e făptaşul, dar nu au probele necesare. Se încurcase 
cu o femeie pe nume Sandra - nu-mi aduc aminte numele ei 
de familie - Sandra Nu-ştiu-cum. Da. Soţul ei era 
proprietarul cârciumii de aici. Ea şi cu Lesley aveau o 
aventură, apoi Lesley a început să-i facă curte altei fete. 
Cam asta s-a întâmplat. 

— Şi Sandrei nu i-a plăcut? 

— Nu, nu i-a plăcut deloc. Ştiţi, el avea mare succes la 
fete. Avea vreo două-trei prietene. 

— Toate erau englezoaice? 

— Oare de ce mă întrebaţi asta? Nu, nu cred că se limita 
numai la englezoaice, atât timp cât înțelegeau ce le spunea 
el în engleză şi el pricepea ce-i spuneau ele. 

— Apăreau, din când în când, prin zonă şi fete străine, nu? 

— Sigur că da. Există vreun loc unde să nu dai de ele? 
Fete au pair - sunt o parte din viaţa noastră. Urâte, 
frumoase, cinstite, necinstite, unele care fac bine unor 
mame abătute sau nu le sunt de nici un folos şi altele care 
dispar de acasă. 

— Ca Olga, de exemplu? 

— Aşa cum spuneţi, precum Olga. 

— Lesley a fost prieten cu Olga? 

— O, asta vă interesează. Da, a fost. Nu cred că doamna 
Llewellyn-Smythe ştia prea multe. Olga era precaută. 
Vorbea, cu gravitate, despre cineva din ţara ei cu care 
spera să se căsătorească. Nu ştiu dacă era adevărat sau 
inventa. Cum spuneam, tânărul Lesley era atrăgător. Nu 
ştiu ce-a văzut la Olga - nu era o mare frumuseţe. Totuşi - 
se gândi câteva clipe - avea o bogăţie sufletească. Un tânăr 


englez consideră acest fapt atrăgător. Oricum, lui Lesley 
aşa i s-a părut, iar celorlalte prietene ale sale nu le-a plăcut. 

— Foarte interesant, spuse Poirot. Ştiam eu că-mi veţi da 
informaţiile de care am nevoie. 

Michael Garfield îl privi curios. 

— De ce? Despre ce e vorba? Ce legătură are Lesley? De 
ce răscoliţi tot trecutul? 

— Păi, sunt unele lucruri care trebuie ştiute, pentru a 
vedea cum au evoluat. Scormonesc chiar şi în trecutul mai 
îndepărtat. Înainte ca Olga Seminoff şi Lesley Ferrier să se 
fi întâlnit, în secret, fără ştirea doamnei Llewellyn-Smythe. 

— De fapt, nu sunt sigur de asta. E numai... Să zicem... O 
închipuire. Îi întâlneam destul de des, dar Olga nu mi-a 
făcut niciodată confidenţe. Cât despre Lesley Ferrier, abia |- 
am cunoscut. 

— Vreau să mă întorc şi mai mult în trecut. Am înţeles că a 
avut anumite neplăceri. 

— Aşa cred. Da, cam aşa circulau zvonurile pe aici. 
Domnul Fullerton l-a luat sub aripa sa protectoare şi a 
sperat să facă din el un om cinstit. E un tip de treabă, 
bătrânul Fullerton. 

— Mi se pare că infracţiunea de care se făcuse vinovat a 
fost un fals. 

— Da. 

— Era la prima abatere şi i s-au acordat circumstanţe 
atenuante. Avea o mamă bolnavă sau un tată beţiv, sau ceva 
asemănător. Oricum, a scăpat ieftin. 

— N-am auzit amănuntele. La început, mi se pare că 
furase ceva, iar contabilii chemaţi l-au descoperit. Nu ştiu 
prea multe, doar din auzite. Fals. Da, de asta l-au învinuit, 
de fals. 

— Şi când a murit doamna Oewellyn-Smythe şi s-a deschis 
testamentul, s-a descoperit că acesta fusese falsificat. 

— Da, înţeleg la ce vă gândiţi, şi anume că există o 
legătură între cele două lucruri. 


— Un om, care până la un anumit punct a reuşit să falsifice 
foarte bine ceva; un om care s-a împrietenit cu o fată, care 
ar fi moştenit o mare parte dintr-o avere fabuloasă, dacă 
testamentul ar fi fost acceptat. 

— Da, da, aşa e. 

— Fata şi bărbatul care comisese falsul erau prieteni 
apropiaţi. Se despărţise de prietena lui şi se apropiase de 
fata străină. 

— Sugeraţi că testamentul a fost falsificat de Lesley 
Ferrier? 

— Aşa se pare, nu? 

— S-a zis că Olga putea să-i imite scrisul doamnei 
Llewellyn-Smythe foarte bine, dar mie mi s-a părut, 
întotdeauna, cam îndoielnic. Ea scria scrisorile de mână în 
locul doamnei Llewellyn-Smythe, dar nu cred că erau aşa 
de asemănătoare. Insuficient să treacă la o cercetare 
atentă. Dar dacă ea şi Lesley au fost implicaţi împreună, 
atunci lucrurile se schimbă, îndrăznesc să spun că el s-ar fi 
priceput destul de bine la treaba asta şi, probabil, se 
mândrea că totul merge ca pe roate. Dar pe de altă parte, 
trebuie să fi fost sigur şi când a comis primul furtişag, şi 
totuşi l-au prins, aşa încât l-au depistat şi de data asta. Când 
totul a ieşit la iveală, avocaţii au început să răscolească şi 
să-i facă greutăţi, iar experţi grafologi au fost chemaţi să 
verifice lucrurile şi au început să pună întrebări, poate că 
Olga şi-a pierdut cumpătul şi s-a certat cu Lesley. Ea s-a 
evaporat sperând ca el să fie tras la răspundere. Scutură 
energic din cap. De ce aţi venit să-mi vorbiţi despre 
asemenea lucruri, în grădina mea frumoasă? 

— Voiam să ştiu. 

— E mai bine să nu ştii. E mai bine să nu ştii niciodată. Mai 
bine să laşi lucrurile aşa cum sunt. Să nu forţezi, să nu 
pândeşti, să nu-ţi bagi nasul peste tot. 

— Vreţi frumuseţe, zise Hercule Poirot. Frumuseţe cu 
orice preţ. Eu doresc numai adevărul, mereu numai 
adevărul. 


Michael Garfield râse. 

— Duceţi-vă cu prietenii dumneavoastră poliţişti şi lăsaţi- 
mă pe mine în paradisul meu. Piei din faţa mea, Satană! 

Capitolul 21 

Poirot urcă dealul. Deodată nu mai simţi că-l dor 
picioarele. Avusese o revelaţie. Potrivirea lucrurilor la care 
se gândise şi pe care le simţise, despre care ştiuse că au 
legătură, numai că nu înţelesese cum se legau. Era 
conştient de pericol... Pericolul în care s-ar fi aflat cineva, în 
orice moment, dacă nu s-ar lua măsuri pentru prevenirea 
lui. Pericol grav. 

Elspeth Mackay ieşi să-l întâmpine. 

— Arătaţi epuizat. Veniţi şi luaţi loc. 

— Fratele dumneavoastră e aici? 

— Nu, s-a dus la secţie. Cred că s-a întâmplat ceva. 

— S-a întâmplat ceva? Tresări. Aşa de repede? Nu e 
posibil. 

— Poftim? Se miră Elspeth. Ce vreţi să spuneţi? 

— Nimic, nimic. S-a întâmplat ceva, cuiva, nu? 

— Da, dar nu ştiu exact cui. Oricum, Tim Raglan a sunat şi 
l-a rugat să se ducă acolo. Vă aduc o ceaşcă cu ceai? 

— Nu, mulţumesc, refuză politicos Poirot, dar cred... Că 
mă voi întoarce acasă. Nu-i surâdea perspectiva unui ceai 
negru, amar. Se gândi la o scuză bună care ar masca orice 
semn al unor maniere proaste. Ştiţi, picioarele. Nu sunt 
încălţat potrivit pentru mersul la ţară. Ar trebui să-mi 
schimb pantofii. 

Elspeth Mackay se uită la el. 

— Da, nu sunt. Lacul strânge. Apropo, aveţi o scrisoare cu 
timbre străine. E trimisă din străinătate, prin bunăvoința 
comisarului Spence, Pine Crest... Mă duc să vi-o aduc. 

Se întoarse în câteva clipe şi îi înmână scrisoarea. 

— Dacă nu vă trebuie plicul, daţi-mi-l pentru unul dintre 
nepoți... Colecţionează timbre. 

— Desigur. 


Poirot desfăcu scrisoarea şi îi dădu plicul. Ea îi mulţumi şi 
intră în casă. Poirot despături hârtia şi citi. 

Serviciul străin al domnului Goby funcţiona cu aceeaşi 
competenţă pe care i-o demonstrase şi cel britanic. Nu 
precupeţise nici un efort şi obținuse repede rezultatele. 

Într-adevăr, rezultatele nu erau foarte spectaculoase, dar 
Poirot nici nu se aşteptase la altceva. 

Olga Seminoff nu se întorsese în oraşul ei natal. Nu mai 
avea nici o rudă în viaţă, doar o prietenă, o femeie mai în 
vârstă, cu care coresponda destul de rar, povestindu-i 
despre viaţa ei în Anglia. Se înţelesese bine cu patroana ei, 
care uneori se arăta exigentă, alteori generoasă. 

Ultimele scrisori primite de la Olga erau de acum un an şi 
jumătate. În ele pomenea de un tânăr. Făcea aluzie la faptul 
că se gândeau la căsătorie, dar tânărul, al cărui nume nu-l 
menţiona, trebuia - spunea ea - să-şi croiască un drum în 
viaţă, aşa că nimic nu se putea stabili. În ultima scrisoare 
vorbea, fericită, despre viitorul lor bun. Când n-a mai primit 
scrisori, prietena ei mai vârstnică a presupus că Olga se 
măritase cu englezul ei şi îşi schimbase adresa. Lucrurile 
astea se întâmplau adesea, când fetele plecau în Anglia. 
Dacă se căsătoreau şi erau fericite nu mai scriau. 

Ea nu se îngrijorase. 

