Mary H Clark — Sfarsit de cosmar

MARY HIGGINS CLARK 


SFÂRȘIT DE COȘMAR 


Traducere din limba engleză Diana Constantinescu 
Titlul original: A// Around the Town, 1989 


Editura Lider, 2008 


Versiune ebook: v1.0, iulie 2022 


PARTEA ÎNTÂI 


Iunie 1974 
Ridgewood, New Jersey 


Cu zece minute înainte de tragedie, Laurie Kenyon, o fetiţă în 
vârstă de patru ani, rearanja mobilierul din căsuţa ei de păpuși, 
șezând cu picioarele încrucișate, pe podeaua salonului. Obosită 
din cauză că se juca de atâta timp singură, voia să se ducă la 
piscină. Din sufragerie se auzeau mai multe voci. Una era a 
mămicii ei, celelalte ale doamnelor care obișnuiau să meargă 
împreună cu ea la școala din New York. Femeile vorbeau și 
râdeau, șezând în jurul mesei la care li se servise prânzul. 

Mami îi spusese micuţei Laurie că va înota împreună cu Beth, 
tânăra care avea grijă de ea în unele seri, deoarece Sarah, sora 
ei mai mare, participa la petrecerea dată de o altă fetiță de 
doisprezece ani cu ocazia zilei sale de naștere. Dar imediat ce 
sosi la ei, Beth se apucă să vorbească la telefon. 

Laurie își împinse spre spate șuviţa lungă de păr blond care îi 
încălzea faţa. Urcase la etaj cu destul de multă vreme în urmă 
ca să-și pună costumul acela nou de baie, de culoare roz. Poate 
că dacă îi amintea lui Beth că... 

Beth se ghemuise pe canapea, cu receptorul prins între umăr 
și ureche. Laurie o trase de braț. 

— Sunt gata. 

Beth păru enervată. 

— Într-un minut, iubito, spuse ea. Port o discuţie foarte 
importantă. Laurie o auzi oftând în receptor. Nu suport să fiu 
baby-sitter. 

Laurie se duse la fereastră. Prin faţa casei lor tocmai trecea o 
mașină lungă. Urmă o alta, deschisă, plină de flori, apoi un șir 
întreg de autovehicule cu farurile aprinse. Ori de câte ori vedea 
asemenea mașini, Laurie spunea că trebuie să aibă loc o 
paradă, dar mami o contrazicea. Ea susţinea că acelea erau 
cortegii funerare, în drum spre cimitir. Totuși, Laurie continua 
să-și zică în sinea ei că asista la o paradă și ieșea în fugă pe 
aleea de acces a casei ca să-și fluture mâna spre oamenii din 
mașini. Îi plăcea la nebunie să facă acest lucru. Și, uneori, 
constata cu bucurie că unii îi răspundeau la salul. 


Beth puse receptorul în furcă. Laurie era pe cale s-o întrebe 
dacă pot ieși din casă pentru a urmări trecerea ultimelor mașini, 
când Beth ridică din nou receptorul. 

Beth era rea, își spuse Laurie. leșind în vârful picioarelor în 
vestibul, se uită pe furiș în sufragerie. Mama sa continua să 
vorbească și să râdă împreună cu prietenele ei. Mama tocmai 
întreba: 

— Vă poate veni să credeţi că am absolvii școala din Villa cu 
treizeci și doi de ani în urmă? 

Doamna de lângă ca zise: 

— Păi, Marie, cel puţin tu mai poţi trage câte o minciună în 
privinţa asta. Ai o fiică de patru ani. Eu am o nepoată de patru 
ani! 

— Totuși, continuăm să arătăm al naibii de bine, spuse o altă 
femeie, fâcându-le pe toate să izbucnească din nou în râs. 

Nici una dintre ele nu se obosi să arunce măcar o privire spre 
Laurie. Și ele erau rele. Frumoasa cutie muzicală cumpărată de 
una dintre musafire pentru ea se afla pe masă. Laurie o luă de 
acolo. Până la ușa glisantă care dădea spre verandă nu avea de 
făcut decât câţiva pași. Trăgând brutal de mâner, Laurie o făcu 
să alunece ușor, fără zgomot de-a lungul șinelor metalice, apoi 
traversă grăbită veranda și o luă la fugă de-a lungul aleii de 
acces pentru a ajunge în stradă. Mai treceau câteva mașini prin 
dreptul casei lor. Fetiţa flutură mâna. 

Când mașinile dispărură din câmpul ei vizual, ea oftă, sperând 
că tovarășele mamei sale vor pleca în curând spre casele lor. 
Ridicând capacul cutiei muzicale, auzi sunetele suave ale unui 
pian și niște voci care intonau: „Partea de est, partea de vest...” 

— Micuţo... 

Laurie nu observase mașina care se oprise lângă bordură. La 
volan era o femeie. Bărbatul de pe scaunul de alături cobori din 
mașină, o luă pe Laurie în braţe și, înainte ca fetița să-și dea 
seama ce se întâmplă, o înghesui pe scaunul din faţă, între el și 
femeie. Laurie era prea surprinsă pentru a putea spune ceva. 
Bărbatul îi zâmbea, însă nu era un zâmbet frumos. Femeii îi 
atârnau pletele în dezordine, în jurul obrajilor și nu era rujată. lar 
bărbatul avea barbă și braţele pline de păr cârlionţat. Laurie era 
atât de bine lipită de el, încât avea senzaţia că-i poate simţi 
fiecare fir de păr în parte. 


Mașina se puse în mișcare. Degetele fetiţei se încleștară pe 
marginile cutiei muzicale. Acum vocile intonau: „De jur- 
împrejurul orașului... băieţi și fete împreună...” 

— Unde mergem? întrebă, amintindu-și că nu avea voie să 
iasă singură pe stradă. Mami se va supăra rău de tot pe ea. 
Ochii i se umplură de lacrimi. 

Femeia părea atât de furioasă... Bărbatul spuse: 

— De jur-împrejurul orașului, micuţo. De jur-împrejurul 
orașului. 


2 

Sarah mergea cu pași grăbiţi pe marginea străzii, atentă la 
felia de tort de pe farfuria de carton din mâna ei. Știind că 
surorii sale, Laurie, îi plăcea crema de ciocolată, se gândise să 
se scuze astfel pentru că nu se jucase cu ea în timp ce mama lor 
își întreținuse musafirele. 

Sarah era o fetiță de doisprezece ani, cu picioare lungi, 
osoase, ochi mari, cenușii, păr blond-roșcat, puternic ondulat 
atunci când era umed, piele albă ca laptele și nas pistruiat. Ea 
nu semăna cu nici unul dintre părinţi - mama ei era o minionă 
blondă, cu ochi albaștri, iar părul cărunt al tatălui ei fusese 
inițial șaten închis. 

Faptul că John și Marie Kenyon erau mai vârstnici decât 
părinţii altor copii o îngrijora pe Sarah. Se temea mereu că i-ar 
putea vedea murind înainte ca ea să ajungă majoră. Mama îi 
dăduse odată o explicaţie: „După cincisprezece ani de căsnicie 
renunţasem la speranţa că voi avea vreodată un copil, dar când 
am ajuns la vârsta de treizeci și șapte de ani am aflat că te afli 
pe drum. Ai fost ca un dar. Apoi, opt ani mai târziu, când s-a 
născut și Laurie... oh, Sarah, ăla a fost un miracol!” 

Sarah își amintea că în clasa a doua o întrebase pe sora 
Catherine care este mai bun: darul sau miracolul? 

„Miracolul este cel mai preţios dar pe care îl poate primi o 
fiinţă umană”, îi spusese sora Catherine. In după-amiaza aceea, 
Sarah plânsese în sala de clasă. Lacrimile o podidiseră aparent 
din senin și minţise, spunând că plângea pentru că o doare 
stomacul. 

Deși știa că Laurie era favorita, Sarah își iubea părinţii cu 
ardoare. Când împlinise zece ani, făcuse un târg cu Dumnezeu. 
Dacă El era dispus să-i lase în viaţă pe mami și tati până când 
aveau să o crească mare, ea promitea să curețe bucătăria în 
fiecare seară, să aibă grijă de Laurie și să nu mai bage în gură 
nicio gumă de mestecat. Sarah se ţinea de promisiune. Şi vedea 
că, până acum, Dumnezeu o ascultase. 

Zâmbind fără să-și dea seama, Sarah dădu colţul străzii, și 
intră pe Twin Oaks Road. Dar încremeni, cu privirea aţintită 
înainte. Pe aleea de acces a casei ei se aflau două mașini de 
patrulare, cu girofarurile aprinse. lar în jurul lor erau strânși o 
mulţime de vecini. Până și cei proaspăt mutaţi cu două case mai 
încolo - oameni cu care nici măcar nu făcuseră cunoștință! 


Toată lumea părea speriată, tristă. Adulții își ţineau copiii de 
mâini, strângându-i cu putere. 

Sarah începu să fugă. Poate că unuia dintre părinţii ei îi era 
rău. Richie Johnson stătea pe gazon. Era coleg de clasă cu ea, la 
Mount Carmel. Sarah îl întrebă de ce se strânsese lumea acolo. 

Richie păru să o compătimească. Laurie dispăruse, îi spuse. 
Bătrâna doamnă Whelan văzuse că un bărbat o urcase într-o 
mașină, însă nu realizase că Laurie este răpită... 


1974-1976 
Bethlehem, Pennsylvania 


Oamenii aceia nu voiră nici în ruptul capului să o ducă acasă. 

După un drum lung cu mașina, o băgară într-o locuinţă 
murdară, aflată undeva în afara orașului, în pădure. Dacă 
plângea, o pocneau. Bărbatul o tot sălta în braţe și o strângea la 
piept. Apoi o duse la etaj. Ea încercă să-l oprească din drum, 
însă el râse. Amândoi îi spuneau Lee. Numele lor erau Bic și 
Opal. După un timp, fetița găsise o modalitate de a fugi de ei. 
Dar numai imaginară. Câteodată plutea pe lângă tavan, 
urmărind ce i se întâmpla copilei cu plete blonde care se afla 
jos. Uneori îi era milă de fetița aceea. Alteori se distra pe seama 
ei. lar când o lăsau să doarmă singură, vedea în vis alți oameni - 
pe mami, pe tati, pe Sarah. Numai că după aceea plângea, iarei 
o loveau, așa încât își impusese să-i uite și pe părinţii ei, și pe 
Sarah. Perfect, îi spuse o voce care îi răsuna în cap. Vită-i de tot. 


