Agatha Christie — Cutitul In Ceafa

Agatha Christie 


Agatha Christie 


Cuţitul în ceafă 


Capitolul 1 

O SEARĂ LA TEATRU. 

Lumea uită uşor: indignarea intervenită cu ocazia 
asasinatului lui George Alfred Saint-Vincent Marsh, baronul 
Edgware, s-a spulberat deja pentru a lăsa loc noilor 
evenimente. 

În timpul procesului, numele prietenului meu Hercule 
Poirot n-a fost citat niciodată, îndeplinindu-i-se astfel 
propria dorinţă de a rămâne în umbră. El era mulţumit 
dacă laurii puteau fi decernaţi altora. 

Poirot considera această afacere ca un eşec şi, de altfel, 
repeta oricui vroia să-l asculte, că orice reflecţie cu totul 
întâmplătoare a vreunui trecător de pe stradă l-ar fi 
îndrumat pe pista cea bună. 

În acelaşi timp, pentru a descoperi întregul adevăr în 
această dramă, era nevoie de geniul lui Hercule Poirot, căci 
fără el, această crimă ar fi rămas probabil nepedepsită. 

Apreciez momentul când a venit la mine dezvăluindu-mi 
toate detaliile acestei întâmplări tenebroase şi sunt sigur că 
astfel voi satisface din plin dorinţele unei persoane 
încântătoare care a fost implicată. 

Îmi amintesc de seara când, aşezat în micul, cochetul şi 
atât de ordonatul salon al lui Poirot, ascultam relatările 
acestuia cu privire la moartea lordului Edgware. 

Precum celebrul detectiv belgian, voi începe şi eu cu 
reprezentaţia ce a avut loc în luna iunie a anului trecut, 
într-un teatru londonez, unde vedeta americană - Carlotta 
Adams - atrăgea mulţimea. 


Cu un an în urmă, Carlotta Adams dăduse două matinee 
care aveau să obţină un succes triumfal. În momentul în 
care-mi încep istorisirea, ea îşi ducea la bun sfârşit un 
angajament pe trei săptămâni ce avea să se încheie a doua 
Zi. 

Carlotta excela în sketchuri în care juca singură, fără 
schimbări de costume sau de decoruri. Părea a fi capabilă 
de a se exprima în orice limbă cu aceeaşi uşurinţă. Una 
dintre scenetele sale se petrecea seara, într-un hotel 
cosmopolit, ea interpretând pe rând rolurile cele mai 
variate: turişti americani sau germani, diferiţi membri ai 
unei familii engleze aflate în călătorie, nobili ruşi ruinaţi, 
servitori stilaţi... Toate aceste personaje se încarnau în ea, 
succesiv, cu o uluitoare veridicitate, sub ochii fascinaţi ai 
publicului. 

În seara cu pricina, termina cu un număr intitulat: „Câteva 
imitații”. 

Aici, de asemenea, era incomparabilă. Trăsăturile sale, 
lipsite de orice machiaj, se ştergeau brusc pentru ca să 
formeze imediat caricatura unui om politic, a vreunei 
mondene celebre sau a unui star de renume. În câteva 
fraze zugrăvea trăsăturile sau maniile personalităţii alese 
ca model. 

Una dintre ultimele sale imitații fuse cea a lui Jane 
Wilkinson, o actriţă new-yorkeză foarte frumoasă şi de mare 
talent, apreciată în mod deosebit la Londra. Carlotta a 
reprodus-o de-o manieră uimitoare, cel puţin pentru mine, 
admirator frecvent al comedienei americane. 

În această seară, ascultând-o pe Carlotta, regăseam cu 
emoție această voce caldă cu un timbru puţin grav... acest 
gest lent al mâinii care se deschidea şi se închidea... acea 
bruscă mişcare a capului aruncând părul pe spate la 
sfârşitul triadelor dramatice. 

Ştiam că în urmă cu trei ani, Jane Wilkinson se căsătorise 
cu lordul Edgware, bărbat foarte bogat, dar mai ales 
original. Zvonul zburase că ea l-ar fi părăsit după numai 


câteva luni. Se mai zicea că, la un an şi jumătate după 
căsătorie, ea turnase un film în America şi că de-a lungul 
ultimului sezon teatral cunoscuse un viu succes la Londra. 

Urmărind imitaţiile foarte reuşite, dar poate un pic 
caustice ale Carlottei Adams, mă întrebam ce puteau gândi 
personalităţile „puse pe tavă”. Se bucurau de această 
publicitate gratuită? Sau erau înmărmurite de această 
etalare a defectelor lor? 

Mi se părea că în locul persoanelor astfel vizate, aş fi 
încercat un sentiment foarte acut de ciudă - ascunzându-le, 
bineînţeles. 'Trebuie să posezi un spirit foarte tolerant şi un 
simţ al umorului deosebit pentru a aprecia o astfel de 
interpretare nemiloasă. 

Tocmai ajunsesem la aceste concluzii când, din spatele 
meu, se auzi un râset fermecător şi puţin răguşit, 
asemănător cu cel de pe scenă. 

M-am întors brusc şi am văzut pe scaunul din spate, 
aplecată un pic înainte, cu buzele întredeschise, tocmai 
persoana imitată în acel moment - Lady Edgware, 
cunoscută mai bine sub numele de Jane Wilkinson. 

Am constatat că mă înşelasem în deducţiile mele. Întreaga 
ei atitudine şi expresia ei de încântare şi amuzament 
susțineau contrariul. 

La finalul imitaţiei, ea aplaudă zgomotos, râzând alături de 
partenerul ei din acea seară, un bărbat înalt şi extrem de 
arătos, asemănător zeilor greci din Antichitate, pe care l-am 
recunoscut imediat ca fiind Bryan Martin, un star de 
cinema foarte popular la acel moment. Ei interpretaseră 
împreună mai multe roluri în producţii ale marelui ecran. 

— Este minunată, nu-i aşa? Îi spuse Lady Edgware 
însoţitorului ei. 

— Jane, se pare că te-a emoţionat profund, îi răspunse 
acesta râzând. 

— Ei bine, este într-adevăr încântătoare! Chiar mai 
talentată decât aş fi crezut. 


Carlotta Adams începu o nouă imitație şi n-am apucat să 
aud comentariul lui Bryan Martin. 

Însă, ceea ce se întâmplă mai târziu în acea seară fu o 
coincidenţă mai mult decât stranie. 

După reprezentaţie, eu şi Poirot am mers să cinăm la 
Savoy. 

La masa de alături, se aflau Lady Edgware, Bryan Martin 
şi alte două persoane pe care nu le cunoşteam. l-am atras 
atenţia lui Poirot, fiindcă un cuplu tocmai se aşezase foarte 
aproape de noi. Văzusem deja chipul femeii, dar nu 
reuşeam să-i atribui vreun nume. 

Deodată o identificai pe Carlotta Adams. Purta o rochie 
neagră foarte discretă şi fizionomia nu oferea nimic care să- 
ţi atragă în mod deosebit atenţia. Trăsăturile sale mobile şi 
sensibile se pretau foarte bine artei de a mima: fiind lipsite 
de un caracter personal, luau uşor expresia unui alt chip. 

Îl făcui părtaş al reflecţiilor mele pe Poirot. El mă asculta 
cu capul plecat, înclinat uşor înspre mine, dar în acelaşi 
timp ochiul său observa alternativ cele două mese în 
discuţie. 

— A! E lady Edgware! Am văzut-o adesea jucând. O femeie 
frumoasă! 

— Şi nu mai puţin o actriţă perfectă. 

— Posibil! 

— Nu pari prea convins. 

— Totul depinde de rolul care îi este rezervat. Dacă este 
centrul piesei, dacă totul se raportează la ea, atunci devine 
inegalabilă. Dar mă îndoiesc că ar face faţă convenabil unui 
rol secundar sau unui rol secundar sau unui rol de 
compoziţie. Mi se pare că face parte dintre acele femei 
pentru care nimic nu există în afară de ele însele... Aceste 
femei se expun la grave pericole, adăugă el după o pauză. 

— Ce pericole? îl întrebai, surprins. 

— Acest cuvânt te miră, dragul meu. Îl menţin pentru că, 
vezi tu, o astfel de femeie nu vede decât un singur lucru - 
pe ea însăşi. Femeile de acest gen nu observă nimic din 


pericolele şi riscurile ce le înconjoară, multitudinea de 
interese conflictuale şi relaţiile dintre oameni. Nimic din 
toate acestea, ci doar propriul drum în viaţă. Şi astfel, mai 
devreme sau mai târziu, le iese în cale inevitabilul. 

Am devenit brusc interesat de idee pentru că, trebuie să 
recunosc, nu m-aş fi gândit niciodată la aşa ceva. 

— Şi despre cealaltă ce ai putea spune? 

— Despre domnişoara Adams? Replică el aruncând o 
privire rapidă spre masa ei şi zâmbind. Ce ai dori să-ţi spun 
despre ea? 

— Doar primul lucru care-ţi vine în minte. 

— Mon cher, cred că mă confunzi cu acei ghicitori în palmă 
care-ţi spun cine eşti cu adevărat. 

— Ei bine, cred că te-ai descurca mai bine decât mulţi 
dintre ei, am continuat eu jocul început de Poirot. 

— Văd că ai foarte multă încredere în judecata mea, 
Hastings. Sunt impresionat. Nu ştiai că fiecare dintre noi 
este un mister greu de pătruns, un labirint de pasiuni, 
dorinţe şi atitudini, în permanent conflict unele cu altele? 
Mais oui, c'est vrai. Oricare dintre noi poate exprima o 
părere, dar, de cele mai multe ori, din zece încercări doar 
una este adevărată. 

— Nu şi în cazul lui Hercule Poirot, am replicat zâmbind. 

— În special în cazul lui Hercule Poirot! O, sunt perfect 
conştient de faptul că m-ai considerat întotdeauna puţin 
vanitos, însă te asigur că în realitate sunt o persoană foarte 
modestă. 

Răspunsul lui Poirot îmi provocă râsul. 

— Tu? Modest? 

— Chiar aşa. Mărturisesc însă că sunt mândru de mustaţa 
mea mai mult decât ar trebui, pentru că n-am văzut nicăieri 
în Londra una care să fie demnă de comparaţie. 

— Eşti în perfectă siguranţă, pentru că nici nu există 
vreuna, i-am răspuns scurt. Deci nu vrei să rişti o părere 
despre Carlotta Adams? 

— E o actriţă. Ce-aş adăuga în plus? 


— După tine, viaţa ei nu prea e presărată cu pericole ca 
cea a lady-ei Edgware? 

— Noi toţi ne strecurăm printre piedici, observă Poirot cu 
o voce gravă. Pe drumul nostru, răul se ţine adesea în 
ambuscadă. Dar în ceea ce o priveşte pe doamna Adams, ea 
va triumfa, graţie a două motive: nu-i lipseşte prezenţa de 
spirit, şi, fără îndoială ai remarcat deja, e evreică. 

Acest detaliu, mărturisesc, mi-a scăpat. Sesizam acum pe 
faţa sa urme de origine semită. 

— Prevăd acolo mari şanse de succes, continuă Poirot, 
numai dacă va fi atentă: un obstacol o poate face să 
clacheze. 

— Care? 

— Dragostea exagerată pentru bani. 

— Fiecare dintre noi poate da în această boală. 

— Sunt de acord. În acelaşi timp, noi doi cântărim 
„pentru” şi „contra” înainte de a acţiona şi nu ne-am lăsa 
ghidaţi de simpla dorinţă de a îngrămădi bani. 

Tonul serios al lui Poirot mă făcu să zâmbesc. 

— Se pare că Esmeralda, regina ţiganilor, este în mare 
formă în această seară, l-am tachinat pe Poirot. 

Fără a se emoţiona, micul detectiv belgian reluă: 

— Criminologia implică studiul psihologiei. Detectivul nu 
se apleacă numai asupra actului asasinului, el încearcă să 
descopere mobilul care a dus la acest act. Mă asculţi, 
Hastings? 

L-am asigurat de atenţia mea completă. 

— Dragul meu Hastings, am observat că de fiecare dată 
când lucrăm împreună la un caz mă îndemni să măsor urme 
de paşi, să analizez scrumiere sau să mă întind pe podea 
pentru a examina cine ştie ce detaliu. Te-ai gândit oare 
vrodată că aşezat comod într-un fotoliu, cu ochii închişi, poţi 
găsi mai uşor soluţia unei probleme, pentru că atunci vezi 
lucrurile cu ochii minţii? 

— Nu este şi cazul meu. Mie mi se întâmplă doar un singur 
lucru când stau aşezat într-un fotoliu cu ochii închişi. 


— Am observat, continuă Poirot. Şi mi se pare 
surprinzător. În astfel de momente, creierul ar trebui să 
lucreze cu mai multă înverşunare şi nu să se scufunde într- 
un somn liniştit. Activitatea mentală este atât de 
interesantă, atât de stimulantă! Folosirea celulelor cenugşii 
este o plăcere mentală. Doar ele sunt singurele în care 
putem să ne încredem pentru a ajunge la adevăr... 

Recunosc că l-am auzit pe Poirot de atâtea ori menţionând 
celulele lui cenuşii, încât mi-am creat un obicei de a-mi 
îndrepta atenţia spre altceva când vine vorba despre ele. Şi 
de această dată, mi-am ocupat timpul observând cele patru 
persoane de la masa alăturată. Când monologului lui se 
apropie de sfârşit, i-am atras atenţia chicotind: 

— Poirot, ai dat lovitura. Frumoasa Lady Edgware nu-şi 
mai poate lua ochii de la tine. 

— Fără îndoială, a fost informată asupra identităţii mele, 
replică Poirot, făcând un vădit efort pentru a părea 
indiferent. 

— Cred că mai degrabă e vrăjită de eleganța mustăţii tale. 

Cu un gest discret, Poirot îşi mângâie acest ornament al 
chipului său. 

— Nu cunosc alta mai frumoasă. „Peria voastră de dinţi” 
pe care aţi adoptat-o mi se pare o crimă împotriva bunei şi 
generoasei Naturi. Lasă-ţi deci să crească mustăţile în 
întregime, Hastings. 

— Priveşte! l-am întrerupt. Doamna se ridică şi se 
îndreaptă înspre masa noastră! 

Poirot se ridică şi salută. Eu, la fel. 

— Domnul Hercule Poirot, nu-i aşa? zice vocea melodioasă 
a lui Jane Wilkinson. 

— EL însuşi, pentru a vă servi, doamnă. 

— Aş vrea să vă vorbesc, domnule Poirot. 

— Vă ascult, doamnă. Luaţi loc, vă rog. 

— Nu, nu aici. Putem urca în apartamentul meu, dacă 
sunteţi amabil. 

Bryan Martin o urmări şi zise deodată: 


— Jane, aşteaptă cel puţin până la sfârşitul mesei. Noi nu 
suntem decât la început... Domnul Poirot, de asemenea. 

Jane Wilkinson nu se lăsă prea uşor îndepărtată de la țelul 
său: 

— Ce importanţă are, Bryan? Ne vom muta cu toţii la 
mine. Fii bun şi dă-i ordinele şefului de hotel... Aşteaptă, 
Bryan! 

În momentul în care acesta se îndepărta, ea se grăbi în 
urma lui Bryan, şi cu o sprânceană incitată, îşi întoarse 
capul. Tânăra femeie îi vorbi pe un ton decisiv, iar el cedă 
ridicând din umeri. 

O dată sau de două ori în timpul acestei discuţii fulger, 
Jane îşi întoarse privirea înspre Carlotta Adams; cuvintele 
sale cuprindeau oare şi aceasta faţă a lui Jane? Jane reveni 
la noi. 

— Să urcăm repede, zise. 

Şi, fără să se sinchisească dacă invitaţia ne convenea sau 
nu, ne îndrumă spre Lift. 

— Domnule Poirot, reluă ea, şansa mă favorizează pentru 
că v-a scos în calea mea în seara asta. Nu ştiu cărui sfânt 
să-i mulţumesc că v-am observat la masa vecină... (Aici s-a 
întrerupt pentru a-i spune liftierului:) AI doilea etaj! 

— Dacă vă pot fi de folos cu ceva... începu Poirot. 

— Sunt sigură. Mi s-a spus că sunteţi un om fantastic. 

La etajul al doilea, Jane Wilkinson ne-a însoţit de-a lungul 
culoarului şi ne-a introdus într-unui din apartamentele cele 
mai luxoase ale hotelului Savoy. Aruncându-şi capa de blană 
albă pe un scaun şi poşeta ornată cu pietre preţioase pe 
masă, actiiţa se afundă într-un fotoliu şi declară: 

— Domnule Poirot, trebuie să scap de soţul meu! 

Capitolul 2. 

CINA 

— Să vedem, doamnă: a despărţi o femeie de bărbatul său 
nu intră numai în atribuţiile mele, răspunse Poirot, după un 
prim moment de surpriză. 

— Nu mă îndoiesc. 


— Adresaţi-vă unui avocat. 

— Tocmai aici vă înşelaţi. Sunt sătulă de avocaţi, fie ei 
cinstiţi sau oneroşi, şi niciunul dintre cei pe care i-am 
consultat până acum nu a fost capabil să mă ajute. Sunt 
experţi în ale legii, însă, în afară de asta, nu au pic de simţ 
al vieţii. 

— Şi credeţi că eu am? 

Ea zâmbi. 

— Se pare că dumneavoastră sunteţi dreptatea în carne şi 
oase. 

— Să admitem că sunt inteligent, zise Poirot. De ce-aş 
nega-o? Dar afacerea dumneavoastră nu intră în sfera mea. 

— E vorba de o problemă care trebuie rezolvată. O 
problemă foarte complicată, şi n-am auzit să fiţi omul care 
să se ferească de dificultăţi. 

— Permiteţi-mi să vă felicit pentru perspicacitate, doamnă. 
Dar vă repet, nu mă ocup de anchete pentru obţinerea unui 
divorţ. Nu consider prea plăcută... ce metier-la. 

— Dragul meu domn, nu e vorba de a-mi spiona soţul, 
doresc numai să mă despart de el şi vă rog să mă sfătuiţi 
cum să fac asta. 

Poirot se gândi. La un moment dat vorbi, dar tonalitatea 
vocii sale se schimbase. 

— Mai întâi, doamnă, de ce vreţi să vă despărțiți de lordul 
Edgware? 

— Vreau să mă recăsătoresc. Ce alt motiv aş putea avea? 

— Nu este posibil să obţineţi un divorţ în bună a 
înţelegere? 

— Nu-mi cunoaşteţi soţul, domnule Poirot. Este... nu ştiu 
cum să mă exprim. Este bizar... Nu ignoraţi, desigur, că 
prima sa nevastă a părăsit fugind domicliul conjugal, 
abandonând un copil de trei luni. Niciodată n-a consimţit să 
divorţeze, iar nenorocita a murit după o vreme în 
străinătate. Atunci m-a luat în căsătorie. Prezenţa sa mi-a 
devenit repede, insuportabila, îmi inspiră teamă. L-am 
părăsit şi am plecat în Statele Unite. Nu am nici un motiv 


valabil pentru a obţine divorţul, iar el nu vrea să-l intenteze. 
E un dezechilibru, cred... 

— În câteva state ale Americii, vi se acordă cu uşurinţă 
divorţul, doamnă. 

— Da, dar n-ar avea nici o valoare, pentru că intenţionez 
să locuiesc în Anglia. 

— În Anglia? 

— Da. 

— Şi cine e viitorul soţ? 

— Ducele de Merton. 

Rămăsei stupefiat. Ducele de Merton era disperarea 
mamelor care aveau fete de măritat. Tânăr rigid şi 
credincios, ducând o viaţă ascetică, fusese dominat în 
întregime de mama sa, faimoasă ducesă de viţă nobilă. 
Trecea drept un om cu gusturi artistice şi colecţiona 
porţelanuri chinezeşti. Se spunea că este un misogin 
convins. 

— Ne iubim! declara Jane pe un ton sentimental. Niciodată 
n-am întâlnit un om mai fermecător, iar castelul Merton 
este o minunăţie. Odată căsătorită, voi părăsi scena. Teatrul 
nu mă atrage deloc. 

— Între timp, remarcă cu o voce seacă Poirot, lordul 
Edgware reprezintă un obstacol în calea acestor proiecte 
romantice. 

— Da... vedeţi acum în ce încurcătură mă aflu... Dacă ne 
aflam cel puţin la Chicago, continuă ea pe un ton foarte 
liniştit, aş fi putut face să dispară acest obstacol fără 
probleme, dar din câte ştiu, în ţara asta nu se recurge la 
ucigaşi plătiţi, nu-i aşa? 

— În această ţară, doamnă, i se recunoaşte dreptul la viaţă 
oricărei fiinţe umane. 

— Rămâne de văzut dacă ăsta e un lucru bun, domnule 
Poirot. [ara dumneavoastră, bănuiesc, nu s-ar purta mai 
puţin uman odată descoperite câteva dedesubturi politice. 
Iar în ce-l priveşte pe lordul Edgware, pot să afirm că 


moartea sa nu ar putea fi considerată ca o pierdere pentru 
umanitate. 

Se auzi o bătaie în uşă. Un băiat intră cu câteva platouri. 
Jane continuă, fără a se sinchisi de prezenţa acestuia: 

— Domnule Poirot, dar nu vă cer să-l ucideţi pentru a-mi 
face plăcere. 

— Mulţumesc, doamnă. 

— Încercaţi să-l faceţi să înţeleagă şi îndemnaţi-l să 
divorţeze. Gândiţi-vă bine, domnule Poirot, sunt sigură că 
veţi găsi un motiv oarecare. 

Îşi fixă ochii săi mari, albaştri asupra prietenului meu şi 
încheie cu o voce dulce: 

— Vreţi să mă vedeţi fericită, nu-i aşa? 

— Dar eu vreau ca toată lumea să fie fericită! o asigură 
Poirot cu prudenţă. 

— Evident, dar nu-i vorba aici de toată lumea. Pentru 
moment mă gândesc la mine... Mă credeţi egoistă? Nu! Dar 
nu suport ideea că într-o zi aş putea fi nefericită... lar dacă 
nu consimte să divorţeze... sau dacă nu moare... Voi fi 
condamnată la o viaţă mizerabilă... Mi-aş dori mai mult să-l 
ştiu mort... Aş fi astfel eliberată odată pentru totdeauna. 

Îl privi pe Poirot şi continuă, ridicându-se, ca şi cum ar fi 
auzit paşi pe culoar: 

— Pot să contez pe dumneavoastră, nu-i aşa? Dacă nu... 

— Dacă nu, doamnă? 

— Iau un taxi şi îl voi răpune chiar eu! declară zâmbind. 

Dispăru în camera vecină tocmai în momentul când îşi 
făceau apariţia Bryan Martin, Carlotta Adams şi însoţitorul 
ei, precum şi încă o pereche care luau cina cu ei. Perechea 
îmi fu prezentată ca domnul şi doamna Widburn. 

— Unde e Jane? Vroiam să-i anunţ rezultatul pregătirilor 
pe care m-a rugat să le fac, zise Bryan. 

Jane apăru în cadrul uşii cu un ruj în mână. 

— lată-vă! exclamă ea. E minunat! Doamnă Adams, am fost 
atât de mişcată de talentul dumneavoastră, încât ardeam de 


dorinţa de a vă cunoaşte. Vreţi să intraţi aici, ne va fi mai 
uşor să discutăm, în timp ce îmi voi reânnoi puţin machiajul. 

Carlotta o urmă, iar Bryan Martin se instala într-un fotoliu. 

— Deci domnule Poirot, iată-vă prins! Prietena noastră 
Jane v-a convins să-i fiţi alături? Credeţi-mă, trebuie să-i 
cedaţi imediat. Nu înţelege cuvântul „nu”. 

— Probabil că nu i s-a spus niciodată. 

Bryan Martin îşi aprinse o ţigară. 

— Jane e o femeie cu un caracter uimitor. Nu respectă pe 
nimeni şi nimic. Pentru ea există un singur lucru pe pământ: 
plăcerile ei. (zâmbi) Va ucide orice persoană care-i va sta în 
cale... şi va născoci o ultimă injustiţie dacă, găsită în 
flagrant delict, ar fi condamnată. În rest n-ar face nimic 
pentru a-şi ascunde crima! 

— Aşadar, o cunoaşteţi bine? întrebă Poirot, privindu-l pe 
Bryan Martin cu o curiozitate care-mi păru singulară. 

— Din păcate, da! Nu sunteţi de aceeaşi părere cu mine? i- 
o aruncă actorul cuplului Widburn. 

— Cert este că Jane e o femeie cu personalitate, piţigăie 
doamna Widburn. Dar, în sfârşit... 

În acest moment, Jane sosi din cealaltă cameră, urmată de 
Carlotta Adams. Fără îndoială că Jane îşi refăcuse 
machiajul, spre întreaga ei satisfacţie. Pentru mine era 
exact ca şi înainte, neputând deveni mai frumoasă decât era 
în realitate. 

Cina fusese foarte veselă. În acelaşi timp, aveam impresia 
că pluteau în atmosferă câţiva curenţi subtili ai căror sens 
exact îmi scăpa. 

Nu intenţionam vreun moment s-o cred responsabilă pe 
Jane Wilkinson. Era suficientă o singură idee să-i populeze 
spiritul, iar pentru moment, satisfăcută că obținuse 
întrevederea dorită cu Poirot, se arăta foarte veselă. O 
invitase pe Carlotta din pur capriciu, mă gândeam, şi din 
simplul motiv că se amuzase atât pe seama imitaţiei 
realizată de tânără femeie. 


— Cui să-i impuţi, deci, această senzaţie bizară şi 
neliniştitoare? 

Pe rând, îmi observai atent convivii. 

Bryan Martin? Acest tânăr părea plin de preţiozitate. Nu 
trebuia pusă aceasta pe seama calităţilor sale de vedetă a 
ecranului? A unei trufii actoriceşti graţie căreia, actorul 
continua să joace şi în viaţa de toate zilele? 

Carlotta Adams începuse prin a fi naturală. 

Acum, când puteam să o studiez de-aproape, descopeream 
în ea o tânără persoană calmă, cu o voce armonioasă. 
Poseda un şarm discret, mai mult de ordin negativ, care 
consta mai degrabă, în absenţa oricărei note discordante. 
Însăşi fizicul ei îmi sugera ceva negativ: păr negru, ochi de 
un albastru clar, ten mat şi gura mobilă. În concluzie, o 
persoană simpatică, dar greu de recunoscut, întâlnind-o 
îmbrăcată într-o toaletă oarecare. 

Acceptase cu o plăcere evidentă complimentele şi 
cuvintele lui Jane. Dar, la un moment dat, avusese o 
schimbare bruscă a expresiei. O privea pe Jane care tocmai 
îşi întoarse capul pentru a-i vorbi lui Poirot. În ochii tinerei 
femei desluşii o ostilitate marcată foarte clar. Să fi fost 
gelozie profesională? Jane era o actriţă aflată în culmea 
succesului, în timp ce doamna Adams de-abia urca treptele 
acestei glorii. 

Îmi aţintii atenţia, apoi, asupra celorlalţi trei convivi. Ce să 
spui despre domnul şi doamna Widburn? El, un arac, iar ea 
un turn, blondă, pretențioasă, îmi dădeau impresia 
oamenilor bogaţi care sunt pasionaţi de universul teatral 
despre care vorbesc încontinuu. Având în vedere lunga mea 
absenţă din Londra nu eram la curent cu ce se juca în 
teatrele londoneze. 

Ultimul dintre comeseni era un tânăr brunet, cu faţa 
rotundă şi calirată, care o însoțea pe Carlotta Adams. De la 
început îl bănuiam de o mare lipsă de sobrietate, ca să 
constat, în sfârşit, că absorbea o cantitate cam mare de 
şampanie. 


În prima parte a mesei, păstra un morman de tăcere şi 
aerul bosumflat al unuia care se simţea ofensat. Spre 
sfârşit, mi se destăinui ca unui vechi prieten: 

— Mă înţelegi, nu-i aşa, bătrâne? Sesizezi bine situaţia, ai? 
Vezi, dacă o femeie îţi face reproşuri neâncetat şi îţi dă 
peste cap toate proiectele, fără ca vreodată să-i fi spus un 
cuvânt mai dur... O vezi pe asta de aici: familie puritană, 
americani sută la sută. A! pentru aşa ceva e o fetiţă bună! 
Aşa, unde rămăsesem? 

— Spuneai că nu eşti de-al lor. 

— Doamne fereşte! A trebuit sâ-mprumut costumul ca să-i 
ofer ei seara asta! Iată, sunt atâţia ani şi trebuie să 
împrumut bani... Este o legătură între noi... nimic foarte 
serios! Tuşi cu mine... Lu şi cu mine... Dar cine dracu eşti 
tu, bătrâne? 

— Mă numesc Hastings. 

— Nu se poate! Puteam să jur că vorbesc cu vechiul meu 
prieten Spencer Jones! Bătrânul Spencer Jones! Ultima 
dată când l-am întâlnit l-am tapat de cinci lire. Vrei părerea 
mea: oamenii se aseamănă al dracului între ei, iar noi 
suntem o bandă de chinezi, şi nu vom fi în stare s-o 
recunoaştem niciodată unii faţă de alţii. 

Ridică trist capul, apoi înghiţi o gură de şampanie. 

— Orice s-ar întâmpla, nu mă voi da niciodată pe un 
negru! 

Se pare că această remarcă i-a dat o satisfacţie vie. 

— Iau întotdeauna din viaţă ce are ea mai bun, dragă 
prietene. Nu trebuie să-ţi faci probleme! Mai târziu, când 
voi fi ajuns, să zicem şaptezeci şi cinci sau optzeci de ani, 
voi fi bogat. În acel moment, unchiul meu va fi mort şi voi 
putea să-i înapoiez costumul. 

Zâmbi la acest gând. Părea beat, dar simpatic. Carlotta 
Adams îl fila cu coada ochiului, şi, după o privire scurtă, se 
ridică de la masă. 

— E frumos din partea dumneavoastră că aţi acceptat să 
urcați în apartamentul meu, îi spuse Jane. Ador aceste 


reuniuni improvizate. Dumneavoastră? 

— Eu nu, răspunse sec doamna Adams. Eu mă gândesc 
întotdeauna înainte să întreprind ceva. Aceasta mă scuteşte 
de multă plictiseală. 

— Oricum ar fi, rezultatele vă dau dreptate, îi spuse Jane 
cu politeţe. Niciodată n-am râs atât de bine ca la 
reprezentaţia din seara asta. 

Trăsăturile Carlottei se destinseră. 

— Cât de amabilă sunteţi! Ca toate debutantele am nevoie 
de încurajări. 

— Carlotta, spuse cu o voce grizonată însoţitorul său, dă 
bună seara la toată lumea. Mulţumeşte-i mătuşii Jane 
pentru această cină suculentă şi să plecăm. 

Se întoarse de două ori pentru a nimeri uşa. Carlotta se 
străduia să-l urmeze. Jane Wilkinson ridică din umeri. 

— Ce l-o fi apucat să-mi spună „mătuşa Jane”? 

— Draga mea, nu-i da atenţie, zise doamna Widburn. Deşi 
tânăr, acest băiat dă speranţe în arta dramatică. Nu s-ar 
zice astăzi, nu-i aşa? E trist când vezi că debuturi atât de 
promițătoare, eşuează într-un mod lamentabil... Şi acum, 
Charles şi cu mine trebuie să ne întoarcem. 

Soții Widburn plecară, iar Bryan Martin îi însoţi. 

— Ei bine, domnule Poirot? 

Poirot îi zâmbi actriţei. 

— Ei bine, lady Edgware? 

— Vă implor, nu-mi spuneţi aşa. Lăsaţi-mă să uit acest 
nume, sau o să vă cred omul cel mai insensibil din întreaga 
Europă! 

— Şi totuşi n-am o inimă de piatră. 

După părerea mea, Poirot băuse un pic mai multă 
şampanie, poate o cupă în plus. 

— Deci ne-am înţeles, dragă domnule Poirot! Veţi merge la 
soţul meu şi-l veţi convinge să-mi urmeze calea? 

— Da, voi merge să-l văd, promise Poirot fără a se 
compromite. 


— Şi dacă nu vrea s-audă nimic, cum prevăd, vă imaginaţi 
un alt mijloc? Nu se zice că sunteţi omul cel mai fin din 
Anglia? 

— Doamnă, când e vorba de sufletul meu, vorbiţi-mi de 
Europa întreagă, dar în ceea ce priveşte fineţea mea, 
limitaţi-vă comparaţia la Anglia. 

— Dacă veţi reuşi, vă voi proclama omul cel mai 
remarcabil din tot universul! 

— Doamnă, nu vă promit nimic. Cu un interes pentru 
natura psihologică, mă voi strădui să obţin o întâlnire cu 
soţul dumneavoastră. 

— Asta e, analizaţi-l „psihologic”! Nu veţi putea să-i faceţi 
decât bine. Esenţialul este să-mi aduceţi un rezultat bun! 
Sunt îndrăgostită, domnule Poirot! 

Cu un aer visător, ea adăugă: 

— Gândiţi-vă ce surpriză senzaţională va produce anunţul 
căsătoriei mele cu ducele de Merton! 

Capitolul 3. 

OMUL CU UN DINIE DE AUR. 

Câteva zile mai târziu, în timp ce ne luam dejunul, Poirot 
îmi întinde o scrisoare pe care tocmai o deschisese. 

— Ce părere ai despre asta, dragul meu? 

Biletul venea din partea lordului Edgware; în stilul bref şi 
sec care-l caracteriza, soţul lui Jane Wilkinson îi dădea 
întâlnire lui Poirot a doua zi la ora 11. 

Nu m-am arătat surprins. Nu mă gândeam că Poirot are 
intenţia de a-şi ţine promisiunea făcută actriţei. 

— A, nu, dragul meu, nu e numai efectul şampaniei! 

— Departe de mine ideea asta! 

— Ba da... în sinea ta ţi-ai zis: pentru a-i face pe plac 
gazdei sale, bietul bătrânel şi-a luat un angajament pe care 
nu are de gând să-l respecte. Să ştii, bunul meu prieten, 
cuvântul lui Hercule Poirot e sacru. 

Pronunţând aceste ultime cuvinte, îşi luă un aer foarte 
demn. 


— Bineînţeles, nu m-am îndoit nici o clipă, încercai să-i 
răspund. Dar mă îndoiam că spiritul tău n-a fost puţin... 
cum să-ţi spun... influenţat. 

— Nu am obiceiul să-i permit spiritului meu să se lase 
„influenţat”, folosind expresia ta. Cea mai bună şampanie, 
alăturată femeii celei mai drăguţe nu exercită nici o putere 
asupra spiritului lui Hercule Poirot. 

— Te-ai interesat de proiectele matrimoniale ale doamnei 
Wilkinson? 

— Nu foarte exact. Romanul său de dragoste, cum îi place 
să-l numească, e mai degrabă, un capriciu. Dacă ducele de 
Merton n-ar fi posedat titluri de nobleţe, cu siguranţă n-ar fi 
atras-o pe actriţă. Ceea ce-mi dă de gândit mai mult e 
latura psihologică, studiul caracterelor, şi apreciez ocazia 
care mi se oferă de a-l studia pe lordul Edgware. 

— Şi crezi că o să reuşeşti? 

— De ce nu? Fiecare avem punctul nostru slab. Deşi cazul 
mă interesează din punct de vedere psihologic, pe de altă 
parte, mă voi strădui să reuşesc în misiunea care mi-a fost 
acordată. Ador să-mi pun inteligenţa la treabă. 

Îi eram dator cu o aluzie la micile celule cenuşii, dar am 
scăpat ocazia de data asta. 

— Deci, mâine la 11 ne întâlnim în Regent Gate? 

— Ne”! făcu Poirot, ridicând din sprâncene, ceea ce îi 
dădea un aer nostim. 

— N-o să mă pui pe liber! De obicei te însoțesc peste tot. 

— Dacă ar fi vorba de o crimă, aş mai înţelege că te-ar 
pasiona, dar o simplă afacere între oameni din înalta 
societate... 

— Inutil, Poirot. Nu te las nici mort. 

Prietenul meu schiţa un zâmbet şi în acest moment ni se 
anunţa vizita unui gentleman. Spre surprinderea noastră, l- 
am văzut intrând pe Bryan Martin. 

Actorul părea mult mai în vârstă la lumina zilei. Era la fel 
de frumos, dar de o frumuseţe cam răvăşită şi distingeam în 


el o oarecare nervozitate, care mă făcea să mă gândesc că 
începuse să se drogheze. 

— Bună ziua, domnule Poirot, zise pe un ton cam neliniştit. 
Sunteţi foarte ocupat, pentru moment? 

— Din partea mea, nimic nu mă presează astăzi. 

— Să-i dăm drumul, atunci?! 

— Dragă domnule, vă asigur că pentru moment sunt 
absolut liber. 

— Cu atât mai bine, spuse Bryan. În acest caz sper că mă 
veţi asculta cu atenţie. 

— Să-nţeleg că aveţi vreo problemă a-mi încredința? 

— Ei bine... da şi nu. 

Bryan Martin făcu să se audă un râs nervos. Poirot îi oferi 
un scaun în faţa noastră. 

— Acum vă ascult, zise Poirot. 

Martin ezită. 

— Necazul e că nu vă pot povesti atât de amănunţit cum aş 
dori. Istoria mea începe în America. 

— În America? 

— Da. Călătoream cu trenul, când, deodată, cu totul 
întâmplător, remarcai un bărbat scund, urât, ras, cu 
ochelari şi având un dinte de aur chiar în faţă. 

— O! Un dinte de aur! 

— Exact, şi reţineţi bine detaliul acesta. 

Poirot înălţă capul. 

— Încep să înţeleg. Continuaţi! 

— După cum vă spuneam, remarcasem prezenţa acestui 
om în trenul cu care mă întorceam la New York. După trei 
luni, în timpul unui sejur la Los Angeles, îl reîntâlnii: acelaşi 
individ cu dinte de aur. Pe moment m-a şocat. 

— Apoi? 

— O lună mai târziu, am fost chemat la Seattle. Cum am 
ajuns în acest oraş, mi-am regăsit omul cu dintele de aur, de 
data asta însă purta barbă. 

— Foarte curios! 


— Nu-i aşa? De data aceasta prezenţa sa nici nu mă 
intriga într-o asemenea măsură, dar când l-am revăzut la 
Los Angeles, fără barbă, la Chicago cu mustață şi sprâncene 
false, am început să-mi fac probleme. Nici o urmă de 
îndoială. Eram ceea ce se numeşte a fi filat. Peste tot unde 
mergeam, apărea acest individ sub diverse înfăţişări. Dar, îl 
identificam foarte uşor, mulţumită dintelui său de aur. 

— Spuneţi-mi, domnule Martin, nu aţi încercat să-i vorbiţi 
acestui personaj pentru a-l întreba motivul supravegherii 
sale? 

Actorul ezita. 

— Nu. O dată sau de două ori mi-a trecut prin cap s-o fac, 
dar m-am abținut, ca să nu-i trezesc vreo bănuială. 
Credeam la un moment dat că l-au înlocuit cu un altul pe 
care să-l pot recunoaşte mai greu. 

— Da, cineva care să nu aibă acest preţios dinte de aur. 
Domnule Martin, spuneaţi mai înainte cum că „l-au 
înlocuit”. Pe cine includeți în acest cuvânt? 

— În mod deosebit, pe nimeni. 

— Această bănuială se întemeiază pe un motiv oarecare? 

Actorul ezita, din nou. 

— Am o vagă bănuială. E vorba de un incident care s-a 
petrecut acum doi ani, la Londra, unul dintre acele lucruri 
fără importanţă, pe care le poţi da uşor uitării. Mă întreb 
însă, dacă această urmărire are vreo legătură cu incidentul 
despre care v-am pomenit, dar m-am gândit foarte mult şi 
nu văd nici o legătură. 

— Poate o s-o descopăr eu. 

Iarăşi Bryan Martin păru încurcat. 

— Necazul e că nu vă pot vorbi deschis, cel puţin astăzi. 
Peste vreo două zile, poate îmi va fi permis s-o fac. 

Sub privirea de inchizitor a lui Poirot, adăugă: 

— Vedeţi, în toată povestea asta e amestecată şi o tânără. 

— A! Perfect! O englezoaică? 

— De ce credeţi că ar fi vorba de o englezoaică? 


— Foarte simplu. Nu puteţi vorbi acum, dar speraţi s-o 
faceţi într-o zi, două. Altfel spus, vreţi să obţineţi, în 
prealabil, permisiunea acestei persoane feminine. Ea se 
află, aşadar în Anglia, şi trebuia să locuiască aici în timpul 
când dumneavoastră aţi fost urmărit. Dacă era în America, 
era foarte simplu să mergeţi s-o vedeţi pentru a afla 
cuvântul enigmei. Şi pentru că locuieşte în Anglia de 
optsprezece luni, deduc, fără a fi o certitudine, că e de 
naţionalitate engleză. E corect? 

— Vă felicit, domnule Poirot. Dacă îmi acordă permisiunea 
să vorbesc, îmi promiteţi concursul dumneavoastră? 

Făcu o pauză, timp în care Poirot părea că se interoghează 
pe el însuşi. În sfârşit, întrebă: 

— De ce aţi venit la mine, înainte să-i cereţi ei 
permisiunea? 

Bryan Martin se bâlbâi o secundă: 

— Mă gândeam... vroiam s-o conving să vă lase să 
descifraţi misterul... Altfel spus, dacă luaţi în mâini 
afacerea, nu va fi necesar s-o facem publică. 

— Aceasta depinde, replică Poirot cu calm. 

— Cum adică? 

— Dacă nu-i vorba de o crimă... 

— O! Nu, nici nu intră în discuţie. 

— Poate... la rugămintea... 

— În orice caz, mă bazez pe dumneavoastră, domnule 
Poirot. Veţi vrea să ne ajutaţi, nu? 

— Cu plăcere. 

— Spuneţi-mi, urmăritorul dumneavoastră câţi ani avea? 

— O! părea tânăr. Cam treizeci de ani. 

— A! Iată ce face problema mai interesanta decât 
credeam! 

Îl privi. Bryan Martin făcu la fel. Reflecţia lui Poirot era la 
fel de inexplicabilă pentru el, cât şi pentru mine. 

— Da, murmură Poirot. De aici, povestea devine foarte 
interesantă. 


— Poate că omul să fi fost puţin mai în vârstă, remarcă 
Bryan Martin, dar mă îndoiesc. 

— Nu, nu. Aprecierea dumneavoastră este exactă, iar 
povestea dumneavoastră capătă din ce în ce mai mult un 
aer imaginativ. 

Cuvintele enigmatice ale lui Poirot ne blocaseră. După un 
moment de tăcere, Bryan Martin, nemaiindrăznind să-i 
pună întrebări micului detectiv, se lansă într-o astfel de 
discuţie: 

— Reugşită reuniune, ieri seară, nu-i aşa? Jane Wilkinson 
este femeia cea mai tiranică din lume. 

— Ştie ce vrea, observă Poirot zâmbind. 

— Da, sfârşeşte întotdeauna prin a obţine ceea ce-şi 
propune. 

— Se rezistă greu în faţa dorinţei unei femei frumoase, 
ripostă Poirot. Dacă avea un nas strâmb, un ten livid, părul 
unsuros, ar fi fost altceva, fără îndoială. 

— În sfârşit, recunoscu Bryan. Aş adăuga că în ciuda 
prieteniei noastre, nu o aprob întotdeauna... De altfel, nu o 
cred responsabilă de actele sale, în întregime. 

— Ei bine, eu cred că are o mare doză de simţ practic. 

— O! când e vorba să apere interese, n-o poţi întrece. Eu 
vă vorbeam de responsabilitatea ei morală. Pentru ea, 
binele şi răul nu există. 

— Îmi amintesc că aţi emis aceeaşi constatare aseară, zise 
Poirot. Se vorbea de crimă... 

— Da! Dacă Jane ar comite o crimă, n-aş fi deloc surprins. 

— În acelaşi timp, o cunoaşteţi bine, murmură Poirot cu un 
aer bănuitor. Aţi fost adesea partenerul ei de scenă. 

— Da, şi mi-o imaginez perfect omorând pe cineva. 

— Într-un moment de furie? 

— Nu, cu sânge rece. Ar suprima o fiinţă care i-ar sta în 
cale fără să ezite. Ea găseşte asta legitim. În ochii ei, tot ce 
o împiedică pe Jane Wilkinson trebuie să dispară. 

Pronunţa aceste ultime cuvinte pe un ton atât de trist, 
încât mă întrebam ce amintire i s-a trezit în minte. 


— Şi vă gândiţi că ar merge până la crimă? 

Bryan suspină adânc. 

— Da, o cred. Poate într-una din zile, vă veţi aminti 
cuvintele mele, domnule Poirot... 

— Vă mulţumesc pentru francheţe. 

— O cunosc pe această femeie de mult timp. 

Bryan Martin se ridică şi schimbând tonul, adăugă: 

— În ce priveşte afacerea ce m-a îndreptat spre 
dumneavoastră, vom vorbi peste câteva zile, domnule 
Poirot. Vă asumaţi răspunderea, nu-i aşa? 

— Se-nţelege. Mă voi ocupa pentru că mi se pare 
interesantă. 