Se potrivea, se gândi Poirot. Lesley vorbise despre 
căsătorie, dar probabil nu cu intenţii serioase. Doamna 
Llewellyn-Smythe era descrisă ca fiind „generoasă”. Lesley 
primise bani de la cineva, probabil de la Olga (bani pe care 
îi primise de la angajator), ca să-l determine să facă falsul în 
numele ei. 

Elspeth Mackay ieşi din nou pe terasă. Poirot o întrebă 
dacă bănuia că existase vreo legătură între Olga şi Lesley. 
Femeia se gândi o clipă. Apoi oracolul vorbi: 

— Dacă a fost ceva, atunci au ţinut totul secret. N-a existat 
nici un zvon despre cei doi. De obicei, într-un loc ca acesta, 
veştile circulă imediat. 


— Tânărul Ferrier umbla cu o femeie măritată. Ar fi putut- 
o avertiza pe fată să nu-i spună nimic despre el stăpânei 
sale. 

— Foarte posibil. Doamna Smythe ştia că Lesley Ferrier 
era un tip de soi rău, şi ar fi avertizat-o pe fată să nu aibă 
nimic de-a face cu el. 

Poirot împături scrisoarea şi o băgă în buzunar. 

— Să vă aduc un ceai? 

— Nu, nu... Trebuie să mă întorc la hotel să-mi schimb 
pantofii. Ştiţi cumva când se întoarce fratele 
dumneavoastră? 

— N-am idee. Nici măcar n-au spus ce treabă au cuel. 
Poirot porni spre hotel. Se afla doar la câteva sute de metri. 
Când se apropie, observă că uşa era deschisă, iar 
proprietara, o femeie veselă de vreo treizeci de ani, îi ieşi în 
întâmpinare. 

— Vă aşteaptă o doamnă... E de ceva vreme aici. l-am spus 
că nu ştiu exact unde aţi plecat sau când vă întoarceţi, dar a 
zis că aşteaptă. Adăugă: E doamna Drake. E într-o stare! De 
obicei e foarte calmă, dar cred că a suferit un fel de şoc. E 
în salon. Să vă aduc nişte ceai cu... 

— Nu, răspunse Poirot. Mai bine nu! Să ascult mai întâi ce 
are de zis. 

Deschise uşa şi intră în salon. Rowena Drake stătea la 
fereastră. Nu era fereastra care dădea spre poteca de la 
intrare, aşa că nu-l văzuse venind. Se întoarse brusc la 
auzul uşii. 

— Monsieur Poirot. În sfârşit. Mi s-a părut o veşnicie! 

— Îmi cer scuze, madame. M-am plimbat prin Quarry 
Wood şi am mai stat de vorbă cu prietena mea, doamna 
Oliver. Şi am vorbit şi cu doi băieţi - Nicholas şi Desmond. 

— Nicholas şi Desmond? Da, îi ştiu. Mă întreb... O! Mă 
gândesc la o mulţime de lucruri. 

— Sunteţi tulburată, rosti Poirot blând. 

Nu-şi închipuia că o s-o vadă vreodată pe Rowena Drake 
tulburată; nu mai era femeia stăpână pe situaţie care 


aranja totul, impunându-le celorlalţi deciziile sale. 

— Aţi auzit, nu-i aşa? Întrebă ea. O, dar poate că nu. 

— Ce să aud? 

— Ceva îngrozitor. EL... El a murit. Cineva l-a omorât. 

— Cine a murit, madame? 

— Atunci n-aţi auzit încă. E încă un copil şi am crezut... Ce 
proastă am fost! Trebuia să vă fi spus. Trebuia să vă fi 
povestit când m-aţi întrebat. Mă simt îngrozitor... Îngrozitor 
de vinovată că m-am gândit că ştiu mai bine ce e de făcut... 
Dar am avut intenţiile cele mai bune, Monsieur Poirot, chiar 
le-am avut. 

— Luaţi loc, madame, luaţi loc. Calmaţi-vă şi spuneţi-mi. A 
mai murit un copil... Alt copil? 

— Fratele ei, anunţă doamna Drake. Leopold. 

— Leopold Reynolds? 

— Da. I-au găsit trupul pe o cărare de pe câmp. Probabil 
că venea acasă de la şcoală şi s-a îndreptat spre pârâul din 
apropiere să se joace. Cineva l-a ţinut cu capul în pârâu - l-a 
ţinut cu capul în apă. 

— La fel cum a făcut şi cu Joyce? 

— Da, da. Trebuie să fie... Să fie vreun fel de nebunie. Şi 
nu ştie nimeni cine e responsabil, ceea ce mi se pare 
îngrozitor Nimeni n-are nici cea mai mică idee. Şi eu am 
crezut că ştiu. Am fost convinsă... Da, un lucru foarte urât. 

— Trebuie să-mi povestiţi, madame. 

— Da, vreau să vă spun. Am venit să vă mărturisesc, 
fiindcă aţi venit la mine după ce aţi discutat cu Elizabeth 
Whittaker. După ce vă spusese că ceva mă speriase. Că 
văzusem ceva. Ceva în holul casei mele. V-am spus că n-am 
văzut nimic şi că nimic nu m-a speriat pentru că, ştiţi, m-am 
gândit... Se opri. 

— Ce aţi văzut? 

— Trebuia să vă fi spus atunci. Am văzut uşa de la 
bibliotecă deschizându-se, deschizându-se cu multă grijă 
şi... Şi ela ieşit. Dar n-a ieşit să plece. A stat doar în prag, 
apoi a tras repede uşa şi a intrat înăuntru. 


— Cine era? 

— Leopold. Leopold, copilul care a fost acum ucis. Vedeţi, 
am crezut, am... O, ce greşeală, ce greşeală de neiertat. 
Dacă v-aş fi spus, poate... Poate aţi fi descoperit cine se afla 
în spatele crimei. 

— V-aţi gândit... V-aţi gândit că Leopold îşi omorâse sora? 
La asta v-aţi gândit? 

— Da, la asta m-am gândit. Bineînţeles, nu pe moment, 
pentru că nu ştiam că ea murise. Dar avea o privire ciudată, 
întotdeauna a avut o privire ciudată. Într-un fel îţi era puţin 
frică de el pentru că simţeai că nu €... că ceva nu e în 
ordine cu el. Foarte deştept, având coeficientul de 
inteligenţă foarte ridicat, dar totuşi nu întreg la minte. Şi m- 
am gândit: „Ce caută Leopold acolo, în loc să fie la 
Snapdragon? Ce-o fi făcând de arată aşa de îngrozit?” Apoi 
am uitat, dar m-a îngrijorat felul în care arăta. De aceea am 
scăpat vaza. Elizabeth m-a ajutat să strâng cioburile, m-am 
întors la Snapdragon şi am uitat. Până când am găsit-o pe 
Joyce. Atunci m-am gândit... 

— Că Leopold o făcuse? 

— Da. Da, la asta m-am gândit. Asta explica felul în care se 
uita. Am crezut că ştiu. Întotdeauna - toată viaţa am crezut 
că mă pricep la lucruri, că am mereu dreptate. Şi m-am 
înşelat amarnic. Vedeţi, faptul că a fost omorât trebuie să 
însemne cu totul altceva. Trebuie să se fi dus acolo şi să o fi 
găsit... Moartă..., ceea ce l-a şocat şi l-a înspăimântat. Aşa 
că a vrut să iasă din cameră fără să fie văzut şi cred că a 
ridicat privirea, m-a zărit, s-a întors în cameră, a închis uşa 
şi a aşteptat până să nu mai fie nimeni pe hol, ca să poată 
ieşi. Dar nu pentru că o omorâse. Nu, doar şocul de a o fi 
descoperit moartă. 

— Şi totuşi, n-aţi spus nimic. Nu aţi spus pe cine aţi văzut, 
nici chiar după ce moarta a fost descoperită? 

— Nu, n-am putut. Ştiţi, el e atât de mie... Era aşa de mic, 
cred că aşa ar trebui să spun acum. Zece. Zece, unsprezece 
ani cel mult şi... Am simţit că nu putea să-şi fi dat seama ce 


făcuse, nu putea fi vina lui. Moral, nu era vinovat. Mereu a 
fost mai ciudat şi m-am gândit că există tratamente. Să nu 
las totul pe seama poliţiei. Să nu fie trimis într-un loc 
anume. 

Am crezut că există tratamente psihologice speciale 
pentru el, dacă era necesar. Trebuie să credeţi că am fost 
bine intenţionată. 

„Ce cuvinte triste, se gândea Poirot, unele dintre cele mai 
triste cuvinte din lume.” Doamna Drake părea să-i 
ghicească gândurile. 

— Da, spuse ea, am făcut-o spre binele lui. Am avut intenţii 
bune. Întotdeauna ai impresia că ştii ce-i mai bine pentru 
alţii, dar nu e aşa. Pentru că, vedeţi, motivul pentru care 
părea aşa de speriat se datora faptului că ori îl văzuse pe 
criminal, ori văzuse ceva care putea indica făptaşul. Ceva ce 
l-a determinat pe ucigaş să nu se mai simtă în siguranţă. 
Aşa că... Aşa că a aşteptat până l-a prins pe băiat singur şi l- 
a înecat în pârâu, ca să nu vorbească, să nu povestească. 
Dacă v-aş fi spus sau aş fi spus poliţiştilor, sau cuiva, dar m- 
am gândit că eu ştiu mai bine ce e de făcut... 

— Chiar astăzi, zise Poirot, după ce tăcu câteva clipe, 
uitându-se la doamna Drake cum încerca să-şi controleze 
suspinele, mi s-a spus că Leopold avea o mulţime de bani în 
ultimul timp. Cineva trebuie să-l fi plătit ca să tacă din gură. 

— Dar cine... cine? 

— Vom afla, zise Poirot. De acum nu mai durează mult. 

Capitolul 22 

Lui Hercule Poirot nu-i stătea în fire să ceară părerea 
altora. De obicei se mulțumea cu propriile păreri. Totuşi, 
erau cazuri când făcea excepţii. Acesta era unul dintre ele. 
Avusese cu Spence o mică discuţie, apoi Poirot luase 
legătura cu o firmă de închiriat maşini şi, după o altă 
discuţie cu prietenul său, inspectorul Raglan, plecă. 
Aranjase ca şoferul să-l ducă la Londra, dar se oprise o dată 
pe drum. La Elms. Îi spuse şoferului că n-o să întârzie mult 


- cel mult un sfert de oră şi ceru s-o vadă pe domnişoara 
Emlyn. 