4 

Iniţial, polițiștii veniră zilnic la ei acasă, iar fotografia micuţei 
Laurie apăru pe primele pagini ale tuturor ziarelor din New 
Jersey și New York. Nemaiputând nici măcar să plângă, Sarah își 
urmărise părinţii apărând la emisiunea „Bună dimineaţa, 
America”, pentru a-l implora pe cel care o răpise pe Laurie să le 
aducă fata înapoi. 

O mulțime de oameni telefonau, spunând că o văzuseră pe 
Laurie, însă toate pistele erau false. Poliţia spera că răpitorul va 
stabili un preţ de răscumpărare, dar nimeni nu le pretindea 
nimic. 

Vara trecu cu o încetineală de melc. Sarah sesiză că fața 
mamei sale se înnegrește treptat și că expresia ei aducea tot 
mai mult cu a unui om hăituit. De asemenea, nu-i scăpară 
neobservate pastilele de nitroglicerină din buzunarul tatălui ei, 
pe care el le scotea mereu pentru a-și ajuta soţia. In fiecare 
dimineaţă, amândoi plecau la biserică, la slujba de la ora șapte, 
ca să se roage ca Laurie să fie trimisă acasă. Frecvent, seara, 
neputând să adoarmă, Sarah auzea hohotele de plâns ale 
mamei sale și vocea tatălui, care încerca, obosit, să o 
liniștească. 

„Laurie s-a născut printr-un miracol”, îl auzea ea spunând. 
„Putem conta și pe producerea altui miracol care să ne-o aducă 
înapoi.” 

Școala începu din nou. Sarah fusese întotdeauna o elevă 
bună. Acum, cu nasul în cărți, constata că studiul o poate ajuta 
să uite de amărăciunea care o chinuia neîncetat. În plus, fiind o 
sportivă înnăscută, începu să ia lecţii de golf și de tenis. Dar 
lipsa surorii sale continua să o facă să sufere. li era tare dor de 
ea. Se întreba chiar dacă nu cumva Dumnezeu o pedepsea 
pentru toate clipele în care nu îi dăduse atenţie micuţei Laurie. 
Își reproșa amarnic că în ziua dispariţiei fetiţei fusese la 
petrecere, alungând gândul că surorii sale îi era strict interzis să 
iasă singură pe stradă. În cazul în care Dumnezeu o va trimite 
înapoi pe Laurie, promitea solemn că va avea grijă de ea 
întotdeauna, întotdeauna. 


5 

Vara trecuse. Vântul începuse să pătrundă prin crăpăturile din 
pereţi. Micuţei Laurie îi era mereu frig. Într-o zi, Opal se întoarse 
cu niște cămăși cu mâneci lungi, cu câteva salopete groase și cu 
o canadiană, care nu era nici pe departe atât de frumoasă ca 
cea pe care obișnuia să o poarte Laurie. lar când se încălzi din 
nou, îi dădură alte haine - șorturi, cămășuţe, sandale. Mai trecu 
o iarnă. Apoi Laurie urmări cum înmugurește imensul, foarte 
bătrânul copac din faţa casei. Mugurii începură să plesnească, 
apoi toate ramurile se umplură de frunze. 

Bic avea în dormitor o mașină veche de scris. Mașina făcea un 
zgomot infernal. Laurie îi auzea ţăcăniturile și atunci când făcea 
ordine în bucătărie, și când se uita la televizor. Dar ţăcăniturile 
mașinii păreau niște sunete prietenoase. Ele o făceau să 
înţeleagă că Bic nu avea de gând să-și bată capul cu ea. 

După un timp, Bic ieșea din dormitor cu un teanc de foi în 
mână și se apuca să citească cu voce tare, în fața ei șia lui 
Opal. De fiecare dată ţipa și întotdeauna rostea la sfârșit 
aceleași cuvinte: „Aleluia. Amin!” lar când termina, începea să 
cânte împreună cu Opal. Ziceau că asta era „practică”. 
Cântecele se refereau la Dumnezeu și la întoarcerea acasă. 

Acasă. Era un cuvânt pe care vocile din capul micuţei Laurie o 
sfătuiau să-l uite. 

Laurie nu mai vedea pe nimeni altcineva. Doar pe Bic și pe 
Opal. Când erau plecaţi, ei o încuiau în subsol. Asta se întâmpla 
adesea. Era îngrozitor acolo jos. Fereastra se afla lângă tavan și 
era acoperită cu scânduri. Subsolul era plin de umbre, care 
uneori păreau că se învârtesc în jurul ei. Drept urmare, de 
fiecare dată când era băgată acolo, Laurie se întindea pe 
salteaua pe care i-o puseseră pe podea și încerca să adoarmă 
imediat. 

Bic și Opal nu se bucurau aproape niciodată de compania 
cuiva. In puţinele ocazii în care aveau vreun musafir, Laurie era 
dusă tot la subsol și legată cu un lanţ de un picior și de o ţeavă, 
ca să nu poată urca scara și să bată în ușă. 

„Să nu îndrăznești să ne strigi”, o avertiza Bic. „Ai intra într- 
un mare bucluc și, oricum, nu te-am putea auzi.” 

De obicei, când se întorceau de undeva, ei aduceau bani. 
Uneori suma nu era mare. Alteori, dimpotrivă, era foarte mare. 


Aveau în special monede de douăzeci și cinci de cenți și 
bancnote de un dolar. 

Îi permiteau să iasă afară, dar numai în curtea din spate și 
împreună cu ei. Îi arătau cum să scoată buruienile din straturile 
de legume și cum să adune ouăle din cuibarul găinilor. Acolo era 
un puișor nou-născut pe care i-l dădură ca să-l păstreze ca pe un 
mic animal de casă. lar Laurie se juca cu el ori de câte ori ieșea 
în curte. Uneori, când o încuiau în subsol și plecau, o lăsau să-l 
țină la ea. 

Dar asta s-a întâmplat numai până în ziua aia urâtă în care Bic 
l-a omorât. 

Apoi, într-o dimineață, la o oră foarte matinală, ei au început 
să-și facă bagajele. Au luat doar hainele, televizorul și mașina de 
scris. Bic și Opal râdeau și cântau „Aleluia”. 

— Auzi, în Ohio au o staţie de cincisprezece mii de wati! strigă 
Bic. Bible Belt, venim! 


Drumul cu mașina dură două ore. Într-un târziu, de pe 
bancheta din spate pe care stătea înghesuită între genţile lor 
vechi și uzate, Laurie o auzi pe Opal spunând: 

— Hai să intrăm într-un local și să mâncăm și noi ca oamenii. 
Nimeni nu-i va da atenţie. De ce ar lua-o lumea în seamă? 

Bic zise: 

— Ai dreptate. Apoi aruncă o privire scurtă, peste umăr, spre 
Laurie. Opal îţi va comanda un sandviș și un pahar cu lapte. Să 
nu vorbeşti cu nimeni, auzi? 

Se duseră într-un local cu o tejghea lungă și o mulţime de 
mese și scaune. Laurie era atât de hămesită, încât avea 
senzaţia că poate simţi gustul șuncii, al cărei miros îmbietor se 
răspândea din tigăi. Dar atenţia îi fu atrasă și de altceva. Işi 
amintea că mai trecuse printr-un loc asemănător, în compania 
altor oameni. Un hohot pe care nu putu să și-l înăbușe i se ridică 
dinspre baza gâtului, sufocând-o. Bic îi dădu un brânci ca să 
meargă după Opal și atunci începu să plângă. Plânse atât de 
tare, încât abia mai respira. Nu o observă pe doamna din faţa 
casei de marcat care se zgâia la ea. Bic o apucă brutal de braț și 
o scoase iute afară, în parcare, cu Opal lângă el. 


1 Zonă ce cuprinde o parte din sudul și vestul mijlociu al Statelor Unite ale 
Americii, în care a luat naștere mișcarea religioasă fundamentalistă. 


După ce o aruncă pe bancheta din spate, Bic și Opal se 
așezară repede pe scaunele din faţă. Când Opal își înfipse 
piciorul în pedala de acceleraţie, Bic se întoarse spre ea. Laurie 
încercă să se lase în jos când văzu că braţul lui păros face o 
mișcare spre spate, dar după prima lovitură peste față nu mai 
simţi nici o durere. Nu mai simţi decât o mare părere de rău 
pentru fetița care plângea atât de amarnic. 


Iunie 1976 
Ridgewood, New Jersey 


Sarah ședea împreună cu părinţii ei și urmăreau programul cu 
privire la copiii dispăruţi. În ultima parte se vorbi despre Laurie. 
Se prezentară fotografiile făcute chiar înainte de a fi răpită, apoi 
apăru o imagine computerizată, care sugera cum ar trebui să 
arate în ziua de astăzi, la doi ani după dispariţie. 

Când emisiunea se termină, Marie Kenyon ieși din încăpere 
ţipând. 

— Îmi vreau copilul înapoi! Îmi vreau copilul! 

Cu lacrimile curgându-i pe obraji, Sarah îl asculta pe tatăl ei 
care, îndurerat, încearcă să o calmeze pe mama. 

— Poate că emisiunea asta va duce la producerea unui 
miracol, spuse el fără convingere. 

O oră mai târziu, Sarah fu cea care răspunse la telefon. Bill 
Conners, șeful poliției din Ridgewood, o tratase întotdeauna ca 
pe o adultă. 

— Probabil că emisiunea i-a întristat tare rău pe ai tăi, draga 
mea, nu? întrebă el. 

— Da. 

— Nu știu dacă trebuie să le dau vreo speranţă, dar am primit 
un apel telefonic care ar putea fi promiţător. O casieriţă dintr-un 
local aflat în Harrisburg, Pennsylvania, este convinsă că a văzut- 
o pe Laurie în după-amiaza asta. 

— In după-amiaza asta! Lui Sarah i se tăie respiraţia. 

— Femeia s-a sesizat în momentul în care fetița a devenit 
brusc isterică. Dar nu s-a făcut vâlvă. Copilul s-a străduit din 
răsputeri să-și stăpânească plânsul. Poliţia din Harrisburg are 
poza reactualizată a surorii tale. 

— Cine o însoțea? 

