Agatha Christie — Moarte Pe Nil

Agatha Christie 


Agatha Christie 


Moarte pe Nil 


Capitolul unu 

— Linnet Ridgeway! 

— Chiar ea! Spuse domnul Burnaby, proprietarul barului 
Three Crowns, şi-l dădu un cot tovarăşului său. 

Cei doi bărbaţi holbară nişte ochi rotunzi bucolici şi 
râmaseră cu gurile întredeschise. 

Un Rolls-Royce masiv, roşu aprins, se oprise în faţa Poştei. 

Din el ieşi iute o faţă, cu capul gol şi îmbrăcată într-o 
rochiţă ce părea (dar numai părea) cât se poate de simplă. 
Era o fată cu păr auriu şi cu trăsături regulate, care-l 
trădau autoritatea şi cu o siluetă încântătoare - o fată cum 
rar se vedea în Malton-under-Wode. 

Cu paşi repezi, imperativi, intră în localul Poştei. 

— Ea e! Zise din nou domnul Burnaby. Şi continuă 
impresionat, cu voce scăzută: E milionară... Are de gând să 
bage zeci de mii în proprietatea aia. Piscine, grădini 
italieneşti, o sală de bal, plus jumătate din casă dărâmată şi 
reconstruită... 

— O să aducă bani în oraş, spuse prietenul său, un ins 
subţire, cam jerpelit. Vocea îi era plină de invidie şi de 
resentiment. 

Domnul Burnaby fu de acord. 

— Da, e mare lucru pentru Malton-under-Wode. Mare 
lucru. 

Domnul Burnaby era mulţumit că aşa stăteau lucrurile. 

— O să ne scuture pe toţi cum trebuie, adăugă. 

— Nu ca, Sir George, zise celălalt. 

— O, pe el caii l-au nenorocit, replică domnul Burnaby 
indulgent. N-a avut niciodată noroc. 


— Cât a luat pentru moşie? 

— Vreo şaizeci de mii bunicele, aşa am auzit. 

Bărbatul cel subţire scoase un fluierat. 

Domnul Burnaby continuă triumfător: 

— Şi se zice că ea va mai cheltui şaizeci de mii cu toate 
reamenajările. 

— Groaznic! Replică subţiraticul. De unde are toţi banii 
ăştia? 

— Din America, aşa am înţeles. Mama ei a fost unica fiică a 
unuia dintre milionarii ăia ai lor. Ca în filme, nu? 

Fata ieşi din localul Poştei şi se urcă în maşină. Bărbatul 
cel subţire o urmări cu privirea în timp ce pornea motorul şi 
se îndepărta mormăind: 

— E o mare nedreptate - să arate în felul ăsta. Şi bani şi 
frumuseţe - e prea mult! O fată atât de bogată n-ar trebui 
să fie şi frumoasă. lar asta e chiar frumoasă... Are tot ce-ţi 
poţi dori. Nu e drept. 


II 

Extras din rubrica de mondenităţi a ziarului Daily Blague: 

Printre cei care luau cina la Chez Mă Tante am zărit-o pe 
frumoasa Linnet Ridgeway. Stătea la masă cu onorabila 
Joanna Southwood, cu lordul Windlesham şi cu domnul Toby 
Bryce. Domnişoara Ridgeway, după cum se ştie, este fiica lui 
Melhuish Ridgeway, care s-a căsătorit cu Anna Hartz. A 
moştenit de la bunicul ei, Leopold Hartz, o avere imensă. 
Încântătoarea Linnet este senzaţia momentului şi se 
zvoneşte că logodna ei ar putea fi anunţată curând. Cu 
siguranţă lordul Windlesham părea foarte „prins”! 


III 

Onorabila Joanna Southwood spuse: 

— Draga mea, cred că totul are să fie absolut superb! 

Şedea în dormitorul lui Linnet Ridgeway din Wode Hall. 

Pe fereastră, dincolo de grădini, se vedea câmpul deschis, 
mărginit de umbrele albastre ale pădurilor. 


— E perfect, nu-l aşa? Zise Linnet. 

Se sprijinea cu braţele de pervazul ferestrei. Chipul îi era 
însufleţit, înflăcărat, energic. Lângă ea, Joanna Southwood 
părea întru câtva ştearsă - o tânără înaltă, subţire, de 27 de 
ani, cu o figură alungită, inteligentă şi cu sprâncene 
fantezist pensate. 

— Şi ai făcut atât de multe în atât de puţin timp! Ai avut 
mulţi arhitecţi? 

— Trei. 

— Cum sunt arhitecţii? Nu cred că am văzut vreodată 
vreunul. 

— Erau bunicei. Cam nepractici câteodată. 

— Draga mea, sunt sigură că ai avut tu grijă de asta! Eşti 
cea mai pragmatică fiinţă din lume! 

Joanna luă în mână un şirag de perle de pe toaletă. 

— Bănuiesc că astea sunt adevărate, nu, Linnet? 

— Bineînţeles. 

— Ştiu că e „bineînţeles” pentru tine, draga mea, dar n-ar 
fi la fel pentru majoritatea oamenilor. Mulţi s-ar mulţumi cu 
unele de cultură sau chiar cu imitații. Scumpa mea, sunt 
absolut incredibile, se asortează perfect. Trebuie să coste o 
avere! 

— Ţi se par cam vulgare? 

— Nu, nici vorbă - sunt doar o mostră de frumuseţe pură. 
Cât valorează, până la urmă? 

— Cam cincizeci de mii. 

— O sumă de toată frumuseţea! Nu ţi-e teamă c-o să ţi le 
fure cineva? 

— Nu, le port în fiecare zi - şi, oricum, sunt asigurate. 

— Dă-mi voie să le port până la cină, te rog! M-aş simţi 
atât de bine! 

Linnet râse. 

— Desigur, dacă vrei. 

— Ştii, Linnet, te invidiez cu adevărat. Ai pur şi simplu tot 
ce-ţi poţi dori. lată-te la douăzeci de ani propria stăpână, cu 
o avere incalculabilă, frumoasă şi debordând de sănătate. Şi 


mai eşti şi deşteaptă! Când împlineşti douăzeci şi unu de 
ani? 

— În iunie. O să dau atunci o mare petrecere de majorat la 
Londra. 

— Şi pe urmă ai de gând să te măriţi cu Charles 
Windlesham? Toţi gazetăraşii ăştia dezgustători de scandal 
sunt puşi pe jar. lar Charles ţi-e într-adevăr incredibil de 
devotat. 

Linnet dădu din umeri. 

— Nu ştiu. Adevărul e că nu vreau să mă mărit cu nimeni 
deocamdată. 

— Draga mea, câtă dreptate ai! După aceea nu maie 
niciodată acelaşi lucru, nu? 

Telefonul sună strident şi Linnet se duse să răspundă. 

— Da? Alo? 

Îi răspunse vocea majordomului. 

— Vă caută domnişoara de Bellefort. Să vă fac legătura? 

— Bellefort? O, da, desigur, fă-mi legătura. 

Se auziră un clic şi apoi o voce, însufleţită, plăcută, uşor 
gâfâind. 

— Bună ziua, domnişoara Ridgeway? Linnet! 

— Jackie, draga mea! N-am mai auzit nimic de tine de o 
grămadă de vreme! 

— Ştiu. E groaznic. Linnet, aş vrea nespus de mult să te 
văd. 

— Draga mea, nu poţi să vii până aici? Să-mi vezi noua 
pasiune. Mi-ar face o plăcere grozavă să ţi-o arăt. 

— Chiar asta voiam să fac. 

— Foarte bine, ia repede un tren sau o maşină. 

— Aşa am să fac. Am un hârb cu două locuri. Am 
cumpărat-o pentru 15 lire. În unele zile se comportă foarte 
frumos, dar are toane. Dacă nu ajung până la ora ceaiului, 
să ştii că de vină e vreun capriciu de-al ei. La revedere, 
scumpa mea. 

Linnet puse receptorul jos şi se apropie din nou de Joanna. 


— E prietena mea cea mai veche, Jacqueline de Bellefort. 
Am fost împreună la o mănăstire de maici din Paris. A avut 
un ghinion teribil. Tatăl ei era conte francez, mama - 
americancă, din Sud. Tatăl a fugit cu o altă femeie, iar 
mama ei şi-a pierdut toţi banii în crahul bursei de pe Wall 
Street. Jackie a rămas complet lefteră. Nu ştiu cum o fi 
reuşit să se descurce în ultimii doi ani. 

Joanna îşi tot lustruia unghiile sângerii. Se lăsă pe spate, 
cu capul într-o parte, examinând rezultatul. 

— Draga mea, lungi ea vocalele, nu e oare plicticos? Dacă 
prietenii mei păţesc vreo nenorocire, eu renunţ imediat la 
ei! Sună foarte crud, dar astfel sunt scutită de o mulţime de 
neplăceri mai târziu! Întotdeauna fie vor să le împrumuţi 
bani, fie îşi deschid vreun atelier de croitorie şi trebuie să 
cumperi de la ei tot felul de haine oribile. Sau se apucă de 
pictat abajururi, sau de confecţionat eşarfe. 

— Adică, dacă mâine mi-aş pierde toţi banii, m-ai lăsa 
baltă? Da, scumpa mea, te-aş lăsa. Nu poţi spune că nu sunt 
sinceră! Îmi plac numai oamenii care au succes. Şi ai să 
descoperi că lucrul ăsta e valabil pentru aproape toată 
lumea - numai că majoritatea nu vor să-l recunoască. Spun 
doar că nu se mai pot înţelege nicicum cu Mary, cu Emily 
sau cu Pamela! „Problemele astea au făcut-o atât de acră şi 
de ciudată, biata de ea!” 

— Ce dezgustătoare eşti, Joanna! 

— Doar dau din coate, ca toată lumea. 

— Eu nu dau din coate! 

— Din motive evidente! Nu ai de ce să fii hrăpăreaţă când 
ai nişte tutori chipeşi, în floarea vârstei, care îţi plătesc o 
sumă enormă în fiecare lună. 

— Şi nu ai dreptate în ceea ce o priveşte pe Jacqueline, 
spuse Linnet. Nu e o cerşetoare. Am vrut să o ajut, dar nu 
m-a lăsat. E îngrozitor de mândră. 

— De ce crezi că ţine să te vadă atât de repede? Pun pariu 
că vrea ceva. Aşteaptă doar şi ai să vezi. 


— Părea entuziasmată de ceva, recunoscu Linnet. Jackie 
se ambală întotdeauna foarte tare. Odată a înfipt un briceag 
în cineva! 

— Ah, ce pasionant! 

— Un băiat chinuia un câine. Jackie a încercat să-l facă să 
se oprească, el n-a vrut, ea l-a tras şi l-a smucit şi până la 
urmă a scos un briceag şi l-a înfipt în el. A fost o scenă 
absolut îngrozitoare! 

— Cred şi eu. Sună de-a dreptul neplăcut! 

Camerista lui Linnet intră în odaie. Murmurând câteva 
scuze, luă o rochie din şifonier şi ieşi cu ea. 

— Ce-l cu Marie? Întrebă Joanna. Se vede că a plâns. 

— Biata de ea! Ştii că ţi-am spus că voia să se mărite cu un 
tip care avea o slujbă în Egipt. Nu aflase prea multe despre 
el, aşa că m-am gândit că era cazul să-l verific. S-a dovedit 
că avea deja o soţie - şi trei copii. 

— Cred că-ţi faci o mulţime de duşmani, Linnet. 

— Duşmani? Linnet era surprinsă. 

Joanna încuviinţă din cap şi se servi cu o ţigară. 

— Da, duşmani, scumpa mea. Eşti atât de cumplit de 
eficientă. Şi te pricepi mult prea bine să faci exact ceea ce 
trebuie. 

Linnet râse. 

— Nici gând, n-am nici un duşman pe lumea asta. 

IV 

Lordul Windlesham stătea sub cedrul din faţa casei, 
contemplând proporţiile graţioase ale lui Wode Hall. Nimic 
nu-l ştirbea frumuseţea de modă veche - noile clădiri şi 
dependinţe se înălţau după colţ, nevăzute. Era o privelişte 
plăcută şi paşnică, scăldată în lumina apusului de toamnă. 
Şi totuşi, pe măsură ce privea, Charles Windlesham vedea 
din ce în ce mai puţin Wode Hall. În faţa ochilor îi apărea în 
schimb tot mai clar o clădire elisabetană mai impozantă, cu 
un parc vast, pe un fundal mai auster... Era casa familiei 
sale, Charltonbury şi în faţa ei se vedea o siluetă - silueta 


unei fete cu păr auriu strălucitor şi cu un chip însufleţit ce 
trăda încrederea în sine... Linnet, stăpână la Charltonbury! 

Lordul se simţea plin de speranţe. Refuzul ei nu fusese nici 
pe departe definitiv. Era mai degrabă o amânare. Ei bine, el 
îşi putea permite să mai aştepte... 

Cât de uimitor de bine se potriveau toate! Era, desigur, 
preferabil să se însoare cu o persoană bogată, dar nevoia 
nu-l presa într-atât încât să fie nevoit ca, la o adică, să-şi 
ignore sentimentele. lar pe Linnet o iubea. Şi-ar fi dorit s-o 
aibă de soţie chiar şi dacă ar fi fost practic lipsită de orice 
mijloace, în loc să fie una dintre cele mai bogate fete din 
Anglia. Numai că, din fericire, Linnet era una dintre cele 
mai bogate fete din Anglia... 

Mintea lordului Windlesham croia tot felul de planuri de 
viitor. Să obţină poate administraţia moşiei Roxdale, să 
restaureze aripa de vest, să nu mai fie nevoit să-şi 
închirieze cabana de vânătoare din Scoţia... 

Charles Windlesham visa cu ochii deschişi. 


V 

Era ora patru când micul automobil hârbuit cu două locuri 
se opri pe pietrişul din faţa casei cu un scrâşnet. Din el ieşi 
o fată - o fiinţă micuță, zveltă, cu o claie de păr întunecat - 
care se repezi pe scări şi trase zdravăn de clopoțel. 

Câteva minute mai târziu era introdusă în sufrageria lungă 
şi impozantă şi un majordom cu mutră de preot o prezentă 
pe tonul mohorât propriu slujbei sale: 

— Domnişoara de Bellefort. 

— Linnet! 

— Jackie! 

Windlesham stătea deoparte, privind cu înţelegere cum 
mică fiinţă impetuoasă se aruncă asupra lui Linnet cu 
braţele deschise. 

— Lordul Windlesham - domnişoara de Bellefort, prietena 
mea cea mai bună. 


„O copilă drăguță”, se gândi el - nu chiar drăguță, dar cu 
siguranţă atrăgătoare, cu părul acela negru inelat şi cu 
ochii enormi. Lordul murmură câteva nimicuri politicoase şi 
apoi ieşi pe nesimţite, lăsându-le pe cele două prietene 
singure. 

Jacqueline se năpusti îndată asupra lui Linnet - într-un fel 
care, îşi aminti această, îi era caracteristic. 

— Windlesham? Windlesham? Deci ăsta e bărbatul despre 
care ziarele spun întotdeauna că ţi-e logodnic! Te măriţi, 
Linnet? Chiar te măriţi? 

Linnet murmură: 

— Poate. 

— Draga mea! Mă bucur atât de mult! Arată bine. 

— A, nu fi atât de sigură - nici eu nu sunt încă. 

— Bineînţeles că nu! Reginele îşi aleg întotdeauna cu 
multă grijă prinţul consort. 

— Nu fi ridicolă, Jackie. 

— Dar eşti o regină, Linnet! Ai fost întotdeauna. Să 
Majeste, la reine Linette. Linette la blonde! Iar eu - ei bine, 
eu sunt confidenta reginei. Domnişoara de onoare şi de 
încredere. 

— Jackie, scumpa mea, vorbeşti prostii! Unde ai fost tot 
timpul ăsta? Dispari pur şi simplu şi nu scrii niciodată. 

— Urăsc să scriu scrisori. Unde am fost? Eh, cam pe trei 
sferturi scufundată. În SLUJBE. Slujbe sinistre cu femei 
sinistre! 

— Scumpa mea, ce mult aş fi vrut să... 

— Profit de generozitatea reginei? Ei bine, draga mea, 
sinceră să fiu, exact de asta sunt aici. Nu, nu ca să-ţi cer 
bani cu împrumut. Încă n-am ajuns acolo! Dar am venit să-ţi 
cer o mare favoare. 

— Dă-l drumul! 

— Dacă ai să te măriţi cu Windlesham, poate că aisă mă 
înţelegi. 

Pentru câteva clipe, Linnet păru buimăcită. Apoi faţa i se 
lumină. 


— Jackie, vrei să spui câ...? 

— Da, scumpa mea. Sunt logodită! Deci asta era! Mi s-a 
părut mie că arătai cumva foarte plină de viaţă. Arăţi 
întotdeauna aşa, bineînţeles, dar acum parcă mai mult ca 
de obicei. 

— Chiar aşa mă şi simt. 

— Spune-mi despre el. 

— Îl cheamă Simon Doyle. E mare, lat în umeri, incredibil 
de simplu şi de copilăros şi absolut adorabil! E sărac - nu 
are nici un ban. E ceea ce se numeşte un băiat bun de la 
ţară - dar dintr-o regiune foarte săracă - fiul cel mai mic şi 
tot tacâmul. Familia lui e din Devonshire. Îi place mult viaţa 
la ţară, dar în ultimii cinci ani a trăit la Londra, lucrând într- 
un birou aglomerat. lar acum firma lor face concedieri şi el 
a rămas fără slujbă. Linnet, am să mor dacă nu mă mărit cu 
el! Am să mor! Am să mor! Am să mor... 

— Nu fi ridicolă, Jackie. 

— Am să mor, îţi spun eu! Sunt nebună după el. Şiele 
nebun după mine. Nu putem trăi unul fără altul. 

— Draga mea, chiar că te-ai înfierbântat! 

— Ştiu. E groaznic, nu? Dragostea asta te prinde cu totul 
şi nu mai ai ce-l face. Jacqueline făcu o scurtă pauză. Ochii 
ei întunecaţi se dilatară, devenind deodată tragici. Fu 
străbătută de un fior. Câteodată e... înfricoşător! Eu şi 
Simon am fost făcuţi unul pentru altul. N-am să iubesc 
niciodată pe nimeni altcineva. Şi tu trebuie să ne ajuţi, 
Linnet. Am auzit că ai cumpărat locul ăsta şi mi-a venit o 
idee. Ascultă, va trebui să ai un administrator - poate chiar 
doi. Aş vrea să-l dai slujba lui Simon. 

— Oh! 

Linnet era surprinsă. 

Jacqueline continuă grăbită: 

— Să ştii că se pricepe de minune la chestiile astea. Ştie 
totul despre moşii - a crescut el însuşi pe una. Şi are şiun 
pic de experienţă în afaceri. Oh, Linnet, ai să-l dai o slujbă, 
nu, de dragul meu? Dacă nu se descurcă, dă-l afară. Dar se 


va descurca. Şi putem locui într-o căsuţă şi am să te văd tot 
timpul şi totul în grădina va fi absolut divin. Jacqueline se 
ridică de pe scaun. Spune da, Linnet. Spune da. Frumoasa 
mea Linnet! Linnet cea înaltă cu părul de aur! Linnet cea 
deosebită! Spune da! 

— Jackie... 

— Da? 

Linnet izbucni în râs. 

— Jackie cea ridicolă! Adu-l aici pe tânărul tău domn şi 
lasă-mă să-l văd şi apoi mai stăm de vorbă. 

Jackie se repezi asupra ei, sărutând-o exuberant. 

— Draga mea Linnet - eşti o adevărată prietenă! Ştiam eu 
că aşa e. Nu m-ai lăsa niciodată baltă - niciodată. Eşti cea 
mai minunată fiinţă din lume. La revedere. 

— Dar, Jackie, credeam că rămâi. 

— Eu? Nu. Mă întorc la Londra şi mâine mă întorc şi-l aduc 
pe Simon şi aranjăm totul. O să-ţi placă mult de tot. E foarte 
dulce. 

— Dar nu poţi măcar să aştepţi să luăm ceaiul? 

— Nu, nu pot, Linnet. Sunt prea entuziasmată. Trebuie să 
mă întorc şi să-l spun lui Simon. Ştiu că sunt nebună, draga 
mea, dar n-am ce face. Mă aştept ca maritişul să mă 
vindece. Pare întotdeauna să aibă un efect liniştitor asupra 
oamenilor. 

Când ajunse la uşă, Jacqueline se întoarse, stătu o clipă, 
apoi se repezi înapoi spre Linnet şi o îmbrăţişa încă o dată 
în grabă. 

— Draga mea Linnet, nu mai e nimeni ca tine. 

VI 


Domnul Gaston Blondin, proprietarul micului restaurant 
monden Chez Mă ante, nu era un om căruia să-l facă 
plăcere să-şi flateze clientelă. Vizitatorii săi bogaţi, frumoşi, 
celebri sau aristocratici puteau să aştepte mult şi bine să fie 
observați şi trataţi cu toate onorurile. Numai în cazuri 
foarte rare domnul Blondin îşi permitea, cu o 


condescendenţă graţioasă, să salute vreun client, să îl 
însoţească la o masă privilegiat amplasată şi să schimbe cu 
el câteva remarci cât se poate de pertinente. 

În seara aceasta, domnul Blondin îşi exercitase de trei ori 
prerogativele regale - o dată cu o ducesă, a doua oară cu 
un jocheu faimos şi a treia, cu un omuleţ cu înfăţişare 
comică, posesor al unor mustăţi negre uriaşe, care unui 
vizitator întâmplător i-ar fi părut că nu onorează prin nimic 
restaurantul Chez Mă Tante. 

Dar domnul Blondin era cât se poate de onctuos faţă de 
oaspetele său. Deşi de jumătate de oră doritorilor li se 
spunea că nu mai sunt mese libere, una apăru acum în mod 
misterios, amplasată într-o poziţie foarte bună. Domnul 
Blondin îşi conduse clientul la ea dând toate semnele că era 
de-a dreptul impresionat. 

— Oh, dar bineînţeles, pentru dumneavoastră se găseşte 
întotdeauna o masă, Monsieur Poirot! Ce bine ar fi dacă ne- 
aţi onora mai des cu prezenţa! 

Hercule Poirot surâse, amintindu-şi de un vechi incident în 
care fuseseră implicaţi un cadavru, un ospătar, domnul 
Blondin şi o foarte frumoasă doamnă [1]. 

— Sunteţi prea amabil, Monsieur Blondin, spuse el. 

— Sunteţi singur, Monsieur Poirot? 

— Da, sunt singur. 

— Ei bine, Jules, aici de faţă, va compune pentru 
dumneavoastră un mic meniu asemenea unui poem - un 
adevărat poem! Femeile, oricât de încântătoare ar fi, au 
marele dezavantaj că ne distrag atenţia de la mâncare! 
Astăzi vă veţi savura cina, Monsieur Poirot, vă promit. Cât 
despre vin... 

Urmă o conversaţie destul de tehnică, la care asistă şi sus- 
numitul Jules, mattre d'hâtel. 

Înainte de a se depărta, domnul Blondin mai zăbovi puţin, 
coborându-şi vocea la un ton confidenţial. 

— Aveţi treburi grave de rezolvat? 

Poirot clătină din cap. 


— Sunt, din păcate, un om fără treburi, spuse el încet. Am 
făcut ceva economii la vremea mea şi dispun acum de 
mijloacele necesare pentru o viaţă de trândăvie. 

— Vă invidiez. 

— Nu, nu, n-ar fi înţelept din partea dumneavoastră. Vă 
asigur că nu e atât de plăcut pe cât sună. Poirot oftă. Zicală 
că omul a fost nevoit să inventeze munca pentru a scăpa de 
efortul de a gândi e cât se poate de adevărată. 

Domnul Blondin făcu un gest de uimire. 

— Dar sunt atâtea alte lucruri de făcut! Puteţi călători! 

— Da, pot să călătoresc. Am făcut-o deja. Iarna aceasta am 
să vizitez, cred, Egiptul. Climă, se spune, e minunată. Poţi 
scăpa de ceaţă, de zilele cenuşii, de monotonia ploii 
neîntrerupte din Anglia. 

— O, Egiptul! Şopti domnul Blondin. 

— Mi se pare că acum se poate chiar ajunge acolo cu 
trenul, evitând orice călătorie pe mare, afară de 
traversarea Canalului Suez. 

— A, marea, nu vă pică prea bine, nu? 

Hercule Poirot clătină din cap şi fu scuturat de un fior. 

— Nici mie, spuse domnul Blondin înţelegător. E curios 
efectul pe care îl are asupra stomacului. 

— Dar numai asupra anumitor stomacuri! Sunt oameni 
care nu suferă nici un pic de râu de mare. Ba chiar le place! 

— O nedreptate a bunului Dumnezeu, spuse domnul 
Blondin. 

Dădu trist din cap şi, meditând la impietatea proferată, se 
retrase. 

Masa fu pusă de ospătari îndemânatici, aproape neauziţi. 
Apărură felii subţiri de pâine prăjită, unt, un recipient cu 
gheaţa - toate accesoriile unei cine rafinate. 

Orchestra de negri se dezlănţui într-o ciudată simfonie de 
note discordante. Londra dansa. 

Hercule Poirot privea în jur cu atenţie, înregistrând 
impresiile în spaţiul ordonat al minţii sale. 


Ce plictisite şi obosite erau cele mai multe dintre feţe! Unii 
dintre bărbaţii aceia solizi se simțeau totuşi bine... În timp 
ce pe chipurile partenerelor lor părea să se citească mai 
degrabă o răbdare stoică. Femeia aceea grasă în purpuriu 
radia... Fără îndoială, grăsimea oferă anumite compensaţii 
în viaţă... O însufleţire, o ardoare de care cei cu forme mai 
de model sunt lipsiţi. 

Destul de mulţi tineri - unii inexpresivi, alţii plictisiţi, alţii 
categoric nefericiţi. Ce absurd e să numeşti tinereţea 
vremea fericirii - tinereţea, perioada celei mai acute 
vulnerabilităţi! 

Privirea lui Poirot se îmblânzi când dădu peste un cuplu de 
pe ring. Făceau o pereche potrivită - el era înalt şi spătos, 
ea, subţire şi delicată. Două trupuri care se mişcau perfect 
în ritmul fericirii. Fericire că erau acolo, la ora aceea, 
împreună. 

Dansul se opri brusc. Lumea aplaudă şi melodia porni din 
nou. După un al doilea encore, cei doi se întoarseră la 
locurile lor, în apropierea mesei lui Poirot. Fata se 
îmbujorase, râdea. În timp ce se aşeza, Poirot putu să-l 
studieze faţa, pe care şi-o ridicase, luminată de râs, spre 
partenerul ei. 

Ochii ei sugerau şi altceva în afara bucuriei. Hercule Poirot 
clătina din cap cu îndoială. 

— "Ţine prea mult la el, micuța, spuse pentru sine. Nu e 
prea sănătos. Nu, chiar deloc. 

Apoi prinse din zbor o vorbă: 

— Egipt. 

Vocile lor îi ajungeau la urechi foarte clar - a ei era tânără, 
plină de vioiciune, arogantă, cu vagi r-uri mai moi, străine; 
a lui, plăcută, joasă, într-o engleză cultivată. 

— Nu zic hop înainte de a sări pârleazul, Simon. Îţi spun 
eu că Linnet nu ne va lăsa baltă! 

— Şi dacă o las eu baltă pe ea? 

— Prostii - slujba ţi se potriveşte perfect. 


— De fapt, cred că da... Sincer, nu mă îndoiesc de 
priceperea mea. Şi am de gând să fac o treabă bună - de 
dragul tău! 

Fata râse uşor - un râs de fericire pură. 

— O să aşteptăm trei luni, ca să fim siguri că nu eşti 
concediat şi apoi... 

— Şi apoi am să îţi pun la picioare tot ce am - asta-l ideea, 
nu? 

— Şi, cum spuneam, o să mergem în Egipt în luna de 
miere. La naiba cu grijile băneşti! Toată viaţa mi-am dorit să 
merg în Egipt. Nilul, piramidele, nisipul... 

El spuse, cu o voce uşor înecată: 

— O să-l vedem împreună, Jackie... Împreună. Nu e 
grozav? 

— Chiar mă întreb. O să fie şi pentru tine la fel de grozav 
ca pentru mine? Îţi doreşti şi tu la fel de mult ca mine? 

Vocea ei era deodată ascuţită - şi ochii dilataţi - aproape 
temătoare. 

Răspunsul bărbatului veni imediat, fără ezitare: 

— Jackie, nu fi absurdă. 

Dar fata repetă: 

Mă întreb... Apoi dădu din umeri. Hai să dansăm. Hercule 
Poirot murmură pentru sine: 

— Une qui aime et un qui se laisse aimer. Da şi eu mă 
întreb. 

VII 


Joanna Southwood spuse: 

— Şi dacă e vreo brută? 

Linnet clătină din cap. 

— Nu, sunt sigură. Am încredere în gustul lui Jacqueline. 

— Da, dar oamenii nu se comportă rău în dragoste, chiar 
dacă sunt nişte ticăloşi, murmură Joanna. 

Linnet clătină din cap enervată şi schimbă subiectul. 

— Trebuie să mă duc să-l văd pe domnul Pierce pentru 
proiectele acelea. 


— Proiecte? 

— Da, nişte bordeie vechi, absolut insalubre. Vreau să le 
dărâm şi să-l mut pe oameni din ele. 

— Ce salubru şi generos din partea ta, draga mea! 

— Oricum trebuiau să plece. Chiţimiile acelea se află chiar 
în apropierea noii mele piscine. 

— Şi cei care locuiesc acolo sunt de acord să plece? 

— Majoritatea sunt încântați. Unul sau doi se comportă 
prosteşte - de fapt, de-a dreptul enervant. Par să nu-şi dea 
seama în ce condiţii incomparabil mai bune vor trăi! 

— Dar presupun că ţie nu-ţi prea pasă de ce spun ei, nu? 

— Draga mea Joanna, e numai spre binele lor. 

— Da, draga mea. Sunt convinsă. Bine cu de-a silă. 

Linnet se încruntă. Joanna râse. 

— Haide, doar eşti tiranică, recunoaşte. Un tiran 
binevoitor, dacă vrei. 

— Nu sunt nicidecum tiranică. 

— Dar îţi place să faci totul după capul tău! 

— Nu neapărat. 

— Linnet Ridgeway, poţi să te uiţi în ochii mei şi să-mi dai 
măcar un singur exemplu de situaţie în care n-ai putut să 
faci exact ceea ce ţi-ai dorit? 

— Nenumărate. 

— O, da, „nenumărate”, dar nici un singur exemplu 
concret. Şi nu poţi inventa unul, draga mea, oricât ai 
încerca! Linnet Ridgeway şi cursa ei triumfală în maşina ei 
de aur! 

— Crezi că sunt egoistă? Întrebă tăioasă Linnet. 

— Nu - doar irezistibilă. Efectul combinat al banilor şi al 
farmecului personal. Totul se pleacă în faţa ta. Ce nu poţi 
cumpăra cu bani, cumperi cu un surâs. Rezultatul? Linnet 
Ridgeway, Fata-Care-Are-Iotul. 

— Joanna, nu fi ridicolă! 

— Oare nu ai totul? 

— Ba bănuiesc că da... Dar sună cumva respingător. 


— Bineînţeles că e respingător, draga mea! Probabil că în 
curând vei fi cumplit de plictisită şi de blazată. Până atunci 
însă, savurează-ţi cursa triumfală în maşina de aur. Mă 
întreb doar - chiar mă întreb - ce se va întâmpla când vei 
vrea să o iei pe o stradă pe care scrie: „Interzis circulaţiei 
publice”. 

— Nu fi stupidă, Joanna. Şi, în timp ce lordul Windlesham 
intra în cameră, Linnet continuă, întorcându-se spre el: 
Joanna îmi spune tot felul de răutăţi. 

— Din invidie, draga mea, numai din invidie, spuse Joanna 
indistinct în timp ce se ridica. 

Nu se scuză că pleacă - căci zărise sclipirea din ochii lui 
Windlesham. 

Acesta râmase tăcut un minut sau două. Apoi intră direct 
în subiect. 

— Ai luat vreo hotărâre, Linnet? 

Linnet spuse rar: 

— Oare aş fi grosolană dacă?... Bănuiesc că, dacă nu sunt 
sigură, ar trebui să spun: „Nu”... 

EI o întrerupse: 

— Nu spune asta. Vei avea timp - cât timp doreşti. Dar, ştii, 
eu cred că vom fi fericiţi împreună. 

— Vezi tu - Linnet părea că se scuză, aproape ca un copil 
mă simt atât de bine aşa cum sunt, mai ales cu toate astea. 
Flutură o mână. Mi-am dorit să transform Wode Hall într-o 
întruchipare a idealului meu de casă la ţară şi cred că am 
reuşit, nu ţi se pare? 

— Ba da, Linnet. E minunat. Totul e perfect. Eşti foarte 
inteligentă, Linnet. Charles făcu o pauză şi apoi continuă: 
Dar îţi place şi Charltonbury, nu? Bineînţeles că are nevoie 
să fie modernizat şi toate celelalte. Dar tu te pricepi aşa de 
bine la asta. Îţi place s-o faci. 

— O, desigur, Charltonbury e superb. 

Linnet vorbi cu un entuziasm autentic, dar în interiorul 
său simţi deodată un fior de gheaţă. Răsunase acolo o notă 
străină, discordantă, care nu-l dădea voie să se bucure 


complet de viaţa pe care o ducea. Pe moment, nu-şi analiză 
senzaţia, dar mai apoi, după ce Windlesham plecă, încercă 
să-şi examineze dedesubturile minţii. 

Charltonbury - da, asta era: îi displăcuse întrebarea 
despre Charltonbury. Dar de ce? Charltonbury era o 
proprietate destul de faimoasă. Aparţinea familiei lui 
Windlesham de pe vremea reginei Elisabeta. A fi stăpână la 
Charltonbury i-ar fi conferit o poziţie socială de invidiat. 
Windlesham era una dintre cele mai bune partide din 
Anglia. 

Bineînţeles că el nu putea să ia Wode prea în serios... Nu 
se putea în nici un fel compara cu Charltonbury. 

Ah, dar Wode era al ei! Ea îl văzuse, îl cumpărase, îl 
reconstruise şi renovase, cheltuise o grămadă de banicu el. 
Era posesiunea ei - micul ei regat. 

Dar, într-un fel, Wode nu ar mai fi contat dacă ea s-ar fi 
căsătorit cu Windlesham. Ce ar face ei cu două moşii? Şi, 
evident, din cele două, Wode avea să fie cea la care vor 
renunţa. 

Ea, Linnet Ridgeway, nu ar mai exista. Ar deveni contesa 
Windlesham, aducătoarea unei zestre considerabile 
stăpânului de la Charltonbury. Ar fi deja regina cuiva, nu 
regină, pur şi simplu. 

„Sunt ridicolă”, îşi spuse Linnet. 

Dar era curios cât de mult ura ideea de a abandona 
Wode... 

Şi oare nu există şi altceva care o sâcâia? 

Vocea lui Jackie, cu acea bizară notă uşor neclară în ea 
când îi spusese: „Am să mor dacă nu mă mărit cu el. Am să 
Mor. Am să mor...” 

Atât de convinsă, atât de sinceră. Oare ea, Linnet, simţea 
acelaşi lucru pentru Windlesham? Cu siguranţă nu. Poate 
că ea n-ar fi putut simţi niciodată aşa ceva pentru nimeni. 
Trebuie să fie foarte plăcut să simţi asta... 

Prin fereastra deschisă se auzi zgomotul unei maşini. 


Linnet îşi întrerupse şirul gândurilor, nerăbdătoare. 
Probabil erau Jackie şi tânărul ei cavaler. Se va duce şi îi va 
întâmpina. 

Linnet stătea în uşă în timp ce Jacqueline şi Simon Doyle 
coborâră din maşină. 

— Linnet! Jackie se repezi spre ea. El e Simon. Simon, iat- 
o pe Linnet. E cea mai minunată persoană din lume. 

Linnet văzu un bărbat înalt, lat în umeri, cu ochi albaştri 
întunecaţi, cu un păr castaniu aspru şi ondulat, cu o bărbie 
pătrată şi cu un zâmbet atrăgător, simplu, băieţesc... 

Îi întinse mâna. Mâna care o strânse drept răspuns era 
fermă şi caldă... Lui Linnet îi plăcu felul în care tânărul o 
privi, cu o neprefăcută admiraţie. 

Jackie îi spusese că Linnet era extraordinară şi în mod 
evident lui i se părea extraordinară... Un soi de beţie caldă 
şi plăcuta i se răspândi în trup. 

— Nu e minunat totul? Spuse ea. Intră, Simon şi dă-mi voie 
să-mi întâmpin noul administrator aşa cum se cuvine. 

Şi, pe când se întorcea să-l conducă în casă, gândi: „Sunt 
nespus - nespus de fericită. Îmi place prietenul lui Jackie... 
Îmi place foarte tare...” 

Şi apoi avu o tresărire bruscă de durere: „Norocoasa...” 

VIII 


Tim Allerton se lăsă pe spate în fotoliul său de răchită şi 
căsca, privind marea. Apoi aruncă o căâutătură piezişă spre 
mama sa. 

Doamna Allerton era o femeie căruntă, de vreo cincizeci 
de ani, care se ţinea încă foarte bine. Expresia severă a 
gurii sale de fiecare dată când îşi privea fiul era o încercare 
de a-şi ascunde marea afecţiune pentru el, dar până şi 
străinii se lăsau rareori păcăliţi de acest subterfugiu, iar lui 
Tim însuşi îi era foarte clar cum stau lucrurile. 

— Chiar îţi place Mallorca, mamă? Întrebă el. 

— Hm, se gândi o clipă doamna Allerton, e ieftin aici. 

— Şi frig, spuse Tim cu un uşor tremur. 


Era un tânăr înalt, slăbuţ, cu părul negru şi pieptul mai 
degrabă îngust. Gura sa avea o expresie foarte dulce, ochii 
îi erau trişti şi bărbia, nedecisă. Avea mâini lungi şi delicate. 

Ameninţat de tuberculoză cu ceva ani în urmă, Tim nu 
avusese niciodată un fizic prea robust. Printre prieteni se 
ştia că „scrie”, dar era cumva subînţeles că întrebările 
despre producţia să literară nu ar fi fost bine-venite. 

— La ce te gândeşti, Tim? 

Doamna Allerton îl privea cu îngrijorare. Ochii ei căprui- 
închis strălucitori exprimau suspiciune. 

Tim Allerton zâmbi strâmb. 

— Mă gândeam la Egipt. 

— Egipt? Vocea doamnei Allerton sugera rezervă. 

— Căldură adevărată, mamă. Nisipuri de aur, leneveală... 
Nilul. Mi-ar plăcea să facem o călătorie în sus pe Nil. Ţie 
nu? 

— Oh, ba da, spuse doamna Allerton cu o voce uscată. Dar 
Egiptul e scump, dragul meu. Nu e pentru cei care trebuie 
să-şi numere fiecare bănuţ. 

Tim râse. Se ridică şi se întinse. Arăta deodată plin de 
viaţă şi de însufleţire. În glasul lui se simţea o anume 
febrilitate. 

— Cheltuielile cad în seama mea. Da, mamă. O mică 
speculație la bursă. Cu rezultate mai mult decât 
satisfăcătoare. Am aflat azi-dimineaţă. 

— Azi-dimineaţă? Întrebă tăios doamna Allerton. Ai primit 
o singură scrisoare şi aceea... 

Se opri brusc şi-şi muşcă buzele. 

Tim păru să ezite o clipă între amuzament şi enervare. 
Amuzamentul învinse. 

— Şi aceea, de la Joanna, încheie el pe un ton rece. Într- 
adevăr, mamă. Ai fi un detectiv pe cinste! Faimosul Hercule 
Poirot ar trebui să-şi simtă ameninţată reputaţia dacă te-ar 
întâlni. 

Doamna Allerton arăta mai degrabă iritată. 

— Am văzut doar din întâmplare scrisul de pe plic... 


— Şi ai ştiut că nu era al unui agent de bursă? Într-adevăr. 
De fapt, ieri am aflat. Scrisul bietei Joanna este destul de 
uşor de identificat - se întinde pe toată suprafaţa plicului ca 
o pânză de păianjen. 

— Ce mai zice Joanna? Ceva noutăţi? 

Doamna Allerton se străduia să pară calmă şi nepăsătoare. 
Prietenia dintre fiul său şi verişoara lui de a doua, 

Joanna Southwood, o deranjase întotdeauna. Nu că „ar fi 
fost ceva la mijloc”, cum spunea ea. Era sigură că nu. lim 
nu manifestase niciodată vreun interes de ordin sentimental 
faţă de Joanna şi nici ea faţă de el. Atracția mutuală dintre 
ei părea să se bazeze pe plăcerea bârfelor şi pe existenţa 
unui număr considerabil de prieteni şi de cunoştinţe 
comune. Amândurora le plăceau oamenii şi le plăcea să 
discute despre ei. Joanna avea o limbă ascuţită şi un fin simţ 
al umorului. 

Nu pentru că se temea că Tim ar fi putut să se 
îndrăgostească de Joanna devenea doamna Allerton cam 
ţeapănă de fiecare dată când Joanna era prezentă sau când 
soseau scrisori de la ea. 

Era un alt sentiment, greu de definit - poate o gelozie 
nemărturisită faţă de plăcerea vădită pe care Tim părea să 
o resimtă întotdeauna în compania Joannei. Ea şi fiul ei erau 
tovarăşi atât de buni, încât a-l vedea pe Tim absorbit şi 
interesat de o altă femeie îi provoca întotdeauna doamnei 
Allerton o anumită surpriză. Îşi închipuia, de asemenea, că 
în astfel de cazuri prezenţa ei ridica o barieră între cei doi 
reprezentanţi ai tinerei generaţii. Adesea dăduse peste ei 
antrenați în conversații pasionate, care, la vederea ei, 
păreau să pălească, să o includă şi pe ea oarecum forţat, 
parcă de nevoie. În mod cert, doamna Allerton nu o plăcea 
pe Joanna Southwood. O găsea nesinceră, afectată şi, în 
esenţă, superficială. Îi era foarte greu să se abţină de la a-şi 
exprima aceste păreri pe un ton uşor cam exagerat. 

Înainte de a-l răspunde la întrebare, Tim scoase scrisoarea 
din buzunar şi-şi trecu ochii peste ea. Era destul de lungă, 


observă mama lui. 

— Nimic deosebit, spuse el. Cei doi Devenish divorţează. 
Bătrânul Monty a fost reţinut pentru conducere sub 
influenţa alcoolului. Windlesham a plecat în Canada. Se 
pare că a fost foarte afectat de refuzul lui Linnet Ridgeway. 
Care în mod sigur se va căsători cu administratorul acela al 
ei. 

— Ce lucru neobişnuit! E o persoană dezgustătoare? 

— Nu, nici vorbă. E unul dintre membrii familiei Doyle din 
Devonshire. N-are nici un ban, bineînţeles - şi, de fapt, a 
fost logodit cu una dintre prietenele cele mai bune ale lui 
Linnet. Asta e cam groasă. 

— Nu mi se pare deloc plăcut, zise doamna Allerton, 
roşind. 

Tim îi aruncă o privire scurtă, plină de afecţiune. 

— Ştiu, mamă. Ţie nu-ţi place când femeile fură soţii altora 
şi chestii de genul ăsta. 

— Pe vremea mea aveam nişte reguli, spuse doamna 
Allerton. Şi erau foarte bune! Tineretul de astăzi pare să 
creadă că poate să facă orice-l trece prin cap, fără a se 
teme de urmări. 

Tim zâmbi. 

— Nu doar crede. Chiar o face. Vezi Linnet Ridgeway! 

— Ei bine, mie mi se pare oribil! 

Tim îi făcu cu ochiul. 

— Hei, capul sus, bătrânică demodată ce eşti! S-ar putea 
să fiu de acord cu tine. Eu, cel puţin, încă n-am atentat la 
soţia sau la logodnica nimănui. 

— Sunt sigură că n-ai face-o niciodată, spuse doamna 
Allerton şi adăugă energic: Te-am crescut aşa cum trebuie. 

— Aşadar, meritul e al tău, nu al meu. 

Tim îi zâmbi cu o sclipire de tachinare în ochi, în timp ce 
împăturea scrisoarea şi o băga la loc în buzunar. Doamna 
Allerton gândi fulgerător: „îmi arată majoritatea scrisorilor, 
însă din ale Joannei îmi citeşte numai mici pasaje”. 


Dar imediat îşi alungă din minte gândul acesta nedemn şi, 
ca întotdeauna, decise să se poarte cu nobleţe. 

— Ce mai face Joanna, cum se mai distrează? Întrebă ea. 

— Aşa şi aşa. Zice că vrea să-şi deschidă un magazin de 
delicatese în MayfairlJoanna vorbeşte mereu despre cât e 
de săracă, replică doamna Allerton cu o urmă de ciudă în 
voce, dar călătoreşte mai peste tot şi hainele trebuie s-o 
coste o avere. E întotdeauna foarte frumos îmbrăcată. 

— Ei, da, spuse Tim, probabil că nu plăteşte pentru ele. 
Nu, mamă, nu vreau să spun ceea ce-şi închipuie mintea ta 
virtuoasă. Probabil că pur şi simplu nu-şi plăteşte croitorii. 

Doamna Allerton suspină. 

— N-am înţeles niciodată cum reuşesc unii oameni să facă 
aşa ceva. 

— E un talent special, spuse Tim. E de ajuns să ai gusturi 
suficient de extravagante şi nici un pic de simţ al valorii 
banilor şi atunci poţi primi credite oricât de mari. 

— Da, dar până la urmă ajungi în faţa Biroului de 
Falimente, ca bietul Sir George Wode. 

— Ai o slăbiciune pentru jocheul acela bătrân - probabil 
pentru că în 1898 la vreun bal, ţi-a spus că semeni cu un 
boboc de trandafir. 

— Nu mă născusem încă în 1898 replică doamna Allerton 
cu aplomb. Sir George este un om cu maniere rafinate şi 
nu-ţi permit să-l numeşti „jocheu bătrân”. 

— Am auzit câteva istorii rizibile despre el de la oameni 
care ştiu ce spun. 

— Pe tine şi pe Joanna nu vă interesează ce spuneţi despre 
alţii: orice merge, atâta vreme cât e suficient de răutăcios. 

Tim ridică din sprâncene. 

— Dragă mamă, dar ştiu că te-ai cam aprins. Nu-mi 
închipuiam că bătrânul Wode e unul dintre favoriţii tăi. 

— Nu-ţi dai seama cât de greu i-a fost să vândă Wode Hall. 
Ţinea extrem de mult la proprietatea aceea. 

Tim îşi înfrână tendinţa de a-l da replica mamei sale. Până 
la urmă, cine era el să judece oamenii? Îi răspunse în 


schimb gânditor: 

— Mda, cred că ai dreptate aici. Linnet l-a invitat să vină şi 
să vadă ce a făcut la Wode Hall şi el a refuzat-o destul de 
grosolan. 

— Bineînţeles. Iar ea ar fi trebuit să-şi imagineze că nu era 
cazul să-l invite. 

— Şi mi se pare că el vorbeşte cu destulă înveninare 
despre ea - mormăie câte ceva de fiecare dată când o vede. 
Nu-l poate ierta faptul că i-a oferit un preţ atât de bun 
pentru proprietatea aceea dărăpănată a familiei. 

— Şi oare nu e de înţeles? Întrebă doamna Allerton tăios. 

— Sincer să fiu, spuse Tim calm, nu. De ce să trăieşti în 
trecut? De ce să te agăţi de lucruri care s-au întâmplat 
demult? 

— Şi ce să pui în locul lor? 

Tim ridică din umeri. 

— Să-ţi trăieşti viaţa, eventual. Să trăieşti pasiunea pentru 
nou. Bucuria de a nu şti niciodată ce-ţi rezervă ziua de 
mâine. În loc de a moşteni o fâşie de pământ nefolositoare, 
să-ţi oferi plăcerea de a face bani pentru tine însuţi - prin 
propriile puteri. 

— Printr-o speculație reuşită la bursă! 

Tim râse. 

— De ce nu? 

— Şi dacă speculaţia se dovedeşte tot atât de nereuşită? 

— Asta, dragă mamă, e o mişcare lipsită de tact. Şi cu totul 
nepotrivită în ziua de azi... Ce părere ai de excursia în 
Egipt? 

— Păi... 

El o întrerupse, zâmbind. 

— Deci am stabilit. Amândoi ne dorim să vedem Egiptul. 

— Şi când propui să se întâmple asta? 

— Luna viitoare. lanuarie e perioada cea mai potrivită 
pentru Egipt. O să mai savurăm câteva săptămâni compania 
extrem de plăcută a oaspeţilor acestui hotel. 


— Tim, spuse doamna Allerton cu reproş în glas. Apoi 
adăugă pe un ton vinovat: Mi-e teamă că i-am promis 
doamnei Leech că vei merge cu ea la poliţie. Nu înţelege o 
boabă spaniolă. 

Tim făcu o grimasă. 

— În legătură cu inelul acela al ei? Rubinul acela sângeriu 
al fiicei de potcovar [2]? Tot mai crede că i-a fost furat? Mă 
duc, dacă vrei, dar e pierdere de vreme. N-o să facă decât 
să chinuie câteva cameriste nenorocite. L-am văzut foarte 
clar pe degetul ei când a intrat în mare în ziua aceea. l-a 
căzut în apă şi pur şi simplu n-a observat. 

— Ea spune că e foarte sigură că şi l-a scos de pe deget şi 
l-a lăsat pe noptieră. 

— Ei bine, nu. L-am văzut cu ochii mei. Femeia asta e 
stupidă. Orice femeie care se aruncă în mare în decembrie, 
pretinzând că apa e caldă numai pentru că se întâmplă ca 
soarele să strălucească în momentul respectiv, e stupidă. 
Femeile grase oricum n-ar trebui să aibă voie să se scalde 
în mare; arată respingător în costume de baie. 

— Zău că mi se pare că ar trebui să nu mă mai scald nici 
eu, murmură doamna Allerton. 

Tim scoase un hohot de râs. 

— Tu? Tu poţi să stârneşti invidia multor fete tinere. 

Doamna Allerton oftă şi spuse: 

— Aş fi vrut să fie mai mulţi tineri aici, în jurul tău. 

Tim Allerton clătină din cap vehement. 

— Eu nu. Noi doi ne simţim foarte bine împreună dacă nu 
ne deranjează nimeni. 

— 'Ţi-ar fi plăcut că Joanna să fie aici. 

— Nu mi-ar fi plăcut. Vocea lui Tim era neaşteptat de 
decisă. Aici chiar greşeşti. Joanna mă amuză, dar nu-mi 
place cu adevărat, şi, dacă aş petrece prea mult timp cu ea, 
m-ar călca pe nervi. Mă bucur că nu e aici. Cred că m-aş 
împăca uşor cu ideea de a nu o mai vedea niciodată. Apoi 
adăugă, aproape în şoaptă: Există o singură femeie pe 


lumea asta pe care o respect şi o admir şi cred, dragă 
doamnă Allerton, că ştii cine este aceea. 

Mama să se înroşi şi pe chip îi apăru brusc o expresie 
buimăcită. 

Tim spuse pe un ton grav: 

— Nu sunt prea multe femei cu adevărat plăcute pe lume. 
Tu eşti una dintre ele. 


IX 


Într-un apartament din New York cu vedere spre Central 
Park, doamna Robson exclamă: 

— Vai, dar e minunat! Eşti o fată grozav de norocoasă, 
Cornelia. 

Cornelia Robson roşi. Era o tânără corpolentă, cam 
stângace, cu ochi căprui ca de câine. 

— Ah, va fi splendid! Spuse ea copleşită. 

Bătrâna domnişoară Van Schuyler îşi înclină capul, 
satisfăcută de reacţia rudelor sale sărace. 

— Întotdeauna mi-am dorit să călătoresc în Europa, 
suspină Cornelia, dar n-am crezut niciodată că am să ajung 
acolo. 

— Domnişoara Bowers mă va însoţi, ca de obicei, spuse 
domnişoara Van Schuyler, dar ca parteneră în societate este 
cât se poate de mărginită. Cornelia mă poate ajuta în multe 
feluri. 

— Aş fi fericită să o fac, verişoară Marie, spuse Cornelia cu 
însufleţire. Foarte bine, atunci totul e aranjat, încheie 
domnişoara Van Schuyler. Du-te şi găseşte-o pe domnişoara 
Bowers, draga mea. E timpul să-mi beau cocteilul de ouă. 

Cornelia ieşi. Mama ei spuse: 

— Dragă Marie, îţi sunt într-adevăr atât de 
recunoscătoare! Ştii că mi se pare că biata Cornelia suferă 
mult pentru că nu e remarcată în societate. Lucrul ăsta o 
face să se simtă cumva umilită. Dacă mi-aş putea permite s- 


o scot în lume - dar ştii cum au stat lucrurile de la moartea 
lui Ned. 

— Sunt foarte bucuroasă să o iau cu mine, spuse 
domnişoara Van Schuyler. Cornelia a fost întotdeauna 
drăguță şi gata să se ocupe de tot felul de mărunţişuri şi nu 
e atât de egoistă ca mulţi dintre tinerii de azi. 

Doamna Robson se ridică şi sărută faţa ridată şi uşor 
îngălbenită a rudei sale bogate. 

— Îţi sunt atât de recunoscătoare, declară ea. 

Pe scări, se întâlni cu o femeie înaltă, care părea foarte 
energică, ducând un pahar în care se afla un lichid galben 
spumos. 

— Deci, doamnă Bowers, vă pregătiţi pentru Europa? 

— O, da, doamnă Robson. 

— Ce călătorie frumoasă va fi! 

— O, da, cred că va fi cât se poate de plăcută. 

— Dar aţi mai fost în străinătate până acum? 

— O, da, doamnă Robson. Am fost la Paris cu domnişoara 
Van Schuyler, toamna trecută. Dar n-am vizitat niciodată 
Egiptul. 

Doamna Robson ezită. 

— Sper din tot sufletul... Că nu vor fi... Nici un fel de 
probleme. 

Îşi coborâse vocea. Domnişoara Bowers replică în schimb 
pe tonul său obişnuit: 

— O, nu, doamnă Robson. O să am mare grijă de asta. Sunt 
întotdeauna foarte atentă. 

Dar o vagă umbră de îngrijorare persistă pe chipul 
doamnei Robson în timp ce cobora încet mai departe. 

X 


În biroul său din centrul oraşului, domnul Andrew 
Pennington îşi cercetă corespondenţa. Deodată, pumnul i se 
încleştă şi se prăbuşi cu zgomot pe masă; faţa i se făcu roşie 
ca sângele şi două vene groase i se iviră pe frunte. Apăsă pe 


un buton de pe masă şi în cameră intră, cu o promptitudine 
demnă de admiraţie, o secretară cu o figură inteligentă. 

— Spune-l domnului Rockford să vină până la mine. 

— Da, domnule Pennington. 

Câteva minute mai târziu, Stemdale Rockford, asociatul 
domnului Pennington, intră în birou. Cei doi bărbaţi 
semănau întru câtva - amândoi erau înalţi, zvelţi, cu părul 
grizonat şi cu feţe inteligente, proaspăt bărbierite. 

— Ce este, Pennington? 

Pennington îşi ridică ochii de pe scrisoarea pe care o 
recitea. 

— Linnet s-a măritat! 

— Poftim? 

— Ai auzit foarte bine! Linnet Ridgeway s-a măritat! 

— Cum? Când? Şi noi de ce n-am aflat? 

Pennington se uită la calendarul de pe masă. 

— Nu era căsătorită când a scris scrisoarea asta, dar acum 
este. În dimineaţa zilei de patru. Adică azi. 

Rockford se prăbuşi pe un scaun. 

— Uau! Fără să ne prevină, nimic! Cine e tipul? 

Pennington se uită din nou în scrisoare. 

— Doyle. Simon Doyle. 

— Ce fel de om e? Ai auzit vreodată de el? 

— Nu. Nu spune prea multe... Pennington îşi trecu ochii 
peste rândurile drepte, ordonate. Am impresia că e ceva 
secret în toată povestea asta... Dar nu contează. Principalul 
e că Linnet s-a măritat. 

Ochii celor doi se întâlniră. Rockford dădu din cap. 

— Trebuie să ne gândim ce e de făcut, spuse el încet. 

— Ce putem face? 

— Asta te întreb şi eu. 

Cei doi bărbaţi râmaseră aşezaţi în linişte. Apoi Rockford 
întrebă: 

— Ai vreun plan? 

Pennington spuse, lungind cuvintele: 


— Normandie pleacă astăzi din port. Unul din noi ar putea 
s-o prindă. 

— Eşti nebun! Şi ce să facă? 

— Avocaţii aceia englezi... Începu Pennington şi se opri. 

— Ce-l cu ei? Doar n-ai de gând să te duci acolo ca să-l 
abordezi? Eşti nebun! 

— Nu spun că unul din noi să meargă în Anglia. 

— Atunci? 

Pennington netezi foaia întinsă pe masă. 

— Linnet pleacă în Egipt în luna de miere. Are de gând să 
stea acolo o lună, sau chiar mai bine... 

— Egipt, a? 

Rockford se gândi o clipă. Apoi îşi ridică privirea şi se uită 
în ochii celuilalt. 

— Egipt, spuse el. Deci asta e ideea ta. 

— Da, o întâlnire întâmplătoare. Într-o excursie. Linnet va 
fi cu soţul ei, într-o atmosferă de lună de miere... Ar putea 
să ne iasă. 

Rockford spuse neîncrezător: 

— E deşteaptă Linnet... Dar... 

Pennington continuă cu glas încet: 

— Cred că situaţia poate fi... Rezolvată cumva. 

Ochii li se întâlniră din nou. Rockford încuviinţă din cap. 

— Bine, băiete. 

Pennington aruncă o privire la ceas. 

— Va trebui să ne grăbim - oricare din noi va pleca. 

— Du-te tu, răspunse Rockford prompt. Ai avut 
întotdeauna trecere la Linnet. „Unchiul Andrew.” Exact ce 
trebuie! 

Faţa lui Pennington se înăspri. 

— Sper să rezolv lucrurile, zise el. 

— Trebuie să le rezolvi, îi răspunse asociatul. Situaţia e 
critică... 


XI 


William Carmichael îi spuse tânărului slăbănog care 
deschisese uşa întrebător: 

— Trimite-l la mine pe domnul Jim, te rog. 

Jim Fanthorp intră în cameră şi îl privi pe unchiul său cu 
un aer întrebător. Bătrânul îşi ridică ochii, dădu din cap şi 
scoase un mormăit. 

— Hm, eşti aici. 

— M-aţi chemat? 

— Aruncă o privire peste chestia asta. 

Tânărul se aşeză şi trase teancul de hârtii mai aproape. 
Bătrânul îl urmărea. 

— Ei bine? 

— Domnule, mi se pare cam dubios. 

Asociatul cel mai în vârstă al firmei Carmichael, Grant & 
Carmichael scoase din nou mormăitu-l caracteristic. 

Jim Fanthorp reciti scrisoarea care tocmai sosise cu poşta 
aeriană din Egipt...: Pare de-a dreptul aiurea să scrii 
scrisori de afaceri într-o asemenea zi. Am petrecut o 
săptămână la hotelul Mena House [3] şi am fost într-o 
expediţie la Fayum [4]. Poimâine mergem cu vaporul în 
susul Nilului la Aswan şi la Luxor şi poate mai departe, până 
la Khartoum [5]. Când am intrat azi-dimineaţă în biroul 
agenţiei Thomas Cook pentru bilete, cine credeţi că a fost 
prima persoană pe care am văzut-o? Andrew Pennington, 
tutorele meu american. Cred că l-aţi cunoscut acum doi ani, 
când a venit în Anglia. N-aveam habar că se află în Egipt şi 
el n-avea idee că eu sunt aici! Şi nici că m-am măritat! 
Scrisoarea în care îi spuneam despre căsătorie a ajuns 
probabil chiar după plecarea lui. Vine şi el în aceeaşi 
călătorie pe Nil. Ce coincidenţă, nu? Vă mulţumesc pentru 
tot ce aţi făcut în toată această perioadă atât de agitată. 
Eu... 

Chiar în momentul în care tânărul voia să întoarcă pagina, 
domnul Carmichael îi luă scrisoarea din mână. 

— Asta e tot, spuse el. Restul nu contează. Ei bine, ce 
crezi? Nepotul său se gândi timp de câteva momente, apoi 


spuse: 

— Păi, nu cred să fie o coincidenţă... Celălalt dădu din cap 
aprobator. 

— 'Ţi-ar plăcea să faci o călătorie în Egipt? Lătră el. 

— Credeţi că e recomandabil? 

— Cred că nu avem timp de pierdut. 

— Dar de ce eu? 

— Pune-ţi mintea la contribuţie, băiete, pune-ţi mintea la 
contribuţie. Linnet Ridgeway nu te-a întâlnit niciodată; şi 
nici Pennington. Dacă iei avionul, s-ar putea să ajungi acolo 
la timp. 

— Nnnn... Nu-mi place chestia asta. 

— Poate că nu-ţi place - dar trebuie s-o faci. 

— E absolut necesar? 

— După părerea mea, spuse domnul Carmichael, e vital. 

XII 


Îndreptându-şi turbanul din mătase orientală pe care îl 
purta pe cap, doamna Otterbourne spuse cu arţag: 

— Chiar că nu văd nici un motiv de ce n-am merge în 
Egipt. Sunt sătulă până peste cap de Ierusalim. Apoi, cum 
fiica să nu replică în nici un fel, adăugă: Ai putea cel puţin 
să răspunzi când ţi se vorbeşte. 

Rosalie Otterbourne privea o fotografie dintr-un ziar. Sub 
ea era scris: 

Doamna Simon Doyle, fostă înainte de căsătorie frumoasă 
domnişoară Linnet Ridgeway, bine-cunoscută în societate. 
Domnul şi doamna Doyle îşi petrec vacanţa în Egipt. 

— Vrei să mergem în Egipt, mamă? Întrebă Rosalie. 

— Da, vreau, răspunse violent doamna Otterbourne. 
Consider că aici am fost tratate cu o totală lipsă de respect. 
Prezenţa mea în acest loc le face reclamă - ar trebui să ne 
dea o reducere specială. Când le-am făcut aluzie la aşa 
ceva, s-au purtat absolut - dar absolut - impertinent. Le-am 
spus exact ceea ce gândesc despre ei. 

Fata oftă şi spuse: 


— 'Toate locurile sunt la fel. Aş vrea să putem pleca 
deîndată. 

— Iar în dimineaţa asta, continuă doamna COtterbourne, 
directorul hotelului a avut chiar impertinenţa să îmi spună 
că toate camerele au fost rezervate dinainte şi că suntem 
rugate să plecăm peste două zile. 

— Deci va trebui să mergem în altă parte. 

— Nici gând. Sunt pregătita să-mi apăr drepturile până la 
capăt. 

— Bănuiesc că la fel de bine am putea să mergem în Egipt. 
Nu văd nici o diferenţă, murmură Rosalie. 

Doamna COtterbourne fu de acord. 

— Cu siguranţă nu e o chestiune de viaţă şi de moarte. Dar 
aici greşea - căci era exact o chestiune de viaţă şi de 
moarte. 

Capitolul doi 

— E Hercule Poirot, detectivul, spuse doamna Allerton. 

Ea şi fiul ei stăteau pe două fotolii vopsite în roşu aprins. 

În grădina hotelului Cataract din Aswan, urmărind 
siluetele a două persoane care se îndepărtau - un bărbat 
scund îmbrăcat într-un costum alb de mătase şi o fată înaltă 
şi subţire. 

Tim Allerton se ridică neobişnuit de brusc în capul oaselor. 

— Omuleţul acela caraghios? Întrebă el neîncrezător. 

— Omuleţul acela caraghios. 

— Ce, Doamne iartă-mă, face aici? 

Mama sa râse. 

— Dragul meu, pari de-a dreptul fascinat. De ce oare 
bărbaţilor le plac atât de mult crimele? Eu urăsc romanele 
polițiste şi nu le citesc niciodată. Dar nu cred că Monsieur 
Poirot este aici din vreun motiv ascuns. Îmi închipui că a 
câştigat destui bani în viaţă şi că acum profită de ei. 

— Pare să se priceapă s-o ochească pe cea mai frumoasă 
fată din zonă. 

Doamna Allerton îşi înclină uşor capul într-o parte, 
examinând silueta tot mai îndepărtată a domnului Poirot şi 


a însoţitoarei sale. 

Fata de lângă el era mai înaltă cu aproape un cap. Păşea 
frumos, nici ţeapăn, nici deşelat. 

— Pare într-adevăr frumoasă, spuse doamna Allerton, 
aruncându-l o privire piezişă lui Tim. 

Oarecum spre surprinderea ei, acesta muşcă momeala. 

— E mai mult decât OK. Păcat că arată atât de nervoasă şi 
de posomorâtă. 

— Poate e doar expresia feţei ei, dragul meu. 

— O tânără drăcoaică nesuferită, bănuiesc. Dar e foarte 
drăguță. 

Persoana care fusese subiectul acestor remarci mergea 
încet alături de Poirot. Rosalie Otterbourne învârtea în 
mână o umbreluţă de soare nedeschisă, iar expresia de pe 
chipul ei justifică întru totul ceea ce Tim spusese despre ea. 
Arăta nervoasă şi mohorâtă. Sprâncenele i se uniseră într-o 
încruntătură, iar linia sângerie a gurii avea colţurile 
coborâte. 

Cei doi o luară la stânga, ieşind pe poarta hotelului şi 
intrară în umbra răcoroasă a grădinii publice. 

Hercule Poirot sporovăia amabil, plin de o bună dispoziţie 
perfect senină. Purta un costum de mătase albă, atent 
călcat şi o pălărie de panama şi ţinea în mână o apărătoare 
de muşte cu mâner ornamentat din imitație de chihlimbar. 

— Mă încântă, spunea el. Stâncile negre de pe Insula 
Elefantină [6], soarele şi micile bărci de pe râu. Da, ce bine 
e să trăieşti. Făcu o pauză şi apoi adăuga: Nu vi se pare, 
mademoiselle? 

— E bine, presupun, răspunse scurt Rosalie Otterbourne. 
Aswan mi se pare un loc cam mohorât. Hotelul e pe 
jumătate gol şi toată lumea de aici are o sută... 

Rosalie se întrerupse şi-şi muşcă buzele. 

Ochii lui Hercule Poirot clipiră. 

— Aveţi dreptate, da. Sunt cu un picior în groapă. 

— Nu... Nu mă gândeam la dumneavoastră, spuse fata. 

Scuzaţi-mă. Am fost grosolană. 


— Deloc. E firesc să vă doriţi companioni de vârsta 
dumneavoastră. Ei, există măcar un tânăr în hotel. 

— Cel care sta toată ziua cu mama lui? Ea îmi place, dar el 
mi se pare groaznic - atât de înfumurat! 

Poirot zâmbi. 

— Iar eu - vă par înfumurat? 

— O, nu, dumneavoastră nu. 

Rosalie era evident prea puţin interesată de subiect - dar 
asta nu păru să-l deranjeze pe Poirot, care observă doar cu 
o satisfacţie placidă: 

— Prietenul meu cel mai bun susţine că sunt foarte 
înfumurat. 

— Ei bine, spuse Rosalie neatentă, bănuiesc că aveţi 
motive. Din păcate, crimele nu mă interesează câtuşi de 
puţin. 

— Sunt încântat să aflu că nu aveţi nimic de ascuns, zise 
Poirot solemn. 

Pentru o clipă, masca mohorâta de pe chipul fetei păru să 
se transforme, pe când îi arunca lui Poirot o scurtă privire 
întrebătoare. Dar Poirot nu păru s-o observe şi continuă: 

— Madame, mama dumneavoastră, nu a coborât azi la 
masa de prânz. Sper că se simte bine. 

— Locul acesta nu-l face bine, spuse Rosalie scurt. Abia 
aştept să plecăm. 

— Vom călători împreună, nu? Mergem cu toţii până la 
Wadi Halfă [7 ] şi spre a doua cataractă? 

— Da. Cei doi ieşiră din umbra grădinii şi păşiră pe un 
drum prăfos pe marginea fluviului. Fură îndată înconjurați 
de cinci vânzători vigilenţi de mărgele, doi comercianţi de 
ilustrate, trei vânzători de scarabei din ipsos, vreo doi băieţi 
care închiriau măgăruşi şi câţiva mici zdrenţăroşi cam 
flegmatici, dar care sperau să capete ceva. 

— Doriţi mărgele, domnu'? Foarte bun, domnu'. Foarte 
ieftin... 

— Doamnă, doriţi scarabeu? Uitaţi - regină - aduc noroc... 


— Uitaţi, domnu', lapis adevărat. Foarte bun, foarte 
ieftin... 

— Vreţi călărit un măgăruş, domnu'? Foarte bun măgăruş. 
Măgăruş Whisky cu Sifon, domnu.... 

— Vreţi mergeţi la cariera de granit, domnu'? Măgăruşul 
meu foarte bun. Alt măgăruş foarte prost, domnu', cade... 

— Doriţi ilustrată - foarte ieftin - foarte frumos... 

— Uitaţi, doamna... Numai zece piaştri - foarte ieftin - 
lapis - fildeş... 

— Apărătoare foarte bun - tot chihlimbar... 

— Vreţi mergeţi cu barca, domnu'? Am barcă foarte bun, 
domnu... 

— Vreţi mergeţi înapoi la hotel, doamna? Acest măgăruş 
foarte liniştit... 

Hercule Poirot făcu neatent câteva gesturi anemice pentru 
a alunga roiul de muşte umane. Rosalie mergea printre ei 
ca o somnambulă. 

— E mai bine să te prefaci surd şi orb, zise ea. 

Micii zdrenţăroşi alergau pe lângă ei, plângăcioşi. 

— Bakshish? Bakshish? Ura, ura, foarte frumos, foarte 
bun... 

Hainele lor peticite în culori vii se târau pe pământ şi 
muştele le asaltau ochii urduroşi. Ei fură cei mai insistenţi. 
Ceilalţi renunţară şi rămaseră în urmă, ca să-l atace pe 
următorul trecător. 

Poirot şi Rosalie trebuiră acum să treacă prin furcile 
caudine ale vânzătorilor din magazine, cu accentele lor mai 
suave, mai persuasive... 

— Nu vreţi vizitaţi magazinul meu, domnule? 

— Vreţi crocodil de fildeş, domnule? 

— N-aţi fost în magazinul meu, domnule? Vă arăt lucruri 
foarte frumoase. 

Cei doi intrară în al cincilea magazin, unde Rosalie înmâna 
vânzătorului câteva role de film - scopul plimbării. Apoi 
ieşiră şi se îndreptară spre ţărmul fluviului. 


Unul dintre vapoarele de pe Nil tocmai arunca ancora. 
Poirot şi Rosalie se uitară cu interes la pasageri. 

— Destul de mulţi, nu? Comentă Rosalie. 

Întoarse capul chiar în timp ce Tim Allerton li se alătura. 
Acesta gâfâia uşor, ca şi cum s-ar fi grăbit. 

Stătură acolo câteva clipe, apoi Tim rupse tăcerea. 

— Bănuiesc că sunt la fel de neinteresanţi ca întotdeauna, 
spuse el dispreţuitor, arătând înspre pasagerii care 
debarcau. 

— De obicei sunt groaznici, fu de acord Rosalie. 

Toţi trei aveau aerul acela de superioritate afişat de obicei 
de oamenii care se află deja într-un anume loc atunci când îi 
studiază pe nou-veniţi. 

— Uau! Exclamă Tim, însufleţindu-se brusc. Pun pariu că 
aia e Linnet Ridgeway. 

Dacă informaţia aceasta îl lăsă rece pe Poirot, ea stârni în 
schimb interesul lui Rosalie. Se aplecă înainte şi toată 
posomoreala de pe chipul ei aproape dispăru când întrebă: 

— Unde? Femeia în alb? 

— Da, acolo, lângă bărbatul acela înalt. Coboară acum pe 
țărm. El e proaspătul soţ, bănuiesc. Nu-mi amintesc cum îl 
cheamă. 

— Doyle, spuse Rosalie. Simon Doyle. Scria în toate 
ziarele. E plină de bani, nu? 

— Cam cea mai bogată fată din Anglia, replică Tim cu 
aplomb. 

Cei trei privitori se uitară în tăcere cum pasagerii 
debarcau. Poirot examină cu interes persoana care făcuse 
obiectul remarcilor celor doi tineri şi murmură: 

— E foarte frumoasă. 

— Unii oameni au de toate, spuse Rosalie înciudată. 

Pe faţa ei apăru o stranie expresie de invidie în timp ce 
privea cum cealaltă fată cobora pe pasarelă. 

Linnet Doyle arăta superb, de parcă ar fi păşit pe un 
podium. Avea, de asemenea, ceva din siguranţa de sine a 


unei actriţe celebre. Era obişnuită să fie privită, admirată, 
să fie în centrul atenţiei oriunde ar fi mers. 

Era conştientă de privirile curioase aţintite asupra ei - şi, 
în acelaşi timp, aproape că nu le băga în seamă; toate 
acestea făceau parte din viaţa ei de zi cu zi. 

Cobori pe țărm jucând un rol - chiar dacă o făcea 
inconştient. Frumoasă, bogată şi celebra mireasă în luna de 
miere. Se răsuci, cu un mic zâmbet şi câteva cuvinte, spre 
bărbatul înalt de lângă ea. El îi răspunse şi sunetul vocii lui 
îi atrase atenţia lui Hercule Poirot. Ochii acestuia se 
aprinseră şi sprâncenele i se apropiară. 