— Îmi cer scuze că vă deranjez la ora asta. Cu siguranţă 
sunteţi la cină. 

— Nu-i nimic, Monsieur Poirot, sunt încredinţat că nu m-aţi 
deranja de la cină, dacă n-aţi avea un motiv serios pentru 
care aţi venit. 

— Sunteţi foarte amabilă. Sincer să fiu, am nevoie de 
sfatul dumneavoastră. 

— Chiar aşa? 

Domnişoara Emlyn păru uşor surprinsă. De fapt, mai mult 
decât surprinsă, părea sceptică. 

— Asta nu prea vă caracterizează, Monsieur Poirot. Nu 
sunteţi, de obicei, satisfăcut cu propriile dumneavoastră 
opinii? 

— Da, sunt mulţumit cu părerile mele, dar m-aş simţi mai 
bine dacă cineva, ale cărui păreri le respect, ar fi de acord 
cu ele. 

Directoarea tăcu, dar îl privi întrebătoare. 

— Ştiu cine a omorât-o pe Joyce Reynolds. Cred că şi 
dumneavoastră ştiţi. 

— N-am spus asta, zise domnişoara Emlyn. 

— Nu, n-aţi spus-o. Şi asta mă face să cred că v-aţi format 
doar o părere. 

— O bănuială? Se miră domnişoara Emlyn pe un ton plin 
de răceală. 

— Aş prefera să nu folosesc acest cuvânt. Aş prefera să 
spun că aveţi o părere de neclintit. 

— Foarte bine, atunci. Recunosc că am o părere de 
neclintit. Asta nu înseamnă că am s-o împărtăşesc cu 
dumneavoastră. 

— Ceea ce aş dori să fac, mademoiselle, e să scriu patru 
cuvinte pe o foaie de hârtie. O să vă întreb dacă sunteţi de 
acord cu cele patru cuvinte pe care le-am scris. 

Domnişoara Emlyn se ridică. Se îndreptă către biroul ei, în 
cealaltă parte a camerei, luă o bucată de hârtie şi i-o întinse 


lui Poirot. 

— Mă interesează, spuse ea, patru cuvinte... 

Poirot îşi scoase stiloul din buzunar, le scrise, îndoi hârtia 
şi i-o dădu. Domnişoara Emlyn o luă, o desfăcu şi o ţinu în 
mână uitându-se la ea. 

— Deci? Întrebă Poirot. 

— Cu două cuvinte de pe hârtie sunt de acord, da. Cu 
celelalte două e mai dificil. Nu am dovezi şi, într-adevăr, 
ideea nu mi-a trecut prin cap. 

— Dar în cazul primelor două cuvinte aveţi dovezi solide? 

— Aşa cred, da. 

— Apă, rosti Poirot, gânditor. De îndată ce aţi auzit asta, 
aţi ştiut. De îndată ce am auzit cuvântul, am ştiut. 
Dumneavoastră sunteţi sigură, eu sunt sigur. Şi acum, zise 
Poirot, un băiat a fost înecat într-un pârâu. Aţi auzit? 

— Da. M-a sunat cineva şi mi-a spus. Fratele lui Joyce. Ce 
legătură avea? 

— Voia bani, spuse Poirot. I-a primit. Şi, când s-a ivit 
ocazia, a fost înecat în pârâu. Vocea lui nu se schimbase, 
dar timbrul nu mai era cald, ci aspru. Persoana care mi-a 
spus era plină de compasiune. Tulburată emoţional. Dar eu 
nu sunt aşa. Foarte tânăr acest al doilea copil care a murit, 
dar moartea lui n-a fost un accident. A fost, ca multe lucruri 
în viaţă, rezultatul acţiunilor sale. Voia bani şi şi-a asumat 
un risc. Era destul de deştept, de viclean ca să-şi dea seama 
că risca, dar voia banii. Avea zece ani, dar cauza şi efectul 
sunt cam la fel la vârsta lui, ca şi la treizeci, cincizeci sau 
nouăzeci. Ştiţi primul lucru la care mă gândesc în acest 
caz? 

— Cred că vă gândiţi mai întâi la dreptate, nu la 
compasiune, spuse domnişoara Emlyn. 

— Din punctul meu de vedere, mila nu-l mai poate ajuta pe 
Leopold. Nu mai poate fi ajutat. Dreptatea, dacă se face 
dreptate - şi noi doi cred că gândim la fel - dreptatea nu-l 
mai poate salva pe Leopold. Dar l-ar putea salva pe un alt 
Leopold, i-ar salva viaţa unui alt copil, dacă ne grăbim. Nu e 


în siguranţă, un criminal care a ucis nu doar o dată, care 
recurge la crimă pentru a se simţi în siguranţă. Mă duc la 
Londra să mă întâlnesc cu anumite persoane şi să discutăm 
o anumită abordare. Să-i conving, poate, de certitudinile 
mele în acest caz. 

— S-ar putea să fie complicat, spuse domnişoara Emlyn. 
— Nu, nu cred. Căile şi mijloacele vor fi dificile, dar sper 
să-i conving că ştiu ce se întâmplă, deoarece au capacitatea 
de-a înţelege minţile criminale. Aş vrea să vă mai rog un 

lucru. Am nevoie de părerea dumneavoastră. Doar de 
părerea dumneavoastră, nu şi de dovezi. Părerea 
dumneavoastră despre Nicholas Ransom şi Desmond 
Holland. M-aţi sfătui să am încredere în ei? 

— Aş zice că amândoi sunt demni de încredere. Aşa cred. 
În multe privinţe se poartă extrem de prosteşte, dar numai 
în aspectele efemere ale vieţii. În general, sunt sănătoşi. 
Sănătoşi ca un măr fără viermi în el. 

— lar ne întoarcem la mere, observă Poirot cu tristeţe. 
Trebuie să plec, mă aşteaptă maşina şi mai am de făcut o 
vizită. 

Capitolul 23 

— Ai auzit ce se întâmplă la Quarry Wood? Întrebă doamna 
Cartwright, punând un pachet de Fluffy Flakelets şi Wonder 
White în coşul de cumpărături. 

— Quarry Wood? Răspunse Elspeth Mckay, cea căreia îi 
vorbea doamna Cartwright. Nu, n-am auzit nimic deosebit 
în legătură cu asta. Alese un pachet de cereale. Cele două 
femei se aflau în supermarketul recent deschis, făcându-şi 
cumpărăturile de dimineaţă. 

— Se spune că în acel loc copacii sunt periculoşi. Doi 
pădurari au ajuns acolo în această dimineaţă. Acolo, pe 
coasta dealului, unde e o pantă abruptă şi un copac care se 
înclină într-o parte. Se poate, presupun, ca un copac să 
cadă în aceste condiţii. Unul a fost lovit de trăsnet iarna 
trecută, dar cred că se afla ceva mai departe. Oricum, s-au 


apucat de săpat în jurul copacilor. Păcat. O să facă o mare 
dezordine. 

— Ei bine, făcu Elspeth Mckay, eu zic că ştiu ei ce fac. 
Presupun că cineva i-a chemat. 

— Au adus şi doi oameni de la poliţie, să se asigure că nu 
se apropie nimeni de acel loc. Să aibă grijă să ţină lumea la 
distanţă de ceea ce se întâmplă. Au spus că vor să 
descopere mai întâi copacii bolnavi. 

— Am înţeles, spuse Elspeth Mckay. 

Poate că înţelesese. Nu că i-ar fi spus cineva, dar lui 
Elspeth nu trebuia niciodată să îi spui. 

II 

Ariadne Oliver netezi o telegramă pe care o primise la uşă. 
Era atât de obişnuită să primească telegrame prin telefon, 
când trebuia să caute înnebunită un creion ca să le noteze 
şi să insiste că voia să i se trimită o copie de confirmare, 
încât fu destul de uimită să primească din nou ceea ce ea 
numea „o telegramă adevărată”. 

VA ROG, ADUCEŢI-LE PE DOAMNA BUTLER ŞI PE 
MIRANDA LA APARTAMENTUL DVS. DE ÎNDATA. NU E 
TIMP DE PIERDUT. IMPORIANTI SA CONSULTE DOCTOR 
PENTRU OPERAȚIE. 

Se duse în bucătărie unde Judith Buder făcea jeleu de 
gutui. 

— Judy, zise doamna Oliver, du-te şi împachetează câteva 
lucruri, mă întorc la Londra, iar tu şi Miranda veniţi cu 
mine. 

— Foarte drăguţ din partea ta, Ariadne, dar am multe 
lucruri de făcut aici. Oricum, nu ai de ce să te grăbeşti să 
pleci azi, nu-i aşa? 

— Ba da, aşa mi s-a zis, spuse doamna Oliver. 

— Cine ţi-a zis, menajera? 

— Nu, spuse doamna Oliver. Altcineva. Unul dintre puţinii 
oameni pe care îi ascult. Hai. Grăbeşte-te. 

— Nu vreau să plec de acasă chiar acum. Nu pot. 


— Trebuie să vii, zise doamna Oliver. Am pregătit maşina. 
Am adus-o în faţa uşii de la intrare. Putem să plecăm de 
îndată. 

— Nu cred că vreau s-o iau pe Miranda. Aş putea s-o las 
aici cu cineva, cu familia Reynolds sau cu Rowena Drake. 

— Miranda vine şi ea, o întrerupse hotărât doamna Oliver. 
Nu-mi mai face probleme, Judy. E ceva serios. Nu văd cum 
poţi măcar să te gândeşti să o laşi pe Miranda cu familia 
Reynolds. Doi dintre copiii Reynolds au fost omorâţi, nu? 

— Da, da, e adevărat. Crezi că e ceva în neregulă cu acea 
casă. Adică e cineva acolo care... Ah, ce vreau să zic? 

— Vorbim prea mult, zise doamna Oliver. Oricum, adăugă 
ea, dacă cineva va fi omorât, atunci se pare că cel mai 
probabil va fi Ann Reynolds. 

— Ce se întâmplă cu familia asta? De ce trebuie să fie toţi 
omorâţi, unul după altul? O, Ariadne, este înspăimântător! 