— Un bărbat și o femeie. Ambii stil hippie. Din nefericire, nu 
am obţinut decât o descriere destul de vagă. Casieriţa și-a 
concentrat atenţia asupra copilului. Abia dacă i-a zărit pe cei 
doi. 

Șeful poliției o lăsă pe Sarah să hotărască dacă era înţelept să 
le dea vreo speranţă părinţilor, punându-i la curent cu cele 
petrecute. Sarah făcu încă un târg cu Dumnezeu: „Doamne, 
ajută ca acesta să fie miracolul pe care îl așteaptă ai mei. 


Doamne, ajută ca poliţia din Harrisburg s-o găsească pe Laurie. 
Promit că voi avea grijă de ea toată viaţa”. 

Apoi urcă în fugă la etaj, ca să le dea părinţilor săi un nou 
motiv de speranţă. 


7 

Nu plecaseră de mult din local când mașina începu să le facă 
probleme. Ori de câte ori traficul îi obliga să micșoreze viteza, 
motorul cârâia și se oprea. Când li se întâmplă pentru a treia 
oară acest lucru și mașinile din spate fură nevoite să-i 
ocolească, Opal spuse: 

— Bic, când vom înţepeni de tot în loc și ne vom trezi cu un 
poliţist pe cap, ar fi bine să fii precaut. Nu este exclus să-ţi pună 
vreo întrebare cu privire la ea. 

Opal încheie arătând din cap spre Laurie. Bic îi zise să se uite 
după o benzinărie și să iasă de pe șosea. Când găsiră una, el o 
forță pe Laurie să se întindă pe podea, apoi înghesui peste ea o 
mulțime de genţi mizerabile, pline cu haine vechi. Abia după 
aceea virară spre benzinărie. 

Mașina avea nevoie de o reparaţie serioasă. Era mult de 
muncit la ea, așa încât nu le putea fi returnată decât a doua zi. 
Dar lângă benzinărie era un motel. Băiatul cu care discutară îi 
asigură că este un motel ieftin, destul de confortabil. 

Se duseră cu mașina până la motel. Bic intră în biroul de 
recepție și se întoarse cu o cheie. Apoi, tot cu mașina, merseră 
până în dreptul ușii camerei lor și, grăbiţi, o băgară pe Laurie 
înăuntru. După ce Bic duse mașina înapoi, la stația de benzină, 
își petrecură tot restul după-amiezii uitându-se la televizor. 
Pentru masa de seară, Bic cumpără niște hamburgeri. Laurie 
adormi exact în momentul în care începu emisiunea cu privire la 
copiii dispăruţi. O trezi o înjurătură a lui Bic. fine-ţi ochii închiși, 
o avertiză o voce interioară. Omul ăsta își va vărsa năduful pe 
tine. 

— Casieriţa a văzut-o bine, spuse Opal. Și presupun că se uită 
la chestia asta. Va trebui să scăpăm de ea. 

In după-amiaza următoare, Bic se duse să-și ia mașina. Când 
se întoarse, o întinse pe Laurie pe pat și o ţinu cu braţele lipite 
de piept. 

— Cum mă cheamă? o întrebă. 

— Bic. 

Apoi i-o arătă cu capul pe Opal. 

— Dar pe ea cum o cheamă? 

— Opal. 

— Vreau să uiţi aceste nume. Vreau să ne uiţi pe amândoi. Să 
nu vorbeşti niciodată despre noi. Ai înțeles, Lee? 


Laurie nu-l înţelese. Spune da, îi șopti o voce nerăbdătoare. 
Dă din cap și spune da. 

— Da, spuse Laurie cu glas pierit, simțind că mișcă involuntar 
din cap. 

— Tii minte cum am tăiat gâtul puiului acela de găină? întrebă 
Bic. 

Laurie închise ochii. Puiul se zbătuse prin curte, cu sângele 
curgându-i șiroaie din gât, pentru ca în final să se prăbușească 
exact pe picioarele ei. Când se văzuse împroșcată cu sânge, 
încercase să ţipe, dar din gură nu-i ieșise nici un sunet. După 
această întâmplare nu se mai apropiase niciodată de găini. 
Uneori visa că este urmărită de puiul fără cap. 

— Ţii minte? întrebă din nou Bic, strângând-o mai tare de 
braţe. 

— Da. 

— Noi trebuie să plecăm. Te vom lăsa într-un loc în care vei 
putea fi găsită de cineva. Dacă ne vei pomeni vreodată numele 
ori dacă vei spune cum te-am botezat, unde am stat sau orice 
altceva în legătură cu ceea ce am făcut împreună, voi veni cu 
cuțitul de tăiat pui și îţi voi reteza capul de pe umeri. Ai înţeles? 

Cuţitul. Lamă lungă, ascuţită, pătată de sângele puiului de 
găină. 

— Promite că nu vei spune nimănui ce ţi s-a întâmplat! îi ceru 
Bic pe un ton imperativ. 

— Promit, promit, bolborosi Laurie, disperată. 

Se urcară cu toţii în mașină. O puseră din nou să se întindă pe 
podea. Era atât de cald... Genţile lor mizerabile i se lipeau de 
piele. 

Când se întunecă, se opriră în faţa unei clădiri imense. Bic îi 
spuse să se dea jos din mașină. 

— Asta-i o școală, îi spuse el. Mâine dimineaţă, vor veni aici o 
mulțime de oameni și o mulțime de alţi copii cu care vei putea 
să te joci. Stai aici și așteaptă-i. 

Sărutul lui umed și îmbrăţișarea înfocată o făcură pe Laurie să 
se crispeze. 

— Sunt nebun după tine, adăugă Bic. Dar nu uita: dacă scapi 
vreun cuvânt despre noi... Ridicând braţul și strângând pumnul, 
de parcă ar fi ţinut în mână un cuţit, el făcu o mișcare rapidă, de 
tăiere, de-a curmezișul gâtului ei. 

— Promit. Laurie scăpă un hohot de plâns. Promit. 


Opal îi dădu o sacoșă în care erau niște fursecuri și o sticlă cu 
Coca-Cola. Laurie îi privi îndepărtându-se. Ştia că dacă nu stă 
locului, erau în stare să se întoarcă din drum ca să-i facă rău. 
Era atât de întuneric... și auzea zgomotele tăcute de animalele 
care fugeau prin pădurea din apropiere. 

Lipindu-se de ușa clădirii, făcându-se micuță de tot, Laurie își 
încolăci braţele în jurul trupului. Toată ziua îi fusese îngrozitor 
de cald, iar acum nu-i era numai frig, ci și frică. Poate că puiul 
fără cap alerga pe undeva, pe aici, prin jurul ei. Gândul o făcu să 
înceapă să tremure. 

Uită-te la pisica asta speriată. Laurie avu senzaţia că se 
desprinde din nou de propriul trup pentru a se alătura ironicei 
voci ce își bătea joc de micuța ființă ghemuită lângă intrarea 
școlii. 


8 
Conners, șeful poliţiei, sună din nou în cursul dimineţii. Pista 
pe care fuseseră trimiși părea promițătoare, spuse el, Venind să 
deschidă o școală dintr-o zonă rurală din zona Pittsburgh, 
paznicul găsise o fetiță a cărei descriere părea să corespundă cu 
cea a micuţei Laurie. Acum amprentele lui Laurie fuseseră 
trimise în mare grabă într-acolo. 
O oră mai târziu, polițistul le mai telefonă o dată. Amprentele 
se potriveau perfect cu cele ale fetei găsite. Laurie se întorcea 
acasă. 


9 

John și Marie Kenyon se urcară în avionul de Pittsburgh. Laurie 
fusese dusă la un spital pentru a i se face un examen medical. 
În ziua următoare, la ediţia de amiază a ştirilor TV, Sarah își 
văzu mama și tatăl ieșind din spital cu Laurie între ei. Lăsându- 
se pe vine, Sarah își puse mâinile pe marginile televizorului, 
agăţându-se cu degetele. Laurie crescuse puţin. Cascada de păr 
blond era ciufulită, iar ca era foarte slabă. Dar părea că mai este 
ceva. Laurie fusese întotdeauna extrem de prietenoasă. Acum, 
însă, deși ţinea capul plecat, se vedea că aruncă priviri fugare în 
toate direcţiile, de parcă ar fi căutat un lucru pe care îi era 
teamă să-l găsească. 

Reporterii îi bombardau cu tot felul de întrebări. Vocea lui 
John Kenyon păru încordată și obosită atunci când spuse: 

— Medicii ne-au asigurat că Laurie se bucură de o sănătate 
excelentă, chiar dacă este puţin subponderală. Desigur, în 
momentul de faţă este derulată și înspăimântată. 

— V-a vorbii despre răpitori? 

— Nu ne-a vorbit despre nimeni. Vă rog, vă suntem extrem de 
recunoscători pentru interesul pe care îl manifestaţi față de noi 
și pentru grijile pe care vi le faceţi, dar aţi da dovadă de o mare 
bunăvoință dacă ne-aţi permite să ne reîntregim familia în 
liniște. Vocea tatălui ei era aproape imploratoare. 

— Există vreun semn că ar fi fost molestată? 

Sarah observă figura șocată a mamei sale. 

— Categoric nu! ripostă ea. Credem că Laurie a fost luată de 
niște oameni care își doreau să aibă un copil. Nu sperăm decât 
ca oamenii aceia să nu forţeze și o altă familie să treacă printr- 
un asemenea coșmar. 

Sarah simţi nevoia să elibereze surplusul de energie care se 
acumulase în ea, făcând-o să intre într-o cumplită stare de 
agitaţie. Drept urmare, îi făcu patul surorii sale, punându-i 
lenjeria cu Cenușărese, atât de dragă lui Laurie. Apoi îi împrăștie 
prin cameră jucăriile favorite - gemenele în cărucioarele lor 
miniaturale, casa de păpuși, ursul din pluș, cărţile cu lepurele 
Peter. lar pe pernă puse păturica pe care obișnuia să o ţină în 
braţe la culcare. 

Când termină, Sarah urcă pe bicicletă și se duse la magazin 
ca să cumpere brânză, paste făinoase și carne tocată. Laurie era 
înnebunită după lasagna. În timp ce trebăluia la bucătărie, 


Sarah fu întreruptă întruna de apelurile telefonice. Reuși să-i 
convingă pe toţi nerăbdătorii să-și amâne vizitele măcar cu 
câteva zile. 

