Agatha Christie — Elefantii Nu Uita Niciodata

Agatha Christie 


Agatha Christie 


Flefanţii nu uita niciodată 


Volumul - 1 


Capitolul | 

Doamna Oliver se uita în oglindă. În acelaşi timp, a 
aruncat o scurtă privire piezişă pe ceasul de pe şemineu, 
care, de obicei, rămânea în urmă cu douăzeci de minute. 
Apoi şi-a examinat cu atenţie coafura. Inconvenientul la ea 
era, şi recunoştea deschis aceasta, că-şi schimba mereu 
coafura. Epuizase aproape toate modalităţile, o dată 
avusese o coafură înaltă, austeră, altă dată o coafură „în 
bătaia vântului”, când părul era dat pe spate pentru a se 
vedea fruntea boltită, gânditoare. În orice caz, spera că 
avea o frunte gânditoare. Purtase o coafură inelată, cu 
bucle dese, izbitor de mici şi cu un fel de dezordine boemă. 
„Desigur, gândea ea, coafura ei nu avea nici un rol, căci va 
purta o pălărie”, ceea ce făcea foarte rar. 

Pe raftul de sus al şifonierului se aflau patru pălării. Una 
era potrivită doar pentru nunţi. Căci o pălărie era un 
„musai” absolut la o nuntă. Da, ea avea chiar două 
exemplare pentru o asemenea ocazie. Aceea din cutia 
rotundă era din pene, şi mai curând era o tocă. Aceasta 
rezista chiar şi la o aversă neaşteptată, cum o surprindea, 
uneori, pe drumul de la automobil la biserică, sau, cum se 
obişnuieşte în zilele noastre, la oficiul stării civile. 

Cealaltă era o creaţie mult mai măiastră şi intra în discuţie 
doar pentru o nuntă într-o după-amiază văratică de 
sâmbătă. Era făcută doar din flori şi şifon şi un voal galben 
înflorat cu mimoze. 


Celelalte două pălării de pe raft aveau un aspect potrivit 
pentru orice ocazie. Pe una doamna Oliver o numea „pălăria 
ei de ţară”, confecţionată din fetru cafeniu-închis care se 
asorta cu orice fel de tweed, cu un bor aspectuos ce se 
putea răsfrânge sau trage peste frunte. 

Doamna Oliver avea un pulover de caşmir pentru zile reci 
şi unul subţire pentru zile toride, care se asortau la culoare 
cu pălăria. Fireşte, ea purta adesea puloverele, iar pălăria 
aproape deloc. De ce trebuia să pună şi o pălărie când doar 
se ducea la ţară pentru a lua masa împreună cu prietenii? 

Cea de-a patra pălărie era cea mai scumpă şi de o 
eleganţă neobişnuit de durabilă. „Poate, se gândea doamna 
Oliver câteodată, tocmai pentru că fusese atât de scumpă”. 
Era un fel de turban, din rânduri suprapuse de catifea 
multicoloră, în tonuri pastelate, foarte plăcute la vedere, 
care se asortau la orice. 

Doamna Oliver a făcut o pauză şi, încă nehotărâtă, strigă 
după ajutor. 

— Maria, apoi mai tare, Maria! Vino încoace o clipă! 

Maria veni. Era obişnuită ca doamna Oliver să-i ceară 
sfatul atunci când trebuia să se îmbrace. 

— Veţi purta pălăria aceasta frumoasă, elegantă? Întrebă 
Maria. 

— Da, răspunse aceasta. Vroiam să ştiu dacă arată mai 
bine aşa, sau dimpotrivă. 

Maria s-a dat înapoi şi a privit-o cu multă atenţie pe 
doamna Oliver. 

— Aţi pus-o invers. 

— Da. Ştiu asta. Dar m-am gândit că aşa ar arăta mai bine. 

— Şi de ce mă rog? 

— Ei, pentru că aşa a intenţionat creatoarea, presupun. 
Singură nu mi-aş fi dat seama. Sigur că pălăriera aşa şi-a 
imaginat-o. 

— Cum de credeţi că pălăria arată mai bine aşa? 

— Pentru că se vede frumoasa nuanţă albastră şi cafeniul 
închis şi cred că este mai nostimă decât partea din faţă, 


colorată în verde, roşu şi ciocolatiu. 

În acest moment, doamna Oliver îşi scoase pălăria, o aşeză 
din nou şi o probă iarăşi cu partea din spate în faţă, în 
poziţia ei firească, şi apoi de-a latul, ceea ce nu plăcu, nici 
ei, nici Mariei. 

— Nu puteţi s-o purtaţi de-a latul. Cred că nu se potriveşte 
cu faţa dumneavoastră. Nu merge la nici o figură. 

— Nu merge. Cred că o s-o pun totuşi, aşa cum se cuvine. 

— Ei, categoric că este mai bine, socoti Maria. 

Doamna Oliver îşi scoase pălăria şi Maria i-a ajutat să 
îmbrace o rochie uşoară de lână, bine croită, de un delicat 
roşu-castaniu şi să prindă pălăria cu un ac. 

— Arătaţi foarte elegantă, a constatat Maria. 

Asta aprecia atât de mult domna Oliver la Maria. Chiar şi 
cu cea mai mică ocazie o lăuda şi o admira. 

— Veţi ţine un discurs la banchet? O întrebă Maria. 

— Un discurs! A strigat îngrozită doamna Oliver. Nu, 
fireşte că nu! Ştii doar, eu nu ţin niciodată discursuri. 

— M-am gândit că aşa se obişnuieşte la un banchet al 
literaţilor. Totuşi vă duceţi, nu-i aşa? Scriitori celebri din 
1973 - sau ce an tocmai urmează. 

— Nu trebuie să ţin nici un discurs, spuse doamna Oliver. 
Alţi oameni care o fac cu plăcere vor lua asta asupra lor. O 
fac mult mai bine decât mine. 

— Sunt convinsă că dumneavoastră aţi ţine un minunat 
discurs, dacă aţi vrea cu adevărat, a zis Maria, ca şi când ar 
fi vrut s-o ispitească. 

— Nu, categoric că nu, se apăra doamna Oliver. Eu ştiu ce 
pot şi ce nu pot. Nu pot să ţin discursuri. Mă emoţionez, şi 
devin nervoasă şi probabil m-aş bâlbâi, sau aş spune de 
două ori acelaşi lucru. Nu numai că mi s-ar părea că aş fi 
stupidă, ci, cu siguranţă, că aşa aş arăta. Mă pot folosi de 
cuvânt doar când scriu, sau când mă înregistrez pe bandă 
de magnetofon sau când dictez. Sunt deprinsă cu vorbirea 
doar atâta timp cât nu este vorba de un discurs. 


— Desigur. Şi aşa totul va fi în ordine. Sunt sigură. Un 
mare banchet, nu-i aşa? 

— Da, spuse doamna Oliver abătută. Un banchet grozav. 

„Şi de ce, se gândea ea, dar fără a se exterioriza, pentru 
Dumnezeu, de ce mă duc?” Reflecta asupra acestui lucru, 
căci, de regulă, ştia întotdeauna de ce făcea ceva, în loc să 
acţioneze şi apoi să caute să afle motivul. 

— Presupun că totuşi aş vrea să ştiu cum este, spuse ea cu 
glas tare de una singură, căci Maria alergase înapoi la 
bucătărie pentru că mirosea a magiun afumat. Mereu sunt 
invitată la banchete literare, sau aşa ceva, şi niciodată nu 
mă duc. 

Doamna Oliver ajunsese la desert şi răsuflă mulţumită, în 
timp ce se juca pe farfurie cu resturile unei bezele. Bezelele 
îi plăceau în mod deosebit şi aici ele erau desertul delicios 
al unui banchet foarte savuros. Totuşi, când ajungi la o 
anumită vârstă, bezelele trebuiau tratate cu prudenţă. 
Dinţii! Arătau bine, aveau marele avantaj de a nu mai 
pricinui dureri, erau albi întocmai ca cei adevăraţi. Dar fără 
îndoială, nu erau naturali. Şi dinţii care nu erau naturali, nu 
erau dintr-un material de cea mai bună calitate, cel puţin 
aşa credea doamna Oliver. Câinii, i se povestise, aveau dinţi 
de fildeş veritabil, oamenii doar dintr-o substanţă osteoidă. 
Sau - dacă erau falşi - din material artificial. În orice caz, 
era momentul esenţial, când trebuia să se evite situaţiile 
penibile în care cineva putea fi pus din pricina dinţilor falşi. 
Salata era problematică, de asemenea migdalele prăjite şi 
sărate şi lucruri ca ciocolata cu miez tare, caramelele şi 
bezelele delicioase, crocante şi lipicioase. Cu un oftat de 
uşurare, a isprăvit şi ultima înghiţitură. A fost o masă bună, 
chiar foarte bună. 

Doamna Oliver simţea o mare satisfacţie. Savurase cu 
adevărat dejunul. Fusese încântată şi de convivi. Banchetul 
care fusese dat în onoarea scriitoarelor celebre nu se 
limitase, din fericire, doar la doamne. Erau acolo şi scriitori, 
critici, oameni care citeau cărţile şi alţii care le scriau. 


Doamna Oliver stătea între doi reprezentanţi extrem de 
încântători ai părţii bărbăteşti. Unul era Edwyn Aubin, ale 
cărui poezii le preţuia, un bărbat care povestea captivant 
despre călătoriile sale în străinătate şi despre tot felul de 
evenimente literare şi personale. În plus, şi pe el îl 
interesau mai ales restaurantele şi mâncarea bună, şi 
discutaseră cu exuberanţă despre acestea, omiţând 
subiectul literatură. 

Sir Wesley Kent, de cealaltă parte a ei, era, de asemenea, 
un vecin agreabil. Formulase păreri încântătoare despre 
cărţile ei, şi asta cu atâta tact, că n-o punea în încurcătură, 
situaţie pe care atâţia oameni o provocau cu uşurinţă. El 
pomenise diferite motive pentru a explica de ce credea că 
unele dintre cărţile ei sunt deosebit de bune - motive 
pertinente - şi de aceea el îi plăcuse foarte mult. „Lauda din 
partea bărbaţilor poate fi întotdeauna acceptată”, se 
gândea doamna Oliver în sinea ei. Femeile erau exaltate. 
Ce-i scriau unele femei! Într-adevăr! Fireşte, nu 
întotdeauna doar femei. Câteodată şi tineri sensibili din ţări 
străine. Chiar, în ultima săptămână, primise o scrisoare de 
la un admirator care începea aşa: „Am citit ultima 
dumneavoastră carte şi simt că sunteţi o doamnă 
generoasă”. După lectura romanului „Al doilea peşte roşu” 
tânărul fusese cuprins de un adevărat extaz literar, ceea ce 
doamna Oliver găsea că este cu totul nepotrivit. Ce-i drept, 
nu era exagerat de modestă şi ştia să-şi aprecieze romanele 
polițiste, unele mai rele, altele mai bune. După părerea ei, 
nu există nici un motiv ca cineva să poată întrezări, în 
cărţile ei, că ar fi mărinimoasă. Era pur şi simplu o femeie 
fericită, pentru că putea să scrie ceea ce citeau foarte mulţi 
oameni. 

Pe scurt, se achitase foarte bine de această vizită. Îi 
plăcuse, discutase cu câţiva oameni agreabili. Curând se 
vor ridica de la masă şi oaspeţii se vor revărsa în direcţia 
unde se afla cafeaua şi unde se putea schimba partenerul şi 
sta la taifas cu alţi oameni. Acesta era momentul critic, 


după cum doamna Oliver ştia prea bine. Momentul când se 
puteau ivi alte doamne care s-o împresoare. Copleşită de 
laude excesive, neplăcute, în faţa cărora ea se simţea 
mereu deplorabil de incapabilă de a da răspunsul potrivit, 
pentru că, în fond, nu exista nici un răspuns potrivit. Era 
oarecum ca într-un ghid de conversaţie. 

Întrebare: „Pur şi simplu trebuie să vă spun că vă citesc 
cărţile cu atâta plăcere şi că le găsesc atât de minunate.” 

Răspuns al autoarei nervoase: „Ah, asta-i încântător! Asta- 
mi face o deosebită plăcere!” „Ştiţi, de câteva luni aştept, 
cu nerăbdare, să vă cunosc. Este fantastic!” „Ah, dar e 
minunat din partea dumneavoastră. Într-adevăr, minunat.” 

Şi aşa mai departe. Nimeni nu părea a fi în stare să 
schimbe subiectul. Totul trebuia să se învârtă în jurul 
propriilor cărţi sau ale altora, în măsura în care fuseseră 
citite. Era o zvârcolire în năvodul literaturii. Unii oameni se 
puteau apăra, dar doamna Oliver îşi dădea seama, cu 
amărăciune, că nu era capabilă de aşa ceva. O prietenă din 
străinătate îi ţinuse cândva o prelegere despre aceasta. 

— Te-am auzit, spuse Albertina, cu vocea ei fermecătoare, 
înceată, cu accent străin, ce-ai răspuns tânărului ziarist 
care te-a intervievat. Tu n-ai mândrie! Nu, tu nu eşti 
mândră de munca ta! Trebuia să spui: „Desigur, scriu bine. 
Scriu mai bine decât oricine altcineva care scrie romane 
polițiste.” 

— Dar eu nu fac asta, replicase doamna Oliver. Nu sunt 
rea, dar... 

— Ah, nu mai spune „eu nu fac asta”. Tu trebuie să afirmi 
asta! Chiar dacă tu însăţi nu crezi, trebuie s-o spui. 

— Aş dori, Albertina, opinase doamna Oliver, să poţi vorbi 
tu cu ziariştii. Eşti atât de pricepută. N-ai putea face în aşa 
fel să fii în locul meu? Eu mă ascund după uşă şi ascult. 

— Da, probabil că ar merge. Sigur că ar fi foarte nostim. 
Dar s-ar băga de seamă. Chipul tău e cunoscut. Trebuie 
doar să spui: „Da, da, ştiu că sunt mai bună decât alţii”. 
Trebuie să declari asta tuturor. S-o ştie cu toţii, şi s-o 


răspândească. Ah, este îngrozitor să te văd stând acolo, de 
parcă vroiai să-ţi ceri scuze pentru cele afirmate. Dar, zău, 
nu este nevoie de asta. 

Doamna Oliver îşi amintea că fusese ca şi cum ea, o tânără 
actriţă, încerca să înveţe un rol şi regizorul constatase că 
era lipsită de talent, fără nici o speranţă. 

Ei, aici, în orice caz, mai că nu existase nici o dificultate. 
Or s-o aştepte câteva doamne, ce-i drept, o dată ridicaţi de 
la masă. Deja văzuse una sau două nerăbdătoare. Dar asta 
nu era rău. Ea o să zâmbească, şi o să fie amabilă şi o să 
spună: „Adorabil din partea dumneavoastră. Mă bucur 
teribil. Sunt atât de fericită să cunosc oameni cărora le plac 
cărţile mele.” Străvechea stupiditate. Ca şi când ai băga 
mâna într-o cutie şi ai scoate o grămadă de cuvinte uzuale 
care erau deja înşiruite ca perlele într-un colier. 

Privirea se plimbă de-a lungul mesei cu speranţa de a 
descoperi prieteni, nu doar admiratori. Da, acolo, în spate, 
şedea Maurine Grant, o persoană fermecătoare. Apoi a 
venit clipa mult aşteptată, scriitoarele şi convivii lor s-au 
ridicat. Toţi se răspândiseră pe fotolii, în jurul măsuţelor cu 
servicii de cafea, pe canapele, şi în rezerve intime. „Clipa 
primejdiei”, cum gândea doamna Oliver, chiar dacă ea 
mergea doar la cocteiluri, doar rar la un banchet literar. 
Acum o ameninţa primejdia în fiecare moment, sub 
înfăţişarea cuiva pe care nu-l mai ţii minte, dar care îşi 
aminteşte încă foarte bine de cineva, sau e cunoscutul cuiva 
cu care nu vroiai să vorbeşti câtuşi de puţin, dar pe care nu 
puteai să-l eviţi. În acest caz, prima dilemă era aceea ce se 
îndrepta către ea; o femeie masivă, bine proporţionată, cu 
dinţi albi de cal, în franceză ea s-ar fi numit femme 
formidable. Altfel arăta foarte bărbătoasă. Evident, ori o 
cunoştea deja pe doamna Oliver, ori intenţiona să facă 
imediat cunoştinţă cu ea. S-a întâmplat aceasta din urmă. 

— Ah, doamnă Oliver! A strigat ea cu o voce stridentă. Ce 
bucurie să vă întâlnesc aici! Mi-am dorit asta încă demult. 
Pur şi simplu ador cărţile dumneavoastră. Şi fiul meu. Şi 


soţul meu insistă întotdeauna să nu plecăm în călătorie fără 
câteva din cărţile dumneavoastră. Dar veniţi, să ne aşezăm. 
Am atâtea să vă întreb! 

„Desigur, gândea doamna Oliver, nu chiar tipul meu 
preferat. Dar este la fel de bună ca oricare alta”. 

S-a lăsat condusă către o mică canapea de colţ, într-un 
mod care s-ar fi potrivit unui angajat al poliţiei şi noua 
prietenă a luat cafea, oferindu-i de asemenea şi ei. 

— Aşa. Aici ne simţim ca acasă! Nu ştiţi numele meu. Sunt 
doamna Burton-Cox. 

— Ba da, spuse doamna Oliver jenată ca-ntotdeauna în 
asemenea situaţii. Doamna Burton-Cox? A scris şi ea cărţi? 
Nu putea să găsească nimic de care să-şi aducă aminte. Dar 
numele îl mai auzise o dată. O foarte vagă amintire îi reveni. 
Nu scria cărţi politice, sau aşa ceva? În orice caz, nu 
romane, comedii sau povestiri polițiste. Poate o intelectuală 
cu ambiţii politice? Nu părea să fie complicată, se gândea 
doamna Oliver uşurată. O las, pur şi simplu, să vorbească şi 
spun, din când în când, doar „Ce interesant!” 

— Veţi fi uimită de ceea ce aş dori să vă povestesc, explică 
doamna Burton-Cox. Dar ştiu, din cărţile dumneavoastră, 
cât de înţelegătoare sunteţi, cât de multe ştiţi despre firea 
omenească. Şi am senzaţia că dacă cineva poate să 
răspundă la întrebările mele, dumneavoastră sunteţi aceea. 

— De fapt, nu cred... Se bâlbâi doamna Oliver şi căuta 
cuvinte potrivite pentru a se exprima nefiind deloc sigură 
că era înzestrată cu cele ce i se atribuiseră. 

Doamna Burton-Cox dădu de o bucăţică de zahăr în 
cafeaua ei şi o zdrobi ca un animal de pradă care ronţăia un 
os. „Poate că şi ea are dinţi de fildeşi”, gândi doamna Oliver 
în treacăt. Fildeş? Câinii aveau dinţi de fildeş şi morsele, de 
asemenea şi elefanții, fireşte. Colţi uriaşi de fildeş. 

— Deci, zise doamna Burton-Cox, prima întrebare pe care 
trebuie să v-o pun - deşi sunt destul de sigură că aşa este... 
Dumneavoastră aveţi o fină, nu-i aşa? Celia Ravenscroft! 


— Oh, exclamă doamna Oliver, plăcut surprinsă. Simţea că 
ar face faţă unei discuţii despre o fină. Avea mulţi fini - 
băieţi şi fete. Au existat perioade când trebuia să 
recunoască că nu şi-i amintea pe toţi. Cu cât înainta în 
vârstă, amintirea lor se estompa, chiar dacă îşi făcea 
datoria. Când erau încă mici, le trimisese jucării de Crăciun, 
îi vizitase cu regularitate pe finii ei şi pe părinţii lor şi 
invitase copiii chiar la ea, pe măsură ce creşteau, sau îi 
luase cândva de la şcoală şi le oferise o masă în oraş. Apoi 
venea momentul culminant: fata sau băiatul împlinea 
douăzeci şi unu de ani, cu care prilej naşa trebuia să facă 
ceea ce se cuvenea, sau însărcina pe cineva cu aceasta, sau 
ei se căsătoreau şi atunci le făcea acelaşi cadou sau le 
trimitea bani. După aceea, finii se dădeau, adesea, la fund. 
Călătoreau în străinătate, lucrau la Foreign Office, erau 
profesori în ţări străine, sau erau preocupaţi de chestiuni 
sociale. Amintirea lor pălea, în orice caz, tot mai mult. Se 
bucura dacă-i întâlnea undeva, pe neaşteptate, dar atunci 
chiar trebuia să se gândească serios când îi văzuse pentru 
ultima dată, al cui fiu ori fiică erau ei şi din ce pricină fusese 
aleasă ea ca naşă. 

— Celia Ravenscroft, spuse acum doamna Oliver îmbunată. 
Da, da, este fina mea. Aşa este. 

Nu, acum nu vedea chipul Celiei Ravenscroft, ci cel mult o 
imagine dintr-o perioadă foarte, foarte îndepărtată. 
Botezul. Fusese la botezul Celiei şi găsise ca dar o 
strecurătoare de ceai Queen-Anne de argint cu totul 
încântătoare. Se putea folosi şi la lapte. În afară de asta, era 
un obiect pe care o fină putea oricând să-l amaneteze cu 
uşurinţă, în caz că avea nevoie urgentă de bani. Cât de uşor 
era să-ţi aduci aminte, mai degrabă de cafetiere, 
strecurători ori cristelniţe de argint, decât de copil... 

— Da, zise doamna Oliver. Într-adevăr. Dar, din păcate, n- 
am văzut-o pe Celia de foarte mult timp. 

— Este o fată cam impulsivă, explică doamna Burton-Cox. 
Vreau să spun că-şi schimbă permanent părerea. Foarte 


inteligentă, foarte bună la universitate, dar vederile ei 
politice... Admit că, în zilele noastre, toţi tinerii sunt 
interesaţi de politică. 

— Eu nu mă ocup de politică, spuse doamna Oliver, care 
ura politica. 

— Ştiţi, aş vrea să vă destăinui ceva. Vă voi spune exact 
ceea ce aş dori să rezolv. Ştiu, asta n-are nici o importanţă 
pentru dumneavoastră. Atâţia oameni mi-au povestit cât de 
bună sunteţi, cât de săritoare. 

„Dacă vrea să mă tapeze de bani”, se gândi doamna Oliver, 
trecută prin multe conversații, care începeau în acest fel. 

— Chestiunea este pentru mine extrem de importantă. Nu 
trebuie nimic altceva decât să lămuresc asta. Celia, va să 
zică, se va... Sau crede că se va căsători cu... Fiul meu, 
Desmond. 

— Ah, într-adevăr! A exclamat doamna Oliver. 

— În orice caz, momentan, amândoi au această intenţie. 
Fireşte, trebuie să se ştie cât mai multe despre oameni şi 
aici există ceva ce-aş dori mult să aflu. Este destul de ciudat 
şi n-aş putea întreba un străin oarecare, dar nu am 
sentimentul că dumneavoastră sunteţi o străină, dragă 
doamnă Oliver! 

„AŞ dori să-l ai”, se gândi doamna Oliver. Acum devenise 
nervoasă. Chibzui dacă nu cumva Celia avea sau aştepta un 
copil din flori, sau dacă ar fi vrut de la ea mai multe 
amănunte. Asta ar fi extrem de neplăcut. Pe de altă parte, 
n-o mai văzuse pe Celia de cinci sau şase ani. lrebuia să 
aibă 25 sau 26 de ani. Aşa că nu i-ar fi greu să explice că nu 
are nici cea mai vagă idee. 

Doamna Burton-Cox s-a aplecat în faţă, respirând agitată. 

— Trebuie să-mi spuneţi, căci sunt sigură că ştiţi sau că 
totuşi bănuiţi cum s-a întâmplat totul. Mama l-a ucis pe tatăl 
ei, sau tatăl a fost cel care a omorât-o pe mamă? 

Doamna Oliver se aşteptase la orice, dar nicidecum la aşa 
ceva. Se uită ţintă la doamna Burton-Cox, neîncrezătoare. 

— Dar eu... Nu vă înţeleg. Vreau să spun, din ce cauză... 


— Dragă doamnă Oliver, dumneavoastră trebuie să ştiţi, 
totuşi... A fost un caz celebru... Fireşte, a trecut multă 
vreme, cam zece, douăzeci de ani... Dar atunci întâmplarea 
a făcut vâlvă. Sunt convinsă că vă amintiţi! Trebuie să vă 
aduceţi aminte! 

Doamna Oliver simţea că mintea îi lucra cu febrilitate. 
Celia era fina ei. Aşa era. Mama Celiei... Da, fireşte! Mama 
Celiei fusese Molly Preston-Grey, fuseseră prietene, chiar 
dacă nu prea apropiate, da, fireşte... Ea se căsătorise cu un 
militar... Ei, cum se numea el... Sir. Nu ştiu cum... 
Ravenscroft. Sau a fost ambasador? Incredibil! Incredibil 
cum se pot uita aceste lucruri. Nici nu mai ştia sigur dacă 
fusese domnişoara de onoare a lui Molly. Credea că da. Apoi 
nu se mai văzuseră mulţi ani. Ei au plecat în străinătate, în 
Orientul Mijlociu? În Iran? India? Doar ocazional, când 
venea în vizită în Anglia, se revăzuseră. Îi aduseseră aminte 
de o fotografie veche, care se ţine în mână şi este privită 
meditativ. Oamenii din această fotografie sunt cunoscuţi de 
undeva, dar imaginea este atât de ştearsă că abia sunt 
recunoscuţi, sau greu îţi aduci aminte cine au fost ei de 
fapt. Şi acum nici măcar nu ştia sigur dacă sir Ravenscrofi 
şi lady Ravenscroft, născută Preston-Grey, însemnaseră 
ceva în viaţa ei. Credea că nu. 

Doamna Burton-Cox încă o privea atent ca şi când ar fi fost 
dezamăgită de incapacitatea ei de a-şi aduce aminte de un 
caz atât de celebru. 

— Ucişi? Vreţi să spuneţi... Un accident? Întrebă doamna 
Oliver. 

— Dar nu. Nici un accident. Într-o casă, pe ţărmul mării. 
Cornwall, cred. Undeva... Unde erau stânci. În orice caz, 
aveau acolo o casă. Şi amândoi au fost găsiţi pe faleză... 
Împuşcaţi, ştiţi! Dar poliţia n-a putut să descopere, dacă 
soţia îl împuşcase pe soţ şi apoi s-a sinucis, sau soţul pe 
soţie şi apoi s-a omorât. Poliţia a cercetat gloanţele şi tot 
materialul doveditor posibil, dar era foarte dificil. S-a 
presupus a fi o dublă sinucidere. Am uitat la ce verdict s-a 


ajuns. Orice... Accident, sau aşa ceva. Dar, fireşte, că toţi au 
ştiut că alta fusese intenţia. Şi, normal, atunci circulau 
multe zvonuri... 

— Probabil toate născocite, spuse doamna Oliver 
deznădăjduită, încercând să-şi aducă, cel puţin, aminte de 
aceste zvonuri. 

— Se poate. Se poate. Greu de spus, ştiţi. Se zice că au 
avut loc cercetări, în aceeaşi zi sau mai înainte, era vorba 
de un alt bărbat şi, fireşte, ca de obicei, în această situaţie, 
a existat şi o altă femeie. Nu se ştie ce s-a întâmplat în 
realitate. Cred că multe au fost trecute sub tăcere pentru 
că generalul Ravenscroft era o persoană atât de 
importantă. Se pare că fusese în anul acela într-o clinică şi 
că era foarte bolnav, sau aşa ceva. Că el nici nu ştia ce 
făcea! 

— Sincer îmi pare rău, răspunse doamna Oliver cu voce 
fermă, că nu ştiu chiar nimic despre toate acestea. Acum, 
fiindcă aţi pomenit de întâmplare, abia că-mi aduc aminte 
de nume şi că-i cunosc pe oameni, dar n-am ştiut niciodată 
ce s-a întâmplat de fapt. N-am nici cea mai vagă idee... 

„Zău, gândea doamna Oliver, barem de-aş avea curajul să-i 
spun persoanei de unde naiba are atâta impertinenţă de a 
mă întreba aşa ceva.” 

— Mai ales pentru mine este foarte important să aflu 
adevărul, spuse doamna Burton-Cox. Ochii ei, care păreau 
de cremene, deveniseră tăioşi. Important, pentru că băiatul 
meu, dragul meu băiat, vrea să se căsătorească cu Celia. 

— Mă tem că nu vă pot ajuta, n-am auzit niciodată ceva 
despre această întâmplare. 

— Dar dumneavoastră trebuie să ştiţi! Scrieţi povestiri 
atât de minunate. Dumneavoastră ştiţi totul despre crimă, 
cine o comite şi de ce. Sunt sigură că toţi oamenii, probabil, 
vă povestesc şi vă inspiră în ceea ce scrieţi, încât aveţi atât 
de mult de-a face cu aceste lucruri. 

— Nu ştiu absolut nimic. 

Vocea ei, vădit distantă, nu mai era atât de politicoasă. 


— Dar acum nu se poate merge, pur şi simplu, la poliţie, 
după toţi anii aceştia! Ei n-ar spune nimic cuiva. Evident că, 
încă de atunci, s-a urmărit să se muşamalizeze totul. Dar 
am senzaţia că trebuie să ştiu adevărul. 

— Eu scriu doar cărţi, îşi spuse sec părerea doamna Oliver. 
Ele sunt rodul imaginaţiei mele. Personal nu ştiu nimic 
despre crimă şi n-am nici o idee despre criminalistică. De 
aceea, din păcate, nu vă pot ajuta în nici un fel. 

— Dar aţi putea s-o întrebaţi pe fina dumneavoastră! Aţi 
putea s-o întrebaţi pe Celia! 

— S-o întreb pe Celia? Doamna Oliver încremeni. N-aş şti 
cum aş putea să fac asta. Ea era... Nu, cred, ea trebuie să fi 
fost încă un copil, când s-a întâmplat această tragedie. 

— Presupun că ştie precis, răspunse doamna Burton-Cox. 
Copiii cunosc întotdeauna totul! Şi, cu siguranţă, că v-ar 
povesti! Mai ales dumneavoastră! 

— Consinder că ar trebui s-o întrebaţi chiar 
dumneavoastră. 

— Imposibil, nu pot asta. Nu cred că lui Desmond i-ar 
plăcea. El este destul... Destul de sensibil, în ceea ce o 
priveşte pe Celia, cred cu adevărat... Nu... Sunt convinsă că 
numai dumneavoastră vă va spune. 

— Nici prin gând nu-mi trece s-o întreb, declară doamna 
Oliver şi făcu un gest ca şi când şi-ar privi ceasul. O, 
Doamne, vai de mine, a exclamat ea, cât timp am pierdut cu 
acest banchet încântător. Trebuie să fug. Am o foarte 
importantă întâlnire. Bună ziua, doamnă... hm, Bedley-Cox, 
îmi pare rău că nu vă pot ajuta, dar această chestiune este 
cam delicată şi... După părerea dumneavoastră, chiar are o 
importanţă atât de mare? 

— Oh, cred, foarte mare. 

În această clipă, trecea agale prin faţa lor o personalitate 
literară pe care doamna Oliver o cunoştea. S-a ridicat brusc 
şi a prins-o de braţ. 

— Louise, draga mea, ce plăcere să te întâlnesc. N-am 
ştiut deloc că eşti aici. 


— Ah, Ariadne, a trecut atâta timp de când nu te-am văzut. 
Ce, ai devenit mai zveltă? 

— Ce complimente îmi faci, ca de obicei, spuse doamna 
Oliver; o luă pe prietena ei de braţ şi o îndepărtă de sofa. 
Trebuie să alerg, căci am o întâlnire. 

— Bănuiesc că nu scăpai de această femeie îngrozitoare, 
nu-i aşa? A întrebat prietena ei şi s-a uitat înapoi peste 
umăr la doamna Burton-Cox. 

— Mi-a pus întrebări atât de ciudate. 

— Aha! Şi n-ai putut să-i răspunzi? 

— Nu. În afară de asta, chestiunea nu mă interesează. N- 
am ştiut absolut nimic despre aceasta. Şi nici nu i-aş fi 
răspuns. 

— Era vorba despre ceva interesant? 

— Probabil. Un gând îi trecu prin minte. Bănuiesc, ar 
putea deveni interesant, doar... 

— Acum se ridică şi te urmăreşte, spuse prietena ei. 
Grăbeşte-te! Am eu grijă ca să poţi pleca neobservată şi te 
conduc unde vrei, dacă nu eşti cu automobilul. 

— La Londra nu şofez niciodată, este atât de greu cu 
parcarea. 

— Ştiu. Absolut îngrozitor! 

Doamna Oliver îşi luă rămas bun de la toţi, aşa cum se 
cuvine şi, puţin după aceea se urcă în automobil. 

— Vrei către Eaton Terrace? Întrebă binevoitoarea sa 
prietenă. 

— Da, e vorba de Whitefriars Mansions. Nu pot să-mi aduc 
aminte precis numele, dar ştiu unde este. 

— Ah, un bloc. Destul de modern! Pătrat, geometric. 

— Exact, spuse doamna Oliver. 

Capitolul Il 

Deoarece nu-l găsise acasă pe prietenul ei, Hercule Poirot, 
a trebuit să recurgă la telefon. 

— Din întâmplare sunteţi acasă în această seară? A 
întrebat doamna Oliver, bătând cu degetele pe masă, cam 
nervoasă. 


— Nu cumva este...? 

— Ariadne Oliver, care, ca-ntotdeauna, rămânea surprinsă, 
când era întrebată de nume, căci îşi închipuia că toţi 
prietenii îi recunoşteau imediat vocea. 

— Da, sunt aici toată seara. Asta înseamnă că voi avea 
plăcerea de a primi vizita dumneavoastră? 

— Ce drăguţ o spuneţi, a exclamat doamna Oliver. Nu ştiu 
dacă va fi o plăcere. 

— Întotdeauna este o plăcere să vă văd, chtre madame. 

— Nu ştiu, s-ar putea să vă cam deranjez şi să vă pun 
multe întrebări. Aş dori să aflu ce credeţi despre o anumită 
chestiune! 

— Sunt gata mereu să-mi spun oricui părerea, a declarat 
Poirot. 

— A apărut o problemă. Foarte greu, nu ştiu ce trebuie să 
fac. 

— Şi de aceea veniţi la mine. Mă simt flatat. Foarte flatat. 

— Ce oră v-ar conveni? 

— Ora nouă? Am putea să bem împreună cafea, în caz că 
nu preferaţi Grenadine sau un sirop de coacăze. Dar nu, 
desigur că nu vă face plăcere aşa ceva. 

— George, a spus Poirot nepreţuitului său servitor, astă- 
seară vom avea plăcerea unei vizite din partea doamnei 
Oliver. Cred, cafea şi ceva lichior. Niciodată nu sunt prea 
sigur ce-i place să bea. 

— Am văzut că bea rachiu de cireşe, sir. 

— Ţi creme de menthe. Dar cred că rachiu de cireşe îi 
place mai mult. 

Doamna Oliver a fost punctuală. În timpul cinei, Poirot 
încercase să ghicească ce o aducea şi de ce era atât de 
ezitantă în legătură cu ceea ce ar trebui să facă. Venea la el 
din cauza unei probleme dificile, sau avea să-i povestească 
despre o crimă? Poirot ştia sigur că la doamna Oliver totul 
era posibil. Lucrurile cele mai simple şi cele mai 
neobişnuite. După părerea ei, toate erau la fel de 
importante. Dar era tulburată. „Acum, gândea Hercule 


Poirot, chiar că ar termina cu doamna Oliver.” El terminase 
mereu cu ea. Câteodată îl înfuria. Totodată, îi era, într- 
adevăr, foarte devotat. Trecuseră împreună prin multe 
încercări şi experimente. Chiar azi-dimineaţă citise ceva 
despre ea în ziar... Sau în ziarul de seară? Trebuia să 
încerce să-şi aducă aminte, înainte ca ea să vină. Tocmai 
reuşise aceasta, când servitorul său o anunţă pe doamna 
Oliver. 

Intră în cameră şi Poirot a conchis că diagnosticul său era 
exact. Era îngrijorată. Coafura ei, altădată impecabilă, era 
dezordonată, pentru că, în starea ei agitată şi febrilă, care o 
cuprindea câteodată, îşi trecuse mâna prin păr. O întâmpină 
cu toate dovezile de bucurie, îi oferi un scaun, îi turnă cafea 
şi un pahar de rachiu de cireşe. 

— Ah! Spuse doamna Oliver cu un oftat de uşurare. Mă 
tem că mă socotiți penibil de stupidă, dar... 

— Citesc, sau mai precis, am citit în ziar că azi aţi fost la 
un banchet literar. Scriitoare celebre. Credeam că n-o să 
participaţi niciodată la aşa ceva. 

— De obicei nu, răspunse doamna Oliver, şi n-o voi mai 
face niciodată. 

— Aha! A fost aşa râu? 

Poirot era plin de compătimire. 

Ştia punctul ei slab. Lauda exagerată a cărţilor ei o 
emoţiona peste măsură, cum îi povestise odată, pentru că 
nu găsea niciodată răspunsul potrivit. 

— Nu v-a plăcut? 

— Doar până la un anumit punct, răspunse ea prompt, dar 
apoi s-a întâmplat ceva foarte neplăcut. 

— Aha. Şi acesta este motivul pentru care veniţi la mine. 

— Da, dar, de fapt, zău, nu ştiu exact. După părerea mea, 
chestiunea n-are nimic de-a face cu dumneavoastră şi nici 
nu cred că e din categoria celor care vă interesează. Nici eu 
nu sunt chiar aşa de curioasă. Totuşi, trebuie să fiu, într-un 
fel sau altul, altfel n-aş fi venit pentru a vă auzi părerea. 
Ce... Ce-aţi face în locul meu? 


— Întrebarea este dificilă, zise Poirot. Ştiu cum eu, 
Hercule Poirot, reacţionez, dar nu ştiu cum aţi proceda 
dumneavoastră, chiar dacă vă cunosc atât de bine. 

— De fapt, ar trebui să vă daţi seama de asta, doar ne 
cunoaştem de atât de multă vreme. 

— De vreo douăzeci de ani? 

— Nu ştiu precis. Niciodată nu pot să memorez ani sau 
date. Încurc totul. Anul 1939, atunci a început războiul şi-mi 
aduc aminte de alte date, pentru că atunci s-au petrecut 
lucruri ciudate. 

— În orice caz, v-aţi dus la banchetul literar. Nu prea v-a 
plăcut. 

— Meniul a fost excelent, dar după aceea... 

— Vi s-au povestit anumite lucruri, spuse Poirot cu 
bunăvoința unui medic care se interesa de semnele bolii. 

— Păi, noi tocmai începuserăm să conversăm. Deodată s-a 
năpustit asupra mea una din acele femei planturoase, cu 
pieptul bogat, care întotdeauna sunt capabile să pună 
stăpânire pe cineva. Era teribil de neplăcut. În orice caz, 
ştiţi, ca şi cum ar prinde un fluture, dar fără plasă. Oricum, 
ea m-a prins şi m-a împins pe o banchetă şi apoi a început 
să mă bată la cap cu una din finele mele. 

— Va să zică aşa. Cu o fină. Vă este dragă? 

— N-am văzut-o de mulţi ani, n-am putut păstra legătura 
cu toţi. Şi apoi, mi-a pus o întrebare tulburătoare. Voia să 
ştie... O, Doamne, într-adevăr, îmi vine atât de greu să 
povestesc... 

— Nu, nu este greu, interveni Poirot prietenos. Este foarte 
simplu. Mi se povesteşte totul, mai devreme sau mai târziu. 
Eu sunt un străin, vedeţi, atunci nu contează. Este simplu 
pentru că sunt străin. 

— Deci, spuse doamna Oliver, ea m-a întrebat de tatăl şi de 
mama finei mele. M-a întrebat dacă tatăl ei ar fi fost ucis de 
mama ei, ori tatăl i-ar fi omorât mama. 

— Cum adică? 


— Da, ştiu, asta sună exagerat. Şi eu am considerat că eo 
nebunie. 

— Dacă tatăl ei ar fi fost ucis de mama ei, ori tatăl i-ar fi 
omorât mama? 

— Exact! 

— Dar... Aşa s-a întâmplat? Mama a fost ucisă de tatăl ei, 
ori mama îi omorâse tatăl? 

— Păi amândoi au fost găsiţi împuşcaţi, pe faleză, spuse 
doamna Oliver. Nu mai pot să-mi aduc aminte dacă în 
Cornwall sau în Corsica. Cam aşa ceva. 

— Prin urmare era adevărat ce spunea ea? 

— Da, aici aşa este. S-a întâmplat cu mulţi ani în urmă. Ei, 
da, dar... De ce vine ea la mine cu aşa ceva? 

— Pentru că sunteţi autoare de romane polițiste, a explicat 
Poirot. Desigur, ea v-a spus că aţi şti totul despre crimă. 
Prin urmare, este adevărat că s-a întâmplat aşa? 

— Da. Cred că este mai bine să vă povestesc de la început. 
Desigur, că nu mai pot să-mi aduc aminte chiar totul. S-a 
întâmplat cam... Ei, cred, s-a întâmplat acum cel puţin 
douăzeci de ani. Îmi aduc aminte de numele oamenilor, 
pentru că i-am cunoscut bine odată. Soţia fusese colegă de 
şcoală cu mine, ţineam una la alta. Eram prietene. A fost un 
caz mult discutat... Ştiţi, oricum scria în toate ziarele. Sir 
Alistair Ravenscroft şi lady Ravenscroft. O pereche foarte 
fericită, el era colonel sau general, au călătorit în toată 
lumea. Apoi au cumpărat o casă, undeva, cred, în 
străinătate... Nu pot să-mi aduc aminte. Şi, brusc, au apărut 
relatări despre caz în toate ziarele... Fie că cineva îi 
omorâse sau ei căzuseră de la înălţime, sau aşa ceva, sau fie 
că ei s-ar fi omorât unul pe altul. Cred cu un revolver aflat 
în casă de nu ştiu când. În sfârşit, cel mai bine e să vă 
povestesc tot ce mai ştiu. 

Doamna Oliver şi-a adunat gândurile şi a reuşit să-i ofere 
lui Poirot un rezumat mai mult sau mai puţin clar a ceea cei 
se povestise. Poirot intervenea, din când în când, cu 
întrebări suplimentare. 


— Dar de ce, a întrebat el în cele din urmă, de ce vrea 
femeia aia să ştie toate acestea atât de amănunţit? 

— Asta este tocmai ce-aş dori să ştiu, spuse doamna Oliver. 
Cred că aş putea să aflu unde este Celia. Sigur că locuieşte 
încă la Londra. Sau la Cambridge sau Oxford? Cred că şi-a 
luat doctoratul şi ţine aici prelegeri sau predă. Şi... Ştiţi 
este foarte modernă. Are legături cu indivizi pletoşi, cu o 
înfăţişare bizară. Că ar consuma droguri, nu cred. Se 
poartă cum trebuie... Am veşti despre ea doar din când în 
când. În orice caz, vreau să spun că îmi trimite de Crăciun 
câte o felicitare. Ei, nimeni nu se gândeşte tot timpul la 
naşa sa. Trebuie să aibă douăzeci şi cinci sau douăzeci şi 
şase de ani. 

— Căsătorită? 

— Nu. După cât se pare, vrea să se căsătorească... Aşa am 
înţeles... Cu fiul acestei doamne... Dar cum se numeşte 
femeia? Ah, da, Brittle, nu, Burton-Cox! 

— Şi această doamnă Burton-Cox n-ar dori ca fiul ei să se 
căsătorească cu fata, pentru că tatăl ei a ucis-o pe mama ei, 
ori mama i-a ucis tatăl? 

— Probabil. Acesta este unicul motiv pe care mi-l pot 
închipui. Căci ce rol ar avea în această căsătorie o 
întâmplare, exact aşa cum a fost? De ce este important 
pentru o viitoare soacră să afle cine pe cine a ucis? 

— Asupra acestei chestiuni ar trebui să reflectăm, spuse 
Poirot. Asta este... Deci, ştiţi, asta este, într-adevăr, 
interesant. Vreau să spun că nu mă refer la sir Alistair 
Ravenscroft sau lady Ravenscroft. Cred că-mi aduc aminte 
vag... De caz, sau nu era acelaşi caz? Dar această doamnă 
Burton-Cox este foarte bizară. Poate că nu este în toate 
minţile? Îşi iubeşte fiul? 

— Probabil, spuse doamna Oliver. Probabil că nu doreşte 
ca el să se căsătorească cu această fată. 

— Pentru că ea, poate, a moştenit predispoziția de a-şi 
ucide soţul... Sau aşa ceva? 


— Cum să ştiu eu asta? A strigat doamna Oliver. Pare să 
creadă că eu pot să-i dezvălui asta, dar nu mi-a povestit, în 
realitate prea multe! Ce se ascunde în spatele acestei 
poveşti? Ce înseamnă toate acestea? 

— Ar fi chiar interesant de descoperit, a remarcat Poirot. 

— Deci acesta este motivul vizitei mele. Vă place să 
rezolvaţi chestiuni ale căror cauze nu le puteţi cunoaşte de 
la început. Pe care nimeni nu le cunoaşte. 

— Credeţi că doamna Burton-Cox ar prefera o anumită 
explicaţie? Întrebă Poirot. 

— Vreţi să spuneţi că soţul şi-ar fi ucis soţia, ori soţia pe 
soţ? Nu cred. 

— Mda, făcu Poirot. Vă înţeleg dilema. Mă atrage. Deci 
veniţi de la o recepţie. Aţi fost rugată să faceţi ceva foarte 
greu, aproape imposibil... Şi dumneavoastră, 
dumneavoastră chibzuiţi cum se abordează cel mai bine o 
asemenea chestiune. 

— Ei, şi ce s-ar putea întreprinde acum? 

— Asta nu o hotărăsc atât de simplu. Nu sunt femeie. O 
femeie, pe care, mai cu seamă, n-o cunoaşteţi bine, pe care 
aţi întâlnit-o doar la o recepţie, v-a confruntat cu o 
problemă, v-a rugat s-o rezolvaţi fără să pomenească un 
motiv precis. 

— Aşa e. Şi ce face Ariadne acum? Cu alte cuvinte, ce face 
A., dacă ar trebui să rezolve acest caz ca pe o enigmă 
apărută în ziar. 

— Hm. S-ar putea aborda problema sub trei aspecte. A. 
Trimite o scrisoare doamnei Burton-Cox, că îi pare rău, dar 
nu-i stă în putinţă să-i ofere nici un ajutor în această 
chestiune, sau aşa ceva. În al doilea rând, luaţi legătura cu 
fina dumneavoastră şi povestiţi-i ce a vrut mama tânărului 
cu care ea doreşte să se căsătorească. Veţi constata, dacă 
ea chiar se gândeşte să se căsătorească cu acest tânăr, 
dacă are idee sau dacă tânărul i-a povestit ce vrea, de fapt, 
mama sa. Apoi, ar mai fi alte puncte interesante: de pildă, 


ce gândeşte fata despre viitoarea ei soacră. Şi trei, 
dumneavoastră aţi putea, încheie Poirot, şi vă sfătuiesc... 