Perechea trecu destul de aproape de ei. Poirot îl auzi pe 
Simon Doyle zicând: 

— O să încercăm să ne facem timp pentru el, draga mea. 
Putem sta fără probleme aici o săptămână sau două, dacă 
vrei. 

Chipul lui era întors spre al ei, înflăcărat, adorator, uşor 
umil. 

Ochii lui Poirot îl cercetară atent - umerii puternici, faţa 
bronzată, ochii albaştri întunecaţi, simplitatea copilăroasă a 
zâmbetului. 

— Norocosul, spuse Tim după ce cuplul se depărtă. Cum e 
oare să-ţi găseşti o moştenitoare bogată care să n-aibă 
platfus şi probleme cu sinusurile? 

— Arată cât se poate de fericiţi, spuse Rosalie cu o notă de 
invidie în glas. Şi adăugă brusc, dar cu o voce atât de joasă, 
încât Tim nu-l putu înţelege vorbele: Nu e drept. 

Poirot însă le auzi. Se încruntase până atunci oarecum 
consternat, dar acum îi aruncă fetei de alături o privire 
rapidă. 

— Trebuie să-l aduc mamei câteva lucruri, spuse Tim, 
ridicându-şi pălăria şi îndepărtându-se. 

Poirot şi Rosalie se întoarseră încet spre hotel, pe acelaşi 
drum, încercând să ignore propunerile reînnoite ale 
stăpânilor de măgăruşi. 


— Deci nu vi se pare drept, mademoiselle? Întrebă Poirot 
blând. 

Fata se îmbujoră, mânioasă. 

— Nu ştiu despre ce vorbiţi. 

— Repet doar ceea ce aţi şoptit mai adineauri. O, ba da, aţi 
şoptit. 

Rosalie Otterbourne dădu din umeri. 

— Mi se pare prea mult pentru o singură persoană. Bani, 
frumuseţe, o siluetă de invidiat şi... 

Rosalie făcu o pauză şi Poirot continuă: 

— Şi dragoste? Da? Şi dragoste? Dar nu se ştie - poate că 
a fost luată de soţie pentru banii ei! 

— N-aţi văzut cum o privea? 

— O, ba da, mademoiselle. Am văzut tot ce era de văzut - 
de fapt, am văzut ceva ce dumneavoastră nu aţi sesizat. 

— Adică? 

— Am văzut, mademoiselle, spuse rar Poirot, ochii 
încercănaţi ai unei femei. Am văzut o mână care strângea 
bastonul unei umbreluţe atât de tare, încât încheieturile i se 
albiseră... 

Rosalie îl privea ţintă. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Vreau să spun că nu tot ce zboară se mănâncă. Vreau să 
spun că, deşi această doamnă e frumoasă şi bogată şi iubită, 
există totuşi ceva în neregulă aici. Şi mai ştiu un lucru. 

— Da? Ştiu, spuse Poirot încruntându-se, că, la un moment 
dat, undeva, am mai auzit această voce - vocea domnului 
Doyle - şi tare aş vrea să-mi amintesc unde. 

Dar Rosalie nu-l mai asculta. Se oprise nemişcată şi, cu 
vârful umbreluţei de soare, desena linii pe nisipul rar. 
Deodată izbucni violent: 

— Sunt odioasă. Sunt pur şi simplu odioasă. Sunt un 
monstru. Mi-aş dori să-l smulg hainele alea de pe ea şi să o 
calc în picioare. Să-l calc în picioare figura aceea atât de 
frumoasă, de arogantă şi de încrezătoare. Sunt doar o 


invidioasă nenorocită - dar asta simt. E atât de oribil de 
populară, de echilibrată şi de sigură pe sine! 

Hercule Poirot păru oarecum uimit de izbucnirea aceasta. 
O apucă pe Rosalie de braţ şi i-l scutură uşor, prieteneşte. 

— 'Tenez - vă veţi simţi mai bine acum, că aţi spus toate 
astea! 

— O urăsc! N-am urât niciodată pe cineva atât de mult la 
prima vedere. 

— Minunat! 

Rosalie îl privi cu suspiciune. Gura i se strâmbă şi ea râse. 

— Bien, spuse Poirot şi râse şi el. 

O porniră ca doi tovarăşi înapoi spre hotel. 

— Trebuie să văd unde e mama, spuse Rosalie pe când 
intrau în holul răcoros, slab luminat. 

Poirot o luă în partea cealaltă, spre terasa care dădea 
către Nil. Aici erau aşezate câteva mese pentru ceai, dar, 
fiind devreme, erau toate goale. Poirot privi fluviul preţ de 
câteva clipe, apoi cobori în gradină. 

Câţiva oameni jucau tenis sub soarele fierbinte. Se opri o 
vreme să-l privească, apoi o luă în jos pe cărarea abruptă. 
Aici, aşezată pe o băncuţă cu vedere spre Nil, dădu peste 
faţa din restaurantul Chez Mă Tante. O recunoscu imediat. 
Chipul pe care îl văzuse în noaptea aceea i se întipărise în 
minte. Expresia lui era acum foarte diferită. Fata era mai 
palidă, mai slabă şi pe faţa ei se vedeau cute care sugerau o 
mare oboseală şi durere. 

Poirot se dădu puţin înapoi. Ea nu îl zărise şi un timp elo 
urmări fără ca ea să-l bânuiască prezenţa. Bătea nervos cu 
talpa piciorului mic în pământ. Ochii ei, în care strălucea un 
foc mocnit, întunecat, exprimau o ciudată suferinţă sumbră, 
triumfătoare. Privea Nilul, pe care bărci cu pânze albe 
pluteau în ambele sensuri. 

Un chip - şi o voce. Poirot şi le aminti pe amândouă. Chipul 
acestei fete şi vocea pe care tocmai o auzise, vocea unui 
proaspăt mire... 


Chiar în timp ce Poirot stătea acolo contemplând-o pe fata 
adâncită în gânduri, o nouă scenă a acestei drame era în 
plină desfăşurare. 

Se auziră voci deasupra. Fata de pe băâncuţă se ridică 
brusc în picioare. Linnet Doyle şi soţul ei coborau pe 
potecă. Linnet părea fericită şi sigură de sine. Încordarea 
de pe faţa ei dispăruse, tânăra fiind acum liniştită. 

Fata care se ridicase făcu un pas sau doi înainte. Perechea 
încremeni locului. 

— Bună, Linnet, spuse Jacqueline de Bellefort. Deci aici 
eraţi! S-ar părea că nu contenim să dăm unii peste alţii. 
Bună, Simon, ce mai faci? 

Cu un mic țipăt, Linnet Doyle se dăduse uşor înapoi, 
lipindu-se de o stâncă. Chipul frumos al lui Simon Doyle se 
schimonosi deodată de furie. El făcu un pas înainte, de 
parcă ar fi vrut să o lovească pe fata din faţa lui. 

Cu o rapidă răsucire a capului, ea îi făcu semn că 
observase prezenţa unui străin. Simon îşi întoarse privirea 
şi îl zări pe Poirot. Apoi spuse pe un ton forţat: 

— Bună, Jacqueline. Nu ne aşteptam să te vedem aici. 

Cuvintele lui sunau cu totul neconvingător. 

Fata schiţă un zâmbet rapid. 

— O surpriză, nu? 

Apoi, cu un mic gest din cap, o luă în sus pe cărare. Poirot 
porni discret în direcţia opusă şi o auzi pe Linnet Doyle 
spunând: 

Simon - pentru numele lui Dumnezeu! Simon - ce putem 
face? 

Capitolul trei 

Cina se sfârşise. Terasa hotelului Cataract era discret 
luminată. Majoritatea oaspeţilor hotelului şedeau afară, la 
mesele micuţe. 

Simon şi Linnet Doyle apărură şi ei, însoţiţi de un bărbat 
înalt, grizonat şi proaspăt ras, cu o figură distinsă, 
inteligentă, tipic americană. Pe când micul grup ezita în uşa 


terasei, Tim Allerton se ridică de la o masă din apropiere şi 
le ieşi în întâmpinare. 

— Simt convins că nu vă mai amintiţi de mine, i se adresă 
el lui Linnet cu o intonaţie plăcută, sunt vărul Joannei 
Southwood. 

— Desigur, ce tâmpenie din partea mea! Sunteţi Tim 
Allerton. Acesta este soţul meu - un vag tremur al vocii - 
mândrie, sfială? 

— Iar acesta, tutorele meu american, domnul Pennington. 

— Mi-ar face plăcere s-o cunoaşteţi pe mama, spuse Tim. 

Câteva minute mai târziu, erau toţi cinci împreună - cu 
Linnet în colţ, între Tim şi Pennington, care se întreceau să-l 
atragă atenţia. Doamna Allerton discuta cu Simon Doyle. 

Uşile batante fluturară. Frumoasă care şedea demnă în 
colţ, între cei doi bărbaţi, se crispă dintr-odată. Apoi figura 
ei se relaxă când văzu că pe terasă ieşise un omuleţ, care 
traversă spre capătul celălalt. 

— Nu eşti singura celebritate de aici, draga mea, spuse 
doamna Allerton. Omuleţul acela caraghios e Hercule 
Poirot. 

Vorbise pe un ton degajat, dintr-un soi de instinct al 
conversaţiei de convenienţă, pentru a încheia o pauză 
incomodă, dar Linnet păru cu adevărat surprinsă de cele 
auzite. 

— Hercule Poirot? Desigur - am auzit de el... 

Căpăta dintr-odată un aer absent. Cei doi bărbaţi de lângă 
ea rămaseră câteva clipe pierduţi în gânduri. 

Poirot se rezemase de marginea terasei, dar fu imediat 
abordat. 

— Luaţi loc, Monsieur Poirot. Ce noapte minunată! 

Poirot se aşeză ascultător. 

— Mais oui, madame, e într-adevăr foarte frumoasă. 

Poirot îi zâmbi politicos doamnei Otterbourne. Ce mai 
valuri de satin - şi turbanul acela ridicol! Doamna 
Otterbourne continuă cu vocea sa piţigăiată: 


— O mulţime de persoane însemnate pe aici, nu? Mă 
aştept să citim despre ele curând în ziare. Doamne de 
societate, romanciere faimoase... 

Făcu o pauză şi chicoti uşor, cu falsă modestie. 

Poirot simţi, mai degrabă decât văzu, cum fata posomorâtă 
de vizavi de el tresări şi cum gura i se strânse şi mai tare. 

— Lucraţi la vreun roman, Madame Otterbourne? Întrebă 
el. 

Doamna Otterbourne scoase din nou chiţăitul acela 
deliberat. 

— Sunt cumplit de leneşă. Trebuie într-adevăr să mă apuc 
de treabă. Cititorii mei devin din ce în ce mai nerăbdători, 
iar editorul meu - bietul om! Îmi trimite scrisori cu fiecare 
poştă! Ba chiar şi telegrame! 

Poirot simţi din nou cum fata se mişcă în umbră. 

— Pot să vă spun, Monsieur Poirot, că sunt aici şi pentru a 
studia atmosfera locală. Zăpadă pe faţa deşertului - acesta 
este titlul noii mele cărţi. Plin de forţă - sugestiv. Zăpada - 
pe faţa deşertului - topită de flacăra pasiunii. 

Rosalie se ridică, murmurând ceva şi se îndepărtă în 
grădina întunecată. 

— Trebuie să avem forţa, continuă doamna Otterbourne, 
clătinând emfatic din turban. Mostre de forţă - asta sunt 
cărţile mele - asta e cel mai important. Că bibliotecile nu mi 
le acceptă - nu contează! Eu grăiesc adevărul. Sexul - ah! 
Monsieur Poirot, de ce e toată lumea atât de speriată de 
sex? E piatra de temelie a universului! Mi-aţi citit cărţile? 

— Vai, madame! Înţelegeţi, eu nu citesc prea multe cărţi. 
Munca mea... 

— Trebuie să vă dau un exemplar din Sub smochin, spuse 
doamna Otterbourne pe un ton ferm. Cred că o veţi găsi 
foarte relevantă. Este extrem de francă, dar este 
adevărată! 

— Sunteţi foarte amabilă, madame. Am s-o citesc cu 
plăcere. 


Doamna Otterbourne tăcu pentru un minut sau două, 
jucându-se cu un lung şirag de mărgele pe care şi-l 
înfăşurase de două ori în jurul gâtului. Apoi aruncă o privire 
rapidă în jur. 

— Poate că... Mă reped chiar acum sus şi vă aduc un 
exemplar. 

— O, madame, vă implor să nu vă deranjaţi. Mai târziu... 

— Nu, nu. Nu e niciun deranj. Doamna COtterbourne se 
ridică. Aş vrea să vă arăt... 

— Ce e, mamă? 

Rosalie apăruse deodată alături de ea. 

— Nimic, draga mea. Voiam doar să mă duc sus să aduco 
carte pentru Monsieur Poirot. 

— Smochinul? O aduc eu. 

— Dar tu nu ştii unde este, draga mea. Mă duc eu. 

— Ba ştiu. 

Fata traversă iute terasă şi intră în hotel. 

— Daţi-mi voie să vă felicit, madame, pentru frumoasă 
dumneavoastră fiică, spuse Poirot cu o înclinare a capului. 

— Rosalie? Da, da, e într-adevăr drăguță. Dar este foarte 
dură, Monsieur Poirot. Şi nu are pic de compasiune faţă de 
cei bolnavi. 1 se pare întotdeauna că le ştie pe toate. Îşi 
imaginează că ştie despre sănătatea mea mai multe decât 
mine... 

Poirot făcu semn unui ospătar în trecere. 

— Un lichior, madame? Chartreuse [8]? Creme de 
menthe? 

Doamna Otterbourne clatină viguros din cap. 

— Nu, nu. Sunt practic abstinentă. Aţi observat poate că 
nu beau niciodată decât apă - sau, eventual, limonada. Nu 
suport gustul de alcool. 

— Atunci pot să vă ofer o limonadă proaspătă, madame? 

Poirot comandă o limonadă şi un pahar de benedictine [9]. 

Uşa batantă se deschise din nou. Rosalie ieşi pe terasă şi o 
traversă, apropiindu-se de ei cu o carte în mână. 


— Poftim, spuse ea. Vocea îi era aproape complet 
inexpresivă - într-un mod de-a dreptul remarcabil. 

— Monsieur Poirot tocmai mi-a comandat o limonadă 
proaspăta, spuse mama ei. 

— Şi dumneavoastră, mademoiselle, ce vreţi să serviţi? 

— Nimic. Dându-şi brusc seama că fusese nepoliticoasă, 
Rosalie adăugă: Nimic, mulţumesc. 

Poirot luă volumul pe care i-l întindea doamna 
Otterbourne. Încă mai avea supracoperta originală, o 
ilustrație în culori vii reprezentând o doamnă cu o tunsoare 
scurtă foarte şic şi cu unghii vopsite în roşu sângeriu 
aşezată pe o blană de tigru, în tradiționalul costum al Evei. 
Deasupra ei se vedea un copac cu frunze ca de stejar, în 
care atârnau un fel de mere mari, de o culoare incertă. 

Cartea era intitulată Sub smochin, de Salome 
Otterbourne. Pe una din clape, o notă a editorului vorbea 
despre superbul curaj şi despre realismul acestui studiu al 
vieţii amoroase a femeii moderne. „lemerară, 
neconvenţională, realistă” erau cuvintele folosite. 

Poirot se înclină şi murmură: 

— Sunt onorat, madame. 

Când îşi ridică privirea, ochii săi îi întâlniră pe ai tinerei 
fete. Poirot tresări aproape involuntar, uluit şi întristat de 
durerea pe care o citi în ei. 

În acest moment sosiră băuturile, o bine-venită diversiune. 

Poirot ridică galant paharul. 

— Î votre sant, madame - mademoiselle. 

Sorbind din limonada, doamna Otterbourne murmură: 

— E atât de tonică... Delicioasă! 

Tăcerea se aşternu între cei trei. Priveau toţi stâncile 
negre din albia fluviului, care păreau fantastice în lumina 
lunii. Parcă erau nişte uriaşi monştri preistorici pe jumătate 
ieşiţi din apă. O uşoară briză se stârni brusc şi tot la fel de 
brusc se stinse. În aer plutea o linişte parcă prevestitoare - 
un sentiment de aşteptare. 


Hercule Poirot îşi întoarse privirea spre terasă şi spre 
oaspeţii de la mese. Se înşela sau aceeaşi aşteptare părea 
să plutească şi printre ei? Era că acel moment în care toată 
lumea aşteaptă intrarea în scenă a eroinei principale. 

Şi exact în acest moment uşile batante ale terasei se 
mişcară pentru a treia oară, de această dată cu o notă 
specială de solemnitate. Toată lumea tăcuse, privind într- 
acolo. 

O fată brunetă, zveltă, într-o rochie de seară de culoarea 
vinului, se ivi în uşă. Se opri o clipă, apoi pomi cu pas decis 
de-a lungul terasei şi se aşeză la o masă goală. Nu era nimic 
ostentativ, nimic ieşit din comun în atitudinea ei şi totuşi 
întreaga ei comportare părea studiată - o adevărată intrare 
în scenă. 

— Ei bine, spuse doamna COtterbourne, zvâcnind uşor din 
capul învelit în turban, pare să se creadă cineva fetişcana 
asta! 

Poirot nu-l răspunse. Privea. Fata se aşezase într-un loc de 
unde se putea uita în voie la Linnet Doyle. Imediat, observă 
Poirot, Linnet se aplecă în faţă şi spuse ceva, apoi se ridică 
şi îşi schimbă locul. Şedea acum cu spatele. 

Cam cinci minute mai târziu, cealaltă fată se mută la 
capătul opus al terasei. Fuma, zâmbind tăcută, întruchipare 
a liniştii şi a relaxării. Dar privirea ei meditativă era aţintită 
constant, parcă inconştient, asupra soţiei lui Simon Doyle. 

După un sfert de oră, Linnet Doyle se ridică brusc şi intră 
în hotel. Soţul ei o urmă aproape imediat. 

Jacqueline de Bellefort zâmbi şi îşi întoarse scaunul. Îşi 
aprinse o ţigară şi privi spre apele Nilului, continuând să 
zâmbească parcă pentru sine. 

Capitolul patru 

— Monsieur Poirot. 

Poirot se ridică grăbit în picioare. Rămăsese singur pe 
terasă după ce toată lumea plecase. Pierdut în gânduri, 
privea stâncile negre netezite de apă, când fu readus la 
realitate de o voce care-l chema pe nume. 


Era o voce cultivată, sigură de sine, foarte plăcută, deşi 
poate un pic arogantă. 

Ridicându-se deîndată, Hercule Poirot întâlni privirea 
imperativă a lui Linnet Doyle. Tânăra purta un şal bogat de 
catifea purpurie peste rochia albă de satin şi arăta mai 
frumoasă şi mai aristocratică decât îşi putuse Poirot 
imagina. 

— Sunteţi Monsieur Hercule Poirot? Întrebă Linnet. 

Era mai degrabă o afirmaţie decât o întrebare. 

— La dispoziţia dumneavoastră, madame. 

— Ştiţi probabil cine sunt. 

— Da, madame. V-am auzit numele. Ştiu exact cine sunteţi. 

Linnet dădu din cap. Se aştepta la asta. Continuă, în stilul 
ei regal, fermecător: 

— Sunteţi amabil să veniţi cu mine în cazino? Sunt foarte 
nerăbdătoare să vă vorbesc. 

— Desigur, madame. 

Linnet porni înainte. Poirot o urmă. Ea intră în cazino şi îi 
făcu semn să închidă uşa. Apoi se lăsă într-un fotoliu la una 
dintre mese, în timp ce Poirot se aşeza în faţa ei. 

Linnet intră direct în subiect, fără să ezite, vorbind fluent. 

— Am auzit multe despre dumneavoastră, Monsieur Poirot 
şi înţeleg că sunteţi un om foarte inteligent. În momentul 
acesta se întâmplă să am mare nevoie de ajutorul cuiva - şi 
mi se pare foarte probabil că dumneavoastră să fiţi 
persoana cea mai potrivită. 

Poirot înclina din cap. 

— Sunteţi foarte amabilă, madame, dar, vedeţi 
dumneavoastră, eu mă aflu în vacanţă, şi, în vacanţă, nu 
preiau cazuri. 

— Asta se poate aranja. 

Cuvintele acestea nu fuseseră spuse într-un mod ofensator 
- ci doar cu siguranţa calmă a unei tinere care fusese 
întotdeauna capabilă să aranjeze lucrurile aşa cum dorise. 

Linnet Doyle continuă: 


— Sunt, Monsieur Poirot, ţinta unei persecuții intolerabile. 
Şi aceasta trebuie să înceteze! Am fost tentată să anunţ 
poliţia, dar soţul... Soţul meu pare să creadă că poliţia nu va 
putea face nimic. 

— Aţi putea... Să-mi explicaţi lucrurile ceva mai în detaliu? 
Murmură Poirot plin de deferenţă. 

— O, da, desigur. Problema e cât se poate de simplă. 

În vocea ei nu se simţea încă nici o ezitare, nici un tremur. 
Linnet Doyle aborda lucrurile ca pe o afacere, cu o minte 
clară şi ordonată. Făcu o scurtă pauză doar pentru a putea 
prezenta faptele cât mai concis. 

— Înainte de a-l cunoaşte pe soţul meu, el a fost logodit cu 
o anume domnişoară de Bellefort, o prietenă a mea. Soţul 
meu a rupt logodnă, căci ei doi nu se potriveau deloc. Îmi 
pare rău s-o spun, dar ea a luat totul foarte în tragic... Eu - 
îmi pare foarte râu pentru cele întâmplate, dar lucrurile 
acestea nu pot fi controlate. Domnişoara de Bellefort a 
proferat... În fine... Nişte ameninţări, cărora eu le-am dat 
foarte puţină atenţie şi cărora pot să spun că nu a încercat 
să le dea curs. În loc de asta, a adoptat metoda cu totul 
neobişnuită de a ne urmări oriunde mergem. 

Poirot ridică din sprâncene. 

— Ah, o formă destul de inedită de... hm... Răzbunare. 

— Foarte inedită - şi foarte ridicolă! Şi, de asemenea, 
absolut enervantă. 

Linnet îşi muşcă buza. 

Poirot încuviinţă din cap. 

— Da, îmi pot imagina. Înţeleg că sunteţi în luna de miere? 
— Da. Prima oară s-a întâmplat la Veneţia. Am întâlnit-o la 
hotelul Danielii. Am crezut că era doar o coincidenţă. Destul 

de jenant, dar atât. Apoi am dat peste ea pe vasul care 
pleca de la Brindisi. Noi... Înţelesesem că se ducea în 
Palestina. Am lăsat-o, credeam, pe vas. Dar... Dar când am 
ajuns la Mena House, ea era deja acolo - aşteptându-ne. 

Poirot dădu din cap. 

— Şi acum? 


— Am venit pe Nil cu vaporul. Mai că mă aşteptam să o 
găsesc la bordul vasului. Când am văzut că nu era acolo, am 
crezut că încetase să se comporte atât de... de copilăreşte. 
Dar, când am ajuns aici, ea... Ea era prezentă - ne aştepta. 

Poirot o privi o clipă foarte atent pe Linnet. Era încă 
perfect calmă, dar încheieturile degetelor care apucaseră 
marginea mesei îi erau albe de încordare. 

— Şi vă e teamă că situaţia aceasta ar putea continua? 
Întrebă el. 

— Da. Linnet făcu o pauză. Bineînţeles că toată povestea e 
complet stupidă! Jacqueline se poartă absolut ridicol! Sunt 
surprinsă să văd că nu are mai multă mândrie - mai multă 
demnitate. 

Poirot făcu un gest vag. 

— Sunt momente în viaţă, madame, când mândria şi 
demnitatea nu mai au nici un preţ. Când simt înlocuite de 
alte emoţii - mai puternice. 

— Da, poate. În vocea lui Linnet se simţea nerăbdarea. Dar 
ce Dumnezeu speră să câştige în felul ăsta? 

— Nu e vorba întotdeauna de a câştiga ceva, madame. 

Ceva din tonul lui Poirot o impresiona neplăcut pe Linnet. 
Roşi şi spuse în grabă: 

— Aveţi dreptate. O discuţie despre motivele acestui 
comportament ar fi irelevantă. Principalul este că el trebuie 
să înceteze. 

— Şi cum sugeraţi că s-ar putea face aşa ceva, madame? 
— Cum e de aşteptat, eu şi soţul meu nu putem continua 
să ne lăsăm agresaţi în felul acesta. Trebuie să existe vreun 
fel de remediu legal împotriva unui astfel de comportament. 
Linnet era nerăbdătoare. Poirot o privi gânditor şi întrebă: 

— V-a ameninţat explicit în public? A folosit un limbaj 
insultător? A încercat să vă rănească în vreun fel? 

— Nu. 

— Atunci, sincer vă spun, madame, nu văd ce puteţi face. 
Dacă este plăcerea acestei tinere doamne să călătorească 
în anumite locuri, iar aceste locuri sunt aceleaşi în care vă 


nimeriţi dumneavoastră şi soţul dumneavoastră - eh bien - 
ce-l cu asta? Toată lumea are dreptul să respire acelaşi aer! 
Vă deranjează cumva în privat? Întâlnirile acestea au loc 
întotdeauna în public? 

— Vreţi să spuneţi că nu se poate face nimic? 

Linnet părea neîncrezătoare. 

— Absolut nimic, din câte îmi dau seama, spuse Poirot pe 
un ton placid. Mademoiselle de Bellefort face pur şi simplu 
uz de drepturile sale. 

— Dar... Dar este exasperant! Este intolerabil să 
trebuiască să accept aşa ceva! 

— Aveţi toată simpatia mea, madame, spuse Poirot cu o 
voce uscată, cu atât mai mult cu cât îmi închipui că nu aţi 
fost silită prea des să acceptaţi lucruri neplăcute. 

Linnet se încruntă. 

— Trebuie să existe un mod de a o opri, murmură ea. 

Poirot ridică din umeri. 

— Puteţi oricând să plecaţi - să mergeţi în altă parte, 
sugeră el. 

— Dar ne va urma! 

— Foarte probabil. 

— E absurd! 

— Într-adevăr. 

— În orice caz, de ce ar trebui să fug... Să fugim? Ca şi 
cum... ca şi cum... 

Linnet se întrerupse. 

— Exact, madame. Ca şi cum!... Aici e totul, nu? 

Linnet îşi ridică privirea şi şi-o aţinti asupra lui Poirot. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

Poirot îşi schimbă intonaţia. Se aplecă înainte şi vocea lui 
luă o notă confidențială, persuasivă. Spuse foarte blând: 

— De ce vă deranjează atât de tare, madame? 

— De ce? Dar e exasperant! E iritant la culme! V-am spus 
de ce! 

Poirot clătină din cap. 

— Nu tocmai. 


— Ce vreţi să spuneţi? Întrebă Linnet din nou. 

Poirot se lăsă pe spate, îşi împreună mâinile şi vorbi cu o 
voce detaşată, impersonală: 

— Ecoutez, madame. Am să vă spun o mică istorie. S-a 
întâmplat ca acum o lună sau două să cinez într-un 
restaurant în Londra. La masa de lângă mine erau doi 
oameni, un tânăr şi o fată. Păreau foarte fericiţi, foarte 
îndrăgostiţi unul de altul. Vorbeau plini de încredere despre 
viitor. Nu că aş asculta ceea ce nu mă priveşte. Cei doi 
ignorau cu totul faptul că cineva i-ar putea auzi. Bărbatul 
stătea cu spatele la mine, dar chipul fetei îmi era perfect 
vizibil. Şi reflecta o intensitate emoţională remarcabilă. Era 
îndrăgostită - cu inima, cu sufletul şi cu trupul - şi nu era 
dintre cei care iubesc adesea şi superficial. Pentru ea era 
clar o chestiune de viaţă şi de moarte. Cei doi erau logodiţi 
şi aveau de gând să se căsătorească - asta am înţeles; şi 
vorbeau despre unde au să-şi petreacă luna de miere. 
Plănuiau să meargă în Egipt. 

Poirot făcu o pauză. Linnet întrebă tăios: 

— Ei bine? 

— Asta se întâmpla acum o lună sau două, continuă Poirot, 
dar ştiu, din seara aceea, că n-am să uit chipul acelei fete. 
Am să mi-l amintesc dacă îl văd din nou. Şi ţin minte, de 
asemenea, vocea bărbatului. Şi cred că ghiciţi, madame, 
când mi s-a întâmplat să văd iarăşi acel chip şi să aud acea 
voce. Aici, în Egipt. Bărbatul este în luna de miere, da - dar 
cu o altă femeie. 

— Şi ce-l cu asta? Întrebă Linnet pe un ton tăios. V-am 
relatat deja faptele. 

— Faptele - da. 

— Atunci? 

— Fata din restaurant, continuă Poirot rar, vorbea despre 
o prietenă - o prietenă care, era sigură, nu o va lăsa baltă. 
Acea prietenă, cred, eraţi dumneavoastră, madame. 

— Da. V-am spus că am fost prietene. 

Linnet se înroşi. 


— Şi ea avea încredere în dumneavoastră? 

— Da. Linnet ezită o clipă, muşcându-şi buzele 
nerăbdătoare; apoi, cum Poirot nu părea dispus să 
continue, izbucni: Bineînţeles că toată situaţia a fost foarte 
neplăcută. Dar asemenea lucruri se întâmplă, Monsieur 
Poirot. 

— O, da, se întâmplă, madame. Poirot făcu o pauză. Sunteţi 
anglicană, bănuiesc? 

— Da. 

Linnet păru uşor uimită. 

— Atunci aţi auzit fragmente din Biblie citite în biserică. 
Aţi auzit despre regele David şi despre bogatul care avea 
multe turme de oi şi multe cirezi de vite şi despre săracul 
care avea o singură mioară - şi cum bogatul i-a luat 
săracului singura mioară. Asta a fost ceva ce s-a întâmplat, 
madame. 

Linnet se ridică. Ochii îi sclipiră de mânie. 

— Văd foarte bine încotro bateţi, Monsieur Poirot! Credeţi, 
ca să vorbesc vulgar, că i-am furat iubitul prietenei mele. 
Din punct de vedere sentimental - şi aceasta este, bănuiesc, 
perspectiva pe care oamenii din generaţia dumneavoastră 
nu se pot abţine să o adopte - poate aşa e. Dar adevărul 
adevărat e altul. Nu neg că Jackie îl iubea cu pasiune pe 
Simon, dar nu cred că luaţi în consideraţie faptul că el nu-l 
era poate la fel de devotat. Ţinea foarte mult la ea, dar cred 
că, încă înainte de a mă întâlni pe mine, începuse să simtă 
că făcuse o greşeală. Priviţi lucrurile în faţă, Monsieur 
Poirot. Simon descoperă că eu sunt cea pe care o iubeşte, 
nu Jackie. Ce să facă? Să se poarte ca un erou nobil şi să se 
însoare cu o femeie la care nu ţine, distrugând astfel, 
probabil, trei vieţi? Căci e îndoielnic că, în aceste 
circumstanţe, ar fi putut s-o facă pe Jackie fericită. Dacă ar 
fi fost realmente căsătorit cu ea atunci când m-a întâlnit pe 
mine, sunt de acord că era, poate, de datoria lui să rămână 
cu ea - deşi nu sunt chiar aşa de sigură. Dacă unul din 
membrii cuplului este nefericit, celălalt suferă şi el. Dar o 


logodnă nu este neapărat un angajament. Dacă a fost făcută 
o greşeală, în mod cert e mai bine să privim lucrurile în faţă 
înainte de a fi prea târziu. Recunosc că a fost o decizie 
foarte dură pentru Jackie şi îmi pare foarte râu pentru ea - 
dar asta este. Era inevitabil. 

— Oare? 

Linnet îl privi ţintă. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— 'Tot ceea ce mi-aţi mărturisit este foarte adevărat, foarte 
logic. Dar nu explică un lucru. 

— Anume? 

— Atitudinea dumneavoastră, madame. Vedeţi, aţi putea 
lua această urmărire în două feluri: fie să vă irite, fie să vă 
stârnească mila - că prietena dumneavoastră a fost atât de 
adânc rănită, încât să renunţe la orice urmă de mândrie. 
Dar nu aceasta este reacţia dumneavoastră. Nu, pentru 
dumneavoastră, această persecuție este intolerabilă - şi de 
ce? Aici poate exista un singur motiv - anume, faptul că vă 
simţiţi vinovată. 

Linnet sări în picioare. 

— Cum îndrăzniţi? Monsieur Poirot, aţi mers într-adevăr 
prea departe. 

— Iată că îndrăznesc, madame! Am să vă vorbesc cât se 
poate de sincer. Vă sugerez că, deşi aţi încercat poate să 
ascundeţi acest fapt de dumneavoastră însevă, v-aţi propus 
în realitate în mod deliberat să-l furaţi iubitul prietenei 
dumneavoastră. V-aţi simţit puternic atrasă de el de la bun 
început. Dar a existat un moment în care aţi ezitat, în care 
v-aţi dat seama că aveaţi de ales - să vă opriţi sau să 
continuaţi. Iniţiativa a fost a dumneavoastră, nu a lui 
Monsieur Doyle. Sunteţi frumoasă, madame; bogată; 
inteligentă; pricepută - şi aveţi mult farmec. Puteaţi să vă 
exercitaţi acest farmec sau să vă abţineţi. Aveaţi tot ce viaţa 
vă putea oferi, madame. Viaţa prietenei dumneavoastră era 
strâns legată de o singură persoană. Ştiaţi asta, dar, deşi aţi 


ezitat, nu v-aţi retras mâna. Aţi întins-o şi, asemenea 
bogatului din Biblie, aţi luat singura mioară a săracului. 

Urmă o tăcere. Linnet se controlă cu o sforţare şi spuse pe 
un ton rece: 

— 'Toate acestea sunt irelevante. Nu, nu sunt irelevante. V- 
am explicat de ce apariţiile neaşteptate ale domnişoarei de 
Bellefort v-au supărat atât de tare. Pentru că, deşi ceea ce 
face ea e poate nedemn de o femeie şi de un om în general, 
dumneavoastră aveţi convingerea intimă că are dreptate. 

— Nu e adevărat. 

Poirot ridică din umeri. 

— Refuzaţi să fiţi cinstită cu dumneavoastră însevă. 

— Deloc. 

— Cred, madame, spuse Poirot blând, că aţi avut o viaţă 
fericită, că aţi fost generoasă şi bună faţă de alţii. 

— Am încercat să fiu, spuse Linnet. 

Mânia aceea intolerantă se şterse de pe chipul ei. Vorbea 
acum simplu - aproape trist. 

— Şi acesta este motivul pentru care sentimentul că aţi 
provocat în mod deliberat o suferinţă cuiva vă deranjează 
atât de tare şi pentru care ezitaţi atât să recunoaşteţi 
faptul. lertaţi-mă dacă am fost impertinent, dar aspectul 
psihologic este cel mai important într-un caz. 

Linnet spuse rar: 

— Chiar presupunând că ceea ce aţi spus e adevărat - şi 
eu nu accept asta, ţineţi seama - ce se mai poate face 
acum? Nu putem schimba trecutul; trebuie să luăm 
lucrurile aşa cum sunt. 

Poirot încuviinţă. 

— Aveţi o minte limpede, madame. Da, nu ne putem 
întoarce în trecut. Trebuie să acceptăm lucrurile aşa cum 
sunt. Şi, uneori, asta e tot ce putem face - să acceptăm 
consecinţele faptelor noastre. 

— Vreţi să spuneţi, întreba Linnet neîncrezătoare, că nu 
pot face nimic - nimic? 

— Trebuie să aveţi curaj, madame - aşa mi se pare mie. 


— N-aţi putea, rosti Linnet rar, să vorbiţi cu Jackie... cu 
domnişoara de Bellefort? Să încercaţi să o convingeţi? 

— Ba da, asta pot face. Şi am s-o fac dacă aşa doriţi. Dar 
nu mă aştept la cine ştie ce rezultate. Îmi închipui că 
Mademoiselle de Bellefort este atât de prinsă de o anume 
idee fixă, încât nimic nu o va clinti. 

— Dar în mod sigur trebuie să putem face ceva ca să ieşim 
din această situaţie. 

— Vă puteţi, bineînţeles, întoarce în Anglia, să vă stabiliţi 
la moşia dumneavoastră. 

— Chiar şi atunci, bânuiesc, Jacqueline e capabilă să se 
pripăşească în sat, aşa încât să o văd de fiecare dată când 
ies din casă. 

— Adevărat. 

— În plus, spuse Linnet rar, nu cred că Simon va fi de 
acord să fugim de ea. 

— Care e atitudinea lui faţa de toată povestea asta? 

— E furios - pur şi simplu furios. 

Poirot dădu din cap gânditor. 

— Veţi... Vorbi cu ea? Întrebă Linnet rugătoare. 

— Da, am să vorbesc. Dar părerea mea este că nu voi reuşi 
să obţin nici un rezultat. 

— Jackie e imprevizibilă! Afirmă Linnet cu violenţă. Nimeni 
nu poate prevedea ce va face. 

— Vorbeaţi adineauri de nişte ameninţări pe care le-a 
proferat. Îmi puteţi spune în ce constau? 

Linnet ridică din umeri. 

— Ne-a ameninţat că... hm... ne omoară pe amândoi. 
Uneori e foarte... Impulsivă. 

— Înţeleg, zise Poirot pe un ton grav. 

Linnet i se adresă pe un ton rugător: 

— Veţi acţiona în numele meu? 

— Nu, madame. Glasul lui Poirot era foarte ferm. Nu pot 
să accept vreo misiune din partea dumneavoastră. Am să 
fac tot ce pot în interesul umanităţii. Asta, da. Avem aici o 
situaţie foarte dificilă şi periculoasă. Am să fac tot ce îmi stă 


în puteri ca s-o lămuresc - dar nu sunt prea optimist în 
privinţa şanselor mele de reuşită. 

— Dar nu veţi acţiona în numele meu? Întrebă Linnet rar. 

— Nu, madame, spuse Hercule Poirot. 

Capitolul cinci 

Hercule Poirot o găsi pe Jacqueline şezând pe nişte 
pietroaie chiar deasupra Nilului. Fusese sigur că nu se 
dusese la culcare şi că avea să dea de ea pe undeva prin 
apropierea hotelului. 

Jacqueline şedea cu bărbia în palme şi nu-şi întoarse 
capul, nici nu privi în jur când îl auzi că se apropie. 

— Mademoiselle de Bellefort? Întrebă Poirot. Îmi permiteţi 
să vă vorbesc pentru un minut? 

Jacqueline îşi răsuci uşor capul. Zâmbea vag. 

— Desigur, spuse. Sunteţi Monsieur Hercule Poirot, nu-l 
aşa? Îmi daţi voie să ghicesc? Veniţi în numele doamnei 
Doyle, care v-a promis o recompensă substanţială dacă vă 
duceţi misiunea la îndeplinire. 

Poirot se aşeză pe bancă lângă ea. 

— Presupunerea dumneavoastră e parţial corectă, spuse 
el zâmbind. Tocmai am vorbit cu Madame Doyle, dar nu am 
acceptat nici un fel de recompensă din partea ei, şi, strict 
vorbind, nu acţionez în numele ei. 

— Ah! 

Jacqueline îl studie cu atenţie. 

— Atunci de ce sunteţi aici? Întrebă ea aspru. 

Răspunsul lui Poirot veni tot sub forma unei întrebări. 

— M-aţi mai văzut vreodată, mademoiselle? 

Jacqueline clătină din cap. 

— Nu, nu cred. 

— Şi totuşi, eu v-am mai văzut. Am stat odată în 
apropierea dumneavoastră în restaurantul Chez Mă ante. 
Eraţi acolo împreună cu Monsieur Simon Doyle. 

Chipul fetei căpătă o expresie ciudată, ca a unei măşti. 

— Îmi amintesc seara aceea, spuse ea. 

— S-au întâmplat multe de atunci, zise Poirot. 


— Într-adevăr, s-au întâmplat multe. 

Vocea ei sună aspru, încărcată de o amărăciune 
deznădăjduită. 

— Mademoiselle, vă vorbesc ca un prieten. Îngropaţi 
trecutul! 

Jacqueline păru surprinsă. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Nu vă mai agăţaţi de trecut! Priviţi spre viitor! Ceea ce 
s-a făcut nu se mai poate desface. Înveninarea n-o să vă 
ajute. 

— Sunt sigură că asta i-ar conveni de minune lui Linnet. 

Poirot făcu un gest cu mâna. 

— Nu la ea mă gândesc! Mă gândesc la dumneavoastră. 
Aţi suferit, da - dar ceea ce faceţi acum nu va avea ca 
rezultat decât prelungirea acestei suferinţe. 

Jacqueline clătină din cap. 

— Greşiţi. Sunt momente în care aproape că mă simt 
fericită. 

— Şi ăsta, mademoiselle, e lucrul cel mai rău. 

Fata îşi ridică iute privirea. 

— Sunteţi perspicace, spuse ea şi adăugă lent: Cred că 
încercaţi să fiţi bun cu mine. 

— Întoarceţi-vă acasă, mademoiselle. Sunteţi tânără; 
sunteţi deşteaptă; aveţi toată viaţa înainte. 

Jacqueline clătină încet din cap. 

— Nu înţelegeţi - sau nu vreţi să înţelegeţi. Simon e lumea 
mea. 

— Dragostea nu e totul, mademoiselle, spuse Poirot blând. 
Numai în tinereţe ni se pare că este. 

Dar fata clătină încă o dată din cap. 

— Nu înţelegeţi. Îi aruncă o scurtă privire. Ştiţi toată 
povestea, nu? Aţi vorbit cu Linnet? Şi aţi fost în restaurant 
în seara aceea... Eu şi Simon ne iubeam. 

— Ştiu că dumneavoastră îl iubeaţi. 

Ea percepu imediat nuanţa din vorbele sale. Repetă cu 
emfază: 


— Ne iubeam. lar eu o iubeam pe Linnet. Aveam încredere 
în ea. Era prietena mea cea mai bună. Toată viaţa ei, Linnet 
a putut să-şi cumpere orice a vrut. Nu şi-a refuzat nimic 
niciodată. Când l-a văzut pe Simon, l-a dorit - şi l-a luat, pur 
şi simplu. 

— Şi el s-a lăsat... Cumpărat? 

Jacqueline clătină încet din cap. 

— Nu, nu e chiar aşa. Dacă ar fi aşa, n-aş mai fi aici... 
Dumneavoastră sugeraţi că Simon nu merită iubit... Dacă s- 
ar fi căsătorit cu Linnet pentru banii ei, asta ar fi adevărat. 
Dar el nu s-a însurat cu ea pentru bani. E mai complicat 
decât atât. Există ceva numit glamour, Monsieur Poirot. Şi 
banii ajută în acest caz. Vedeţi dumneavoastră, Linnet are o 
anumită „aură”. Era regina unui regat - o tânără prinţesă - 
aristocrată până în vârful unghiilor. Umbla că pe podium. 
Avea întreaga lume la picioare, avea pe unul dintre cei mai 
râvniţi şi bogaţi tineri din Anglia gata să se însoare cu ea. 
Şi, în loc de asta, atenţia ei se opreşte asupra 
necunoscutului Simon Doyle... Oare e de mirare că el s-a 
lăsat dus de val? Jacqueline făcu un gest neaşteptat. Uitaţi- 
vă la lună! O vedeţi foarte bine, nu? E cât se poate de reală. 
Dar, când soarele străluceşte, luna nu se vede deloc. Cam 
aşa a fost. Eu am fost luna... Când a ieşit soarele, Simon nu 
m-a mai văzut... A fost orbit. N-a mai putut vedea decât 
soarele - pe Linnet. Jacqueline făcu o pauză şi continuă: Aşa 
că, vedeţi, a fost vorba de glamour. El a fost, pur şi simplu 
orbit. Şi mai e şi siguranţa ei totală de sine - obişnuinţa de a 
porunci. E atât de încrezătoare în sine, încât le dă şi altora 
încredere în propriile forţe. Simon a fost poate slab, dar el e 
o persoană foarte simplă. M-ar fi iubit numai pe mine dacă 
Linnet n-ar fi apărut şi nu l-ar fi târât în caleaşca ei de aur. 
Şi ştiu foarte bine că el nici măcar nu s-ar fi îndrăgostit de 
ea dacă ea nu l-ar fi făcut să se îndrăgostească. 

— Asta e ceea ce credeţi dumneavoastră. 

— Asta e ceea ce ştiu. Simon mă iubea - mă vaiubi 
întotdeauna. 


— Vă iubeşte chiar şi acum? Întrebă Poirot. 

Lui Jacqueline păru să-l vină imediat pe buze o replică, dar 
se stăpâni. Se uită la Poirot şi faţa i se acoperi de o roşeaţă 
intensă. Privi într-o parte. Capul îi căzu în piept. 

— Da, ştiu, spuse ea cu o voce joasă, înăbuşită. Acum mă 
urăşte. Da, mă urăşte... Dar ar trebui să fie atent! 

Cu un gest iute, scotoci într-o gentuţă de mătase aflată pe 
băncuţă. Apoi întinse palma. În ea se afla un mic pistol cu 
mâner sidefiu. Era ca o jucărie delicată. 

Frumoasă jucărioara, nu? Spuse ea. Arată cam prea 
prostească pentru a fi adevărată, dar e adevărată! Un glonţ 
din ăsta poate ucide un om. lar eu sunt o bună ţintaşă. Pe 
buzele lui Jacqueline flutură un zâmbet depărtat, ca o 
amintire. Când am fost cu mama, în copilărie, în Carolina de 
Sud, bunicul m-a învăţat să trag cu arma. Era genul acela 
de om demodat, care credea în dueluri - mai ales când era 
vorba de onoare. Tata a participat şi el la câteva dueluri 
când era tânăr. Mânuia bine sabia. Odată a omorât un om. 
Pentru o femeie. Aşa că, vedeţi, Monsieur Poirot - 
Jacqueline îl privi drept în faţă - prin vine îmi curge sânge 
foarte fierbinte! Am cumpărat pistolul ăsta când s-a 
întâmplat prima oară. Am vrut să-l omor pe unul din ei - dar 
problema a fost că nu m-am putut hotări pe care. Pe 
amândoi nu mi-ar fi convenit. Dacă mi s-ar fi părut că Linnet 
era speriată... 

— Dar are foarte mult curaj. Poate să facă faţă unui atac 
fizic. Apoi m-am gândit să... Aştept! Mi s-a părut o idee din 
ce în ce mai bună. Până la urmă, o puteam face oricând; ar 
fi mult mai interesant să aştept şi să mă gândesc! Şi apoi 
mi-a venit ideea acesta - să-l urmăresc! De fiecare dată 
când ar fi ajuns în vreun loc îndepărtat şi ar fi fost singuri şi 
fericiţi, m-ar fi văzut pe Mine! Şi a funcţionat. A întors-o pe 
dos pe Linnet - cum n-ar fi făcut-o nimic altceva! A atins-o 
în punctul cel mai sensibilAtunci am început să mă simt 
fericită... Şi ea nu poate face nimic! Sunt întotdeauna 


absolut decentă şi politicoasă! Nu se pot lega de nici o 
vorbă de-a mea. Le otrăvesc întreaga viaţă. 

Râsul fetei răsună ca un clopoțel de argint. 

Poirot o prinse de braţ. 

— Mai încet. Mai încet, vă spun. 

Jacqueline îl privi. 

— Ei bine? Întrebă ea. 

Zâmbetul ei era provocator. 

— Mademoiselle, vă implor, nu mai faceţi ceea ce faceţi. 

— Adică s-o las în pace pe draga de Linnet! 

— Mai mult decât atât. Nu lăsaţi răul să pătrundă în inima 
dumneavoastră. 

Buzele fetei râmaseră întredeschise; ochii ei căpătară o 
expresie de uluire. 

— Pentru că, dacă-l lăsaţi, continuă Poirot grav, răul va 
veni... Da, în mod sigur va veni... Va intra şi-şi va face sălaş 
în inima dumneavoastră, şi, după o vreme, nu veţi mai 
putea să-l scoateţi de acolo. 

Jacqueline îl privea. Ochii ei părură să ezite, să sclipească 
incert. 

— Nu... Ştiu... Spuse ea. Apoi strigă hotărât: Nu mă puteţi 
opri. 

— Nu, spuse Hercule Poirot. Nu vă pot opri. 

Vocea îi era tristă. 

— Chiar dacă ar fi s-o... Ucid, tot nu mă puteţi opri. 

— Nu - nu dacă veţi fi dispusă să plătiţi preţul. 

Jacqueline de Bellefort râse. 

— O, nu mi-e teamă de moarte! Ce motiv mai am să 
trăiesc, la urma urmelor? Bănuiesc că dumneavoastră 
credeţi că e o mare greşeală să ucizi pe cineva care ţi-a 
provocat suferinţă - chiar şi când ţi-a luat tot ce aveai mai 
scump pe lume. 

— Da, mademoiselle, răspunse Poirot cu o voce fermă. 
Cred că a ucide este un păcat de neiertat. 

Jacqueline râse din nou. 


— Atunci ar trebui să fiţi de acord cu metoda mea curentă 
de răzbunare; pentru că, atâta timp cât funcţionează, n-am 
să folosesc acel pistol... Dar mi-e teamă - da, mi-e teamă 
câteodată... Totul mi se face negru înaintea ochilor... Atunci 
îmi doresc să o fac să sufere... Să înfig un cuţit în ea, să-l 
pun micul meu pistol la tâmplă şi... Să apăs pe trăgaci... Oh! 

Exclamaţia îl surprinse pe Poirot. 

— Ce este, mademoiselle? 

Ea îşi întoarse capul şi privi ţintă în întuneric. 

— Era cineva... Stătea acolo. A plecat. 

Hercule Poirot se uită atent în jur. 

Locul părea pustiu. 

— Nu suntem decât noi, mademoiselle. Poirot se ridică. În 
orice caz, am spus tot ce aveam de spus. Vă doresc noapte 
bună. 

Jacqueline se ridică şi ea şi zise pe un ton aproape 
rugător: 

— Vă daţi seama, nu, că nu pot face ceea ce îmi cereţi? 

Poirot clătină din cap. 

— Nu - pentru că puteţi! Există întotdeauna un moment! 
Pentru prietena dumneavoastră, Linnet... A existat şi pentru 
ea un moment în care ar fi putut să-şi retragă mâna... Dar 
ea l-a lăsat să treacă. Şi, dacă cineva face asta, atunci este 
deja antrenat într-o întreagă poveste şi nu mai poate da 
înapoi. 

— Nu mai poate da înapoi... Spuse Jacqueline de Bellefort. 
Medită o clipă, apoi îşi înălţă capul sfidătoare. Noapte bună, 
Monsieur Poirot. 

EI clătină din cap cu tristeţe şi o urmă pe cărare până la 
hotel. 

Capitolul şase 

A doua zi dimineaţă, Simon Doyle i se alătură lui Hercule 
Poirot pe când acesta părăsea hotelul pentru a cobori în 
oraş. 

— Bună dimineaţa, Monsieur Poirot. 

— Bună dimineaţa, Monsieur Doyle. 


— Mergeţi în oraş? Vă deranjează dacă vă însoțesc? 

— Deloc. Voi fi încântat. 

Cei doi bărbaţi merseră alături, ieşiră pe poarta hotelului 
şi intrară în umbra răcoroasă a grădinii publice. Atunci 
Simon îşi scoase pipa din gură şi spuse: 

— Monsieur Poirot, înţeleg că soţia mea a avut o 
conversaţie cu dumneavoastră aseară? 

— Într-adevăr. 

Simon Doyle era un pic încruntat. Era unul dintre acei 
bărbaţi de acţiune cărora le vine mai greu să-şi pună 
gândurile în cuvinte şi să se exprime clar. 

— Mă bucur pentru un lucru, spuse el. Că aţi făcut-o să-şi 
dea seama că suntem mai mult sau mai puţin lipsiţi de 
posibilitatea de a face ceva în aceste împrejurări. 

— În mod sigur nu există nici o posibilitate legală, fu de 
acord Poirot. 

— Exact. Linnet părea să nu înţeleagă asta. Simon zâmbi 
slab. A fost crescută cu convingerea că orice neplăcere 
poate fi automat raportată poliţiei. 

— Ar fi bine dacă aşa ar sta lucrurile. 

Urmă o pauză; apoi Simon spuse deodată, înroşindu-se 
treptat: 

— Este... Este o infamie să fie făcută să sufere în felul ăsta! 
Ea n-a greşit cu nimic! Dacă îi place cuiva să spună că eu m- 
am comportat ca un ticălos, n-are decât! Bănuiesc că aşa e. 
Dar n-am să accept ca Linnet să devină o victimă. Ea nu a 
avut nimic de a face cu asta. 

Poirot îşi plecă ochii grav, dar nu scoase o vorbă. 

— Aţi... hm... Aţi... Vorbit cu Jackie? 

— Da, am vorbit. 

— Şi aţi făcut-o să-şi vină în fire? 

— Mă tem că nu. 

Simon izbucni enervat: 

— Oare nu-şi dă seama că se face de râs? Nu-şi dă seama 
că nici o femeie decentă nu s-ar purta aşa? N-are nici un pic 
de mândrie sau de demnitate? 


Poirot ridică din umeri. 

— Are doar un sentiment de... Durere, să-l spunem? 

— Da, dar dă-o-ncolo de treabă, femeile decente nu se 
comportă în felul ăsta! Recunosc că eu sunt de condamnat. 
M-am purtat cu ea ca naiba şi toate celelalte. Aş înţelege 
dacă ar fi sătulă până peste cap de mine şi n-ar mai vrea să 
mă vadă niciodată. Dar această urmărire €... e pur şi simplu 
indecentă! Să se facă atâta de râs! Ce, Doamne iartă-mă, o 
fi crezând că poate obţine? 

— Poate... Răzbunare! 

— Dar e aiurea! Aş mai înţelege dacă ar încerca vreun 
gest melodramatic - să mă împuşte de aproape, de 
exemplu. 

— Vi s-ar părea mai potrivit cu firea ei? 

— Sincer, da. Jackie e temperamentală şi greu de 
controlat. N-aş fi surprins dacă ar face cine ştie ce la mânie. 
Dar spionatul ăsta... 

Simon Doyle clătină din cap. 

— Da, e o metodă mai subtilă! Mai inteligentă! 

Doyle îl privi ţintă pe Poirot. 

— Nu înţelegeţi. O face praf pe Linnet. 

— Şi pe dumneavoastră? 

Simon îl privi o clipă surprins. 

— Pe mine? Eu aş vrea să-l frâng gâtul afurisitei ăleia. 

— Nu v-a mai rămas deci nimic din vechile sentimente? 

— Dragul meu Monsieur Poirot... Cum să spun? E ca şi cu 
luna atunci când răsare soarele. Nu mai ştii că e acolo. 
Odată ce am întâlnit-o pe Linnet, Jackie a încetat să mai 
existe. 

— Tiens, c'est drâle, ca! Murmură Poirot. 

— Scuzaţi-mă? 

— Nimic, comparaţia dumneavoastră mi s-a părut 
interesantă. 

Roşind din nou, Simon reluă: 

— Presupun că Jackie v-a spus că m-am căsătorit cu Linnet 
numai pentru bani. E o minciună! Nu m-aş căsători cu nici o 


femeie pentru bani! Ceea ce Jackie nu înţelege e că e foarte 
dificil pentru un bărbat să se lase iubit aşa... Aşa cum mă 
iubea ea pe mine. 

— Aha! 

Poirot ridică deodată ochii. 

Simon continuă, stângaci: 

— E... sună oribil, dar Jackie mă iubea prea mult! 

— Une qui aime et un qui se laisse aimer, murmură Poirot. 

— A? Ce spuneţi? Vedeţi dumneavoastră, un bărbat nu 
vrea să simtă că o femeie îl iubeşte mai mult decât o iubeşte 
el pe ea. Vocea lui Simon se încălzea pe măsură ce vorbea. 
Nu vrea să se simtă posedat trup şi suflet. E posesivitatea 
aia nenorocită! Bărbatul ăsta e al meu - îmi aparţine! E o 
chestie pe care n-o suport - nici un bărbat n-o suportă! Îţi 
vine să fugi - să te desprinzi. Orice bărbat vrea el să-şi 
posede femeia, nu să fie posedat de ea. 

— Simon se întrerupse şi, cu degete tremurânde, îşi 
aprinse o ţigară. Şi aşa vă simţeaţi cu Mademoiselle 
Jacqueline? Întrebă Poirot. 

— A? Simon îl privi o clipă fix, apoi recunoscu: Ăăă... Da... 
de fapt, da. Ea nu-şi dă seama de asta, bineînţeles. Şi nu e 
ceva pe care aş fi putut să i-l spun. Dar mă simţeam cumva 
neliniştit - şi pe urmă am întâlnit-o pe Linnet, care m-a dat 
pur şi simplu gata! N-am cunoscut niciodată o fată atât de 
încântătoare. Totul a fost ameţitor. Toată lumea se pleca în 
faţa ei şi ea a ales un prostovan ca mine. 

Simon vorbea cu o uimire şi cu o deferenţă copilăreşti. 

— Înţeleg, spuse Poirot şi încuviinţă gânditor din cap. 
Înţeleg. 

— De ce nu poate Jackie să ia lucrurile ca un bărbat? 
Întrebă Simon pe un ton poruncitor şi revoltat. 

Pe buza de sus a lui Poirot înflori un zâmbet foarte vag. 

— Vedeţi dumneavoastră, Monsieur Doyle, în primul rând 
ea nu e bărbat. 

— Nu, nu - am vrut să spun să ia lucrurile mai uşor! Până 
la urmă, toţi trebuie să ne primim porţia de amărăciune. A 


fost greşeala mea, recunosc! Dar asta e! Dacă nu mai 
iubeşti o fată, e pur şi simplu aberant să te însori cu ea. lar 
acum, când văd de ce e în stare Jackie şi până unde poate 
să meargă, mi se pare că am avut chiar noroc că am scăpat. 

— Până unde poate să meargă... Repetă Poirot gânditor. 
Aveţi idee, Monsieur Doyle, până unde? 

— Nu... Sau, cel puţin, ce vreţi să spuneţi? 

— Ştiţi că are un pistol în geantă? 

Simon se încruntă, apoi clătină din cap. 

— Nu cred că îl va folosi - acum. Putea s-o fi făcut mai 
demult. Dar cred că a trecut de faza asta. Acum e doar 
plină de ură - vrea să ne facă zile fripte la amândoi. 

Poirot ridică din umeri. 

— Poate, spuse el neîncrezător. 

— Pe mine mă îngrijorează Linnet, declară Simon, 
oarecum futil. 

— Îmi dau seama foarte bine, spuse Poirot. 

— Nu mi-e teamă de fapt că Jackie va încerca cine ştie ce 
trăsnăi melodramatice, dar chestia asta cu spionatul şi cu 
urmăritul a dat-o gata pe Linnet. Am să vă spun ce plan am 
conceput şi poate îmi veţi sugera nişte îmbunătăţiri. În 
primul rând, am anunţat public că o să stăm aici zece zile. 
Dar mâine, vaporul Karnak pleacă de la Shellal la Wadi 
Halfă. M-am gândit să iau bilete pentru el sub nume false. 
Mâine o să mergem în excursie la Philae [10]. Camerista lui 
Linnet poate să ne ia bagajele. La Shellal ne urcăm pe 
Karnak. Până când Jackie o să afle că nu ne mai întoarcem, 
va fi prea târziu - noi vom fi plecat. O să creadă că am fugit 
de ea şi că ne-am întors la Cairo. De fapt, aş putea chiar să-l 
mituiesc pe hamal să-l spună asta. La biroul de turism n-o 
să aibă ce să afle, pentru că vom pleca sub nume false. Cum 
vi se pare? 

— E bine chibzuit, da. Şi dacă vă aşteaptă aici până vă 
întoarceţi? 

— S-ar putea să nu ne mai întoarcem. Ne putem duce 
până la Khartoum şi de acolo, cu avionul, până în Kenya. Nu 


ne poate urmări peste tot. 

— Nu; va veni o vreme când nu va mai putea face faţă 
financiar. Înţeleg că are foarte puţini bani. 

Simon îl privi cu admiraţie. 

— Sunteţi deştept. Ştiţi că nu m-am gândit la asta?! Jackie 
e într-adevăr foarte săracă. 

— Şi totuşi, până acum a reuşit să se ţină după 
dumneavoastră? 

— Are un mic venit, desigur, spuse Simon cu îndoială. 
Undeva sub două sute pe an, bănuiesc. Presupun... Da, 
presupun că şi-a vândut tot ce avea ca să poată face ceea ce 
face. 

— Aşa încât va veni o vreme când îşi va epuiza rezervele şi 
va rămâne fără nici un ban... 

— Da... 

Simon nu părea prea în largul lui. Gândul acesta îl cam 
neliniştea. Poirot îl privi atent. 

— Nu, spuse el. Nu e un gând prea plăcut... 

Simon răspunse cam furios: 

— Ei bine, n-am ce să-l fac! Apoi adăugă: Ce credeţi 
despre planul meu? 

— Cred că ar putea să funcţioneze. Dar este, bineînţeles, o 
retragere. 

Simon se înroşi. 

— Vreţi să spuneţi că fugim de ea? Da, e adevărat... Dar 
Linnet... 

Poirot îl privi atent, apoi încuviinţa scurt. 

— S-ar putea să aveţi dreptate şi să fie cel mai bun lucru. 
Dar nu uitaţi, Mademoiselle de Bellefort e deşteaptă. 

— Într-o zi, spuse Simon sobru, simt că va trebui să luăm 
poziţie şi să ne confruntăm cu ea. Comportarea ei nu este 
nicicum rezonabilă. 

— Rezonabilă, mon Dieu! Strigă Poirot. 

— Nu văd nici un motiv pentru care femeile n-ar trebui să 
se poarte ca nişte fiinţe raţionale, declară Simon ritos. 


— Foarte adesea chiar o fac, replică Poirot pe un ton uscat. 
Iar asta e chiar mai supărător! Apoi adăugă: Am să fiu şi eu 
pe Karnak. Face parte din itinerarul meu. 

— Oh! Simon ezită, apoi spuse, alegându-şi vorbele cu 
oarecare stânjeneală: Asta nu e... nu €... din cauza noastră 
cumva? Adică, n-aş vrea să... 

Poirot îl linişti imediat. 

— Nici gând. Totul e aranjat de la Londra. Întotdeauna îmi 
plănuiesc călătoria dinainte. 

— Nu mergeţi dintr-un loc în altul după cum vă vine? Nue 
oare mai plăcut aşa? 

— Poate. Dar, pentru a reuşi în viaţă, toate amănuntele 
trebuie planificate din timp. 

Simon râse şi spuse: 

— Presupun că aşa fac criminalii mai sofisticaţi, nu? 

— Da - deşi trebuie să recunosc că totuşi crima cea mai 
inteligentă pe care mi-o amintesc şi una dintre cele mai 
dificile pe care le-am avut de rezolvat, a fost comisă sub un 
impuls de moment. 

Simon spuse pe un ton copilăresc: 

— Trebuie să ne povestiţi câte ceva despre cazurile 
dumneavoastră când ne vom întâlni pe Karnak. 

— Nu, nu; asta ar însemna să discutăm - cum se zice? 

— Despre serviciu. 

— Da, dar serviciul dumneavoastră e captivant. Doamna 
Allerton e de această părere. Abia aşteaptă să aibă ocazia 
să vă interogheze. 

— Doamna Allerton? Doamna aceea grizonată 
încântătoare care are un fiu atât de devotat? 

— Da. Va fi şi dânsa pe Karnak. 

— Ştie că dumneavoastră...? 

— Sigur că nu, spuse Simon emfatic. Nimeni nu ştie. Am 
mers pe ideea că nu e bine să ai încredere în nimeni. 

— Un principiu admirabil - pe care îl adopt întotdeauna. 
Apropo, al treilea membru al grupului dumneavoastră, 
bărbatul acela înalt, cărunt... 


— Pennington? 

— Da. Călătoreşte cu dumneavoastră? 

— Nu e tocmai obişnuit pentru o lună de miere, nu? 
Bănuiesc că aşa credeţi, zise Simon mohorât. Pennington 
este tutorele american al lui Linnet. Ne-am întâlnit 
întâmplător în Cairo. 

— Ah, vraiment! Pot să vă pun o întrebare? Soţia 
dumneavoastră este majoră? 

Simon păru amuzat. 

— Nu are încă douăzeci şi unu de ani - dar nu a trebuit să 
ceară acordul nimănui pentru a se mărita cu mine. A fost o 
surpriză imensă pentru Pennington. Plecase din New York 
cu nava Carmanic cu două zile înainte că scrisoarea în care 
Linnet îi spunea despre căsătorie să ajungă acolo, aşa încât 
nu ştia nimic. 

— Nava Carmanic, murmură Poirot. 

— A fost uluit când ne-am întâlnit la hotelul Shephearăd din 
Cairo. 

— Asta da, coincidenţă! 

— Da şi am aflat că mergea şi el în această călătorie pe 
Nil, aşa că, în mod firesc, ne-a însoţit. Nu aveam de ales 
dacă voiam să fim politicoşi. În plus, a fost... Cumva... O 
uşurare. Simon păru din nou încurcat. Linnet era foarte 
încordată - se aştepta s-o vadă pe Jackie peste tot. Cât timp 
am fost singuri, problema a fost foarte presantă. Andrew 
Pennington s-a dovedit de ajutor, am putut discuta şi despre 
alte lucruri. 

— Soţia dumneavoastră nu i-a spus domnului Pennington 
cum stau lucrurile? 

— Nu. Chipul lui Simon căpătă o expresie agresivă. E o 
chestiune strict personală. În plus, la începutul excursiei pe 
Nil credeam că totul se sfârşise. 

Poirot clătină din cap. 

— Nu, încă nu s-a sfârşit. Sfârşitul nu e încă aproape. Sunt 
sigur de asta. 

— Monsieur Poirot, n-aş zice că sunteţi foarte încurajator. 


Poirot îl privi pe Simon cu un sentiment vag de enervare şi 
gândi: „Anglo-saxonii ăştia! Nu iau nimic în serios afară de 
jocurile de noroc. Nu se maturizează niciodată”. 

Linnet Doyle şi Jacqueline de Bellefort luau amândouă 
lucrurile foarte în serios. Dar, în atitudinea lui Simon, Poirot 
nu vedea decât nerăbdarea şi iritarea masculului. 

— Îmi daţi voie să vă pun o întrebare impertinentă? Spuse 
el. A dumneavoastră a fost ideea să veniţi în Egipt în luna 
de miere? 

Simon se înroşi. 

— Nu, desigur. De fapt, eu aş fi mers oriunde în altă parte, 
dar Linnet era absolut hotărâtă. Aşa că... Aşa că... 

Simon se întrerupse, încurcat. 

— Desigur, spuse Poirot grav. 

Constată încă o dată faptul că, dacă Linnet Doyle era 
chitită pe ceva, acel ceva trebuia să se întâmple. Şi se 
gândi: „Am auzit acum trei relatări diferite ale acestei 
poveşti - a lui Linnet Doyle, a lui Jacqueline de Bellefort şi a 
lui Simon Doyle. Care este cea mai aproape de adevăr?” 

Capitolul şapte 

Linnet şi Simon Doyle plecară în excursia spre Philae a 
doua zi de dimineaţa în jurul orei unsprezece. Şezând pe 
terasa hotelului, Jacqueline de Bellefort îi privi cum se 
îndepărtează într-o ambarcaţiune cu pânze, pitorească. 
Ceea ce nu văzu însă fu maşina care porni în acelaşi timp 
din faţa hotelului - încărcată cu bagaje şi în care se afla o 
cameristă cu un aer rezervat. 

Hercule Poirot decise să-şi petreacă orele râmase până la 
masa de prânz pe Insula Elefantină, aflată chiar în faţa 
hotelului. 

Cobori la debarcader. Doi bărbaţi tocmai păşeau într-una 
dintre bărcile hotelului şi Poirot li se alătură. În mod evident 
nu se cunoşteau. Cel mai tânăr sosise cu trenul în ziua 
anterioară. Era înalt, brunet, cu o faţă ascuţită şi o bărbie 
bătăioasă. Purta o pereche de pantaloni de flanel foarte 
murdari şi un pulover pe gât cu totul nepotrivit climei. 


Celălalt era un bărbat de vârstă mijlocie, uşor corpolent, 
care intră imediat în vorbă cu Poirot într-o engleză fluentă, 
deşi uşor agramată. Departe de a voi să participe la 
conversaţie, tânărul le aruncă o căutătură încruntată, apoi 
le întoarse spatele şi începu să contemple agilitatea cu care 
barcagiul nubian [11] îndrepta cârma ambarcaţiunii cu 
degetele de la picioare, în timp ce cu mâinile manipula 
pânzele. Atmosfera era foarte liniştită pe râu - stâncile 
negre masive, strălucitoare şi netede treceau agale pe 
lângă ei şi o briză plăcută le răcorea feţele. Ajunseră 
imediat pe Insula Elefantină şi, de la țărm, Poirot şi noul şi 
flecarul său tovarăş o porniră drept spre muzeu. Acesta din 
urmă scoase o carte de vizită şi i-o înmână lui Poirot cu o 
înclinare a capului. Pe ea scria: signor Guido Richetti, 
archeologo”. 

Ca să nu se lase mai prejos, Poirot îi întoarse plecăciunea 
şi îi oferi propria carte de vizită. Odată aceste formalităţi 
încheiate, cei doi bărbaţi intrară împreună în muzeu, 
italianul revărsând în urechile lui Poirot o avalanşă de 
informaţii erudite. Conversau deja în franceză. 

Tânărul în pantaloni de flanel se plimbă apatic prin muzeu, 
căscând din timp în timp şi apoi ieşi la aer. 

Poirot şi Signor Richetti dădură în cele din urmă peste el. 
Italianul se apucă să examineze atent ruinele, dar Poirot, 
zărind pe stâncile de la țărm o umbreluţă cu margini verzi 
pe care o recunoscu, se grăbi în direcţia ei. 

Doamna Allerton şedea pe o stâncă masivă, cu un caiet de 
schiţe alături şi o carte în poală. 

Poirot îşi scoase politicos pălăria şi doamna Allerton intră 
pe dată în vorbă. 

— Bună dimineaţa, spuse ea. Bănuiesc că e practic 
imposibil să scapi de copiii ăştia nesuferiţi. 

Era înconjurată de un grup de mici creaturi negricioase, 
care rânjeau, se schimonoseau şi întindeau mâini 
rugătoare, şoptind din când în când bakshish, pline de 
speranţă. 


— Credeam că o să se plictisească de mine, spuse doamna 
Allerton tristă. Mă supraveghează de vreo două ore deja - şi 
mă înghesuie tot mai mult, încet-încet. Dacă strig la ei 
imshi! [12] şi îi ameninţ cu umbrelă, se împrăştie timp de 
un minut sau două. Dar apoi revin şi se holbează, se 
holbează cu nişte ochi pur şi simplu dezgustători şi-şi bagă 
nasurile alea oribile. Nu cred că îmi plac cu adevărat copiii 
- cel puţin nu dacă nu sunt cât de cât spălaţi şi nu au nişte 
maniere măcar rudimentare. 

Doamna Allerton râse cu tristeţe. 

Poirot încercă, galant, să alunge mulţimea din jurul ei, dar 
fără succes. Copiii se împrăştiară, dar apărură din nou şi 
din nou se strânseră în jurul lor. 

— Dacă ai putea să ai un pic de linişte în Egipt, mi-ar 
plăcea mai mult, spuse doamna Allerton. Dar nu eşti lăsat în 
pace nicăieri. Oriunde mergi, te pisează cineva, fie cerându- 
ţi bani, fie oferindu-ţi măgăruşi, sau mărgele, sau excursii în 
satele tradiţionale, sau vânătoare de rațe. 

— E un mare dezavantaj, într-adevăr, spuse Poirot. 

Îşi întinse cu grijă batista pe stâncă şi se aşeză precaut. 

— Fiul dumneavoastră nu vă însoţeşte în dimineaţa 
aceasta? Întrebă el. 

— Nu, Tim a vrut să pună nişte scrisori la poştă înainte să 
plecăm. Mergem în excursie până la a doua cataractă. 

— Şieu. 

— Ce bine! Voiam să vă spun că sunt încântată să vă 
cunosc. Când am fost în Mallorca, am întâlnit acolo o anume 
doamnă Leech, care ne-a povestit lucruri minunate despre 
dumneavoastră. Îşi pierduse un inel cu rubin în timp ce se 
scălda în mare şi deplângea faptul că nu sunteţi acolo ca să 
i-l găsiţi. 

— Ah, parbleu, dar nu sunt un înotător! 

Amândoi râseră. 

— V-am văzut azi-dimineaţă de la fereastră cu Simon 
Doyle, continuă doamna Allerton. Spuneţi-mi, vă rog, ce 
părere vă face? Suntem foarte curioşi. 


— Ah, într-adevăr? 

— Da. Ştiţi, căsătoria lui cu Linnet Ridgeway a fost o 
surpriză extraordinară. Ea trebuia să se mărite cu lordul 
Windlesham şi deodată se căsătoreşte cu acest bărbat 
despre care nu a auzit nimeni! 

— O cunoaşteţi bine, madame? 

— Nu, dar o vară a mea, Joanna Southwood, este una 
dintre prietenele ei cele mai bune. 

— A, da, am citit numele prin ziare. Poirot tăcu o clipă şi 
apoi continuă: Mademoiselle Joanna Southwood este foarte 
prezenta în rubricile de mondenităţi. 

— O, da, ştie cum să-şi facă reclamă, zise doamna Allerton 
cam violent. 

— Nu vă place de ea, madame? 

— A fost o remarcă răutăcioasă din partea mea. Doamna 
Allerton avea un aer spăşit. Vedeţi dumneavoastră, sunt o 
persoană demodată. Nu-mi prea place de ea. Dar este una 
dintre cele mai bune prietene ale lui Tim. 