— Da, zise doamna Oliver, dar există situaţii când e normal 
să fii înspăimântat. Tocmai am primit o telegramă şi îi 
urmez instrucţiunile. 

— A, n-am auzit telefonul. 

— Nu a sosit prin telefon. A sosit la uşă. 

Ezită un moment, după care i-o întinse prietenei sale. 

— Ce înseamnă asta? Operaţie? 

— La amigdale, probabil, zise doamna Oliver. Pe Miranda a 
durut-o gâtul săptămâna trecută, nu? Ei bine, ce poate fi 
mai credibil decât faptul că ar trebui dusă la un consult la 
un specialist ORL de la Londra? 

— Eşti nebună sau ce, Ariadne? 

— Probabil, zise doamna Oliver, nebună de legat. Haide. 
Mirandei îi va plăcea să stea la Londra. Nu ai de ce să-ţi faci 
griji. N-o să facă nici o operaţie. Asta e ceea ce se numeşte 
„acoperire” în poveştile cu spioni. O vom duce la teatru, la 
operă sau la balet, depinde ce gusturi are. În mare, ar fi 
mai bine să o ducem la balet. 

— Mi-e frică, spuse Judith. 


Ariadne Oliver se uita la prietena ei. Aceasta tremura uşor. 
Semăna mai mult ca oricând, gândi doamna Oliver, cu 
Ondine. Părea ruptă de realitate. 

— Haide, o îndemnă doamna Oliver, i-am promis lui 
Hercule Poirot că te aduc odată ce îmi dă semnalul. Ei bine, 
mi-a dat semnalul. 

— Ce se întâmplă aici? Se miră Judith. Nu înţeleg de ce am 
venit în acest sat. 

— Mă întreb şi eu uneori de ce ai venit, zise doamna 
Oliver, dar nu există explicaţie pentru locurile în care 
oamenii se duc să trăiască. Un prieten de-al meu a plecat să 
locuiască în Moreton-in-the-Marsh zilele trecute. Spunea că 
dintotdeauna a vrut şi că s-a gândit mereu la asta. 
Intenţiona să se ducă acolo după ce se pensiona. l-am spus 
că n-am fost acolo, dar mi se părea că, după cum suna, 
sigur era un loc umed. Cum era de fapt? Mi-a spus că nici el 
nu ştie, pentru că nu se dusese niciodată în acel loc. Dara 
vrut dintotdeauna să trăiască acolo. Şi era şi sănătos la 
minte, pe deasupra. 

— Şi s-a dus? 

— Da. 

— I-a plăcut când a ajuns acolo? 

— Ei bine, nu am aflat încă, zise doamna Oliver. Dar 
oamenii sunt foarte ciudaţi, nu-i aşa? Lucrurile pe care vor 
să le facă, lucrurile pe care pur şi simplu trebuie să le 
facă... Se duse în grădină şi strigă: Miranda, mergem la 
Londra. 

Miranda se apropie încet de ele. 

— Mergem la Londra? 

— Ariadne ne va duce cu maşina, zise mama ei. Vom 
merge şi la teatru. Doamna Oliver crede că ne poate face 
rost de bilete la balet. Ţi-ar plăcea să mergi la balet? 

— Aş fi încântată, zise Miranda. Ochii i se luminară. 
Trebuie să mă duc să-mi iau la revedere de la un prieten 
mai întâi. 

— Practic, plecăm chiar acum. 


— Nu întârzii, dar trebuie să dau nişte explicaţii. Sunt 
lucruri pe care am promis să le fac. 

O luă la fugă prin grădină şi dispăru pe poartă. 

— Cine sunt prietenii Mirandei? Întrebă doamna Oliver, un 
pic curioasă. 

— N-am ştiut niciodată, zise Judith. Ştii, ea nu 
împărtăşeşte nimic cu nimeni. Uneori cred că singurele 
lucruri pe care simte că-i sunt prieteni sunt păsările din 
pădure. Sau veveriţele sau lucruri de genul acesta. Cred că 
toată lumea o place, dar nu ştiu să aibă prieteni anume. 
Adică, nu invită fete acasă la ceai sau chestii de genul ăsta. 
Nu atât de mult cum fac alte fete. Cred că cea mai bună 
prietenă a ei era Joyce Reynolds. Adăugă vag: Joyce 
obişnuia să îi povestească lucruri fantastice despre elefanţi 
şi tigri. Se ridică. Ei bine, presupun că trebuie să mă duc şi 
să împachetez, dacă insişti. Dar nu vreau să plec de aici. 
Sunt o groază de lucruri pe care le am de făcut, cume 
acest jeleu şi... 

— Trebuie să vii, zise doamna Oliver. Era destul de 
hotărâtă în legătură cu acest lucru. 

Judith cobora pe scări cu două valize exact când Miranda 
veni fugind pe uşa laterală, cu respiraţia tăiată. 

— Nu luăm prânzul mai întâi? Întrebă ea. 

În ciuda aspectului de spiriduş din pădure, era un copil 
sănătos căruia îi plăcea mâncarea. 

— O să ne oprim să luăm prânzul pe drum, zise doamna 
Oliver. Ne oprim la The Black Boy în Haversham. Acolo ar fi 
potrivit. Este la trei sferturi de oră distanţă de aici şi 
servesc mâncare bună. Hai, Miranda, trebuie să plecăm. 

— N-o să am timp să îi zic lui Cathie că nu pot să merg cu 
ea la film mâine. A, dar poate o s-o sun. 

— Ei, hai, grăbeşte-te, îi zise mama ei. 

Miranda fugi în sufragerie, unde se afla telefonul. Judith şi 
doamna Oliver puseră valizele în maşină. Miranda se 
întoarse din sufragerie. 


— Am lăsat un mesaj, spuse gâfâind. Asta e tot pentru 
acum. 

— Cred că eşti nebună, Ariadne, zise Judith, după ce 
urcară în maşină. Pur şi simplu, nebună. Ce se întâmplă? 

— Vom afla la momentul potrivit, presupun, spuse doamna 
Oliver. Nu ştiu dacă eu sunt nebună sau el. 

— El? Cine? 

— Hercule Poirot, zise doamna Oliver. 

III 

În Londra, Hercule Poirot stătea într-o cameră cu alţi 
patru bărbaţi. Unul era inspectorul Timothy Raglan, 
arătând respectabil şi cu o expresie imperturbabilă, după 
cum obişnuia să fie în prezenţa superiorilor săi, şi al doilea 
era comisarul Spence. Al treilea era Alfred Richmond, şeful 
poliţiei comitatului, iar al patrulea, un bărbat cu o faţă dură, 
un om al legii, de la procuratură. Se uitau la Hercule Poirot 
cu diferite expresii, sau ceea ce s-ar putea numi 
nonexpresii. 

— Păreţi destul de sigur, Monsieur Poirot. 

— Sunt destul de sigur, spuse Hercule Poirot. Când un 
lucru se aranjează astfel, îţi dai seama că trebuie să fie aşa, 
şi cauţi motive care să demonstreze contrariul. Dacă nu 
găseşti astfel de motive, atunci eşti îndreptăţit să-ţi susţii 
propria opinie. 

— Motivele par destul de complexe, dacă pot să mă exprim 
aşa. 

— Nu, replică Poirot, nu chiar complexe. Dar atât de 
simple, încât este dificil să le vezi în mod clar. 

Omul legii părea sceptic. 

— Vom avea o dovadă clară în curând, interveni 
inspectorul Raglan. Bineînţeles, dacă s-a făcut vreo 
greşeală din acest punct de vedere... 

— Ding dong del, în fântână nu-i un motănel?” spuse 
Hercule Poirot. Asta vrei să zici? 

— Ei bine, trebuie să acceptaţi că este doar o presupunere 
din partea dumneavoastră. 


— Încă de la început, dovezile indicau asta. Când o fată 
dispare, nu există prea multe motive. Primul este că a fugit 
cu un bărbat. Al doilea este că a murit. Orice altceva este 
exagerare şi, practic, nu se întâmplă niciodată. 

— Nu mai există elemente esenţiale pe care vreţi să ni le 
aduceţi la cunoştinţă, Monsieur Poirot? 

— Ba da. Am luat legătura cu o bine-cunoscută firmă 
imobiliară. Prieteni de-ai mei, specializaţi în industria 
imobiliară din Indiile de Vest, Marea Egee, Adriatică, 
Mediterană şi alte locuri. Clienţii lor sunt de obicei bogaţi. 
Aveţi aici o achiziţie recentă care ar putea să vă intereseze. 

Întinse o hârtie împăturită. 

— Credeţi că are vreo legătură? 

— Sunt sigur că are. 

— Credeam că vânzarea de insule era interzisă de 
respectivul guvern? 

— Cu bani se găseşte de obicei o soluţie. 

— Nu există nimic altceva asupra căruia să insistaţi? 

— Este posibil ca în decurs de 24 de ore să am pentru 
dumneavoastră ceva ce va lămuri problema într-un fel sau 
altul. 

— Şi anume? 

— Un martor. 

— Vreţi să spuneţi... 

— Un martor la crimă. 

Omul legii se uită la Poirot cu o neîncredere crescândă. 

— Unde este martorul acum? 

— În drum spre Londra, sper, şi am încredere. 

— Păreţi... Tulburat. 

— Aşa este. Am făcut tot ce am putut pentru a fi prudent, 
dar trebuie să admit că mi-e frică. Da, mi-e frică în ciuda 
măsurii de protecţie pe care am luat-o. Pentru că, vedeţi 
dumneavoastră, ne aflăm - cum aş putea să zic? - ne aflăm 
în faţa cruzimii, reacţiilor rapide, lăcomiei împinse dincolo 
de orice limită umană cunoscută şi poate - nu sunt sigur, 
dar cred că este posibil - În faţa unei sclipiri, am putea 


spune, de nebunie? Nebunie care nu se afla acolo de la 
început, ci a fost cultivată. O sămânță care a prins rădăcini 
şi care creşte repede. Şi care acum poate că atacă, 
inspirând o atitudine mai degrabă inumană decât umană 
faţă de viaţă. 

— Va trebui să mai ascultăm câteva opinii în legătură cu 
acest lucru, spuse omul legii. Nu ne putem pripi. 
Bineînţeles, foarte mult depinde de... Industria forestieră. 
Dacă este adevărat, va trebui să luăm raţionamentul de la 
capăt. 