— Ştiu, îl întrerupse doamna Oliver, un cuvânt! 

— Să nu faceţi nimic, şi-a terminat Poirot fraza. 

— Exact. Asta ar fi cel mai simplu şi raţional. De-a nu face 
nimic. O faptă cam îndrăzneață, de-a merge să-i relatez 
direct unei fete, care, pe deasupra, este şi fina mea, ce 
povesteşte oamenilor viitoarea ei soacră şi cum îi descoase 
pentru a afla anumite lucruri. Dar... 

— Ştiu, o întrerupse Poirot, este curiozitatea omenească. 

— Aş vrea să ştiu de ce această femeie execrabilă a venit la 
mine şi mi-a spus asta. Altfel... 

— Da, spuse Poirot, altfel nu puteţi dormi liniştită. V-aţi 
trezi noaptea şi cum vă cunosc - aţi ajunge la ideile cele mai 
trăsnite şi ciudate pe care, probabil, în scurt timp, le veţi 
dezvolta într-o povestire polițistă extrem de interesantă. 
Întrun roman poliţist, într-un thriller. În tot ce este cu 
putinţă. 

— Văzute lucrurile aşa, s-ar putea să aveţi dreptate. 

Ochii ei începură să strălucească. 

— Renunţaţi, o îndemnă Poirot. Ar fi o încercare foarte 
dificilă. Se pare că nu există nici un motiv plauzibil pentru 
această chestiune. 

— Dar m-aş convinge şi eu că nu există nici un motiv 
plauzibil. 

— Curiozitate omenească, spuse Poirot. Un domeniu 
interesant. Oftă. Când mă gândesc câte îi datorăm de-a 
lungul istoriei. Curiozitatea! Nu ştiu cine a născocit-o. De 
obicei, este pusă pe seama pisicilor. Dar aş putea să afirm 
că, în realitate, grecii au născocit curiozitatea. Ei au vrut să 
ştie. Înaintea lor, după cât cunosc, nimeni n-a vrut să ştie 
mult. Doreau doar să ştie care trebuia să le fie conduita în 
ţara în care trăiau, pentru a nu ajunge la decapitare sau la 
tragerea pe roată, sau pentru a nu avea alte neplăceri. Dar 
se dădea sau nu se dădea ascultare celor ştiute. Nu vroiau 
să ştie de ce. De atunci atâţia oameni vor să ştie „De ce”, şi 


de aceea se întâmplă atâtea. Astăzi există vapoare, avioane, 
căi ferate şi bombe atomice, penicilină şi medicamente 
împotriva tuturor bolilor posibile. Un flăcăiandru priveşte 
cum aburul ridică capacul unui vas cu apă de pe plită şi ne 
trezim că avem calea ferată, care, în primul rând, duce la 
grevele lucrătorilor de acolo şi la alte lucruri asemănătoare. 
Şi aşa mai departe, şi aşa mai departe. 

— Spuneţi-mi doar un lucru, a întrebat doamna Oliver, 
consideraţi că sunt o persoană teribil de curioasă? 

— Nu, răspunse Poirot. În general, nu vă consider o femeie 
foarte curioasă. Dar pot bine să-mi imaginez cum intraţi în 
panică la o recepţie literară pentru că trebuie să vă apăraţi 
de amabilitatea şi lauda excesivă. De aceea aţi căzut în 
această dilemă şi aţi dovedit o mare repulsie faţă de 
persoana care v-a acaparat atunci. 

— Da. O femeie îngrozitoare. Tare neplăcut! 

— Uciderea celor doi soţi, care, după câte se spune, s-au 
înţeles bine şi nu s-au certat niciodată, comisă cu mulţi ani 
în urmă... Nu s-a aflat niciodată motivul, spuneţi? 

— Au fost împuşcaţi. Da, au fost împuşcaţi. S-ar putea să fi 
fost o înscenare de sinucidere premeditată. Cred că şi 
poliţia a admis asta mai întâi. Fireşte că după atâţia ani nu 
se mai poate stabili nimic. 

— Ba da! Afirmă Poirot. Vreau să spun că aş putea afla 
ceva. 

— Adevărat? Cu ajutorul tuturor prietenilor senzaţionali 
pe care-i aveţi? 

— Ei, n-aş spune chiar aşa, ci prin ei. Desigur, există 
prieteni care ştiu ceva, care ar putea face rost de anumite 
rapoarte, documente întocmite atunci despre caz. Aş putea 
obţine accesul la anumite protocoale. 

— Aflaţi ceva! A strigat doamna Oliver, plină de speranţă şi 
apoi spuneţi-mi! 

— Da, în orice caz, aş putea să vă organizez toate faptele 
legate de acest caz. Dar asta reclamă ceva timp. 


— Dacă faceţi asta - mi-ar place, într-adevăr, dacă aţi face- 
o - mă apuc şi eu de ceva. Îi fac o vizită fetei. Aflu dacă ştie 
cumva ceva, o întreb dacă trebuie s-o refuz categoric pe 
viitoarea ei soacră, sau dacă există vreo altă posibilitate ca 
s-o ajut. Aş dori să-l cunosc şi pe tânărul cu care vrea să se 
căsătorească. 

— Foarte bine, spuse Poirot. Excelent. 

— Şi mai cred că există chiar câţiva oameni... 

S-a încruntat îngândurată. 

— Mă tem că aceştia nu ne pot ajuta prea mult, opină 
Hercule Poirot. Cazul este de mult îngropat în trecut. Pe 
acea vreme poate o cause celebre. Dar ce este o cause 
celcbre, dacă stai bine să te gândeşti. Dacă nu se ajunge la 
un denouement surprinzător, de care aici chiar nu poate fi 
vorba. Nimeni nu-şi mai aduce aminte. 

— Da, recunoscu doamna Oliver, aşa este. Atât de mult s-a 
scris în ziare şi, o perioadă, s-a vorbit doar de asta ca, apoi 
pur şi simplu, întâmplarea să fie dată uitării. Fără îndoială 
că şi astăzi este aşa. Ca-n cazul fetei, ştiţi care a fugit de 
acasă. N-a mai fost găsită niciodată. Asta s-a întâmplat 
acum cinci sau şase ani. Un puşti, care se juca într-o 
grămadă de nisip sau într-o carieră de piatră, i-a descoperit 
cadavrul. După cinci s-au şase ani! 

— Dacă se constată de cât timp zăcea acolo şi dacă sunt 
recitite toate protocoalele corespunzătoare ale poliţiei, 
poate că s-ar găsi asasinul. Dar problema dumneavoastră 
este mai dificilă, căci există două soluţii posibile: că soţul 
nu-şi putea suferi soţia şi a vrut să scape de ea, sau că soţia 
îşi ura soţul şi avea un amant. De aceea s-ar putea să fi fost 
o crimă pasională. Sau chiar cu totul altceva. În orice caz, 
greu se va ajunge la adevăr. Dacă poliţia n-a găsit nimic, 
atunci motivul trebuie să fie foarte penibil de aflat, unul 
obişnuit. De aceea a rămas o taină. Foarte simplu! 

— Cred că totuşi ar trebui să mă duc la Celia. Poate că asta 
a vrut, de fapt, această femeie îngrozitoare... ca să mă duc 
la ea. S-a gândit că fiica ar şti ceva... Ei, chiar că ea ar 


putea şti ceva, se gândi doamna Oliver. Aşa sunt copiii. Ei 
cunosc lucrurile cele mai incredibile. 

— Aveţi idee câţi ani avea fina dumneavoastră atunci? 

— Păi, nu pot să spun chiar pe loc. Poate nouă sau zece, 
sau chiar mai mulţi ani. Cred că era plecată atunci de 
acasă, la pension. Aşa îmi închipui, sau am citit. 

— Credeţi că a fost dorinţa doamnei Burton-Cox ca să 
obţineţi informaţii de la fiică? Poate că fiica ştie ceva, poate 
că ea a povestit fiului ei şi acesta mamei lui. Îmi imaginez că 
doamna Burton-Cox chiar a încercat s-o întrebe pe fată şi s- 
a ales cu un refuz sec. Atunci ea s-a gândit: cunoscuta 
doamnă Oliver este naşa ei şi, în afară de asta, are bogate 
cunoştinţe de criminalistică. Ea ar putea obţine informaţiile. 
Cu toate acestea, încă nu înţeleg ce vrea, chibzui Poirot. De 
asemenea, nu cred că „oamenii” pe care dumneavoastră i- 
aţi indicat vag vă pot ajuta după atâta timp. Oare şi-ar 
aduce aminte cineva? 

— Cred că da, a afirmat doamna Oliver. 

— Mă surprindeţi, se împotrivi Poirot, şi o privi cam 
încurcat. Îşi aduc aminte oamenii cu adevărat? 

— Ah, zise doamna Oliver, eu mă gândeam, de fapt, la 
elefanţi. 

— Elefanţi? 

De câte ori nu constatase Poirot că doamna Oliver era, 
într-adevăr, foarte interesantă. Cum aşa, deodată, elefanţi? 

— Ieri, la recepţie, m-am gândit la elefanţi, spuse doamna 
Oliver. 

— De ce, pentru numele lui Dumnezeu? Întrebă Poirot 
curios. 

— În sfârşit, mai bine spus, m-am gândit la dinţi. Totuşi, 
ştiţi, când încerci să mănânci ceva şi dacă porţi dinţi falşi, 
atunci nu prea merge. Trebuie să ştii ce este şi ce nu este 
permis să se mănânce. 

— Ah, da, a strigat Poirot cu un oftat de uşurare. Dentiştii 
pot face multe pentru cineva, dar nu chiar totul. 


— Aşa este. Şi apoi gândiţi-vă, ştiţi că dinţii noştri sunt 
doar de os şi nu prea buni şi ce frumos ar fi să te afli în 
ipostaza unui câine care are dinţi de fildeş veritabil. Şi m- 
am gândit la morse şi... Desigur la elefanţi. Când vă gândiţi 
la fildeş, bineînţeles că vă vin în minte elefanţi, nu-i aşa? 
Colţii uriaşi de fildeş! 

— Aşa este, fu de părere Poirot, dar încă nu înţelegea unde 
vroia să ajungă doamna Oliver. 

— Aşa că m-am gândit că, de fapt, ar trebui să ne adresăm 
oamenilor care sunt ca elefanții. Căci elefanții, aşa se 
spune, nu uită niciodată. 

— Da, asta am mai auzit-o, consimţi Poirot. 

— Elefanții nu uită niciodată, a repetat doamna Oliver. 
Cunoaşteţi istorioara care se povesteşte mereu copiilor? 
Cineva, un croitor indian, a înţepat cu un ac sau cu aşa ceva 
colţul unui elefant. Nu. Nu colţul, fireşte că trompa sa, 
trompa elefantului. Când elefantul a mai trecut pe acolo, 
avea trompa plină cu apă şi l-a împroşcat pe croitor. Chiar 
dacă nu-l văzuse de ani de zile! El nu uitase! Şi-a adus 
aminte. Asta este, vedeţi! Elefanții îşi aduc aminte. Ce 
trebuie să fac acum... Trebuie să plec în căutare de elefanţi. 

— Nu ştiu dacă v-am înţeles bine, interveni Hercule Poirot. 
Pe cine consideraţi dumneavoastră elefanţi? Sună de parcă 
aţi vrea să obţineţi informaţiile dintr-o grădină zoologică. 

— Ei, nu chiar aşa, spuse doamna Oliver. Nu mă refer 
chiar la elefanţi, ci la felul în care unii oameni se compară, 
până la un anumit punct, cu elefanții. Căci există oameni 
care îşi aduc aminte cu adevărat. Chiar ţin minte lucrurile 
cele mai bizare. Eu, de pildă, îmi aduc aminte foarte bine de 
o grămadă de lucruri. Îmi aduc aminte de aniversarea zilei 
mele de naştere, când împlineam cinci ani şi de prăjitura 
trandafirie - o minunată prăjitură trandafirie. Pe ea era o 
pasăre de zahăr. Şi-mi mai aduc aminte de ziua în care 
canarul meu a zburat din colivie şi am plâns. Şi de o altă zi, 
când alergam pe o câmpie şi acolo era un taur şi cineva a 
spus că el m-ar împunge. Nu mai ştiam ce să fac de teamă. 


Era într-o marţi. Nu ştiu cum de-mi aduc aminte tocmai 
asta, dar într-adevăr era într-o marţi! Apoi îmi vine în minte 
un minunat picnic la un cules de mure. Mă înţepasem 
îngrozitor, dar culesesem mai multe mure decât toţi ceilalţi. 
A fost minunat! Atunci aveam, cred, nouă ani. Darnu e 
nevoie să merg atât de mult înapoi în timp. În viaţa mea am 
fost la multe nunţi, dar dacă stau să mă gândesc, atunci îmi 
aduc aminte exact doar de una sau două. La una eram 
domnişoară de onoare. Avea loc în New Forest, nu mai ştiu 
pe toţi cei care erau acolo. Cred că se mărita una din 
verişoarele mele. De fapt n-o cunoşteam prea bine, dar ea 
vroia multe domnişoare de onoare şi atunci eu le-am părut 
tocmai potrivită. Apoi îmi vine în minte o altă nuntă. A unui 
prieten de la marină. El aproape că era să se scufunde cu 
un submarin, dar a fost salvat şi atunci părinţii logodnicei, 
care la început erau împotriva căsătoriei, şi-au dat 
consimţământul. Şi aici am fost domnişoară de onoare. 
Vreau să spun cu aceasta că există întotdeauna lucruri de 
care îţi aminteşti. 

— Acum înţeleg ce-aţi vrut să spuneţi. Foarte interesant. 
Deci plecaţi r la recherche des elephants? 

— Corect. Dar trebuie să ştiu toate datele exacte. 

— Aici, spuse Poirot, pot să vă ajut. 

— În plus, trebuie să reflectez ce oameni cunoşteam 
atunci, care aveau aceiaşi prieteni ca mine şi-l cunoşteau pe 
generalul Ravenscroft. Oameni pe care soţii Ravenscroft i- 
au întâlnit, poate, în străinătate şi pe care, de asemenea, îi 
cunoşteam şi eu, chiar dacă nu-i mai văzusem de mulţi ani. 
Oamenii se bucură întotdeauna dacă cineva apare brusc din 
trecut, chiar dacă nu-şi prea mai aduc aminte de persoană. 
Apoi se discută despre vechile timpuri, ce s-a întâmplat şi ce 
a mai rămas încă în amintire. 

— Foarte clar, spuse Poirot. Consider că sunteţi foarte 
dotată pentru ceea ce vreţi să faceţi. Deci este vorba de 
oameni care au locuit în regiunea unde a avut loc 
evenimentul tragic, sau care s-ar putea să fi trăit acolo. 


Bineînţeles că este mai dificil de a aduce vorba chiar de 
acest episod. S-ar putea testa diferite tactici. De pildă, de a 
începe o mică discuţie despre cele întâmplate, despre 
bănuielile lor şi despre ceea ce se vorbea atunci. Dacă soţul 
ori soţia aveau o posibilă aventură amoroasă. Despre banii 
pe care i-a moştenit cineva. Cred că aţi putea culege 
surprinzător de multe informaţii. 

— Doamne, a exclamat doamna Oliver, chiar mi-e teamă că 
sunt o persoană indiscretă. 

— Aţi primit o misiune, a explicat Poirot, de fapt nu de lao 
persoană pe care o agreaţi, sau de la una pe care vreţi s-o 
ajutaţi, ci de la o persoană care vă e antipatică. Dar asta n- 
are importanţă. Dumneavoastră sunteţi în căutarea 
informaţiilor. Mergeţi pe propriul dumneavoastră drum. 
Este drumul elefanților. Elefanții ar putea să-şi aducă 
aminte. Bon voyage! 

— Cum aţi spus? 

— Vă trimit în călătoria dumneavoastră de explorare, a 
explicat Poirot. R la recherche des 6lephants. 

— Cred că sunt trăsnită, spuse doamna Oliver tulburată. 
Îşi trecu din nou mâinile prin păr, arăta ca Ciufulici în 
persoană. Tocmai vroiam să scriu o poveste despre un 
prepelicar galben-auriu. Dar n-a mers aşa cum trebuie. N- 
am putut să înhaţ începutul, dacă înţelegeţi ce vreau să 
spun. 

— Ah, renunţaţi la prepelicarul galben-auriu! Interesaţi-vă 
doar de elefanţi! 

Capitolul III 

— Aţi vrea să căutaţi agenda mea de adrese, domnişoară 
Livingstone? 

— Se află pe biroul dumneavoastră, doamnă Oliver, în 
stânga. 

— Nu la aceasta mă refer. Este cea curentă. O vreau pe 
cea din ultimul an, sau poate de acum doi ani. 

— Dacă n-a fost aruncată? Sugeră domnişoara 
Livingstone. 


— Nu, eu n-arunc nici o agendă de adrese, pentru că de 
aşa ceva e mereu nevoie. Mă refer la adresele netrecute în 
anii următori. Probabil că zac într-un sertar de scrin. 

Domnişoara Livingstone era încă destul de nouă, o 
înlocuise pe domnişoara Sedgwick. Doamna Oliver simţea 
din plin lipsa acesteia. Domnişoara Sedgwick ştiuse mereu 
totul. Ea cunoştea locurile unde doamna Oliver rătăcea 
câteodată lucrurile sau unde păstra ceva. '[inea minte 
oamenii cărora doamna Oliver le trimisese scrisori drăguţe, 
sau aspre, când se supărase pe ei. Ea era de nepreţuit sau, 
mai exact, fusese nepreţuită. „Ea a fost, mormăia doamna 
Oliver, a fost ca această carte... Dar cum se numeşte ea 
oare... Cartea mare, cafenie... Toţi oamenii o aveau în 
ultimii ani ai secolului trecut. Ah, da. Enquire Within Upon 
Everything. Un sfătuitor atotştiutor. Se putea găsi totul în 
această carte: cum se îndepărtează petele de rugină de pe 
rufe, cum se leagă maioneza tăiată, sau cum se începe o 
scrisoare către un episcop. Multe, multe sfaturi. Totul se 
afla acolo înăuntru, în Enguire Within Upon Everything. 
Ajutor şi sprijin pentru bunice”. 

Domnişoara Sedgwick fusese la fel de folositoare, ca şi 
cartea bunicii. Domnişoara Livingstone, dimpotrivă, îşi 
pierdea doar vremea, cu o faţă prelungă şi cu un aer studiat 
de destoinicie. Fiecare trăsătură a chipului ei spunea: „Sunt 
tare harnică”. Dar nu era, se gândea doamna Oliver. Ştia 
doar unde-şi păstraseră lucrurile patronii ei literari de 
dinainte. Şi, după părerea ei, unde ar trebui să şi le 
păstreze doamna Oliver. 

— Am nevoie, explică doamna Oliver, cu fermitatea unui 
copil răsfăţat, de agenda mea de adrese din 1970. Şi, de 
asemenea, de cea din 1969. Vă rog, căutaţi-le iute! 

— Fireşte, fireşte, a exclamat domnişoara Livingstone. 

Cu privirea goală, se uita în jur ca cineva care trebuie să 
caute ceva de care n-a auzit niciodată, dar care va găsi 
datorită destoiniciei sale şi cu ceva noroc. 


„Dacă această Sedgwick nu revine, înnebunesc, îşi zise 
doamna Oliver. N-o scot la capăt fără domnişoara 
Sedgwick”. 

Domnişoara Livingstone a început să tragă diferite sertare 
din aşa numita cameră de studiu şi de lucru a doamnei 
Oliver. 

— Aici este ultimul an, a strigat ea, deodată, fericită. Ar 
putea fi mult mai actual, nu? 1971. 

— Nu vreau 1971. O învăluiră vagi amintiri. la uitaţi-vă la 
măsuţa de ceai de acolo. 

Vădit neliniştită, domnişoara Livingstone privea în jur. 

— Măsuţa de acolo, spuse doamna Oliver. 

— Puţin probabil să se afle acolo un articol de birou, a 
remarcat domnişoara Livingstone, făcându-i aluzie cu 
aceasta la stările de fapt generale ale vieţii. 

— Ba da, insistă doamna Oliver. Oricum aşa cred eu. 

O dădu la o parte pe secretară, se duse către măsuţă, a 
ridicat capacul unei cutii rotunde din pastă de hârtie, care 
iniţial conţinuse ceai Lapsang-Souchon şi scoase o agendă 
de culoare maro, făcută sul. 

— Asta este! 

— E din 1968, doamnă Oliver. De acum patru ani. 

— Ar putea fi cea potrivită, o luă şi o duse la masa de scris. 
Deocamdată asta ar fi tot, domnişoară Livingstone, dar aţi 
putea să vedeţi dacă găsiţi undeva însemnările despre 
aniversările zilei mele de naştere. 

— N-am ştiut... 

— Acum nu le mai folosesc, dar am un jurnal. Unul destul 
de mare, ştiţi. L-am început când eram încă copil şi l-am 
ţinut ani în şir. Probabil zace undeva la mansardă, în 
camera de oaspeţi. În noptieră. 

— Oh! Trebuie să verific? 

— Aşa îmi închipui, spuse doamna Oliver. 

Deveni ceva mai veselă, după ce secretara ieşi din cameră, 
închise hotărâtă uşa după ea, s-a dus înapoi la masa de scris 
şi începu să se uite pe adresele cu cerneală spălăcită care 


miroseau a ceai: „Ravenscroft-Celia Ravenscroft. Aha! 
Fishacre Mews, 14, S. W.3. Asta este adresa din Chelsea. Ea 
locuia atunci acolo. Dar după aceea în altă parte. Strand-on- 
the-Green lângă Kew Bridge, cam aşa ceva”. 

Răsfoi în continuare câteva pagini: „Ah, da, asta pare să fie 
una ulterioară. Mardyke Grove. O stradă laterală din 
Fulham Road, cred. În orice caz, undeva pe acolo. Are 
telefon? Da, cred, aşa este, Flaxman... Oricum verific”. 

S-a dus dincolo la telefon. Uşa s-a deschis şi domnişoara 
Livingstone a aruncat o privire înăuntru. 

— Am găsit adresa de care aveam nevoie, îi strigă 
scriitoarea. Căutaţi mai departe însemnările despre 
aniversările zilei mele de naştere. Este important. 

Când uşa s-a închis, ea a mormăit: „Pentru asta aveţi 
nevoie de cât timp doriţi!” 

Formă numărul, aşteptă şi deschise, între timp, uşa ca să 
strige pe scară în sus: 

— Ia încercaţi în sipetul spaniol. Acela cu benzi de alamă! 
Am uitat unde este acum. Cred că sub masă, în hol. 

Primul număr format a fost un insucces. Dăduse, evident, 
telefon unei anume doamne Smith-Potter, care s-a dovedit 
ofensată şi puţin dispusă s-o ajute şi care nu ştia ce număr 
de telefon avea locatara de dinainte. 

Doamna Oliver supuse din nou agenda de adrese unei 
verificări temeinice. A descoperit alte două adrese care 
erau scrise, în grabă, una după alta şi nu făceau o impresie 
deosebită. 

Dar, în cele din urmă, părea să promită succes un număr 
de telefon cam indescifrabil, notat între majuscule colorate 
şi adrese. 

O voce îi răspunse că o cunoaşte pe Celia. 

— Dumnezeule, da. Dar nu mai locuieşte aici de ani de zile. 
Cred că era la Newcastle, când am auzit de ea ultima oară. 

— Vai, ce păcat, a exclamat doamna Oliver, nu am adresa. 

— Nici eu, răspunse fata cea prietenoasă. Cred că era 
acolo secretară la un medic veterinar. 


Asta nu suna promiţător. A mai încercat o dată sau de 
două ori. Adresele din cea mai nouă agendă a ei nu erau de 
folos, de aceea a mers ceva mai înapoi în timp. O descoperi, 
cum se spune, când ajunse la ultima agendă, cea din anul 
1967. 

— Ah, vreţi să spuneţi Celia! Auzi o voce la telefon. Celia 
Ravenscroft, nu-i aşa? Sau se numea Finchwell? 

Doamna Oliver putu să se stăpânească tocmai la timp 
pentru a nu spune „Nu, şi de asemenea, nici Redbreast”. 

— O fată foarte capabilă, zise vocea. A lucrat la mine mai 
mult de un an şi jumătate. Da, foarte capabilă. M-aş fi 
bucurat să mai fi rămas. Apoi a plecat, undeva, în Harley 
Street, dar cred că am adresa ei. Permiteţi-mi o clipă, să 
caut. Acum a urmat o lungă pauză, în timp ce doamna X - 
necunoscuta - căuta. lată adresa. Se pare în Islington, să fie 
posibil? 

Doamna Oliver a explicat că ea considera totul posibil, 
mulţumi acestei doamne X şi-şi notă adresa. 

— Greu, nu-i aşa, şi-a exprimat părerea doamna X, să afli 
adrese. De obicei ţi-o trimit doar cu poşta. Pe cărţi poştale 
sau pe cărţi de vizită. Dar eu le cam pierd pe toate. 

Doamna Oliver răspunse că şi ea avea aceeaşi slăbiciune. 
A încercat numărul din Islington. Răspunse o voce 
profundă, cu accent străin. 

— Vreţi... Cum? Cine aici locuieşte? 

— Domnişoara Celia Ravenscroft? 

— O da, aşa este. Da, ea locuieşte aici. La etajul doi. Este 
plecată, nu vine acasă. 

— Va reveni mai târziu, seara? 

— Oh, foarte curând, cred, pentru că vrea să se schimbe 
pentru un party. 

Doamna Oliver mulţumi pentru informaţie şi închise. 

„Aşadar, poftim, îşi spuse ea cam supărată, fetele din ziua 
de astăzi!” 

Se gândi de cât timp n-o mai văzuse pe fina ei, Celia. Au 
pierdut legătura. Celia, chibzui ea, era acum la Londra. 


Dacă şi prietenul ei era la Londra, sau mama prietenului ei, 
atunci totul se potrivea. Vai, chiar că mă doare capul. 

— Da, domnişoară, Livingstone? Întoarse capul. 

Secretara, care arăta foarte neobişnuit, cu pânze de 
păianjen şi un strat gros de praf, stătea mânioasă în prag 
ţinând pe braţ un vraf de agende prăfuite. 

— Nu ştiu dacă vă este de folos vreuna din aceste agende, 
doamnă Oliver. Par să se refere la mulţi ani din urmă. 

— Aşa ar trebui. Puneţi-le aici, la capătul sofalei, le verific 
eu personal astă-seară. 

Domnişoara Livingstone, care avea o privire tot mai 
dezaprobatoare, declară: 

— Bine, s-a făcut. Dar mai întâi le voi scutura de praf. 

— Asta ar fi foarte drăguţ, răspunse doamna Oliver, care 
nu s-a putut abţine să adauge, şi pentru numele lui 
Dumnezeu, scuturaţi-vă şi dumneavoastră de praf! 

Ea s-a uitat la ceas şi a format din nou numărul din 
Islington. Vocea care răspunse de astă-dată era autentic 
anglo-saxonă şi avea o vădită siguranţă de sine, sesizată de 
doamna Oliver cu mare satisfacţie. 

— Domnişoara Ravenscroft? Celia Ravenscroft? 

— Da, aici este Celia Ravenscroft. 

— Nu mă aştept ca să-ţi mai aduci aminte bine de mine. 
Sunt doamna Oliver. Ariadne Oliver. Nu ne-am văzut 
demult. Sunt naşa ta. 

— Ah, da, fireşte! Ştiu! Da, nu ne-am văzut chiar de multă 
vreme. 

— Tare mult aş dori să te întâlnesc. Ai putea să vii la mine, 
sau ai dori altfel? Poate la masă... 

— Momentan este destul de dificil în timpul serviciului. Aş 
putea veni diseară, dacă vrei. Cam pe la şapte jumătate sau 
opt. Mai târziu am o întâlnire, dar... 

— M-aş bucura tare mult, a declarat doamna Oliver. 

— Bine, atunci. 

— Îţi dau adresa. 

— Bine, s-a făcut, vin. Da, ştiu unde este. 


Doamna Oliver închise, scrise o scurtă notiţă în agenda de 
telefon şi ridică involuntar privirea când a intrat 
domnişoara Livingstone, care se lupta cu un uriaş şi greu 
album. 

— Mă gândesc dacă aceasta ar putea fi, eventual, agenda, 
doamnă Oliver? 

— Nu. Acolo se află reţete culinare deosebite. 

— Doamne, spuse domnişoara Livingstone, într-adevăr! 

— Ei, aş putea la fel de bine chiar să recitesc câteva 
reţete, spuse doamna Oliver, şi-i luă hotărâtă volumul din 
braţe. Mergeţi şi mai uitaţi-vă o dată. Ştiţi, mi-a venit în 
minte dulapul de rufe de lângă baie. Ar trebui chiar să vă 
uitaţi pe ultimul raft de sus cu prosoape de baie. Din când 
în când ascund după ele hârtii şi cărţi. O clipă. Vă însoțesc 
şi verific eu însămi. 

Zece minute mai târziu, doamna Oliver era din nou în 
camera de lucru şi răsfoia un album decolorat. Domnişoara 
Livingstone, în ultimul stadiu de crispare, stătea lângă uşă. 
Deoarece nu putea să asiste la o asemenea suferinţă, 
doamna Oliver spuse: 

— Ei, asta e suficient. Aţi putea cel mult să mai aruncaţi o 
privire în bufetul din sufragerie. Care este puţin stricat. 
Vedeţi dacă mai găsiţi câteva agende cu adrese. Foarte 
vechi. De altfel nu cred că mai am nevoie de ceva. 

Domnişoara Livingstone dispăru. 

„Ah, spuse doamna Oliver, şi se aşeză cu un oftat adânc şi 
străbătu cu privirea însemnările despre aniversările zilei ei 
de naştere. Cine este mai uşurată? Ea, pentru că poate 
pleca, sau eu, pentru că ea pleacă? Va fi o seară fructuoasă 
dacă Celia va fi de faţă”. 

Ea a luat un nou caiet de şcoală din vraful care se afla 
permanent la îndemână pe o măsuţă, lângă birou, a notat 
diferite date, adrese şi nume care prezentau interes, a 
răsfoit o dată sau de două ori cartea de telefon şi, în cele 
din urmă, l-a sunat pe monsieur Hercule Poirot. 

— Dumneavoastră sunteţi, monsieur Poirot? 


— Da, madame, în persoană. 

— Aţi făcut ceva? 

— Cum aţi spus... Ce să fac? 

— Orice, a replicat doamna Oliver. În legătură cu ce v-am 
rugat ieri. 

— Da, fireşte! Am pus câteva lucruri în mişcare şi am 
iniţiat anumite investigaţii. 

— Dar încă nimic concret, a constatat doamna Oliver, care 
nu punea mare preţ pe activitatea bărbaţilor. 

— Şi dumneavoastră, chere madame? 

— Am fost foarte harnică, s-a lăudat doamna Oliver. 

— Aha! Şi ce-aţi făcut, madame? 

— Am adunat elefanţi, a răspuns ea, dacă asta vă spune 
ceva. 

— Cred că da. 

— Nu este simplu de a reînvia trecutul, spuse doamna 
Oliver. Într-adevăr, este uimitor cât de mulţi oameni îţi revin 
în memorie, când se răsfoiesc nume. Şi ce nerozii se mai 
scriu, uneori, în jurnalele despre aniversările zilei de 
naştere. Nu pricep de ce am vrut la şaisprezece sau 
şaptesprezece sau chiar la treizeci de ani ca oamenii să se 
eternizeze în jurnalul meu despre aniversările zilei mele de 
naştere. Există acolo un fel de maximă a unui poet pentru 
fiecare zi a anului. Unele sunt teribil de stupide. 

— Aţi fost încurajată de investigaţiile dumneavoastră? 

— Nu imediat. Dar încă cred că sunt pe drumul cel bun. I- 
am dat telefon finei mele... 

— Aha. Şi o veţi vedea? 

— Da, mă vizitează astă-seară între şapte şi opt, în caz că 
nu mă abandonează. Asta nu se ştie niciodată. Tinerii sunt 
atât de imprevizibili. 

— Telefonul dumneavoastră a bucurat-o? 

— Nu sunt sigură, spuse doamna Oliver, cred că nu în mod 
deosebit. Ea are o voce foarte pătrunzătoare şi... Acum îmi 
aduc aminte, când am văzut-o ultima dată... În urmă cu 
vreo zece ani... Am găsit-o cam impunătoare. 


— Impunătoare? În ce privinţă? 

— Mai mult mă intimidase ea pe mine decât eu pe ea. 

— Dar asta este mai curând bine decât rău. 

— Într-adevăr? 

— Dacă oamenii sunt de părere că nu le place să vă 
suporte, sau sunt convinşi că nu vă pot suporta, atunci le 
face plăcere să vă lase să observați asta. În acest fel, ei se 
vor trăda mai mult faţă de dumneavoastră decât atunci 
când încearcă să fie amabili şi prietenoşi. 

— A linguşi, vreţi să spuneţi? Da, aici ar putea fi ceva la 
mijloc. Apoi ei mi-ar povesti doar ceea ce aş dori să aud. Pe 
de altă parte, dacă sunt furioşi pe mine, atunci ei ar face 
remarci care să mă necăjească. Dacă Celia este aşa? Cel 
mai bine îmi aduc aminte de ea când avea cinci ani. Atunci 
avea o guvernantă. Mereu arunca pantofii după ea. 

— Guvernanta după copil sau copilul după guvernantă? 

— Fireşte, copilul după guvernantă, zise doamna Oliver. 

A închis telefonul şi s-a dus la sofa pentru a trece în revistă 
amintirile adunate. Pe lângă aceasta îşi murmura sieşi nişte 
nume. 

„Mariana Josephine Pontarlier... Da, fireşte, la ea nu m-am 
gândit de ani de zile... Am crezut că ar fi moartă demult. 
Anna Braceby... Da, da, cea care a trăit mult în străinătate, 
atunci aş dori să ştiu doar...”. 

Cu o astfel de activitate, timpul, trecu în zbor şi doamna 
Oliver a fost foarte surprinsă când a auzit soneria. S-a dus 
personal să deschidă. 

Capitolul IV 

O fată înaltă stătea pe covoraşul de la intrare. 

Pentru o clipă, doamna Oliver a fost uluită. 

Deci aceasta era Celia! Făcea o incredibilă impresie de 
vitalitate, o impresie pe care doamna Oliver rar o avea în 
prezenţa unei persoane. 

Celia, gândea ea, era o personalitate, poate agresivă, de 
asemenea dificilă, eventual chiar şi primejdioasă. Una din 
acele fete cu o responsabilitate în viaţă, care, din fire, erau 


impetuoase, ce vroiau să cerceteze lucrurile temeinic. Dar 
interesantă. Extrem de interesantă. 

— Intră, Celia, spuse ea. A trecut multă vreme de la ultima 
noastră întâlnire. Dacă nu mă înşel, cu ocazia unei nunţi. Tu 
erai domnişoară de onoare. Purtai o rochie de şifon de 
culoarea caisei şi un uriaş buchet de... De... Semănau cu 
splinuţele. 

— Poate că erau şi câteva splinuţe, zise Celia Ravenscrofit. 
Noi am strănutat straşnic... Guturai de fân. A fost o nuntă 
îngrozitoare. Ştiu. Martha Leghorn. Cele mai urâte rochii 
de domnişoară de onoare pe care le-am văzut vreodată. Şi 
cea mai urâtă pe care am purtat-o vreodată. 

— Da. Nu se potriveau nici uneia. Tu erai mai drăguță 
decât celelalte, dacă-mi permiţi să fac această remarcă. 

— Drăguţ din partea ta să spui asta. Nu prea eram în 
apele mele. 

Doamna Oliver a arătat către un scaun şi a zornăit câteva 
sticle. 

— Doreşti un sherry sau mai bine altceva. 

— Nu, cu plăcere un sherry. 

— Poftim, te rog. Sigur că ţi s-a părut cam ciudat, a 
continuat doamna Oliver, că ţi-am telefonat aşa din senin. 

— Nu, categoric nu. 

— Din păcate nu sunt o naşă foarte conştiincioasă. 

— Şi de ce ai fi la vârsta mea? 

— Ai dreptate. Asemenea îndatoriri încetează la un 
moment dat. Nu că eu mi le-aş fi îndeplinit. Nu pot să-mi 
aduc aminte să fi venit la confirmaţia ta. 

— Cred că datoria unei naşe este de a avea grijă ca să se 
înveţe catehismul şi alte lucruri asemănătoare, nu-i aşa? A 
se lepăda de diavol şi de uneltirile lui. Buzele ei schiţară un 
zâmbet fugar de satisfacţie. 

„Este foarte simpatică, gândi doamna Oliver, dar cu toate 
acestea, în unele privinţe, o fată destul de primejdioasă”. 

— Deci vreau să-ţi povestesc de ce am încercat să te 
găsesc. Totul este destul de ciudat. Eu nu prea merg la 


recepții literare, dar, alaltăieri, am fost, întâmplător la una. 

— Da, ştiu, am citit în ziar. Şi numele tău era menţionat: 
doamna Ariadne Oliver. Chiar m-am mirat, pentru că ştiu 
că, de obicei, nu te duci. 

— Da, spuse doamna Oliver. Doream să nu fi făcut asta. 

— N-a fost plăcut? 

— Ba da, chiar întrucâtva. Mereu există ceva care să te 
amuze. Dar, a adăugat ea, de obicei, există şi ceva care 
supără pe cineva. 

— Şi pe tine te-a supărat ceva? 

— Da. Da, şi asta are o ciudată legătură cu tine. M-am 
gândit... Ei, m-am gândit că ar trebui să-ţi povestesc, 
pentru că nu mi-a plăcut. Nu mi-a plăcut câtuşi de puţin. 

— Dar asta sună interesant. 

Celia şi-a muiat buzele în sherry. 

— O doamnă a intrat în vorbă cu mine. N-o cunoşteam şi 
nu mă cunoştea. 

— Cu siguranţă că ţi se întâmplă des asta, a subliniat Celia. 

— Da, adesea, a recunoscut doamna Oliver. Asta face parte 
din riscurile vieţii de scriitor. Oamenii vin la tine şi-ţi spun: 
ador cărţile dumneavoastră atât de mult, sunt încântat să 
vă cunosc personal! Şi aşa mai departe. 

— Am fost odată secretară la un scriitor. Cunosc asta şi 
ştiu cât de greu este. 

— Da, aşa a fost şi acolo, dar nu mă aşteptam la asta. Şi 
apoi a apărut acea doamnă care a spus: După câte ştiu, 
dumneavoastră aveţi o fină care se numeşte Celia 
Ravenscroft. 

— Chiar că este într-adevăr curios, a răspuns Celia. Să 
vină aşa, pur şi simplu, la tine şi să-ţi spună asta. Cred că ar 
fi trebuit s-o facă cu mai mult tact. De pildă, mai întâi, să 
vorbească despre cărţile tale şi cât de mult i-a plăcut ultima 
ta carte, sau aşa ceva. Şi apoi să aducă vorba despre mine. 
Dar ce avea ea cu mine? 

— După câte înţeleg chiar nimic. 

— Este prietenă cu mine? 


— Habar n-am, spuse doamna Oliver. 

S-a aşternut o scurtă tăcere. Celia a mai băut puţin sherry 
şi-şi privea foarte atentă naşa. 

— Într-adevăr mă faci curioasă, a zis ea. Chiar nu pricep 
ce urmăreşti. 

— Păi, a explicat doamna Oliver, sper doar ca tu să nu fii 
supărată pe mine. 

— De ce aş fi? 

— Pentru că doresc să-ţi povestesc acum ceva deosebit şi 
tu ai putea crede că asta nu-i treaba mea, că ar trebui să-mi 
ţin gura şi să nu vorbesc despre aşa ceva. 

— Dar sunt tare curioasă. 

— Ea mi s-a prezentat: doamna Burton-Cox. 

— Oh! Era un foarte clar „Oh”. 

— O cunoşti? 

— Da. 

— Chiar m-am gândit, pentru că... 

— Pentru că...? 

— Pentru că mi-a destăinuit ceva despre tine. 

— Ce... Despre mine? Că mă cunoaşte? 

— A spus că ea crede că fiul ei ar vrea să se căsătorească 
cu tine. 

Expresia Celiei s-a schimbat. S-a încruntat o clipă şi a 
privit-o tăios pe doamna Oliver. 

— Şi tu vrei să ştii dacă aşa este? 

— Nu, nu doresc nicidecum. Am pomenit de asta, deoarece 
cam cu aşa ceva a început discuţia. Ea credea că te-aş 
putea ruga să-mi dai o lămurire, deoarece tu eşti fina mea. 
Credea chiar că i-aş oferi această lămurire, în caz că aş 
obţine-o. 

— Despre ce este vorba? 

— Nu vei auzi cu plăcere ce-ţi spun eu acum. Nici mie nu- 
mi place. Chiar mă înfior, pentru că am constatat... Păi asta 
era, pur şi simplu, o impertinenţă. Maniere execrabile. 
Nepermise. Ea a spus: Puteţi să aflaţi dacă tatăl ei a ucis-o 
pe mama ei, ori mama ei i-a ucis tatăl? 


— Asta ţi-a spus? Asta voia de la tine? 

— Da. 

— Şi nu te cunoştea? Adică, ştia doar că eşti scriitoare şi 
te-a văzut la recepţie? 

— Da. Şi nu ne întâlnisem până atunci şi n-aş fi vrut s-o 
întâlnesc niciodată. 

— Nu găseşti asta extraordinar? 

— N-aş găsi nimic extraordinar în ceea ce spune această 
doamnă. Ea este... Dacă mi-e permis să spun aşa... O 
persoană deosebit de dezagreabilă! 

— Da. O persoană deosebit de dezagreabilă! 

— Şi te vei mărita cu fiul ei? 

— Ei, aşa ne-am gândit. Nu sunt sigură. Tu ştiai despre ce 
vorbea ea? 

— Ştiu atât cât cei care ţi-au cunoscut familia. 

— Că părinţii mei au cumpărat o casă la ţară, după ce tatăl 
meu s-a reîntors din India şi, într-o zi, s-au plimbat 
împreună pe faleză. Că amândoi au fost găsiţi acolo 
împuşcaţi. Un revolver se afla lângă ei. Aparţinea tatălui 
meu. Se pare că el avea două revolvere în casă. Nu s-a 
putut stabili dacă a fost o sinucidere premeditată, sau dacă 
tatăl meu mi-a ucis mama şi apoi el s-a împuşcat, ori dacă 
mama mi-a împuşcat tatăl şi apoi ea s-a sinucis pe loc. Dar 
astea le ştii deja. 

— Aşa, cu aproximaţie, zise doamna Oliver. S-au întâmplat 
cam acum doisprezece, cincisprezece ani. 

— Da, cam aşa. 

— Şi tu aveai atunci doisprezece sau paisprezece ani. 

— Da... 

— Nu ştiu multe despre toate acestea. Atunci nu mă aflam 
în Anglia. Eram într-un turneu de conferinţe în S. U. A. Am 
aflat doar din ziare. În presă se relatase pe larg despre 
acest caz, deoarece era dificilă elucidarea faptelor... Se 
părea că nu exista nici un motiv. Părinţii tăi au fost 
întotdeauna fericiţi împreună. Îmi amintesc că s-a 
menţionat asta. M-a interesat pentru că îţi cunoşteam 


părinţii încă de când noi toţi eram foarte tineri, am 
cunoscut-o bine mai ales pe mama ta. Am fost împreună la 
şcoală. După aceea, drumurile noastre s-au despărţit. Eu m- 
am căsătorit şi ea s-a căsătorit şi a plecat, după câte îmi 
aduc aminte, în India, cu soţul ei, un militar. Dar ea m-a 
rugat să fiu naşa unuia dintre copiii ei. Naşa ta. Fiindcă 
părinţii tăi au trăit în străinătate, ne-am văzut doar rar, 
timp de mulţi ani. Pe tine te-am văzut ocazional. 

— Da. M-ai vizitat, adesea, la pension. Îmi aduc aminte. Mă 
hrăneai cu bunătăţi foarte delicioase. 

— Erai un copil neobişnuit. Îţi plăcea mai ales caviar. 

— Încă îmi mai place, răspunse Celia, cu toate că mi se 
oferă rar. 

— Am fost cutremurată când am citit în ziar. Se ştia foarte 
puţin. Nici un motiv. Nimic bătător la ochi. Nici o ceartă. 
Nimic nu indica o acţiune violentă din afară. Am fost şocată 
de toate acestea, a spus doamna Oliver, şi apoi am uitat. M- 
am tot gândit, de câteva ori, care ar fi putut fi cauza, dar 
atunci nu eram în Anglia - ci, cum am spus, într-o călătorie 
în S.U.A. - şi am uitat totul. Câţiva ani mai târziu, te-am 
revăzut şi, fireşte, că n-am vorbit cu tine despre cele 
întâmplate. 

— Da, zise Celia, şi ţi-am fost recunoscătoare pentru asta. 

— O viaţă întreagă se scot la iveală lucruri foarte curioase, 
care se întâmplă prietenilor sau rudelor. În cazul 
prietenilor, fireşte, că, adesea, există o bănuială despre 
ceea ce-ar putea să se ascundă în spatele acestor lucruri. 
Dar, dacă trece mult timp, se bâjbâie în neştire, când cineva 
vorbeşte despre ei, sau îi întâlneşti şi numai este nimeni 
căruia să-i poţi arăta curiozitatea în legătură cu aceste 
lucruri. 

— Ai fost mereu foarte drăguță cu mine. Mi-ai trimis 
cadouri frumoase, unul cu totul deosebit, când am împlinit 
douăzeci şi unu de ani. 

— Aceasta este perioada când este nevoie de mai mulţi 
bani, a răspuns doamna Oliver, pentru că tocmai atunci 


doreşti să faci şi să ai atât de multe. 

— Da. Întotdeauna te-am considerat un om înţelegător şi 
nu... Ei, ştii cum sunt adesea oamenii. Ei descos pe cineva şi 
vor să afle totul despre el. Tu n-ai pus niciodată întrebări. 
Tu m-ai luat adesea, la teatru, sau m-ai invitat la masă şi ai 
vorbit cu mine ca şi cum totul ar fi în ordine, de parcă ai fi 
fost o rudă îndepărtată. Asta m-a bucurat tare mult. În viaţă 
am cunoscut atât de multe persoane indiscrete. 

— Da. Fiecare trebuie să treacă prin asta, mai curând sau 
mai târziu, a zis doamna Oliver. Dar tu înţelegi acum ce m-a 
tulburat atât de tare la această recepţie. Mi s-a părut 
neobişnuit ca o persoană cu totul străină, ca doamna 
Burton-Cox, să mă roage aşa ceva. N-am putut să-mi 
închipui de ce a vrut să ştie asta. Totuşi, n-o privea câtuşi de 
puţin. Afară de cazul... 

— Că avea o legătură cu căsătoria mea cu Desmond. 
Desmond este fiul ei. 