Cei trei trebuia să sosească acasă la ora șase. Pe la cinci și 
jumătate, cratita cu lasagna ajunse în cuptor, salata în frigider, 
iar masa era din nou aranjată pentru patru persoane. 

Sarah se duse la etaj ca să se schimbe. Se studie în oglindă. 
Oare Laurie își va aminti de ea? În ultimii doi ani, Sarah crescuse 
de la un metru șaizeci și patru la un metru șaptezeci și trei de 
centimetri. lar părul, pe care îl purta lung până pe umeri, era 
acum scurt. Cum avea deja paisprezece ani, începuseră să i se 
formeze sânii. În loc de ochelari, avea lentile de contact. 

In acea ultimă seară dinaintea răpirii surorii sale, Sarah își 
amintea că se prezentase la cină îmbrăcată în niște blugi uzaţi și 
un tricou lung. Tricoul se mai alia în dulapul ei. Îl îmbrăcă și 
trase pe ea tot o pereche de blugi. 


Aleea de acces a casei era înţesată de telereporteri în 
momentul în care mașina familiei Kenyon intră pe ea. lar în 
fundal se vedeau câteva grupuri mari de vecini și de prieteni. 
Toată lumea izbucni în urale atunci când John și Marie Kenyon 
deschiseră portiera din spate ca să coboare Laurie. 

Sarah se apropie în fugă de sora ei mai mică și căzu în 
genunchi. 

— Laurie, spuse cu voce caldă, întinzând braţele spre ea. Dar 
Laurie își acoperi repede fața cu ambele mâini. Se teme că o voi 
lovi, gândi Sarah. 

Ea fu cea care o luă pe Laurie în braţe și o duse în casă, 
lăsându-și părinţii să mai discute o dată cu reprezentanţii mass- 
media. 


Laurie nu dădu semne că ar recunoaște casa. Și nici nu vru să 
vorbească cu ei. La cină, mâncă în tăcere, uitându-se doar în 
farfurie. lar când termină, sări de pe scaun, își puse farfuria în 
chiuvetă și se apucă să facă ordine pe masă. 

Marie se ridică. 

— Draga mea, nu trebuie să... 

— Las-o, mamă, îi șopti Sarah, după care se apucă să-și ajute 
sora, vorbindu-i încontinuu. Se miră cât de mult crescuse, apoi îi 


aminti că întotdeauna îi plăcuse lui Laurie să pună și ea umărul 
la treabă la spălatul vaselor. Ții minte? o întrebă. 

În cele din urmă, se retraseră cu toţii în salon. Sarah puse 
televizorul în funcţiune. Laurie începu să tremure și să meargă 
de-a-ndăratelea atunci când Marie și John o rugară să se așeze 
între ei. 

— Este speriată, îi atenţionă Sarah. Presupun că nu știe unde 
se află. 

Ochii mamei sale se umplură de lacrimi, dar reuși să se 
prefacă interesată de emisiunea de la televizor. Laurie se așeză 
pe podea cu picioarele încrucișate, alegându-și un loc din care 
putea vedea tot fără a fi văzută. 

La ora nouă, când Marie le propuse să facă o baie bună, 
caldă, după care să se culce, Laurie intră în panică. Strângându- 
și genunchii la piept, își ascunse capul între braţe. Sarah 
schimbă o privire scurtă cu tatăl său. 

— Sărmana mea copilă, spuse el, nu trebuie neapărat să te 
duci acum la culcare. Sarah văzu că în ochii lui apare același 
refuz pe care îl observase în cei ai mamei sale. Te porți așa doar 
pentru că acum totul îţi este străin, nu-i așa? 

Marie încerca să-și ascundă lacrimile. 

— Se teme de noi, murmură ea. 

Nu, gândi Sarah. Se teme să se ducă la culcare. Dar de ce 
oare? 

Lăsară televizorul în funcţiune. La ora zece fără un sfert, 
Laurie se întinse pe podea și adormi. Sarah o duse la etaj, o 
îmbrăcă într-o cămașă de noapte, o băgă în pat și îi strecură 
păturica între braţe, înghesuindu-i-o sub bărbie. 

John și Marie intrară tiptil în încăpere și se așezară pe 
marginile pătuţului alb. Voiau să se bucure de miracolul 
petrecut și să înțeleagă cum de acceptase Dumnezeu să le 
asculte rugăminţile. Nici unul dintre ei nu o observă pe Sarah 
strecurându-se afară din încăpere. 

Laurie dormi până târziu. Sarah intră în camera ei și se uită cu 
nesaț la binecuvântatul tablou care i se înfăţișă înaintea ochilor: 
un păr lung, răsfirat pe pernă, și o siluetă minusculă încolăcită în 
jurul păturicii pe care o ţinea lipită de faţă. Sarah își reînnoi 
promisiunea făcută lui Dumnezeu: „Voi avea întotdeauna grijă 
de ea”. 


Părinţii ei se treziseră deja. Amândoi păreau obosiţi, dar 
radioși. 

— Ne-am petrecut aproape toată noaptea mergând în camera 
ei ca să ne convingem că se află într-adevăr acolo, spuse Marie. 
Sarah, tocmai ziceam că, fără tine, n-am fi putut trece cu bine 
de aceste ultime două zile. 

Sarah își ajută mama să pregătească micul dejun preferat al 
lui Laurie - slănină și clătite. Câteva minute mai târziu, fetița 
apăru pășind mărunt și târând păturica pe podea. Cămașa de 
noapte care altădată îi ajungea până la glezne se oprea acum 
pe la jumătatea gambelor. 

Sări imediat în braţele mamei sale. 

— Mami, spuse pe un ton ofensat. leri am vrut să merg la 
piscină, dar Beth a vorbit întruna la telefon. 


PARTEA A DOUA 


10 
12 septembrie 1991 
Ridgewood, New Jersey 


În timpul slujbei, Sarah se uită frecvent la Laurie, aruncându-i 
câte o scurtă privire. Vederea celor două sicrie de lângă treptele 
altarului o hipnotiza. Se uita fix la ele, fără să mai plângă, 
neluând în seamă nici muzica, nici rugăciunile, nici panegiricele. 
Sarah era nevoită să-și pună mâna sub cotul ei ori de câte ori 
trebuia să-i atragă atenţia că este cazul să se ridice în picioare 
sau să îngenuncheze. 

La sfârșitul slujbei, monseniorul Fisher binecuvântă sicriele, 
iar Laurie murmură: 

— Mami, tati, îmi pare rău. N-am să mai ies niciodată singură 
pe stradă. 

— Laurie, șopti Sarah. 

Laurie o privi cu ochi goi, apoi se întoarse și studie biserica 
arhiplină cu o expresie derutată. 

— Câţi oameni! spuse cu o voce timidă, parcă de copil. 

Imnul de încheiere fu „Uluitoarea milostivire”. 

O dată cu toți ceilalți enoriași, începu să cânte și un cuplu 
aflat în apropierea ușii bisericii. Iniţial, ci cântară încet. Apoi, din 
ce în ce mai tare. Bărbatul, în special, părea obișnuit să fie șef 
de cor. Ca întotdeauna, el uită de toată lumea din jurul lui, 
ridicând vocea baritonală deasupra tuturor celorlalte voci, chiar 
și a glasului subţiratic al diaconului. Perturbaţi, oamenii 
întoarseră capetele spre el, admirându-l. 

— „Odată am fost pierdut, dar acum m-am regăsit...” 

Cu toată durerea, Laurie îngheţă de spaimă. Vocea. Vocea 
aceea îi răsuna în tot capul, în toată fiinţa. 

Sunt pierdută, se văită în gând. Sunt pierdută. 

Sicriele fură luate. 

Roţile catafalcului pe care se afla sicriul mamei ei scoaseră un 
scrâșnet strident. 

Laurie auzi zgomotele pașilor măsuraţi ai celor care purtau 
sicriul. 

Apoi îi răsunară în urechi ţăcăniturile mașinii de scris. 

„.„..am fost orb, dar acum văd”. 

— Nu! Nu! ţipă Laurie cu o fracțiune de secundă înainte de a 
se prăbuși în îndurătoarea întunecime a inconștienţei. 


Mai multe zeci de elevi, toţi colegi cu Laurie la Colegiul 
Clinton, participaseră la slujbă. De asemenea, fuseseră și câteva 
cadre didactice. Allan Grant, profesorul de limbă engleză, aflat și 
el în biserică o privi șocat pe Laurie când fata leșină. 

Grant era unul dintre profesorii care se bucura, la Clinton, de 
cea mai mare popularitate. La cei patruzeci de ani ai lui, abia 
împliniţi, avea un păr șaten sănătos, greu de disciplinat, 
presărat acum cu cenușiul firelor încărunţite. Ochii mari, căprui 
închis, care exprimau umor și inteligenţă, erau cel mai atrăgător 
aspect pe figura lui cam prelungă. lar trupul zvelt și 
îmbrăcămintea lejeră completau o înfățișare pe care numeroase 
eleve o găseau irezistibilă. 

Grant acorda o mare atenţie elevilor săi. De când intrase la 
Clinton, Laurie fusese în fiecare an într-una dintre clasele lui. De 
aceea, Grant îi cunoștea trecutul și era curios să vadă dacă 
răpirea avusese asupra ei vreun efect observabil. O singură dată 
sesizase ceva anormal, la o oră de compunere. Laurie fusese 
pur și simplu incapabilă să-și facă autobiografia. In schimb, 
criticile ei cu privire la cărţi, autori ori piese de teatru dovedeau 
profunzime și erau provocatoare. 

Cu trei zile în urmă, ea fusese în clasa lui când i se spusese să 
se prezinte de urgenţă la cancelarie. Ora era pe terminate și, 
presimţind că se întâmplase ceva, Grant o însoţise în grabă. 
laurie îi spusese că părinţii ei o căutau pentru a schimba 
mașinile. Uitase să-și ducă propria mașină la revizie, așa că 
venise la colegiu cu Sedan-ul mamei sale. 

— Ei mi-au dus-o la service. Probabil că nu au putut termina 
treaba, spuse ca, încercând evident să se liniștească. Mama 
spuse că îmi fac prea multe griji din cauza lor. Dar ea a avut 
unele probleme de sănătate, iar tata are aproape șaptezeci și 
doi de ani. 

Sobru, decanul îi anunţă că pe șoseaua 78 avusese loc un 
accident în lanţ. 