Îl condusei pe Bryan până în capul scărilor. Pe prag, mă 
întrebă: 

— Aţi sesizat ce vroia să spună cu privire la vârsta 
spionului meu? De ce păruse atât de satisfăcut că acest 
individ are treizeci de ani? Vă mărturisesc că nu înţeleg 
deloc. 

— Eu, de asemenea. 

— Vroia să ne tachineze? 

— Nu! Nu-l cunoaşteţi! Din moment ce Poirot insistă 
asupra acestui punct, înseamnă că are importanţă. 

— Cu atât mai bine. Dar e atât de misterios... 

Se îndepărtă, iar eu urcai să-mi întâlnesc prietenul. 

— Poirot, de ce te-ai încăpățânat să afli vârsta 
urmăritorului lui Bryan Martin? 

— N-ai sesizat, dragul meu Hastings? 

Zâmbi, apoi mă întrebă: 

— Ce impresie ţi-a lăsat întrevederea noastră? 

— Din partea mea e cam dificil să tragi concluzii având 
date atât de puţine. 

— Dar cu puţinul pe care îl avem, nu ţi s-a conturat nici o 
idee? 

Zbârnâitul telefonului mă salvă de ruşinea de a recunoaşte 
că nici o idee nu mi se cristalizase încă. Ridicai receptorul. 


— Secretara lordului Edgware. Lordul Edgware regretă 
că trebuie să amâne întâlnirea de mâine dimineaţă cu 
domnul Poirot. E chemat de urgenţă la Paris. Ar dori însă, 
dacă e posibil, o scurtă întrevedere cu domnul Poirot, 
astăzi, la douăsprezece şi un sfert. 

Îl consultai pe Poirot. 

— Se-nţelege, vom merge negreşit. 

— Perfect, răspunse secretara. Lordul Edgware vă 
aşteaptă. 

Capitolul 4. 

O ÎNTÂLNIRE. 

Îl însoţeam pe Poirot spre lordul Edgware, în Regent Gate, 
mânat de o vie curiozitate. 

Casa, solid construită, într-o arhitectură sobră şi severă, 
avea un aspect impozant. Uşa ne-a fost deschisă rapid, nu 
de un bătrân valet, ci de un majordom tânăr, blond, pe care 
un sculptor ar fi putut să-l ia ca model pentru statuia lui 
Apollo. Lucru straniu, îmi amintea de cineva... o persoană 
întâlnită foarte recent, dar nu-mi puteam da seama cine. 

Cerurăm să-l vedem pe lordul Edgware. 

— Pe aici, domnilor, vă rog, spuse tânărul cu o voce 
plăcută. 

În urma sa, traversând holul, trecusem prin faţa unei scări 
şi ajunsesem în faţa unei uşi din spate. 

O deschise şi ne anunţă stăpânului, invitându-ne să intrăm 
într-o încăpere ai cărei pereţi erau tapetaţi cu cărţi, iar o 
lumină imprecisă, ce era difuzată prin unica fereastră, 
cădea pe un superb mobilier din lemn închis la culoare. 

Lordul Edgware se ridică pentru a ne primi. Era un bărbat 
înalt, bătând spre cincizeci de ani, cu părul negru, uşor 
grizonat, o faţă uscăţivă cu un zâmbet ironic. Privirea sa 
falsă îmi inspira o antipatie de moment. 

Cu o politeţe glacială, ne invită să ne aşezăm şi luă de pe 
birou scrisoarea pe care i-o trimisese Poirot. 

— Numele dumneavoastră nu-mi este necunoscut, 
domnule Poirot; cine n-a auzit vorbindu-se de 


dumneavoastră? 

Poirot salută. 

— Totuşi nu înţeleg intervenţia dumneavoastră. Doriţi să 
mă vedeţi în numele soţiei mele? 

Rosti ultimele două cuvinte într-un mod foarte straniu, ca 
şi când ar fi făcut un efort pentru a le pronunţa. 

— În sfârşit, spuse prietenul meu. 

— Am impresia, domnule Poirot, că sunteţi specializat 
îndeosebi în căutarea criminalilor? 

— Mă interesez de toate problemele, lord Edgware. Există 
probleme ce ţin de crime, dar mai sunt şi altele. 

— Corect. Şi care-i natura celei în cauză? 

— Am venit să vă presez din partea doamnei Edgware. 
Doreşte să divorţeze. M-a rugat să discut această problemă 
cu dumneavoastră. 

— Domnule, nu avem ce să discutăm în legătură cu 
această problemă. 

— Deci, refuzaţi? 

— Eu? E ultimul lucru din lume pe care l-aş face. 

Dacă vreodată mi-am văzut prietenul stupefiat, cu 
siguranţă a fost de data asta. Cu gura întredeschisă, mâinile 
îndepărtate, sprâncenele ridicate, semăna cu propria-i 
caricatură. 

— Să vedem! strigă el. Fiţi precis. Consimţiţi la divorţ? 

— Domnule Poirot, surpriza dumneavoastră mă miră. 

— Aşadar, acceptaţi să divorţaţi de soţia dumneavoastră? 

— Da. Ea o ştie mai bine. Eu însumi i-am scris acum şase 
luni. 

— Atunci nu mai înţeleg nimic. Mi se părea că vă veţi 
opune divorţului. 

— Părerea mea despre acest subiect mă priveşte numai pe 
mine, domnule Poirot. În realitate, am refuzat să divorţez 
de prima mea soţie. Conştiinţa mea a dezvinovăţit-o. În ce 
priveşte a doua mea căsnicie, o admit, a fost o eroare. Când 
soţia mea m-a întrebat cu privire la divorţ, am refuzat net. 
Acum şase luni, însă, am revenit asupra deciziei luate: cred 


că vrea să se căsătorească cu un actor de cinema sau ceva 
de genul ăsta. Punctul meu de vedere schimbându-se 
sensibil, i-am scris şi trimis o scrisoare la Hollywood. De 
aceea nu ştiu de ce v-a trimis la mine. Cred că e vorba de 
bani. 

Un zâmbet satisfăcut se născu pe buzele sale. 

— E ciudat... ciudat..., repeta Poirot. Aici se ascunde o 
enigmă. 

— Nevasta mea m-a părăsit după bunul ei plac, continuă 
lordul Edgware. Dacă vrea să se căsătorească cu altul, e 
liberă s-o facă, dar nu văd de ce ar trebui să-i dau o leţcaie! 

— Nu-i vorba de bani. 

Lordul Edgware se încruntă. 

— Jane se va căsători cu un om bogat? spuse cu ironie. 

— Degeaba mă străduiesc să văd aci ceva clar, murmura 
Poirot. Credeam că lady Edgware întreprinsese mai multe 
demersuri pe lângă dumneavoastră prin intermediul 
oamenilor legii. 

— În sfârşit, am aici scrisori ale avocaţilor americani şi 
englezi. Şi cum v-am menţionat adineauri, mi-a scris chiar şi 
ea. 

— Până atunci v-aţi arătat ostil divorţului? 

— Exact. 

— Din cauza scrisorii sale v-aţi schimbat părerea? 

— Bineînţeles că nu scrisoarea m-a făcut să-mi modific 
părerea, ci simplul fapt că vedeam altfel lucrurile. 

— În urma căror fapte v-aţi modificat intenţiile? 

— Asta-i afacerea mea, domnule Poirot. Să zicem, dacă 
vreţi, că mi-am dat seama de avantajele de a rupe o relaţie 
pe care o consideram nedemnă de mine. Scuzaţi-mi 
brutalitatea. A doua căsătorie fusese o aberaţie din partea 
mea. 

— Lady Edgware foloseşte acelaşi limbaj. 

— Adevărat? 

O lumină stranie se ivi în ochii lordului Edgware, dar se 
stinse imediat. Se ridică şi noi înţelesesem că vrea să pună 


capăt întrevederii. 

— Vă rog să mă scuzaţi că mi-am permis să modific ziua 
întrevederii noastre. Trebuie să fiu mâine dimineaţă la 
Paris... 

— Foarte bine... foarte bine... 

— Cu ocazia unei vânzări de obiecte de artă... Mă 
interesează o statuetă... o capodoperă a genului meu... un 
gen mai mult macabru. Am avut întotdeauna un gust special 
pentru macabru. 

Zâmbi cinic şi crud. 

Îmi aminteam neliniştea lui Jane Wilkinson când povestise 
despre soţul său. Teama sa nu era doar un joc, chiar eu o 
înţelegeam în acest moment şi încercam să înţeleg 
personalitatea ciudată a acestui George Alfred Saint- 
Vincent Marsh, al patrulea baron Edgware. 

Cu mâna pe butonul soneriei, se debarasa de noi cu o 
politeţe suavă. După ce i-am prezentat toate amabilităţile, l- 
am regăsit pe însoţitorul nostru care ne aştepta în hol. 
Închizând uşa bibliotecii-birou, aruncai o ultimă privire 
înăuntru. Aspectul lordului Edgware mă făcu să-mi 
stăpânesc o exclamaţie de surpriză. 

Zâmbetul său se topise într-o sinistră grimasă. Buzele 
descopereau dinţi gata să muşte, iar ochii ieşiţi din orbite 
exprimau înfăţişarea unei fiare demente. 

În timp ce noi traversam holul, o uşă se deschise în 
dreapta. Apăru o tânără fată care tresări când ne văzu. Nici 
mare, nici mică, cu părul negru şi un chip palid, se opri o 
clipă, ochii ei încrucişându-şi privirea cu ai mei. Apoi, ca o 
umbră se întorsese în cameră şi închise uşa în urma ei. 

Ajunşi în stradă, puţin mai încolo, Poirot opri un taxi şi îi 
spuse şoferului să ne ducă la Savoy. 

— Ei bine, spuse Poirot, clipind din ochi, această întâlnire 
nu s-a desfăşurat tocmai cum o prevăzusem. 

— Nu. Ce tip extraordinar, acest lord Edgware. Îi făcu 
impresia că-l resimţisem în momentul când închisesem uşa 
bibliotecii. 


Ridică capul cu un aer gânditor. 

— Nebunia îl paşte, zise în sfârşit. Hastings, acest om, sub 
aparenta sa mască glacială, trebuie să-şi ascundă puternice 
instincte de cruzime. Nimic şocant atâta vreme cât soțiile 
sale au putut suporta viaţa în comun! 

— Poirot, când ieşeam, n-ai remarcat prezenţa unei 
tinere? 

— Ba da, dragul meu, am văzut-o. Părea speriată şi nu 
tocmai fericită, zise pe un ton grav. 

— După părerea ta, cine ar putea fi? 

— Fiica sa, fără îndoială. Ştiu că are o fată... A! lată că am 
ajuns. Să mergem să-i comunicăm vestea cea bună doamnei 
Edgware. 

Jane se găsea la ea în apartament. După ce îi telefonă, 
portarul ne comunică că ne roagă să urcăm. Un băiat ne 
conduse la etaj. 

O femeie cu ochelari, cu un păr grizonat, contat foarte 
îngrijit, ne deschise uşa. 

Din dormitor se auzi vocea lui Jane, spunându-i cameristei: 

— Ellis, e domnul Poirot? Roagă-l să ia loc. Într-un minut 
sunt gata. 

Jane Wilkinson apăru într-un superb halat de dantelă care 
mai mult dezvăluia decât acoperea. 

— Totul e în ordine? întrebă ea intrând. 

Poirot se ridică şi se înclină deasupra mâinii sale întinse. 

— Aţi pronunţat foarte exact, doamnă. Totul e în ordine. 
Lordul Edgware acceptă să divorţeze. 

— Ce? 

Dacă stupefacţia întipărită pe faţa ei nu era cu adevărat 
sinceră, înseamnă că lady Edgware era într-adevăr o mare 
comediană. 

— Deci, domnule Poirot, aţi reuşit. Şi atât de repede. 
Sunteţi un adevărat geniu. Din ce dumnezeu sunteţi făcut? 

— Doamnă, nu vă pot accepta complimentele, deoarece 
sunt nemeritate. Acum şase luni, soţul dumneavoastră v-a 
scris că nu are nimic împotriva divorţului. 


— Ce spuneţi? Mi-a scris? Unde mi-a scris? 

— Din câte am înţeles, în timpul vacanței dumneavoastră 
la Hollywood. 

— N-am primit niciodată o asemenea scrisoare. Trebuie să 
se fi pierdut. Şi luni în şir, am mutat munţii din loc ca să pun 
mâna pe ea. 

— Lordul Edgware are impresia că vreţi să vă căsătoriţi cu 
un actor. 

— Bineînţeles, asta este ceea ce i-am povestit eu, zise cu 
un zâmbet, care deodată se transformă într-o nelinişte 
vădită. Domnule Poirot, sper că nu i-aţi pomenit nimic de 
căsătoria mea cu ducele? 

— Nu, nu, fiţi sigură. N-aţi fi vrut să ştie, nu-i aşa? Şi, în 
afară de asta sunt foarte discret. 

— E un om răuvoitor. Căsătoria mea cu Morton ar apărea 
în ochii lui o unire avantajoasă pentru mine, şi s-ar strădui 
să bage cât mai multe bețe în roate. Pe când un actor de 
cinema e cu totul altceva. În acelaşi timp, îmi dezvăluie 
surpriza. Sper că nu te miră, Ellis? 

Remarcasem că în acest timp, camerista mergea şi venea 
dintr-o cameră în alta, aranjând haine care atârnau pe 
spătarul scaunelor. Eram convins că urmărea conversaţia 
noastră. Nu era greu de dedus că împărtăşea toate 
confidenţele stăpânei sale. 

— Nu, doamna mea. Înălţimea sa trebuie să se fi schimbat 
foarte mult de când l-am cunoscut noi. 

— Fără nici o îndoială. 

— În acest caz, atitudinea sa vă surprinde, sugeră Poirot. 

— În cel mai bun caz, v-o certific. Dar la ce bun să ne 
sfărâmăm creierii atâta pentru a ghici motivul acestei 
schimbări? Consimte să divorţeze, asta-i principalul. 

— Mă scuzaţi, doamnă, dar ceea ce mă interesează cel mai 
mult este tocmai acest motiv. 

Jane nu-i dădu nici o atenţie lui Poirot. 

— Esenţialul este că în sfârşit sunt liberă. 

— Nu încă, doamnă. 


— În tot cazul, voi fi liberă, asta e acelaşi lucru. 

Poirot nu părea să-i împărtăşească opinia. 

— Ducele este la Paris, adăugă Jane. Îi voi telefona 
imediat. Simt de aici furia bătrânei sale mame. 

Poirot se ridică. 

— Doamnă, sunt foarte fericit să constat că totul se 
aranjează după dorinţele dumneavoastră. 

— La revedere, domnule Poirot, şi vă mulţumesc de mii de 
ori. 

— N-am făcut nimic. 

— Mi-aţi adus vestea cea mare şi vă sunt profund 
recunoscătoare. 

— Poftim, făcu Poirot, imediat după ce am părăsit 
apartamentul actriţei. Această femeie nu vede nimic dincolo 
de mica ei persoană... întotdeauna ea. Nimic nu o 
interesează în afară de ea însăşi. Nu încearcă nici măcar 
curiozitatea de a afla de ce scrisoarea de la soţul său nu i-a 
parvenit niciodată. Hastings, ai observat mentalitatea 
acestei femei? E isteaţă, dar absolut lipsită de inteligenţă. 
Dumnezeu nu poate atribui toate calităţile unui singur om. 

— Cu excepţia lui Hercule Poirot, am insinuat eu. 

— Mă tachinezi, replică el pe un ton glumeţ. Să mergem să 
ne plimbăm de-a lungul Embankmenl-ului, dacă eşti drăguţ. 
Simt nevoia să-mi pun ordine în gânduri. 

Păstram o linişte discretă, aşteptând momentul când se va 
produce minunea de a vorbi. La un moment dat, declară:- 
Această scrisoare mă intrigă. l-am descoperit patru 
explicaţii plauzibile.- Patru? 

— Da. Mai întâi a putut fi pierdută la poştă. Lucrul ăsta se 
întâmplă, ce-i drept cam rar. Dacă adresa era greşită, 
trebuia să se întoarcă la lordul Edgware de mult. Prefer să 
şterg această primă soluţie, deşi ar putea fi cea adevărată. 
A doua explicaţie: Frumoasa noastră doamnă minte, 
pretinzând că nu a primit-o. E foarte posibil. Atâta timp cât 
interesele sale sunt în joc, această fermecătoare actriţă este 
în stare să profereze cele mai mari minciuni cu o candoare 


copilărească. Dar, în acelaşi timp, nu văd avantajul unei 
asemenea minciuni. Dacă ştia că soţul său e de acord cu 
divorţul, de ce m-a mai trimis la el, pentru a-i stabili clar 
situaţia? Aici nu mai e nimic de înţeles. A treia explicaţie: 
lordul Edgware minte. Totuşi, nu disting scopul acestei 
minciuni. De ce să inventeze o scrisoare expediată soţiei 
sale acum şase luni? Cred că efectiv i-a trimis această 
scrisoare... Pe de altă parte, de ce o schimbare atât de 
bruscă în atitudine? Să ajungem la ultima explicaţie: cineva 
ar fi putut intercepta scrisoarea în cauză. Aici intrăm într- 
un câmp de investigaţii foarte interesant: scrisoarea a putut 
fi interceptată... în America sau în Anglia. Cel care a făcut 
dispărută scrisoarea, se opunea desfacerii căsătoriei. 
Hastings, aş da orice să ştiu ce se ascunde în spatele acestei 
afaceri. Pentru că CEVA este... ţi-o jur. 

Făcu o pauză, apoi adăugă, încet: 

— Ceva ce, deocamdată, întrezăresc numai. 

Capitolul 5. 

ASASINATUL. 

A doua zi cădea în 30 iunie. 

La ora nouă şi jumătate fix, ni s-a spus că inspectorul Japp 
era jos şi că doreşte să ne vadă. Trecuseră mai multe luni 
de la ultima noastră întâlnire cu inspectorul de la Scotland 
Yard. 

— A, bunul Japp, îmi zise Poirot. Cărui fapt datorăm vizita 
sa? 

— Doreşte să facă apel la inteligenţa ta, glumii eu. 
Încurcat într-un caz dificil, vine să-ţi ceară ajutorul. 

Nu manifestam faţă de Japp aceeaşi indulgență ca şi 
Poirot. Bineînţeles, nu-i reproşam că ar profita de 
capacităţile intelectuale ale lui Poirot; acesta din urmă, nu 
considera nici atât procedeul ca pe o flatare delicată. Ceea 
ce nu-mi convenea la Japp era maniera sa ipocrită de a nu fi 
de acord cu ipotezele lui Poirot. Mie îmi place, înainte de 
orice, francheţea. 

Îi destăinui asta lui Poirot, pe care îl pufni râsul. 


— Aminteşte-ţi, Hastings, că sărmanul Japp trebuie să 
salveze aparențele. Această uşoară ipocrizie satisface 
amorul său propriu. E foarte natural. 

Japp intră şi ne salută cordial. 

— După câte văd, tocmai vă pregăteaţi să dejunaţi. Ce 
ziceţi, domnule Poirot, nu au apărut încă găinile care să vă 
ofere la micul dejun ouăle pe măsura dorită? 

Aluzie la o butadă de-a lui Poirot cu privire la dimensiunea 
diverselor ouă. 

— Nu încă, răspunse amicul meu, surâzând. Datorită cărui 
fapt ne onorezi cu prezenţa, atât de matinal, bunul meu 
Japp? 

— Credeţi că am venit prea devreme? Eu muncesc de la 
răsăritul soarelui. lată obiectul vizitei mele: e vorba de un 
omor. 

— Un omor? 

— Da. Lordul Edgware a fost asasinat ieri seară, la 
reşedinţa sa din Regent Gate. Omorât de soţia sa printr-o 
lovitură de cuţit în ceafă. 

— De soţia sa? Strigai. 

Într-o secundă, mi-am amintit de cuvintele lui Bryan 
Martin din dimineaţa zilei precedente. Presimţise ce se va 
întâmpla? Îmi amintii în aceeaşi măsură, de modul deliberat 
în care Jane vorbise de „modul de a se debarasa de un soţ 
jenant”. 

— Da, de soţia sa, urmă Japp, o actriţă foarte comună: 
Jane Wilkinson. Îl luase de bărbat acum trei ani, dar 
neînţelegându-se, nu a întârziat să-l părăsească. 

— Ce vă face să bănuiţi că soţia sa l-a omorât? 

— Nu-i vorba de o bănuială, a fost văzută. De altfel, nici nu 
s-a ascuns, a venit într-un taxi... a sunat şi a cerut să-l vadă 
pe lordul Edgware. Era 10 seara. Majordomul îi spuse că 
merge să vadă dacă soţul său o poate primi. „O, el, 
răspunse ea cu un calm imperturbabil, inutil. Eu sunt lady 
Edgware. Fără îndoială că se afla în salonul-bibliotecă.” 
Apoi, îşi urmă drumul, deschise uşa, intră şi o închise în 


urma sa. Majordomul judecă incidentul ca pe ceva straniu. 
Cobori la subsol, iar zece minute mai târziu, auzi 
închizându-se uşa de la intrare. Doamna nu a zăbovit prea 
mult în casă. În jur de ora 11, băiatul merse să zăvorească 
uşile pentru noapte. În trecere deschise biblioteca; fiind 
întuneric, gândi că stăpânul său mersese la culcare. 
Dimineaţa, cadavrul fu găsit de o femeie de serviciu. Avea o 
rană în ceafă. 

— Nimeni n-a auzit nimic... nici un strigăt? 

— "Tot personalul afirmă că nu. De altfel, uşile salonului- 
bibliotecă sunt capitonate. La asta se adaugă şi zgomotul 
străzii. O astfel de rană provoacă moartea imediat. Conform 
celor declarate de medic, lama cuţitului a secţionat măduva 
spinării. E de-ajuns să atingi numai un punct ca să omori 
fulgerător un om. 

— Asasinul cunoştea sigur acest detaliu... ceea ce implica 
oarecari cunoştinţe medicale. 

— Da, e adevărat. lată un argument în avantajul femeii. 
Dar, poate hazardul i-a ghidat mâna. Unele persoane sunt 
favorizate de şansă. 

— O şansă care o va duce poate, la spânzurătoare, observă 
Poirot. 

— Să ai o asemenea idee... să intri... fără precauţii, dându- 
ţi numele valetului. Dar poate venise fără rea intenţie. În 
timpul întrevederii s-or fi certat. Ea şi-a luat briceagul şi l-a 
tăiat. 

— Vorbeşti de un briceag? 

— O lamă mică, asemănătoare cu cea a unui briceag, după 
cum a precizat medicul. În orice caz, şi-a luat arma, nu 
rămăsese în rană. 

Cu un aer nemulţumit, Poirot dădu din cap. 

— Nu, nu, dragul meu prieten, ai pornit pe o pistă falsă. O 
cunosc pe lady Edgware şi este incapabilă să acţioneze sub 
imperiul impulsivităţii. Pe deasupra e foarte puţin probabil 
să se plimbe cu un briceag în geantă. Puţine femei posedă 
aşa ceva... şi Jane Wilkinson sigur nu. 


— Deci o cunoşti? 

— Foarte bine. 

Poirot tăcu un moment. Japp îl privi cu un aer de inchizitor. 

— Vă trece vreo idee prin minte, domnule Poirot? 

— Apropo, nu ştiu încă ce aşteptaţi de la mine. Să vedem, 
aveţi o crimă frumoasă... deţineţi asasinul... şi chiar 
mobilul. De fapt, care-i adevăratul mobil? 

— Jane Wilkinson vroia să se căsătorească cu un alt 
bărbat. A zis-o acum câteva zile, faţă de martori. Se pare că 
l-ar fi ameninţat chiar înainte de a se urca în maşină şi a 
porni spre el. 

— De bună seamă sunteţi foarte bine informat, dragul meu 
Japp, foarte bine informat. Vă vom pune şi noi la curent. 

— Am auzit şi noi destule lucruri, zise Japp cu un aer 
sfârşit. 

Poirot frământa un ziar pe care îl adusese inspectorul, 
deschizându-l, la un moment dat, cu un gest maşinal. 
Privirea sa parcurgea textul, în timp ce gândurile îi zburau 
aiurea. 

— N-aţi răspuns încă la întrebarea mea. De ce m-aţi 
căutat? 

— Pentru că am aflat că ieri la amiază aţi fost la Regent 
Gate. 

— Înţeleg. 

— În acelaşi timp, m-am întrebat: de ce l-a chemat lordul 
Edgware pe domnul Poirot? Ce vroia de la el? Înainte de a 
întreprinde ceva, mi-am zis că e mai bine să iau legătura cu 
dumneavoastră. 

— Ce-nţelegeţi prin „a întreprinde ceva”? Fără îndoială, de 
a aresta femeia? 

— Corect. 

— N-aţi văzut-o încă? 

— O, ba da. M-am repezit la Savoy. N-am lăsat-o să-mi 
scape. 

— A, deci dumneavoastră... 


Poirot se întrerupse. Privirea sa, care până acum părea că 
nu zăreşte nimic în paginile ziarului, se opri asupra unui 
pasaj, iar expresia de pe faţa sa se schimbă brusc. Ridică 
capul şi îl întrebă pe inspectorul de la Scotland Yard: 

— Ei bine, prietene, ce i-aţi spus ladey Edgware? 

— l-am debitat obişnuita trâncăneală: ne trebuie mărturia 
sa şi o rugăm să ne stea la dispoziţie... Să mai zici, după 
asta, că poliţia engleză nu procedează elegant? 

— E tot aşa de idioată, declară Poirot. Şi ce v-a zis lady 
Edgware? 

— A simulat o criză de nervi. O, atât de bine imitată... eo 
adevărată aitistă. 

— Deci credeţi că această criză de nervi a fost o 
înscenare? 

Japp clipi din ochi. 

— Şi dumneavoastră, ce gândiţi, domnule Poirot? Că nu a 
făcut-o special pentru mine? Nu şi-a pierdut cunoştinţa nici 
măcar o secundă. 

— Posibil. Şi după aceea? 

— După părerea mea, şi-a revenit... sau s-a făcut că-şi 
revine. A plâns, a gemut, în fine, tot tacâmul... o cameristă 
puţin cam răvăşită i-a administrat săruri. În sfârşit, a cerut 
un avocat. Nu va mai vorbi decât în prezenţa acestuia. Vi se 
pare natural, ca o femeie care tocmai iese dintr-o criză de 
nervi să ceară un om al legii? 

— În astfel de împrejurări, da. 

— Pentru că, după părerea dumneavoastră e vinovată şi 
are nevoie de un apărător? 

— Nu tocmai. Găsesc felul ei de a se fi purtat foarte 
natural dacă ţinem seama de comportamentul său. Mai 
întâi, joacă rolul soţiei care află de moartea soţului ei. Apoi, 
gusturile sale artistice fiind satisfăcute, ghidată fiind de 
ascuţita-i prudenţă, se gândeşte să-şi procure un avocat. 
Nevoia sa de a-şi juca comedia nu demonstrează chiar deloc 
culpabilitatea sa. Ci pur şi simplu, indică că este actriţă 
până în fundul sufletului. 


— Bag mâna-n foc că nu-i o inocentă. 

— Poate că aveţi dreptate. Totuşi, condamnarea 
dumneavoastră mi se pare încă prematură. N-a destăinuit 
nimic... n-a făcut nici o declaraţie? 

— Imposibil să-i smulgi vreun cuvânt în absenţa avocatului 
său. Camerista l-a chemat la telefon. Mi-am lăsat doi oameni 
de pază acolo, şi am venit până aici, gândindu-mă că înainte 
de a lua vreo decizie, lady Edgware, ar dori să vă cunoască 
părerea. 

— Bine, dar n-aţi afirmat mai-nainte că e vinovată? 

— Am afirmat... bineînţeles că am afirmat. Dar vreau să 
adun toate faptele. Afacerea va căpăta proporţii uriaşe în 
presă. 

— Apropo de presă, ce zici de aceasta, dragă Japp? Nu 
prea ţi-ai citit cu atenţie ziarul, azi dimineaţă. 

Cu degetul pe un paragraf din coloana „Mondenităţi”, 
Poirot îi întinse ziarul lui Japp, care începu să citească cu 
voce tare: „Aseară, sir Montagu Corner a oferit un dineu în 
hotelul său de la Chiswick, pe malul Tamisei. Printre 
personalităţile prezente, amintim câteva nume: sir George 
şi lady de Fisse, domnul James Blunt, bine cunoscutul critic 
dramatic, sir Oscar Hammerfeldt, de la studiourile 
cinematografice Overton, miss Jane Wilkinson (lady 
Edgware) etc.” 

Japp se opri uluit. 

Apoi, revenindu-şi, zise: 

— Cu ce schimbă asta afacerea? Comunicatul a fost trimis 
dinainte presei. Veţi vedea că doamna în discuţie nu a luat 
parte la dineu. Sau uitaţi faptul că tot ce scrie în ziare nu 
trebuie luat ca literă de lege? 

— Evident că nu! N-am remarcat această notă decât ca un 
fapt divers. 

— Se întâmplă adesea lucruri de genul ăstuia. Ştiu din 
experienţă că, de obicei, sunteţi foarte închis în propria 
carapace, ca un melc; totuşi sper că îmi veţi răspunde la 
întrebare: De ce v-a chemat lordul Edgware la el? 


Poirot îşi înclină capul. 

— Dar, dimpotrivă, nu m-a chemat deloc. Eu am fost cel 
care l-am rugat să-mi fixeze o întâlnire. 

— Adevărat? De ce? 

Poirot ezită o secundă. 

— Vă voi răspunde la întrebare, anunţă el încet, dar o voi 
face în felul meu propriu. 

Japp suspină. Găsi o oarecare simpatie pentru el. Poirot, 
dimpotrivă, se arăta exasperat. 

— Îmi permiteţi să-i telefonez unei anumite persoane 
pentru a-i cere să vină aici? 

— Cui anume? 

— Domnului Bryan Martin. 

— Vedeta de cinema? Ce să facă aici? 

— Sper că vei găsi declaraţia sa foarte interesantă. 
Hastings, vrei să fii bun şi să-l suni? 

Luai cartea de telefon. Artistul locuia într-un apartament 
situat într-o importantă clădire de pe lângă parcul Saint 
James. 

— Victoria 49.499. 

După câteva minute, se auzi vocea cam adormită a lui 
Bryan Martin. 

— Alo, cine-i la telefon? 

— Ce trebuie să-i spun? am întrebat, acoperind receptorul 
cu mâna. 

— Spune-i că lordul Edgware a fost asasinat şi că îl rog să 
vină să mă vadă imediat. 

Repetai cuvintele lui Poirot. Un strigăt de surpriză se auzi 
la celălalt capăt al firului. 

— Domnule! strigă Martin. Deci până la urmă, ea l-a ucis! 
Vin într-o clipă. 

— Ce-a spus? întrebă Poirot. 

I-am repetat. 

— A, exclamă Poirot, satisfăcut. „Deci până la urmă, ea l-a 
ucis?” 

Japp îl urmări cam aiurit. 


— Domnule Poirot, atitudinea dumneavoastră mă lasă fără 
cuvinte. Mai întâi, se părea că vroiaţi să apăraţi inocenţa 
acestei doamne şi acum aş putea să jur că nici o clipă nu aţi 
încetat să o credeţi vinovată. 

Poirot zâmbi satisfăcut. 

Capitolul 6. 

VĂDUVA. 

Bryan Martin sosi în mai puţin de zece minute. 
Aşteptându-l, Poirot refuză să vorbească despre crimă. 

După toate aparențele, vestea asasinatului lordului 
Edgware îl emoţionase puternic pe tânărul artist; obrazul îi 
era palid şi trăsăturile îi aerau adâncite. 

— Ce dramă oribilă, domnule Poirot, spuse el în timp ce ne 
strângea mâinile. M-a întors pe dos, deşi o bănuiam. Nici nu 
mă surprinde prea mult. Vă amintiţi de cuvintele mele? 

— Bineînţeles. Îmi amintesc perfect. Permiteţi-mi să vă 
prezint inspectorului Japp, însărcinat cu acest caz. 

— Trebuia să mă preveniţi, murmură actorul pe un ton ce 
ascundea o nuanţă de reproş. 

Salută foarte rece, apoi se aşeză şi spuse: 

— Pentru ce dracu a fost nevoie să mă chemaţi aici? Istoria 
asta nu mă priveşte deloc. 

— Cred că vă înşelaţi, răspunse Poirot. Într-un caz ca 
acesta, trebuie făcut abstracţie de convenienţele personale. 

— Ştiţi că Jane este una dintre prietenele mele cele mai 
bune. Am jucat în multe filme împreună şi o cunosc foarte 
bine. 

— Şi în momentul când v-am comunicat vestea asasinatului 
soţului său, nu aţi încetat să conchideţi că şi-a omorât soţul? 
remarcă Poirot, foarte sec. 

Artistul tresări. 

— Cum?! Nu ea?! 

Japp interveni. 

— Ba da domnule Martin, ea este ucigaşa. 

— Credeam să fi comis o eroare, zise Bryan Martin. 


— Într-o afacere ca aceasta, prietenia nu trebuie să vă 
influenţeze judecăţile. 

— Nici o problemă, dar... 

— Deci, dragul meu, vrei să aperi o femeie vinovată de 
omucidere? 

— Jane nu este o ucigaşă ordinară. Ea nu are nici o idee 
despre ce e rău sau ce e bine. Este iresponsabilă. 

— Judecătorul se va ocupa de răspunsul la această 
întrebare: dacă este iresponsabilă sau nu, i-o tăie scurt 
Japp. 

— Domnule Martin, să examinăm faptele la rece. Nu-i 
nevoie s-o acuzaţi pe Jane, ea este deja acuzată, însă, nu 
veţi putea refuza a ne spune tot ceea ce ştiţi. Aveţi o datorie 
de împlinit în faţa societăţii. 

Actorul suspină din nou. 

— Fără îndoială că aveţi dreptate. Ce trebuie să vă spun? 

Poirot se uită la Japp. 

— Aţi auzit-o cumva pe lady Edgware, sau poate ar fi mai 
preferabil să-i spunem doamna Wilkinson, ameninţându-şi 
soţul? întrebă inspectorul. 

— Da, de mai multe ori. Îi spunea că dacă nu-i va reda 
libertatea, va fi nevoită să se debaraseze de el într-o zi. 

— Nu era vorba aici de o glumă, nu-i aşa? 

— Nu, cred că vorbea foarte serios. Într-una din daţi, a 
specificat că va lua un taxi şi va merge la el ca să-l omoare. 

Japp îşi continuă întrebările. 

— În plus, domnule Martin, ştim că vroia să divorţeze 
pentru a se recăsători. Ştiţi cumva cu cine? 

— Da. Cu ducele de Merton. 

— Ducele de Merton, dumnezeule, ţinteşte sus... Şi soţul 
său nu vroia să divorţeze? 

— Nu. El se opusese formal. 

— Sunteţi foarte sigur? 

— Aici, zise Poirot, intervenind în conversaţie, iată unde 
începe rolul meu dragă Japp. Lady Edgware m-a rugat să-l 


conving pe soţul său să consimtă la divorţ. Şi atunci mi-am 
fixat întâlnire cu el pentru azi. 

Bryan Martin ridică din umeri. 

— Acest demers n-ar fi servit la mare lucru. Edgware n-ar 
fi acceptat niciodată aşa ceva. 

— Credeţi? 

— Sunt sigur. Însăşi Jane era convinsă de asta. Nu avea 
nici o încredere în mijlocirea dumneavoastră şi abandonase 
orice speranţă. Lordul Edgware nu s-ar fi lăsat niciodată 
convins. 

Poirot zâmbi şi ochii săi căpătaseră deodată o nuanţă 
verzuie. 

— Te înşeli, tinere. L-am văzut ieri pe lordul Edgware; era 
gata să divorţeze. 

Bryan Martin fu total aiurit. Cu ochii bulbucaţi, îl privi pe 
Poirot: 

— L-aţi... l-aţi văzut ieri? se bâlbâi el. 

— Da. La douăsprezece şi un sfert. 

— Şi a consimţit la divorţ? 

— A fost de acord să divorţeze. 

— Trebuia să o anunţaţi imediat pe Jane. 

— Am făcut-o, domnule Martin. 

— l-aţi spus-o? strigară deodată Martin şi Japp. 

Poirot zâmbi din nou. 

— lată, deci, cât de uşor e infirmat mobilul crimei, nu-i 
aşa? Acum, domnule Martin, dă-mi voie să-ţi atrag atenţia 
asupra acestui lucru. 

Îi indică paragraful din ziar. 

— Credeţi că acest dineu ar constitui un alibi? zise Bryan 
după ce citi. Bănuiesc că lordul Edgware a fost ucis în 
timpul serii. 

— Da, printr-o lovitură de cuţit. 

Martin lăsă să-i cadă ziarul. 

— Asta nu ne duce nicăieri. Jane nu a asistat la dineu. 

— De unde ştiţi? 

— Mi s-a spus. 


— E regretabil, zise Poirot. 

Japp îl privi cu o vie curiozitate. 

— Vă înţeleg din ce în ce mai puţin. Nu vreţi, aşadar, ca 
această femeie să fie vinovată? 

— NU, NU, NU, bunule Japp. Nu sunt omul care să fiu de 
partea cuiva, dar afacerea, aşa cum o expui tu, revoltă 
inteligenţa. 

— Cum, revoltă inteligenţa? A mea în orice caz, nu. 

Ghiceam cuvintele ce aveau să fie rostite de Poirot. Acesta 
se adună şi continuă: 

— Iată o tânără femeie care doreşte să se despartă de 
soţul său. Acest aspect nu-l discut; ea mi l-a dezvăluit cu 
toată francheţea. Cum să procedeze? Celui ce a avut urechi 
de auzit, i-a repetat cu frumoasa-i voce: că e gata să-l 
omoare. Într-o seară se duce la el, se anunţă, îl omoară şi 
pleacă. Cum poţi cataloga această modalitate de a acţiona? 
Firească? 

— Nu, inconştientă. 

Japp se ridică şi adăugă: 

— Munca poliţiei este simplificată fiindcă, în general, 
criminalii îşi pierd capul. Acum, mă întorc la Savoy. 

— Permiteţi-mi să vă însoțesc. 

Inspectorul nu avu nici o obiecţie, iar noi îl urmarăm. 

Bryan Martin ne părăsi. Părea foarte agitat şi ne rugă să-l 
ţinem la curent cu ancheta. 

„Acest tip te calcă pe nervi”, fu opinia lui Japp, la care se 
ralie şi Poirot. 

La Savoy ne aştepta un personaj care, după toate 
aparențele părea să fie un om al legii. Tocmai sosise, şi toţi 
patru am fost conduşi în apartamentul lui Jane. 

Japp se adresă unuia din oamenii săi. 

— Nimic nou? 

— A vrut să telefoneze. 

— Cui? întrebă inspectorul. 

— La Jay, să-şi comande toaleta de doliu. 

Japp înjură printre dinţi. 


Intrarăm în apartament. 

Văduva proba pălării în faţa unei toalete. Îmbrăcată într-o 
vaporoasă rochie neagră cu alb, ne întâmpină cu unul din 
cele mai fermecătoare zâmbete ale sale. 

— Domnule Poirot, sunteţi foarte amabil că aţi venit. 
Domnule Moxon (acesta era numele avocatului) sunt 
încântată să vă văd. Aşezaţi-vă lângă mine şi avertizaţi-mă 
când trebuie să răspund. Acest poliţist îşi imaginează că am 
fost plecată azi dimineaţă şi l-am ucis pe George. 

— Scuzaţi-mă, aseară, rectifică Japp. 

— N-aţi spus la ora 10, azi dimineaţă? 

— Nu, la 10, aseară. 

— Bine, am confundat 10 seara cu 10 dimineaţa. 

— Doamnă, în acest moment este exact ora 10 obiectă 
inspectorul pe un ton sever. 

Jane deschise ochii mari şi foarte miraţi. 

— Ia te uită, sunt secole de când nu m-am trezit la o oră 
aşa matinală. Aţi venit să mă treziţi cam devreme. 

— O clipă, inspectore, pronunţă domnul Moxon, cu o voce 
calmă. Vreţi să precizaţi când a avut loc acest eveniment 
regretabil? 

— Aseară, în jur de ora 10, domnule. 

— Ora 10, dar la această oră cinam în oraş, protestă 
actriţa. 

Cu un gest brusc, îşi duse mâna la gură. 

— O, poate am uitat să vă spun. 

Cu o privire îşi întrebă parcă, avocatul. 

— Dacă la ora 10 eraţi în oraş, nu văd nici un inconvenient 
în ceea ce l-aţi informat pe inspector. 

— Foarte bine, zise Japp. Nu vă cer decât detaliile privind 
activitatea dumneavoastră din seara precedentă. 

— Aţi vorbit de ora 10 fără să specificaţi dacă era vorba de 
ieri sau de astăzi. În orice caz, niciodată nu am fost atât de 
plictisită de viaţă. Credeţi-mă, domnule Moxon, mi-am 
pierdut cunoştinţa. 

— Şi la cine aţi dinat, doamnă Edgware? întrebă Japp. 


— La sir Montagu Corner... la Chiswick. 

— La ce oră aţi ajuns acolo? 

— Dineul era prevăzut pentru opt şi jumătate. 

— Şi la ce oră aţi plecat? 

— În jur de 11 şi jumătate. 

— Aţi venit direct aici? 

— Da. 

— Cu un taxi? 

— Nu, cu maşina mea. Am închiriat-o de la Daimler. 

— În timpul mesei nu aţi părăsit masa? 

— Va să zică... 

— V-aţi ridicat de la masă? 

Inspectorul îmi amintea de o pisică strângându-şi şoricelul 
între gheare. 

— Nu ştiu ce vreţi să insinuaţi cu asta. Am fost chemată la 
telefon în timpul mesei. 

— Cine v-a telefonat? 

— Cred că era vorba de o înscenare. O voce îmi spuse: 
„Sunteţi doamna Edgware?” I-am răspuns: „Chiar ea”. Apoi 
am auzit un hohot de râs la capătul firului şi s-a întrerupt. 

— Aţi ieşit din casă pentru a vorbi la telefon? 

— Evident că nu. 

— Cât timp aţi lipsit de la masă? 

— Aproximativ trei minute. 

După această lovitură Japp tremura de nervi. Nu credea 
un cuvânt din ce-i spusese actriţa, dar, aceasta fiind 
declaraţia, nu mai avea altceva de făcut decât să verifice 
faptele. 

Plecă, după ce-i mulţumi pe un ton foarte rece. 

Şi noi eram puşi pe liber, dar lady Edgware tocmai îi zise 
lui Poirot: 

— Domnule Poirot, sunteţi bun să-mi faceţi un serviciu? 

— Cu plăcere, doamnă. 

— Luaţi legătura cu ducele de Merton, la Paris. Trebuie să 
fie la hotel Crillon. Trebuie prevenit de ceea ce se întâmplă 


şi eu ezit să iau legătura cu el. Timp de o săptămână sau 
două, e mai bine să joc rolul văduvei înlăcrimate. 

— Este absolut inutil să luaţi legătura cu el. Ziarele din 
Paris vor vorbi cu siguranţă despre această afacere. 

Capitolul 7. 

SECRETARA. 

Nu scăpasem de prezenţa lui Japp. Peste o oră, apăru la 
hotel, şi aruncându-şi pălăria pe masă, spuse că ghinionul e 
de partea lui. 

— Vă continuaţi ancheta? întrebă Poirot, cu simpatie. 

— Da, răspunse cu tristeţe Japp. Şi după ce am acuzat cel 
puţin paisprezece persoane de mărturie falsă, am ajuns la 
concluzia că lady Edgware nu a comis crima. Nu mă 
aşteptam la asta, v-o mărturisesc, domnule Poirot. La prima 
vedere, se părea că nimeni altcineva, în afară de lady 
Edgware nu putea să-l omoare pe lordul Edgware, ea 
singură avea un mobil. 

— Nu sunt de acord cu tine, dar continuă. 

— Mă aşteptam la un trucaj oarecare. Aceşti oameni de 
teatru se susţin între ei. Dar aici, problema e alta. Invitaţii 
de ieri seară, de la lordul Montagu, sunt toţi nişte capete 
pătrate, şi niciunul dintre ei nu-şi numără printre relaţiile 
lor pe cea a actriţei; nimeni nu o recunoaşte ca atare. 
Aşadar, mărturia lor nu se poate discuta. Speram să aflu că 
ea absentase cel puţin o jumătate de oră... sub un pretext 
oarecare... să-şi mai dea cu puţină pudră, de exemplu. Nici 
vorbă! Şi-a părăsit comesenii numai pentru a răspunde la 
un apel telefonic, aşa cum ne-a mărturisit, însoţită fiind de 
valet... şi a auzit ceea ce ne-a spus. Şi aici, ne-a spus 
adevărul. E ciudat acest telefon, care nu pare să fie o 
glumă. 

— Cam ciudat. Era o voce de bărbat sau de femeie? 

— Mi se pare că, după afirmaţia ei, era o femeie. 

— Iată ce e ciudat, răspunse Poirot cam gânditor. 