— Aha, murmură Poirot. 

Tovarăşa să îi arunca o privire rapidă şi schimbă subiectul. 

— Ce puţini oameni tineri sunt pe aici! Fata aceea drăguță 
cu păr castaniu şi cu mama ei dezagreabilă în turban este 
aproape singura persoană tânără din hotel. Aţi vorbit mult 
cu ea, am observat. Mi se pare interesantă mititica. 

— De ce, madame? 

— Îmi pare rău pentru ea. Poţi suferi mult când eşti tânăr 
şi sensibil. Şi ea cred că suferă. 

— Da, nu e fericită, biata fată. 

— Eu şi Tim o numim „fata cea încruntată”. Am încercat să 
vorbesc cu ea o dată sau de două ori, însă m-a repezit de 
fiecare dată. Dar cred că vine şi ea în călătoria pe Nil şi 
probabil că va trebui să fim toţi mai mult sau mai puţin 
prietenoşi unii cu alţii, nu credeţi? 

— E posibil, madame. 

— Eu sunt foarte sociabilă - oamenii mă interesează mult. 
Oamenii de toate genurile. Doamna Allerton făcu o pauză, 


apoi spuse: Tim mi-a spus că fata aceea mai oacheşă - 
domnişoara de Bellefort - este fosta logodnică a lui Simon 
Doyle. E destul de neplăcut pentru ei - să se întâlnească 
aici. 

— Da, e neplăcut, fu de acord Poirot. 

— Ştiţi, o să vi se pară poate stupid, dar ea aproape că m-a 
speriat. Pare atât de... Intensă. 

Poirot dădu încet din cap. 

— Nu sunteţi departe de adevăr, madame. O mare 
intensitate emoţională este întotdeauna întru câtva 
înfricoşătoare. 

— Vă interesează şi pe dumneavoastră oamenii, Monsieur 
Poirot? Sau vă rezervaţi curiozitatea pentru potenţialii 
criminali? 

— Madame, categoria aceasta îi cuprinde pe aproape toţi 
oamenii. 

Doamna Allerton se arătă uşor surprinsă. 

— Chiar credeţi asta? 

— Dacă au motivaţia necesară, vreau să spun, adăugă 
Poirot. 

— Diferită de la caz la caz? 

— Desigur. 

Doamna Allerton ezită un moment, cu un mic zâmbet pe 
buze. 

— Chiar şi eu? 

— Mamele, madame, sunt deosebit de crude când îşi simt 
copiii în pericol. 

— Cred că e adevărat, spuse doamna Allerton grav, da, 
aveţi perfectă dreptate. Tăcu preţ de un minut sau două, 
apoi spuse, zâmbind: încerc să-mi imaginez motivele pe 
care le-ar avea oaspeţii hotelului pentru a comite o crimă. E 
amuzant. De pildă, Simon Doyle? 

Poirot spuse, zâmbind la rândul lui: 

— Ar comite o crimă foarte simplă, o scurtătură pentru a-şi 
atinge obiectivul. Fără subtilităţi. 

— Aşadar, uşor de dezlegat? 


— Da, n-ar face uz de prea multă ingeniozitate. 

— Iar Linnet? 

— Ar fi precum Regina din Alice în Ţara Minunilor: „Să i se 
taie capul!” 

— Desigur. Dreptul divin al monarhilor! Un pic din 
povestea viei lui Nabot [13]. lar fata aceea periculoasă - 
Jacqueline de Bellefort - credeţi că şi ea ar putea comite o 
crimă? 

Poirot ezită câteva clipe, apoi spuse cu o voce îndoită: 

— Da, cred că da. 

— Dar nu sunteţi sigur? 

— Nu. Mă deconcertează micuța aceasta. 

— Nu cred că domnul Pennington ar putea fi un criminal, 
nu? Arată atât de deshidratat şi de dispeptic - parcă n-ar 
avea sânge în el. 

— Dar are poate un puternic instinct de conservare. 

— Da, bănuiesc că aveţi dreptate. Şi biata doamnă 
Otterbourne cu turbanul ei? 

— Există totdeauna vanitatea. 

— Ca motivaţie a unei crime? Întrebă neîncrezătoare 
doamna Allerton. 

— Motivele unei crime pot fi foarte triviale, madame. 

— Care sunt motivele cele mai obişnuite, Monsieur Poirot? 

— Cel mai adesea, banii. Cu alte cuvinte, câştigul - sub 
cele mai variate forme. Apoi răzbunarea - şi dragostea, 
spaima, ura pură, spiritul caritabil... 

— Monsieur Poirot! 

— O, da, madame. Am văzut cazuri în care, să zicem, A 
este înlăturat de B numai pentru a-l face un bine lui C. 
Crimele politice intră adeseori în această categorie. Cineva 
este considerat periculos pentru umanitate şi, pe baza 
acestei judecăţi, este înlăturat. Oamenii uită în asemenea 
cazuri că viaţa şi moartea sunt treaba bunului Dumnezeu. 

Poirot vorbea pe un ton grav. 

— Mă bucur că spuneţi asta, zise încet doamna Allerton. Şi 
totuşi, Dumnezeu îşi alege instrumentele. 


— E periculos să gândiţi astfel, madame. 

Doamna Allerton adoptă un ton mai vesel. 

— După conversaţia aceasta, Monsieur Poirot, am să mă 
minunez că mai sunt şi oameni în viaţă! 

Doamna Allerton se ridică. 

— Trebuie să ne întoarcem. Pornim îndată după prânz. 

Ajungând la debarcader, cei doi dădură peste tânărul în 
pulover, care tocmai se urca în barcă. Italianul era deja 
acolo, în timp ce nubianul întinse pânza şi barca se depărta 
de țărm, Poirot i se adresa politicos străinului. 

— Sunt lucruri extraordinare de văzut în Egipt, nu-l aşa, 
domnule? 

Tânărul fuma acum o pipă urât mirositoare. Şi-o scoase din 
gură şi replică scurt şi emfatic, cu un accent extrem de 
cultivat: 

— Pe mine mă îngreţoşează. 

Doamna Allerton îşi puse pince-nez-ul şi îl studie cu vizibil 
interes. 

— Într-adevăr? De ce? Întrebă Poirot. 

— Piramidele, de pildă. Nişte blocuri enorme, inutile, puse 
unele peste altele pentru satisfacerea dorințelor egoiste ale 
unui despot umflat. Gândiţi-vă la masele de oameni care au 
asudat şi au murit construindu-le. Mă îngreţoşează să mă 
gândesc la suferinţele şi la torturile pe care le încorporează 
piramidele. 

Doamna Allerton spuse pe un ton degajat: 

— Dacă ar fi după dumneavoastră, n-ar mai exista nici 
piramidele, nici Parthenonul, nici marile morminte sau 
temple - ci doar satisfacția de a şti că oamenii au avut 
asigurate trei mese pe zi şi au murit în patul lor. 

Tânărul îşi îndreptă spre ea căutătura mânioasă. 

— Cred că fiinţele umane contează mai mult decât 
pietrele. 

— Dar nu rezistă la fel de mult, remarca Hercule Poirot. 

— Prefer un muncitor bine hrănit unei aşa-numite opere 
de artă. Ceea ce contează este viitorul, nu trecutul. 


Asta fu prea mult pentru Signor Richetti, care izbucni într- 
un torent de argumente pasionate, nu tocmai uşor de 
urmărit. 

Tânărul replică spunându-le tuturor ce credea el despre 
sistemul capitalist. Vorbea cu o ură nedisimulată. 

Tirada lui luă sfârşit când ajunseră la debarcaderul 
hotelului. 

— Măi, măi, murmură vesel doamna Allerton şi păşi pe 
țărm. Tânărul o urmări cu o privire răuvoitoare. 

În holul hotelului, Poirot dădu peste Jacqueline de 
Bellefort, Îmbrăcată în costum de călărie. Ea îl salută cu o 
înclinare ironică a capului. 

— Fac o mică excursie pe măgăruş. Îmi recomandaţi 
cumva satele tradiţionale, Monsieur Poirot? 

— Acolo mergeţi astăzi, mademoiselle? Eh bien, sunt 
pitoreşti - dar nu cheltuiţi prea mult pe suvenire. 

— Aduse aici din Europa? Nu, nu sunt aşa de uşor de 
păcălit. 

Înclinând puţin capul, Jacqueline ieşi în soarele strălucitor 
de afară. 

Poirot termina de împachetat - treabă simplă, căci 
lucrurile îi erau întotdeauna în perfectă ordine. Apoi se 
îndreptă spre sala de mese şi mâncă devreme de prânz. 

După dejun, autobuzul hotelului îi duse pe cei care urmau 
să se îmbarce pentru a doua cataractă până la staţia de 
unde luau expresul ce mergea de la Cairo la Shellal - o 
călătorie de zece minute. 

Pasagerii erau familia Allerton, Poirot, tânărul în pantaloni 
murdari de flanel şi italianul. Doamna COtterbourne şi fiica ei 
plecaseră în excursie până la baraj şi la Philae şi aveau să 
se urce pe vas la Shellal. 

Trenul care venea de la Cairo şi Luxor întârzie vreo 
douăzeci de minute. Când sosi, în sfârşit, începu şi agitația 
obişnuita. Hamalii egipteni care scoteau bagajele din tren 
se ciocneau de cei care puneau altele în locul lor. 


În cele din urmă, rămas aproape fără suflare, Poirot se 
pomeni într-un compartiment împreună cu o selecţie dintre 
geamantanele sale, ale familiei Allerton şi unele cu totul 
necunoscute, în timp ce Tim şi mama sa rămăseseră în altă 
parte cu restul bagajelor. 

Compartimentul în care se trezi Poirot era ocupat de o 
doamnă în vârstă foarte ridată, care purta un guler alb 
ţeapăn, o sumedenie de diamante, şi, pe chip, o expresie de 
suprem dispreţ faţă de cea mai mare parte a omenirii. 

Doamna îi aruncă lui Poirot o privire aristocratică şi se 
retrase în spatele unei reviste americane. O tânără solidă, 
oarecum greoaie, sub treizeci de ani, şedea vizavi de ea. 
Avea nişte ochi cafenii însufleţiţi, asemănători cu ai unui 
câine, părul în neorânduiala şi dădea impresia că era gata 
să facă orice pentru a plăcea. Din când în când, doamnă mai 
în vârstă îşi ridică ochii peste marginea revistei şi îi arunca 
o poruncă. 

— Cornelia, strânge covoarele. 

— Când ajungem, ai grijă de geamantanul meu cu haine, 
în nici un caz să nu laşi pe altcineva să pună mâna pe el. 

— Nu uita cuțitul de hârtie. 

Călătoria fu scurtă. În zece minute, se aflau cu toţii pe 
pontonul lângă care îi aştepta vaporul Karnak. Familia 
Otterbourne era deja la bord. 

Karnak era o navă mai mică decât Papyrus şi Lotus, 
vapoarele care mergeau până la prima cataractă şi care 
erau prea masive pentru a putea trece printre porţile 
barajului de la Aswan. Pasagerii urcară la bord şi îşi luară în 
primire cabinele. Cum nava nu era plină, majoritatea aveau 
cabinele pe puntea de promenadă. Întreaga parte din faţă a 
acestei punți era ocupată de un salon de observaţie, cu 
pereţi din sticlă, în care călătorii puteau şedea şi admiră 
fluviul. Pe puntea de dedesubt se aflau o încăpere pentru 
fumat şi o mică sufragerie, iar pe cea mai de jos, sala de 
mese. 


După ce-şi văzu geamantanele instalate în cabină, Poirot 
ieşi din nou pentru a urmări plecarea vasului. Se apropie de 
Rosalie Otterbourne, care se aplecase peste balustradă. 

— Intrăm deci în Nubia. Sunteţi mulţumită, mademoiselle? 

Fata inspiră adânc. 

— Da. Mi se pare că ne îndepărtăm în sfârşit de toate. 

Rosalie făcu un gest cu mâna. Întinderea de apă dinaintea 
lor, stâncile lipsite de vegetaţie care ajungeau până la ţărm 
aveau un aspect sălbatic. Ici-colo se vedeau rămăşiţe ale 
unor foste case, abandonate şi distruse de acumularea apei 
în spatele barajului. Întreaga privelişte avea un farmec 
melancolic, aproape sinistru. 

— Departe de oameni, spuse Rosalie Otterbourne. 

— Mai puţin de cei din grupul nostru, mademoiselle, nu? 

Fata ridică din umeri, apoi spuse: 

— E ceva în această ţară care mă face să mă simt rea. 
Scoate la suprafaţă toate simţămintele care fierb înăuntru. 
Totul pare atât de nedrept, de injust. 

— Oare? Nu puteţi judeca totuşi după probele materiale. 

Uitaţi-vă la mamele altora, murmură Rosalie şi uitaţi-vă la 
a mea. Nu există alt Dumnezeu decât Sexul şi Salome 
Otterbourne este profetul său. Se opri. N-ar fi trebuit să 
spun asta, presupun. Poirot făcu un gest cu mâinile. 

— De ce să nu mi-o spuneţi - mie? Sunt unul dintre 
oamenii aceia care aud multe. Dacă, aşa cum spuneţi, 
simţiţi că fierbeţi pe dinăuntru - ca gemul în cratiţă eh bien, 
lăsaţi spuma să iasă la suprafaţă şi atunci ea poate fi 
îndepărtată cu o lingură - iată cum. 

Poirot făcu un gest ca şi cum ar fi aruncat ceva în Nil. 

— Şi a dispărut. 

— Sunteţi un om extraordinar! Spuse Rosalie şi linia 
posomorâtă a gurii i se îndreptă într-un zâmbet. Apoi 
înţepeni deodată, în timp ce exclamă: Ah, iată-l pe doamna 
Doyle şi pe soţul ei! N-aveam habar că vin şi ei! 

Linnet tocmai ieşise dintr-o cabină amplasată pe la 
jumătatea punţii. În spatele ei venea Simon. Poirot fu 


aproape uimit de înfăţişarea ei, atât era de radioasă şi de 
sigură pe sine. Degaja o fericire pur şi simplu arogantă. 
Simon Doyle părea şi el altul. Zâmbea cu toată faţa şi arăta 
ca un adolescent fericit. 

— Priveliştea e măreaţă, spuse el în timp ce se rezemă de 
balustradă. Abia aştept excursia asta, nu, Linnet? Pare ceva 
mult mai puţin turistic - de parcă am intra într-adevăr în 
inima Egiptului. 

Soţia sa răspunse iute: 

— Ştiu. Totul e mult mai sălbatic. 

Mâna ei se strecură într-a lui. El i-o strânse de-a lungul 
corpului. 

— Plecăm, Linn, murmură el. 

Vaporul se îndepărta de ponton. Porniseră în călătoria de 
şapte zile până la a doua cataractă şi înapoi. 

În spatele lor se auzi un râs cristalin ca de clopoțel. Linnet 
se întoarse brusc. 

În faţa ei se afla Jacqueline de Bellefort. Părea amuzată. 

— Bună, Linnet! Nu mă aşteptam să te găsesc aici. 
Credeam că aveaţi să mai staţi în Aswan încă zece zile. Sunt 
surprinsă! 

— N-am... N-ai... Linnet se bâlbâi. Se sili să adopte un 
oribil zâmbet convenţional. Nici... Nici eu nu mă aşteptam 
să te văd. 

— Nu? 

Jacqueline o porni spre cealaltă latură a vaporului. Linnet 
strânse mai tare mâna soţului ei. 

— Simon... Simon... 

Toată plăcerea binevoitoare de pe faţa lui Simon 
dispăruse. Era acum furios. Mâinile i se încleştară în ciuda 
eforturilor de a se controla. 

Perechea se retrase. Fără a-şi întoarce capul, Poirot prinse 
câteva cuvinte disparate: 

— Întoarcem... Imposibil... Am putea... Şi apoi, ceva mai 
tare, vocea lui Doyle, disperată, dar îndârjită: Nu putem 


fugi ia nesfârşit, Lin. Trebuie să mergem înainte, până la 
capăt. 

Câteva ore mai târziu, la asfinţit, Poirot stătea în picioare 
În salonul de sticlă, privind drept înainte. Karnak trecea 
printr-o porţiune îngustă a fluviului. Stâncile de pe margine 
se aruncau feroce asupra apei care curgea năvalnic adânc 
sub ele. Se aflau în Nubia. 

Poirot auzi un zgomot şi îndată Linnet Doyle se ivi lângă el. 
Degetele i se strângeau şi i se desfăceau convulsiv. Poirot n- 
o mai văzuse niciodată astfel. Avea aerul unui copil uluit. 

— Monsieur Poirot, mi-e frică, spuse ea, mi-e frică de orice. 
Nu m-am simţit niciodată aşa. Toate stâncile şi priveliştea 
asta cumplită şi pustie. Încotro mergem? Ce are să se 
întâmple? Mi-e frică. Toată lumea mă urăşte. Niciodată nu 
m-am simţit aşa. Am fost întotdeauna amabilă cu oamenii, 
am făcut atâtea pentru ei şi ei mă urăsc - o mulţime de 
oameni mă urăsc. În afară de Simon, toţi cei din jurul meu 
îmi sunt duşmani... E groaznic să simţi că există oameni 
care te urăsc... 

— Dar ce se întâmplă, madame? 

Linnet scutură din cap. 

— Băânuiesc că sunt nervii mei... Simt că nimic nu e sigur 
în jurul meu. Aruncă o privire iute peste umărul lui Poirot, 
apoi spuse brusc: Cum se vor sfârşi toate astea? Suntem 
prinşi aici. Prinşi! N-avem nici o scăpare. Trebuie să 
mergem înainte. Eu... Nici măcar nu ştiu unde mă aflu. 

Se lăsă de îndată să alunece pe un scaun. Poirot o privi 
grav, nu fără o anumită compasiune. 

— Cum a aflat că suntem pe vasul ăsta? Întrebă Linnet. 
Cum ar fi putut să afle? 

Poirot clătină din cap în timp ce răspundea. 

— E deşteaptă, madame. 

— Simt că n-am să pot scăpa de ea niciodată. 

— Există un plan pe care aţi fi putut să-l adoptați, spuse el. 
De fapt, sunt surprins că nu v-a trecut prin cap. La urma 
urmelor, madame, banii nu sunt o problemă pentru 


dumneavoastră. De ce nu aţi închiriat un dahabiyeh [14] 
particular? 

Dacă am fi ştiut... Dar, vedeţi, atunci nu ştiam... Şi ar fi fost 
dificil... Linnet izbucni cu o bruscă nerăbdare: Oh, 
dumneavoastră nu cunoaşteţi nici măcar jumătate din 
problemele mele. Trebuie să fiu foarte atentă cu Simon... 
E... e absurd de sensibil când vine vorba de... Bani. De 
faptul că am atât de mulţi. Voia să mergem într-un sătuc în 
Spania... Să plătească singur totul. Ca şi cum ar fi avut vreo 
importanţă! Bărbaţii sunt atât de stupizi! Trebuie să se 
obişnuiască să... Să... Să trăiască în confort. Simplă idee a 
unui dahabiyeh l-a întors pe dos - ideea unor cheltuieli în 
plus. Trebuie să-l educ - treptat. Linnet îşi ridică privirea şi 
îşi muşcă buzele enervată, pârând a conştientiza busc 
faptul că se lăsase antrenată într-o discuţie prea liberă 
despre problemele ei. Se ridică. 

— Trebuie să merg să mă schimb. lertaţi-mă, Monsieur 
Poirot. Mă tem că am spus o mulţime de prostii. 

Capitolul opt 

Doamna Allerton, liniştită şi distinsă în rochia să neagră de 
dantelă, cobori două etaje până la sala de mese. La uşă, fiul 
ei o ajunse din urmă. 

— Scuză-mă, mamă. Credeam că am să întârzii. 

— Mă întreb unde vom fi aşezaţi. 

Sala era presărată cu măsuţe. Doamna Allerton aşteptă 
până când ospătarul, care se ocupa de un alt grup, se 
îndreptă spre ei. 

— Apropo, adăugă ea, l-am invitat pe micul Hercule Poirot 
să stea cu noi. 

— O, nu, mamă! 

Tim părea cu adevărat neplăcut surprins şi iritat. 

Mama lui îl privi ţintă, uimită. Tim era de obicei foarte 
prietenos. 

— Dragul meu, te deranjează? 

— Da, mă deranjează. E un mic ticălos fără scrupule. 

— O, nu, Tim! Nu sunt de acord cu tine. 


— Oricum, de ce am vrea să ne încurcăm cu un străin? 
Sechestraţi cum suntem pe nava asta, nu ne va fi decât o 
povară. O să stea cu noi în fiecare dimineaţă, la prânz şi 
seară. 

— Scuză-mă, dragul meu. Doamna Allerton arăta foarte 
încurcată. Am crezut că îţi va face plăcere. La urma 
urmelor, trebuie să fie un om cu o experienţă bogată. lar ţie 
îţi plac povestirile polițiste. 

Tim scoase un mormâăit de protest. 

— Ce bine ar fi dacă n-ai mai avea asemenea idei 
nemaipomenite, mamă. Bănuiesc că acum nu mai putem da 
înapoi, nu? 

— Nu, Tim, nu văd cum am putea. 

— Of, presupun că va trebui să mă împac cu ideea. 

Ospătarul se apropie de ei şi îi conduse la o masă. Pe 
chipul doamnei Allerton persista o expresie deconcertată. 
Tim era de obicei atât de prietenos şi de binevoitor. 
Izbucniri ca aceasta nu-l stăteau în fire. Nu era vorba de 
obişnuita respingere - şi neîncredere - a britanicilor faţă de 
străini. Tim era un cosmopolit. 

— Of, suspină ea. 

Bărbaţii erau de neînțeles! Chiar şi cel mai apropiat şi mai 
bine cunoscut putea avea reacţii şi sentimente neaşteptate. 
În timp ce se aşezau la masă, Hercule Poirot intră cu pas 
repede şi liniştit în sală. Se opri cu mâna pe spătarul celui 

de al treilea scaun de la masa lor. 

— Într-adevăr îmi daţi voie, madame, să profit de amabila 
dumneavoastră invitaţie? 

— Desigur. Luaţi loc, Monsieur Poirot. 

— Sunteţi foarte drăguță. 

Doamna Allerton observă cu stinghereală că, în timp ce se 
aşeza, Poirot îi aruncă o scurtă privire lui Tim şi că Tim nu 
reuşise să-şi ascundă o expresie mai degrabă bosumflată. 

Doamna Allerton se hotări să învioreze atmosfera. În timp 
ce serveau supa, luă în mână lista pasagerilor, care îi fusese 
aşezată lângă farfurie. 


— Haideţi să încercăm să-l identificăm, spuse ea vioaie, 
întotdeauna mi se pare o îndeletnicire amuzantă. Începu să 
citească: „Doamna Allerton şi domnul TI. Allerton”. Asta e 
uşor! „Domnişoara de Bellefort.” Au pus-o la masă cu 
familia Otterbourne, după cum văd. Sunt curioasă cum se 
va înţelege cu Rosalie. Cine urmează? „Doctorul Bessner.” 
Doctorul Bessner? Cine-l poate identifica pe doctorul 
Bessner? 

Doamna Allerton îşi îndreptă privirea spre o masă la care 
şedeau patru bărbaţi. Cred că trebuie să fie bărbatul cel 
gras, tuns scurt şi cu mustață. Neamţ, îmi închipui. Pare să- 
şi savureze supa. 

Ajungeau până la ei nişte plescăieli zgomotoase. 

— Domnişoara Bowers”? Continuă doamna Allerton. 
Putem să încercăm să ghicim cine e? Sunt trei sau patru 
femei - nu, s-o lăsăm deocamdată. „Domnul şi doamna 
Doyle.” într-adevăr, eroii acestei excursii. Ea este realmente 
foarte frumoasă - şi ce rochie simplă, dar încântătoare 
poartă. 

Tim se răsuci. Linnet, soţul ei şi Andrew Pennington 
fuseseră aşezaţi la o masă într-un colţ. Linnet purta o rochie 
albă şi colierul de perle. 

— Mie mi se pare teribil de simplă, spuse Tim. Numai o 
bucată de material legată la mijloc cu un cordon. 

— Da, dragul meu, spuse mama lui. E o descriere foarte 
pertinenta făcută de un bărbat unei rochii de optzeci de 
guinee [15]. 

— Nu pot să înţeleg de ce femeile cheltuiesc atâta pe 
îmbrăcăminte, comentă Tim. Mi se pare absurd. 

Doamna Allerton continuă să-şi examineze tovarăşii de 
călătorie. 

— Domnul Fanthorp trebuie să fie unul dintre cei patru de 
la masa aceea. Tânărul acela foarte tăcut, care nu vorbeşte 
niciodată. O figură mai degrabă plăcută - precaută şi 
inteligentă. 


— Inteligentă, da, încuviinţă Poirot. Nu vorbeşte, dar 
ascultă foarte atent - şi se uită. Da, da, e cu ochii în patru. 
Nu e chiar genul de om pe care te-ai aştepta să-l găseşti 
călătorind de plăcere în această ţară. Mă întreb ce caută 
aici. 

— Domnul Ferguson”, citi doamna Allerton mai departe. 
Am sentimentul că Ferguson trebuie să fie prietenul nostru 
anticapitalist. „Doamna şi domnişoara Otterbourne.” Le 
cunoaştem. „Domnul Pennington”? Alias „unchiul Andrew”. 
E un bărbat chipeş, mi se pare... 

— Ei, mamă, spuse Tim. 

— Mi se pare foarte chipeş în felul lui uscat, spuse doamna 
Allerton. O faţă destul de feroce. Probabil e genul de om 
despre care citim în ziare, care operează pe Wall Street - 
sau se zice „în” Wall Street? Trebuie să fie extrem de bogat. 
Apoi,. Monsieur Hercule Poirot” - ale cărui talente se 
irosesc aici. Nu poţi să aranjezi o crimă pentru Monsieur 
Poirot, lim? 

Dar ironia ei bine intenţionată nu reuşi decât să-l irite din 
nou pe Tim, care se încrunta. Doamna Allerton se grăbi să 
continue: 

— Domnul Richetti. Prietenul nostru italian, arheolog. Apoi 
domnişoara Robson şi, în fine, domnişoara Van Schuyler. 
Ultima e uşor de ghicit. Americanca aceea bătrână şi foarte 
urâtă, care în mod clar va fi foarte exclusivistă şi nu va vorbi 
cu nimeni care nu se ridică la nivelul pretențiilor ei extrem 
de stricte! E foarte interesantă în felul ei, nu? Un fel de 
piesă de muzeu. Cele două femei din preajma ei trebuie să 
fie domnişoara Bowers şi domnişoara Robson - poate o 
secretară, cea subţire cu pince-nez şi o rudă săracă, tânăra 
aceea cam demnă de plâns care se vede că se simte foarte 
bine în ciuda faptului că e tratată ca o sclavă. Cred că 
Robson e secretară şi Bowers - ruda săracă. 

— Greşeşti, mamă, spuse Tim cu un fel de rânjet. 

Îşi recăpătase brusc bună dispoziţie. 

— De unde ştii? 


— Eram în sufragerie înainte de cină şi am auzit-o pe 
bătrână spunându-l domnişoarei de companie: „Unde e 
domnişoara Bowers? Găseşte-o imediat, Cornelia”. lar 
Cornelia a plecat ca din puşcă, precum un câine docil. 

— O să mă duc să vorbesc cu domnişoara Van Schuyler, 
spuse gânditoare doamna Allerton. 

Tim zâmbi din nou. 

— O să te ignore, mamă. 

— Deloc. O să pregătesc terenul aşezându-mă lângă ea şi 
discutând, pe un ton grav (dar pătrunzător) şi foarte 
cultivat, despre toate rudele şi toţi prietenii aristocrați de 
care-mi aduc aminte. Cred că, dacă îl menţionez în treacăt 
pe fiul vărului tău de-al doilea, ducele de Glasgow, succesul 
mi-e asigurat. 

— Ce lipsită de scrupule eşti, mamă! 

Ceea ce urmă după cină fu o adevărată mostră de umor 
pentru cineva interesat de studiul naturii umane. 

Tânărul cu convingeri socialiste (care se dovedi a fi 
domnul Ferguson, după cum se presupusese) se retrase în 
camera pentru fumat, afişând un dispreţ evident faţă de 
grupul de pasageri care se strânsese în salonul de 
observaţie de pe puntea superioară. 

Domnişoara Van Schuyler îşi asigură, cum se putea 
aştepta, locul cel mai bun şi mai apărat de curent în salon, 
apropiindu-se foarte decisă de masă la care şedea doamna 
Otterbourne şi spunându-l: 

— Scuzaţi-mă, vă rog, dar cred că mi-am lăsat aici lucrul 
de mână! 

Sub privirea ei hipnotizantă, doamna cu turban se ridică şi 
îi cedă locul. Domnişoara Van Schuyler se stabili acolo, 
împreună cu suită. Doamna Otterbourne se aşeză în 
apropiere şi încercă să avanseze câteva remarci, care fură 
însă întâmpinate cu o politeţe atât de îngheţată, încât 
curând renunţă. Domnişoara Van Schuyler rămase deci 
într-o izolare regală. Cuplul Doyle stătea împreună cu 
familia Allerton. Doctorul Bessner şi-l păstrase drept 


tovarăş pe tăcutul Fanthorp. Jacqueline de Bellefort şedea 
singură, cu o carte în mână. 

Rosalie Otterbourne nu-şi găsea locul. Doamna Allerton i 
se adresă o dată sau de două ori şi încercă să o atragă în 
grupul lor, dar fata îi răspunse pe un ton destul de 
dezagreabil. 

Hercule Poirot îşi petrecu restul serii ascultând ce avea de 
spus doamna Otterbourne despre misiunea sa ca scriitoare. 

Pe când se întorcea spre cabină, se întâlni cu Jacqueline de 
Bellefort. Era aplecată peste balustradă, şi, când întoarse 
capul, Poirot fu surprins de expresia profundei suferinţe de 
pe faţa ei. Nici vorbă de nonşalanţa, de sfidarea 
răutăcioasă, de sclipirea întunecată şi triumfătoare de până 
acum. 

— Noapte bună, mademoiselle. 

— Noapte bună, Monsieur Poirot. Jacqueline ezită, apoi 
spuse: Aţi fost surprins să mă vedeţi pe vasul acesta? 

— Nu am fost atât surprins, cât mi-a părut râu, foarte 
râu... 

Poirot vorbise pe un ton grav. 

— Râu - pentru mine? 

— Da, mademoiselle. Aţi ales un drum primejdios... La fel 
cum noi, cei aflaţi pe acest vapor, am pornit într-o călătorie 
şi dumneavoastră aţi pornit în propria călătorie - pe un 
fluviu repede, printre stânci amenințătoare - şi vă lăsaţi 
purtată de cine ştie ce curenţi distrugători... 

— De ce spuneţi asta? 

— Pentru că aşa este... Aţi tăiat odgoanele care vă ţineau 
ancorată într-un loc sigur. Mă îndoiesc că acum mai aveţi 
cale de întoarcere, chiar dacă aţi vrea. 

— E adevărat, spuse Jacqueline foarte încet. Apoi îşi 
azvârli capul pe spate. Oh, Doamne - fiecare trebuie să-şi 
urmeze steaua, indiferent unde îl va duce. 

— Aveţi grijă, mademoiselle, să nu fie o stea mincinoasă... 

Jacqueline râse şi imită vorbirea stâlcită a băieţaşilor care 
Închiriau măgăruşi: 


Stea foarte rău, domnu'! Stea asta cade... Poirot era 
aproape adormit, când fu trezit de un murmur de voci. Era 
glasul lui Simon Doyle repetând cuvintele pe care le 
spusese când vaporul plecase din Shellal. 

— Trebuie să mergem înainte, până la capăt... 

„Da, îşi spuse Hercule Poirot, trebuie să mergem înainte, 
până la capăt...” 

Nu era deloc bucuros. 

Capitolul nouă 

Devreme a doua zi dimineaţă, nava ajunse la Ez-Zebua. 

Cornelia Robson, cu o figură radioasă şi o pălărie cu boruri 
largi pe cap, fu printre primii care coborâră pe țărm. 
Cornelia nu se pricepea să expedieze oamenii. Era amabilă 
prin natura ei şi gata să-şi îndrăgească toţi semenii. 

Vederea lui Hercule Poirot, îmbrăcat într-un costum alb, cu 
cămaşă roz, papion negru lat şi cască albă colonială pe cap, 
nu o făcu să se strâmbe, aşa cum ar fi făcut-o cu siguranţă 
pe aristocratica domnişoară Van Schuyler. În timp ce 
mergeau printre două şiruri de sfincşi, Cornelia răspunse 
binevoitoare întrebării de convenienţă cu care Poirot intră 
în vorbă: 

— Companioanele dumneavoastră nu coboară să viziteze 
templul? 

— Ah, vedeţi, verişoara Marie - adică domnişoara Van 
Schuyler - nu se trezeşte niciodată prea de dimineaţă. 
Trebuie să fie foarte, foarte atentă cu sănătatea. Şi 
bineînţeles că a reţinut-o pe domnişoara Bowers - sora care 
are grijă de ea - pentru tot felul de treburi. În plus, a spus 
că acesta nu e unul dintre cele mai frumoase temple. Dar a 
fost nespus de amabilă şi mi-a dat voie să vin eu. 

— Foarte drăguţ din partea ei, spuse Poirot uscat. 

Ingenua Cornelia încuviinţă fără să suspecteze nimic. 

— O, da, e foarte bună. A fost un gest atât de generos din 
partea ei să mă ia în călătoria asta. Mă consider foarte 
norocoasă. Mai că nu mi-a venit să cred când i-a propus 
mamei. Şi v-a plăcut până acum? 


— O, e minunat! Am fost în Italia - la Veneţia, la Padova şi 
la Pisa - apoi la Cairo - numai că verişoara Marie nu s-a 
simţit prea bine în Cairo, aşa că n-am putut să văd prea 
mult oraşul - iar acum excursia această minunată până la 
Wadi Calfa şi înapoi. 

— Aveţi o natură fericită, mademoiselle, spuse Poirot 
zâmbitor. 

Şi îşi îndreptă privirea gânditoare de la Cornelia la 
Rosalie, care, tăcută şi încruntată, mergea singură în faţa 
lor. 

— E foarte drăguță, nu? Spuse Cornelia, care-l urmărise 
privirea. Numai că arată cam dispreţuitoare. Într-un mod 
foarte englezesc, desigur. Nu e atât de fermecătoare ca 
doamna Doyle. Cred că doamna Doyle e cea mai 
fermecătoare şi mai elegantă femeie pe care am văzut-o 
vreodată! lar soţul ei pur şi simplu o adoră, nu? Cred că 
doamna aceea căruntă are o figură distinsă, nu vi se pare? 
Am impresia că este verişoara unui duce. Vorbea despre el 
aseară, chiar în apropierea noastră. Dar ea însăşi nu are un 
titlu, nu? 

Cornelia continuă să trăncănească până când ghidul 
grupului îi invită să se oprească şi începu să recite: 

— Acest templu a fost dedicat zeului egiptean Amun şi 
zeului soarelui Ra-Herakhty, al cărui simbol era un cap de 
Şoim... 

Discursul continuă monoton. Doctorul Bessner, cu un ghid 
Baedeker în mână, mormăia ceva în germană pentru sine. 
Prefera, evident, cuvântul scris. 

Tim Allerton nu se alăturase grupului. Mama lui încerca să 
spargă gheaţa conversaţiei cu tăcutul domn Fanthorp. 
Andrew Pennington, cu braţul strecurat pe sub al lui Linnet 
Doyle, asculta atent, aparent foarte interesat de 
dimensiunile templului recitate de ghid. 

— Douăzeci de metri înălţime, a? Mi se pare ceva mai 
puţin înalt. Bun băiat, Ramses ăsta. Spirt, nu alta! 

— Un mare om de afaceri, unchiule Andrew. 


Andrew Pennington o privi admirativ pe Linnet. 

— Arăţi bine în dimineaţa asta, Linnet. Am fost niţel 
îngrijorat în privinţa ta în ultima vreme. Păreai cam 
nervoasă. 

Sporovăind, grupul se întoarse la navă. Încă o dată, 
Karnak porni lin în sus pe fluviu. Peisajul era acum mai 
puţin auster. Se vedeau palmieri şi câmpuri cultivate. 

Schimbarea priveliştii părea să fi adus cu sine o domolire a 
tensiunii secrete care-l ţinuse încordaţi pe pasageri. Tim 
Allerton îşi revenise după toane. Rosalie arăta mai puţin 
mohorâtă. Linnet părea aproape veselă. 

Pennington îi spuse: 

— Ştiu că e lipsit de tact să discuţi afaceri cu o mireasă 
aflată în luna de miere, dar sunt unul sau două lucruri... 

— Ah, desigur, unchiule Andrew. Linnet căpătă de îndată 
un aer pragmatic. Căsătoria mea a adus unele schimbări, e 
firesc. 

— Exact. La un moment dat am să te rog să semnezi 
câteva documente. 

— De ce nu acum? 

Andrew Pennington aruncă o privire în jur. Colţul salonului 
în care se aflau ei era aproape pustiu. Majoritatea 
pasagerilor erau afară, pe punte, în spaţiul dintre salon şi 
cabine. Singurii aşezaţi în salon erau domnul Ferguson - 
care bea bere la o măsuţă din mijloc, cu pantalonii de flanel 
murdari pe el, cu picioarele întinse în faţă şi fluierând 
pentru sine între înghiţituri - domnul Hercule Poirot, care 
stătea în faţa lui şi domnişoara Van Schuyler, care şedea 
într-un colţ, citind. 

— Foarte bine, spuse Andrew Pennington şi ieşi din salon. 

Linnet şi Simon îşi zâmbiră - într-un zâmbet lent, care 
Înflori pe deplin de-a lungul a câteva minute. 

— Eşti bine, iubito? Întrebă el. 

— Da, sunt bine... E curios cum a dispărut starea de 
nervozitate. 

— Eşti minunată, spuse Simon cu convingere. 


Pennington se înapoie, aducând un teanc de acte scrise 
Mărunt. 

— O, ai milă de mine! Strigă Linnet. Trebuie să semnez 
toate astea? 

Andrew Pennington îşi ceru scuze. 

— Ştiu că e neplăcut, dar aş vrea să-ţi pun afacerile în 
perfectă ordine. Mai întâi, e clădirea închiriată de pe Fifth 
Avenue... Apoi sunt concesiunile de pe Coasta de Est... 
Pennington vorbea întruna, foşnind şi aranjând hârtiile. 
Simon căscă. 

Uşa salonului fu deschisă, lăsându-l să intre pe domnul 
Fanthorp. Acesta se uită în jur fără o ţintă anume, apoi păşi 
înainte şi se opri lângă Poirot, privind afară spre apa 
albastră a fluviului şi spre nisipurile galbene care o 
mărgineau... 

— Doar să semnezi aici, încheie Pennington, întinzându-l 
lui Linnet un document şi arătându-l unde să scrie. 

Linnet luă actul şi îl parcurse rapid. Se întoarse să mai 
citească o dată prima pagină, apoi, cu stiloul pe care i-l 
oferise Pennington, îşi semnă numele: Linnet Doyle... 

Pennington luă hârtia şi îi întinse o alta. 

Fanthorp se apropie de ei cu pas de plimbare. Se opri şi-şi 
aţinti privirea, prin geamul lateral, la ceva ce părea să-l 
intereseze pe mal. 

— Ăsta e doar transferul acţiunilor, spuse Pennington. Nu 
e nevoie să-l citeşti. 

Dar Linnet îl parcurse repede cu privirea. Pennington 
aşeză în faţa ei o a treia foaie de hârtie, pe care Linnet o citi 
din nou cu atenţie. 

— Sunt toate destul de clare, spuse Pennington. Nimic 
interesant. Numai limbaj juridic. 

Simon căscă din nou. 

— Scumpa mea, doar nu ai de gând să citeşti tot 
mormanul ăsta, nu? Ai să stai aici până la prânz, ba chiar 
mai mult. 


— Citesc întotdeauna totul, spuse Linnet. Aşa m-a învăţat 
tata. Spunea că oricând pot apărea greşeli de formulare. 

Pennington râse destul de aspru. 

— Eşti o excelentă femeie de afaceri, Linnet. 

— E mult mai conştiincioasă decât aş fi eu, spuse Simon, 
râzând şi el. N-am citit niciodată un document până la capăt 
în viaţa mea. Semnez pur şi simplu unde mi se spune să 
semnez şi gata. 

— E foarte neglijent din partea ta, spuse Linnet 
dezaprobatoare. 

— N-am cap pentru afaceri, recunoscu Simon însufleţit. N- 
am avut niciodată. Dacă mi se spune să semnez, semnez. E 
cel mai simplu. 

Andrew Pennington îl privea gânditor. Spuse apoi cu o 
voce uscată, bătându-se cu degetul peste buza de sus: 

— Nu e puţin cam riscant câteodată, Doyle? 

— Aiurea, replică Simon. Nu sunt genul care să creadă că 
toată lumea vrea să-l păcălească. Sunt mai degrabă 
încrezător - şi să ştii că nu am de pierdut. N-am fost mai 
niciodată înşelat. 

Deodată, spre surpriza tuturor, tăcutul domn Fanthorp se 
răsuci şi i se adresă lui Linnet: 

— Sper că nu inoportunez, dar aş vrea să vă spun cât de 
mult vă admir competenţa în afaceri. În profesiunea mea - 
sunt... hm... Avocat - dau adesea peste doamne care sunt 
întristător de nepricepute la afaceri. A nu semna niciodată 
un document până nu-l citiţi mi se pare admirabil - absolut 
admirabil. 

Fanthorp se înclină uşor. Apoi, roşu în obraji, se întoarse la 
contemplarea malurilor Nilului. 

Linnet era oarecum nesigură de ce ar trebui să spună. 

AĂăă... Mulţumesc. Îşi muşcă buzele ca să-şi reprime un 
chicotit. Tânărul fusese atât de incredibil de solemn. 

Andrew Pennington arăta de-a dreptul enervat. 

Simon Doyle nu ştia dacă trebuie să fie amuzat sau iritat. 

Din spate, urechile domnului Fanthorp erau roşii ca racul. 


— Următorul, te rog, spuse Linnet, zâmbindu-l lui 
Pennington. 

Dar Pennington arăta cu totul întors pe dos. 

— Poate ar fi bine s-o lăsăm pe altă dată, spuse el ţepos. 
Vorbă lui... hm... Doyle, dacă ai să stai să le citeşti pe toate, 
o să rămânem aici până la prânz. N-ar trebui să pierdem 
priveliştea. Oricum, acestea două au fost singurele urgente. 
O să ne ocupăm de celelalte mai târziu. 

— E cumplit de cald aici, spuse Linnet. Haideţi afară! 

Cei trei ieşiră prin uşile batante. Hercule Poirot întoarse 
Capul şi privi gânditor spatele domnului Fanthorp, apoi îşi 
mută ochii asupra domnului Ferguson, care stătea cu capul 
dat pe spate şi fluieră încetişor pentru sine. 

În fine, Poirot se uită la domnişoara Van Schuyler, care 
şedea foarte dreaptă în colţul ei. Domnişoara Van Schuyler 
se holba la domnul Ferguson. 

Uşa batantă dinspre babord se deschise şi Cornelia 
Robson intră grăbită. 

— Ai lipsit multă vreme, observă bătrâna domnişoară 
iritată. Unde ai fost? 

— Scuză-mă, verişoara Marie. Sculul nu era acolo unde 
mi-ai spus - era în cu totul alt geamantan... 

— Draga mea copilă, eşti absolut nepricepută când e vorba 
să găseşti ceva! Ştiu că eşti plină de bune intenţii, drăguță, 
dar trebuie să fii un pic mai rapidă şi mai isteaţă. Nu-ţi 
trebuie decât puţină concentrare! 

— Scuză-mă, verişoara Marie. Mă tem că sunt cam bleagă. 

— Nimeni nu are de ce să fie bleg dacă încearcă, draga 
mea. Te-am adus în călătoria aceasta şi am pretenţia la 
puţină atenţie în schimb. 

— Iartă-mă, verişoara Marie. 

— Şi unde e domnişoara Bowers? Trebuia să-mi iau 
picăturile acum zece minute. Te rog du-te şi adu-o imediat. 
Doctorul a spus că este extrem de important... 

În acest moment intră domnişoara Bowers cu un pahar în 
mână. 


— Picăturile dumneavoastră, domnişoară Van Schuyler. 

— Ar fi trebuit să le iau la unsprezece, spuse acru bătrâna 
domnişoară. Lipsa de punctualitate e ceea ce detest mai 
mult pe lume. 

— Absolut, spuse domnişoara Bowers şi îşi privi ceasul de 
la mână. Este exact unsprezece fără o jumătate de minut. 

— Ceasul meu arată unsprezece şi zece minute. 

— Cred că al meu arată ora bine. Nu rămâne niciodată în 
urmă şi nici nu o ia înainte. 

Domnişoara Bowers era imperturbabilă. 

Domnişoara Van Shuyler dădu pe gât conţinutul paharului 
cu medicament. 

— Mă simt în mod cert mai rău, zise ea cu violenţă. 

— Regret să aud asta, domnişoară Van Schuyler. 

Domnişoara Bowers nu părea deloc să regrete. Arăta 
Complet neinteresată de starea pacientei sale. În mod 
evident îi dăduse mecanic răspunsul cel mai potrivit. 

— E prea mare zăpuşeală aici, trânti bătrâna domnişoară. 
Găsiţi-mi un scaun pe punte, domnişoară Bowers. Cornelia, 
adu-mi lucrul de mână. Ai grijă şi nu-l scăpa pe jos. Şi apoi o 
să am nevoie să-mi răsuceşti nişte lână. 

Grupul ieşi din salon. 

Domnul Ferguson oftă, îşi mişcă picioarele şi zise cu voce 
tare: 

— Doamne, ce i-aş mai frânge gâtul babei ăsteia. 

Poirot întrebă curios: 

— E genul care vă displace, nu? 

— Dacă-mi displace? Ba bine că nu. Ce lucru bun a făcut 
femeia asta în viaţă? N-a lucrat niciodată şi n-a ridicat nici 
măcar un pai. N-a făcut decât să trăiască pe spatele altora. 
E o parazită - şi încă una al naibii de nesuferită. Există o 
mulţime de oameni pe nava asta fără de care cred că lumea 
n-ar avea deloc de suferit. 

— Într-adevăr? 

— Da. Fata aceea care a fost aici adineauri, cu semnăturile 
şi cu aerele ei. Sunt sute şi mii de muncitori amărâţi care 


fac o muncă de robi pentru un salariu de mizerie ca s-o ţină 
pe ea în ciorapi de mătase şi într-un lux inutil. E una dintre 
cele mai bogate fete din Anglia, aşa mi s-a spus - şi n-a 
muncit nici măcar o zi în viaţa ei. 

— Cine v-a spus că e una dintre cele mai bogate fete din 
Anglia? 

Domnul Ferguson îi aruncă lui Poirot o privire bătăioasă. 
— Un om cu care dumneavoastră nu aţi sta de vorbă! Un 
om care munceşte cu braţele şi căruia nu-l e ruşine de asta! 
Nu unul dintre aceşti linge-blide sclivisiţi ai dumneavoastră. 

Privirea lui Ferguson se oprise acuzatoare asupra 
papionului negru şi asupra cămăşii roz. 

— În ce mă priveşte, eu muncesc cu mintea şi nu-mi e 
ruşine de asta, spuse Poirot, răspunzând privirii tânărului. 

Domnul Ferguson replică printr-un sforăit. 

— Ar trebui împuşcaţi - cu toţii! Declară el. 

— Domnule dragă, spuse Poirot, sunteţi atât de pasionat 
de violenţă! 

— Îmi puteţi spune ce bine se poate face pe lume fără ea? 
Trebuie să distrugi şi să desfiinţezi înainte de a crea ceva 
nou. 

— E în mod cert mai uşor, mai zgomotos şi mult mai 
spectaculos. 

— Cu ce vă ocupați dumneavoastră? Cu nimic, pot să pun 
pariu. Probabil vă consideraţi un om din clasa de mijloc. 

— Nu sunt un om din clasa de mijloc. Aparţin elitei, 
declară Poirot cu o urmă de aroganță. 

— Ce meserie aveţi? 

— Sunt detectiv, spuse Hercule Poirot cu modestia celui 
care declară: „Sunt rege”. 

— Dumnezeule mare! Tânărul păru cu adevărat surprins. 
Vreţi să spuneţi că fata aceea îşi cară după ea un detectiv 
privat? Atât de tare se teme pentru propria piele? 

— Nu am nici o legătură cu Monsieur Doyle şi cu Madame 
Doyle, răspunse Poirot înţepat. Sunt în vacanţă. 

— Sunteţi în vacanţă, da? 


— Dar dumneavoastră? Nu sunteţi tot în vacanţă? 

— Vacanţă! Aruncă dispreţuitor domnul Ferguson, după 
care adăugă sibilinic: Eu studiez condiţiile. 

— Foarte interesant, murmură Poirot şi ieşi fără zgomot pe 
punte. 

Domnişoara Van Schuyler se aşezase în colţul cel mai bun. 
Cornelia îngenunchease în faţa ei, cu un sul de lână gri 
întins peste palmele depărtate. Domnişoara Bowers şedea 
foarte dreaptă, citind revista Saturday Evening Post. 

Poirot o porni agale de-a lungul tribordului. Când 
înconjură pupa, aproape că se ciocni de o femeie care 
întoarse spre el o figură surprinsă - o faţă oacheşă, 
atrăgătoare, latină. Era îmbrăcată elegant în negru şi 
stătuse de vorbă cu un bărbat solid, înalt, în uniformă - 
probabil unul dintre ingineri, după înfăţişare. Pe feţele 
amândurora apăru o expresie ciudată - de vinovăţie şi de 
panică în acelaşi timp. Poirot se întrebă despre ce 
vorbiseră. 

— Ocoli pupa şi îşi continuă plimbarea de-a lungul 
babordului. Uşa unei cabine se deschise şi din ea ieşi 
doamna Otterbourne, care aproape îi căzu în braţe. Purta 
un capot roşu sângeriu de satin. lertaţi-mă, se scuză ea. 
lertaţi-mă, vă rog, dragă Monsieur Poirot. Iangajul - e 
tangajul, ştiţi. Întotdeauna am avut rău de mare. Dacă nava 
asta ar putea să meargă fără să se mişte... Se prinse de 
braţul lui Poirot. Nu suport legănatul... Niciodată nu m-am 
simţit bine pe apă... Şi sunt lăsată singură aici ore întregi. 
Fata aceea a mea - n-are nici un pic de simpatie... de 
înţelegere pentru biata ei mamă care a făcut totul pentru 
ea... Doamna Otterbourne începu să plângă. Am muncit ca 
o sclavă pentru ea... M-am spetit muncind... M-am spetit. O 
grande amoureuse - asta aş fi putut să fiu - o grande 
amoureuse - şi am sacrificat totul... Totul... Şi nimănui nu-l 
pasă! Dar am să le spun tuturor... Am să le spun acum... 
Cum mă neglijează... Cât e de crudă... Mă face să merg în 


această călătorie... O plictiseală de moarte... O să mă duc să 
le spun acum... 

Doamna Otterbourne se repezi înainte. Poirot o reţinu cu 
blândeţe. 

— O s-o trimit la dumneavoastră, madame. Intraţi în 
cabină. E mai bine aşa... 

— Nu. Vreau să le spun tuturor... Tuturor de pe vas... 

— E prea periculos, madame. Fluviul e prea agitat. Poate 
să vă arunce peste bord. 

Doamna Otterbourne îl privi cu suspiciune. 

— Credeţi? Chiar credeţi asta? 

— Da. 

Poirot avu câştig de cauză. Doamna Otterbourne se 
clătină, ezită şi intră la loc în cabină. 

Poirot strânse o dată sau de două ori din nări. Apoi dădu 
din cap şi se apropie de locul unde Rosalie Otterbourne 
şedea între doamna Allerton şi Tim. 

— Mama dumneavoastră are nevoie de dumneavoastră 
mademoiselle. 

Rosalie râdea fericită. Acum faţa i se înnegură. Îi aruncă 
lui Poirot o privire rapidă plină de suspiciune şi o porni 
repede de-a lungul punţii. 

— N-o înţeleg pe fata asta, spuse doamna Allerton. E atât 
de schimbătoare. Azi e prietenoasă, mâine e pur şi simplu 
grosolană. 

— "Total răsfăţată şi irascibilă, spuse Tim. 

Doamna Allerton clătină din cap. 

— Nu, nu cred că asta e. Cred că e nefericită. 

Tim ridică din umeri. 

— Bănuiesc că toţi avem problemele noastre personale. 

Vocea îi sunase dură şi tăioasă. 

Se auzi un sunet bubuitor. 

— Prânzul, strigă doamna Allerton încântată. Sunt moartă: 
e foame. 

În acea seară, Poirot observă că doamna Allerton discuta: 
u domnişoara Van Schuyler. Pe când trecea pe lângă ele, 


doamna Allerton îi făcu cu ochiul. Tocmai spunea: 

— Desigur, la castelul Calfries, ducele... 

Cornelia, eliberată de îndatoririle ei de slujnică, se afla: e 
punte. Îl asculta pe doctorul Bessner, care o iniţia cam 
plicticos în egiptologie după paginile ghidului Baedeker. 
Cornelia asculta cu o atenţie concentrată. 

Aplecat peste balustradă, Tim Allerton spunea: 

— Oricum, e o lume putredă... 

— E nedrept, răspunse Rosalie Otterbourne. Unii oameni îi 
tot ce-şi pot dori. 

Poirot suspină. Era bucuros că nu mai era tânăr. 

Capitolul zece 

Luni dimineaţă, la bordul navei Karnak se auziră tot felul 
de expresii de încântare şi de admiraţie. Vasul era ancorat 
la țărm, şi, la numai câteva sute de metri de el, abia luminat 
de soarele matinal, se afla un templu enorm sculptat în 
stâncă. Patru figuri uriaşe, dăltuite în piatră, priveau în 
eternitate apele Nilului, cu faţa spre soarele răsăritului. 

Cornelia Robson vorbi incoerent: 

— Oh, Monsieur Poirot, nu e minunat? Adică, sunt atât de 
mari şi de liniştite - şi, dacă te uiţi la ele, te simţi atât de mic 
- ca o insectă - şi ai senzaţia că nimic nu contează cu 
adevărat, nu? 

Domnul Fanthorp, care stătea în apropiere, murmură: 

— Foarte... hm... Impresionant. 

— Măreţ, nu? Spuse Simon Doyle, apropiindu-se de Poirot. 
Căruia îi rosti confidenţial: Ştiţi, eu nu sunt genul ahtiat 
după temple şi călătorii şi toate celelalte, dar un loc ca ăsta 
te prinde, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Faraonii ăia din 
vechime trebuie să fi fost nişte tipi grozavi. 

Poirot făcu câţiva paşi într-o parte. Simon îşi cobori vocea. 

— Nici nu pot să vă spun cât mă bucur că am venit în 
excursia asta. A lămurit lucrurile. E uimitor - dar aşa s-a 
întâmplat. Linnet şi-a revenit. Zice că datorită faptului că 
până la urmă a acceptat să înfrunte situaţia. 

— Mi se pare foarte probabil, spuse Poirot. 


— Mi-a zis că, atunci când a văzut-o pe Jackie pe vapor, s-a 
simţit groaznic - şi că apoi, brusc, s-a liniştit. Am căzu: 
amândoi de acord că n-o s-o mai evităm. O s-o înfruntăm şi 
o să-l arătăm că scamatoria asta ridicolă a ei nu ne 
deranjează deloc. E doar o chestie foarte de prost gust - şi 
atât. Credea că ne-a pus pe jar, dar acum pur şi simplu nu 
ne mai pasă. Asta ar trebui să-l fie învăţătură de minte. 

— Da, bâigui Poirot gânditor. 

— E grozav, nu vi se pare? 

— Ba da, ba da. 

Linnet se apropie de ei. Era îmbrăcată într-o rochie de În 
de culoarea caisei şi zâmbea. Îl salută pe Poirot destul de 
rece, doar cu o înclinare a capului şi îşi luă soţul de lângă el. 

Poirot îşi dădu seama, cu o licărire momentană de 
amuzament, că nu îi câştigase bunăvoința prin atitudinea sa 
critică. Linnet era obişnuită să fie admirată necondiţionat 
pentru tot ceea ce era şi făcea. Hercule Poirot păcătuise 
vizibil împotriva ei. 

Alăturându-l-se, doamna Allerton murmură: 

— Ce mult s-a schimbat fetiţa asta! La Aswan arăta 
îngrijorată şi nu tocmai fericită. Astăzi pare atât de 
radioasă, încât mai că ţi-e teamă să nu se fi ţicnit. 

Înainte ca Poirot să poată răspunde, grupul fu chemat la 
ordine. Ghidul o luă înainte şi îi conduse pe țărm către 
templul Abu Simbel. 

Poirot se trezi alături de Andrew Pennington. 

— E prima dumneavoastră vizită în Egipt? Întreba el. 

— O, nu, am mai fost aici în 1923 Adică am fost în Cairo. N- 
am mai făcut niciodată călătoria asta în sus pe NIL. 

— Aţi venit cu vaporul Carmanic, mi se pare - cel puţin uşa 
mi-a spus doamna Doyle. 

Pennington îi aruncă o privire vicleană. 

— Ei, da, aşa e, recunoscu el. 

— Mă întrebam dacă i-aţi cunoscut cumva pe nişte prieteni 
ai mei care se aflau la bord - familia Rushington Smith. 


— Nu-mi amintesc de nimeni cu numele ăsta. Vaporul era 
plin şi vremea a fost foarte proastă. O mulţime de pasageri 
abia dacă şi-au făcut apariţia pe punte, şi, în orice caz, 
călătoria e atât de scurtă, încât nu apuci să afli cine e la 
bord şi cine nu. 

— Da, e adevărat. Ce surpriză plăcută trebuie să fi fost să 
daţi peste Madame Doyle şi peste soţul ei. Nu ştiaţi că sunt 
căsătoriţi? 

— Nu. Doamna Doyle mi-a scris, dar scrisoarea a ajuns 
prea târziu, a fost trimisă încoace şi am primit-o abia la 
câteva zile după ce ne-am întâlnit în Cairo. 

— O cunoaşteţi de mulţi ani, dacă am înţeles bine? 

— Păi, aş zice că da, Monsieur Poirot. O cunosc pe Linnet 
Ridgeway de când era o copiliţă numai atâtica - Pennington 
făcu un gest ilustrativ. Eu şi tatăl ei am fost prieteni de-o 
viaţă. Melhuish Ridgeway era un om remarcabil - şi de 
mare succes. 

— Fiica lui va moşteni o avere considerabilă, înţeleg... Ah, 
pardon, poate nu e prea elegant ce spun. 

Andrew Pennington păru uşor amuzat. 

— A, toată lumea ştie. Da, Linnet e o femeie bogată. 

— Bânuiesc totuşi că recentul crah la bursă are să-l 
afecteze şi ei afacerile, nu? Oricât ar fi de solide. 

Pennington nu răspunse imediat. În cele din urmă, zise: 

— Da, într-o anumită măsură. Situaţia e foarte dificilă în 
această perioadă. 

— Îmi imaginez totuşi, murmură Poirot, că Madame Doyle 
e o foarte bună femeie de afaceri. 

— Asta aşa e. Da, aşa e. Linnet este o fată deşteaptă şi 
pragmatică. 

Se opriseră. Ghidul începu să le povestească despre 
templul construit de marele Ramses. Cei patru coloşi 
reprezentându-l pe însuşi Ramses, câte o pereche de 
fiecare parte a intrării, sculptați în piatră, priveau de sus la 
grupul de turişti răzleţiţi. 


Signor Richetti, neluând în seamă discursul ghidului, 
examina cu atenţie reliefurile prizonierilor sirieni şi negri 
de la baza coloşilor de lângă intrare. 

Când pătrunse în templu, grupul fu întâmpinat de 
semiobscuritate şi de tăcere. Ghidul le indica reliefurile încă 
viu colorate de pe unele fragmente ale pereţilor, dar turiştii 
începură să se împartă în bisericuțe. 

Doctorul Bessner citea sonor în germană din ghidul său 
Baedeker, oprindu-se din când în când să traducă pentru 
Cornelia, care îl însoțea docilă. Alăturarea lor nu dură însă 
prea mult. Domnişoara Van Schuyler, intrând la braţul 
flegmaticei domnişoare Bowers, rosti poruncitor: „Cornelia, 
vino încoace” şi lecţia doctorului Bessner fu astfel 
întreruptă. Doctorul zâmbi vag în urma ei, privind-o prin 
lentilele groase ale ochelarilor. 

— O fată foarte drăguță, îl anunţă el pe Poirot. Nu arată 
atât de înfometată ca multe dintre tinerele de azi. Are 
formele mai pronunţate. Şi se pricepe foarte bine să 
asculte; e o plăcere să-l ţii lecţii. 

Poirot se gândi în treacăt că soarta Corneliei era ori să fie 
repezită, ori să i se ţină lecţii. În orice caz, ea era 
întotdeauna cea care asculta, nu cea care vorbea. 

Domnişoara Bowers, eliberată pe moment din pricina 
convocării Corneliei, stătea în mijlocul templului, privind în 
jur cu o expresie rece, lipsită de curiozitate. Reacţia ei la 
minunile trecutului fu foarte succintă. 

— Ghidul spune că numele unuia dintre aceşti zei sau zeițe 
era Mut. Nu e grozav? 

În templu se afla un sanctuar în care şedeau patru figuri 
impunătoare, cu un aer ciudat de demnitate şi de detaşare. 

— Linnet şi soţul său le admirau. Braţul ei se odihnea într- 
al iui, capul privea în sus - cu o expresie tipică pentru 
reprezentanţii noii civilizaţii: inteligentă, curioasă, neatinsă 
de trecut. Hai să ieşim de aici, spuse Simon deodată. Nu-mi 
plac băieţii ăştia patru, mai ales cel cu pălărie înaltă. 


— Bânuiesc că e Amon. lar celălalt e Ramses. De ce nu-ţi 
plac? Mie mi se par impresionanţi. 

— La naiba, sunt prea impresionanţi; e ceva bizar în ei. 
Hai afară la soare! 

Linnet râse, dar cedă. 

leşiră din templu, călcând pe nisipul galben şi cald. Linnet 
începu să râdă. La picioarele lor, înfăţişând pe moment o 
privelişte cam sinistră aşa cum păreau desprinse de trup, se 
înşirau capetele a cinci, şase băieţi nubieni. Ochii li se 
învârteau, capetele se legănau dintr-o parte într-alta, 
buzele lor rosteau un soi de invocaţie: 

— Hip, hip, uraaa! Hip, hip, uraaa! Foarte bun, foarte 
frumos. Mulţumim foarte mult. 

— Ce absurditate! Cum fac chestia asta? Sunt îngropaţi 
oare cu totul? 

Simon scoase nişte mărunţiş. 

— Foarte bun, foarte frumos, foarte scump, îi imită el. 

Doi dintre bâieţaşii responsabili de spectacol culeseră 
Imediat monedele. 

Linnet şi Simon porniră mai departe. Nu aveau niciun 
chef să se întoarcă pe navă şi obosiseră să facă pe turiştii. 
Se aşezară cu spatele la imensa rocă şi se lăsară mângâiaţi 
de razele soarelui. 

„Ce minunat e soarele, gândi Linnet. Ce cald - ce 
prietenos... Ce minunat e să fii fericit... Ce minunat e să fiu 
eu... Eu... Linnet...” 

Închise ochii. Râmase amorţită, pe jumătate trează, dusă 
de gânduri ca de nisipurile care se mişcau neîncetat în jurul 
ei. 

Ochii lui Simon erau deschişi şi păreau şi ei plini de 
mulţumire. Ce prost fusese să se lase atât de afectat în acea 
primă noapte... Nu avea nici un motiv... Totul era în 
regulă... Până la urmă, putea avea încredere în Jackie... 

Se auzi un strigăt... Văzu oameni care alergau spre el, 
dând din mâini... Strigând... 


Simon se holbă prosteşte preţ de o clipă. Apoi sări în 
picioare, târând-o pe Linnet după el. 

Exact la timp. Un pietroi uriaş căzu cu zgomot de pe 
stâncă chiar în spatele lor. Dacă Linnet ar fi rămas unde 
era, ar fi fost strivită cu totul. 

Albi la faţă, cei doi se strânseră unul într-altul. Hercule 
Poirot şi Tim Allerton se apropiară în fugă. 

— Mă foi, madame, a fost cât pe ce s-o păţiţi. 

Toţi patru priviră instinctiv spre vârful stâncii. Nu se vedea 
nimic. Dar exista o cărare care ducea sus. Poirot îşi aminti 
că văzuse câţiva băştinaşi urcând, la început, când 
coborâseră cu toţii pe țărm. 

Se uită la cei doi. Linnet arăta încă ameţită - uluită. Simon 
însă era negru de furie. 

— Dracu' s-o ia! Se stropşi el. 

Încercă să se stăpânească, după ce-l aruncă o privire 
fugară lui Tim Allerton. 

— Ptiu, mai că n-aţi păţit-o! Spuse acesta. A rostogolit 
cineva pietroiul ăla sau s-a desprins singur? 

Linnet era foarte palidă. Spuse cu dificultate: 

— Cred că... A făcut-o cineva. 

— Putea să vă facă terci. Sunteţi sigură că nu aveţi vreun 
duşman? 

Linnet înghiţi în sec de două ori şi nu reuşi să răspundă 
binevoitoarei tachinări a lui Tim. 

— Întoarceţi-vă îndată pe vapor, madame, spuse iute 
Poirot. Trebuie să luaţi ceva tonic. 

Porniră cu pas repede înapoi. Simon era încă plin de o 
furie reprimată. Tim încerca să converseze vesel şi să 
distragă gândul lui Linnet de la pericolul prin care trecuse. 
Poirot avea o expresie gravă pe chip. 

Şi apoi, exact când ajunseră la pasarelă, Simon se opri ca 
înlemnit. Pe faţă i se întipări o expresie de uluială. 

Jacqueline de Bellefort tocmai cobora pe țărm. Îmbrăcată 
într-o rochie albastră cadrilată, avea o înfăţişare aproape 
copilărească. 


— Dumnezeule mare! Spuse el încet. Deci a fostun 
accident până la urmă. 

Mânia îi dispăru de pe faţă. Uşurarea lui fu atât de mare, 
încât Jacqueline îşi dădu seama că era ceva în neregulă. 

— Bună dimineaţa, spuse ea. Mă tem că am întârziat puţin. 

Înclina capul în direcţia tuturor, păşi pe țărm şi o luă 
înspre templu. 

Simon strânse mâna lui Poirot. Ceilalţi doi mergeau 
înainte. 

— Dumnezeule, ce uşurare! Am crezut... Am crezut... 

Poirot dădu din cap. 

— Da, da, ştiu ce aţi crezut. 

Dar el însuşi arăta în continuare grav şi preocupat. 
Întoarse capul şi observă cu atenţie ce se întâmpla cu restul 
grupului care coborâse de pe vapor. 

Domnişoara Van Schuyler se înapoia încet, la braţul 
domnişoarei Bowers. 

Ceva mai departe, doamna Allerton stătea în faţa şirului de 
capete nubiene poznaşe, râzând. Doamna Otterbourne i se 
alăturase. 

Ceilalţi nu se vedeau. 

Poirot clătina din cap în timp ce îl însoțea pe Simon pe 
vapor. 

Capitolul unsprezece 

— Puteţi să-mi explicaţi, madame, sensul cuvântului „a se 
țicni”? 

Doamna Allerton fu uşor surprinsă. Ea şi Poirot urcau 
încet spre vârful stâncii de pe care se putea admira a doua 
cataractă. Majoritatea celorlalţi pasageri închiriaseră 
cămile, dar lui Poirot mişcarea cămilei îi amintea întru câtva 
de legănatul navei. Doamna Allerton considerase că ar fi 
fost nedemn să nu facă drumul pe jos. 

Ajunseseră la Wadi Halfă în seara dinainte. În dimineaţa 
aceasta, două bărci mari aduseseră întregul grup în 
preajma celei de a doua cataracte, cu excepţia lui signor 
Richetti, care insistase să meargă singur până într-un loc 


îndepărtat numit Semna, care, explică el, era de un 
excepţional interes ca fostă poartă de intrare din Nubia în 
Egipt pe vremea faraonului Amenemhat al III-lea şi unde se 
afla o stelă ce menţiona faptul că, la intrarea în Egipt, negrii 
trebuiau să plătească taxe vamale. Fuseseră depuse toate 
eforturile pentru a descuraja acest act de discriminare, dar 
fără rezultat. Signor Richetti era hotărât şi contracarase 
fiecare obiecţie ce i se adusese: 1 că expediţia nu merita 
făcută; 2 că expediţia nu putea fi făcuta, pentru că era 
imposibil să închiriezi o maşină până acolo; 3 că nu putea 
găsi nici o maşină care să-l ducă până acolo; 4 că a închiria 
o maşina până acolo l-ar fi costat o avere. După ce râse 
dispreţuitor la auzul primei obiecţii, se arătă foarte 
neîncrezător faţa de a doua, se oferi să-şi găsească singur o 
maşină la a treia şi negocie fluent în arabă pentru a o 
contracara pe cea de a patra, Signor Richetti plecă în cele 
din urmă, pe furiş, pentru a evita ca şi altor pasageri să le 
vină ideea să se depărteze de la itinerarul turistic stabilit. 

— A se ţicni”? Doamna Allerton îşi înclina capul într-o 
parte în timp ce se gândea cum să răspundă. De fapt, e un 
cuvânt scoţian. Înseamnă a manifesta acea fericire exaltată 
de dinaintea unei nenorociri. Ştiţi, sentimentul acela că 
totul e prea frumos pentru a fi adevărat. [16] 

Doamna Allerton dădu mai multe detalii. Poirot o asculta 
atent. 

— Mulţumesc, madame. Acum înţeleg. E ciudat că aţi spus 
asta ieri - când Madame Doyle a fost atât de aproape de 
moarte. 

Doamna Allerton fu scuturată de un fior. 

— Probabil că a scăpat printr-o minune. Credeţi că au 
rostogolit pietroiul vreunii dintre băieţaşii ăia nesuferiţi, ca 
să se distreze? E genul de năzbâtie pe care l-ar putea face 
băieţii din toată lumea - probabil fără intenţia de a provoca 
vreun râu. 

Poirot dădu din umeri. 

— Posibil, madame. 


Schimba subiectul, aducând vorba despre Mallorca şi 
punând tot felul de întrebări pragmatice, ca şi cum ar fi fost 
interesat să viziteze insula. 

Doamna Allerton ajunsese să-l placă foarte mult pe micul 
detectiv - poate, în parte, din spirit de contradicţie. I se 
părea că Tim încearcă tot timpul să o facă să se poarte mai 
puţin prietenos cu Hercule Poirot, pe care fiul ei îl 
catalogase definitiv drept „un ticălos de cel mai rău soi”. 
Dar ea nu-l considera un ticălos; presupunea că 
vestimentația oarecum exotică a lui Poirot îl aţâţase atâta 
pe Tim. Ea îl considera pe Poirot un companion inteligent şi 
stimulator, şi, în plus, foarte înţelegător. Doamna Allerton se 
trezi până la urmă împărtăşindu-l antipatia ei pentru 
Joanna Southwood, ceea ce îi făcu bine. Şi, în cele din urmă, 
de ce nu i-ar fi spus? El nu o cunoştea pe Joanna - şinu o va 
întâlni probabil niciodată. De ce nu s-ar uşura de această 
constantă povară provocată de gelozie? 

Chiar în acest timp, Tim şi Rosalie Otterbourne discutau 
despre ea. Tim tocmai îşi exagerase, autoironie, soarta: 
sănătatea lui şubredă, niciodată suficient de proastă pentru 
a fi cu adevărat interesantă, dar, pe de altă parte, nu 
îndeajuns de bună pentru a-l permite viaţa pe care i-ar fi 
plăcut s-o ducă; foarte puţin bani; nici o îndeletnicire care 
să-l pasioneze. 

— O existenţă absolut domestică şi călduţă, încheie el 
nemulţumit. 

— Aveţi ceva pentru care o grămadă de oameni v-ar 
invidia, spuse Rosalie brusc. 

— Adică? 

— Pe mama dumneavoastră. 

Tim fu surprins şi plăcut impresionat. 

— Mama? Da, bineînţeles, e o persoană cu totul deosebită. 
E frumos din partea dumneavoastră să observați asta. 

— Mie mi se pare minunată. Are o expresie atât de plăcută 
- atât de echilibrată şi de calmă - de parcă nimic n-ar 


putea-o atinge şi totuşi... Totuşi, într-un fel, e întotdeauna 
dispusă să facă haz de tot soiul de lucruri... 

Rosalie se bâlbâi uşor de atâta ardoare. 

Tim simţi cum inima i se încălzeşte faţă de această fată. 
Vru să-l facă un compliment similar, dar, din nefericire, 
pentru el, doamna Otterbourne era întruchiparea a tot ce 
putea fi mai periculos pe lume. Incapacitatea de a-l 
răspunde cu aceeaşi monedă îl făcu să se simtă stânjenit. 

Domnişoara Van Schuyler rămăsese într-una din bărci. Nu 
riscase să urce pe stâncă nici în spinarea unei cămile, nici 
pe propriile picioare. Spusese înţepată: 

— Îmi pare râu că trebuie să vă rog să staţi cu mine, 
domnişoara Bowers. Aveam de gând s-o ţin aici pe Cornelia 
şi să vă las pe dumneavoastră să plecaţi, dar feţele astea 
sunt atât de egoiste. A plecat în grabă fără să-mi spună o 
vorbă. Şi, de fapt, am văzut-o stând de vorbă cu tânărul 
acela nesuferit şi prost-crescut, Ferguson. Cornelia m-a 
dezamăgit profund. Nu are nici cea mai vagă idee despre 
cum trebuie să te porţi în societate. 