Allan Grant o conduse pe Laurie la spital. Sora ei, Sarah, 
sosise acolo înaintea lor. Claia ei de păr roșcat încadra o față 
dominată de niște ochi imenși, cenușii, plini de durere. Grant o 
mai întâlnise pe Sarah la diferite ceremonii organizate la colegiu 
și fusese impresionat de atitudinea protectoare pe care o avea 
tânăra procuroare adjunctă faţă de Laurie. 


O singură privire aruncată spre faţa surorii sale îi fu suficientă 
lui Laurie pentru a-și da seama că părinţii ei muriseră. 
Disperată, ea repetase întruna „e vina mea, e vina mea”, 
părând să nu audă vocea lui Sarah, care o îndemna insistent să 
nu se învinovăţească. 


Îngrijorat, Grant se uită cum ușşierul o ia pe Laurie din naosul 
bisericii, urmat îndeaproape de Sarah. Organistul începu să 
cânte imnul care încheia slujba. Purtătorii de sicrie, conduși de 
monsenior, porniră cu pași lenți de-a lungul pasajului dintre 
strane. De pe rândul din faţa lui, Grant sesiză că se ridică un 
bărbat care își face loc spre capătul stranei. 

— Vă rog, scuzaţi-mă. Sunt medic, spunea el cu voce joasă, 
dar autoritară. 

Un oarecare instinct îl determină pe Allan Grant să-l 
urmărească în mica încăpere care ducea în pronaos, unde 
fusese dusă Laurie. Fata era întinsă pe două scaune lipite unul 
de altul. Sarah, albă la faţă, era aplecată deasupra ei. 

— Permiteţi-mi. Medicul puse mâna pe braţul lui Sarah. 

Laurie se mișcă și gemu. 

Medicul îi ridică pleoapele, apoi îi luă pulsul. 

— Își revine, însă trebuie dusă acasă. În starea asta, nu poate 
merge la cimitir. 

— Știu. 

Allan observă eforturile disperate ale lui Sarah de a-și păstra 
calmul. 

— Sarah, i se adresă el, iar ea se întoarse fără să tresară, de 
parcă ar fi fost conștientă de la bun început de prezenţa lui. 
Sarah, dă-mi voie s-o duc eu acasă. Cu mine se află pe mâini 
bune. 

— Oh, chiar vrei s-o duci? Vreme de o clipă, o adâncă 
recunoștință înlocui expresia ei tensionată și îndurerată. Acasă 
la noi sunt câţiva vecini care pregătesc masa. Laurie are mare 
încredere în tine. M-aș simţi foarte ușurată dacă aș ști că se află 
în grija ta. 


„O dată am fost pierdut, dar acum m-am regăsit...” 

O mână se îndrepta spre ea, manevrând cuțitul pe care ÎI 
ţinea de parcă ar fi vrut să taie aerul. De pe cuţit curgea sânge. 
Cămașa și salopeta ei erau îmbibate de sânge. Până și pe faţă 


simţea niște picături calde, scârbos de lipicioase. Ceva i se 
zbătea pe lângă picioare. Cuţitul se apropia... 

Laurie deschise ochii. Se afla în pat, în camera ei. Era 
întuneric. Ce se întâmplase oare? se întrebă. 

Și își aminti. Biserica. Sicriele. Cântecele. 

— Sarah! strigă. Sarah! Unde ești? 


11 

Cei doi stăteau la hotelul Wyndham, pe Strada 58 din vestul 
Manhattan-ului. 

— A fost a-ntâia, îi spuse bărbatul femeii. Acolo merg o 
mulțime de oameni de afaceri, mai toți din lumea show 
business-ului. A fost exact genul de loc în care poți începe să-ți 
faci relații. 

Pe drumul dintre biserica în care se ţinuse slujba și New York, 
el fusese tăcut. Prânziseră împreună cu reverendul Rutland 
Garrison, pastorul de la Church of the Airways?, și cu 
producătorul executiv al unei emisiuni de televiziune cu profil 
religios. Garrison, care se pregătea de pensionare, se afla în 
căutarea unui succesor. În fiecare săptămână, la respectiva 
emisiune de televiziune era invitat un alt predicator, care 
trebuia să demonstreze de ce este în stare. 

Femeia îl urmări cum aruncă trei costume înainte de a-și 
alege unul de seară, de culoare albastră, la care îmbrăcă o 
cămașă albă cu cravată gri cu reflexe albăstrui. 

— Vor un predicator. Foarte bine, o să aibă un predicator. 
Cum arăt? 

— Perfect, îl asigură ea. lar el, uitându-se în oglindă, se 
convinse că nu-l minţea. Acum părul lui devenise argintiu, cu 
toate că nu avea decât patruzeci și cinci de ani. Se cântărea 
regulat și învățase să stea foarte drept, așa că făcea 
întotdeauna impresia că se află deasupra tuturor celorlalți 
oameni - chiar și deasupra celor mai înalţi. În plus, exersase 
atât de mult să-și ţină ochii larg deschişi atunci când predica cu 
vocea lui bubuitoare, încât, în prezent, nu mai reușea să-i ţină 
decât așa. 

Când veni rândul ei să-și aleagă vestimentația și optă pentru 
o rochie cu carouri alb-roșii, el își exercită dreptul de veto. 

— Nu este suficient de elegantă pentru această întâlnire. Te 
face să pari un fel de Betty Crocker. 

Era o glumă de-a lor când voiau să-i impresioneze pe enoriașii 
care veneau să-i asculte predicile. Numai că, de data asta, el nu 
părea pus pe glume. Ea ridică o rochie neagră, foarte strâmtă, și 
o jachetă asortată. 

El dădu din cap aprobator. 


2 Biserica Căilor de Emisie în Eter - un cult ale cărui precepte sunt 
popularizate numai prin intermediul radioului și televiziunii (trad. aprox.). 


— Asta merge. Apoi se încruntă. Și nu uita... 

— Nu-ţi voi mai spune niciodată Bic în faţa altora. Doar n-am 
mai făcut-o de ani de zile. 

Dar în ochii lui apăruse o sclipire anume, parcă trădând o 
stare febrilă. Opal i-o cunoștea și se temea de ea. Nu trecuseră 
decât trei ani de când Bic fusese chemat ultima dată de poliţia 
locală pentru a fi supus unui interogatoriu din cauza unei fetiţe 
blonde care se plânsese mamei sale din pricina lui. El reușise 
întotdeauna să transforme plângerile depuse împotriva lui în 
scuze jenante, însă, chiar și așa, lucrul acesta se întâmpla mult 
prea des, în prea multe orașe. Când în ochii lui Bic apărea 
sclipirea aceea, însemna că își pierdea din nou controlul. 

Lee era singura fetiță pe care o sechestraseră. Din clipa în 
care o zărise într-un magazin în compania mamei sale, Bic 
fusese obsedat de ea. Le urmărise mașina încă din acea primă 
zi, iar ulterior trecuse prin faţa casei lor de mai multe ori, în 
speranţa că o va zări pe copilă. Rămăseseră timp de două 
săptămâni în New Jersey. Se angajaseră amândoi să cânte - 
chitară și voce - la un club de noapte amărât, de pe șoseaua 17, 
și se cazaseră la un motel aflat la douăzeci de minute distantă 
de locuinţa familiei Kenyon. Hotărâseră că era ultima dată când 
se produceau într-un club de noapte. Bic începuse să 
interpreteze cântece liturgice și să ţină predici în nordul statului 
New York. In plus, auzindu-l cum propovăduiește, proprietarul 
unui post de radio din Bethlehem, Pennsylvania, îl rugase să 
introducă o emisiune religioasă la neînsemnatul lui post. 

Fusese un mare ghinion că, exact atunci când trebuia să 
plece spre Pennsylvania, Bic insistase să treacă pentru ultima 
oară prin fața casei familiei Kenyon. O găsiseră pe Lee stând 
singură la capătul aleii de acces. lar Bic o săltase în braţe și o 
luase cu ei, făcând-o pe Opal să treacă prin doi ani de teroare, 
timp în care fusese terorizată de frică și de o gelozie pe care nu 
îndrăznise să o exteriorizeze. 

Se scurseseră cincisprezece ani de când se descotorosiseră 
de Lee, abandonând-o în curtea acelei școli, însă Bic nu scăpase 
niciodată de obsesia lui. Tinea fotografia fetiţei ascunsă în 
portofel, iar Opal îl surprindea uneori privind-o lung și 
mângâind-o cu vârfurile degetelor. În acești ultimi ani, în care 
începuse să se bucure de un succes tot mai mare, el se lăsase 
din ce în ce mai mult frământat de gândul că exista posibilitatea 


să se trezească într-o bună zi cu agenţi FBI care să-l anunţe că 
este arestat pentru răpire și molestare de minori. Câteodată 
spunea: 

— Uită-te la fata aia din California care și-a băgat tatăl în 
închisoare din cauză că s-a apucat să se ducă la un psihiatru 
care a ajutat-o să-și amintească de niște lucruri pe care ar fi fost 
mai bine să le uite. 

Abia ajunseseră în New York când Bic citise în Times articolul 
cu privire la accidentul fatal al soţilor Kenyon. În ciuda tuturor 
protestelor și stăruinţelor ei, se duseseră la funeralii. 

— Opal, îi spusese Bic, diferenţa dintre noi și chitariștii hippie 
de care amintește Lee este la fel de mare ca cea dintre zi și 
noapte. 

Era adevărat că acum arătau cu totul altfel. începuseră să-și 
schimbe aspectul aproape imediat după ce se descotorosiseră 
de Lee. Mai exact, din ziua următoare, de la primele ore ale 
dimineţii. Bic își răsese barba și se tunsese scurt. Ea își vopsise 
părul într-o nuanţă de un blond-prăfos, apoi și-l strânsese la 
spate într-un coc foarte îngrijit. Și amândoi își cumpăraseră de 
la JE Penney niște haine mai acceptabile - genul acela de haine 
care te fac să te pierzi în mulțime, să pari un american din clasa 
de mijloc. 

— Doar în caz că vreunul dintre consumatorii din localul ala 
nenorocit va pune ochii pe noi, îi spusese el. 

Asta se întâmplase atunci când o avertizase pentru prima 
dată că nu trebuia sub nici o formă să i se adreseze folosind 
numele Bic dacă prin preajma lor se mai afla cineva. Tot atunci, 
o anunţase că, în public, el va folosi numele ei adevărat, Carla. 