— Să lăsăm detaliul acesta deoparte. Să ne întoarcem la 
ceva mult mai important. Seara s-a petrecut exact aşa cum 


ne-a declarat ea. A sosit la nouă fără un sfert, a plecat la 11 
şi jumătate şi s-a întors la hotel la 12 fără un sfert. L-am 
interogat pe şofer, face parte din echipa de serviciu 
obişnuită de la Daineler, iar personalul de la Savoy a 
confirmat ora întoarcerii. 

— lată ceva concludent. 

— Atunci, ce ziceţi de cei care au văzut-o la Regent Gater? 
Nu numai valetul, dar şi secretara lordului Edgware: 
amândoi jură, pe ceea ce au ei mai sfânt, că lady Edgware a 
venit la stăpânul lor în jur de ora 10. 

— De cât timp lucrează aici, valetul? 

— De şase luni. 

— Dragul meu, dacă e în serviciul lordului Edgware abia 
de şase luni, nu avea cum s-o recunoască pe lady Edgware, 
pentru că nu o mai văzuse înainte. 

— A recunoscut-o după fotografiile din ziar. Şi oricum ar fi, 
şi secretara a recunoscut-o. Ea era în serviciul lordului 
Edgware de cinci sau şase ani şi este singura care-şi 
formulează o mărturie absolut afirmativă. 

— Ah! vreau s-o văd pe această femeie! 

— Ei bine, să mergem acum. 

— Îţi mulţumesc, prietene, sper că Hastings e şi el invitat, 
nu? 

Japp dădu din cap afirmativ şi zise: 

— Acest omor îmi aminteşte afacerea Elisabeth Canning. 
Vă amintiţi? Douăzeci de martori susțineau că au văzut-o pe 
boema Mary Squires în două oraşe diferite. Şi martori 
onorabili! Această Mary Squires era atât de urâtă că nu 
puteai s-o confunzi cu alta! Misterul n-a fost niciodată 
dezvăluit! Aici, ne găsim în faţa a două grupuri de oameni 
care afirmă că au văzut-o în acelaşi timp, în două locuri 
total diferite. Care din ei, spun adevărul? 

— Asta pare uşor de aflat! 

— Ce spuneţi? Secretara, miss Carroll o cunoaşte perfect 
pe lady Edgware. Au locuit sub acelaşi acoperiş luni în şir. E 
imposibil o eroare din partea sa. 


— O vom afla imediat. 

— Cine e moştenitorul principal? întrebai eu. 

— Un nepot, căpitanul Ronald Marsh. Un băiat bun, din 
câte se spune. 

— La ce oră a murit victima, conform celor spuse de 
medic? întrebă Poirot. 

— Nu o vom şti exact decât după autopsie. Ora 10 s-ar 
potrivi cu mărturia personalului casei. La 9 fără câteva 
minute, lordul Edgware se ridicase de la masă pentru a se 
întoarce în salonul-bibliotecă unde valetul i-a servit whisky 
& soda. La ora 11, înainte ca băiatul să se culce, observă că 
în bibliotecă lumina era stinsă... Deci, lordul Edgware 
trebuia să fie mort în acel moment. Nu ar fi rămas singur în 
întuneric. 

Poirot ridică, gânditor, capul. 

Peste câteva minute intrarăm în casa ale cărei obloane 
erau lăsate. 

Frumosul valet, ne deschise uşa. 

Japp intră primul, urmat de noi doi. Valetul, aflându-se în 
picioare, lângă uşa pe care o deschise spre stânga, nu-l 
observă imediat pe Poirot, care se afla în dreapta mea şi 
care era ascuns puţin de statura mea înaltă. Dar, în timp ce 
avansam de-a lungul holului, auzii respiraţia grăbită a 
valetului. Mă întorsei brusc spre el şi văzui că-l privea pe 
Poirot foarte şocat. 

Consemnai acest fapt în memoria mea, neştiind încă ce 
importanţă să-i dau. 

Japp intră în sufragerie prin dreapta noastră. 

— Alton, îi spuse valetului, aminteşte-mi exact cum s-a 
întâmplat. La 10, a sosit doamna aceea, nu-i aşa? 

— Lady Edgware? Da, domnule. 

— Cum aţi recunoscut-o? întrebă Poirot. 

— Mi-a spus numele, domnule. Mai mult, am văzut 
portretul său în ziare şi, pe urmă, am văzut-o şi la teatru. 

— Cum era îmbrăcată? mai întrebă Poirot. 


— În negru, domnule. O rochie neagră, de după-amiază şi 
o mică pălărie neagră; un colier de perle şi mănuşi gri. 

Poirot îl interogă pe Japp, din priviri. 

— Rochie de seară din tafta, albă şi capă de hermină albă, 
făcu detectivul pe un ton sec. 

Valetul îşi spuse povestea, exact aşa cum ne povestise 
Japp. 

— Nimeni altcineva n-a venit să vă viziteze stăpânul? 

— Nu, domnule. 

— Cum se închide uşa de la intrare? 

— E prevăzută cu o yală şi, de obicei, înainte să mă culc, 
asta înseamnă în jur de ora 11, îi pun siguranţa... Dar, 
aseară, miss Geraldine fiind la Operă, nu i-am mai pus-o. 

— Cum aţi găsit uşa, azi dimineaţă? 

— Era blocată, domnule. Miss Geraldine a blocat-o, la 
întoarcere. 

— Ştiţi cumva la ce oră s-a întors? 

— Trebuia să fie cam douăsprezece fără un sfert. 

— Uşa nu poate fi deschisă din exterior decât cu o cheie, şi 
din interior, pentru a o deschide, e suficient să întorci 
butonul. 

— Câte chei există? 

— Lordul Edgware avea una; alta se găseşte în hol, cea de 
care s-a folosit miss Geraldine aseară. Asta-i tot. 

— În casă, nimeni altcineva nu mai deţine vreo cheie? 

— Nu, domnule, miss Carroll sună, întotdeauna. 

Poirot anunţă că asta era tot ce vroia să afle şi ne 
pornirăm în căutarea secretarei. O găsirăm la primul etaj, 
aşezată la un birou masiv, în timp ce scria. Miss Carroll era 
o persoană în jur de 40-45 de ani, cu un aspect corect şi cu 
o fizionomie inteligentă. Părul său blond începuse să 
încărunţească, iar în spatele ochelarilor, sclipeau două 
luminiţe albastre, foarte vii. Cum începu să vorbească, îi 
recunoscusem vocea netă şi clară de la telefon. 

— Ah! domnul Poirot, spuse, după ce Japp îi făcu 
prezentările, dumneavoastră sunteţi cel cu care trebuia să 


se întâlnească stăpânul meu, ieri? 

— Exact, domnişoară. 

— Ei, bine, domnule inspector, ce pot să fac ca să vă fiu de 
folos? reluă ea. 

— Să-mi răspundeţi la o simplă întrebare, domnişoară: 
sunteţi absolut sigură că lady Edgware a fost aseară, aici? 

— Iată, e a treia oară când mă întrebaţi acelaşi lucru. 
Bineînţeles, sunt sigură! Am văzut-o cu ochii mei. 

— Unde asta, domnişoară? 

— În hol. I-a vorbit un minut valetului, apoi s-a îndreptat 
înspre salonul-bibliotecă. 

— Unde eraţi în acel moment? 

— Pe palierul primului etaj. Aplecată peste balustradă, 
priveam jos. 

— Aţi fi putut să vă înşelaţi. 

— Imposibil! I-am recunoscut perfect, faţa. 

— Nu aţi fost cumva înşelată, de o asemănare? 

— Nu. Chipul lui Jane Wilkinson este unic. Într-adevăr, ea 
era. 

Japp îi aruncă o privire lui Poirot, care vroia să însemne: 
„Ai, ai văzut?” 

— Lordul Edgware avea duşmani? întrebă, subit, Poirot. 

— Duşmani? În zilele noastre, duşmani? 

— Totuşi, lordul Edgware a fost asasinat... 

— De nevastă sa, încheie miss Carroll. 

— După părerea dumneavoastră, o soţie nu poate fi un 
duşman? 

— În tot cazul, nu credeam că aşa ceva e cu putinţă... cu 
atât mai puţin în lumea în care trăim. 

După toate aparențele, miss Carroll îşi imagina că 
omorurile nu puteau fi săvârşite decât de beţivi sau nebuni. 

— Câte chei există, pentru uşa de la intrare? 

— Două, răspunse secretara. Lordul Edgware avea 
întotdeauna o cheie asupra lui; cealaltă rămânea în sertarul 
mobilei din hol, în eventualitatea că cineva se întorcea mai 


târziu, să o poată lua. Mai de mult, exista şi o a treia, dar a 
pierdut-o căpitanul Marsh. 

— Căpitanul Marsh venea des pe aici? 

— Până acum trei ani, locuia în casă. 

— De ce a părăsit-o? 

— Nu ştiu nimic mai mult. Fără îndoială, pentru că nu se 
înţelegea deloc cu unchiul său. 

— Cred, domnişoară, că ştiţi cu mult mai mult, dar nu vreţi 
să spuneţi, sugeră Poirot. 

Îşi puse ochelarii pe masă, parcă pentru a-l privi mai bine. 

— Nu sunt vorbăreaţă, domnule Poirot. 

— Aţi putea, totuşi, să ne spuneţi adevărul despre acest 
subiect al neînţelegerii lordului Edgware cu nepotul său. 

— O! Nimic serios. Lordul Edgware avea un caracter 
foarte dificil. 

— E părerea dumneavoastră, strict personală? 

— Nu-i vorba de mine. Eu nu am avut niciodată vreo 
discuţie cu lordul Edgware. Avea o mare încredere în mine. 

— În ce priveşte căpitanul Marsh...? zise Poirot. 

— Extravagant şi cheltuitor, era plin de datorii. Existau 
între ei şi alte cauze ce conduceau la neînţelegeri... pe care 
nu le cunosc tocmai exact. Cu ocazia unei cerţi mai 
puternice, lordul Edgware îi interzise să mai intre în casă. 
Asta-i tot. 

Îşi strânse buzele, ca şi cum ar fi vrut să ne indice că nu 
mai vorbeşte deloc. 

În momentul în care coboram, Poirot mă prinse de braţ. 

— O secundă, Hastings. Rămâi aici, eu cobor cu Japp. 
Observă holul până când noi vom intra în salonul-bibliotecă, 
unde ne vei urma, imediat. 

De mult timp, îmi pierdusem obişnuinţa să-i pun întrebări 
lui Poirot. Am făcut, deci, de gardă, în picioare, aproape de 
balustradă. Poirot şi Japp s-au îndreptat mai întâi spre uşa 
de la ieşire... de unde nu puteam să-i văd. Apoi, au 
reapărut, avansând lent, în hol. I-am urmărit cu privirea, 
din spate, până în dreptul salonului-bibliotecă. Am aşteptat 


vreo două minute, apoi am coborât scările şi m-am repezit 
în bibliotecă. 

Cadavrul fusese ridicat. Perdelele erau trase şi lumina 
aprinsă. Poirot şi Japp, opriţi în mijlocul camerei, priveau în 
jurul lor. 

— Aici, nimic! declară Japp. 

Poirot replică, cu zâmbetul pe buze: 

— Ce să-i faci! Nici scrum de ţigară... nici amprente pe 
parchet... nici vreo mănuşă de femeie... nici cea mai mică 
urmă de parfum! Nimic din ceea ce se descoperă - apropo 
de detectivii din romanele polițiste. 

Crezui că trebuie să-l înştiinţez cu privire la misiunea mea. 

— Totul e-n regulă, Poirot. Am urmărit de sus-jos, dar 
nimeni nu v-a urmărit, atât cât mi-am putut eu da seama. 

— O! Ochiul vigilent al dragului meu Hastings! făcu Poirot 
pe un ton de băşcălie. Să vedem, mi-ai remarcat trandafirul 
dintre buze? 

— Trandafirul dintre buzele tale? întrebai mirat. 

Japp izbucni în râs. 

Mă întrebam dacă ei erau nebuni, sau eu însumi, îmi 
pierdusem busola. 

— Nu l-ai remarcat, Hastings? repetă Poirot, de data asta, 
pe un ton de reproş. 

— Nu. Pentru simplul fapt că nu ţi-am văzut faţa. 

— N-are importanţă, răspunse Poirot, imperturbabil. 

Eram aiurit. 

— Din partea mea, spuse Japp, nu văd nimic de făcut în 
camera asta. Aş vrea, dacă e posibil, s-o revăâd pe fiica 
lordului Edgware. N-am putut să smulg nimic de la ea, azi 
dimineaţă, atât era de bulversată. 

Sună, pentru a-l chema pe valet. 

— Întreab-o pe miss Geraldine dacă e dispusă să mă 
revadă. 

Băiatul se îndepărtă. 

Peste câteva minute apăru în locul lui, miss Carroll. 


— Geraldine doarme, explică ea. Biata copilă a fost 
realmente şocată de moartea tragică a tatălui său! După ce 
aţi plecat, i-am dat un calmant şi acum a căzut într-un somn 
adânc. Peste o oră, două, poate. 

Japp era nemulţumit. 

— În tot cazul, adăugă miss Carroll, tot ce ar putea ea să 
vă zică, aş putea-o face eu, la fel de bine. 

— Ce părere aveţi despre valet? întrebă Poirot. 

— Vă mărturisesc că nu-mi place deloc, dar n-aş putea să 
vă spun de ce anume. 

Ajunseserăm aproape de uşa de la intrare. 

— Domnişoară, acolo sus eraţi aseară? o întrebă Poirot, 
ridicând degetul spre scară. 

— Da. De ce? 

— De acolo aţi văzut-o pe lady Edgware îndreptându-se 
spre salonul-bibliotecă? 

— Da. 

— l-aţi văzut trăsăturile? 

— Fără nici o îndoială. 

— De acolo, nu i-aţi putut vedea figura, în cel mai bun caz, 
numai spatele. 

Miss Carroll, încurcată, roşi. 

— Din spate. Totuşi, am văzut-o! l-am auzit vocea. Nu 
aveam cum să mă înşel. Era ea, Jane Wilkinson... o femeie 
perversă. 

Şi se întoarse, grăbindu-se spre scară. 

Capitolul 8. 

POSIBILITĂŢI. 

Japp ne părăsi. Poirot şi cu mine ne-am căutat un loc 
liniştit în Regent Park. 

— Acum de-abia înţeleg ce era cu trandafirul tău dintre 
dinţi. Pe moment crezusem că ai înnebunit. 

Poirot îşi păstră aerul serios. 

— Dragul meu, Hastings, te felicit pentru spiritul tău de 
observaţie. Frumosul valet îţi inspiră neîncredere datorită 
aerului antic ce-l înconjoară. Pe de altă parte, miss Carroll 


afirmă că a văzut-o pe vizitatoare. Asta mi s-a părut de la 
început imposibil. Nu putea să zărească pe cineva decât din 
spate, dacă se îndrepta spre salonul-bibliotecă. Experienţa 
noastră a confirmat rezultatul prevăzut şi, în acelaşi timp, i- 
am întins o cursă respectabilei domnişoare. După care a 
schimbat tactica. 

— Recunoaşte, totuşi, că mărturia sa stă încă în picioare. 
Vocea şi gesturile unei persoane sunt suficiente pentru a o 
recunoaşte. Cele două puncte sunt cele mai caracteristice 
pentru a recunoaşte o persoană. 

— Da, dar în acelaşi timp, pot fi cel mai uşor de imitat. 
Întoarce-te cu câteva zile în urmă. Adu-ţi aminte seara 
petrecută la teatru. 

— Carlotta Adams? Da, dar ea posedă un talent cu totul 
special. 

— De acord. Şi ea ar putea să se dea drept Jane Wilkinson, 
oriunde, nu numai pe o scenă de teatru. 

Deodată mă străfulgera o idee. 

— Poirot, nu crezi că asta ar fi posibil? 

— Depinde, Hastings. 

— Ce motiv ar fi avut Carlotta Adams să-l ucidă pe lordul 
Edgware? Nici măcar nu-l cunoştea. 

— De unde ştii dacă îl cunoştea sau nu? Poate au existat 
între ei legături pe care le-am ignorat. Oricum, ipoteza mea 
diferă de a ta. 

— Ai deci o ipoteză? 

— Da. De la început, posibilitatea intervenţiei Carlottei 
Adams îmi era în minte. 

— Dar, Poirot... 

— Răbdare, Hastings! Dă-mi voie să-ţi lămuresc câteva 
fapte pentru edificarea ta personală. Fără vreo jenă, lady 
Edgware dezvăluie relaţiile destul de proaste dintre ea şi 
soţul său, mergând până acolo încât să afirme că l-ar omori. 
Nu suntem singurii martori: camerista sa şi Bryan Martin 
au auzit aceste apropouri la fel de bine, şi, poate chiar 
Carlotta Adams. Alţii puteau să le repete. Iar în aceeaşi 


seară s-a văzut foarte bine maniera în care Carlotta Adams 
o poate imita pe Jane Wilkinson. Cine avea un mobil pentru 
a-l reduce la tăcere pe lordul Edgware? Soţia lui. Să 
presupunem acum că un alt personaj ar fi vrut să-l 
asasineze pe lordul Edgware. El are la mână un fals vinovat 
gata indicat. Iar în ziua în care Jane Wilkinson anunţă că 
fiind obosită din cauza migrenei, nu poate ieşi, planul a fost 
pus în aplicare. 

Era necesar ca Jane să fie văzută intrând în casa soţului ei. 
Ei bine, a fost văzută, neezitând să-şi proclame identitatea. 
Ceea ce deja e excesiv! 

Alt detaliu..., infim ce-i drept. Femeia care a intrat în casa 
de la Regent Gate, aseară, era îmbrăcată în negru. Iar Jane 
Wilkinson detestă negrul şi nu-l poartă niciodată. Chiar ea 
ne-a zis-o. Să ne imaginăm acum că vizitatoarea în cauză nu 
era Jane Wilkinson, ci o persoană care s-a dat drept ea: 
această persoană este şi ucigaşul? 

Sau, în fine, o a treia persoană ar fi putut pătrunde în casă 
pentru a-l ucide pe lordul Edgware? În această ultimă 
ipoteză, persoana de care vorbim, a ajuns înainte sau după 
pretinsa vizită a doamnei Edgware? Dacă a sosit după, cum 
ar fi putut să-şi justifice prezenţa? Trecem peste valet, care 
nu o cunoştea, peste secretară care nu a văzut-o decât din 
spate, dar propriul soţ nu putea să-l înşele. Sau, poate 
exista deja un cadavru în cameră? Lordul Edgware a fost 
ucis înainte de intrarea acestei femei? 

— Un pic de milă, Poirot, îmi pocneşte capul! 

— Dragul meu, nu facem decât să ne imaginăm posibilităţi. 
Ca într-un magazin de confecţii în care încercăm haine: 
acesta merge? Nu! Dar cel de colo? Nu încă! Şi tot aşa, 
până la cel care atinge perfecțiunea... altfel spus, adevărul. 

— Cine a putut comite crima asta? 

— E încă foarte devreme pentru a vorbi. Mai întâi să 
căutăm cine a avut interesul să dorească dispariţia lordului 
Edgware. Nepotul moştenitor? Prea simplu. În ciuda 
protestărilor lui miss Carroll, să punem pe primul plan 


chestiunea cu duşmanii. Un om de genul lordului Edgware, 
mi se pare a fi în stare să suscite animozităţi. 

— Sunt perfect de acord cu tine. 

— "Totuşi, cel sau cea ce a comis crima conta pe 
nevinovăție. Gândeşte-te, Hastings, dacă Jane Wilkinson nu- 
şi schimba hotărârea în ultimul minut, nu ar fi avut nici un 
alibi. Ar fi rămas în camera sa de la Savoy şi nu ar fi putut s- 
o dovedească. Ar fi fost arestată, judecată şi, probabil, 
condamnată... O chestie, însă, mă intrigă. Intenţia de a-i 
imputa moartea soţului său rămâne vizibilă, dar atunci ce 
să mai zici de acel telefon? De ce i-a telefonat la Chiswick o 
persoană necunoscută, iar după ce s-a asigurat de prezenţa 
ei la dineul lui sir Montagu, a pus telefonul jos? Asta pe la 
nouă şi jumătate, sigur înainte de asasinat... Totul indica că 
nu făptaşul a telefonat... fiindcă acesta a făcut tot posibilul 
ca să fie Jane acuzată. După părerea mea, ne aflăm în faţa a 
două serii de circumstanţe cu totul diferite. 

— Poate că există vreo coincidenţă? 

— Nu, nu, nimic nu poate fi coincidenţă în viaţă. Iată, acum 
şase luni, o scrisoare s-a pierdut. De ce? Prea multe lucruri 
par inexplicabile. Trebuie să existe o legătură oarecare 
între ele... Să nu uităm şi povestea pe care ne-a relatat-o 
Bryan Martin. 

— Bine, Poirot, dar asta n-are nimic în comun cu moartea 
lui Edgware! 

— Hastings, eşti orb! Refuzi să înţelegi că toate aceste 
fapte juxtapuse, formează un ansamblu destul de confuz 
pentru moment, dar încetul cu încetul, totul se va lumina. 

Încercam cu disperare să mă gândesc. 

— E imposibil! strigai deodată. Carlotta Adams e atât de 
simpatică. 

— Nu mă gândesc că ar fi vinovată, Hastings. E prea fină şi 
prea inteligentă pentru aşa ceva. Nu putem ignora, însă, că 
s-ar putea pregăti o crimă apelând la complicitatea sa. Ar fi 
putut fi de un mic ajutor. Dar, atunci... 

Se întrerupse cu sprâncenele încruntate. 


— Atunci, va afla vestea astăzi, din ziare. Şi-ar da seama. 

Deodată, Poirot trase un strigăt ascuţit. 

— Repede, Hastings! Repede! Sunt un imbecil! Un taxi! 
Un taxi! Imediat! 

Am rămas stupefiat. Opri o maşină care trecea şi ne 
urcarăm. 

— Îi ştii adresa? 

— Adresa Carlottei? 

— Bineînţeles! Răspunde! Adresa, Hastings! 

— N-o ştiu. De unde s-o ştiu? 

Poirot înjură printre dinţi. 

La teatru nu s-au arătat foarte dispuşi să ne comunice 
adresa Carlottei, dar Poirot insistă şi o obţinu. Tânăra 
actriţă locuia într-un apartament în apropiere de Sloane 
Square. 

— Să sperăm că nu ajung prea târziu, Hastings! Să 
sperăm că nu ajung prea târziu! 

— Dar de ce graba asta? Pe cuvânt, Poirot, nu te înţeleg 
deloc. Ce-nseamnă toate astea? 

— Asta înseamnă că mi-a trebuit prea mult timp ca să-mi 
dau seama de ceea ce era evident! Să sperăm că ajungem 
la timp! 

Capitolul 9. 

AL DOILEA OMOR. 

Nu ghiceam motivul agitaţiei lui Poirot, dar îmi cunoşteam 
destul de bine prietenul ca să-mi dau seama că n-o făcea 
degeaba. 

Poirot sări din taxi, îi plăti şoferului şi dispăru în clădire. 
Apartamentul doamnei Adams se afla la primul etaj, după 
câte ne-a lămurit lista cu numele locatarilor. 

Poirot urca scările, patru deodată, fără să bage în seamă 
liftul oprit la un etaj mai sus. Sună. După puţin timp, uşa se 
deschise şi în faţa noastră apăru o femeie de vârstă mijlocie, 
cu obrajii înroşiţi, ceea ce arăta că plânsese. 

— Miss Adams? întrebă repede Poirot. 

— Deci nu ştiţi? 


— Ce, ce s-a întâmplat? 

Poirot păli şi eu presimţii că evenimentul bănuit de 
prietenul meu se produsese. 

— E moartă, zise femeia. Moartă în somn! 

Poirot se sprijini de marginea uşii, încât femeia îi acordă 
un plus de atenţie. 

— Scuzaţi-mă, domnule, sunteţi unul dintre prietenii ei? 
Nu-mi amintesc să vă fi văzut până astăzi. 

Fără a răspunde la această remarcă, Poirot întrebă brusc: 

— Aţi chemat un medic? Ce-a spus? 

— A luat o doză puternică de narcotice. E îngrozitor! 
Drogurile astea sunt foarte periculoase! Doctorul zice că a 
fost Veronal. 

Poirot îşi reveni repede şi deveni autoritar. 

— Trebuie să intru, spuse el. 

Femeia intră la bănuieli. 

— Nu cred că... 

Poirot se servi de singurul mijloc care-i stătea la dispoziţie. 

— Trebuie neapărat să vizitez apartamentul. Sunt un 
detectiv, însărcinat să pornesc o anchetă despre 
împrejurările morţii stăpânei dumneavoastră. 

Emoţionată, femeia îl lasă să treacă. 

— Ceea ce vă voi spune este strict confidenţial, îi explică 
Poirot. Să nu mai repetaţi. Trebuie să se creadă în 
continuare că miss Adams a murit dintr-un accident. Vreţi 
să-mi daţi numele şi adresa medicului? 

— Dr. Heath, 17, Carlisle Street. 

— Numele dumneavoastră? 

— Benett... Alice Benett. 

— Din câte observ, aţi fost ataşată de miss Adams? 

— O! da! era atât de bună şi de drăguță! Eram deja în 
serviciul său, anul trecut, când a venit la Londra. Nu 
semăna deloc cu celelalte actriţe. Era într-adevăr, un om 
aşa cum trebuie. 

— Aţi încercat o emoție puternică, descoperind moartea 
sa, observai cu o uşoară simpatie. 


— O! da, domnule. Azi dimineaţă, la 9 şi jumătate i-am 
adus ceaiul ca de obicei. Părea că doarme. Am pus tava pe 
masă ca să trag draperiile. Unul dintre inele se prinsese, 
aşa că a trebuit să trag mai tare producând zgomot. M-am 
întors să văd dacă nu mi-am deranjat stăpâna. Deodată, un 
detaliu m-a frapat. E vorba de felul puţin natural în care era 
întinsă. M-am apropiat de pat şi i-am luat mâna. Era 
îngheţată, domnule, şi m-am trezit strigând. 

Se opri plângând. 

— Vă înţeleg durerea, spuse Poirot pe un ton blând. Miss 
Adams obişnuia să ia somnifere? 

— Din când în când, înainte de culcare lua câte o pastilă..., 
comprimate mici dintr-un flacon. Dar, după doctor, a luat cu 
totul altceva în noaptea asta. 

— Aseară, n-a avut nici o vizită? 

— Nu, domnule, a ieşit aseară. 

— V-a spus unde merge? 

— Nu, domnule. A coborât în jur de 7. 

— Cu ce era îmbrăcată? 

— În negru, domnule. O rochie şi o pălărie neagră. 

— Purta vreo bijuterie? 

— Un colier de perle foarte simplu, domnule. 

— Şi mănuşi... gri? 

— Da, domnule, mănuşi gri. 

— Acum, sunteţi amabilă să-mi spuneţi care era starea sa 
de spirit: era veselă? Gânditoare? Tristă? Agitată? 

— Ceva o amuza. Zâmbea de una singură. 

— La ce oră s-a întors? 

— Puțin după miezul nopţii. 

— Şi atunci? Cum aţi regăsit-o? Aceeaşi ca înainte de 
plecare? 

— Foarte blazată, domnule. 

— Nu tulburată sau agitată? 

— O! nu, domnule. Părea într-un fel veselă, dar se plângea 
de oboseală. A încercat să telefoneze, dar cum n-a reuşit, a 
zis că va cere legătura dimineaţa. 


— A! 

Ochii lui Poirot străluceau. Îşi reluă întrebările pe un ton 
care încerca să pară calm. 

— Aţi auzit numele persoanei cu care a încercat să 
vorbească? 

— Nu, domnule, a cerut numai numărul şi a aşteptat o 
clipă. Funcţionara i-a răspuns, ca de obicei: „încerc să-l 
prind”. Ea a răspuns: „Foarte bine”, apoi a închis şi mi-a 
spus: „Din partea mea, tot aia e. Nu mai aştept. Am chefsă 
dorm”. Apoi, s-a dezbrăcat. 

— Ce număr a cerut? Vă amintiţi? 

— Scuzaţi-mă, domnule, nu-l ştiu. 'Tot ce-mi amintesc este 
numele biroului central: „Victoria”. Nu am ascultat cu 
atenţie. 

— A mâncat sau a băut ceva înainte de a adormi? 

— O ceaşcă cu lapte cald, ca de obicei. 

— Cine i-a pregătit-o? 

— Chiar eu, domnule. 

— Şi în timpul după-amiezii? N-a trecut nimeni pe-aici? 

— Nu-mi amintesc să fi văzut pe cineva. Miss Adams a luat 
masa în oraş, precum şi ceaiul. S-a întors pe la ora şase. 

— Când a sosit laptele? Laptele pe care l-a băut înainte de 
a se culca? 

— A băut laptele sosit după-amiaza, domnule. Lăptarul l-a 
pus la uşă în jur de ora patru. Sunt sigură domnule, că nu 
era nimic rău în el; azi-dimineaţă, chiar eu mi-am turnat în 
ceai. Şi medicul a afirmat că luase ceva pastile ca să 
doarmă. 

— Pot să mă înşel, spuse Poirot... E foarte posibil să mă 
înşel. Oricum, îl voi vedea pe medic. Înţelegeţi, miss Adams 
se plictisea; în America, existenţa diferă de ceea ce trăim 
N0i, aici. 

— Ştiu bine. Am citit isprăvile gangsterilor de la Chicago. 
Această ţară, fără bandiți şi poliţişti n-ar face doi bani. Nu-i 
ca la noi. 


Şovinismul Alicei Benett, necesitând ample explicaţii, îl 
făcu pe Poirot să lase baltă subiectul. 

Privirea sa întrezări o mică valiză care era pe un scaun. 

— Ieri seară, înainte de a pleca, miss Adams a avut această 
geantă cu ea? 

— A luat-o ieri dimineaţă, domnule, nu a avut-o când s-a 
întors după-amiază, dar a adus-o azi-noapte. 

— A! Îmi permiteţi s-o deschid? 

Alice Benett ar fi permis orice. Ca majoritatea femeilor 
prudente şi suspicioase, o dată încrederea ei câştigată, poţi 
s-o întorci pe ce parte vrei, iar Poirot putea acum să-şi facă 
liniştit jocul. 

Geanta, nefiind închisă cu cheia se deschise uşor. 

— Vezi, Hastings, vezi? murmură Poirot. 

Conţinutul valizei dădea mai mult de gândit. Într-o cutie 
de machiaj se găseau două din acele aparate, care, puse în 
pantofi, înălța o persoană cu câţiva centimetri. Remarcai, 
de asemenea, o pereche de mănuşi gri şi, învelită într-o 
elegantă foiţă de mătase, o perucă aurie, aceeaşi nuanţă ca 
părul lui Jane Wilkinson, şi aceeaşi pieptănătură: cărare la 
mijlocul frunţii şi bucle pe ceafă. 

— Te mai îndoieşti încă? mă întrebă Poirot. 

Închise geanta şi se întoarse spre cameristă. 

— Ştiţi cu cine a cinat miss Adams? 

— Nu, domnule. 

— Cu cine a dejunat sau şi-a luat ceaiul? 

— În ce priveşte ceaiul, nu ştiu nimic, iar de dejunat a 
făcut-o împreună cu miss Driver. 

— Miss Driver? 

— Prietena ei cea bună, cea care conduce o mare casă de 
modă în Moffatt Street, vizavi de Bond Street; „Genevieve”, 
asta-i firma magazinului. 

Poirot îşi notă adresa în carnet, sub cea a medicului. 

— Încă o întrebare, doamnă. Vă amintiţi de cuvintele 
doamnei Adams, când s-a întors, ieri la şase... N-a zis sau n- 
a făcut ceva mai deosebit? 


Camerista se gândi. 

— N-am observat, domnule. Am întrebat-o dacă vrea ceai 
şi mi-a răspuns că a băut. 

— A! da, luase deja ceaiul, o întrerupse Poirot. Mă scuzaţi, 
doamnă, continuaţi. 

— Apoi, s-a aşezat să-şi scrie corespondenţa până când a 
plecat din nou. 

— Nu ştiţi cui i-a scris? 

— Ba da, domnule. N-a scris decât o scrisoare sorei sale, la 
Washington. Îi scria regulat, de două ori pe săptămână. A 
luat scrisoarea pentru a o pune chiar ea la poştă, dara 
uitat-o în poşetă. 

— Scrisoarea mai e încă aici? 

— Nu, domnule. Şi-a amintit aseară, înainte să se culce. 
Am fugit eu la poştă, i-am lipit un timbru suplimentar pe 
plic şi am aruncat-o în cutia specială, astfel încât să ajungă 
la timp. 

— A! Şi poşta e departe de aici? 

— Nu, domnule, chiar la colţul străzii. 

— Aţi închis uşa cu cheia în urma dumneavoastră? 

— Nu o închid niciodată când lipsesc pentru aşa puţin 
timp. 

Poirot vru să vorbească, dar se abţinu. 

— Vreţi să-mi vedeţi stăpâna? întrebă camerista, plângând 
din nou. E atât de frumoasă! 

O urmarăm pe Benett în dormitor. 

Carlotta se odihnea cu un aer liniştit. Părea mult mai 
tânără decât în seara de la Savoy. Ca un copil purtat pe 
aripile somnului. 

Poirot, cu o expresie străină pe faţă, o observă mult timp. 

— Hastings, îmi spuse când coboram scările, am făcut un 
jurământ. 

Nu l-am întrebat de ce natură era. Îl ghiceam, fără 
îndoială. 

Un minut mai târziu, adăugă: 


— În orice caz, am o mare bănuială. Nu aş fi putut s-o 
salvez: era deja moartă când am aflat de asasinatul lordului 
Edgware. Acest gând mă consolează. 

Capitolul 10. 

JENNY DRIVER. 

Ne-am îndreptat imediat către medicul a cărei adresă ne-a 
fost dată de bona doamnei Adams. 

Era un bătrânel neastâmpărat, dar mai mult şters. Îi 
cunoştea renumele lui Poirot, dar îşi exprimă plăcerea de a- 
| cunoaşte în carne şi oase. 

— Ei, bine, domnule Poirot, ce pot să fac ca să vă fiu de 
folos? 

— Doctore, astăzi dimineaţă, aţi fost chemat la Carlotta 
Adams? 

— Da! Sărmana fată! Excelentă actriţă! Ce sfârşit trist! De 
ce atâtea femei tinere cu talent se dedau stupefiantelor?! 

— Credeţi că lua stupefiante? 

— Profesional, n-aş putea s-o spun. În orice caz, nu folosea 
injecții, n-am văzut nici o urmă de ac pe epidermă. Nu 
absorbea în fiecare seară veronal, dar e evident că lua de 
mult timp. 

— Ce vă face să gândiţi aşa? 

— Asta... Ah! drace! Unde l-am pus? (Scotoci într-o mică 
geantă.) Ah! Iată! (Ne arătă o mică poşetă de seară.) Va fi, 
probabil, o anchetă şi asta va fi de folos. De aceea m-am 
gândit s-o aduc aici, de frică să n-o atingă bona. 

Scoase din sac o mică cutie aurită, pe care se puteau citi 
inițialele CA. Gravate în rubin. 

O deschise; cutia era aproape plină cu o pudră albă. 

— Veronal, explică el. Priviţi ce scrie înăuntru. 

Pe interiorul capacului era gravată următoarea inscripţie: 
„Amintire de la D. Pentru C. Paris, 10 noiembrie. Vise 
plăcute.” 

— 10 noiembrie, murmură Poirot. 

— Perfect, şi iată-ne în iunie, obişnuinţa ei de a se droga 
durează de aproape şase luni, iar cum anul nu figurează, ar 


fi putut să fie optsprezece luni, doi ani şi jumătate... 

— Paris. D.”, repeta gânditor, Poirot. 

— Da. Această indicație vă pune pe calea cea bună? 
Apropo, nu v-am întrebat sub ce titlu vă interesaţi de 
afacerea asta? Probabil, aveţi intenţii bune. Aţi vrea să ştiţi 
dacă e vorba de o sinucidere? Nu îndrăznesc să afirm. 
Nimeni, de altfel, nu v-ar spune-o. După cameristă, miss 
Adams, era foarte bine dispusă. Aş înclina mai mult pentru 
ipoteza accidentului. Efectele veronalului sunt foarte 
capricioase: poţi lua doze foarte mari fără repercusiuni, dar 
uneori, o doză infimă ajunge pentru a te face să cazi în 
somnul etern. Consider folosirea acestui narcotic 
extraordinar de periculoasă. Fără nici o îndoială, o anchetă 
va conchide asupra unei morţi accidentale. Sunt dezolat, 
domnule Poirot, că nu vă pot furniza alte informaţii. 

— Îmi daţi voie să examinez poşeta doamnei Adams? 

— Cu plăcere. 

Poirot goli poşeta pe masă. Extrase o batistă cu inițialele C. 
M. A., brodate într-un colţ, o pensulă pentru pudră, un ruj, 
o hârtie de o liră sterlină şi ceva mărunţiş şi o pereche de 
ochelari cu ramele aurite şi cu o formă foarte clasică. 

Poirot examina acest ultim obiect cu o vie curiozitate. 

— lată! Ignorasem că miss Adams se folosea de ochelari, 
probabil numai la citit. 

Doctorul luă obiectul şi-l studie. 

— Nu, aceştia sunt ochelari pentru distanţă. Lentile foarte 
groase: proprietarul lor trebuie să fie miop. 

— Nu ştiţi dacă miss Adams... 

— Până aici n-am ajuns în îngrijirea ei. N-am fost chemat 
decât o singură dată la ea, într-o zi când bona s-a tăiat la un 
deget. Miss Adams pe care am văzut-o eu atunci, nu purta 
ochelari. 

Poirot îi mulţumi medicului şi plecarăm. Prietenul meu 
părea foarte intrigat. 

— Fără îndoială, m-am înşelat, observă el. 

— În ce priveşte substituţia personalităţii? 


— Nu, acest fapt rămâne atins. Mă refer la moartea 
doamnei Adams. Cu siguranţă, având veronalul, şi, 
simțindu-se enervată ieri seară, a luat o doză foarte 
puternică pentru a se asigura că va dormi bine. 

Se opri brusc şi, spre marea surprindere a trecătorilor, 
începu să bată din palme. 

— Nu! Nu! Nu şi nu! spuse el. De ce să se producă un 
accident într-un moment atât de propice? Nu-i vorba de un 
accident, nici de o sinucidere. Nu, jucându-şi rolul în 
afacere, Carlotta şi-a semnat apropierea de moarte. A fost 
ales veronalul numai pentru că se ştia că ea îl foloseşte din 
când în când şi că are această cutie. În acest caz, ucigaşul 
trebuia să o cunoască foarte intim. Cine este acest „D”, 
Hastings? Aş da enorm ca să aflu. 

— Poirot, îi spusei, cum rămase proptit pe trotuar, ar fi mai 
bine să mergem. Toată lumea se uită la noi. 

— A! Chiar crezi? Nu mă deranjează deloc. Hai să luăm un 
taxi. 

Îşi agită mâna spre un şofer care tocmai trecea şi îi ceru 
să ne ducă la „Genevieve”, Moiffatt Street. 

„Genevieve” era unul din acele magazine de modă care se 
anunțau printr-o pălărie excentrică înconjurată de o eşarfă 
expusă într-o vitrină. 

Am pătruns spre centrul său de activitate, situat la primul 
etaj al clădirii, pe o scară de un lux extravagant. Am citit pe 
plăcuţa de pe uşă: „Genevieve. Intraţi fără a bate.” Ne-am 
găsit într-o mică încăpere burduşită de pălării. O blondă cu 
o statură impozantă veni spre noi, aruncându-i lui Poirot o 
privire întrebătoare. 

— Miss Driver? întrebă Poirot. 

— Nu ştiu dacă doamna e liberă. Ce doriţi? 

— Spuneţi-i doamnei Driver că un prieten al doamnei 
Adams vrea să-i vorbească. 

Blonda nu avu timp să-şi îndeplinească misiunea. O perdea 
de catifea se agită şi îşi făcu apariţia o femeie micuță cu 
părul vâlvoi. 


— Ce este? întrebă ea. 

— Am onoarea să-i vorbesc doamnei Driver? 

— Da. Ce-i cu Carlotta? 

— Cum? N-aţi aflat trista veste? 

— Ce veste tristă? 

— Miss Adams a murit azi-noapte, în timpul somnului. A 
luat o doză prea mare de veronal. 

Tânăra femeie căscă nişte ochi foarte mari. 

— Dar e absurd! Săraca Carlotta! Incredibil! Ieri era încă 
plină de viaţă! 

— "Totuşi, ăsta este adevărul, doamnă. Acum este ora 1. 
Dacă aţi accepta să luaţi masa cu noi, v-am fi foarte 
recunoscători. Aş vrea să vă pun mai multe întrebări. 

Tânăra femeie îl examina pe Poirot din cap până în 
picioare. Dotată cu o natură combativă, îmi aruncă o privire 
gata să mă ucidă. 

— Mai întâi, cine sunteţi dumneavoastră? Întrebă ea pe un 
ton iritat. 

— Mă numesc Hercule Poirot şi vi-l prezint pe prietenul 
meu, căpitanul Hastings. 

Mă înclinai. 

— Am auzit vorbindu-se de dumneavoastră, spuse ea 
brusc. Vă urmez. 

O chemă pe blonda cea mare. 

— Dorothy! 

— Da, Jenny. 

— Doamna Lester va veni să încerce modelul „lrandafirul 
Descartes” pe care l-a comandat. Fă-o să aştepte. Nu voi 
întârzia mult. Pe curând. 

Îşi puse o mică pălărie neagră, îşi pudră nasul, apoi se 
întoarse spre Poirot. 

— Sunt gata. 

Cinci minute mai târziu, ne găseam instalaţi într-un mic 
restaurant de pe Dover Street. Poirot îi dădu ordine 
chelnerului şi acesta ne aduse cocktai-lurile. 


— Acum, zise Jenny Driver, aş vrea să ştiu adevăratul fond 
al problemei. În ce încurcătură a intrat sărmana Carlotta? 

— A fost, deci, amestecată într-o intrigă oarecare, 
domnişoară? 

— A, aşa! Cine pune întrebări, eu sau dumneavoastră? 

— Scuzaţi-mă, domnişoară, intenţia mea era ca eu s-o fac, 
răspunse Poirot surâzând. Din câte mi s-a spus, eraţi foarte 
bune prietene. 

— Aşa e. 

— Ei bine, domnişoară, trebuie să ştiţi mai întâi că am cea 
mai pură intenţie de a apăra memoria prietenei 
dumneavoastră defunctă. Vă dau cuvântul meu de onoare. 

Jenny Driver reflectă un moment, apoi făcu un semn 
discret din cap şi răspunse: 

— Vă cred. Daţi-i drumul! Ce vreţi să ştiţi? 

— Se pare că prietena dumneavoastră, a dejunat cu 
dumneavoastră, ieri? 

— Exact. 

— V-a spus ceva în legătură cu programul ei de aseară? 

— Nu tocmai. 

— Dar v-a pus la curent cu câteva lucruri? 

— Mi-a vorbit, în fine, de proiecte diferite, având un 
oarecare raport cu ceea ce vă aduce aici. Nu uitaţi, însă, că 
mi-a spus toate astea cu titlu de confidenţă. 

— E de înţeles, domnişoară.- Să vedem... Din păcate, vă 
voi povesti asta în stilul meu. 

— Cum vreţi, domnişoară. 

— Ei bine, iată. Carlotta mi-a apărut foarte agitată faţă de 
cum era ea de obicei. N-a piecizat nimic, pretextând că a 
promis să ţină secret. Dar ceva îi trecea prin cap. Mi se 
pare că era vorba de o mistificare enormă. 

— O mistificare? 

— E cuvântul pe care l-a folosit. Nu mi-a dat nici un 
detaliu, dar... (Aici, Jenny Driver ridică din sprânceană.) 
Carlotta, având un caracter mai mult serios, se dedica în 
întregime muncii sale, negustând în mod deosebit farsele. A 


trebuit, după părerea mea, ca cineva s-o fi împins... Mă 
gândesc... ţineţi minte, ea nu mi-a zis nimic... 

— Înţeleg. Ce credeţi, domnişoară? 

— Cred, sunt aproape sigură... că a făcut-o mai mult 
pentru bani. În realitate, Carlotta era interesată; avea un 
simţ ascuţit în afaceri. Trebuie să fi fost vorba de o sumă 
foarte mare, căci prietena mea era foarte entuziasmată. Am 
impresia că făcuse un pariu şi era aproape sigură că-l 
câştiga. Şi totuşi, asta m-a mirat: Carlotta nu juca niciodată. 
Indiferent despre ce era vorba, erau la mijloc bani. 

— Nu v-a mărturisit nimic? 

— N... nu. Dar mi-a vorbit de proiectele ei de viitor. Vroia 
s-o aducă pe sora ei din America şi să trăiască împreună la 
Paris. Îşi adora sora, muziciană, dar cu o sănătate foarte 
fragilă. lată tot ce ştiu. E suficient? 

Poirot făcu un semn afirmativ din cap. 

— Da. Aceasta îmi confirmă ipotezele. M-am speriat că 
miss Adams era legată de secret; totuşi, mă gândeam că o 
femeie îşi uită promisiunea când povesteşte cu o prietenă. 

— Am încercat să o fac să vorbească, mărturisi Jenny, dar 
râdea, spunându-mi că o să-mi povestească mai târziu. 