Domnişoara Bowers răspunse în stilul ei foarte pragmatic: 

— Nu e nici o problemă, domnişoară Van Schuyler. E 
foarte cald ca să fi urcat pe jos şi nu-mi place deloc cum 
arată şeile de pe cămilele acelea. Cel mai probabil sunt 
pline de purici. Îşi potrivi ochelarii, îşi ridică privirea ca să 
se uite la grupul care cobora de pe deal şi remarcă: 
Domnişoara Robson nu mai este cu tânărul acela. S-a 
alăturat doctorului Bessner. 

Domnişoara Van Schuyler scoase un mormăit. 

De când descoperise că doctorul Bessner avea o mare 
clinică privată în Cehoslovacia şi reputaţia unui medic la 
modă în toată Europa, era dispusă să fie mai drăguță cu el. 
În plus, putea avea nevoie de serviciile lui înainte de 
încheierea călătoriei. 

Când grupul se întoarse pe Karnak, Linnet scoase un 
strigăt de surpriză. 

— O telegramă pentru mine. 


O înhaţă de pe ghişeu şi o deschise. 

— Hm... Nu înţeleg... Cartofi, sfeclă... Ce-l asta, Simon? 

Simon tocmai se apropia să se uite peste umărul soţiei 
Sale, când o voce furioasă spuse: 

— lertaţi-mă, telegrama este a mea. 

Şi Signor Richetti o smulse cu bădărănie din mâna lui 
Linnet, aţintind asupra ei o privire plină de mânie. 

Linnet se holbă nedumerită timp de o secundă, apoi privi 
din nou plicul. 

— Oh, Simon, ce proastă sunt! E Richetti, nu Ridgeway - şi 
oricum nu mai sunt Ridgeway, evident. Trebuie să-mi cer 
scuze. 

Şi Linnet porni după arheolog până la pupa vasului. 

— Îmi pare nespus de râu, Signor Richetti. Numele meu 
era Ridgeway înainte de căsătorie şi nu sunt căsătorită de 
prea mult timp, aşa că... 

Linnet se opri, toată numai zâmbet, invitându-l pe Signor 
Richetti să zâmbească şi el la greşeala proaspetei mirese. 

Dar Richetti, în mod evident, nu era deloc amuzat de 
povestea aceasta. Nici regina Victoria în momentele ei cele 
mai proaste nu arătase aşa de fioroasă. 

— Numele trebuie citite cu atenţie. E impardonabil să fiţi 
atât de neatentă. 

Linnet îşi muşcă buzele şi se înroşi. Nu era obişnuită ca 
scuzele ei să fie primite astfel. Se întoarse şi, reluându-şi 
locul alături de Simon, spuse supărată: 

— Italienii ăştia sunt cu adevărat insuportabili. 

— Nu te îngrijora, draga mea; hai să mergem să ne uităm 
la crocodilul acela mare care îţi plăcuse. 

Cei doi ieşiră împreună pe țărm. 

Poirot, care îi privea din urmă, auzi lângă el o răsuflare 
întretăiată. Se întoarse şi o zări alături pe Jacqueline de 
Bellefort, cu mâinile încleştate pe balustradă. Expresia de 
pe chipul ei, când se răsuci spre el, îl surprinse. Nu mai era 
nici veselă, nici maliţioasă. Părea pârjolită de un foc interior. 


— Nu le mai pasă, spuse ea cu o voce joasă, grăbită. Au 
trecut peste mine. Nu îi mai pot atinge... Nu îi mai 
interesează că sunt aici... Nu mai pot... Nu mai pot să le fac 
nici un râu... 

Mâinile ei tremurau pe balustradă. 

— Mademoiselle... O, e prea târziu acum, îl întrerupse 
Jacqueline, prea târziu să mă mai avertizaţi... Aţi avut 
dreptate. N-ar fi trebuit să vin. Nu în această călătorie. 
Cum aţi numit-o? O călătorie a sufletului? Nu mai pot da 
înapoi; trebuie să merg înainte. Şi voi merge. Nu vor fi 
fericiţi împreună. Nu. Mai degrabă îl omor... 

Jacqueline se depărtă brusc. În timp ce o urmărea cu 
privirea, Poirot simţi o mână pe umăr. 

— Prietena dumitale pare puţin supărată, Monsieur Poirot. 

Poirot se răsuci şi se holbă surprins la o veche cunoştinţă. 

— Colonelul Race! 

Bărbatul înalt şi bronzat zâmbi. 

— O mică surpriză, nu? 

Hercule Poirot îl întâlnise pe colonelul Race cu un an în 
urmă, la Londra. Fuseseră invitaţi amândoi la o foarte 
ciudată cină - care se încheiase cu moartea şi mai ciudatei 
lor gazde. [17] 

Poirot ştia că Race era un om care apărea şi dispărea pe 
neaşteptate. De obicei putea fi găsit într-unui dintre locurile 
îndepărtate ale imperiului unde necazurile nu se lăsau prea 
mult aşteptate. 

— Deci ai venit la Wadi Halfă, spuse el gânditor. 

— Am venit pe această navă. 

— Adică? 

— Mă voi întoarce împreună cu dumneata la Shellal. 

Hercule Poirot ridică din sprâncene. 

— Foarte interesant. Nu vrei să luăm ceva de băut? 

Intrară în salonul de observaţie, acum pustiu. Poirot 
comandă un whisky pentru colonel şi o oranjadă dublă cu 
mult zahăr pentru el. 


— Deci te întorci împreună cu noi, spuse Poirot în timp ce 
sorbea. Ai ajunge mai repede cu vaporul guvernamental - 
care merge şi ziua şi noaptea, nu? 

Faţa colonelului se încreţi de admiraţie. 

— Ai nimerit chiar la ţintă, ca de obicei, Monsieur Poirot, 
spuse el amabil. 

— Deci e vorba de pasageri? 

— Unul dintre pasageri. 

— Care dintre ei oare? Se întrebă Hercule Poirot, cu 
privirea în tavan. 

— Din păcate, nu ştiu nici eu, spuse Race cu tristeţe. 

Poirot se arătă interesat. 

— Nu e cazul să am secrete faţă de dumneata, admise 
colonelul. Am avut multe necazuri în regiunea aceasta - de 
toate felurile. Nu oamenii care-l conduc în văzul lumii pe 
insurgenți ne interesează. Ci cei care pun totul la cale, într- 
un mod foarte inteligent. Au fost trei. Unul dintre ei este 
mort. Un altul zace în închisoare. Îl caut pe cel de-al treilea 
- un om care are la activ cinci sau şase crime comise cu 
sânge rece. Este unul dintre cei mai inteligenţi agitatori 
plătiţi din câţi au existat vreodată... Şi se află pe acest vas. 
Ştiu asta dintr-o scrisoare care ne-a ajuns în mâini. În mod 
cifrat, spunea: „X va fi pe vaporul Karnak de pe şapte pe 
treisprezece ale lunii”. Nu menţiona însă sub ce nume va 
călători. 

— Ai vreo descriere a lui? 

— Nu. Genealogie mixtă, americană, irlandeză şi franceză. 
O amestecătură. Asta nu ne ajută însă prea mult. Ai vreo 
idee? 

— O idee - şi asta e deja foarte bine, spuse Poirot 
meditativ. 

Cunoscându-l, Race nu insistă. Ştia că Hercule Poirot nu 
vorbea niciodată dacă nu era sigur. 

Poirot îşi frecă nasul şi spuse amărât: 

— Se întâmplă ceva pe vaporul acesta care mă nelinişteşte 
foarte tare. 


Race îl privi întrebător. 

— Imaginează-ţi, spuse Poirot, o persoană A care a făcut 
foarte tare să sufere o altă persoană B. Persoana B vrea să 
se răzbune. Proferează nişte ameninţări... 

— A şi B aflându-se amândouă pe acest vas? 

Poirot încuviinţă din cap. 

— Exact. 

— Şi B fiind, bânuiesc, o femeie? 

— Într-adevăr. 

Race îşi aprinse o ţigară. 

— Eu nu mi-aş face griji. Oamenii care se apucă să 
vorbească despre ceea ce vor face nu ajung de obicei s-o 
facă. 

— Şi asta e în mod special valabil pentru les femmes, ai 
adăuga! Da, e adevărat. 

Dar Poirot părea tot neliniştit. 

— Altceva? Întrebă Race. 

— Da, mai este ceva. leri, persoana A a scăpat ca prin 
urechile acului de la moarte, o moarte care ar fi putut fi 
foarte uşor numită accidentală. 

— Pusă la cale de B? 

— Nu, tocmai asta e ideea. B nu a avut nimic de a face cu 
ea. 

— Atunci a fost un accident. 

— Presupun - dar mie nu-mi plac asemenea accidente. 

— Eşti sigur că B nu a fost implicată? 

— Absolut. 

— Ei, se mai întâmplă şi coincidenţe. Apropo, cine este A? 
Vreo fiinţă abjectă? 

— Din contră. Este o tânără doamnă bogată, fermecătoare 
şi foarte frumoasă. 

Race zâmbi cu gura până la urechi. 

— Sună a melodramă. 

— Peut-âtre. Dar, îţi spun sincer, mie nu îmi sună deloc 
bine, dragă prietene. Dacă am dreptate, şi, până la urmă, 
am obiceiul de a avea dreptate - Race zâmbi pe sub 


mustață la această declaraţie tipică a lui Poirot - atunci 
lucrurile sunt cât se poate de neliniştitoare. Şi acum apari şi 
dumneata cu o nouă complicaţie. Îmi spui că pe Karnak 
există un criminal. 

— Nu ucide de obicei tinere doamne fermecătoare. 

Poirot clătină din cap nemulţumit. 

— Mi-e teamă, prietene, spuse el. Mi-e teamă... Astăzi am 
sfătuit-o pe această doamnă, Madame Doyle, să plece 
împreună cu soţul ei la Khartoum, să nu se mai întoarcă pe 
vapor. Dar n-au fost de acord. Mă rog cerului să ajungem la 
Shellal fără vreo nenorocire. 

— Nu eşti cam prea pesimist? 

Poirot clătină din cap. 

— Mi-e teamă, spuse el simplu. Da, mie, Hercule Poirot, îmi 
e teamă... 

Capitolul doisprezece 

Cornelia Robson stătea în mijlocul templului de la Abu 
Simbel. Era seara zilei următoare - o seară fierbinte, 
liniştită. Karnak ancorase încă o dată la Abu Simbel pentru 
a permite pasagerilor o a doua vizită la templu, de data asta 
în lumină artificială. Diferenţa era considerabilă şi Cornelia 
comenta uimită faptul în faţa domnului Ferguson, care 
stătea lângă ea. 

— O, se vede mult mai bine acum! Exclamă ea. Toţi 
duşmanii aceia cărora regele le taie capul ies atât de bine în 
relief! Şi acolo e un castel foarte drăguţ pe care nu-l 
observasem. Ce bine ar fi dacă doctorul Bessner s-ar afla 
aici, mi-ar spune ce ecuel. 

— Nu-mi vine să cred că îl suporţi pe prostul ăla bătrân, 
comentă Ferguson mohorât. 

— O, e una dintre cele mai amabile persoane pe care le-am 
întâlnit. 

— Un bătrân bombastic şi plicticos. 

— Nu cred că ar trebui să vorbiţi în felul ăsta. 

Tânărul o prinse deodată de mână. Tocmai ieşeau din 
templu la lumina lunii. 


— De ce accepţi să fii îndoctrinată de nişte moşnegi 
umflaţi şi repezită şi dispreţuită de băbătia aia 
respingătoare? 

— Ah, domnule Ferguson! 

— Nu ai nici un pic de curaj? Nu ştii că eşti la fel de bună 
ca ea? 

— Nu, nu sunt! 

Cornelia vorbea cu sinceritate. 

— Nu eşti la fel de bogată, asta vrei să spui. 

— Nu, nu e vorba de asta; verişoara Marie este o persoană 
foarte cultivată şi... 

— Cultivată! Tânărul dădu drumul braţului Corneliei la fel 
de brusc cum i-l prinsese. Cuvântul acesta mă scârbeşte. 

Cornelia îl privi alarmată. 

— Nu îi convine că vorbeşti cu mine, nu? Întrebă tânărul. 

Cornelia roşi şi păru stingherită. 

— Şi de ce? Pentru că i se pare că nu sunt egal cu ea din 
punct de vedere social. Oh! Nu e revoltător? 

Cornelia ezită. 

— Ar fi mai bine dacă nu v-aţi enerva atâta. 

— Nu îţi dai seama - tu, o americancă get-beget - că toţi 
oamenii sunt născuţi egali şi liberi? 

— Nu sunt, spuse Cornelia cu o siguranţă calmă. 

— Draga mea, ăsta declară însăşi constituţia voastră! 


— Verişoara Marie susţine că politicienii nu sunt nişte 
gentlemeni, spuse Cornelia. Şi, fireşte, că oamenii nu sunt 
egali. E de la sine înţeles. Eu ştiu că arăt cam urâţică şi a 
fost o vreme când mă simţeam uneori umilită din pricina 
asta, dar am trecut de etapa aceea. Mi-aş fi dorit să fiu şi eu 
frumoasă şi elegantă ca doamna Doyle, dar nu sunt, aşa că 
nu are rost să-mi fac probleme. 

— Doamna Doyle! Spuse Ferguson cu un dispreţ 
nedisimulat. E genul de femeie care ar trebui împuşcată ca 
exemplu pentru alţii. 

Cornelia îl privi temătoare. 

— Cred că digestia dumneavoastră e de vină, spuse ea 
blând. Am o pepsină specială pe care verişoara Marie a 
încercat-o odată. Vreţi s-o încercaţi şi dumneavoastră? 

— Eşti imposibilă! Izbucni Ferguson. 

Se întoarse şi se îndepărtă. Cornelia o porni către navă. 
Chiar în timp ce mergea pe pasarelă, el o ajunse iarăşi din 
urmă. 

— Eşti cea mai amabilă persoană de pe vaporul ăsta. [ine 
minte asta. 

Îmbujorată de plăcere, Cornelia se întoarse în salonul de 
observaţie. Domnişoara Van Schuyler avea cu doctorul 
Bessner o conversaţie agreabilă despre câţiva dintre 
pacienţii de rang regal ai acestuia. 

— Sper din tot sufletul că n-am întârziat prea mult, 
verişoară Marie, spuse Cornelia cu un aer vinovat. 

Verificându-şi ceasul, bătrâna doamnă spuse abrupt: 

— Nu se poate spune că te-ai grăbit, draga mea. Şi ce ai 
făcut cu şalul meu de catifea? 

Cornelia privi în jur. 

— Să mă duc să văd dacă e în cabină, verişoară? 

— Bineînţeles că nu e! L-am avut aici după cină şi nu am 
ieşit din locul ăsta. Era pe scaunul de acolo. 

Cornelia căută cam la întâmplare. 

— Nu-l văd nicăieri, verişoară Marie. 

— Prostii! Sări domnişoara Van Schuyler. Uită-te mai bine! 


Era un ordin dat ca unui căţel, şi, ca un căţel, Cornelia i se 
Supuse. Tăcutul domn Fanthorp, care şedea la o masă în 
apropiere, se ridică şi încercă să o ajute. Dar şalul nu era de 
găsit. 

Ziua fusese atât de toridă şi de umedă, încât majoritatea 
pasagerilor se retrăseseră devreme după ce vizitaseră 
templul de pe țărm. Familia Doyle juca bridge cu 
Pennington şi cu Race la o masă într-un colţ. În salon se mai 
afla doar Hercule Poirot, care căsca din toate puterile la o 
măsuţă de lângă uşă. 

Pornind cu pas regal spre cabina sa, domnişoara Van 
Schuyler şi suita se opriră o clipă în dreptul lui Poirot. 
Acesta sări politicos în picioare, înăbuşindu-şi un căscat 
colosal. 

— “Tocmai mi-am dat seama cine sunteţi, Monsieur Poirot. 
Pot să vă spun că am auzit de dumneavoastră de la vechiul 
meu prieten Rufos Van Aldin. [18] Trebuie să-mi povestiţi 
cândva despre cazurile dumneavoastră. 

Poirot, cu ochii uşor împăienjeniţi de somn, făcu o 
plecăciune exagerată. Cu o înclinare a capului amabilă, dar 
condescendentă, domnişoara Van Schuyler trecu mai 
departe. 

Poirot căscă încă o dată. Se simţea greoi şi inept din 
pricina somnolenţei şi abia îşi putea ţine ochii deschişi. 
Aruncă o privire spre jucătorii de bridge, absorbiți de jocul 
lor, apoi spre tânărul Fanthorp, adâncit în lectura unei cărţi. 
În afara lor, nu mai era nimeni în salon. 

Poirot ieşi prin uşile batante pe punte, unde aproape se 
ciocni de Jacqueline de Bellefort, care venea precipitat 
înspre el. 

— Pardon, mademoiselle. 

— Arătaţi cam somnoros, Monsieur Poirot, spuse ea. 

Poirot recunoscu: 

— Mais oui - sunt mort de somn. Abia îmi pot ţine ochii 
deschişi. A fost o zi foarte apăsătoare şi neplăcută. 


— Da. Jacqueline păru să mediteze la cele spuse de Poirot. 
A fost una dintre zilele acelea când lucrurile - pac! Se 
frâng, se rup! Când simţi că nu mai poţi merge înainte... 

Vocea ei era joasă şi pătimaşă. Jacqueline nu se uita la 
Poirot, ci privea spre ţărmul nisipos. Mâinile îi erau 
încordate, rigide... 

Brusc, corpul ei se relaxă. 

— Noapte bună, Monsieur Poirot, spuse ea. 

— Noapte bună, mademoiselle. 

Privirea ei o întâlni pe a lui, preţ de o clipă. Rememorând a 
doua zi întâlnirea, Poirot ajunse la concluzia că în acel 
moment zărise în ochii ei ceva ca o chemare. Poirot nu avea 
să uite asta. 

Apoi el se îndreptă spre cabină, iar ea o luă spre salon. 
După ce reuşi să satisfacă numeroasele nevoi şi fantezii ale 
domnişoarei Van Schuyler, Cornelia îşi luă lucrul de mână şi 
se întoarse în salon. Spre deosebire de Poirot, ea nu se 
simţea deloc somnoroasă. Din contră, era cât se poate de 
trează şi chiar uşor exaltată. 

Cei patru jucători de bridge şedeau încă în jurul mesei, 
într-un alt fotoliu, tăcutul Fanthorp citea o carte. Cornelia 
se aşeză şi începu să coasă. 

Deodată, uşa se deschise şi Jacqueline de Bellefort intră în 
salon. Rămase câteva momente în prag, cu capul dat pe 
spate. Apoi apăsă butonul soneriei, porni agale de-a 
curmezişul sălii spre Cornelia şi se aşeză lângă ea. 

— Aţi fost pe țărm? O întrebă. 

— Da. Mi s-a părut fascinant la lumina lunii. 

Jacqueline dădu din cap. 

— Da, minunată noapte... O noapte perfectă pentru cei 
aflaţi în luna de miere. 

Îşi îndreptă ochii spre masa unde se juca bridge şi-l aţinti 
O clipă asupra lui Linnet Doyle. 

Un ospătar veni să ia comanda. Jacqueline ceru un gin 
dublu. Simon Doyle îi aruncă o privire scurtă. O crestătură 
vagă de nelinişte îi apăru între sprâncene. 


— Simon, e rândul tău, spuse Linnet. 

Jacqueline îngâna o melodie pentru sine. Când ospătarul îi 
aduse porţia de gin, ea ridică paharul, spuse: „Pentru 
crimă”, îl dădu pe gât şi ceru încă unul. 

Simon o privi din nou de la masa de bridge. Deveni şi mai 
absent. Partenerul său, Pennington, îi făcu de câteva ori 
reproşuri. 

Jacqueline începu din nou să fredoneze, la început cu voce 
scăzută, apoi din ce în ce mai tare: 

He was her man and he did her wrong... [19] 

— Scuze, îi spuse Simon lui Pennington. Sunt un prost că 
nu ţi-am urmărit mâna. Au un rober. 

Linnet se ridică. 

— Mi-e cam somn. Cred că aş vrea să merg la culcare. 

— Da, ar cam fi cazul, spuse colonelul Race. 

— Şi mie mi se pare, încuviinţă Pennington. 

— Vii, Simon? 

— Nu încă, spuse rar Simon. Cred că am să iau întâi ceva 
de băut. 

Linnet dădu din cap şi ieşi, urmată de Race. Pennington îşi 
termină paharul şi plecă şi el. 

Cornelia începu să-şi strângă broderia. 

— Nu pleca, domnişoară Robson, spuse Jacqueline. Te rog. 
Cred că n-aş vrea să dorm în noaptea asta. Nu mă părăsi. 

Cornelia se aşeză la loc. 

— Noi, fetele, trebuie să stăm împreună, murmură 
Jacqueline. 

Îşi dădu capul pe spate şi râse - un râs subţire, fără 
veselie. 

Veni şi al doilea pahar cu gin. 

— Gustă, o îndemnă Jacqueline. 

— Nu, mulţumesc frumos, răspunse Cornelia. 

Jacqueline îşi dădu scaunul pe spate. Fredona acum destul 
de tare: 

He was her man and he did her wrong... 


Domnul Fanthorp întoarse o pagină din Europe from 
Within. 

— Cred că am să merg totuşi la culcare, spuse Cornelia. Se 
face foarte târziu. 

— Nu te duci nicăieri, declară Jacqueline. Îţi interzic. 
Povesteşte-mi despre tine. 

— Păi... Nu prea ştiu. Nu sunt multe de spus. Cornelia 
ezită. Am stat în general acasă şi n-am călătorit prea mult. 

Asta e prima mea excursie în Europa şi îmi place 
extraordinar de mult. 

Jacqueline râse. 

— Eşti o fire fericită, aşa-l? Oh, Doamne, ce mi-ar plăcea să 
fiu ca tine! 

— O, într-adevăr? Dar... Adică... Sunt sigură că... 

Cornelia simţi că devine agitată. Fără îndoială, domnişoara 
de Bellefort bea prea mult. Nu era nimic nou pentru 
Cornelia, care văzuse nenumărați beţivi în timpul 
Prohibiţiei. Dar aici se ascundea altceva... Jacqueline de 
Bellefort vorbea cu ea, se uita la ea şi totuşi, i se păru 
Corneliei, era ca şi cum, într-un fel, vorbea cu altcineva... 

Dar în salon mai erau doar doi oameni, domnul Fanthorp şi 
domnul Doyle. Domnul Fanthorp părea absorbit de cartea 
sa. Domnul Doyle arăta cam ciudat - avea pe faţă o expresie 
atentă, mai degrabă stranie. 

Jacqueline spuse din nou: 

— Povesteşte-mi despre tine! 

Ascultătoare ca întotdeauna, Cornelia încercă să se 
supună. Poveşti, oarecum stângaci, cu detalii inutile, despre 
viaţa ei zilnică. Era prea puţin obişnuită să vorbească. Rolul 
ei fusese întotdeauna al unei ascultătoare. Şi totuşi, 
domnişoara de Bellefort părea să vrea să afle mai multe. 
Când Cornelia se întrerupse la un moment dat, tânăra 
cealaltă o împinse de la spate. 

— Haide, continuă! 

Şi Cornelia continuă („Desigur, mama e o fiinţă foarte 
delicată - în unele zile nu mănâncă decât cereale”), în mod 


neplăcut conştientă că tot ceea ce spunea era absolut 
neinteresant şi totuşi flatată de aparentul interes al 
interlocutoarei. Dar era ea cu adevărat interesată? Nu 
ascultă, oare, altceva - sau nu aştepta să audă altceva? Se 
uita la Cornelia, da, dar nu era oare altcineva în sală? 

— Şi, bineînţeles, avem nişte cursuri de arta foarte bune şi 
iarna trecută am urmat un curs de... 

(Cât era ora? În mod sigur foarte târziu. Cornelia vorbea şi 
vorbea. Numai de s-ar întâmpla ceva...) 

Şi deîndată, ca şi cum dorinţa i s-ar fi împlinit, ceva se 
întâmpla într-adevăr. Numai că, în momentul acela, totul 
păru foarte firesc. 

Jacqueline îşi întoarse capul şi-l spuse lui Simon Doyle: 

— Simon, sună clopoţelul, te rog. Mai vreau un rând. 

Simon Doyle ridică privirea din revista pe care o citea şi 
Spuse încet: 

— Ospătarii s-au dus să se culce. E trecut de miezul nopţii. 

— Iar eu îţi spun că mai vreau un rând. 

— Ai băut destul, Jackie, zise Simon. 

Ea se întoarse cu totul înspre el. 

— Şi de ce naiba ai impresia că e treaba ta? 

Simon ridică din umeri. 

— Nu e treaba mea. 

Ea îl privi timp de un minut sau două. Apoi spuse: 

— Ce este, Simon? Ţi-e frică? 

Simon nu răspunse. Cu un gest destul de ostentativ, îşi luă 
din nou revista de pe masă. 

Cornelia murmură: 

— O, Doamne, e aşa de târziu... Trebuie să. 

Începu să se agite, îşi scăpă un degetar... 

— Nu te duce la culcare, te rog, insista Jacqueline. Aş vrea 
să mai fie o femeie aici, cu mine - să mă susţină. Începu din 
nou să râdă. Ştii de ce se teme Simon cel de colo? Se teme 
că eu am să-ţi spun povestea vieţii mele. 

— A, da? 


Cornelia era asaltată de emoţii contradictorii. Se simţea 
foarte stânjenită, dar în acelaşi timp exaltată. Ce Întunecată 
era privirea lui Simon Doyle! 

— Da, e o poveste foarte tristă, o asigură Jacqueline. Vocea 
ei plăcută era joasă şi plină de ironie. Dânsul s-a purtat cu 
mine destul de urât, nu, Simon? 

Simon Doyle izbucni cu brutalitate: 

— Du-te la culcare, Jackie! Eşti beată. 

— Dacă asta te face să te simţi prost, dragă Simon, ar 
trebui să părăseşti sala. 

Simon Doyle o privi. Mâna în care ţinea revista îi tremura 
puţin, dar el spuse fără ezitare: 

— Rămân. 

Cornelia murmură pentru a treia oară: 

— Trebuie neapărat să... E aşa de târziu... 

— N-ai să pleci, sări Jacqueline. Întinse mâna şi o ţinu pe 
Cornelia lipită de scaun. Ai să stai şi ai să asculţi ce am de 
spus. 

— Jackie, spuse Simon tăios, te faci de râs! Pentru 
Dumnezeu, du-te la culcare! 

Jacqueline se îndreptă deodată pe scaun. Începu să 
vorbească repede, aproape şoptit: 

— Te temi de o scenă, nu? Asta pentru că eşti englez - eşti 
atât de reticent! Vrei să mă port „decent”, nu? Dar nu-mi 
pasă dacă mă port decent sau nu! Ai face mai bine să ieşi de 
aici cât mai repede - pentru că am să spun multe. 

Jim Fanthorp îşi închise cu grijă cartea, căscă, se uită la 
ceas, se ridică şi ieşi cu pas agale - o ieşire tipic britanică şi 
total neconvingătoare. 

Jacqueline se răsuci cu totul în scaun şi îl fulgeră pe Simon 
cu privirea. 

— Prost nenorocit, spuse ea răguşit, crezi că poţi să te 
porţi cu mine aşa cum te-ai purtat şi să scapi nepedepsit? 

Simon Doyle deschise gura să spună ceva, dar o închise la 
loc. Râmase nemişcat, ca şi cum spera că izbucnirea ei se va 
consuma dacă n-o va provoca în nici un fel. 


Vocea lui Jacqueline era vâscoasă şi neclară. Cornelia, total 
neobişnuită să vadă explozii emoţionale, se simţea 
fascinată. 

— Ţi-am spus, continuă Jacqueline, că mai degrabă te 
omor decât să te văd cu altă femeie... Nu crezi că vorbeam 
serios? Te înşeli. Am aşteptat doar. Eşti bărbatul meu! Ai 
auzit? Îmi aparţii mie... 

Simon încă nu spunea nimic. Mâna lui Jacqueline scotoci în 
poală timp de o clipă. Apoi fata se aplecă înainte. 

— 'Ţi-am spus că te-aş omori şi n-am glumit... Scoase 
deodată mâna, în care ţinea ceva ce sclipea. Am să te ucid 
ca pe un câine... ca pe o javră ce eşti... 

Simon făcu în sfârşit o mişcare. Sări în picioare, dar în 
acelaşi moment Jacqueline apăsă pe trăgaci... 

Simon căzu încovrigat peste un scaun... Cornelia ţipă şi se 
repezi spre uşă. Jim Fanthorp se afla pe punte, aplecat 
peste balustradă. 

— Domnule Fanthorp... Domnule Fanthorp... 

El se apropie în fugă. Ea se agăţă de el, incoerentă: 

— L-a împuşcat! O, Doamne, l-a împuşcat! 

Simon Doyle zăcea în continuare aşa cum căzuse, peste un 
scaun. Jacqueline stătea ca paralizată. Tremura violent şi 
ochii ei, dilataţi şi îngroziţi, priveau pata sângerie care se 
întindea încet pe pantalonul lui Simon, chiar sub genunchi, 
unde Simon ţinea o batistă presată asupra rânii. 

— N-am vrut... se bâlbâi ea. O, Doamne, n-am vrut... 

Pistolul îi căzu din mâinile tremurânde pe podea, cu un. 

Pocnet. Jacqueline îl lovi cu piciorul şi pistolul se rostogoli 
sub o canapea. 

Simon murmură cu o voce slabă: 

Fanthorp, pentru numele lui Dumnezeu, vine cineva... 
Spune că nu s-a întâmplat nimic - a fost un accident, ceva. 
Nu vreau nici un fel de scandal. Fanthorp dădu din cap în 
semn de încuviinţare. Se întoarse spre uşă, în cadrul căreia 
apăruse faţa uimită a unui nubian. 

— E în regulă, spuse el, e în regulă! Ne jucam doar. 


Faţa negricioasă păru întâi suspicioasă, apoi deconcertată 
Şi, în fine, lămurită. Rânji cu toată gura, arătându-şi dinţii. 
Nubianul dădu din cap şi se îndepărtă. 

Fanthorp se întoarse. 

— Gata. Nu cred c-a auzit altcineva. A fost numai ca un 
pocnet de şampanie. Acum... 

Fanthorp tresări. Jacqueline începu brusc să plângă 
isteric. 

— O, Doamne, mai bine aş fi murit... Osă mă omor. Mai 
bine aş fi murit... Oh, ce-am făcut, ce-am făcut? 

Cornelia se repezi lângă ea. 

— Mai încet, draga mea, mai încet. 

Simon, cu sprâncenele ude de năduşeală şi cu faţa 
schimonosită de durere, spuse grăbit: 

— Scoateţi-o de-aici. Pentru Dumnezeu, scoateţi-o de-aici! 
Du-o în cabina ei, Fanthorp. Domnişoară Robson, fiţi atentă, 
aduceţi-o pe sora aceea a dumneavoastră. Se uită rugător 
de la unul la altul. N-o lăsaţi singură. Aveţi grijă să fie în 
siguranţă, cu sora aceea. Apoi găsiţi-l pe bătrânul Bessner 
şi aduceţi-l aici. Şi, pentru Dumnezeu, nu lăsaţi ca soţia mea 
să afle ceva. 

Jim Fanthorp încuviinţa din cap. Tânărul cel tăcut avea 
sânge rece şi era descurcăreţ în situaţii critice. 

El şi Cornelia o luară între ei pe fata care plângea şi se 
chinuia să se elibereze şi o duseră în cabina ei. Acolo fură 
nevoiţi să se lupte puţin cu ea: se zbătea să scape şi începu 
să se văicărească şi mai tare. 

— O să mă înec... O să mă arunc în apă... Nu merit să 
trăiesc... Oh, Simon, Simon! 

— Aduceţi-o mai bine pe domnişoara Bowers, îi spuse 
Fanthorp Corneliei. Stau eu cu ea. 

Cornelia dădu din cap şi se îndepărtă în grabă. 

De îndată ce plecă, Jacqueline îl prinse pe Fanthorp strâns 
de braţ. 

— Piciorul lui - sângerează - e rupt... Poate să moară. 
Trebuie să mă duc să-l văd... Oh, Simon, Simon - cum am 


putut? 

Vocea ei răsuna. 

— Mai încet, mai încet, îi spuse Fanthorp poruncitor. N-are 
să păţească nimic. 

Jacqueline începu din nou să se zbată. 

— Lasă-mă! Vreau să mă arunc peste bord! Vreau să mă 
omor! 

Ţinând-o de umeri, Fanthorp o sili să se aşeze din nou pe 
pat. 

— Trebuie să staţi aici. Nu faceţi gălăgie. Veniţi-vă în fire. 
Totul e în regulă, vă asigur. 

Spre uşurarea sa, fata reuşi să se controleze într-o 
oarecare măsură, dar Fanthorp fu mulţumit când draperiile 
cabinei fură date la o parte şi eficientă domnişoară Bowers, 
îmbrăcată într-un chimono hidos, se ivi, însoţită de Cornelia. 

— Ei, asta-l, spuse însufleţită domnişoara Bowers, ce s-a 
întâmplat? 

Se ocupă de Jacqueline deîndată, fără să dea vreun semn 
de surpriză sau de panică. 

Recunoscător, Fanthorp o lăsă pe fata epuizată în mâinile 
ei şi porni în grabă spre cabina doctorului Bessner. Bătu la 
uşă şi intră fără să mai aştepte vreun răspuns. 

— Domnule doctor? 

Un şir de sforăituri cutremurătoare se întrerupse brusc şi 
o voce surprinsă spuse: 

— Şo! Ce este? 

Fanthorp tocmai aprinsese lumina. Doctorul clipi la el, ca o 
bufniţă uriaşă. 

— Simon Doyle. A fost împuşcat. De către domnişoara de 
Bellefort. E în salon. Puteţi să veniţi? 

Corpolentul doctor reacţionă imediat. Puse câteva 
întrebări concise, îşi luă papucii şi un halat, apucă o trusă 
de prim ajutor şi îl însoţi pe Fanthorp în salon. 

Simon reuşise să deschidă fereastra cea mai apropiată şi 
stătea cu capul rezemat de ea, inhalând aerul de afară. Faţa 
lui avea o culoare înspăimântătoare. 


Doctorul Bessner se apropie de el. 

— Ha! Sol Ce avem aici? 

Pe covor zăcea o batistă plină de sânge şi se vedea o pată 
maronie. 

Consultul fu presărat cu mormăieli şi cu exclamaţii 
nemţeşti. 

— Da, e o rană urâtă... Osul e fracturat. Şi a pierdut mult 
sânge. Herr Fanthorp, trebuie să mă ajutaţi să-l ducem în 
cabina mea. Şo - aşa. Nu poate să meargă. Trebuie să-l 
luăm pe sus. 

În timp ce îl ridicau, Cornelia apăru în uşă. Văzând-o, 
doctorul scoase un mormăit de satisfacţie. 

— Ach, dumneavoastră sunteţi? Guţ. Veniţi cu noi. Am 
nevoie de ajutor. O să fiţi mai bună decât domnul acesta. 
Arată deja cam palid. 

Fanthorp zâmbi nesigur. 

— Să o chem pe domnişoara Bowers? Întrebă el. 

— O să vă descurcaţi foarte bine, tânără doamnă, o 
asigură doctorul. N-o să leşinaţi şi n-o să-mi faceţi prostii, 
hein? 

— O să fac exact ce-mi spuneţi dumneavoastră, zise 
Cornelia fără ezitare. 

Bessner dădu din cap satisfăcut. 

Grupul porni de-a lungul punţii. 

Următoarele zece minute fură dedicate unor operaţiuni 
strict medicale, pe care domnul Jim Fanthorp le suportă cu 
greu. Se simţi în ascuns ruşinat de tăria superioară pe care 
o demonstra Cornelia. 

— Şo, asta e tot ce pot face, declară într-un final doctorul 
Bessner. Ai fost un erou, prietene. Îl bătu aprobator pe 
Simon pe umăr, apoi îşi suflecă mâneca şi scoase un ac 
hipodermic. Şi acum am să-ţi dau ceva ca să dormi. Soţia ta, 
ce ai de gând cu ea? 

Simon spuse slab: 

— Nu trebuie să ştie nimic până dimineaţă... Şi adăugă: Să 
n-o învinovăţiţi pe Jackie... A fost numai vina mea. M-am 


purtat cu ea oribil... Biata... N-a ştiut ce face... 

Doctorul Bessner dădu din cap aprobator. 

— Da, da... Înţeleg... 

— A fost vina mea, insistă Simon. Îşi mută privirea spre 
Cornelia. Cineva... Trebuie să stea cu ea. Şi-ar putea... Face 
vreun rău... 

Doctorul Bessner injectă acul. Cornelia spuse, cu o 
siguranţă liniştită: 

— Totul e în regulă, domnule Doyle. Domnişoara Bowers 
are să stea cu ea toată noaptea... 

Simon îi adresă o privire recunoscătoare. Corpul i se 
relaxă. Ochii i se închiseră. Brusc, Simon îi deschise. 

— Fanthorp? 

— Da, Doyle. 

— Pistolul... Nu-l lăsa acolo. O să-l găsească băieţii ăia 
dimineaţă... 

Fanthorp încuviinţă din cap. 

— Ai dreptate. Mă duc chiar acum să-l iau. 

Fanthorp porni pe punte. Domnişoara Bowers apăru în uşa 
cabinei lui Jacqueline. 

— O să se liniştească, anunţă ea. l-am făcut o injecție cu 
morfină. 

— Dar rămâneţi cu ea? 

A, da. Morfină îi agită pe unii oameni. O să stau toată 
noaptea. Fanthorp merse mai departe spre salon. Vreo trei 
minute mai târziu, la uşa doctorului Bessner se auzi o 
bătaie. 

— Domnule doctor? 

— Da? 

Corpolentul doctor apăru în uşă. Fanthorp îi făcu semn să 
iasă pe punte. 

— Uitaţi ce este - nu găsesc pistolul... 

— Ce anume? 

— Pistolul. I-a căzut fetei din mână. Ea l-a lovit cu piciorul 
şi pistolul s-a dus sub o canapea. Dar nu mai e acolo. 

Cei doi se priviră în ochi. 


— Dar cine ar fi putut să-l ia? Fanthorp ridică din umeri. 

— Curios, spuse Bessner. Dar nu văd ce putem face. Uimiţi 
şi oarecum alarmaţi, cei doi bărbaţi se despărţiră. 

Capitolul treisprezece 

Hercule Poirot tocmai îşi curăța spuma de pe faţa proaspăt 
rasă, când în uşa cabinei se auzi o bătaie scurtă şi, fără să 
mai aştepte să fie invitat, colonelul Race intră, lipsit de 
obişnuitu-l aer ceremonios şi închise uşa în urma sa. 

— Instinctul dumitale nu te-a înşelat, spuse el. Râul s-a 
întâmplat. 

Poirot se îndreptă şi întrebă tăios: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Linnet Doyle este moartă - a fost împuşcată în cap 
noaptea trecută. 

Poirot râmase tăcut câteva clipe, asaltat de două amintiri: 
o fată în grădina din Aswan, care şoptea cu o voce dură: „Aş 
vrea să-l pun micul meu pistol la tâmplă şi... Să apăs pe 
trăgaci...” şi o altă amintire, mai recentă, în care aceeaşi 
voce spunea: „una dintre zilele acelea când lucrurile - pac! 
Se frâng, se rup! Când simţi că nu mai poţi merge 
înainte...” - şi acea ciudată chemare de o clipă din ochii 
fetei. Cum de putuse să nu răspundă acelei chemări? 
Fusese orb, surd, prostit cu totul de somnolenţă... 

— Am aici o poziţie oarecum oficială, continuă Race, aşa că 
am fost chemat şi mi s-a pus totul în braţe. Vaporul trebuie 
să plece peste jumătate de oră, dar nu va porni până nu au 
încuviințarea mea. Există, desigur şi posibilitatea că 
criminalul să fi venit de pe țărm. 

Poirot clătină din cap. Race fu de acord. 

— Da, aşa e. Putem, cred, să eliminăm varianta asta. Ei 
bine, prietene, dumneata eşti şeful. E cazul tău. 

Poirot se îmbrăcase între timp cât putuse de repede şi de 
elegant. 

— Sunt la dispoziţia dumitale, spuse. 

Cei doi bărbaţi ieşiră pe punte. 


— Bessner ar trebui să fie deja acolo. Am trimis un 
steward după el. 

Nava avea patru cabine de lux, cu toaletă proprie. Din cele 
două de la babord, una era ocupată de doctorul Bessner, 
cealaltă, de Andrew Pennington. La tribord, prima era a 
domnişoarei Van Schuyler, iar a doua, a lui Linnet Doyle. 
Cabina folosită de soţul ei drept garderobă se afla alături. 

Un steward alb la faţă stătea la uşa cabinei lui Linnet 
Doyle. Le deschise şi cei doi intrară. Doctorul Bessner, 
aplecat peste pat, privi în sus şi scoase un mormăit. 

— Ce ne puteţi spune, doctore, despre povestea asta? 
Întrebă Race. 

Bessner îşi frecă gânditor falca. 

— Ach! A fost împuşcată de foarte aproape. Uitaţi - aici, 
chiar deasupra urechii - pe aici a intrat glonţul. Un glonţ 
foarte mic - probabil de calibru 56 Pistolul a fost ţinut 
aproape de cap - vedeţi, pielea e înnegrită şi arsă. 

Din nou Poirot îşi aminti cu durere de cuvintele auzite în 
grădina din Aswan. 

— Doamna Doyle era adormită. N-a avut loc nici un fel de 
luptă. Criminalul s-a strecurat în întuneric şi a împuşcat-o în 
timp ce dormea. 

— Ah, non! Strigă Poirot. Aptitudinile sale de psiholog se 
revoltau. Jacqueline de Bellefort strecurându-se într-o 
cabină cufundată în întuneric, cu un pistol în mână - nu, 
imaginea aceasta nu „se potrivea” deloc. 

Bessner îl privi ţinta prin lentilele groase. 

— Dar asta s-a întâmplat, vă spun eu. 

— Da, da. N-am vrut să spun asta. Nu v-am contrazis. 

Bessner scoase un mormăit satisfăcut. 

Poirot se apropie de el şi se uita. Linnet Doyle zăcea pe o 
parte, într-o poziţie firească şi liniştită. Dar deasupra 
urechii se vedea o gaură mică înconjurată de o crustă de 
sânge uscat. 

Poirot clătină trist din cap. 


Apoi privirea îi căzu pe peretele vopsit alb din faţa lui şi 
Poirot trase brusc aer în piept. Albeaţa imaculată era 
murdărită de o mare literă J, scrijelita ezitant cu ceva roşu- 
maroniu. 

Poirot se holbă o clipă, apoi se aplecă peste corpul tinerei 
femei şi îi ridica foarte uşor mâna dreaptă. Unul dintre 
degete era pătat cu aceeaşi culoare. 

— Nom d'un nom d'un nom! Lăsă să-l scape Hercule Poirot 

— Poftim? Ce-aţi spus? 

Doctorul Bessner îşi ridică privirea. 

— Ach! Asta. 

— Fir-ar al naibii! Izbucni Race. Ce zici de asta, Poirot? 

Poirot se clătină uşor pe vârful degetelor de la picioare. 

— Ce zic de asta? Eh bien, e foarte simplu, nu? Madame 
Doyle e pe moarte; vrea să lase o indicație asupra 
ucigaşului şi scrie cu degetul înmuiat în propriul sânge 
inițiala numelui acestuia. Da, e incredibil de simplu. 

— Ach, dar... 

Doctorul Bessner vru să replice, dar un gest peremptoriu 
al colonelului Race îl întrerupse. 

— Deci te uimeşte asta, prietene? Întrebă Race rar. 

Poirot se întoarse spre el şi dădu din cap. 

— Da, aşa e. E, într-adevăr, de o simplitate uluitoare! Şi 
atât de familiar, nu? Se întâlneşte atât de des în romanele 
polițiste! E deja, s-ar putea spune, un vieux jeu! Ne face să 
bănuim că criminalul nostru este cam... Demodat! 

— C' est de l'enfantillage, încuviinţă Poirot. 

— Dar totul a fost făcut cu un scop, sugeră Race. 

— A, desigur, fu de acord Poirot şi chipul îi deveni grav. 

— Ce înseamnă acest ]? Întrebă Race. 

Poirot răspunse prompt: 

— ] vine de la Jacqueline de Bellefort, o tânără doamnă 
care mi-a declarat acum mai puţin de o săptămână că ar 
vrea nici mai mult, nici mai puţin decât - aici Poirot se opri o 
clipă şi apoi cită - „să-l pun micul meu pistol la tâmplă şi să 
apăs pe trăgaci...” 


— Gott im Himmel! Exclamă doctorul Bessner. 

Preţ de un minut, se aşternu tăcerea. Apoi colonelul Race 
inspiră adânc şi spuse: 

— Şi asta s-a întâmplat aici? 

Bessner dădu din cap aprobator. 

— Da, într-adevăr. A fost un pistol foarte mic - cum 
spuneam, probabil de calibru 56 Bineînţeles, glonţul 
trebuie extras înainte, ca să ştim cu precizie. 

Race încuviinţă. 

— Dar momentul morţii? Întrebă el. 

Bessner îşi mângâie din nou obrazul cu un gest zgomotos. 

— Aş prefera să nu fiu foarte precis. Acum este ora opt. Aş 
zice, dacă luăm în consideraţie temperatura nopţii trecute, 
că doamna Doyle este moartă de cel puţin şase ore, dar de 
nu mai mult de opt. 

— Deci undeva între miezul nopţii şi două. 

— Exact. 

Urmă o pauză. Race privi în jur. 

— Dar soţul ei? Întrebă el. Bănuiesc că doarme în cabina 
de alături. 

— La ora aceasta, răspunse doctorul Bessner, doarme în 
cabina mea. 

Poirot şi Race părură foarte surprinşi. 

Bessner dădu de câteva ori din cap. 

— Ach, şo. Văd că nu aţi fost informat. Domnul Doyle a fost 
împuşcat noaptea trecută în salon. 

— Împuşcat? De către cine? 

— De către tânăra doamnă Jacqueline de Bellefort. 

— E rânit grav? Întrebă Race aspru. 

— Da, osul a fost sfărâmat. Am făcut tot ce se putea pe 
moment, dar vă daţi seama că e nevoie cât mai repede de o 
radiografie şi de un tratament imposibil de oferit pe această 
navă. 

— Jacqueline de Bellefort, murmură Poirot. 

Privirea i se mută din nou asupra literei de pe perete. 


— Dacă nu mai avem nimic de făcut aici deocamdată, 
spuse Race tăios, să mergem pe puntea de dedesubt. 
Căpitanul vasului ne-a pus salonul pentru fumat la 
dispoziţie. Trebuie să aflăm detaliile a ceea ce s-a întâmplat 
noaptea trecută. 

leşiră cu toţii din cabină. Race încuie uşa şi luă cheia cu el. 

— Ne putem întoarce mai târziu, spuse el. Mai întâi 
trebuie să lămurim faptele. 

Coborâră pe puntea de dedesubt, unde căpitanul navei îi 
aştepta anxios în faţa uşii salonului pentru fumători. Bietul 
om era extrem de supărat şi de neliniştit şi părea 
nerăbdător să îi paseze totul colonelului Race. 

— Cred că, în această situaţie, cel mai bun lucru este să las 
totul în seama dumneavoastră, domnule, dată fiind poziţia 
dumneavoastră oficială. Am primit ordine să vă stau la 
dispoziţie în... hm... Alte privinţe. Dacă preluaţi cazul, o să 
am grijă ca totul să fie îndeplinit aşa cum doriţi. 

— Foarte bine! Pentru început, aş vrea ca sala aceasta să 
ne fie rezervată mie şi lui Monsieur Poirot pe timpul 
interogatoriilor. 

— Desigur, domnule. 

Asta e tot deocamdată. Vezi-ţi de treburile dumitale. Ştiu 
unde să te găsesc. Oarecum uşurat, căpitanul părăsi 
salonul. 

— Luaţi loc, doctore, spuse Race şi povestiţi-ne ce s-a 
întâmplat noaptea trecută. 

EI şi Poirot ascultară în tăcere relatarea doctorului, spusă 
cu o voce bubuitoare. 

— Da, e destul de clar, conchise Race când Bessner 
încheie. Fata şi-a făcut curaj cu un rând sau două de 
băutură şi până la urmă a tras asupra bărbatului cu un 
pistol de calibru 56 Apoi s-a dus în cabina doamnei Doyle şi 
a împuşcat-o şi pe ea. 

Dar doctorul Bessner clătină din cap. 

— Nu, nu, nu cred. Nu cred că aşa ceva a fost posibil. În 
primul rând, nu şi-ar fi scris inițiala pe perete; ar fi fost 


ridicol, nicht wahr? 

— Ar fi putut s-o facă, declară Race, dacă ar fi fost atât de 
surescitată şi de geloasă pe cât părea; ar fi putut să-şi 
„semneze” crima, ca să zicem aşa. 

Poirot clătină şi el din cap. 

— Nu, nu, nu cred că ar fi atât de... Atât de lipsită de 
rafinament. 

— Atunci există o singură explicaţie pentru acel ]. A fost 
mâzgălit acolo în mod deliberat de către altcineva, pentru a 
arunca bănuiala asupra ei. 

Bessner încuviinţa din cap. 

— Da şi criminalul a avut ghinion; pentru că, vedeţi 
dumneavoastră, nu e doar improbabil ca tânăra Frâulein să 
fi comis crima; este, cred eu, imposibil. 

— De ce? 

Bessner povesti despre istericalele domnişoarei de 
Bellefort şi despre împrejurările în care domnişoara Bowers 
venise să aibă grijă de ea. 

— Şi cred - sunt sigur, de fapt - că domnişoara Bowers a 
stat cu ea toată noaptea. 

— Dacă aşa stau lucrurile, spuse Race, atunci problema e 
mult mai simplă. 

— Cine a descoperit crima? Întrebă Poirot. 

— Camerista doamnei Doyle, Louise Bourget. A venit 
dimineaţă să-şi trezească stăpâna, ca de obicei, a găsit-o 
moartă, a ieşit imediat şi a leşinat în braţele stewardului. 
Acesta s-a dus la căpitan, care a venit la mine. Eu l-am 
anunţat pe Bessner şi apoi m-am grăbit să te caut pe 
dumneata. 

Poirot dădu din cap. 

— Doyle ar trebui să afle, spuse Race. Spuneţi că încă 
doarme? 

Bessner încuviinţă cu o mişcare a capului. 

— Da, doarme încă în cabina mea. l-am dat un somnifer 
puternic noaptea trecută. 

Race se întoarse spre Poirot. 


— Ei bine, spuse el, nu cred că mai avem nevoie de 
doctorul Bessner, nu? Mulţumim, doctore. 

Bessner se ridică. 

— Mă duc la micul dejun. Apoi am să mă întorc în cabină şi 
am să văd dacă domnul Doyle poate fi trezit. 

— Mulţumim. 

Bessner ieşi. Cei doi bărbaţi se priviră. 

— Ei bine, ce crezi, Poirot? Întrebă Race. Dumneata eşti 
şeful. Aştept ordine. Dumneata să-mi spui cum trebuie 
procedat. 

Poirot făcu o mică plecăciune. 

— Eh bien! Spuse el. Trebuie să purcedem cu întrebările. 
În primul rând, cred că trebuie să verificăm povestea 
întâmplărilor de azi-noapte. Adică, trebuie să-l chestionăm 
pe Fanthorp şi pe domnişoara Robson, care au fost martorii 
oculari. Dispariţia pistolului este o chestiune de mare 
însemnătate. 

Race apăsă pe un buton şi trimise un steward cu o 
însărcinare. 

Poirot oftă şi scutură din cap. 

— E urâtă povestea asta, murmură el. Tare urâtă. 

— Ai vreo idee? Întrebă Race curios. 

— Am câteva idei contradictorii. Nu sunt puse cap la cap, 
nu sunt aranjate. Înainte de toate este foarte important 
faptul că fata aceasta o ura pe Linnet Doyle şi voia s-o 
omoare. 

— Crezi că ar fi fost capabilă de asta? 

— Da, cred că da. 

Vocea lui Poirot trăda însă îndoiala. 

— Dar nu astfel. Asta e ceea ce nu-ţi place, nu? Nu 
strecurându-se în cabina ei şi împuşcând-o în somn. Calmul 
acesta este ceea ce nu-ţi sună bine, nu? 

— Da, într-un fel. 

— Crezi că fata aceasta, Jacqueline de Bellefort, este 
incapabilă de o crimă plănuită cu sânge rece? 


— Vezi dumneata, nu sunt sigur, spuse Poirot rar. Are 
inteligenţa necesară. Dar mă îndoiesc că, fizic, s-ar fi 
încumetat s-o facă... 

Race dădu din cap. 

— Da, înţeleg... Ei bine, dacă e să-l credem pe doctorul 
Bessner, i-ar fi fost şi practic imposibil s-o facă. 

— Dacă e adevărat, atunci asta limpezeşte mult lucrurile. 
Să sperăm că e adevărat. Poirot făcu o pauză şi apoi adaugă 
simplu: Aş fi bucuros dacă ar fi aşa, căci micuța mi-e foarte 
simpatică. 

Uşa se deschise şi în salon intrară Fanthorp şi Cornelia. 
Bessner îi urmă. 

Cornelia era cutremurată. 

— E groaznic, nu-l aşa? Biata, biata doamnă Doyle! Şi era 
atât de frumoasă. Numai un adevărat monstru a putut să 
facă asta! Şi bietul domn Doyle - o s-o ia razna când va afla! 
Noaptea trecută era atât de îngrijorat de ce va spune ea 
când va afla despre accident. 

— Exact asta am vrea să ne relataţi, domnişoară Robson, 
zise Race. Vrem să ştim precis ce s-a întâmplat noaptea 
trecută. 

Cornelia începu să povestească destul de confuz, dar o 
întrebare sau două din partea lui Poirot îi fură de ajutor. 

— A, da, înţeleg. După bridge, Madame Doyle a plecat la 
culcare. Mă întreb dacă s-a dus cu adevărat în cabină. 

— Da, spuse Race. Am văzut-o eu. l-am spus „noapte 
bună” la uşă. 

— Şi cât era ceasul? 

— O, Doamne, n-aş putea să spun, răspunse Cornelia. 

— Era unsprezece şi douăzeci, lămuri Race. 

— Bien. Deci la unsprezece şi douăzeci Madame Doyle era 
bine sănătoasă. La ora aceea cine mai era în salon? 

— Doyle, răspunse Fanthorp, domnişoara de Bellefort, 
domnişoara Robson şi eu. 

— Aşa e, încuviinţa Cornelia. Domnul Pennington a băut un 
pahar şi apoi s-a dus la culcare. 


— Cam la cât timp după aceea? 

— O, la vreo trei, patru minute. 

— Deci înainte de unsprezece şi jumătate. 

— O, da. 

— Aşadar, în salon rămăseserăţi dumneavoastră, 
Mademoiselle Robson, Mademoiselle de Bellefort, Monsieur 
Doyle şi Monsieur Fanthorp. Ce făceaţi fiecare? 

— Domnul Fanthorp citea o carte. Eu îmi adusesem o 
broderie. Domnişoara de Bellefort... Aăă... 

Fanthorp îi veni în ajutor. 

— A băut destul de mult. 

— Da, fu de acord Cornelia. A vorbit mai mult cu mine şi 
mi-a pus tot felul de întrebări despre viaţa mea. Şi tot 
spunea câte ceva - în general mie, dar mi s-a părut că i se 
adresă mai mult domnului Doyle. El s-a cam supărat pe ea, 
dar n-a spus nimic. Cred că s-a gândit că, dacă nu zice 
Nimic, ea ar putea să se potolească. 

— Dar nu s-a potolit? 

Cornelia clătină din cap. 

— Eu am vrut să plec o dată sau de două ori, dar ea nu m- 
a lăsat şi mă simţeam din ce în ce mai prost. Şi pe urmă 
domnul Fanthorp s-a sculat şi a ieşit... 

— Era o situaţie cam neplăcută, spuse Fanthorp. Mi-am zis 
să ies fără să mă fac remarcat. Domnişoara de Bellefort 
pregătea în mod clar o scenă. 

— Şi apoi a scos pistolul, continua Cornelia şi domnul 
Doyle a sărit în picioare ca să încerce să i-l ia şi pistolul s-a 
descărcat şi l-a împuşcat în picior; şi atunci ea a început să 
plângă şi să suspine şi eu m-am speriat îngrozitor şi am ieşit 
în fugă după domnul Fanthorp şi am venit înapoi amândoi şi 
domnul Doyle a spus să nu facem gălăgie şi unul dintre 
băieţii nubieni a auzit zgomotul şi a venit la uşă, dar domnul 
Fanthorp i-a zis că totul era în regulă; şi pe urmă am dus-o 
pe Jacqueline în cabina ei şi domnul Fanthorp a stat cu ea 
până când am adus-o pe domnişoara Bowers. 

Cornelia se opri, fără suflare. 


— La ce oră se întâmpla asta? Întrebă Race. 

— O, Doamne, nu ştiu, spuse Cornelia din nou. 

Fanthorp răspunse prompt: 

— Trebuie să fi fost cam douăsprezece şi douăzeci. Ştiu că 
era douăsprezece şi jumătate când am ajuns în cabina mea. 

— Daţi-mi voie să clarific definitiv câteva amănunte, spuse 
Poirot. După ce Madame Doyle a plecat, a mai ieşit vreunul 
dintre dumneavoastră patru din salon? 

— Nu. 

— Sunteţi siguri că Mademoiselle de Bellefort nu a ieşit 
deloc din salon? 

— Absolut, răspunse prompt Fanthorp. Nici Doyle, nici 
domnişoara de Bellefort, nici domnişoara Robson, nici eu n- 
am ieşit. 

— Bun. Asta înseamnă că Mademoiselle de Bellefort n-ar fi 
putut în nici un caz s-o împuşte pe Madame Doyle înainte 
de - să zicem - douăsprezece şi douăzeci. Acum, 
Mademoiselle Robson, dumneavoastră v-aţi dus s-o aduceţi 
pe Mademoiselle Bowers. A rămas cumva Mademoiselle de 
Bellefort singură în cabină în timpul acesta? 

— Nu. Domnul Fanthorp a stat cu ea. 

— Bun! Deocamdată, Mademoiselle de Bellefort are un 
alibi perfect. Urmează s-o chestionăm şi pe Mademoiselle 
Bowers, dar, înainte de a trimite după ea, aş vrea să-mi 
spuneţi părerea dumneavoastră în câteva privinţe. 
Monsieur Doyle, spuneţi, dorea foarte mult ca 
Mademoiselle de Bellefort să nu fie lăsată singură. Credeţi 
că se temea ca ea să nu facă vreun alt pas nefericit? 

— Aşa mi s-a părut, spuse Fanthorp. 

— Îi era teamă că ar putea-o ataca pe Madame Doyle? 

— Nu. Fanthorp clătină din cap. Nu cred că la asta se 
gândea. Cred că îi era teamă că ea să nu... hm... se 
rănească pe sine. 

— Să se sinucidă? 

— Da. Vedeţi dumneavoastră, domnişoara de Bellefort 
părea să se fi trezit şi să sufere foarte tare pentru ceea ce 


făcuse. Îşi făcea mii de reproşuri. Spunea întruna că mai 
bine ar fi murit. 

— Cred că el era îngrijorat pentru ea, spuse Cornelia 
timid. A vorbit... Foarte frumos. A zis că fusese numai vina 
lui - că se purtase urât cu ea. A fost... A fost foarte nobil. 

Hercule Poirot dădu gânditor din cap. 

— Acum pistolul, continuă el. Ce s-a întâmplat cu el? 

— Ea l-a scăpat, lămuri Cornelia. 

— Şi apoi? 

Fanthorp povesti cum se întorsese să-l caute, dar fără 
succes. 

— Aha! Spuse Poirot. Ne apropiem de momentul decisiv. 
Haideţi, vă rog, să fim foarte exacţi. Descrieţi-mi precis ce s- 
a întâmplat. 

— Domnişoara de Bellefort i-a dat drumul. Apoi l-a lovit cu 
piciorul. 

— Parcă l-ar fi urât, sublinie Cornelia. Îmi închipui foarte 
bine cum se simţea. 

— Şi pistolul a ajuns sub o canapea, spuneţi 
dumneavoastră. Acum fiţi foarte atenţi. Mademoiselle de 
Bellefort nu a recuperat cumva pistolul înainte de a părăsi 
salonul? 

Atât Fanthorp, cât şi Cornelia erau siguri că aşa ceva nu se 
întâmplase. 

— Precisement. Caut doar să stabilesc faptele foarte exact, 
înţelegeţi. Şi atunci ajungem la următorul moment: când 
Mademoiselle de Bellefort părăseşte salonul, pistolul este 
sub canapea, şi, întrucât Mademoiselle de Bellefort nu 
rămâne singură - Monsieur Fanthorp, Mademoiselle 
Robson sau Mademoiselle Bowers sunt cu ea - nu are nici o 
posibilitate de a recupera pistolul după ce iese din salon. 
Cât era ceasul, Monsieur Fanthorp, când v-aţi întors să 
căutaţi pistolul? 

— Trebuie să fi fost puţin înainte de douăsprezece şi 
jumătate. 


— Şi cât timp a trecut din momentul în care 
dumneavoastră şi doctorul Bessner l-aţi cărat pe Monsieur 
Doyle afară din salon până când v-aţi întors să căutaţi 
pistolul? 

— Cam cinci minute - poate o idee mai mult. 

— Deci, în aceste cinci minute, cineva ia pistolul din locul 
acela ascuns unde zăcea, sub canapea. Acel cineva n-a fost 
Mademoiselle de Bellefort. Cine a fost? Este foarte probabil 
ca persoana care l-a luat să fi fost ucigaşul lui Madame 
Doyle. Putem presupune, de asemenea, că persoana aceea 
a auzit sau a văzut ceva din cele petrecute înainte. 

— Nu văd cum aţi ajuns la această concluzie, obiectă 
Fanthorp. 

— Pentru că, spuse Hercule Poirot, dumneavoastră tocmai 
ne-aţi spus că pistolul era practic invizibil sub canapea. Este 
deci greu de crezut că a fost descoperit accidental. A fost 
luat de cineva care ştia că se află acolo. Aşadar, cineva 
trebuie să fi asistat la scenă. 

Fanthorp clătină din cap. 

— Eu n-am văzut pe nimeni când am ieşit pe punte, chiar 
înainte de împuşcătură. 

— Da, dar aţi ieşit pe uşa dinspre tribord. 

— Da, pe partea unde se află cabina mea. 

— Deci, dacă ar fi fost cineva care se uita prin geamul uşii 
dinspre babord, nu l-aţi fi văzut, nu? 

— Nu, admise Fanthorp. 

— A mai auzit cineva împuşcătura în afară de nubian? 

— Nu, din câte mi-am dat seama. Fanthorp adăugă: Vedeţi 
dumneavoastră, ferestrele din salon erau toate închise. 
Domnişoara Van Schuyler se plânsese de curent ceva mai 
devreme, în timpul serii. Uşile batante erau închise. Mă 
îndoiesc sincer că împuşcătura a putut fi auzită prea bine. 
Probabil a sunat ca şi cum cineva ar fi deschis o sticlă de 
şampanie. 

— După câte înţeleg, nimeni nu pare să fi auzit cealaltă 
împuşcătură - cea care a ucis-o pe doamna Doyle. 


— Despre asta vom vorbi imediat, spuse Poirot. 
Deocamdată suntem încă interesaţi de Mademoiselle de 
Bellefort. Trebuie să vorbim cu Mademoiselle Bowers. Dar, 
mai întâi, înainte să plecaţi - îi opri el cu un gest pe 
Fanthorp şi pe Cornelia - vreau să-mi daţi câteva informaţii 
despre dumneavoastră înşivă. Astfel nu va mai fi necesar să 
vă chemăm mai târziu. Dumneavoastră mai întâi, monsieur 
- numele dumneavoastră. 

— James Lechdale Fanthorp. 

— Adresa? 

— Glasmore House, Market Donnington, 
Northhamptonshire. 

— Profesiunea? 

— Avocat. 

— Şi de ce vizitaţi această ţară? 

Urmă o pauză. Pentru prima dată, impasibilul domn 
Fanthorp păru descumpănit. Spuse în cele din urmă, 
aproape înghițind cuvintele: 

— Hm... de plăcere. 

— Aha! Spuse Poirot. Sunteţi în vacanţă, da? 

— Hm... Da. 

— Foarte bine, Monsieur Fanthorp. Sunteţi amabil să-mi 
relataţi pe scurt ce aţi făcut după evenimentele despre care 
tocmai am vorbit? 

— M-am dus direct la culcare. 

— Asta a fost la...? 

— Imediat după douăsprezece şi jumătate. 

— Cabina dumneavoastră are numărul 22 pe partea 
dinspre tribord - este cea mâi apropiată de salon. 

— Da. 

— Am să vă mai pun o singură întrebare. Aţi mai auzit ceva 
- orice - după ce v-aţi dus în cabină? 

Fanthorp se gândi. 

— M-am culcat foarte repede. Cred că am auzit un fel de 
plescăit chiar pe când adormeam. Nimic altceva. 

— Un fel de plescăit? Aproape? 


Fanthorp clătină din cap. 

— N-aş putea să spun cu precizie. Eram pe jumătate 
adormit. 

— Şi la ce oră aţi plasa acest lucru? 

— Poate în jur de ora unu. Nu pot spune exact. 

— Mulţumesc, Monsieur Fanthorp. Asta a fost tot. 

Poirot îşi îndreptă atenţia spre Cornelia. 

— Acum dumneavoastră, Mademoiselle Robson. Numele 
dumneavoastră? 

— Cornelia Ruth. Şi adresa mea este The Red House, 
Bellfield, Connecticut. 

— Ce faceţi în Egipt? 

— Verişoara Marie, domnişoara Van Schuyler, m-a luat cu 
ea în călătorie. 

— Aţi întâlnit-o vreodată pe Madame Doyle înainte de 
această călătorie? 

— Nu, niciodată. 

— Şi ce aţi făcut noaptea trecută? 

— După ce l-am ajutat pe doctorul Bessner să aibă grijă de 
piciorul domnului Doyle, m-am dus direct la culcare. 

— Cabina dumneavoastră este...? 

— Numărul 43 pe latura dinspre babord - chiar alături de 
cea a domnişoarei de Bellefort. 

— Şi aţi mai auzit ceva? 

Cornelia clătină din cap. 

— N-am auzit absolut nimic. 

— Nici un plescăit? 

— Nu, dar nici nu cred că aş fi auzit, pentru că pe partea 
mea vaporul e chiar lângă țărm. 

Poirot dădu din cap. 

— Mulţumesc, Mademoiselle Robson. Acum am să vă rog 
să fiţi atât de amabilă şi să ne-o trimiteţi pe Mademoiselle 
Bowers. 

Fanthorp şi Cornelia ieşiră. 

— Lucrurile par destul de clare. În afară de cazul în care 
trei martori independenţi mint cu toţii, Jacqueline de 


Bellefort nu putea să pună mâna pe pistol. Dar cineva l-a 
luat. Şi cineva a văzut scena. Şi acel cineva a fost suficient 
de răutăcios încât să scrie un ] mare pe perete. 

— Se auzi o bătaie în uşă şi intră domnişoara Bowers, care 
se aşeză în stilul ei reţinut şi eficient. Răspunzându-l lui 
Poirot, îşi dădu numele, adresa şi meseria, adăugând: O 
îngrijesc pe domnişoara Van Schuyler de peste doi ani. 

— Este sănătatea lui Mademoiselle Van Schuyler foarte 
şubreda? 

— O, nu, n-aş spune asta, răspunse domnişoara Bowers. 
Nu mai e prea tânără şi e destul de preocupată de şine şi îi 
place să aibă o soră medicală prin preajmă. Nu suferă de 
nimic grav. Îi place pur şi simplu să i se acorde foarte multă 
atenţie şi e dispusă să plătească pentru asta. 

Poirot dădu din cap în semn că pricepe. Apoi spuse: 

— Înţeleg că Mademoiselle Robson v-a chemat noaptea 
trecută? 

— O, da, aşa e. 

— Puteţi să-mi spuneţi exact ce s-a întâmplat? 

— Păi, domnişoara Robson mi-a spus foarte pe scurt ce se 
petrecuse şi am mers cu ea. Am găsit-o pe domnişoara de 
Bellefort într-o stare de extremă surescitare, isterică. 

— A proferat vreo ameninţare la adresa lui Madame 
Doyle? 

— Nu, nimic. Îşi reproşa la nesfârşit ceea ce făcuse. Băuse 
o cantitate considerabilă de alcool, aş zice şi se simţea râu 
din cauza asta. Mi s-a părut că n-ar fi trebuit s-o las singură. 
I-am făcut o injecție cu morfină şi am rămas cu ea. 

— Acum, Mademoiselle Bowers, aş vrea să-mi răspundeţi 
la următoarea întrebare: Şi-a părăsit Mademoiselle de 
Bellefort cabina? 

— Nu. 

— Dar dumneavoastră? 

— Am stat cu ea până azi-dimineaţă devreme. 

— Sunteţi sigură? 

— Absolut sigură. 


— Mulţumesc, Mademoiselle Bowers. 

Sora ieşi. Cei doi bărbaţi se uitară unul la altul. 

Jacqueline de Bellefort era în mod cert eliberată de orice 
suspiciune. Cine o împuşcase atunci pe Linnet Doyle? 

Capitolul paisprezece 

— Cineva a şterpelit pistolul, spuse Race. Dar nu 
Jacqueline de Bellefort. Cineva ştia suficient de multe ca să 
fie sigur că această crimă i-ar putea fi atribuită fetei. Dar 
acel cineva n-a ştiut că o soră medicală avea să-l facă o 
injecție cu morfină şi să stea cu ea toată noaptea. Şi încă un 
lucru. Cineva încercase deja s-o ucidă pe Linnet Doyle 
rostogolind un pietroi de pe stâncă. Acel cineva nu a fost 
Jacqueline de Bellefort. Cine a fost atunci? 

— Ar fi mai simplu de spus cine n-a fost, zise Poirot. 
Monsieur Doyle, Madame Allerton, Monsieur Allerton, 
Mademoiselle Van Schuyler şi Mademoiselle Bowers nu pot 
fi suspectaţi. Erau toţi în aria mea vizuală. 

— Hm, spuse Race. Asta lasă destul de mulţi suspecți. lar 
motivul? 

— Aici sper că ne va putea ajuta Monsieur Doyle. Au avut 
loc câteva incidente... 

Uşa se deschise şi pe ea intră Jacqueline de Bellefort. Era 
foarte palidă şi se împiedică uşor în timp ce mergea. 

— N-am omorât-o eu, spuse ea cu vocea unui copil 
înspăimântat. N-am fost eu. Vă rog, credeţi-mă. Toată lumea 
va crede că eu am făcut-o, dar n-am fost eu, n-am fost. E...e 
groaznic. Ce bine ar fi fost să nu se fi întâmplat nimic! 
Puteam să-l omor pe Simon noaptea trecută; cred că am 
fost nebună. Dar n-am împuşcat-o eu... 

Jacqueline se aşeză şi izbucni în lacrimi. Poirot o bătu pe 
umăr. 

— Haideţi, haideţi. Ştim că nu aţi ucis-o pe Madame Doyle. 
E un fapt dovedit - da, dovedit, mon enfant. Nu aţi fost 
dumneavoastră. 

Jackie se îndreptă brusc în scaun, strângând în mână 
batista udă de lacrimi. 


— Dar cine? 

— Exact asta este întrebarea pe care ne-o punem şi noi, 
mărturisi Poirot. Nu ne puteţi ajuta? 

Jacqueline clătină din cap. 

— Nu ştiu... Nu-mi pot imagina... Nu, n-am nici cea mai 
vagă idee. Se încruntă. Nu, spuse în final. Nu ştiu pe nimeni 
care să-şi fi dorit s-o vadă moartă. Vocea îi ezită uşor. În 
afară de mine. 

— Scuzaţi-mă un moment, spuse Race. Tocmai mi-a venit o 
idee. 

Şi se repezi afară din cameră. 

Jacqueline de Bellefort şedea cu capul plecat, frângându-şi 
degetele. Brusc, izbucni: 

— Moartea e oribilă - oribilă! Urăsc ideea de moarte! 

— Da, spuse Poirot. Nu e deloc plăcut să te gândeşti că 
acum, chiar în acest moment, cineva se bucură că şi-a 
îndeplinit cu succes planul, nu? 

— Nu, nu! Strigă Jackie. Ceea ce spuneţi dumneavoastră 
sună oribil. 

Poirot ridică din umeri. 

— Dar e adevărat. 

— Eu... Mi-am dorit s-o văd moartă, spuse Jackie cu o voce 
joasă şi iată că e moartă... Şi, mai râu... A murit exact aşa 
cum spuneam eu că vreau să moară. 

— Da, mademoiselle. A fost împuşcată în cap. 

— Deci am avut dreptate, atunci, noaptea, la hotelul 
Cataract, strigă Jackie. Era cineva acolo! 

— Ah! Poirot dădu din cap. Mă întrebam dacă vă amintiţi 
momentul acela. Da, este o prea mare coincidenţă că 
Madame Doyle să fie ucisă chiar în felul despre care 
vorbeaţi dumneavoastră. 

Pe Jackie o trecu un fior. 