— Se poate. Dar n-am putut să pricep de ce şi cum o 
interesa aşa ceva. 

— Pe ea o interesează orice! Este o persoană curioasă... 
Pur şi simplu este ceea ce ai spus mai înainte... O persoană 
dezagreabilă. 

— Dar, probabil, Desmond nu este dezagreabil. 

— Nu! Nu! Desmond îmi este tare drag şi el ţine la mine. 
Doar mama lui nu-mi place. 

— Oare o iubeşte pe mama sa? 

— Nu ştiu asta, a spus Celia. Totuşi, ar putea s-o iubească, 
totul este posibil, nu? În orice caz, nu doresc să mă mărit 
acum. Încă nu sunt pregătită. Există atât de multe... 
Dificultăţi, ştii, o grămadă de pentru şi contra... Asta 
trebuie să-ţi fi stârnit curiozitatea, a continuat Celia. Mă 
refer la faptul de ce te-a rugat doamna „Copoi-Cox” să mă 
tragi de limbă şi apoi să alergi la ea şi să-i povesteşti... Cu 
toate acestea, îmi pui întrebarea cu pricina? 

— Vrei să spui, dacă tu crezi sau ştii cum au murit părinţii 
tăi, sau poate a fost o dublă sinucidere? 


— Da, cam aşa ceva. Dar trebuie să te întreb, mai întâi, 
dacă doamna Burton-Cox va afla răspunsul meu de la, tine? 
— Nu, a precizat doamna Oliver. Cu siguranţă că nu. Nu 

mă gândesc să-i destăinui acestei femei îngrozitoare nici 
măcar un cuvânt. Îi voi aduce la cunoştinţă foarte hotărâtă 
că asta nu ne priveşte nici pe ea, nici pe mine şi că nu-mi 
permit să obţin informaţii de la tine pentru ea. 

— Aşa mi-am şi închipuit. Eram convinsă că pot să am 
încredere în tine. Îţi povestesc cu plăcere ceea ce ştiu. 

— Nu e nevoie să faci asta. Nu te întreb. 

— Dar cu toate acestea răspund. Răspunsul este... Nimic. 

— Nimic, a repetat doamna Oliver, gânditoare. 

— Da. Atunci eu nu eram acolo. Nu eram acasă. Nu mai 
ştiu exact unde. Cred că într-un pension, în Elveţia, sau la o 
prietenă de şcoală, pentru că era vacanţă. Vezi că şi acum 
încurc totul. 

— Înţeleg, zise doamna Oliver meditativă. Ar fi puţin 
probabil să ştii ceva. Gândeşte-te, câţi ani aveai atunci. 

— Mă interesează să aflu, a spus Celia, ce crezi tu despre 
această chestiune. Consideri că ar trebui să ştiu exact totul? 
Sau nu? 

— Tu spui că nu erai acasă. De-ai fi fost atunci acasă, 
desigur că ai şti ceva mai mult. Copiii văd multe, de 
asemenea şi adolescenţii. La această vârstă, se văd o 
mulţime de lucruri, dar, de cele mai multe ori, nu se 
vorbeşte despre ele. Se ştiu lucruri pe care cei din afară nu 
le pot cunoaşte şi nu sunt relatate cu plăcere... Hai să 
spunem pe şleau... Celor de la poliţie care pun întrebări. 

— Da. Puteam să nu fi ştiut absolut nimic. Nu cred că 
aveam, de asemenea, măcar vreo bănuială. Poliţia ce-a 
crezut? Nu-mi lua în nume de rău dacă întreb asta, dar, 
desigur, că trebuia să mă intereseze aşa ceva! Vezi, n-am 
citit niciodată vreun raport asupra investigaţiei sau vreun 
protocol. 

— Ei au crezut, evident, că este vorba de o dublă 
sinucidere, dar, din câte ştiu, niciodată n-au avut nici cea 


mai vagă idee asupra motivului. 

— Vreţi să ştiţi ce cred eu? 

— Dacă doreşti. 

— Presupun că te interesează. În definitiv, tu scrii romane 
polițiste în care oamenii se ucid. Consider că ar trebui să te 
intereseze. 

— Evident, recunosc. Dar nu doresc, pentru nimic în lume, 
să te jignesc, rugându-te să-mi dai informaţii care nu mă 
privesc. 

— Deci: mă întreb, a început Celia, şi adesea m-am 
întrebat, de ce şi cum, dar ştiam atât de puţin. Vreau să 
spun, cum era acasă. În vacanţa anterioară am fost pe 
continent ca elevă pe bază de schimb, de aceea nu mi-am 
văzut părinţii mai mult timp. Ce-i drept, ei au venit, de 
câteva ori, în Elveţia şi m-au vizitat o dată sau de două ori, 
dar asta a fost tot. De fapt, atunci mi s-au părut ca de 
obicei, dar mai îmbătrâniţi. Tata nu era sănătos. Era 
bolnăvicios. Poate era inima? Nu te gândeşti la aşa ceva. 
Mama mi s-a părut cam nervoasă. Nu ipohondră, dar părea 
preocupată să se îngrijească de sănătatea ei. Se înțelegeau 
de minune. Nu mi-a atras atenţia nimic deosebit. Dar, 
câteodată, începi să te gândeşti serios... 

— Cred că n-ar mai trebui să vorbim de asta, a intervenit 
doamna Oliver. Nu e nevoie să ştim, nu trebuie să aflăm. 
Totul a trecut şi s-a terminat. Verdictul a fost cu totul 
satisfăcător. N-a existat nici un punct de reper, nici un motiv 
sau ceva de acest gen. Nu s-a pus problema, dacă tatăl tău 
o omorâse, în mod premeditat, pe mama ta, sau mama ta pe 
tatăl tău. 

— Dacă mă gândesc ce este mai verosimil, a explicat Celia, 
aş crede că tata a ucis-o pe mama. Totuşi, este mai firesc 
pentru un bărbat să împuşte pe cineva, indiferent de motiv. 
Nu cred că o femeie, sau o femeie ca mama mea, ar fi putut 
să-l împuşte pe tata. Dacă ea ar fi vrut să-l ucidă, desigur că 
ar fi ales o altă metodă. Dar cred că niciunul din ei n-a vrut 
să-l omoare pe celălalt. 


— Deci a fost cineva din afară? 

— Da, dar ce se înţelege prin aceasta? A întrebat Celia. 

— Cine mai locuia în casă? 

— O menajeră, mai bătrână, vedea rău, cam surdă. O 
tânără, străină, o domnişoară secretară, ea a fost chiar 
educatoarea mea - teribil de drăguță - a venit înapoi pentru 
a o îngriji pe mama care fusese la spital. Şi, câteodată, o 
mătuşă care niciodată nu prea mi-a plăcut. Nu pot să-mi 
închipui că vreunul dintre ei nutrea o ură ascunsă împotriva 
părinţilor mei. Nimeni n-a profitat de pe urma morţii lor, 
bineînţeles în afară de mine şi de fratele meu, Edward, care 
era cu patru ani mai mic decât mine. Noi am moştenit banii, 
dar nu erau foarte mulţi. Iata avea, desigur, pensia sa, 
mama - un mic venit propriu. Nu. Nu era mult. 

— Îmi pare rău. Îmi pare atât de rău dacă te-am întristat 
cu numeroasele mele întrebări. 

— Nu sunt tristă. Mi-ai readus un pic în memorie tragedia. 
Mă interesează, pentru că... Înţelegi... Acum sunt la vârsta 
când doresc să ştiu mai mult. I-am iubit, aşa cum oricine îşi 
iubeşte părinţii. Foarte normal. Dar îmi este limpede că nu 
ştiu cum au fost ei cu adevărat. Cum a decurs viaţa lor. Cea 
fost pentru ei important. Despre toate acestea nu ştiu chiar 
nimic. Asta mă roade şi nu-mi dă pace. Da. Aş vrea cu dragă 
inimă să mă lămuresc. Apoi n-ar mai trebui să-mi bat capul 
cu toate aceste lucruri. 

— Faci tu asta? Te gândeşti tot timpul la cele întâmplate? 

Celia o privi o clipă. Ea părea să ia o hotărâre. 

— Da, a mărturisit ea, aproape tot timpul mă gândesc. 
Devine cu timpul ca un coşmar. Şi cu Desmond se întâmplă 
exact la fel. 

Capitolul V 

Hercule Poirot a intrat grăbit pe uşa turnantă, i-a încetinit 
mişcarea cu o mână şi a păşit în micul restaurant. La 
această oră din zi nu erau mulţi clienţi acolo şi-l zări repede 
pe omul pe care-l căuta. Făptura masivă a 


superintendentului Spence s-a ridicat de la o masă aşezată 
în colţ. 

— Bine că aţi venit, spuse el. V-a fost greu să ajungeţi aici? 

— În general, nu. Descrierea dumneavoastră a fost 
excelentă. 

— Să fac prezentările! Dânsul este superintendentul-şef 
Garroway, monsieur Hercule Poirot. 

Garroway era un tip înalt, zvelt, cu o faţă uscăţivă de ascet 
şi cu părul cărunt, care lăsa să se vadă o mică porţiune 
rotundă a craniului, încât, de departe, el semăna, 
întrucâtva, cu un preot. 

— Ce bine că aţi venit, a spus Poirot. 

— Acum sunt pensionar, fireşte, a accentuat Garroway, dar 
am memoria bună. Se ţin minte anumite lucruri, chiar dacă 
au trecut şi s-au sfârşit şi marele public, probabil, că nu mai 
ştie nimic despre ele. Totuşi... 

Hercule Poirot aproape că ar fi spus „elefanții nu uită”, dar 
a reuşit să se oprească la timp. Această propoziţie era, în 
mintea sa, atât de legată de doamna Oliver, că-i venea greu 
să n-o folosească chiar şi în momente nepotrivite. 
Superintendentul Spence a tras un scaun aproape şi cei trei 
domni s-au aşezat. 

A fost adusă lista de bucate. Spence, căruia tocmai acest 
restaurant îi plăcea în mod deosebit, şi-a oferit sfatul. 
Garroway şi Poirot au ales. Apoi ei s-au lăsat pe speteaza 
scaunelor, au băut sherry cu mici înghiţituri şi s-au privit, 
un timp, în tăcere. 

— Trebuie să mă scuz faţă de dumneavoastră, a explicat 
Poirot, într-adevăr, să mă scuz, că vin la dumneavoastră cu 
dorinţele mele legate de o afacere care s-a terminat şi s-a 
îngropat demult. 

— Pe mine mă interesează, mai ales, a răspuns Spence, ce 
vă interesează pe dumneavoastră în această afacere. La 
început, am crezut că, în nici un caz, nu vă stă în fire să 
răscoliţi trecutul. Este în legătură cu o treabă care s-a 


întâmplat acum sau este, pur şi simplu, o curiozitate subită 
din cauza unui caz nelămurit, enigmatic? 

I-a aruncat o privire lui Poirot pe deasupra mesei. 

— Garroway, a continuat el, care era atunci, încă, 
inspector, a condus ancheta în cazul Ravenscroft. Pentru că 
îmi este un vechi prieten, nu mi-a fost greu să iau legătura 
cu el. 

— Şi ela fost atât de amabil să vină astăzi aici, a adăugat 
Poirot, doar pentru că sunt curios, în mod nejustificat, din 
pricina unei afaceri care a trecut şi s-a încheiat. 

— Ei, n-aş putea spune asta, a fost de părere Garroway. Cu 
toţii suntem interesaţi de anumite cazuri care de demult 
sunt de domeniul trecutului. Lizzie Borden şi-a omorât într- 
adevăr părinţii cu un topor? Unii oameni tot nu cred asta. 
Cine l-a omorât pe Charles Bravo şi de ce? Există cele mai 
diverse teorii, care, de cele mai multe ori, nu prea stau în 
picioare. Dar oamenii tot încearcă să găsească explicaţii 
posibile. 

Îl privi pe Poirot, din partea cealaltă a mesei, cu ochii săi 
semeţi, inteligenţi. 

— Dacă nu mă înşel şi monsieur Poirot a dovedit, uneori, o 
preferinţă pentru crime care s-au comis cu mulţi ani în 
urmă. 

— Mai exact, de trei ori, a socotit superintendentul 
Spence. O dată, cred, pentru că l-a rugat o tânără din 
Canada! 1 

— Aşa este, a spus Poirot. O domnişoară din Canada, 
foarte impulsivă, înflăcărată, foarte energică. Venise pentru 
a cerceta o crimă pentru care mama sa fusese condamnată 
la moarte, dar ea a murit înainte ca sentinţa să fie 
executată. Fiica era convinsă că mama ei era nevinovată. 

— Şi chiar aţi crezut asta? 

— Când mi-a povestit mai întâi despre caz, nu. Dar era 
foarte convingătoare şi sigură de cauza ei. 

— Dar pentru o fiică nu este decât firesc să vrea ca mama 
ei să fie nevinovată. Ea încearcă totul pentru a-i dovedi 


nevinovăția, a spus Spence. 

— Dar a fost puţin mai mult decât atât, a răspuns Poirot. 
Ea m-a lămurit ce fel de femeie era mama ei. 

— O femeie care nu era capabilă de crimă? 

— Nu, a zis Poirot, nu cred că există cu adevărat cineva, 
care să fie absolut incapabil de o crimă. Trebuie să se ştie 
despre ce fel de om este vorba şi ce l-a adus în această 
stare. Dar, în acest caz special, mama nu şi-a susţinut 
niciodată nevinovăția. Ea părea să fie cu totul mulţumită de 
condamnarea ei. Asta mi s-a părut, înainte de toate, curios. 
Era ea o fatalistă? Nu părea. Când am început să 
investighez, mi-a devenit clar că nu era fatalistă, ba chiar 
dimpotrivă. 

Garroway asculta atent. S-a aplecat peste masă şi 
frământa, distrat, între degete, o bucăţică de pâine. 

— Şi ea era nevinovată? 

— Da, a spus Poirot. Era nevinovată. 

— Şi asta v-a surprins? 

— Nu, în momentul când asta mi-a devenit clar. Existau 
câteva puncte - unul în mod deosebit - care dovedeau că ea 
nu putea să fie vinovată. Dacă se cunoşteau aceste puncte, 
nu mai era nevoie, ca să zic aşa, decât să se vadă ce se mai 
afla în meniu. 

A fost adus păstrăvul preparat la grătar. 

— A mai fost un caz în care dumneavoastră aţi pus trecutul 
din nou pe tapet, chiar dacă a fost puţin diferit, a continuat 
Spence. O adolescentă care povestea la o recepţie că ar fi 
fost martoră la o crimă. 

— Şi atunci a trebuit să se meargă înapoi, ca să zic aşa, în 
loc de-a merge înainte, a explicat Poirot. 

— Şi adolescenta văzuse într-adevăr crima? 

— Nu, era adolescenta greşită2. Păstrăvul este delicios, a 
adăugat el, cu un aer de cunoscător. 

— Aici prepară excelent peştele, a spus superintendentul 
Spence, şi a servit din sosul oferit. Un sos minunat, l-a 
apreciat el după aceea. 


Următoarele trei minute au trecut, savurându-se în tăcere 
preparatele. 

— Când Spence m-a vizitat, a reluat discuţia 
superintendentul-şef Garroway, şi m-a întrebat dacă-mi 
aduc aminte de cazul Ravenscroft, am fost uimit şi totodată 
bucuros. 

— N-aţi uitat totul? 

— Nu în cazul Ravenscroft. Acesta nu se uită atât de uşor. 

— Sunteţi de acord că au existat nepotriviri? A spus Poirot. 
Lipsă de material probatoriu, de soluţii posibile? 

— Nu, a spus Garroway, nimic de acest fel. Material 
probatoriu pentru faptele evidente exista din plin. Erau şi 
exemple anterioare pentru aceste cazuri de deces, totul 
apărea extrem de simplu. Şi totuşi... 

— Da? 

— Şi, totuşi, totul era fals, a spus Garroway. 

— Aha, a făcut Spence. Lăsa impresia că este foarte 
interesat. 

— Dar şi dumneavoastră aţi trecut o dată prin aşa ceva? A 
spus Poirot, şi l-a privit întrebător pe Spence. 

— Da. În cazul doamnei McGinty. 

— N-aţi fost mulţumit, a zis Poirot, când acest tânăr 
neobişnuit de dificil a fost arestat. El avea toate motivele 
pentru a comite crima, totul arăta ca şi cum el ar fi fost 
făptaşul. Toţi credeau asta. Dar dumneavoastră ştiaţi că nu 
el o făcuse. Eraţi atât de sigur că aţi venit la mine şi mi-aţi 
cerut sprijinul. 

— Voiam să văd dacă puteţi ajuta... Şi aţi ajutat, a conchis 
Spence. 

Poirot a oftat. 

— Din fericire, da. Dar ce a însemnat asta pentru un tânăr 
dificil! Dacă vreodată un tânăr merita să fie spânzurat, el 
era acela. Nu pentru că el comisese crima, ci pentru că, pur 
şi simplu, n-a vrut să colaboreze pemtru dovedirea 
nevinovâăţiei sale. Acum avem cazul Ravenscroft. 


Dumneavoastră, superintendent-şef Garroway, spuneţi că 
ceva nu era în ordine? 

— Da, am simţit asta cu totul instinctiv, înţelegeţi? 

— Înţeleg foarte bine, a răspuns Poirot. Şi Spence, de 
asemenea. 'le loveşti, uneori, de astfel de cazuri. Există 
dovezi, motivul, ocazia, acea mise-en scene, pur ţi simplu, 
totul. S-ar putea spune o schemă completă. Şi cu toate 
acestea, oamenii care au de-a face cu aşa ceva, ştiu, din 
motive profesionale, că totul este fals, întocmai cum un 
critic de artă îşi dă seama dacă un tablou este falsificat, 
dacă este originalul sau o copie. 

— N-am putut face nimic, a spus Garroway. Am cercetat 
temeinic cazul, pe toate feţele, ca să spun aşa. Am vorbit cu 
oamenii. Dar nu era nimic care să atragă atenţia. Arăta ca o 
dublă sinucidere, totul pleda pentru asta. Fireşte, putea să 
fi fost chiar şi soţul, care întâi şi-a împuşcat soţia şi apoi s-a 
sinucis, sau soţia care şi-a împuşcat soţul şi apoi s-a omorât. 
Toate acestea s-au mai întâmplat. Dar, în cele mai multe 
cazuri, exista o bănuială, de ce. 

— Aici a lipsit motivul. Aşa este? A întrebat Poirot. 

— Da, exact. Ştiţi doar, de îndată ce începe ancheta, de 
regulă, se obţine repede o bună imagine despre oameni, 
cum au trăit şi aşa mai departe. Aici erau oameni căsătoriţi 
- soţul cu o reputaţie ireproşabilă, ea o femeie delicată, 
încântătoare - care s-au înţeles bine. Aşa ceva se află destul 
de repede. Ei au avut o căsnicie fericită. Se plimbau, seara 
jucau cărţi, au avut copii care nu le-au dat motive de 
îngrijorare. Băiatul a fost la o şcoală în Anglia, fata într-un 
pension elveţian. În măsura în care se putea aprecia, totul 
era armonios în viaţa lor. Medicii au declarat că se bucurau 
de o sănătate bună. Soţul avea o tensiune cam mare, soţia 
ceva la inimă, nimic serios. Desigur că puteau, cel puţin, să- 
şi facă griji din pricina sănătăţii. Există mulţi oameni care 
sunt foarte sănătoşi şi, totuşi, cred că suferă de cancer şi că 
nu vor mai apuca anul. Asta duce, câteodată, chiar la 
sinucidere. Dar soţii Ravenscroft nu păreau să facă parte 


din această categorie de oameni. După toate aparențele, 
erau oameni echilibraţi şi prietenoşi. 

— Deci ce credeţi, de fapt, despre această chestiune? A 
întrebat Poirot. 

— Aici i-aici! Dacă stau să mă gândesc la ce a fost, atunci 
îmi spun că a fost o sinucidere. Poate să fi fost doar 
sinucidere. Dintr-un motiv sau altul, ei n-au mai putut 
suporta viaţa. Nu din motive financiare, nu din motive 
legate de starea sănătăţii, sau pentru că erau nefericiţi şi 
atunci, vedeţi, am ajuns într-un punct mort. Dar totul indica 
o sinucidere! Ei au făcut o plimbare. Au luat şi un revolver. 
Revolverul a fost găsit între cadavre. Avea amprentele 
neclare ale amândurora. Deci amândoi puseseră mâna pe 
armă; dar nimic nu indica cine trăsese ultimul. S-ar putea 
presupune că soţul şi-a împuşcat soţia şi apoi s-a împuşcat. 
Simplu, pentru că este mai verosimil. Dar de ce? 

Au trecut atâţia ani. Când citesc, uneori, în ziar despre 
morţi, despre soţi care, aparent, s-au sinucis împreună, 
atunci îmi aduc aminte şi mă gândesc ce s-o fi putut 
întâmpla în cazul Ravenscroft. 

Doisprezece sau paisprezece ani sunt de atunci şi încă mă 
gândesc mereu de ce, de ce? Poate soţul şi-a urât soţia, o 
ura chiar de mult timp? Poate că soţia şi-a urât soţul şi a 
vrut să scape de el? S-au urât atât de mult că nu s-au mai 
putut suporta? 

Garroway a rupt încă o bucăţică de pâine şi a mestecat-o. 

— Aveţi vreo idee, monsieur Poirot? A venit cineva la 
dumneavoastră şi v-a povestit ceva care v-a trezit interesul? 
Ceva care explică acest „De ce”? 

— Nu. Dar cu toate acestea, a răspuns Poirot, 
dumneavoastră trebuie să fi avut o teorie. Spuneţi măcar ce 
teorie aveaţi? 

— Fireşte, aveţi dreptate. Teorii există şi se aşteaptă ca ele 
- cel puţin una din ele să se potrivească, dar, de obicei, nu 
se întâmplă asta. În cele din urmă, am ajuns la convingerea 


că motivul nu se putea afla pentru că nu se ştia destul. Căci 
ce ştiam eu de fapt? 

Generalul Ravenscroft era aproape de şaizeci de ani, soţia 
sa avea treizeci şi cinci de ani. Pentru a fi exact, cunoşteam 
ultimii cinci sau şase ani din viaţa lor. Generalul se 
pensionase şi se întorseseră din străinătate. Tot materialul 
probatoriu, tot ceea ce ştiu provine din aceşti câţiva ani. 
Mai întâi, au locuit într-o casă din Bournemouth, apoi s-au 
mutat la Overcliffe, unde s-a petrecut tragedia. Ei trăiseră 
acolo liniştiţi, fericiţi, copiii veneau acasă în vacanţă. A fost 
o perioadă calmă, aş putea spune, la sfârşitul unei vieţi 
relativ tihnite. 

N-a existat nici un motiv financiar, nici un motiv de ură, 
nici un scandal amoros. Nimic din toate astea. Dar perioada 
de dinainte! Ce ştiam eu despre această perioadă? Foarte 
puţin. Ei trăiseră mai mult în străinătate, cu excepţia 
vizitelor ocazionale în Anglia, soţul avea o reputaţie 
ireproşabilă, prietenii soţiei au vorbit numai de bine. N-a 
existat nici o tragedie, nici o ceartă, nimic. Dar poate că 
încă nu aflasem? Exista o perioadă de douăzeci-treizeci de 
ani, din copilărie până la căsătorie, în care ei au trăit în 
India sau într-altă parte. Poate acolo se află cauza care a 
dus la tragedie? Potrivit unui vechi proverb, pe care bunica 
mea îl folosea adesea: Păcatele vechi au umbre lungi. A fost 
cumva cauza morţii o umbră, o umbră din trecut? Asta nu 
este uşor de aflat. Se poate verifica atent viaţa unui om, se 
poate reţine ce relatează prieteni sau cunoscuţi, dar nu se 
cunoaşte nici un detaliu intim. 

Cred că, treptat, în mintea mea prindea rădăcini gândul că 
investigaţiile mele s-ar fi cuvenit să înceapă doar dacă ar fi 
fost posibil să aflu aşa ceva. Trebuia să se fi întâmplat 
atunci orice, poate în altă ţară. Un eveniment care se 
credea uitat, care părea demult trecut, dar a cărui influenţă 
se întindea încă până în prezent. O ură ascunsă, o ceartă de 
care nu ştia nimeni, o întâmplare care, Dumnezeu ştie, 


unde şi când se petrecuse. Dacă s-ar şti măcar unde să se 
caute. 

— Probabil că face parte dintre lucrurile de care nimeni 
nu-şi mai aduce aminte... De care să-şi mai aducă aminte 
cineva astăzi, şi-a exprimat părerea Poirot. Prietenii lor de 
aici, din Anglia, n-aveau nici măcar o bănuială. 

— Prietenii lor din Anglia, cei mai mulţi, proveneau din 
perioada de după pensionarea sa, chiar dacă, din când în 
când, erau vizitaţi de vechi prieteni. Dar nu s-au aflat multe 
despre evenimentele care s-au petrecut în trecut. Oamenii 
uită. 

— Da, a răspuns Poirot gânditor. Oamenii uită. 

— Ei nu sunt ca elefanții, a intervenit superintendentul-şef 
Garroway, cu un surâs. Elefanții, se spune, nu uită 
niciodată. 

— E curios că spuneţi asta! A exclamat Poirot. 

Superintendentul-şef Garroway l-a privit cam surprins pe 
Poirot. El părea că aşteaptă o explicaţie. Şi Spence i-a 
aruncat o scurtă privire vechiului său prieten. 

— Poate că s-a întâmplat în India, a propus el. În definitiv, 
chiar de acolo vin elefanții, nu-i aşa? Sau din Africa. Dar 
cine v-a pomenit de elefanţi? 

— O prietenă de-a mea, cu totul întâmplător, a explicat 
Poirot. Cineva care vă este cunoscut, a adăugat el către 
superintendentul Spence. Doamna Oliver. 

— Oh, doamna Ariadne Oliver. Şi în continuare? 

— Ce în continuare? 

— Ea ştie ceva? A întrebat Spence. 

— Încă nu, cred, până acum, a opinat Poirot, dar poate în 
curând. Apoi a mai spus meditativ: Ea este tipul potrivit 
pentru asta. Umblă mult, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. 

— Desigur, a fost de acord Spence. Are vreo idee? 

— Vorbiţi de doamna Ariadne Oliver, scriitoarea? A 
intervenit Garroway. 

— Exact, a spus Spence. 


— Înţelege ea ceva despre crimă? Ştiu că scrie romane 
polițiste. Dar nu m-am lămurit, niciodată, de unde îşi ia 
ideile şi faptele. 

— Ideile, a zis Poirot, izvorăsc din fantezia ei. Faptele... Ei, 
asta este mai dificil. 

Tăcu o clipă. 

— La ce vă gândiţi, Poirot, la ceva anume? 

— Da, odată i-am stricat o povestire, în orice caz, aşa 
susţine ea. Într-o anumită chestiune, tocmai ajunsese la o 
idee trăsnită, ceva ce avea de-a face cu o jachetă de lână cu 
mâneci lungi. Am întrerupt-o cu un telefon şi de aceea şi-a 
pierdut şirul povestirii. Din această pricină şi astăzi îmi face 
reproşuri. 

— Dumnezeule, a spus Spence. Sună aproape ca povestea 
pătrunjelului, care, într-o zi dogoritoare, a căzut în unt. Sau 
despre Sherlock Holmes şi câinele ce nu făceau nimic 
noaptea. 

— Avea un câine? A întrebat Poirot. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Am întrebat, dacă aveau un câine. Soții Ravenscroft. Au 
luat cu ei un câine în plimbarea cu pricina? 

— Da, aveau un câine, a spus Garroway. Din câte ştiu, de 
cele mai multe ori, îl luau cu ei. 

— Dacă asta ar fi fost o povestire scrisă de doamna Oliver, 
a intervenit Spence, câinele ar fi trebuit să fie găsit urlând 
lângă cele două cadavre. Dar n-a fost cazul. 

Garroway a clătinat din cap. 

— Unde o fi câinele acum? A reflectat Poirot. 

— Probabil îngropat în vreo grădină, a răspuns Garroway. 
Sunt paisprezece ani de atunci. 

— Deci nu putem să mergem acolo şi să-l observăm, a zis 
Poirot, şi a adăugat îngândurat: Tare păcat. Adică este 
uimitor ce pot scoate la iveală câinii. Oare cine era în casă? 
Vreau să spun în ziua în care s-a comis crima. 

— În orice caz, v-am adus o listă, a spus Garroway. Era 
doamna Whittaker, o menajeră între două vârste. Era ziua 


ei liberă, aşa că n-am putut afla de la ea mare lucru. O fostă 
guvernantă a copiilor Ravenscroft venise în vizită. Doamna 
Whittaker era foarte tare de urechi şi mioapă. Ea n-a putut 
să ne relateze absolut nimic interesant, doar că lady 
Ravenscroft fusese o perioadă, nu cu mult înainte, într-o 
clinică, din cauza unei probleme cu nervii. Apoi, mai exista 
un grădinar! 

— Acesta ar fi putut fi deci un străin. Cineva din afară, un 
necunoscut din trecut. La asta vă gândiţi, superintendent- 
şef Garroway? 

— Doar aşa, în principiu. 

Poirot a tăcut. El se gândea la un caz în care investigase 
cinci oameni şi trecutul lor. A fost ca în catrenul pentru 
copii despre cei „cinci purceluşi”. O poveste interesantă şi 
care, în final, îi dăduse satisfacţii căci el aflase adevărul. 

Capitolul VI 

Când doamna Oliver s-a întors în dimineaţa următoare de 
la cumpărături, domnişoara Livingstone o aştepta. 

— A sunat de două ori, doamnă Oliver. 

— Da? 

— Primul telefon a fost de la „Crichton and Smith”. Ei 
vroiau să ştie dacă alegeţi brocartul verde-gălbui sau pe cel 
de un albastru pal. 

— Încă nu m-am hotărât, a răspuns doamna Oliver. 
Aduceţi-mi aminte de asta mâine dis-de-dimineaţă. Aş dori 
mult să văd materialul şi la lumina naturală. 

— Şi celălalt a fost de la un străin, un domn Hercule Poirot, 
cred. 

— Aha! A strigat doamna Oliver. Ce a vrut? 

— A întrebat dacă aţi putea să-i daţi un telefon. Ar dori să 
vă întâlnească astăzi după-masă. 

— Cu totul imposibil. Îl sunaţi dumneavoastră, da? Trebuie 
să plec iar imediat. A lăsat un număr de telefon? 

— Are acest număr. 

— Bine. Spuneţi că-mi pare rău că nu pot veni, dar 
urmăresc un elefant. 


— Cum aţi spus? 

— Spuneţi-i că sunt pe urma unui elefant. 

— Aha! 

Domnişoara Livingstone îşi cercetă patroana pentru a 
constata dacă senzaţia ei era corectă, că doamna Ariadne 
Oliver, uneori, deşi o scriitoare plină de succes, nu era în 
toate minţile. 

— N-am vânat încă, niciodată, elefanţi, explică acum 
doamna Oliver. Este foarte interesant. 

Se duse în camera de zi şi deschise prima dintre agendele 
aşezate teanc pe sofa, cele mai multe arătând cam uzate. Le 
răsfoise toată seara şi umpluse o pagină cu adrese. 

Fără îndoială că de undeva trebuia să se înceapă, spuse 
ea. Cred că ar trebui să încep cu Julia, dacă acum nu mai 
bate atât de tare câmpii. Ilotdeauna a avut multe idei 
ciudate şi, în definitiv, ea cunoaşte regiunea, pentru că a 
locuit în apropiere. Da, s-o vizităm pe Julia. 

— Aici sunt patru scrisori de semnat, şi-a făcut simțită 
prezenţa domnişoara Livingstone. 

— Acum nu pot să mă ocup de asta, s-a apărat doamna 
Oliver. Nu mai am timp nici măcar o secundă. Trebuie să 
plec la Hampton Court. Este o călătorie lungă. 

Onorabilei Julia Carstairs nu-i venea uşor să se urnească 
din fotoliul ei, cum se întâmplă tocmai oamenilor trecuţi de 
şaptezeci de ani, când vor să se ridice după o perioadă de 
repaus mai lungă, poate chiar după un pui de somn. A făcut 
câţiva paşi şi a clipit de câteva ori, pentru a putea să vadă 
mai bine pe cine anunţase fidelul ei fac-totum, cu care 
locuia împreună, într-un apartament, la „Căminul pentru 
privilegiați”. Deoarece era cam tare de urechi, nu 
înţelesese exact numele. Doamna Gulliver? Nu-şi aducea 
aminte de nici o doamnă Gulliver. A făcut câţiva paşi, 
clătinându-se pe picioare, şi-şi miji ochii. 

— Nu sper să-ţi aduci aminte de mine. Au trecut atâţia ani 
de când ne-am văzut ultima oară. 


Ca mulţi oameni în vârstă, doamna Carstairs ţinea mai 
bine minte vocile decât feţele. 

— Nu, ia te uită! A strigat ea, asta este... Bunule 
Dumnezeu, asta este Ariadne! Draga mea, ce plăcere să te 
văd. 

Cele două doamne s-au îmbrăţişat cu căldură. 

— Am ajuns întâmplător în această parte a lumii, a 
declarat doamna Oliver. Trebuia să fac o vizită cuiva care 
nu locuieşte foarte departe. Şi apoi mi-a trecut prin minte 
că ieri, când am răsfoit în agenda mea de adrese, 
descoperisem că asta este foarte aproape de tine. Foarte 
drăguţ, aici la tine, a adăugat ea şi a privit în jur. 

— Nu e rău, a fost de acord doamna Carstairs. Ce-i drept, 
nu chiar aşa cum ar trebui, dar are, totuşi, multe avantaje. 
Pot fi aduse mobila şi lucrurile personale şi există un 
restaurant. Dar poţi să-ţi găteşti şi singură. Ah, da, într- 
adevăr, aici este tare drăguţ. Parcul este minunat şi îngrijit. 
Dar ia loc totuşi, Ariadne, te rog, ia loc! Arâţi foarte bine. 
Am citit în ziare că, deunăzi, ai fost la un banchet literar. Ce 
curios să citeşti ceva în ziar despre cineva şi să întâlneşti 
persoana respectivă aproape în aceeaşi zi. Ciudat, într- 
adevăr. 

— Da, a spus doamna Oliver şi s-a aşezat, aşa se întâmplă 
câteodată, nu-i aşa? 

— Locuieşti tot la Londra? 

Doamna Oliver a răspuns afirmativ. Au discutat despre tot 
ce era posibil. Deodată, doamna Oliver se gândi vag la ora 
ei de dans, când a învăţat prima figură de Lancers': înainte 
şi înapoi, întinde mâinile, te învârţi de două ori, mai repede, 
şi aşa mai departe. A întrebat-o pe doamna Carstairs de 
fiica ei şi de cei doi nepoți şi de cealaltă fiică. Ce făcea ea 
acum. Evident că trăia în Noua Zeelandă. Doamna Carstairs 
nu ştia exact ce profesie avea, ceva în legătură cu 
cercetarea socială. Ea a apăsat pe soneria aflată lângă 
rezemătoarea fotoliului şi i-a cerut Emmei să aducă ceai. 


Doamna Oliver a rugat-o să nu se deranjeze. Dar Julia 
Carstairs a spus: Fireşte că Ariadne trebuie să bea ceai. 

Cele două doamne s-au aşezat şi mai comod în fotolii. A 
doua şi a treia figură de Lancers': vechi prieteni, copii ai 
prietenilor, prieteni dispăruţi. 

— Trebuie să fie mulţi ani de când nu ne-am mai văzut, a 
reflectat doamna Carstairs. 

— Cred că de la nunta din Llewellyn, a fost de părere 
doamna Oliver. 

— Da, s-ar putea. Cât de îngrozitor arăta Moira ca 
domnişoară de onoare. Acele rochii oribile de culoarea 
caisei, care nu le avantaja. 

— Ştiu. Nu le stătea deloc bine. 

— Socotesc că astăzi nunțile nu mai sunt atât de drăguţe 
ca pe vremea noastră. Unele poartă rochii atât de bizare. 
De curând, una din prietenele mele a fost la o nuntă şi a 
povestit că mirele era îmbrăcat în satin alb tighelit, cu 
volănaşe la gât. Din dantelă Valenciennes, într-adevăr, 
foarte curios. Şi fata purta un costum bărbătesc extrem de 
ciudat. De asemenea alb, imprimat de sus până jos cu 
frunze de trifoi. Draga mea Ariadne, poţi să-ţi imaginezi aşa 
ceva? Chiar aşa! Şi pe lângă aceasta, în biserică! Dacă eu aş 
fi fost preotul, aş fi refuzat să-i cunun. 

A fost adus ceaiul. 

— M-am întâlnit, recent, cu fina mea, Celia Ravenscroft. Îţi 
mai aduci aminte de familia Ravenscroft? Fireşte că au 
trecut deja ani de atunci. 

— Familia Ravenscroft? Stai o clipă! Doar a fost această 
tragedie sinistră! După câte se spune, o dublă sinucidere, 
nu-i aşa? În aproapiere de casa lor, la Overcliffe. 

— Ce memorie impresionantă ai Julia, a admirat-o doamna 
Oliver. 

— Şi am avut-o. Chiar dacă, câteodată, am dificultăţi cu 
numele. Da, a fost tragic. 

— Tragic, într-adevăr. 


— Unul din verii mei, Roddy Foster, ştii, i-a cunoscut foarte 
bine în India. Generalul Ravenscroft a făcut o carieră 
strălucită. Fireşte că era un pic surd, când a fost pensionat. 
Uneori nu auzea bine ce i se spunea. 

— Poţi să-ţi mai aduci aminte bine de ei? 

— Cum să nu! Doar au locuit cinci sau şase ani la 
Overcliffe. 

— Am uitat prenumele ei, a mărturisit domnişoara Oliver. 

— Margaret, cred. Dar toţi o numeau Molly. Margaret, da. 
Pe atunci multe fete se numeau aşa, nu? Ea purta o perucă, 
îţi aminteşti? 

— Nu mai sunt atât de sigură, dar cred că da. 

— A vrut să mă convingă şi pe mine să fac asta. Era de 
părere că ar fi atât de practic în călătorii. Ea avea diferite 
peruci. Una pentru seară şi una pentru călătorie şi una... 
De fapt este curios, nu găseşti? Totuşi, ar fi putut purta o 
pălărie. 

— N-am cunoscut-o atât de bine ca tine şi atunci când s-a 
întâmplat nenorocirea eram într-o călătorie în S. UA. De 
fapt, din această cauză n-am aflat niciodată mai multe 
amănunte. 

— Ei, totul a fost foarte enigmatic, a spus Julia Carstairs. 
Nimeni nu ştia nimic. S-au răspândit atât de multe istorii. 

— Ce s-a constatat la ancheta poliţiei... Presupun că s-a 
făcut o anchetă? 

— Dar bineînţeles! Poliţia a trebuit să investigheze. Era 
unul dintre acele cazuri neclare, ştii? Nu puteau să spună 
sigur ce s-a întâmplat. Pare posibil că generalul Ravenscroft 
îşi împuşcase soţia şi apoi s-a împuşcat şi el, dar, evident, 
era la fel de verosimil că lady Ravenscroft şi-a ucis, mai 
întâi, soţul şi apoi s-a sinucis. Cea mai plauzibilă explicaţie 
era că ei săvârşiseră sinuciderea împreună, dar nu s-a 
stabilit cum s-a ajuns la asta. 

— Posibilitatea unei crime era exclusă? 

— Da! S-a spus foarte categoric că nimic nu indica ceva 
putred în această afacere. Nu a existat nici o urmă de 


picior, sau vreun alt semn că cineva fusese în apropiere. Ei 
s-au plimbat, după ce au luat ceaiul, cum o făceau adesea. 
Nu s-au întors la ora mesei şi servitorul sau grădinarul a 
plecat să-i caute şi i-a găsit pe amândoi morţi. Revolverul se 
afla între cadavre. 

— Revolverul era al lui, nu-i aşa? 

— Da. El avea două revolvere. Aceşti militari de carieră fac 
asta adesea. Aşa se simt mai siguri, în zilele noastre, doar 
se întâmplă atâtea. Un al doilea revolver se afla încă în casă 
într-un sertar. El trebuia să fi luat intenţionat arma cu el. 
Nu pot să-mi imaginez că ea ar fi luat un revolver la 
plimbare. 

— Nu. Nu, desigur că ea n-ar fi putut face asta. 

— După cât se pare n-a existat nici un fel de dovadă că ei 
erau nefericiţi, sau că s-ar fi certat, sau vreun alt motiv 
pentru care ar fi trebuit să se sinucidă. Bineînţeles că nu se 
ştie niciodată ce lucruri triste există în viaţa semenilor. 

— Da, a aprobat doamna Oliver. Asta nu se ştie niciodată, 
Julia. Tu ai vreo bănuială? 

— Ei, oricine intră aşa la idei, dragă Ariadne. Ştii, poate el 
era bolnav. Poate că i s-a spus că ar urma să moară de 
cancer. Dar nu era aşa, conform diagnosticului medical. El 
era complet sănătos. După câte ştiu, a avut o dată... Cum se 
numeşte... Un infarct miocardic. În latineşte sună precum 
coroană, dar este un atac cardiac. În orice caz, el a avut aşa 
ceva, dar a fost îngrijit. Ea era cam nervoasă, a şi fost 
totdeauna neurastenică. 

— Da, îmi amintesc asta, a spus doamna Oliver. Fireşte că 
n-am cunoscut-o foarte bine, dar... Atunci purta o perucă? A 
întrebat ea brusc. 

— Deci ştii, nu pot să-mi amintesc asta exact. Ea purta 
mereu perucă. Vreau să spun, una din ele. 

— Eu cred, a zis doamna Oliver... Oricum am senzaţia că e 
puţin probabil ca cineva să poarte perucă când vrea să se 
împuşte, sau să-şi împuşte soţul, nu eşti de aceeaşi părere? 


Cele două doamne discutau cu însufleţire această 
chestiune. 

— Acum tu ce crezi de fapt, Julia? A întrebat apoi doamna 
Oliver. 

— Ei, cum s-a zis, dragă Ariadne, oricine intră la idei. S-au 
spus fel de fel de lucruri, doar aşa se întâmplă întotdeauna. 

— Despre el sau despre ea? 

— S-a spus că a fost la mijloc o femeie tânără, ştii. Care ar 
fi lucrat ca secretară. El şi-a scris în India memoriile - un 
contract cu o editură, cred - şi i-a dictat neîncetat. Unii au 
susţinut - ah, ştii doar ce se vorbeşte câteodată - că el 
poate... A avut ceva de gând cu domnişoara. Ea nu mai era 
deloc tânără. Peste treizeci de ani şi nu arăta foarte bine. 
Nu a fost nici un scandal, dar nu se ştie niciodată. Unii cred 
că el şi-ar fi împuşcat soţia pentru că vroia să se 
căsătorească cu domnişoara. Dar eu n-am crezut asta 
niciodată. 

— Dar ce-ai crezut tu? 

— În fine, fireşte că m-am gândit şi la ea. 

— Crezi că era vorba şi de un bărbat? 

— În India ar fi fost odată ceva. Ea şi-ar fi făcut de lucru cu 
un bărbat tânăr, mult mai tânăr decât ea. Şi soţului nu i-a 
plăcut asta, a fost un mic scandal. Am uitat unde a avut loc. 
Oricum, s-a întâmplat demult şi nu cred că a ieşit ceva din 
asta. 

— Nu crezi că s-a bârfit aici în ţinut? Nici o legătură 
deosebită cu cineva din vecinătate? N-a existat o dovadă 
despre certuri între ei? 

— Nu. Bineînţeles că atunci am şi citit totul despre caz. S- 
a vorbit despre aceasta, pentru că se bănuia că, la mijloc, s- 
ar putea afla o tragică poveste de dragoste. 

— Dar nu se potrivea, nu crezi? Totuşi ei aveau copii. Celia, 
fina mea. 

— Da, fireşte, şi un fiu. El era încă foarte mic şi undeva la 
şcoală. Fetiţa avea abia doisprezece - nu, mai mult. Ea era 
la o familie în Elveţia. 


— N-a existat vreo... Vreo boală mintală în familie? 

— Ah, te gândeşti la băiat; da, asta ar fi posibil. Se aud 
lucrurile cele mai ciudate cu putinţă. Doar a existat tânărul 
care şi-a împuşcat tatăl, cred, undeva lângă Newcastle. Asta 
a fost cu mulţi ani înainte. Ştii doar. El era tare deprimat şi 
se spune că, mai întâi, a vrut să se spânzure, când era la 
universitate şi apoi s-a dus acasă şi şi-a împuşcat tatăl. 
Nimeni n-a ştiut sigur de ce. Oricum, în familia Ravenscroft 
nu era vorba de aşa ceva. Nu, aici sunt foarte sigură. N-am 
încotro, mă gândesc... 

— Da, Julia? 

— N-am încotro, mă gândesc mereu, ar trebui să fie un 
bărbat la mijloc. 

— Vrei să spui că ea... 

— Ei... În fine, ar fi posibil, ştii. De pildă, din cauza 
perucilor. 

— Nu-mi dau seama deloc ce legătură are asta cu perucile. 

— Ei, ea vroia să fie mai drăguță. 

— Cred că avea treizeci şi cinci de ani? 

— Mai mult, mai mult! Treizeci şi şase, cred. Ea mi-a 
arătat odată perucile, cu una era într-adevăr foarte 
atrăgătoare. Şi folosea, de asemenea, mult fard. Toate astea 
au început abia după ce au venit încoace. Era o femeie 
atrăgătoare. 

— Eşti de părere că ar fi putut cunoaşte pe cineva, un 
bărbat? 

— Am bănuit asta tot timpul, a spus doamna Carstairs. Vezi 
tu, dacă un bărbat are ceva cu o fată, oamenii observă 
aceasta, de obicei, pentru că bărbaţii nu pot să ascundă aşa 
ceva prea bine. Dar o femeie... Îmi închipui că ea a avut pe 
cineva şi nimeni n-a aflat de asta. 

— Chiar crezi asta, Julia? 

— Nu, de fapt nu, a recunoscut Julia. Deoarece cred că, cel 
mai adesea, oamenii descoperă asta, nu-i aşa? Personalul o 
ştie, grădinarul sau şoferul. Sau un vecin. Şi dacă o ştiu, 


vorbesc. Cu toate acestea, ar fi putut exista ceva şi 
Ravenscroft a descoperit... 

— Vrei să spui deci, crimă din gelozie? 

— Da, aşa cred. 

— Deci tu consideri mai verosimil că el a împuşcat-o şi apoi 
s-a împuşcat, decât că ea l-a ucis şi apoi s-a sinucis? 

— Da. Căci dacă ea ar fi vrut să scape de el, puţin probabil 
să fi plecat cu el la plimbare. Ar fi trebuit să ia revolverul cu 
ea în poşetă şi pentru aceasta ar fi avut nevoie chiar de o 
poşetă foarte mare. Trebuie să se aibă în vedere şi latura 
practică a lucrurilor. 