Poirot, după o clipă, reluă: 

— Aţi auzit vorbindu-se de lordul Edgware? 

— Omul care a fost asasinat? 

— Da. Ştiţi cumva, dacă miss Adams îl cunoştea? 

— Eu... Ah! Aşteptaţi! Carlotta a pronunţat acest nume 
odată. Pe un ton duşmănos. 

— Duşmănos? 

— Da. Ea spunea că acest gen de oameni, prin egoismul şi 
cruditatea lor, îngrădesc existenţa celorlalţi. Şi că dacă ar 
muri, ar fi un fapt benefic pentru societate. 

— Când v-a spus asta, domnişoară? 

— Acum o lună. 

— Apropo de ce? 

Jenny Driver îşi forţă memoria câteva minute, apoi ridică 
capul. 


— Imposibil să-mi amintesc. Sigur se vorbea de lordul 
Edgware în ziare. Îmi amintesc că am găsit cam ciudată 
intervenţia Carlottei despre acest om pe care, de fapt, nu-l 
cunoştea. 

— În sfârşit, observă Poirot. (Apoi, întrebă:) Ştiţi dacă miss 
Adams avea obiceiul să ia stupefiante? 

— Doamne fereşte. N-am văzut-o niciodată şi nici nu am 
auzit-o vorbind despre asta. 

— Nu aţi văzut în geanta sa o mică cutie aurită, având 
inițialele C. A. Gravate în rubin? 

— O cutiuţă de aur? Nu! 

— Ştiţi unde se găsea miss Adams în noiembrie anul 
trecut? 

— Lăsaţi-mă să-mi amintesc. În noiembrie, a plecat în 
Statele Unite... spre sfârşitul lunii, mi se pare. Înainte, 
trăise la Paris. 

— Singură? 

— Evident! Carlotta nu-i dintre acele femei care să fugă 
după aventuri. 

— Domnişoară, aş vrea să vă pun o întrebare importantă. 
A existat un bărbat în viaţa domnişoarei Adams? 

— Răspunsul va fi: Nu. De când o cunosc, am văzut-o 
întotdeauna preocupată de munca sa şi de grija pentru sora 
ei. Ea se considera ca şi cap de familie, asumându-şi 
responsabilităţile. Deci, vorbind foarte strict, vă voi 
răspunde: Nu! 

— Şi, vorbind un pic mai puţin strict? sugeră Poirot. 

— Nu m-ar mira că, recent, Carlotta sa fi avut o mică 
afacere sentimentală. 

— A! 

— Reţineţi bine: tot ce v-am spus nu sunt decât bănuieli 
de-ale mele. De altfel, de câtva timp, o găseam... 
schimbată... distrată... Nu-i decât o părere personală, pot 
să mă înşel. 

— Mulţumesc, domnişoară, zise Poirot. Încă un detaliu. 
Miss Adams avea o prietenă al cărei nume începea cu „D”? 


— D”? spuse Jenny Driver gânditoare, „D”? Nu văd pe 
nimeni. 

Capitolul 11. 

O EGOISTĂ FRUMOASĂ. 

Cred că Poirot nu se aştepta la un alt răspuns. În acelaşi 
timp, căzut pe gânduri, dădu trist clin cap. Jenny Driver se 
aplecă spre el, cu coatele sprijinite pe masă. 

— Şi acum, domnule Poirot, vreţi să-mi spuneţi câteva 
lucruri? 

— Mai întâi, domnişoară, daţi-mi voie să vă felicit. 
Răspunsurile au fost pe măsura inteligenţei dumneavoastră. 
Sunteţi o femeie de valoare. Pentru moment nu vă pot 
destăinui decât câteva fapte. 

După o pauză, vorbi pe un ton calm. 

— În această noapte, lordul Edgware a fost asasinat în 
salonul-bibliotecă al casei sale. La ora 10 seara, o femeie, 
care cred că a fost prietena dumneavoastră, s-a prezentat 
la el, sub numele de lady Edgware. Purta o perucă blondă şi 
era machiată întocmai ca lady Edgware, pe care, probabil, o 
ştiţi, nu e alta decât celebra actriţă Jane Wilkinson. Miss 
Adams, dacă ea era, nu a stat decât câteva minute. A 
părăsit casa lordului Edgware la 10 şi 5 minute, dar nu s-a 
întors acasă decât după miezul nopţii. Se culcă după cea 
luat o puternică doză de veronal. Acum, domnişoară, vă daţi 
seama de ce v-am pus o serie de întrebări. 

— Da. Înţeleg, şi cred că aveţi dreptate: ea trebuie să fi 
fost cea care a mers la lordul Edgware. leri a cumpărat o 
pălărie nouă. 

— A! 

— Da, şi dorea să-i ascundă partea stângă a feţei. Aici, îmi 
permit să fac câteva observaţii cu privire la moda pălăriilor. 
Am văzut deja, succedându-se numeroase mode ale 
pălăriilor feminine: moda cloş care îţi ascunde aproape total 
faţa, încât face foarte grea recunoaşterea chiar de către o 
prietenă, toca, care coboară pe frunte, bascul, care se pune 
pe o parte, şi în fine altele. În acest iunie, în care se 


petreceau evenimentele, pălăria la modă avea forma unei 
farfurii de supă întoarsă şi se purta fixă, pe o ureche, lăsând 
cealaltă parte a figurii şi a capului, libere privirilor. 

— Mi se pare că pălăriile se poartă pe partea dreaptă? 
observă Poirot. 

Micuța modistă afirmă cu un semn al capului. 

— Rezervăm întotdeauna câteva modele pentru clientele 
care, după propriul gust, doresc să se coafeze pe partea 
stângă, explică ea. Carlotta avea un motiv anume pentru a 
alege o pălărie care să-i ascundă partea stângă? 

Îmi amintii că uşa de la intrare a casei din Regent Gate se 
deschidea spre stânga, astfel încât vizitatorul nu putea 
scăpa în partea asta de privirea atentă a valetului. Mi-am 
amintit, de asemenea, că Jane Wilkinson (o observasem 
înainte cu o seară) era pieptănată cu părul uşor căzut pe 
colţul ochiului drept. 

Îi comunicai gândurile mele lui Poirot, care aprobă. 

— E adevărat. Ai dreptate, Hastings. lată ce explică 
alegerea pălăriei. 

Jenny zise deodată: 

— Domnule Poirot, nu bănuiţi cumva că... Carlotta ar fi... 
comis crima? Nu pentru că a vorbit rău în faţa mea, o 
dată... vă puteţi imagina... 

— Nu, nu, dar este foarte curios totuşi că v-a făcut aceste 
confidenţe. Aş vrea să cunosc motivul resentimentului său 
faţă de lordul Edgware. Ce ştia ea despre acest om care-i 
inspira o astfel de judecată? 

— Nu ştiu nimic, dar îmi pun capul jos că nu ea l-a omorât. 
E... 0... era prea rafinată. 

— Bravo! aprobă Poirot. Aţi exprimat excelent modul meu 
de gândire. Într-un omor, psihologia asasinului intră în joc. 
Aici, noi suntem în faţa unei crime ştiinţifice. 

— Ştiinţifice? 

— Da. Criminalul ştia exact unde trebuie să lovească 
pentru a atinge centrii vitali de la baza craniului. 

— Poate era un medic? observă Jenny. 


— Miss Adams cunoştea vreun medic, printre prietenii săi? 

Jenny înclină capul. 

— În Anglia, în orice caz, nu, căci mi-ar fi vorbit. 

— Încă o întrebare: miss Adams purta ochelari? 

— Ochelari! Niciodată în viaţa ei! 

— Apropo, miss Adams, îl cunoştea pe Bryan Martin? 
întrebă Poirot. 

— O! da. L-a cunoscut din copilărie, dar se vedeau foarte 
rar. Carlotta îl găsea foarte infatuat din cauza succesului. 

Jenny se uita la ceas şi trase un strigăt. 

— M-am dus! Sper că v-am fost de un cât de mic folos, 
domnule Poirot. 

— Fiţi fără nici o îndoială, domnişoară, şi chiar voi mai 
apela la serviciile dumneavoastră. 

— Oricând doriţi, domnule Poirot. 

Ne strânse mâna puternic; dinţii săi albi se arătară într-un 
zâmbet fermecător, apoi ne părăsi. 

— O tânără doamnă foarte interesantă, observă Poirot, 
consultând nota de plată. 

— Îmi e simpatică, spusei. 

— Întotdeauna e plăcut să vorbeşti cu o femeie cu spiritul 
viu. 

— Poate un pic cam seacă. Moartea prietenei sale nu a 
bulversat-o prea tare, cum m-aş fi aşteptat. 

— Evident, n-are nimic în comun cu aceste femei care 
izbucnesc la tot pasul în lacrimi. 

— Ai reuşit să desprinzi din această întâlnire tot ce te-a 
interesat? 

Poirot ridică capul. 

— Nu. Contam pe ceva mai mult... Speram să identific 
personalitatea lui „D”, enigmaticul „D”, care i-a oferit cutia 
aurită Carlottei Adams. Din păcate, Carlotta a fost o femeie 
discretă care nu divulga secretele sale interioare nimănui. 
Pe de altă parte, mistificarea putea să-i fie propusă de o 
persoană cu totul întâmplătoare care i-a oferit o importantă 
sumă de bani. Această persoană, înainte să vadă cutiuţa în 


geanta Carlottei, a reuşit să descopere ce conţine această 
cutie. 

— Dar când i-ar fi putut fi administrată o aşa mare doză de 
veronal? 

— Aduc-ţi aminte că apartamentul a rămas deschis în timp 
ce bona s-a dus la poştă. Mărturisesc că ipoteza asta e 
departe de a mă satisface; lasă prea mult loc 
neprevăzutului. Deci, să ne întoarcem la lucru. Două 
aspecte ne rămân de verificat. 

— Care? 

— Primul este telefonul la numărul central Victoria. 
Carlotta ar fi vrut să-şi anunţe succesul cum a ajuns acasă. 
Unde se afla între 10,45 şi 12? Poate la o întâlnire cu 
instigatorul, în acest caz, apelul telefonic a fost adresat 
vreunei persoane prietene. 

— Şi al doilea? 

— E vorba de scrisoarea trimisă de Carlotta sorei sale. E 
posibil - am zis doar posibil - ca în această scrisoare, 
Carlotta să fi povestit tot, fără ca să nu-şi ţină promisiunea, 
epistola ajungând la destinaţie o săptămână mai târziu. 

— Ar fi minunat! 

— Să nu ne punem mari speranţe în chestia asta, 
Hastings; ţine pur şi simplu de hazard. Pentru moment, să 
studiem celălalt aspect al crimei. 

— Ce-nţelegi prin celălalt aspect? 

— Cei care puteau profita de decesul lordului Edgware. 

Ridicai din umeri. 

— De-o parte, nepotul său şi nevastă-sa... 

— Şi cel care vrea s-o ia de nevastă pe soţia lui, adăugă 
Poirot. 

— Ducele? E la Paris. 

— Da. Totuşi nu poţi nega că n-ar avea nici un interes în 
suprimarea soţului. Mai rămân oamenii casei: valetul şi 
ceilalţi. Cine ştie ce îi împotrivea stăpânului lor? Mi se pare 
că am face bine s-o revedem pe Jane Wilkinson. Poate ar 
putea să ne dea vreo idee bună. 


Ne-am reîntors la Savoy. Doamna era înconjurată de 
numeroase mătăsuri; voaluri de doliu acopereau spătarele 
scaunelor. Cu un aer grav, Jane încerca o pălărie neagră în 
faţa toaletei sale. 

— lată! Dumneavoastră sunteţi, domnule Poirot. Fiţi 
amabil şi aşezaţi-vă. Dacă găsiţi un scaun liber. Ellis, fă loc 
pe două scaune, te rog. 

— Sunteţi fermecătoare, doamnă, îi spuse Poirot. Ea nu se 
despărţi de aerul grav. 

— Domnule Poirot, nu încerc s-o joc pe văduva plânsă. 
Totuşi trebuie să te conformezi convenienţelor... Apropo, 
am primit o telegramă foarte mişcătoare de la ducele de 
Merton. 

— Vine de la Paris? 

— Da, de la Paris. Foarte reţinută şi plină de condoleanţe, 
dar scrisă într-o asemenea manieră încât am putut citi 
printre rânduri. 

— Doamnă, felicitările mele! 

Jane Wilkinson întinse mâinile; vocea sa se-ndulci şi fui 
frapat de puritatea angelică a trăsăturilor sale. 

— Domnule Poirot, dacă aţi şti cât sunt de fericită! Înot în 
plină fericire. 'Toate obstacolele se prăbuşesc în faţa 
noastră. Mi se deschide o nouă cale, dreaptă şi splendidă. Îi 
mulţumesc Providenţei! 

Poirot, cu capul plecat într-o parte, îi spuse lui Jane 
Wilkinson: 

— Aşadar, doamnă, credeţi că totul merge spre bine? 

— Da. Totul s-a aranjat după gustul meu. În ultimul timp, 
de multe ori, mi-am zis: dacă cel puţin ar dispărea lordul 
Edgware! Şi iată-l mort! E miraculos! 

Poirot îşi limpezi vocea. 

— Doamnă, nu pot considera moartea soţului 
dumneavoastră dintr-un punct de vedere atât de optimist. 
Cineva l-a ucis pe lordul Edgware. Nu v-aţi întrebat cine ar 
putea fi vinovatul? 

Ea îl privi nedumerotă pe Poirot: 


— Ce importanţă are? După tot ce s-a întâmplat, nu mă 
priveşte deloc. Ducele şi cu mine ne vom putea căsători în 
câteva luni... 

— Ştiu, doamnă, dar în afară de asta, nu v-a trecut prin 
minte cine ar fi putut să-l ucidă pe soţul dumneavoastră? 

— Din păcate, nu. 

Păru surprinsă că Poirot îi pune o astfel de întrebare. 

— V-ar interesa să ştiţi? 

— Nu, neapărat, o mărturisesc. Bănuiesc că poliţia va 
descoperi făptaşul. Detectivii de la Scotland Yard sunt 
foarte amabili, nu-i aşa? 

— Aşa se zice. Eu însumi sunt însărcinat să găsesc 
asasinul. 

— Chiar? Ce drăguţ! 

— De ce-i drăguţ? 

— Nu ştiu. 

Privirea sa se îndreptă înspre hainele de doliu, îmbrăcă un 
mantou din satin şi se studia în faţa oglinzii. 

— Nu întrezăriţi nici un inconvenient? o întrebă Poirot. 

— Niciunul. Dimpotrivă, vă doresc din toată inima să 
reuşiţi. 

— Doamnă, dorinţele dumneavoastră nu-mi ajung, am 
nevoie de opinia dumneavoastră. 

— Opinia mea? Cu privire la ce? 

— Cine, după dumneavoastră, l-ar fi omorât pe lordul 
Edgware? 

— N-am nici o idee. 

Se duse până în faţa toaletei şi luă o oglindă în mână. 

— Doamnă, făcu Poirot, cu o voce puternică, cine credeţi 
că l-a ucis pe soţul dumneavoastră? 

De data asta şi-a atins scopul. Jane tresări şi se întoarse 
spre el. 

— Geraldine, fără îndoială, răspunse ea. 

— Cine-i această Geraldine? 

Din nou atenţia lui Jane zburase în altă parte. 


— Ellis, ridică un pic umărul drept... da, cam aşa. 
Geraldine e fiica lordului Edgware. Nu, Ellis, doar în partea 
dreaptă... Aşa... aşa e mai bine. Plecaţi deja, domnule 
Poirot? Vă sunt recunoscătoare pentru ceea ce aţi făcut în 
privinţa divorţului meu, chiar dacă în final, a fost inutil. Nu 
voi înceta să vă complimentez pentru diplomaţia 
dumneavoastră. 

N-am mai revăzut-o pe Jane Wilkinson decât de două ori: 
într-o seară pe scenă şi la un dejun unde hazardul m-a 
aşezat în faţa ei. Dar, dacă evoc amintirea acestei femei, 
mari artiste, nu mi-o pot imagina decât aşa cum mi-a apărut 
în cursul ultimei noastre vizite, absorbită de probarea 
noilor toalete şi lansând o mimă total indiferentă la 
cuvintele şi gesturile lui Poirot, care trebuiau să influenţeze 
mersul anchetei. Cu un spirit restrâns, se complăcea în 
admiraţia propriei persoane. 

— Nemaipomenit! exclamă Poirot când ne găseam în 
stradă. 

Capitolul 12. 

FIICA LORDULUI EDGWARE. 

Întorşi la hotel, găsirăm o scrisoare adresată lui Poirot şi 
care era scrisă de mână. 

— Ce-i asta, Hastings? Un mesaj de la cine pentru cine? 

Scoase hârtia din plic şi mi-o întinse. 

În partea de sus a paginii era gravată adresa 17, Regent 
Gate. Scrisul drept, arăta bine la prima vedere, dar lectura 
oferea reale dificultăţi. În sfârşit, descifrai: „Dragă 
domnule, Am aflat că aţi fost azi dimineaţă acasă, însoţit de 
un inspector de poliţie. Scuzaţi-mă că nu v-am putut primi. 
Dacă vă convine, vă voi ruga să-mi acordaţi câteva minute 
azi după-amiază, la ora la care vă convine. 

Primiţi, vă rog, salutările mele distinse, Geraldine Marsh.” 

— lată ce mi se pare straniu, spusei. De ce vrea să te 
vadă? 

— Tu mă întrebi? Nu eşti niciodată politicos, dragul meu. 


Poirot avea mania asta exasperantă de a tachina în 
momentele cele mai critice cu putinţă. 

— Mergem la această domnişoară, Hastings. Acuzaţia 
deloc gândită a lui Jane Wilkinson mi se părea din ce în ce 
mai stupidă. Trebuia să fii lipsit de bun simţ pentru a o 
acuza pe Geraldine de uciderea tatălui său. 

I-am spus lui Poirot ce gândeam. 

— Creierul, creierul, dragul meu. Ce faci cu el? După tine, 
Jane Wilkinson are un creier de pasăre... Vrei să urmăreşti 
puţin funcţia păsărilor în natură. Frumoasa lady Edgware 
ignoră istoria, geografia şi fără îndoială, clasicii. Numele lui 
Lao-Iseu i-ar evoca un pechinez premiat la expoziţia canină, 
iar cel al lui Moliere o casă de modă. Dar, dacă-i vorba de 
alegerea unor toalete, de reuşita într-o căsătorie bănoasă şi 
avantajoasă, sau de satisfacția ei personală, este o femeie 
superioară. Nu acord nici un preţ pe opinia unui filosof 
asupra identităţii ucigaşului lui lord Edgware, în timp ce 
acuzaţia ameţită a ladyei Edgware ne poate fi utilă, pentru 
că pleacă de la un punct de vedere material bazat pe 
cunoştinţele instinctuale cele mai vulnerabile ale fiinţei 
umane. 

— Poate că ai dreptate. 

— În fine, zise Poirot. Sunt curios să ştiu ce vrea de la mine 
miss Geraldine. 

Vrui să-l tachinez un pic. 

— Miss Geraldine vrea cu siguranţă să vadă un fenomen 
unic în lume. 

— E foarte probabil, spuse Poirot cu un aer rece, sunând la 
uşă. 

Urcarăm la etaj într-un imens salon. După vreo două 
minute, Geraldine intră. 

Această tânără, înaltă, cu ochi negri profunzi, îmi crea o 
impresie mult mai vie decât prima dată. În ciuda tinereţii 
sale, avea un aer grav şi meditativ. 

— E foarte amabil că aţi răspuns atât de repede la apelul 
meu, domnule Poirot. Cât regret că nu v-am putut vedea azi 


dimineaţă! 

— Dormeaţi? 

— Da. Miss Carroll, secretara tatălui meu, a insistat ca să 
mă odihnesc. Ea e bunătatea în persoană! 

Tonul vocii sale mi-a făcut impresia că dezminte cuvintele 
spuse mai înainte. 

— Cu ce vă pot fi de folos, domnişoară? 

Ea ezită o clipă. 

— În ajunul dramei, aţi venit să-l vedeţi pe tata? 

— Exact, domnişoară. 

— De ce? El v-a chemat? 

Poirot păstra tăcerea. Părea că se întreabă dacă trebuie să 
răspundă. Mă gândesc acum, că această tăcere a fost greşit 
calculată pentru a o face pe tânără să vorbească. 

— Spuneţi-mi, domnule Poirot, tatăl meu avea vreo 
îndoială, se temea de ceva? De ce îi era frică? Ce v-a spus? 
Vorbiţi, vă rog! 

Prima sa atitudine, rece şi rigidă, dispărea încet, încet. 
Aplecată în faţă, tânăra fată lăsă să-i cadă nervos mâinile pe 
genunchi. 

— Discuţia între lordul Edgware şi mine a avut un caracter 
confidenţial, pronunţă în sfârşit, Poirot. 

Privirea sa nu părăsi nici o clipă figura lui Geraldine. 

— Deci... Era vorba de ceva strict legat... de familie. O! 
Tăcerea dumneavoastră mă omoară, vorbiţi! E necesar să 
ştiu la ce să mă aştept! Vă imglor! 

În aparenţă, pradă a unei imense perplexităţi, Poirot îşi 
aplecă capul. 

— Să vedem, domnule Poirot, sunt fiica lui. Am dreptul să 
ştiu ce-l neliniştea! 

— Aşadar, v-aţi iubit foarte mult tatăl, domnişoară? zise 
Poirot pe un ton mieros. 

Tresări de parcă ar fi fost lovită. 

— Dacă l-am iubit? Eu... Eu... 

Deodată, îşi pierdu orice control asupia sa şi izbucni într- 
un râs nervos, aproape nebunesc. Uşa se deschise şi apăru 


miss Carroll. 

— Dragă Geraldine, copilul meu, de ce te amuzi aşa? Nu-ţi 
permit să mai râzi astfel. Încetează! Încetează imediat! 

Acest ton autoritar îşi avu efectul scontat. Geraldine se 
calmă. Îşi şterse ochii şi îşi reveni. 

— Scuzaţi-mă, zise ea pe o voce joasă. Nu mi s-a mai 
întâmplat niciodată să râd astfel, miss Carroll. Era mult mai 
puternic decât mine. 

Dreaptă în fotoliul său, nu privea pe nimeni. 

— M-a întrebat dacă mi-am iubit tatăl! explica ea cu un 
zâmbet amar. 

Şi după o pauză, continuă: 

— Mă întreb dacă e mai bine să mint sau să spun 
adevărul? Fără îndoială că e preferabil să fiu francă. Nu îmi 
iubeam tatăl. Îl uram. 

— O! Geraldine! 

— De ce să pretind contrariul? Dumneavoastră nu aveaţi 
nici un motiv să-l urâţi pentru că nu v-a făcut nici un rău. 
Sunteţi una dintre rarele persoane care v-aţi situat în afara 
atenţiei lui. Îl cunoşteaţi ca pe un patron care vă plătea 
munca. Bizareriile şi crizele sale nu vă afectau... nu le 
dădeaţi nici o atenţie. Ştiu foarte bine ce gândiţi: „Fiecare 
are necazurile lui în viaţă!” Sunteţi o femeie puternică. Şi 
apoi, puteţi părăsi casa asta oricând aveţi chef, atâta timp 
cât eu nu deţin această resursă. 

— Zău, Geraldine nu văd necesitatea de a intra în astfel de 
detalii. Neînţelegerea între tată şi fiică e un lucru aproape 
comun; cu cât se vorbeşte mai puţin cu atât totul merge mai 
bine. 

Geraldine îi întoarse spatele şi i se adresă lui Poirot. 

— Domnule Poirot, mi-am urât tatăl! Moartea sa îmi aduce 
libertatea şi independenţa! Descoperirea ucigaşului său nu 
mă interesează câtuşi de puţin! Motive puternice au 
provocat şi justificat cu siguranţă actul său... 

— Domnişoară, atitudinea dumneavoastră mi se pare mai 
degrabă... periculoasă, zise Poirot. 


— Faptul de a condamna pe cineva îl aduce în viaţă pe 
tatăl meu? 

— Nu, dar pot fi apărate alte existenţe inocente. 

— N-am înţeles bine. 

— Cine e vinovat de un omor nu va ezita să comită altul şi 
apoi mai multe. 

— Nu cred... cel puţin nu o persoană normală. 

— Vreţi să spuneţi că nu ar fi vorba de un maniac în 
omucideri? Vă înşelaţi, domnişoară, se omoară prima dată... 
după aceea mereu, după o luptă interioară destul de lungă. 
Apoi teama de a fi denunţat duce la o crimă, a doua, mult 
mai uşoară. Pe acelaşi motiv, o a treia urmează. Şi uite aşa, 
crima devine o obişnuinţă. 

Tânăra fată îşi ascunse obrajii în mâini. 

— E îngrozitor! Dar nu poate fi adevărat. 

— Şi dacă vă spun că ucigaşul, pentru a-şi salva capul, a 
comis deja a doua crimă? 

— Cum, domnule Poirot? strigă miss Carroll. Încă un 
asasinat? Unde? Cine? 

Poirot îşi plecă capul. 

— Scuzaţi-mă, n-am vrut decât să ilustrez conversaţia 
noastră. 

— O! înţeleg. O clipă, am crezut... Sper Geraldine că nu 
mai continui să spui prostii şi minciuni. 

— Văd că suntem de aceeaşi părere, îi zise Poirot lui Miss 
Carroll. 

— Nu sunt de acord cu pedeapsa capitală, obiectă această 
persoană rezonabilă. În rest, sunt de acord cu părerea 
dumneavoastră. Societatea trebuie protejată. 

Geraldine se ridică aruncându-şi părul pe spate. 

— Scuzaţi-mă, poate mă luaţi drept nebună. Domnule 
Poirot, aţi refuzat totuşi să-mi spuneţi de ce v-a chemat tatăl 
meu la el? 

— Chemat? repeta miss Carroll, mirată. 

— Aţi interpretat greşit cuvintele mele, miss Marsh. Nu am 
refuzat să vă răspund, zise Poirot. Am vrut doar să-mi dau 


seama până unde discuţia purtată ar putea să-şi păstreze 
caracterul confidenţial. Domnişoară, tatăl dumneavoastră 
nu m-a chemat, eu am fost cel care l-am solicitat, din partea 
unei cliente a mele, lady Edgware. 

— O! Înţeleg. 

O expresie stranie i se întipări pe figură. Mai întâi am luat- 
o ca o decepţie, apoi mi-am dat seama că era vorba de o 
uşurare. 

— Am fost stupidă, pronunţă ea. Îmi imaginasem că tatăl 
meu se temea de un pericol oarecare. 

— Ştiţi, domnule Poirot, mi-aţi creat o adevărată emoție, 
când aţi insinuat că această femeie ar fi comis o a doua 
crimă, spuse miss Carroll. 

Poirot nu-i răspunse, dar se adresa tinerei fete. 

— Credeţi că lady Edgware a comis crima? 

— Nu, nu cred. Mi se pare incapabilă de un asemenea act. 
E prea - cum să spun - prea superficială. 

— În ce mă priveşte, spuse miss Carroll, nu văd pe 
altcineva. 

— Nu e neapărat ea, replică Geraldine. Ea ar fi putut intra 
în casă pentru a-i spune câteva cuvinte tatălui meu şi apoi 
să plece la fel de bine. Ucigaşul, un nebun oarecare, a putut 
intra pe urmă. 

— Toţi criminalii sunt bolnavi, adăugă miss Carroll... Există 
la ei un dezechilibru în secreția glandelor. 

În acest moment se deschise uşa şi îşi făcu apariţia un 
bărbat. Apoi se opri interzis. 

— Scuzaţi-mă, nu ştiam că e lume. 

Geraldine îl prezentă maşinal: 

— Vărul meu, lord Edgware, domnul Poirot. Poţi intra, 
Renald, nu ne deranjezi. 

— Chiar, Dina? Bună ziua, domnule Poirot. Celulele 
dumneavoastră cenuşii vor servi oare la dezlegarea 
misterului ce ne înconjoară familia? 

Încercai să-mi amintesc unde am văzut această figură 
rotundă şi atât de colorată, aceşti ochi, sub care se desenau 


deja uşoare pungi şi această mustață de deasupra gurii cu 
colţurile căzute. 

Ah! Da! Era bărbatul care o însoţise pe Carlotta Adams în 
seara dineului din apartamentul lui Jane Wilkinson. 

Căpitanul Marsh... Acum, lord Edgware. 

Capitolul 13. 

NEPOTUL. 

Noul lord Edgware avea ochiul ager; remarcă 
surprinderea mea. 

— A! Ne întâlnim din nou, zise el, amabil. Micul dineu la 
mătuşa Jane... Am fost cam cherchelit în seara aia, nu-i aşa? 
Sper că nu s-a observat prea tare. 

Poirot se despărţi de Geraldine şi de miss Carroll. 

— Cobor cu dumneavoastră, făcu Ronald. 

Înaintea noastră, pe scări, continua să vorbească. 

— Ce lucru ciudat şi viaţa asta! Într-o zi portar, iar a doua 
zi, senior şi stăpân al casei. Unchiul meu m-a dat afară 
acum trei ani; ştiaţi, nu-i aşa, domnule Poirot? 

— Mi s-a spus, răspunse amicul meu, pe un ton calm. 

Ronald ricana, apoi deschise uşa de la sufragerie. 

— Luaţi ceva înainte de a pleca? 

Poirot refuză. Eu de asemenea. În acest timp, tânărul 
pregăti un coctail şi deveni liric: 

— Beau în sănătatea ucigaşului unchiului meu! În interval 
numai de o noapte, iată-mă transpus din situaţia cea mai 
critică în cele mai înalte onoruri. Ieri, în pragul ruinei, 
astăzi, puternic şi bogat. În sănătatea mătuşii Jane! 

Îşi goli paharul, apoi, schimbându-şi atitudinea, se adresă 
lui Poirot. 

— Destul cu gluma! Deci, domnule Poirot, ce faceţi aici? 
Acum patru zile, mătuşa Jane declama pe un ton dramatic: 
„Cine mă va scăpa de acest tiran?” Şi fără să treacă prea 
mult timp, iat-o liberă! Sper că n-aţi venit pentru nimic 
special? Ce chestie senzaţională: Domnul Poirot, ex-detectiv 
şi perfect asasin! 

Poirot zâmbi. 


— Am venit aici în după masa asta pentru a răspunde 
apelului domnişoarei Geraldine Marsh. 

— Vă felicit pentru discreţia dumneavoastră, domnule 
Poirot. Nu mi-aţi răspuns la întrebarea mea. Ce faceţi aici 
cu adevărat? Pentru un motiv pe care îl ignor, vă interesaţi 
de moartea unchiului meu. 

— Mă interesez întotdeauna despre crime, lord Edgware. 

— Dar nu le comiteţi. Ca un om avizat ar trebui să-i daţi 
câteva lecţii de prudenţă mătuşii Jane. Scuzaţi-mă că îi spun 
astfel, dar mă amuză. Aţi observat aerul pleoştit când am 
pronunţat aceste cuvinte, alaltăieri seară? Era foarte 
departe de a-şi da seama cine sunt. 

— Credeţi? 

— După cum v-am zis. Am fost aruncat din casa asta cu 
trei ani înainte să vină ea. 

Expresia destinsă de pe faţa sa se şterse pentru o clipă, 
dar continuă pe un ton lejer: 

— O femeie frumoasă, dar cu o inteligenţă mediocră! 
Foloseşte procedee mai mult decât simpliste. Ce credeţi? 

Poirot ridică din umeri. 

— E posibil. 

Ronald o constată cu surpriză. 

— O credeţi deci, inocentă? A reuşit aşadar, să vă 
îmbârlige? 

— Nutresc o admiraţie fără margini în faţa frumuseţii, 
declară Poirot imperturbabil... precum şi pentru evidenţă. 

— Evidenţă? repetă rapid celălalt. 

— Uitaţi, poate, lord Edgware, că lady Edgware a fost 
aseară la un dineu la Chiswick, tocmai în momentul în care 
se afirma că a fost aici. 

Ronald scăpă o înjurătură. 

— Şi totuşi, a fost plecată. lată femeile! La ora şase se 
plânge că nu se poate ţine pe picioare şi se jură pe toţi 
dumnezeii că nimic nu o va decide să iasă, iar peste zece 
minute avea o cu totul altă idee. În pregătirea unei crime 
nu trebuie să contăm niciodată pe ceea ce o femeie 


pretinde că trebuie să facă; de aceea eşuează planurile cele 
mai bine întocmite. Sper totuşi că nu vă aşteptaţi să mă 
recunosc vinovat... Da, da, citesc foarte bine ce se petrece 
în mintea dumneavoastră. Cine n-ar suspecta mai întâi pe 
acest „nimeni” de nepot? 

Se întoarse râzând în fotoliul său. 

— În acest moment, domnule Poirot, vă protejez micile 
celule cenuşii. Inutil să anchetați ca să aflaţi dacă ieri am 
fost pe aici în timp ce mătuşa Jane se gândea dacă să scoată 
sau nu nasul din casă. Am fost aici, domnule Poirot. Vă 
întrebaţi, probabil, dacă nepotul cel neastâmpărat nu a fost 
aici aseară, deghizat în femeie, cu o perucă blondă şi cu o 
pălărie parisiană? 

Făcându-se că se distrează de minune, ne observă pe 
amândoi, în acelaşi timp. Poirot cu capul înclinat într-o 
parte, se părea că-l observă cu atenţie. Eu mă simţeam 
penibil. 

— Se subinţelege că eu aveam un mobil, şi vă voi face 
cadou un fapt extrem de important. Ieri, am venit să-mi văd 
unchiul. De ce? Pentru a-i cere bani. Perfect! Destupaţi-vă 
bine urechile! Pentru a-i cere bani! M-am întors ameţit. În 
aceeaşi seară... lordul Edgware moare. 

Făcu o pauză. Poirot rămase la fel de retras. 

— Domnule Poirot, sunt foarte flatat de atenţia 
dumneavoastră. Căpitanul Hastings parcă ar fi văzut o 
fantomă. Nu vă lăsaţi emoţionaţi, dragii mei. Nu am ajuns 
încă la loviturile de teatru. Să spunem că nepotul pervers 
aruncă vina pe sărmana lui mătuşă prin alianţă. Nepotul, 
altădată celebru pentru interpretarea rolurilor feminine, îşi 
regăseşte cu un ultim efort talentul de comedian. Cu o voce 
feminină, se anunţă drept lady Edgware, cu paşi mici trece 
prin faţa valetului, fără să-i trezească cea mai mică 
bănuială. „Jane!” strigă unchiul meu, cuprins de un acces 
de tandreţe. „George!”, strig eu subţire. Şi drăgăstos îi 
cuprinsei cu braţele mijlocul şi îi introdusei cuțitul în ceafă. 


Apoi, falsa doamnă iese şi merge să se odihnească după o zi 
atât de plină. 

Izbucni în râs şi vărsă pe gât un pahar de whisky & soda. 

— Totul se aranjează deodată, nu-i aşa? Dar iată ceea ce 
complică povestea. Ne aşteaptă o decepţie: ajungem la 
alibi. 

Îşi goli paharul. 

— Ceea ce mă pasionează cel mai mult într-un roman 
poliţist este chestiunea alibiurilor. Ca alibi, pot furniza 
mărturia a trei persoane de origine evreiască: Domnul, 
doamna şi domnişoara Dortheimer, oameni foarte bogaţi şi 
melomani. Au o lojă la teatrul Covent Garden. Invită aici 
tinerii ce promit a fi adevărate talente. Aparţin şi eu acestei 
societăţi... sunt... foarte interesant... Dacă îmi place opera? 
Cinstit, nu. Dar, apreciez în mod deosebit un dineu la 
Grosvenor Square, înainte de spectacol, apoi un excelent 
supeu undeva, după ce ieşim de la teatru. Chiar dacă 
trebuie să dansez cu Rachel Dorheimer. Prin urmare, 
domnule Poirot, în timp ce unchiul meu era asasinat, eu 
debitam inepţii la urechea plină de diamante a brunetei 
Rachel, într-o lojă din Covent Garden. Înţelegeţi acum, de 
ce mi-am permis să vorbesc fără ocol? 

Se înfundă în fotoliul său. 

— Sper că nu v-am plictisit prea tare! Vreţi să mă întrebaţi 
cu privire la unele chestiuni ale afacerii? 

— Fiţi sigur că nu m-aţi plictisit deloc, făcu Poirot. Şi 
pentru că vă arătaţi atât de amabil, daţi-mi voie să vă pun o 
mică întrebare. 

— Cu plăcere. 

— De cât timp o cunoaşteţi pe Carlotta Adams? 

Tânărul bărbat nu se aştepta cu siguranţă la asta. Îşi 
reveni şi chipul său luă o înfăţişare cu totul nouă. 

— De ce dracu, vreţi să ştiţi? Ce legătură are asta cu ceea 
ce ne preocupă pe noi? 

— Simplă curiozitate din partea mea. 


— Carlotta Adams? Aşteptaţi. O cunosc de aproape un 
an... când a venit la Londra pentru noua stagiune. 

— O cunoaşteţi bine? 

— Destul de bine. Este o fată rezervată cu care 
familiaritatea nu îţi este permisă. 

— Dar o iubiţi? 

Ronald se schimbă la faţa. 

— Aş vrea totuşi să ştiu de ce mă întrebaţi despre acest 
subiect. Pentru că am însoţit-o alaltăieri seara? Ei bine, o 
iubesc mult. Este foarte drăguță... ştie să asculte când îi 
vorbeşti şi îţi lasă impresia că eşti un om de valoare. 

— Înţeleg. În acest caz, veţi încerca o mare durere. 

— O mare durere? De ce? 

— Pentru că e moartă. 

— Ce? (Ronald se ridică brusc) Carlotta e moartă? 

Arăta pur şi simplu trăsnit la auzul acestor veşti. 

— Glumiţi, domnule Poirot. Carlotta era minunată ultima 
dată când am văzut-o. 

— Când a fost asta? întrebă Poirot. 

— Alaltăieri, cred. Sper că memoria nu mă înşeală. 

— Carlotta e moartă, repetă Poirot. 

— Într-un accident? Călcată pe stradă? 

— Nu. A înghiţit o doză prea mare de veronal. 

— Oh! Sărmana fată! E lamentabil! Începuse să-şi facă un 
nume. Îşi construise tot felul de proiecte pentru a o aduce 
pe sora sa din America. E groaznic, într-adevăr! 

— Da, e foarte trist să mori aşa de tânăr - mai ales când 
viaţa ţi se deschide în faţă şi când ai atâtea motive să te 
agăţi de ea. 

Ronald îl privi. 

— Domnule Poirot, nu înţeleg prea bine sensul cuvintelor 
dumneavoastră. 

— Adevărat? Poate că uneori mă exprim mai brutal... 
pentru că mă revolt când văd că îi este suprimat tinereţii 
dreptul la viaţă. Moartea asta mă doare enorm. La 
revedere, lord Edgware. 


— Da... Da... La revedere, răspunse Ronald, uimit. 

Deschizând uşa, aproape m-am ciocnit cu miss Carroll. 

— O! Domnule Poirot, mi s-a spus că nu aţi plecat încă. Pot 
să vă mai spun un cuvânt? Dacă nu vă deranjează, urcați, vă 
rog, în biroul meu. Aş vrea să vă vorbesc despre Geraldine, 
adăugă ea în timp ce ne aflam din nou închişi în birou. 

— Vă ascult, domnişoară. 

— Ea vorbi mult şi fără noimă, mai înainte. Nu protestaţi! 
În resentimentul său, denatura faptele. 

— Am observat că a fost într-o criză nervoasă. 

— Ca să vă spun adevărul, ea ducea o existenţă ursuză. 
Lordul Edgware nu se pricepea deloc la educaţia tinerelor 
fete. În realitate, o teroriza pe Geraldine. 

— Mi-am imaginat ceva asemănător. 

— Cu un temperament tiranic... nu ştiu cum să mă 
exprim... îi plăcea să fie ascultat şi se pare că avea o 
plăcere deosebită să-i vadă pe alţii tremurând în faţa lui. 

— A! 

— Era un om inteligent şi foarte cultivat, dar în viaţa de 
familie... Bineînţeles nu minimalizez excesele sale de umor, 
doar am fost martoră. Când soţia sa l-a părăsit nu m-am 
mirat deloc. Fără să o judec, când s-a căsătorit cu lordul 
Edgware, am afirmat că va suferi mai mult decât se aştepta. 
A plecat... în timp ce Geraldine nu putea să plece. El îşi 
petrecu un timp fără să-i pese de ea, apoi, puţin câte puţin, 
îşi aminti de existenţa ei. Mi se părea uneori... poate n-ar 
trebui să spun... 

— Ba da, domnişoară, vă rog! 

— Se răzbuna uneori împotriva felului cum plecase mama 
sa, o femeie atât de bună şi de dulce... N-aş fi făcut aluzie la 
toate astea, domnule Poirot, dacă n-ar fi fost cele declarate 
de Geraldine. Dar să auzi o fată spunând că-şi urăşte tatăl 
poate părea monstruos celor care nu ştiu caracterul 
lordului Edgware. 

— Vă mulţumesc foarte mult, domnişoară. Lordul Edgware 
ar fi făcut mult mai bine dacă nu s-ar mai fi căsătorit 


vreodată. 

— Categoric. 

— Se gândea la o a treia nuntă? 

— Cum ar fi putut? Soţia sa trăia încă! 

— Dacă îi reda ei libertatea, şi-ar fi redat-o lui însuşi. 

— Cred că a întâmpinat destule greutăţi cu cele două 
neveste, observă miss Carroll, surâzând cu jumătate din 
gură. 

— Deci, după dumneavoastră, nu încăpea îndoială cu 
privire la o a treia căsătorie. Gândiţi-vă bine, domnişoară! 
După cunoştinţele dumneavoastră, nu exista nici un proiect 
de legătură? 

Miss Carroll roşi uşor. 

— Nu văd de ce insistaţi în acest punct. Normal că nu 
exista nimic în acest sens. 

Capitolul 14. 

CINCI ÎNTREBĂRI 

— De ce ai întrebat-o pe miss Carroll despre posibilitatea 
unei a treia căsătorii a lordului Edgware? întrebai cu vădită 
curiozitate, în timp ce ne întorceam la hotel. 

— Pentru că mi-a trecut ideea că s-ar fi putut gândi la aşa 
ceva. 

— Pentru care motiv? 

— Am căutat explicaţia pentru care lordul Edgwa-re şi-a 
schimbat atât de brusc ideea despre divorţ. E aici un 
fenomen foarte ciudat, dragul meu. 

— În sfârşit. Mi se pare mai mult un fenomen singular. 

— Vezi, Hastings, lordul Edgware a confirmat spusele lui 
Jane Wilkinson. Mai întâi, ea a pus în mişcare tot soiul de 
oameni ai legii, dar el nici n-a vrut să audă... Apoi, brusc, a 
acceptat. 

— Da, dar mai întâi el i-a cerut-o. 

— Ai dreptate, Hastings. Nu avem nici o dovadă că 
scrisoarea aceea a fost scrisă vreodată. Dacă a scris-o într- 
adevăr, nu a făcut-o fără vreun motiv. Şi motivul care se 
impune minţii mele în mod logic, e că a întâlnit o a treia 


persoană, posibil candidat la căsătorie; de unde - 
schimbarea deciziei sale. 

— Dar miss Carroll a refuzat această posibilitate de o 
manieră categorică. 

— Da... miss Carroll..., zise Poirot cu un aer visător. 

— Unde vrei să ajungi în prezent? replicai, exasperat. 

Poirot excelează în a produce îndoieli oamenilor prin 
unicul ton al vocii sale. Adăugai: 

— Pentru ce motiv ne-ar fi minţit? 

— Pentru niciunul. Totuşi, Hastings, mi se pare destul de 
greu să pui preţ pe cuvintele ei. 

— Crezi că minte? De ce? Mi se pare o persoană foarte 
cinstită. 

— Precis. Între minciuna deliberată şi eroarea involuntară, 
e o diferenţă destul de mare. 

— Explică-te. 

— A minţi ştiinţific... e un lucru. Pe de altă parte, a fi sigur 
de ceea ce se crede că e adevărul fără a acorda atenţie 
detaliilor, asta, prietene, e caracteristic oamenilor cinstiţi. 
Nu uita că miss Carroll ne-a minţit deja o dată. Nu a afirmat 
ea că a văzut chipul lui Jane Wilkinson, când, de fapt, nu 
putea să-l vadă. Cum s-a întâmplat? S-a aplecat peste 
balustradă în momentul în care Jane Wilkinson intra, 
pretinzând că a desluşit foarte clar figura actriţei. Miss 
Carroll e de altfel foarte sigură că detaliul nu are nici un fel 
de importanţă. l-am demonstrat că nu poate vedea, practic, 
figura lui Jane Wilkinson. N-a fost sigură de contrariu? Şi 
răspunsurile sale au fost dictate de această părere 
încăpăţânată şi nu de amintirea exactă a faptelor. Ceea ce 
merită atenţia noastră, chiar şi încrederea este ceea ce i-a 
trecut repede prin cap, fără a se mai gândi: „A! da, cred că 
aşa s-a petrecut...” 

— Ah! Poirot! Îmi dai peste cap toate ideile mele cu privire 
la mărturii! 