— Bărbatul din noaptea aceea - cine ar fi putut fi? 

Poirot tăcu preţ de câteva clipe, apoi spuse pe un ton 
Foarte diferit: 

— Sunteţi sigură că era un bărbat, mademoiselle? 


Jackie îl privi surprinsă. 

— Da, desigur. Adică... 

— Ei bine? 

Jackie se încruntă, mijind ochii în efortul de a-şi aminti. 
Apoi spuse rar: 

— Am crezut că era un bărbat... 

— Dar acum nu mai sunteţi sigură? 

— Nu, nu sunt sigură, zise Jackie rar. Am presupus doar că 
era un bărbat, dar era de fapt doar... O siluetă... O umbră... 
Făcu o pauză şi apoi, cum Poirot nu spunea nimic, adăugă: 
Credeţi că putea să fi fost o femeie? Dar este vreo femeie pe 
acest vapor care să fi vrut să o omoare pe Linnet? 

Poirot îşi clătină doar capul dintr-o parte într-alta. 

Uşa se deschise, lăsându-l să intre pe doctorul Bessner. 

— Vreţi să veniţi să staţi puţin de vorbă cu domnul Doyle, 
Monsieur Poirot? Doreşte să vă vadă. 

Jackie sări în picioare şi îl prinse pe Bessner de braţ. 

— Ce face? E bine? 

— Fireşte că nu e bine, răspunse doctorul Bessner pe un 
ton plin de reproş. Are osul fracturat, vă daţi seama. 

— Dar nu are să moară? Strigă Jackie. 

— Ach, cine vorbeşte aici de moarte? O să-l ducem înapoi 
În lumea civilizată şi acolo îi vom face o radiografie şi va 
primi tratamentul adecvat. 

— Oh! 

Mâinile fetei se împreunară convulsiv. Jackie se prăbuşi din 
nou pe scaun. 

Poirot ieşi pe punte alături de doctor, căruia i se alătură şi 
Race. Merseră cu toţii spre puntea de promenadă şi apoi 
spre cabina lui Bessner. 

Simon Doyle zăcea sprijinit pe perne, cu o atelă 
improvizată la picior. Faţa lui avea o culoare sinistră, părea 
răvăşită de durere şi de şoc. Dar expresia predominantă 
era uluirea - uluirea unui copil bolnav. 

— Intraţi, vă rog, spuse el. Doctorul mi-a spus... Mi-a 
spus... Despre Linnet... Eu nu pot să cred. Pur şi simplu nu 


pot să cred. 

— Ştiu. E o lovitură dură, spuse Race. 

— Să ştiţi - nu Jackie a făcut-o, se bâlbăi el. Sunt sigur că 
nu Jackie a făcut-o! Sorţii sunt împotriva ei, probabil, dar nu 
ea a ucis-o pe Linnet. Era... Era un pic ameţită ieri-seară şi 
foarte surescitată şi de asta s-a luat de mine. Dar n-ar 
face... N-ar comite o crimă... Nu o crimă cu sânge rece... 

Poirot spuse cu blândeţe: 

— Nu vă îngrijoraţi, Monsieur Doyle. Nu Mademoiselle de 
Bellefort a ucis-o pe soţia dumneavoastră. 

Simon îl privi cu îndoială. 

— Vorbiţi serios? 

— Dar, dacă nu a fost Mademoiselle de Bellefort, continuă 
Poirot, ne puteţi da vreo indicație despre cine ar fi putut fi? 

Simon clătină din cap. Uluirea de pe faţa lui deveni mai 
intensă. 

— E complet aiurea. În afară de Jackie, nimeni n-ar fi putut 
să-şi dorească s-o omoare. 

— Gândiţi-vă, Monsieur Doyle. Nu avea nici un fel de 
duşmani? Nu era nimeni care să-l poarte pică? 

Simon scutură din nou din cap deznădăjduit. 

— Sună pur şi simplu incredibil. Este Windlesham, desigur 
- Linnet l-a cam lăsat baltă ca să se mărite cu mine. Dar nu- 
mi pot imagina că un fraier ca Windlesham ar comite o 
crimă - şi, oricum, el se află la sute de kilometri depărtare. 
La fel cu bătrânul Sir George Wode. Se supărase pe Linnet 
din cauza casei - nu-l plăcea ce făcea ea acolo. Dar şi ele la 
mama naibii, în Londra şi e pur şi simplu de necrezut că ar 
fi vrut s-o ucidă. 

— Uitaţi ce e, Monsieur Doyle. Poirot vorbea pe un ton 
foarte sincer. În prima noastră zi pe Karnak am fost 
impresionat de o scurtă conversaţie pe care am avut-o cu 
soţia dumneavoastră. Era foarte supărată - foarte 
neliniştită. Spunea - luaţi aminte - că toată lumea o urăşte. 
Spunea că îi este teamă, că se simte în primejdie - ca şi cum 
toţi cei din jur i-ar fi fost duşmani. 


— Era foarte supărată că dădusem iar peste Jackie. Şi eu 
eram, recunoscu Simon. 

— Foarte adevărat, dar asta nu explică întru totul 
cuvintele ei. Când a spus că era înconjurata de duşmani, 
exagera fără îndoială, dar, cu siguranţă, avea în mod sigur 
în vedere nu doar o singură persoană. 

— Poate că aveţi dreptate, admise Simon. Cred că pot să 
explic asta. Exista un nume pe lista de pasageri care o 
indispusese. 

— Un nume pe lista de pasageri? Ce nume? Păi, să ştiţi că 
nu mi-a spus. De fapt, nici nu o ascultam foarte atent. Mă 
gândeam atunci la toată povestea cu Jacqueline. Din câte 
îmi amintesc, Linnet a zis ceva despre faptul că unii pierd în 
afaceri şi că nu se simţea bine să întâlnească pe cineva care 
purta pică familiei sale. Deşi nu ştiu prea bine istoria 
familiei ei, am înţeles că mama lui Linnet era fata unui 
milionar. Tatăl ei era un tip oarecare, înstărit, dar, după 
căsătorie, a început să joace la bursă - sau oricum s-o numi 
asta. Şi, evident, din cauza lui, anumiţi oameni au păţit-o. 
Ştiţi cum e - azi ai de toate, mâine eşti lefter. Ei bine, am 
înţeles că tatăl unuia dintre pasagerii de pe vapor i se 
împotrivise tatălui lui Linnet şi o luase rău pe coajă. Îmi 
amintesc că Linnet a spus: „E groaznic când oamenii te 
urăsc fără ca măcar să te cunoască”. 

— Mda, spuse Poirot gânditor. Asta ar explica spusele ei. 
Pentru prima dată în viaţă simţea povara moştenirii pe care 
o primise, nu avantajele ei. Sunteţi sigur, Monsieur Doyle, 
că Linnet nu a menţionat numele acestei persoane? 

Simon clătină din cap cu tristeţe. 

— Nu am dat mare atenţie cuvintelor ei. l-am spus doar: 
„Ei, nimănui nu-l mai pasă astăzi de ce a păţit taică-său. 
Viaţa înaintează prea rapid”. Ceva de genul ăsta. 

— Ach, dar nu e greu de ghicit, spuse Bessner uscat. 
Există în mod sigur un tânăr plin de resentimente aici pe 
vas. 

— Vă gândiţi la Ferguson? Întrebă Poirot. 


— Da. A vorbit o dată sau de două ori foarte duşmănos 
despre doamna Doyle. L-am auzit chiar eu. 

— Ce putem face ca să aflăm adevărul? Întrebă Simon. 

— Eu şi colonelul Race va trebui să interogăm toţi 
pasagerii. Până când nu vorbim cu ei, ar fi neînţelept să 
avansăm vreo ipoteză. Apoi mai este camerista, care 
trebuie chestionată prima. Poate ar fi mai bine dacă am 
chema-o chiar acum, aici. Monsieur Doyle ne poate fi de 
folos. 

— Da, e o idee bună, admise Simon. 

— Era de mult în slujba lui Madame Doyle? 

— Numai de vreo două luni. 

— Numai de vreo două luni! Exclamă Poirot. 

— De ce, doar nu credeți... 

— Madame avea cu ea bijuterii de valoare? 

— Perlele ei, spuse Simon. Mi-a spus odată că valorau 
patruzeci sau cincizeci de mii de lire. Simon se cutremură. 
Dumnezeule, credeţi că perlele alea nenorocite?... Tâlhăria 
e un posibil motiv al crimei, spuse Poirot, deşi puţin 
probabil. Vom vedea. Haideţi s-o chemăm pe cameristă! 

Louise Bourget era brunetă aceea oacheşă şi plină de 
viaţă pe care Poirot o întâlnise într-o zi la bord şi pe care 
acesta o remarcase. 

Acum vivacitatea părea să-l fi dispărut cu totul. Plânsese şi 
arăta speriată. Şi totuşi, pe faţa ei se vedea un soi de 
viclenie care îi făcu pe cei doi bărbaţi să o privească 
oarecum cu neîncredere. 

— Sunteţi Louise Bourget? 

— Da, monsieur. 

— Când aţi văzut-o ultima oară pe Madame Doyle în viaţă? 

— Aseară, monsieur. Am fost în cabina ei s-o ajut să se 
dezbrace. 

— La ce oră? 

— Cam după unsprezece, monsieur. Nu pot spune exact 
când. Am ajutat-o să se dezbrace şi să se culce şi apoi am 
plecat. 


— Cât timp a durat asta? 

— Zece minute, monsieur. Madame era obosită. Mi-a spus 
să sting luminile când ies. 

— Şi, după ce aţi ieşit, ce aţi făcut? 

— M-am dus în cabina mea, monsieur, pe puntea de 
dedesubt. 

— Şi n-aţi văzut sau n-aţi auzit nimic altceva care ne-ar 
putea fi de folos? 

— Cum aş fi putut, monsieur? 

— Asta, domnişoară, ar trebui să ne spuneţi 
dumneavoastră, replică Poirot. 

— Louise îi aruncă o privire piezişă. Dar, monsieur, nu 
eram deloc aproape... Ce aş fi putut să văd sau să aud? Mă 
aflam pe puntea de dedesubt. Cabina mea era, mai mult, pe 
cealaltă latură a vaporului. E imposibil să fi auzit ceva. 
Evident, dacă n-aş fi putut să dorm, dacă aş fi urcat pe 
puntea de sus, atunci poate că l-aş fi văzut pe asasin, pe 
monstrul acela, intrând sau ieşind din cabină, dar aşa... 

Louise îşi îndreptă mâinile într-un gest rugător spre 
Simon. 

— Monsieur, vă implor, nu vedeţi cum stau lucrurile? Ce 
pot spune eu? 

— Draga mea, spuse Simon aspru, nu fi bleagă. Nimeni nu 
crede că ai văzut sau ai auzit ceva. Totul va fi în regulă. O să 
am grijă de tine. Nimeni nu te acuză de nimic. 

— Monsieur este foarte bun, murmură Louise şi-şi cobori 
cu modestie privirea. 

— Să înţelegem deci că nu aţi văzut şi nu aţi auzit nimic? 
Întrebă Race nerăbdător. 

— Asta am vrut să spun, monsieur. 

— Şi nu cunoaşteţi pe nimeni care îi purta pică stăpânei 
dumneavoastră? 

Spre surpriza tuturor, Louise dădu din cap cu însufleţire. 

— O, ba da. Cunosc. La întrebarea aceasta pot răspunde 
afirmativ fără urmă de îndoială. 

— Vă referiţi la Mademoiselle de Bellefort? Întrebă Poirot. 


— Şi la ea, desigur. Dar nu pe ea o aveam în vedere. Era 
aici pe vas altcineva care nu o agrea pe madame, care era 
foarte furios din pricina felului în care madame îl tratase. 

— Dumnezeule mare! Exclamă Simon. Ce mai e şi asta? 

— Louise continuă, dând mai departe energic din cap. Da, 
da, da, aşa e cum spun! E vorba de camerista de dinaintea 
mea. Unul dintre inginerii de pe acest vas a vrut să oia de 
soţie. Iar predecesoarea mea - Marie îi era numele - a fost 
de acord. Dar Madame Doyle a făcut unele cercetări şi a 
descoperit că acest Fleetwood avea deja o soţie - adică o 
soţie de culoare, înţelegeţi, din această ţară. Ea se întorsese 
la neamurile ei, înţelegeţi, dar erau tot căsătoriţi. Aşa că 
madame i-a spus toate astea lui Marie şi Marie a fost foarte 
nefericită şi n-a mai vrut să-l vadă pe Fleetwood. Şi acest 
Fleetwood s-a înfuriat şi mi-a spus că îi venise s-o omoare 
când aflase că Madame Doyle era fosta Mademoiselle 
Linnet Rodgeway! Intervenţia ei îi dăduse viaţa peste cap, 
mi-a spus. 

Louise făcu o pauză, triumfătoare. 

— Interesant, recunoscu Race. 

Poirot se răsuci spre Simon. 

— Aveaţi cunoştinţa de aşa ceva? 

— Deloc, răspunse Simon cu vizibilă sinceritate. Mă 
îndoiesc chiar şi că Linnet ştia că omul se află pe vapor. 
Probabil uitase incidentul cu totul. 

Simon se întoarse cu bruscheţe spre camerista. 

— I-ai spus ceva despre asta doamnei Doyle? 

— Nu, monsieur, bineînţeles că nu. 

— Ştiţi ceva despre perlele stăpânei dumneavoastră? 
Întrebă Poirot. 

— Perlele? Louise căscă ochii. Le purta aseară. 

— Le-aţi văzut când s-a culcat? 

— Da, monsieur. 

— Unde le-a pus? 

— Pe masa de lângă pat, ca întotdeauna. 

— Acolo le-aţi văzut ultima oară? 


— Da, monsieur. 

— Le-aţi văzut acolo azi-dimineaţă? 

Chipul fetei luă o expresie surprinsă. 

— Mon Dieu! Nici nu m-am uitat. M-am apropiat de pat, 
am văzut... Am văzut-o pe madame; apoi am ţipat şi am ieşit 
în fugă din cameră şi am leşinat. 

Hercule Poirot dădu din cap. 

— Deci nu v-aţi uitat. Dar eu am obiceiul să observ şi pe 
masa de lângă pat nu erau azi-dimineaţă nici un fel de 
perle. 

Capitolul cincisprezece 

Hercule Poirot avusese dreptate. Pe masa de lângă patul 
lui Linnet Doyle nu se afla nici un şirag de perle. 

Louise Bourget fu rugată să caute prin lucrurile lui Linnet. 
Concluzia ei fu că totul era la locul său. Numai perlele 
dispăruseră. 

Când ieşiră din cabină, un steward care îi aşteptase la uşă 
le spuse că micul dejun le era servit în salonul pentru 
fumători. Pe când străbăteau puntea, Race se opri să 
privească peste balustradă. 

— Aha! Văd că ai o idee, prietene. 

— Da. Mi-a venit în minte când l-am auzit pe Fanthorp 
spunând că i s-a părut că a desluşit un pleoscăit. E foarte 
posibil ca, după crimă, ucigaşul să fi aruncat pistolul peste 
bord. 

— Chiar crezi că e posibil, prietene? Întrebă Poirot lungind 
cuvintele. 

Race ridică din umeri. 

— E doar o sugestie. La urma urmei, pistolul nu era 
nicăieri în cabină. A fost primul lucru după care m-am uitat. 

— Şi totuşi, spuse Poirot, e greu de crezut că a fost 
aruncat peste bord. 

— Unde e atunci? Întrebă Race. 

— Dacă nu e în cabină la Madame Doyle, replică Poirot 
gânditor, atunci, logic vorbind, există doar un singur alt loc 
unde s-ar putea afla. 


— Adică? 

— În cabină la Mademoiselle de Bellefort. 

— Da, înţeleg, răspunse Race îngândurat. 

Şi se opri brusc. 

— Domnişoara de Bellefort nu e în cabină. Să mergem să 
ne uităm acum? 

Poirot clătină din cap. 

— Nu, dragă prietene, ar fi o dovadă de pripeală. Poate că 
nu a fost încă pus acolo. 

— Ce-ar fi atunci să facem o percheziţie imediată a 
întregului vapor? 

— În felul ăsta ne-am da de gol. Trebuie să lucrăm cu 
multă grijă. Poziţia noastră e foarte delicată la ora actuală. 
Hai să discutăm lucrurile la micul dejun! 

Race fu de acord. Intrară amândoi în salonul pentru 
fumători. 

— Deci, spuse Race în timp ce-şi turnă o cafea, avem două 
fire clare. Mai întâi, dispariţia perlelor. Şi apoi, domnul 
Fleetwood. Perlele par să fi fost obiectul unui jaf, dar - nu 
ştiu dacă vei fi de acord cu mine... 

— A fost ales un moment ciudat pentru jaf, nu? Îl completă 
Poirot. 

— Exact. Furtul perlelor într-un asemenea moment 
înseamnă că toată lumea de pe vas va fi atent 
percheziţionată. Cum poate atunci hoţul să spere că va 
scăpa cu prada intactă? 

— Poate că a coborât pe țărm şi a ascuns-o pe undeva. 

— Compania are întotdeauna un supraveghetor pe țărm. 

— Atunci varianta asta cade. Crima să fi fost cumva comisă 
pentru a distrage atenţia de la furt? Nu, nu are niciun 
sens; e o posibilitate total nesatisfăcătoare. Dar dacă 
Madame Doyle s-a trezit şi l-a surprins pe hoţ în acţiune? 

— Şi atunci el a împuşcat-o? Dar a fost împuşcată în somn. 

— Deci nu se poate... Ştii, am o idee în legătură cu perlele 
acestea - şi totuşi... Nu... E imposibil. Pentru că, dacă ideea 


mea ar fi corectă, perlele n-ar fi dispărut. Spune-mi, cum ţi 
s-a părut camerista? 

— M-am întrebat, spuse Race rar, dacă nu cumva ştia mai 
mult decât ne-a spus. 

— Aha şi tu ai avut impresia asta? 

— În mod cert, nu mi-a inspirat încredere. 

Hercule Poirot dădu din cap. 

— Da, nu prea i-aş acorda credit. 

— Crezi că are vreo legătură cu crima? 

— Nu, n-aş crede. 

— Atunci cu furtul perlelor? 

— Asta pare mai probabil. Lucra pentru Madame Doyle 
numai de foarte puţin timp. Poate că face parte din vreo 
bandă de hoţi de bijuterii. În cazurile astea există adesea o 
cameristă cu referinţe foarte bune. Din nefericire, nu 
suntem capabili acum să investigăm asemenea chestiuni. Şi 
totuşi, ideea aceasta nu mă mulţumeşte... Perlele... Ah, 
sacre, mica mea idee trebuie să fie corectă. Şi totuşi, nimeni 
n-ar fi atât de imbecil... 

Poirot se întrerupse. 

— lar Fleetwood? 

— Trebuie să-l interogăm. E posibil ca asta să fie soluţia. 
Dacă povestea lui Louise Bourget e adevărată, Fleetwood 
avea în mod sigur un motiv să vrea să se răzbune. Poate că 
a surprins scena dintre Jacqueline şi Monsieur Doyle şi, 
când salonul a rămas gol, s-a repezit înăuntru şi a luat 
pistolul. Da, e foarte posibil. Şi litera aceea ] scrijelită cu 
sânge... S-ar potrivi foarte bine cu o fiinţă mai simplă, mai 
brută. 

— Adică, e chiar persoana pe care o căutăm? 

— Da... Numai că... Poirot îşi frecă nasul şi spuse cu o mică 
grimasă: Vezi tu, îmi recunosc slăbiciunile. S-a spus despre 
mine că îmi place să fac cazurile dificile. Soluţia aceasta pe 
care mi-o sugerezi... E prea simplă, prea uşoară. Nu pot să 
cred că aşa s-a întâmplat de fapt. Şi totuşi, poate că e doar 
o prejudecată de-a mea. 


— Cel mai bun lucru ar fi să-l chemăm pe inginer aici. 

Race sună şi ceru să fie adus Fleetwood. Apoi întrebă: 

— Alte variante? 

— O mulţime, prietene. De pildă, tutorele american. 

— Pennington? 

— Da, Pennington. Am fost martor la o mică scenă 
interesantă zilele trecute. Poirot îi relată lui Race 
întâmplarea. Vezi - e semnificativ. Madame a vrut să 
citească toate documentele înainte de a le semna. Aşa că 
Pennington găseşte o scuză şi amână totul pe o altă zi. Şi 
apoi Monsieur Doyle face o remarcă foarte importantă. 

— Anume? 

— Spune: „Eu nu citesc niciodată nimic. Semnez unde mi 
se spune să semnez”. Îţi dai seama ce înseamnă asta. 
Pennington şi-a dat. Am văzut-o în ochii lui. S-a uitat la 
Doyle ca şi cum acesta i-ar fi sugerat o idee complet nouă. 
Imaginează-ţi, dragă prietene, că ai fost desemnat tutorele 
fetei unui om extrem de bogat. Foloseşti, poate, aceşti bani 
ca să faci speculaţii pe cont propriu. Ştiu că aşa e în toate 
romanele polițiste - dar despre aşa ceva se poate citi şi în 
ziare. Se întâmplă, prietene, se întâmplă în realitate. 

— Nu te contrazic, spuse Race. Mai ai timp, poate, să faci 
avere speculând intens. Pupila ta nu a ajuns încă la 
maturitate. Şi apoi, deodată, ea se căsătoreşte! Brusc, totul 
trece din mâinile tale în mâinile ei. Dezastru! Dar mai există 
o şansă. Fata se află în luna de miere. Va fi poate mai 
neatentă cu afacerile. O hârtie neobservată, strecurată 
printre celelalte, semnată fără a fi fost citită... Dar Linnet 
Doyle nu era genul. Lună de miere sau nu, ea era o femeie 
de afaceri. Şi atunci soţul ei face acea remarcă şi în mintea 
celui disperat, care încearcă să se salveze de la ruină, 
răsare o nouă idee. Dacă Linnet Doyle ar muri, averea eii- 
ar reveni soţului - care e o pradă uşoară; ar fi o jucărie în 
mâna unui tip priceput precum Andrew Pennington. Mon 
cher colonel, îţi spun că am văzut gândul acesta trecând 


prin mintea lui Andrew Pennington. „Dacă aş avea de a face 
numai cu Doyle...” La asta se gândea. 

— Foarte posibil, presupun, spuse Race sec, dar nu ai nici 
o dovadă. 

— Nu, din păcate. 

— Îl avem apoi pe tânărul Ferguson, zise Race, cu 
remarcile lui înveninate. Nu că m-aş lua după vorbe. Dar se 
poate ca el să fie tipul al cărui tată să fi fost ruinat de 
bătrânul Ridgeway. Sună puţin cam forţat, dar e posibil. 
Oamenii se agaţă uneori de ofense din trecut. Race făcu o 
scurtă pauză şi apoi continuă: Şi mai e şi omul meu. 

— Da, mai e şi „omul tău”, cum îi spui dumneata. 

— E un ucigaş, îl asigură Race. Asta ştim. Pe de altă parte 
însă, nu văd cum ar fi putut să aibă ceva cu Linnet Doyle. 
Drumurile lor nu se încrucişează nicicum. 

Poirot replică rar: 

— Afară de cazul când, din întâmplare, ea intrase în 
posesia unor dovezi ale adevăratei lui identități. 

— E posibil, dar mi se pare foarte puţin probabil. 

Se auzi o bătaie în uşă. 

— Ah, iată-l pe potenţialul nostru bigam. 

Fleetwood era un bărbat solid, cu o înfăţişare destul de 
fioroasă. Îi privi pe amândoi cu suspiciune în timp ce intra 
în cameră. Poirot recunoscu în el pe omul cu care o văzuse 
stând de vorbă pe Louise Bourget. 

— Aţi vrut să mă vedeţi? Întrebă Fleetwood neîncrezător. 

— Da, spuse Race. Ştiţi probabil că noaptea trecută pe vas 
a fost comisă o crimă. 

Fleetwood încuviinţă din cap. 

— Şi se pare că dumneavoastră aveaţi motive să fiţi furios 
pe femeia care a fost ucisă. 

Ochii lui Fleetwood căpătară brusc o expresie alarmată. 

— Cine v-a spus asta? 

— Credeaţi că doamna Doyle s-a amestecat în relaţia 
dintre dumneavoastră şi o tânără. 


— Ştiu cine v-a spus - fufa aia franţuzoaică, mincinoasă. 
Fata aia minte de îngheaţă apele. 

— Dar povestea aceasta se întâmplă să fie adevărată. 

— Sunt numai gogoşi! 

— Spuneţi asta, deşi nici măcar nu ştiţi despre ce e vorba. 

Remarca lovi în plin. Bărbatul roşi vizibil şi înghiţi în sec. 

— E adevărat, nu, că aveaţi de gând să vă căsătoriţi cu 
Marie şi că ea a rupt relaţia atunci când a aflat că eraţi deja 
căsătorit? 

— Ce treabă avea ea cu asta? 

— Vreţi să spuneţi, ce treabă avea cu asta doamnă Doyle? 
Păi, oricum aţi lua-o, bigamia e bigamie. 

— Nu e chiar aşa. M-am însurat cu o femeie de aici. Dar n- 
a fost ce trebuia. Ea s-a întors la ai ei. N-am mai văzut-o de 
şase ani. 

— Dar eraţi încă însurat cu ea. 

Omul tăcu. 

— Doamna Doyle - sau domnişoara Ridgeway, cum era 
încă pe atunci - a fost cea care a aflat despre asta? 

— Da, ea, lua-o-ar naiba! Eu m-aş fi purtat frumos cu 
Marie. Aş fi făcut orice pentru ea. Şi ea n-ar fi aflat 
niciodată despre cealaltă dacă n-ar fi fost băgăcioasa aia de 
stăpână a ei. Da, recunosc, îi purtam pică femeii ăleia şi m- 
am înfuriat când am văzut-o aici pe vapor, împopoţonată cu 
perle şi cu diamante şi făcând pe stăpâna peste tot, fără să-l 
treacă prin cap că distrusese viaţa unui om! M-am înfuriat 
rău de tot, dar, dacă vă imaginaţi că sunt un ucigaş 
nenorocit că m-am dus şi am împuşcat-o asta e o mare 
greşeală! Nici n-am atins-o. Ăsta e adevărul adevărat. 

Bărbatul se opri. Sudoarea îi curgea pe faţă. 

— Unde aţi fost azi-noapte între orele douăsprezece şi 
două? 

— În patul meu, am dormit - tovarăşul meu vă poate 
spune. 

— Vom vedea, îl asigură Race. Deocamdată asta e tot. 

Şi îi făcu semn omului să iasă. 


— Eh bien? Întrebă Poirot când uşa se închise în urma lui 
Fleetwood. 

Race înălţă din umeri. 

— E o poveste destul de clară. Omul e nervos, desigur, dar 
nu fără motiv. Va trebui să-l verificăm alibiul - deşi nu cred 
că asta va lămuri lucrurile pe deplin. Tovarăşul lui probabil 
dormea şi tipul ar fi putut să se strecoare afară şi înapoi 
fără să fie observat. Depinde dacă l-a mai văzut cineva. 

— Da, trebuie să încercăm să aflăm. 

— Următorul lucru, spuse Race, este, mi se pare, să vedem 
dacă a auzit cineva ceva care ne-ar putea da o indicație cu 
privire la momentul crimei. Bessner îl plasează între 
douăsprezece şi două. Cred că nu greşim dacă sperăm că 
vreunul dintre pasageri a auzit împuşcătura - chiar dacă n- 
a recunoscut sunetul. Eu n-am auzit nimic. Dumneata? 

Poirot clătină din cap. 

— Eu am dormit pur şi simplu buştean. N-am auzit nimic - 
absolut nimic. Ai zice că am fost drogat. 

— Păcat, spuse Race. Ei bine, să sperăm că avem mai mult 
noroc cu cei ale căror cabine se află la tribord. Cu Fanthorp 
am vorbit. Urmează familia Allerton. Îl trimit pe steward să 
ni-l aducă. 

Doamna Allerton intră destul de energic. Purta o rochie 
gri palid de mătase cu dunguliţe. Arăta supărată. 

— E oribil, spuse ea în timp ce se aşeza pe scaunul pe care 
i-l oferise Poirot. Aproape că nu-mi vine să cred. Fiinţa 
aceea atât de drăguță, căreia viaţa părea să-l fi oferit totul, 
să fie moartă! Mi se pare atât de greu de crezut. 

— Ştiu ce simţiţi, madame, spuse Poirot cu înţelegere. 

— Mă bucur că sunteţi şi dumneavoastră la bord, spuse 
doamna Allerton simplu. Dumneavoastră veţi afla cine e 
criminalul. Mă bucur foarte mult că nu e vorba de acea 
biată fată cu o soartă atât de tragică. 

— Vă referiţi la Mademoiselle de Bellefort. Cine v-a spus 
că nu ea e criminala? 


— Cornelia Robson, răspunse doamna Allerton cu un 
zâmbet şters. Ea e pur şi simplu fascinată de toată 
povestea. Cred că e singurul lucru interesant care i s-a 
întâmplat în viaţă şi probabil singurul care i se va întâmpla 
vreodată. Dar e o fată atât de bună, încât îi e cumplit de 
ruşine că savurează cele întâmplate. I se pare groaznic din 
partea ei. Doamna Allerton îi aruncă o privire lui Poirot şi 
apoi adăugă: Dar nu e cazul să bârfesc. Am înţeles că vreţi 
să-mi puneţi nişte întrebări. 

— Dacă nu vă supăraţi. Când v-aţi culcat, madame? 

— Puțin după zece şi jumătate. 

— Şi aţi adormit imediat? 

— Da, mi-era somn. 

— Aţi auzit ceva - orice - în timpul nopţii? 

Doamna Allerton îşi încreţi sprâncenele. 

— Da, cred că am auzit un pleoscăit şi pe cineva fugind - 
sau au fost în ordine inversă? Nu mi-e clar. Am avut pentru 
o clipă vagă impresie că a căzut cineva în apă - ca într-un 
vis - şi atunci m-am trezit şi am ascultat, dar n-am mai auzit 
NIMIC. 

— Ştiţi cumva pe la ce oră? 

— Nu, mi-e teamă că nu pot să vă spun. Dar nu cred că a 
fost la prea mult timp după ce adormisem. Adică undeva în 
prima oră. 

— Din păcate, madame, nu e o indicație prea precisă. Nu, 
ştiu că nu e. Dar nu cred că are rost să încerc să ghicesc, 
nu, dacă n-am nici cea mai vagă idee?! 

— Şi asta e tot ce ne puteţi spune, madame? 

— Mi-e teamă că da. 

— Aţi întâlnit-o cumva pe Madame Doyle înainte? 

— Nu, dar Tim a cunoscut-o. Şi auzisem destul de multe 
despre ea de la o verişoară de-a noastră, Joanna 
Southwood. Dar n-am vorbit niciodată cu ea până la Aswan. 

— Mai am o singură întrebare, madame şi îmi cer scuze că 
am să v-o pun. 

Doamna Allerton murmură cu un zâmbet vag: 


— Abia aştept să mi se pună o întrebare indiscretă. 

— Iat-o. Aţi suferit dumneavoastră - sau familia 
dumneavoastră - vreodată vreo pierdere financiară de pe 
urma afacerilor tatălui lui Madame Doyle, Melhuish 
Ridgeway? 

Doamna Allerton fu uluită. 

— A, nu! Finanţele familiei noastre n-au suferit niciodată 
decât de pe urma scăderii... Ştiţi, dobânzile au scăzut peste 
tot. Sărăcia noastră n-a avut niciodată nimic melodramatic. 
Soţul meu ne-a lăsat foarte puţini bani, dar îi am încă pe 
toţi, deşi azi nu mai produc la fel de mult ca înainte. 

— Vă mulţumesc, madame. Fiţi bună şi rugaţi-l pe fiul 
dumneavoastră să vină aici? 

Când mama să se întoarse, Tim o întrebă zâmbitor: 

— Gata rechizitoriul? E rândul meu. Ce te-au întrebat? 

— Numai dacă am auzit ceva noaptea trecută, răspunse 
doamna Allerton. Şi, din nefericire, nu am auzit absolut 
nimic. Nu pot să-mi închipui de ce. La urma urmelor, doar o 
singură cabină mă desparte de camera lui Linnet. Mă 
gândesc că ar fi fost imposibil să nu aud împuşcătura. Du- 
te, Tim; te aşteaptă. 

Poirot repetă în faţa lui Tim întrebările puse anterior. 

— M-am culcat devreme, pe la zece şi jumătate, răspunse 
Tim. Am citit un pic şi am stins lumina puţin după 
unsprezece. 

— Aţi mai auzit ceva după aceea? 

— Am auzit o voce de bărbat spunând „noapte bună”, 
cred, nu departe de cabina mea. 

— Eu i-am urât „noapte bună” doamnei Doyle, spuse Race. 

— Da. După aceea am adormit. Apoi, mai târziu, am auzit 
un fel de zarvă - cineva îl chema pe Fanthorp, dacă-mi 
amintesc bine. 

— Mademoiselle Robson, când a ieşit în fugă din salonul de 
observaţie. 

— Da, bănuiesc că asta a fost. Şi apoi, o mulţime de voci. 
Apoi, pe cineva care fugea pe punte. Apoi, un pleoscăit. 


Apoi l-am auzit pe bătrânul Bessner cu vocea lui bubuitoare 
spunând ceva de genul: „Atenţie acum” şi „Nu aşa de 
repede”. 

— Aţi auzit un pleoscăit. 

— Da, ceva de genul ăsta. 

— Sunteţi sigur că nu a fost vorba de o împuşcătură? 

— Mda, bănuiesc că ar fi putut fi... Am auzit un dop de 
şampanie ţâşnind. Poate că asta a fost împuşcătura. Poate 
mi-am închipuit că e un pleoscăit pentru că am legat ideea 
de dop de lichidul care curge în pahar... Îmi amintesc că 
impresia mea atunci a fost că avea loc o petrecere şi m-am 
gândit ce bine ar fi fost dacă se potoleau toţi şi se duceau la 
culcare. 

— Altceva după aceea? 

Tim ridică din umeri. 

— După aceea - uitarea. 

— N-aţi mai auzit nimic? 

— Absolut nimic. 

— Mulţumesc, Monsieur Allerton. 

Tim se ridică şi părăsi salonul. 

Capitolul şaisprezece 

Race examina gânditor planul punţii de promenadă de pe 
Karnak. 

— Fanthorp, tânărul Allerton, doamna Allerton. Apoi o 
cabină goală - a lui Simon Doyle. Iar de partea cealaltă a 
doamnei Doyle? Bătrâna americancă. Dacă a auzit cineva 
ceva, ea trebuie să fie. Dacă e trează, ar fi cazul s-o 
chemăm aici. 

Domnişoara Van Schuyler intră în salon. În dimineaţa 
aceasta arăta încă mai bătrână şi mai gălbejită. Ochii mici şi 
negri aveau în ei o expresie de neplăcere înveninată. 

Race se ridică şi se înclină. 

— Ne pare foarte râu să vă deranjăm, domnişoară Van 
Schuyler. Sunteţi amabilă că aţi venit. Vă rog, luaţi loc. 

— Îmi displace să fiu amestecată în afacerea asta, spuse 
tăios domnişoara Van Schuyler. Chiar foarte tare. Nu vreau 


să fiu asociată în nici un fel cu această... hm... Poveste 
foarte neplăcută. 

— Într-adevăr, într-adevăr. Tocmai îi spuneam domnului 
Poirot că e cel mai bine dacă vă solicităm mărturia imediat, 
căci astfel nu va mai trebui să fiţi deranjată ulterior. 

Domnişoara Van Schuyler îi aruncă lui Poirot o privire care 
exprima ceva ce semăna a recunoştinţă. 

— Mă bucur că îmi înţelegeţi sentimentele. Nu sunt 
obişnuită cu lucruri de felul acesta. 

— Exact, mademoiselle, spuse Poirot împăciuitor. Şi de 
aceea dorim să vă eliberăm de aceste sentimente cât mai 
curând posibil. Deci aseară v-aţi culcat... Cam pe la ce oră? 

— De obicei mă culc la ora zece. Aseară am întârziat puţin, 
întrucât Cornelia Robson m-a lăsat, foarte nepoliticoasă, să 
aştept. 

— Tres bien, mademoiselle. Ce aţi auzit după ce v-aţi 
retras? 

— Dorm foarte uşor, spuse domnişoara Van Schuyler. 

— O merveille! Spre marele nostru noroc. 

— M-a trezit tânăra aceea cam vulgară, camerista 
doamnei Doyle, care a spus: Bonne nuit, madame, cu o voce 
pe care nu o pot califica decât mult prea tare. 

— Şi apoi? 

— Am adormit din nou. M-am trezit crezând că era cineva 
în cabina mea, dar mi-am dat seama că era cineva în cabina 
alăturată. 

— În cabină la Madame Doyle? 

— Da. Apoi am auzit pe cineva afară, pe punte şi apoi un 
pleoscăit. 

— Aveţi idee la ce oră se întâmplau astea? 

— Vă pot spune cu exactitate. Era unu şi zece minute. 

— Sunteţi sigură? 

— Da. M-am uitat la ceasul de lângă pat. 

— N-aţi auzit o împuşcătură? 

— Nu, nimic asemănător. 

— Dar e posibil să vă fi trezit o împuşcătură? 


Domnişoara Van Schuyler se gândi - cu capul ei ca de 
Broască aplecat pe o parte. 

— E posibil, admise ea cam fără voie. 

— Şi aveţi vreo idee ce ar fi putut cauza pleoscăitul pe 
care l-aţi auzit? 

— Ştiu exact ce l-a cauzat. 

Colonelul Race se ridică brusc în capul oaselor. 

— Ştiţi? Bineînţeles. Nu mi-a plăcut zgomotul acela, ca şi 
cum cineva se furişa pe acolo. M-am ridicat şi m-am dus la 
uşa cabinei. Domnişoara Otterbourne era aplecată peste 
balustradă. Tocmai aruncase ceva în apă. 

— Domnişoara Otterbourne? 

Race părea cu adevărat surprins. 

— Da. 

— Sunteţi sigură că era domnişoara Otterbourne? 

— l-am văzut clar faţa. 

— Ea nu v-a văzut? 

— Nu cred. 

Poirot se aplecă înainte. 

— Şi ce exprima faţa ei, mademoiselle? 

— O mare emoție. 

Race şi Poirot schimbară o privire rapidă. 

— Şi apoi? O îndemnă Race. 

— Domnişoara Otterbourne s-a depărtat pe la pupa şi eu 
m-am întors în pat. 

La uşă se auzi o bătaie şi intră căpitanul vasului. 'Ţinea în 
mână o grămăjoară din care picura apă. 

— L-am găsit, domnule colonel. 

Race luă grămăjoara. Dintre falduri de catifea îmbibată de 
apă căzu o batistă grosolană, vag pătată cu roz, înfăşurată 
în jurul unui mic pistol cu mâner de fildeş. 

Race îi aruncă lui Poirot o privire triumfătoare, uşor 
maliţioasă. 

— Vezi, spuse el, am avut dreptate. A fost aruncat peste 
bord. 

Ţinu pistolul în palma întinsă. 


— Ce mai spui, Monsieur Poirot? Acesta este pistolul pe 
care l-ai văzut la hotelul Cataract în noaptea aceea? 

Poirot îl examină atent, apoi spuse încet: 

— Da, acesta este. Are un ornament pe el - şi inițialele ]. B. 
Este un article de luxe, un obiect special pentru femei, dar 
o armă mortală. 

— E de 56 milimetri, murmură Race şi scoase lama pentru 
cartuşe. Două gloanţe trase. Da, nu avem motive de 
îndoială. 

Domnişoara Van Schuyler tuşi în mod semnificativ. 

— Şi şalul meu? Întreba ea. 

— Şalul dumneavoastră, mademoiselle? 

— Da, aveţi acolo şalul meu de catifea. 

Race ridică faldurile din care picura apa. 

— E al dumneavoastră, domnişoară Van Schuyler? 

— Bineînţeles că e al meu! Răspunse iritată bătrâna 
doamnă. L-am pierdut noaptea trecută. Am întrebat pe 
toată lumea dacă nu l-a văzut. 

Poirot îi adresă lui Race o privire întrebătoare, iar acesta îi 
răspunse cu o uşoară încuviinţare din cap. 

— Unde l-aţi văzut ultima dată, domnişoară Van Schuyler? 

— L-am avut în salon ieri-seară. Când am vrut să mă duc la 
culcare, nu l-am mai putut găsi. 

— Vă daţi seama la ce a fost folosit? Întrebă Race repede, 
desfăcând şalul şi indicând cu un deget arsurile şi câteva 
mici găuri. Ucigaşul a înfăşurat pistolul în el ca să înăbuşe 
zgomotul împuşcăturii. 

— Ce impertinenţă! Izbucni domnişoara Van Schuyler. 

Obrajii uscați i se înroşiră. 

— V-aş fi recunoscător, domnişoară Van Schuyler, dacă mi- 
aţi spune cât de bine o cunoşteaţi dinainte pe doamna 
Doyle. 

— Nu o cunoşteam. 

— Dar ştiaţi cine este? 

— Ştiam, desigur. 

— Dar familiile dumneavoastră nu se cunoşteau? 


— Familia noastră s-a mândrit întotdeauna cu caracterul 
său exclusivist, domnule colonel. Iubita mea mamă nu s-ar fi 
gândit niciodată să apeleze la vreunul dintre membrii 
familiei Hartz, care, dincolo de bogăţia lor, erau nişte 
nimeni. 

— Asta e tot ce ne puteţi spune, domnişoară Van Schuyler? 
— Nu mai am nimic de adăugat. Linnet Ridgeway a fost 
crescută în Anglia şi n-am văzut-o niciodată până când nu 

am ajuns la bordul acestui vas. 

Bătrâna doamnă se ridică. Poirot îi deschise uşa şi ea ieşi 
cu pas solemn. 

Cei doi schimbară o privire. 

— Asta e versiunea ei, spuse Race şi în mod sigur nu va 
renunţa la ea! Poate că e adevărata. Nu ştiu. Dar - Rosalie 
Otterbourne? Nu mă aşteptam la asta. 

Poirot clătină din cap, perplex. Apoi izbi brusc cu pumnul 
în masă. 

— Dar nu are nici un sens! Strigă el. Nom d'un nom d'un 
nom! Nu are nici un sens. 

Race îl privi. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că, până la un punct, totul e clar. Cineva 
a vrut s-o ucidă pe Linnet Doyle. A auzit scena din salon de 
ieri-seară. S-a furişat acolo şi a luat pistolul - pistolul lui 
Jacqueline de Bellefort, ţine minte. A împuşcat-o pe Linnet 
Doyle cu acel pistol şi a scris litera ] pe perete... Totul e atât 
de limpede, nu? Totul plănuit astfel încât să o acuze pe 
Jacqueline de Bellefort. Şi apoi ce face criminalul? Lasă 
oare că pistolul - pistolul incriminatorul, pistolul lui 
Jacqueline de Bellefort - să fie găsit? Nu, el - sau ea - 
aruncă pistolul, dovada aceasta profund incriminatorie, 
peste bord. De ce, dragă prietene, de ce? 

Race clătină din cap. 

— E ciudat. 

— E mai mult decât ciudat - e imposibil! 

— Nu e imposibil, de vreme ce s-a întâmplat! 


— Nu asta am vrut să spun. Vreau să spun că ordinea 
evenimentelor e imposibilă. Ceva nu merge. 

Capitolul şaptesprezece 

Colonelul Race îşi privi tovarăşul plin de curiozitate. 
Respectă - avea motive să respecte - perspicacitatea lui 
Hercule Poirot. Dar, pentru moment, nu reuşea să-l 
urmărească şirul gândurilor. Nu-l adresă însă nici o 
întrebare. Punea arareori întrebări. Purcese mai departe cu 
cercetarea indiciilor pe care le avea. 

— Ce avem de făcut acum? S-o chestionăm şi pe 
domnişoara Otterbourne? 

— Da, asta ne-ar putea ajuta. 

Rosalie Otterbourne intră fără chef. Nu părea nervoasă 
sau speriată, ci doar refractară şi posomorâtă. 

— Ei bine, întrebă ea, ce este? 

Race luă cuvântul. 

— Cercetăm moartea doamnei Doyle, explică el. 

Rosalie dădu din cap. 

— Puteţi să-mi spuneţi ce aţi făcut noaptea trecută? 

Rosalie reflecta preţ de câteva momente. 

— Eu şi mama ne-am culcat devreme - înainte de 
unsprezece. N-am auzit nimic special, doar ceva gălăgie 
lângă cabina doctorului Bessner. Vocea aceea bubuitoare, 
cu accent nemţesc, depărtându-se. Bineînţeles că n-am aflat 
despre ce era vorba până azi-dimineaţă. 

— N-aţi auzit o împuşcătură? 

— Nu. 

— V-aţi părăsit cabina noaptea trecută? 

— Nu. 

— Sunteţi sigură? Rosalie îl privi ţintă. 

— Ce vreţi să spuneţi? Bineînţeles că sunt sigură. 

— Nu v-aţi dus cumva, de pildă, la tribord, ca să aruncaţi 
ceva în apă? 

Rosalie se împurpura. 

— Există vreo regulă care interzice aruncarea obiectelor 
peste bord? 


— Nu, desigur. Deci aţi făcut aşa ceva? 

— Nu. Nu am ieşit din cabină, v-am spus. 

— Deci, dacă cineva spune că v-a văzut... Rosalie îl 
întrerupse. 

— Cine spune că m-a văzut? 

— Domnişoara Van Schuyler. 

— Domnişoara Van Schuyler? Rosalie părea sincer uimită. 

— Da. Domnişoara Van Schuyler spune că s-a uitat afară 
din cabina ei şi v-a văzut aruncând ceva peste bord. 

— E o minciună sfruntată, spuse Rosalie limpede. Apoi, ca 
şi cum i-ar fi venit un gând neaşteptat, întrebă: Şi la ce oră? 

— La unu şi zece, mademoiselle, îi răspunse Poirot. Fata 
dădu gânditor din cap. 

— A mai văzut ceva? 

Poirot o privi curios şi-şi mângâie bărbia. 

— De văzut, nu a văzut, dar a mai auzit ceva. 

— Ce a auzit? 

— Pe cineva mişcându-se în cabina doamnei Doyle. 

— Înţeleg, murmură Rosalie. Era acum palidă - ca o stafie. 

— Şi continuaţi să afirmaţi că nu aţi aruncat nimic peste 
bord, mademoiselle? 

— De ce Dumnezeu credeţi că aş alerga pe punte în 
mijlocul nopţii ca să arunc lucruri peste bord? 

— Poate că aveaţi un motiv - un motiv nevinovat. 

— Nevinovat? Întrebă fata tăios. 

— Exact. Vedeţi, mademoiselle, un obiect a fost aruncat 
peste bord noaptea trecută - un obiect deloc nevinovat. 

Race îi arătă în tăcere catifeaua pătată şi conţinutul ei. 

Rosalie Otterbourne se dădu înapoi. 

— Asta a fost... cu asta a fost împuşcată? 

— Da, mademoiselle. 

— Şi credeţi că eu... Că eu am omorât-o? Ce prostie! De ce 
Dumnezeu să vreau să o omor pe Linnet Doyle? Nici măcar 
nu o cunoşteam! 

Rosalie râse şi se ridică în picioare, dispreţuitoare. 

— Toată povestea asta e ridicolă. 


— 'Ţineţi minte, domnişoară Otterbourne, spuse Race, că 
domnişoara Van Schuyler e gata să jure că v-a văzut faţa 
foarte clar în lumina lunii. 

Rosalie râse din nou. 

— Scorpia aia bătrână? Probabil că oricum e pe jumătate 
oarbă. Nu pe mine m-a văzut. Se opri o clipă, apoi întrebă: 
Pot să plec? 

Race încuviinţă din cap şi Rosalie Otterbourne ieşi. 

Cei doi bărbaţi schimbară o privire. Race îşi aprinse o 
țigară. 

— Ei bine, asta e situaţia. Se bat cap în cap. Pe care din ele 
să o credem? 

Poirot clătină din cap. 

— Am impresia că nici una nu a fost tocmai sinceră. 

— Asta e partea cea mai rea a meseriei noastre, spuse 
Race cu deznădejde. Atât de mulţi oameni nu spun adevărul 
din motive derizorii. Ce să facem? Să continuăm cu 
interogatoriile? 

— Aşa aş zice. E bine întotdeauna să fim ordonaţi şi 
metodici. 

Race încuviinţă din cap. 

Doamna Otterbourne, îmbrăcată într-o rochie largă de 
batic, îi urmă fiicei sale. Ea confirma declaraţia lui Rosalie 
că se culcaseră amândouă înainte de ora unsprezece. Ea 
însăşi nu auzise nimic interesant în timpul nopţii. Nu putea 
spune dacă Rosalie părăsise cabina sau nu. Pe tema crimei 
era înclinată să fabuleze la nesfârşit. 

— Crime passionnel! Exclamă ea. Instinctul primitiv - de a 
ucide! Atât de strâns legat de instinctul sexual. Fata aceea, 
Jacqueline, pe jumătate de sânge latin, sânge fierbinte, 
ascultând de instinctele cele mai primare, strecurându-se 
cu revolverul în mână... 

— Dar nu Jacqueline de Bellefort a împuşcat-o pe Madame 
Doyle. Asta ştim sigur. E un fapt dovedit, explică Poirot. 

— Soţul ei, atunci, spuse doamna Otterbourne, evitând 
lovitura. Setea de sânge şi instinctul sexual - o crimă 


sexuală. Există numeroase exemple bine-cunoscute. 

— Domnul Doyle a fost împuşcat în picior şi era incapabil 
să se mişte, explică Race. Şi-a petrecut noaptea cu doctorul 
Bessner. 

Doamna Otterbourne fu şi mai dezamăgită. Scotoci prin 
minte, în căutarea unei noi versiuni. 

— Ah, desigur! Spuse ea. Ce bleagă sunt! Domnişoara 
Bowers! 

— Domnişoara Bowers? 

— Da. Evident. E atât de clar din punct de vedere 
psihologic. Reprimarea! Virgina care-şi reprimă instinctele! 
Înnebunită de prezenţa celor doi - soţul şi soţia, amândoi 
tineri şi îndrăgostiţi nebuneşte unul de celălalt. Bineînţeles 
că ea a fost! Este exact genul - deloc atrăgătoare din punct 
de vedere sexual, respectabilă până în vârful unghiilor. În 
cartea mea, Viţa stearpă... 

Colonelul Race o întrerupse cu tact. 

— Sugestiile dumneavoastră ne-au fost de mare ajutor, 
doamnă Otterbourne. Acum trebuie să ne continuăm 
munca. Vă mulţumim foarte mult. 

Race o conduse galant până la uşă şi se întoarse 
ştergându-şi fruntea de sudoare. 

— Doamne, ce femeie veninoasă! De ce n-a omorât-o 
cineva pe ea? 

— Mai e încă timp, îl consolă Poirot. 

— S-ar putea să ai oareşicare dreptate. Cine ne-a mai 
rămas? Pennington - cred că o să-l lăsăm la sfârşit. Richetti 
şi Ferguson. 

Signor Richetti era foarte volubil, foarte agitat. 

— Dar ce oroare, ce infamie - o femeie atât de tânără şi de 
frumoasă! O crimă cu adevărat inumană! 

Mâinile lui Signor Richetti fluturară expresiv prin aer. 

Răspunsurile sale fură prompte. Se culcase devreme - 
foarte devreme. De fapt, chiar după cină. Citise un timp o 
broşură foarte interesantă publicată recent - Prâhistorische 


Forschung În Kleinasien - care arunca o lumină cu totul 
nouă asupra ceramicii pictate din Podişul Anatoliei. 

Stinsese lumină undeva înainte de unsprezece. Nu, nu 
auzise nici o împuşcătură. Nici un zgomot asemănător cu 
pocnetul unui dop de şampanie. Singurul lucru pe care-l 
auzise - dar asta mai târziu, pe la mijlocul nopţii - fusese un 
pleoscăit puternic, chiar lângă ochiul său de geam. 

— Cabina dumneavoastră este pe puntea de jos, la tribord, 
nu? 

— Da, da, aşa este. Şi am auzit un pleoscăit puternic. 
Mâinile lui Signor Richetti fluturară încă o dată prin aer 
pentru a descrie forţa pleoscăitului. 

— Îmi puteţi spune cam pe la ce oră s-a întâmplat asta? 

Signor Richetti reflectă. 

— Cam la o oră, două sau trei după ce m-am culcat. Poate 
două ore. 

— Cam pe la unu şi zece, de exemplu? 

— Da, s-ar putea foarte bine. Ah! Dar ce crimă 
îngrozitoare! Ce inuman! O femeie atât de fermecătoare... 

Signor Richetti ieşi, încă gesticulând. 

Race se uită la Poirot. Poirot ridică expresiv din sprâncene, 
apoi din umeri. Trecură la domnul Ferguson. 

Ferguson se dovedi dificil. Se trânti insolent pe un scaun. 

— Mare tevatură cu toată povestea asta! Spuse el 
dispreţuitor. Ce e aşa mare pagubă? Sunt o grămadă de 
femei inutile pe lume! 

— Ne puteţi spune ce aţi făcut noaptea trecută, domnule 
Ferguson? Întrebă Race cu răceală. 

— Nu văd de ce v-aş spune, dar nu mă deranjează. Am 
hoinărit o vreme. Am fost pe țărm cu domnişoara Robson. 
După ce ea s-a întors pe vas, am mai umblat un timp singur. 
M-am înapoiat şi m-am dus la culcare pe la miezul nopţii. 

— Cabina dumneavoastră este pe puntea de jos, la 
tribord? 

— Da. Printre potentaţi. 


— Aţi auzit cumva o împuşcătură? Se poate să fi sunat mai 
mult ca un dop de şampanie. 

Ferguson reflectă. 

— Da, cred că am auzit ceva ca un dop de şampanie... Nu- 
mi amintesc când - înainte de a adormi. Dar la momentul 
acela erau o mulţime de oameni prin preajmă - era zarvă, 
cineva fugea pe puntea de sus. 

— A fost probabil glonţul tras de domnişoara de Bellefort. 
N-aţi auzit nici o altă împuşcătură? 

Ferguson clătină din cap. 

— Nici un pleoscăit? 

— Un pleoscăit? Ba da, mi se pare că am auzit un 
pleoscăit. Dar era atât de multă gălăgie, încât nu sunt 
foarte sigur. 

— V-aţi părăsit cabina în timpul nopţii? 

Ferguson rânji. 

— Nu. Şi n-am participat la îndeplinirea misiunii, din 
păcate. 

— Haideţi, haideţi, domnule Ferguson, nu vă purtaţi 
copilăreşte! 

Tânărul reacţionă furios. 

— De ce n-aş spune ce cred? Cred în violenţă. 

— Dar nu practicaţi această credinţă? Murmură Poirot. Nu 
cumva? Se aplecă în faţă. Bărbatul acela, Fleetwood, v-a 
spus că Linnet Doyle este una dintre cele mai bogate femei 
din Anglia, nu? 

— Ce legătură are Fleetwood cu povestea asta? 

— Fleetwood, prietene, avea un motiv excelent de ao 
ucide pe Linnet Doyle. Îi purta o pică grozavă. 

Domnul Ferguson sări de la locul lui ca un arc. 

— Deci ăsta e jocul vostru murdar, nu? Întrebă el plin de 
mânie. Aruncaţi totul în spinarea unui amărât ca Fleetwood, 
care nu se poate apăra şi n-are bani să-şi angajeze avocaţi. 
Dar uitaţi ce vă spun: dacă încercaţi cumva să-l vârâţi pe 
Fleetwood în povestea asta, veţi avea de-a face cu mine. 


— Şi cine anume sunteţi dumneavoastră, mai exact? 
Întrebă Poirot cu glas dulce. 

Domnul Ferguson se făcu roşu la faţă. 

— Pot să-mi apăr prietenii, în orice caz, spuse el violent. 

— Bine, domnule Ferguson, cred că asta e tot pentru 
moment, spuse Race. 

Pe când uşa se închidea în urma lui Ferguson, colonelul 
remarcă pe neaşteptate: 

— Un căţelandru destul de simpatic, de fapt. 

— Nu crezi că ele omul pe care îl cauţi tu? Întrebă Poirot. 

— N-aş crede. Bănuiesc că acela se află totuşi la bord. 
Informaţia era foarte clară. Ei, dar să luăm lucrurile pe 
rând. Hai să ne încercăm norocul cu Pennington. 

Capitolul optsprezece 

Andrew Pennington etala toate indiciile convenţionale ale 
durerii şi ale surprizei. Era, ca întotdeauna, îmbrăcat foarte 
îngrijit. Purta acum o cravată neagră. Faţa lungă, proaspăt 
bărbierită, exprima uluire. 

— Domnii mei, spuse el cu glas trist, povestea asta m-a 
deprimat complet! Micuţa Linnet - să ştiţi că mi-o amintesc 
ca pe cea mai dulce fetiţă din lume. Şi cât de mândru de ea 
era Melhuish Ridgeway! Ah, dar nu are nici un rost să 
depăn amintiri. Spuneţi-mi cu ce vă pot ajuta - asta e tot ce 
vă cer. 

— Pentru început, domnule Pennington, spuse Race, aţi 
auzit ceva noaptea trecută? 

— Nu, domnule, nu pot spune c-am auzit ceva. Cabina mea 
se află chiar lângă cea a doctorului Bessner - numărul 41 şi 
am auzit într-adevăr ceva forfoteală pe acolo cam pe la 
miezul nopţii. Bineînţeles că nu ştiam atunci ce se întâmpla. 

— N-aţi auzit nimic altceva? Nici o împuşcătură? 

Andrew Pennington clătină din cap. 

— Nimic de felul ăsta. 

— Şi când v-aţi culcat? 

— Trebuie să fi fost după ora unsprezece. 

Pennington se aplecă înainte. 


— Bânuiesc că ştiţi şi dumneavoastră zvonurile care 
circulă pe vapor. Fata aceea pe jumătate franţuzoaică, 
Jacqueline de Bellefort... Era ceva dubios la mijloc. Linnet 
nu mi-a spus nimic, dar, bineînţeles, nu sunt orb şi nici surd. 
A fost ceva între ea şi Simon cândva, nu? Cherchez la 
femme - e o regulă destul de sănătoasă şi aş zice că nu 
aveţi să cherchez prea departe. 

— Vreţi să spuneţi că, după părerea dumneavoastră, 
Jacqueline de Bellefort a împuşcat-o pe Madame Doyle? 
Întrebă Poirot. 

— Cam aşa mi se pare mie. Bineînţeles, nu ştiu nimic... 

— Din păcate, noi ştim ceva! 

— Poftim? 

Domnul Pennington păru surprins. 

— Ştim că este imposibil ca Mademoiselle de Bellefort să o 
fi împuşcat pe Madame Doyle. 

Poirot explică în detaliu circumstanţele. Pennington păru 
prea puţin dispus să le accepte ca dovezi. 

— Sunt de acord că, la suprafaţă, lucrurile par în regulă, 
dar sora aceea medicală... Pun pariu că n-a stat trează 
toată noaptea. A moţăit probabil şi fata s-a strecurat afară 
şi înapoi. 

— Foarte puţin probabil, Monsieur Pennington. Nu uitaţi 
că îi fusese administrat un narcotic puternic. Şi, oricum, o 
soră medicală are de regulă somnul uşor şi se trezeşte 
atunci când pacientul său e treaz. 

— Mie totul mi se pare foarte dubios, declară Pennington. 

Race spuse cu o voce blândă, dar fermă: 

— Cred că trebuie să mă credeţi pe cuvânt, domnule 
Pennington, că am examinat foarte atent toate posibilităţile. 
Concluzia este cât se poate de clară - Jacqueline de 
Bellefort nu a ucis-o pe doamna Doyle. Aşa că suntem 
nevoiţi să căutăm în altă parte. Aici sperăm să ne puteţi 
ajuta. 

— Eu? 

Pennington tresări. 


— Da. Eraţi un prieten apropiat al victimei. Cunoaşteţi 
amănunte din viaţa ei, foarte probabil, mult mai bine decât 
soţul său, care a întâlnit-o abia acum câteva luni. Ar trebui 
să ştiţi, de pildă, dacă există cineva care avea resentimente 
faţă de ea. Care, poate, avea un motiv să-l dorească 
moartea. 

Andrew Pennington îşi trecu limba peste buzele uscate. 

— Vă asigur că n-am nici cea mai vagă idee... Vedeţi 
dumneavoastră, Linnet a fost crescută în Anglia. Ştiu foarte 
puţin despre mediul în care se învârtea şi despre 
cunoştinţele ei. 

— Şi totuşi, medita Poirot, a existat cineva pe vas care era 
interesat să se descotorosească de madame. A scăpat ca 
prin urechile acului - vă amintiţi? 

— Chiar în acest loc, când pietroiul acela s-a prăbuşit - ah, 
dar poate că nu eraţi acolo? 

— Nu. În momentul acela eram în templu. Am auzit despre 
asta ulterior, desigur. A scăpat ca prin urechile acului. Dar 
poate a fost un accident, nu credeţi? 

Poirot ridica din umeri. 

— Am crezut asta atunci. Acum începem să ne punem 
întrebări. 

— Da, da, desigur. 

Pennington îşi şterse faţa cu o batistă fină de mătase. 

— Domnul Doyle, continuă colonelul Race, ne-a pomenit 
despre cineva de pe vapor care i-ar fi purtat pică - nu 
doamnei Doyle personal, ci familiei ei. Ştiţi cumva cine ar 
putea fi? 

Pennington fu sincer uimit. 

— Nu, habar n-am. 

— Doamna Doyle nu v-a spus nimic? 

— Nu. 

— Aţi fost un prieten apropiat al tatălui ei - nu vă amintiţi 
nici o afacere de-a lui care să fi dus poate la ruinarea 
vreunui concurent? 

Pennington clătină din cap deznădăjduit. 


— Nici un caz special. Asemenea lucruri se întâmplau 
frecvent, desigur, dar nu-mi amintesc să fi proferat cineva 
vreodată ameninţări. 

— Cu alte cuvinte, domnule Pennington, nu ne puteţi 
ajuta? 

— Cam aşa ceva. Îmi pare nespus de rău, domnilor. 

Race schimbă o privire cu Poirot, apoi spuse: 

— Şi mie îmi pare râu. Ne făcuserăm ceva speranţe. 

Se ridică, în semn că întrebările luaseră sfârşit. 

— Cum Doyle e imobilizat, spuse Andrew Pennington, e de 
aşteptat că va dori să mă ocup eu de situaţie. Scuzaţi-mă, 
domnule colonel, dar îmi puteţi spune ce aranjamente s-au 
făcut? 

— Vom merge de aici direct la Shellal, fără oprire. 
Ajungem mâine-dimineaţă. 

— Şi corpul neînsufleţit? 

— Va fi transportat la o morgă. 

Andrew Pennington înclină din cap şi părăsi camera. 

Poirot şi Race schimbară din nou o privire. 

— Domnul Pennington, spuse Race, aprinzându-şi o ţigară, 
nu era deloc în largul său. 

Poirot dădu din cap. 

— Şi, spuse el, Monsieur Pennington a fost suficient de 
tulburat ca să spună o minciună cam stupidă. Nu se afla în 
templul Abu Simbel când a căzut pietroiul acela. Eu - moi 
qui vous parle - pot să jur. Abia ieşisem de acolo. 

— O minciună foarte stupidă, spuse Race - şi foarte 
revelatoare. 

Poirot încuviinţă din nou. 

— Dar, pentru moment, spuse el şi zâmbi, îl tratăm cu 
mânuşi, nu? 

— Cam asta e ideea, aprobă Race. 

— Dragă prietene, noi doi ne înţelegem de minune. 

Se auzi un sunet vag, ca un huruit şi ceva se mişcă sub 
tălpile lor. Karnak îşi începuse călătoria spre locul său de 
baştină, Shelall. 


— Perlele, spuse Race. Acesta e următorul lucru care 
trebuie lămurit. 

— Ai vreun plan? Da. Race îşi privi ceasul. Peste jumătate 
de oră e prânzul. Mă gândesc să fac un anunţ la sfârşitul 
mesei - să spun doar că perlele au fost furate şi că sunt 
nevoit să rog pe toată lumea să rămână în sala de mese cât 
timp va fi efectuată o percheziţie. 

Poirot dădu din cap aprobator. 

— E bine gândit. Cel sau cea care a luat perlele trebuie să 
le aibă încă. Fără o avertizare, n-o să aibă ocazia să le 
arunce peste bord în caz că se panichează. 

Race trase spre el câteva foi de hârtie şi murmură pe un 
ton de scuză: 

— Aş vrea să fac un sumar a ceea ce ştim până acum. Mă 
ajută să-mi clarific gândurile. 

— Faci foarte bine. Ordinea şi metoda sunt esenţiale, 
spuse Poirot. 

Race scrise o vreme în caligrafia sa măruntă şi ordonată, 
într-un final, împinse foile spre Poirot. 

— E ceva cu care nu eşti de acord? Poirot luă filele de 
hârtie. Pe ele era scris: 

MOARTEA DOAMNEI LINNET DOYLE. 

Doamna Doyle a fost văzută pentru ultima dată în viaţă de 
către camerista să, Louise Bourget. Oră: 2330 (aprox.) 

Între orele 2330 şi 020 următorii au alibiuri: Cornelia 
Robson, James Fanthorp, Simon Doyle, Jacqueline de 
Bellefort - nimeni altcineva - dar crimă aproape sigur a fost 
comisă după acest interval, deoarece este practic cert că 
pistolul folosit a fost cel al lui Jacqueline de Bellefort, aflat 
în acest timp în geanta ei. Faptul că pistolul ei a fost arma 
crimei nu este absolut sigur până când nu vor fi disponibile 
rezultatele autopsiei şi ale analizei balistice, dar poate fi 
considerat mai mult decât probabil. 

Desfăşurarea cea mai probabilă a evenimentelor: X 
(asasinul) a fost martor la scena dintre Jacqueline şi Simon 
Doyle din salonul de observaţie şi a văzut unde s-a dus 


pistolul sub canapea. După ce salonul a rămas gol, X a luat 
pistolul, în ideea de a face să pară ca Jacqueline de Bellefort 
este autoarea crimei. Dacă această teorie este adevărată, 
anumite persoane sunt automat eliminate de pe lista 
suspecţilor: 

Cornelia Robson, întrucât nu a avut nici o posibilitate de a 
lua pistolul înainte ca James Fanthorp să se întoarcă să-l 
caute. 

Domnişoara Bowers - la fel. 

Doctorul Bessner - la fel. 

N. B. 

— Fanthorp nu poate fi complet eliminat de pe listă, 
deoarece ar fi putut de fapt să ia el însuşi pistolul şi să 
declare apoi că nu l-a găsit. 

Oricine altcineva ar fi putut să ia pistolul în timpul celor 
zece minute cât salonul a fost gol. 

Posibile motive ale crimei: 

Andrew Pennington. Suspect pe baza prezumţiei că s-a 
făcut vinovat de practici frauduloase. Există o serie de 
dovezi în sprijinul acestei presupuneri, dar nu suficiente 
pentru a-l acuza. Dacă el a fost cel care a împins pietroiul 
asupra lui Linnet Doyle, înseamnă că este o persoană care 
se pricepe să profite de ocazie. În mod cert, nu a 
premeditat crimă decât la modul general. Scena de aseară 
din salonul de observaţie s-a dovedit o ocazie ideală. 

Obiecţii la teoria vinovăţiei lui Pennington: De ce a aruncat 
pistolul peste bord, odată ce acesta constituia o dovadă 
prețioasă împotriva lui ]. B? 

Fleetwood. Motivul - dorinţa de răzbunare. Fleetwood 
considera că Linnet Doyle l-a făcut să sufere. E posibil să fi 
fost din întâmplare martor la scenă şi să fi ţinut minte locul 
unde se afla pistolul. A luat pistolul poate mai degrabă 
pentru că era o armă la îndemâna decât cu gândul de a 
arunca vina asupra lui Jacqueline. Asta ar explica de ce l-a 
aruncat apoi peste bord. Dar, dacă aşa stau lucrurile, de ce 
a scris litera ] cu sânge pe perete? 


N. B. 

— Batista simplă în care era învelit pistolul a aparţinut mai 
probabil unui om ca Fleetwood decât unuia dintre pasagerii 
înstăriți. 

Rosalie Otterbourne. Trebuie să acceptăm ca adevărată 
mărturia domnişoarei Van Schuyler sau dezminţirea dată 
de Rosalie? Ceva a fost aruncat în apă noaptea trecută şi 
acel ceva a fost, se poate presupune, pistolul înfăşurat în 
şalul de catifea. 

Observaţii. Avea Rosalie vreun motiv să comită crima? 
Poate că nu o agrea pe Linnet Doyle şi era chiar invidioasă 
pe ea, dar, ca justificare pentru o crimă, asemenea 
sentimente par complet nepotrivite. Mărturia împotriva ei 
poate fi considerată convingătoare numai dacă îi 
descoperim un motiv adecvat. Deocamdată, după câte ştim, 
nu există nici o legătură între Rosalie Otterbourne şi Linnet 
Doyle, care nu se cunoşteau dinainte. 

Domnişoara Van Schuyler. Şalul de catifea în care era 
înfăşurat pistolul îi aparţine domnişoarei Van Schuyler. 
Conform propriei mărturii, domnişoara Van Schuyler l-a 
văzut pentru ultima oară în salonul de observaţie. În timpul 
serii ea i-a observat absenţa, dar şalul a fost căutat fără 
succes. 

Cum a ajuns şalul în posesia lui X? L-a furat acesta mai 
devreme în decursul serii? Dar, dacă da, de ce? Nimeni n-ar 
fi putut să spună în avans că va avea loc o scenă între 
Jacqueline şi Simon. A găsit X şalul în salon atunci când a 
intrat să ia pistolul de sub canapea? Dar atunci de cenua 
fost găsit mai devreme? Oare şalul a fost de fapt în tot acest 
timp în posesia domnişoarei Van Schuyler? Cu alte cuvinte: 
A ucis-o domnişoara Van Schuyler pe Linnet Doyle? Este 
acuzarea lui Rosalie Otterbourne o minciună deliberată? 
Dacă domnişoara Van Schuyler a omorât-o pe Linnet Doyle, 
care a fost motivul ei? 

Alte posibilităţi: 


Tâlhăria ca motiv al crimei. Posibil, întrucât perlele au 
dispărut, iar Linnet Doyle le purta în mod cert aseară. 

Cineva care purta pică familiei Ridgeway. Posibil - din nou, 
nici o dovadă. 

Se ştie că la bordul vasului se află un om periculos - un 
ucigaş. Aici e vorba de un ucigaş şi de o crimă. Există oare 
O legătură între cele două? Ar trebui să dovedim însă că 
Linnet Doyle era în posesia unor informaţii periculoase 
despre această persoană. 

Concluzii: Putem grupa pasagerii în două categorii - cei 
care aveau Un motiv plauzibil pentru crimă sau împotriva 
cărora există dovezi certe şi cei care, judecând după ceea 
ce ştim deocamdată, pot fi consideraţi nevinovaţi. 

Primul grup. 

Al doilea grup. 

Andrew Pennington. 

Doamna Allerton. 

Fleetwood. 

Tim Allerton. 

Rosalie Otterbourne. 

Cornelia Robson. 

Domnişoara Van Schuyler. 

Domnişoara Bowers. 

Louise Bourget (tâlhărie?) 

Doctorul Bessner. 

Ferguson (motive politice?) 

Signor Richetiti. 

Doamna Otterbourne. 

James Fanthorp 


Poirot împinse hârtia înapoi spre Race. 

— Ceea ce ai scris este foarte adevărat şi exact. 
— Eşti de acord cu mine? 

— Da. 

— Şi acum, care este părerea ta? 

Poirot se îndreptă plin de demnitate. 


— Eu îmi pun următoarea întrebare: De ce a fost aruncat 
pistolul peste bord? 

— Şi atât? 

— Pe moment, da. Până nu voi căpăta un răspuns 
satisfăcător la această întrebare, totul este lipsit de sens. 
Cu alte cuvinte, acesta trebuie să fie punctul de plecare. Şi 
probabil observi, prietene, că, în sumarul dumitale, nu ai 
încercat să răspunzi la această întrebare. 

Race ridică din umeri. 

Criminalul s-a panicat. Poirot clătină din cap uimit. Luă 
şalul ud de catifea şi îl întinse, moale, pe masă. Urmări cu 
degetele petele arse şi găurile de glonţ. 

— Spune-mi, prietene, zise el deodată. Eşti mai priceput la 
arme de foc decât mine. Un obiect ca acesta, înfăşurat în 
jurul unui pistol, înăbuşă mult zgomotul? 

— Nu. Nu aşa cum ar face-o un amortizor, de pildă. 

Poirot dădu din cap şi continuă: 

— Un bărbat - şi cu siguranţă un bărbat care a mai mânuit 
arme de foc - ar şti asta. Dar o femeie nu ar şti. 

Race îl privi cu interes. 

— Probabil că nu. 

— Nu. Ea a citit probabil povestiri din acelea polițiste, în 
care autorii nu sunt întotdeauna suficient de atenţi la 
detalii. 

Race dădu un bobârnac micului pistol. 

— Jucărioara asta nu face prea mult zgomot oricum, spuse 
el. Doar un pocnet. Dacă se mai aude şi altceva prin 
preajmă, ai toate şansele să nu-l remarci. 

— Da, m-am gândit la asta. 

Poirot luă în mână batistă şi o examină. 

— O batistă bărbătească - dar nu una de domn. Ce cher 
Woolworth [20], îmi închipui. Marfă ieftină. 

— Genul de batistă pe care l-ar avea un tip ca Fleetwood. 

— Da. Andrew Pennington, am observat, avea o batistă de 
mătase foarte fină. 