— Da, a spus doamna Oliver, aşa ar trebui. Foarte 
interesant. 

— Pentru tine mai ales, în mod sigur, draga mea, pentru că 
scrii romane polițiste. De fapt, cred că tu ai idei mai bune. 
Tu ar trebui să ştii, mai degrabă, ce s-ar fi putut întâmpla. 

— Nu, a protestat doamna Oliver, căci crimele în romanele 
mele sunt născocite. În povestirile mele, totul se petrece 
aşa cum îmi imaginez şi vreau eu. Ele nu se referă la lucruri 
care s-au întâmplat în realitate. Aşa că eu sunt, de fapt, cel 
mai puţin indicată să-mi spun părerea. Aş dori mult să ştiu 
ce crezi tu. Tu te pricepi la oameni, Julia, şi i-ai cunoscut pe 
soţii Ravenscroft. Ea poate că ţi-a povestit cândva ceva... 
Sau el. 

— Da, da! Stai o clipă! Dacă spui asta aşa, sigur că-mi aduc 
aminte de ceva! 

Doamna Carstairs s-a lăsat în fotoliu, a închis ochii şi s-a 
cufundat în meditaţie. Doamna Oliver a rămas pe loc 
liniştită şi arăta ca cineva care aşteaptă ca apa pentru cafea 
să înceapă să fiarbă. 

— Într-adevăr, mi-a spus odată ceva şi nu ştiu, de fapt, cea 
vrut să zică cu asta, a început doamna Carstairs. Să înceapă 
o nouă viaţă, cam aşa ceva - în legătură cu Sf. Teresa. 
Teresa din Avila. 

Doamna Oliver arăta uşor speriată. 

— Dar cum a venit vorba de Sf. leresa? 


— De fapt nu mai ştiu exact. Ea trebuie să-i fi citit povestea 
vieţii. În orice caz, se gândea cât de minunat ar fi dacă 
femeilor li s-ar oferi un fel de a doua şansă. Nu este exact 
expresia pe care a folosit-o, dar era ceva asemănător. Tu ştii 
doar, când împlinesc patruzeci sau cincizeci de ani şi vor s-o 
ia, din nou, de la capăt. Teresa din Avila a făcut asta. Până 
atunci nu se distinsese prin nimic deosebit. Era doar o 
călugăriţă. Apoi, brusc, a plecat şi a reformat toate 
mănăstirile şi a devenit o mare sfântă. 

— Dar nu mi se pare să fie chiar acelaşi lucru. 

— Bineînţeles că nu, a fost de acord doamna Carstairs. Dar 
femeile spun, uneori, cele mai mari prostii, când mai 
înaintează în vârstă şi au o aventură amoroasă. Că niciodată 
nu este prea târziu, etc. 

Capitolul VII 

Doamna Oliver privea cu îndoială cele trei trepte şi uşa de 
la intrare în casa mică cu înfăţişare dărăpănată. Sub 
ferestre creşteau câteva plante din bulbi, mai ales lalele. 

Ea a deschis mica ei agendă, s-a convins că se afla la 
adresa corectă şi a ciocănit prudentă cu ciocănelul de la 
uşă, după ce apăsase pe un buton de sonerie, dar înăuntru 
nu se mişcase nimic. Când totul a rămas, în continuare 
liniştit, a bătut din nou. Acum auzea zgomote, paşi târşiţi, 
respiraţie astmatică şi cineva se străduia să deschidă uşa. 
Împreună cu aceste zgomote, răzbea prin fanta pentru 
scrisori un mormâăit nedesluşit. 

— Totuşi este îngrozitor. Iar s-a blocat. 

În cele din urmă, străduinţele au fost încununate de 
succes. Uşa s-a deschis gemând şi scârţâind. O femeie 
foarte bătrână, cu faţa zbârcită, cu umeri plecaţi şi 
încovoiată de artrită, se uita la vizitatoare. Expresia ei nu 
era deosebit de prietenoasă. Nu dădea nici un semn de 
teamă, doar indignare, din cauză că cineva îşi permisese să 
bată la uşa locuinţei unei adevărate englezoaice. Ea putea 
să aibă şaptezeci sau optzeci de ani, dar era încă o 
curajoasă şi susţinută apărătoare a tihnei din citadela ei. 


— Nu ştiu ce vreţi dumneavoastră şi... Ea s-a oprit. 
Preabunule Dumnezeu! A exclamat ea, este domnişoara 
Ariadne. Nu, ia te uită! Este domnişoara Ariadne! 

— Consider că e grozav că mă recunoşti. Ce faceţi doamnă 
Matcham? 

— Domnişoara Ariadne! De neînchipuit! 

Doamna Oliver s-a gândit că a trecut mult timp de când 
cineva n-a mai numit-o domnişoara Ariadne, dar vocea 
alterată de bătrâneţe îi era încă familiară. 

— Intraţi, draga mea, a spus bătrâna, mai întâi, intraţi. 
Arătaţi bine, foarte bine. De câţi ani nu ne-am văzut? Cel 
puţin cincisprezece. 

De fapt, erau mai mulţi ani, dar a lăsat-o încurcată. A 
intrat. Doamna Matcham i-a strâns mâna tremurând. Ea a 
închis cu greu uşa şi a condus-o târşâind şi şontâcăind într- 
o cameră mică, care, evident, era destinată pentru primirea 
de vizite, în caz că doamna Matcham accepta. O mulţime de 
fotografii de nou-născuţi şi adulţi stăteau sau erau atârnate 
în jur. Unele imagini în drăguţe rame de piele, care, cu 
timpul, se zbârciseră, dar încă nu crăpaseră complet. O 
fotografie într-o ramă de argint patinat arăta o tânără 
femeie în rochie de bal şi cu pene pe cap. O sofa şi două 
scaune se aflau acolo. Doamna Oliver s-a aşezat pe un 
scaun. Doamna Matcham a luat loc pe sofa şi şi-a îndesat 
anevoie o pernă la spate. 

— Draga mea, nici nu-mi vine să cred că vă văd aici în faţa 
mea. Încă mai scrieţi nostimele dumneavoastră istorioare? 

— Da, a confirmat ea, chiar dacă se cam îndoia că 
romanele polițiste şi povestirile cu crime şi despre 
comportamentul infracţional puteau fi caracterizate ca 
„nostime istorioare”. „Dar asta, se gândi doamna Oliver, 
devenise, deja, cu timpul, o obişnuinţă pentru doamna 
Matcham”. 

— Acum sunt complet singură, a continuat doamna 
Matcham. Vă mai aduceţi aminte de sora mea, Gracie? A 


murit toamna trecută. De cancer. Ei au mai operat-o, dar 
era prea târziu. 

— Ah, draga mea, îmi pare rău. 

În următoarele zece minute, discuţia s-a învârtit în jurul 
dispariţiei ultimelor rude ale bătrânei, care s-au stins una 
după alta. 

— Şi dumneavoastră vă merge bine? Sunteţi sănătoasă? 
Aveţi vreun soţ? Ah, îmi aduc aminte, a murit cu mulţi ani în 
urmă, nu-i aşa? Şi acum ce vă aduce la mine, la Little 
Saltern Minor? 

— Eram întâmplător pe aici, i-a explicat doamna Oliver, şi 
când am găsit adresa dumneavoastră în mica mea agendă, 
m-am gândit că aş putea arunca o privire şi să întreb ce mai 
faceţi? 

— Ah! Şi să sporăvâim puţin despre timpurile de 
odinioară? Întotdeauna este plăcut când poţi discuta despre 
asta, nu-i aşa? 

— Foarte just, a zis doamna Oliver, înviorată că se spusese 
cuvântul-cheie. Ce de fotografii aveţi! 

— Cum să nu le mai am! Ştiţi, când am fost la cămin - avea 
un nume trăsnit. „Casa Apus de Soare, Fericire pentru 
Bătrâni”, sau ceva asemănător - deci mai mult de un an am 
trăit acolo, până n-am mai rezistat! Era un anturaj 
dezgustător. Nu puteau fi aduse nici măcar lucrurile 
personale. Totul trebuia să aparţină căminului. Nu susţin 
neapărat că nu era plăcut, dar ştiţi, ţin să am în preajmă 
propriile mele lucruri. Fotografiile mele şi mobila mea. Într- 
O zi, a venit o doamnă fermecătoare din comitetul de 
conducere şi a spus că ar exista cămine în care ţi-ai putea 
aduce tot ce ai. În plus o asistentă, teribil de drăguță, care 
se interesează, în fiecare zi, dacă totul este în ordine. Da, 
aici mă simt, într-adevăr, bine. Am toate lucrurile mele. 

— Provin din toate colţurile lumii, a spus doamna Oliver şi 
a privit în jur. 

— Da, masa de colo - aceea din alamă - este de la 
căpitanul Wilson, mi-a trimis-o din Singapore. Drăguţă, nu? 


Aici, asta de pe scrumieră este ceva ciudat. Egipteană, da. 
Un scarabeu, sau cum se numeşte. Sună ca un fel de scabie, 
nu? Dar nu este... Nu, este un fel de gândac din piatră. 
După câte se spune. Un lapsus... Lupis lazuli sau ceva 
asemănător. 

— Lapis lazuli, a corectat-o doamna Oliver. 

— Aşa este. Tare drăguţ, nu? Acesta era băiatul meu, 
arheologul, care face săpături. El mi l-a trimis. 

— "Tot trecutul dumneavoastră minunat. 

— Ah, da. Toţi băieţii şi toate fetele mele. Pe mulţi i-am 
primit ca nou-născuţi, pe unii îi aveam din prima lună şi 
apoi cei care erau mai mari. Multe fotografii sunt din India 
şi din perioada când mă aflam în Siam. Da, da. Aceea de 
acolo este domnişoara Moia, în rochia de seară, la primul ei 
bal. Era o fată drăguță. Divorţată de două ori. Da. Întâi 
dificultăţi cu lordul, primul soţ, apoi s-a căsătorit cu un 
cântăreţ pop şi, fireşte, că n-a putut să meargă bine. Apoi a 
luat un american din California. Ei aveau un iaht şi au 
călătorit mult. A murit acum doi sau trei ani şi avea abia 
şaizeci şi doi de ani. Jalnic să mori atât de tânăr. 

— Şi dumneavoastră aţi cutreierat grozav lumea, nu-i aşa? 
India, Hong Kong, apoi Egipt şi America de Sud. 

— O, da, am cutreierat mult. 

— Îmi aduc aminte, a spus doamna Oliver, când am 
călătorit în India, că eraţi acolo cu familia unui ofiţer, nu-i 
aşa? La nu ştiu care general. Nu se numea... Un moment, 
nu-mi vine în minte numele... Nu se numea Ravenscroft? 

— Nu, nu, faceţi o confuzie. Vreţi să spuneţi familia 
Barnaby. La ei eram. Veniseră în vizită la ei. Nu-i aşa? Au 
făcut o călătorie şi i-au vizitat. Dânsa era o veche prietenă a 
familiei Barnaby. El era judecător. 

— Da, fireşte, a răspuns doamna Oliver. Totul este puţin 
cam complicat. Numele se încurcă atât de uşor. 

— Aveau doi copii drăguţi, a continuat doamna Matcham. 
Bineînţeles că ei urmau şcoala în Anglia. Băiatul s-a dus la 
Harrow şi fata la Roedaen, cred că aşa se numea, şi eu am 


mers la o altă familie. Mda, astăzi totul este altfel. Nici nu 
mai există atât de multe bone ca înainte. Chiar dacă bonele 
făceau, din când în când, şi necazuri. Cu ale noastre m-am 
înţeles chiar bine, când eram la familia Barnaby. Dar despre 
cine tocmai vorbeaţi? Familia Ravenscroft? Îmi aduc aminte 
de ea. Am uitat doar localitatea unde se aflau. Nu foarte 
departe de noi. Familiile se cunoşteau bine. Este mult de 
atunci, dar îmi aduc aminte precis. După ce copiii au 
început şcoala, eu am mai rămas la doamna Barnaby. 
Păstram în ordine îmbrăcămintea lor, le-o stopam şi aşa mai 
departe. Eram încă acolo când s-a întâmplat grozăvia. Acum 
nu mă refer la familia Barnaby, ci la familia Ravenscroft. Da, 
asta nu voi uita niciodată. Fireşte că n-am fost de faţă, dar, 
totuşi, a fost o tragedie groaznică, nu? 

— Desigur că asta poate să influenţeze starea sufletească. 

— S-a întâmplat când dumneavoastră plecaserăţi înapoi în 
Anglia, domnişoară Ariadne, o bună bucată de timp mai 
târziu, cred. Erau o pereche aşa de drăguță, într-adevăr, 
foarte, foarte drăguță şi a fost un asemenea şoc pentru ea. 

— Pe moment, într-adevăr, nu pot să-mi aduc aminte, a 
spus doamna Oliver. 

— Ştiu. Se uită atât de multe. În orice caz, nu eu. Dar se 
zice că ea fusese cam ciudată. Chiar, în copilărie, a luat 
odată un nou-născut din căruţ şi l-a aruncat în râu. Se 
numeşte gelozie. 

— Vorbiţi de... Vă referiţi la lady Ravenscroft? 

— Nu, fireşte că nu. Ah, dumneavoastră nu vă aduceţi 
aminte atât de bine ca mine. Era sora. 

— Sora ei? 

— Azi nu mai sunt sigură dacă era sora ei sau a lui. După 
câte se spune, a fost, mult timp, într-un sanatoriu de boli 
nervoase. De când avea unsprezece sau doisprezece ani. 
Apoi s-a spus că ar fi din nou în regulă şi a fost externată. S- 
a căsătorit cu un ofiţer. Şi apoi au existat dificultăţi. Şi, în 
foarte scurt timp, s-a auzit că a fost, din nou, internată într- 
un asemenea sanatoriu. Acolo se tratează bine, ştiţi. 


Camere drăguţe şi aşa mai departe. Şi ei s-au dus mereu şi 
au vizitat-o, generalul sau soţia sa. Copiii au fost crescuţi de 
altcineva, exista o teamă, desigur. În orice caz, în final, s-a 
spus că ea ar fi din nou în regulă. S-a întors şi a trăit cu 
soţul ei şi apoi a murit. Inima. Ea era tare tulburată şi a 
venit la fratele ei - sau era sora ei - pentru a locui 
împreună, părea că se simte foarte bine acolo. Şi cât de 
mult îi plăceau copiii! Nu era băieţelul, cred, acela era la 
şcoală. Era fetiţa. O altă fetiţă, care venise, după-amiază, ca 
să se joace. Ah, nu pot să-mi mai aduc aminte cu de- 
amănuntul. A trecut aşa mult de atunci! Unii au pretins că 
nici n-ar fi fost ea. Ei credeau că bona ar fi făcut asta, dar 
bona iubea copiii şi era distrusă. Ea a vrut să plece cu fetiţa 
din casă. Era de părere că acolo nu se aflau în siguranţă. 
Dar, fireşte, că nu i-au dat crezare şi apoi s-a întâmplat asta 
şi, după câte ştiu, ei se gândeau că trebuie să fi fost bona - 
dar cum se numea ea. Pur şi simplu, numele nu-mi vine în 
minte. În orice caz, o încurcaseră! 

— Şi ce s-a întâmplat cu sora, acum fie a generalului, fie a 
soţiei sale, lady Ravenscroft? 

— Ei, a fost luată de un medic şi trimisă, în cele din urmă, 
înapoi în aceeaşi clinică de dinainte, dar a fost bine îngrijită. 
Erau bani suficienţi de la familia soţului. Poate că s-a făcut 
din nou bine. Nu m-am mai gândit la asta de ani de zile. 
Până aţi venit dumneavoastră şi m-aţi întrebat de generalul 
şi de lady Ravenscrofi. Oare unde or fi ei acum? Elar trebui 
să fie de mult pensionat. 

— Ei, a fost poate o poveste cu adevărat tristă, zise 
doamna Oliver. N-aţi citit despre asta în ziar? 

— Ce anume? 

— Că ei cumpăraseră o casă în Anglia şi... 

— Ah, da, acum iar îmi aduc aminte! Ţin minte ce se putea 
citi despre aceasta. Şi mă gândeam: tu ştii, totuşi, numele 
Ravenscroft, dar de unde şi cum nu mai puteam să-mi 
amintesc. Ei s-au prăbuşit de pe o faleză, nu-i aşa? 

— Da, cam aşa ceva. 


— Dar auziţi, draga mea, este, într-adevăr, prea frumos că 
dumneavoastră vă aflaţi aici. Trebuie să beţi o ceaşcă de 
ceai cu mine. 

— Mulţumesc, spuse doamna Oliver, zău, n-aş dori nici un 
fel de ceai. 

— Fireşte că vreţi ceva. Dacă nu vă deranjează cu nimic, 
veniţi în bucătărie? Cea mai mare parte din timp mi-o 
petrec mai ales acolo. Este mai simplu. Dar pe vizitatori îi 
aduc mereu aici, pentru că ştiţi, sunt mândră de lucrurile 
mele. Mândră de lucrurile mele şi de toţi copiii mei. 

— Oameni ca dumneavoastră trebuie să fi avut o viaţă 
minunată, cu atâţia copii pe care i-aţi crescut. 

— Da, îmi amintesc când dumneavoastră eraţi o fetiţă, vă 
plăcea atât de mult să ascultați poveşti. Era una cu un tigru 
şi una despre maimuțe... Maimuţe într-un copac. 

— Da. Îmi aduc aminte de ele. A trecut mult timp de 
atunci. 

Gândurile îi zburau înapoi în copilărie, când avea şase sau 
şapte ani şi se plimba în ghete cu bumbi, prea strâmte, pe o 
stradă engleză şi asculta o poveste despre India sau Egipt, 
pe care o spunea o guvernantă prietenoasă. Guvernanta 
era doamna Matcham. Doamna Oliver privea în jur în 
cameră, în timp ce ieşea, urmând-o pe amfitrioană. Acolo se 
găseau chipuri de fete şi elevi, de copii şi adulţi, cei mai 
mulţi fotografiaţi în cele mai bune haine şi costume ale lor şi 
înrămate frumos, toate fotografiile ca semn că nu-şi 
uitaseră bona. „Cu siguranţă că şcolarii de odinioară s-au 
îngrijit şi de aceasta, se gândea doamna Oliver, că bona lor 
putea să trăiască întrucâtva bine şi să aibă bani suficienţi”. 
Deodată, a simţit dorinţa să plângă. Asta nu prea era în 
firea ei şi a reuşit să se stăpânească energic. A urmat-o pe 
doamna Matcham în bucătărie şi acolo a scos la iveală 
cadourile ei. 

— Nu, tocmai aşa ceva, domnişoară Ariadne! O cutie de 
ceai Tophole-Thathams. Acesta, întotdeauna, mi-a plăcut cel 
mai mult. Aţi ţinut minte! În zilele noastre, abia dacă mai 


pot să fac rost de acest ceai. Şi fursecurile mele preferate! 
Ce-mi sunteţi! Dar cum vă numeau ei - cei doi băieţei care 
veneau mereu să se joace? Unul vă numea lady Elefant şi 
celălalt lady Lebăda. Ei vi se urcau în spate şi mergeaţi de-a 
buşelea şi făceaţi, ca şi cum aţi fi avut o trompă! 

— Bonă, cam greu să uitaţi ceva, nu-i aşa? Spuse doamna 
Oliver. 

— Ah, a zis doamna Matcham. Elefanții nu uită niciodată. 
Asta este o zicală veche. 

Capitolul VIII 

Doamna Oliver a intrat în farmacia „Williams & Barnet”, 
bine dotată, unde se vindeau şi diferite cosmetice. A zăbovit 
cu privirea pe o măsuţă cu ustensile de pedichiură, s-a oprit 
lângă un munte de bureţi de cauciuc, a mers nesigură în 
direcţia ghişeului „Reţete” şi apoi a ajuns la produsele 
cosmetice decorate elegant, cum le-au realizat Elizabeth 
Arden, Helena Rubinstein, Max Factor şi alţi binefăcători ai 
părţii feminine. 

În cele din urmă, s-a oprit la o domnişoară cam durdulie, a 
întrebat de o anumită marcă de ruj şi a scos un strigăt de 
uimire. 

— Văd eu bine, Marlene... Totuşi sunteţi Marlene, nu-i aşa? 

— Ia te uită! Doamna Oliver. Mă bucur să vă văd. Ce 
drăguţ! Fetele vor fi entuziasmate dacă le spun că aţi fost 
aici şi aţi făcut cumpărături. 

— Dar nici nu este nevoie să le povestiţi! 

— Oh, cu siguranţă că ele vor vrea să aibă un autograf. 

— Mi-ar place mai mult, dacă ele n-ar vrea nici un 
autograf, a declarat doamna Oliver. Şi ce mai faceţi, 
Marlene? 

— Foarte bine. 

— Nu ştiam sigur dacă mai lucraţi aici. 

— Ah, consider că aici este tot aşa de bine ca-n altă parte, 
toţi sunt amabili. Anul trecut am obţinut o majorare de 
salariu şi eu singură răspund de raionul de cosmetice. 

— Ce face mama dumneavoastră? Îi merge bine? 


— Mulţumesc. Se va bucura când va afla că v-am întâlnit. 

— Locuieşte tot în aceeaşi casă la parter pe... pe strada 
din dosul spitalului? 

— Cum să nu, locuim tot acolo. Tatei nu i-a mers prea bine. 
A fost un timp în spital, dar mama se ţine nemaipomenit. 
Rămâneţi mai multă vreme aici? 

— De fapt nu, zise doamna Oliver. Sunt în trecere. Am 
vizitat o veche prietenă şi m-am gândit... S-a uitat la ceasul 
ei de mână. Mama dumneavoastră este acum acasă, 
Marlene? Aş putea s-o văd în fugă. Să schimb câteva 
cuvinte cu ea, înainte de a pleca? 

— Ah, duceţi-vă, a strigat Marlene. Ea se va bucura enorm. 
Din păcate, eu nu pot să plec, asta nu s-ar trece cu vederea. 
N-am voie să dispar nici măcar o oră, înţelegeţi. 

— Ei, atunci, fără îndoială, altă dată, a spus doamna Oliver. 
Dar nu-mi mai aduc aminte exact... Era numărul 17 sau 
casa are un nume? 

— Se numeşte Laurel Cottage. 

— Ah, da, fireşte. Ce prostie din partea mea. Mi-a părut 
tare bine să vă văd. 

S-a grăbit să iasă, având în buzunar un ruj, care nu era 
necesar. A condus automobilul de-a lungul străzii principale 
din Chipping Bartram şi a cotit-o, după un garaj şi după 
clădirea spitalului, într-o stradă cam îngustă, mărginită de-o 
parte şi de alta de căsuțe plăcute. A oprit maşina în faţa 
casei „Laurel” şi s-a dus către uşa de la intrare. A deschis o 
femeie slabă, energică în gesturi, încărunţită şi în jur de 
cincizeci de ani. A recunoscut-o imediat pe doamna Oliver. 

— Dumneavoastră sunteţi cu adevărat, doamna Oliver? la 
te uită! Zău, de ani de zile nu v-am văzut. 

— Da, a trecut mult timp. 

— Intraţi, intraţi. Pot să vă fac o ceaşcă grozavă de ceai? 
— Nu, mulţumesc mult, am băut deja ceai la o prietenă şi, 
curând, trebuie să mă întorc la Londra. Cum s-a făcut că am 
intrat, nu ştiu de ce, într-o farmacie, şi acolo am întâlnit-o 

pe Marlene. 


— Da, ea are acolo o slujbă foarte bună. Este apreciată. 
Are atâta spirit întreprinzător. 

— Asta este frumos. Şi ce mai faceţi, doamnă Buckle? 
Arătaţi foarte bine. Cu puţin mai în vârstă decât ultima 
dată. 

— Oh, n-aş putea spune asta. Părul mi s-a albit şi am şi 
slăbit. 

— Se pare că astăzi este o zi în care întâlnesc doar vechi 
prieteni, a explicat doamna Oliver, în timp ce intrau în casă 
şi doamna Buckle a condus-o într-o mică cameră de zi, cam 
ticsită. Nu ştiu dacă vă mai amintiţi de doamna Carstairs... 
Julia Carstairs. 

— Dar fireşte că da! Trebuie să fie destul de în vârstă. 

— Aşa şi este. Noi am sporovăit despre vremurile de 
altădată, ştiţi. Am ajuns să vorbim despre tragedia de 
atunci. Eu eram tocmai în America, de aceea nu ştiam 
multe. Oamenii se numeau Ravenscroft. 

— Da, îmi aduc bine aminte de asta. 

— Aţi lucrat cândva, odată, la ei, nu-i aşa doamnă Buckle? 

— Da, trei dimineţi pe săptămână. Erau oameni tare 
drăguţi. Ştiţi, cu adevărat, aşa distins şi milităros. De şcoală 
veche. 

— A fost un eveniment cu adevărat tragic. 

— Da, într-adevăr. 

— Mai lucraţi pe atunci la ei? 

— Nu. Atunci renunţasem la slujbă. A trebuit să mă 
îngrijesc de bătrâna mea mătuşă Emma, care era aproape 
oarbă şi bolnavă, nu mai puteam să-mi fac timp. Dar, înainte 
cu o lună sau două, eram încă la ei. 

— De ce trebuia să se întâmple o aşa grozăvie! A spus 
doamna Oliver. După câte ştiu, s-a crezut că ar fi fost o 
dublă sinucidere. 

— Nu cred asta! A strigat doamna Buckle. Ei nu s-ar fi 
sinucis niciodată împreună, de asta sunt sigură. Nu la 
bătrâneţe. Şi cât de armonios trăiau împreună. Desigur că 
nu locuiau de mult timp acolo. 


— Da! Din câte ştiu, nu, fu de părere doamna Oliver. Ei s- 
au stabilit în apropiere de Bournemouth, după ce se 
întorseseră în Anglia? 

— Da, dar au considerat că era puţin cam departe de 
Londra şi de aceea s-au mutat la Overcliffe. Era o casă 
drăguță şi o grădină frumoasă. 

— Erau amândoi sănătoşi? 

— Păi, îşi cam resimţeau vârsta, ca majoritatea oamenilor. 
Generalul avusese o oarecare poveste cu inima, sau o 
uşoară apoplexie. El trebuia să ia pilule, ştiţi, şi să se întindă 
mereu puţin. 

— Şi doamna Ravenscroft? 

— Ah, cred că regreta viaţa din străinătate. Aici ea nu 
cunoştea mulţi oameni, chiar dacă făcuse cunoştinţă cu o 
serie întreagă de familii, normal, din cercurile lor! Dar vezi 
că nu aşa ca-n India, sau aşa cum fusese înainte. Ştiţi, unde 
ai o grămadă de angajaţi, se organizează petreceri 
amuzante şi chestii de-astea. 

— Sunteţi de părere că ea a regretat aceste petreceri 
amuzante? 

— Ei, asta n-o ştiu foarte sigur. 

— Cineva mi-a povestit că ea purta o perucă. 

— Avea mai multe, a relatat doamna Buckle, cu un zâmbet 
uşor. Foarte şic şi scumpe. Ştiţi, din când în când, ea 
trimitea câte una pentru recoafare la magazinul din Londra 
de unde o cumpărase. Avea de toate felurile. Era una cu păr 
roşcat şi una foarte cârlionţată, cenuşie, cu care arăta 
deosebit de drăguță. Şi două - nu chiar aşa atrăgătoare, 
dar foarte practice pentru zile vântoase, dacă era nevoie să 
se pună ceva pe cap, în caz că ploua. Era foarte atentă la 
felul cum arăta, ştiţi, şi a cheltuit o grămadă de bani pe 
rochii. 

— Ce credeţi, care a fost cauza tragediei? A întrebat 
doamna Oliver. Vedeţi dumneavoastră, eu eram atât de 
departe şi atunci n-am întâlnit nici un prieten, pentru că 
eram în America. N-am aflat mai nimic şi... Acum... E 


neplăcut să se pună întrebări, sau să se trimită scrisori din 
această cauză. Trebuie să fi fost un motiv! Totuşi, era 
revolverul personal al generalului Ravenscroft, din câte 
ştiu. 

— Da, el avea două. Spunea că nici o casă n-ar fi sigură 
fără armă. Poate că avea dreptate. Nu că ar fi avut 
probleme înainte. Odată a venit la uşă un individ cam 
dezgustător. Zău, nu mi-a plăcut deloc. El vroia să 
vorbească cu generalul şi pretindea că ar fi fost în 
regimentul său în tinereţe. Generalul i-a pus câteva 
întrebări şi cred că nu i-a plăcut, desigur că nu-l considera 
ca foarte demn de încredere. L-a trimis la plimbare. 

— Credeţi că ar fi putut fi cineva din afară? 

— Ei, presupun, pentru că este unica posibilitate. Desigur, 
nu-l puteam suferi, de asemenea, pe omul care avea grijă 
de grădina lor. Nu avea o reputaţie prea bună, şi după câte 
se spune, fusese, de câteva ori, la răcoare. Dar generalul a 
vrut să-i dea o şansă. 

— Deci credeţi că grădinarul ar fi putut să-i omoare? 

— Ei, eu... Eu am bănuit asta tot timpul. Poate mă înşel. 
Dar ceea ce susţin oamenii, că a existat vreun scandal în 
legătură cu ea sau cu el şi că ori ela împuşcat-o, ori ea l-a 
împuşcat... Le consider nerozii. Aşa e. Nu, a fost cineva din 
afară. Unul din cei care... Păi, uitaţi-vă doar ce se citeşte, în 
fiecare zi, în ziar. Tineri, practic încă copii, iau o grămadă 
de droguri, fac pe nebunii şi împuşcă oameni chiar pentru 
Nimic, invită o fată la un restaurant şi o duc acasă şi, a doua 
zi, este găsită moartă într-o carieră. Răpesc mamelor copiii 
din cărucior, merg cu fete la dans şi le siluesc la întoarcerea 
acasă, într-adevăr, astăzi totul este posibil. În orice caz, 
această pereche drăguță, generalul şi soţia sa, pleacă într-o 
plăcută plimbare de seară şi zac acolo, împuşcaţi în cap. 

— În cap? 

— Ei, nu-mi aduc aminte foarte exact şi, bineînţeles, că eu 
însămi n-am văzut mai nimic. Oricum, ei au plecat doar să 
se plimbe, ca de atâtea ori. 


— N-au avut nici o ceartă? 

— Ei, a mai existat, uneori, câte o neînțelegere, dar unde 
nu există asta? 

— Nici un prieten, nici o prietenă? 

— În sfârşit, a existat chiar puţină bârfă... pe ici pe colo... 
Dar totul era o prostie. De fapt nu era nimic la mijloc. 
Oamenii trebuie să discute ca să se afle-n treabă. 

— Poate că unul din ei era bolnav? 

— Ei, lady Ravenscroft a fost, o dată sau de două ori, la 
Londra la un doctor, din nu ştiu ce pricină şi sunt destul de 
sigură că ea vroia să se interneze într-un spital pentru a fi 
operată de ceva, dar nu mi-a spus niciodată din ce cauză. 
Dar au pus-o, din nou, pe picioare - ea a fost o perioadă în 
spital. Când s-a întors, arăta mult mai tânără. Urmase, mai 
ales, multe tratamente faciale şi era atât de încântătoare cu 
peruca inelată. Ca şi cum ar fi început o nouă viaţă. 

— Şi generalul Ravenscroft? 

— Un gentleman foarte amabil, n-am auzit niciodată de un 
scandal, şi nici nu cred să fi existat vreodată. Oamenii 
vorbesc mult şi, mai cu seamă, la o aşa tragedie. Mi se pare 
că el ar fi primit, odată, în India, o lovitură la cap, sau aşa 
ceva. Un unchi sau un frate de-al bunicilor mei a căzut 
odată de pe cal. S-a lovit cu capul de un tun, sau aşa ceva şi, 
după aceea, a fost foarte ciudat. Şase luni a mers bine, apoi 
au trebuit să-l bage într-un azil pentru că a vrut să-şi 
omoare soţia. El susţinea că ea l-ar urmări şi că ar fi o 
spioană. Este incredibil ce fel de lucruri se întâmplă în 
unele familii. 

— În orice caz, dumneavoastră nu credeţi că este ceva 
adevărat în afirmaţia că ei nu s-ar fi înţeles bine şi de aceea 
s-au omorât. 

— Nu, nu cred. 

— Copiii erau atunci acasă? 

— Nu. Domnişoara... hm... Dar cum se numea? Rosie? Nu. 
Penelope? 

— Celia, a spus doamna Oliver. Este fina mea. 


— Fireşte, aşa este! Îmi amintesc cum aţi venit odată şi aţi 
luat-o în oraş. Era o fată foarte inteligentă, câteodată foarte 
temperamentală, dar îi erau foarte dragi părinţii. Nu, ea 
era la o şcoală în Elveţia, când s-a întâmplat asta. Sunt 
bucuroasă, căci ar fi fost pentru ea un şoc teribil, dacă ar fi 
asistat la aşa ceva. 

— Mai era un băiat? 

— Da. Master Edward. Tatăl său îşi făcea griji din pricina 
lui, cred. El arăta mereu astfel, de parcă nu putea să-şi 
sufere tatăl. 

— Ah, nu e nimic serios. Băieţii trec, adesea, printr-un 
astfel de stadiu. O iubea pe mama sa? 

— Ei, după părerea mea, ea făcea cam prea mult caz de el 
şi asta îl plictisea. Ştiţi doar, băieţilor nu le place când 
mamele fac aşa agitaţie în jurul lor, ba că ei trebuie să ia o 
jachetă mai groasă, ba chiar şi un pulover. Tatăl nu-i agrea 
tunsoarea. Pe atunci, băieţii nu purtau părul aşa lung ca 
astăzi, dar începea deja, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. 

— Nici băiatul nu era acasă? 

— Nu. 

— O fi fost un şoc pentru el. 

— Desigur. Atunci nu mai lucram acolo, aşa că n-am aflat 
multe. Dacă mă întrebaţi, nu l-am suferit niciodată pe acest 
grădinar. Ei, cum îl cheamă... Fred, cred, Fred Wizell, sau 
aşa ceva. Mi se pare, el are... Ei, el a fost cam josnic, 
generalul a prins de veste şi a vrut să-l dea afară. Nu l-aş fi 
crezut capabil. 

— De a împuşca pe soţ sau pe soţie? 

— Ei, mai degrabă aş înclina că el l-a împuşcat doar pe 
general. Dar dacă el l-a împuşcat pe general şi soţia 
acestuia ar fi venit pe neaşteptate, atunci ar fi trebuit s-o 
împuşte şi pe ea. Aşa ceva puteţi citi în orice carte. 

— Da, a remarcat doamna Oliver gânditoare. Hârtia este 
răbdătoare. 

— Şi pedagogul? 

— Ce pedagog? 


— Pedagogul băiatului. Ştiţi, dacă el nu trecea vreun 
examen, atunci ei angajau un profesor. El era de aproape 
un an acolo. L.ady Ravenscroft îl simpatiza foarte mult. Ea 
era melomană, ştiţi, şi profesorul, de asemenea. El se 
numea, de altfel, Edmunds. După părerea mea, un tânăr 
cam fad. Desigur că generalul Ravenscroft nu-i acorda 
multă atenţie. 

— Dar măcar doamna Ravenscroft. 

— Ah, ei aveau multe trăsături comune. Ea îl alesese, mai 
puţin generalul. Desigur că era foarte manierat şi drăguţ cu 
fiecare şi aşa... 

— Şi fiul... Ei, cum îl cheamă? 

— Edward! Da, avea de-a dreptul o slăbiciune pentru el, îl 
entuziasmase. În orice caz, să nu credeţi că a fost vreun 
scandal în familie, sau că ea avea un flirt, sau că generalul 
era încurcat cu acea domnişoară plăpândă care lucrase 
pentru el. Nu! Indiferent cine era acest asasin ordinar, el 
venea din afară. Poliţia n-a descoperit niciodată pe cineva, 
nici un automobil n-a fost văzut acolo şi nici n-au mai 
continuat. Dar cu toate acestea, cred că ar trebui căutat 
cineva pe care ei îl cunoşteau din străinătate sau chiar din 
perioada în care au locuit la Bournemouth. Nu se ştie 
niciodată. 

— Dar ce credea soţul dumneavoastră despre aceasta? A 
întrebat doamna Oliver. Fireşte că el nu putea să ştie atâtea 
ca dumneavoastră, dar poate că auzise ceva. 

— Bineînţeles, ştiţi, seara la „George and Flag”. Oamenii 
au afirmat tot ce era posibil. Că ei erau mari băutori şi că 
scoteau din casă sticlele goale cu lăzile. Minciuni goale, asta 
v-o spun sigur! În plus, mai era acolo un nepot, care îi vizita 
din când în când. Oricum, el a avut neplăceri, dar nu cred 
că era ceva serios. Nici poliţia nu a crezut că era ceva 
important. Chiar şi atunci, pe vremea aceea, nu a părut 
deloc important. 

— În afară de general şi lady Ravenscroft, nu mai locuia 
nimeni acolo permanent? 


— Ei, ea avea o soră care venea câteodată, lady 
Ravenscroft, vreau să spun. O soră vitregă, cred. Ea cam 
semăna cu doamna, dar nu era atât de frumoasă şi mai 
mare cu un an sau doi. Aducea puţină nelinişte când venea 
în vizită. Era tipul care provoacă cu plăcere nelinişte, dacă 
înţelegeţi ce vreau să spun. Doar aşa ca să necăjească alţi 
oameni! 

— Lady Ravenscroft ţinea la ea? 

— Dacă tot mă întrebaţi, de fapt, nu. Cred că sora apărea 
din senin şi ea nu putea s-o refuze, dar cred că nu era uşor 
pentru ea s-o ţină ca musafir. Generalul putea s-o suporte 
foarte bine, pentru că ea juca foarte bine cărţi. De 
asemenea şi şah şi aşa ceva îi făcea plăcere. Într-un anume 
fel, era o femeie amuzantă. Se numea doamna Jerryboy, sau 
cam aşa ceva. Era văduvă. A împrumutat şi bani de la ei. 

— Vă plăcea de ea? 

— Să nu vă fie cu supărare, madam, dar n-o sufeream. Nu 
puteam s-o sufăr deloc. Era o persoană cu adevărat 
supărătoare. Dar ea nu mai fusese acolo de mai mult timp, 
când s-a întâmplat povestea tragică. Nu-mi mai amintesc de 
ea atât de bine. A venit şi fiul ei o dată sau de două ori. Nu 
prea puteam să-l sufăr. Mi s-a părut un individ dubios. 

— Probabil că adevărul nu se va mai afla niciodată, a spus 
doamna Oliver. În orice caz, acum nici atât. După atâta 
timp. De curând am văzut-o din nou pe fina mea. 

— Într-adevăr? Ce face domnişoara Celia? Bine? 

— Da. Evident, foarte bine. Vrea să se mărite. Oricum, ea 
are un... 

— Un prieten sigur? A exclamat doamna Buckle. Ah, da, 
toate aveam un prieten. Că nu ne măritam cu primul venit, 
care ne ieşea în cale... Aşa este şi mult mai înţelept în nouă 
din zece cazuri. 

— Nu cunoaşteţi, întâmplător, o anumită doamnă Burton- 
Cox? A întrebat doamna Oliver. 

— Burton-Cox? Numele mi se pare cunoscut. Nu, nu cred. 
N-a locuit cumva aici, sau n-a trăit în preajma familiei 


Ravenscroft, sau aşa ceva? Vreo veche prietenă a 
generalului Ravenscroft, de prin India. Dar nu ştiu precis. A 
clătinat din cap. 

— Mda, zise doamna Oliver, din păcate nu pot să rămân şi 
să stau de vorbă pe îndelete cu dumneavoastră. A fost, într- 
adevăr, tare plăcut să vă revăd, pe dumneavoastră şi pe 
Marlene. 

Capitolul IX 

— Aţi fost căutat la telefon, a anunţat George, servitorul lui 
Hercule Poirot. De doamna Oliver. 

— Mulţumesc, George. Şi ce a spus? 

— A întrebat dacă poate veni astă-seară, după cină. 

— Ar fi splendid, a exclamat Poirot. Tare splendid. Am avut 
o zi agitată, această vizită va fi o relaxare. Ea este atât de 
amuzantă şi spune cele mai incredibile lucruri. A pomenit 
de elefanţi? 

— Elefanţi, sir? Nu, nu cred. 

— Aha. Asta înseamnă sigur că elefanții erau o păcăleală. 

George îşi privi cu îndoială stăpânul. Existau perioade 
când el nu pricepea deloc remarcile sale. 

— Să-i dăm telefon! A spus Poirot. Sunt încântat s-o revăd. 

George dispăru şi reveni, puţin după aceea, pentru a-i 
transmite că doamna Oliver îşi va face apariţia către orele 
20,45. 

— Cafea, a fost de părere Poirot. Există cafea petits fours. 
Am comandat, de curând, de la „Fortnum and Mason”. 

— Lichior, sir? 

— Nu, nu cred. Eu personal beau un sirop de coacaze. 

Doamna Oliver a fost punctuală. Poirot a salutat-o foarte 
bucuros. 

— Ce mai faceţi, chere madame? 

— Sunt istovită şi s-a prăbuşit în fotoliul oferit. Complet 
istovită. 

— Ah! Qui va Fr la chasse... hm, nu pot să-mi mai aduc 
aminte proverbul. 


— Eu da, a declarat doamna Oliver. L-am învăţat din 
copilărie: „Qui va Fr la chasse, perd sa place”. 

— Dar asta sigur că nu se potriveşte cu vânătoarea 
dumneavoastră. Mă refer la vânătoarea dumneavoastră de 
elefanţi, doar dacă n-a fost aşa, un fel de a vorbi. 

— Nici gând. Am vânat elefanţi ca o nebună, peste tot. 
Benzina pe care am consumat-o cu călătoriile, trenurile în 
care am fost, numeroasele scrisori pe care le-am expediat, 
telegramele! Nici nu vă închipuiţi cât de stresantă este o 
treabă ca asta. 

— Atunci relaxaţi-vă. Beţi o cafea. 

— Cafea straşnică, neagră, tare... Mulţumesc, cu plăcere. 
Exact ceea ce-mi trebuie. 

— Aţi avut vreun succes, dacă îmi este permisă 
întrebarea? 

— O grămadă de succese, a replicat doamna Oliver, 
întrebarea este doar dacă au vreo valoare. 

— Aţi descoperit fapte? 

— Nu. De fapt nu. Am auzit de lucruri pe care oamenii mi 
le-au povestit ca fapte, dar mă îndoiesc, dacă toate sunt 
într-adevăr fapte. 

— Deci totul doar din auzite? 

— Nu. A fost aşa cum mă aşteptam. Erau amintiri. O 
mulţime de oameni care-şi aduceau aminte. Chestiunea este 
doar că, atunci când, se ţine minte, nu se ţine minte 
întotdeauna corect, nu-i aşa? 

— Da. Dar oricum, asta s-ar putea caracteriza ca un 
succes, nu sunteţi de părere? 

— Şi ce-aţi făcut dumneavoastră? A întrebat doamna 
Oliver. 

— Întotdeauna sunteţi aşa directă, madame, a răspuns 
Poirot. Îmi pretindeţi să alerg încoace şi încolo şi să fac 
ceva. 

— Deci aţi alergat încoace şi încolo? 

— Nu, dar am avut convorbiri cu câţiva colegi. 


— Asta sună mult mai paşnic decât aventurile mele, zise 
doamna Oliver. Ah, cafeaua este bună. Straşnic de tare. Nici 
nu ştiţi cât sunt de obosită. Şi cât de tulburată. 

— Ei, ei. Hai să sperăm că totul va fi bine. Aţi realizat ceva. 
Sunt convins. 

— Am auzit o mulţime de păreri şi poveşti. Nu ştiu dacă în 
toate astea este ceva adevărat. 

— Poate că nu sunt adevărate, dar folositoare da, a 
remarcat Poirot. 

— Ştiu deja la ce vă referiţi. Şi eu cred asta. Dar când 
oamenii povestesc despre trecut, adesea nu relatează ce s-a 
întâmplat în realitate, ci-şi închipuie doar că aşa s-a 
întâmplat. 

— Dar, totuşi, acestea trebuie să aibă un punct de pornire, 
a explicat Poirot. 

— V-am făcut o listă. Nu trebuie să intru în amănunte, 
peste tot unde am fost, ce şi pe cine am întrebat; am vrut 
informaţii care poate nu se obţin de la oricine. Toate provin 
de la oameni care ştiau ceva despre familia Ravenscroft, 
chiar dacă ei nu i-au cunoscut personal foarte bine. 

— Informaţii din ţări străine, vreţi să spuneţi? 

— Destul de multe. Şi de la oameni care i-au cunoscut aici 
superficial, sau de la mătuşile, verii sau prietenii acestora, 
care-i cunoscuseră demult. 

— Şi fiecare, al cărui nume l-aţi notat, a avut ceva de 
relatat în legătură cu tragedia, sau cu cei care au luat parte 
la ea. 

— Aşa este, a spus doamna Oliver. Să vă povestesc pe 
scurt? 

— Da. Dar serviţi petits fours. 

— Mulţumesc. 

Doamna Oliver a luat o bucăţică deosebit de dulce şi cu un 
aspect ostil pentru colecist, şi a mestecat-o energic. 

— Dulciurile, spuse ea, consider că dau multă energie şi 
vitalitate. Mda, deci am următoarele puncte de sprijin... 
Oamenii îşi începeau, de obicei, povestirea cu un „O, da, 


LLA 


„sau „Cât de tristă a fost toată istoria!”, sau 
!” Cam aşa 


fireşte 
„Bineînţeles, doar toţi ştiu ce s-a întâmplat 
începeau de fiecare dată. 

— Da. 

— Deci: oamenii cred că ştiu tot ce s-a întâmplat. Dar, 
pentru aceasta, n-au un motiv cu adevărat bine întemeiat. 
În orice caz, cineva le-a povestit ceva, prieteni sau servitori. 
Fireşte, toate indiciile erau în aşa fel, încât puteau să se 
potrivească. Generalul Ravenscroft trebuie să-şi fi scris 
memoriile despre perioada sa din India şi să fi angajat o 
tânără secretară căreia el îi dicta. Ea era drăguță, între ei 
trebuie să fi fost ceva. Se crede că el şi-a împuşcat soţia 
pentru că vroia să se căsătorească cu această domnişoară 
şi, după aceea, a fost atât de îngrozit de fapta sa, încât s-a 
sinucis... 

— Prin urmare, a intervenit Poirot, o explicaţie romantică. 

— Pe de altă parte, în casă a locuit un profesor particular, 
care-i dădea lecţii băiatului, ce fusese bolnav şi lipsise şase 
luni de la şcoală - un bărbat tânăr, chipeş. 

— Aha. Şi soţia s-a îndrăgostit de tânăr şi a avut un flirt cu 
el? 

— S-a presupus şi asta, a răspuns doamna Oliver. Din nou, 
nici o dovadă. Doar idei romantice. 

— Şi? 