— In cei doi ani, Lee a avut ocazia să ne audă de nenumărate 
ori numele, îi explicase. De acum încolo, pentru orice persoană 
cu care ne întâlnim, eu sunt reverendul Bobby Hawkins. 

Cu toate acestea, când urcaseră treptele bisericii, Opal 
simţise că lui Bic i se strânsese inima de frică. La sfârșitul 
slujbei, când organistul atacă primele note ale imnului 
„Uluitoarea milostivire”, el îi șoptise: 

— Asta-i cântecul nostru - al meu și al lui Lee. 

Vocea lui se ridicase deasupra tuturor celorlalte voci. 

Se instalaseră la capătul unei strane din spate. Când usșierul 
trecuse pe lângă ei cu trupul inert al lui Lee în braţe, Opal se 


văzuse nevoită să-l apuce de mână pentru a nu o întinde spre 
fată, ca să o atingă. 

— Te mai întreb o dată: ești gata? Vocea lui era sarcastică. 
Stătea lângă ușa apartamentului. 

— Da. Opal își luă poșeta, apoi se îndreptă spre el. Trebuia să- 
| calmeze într-un fel. Încărcătura lui nervoasă părea să se 
degaje în încăpere sub forma unor proiectile. Luându-i obrajii 
între palme, spuse pe un ton blajin: Bic dragă, trebuie să te 
relaxezi. Doar vrei să faci o impresie bună, nu? 

De parcă nu ar fi auzit nici un cuvânt din ceea ce spusese 
Opal, Bic murmură: 

— Am încă puterea s-o bag în sperieţi pe fetiţa aia, nu-i așa? 
apoi începu să hohotească. Hohote puternice, sfâșietoare, fără 
lacrimi. Dumnezeule, cât o mai iubesc! 


12 

La zece zile după funeralii, Sarah telefona unui psihiatru din 
Ridgewood, Peter Carpenter, pe care ea îl întâlnise ocazional și îl 
plăcuse. lar informaţiile pe care le primise despre el 
confirmaseră propria impresie. Șeful ei, Ed Ryan, procurorul 
districtului Bergen, era cel mai înfocat suporter al lui Carpenter. 

— Este un trăgător de elită. Nimerește direct în ţintă. l-aș 
încredința pe oricare din familia mea, și tu știi că asta spune tot. 
Prea multe păsări din tagma lui sunt niște neaveniţi. 

Sarah ceru o programare imediat. 

— Sora mea se învinovăţește de accidentul părinţilor noștri, îi 
spuse lui Carpenter. Vorbind, Sarah își dădu seama că evita 
cuvântul „moarte”. Tot ceea ce li se întâmplase cu câteva zile în 
urmă continua să i se pară complet ireal. Strângând receptorul 
în mână, adăugă: în trecut, ea a avut un coșmar recurent. Au 
trecut mulţi ani de când doarme bine, dar acum a început să se 
repete povestea cu aceeași regularitate. 

Doctorul Carpenter își aminti foarte clar de răpirea micuţei 
Laurie. Când fetiţa fusese abandonată de răpitori și se întorsese 
acasă, el purtase cu colegii lui o discuţie cu privire la implicaţiile 
faptului că își pierduse complet memoria. Ca urmare, era foarte 
interesat să o consulte acum. Cu toate acestea, spuse: 

— Cred că ar fi mai înţelept să vorbesc cu tine înainte de ao 
vedea pe Laurie. După-amiază, am o pauză de o oră. 

Doamna Carpenter își tachina adesea soţul, afirmând că ar 
putea fi un excelent medic de familie. Un adevărat model pentru 
firea lui blajină și compasiunea lui. Avea părul gri-oţel, tenul 
trandafiriu, ochelari fără ramă, expresie binevoitoare, aspect 
îngrijit și își arăta vârsta - cincizeci și doi de ani. 

Carpenter își aranjase cabinetul în așa fel încât atmosfera să 
fie cât mai primitoare: pereţi verde pal, draperii colorate în alb și 
verde, prinse la mijloc cu câte un cordon, birou din mahon pe 
care erau mai multe plante înflorite, un fotoliu mare tapițat cu 
piele în nuanţa vinului, plasat de cealaltă parte a biroului, în faţa 
scaunului său rotativ, canapea asortată, așezată cu spatele spre 
ferestre. 

Când secretara o invită pe Sarah să intre, Carpenter o studie 
cu atenţie pe atrăgătoarea tânără îmbrăcată într-un taior 
simplu, bleumarin. Trupul ei zvelt, atletic se mișca cu ușurință. 
Nu se fardase, așa încât pistruii de pe nas erau vizibili. 


Sprâncenele și genele de un castaniu închis accentuau tristeţea 
din ochii luminoși, cu reflexe cenușii. Părul ei era strâns la spate 
cu o panglică albastră, foarte îngustă. Sub panglică părea să 
plutească un norișor roșcat, care ajungea strict până la nivelul 
urechilor. 

Sarah constată că este ușor să răspundă la întrebările lui 
Carpenter. i 

— Da. Laurie era schimbată când se întorsese acasă. Incă de 
atunci am fost sigură că a fost supusă unor abuzuri sexuale. Dar 
mama a insistat să le spună tuturor că este convinsă că Laurie a 
fost luată de un cuplu iubitor, care își dorea un copil. Mama 
avea nevoie să creadă acest lucru. Acum cincisprezece ani, 
oamenii nu obișnuiau să vorbească despre asemenea abuzuri. 
Însă pe Laurie o îngrozea atât de mult ideea de a se urca în pat, 
încât am bănuit ce i s-a întâmplat. Pe tata l-a iubit, dar n-a mai 
vrut niciodată să se așeze în braţele lui. De fapt, n-a mai 
acceptat nici măcar s-o atingă. l-a fost teamă, în general, de toţi 
bărbaţii. 

— Eşti sigură că, atunci când au găsit-o, au supus-o unui 
examen medical? 

— Da, la spitalul din Pennsylvania. 

— S-ar putea să mai existe fișa. Aș dori să ceri să ţi se trimită. 
A mai avut coșmarul acela periodic despre care mi-ai pomenit la 
telefon? 

— Da, și-n noaptea asta. O terorizează. Ea îl numește „visul 
cuţitului”. De când s-a întors în sânul familiei, se teme de toate 
cuțitele cu vârf ascuţit. 

— Cât de mare a fost schimbarea de personalitate pe care ai 
observat-o la ea? 

— Iniţial a fost foarte mare. Înainte de a fi răpită, Laurie era o 
fetiță  sociabilă, expansivă. Cam răsfăţată, bâănuiesc, dar 
deosebit de drăgălașă. Avea un grup de prieteni de joacă, pe 
care îi plăcea ori să-i invite la noi ori să-i viziteze. După ce s-a 
întors, n-a mai acceptat nici în ruptul capului să-și petreacă 
noaptea în casa altcuiva. Şi a început să fie oarecum distantă cu 
toţi ceilalți copii de vârsta ei. La Colegiul Clinton s-a dus doar din 
cauză că, până acolo, face cu mașina numai o oră și jumătate. 
Obișnuiește să-și petreacă weekend-urile mai mult pe acasă. 

Carpenter întrebă: 

— Vreun iubit? 


— După cum veţi vedea, este o fată foarte frumoasă. De 
aceea, evident, i s-au făcut numeroase invitaţii. În anii de liceu, 
a participat la serile dansante și la întâlnirile sportive obișnuite, 
dar n-a prezentat un interes deosebit față de nici un băiat. Cel 
puţin, asta a fost senzaţia pe care a dat-o până în momentul în 
care în viaţa ci a apărui Gregg Bennett. Insă relaţia lor s-a 
întrerupt brusc. 

— De ce? 

— Nu știu. Nici măcar Gregg nu știe. Tot anul trecut au ieșit 
împreună. Și el este elev la Colegiul Clinton, așa încât li s-a 
întâmplat deseori să vină împreună acasă, în weekend-uri. Noi |- 
am plăcut foarte mult și ne-am bucurat că Laurie părea fericită 
cu el. Amândoi aveau aptitudini sportive. Erau buni în special la 
golf. Dar într-o zi din primăvara acestui an ne-am trezit că totul 
se terminase între ei. Fără explicaţii. Pur și simplu se terminase. 
Laurie n-a vrut să discute despre chestia asta nici cu noi, nici cu 
Gregg. El a venit să ne vadă. Habar n-avea ce provocase 
ruptura. Acum se află în Anglia. Tot semestrul va studia acolo. 
Nu știu dacă a auzit ce s-a întâmplat cu părinţii mei. 

— Aș vrea s-o văd pe Laurie mâine, la ora unsprezece. 

În dimineaţa următoare, Sarah o conduse pe Laurie până în 
faţa ușii cabinetului, după care plecă, promiţându-i că se va 
întoarce peste exact cincisprezece minute. 

— Voi cumpăra ceva pentru cină, îi spuse. Trebuie să-ţi 
stimulăm puţin apetitul. 

Laurie dădu din cap, apoi îl urmă pe Carpenter în cabinet. Cu 
o expresie care aducea a panică, ea refuză să stea întinsă pe 
canapea, preferând să se așeze în faţa lui, de cealaltă parte a 
biroului. Apoi rămase în așteptare. Părea tristă și absentă. 

Este clar: depresiune neuropsihică profundă, gândi Carpenter. 

— Aș vrea să te ajut, Laurie. 

— Îmi poţi aduce părinţii înapoi? 

— Aș dori să pot, Laurie. Părinţii tăi au murit ca urmare a 
defectării comenzilor unui autocar. 

— Ba au murit din cauză că nu mi-am făcut verificarea 
tehnică anuală. 

— Ai uitat s-o faci. 

— N-am uitat. Am luat hotărârea să anulez programarea pe 
care mi-au făcut-o cei de la service-ul benzinăriei. Am zis că voi 
merge la centrul gratuit de verificare al Agenţiei Motor Vehicle. 


De programarea de acolo am uitat, nu de prima, pe care am 
anulat-o cu bună știință. Este vina mea. 

— De ce ai anulat prima programare? Carpenter o studie cu 
atenţie. Laurie Kenyon căzuse pe gânduri, dând impresia că n-ar 
ști ce răspuns să-i dea. 

— Am avut un motiv, însă habar n-am care a fost. 

— Cât costă o verificare la benzinărie? 