Hercule Poirot se ridică în picioare. 

— Eu voi pleca. V-am spus tot ce ştiu şi toate lucrurile de 
care mi-e teamă că s-ar putea întâmpla. Voi ţine legătura cu 
dumneavoastră. 

Le strânse tuturor mâna cu afectare şi plecă. 

— Omul ăsta e un fel de măscărici, spuse omul legii. Nu 
credeţi că e un pic scrântit? Oricum se ţine bine la vârsta 
lui. Nu ştiu dacă te poţi baza pe facultăţile mintale ale unui 
om de această vârstă. 

— Cred că te poţi baza pe el, zise şeful poliţiei. Cel puţin, 
asta e impresia mea. Spence, te cunosc de mulţi ani. Eşti 
unul dintre prietenii lui. Crezi că a devenit un pic senil? 

— Nu, nu cred, spuse comisarul Spence. Care e părerea 
dumneavoastră, Raglan? 

— Îl cunosc de puţin timp, domnule. La început am crezut 
că - ei bine, modul său de a gândi, ideile sale ar putea fi 
extravagante. Dar în mare, mi-am schimbat radical părerea. 
Cred că se va dovedi că are dreptate. 

Capitolul 24 

Doamna Oliver se aşeză confortabil la o masă de la 
fereastra restaurantului The Black Boy. Era încă destul de 
devreme, aşa încât sala de mese nu se aglomerase. Judith 
Buder se întoarse numaidecât de la baie după ce îşi 
pudrase nasul şi ocupă locul din faţa ei, examinând meniul. 

— Ce îi place Mirandei? Întrebă doamna Oliver. Am putea 
să comandăm şi pentru ea. Cred că se va întoarce într-un 


minut. 

— Îi place puiul prăjit. 

— E uşor atunci. Dar ţie? 

— O să aleg acelaşi lucru. 

— Trei porţii de pui prăjit, comandă doamna Oliver. Se 
rezemă de spătar, studiindu-şi prietena. 

— De ce te holbezi aşa la mine? 

— Mă gândeam, zise doamna Oliver. 

— La ce? 

— La cât de puţine lucruri ştiu eu de fapt despre tine. 

— Păi, la fel e cu toţi ceilalţi, nu? 

— Vrei să zici că nu poţi şti niciodată totul despre cineva. 

— Cam aşa ceva. 

— Poate că ai dreptate, admise doamna Oliver. Ambele 
femei rămaseră tăcute o vreme. 

— Sunt cam înceţi cu servirea aici. 

— Vine acum, cred, spuse doamna Oliver. O chelneriţă sosi 
cu o tavă plină de farfurii. 

— Miranda cam întârzie. Ştie unde este sala de mese? 

— Da, bineînţeles că ştie. Am aruncat o privire înăuntru 
când am ajuns. Judith se ridică nerăbdătoare. Va trebui să 
merg să o aduc. 

— Mă întreb dacă nu cumva are rău de maşină. 

— Avea când era mică. 

— Nu e la toaleta femeilor, spuse. Este o uşă acolo care dă 
în grădină. Poate a ieşit să se uite la vreo pasăre sau ceva. 
Ea aşa face. 

— N-avem timp să ne uităm la păsări azi, spuse doamna 
Oliver. Du-te, caut-o, fa ceva. Trebuie să ne continuăm 
călătoria. 

II 

Elspeth Mckay înţepă nişte cârnaţi cu o furculiţă, îi puse 
pe o farfurie pe care o băgă în frigider şi începu să curețe 
cartofi. Telefonul sună. 

— Doamna Mckay? Aici sergentul Goodwin. Fratele 
dumneavoastră este? 


— Nu. Este în Londra azi. 

— L-am sunat acolo. A plecat. Când se întoarce, spuneţi-i 
că avem un rezultat pozitiv. 

— Vreţi să spuneţi că aţi găsit un cadavru în fântână? 

— N-are sens să ne ascundem. Deja vestea circulă. 

— Cine este? Fata au pair? 

— Aşa se pare. 

— Biata fată, zise Elspeth. S-a aruncat ea sau cum? 

— N-a fost sinucidere - a fost înjunghiată. Crimă mai mult 
ca sigur. 

III 

După ce mama ei părăsise toaleta femeilor, Miranda 
aşteptase un minut sau două. Apoi crăpă uşa, se uită cu 
precauţie afară, după care deschise uşa laterală către 
grădină şi alergă de-a lungul cărării care ducea în curtea 
din spate a ceea ce fusese cândva un han unde trăgeau 
diligenţele, transformat acum în garaj. Se duse la o uşă 
mică care permitea accesul într-o alee. Puțin mai jos, era 
parcată o maşină. Un bărbat cu sprâncene sure şi stufoase 
şi o barbă cenuşie stătea în maşină şi citea un ziar. Miranda 
deschise uşa şi se urcă pe locul de lângă şofer. Râse. 

— Arăţi chiar amuzant. 

— Râzi cât vrei, nu te opreşte nimeni. 

Maşina porni, cobori de-a lungul aleii, o luă la dreapta, 
apoi la stânga, din nou la dreapta şi ieşi pe un drum 
secundar. 

— Stăm bine cu timpul, spuse bărbatul cu barbă cenuşie. 
La momentul potrivit vei vedea securea aşa cum trebuie 
văzută. Şi Kilterbury Down, de asemenea. Minunată 
privelişte. 

O maşină trecu vâjâind pe lângă ei la o distanţă atât de 
mică încât aproape că fură împinşi în gardul viu. 

— Tineri idioţi, zise bărbatul cu barbă cenuşie. 

Unul din tineri avea un păr lung care îi ajungea până la 
umeri şi ochelari mari, ca de bufniţă. Celălalt afişa un 
aspect spaniol cu favoriţi. 


— Nu crezi că mama îşi va face griji în privinţa mea? 
Întrebă Miranda. 

— Nu va avea timp să-şi facă griji pentru tine. Până când 
va apuca ea să se îngrijoreze, tu vei fi ajuns deja unde îţi 
doreşti să fii. 

IV 

În Londra, Hercule Poirot răspunse la telefon. Se auzi 
vocea doamnei Oliver. 

— Am pierdut-o pe Miranda. 

— Cum adică aţi pierdut-o? 

— Luam prânzul la The Black Boy. Ea s-a dus la toaletă. Nu 
s-a mai întors. Cineva a zis că a văzut-o în maşină cu un 
bărbat în vârstă. Dar e posibil să nu fi fost ea. Se poate să fi 
fost altcineva. E... 

— Ar fi trebuit să stea cineva cu ea. Niciuna din voi n-ar fi 
trebuit să o scape din ochi. V-am avertizat că e periculos. 
Doamna Butler este îngrijorată? 

— Bineînţeles că este. Dumneata ce crezi? E înnebunită. 
Insistă să sunăm la poliţie. 

— Da, acesta ar fi cel mai firesc lucru de făcut. Voi suna şi 
eu. 

— Dar de ce ar fi Miranda în pericol? 

— Nu ştii? Ar trebui să fi aflat până acum. A fost găsit 
cadavrul. Abia am aflat... 

— Ce cadavru? 

— Cadavrul din fântână. 

Capitolul 25 

— Este minunat, spuse Miranda, uitându-se în jur. 
Kilterbury Ring era un punct de atracţie local, deşi ruinele 
sale nu erau chiar faimoase. Fuseseră distruse cu multe 
sute de ani în urmă. Cu toate acestea, pe ici, pe colo, se 
înălța câte un megalit lung şi somptuos, spunând povestea 
unui cult ritualic de demult. Miranda punea întrebări. 

— De ce aveau toate aceste pietre aici? 

— Pentru ritual. Cult ritualic. Sacrificiu ritualic. Înţelegi ce 
este sacrificiul, nu, Miranda? 


— Cred că da. 

— Trebuie să existe, vezi tu. Este important. 

— Vrei să zici că nu este un fel de pedeapsă? Este altceva? 
— Da. Este altceva. Mori pentru ca alţii să trăiască. Mori 
pentru ca frumuseţea să trăiască în continuare. Să ia fiinţă. 

Asta contează. 

— Mă gândeam că poate... 

— Da, Miranda? 

— Mă gândeam că poate trebuie să mori pentru că ce ai 
făcut a omorât pe altcineva. 

— Cine ţi-a băgat asta în cap? 

— Mă gândeam la Joyce. Dacă nu i-aş fi zis, poate că n-ar fi 
murit, nu-i aşa? 

— Poate că nu. 

— Mi-am tot făcut griji de când a murit Joyce. Nu ar fi 
trebuit să îi spun, nu? l-am zis pentru că voiam să am şi eu 
ceva care să merite să îi povestesc. Ea fusese în India şi îmi 
tot povestea despre tigri, despre elefanţi, despre lucrurile 
aurii ce atârnau de ei, despre ornamentele şi hamurile lor 
de paradă. Şi, de asemenea, cred că... Dintr-odată voiam să 
ştie şi altcineva, pentru că, vezi, nu m-am prea gândit la 
asta înainte. Adăugă: A fost... A fost şi acela un sacrificiu? 

— Într-un fel. 

Miranda rămase gânditoare, după care spuse: 

— Nu e timpul? 

— Soarele nu este deocamdată în poziţia corectă. Încă 
cinci minute, probabil, şi apoi va cădea direct pe piatră. 

Stăteau din nou în tăcere, lângă maşină. 

— Acum, cred, zise tovarăşul Mirandei, uitându-se sus la 
cer, acolo unde soarele se topea la orizont. Acum este un 
moment minunat. Nu e nimeni aici. Nimeni nu vine aici la 
această oră a zilei să urce până în vârful lui Kilterbury 
Down pentru a vedea Kilterbury Ring. E prea frig în 
noiembrie şi sezonul murelor a trecut. O să îţi arăt întâi 
securea dublă. Securea dublă pe această piatră. Cioplită 


acolo atunci când au venit din Micene sau din Creta acum 
sute de ani. E minunat, Miranda, nu-i aşa? 

— Da, este grozav, spuse Miranda. Arată-mi-o. 

Merseră până la piatra cea mai de sus. Lângă ea, zăcea 
una căzută şi un pic mai jos de-a lungul pantei era alta, uşor 
înclinată ca şi cum ar fi fost încovoiată de greutatea anilor. 