— Ferguson? Sugeră Race. 


— Posibil. În semn de sfidare. Dar atunci ar trebui să fie o 
batistă din aceea mare cu buline. 

— A fost folosită, bănuiesc, în loc de mânuşă, pentru a ţine 
pistolul şi a evita să lase amprente. Race adăugă pe un ton 
uşor glumeţ: Indiciul Batistei îmbujorate. 

— Ah, da. O culoare potrivită pentru o jeune fille, nu? 
Poirot puse batista jos şi se întoarse la şal, examinând încă o 
dată urmele lăsate de glonţ. Şi totuşi, murmură el, e 
ciudat... 

— Ce anume? 

— Cette pauvre Madame Doyle, spuse Poirot blând. Zăcea 
acolo atât de liniştită... cu gaura aceea deasupra urechii, îţi 
aminteşti cum arăta? 

Race îl privi plin de curiozitate. 

— Ştii, spuse el, mi se pare că încerci să îmi spui ceva - dar 
n-am nici cea mai vagă idee ce anume. 

Capitolul nouăsprezece 

Se auzi o bătaie uşoară la uşă. 

— Intră, spuse Race. 

În uşă se ivi un steward. 

— lertaţi-mă, domnule, i se adresă el lui Poirot, dar 
domnul Doyle vă roagă să veniţi până la el. 

— Vin îndată. 

Poirot se ridică. leşi din cameră, urcă pe puntea de 
promenadă şi merse până la cabina doctorului Bessner. 

Simon, cu faţa îmbujorată de febră, stătea pe pat, sprijinit 
pe perne. Părea stingherit. 

— Sunteţi foarte amabil că aţi venit, Monsieur Poirot. 
Uitaţi, aş vrea să vă rog ceva. 

— Da? 

Simon se înroşi mai tare. 

— E... e vorba de Jackie. Aş vrea s-o văd. Credeţi... V-ar 
deranja... Credeţi că ar deranja-o dacă v-aş ruga s-o 
chemaţi aici? Ştiţi, am stat aici şi m-am gândit... Copilul ăsta 
nefericit - e doar un copil, la urma urmei şi m-am purtat 
atât de urât cu ea... 


Simon se opri, încurcat. 

Poirot îl privi cu interes. 

— Doriţi s-o vedeţi pe Mademoiselle Jacqueline? Mă duc să 
v-o aduc. 

— Mulţumesc. Sunteţi foarte amabil. 

Poirot porni în căutarea fetei. O găsi şezând ghemuită într- 
un colţ al salonului de observaţie. Avea în poală o carte 
deschisă, dar nu citea. 

— Vreţi să veniţi cu mine, mademoiselle? Îi spuse Poirot cu 
blândeţe. Monsieur Doyle vrea să vă vadă. 

Jacqueline tresări. Chipul ei se înroşi, apoi tânăra păli, 
uluită. 

— Simon? Vrea să mă vadă - pe mine? 

Poirot fu mişcat de neîncrederea ei. 

— Veniţi, mademoiselle? 

Ea îl urmă docilă, ca un copil, dar un copil buimăcit. 

— Eu... Da, sigur că vin. 

Poirot intră în cabină. 

— Iat-o pe mademoiselle. 

Ea intră în urma lui, se clătină uşor, rămase apoi 
nemişcată... Mută, incapabilă să scoată un sunet, cu ochii 
aţintiţi asupra lui Simon. 

— Bună, Jackie. Şi el era stingherit. Continuă: Foarte 
drăguţ din partea ta că ai venit. Voiam să-ţi spun... Adică... 
Vreau să spun... 

Aici ea îl întrerupse. Cuvintele îi izbucniră de pe buze 
disperate, parcă fără suflu: 

— Simon, n-am omorât-o eu pe Linnet. Doar ştii că n-am 
omorât-o eu... Eu... Am... Eram nebună aseară. Oh, vei 
putea să mă ierţi vreodată? 

EI îşi găsi acum cuvintele mai uşor. 

— Bineînţeles. Nu-l nimic! Nu e absolut nimic! Asta am 
vrut să-ţi spun. M-am gândit că probabil erai puţin 
îngrijorată... 

— Îngrijorată? Puțin? Oh, Simon! 


— De-asta am vrut să te văd. Dar totul e în regulă, da, 
fetiţo? Ţi-ai pierdut doar puţin firea aseară - şi erai un pic 
ameţită. Nimic mai firesc. 

— O, Simon! Aş fi putut să te omor! 

— A, nu. Nu cu o prostioară de pistol ca ăla... 

— Şi piciorul tău! Poate că n-ai să mai poţi merge 
niciodată... 

— Hai, Jackie, nu cădea în sentimentalisme! Cum ajungem 
la Aswan, doctorii o să îmi facă o radiografie şi o să-mi 
scoată glonţul ăla de doi bani şi totul o să fie perfect în 
regulă. 

Jacqueline înghiţi de două ori în sec, apoi se repezi şi 
îngenunche lângă patul lui Simon, îngropându-şi faţa în el, 
scuturată de suspine. Simon o mângâie stingherit pe cap. 
Privirea lui o întâlni pe a lui Poirot, şi, cu un oftat, acesta 
părăsi cabina cam fără voie. 

În timp ce ieşea, auzi murmure înecate: 

— Cum am putut fi atât de groaznică? O, Simon!... Dac-ai 
şti cât de rău îmi pare! 

Pe punte, în faţa uşii, Cornelia Robson se sprijinea de 
balustradă. Întoarse capul când îl auzi pe Poirot. 

— A, dumneavoastră sunteţi, Monsieur Poirot. Pare cumva 
teribil că e o zi aşa de frumoasă. 

Poirot ridică privirea. 

— Când soarele străluceşte, nu poţi vedea luna, spuse el. 
Dar, când soarele dispare, ah, când soarele dispare... 

Cornelia râmase cu gura căscată. 

— lertaţi-mă? 

— Spuneam, mademoiselle, că, atunci când soarele va 
apune, vom vedea luna. Aşa e, nu? 

— A... da... Desigur... 

Cornelia îl privi cu îndoială. 

Poirot râse cu blândeţe. 

— Spun prostii, zise el. Nu mă luaţi în seamă. 

Porni agale către pupa. La uşa cabinei următoare se opri. 
Dinăuntru se auzeau frânturi de dialog: 


— Absolut nerecunoscătoare... După tot ce am făcut 
pentru tine... Nici un pic de respect pentru mama ta 
bolnavă... Nici nu ai idee cât sufăr... 

Poirot strânse din buze, ridică o mână şi ciocăni la uşă. 

— Mademoiselle Rosalie este aici? 

Rosalie apăru în prag. Poirot fu şocat de înfăţişarea ei. 
Avea cearcăne sub ochi şi riduri în jurul gurii. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă ea nepoliticoasă. Ce doriţi? 

— O scurtă conversaţie cu dumneavoastră, mademoiselle. 
Vreţi să veniţi cu mine? 

Rosalie luă imediat o expresie posomorâta şi îl privi cu 
suspiciune. 

— De ce aş veni? 

— Vă rog frumos, mademoiselle. 

— Oh, probabil că... 

Rosalie ieşi pe punte, închizând uşa în urma ei. 

— Deci? 

Poirot o luă blând de braţ şi porni mai departe înspre 
pupa. Trecură de toalete şi dădură colţul. La pupa nu mai 
era nimeni. Nilul curgea în spatele lor. 

Poirot îşi sprijini coatele de balustradă. Rosalie rămase 
dreaptă, ţeapănă. 

— Deci? Întrebă ea din nou, cu aceeaşi voce nepoliticoasă. 

Poirot vorbi rar, alegându-şi cuvintele. 

— Aş putea să vă pun câteva întrebări, mademoiselle, dar 
nu cred nici o clipă că veţi fi de acord să-mi răspundeţi. 

— Atunci probabil degeaba m-aţi adus aici. 

Poirot zgârie uşor cu degetul balustrada de lemn. 

— Sunteţi obişnuită, mademoiselle, să vă duceţi singură 
poverile... Dar e posibil s-o faceţi pentru prea mult timp. 
Greutatea devine prea mare. Pentru dumneavoastră, acum, 
greutatea devine prea mare. 

— Nu ştiu la ce vă referiţi, spuse Rosalie. 

— Mă refer la anumite realităţi, mademoiselle, realităţi 
cotidiene şi urâte. Hai să spunem lucrurilor pe nume într-o 


singură propoziţie, mademoiselle. Mama dumneavoastră 
bea. 

Rosalie nu răspunse. Deschise gura, apoi o închise. Părea 
să fie pentru prima dată prinsă pe picior greşit. 

— Nu e nevoie să vorbiţi, mademoiselle. Am să vorbesc eu. 
Încă la Aswan am devenit interesat de relaţiile dintre 
dumneavoastră şi mama dumneavoastră. Am înţeles 
deîndată că, în ciuda comentariilor dumneavoastră 
nefavorabile atent studiate, în realitate încercaţi din toate 
puterile să o protejaţi de ceva. Mi-am dat seama foarte 
repede de ce anume. Am realizat asta cu mult înainte ca, 
într-o dimineaţa, să dau peste mama dumneavoastră într-o 
stare inconfundabilă de ebrietate. Mai mult, am înţeles că, 
în cazul ei, este vorba de răbufniri periodice, pe care 
încearcă să le ascundă - cazul de departe cel mai dificil de 
tratat. Dumneavoastră aţi suportat totul bărbăteşte. Şi 
totuşi, mama dumneavoastră posedă toată şiretenia 
alcoolicului care se fereşte. A reuşit cumva să-şi facă o 
rezervă de băutură şi să o ţină ascunsă de dumneavoastră. 
N-aş fi surprins dacă aş afla că abia ieri aţi descoperit-o. 
Aşa încât, noaptea trecută, de îndată ce mama 
dumneavoastră a adormit zdravăn, v-aţi strecurat afară din 
cabina cu conţinutul acelui cache, v-aţi dus pe latura 
cealaltă a vasului (căci cabina voastră se afla pe partea 
ancorată la țărm) şi aţi aruncat totul în Nil. Poirot făcu o 
pauză. Am dreptate, nu? 

— Da, aveţi dreptate. Rosalie vorbi deodată cu o pasiune 
subită. A fost stupid din partea mea să nu vă spun, 
bănuiesc! Dar n-am vrut să afle toată lumea. Ar fi făcut 
înconjurul vaporului. Şi părea atât de... Atât de prostesc... 
Vreau să spun... ca eu... 

Poirot termina propoziţia în locul ei. 

— Atât de prostesc să fiţi bănuită de o crimă? 

Rosalie dădu din cap. Apoi izbucni din nou: 

— Am încercat din răsputeri să... Nu afle nimeni. Nu e, de 
fapt, vina ei. Şi-a pierdut curajul. Cărţile nu i se mai 


vindeau. Publicul s-a săturat de toate poveştile astea ieftine 
despre sex... Mama s-a simţit rănită - cumplit. Aşa că a 
început să bea. Multă vreme n-am ştiut de ce se purta aşa 
ciudat. 

Apoi, când mi-am dat seama, am încercat să... S-o opresc. 
Un timp totul era în regulă, dar apoi, brusc, începea să bea 
şi atunci urmau certuri şi scandaluri îngrozitoare cu toată 
lumea. Era groaznic. Rosalie fu străbătută de un fior. 
Trebuia să fiu tot timpul cu ochii în patru - să o rețin... Pe 
urmă, ea a început să mă acuze pentru asta. Ea... S-a întors 
cumva împotriva mea. Cred că uneori aproape mă urăşte. 

— Pauvre petite, spuse Poirot. 

Rosalie deveni deodată violentă. 

— Nu-mi plângeţi de milă! Nu am nevoie de compasiune. 
Mi-e mai uşor aşa. Oftă - un oftat lung, sfâşietor. Sunt atât 
de obosită... Atât de cumplit de obosită... 

— Ştiu, spuse Poirot. 

— Oamenilor li se pare că sunt nesuferită. Aroganţa, prost 
dispusă, nevricoasă. Dar n-am ce face. Am uitat să... Să fiu 
amabilă. 

— Asta încercam să vă spun şi eu. V-aţi dus povara de una 
singură prea multă vreme. 

— E o mare uşurare să pot vorbi despre asta, spuse 
Rosalie rar. Dumneavoastră... Aţi fost întotdeauna bun cu 
mine, Monsieur Poirot. Mi-e teamă că am fost adesea 
grosolană. 

— La politesse nu e necesară între prieteni. 

Deodată, chipul ei luă din nou o expresie suspicioasă. 

— Aveţi de gând... Să spuneţi tuturor? Bănuiesc că va 
trebui, din cauza acelor nenorocite de sticle pe care le-am 
aruncat peste bord. 

— Nu, nu, nu e necesar. Spuneţi-mi doar ceva ce aş vrea 
să ştiu. La ce oră s-a întâmplat asta? La unu şi zece? 

— Cred că în jur de. Nu-mi amintesc exact. 

— Acum spuneţi-mi, mademoiselle. Mademoiselle Van 
Schuyler v-a văzut pe dumneavoastră, dumneavoastră aţi 


văzut-o pe ea? 

— Rosalie clătină din cap. Nu, n-am văzut-o. 

— Ea spune că a deschis uşa şi s-a uitat afară. 

— Nu cred că aş fi văzut-o. M-am uitat doar pe punte şi 
apoi la fluviu. 

Poirot încuviinţă din cap. 

— Şi aţi văzut pe cineva când v-aţi uitat pe punte? Urmă o 
pauză - o pauză lungă. Rosalie se încrunta. Părea Să se 
gândească foarte serios. 

În cele din urmă, clătină hotărât din cap. 

— Nu, spuse ea. N-am văzut pe nimeni. 

Hercule Poirot dădu încet din cap. Dar privirea îi era plină 
de gravitate. 

Capitolul douăzeci 

Pasagerii se strecurau în sala de mese singuri sau în 
perechi, cât mai discret. Părea să domnească sentimentul 
general că a te aşeza la masă cu poftă de mâncare ar fi fost 
o nefericită dovadă de lipsă de inimă. Unul după altul, 
călătorii intrară şi-şi luară locurile cu un aer aproape 
vinovat. 

Tim Allerton sosi la câteva minute după ce mama lui se 
aşezase. Părea iritat la culme. 

— Mai bine n-am fi venit niciodată în călătoria asta 
blestemată, bombăni el. 

Doamna Allerton clătină trist din cap. 

— Oh, dragul meu, într-adevăr. Fata aceea atât de 
frumoasă! E aşa o mare pierdere! Când te gândeşti că 
cineva a împuşcat-o cu sânge rece. Mi se pare îngrozitor. Şi 
copila cealaltă, biata! 

— Jacqueline? 

— Da. Mă doare inima pentru ea. Arată atât de nefericită. 

— Învaţ-o să nu se mai plimbe pe vapor descărcând la 
nimereală pistoale de jucărie, spuse Tim nepăsător în timp 
ce îşi punea unt pe pâine. 

— Probabil n-a fost crescută cum trebuie. 


— Oh, mamă, pentru numele lui Dumnezeu, nu mai fi atât 
de maternă. 

— Eşti incredibil de prost dispus, Tim. 

— Da, sunt. Cine n-ar fi în situaţia asta? 

— Nu văd ce motiv ai avea să fii nervos. E doar un lucru 
nespus de trist. 

— Priveşti totul dintr-o perspectivă romantică, mamă! 
Spuse Tim iritat. Cred că nu-ţi dai seama că nu e de glumă 
să fim implicaţi într-o crimă. 

Doamna Allerton păru puţin surprinsă. 

— Dar bineînţeles... 

— Suntem implicaţi şi cu asta basta. Fără nici un „dar 
bineînţeles”. Toată lumea de pe vaporul ăsta blestemat e 
suspectă - şi eu şi tu, la fel ca toţi ceilalţi. 

Doamna Allerton obiectă: 

— Tehnic vorbind, suntem, bănuiesc, dar în realitate e 
ridicol! 

— Nimic nu e ridicol când e vorba de o crimă! Tu n-ai 
decât să stai aici, draga mea, radiind virtute şi demnitate, 
dar o grămadă de poliţişti nesuferiţi din Shellal n-o să fie 
deloc impresionați. 

— Poate că până atunci se va afla adevărul. 

— De ce îţi imaginezi asta? 

— Poate că Monsieur Poirot îl va descoperi. 

— Şarlatanul ăla bătrân? N-o să descopere nimic. Nu e 
nimic de capul lui, afară de vorbărie şi de mustăţi. 

— Tim, spuse doamna Allerton, probabil că tot ce spuitu e 
adevărat, dar, chiar dacă este, n-avem ce face, aşa că ar fi 
cel mai bine să ne împăcăm cu situaţia şi să îi face faţă cât 
de bine putem. 

Fiul ei nu dădu însă nici un semn de înseninare. 

— Şi mai sunt şi perlele alea afurisite care lipsesc. 

— Perlele lui Linnet? 

— Da. Se pare că le-a şterpelit cineva. 

— Bănuiesc că ăsta a fost motivul crimei, spuse doamna 
Allerton. 


— De ce ar fi? Amesteci două lucruri absolut distincte. 

— Cine ţi-a spus că lipsesc perlele? 

— Ferguson. I-a spus prietenul lui, tipul acela dur din sala 
maşinilor, care a aflat de la cameristă. 

— Erau nişte perle superbe, declară doamna Allerton. 

Poirot se aşeză la masă după ce o salută cu o înclinare a 
Capului pe doamna Allerton. 

— Am întârziat puţin, spuse el. 

— Probabil aţi fost ocupat, îi răspunse doamna Allerton. 

— Da, am fost foarte ocupat. 

Poirot comanda o sticlă de vin. 

— Suntem foarte liberali în gusturi, după cum văd, 
observă doamna Allerton. Dumneavoastră beţi întotdeauna 
vin, Tim bea whisky şi sifon, iar eu încerc diferitele soiuri de 
apă minerală. 

— 'Tiens! Spuse Poirot şi o privi ţintă preţ de o clipă. Apoi 
murmură ca pentru sine: Asta e o idee... 

Apoi, ridicând nerăbdător din umeri, îndepărtă gândul 
neaşteptat care-l distrăsese atenţia şi începu să 
pălăvrăgească despre alte lucruri. 

— Domnul Doyle e rănit grav? Întrebă doamna Allerton. 

— Da, e o rană destul de serioasă. Doctorul Bessner este 
nerăbdător să ajungem la Aswan ca să i se facă o 
radiografie şi să-l scoată glonţul. Dar speră că nu va 
rămâne şchiop. 

— Bietul Simon, spuse doamna Allerton. Ieri încă arăta ca 
un copil fericit, care avea tot ce-şi dorea. Azi frumoasa lui 
soţie zace moartă, iar el însuşi e imobilizat în pat, 
neajutorat. Sper totuşi că... 

— Ce speraţi, madame? Întrebă Poirot, căci doamna 
Allerton se oprise. 

— Sper că nu e prea furios pe copila aceea, biata. 

— Pe Mademoiselle Jacqueline? Din contră. Era foarte 
îngrijorat din pricina ei. Poirot se întoarse spre Tim. Vedeţi 
dumneavoastră, e o mică problemă de psihologie aici. Tot 
timpul cât Mademoiselle Jacqueline i-a urmărit dintr-un loc 


în altul, Monsieur Doyle a fost pur şi simplu furios; dar 
acum, când ea l-a împuşcat în cele din urmă şi l-a rănit 
destul de grav - poate că va rămâne şchiop pentru 
totdeauna - toată furia pare să-l fi dispărut. Puteţi înţelege 
asta? 

— Da, spuse Tim gânditor, cred că da. Urmărirea aceea îl 
făcea să se simtă un prost... 

Poirot încuviinţă din cap. 

— Aveţi dreptate. Era un atac la demnitatea sa masculină. 

— Dar acum, dacă priveşti lucrurile dintr-un anumit punct 
de vedere, ea este cea care s-a comportat prosteşte. Toată 
lumea o acuză pe ea, aşa că... 

— Elo poate ierta plin de generozitate, încheie doamna 
Allerton. Ce imaturi sunt bărbaţii! 

— O afirmaţie profund falsă pe care o fac toate femeile, 
murmură lim. 

Poirot zâmbi, apoi i se adresă lui Tim: 

— Spuneţi-mi, verişoara lui Linnet Doyle, Joanna 
Southwood, seamănă cu ea? 

— Aţi înţeles puţin greşit, Monsieur Poirot. Joanna era 
verişoara noastră şi prietena lui Linnet. 

— Ah, pardon, m-am încurcat. E o tânără foarte populară, 
se pare. Persoana ei m-a interesat în ultima vreme. 

— De ce? Întrebă tăios Tim. 

Poirot se ridică puţin de pe scaun pentru a o saluta pe 
Jacqueline de Bellefort, care intrase şi trecu pe lângă ei în 
drum spre masă. Avea obrajii îmbujoraţi, ochii îi sclipeau şi 
răsufla puţin gâfâit. Când îşi reluă locul, Poirot păru să fi 
uitat întrebarea pe care i-o pusese Tim. Murmură doar 
indistinct: 

— Mă întreb dacă toate tinerele doamne care poartă 
bijuterii de valoare sunt atât de neglijenţe că Madame 
Doyle. 

— E deci adevărat că au fost furate? Întrebă doamna 
Allerton. 

— Cine v-a spus asta, madame? 


— Ferguson, răspunse Tim. 

Poirot încuviinţă grav din cap. 

— E foarte adevărat. 

— Bănuiesc, spuse doamna Allerton pe un ton nervos, că 
asta ne va aduce o mulţime de neplăceri. Aşa zice Tim. 

Fiul ei se încruntă, dar Poirot se întorsese spre el. 

— A! Aţi mai avut asemenea experienţe? Aţi fost cumva În 
vreo casă în care a avut loc un furt? 

— Nu, niciodată, răspunse Tim. 

— O, ba da, dragul meu, erai atunci la Portalingtoni - când 
au fost furate diamantele femeii aceleia îngrozitoare. 

— Of, întotdeauna răstălmăceşti groaznic lucrurile, mamă. 
Eram acolo când s-a descoperit că diamantele pe care le 
purta la gât erau false! Imitaţia fusese probabil făcută cu 
câteva luni înainte. De fapt, foarte mulţi spuneau că o 
comandase chiar ea! 

— Joanna spunea asta, bâănuiesc. 

— Joanna nu a fost acolo. 

— Dar îi cunoştea destul de bine. Şi o asemenea sugestie 
pare stilul ei. 

— Întotdeauna ai fost împotriva Joannei, mamă. 

Poirot schimbă în grabă subiectul. Avea de gând să 
cumpere ceva foarte scump dintr-un magazin din Aswan. O 
stofă foarte frumoasă, purpurie cu auriu, de la un 
comerciant indian. Trebuia, desigur, să plătească taxele 
vamale, dar... 

— Mi s-a spus că o pot - cum se spune? 

— Expedia ei pentru mine, la un preţ convenabil. Ce 
credeţi, va ajunge cu bine? 

— Doamna Allerton spuse că multe persoane - aşa auzise 
ea, cel puţin - ceruseră să li se trimită mărfuri cumpărate 
din magazinele respective în Anglia şi că pachetele 
ajunseseră cu bine. Bien. Atunci aşa am să fac. Dar ce 
problemă să te afli în străinătate şi să trebuiască să 
primeşti ceva din Anglia! Aţi făcut vreodată aşa ceva? Aţi 
primit vreun pachet de când sunteţi plecaţi din ţară? 


— Nu cred că am primit, lim, nu-l aşa? Tu primeşti uneori 
cărţi, dar, fireşte, cărţile nu păţesc niciodată nimic. 

— A, nu, cărţile sunt altă mâncare de peşte. 

Fu servit desertul. Apoi, pe neaşteptate, colonelul Race se 
ridică şi făcu anunţul plănuit. 

Se referi pe scurt la împrejurările crimei şi-l informă pe 
meseni că perlele fuseseră furate. Urma să se facă o 
percheziţie a întregului vas şi colonelul ar fi fost 
recunoscător tuturor dacă ar rămâne în sala de mese până 
la încheierea ei. După care, dacă pasagerii erau de acord - 
cum el nu se îndoia că sunt - ei înşişi aveau să fie atât de 
amabili să se supună unei percheziţii individuale. 

Poirot se strecură iute lângă el. În jurul lor se stârni un 
zumzet - se auzeau voci incredule, indignate, exaltate... 

Poirot se apropie de Race şi îi şopti ceva la ureche chiar în 
momentul când acesta se pregătea să părăsească sala de 
mese. 

Race ascultă, încuviinţă din cap şi făcu semn unui steward. 
Îi spuse acestuia câteva cuvinte, apoi, împreună cu Poirot, 
ieşi pe punte, închizând uşa în urma sa. 

Cei doi bărbaţi râmaseră câteva momente lângă 
balustradă. Race îşi aprinse o ţigară. 

— N-a fost o idee rea, spuse el. Vom vedea curând dacă dă 
roade. Îi lăsăm trei minute. 

Uşa sălii de mese se deschise şi stewardul cu care vorbise 
Race ieşi, îl salută şi spuse: 

— Aţi avut dreptate, domnule. O doamnă spune că vrea să 
vă vorbească fără întârziere. 

— Ah! Pe chipul lui Race se putu citi o expresie de 
satisfacţie. Cine e doamna? 

— Domnişoara Bowers, domnule, soră medicală. 

— Race se arătă uşor surprins. Adu-o în salonul pentru 
fumători, spuse el. Nu lăsa pe nimeni altcineva să plece. 

— Nu, domnule, celălalt steward va sta de pază. 

Omul se înapoie în sala de mese. Poirot şi Race merseră în 
salonul pentru fumători. 


— Bowers, da? Mormăi Race. 

Abia intraseră, când stewardul apăru din nou, însoţit de 
domnişoara Bowers. O lăsă să intre şi ieşi, închizând uşa. 

— Deci, domnişoară Bowers... Race o privi întrebător. Ce 
s-a întâmplat? 

Domnişoara Bowers avea înfăţişarea ei obişnuită, calmă şi 
stăpânită. Nu părea deloc emoţionată. 

— Iertaţi-mă, domnule colonel, spuse ea, dar, în 
împrejurările date, m-am gândit că ar fi cel mai înţelept să 
vă vorbesc deîndată şi - îşi deschise geanta neagră îngrijită 
- să vă înapoiez acest obiect. 

Scoase din geantă un şirag de perle şi le puse pe masă. 

Capitolul douăzeci şi unu 

Dacă domnişoara Bowers ar fi fost genul de femeie care 
caută să facă senzaţie, ar fi fost acum pe deplin satisfăcută 
de efectele gestului său. 

Chipul colonelului Race luă o expresie de uluire în timp ce 
ridica perlele de pe masă. 

— E de necrezut, spuse el. Ne puteţi da o explicaţie, 
domnişoară Bowers? 

— Desigur. Pentru asta am venit. Domnişoara Bowers se 
aşeză confortabil într-un fotoliu. Fireşte, mi-a fost destul de 
greu să decid ce era de făcut. Familia este, desigur, 
împotriva oricărui scandal şi au avut încredere în discreţia 
mea, dar circumstanţele sunt atât de neobişnuite, încât nu 
am de ales. Când nu veţi fi găsit nimic în cabine, urma să 
faceţi percheziţii individuale, şi, dacă perlele ar fi fost găsite 
asupra mea, situaţia ar fi fost cât se poate de stânjenitoare 
şi adevărul tot ar fi ieşit la lumină. 

— Şi care este adevărul? Dumneavoastră aţi luat aceste 
perle din cabina doamnei Doyle? 

— O, nu, domnule colonel, nici vorbă. Domnişoara Van 
Schuyler le-a luat. 

— Domnişoara Van Schuyler? 

— Da. Nu se poate abţine, ştiţi, să... hm... Ia lucruri. Mai 
ales bijuterii. De fapt, de aceea o însoțesc întotdeauna. Nu e 


vorba de sănătatea ei, ci de acest obicei. Sunt întotdeauna 
vigilentă şi, din fericire, n-am avut niciodată nici o problemă 
de când lucrez pentru ea. Trebuie doar să fiu foarte atentă. 
Şi ascunde întotdeauna lucrurile în acelaşi loc - înfăşurate 
într-o pereche de ciorapi aşa încât e foarte simplu. Verific în 
fiecare dimineaţă. Bineînţeles, am somnul uşor şi dorm 
întotdeauna în odaia alăturată, cu uşa dintre camere 
deschisă dacă suntem la hotel, aşa încât de obicei o aud. În 
cazul acesta mă duc după ea şi o conving să se întoarcă în 
pat. Bineînţeles, a fost ceva mai dificil pe vapor. Dar, de 
regulă, nu se scoală noaptea. Mai degrabă culege lucruri pe 
care le vede lăsate fără supraveghere. Natural, perlele sunt 
o slăbiciune a ei. 

Domnişoara Bowers se opri. 

— Cum aţi descoperit că luase perlele? Întrebă Race. 

— Erau în ascunzătoare azi-dimineaţă. Ştiam ale cui sunt, 
desigur. Le-am admirat adesea. M-am dus să le pun înapoi, 
sperând că doamna Doyle nu se trezise şi că nu le 
descoperise încă absenţa. Dar la uşa ei stătea un steward, 
care mi-a spus despre crimă şi că nimeni nu putea intra. 
Aşa că, vă daţi seama, am rămas în impas. Speram totuşi să 
le pot strecura înapoi în cabină mai târziu, înainte să li se 
descopere lipsa. Vă asigur că am petrecut o dimineaţă 
foarte neplăcută încercând să-mi dau seama ce era mai 
bine să fac. Vedeţi dumneavoastră, familia Van Schuyler 
este extraordinar de specială şi de exclusivistă. Ar fi un 
dezastru dacă aceasta întâmplare ar ajunge pe paginile 
ziarelor. Dar sper că nu va fi nevoie, nu? 

Domnişoara Bowers părea realmente îngrijorata. 

— Depinde de împrejurări, spuse precaut colonelul. Dar 
vom face tot posibilul, desigur. Ce spune domnişoara Van 
Schuyler despre asta? 

— O, va nega, bineînţeles. Aşa face întotdeauna. Pretinde 
că i le-a pus acolo cineva care-l doreşte râul. Nu recunoaşte 
niciodată. De aceea, dacă o prinzi la vreme, se întoarce în 


pat ca un mieluşel. Spune că ieşise doar ca să privească 
luna, sau ceva de felul ăsta. 

— Domnişoara Robson ştie despre acest mic... Defect? 

— Nu, nu. Mama ei ştie, dar ea este o fată foarte simplă şi 
mama ei a considerat că e mai bine să nu ştie nimic. Am 
reuşit întotdeauna să fac faţă cu bine situaţiei, adăugă 
domnişoara Bowers sigură pe sine. 

— Vă mulţumim, mademoiselle, că aţi răspuns atât de 
prompt solicitării noastre, spuse Poirot. 

Domnişoara Bowers se ridică. 

— Sper din tot sufletul că am făcut ceea ce era mai bine. 

— Fiţi sigură că da. 

— Cu toată povestea crimei acesteia... 

Colonelul Race o întrerupse, cu o voce gravă: 

— Domnişoara Bowers, am să vă pun o întrebare şi vreau 
să insist să-mi răspundeţi sincer. Domnişoara Van Schuyler 
este uşor dezechilibrată mental şi are înclinații spre 
cleptomanie. Are cumva şi tendinţe criminale? 

Domnişoara Bowers răspunse imediat: 

— O, nu, Doamne, nu! Nici vorbă. Să n-aveţi nici o îndoiala. 
Bătrâna doamnă n-ar face râu nici unei muşte. 

Răspunsul fu rostit cu atâta siguranţă, încât părea că nu 
mai e nimic de spus. Cu toate acestea, Poirot adăugă o mică 
întrebare: 

— Mademoiselle Van Schuyler suferă cumva de surzenie? 

— De fapt, da, Monsieur Poirot. Nu într-un mod vizibil, 

Nu dacă vorbiţi cu ea, de pildă. Dar adesea nu aude 
oamenii intrând în cameră. Lucruri de genul ăsta. 

— Credeţi că ar fi auzit dacă cineva se mişca în cabină la 
Madame Doyle, care este chiar alături de a ei? 

— Nu, nu cred, nici gând. Vedeţi dumneavoastră, patul ei 
se află în partea cealaltă a camerei, nu lângă peretele 
comun. Nu, nu cred că ar fi auzit ceva. 

— Vă mulţumim, Mademoiselle Bowers. 

— Sunteţi amabilă acum să vă întoarceţi în sala de mese, 
spuse Race şi să aşteptaţi acolo împreună cu ceilalţi? 


Colonelul îi deschise uşa şi o privi cum cobora scara şi 
intră în sala de mese. Apoi închise uşa şi se întoarse la 
masă. Poirot luase perlele în mână. 

— Mda, spuse Race posomorât, a reacţionat destul de 
repede. E o tânără cu mult sânge rece şi foarte perspicace - 
perfect capabilă să ne mintă şi chiar mai mult de atât, dacă 
asta îi convine. Şi deci cum rămâne cu domnişoara Van 
Schuyler? Nu cred că o putem elimina dintre suspecți. Ar fi 
putut să comită crima pentru a intra în posesia perlelor. N-o 
putem crede pe soră pe cuvânt. E clar devotată familiei. 

Poirot încuviinţă din cap. Examină foarte atent perlele, 
răsucindu-le pe degete şi privindu-le de aproape. 

— Putem admite, spuse el, că parte din mărturia bătrânei 
doamne e adevărată. S-a uitat într-adevăr afară din cabină 
şi a văzut-o pe Rosalie Otterbourne. Dar nu cred că a auzit 
ceva sau pe cineva în cabina lui Linnet Doyle. Cred că doar 
între-deschisese uşa la cabina proprie ca să cerceteze 
puntea înainte de a se duce să ia perlele. 

— Şi deci tânăra Otterbourne a fost acolo? 

— Da. Aruncă peste bord sticlele de băutură dintr-un 
cache al mamei sale. 

Colonelul Race clatină compătimitor din cap. 

— Aşa deci! Trebuie să-l fie greu, mititica. 

— Da, viaţa ei n-a fost până acum prea veselă, cette 
pauvre petite Rosalie. 

— Ei bine, sunt bucuros că am clarificat asta. Ea n-a văzut 
şi n-a auzit nimic? 

— Am întrebat-o. Şi mi-a răspuns - după o pauză de vreo 
douăzeci de secunde bune - că n-a văzut pe nimeni. 

— Aha! Race păru interesat. 

— Da, e semnificativ. Dacă Linnet Doyle a fost împuşcată în 
jur de unu şi zece. Spuse Race rar, sau, de fapt, la orice oră 
după ce toată lumea pe vapor se liniştise, mi se pare 
incredibil ca nimeni să nu fi auzit împuşcătura. Să admitem 
că un pistolaş ca acela nu face mare zgomot, dar totuşi, pe 
vapor ar fi fost linişte deplină şi orice sunet, oricât de mic, s- 


ar fi auzit. Însă acum încep să înţeleg. Cabina dinaintea ei 
era goală - căci soţul ei se afla în camera doctorului 
Bessner. Cea din spate era ocupată de domnişoara Van 
Schuyler, care e surdă. Aşa că ne rămâne... 

Race se opri şi îl privi întrebător pe Poirot, care încuviinţă 
din cap. 

— Cabina vecină de pe cealaltă latură a vasului. Adică... 
Pennington. Se pare că revenim întotdeauna la Pennington. 
— O să ne întoarcem la el imediat, dar fără mânuşi! O, da. 

Abia aştept să-mi fac această plăcere. 

— Între timp, ar fi bine să continuăm percheziţia vasului. 
Perlele sunt în continuare o scuză bună, chiar dacă au fost 
returnate - căci domnişoara Bowers nu a bătut probabil 
toba despre asta. 

— Ah, perlele acestea! 

Poirot le ridică încă o dată în lumină. Scoase limba şi le 
linse; strânse chiar uşor una între dinţi. Apoi, cu un oftat, le 
aruncă la loc pe masă. 

— Lucrurile sunt mai complicate decât credeam, dragă 
prietene, spuse el. Nu sunt un expert în pietre preţioase, 
dar am avut de-a face cu multe la vremea mea şi îmi permit 
să fiu destul de sigur că am dreptate. Perlele acestea sunt 
numai o imitație abilă. 

Capitolul douăzeci şi doi 

Colonelul Race era enervat la culme. 

— Cazul ăsta nenorocit devine din ce în ce mai complicat. 
Race luă perlele de pe masă. Oare nu te înşeli cumva? Mie 
mi se par în regulă. 

— Da, sunt o imitație foarte reuşită. 

— Bun şi acum asta ce înseamnă? Bănuiesc că Linnet 
Doyle nu-şi comandase o imitație pe care s-o fi adus cu ea 
pe vas. Multe femei fac asta, ca să-şi protejeze originalul. 

— Cred că, dacă ăsta ar fi fost cazul, soţul ei ar fi ştiut. 

— Poate că nu i-a spus. 

Poirot clătină din cap nemulţumit. 


— Nu, nu cred că aşa stau lucrurile. Am admirat perlele pe 
care le purta Madame Doyle în prima seară pe vapor. Aveau 
un luciu şi o netezime minunate. Sunt sigur că erau cele 
adevărate. 

— Asta lasă loc la două posibilităţi. Prima, că domnişoara 
Van Schuyler a furat doar un fals, după ce originalul fusese 
furat de altcineva. A doua, că toată povestea cu cleptomania 
ei e o minciună. Fie domnişoara Bowers este o hoaţă, care a 
inventat totul la repezeală şi a vrut să ne adoarmă 
bănuielile înmânându-ne o imitație, fie tot grupul e 
amestecat în treaba asta. Cu alte cuvinte, sunt o bandă de 
hoţi de bijuterii foarte abili care se dau drept o familie 
americană exclusivistă. 

— Da, spuse Poirot. E greu de spus. Dar aş vrea să-ţi atrag 
atenţia asupra unui lucru. O copie exactă a perlelor, cu 
închizătoare şi tot tacâmul, suficient de bună pentru a o 
putea înşela pe Madame Doyle, este o reuşită tehnică de 
prim rang. Nu poate fi făcută în grabă. Cel care a copiat 
perlele trebuie să fi avut ocazia de a studia pe îndelete 
originalul. 

Race se ridică în picioare. 

— N-are rost să mai speculăm pe tema asta. Hai să ne 
continuăm treaba! Trebuie să găsim perlele adevărate. Şi 
vom fi atenţi la orice altceva ne iese în cale. 

Cei doi bărbaţi începură inspecția cabinelor de pe puntea 
inferioară. În cea a lui Signor Richetti se găseau tot felul de 
lucrări de arheologie în diferite limbi, un bogat asortiment 
de haine, uleiuri de păr foarte aromate şi două scrisori 
personale - una primită de la o expediţie arheologică din 
Siria, cealaltă, aparent, de la o soră din Roma. Batistele 
erau toate de mătase colorată. 

Race şi Poirot intrară mai departe, în cabina lui Ferguson. 

Aici găsiră câteva broşuri cu literatură comunistă, mai 
multe instantanee, un exemplar din Erewhonul [21] lui 
Samuel Butler şi o ediţie ieftină a Jurnalului lui Samuel 
Pepys [22]. Ferguson nu avea prea multe articole 


personale. Majoritatea hainelor erau rupte şi murdare; 
lenjeria, pe de altă parte, era de foarte bună calitate. Cei 
doi bărbaţi găsiră câteva batiste scumpe de în. 

— O discrepanţă interesantă, murmură Poirot. 

Race dădu din cap aprobator. 

— E destul de bizar că nu are nici un fel de documente sau 
scrisori personale, spuse el. 

— Da; asta dă de gândit. Monsieur Ferguson e un tânăr 
ciudat. 

Poirot se uită îngândurat la un inel cu blazon pe care îi 
luase în mână şi îl puse la loc în sertarul unde-l găsise. 

Urma cabina lui Louise Bourget. Camerista lua de obicei 
masă după restul pasagerilor, dar Race lăsase vorbă să fie 
adusă de data aceasta împreună cu ceilalţi pasageri. Un 
steward îi întâmpină în faţa cabinei. 

— lertaţi-mă, domnule, se scuză el, dar n-am reuşit s-o 
găsim nicăieri pe domnişoara Bourget. Nu-mi pot imagina 
unde s-a dus. 

Race aruncă o privire în cabină. Era goală. 

Cei doi urcară pe puntea de promenadă şi începură de pe 
partea de la tribord. Prima cabină îi aparţinea lui James 
Fanthorp. Aici totul era pus în ordine cu meticulozitate. 
Domnul Fanthorp nu îşi luase multe lucruri cu el, dar toate 
erau de bună calitate. 

— Nici o scrisoare, spuse Poirot gânditor. Monsieur 
Fanthorp al nostru are mare grijă să-şi distrugă 
corespondenţa. 

Trecură la cabina următoare, a lui Tim Allerton. 

Câteva obiecte stăteau mărturie faptului că ocupantul era 
un anglican devotat - un mic triptic pictat cu măiestrie şi un 
rozariu masiv din lemn minuţios sculptat. În afara 
articolelor de îmbrăcăminte, se mai găseau aici un 
manuscris terminat pe jumătate, plin de note şi de 
ştersături şi o substanţială colecţie de cărţi, majoritatea 
titluri recente. Într-un sertar, Poirot descoperi aruncate 
neglijent un număr de scrisori personale. Deloc scrupulos, 


aruncă o privire prin ele şi observă că nici una nu aparţinea 
Joannei Southwood. Luă în mână un tub de clei, îl răsuci 
absent preţ de câteva clipe şi apoi spuse: 

— Hai mai departe! 

— Nici o batistă ieftină, raportă Race în timp ce punea la 
loc conţinutul unui sertar. 

Următoarea fu cabina doamnei Allerton. Era extrem de 
curată şi de ordonată şi în aer plutea un miros vag, 
demodat, ie levănţică. Căutarea aici nu dură mult. Race 
remarcă în timp ce ieşeau: 

— Plăcută femeie. 

Urmă apoi cabina folosită de Simon Doyle drept 
garderobă. Lucrurile sale de strictă necesitate - pijamaua, 
articolele de toaletă etc. 

— Fuseseră mutate în camera doctorului Bessner, dar 
restul obiectelor personale se aflau încă aici, împachetate în 
două geamantane solide din piele şi într-un rucsac. Câteva 
haine atârnau în dulap. 

— Aici va trebui să ne uităm cu atenţie, prietene, spuse 
Poirot, căci e posibil că hoţul să fi ascuns perlele în această 
cabină. 

— Crezi? 

— O, da, desigur. Gândeşte-te! Hoţul, oricine ar fi el, şi-a 
imaginat că, mai devreme sau mai târziu, va fi făcută o 
percheziţie, aşadar, că a ascunde bijuteriile în cabina sa ar 
fi un lucru cât se poate de nepotrivit. Toaletele publice 
prezintă alte neajunsuri. Dar aceasta este o cabină ocupată 
de un bărbat incapabil să intre aici, aşa încât, dacă perlele 
sunt găsite în ea, faptul nu ne poate da nici un indiciu 
despre hoţ. 

Însă, în ciuda unei căutări meticuloase, cei doi tovarăşi nu 
găsiră nimic. 

— Zut! Murmură Poirot pentru sine şi ieşiră din nou pe 
punte. 

Cabina lui Linnet Doyle rămăsese încuiata după ce trupul 
ei fusese scos de acolo, dar Race avea cheia cu el. Descuie 


uşa şi cei doi bărbaţi păşiră înăuntru. 

Cabina era exact aşa cum o văzuseră dimineaţă. 

— Poirot, spuse Race, dacă e ceva de descoperit aici, te 
rog, pentru numele lui Dumnezeu, descoperă-l. Dacă există 
cineva care poate face treaba asta, tu eşti acela - n-am nici 
o îndoială. 

— Nu te referi la perle, mon ami, nu? 

— Nu. Crima e lucrul cel mai important. Poate că mi-o fi 
scăpat ceva dimineaţă. 

Abil şi tăcut, Poirot îşi începu căutarea. Se lăsă în genunchi 
şi examină podeaua centimetru cu centimetru. Inspecta 
patul. Cercetă rapid şifonierul şi sertarele. Scotoci 
geamantanul masiv pentru haine şi cele două genţi de voiaj 
dintre cele mai scumpe. Se uită prin gentuţa luxoasă pentru 
cosmeticale şi obiecte de toaletă şi în final îşi îndreptă 
atenţia spre etajera de deasupra chiuvetei. Aici se aflau o 
mulţime de creme, pudre, loţiuni pentru ten. Dar singurele 
care părură să atragă atenţia lui Poirot fură două sticluţe 
care purtau eticheta „Nailex”. În cele din urmă, Poirot le luă 
de pe etajeră şi le puse pe măsuţa de toaletă. Una din ele, 
pe care scria „Nailex Roşe”, nu mai avea decât două, trei 
picături de lichid roşu-închis pe fund. Cealaltă, de aceeaşi 
mărime, un Nailex Cardinal, era aproape plină. Poirot 
scoase întâi dopul primeia, apoi pe al celei de a doua şi le 
mirosi uşor conţinutul. 

În cameră se răspândi un iz de lac de unghii. Strâmbând 
uşor din nas, Poirot înşuruba capacele. 

— Ai găsit ceva? Întrebă Race. 

Poirot răspunse cu un proverb franțuzesc: 

— On ne prend pas leş mouches avec le vinaigre [23]. Apoi 
spuse cu un oftat: Prietene dragă, n-avem noroc. Criminalul 
n-a fost prea generos. Nu ne-a lăsat nici un buton de 
manşetă, nici un muc de ţigară, nici scrum - sau, în cazul 
unei femei, vreo batistă, vreo urmă de ruj sau vreo clemă de 
păr. 

— Numai sticluţa cu ojă? 


Poirot ridică din umeri. 

— Trebuie s-o întreb pe cameristă. Da, e ceva puţin cam 
ciudat aici. 

— Mă întreb unde Dumnezeu s-o fi dus fata aia, spuse 
Race. 

leşiră din cabină, încuind uşa după ei şi intrară în camera 
domnişoarei Van Schuyler. Aici dădură din nou peste toate 
însemnele bogăției - obiecte scumpe de toaletă, 
geamantane rezistente. O serie de scrisori şi documente 
personale erau toate puse în perfectă ordine. 

Cabina următoare era una dublă, ocupată de Poirot şi 
lângă ea se află cea a colonelului. 

— Puțin probabil ca perlele să se afle într-una din ele. 
Spuse Race. 

Poirot obiectă. 

— E totuşi posibil. Odată, în Orient Express, investigam o 
crimă. A fost atunci o mică întâmplare cu un chimono 
sângeriu. Dispăruse şi totuşi trebuia să fie în tren. Şi unde 
crezi că l-am găsit? În geamantanul meu, încuiat! [24] Ah! A 
fost o adevărată impertinenţă! 

— Hai să vedem dacă a fost cineva impertinent faţă de 
mine sau de tine de data asta. 

Dar hoţul bijuteriei nu fusese impertinent nici faţă de 
Hercule Poirot, nici faţă de colonelul Race. 

Trecând de partea cealaltă a navei pe la pupa, cei doi 
întreprinseră o căutare amănunţită în cabina domnişoarei 
Bowers. Dar nu găsiră nimic care să le dea de bănuit. 
Batistele erau aici simple, din în, cu o iniţială brodată. 

Urmă cabina familiei Otterbourne. Poirot căută din nou cu 
mare atenţie, dar din nou fără rezultat. 

Intrară apoi în cabina doctorului Bessner. Simon Doyle 
zăcea pe pat, cu o tavă de mâncare neatinsă în faţă. 

— Nu mi-e foame, spuse el pe un ton de scuză. 

Părea să aibă febră şi arăta mult mai râu decât în cursul 
dimineţii. Poirot aprecie nerăbdarea doctorului Bessner de 
a-l vedea cât mai repede într-un spital, îngrijit cum se 


cuvine. Micul belgian îi explică lui Simon ce făceau şi acesta 
dădu aprobator din cap. Aflând că perlele fuseseră 
înapoiate de domnişoara Bowers, dar că se dovediseră doar 
un fals, Simon se arătă complet uluit. 

— Monsieur Doyle, sunteţi sigur că soţia dumneavoastră 
nu avea o imitație pe care s-o fi adus cu ea în locul perlelor 
adevărate? 

Simon scutură hotărât din cap. 

— O, nu. Sunt absolut sigur. Linnet ţinea foarte mult la 
perlele acelea şi le purta peste tot. Erau asigurate 
împotriva oricărui risc şi asta cred că o făcea uşor 
neglijentă cu ele. 

— Atunci trebuie să ne continuăm căutările. 

Poirot începu să deschidă sertarele. Race atacă un 
geamantan. 

Simon se holbă la ei. 

— Domnilor, nu cumva credeţi că bătrânul Bessner le-a 
şterpelit? 

Poirot dădu din umeri. 

— E posibil. Până la urmă, ce ştim noi despre doctorul 
Bessner? Numai ceea ce ne povesteşte el însuşi. 

— Dar n-ar fi putut să le ascundă aici fără să-l văd. 

— N-ar fi putut să ascundă nimic astăzi fără să-l vedeţi. 
Dar nu ştim când a fost făcută substituţia. Poate că le-a 
schimbat acum câteva zile. 

— Nu m-am gândit la asta. 

Dar căutarea rămase fără rezultat. 

La rând veni cabina lui Pennington. Cei doi bărbaţi 
petrecură aici mai multă vreme. Examinară, între altele, o 
mapă plină cu documente juridice şi comerciale, care, în 
majoritate, aveau nevoie de semnătura lui Linnet. 

Poirot clătina posomorât din cap. 

— Toate astea par cât se poate de directe şi de cinstite, nu- 
l aşa? 

— Absolut. Şi totuşi, omul nu e prost. Dacă a existat un 
document compromiţător aici - vreo împuternicire sau ceva 


de genul ăsta - fii sigur că l-a distrus imediat. 

— Asta aşa e. 

Poirot scoase un revolver masiv - un colţ - din sertarul cel 
mai de sus, îl privi şi îl puse la loc. 

— Deci se pare că mai sunt oameni care călătoresc cu 
revolverul în geantă, murmură el. 

— Mda, poate că faptul are o anumită semnificaţie. Şi 
totuşi, Linnet Doyle nu a fost împuşcată cu aşa ceva. Race 
făcu o pauză şi continuă: Ştii, m-am gândit la un posibil 
răspuns la întrebarea ta - de ce a fost pistolul aruncat peste 
bord. N-am putea oare presupune că ucigaşul l-a lăsat într- 
adevăr în cabina lui Linnet Doyle şi că altcineva - o a doua 
persoană - l-a luat şi l-a aruncat în apă? 

— Ba da, e posibil. M-am gândit şi eu. Dar varianta asta 
ridică o serie de întrebări. Cine a fost a doua persoană? Ce 
interes ar fi avut s-o protejeze pe Jacqueline de Bellefort 
eliminând pistolul? Ce făcea a doua persoană acolo? 
Singura persoană despre care mai ştim că a intrat în cabină 
este Mademoiselle Van Schuyler. E posibil ca Mademoiselle 
Van Schuyler să-l fi luat? De ce ar vrea tocmai ea s-o apere 
pe Jacqueline de Bellefort? Şi totuşi, ce alt motiv poate 
exista de a arunca pistolul? 

— Poate că şi-a recunoscut şalul, sugeră Race, a intrat în 
panică şi a aruncat totul peste bord. 

— Şalul, poate, dar ar fi aruncat oare şi pistolul? Totuşi, 
sunt de acord că e o posibilă soluţie. Dar mi se pare - bor. 
Dieu! 

— Foarte greoaie. Şi n-ai luat în consideraţie un detaliu 
legat de şal. 

Când ieşiră din cabina lui Pennington, Poirot îi propuse lui 
Race să examineze singur cabinele rămase - pe cele 
ocupate de Jacqueline şi de Cornelia şi pe cele două goale 
de la capătul punţii - în timp ce el avea să schimbe câteva 
cuvinte cu Simon Doyle. Aşadar, Poirot se întoarse şi intră 
dir. Nou în cabina doctorului Bessner. 


— Să ştiţi că m-am mai gândit, spuse Simon. Sunt absolut 
sigur că ieri perlele erau în regulă. 

— De ce, Monsieur Doyle? 

— Pentru că Linnet - Simon tresări parcă de durere când 
pronunţă numele soţiei sale - le răsucea pe degete chiar 
înainte de cină şi vorbea despre ele. Se pricepea la perle. 
Sunt convins că şi-ar fi dat seama dacă erau false. 

— Era totuşi un fals foarte bine executat. Spuneţi-mi, 
Madame Doyle avea obiceiul de a-şi împrumuta perlele? De 
pildă, prietenelor? 

Simon se înroşi, uşor stingherit. 

— Vedeţi, Monsieur Poirot, mi-e greu să spun... Eu... Ştiţi... 
N-o cunoşteam pe Linnet de prea mult timp. 

— A, da, la dumneavoastră totul a mers foarte repede. 

— Aşa că n-aş putea să ştiu, continuă Simon. Dar Linnet 
era teribil de generoasă cu lucrurile ei. Mă gândesc că ar fi 
putut-o face. 

— Nu le-a împrumutat vreodată, de pildă - vocea lui Poirot 
era foarte blândă - lui Mademoiselle de Bellefort? 

— Ce vreţi să spuneţi? Simon se înroşi tot, încercă să se 
ridice în capul oaselor, tresări de durere şi căzu înapoi. Ce 
vreţi să insinuaţi? Că Jackie a furat perlele? Nu. Pot să jur 
că nu ea le-a furat. Jackie e cinstită. Chiar şi numai ideea că 
ar fi o hoaţă e ridicolă - absolut ridicolă. 

Poirot îl privi, clipind cu simpatie. 

— Oh, la! La! La! Spuse el pe neaşteptate. Sugestia mea a 
stârnit un adevărat vârtej de emoţii. 

Simon repetă obstinat, neimpresionat de tonul uşor ironic 
al lui Poirot: 

— Jackie e cinstită! 

Poirot îşi aminti de vocea unei fete, noaptea, lângă NIL, în 
Aswan. 

Îl iubesc pe Simon - şi el mă iubeşte... Se tot întrebase 
care dintre cele trei explicaţii pe care le auzise în noaptea 
aceea era adevărată. Acum i se părea că Jacqueline se 
dovedise cea mai aproape de adevăr. 


Uşa se deschise şi intră Race. ' 

— Nimic, spuse el scurt. Nici nu ne aşteptam. Văd că vin şi 
stewarzii să ne spună ce au găsit asupra pasagerilor. 

Un steward şi o stewardesă apărură în prag. Bărbatul 
vorbi primul. 

— Nimic, domnule. 

— A protestat vreunul dintre gentlemeni? 

— Numai italianul, domnule. Ne-a ţinut un întreg discurs. 
Cică e dezonorant - lucruri de felul ăsta. Şi avea şi o armă 
asupra lui. 

— Ce fel de armă? 

— Un Mauser automat de 635 milimetri. 

— Italienii sunt foarte temperamentali, spuse Simon. 
Richetti s-a făcut foc şi pară la Wadi Halfă din cauza unei 
simple greşeli, în legătură cu o telegramă. A fost de-a 
dreptul grosolan cu Linnet. 

Race se răsuci spre stewardesă. Era o femeie solidă, 
chipeşă. 

— N-am găsit nimic nici asupra doamnelor. S-au împotrivit 
toate, mai puţin doamna Allerton, care a fost extrem de 
amabilă. Nici urmă de perle. Apropo, tânăra doamnă 
Rosalie Otterbourne avea un mic pistol în geantă. 

— Ce fel de pistol? 

— Unul foarte mic, domnule, cu mâner de sidef. Ca o 
jucărie. 

Race se holbă. 

— Naiba să ia cazul ăsta, mormăi el. Credeam că măcar pe 
ea am exclus-o de pe lista suspecţilor - şi acum... Oare toate 
tinerele fete de pe nava asta blestemată se plimbă cu 
pistoale de jucărie în geantă? A reacţionat în vreun fel când 
l-aţi găsit? Se adresă el stewardesei. 

Femeia clătina din cap. 

— Nu cred că a observat, domnule. Eram cu spatele la ea 
când i-am căutat prin geantă. 

— “Totuşi, trebuie să-şi fi dat seama că aţi dat de el. Nu 
ştiu, sunt depăşit. Dar camerista? 


— Am căutat-o peste tot, domnule. N-am putut-o găsi. 

— Ce mai e şi asta? Întrebă Simon. 

— Camerista doamnei Doyle - Louise Bourget. A dispărut. 

— A dispărut? 

— Poate că ea a furat perlele, spuse Race gânditor. E 
singura care a avut suficient acces la perle pentru a putea 
comanda o imitație. 

— Şi, pe urmă, când a aflat că se face percheziţie, s-a 
aruncat peste bord? Sugeră Simon. 

— Aiurea, replică Race iritat. O femeie nu se poate arunca 
în apă, în miezul zilei, de pe un vapor ca ăsta, fără ca 
nimeni să-şi dea seama. Trebuie să fie undeva pe vas. Race 
se întoarse încă o dată spre stewardesa. Când a fost văzută 
ultima dată? 

— Cam cu o jumătate de oră înainte de clopoţelul de 
prânz. 

— O să-l inspectăm cabina, oricum, spuse Race. Poate ne 
oferă vreun indiciu. 

Colonelul o luă primul spre puntea inferioară. Poirot îl 
urmă. Descuiară uşa cabinei şi intrară. 

Louise Bourget, a cărei sarcină era să ţină lucrurile altora 
în ordine, se dovedi mult mai neglijentă când venea vorba 
de ale sale. Pe noptieră zăceau împrăştiate tot felul de 
mărunţişuri; un geamantan era deschis, cu hainele ieşite pe 
o parte; articole de lenjerie atârnau moale pe scaune. 

În timp ce Poirot deschidea cu degete pricepute sertarele, 
Race cercetă geamantanul. 

Pantofii îi erau aliniaţi lângă pat. Unul dintre ei, din piele 
neagră, părea să fie aşezat într-un unghi cu totul nefiresc, 
aproape suspendat în aer. Stătea atât de ciudat, încât îi 
atrase atenţia lui Race. 

Acesta închise geamantanul şi se aplecă peste şirul de 
pantofi. Apoi scoase o exclamaţie stridentă. 

— Qu'est-ce qu'il y a? 

— N-a dispărut, spuse Race mohorât. E aici, sub pat... 

Capitolul douăzeci şi trei 


Cadavrul celei care fusese Louise Bourget zăcea pe 
podeaua cabinei. Cei doi bărbaţi se aplecară deasupra lui. 

Race se îndreptă primul. 

— E moartă de aproape o oră, aş zice. O să-l aducem pe 
Bessner. Înjunghiată în inimă. A murit practic instantaneu, 
bănuiesc. Nu arată prea bine, nu? 

— Nu. 

Poirot scutură din cap cutremurat de un fior. 

Chipul oacheş, de felină, era convulsionat, parcă de 
surpriză şi de furie. Buzele dezveleau dinţii. 

Poirot se aplecă din nou uşor şi ridică mâna dreaptă a 
fetei. Între degete i se zărea ceva. Poirot desprinse obiectul 
şi i-l arătă lui Race: era o bucăţică de hârtie subţire, 
colorată într-un mov pal. 

— Vezi ce este? 

— O bancnotă, spuse Race. 

— Cred că e colţul unei bancnote de o mie de franci. 

— E clar ce s-a întâmplat, spuse Race. Fata ştia ceva - şi l- 
a şantajat pe ucigaş. Ni s-a părut nouă că nu era sinceră 
azi-dimineaţă. 

— Ah, ce proşti am fost! Strigă Poirot. Ar fi trebuit să ne 
dăm seama - atunci. Ce a spus ea? „Ce aş fi putut să văd 
sau să aud? Mă aflam pe puntea de dedesubt. Evident, dacă 
n-aş fi putut să dorm, dacă aş fi urcat pe puntea de sus, 
atunci poate că l-aş fi văzut pe asasin, pe monstrul acela, 
intrând sau ieşind din cabină, dar aşa...” Bineînţeles, asta 
se şi întâmplase! Ea urcase într-adevăr pe puntea de sus şi 
văzuse pe cineva strecurându-se în cabina lui Linnet Doyle - 
sau ieşind de acolo. Şi acum, din cauza lăcomiei ei prosteşti, 
zace aici moartă... 

— Iar noi nu am aflat nimic în plus despre cel care a ucis-o, 
încheie Race dezgustat. 

Poirot clătină din cap. 

— Nu, nu. Acum ştim mult mai mult. Ştim... Aproape totul. 
Numai că tot ce ştim pare incredibil... Şi totuşi, aşa trebuie 
să fie. Doar că nu înţeleg. Pah! Ce prost am fost azi- 


dimineaţă! Am simţit - amândoi - că faţă ne ascundea ceva 
şi totuşi nu ne-am gândit nici o clipă la motivul logic, 
şantajul. 

— Trebuie să fi cerut bani imediat, spuse Race. A 
ameninţat. Ucigaşul a fost forţat să cedeze şi să-l plătească 
în bancnote franţuzeşti. Asta ne spune ceva? 

Poirot clatină din cap meditativ. 

— Nu prea cred. Mulţi oameni îşi iau nişte rezerve băneşti 
cu ei în călătorii - uneori lire, alteori dolari, dar foarte 
adesea şi franci francezi. Poate că ucigaşul i-a dat tot ce 
avea, în mai multe valute. Hai să ne continuăm 
reconstituirea. 

— Criminalul vine în cabina ei, îi dă banii şi apoi... 

— Şi apoi, spuse Poirot, ea îi numără. O, da, cunosc genul 
acesta de oameni. Ea a numărat banii şi în timpul acesta a 
fost complet neatentă. Şi atunci criminalul a lovit-o. După ce 
a omorât-o, a luat banii şi a fugit - fără să observe că una 
dintre bancnote avea un colţ rupt. 

— Am putea să-l prindem după asta, spuse Race sceptic. 

— Mă îndoiesc, zise Poirot. Criminalul o să inspecteze 
probabil bancnotele şi o să observe că una e defectă. 
Desigur, dacă ar fi o fire mai zgârcită, nu s-ar hotări să rupă 
o bancnotă de une mille - dar tare mă tem că are un 
temperament exact opus. 

— Cum ai dedus asta? 

— Atât această crimă, cât şi uciderea doamnei Doyle au 
necesitat anumite calităţi - curaj, îndrăzneală, o execuţie 
rapidă şi precisă; asemenea caracteristici nu se potrivesc 
unui temperament prudent şi precaut. 

Race clătină trist din cap. 

— Mai bine îl chem pe Bessner, spuse. 

Doctorul cel trupeş îşi încheie repede examinarea 
cadavrului, însoţind-o de o mulţime de ach şi şo. 

— E moartă de maxim o oră, anunţă el. Moartea a fost 
foarte rapidă - instantanee. 

— Şi ce armă credeţi că a fost folosită? 


— Ach, e interesant. A fost un obiect foarte ascuţit, foarte 
subţire, foarte fin. Pot să vă arăt ceva asemănător. 

Întors în cabina lui, doctorul deschise o cutie şi scoase un 
bisturiu lung şi subţire. 

— Ceva de felul ăsta, prietene; nu un cuţit obişnuit de 
bucătărie. 

— Bănuiesc, spuse Race cât putu de blând, că nici unul 
dintre bisturiele dumneavoastră, doctore, nu... Lipseşte? 

Bessner se holbă la el câteva clipe, apoi faţa i se înroşi de 
indignare. 

— Ce spuneţi? Credeţi că eu - eu, Cari Bessner, cunoscut 
în toată Austria, eu, cu clientela mea, cu pacienţii mei 
aristocratici - credeţi că eu am omorât-o pe o amărâtă de 
femme de chambre? Ah, dar e ridicol, e absurd! Nici unul 
dintre bisturiele mele nu lipseşte - nici unul, vă spun eu. 
Sunt toate aici, la locul lor. Puteţi să vă uitaţi şi singuri. lar 
această insultă la adresa profesiunii mele n-am s-o uit. 

Doctorul Bessner îşi închise valiza cu o pocnitură, o trânti 
jos şi ieşi furtunos pe punte. 

Uau! Spuse Simon. L-aţi enervat zdravân. Poirot dădu din 
umeri. 

— E regretabil. 

— Cred că vă înşelaţi aici. Bătrânul Bessner e unul dintre 
cei mai buni, chiar dacă e niţel cam nemţălău. 

Doctorul Bessner reapăru pe neaşteptate. 

— Sunteţi amabili acum să părăsiţi această cabină? 
Trebuie să refac pansamentul pacientului meu. 

Domnişoara Bowers intrase împreună cu el şi aştepta, 
vioaie şi competentă, ca Race şi Poirot să plece. 

Cei doi se strecurară afară. Race mormăi ceva şi se 
îndepărtă. Poirot se răsuci spre stânga. Auzi frânturi de 
conversaţie, mici râsete feminine. Jacqueline şi Rosalie erau 
împreuna în cabina acesteia din urmă. 

Uşa era deschisă şi cele două fete stăteau în picioare lângă 
prag. Când zăriră umbra lui Poirot, amândouă priviră în 
sus. Poirot o văzu pe Rosalie zâmbindu-l pentru prima oară 


- era un zâmbet timid, prietenos, uşor nesigur, ca şi cum 
Rosalie făcea ceva nou, neobişnuit pentru ea. 

— Bârfiţi, mesdemoiselles? Întrebă el acuzator. 

— Nu, deloc, spuse Rosalie. De fapt, comparam nişte 
rujuri. 

Poirot zâmbi. 

— Leş chiffons d'aujourd'hui, murmură el. 

Dar zâmbetul lui avu ceva mecanic, iar Jacqueline de 
Bellefort, mai iute şi mai perspicace decât Rosalie, îl 
observă. Lăsă din mână rujul şi ieşi pe punte. 

— S-a întâmplat... Ce s-a mai întâmplat? 

— Aţi ghicit, mademoiselle, s-a întâmplat ceva. 

— Ce? 

Rosalie ieşi şi ea. 

— O altă crimă, spuse Poirot. 

Rosalie trase brusc aer în piept. Poirot o privea atent. Preţ 
de câteva clipe văzu în ochii ei panică - şi, în plus, 
consternare. 

— Camerista lui Madame Doyle a fost ucisă, spuse el 
abrupt. 

— Ucisă? Strigă Jacqueline. Ucisă, aţi spus? 

— Da, asta am spus. Deşi răspunsul îi fusese adresat lui 
Jacqueline, Poirot o privea pe Rosalie. Şi ei îi vorbi mai 
departe: Fata văzuse ceva ce n-ar fi trebuit să vadă. Aşa că 
a fost redusă la tăcere, ca să nu cumva să-l scape vreo 
vorbă. 

— Şi ce a văzut? 

Din nou, Jacqueline fu cea care întrebă, iar Poirot îi 
răspunse din nou lui Rosalie. Era o scenă ciudată în trei. 

— Cred că nu încape îndoială asupra a ceea ce a văzut. A 
văzut pe cineva care a intrat şi apoi a ieşit din cabina lui 
Linnet Doyle în noaptea fatală. 

Poirot stătea cu urechile ciulite. Auzi iar răsuflarea 
întretăiată şi o văzu pe Rosalie clipind. Reacţionase exact 
aşa cum se aştepta el. 

— V-a spus cine era? Întrebă Rosalie. 


Poirot clătină uşor din cap, cu regret. 

Pe punte se auziră paşi uşori. Era Cornelia Robson. În 
ochii mari avea o expresie de uluire. 

— Oh, Jacqueline, strigă ea, s-a întâmplat ceva groaznic! 
Ceva îngrozitor! 

Jacqueline se întoarse spre ea. Amândouă se dădură un 
pas în faţă. Aproape fără să-şi dea seama, Poirot şi Rosalie 
se traseră înapoi. 

— De ce mă priviţi? Întrebă Rosalie tăios. La ce vă gândiţi? 

— Mi-aţi pus două întrebări. Eu am să vă pun una singură. 
De ce nu-mi spuneţi tot adevărul, mademoiselle? 

— Nu ştiu la ce vă referii. V-am spus... Totul... Azi- 
dimineaţă. 

— Nu, sunt lucruri pe care nu mi le-aţi spus. Nu mi-aţi 
spus că aveţi în geantă un pistol de calibru mic cu mâner de 
sidef. Nu mi-aţi spus tot ce aţi văzut noaptea trecută. 

Rosalie se îmbujora, apoi spuse aspru: 

— Nu e adevărat. Nu am nici un revolver. 

— Nu am spus revolver. Am spus un mic pistol pe care îl 
purtaţi în geantă. 

Rosalie se răsuci pe călcâie, se repezi în cabină, ieşi la 
iuţeală şi aruncă în braţele lui Poirot geanta ei de mână, din 
piele gri. 

— Vorbiţi aiurea. Uitaţi-vă singur, dacă doriţi. 

Poirot deschise geanta. În ea nu era nici un pistol. 

Poirot îi înapoie fetei geanta şi-l întâlni privirea 
triumfătoare, plină de dispreţ. 

— Nu, spuse el pe un ton plăcut. Nu este aici. 

— Vedeţi? Nu aveţi întotdeauna dreptate, Monsieur Poirot. 
Şi nici celălalt lucru ridicol pe care l-aţi spus nu este 
adevărat. 

— Eu nu cred. 

— Sunteţi enervant! Rosalie bătu din picior. Vă intră ceva 
în cap şi o ţineţi una şi bună la nesfârşit. 

— Pentru că vreau să-mi spuneţi adevărul. 


— Care este adevărul? Dumneavoastră păreţi să-l ştiţi mai 
bine decât mine. 

— Vreţi să vă spun ce aţi văzut? Întrebă Poirot. Şi, dacă am 
dreptate, o să recunoaşteţi că am dreptate? Am să vă spun 
ce cred. Cred că, atunci când v-aţi întors pe la pupa, v-aţi 
oprit fără să vreţi pentru că aţi văzut un bărbat ieşind dintr- 
o cabină de pe la jumătatea punţii - cabina lui Linnet Doyle, 
după cum v-aţi dat seama a doua zi. L-aţi văzut ieşind, 
închizând uşa după el şi îndepărtându-se spre celălalt capăt 
al punţii şi, poate, intrând într-una din ultimele două cabine. 
Am dreptate, mademoiselle? 

Rosalie nu răspunse. 

Poate credeţi că e mai înţelept să nu vorbiţi, spuse Poirot. 
Poate vă e teamă că, dacă o faceţi, veţi fi şi dumneavoastră 
ucisă. Timp de o clipă, Poirot crezu că Rosalie muşcase 
momeală, că acuzaţia de lipsă de curaj reuşise acolo unde 
argumente mai subtile ar fi dat greş. 

Buzele ei se deschiseră, tremurară. 

— N-am văzut pe nimeni, spuse Rosalie Otterbourne. 

Capitolul douăzeci şi patru 

Domnişoara Bowers ieşi din cabina doctorului Bessner, 
trăgându-şi manşetele peste încheieturile mâinilor. 

Jacqueline o părăsi brusc pe Cornelia şi o acostă pe soră. 

— Cum se simte? Întrebă ea pe un ton poruncitor. 

Poirot veni tocmai la timp ca să audă răspunsul. 
Domnişoara Bowers arăta îngrijorata. 

— Lucrurile nu merg chiar foarte rău, spuse ea. 

— Vreţi să spuneţi că situaţia s-a înrăutățit? Strigă 
Jacqueline. 

— Ei bine, trebuie să spun că voi fi uşurată când ajunşi la 
țărm, vom putea face o radiografie şi vom curăța rana sub 
anestezie. Când credeţi că ajungem la Shellal, Monsieur 
Poirot? 

— Mâine-dimineaţă. 

Domnişoara Bowers strânse din buze şi clătină din cap. 


— Foarte bine. Noi facem tot ce putem, dar există 
întotdeauna pericolul de septicemie. 

Jacqueline o prinse pe domnişoara Bowers de braţ şi i-l 
scutură. 

— O să moară? O să moară? 

— O, Doamne, nu, domnişoara de Bellefort. Adică, sper că 
nu. Rană în sine nu e periculoasă, dar în mod sigur trebuie 
făcută o radiografie cât mai repede. Şi, în plus, bietul domn 
Doyle ar fi trebuit să stea astăzi cât se poate de liniştit. A 
avut parte de prea multe emoţii şi de nelinişte. Nu-l de 
mirare că i-a crescut temperatura. Şocul provocat de 
moartea soţiei şi toate celelalte... 

Jacqueline dădu drumul braţului surorii şi se întoarse cu 
spatele, sprijinindu-se de balustradă. 

— Ceea ce vreau să spun e că trebuie să ne păstrăm 
întotdeauna speranţa, zise domnişoara Bowers. Bineînţeles, 
domnul Doyle are o constituţie foarte rezistentă - asta se 
vede - probabil n-a fost bolnav niciodată în viaţă. Aşa că are 
un avantaj. Dar nu se poate nega că temperatura crescută 
nu e un semn tocmai bun şi... 

Domnişoara Bowers clătină din cap, îşi aranjă încă o dată 
manşetele şi se depărtă cu pas vioi. 

Jacqueline se întoarse şi porni bâjbâind, cu ochii plini de 
lacrimi, spre cabina ei. O mână o sprijini de braţ şi o 
conduse. Fata privi printre lacrimi şi îl văzu pe Poirot 
alături. Se rezemă uşor de el şi el o ajută să intre în cabină. 

Jacqueline se aruncă pe pat şi-şi dădu drumul lacrimilor, 
însoţite de suspine adânci, care-l scuturau tot trupul. 

— O să moară! O să moară! Ştiu că o să moară... Şieu voi 
fi cea care l-a ucis. Da, eu voi fi... 

Poirot ridică din umeri şi clătină uşor din cap, cu tristeţe. 

— Mademoiselle, ceea ce s-a făcut nu se mai poate 
desface. Nu putem întoarce cursul acţiunilor noastre. E 
prea târziu să regretaţi. 