— Douăzeci de dolari. 

— lar la Agenţia Motor Vehicle se face gratuit. Nu poate fi ăsta 
un motiv suficient de bun? 

Laurie părea iarăși complet pierdută în gândurile care i se 
învălmășeau în minte. Carpenter se întrebă dacă îl auzise. Apoi 
ea murmură: 

— Nu. Sublinie răspunsul clătinând ferm din cap. 

— Atunci de ce ai anulat prima programare? 

De data aceasta, medicul fu convins că Laurie nu-l auzise. Pur 
și simplu îi făcea impresia că acum se află în cu totul alt loc. 
Încercă deci să-i capteze atenţia adoptând o altă tactică. 

— Laurie, Sarah mi-a zis că ai avut iarăși niște vise urile sau, 
mai degrabă, că au revenit aceleași vise urile care te chinuiau în 
trecut. 

În minte, Laurie auzi un țipăt puternic. Strânse genunchii la 
piept și își ascunse faţa între ei. Ţipătul nu-i răsuna numai în 
cap. Ţâșnise din piept, din gât, din gură. 


13 

Întâlnirea cu predicatorul Rutland Garrison și producătorii 
televiziunii era sobră. 

Prânziseră în sala de mese privată a companiei Worldwide 
Cable, cea care îi asigurase emisiunii lui Garrison o audienţă 
internaţională. Când ajunseră la cafea, reverendul își exprimă 
clar intențiile: 

— „Church of the Airways” a fost creată de mine pe vremea 
când televizoarele alb-negru cu diagonala de douăzeci și cinci 
de centimetri erau un lux, spuse el. De-a lungul anilor, milioane 
de oameni s-au bucurat de alinările, speranţele și încrederea ce 
le-au fost date de acest cult. El a dus la strângerea unor sume 
imense de bani, care au fost folosite pentru foarte benefice 
acţiuni de caritate. Intenţionez să am grijă ca munca mea să fie 
continuată de o persoană potrivită. 

Bic și Opal îl aprobară, având grijă ca fețele lor să exprime 
admiraţie, respect și pietate. In duminica următoare, ei fură 
prezentaţi enoriașilor de la „Church of the Airways”. Bic ţinu un 
discurs care dură patruzeci de minute. 

Le vorbi despre tinereţea lui pierdută, despre dorinţa frivolă 
de a deveni un star al muzicii rock, despre vocea pe care i-o 
dăruise bunul Dumnezeu și despre modul în care abuzase de ea, 
folosind-o pentru niște cântece dezgustătoare. Apoi le vorbi 
despre miracolul convertirii sale. Da, într-adevăr, ajunsese să 
înţeleagă care este drumul spre Damasc. Mersese de-a lungul 
lui, pe urmele pașilor apostolului Pavel. Nu spusese oare 
Dumnezeu: „Saul, Saul, de ce Mă persecuţi?” Nu, întrebarea 
fusese și mai dureroasă. Cel puţin Saul crezuse că acţionează în 
numele Domnului atunci când încercase să distrugă 
Creștinătatea. Bobby, în schimb, nici nu se gândise la așa ceva. 
Stând în murdarul, supraaglomeratul club de noapte și cântând 
acele cântece obscene, își simţise inima și sufletul umplute de o 
voce puternică, dar tristă, furioasă și totuși iertătoare. Vocea ÎI 
întrebase: „Bobby, Bobby, de ce mă hulești?” 

Ajungând cu discursul în acest punct, Bobby începu să plângă. 

La sfârșit, predicatorul Rutland Garrison îl luă pe după umeri 
cu căldură părintească. Bobby îi făcu semn Carlei să se apropie. 


3 Numit și Saul din Tarsus; a încercat să distrugă Creștinătatea; după 
convertire, a devenit Pavel, misionar și apostol al creștinilor, autor al mai 
multor Epistole din Noul Testament. 


Ea apăru în dreptul obiectivelor aparatelor de filmat, cu ochii 
înlăcrimaţi și buzele tremurătoare. Bobby o prezentă tuturor 
telespectatorilor conectaţi la Worldwide Cable. 

Dădură împreună tonul imnului de încheiere. „Adunarea 
norodului...” 

După terminarea emisiunii, începură să sune telefoanele. 
Telespectatorii îl lăudau pe reverendul Bobby Hawkins. După 
două săptămâni, el fu invitat să mai treacă o dată pe la biserică. 

Pe drumul de întoarcere spre Georgia, Bic tăcu ore în șir. Intr- 
un târziu spuse: 

— Lee învaţă la colegiul din Clinton, New Jersey. Poate că se 
va întoarce acolo, poate că nu. În orice caz, Dumnezeu mă 
avertizează că este momentul să-i amintesc ce va păţi dacă 
suflă vreo vorbă despre noi. 

Bic avea să fie ales succesorul lui Rutland Garrison. Opal 
presimţea acest lucru. Garrison fusese indus în eroare la fel ca 
toți ceilalți. Dar în cazul în care Lee începea să-și aducă aminte 
ce i se întâmplase... 

— Ce vrei să-i faci, Bic? 

— Ei, am câteva idei, Opal. Mi-au venit în minte în timp ce mă 
rugam. 


14 

În timpul celei de-a doua vizite pe care i-o făcu medicului 
Carpenter, Laurie spuse că se va întoarce la colegiu lunea 
următoare. 

— Este mai bine să mă întorc. Și pentru mine, și pentru Sarah, 
explică ca calmă. Este atât de îngrijorată din pricina mea, încât 
nu s-a mai dus la serviciu. Or, munca i-ar prii. Ca și mie. Va 
trebui să învăţ ca o nebună ca să recuperez tot ceea ce am 
pierdut în cele aproape trei săptămâni cât am lipsit. 

Carpenter nu era convins. Ce concluzii trebuia să tragă din 
ceea ce vedea în fața lui...? Observa la Laurie Kenyon o 
oarecare schimbare. Fata vioaie și obiectivă cu care avea de-a 
face acum era complet diferită de cea zdrobită, cu inima frântă, 
cu care se întâlnise cu o săptămână în urmă. 

În ziua aceea, fata se îmbrăcase cu o jachetă din cașmir auriu, 
pantaloni negri, foarte frumos croiţi, și o bluză din mătase, 
colorată în alb, negru și auriu. Părul, lăsat liber, îi cădea pe 
umeri. Astăzi, în schimb, optase pentru blugi și un tricou 
lăbărțat. lar părul îi era strâns la spate cu o clamă mare. Și 
părea extrem de sigură pe ea însăși. 

— Ai mai avut vreun coșmar, Laurie? 

Ea ridică din umeri. 

— Când îmi amintesc cum m-am purtat săptămâna trecută, 
mi-e îngrozitor de jenă. Ştii ce? O mulţime de oameni visează 
urât și nu se văicăresc în faţa întregii lumi. Corect? 

— Incorect, spuse Carpenter calm. Laurie, dacă te simţi atât 
de puternică, ce-ar fi să te întinzi pe canapea? Te relaxezi și 
vorbim. 

Medicul îi urmări reacţia cu mare atenţie. Ea reacţionă exact 
ca în săptămâna precedentă. Ochii speriaţi ai fetei trădau starea 
cumplită de panică în care intrase. Numai că, de astă dată, 
panica fu urmată de o expresie sfidătoare și de un zâmbet 
aproape batjocoritor. 

— Nu este nevoie să mă întind. Sunt capabilă să vorbesc și 
stând în capul oaselor. Dar nu prea am despre ce să vorbesc. 
Doar două lucruri mi-au mers prost în viaţă. Și în ambele cazuri 
sunt singura vinovată. Nu pot să nu recunosc acest lucru. 

— Te consideri vinovată din cauză că ai fost răpită la vârsta 
de patru ani? 


— Evident. Îmi era strict interzis să ies singură pe stradă. 
Mama se temea c-am să uit ce mi s-a spus și am să cobor de pe 
bordură. În vecinătatea noastră locuia un adolescent căruia îi 
plăcea să apese cam tare pe pedala de acceleraţie. Reţin că m-a 
certat serios o singură dată: atunci când m-a prins jucându-mă 
singură cu mingea pe gazonul din dreptul casei noastre. In plus, 
știi că sunt răspunzătoare de moartea părinţilor mei. 

Momentul nu era deloc potrivit pentru analiza amănunţită a 
acestor probleme. 

— Laurie, spuse Carpenter, vreau să le ajut. Sarah mi-a 
relatat că, după răpire, părinţii voștri au considerat că este mai 
indicat să nu te trimită la un psiholog. Probabil că acesta este și 
unul dintre motivele pentru care acum nu ești dispusă să-ţi 
deschizi sufletul în faţa mea. Ce-ar fi să închizi ochii, să încerci 
să te relaxezi, să înveţi să te simţi în largul tău atunci când te 
afli în prezenţa mea? Poate că la ședințele următoare vom reuși 
să colaborăm. 

— Eşti sigur că vor fi și alte ședințe? 

— Sper. Vor fi sau nu? 

— Doar pentru a-i face pe plac surorii mele. Mă voi întoarce 
acasă numai în weekend-uri, așa încât va trebui să ne întâlnim 
sâmbăta. 

— Se poate aranja. Te vei întoarce în fiecare weekend? 

— Da. 

— Din cauză că vrei s-o vezi pe Sarah? 

Uimitor, dar întrebarea aceasta păru să o incite pe Laurie. 
Atitudinea ei distantă dispăru ca prin minune. Incrucișându-și 
picioarele, ridică bărbia și duse mâna la ceafă ca să-și desfacă 
agrafa care îi ţinea părul prins într-o coadă de cal. 

Carpenter se uită la faţa încadrată de pletele blonde 
strălucitoare. Buzele îi tremurară puţin, schiţând un zâmbet 
tainic, foarte greu de descifrat. 

— Soţia lui vine acasă în weekend-uri, spuse ea. Așa că nu are 
rost să-mi pierd vremea prin campus. 


15 

Laurie deschise portiera mașinii. 

— Aerul începe să aibă un iz de toamnă, spuse. 

Primele frunze căzuseră deja. In noaptea trecută, radiatoarele 
intraseră automat în funcţiune, 

— Da, începe, zise Sarah. Dar fii atentă, dacă ţi se pare prea 
greu să... 