— În loc să-mi răspundă la întrebarea pe care i-am pus-o 
în legătură cu a treia căsătorie a lordului Edgware, miss 


Carroll a găsit această idee ridicolă, pentru că nu i-a trecut 
niciodată prin cap. N-a scăpat totuşi ocazia să-şi 
scormonească prin cap pentru a găsi câteva indicii, oricât 
de mici ar fi, ca să ne pună, pe un drum... Nu înţeleg de ce 
a trebuit să mintă... Stai, iată o idee! 

— Ce idee? întrebai plin de curiozitate. 

— O idee ce s-a născut în mintea mea, dar nu e încă destul 
de coaptă. 

Şi refuză să meargă mai departe. 

— Se pare că ţine mult la tânăra fată, remarcai. 

— Da, ţinea să asiste la întrevederea noastră, Hastings. Ce 
părere ai despre „onorabila Geraldino Marsh”? 

— Mi s-a făcut milă... 

— Ai întotdeauna o inimă mare, Hastings. Frumuseţea în 
răutate te emoţionează la fel de bine. 

— În tot cazul, adăugai cu convingere, acuzaţia lui Jane 
Wilkinson este absurdă. Geraldine nu poate fi amestecată 
cu nimic în această crimă. 

— Fără îndoială că şi-a găsit deja un alibi satisfăcător, dar 
Japp nu m-a informat încă. 

— Dragul meu Poirot, vrei să insinuezi cumva, că după ce 
ai văzut-o şi ai stat de vorbă cu această fată, te mai îndoieşti 
de inocenţa ei? 

— Spune-mi, care este rezultatul întâlnirii noastre cu ea? 
Am descoperit că a dus o viaţă foarte tristă, că îşi ura tatăl 
şi că se bucură de moartea lui. Pe de altă parte, e foarte 
curioasă să afle ce ne-a zis ieri dimineaţă tatăl ei. După 
toate astea, ai impresia că un alibi e inutil? 

— Marea sa francheţe e suficientă pentru a o disculpa, 
replicai cu căldură. 

— Francheţea este una din calităţile familiei. Iată, cu câtă 
francheţe şi-a etalat cărţile de joc tânărul lord Edgware. 

— Da... Am fost cam ridicoli. 

— Ce idee ciudată! Eu nu m-am simţit nici o clipă ridicol. 
Dimpotrivă, cred că ai confundat rolurile, dragul meu. 

— Se poate? strigai, neremarcând nimic în acest sens. 


— Da, da. L-am ascultat şi când a terminat de vorbit, i-am 
pus o întrebare despre un subiect cu totul diferit. Cred că ai 
remarcat ce încurcat a fost în momentul ăla. 

— Cred că oroarea şi stupefacţia sa la aflarea morţii 
Carlottei Adams au fost adevărate. Vei pretinde, bineînţeles, 
că a jucat teatru. 

— Greu de ştiut; totuşi, dacă a vorbit, e, poate, pură 
diplomaţie din partea sa. Faptele disimulate câştigă o 
importanţă suspectă, pe când cele povestite fără perdea, 
pierd în ochii multora o parte din reala lor gravitate. 

— A! Cearta cu unchiul său? 

— Exact! Ştie că misterul nu va întârzia să răsufle. Atunci, 
începe prin a-l pune pe tarabă. 

— Nu-i aşa de prost pe cât pare! 

— O! A uitat să fie! Avea situaţia în vârful degetelor şi 
atunci a început prin a-şi etala cărţile. Joci bridge, 
Hastings? Când procedezi aşa? 

— Şi tu joci, observai râzând. Ştii la fel de bine ca mine... 
când ai toate atuurile în mână şi când eşti sigur de câştig, 
pui toate cărţile pe masă. 

— E adevărat, dragul meu. Dar, putem folosi această 
metodă şi în altă împrejurare. Am observat-o de vreo două 
ori când am jucat cu femei. Chiar dacă are o uşoară 
îndoială, o femeie nu ezită niciodată, îşi aruncă cărţile, 
spunând: „Restul e pentru mine.” Ceilalţi jucători nu 
protestează deloc, dacă le lipseşte experienţa, bineînţeles. 

— Crezi? 

— Hastings, găsesc foarte interesant de studiat acest bluf. 
Totuşi, cred că e timpul să mâncăm. După care, pe la 9, voi 
face încă o vizită. 

— Unde? 

— Să mergem la restaurant, Hastings. Vom vorbi despre 
asta în timpul cafelei. 

Poirot mă conduse într-un mic restaurant unde era foarte 
cunoscut. Ni s-a servit o supă, un pui şi savarină cu rom, 
foarte apreciată de Poirot. 


În timp ce ne sorbeam cafeaua, Poirot mi se adresă cu un 
zâmbet plin de afecţiune. 

— Dragul meu, îmi eşti mai util decât crezi! 

Am rămas confuz după acest compliment neaşteptat. Până 
acum, Poirot nu mi-a zis niciodată ceva asemănător. 
Câteodată, mă deranja metoda sa brutală în criticarea 
facultăţilor mele mintale. 

— Da, adăugă el, pe un ton visător, ţi se întâmplă adesea 
să mă pui pe calea cea bună. 

Nu puteam să-mi cred urechilor. Roşii de bucurie. 

— Zău, Poirot, m-ai făcut fericit. Am învăţat foarte mult în 
compania ta, fără îndoială. 

— Oh! nu, nu-i vorba despre asta. N-ai învăţat nimic! 

— Oh! 

— Stă în mersul firesc al lucrurilor. Nici o fiinţă umană nu 
profită de experienţa semenului său. Fiecare trebuie să-şi 
descopere propriile calităţi, fără a le imita pe ale celuilalt. 
Eu nu vreau să văd în tine un al doilea şi un inferior Poirot, 
ci incomparabilul Hastings! Da! Da! Eşti incomparabil! În 
tine găsesc modelul perfect al omului normal. 

— Cel puţin, bine că nu sunt un anormal! 

— Eşti raţiunea însăşi! Înţelegi ce înseamnă asta pentru 
mine? Dacă un criminal se decide că comită un omor, 
încearcă, mai întâi, să înşele. Şi pe cine încearcă să înşele? 
Pe cel care reprezintă - în mintea sa - omul normal. Această 
entitate, practic, nu există, dar tu te apropii foarte mult de 
ea. În unele momente, ai sclipiri de inteligenţă; în altele 
(scuză-mi sinceritatea, dragul meu) atingi uimitoare 
praguri ale inepţiei. În ansamblu, personifici omul normal. 
Şi iată cum mă ajuţi: citesc în tine, ca într-o oglindă, ceea ce 
asasinul vrea să mă facă să cred. Şi asta mi-e mult mai 
preţios ca orice alt ajutor. 

În realitate, nu înţelegeam prea bine. Mi se părea însă, că 
Poirot fusese departe de a-mi adresa un compliment. Dar, 
chiar el îmi corectă impresia. 


— M-am exprimat prost, încercă el să adauge. Tu posezi, 
dragul meu, penetraţia psihologică a unui criminal, care, 
mie, îmi lipseşte cu desăvârşire. Îmi arăţi ceea ce el doreşte 
să mă facă să cred... 

— Spirit de penetraţie... mda... 

Fumându-şi una din minusculele ţigări, mă privea 
afectuos. 

— Dragă Hastings, murmură el, ţin foarte mult la tine. 

Foarte mulţumit, dar un pic încurcat, abordai un alt 
subiect. 

— Să nu uităm de ancheta noastră. 

— Ei bine? 

Poirot îşi dădu capul pe spate şi ochii săi mici dispăruseră. 

— Îmi pun câteva întrebări, adăugă el. 

— Normal, spusei. Cine l-a ucis pe lordul Edgware? 

Poirot înălţă capul cu energie. 

— Nu! Nu! Întrebarea asta e prematură. Semeni cu 
cititorul de romane polițiste care, de la început vrea să 
cunoască vinovatul şi acuză toate personajele cărţii fără nici 
un motiv clar. Odată, într-un caz excepţional, am procedat şi 
eu aşa şi... din fericire, am reuşit. Îţi voi povesti într-o zi. 
Dar unde rămăsesem? 

— La întrebările pe care ţi le pui, răspunsei sec. 

— Perfect, îmi răspunse. Deja am discutat-o pe prima: de 
ce şi-a schimbat părerea lordul Edgware cu privire la 
divorţ? Întrevăd două explicaţii. Una o cunoşti. lată a doua 
întrebare pe care mi-o pun: Ce s-a întâmplat cu scrisoarea? 
Cine avea interesul ca soţii Edgware să rămână căsătoriţi? 
A treia întrebare: cum se poate interpreta expresia 
trăsăturilor sale, ieri dimineaţă, în momentul părăsirii 
salonului-bibliotecă? Eşti sigur că n-a fost doar un efect al 
imaginaţiei tale? 

— Nu. Te asigur că nu m-am înşelat. 

— Bine. Asta rămâne de explicat. A patra întrebare 
priveşte ochelarii. Carlotta Adams, cu atât mai mult, Jane 
Wilkinson, nu poartă ochelari. Atunci de unde aceşti 


ochelari în geanta Carlottei? Ajungem la a cincea întrebare. 
De ce a trebuit să se ştie dacă Jane Wilkinson era la 
Chiswick şi cine a telefonat? Iată, dragul meu, întrebările 
care nu-mi dau pace. 

— Există şi altele, spusei. 

— Care? 

— Cine a îndemnat-o pe Carlotta să joace această 
mistificare? Unde se afla ea înainte şi după 10 seara? Cine e 
acest misterios „D” care i-a oferit cutia aurită? 

— Întrebările tale, dragul meu, nu oferă decât un interes 
secundar. Nu sunt decât simple detalii. În timp ce 
întrebările mele, pentru mine, sunt de ordin psihologic. 
Micile celule cenuşii ale creierului... 

Cu orice preţ, a trebuit să-l întrerup; aveam şi eu destule 
celule cenugşii. 

— Poirot, vorbeai de o vizită în seara asta. 

— E adevărat. Voi telefona să văd dacă ne poate primi. (Se 
îndepărtă şi reveni după câteva minute). Totul e bine. 
Însoţeşte-mă. 

— Unde mergem? 

— La sir Montagu Corner, la Chiswick. Aş dori să ştiu mai 
mult despre acest faimos telefon. 

Capitolul 15. 

SIR MONTIAGU CORNER. 

Era aproape 10 când am ajuns la sir Montagu Corner, la 
Chiswick, pe malul Tamisei. Casa, magnifică, se înfăţişa pe 
fondul unui parc. Am fost introduşi într-un hol în lambriuri. 
La dreapta noastră am zărit, printr-o uşă deschisă, 
sufrageria, cu o masă lungă luminată de veioze. Valetul ne-a 
făcut să urcăm la primul etaj şi ne rugă să intrăm într-o 
încăpere lungă, cu vedere spre Tamisa şi care avea un aer 
uşor misterios, graţie lămpilor îngrijit voalate. 

Într-un colţ în faţa unei ferestre deschise, patru persoane 
erau aşezate în jurul unei mese de bridge. La intrarea 
noastră, una dintre persoane se ridică şi se îndreptă spre 
noi. 


— Încântat să vă cunosc, domnule Poirot. 

Îl admirai cu o vie curiozitate pe cel ce ne întâmpină. Avea 
o figură tipic evreiască, cu ochi mici, negri, sclipitori şi 
inteligenţi. Era scund, iar manierele sale lăsau să se 
întrevadă o oarecare afectivitate. 

— Daţi-mi voie să vă prezint prietenii mei: domnul şi 
doamna Widburn. 

— Ne cunoaştem deja, anunţă domnul Widburn. 

— Şi domnul Ross. 

Ross era un tânăr de vreo douăzeci şi doi de ani, cu o 
figură plăcută. 

— Vă deranjez de la joc. Mii de scuze, zise Poirot. 

— Nici o problemă. Încă nu am început. Vă rog să luaţi o 
cafea, domnule. 

Poirot refuză, dar acceptă un pahar cu brandy vechi. 

Sir Montagu se puse pe povestii. 

Ne vorbi de stampele japoneze, de lacurile chinezeşti, de 
covoare persane, despre impresioniştii francezi, despre 
muzica modernă şi teoriile lui Einstein. 

— Sir Montagu, îi spuse Poirot, nu vreau să abuzez mult 
timp de ospitalitatea dumneavoastră, şi vreau să trec direct 
la obiectul vizitei mele. 

Sir Montagu întinse mâna. 

— Nimic nu ne presează. Timpul este infinit. 

— Este, cel puţin, impresia pe care ţi-o dă această casă. le 
simţi atât de bine aici! 

— N-aş trăi la Londra nici pentru un milion de lire sterline! 
declară sir Montagu. Aici, respiră atmosfera timpurilor 
trecute care, în vremurile noastre agitate, dispare din ce în 
ce mai mult. 

— Să vorbeşti despre o crimă într-o astfel de ambianţă, mi 
se pare de neiertat, începu Poirot. 

— Nu chiar, zise sir Montagu. O crimă poate fi o operă de 
artă, iar un detectiv, un artist. Bineînţeles, nu mă refer la 
poliţişti. Astăzi, a fost aici un inspector. Drăguţ tipul! Vă 


puteţi imagina că n-a auzit niciodată vorbindu-se de 
Benvenuto Cellini. 

— Poate că a venit să se informeze despre subiectul Jane 
Wilkinson? întrebă plină de curiozitate doamna Wildburn. 

— În orice caz, această persoană nu poate decât să se 
felicite că s-a aflat ieri seară aici, zise Poirot. 

— Mă îndoiesc. Am invitat-o pentru frumuseţea şi talentul 
său şi în speranţa că i-aş putea fi de ajutor. Ar fi dorit să 
preia ea conducerea unui teatru. Se pare că am fost 
destinat să-i fiu de folos în cu totul altă direcţie. 

— Jane e născută sub o stea norocoasă, zise doamna 
Wildburn. Vroia să scape de Edgware şi iată-l mort, evitând 
problemele divorţului. Ar putea să se căsătorească cu 
tânărul duce de Merton; cel puţin aşa se spune. 

— Mi-a lăsat o impresie foarte bună, observă sir Montagu. 
A emis câteva păreri foarte inteligente despre arta greacă. 

Zâmbii, încercând să mi-o imaginez pe Jane răspunzând cu 
„da” şi „nu”, şi „e nemaipomenit” la observaţiile lui sir 
Montagu. Era suficient să asculţi cu atenţie ceea ce zicea 
pentru a-l încadra printre oamenii inteligenţi. 

— În acelaşi timp, Edgware era un individ tare nostim. Nu 
şi-a creat prea mulţi duşmani. 

— E adevărat, domnule Poirot, că i-a fost înfipt un briceag 
la baza craniului? întrebă doamna Widburn. 

— Foarte adevărat, doamnă. Lovitura a fost dată cu o 
siguranţă şi o precizie aproape ştiinţifice. Acum, să ne 
întoarcem la obiectul vizitei mele. Lady Edgware a fost 
chemată în timpul mesei, la telefon. Aş vrea să strâng 
câteva informaţii cu privire la acest subiect. Îmi permiteţi să 
interoghez personalul de serviciu? 

— Bineînţeles. Ross, sună, te rog. 

Valetul apăru imediat. Era un bărbat înalt, de vârstă 
mijlocie, cu o alură foarte mândră. 

Sir Montagu îi explică ceea ce se aştepta de la el. Valetul 
se întoarse spre Poirot. 

— Cine a răspuns la telefon? întrebă Poirot. 


— Chiar eu, domnule. Telefonul se află într-un mic cabinet, 
în fundul holului. 

— Persoana care a sunat, a cerut să vorbească cu lady 
Edgware sau cu Jane Wilkinson? 

— Cu lady Edgware, domnule. 

— Ce s-a vorbit, exact? 

Servitorul se gândi un moment. 

— Atât cât pot să-mi amintesc, domnule, am spus: „Alo!” 
Apoi, o voce mă întrebă dacă e Chiswick 43434. Am răspuns 
„da”. Am fost rugat să aştept. O altă voce întrebă de 
asemenea, dacă e Chiswick 43434, şi cum am răspuns 
afirmativ, adăugă: „Lady Edgware e acolo?” Am informat că 
lady Edgware ia cina în casă. Vocea reluă: „Aş vrea să-i 
vorbesc, dacă se poate”. Am mers s-o informez pe Alteţa Sa 
să vină la telefon. Ea se ridică şi o condusei la aparat. 

— Şi apoi? 

— Doamna luă receptorul şi pronunţă: „Alo! Cu cine 
vorbesc?” Apoi, după câteva momente: „Da... întocmai, lady 
Edgware la aparat.” M-am îndepărtat, până când Alteţa Sa 
mă chemă şi îmi spuse că s-a întrerupt. A mai precizat că 
interlocutorul său izbucnise în râs şi puse jos telefonul. M-a 
întrebat dacă şi-a dat vreun nume. l-am răspuns că nu. lată 
tot ce s-a întâmplat, domnule. 

Poirot încruntă sprâncenele. 

— Credeţi că telefonul are vreo legătură cu asasinatul, 
domnule Poirot? întrebă doamna Widburn. 

— Imposibil de a afirma ceva, doamnă. Este o coincidenţă 
mai mult curioasă. 

— Oamenii spun, adesea, că vă place să vă jucaţi. 

— Se prea poate, doamnă. 

Poirot se adresă din nou, valetului: 

— Era o voce de bărbat sau de femeie? 

— Cred că o voce feminină, domnule. 

— Ce fel de voce... joasă sau ascuţită? 

— Joasă, domnule... rară şi foarte distinctă. Aş putea să mă 
înşel, dar s-ar putea spune că era o persoană străina care 


rula „r”-urile. 

— Era probabil un scoţian, Donald, zise râzând doamna 
Widburn către Ross. 

Ross izbucni în râs. 

— Eu nu puteam fi. Eram la masă. 

— Aţi recunoaşte vocea dacă aţi auzi-o din nou? îl întrebă 
Poirot pe valet. 

— N-aş putea să afirm asta, domnule. Totuşi, cred că da. 

— Mulţumesc. 

Mereu demn, servitorul se înclină şi ieşi. 

Sir Montagu Corner insistă să rămânem pentru a juca o 
partidă de bridge. Scuzându-mă, am spus că sunt cam mulţi 
jucători. Tânărul Ross îi cedă locul său lui Poirot. Amândoi 
priveam jocul. 

La sfârşitul serii, Poirot şi Sir Montagu câştigaseră 
detaşat. 

Mulţumindu-i gazdei noastre, plecarăm. Ross ieşi cu noi. 

Noaptea era splendidă, aşa că ne hotărârăm să mergem 
un pic pe jos până să luăm un taxi. 

— Ce om simpatic! zise Poirot comentând vizita noastră. 

— Un mic simpatic foarte bogat, răspunse Ross cu 
convingere. Se pare că se interesează de mine. Sper că 
această fantezie îl va ţine. Cu influenţa unui asemenea om, 
poţi să-ţi croieşti un drum în viaţă. 

— Sunteţi actor, domnule Ross? 

Ross răspunse că da. Păru puţin deranjat că nu-l 
recunoscui după nume. 'locmai obținuse un mare succes 
într-o oarecare tragedie sumbră, tradusă din rusă. 

Poirot îl întrebă: 

— Fără îndoială că o cunoaşteţi pe Carlotta Adams? 

— Nu. Am aflat de moartea ei din ziarele de astă-seară: a 
înghiţit o foarte puternică doză de droguri! Tulburătoare 
manie au şi actrițele astea tinere! 

— Da. E foarte trist, mai ales că talentul nu-i lipsea deloc. 
Aţi văzut-o în sketchuri? 


— Nu. Acest gen nu-mi place deloc. Publicul e încântat pe 
moment, dar n-o să dureze. 

— A! făcu Poirot. lată un taxi. 

Ridică mâna şi făcu semn şoferului. 

— Eu merg pe jos până la Hammersmith, anunţă Ross. 
Metroul mă va duce direct la mine. 

Deodată, izbucni într-un râs nervos. 

— Mă gândesc la dineul de ieri seară. 

— Poftim? 

— Eram treisprezece la masă. Un invitat a venit în ultimul 
minut şi nu s-a observat numărul nostru decât la sfârşitul 
mesei. 

— Şi cine s-a ridicat primul de la masă? îl întrebai. 

Din nou avu un mic râs ciudat. 

— Eu, răspunse. 

Capitolul 16. 

DISCUŢII. 

Sosiţi la hotel, l-am găsit pe Japp care ne aştepta. 

— Înainte să merg să mă culc, am vrut să vin să bârfim 
puţin, ne spuse el. 

— Merge bine? întrebă Poirot. 

— Nu foarte bine, dacă chiar vreţi sa ştiţi. Poţi să mă 
luminezi puţin, domnule Poirot? 

— Ce aspect trebuie să luminez? 

— Domnule Poirot, aş vrea să ştiu, în mod deosebit, 
părerea dumneavoastră în legătură cu prezenţa aceleiaşi 
femei în două locuri diferite. 

— Iată! Şi eu vroiam să vă pun aceeaşi întrebare. O 
cunoaşteţi pe Carlotta Adams? 

— Am auzit pronunţându-se numele ăsta, dar n-aş putea 
spune sigur, da. 

Poirot îi oferi luminozitatea necesară şi îi comunică 
concluziile la care ajunserăm. 

— Dumnezeule, e posibil să fie aşa, zise Japp. Hainele, 
pălăria, mănuşile... şi peruca blondă. Domnule Poirot, 
sunteţi nemaipomenit! Totuşi, cred că exageraţi un pic. 


Nimic nu dovedeşte că această femeie ar fi fost omorâtă. 
Carlotta Adams e vinovată de asasinat, nici o îndoială în 
această privinţă. Dar eu descopăr alte interpretări. Ea s-a 
dus la lordul Edgware pentru o problemă ce o privea... 
poate ca să-l facă să vorbească, pentru că făcea aluzie la o 
mare sumă de bani care trebuia să-i revină. S-a născut o 
ceartă între ei. L-a omorât. Odată întoarsă acasă, tulburată 
de această crimă fără premeditare, a luat o doză puternică 
de veronal. 

— Vă ajunge explicaţia asta? 

— Bineînţeles, mai există încă detalii pe care, încă le 
ignorăm. Totuşi, versiunea asta mi se pare bună. Pe de altă 
parte, susţin că deghizarea şi crima sunt două lucruri total 
străine unul de altul. Nu văd în asta decât o coincidenţă 
destul de curioasă. 

Poirot nu împărtăşea aceeaşi părere, o ştiam. Totuşi, 
răspunse, fără a se compromite: 

— Da. E posibil! 

— Şi ce credeţi despre cea de-a treia soluţie? Farsa 
deghizării a fost inocentă în sine, dar cineva s-a servit de ea 
pentru a-şi înlesni crima? Hm, idcea asta nu-i cam proastă? 
De aceea, o prefer pe prima. Ce raport există între tânăra 
actriţă şi lord, vom vedea mai târziu. 

Poirot îi vorbi despre scrisoarea scrisă de Carlotta Adams 
sorei sale din America, iar Japp opină că această epistolă ar 
putea fi de un real ajutor. 

— Mă voi ocupa imediat, spuse, notându-şi problema în 
agendă. Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât tind să o acuz 
pe această femeie, adăugă el. lar despre căpitanul Marsh, 
actualul lord, are un alibi. Încăpăţânat şi nu foarte 
scrupulos când vine vorba despre bani. Mai mult, a avut o 
ceartă cu unchiul său ieri-dimineaţă. Mi-a spus-o chiar el şi 
recunosc că mi-a cam luat din avânt. Da, ar putea fi 
suspectat, dar are alibi pentru ieri seară. Şi-a petrecut 
seara la operă, invitat de nişte evrei bogaţi, Dortheimer. Am 


verificat şi se confirmă. A cinat cu ei înainte de operă şi apoi 
au supat la restaurant Sobrains. lată. 

— Şi miss Geraldine? 

— Vreţi să spuneţi, fiica lordului Edgware? Ea, de 
asemenea, era plecată. A luat masa la nişte indivizi pe nume 
Cartew West, care au condus-o la teatru şi apoi acasă, pe la 
douăsprezece fără un sfert. Secretara lordului Edgware mi 
se pare cinstită şi onestă. Dar, mai e valetul. Ăsta nu-mi 
place deloc. E ceva ce scârţâie referitor la modul cum a 
intrat în serviciul lordului Edgware. L-am studiat sub toate 
aspectele, dar până acum nu am descoperit nici un motiv 
pentru care să-şi fi omorât stăpânul. 

— Alte noutăţi? îl întrebă Poirot. 

— Da. E destul de greu să le cântăreşti importanţa. Mai 
întâi, cheia lordului Edgware lipseşte.- Cheia de la uşa de la 
intrare? 

— Da. 

— Asta pare interesanti. 

— Cum v-am spus, asta prezintă o mai mare sau mai mică 
importanţă. Altceva: lordul Edgware a scos ieri un CEC. Nu 
o sumă mare - o sută de lire. Având în vedere călătoria la 
Paris, vroia să-i schimbe în bani francezi. Ei bine, această 
sumă a dispărut. 

— Cine v-a spus? 

— Miss Carroll. Chiar ea a încasat CEC-ul. Şi a constatat 
că au dispărut foile. 

— Unde se aflau ieri seară? 

— Miss Carroll nu ştie. I le-a dat ieri după-amiază lordului 
Edgware. În acel moment, lordul lucra în cabinetul său. Ela 
luat plicul de la bancă, în care se găseau chitanţele şi l-a 
aşezat pe masă, lângă el. 

— Asta complică lucrurile, explică Poirot. 

— Sau le simplifică. Apropo... rana... 

— Ei bine? 

— Doctorul nu crede că a fost făcută cu un briceag 
oarecare, ci cu o lamă foarte ascuţită, cu o formă specială. 


Poirot avu un aer gânditor. 

— Noul lord Edgware, reluă Japp, insistă în gluma sa, care 
nu e prea nostimă. Se amuză cam mult de faptul că e bănuit 
de omor. Nu-i ciudat? 

— Ba da, zise Poirot. 

— Moartea unchiului său e providenţială pentru el, adăugă 
inspectorul. Iată-l acum în această locuinţă somptuoasă. 

— Unde locuia înainte? 

— În Martin Street, o stradă care dă în Saint-Ge-orge's 
Road, un cartier puţin strălucitor. 

— Poţi să notezi, Hastings. 

Am făcut-o fără să înţeleg de ce. Dacă Ronald locuia la 
Regent Gate, de ce să-i notez adresa dinainte? Japp se 
ridică. 

— Pentru mine, miss Adams e vinovată. Vă felicit că aţi 
descoperit asta, domnule Poirot. Din nefericire, nu văd 
mobilul care ar fi îndreptat-o pe această femeie la crimă. 

— Cunosc o persoană care posedă un mobil foarte 
plauzibil şi înspre care nici măcar nu v-aţi îndreptat atenţia, 
remarcă Poirot. 

— Cine anume? 

— Domnul care, după cum se zvoneşte, ar vrea s-o ia de 
soţie pe nevasta lordului Edgware. Altfel spus, ducele 
Merton. 

— Cu siguranţă că are un motiv, spuse Japp, râzând, dar 
un om de valoarea sa nu poate să se coboare la a comite un 
asasinat. În orice caz, el e la Paris. 

— Deci, serios vorbind, nu îl consideraţi suspect? 

— Dar dumneavoastră, domnule Poirot? 

Strâmbându-se în faţa absurdităţii unei asemenea idei, 
Japp ne părăsi. 

Capitolul 17. 

VALETUL. 

A doua zi ne-am permis o oarecare odihnă, în timp ce Japp 
desfăşura o activitate debordantă. Veni să ne vadă la ora 
ceaiului. 


Părea furios. 

— Am comis o tâmpenie.- Imposibil, dragul meu, răspunse 
politicos, Poirot. 

— Ba da, din păcate. Acest... (scoase un cuvânt pe care nu 
se cade să-l reproducem) de valet mi-a scăpat printre 
degete. 

— A dispărut? 

— Da. Ah! Canalia! 

— Calmaţi-vă... 

— Uşor de zis. 

Japp avea aerul cu adevărat nenorocit. Poirot îi aruncă 
câteva glume de compasiune. Mai acomodat cu englezii, am 
umplut un pahar cu whisky & soda şi i l-am pus în faţă. 

— Mulţumesc, căpitane, asta nu-i de refuzat. 

Bău şi continuă pe un ton mai puţin tragic: 

— N-am afirmat că el e ucigaşul. Fuga sa pare suspectă, 
dar poate fi altfel explicată. Începusem să-l urmăresc; 
frecventa barurile de noapte de cea mai proastă reputaţie. 
Repet, e o canalie! Asta explică fuga sa! Era să fie prins 
pentru tot felul de treburi. Din ce în ce mai mult sunt 
convins că miss Adams e vinovată, fără a avea încă nici o 
probă. Am trimis oameni să-i percheziţioneze apartamentul, 
dar n-au descoperit nimic esenţial. Nu păstra 
corespondenţa, în afară de câteva hârtii de afaceri şi 
contracte, toate aranjate în ordine, şi două scrisori de la 
Washington, de la sora sa... 

— Era foarte discretă, spuse Poirot. Pentru noi e 
regretabil. 

— M-am întreţinut cu femeia care a servit-o. N-am scos 
nimic de la ea. Am văzut-o şi pe prietena ei care are un 
magazin de modă. 

— A! Şi ce părere aveţi despre miss Driver? 

— E o persoană de o inteligenţă foarte vie. Din nefericire, 
nu mi-a fost de nici un ajutor! M-a purtat prin toate ca să 
mă facă în sfârşit să înţeleg că domnişoara a cinat şi a 
dansat cu diferiţi tineri, dintre care nu e ataşată de 


niciunul. Era lordul Edgware, Mr. Bryan Martin, o vedetă 
de cinema şi o jumătate de duzină de alţii... Domnule Poirot, 
nu trebuie bănuită o complicitate masculină. Vom sfârşi prin 
a găsi că ea singură a comis crima. Aşteptând, caut legătura 
care sigur a existat între ea şi victimă. Fără îndoială că 
trebuie să mă duc la Paris, pentru că „Paris” era înscris pe 
cutiuţa în aur şi defunctul lord făcea multe plimbări în 
capitala franceză în timpul toamnei trecute achiziţionând 
tablouri şi antichităţi. Deţin acest detaliu de la miss Carroll. 
Da, trebuie să merg la Paris. Voi lua vaporul de mâine după- 
amiază. 

— Spiritul tău plin de decizii şi atât de energic mă uimeşte, 
dragul meu Japp. 

— Dumneavoastră, din contră, staţi în espectati-vă... La ce 
bun?! Trebuie să te mişti din locul aşteptării, pentru ca 
prada să-ţi cadă în braţe! 

Mica servitoare deschise uşa şi anunţă: 

— Domnul Bryan Martin, domnule. Întreabă dacă puteţi 
să-l primiţi. 

— Vă părăsesc, spuse Japp, ridicându-se. Toate stelele de 
cinema vin să vă consulte. 

— Încă un cuvânt, zise Poirot. Cum şi-a împărţit averea 
lordul Edgware? 

— Şi-a lăsat proprietăţile fiicei sale, cinci sute de lire lui 
miss Carroll... şi asta-i tot. Un testament dintre cele mai 
simple, după cum vedeţi. 

— Când a fost întocmit? 

— După plecarea soţiei sale... puţin mai mult peste doi ani. 
Ei nu i-a acordat nici o parte din moştenire. 

— Ce ură tenace! murmură Poirot. 

Japp ieşi spunându-ne: „Pe curând!” 

Bryan Martin intră. Îmbrăcat de o manieră impecabilă, era 
cu adevărat un frumos specimen al rasei bărbăteşti, dar 
avea aerul cam sumbru. 

— Scuzaţi-mă că am insistat să vin să vă văd, domnule 
Poirot. Mi-e teamă că am abuzat de timpul dumneavoastră 


pentru nimic interesant. 

— Adevărat? 

— Da. M-am întâlnit cu doamna de care v-am vorbit. 
Refuză categoric de a vă face părtaş la secretul nostru. 
Regret într-adevăr că v-am deranjat. 

— Nu face nimic. Mă aşteptam. 

— Poftim? făcu actorul surprins. Ştiaţi, deci, despre ce-i 
vorba? 

— Nu tocmai, domnule Martin, dar un detectiv 
construieşte întotdeauna ipoteze. Dacă ele se realizează... 
atunci el conchide. 

— Aş putea să vă cunosc concluziile? 

— Alt principiu: un detectiv trebuie să tacă. Vă voi spune 
că mi-am format o părere din momentul în care mi-aţi 
vorbit de bărbatul cu dintele de aur. 

— Mă şocaţi din ce în ce mai mult. Unde vreţi să ajungeţi? 
Consimţiţi totuşi să-mi daţi câteva explicaţii? 

Poirot zâmbi şi înclină din cap. 

— Să schimbăm subiectul conversaţiei. 

— Cum doriţi, dar mai întâi vă rog să-mi spuneţi cât vă 
datorez. 

Poirot dădu din mână. 

— Nici un sfanţ! N-am făcut nimic pentru dumneavoastră. 
Şi dacă mă interesează un caz, trec peste problema banilor. 

— Nu mai insist, zise actorul un pic jenat. 

Şi după un moment de tăcere, întrebă: 

— Adineauri, pe scări, nu era un inspector de la Scotland 
Yard? 

— Ba da, inspectorul Japp. 

— Pe moment, nu l-am recunoscut. A fost la mine ca să mă 
interogheze despre sărmana Carlotta Adams. 

— Aţi cunoscut-o bine? 

— Am fost prietenul ei de joacă în America, dar după 
aceea am văzut-o foarte rar. Şi totuşi moartea sa mi-a 
provocat o mare durere. Era minunată. Nu înţeleg deloc 
sinuciderea asta. E adevărat că nu ştiu nimic despre 


afacerile sale personale. I-am spus-o de altfel şi 
inspectorului. 

— Din partea mea, retrag versiunea sinuciderii, declară 
Poirot. 

Făcu o pauză şi adăugă: 

— Nu credeţi că misterul morţii lordului Edgware se cam 
complică? 

— E adevărat. Dar nu credeţi, domnule Poirot, că acum 
Jane este cu totul în afara problemei, dacă se bănuieşte 
altcineva? 

— Da. Există, cel puţin, presupoziţii. 

Bryan Martin păru tulburat: 

— Asupra cui? 

— Valetul lordului Edgware a dispărut. O fugă în astfel de 
circumstanţe constituie practic o confirmare. 

— Valetul! Sunt surprins. 

— Un bărbat atât de frumos şi de puternic. Vă seamănă un 
pic, zise Poirot cu un uşor salut din cap. 

Bryan Martin avu un mic surâs. 

— Mă flataţi! 

— Nu! nu! nu! Nu toate femeile au fotografia lui Bryan 
Martin? Este el indiferent cel puţin uneia? 

— Exageraţi, zise actorul ridicându-se. Vă mulţumesc încă 
o dată, domnule Poirot. Scuzaţi-mă de deranj. 

Ne strânse mâna. 

Devorat de curiozitate, l-am întrebat pe Poirot, de îndată 
ce vizitatorul închise uşa în urma lui: 

— Poirot, te aştepţi, în realitate să renunţe la 
aprofundarea istoriei din America? 

— M-ai auzit spunând asta, Hastings? 

— Atunci? Înseamnă că tu ştii cine este tânăra misterioasă 
căreia trebuia să-i ceară permisiunea de a vorbi? 

— Ei bine, vrei să ştii care e misterioasa tânără? Dragul 
meu, am mica mea idee. Cum am spus deja, mi-a venit când 
îmi vorbea despre dintele de aur, şi dacă ipoteza mea se 
justifică, ştiu cine e tânăra şi de ce i-a interzis lui Bryan 


Martin să mi se destăinuiască. Vei ajunge la aceeaşi 
concluzie dacă încerci să-ţi pui la încercare creierul. 

Capitolul 18. 

PRETENDENIUL. 

Nu voi expune în detaliu concluziile asupra decesului 
lordului Edgware şi al Carlottei Adams. Moarte accidentală: 
aceasta fu decizia magistraţilor cu privire la ultima afacere. 
Decizia cu privire la prima a fost stabilită în urma 
identificării şi examenului medical al victimei. Examenul 
viscerelor dovedi că moartea a avut loc cu o oră înainte şi 
două după masă, ceea ce fixă ora crimei între 10 şi 11 
seara, mai mult după 10. 

Se păstra secretul asupra substituirii de personalitate 
între Jane Wilkinson şi Carlotta Adams. Ziarele publicau 
semnalmentele valetului şi toată lumea credea că ele 
ucigaşul. Era acuzat că a forţat nota în istorisirea sa cu 
privire la vizita lui Jane Wilkinson, omiţând să adauge că 
mărturia sa va fi coroborată cu cea a secretarei. În toate 
ziarele, detaliile privind moartea ocupau coloane întregi 
fără să aducă de fapt nici cea mai mică informaţie. 

În acest timp, Japp se mişca rapid, iar inerția lui Poirot mă 
irita la maximum. Îl bănuiam că îmbătrâneşte şi încercam 
să-l salvez. 

— Trezeşte-te, dragul meu. Japp face toată treaba. 

— Mă vezi mulţumit! 

— Nu îţi împărtăşesc optimismul. Vreau să te văd în sfârşit 
că intri în acţiune. 

— Şi eu ce fac? 

— Explică-mi tu! 

— Aştept. 

— Ce aştepţi? 

— Că îmi va aduce câinele prada, răspunse Poirot. 

— Ce înţelegi prin asta? 

— Fac aluzie la bunul Japp. Dispune de mijloace pe care eu 
nu le am. Fără îndoială că nu va întârzia să ne aducă veşti. 


Cu o tenacitate uimitoare, Japp îşi continua ancheta. O 
dăduse în bară la Paris, dar două zile mai târziu, urcă să ne 
vadă cu un aer foarte satisfăcut de el însuşi. 

— Ancheta cere timp şi răbdare, spuse el, dar avansează 
puţin câte puţin! 

— Felicitările mele, dragul meu. 

— Da. Am descoperit că în seara crimei, în jur de ora 9, o 
doamnă blondă a depus o valijoară la bagaje în gara 
Euston. Valijoară doamnei Adams a fost arătată 
funcţionarului care a recunoscut-o. 

— Euston! A! da... Staţie importantă, cea mai apropiată de 
Regent Gate. Fără îndoială că a intrat la toaletă ca să se 
machieze şi apoi a lăsat valiza. Când a fost retrasă geanta? 

— La 10 şi jumătate, după spusele aceleiaşi persoane. 

Poirot încuviinţă cu un semn al capului. 

— Altă descoperire, continuă Japp. Am toate motivele să 
cred că miss Adams se găsea la Lyons Corner, în Strand, la 
ora 11. 

— A! lată ceva interesant! Cum ai ajuns să descoperi asta? 

— Mai mult sau mai puţin din întâmplare. Cum ştiţi, toate 
ziarele vorbesc despre cutiuţa aurită cu inițialele de rubin. 
Un reporter a relevat acest aspect într-un articol legându-l 
de folosirea drogului în teatre. Acest articol, publicat în 
jurnalul feminin de duminică, făcând menţiunea micii 
cutiuţe aurite, schiţă un portret patetic al tinerei femei în 
faţa căreia se deschidea o frumoasă carieră, şi autorul se 
întreba unde îşi petrecuse ultima seară şi dacă vreun necaz 
intim a împins-o să-şi pună capăt zilelor. Astfel, se pare că 
una din chelneriţele de la „Lyons”, citind articolul, şi-a 
amintit că văzuse, în acea seară, pe una din cliente ţinând 
în mână o astfel de cutie, amintindu-şi şi inițialele „C. A.” 
Foarte intrigată, le-a spus tuturor colegelor... Un tânăr 
ziarist a intervievat-o pe chelneriţă şi în viitorul „Strigătul 
serii” veţi putea citi un articol la fel de patetic: „Ultimele 
ore ale unei tinere actriţe - Aşteptarea unui bărbat... cel 
care nu vine la întâlnire. Intuiţia unei chelneriţe care 


ghiceşte suferinţa unei femei...” Cunoaşteţi această 
literatură stupidă, domnule Poirot? 

— Ei bine, şi? 

— Suntem în relaţii foarte bune cu ziaristul „Strigătului 
serii”. Mi-au vândut pontul pentru că vroiau să afle detalii 
despre o altă afacere. Am fost la „Lyons”. Am văzut-o pe 
chelneriţă... Şi povestirea sa nu poate fi pusă sub semnul 
îndoielii. N-a recunoscut fotografia Carlottei, între altele, 
dar nu acordase o atenţie specială trăsăturilor femeii: o 
brunetă tânără şi înaltă, foarte elegant îmbrăcată şi care 
purta o mică pălărie la modă. Femeile observă în primul 
rând hainele şi pălăriile. 

— Fizionomia lui miss Adams se fixează greu în mintea 
oamenilor, remarcă Poirot. Trăsăturile sale posedau o 
mobilitate a expresiei extraordinară. 

— Aveţi dreptate. După chelneriţă, această clientă ţinea o 
geantă în mână. Funcţionarul a fost, de asemenea, intrigat 
că o persoană aşa elegantă poartă o valijoară. Ea comandă 
un meniu uşor şi, cum aştepta pe cineva, nu înceta să-şi 
consulte mereu ceasul. Aducându-i nota de plată, chelneriţă 
observă cutia aurită. Clienta a scos-o din poşetă şi a pus-o 
pe masă, lângă ea, o deschise, apoi o închise. Chelneriţă o 
admiră. Clienta - după toate aparențele, miss Adams - 
rămase până ce îşi plătise consumaţia, apoi, aruncând o 
ultimă privire pe ceas, plecă. 

Poirot ridică din sprânceană. 

— Era vorba de o întâlnire, murmură el. O întâlnire cu 
cineva care n-a venit. Carlotta Adams o fi întâlnit mai târziu 
această persoană? Sau s-a întors la ea şi i-a telefonat? Aş 
vrea să ştiu! 

— Deci, ţineţi încă la ipoteza dumneavoastră că un bărbat 
a împins-o pe femeie la crimă? Asta nu mai stă în picioare. 
Ştim ce s-a întâmplat. Carlotta şi-a pierdut minţile şi l-a ucis 
pe lordul Edgware. Dar, nu a întârziat în a-şi regăsi sângele 
rece, să-şi transforme aspectul exterior în staţia de la 
Euston, să-şi ia valijoară şi să meargă la o întâlnire dată 


dinainte. În acest moment s-a produs ceea ce noi numim 
„reacţia”. Oroarea a urmărit-o la gândul actului său... 
Absența prietenului său de la întâlnire a demoralizat-o, cu 
siguranţă. Acest prieten ştia, cu siguranţă, că în seara asta 
trebuia să meargă la Regent Gate. Înţelegând că totul va fi 
descoperit, se asigură de cutia-i aurită. O doză un pic mai 
mare din această pudră albă şi totul se va termina. Pentru 
mine e atât de evident, mai ceva decât faptul că nasul 
dumneavoastră se află la mijlocul feţei! 

Poirot îşi duse mâna la nas. 

— Nicăieri n-am văzut urma „omului în culise”, reluă Japp. 
Până aici, n-am stabilit legătura care exista între miss 
Adams şi lordul Edgware, dar voi ajunge şi acolo... E o 
chestiune de timp. Călătoria mea la Paris nu a fost reuşită... 
Totuşi am lăsat acolo doi oameni care sper că vor reuşi să 
descopere un nou fapt. Bun, eu mă duc... Care sunt 
ordinele? termină Japp cu un aer parşiv. 

— Nu am ordine... dar totuşi, o sugestie... 

— Care? 

— Aş vrea să găseşti taxiul care a luat două persoane din 
apropierea lui Covent Garden pentru a merge la Regent 
Gate, în noaptea crimei, în jur de 11 fără 20 de minute. 

Ochiul lui Japp se lumină dintr-o dată. 

— Bineînţeles! Aveţi din când în când, idei bune. 

Cum ieşi inspectorul, Poirot se ridică şi îşi puse pălăria. 

— Dragul meu, să nu-mi pui întrebări. 

— De data asta, i-am spus, e inutil. Îţi ghicesc din ce în ce 
mai uşor gândurile. Chiar crezi? 

— Dragul meu, nu-mi refuza o remarcă: nu-mi place cum 
îţi stă cravata! 

— Şi totuşi e foarte bine. 

— Schimb-o totuşi, te rog, şi aranjează-te puţin. 

— Mergem să-i facem o vizită regelui George? 

— Nu. Am citit azi dimineaţă în ziare că ducele de Merton 
s-a întors la Londra. Aş dori să-i prezint omagiile mele. 

— De ce mergem să-l vedem pe ducele de Merton? 


— Pentru că vreau să-l cunosc. 

A fost tot ce am putut scoate de la Poirot. 

La reşedinţa ducelui, un valet ne întrebă dacă eram 
aşteptaţi. Poirot răspunse negativ. Valetul luă cartea de 
vizită şi reapăru pentru a ne transmite regretele Excelenței 
Sale, dar e foarte ocupat şi nu ne poate primi. Iotuşi, Poirot 
se aşeză pe un scaun. 

— Foarte bine. Voi aştepta. Voi aştepta chiar şi mai multe 
ore, dacă trebuie. 