— De aceea generalul, acum, trebuie să-şi fi împuşcat soţia 
şi - de asemenea, într-un nou acces de căinţă - să se fi 
sinucis. Dar aici există încă o istorie: generalul avea o 
legătură amoroasă, soţia sa a descoperit şi l-a împuşcat şi 
apoi s-a împuşcat. În concluzie, nimeni nu ştia ceva precis. 
Fiecare istorie ar putea fi adevărată, nimic definitiv sau 
vreo dovadă. Pur şi simplu, cleveteli care se colportau 
atunci, în urmă cu doisprezece sau treisprezece ani. Astăzi 
sunt aproape uitate. Dar oamenii încă îşi mai aduc aminte 
ceva - de câteva nume - şi doar cam încurcă lucrurile. Era 
un grădinar şi o menajeră simpatică, mai în vârstă, aproape 
surdă, dar nimeni nu crede că ea ar avea ceva de-a face cu 


asta. Şi aşa mai departe. Eu v-am indicat, în scris, toate 
posibilităţile şi numele. 'Totul este atât de dificil. Soţia sa ar 
fi fost bolnavă un timp. Părul trebuie să-i fi căzut, căci avea 
multe peruci. 

— Da, am auzit şi eu asta, a spus Poirot. 

— Oare de la cine? 

— De la un prieten de la poliţie. Ela recitit dosarul. Erau 
patru peruci! Aş dori mult să aud părerea dumneavoastră, 
madame! Nu consideraţi că patru peruci este cam 
exagerat? 

— Aşa este, într-adevăr, a răspuns doamna Oliver. Aveam 
odată o mătuşă care purta o perucă. În afară de asta mai 
avea una în plus. Una o dădea mereu la coafat şi, între timp, 
o purta pe cealaltă. Nu cunosc pe nimeni care are patru 
peruci. 

Doamna Oliver a scos un carneţel din buzunar şi l-a 
răsfoit, străduindu-se să găsească ceva. 

— Aici este doamna Carstairs, şaptezeci şi şapte de ani şi 
cam împrăştiată. Şi-a adus aminte foarte bine de familia 
Ravenscroft. „O pereche drăguță”, a spus ea. „Era cancer”. 
Am întrebat cine oare să fi avut cancer, dar uitase asta cu 
totul. A povestit că doamna Ravenscroft ar fi consultat un 
medic la Londra, ar fi fost operată şi, apoi se afla într-o 
stare jalnică. Soţul ei a fost neliniştit, a împuşcat-o, apoi şi el 
s-a împuşcat. 

— Oare ştia ea asta precis? 

— Pură teorie. După câte am putut constata, în 
investigaţiile mele, a spus răspicat doamna Oliver, toţi se 
gândesc, adesea, la cancer, când unii prieteni, pe care nu-i 
cunosc prea bine, se îmbolnăvesc subit sau merg la medic. 
Altcineva - nu pot să desluşesc aici numele - este de părere 
că soţul ar fi avut cancer. El ar fi fost tare nefericit şi soţia 
sa de asemenea. Şi ar fi discutat între patru ochi şi n-ar fi 
putut suporta această idee şi hotărăsc să se sinucidă. 

— Trist şi romantic, zise Poirot. 


— Da, şi sigur nu este aşa. Rău, nu-i aşa? Cred că oamenii 
îşi amintesc atât de multe şi apoi, pornind de la aceste 
amintiri, inventau, de cele mai multe ori. 

— Oamenii trag, pur şi simplu, o concluzie, a replicat 
Poirot. De pildă: Ei aud că cineva a plecat la Londra, pentru 
- hai să spunem - a consulta un medic, sau că cineva a fost 
două-trei luni în spital. Aceasta este o stare de fapt. 

— Da, şi dacă aduc vorba mai târziu de asta, au la 
îndemână soluţia, pe care ei înşişi au născocit-o. Asta nu 
este de prea mare ajutor, nu? 

— Ba da, a protestat Poirot. Aţi avut dreptate, ştiţi, cu ceea 
ce aţi spus. 

— Despre elefanţi? A întrebat, cu îndoială, doamna Oliver. 

— Despre elefanţi, a confirmat Poirot. Este important de a 
se afla anumite fapte care s-au păstrat în amintirea 
oamenilor, chiar dacă ei, în fond, nu mai sunt siguri despre 
ce era vorba, de ce s-a întâmplat asta sau care era cauza. 
Dar ei ar putea, totuşi, să ştie ceva ce noi nu ştim şi nici n- 
am descoperi vreodată. Aşa au dus amintirile la 
presupuneri-teorii despre infidelitate, boală, dublă 
sinucidere, gelozie. S-ar putea verifica, fireşte, dacă 
acestea, într-adevăr, se adeveresc. 

— Oamenii vorbesc cu plăcere despre trecutul îndepărtat, 
a fost de părere doamna Oliver. Cu o plăcere, incomparabil 
mai mare decât despre ceea ce s-a întâmplat acum sau anul 
trecut. Multe lucruri îi conduc în trecut. Fireşte că ei 
povestesc, mai întâi, despre toţi oamenii cu putinţă de care 
nu vrei să ştii nimic şi apoi aşteptaţi să auziţi ce au aflat 
aceşti oameni despre alţii. Şi generalul şi lady Ravenscroft 
sunt, deodată, uitaţi. Dar eu, totuşi, mă tem că n-am putut 
să fiu de prea mare ajutor. 

— Să nu credeţi asta! A exclamat Poirot. Sunt sigur că 
unele notițe aflate în carneţelul dumneavoastră drăguţ de 
culoarea purpurei, au, într-adevăr, de-a face cu tragedia. 
Pot să vă spun că propriile mele cercetări în dosarele 
oficiale despre aceste două cazuri de omucidere au scos la 


iveală că chestiunea este o enigmă, ca şi înainte. În orice 
caz, în viziunea poliţiei. Soții îşi erau foarte devotați; nu a 
existat nici o clevetire sau vreun zvon despre probleme 
sexuale, nici o boală care să fi justificat o sinucidere. Acum 
vorbesc doar de perioada imediat următoare tragediei. Dar 
mai sunt anii atât de îndepărtați. 

— Ştiu, a spus doamna Oliver, în legătură cu aceasta am 
auzit ceva de la bătrâna mea guvernantă. Ea are acum... 
Nu ştiu, arată ca de o sută de ani, dar sigur are doar 
optzeci de ani. Nu mai era tânără din timpul copilăriei mele. 
A povestit, întruna, întâmplări despre oameni care au fost în 
serviciul colonial - în India, Egipt, Siam, Hong Kong. 

— Era interesant? 

— Da, a răspuns doamna Oliver, mi-a povestit despre o 
întâmplare tragică. Nu mai ştia chiar exact ce avusese loc, 
de fapt. Nu sunt sigură dacă asta se referea la soţii 
Ravenscroft, s-ar putea, de asemenea, să fi fost în legătură 
cu alţi oameni de acolo, ea nu mai ţinea minte precis 
numele. Era vorba de o boală mintală. Cumnata cuiva era 
alienată mintal, ori sora generalului, ori sora soţiei sale. Ea 
a fost mulţi ani într-un sanatoriu de boli nervoase. Din câte 
am înţeles, şi-a omorât copiii sau a încercat să-i omoare şi 
apoi s-a crezut că ea ar fi vindecată şi a plecat în Egipt, sau 
India, sau în altă parte pentru a trăi lângă rudele ei. Acolo 
pare să se fi întâmplat încă o tragedie, tot în legătură cu 
copii. Oricum s-a muşamalizat. Dar mă întreb dacă cineva 
putea să fi fost bolnav mintal în familia soţiei sau a soţului. 
Desigur că nu e nevoie să fi fost vreo rudă apropiată, de 
pildă o soră. Poate a fost o verişoară? Dar mi se pare că 
chestiunea merită un efort de gândire. 

— Da, zise Poirot, adesea, tot ce este posibil se află în stare 
latentă, ani de-a rândul, şi brusc, răsare din trecut şi există 
pur şi simplu. Cum mi-a spus cineva odată: Păcatele vechi 
au umbre lungi. 

— Înţeleg că nu este plauzibil ca blânda doamnă Matcham 
să-şi aducă aminte corect, dar s-ar putea să concorde cu 


ceea ce mi-a spus această femeie îngrozitoare la banchetul 
literar... 

— Când ea a vrut să ştie... 

— Da. Când ea m-a rugat să o întreb pe fina mea dacă 
mama i-a ucis tatăl sau tatăl mama. 

— Şi v-aţi gândit că fata ar putea şti ceva? 

Poirot s-a încruntat. 

— Ei, asta este, totuşi, foarte verosimil. Nu chiar din 
momentul faptei - s-ar putea să i se fi ascuns aceasta, dar 
ea o fi aflat, mai târziu, lucruri care i-au dezvăluit cum era 
viaţa părinţilor ei şi cine pe cine a ucis, chiar dacă ea, 
probabil, n-ar menţiona sau, mai ales, n-ar vorbi niciodată 
despre aşa ceva. 

— Şi dumneavoastră sunteţi de părere că această 
doamnă... 

— Da. l-am uitat numele. Doamna Burton-nu ştiu cum. Ea 
mi-a povestit că fiul ei ar avea o prietenă cu care vroia să se 
căsătorească. Sesisez că, deja atunci, se dorea a se şti dacă 
tatăl sau mama avea criminali sau bolnavi mintali în familie. 
Probabil că ea s-a gândit că, dacă mama îi omorâse tatăl, ar 
fi foarte imprudent din partea băiatului să se căsătorească 
cu fata. Dimpotrivă, dacă tatăl îi omorâse mama, desigur că 
n-ar fi deranjat-o prea mult. 

— Vreţi să spuneţi, că ea crede că s-ar transmite ereditar 
doar pe linie maternă? 

— Ei, nu este chiar tipul de femeie deosebit de inteligentă. 
Tiranică, a adăugat doamna Oliver. Crede că ştie o mulţime 
de lucruri, însă nu este aşa. Dar o femeie ar putea gândi 
astfel. 

— Un punct de vedere interesant şi chiar foarte posibil, a 
răspuns Poirot. Ela oftat. Mai avem încă mult de lucru. 

— Mai am încă şi o altă părere despre caz. De mâna a 
doua. Dumneavoastră deja ştiţi. Cineva spune: „Familia 
Ravenscroft? Nu erau soţii care au adoptat un copil? Şi 
apoi, când totul era în regulă, mama cea adevărată a vrut 
să recapete copilul şi s-a ajuns la un proces. Instanţa le-a 


acordat dreptul de întreţinere a copilului şi mama a 
încercat să-l răpească.” 

— Există puncte de reper mai plauzibile care rezultă din 
relatarea dumneavoastră. Şi pe care le prefer. 

— De pildă? 

— Perucile. Patru peruci! 

— Da, a spus doamna Oliver, deja m-am gândit că asta vă 
interesează, chiar dacă nu ştiu de ce. Nu par să aibă vreo 
semnificaţie deosebită. În celelalte versiuni era vorba doar 
de un caz de maladie mintală. Există oameni care ajung 
într-un sanatoriu sau într-un ospiciu pentru că şi-au ucis 
proprii copii, sau au omorât un copil străin, doar aşa din 
demenţă, fără nici un motiv. Nu pot să-mi dau seama de ce 
generalul şi lady Ravenscrofi ar fi fost siliţi să se sinucidă. 

— Dacă nu cumva unul dintre ei era implicat în aşa ceva, a 
chibzuit Poirot. 

— Vreţi să spuneţi că generalul Ravenscroft ar fi putut 
omori pe cineva - poate un copil nelegitim al soţiei sale sau 
al lui însuşi? Sau dimpotrivă? Nu, cred că aici suntem puţin 
prea melodramatici. 

— "Totuşi, zise Poirot, oamenii sunt, de obicei, chiar ceea ce 
par să fie. 

— Vreţi să spuneţi...? 

— Ei se iubeau doar! Soţi care au convieţuit fericiţi fără 
ceartă. Pare să nu fi existat nici un caz de boală - afară de 
pretinsa intervenţie chirurgicală - nimic care să indice 
cancer sau leucemie, nici un fel de griji cărora, eventual, să 
nu le fi făcut faţă. Şi totuşi, într-un fel sau altul, ne lovim 
mereu doar de lucruri care par posibile, dar nu verosimile. 
Prietenii mei de la poliţie, care au făcut atunci investigaţii, 
susţin că toate declaraţiile concordau cu faptele. Dintr-un 
motiv oarecare, cei doi n-au mai vrut să trăiască. De ce? 

— Am cunoscut o pereche, ei hotărâseră să se sinucidă 
dacă germanii ar fi debarcat în Anglia. În al doilea război 
mondial. Am considerat asta o mare prostie. Ei credeau că 


atunci, în nici un caz, n-ar putea să trăiască în continuare. 
Mă gândesc... 

— La ce vă gândiţi? 

— Dacă nu cumva moartea generalului Ravenscroft şi a 
soţiei sale a fost de folos cuiva? 

— Pentru că cineva moştenea bani de la ei? 

— Nu, poate nu chiar atât de ostentativ. Dar cineva ar fi 
putut să aibă, prin această moarte, şanse mai bune în viaţă. 
Poate a existat ceva în viaţa lor de care copiii nu trebuiau să 
afle. 

Poirot a oftat: 

— Dificultatea este, a declarat el, că vă trec atâtea prin 
minte, care s-ar fi putut întâmpla, cam ce-ar putea să fi fost. 
Îmi inspirați idei, idei posibile. Măcar de-ar fi şi verosimile. 
De ce? De ce au trebuit să moară amândoi? N-aveau nici un 
fel de supărare, nu erau bolnavi, nu erau vădit nefericiţi. De 
ce au făcut ei atunci, într-o seară, o plimbare pe faleză, cu 
câinele... 

— Dar ce are câinele de-a face cu asta? 

— Ei, mă gândesc doar. Au luat câinele cu ei, sau ela 
alergat după ei? Cum intră câinele în scenă? 

— Asta este ca şi cu perucile. Pur şi simplu, încă o 
chestiune ce nu poate fi explicată şi care pare să nu aibă 
nici un sens. Unul din elefanții mei a relatat că acel câine 
era ataşat, îndeosebi de lady Ravenscroft, dar un altul 
povestea că el ar fi muşcat-o. 

— Rezultă, iarăşi, acelaşi lucru. Poirot a oftat din nou. S-ar 
dori să se ştie mai mult. S-ar dori să se ştie mai mult despre 
semeni, dar cum se poate, când au trecut atât de mulţi ani? 

— Ei, o dată sau de două ori, aţi scos-o, totuşi, la capăt, nu- 
i aşa? Vă amintiţi o poveste cu un pictor care a fost 
împuşcat sau otrăvit. Undeva la mare, într-un fel de castel, 
sau aşa ceva. Aţi aflat cine o făcuse, cu toate că nu 
cunoşteaţi chiar pe nimeni dintre cei implicaţi.3 

— Aşa este. Nu cunoşteam pe nimeni, dar am aflat de la 
oamenii care locuiau acolo amănunte precise despre ei. 


— Tocmai asta şi încerc doar, a răspuns doamna Oliver. 
Numai că nu prea reuşesc. Nu pot găsi pe nimeni care să 
ştie ceva, care a fost de faţă. Credeţi, cumva, că ar trebui să 
renunţăm? 

— Desigur că asta ar fi cel mai rezonabil. Poirot a dat din 
cap. Dar există un moment când nu mai vrei să fii raţional. 
Vrei să descoperi mai mult. Acum mă interesează aceşti soţi 
cu cei doi copii drăguţi. Bănuiesc, totuşi, că sunt copii 
drăguţi? 

— Pe băiat nu-l cunosc, a răspuns doamna Oliver. Nu l-am 
văzut niciodată. Aţi dori s-o cunoaşteţi pe fina mea? Aş 
putea s-o rog să vă facă o vizită, dacă vreţi. 

— Da, asta ar fi drăguţ. Poate că ei nu i-ar face plăcere să 
vină încoace, dar am putea să ne întâlnim în altă parte. Şi 
aş vedea cu plăcere încă pe cineva. 

— Pe cine oare? 

— Doamna de la recepţie. Femeia tiranică. Prietena 
dumneavoastră tiranică. 

— Ea nu este prietena mea, a protestat doamna Oliver. A 
venit doar şi mi s-a adresat, asta-i tot. 

— Aţi putea stabili din nou legătura cu ea? 

— Desigur, foarte uşor. Ea este în mod sigur tare dornică 
de aşa ceva. 

— Tare aş dori să mă lămuresc de ce vrea ea să ştie asta 
atât de precis. 

— Da. Aceasta ar putea fi de folos. În orice caz... Doamna 
Oliver a suspinat; voi fi bucuroasă să-mi revin, în cele din 
urmă, după ce voi scăpa de aceşti elefanţi. Nanny... Deja 
ştiţi, bătrâna guvernantă despre care v-am povestit, Nanny 
vorbea de elefanţi, pentru că elefanții nu uită. Această 
propoziţie stupidă mă urmăreşte pas cu pas. Desigur, acum 
este rândul dumneavoastră să căutaţi noi elefanţi. 

— Şi dumneavoastră? 

— Eu poate caut lebede. 

— Mon dieu. De unde au răsărit acum lebede? 


— Doar o amintire. Guvernanta mi-a readus în minte asta. 
În copilărie, mă jucam mereu cu doi băieţei, unul mă numea 
lady Elefant şi celălalt lady Swan. Când eram lady Swan mă 
prefăceam că pot să plutesc pe covor. Când jucam pe lady 
Elefant, ei mi se urcau în spate. Aici, în această poveste, nu 
există nici o lebădă. 

— Şi este bine aşa, a remarcat Poirot. Elefanții ne sunt de 
ajuns. 

Capitolul X 

Două zile mai târziu, Hercule Poirot îşi bea ciocolata sa de 
la micul dejun şi citea o scrisoare care sosise în acea 
dimineaţă. O citea pentru a doua oară. Scrisul era mediocru 
şi chiar nu lăsa impresia că aparţine unui adult. 

Mult stimate monsieur Poirot, Mă tem că veţi găsi 
scrisoarea mea cam ciudată, dar poate ajută dacă amintesc 
de o prietenă de a dumneavoastră. Am încercat să iau 
legătura cu ea pentru a o ruga să înlesnească vizita mea la 
dumneavoastră, dar e într-o călătorie. Mă refer la doamna 
Ariadne Oliver, scriitoarea. Secretara ei a spus ceva de un 
safari în Africa. Dacă este aşa, s-ar putea ca doamna Oliver 
să lipsească un timp. Dar sunt sigur că m-ar fi ajutat. Într- 
adevăr, cu mare plăcere aş dori să vorbesc cu 
dumneavoastră. Am mare nevoie de un sfat. 

După câte ştiu, doamna Oliver se cunoaşte cu mama mea, 
care a întâlnit-o la un banchet literar. Dacă aţi reuşi să 
stabiliţi o zi în care aş putea să vă fac o vizită, v-aş fi sincer 
recunoscător. Mă bizui pe dumneavoastră. Nu ştiu dacă 
este important, dar secretara a menţionat ceva despre 
„elefanţi”. Probabil că asta este în legătură cu călătoria pe 
care doamna Oliver o face în Africa. Secretara vorbea de 
parcă era un fel de parolă. Nu înţeleg asta, ce-i drept, dar 
poate reuşiţi dumneavoastră. Sunt tare tulburat şi neliniştit 
şi v-aş fi foarte recunoscător dacă m-aţi primi. 

Al dumneavoastră devotat, Desmond Burton-Cox. 

— Nom d'un petit bonhomme! A exclamat Hercule Poirot. 

— Cum aţi spus? A întrebat George. 


— Doar un of, a spus Hercule Poirot. Există în viaţă lucruri 
care o dată apărute, doar foarte greu mai scapi de ele. La 
mine se pare că e vorba de elefanţi. 

S-a ridicat de la masă, a chemat-o pe secretara sa de ani 
de zile, domnişoara Lemon, i-a dat scrisoarea lui Desmond 
Cox şi a rugat-o să-i fixeze o întâlnire cu el. 

— Momentan nu am un program prea încărcat, a declarat 
el. Mâine mi-ar pica bine. 

Domnişoara Lemon i-a adus aminte de două aranjamente 
deja convenite, cu toate acestea, mai era încă timp berechet 
pentru a stabili ceva. 

— Asta are legătură cu grădina zoologică? 

— Nu, a răspuns Poirot. Nu, nu pomeniţi de elefanţi. Totul 
începe să devină cam exagerat. Elefanții sunt uriaşi. Ei au 
pretenţii la o mare parte din câmpul nostru vizual. Să-i 
lăsăm de-o parte. Dar, fără îndoială, că ei vor apare în 
timpul discuţiei mele cu Desmond Burton-Cox. 

— Domnul Desmond Burton-Cox! A anunţat George, şi l-a 
introdus pe oaspetele aşteptat. 

Poirot stătea lângă şemineu. „O personalitate cam 
nervoasă, dar energică, s-a gândit el. Un pic stingherit, 
totuşi, ascunde asta cu pricepere.” 

— Domnul Hercule Poirot? 

— În persoană. Şi dumneavoastră sunteţi Desmond 
Burton-Cox. Vă rog, luaţi loc şi spuneţi-mi ce pot face 
pentru dumneavoastră. 

— "Totul este cam complicat, a mărturisit Desmond Burton- 
Cox. 

— Asta aşa este de cele mai multe ori, l-a consolat Hercule 
Poirot, dar, desigur, că avem timp suficient. Totuşi, luaţi loc. 

Desmond îl privea pe omul în faţa căruia şedea acum, cam 
cu îndoială. „Într-adevăr, o apariţie comică, gândea el. 
Capul în formă de ou, mustaţa mare. Nu foarte 
impresionant. În fond, nu tocmai la cine se aşteptase”. 

— Dumneavoastră sunteţi detectiv, nu-i aşa? A întrebat el. 
Oamenii vin la dumneavoastră pentru a vă ruga să 


descoperiţi anumite lucruri pentru ei. 

— Da, a spus Poirot, asta este una dintre obligaţiile mele în 
viaţă. 

— Nu cred că ştiţi motivul venirii mele sau cine sunt exact. 

— Ştiu câte ceva. 

— Vă referiţi la doamna Oliver. Prietena dumneavoastră. V- 
a povestit ceva? 

— Mi-a povestit că a vorbit cu fina ei, Celia Ravenscroft. 
Doar aşa este, nu? 

— Da. Da, Celia mi-a spus. Doamna Oliver, este... O 
cunoaşte şi pe mama mea bine, bănuiesc? 

— Nu. Nu cred că ele se cunosc prea bine. După cum 
spune doamna Oliver, s-au întâlnit nu demult la un banchet 
literar şi au schimbat câteva cuvinte. După câte înţeleg, 
mama dumneavoastră a avut o anumită pretenţie de la 
doamna Oliver. 

— Ea n-are nici un drept, a declarat tânărul. 

S-a încruntat. Arăta necăjit şi chiar furios. 

— Deci, într-adevăr, a spus el, dacă mama... 

— Înţeleg, zise Poirot. Astăzi se întâlnesc, adesea, 
asemenea sentimente; şi mai înainte erau exact la fel. 
Mamele fac întruna lucruri la care, după părerea copiilor, 
trebuiau mai bine să renunţe. Am dreptate? 

— Chiar aşa. Mama se amestecă în treburi, care, de fapt, 
n-o privesc deloc. 

— Dumneavoastră şi Celia Ravenscroft sunteţi, după câte 
ştiu, prieteni foarte buni. Doamna Oliver a aflat de la mama 
dumneavoastră că vă gândiţi la căsătorie. Poate chiar în 
viitorul apropiat? 

— Da, dar mama nu trebuia să pună astfel de întrebări şi 
să se îngrijoreze pentru lucruri care... N-o privesc câtuşi de 
puţin. 

— Aşa sunt toate mamele. Poirot a zâmbit uşor. Apoi ela 
adăugat: Probabil că sunteţi foarte ataşat de mama 
dumneavoastră? 


— N-aş putea spune asta, îi destăinui Desmond. Nu, asta 
chiar n-aş putea afirma. Vedeţi... Acum, ei, mai bine vă 
spun: Ea nu este mama mea adevărată. 

— Oh, într-adevăr? N-am ştiut asta. 

— Am fost adoptat, a explicat Desmond. Ea a avut un fiu, 
un băieţel care a murit. Şi atunci a vrut să ia un copil şi aşa 
m-a adoptat. Ea vorbeşte mereu despre mine ca despre fiul 
ei şi ţine la mine ca la propriul ei fiu, dar, în realitate, eu nu 
sunt nicidecum fiul ei. Nu semănăm câtuşi de puţin. Avem şi 
păreri total diferite. 

— Foarte explicabil. 

— Dar se pare că nu mai pot să insist cu rugămintea mea, 
a spus Desmond. 

— Vreţi, totuşi, ca eu să aflu ceva pentru dumneavoastră, 
să fac anumite investigaţii? 

— Da, cam aşa. Nu ştiu cât de informat sunteţi în legătură 
cu întreaga chestiune? 

— Doar puţin, a răspuns Poirot. N-am amănunte. Nu ştiu 
multe despre dumneavoastră sau domnişoara Ravenscroft, 
pe care încă n-o cunosc. Dar aş cunoaşte-o cu plăcere. 

— Da, chiar am vrut s-o aduc, dar apoi m-am gândit că mai 
bine să vorbesc eu întâi singur cu dumneavoastră. 

— Asta este foarte rezonabil, a încuviinţat Poirot. Sunteţi 
nefericit? Neliniştit? Aveţi probleme? 

— Nu, realmente nu. Probabil că n-au fost nici un fel de 
probleme. De fapt, nici măcar nu există. Ce s-a întâmplat 
este, de mulţi ani, de domeniul trecutului; Celia era încă un 
copil, o şcolăriţă. Şi o asemenea tragedie se poate întâmpla 
din nou, în orice zi, oricând. Că ceva îi descumpăneşte pe 
doi oameni pe care-i cunoşti, în aşa măsură, încât ei recurg 
la sinucidere. A fost un fel de pact de sinucidere. Nimeni n-a 
ştiut mult despre asta, despre motiv şi aşa mai departe. Dar, 
în definitiv, asta s-a întâmplat acum mulţi ani şi nu este 
treaba copiilor să-şi facă gânduri în legătură cu motivul. 
Dacă ei ştiu faptele, s-ar putea considera că e suficient. Şi în 
nici un caz asta n-o priveşte pe maică-mea. 


— Dacă arunci aşa o privire în jur, a răspuns Poirot, 
constaţi mereu că oamenii se interesează, adesea, de 
lucruri care nu-i privesc deloc. Câteodată, mai mult decât 
de lucrurile care ar trebui să-i preocupe. 

— Povestea s-a sfârşit totuşi demult. Nimeni nu ştia despre 
aceasta, nimic precis. Dar, vedeţi dumneavoastră, mama 
pune continuu întrebări. Ea ar vrea să ştie tot felul de 
lucruri şi acum a pus ochii pe Celia. A adus-o pe Celia într-o 
asemenea stare încât nu mai ştie dacă vrea sau nu să se 
mărite cu mine. 

— Şi dumneavoastră? Ştiţi? 

— Da, fireşte! Aş dori să mă căsătoresc cu ea. Sunt ferm 
hotărât. Dar ea este cu totul dezorientată. Ar vrea să afle 
un răspuns. Ar vrea să ştie de ce s-a întâmplat şi crede - 
deşi eu sunt convins că se înşeală - ea crede că mama ştie 
sau a auzit ceva. 

— Am multă simpatie pentru dumneavoastră, a spus 
Poirot, dar mi se pare că dacă sunteţi tineri rezonabili şi 
vreţi să vă căsătoriţi nu există nici un motiv pentru care n- 
ar trebui să faceţi asta. La rugămintea mea am obţinut 
unele informaţii despre tristul eveniment. Cum aţi şi spus, 
asta s-a întâmplat în urmă cu mulţi ani. Nu există nici un fel 
de explicaţii satisfăcătoare, care, de altfel, n-au existat 
niciodată. Însă, în viaţă nu capeţi, chiar întotdeauna, 
explicaţii pentru toate lucrurile triste care se petrec. 

— Era o dublă sinucidere, a spus tânărul. Nu poate să fi 
fost deloc altfel. Dar... 

— Aţi dori să cunoaşteţi cauza. Aşa este? 

— Da. De aceea Celia este atât de mâhnită şi aproape m- 
am molipsit şi eu. În orice caz, mama este neliniştită, deşi, 
cum am mai spus, n-o priveşte câtuşi de puţin. Nu cred că 
se poate arunca vina pe cineva. N-a fost nici o ceartă sau 
ceva de genul acesta. Partea proastă este că noi nu ştim 
răspunsul. Oricum, eu n-aş putea şti nimic, pentru că, 
desigur, nu eram acolo. 

— l-aţi cunoscut pe generalul sau pe lady Ravenscroft? 


— Nu. Dar pe Celia am cunoscut-o, mai mult sau mai puţin, 
de-a lungul întregii mele vieţi. Oamenii la care-mi 
petreceam vacanţele erau vecinii lor - când noi eram copii. 
Noi am avut mereu sentimente reciproce de simpatie şi ne- 
am înţeles bine. După aceea, n-am văzut-o pe Celia mulţi 
ani. Părinţii ei au plecat în India, ştiţi, şi ai mei de 
asemenea. Ei s-au întâlnit acolo din nou - vreau să spun, 
părinţii mei adoptivi. Tatăl meu este de altfel mort. Dar, 
probabil, că mama mea auzise ceva, când era în India şi şi-a 
adus din nou aminte acum şi s-a enervat din această 
pricină. Ea îşi închipuie lucruri care, pur şi simplu, n-au 
legătură unele cu altele. Dar este hotărâtă s-o chinuie cu 
asta pe Celia. Aş vrea, cu adevărat, să ştiu ce s-a întâmplat, 
şi Celia de asemenea. Cauza! Motivul! Nu doar vorbaăria 
stupidă a oamenilor. 

— Da, a răspuns Poirot, este foarte firesc că amândoi 
simţiţi aşa. Dar asta este cu adevărat important? Ce 
contează, este totuşi momentul actual, prezentul. Fata cu 
care aţi dori şi vreţi să vă căsătoriţi - ce legătură are 
trecutul cu dumneavoastră? Ce contează dacă părinţii ei s- 
au sinucis împreună, sau şi-au pierdut viaţa într-un accident 
de avion, dacă unul dintre ei a murit în urma unui accident 
şi celălalt apoi s-a sinucis? Sau dacă a existat un scandal 
amoros care îi făcea nefericiţi? 

— Sigur că ce spuneţi dumneavoastră este rezonabil şi 
foarte just. Dar chestiunea a luat, acum, o asemenea 
turnură că trebuie să am grijă ca Celia să fie mulţumită. Ea 
face parte dintre oamenii în care totul lasă urme mai 
adânci, chiar dacă nu vorbesc mult despre asta. 

— Nu v-a trecut niciodată prin minte, a spus Poirot, că ar 
putea fi foarte dificil, chiar imposibil de a constata ce s-a 
întâmplat cu adevărat? 

— Vreţi să spuneţi, dacă unul l-a omorât pe celălalt şi dacă 
da, cine şi de ce? Nu, dacă într-adevăr a fost ceva la mijloc. 

— Dar acest „ceva” s-a întâmplat în trecut, de ce ar trebui 
să joace acum un rol? 


— Nimic n-ar fi jucat nici un rol, dacă mama nu s-ar fi 
amestecat şi n-ar fi agitat lucrurile. De asemenea, nu cred 
că Celia şi-a făcut vreodată multe gânduri despre toate 
acestea. Ea era în Elveţia la şcoală, când s-a întâmplat 
această tragedie şi nimeni nu i-a povestit şi, dacă eşti un 
adolescent, accepţi, totuşi, de cele mai multe ori, faptele aşa 
cum sunt, ca şi când ele n-ar avea nici o legătură cu cineva. 

— Nu credeţi atunci că dumneavoastră vreţi poate ceva 
imposibil? 

— Aş dori ca dumneavoastră să aflaţi adevărul, a declarat 
Desmond. 

— N-am nimic de obiectat. În realitate, chiar simt o 
anumită curiozitate. Întâmplări care provoacă tristeţe, 
surpriză, şoc, boală, sunt tragedii omeneşti şi este firesc ca 
aşa ceva să trezească interes. Mă întreb doar dacă este 
înţelept sau necesar să se răscolească trecutul? 

— Poate că nu, a spus Desmond, dar... 

— Şi, de asemenea, nu consideraţi, l-a întrerupt Poirot, că 
este o încercare care nu prea are sorţi de izbândă? După o 
perioadă atât de lungă? 

— Nu, l-a contrazis Desmond, nu cred asta. Consider că 
este foarte posibil. 

— Foarte interesant. Şi anume cum? 

— Pentru că... 

— Pentru că? Totuşi, trebuie să aveţi un motiv! 

— Cred că există oameni care ştiu răspunsul. Care ar 
putea să vă povestească ceva, dacă ei ar vrea, şi care nu vor 
să vorbească cu Celia sau cu mine, de la care, însă 
dumneavoastră aţi putea afla adevărul. 

— Interesant. 

— Am auzit ceva cu totul vag. Acolo se spune că cineva a 
fost bolnav mintal. Nu ştiu exact cine, s-ar putea să fi fost 
lady Ravenscroft... Cred că ea a fost, mulţi ani, într-un 
ospiciu. Ceva trist se întâmplase când era foarte tânără. Un 
copil a murit, probabil a fost un accident. Oricum, ea a fost 
afectată de întâmplare. 


— Probabil că nu ştiţi din sursă proprie? 

— Nu. Mama a pomenit de aşa ceva. Ea a aflat aceasta în 
India. Flecăreala oamenilor. Ştiţi doar cum ei se întâlnesc în 
serviciul colonial şi femeile bârfesc împreună şi-şi povestesc 
întâmplări care nici nu este nevoie să fie adevărate. 

— Şi dumneavoastră aţi vrea să constataţi, dacă aceste 
întâmplări nu sunt, totuşi, adevărate. 

— Da, şi nu ştiu cum trebuie să aflu asta de unul singur. 
Acum, când a trecut atât de mult de atunci. Şi, de 
asemenea, nu ştiu cui m-aş putea adresa. Până când vom 
descifra adevărul... 

— Cu aceasta vreţi să spuneţi, l-a întrerupt Poirot, că vă 
căsătoriţi cu Celia Ravenscroft, doar abia după ce ea este 
absolut sigură că în familia ei nu este nici o boală mintală 
ereditară. 

— Da, oricum ei îi este teamă de aceasta. Evident, că 
mama i-a băgat-o în cap. După câte se pare, mama ar dori 
mult să creadă asta. Sunt convins că n-are nici un motiv 
pentru aşa ceva. Pură răutate! 

Nimic decât zvonuri! 

— Nu va fi simplu să se descopere ceva. 

— Nu, dar am auzit multe despre dumneavoastră. Se zice 
că sunteţi foarte versat în metoda de a descoperi ceva. Cum 
îi iscodiţi pe oameni şi-i faceţi să vorbească! 

— Pe cine propuneţi dumneavoastră pentru a-i pune 
întrebări? Când vorbiţi de India, totuşi nu aveţi în vedere, 
desigur, pe indieni? Vorbiţi de timpurile când India era încă 
colonie şi acolo erau garnizoane engleze? Vorbiţi de englezi 
şi de bârfa care se răspândea în garnizoane? 

— Nu cred că ne va fi cu ceva de folos să mergem atât de 
mult înapoi în timp. Socot că oricine putea atunci să fi 
răspândit calomnii şi să vorbească; a trecut atâta timp de 
atunci, încât acolo, fără îndoială, că s-a uitat totul şi oamenii 
au murit probabil demult. După părerea mea, mama a 
înţeles greşit o grămadă de asemenea vorbe. Cu siguranţă 
că a auzit multe bârfe şi apoi şi-a făcut o părere... 


— Tot mai credeţi că eu aş fi în stare... 

— Nu, nu cred că ar trebui să călătoriţi în India şi să-i 
iscodiţi acolo pe oameni. Dintre aceştia nu mai există 
nimeni. 

— Dar aţi putea să-mi daţi câteva nume? 

— Nu ale celor din India. 

— Dar ale celorlalţi? 

— Vreau să vă explic mai bine. După părerea mea, există 
doi oameni care ar putea şti ce s-a întâmplat de fapt, şi de 
ce. Căci ei erau atunci acolo. Ei trebuie să ştie, pentru că au 
fost de faţă. 

— Nu vreţi să vă duceţi personal la ei? 

— Ei, aş putea s-o fac. Într-un fel pot s-o fac şi pe asta, dar 
mă tem, ştiţi, că mi se... Cu un cuvânt, nu prea ştiu. N-aş 
pune cu plăcere întrebările la care nu aş vrea să primesc un 
răspuns. Asta o preocupă, în aceeaşi măsură, pe Celia. 
Amândoi erau atât de drăguţi, şi tocmai de aceea, ei 
trebuiau să ştie ceva, după părerea mea. Nu pentru că erau 
oameni dezgustători, nu pentru că bârfeau, ci pentru că 
ajutau. Poate că ei au scos pe cineva din încurcătură, sau au 
încercat şi n-au reuşit. Ah, mă exprim atât de 
neîndemânatic. 

— Nu, nicidecum, a parat Poirot. Vă pledaţi cauza foarte 
bine. Mă interesează. Cred că aveţi, cu siguranţă, ceva în 
vedere. Celia Ravenscroft este de acord cu asta? 

— Nu i-am spus prea multe. Ştiţi, ea ţinea foarte mult la 
Maddy şi Zelie. 

— Maddy şi Zelie? 

— Da, aşa se numeau ele. Daţi-mi voie să vă explic! Când 
Celia era încă un copil - atunci când eu am cunoscut-o, în 
timpul vacanţelor - ea avea o domnişoară secretară 
franţuzoaică; pe atunci, ele se numeau încă guvernante. O 
mademoiselle. Era teribil de drăguță. Ea se juca cu noi, 
copiii, şi Celia o numea pur şi simplu Maddy - la fel ca 
întreaga familie. 

— Aha. O mademoiselle! 


— Da, şi vedeţi dumneavoastră, deoarece sunteţi francez 
sau belgian, m-am gândit că ea v-ar povesti poate lucruri pe 
care nu le spune altor oameni. 

— Chiar aşa. Şi cealaltă pe care aţi numit-o? 

— Zelie. Tot o mademoiselle. Cred că Maddy era cam de 
doi sau trei ani acolo şi apoi s-a întors în Franţa sau în 
Elveţia. Atunci a venit cealaltă. Ea era mai tânără. Celia a 
numit-o Zelie. Toată familia o striga Zelie. Era tânără, 
drăguță şi dornică de viaţă. Noi toţi o iubeam teribil, 
întreaga familie. Şi generalul Ravenscrofi. 

— Şi lady Ravenscroft? 

— Ea ţinea mult la Zelie şi Zelie la ea. De aceea ea chiar a 
venit înapoi. 

— Ea a venit înapoi? 

— Da, când lady Ravenscroft a fost în spital, Zelie s-a 
întors şi a îngrijit-o. Nu ştiu foarte sigur, dar cred că ea era 
acolo când... S-a întâmplat tragedia. Şi de aceea, vedeţi, ea 
ar trebui să ştie ce s-a întâmplat cu adevărat. 

— Cunoaşteţi adresa ei? Ştiţi unde locuieşte? 

— Da. Am ambele adrese. M-am gândit că, eventual, aţi 
putea să vă duceţi acolo şi să le vizitaţi. Ce-i drept, e cam 
mult... El se opri. 

Poirot îl privi gânditor. Apoi îi zise: 

— Da, asta este, desigur, o posibilitate... 

Capitolul XI 

Superintendentul-şef Garroway se uita la Poirot de peste 
masă. Ochii îi sclipeau. George l-a servit cu whisky cu 
gheaţă apoi se duse de partea cealaltă a mesei, la Poirot şi 
aşeză lângă el un pahar plin cu un lichid roşu-închis. 

— Dar ce beţi acolo? A întrebat Garroway interesat. 

— Sirop de coacăze. 

— Desigur, fiecare cu gustul său! A fost de părere 
Garroway. Ce mi-a povestit Spence? Că înainte beaţi doar 
tisane? Ce este asta, un fel de pian franțuzesc, sau ce? 

— Nu, zise Poirot, asta face să scadă febra. 


— Ah. Drog pentru bolnavi! Luă o înghiţitură din paharul 
său. Deci, a toastat el, pentru sinucidere! 

— A fost sinucidere? 

— Dar ce altceva? 

Clătină din cap. 

— Îmi pare rău, a spus Poirot, că vă dau atât de lucru. 
Sunt ca un copil sau un animal dintr-o povestire de domnul 
Kipling: sufăr de o curiozitate neostoită. 

— Curiozitate neostoită, spuse Garroway. Frumuşele 
povestiri a scris acest Kipling. El ştia despre ce scria. Mi s-a 
povestit odată că a vrut să facă un scurt tur de vizionare a 
unui distrugător şi, apoi ştia despre navă mai multe 
amănunte decât cei mai buni ingineri ai marinei regale. 

— Din păcate, eu nu ştiu atât de multe. De aceea, 
înţelegeţi, trebuie să pun întrebări. Mă tem că v-am trimis o 
listă foarte lungă de întrebări. 

— Mă preocupă, spuse Garroway, cum săriţi de la o 
chestiune la alta: psihiatru, rapoarte medicale, cine lasă 
bani prin testament, cine avea bani, cine primea bani. Cine 
trăgea speranţe la bani şi n-a obţinut nimic. Amănunte 
despre coafuri, peruci, furnizori de peruci... Drăgălaşele 
soseau, de altfel, în fermecătoare cutii trandafirii de carton. 

— Ştiţi precis toate detaliile, zise Poirot. M-a uimit, pot să 
vă spun! 

— Desigur că a fost un caz enigmatic şi, bineînţeles, că ne- 
am notat totul cu grijă. Nu este de mare folos, dar totul se 
află în dosare, în caz că cineva vrea să le revadă. 

El împinse o foaie pe masă. 

— Aici. Coaforul avea firma în Bond Street. Firmă 
pretențioasă - „Eugene and Rosentelle”. Mai târziu s-au 
mutat în Sloane Street. Asta este adresa. Dar acum este un 
magazin de vânzare a animalelor. Doi angajaţi l-au preluat 
şi, acum câţiva ani, au ieşit la pensie, dar atunci erau bine 
cotaţi. Lady Revenscroft se număra printre clienţii lor 
permanenţi. Familia Rosentelle locuieşte acum la 
Cheltenham. Lucrează încă în aceeaşi branşă. Acum ea se 


numeşte coafeză de lux - asta este ceva de ultimă oră - şi 
cosmeticiană. Aceeaşi Mărie dar cu altă pălărie, se spunea 
când eram tânăr. 

— Aha! 

— Cum aşa, aha? Întrebă Garroway. 

— Vă sunt extrem de recunoscător, spuse Hercule Poirot. 
Mi-aţi dat o idee. Pe ce drumuri ocolite, ciudate, se ajunge, 
totuşi, câteodată, la cele mai bune idei! 

— Dumneavoastră aveţi chiar exagerat de multe, zise 
Garroway. Asta este una din problemele dumneavoastră, în 
acest caz, nici nu mai aveţi nevoie de alte idei. Deci mai 
departe! Am cercetat şi istoria familiei - dar acolo nu sunt 
multe de aflat. Strămoşii lui Alistair Ravenscroft erau de fel 
din Scoţia. Tatăl era preot, doi unchi erau în armată, 
amândoi foarte respectabili. El s-a căsătorit cu Margaret 
Preston-Gray, o fată de familie bună. Nici un scandal. Aţi 
avut dreptate, ea avea o soră geamănă. Nu ştiu de unde aţi 
scos asta: Dorothea şi Margaret Preston-Gray, îndeobşte 
cunoscute ca Dolly şi Molly. Familia Preston-Gray trăia la 
Hatters Green, în Sussex. Gemene monogame, povestea 
obişnuită: le-au dat dinţii în acelaşi timp, s-au îmbolnăvit de 
scarlatină în aceeaşi lună, purtau haine asemănătoare, s-au 
îndrăgostit în acelaşi fel, s-au căsătorit cam în aceeaşi 
perioadă, ambii soţi erau în armată. Medicul de casă a 
murit acum câţiva ani, aşa că, în acest caz, nu mai e nimic 
de adăugat. Dar a fost un eveniment tragic în legătură cu 
una dintre ele. 

— Lady Ravenscroft? 

— Nu, cu cealaltă. Ea s-a căsătorit cu un anume căpitan 
Jarrow, avea doi copii: cel mai mic, un băieţel de patru ania 
fost doborât de o roabă sau de o altă jucărie pentru copii, s- 
a lovit la cap, a căzut într-un heleşteu artificial şi s-a înecat. 
După cât se pare, celălalt copil era vinovat, o fetiţă de nouă 
ani. S-au jucat împreună şi s-au certat, cum fac copiii. 
Aproape că nu era nici o îndoială în această privinţă. Dar a 
mai existat o altă versiune. Se zice că mama ar fi făcut asta, 


ea s-ar fi înfuriat şi l-ar fi lovit. Alţii susțineau că ar fi fost o 
vecină care l-a aruncat în heleşteu. Probabil că asta nu 
prezintă interes pentru dumneavoastră, n-are nici o 
legătură cu o înţelegere de sinucidere între sora mamei şi 
soţul ei, câţiva ani mai târziu. 

— Evident, nu, a confirmat Poirot. Dar se ascultă 
întotdeauna cu plăcere poveşti din culise. 

— Da. Cum am spus deja, motivul trebuie căutat în trecut. 
Deşi mărturisesc că noi nu ne-am gândit să privim în trecut 
atât de departe. Căci la urma urmei, totul a fost cu douăzeci 
de ani, înainte de sinucidere. 

— A fost atunci vreo anchetă? 

— Da. Aş putea să examinez cazul, rapoartele respective şi 
articolele din ziare. Existau chiar unele îndoieli, ştiţi. Mama 
era şocată şi complet distrusă. A trebuit să fie internată. Se 
afirma că, după asta, ea n-a mai fost niciodată ca înainte. 

— Dar se bănuia că ea făcuse asta? 

— Cel puţin doctorul credea asta. Dovezi directe n-au 
existat de nici un fel, ştiţi. Ea spunea că a văzut întâmplarea 
de la fereastră, cum copilul mai mare - fetiţa - îl bătea şi-l 
îmbrâncea pe băiat în heleşteu. Dar relatarea ei - mda, 
presupun, n-au crezut-o atunci. Ea bătea câmpii. 

— Şi diagnosticul medicilor psihiatri? 

— Ea a ajuns într-un sanatoriu sau într-un spital, era 
bolnavă mintal, fără îndoială. A rămas acolo foarte mult 
timp şi a fost tratată. După câte ştiu, sub supravegherea 
unui specialist de la St. Andrew's Hospital din Londra. În 
final, după trei ani, ea a fost declarată vindecată şi 
externată, pentru a putea duce o viaţă normală acasă, cu 
familia ei. 

— Şi era normală? 

— Era deja nevropată... 

— Unde se afla ea în momentul sinuciderii? La familia 
Ravenscroft? 