Jacqueline strigă şi mai tare: 


— Eu voi fi cea care l-a ucis! Şi îl iubesc atât de mult... Atât 
de mult. 

Poirot oftă. 

— Prea mult... 

Asta îşi spusese el cu câteva luni în urmă, în restaurantul 
lui Monsieur Blondin. Se întâmpla din nou, acum. 

Spuse, ezitând uşor: 

— Nu vă luaţi, în orice caz, după ceea ce spune 
Mademoiselle Bowers. Surorile medicale mie mi se par 
întotdeauna pesimiste! Sora de noapte e întotdeauna 
surprinsă să-şi găsească pacientul viu şi nevătămat seara; 
cea de peste zi nu se aşteaptă să-l găsească viu dimineaţa! 
Ele ştiu prea bine pericolele care pândesc în fiecare 
situaţie. Când conducem, putem foarte bine să gândim: 
„Dacă o maşină ar veni în viteză din intersecţia aceea, sau 
dacă tractorul acela ar da brusc cu spatele, sau dacă 
automobilului care se apropie i-ar sări o roată, sau dacă un 
câine ar sări din tufiş şi m-ar muşca de mâna cu care 
conduc - eh bien, probabil că aş muri”. Dar de regulă 
presupunem - şi pe bună dreptate - că nici unul dintre 
aceste lucruri nu se va întâmpla în realitate şi că ne vom 
încheia drumul cu bine. Însă, bineînţeles, dacă am avut sau 
am văzut vreun accident, atunci suntem înclinați să 
adoptăm punctul de vedere opus. 

Jacqueline întrebă printre lacrimi, cu un zâmbet vag pe 
faţă: 

— Încercaţi să mă consolaţi, Monsieur Poirot? 

— Bon Dieu ştie ce încerc să fac! N-ar fi trebuit să veniţi în 
excursia aceasta. 

— Nu, aş vrea şi eu să nu fi venit. A fost atât de groaznic. 
Dar curând totul se va sfârşi. 

— Mais oui, mais oui. 

— Şi Simon va fi dus la spital şi o să primească tratamentul 
potrivit şi totul va fi bine. 

— Vorbiţi ca un copil! „Şi au trăit fericiţi până la adânci 
bătrâneţi.” Asta este, nu? 


Jacqueline se înroşi deodată ca racul. 

— Monsieur Poirot, nu am vrut să spun... Nu am vrut... 

— E prea devreme să mă gândesc la asta!” Asta e ipocrizia 
pe care ar trebui s-o susţineţi, nu? Dar dumneavoastră va 
curge prin vine sânge latin, Mademoiselle Jacqueline. Ar 
trebui să fiţi în stare să admiteţi adevărul chiar dacă nu 
sună tocmai decent. Le roi este mort - vive le roi! Soarele a 
apus. Răsare luna. Aşa este, nu? 

— Nu înţelegeţi. Lui îi pare doar râu pentru mine - îi pare 
foarte râu, pentru că e conştient de cât de groaznic mă simt 
ştiind că i-am provocat atâta suferinţă. 

— O, da, spuse Poirot. Mila pură este un sentiment foarte 
nobil. 

Şi o privi pe jumătate ironic, pe jumătate cuprins de o altă 
emoție, murmurând pentru sine câteva versuri în franceză: 

La vie est vaine. 

Un peu d'amour, 

Un peu de haine, 

Et puis bonjour. 

La vie est breve. 

Un peu d'espoir, 

Un peu de r&ve, 

Et puis bonsoir. 

Poirot ieşi din nou pe punte. Colonelul Race se plimba cu 
paşi mari, şi-l făcu imediat semn. 

— Poirot! Ce bine că te văd. Aveam nevoie de tine. Am o 
idee. 

Luându-l de braţ, Race o porni în susul punţii. 

— O remarcă întâmplătoare a lui Doyle. Abia dacă i-am dat 
atenţie la vremea respectivă. Ceva despre o telegramă. 

— Tiens - c'est vrai. 

— Poate că nu e nimic, dar nu putem lăsa nici o posibilitate 
neexplorată. La naiba, prietene, avem două crime şi noi 
suntem încă în ceaţă. 

Poirot clătină din cap. 

— Nu, nu în ceaţă. Am ieşit la lumină. 


Race îl privi cu curiozitate. 

— Ai vreo idee? 

— Am mai mult decât o idee. Sunt sigur. 

— De când? 

— De la moartea cameristei. 

— Să fiu al naibii dacă înţeleg! 

— Prietene, e atât de clar, atât de clar. Numai că există 
dificultăţi - piedici - impedimente! Vezi dumneata, în jurul 
unei persoane ca Linnet Doyle se adună atât de multe... Uri. 
Şi gelozii şi invidii şi meschinărie. E ca un nor de musculiţe 
care bâzâie, bâzâie... 

— Dar crezi că ştii? Race îl privi din nou cu interes. N-ai 
afirma asta dacă n-ai fi sigur. Eu nu pot spune că am vreo 
idee clară. Am anumite suspiciuni, desigur... 

Poirot se opri şi-şi puse, într-un gest impunător, mâna pe 
braţul lui Race. 

— Eşti un om mare, mon colonel... Nu-mi ceri: „Spune-mi. 
La ce te gândeşti?” Ştii că, dacă aş putea să vorbesc acum, 
aş face-o. Dar mai întâi sunt multe de clarificat. Gândeşte-te 
însă, gândeşte-te pentru un moment la următoarele lucruri. 
Sunt anumite indicii... Afirmația domnişoarei de Bellefort că 
ar fi ascultat cineva conversaţia noastră în noaptea aceea, 
în grădina din Aswan. Apoi declaraţia lui Tim Allerton 
despre ceea ce a auzit şi a făcut în noaptea crimei. Apoi 
răspunsurile foarte semnificative ale lui Louise Bourget la 
întrebările noastre de azi-dimineaţă. Apoi faptul că Madame 
Allerton bea apă, că fiul ei bea whisky cu sifon, iar eu beau 
vin. Adaugă la toate acestea cele două sticluţe de ojă şi 
proverbul pe care l-am menţionat. Şi, în fine, cheia de boltă 
a întregii poveşti, faptul că pistolul a fost înfăşurat într-o 
batistă ieftină şi un şal de catifea şi aruncat peste bord... 

Race rămase tăcut timp de un minut sau două, apoi 
scutură din cap. 

— Nu, spuse el. Nu înţeleg. Am o vagă idee despre ce 
vorbeşti, dar deocamdată nu mi se pare posibil. 


— Ba da... ba da. Pentru că vezi numai jumătate de adevăr. 
Şi ţine minte că trebuie s-o luăm de la capăt, întrucât prima 
noastră versiune a fost complet greşită. 

Race făcu o mică grimasă. 

— Sunt obişnuit cu asta. Adesea mi se pare că în asta şi 
constă munca de detectiv - în a renunţa la falsele piste 
iniţiale şi a o lua de la capăt. 

— Da, e foarte adevărat. Şi sunt oameni care exact asta nu 
vor să facă. Elaborează o anumită teorie şi totul trebuie să 
se conformeze ei. Dacă vreun fapt minor nu se potriveşte cu 
teoria, este ignorat. Dar întotdeauna faptele care nu se 
potrivesc sunt cele mai semnificative. În tot timpul ăsta am 
încercat să stabilesc însemnătatea faptului că pistolul a fost 
înlăturat de la locul crimei. Ştiam că înseamnă ceva, dar ce 
anume am înţeles abia cu o jumătate de oră în urmă. 

— Iar eu încă nu pricep! 

— O să pricepi! Reflectează numai la indiciile pe care le- 
am enumerat. Şi acum, hai să clarificăm povestea aceea cu 
telegrama! Adică, dacă Herr Doktor o să ne dea voie în 
cabină. 

Doctorul Bessner era încă într-o dispoziţie foarte proastă. 
La bătaia în uşă a celor doi, ieşi în prag cu o figură 
încruntată. 

— Ce este? Vreţi să mai vorbiţi o dată cu pacientul meu? 
Dar vă spun că nu e înţelept ce faceţi. Are febră. A trecut 
prin prea multe emoţii. 

— O singură întrebare, spuse Race. Atât, aveţi cuvântul 
meu. 

Cu un mormăit neprietenos, doctorul se dădu la o parte, 

Şi cei doi bărbaţi intrară în cabină. Bessner, bolborosind 
ceva pentru sine, ieşi pe lângă ei. 

— Mă întorc peste trei minute, spuse el. Şi atunci vă rog să 
ne lăsaţi în pace! 

Şi porni cu paşi apăsaţi pe punte. 

Simon se uită întrebător de la unul la altul. 


— Da, spuse el, ce este? Un mic detaliu, răspunse Race. 
Adineauri, când stewarzii mi-au dat raportul, am aflat că 
Signor Richetiti a protestat vehement la percheziţie. 
Spuneaţi că asta nu vă surprinde, pentru că ştiaţi că e 
irascibil şi că a fost grosolan cu soţii dumneavoastră în 
legătură cu o telegramă. Puteţi să-mi povestiţi despre ce a 
fost vorba? 

— Cu plăcere. Totul s-a petrecut la Wadi Halfă. Tocmai ne 
întorseserăm de la a doua cataractă. Lui Linnet i s-a părut 
că pe ghişeu era o telegramă pentru ea. Uitase că nu se mai 
numea Ridgeway, iar Richetti şi Ridgeway arată destul de 
asemănător dacă sunt scrise într-o caligrafie ilizibilă. Aşa că 
Linnet a deschis telegrama, n-a înţeles nimic din ea şi 
tocmai încerca să-l dea de capăt, când tipul ăsta, Richetiti, s- 
a apropiat, i-a smuls-o aproape din mână şi a început să 
spumege de furie. Ea s-a dus după el să-şi ceară iertare, iar 
el i-a răspuns cu o grosolănie fără margini. 

Race trase aer în piept. 

— Şi ştiţi cumva, domnule Doyle, despre ce era vorba în 
acea telegramă? 

— Da. Linnet a citit o parte din ea cu glas tare. Zicea că... 

Simon se opri. Afară se auzea gălăgie - o voce ascuţită Se 
apropia rapid. 

— Unde sunt Monsieur Poirot şi colonelul Race? Trebuie să 
vorbesc cu ei imediat! E foarte important. Deţin informaţii 
de însemnătate vitală. Sunt la domnul Doyle? 

Bessner nu închisese uşa, trăsese numai draperia. 
Doamna Otterbourne o mătură cu mâna şi intră valvârtej. 
Avea chipul roşu de emoție, se clătina uşor şi părea să nu-şi 
stăpânească vorbele pe deplin. 

— Domnule Doyle, spuse ea pe un ton patetic, ştiu cine a 
ucis-o pe soţia dumneavoastră! 

— Poftim? 

Simon se holbă la ea. La fel făcură şi cei doi bărbaţi. 

Doamna Otterbourne îi măsură pe toţi trei cu o privire 
triumfătoare. Era fericită - jubilă. 


— Da, spuse ea. Teoriile mele se confirmă în totalitate. 
Instinctele primare, primordiale, cele mai profunde... Poate 
că sună imposibil, fantastic, dar acesta este adevărul! 

— Să înţeleg că dispuneţi de dovezi care arată cine a ucis- 
o pe doamna Doyle? Întrebă Race tăios. 

Doamna Otterbourne se aşeză pe un scaun şi se aplecă 
înainte, dând viguros din cap. 

— În mod sigur. Sunteţi de acord, nu, că acela care a ucis- 
o pe Louise Bourget a omorât-o şi pe Linnet Doyle - că 
ambele crime au fost comise de aceeaşi persoană? 

— Da, da, spuse Simon nerăbdător. Desigur. E logic. 
Continuaţi. 

— Atunci am dreptate. Ştiu cine a ucis-o pe Louise 
Bourget; aşadar, ştiu cine a omorât-o pe Linnet Doyle. 

— Vreţi să spuneţi că aveţi o teorie despre cine a ucis-o pe 
Louise Bourget, îi sugeră Race sceptic. 

Doamna Otterbourne se întoarse spre el cu o privire de 
tigru. 

— Nu, ştiu exact. L-am văzut pe criminal cu propriii ochi. 

Simon, pradă febrei, strigă la ea: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, luaţi-o de la început. 
Spuneţi că ştiţi cine a ucis-o pe Louise Bourget. 

Doamna Otterbourne încuviinţă din cap. 

— Am să vă povestesc exact ce s-a întâmplat. 

Da, era foarte fericită, nici o îndoială! Era momentul ei de 
glorie, triumful ei! Ce dacă romanele ei nu se mai vindeau, 
ce dacă cititorii stupizi care cândva le cumpărau şi le 
devorau cu lăcomie aveau acum alţi favoriţi? Salome 
Otterbourne va fi din nou faimoasă. Numele ei va ajunge pe 
prima pagină a ziarelor. Va fi principalul martor al acuzării 
la proces. 

Doamna Otterbourne respiră adânc şi deschise gura. 

— S-a întâmplat pe când mergem la masa de prânz N- 
aveam nici o poftă de mâncare - cu toată grozăvia recente: 
tragedii... Nu mai e nevoie să intru în detalii. Pe la 
jumătatea drumului mi-am amintit că am... Lăsasem ceva în 


cabina I-am spus lui Rosalie să se ducă înainte fără mine - 
ceea ce ea a şi făcut. 

Doamna Otterbourne făcu o scurtă pauză. 

Draperia de la uşă se mişcă uşor ca fluturată de vânt, dar 
nici unul dintre cei trei bărbaţi nu băgă de seamă. 

— Am... hm... Doamna Otterbourne se opri. Partea aceasta 
a poveştii era cam alunecoasă, dar trebuia cumva să treacă 
de ea. Am... Făcusem un aranjament cu unul dintre... hm... 
Membrii personalului de pe vapor. Trebuia... Să-mi dea 
ceva de care aveam nevoie, dar nu voiam ca fiica mea să 
ştie despre asta. Ea tinde să fie... Neînţelegătoare în 
anumite privinţe... 

Nu ieşise prea bine, dar avea timp să se gândească la o 
variantă mai bună înainte de proces. 

Race ridică din sprâncene în timp ce îl privi întrebător pe 
Poirot. 

Poirot dădu imperceptibil din cap şi pe buzele sale se ivi 
cuvântul „băutură”. 

Draperia din dreptul uşii se mişcă din nou. În spatele ei se 
întrezări o sclipire ca de oţel. 

— Aranjasem să cobor pe la pupa pe puntea de dedesubt, 
continuă doamna Otterbourne şi acolo să mă întâlnesc cu 
persoana respectivă. Pe când mergeam pe punte, uşa unei 
cabine s-a deschis şi cineva a privit afară. Era fata aceea - 
Louise Bourget, sau cum o chema. Părea să aştepte pe 
cineva. Când a văzut că eram eu, a fost probabil dezamăgită 
şi a intrat repede înapoi. Nu mi-am închipuit nimic, desigur. 
M-am dus în locul stabilit şi am luat... Lucrurile de la omul 
respectiv. l-am plătit şi... hm... Am vorbit ceva cu el. Apoi m- 
am întors. Exact când dădeam colţul, am văzut cum cineva 
a bătut la uşa cameristei şi a intrat în cabină. 

— Şi acel cineva era?... Interveni Race. 

Bang! 

Zgomotul exploziei umplu cabina. În aer se răspândi un 
miros acru, înţepător, de fum. Doamna Otterbourne se 
răsuci încet pe o parte, cu o mişcare suprem întrebătoare, 


apoi se aplecă greoi în faţă şi se prăvăli la pământ. Sângele 
îi podidi printr-o gaură rotundă ivită chiar în spatele 
urechii. 

Timp de o clipă domni o stupefacţie totală. Apoi, cei doi 
bărbaţi în putere săriră de la locurile lor. Trupul femeii le 
stânjeni puţin mişcările. Race se aplecă deasupra lui, în 
timp ce Poirot se repezi ca un tigru pe uşă afară. 

Puntea era goală. Pe jos, chiar lângă prag, zăcea un 
revolver mare, un colţ. 

Poirot privi rapid în amândouă direcţiile. Nu se vedea 
nimeni. Apoi se repezi spre pupa. În timp ce dădea colţul, se 
ciocni de Tim Allerton, care venea în fuga mare din direcţie 
opusă. 

— Ce naiba a mai fost şi asta? Strigă Tim abia trăgându-şi 
sufletul. 

Poirot întrebă tăios: 

— Aţi întâlnit pe cineva venind încoace? 

— Dacă am întâlnit pe cineva? Nu. 

— Atunci veniţi cu mine! 

Poirot îl luă de braţ şi se întoarse. În faţa cabinei se 
strânsese deja un mic grup. Rosalie, Jacqueline şi Cornelia 
ieşiseră în grabă din camerele lor. Alte câteva persoane se 
vedeau venind dinspre salon - Ferguson, Jim Fanthorp şi 
doamna Allerton. 

Race stătea în picioare lângă revolver. Poirot întoarse 
capul şi i se adresă aspru lui Tim Allerton: 

Aveţi cumva o pereche de mânuşi în buzunare? Tim se 
scotoci. 

— Da, am. 

Poirot le înşfacă şi le puse şi se aplecă să examineze 
revolverul. Race se lăsă şi el pe vine. Ceilalţi îi priveau fără 
suflare. 

— Nu s-a dus în partea cealaltă. Fanthorp şi Ferguson 
şedeau pe banca de pe puntea aceasta. L-ar fi văzut. 

— lar dacă s-ar fi dus spre pupa, ar fi dat peste Monsieur 
Allerton, răspunse Poirot. 


Race spuse, arătând spre revolver: 

— E ciudat că l-am văzut nu cu mult timp în urmă. Trebuie 
totuşi să fim siguri. 

Ciocăni la uşa cabinei lui Pennington. Nu-l răspunse 
nimeni. Camera era goală. Race păşi spre servantă şi smuci 
sertarul din dreapta. Revolverul dispăruse. 

— Ne-am lămurit, spuse Race. Acum, ia să vedem, unde e 
Pennington? 

leşiră din nou pe punte. Doamna Allerton se alăturase 
privitorilor. Poirot veni repede lângă ea. 

— Madame, luaţi-o pe Mademoiselle Otterbourne la 
dumneavoastră şi aveţi grijă de ea. Mama ei a fost - Poirot îi 
arunca o privire piezişă lui Race, care încuviinţă din cap - 
ucisă. 

Doctorul Bessner se apropie agitat. 

— Gott im Himmel! Ce mai este? 

I se făcu loc să treacă. Race arătă spre cabină. Bessner 
intră. 

— Găsiţi-l pe Pennington, spuse Race. Sunt amprente pe 
revolver? 

— Nu, nici una, răspunse Poirot. 

Pennington era pe puntea de dedesubt. Şedea în mica 
sufragerie, scriind scrisori. Ridică spre ei un chip atrăgător, 
proaspăt bărbierit. 

— Aveţi ceva noutăţi? Întrebă el. 

N-aţi auzit o împuşcătură? 

— Păi... Acum, că-mi spuneţi... Mi s-a părut că aud un fel 
de pocnitură. Dar nici nu mi-am închipuit... Cine a fost 
împuşcat? 

— Doamna Otterbourne. 

— Doamna Otterbourne? Pennington părea buimăcit. Ei 
bine, asta-l chiar o surpriză. Doamna Otterbourne. Clătină 
din cap. Nu înţeleg nimic. Continuă cu voce scăzută: Mi se 
pare, domnilor, că avem la bord un maniac criminal. 
Trebuie să concepem un plan de apărare. 


— Domnule Pennington, spuse Race, de cât timp sunteţi în 
camera aceasta? 

— Păi, staţi puţin. Pennington îşi frecă uşor bărbia. 
Probabil de vreo douăzeci de minute. 

— Şi nu aţi ieşit deloc? 

— Nu, deloc. 

Pennington se uită întrebător la cei doi. 

— Domnule Pennington, doamna Otterbourne a fost 
împuşcată cu revolverul dumneavoastră. 

Capitolul douăzeci şi cinci 

Domnul Pennington fu şocat. Nu-l venea să creadă. 

— Domnilor, spuse el, este o situaţie foarte serioasă. 
Foarte serioasă. 

— Extrem de serioasă în ceea ce vă priveşte, domnule 
Pennington. 

— În ceea ce mă priveşte? Pennington ridică surprins din 
sprâncene. Dar, domnule dragă, când s-a tras, eu eram aici 
scriind liniştit scrisori. 

— Aveţi, poate, un martor care v-ar putea adeveri 
afirmaţia? 

Pennington clătină din cap. 

— Nu, asta nu. Dar e evident imposibil să mă fi dus pe 
puntea de deasupra, s-o fi împuşcat pe biata femeie (şi de 
ce s-o împuşc, în primul rând?) şi să mă întorc aici fără să 
mă vadă nimeni. Sunt întotdeauna o mulţime de oameni pe 
băncile de pe punte la ora asta. 

— Cum vă explicaţi faptul că a fost folosit pistolul 
dumneavoastră? 

— Hm... Mi-e teamă că eu sunt de vină aici. Din câte îmi 
amintesc, la scurt timp după ce ne-am urcat pe vas, într-o 
seară, a avut loc în salon o conversaţie despre armele de foc 
şi eu am spus atunci că în călătorii am întotdeauna la mine 
un revolver. 

— Cine era prezent? 

— O, nu-mi amintesc exact. Majoritatea pasagerilor, cred. 
Oricum, destul de mulţi. 


Pennington clătină încet din cap. 

— O, da, spuse el, e clar că eu sunt de vină aici. Şi 
continuă: întâi Linnet, apoi camerista ei şi acum doamna 
Otterbourne. Nu pare să aibă nici o logică. 

— Are o logică, spuse Race. 

— Are? 

— Da. Doamna Otterbourne era pe punctul de a ne spune 
că văzuse o anumită persoană intrând în cabina lui Louise 
Bourget. Înainte de a-l rosti numele, a fost împuşcată 
mortal. 

Andrew Pennington îşi şterse fruntea cu o batistă fină de 
mătase. 

— E cumplit, murmură el. 

— Monsieur Pennington, spuse Poirot, aş dori să discut cu 
dumneavoastră anumite chestiuni legate de acest caz. 
Sunteţi amabil să veniţi în cabina mea peste o jumătate de 
oră? 

— Voi fi încântat. 

Pennington nu sună însă prea încântat. Nici nu arăta prea 
încântat. Race şi Poirot schimbară o privire şi părăsiră iute 
camera. 

— E un diavol împieliţat, spuse Race, dar se teme. Nu? 

Poirot dădu aprobator din cap. 

— Da, nu e prea fericit, dragul nostru Monsieur 
Pennington. 

Când ajunseră din nou pe puntea de promenadă, doamna 
Allerton tocmai ieşea din cabina sa şi, văzându-l pe Poirot, îi 
făcu semn insistent din cap. 

— Madame? 

— Biata fată! Spuneţi-mi, Monsieur Poirot, există oare pe 
vas vreo cabină dublă unde ne-am putea muta împreună? 
N-ar trebui să mai stea în cabină pe care a împărţit-o cu 
mama ei, iar a mea are un singur pat. 

— Se poate aranja, madame. Sunteţi foarte amabilă. 

— E doar o chestiune de bun-simţ. În plus, mi-e dragă fata. 
Mi-a plăcut întotdeauna de ea. 


— E foarte supărata? 

— Groaznic. Pare să fi fost extrem de legată de mama 
aceea teribilă. De aceea situaţia e atât de dificilă. Tim spune 
că e convins că doamna Ctterbourne bea. E adevărat? 

Poirot încuviinţă din cap. 

— O, Doamne, biata femeie, nu trebuie s-o judecăm prea 
aspru; dar fata a dus-o probabil tare rău. 

— Da, madame. Este foarte mândră şi i-a fost foarte 
devotată mamei sale. 

— Da, îmi place asta - devotamentul, vreau să spun. O 
calitate care nu mai e la modă azi. Fata are o fire ciudată - e 
mândră, rezervată, nărăvaşă şi totuşi, în adâncul inimii, 
plină de căldură, mi se pare. 

— Văd că am lăsat-o pe mâini bune, madame. 

— Da, nu vă faceţi griji. O să văd eu de ea. E tentată să se 
agaţe de mine cu disperare. 

Doamna Allerton intră în cabina sa. Poirot se înapoie la 
locul tragediei. 

Cornelia stătea încă pe punte, cu ochii larg deschişi. 

— Nu înţeleg, Monsieur Poirot. Cum a dispărut cel care a 
împuşcat-o fără să-l vedem? 

— Da, cum? Întrebă şi Jacqueline. 

— A, nu a fost chiar o scamatorie, aşa cum vă închipuiţi, 
mademoiselle. Criminalul a avut la dispoziţie trei căi de 
scăpare. 

Jacqueline păru buimăcita. 

— Trei? 

— Ar fi putut s-o ia la dreapta sau la stânga, dar nu văd 
cum altfel, zise Cornelia nedumerită. 

Jacqueline se încruntă. Apoi, deodată, fruntea i se descreţi. 

— Bineînţeles. Se putea duce în două direcţii într-un 
singur plan, dar putea şi să se mişte perpendicular pe el. 
Adică, n-ar fi putut-o lua în sus prea uşor, dar putea să o ia 
în jos. 

Poirot surâse. 

— Sunteţi deşteaptă, mademoiselle. 


— Ştiu că sunt chiar tâmpită, dar tot nu înţeleg, spuse 
Cornelia. 

— Draga mea, Monsieur Poirot vrea să spună că ucigaşul 
putea să se azvârle peste balustradă şi să sară pe puntea de 
dedesubt. 

— O, Doamne! Cornelia căscă ochii. Nu m-am gândit la 
asta. Ar fi trebuit s-o facă repede însă, nu? Într-o clipită? 

— Ar fi putut foarte bine s-o facă, interveni Tim Allerton. 
Nu uitaţi că, un asemenea eveniment, este urmat 
întotdeauna de câteva clipe de şoc. Auzi o împuşcătură şi 
pentru câteva secunde eşti incapabil să te mişti. 

— Asta vi s-a întâmplat dumneavoastră, Monsieur 
Allerton? 

— Exact. Am rămas paralizat preţ de câteva secunde 
Bune. Apoi m-am repezit încoace. 

Race ieşi din cabina doctorului Bessner şi spuse cu o voce 
autoritară: 

— Sunteţi amabili să vă îndepărtați? Vrem să scoatem 
corpul din cabină. 

Toţi se dădură la o parte, ascultători. Poirot li se alătură. 
Cornelia îi spuse, cu o sinceritate plină de tristeţe: 

— N-am să uit niciodată călătoria aceasta. Trei morţi... E 
ca şi cum am trăi într-un coşmar. 

Ferguson o auzi şi replică violent: 

— Asta pentru că eşti prea civilizată. Ar trebui să priveşti 
moartea la fel că orientalii. E un simplu incident - prea 
puţin remarcabil. 

— Într-adevăr, spuse Cornelia. Orientalii aceia, bieţii, sunt 
complet needucaţi. 

— Da şi mai bine că sunt aşa. Educaţia a vlăguit rasă albă. 
Uită-te la America - se avântă într-o adevărată orgie a 
culturii. E pur şi simplu dezgustător. Cred că vorbiţi prostii, 
spuse Cornelia, îmbujorându-se. Eu merg în fiecare iarnă la 
nişte prelegeri despre arta greacă şi despre Renaştere şi 
am fost şi la câteva despre femeile celebre din istorie. 


— Arta greacă! Renaşterea! Femei celebre! Gemu domnul 
Ferguson. Mi se face râu când te-aud. Viitorul contează, 
drăguță, nu trecutul. Trei femei au murit pe vasul ăsta. Fi 
bine şi ce dacă? N-a pierdut nimeni nimic! Linnet Doyle şi 
banii ei! Camerista aceea franţuzoaică - o parazită. Doamna 
Otterbourne - o proastă care nu folosea nimănui. Crezi că îi 
pasă cuiva dacă trăiesc sau au murit? Mie nu-mi pasă. Ba 
cred că e foarte bine aşa! 


— Atunci să ştiţi că greşiţi! I-o trânti Cornelia. Şi m-am 
săturat să vă aud vorbind întruna, de parcă n-ar mai conta 
nimeni pe lumea asta afară de dumneavoastră. Mie nu mi-a 
plăcut prea mult de doamna COtterbourne, dar fiica ei ţinea 
tare mult la ea şi moartea mamei sale a distrus-o. Nu ştiu 
prea multe despre cameristă, dar probabil cineva îi ducea 
dorul undeva; cât despre Linnet Doyle - ei bine, dincolo de 
toate, era pur şi simplu minunat de frumoasă! Era atât de 
frumoasă când intra în salon, încât mi se punea un nod în 
gât. Eu nu sunt prea drăguță şi asta mă face să apreciez cu 
atât mai mult frumuseţea. Ca femeie, era la fel de frumoasă 
ca o operă de artă greacă. Şi, când ceva frumos dispare, e o 
pierdere pentru întreaga lume. Aşa să ştiţi! 

— Domnul Ferguson făcu un pas înapoi. Se luă cu mâinile 
de păr şi se trase cu disperare. Mă dau bătut, spuse el. Eşti 
incredibilă. N-ai în tine nici un pic de răutate femeiască. Se 
întoarse spre Poirot. Ştiţi, domnule, că tatăl Corneliei a fost 
practic ruinat de bătrânul Ridgeway? Dar credeţi că fiica lui 
scrâşnea din dinţi la vederea moştenitoarei celei bogate 
care se plimba la bord în perle şi rochii de la Paris? Nu, ea 
nu făcea decât să behăie: „Doamne, ce frumoasă e!”, ca un 
mieluţ nevinovat. Cred că nici măcar n-a fost furioasă pe 
Linnet Doyle. 

Cornelia roşi. 

— Am fost - doar o clipă. Ştiţi, tăticu', bietul de el, a murit 
de necaz că nu reuşise să-şi facă o situaţie. 

— Furioasă doar o clipă? O, te rog! 

Cornelia i-o întoarse: 

— Ei bine, n-aţi spus dumneavoastră adineauri că viitorul 
contează, nu trecutul? Toate astea s-au petrecut demult, 
nu? E un capitol încheiat. 

— Aici m-ai prins, spuse Ferguson. Cornelia Robson, eşti 
singura femeie de treabă pe care am întâlnit-o vreodată. 
Vrei să fii soţia mea? 

— Nu fiţi absurd. 


— Este o cerere în căsătorie autentică - chiar dacă e 
făcută în prezenţa bătrânului detectiv. În orice caz, îmi 
sunteţi martor, Monsieur Poirot. Am cerut-o în mod 
deliberat în căsătorie pe această femeie - împotriva tuturor 
principiilor mele, pentru că nu cred în contractul legal între 
sexe. Dar îmi închipui că nu ar accepta nimic altceva, aşa că 
fie şi căsătorie. Haide, Cornelia, spune da. 

— Cred că sunteţi absolut ridicol, spuse Cornelia, roşind. 

— De ce nu vrei să te căsătoreşti cu mine? 

— Nu sunteţi serios, spuse Cornelia. 

— Vrei să spui că nu sunt serios când te cer în căsătorie, 
sau din fire? 

— Amândouă, dar am vrut să spun din fire. Râdeţi de tot 
felul de lucruri serioase. Educaţie şi cultură, şi... Şi moarte. 
N-aţi fi un bărbat de nădejde. 

Cornelia se întrerupse, roşi din nou şi se repezi în cabina 
ei. 

Ferguson o urmări cu privirea. 

La naiba! Mi se pare că fata asta chiar crede ce spune. 
Vrea ca un bărbat să fie de nădejde. De nădejde - 
Dumnezeule! Ferguson făcu o pauză şi apoi continuă, 
curios: Ce s-a întâmplat, Monsieur Poirot? Păreţi adâncit în 
gânduri. 

Poirot tresări. 

— Reflectez, asta-l tot. Reflectez. 

— Meditaţie asupra Morţii. Moartea, zecimala periodică, 
de Hercule Poirot. Una dintre cunoscutele sale monografii. 

— Monsieur Ferguson, spuse Poirot, sunteţi un tânăr 
foarte impertinent. 

— Îmi cer scuze, dar îmi place să atac instituţiile 
tradiţionale. 

— Iar eu sunt o instituţie tradiţională? 

— Exact. Ce credeţi despre fata asta? 

— Despre Mademoiselle Robson? 

— Da. 

— Cred că e o persoană cu un caracter puternic. 


— Aveţi dreptate. E plină de vlagă. Arată cam bleagă, dar 
nu e. Are curaj. E... o, Doamne, o vreau pe fata asta. Cred 
că n-ar fi o idee rea să o abordez pe bătrâna doamnă. Dacă 
aş asmuţi-o zdravăn împotriva mea, poate aş reuşi s-o 
impresionez pe Cornelia. 

Ferguson se răsuci pe călcâie şi intră în salonul de 
observaţie. Domnişoara Van Schuyler şedea în colţul ei 
obişnuit. Arăta încă mai arogantă decât de obicei. Împletea. 
Ferguson se îndreptă spre ea. Hercule Poirot, intrând pe 
neobservate, găsi un loc la o oarecare distanţă şi, discret, 
păru să se lase absorbit de o revistă. 

— Bună ziua, domnişoară Van Schuyler. 

Bătrâna doamnă îşi ridică ochii numai pentru o clipă, apoi 
îi cobori şi murmură îngheţat: 

— Hm... Bună ziua. 

— Uitaţi ce este, domnişoară Van Schuyler, vreau să 
vorbesc cu dumneavoastră despre ceva destul de 
important. Pe scurt, doresc să mă căsătoresc cu verişoara 
dumneavoastră. 

Ghemul de lână al domnişoarei Van Schuyler căzu pe 
podea şi se rostogoli prin tot salonul. 

Bătrâna doamnă spuse pe un ton veninos: 

— Tinere, cred că v-aţi pierdut minţile. 

— Deloc. Sunt hotărât să mă însor cu ea. Am cerut-o în 
căsătorie! 

Domnişoara Van Schuyler îl examină cu un interes rece, ca 
şi cum ar fi privit o insectă neobişnuită. 

— Într-adevăr? Şi bănuiesc că ea v-a spus să vă vedeţi de 
treabă. 

— M-a refuzat. 

— Fireşte. 

— Nu e deloc „fireşte”. Am să continui să o cer în căsătorie 
până când se învoieşte. 

— Vă asigur, domnule, că am să iau măsuri pentru ca 
tânăra mea verişoară să nu devină subiectul unei asemenea 


persecuții, spuse domnişoara Van Schuyler pe un ton 
muşcător. 

— Ce aveţi împotriva mea? 

Domnişoara Van Schuyler ridică doar sprâncenele şi trase 
cu putere de firul de lână, pregătindu-se să-şi recupereze 
ghemul şi să încheie întrevederea. 

— Haideţi, insistă domnul Ferguson, ce aveţi împotriva 
mea? 

— Cred că ar trebui să fie destul de limpede, domnule... 
AĂăă... Nu vă ştiu numele. 

— Ferguson. 

— Domnule Ferguson. Domnişoara Van Schuyler pronunţă 
numele cu vizibilă repulsie. O asemenea idee este cu totul 
deplasată. 

— Vreţi să spuneţi, zise Ferguson, că nu sunt suficient de 
bun pentru ea? 

— Credeam că asta ar trebui să vă fie evident. 

— În ce fel nu sunt destul de bun? 

Din nou, domnişoara Van Schuyler nu răspunse. 

— Am două picioare, două mâini, o sănătate bună şi o 
minte perfect în regulă. Unde e hiba? 

— Mai există şi poziţia socială, domnule Ferguson. 

— Poziţia socială e o aiureală! 

Uşa salonului se deschise şi intră Cornelia, care se opri 
înmărmurită când o văzu pe redutabila verişoara Marie 
conversând cu pretendentul său. 

Neobrăzatul domn Ferguson întoarse capul, rânji larg şi îi 
strigă: 

— Vino încoace, Cornelia. Îţi cer mâna în modul cel mai 
convenţional posibil. 

— Cornelia, spuse domnişoara Van Schuyler şi vocea ei era 
într-adevăr îngrozitoare, i-ai dat speranţe acestui tânăr? 

— Eu... Nu, bineînţeles că nu... Cel puţin... Nu tocmai... 
Adică... 

— Ce vrei să spui? 


— Nu mi-a dat nici o speranţă, îi sări Ferguson în ajutor 
Corneliei. E exclusiv iniţiativa mea. Nu m-a luat la palme 
numai pentru că are o inimă prea mare. Cornelia, verişoara 
ta spune că nu sunt suficient de bun pentru tine. Lucru, de 
bună seamă, adevărat, dar nu în sensul la care se gândeşte 
ea. Simţul meu moral nu e în mod sigur la fel de nobil ca al 
tău, dar argumentul ei e că îţi sunt mult inferior social. 

— Lucru care cred că e la fel de limpede şi pentru 
Cornelia, spuse domnişoara Van Schuyler. 

— Este oare? Ferguson o privi pe Cornelia întrebător. De 
asta nu vrei să te măriţi cu mine? 

— Nu, nu de asta. Cornelia se îmbujoră. Dacă... Dacă mi- 
aţi plăcea, m-aş căsători cu dumneavoastră indiferent cine 
aţi fi. 

— Dar nu îţi plac? 

— Cred... Cred că sunteţi pur şi simplu necuviincios. Felul 
în care vorbiţi... Şi ceea ce spuneţi... Eu... N-am mai întâlnit 
pe nimeni la fel. Eu... 

Fu cât pe ce s-o podidească lacrimile. Cornelia se năpusti 
afară din salon. 

— Per total, spuse domnul Ferguson, nu e un început râu. 
Se lăsă pe spate în scaunul său, privi tavanul, fluieră, îşi 
încrucişa obraznic picioarele şi observă: Am să încep să vă 
spun „verişoară”. 

Domnişoara Van Schuyler tremura de furie. 

— leşiţi imediat, domnule, sau chem stewardul să vă dea 
afară. 

— Mi-am plătit biletul, spuse domnul Ferguson. Nu poate 
nimeni să mă dea afară dintr-un salon public. Dar am să vă 
fac pe plac. 

Murmură încet: „Yo ho, ho, and a bottle ofrum” [25], apoi, 
ridicându-se, păşi nonşalant până la uşă şi ieşi. 

Înecându-se de furie, domnişoara Van Schuyler se muncea 
să se ridice în picioare. Poirot, apărând discret din spatele 
revistei sale, sări şi îi recuperă ghemul. 


— Vă mulţumesc, Monsieur Poirot. Dacă sunteţi amabil să 
o trimiteţi pe domnişoara Bowers încoace... Sunt foarte 
supărată... Tânărul acela insolent... 

— Cam excentric, mi-e teamă, spuse Poirot. Majoritatea 
celor din familia lui sunt aşa. Răsfăţaţi, desigur. Sunt 
înclinați să se bată cu morile de vânt. Şi adăugă degajat: L.- 
aţi recunoscut, bănuiesc? 

— Dacă l-am recunoscut? 

— Îşi spune Ferguson şi nu vrea să-şi folosească titlul din 
cauza ideilor sale. 

Titlul? Domnişoara Van Schuyler vorbise pe un ton tăios. 

— Da, e tânărul lord Dawlish. Plin de bani, desigur, dar a 
devenit comunist pe când studia la Oxford. 

Domnişoara Van Schuyler, cu chipul sfâşiat de emoţii 
contradictorii, spuse: 

— De când ştiţi despre asta, Monsieur Poirot? 

Poirot dădu din umeri. 

— Era o fotografie într-un ziar. Mi s-a părut că seamănă. 
Apoi am găsit un inel cu blazon. A, nu am nici o îndoială că 
el este. 

Poirot se delectă privind succesiunea rapidă de expresii 
contradictorii de pe chipul domnişoarei Van Schuyler. În 
cele din urmă, cu o înclinare graţioasă a capului, aceasta 
spuse: 

— Vă sunt foarte recunoscătoare, Monsieur Poirot. 

Poirot o urmări cu privirea şi zâmbi în timp ce domnişoara 
Van Schuyler ieşea din salon. Apoi se lăsă pe un scaun şi 
chipul său luă din nou o expresie gravă. Derulă ceva în 
minte şi din când în când dădea din cap. 

— Mais oui, spuse el în cele din urmă. Totul se potriveşte. 

Capitolul douăzeci şi şase 

Race îl găsi încă aşezat. 

— Poirot, ce se mai întâmplă? Pennington urmează să vină 
peste zece minute. Îl las pe mâinile tale. 

Poirot se ridică iute în picioare. 

— Mai întâi, adu-mi-l pe tânărul Fanthorp. 


— Fanthorp? 

Race părea surprins. 

— Da. Adu-l în cabina mea. 

Race încuviinţă din cap şi ieşi. Poirot se îndreptă spre 
cabina sa. Race şi Fanthorp ajunseră şi ei acolo după două 
minute. 

Poirot îi invită să se aşeze şi le oferi ţigări. 

— Şi acum, Monsieur Fanthorp, spuse el, să trecem la 
treabă! Observ că purtaţi o cravată la fel cu a bunului meu 
prieten Hastings [26]. 

Jim Fanthorp îşi privi cu oarecare uimire cravata. 

— E o cravată de absolvent al colegiului Eton [27]. 

Exact. Poate vă daţi seama că, deşi sunt străin, cunosc 
întru câtva mentalitatea englezească. Ştiu, de pildă, că 
există „lucruri care se fac” şi „lucruri care nu se fac”. Jim 
Fanthorp zâmbi silit. 

— Expresiile acestea sunt demodate astăzi, domnule. 

— Poate că da, dar obiceiurile au rămas. Un absolvent de 
Eton e un absolvent de Eton şi sunt anumite lucruri (ştiu 
asta din experienţă) pe care nu le va face niciodată! Unul 
dintre ele, Monsieur Fanthorp, este să intervină neinvitat 
într-o conversaţie atunci când nu-l cunoaşte pe 
interlocutori. 

Fanthorp se holbă la el. 

— Dar mai deunăzi, continuă Poirot, dumneavoastră exact 
asta aţi făcut. Anumite persoane se ocupau în linişte de 
nişte afaceri în salonul de observaţie. Dumneavoastră v-aţi 
apropiat de ele, evident pentru a auzi despre ce vorbeau şi 
apoi v-aţi întors spre ei şi aţi felicitat-o pe o doamnă - 
Madame Simon Doyle - pentru excelentul ei spirit de 
afaceri. 

Chipul lui Jim Fanthorp se făcu roşu ca racul. Poirot 
continuă în forţă, nelăsându-l timp de replică. 

— Acesta, Monsieur Fanthorp, nu este deloc un 
comportament tipic pentru cineva care poartă o cravată la 
fel cu a prietenului meu Hastings! Hastings este extrem de 


delicat, ar muri de ruşine înainte să facă aşa ceva! Aşadar, 
luând în consideraţie gestul dumneavoastră, precum şi 
faptul că sunteţi prea tânăr ca să vă puteţi permite o 
călătorie atât de scumpă, că lucraţi la o firmă de avocaţi 
provincială şi deci nu aveţi probabil nişte venituri 
extravagante şi că nu păreţi să fi suferit recent de vreo 
boală care să pretindă o călătorie prelungită în străinătate, 
mă întreb - şi vă întreb acum şi pe dumneavoastră - care 
este motivul prezenţei dumneavoastră pe acest vas. 

Jim Fanthorp îşi azvârli capul pe spate. 

— Refuz să vă dau vreo informaţie, Monsieur Poirot. Cred 
că sunteţi nebun. 

— Nu sunt nebun. Sunt foarte, foarte lucid. Unde se află 
firma dumneavoastră? În Northampton; adică nu prea 
departe de Wode Hall. Ce fel de conversaţie aţi încercat să 
ascultați? Una despre documente legale. Care a fost scopul 
intervenţiei dumneavoastră - o intervenţie făcută cu foarte 
multă stânjeneala şi mălăise? Scopul ei a fost să o împiedice 
pe Madame Doyle să semneze vreun document fără să-l fi 
citit. Poirot făcu o scurtă pauză. Monsieur Fanthorp, pe 
acest vapor a fost comisă o crimă şi apoi alte două, foarte 
repede una după alta. Dacă vă dezvălui în plus faptul că 
arma care a ucis-o pe Madame Otterbourne este un 
revolver aflat în proprietatea lui Andrew Pennington, poate 
vă veţi da seama că este de fapt de datoria dumneavoastră 
să ne spuneţi tot ce ştiţi. 

Jim Fanthorp râmase tăcut preţ de câteva minute. În cele 
din urmă, spuse: 

— Aveţi un mod destul de ciudat de a pune problema, 
Monsieur Poirot, dar înţeleg ceea ce îmi spuneţi. Problema 
este că nu vă pot furniza nici un fel de informaţii exacte. 

— Vreţi să spuneţi că aveţi numai nişte suspiciuni. 

— Într-adevăr. 

— Şi de aceea vi se pare nedrept să vorbiţi? Legal vorbind, 
poate că aveţi dreptate. Dar aici nu suntem la tribunal. Eu 


şi colonelul Race încercăm să descoperim un criminal. Orice 
informaţie care ne-ar putea ajuta în acest sens e prețioasă. 

Jim Fanthorp reflectă din nou. 

— Foarte bine, spuse el. Ce doriţi să ştiţi? 

— De ce aţi venit în această călătorie? 

— Am fost trimis de unchiul meu, domnul Carmichael, 
avocatul englez al doamnei Doyle. El a avut în grijă multe 
dintre afacerile ei, aşa că a corespondat mult cu domnul 
Andrew Pennington, care era reprezentantul legal al 
doamnei Doyle. Câteva mici incidente (pe care nu le pot 
enumera aici) i-au trezit unchiului meu suspiciunea că 
administrarea averii doamnei Doyle nu era în perfectă 
regulă. 

— Cu alte cuvinte, zise Race, unchiul dumneavoastră 
bănuia că Pennington este un escroc? 

Jim Fanthorp aproba din cap, cu un zâmbet vag pe buze. 

— Aţi spus-o mai pe şleau decât mi-aş permite eu, dar cam 
asta e ideea. Câteva ocazii în care Pennington a invocat 
diferite pretexte şi anumite explicaţii - de altfel, plauzibile - 
ale unor mişcări de fonduri i-au trezit unchiului unele 
suspiciuni. Înainte să le poată clarifica, domnişoara 
Ridgeway s-a căsătorit pe neaşteptate şi a plecat în 
călătorie de nuntă în Egipt. Asta l-a făcut pe unchiul meu să 
răsufle uşurat, căci ştia că, la întoarcerea ei în Anglia, 
averea urma să fie evaluată oficial şi trecută în mâinile 
moştenitoarei. Dar, într-o scrisoare pe care i-a scris-o 
unchiului din Cairo, doamna Doyle menţiona în treacăt că 
dăduse aici peste Andrew Pennington. Bănuielile unchiului 
meu s-au intensificat brusc. Era aproape sigur că 
Pennington, aflat poate la acea vreme într-o situaţie 
disperată, avea de gând să încerce să obţină de la doamna 
Doyle câteva semnături care să-l acopere fraudele. Cum 
unchiul nu avea nici un fel de dovadă concretă pe care să i- 
o prezinte doamnei Doyle, situaţia se vădea extrem de 
dificilă. Singura soluţie viabilă i s-a părut să mă trimită pe 
mine aici, cu avionul, cu misiunea de a afla ce se petrece. 


Trebuia să fiu cu ochii în patru şi, la o adică, să acţionez 
rapid - o sarcină cât se poate de neplăcută, vă asigur. De 
fapt, în situaţia despre care mi-aţi vorbit, a trebuit să mă 
port mai mult sau mai puţin ca un ticălos! Mi-a fost foarte 
peste mână, dar per total am fost mulţumit de rezultat. 

— Adică aţi pus-o pe doamna Doyle în gardă? Întrebă 
Race. 

— Nu neapărat asta, dar i-am luat apă de la moară lui 
Pennington. Am rămas convins că nu va mai încerca o 
vreme nici un tertip şi între timp speram să mă pot apropia 
suficient de domnul şi de doamna Doyle ca să le pot 
transmite un mesaj voalat de avertizare. De fapt, speram să 
pot face asta cu ajutorul domnului Doyle. Doamna Doyle era 
atât de legată de domnul Pennington, încât mi-ar fi fost 
greu să-l sugerez lucruri neplăcute despre el. Ar fi fost mai 
uşor să-l abordez pe soţ. 

Race încuviinţă din cap. 

— Sunteţi amabil să-mi spuneţi părerea dumneavoastră 
sinceră despre un anume lucru, Monsieur Fanthorp? 
Întrebă Poirot. Dacă aţi fi avut de gând să puneţi la cale o 
înşelătorie, v-aţi fi orientat spre Monsieur Doyle sau spre 
Madame Doyle? 

Fanthorp surâse. 

— Domnul Doyle, fără îndoială. Linnet Doyle era foarte 
pricepută la afaceri. Soţul ei, mi se pare, este unul dintre 
oamenii aceia creduli care nu ştiu nimic despre afaceri şi 
care sunt întotdeauna gata să semneze unde i se spune să 
semneze, după cum afirmă chiar el. 

— Sunt de acord cu dumneavoastră, zise Poirot. lată deci 
motivul, adăugă el, privindu-l pe Race. 

— Dar toate acestea sunt numai presupuneri, zise Jim 
Fanthorp. Nu am dovezi. 

Poirot răspunse degajat: 

— Ah, bah! Vom face rost de dovezi! 

— Cum? 

— Poate chiar de la domnul Pennington. 


Fanthorp îl privi neîncrezător. 

— Mă îndoiesc. Mă îndoiesc foarte tare. 

Race se uită la ceas. 

— Trebuie să apară. 

Jim Fanthorp pricepu aluzia şi părăsi camera. 

Două minute mai târziu, Andrew Pennington îşi făcu 
apariţia, tot numai zâmbet. Doar linia încordată a 
maxilarului şi expresia precaută a ochilor trădau faptul că 
acest luptător experimentat era cu garda ridicată. 

Domnilor, spuse el, iată-mă. Se aşeză şi îi privi întrebător. 

— V-am rugat să veniţi aici, Monsieur Pennington, începu 
Poirot, pentru că e limpede că aveţi o legătură specială şi 
foarte directă cu cazul investigat de noi. 

Pennington ridică uşor din sprâncene. 

— Într-adevăr? 

— Desigur, spuse Poirot amabil. Înţeleg că o cunoşteaţi pe 
Linnet Ridgeway de când era copil. 

— A, asta! Chipul lui Pennington se relaxă puţin. lertaţi- 
mă, nu înţelesesem ce aţi vrut să spuneţi. Da, aşa cum v-am 
spus de dimineaţă, o ştiam pe Linnet de când era o feţişoară 
cu şorţuleţ. 

— Eraţi prieten apropiat al tatălui ei? 

— Dă. Eu şi Melhuish Ridgeway am fost foarte buni 
prieteni - foarte buni. 

— Atât de apropiaţi, încât, înainte de a muri, v-a desemnat 
reprezentantul legal al fiicei sale şi administrator al averii 
imense pe care o moştenea? 

— Da, în mare, aşa e. Ochii lui Pennington redeveniră 
circumspecţi. Tonul vocii era mai precaut. Nu am fost 
singurul tutore, desigur; eram asociat cu alţii. 

— Care de atunci au murit? 

— Doi dintre ei au murit. Cel de al treilea, domnul 
Stemdale Rockford, trăieşte. 

— Asociatul dumneavoastră? 

— Da. 


— Înţeleg că Mademoiselle Ridgeway nu era încă majoră 
când s-a căsătorit? 

— Împlinea douăzeci şi unu de ani în iulie următor. 

— Şi, în mod normal, atunci ar fi preluat controlul averii 
sale? 

— Da. 

— Dar căsătoria a precipitat lucrurile? 

Pennington îşi încorda maxilarul şi îşi scoase bărbia în 
afară, cu un gest agresiv. 

— lertaţi-mă, domnilor, dar de ce vă privesc pe 
dumneavoastră aceste lucruri? 

— Dacă nu vreţi să răspundeţi la întrebare... 

— Nu e vorba de asta. Nu mă deranjează întrebările 
dumneavoastră. Dar nu le văd relevanţa. 

— A, dar cum, Monsieur Pennington - Poirot se aplecă 
înainte, cu ochii verzi sclipind, că ai unei pisici - e vorba de 
motivul crimei. Şi atunci consideraţiile financiare sunt 
întotdeauna relevante. 

— Conform testamentului lui Ridgeway, spuse Pennington 
posomorât, Linnet urma să îşi ia averea în primire când 
împlinea douăzeci şi unu de ani sau când se căsătorea. 

— Fără nici un fel de condiţii? 

— Fără nici un fel de condiţii. 

— Şi este vorba, sunt sigur, de milioane de lire. 

— Într-adevăr. 

— Aţi avut pe umeri, Monsieur Pennington, spuse Poirot 
blând, dumneavoastră şi asociatul dumneavoastră, o imensă 
responsabilitate. 

— Suntem obişnuiţi să ne asumăm responsabilităţi, 
răspunse Pennington scurt. Nu e ceva care să ne 
îngrijoreze. 

— Oare? 

Ceva în vocea lui Poirot îl zgândări pe celălalt. 

— Ce naiba vreţi să spuneţi? Întrebă Pennington furios. 

Poirot răspunse cu o sinceritate afabilă: 


— Mă întrebam, Monsieur Pennington, dacă nu cumva 
căsătoria neaşteptată a lui Linnet Ridgeway a produs 
consternare la firma dumneavoastră. 

— Consternare? 

— Da, asta am spus. 

— Ce naiba insinuaţi? 

— E foarte simplu. Afacerile lui Linnet Doyle sunt în 
perfectă ordine? 

Pennington se ridică în picioare. 

— Ajunge. Am plecat. 

Se îndreptă spre uşă. 

— Dar îmi răspundeţi mai întâi la întrebare? 

— Sunt în perfectă ordine, spuse violent Pennington. 

— Nu cumva aţi fost atât de alarmaţi când aţi aflat de 
căsătoria lui Linnet, încât v-aţi îmbarcat pe primul vapor 
spre Europa şi aţi înscenat o întâlnire aparent 
întâmplătoare în Egipt? 

— Pennington se apropie din nou. Îşi recăpătase 
stăpânirea de sine. 

— Ceea ce spuneţi este o idioţenie absolută! Nici măcar n- 
am ştiut că Linnet este măritată până n-am întâlnit-o în 
Cairo. Am fost uluit. Scrisoarea ei a sosit probabil la o zi 
după ce plecasem din New York. Mi-a fost trimisă aici şi am 
primit-o o săptămână mai târziu. 

— Mi se pare că aţi spus că aţi venit cu vaporul Carmanic. 

— Exact. 

— Şi scrisoarea a ajuns la New York după plecarea 
Carmanicului? 

— De câte ori trebuie să repet asta? 

— E ciudat, spuse Poirot. 

— Ce e ciudat? 

— Că pe bagajele dumneavoastră nu există nici o etichetă 
a Carmanicului. Singurele etichete ale unei călătorii 
transatlantice recente sunt de pe vaporul Normandie. lar 
Normandie, din câte îmi amintesc, a ridicat ancoră la două 
zile după Carmanic. 


Pennington îşi pierdu pentru o clipă stăpânirea de sine. 
Ochii îi ezitară. 

Colonelul Race interveni, eficace: 

— Haideţi, domnule Pennington, spuse el. Avem destule 
motive să credem că aţi sosit cu Normandie, nu cu 
Carmanic, cum afirmaţi dumneavoastră. Dacă e aşa, atunci 
înseamnă că aţi primit scrisoarea doamnei Doyle înainte de 
a părăsi New Yorkul. Nu are nici un rost să negaţi, pentru 
că ne e foarte uşor să verificăm listele de pasageri ale 
companiilor maritime. 

Andrew Pennington bâjbâi cu mâinile după un scaun, 
absent şi se aşeză. Chipul îi era impasibil - o mască. Sub ea, 
mintea sa agilă căuta febrilă o ieşire. 

— Trebuie să vă dau dreptate, domnilor. V-aţi dovedit prea 
abili. Dar am avut motivele mele să acţionez astfel. 

— Fără îndoială, răspunse Race scurt. 

— Dacă am să vi le dezvălui, sper că e de la sine înţeles că 
aş vrea ca ele să rămână confidenţiale. 

— Puteţi să aveţi încredere că ne vom comporta cum se 
cuvine. Evident, nu pot să vă dau asigurări orbeşte. 

— Ei bine, oftă Pennington, am să fiu sincer. În Anglia se 
petreceau nişte lucruri dubioase, care m-au îngrijorat. N- 
am putut face prea mult prin scrisori. Singura soluţie era să 
merg acolo şi să mă lămuresc la faţa locului. 

— Ce înţelegeţi prin „lucruri dubioase”? 

— Aveam motive serioase să cred că Linnet era escrocată. 

— De către cine? 

— De către avocatul ei englez. lar asta nu este genul de 
acuzaţie pe care s-o azvârli cu uşurinţă asupra cuiva. M-am 
hotărât să plec în Anglia imediat şi să mă lămuresc 
personal. O asemenea vigilenţă vă face cinste, cu siguranţă. 
Dar de ce şiretlicul cu neprimitul scrisorii? 

— Ei bine, domnilor... Pennington desfăcu braţele. Nu poţi 
da buzna peste un cuplu aflat în luna de miere fără să 
trebuiască să-ţi dezvălui adevăratele motive. M-am gândit 
că ar fi fost mai bine să fac în aşa fel ca întâlnirea să pară 


întâmplătoare. În plus, nu ştiam nimic despre soţ. Putea 
foarte bine să fie implicat şi el în înşelătorie. 

— De fapt, toate acţiunile dumneavoastră au fost complet 
dezinteresate, spuse Race cu o voce uscată. 

— Exact. 

Urmă o pauză. Race îl privi pe Poirot. Acesta se aplecă 
înainte. 

— Monsieur Pennington, nu credem nici un cuvânt din 
povestea dumneavoastră. 

— Nu credeţi pe naiba! Şi ce mama naibii credeţi? 

— Credem că mariajul neaşteptat al lui Linnet Ridgeway v- 
a adus într-un impas financiar. Că aţi venit încoace fără 
întârziere ca să găsiţi o cale de scăpare - mai exact, un mod 
de a câştiga timp. Că, în acest scop, aţi încercat să obţineţi 
semnătura lui Linnet Doyle pe anumite documente, dar n- 
aţi reuşit. Că, în timpul călătoriei în susul Nilului, pe când 
urcați stânca de la Abu Simbel, aţi împins un pietroi care a 
căzut şi şi-a ratat ţinta la mustață... 

— Sunteţi nebuni. 

— Mai credem că acelaşi tip de situaţie a apărut în timpul 
călătoriei de întoarcere. Adică, s-a ivit ocazia de a o 
îndepărta pe Madame Doyle astfel încât vina morţii ei să fie 
aproape în mod sigur atribuită unei alte persoane. Nu doar 
credem, ci ştim sigur că revolverul dumneavoastră a ucis-o 
pe femeia aflată pe punctul de a ne dezvălui numele 
persoanei care, credea ea, le omorâse atât pe Linnet Doyle, 
cât şi pe camerista Louise... 

— La naiba! Exclamaţia virulentă a lui Pennington 
întrerupse fluxul elocvenţei lui Poirot. Ce insinuaţi? Sunteţi 
în toate minţile? Ce motiv aş fi avut s-o ucid pe Linnet? N- 
aveam cum să obţin banii ei; vor fi moşteniţi de soţ. De ce 
nu-l suspectaţi pe el? Ele cel care va trage avantaje de pe 
urma morţii lui Linnet, nu eu. 

— Doyle nu a părăsit salonul în noaptea fatală până când 
nu a fost împuşcat şi rănit la picior, spuse Race pe un ton 
rece. Faptul că după aceea i-a fost imposibil să mai facă un 


pas este confirmat de un doctor şi de o soră medicală - 
amândoi martori independenţi şi de încredere. Simon Doyle 
nu-şi putea ucide soţia. N-ar fi putut-o omori nici pe Louise 
Borget. În mod sigur n-a ucis-o pe doamna Otterbourne. 
Ştiţi asta la fel de bine ca noi. 

— Ştiu că nu ela ucis-o. Pennington era ceva mai calm. Tot 
ce vreau să spun e - de ce mă învinuiți pe mine, când eu nu 
am nici un beneficiu de pe urma morţii lui Linnet? 

— Dar, dragul meu domn - vocea lui Poirot era blândă ca 
torsul unei pisici - aceasta e o chestiune foarte discutabilă. 
Madame Doyle era o femeie de afaceri perspicace, care-şi 
cunoştea foarte bine interesul şi se pricepea să depisteze 
orice neregulă. De îndată ce ar fi preluat controlul averii 
sale, lucru care s-ar fi întâmplat la întoarcerea în Anglia, ar 
fi devenit fără îndoială suspicioasă. Dar aşa, dacă ea e 
moartă şi soţul ei, după cum aţi menţionat, moşteneşte 
totul, lucrurile stau cu totul altfel. Simon Doyle nu ştie nimic 
despre averea soţiei sale - decât că este imensă. Ele un tip 
simplu, încrezător. V-ar fi uşor să-l puneţi în faţă rapoarte 
complicate, să învăluiţi adevăratul lor scop într-o reţea de 
cifre şi să justificaţi întârzierile în clarificarea lucrurilor prin 
formalităţi birocratice şi prin recenta criză economică. Cred 
că are mare importanţa pentru dumneavoastră dacă aveţi 
de-a face cu soţul sau cu soţia. 

Pennington ridică din umeri. 

— Ideile dumneavoastră sunt... Fantastice. 

— Timpul ne va arăta dacă e aşa sau nu. 

— Poftim? 

— Am spus: „Limpul ne va arăta!” Avem pe vas trei morţi - 
s-au comis trei crime. Legea va cere o investigare 
amănunţită a averii doamnei Doyle. 

Poirot văzu cum spinarea lui Pennington se încovoaie uşor 
şi ştiu că ei doi câştigaseră. Suspiciunile lui Jim Fanthorp 
fuseseră îndreptăţite. 

— Aţi jucat şi aţi pierdut, continuă el. E inutil să mai 
minţiţi. 


VW 


— Nu înţelegeţi, murmură Pennington. Totul e destul de 
simplu, de fapt. A fost prăbuşirea asta nenorocită a bursei - 
Wall Street-ul parcă a înnebunit în ultima vreme. Dar am 
conceput un plan de bătaie. Cu puţin noroc, totul va fi în 
regulă până la mijlocul lui iunie. 

Luă cu mâini tremurânde o ţigară, încercă să o aprindă, 
dar nu reuşi. 

— Bănuiesc, comentă Poirot, că pietroiul a fost o tentaţie 
subită. Aţi crezut că nu vă vede nimeni. 

— A fost un accident. Vă jur că a fost un accident! 
Pennington se aplecă înainte, cu faţa schimonosită şi cu 
ochii îngroziţi. M-am împiedicat şi am căzut peste el. Vă jur 
că a fost un accident... 

Cei doi bărbaţi nu spuseră nimic. 

Pennington îşi veni brusc în fire. Era încă descumpănit, 
dar spiritul bătăios îi revenise într-o oarecare măsură. Se 
îndreptă spre uşă. 

— Nu mă puteţi acuza, domnilor. A fost un accident. Şi nu 
eu am împuşcat-o pe Linnet. Auziţi? Nu mă puteţi acuza nici 
de asta - şi n-o veţi putea face niciodată. 

Şi ieşi. 

Capitolul douăzeci şi şapte 

După ce uşa se închise în urma lui, Race scoase un oftat 
prelung. 

— Am obţinut mai mult decât mă aşteptam. Recunoaşterea 
fraudelor. Recunoaşterea unei tentative de crimă. E 
imposibil de mers mai departe. Un om va mărturisi, mai 
mult sau mai puţin, că a încercat să omoare pe cineva, dar 
nu-l vei face să recunoască o crimă reală. 

— Uneori se poate, spuse Poirot cu ochi visători, ca de 
pisică. 

Race îl privi curios. 

— Ai vreun plan? 

Poirot încuviinţă din cap, apoi spuse, bifând pe degete: 

— Grădina de la Aswan. Declaraţia domnului Allerton. Cele 
două sticluţe de ojă. Sticla mea de vin. Şalul de catifea. 


Batistă pătata. Pistolul care a fost lăsat la locul crimei. 
Moartea lui Louise. Moartea doamnei Otterbourne. Da, 
toate se leagă. Nu Pennington e criminalul, Race! 

— Poftim? 

Race era surprins. 

— Nu Pennington e criminalul. Ar fi avut un motiv, într- 
adevăr. Avea voinţa necesară, da. A mers până acolo încât a 
încercat să ucidă. Mais c'est tout. Crima aceasta a necesitat 
ceva ce-l lipseşte lui Pennington! Îndrăzneală, acţiune 
rapidă şi precisă, curaj, nepăsare în faţa pericolului şi o 
minte inteligentă, calculată. Pennington nu are aceste 
calităţi. N-ar putea să comită o crimă decât dacă ar fi 
convins că nu riscă nimic. lar crima aceasta a implicat 
multe riscuri! A fost pe muchie de cuţit. A necesitat multă 
îndrăzneală. Pennington nu e îndrăzneţ. E numai 
perspicace. 

Race îl privi cu respectul pe care un om capabil i-l arată 
altuia. 

— Ai chibzuit-o bine, spuse el. 

— Da, aşa cred. Mai sunt unul sau două lucruri - 
telegrama aceea, de pildă, pe care a citit-o Linnet Doyle. Aş 
vrea să clarificăm problema. 

— Pe toţi dracii, am uitat să-l întrebăm pe Doyle. Tocmai ne 
spunea, când biata doamnă Otterbourne şi-a făcut apariţia. 
O să-l întrebăm din nou. 

— Imediat. Mai întâi, e altcineva cu care aş vrea să 
vorbesc. 

— Cine anume? 

— Tim Allerton. 

Race ridică sprâncenele a mirare. 

— Allerton? Bine, o să-l chem aici. 

Sună soneria şi îl trimise pe un steward cu un mesaj. 

Tim Allerton intră cu o expresie întrebătoare pe faţă. 

— Stewardul mi-a spus că m-aţi chemat. 

— Într-adevăr, Monsieur Allerton. Luaţi loc. 

Tim se aşeză. Părea atent, dar uşor plictisit. 


— Pot să vă ajut cu ceva? Întrebă el pe un ton politicos, dar 
lipsit de entuziasm. 

— Da, poate, într-un anumit sens, spuse Poirot. Ceea ce am 
să vă rog însă este să mă ascultați. 

Tim ridică din sprâncene în semn de mirare politicoasă. 

— Desigur. Sunt cel mai bun ascultător din lume. Se poate 
conta pe mine să exclam „0o00!” la momentul potrivit. 

— Foarte bine. „Ooo!” va fi cât se poate de expresiv. Eh 
bien, haideţi să începem! Când v-am întâlnit pe 
dumneavoastră şi pe mama dumneavoastră la Aswan, 
Monsieur Allerton, am fost foarte atras de compania 
dumneavoastră. În primul rând, mi s-a părut că mama 
dumneavoastră este una dintre cele mai fermecătoare 
persoane pe care le-am întâlnit vreodată... 

Chipul plictisit al lui Tim Allerton se însufleţi pentru o clipă 
şi căpătă o umbră de expresie. 

— Mama €... unică, spuse el. 

— Dar, în al doilea rând, m-a interesat menţiunea 
dumneavoastră despre o anumită doamnă. 

— Serios? Da, o anume Mademoiselle Joanna Southwood. 
Vedeţi dumneavoastră, am tot auzit numele acesta în 
vremea din urmă. Poirot făcu o pauză şi continuă: în ultimii 
trei ani, au avut loc câteva furturi de bijuterii care au 
neliniştit Scotland Yardul. E vorba de ceea ce s-ar putea 
numi furturi „de societate”. Metodă este în general aceeaşi 
- substituirea originalului cu o imitație. Prietenul meu, 
inspectorul-şef Japp, a ajuns la concluzia că furturile nu 
sunt opera unei singure persoane, ci a doi oameni care 
lucrează împreună într-un mod foarte inteligent. Era 
convins, judecând după cât de bine păreau hoţii să 
cunoască clasa de sus, că îi aparţineau ei înşişi. În cele din 
urmă, atenţia lui s-a oprit asupra lui Mademoiselle Joanna 
Southwood. 'Toate victimele fuseseră prieteni sau cunoştinţe 
de-ale sale şi în fiecare caz bijuteria trecuse prin mâinile ei 
sau îi fusese împrumutată. În plus, stilul ei de viaţă îi 
depăşeşte cu mult posibilităţile financiare. Pe de altă parte, 


era foarte clar că furtul propriu-zis - adică substituţia - nu 
era săvârşit de ea. În unele cazuri, ea era plecată din Anglia 
în perioada în care bijuteria fusese substituită. Aşa că, 
treptat, în mintea inspectorului-şef Japp s-a conturat un 
anume tablou. Mademoiselle Southwood a avut la un 
moment dat legături cu o Ghildă a Bijutierilor Moderni. 
Japp bănuia că ea procura bijuteriile, făcea nişte desene 
exacte după ele, comanda imitaţiile unui bijutier modest, 
dar necinstit, iar a treia etapă a operaţiunii era înlocuirea 
originalului de către o altă persoană - cineva despre care se 
putea demonstra că nu ţinuse niciodată în mână bijuteria 
autentică şi că nu avusese nimic de-a face cu copii sau cu 
imitații de pietre preţioase. Japp nu cunoştea identitatea 
acestei a treia persoane. 

Anumite lucruri pe care le-aţi spus în conversațiile noastre 
mi-au stârnit atenţia. Un inel care a dispărut pe când eraţi 
în Mallorca, faptul că aţi luat parte la o serată unde a fost 
descoperită o bijuterie falsă, prietenia dumneavoastră cu 
Mademoiselle Southwood. Apoi, faptul că vă displăcea în 
mod clar prezenţa mea şi că aţi încercat să o faceţi pe 
mama dumneavoastră să fie mai puţin prietenoasă cu mine. 
Ar fi putut, desigur, să fie doar o antipatie personală, dar mi 
s-a părut că nu despre asta era vorba. Încercaţi prea 
insistent să vă ascundeţi neplăcerea sub masca unui 
comportament amabil. Eh bien! După moartea lui Linnet 
Doyle, s-a descoperit că perlele ei lipseau. Vă daţi seama că 
m-am gândit imediat la dumneavoastră! Dar ideea nu m-a 
mulţumit. Căci, dacă lucraţi, aşa cum bănuiesc, împreună 
cu Mademoiselle Joanna Southwood (care era o prietenă 
intimă a lui Linnet Doyle), atunci metoda folosită ar fi 
trebuit să fie substituţia - nu simplul furt. Dar curând 
perlele ne simt returnate pe neaşteptate - şi ce descopăr? 
Că nu sunt adevărate, ci false. Am ştiut atunci cine era 
adevăratul hoţ. Şiragul furat şi înapoiat a fost cel fals - cu 
care dumneavoastră înlocuiserăţi originalul. 


Poirot îl privi pe tânărul din faţa sa. Tim era alb sub stratul 
de bronz de pe faţa. Nu era un luptător la fel de bun ca 
Pennington; n-avea atâta rezistenţă. Spuse, străduindu-se 
să-şi păstreze tonul zeflemitor: 

— Într-adevăr? Şi, dacă-l aşa, ce am făcut cu el? 

— Şi asta ştiu. 

— Chipul tânărului se schimbă - se descompuse. Există 
doar un singur loc unde poate să se afle, continuă Poirot 
rar. M-am gândit mult şi logica îmi spune că aşa trebuie să 
stea lucrurile. Perlele adevărate, Monsieur Allerton, sunt 
ascunse într-un rozariu care atârnă în cabina 
dumneavoastră. Are nişte mărgele foarte detaliat sculptate. 
Cred că le-aţi comandat special. Mărgelele acelea se desfac, 
deşi nu ştiu cine s-ar gândi să verifice asta. Înăuntrul 
fiecăreia se află o perlă, lipită cu clei. Majoritatea agenţilor 
de poliţie respectă simbolurile religioase - doar dacă nu e 
ceva în mod vizibil neobişnuit la ele. Aţi contat pe asta. Am 
încercat să aflu cum v-a trimis Mademoiselle Southwood 
şiragul fals din Anglia. Asta trebuie să fi făcut, odată ce 
dumneavoastră aţi venit încoace direct din Mallorca, după 
ce aţi aflat că Madame Doyle avea să fie aici în luna de 
miere. Presupunerea mea e că a fost trimis într-o carte - în 
mijlocul căreia a fost tăiată o gaură rotundă. O carte 
călătoreşte cu marginile la vedere şi, practic, nu e niciodată 
deschisă la poştă. 

Urmă o pauză - o pauză lungă. Apoi Tim spuse încet: 

— Aţi câştigat! A fost o combinaţie reuşită, dar s-a sfârşit 
până la urmă! Nu mai am ce face, bănuiesc, decât să-mi 
accept soarta. 

Poirot încuviinţă blând din cap. 

— Ştiţi că aţi fost văzut în noaptea aceea? 

— Văzut? 

Tim tresări. 

— Da, în noaptea în care a murit Linnet Doyle, cineva v-a 
văzut ieşind din cabina ei la scurt timp după ora unu. 


— Ei, spuse Tim, doar nu vă gândiţi... N-am omorât-o eu! 
Vă jur! Am intrat în cea mai mare porcărie. Cum de s-a 
nimerit să aleg tocmai noaptea aceea... Doamne, a fost 
groaznic! 

— Da, probabil că aţi trecut prin momente neplăcute, 
spuse Poirot. Dar acum, că adevărul a ieşit la suprafaţă, 
poate ne veţi fi de ajutor. Madame Doyle era vie sau moartă 
când aţi furat perlele? 

— Nu ştiu, spuse Tim cu o voce răguşită. Vă spun foarte 
sincer, Monsieur Poirot, nu ştiu! Aflasem unde le punea 
noaptea - pe noptiera de lângă pat. M-am strecurat 
înăuntru, am pipăit uşor noptieră, le-am luat, le-am pus în 
locul lor pe celelalte şi am ieşit, la fel de încet. Am presupus, 
bineînţeles, că doamna Doyle dormea. 