Nu fusese necesar. Cum mijlocul cel mai expeditiv de a 
scăpa de un musafir inoportun este de a-l primi imediat, 
Poirot fu introdus la duce, fără întârziere. 

Acesta avea în jur de 24 de ani. 

Tânăr, mândru, nu era prea impozant. Părul, de o nuanţă 
indefinibilă, se rărea la tâmple; gura mică făcea un pliu 
amar şi ochii săi fără strălucire păreau visători. Astfel era 
bărbatul pe care Jane Wilkinson îl adora! 

Ne primi foarte politicos, aşezat în faţa unei mese pe care 
se găsea o scrisoare începută. 

— Mă cunoaşteţi poate după nume? întrebă Poirot. 

— Nu-mi amintesc să-l fi auzit undeva. 

— Mă consacru studiului psihologiei criminalistice. 

— Care e motivul vizitei dumneavoastră? 

— Momentan mă ocup de o anchetă personală asupra 
circumstanțelor care, direct sau indirect, se leagă de 
moartea lordului Edgware. 

Nici un muşchi nu se clinti pe faţa ducelui de Merton. 

— Adevărat? Nu l-am cunoscut pe lordul Edgware. 

— Cred că îi cunoaşteţi soţia, miss Jane Wilkinson? 

— Aşa este. 

— Trebuie să ştiţi că avea motive ca să dorească moartea 
soţului său... 

— Nu sunt deloc la curent... 

— Înălţimea, voastră, permiteţi-mi să vă pun o întrebare. 
Vă veţi căsători cu miss Jane Wilkinson? 


— Dacă mă hotăram să mă însor, presa nu ar fi întârziat să 
anunţe această veste. Consider întrebarea dumneavoastră 
ca o impertinenţă. La revedere. 

Se ridică. Poirot, cu un aer încurcat, bâlbâi: 

— Nu înţeleg de ce... Eu... Vă rog să mă iertaţi. 

— La revedere, repetă ducele. 

leşirăm, acoperiţi de ruşine. 

— Asta nu a mers, îi spusei lui Poirot cu simpatie. Ce om 
insolent şi orgolios! De ce ai vrut să-l vezi? 

— Vroiam să ştiu dacă într-adevăr Jane Wilkinson şi cu el 
urmăreau să se căsătorească. 

— Nu ţi-a zis-o ea? 

— Bineînţeles. Dar o femeie de teapa ei povesteşte tot ce-i 
place. Poate că ea a hotărât să-l ia de bărbat, iar el nu ştie 
NIMIC! 

— În orice caz, te-a trimis la plimbare. 

— Mi-a răspuns ca unui reporter. Nu uita că ştiu tot ceea 
ce vreau să ştiu. 

— Cu ce l-ai ghicit? După atitudinea sa? 

— Nu tocmai. În momentul când am intrat, scria o 
scrisoare. 

— Da. 

— Ei bine, în timpul stagiului meu la poliţia belgiană, am 
învăţat că e foarte util să citeşti invers scrisul. Să-ţi spun ce 
scria în scrisoare? 

„Draga mea, nu mai pot aştepta o clipă ca să te revăd. 
Jane, îngerul meu radios, cum să-ţi spun cât mi-eşti de 
dragă! Ai suferit atât de mult! Natura ta delicată şi 
generoasă...” 

— Poirot! exclamai eu, scandalizat. Aşa ceva nu se face! 

— Spui prostii, Hastings! Ce absurditate să pretinzi că aşa 
ceva nu se face... pentru că am făcut-o! 

M-am oprit în linişte, incapabil să percep că Poirot a comis 
o astfel de indiscreţie. 

— A fost cu totul inutil să citeşti această scrisoare, i-am 
spus. Dacă i-ai fi explicat, foarte simplu, că la rugămintea lui 


Jane Wilkinson a trebuit să-l vezi pe lordul Edgware, te-ar fi 
primit cu totul altfel. 

— Nu o pot trăda pe Jane Wilkinson, clienta mea. Să 
vorbesc despre afacerile ei unei alte persoane ar însemna 
să-mi trădez propria-mi profesie. 

— Pentru că trebuie să se căsătorească cu ducele? 

— Asta nu înseamnă că nu poate avea secrete faţă de el. Şi 
nu uita că am de descoperit un ucigaş şi că trebuie să-mi 
salvez onoarea de detectiv. 

— În fine, fiecare îşi păstrează onoarea cum poate, spusei. 

Capitolul 19. 

O MARE DOAMNĂ. 

Vizita pe care o primirăm a doua zi, dimineaţa, rămâne, 
după mine, unul dintre faptele cele mai surprinzătoare din 
toată afacerea. 

Leneveam în camera mea, când Poirot intră fără zgomot, 
cu ochii strălucitori. 

— Prietene, avem o vizită. 

— Cine e? 

— Ducesa de Merton! 

— Imposibil! Ce vrea? 

— Însoţeşte-mă jos şi o să vezi. 

Mă grăbii să-l urmez şi intrăm împreună în salon. Ducesa 
era o femeie de statură mică cu un nas ascuţit şi ochi 
autoritari. În ciuda formelor sale pline, nimeni nu îndrăznea 
să o califice „grăsană”. Pentru că purta un costum negru, 
de modă veche, se putea ghici în ea, marea doamnă. 

Îşi potrivi monoclul şi apoi ne studie, pe mine mai întâi, 
apoi, pe prietenul meu; pe urmă i se adresă lui Poirot cu o 
voce fermă şi clară: 

— Dumneavoastră sunteţi domnul Hercule Poirot? 

— La dispoziţia dumneavoastră, doamnă ducesă. Şi iată, 
prietenul meu, căpitanul Hastings. Îmi dă concursul său în 
diferite împrejurări. 

Bătrâna doamnă salută scurt din cap şi luă loc pe scaunul 
oferit de Poirot. 


— Am venit să vă consult într-o problemă foarte delicată, 
domnule Poirot. Şi vă rog să consideraţi demersul meu cu 
totul condifenţial. 

— Nici nu intră în discuţie, doamnă. 

— Lady Yardly mi-a vorbit de dumneavoastră. După cele ce 
mi-a zis şi gratitudinea pe care v-o poartă, simt că sunteţi 
singurul capabil să mă lămuriţi. 

— Doamnă, fiţi sigură că voi încerca să fiu cât mai bun. 

Aborda subiectul său cu o francheţe directă care îmi 
amintea, într-un mod ciudat, de Jane Wilkinson în acea 
memorabilă noapte de la hotelul „Savoy”. 

— Domnule Poirot, mă opun din toate forţele mele, 
căsătoriei fiului meu cu actriţa Jane Wilkinson. 

Dacă Poirot încercă un oarecare sentiment de mirare, se 
abţinu să-l exprime. Răspunse: 

— Puteţi să-mi explicaţi ce aşteptaţi de la mine? 

— Nu-i uşor. Acest mariaj va fi dezastruos pentru fiul meu. 

— Credeţi, doamnă? 

— Sunt sigură. Fiul meu nu cunoaşte lumea; trăieşte în 
ideal. Are ceva din tinerele fete de rangul său care judecă 
frivol şi fără minte. Doamna Wilkinson posedă, o admit, o 
frumuseţe remarcabilă... şi, de asemenea, darul de a 
captiva bărbaţii. L-a ameţit pe băiatul meu. Speram ca 
această nebunie să fie pasageră, această femeie nefiind 
liberă. Dar acum când soţul său e mort... (vocea sa începu 
să tremure). Au intenţia de a se căsători în câteva luni. 
Fericirea copilului meu este în joc. Domnule Poirot, trebuie 
neapărat împiedicat aşa ceva! 

— Nu pretind nici o clipă că n-aţi avea dreptate, doamnă. 
Acest mariaj nu este tocmai de salutat. Dar, ce-aş putea face 
eu? 

— Dumneavoastră trebuie să ştiţi. Gândiţi-vă! 

Poirot aplecă uşor capul. 

— Doamnă, cred că fiul dumneavoastră va refuza să audă 
orice împotriva acestei persoane. Şi, de altfel, nu cred să 
putem găsi mare lucru de zis împotriva ei. Răsfoind trecutul 


său, nu vom descoperi, cu certitudine, nici un incident 
supărător. Ea a fost... cum să vă spun... prudentă. 

— Ştiu, murmură ducesa. 

— A! Aţi făcut deja o mică anchetă? 

Sub privirea apăsătoare a lui Poirot, ducesa nu mişcă 
deloc. 

— Nu mă voi da înapoi de la nimic pentru a opri această 
căsătorie! De la nimic! zise ea cu energie. Nu contează 
banii. Domnule Poirot, veţi fixa chiar dumneavoastră suma. 
Dar trebuie împiedicat acest proiect de unire. Şi numai 
dumneavoastră sunteţi în stare. 

— Nu fac o problemă din bani, doamnă. Dar, nu pot să vă 
ajut cu nimic... pentru un motiv pe care vi-l voi spune 
imediat. Dar, mai întâi, lăsaţi-mă să va previn că eforturile 
noastre ar fi în van. Doamnă ducesă, îmi este imposibil să vă 
ajut, totuşi, dacă nu mă judecaţi a fi impertinent, îmi 
permiteţi să vă dau un sfat? 

— Care? 

— Nu vă opuneţi fiului dumneavoastră. Are vârsta la care 
poate să aleagă singur. Dacă această alegere nu 
corespunde cu a dumneavoastră, nu înseamnă că sunteţi pe 
drumul adevărului. Dacă pentru dumneavoastră e un 
dezastru, acceptaţi această încercare. Fiţi gata să veniţi 
oricând în ajutorul său, dacă are nevoie de dumneavoastră. 
Dar, nu-l întărâtaţi împotriva dumneavoastră. 

— Nu mă înţelegeţi... 

Cu buzele tremurânde, ducesa se ridică. 


— Ba da, doamnă, vă înţeleg foarte bine. Nimeni mai bine 
ca mine, Hercule Poirot, nu ştie să înţeleagă inima unei 
mame. Credeţi în lunga mea experienţă, doamnă! Răbdare! 
Fiţi calmă şi disimulaţi-vă resentimentele! Hazardul poate 
încă să împiedice această căsătorie, în timp ce împotrivirea 
dumneavoastră n-ar face decât s-o grăbească! 

— La revedere, domnule Poirot, zise ea cu răceală. Sunt cu 
adevărat decepţionată. 

— Doamnă, regret sincer că nu vă pot fi de folos. M-aţi pus 
într-o situaţie foarte delicată. Lady Edgware mi-a făcut deja 
onoarea de a mă consulta. 

— A! Acum îmi dau seama. Luptaţi pe câmpul advers. lată 
cum se explică faptul că lady Edgware nu s-a oprit încă. 

— Poftim, doamnă ducesă? 

— Aţi auzit foarte bine cuvintele mele. De ce e lăsată încă 
în libertate? A fost văzută în casă în acea seară. L-a întâlnit 
pe soţul său în salonul-bibliotecă. Nimeni altcineva n-a fost 
atât de aproape de lordul Edgware în seara asasinatului. Şi 
această femeie nu e sub urmărire! Poliţia e atât de coruptă! 

După o tentativă de salut, plecă. 

— Drace! Ce femeie autoritară, declarai. În acelaşi timp, o 
admir. 

— Pentru că îşi impune toată voinţa! 

— N-are altă problemă în lume decât fericirea fiului său. 

— E adevărat, Hastings. Dar, crezi că ducele ar face o 
mare prostie dacă s-ar căsători cu Jane Wilkinson? 

— Nu, dar e îndrăgostită de situaţia sa şi va juca admirabil 
rolul de ducesă. E foarte frumoasă şi foarte ambițioasă. Nu 
cred deloc că această unire ar fi un dezastru. Ducele ar fi 
putut foarte bine să ia de soţie o tânără de rangul său care 
s-ar fi căsătorit pentru motive identice... şi nimeni n-ar fi 
găsit nimic de zis... Notează că în realitate sânt de partea 
bunei mame. 

Nu m-am putut abţine să nu râd, auzindu-l caracterizând-o 
astfel pe ducesa de Merton. 


— Eu nu râd deloc, continuă Poirot. Această chestiune e de 
o extremă importanţă, dragul meu. Trebuie să mă 
gândesc... Ai văzut în ce măsură e informată ducesa? E la 
curent cu tot ce vine să o acuze pe Jane Wilkinson. 

— Şi ea ignoră tocmai ce ar putea s-o facă inocentă, 
adăugai. 

— Cum a aflat de vizita lui Jane la lordul Edgware? 

— Jane i-a vorbit ducelui, care apoi a povestit tot mamei 
sale, sugerai eu. 

— E posibil. Totuşi... 

Soneria telefonului zbârnâi în acest moment şi ridicai 
telefonul. 

În această conversaţie, rolul meu se limită în a răspunde 
„da” la intervale diferite. În fine, am pus receptorul jos. 

— Era Japp. Mai întâi, eşti un „tip epatant”, ca de obicei. 
Apoi, a primit un telefon din America. În al treilea rând l-a 
găsit pe şoferul taxiului. În al patrulea rând, te roagă să-l 
interoghezi pe şofer. Cinci: a repetat că eşti un „tip 
epatant” şi că în sfârşit şi-a dat seama că ideea ta cu omul 
din culise nu-i lipsită de interes. Am uitat să-l informez că o 
vizitatoare tocmai a acuzat poliţia de corupţie. 

— Japp e în sfârşit convins, murmură Poirot. E curios că 
adoptă această ipoteză tocmai în momentul în care eu mă 
debarasez de ea, urmărind o alta. 

— Care? 

— Să spunem că mobilul crimei nu-l priveşte pe lordul 
Edgware, ci că cineva a încercat împotriva lui Jane 
Wilkinson o ură nemaipomenită, mergând până acolo încât 
s-o facă vinovată de omor... Hastings, hai să mergem să-l 
vedem pe bravul Japp! 

Capitolul 20. 

ŞOFERUL DE TAXI. 

L-am surprins pe Japp în timp ce interoga un bărbat în 
vârstă purtând ochelari, mustață roasă şi care vorbea cu o 
voce răguşită. 


— A! lată-vă! zise Japp. Totul merge ca pe roate. Ilată-l pe 
numitul Jobson care în noaptea de 29 iunie a luat doua 
persoane în maşina sa la Long Acre. 

— Exact, aprobă Jobson. Era o noapte superbă, tânăra 
femeie şi gentlemanul erau aproape de staţia de metrou 
când mi-au făcut semn. 

— Erau în haine de seară? 

— Da, domnul în frac alb şi doamna în alb cu păsări 
brodate deasupra. Trebuie că ieşeau de la Royal Opera. 

— Ce oră era? 

— Aproape 11. Mi-au cerut să-i conduc la Regent-Gate... 
Ajunşi aici, mi-au indicat numărul casei. Mi-au zis să mă 
grăbesc, de parcă aş fi vrut să hoinăresc în cursă. Toţi 
clienţii se aseamănă. Cu cât se ajunge mai repede... 

— Treci peste asta, îl întrerupse Japp. Şi apoi? 

— Când am ajuns la Regent Gate... ceea ce mi-a luat şapte 
minute... gentlemanul a bătut în geam şi am oprit. Eram în 
faţa numărului 8. Domnul şi doamna au coborât. Doamna a 
traversat şoseaua şi a recoborât trotuarul de-a lungul 
caselor. Domnul mi-a zis să aştept. În picioare, lângă 
maşină, mi-a întors spatele şi o privea dintr-o parte pe 
doamnă. L-am observat cu coada ochiului, de frică să nu mă 
lase acolo. Mi s-a jucat adesea această farsă. L-am văzut 
urcând scările unei case de pe trotuarul din faţă şi cum a 
intrat. 

— Uşa era deschisă? 

— Nu, dar avea o cheie. 

— Care era numărul clădirii? 

— Putea fi 17 sau 19. Cum m-au rugat să rămân în locul în 
care eram, am găsit modul lor de a acţiona cam ciudat. 
Cinci minute mai târziu, au ieşit împreună din casă, s-au 
întors în maşină şi mi-au cerut să-i conduc la Operă. M-au 
făcut să opresc puţin înainte de Covent Garden şi mi-au 
plătit... generos, trebuie să recunosc. Dar iată că asta îmi 
produce însă necazuri. 


— Nu-ţi fie frică, zise Japp. Tot ce-ţi mai cerem este să 
arunci o privire pe aceste fotografii şi să ne zici dacă o 
recunoşti pe tânăra femeie. 

Polițistul întinse în faţa bărbatului o jumătate de duzină de 
portrete femenine care semănau între ele. 

— Lat-o, declară Jobson, indicând fără ezitare cel al lui 
Geraldine Marsh în toaletă de seară. 

— Sunteţi sigur? Şi bărbatul? 

Japp îi întinse şoferului un alt grup de fotografii. 

Le inspectă cu atenţie, apoi dădu din cap. 

— De data asta, fără să pot afirma precis, ar putea fi unul 
dintre aceştia doi. 

Printre fotografii se găsea cea a lui Ronald Marsh; Jobson 
nu l-a reperat, dar a desemnat doi alţi bărbaţi în genul lui 
Ronald. 

Japp îi mulţumi şoferului şi îi dădu drumul. 

— Nu-i rău, spuse el. Iar în ce priveşte identificarea lui 
Marsh, era destul de dificil, n-am putut pune mâna decât pe 
o veche fotografie, de acum şapte ani. Dar, pentru mine, nu 
există nici o îndoială, şi iată două alibiuri date complet peste 
cap. Poirot, te felicit că te-ai gândit la asta. 

Poirot luă un aer modest. 

— Când am aflat că verişoara sa şi cu el şi-au petrecut 
seara la Operă, mi s-a părut posibil să-şi fi dat o întâlnire 
într-una din pauze. Natural că oamenii care erau cu ei nu s- 
au mirat de expediţia lor nocturnă, o jumătate de oră fiind 
suficientă de a merge până la Regent Gate şi înapoi. 
Auzindu-l pe noul lord proclamându-şi cu atâta căldură 
alibiul, am mirosit că ceva nu-i curat. 

— Bătrânul meu Poirot, eşti foarte suspicios. După mine, ai 
dreptate. Noul lord Edgware este sigur vinovat. lată, totuşi. 

Îi întinse o hârtie prietenului său. 

— O comunicare de la New York. Poliţia americană a 
văzut-o pe Lucie Adams. Scrisoarea sorei sale venea tocmai 
dimineaţă. A refuzat să se despartă de original, dar i-a 
permis inspectorului să facă o copie. Citiţi, e concludent! 


«Textul scrisorii primită de Lucie Adams, datată în 29 
iunie, 8, RosedewMonsions, London, S. W.3.» „Draga mea 
surioară, Scuză-mă că ţi-am scris o scrisoare atât de scurtă 
săptămâna trecută, dar am fost foarte ocupată. În fine, 
succesul a încununat eforturile mele. Presa a fost magnifică 
şi toată lumea mă înconjoară cu complimente. Am aici 
câţiva prieteni sinceri şi mă gândesc să iau la anul un teatru 
pentru două luni. Sketchul dansatoarei ruse a plăcut foarte 
mult, precum şi cel al Americancei la Paris. Sunt foarte 
emoţionată în momentul în care scriu, dar trebuie să ştii 
cum sunt apreciată. Domnul Hergsheimer, cu obişnuita-i 
amabilitate, mi-a promis să mă invite la masă pentru a-mi 
face cunoştinţă cu sir Montagu Corner, care ar putea să mă 
ajute. Alaltăieri seară am vorbit cu Jane Wilkinson care s-a 
arătat entuziasmată de felul cum am imitat-o. Şi iată că mă 
împinge la vestea pe care vreau să ţi-o comunic. Nu am 
pentru această femeie o mare stimă pentru că am auzit 
vorbindu-se de ea foarte recent tocmai de cineva care o 
cunoaşte foarte bine. Se pare că e ipocrită şi răutăcioasă... 
Ştii că în realitate e soţia lordului Edgware. El nu este nici 
pe departe o perfecţiune. L-a tratat oribil pe nepotul său, 
căpitanul Marsh, despre care ţi-am vorbit. Acesta mi-a 
povestit despre ea şi asta mi-a produs îndoială. 

Imitaţia mea cu privire la Jane Wilkinson l-a frapat încât 
mi-a zis: «- Cred că însuşi lordul Edgware ar cădea în cursă. 
Pariezi?» «- Cât?» am spus râzând. Draga mea Lucie, 
răspunsul său îmi tăie respiraţia: « Zece mii de dolari!». 
Gândeşte-te, draga mea, zece mii de dolari! Şi asta doar 
pentru a face o simplă farsă! 

Cum să-i fi răspuns la această poveste? «- L-aş mistifica şi 
pe rege la Buckingham şi expunându-mă la riscul de les- 
maiestate» Apoi, am discutat detaliile. 

Săptămâna viitoare vei şti restul... dacă am fost sau nu 
descoperită. Orice s-ar întâmpla, draga mea Lucie, în caz de 
eşec sau de succes, voi atinge cele zece mii de dolari. O! 
draga mea surioară, câtă fericire pentru noi amândouă, cu 


atâţia bani! Nu mai am timp să-ţi scriu în detaliu, căci acum 
vreau să-mi pun planul în aplicare. 

Te las, draga mea surioară, îmbrăţişându-te de mii de ori. 

Carlotta” 

Poirot lăsă foaia pe masă. Îi ghiceam emoția. 

— Îl avem în sfârşit! strigă Japp. 

— Da, zise Poirot, cu o voce fără vreun timbru. 

Japp îl privea cu curiozitate. 

— Ce-aveţi, domnule Poirot? 

— Nimic. Mărturisesc acum că mă aşteptam la altceva. 

— Ce? Aţi prevăzut asta de mai mult timp? Nu-mi spuneaţi 
că un bărbat din culise o convinsese pe tânăra fată să 
execute această inocentă mistificare? 

— Da, da... 

— Ei bine, ce vreţi mai mult? După părerea mea, e o şansă 
nemaipomenită că miss Adams a scris scrisoarea asta. 

— Ucigaşul nu a prevăzut asta, zise Poirot. Când miss 
Adams a acceptat cei zece mii de dolari, şi-a semnat 
condamnarea la moarte. Asasinul credea că şi-a luat toate 
precauţiile... Şi în acelaşi timp, fără să vrea, ea l-a denunţat. 
Moartea vorbeşte. 

— N-am crezut niciodată că miss Adams acţionează pentru 
propria-i piele, zise Japp fără să roşească. Acum, să o luăm 
în ordine. 

— Îl veţi aresta pe căpitanul Marsh... vreau să zic lordul 
Edgware? 

— De ce nu? Posedăm suficiente probe ale vinovâăţiei sale. 

— E totuşi, adevărat. 

— Păreţi profund descurajat, domnule Poirot. Se zice că vă 
place să complicaţi lucrurile. Ipoteza dumneavoastră se 
confirmă şi nu sunteţi mulţumit. Descoperiţi vreun orificiu 
în această mărturie? 

Poirot înclină capul. 

— Mă întreb ce a avut de făcut aici miss Marsh, zise Japp. 
Fără îndoială, sunt complici, pentru că au părăsit Opera 


împreună pentru a se duce la Regent Gate. Tocmai de aceea 
vreau să-i interoghez pe amândoi. 

— Prezenţa mea nu vă va jena? întrebă Poirot cu un aer 
modest. 

— Bineînţeles că nu! Datorită dumneavoastră am avut 
această idee. 

— Ce ai, Poirot? îmi întrebai prietenul, luându-l deoparte. 

— Hastings, sunt consternat. Totul pare simplu ca bună- 
ziua, dar simt ceva dedesubt care-i necurat. Există cu 
siguranţă, un fapt ce ne scapă. Totul pare să-mi confirme 
supoziţiile, dar nu e deloc ceea ce îmi doresc. 

Mă privea cu un aer lamentabil. 

Nu ştiam ce să-i răspund ca să-l consolez. 

Capitolul 21. 

MĂRTURIA LUI ROLAND. 

În taxiul care ne ducea spre Regent Gate, Poirot păstră un 
aer închis şi perplex. 

— Eh! Vom putea asculta din nou ce ne va zice, murmură 
în sfârşit. 

Ajunşi la Regent Gate, am fost anunţaţi că familia 
terminase masa. Japp exprimă dorinţa de a-l vedea pe 
lordul Edgware personal. Am fost conduşi în salonul- 
bibliotecă. 

În primele minute, tânărul bărbat păru zâmbitor. 
Trăsăturile sale se umbriră când Japp îi expuse obiectul 
vizitei sale. Se aşeză. 

— Inspectore, vreau să vă fac o mărturisire. 

— Cum doriţi. 

— Gândiţi poate că e o nebunie din partea mea. Totuşi, 
vreau să vorbesc... neascunzând nimic din adevăr, cum 
spun adesea eroii romanelor... Lia început, cum nu mi-am 
pierdut încă raţiunea, mărturisesc că alibiul meu nu stă în 
picioare. A fost suspectată mărturia fidelilor Dortheimer şi 
găsit şoferul de taxi, fără îndoială. 

— Suntem la curent cu faptele şi gesturile dumneavoastră 
din acea seară, zise Japp, impasibil. 


— Am o admiraţie nelimitată pentru Scotland Yard. Totuşi, 
ar fi trebuit să vă gândiţi că dacă vroiam să comit o crimă 
nu-i ceream şoferului de taxi să mă ducă până în faţa casei 
şi să mă aştepte acolo. Aţi reflectat la asta? A! Văd că 
domnul Poirot m-a înţeles. Dar, inspectore, prevăd 
răspunsul dumneavoastră. Ideea crimei mi-a venit brusc. 
Aşteptam în faţa maşinii când, deodată, mi-am zis: Du-te 
băiatule, nu-l rata! 

Adevărul este cu totul altul: mă zbăteam împotriva unei 
mari lipse de bani. Nu-i un mister. Îmi trebuia o sumă mare 
pentru mâine dimineaţă. În această situaţie disperată, i-am 
solicitat unchiului meu. Nu mă iubea deloc, dar credeam că 
pentru a salva onoarea numelui său, se va lăsa convins. 
Oamenii, la o vârstă mai înaintată, de obicei, sunt mai 
sensibili la astfel de sentimente, dar unchiul meu, în cinica 
sa indiferenţă, refuză. 

Să împrumut de la Dortheimer? Ştiam că nu-i nimic de 
sperat în această parte. Cât despre a-i lua în căsătorie fiica, 
imposibil. E prea inteligentă ca să mă accepte de soţ. Cu 
totul din întâmplare, mi-am întâlnit verişoara la Operă. Nu 
aveam ocazia să ne vedem des, dar pe vremea când 
stăteam la unchiul meu, era foarte drăguță cu mine. l-am 
povestit necazurile mele; unchiul meu îi spusese deja ceva. 
Cu inima sa largă, a vrut să-mi ofere colierul ei de perle. 
Era liberă în dispunerea de acest obiect pentru că venea de 
la mama sa. 

Tânărul bărbat făcu o pauză... o emoție reală îl surgruma, 
cel puţin aşa mi se părea... sau îşi juca admirabil comedia.- 
Am acceptat oferta verişoarei mele. Am împrumutat această 
bijuterie, dar am promis sub jurământ să-l înapoiez, 
punându-mă pe treabă pentru a putea să-mi ţin 
promisiunea. Colierul se găsea la Regent Gate. Atunci, ne- 
am decis să mergem până acolo şi am sărit într-un taxi. 

Am oprit maşina pe cealaltă parte a străzii. Geraldine 
cobori şi traversă strada. Cum avea cheia, îi fusese foarte 
uşor să deschidă uşa fără să deranjeze pe nimeni, să ia 


perlele şi să mi le aducă. Cel mult risca să întâlnească vreun 
servitor. Miss Carroll, secretara unchiului meu, se culcă de 
obicei la 9 şi jumătate. Şi unchiul meu rămânea întotdeauna 
mai mult în bibliotecă. 

În timpul absenței lui Geraldine, am rămas lângă taxi. Din 
timp în timp, priveam înspre direcţia casei pentru a vedea 
dacă vine. Şi acum ajung la o parte a istoriei mele pe care 
dacă vreţi o credeţi, dacă nu, nu. Un bărbat trecea pe 
trotuarul din faţă. L-am urmărit cu privirea, şi, spre mirarea 
mea, l-am văzut urcând scările de la numărul 17 şi întrând 
în casă. Mai întâi, mi se păru că e numărul 17, dar eram 
prea departe pentru a fi sigur. În tot cazul, stupefacţia mea 
fu mare pentru două motive: mai întâi pentru că bărbatul a 
intrat cu o cheie, apoi pentru că am recunoscut în elun 
mare artist în vogă. 

Am decis astfel, să mă duc să văd ce se întâmplă. Din 
întâmplare, aveam la mine cheia de la numărul 17. Am 
pierdut-o acum trei ani, sau aşa credeam, şi am găsit-o cu 
două zile înainte. Aveam intenţia să i-o dau dimineaţă 
unchiului meu, dar în focul discuţiei am uitat acest detaliu şi 
când mi-am schimbat costumul pentru a merge la Operă, 
am transferat această cheie în buzunarul hainei. 

Rugându-l pe şofer să aştepte, făcui câţiva paşi pe trotuar, 
traversai şoseaua şi cu ajutorul cheii, intrai la numărul 17. 
Holul era pustiu şi n-am zărit nici o urmă de vizitator. Am 
rămas un moment nemişcat, privind în jurul meu, apoi, m- 
am îndreptat înspre uşa bibliotecii. Bărbatul se găsea 
probabi cu unchiul meu. În acest caz aş fi auzit zgomotul 
vocii lor. M-am lipit de uşă, dar nu am auzit nici un zgomot 
dinăuntru. 

M-am gândit atunci că bărbatul intrase în altă clădire... 
Regent Gate e puţin luminat seara. Ce prostie să urmăresc 
acest individ! Aş fi avut aerul atât de ridicol dacă unchiul 
meu, ieşind din bibliotecă, mă surprindea acolo. Şi asta 
pentru că bănuisem de rele intenţii un trecător. Din fericire, 
nu m-a văzut nimeni. 


M-am întors spre uşă şi în acelaşi moment Geraldine se ivi 
în capul scărilor, având în mână colierul de perle. 

Fu foarte surprinsă când mă văzu acolo. Odată ieşiţi, i-am 
explicat ideea mea. Ne-am întors rapid la Operă, şi am 
intrat în sală în momentul în care se ridica cortina. Nimeni 
nu a observat absenţa noastră. Noaptea fiind sufocantă, 
mulţi spectatori au ieşit în pauză pentru a lua o gură de aer. 

Se opri un moment. 

— O! Ştiu ce o să-mi spuneţi: de ce n-aţi depus această 
mărturie imediat? Ei bine, permiteţi-mi să vă spun aceeaşi 
întrebare: când există atâtea motive ca să fii bănuit, aţi fi 
destăinuit cu inima deschisă că în noaptea crimei aţi fost în 
casa victimei? Ştiam că chiar şi în cazul în care aş fi fost 
crezut, Geraldine şi cu mine vom fi ţinta unor numeroase 
bănuieli. Nu am putea în nici un fel să ajutăm la 
descoperirea ucigaşului: n-am văzut şi n-am auzit nimic. 
Eram, de altfel, convins că mătuşa Jane l-a ucis pe unchiul 
meu. Aşadar, de ce să intervin? V-am povestit despre cearta 
cu unchiul meu şi nevoia de bani pentru că ştiam că, mai 
devreme sau mai târziu, o veţi descoperi. Dacă încercam să 
vă ascund aceste fapte, aţi fi studiat mult mai atent alibiul 
meu. Familia Dortheimer era convinsă că nu am părăsit 
Covent Garden, iar faptul că mi-am petrecut pauza în 
compania verişoarei mele, nu trezea nici o suspiciune. În 
plus, Geraldine putea să afirme la fel de bine că niciunul, 
nici altul nu ne-am îndepărtat de teatru. 

— Miss Marsh a fost de acord cu dumneavoastră asupra 
acestei disimulări? 

— Da. Am sfătuit-o să nu pomenească nimic de venirea 
noastră aici în cursul tragicei nopţi. În timpul ultimei pauze 
la Covent Garden, nu ne-am îndepărtat prea mult, am făcut 
doar câţiva paşi în stradă, asta-i tot. Ea înţelesese şi îmi 
promisese întreaga ei discreţie... Evident, ştiam că acest 
lucru nu avea cum să ne facă să creştem în ochii 
dumneavoastră. Dar, vă jur că este adevărul exact. Pot să vă 
dau numele şi adresa bijutierului care mi-a dat banii pe 


perlele Geraldinei. Şi verişoara mea vă va confirma tot ce v- 
am spus. 

— După dumneavoastră, zise Japp, Jane Wilkinson ar fi 
comis crima? Aţi afirmat.- Nu sâunteţi de aceeaşi părere 
după cele declarate de valet? 

— Şi pariul dumneavoastră cu miss Adams? 

— Un pariu cu Carlotta Adams? Asta ce vrea să-nsemne? 

— Negaţi că i-aţi oferit suma de zece mii de dolari dacă, 
deghizată în Jane Wilkinson se prezintă în faţa unchiului 
dumneavoastră în acea seară? 

Ronald deschise ochii mari, miraţi. 

— l-am oferit zece mii de dolari, eu? De unde să-i iau? Ea 
v-a zis asta? O! Scuzaţi-mă! Am uitat că-i moartă! 

— Da, răspunse Poirot, e moartă. 

Ronald ne privi fix, când pe unul când pe celălalt. Chipul 
său păli, o răceală se citea în ochii săi. 

— Nu mai înţeleg nimic, răspunse el. V-am spus adevărul, 
şi văd că niciunul din dumneavoastră nu adaugă nimic la 
cuvintele mele. 

Spre stupefacţia mea, Poirot îi răspunse tânărului bărbat: 

— Ba da. Eu vă cred. 

Capitolul 22. 

PURIAREA CIUDATĂ A LUI HERCULE POIROT. 

Ne aflam în apartamentul de la hotel. 

— Ce dracu? începui eu. 

Poirot mă întrerupse. 

— Te implor, Hastings! Nu acum! Nu acum! 

Îşi luă pălăria şi ieşi ca un vârtej. 

Încă nu se întorsese, când, după vreo oră, apăru Japp. 

— Domnul Poirot a ieşit? 

După răspunsul meu afirmativ, se aşeză şi îşi şterse 
fruntea. Căldura era înăbuşitoare. 

— Mă întreb ce l-a apucat! Ascultă, Hastings, când s-a 
aplecat spre acest bărbat şi îi zise: „Eu te cred”, am rămas 
tâmpit! 


Am subscris punctului de vedere al inspectorului Japp, 
care reluă: 

— Ce v-a zis după aceea? 

— Absolut nimic. Când am vrut să-i vorbesc, după ce ne- 
am întors aici, şi-a luat pălăria şi a ieşit brusc. 

— Se schimbă, zise Japp. 

Înclinam să-l cred pe Japp. Adesea, el mi-a zis despre 
Poirot că e ceea ce se cheamă „ţicnit”. De data asta, trebuie 
să mărturisesc că nici măcar eu nu înţelegeam atitudinea 
lui Poirot. Tocmai în momentul în care ipoteza sa triumfase, 
nu vroia s-o admită. 

— Întotdeauna l-am considerat ca un tip bizar, continuă 
Japp. Îi recunosc o doză de geniu, dar să zicem că de la 
genialitate la nebunie, nu-i decât un pas? Poirot adoră 
dificultăţile. O afacere simplă nu-l interesează, o complică în 
dorinţa... 

Poirot însuşi, intrând în cameră, mă evită, îşi scoase cu 
grijă pălăria, o aşeză încet pe masă şi se aşeză în obişnuitul 
său fotoliu. 

— lată-te, bunule Japp. Tocmai vroiam să-ţi fac o vizită. 

Japp îl privi fără să-i răspundă, aşteptând continuarea... 
Ea nu întârzie deloc. Poirot pronunţă cu o voce joasă şi 
precisă: 

— Ascultă-mă, Japp. Am mers pe o pistă falsă. E deplorabil. 

— De ce să-ţi faci sânge rău pentru acest individ? Merită 
ceea ce i se întâmplă. 

— Nu asta mă nelinişteşte; e vorba de tine. 

— De mine? 

— Da. Sunt responsabil. Cine te-a pus pe această pistă? 
Eu! Eu sunt cel care ţi-am atras atenţia asupra Carlottei 
Adams şi eu ţi-am vorbit de scrisoarea către sora sa din 
America. Eu sunt cel care, pas cu pas, te-am angajat pe 
această pistă. 

— Oricum, am ştiut să mă orientez, o tăie Japp. 
Dumneavoastră numai m-aţi impulsionat, asta-i tot. 


— Posibil, dar dacă prestigiul tău va fi atins pentru că mi-ai 
urmărit ideile, o să mi-o reproşez totdeauna. 

Japp părea amuzat. Bănuiesc că îşi imagina că Poirot îşi va 
învia prestigiul dacă va descoperi adevăratul asasin.- Am 
înţeles, zise el. Nu voi uita să afirm că vă datorez laurii în 
această afacere. 

Poirot ridică din umeri cu nerăbdare. 

— Nu înţelegi nimic. Nu ţin neapărat la onoruri, în plus, vă 
previn că nu laurii ne aşteaptă, ci un eşec pentru tine, 
pentru mine şi pentru toată justiţia. 

Japp izbucni în râs. 

— Domnule Poirot, voi primi la fel de bine gloria sau 
blamarea pe care o vom recolta din acest proces. E posibil, 
graţie unui avocat abil, ca lordul Edgware să fie achitat. 
Chiar aşa fiind, sânt deasupra atacurilor. Se va şti că am 
demascat adevăratul vinovat, chiar dacă nu am reuşit să-l şi 
condamnăm. 

Poirot îl privi cu un ochi indulgent. 

— Necazul e că niciodată nu te îndoieşti de tine însuţi, 
Japp. Niciodată nu zici: „E prea uşor!” 

— A! Pentru asta nu! Şi daţi-mi voie să vă atrag atenţia 
contra atitudinii pe care o aveţi de a găsi întotdeauna 
lucrurile ca fiind prea uşoare. De ce n-ar fi uşoare şi 
simple? Acum, să ne întoarcem la oile noastre. Fără îndoială 
că vreţi să aflaţi ce am făcut. 

— Bineînţeles. 

— Am interogat-o, mai întâi pe miss Geraldine Marsh şi 
mărturia sa e în perfectă concordanţă cu cea a lordului 
Edgware. Poate că sunt complici, deşi nu o cred. El exercită 
asupra ei o influenţă foarte mare. Când a aflat de arestarea 
lui, s-a cam pierdut. 

— Şi secretara... miss Carroll? 

— Nu prea a fost surprinsă. 

— Şi perlele? întrebai. Această parte a istorisirii e 
adevărată? 


— Foarte. De la prima oră a dimineţii a împrumutat o mare 
sumă pe colier. Pentru mine, asta nu are nimic de-a face cu 
asasinatul. Bănuiesc că această idee i-a venit când şi-a 
întâlnit verişoara la Operă. Dezarmat, fără un ban, şi-a 
premeditat crima şi iată de ce şi-a păstrat cheia în buzunar. 
În timp ce, vorbindu-i verişoarei sale, i-a venit în minte că, 
implicând-o în afacere, ar reprezenta un atu în plus pentru 
securitatea sa, jucându-se cu sensibilitatea sa feminină, 
făcând aluzie la perle, ea s-a lăsat convinsă. Cum a intrat ea 
în casă, el a urmărit-o intrând în salonul-bibliotecă. Unchiul 
său stătea, fără îndoială, în fotoliu. Nepotul îşi rezolvă 
treaba în două secunde şi dispăru. Nu se aştepta să fie 
surprins de tânăra fată în casă, ci socotea că o va găsi afară. 
A doua zi, el împrumută banii pe colier. Cum află vorbindu- 
se de crimă, o convinse pe tânăra fată să păstreze secretul 
asupra vizitei lor nocturne. 

— În cazul acesta, de ce a vorbit? întrebă Poirot. 

— Şi-a schimbat planul. Sau poate s-a gândit că verişoara 
sa îl va trăda. E o fiinţă nervoasă. 

— Da, aprobă Poirot. E de o nervozitate extremă... Dar, nu 
crezi că i-ar fi fost mult mai simplu căpitanului Marsh de a 
părăsi singur Opera, în timpul pauzei? Ar fi putut pătrunde 
liniştit cu cheia sa şi s-ar fi întors la teatru după ce şi-ar fi 
ucis unchiul... în loc de a avea un taxi care să-l aştepte afară 
şi o verişoara nervoasă care putea cobori dintr-un moment 
într-altul şi să-l dea de gol fără să vrea. 

— Iată cum dumneavoastră sau eu am fi acţionat! ricană 
Japp. Da, dar noi posedăm un pic mai multă judecată decât 
acest căpitan Marsh... Şi dacă e inocent, de ce acest pariu 
cu miss Adams? 

— Poate chiar el a vorbit de miss Adams... pronunţă Poirot 
pe un ton visător. Nu, spun prostii. Ce crezi despre moartea 
acestei actriţe? îl întrebă brusc pe Japp. 

— Înclin pentru accident... coincidenţă propice... Ronald 
Marsh n-are aici nici un amestec. Alibiul său de după Operă 
nu lasă nici o urmă de îndoială. A rămas la Sobrand în 


compania familiei Dortheimer până aproape de ora 1 
dimineaţa... Dacă accidentul nu s-ar fi produs, Marsh ar fi 
cumpărat tăcerea acestei femei cu o nouă sumă de bani şi 
ar fi trezit în ea frica arestării pentru asasinat dacă ar fi 
spus adevărul. 

— Şi crezi că miss Adams ar fi lăsat să fie prinsă o altă 
femeie, dacă mărturia ei ar fi putut-o salva?- Jane Wilkinson 
n-ar fi fost pierdută: declaraţia invitaţilor lui sir Montagu 
Corner era suficientă pentru a-i dovedi inocenţa. 

— Dar ucigaşul nu ştia de prezenţa ei la acest dineu. El 
trebuia să conteze pe condamnarea lui Jane Wilkinson şi pe 
tăcerea Carlottei Adams. 

— Domnule Poirot, iată-vă convins că Ronald Marsh nu e 
vinovat. Credeţi în povestea unui alt bărbat care s-a furişat 
în locuinţa lordului Edgware şi care ar fi, după Ronald, 
actorul Bryan Martin? 

— Putea, în sfârşit, să fie mirat văzând intrând acest 
bărbat la unchiul său şi cu ajutorul unei chei. 

— Da, dar din păcate - sau din fericire - domnul Bryan 
Martin nu era la Londra în acea seară. A însoţit o tânără 
femeie la Moseley şi nu s-au întors decât după miezul nopţii. 

— A! Această femeie e tot o actriţă? 

— Nu. E o modistă, o prietenă de-a lui miss Adams, şi 
mărturia sa este, dacă vă convine, neatacabilă. 

— Nu am pus-o nici o clipă la îndoială. 

— În sfârşit, chiar dumneavoastră v-aţi convins, zise Japp, 
râzând. Nimeni nu a intrat înaintea lui la numărul 17 şi nici 
la altă casă vecină... Sunt poveşti de adormit copiii! 

— Cine e „D, Paris, noiembrie”? întrebă Poirot. 

Japp dădu din umeri. 

— Poveste veche de acum şase luni! Nici o legătură cu 
moartea lordului Edgware! 

— Şase luni, murmură Poirot, cu o flacără strălucitoare în 
privire. Cât sunt de prost! 

— Ce spune? mă întrebă Japp. 

Poirot se ridică şi cu degetul îl atinse pe Japp în piept. 


— Ascultă-mă: De ce servitoarea lui miss Adams nu 
recunoscu această cutie? De ce miss Driver nu o recunoscu, 
nici ea? 

— De ce? 

— Pentru că e nouă! locmai i se oferise. „Paris, 
noiembrie...” perfect... această dată evocă, probabil, o 
amintire. Dar cadoul a fost oferit acum şi nu atunci. A fost 
cumpărat de curând! Te rog Japp, interesează-te despre 
asta. Această bijuterie nu a fost cumpărată aici, ci la Paris, 
poate. le implor, caută cine e acest misterios „D”. 

— Din partea mea, asta n-are nici o legătură. Ideea 
dumneavoastră nu mă entuziasmează deloc, dar voi face tot 
posibilul. 

Ne zise la revedere şi plecă. 

Capitolul 23. 

SCRISOAREA 

— Acum, făcu Poirot, să mergem să mâncăm. Dragul meu, 
am speranţe! 

Eram foarte fericit. Totuşi, rămăsesem convins de 
vinovăția lui Ronald. După mine, Poirot împărtăşea aceeaşi 
părere, iar căutarea originii cutiuţei aurite nu era decât un 
pretext pentru a salva aparențele. 

În restaurant am fost surprins puţin să văd la cealaltă 
extremitate a sălii, la aceeaşi masă o pereche: Bryan Martin 
şi Jenny Driver. Amintindu-mi de cele spuse de Japp, 
bănuiam un flirt între cei doi. 

Ne văzură şi, la sfârşitul mesei, Jenny îşi părăsi însoţitorul 
şi veni la masa noastră. 

— Pot să mă aşez un minut lângă dumneavoastră, domnule 
Poirot? 

— Bineînţeles, domnişoară. Sunt încântat să vă revăd. Dar 
de ce domnul Martin a rămas retras în colţul său? 

— L-am rugat să mă aştepte. Vreau să vă vorbesc despre 
Carlotta. 