— Eşti fericită, Miranda? 

— Da, sunt foarte fericită. 

— lată semnul aici. 

— Aceasta chiar e securea dublă? 

— Da, este mâncată de vreme, dar aceasta este. Aici e 
simbolul. Pune mâna pe el. Şi acum - acum vom bea pentru 
trecut, pentru viitor şi pentru frumuseţe. 

— O, ce drăguţ, exclamă Miranda. 

O cupă aurie îi fu înmânată, iar tovarăşul ei îi turnă în ea 
un lichid auriu dintr-un termos. 

— Are gust de fructe, de piersici. Bea-l, Miranda, şi vei fi 
chiar şi mai fericită. 

Miranda luă cupa aurită. O mirosi. 

— Da. Da, chiar miroase a piersici. O, uite, iată soarele. 
Roşu-auriu aprins - arătând ea şi cum ar sta pe marginea 
lumii. 

EI o întoarse către soare. 

— "Ţine cupa şi bea. 

Supusă, se întoarse. Una din mâinile ei mai zăbovea încă 
pe piatra megalitică şi pe semnul aproape şters de pe ea. 
Tovarăşul ei stătea acum în spate. Pe sub piatra înclinată, 
mai jos pe deal, se furişară doi oameni, aplecaţi pe 
jumătate. Cei din vârf erau întorşi cu spatele şi nici măcar 
nu îi observară. Rapid, dar pe furiş, cei doi alergară în sus 
pe deal. 

— Bea pentru frumuseţe, Miranda. 

— Pe naiba! Spuse o voce din spatele lor. 

O haină din catifea roz zbură deasupra unui cap, un cuţit 
fu aruncat dintr-o mână care se ridica încet. Nicholas 


Ransom o prinse pe Miranda, ţinând-o strâns şi 
îndepărtând-o de ceilalţi doi care se luptau. 

— Idioată ce eşti! Strigă Nicholas Ransom. Să vii aici cu un 
asasin scrântit. Trebuia să îţi dai seama ce faci. 

— Într-un fel, mi-am dat seama, zise Miranda. Urma să fiu 
sacrificată, cred, pentru că, vezi tu, totul s-a întâmplat din 
cauza mea... Din cauza mea a fost omorâtă Joyce. Aşa că 
era corect ca eu să fiu sacrificată, nu-i aşa? Ar fi un fel de 
ucidere ritualică. 

— Nu începe să vorbeşti tâmpenii despre ucideri ritualice. 
Au găsit-o pe cealaltă fată. Ştii, cea care lipsea de atâta 
timp. De vreo doi ani sau aşa ceva. Toată lumea credea că 
fugise pentru că falsificase testamentul. Nu fugise. 
Cadavrul ei a fost găsit într-o fântână. 

— O! Ţipă dintr-odată Miranda speriată. Nu cumva în 
fântâna dorințelor? Nu cumva în fântâna dorințelor pe care 
îmi doream aşa de mult să o găsesc? O, nu vreau ca ea să fie 
în fântâna dorințelor. Cine... cine a pus-o acolo? 

— Aceeaşi persoană care te-a adus pe tine aici. 

Capitolul 26 

Din nou, patru bărbaţi stăteau uitându-se la Poirot. 
Timothy Raglan, comisarul Spence şi şeful poliţiei aveau 
privirea mulţumită a unor pisici care aşteaptă şi sunt sigure 
că vor primi din clipă în clipă o farfurioară cu smântână. Al 
patrulea bărbat avea încă expresia cuiva care exclude orice 
convingere. 

— Ei bine, Monsieur Poirot, începu şeful poliţiei, dând 
startul discuţiilor şi lăsându-l pe omul de la procuratură să 
asiste la luarea depoziţiilor. Ne-am adunat toţi aici... 

Poirot făcu o mişcare cu mâna. Inspectorul Raglan părăsi 
camera şi se întoarse conducând o femeie de vreo treizeci şi 
ceva de ani, o fată, şi doi tineri adolescenţi. 

Îi prezentă şefului poliţiei. 

— Doamna Buder, domnişoara Miranda Butler, domnul 
Nicholas Ransom şi domnul Desmond Holland. 

Poirot se ridică şi luă mâna Mirandei. 


— Aşază-te aici lângă mama ta, Miranda, domnul 
Richmond aici de faţă, în calitatea sa de şef al poliţiei, 
doreşte să îţi pună câteva întrebări. Vrea să îi răspunzi la 
ele. Are legătură cu ceva ce ai văzut - acum un an, aproape 
doi. I-ai spus asta unei persoane şi din câte înţeleg, doar 
unei singure persoane. Aşa este? 

— l-am spus lui Joyce. 

— Şi ce anume i-ai spus lui Joyce? 

— Că am fost martora unei crime. 

— I-ai mai spus cuiva? 

— Nu. Dar cred că Leopold bănuia. Ştiţi, ascultă pe la uşi. 
Genul ăsta de lucruri. Îi place să ştie secretele oamenilor. 

— Ştiai că Joyce Reynolds, în după-amiaza de dinainte de 
petrecerea de Halloween, a pretins că ea însăşi văzuse 
crima petrecându-se. E adevărat? 

— Nu. Joyce repeta pur şi simplu ceea ce îi spusesem eu, 
dar a pretins că i se întâmplase ei. 

— Vrei să ne spui acum ce anume ai văzut? 

— N-am ştiut la început că era vorba de o crimă. M-am 
gândit că a fost un accident. Credeam că femeia se 
prăbuşise de undeva de sus. 

— Unde se întâmpla asta? 

— În Quarry Garden - În scobitura unde fusese fântâna. 
Stăteam sus pe crengile unui copac. Mă uitam la o veveriţă 
şi trebuia să nu fac nici un zgomot, altfel fug. Veveriţele 
sunt foarte iuți. 

— Spune-ne ce ai văzut. 

— Un bărbat şi o femeie au ridicat-o şi au cărat-o de-a 
lungul potecii. M-am gândit că o duceau la un spital sau la 
Quarry House. Apoi femeia s-a oprit brusc şi a zis: „Cineva 
ne priveşte”, şi s-a uitat la copacul meu. M-a făcut să îmi fie 
cumva frică. Am rămas nemişcată. Bărbatul a spus: 
„Prostii”, şi şi-au continuat drumul. Am văzut că era sânge 
pe o eşarfa şi aveau un cuţit însângerat - şi m-am gândit că 
cineva încercase să îi omoare pe ei, iar eu am continuat să 
rămân nemişcată. 


— Pentru că ţi-era frica? 

— Da, dar nu ştiu de ce. 

— Nu i-ai spus nimic mamei tale? 

— Nu. Am zis că poate n-ar fi trebuit să fiu acolo să 
privesc. Şi apoi, următoarea zi, nimeni nu a spus nimic în 
legătură cu vreun accident, aşa că am uitat. Nu m-am mai 
gândit deloc la asta până când... Se opri brusc. 

Şeful poliţiei deschise gura - apoi o închise. Se uită la 
Poirot şi făcu un gest aproape imperceptibil. 

— Da, Miranda, până când? 

— Era ca şi cum totul se întâmpla din nou. De data asta 
era o ciocănitoare verde, iar eu stăteam foarte nemişcată, 
privind-o din spatele unor tufişuri. Şi cei doi stăteau acolo 
vorbind - despre o insulă - o insulă grecească. Ela spus 
ceva de genul: „lotul este aranjat. Este a noastră, putem 
merge acolo oricând vrem. Dar ar fi mai bine să o luăm 
încet deocamdată - să nu ne pripim”. Şi apoi ciocănitoarea 
a zburat, şi eu m-am mişcat. lar ea a spus: „Iaci, fă linişte, 
cineva ne priveşte”. Era exact felul în care o spusese şi 
înainte, şi avea exact aceeaşi privire, mi-a fost frică din nou 
şi mi-am adus aminte. Şi de data asta am ştiut. Am ştiut că 
ceea ce văzusem fusese o crimă şi că ceea ce cărau ei era 
un cadavru pe care voiau să îl ascundă undeva. Vedeţi, nu 
mai eram un copil. Ştiam... Lucrurile şi ceea ce înseamnă 
ele -sângele şi cuțitul, şi cadavrul ce atârna moale... 

— Gând se întâmpla asta? Întrebă şeful poliţiei. Acum cât 
timp? 

Miranda se gândi un moment. 

— În martie, anul trecut - imediat după Paşte. 

— Poţi să ne spui clar cine erau aceşti oameni, Miranda? 

— Bineînţeles că pot. Miranda arăta uimită. 

— Le-ai văzut feţele? 

— Bineînţeles. 

— Cine erau? 

— Doamna Drake şi Michael... 


Nu era un denunţ dramatic. Vocea îi era liniştită, oarecum 
surprinsă, dar demonstra convingere. Şeful poliţiei spuse: 

— Nu ai zis nimănui. De ce? 

— M-am gândit... M-am gândit că ar fi putut fi un 
sacrificiu. 

— Cine ţi-a spus asta? 

— Michael - el spunea că sacrificiile erau necesare. 

— Îl iubeai pe Michael? Întrebă Poirot cu blândeţe. 

— O da, spuse Miranda, îl iubeam foarte mult. 

Capitolul 27 

— Acum că în sfârşit te-am adus aici, spuse doamna Oliver, 
vreau să ştiu totul... Se uită la Poirot cu hotărâre şi îl 
întrebă sever: De ce n-ai venit mai devreme? 

— Scuzele mele, madame, am fost foarte ocupat. Am fost 
chemat la poliţie. 

— Infractorii sunt chemaţi să facă asta. Ce Dumnezeu te-a 
făcut să o suspectezi pe Rowena Drake că ar fi implicată 
într-o crimă? Nimeni nu s-ar fi gândit la asta. 

— S-a întâmplat de îndată ce am primit indiciul esenţial. 

— Ce numeşti dumneata indiciul esenţial? 