— Aţi auzit-o respirând? Trebuie să fi ascultat. 

Tim se concentra vizibil, încercând să-şi aducă aminte. 

— Era foarte linişte - da, într-adevăr, foarte linişte. Nu, nu- 
mi amintesc de fapt să-l fi auzit respiraţia. 

— Aţi simţit vreun miros de fum în aer, ca şi cum o armă de 
foc ar fi fost descărcată recent? 

— Nu cred. Nu-mi amintesc. 

Poirot oftă. 

— Atunci înseamnă că n-am avansat nici un pas. 

— Cine m-a văzut? Întrebă Tim curios. 

— Rosalie Otterbourne. Venea dinspre celălalt capăt al 
vasului şi v-a văzut când ieşeaţi din cabina lui Linnet Doyle 
şi intraţi în a dumneavoastră. 

— Deci ea v-a spus. 

— lertaţi-mă, dar nu ea mi-a spus, răspunse Poirot cu 
blândeţe. 

— Atunci de unde ştiţi? 

— Pentru că Hercule Poirot nu are nevoie să îi spună 
cineva. Când am presat-o cu întrebările, ştiţi ce mi-a 
răspuns? Mi-a spus: „N-am văzut pe nimeni”. A minţit. 

— Dar de ce? 


— Poate pentru că a crezut că bărbatul pe care îl văzuse 
era criminalul, spuse Poirot cu o voce impasibilă. Aşa părea. 

— Cred că era un motiv în plus să vă spună. 

Poirot ridică din umeri. 

— Ea nu a crezut aşa, se pare. 

— Tim spuse cu o intonaţie neobişnuită: E o fată 
extraordinară. Trebuie să-l fi fost foarte greu cu mama 
aceea a ei. 

— Da, n-a avut o viaţă uşoară. 

— Biata fată, murmură Tim. Apoi îşi îndreptă privirea spre 
Race. Ei bine, domnule, ce urmează? Recunosc că am luat 
perlele din cabina lui Linnet Doyle şi le veţi găsi exact acolo 
unde credeaţi că sunt. Sunt vinovat, fără îndoială. Dar, în ce 
o priveşte pe domnişoara Southwood, nu recunosc nimic. 
Nu aveţi nici un fel de dovezi împotriva ei. Cum am făcut 
rost de şiragul fals e treaba mea. 

— O atitudine foarte corectă, murmură Poirot. 

— Întotdeauna un gentleman, spuse Tim, cu o nuanţă 
autoironică în voce şi continuă: Probabil vă imaginaţi cât de 
iritat am fost să văd că mama era atât de prietenoasă cu 
dumneavoastră! Nu sunt un infractor chiar atât de înrăit 
încât să-mi facă plăcere să împart masa cu un detectiv 
faimos chiar înainte de a da o lovitură destul de riscantă! Pe 
unii poate că asta i-ar aţâţa. Pe mine nu. Ca să fiu sincer, mă 
treceau fiorii. 

— Dar asta nu v-a oprit să vă încercaţi norocul? 

Tim ridică din umeri. 

— N-am putut să fiu chiar atât de laş. Substituţia trebuia 
făcută la un moment dat şi pe vaporul ăsta aveam o ocazie 
unică - stăteam la numai două cabine distanţă, iar Linnet 
părea atât de preocupată de propriile probleme, încât era 
puţin probabil să observe că perlele i-au fost înlocuite. 

— Mă întreb dacă aşa €... 

Tim ridică brusc privirea. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

Poirot apăsă soneria. 


— Am s-o rog pe Mademoiselle Otterbourne să vină aici 
pentru un minut. 

Tim se încruntă, dar nu spuse nimic. Un steward apăru, 
primi ordinul şi plecă să transmită mesajul. 

Rosalie veni după câteva minute. Ochii ei, înroşiţi de plâns, 
se făcură mari când îl zări pe Tim, dar vechea expresie de 
suspiciune şi de sfidare părea să-l fi dispărut cu totul de pe 
chip. Se aşeză şi, cu o docilitate neobişnuită la ea, îşi trecu 
privirea de la Race la Poirot. 

— Ne pare foarte râu să vă deranjăm, domnişoară 
Otterbourne, spuse Race cu blândeţe. 

Era uşor enervat din cauza lui Poirot. 

— Nu e nimic, murmură fata. 

— Trebuie să clarificăm câteva lucruri, spuse Poirot. Când 
v-am întrebat dacă aţi văzut pe cineva pe puntea de la 
tribord la unu şi zece azi-noapte, mi-aţi răspuns că nu aţi 
văzut pe nimeni. Din fericire, am reuşit să descopăr 
adevărul fără ajutorul dumneavoastră. Monsieur Allerton a 
recunoscut că a fost azi-noapte în cabina lui Linnet Doyle. 

Rosalie îi aruncă o privire lui Tim. Acesta, cu o figură 
posomorâtă şi rigidă, încuviinţă scurt din cap. 

— Oră este corectă, Monsieur Allerton? 

— Da. 

Rosalie îl privea ţintă. Buzele îi tremurară, se deschiseră... 

— Dar nu aţi... Nu aţi... 

— Nu, nu am omorât-o eu, spuse el repede. Sunt un hoţ, 
nu un criminal. O să iasă totul la iveală, aşa că puteţi foarte 
bine să aflaţi acum. Eu am furat perlele lui Linnet. 

— Monsieur Allerton spune că a mers în cabina ei noaptea 
trecută şi a înlocuit şiragul autentic cu o imitație, spuse 
Poirot. 

— Adevărat? Întrebă Rosalie. 

Ochii ei, gravi, trişti, copilăroşi, îi adresau aceeaşi 
întrebare. 

— Da, spuse Tim. 

Se lăsă tăcerea. Colonelul Race se fâţâi nervos. 


Poirot spuse cu o voce mai puţin obişnuită: 

— Asta este, după cum am menţionat, versiunea lui 
Monsieur Allerton, parţial confirmată de mărturia 
dumneavoastră. 

Dispunem, adică, de dovezi că Monsieur Allerton a fost azi- 
noapte în cabina lui Linnet Doyle, dar nu şi de probe care să 
demonstreze de ce a fost acolo. 

Tim îl privi ţintă. 

— Dar ştiţi de ce! 

— Ce ştiu? 

— Ştiţi că am luat perlele! 

— Mais oui, mais oui. Ştiu că aveţi perlele, dar nu ştiu când 
le-aţi luat. Poate că aţi făcut-o înainte... Tocmai aţi spus că 
Linnet Doyle nu ar fi observat substituţia. Eu nu sunt atât 
de sigur. Să presupunem că a observat totuşi. Să 
presupunem chiar că ştia cine le-a luat... Să presupunem că 
noaptea trecută v-a ameninţat că va dezvălui totul şi că 
eraţi convins că nu glumeşte... Şi să mai presupunem că aţi 
auzit din întâmplare scena din salon dintre Jacqueline de 
Bellefort şi Simon şi că, imediat ce salonul a rămas gol, v-aţi 
strecurat înăuntru şi aţi luat pistolul şi apoi, o oră mai 
târziu, când toată lumea pe vapor se liniştise, v-aţi furişat 
până la cabina lui Linnet Doyle şi aţi făcut în aşa fel încât să 
nu vă mai amenințe nici o dezvăluire... 

— Dumnezeule mare! Spuse Tim. De pe faţa lui pământie, 
doi ochi îngroziţi îl priveau muţi pe Hercule Poirot. 

— Dar v-a văzut altcineva, urmă acesta, camerista aceea, 
Louise. A doua zi a venit la dumneavoastră şi v-a şantajat: 
trebuie să-l daţi o sumă frumuşică sau are să spună tot ce 
ştie. V-aţi dat seama că a ceda şantajului ar fi însemnat 
începutul sfârşitului. V-aţi prefăcut că sunteţi de acord şi aţi 
promis să veniţi cu banii în cabina ei chiar înainte de masa 
de prânz. Apoi, în timp ce Louise număra bancnotele, aţi 
înjunghiat-o. Dar aţi avut din nou ghinion. Cineva v-a văzut 
intrând în cabina ei... Poirot se răsuci spre Rosalie. Mama 
dumneavoastră. A trebuit încă o dată să acţionaţi - să faceţi 


o mişcare periculoasă, nesăbuită, dar care era singura 
dumneavoastră şansă. Îl auziserăţi pe Pennington vorbind 
despre un revolver. V-aţi repezit în cabina lui, l-aţi luat, aţi 
ascultat la uşa cabinei doctorului Bessner şi aţi împuşcat-o 
pe Madame COtterbourne înainte să vă pronunţe numele. 

— Nu-u! Strigă Rosalie. N-a împuşcat-o el! N-a împuşcat- 
O! 

— După care aţi făcut singurul lucru pe care îl puteaţi face 
- v-aţi năpustit spre pupa şi, când m-am repezit după 
dumneavoastră, v-aţi întors şi v-aţi prefăcut că veneaţi din 
direcţie opusă. Ţinuserăţi revolverul cu mănuşi în mâini - 
aceleaşi mănuşi pe care mi le-aţi dat când vi le-am cerut... 

— Jur în faţa lui Dumnezeu că nu e adevărat - nici un 
cuvânt din ce-aţi spus nu e adevărat, zise Tim. Dar vocea 
lui, nesigură şi tremurătoare, nu sună convingător. 

În acel moment Rosalie îi surprinse pe toţi. 

— Bineînţeles că nu e adevărat! Şi Monsieur Poirot ştie 
asta! A spus totul dintr-un motiv pe care doar el îl cunoaşte. 

Poirot o privi şi surâse uşor, apoi îşi desfăcu braţele în 
semn că se predă. 

— Mademoiselle e foarte inteligentă... Dar sunteţi de 
acord că era o versiune plauzibilă? 

— Ce naiba... Începu Tim mânios, dar Poirot îl opri cu un 
gest al mâinii. 

O acuzaţie împotriva dumneavoastră ar fi foarte 
verosimilă, Monsieur Allerton, am vrut să vă fac să 
înţelegeţi asta. Şi acum am să vă spun ceva mai plăcut. Nu 
am examinat încă rozariul din cabina dumneavoastră. Poate 
că, atunci când am s-o fac, n-am să găsesc nimic în el. Şi 
atunci, întrucât Mademoiselle Otterbourne continuă să 
nege că ar fi văzut pe cineva pe punte noaptea trecută, eh 
bien! Nu există nici o acuzaţie împotriva dumneavoastră. 
Perlele au fost luate de o cleptomană şi au fost apoi 
returnate. În caz că veţi dori să le cercetaţi împreună cu 
Mademoiselle Otterbourne, se află într-o cutie pe masa de 
lângă uşă. Tim se ridică. Timp de o clipă, rămase nemişcat, 


incapabil să vorbească. Atunci când o făcu în sfârşit, 
cuvintele sale părură uşor nepotrivite, dar ele fură probabil 
mulţumitoare pentru ascultători. 

— Mulţumesc! Spuse el. Nu va fi nevoie să-mi mai spuneţi 
o dată! 

Deschise uşa pentru Rosalie şi, luând de pe masă cutia de 
carton, ieşi după ea. 

Tim şi Rosalie merseră împreună. Tim deschise cutia, 
scoase şiragul de perle false şi îl azvârli departe în Nil. 

— Gată! Spuse el. Nu mai e. Am să-l înapoiez lui Poirot 
cutia cu perlele adevărate. Ce prost am fost! 

— De ce te-ai apucat să faci aşa ceva? Întrebă Rosalie cu 
voce gravă. 

— Adică de ce am început? Oh, nu ştiu. Plictiseală, lene, 
curiozitate. Părea un mod mult mai atrăgător de a câştiga 
bani decât să te speteşti la vreo slujbă. Bănuiesc că ţie ţi se 
pare destul de josnic, dar să ştii că aşa ceva are farmecul 
său - probabil din cauza riscurilor. 

— Cred că înţeleg. 

— Da, dar tu n-ai face-o niciodată. 

Rosalie se gândi o clipă, cu capul uşor înclinat. 

— Nu, spuse ea simplu. N-aş face-o. 

— Oh, draga mea, spuse Tim, eşti atât de minunată... Atât 
de minunată. De ce n-ai vrut să spui că m-ai văzut azi- 
noapte? 

— M-am gândit că... S-ar putea să te suspecteze, răspunse 
Rosalie. 

— Tu m-ai suspectat? 

— Nu. N-am putut crede că ai omori pe cineva. 

— Nu. Nu sunt suficient de dur pentru a fi un ucigaş. Sunt 
numai un amărât de hoţ. 

Ea întinse mâna timid şi îi atinse braţul. 

— Nu spune asta. 

EI îi prinse mâna într-a sa. 

— Rosalie, ai putea... Înţelegi ce vreau să spun? Sau m-ai 
dispreţui întotdeauna şi mi-ai scoate-o tot timpul pe nas? 


Ea surâse vag. 

— Şi tu ai avea destule să-mi scoţi pe nas... 

— Rosalie, draga mea... 

Dar ea râmase încă în rezervă. 

— Fata aceea... Joanna... 

Tim scoase un strigăt. 

— Joanna? Eşti la fel de nesuferită ca mama. Nu-mi pasă 
nici cât negru sub unghie de Joanna. Are o faţă de cal şi 
nişte ochi hrăpăreţi. O femeie cât se poate de 
neatrăgătoare. 

— Mama ta nu trebuie să afle niciodată despre asta, urmă 
Rosalie. 

— Nu sunt sigur, zise Tim gânditor. Cred că am să-l spun. 
Mama e suficient de rezistenţă. Poate să privească adevărul 
în faţă. Da, cred că am să-l spulber iluziile materne despre 
mine. Va fi atât de uşurata să afle că relaţia mea cu Joanna 
era una strict de afaceri, încât mă va ierta pentru toate 
celelalte. 

Ajunseseră în faţa cabinei doamnei Allerton şi Tim ciocani 
tare la uşă. Doamna Allerton se ivi în prag. 

— Eu şi Rosalie... Începu Tim şi se opri. 

— O, dragii mei, spuse doamna Allerton şi o strânse pe 
Rosalie în braţe. Dragă, draga mea copilă. Am sperat tot 
timpul - dar Tim a fost atât de obositor şi s-a prefăcut că nu- 
] pasă de tine. Însă bineînţeles că mi-am dat seama ce 
însemna asta! 

— Aţi fost atât de drăguță cu mine... Întotdeauna, spuse 
Rosalie cu vocea întretăiata. Mi-am dorit... Mi-am dorit... 

Se întrerupse şi izbucni în suspine pe umărul doamnei 
Allerton. 

Capitolul douăzeci şi opt 

În timp ce uşa se închidea în urma lui Rosalie şi a lui Tim, 
Poirot îi aruncă lui Race o privire oarecum vinovată. 
Colonelul părea destul de posomorât. 

— Sper că ai să fii de acord cu micul meu aranjament, da? 
Întrebă Poirot rugător. E ilegal - da, ştiu că e ilegal - dar 


pentru mine fericirea oamenilor e foarte importantă. 

— Nu şi a mea, spuse Race. 

— Această jeune fille. Ţin mult la ea şi ea evident îl iubeşte 
pe tânărul acela. Sunt o pereche perfectă: ea e un pic 
scorţoasă, tocmai cât îi trebuie lui; mama lui o place; totul 
se potriveşte de minune. 

— De fapt, căsătoria a fost pusă la cale de Dumnezeu 
împreună cu Hercule Poirot. 'Tot ce îmi rămâne mie de făcut 
e să comit o infracţiune. 

— Dar, mon ami, ţi-am spus, totul a fost pură speculație din 
partea mea. 

Race zâmbi. 

— N-am nimic împotrivă, spuse el. Nu sunt un poliţist 
afurisit, slavă Domnului! Probabil că găgăuţă ăsta tânăr nu 
se va mai abate de acum de la drumul drept. lar fata e fără 
îndoială cinstită. Nu, ceea ce mă deranjează e felul cum te 
porţi cu mine! Sunt un om răbdător, dar şi răbdarea mea 
are o limită! Ştii cu adevărat cine a comis cele trei crime de 
pe vas sau nu ştii? 

— Ştiu. Atunci de ce te tot învârteşti în jurul cozii? 

— Crezi că nu fac decât să mă amuz dezlegând ghicitori 
irelevante? Asta te irită? Dar, prietene, nu despre asta e 
vorba. Odată am luat parte, în cadrul profesiei mele, la o 
expediţie arheologică - şi acolo am învăţat un lucru. Când 
ceva iese la iveală din pământ în timpul săpăturilor, în jurul 
său totul este curăţat foarte bine înainte ca obiectul să fie 
scos. Se îndepărtează pământul şi se înlătură toate 
sedimentele cu un cuţitaş, până când vestigiul rămâne liber, 
autentic, fără nici un adaos inutil, gata să fie desenat şi 
fotografiat. Asta am încercat şi eu să fac - să elimin materia 
sedimentara, ca să putem ajunge la adevăr, la adevărul pur, 
necamuflat. 

— Bun, spuse Race. Să vedem acest adevăr pur şi 
necamuflat. Nu a fost Pennington. Nu a fost tânărul 
Allerton. Bănuiesc că nu a fost Fleetwood. Hai să auzim cine 
a fost, pentru variaţie. 


— Prietene, exact asta aveam de gând să-ţi spun. 

Se auzi un ciocănit la uşă. Race trase în şoaptă o 
înjurătură. Erau doctorul Bessner şi Cornelia, care arăta 
supărată. 

— Oh, domnule colonel, exclamă ea, domnişoara Bowers 
tocmai mi-a spus despre verişoara Marie. A fost un şoc 
îngrozitor. A zis că nu-şi mai poate asuma răspunderea de 
una singură şi că ar fi mai bine să ştiu şi eu, dat fiind că fac 
parte din familie. La început nici nu mi-a venit să cred, dar 
domnul doctor Bessner aici de faţă mi-a fost de mare ajutor. 

— Nu, nu, protestă doctorul cu modestie. 

— A fost atât de amabil, mi-a explicat totul şi cum oamenii 
pur şi simplu nu se pot controla. A avut şi el pacienţi 
cleptomani. Şi mi-a explicat cum adesea cauză e o nevroză 
adânc înrădăcinata. 

Cornelia repeta cuvintele doctorului cu evlavie. 

— Are rădăcini adânci în subconştient; uneori e vorba doar 
de un incident minor petrecut în copilărie. Iar doctorul 
Bessner şi-a vindecat unii pacienţi făcându-l să-şi 
examineze trecutul şi să-şi amintească acel incident. 
Cornelia se opri, trase aer în piept şi purcese din nou. Dar 
sunt foarte îngrijorată că lucrurile ar putea ieşi la iveală. Ar 
fi absolut groaznic. Toate revistele de scandal din New York 
ar scrie pe prima pagină. Verişoara Marie şi mama şi toată 
lumea n-ar mai putea să privească în ochii nimănui de 
ruşine. 

Race oftă. 

— Nu vă faceţi griji, spuse el. Aici e biroul de păstrare a 
secretelor. 

— Poftim? 

— Încercam să spun că orice altceva afară de crimă va 
rămâne confidenţial. 

— Oh! Cornelia bătu din palme. Sunt atât de uşurată! Mi- 
am făcut o mie de griji. 

— Aveţi o inimă prea bună, spuse doctorul Bessner şi o 
bătu binevoitor pe umăr. Apoi se adresă celorlalţi: Are o fire 


foarte sensibilă şi frumoasă. 

— O, nu e adevărat, nu am. Sunteţi prea amabil. 

— L-aţi mai văzut pe Monsieur Ferguson? Întrebă Poirot 
discret. 

Cornelia se îmbujora. 

— Nu, dar verişoara Marie a tot vorbit despre el. 

— Se pare că tânărul provine dintr-o familie aristocratică, 
spuse doctorul Bessner. Trebuie să recunosc că n-aş fi zis. 
Se îmbracă mizerabil. Nu pare nici pe departe bine-crescut. 

— Şi dumneavoastră ce credeţi, mademoiselle? 

— Cred că e pur şi simplu nebun, spuse Cornelia. 

Poirot se răsuci spre doctor. 

— Ce mai face pacientul dumneavoastră? 

— Ach, o duce foarte bine. Tocmai am liniştit-o pe Frâulein 
de Bellefort. Poate nu vă vine să credeţi, dar am găsit-o 
pradă disperării. Doar pentru că tânărul a avut un pic de 
temperatură azi după-amiază! Nimic mai firesc! Uimitor e 
faptul că acum nu are febră mare. Dar nu, seamănă cu unii 
dintre ţăranii noştri; are o constituţie excelentă, e ca un 
taur. Am văzut astfel de oameni cu răni grave pe care ei 
abia dacă le simt. La fel şi domnul Doyle. Are pulsul normal 
şi temperatura corpului doar foarte puţin ridicată. Am 
reuşit să alung temerile tinerei domnişoare. Oricum, e 
ridicol, nicht wahr? Împuşti un om şi apoi te dai de ceasul 
morţii că nu se simte bine. 

— II iubeşte foarte tare, spuse Cornelia. 

— Ach! Dar nu e logic. Dacă dumneavoastră aţi iubi un 
bărbat, aţi încerca să-l împuşcaţi? Nu, dumneavoastră 
sunteţi o persoană cu bun-simţ. 

— Mie oricum nu-mi plac lucrurile zgomotoase. 

— Bineînţeles că nu vă plac. Sunteţi foarte feminină. 

Race întrerupse această scenă de măguliri intense. 

— Dacă Doyle se simte bine, putem atunci să mergem în 
cabina dumneavoastră şi să reluăm cu el discuţia de după- 
amiază. Tocmai ne spunea ceva despre o telegramă. 

Doctorul Bessner încuviinţă cu tot corpul. 


— Ho, ho, ho, a fost foarte amuzant! Doyle mi-a spus 
despre ea. Era o telegramă plină de legume - cartofi, 
anghinare, praz... Ach! Poftim? 

Race scoase o exclamaţie înăbuşită şi se ridică în scaun. 

— Dumnezeule! Spuse el. Deci asta era! Richetti! 

Privi în jur la cele trei feţe buimăcite. 

— Este un cod nou - a fost folosit în revoltă burilor [28]. 
„Cartofi” înseamnă „mitraliere”, „anghinarele” sunt 
„explozibile” şi aşa mai departe. Richetti e arheolog cum 
sunt eu popă! E un agitator extrem de periculos, un om 
care are câteva crime la activ şi pot să jur că el e ucigaşul. 
Doamna Doyle a deschis telegrama aceea din întâmplare. 
Richetti ştia că, dacă ea s-ar fi nimerit să-l repete vreodată 
conţinutul în faţa mea, ar fi pus-o de mămăligă! Race se 
întoarse spre Poirot. Am dreptate? Richetti e? 

— Richetti e omul tău, spuse Poirot. Întotdeauna mi s-a 
părut că era ceva în neregulă cu el. Îşi juca prea bine rolul; 
era prea mult arheolog şi prea puţin fiinţă umană. Poirot 
făcu o pauză şi apoi continuă: Dar nu Richetti a ucis-o pe 
Linnet Doyle. Cunoşteam deja, până acum, ceea ce s-ar 
putea numi „prima jumătate” a criminalului. Acum am aflat- 
o şi pe a doua. Imaginea e completă. Dar trebuie să 
înţelegeţi că, deşi ştiu ce s-a întâmplat, nu am nici o dovadă. 
Intelectual vorbind, cazul e rezolvat, practic, nu. Singura 
speranţă e ca ucigaşul să mărturisească. 

Doctorul Bessner ridică sceptic din umeri. 

— Ah! Asta ar fi o minune! 

— Nu cred. Nu în împrejurările date. 

— Dar cine este? Strigă Cornelia. Nu aveţi de gând să ne 
spuneţi? 

Privirea lui Poirot trecu în tăcere de la unul la altul - Race, 
cu un zâmbet sardonic pe faţă, Bessner, încă sceptic, 
Cornelia, cu gura uşor întredeschisă, privindu-l 
nerăbdătoare. 

— Mais oui, spuse el. Trebuie să recunosc că îmi place să 
epatez. Sunt un om vanitos. Sunt plin de îngâmfare. Îmi 


place să spun: „Vedeţi cât de deştept e Hercule Poirot?” 

Race se aşeză mai bine în scaun. 

— Ei bine, întrebă el cu voce blândă, cât de deştept e 
Hercule Poirot? 

Clătinând din cap cu tristeţe, Poirot spuse: 

— De fapt, la început am fost un nătărău - cu N mare. 
Pentru mine, principala problemă a fost pistolul - pistolul lui 
Jacqueline de Bellefort. De ce nu rămăsese la locul crimei? 
Ucigaşul voise în mod clar s-o incrimineze pe ea. Atunci de 
ce nu lăsase pistolul acolo? Am fost atât de nătărău, încât 
m-am gândit la tot felul de motive aberante. În timp ce 
motivul real a fost foarte simplu. Criminalul a luat pistolul 
pentru că a trebuit să-lia - pentru că nu a avut de ales. 

Capitolul douăzeci şi nouă 

— Noi doi, prietene - Poirot se aplecă spre Race - ne-am 
început cercetările cu o idee preconcepută. Ideea că 
această crimă a fost comisă dintr-un impuls de moment, 
fără nici o premeditare. Cineva voia s-o omoare pe Linnet 
Doyle şi s-a folosit de ocazie într-un moment în care crimă 
ar fi fost aproape fără îndoială atribuită lui Jacqueline de 
Bellefort. Concluzia, aşadar, era că persoana respectivă 
auzise întâmplător scena dintre Jacqueline şi Simon Doyle şi 
intrase în posesia pistolului atunci când salonul rămăsese 
gol. 

Dar, prieteni, dacă ideea aceasta ar fi fost greşită, tot cazul 
ar fi luat o nouă întorsătură. Şi ea era greşită! Aceasta nu a 
fost o crimă comisă spontan, dintr-o pornire de moment. A 
fost, din contră, o crimă foarte atent plănuită şi 
sincronizată, ale cărei detalii au fost toate chibzuite 
dinainte, până la a adăuga un somnifer în sticla de vin a lui 
Hercule Poirot în seara respectivă! 

Da, aşa este! Mi s-a dat un soporific ca să nu am nici o 
posibilitate de a participa la evenimentele de noaptea 
trecută. Am luat la un moment dat în consideraţie această 
variantă. Eu beau vin; cei doi tovarăşi de masă ai mei beau 
whisky şi, respectiv, apă minerală. Nimic mai uşor pentru 


cineva să toarne o cantitate mică dintr-un somnifer 
inofensiv în sticla mea de vin - căci sticlele rămân pe masă 
toată ziua. Dar am alungat ideea. Fusese o zi fierbinte; eu 
obosisem mai tare ca de obicei; nu părea deci nefiresc că, 
măcar o dată, să fi dormit profund, în loc să am somnul 
uşor, cum mi se întâmplă de regulă. 

Vedeţi, eram încă sub influenţa ideii aceleia preconcepute. 
Dacă aş fi admis că mi se dăduse un somnifer, asta ar fi 
însemnat premeditare, ar fi însemnat că, înainte de ora 
şapte şi jumătate, când se serveşte cina, crima fusese deja 
aranjată; lucru care (având în vedere ideea mea 
preconcepută) era absurd. 

Prima mea îndoială s-a născut atunci când pistolul a fost 
recuperat din Nil. În primul rând, dacă presupunerile 
noastre erau corecte, pistolul n-ar fi trebuit să fie aruncat 
peste bord deloc... Şi apoi au urmat alte indicii. 

Poirot se răsuci spre doctorul Bessner. 

— Vă amintiţi că rana prezenta urme de arsură - cu alte 
cuvinte, pistolul fusese plasat foarte aproape de capul 
victimei înainte de a fi descărcat. 

Bessner dădu din cap. 

— Şo. Aşa este. 

— Dar, când a fost găsit, pistolul era învelit într-un şal de 
catifea şi pe acel şal erau semne clare că prin el trecuse un 
glonţ, fiind folosit, probabil, în ideea de a amortiza zgomotul 
împuşcăturii. Dar, dacă glonţul care a omorât-o pe Linnet 
Doyle ar fi trecut prin şalul de catifea, pielea victimei nu ar 
fi fost arsă. Să fi fost deci acesta glonţul tras de către 
Jacqueline de Bellefort în piciorul lui Simon Doyle? Iarăşi 
nu, pentru că întâmplarea aceea a avut doi martori şi 
despre ea ştiam practic totul. Părea deci că e vorba de un al 
treilea glonţ - despre care nu aveam nici o idee. Dar din 
pistol lipseau numai două gloanţe şi nu exista nici un fel de 
informaţie sau vreo sugestie despre o a treia împuşcătură. 
Aveam deci de-a face cu o situaţie foarte ciudată. 


Următorul indiciu interesant au fost două sticluţe de ojă 
pe care le-am găsit în cabina lui Linnet Doyle. Doamnele îşi 
schimbă foarte des culoarea unghiilor, dar, pe parcursul 
călătoriei, Linnet Doyle folosise numai o ojă numită Cardinal 
- de un roşu sângeriu. Pe etichetă celeilalte sticluţe scria 
„Roşe”, care este o nuanţă de roz pal, dar cele câteva 
picături rămase pe fund nu erau roz, ci un roşu aprins. Asta 
m-a făcut suficient de curios ca să scot dopul şi să miros 
conţinutul. În locul obişnuitului lac de unghii, sticluţa 
mirosea a oţet! Cu alte cuvinte, părea că lichidul dinăuntru 
era cerneală [29]. Acum, doamna Doyle putea foarte bine să 
aibă cerneală roşie, dar ar fi fost mult mai firesc s-o ţină 
într-o călimară, nu într-o sticluţă de ojă. Am făcut o legătură 
cu pata vagă de pe batista în care era înfăşurat pistolul. 
Cerneala roşie se dizolvă repede în apă, dar lasă 
întotdeauna o pată roz pal. 

Probabil că aş fi putut să ghicesc adevărul numai pe baza 
acestor câteva indicii, dar apoi a survenit un incident care 
mi-a înlăturat orice urmă de îndoială. Louise Bourget a fost 
ucisă în nişte împrejurări care indicau foarte precis faptul 
că încercase să-l şantajeze pe criminal. Ţinea între degete 
colţul unei bancnote de o mie de franci, şi, în plus, mi-am 
amintit de câteva cuvinte foarte semnificative pe care le 
spusese dimineaţă. 

Ascultaţi-mă cu atenţie, căci aceasta este cheia întregii 
istorii. Când am întrebat-o dacă văzuse ceva noaptea 
trecută, ea mi-a dat acest răspuns foarte curios: „Evident, 
dacă n-aş fi putut să dorm, dacă aş fi urcat pe puntea de 
sus, atunci poate că l-aş fi văzut pe asasin, pe monstrul 
acela, intrând sau ieşind din cabină...” Ce anume ne indică 
aceste cuvinte? 

Bessner, strângând din nări în semn de curiozitate, 
răspunse prompt: 

— Că fata a urcat pe puntea de sus. 

— Nu, nu; vă scapă esenţialul. De ce ne-ar spune ea nouă 
aşa ceva? 


— Făcea o aluzie. 

— Dar de ce să ne facă nouă o aluzie? Dacă ştia cine e 
ucigaşul, avea două posibilităţi: să ne spună adevărul sau 
să-şi ţină gura şi să ceară bani, în schimbul tăcerii, de la 
persoana în cauză! Dar ea nu face nici una, nici alta. Nu 
spune limpede: „N-am văzut pe nimeni. Dormeam”. Dar 
nici: „Ba da, am văzut pe cineva, pe cutărică”. De ce să 
vorbească aşa, neclar şi totuşi semnificativ? Parbleu, dintr- 
un singur motiv! Îi vorbeşte indirect însuşi criminalului; în 
consecinţă, criminalul trebuie să fi fost prezent acolo. Dar, 
în afară de mine şi de colonelul Race, numai doi oameni se 
aflau în cameră - Simon Doyle şi doctorul Bessner. 

Doctorul sări în picioare cu un răget. 

— Ach! Ce vreţi să spuneţi? Mă acuzaţi? larăşi? Dar e 
absolut ridicol! Depăşeşte orice imaginaţie! 

— Tăceţi din gură, spuse Poirot tăios. Vă spun ce am 
gândit la momentul respectiv. Păstraţi-vă calmul. 

— Nu vrea să spună că şi acum crede acelaşi lucru, zise 
Cornelia împăciuitoare. 

Poirot continuă fără zăbavă: 

— Deci ucigaşul era unul din cei doi - doctorul Bessner sau 
Simon Doyle. Dar ce motiv ar fi avut Bessner s-o omoare pe 
Linnet Doyle. Nici unul, din câte ştiam. Atunci, Simon 
Doyle? Dar era imposibil! Existau mai mulţi martori care ar 
fi putut să jure că Doyle nu părăsise salonul în seara aceea 
înainte de cearta cu Jacqueline. După aceea fusese rănit şi 
deci i-ar fi fost fizic imposibil să comită crima. Aveam 
mărturii suficient de credibile despre ambele împrejurări? 
Da, Mademoiselle Robson, Jim Fanthorp şi Jacqueline de 
Bellefort o confirmaseră pe prima, iar experimentatul 
doctor Bessner şi Mademoiselle Bowers, pe a doua. Nu era 
posibilă nici o îndoială. 

Deci doctorul Bessner trebuia să fi fost vinovatul. Teoria 
aceasta era susţinută de faptul că faţa fusese înjunghiată cu 
un bisturiu. Pe de altă parte, Bessner ne atrăsese în mod 
deliberat atenţia asupra acestui fapt. 


Şi atunci, prieteni, un al doilea fapt absolut indiscutabil mi- 
a devenit deodată clar. Louise Bourget nu ar fi putut să se 
adreseze indirect doctorului Bessner, pentru că acestuia i- 
ar fi putut vorbi între patru ochi oricând. Exista o singură 
persoană - şi numai una - căreia îi puteau fi adresate 
cuvintele ei: Simon Doyle! Simon Doyle era rănit, se afla 
constant sub supravegherea unui doctor, în cabina acestuia. 
Deci lui se aventurase ea să-l adreseze acele cuvinte 
riscante, ambigue, pentru cazul când n-ar mai fi avut o altă 
ocazie. Şi îmi amintesc că a continuat, întorcându-se spre 
el: „Monsieur, vă implor, nu vedeţi cum stau lucrurile? Ce 
pot spune eu?” Şi răspunsul: „Draga mea, nu fi bleagă. 
Nimeni nu crede că ai văzut sau ai auzit ceva. Totul va fi în 
regulă. O să am grijă de tine. Nimeni nu te acuză de nimic”. 
Era exact ceea ce voia ea să audă! 

Bessner scoase un fel de grohăit profund. 

— Ach, dar e stupid! Credeţi că un om cu osul sfărâmat ar 
fi putut să se plimbe pe punte şi să înjunghie oamenii? Vă 
spun că era imposibil că Simon Doyle să-şi părăsească 
patul. 

— Ştiu, spuse Poirot blând. E foarte adevărat. Era 
imposibil. Era imposibil şi totuşi era adevărat! Cuvintele lui 
Louise Bourget nu puteau avea decât un singur înţeles. 
Aşadar, am luat-o de la capăt şi am reexaminat crima în 
lumina acestor noi informaţii. Era cumva posibil ca, în 
intervalul de dinaintea certei, Simon Doyle să fi ieşit din 
salon şi ceilalţi să fi uitat despre asta sau să nu fi observat? 
Nu vedeam cum aşa ceva ar fi fost posibil. Putea fi cumva 
mărturia experimentaţilor doctor Bessner şi Mademoiselle 
Bowers pusă la îndoială? Iarăşi, am fost convins că nu. Dar, 
mi-am amintit, exista un interval între situaţiile descrise de 
cele două serii de martori. Simon Doyle se aflase singur în 
salon timp de cinci minute, iar declaraţia doctorului 
Bessner se referea numai la perioada de după aceea. 
Pentru intervalul acela aveam numai proba aparenţei 
vizuale, şi, deşi aceasta păruse cât se poate de 


convingătoare, acum nu mai era chiar aşa. Căci ce 
văzuseră, de fapt, martorii - dacă lăsăm la o parte 
presupoziţiile fireşti? Mademoiselle Robson o văzuse pe 
Mademoiselle de Bellefort descărcându-şi pistolul, îl văzuse 
pe Simon Doyle căzând pe un scaun şi lipindu-şi batistă de 
picior şi văzuse batista aceea înroşindu-se treptat. Ce 
văzuse şi auzise Monsieur Fanthorp? Auzise o împuşcătură 
şi îl găsise pe Doyle ţinând apăsată pe picior o batistă roşie 
mustind. Ce se întâmplase apoi? Doyle insistase ca 
Mademoiselle de Bellefort să fie scoasă din salon şi să nu fie 
lăsată singură. Apoi îi sugerase lui Fanthorp să-l aducă pe 
doctor. Aşadar, Mademoiselle Robson şi Monsieur Fanthorp 
ies cu Mademoiselle de Bellefort şi, în următoarele cinci 
minute, sunt ocupați pe latura de la babord a vasului. 
Cabina lui Mademoiselle Bowers, a doctorului Bessner şi 
cea a lui Mademoiselle de Bellefort se află toate pe puntea 
de la babord. Simon Doyle nu are nevoie decât de două 
minute. Ia pistolul de sub canapea, îşi scoate pantofii, se 
furişează în fugă pe puntea de la tribord, intră în cabina 
soţiei sale, care dormea, se apropie de ea, o împuşcă în cap, 
pune sticluţa în care avusese cerneala roşie pe etajera 
chiuvetei (căci nu trebuie să fie găsită asupra lui), fuge 
înapoi, ia şalul de catifea al lui Mademoiselle Van Schuyler, 
pe care îl dosise în braţul unui fotoliu, la îndemână, 
înfăşoară pistolul în el şi-şi trage un glonţ în picior. Scaunul 
pe care cade (suferind cu adevărat, de data asta) se află 
lângă o fereastră. Ridică geamul şi aruncă pistolul (învelit, 
împreuna cu batista incriminatorie, în şalul de catifea) în 
apă. 

— Imposibil! Exclamă Race. 

— Nu, prietene, nu e imposibil. Aminteşte-ţi de declaraţia 
lui Tim Allerton. El a auzit un pocnet - urmat de un 
pleoscăit. Şi a mai auzit ceva - paşii cuiva alergând, ai cuiva 
care a trecut în fugă pe lângă uşa lui. Dar nimeni nu putea 
să alerge pe puntea de la tribord. Ce a auzit el erau paşii 


înăbuşiţi ai lui Simon Doyle, care a trecut prin faţa cabinei 
lui. 

— Şi totuşi, e imposibil, spuse Race. Nimeni n-ar fi putut să 
facă toate astea atât de iute - mai ales un tip ca Doyle, 
căruia nu-l merge mintea prea repede. 

— Dar care e foarte rapid şi agil din punct de vedere fizic! 

— Asta, da. Dar n-ar fi putut să plănuiască el totul în 
detaliu. 

— Dar nu ela plănuit, prietene. Aici am greşit cu toţii. 
Părea o crimă comisă dintr-un impuls de moment, dar nu a 
fost o astfel de crimă. Aşa cum am spus, a fost o operaţiune 
foarte atent concepută şi chibzuită. Nu din întâmplare avea 
Simon Doyle o sticluţă cu cerneală roşie în buzunar. Nu, ci 
intenţionat. Nu din întâmplare Jacqueline de Bellefort a 
împins pistolul cu piciorul sub canapea, unde a rămas 
neobservat şi uitat până mai târziu. 

— Jacqueline? 

— Desigur. Cele două jumătăţi ale crimei. Ce i-a oferit lui 
Simon alibiul său? Glonţul tras de Jacqueline. Ce i l-a dat lui 
Jacqueline pe al său? Insistenţele lui Simon, care au făcut 
ca o soră medicală să rămână cu ea toată noaptea. Aici, în 
uniunea dintre cei doi, găsim toate calităţile de care era 
nevoie pentru comiterea crimei: mintea rece, inteligentă, 
ingenioasă a lui Jacqueline de Bellefort, pe de o parte, 
rapiditatea extremă şi precizia gesturilor omului de acţiune, 
pe de alta. 

Priviţi, aşadar, lucrurile în lumina lor reală şi veţi vedea că 
găsiţi răspuns la toate întrebările. Simon Doyle şi 
Jacqueline de Bellefort se iubeau. Gândiţi-vă că încă se 
iubesc şi totul devine clar. Simon îi face de petrecanie soţiei 
sale, îi moşteneşte banii şi, la timpul potrivit, se căsătoreşte 
cu vechea sa iubită. O schemă foarte ingenioasă. Urmărirea 
cuplului de către Jacqueline a făcut parte tot din plan. Furia 
aparentă a lui Simon... Şi totuşi, au fost şi scăpări. Odată, 
Simon mi-a vorbit îndelung despre femeile posesive - era 
foarte pornit. Ar fi trebuit să-mi dau seama că se gândea la 


nevasta lui, nu la Jacqueline. Apoi comportamentul fată de 
soţia sa în public. Un englez obişnuit, puţin cultivat, că 
Simon Doyle, se sileşte să-şi arate prea vizibil afecțiunea. 
Simon n-a fost un actor foarte bun. Prea făcea pe devotatul. 
Şi conversaţia aceea a mea cu Jacqueline, când ea a pretins 
că ne auzise cineva - eu n-am văzut pe nimeni. Şi într- 
adevăr nu era nimeni! Dar acesta urma să se dovedească 
mai târziu un fals indiciu foarte util. Apoi, într-o seară, pe 
vas, mi s-a părut că îi aud pe Simon şi pe Linnet discutând 
în apropierea cabinei mele. El spunea: „Trebuie să mergem 
înainte, până la capăt”. Era într-adevăr Doyle, dar îi vorbea 
de fapt lui Jacqueline. 

Ultimul act al dramei a fost perfect gândit şi sincronizat. 
Mi s-a servit un somnifer, ca să nu existe riscul să-mi bag 
nasul unde nu trebuia. Au urmat alegerea lui Mademoiselle 
Robson drept martoră, desfăşurarea scenei, remuşcările 
exagerate ale lui Mademoiselle de Bellefort şi criza ei de 
isterie. Ea a făcut intenţionat mult zgomot, pentru ca 
sunetul celei de a două împuşcături să nu fie auzit. En 
verite, a fost o idee extraordinar de inteligentă. Jacqueline 
spune că l-a împuşcat pe Doyle; Mademoiselle Robson 
confirmă; Fanthorp confirmă; şi, când piciorul lui Simon 
este examinat, se vede că într-adevăr a fost împuşcat! 
Amândoi au alibiuri perfecte - cu preţul, e drept, al unei 
anumite suferinţe şi al unor riscuri asumate de Simon 
Doyle, dar e neapărat necesar că rana să-l facă incapabil să 
se mişte. 

— Şi apoi lucrurile se poticnesc. Louise Bourget era 
trează. A urcat pe puntea de sus şi l-a văzut pe Simon Doyle 
alergând spre cabina soţiei sale şi înapoi. A doua zi nu i-a 
fost greu să-şi dea seama ce s-a întâmplat. Aşa că, lacomă, 
se hotărăşte să ceară bani pentru a păstra tăcerea şi, astfel, 
îşi pecetluieşte soarta. Dar domnul Doyle nu putea s-o 
omoare pe ea, obiectă Cornelia. 

— Nu, tovarăşa lui a comis această crimă. Cât de repede 
poate, Simon Doyle cere să o vadă pe Jacqueline. Mă roagă 


chiar să-l las singuri împreună. Îi spune despre pericol. 
Trebuie să acţioneze fără întârziere. El ştie unde îşi ţine 
Bessner bisturiele. După comiterea crimei, bisturiul este 
şters şi returnat la locul său şi apoi, întârziată şi abia 
trăgându-şi răsuflarea, Jacqueline de Bellefort vine la masa 
de prânz. 

Şi totuşi, lucrurile nu se opresc aici, căci Madame 
Otterbourne a văzut-o pe Jacqueline intrând în cabina lui 
Louise Bourget. Şi vine cu o falcă-n cer şi una-n pământ să-l 
spună lui Simon. Jacqueline e ucigaşa. Vă amintiţi cum a 
strigat Simon la biata femeie? De nervi, ne-am gândit noi 
atunci. Dar uşa era deschisă şi el încerca să-l transmită 
complicei sale mesajul despre noul pericol. Ea a auzit şi a 
acţionat - iute ca fulgerul. Şi-a amintit că Pennington 
spusese ceva despre un revolver. L-a luat, s-a furişat în 
dreptul uşii, a ascultat şi, la momentul critic, a tras. Mi s-a 
lăudat odată că e o bună ţintaşă şi acelea n-au fost vorbe în 
vânt. 

După cea de a treia crimă, am remarcat că existau trei căi 
pe unde ar fi putut s-o ia ucigaşul. Putea să se fi dus spre 
proră (caz în care el ar fi fost 'Tim Allerton), să se azvârle 
peste balustrada pe puntea de dedesubt (lucru foarte puţin 
probabil) sau să fi intrat într-o cabină. Cabina lui Jacqueline 
se afla la două uşi distanţă. N-a trebuit decât să arunce 
revolverul, să se repeadă în cameră, să-şi umfle puţin părul 
şi să se trântească pe pat. Era riscant, dar era singura 
şansă. 

Urmă o tăcere, apoi Race întrebă: 

— Şi ce s-a întâmplat cu primul glonţ tras asupra lui 
Doyle? 

— Cred că a intrat în masă. Am văzut acolo o gaură făcută 
recent. Cred că Doyle a apucat să-l scoată cu un briceag şi 
să-l arunce pe fereastră. Avea, desigur, un cartuş de 
rezervă, astfel încât să pară că numai două gloanţe fuseseră 
trase. 

Cornelia suspină. 


— S-au gândit la toate! Spuse ea. E oribil! 

Poirot rămase tăcut. Dar nu era o tăcere plină de 
modestie. Ochii lui păreau să spună: „Vă înşelaţi. Nu s-au 
gândit la Hercule Poirot”. 

Tare însă, zise: 

— lar acum, doctore, vom merge să discutăm puţin cu 
pacientul dumneavoastră. 

Capitolul treizeci 

Mult mai târziu, în aceeaşi seară, Poirot bătu la uşa unei 
cabine. 

— Intră, spuse o voce şi Poirot păşi înăuntru. 

Jacqueline de Bellefort stătea pe un scaun. Într-un alt 
scaun, lângă perete, şedea stewardesa cea solidă. 

Ochii lui Jacqueline îl examinară pe Poirot cu atenţie. Apoi 
fata arătă cu un gest spre stewardesă. 

— Poate să iasă puţin? 

Poirot îi făcu femeii un semn din cap şi aceasta părăsi 
cabina. Micul detectiv îşi trase scaunul ei mai aproape şi se 
aşeză lângă Jacqueline. Nici unul nu spuse nimic. Poirot 
părea trist. 

În cele din urmă, fata vorbi. 

— S-a sfârşit, spuse ea. Aţi fost mai deştept decât noi, 
Monsieur Poirot. 

Poirot oftă şi-şi depărtă braţele. Părea, în mod ciudat, să 
nu poată vorbi. 

— Şi totuşi, spuse Jacqueline gânditoare, nu văd cum aţi fi 
putut să strângeţi prea multe probe. Aţi avut dreptate, 
desigur, dar, dacă am fi negat... 

— Mademoiselle, lucrurile n-ar fi putut să se întâmple 
decât aşa cum le-am descris. Asta e suficient din punct de 
vedere logic, dar nu cred că ar fi fost de ajuns pentru un 
juriu. Oh, acum nu mai are a face. l-aţi trântit adevărul în 
faţă lui Simon şi el s-a fâstâcit ca o şcolăriţă. Şi-a pierdut 
pur şi simplu capul, bietul de el şi a recunoscut totul. 
Jacqueline clătină din cap. Nu ştie să piardă. 

— Dar dumneavoastră, mademoiselle, ştiţi. 


Ea râse - un râset ciudat, vesel, sfidător. 

— O, da, ştiu foarte bine să pierd. Îl privi, apoi spuse brusc, 
impulsivă: Să nu vă pară râu, Monsieur Poirot! Pentru mine, 
adică. Vă pare râu, aşa-l? 

— Da, mademoiselle. 

— Dar nu m-aţi fi lăsat să scap, nu? 

— Nu, spuse Poirot încet. 

Ea dădu din cap în semn de tăcută aprobare. 

— Nu, n-are rost să fim sentimentali. Aş putea-o face din 
nou... Nu mai sunt o persoană credibilă. Simt asta eu 
însămi... Jacqueline continuă pe un ton meditativ: E atât de 
cumplit de uşor să omori oameni. Începi să simţi că nu 
contează... Că numai tu contezi! E periculos. Făcu o pauză, 
apoi spuse, cu un mic zâmbet pe buze: Aţi făcut tot ce aţi 
putut pentru mine. În noaptea aceea, la Aswan... Mi-aţi 
spus să nu las răul să-mi pătrundă în inimă... V-aţi dat 
seama atunci ce era în mintea mea? 

Poirot clătină din cap. 

— Ştiam doar că tot ce vă spuneam era adevărat. 

— Şi era, aveţi dreptate. Aş fi putut să mă opresc atunci. 
Aproape că am făcut-o... Aş fi putut să-l spun lui Simon că 
nu vreau să continuăm... Dar atunci poate că... Jacqueline 
se întrerupse, apoi reluă: Aţi vrea să auziţi toată povestea? 
De la început? 

— Dacă doriţi să mi-o spuneţi, mademoiselle. 

— Cred că vreau. E foarte simplă, de fapt. Vedeţi, eu şi 
Simon ne iubeam... 

Era o afirmaţie neutră şi totuşi, în ciuda tonului oarecum 
nonşalant, se simțeau în ea anumite ecouri... 

Poirot spuse simplu: 

— Şi pentru dumneavoastră dragostea ar fi fost de ajuns, 
dar pentru el, nu. 

— Poate că e adevărat. Dar trebuie să-l înţelegeţi pe 
Simon. Vedeţi, el şi-a dorit întotdeauna foarte tare să aibă 
bani. Îi plăceau toate acele lucruri care se procură cu bani: 
caii, iahturile, cursele - lucruri plăcute, la care trebuie să se 


priceapă un bărbat. Şi n-a avut niciodată acces la ele. 
Simon e un tip extrem de simplu. Îşi doreşte lucrurile la fel 
ca un copil - pur şi simplu şi le doreşte. 

Şi totuşi, n-a încercat niciodată să se însoare cu cineva 
bogat şi greţos. Nu e genul. Apoi m-a cunoscut pe mine şi... 
Lucrurile au părut să se rezolve. Numai că nu prea vedeam 
când ne vom putea căsători. El avusese o slujbă decentă, 
dar o pierduse. Într-un fel, fusese vina lui. Încercase să facă 
o şmecherie cu nişte bani, dar fusese prins imediat. Nu cred 
că a vrut într-adevăr să fie necinstit. | s-a părut doar că aşa 
se practică la Londra. 

Pe faţa lui Poirot trecu o umbră, dar îşi ţinu gura. 

— Aşa că eram într-o situaţie dificilă. Şi atunci m-am 
gândit la Linnet şi la noua ei casă la ţară şi m-am repezit să- 
l| cer ajutorul. O iubeam pe Linnet, Monsieur Poirot, o 
iubeam cu adevărat. Era prietena mea cea mai bună şi 
niciodată nu mi-am imaginat că s-ar putea ivi ceva între noi. 
M-am gândit doar ce noroc aveam că era bogată. Dacă i-ar 
fi dat lui Simon o slujbă, asta ne-ar fi rezolvat toate 
problemele. lar ea a fost foarte drăguță şi mi-a spus să-l 
aduc pe Simon să-l vorbească. Cam atunci ne-aţi văzut în 
noaptea aceea la Chez Mă Tante. Sărbătoream, deşi nu ne-o 
prea puteam permite. 

Jacqueline se opri, oftă şi apoi continuă: 

— Ceea ce am să vă spun acum e adevărul adevărat, 
Monsieur Poirot. Chiar dacă Linnet e moartă, asta nu 
schimbă lucrurile. De aceea nu pot să spun că-mi pare râu 
pentru ea, nici măcar acum. A făcut tot ce-a putut ca să mi-l 
ia pe Simon. Ăsta e adevărul adevărat! Nu cred că a ezitat 
mai mult de o clipă. Eram prietena ei, dar nici nu i-a păsat. 
S-a repezit ca o hienă asupra lui Simon... 

Iar lui Simon nu-l păsa de ea nici cât negru sub unghie! V- 
am vorbit mult despre glamour, dar bineînţeles că nu era 
adevărat. Lui nu-l plăcea de Linnet. 1 se părea frumoasă, 
dar mult prea autoritară şi el urăşte femeile poruncitoare! 
Toată povestea asta îl necăjea teribil. Dar îi convenea faptul 


că Linnet avea bani. Bineînţeles că mi-am dat seama de 
asta... Şi până la urmă i-am sugerat că ar fi poate bine 
dacă... ar termina-o cu mine şi s-ar căsători cu Linnet. Dar 
el a respins ideea cu dispreţ. A spus că, ori cu bani, ori fără 
bani, ar fi fost un chin să fie soţul ei. A mai spus că îşi 
doreşte să aibă bani el însuşi, nu să fie însurat cu o femeie 
bogată care să ţină ea banii la ciorap. „N-aş fi decât un 
amărât de prinţ consort”, mi-a zis. Şi mi-a spus că nu voia 
pe nimeni afară de mine... Cred că ştiu când i-a venit ideea. 
Mi-a spus într-o zi: „Dacă aş avea noroc, m-aş căsători cu ea 
şi ea ar muri într-un an de zile şi mi-ar lăsa mie toată 
averea”. Şi apoi în ochi i-a apărut brusc o sclipire ciudată. 
Atunci s-a gândit prima oară... 

Mi-a vorbit mult despre asta, a întors-o pe toate părţile - 
cât de bine ar fi dacă Linnet ar muri. l-am spus că mi se 
părea o idee oribilă şi atunci a tăcut. Apoi, într-o zi, l-am 
surprins citind despre arsenic. L-am luat la întrebări, iar el 
a râs şi mi-a răspuns: „Cine nu riscă nu câştigă! E probabil 
singura dată în viaţă când am ocazia de a pune mâna pe o 
grămadă de bani”. După ceva timp mi-am dat seama că se 
hotărâse. Şi am fost îngrozită - pur şi simplu îngrozită. 
Pentru că, vedeţi dumneavoastră, am înţeles că n-ar fi 
reuşit niciodată. El e o natură prea simplă. N-are nici un fel 
de subtilităţi - nici un pic de imaginaţie. Ar fi îndopat-o 
probabil cu arsenic şi ar fi presupus că doctorul va spune că 
a murit de gastrită. Întotdeauna a crezut că lucrurile se 
rezolvă până la urmă. Aşa că a trebuit să intervin, ca să am 
grijă de el... 

Jacqueline spuse asta cu simplitate şi cu deplină bună- 
credinţă. Poirot nu avu nici o îndoială că motivul ei fusese 
exact acesta. Ea însăşi nu râvnise la banii lui Linnet 
Ridgeway, dar îl iubise pe Simon Doyle, îl iubise dincolo de 
orice rațiune, de orice scrupul moral, de orice sentiment de 
milă. 

— M-am tot gândit, am tot încercat să croiesc un plan. Mi- 
am zis că ideea de bază trebuia să fie crearea unui fel de 


dublu alibi. Ştiţi, să facem cumva că eu şi Simon să 
depunem mărturie unul împotriva altuia, dar ca aceste 
mărturii să ne elibereze de orice suspiciune. Era destul de 
uşor pentru mine să mă prefac că îl urăsc pe Simon. Ar fi 
părut firesc în situaţia dată. Apoi, dacă Linnet era ucisă, eu 
urma probabil să fiu suspectată, aşa că mai bine aş fi fost 
suspectată de la bun început. Am plănuit toate detaliile 
treptat. Eu voiam să aranjez lucrurile astfel încât, dacă 
planul eşua, vina să cadă asupra mea, nu a lui Simon. Dar 
Simon îşi făcea griji pentru mine. Singurul lucru de care m- 
am bucurat a fost faptul că nu a trebuit să o omor eu. Pur şi 
simplu n-aş fi putut! N-aş fi putut să mă duc şi s-o ucid cu 
sânge rece în timp ce dormea! N-o iertasem - cred că aş fi 
putut s-o omor într-o înfruntare faţă în faţă, dar nu altfel... 
Am pus totul la cale cu foarte multă grijă. Chiar şi aşa, 
Simon s-a apucat şi a scris pe perete cu sânge un ] - foarte 
stupid şi melodramatic. E exact genul de lucru la care s-ar fi 
gândit el! Dar totul a mers bine până la urmă. 

Poirot dădu din cap. 

— Da. Nu a fost vina voastră că Louise Bourget nu a putut 
dormi în noaptea aceea... Şi apoi, mademoiselle? 

— Ea îl privi drept în faţă. Da, spuse, e cumplit, nu? Nu-mi 
vine să cred că... Am făcut asta! Pricep acum ce aţi vrut să 
spuneţi când m-aţi rugat să nu las râul să-mi pătrundă în 
inimă... Ştiţi doar cum s-a petrecut. Louise i-a dat de înţeles 
lui Simon că ştia ce făcuse. Simon v-a rugat să mă chemaţi 
până la el. De îndată ce am rămas singuri, mi-a spus ce se 
întâmplase. N-am fost nici măcar oripilată. Am fost 
înspăimântată - înspăimântată de moarte... Ăsta e efectul 
crimelor. Eu şi Simon eram în siguranţă - dacă n-ar fi fost 
nenorocita aceea de franţuzoaică şi şantajul ei. I-am dus toţi 
banii pe care i-am putut aduna. Am pretins că mi-e teamă 
să nu vorbească. Şi apoi, în timp ce ea număra banii, am... 
Omorât-o! A fost destul de uşor. Asta e ceea cemă 
înspăimântă cel mai tare... Că a fost atât de uşor... 


Şi nici măcar atunci n-am scăpat. Doamna Otterbourne mă 
văzuse şi a pornit triumfătoare să vă caute pe 
dumneavoastră şi pe colonel. N-am avut timp să gândesc. A 
trebuit să acţionez instantaneu. A fost aproape plăcut. 
Ştiam că e o întreprindere riscată de data asta, lucru care a 
părut s-o facă mai interesantă... Jacqueline se opri din nou. 
Vă amintiţi când aţi intrat apoi la mine în cabină? Spuneaţi 
că nu ştiţi de ce aţi venit. Eram atât de nefericită - de 
îngrozită. Credeam că Simon avea să moară... 

— Iar eu... Speram că asta să se întâmple, spuse Poirot. 

Jacqueline încuviinţă din cap. 

— Da, ar fi fost mai bine pentru el. 

— Nu la asta mă gândeam. 

Fata îi privi chipul sever. 

— Să nu vă pară râu pentru mine, Monsieur Poirot, spuse 
ea cu gentileţe. La urma urmei, am dus-o întotdeauna greu, 
ştiţi asta. Dacă planul nostru ar fi reuşit, aş fi fost foarte 
fericită şi m-aş fi bucurat de viaţă şi probabil n-aş fi regretat 
niciodată nimic. Aşa, ei bine, trebuie să ne acceptăm soarta. 
Şi adăugă: Bănuiesc că stewardesa stă cu mine ca să fiţi 
siguri că nu mă spânzur sau nu înghit vreo fiolă 
miraculoasă cu cianură, aşa cum se întâmplă întotdeauna în 
cărţi. Nu vă temetţi! 

N-am să fac asta. Lui Simon îi va fi mai uşor dacă am să fiu 
alături de el. 

Poirot se ridică. Jacqueline făcu la fel şi spuse cu un 
zâmbet neaşteptat: 

— Mai ţineţi minte când v-am zis că trebuie să-mi urmez 
steaua? M-aţi avertizat că s-ar putea să fie o stea 
mincinoasă. lar eu v-am răspuns: „Stea foarte rău, domnu', 
stea asta cade”. 

Poirot ieşi pe punte având încă în urechi râsetul ei. 

Capitolul treizeci şi unu 

Ajunseră la Shellal dimineaţă devreme. Stâncile se 
apropiaseră, mohorâte, de țărm. 

— Quel pays sauvage! Murmură Poirot. 


Race stătea în picioare lângă el. 

— Ei bine, spuse, ne-am încheiat treaba. Am aranjat ca 
Richetti să fie debarcat primul. Mă bucur că l-am prins. A 
fost un tip foarte alunecos, dă-mi voie să-ţi spun. Ne-a 
păcălit de câteva zeci de ori. Colonelul făcu o pauză şi 
continuă: Trebuie să facem rost de o targă pentru Doyle. E 
uimitor cum s-a dezumflat ca un balon. 

— Nu chiar, spuse Poirot. Tipul ăsta de criminal copilăros e 
de regulă plin de vanitate. E de ajuns ca părerea sa 
exagerat de bună despre sine să primească o lovitură bine 
aplicată şi se face ţăndări. 

— Merită să fie spânzurat [30], spuse Race. E un ticălos 
fără scrupule. Îmi pare râu pentru fată - dar n-avem ce-l 
face. 

Poirot scutură din cap. 

— Oamenii spun că dragostea scuză totul, dar nu e 
adevărat... Femeile care ţin la un bărbat aşa cum 
Jacqueline ţine la Simon Doyle sunt foarte periculoase. Asta 
mi-am spus când am văzut-o prima oară. „Îl iubeşte prea 
mult.” Şiaşae. 

Cornelia Robson i se alătură. 

— Oh, zise ea, aproape am ajuns la debarcader. Făcu o 
pauză de câteva secunde, apoi spuse: Am fost la ea. 

— La Mademoiselle de Bellefort? 

— Da. Mi s-a părut că trebuie să se simtă groaznic închisă 
acolo cu stewardesa aceea. Mă tem însă că verişoara Marie 
s-a supărat rău pe mine pentru asta. 

Domnişoara Van Schuyler venea încet pe punte înspre ei, 
cu o privire plină de răutate. 

— Cornelia, spuse ea furioasă, te-ai purtat dezgustător. Am 
să te trimit direct acasă. 

Cornelia trase aer adânc în piept. 

— Îmi pare rău, verişoară Marie, dar nu mă întorc acasă. 
Mă mărit. 

— Deci ţi-a venit mintea la cap în cele din urmă, o repezi 
bătrâna doamnă. 


Ferguson apăru cu paşi mari de după colţ. 

— Cornelia, ce-am auzit? Spuse el. Nu pot să cred că e 
adevărat! 

— Ba e foarte adevărat, îi răspunse Cornelia. Mă mărit cu 
doctorul Bessner. Mi-a cerut mâna aseară. 

— Şi de ce te măriţi cu el? Întrebă Ferguson mânios. Pur şi 
simplu pentru că e bogat? 

— Nu, nu de asta, spuse Cornelia indignată. Îmi place de 
el. E un om bun şi ştie o mulţime de lucruri. Şi întotdeauna 
m-au interesat oamenii bolnavi şi spitalele, aşa că o să fiu 
fericită cu el. 

— Vrei să spui, întrebă domnul Ferguson neîncrezător, că 
te-ai mărita mai degrabă cu bătrânul ăla dezgustător decât 
cu mine? 

— Da. Dumneavoastră nu sunteţi un om de încredere! N- 
aţi fi un tovarăş de viaţă prea plăcut. lar el nu e bătrân. Nu 
are nici cincizeci de ani. 

— Are burtă, spuse domnul Ferguson cu răutate. 

— Ei bine şi eu sunt cam plinuţă, veni replica. Nu contează 
cum arată cineva. El spune că i-aş fi de mare ajutor la 
clinică şi că poate să mă înveţe tot ce ştie despre nevroze. 

Cornelia se îndepărta. 

Ferguson i se adresă lui Poirot: 

— Credeţi că vorbeşte serios? 

— Cu siguranţă. 

— Îl preferă pe moşul ăla afectat şi plicticos? 

— Fără îndoială. 

— E nebună, declară Ferguson. 

Poirot clipi. 

— E o femeie cu convingeri originale, spuse el. E probabil 
prima dată când întâlniți aşa ceva. 

Vasul se apropie de debarcader. Pasagerii fuseseră 
înconjurați cu un cordon şi rugaţi să aştepte. 

Richetti, întunecat şi tras la faţă, fu însoţit pe țărm de doi 
ingineri. 


Apoi, după oarecare întârziere, pe punte fu adusă o targă. 
Simon Doyle fu cărat până la pasarelă. 

Pare alt om - scofâlcit, speriat, lipsit cu totul de nonşalanţa 
sa tinerească. 

Îi urmă Jacqueline de Bellefort, însoţită de o stewardesă. 
Era palidă, dar altfel arăta neschimbată. Se apropie de 
targă. 

— Bună, Simon! Spuse. 

El ridică iute ochii spre ea. Pentru o clipă, în ei reînvie 
vechea lui privire copilărească. 

— Am făcut-o de oaie, spuse Simon. Mi-am pierdut capul şi 
am recunoscut totul. lartă-mă, Jackie. Te-am lăsat baltă. 

Ea îi zâmbi. 

— Nu-l nimic, Simon. A fost un joc prostesc şi am pierdut. 
Asta-l tot. 

Râmase alături. Cei doi bărbaţi care duceau targa apucară 
de mânere. Jacqueline se aplecă şi-şi legă şiretul de la 
pantof. Apoi mâna îi alunecă în sus spre marginea 
ciorapului şi, când se îndrepta, Jacqueline avea ceva în 
mână. 

Se auzi un pocnet exploziv. 

Simon Doyle zvâcni convulsiv şi râmase nemişcat. 

Jacqueline de Bellefort dădu din cap. Stătu o clipă 
dreaptă, cu pistolul în mână, şi-l aruncă lui Poirot un 
zâmbet fugar. 

Apoi, în timp ce Race se repezea la ea, îşi îndreptă mică 
jucărioara strălucitoare spre inimă şi apăsă pe trăgaci. 

Se prăbuşi încet, moale. 

— De unde naiba a luat pistolul ăla? Strigă Race. 

Poirot simţi o mână pe braţ. 

— Ştiaţi? Întrebă doamna Allerton încet. 

EI încuviinţă din cap. 

— Avea două pistoale din acelea. Mi-am dat seama când 
am aflat că unul fusese găsit în geanta lui Rosalie 
Otterbourne în ziua percheziţiei. Jacqueline şedea la masă 
cu ele. Când a realizat că avea să se facă o percheziţie, l-a 


strecurat în poşeta celeilalte fete. Mai târziu s-a dus la 
Rosalie în cabină şi l-a luat înapoi, după ce-l distrăsese 
atenţia cu nişte rujuri. Cum şi ea şi cabina ei au fost 
percheziţionate ieri, s-a considerat că nu mai era nevoie ca 
operaţiunea să fie repetată astăzi. 

— Aţi lăsat-o să aleagă calea aceasta? Întreba doamna 
Allerton. 

— Da. Dar n-a vrut să meargă singură. De aceea Simon 
Doyle a avut o moarte mai uşoară decât ar fi meritat. 

Doamna Allerton fu străbătută de un fior. 

— Dragostea poate fi uneori înspăimântătoare. 

— De aceea majoritatea marilor poveşti de dragoste sunt 
tragedii. 

Privirea doamnei Allerton se opri asupra lui Tim şi a lui 
Rosalie, care stăteau unul lângă altul în lumina soarelui şi 
ea spuse deodată, cu o voce plină de înflăcărare: 

— Dar, slavă Domnului, exista şi fericire pe lume. Într- 
adevăr, madame, slava Domnului pentru ea. 

Apoi pasagerii coborâră pe țărm. 

Ceva mai târziu, corpul lui Louise Bourget şi cel al 
doamnei Otterbourne fură scoase de pe Karnak. 

În fine, trupul lui Linnet Doyle fu adus şi el pe țărm şi în 
toată lumea telegrafurile începură să zumzăie, aducând la 
cunoştinţa tuturor că Linnet Doyle, fostă Linnet Ridgeway, 
celebră, frumoasă, bogata Linnet Doyle era moartă. 

Sir George Wode află vestea din ziar în clubul londonez 
unde se afla, Stemdale Rockford - în New York, Joanna 
Southwood - în Elveţia şi ştirea fu comentată în barul Three 
Crowns din Malton-under-Wode. 

— Se pare că nu i-a purtat prea mult noroc, biata fată, 
spuse domnul Burnaby plin de compătimire. 

Dar, după o vreme, lumea încetă să vorbească despre ea şi 
se apucă să discute în schimb despre cine avea să câştige 
marea cursă de cai Grand Naţional. Pentru că, aşa cum 
domnul Ferguson spunea chiar în momentul acela la Luxor, 
nu trecutul contează, ci viitorul. 


SFÂRŞIT 


[1] Falsă trimitere la un caz cunoscut al lui Hercule Poirot. 
Agatha Christie face adesea aluzii la întâmplări sau 
personaje din alte romane ale sale, dar Gaston Blondin nu 
apare nicăieri altundeva în operă scriitoarei, (n.tr.) [2] Joc 
de cuvinte intraductibil: cuvântul folosit aici pentru 
„potcovar” este horse-leech, o aluzie la numele de familie 
Leech (n.tr.) [3] Hotel luxos din Cairo (n.tr.) [4] Localitate în 
Egipt unde a fost descoperită o faimoasă mască mortuară 
din perioada ocupaţiei romane, (n.tr.) [5] Capitala 
actualului stat independent Sudan, care, din 1899 până în 
1956 a fost condominiu al Angliei şi al Egiptului (aflat, la 
rândul lui, sub influenţă britanică). Oraşul este amplasat la 
confluenţa Nilului Albastru cu Nilul Alb. (n.tr.) [6] Insulă în 
mijlocul Nilului, în apropiere de Aswan şi de prima 
cataractă. Aici au fost descoperite papirusuri datând din 
secolul al V-lea î. Hr. (n.tr.) [7] Oraş pe Nil, în nordul 
actualului Sudan, în apropierea fostei a doua cataracte (azi 
înghiţita de apele lacului Nasser, creat în urma construirii 
barajului de la Aswan). Prima dintre cele şase cataracte 
clasice ale Nilului se afla lângă Aswan, celelalte sunt toate 
pe teritoriul Sudanului, (n.tr.) [8] Lichior aromat, cu coji de 
portocală şi frunze de mentă; originar dintr-o mănăstire 
franceză (n.tr.) [9] Lichior preparat la origine de călugării 
benedictini (n.tr.) [10] Insulă pe NIL, azi acoperită de apele 
lacului Nasser; complexul arheologic de pe ea (între care 
un faimos templu dedicat zeiţei Isis) a fost mutat, în anii 
1970-1980 pe o insulă din apropiere, (n.tr.) [11] Din Nubia, 
regiune cu tradiţii şi istorie distincte din sudul Egiptului şi 
din nordul Sudanului, de-a lungul văii Nilului. Mare parte 
din ea se află azi sub apele lacului Nasser. (n.tr.) [12] 


V 


„Plecaţi!” (arabă) [13] Nabot israelitul deţinea o vie pe care 
n-a vrut să o vândă regelui Ahab. Soţia acestuia, Izabel, a 
poruncit să fie ucis şi i-a dat astfel regelui posibilitatea de a 
lua via în stăpânire. (vezi 3 Regi 21) (n.tr.) [14] 
Ambarcaţiune îngusta, cu vele, care transportă pasageri pe 
Nil. (n.tr.) [15] Guinee - monedă veche, egală cu o liră şi un 
shilling (n.tr.) [16] Cuvântul românesc „ţicnit” nu redă exact 
sensul originalului fey. (n.tr.) [17] Referire la subiectul 
romanului Cărţile pe masă de Agatha Christie (n.tr.) [18] 
Bogătaş american, personaj principal al romanului Misterul 
trenului albastru de Agatha Christie, menţionat în treacăt şi 
în alte creaţii ale autoarei (n.tr.) [19] „El era bărbatul ei şi a 
greşit fată de ea. „- versuri dintr-o cunoscută baladă 
americană, Frankie and Johnnie, în care Frankie îşi împuşcă 
iubitul infidel. (n.tr.) [20] Lanţ de magazine universale 
ieftine, de sorginte americană (n.tr.) [21] Roman utopic 
(n.tr.) [22] Autor englez (1633-1703) al cărui faimos jurnal 
conţine descrieri detaliate, între altele, ale unor dezastre 
petrecute În Anglia secolului al XVII-lea. (n.tr.) [23]„Cu oţet 
nu se prind muştele.” [24] Referire, evident, la întâmplări 
din romanul Crima din Orient Express (n.tr.) [25] Frază 
repetată în refrenul unui cântec pirateresc menţionat 
fragmentar de Robert Louis Stevenson în romanul de 
aventuri Comoară din insulă - cântec probabil inventat de 
autor. A fost completat şi pus pe muzică la sfârşitul secolului 
al XIX-lea şi versiunea aceasta a devenit extrem de 
populară, (n.tr.) [26] Arthur Hastings, cel mai bun prieten al 
lui Poirot şi tovarăşul lui în multe dintre romanele în care 
apare micul detectiv (n.tr.) [27] Unul dintre cele mai 
faimoase licee de băieţi din Marea Britanie. În bună tradiţie 
englezească, absolvenţii lui au dreptul să poarte o cravată 
specială, care le conferă un anume prestigiu social, (n.tr.) 
[28] Revoltă împotriva guvernării britanice a Africii de Sud, 
în care burii au profitat de începerea Primului Război 
Mondial şi de ajutorul oferit de colonia germană a Africii de 
Sud-vest. A fost repede înăbuşită, (n.tr.) [29] Acidul acetic 


era folosit în cerneluri ca stabilizator de culoare, (n.tr.) [30] 
Metoda tradiționala de execuţie în Marea Britanie; la 
vremea respectivă, pedeapsa cu moartea pentru crimă nu 
fusese încă abolită în această ţară. (n.tr.)