— Vă ascult, domnişoară. 

— M-aţi întrebat dacă nu avea prieteni intimi, nu-i aşa? 


— Da. 

— Apoi, am încercat să-mi adun amintirile. Amintindu-mi 
câteva din conversațiile noastre, am sfârşit prin a conchide 
că bărbatul pentru care avea un oarecare interes... era 
Ronald Marsh... ştiţi, cel care tocmai a moştenit titlul 
lordului Edgware. 

— De ce credeţi că e el, domnişoară? 

— Iată. Într-o zi, Carlotta, vorbindu-mi la modul general, 
spunea că ghinionul poate influenţa caracterul unui om şi 
că mulţi bărbaţi, cu un fond bun, alunecă pe panta răului 
pentru că societatea a fost injustă faţă de ei; sunt mai mult 
de plâns, decât de criticat. Nu mi-a dat nici un nume, dar a 
făcut totuşi să devieze conversaţia asupra lui Ronald Marsh. 
În acea zi, nu m-am oprit asupra acestor reflecţii, dar apoi, 
gândindu-mă, am crezut că ea are o slăbiciune pentru acest 
tânăr. Ce credeţi, domnule Poirot? 

— Cred, domnişoară, că mi-aţi oferit o informaţie 
prețioasă. 

— A! Nici vorbă! spuse Jenny. 

Poirot o observă cu simpatie. 

— Poate nu ştiţi că Ronald Marsh - lord Edgware - tocmai 
a fost arestat? 

Ea tresări. 

— O! Am ajuns prea târziu. 

— Niciodată nu-i prea târziu pentru a face bine, zise 
Poirot. Mulţumesc, domnişoară. 

Ne părăsi şi se întoarse la Bryan Martin. 

— De data aceasta, Poirot, crezul tău în inocenţa tânărului 
lord este foarte tare zguduită? 

— Nu, Hastings. Din contră... e mult mai puternică... 

În ciuda acestei fanteziste afirmaţii, credeam că pierde 
teren. 

În timpul zilelor care urmară, păstră tăcerea asupra 
afacerii Edgware. 

Dacă îi vorbeam, îmi răspundea prin monosilabe. Reveni la 
prima sa idee, care era cea bună: Ronald Marsh era, vrând 


nevrând criminalul. Dar Poirot nu putea admite pe faţă 
eroarea sa. 

Cam asta era în mare maniera mea de a interpreta 
atitudinea lui Poirot. Dar, la numai cincisprezece zile după 
arestarea tânărului lord Edgware mi-am înţeles greşeala. 

Aşezaţi la masă pentru micul dejun, ca de obicei, curierul 
strecură un plic în faţa farfuriei lui Poirot. 

Acesta îl luă, şi, observând pe plic un timbru american, 
scoase o exclamaţie de satisfacţie. 

Îl deschise. Înăuntru o scrisoare şi alte acte. 

Poirot citi scrisoarea şi mi-o întinse: 

— Hastings, vrei să vezi despre ce-i vorba? 

Citii la rândul meu: „Dragă domnule Poirot, Scrisoarea 
dumneavoastră mi-a prins foarte bine. Tocmai trec printr-o 
atât de crudă încercare! În plus, pe lângă durerea mea, am 
suferit enorm datorită insinuărilor pe seama Carlottei, cea 
mai bună dintre surori. Nu, domnule Poirot, Carlotta nu lua 
nici un fel de drog. Avea oroare de ele; mi-a zis-o de sute de 
ori. 

Dacă a jucat un rol oarecare în moartea acestui bărbat, a 
fost cu totul întâmplător... cum v-o va dovedi chiar 
scrisoarea ei. Vă trimit originalul, pentru că v-aţi manifestat 
această dorinţă. Am ezitat, înainte de a mă despărţi de ea, 
dar ştiu că veţi avea grijă de ea şi mi-o veţi înapoia; dacă e 
necesară pentru a descoperi misterul care înconjoară 
moartea sa, v-o încredinţez fără să ezit. 

M-aţi întrebat dacă Carlotta îmi vorbea despre prietenii 
săi în scrisori. Îmi vorbea, fireşte, despre multă lume, dar 
de nimeni în mod special. Bryan Martin, pe care îl 
cunoşteam de o grămadă de ani, o tânără femeie numită 
Jenny Driver, şi un oarecare căpitan Marsh, aceştia sunt 
oamenii pe care îi vedea cel mai des. 

Înţelegeţi, cred, foarte bine afecțiunea care ne lega, aşa 
încât aş vrea din tot sufletul să vă pot fi de folos în căutările 
dumneavoastră. 


Credeţi, dragă domnule Poirot, în întreaga mea 
gratitudine. 

Lucie Adams. 

PS, 

— Un inspector de poliţie mi-a cerut scrisoarea Carlottei. 
I-am răspuns că v-am expediat-o dumneavoastră. 
Bineînţeles nu era adevărat, dar mi se părea că 
dumneavoastră trebuie s-o aveţi primul. Scotland Yardul o 
cere se pare, pentru a se servi de ea ca mărturie împotriva 
vinovatului. O veţi vedea, negreşit; vă implor, fiţi sigur că o 
veţi avea. Acestea sunt ultimele rânduri pe care mi le-a 
adresat Carlotta!” 

— Deci, i-ai telegrafiat? remarcai. De ce i-ai cerut 
originalul scrisorii? 

— În realitate nu ştiu ce să zic, Hastings... poate în 
speranţa că scrisoarea originală ar putea explica 
inexplicabilul. 

— Textul trebuie să fie foarte simplu şi nu ascunde nimic în 
el. Carlotta Adams a dat scrisoarea bonei sale, aceasta a 
pus-o la poştă, nu-i altceva decât o scrisoare ca oricare alta. 

Poirot suspină. 

— Ştiu şi iată exact ce mă intrigă... pentru că, Hastings, 
oricum ar fi, această scrisoare rămâne inexplicabilă. 

— Spui prostii, Poirot. 

— Nu, nu... vrei să mă asculţi, Hastings? Am reflectat 
îndelung. Anumite lucruri se leagă ordonat şi metodic... 
apoi vine această scrisoare, care dă peste cap toate 
ipotezele mele. Cine e mai tare? Hercule Poirot sau 
scrisoarea? 

— După tine, e chiar atât de imposibil să fie scrisoarea? 
insinuai cât am putut de delicat. 

Poirot îmi aruncă o privire plină de reproş. 

— Adesea am comis erori, dar nu-i cazul acum. Acest 
document conţine o enigmă pe care încerc s-o rezolv. 

Armându-se cu micul său microscop de buzunar, studie de 
aproape autogratul. 


După ce termină examenul fiecărei pagini în parte, îmi 
pasă şi mie instrumentul. N-am putut găsi nimic ciudat: 
scriitura fermă şi descifrabilă reproducea cuvânt cu cuvânt 
textul deja telegrafiat. 

— Nu descopăr nimic contrafăcut în scriitură... totul e 
scris de aceeaşi mână, zise Poirot. Şi totuşi, am reflectat 
enorm, îmi este imposibil... 

Îmi ceru să-i mai dau filele, şi le parcurse încă o dată. 

Deodată, tremurând de emoție, strigă: 

— Vino să vezi, Hastings. Repede! 

Fugii spre el. Pe masă era etalată o pagină a scrisorii. 

— Nu vezi nimic? loate celelalte pagini au marginile nete, 
sunt foi simple; în timp ce asta... observă ce margine 
inegală... asta era o foaie dublă. Acum, înţelegi că ne 
lipseşte o pagină a scrisorii. 

Ridicai privirea spre el, cu totul înmărmurit. 

— Cum aşa? Iotuşi, sens are. 

— Bineînţeles, sensul există; aici e ideea ingenioasă. 
Citeşte şi vei vedea. 

Cred că nu pot face aici mai mult decât să reproduc 
facsimilul paginii în chestiune. 

„Mi-a spus: 

— Pariez că lordul Edgware însuşi nu se va prinde: 

— Vrei să pui pariu? 

— Cât? spusei zâmbind. 

Dragă Lucie, răspunsul său îmi tăie respiraţia: 

— Zece mii de dolari!” 

— Realizezi, acum? întrebă Poirot. Scrisoarea e întreruptă 
în locul unde e vorba de căpitanul Marsh. Miss Carlotta îl 
plânge şi adaugă apoi: „Imitaţia mea” etc... şi - pe pagina 
cealaltă: „mi-a zis...”. Dar, dragul meu, o pagină lipseşte. 
Persoana care „a zis” poate nu-i cea despre care vorbeşte 
miss Adams în pagina precedentă. Poate fi altcineva care a 
propus deghizarea. Remarcă că numele nu e repetat 
nicăieri. Ucigaşul nostru trebuie să fi avut scrisoarea în 
mână. Văzându-se trădat, se gândeşte să o distrugă, apoi, 


recitind-o, descoperă un mijloc ingenios de a scăpa... 
Sustragerea unei pagini făcea să cadă bănuielile asupra 
unui al treilea... un bărbat care să aibă un mobil pentru a-l 
asasina pe lordul Edgware. Ah! trebuia să mă gândesc. 

Luă pagina şi puse scrisoarea în plic. 

Îl privii pe Poirot cu admiraţie, fără să-i împărtăşesc pe 
deplin părerea. După părerea mea, Carlotta putea să se 
folosească de o jumătate de foaie deja ruptă. N-am avut 
curajul să expun un mod atât de prozaic de a vedea 
lucrurile. Poate că avea dreptate. 

Mă hazardai totuşi într-o obiecţie. 

— Cum a putut asasinul să aibă scrisoarea în mâinile sale? 
Miss Adams a pus-o în poşetă pentru a o reda bonei care, 
dacă o credem, a pus-o la poştă. 

— Această femeie a minţit, sau Carlotta s-a întâlnit cu 
ucigaşul în cursul serii. Această soluţie mi se pare cea mai 
probabilă, dacă vom ignora unde se afla Carlotta între 
momentul în care a părăsit apartamentul său şi cel în care a 
depus valiza la Euston, adică între ora 6 şi 9. În acest timp, 
fără îndoială că l-a întâlnit pe ucigaş într-un restaurant: au 
mâncat împreună şi el i-a dat ultimele indicaţii. Ce s-a 
întâmplat cu scrisoarea? Nu ştim nimic, dar ne e permis să 
ne imaginăm că tânăra femeie o păstra în mână pentru a o 
pune la o cutie poştală sau a pus-o pe masa restaurantului. 
Bărbatul, surprinzând adresa, presimţi un posibil pericol, 
luă plicul, se scuză pentru câteva minute, sub un pretext 
oarecare, dezlipi plicul - prost lipit, fără îndoială, citi 
scrisoarea, rupse pagina compromiţătoare, puse la loc 
scrisoarea pe masă sau i-o dădu Carlottei când se ridică sub 
pretextul că-i căzuse pe jos. Corectitudinea acestor detalii 
contează mai puţin, dar două lucruri trebuie avute în 
vedere: Carlotta Adams l-a întâlnit pe ucigaş în acea seară, 
înainte sau după asasinatul lordului Edgware, au mai avut 
timp să se vadă după plecarea de la „Lyons”. Poate mă 
înşel, dar tare îl bănuiesc pe criminal că i-a oferit cutiuţa 


aurită, amintire a primei lor întâlniri. În acest caz, ucigaşul 
este misteriosul „D”. 

— Nu înţeleg ce caută aici cutiuţa aurită. 

— Ascultă-mă, Hastings. Carlotta nu folosea stupefiante. 
Lucie Adams o afirmă şi o cred şi eu. Această tânără 
persoană cu privirea energică, plină de sănătate, nu putea 
să cadă pradă acestui viciu. Niciunul din prietenii ei, nici 
chiar bona, nu au recunoscut cutia. De ce s-a găsit acest 
obiect în poşeta sa, imediat după moarte? Decât pentru a 
lăsa impresia că ia veronal şi că îl foloseşte de mult timp... 
şase luni. Să presupunem că l-a văzut pe criminal, după 
crimă, timp de câteva minute. Au băut ceva împreună 
pentru a celebra succesul maşinaţiei lor, iar el a vărsat în 
paharul tinerei femei o doză de veronal, suficientă pentru 
ca să nu se maitrezească a doua zi dimineaţă. 

— Ce chestie! Îi vei povesti toate astea lui Japp? întrebai 
după câteva minute. 

— Nu încă. Acest excelent Japp, va râde. Tânăra femeie a 
scris pe o foaie de hârtie deja ruptă! lată tot! Nimic de 
obiectat! 

Ca un vinovat, am plecat ochii.- Ce să-i răspund? urmă 
Poirot. Nimic; evenimentele puteau foarte bine să se 
deruleze cu totul altfel. S-au petrecut astfel, pentru că 
trebuia să se întâmple astfel. 

Făcu o pauză. 

— Hastings, gândeşte-te că dacă acest bărbat avea un pic 
de ordine şi de metodă, putea să desprindă această foaie cu 
un briceag în loc s-o rupă. Şi astfel, noi n-am fi văzut 
NIMIC... 

— De unde concluzia că e un fluşturatic, făcui eu. 

— Nici vorbă. Fără îndoială că i-a lipsit timpul. 

Poirot adăugă, după câteva minute de gândire: 

— Ai dedus, cu siguranţă, că acest „D” trebuie să posede 
un excelent alibi. 

— Nu sunt convins că într-adevăr are unul dacă şi-a 
petrecut timpul la Regent Gate, pentru a comite crima, şi 


apoi în compania Carlottei Adams. 

— Precis. Are cu siguranţă nevoie de un alibi pe care 
trebuie să şi-l construiască. Altceva: numele lui începe într- 
adevăr cu „D”, sau inițiala asta este cea a unei porecle pe 
care i-a dat-o Carlotta? Un bărbat al cărui nume sau 
prenume începe cu D... Hastings, trebuie să-l identificăm! 

Capitolul 24. 

VEŞTI DE LA PARIS. 

A doua zi, primirăm o vizită neaşteptată. 

Ne fu anunţată Geraldine Marsh. 

Poirot îi oferi un scaun tinerei fete a cărei ochi încercănaţi 
trădau nopţi de insomnie, alături de trăsăturile palide şi 
obosite. Totuşi, părea atât de tânără... aproape un copil. 

— Domnule Poirot, nu ştiu decât să ghicesc... e îngrozitor! 

— Despre ce-i vorba, domnişoară? întrebă Poirot cu 
simpatie. 

— Ronald mi-a repetat cuvintele dumneavoastră din oribila 
zi a arestării sale. Ilocmai spusese că nimeni nu vrea să-l 
creadă. Dumneavoastră i-aţi spus: „Eu vă cred”. E 
adevărat? 

— E adevărat, domnişoară. 

— Şi o şi gândiţi? 

— Am exprimat ceea ce am gândit. Nu cred că verişorul 
dumneavoastră l-a ucis pe lordul Edgware. 

Un pic de culoare apăru în obrajii tinerei fete. 

— Vă mulţumesc că mi-aţi spus asta, domnule Poirot... Dar 
atunci altcineva l-a ucis? 

Poirot zâmbi:- Bineînţeles, domnişoară. 

— Sunt ridicolă şi vorbesc verzi şi uscate. Aş vrea să vă 
întreb dacă cunoaşteţi criminalul? 

— Am părerea mea... sau, mai bine zis, bănuielile mele. 

— Aş putea să ştiu... nu sunt prea indiscretă? 

— Orice acuzaţie ar fi prematură, domnişoară. 

Tânăra fată insistă. 

— Dacă mi-aţi spune ceva dinainte, aş putea poate să vă 
ajut. 


Poirot nu răspunse nimic. 

— Ducesa de Merton e convinsă că nevasta tatălui meu a 
comis crima, reluă tânăra... Personal, mă îndoiesc. 

— Ce părere aveţi despre Jane Wilkinson? întrebă Poirot. 

— O cunosc prea puţin. Când tatăl meu a luat-o în 
căsătorie, eram la pension, la Paris. Când m-am întors 
acasă, s-a arătat foarte amabilă, adică nu prea se sinchisea 
de prezenţa mea. Am judecat-o ca fiind cam... fără minte... 
şi... interesată. 

Poirot aprobă cu un semn al capului. 

— Aţi vorbit adineaori de ducesa de Merton. O vedeţi des? 

— Da. Mi-a arătat multă prietenie. Am petrecut la ea cea 
mai mare parte a acestor cincisprezece zile... Ronald în 
închisoare, ziariştii, bârfele... Am foarte puţini prieteni 
sinceri; dar ducesa mi-a arătat multă simpatie... fiul său, de 
asemenea. 

— Ce părere aveţi despre el? 

— Îl găsesc puţin timid şi cu un caracter mai degrabă 
nesociabil. Mama sa îl ridică în slăvi... Fără îndoială că îl 
cunosc foarte puţin... 

— Înţeleg. Spuneţi-mi, domnişoară, ţineţi mult la vărul 
dumneavoastră? 

— Ronald? Bineînţeles! În aceşti ultimi doi ani nu ne-am 
văzut deloc, dar când locuia în casă era foarte drăguţ, 
foarte vesel... 

Poirot îi puse o întrebare care mă revoltă: 

— Atunci, nu vrei să fie pedepsit? 

Fata tresări. 

— Ce prostie! Ah! dacă singura vinovată ar fi ea... mama 
mea vitregă! Ea trebuie să fie. Ducesa afirmă că... 

— Ah! zise Poirot, dacă măcar căpitanul Marsh ar fi rămas 
în taxi... 

— Da... adică... Nu înţeleg. Explicaţi-mi dumneavoastră. 

Geraldine încruntă sprâncenele. 

— Dacă nu ar fi urmărit bărbatul în casă. Apropo, n-aţi 
auzit intrând nici o persoană? 


— Nu, n-am auzit nici un zgomot. 

— Ce-aţi făcut în casă? 

— Am fugit drept în camera mea... pentru a-mi lua perlele. 

— Şi v-a trebuit mult timp ca să le găsiţi? 

— Da. Mai întâi mi-a fost foarte greu să pun mâna pe cutia 
cu bijuterii. 

— Deci, n-aţi putut cobori imediat... Şi vărul 
dumneavoastră era în holul de la intrare? 

— Da. Venea din salonul-bibliotecă. 

— Înţeleg. Aţi fost şocată? 

— Bineînţeles. M-a surprins. 

— Mi se pare normal. 

— Ronnie mi-a spus: „Ei bine! Le ai, Dina?” 

— Cum v-am spus înainte, e păcat că vărul dumneavoastră 
nu a rămas afară. Şoterul de pe taxi ar fi putut să depună 
mărturie, sub jurământ, că nu a intrat în casă... 

Începu să plângă fără a se putea opri. Se ridică. Poirot îi 
luă mâna. 

— Vreţi să-i salvez viaţa, nu-i aşa? 

— O! Da, domnule Poirot. Vă implor! 

Încercă să-şi oprească lacrimile. 

— Domnişoară, îi spuse Poirot cu o voce blânda, fiţi sigură 
că ţin cont de durerea dumneavoastră. Hastings, fii bun şi 
cheamă un taxi pentru domnişoara. 

Am condus-o pe tânăra fată jos şi i-am luat un taxi. 
Stăpânindu-şi emoția, mi-a mulţumit. 

Îl regăsii pe Poirot plimbându-se în cameră, cu 
sprâncenele încruntate. 

Deodată se auzi soneria telefonului. 

— Cine e la telefon? Ah! Tu eşti Japp. Bună, prietene! 

Mă apropiai. După câteva clipe, Poirot zise: 

— Şi cine a luat-o? Ştii? 

Oricare ar fi fost răspunsul, Poirot nu se aşteptase la aşa 
ceva fiindcă faţa i se alungise. 

— Eşti sigur? 


— Nu, dar mă surprinde un pic, asta-i tot. 

— Cum? 

— Deci am văzut bine... un detaliu, cum spui tu. 

— Nu! Nu! nu mi-am schimbat părerea. Te rog să continui 
cercetările în restaurantele de pe lângă Regent Gate şi 
Euston, de lângă Tottenham Court Road şi chiar până la 
Oxford Street. 

— Da, un bărbat şi o femeie. Şi chiar pe lângă Ştrand, 
puţin înainte de miezul nopţii. Cum? 

— Da, da, ştiu că Marsh era cu familia Dortheimer. Dar nu 
e numai căpitanul Marsh pe lume. 

— Sunt un ţâcnit? Complimentul îmi face onoare! Ai 
obligaţia, în orice caz, să mă serveşti! 

Puse jos receptorul. 

— Ei bine? îl întrebai pe Poirot cu nerăbdare. 

— Hastings, cutia aurită a fost cumpărată de la Paris. A 
fost comandată în scris la o firmă specializată în acest gen 
de articole. Chitanţa era semnată: Constance Ackerley. 
Bineînţeles Constance Ackerley nu există. Scrisoarea a 
ajuns cu două zile înainte de asasinat. Destinatarul pretinde 
că inițialele şi inscripţia au fost gravate în rubin. Comanda a 
fost foarte urgentă, livrarea trebuia făcută a doua zi... adică 
în ajunul crimei. Cutia a fost livrată la momentul indicat şi 
plătită în bilete de bancă. 

— Şi cine s-a prezentat la bijutier? întrebai, simțind că 
ajungem la capăt. 

— O femeie, Hastings. 

— O femeie? 

— Da. O femeie de o vârstă oarecare, mică şi purtând 
ochelari. 


Complet stupefiaţi, ne uitarăm unul la altul. 

Capitolul 25. 

O MASĂ MONDENĂ. 

A doua zi am fost invitaţi la masă la familia Widburn, la 
hotelul Claridge. 

La fel ca şi mine, Poirot nu se bucură de această invitaţie. 
Era cel puţin a şasea pe care o primeam. Doamna Widburn 
era tenace şi racola celebrităţi. Fără a se lăsa descurajată 
de răspunsurile lui Poirot, ne-a propus să ne alegem data în 
care, în sfârşit, vom fi liberi. 

După veştile de la Paris, Poirot se arătă discret în ce 
priveşte crima, doar repetând ce spusese deja. 

— E ceva care mă depăşeşte. 

Adăugă încă o dată pentru el însuşi: 

— Ochelari la Paris. Ochelari în poşeta Carlottei Adams... 

De aceea, această masă la Claridge mi se păru, în final, ca 
un excelent element de derivare de la gândurile noastre. 

Tânărul Donald Ross era aici şi veni spre mine cu un aer 
amabil. Erau mai mulţi bărbaţi decât femei, aşa că fusesem 
plasat lângă el. Jane Wilkinson se găsea aproape în faţa 
noastră; între ea şi doamna Widburn era aşezat ducele de 
Merton. 

Ducele mi se păru cam prost dispus. Fără îndoială că 
această companie nu era pe placul lui. Acest tânăr părea 
picat din Evul Mediu. Entuziasmul său pentru moderna 
Jane Wilkinson constituia unul din anacronismele în care se 
complace câteodată natura. 

Apreciind eu însumi justa valoare a frumuseţii şi vocii lui 
Jane, ameţeala ducelui nu mă miră deloc. Dar, te obişnuieşti 
cu perfecțiunea şi sensul comun îşi reia drepturile. O gafă 
comisă de Jane mi-o dovedi. 

Unul dintre invitaţi - nu ştiu care - pronunţă o frază în 
care era vorba de un „proces la Paris”. Atunci, ridică vocea 
Şi zise: 

— Paris? Dar, în zilele noastre, Parisul nu dă niciodată 
tonul! Pe Londra şi pe New York trebuie să te bazezi azi! 


Aceste cuvinte căzură într-un moment în care conversaţia 
lâncezea. Fuse o jenă generală. Lângă mine, Donald Ross 
tuşi. Domnul Widburn se lansă într-un discurs volubil 
despre opera rusească. Fiecare începu să zică indiferent ce. 
Numai Jane, fără a-şi da seama că a spus ceva anormal, îşi 
păstră seninătatea şi zâmbetul său admirabil. 

În acest moment, remarcai expresia ducelui de Merton. Cu 
buzele strânse, foarte roşu la faţă, îl văzui cum se îndepărtă 
încet de Jane Wilkinson. Bineînţeles că îşi dăduse seama ce 
s-ar întâmpla la mesele date de el dacă s-ar căsători cu 
această femeie. 

Întorcându-mi privirea, l-am zărit pe Bryan Martin. Sosise 
tocmai în momentul în care ne aşezam. Aşezat un pic mai 
jos, de cealaltă parte a mesei, se aplecă înainte şi vorbea 
foarte animat vecinei sale, o blondă drăguță. 

De câtva timp nu îl mai văzusem şi am fost foarte surprins 
de transformarea sa avantajoasă. Era vesel şi iradia de 
bună-dispoziţie. 

N-am avut timp să-l observ prea mult; vecina mea din 
stânga, o doamnă enormă, de înaltă nobleţe, mă plictisea cu 
un discurs despre matineele pentru copii pe care le 
organizează. 

Poirot, având o întâlnire, părăsi Claridge cum ne ridicarăm 
de la masă. Trebuia să ancheteze ciudata dispariţie a 
pantofilor unui ambasador. Mă rugă să-l scuz în faţa 
doamnei Widburn. Când încercai să mă apropii de aceasta, 
cineva mă băâtu pe umăr. 

Era tânărul Donald Ross. 

— Domnul Poirot nu-i aici? Aş fi vrut să-i vorbesc. 

— "Tocmai a plecat. 

Ross păru consternat. 

— Ţineţi neapărat să-l vedeţi personal? îl întrebai. 

Îmi răspunse ezitând. 

— Nu... nu ştiu. 

L-am privit mirat. Roşi. 


— Ceea ce v-am spus vi se pare ciudat, nu-i aşa? Dar s-a 
întâmplat ceva insolit... inexplicabil... Aş dori să aflu 
părerea domnului Poirot. 

Părea bulversat, dar m-am grăbit să-l liniştesc: 

— Poirot are o întâlnire, dar se va întoarce în jur de ora 5. 
Telefonaţi-i la această oră, sau veniţi să-l vedeţi. 

— Mulţumesc, voi trece pe la el. La ora 5. Ceea ce vreau 
să-i mărturisesc, are, poate, mare importanţă. 

După ce îmi îndeplinii misiunea faţă de doamna Widburn, 
vroiam să ies când simţii o mână sub braţul meu. 

Era Jenny Driver, foarte elegantă. 

— O! Nu v-am văzut. Cum merg afacerile? 

— Mulţumesc, bine. Am lansat un nou model de pălărie. 
Un fel de tocă cu o pană, pe care femeile o vor purta până 
aproape de ochi. 

— Nu aveţi scrupule, domnişoară? 

— Ce vreţi, trebuie să venim în ajutorul struţilor. Sunt în 
pragul şomajului! 

Adăugă, îndepărtându-se: 

— La revedere. Astăzi mă odihnesc. Vreau să dau un tur la 
ţară. 

— Plimbare plăcută! 

Era o căldură înăbuşitoare. Am traversat liniştit parcul şi 
m-am întors la hotel în jur de 4. Poirot nu apăru decât pe la 
5 fără 20. Era foarte bine dispus. 

— Ai găsit pantofii ambasadorului? l-am întrebat. 

— Era vorba de un trafic de cocaină... o ascunzătoare 
foarte ingenioasă. A trebuit să petrec o oră într-un coafor. 
Era aici o tânără femeie cu părul roşcat care, cu siguranţă, 
ţi-ar fi capturat inima ta tandră. 

Soneria telefonului îl întrerupse. 

— Probabil că e Donald Ross, am observat, îndreptându- 
mă spre aparat. 

— Donald Ross? 

— Da. Tânărul pe care l-am cunoscut la Chiswick. Vrea să- 
ţi vorbească. 


În sfârşit, Ross era la telefon. 

— Domnul Poirot e acolo? 

— Da. Tocmai a sosit. Vreţi să veniţi? 

— Pot să-i vorbesc la telefon? 

Poirot luă receptorul. Mă aflam atât de aproape încât 
puteam auzi vocea lui Ross. 

— Domnul Poirot? 

— Chiar el. 

— Scuzaţi-mă de deranj, dar am descoperit un lucru 
ciudat... în legătură cu moartea lordului Edgware. E poate, 
stupid. 

— Nu! Nu! Spuneţi repede! 

— E în legătură cu Parisul. Înţelegeţi... 

În această clipă am auzit o sonerie undeva, departe. 

— O secundă, vă rog, zise Ross. 

Am perceput zgomotul aparatului pus pe masă. 

Am aşteptat, Poirot ţinând receptorul şi eu, în picioare, 
lângă el. Trecu un minut, două, trei, patru, cinci... 

Poirot apăsă pe clape şi vorbi cu telefonista. 

Se întoarse spre mine. 

— La celălalt capăt, receptorul e încă jos şi nu răspunde 
nimeni. Repede! Hastings, vezi de adresa lui Ross în cartea 
de telefon! Trebuie să ajungem la el cât mai repede! 

Capitolul 26. 

PARIS? 

După câteva minute, săream într-un taxi. 

— Hastings, mi-e frică, zise Poirot. 

— Doar nu crezi că... 

— Luptăm împotriva unui individ care nu a ezitat de a 
comite două crime şi nu va da înapoi nici de la a treia. 
Pentru el, Ross a devenit periculos şi trebuia suprimat. 
După toate aparențele, ceea ce vroia să ne zică, era deo 
mare importanţă. 

— Cum putem afla? 

— Spui că ţi-a vorbit la Claridge. Era lume în jurul vostru. 
Ce nebunie! Ah! De ce nu l-ai luat cu tine? 


— Nu m-am gândit... 

— Nu-ţi reproşez nimic, Hastings. Cum puteai să ghiceşti? 
Ah! De-am ajunge odată! 

În sfârşit, taxiul se opri. Ross locuia la Kensington, într-o 
căsuţă care dădea într-o piaţă largă. O plăcuţă de pe 
sonerie ne indica că locuia la primul etaj. Uşa de la intrare 
era deschisă şi am văzut o scară mare pe care se lansă 
Poirot. 

— Intrăm aici ca într-o moară, îmi spuse. 

La primul etaj, o altă plăcuţă era lipită pe o uşă strâmtă 
închisă cu o yală. 

Încercai uşa... Spre marea mea surpriză, cedă. 

Două alte uşi dădeau în anticameră, una la dreapta, alta în 
faţa noastră. Aceasta se deschise înspre un salon mobilat 
confortabil. Era goală. Pe o masă, telefonul cu receptorul 
alături. 

— Pe aici. Hai Hastings, îmi zise Poirot. 

Întorcându-ne, am intrat într-o mică sufragerie. 

L-am văzut pe Ross întins sub masă, ca şi cum s-ar fi 
împiedicat de un scaun. 

— E mort, lovit de un cuţit în ceafă. 

Mult timp după aceea, acest tragic eveniment, persistă în 
amintirea mea, ca un coşmar. Aveam impresia că sunt 
oarecum vinovat faţă de tânărul actor. 

După descoperirea cadavrului lui Ross, Poirot rămăsese 
foarte calm. A aşteptat venirea poliţiei şi a urmărit 
interogatorul celorlalţi locatari. 

— Hastings, îmi spuse în sfârşit, e inutil să ne pierdem 
timpul cu lamentări şi să ne întrebăm ce s-ar fi întâmplat 
dacă... şi dacă... Bietul tânăr vroia să ne facă o 
mărturisire... şi era importantă, altfel nu ar fi fost omorât. 
Nouă ne rămâne decât să ghicim despre ce era vorba... Nu 
ne rămâne decât un singur cuvânt pentru a ne direcţiona 
căutările. 

— Paris? 


— Da, Paris. (Se ridică şi mergea de-a lungul şi de-a latul 
camerei) Paris a fost pronunţat de mai multe ori în afacerea 
asta, din păcate însă, de fiecare dată, în împrejurări 
diferite. Acest cuvânt e gravat pe cutia aurită. „Paris, 
noiembrie”: miss Adams era în capitala Franţei atunci şi 
poate, şi Ross? Să se fi găsit o altă persoană cunoscută de 
Ross şi pe care tânărul ar fi remarcat-o în compania 
Carlottei? 

— N-o vom şti niciodată. 

— Ba da, dragul meu, am putea s-o ştim, şi o vom ştii 
Puterea creierului uman e aproape ilimitată, Hastings. Să 
vedem în ce alte ocazii am întâlnit cuvântul „Paris”. Avem 
femeia cu ochelari care a ridicat cutia aurită. Ross o 
cunoştea? Ducele de Merton era la Paris pe data crimei. 
Paris, Paris, Paris... Lordul Edgware trebuia să plece la 
Paris. lată! Ar fi oare, un indiciu? A fost omorât pentru a fi 
împiedicat de a merge la Paris? 

Se aşeză cu sprâncenele încruntate. 

— Ce s-a întâmplat la masa de la Claridge? reluă el, 
gânditor. Cuvântul Paris ar ajunge... în legătură cu un fapt 
oarecare. Dar care e acest fapt? Care să-l privească pe 
Ross... sau despre ce vorbea el în acel moment? 

— Despre superstiții scoțiene, mi se pare. 

— Şi în ce parte îi era privirea? 

— Cred că înspre Miss Widburn. 

— Cine stătea lângă ea? 

— Ducele de Merton, apoi Jane Wilkinson, şi apoi cineva pe 
care nu-l cunosc. 

— Ducele de Merton. E foarte posibil să-l fi observat pe 
ducele de Merton când a fost rostit cuvântul Paris. Ducele 
era la Paris, sau părea că este, în ziua crimei. Să 
presupunem că Ross îşi aminti deodată un detaliu conform 
căruia ducele nu ar fi fost la Paris? 

— Dragul meu, Poirot, cum vrei... 

— Găseşti absurd acest raţionament? Contrariul m-ar 
mira. Ducele ar avea vreun mobil pentru a comite crima 


asta? Da, foarte plauzibil. Dar nimeni nu va bănui un astfel 
de om. Nimic nu va împiedica cercetarea alibiului său cu 
atenţie. Şi totuşi, e atât de uşor să simulezi un alibi într-un 
mare hotel. Să iei vaporul de după-amiază şi să te întorci a 
doua zi. Lucrul e posibil, Hastings, Ross n-a spus nimic când 
a auzit cuvântul Paris? Nu şi-a trădat nici o emoție? 

— Îmi amintesc că a tuşit. 

— Şi după aceea, când ţi-a vorbit, ţi s-a părut încurcat? 

— Da. Foarte. 

— Perfect. I-a trecut prin minte o idee pe care a crezut-o 
absurdă! A ezitat să ţi-o spună. S-a gândit să mi-o dezvăluie 
mie. Din păcate, părăsisem deja Claridge-ul. 

— Dacă mi-ar fi spus mai repede! am suspinat. 

— Da, dacă... Cine era atunci lângă voi? 

— Puţină lume. N-am remarcat pe nimeni, în special. 

— Iată-mă din nou la început! murmură Poirot. 

— În orice caz, omorul nu-i poate fi imputat lui Ronald 
Marsh, am observat eu. 

— Încă un punct în favoarea sa, zise cu un aer distrat. 

Brusc, continuă: 

— Nu mă pot înşela pe toată linia Hastings, îţi aminteşti 
când, într-o zi, mi-am pus cinci întrebări? 

— Îmi amintesc, în sfârşit. 

— Iată întrebările: de ce şi-a schimbat lordul Edgware 
poziţia faţă de divorţ? Cum se poate explica că i-a scris 
soţiei sale şi că aceasta n-a primit scrisoarea? De ce acea 
expresie anxioasă de pe faţa sa când am părăsit salonul- 
bibliotecă? De ce ochelari în geanta Carlottei Adams? De ce 
i s-a telefonat doamnei Edgware la Chiswick şi s-a 
întrerupt? Hastings, mă urmăreşte o idee de la început... o 
idee care se raportează la identitatea bărbatului din culise. 
Am răspuns la trei din întrebările mele... şi aceste 
răspunsuri se potrivesc cu ideea mea. Dar îmi mai rămân 
două întrebări de rezolvat. 

Ridicându-se, merse spre biroul său, îl deschise şi luă 
scrisoarea Luciei Adams. Îi ceruse lui Japp să i-o lase ozi 


sau două. Poirot o întinse pe masă şi o studie îndelung. 

Nu o dată, examinasem această scrisoare împreună. Dar, 
din moment ce nu era vorba de Ronald Marsh, ce puteam 
să aflăm din ea? Am luat o carte... Poate aşa să adorm... 

Deodată, Poirot scoase o exclamaţie. Îmi revenii. 

Mă fixa cu ochii săi verzi, strălucitori. 

— Hastings, Hastings! Îţi aminteşti ce ţi-am spus că dacă 
bărbatul ar fi avut mai multă minte ar fi tăiat pagina şi n-ar 
fi rupt-o? 

— Da. Dar poate era grăbit. 

— Grăbit sau nu, n-are importanţă. Ucigaşul a avut destulă 
minte! Pagina trebuia ruptă! Uită-te şi tu! 

Aplecai capul fără a pricepe nimic. 

Cu o voce groasă, Poirot adăugă: 

— Am fost un prost... un orb. Dar acum... acum! Avansăm 
cu paşi uriaşi! 

Capitolul 27. 

UNDE E VORBA DE OCHELARI. 

Poirot mi se păru metamorfozat. Se ridică rapid din 
scaunul său. L-am imitat, fără să înţeleg de ce, plin de bună 
dispoziţie. 

— Vom lua un taxi. Nu e decât ora 9. Nu-i prea târziu 
pentru a face o vizită. 

L-am urmat pe scară. 

— Unde mergem? 

— La Regent Gate. 

Am păstrat linişte. Poirot, aşezat lângă mine în taxi, se juca 
nervos cu degetele pe genunchi. 

La Regent Gate un nou majordom ne deschise uşa. Poirot 
ceru s-o vadă pe miss Carroll. În timp ce urcam scara, mă 
întrebam pentru a o suta oară unde dispăruse frumosul 
valet, ca un zeu din Olymp. Până acum, poliţia nu reuşi să 
afle nimic. Tremurai la gândul că poate era şi el mort... 

Vederea lui miss Carroll, veselă, în mişcare, mă surprinse. 

— Mă bucur că vă găsesc încă aici, domnişoară, făcu 
Poirot. M-am temut că aţi părăsit deja casa. 


— Geraldine nici nu vrea să audă de plecarea mea. Şi, în 
realitate, tânăra fată are nevoie de cineva care s-o 
protejeze şi să-i ţină pe ceilalţi la distanţă. 

— Domnişoară, de la început mi-aţi părut o persoană de 
valoare. Admir energia la o femeie. Cât despre miss Marsh, 
nu posedă deloc spirit practic. 

— E o visătoare, lipsită de orice sens al realităţii, 
întotdeauna a fost astfel. Din fericire, nu trebuie să-şi 
câştige existenţa... Dar, spuneţi-mi, domnule Poirot, doar n- 
aţi venit la ora asta aici pentru a vorbi despre caractere? 
Cu ce vă pot servi? 

Mă îndoiesc că Poirot a gustat acest apel la ordine. Dar, nu 
a lăsat să se vadă nimic. 

— Aş vrea să vă cer câteva precizări. Ştiu că pot face apel 
la memoria dumneavoastră, miss Carroll. 

— Nu eşti o bună secretară, dacă nu ai o bună memorie. 

— Lordul Edgware a fost la Paris, în noiembrie trecut? 

— Aşteptaţi, vă spun imediat. 

Se ridică, deschise un sertar şi scoase o agendă pe care o 
răsfoi. 

— Lordul Edgware a plecat la Paris în 3 noiembrie şi s-a 
întors în 7. A plecat din nou în 27 noiembrie şi a revenit în 4 
decembrie. 

— Ce trebuia să facă la Paris? 

— Prima dată, voia să vadă nişte statuiete vechi pe care 
vroia să le cumpere. A doua călătorie, din câte ştiu, nu avea 
nici un scop bine determinat. 

— Miss Marsh îl însoțea pe tatăl său? 

— Niciodată nu şi-a însoţit tatăl, domnule Poirot. Pe 
vremea aceea, Geraldine era la un pension de lângă Paris. 
Nu cred că lordul Edgware s-a gândit să o vadă. 

— Dumneavoastră nu-l însoţeaţi? 

— Nu... Dar de ce îmi puneţi întrebările astea, domnule 
Poirot? Unde vreţi să ajungeţi? 

În loc de răspuns, Poirot întrebă: 

— Miss Marsh îşi iubeşte mult vărul, nu-i aşa? 


— Într-adevăr, domnule Poirot, nu văd de ce v-ar interesa 
aşa ceva. 

— M-a căutat ieri. Ştiaţi? 

Secretara păru sufocată. 

— Nu, nu ştiam. Ce v-a zis? 

— Mi-a mărturisit - sau mai mult, am ghicit că îşi iubeşte 
vărul. 

— Atunci, de ce mă întrebaţi? 

— Pentru că vreau să vă cunosc părerea. 

De data asta, miss Carroll se hotări să răspundă. 

— După părerea mea, e foarte mult influenţată de el. 

— Nu vă place noul lord Edgware? 

— N-am spus asta. Doar că mă lasă indiferentă. 
Bineînţeles, are un caracter plăcut, dar aş prefera ca 
Geraldine să se intereseze de un tânăr mai serios. 

— Ducele de Merton, de exemplu? 

— Nu-l cunosc. Ştiu doar că-şi respectă obligaţiile impuse 
de rangul său. Dar s-a îndrăgostit de această Jane 
Wilkinson... Sunt sigură că mamei sale i-ar place mai mult 
să-l vadă căsătorit cu Geraldine. Dar fiii nu-şi aleg niciodată 
soțiile impuse de mamele lor. 

— Credeţi că vărul domnişoarei Marsh e îndrăgostit de ea? 

— În situaţia în care el se găseşte, asta n-are nici un fel de 
importanţă. 

— Deci, credeţi că va fi condamnat? 

Miss Carroll nu răspunse. 

— Nu vă mai rețin mult, spuse Poirot ridicându-se. Apropo, 
o cunoşteaţi pe Carlotta Adams? 

— Am văzut-o pe scenă... o actriţă strălucitoare! 

— Da! Juca foarte bine... A, unde mi-am pus mănuşile? 
Aplecându-se să le ia de pe masă, unde le lăsase, atinse 
ochelarii lui miss Carroll, aşezaţi pe colţul mesei şi căzură. 
Îi ridică şi îi întinse proprietarei, scuzându-se. 

— Regret că v-am deranjat, domnişoară. Speram să găsesc 
un nou indiciu cu privire la o neînțelegere care a avut loc 
anul trecut la Paris, între lordul Edgware şi o altă persoană. 


Nu mai am nici o speranţă, dar miss Marsh afirmă cu atâta 
convingere inocenţa vărului său! Bună seara domnişoară. 

Ajunsesem la uşă când miss Carroll ne strigă: 

— Domnule Poirot, aceşti ochelari nu-mi aparţin. Nu văd 
nimic cu ei. 

— Cum? 

Poirot o privi cu un aer mirat. Apoi strigă: 

— Ce idiot sunt! Mi-au căzut ochelarii când m-am aplecat 
după ai dumneavoastră şi am confundat perechile. Iată, se 
aseamănă. 

Schimbul avu loc. 

— Poirot! strigai când am ajuns în stradă, tu nu porţi 
ochelari. 

— Ce spirit viu şi penetrant, dragul meu Hastings! 

— Aceşti ochelari sunt cei din poşeta Carlottei Adams? 

— Exact. 

— Cum ai putut crede că-i aparţin lui miss Carroll? 

— Este singura persoană din anturajul victimei care 
poartă ochelari. 

— Dar nu sunt aiei! 

— În sfârşit. Altfel, n-ar fi remarcat înlocuirea. Am fost 
foarte neîndemânatic, prietene. 

Mergeam de-a lungul străzilor, fără să ne grăbim. În 
această noapte sufocantă, nu prea aveam chef să ne 
întoarcem. 

— Întrebările tale despre Paris au fost un simplu 
subterfugiu? l-am întrebat după o clipă. 

— Nu în întregime. 

— N-am rezolvat încă misterul iniţialei D. Printre suspecți, 
niciunul n-are inițiala D... A! dar, iată ce e ciudat... Donald 
Ross. lar el e mort. 

— Da, zise Poirot. E mort. 

Îmi aminteam o noapte în care toţi trei mergeam 
împreună. 

— Poirot, îţi aminteşti? 

— Ce, dragul meu? 


— Ross ne-a zis că erau treisprezece la masă. lar el s-a 
ridicat primul. 

Poirot nu răspunse. 

— E drăguţ, totuşi, am făcut eu cu jumătate de voce, 
această coincidenţă între moartea lui Ross şi faptul că erau 
treisprezece la masă. Poirot, de ce râzi? 

Spre marea mea mirare, o mărturisesc, Poirot se prăpădea 
de râs. 

— O! nu-i nimic, bâigui el. Mă gândeam la o ghicitoare pe 
care am auzit-o ieri. Vreau să ţi-o zic. Ce are două labe, 
aripi şi latră ca un câine? 

— O găină, normal, am răspuns eu împietrit. O ştiam de 
când eram la grădiniţă. 

— Hastings, eşti prea savant. Ar fi trebuit să răspunzi: „Nu 
ştiu”. Eu ţi-aş fi răspuns: „O găină”. Atunci, ar fi trebuit să 
spui: „Bine, dar o găină nu latră ca un câine!” Iar eu ţi-aş fi 
replicat la rându-mi: „Ah! am adăugat acest detaliu ca să fie 
mai dificilă ghicitoarea.” Şi care ar fi totuşi explicaţia literei 
D? 