— Apa. Voiam să găsesc pe cineva care a fost la petrecere 
şi care era ud, şi care n-ar fi trebuit să fie ud. Cine a 
omorât-o pe Joyce Reynolds ar fi trebuit neapărat să se ude. 
Ţii un copil viguros cu capul într-o găleată plină cu apă, deci 
se va împotrivi şi te va stropi, aşa încât sigur te vei uda. Prin 
urmare, e nevoie să se întâmple ceva care să ofere o 
explicaţie inocentă faptului că eşti ud. După ce toată lumea 
s-a strâns în sala de mese pentru jocul de Snapdragon, 
doamna Drake a luat-o pe Joyce cu ea în bibliotecă. Dacă 
gazda te roagă să te duci cu ea, în mod firesc te duci. Şi mai 
mult ca sigur, Joyce nu o suspecta pe doamna Drake. Tot 
ceea ce îi spusese Miranda a fost că asistase la o crimă. 
Astfel, Joyce a fost omorâtă, iar asasina s-a udat destul de 
mult cu apă. Trebuia să existe un motiv pentru asta şi ea a 
început să născocească unul. Avea nevoie de un martor 
pentru felul cum s-a udat. A aşteptat pe palier cu o vază 


enormă de flori plină cu apă. În scurt timp, domnişoara 
Whittaker a ieşit din camera unde se desfăşura jocul de 
Snapdragon - era cald acolo. Doamna Drake s-a prefăcut că 
tresare nervos şi a dat drumul la vază, având grijă să se 
împroaşte cu apă, în timp ce vasul se spărgea în holul de 
dedesubt. A alergat pe scări, culegând împreună cu 
doamna Whittaker cioburile şi florile şi plângându-se de 
pierderea frumoasei ei vaze. A reuşit chiar să îi dea 
domnişoarei Whittaker impresia că văzuse ceva sau pe 
cineva ieşind din camera unde se comisese crima. 
Domnişoara Whittaker a luat de bună afirmaţia, dar atunci 
când i-a povestit incidentul domnişoarei Emlyn, aceasta şi-a 
dat seama de importanţa lui. Aşa încât a rugat-o pe 
domnişoara Whittaker să îmi relateze ce s-a întâmplat. Prin 
urmare, conchise Poirot, răsucindu-şi mustaţa, şi eu am 
aflat cine era ucigaşul lui Joyce. 

— Şi Joyce nici măcar nu asistase vreodată la o crimă. 

— Doamna Drake nu ştia asta. Dar suspectase mereu că 
cineva fusese de faţă în Quarry Wood, când ea şi Michael 
Garfield au ucis-o pe Olga Seminoff, şi că ar fi putut să vadă 
ce se întâmplase. 

— Când ai ştiut dumneata că fusese de fapt Miranda, şi nu 
Joyce? 

— De îndată ce simţul realităţii m-a forţat să accept 
verdictul universal că Joyce era o mincinoasă. Şi apoi, totul 
o indica pe Miranda. Ea se plimba frecvent în Quarry Wood, 
observând păsările şi veveriţele. Joyce era, după cum mi-a 
spus Miranda, prietena ei cea mai bună. Miranda mi-a zis: 
„Noi ne spunem totul”. Miranda nu era la petrecere, aşa 
încât mitomana Joyce putea folosi povestea prietenei sale 
cum că fusese martoră la o crimă - probabil pentru a te 
impresiona pe dumneata madame, bine-cunoscuta 
scriitoare de romane polițiste. 

— Da, bine, aruncă toată vina pe mine. 

— Nu, nu. 


— Rowena Drake, reflectă doamna Oliver. Încă nu îmi vine 
să cred. 

— Avea toate calităţile necesare. M-am întrebat mereu, 
adăugă, ce fel de femeie era mai exact Lady Macbeth. Cum 
ar fi ea dacă am cunoaşte-o în viaţa reală? Ei bine, cred că 
eu am cunoscut-o. 

— Şi Michael Garfield? Par o pereche nepotrivită. 

— Interesant - Lady Macbeth şi Narcis, o combinaţie 
neobişnuită. 

— Lady Macbeth, murmură doamna Oliver gânditoare. 

— Era o femeie frumoasă, eficientă şi competentă, născută 
pentru a conduce, o actriţă neaşteptat de bună. Ar fi trebuit 
să o auzi deplângând moartea băieţelului Leopold şi 
suspinând în hohote într-o batistă uscată. 

— Dezgustător. 

— Îţi aduci aminte că te-am întrebat cine, după părerea 
dumitale, erau sau nu erau oameni buni. 

— Michael Garfield era îndrăgostit de ea? 

— Mă îndoiesc că Michael Garfield ar fi putut iubi pe 
altcineva în afară de el însuşi. Voia bani - mulţi bani. Poate 
că a crezut la început că o poate influenţa pe doamna 
Llewellyn-Smythe să îl îndrăgească până la a face un 
testament în favoarea lui - Însă doamna Llewellyn-Smythe 
nu era genul acela de femeie. 

— Dar falsul? Încă nu înţeleg asta. Care a fost scopul? 

— A creat confuzie la început. Prea mult fals, s-ar putea 
spune. Dar dacă ne gândim la asta, scopul era clar. Trebuia 
doar să ne amintim ce s-a întâmplat. Averea doamnei 
Llewellyn-Smythe i-a revenit în întregime Rowenei Drake. 
Codicilul scos la iveală era în mod atât de evident falsificat, 
încât orice avocat şi-ar fi dat seama. Ar fi fost contestat, iar 
în urma probelor experţilor, ar fi urmat să fie schimbat, 
astfel încât testamentul original ar fi intrat în vigoare. 
Întrucât soţul Rowenei Drake murise de curând, ea 
moştenea totul. 


— Dar ce poţi spune despre codicilul pe care l-a văzut 
menajera? 

— Presupunerea mea este că doamna Llewellyn-Smythe a 
descoperit că Michael Garfield şi Rowena Drake aveau o 
idilă - probabil înainte ca soţul ei să moară. Furioasă, 
doamna Llewellyn-Smythe a făcut un codicil la testamentul 
său, lăsând totul fetei au pair. Probabil tânăra i-a spus lui 
Michael despre asta - spera să se mărite cu el. 

— Credeam că era vorba de tânărul Ferrier? 

— Asta a fost o poveste plauzibilă pe care mi-a spus-o 
Michael. Nu a putut fi confirmată. 

— Atunci, dacă el ştia că exista cu adevărat un codicil, de 
ce nu s-a căsătorit cu Olga pentru a pune astfel mâna pe 
bani? 

— Pentru că se îndoia de faptul că ea ar putea cu adevărat 
să primească banii. Există ceea ce se numeşte abuz de 
influenţă. Doamna Llewellyn-Smythe era o femeie în vârstă 
şi bolnavă pe deasupra. Toate testamentele ei anterioare 
fuseseră în favoarea cunoştinţelor şi rudelor ei - testamente 
valabile şi raţionale, de genul celor pe care le aprobă 
tribunalele. Pe această fată din ţări străine nu o cunoştea 
decât de un an - şi nu avea nici un drept asupra ei. Acel 
codicil, chiar dacă era autentic, ar fi putut fi contestat. În 
plus, mă îndoiesc că Olga ar fi reuşit să cumpere o insulă 
grecească - sau că ar fi vrut măcar să facă asta. Nu avea 
prieteni influenţi sau contacte în cercurile de afaceri. Era 
atrasă de Michael, dar îl considera mai mult o partidă bună 
din punct de vedere matrimonial, care i-ar fi permis să 
trăiască în Anglia - ceea ce dorea ea să facă. 

— Şi Rowena Drake? 

— Se îndrăgostise lulea. Soţul ei rămăsese invalid de mulţi 
ani. Ea era o femeie de vârstă mijlocie, dar pasională, şi un 
bărbat de o frumuseţe neobişnuită i-a ieşit în cale. Femeile 
se îndrăgosteau uşor de el, dar el voia nu frumuseţea 
femeilor, ci exerciţiul propriului său impuls creator de a 
crea frumuseţe. Pentru asta avea nevoie de bani - de mulţi 


bani. În ceea ce priveşte dragostea - se iubea numai pe 
sine. Era un Narcis. Mi-am amintit un vechi cântec 
franțuzesc pe care l-am auzit acum mulţi ani... 

Începu să fredoneze încet. 

Regarde, Narcisse. 

Regarde dans l'eau. 

Regarde, Narcisse, que tu es beau. 

Il n'y a au monde. 

Que la Beaute. 

Et la Jeunesse, Helas! 

Et la Jeunesse... Regarde, Narcisse... 

Regarde dans l'eau... 14 

— Nu-mi vine să cred, pur şi simplu nu-mi vine să cred că 
cineva ar comite o crimă pentru a-şi face o grădină pe o 
insulă grecească, spuse doamna Oliver cu neîncredere. 

— Nu poţi? Nu poţi să vizualizezi felul cum o avea el în 
minte? Numai piatră, dar în aşa fel proiectată încât să ofere 
toate posibilităţile. Pământ, tone întregi de pământ fertil 
pentru a îmbrăca oasele dezvelite ale stâncilor - şi apoi 
plante, seminţe, arbuşti, copaci. Poate că a citit în ziare 
despre un milionar care a construit o grădină pe o insulă, 
special pentru femeia pe care o iubea. Şi aşa i-a venit şi lui 
ideea - să creeze el o grădină, dar nu pentru o femeie, ci... 
Pentru sine însuşi. 

— "Totul mi se pare o nebunie. 

— Da. Se întâmplă. Mă îndoiesc că s-ar fi gândit măcar la 
acest motiv ca fiind sordid. Pur şi simplu l-a considerat a fi 
necesar pentru a crea mai multă frumuseţe. O luase razna 
cu creaţia. Frumuseţea locului Quarry Wood, frumuseţea 
altor grădini pe care le proiectase şi le realizase, iar acum 
îşi imagina chiar mai mult - o întreagă insulă de frumuseţe. 
Şi apoi mai era Rowena Drake, îndrăgostită până peste cap 
de el. N-a însemnat pentru el nimic altceva decât o sursă de 
bani cu care putea crea frumuseţe. Da - probabil că 
înnebunise. Cei pe care zeii îi distrug, mai întâi le iau 
minţile. 


— Chiar îşi dorea insula aceea aşa de mult? Chiar şi cu 
Rowena Drake legată de gâtul lui? Dându-i mereu ordine? 

— Se mai întâmplă şi accidente. Cred că şi doamnei Drake 
i s-ar fi putut întâmpla unul la momentul potrivit. 

— Încă o crimă? 