— Nu... Murise cam cu trei săptămâni înainte. Ea locuia 
atunci la familia Ravenscroft, la Overcliffe. Pare să fie încă 


un exemplu privind soarta gemenilor monogami. Era 
somnambulă - evident, deja de câţiva ani buni. În acest fel, 
ea a avut chiar, de câteva ori, accidente mai mici. 

Uneori, lua prea multe calmante şi se plimba noaptea în 
somn prin casă sau pe afară. O dată a fugit pe poteca de pe 
faleză, şi-a pierdut echilibrul şi s-a prăbuşit. A murit pe loc - 
au găsit-o abia a doua zi. Sora ei, lady Ravenscroft, era tare 
nefericită. Ele se iubiseră foarte mult. Ea a trebuit să fie 
dusă la spital, în urma şocului. 

— Ar putea acest accident nefericit să fi dus, mai târziu, la 
sinuciderea soţilor Ravenscroft? 

— Nu există nici un fel de indiciu în acest sens. 

— Cum spuneţi dumneavoastră, în cazul gemenilor se 
întâmplă, câteodată, lucrurile cele mai bizare. Lady 
Ravenscroft putea să se fi omorât pentru că era atât de 
ataşată de sora ei geamănă. După aceea s-a împuşcat soţul 
pentru să se simţea oricum vinovat... 

Garroway a protestat: 

— Fantezia vă face s-o luaţi razna, Poirot. Alistair 
Ravenscroft n-ar fi putut, niciodată, să aibă o legătură cu 
cumnata, fără ca s-o ştie toată lumea! Aşa ceva n-a existat... 
Dacă vă referiţi la asta. 

Telefonul a sunat. Poirot a ridicat receptorul. Era doamna 
Oliver. 

— Monsieur Poirot, puteţi să veniţi mâine la mine, la un 
ceai sau la un sherry? Este de faţă şi Celia şi, mai târziu, 
acea individă tiranică. Trebuia, totuşi, să ticluiesc asta aşa, 
nu? 

Poirot părea să fie de acord. 

— Trebuie să mă grăbesc, spuse doamna Oliver, urmează 
să mă întâlnesc cu un Haudegen în vârstă pe care mi l-a 
oferit elefantul meu nr. L, Julia Carstairs. Cred că ea n-a 
reţinut numele corect - aşa face ea mereu - dar sper că 
adresa corespunde! 

Capitolul XII 


— Ei madame, întrebă Poirot, cum o duceţi cu sir Hugo 
Foster? 

— Mai întâi - nu se numeşte Foster, ci Fothergill. Julia 
încurcă întotdeauna numele. 

— Elefanții nu sunt de încredere în ceea ce priveşte 
numele? 

— Nu-mi mai vorbiţi de elefanţi - am terminat cu ei. 

— Şi bătrânul dumneavoastră Haudegen? 

— O comoară - dar ca sursă de informaţii nici cea mai 
mică speranţă. Cu totul obsedat de oameni care se numeau 
Barnet şi aveau un copil care a murit, într-un accident, în 
India. Dar asta n-are nimic de-a face cu familia Ravenscroft. 
Vă spun, am terminat cu elefanții! 

— Madame, aţi fost foarte perseverentă. V-aţi comportat 
minunat. 

— Celia vine cam într-o jumătate de oră. Doar aţi vrut s-o 
întâlniți, nu-i aşa? l-am spus, ei... Că dumneavoastră îmi 
sunteţi de ajutor în această chestiune. Sau aţi fi dorit, mai 
degrabă, să vină la dumneavoastră? 

— Nu, spuse Poirot, aşa este mai bine. 

— Nu cred că ea stă mult. Dacă pleacă cam într-o oră, noi 
am putea să reflectăm asupra acestei chestiuni, înainte să 
vină doamna Burton-Cox. 

— Asta va deveni interesant. Foarte interesant! 

Doamna Oliver oftă. 

— Dumnezeule, este o jale! Avem extrem de mult material, 
nu credeţi? 

— Cu toate acestea, nu avem idee, de fapt, după ce 
umblăm. Până acum ştim doar că, după toate 
probabilitățile, a fost o dublă sinucidere. Nişte soţi, care 
convieţuiau liniştiţi şi fericiţi. Şi care este cauza, motivul? 
Noi am cercetat în toate direcţiile, înainte şi înapoi, la 
dreapta şi la stânga, la Vest şi la Est. 

— Exact, a încuviinţat doamna Oliver. Peste tot. Doar la 
Polul Nord încă n-am fost, a adăugat ea. 

— Şi nici la Polul Sud, a completat Poirot. 


— Prin urmare, ce avem noi, socotit în linii mari? 

— Puțin, spuse Poirot. Am aici o listă. Aţi vrea s-o vedeţi? 

Doamna Oliver se aşeză lângă el şi-i privi peste umăr. 

— Peruci, a exclamat ea şi a indicat primul punct. De ce 
acestea mai întâi? 

— Patru peruci, zise Poirot, asta este, totuşi, interesant şi 
destul de ciudat. 

— După câte ştiu, firma de la care provin perucile a fost 
abandonată. Astăzi oamenii le cumpără din cu totul altă 
parte. Ei nici nu le mai poartă atât de mult ca atunci. Se 
pune o perucă când se călătoreşte. Asta scuteşte pe oricine 
de neplăceri pe drum. 

— Da, da, spuse Poirot. Vom face, în această privinţă, ce 
putem. Dar mai există încă lucruri care mă interesează. De 
pildă, despre bolile mintale din familie. Despre o soră 
geamănă care nu era normală şi a petrecut mulţi ani din 
viaţă într-un sanatoriu. 

— Dar asta pare să nu ducă nicăieri, a observat doamna 
Oliver. Ea putea, fireşte, să se fi ivit, pe neaşteptate, şi să-i fi 
împuşcat pe amândoi, dar nu înţeleg de loc, de ce. 

— Dar amprentele de pe pistol erau doar cele ale 
generalului şi ale soţiei sale. Apoi există povestea din India, 
despre un copil care a fost ucis, probabil, de sora geamănă 
a soţiei generalului. De asemenea, probabil, că de o cu totul 
altă femeie - o guvernantă sau de un servitor. La punctul 
doi: Noi ştim ceva mai mult despre bani. 

— Cum de este vorba de bani? A întrebat doamna Oliver 
surprinsă. 

— Asta este partea interesantă. Banii joacă, adesea, un rol. 
Dacă cineva îi moştenea prin această sinucidere sau chiar 
de aceea nu-i moştenea. Banii provoacă complicaţii, 
nelinişte, lăcomie, şi aşa mai departe. Dar, în acest caz, se 
pare că nu este vorba nicidecum de bani! Apoi există încă 
versiuni diferite despre legături amoroase, ale soţiei sau ale 
soţului. Acestea ar fi putut provoca o sinucidere sau o 
crimă. Asta se întâmplă adesea. După aceea ajungem la 


punctul care, momentan, mă interesează cel mai mult. De 
aceea aş dori să vorbesc atât de urgent cu doamna Burton- 
Cox. 

— Ah, această persoană îngrozitoare. Nu înţeleg cum de-i 
acordaţi importanţă. Ea doar şi-a băgat nasul în toate şi 
vrea ca eu să-i aflu adevărul. 

— Da. Dar de ce oare vrea ea asta? Acest punct mi se pare 
extrem de ciudat. După părerea mea, trebuie să se afle 
cauza. Aceasta este veriga, ştiţi. 

— Veriga? 

— Da. Nu ştiu ce fel de verigă este, unde şi cum există. 
Ştiu doar că ea ar putea să scoată, neapărat, la iveală multe 
despre sinucidere. Este veriga între fina dumneavoastră, 
Celia, şi fiul care nu este fiul ei adevărat. 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta - nu e fiul ei adevărat? 

— Ea l-a adoptat, răspunse Poirot. Pentru că propriul ei fiu 
a murit. 

— Cum a murit? De ce? Când? 

— Toate aceste întrebări mi le-am pus şi eu însumi. Asta ar 
putea fi veriga... Poate să fie o legătură sentimentală, o 
dorinţă de răzbunare la mijloc, poate să fie ură sau vreo 
poveste de dragoste. În orice caz, trebuie s-o cunosc. 
Trebuie să-mi pot face o părere. Da! Sunt convins că este 
important. 

A sunat la uşa de la intrare şi doamna Oliver s-a ridicat 
pentru a deschide. 

— Asta ar putea fi Celia, a strigat ea din mers. Sunteţi 
sigur că totul este în ordine? 

— În ceea ce mă priveşte, da, spuse Poirot. Să sperăm că şi 
în ceea ce o priveşte pe Celia. 

Câteva minute mai târziu, doamna Oliver a revenit, 
împreună cu Celia Ravenscroft. Celia se uita în jur cam 
nehotărâtă, chiar neîncrezătoare. 

— Nu prea ştiu, spuse ea, dacă eu... 

Tăcu şi-l privi ţintă pe Hercule Poirot. 


— Aş vrea să-ţi prezint pe cineva, zise doamna Oliver, care- 
mi este de un mare ajutor şi sper că şi ţie. Acesta este 
monsieur Hercule Poirot, un geniu în domeniul 
criminalistică. 

— Oh, exclamă Celia. 

Îl privi cu îndoială pe micul personaj cu capul în formă de 
ou şi cu o mustață mare. 

— Cred, spuse ea ezitând, că am auzit deja de el. 

Hercule Poirot putea încă să se abţină. Altfel ar fi spus: 
„Majoritatea oamenilor au auzit deja de mine”. Chiar dacă 
asta nu prea era aşa, deoarece mulţi oameni care auziseră 
de el sau îl cunoscuseră odihneau acum sub o lespede 
funerară la cimitir. 

— Luaţi loc, mademoiselle! Spuse el. Vreau să vă 
mărturisesc un lucru: Când încep o investigaţie, o duc până 
la capăt. Voi scoate adevărul la lumină şi, dacă este chiar 
adevărul pe care vreţi să-l ştiţi, atunci îl voi afla. Dar s-ar 
putea ca dumneavoastră să doriţi doar alinare. Asta nu este 
acelaşi lucru. Pot să descopăr diverse aspecte care ar putea 
să vă aline. V-aţi mulţumi cu asta? Dacă da, atunci nu mai 
trebuie să aveţi pretenţii. 

Celia se aşeză pe scaunul pe care el i-l oferise, şi-l privi 
foarte serioasă. 

— Nu credeţi că eu vreau să aflu adevărul? 

— Cred, răspunse Poirot, că adevărul este un şoc, că ar 
putea să vă pricinuiască supărare şi dumneavoastră 
eventual să spuneţi: „De ce n-am lăsat toate acestea aşa 
cum sunt? De ce am vrut să ştiu adevărul, când nu mai pot 
face nimic? Tatăl meu şi mama mea s-au sinucis - dar, cu 
toate acestea, îi iubesc”. Nu este nimic rău în a-ţiiubi 
părinţii. 

— Cu toate că, în zilele noastre, uneori, se pare că se 
crede asta, a intervenit doamna Oliver. Ca să spun aşa, un 
nou crez. 

— Asta mă frământă mai demult, zise Celia. Am început să 
mă gândesc. Auzeam, din întâmplare, lucruri atât de 


curioase, de la oameni care mă priveau, câteodată, cam cu 
compătimire. Alţii erau din nou curioşi. Astfel se ajunge să 
se descopere lucruri despre oameni pe care-i întâlneşti, îi 

cunoşti, care au cunoscut familia. 

Nu mai puteam să trăiesc aşa în continuare. 
Dumneavoastră credeţi că prin asta nu sunt cu adevărat 
serioasă, dar eu vreau, efectiv, să ştiu adevărul. Pot să-i dau 
de capăt...! L-aţi văzut pe Desmond, nu-i aşa? A întrebat ea 
direct. El v-a căutat, mi-a povestit! 

— Da. Ela fost la mine. Nu trebuia să facă asta? 

— Nu m-a întrebat. 

— Şi dacă v-ar fi întrebat? 

— Nu ştiu. Nu ştiu, dacă i-aş fi interzis asta, sau dacă ar fi 
trebuit să-l încurajez. 

— Tare v-aş pune o întrebare, mademoiselle. Aş dori să 
ştiu dacă, în inima dumneavoastră, există ceva care credeţi 
că înseamnă mai mult decât orice? 

— Ce vreţi să ziceţi? 

— Cum aţi spus m-a vizitat Desmond Burton-Cox. Un 
bărbat tânăr, foarte atrăgător şi simpatic. Era foarte serios 
în ceea ce spunea, foarte serios. Şi asta este acum 
esenţialul. Vreţi într-adevăr să vă măritaţi? Dacă da - ce 
deosebire poate să aibă pentru Desmond sau 
dumneavoastră, dacă a fost o sinucidere premeditată sau cu 
totul altceva? 

— Credeţi că, de fapt, a fost altceva? 

— Încă nu ştiu, spuse Poirot. Dar am motiv să presupun că 
asta este posibil. Există diferite aspecte care nu sunt 
compatibile cu teoria unei duble sinucideri. Dar poliţia este 
foarte minuțioasă, mademoiselle Celia, foarte minuțioasă. 
Ea a adunat toate dovezile şi a stabilit că e posibil să fi fost 
doar o sinucidere premeditată. 

— Dar nu s-a aflat niciodată un motiv şi, totuşi, credeţi 
asta? 

— Da, a recunoscut Poirot, cred. 

— Şi nici nu cunoaşteţi pricina? 


— Nu sunt sigur, zise Poirot. Mă tem că din asta ar putea 
ieşi la iveală ceva foarte dureros şi de aceea vă întreb, dacă 
nu doriţi să daţi totul uitării, de dragul trecutului. Există un 
tânăr pe care-l iubiţi şi care vă iubeşte. Pentru 
dumneavoastră este vorba, totuşi, de viitor, nu de trecut. 

— V-a povestit că este un copil adoptat? 

— Da. 

— V-aţi întrebat de ce o interesează asta pe ea, de fapt? De 
ce ea se duce la doamna Oliver şi o copleşeşte cu 
întrebările? Ea nu este mama sa adevărată. 

— “Ţine la ea? 

— Nu, răspunse Celia. Văzut în mare, aş spune că o 
respinge. El nici n-a ţinut la ea vreodată. 

— Ea a cheltuit bani cu el, pentru şcoală, cu întreţinerea 
lui, şi aşa mai departe. Credeţi oare că ea este ataşată de 
el? 

— Nu. Cred că ea a vrut, pur şi simplu, să aibă un copil în 
locul propriului ei copil. Copilul ei murise într-un accident şi 
de aceea a vrut să adopte altul. Soţul ei murise cu puţin 
înainte. Este atât de dificil de a obţine toate aceste date. 

— Ştiu, ştiu. Dar aş dori mult să aflu ceva. 

— Da, vă rog? 

— Financiar, el este independent? 

— Nu ştiu sigur ce vreţi să spuneţi cu asta. Desigur că el 
poate avea grijă de mine, poate avea grijă de o femeie. Din 
câte ştiu, la adopţiune, pe numele lui au fost trecuţi nişte 
bani. O sumă suficientă. Fireşte, nu o avere. 

— Ea n-ar face uz de vreun mijloc de constrângere 
financiară? 

— Vă referiţi la situaţia de a-i bloca banii, dacă el se 
căsătoreşte cu mine? Nu cred că ea a ameninţat cu asta sau 
că ea, într-adevăr, ar putea aşa ceva. Este sigur că totul a 
fost reglementat de funcţionarii de la oficiul de adopţiune. 
Cei de acolo fac mare caz de asta, după câte ştiu. 

— Încă ceva aş dori să vă întreb, ceva care poate nu ştie 
nimeni, în afară de dumneavoastră. Eventual, doar doamna 


Burton-Cox. Cine a fost mama sa adevărată? 

— Credeţi că ăsta ar fi unul din motivele indiscreţiei 
dumneavoastră? Habar n-am. Probabil că era nelegitim. 

Aceşti copii sunt scoşi, adesea, de sub interdicţia de a fi 
înfiaţi, nu? Ea ar putea şti ceva despre mama sa adevărată 
ori tatăl său. Dar lui nu i-a spus nimic. După câte ştiu, ea i-a 
povestit doar chestii obişnuite, ce se spune într-o asemenea 
situaţie. Că este la fel de fain de a fi adoptat, fiindcă e o 
dovadă cât de dorit e copilul şi aşa mai departe. O grămadă 
de prostii. 

— Are el sau aveţi dumneavoastră cunoştinţă de vreo rudă 
apropiată? 

— Nu cred că el cunoaşte pe cineva. Şi nici nu-l 
interesează. Nu şi-a făcut griji din pricina asta. 

— Doamna Burton-Cox a fost prietenă cu familia 
dumneavoastră, cu mama sau cu tatăl dumneavoastră? Vă 
puteţi aminti, dacă ea a venit, vreodată, în vizită când 
dumneavoastră eraţi încă acasă? 

— Nu. Cred că mama lui Desmond, doamna Burton-Cox, a 
plecat în India. Probabil că soţul ei a murit acolo şi 
Desmond a fost trimis la şcoală în Anglia. În timpul 
vacanţelor, el venea la nişte veri. Aşa ne-am cunoscut. Nu l- 
am putut uita. Înţelegeţi. A fost un fel de cult al eroilor. Era 
priceput la căţăratul în copaci şi m-a învăţat multe despre 
cuiburile şi ouăle păsărilor. Deci era cu totul firesc ca noi, 
când ne-am revăzut la universitate, să vorbim despre acele 
vremuri şi el să-mi spună pe nume. Tot zicea: „Îţi cunosc 
doar prenumele”. Şi apoi ne-am adus aminte de multe 
lucruri pe care le trăisem împreună. Aşa ne-am apropiat. 
Nu ştiu multe despre el. Dar aş vrea să ştiu adevărul. Cum 
se poate să-ţi faci planuri de viaţă când nu cunoşti precis ce 
influenţează pe cineva, ce s-a întâmplat cu adevărat? 

— Deci aţi dori ca eu să-mi continui investigaţiile? 


— Da, dacă este de vreun folos, deşi nu prea cred, pentru 
că, de asemenea, eu şi Desmond ne-am străduit deja atât de 
mult. N-am prea avut succes. Totul pare să ducă mereu la 
acelaşi rezultat, deşi, în fond, nu este chiar povestea unei 
vieţi. Mai degrabă, este povestea unei morţi, nu-i aşa? De 
fapt, a două morţi. Dar dacă este dublă sinucidere, la ea te 
gândeşti ca la o singură moarte. Am citit asta în 
Shakespeare, sau cunosc citatul de undeva: „Şi despărțiți în 
moarte n-au fost...” Celia îl privi concentrată. Da, 
continuaţi. Aflaţi adevărul! Informaţi-o pe doamna Oliver 
sau pe mine despre tot ce descoperiţi. Parcă chiar mi-ar 
conveni dacă mi-aţi spune personal. Celia se întoarse către 
doamna Oliver. N-aş vrea să fiu nepoliticoasă faţă de tine, 
dragă naşă. Ai fost mereu atât de drăguță cu mine dar... 
Dar aş prefera toate informaţiile direct de la sursă. 

— Ei, spuse Poirot, doresc cu plăcere să fiu sursa aceea. 

— Şi dumneavoastră credeţi că o să aflaţi ceva? 

— Sunt convins de asta. 

— Şi nu vă înşelaţi niciodată? 

— Rar sau niciodată. Mai mult nu vă pot spune. 

Capitolul XIII 

— Ei, spuse doamna Oliver, după ce a condus-o pe Celia la 
uşă, ce credeţi despre ea? 

— Este o personalitate, a declarat Poirot, o fată 
interesantă. Fără îndoială, nu tipul obişnuit. 

— Da, exact părerea mea. 

— Aş vrea să vă rog să-mi povestiţi mai amănunţit. 

— Despre Celia? De fapt n-o cunosc deloc bine. Aşa este 
întotdeauna cu finii. Aşa cum se întâmplă, îi vezi doar la zile 
mari. 

— Nu mă refeream la Celia. Mă gândeam la mama ei. 

— Aha! 

— Aţi cunoscut-o pe mama sa? 

— Da. Am fost împreună la pension, la Paris. Pe atunci era 
obiceiul de a se trimite fetele la Paris pentru ultima 
cizelare, îi explică doamna Oliver. Ce-aţi dori oare să ştiţi? 


— Deci vă amintiţi de ea. Cum era? 

— Da, îmi aduc aminte. Cum v-am mai spus, nu se uită 
persoane sau fapte, pentru că relaţia cu ele există de mult 
timp în trecut. 

— Ce impresie făcea asupra dumneavoastră? 

— Era de o rară frumuseţe, răspunse doamna Oliver. De 
asta îmi amintesc. Nu pentru vârsta de treisprezece sau 
paispreceze ani. Atunci ea avea încă trăsături infantile. 
Cred că toate le aveam, a adăugat ea gânditoare. 

— Era o personalitate! 

— Greu de spus. Nu era unica sau cea mai apropiată 
prietenă a mea. Eram mai multe - o mică ceată, s-ar putea 
spune. Noi jucam entuziasmate tenis sau mergeam la Operă 
sau ne plictiseam de moarte într-o pinacotecă. Vă pot oferi, 
cu adevărat, doar un tablou general. 

— Molly Preston-Grey, Doar aşa se numea ea. Avea vreun 
prieten? 

— Noi adoram mereu pe cineva, fireşte nu un cântăreţ 
pop. Aceştia încă nu existau atunci. De cele mai multe ori, 
erau actori. Atunci era un destul de vestit artist de varieteu. 
O fată îi atârnase fotografia la capul patului şi mademoiselle 
Girand, profesoara de franceză, n-a vrut să admită asta. „Ce 
n'est pas convenable”, a spus ea. Fata nu i-a dezvăluit că 
era tatăl ei. Ce-am mai râs, spuse doamna Oliver. Da, am 
râs mult. 

— Povestiţi-mi, totuşi, mai multe despre Molly sau 
Margaret Preston-Grey. Celia vă aminteşte de ea? 

— Nu, în nici un caz. Ele nu seamănă. Mi se pare că Molly 
era mult... Era mai sentimentală. 

— După cum am auzit, ea avea o soră geamănă. Era şi ea 
în acelaşi pension? 

— Nu. Ce-i drept, aveau aceeaşi vârstă, dar era în altă 
parte, în Anglia. Nu sunt sigură. Am întâlnit-o pe sora 
geamănă, Dolly, doar o dată sau de două ori. Fireşte că 
atunci arăta la fel ca Molly. Ele încă nu încercau să arate 
altfel, să aibă coafuri diferite, şi aşa mai departe, cum fac, 


adesea, gemenii, când sunt mai mari. Molly ţinea foarte 
mult la sora ei, dar nu vorbea despre ea. Am senzaţia - 
acum, vreau să spun, nu atunci - că sora ei nu prea era aşa 
cum trebuie. O dată sau de două ori, îmi amintesc, s-a spus 
că ea este bolnavă şi tratată undeva. Sau cam aşa ceva. Îmi 
aduc aminte că odată m-am gândit dacă nu este infirmă. O 
dată a fost luată într-o călătorie la mare de către o mătuşă 
care trebuia să-şi îngrijească sănătatea. Doamna Oliver a 
dat din cap. Acum nu-mi aduc aminte exact. În orice caz, 
aveam impresia că Molly îi era foarte devotată şi că oricum 
vroia s-o protejeze. Nu vi se pare că asta n-are sens? 

— Deloc! 

— Existau şi perioade când nu vroia să vorbească despre 
ea. Îmi povestea despre tatăl ori mama ei. Ea îi iubea aşa 
cum se obişnuieşte. Mama ei a venit odată la Paris şi a luat- 
o în oraş. O femeie fermecătoare, nu foarte tulburătoare 
sau frumoasă, pur şi simplu amabilă, liniştită, blândă. 

— Aha. Deci nu puteţi să povestiţi nimic care să ne ajute să 
ieşim din încurcătură. Cum este cu prieteniile din tinereţe? 

— Atunci nu aveai atât de mulţi prieteni, răspunse doamna 
Oliver. Nu era aşa, ca astăzi, când asta este firesc. Mai 
târziu, când ne-am întors acasă, ne-am pierdut mai mult sau 
mai puţin din vedere. Cred că Molly a plecat cu părinţii ei în 
străinătate. În India, sau era Egipt? O dată au fost în Suedia 
şi apoi undeva în Bermude. Cred că tatăl era guvernator. 
Dar de aceste lucruri nu mai pot să-mi aduc aminte precis. 
Se ţin mai bine minte şotiile care s-au făcut. Eu mă 
amorezasem lulea de profesorul de vioară, asta încă o ştiu, 
Molly de profesorul de canto, desigur că în ceea ce-i 
priveşte pe cei doi, aceştia erau mai puţin tulburători decât 
prietenii din zilele noastre. Îi adoram, ne era dor de clipa în 
care intrau în clasă. Noi le eram cu totul indiferente, asupra 
acestui lucru nu există nici o îndoială. Dar nopţile îi visam, şi 
încă pot să-mi aduc aminte că în vis îngrijeam pe dragul 
meu monsieur Adolphe când se îmbolnăvise de holeră şi 
donam sânge pentru a-i salva viaţa, ce tinere mai eram! 


Apoi a existat o perioadă când vroiam neapărat să mă fac 
călugăriţă, mai târziu infirmieră... Ei, cred că doamna 
Burton-Cox va fi aici în câteva minute. Sunt curioasă cum 
reacţionează faţă de dumneavoastră. 

Poirot s-a uitat la ceas. 

— Asta o vom afla curând. 

— Mai avem ceva de discutat înainte de a veni? 

— Aici există unele puncte în care ar trebui să ne 
comparăm notițele. Cum s-a spus, ar mai fi de cercetat unul 
sau două detalii. Un elefant pentru dumneavoastră şi un 
elefant pentru mine. 

— Cum puteţi să spuneţi aşa ceva, l-a dezaprobat doamna 
Oliver. Doar v-am declarat că am terminat cu elefanții. 

— Ah, spuse Poirot, dar poate că elefanții încă n-au 
terminat cu dumneavoastră! 

A sunat din nou la intrare. Poirot şi doamna Oliver se 
priviră. 

— Deci, zise doamna Oliver, la luptă! 

Ea părăsi camera. Poirot auzi rostindu-se în hol cuvinte de 
politeţe şi, imediat după aceea, doamna Oliver o introduse 
pe doamna Burton-Cox. 

— Ce locuinţă adorabilă, a exclamat aceasta. Aşa drăguţ 
din partea dumneavoastră că v-aţi rupt puţin din timpul 
preţios şi m-aţi invitat. 

Îl privi cu coada ochiului pe Hercule Poirot. O expresie 
uşor surprinsă îi trecu ca o umbră pe faţă. O clipă, ochii i se 
plimbară de la Poirot la pianul care se afla lângă fereastră. 
Doamna Oliver presupuse că doamna Burton-Cox credea că 
Hercule Poirot era acordor de pian. Se grăbi să clarifice 
situaţia. 

— Îmi permiteţi să vi-l prezint pe monsieur Hercule Poirot? 
Spuse ea. 

Poirot s-a înclinat asupra mâinii doamnei Burton-Cox. 

— Cred că este unicul om care vă poate ajuta, draga mea. 
Ştiţi, în legătură cu fina mea, Celia Ravenscroft. 


— Ah, da, cât de amabil din partea dumneavoastră să vă 
amintiţi de aceasta. Sper atât de mult că puteţi să-mi 
relataţi ceva mai mult despre ceea ce s-a întâmplat cu 
adevărat. 

— Din păcate n-am prea avut succes, răspunse doamna 
Oliver, şi acesta este chiar motivul pentru care l-am rugat 
pe monsieur Poirot să vină. El este măreț, unul dintre cei 
mai buni în profesia sa. Nici nu vă pot spune pe cât de mulţi 
prieteni i-a ajutat şi cât de multe taine a elucidat. Şi 
povestea de atunci a fost atât de tragică. 

— Da, într-adevăr, spuse doamna Burton-Cox. 

Ea avea încă o privire neîncrezătoare. Doamna Oliver o 
rugă să ia loc. 

— Ce pot să vă ofer? A întrebat ea. Un pahar de sherry? 
Pentru ceai este desigur prea târziu. Sau mai bine aţi 
prefera un cocteil? 

— Un pahar de sherry, vă rog. Sunteţi foarte amabilă. 

— Monsieur Poirot? 

— Şi eu, de asemenea. 

Doamna Oliver era veselă că nu ceruse sirop de coacăze, 
sau una din băuturile sale preferate din suc de fructe. Ea 
aduse pahare şi o carafă. 

— L-am încunoştiinţat, deja, în linii mari, pe monsieur 
Poirot despre investigaţiile pe care le doriţi dumneavoastră. 

— Ah, da! Spuse doamna Burton-Cox. 

Părea să fie aproape stânjenită şi nu atât de sigură de sine 
ca de obicei. 

— În zilele noastre, s-a adresat ea lui Poirot, tinerii sunt 
atât de dificili. Fiul meu este un tânăr atât de drăguţ; ne-am 
pus mari speranţe în el. Şi apoi această fată, cu totul 
adorabilă. Doamna Oliver v-a spus, desigur, că este fina ei... 
Mda, nu se ştie niciodată. Vreau să spun că aceste prietenii 
apar subit şi, adesea, nu durează mult. Înainte, când eram 
tânără, noi le numeam dragoste trecătoare, înţelegeţi. Dar 
este foarte important să se ştie câte ceva despre oameni, 
despre familii, şi aşa mai departe. Fireşte, ştiu că Celia 


provine dintr-o familie foarte bună, dar, cu toate acestea, 
există povestea aia tragică. Două sinucideri, cred, dar 
nimeni n-a putut să-mi spună clar până acum de ce s-a 
întâmplat asta. N-am nici un fel de prieteni care să fi 
cunoscut îndeaproape familia Ravenscroft, aşa încât este 
foarte dificil să-ţi faci o imagine. Bineînţeles, Celia este o 
fată fermecătoare, dar totuşi s-ar putea şti ceva precis. 

— Cum aud de la prietena mea, doamna Oliver, aţi dori să 
aflaţi ceva foarte sigur. Cine... 

— Doamna Burton-Cox, a intervenit doamna Oliver destul 
de fermă, vrea să ştie dacă tatăl Celiei a împuşcat-o pe 
mama ei şi apoi s-a sinucis, sau dacă mama Celiei şi-a ucis 
soţul şi imediat după aceea s-a împuşcat. 

— Consider că este o deosebire, zise vizitatoarea. O mare 
deosebire. 

— Un punct de vedere foarte interesant, a considerat 
Poirot. 

Tonul său nu era prea încurajator. 

— Fondul emoţional mă interesează, sentimentele care au 
însemnătate. Într-o căsnicie, o ştiţi prea bine, trebuie să se 
aibă în vedere copiii. Vreau să spun ereditatea. Astăzi se 
ştie doar că ereditatea joacă un rol mai mare decât mediul 
înconjurător. Ea influenţează formarea caracterului şi 
determină eventuale riscuri pentru care probabil nu s-ar 
dori asumarea răspunderii. 

— Foarte adevărat, spuse Poirot. Oamenii care-şi asumă 
asemenea riscuri trebuie să şi decidă aceasta. Fiul 
dumneavoastră şi această tânără... Este decizia lor. 

— Ştiu, ştiu. Nu este a mea. Părinţii nu trebuie să se 
amestece, nu-i aşa, nici măcar să dea un sfat. Dar chiar de 
aceea aş vrea să aflu mai multe amănunte, desigur, aş vrea 
să aflu răspunsul. Dacă aţi putea într-adevăr să duceţi până 
la capăt o anchetă - cred că aşa se numeşte? Dar, probabil, 
că sunt o mamă tare stupidă, exagerat de îngrijorată pentru 
fiul meu. Mai ales mamele sunt aşa. 

Ea lăsă capul cam într-o parte şi scoase un mic chicot. 


— Poate, spuse ea, şi goli paharul de sherry, poate vreţi să 
vă mai gândiţi, şi eu de asemenea. Ar putea să se pună la 
punct întrebările precise şi detaliile pentru care-mi fac griji. 

S-a uitat la ceas. 

— O, Doamne! Mai am o întâlnire. Trebuie să plec. Îmi 
pare atât de rău, dragă doamnă Oliver, că ne despărţim aşa 
grabnic, dar înţelegeţi, desigur, cum este. Azi după-amiază 
am întâmpinat cele mai mari dificultăţi în a prinde un taxi. 
Toate treceau pe lângă mine. Ah, da, aşa ceva este într- 
adevăr obositor. Totuşi doamna Oliver are adresa 
dumneavoastră, nu-i aşa? 

— V-o dau eu, spuse Poirot; scoase o carte de vizită din 
buzunar şi i-o întinse. 

— Ah, da, da. Sunteţi monsieur Hercule Poirot. Sunteţi 
francez? 

— Belgian. 

— Ah, da, belgian! Da, da. Înţeleg. Mi-a făcut mare plăcere 
să vă cunosc şi îmi pun mari speranţe. Scumpa mea, acum 
însă trebuie să plec foarte, foarte repede. 

Strânse cu însufleţire mâna doamnei Oliver, apoi pe a lui 
Poirot, şi ieşi din cameră. Imediat după aceea închise uşa de 
la intrare. 

— Ei, ce spuneţi de asta? A exclamat doamna Oliver cu 
indignare. 

— Adică... 

— A fugit, pur şi simplu a fugit de aici. Aţi speriat-o. 

— Da, răspunse Poirot. Cred că aţi sesizat asta foarte 
corect. 

— Ea vroia ca eu s-o descos pe Celia despre un fel de taină 
pe care o bănuia atunci, dar o investigaţie cu adevărat 
riguroasă nu doreşte, nu-i aşa? 

— Evident, spuse Poirot. Interesant, foarte interesant. 
Totuşi dispune de mijloace materiale, nu credeţi? 

— Aşa cred, presupun. Garderoba ei este costisitoare, 
locuieşte într-o zonă unde viaţa e scumpă... E greu de spus. 
Face parte dintre femeile care mereu vor câte ceva şi să 


comande pe cineva, după bunul lor plac. E băgată într-o 
grămadă de comitete. Cred că nu este nimic suspect la ea. 
Am întrebat câţiva, nimeni n-o prea simpatizează. Dar este 
o persoană activă, preocupată de viaţa publică, de politică 
şi chestii din astea. 

— Atunci ce nu este în regulă cu ea? Întrebă Poirot. 

— Consideraţi cumva că ceva nu este în regulă cu ea? Sau 
doar n-o puteţi suferi, aşa ca mine? 

— Cred că ea are ceva de ascuns şi nu ar dori să iasă la 
lumină, a explicat Poirot. 

— Aha. Şi veţi afla asta? 

— Fireşte, dacă pot. Nu va fi uşor. Ea bate în retragere. A 
bătut în retragere, când a plecat de aici. I-a fost teamă de 
întrebările pe care vroiam să i le pun. Da. Foarte interesant. 
Poirot a oftat. Va trebui să mergem înapoi în timp şi mai 
mult decât ne-am gândit. 

— Ce, iar o călătorie în trecut? 

— Da. În destule cazuri există un moment în trecut care 
trebuie elucidat, înainte ca să se poată reveni la 
evenimentul cu pricina. Şi ce ar însemna asta? Da, au trecut 
cincisprezece, douăzeci de ani, scena se petrece într-o casă 
din Overcliffe. Da, iar trebuie s-o luăm de-a fir-a-păr. 

— Ei, atunci asta ar fi bine, zise doamna Oliver. Prin 
urmare, ce putem să facem? Ce este cu lista 
dumneavoastră? 

— În rapoartele poliţiei se află un anumit volum de 
informaţii despre tot ce s-a găsit în casă. Vă amintiţi că 
printre lucruri se aflau patru peruci. 

— Da. Şi dumneavoastră eraţi de părere că patru peruci 
ar fi prea mult. 

— Mi se părea un pic cam exagerat. În afară de asta, mi s- 
au dat câteva adrese poate chiar folositoare. Printre altele, 
cea a unui medic care ne-ar putea ajuta în continuare. 

— Vă referiţi la medicul casei? 

— Nu, nu la acela. Este un medic care a depus mărturie 
într-o anchetă despre un copil accidentat mortal. Acesta 


fusese lovit de un copil mai mare sau de altcineva. 

— Poate de mamă? 

— Probabil. Sau de cineva care atunci era în casă. Cunosc 
regiunea din Anglia unde s-a întâmplat asta şi 
superintendentul-şef Garroway a găsit omul cu ajutorul 
informaţiilor proprii şi al câtorva jurnalişti, prieteni de-ai 
mei, care sunt foarte interesaţi de acest caz. 

— Şi dumneavoastră îl veţi căuta? Acum trebuie să fie un 
domn foarte în vârstă. 

— Nu-l voi vizita pe el, ci pe fiul său. Fiul său este, de 
asemenea, specialist în boli mintale. Am o recomandare 
către el. El ar putea fi în stare să-mi povestească ceva 
interesant. În plus, s-au făcut şi noi investigaţii în ceea ce 
priveşte aspectul financiar. 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta? 

— Ei, există încă unele lucruri pe care trebuie să le 
lămurim. În multe crime, banii joacă un rol. Cine avea de 
pierdut bani, cine de câştigat? Asta trebuie s-o aflăm. 

— În cazul Revenscroft poliţia ar fi putut să constate acest 
lucru. 

— Aparent, totul era foarte normal. Amândoi făcuseră un 
testament şi-şi lăsaseră banii moştenire unul altuia. 
Niciunul n-a profitat de această dispoziţie testamentară 
pentru că au murit odată amândoi. Aşa că unicii moştenitori 
erau fiica, Celia, şi un fiu mai mic, Edward, care, după câte 
ştiu, acum este în străinătate, la o universitate. 

— Aceasta nu ne ajută cu nimic. Niciunul dintre copii nu 
era acasă sau n-ar fi putut să aibă nici cea mai mică 
legătură cu chestiunea. 

— Este adevărat. Trebuie să se pătrundă mai adânc, să se 
meargă mai înapoi în timp, să se cerceteze problema sub 
toate aspectele, dacă se vrea să se scoată la iveală, dacă 
există un solid motiv financiar. 

— Ei, doar nu pretindeţi aşa ceva de la mine! A strigat 
doamna Oliver. Pentru asta, într-adevăr, n-am nici o 


înclinaţie. O dovedesc şi discuţiile pe care le-am avut cu 
elefanții. 

— Da. Cel mai bine ar fi dacă din pricina perucilor aţi 
întreprinde ceva. 

— A perucilor? 

— În raportul poliţiei, elaborat foarte minuţios, există o 
notiţă despre furnizorii de peruci. O firmă care vindea 
scump în Bond Street. Mai târziu şi-a schimbat sediul. Doi 
din foştii parteneri au preluat magazinul şi după cum aud, 
afacerea a fost lichidată. Dar am adresa uneia dintre 
primele coafeze de atunci şi m-am gândit că ar fi mai simplu 
ca o femeie să-i pună întrebări. 

— Aha, spuse doamna Oliver, şi asta trebuie să fiu eu? 

— Da. 

— Bine. Ce trebuie să fac? 

— Mergeţi la adresa din Cheltenham pe care v-o dau. 
Acolo locuieşte o anumită madame Rosentelle, o femeie 
care nu mai este tânără, dar o foarte pricepută coafeză şi 
peruchieră. Ea se căsătorise cu un coleg care se ocupa, cu 
deosebit succes, de problema calviţiei la bărbaţi. Meşe şi 
alte asemenea lucruri. 

— Dumnezeule, ce sarcini îmi daţi! Credeţi că ea îşi mai 
aduce aminte de ceva? 

— Elefanții nu uită niciodată, răspunse Hercule Poirot. 

— Ah. Şi pe cine chestionaţi dumneavoastră? Pe acest 
doctor pe care l-aţi pomenit mai înainte? 

— Da, pe acesta mai întâi. 

— Şi despre ce credeţi că-şi va mai aduce aminte? 

— Sigur că nu de foarte multe lucruri, a replicat Poirot. 
Dar poate că el să fi auzit de acest accident menţionat. În 
definitiv, era un caz interesant, nu-i aşa? Trebuie să fi 
existat rapoarte în legătură cu acest caz. 

— Vă referiţi la sora geamănă? 

— Da. După câte am putut să aflu, au fost în legătură cu ea 
două accidente. Unul când era mamă tânără şi trăia la ţară, 


la Hatters Green. Şi unul mai târziu, în India. Şi de fiecare 
dată, a murit un copil. 

— Vreţi să spuneţi că, deoarece ele erau gemene, şi Molly 
a mea ar fi putut să aibă vreo anomalie psihică? Asta n-o 
cred nici o clipă. Nu era ea tipul. Era delicată, tandră, arăta 
foarte bine, era sentimentală... Pur şi simplu, o persoană 
teribil de drăguță. 

— Da, aparent. Şi, în general, de asemenea, o persoană 
foarte fericită? 

— Absolut. O persoană foarte fericită. Fireşte, că mai 
târziu, în viaţă, n-am prea mai văzut-o, trăia deja în 
străinătate. Dar mereu aveam impresia, în ocaziile foarte 
rare, când primeam o scrisoare de la ea sau o vizitam, că 
era un om fericit. 

— Şi pe sora geamănă n-aţi cunoscut-o mai îndeaproape? 

— Nu. Ei... la drept vorbind, cred că era internată într-un 
sanatoriu, în orice caz, atunci, în puţinele dăţi, când am 
revăzut-o pe Molly. Ea n-a fost nici la nunta lui Molly, nici 
măcar ca domnişoară de onoare. 

— Singur şi acest fapt este curios. 

— Încă nu pricep ce vreţi să obţineţi cu asta. 

— Doar informaţii. 

Capitolul XIV 

Hercule Poirot cobori din taxi, plăti şi dădu şoferului un 
bacşiş. Se convinse că adresa corespundea cu cea din mica 
sa agendă, scoase cu grijă din buzunarul jachetei sale 
scrisoarea adresată doctorului Willoughby, a urcat treptele 
casei şi a sunat. Deschise un servitor. Poirot îşi spuse 
numele. Doctorul Willoughby îl aştepta. 

Servitorul îl conduse într-o cameră plăcută, cu rafturi de 
cărţi pe un perete şi cu două fotolii în faţa căminului. Pe o 
măsuţă se afla o tavă cu pahare şi două garafe. Doctorul 
Willoughby s-a ridicat pentru a-l saluta. El avea între 
cincizeci şi şaizeci de ani, înalt şi zvelt, cu fruntea înaltă, 
păr negru şi ochi cenuşii pătrunzători. Strânse mâna lui 
Poirot şi-l rugă să ia loc. Poirot îi dădu scrisoarea. 


Medicul o deschise, o citi, o aşeză pe măsuţă şi-l privi cu 
interes. 

— Am aflat deja amănunte, spuse el, de la 
superintendentul-şef Garroway şi de la un prieten de la 
ministerul de interne, care, de asemenea, m-a rugat să vă 
dau o mână de ajutor în această chestiune. 

— Ştiu că pretind foarte mult de la dumneavoastră, spuse 
Poirot, dar există motive importante pentru aceasta. 

— Chiar şi după atâţia ani? 

— Da. Fireşte că pot să înţeleg foarte bine, dacă nu vă mai 
aduceţi aminte exact de această poveste deosebită. 

— Eu cred că dimpotrivă. Sunt interesat, cum poate aţi 
auzit, de aspecte foarte precise ale profesiei mele şi asta de 
mulţi ani. 

— Tatăl dumneavoastră era o capacitate în domeniu. 

— Da, profesia era pasiunea sa. El avea o mulţime de 
teorii, unele s-au confirmat în mod strălucit, altele au 
dezamăgit. Deci dumneavoastră sunteţi interesat doar de 
un anumit caz de boală mintală? 

— Da, de Dorothea Preston-Grey. 

— Atunci eram încă tânăr, dar deja foarte familiarizat cu 
lucrările tatălui meu. Desigur, teoriile mele şi ale sale nu 
coincideau întotdeauna. Nu înţeleg ce este atât de 
important pentru dumneavoastră în cazul Dorothea 
Preston-Grey sau doamna Jarrow, cum se numea ea după 
căsătorie. 

— Ea este o geamănă. 

— Desigur. Acesta era atunci chiar domeniul special de 
investigaţii al tatălui meu. El îşi propusese să cerceteze 
viaţa gemenilor monozigoţi, care crescuseră, sau în acelaşi 
mediu, sau, din cauza unor împrejurări deosebite, în medii 
total diferite. El voia să verifice în ce măsură rămăseseră 
asemănători şi dacă biografiile lor erau identice. Doi fraţi 
care aproape toată viaţa lor o petrecuseră despărțiți unul 
de celălalt şi, totuşi, păreau să facă aceleaşi lucruri în 


acelaşi timp... Extraordinar de concludent. Dar după câte 
ştiu, acest aspect nu vă interesează. 

— Nu, spuse Poirot, mă preocupă, în această chestiune, un 
alt moment... Accidentul unui copil... 

— S-a întâmplat în Surrey. O regiune foarte frumoasă. 
Doamna Jarrow tocmai rămăsese văduvă şi avea doi 
copilaşi. Soţul ei a avut un accident mortal. Drept urmare 
ea era... 

— Dezechilibrată mintal? Întrebă Poirot. 

— Nu, nu asta se credea. În urma morţii soţului ei, a avut 
un şoc foarte puternic, pierderea o făcea să sufere foarte 
mult şi nu se refăcea într-un mod satisfăcător, după părerea 
medicului ei curant. El nu prea era convins de progresele 
acestei însănătoşiri. Ea părea şi mai puţin dispusă să 
termine cu doliul, cum ar fi dorit tare mult medicul. Ea a 
reacţionat foarte ciudat. În orice caz, el vroia să cheme un 
specialist şi l-a adus pe tatăl meu, care a constatat că starea 
ei implica anumite pericole, şi a recomandat că ea să fie 
internată, o perioadă, pentru observaţie într-o clinică 
adecvată. Mai ales după ce avusese loc accidentul cu 
copilul. Erau doi copii, şi potrivit celor relatate de doamna 
Jarrow în legătură cu această întâmplare, copilul mai mare, 
o fetiţă, l-a agresat pe fratele cel mic şi l-a lovit cu o cazma 
sau cu o sapă, aşa că ela căzut în iazul din grădină şi s-a 
înecat. 

Ei, ştiţi, fără îndoială, că asemenea întâmplări se petrec 
mai ales în cazul copiilor. Copiii sunt împinşi, uneori, cu 
cărucior cu tot într-un iaz, doar pentru că un copil mai 
mare crede, din gelozie, că pentru mama acum este mult 
mai simplu dacă Edward sau Donald, sau cum se numeşte 
băiatul, nu mai există. Sau copilul crede că asta ar fi mai 
bine pentru mamă. Motivul este întotdeauna gelozia. În 
acest caz special, părea să nu existe nici o dovadă. Copilul 
nu se împotrivise venirii pe lume a frăţiorului. Pe de altă 
parte, doamna Jarrow nu dorise acest al doilea copil. Chiar 
dacă soţul ei se bucurase de acest al doilea copil, doamna 


Jarrow nu-l dorise. Ea a fost, de două ori, la un medic 
pentru avort, dar n-a găsit pe niciunul dispus să facă 
această intervenţie, pe atunci încă interzisă. O servitoare şi 
un curier declaraseră că o femeie a fost cea care l-ar fi 
bătut pe micuţ, nu copilul cel mare. O altă servitoare 
susţinea cu tărie că a văzut de la fereastră că ar fi fost 
doamna Jarrow. Ea spunea: „Cred că nenorocita nici nu mai 
ştie ce face. De când i-a murit soţul este într-o stare 
ciudată. N-a mai fost niciodată aşa”. 