— Ce prostie! 

— Da, pentru majoritatea oamenilor, dar nu pentru toată 
lumea. O! dacă aş putea interoga pe cineva... 

Treceam prin faţa unui mare cinematograf. Spectatorii 
care tocmai ieşeau, vorbeau - cel puţin unii - despre filmul 
pe care îl văzuseră. 

— A fost extraordinar! exclamă o tânără. Bryan Martin e 
extraordinar! Nu pierd niciodată un film în care joacă el. Ai 
văzut cum a trecut faleza pe cal, tocmai la timp pentru a 
pune hârtiile? 

Însoţitorul său era mai puţin entuziasmat. 

— Povestea era stupidă. Dacă o interogau imediat pe Ellis, 
cum ar fi făcut oricine... 

Restul ne scăpă. 

Traversarăm şoseaua. 

Ajuns pe trotuar, m-am întors şi l-am văzut pe Poirot, 
rămas în urmă, imobil printre maşinile şi autobuzele de pe 


stradă... Din instinct, am închis ochii. Am auzit plânsetul 
frânelor... Cu un aer demn, Poirot îmi zâmbi. 

— Poirot! am strigat, eşti nebun? 

— Nu, prietene. Eram... Am avut un moment de inspiraţie 
pentru o clipă. 

— O clipă prost aleasă... şi care ar fi putut fi ultima a vieţii 
tale. 

— Nu contează! Ah! dragul meu... am fost orb, surd, 
insensibil. Acum, cunosc răspunsurile la toate întrebările... 
Da, la toate cinci. E simplu... de o simplitate copilărească. 

Capitolul 28. 

POIROT PUNE CÂTEVA ÎNTREBĂRI. 

Pe drumul spre hotel, Poirot, urmându-şi cursul ideilor 
sale, mormăia din timp în timp, câte un cuvânt printre dinţi. 
O dată, am distins cuvântul „bec”, altă dată ceva ca 
„duzină”. Dacă aş fi fost perspicace, cu siguranţă că aş fi 
ghicit relaţia între aceste idei. Oricum ar fi, n-am descoperit 
nici un sens. 

Cum am ajuns în apartament se aruncă pe telefon, ceru 
numărul de la Savoy şi ceiu să vorbească cu lady Edgware. 

— Imposibil, dragul meu, i-am spus. Uiţi că joacă într-o 
piesă nouă? Trebuie să fie pe scenă în acest moment. 

Poirot nu dădu nici o atenţie spuselor mele. I se adresă 
telefonistei de la hotel care îi spuse acelaşi lucru. 

— A! într-adevăr... în acest caz, vreau să-i vorbesc 
cameristei doamnei Edgware. 

După câteva momente, legătura era stabilită. 

— Sunteţi camerista doamnei Edgware? Domnul Poirot vă 
vorbeşte... Domnul Hercule Poirot. Vă amintiţi de mine, nu-i 
aşa? 

— Foarte bine. S-a întâmplat ceva important. Vreau să 
veniţi imediat. 

— Da, e neapărat. Vă dau adresa. Ascultaţi! 

Repetă de două ori adresa noastră, apoi închise. 


— Ce-ai păţit? l-am întrebat curios. Ai noi informaţii? 

— Nu, Hastings, ea mi le va da. 

— Despre Jane Wilkinson? 

— În ceea ce o priveşte, am toate indicaţiile pe care le 
doresc. O cunosc pe femeia asta ca pe buzunarul meu. 

— Atunci, despre cine? 

Poirot zâmbi şi mă rugă să am răbdare. Peste zece minute, 
apăru servitoarea. Părea surprinsă şi cam ezitantă. Poirot o 
primi în grabă. 

— E foarte drăguţ că aţi venit. Vreţi să vă aşezaţi, 
domnişoară... Ellis, nu-i aşa? 

— Da, domnule. 

Se aşeză pe scaunul pe care i-l întinse Poirot. 

— Mai întâi, miss Ellis, spuneţi-mi de cât timp sunteţi în 
serviciul doamnei Edgware? 

— De trei ani, domnule. 

— Sunteţi la curent cu afacerile ei personale? Îi cunoşti 
duşmanii? 

Mai întâi îşi strânse buzele subţiri. În sfârşit, vorbi: 

— Multe femei au vrut să-i facă de petrecanie... din 
gelozie. 

— Celelalte o urăsc? 

— Da, domnule. E foarte frumoasă şi are numai succese. 
Are multe rivale în lumea teatrală. 

— Şi bărbaţii? 

Un zâmbet amar îi apăru pe faţă. 

— Face numai ceea ce vrea ea, asta e, se ştie. 

— Îl cunoaşteţi pe Bryan Martin, artistul de cinema? 

— O! sigur, domnule. 

— Nu ştiu dacă nu mă înşel, dar parcă acum un an domnul 
Bryan Martin o vedea destul de des pe stăpâna 
dumneavoastră? 

— Era nebun după ea, domnule. Şi dacă vreţi să ştiţi, nu 
„era”, ci „este”. 

— Acum, se gândeşte s-o ia de nevastă? 

— Da, domnule. 


— Şi ea? 

— La fel, domnule. Cum ar fi obţinut divorţul, s-ar fi 
căsătorit imediat. 

— Ducele de Merton, a apărut mai târziu? 

— Da, domnule, când călătorea în Statele Unite. Atunci a 
cunoscut-o pe doamna. 

— Atunci, gata cu speranţele lui Bryan Martin? 

— Da. Au fost scene tari. O dată, a ameninţat-o cu pistolul. 
Apoi, s-a apucat de băut, aproape să-şi piardă minţile. 

— Dar a terminat prin a se calma... 

— Aşa s-ar zice, domnule. Dar totuşi, o mai urmăreşte. 
Asta mă nelinişteşte. Doamna... ea râde. Adoră să-şi vadă 
puterea de seducţie... Înţelegeţi? 

— Da, răspunse Poirot, înţeleg. 

— În ultimul timp, nu a mai venit deloc. Cu atât mai bine! 
Dacă începe să se consoleze... 

— Poate. 

Felul în care Poirot pronunţă acest cuvânt o cam miră pe 
Ellis. Întrebă cu nelinişte: 

— Dumneavoastră nu credeţi în primejdie, domnule? 

— Ba da, răspunse grav Poirot. Presimt pentru ea un mare 
pericol, dar şi l-a căutat cu lumânarea. 

Punând mâna pe marginea de marmură a şemineului, 
Poirot răsturnă o vază cu flori. Apa stropi faţa lui Ellis. Rar 
am avut ocazia să constat neîndemânări de genul ăsta la 
Poirot. Am ajuns la concluzia că era într-o cruntă stare de 
nervi. Dezolat, fugi în camera sa pentru a aduce un prosop, 
o ajută pe servitoare să-şi şteargă faţa şi gâtul, scuzându-se 
mereu. 

În sfârşit, Poirot o conduse pe Ellis la uşă. 

— Încă nu e prea târziu, zise el, după ce aruncă un ochi la 
pendulă. Vă veţi întoarce înaintea stăpânei. 

— Asta n-are importanţă, domnule. Trebuie să meargă să 
supeze după teatru. De altfel, nu-i place să o aştept, numai 
dacă nu mi-o cere ea. 

Camerista ieşi. 


Fierbeam de curiozitate. 

— Ei bine? 

El zâmbi. 

— Nimic încă pentru seara asta, prietene. Mâine 
dimineaţă devreme, îl vom suna pe Japp şi îl vom ruga să 
vină aici. Îl vom convoca de asemenea şi pe Bryan Martin. 
Fără îndoială că ne va face declaraţii preţioase. De altfel, 
vreau să-i plătesc o datorie. 

Poirot zâmbi cu un aer bizar. 

— Doar nu poţi să-l acuzi de moartea lordului Edgware? 
Mai ales după ce am auzit în seara asta. Doar nu-i aşa de 
stupid să-i omoare soţul femeii pentru a o arunca în braţele 
altuia?! 

— Ce judecată profundă! 

— Termină cu sarcasmele tale, te rog, i-am zis pe un ton 
vexat. Dar ce mai e şi asta? 

Poirot îmi arătă obiectul pe care îl ţinea în mână. 

— Ochelarii acestei brave Ellis, dragul meu. Şii-a uitat... 

— Glumeşti! Îi avea pe nas când ne-a părăsit. 

Lăsă capul în jos. 

— Trezeşte-te, Hastings! A ieşit de aici cu ochelarii din 
poşeta Carlottei Adams! 

Rămăsei aiurit. 

Capitolul 29. 

POIROT VORBEŞTE. 

A doua zi dimineaţă, i-am telefonat inspectorului Japp. 

Îmi răspunse cu o voce descurajată. 

— A! dumneata eşti, căpitane Hastings. Ce e nou? 

Îi transmisei mesajul lui Poirot. 

— Dacă pot veni la ora 11? Da, pot! A descoperit vreun 
indiciu oarecare cu privire la moartea tânărului Ross? 

— Cred că vă rezervă o surpriză. În orice caz, are un aer 
foarte satisfăcut. 

— N-aş putea să zic acelaşi lucru. Pe curând, căpitane 
Hastings. 


Imediat i-am telefonat şi lui Bryan Martin şi i-am repetat 
textual mesajul lui Poirot: Poirot a descoperit câteva detalii 
interesante pe care domnul Bryan Martin ar vrea cu 
siguranţă să le cunoască. Când actorul mă întrebă despre 
ce-i vorba, i-am răspuns că habar n-am, Poirot 
neîncredinţându-mi secretele sale. 

— Se-nţelege, spuse în sfârşit Bryan, contaţi pe vizita mea. 

Şi puse jos receptorul. 

După un moment, spre mirarea mea, Poirot ridică 
receptorul şi o rugă şi pe Jenny Driver să vină la 11. 

Dacă nu mi-a zis nimic, m-am abținut să-i pun întrebări. 

Bryan Martin sosi primul. Părea în perfectă stare de 
sănătate fizică şi morală dar - poate că nu era decât o idee 
- îi găseam un aer puţin jenat. Jenny Driver apăru o clipă 
mai târziu. Bryan şi ea fură la fel de surprinşi când se 
văzură. 

Poirot îşi consultă ceasul. 

— Se pare că inspectorul Japp va întârzia. 

— Inspectorul Japp? tresări Bryan. 

— Da. l-am dat întâlnire aici... E un vechi prieten... 

Bryan recăzu în tăcere. Jenny îi aruncă o privire, dar nu 
spuse nimic. Părea uşor preocupată. 

La un moment dat, intră Japp. Dacă era sau nu mirat de 
prezenţa celor doi, nu lăsă să se întrevadă. Îl salută pe 
Poirot ca de obicei. 

— Ei bine, domnule Poirot, ce înseamnă reuniunea asta? 
Ne-ai adunat ca să ne faci câteva declaraţii importante? 

Poirot zâmbi. 

— Doar o mică poveste, foarte simplă... atât de simplă 
încât mi-e jenă că nu am văzut totul clar. Dacă îmi permiteţi, 
aş vrea să încep cu începutul. 

Japp îşi privi ceasul. 

— Dacă nu va dura mai mult de o oră... 

— Linişteşte-te. Nu îmi va lua atâta timp. Vrei să-l cunoşti 
pe asasinul lordului Edgware, a lui miss Adams şi al lui 
Ross? 


— Bineînţeles, afirmă Japp cu prudenţă. 

— Acordă-mi puţină atenţie şi vei şti totul. Vreau să vă 
conduc pas cu pas pe pistă. Vă veţi da seama de prostia 
mea şi cât de orb am putut fi. A trebuit să am o conversaţie 
cu prietenul meu Hastings şi să aud o remarcă cu totul 
întâmplătoare, pe stradă, pentru a mă îndrepta pe drumul 
cel bun. 

Făcu o pauză şi începu: 

— Încep cu dineul de la hotelul Savoy. Lady Edgware a 
venit spre mine să-mi ceară o întrevedere. Vroia să se 
debaraseze de soţul său şi declară - pare-mi-se fără să se 
gândească - că ar fi fost mai bine daca l-ar fi omorât ea 
însăşi. Bryan Martin a auzit aceste cuvinte... Nu-i aşa, 
domnule Maitin? 

— Toată lumea de faţă le-a auzit, replică actorul. 

— De acord. Nici eu nu am uitat cuvintele doamnei 
Edgware, dar Bryan Martin a avut plăcerea de a se 
prezenta aici, a doua zi, pentru a mi le aminti. 

— Pardon! strigă Bryan Martin, eu am venit... 

Poirot ridică mâna. 

— Aţi venit să-mi povestiţi o istorioară fără cap şi coadă în 
care era vorba de o urmărire. Dar nici un copil nu s-ar fi 
prins. O femeie de la care doriţi să obţineţi 
consimţământul... un bărbat pe care îl recunoaşteţi după 
dintele de aur. Dragul meu, un dinte de aur nu se mai face 
în zilele noastre... mai ales în America! Chirurgia dentară a 
făcut progrese! O! Povestea dumneavoastră a fost cusută cu 
aţă albă. Când aţi terminat cu absurdităţile, aţi revenit la 
motivul real al vizitei... de a suscita bănuielile mele 
împotriva lui lady Edgware. Pentru a fi mai clar, aţi pregătit 
terenul pentru momentul când această persoană îşi va 
ucide soţul. 

Bryan Martin era galben. 

— Nu ştiu despre ce povestiţi, murmură el. 

— Aţi găsit ridicolă ideea că lordul Edgware să poată 
consimţi la divorţ. V-aţi gândit că o să-l văd a doua zi, dar 


întâlnirea modificându-se, m-am dus la el chiar în acea zi şi 
a acceptat divorţul. Deci, lady Edgware n-are nici un motiv 
să-şi ucidă soţul. Dar, acesta i-a scris despre asta deja. Ea 
afirmă că nu a primit nici o scrisoare. Ori ea minte, ori soţul 
său, sau cineva a interceptat scrisoarea... Cine? Mi-am pus 
deci întrebarea asta: De ce domnul Bryan Martin a venit să- 
mi povestească asemenea minciuni? Şi am ajuns la 
concluzia că sunteţi înnebunit după lady Edgware. Lordul 
Edgware îmi spusese că soţia sa vrea să se căsătorească cu 
un actor. Dar această femeie versată, îşi schimbase planul 
şi, în cazul în care scrisoarea de la lordul Edgware sosea, 
nu cu dumneavoastră s-ar fi căsătoiit, ci cu un altul! Aveaţi 
deci dreptate să suprimaţi această scrisoare. 

— Eu? Niciodată... 

— Aşteptaţi. Până acum aţi vorbit când v-a plăcut. Acum 
însă, urmăriţi-mă pe mine... Care trebuia să fie starea 
dumneavoastră de spirit, dumneavoastră, idolul femeilor, 
care până acum, v-aţi considerat irezistibil. În furia 
dumneavoastră v-aţi hotărât să vă răzbunaţi pe Lady 
Edgware, făcându-i cel mai mare rău posibil. Şi ce să-ţi 
doreşti mai mult decât s-o vezi acuzată... poate, 
condamnată? 

— Scabros! exclamă Japp. 

Poirot se întoarse spre el. 

— Da, dragă prietene, iată ideea care prindea contur în 
creierul meu şi pe care se grefau mai multe lucruri: 
Carlotta Adams era prietenă cu doi bărbaţi: căpitanul 
Marsh şi Bryan Martin. Era posibil ca Bryan Martin, actorul 
care câştigă sume enorme, să fi sugerat mistificarea şi să 
ofere zece mii de dolari. Altfel, nu puteam crede că miss 
Adams îl bănuia pe Ronald Marsh să aibă zece mii de dolari. 
Îl ştia sărac pământului. Bryan Martin, el... 

— Vă jur că nu eu sunt! V-o jur! strigă tânărul actor cu 
voce răguşită. 

Poirot continuă: 


— Când textul scrisorii lui miss Adams fu telegrafiat de la 
Washington la Scotland Yard, n-am acţionat, am reflectat. 
Mai târziu am primit originalul scrisorii şi am descoperit o 
pagină care lipsea, din cauză că ceea ce cuprindea pagina 
următoare se raporta la altcineva, nu la căpitanul Marsh... 
Când acesta a fost arestat, a zis cu siguranţă că a văzut un 
bărbat, pe care îl luă drept Bryan Martin şi care intra la 
unchiul său. Venind de la cineva în stare de arest, această 
depoziţie nu are nici o valoare. lar altfel, domnul Martin 
poseda un alibi, bineînţeles! Aici trebuie sa ne oprim. Dacă 
domnul Martin ar fi comis crima, era necesar ca să-şi 
construiască un alibi... Acest alibi a fost atestat de un singur 
martor, miss Driver. 

— Şi ce-i cu asta? zise tânăra modistă. 

— Nimic, domnişoară, zise Poirot zâmbind. Permiteţi-mi să 
vă amintesc că în acea zi, chiar eu v-am văzut luând masa 
cu domnul Bryan Martin. Aţi venit la masa mea pentru a 
încerca să mă convingeţi că miss Adams avea ceva anume 
pentru Ronald Marsh... şi nu - după cum era adevărul - 
pentru Bryan Martin. 

— Nici vorbă! protestă actorul cu energie. 

— Nu mă îndoiesc, domnule, pronunţă calm Poirot, dar 
cred că ăsta e adevărul. Asta ar explica cel mai bine, 
antipatia sa pentru lady Edgware. O ura din pricina 
dumneavoastră. l-aţi mărturisit decepţiile dumneavoastră, 
nu-i aşa? 

— Da, simţeam nevoia să mă descarc în faţa cuiva, şi, ea... 

— Ea ştia să păstreze şi să asculte cu simpatie. Ştiu. Ei 
bine, ce s-a întâmplat după aceea? Ronald Marsh a fost 
arestat. Iată-vă asigurat. Când planul dumneavoastră a 
eşuat din nou în sensul că lady Edgware şi-a schimbat 
opţiunea, în ultimul moment, de a asista la dineul oferit de 
sir Montagu, un alt pseudo-vinovat v-a scăpat de 
probleme... pentru că, la o masă, aţi auzit ce i-a spus 
tânărul amabil - Donald Ross - prietenului meu Hastings. 
Ceva ce v-a neliniştit. 


— Fals! strigă actorul cu faţa îngrozită de frică. Vă jur că 
nu am auzit nimic! nimic! 

Atunci, se produse o lovitură de teatru. 

— V-am spus adevărul, pronunţă Poirot cu calm. Şi sper că 
veţi fi îndeajuns pedepsit pentru îndrăzneala de a veni la 
mine, să-mi povestiţi mie, Hercule Poirot, o poveste de 
adormit copiii. 

Rămăsesem muţi. Poirot continuă: 

— lată... v-am expus erorile mele. Mi-am pus cinci 
întrebări. Hastings le ştie. Am răspuns la trei dintre ele. 
Cine a suprimat scrisoarea? Bryan Martin. De ce lordul 
Edgware îşi schimbă rapid opţiunea şi consimţi la divorţ? 
Sau vroia să se recăsătorească - dar aici nu am avut nici o 
dovadă - sau se produse această schimbare pentru un 
motiv oarecare. Lordul Edgware era un bărbat închis şi 
dezechilibrat. Eu cred că aşa s-a întâmplat: lordul Edgware 
consimţi la divorţ pentru a evita scandalul unor posibile 
divulgări. 

Mai rămâneau două întrebări: Ai cui erau ochelarii din 
geanta Carlottei Adams şi care nu-i aparţineau? Şi de cei s- 
a telefonat doamnei Edgware în timpul mesei de la sir 
Montagu? Nu am putut să introduc în aceste două cazuri în 
nici un fel numele lui Bryan Martin. 

Am fost deci obligat să recunosc că m-am înşelat 
acuzându-l pe Bryan Martin, sau că întrebările mele nu 
răspundeau la nimic. În disperare de cauză, am reluat cu 
atenţie scrisoarea lui miss Adams. Şi, din nou am descoperit 
ceva! 

Constataţi chiar voi înşivă. După cum vedeţi, foaia e ruptă 
aiurea. Să presupunem că în partea de sus a paginii era 
scris: „Ea mi-a spus”. Atunci, iată-ne ajunşi! Nu e un bărbat, 
ci o femeie cea care i-a propus jocul Carlottei Adams. 

Am întocmit o listă cu femeile care, de aproape sau de 
departe, au avut vreo tangenţă cu victima. Pe lângă Jane 
Wilkinson, mai bănuiam încă patru: Geraldine Marsh, miss 
Carroll, miss Driver şi ducesa de Merton. 


Din cele patru, cea mai suspectă mi se părea miss Carroll. 
Purta ochelari, se afla în casă în noaptea crimei, şi era 
foarte grăbită s-o acuze pe Jane Wilkinson; pe deasupra e o 
femeie energică şi capabilă să ducă la bun sfârşit un 
asasinat. Din ce motive? Lucrase mulţi ani pentru lordul 
Edgware... Poate câteva mobiluri ne scăpaseră... 

Nu puteam şterge cu uşurinţă numele lui Geraldine 
Marsh. Îşi ura tatăl: chiar ea a mărturisit. Să admitem că 
odată intrată în casă, şi-a ucis deliberat tatăl, apoi a urcat 
să-şi caute perlele. Imaginaţi-vă stresul pe care l-a avut 
când l-a văzut pe vărul său, pentru care are o profundă 
afecţiune, înăuntru şi nu rămas lângă maşină. 

Agitaţia sa extremă ar putea fi explicată şi altfel. Cutia 
aurită, descoperită în geanta lui miss Adams purta inițiala 
„D”. „Dina”. Să adăugăm că se găsea în pension la Paris în 
noiembrie trecut şi putea foarte bine s-o întâlnească pe 
Carlotta Adams. Poate că vi se pare ciudată ideea mea de a 
o pune şi pe ducesa de Merton pe listă. Această mare 
doamnă a venit să mă consulte şi am crezut-o o fanatică a 
dragostei materne. Îşi concentrează toate sentimentele 
asupra fiului său şi era foarte posibil să aranjeze un complot 
pentru a reduce de pe scenă femeia care atenta la fericirea 
băiatului său. 

Să n-o uităm nici pe Jenny Driver... 

Se opri şi o privi pe Jenny. Ea se uită ţintă la el, 
înfruntându-i privirea şi întrebă: 

— Ce aveţi să-mi reproşaţi? 

— Nimic, domnişoară, numai că sunteţi o prietenă de-a lui 
Bryan Martin şi că numele dumneavoastră de familie începe 
cu „D”. 

— Asta-i tot? 

— Nu încă. Mai mult decât oricare alta posedaţi puterea şi 
energia necesară pentru a duce la „bun sfârşit” o crimă. 

— Continuaţi, îi spuse ea, fără să se emoţioneze. 

Îşi aprinse o ţigară. 


— Alibiul domnului Martin era fals sau adevărat? Asta 
vroiam să ştiu. În caz afirmativ, pe cine a văzut Ronald 
Marsh, intrând în casa unchiului său? Deodată, mi-am 
amintit că frumosul majordom de la Regent Gate seamănă 
foarte bine cu domnul Martin. Pe el îl văzuse căpitanul 
Marsh. Şi astfel am lansat o ipoteză. Majordomul fu primul 
care a descoperit asasinatul stăpânului său. Lângă lordul 
Edgware zări şi un plic care conţinea 100 de lire sterline în 
bilete de bancă franceze. Luă banii, ieşi tiptil şi merse să-i 
mărturisească conţinutul furtului său la unul dintre 
prieteni. Apoi se reîntoarse cu cheia lordului Edgware. Lăsă 
în grija femeii cu curăţenia să descopere cadavrul a doua zi 
dimineaţă. Nu vedea nici un risc, omorul fiind săvârşit de 
lady Edgware, biletele de bancă erau, probabil, deja 
schimbate în monedă engleză. În acest timp, când află că 
lady Edgware are un alibi şi după ce fusese interogat de 
Scotland Yard asupra propriilor antecedente, i se făcu frică 
şi găsise de cuviinţă să părăsească oraşul. 

Japp aprobă din cap. 

— Rămâne problema ochelarilor. Dacă miss Carroll ar fi 
fost posesoarea, totul era clar ca lumina soarelui. Ea ar fi 
suprimat scrisoarea şi discutând detaliile crimei cu miss 
Adams în acea seară, ar fi putut să-şi uite ochelarii care ar fi 
fost introduşi în poşeta Carlottei. 

Dar ochelarii nu erau ai lui miss Carroll. Într-o seară, puţin 
cam descurajat, întorcându-mă cu Hastings, am încercat să 
fac puţină ordine în mintea mea, când... miracolul s-a 
produs! 

Mai întâi, Hastings făcu aluzie la remarca lui Donald Ross: 
erau treisprezece la masă la dineul lui sir Montagu. Şi el 
fusese primul care s-a ridicat. Îmi urmăream cursul 
gândurilor, când, deodată, îmi trecu o idee prin cap. 
Vorbind serios, Donald Ross nu spusese adevărul. Poate că 
s-a ridicat primul de la masă la sfârşitul cinei, dar prima 
care s-a ridicat a fost lady Edgware pentru a răspunde la 
telefon. Gândindu-mă la ea, mi-a venit în minte o ghicitoare 


care corespundea perfect cu mentalitatea sa - în anumite 
puncte, cam puerilă. Am căutat apoi, să găsesc pe cineva 
care să-mi dea nişte detalii despre sentimentele lui Bryan 
Martin pentru Jane Wilkinson. Şi iată, că o simplă frază, 
pronunţată de un trecător care a ieşit de la cinema, mă 
scoase din încurcătură. Îi spunea însoţitoarei lui că unul din 
personajele filmului „ar fi trebuit s-o interogheze pe Ellis”. 
Imediat mi se aprinse becul. 

Privi în jurul lui. 

— Da, da, ochelarii, apelul telefonic, femeia care se 
prezentă la bijutierul parizian pentru a ridica cutia aurită 
era Ellis, evident, camerista lui Jane Wilkinson! Am urmărit 
ancheta pas cu pas; luminări, semiobscuritate, Doamna Van 
Dusen... în fine, totul! Ştiam totul! 

Capitolul 30. 

POVESTEA CRIMEI. 

Poirot ne privi un moment. 

— Prieteni, reluă el cu o voce caldă, vă voi povesti acum ce 
s-a întâmplat în acea noapte tragică... La ora 7, Carlotta 
Adams părăsi apartamentul său, luă un taxi spre Piccadilly 
Palace. 

Am scos o exclamaţie de surpriză. 

— Exact, Hastings, la Piccadilly Palace, unde reţinuse deja 
o cameră sub numele de doamna Van Dusen. Purta ochelari 
foarte înguşti, ceea ce, ştiţi, modifică foarte mult aspectul 
feţei. Reţinându-şi camera, pretinse că pleacă în aceeaşi 
seară la Liverpool şi că bagajele sunt deja pe drum. La 8 şi 
jumătate, lady Edgware se prezintă la hotel şi ceru s-o 
vadă. A fost condusă în camera doamnei Van Dusen. Aici, 
cele două femei şi-au schimbat hainele. Purtând o perucă 
blondă, o rochie de tafta albă şi o blană de hermină, 
Carlotta Adams şi nu Jane Wilkinson părăsi hotelul şi se 
îndreptă spre Chiswick. Da, da, e posibil! Am fost seara la 
sir Montagu Corner. Masa nu este luminată decât de 
luminări, lămpile sunt voalate, niciunul din invitaţi nu o 
cunoştea bine pe Jane Wilkinson. Toţi regăsiră părul blond 


şi vocea melodioasă. Ce simplu e totul! Dacă treaba n-ar fi 
reuşit, dacă cineva ar fi descoperit deghizarea, Carlotta s-ar 
fi retras înfrântă. 

Lady Edgware, purtând o perucă neagră, cu hainele şi 
ochelarii Carlottei, plăti nota, urcă cu valiza sa într-un taxi 
şi merse la Euston. Îşi scoase peruca neagră pe care o 
aruncă în toaletă şi îşi lasă valijoara la bagaje. Înainte de a 
se întoarce la Regent Gate, ceru să vorbească cu lady 
Edgware. Asta făcea parte din program şi totul mergea 
perfect. Carlotta trebuia să răspundă: „Foarte bine”, lady 
Edgware continuându-şi realizarea planului. La Regent 
Gate, ceru să-l vadă pe lordul Edgware, îşi anunţă 
identitatea şi intră în salonul-bibliotecă... şi comise prima 
crimă. Bineînţeles, nu s-a simţit urmărită de miss Carroll, 
de la etajul întâi. Pentru că, singurul martor e valetul (care 
n-o văzuse până atunci - şi pe deasupra purta şi o pălărie 
care-i ascundea jumătate din faţă), iar unica mărturie a 
acestui servitor va fi pusă în cumpănă cu mărturiile a 
douăsprezece persoane onorabile care au asistat la cina de 
la lordul Montagu Corner. 

Ea părăsi casa, se întoarse la Euston, din blondă deveni 
brună şi îşi luă valiza. Trebuia să aştepte acum întoarcerea 
Carlottei Adams de la Chiswick. S-au înţeles asupra unei 
anumite ore, şi pentru a trece timpul, Jane Wilkinson intră 
într-o ceainărie. Din timp în timp, arunca câte o privire pe 
ceas, apoi îşi pregăti al doilea asasinat. A introdus cutia 
aurită în poşeta Carlottei, cutie comandată de ea însăşi la 
Paris. Poate în momentul acesta a zărit scrisoarea. Poate 
mai târziu. N-are importanţă. Cum descifră adresa, presimţi 
un pericol. Deschise plicul şi bănuielile sale fură justificate. 

Fără îndoială că, prima intenţie a fost de a distruge 
scrisoarea. Dar, dintr-o dată, inspiraţia o salvă. O pagină 
distrusă şi scrisoarea va deveni un document clar împotriva 
lui Ronald Marsh, asupra căruia vor cădea toate bânuielile. 
Şi chiar dacă Marsh are un alibi, ea va face ca acuzaţia să 
cadă asupra unui bărbat, făcând să dispară cuvântul „ea”. 


Astfel a procedat, apoi a introdus scrisoarea la loc în plic şi 
apoi în poşetă. 

Ora întâlnirii se apropia. Se îndreptă spre hotelul „Savoy”. 
Cum văzu maşina cu care sosi sosia sa, grăbi pasul, intră în 
acelaşi moment şi urcă scările. Toaleta sa neagră, discretă îi 
permise să treacă neobservată. Intră în cameră imediat 
după Carlotta Adams. Înainte de a pleca, Jane Wilkinson îi 
recomandase cameristei să se culce fără s-o aştepte. Cele 
două actriţe se găseau aşadar singure, schimbându-şi din 
nou hainele şi cred că în acest moment, lady Edgware 
propuse să bea ceva pentru reuşita micii lor farse. În 
paharul pe care-l întinse Carlottei se găsea veronal. 

Jane Wilkinson îşi felicită victima şi îi promise că a doua zi 
va avea CEC-ul. Carlotta se întoarse la ea, moleşită. Încercă 
să telefoneze la vreun prieten... domnul Bryan Martin sau 
căpitanul Marsh... apoi renunţă. Era foarte obosită. 
Veronalul începea să-şi facă efectul. Se culcă, adormi... 
pentru a nu se mai trezi niciodată. A doua crimă reuşi. 

Ajungem acum la a treia. În timpul mesei de la Claridge, 
sir Montagu Corner făcu aluzie la o întâlnire pe care o 
avusese cu lady Edgware chiar în seara asasinatului soţului 
său. Până aici, nimic complicat. E suficient să-i facă câteva 
remarci amabile doamnei. Dar nemaipomenitul Nemessis o 
cuceri. Cineva vorbea de „Paris”, iar pentru ea, nu exista 
decât un singur Paris... Parisul modei şi cel al bârfelor! 

În faţa ei stătea un tânăr care fusese şi la dineul de la 
Chiswick... un tânăr actor care auzind-o pe lady Edgware 
din acea seară, vorbind despre arta şi civilizaţia greacă, 
acum, rămase surprins. Carlotta Adams fiind o femeie 
inteligentă şi cultivată, tânărul se miră, nu mai înţelegea 
nimic... Când, deodată i se lumină privirea: nu era vorba de 
aceeaşi femeie! Tulburat la maximum de această 
descoperire se gândi să-mi ceară sfatul. A vrut să mi se 
adreseze mie, dar în absenţa mea, îi vorbi lui Hastings. 

Dar femeia surprinse conversaţia lor. E atât de subtilă 
încât putea să ghicească ce se va întâmpla. Îl auzi pe 


Hastings spunând că nu mă întorc înainte de 5 şi la 5 fără 
10 se duse la Ross. El îi deschise. Fusese foarte surprins s-o 
vadă, dar nu se gândi la ceva rău. Cum să se teamă un om 
tânăr şi viguros de o femeie? O conduse în sufragerie unde 
ea i-a povestit o istorioară oarecare. Poate i s-a aruncat în 
braţe. Bărbatul a fost redus pentru totdeauna la tăcere. 

Poirot făcu o pauză. 

Japp întrebă: 

— Deci, acuzaţi această femeie de trei crime? 

Poirot afirmă printr-o ridicare a capului. 

— De ce, dacă soţul său a consimţit să divorţeze? 

— Pentru că ducele de Merton este un catolic înrăit. 
Niciodată nu ar fi acceptat să se căsătorească cu o femeie al 
cărei soţ e viu. În timp ce văduvă, dimpotrivă, era convinsă 
că va deveni soţia ducelui. Cu siguranţă că i-a povestit de 
un divorţ posibil cu lordul Edgware, dar el a protestat. 

— Şi atunci, de ce te-a trimis la lordul Edgware? 

— Pentru a-mi arunca praf în ochi! Pentru a ţine cu ea şia 
afirma întregii lumi că nu avea nici un motiv plauzibil să-şi 
ucidă soţul! A reuşit să mă ducă. Ce creier ciudat la această 
femeie, complicat şi infantil totodată! Dar ce comediantă! 
Cum a ştiut să-şi ascundă surpriza când i-am spus că 
scrisoarea soţului său a fost trimisă! Ea jură că nu a primit- 
o niciodată. Şi aşa, fără cea mai mică remuşcare! 

— Nu v-am prevenit? strigă Bryan Martin. E diabolică! 
Sper din tot sufletul să fie condamnată! 

Chipul său se umplu de ură. Jenny Driver îl calmă. 

— Şi cutia aurită cu inițiala D, purtând inscripţia „Paris, 
noiembrie”? întrebă Japp. 

— A comandat-o telegrafic şi a trimis-o pe Ellis, camerista 
sa, să o aducă. Ellis luă pachetul, achită nota, fără a şti ce 
transportă. Lady Edgware împrumută de la Ellis una din 
perechile de ochelari pentru a o putea imita pe lady Van 
Dusen. Ea nu se gândi deloc la asta şi îi lăsă în poşeta 
Carlottei Adams. Toate astea mi-au venit în minte în 
momentul în care traversam: Ellis! Ochelarii lui Ellis! Ellis 


în misiune la Paris pentru a ridica cutia. Ellis, apoi Jane 
Wilkinson. Fără îndoială, ea a mai împrumutat un obiect de 
la Ellis... 

— Care? 

— Un briceag... 

M-am cutremurat. 

Urmă o tăcere. Apoi, Japp întrebă: 

— Domnule Poirot, totul e adevărat? 

— Da, dragul meu, adevărul gol-goluţ. 

— Şi eu? strigă Bryan Martin iritat. De ce m-aţi făcut să 
vin aici? De ce m-aţi acuzat? 

Poirot îi răspunse cu sânge rece. 

— Domnule, v-am spus deja: pentru a vă pedepsi 
impertinenţa. Cum de v-aţi permis să-i înşiraţi verzi şi 
uscate lui Hercule Poirot? 

Jenny Driver izbucni în râs. 

— Bine ţi-a făcut, Martin! 

Apoi, îi zise lui Poirot: 

— Sunt fericită că Ronnie Marsh e în afară de orice 
pericol. Întotdeauna mi-a plăcut acest băiat. Pe deasupra 
simt şi o uşurare că moartea Carlottei a fost răzbunată. Cât 
despre Bryan Martin, prezent aici, vreau să-l iau de bărbat, 
domnule Poirot. Şi dacă face figuri, putem să divorţăm, ca 
apoi să ne recăsătorim, aşa cum se practică la Hollywood! 
Dar nu va fi cazul! Dacă mă ia de soţie, va fi pentru toată 
viaţa! 

Poirot o privi pe tânăra femeie. 

— Nu mă-ndoiesc, domnişoară. Nu v-am spus deja, că 
posedaţi atâta putere încât realizaţi imposibilul? 

Capitolul 31. 

UN DOCUMENI. 

A doua zi după această întrevedere am fost chemat în 
Argentina, de urgenţă. N-am mai văzut-o pe Jane Wilkinson 
şi doar din ziare am auzit de procesul şi condamnarea ei. 

Cum am mai spus, ultima mea întâlnire cu Jane Wilkinson 
a avut loc la masa de la Claridge. Câteodată, când mă 


gândeam la ea, o revedeam în apartamentul de la hotelul 
Savoy încercându-şi elegantele pălării negre în faţa toaletei. 
Sunt convins că în acele momente nu juca comedia unei 
femei liniştite. Planul său reuşindu-i, nu avea nici remuşcări, 
nici nelinişti. 

Reproduc aici un document care, conform ultimei sale 
dorinţe, trebuia să-i fie încredinţat lui Poirot, după moartea 
ei. Această comunicare supremă îi lăsa acestei femei figura 
unui înger şi sufletul unui demon. 

„Dragă domnule Poirot, Am trecut faptele prin filtrul 
memoriei şi am simţit nevoia de a vă povesti tot. Ştiu că 
publicaţi, din timp în timp, despre afacerile criminalistice a 
căror anchetă o conduceţi, dar mă îndoiesc că până acum 
aţi reprodus vreun document întocmit chiar de mâna 
vinovatului. Pe deasupra, vreau ca fiecare să cunoască 
detaliile proiectului meu care, cred încă, a fost admirabil 
întocmit. Dacă nu ar fi existat intervenţia dumneavoastră, 
totul ar fi reuşit cu succes. Dacă această scrisoare vă 
parvine, vă rog să-i asiguraţi toată publicitatea necesară. Aş 
vrea ca lumea să-şi amintească de mine nu ca despre o 
femeie banală. 

Istoria mea începe în America, când l-am întâlnit pe ducele 
de Merton. 

Am înţeles imediat că numai dacă sunt văduvă, mă ia de 
nevastă. Era îmbibat de o stranie idee preconcepută 
împotriva divorţului. Am încercat să-i explic, dar degeaba. 
Nu am mai insistat, pentru a nu-i contrazice principiile. 

Atunci, n-am întrezărit decât o singură soluţie: soţul meu 
trebuia să moară. Dar cum? Mi-am scormonit creierul 
pentru a găsi vreun mijloc, până într-o seară când am 
văzut-o pe Carlotta Adams imitându-mă pe scenă. Atunci, 
mi-a venit inspiraţia. Cu ajutorul său, puteam să-mi 
construiesc un alibi. În aceeaşi seară v-am întâlnit şi mi-a 
venit ideea genială de a vă trimite la soţul meu să-i cereţi să 
consimtă la divorţ. Am vorbit apoi că-mi ucid soţul; în sfârşit 
mi-am dat seama că dacă veţi spune adevărul, având aerul 


că glumiţi, nimeni nu vă va crede. Am remarcat de multe ori 
că e mai bine să faci pe prostul când nu eşti. De la a doua 
întâlnire cu Carlotta Adams, i-am vorbit despre proiectul 
meu, spunându-i că e vorba de un pariu. Trebuia să facă 
faţă la un dineu în locul meu şi dacă reuşea, primea zece 
mii de dolari. Încântată de această ofertă, imagină chiar ea 
detaliile privind costumaţia noastră etc. Nu puteam opera 
deghizarea nici la ea, nici la mine din cauza cameristelor 
noastre. Ea nu înţelegea de ce, şi, fără să ştiu ce argument 
să invoc, m-am opus pur şi simplu. M-a judecat, fără 
îndoială, o fi cam stupidă, dar a terminat prin a ceda; am 
construit împreună povestioara de la Piccadilly Palace, iar 
eu am luat ochelarii lui Ellis. 

Nu am întârziat să-mi dau seama că ea va trebui să 
dispară. Am regretat, deşi îmi displăceau imitaţiile sale 
despre persoane atât de cunoscute, imitații impertinente 
după părerea mea. Păstrasem un pic de veronal, din care 
luam foarte rar. Aceasta a uşurat lucrurile. Am avut apoi, o 
sclipire genială: de ce să nu fac în aşa fel încât să se creadă 
că ea se droga de obicei. 

Aşadar, am comandat o cutie, reproducere după o 
bijuterie care-mi fusese oferită şi am cerut să fie gravate 
inițialele actriţei, iar înăuntru, o inscripţie. O iniţială 
fantezistă, urmată de „Paris”, cu o dată oarecare, ar fi 
complicat cu siguranţă căutările. Într-o zi, când am mâncat 
la „Ritz”, am scris de la hotel pentru a comanda cutia şi am 
trimis-o pe Ellis s-o ridice. Bineînţeles că Ellis nu era la 
curent cu nimic. 

În acea noapte, totul mergea ca pe roate. M-am înarmat 
cu un briceag mic şi foarte ascuţit, pe care l-am sustras de 
la Ellis în timp ce era plecată la Paris. Nu a observat, pentru 
că l-am pus la loc, după ce m-am folosit de el. Un medic din 
San Francisco m-a învăţat, fără să vrea, unde trebuie să 
loveşti pentru a omori. Îmi vorbea într-o zi de punctele 
slabe şi îmi spunea că trebuie să se acţioneze cu foarte 


multă precauţie ca să nu se perforeze centrii nervoşi vitali, 
care - altfel ar produce o moarte fulgerătoare. 

Carlotta îşi pierdu onoarea dezvăluindu-i surorii sale, 
secretul nostru. Mi-a jurat că nu va vorbi nimănui. Mă 
consider foarte abilă pentru faptul că am rupt acea pagină, 
pentru a crea confuzie. Această idee îmi aparţine în 
întregime. Se pretinde că sunt lipsită de inteligenţă... dar, 
după părerea mea, îţi trebuie o mare doză pentru a inventa 
aşa ceva. 

Am combinat şi urmărit punct cu punct planul meu. Mi-a 
fost frică mai întâi că voi fi arestată, dar m-am liniştit, ştiind 
că nu va putea fi pusă la îndoială mărturia persoanelor 
prezente la dineul de la Chiswick şi nu bănuiam că se va 
descoperi schimbul toaletelor între Carlotta şi mine. Totul 
mergea bine. Ducesa de Merton se purta oribil cu mine, dar 
ducele era foarte amabil. Nu bănuia nimic şi voia să ne 
căsătorim cât mai repede posibil. Arestarea nepotului 
soţului meu contribuia încă o dată la liniştea mea. Din ce în 
ce mai mult, mă felicitam că am rupt acea pagină din 
scrisoarea Carlottei Adams. În ce-l priveşte pe Donald Ross, 
el nu e vinovat. La acel dejun m-a demascat într-un fel pe 
care nu prea l-am înţeles. Se pare că Paris, despre care se 
vorbea, era un bărbat şi nu oraş. N-am ştiut niciodată ce-i 
cu acest Paris... în orice caz, găsesc ridicol să dai un astfel 
de nume unui bărbat. Trebuia neapărat să pun o frână în 
calea divagaţiilor lui Donald Ross. Nu am avut deloc timp să 
mă gândesc, dar lovitura ieşi de minune. Apoi, m-am 
considerat a fi definitiv în afara pericolului. 

Ellis mi-a spus că aţi chemat-o pentru a o interoga. Am 
înţeles că era vorba de relaţiile mele cu Bryan Martin, dar 
fără să ghicesc unde vroiaţi să ajungeţi. Nu aţi întrebat-o 
direct, dacă a fost după cutia aurită, la Paris. Bănuiaţi, fără 
îndoială, că dacă mi-o va spune, voi mirosi aerul de vulpoi. 
În acelaşi timp, am rămas perplexă constatând că îmi 
cunoaşteţi toate faptele şi gesturile. 


Începând cu acel moment am înţeles că roata norocului se 
întoarse. Nu regretaţi chiar deloc, răul pe care mi l-aţi 
făcut? Pe scurt, nu am vrut decât să fiu fericită, în felul meu. 
Fără intervenţia mea la „Savoy”, nu v-aţi fi ocupat niciodată 
de afacerea asta. Nu v-am crezut nici o clipă atât de 
perspicace. Cine vă vede nu ar zice asta. 

În ciuda tuturor necazurilor cauzate de afacerea asta, nu 
mi-am pierdut din frumuseţe. Dacă un pic am slăbit şi am 
pălit, asta mă face mai interesantă. Toată lumea admiră 
curajul meu. 

Cazul meu e unic în istoria Crimei. 

Acum, trebuie să vă părăsesc. Adio! Îmi păstrez tot calmul 
şi nu mi-e frică deloc de ce v-a urma. Mâine, îl voi vedea pe 
preot. 

Vă cer iertare. (Nu trebuie să ne cerem iertare de la 
duşmanii noştri?) 

Jane Wilkinson 

PS, 

— Credeţi că voi face parte din colecţia de ceară a 
muzeului TUSSAUD?” 


SFÂRŞIT