— Da. A început simplu. Olga trebuia să fie îndepărtată 
pentru că ştia despre codicil - şi urma de asemenea să fie 
ţapul ispăşitor, să fie înfierată drept falsificatoare. Doamna 
Llewelyn-Smythe ascunsese documentul original, aşa încât 
cred că tânărului Ferrier i se dăduseră bani să redacteze 
un document fals asemănător. Un fals atât de evident, încât 
ar fi trezit imediat suspiciuni. Acest lucru i-a pecetluit 
moartea. Lesley Ferrier, după cum am hotărât de la început, 
nu avusese vreun aranjament sau vreo idilă cu Olga. 
Aceasta a fost o sugestie pe care Michael Garfield mi-a 
făcut-o, dar eu cred că Michael a fost cel care i-a dat bani 
lui Lesley. Michael Garfield era cel care ţintea la afecțiunea 
fetei, avertizând-o să nu dezvăluie nimic despre această 
idilă şi să nu îi spună stăpânei sale, promiţându-i un posibil 
mariaj în viitor, dar în acelaşi timp însemnând-o cu sânge 
rece drept victima de care el şi Rowena Drake aveau 
nevoie, dacă banii le-ar fi revenit lor. Nu era necesar ca 
Olga Seminoff să fie acuzată de fals sau să fie urmărită 
injustiţie. Trebuia doar ca să fie suspectată de acest lucru. 
Falsul părea că este în beneficiul ei. Putea fi făcut de ea 
foarte uşor, existau dovezi în sensul că îi imita scrisul 
stăpânei sale, iar dacă ea ar fi dispărut brusc, s-ar fi 
presupus nu numai că a fost o falsificatoare, dar şi că şi-ar fi 
ajutat stăpâna să moară subit. Aşa că la momentul oportun, 
Olga Seminoff a murit. Lesley Ferrier a fost ucis în ceea ce 
se spune că ar fi fost o bătaie între bande rivale sau ar fi 
fost înjunghiat de o femeie geloasă. Dar cuțitul găsit în 
fântână corespunde îndeaproape urmelor de cuţit pe care 
le-a primit el. Ştiam că trapul neînsufleţit al Olgăi trebuie să 
fie ascuns pe undeva prin zonă, dar n-aveam nici o idee 
unde, până când am auzit-o pe Miranda într-o zi întrebând 


despre fântâna dorințelor şi rugându-l pe Michael Garfield 
să o ducă acolo. lar ela refuzat-o. La scurt timp după, pe 
când vorbeam cu doamna Goodbody, am spus că mă întreb 
unde o fi dispărut fata aceea, iar ea a zis: „Ding dong del, în 
fântână-un motănel”, şi atunci am fost sigur că trupul fetei 
se afla în fântâna dorințelor. Am descoperit că era în 
pădure, în Quarry Wood, pe o pantă nu departe de casa lui 
Michael Garfield şi m-am gândit că Miranda văzuse fie 
crima propriu-zisă, fie ascunderea ulterioară a cadavrului. 
Doamna Drake şi Michael se temeau că ar fi putut exista un 
martor -dar nu aveau nici o idee cine ar putea fi - şi întrucât 
nu se întâmplase nimic, s-au liniştit. Şi-au făcut planuri - nu 
se grăbeau, dar au început să pună lucrurile în mişcare. Ea 
vorbea despre cumpărarea de terenuri în străinătate - le 
dădea oamenilor impresia că vrea să plece din Woodleigh 
Common. Prea multe asocieri nefericite, se referea mereu 
la durerea pe care o simţise la moartea soţului ei. Totul 
mergea ca pe roate, şi apoi a venit şocul de la petrecerea 
de Halloween şi afirmaţia neaşteptată a lui Joyce că fusese 
martora unei crime. Aşa încât acum Rowena ştia, sau 
credea că ştie, cine fusese în pădure în acea zi. Prin urmare 
a acţionat rapid. Dar asta nu a fost tot. Tânărul Leopold i-a 
cerat bani - voia să cumpere nişte lucruri, după cum 
spunea el. Ceea ce el bănuia sau ştia nu e prea clar, dar 
cum era fratele lui Joyce, cei doi au crezut că ştia mai multe 
decât cunoştea de fapt. Astfel - a fost ucis şi el. 

— Pe ea ai suspectat-o datorită dovezii cu apa, spuse 
doamna Oliver. Cum ai ajuns să îl suspectezi pe Michael 
Garfield? 

— Se potrivea, explică simplu Poirot. Şi apoi - ultima oară 
când am vorbit cu Michael Garfield, am fost sigur. Mi-a zis 
râzând: „Piei din faţa mea, Satană. Duceţi-vă cu prietenii 
dumneavoastră poliţişti”. Şi am ştiut atunci cu siguranţă. 
Era invers de fapt. Mi-am spus: „Eu te las pe tine în spate, 
Satană”. Un Satana atât de tânăr şi de frumos precum 
Lucifer le poate părea muritorilor... 


În încăpere se mai afla o femeie. Până în acel moment nu 
vorbise, însă începu să se foiască pe scaun. 

— Lucifer, spuse. Da, înţeleg acum. El a fost întotdeauna 
aşa. 

— Era foarte frumos, spuse Poirot, şi iubea frumuseţea. 
Frumuseţea pe care o făcea cu propria minte, imaginaţie şi 
cu propriile mâini. Ar fi sacrificat orice pentru ea. Cred că, 
în felul său, o iubea pe Miranda, dar era gata să o sacrifice 
pentru a se salva pe sine. I-a planificat moartea cu foarte 
multă grijă - a făcut din ea un ritual şi, cum s-ar zice, i-a 
îndoctrinat şi ei ideea. Ea trebuia să îi spună când urma să 
plece din Woodleigh Common - a instruit-o cum să facă să 
se întâlnească cu el la han când dumneata şi doamna Oliver 
luaţi prânzul. Urma să fie găsită la Kilterbury Ring, acolo, 
lângă semnul securii duble, cu un pocal auriu lângă ea -un 
sacrificiu ritualic. 

— Nebun, zise Judith Butier. Trebuie să fi fost nebun. 

— Madame, fiica dumneavoastră este în siguranţă, dar 
este ceva ce îmi doresc foarte mult să ştiu. 

— Cred că meritaţi să ştiţi tot ce vă pot spune, Monsieur 
Poirot. 

— Ea este fiica dumneavoastră - dar este şi fiica lui 
Michael Garfield? 

Judith tăcu un moment, după care recunoscu: 

— Da. 

— Şi ea nu ştie asta? 

— Nu. Habar nu are. Faptul că l-a întâlnit a fost o simplă 
coincidenţă. L-am cunoscut când eram tânără. M-am 
îndrăgostit nebuneşte de el după care... După care mi s-a 
făcut frică. 

— Frică? 

— Da. Nu ştiu de ce. Nu de ceva ce ar face sau chestii de 
genul acesta, pur şi simplu de firea sa. Blândeţea sa, iar în 
spatele acesteia, răceală şi sânge rece. Mi-era frică şi de 
pasiunea sa pentru frumuseţe sau pentru creaţie. Nu i-am 
spus că eram însărcinată. L-am părăsit, am plecat şi copilul 


s-a născut. Am inventat povestea cu soţul pilot care a murit 
într-un accident de avion. M-am tot plimbat din loc în loc. 
Am ajuns la Woodleigh Common mai mult sau mai puţin din 
întâmplare. Aveam nişte cunoştinţe în Medchester pentru a- 
mi găsi un post de secretară. Şi apoi, într-o zi, Michael 
Garfield a venit aici să lucreze la Quarrywood. Nu cred că 
mi-a păsat. Totul se terminase demult, dar, mai târziu, deşi 
nu mi-am dat seama cât de des mergea Miranda în pădure, 
am început să mă îngrijorez... 

— Da, zise Poirot, a fost o legătură între ei. O afinitate 
naturală. Am observat asemănarea dintre ei - numai că 
Michael Garfield, urmaşul lui Lucifer cel frumos, era 
malefic, în vreme ce fiica dumneavoastră este inocentă şi 
înţeleaptă, şi nu există nimic rău în ea. 

Se duse la biroul său şi luă un plic. Scoase din el un desen 
delicat în creion. 

— Fiica dumneavoastră, spuse el. 

Judith se uită la el. Era semnat „Michael Garfield”. 

— O desena lângă pârâu, zise Poirot, în Quarry Wood. A 
desenat-o, după cum a zis el, pentru a nu o uita. Îi era frică 
să nu o uite. Nu l-ar fi oprit totuşi să o omoare. Apoi, arătă 
către un cuvânt scris cu creionul sus, în partea din stânga. 
Puteţi să citiţi asta? 

Îl citi încet pe litere. 

— Ifigenia. 

— Da, zise Poirot, Ifigenia. Agamemnon şi-a sacrificat fiica 
pentru a avea vânt bun să-şi ducă navele spre Troia. 
Michael şi-ar fi sacrificat fiica pentru a-şi construi o nouă 
Grădină a Edenului. 

— Ştia ce face, spuse Judith. Mă întreb, dacă a avut 
vreodată regrete? 

Poirot nu răspunse. În mintea sa se contura imaginea unui 
bărbat de o frumuseţe deosebită stând lângă piatra 
megalitică însemnată cu securea dublă şi strângând în 
degetele moarte pocalul auriu pe care l-a luat şi l-a golit în 


momentul în care providenţa intervenise pentru a-i salva 
victima şi a face dreptate. 

Astfel murise Michael Garfield - „o moarte binemeritată, 
gândi Poirot - dar, vai, nu va mai exista nici o grădină care 
să înflorească pe o insulă din mările greceşti... În schimb, 
va exista Miranda - plină de viaţă, tânără şi frumoasă”. 

Ridică mâna lui Judith şi o sărută. 

— La revedere, madame, şi să-i amintiţi fiicei 
dumneavoastră de mine. 

— Ar trebui să vă ţină mereu minte pentru tot ceea ce vă 
datorează. 

— Mai degrabă nu, unele amintiri e mai bine să fie 
îngropate. Se duse apoi la doamna Oliver. 

— Noapte bună, chere madame. Lady Macbeth şi Narcis. A 
fost foarte interesant. Trebuie să îţi mulţumesc pentru că 
mi-ai atras atenţia asupra acestui lucru... 

— Asta-i bună! Exclamă doamna Oliver pe un ton 
exasperat, dai vina pe mine, ca întotdeauna! 


SFÂRŞIT