Întâmplarea s-a considerat un accident şi s-a presupus că 
cei doi copii s-ar fi jucat împreună şi şi-ar fi făcut vânt unul 
altuia, şi aşa mai departe. S-a acceptat această versiune, 
dar când tatăl meu a fost chemat, el s-a convins, după 
diferite conversații şi teste cu doamna Jarrow, că ea era 
răspunzătoare de cele întâmplate şi considera că se impune 
un tratament psihiatric. 

— Tatăl dumneavoastră era convins de vinovăția ei? 

— Da. Atunci era o metodă de tratament foarte populară, 
susţinută şi de tatăl meu. Ideea era că, după un tratament 
suficient, care uneori dura destul de mult - un an sau mai 
mulţi - pacienţii puteau să revină la viaţa lor obişnuită, 
normală. Ea a fost trimisă acasă unde putea să ducă o viaţă 
normală, în condiţiile unei asistenţe şi observaţii medicale 
în familie. Îmi permit să remarc că această metodă a avut, 
iniţial, succes, în multe cazuri, dar ulterior, situaţia s-a 
schimbat. S-au produs recidive dramatice. Pacienţi aparent 
restabiliţi reveneau în mediul lor obişnuit, în familie şi, 
treptat, recidivau, încât, de cele mai multe ori, se ajungea la 
tragedii, sau aproape de aşa ceva. Îndeosebi într-un caz, 
tatăl meu a fost amarnic dezamăgit - el trimisese o femeie 
ca vindecată înapoi la prietena ei, cu care convieţuise 
anterior. Totul părea să meargă bine, dar, după cinci sau 
şase luni, ea a chemat un medic şi i-a spus: „Ştiu că din 
cauza aceasta veţi fi supărat pe mine şi veţi chema poliţia. 
Dar trebuia să fac asta, vedeam diavolul în ochii Hildei şi 
ştiam că trebuie s-o omor”. Prietena ei zăcea sugrumată pe 


un scaun cu ochii distruşi. Ucigaşa a murit într-un ospiciu, 
fără ca să fie vreodată conştientă de crima sa. Ea ştia doar 
că i se poruncise să nimicească diavolul. 

Poirot a dat din cap compătimitor. 

Doctorul Willoughby a continuat: 

— Deci eu sunt de părere că Dorothea Preston-Grey 
suferea de o formă de boală mintală relativ uşoară, dar, cu 
toate acestea, periculoasă şi care necesita supraveghere. 
Atunci aceasta nu se recunoaştea pe faţă, dacă pot să spun 
aşa, tatăl meu nu considera că este recomandabil. Ea a fost 
internată doar într-o casă de sănătate foarte bună şi a ieşit 
după câţiva ani, se pare, complet vindecată. A dus o viaţă cu 
totul normală, împreună cu o infirmieră încântătoare, care, 
aparent, trecea drept servitoarea ei. Călătorea mult, era 
foarte comunicativă şi a plecat undeva în străinătate. 

— În India, a completat Poirot. 

— Da. Sunteţi corect informat. Ea a plecat în India pentru 
a locui la sora ei geamănă. 

— Şi apoi s-a mai întâmplat ceva? 

— Da. Un copil dintr-o familie vecină a fost agresat violent. 
La început s-a crezut că de o guvernantă, apoi a fost bănuit 
un servitor băştinaş. Dar iar se părea că nu există nici o 
îndoială că doamna Jarrow era făptaşa dintr-un motiv pe 
care doar ea îl cunoştea. N-a existat nici o dovadă 
irevocabilă. Soţul surorii ei geamăne, general... 

— Ravenscroft? L-a ajutat Poirot. 

— Da, corect! Generalul Ravenscroft a fost de acord ca ea 
să se întoarcă în Anglia şi să se supună iar unui tratament 
psihiatric. Asta este ceea ce voiaţi să ştiţi? 

— Da, răspunse Poirot, o parte a poveştii deja o ştiam, însă 
doar din auzite, informaţii pe care desigur că nu se poate 
pune temei. Voiam să vă întreb, deoarece acesta este chiar 
un caz cu gemeni monozigoţi - ce s-a întâmplat cu cealaltă 
geamănă? Margaret Preston-Grey, soţia generalului 
Ravenscroft. Putea ea, de asemenea, să nu fi fost complet 
normală mintal? 


— Ea n-a fost niciodată un caz medical. Era complet 
sănătoasă. Tatăl meu a vizitat-o o dată sau de două ori şi a 
vorbit cu ea, pentru că el constatase, adesea, îmbolnăviri 
sau tulburări sufleteşti aproape similare la gemenii 
monozigoţi, care înainte fuseseră foarte legaţi sufleteşte. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Din anumite motive poate apărea între gemeni 
monozigoţi o anumită animozitate. Ea urmează după o 
dragoste reciprocă, iniţial foarte intensă şi poate degenera 
în ceva ca duşmănia, dacă între cei doi apare vreun stres 
emoţional sau o criză sentimentală. 

Asta s-ar putea să fi fost în acest caz. Ca tânăr ofiţer, 
generalul Ravenscroft s-a îndrăgostit de Dorothea Preston- 
Grey, care era o fată foarte drăguță - mai frumoasă decât 
sora ei - şi ea s-a îndrăgostit de el. Ei nu se logodiseră 
oficial. Puţin mai târziu, căpitanul Ravenscroft şi-a schimbat 
părerea şi a manifestat interes pentru Margaret, sora ei. 
Sau Molly, cum o numeau toţi. Eli-a cerut mâna. Molly a 
răspuns sentimentelor sale şi s-au căsătorit de îndată ce 
cariera lui a permis aceasta. Tatăl meu n-avea nici o 
îndoială că cealaltă geamănă, Dolly, era foarte geloasă pe 
sora ei, că încă îl iubea pe Alistair Ravenscroft şi-i lua în 
nume de rău faptul că se căsătorise. Ea a trecut, totuşi, 
peste asta şi s-a măritat cu un alt bărbat. Părea să fie o 
căsătorie pe deplin fericită. După aceea, ea i-a vizitat, 
ocazional, pe soţii Ravenscroft, nu o singură dată doar, în 
India, ci şi mai târziu, de asemenea, acasă, în Anglia! Ea 
părea să fie din nou complet restabilită. În orice caz, tatăl 
meu mi-a povestit că lady Ravenscroft-Molly era foarte 
ataşată de sora ei. Se simţea faţă de ea în rolul de 
protectoare şi o iubea cu tandreţe. 

Ea ar fi văzut-o cu plăcere mai des, dar generalului 
Ravenscroft nu prea-i convenea. Am considerat posibil că 
Dolly - doamna Jarrow - simţea încă o atracţie pentru 
generalul Ravenscroft, ceea ce trebuia să fie neplăcut 


pentru el. Dimpotrivă, soţia sa era convinsă că sora ei îşi 
învinsese gelozia şi mânia. 

— Se zice că doamna Jarrow i-ar fi vizitat pe soţii 
Ravenscroft cam cu trei săptămâni înainte de tragicul 
eveniment. 

— Aşa este. Atunci ea chiar şi-a pierdut viaţa în mod tragic. 
Era somnambulă. Într-o noapte, în somn, a fugit afară şi s-a 
prăbuşit peste stânci. A fost găsită abia a doua zi, a murit la 
spital, fără să-şi mai recapete cunoştinţa. Sora ei, Molly, era 
complet descumpănită şi cutremurată. Dar aş dori să 
accentuez doar - şi probabil că vreţi să ştiţi şi aceasta - că 
era imposibil ca acest accident să poată duce la sinuciderea 
care a urmat a soţilor ce convieţuiau atât de fericiţi. 
Mâhnirea din pricina morţii unei surori sau cumnate nu 
prea poate fi motiv de sinucidere. Şi încă nicidecum pentru 
două sinucideri. 

— Numai dacă, a intervenit Hercule Poirot, Margaret 
Ravenscroft nu era răspunzătoare de moartea surorii ei. 

— Dumnezeule! A exclamat doctorul, Willoughby. Doar nu 
vreţi să sugeraţi... 

— Că Margaret era cea care a urmărit-o pe sora ei şi că 
Margaret a fost cea care a azvârlit-o jos peste stânci? 

— Refuz categoric o asemenea presupunere, a protestat 
doctorul Willoughby. 

— Oamenii, răspunse Poirot, sunt imprevizibili. 

Capitolul XV 

Doamnei Oliver îi plăcu la Cheltenham. Ea nu fusese acolo 
încă niciodată. „Este drăguţ aici, se gândi ea, în sfârşit, case 
care într-adevăr, arată încă a case adevărate”. 

Îşi aduse aminte că a cunoscut oameni care locuiseră la 
Cheltenham: funcţionari sau ofiţeri pensionaţi. „Exact locul 
potrivit, a considerat ea, unde-ţi trăiai bătrâneţea, dacă 
fuseseşi mulţi ani în străinătate”. Cheltenham trezea un 
sentiment de siguranţă şi linişte şi amiciţie. 

A aruncat o privire în câteva magazine foarte agreabile de 
antichităţi şi puţin mai târziu stătea în faţa casei la care 


vroise să ajungă - sau mai exact, la care Hercule Poirot o 
trimisese. Era „Ihe Rose Green Salon”. A păşit înăuntru şi a 
privit în jur. Patru sau cinci cliente tocmai erau coafate. O 
tânără plinuţă a întâmpinat-o cu o expresie întrebătoare. 

— Aş dori cu doamna Rosentelle, a explicat doamna Oliver. 
Ea a spus că ar avea timp pentru mine în această 
dimineaţă. Nu este vorba de părul meu, a adăugat ea. 1 s-a 
telefonat şi a considerat că i-ar conveni în jur de 
unsprezece şi jumătate. 

— Ah, da, spuse tânăra, madam aşteaptă o vizită. 

O conduse pe doamna Oliver printr-un hol şi peste o mică 
treaptă la o uşă batantă, care, evident, despărţea salonul de 
coafură de locuinţa acestei doamne Rosentelle. Tânăra 
plinuţă bătu la o altă uşă, aflată în spate, a întredeschis-o şi 
a strigat: 

— Doamna care ar dori să vă vorbească. Apoi întrebă: 
Totuşi care e numele dumneavoastră? 

— Doamna Oliver. 

Intră. Încăperea amintea de departe de salonul de 
coafură. Perdelele erau din mătase subţire de culoare roz şi 
tapetul avea trandafiri ca model floral. Doamna Rosentelle, 
pe care o credea cam de aceeaşi vârstă sau chiar mai mare, 
tocmai era la cafeaua de dimineaţă. 

— Doamna Rosentelle? 

— Da! 

— Totuşi m-aţi aşteptat? 

— Cum să nu. Ce-i drept, nu prea am înţeles despre ce 
este vorba, legătura telefonică era atât de proastă. Dar asta 
nu face nimic. Am o jumătate de oră la dispoziţie. Doriţi o 
ceaşcă de cafea? 

— Nu, foarte mulţumesc, răspunse doamna Oliver. Nu 
vreau să vă rețin mai mult decât este absolut necesar. Aş 
dori doar să vă întreb ceva, de care poate întâmplător vă 
aduceţi aminte. Doar aveţi mulţi ani în profesia 
dumneavoastră de coafeză! 


— Da. Acum sunt bucuroasă că pot lăsa firma fetelor. Eu 
însămi nu mai fac nimic. 

— Dar încă mai daţi sfaturi? 

— Da, asta aşa e. Doamna Rosentelle zâmbi. Avea o faţă 
drăguță, inteligentă şi un păr şaten bine coafat, cu câteva 
şuviţe interesante albe. Nu pricep deloc despre ce este 
vorba. 

— Vroiam să vă pun câteva întrebări despre peruci. Doar 
aţi avut o firmă la Londra, nu-i aşa? 

— Da. Mai întâi în Bond Street, apoi ne-am mutat în 
Sloane Street, dar acum este minunat să trăieşti la ţară, 
înţelegeţi. Soţul meu şi cu mine suntem foarte fericiţi aici. 
De peruci nu ne mai ocupăm atât de mult. Soţul meu mai dă 
poveţe şi concepe peruci şi meşe pentru bărbaţi. În cazul 
multor oameni, acestea au, mai ales în profesie, un mare 
Tol, ca ei să nu arate prea bătrâni. 

— Pot să-mi închipui asta, a confirmat doamna Oliver. 

Din pură nervozitate, făcea, în continuare, conversaţie şi 
se gândea cu încordare, cum ar putea să ajungă la subiect. 
S-a îngrozit când doamna Rosentelle s-a aplecat subit către 
ea şi a spus: 

— Dumneavoastră sunteţi Ariadne Oliver, scriitoarea? 

— Da, aşa este... Pe faţa ei apăru o expresie de jenă, ca 
întotdeauna în asemenea situaţii. Da, eu scriu romane. 

— Îndrăgesc cărţile dumneavoastră. Am citit multe. Asta 
este într-adevăr încântător. Totuşi, spuneţi-mi, cum vă pot 
ajuta? 

— E vorba de peruci. Povestea este de acum mulţi ani. 
Probabil că nici nu vă mai amintiţi. 

— Ei, vom vedea... 

— Este în legătură cu o prietenă de-a mea, am fost 
împreună la şcoală. Mai târziu ea s-a căsătorit şi a plecat în 
India. Şi-a pierdut viaţa în mod tragic şi una din problemele 
considerate bizare în treaba aceasta este în legătură cu 
numeroasele ei peruci. Ioate proveneau de la 
dumneavoastră, de la firma dumneavoastră, vreau să spun. 


— Dar cum se numea prietena dumneavoastră? 

— Numele ei de domnişoară era Preston-Grey, mai târziu 
ea s-a numit Ravenscroft. 

— Ah, da, îmi aduc aminte de lady Ravenscroft. Chiar 
foarte bine! Era atât de fermecătoare şi arăta foarte, foarte 
bine. Soţul ei era colonel sau general, pensionat şi locuiau 
la... Am uitat numele. 

— Şi s-a întmplat ceea ce s-a presupus a fi o dublă 
sinucidere, spuse doamna Oliver. 

— Da, da! Am citit despre asta. Spuneam atunci soţului 
meu: „Dar aceasta este chiar lady Ravenscroft!” Apoi a 
apărut o fotografie a celor doi soţi în ziar, deci nu mă 
înşelasem. Pe el nu l-am cunoscut, dar ea era soţia. O 
poveste tristă. Ea trebuie să fi avut cancer, de aceea s-a 
întâmplat. Dar amănunte n-am aflat niciodată... Cum 
credeţi dumneavoastră că aş putea să vă ajut? 

— Dumneavoastră aţi furnizat perucile şi, după câte ştiu, 
poliţia a considerat neobişnuit faptul că ea avea patru 
peruci. Dar poate că asta nu este deloc neobişnuit? 

— Astăzi se folosesc cel puţin două peruci, a explicat 
doamna Rosentelle. Ştiţi, una este cel puţin la pieptănat şi 
cealaltă se poartă. 

— Vă amintiţi dacă lady Ravenscroft a comandat în plus 
încă două peruci? 

— N-a venit ea personal. Cred că era bolnavă sau la spital. 
A venit tânăra franţuzoaică, însoţitoarea ei, sau aşa ceva. 
Foarte drăguță. Vorbea perfect engleză. Ea spunea exact 
cum vroia să le aibă, ca mărime, culoare şi pieptănătură. De 
necrezut că mai ţin minte asta! Dar cam o lună sau şase 
săptămâni mai târziu citeam despre sinucidere... Desigur 
că aţi aflat în ce stare se afla ea, pur şi simplu n-a putut s-o 
scoată la capăt şi soţul nu putea trăi fără ea... 

Doamna Oliver a dat din cap gânditoare. 

— Erau deci peruci diferite? 

— Da, una cu şuviţe albe foarte drăguţe, una pentru toate 
zilele şi una pentru seară. Alta alcătuită doar din mici 


cârlionţi. Asta era deosebit de nostimă, se putea purta chiar 
şi ca pălărie, fără a se răvăşi. Mi-a părut tare rău de lady 
Ravenscroft. În afară de boala ei, era, de asemenea, tare 
nefericită din pricina surorii ei, care murise cu puţin 
înainte. O soră geamănă. 

— Da, gemenii se iubesc adesea cu tandreţe. 

— Altfel ea părea să fi fost mereu o femeie aşa fericită, a 
spus doamna Rosentelle, şi a oftat. 

Doamna Oliver a schimbat subiectul. 

— Credeţi că o perucă mi s-ar potrivi? A întrebat ea. 

Doamna Rosentelle i-a pus mâna pe cap, examinând-o. 

— Nu v-aş sfătui asta. Aveţi un păr splendid - încă des. Mă 
gândesc... A schiţat un zâmbet. Vreţi asta doar aşa, ca 
amuzament? 

— Câtă perspicacitate din partea dumneavoastră de a 
sesiza asta. Aşa e. Îmi plac experimentele... 

— Vă bucuraţi de viaţă, nu-i aşa? 

— Da, mă bucur. Este probabil senzaţia că nu se ştie 
niciodată ce se întâmplă mâine. 

— Din această cauză, a spus meditativ doamna Rosentelle, 
mulţi oameni îşi fac necontenit griji. 

Capitolul XVI 

Domnul Goby a intrat în cameră şi s-a aşezat, când Poirot 
l-a invitat, pe locul său obişnuit. El privea în jur şi se gândea 
ce ar trebui să aleagă astăzi. Domnul Goby era cunoscut 
prin faptul că, într-o discuţie niciodată, nu-şi privea în faţă 
interlocutorul. În loc de aceasta, el îşi alegea când un 
radiator, când un televizor, când un ceas, când un covor sau 
un preş. 

— Deci, spuse Hercule Poirot, ce aveţi pentru mine? 

— Am strâns diferite detalii, răspunse domnul Goby şi 
scoase câteva hârtii din portofel. 

Domnul Goby era cunoscut la Londra - poate chiar în 
întreaga Anglie - ca furnizor de informaţii. Cum săvârşea 
minunile sale, nimeni nu ştia exact. Nu folosea mulţi 


oameni. Dar rezultatele îi uimea de fiecare dată pe cei care- 
i ceruseră informaţii. 

— Doamna Burton-Cox, începu el şi rosti numele ca un 
preot un pasaj din Biblie. El ar fi putut la fel de bine să 
spună „Cartea Isaia, capitolul patru, versetul trei”. Doamna 
Burton-Cox, a repetat el, s-a măritat cu domnul Cecil 
Aldbury, fabricant de nasturi. Om bogat. Politician. Ela 
murit într-un accident, după patru ani de mariaj. Unicul 
copil din această căsătorie a murit la scurt timp după aceea, 
de asemenea într-un accident. Averea lăsată de domnul 
Aldbury a fost moştenită de soţia sa, dar nu era atât de 
mare, după cum s-a crezut, firma nu mai mergea aşa de 
bine. În afară de aceasta, domnul Aldbury a lăsat prin 
testament o sumă considerabilă unei domnişoare Kathleen 
Fenn, cu care, se pare, fusese în relaţii intime, fără ştirea 
soţiei sale. Doamna Burton-Cox a făcut carieră politică. 
După vreo trei ani, ea a adoptat un copil al domnişoarei 
Kathleen Fenn care susţinea că ar fi fiul decedatului domn 
Aldbury. Asta mi s-a părut cam îndoielnic, după tot ce am 
auzit, a continuat domnul Goby, căci domnişoara Fenn avea 
multe relaţii, de cele mai multe ori cu domni înstăriți şi 
generoşi, dar în definitiv... Aşa de mulţi oameni au preţul 
lor, nu-i aşa? Mă tem că va trebui să vă trimit o notă de 
plată piperată. 

— Povestiţi mai departe. 

— Puțin după aceea, doamna Aldbury s-a măritat cu 
maiorul Burton-Cox. Domnişoara Kathleen Fenn a devenit - 
putem să spunem într-adevăr aşa - o actriţă şi o cântăreaţă 
pop de mare succes şi câştiga mulţi bani. Ea i-a scris 
doamnei BurtonCox că tare mult şi-ar lua copilul înapoi. 
Doamna Burton-Cox a refuzat. Maior Burton-Cox a murit în 
India. El şi-a înavuţit soţia prin testament. În afară de asta, 
am aflat că domnişoara Kathleen Fenn, care a murit nu de 
mult, făcuse un testament, prin care şi-a lăsat întreaga 
avere - o sumă considerabilă - fiului ei natural, Desmond 
Burton-Cox. 


— Foarte generoasă, spuse Poirot. De ce a murit 
domnişoara Fenn? 

— Pare-se de leucemie. 

— Şi tânărul a moştenit toţi banii? 

— Sunt în custodie până când el împlineşte douăzeci şi 
cinci de ani. 

— Deci el va fi apoi independent şi va poseda o avere 
considerabilă. Şi doamna Burton-Cox? 

— N-a avut o mână foarte norocoasă în investiţiile ei, cum 
se aude. Ea are destul pentru a trăi, dar nu prea mult. 

— Tânărul Desmond şi-a făcut testamentul? 

— Aceasta, a mărturisit domnul Goby, din păcate, încă nu 
ştiu. Dar am la îndemână căi şi mijloace ca să aflu. Lia 
momentul potrivit vă voi comunica imediat. 

Domnul Goby s-a retras şi s-a înclinat distrat în faţa 
căminului electric. 

Cam după o oră şi jumătate a sunat telefonul. 

Hercule Poirot tocmai scria ceva pe o foaie. Din când în 
când se încrunta, îşi răsucea mustaţa, ştergea ceva şi scria 
mai departe. Când a sunat telefonul, a ridicat receptorul şi 
a ascultat atent. 

— Mulţumesc, a spus el apoi. Asta a fost o treabă promptă. 
Da... Da, vă sunt recunoscător. Uneori, într-adevăr, nu ştiu 
cum de reuşiţi aşa ceva... Da, cu asta se clarifică unele 
aspecte. Dă anumitor lucruri un sens, care înainte păreau 
de neînțeles... Da... Sunt încă pe fir... El ştie că a fost 
adoptat, dar n-a aflat, niciodată, cine a fost mama sa 
adevărată... Da, foarte bine. De asemenea, veţi clarifica şi 
celălalt punct? Mulţumesc. 

Poirot a închis şi a început să scrie din nou. După o 
jumătate de oră iar a sunat telefonul. 

— M-am întors de la Cheltenham, spuse o voce pe care 
Poirot o recunoscu cu uşurinţă. 

— Ah, chere madame, aţi vizitat-o pe doamna Rosentelle? 

— Da. Este fermecătoare. Cu totul fermecătoare. Şi aţi 
avut dreptate, ea este, de asemenea, un elefant. 


— Adică, chere madame? 

— Că ea şi-a amintit de Molly Ravenscrofi. 

— Şi de peruci? 

— Da. 

Doamna Oliver a relatat pe scurt ce aflase. 

— Da, zise Poirot, asta se potriveşte. Coincide cu ceea ce 
mi-a povestit superintendentul-şef Garroway. Poliţia tocmai 
a găsit aceste patru peruci. 

— Deci am aflat de fapt ceva ce ştim deja? 

— Nu, dumneavoastră mi-aţi povestit mai mult. Potrivit 
celor spuse de doamna Rosentelle, lady Ravenscroft a 
comandat încă două peruci, în afară de cele două pe care 
deja le avea, şi anume cu circa o lună până în şase 
săptămâni, înainte de tragedia sinuciderii. Asta este totuşi 
interesant, nu? 

— Este absolut normal, răspunse doamna Oliver. Ştiţi deja 
că unele femei îşi strică repede lucrurile. Perucile sunt 
delicate. Dacă ele nu mai pot fi reimprospătate şi curățate, 
fireşte că trebuie cumpărate altele. Nu pot înţelege ce vă 
nelinişteşte în această privinţă? 

— Nici nu sunt neliniştit din această cauză. Ce-i drept, este 
un punct important, dar mai interesant este ce-aţi mai 
vorbit, în afară de aceasta. O franţuzoaică a fost cea care a 
comandat perucile, nu-i aşa? 

— Da. Evident, un fel de însoţitoare. Lady Ravenscroft 
fusese în spital, încă nerefăcută complet şi de aceea n-a 
putut veni personal ca să aleagă perucile. 

— Aha. 

— Şi de aceea a venit franţuzoaica, însoţitoarea ei. 

— Ştiţi întâmplător numele ei? 

— Nu. Nu cred că doamna Rosentelle l-a pomenit. Desigur 
că ea nici nu-l ştia. Înțelegerea a fost stabilită de lady 
Ravenscroft şi franţuzoaica a adus perucile după mărime şi 
culoare şi aşa mai departe. 

— Frumos, spuse Poirot, asta mă ajută în următorul pas pe 
care tocmai vreau să-l fac. 


— Dar ce aţi aflat dumneavoastră? Mai ales, aţi întreprins 
ceva? 

— Sunteţi atât de sceptică, a protestat Poirot. Mereu 
credeţi că nu fac nimic, că stau aici şi mă odihnesc. 

— Ei, mai degrabă presupun că staţi pe scaun şi cugetaţi, 
spuse doamna Oliver, în definitiv, de obicei, nu ieşiţi efectiv 
pentru a întreprinde ceva. 

— Însă, în viitorul apropiat, probabil, că voi face tocmai 
asta, spuse Hercule Poirot. Vă veţi bucura de acest lucru. 
Poate că traversez chiar Canalul, în mod sigur, nu cu 
vaporul. Mai curând voi lua avionul. 

— Oh! Trebuie să vă însoțesc? 

— Nu, este mai bine dacă sunt singur. 

— Intenţionaţi într-adevăr ceva? 

— Da, fără îndoială! Voi fi foarte activ şi voi alerga mult 
încoace şi încolo. Atunci veţi fi mulţumită de mine, madame! 
După ce a închis, a format un alt număr pe care l-a căutat 

în agenda sa. 

— Dragul meu Garroway, aici este Hercule Poirot. 
Deranjez? Sunteţi foarte ocupat? 

— Nu, deloc, răspunse Garroway. Îmi tai doar trandafirii, 
asta este tot. 

— Aş dori să vă întreb ceva. Un fleac. 

— În legătură cu sinuciderea? 

— Da. Aţi spus că fusese un câine în casă care se plimba, 
adesea, cu familia; aşa am înţeles. 

— Da, exista un câine. Menajera a menţionat doar că ei 
luaseră câinele în acea zi, ca de obicei. 

— S-a constatat la cercetarea cadavrului soţiei vreun semn 
că fusese muşcată de un câine? Nu neapărat în aceeaşi zi, 
poate chiar mai înainte? 

— Curios că mă întrebaţi asta. Desigur că, altminteri, abia 
mi-aş fi adus aminte, dacă n-aţi fi menţionat asta acum. Da, 
existau câteva cicatrice. Nimic serios. Dar menajera a 
relatat cum câinele s-ar fi năpustit, de mai multe ori, asupra 
coniţei şi a muşcat-o, chiar dacă nu prea grav. Auziţi, Poirot, 


atunci n-a existat acolo nici un caz de turbare, în caz că vă 
gândiţi la asta. Nimic de acest gen. Şi, în definitiv, ea a fost 
împuşcată - amândoi au fost împuşcaţi. Nici vorbă de 
infestare sau tetanos. 

— Nici nu cred asta, spuse Poirot, vroiam doar să ştiu ceva 
precis. 

— O mugşcătură era destul de recentă, veche cam de o 
săptămână, sau chiar două, dar bine vindecată. 

— Mi-ar fi plăcut să cunosc câinele. Poate că era foarte 
inteligent? 

Când puse receptorul jos, Poirot a murmurat: „Da, un 
câine inteligent! Poate mai inteligent decât poliţia!” 

Capitolul XVII 

Domnişoara Livingstone l-a condus înăuntru pe oaspete. 

— Domnul Hercules Porrett, l-a anunţat ea. 

După ce a ieşit, Poirot a închis uşa şi s-a aşezat pe sofa, 
lângă prietena sa, doamna Ariadne Oliver, şi a spus cu voce 
scăzută: 

— Pornesc la drum! 

— Ce? A strigat doamna Oliver, pe care metodele de 
înştiinţare ale lui Poirot o speriau întotdeauna atât de uşor. 

— Plec la drum. Spre Geneva. 

— Asta sună de parcă aţi fi la ONU sau la UNESCO, sau 
aşa ceva. 

— Nu. Fac doar o vizită particulară. 

— Aveţi un elefant la Geneva? 

— Ei, aşa s-ar putea considera. Poate chiar doi. 

— Eu n-am mai aflat nimic. Nu ştiu, zău, pe cine aş putea 
să vizitez şi să întreb. 

— N-aţi spus că fina dumneavoastră, Celia, are un frate 
mai mic? 

— Da, Edward. L-am văzut demult, în treacăt. O dată sau 
de două ori. Dar sunt ani de atunci. 

— Unde este el acum? 

— La universitate, în Canada, cred. Vreţi să plecaţi într- 
acolo şi să-l descoaseţi? 


— Nu, momentan nu. Aş dori mult să ştiu doar unde se 
află. Dar, după câte se pare, el nu era acasă când s-a 
întâmplat. 

— Doar nu puteţi crede vreo clipă că el este făptaşul? Că 
el şi-a împuşcat tatăl sau mama? 

— El nu era acasă, a remarcat Poirot. Am citit asta în 
rapoartele poliţiei. 

— Altfel aţi aflat ceva interesant? Arătaţi tare agitat. 

— Într-o anumită privinţă, aşa este. Am descoperit lucruri 
care pun într-o lumină cu totul nouă cele ştiute deja de noi. 

— Şi care ar fi acestea? 

— Acum înţeleg de ce doamna Burton-Cox vi s-a vârât în 
suflet şi a încercat să afle, prin dumneavoastră, amănunte 
despre sinuciderea soţilor Ravenscroft. 

— Vreţi să spuneţi cu asta că ea n-a fost doar curioasă? 

— Cred că aici se ascunde o metodă. Poate că banii au un 
rol. 

— Bani? Ce legătură au toate astea cu banii? Ea este doar 
foarte bine situată, sau nu? 

— Da, are suficient pentru a trăi. Dar evident că fiul ei 
adoptiv, pe care ea îl consideră ca fiul ei adevărat... El ştie 
că este adoptat, dar nu-şi cunoaşte părinţii naturali... Deci, 
după toate probabilitățile, el a făcut la majorat un 
testament, posibil, la îndemnul mamei sale adoptive. Poate 
că l-au sfătuit şi prietenii. Sau un avocat pe care ea l-a 
consultat. Oricum, el s-o fi gândit că ar putea să-şi lase 
bunurile, prin testament, la fel de bine şi ei, deoarece n- 
avea pe nimeni altcineva, în orice caz, la acea dată. 

— Nu văd cum de-ar putea fi acesta motivul pentru care 
ea vroia să afle amănunte despre sinucideri. 

— Nu? Ea a încercat să împiedice căsătoria. Dacă tânărul 
Desmond avea o prietenă şi s-ar fi căsătorit curând - ceea 
ce o mulţime de tineri chiar fac în zilele noastre, ei nu vor 
să aştepte şi să se gândească mult timp - doamna Burton- 
Cox n-ar mai moşteni, căci căsătoria ar anula testamentul. 


Şi sigur că, apoi, Desmond Burton-Cox ar lăsa totul, printr- 
un nou testament, soţiei şi nu mamei sale adoptive. 

— Şi credeţi că doamna Burton-Cox vroia să împiedice 
asta? 

— Ea căuta un motiv pentru a-l face să renunţe la 
căsătorie. Probabil că ea spera, chiar credea, că mama 
Celiei şi-a împuşcat soţul şi apoi s-a împuşcat. Aşa ceva 
poate să descurajeze un tânăr. Chiar dacă tatăl i-a omorât 
mama şi tot ar fi fost un gând îngrozitor. Putea să 
influenţeze, cu uşurinţă, un bărbat, încă foarte tânăr. 

— Credeţi că el ar putea fi cuprins de teamă că având 
asemenea părinţi şi fiica ar manifesta înclinația de a ucide? 

— Nu chiar atât de brutal, dar se apropie de adevăr. 

— Totuşi el nu era bogat? Un copil adoptat! 

— El n-a cunoscut numele mamei sale adevărate şi n-a 
ştiut cine era. O actriţă şi cântăreaţă şi câştiga foarte bine. 
Ea şi-a revendicat copilul. Când doamna Burton-Cox n-a fost 
de acord cu aceasta, probabil că ea s-a gândit mult la băiat 
şi a hotărât să-i lase averea prin testament. Până când 
împlineşte douăzeci şi cinci de ani, banii sunt administraţi 
de autoritatea tutelară. De aceea doamna Burton-Cox n-a 
dorit ca el să se căsătorească şi dacă totuşi o face, atunci, 
măcar, cu cineva cu care ea să fie de întru totul de acord 
sau asupra căreia să aibă influenţă. 

— Da, înţeleg. Ea nu este o persoană agreabilă, nu-i aşa? 

— Nu, a admis Poirot. Nu mi-a plăcut nicicum. 

— Şi de aceea n-a vrut s-o vizitaţi şi să descoperiţi ce pune 
la cale. 

— Posibil. 

— Altceva aţi mai aflat? 

— Da, am aflat de la superintendentul-şef Garroway că 
bătrâna menajeră aproape că nu mai vedea. 

— Se leagă cumva? 

— S-ar putea, spuse Poirot. Se uită la ceas. Cred că 
trebuie să plec. 

— Mergeţi la aeroport? 


— Nu. Avionul meu decolează abia mâine-dimineaţă. Dar 
astăzi, trebuie să fiu... Într-un loc pe care aş vrea să-l văd 
cu proprii mei ochi. Afară aşteaptă o maşină care mă duce 
acolo... 

— Oare ce-aţi dori să vedeţi? A întrebat doamna Oliver 
curioasă. 

— Acolo nu sunt multe de văzut, ci mai degrabă de simţit. 
Da, acesta este cuvântul potrivit... De simţit şi de constatat 
ce se simte... 

Capitolul XVIII 

Hercule Poirot a intrat pe poarta cimitirului, a mers de-a- 
lungul unei alei şi s-a oprit în faţa unui zid acoperit de 
muşchi. El s-a uitat la mormânt. A stat acolo, câteva minute, 
în linişte, a examinat mormântul şi a contemplat dunele şi 
marea. Pe mormânt se aflau flori proaspete, un mic buchet 
de flori de câmp, atât cât putea să fi cules un copil, dar 
Poirot nu credea că fusese un copil. A citit inscripţia de pe 
lespedea funerară. 

Spre a lor pomenire 

DOROTHEA JARROW, decedată la 15 sept. 1960 şi 
MARGARET RAVENSCROF'I, decedată la 3 oct. 1960 sora ei 
şi ALISTAIR RAVENSCROFI, decedat la 3 oct. 1960 soţul 
acesteia. 

Despărţiţi în moarte n-au fost 

Şi ne iartă nouă greşelile 

Precum şi noi iertăm greşiţilor noştri 

Doamne, Te îndură de noi 

Christoase, 'le îndură de noi 

Doamne, Te îndură de noi 

Poirot zăbovi acolo încă puţin. A dat de câteva ori din cap. 
Apoi a părăsit cimitirul şi a apucat-o pe cărarea care ducea 
spre faleză. La scurt timp după aceea, s-a oprit din nou, şi a 
privit în largul mării. Îşi spunea cu glas tare: 

— Sunt convins că acum ştiu ce s-a întâmplat şi de ce. Ce 
tragedie! Domnişoara din Elveţia trebuie să fi ştiut - dar îmi 
va povesti aceasta? Tânărul crede că ea o va face. De dragul 


lor - pentru Celia şi Desmond. Ei nu-şi pot începe viaţa 
conjugală, înainte de a şti adevărul. 

Capitolul XIX 

— Mademoiselle Rouselle? A spus Hercule Poirot şi s-a 
aplecat. 

Mademoiselle Rouselle îi întinse mâna. „Cam cincizeci de 
ani, gândi Poirot. O persoană destul de energică. Pare că se 
remarcă prin agerime. Inteligentă, intelectuală, mulţumită 
de viaţa ei; a avut parte de bucuriile şi a îndurat grijile pe 
care viaţa le oferea.” 

— Am auzit deja de dumneavoastră, zise ea. Ştiţi, aveţi 
mulţi prieteni, aici în Elveţia, cât şi în Franţa. Chiar nu am 
idee ce pot face pentru dumneavoastră. Mi-aţi arătat în 
scrisoarea dumneavoastră, dar... E în legătură cu o poveste 
îngropată de mult în trecut? Dar luaţi loc, vă rog! Acolo 
sunt prăjituri şi carafa se află pe masă. 

Ea degaja linişte şi ospitalitate, fără nici o insistenţă 
supărătoare. Nu era nervoasă, pur şi simplu, doar 
politicoasă. 

— Aţi fost, mai înainte, guvernantă la o anumită familie, a 
început Poirot. Familia Ravenscroft. Poate că nu vă mai 
aduceţi aminte? 

— O, ba da! Cred că nu se uită aşa uşor lucruri care s-au 
întâmplat în tinereţe. Aveau o fată şi un băiat mai mic cu 
patru sau cinci ani, copii fermecători. latăl lor era general. 

— Exista, de asemenea, şi o soră. 

— Ah, da, îmi amintesc! La început, ea nu era acolo. Cred 
că avea o sănătate delicată. Era undeva într-un sanatoriu. 

— Mai ţineţi minte numele? 

— Pe una o chema Margaret, cred. Acum nu mai ştiu 
celălalt nume. 

— Dorothea. 

— Ah, da. Dar ele îşi spuneau Molly şi Dolly. Erau gemene 
monozigote. Cât de mult semănau! Amândouă erau femei 
drăguţe. 

— Şi ţineau una la alta. 


— Da, foarte mult. Dorothea s-a căsătorit cu un maior - 
staţi - ah, da, un maior Jarrow. Şi Margaret... 

— Cu generalul Ravenscroft, a completat Poirot. 

— Da, corect. Nostim, cât de greu se rețin, totuşi, numele. 
Margaret a fost aici într-un pension. Când ea i-a scris 
doamnei Benoit, conducătoarea pensionului, după ce s-a 
căsătorit, dacă n-ar şti o guvernantă, potrivită pentru cei 
doi copii ai săi, am fost recomandată eu. Aşa am ajuns în 
familie. Sora a fost acolo doar o parte din perioada 
petrecută de mine lângă copii. Unul din ei era o fetiţă cam 
de şase sau şapte ani. Îmi amintesc că avea un nume ca 
dintr-o piesă de Shakespeare. Rosalind sau Celia. 

— Celia. 

— Băiatul avea doar trei sau patru ani. Se numea Edward. 
Un copil drăgălaş, zburdalnic. Eram fericită lângă ei. 

— Se spune că i-aţi iubit foarte mult. Eraţi tare 
drăgăstoasă cu ei. 

— Moi, j'aime les enfants, a spus mademoiselle Rouselle. 

— Eivă numeau „Maddy”. 

Ea a râs. 

— Ah, cuvântul îl aud cu plăcere. Evocă vremurile trecute. 

— Aţi cunoscut şi un băiat cu numele de Desmond Burton- 
Cox? 

— O, da. El locuia, undeva, în apropiere. Noi aveam mai 
mulţi vecini, copiii veneau adesea la noi să se joace. Se 
numea Desmond. Da, îmi amintesc. 

— Aţi stat mult acolo, mademoiselle? 

— Nu. Cel mult trei sau patru ani. Apoi m-am întors. Mama 
era foarte bolnavă. A trebuit să vin s-o îngrijesc. Ea a murit 
mai târziu, cam după un an şi jumătate. Apoi am deschis 
aici un mic pension, doar pentru tinere care vroiau să 
înveţe limbi străine. De atunci n-am mai vizitat Anglia, dar 
timp de câţiva ani, n-am întrerupt legătura cu ţara. Şi copiii 
îmi trimiteau mereu felicitări de Crăciun. 

— Consideraţi că generalul Ravenscrofit şi soţia sa erau 
fericiţi împreună? 


— Foarte fericiţi. Şi îşi iubeau copiii. 

— Erau apropiaţi ca fire? 

— Da, păreau să aibă toate premisele pentru o bună 
căsnicie. 

— Spuneaţi că doamna Ravenscroft ţinea foarte mult la 
sora ei geamănă, şi invers era la fel? 

— Ei, am avut puţine ocazii ca să apreciez asta. Sincer 
vorbind, găseam că sora - Dolly, cum o numeau ei-eraun 
caz bun pentru psihiatri. O dată sau de două ori, s-a purtat 
extrem de ciudat. Ea era foarte geloasă şi, după câte ştiu, 
odată era cât pe-aici să se logodească cu maiorul 
Ravenscroft. El se îndrăgostise, mai întâi de ea, dar, 
ulterior, a făcut, însă, curte surorii, ceea ce am socotit că 
este foarte bine, căci Molly era o femeie încântătoare, 
echilibrată. În legătură cu Dolly - uneori credeam că-şi 
adora sora, uneori că o ura. Ea era, într-adevăr, o femeie 
foarte geloasă şi considera că cei doi copii ar fi prea mult 
răsfăţaţi. Dar aici este cineva care ştie toate acestea mult 
mai bine decât mine. Mademoiselle Meauhourat. Ea 
locuieşte acum la Lausanne. A ajuns la familia Ravenscrofi 
la un an sau doi după mine. Şi a rămas câţiva ani la ei. Mai 
târziu a revenit ca însoţitoare a doamnei Ravenscroft, când 
Celia a intrat la pension. 

— Îi voi face o vizită. Am adresa ei, a intervenit Poirot. 

— Ea ştie mult mai multe decât mine şi este o persoană 
fermecătoare şi de încredere. O întâmplare tragică care s-a 
petrecut apoi. Dacă există cineva, ea este cea care cunoaşte 
motivul. Este foarte discretă. Niciodată nu mi-a povestit 
ceva. Nu ştiu dacă vă va spune. Poate da, poate că nu. 

Poirot rămase o clipă uimit şi doar o privea pe 
mademoiselle Meauhourat. Fusese deja impresionat de 
mademoiselle Rouselle şi, de asemenea, femeia care stătea 
acum în faţa lui îi plăcea foarte mult. Ea trebuia să fie cu cel 
puţin zece ani mai tânără, producea o puternică impresie, 
era atrăgătoare, avea ochi vioi şi părea că poate foarte bine 
să-şi facă o părere proprie despre alţi oameni, fără 


sentimentalisme. „Este o personalitate remarcabilă” se 
gândi Poirot. 

— Sunt Hercule Poirot, mademoiselle. 

— Ştiu. Deja vă aşteptam. 

— Aţi primit scrisoarea mea? 

— Nu. Desigur că este încă la poştă. Poştaşul nostru este 
cam delăsător. Nu. Am primit o scrisoare de la altcineva. 

— De la Celia Ravenscroft? 

— Nu. Dar expeditorul este foarte apropiat de Celia - un 
tânăr pe nume Desmond Burton-Cox. El m-a prevenit de 
sosirea dumneavoastră. 

— Ah. Acum înţeleg. Un tânăr inteligent. Nu-şi pierde 
timpul! El a insistat foarte mult ca să vă fac o vizită. 

— Mi-a scris asta. Evident, există dificultăţi. Probleme pe 
care el ar dori să le lămurească şi Celia, de asemenea. 
Credeţi că îi puteţi ajuta? 

— Da, şi cei doi cred că dumneavoastră mă puteţi ajuta pe 
mine. 

— Ei se iubesc şi vor să se căsătorească? 

— Da, dar întâmpină multe greutăţi. 

— Probabil mama lui Desmond. El a făcut aluzie la aceasta. 
— Anumite întâmplări din viaţa Celiei au făcut-o pe mama 
lui să aibă o impresie nefavorabilă despre această căsătorie. 

— A fost o poveste tragică. 

— Da. Celia are o naşă, care a fost rugată de mama lui 
Desmond s-o chestioneze pe Celia în legătură cu 
împrejurările exacte în care a survenit această sinucidere. 

— Asta n-are nici un sens, a spus mademoiselle 
Meauhourat. Ea a arătat un fotoliu. Dar luaţi loc, vă rog! 
Cred că vom avea nevoie de ceva timp pentru conversaţia 
noastră. Celia nu-i poate povesti nimic naşei - aceasta este 
doamna Ariadne Oliver, scriitoarea, nu-i aşa? Îmi amintesc! 
Celia nu-i poate oferi informaţia pentru că ea însăşi n-o are. 

— Ea nu era acasă când s-a întâmplat şi nimeni nu i-a 
povestit mai detaliat. Este corect? 

— Da. Părea să nu fie recomandabil. 


— Aha! Şi acceptaţi această soluţie? 

— Asta este greu de spus. Foarte greu. După atâţia ani 
care au trecut de atunci încă nu sunt lămurită asupra 
acestui lucru. După câte ştiu, Celia n-a fost, niciodată, 
neliniştită în legătură cu „De ce” şi „Pentru ce”. Ea a 
acceptat faptele, cum se acceptă o catastrofă aviatică sau 
un accident de automobil. A fost mulţi ani, în străinătate, la 
pension. 

— Pe care l-aţi condus dumneavoastră, mademoiselle 
Meauhourat. 

— Aşa este. M-am retras abia de curând. O colegă îl 
conduce în continuare. Celia mi-a fost trimisă. Am fost 
rugată să caut un pension bun pentru cizelarea educaţiei ei. 
În acest scop multe fete vin în Elveţia. Aş fi putut să 
recomand diferite instituţii. Totuşi, am primit-o în propriul 
meu pension. 

— Celia nu v-a întrebat şi n-a cerut explicaţii? 

— Nu. Aceasta a fost chiar înainte de a se întâmpla 
tragedia. 

— Ah, aşa. Aceasta n-o înţelesesem exact. 

— Celia a venit, aici, cu câteva săptămâni, înainte de 
întâmplarea tragică. Eu însămi eram atunci, încă împreună 
cu generalul şi lady Ravenscroft. Aveam grijă de lady 
Ravenscroft, de fapt, eram mai mult însoţitoarea ei decât 
guvernanta Celiei, căci ea era la internat. Dar s-a hotărât, 
cu totul pe neaşteptate, că Celia trebuia să plece în Elveţia 
şi să-şi încheie acolo perioada de educaţie. 

— Sănătatea doamnei Ravenscroft nu era perfectă, nu-i 
aşa? 

— Da. Dar nimic serios, cum se temuse ea. Suferise de 
mari tulburări nervoase de pe urma unui şoc. 

— Aţi rămas lângă ea? 

— Sora mea, care locuieşte la Lausanne, a luat-o pe Celia 
şi a dus-o la institut. Acolo urma să-şi înceapă studiile şi să 
aştepte reîntoarcerea mea. Eu am venit trei sau patru 
săptămâni mai târziu. 


— Deci eraţi la Overcliffe când s-a întâmplat. 

— Eram la Overcliffe. Generalul şi lady Ravenscroft au 
făcut o plimbare, ca de atâtea ori. Au plecat şi nu s-au mai 
întors. S-au împuşcat, arma se afla lângă ei. Aparţinuse 
generalului Ravenscroft. El o păstrase, întotdeauna, într-un 
sertar al biroului, în camera sa de lucru. Pe această armă 
au fost găsite amprente ale amândurora. Nu a existat nici 
un indiciu cine o ţinuse ultimul în mână. Explicaţia la 
îndemână era: dublă sinucidere. 

— N-aţi avut nici un motiv ca să puneţi asta la îndoială? 

— Poliţia n-a aflat niciunul. 

— Aha! 

— Cum aţi spus? 

— Nimic, nimic. Mă gândesc doar. 

Poirot o privi. Păr castaniu, aproape nici o şuviţă albă, 
buze ferme, ochi cenuşii, o faţă care nu trădează nici un 
sentiment. Ea se stăpânea perfect. 

— În afară de asta nu puteţi să-mi mai spuneţi nimic? 

— Mă tem că nu. Deja sunt atâţia ani de atunci! 

— Dar vă aduceţi aminte încă foarte bine. 

— O asemenea nenorocire nu se poate uita. 

— Şi aţi fost de acord ca Celiei să nu i se povestească nici 
un amănunt mai desluşit? 

— Nu v-am spus tocmai că nu aveam nici un fel de alte 
informaţii? 

— Aţi fost acolo, aţi locuit chiar o întreagă perioadă 
înaintea tragediei de la Overcliffe, nu-i aşa? Patru sau cinci 
săptămâni, poate şase. 

— Ba chiar mai mult. De fapt, mai înainte am fost 
guvernanta Celiei, dar am venit înapoi pentru a o ajuta pe 
lady Ravenscroft. 

— Şi sora ei locuia tocmai atunci în casă, nu? 

— Da. Ea fusese, câtva timp, în spital, la tratament. 
Sănătatea ei se ameliorase simţitor şi medicii au considerat 
că ar fi bine pentru ea să ducă o viaţă normală, alături de 
rudele ei şi într-un mediu familial. Deoarece Celia era la 


internat, lady Ravenscrofi a crezut de cuviinţă că venise 
momentul potrivit ca s-o invite pe sora ei. 

— Se iubeau cele două surori? 

— Asta era greu de spus, a fost de părere mademoiselle 
Meauhourat. Ea s-a încruntat preocupată, de parcă 
întrebarea lui Poirot i-ar fi stârnit un interes deosebit. De 
atunci m-am gândit, întruna, la asta. Erau gemene 
monozigote. Exista o legătură între ele, de dependenţă şi de 
dragoste reciprocă, ele se asemănau în multe privinţe. Dar, 
în alte câteva, nu se potriveau deloc. 

— Ce vreţi să spuneţi? Aş fi tare bucuros, dacă aş şti ce 
părere aveţi dumneavoastră? 

— Ah, asta n-are nimic de-a face cu întâmplarea. Dar 
exista un anumit... Cum să spun... Un anumit defect fizic 
sau psihic... Sau oricum vreţi să-l numiţi... Unii susţin, 
astăzi, chiar teoria că există o cauză fizică pentru orice 
tulburare psihică. Cred că medicina a înţeles destul de clar 
că gemenii monozigoţi se nasc cu o puternică legătură unul 
faţă de celălalt, cu o mare asemănare de caracter, şi, chiar 
dacă cresc în medii diferite, li se întâmplă în acelaşi timp, 
aceleaşi lucruri. Ei se dezvoltă la fel. Unele exemple 
menţionate în medicină sunt cu totul neobişnuite. De pildă, 
există două surori. Una trăieşte în Anglia, cealaltă poate în 
Franţa. Ele au acelaşi câine, pe care l-au luat cam în 
aceeaşi perioadă. Se căsătoresc cu bărbaţi care seamănă 
între ei. Ele aduc pe lume un copil, aproape exact în aceeaşi 
lună. Este ca şi cum ele ar avea mereu de urmat acelaşi 
plan, indiferent unde sunt, şi fără să ştie ce face cealaltă. Şi 
apoi există exact contrariul. Un fel de neacceptare, aproape 
ură, aşa că o soră o respinge pe cealaltă, sau un frate îl 
evită pe celălalt, ca şi cum ei ar vrea să scape de identitate, 
de asemănare, de ceea ce au comun. Şi asta poate să ducă 
la rezultate cu totul ciudate. 

— Am auzit de aceasta, zise Poirot, şi am simţit-o personal, 
de câteva ori. Dragostea se poate schimba, subit, foarte 


uşor, în ură. Este mai lesne să urăşti pe cine ai iubit odată, 
decât să preferi indiferența. 

— Sunteţi bine informat, spuse mademoiselle Meauhourat. 

— Sora semăna mult cu lady Ravenscroft? 

— La înfăţişare semănau foarte mult, chiar dacă faţa ei era 
altfel. Ea se afla într-o stare de încordare pe care lady 
Ravenscroft n-o cunoştea. Avea o puternică repulsie faţă de 
copii. De ce, nu ştiu. Poate, cândva, a făcut o întrerupere de 
sarcină. Poate că îşi dorise întotdeauna copii şi nu mai 
născuse niciunul. Dar, oricum, ea nu putea suferi copiii. Nu- 
i plăceau. 

— Asta a dus, o dată sau de două ori, la serioase dificultăţi, 
nu-i aşa? 

— Asta v-a povestit-o cineva? 

— Am aflat câte ceva de la oameni care le cunoşteau pe 
cele două surori, când ele au fost în India. Lady Ravenscroft 
locuia acolo cu soţul şi sora ei, Dolly, era în vizită. Atunci, un 
copil a avut un accident şi se spune că Dolly era în parte 
răspunzătoare. N-a existat nici o dovadă definitivă, dar, 
după câte am auzit, soţul lui Molly şi-a trimis cumnata în 
Anglia, unde, din nou, a ajuns într-un sanatoriu, la 
tratament. 

— Da, cam aşa trebuie să fi fost. Fireşte că nu ştiu asta din 
cele constatate de mine. 

— De fapt, chiar nu văd nici un motiv pentru care să se 
evoce, din nou, această poveste de multă vreme uitată. Este 
foarte bine să se lase lucrurile aşa cum sunt, din moment ce 
au fost acceptate... Această tragedie din Overcliffe ar fi 
putut fi orice, dublă sinucidere, crimă sau altceva. Vi s-a 
relatat ce s-a întâmplat, dar dintr-o mică remarcă a 
dumneavoastră, deduc că deja ştiaţi asta. Cunoaşteţi ce s-a 
întâmplat atunci şi cred că aveţi idee despre ce s-a 
întâmplat cu puţin timp înainte sau mai bine spus - cea 
început atunci. În perioada în care Celia pleca în Elveţia şi 
dumneavoastră eraţi încă la Overcliffe. Aş dori să vă pun o 
simplă întrebare. După părerea dumneavoastră, care erau 


sentimentele generalului Ravenscroft faţă de cele două 
surori? 

— Ştiu la ce vă gândiţi. 

Pentru prima dată, se simţea o mică schimbare în 
atitudinea ei. Nu mai era rezervată, a cedat şi a răspuns, ca 
şi cum vorbele erau, parcă, o mare uşurare pentru ea. 

— Amândouă erau foarte drăguţe, a început ea. Ce vă 
spun am auzit-o de la mulţi oameni. Generalul Ravenscroft 
s-a îndrăgostit de Dolly, sora bolnavă mintal. Chiar dacă ea 
nu părea cu totul normală, totuşi era deosebit de 
atrăgătoare... Senzuală. Ela iubit-o foarte mult, dar, apoi, 
probabil că a descoperit ceva, care trebuie să-l fi neliniştit, 
sau să-l fi dezgustat. Poate că a descoperit nebunia 
incipientă, pericolele legate de aceasta. El s-a apropiat de 
sora ei. S-a îndrăgostit de ea şi s-au căsătorit. 

— Credeţi că el le iubea pe amândouă. Nu concomitent, 
dar, de fiecare dată, era dragoste adevărată? 

— Da. Era foarte devotat lui Molly, avea încredere oarbă în 
ea. Era un bărbat foarte atrăgător. 

— Scuzaţi-mă, spuse Poirot, dar cred că şi dumneavoastră 
l-aţi iubit. 

— Dumneavoastră... Cum puteţi îndrăzni să spuneţi aşa 
ceva? 

— Cu asta nu vreau să insinuez că dumneavoastră aţi avut 
un flirt, nicidecum. Spun doar că l-aţi iubit. 

— Da, a recunoscut Ze6lie Meauhourat. L-am iubit, într-un 
anume sens, încă îl iubesc. Nu există nimic de care ar trebui 
să-mi fie ruşine. El avea încredere în mine şi se bizuia pe 
mine, dar nu m-a iubit niciodată. Se poate iubi şi face 
servicii, şi să fii fericită cu asta. N-am vrut mai mult. 
Încredere, simpatie... 

— Şi, a întrerupt-o Poirot, aţi făcut tot ce-aţi putut pentru 
a-l ajuta într-o criză teribilă a vieţii sale. Nu vreţi să-mi 
dezvăluiţi anumite lucruri. Dar aş dori să vă povestesc 
despre teoria mea care se bazează pe informaţii sigure. 
Înainte de a vă vizita, am aflat unele lucruri de la oameni, 


care n-o cunoşteau doar pe lady Ravenscroft, ci, de 
asemenea, şi pe Dolly. Şi ştiu câte ceva despre Dolly şi 
despre tragedia vieţii ei, despre durerea ei, nefericirea ei şi, 
de asemenea, despre ura, frântura de răutate, înclinația 
către distrugere, care se pot transmite ereditar într-o 
familie. Dacă ea-l iubea pe bărbatul cu care se logodise, 
trebuie să fi simţit ură faţă de aceasta, când el s-a căsătorit 
cu sora ei. Poate că nu i-a iertat-o, cu totul, niciodată. Dar 
ce era cu Molly Ravenscroft? Îşi respingea sora? O ura? 

— Nicidecum, a răspuns Zelie Meauhourat, ea îşi iubea 
sora, cu o mare dragoste protectoare. Asta o ştiu precis. Ea 
vroia mereu ca Dolly să locuiască la ei. Vroia să-şi ajute 
sora, s-o salveze de ea însăşi. Aceasta avea, adesea, 
îngrozitoare accese de furie. Lui Molly îi era, uneori, teamă. 
Ei, chiar dumneavoastră aţi spus că Dolly avea o ciudată 
repulsie faţă de copii. 

— Credeţi că ea n-o suferea pe Celia? 

— Nu, nu, nu pe Celia! Edward! De două ori, Edward era 
cât pe-aici să aibă un accident. O dată a umblat, fără rost, la 
un automobil, altădată a avut un acces de furie. Stiu că 
Molly era bucuroasă că Edward trebuia să se întoarcă, din 
nou, la şcoală. El era foarte mic, mult mai mic decât Celia. 
Cel mult opt sau nouă ani. Şi atât de sensibil. Lui Molly îi 
era teamă pentru el. 

— Da, îmi dau seama. Este ciudată, de asemenea, 
chestiunea cu perucile. Patru bucăţi... Sunt prea multe. Ştiu 
cum arătau, ştiu că o franţuzoaică mergea la Londra şi le 
comanda. A existat şi un câine. Un câine, pe care generalul 
şi lady Ravenscroft l-au luat cu ei la plimbare, în acea zi 
nefastă. Nu cu mult înainte, acest câine îşi muşcase 
stăpâna... pe Molly Ravenscrofit. 

— Câteodată, câinii au asemenea reacţii, a fost de părere 
Zelie Meauhourat. Nu se poate avea, niciodată, încredere 
deplină în ei. 

— Acum vă voi povesti ce s-a întâmplat, după părerea mea, 
în acea zi, şi ce s-a petrecut mai înainte, cu puţin timp mai 


înainte. 

— Şi dacă n-aş dori să vă ascult? 

— Mă veţi asculta. După aceea puteţi să-mi spuneţi că 
teoria mea este greşită. Da, poate că, într-adevăr, aţi fi în 
stare de aşa ceva, cu toate că nu accept asta. Credeţi-mă, 
de ce avem noi nevoie, este adevărul! Nici un fel de 
presupuneri sau speculaţii. Celia şi acel tânăr se iubesc şi le 
este teamă de viitor, pentru că ei nu ştiu ce s-a întâmplat, 
atunci, cu adevărat, dacă Celia este marcată ereditar prin 
tatăl sau mama ei. Celia este o tânără contestatară, dotată, 
poate cam dificilă, dar inteligentă, raţională, sensibilă, 
curajoasă. Şi ea are nevoie - ca unii oameni - de adevăr. 
Pentru că ea poate suporta adevărul. Aceşti oameni acceptă 
adevărul cu acea curajoasă anticipare, de care este nevoie, 
dacă se doreşte o viaţă aşa cum trebuie. Şi tânărul pe care 
ea îl iubeşte este cu totul de partea ei. Vreţi să mă 
ascultați? 

— Da, a răspuns Zelie Meauhourat, vă voi asculta. Sunteţi 
foarte inteligent, cred, şi ştiţi mai multe decât bănuiam 
despre întreaga tragedie. Vorbiţi! 

Capitolul XX 

Hercule Poirot stătea pe faleză, privea în jos către stânci şi 
examina cu atenţie cum valurile se spărgeau de acestea. 
Aici se găsiseră cele două cadavre. Şi aici se prăbuşise sora, 
cu câteva săptămâni mai înainte. 

— De ce s-a întâmplat oare asta? Întrebase 
superintendentul-şef Garroway. 

Da, de ce? Care era motivul? 

Un accident - şi câteva săptămâni mai târziu două 
sinucideri. Păcate vechi care au umbre lungi... Totul 
începuse cu mult timp înainte, şi, peste ani, a venit sfârşitul 
tragic. 

Azi ar urma să se întâlnească aici câţiva oameni: un tânăr 
şi o tânără care vroiau să ştie adevărul. Şi doi oameni care-l 
cunoşteau. 


Hercule Poirot părăsi faleza şi se întoarse pe poteca 
îngustă. Până la casă nu era departe. Un automobil staţiona 
lângă zidul grădinii, silueta casei se profila pe cer. Era 
nelocuită şi trebuia să fie iar zugrăvită. După anunţul 
agăţat la poartă al unui agent imobiliar, casa era de 
vânzare. Doi oameni îl întâmpinară pe Poirot, Desmond 
Burton-Cox şi Celia Ravenscroft. 

— Am primit o scrisoare de la agentul imobiliar, spuse 
Desmond, noi putem să vedem casa. Am cheia, în caz că 
dorim să intrăm. În ultimii cinci ani s-a schimbat, de două 
ori, proprietarul... Probabil că acum, cu greu, s-ar mai 
putea găsi ceva, nu? 

— Nu pot să-mi închipui asta, şi-a spus Celia părerea. În 
definitiv, casa a aparţinut, din acea perioadă, unor oameni 
diferiţi. Toţi au găsit-o prea izolată. Şi acum proprietarul o 
vinde din nou. Poate bântuie stafii. 

— Crezi într-adevăr în aşa ceva? A întrebat Desmond. 

— Vezi bine că da, de fapt nu. Dar aici ar fi posibil, nu? 
După tot ce s-a întâmplat, şi aşa cum arată acum... 

— Eu n-aş spune asta, a intervenit Poirot. Aici a existat 
suferinţă şi moarte, dar şi iubire. 

Un taxi venea de-a lungul drumului. 

— Aceasta este, probabil, mătuşa Ariadne, spuse Celia. Ea 
a vrut să călătorească cu trenul şi să ia un taxi de la gară. 

Au coborât două femei, doamna Oliver şi o persoană înaltă, 
elegantă. Poirot, care ştia de venirea lor, nu era surprins. El 
a privit-o cu atenţie pe Celia. 

Atunci Celia a alergat către femeie şi a strigat cu faţa 
strălucitoare: 

— Zelie! Da, aceasta este chiar Zelie: Dar eu... N-am ştiut 
deloc... Ea a tăcut, s-a întors şi l-a privit pe Desmond. 
Desmond, tu ai pus la cale? 

— Da. I-am scris domnişoarei Meauhourat... Zelie, dacă 
îmi mai este îngăduit să-i spun aşa. 

— Puteţi să-mi spuneţi aşa, amândoi, zise Zelie. Nu sunt 
sigură, dacă a fost inteligent din partea mea să vin, sper că 


da. 

— Aş dori să ştiu adevărul, a explicat Celia. Noi amândoi 
am dori să-l ştim. Desmond a crezut că tu ai putea să ne 
ajuţi. 

— Monsieur Poirot mi-a făcut o vizită, a spus Zelie. El m-a 
convins să vin. 

Celia a luat-o de braţ pe doamna Oliver. 

— Am vrut ca şi tu să fii de faţă, mătuşă Ariadne, pentru că 
tu ai pus în mişcare totul, nu-i aşa? Tu ai făcut ca monsieur 
Poirot să-şi dea concursul, şi el însuşi a întreprins atâtea. 

— Da. Câţiva oameni, de care cred că vă mai amintiţi, mi- 
au povestit câte ceva, a spus doamna Oliver. Multe se 
potriveau, multe erau greşite. Era foarte complicat. Dar 
monsieur Poirot a fost de părere că asta nu prea are 
importanţă. 

— Ei, răspunse Poirot, este la fel de important ca şi faptul 
de a putea face deosebirea între cele auzite şi cele 
întâmplate în realitate. Ceea ce aţi reuşit să aflaţi pentru 
mine, madame, de la elefanţi... El a zâmbit. 

— Cum aşa, elefanţi? A întrebat mademoiselle Zelie. 

— Aşa îi numeşte ea, spuse Poirot. 

— Elefanții nu uită niciodată, a explicat doamna Oliver. 
Aceasta a fost ideea de la care a început totul. Oamenii pot 
să-şi aducă aminte de lucruri care s-au întâmplat demult, 
exact ca elefanții. Bineînţeles că nu toţi oamenii, dar, în mod 
normal, ei pot să-şi aducă aminte măcar ceva. O mare parte 
din ceea ce am aflat am transmis mai departe către 
monsieur Poirot, el are o metodă... În fine, dacă el ar fi 
medic, aş caracteriza-o, ca diagnostic. 

— Eu am făcut o listă, a explicat Poirot. În legătură cu 
toate punctele care păreau să-mi indice ce s-a întâmplat 
atunci în realitate... Vă voi citi câteva din aceste puncte 
pentru ca dumneavoastră, părtaşii, să puteţi constata dacă 
sunt sau nu importante. Poate că nu înţelegeţi sensul, poate 
că totuşi îl sesizaţi întocmai. 


— Aş vrea să ştiu, spuse Celia, dacă a fost sinucidere sau 
crimă. Au fost ucişi părinţii mei de cineva - o persoană din 
afară - dintr-o pricină necunoscută, dintr-un anumit motiv? 
Eu însă am crezut întotdeauna că aşa a fost. Este dificil, 
dar... 

— Hai să rămânem aici afară, zise Poirot, şi să nu intrăm 
încă în casă. Acolo au locuit, între timp, alţi oameni, acum 
casa are o altă atmosferă. Poate hotărâm altfel, dacă 
suntem gata cu investigația noastră. 

— Deci, este un fel de investigaţie? A întrebat Desmond. 

— Da. În legătură cu ceea ce s-a întâmplat într-adevăr 
atunci. 

Poirot s-a îndreptat către câteva scaune de fier aşezate la 
umbra unei magnolii şi a scos din mapa sa o coală de hârtie 
scrisă. 

— Celia, dumneavoastră doriţi un răspuns definitiv, dacă a 
fost sinucidere sau crimă, a început el. 

— Una din două trebuie să fi fost, a răspuns Celia. 

— Şi eu vă spun că au fost amândouă, şi chiar mai mult. 
Dacă bănuiala mea este corectă, aici avem nu doar o crimă 
şi o sinucidere, ci chiar altceva, ce-aş dori, mai întâi, s-o 
numesc execuţie, şi o tragedie. Tragedia a doi oameni care 
s-au iubit şi au murit pentru iubirea lor. Nu doar în cazul lui 
Romeo şi Julieta există o iubire tragică, nu doar tinerii 
suferă din dragoste şi sunt gata să moară pentru ea. Nu! 

— Nu vă înţeleg, a spus Celia. 

— Încă nu! Cel mai bine este să vă povestesc, după 
părerea mea, ce s-a întâmplat şi cum am aflat taina. În 
primul rând, m-a frapat faptul că diferitele dovezi 
descoperite de poliţie nu trebuiau interpretate. Unele 
lucruri cu totul prozaice, de fapt, nicidecum dovezi. De 
pildă, cele patru peruci ale răposatei Margaret Ravenscrofit. 
Poirot a repetat: Patru peruci. Elo privi pe Zelie. 

— Ea nu purta întotdeauna o perucă, a intervenit Zelie. 
Doar ocazional. Când călătoreau sau când nu se coafa şi 


vroia să arate pe loc, din nou cochetă. Uneori purta o 
perucă de seară. 

— În orice caz, zise Poirot, patru peruci mi s-au părut prea 
multe. M-am gândit de ce avea ea nevoie de atât de multe 
peruci. Potrivit rapoartelor poliţiei, ea n-avea nici o formă 
de calviţie, avea păr normal, aflat într-o stare bună. Una din 
peruci avea o şuviţă căruntă, cum am aflat mai târziu. 
Coafeza ei mi-a povestit. O altă perucă consta doar din 
bucle mici. O purta în ziua în care a murit. 

— Are asta importanţă? A întrebat Celia. Ea putea să fi 
purtat, totuşi, o perucă oarecare. 

— Posibil. În afară de asta, am aflat că menajera relatase 
poliţiei că ea purtase, aproape tot timpul, tocmai această 
perucă, în ultimile săptămâni, înainte de a muri. Evident, 
că-i plăcea în mod deosebit. 

— Pur şi simplu nu înţeleg... 

— Apoi zicala pe care a pomenit-o superintendentul-şef 
Garroway: Aceeaşi Mărie cu altă pălărie. Aceasta m-a 
nedumerit. 

— Într-adevăr, nu înţeleg... A protestat Celia. 

— În afară de aceasta, câinele, a continuat Poirot, 
imperturbabil. De asemenea, o dovadă... 

— Un câine? 

— Câinele a muşcat-o. Se zice că acest câine ţinea foarte 
mult la stăpâna lui - dar, în ultimile ei săptămâni de viaţă, el 
a atacat-o, de mai multe ori, şi a muşcat-o destul de tare. 

— Cu asta vreţi să spuneţi că acest câine ştia că ea s-ar 
sinucide? A întrebat Desmond uimit. 

— Nu, mult mai simplu... 

— Cum aşa... 

— Nu, spuse Poirot, el ştia, ceea ce de altfel părea că nu 
ştie nimeni. El ştia că aceasta nu era stăpâna lui. Arăta ca 
ea - menajera, care avea vederea slabă şi era tare de 
urechi, descria o femeie care purta rochiile lui Molly 
Ravenscroft şi peruca frapantă, cea cu multe bucle. 
Menajera a declarat că lady Ravenscroft ar fi fost destul de 


schimbată, în ultimile ei săptămâni de viaţă... „Aceeaşi 
Mărie cu altă pălărie”, cum spunea Garroway. Şi, deodată, 
mi-a venit o idee: aceeaşi perucă, dar o altă femeie. Câinele 
ştia, pentru că mirosul i-a dezvăluit asta. O altă femeie, nu 
femeia pe care el o iubea, ci cea pe care n-o putea suferi şi 
de care se temea. Atunci m-am gândit: să presupunem că 
această femeie nu era Molly Ravenscroft - atunci cine putea 
fi? Cumva Dolly, sora geamănă? 

— Dar asta este, totuşi, imposibil! A exclamat Celia. 

— Nu, câtuşi de puţin. În definitiv, ele erau gemene 
monozigote. Acum trebuie să ajung cu discuţia la 
momentele pe care mi le-a indicat doamna Oliver şi pe care 
le-au povestit sau la care au făcut aluzie „elefanţii” ei... Că 
lady Ravenscroft fusese în spital şi crezuse că avea cancer. 
Diagnosticul pus de medic pledează, desigur, împotriva 
acestei păreri. Cu toate acestea, ea poate să se fi gândit la 
aşa ceva. Am aflat, treptat, istoria vieţii ei şi pe cea a surorii 
ei gemene. Ele se iubiseră foarte mult, cum se întâmplă, 
adesea, în situaţia gemenilor. Ele purtau aceleaşi rochii, 
trăiau aceleaşi lucruri, erau în acelaşi timp bolnave, s-au 
căsătorit cam în aceeaşi perioadă. Dar ca-n cazul multor 
gemeni, în cele din urmă, ele nu mai vroiau să fie la fel, ci 
dimpotrivă. Doreau să fie tot mai deosebite pe cât posibil. Şi 
între ele s-a ivit un anume resentiment. Mai mult încă, un 
motiv întemeiat. Când era tânăr, Alistair Ravenscroft s-a 
îndrăgostit de Dorothea Preston-Grey, geamăna mai mare. 
Dar, apoi, el a acordat atenţie surorii, Margaret, şi s-a 
căsătorit cu ea. Fără îndoială, că a intervenit gelozia care a 
dus la o înstrăinare între surori. Margaret o iubea pe sora 
ei, ca şi înainte, dar Dorothea nu mai simţea nimic pentru 
ea. Aceasta pare să-mi explice multe lucruri. Dorothea era o 
figură tragică. Nu din vina ei, ci din motive de ereditate, de 
naştere, psihic ea n-a fost, niciodată, destul de normală. Din 
motive nelămurite până acum, ea avea o repulsie faţă de 
copii. lotul pledează pentru faptul că, din cauza ei, un copil 
şi-a aflat moartea. Dovezile nu erau definitive, dar au fost 


suficiente pentru a o supune unui tratament psihiatric. Ea a 
fost, ani în şir, într-un ospiciu. Când i s-a dat drumul ca 
sănătoasă, şi-a reluat viaţa normală, o vizita des pe sora ei, 
şi, de asemenea, a plecat în India, când soţii Ravenscroft au 
locuit acolo. Şi acolo, din nou, a avut loc un accident. Copilul 
unui vecin. Şi iar se pare că Dorothea fusese răspunzătoare 
de acest accident, chiar dacă dovezile lipseau. Ea s-a întors 
în Anglia şi iar a fost pusă sub supraveghere medicală. Şi ea 
părea din nou vindecată şi i s-a dat drumul. Margaret 
credea că de astă-dată totul era în ordine. Dar presupun că 
generalul Ravenscroft era convins că ea suferea, în 
continuare, de boală mintală şi că această boală putea, din 
când în când, să recidiveze şi că ea trebuia să fie 
supravegheată, ca să nu se mai întâmple altceva. 

— Vreţi să spuneţi cu asta, a întrebat Desmond, că eaa 
fost cea care i-a împuşcat pe soţii Ravenscroft? 

— Nu, răspunse Poirot, nu asta este dezlegarea. Dar cred 
că Dorothea şi-a ucis sora. Când ele s-au plimbat pe faleză, 
Dorothea i-a făcut vânt lui Margaret. Ea n-a mai suportat 
obsesia latentă de ură şi de repulsie faţă de sora ei, care, 
semăna atât de mult cu ea, era sănătoasă psihic şi fizic. 
Ură, gelozie, dorinţă de a ucide au ieşit la iveală şi au 
stăpânit-o. Cred că a existat cineva din afară, un străin, care 
ştia totul, care se afla lângă soţii Ravenscroft în perioada 
celor întâmplate. Dumneavoastră ştiaţi, mademoiselle Zelie! 

— Da, a încuviinţat Zelie Meauhourat, ştiam. Atunci eram 
aici. Soții Ravenscroft îşi făceau griji din pricina ei. Aceasta 
a început când ea a vrut să-i facă rău micuţului Edward. 
Edward a fost trimis înapoi la şcoală şi eu, împreună cu 
Celia, am plecat în Elveţia. După ce-am dus-o pe Celia la 
pension, m-am reîntors. În afară de generalul Ravenscroft, 
Dorothea, Margaret şi eu, nu mai era nimeni în casă, nimeni 
nu se mai temea. Şi atunci s-a întâmplat. Surorile au plecat 
împreună, dar Dolly a venit singură înapoi. Ea era într-o 
stare foarte ciudată, nervoasă. A venit în cameră şi s-a 
aşezat la masa de ceai. Atunci generalul Ravenscroft a 


descoperit că mâna ei dreaptă era plină de sânge. Ela 
întrebat-o dacă a căzut. Ea a răspuns: „Nu, nu. M-am 
zgârâiat doar la o tufă de trandafiri.” Dar pe dealuri nu 
existau trandafiri. Era o explicaţie cu totul deplasată şi noi 
eram neliniştiţi. Dacă ea ar fi spus o tufă de grozame, poate 
că noi am fi crezut. Generalul Ravenscroft a ieşit şi eu l-am 
urmat. El repeta întruna: „Margaret a păţit ceva. Sunt sigur 
că Molly a păţit ceva”. Am găsit-o pe un colţ de stâncă, 
dedesubtul potecii de pe faleză. Fusese lovită cu o bucată 
de stâncă şi pietre. Ea încă nu murise, dar sângera foarte 
tare. În primul moment, noi n-am ştiut ce trebuia să facem. 
N-am îndrăznit s-o mişcăm. Ar fi trebuit să aducem imediat 
un medic, dar atunci ea s-a prins de soţul ei şi a spus, 
respirând greu: „Da, a fost Dolly! Ea n-a ştiut ce a făcut, sau 
de ce. Ea nu este de vină. Tu trebuie să-mi promiţi, 
Alistair... Nu, nu, nu mai avem timp să aducem un medic, şi 
el nici măcar nu mă mai poate ajuta. Promite-mi c-o aperi! 
Promite-mi că poliţia n-o s-o aresteze! Promite-mi că ea nu 
va fi condamnată pentru crimă şi că nu va fi închisă pe viaţă 
ca ucigaşă! Te rog, este ultima dată când te rog ceva! Te 
iubesc mai mult decât orice pe lume... Şi tu, Zelie, tu m-ai 
iubit şi tu ai iubit copiii. De aceea trebuie s-o salvezi pe 
Dolly! Trebuie s-o ajuţi pe sărmana Dolly! Te rog! Pentru 
toată dragostea noastră, Dolly trebuie să fie apărată.” 

— Şi apoi, zise Poirot, ce-aţi făcut dumneavoastră după 
aceea? 

— Ea a murit. A murit după zece minute şi l-am ajutat să 
ascundă cadavrul, într-un loc ceva mai îndepărtat, jos, acolo 
unde începe faleza. Am purtat-o peste fragmente de stânci 
şi pietre şi i-am acoperit trupul, atât cât am putut. Alistair 
Ravenscroft spunea fără încetare: „l-am promis aceasta. 
Trebuie să mă ţin de cuvânt. Ei, noi am făcut asta... Dolly 
era acasă. Îi era teamă, era înnebunită de teamă, dar, în 
acelaşi timp, afişa o satisfacţie oribilă. Ea spunea: „Am ştiut 
mereu, am ştiut, de ani de zile, că Molly era foarte rea. Ea 
mi te-a luat, Alistair. lu-mi aparţineai - dar ea mite-a luat şi 


tu ai fost nevoit să te însori cu ea. Am ştiut întotdeauna că 
ea o s-o plătească într-o zi. Acum mi-e teamă. Ce veţi face 
cu mine? Ce vor spune ei? Nu accept să fiu iar închisă. Asta 
n-o suport! Aş înnebuni. Tu nu permiţi să fiu închisă, 
Alistair. Ei mă vor ridica şi vor pretinde că ar fi crimă. Dar 
n-a fost crimă. A trebuit pur şi simplu s-o fac. Uneori, 
trebuie să fac lucruri ciudate. Ştii, vroiam să văd sânge. Dar 
n-am îndurat să aştept până când Molly a murit. Am fugit. 
Dar ştiam că ea o să moară. Speram doar că n-ai s-o 
găseşti. Ea a căzut doar peste stânci. Oamenii vor spune că 
a fost un accident.” 

— Ce întâmplare îngrozitoare, a spus Desmond. 

— Da, a repetat Celia, o întâmplare îngrozitoare. Dar este 
mai bine că noi ştim adevărul. Mult mai bine. Ea nici măcar 
nu mă face să sufăr. Mama mea, vreau să spun. Ştiu că era 
demnă de a fi iubită. Ştiu că în ea n-a fost niciodată, nici 
măcar un dram de răutate - era bună cu desăvârşire - şi-mi 
dau seama de ce tatăl meu n-a vrut să se căsătorească cu 
Dolly. El s-a căsătorit cu mama mea pentru că o iubea şi 
descoperise că ceva nu era în regulă cu Dolly. Că era ceva 
rău în ea. Dar cum... Cum aţi muşamalizat asta? 

— Noi am născocit multe minciuni, a răspuns Zelie. 
Speram că n-o să i se găsească imediat cadavrul, aşa că ea 
putea fi dusă de acolo mai târziu - poate noaptea. Totul 
trebuia să arate aşa ca şi cum ea căzuse în mare. Dar apoi 
ne-am adus aminte că Dolly era somnambulă. De fapt, ce 
trebuia să facem era foarte simplu. Alistair Ravenscroft 
spunea: „Este îngrozitor. Dar am promis - i-am jurat lui 
Molly când a murit. Am jurat că o să-i îndeplinesc 
rugămintea. Există o cale de-a o salva pe Dolly, doar dacă ea 
îşi joacă corect rolul. Nu ştiu dacă este în stare”. Când l-am 
întrebat ce trebuia să facă Dolly, el a răspuns: „S-o joace pe 
Molly şi să pretindă că este Molly, că Dorothea era cea care 
a fugit în somn şi s-a prăbuşit în mare.” 

Noi am reuşit aceasta. Am dus-o pe Dolly într-o cabană 
izolată, am rămas câteva zile cu ea. Alistair Ravenscroft 


povestea oamenilor că Molly s-ar fi internat în spital pentru 
a-şi reveni din şocul produs de moartea surorii ei. Apoi noi 
am adus-o pe Dolly înapoi - într-o rochie a lui Molly şi cu 
peruca ei. Eu am mai făcut rost de peruci - aceea cu zulufi 
cu care ea era, într-adevăr, foarte naturală. Bătrâna, buna 
Janet, menajera, vedea foarte rău. Dolly şi Molly semănau 
foarte mult, ştiţi, chiar şi la voce. Toţi erau de acord că, 
uneori, Molly se purta cam bizar, în definitiv ea era încă 
şocată. Totul era foarte autentic. Aceasta era partea cea 
mai îngrozitoare a întregii situaţii... 

— Dar cum a rezistat ea? A întrebat Celia. Trebuie să-i fi 
fost totuşi teribil de greu. 

— Nu, ea nu era de această părere, căci ea avea exact 
ceea ce a vrut, ceea ce dorise tot timpul: pe Alistair... 

— Dar cum putea Alistair Ravenscroft să suporte asta? 

— El mi-a spus, de ce şi cum - în ziua în care hotărâse 
întoarcerea mea în Elveţia. Mi-a explicat ce aveam de făcut 
şi ce vroia el să facă. El spunea: „Pentru mine există doar 
un singur lucru. Am promis lui Margaret că n-o predau 
poliţiei pe Dolly şi că, niciodată, nu va ieşi la iveală că ea 
este ucigaşa, iar copiii nu vor afla asta niciodată. Nimeni nu 
trebuie să ştie că Dolly a comis o crimă. Ea a fugit doar în 
somn şi a căzut de pe faleză - pur şi simplu, un tragic 
accident. Molly va fi înmormântată, aici, în cimitir şi sub 
numele lui Dolly.” „Cum puteţi îngădui asta?” am întrebat. 
Aproape că nu mai era de suportat. 

El a spus: „Înţelegeţi doar că Dolly nu mai are dreptul să 
trăiască. Dacă ea se află între copii, iar va mai distruge 
vieţi... Nenorocita, este atât de neajutorată. Îmi voi plăti 
fapta cu propria-mi viaţă. Câteva săptămâni vom mai trăi 
aici în tihnă, Dolly joacă rolul lui Molly şi apoi are loc o nouă 
tragedie”. 

Nu înţelegeam ce vroia să spună. El mi-a explicat: „Lumea 
află doar că Molly şi eu, că noi doi ne sinucidem. Nu cred că 
se va afla vreodată motivul. Se va presupune că ea o fi avut 
cancer - sau că eu credeam... Totul e posibil. Trebuie să mă 


ajutaţi, Zelie! Aţi iubit-o pe Molly, aţi iubit copiii. Dacă Dolly 
trebuie să moară, eu sunt singurul care poate să facă asta. 
Ea nu va simţi nimic şi nu-i va fi teamă. O împuşc şi apoi mă 
împuşc. Se vor găsi amprentele ei pe revolver, pentru că-l 
va ţine în mână puţin. De asemenea şi amprentele mele se 
vor afla pe armă. Justiţia trebuie să-şi urmeze calea. Le-am 
iubit pe amândouă - şi încă le iubesc. Pe Molly am iubit-o 
mai presus de viaţa mea. Dolly m-a făcut să sufăr atât de 
mult.” Ela mai adăugat: „Nu uitaţi asta niciodată...” 

Zelie s-a ridicat şi a păşit către Celia. 

— Acum tu cunoşti adevărul, a spus ea. l-am promis tatălui 
tău că n-ai să-l afli niciodată - mi-am călcat cuvântul. N-am 
vrut, niciodată, să-l dezvălui, nici ţie, nici altcuiva. Dar 
monsieur m-a convins. Este o întâmplare atât de 
îngrozitoare... 

— Înţeleg bine ce-ai simţit, răspunse Celia. Poate că aveai 
dreptate din punctul tău de vedere, dar eu... Eu sunt 
bucuroasă că ştiu adevărul. Mi-am luat o mare greutate de 
pe inimă... 

— Pentru că noi amândoi acum cunoaştem adevărul, a 
spus Desmond. Şi acesta nu ne va fi niciodată o povară. A 
fost o tragedie. Cum a spus monsieur Poirot, tragedia a doi 
oameni care s-au iubit. Dar ei nu şi-au luat viaţa din 
dragoste. Unul a fost ucis şi celălalt a executat-o pe ucigaşă. 
El trebuie iertat, dacă a procedat greşit, dar cred că n-a 
fost o greşeală. 

— Ea era o femeie rea, a remarcat Celia. Chiar din 
copilărie îmi era teamă de ea, dar nu ştiam de ce. Acum 
ştiu! Cred că tatăl meu a fost un om curajos. Ela făcut ceea 
ce mama mea îl rugase cu limbă de moarte. I-a salvat sora 
geamănă, pe care o iubise atât de mult. Mi-ar place să 
cred... Ah, desigur, este stupid din partea mea să spun aşa 
ceva... 

Ea îl privi cu îndoială pe Hercule Poirot. 

— Poate că dumneavoastră gândiţi altfel. Scrie pe 
lespedea lor funerară: „Despărţiţi în moarte n-au fost.” 


Fireşte, nu înseamnă că ei au murit împreună, dar cred că 
ei sunt acum împreună. Doi oameni care s-au iubit cu 
tandreţe... Şi sărmana mea mătuşă, despre care acum 
gândesc altfel, ea nu trebuia să sufere pentru o faptă de 
care nu era conştientă. Vorbind deschis, a continuat Celia 
acum cu vocea ei obişnuită, ea nu era o persoană simpatică. 
Nu se poate face nimic, dacă nu sunt agreaţi oameni, doar 
pentru că ei nu sunt cuiva simpatici. Poate că s-ar fi putut 
schimba, dacă într-adevăr ar fi vrut, poate că nici nu putea. 
Şi dacă este aşa, atunci ea trebuie considerată drept o 
persoană incurabilă - ca de pildă, un om care locuieşte într- 
un sat şi are ciumă, şi oamenii nu vor să-l lase să iasă sau 
să-i dea de mâncare, iar el nu poate merge printre oameni, 
pentru că atunci ar muri întreg satul. Cam aşa ceva... Voi 
încerca să am compasiune pentru ea. Pentru părinţii mei nu 
trebuie să-mi fac gânduri. Ei s-au iubit tare mult şi, de 
asemenea, au iubit-o pe Dolly cea sărmană, nefericită, plină 
de ură. 

— Celia, consider că trebuie să ne căsătorim cât mai 
repede cu putinţă, a spus Desmond. Şi aş dori să mai spun 
ceva: mama nu va afla nici un cuvânt despre întâmplare. Ea 
nu este mama mea adevărată şi nici omul căruia i s-ar putea 
încredința un asemenea secret. 

— Mama dumneavoastră adoptivă, Desmond, a intervenit 
Poirot, a încercat - şi numai pentru această afirmaţie am 
bune argumente - să se interpună între dumneavoastră şi 
Celia şi să vă inspire ideea că ea ar fi moştenit de la părinţii 
ei vreo cumplită predispoziţie. Dar după cum ştiţi, nu văd 
totuşi nici un motiv de a nu vă spune... Mama 
dumneavoastră adevărată, care a murit nu cu prea mult 
timp în urmă, v-a lăsat moştenire toată averea ei în 
numerar. Dumneavoastră primiţi o sumă foarte mare când 
împliniţi douăzeci şi cinci de ani. 

— Când ne căsătorim, fireşte că avem nevoie de ceva bani, 
a fost de părere Desmond. Ştiu că mama mea adoptivă 
urmărea banii. Recent ea mi-a sugerat că ar trebui să 


consult un avocat. Acum, că am peste douăzeci şi unu de 
ani, ar trebui să-mi fac un testament. Fără îndoială că ea ar 
crede c-ar dobândi banii. Când Celia şi cu mine ne vom 
căsători, i-l voi face pe numele soţiei. Nu mi-a plăcut deloc 
cum mama a încercat să se folosească de mine împotriva 
Celiei. 

— Cred că bănuiala dumneavoastră este foarte întemeiată, 
a considerat Poirot. Ea era aparent convinsă că dorea doar 
binele, că dumneavoastră ar trebui să obţineţi informaţii în 
legătură cu originea Celiei, dacă ar fi un risc. Dar... 

— Ei, bine, l-a întrerupt Desmond, ştiu că sunt 
nerecunoscător. În definitiv, ea m-a adoptat şi crescut. Dacă 
sunt destui bani, ea poate chiar să primească ceva. Eu şi 
Celia vom fi fericiţi şi cu restul. Uneori vom fi trişti din 
pricina celor întâmplate, dar acum nu trebuie să ne mai 
batem capul, nu-i aşa, Celia? 

— Da, zise Celia, nu mai trebuie. Cred că tata şi mama au 
fost oameni formidabili. Toată viaţa ei mama a încercat să-şi 
îngrijească sora, dar poate că era o situaţie pur şi simplu 
prea disperată. Oamenii nu se pot schimba. 

— Dragii mei copii, a spus Zelie. Scuzaţi, dacă vă spun aşa, 
căci voi sunteţi deja oameni în toată firea. Sunt atât de 
bucuroasă de a vă fi revăzut şi de a şti că prin purtarea mea 
n-am pricinuit nimănui un rău. 

— A fost atât de plăcut să te revăd, dragă Zelie. Celia a 
îmbrăţişat-o. Întotdeauna mi-ai fost tare dragă. 

— Şi mie, spuse Desmond. Te-ai jucat atât de minunat cu 
noi. El s-a întors către doamna Oliver. Aş dori să vă 
mulţumesc şi dumneavoastră. Aţi fost foarte binevoitoare şi 
aţi făcut atâtea pentru noi. Vă mulţumesc foarte mult, 
monsieur Poirot! 

— Da, mulţumiri din inimă, a spus şi Celia. Vă sunt atât de 
recunoscătoare. 

Celia şi Desmond şi-au luat rămas bun. Ceilalţi au privit 
după ei până când automobilul lor a dispărut în depărtare. 


— Monsieur Poirot, zise Zelie apoi, trebuie să relataţi cuiva 
adevăratele circumstanţe? 

— Există doar un om căruia aş dori să-i fac confidenţe. Un 
poliţist, pensionat. El nu mai este activ. Nu cred că va 
considera de datoria sa ca să intervină. A trecut timpul 
pentru aceasta. Dacă ar fi încă în servici, poate că ar fi 
altceva. 

— O poveste îngrozitoare, a spus doamna Oliver, 
îngrozitoare. Şi atâţia oameni cu care am vorbit... Da, ei toţi 
şi-au adus aminte de ceva. Ceva care ne-a fost de folos în 
căutarea adevărului, chiar dacă a fost dificil de a pune la un 
loc amănuntele. Fireşte, face excepţie monsieur Poirot, care 
şi în cazurile cele mai neobişnuite poate să tragă concluzii. 
Ca-n cazul perucilor şi gemenelor, de pildă. 

Poirot a întrebat-o pe Zelie, care privea în largul mării: 

— Sunteţi supărată pe mine că v-am vizitat şi că v-am 
convins să dezvâăluiţi adevărul? 

— Nu. Pentru aceasta sunt bucuroasă. Aţi avut dreptate. 
Ei sunt atât de fermecători, amândoi. Se potrivesc şi vor fi 
fericiţi împreună. Aici au trăit cândva doi îndrăgostiţi; aici 
au murit doi îndrăgostiţi, eu nu-i fac nici un reproş. Poate că 
a fost greşit ce a făcut el - aproape că sunt de acord cu asta 
- dar nu-i pot face nici un reproş. A fost curajos şi temerar. 

— Şi dumneavoastră l-aţi iubit, nu-i aşa? A întrebat Poirot. 

— Da. Întotdeauna. Chiar de când am venit în casa lor. L- 
am iubit. Nu cred că el ştia. Între noi n-a existat niciodată 
ceva. El avea încredere în mine şi mă simpatiza. I-am iubit 
pe amândoi. Pe el şi pe Margaret. 

— Aş vrea să vă mai întreb ceva. Ela iubit-o pe Dolly la fel 
ca pe Molly? 

— Până la sfârşit. Le-a iubit pe amândouă. Şi aceasta a fost 
chiar şi motivul pentru care a vrut s-o salveze pe Dolly, şi 
Molly de aceea l-a rugat. Pe care din surori poate el s-o fi 
iubit într-adevăr mai mult? Asta mă întreb mereu uneori. 
Răspunsul la această întrebare nu-l voi afla desigur 


niciodată, a încheiat Zelie. Nu l-am ştiut niciodată şi nici nu- 
| voi afla vreodată. 

Poirot o privi o clipă în tăcere, apoi spuse către doamna 
Oliver: 

— Noi trebuie să ne întoarcem la Londra. Înapoi la viaţa 
de toate zilele şi să uităm această tragedie, această poveste 
de dragoste. 

— Elefanții nu uită niciodată, zise doamna Oliver, dar noi 
suntem oameni şi, slavă Domnului, oamenii pot uita. 


SFÂRŞIT 


1 Aluzie la romanul „Cinci purceluşi” 
2 Aluzie la romanul „Noaptea Diavolului” 
3 Referire la romanul „Cinci purceluşi”