— Nu mi se pare greu. Tu îi bagi pe toţi nemernicii în 
pușcărie, iar eu recuperez orele pierdute ca să-mi păstrez faima 
de elevă eminentă. Poate că mai am o șansă să termin cu 
magna cum laude“. M-ai dat gata cu diploma ta summa cum 
laude”. Ne revedem vineri seară. Laurie o îmbrăţișă grăbită pe 
sora sa, apoi se retrase, dar, ezitând, adăugă: Sarah, să nu mă 
lași niciodată să-mi schimb mașina cu a ta. 

Sarah o mângâie pe păr. 

— Hei, parcă am căzut de acord că mama și tata s-ar supăra 
de-a binelea dacă ar ști cum gândești. Ce-ar fi ca sâmbătă, după 
ce te întâlnești cu doctorul Carpenter, să jucăm golf? 

Laurie încercă să zâmbească. 

— Câștigătoarea face cinste la cină. 

— Spui chestia asta pentru că știi că mă vei bate. 


Sarah flutură viguros mâna în urma mașinii surorii sale până 
când aceasta dispăru din câmpul ei vizual. Apoi se întoarse în 
casă. Cât de liniștit și de gol ajunsese să fie căminul lor... Dacă 
erai înțelept, nu trebuia să faci nici o schimbare fundamentală 
după moartea unui membru al familiei, dar instinctul îi spunea 
că ar fi indicat să pornească imediat în căutarea unei case mai 
mici, poate chiar a unui apartament de bloc, apoi să-și pună 
vechea locuinţă în vânzare. Probabil că era bine să se consulte 
cu doctorul Carpenter în această privinţă. Se hotărî să-l sune 
ceva mai târziu. 

Cum se îmbrăcase deja, putea porni spre serviciu. Își luă 
servieta și geanta de umăr de pe masa din vestibul, o masă 
delicată, placată cu marmură, din secolul al optsprezecelea. Ca 
și oglinda de deasupra ei, era o piesă veche care aparținuse 
bunicii lor. Cum aveau oare să încapă amândouă într-un 
apartament cu două dormitoare, împreună cu toate mobilele 


t Cu mari elogii (în lb. latină). 
5 Cu cele mai mari elogii (în lb. latină). 


acelea superbe și cu toate ediţiile princeps ale operelor clasice 
care erau aliniate pe rafturile bibliotecii lui John Kenyon? Sarah 
alungă din minte acest gând. 

Instinctiv, aruncă o scurtă privire spre oglindă și fu șocată de 
ceea ce văzu. Faţa era cadaverică, sub ochi avea niște cearcăne 
oribile, buzele erau palide. lar obrajii, care, e drept, niciodată nu 
fuseseră rotofei, erau scobiţi acum. Sarah își aducea aminte că, 
în dimineaţa ultimei sale zile de viață, mama ei îi spusese: 
„Sarah, de ce nu te fardezi puţin? O umbră de culoare ţi-ar pune 
în evidenţă ochii...” 

Lăsând geanta și servieta pe măsuţă, urcă la etaj. În baie, 
scoase trusa de machiaj. Imaginea mamei sale în capotul ei roz 
pal, atât de frumoasă și afectuoasă, îndemnând-o să-și 
contureze ochii, o făcu, în sfârșit, să dea drumul lacrimilor 
fierbinţi pe care și le stăpânise până atunci de dragul lui Laurie. 


Ce bine era să te afli în biroul tău liniștit, cu pereţi în calcio- 
vecchio, printre teancuri de dosare și telefoane zbârnâitoare! 
Toţi colegii ei de la procuratură veniseră la funeralii. lar prietenii 
cei mai apropiaţi, în afară de faptul că participaseră la 
înmormântare, îi fuseseră alături și după aceea, fie sunând-o, fie 
vizitând-o. 

Astăzi, colegii păreau să înţeleagă că Sarah avea de gând să 
revină cât de cât la normal. 

„E bine să te avem din nou printre noi”, spuneau pe rând, 
îmbrăţișând-o grăbiţi. Apoi întâmpinarea de genul: „Sarah, 
anunță-mă când ai un minut liber...” 

Prânzi cu o felie de pâine de secară cu brânză și o cafea tare, 
ambele de la bufetul tribunalului. lar până la ora trei ajunse să 
aibă satisfăcătoarea senzaţie că făcuse o treabă excepţională 
răspunzând tuturor mesajelor urgente pe care le primise de la 
reclamanţi, martori și avocați. 

La ora patru, nemaiavând răbdare să aștepte, formă numărul 
telefonului lui Laurie din camera de la cămin. | se răspunse 
imediat. 

— Alo? 

— Laurie, eu sunt. Cum merge treaba? 

— Așa și așa. Am fost la trei cursuri. De la ultimul am chiulit. 
M-am simţit foarte obosită. 


— Nu-i de mirare. Azi-noapte n-ai dormit ca lumea. Ce faci 
diseară? 

— Mă bag în pat. Trebuie să-mi limpezesc mintea. 

— Bine. Eu voi lucra peste program. Ajung acasă abia pe la 
opt. Ce-ar fi să te mai sun atunci? 

— Mi-ar face plăcere. _ 

Sarah rămase la serviciu până la ora șapte și jumătate. In 
drum spre casă se opri la un local ca să-și cumpere un 
hamburger. La ora opt și jumătate o sună pe Laurie. 

Telefonul de la celălalt capăt al firului suna întruna. Poate că 
Laurie se afla sub duș sau poate că ziua aceea avusese un efect 
negativ asupra psihicului ei. Continuând să ţină receptorul în 
mână, lăsă sunetele monotone de pe linie să-i ţiuie în ureche. În 
cele din urmă, auzi o voce nerăbdătoare. 

— Aţi sunat la Laurie Kenyon. 

— Laurie este acolo? 

— Nu. Şi, vă rog, dacă nu vi se răspunde după cinci sau șase 
apeluri, nu mă mai bateţi la cap. Eu stau vizavi și trebuie să mă 
pregătesc pentru un test. 

— Scuzaţi-mă. Am insistat fiindcă știam că Laurie are de gând 
să se culce devreme. 

— Şi-a schimbat planurile. A plecat acum câteva minute. 

— Vi s-a părul că are ceva? Sunt sora ei și sunt cam 
îngrijorată. _ 

— Oh, nu m-am dat seama cu cine vorbesc. Imi pare foarte 
rău pentru ceea ce li s-a întâmplat părinţilor voștri. Cred că 
Laurie nu are nimic. S-a îmbrăcat foarte frumos, ca și cum s-ar 
duce la o întâlnire. 

Sarah mai sună de câteva ori: la ora zece, la unsprezece, la 
douăsprezece, la unu. Ultima dată îi răspunse o voce 
somnoroasă. Era Laurie. 

— N-am păţit nimic, Sarah. M-am culcat imediat după masa 
de seară și m-am trezit doar acum. 

— Laurie, te-am sunat atât de mult, încât a venit să-mi 
răspundă o fată care stă vizavi de tine. Ea mi-a spus că ai fost 
plecată. 

— Sarah, se înșală. Jur în faţa lui Dumnezeu că nu m-am 
mișcat de aici. După voce, Laurie părea speriată. De ce aș 
minţi? 

Nu știu, gândi Sarah. 


— Totul este perfect atâta vreme cât zici că n-ai păţit nimic. 
Du-te înapoi la culcare, adăugă ea, după care puse încet 
receptorul în furcă. 


16 

În momentul în care Laurie se așeză degajată pe încăpătorul 
fotoliu din piele, doctorul Carpenter sesiză imediat că starea ei 
suferise o nouă modificare. Dar nu-i propuse să se întindă pe 
canapea, pentru că ultimul lucru pe care și-l dorea era ca Laurie 
să-și piardă puţina încredere pe care părea că începuse să i-o 
acorde. O întrebă cum fusese prima ei săptămână de școală. 

— Bună, presupun. Toţi s-au purtat foarte frumos cu mine. 
Dar am atât de mult de recuperat încât învăţ până la ore foarte 
târzii din noapte. Aici Laurie ezită, de parcă ar fi vrut să mai 
adauge ceva, apoi se opri. 

Carpenter așteptă răbdător, dar, văzând că nu continuă, 
întrebă blând: 

— Ce este, Laurie? 

— Aseară, când am ajuns acasă, Sarah s-a interesat dacă am 
mai primit vreo veste de la Gregg Bennett. 

— Gregg Bennett? 

— Un tip cu care obișnuiam să mă întâlnesc. Mama, tata și 
Sarah l-au plăcut foarte mult. 

— Tu nu-l placi? 

— L-am plăcut până când... 

Carpenter așteptă din nou. 

Fata făcu ochii mari. 

— N-a vrut să-mi dea drumul. 

— Vrei să zici că te-a agresat? 

— Nu. M-a sărutat. Și nu m-a deranjat. Chiar mi-a plăcut. Dar 
după aceea mi-a presat braţele între palmele lui. 

— Şi gestul acesta te-a înspăimântat. 

— Mi-am dat seama ce va urma. 

— Ce trebuia să urmeze? 

Desprinzându-și privirile de la el, Laurie și le fixă într-un punct 
îndepărtat. 

— Nu vreau să vorbim despre chestia asta. Apoi tăcu timp de 
zece minute, după care spuse tristă: Ştiu că Sarah n-a crezut că 
n-am fost plecată din cămin într-una din serile trecute. Şi-a făcut 
griji din pricina mea. 

Sarah îl sunase pe Carpenter pentru a-i vorbi despre cele 
petrecute în seara aceea. 

— Poate că ai fost plecată, spuse el. Timpul liber petrecut în 
compania prietenilor îţi prinde bine. 


— Nu. Acum doar la întâlniri nu mi-e capul. Sunt prea 
ocupată. 

— Ai mai avut vreun vis? 

— Visul cuţitului. 

Cu două săptămâni în urmă, Laurie devenise isterică în 
momentul în care i se pusese această întrebare. Astăzi vocea ei 
era aproape indiferentă. 

— Trebuie să mă obișnuiesc cu el. Mă va chinui până când 
cuțitul va reuși să-mi vină de hac. Și îmi va veni, să știi. 

— Laurie, în psihoterapie există un procedeu de tratament pe 
care noi îl numim „anularea reacției psihologice”. Acesta 
presupune eliberarea tensiunii emoţionale prin reactivarea 
memoriei. Prin urmare, aș vrea să-ți amintești. Arată-mi ce vezi 
în vis. Cred că ţi-e groază să te culci de teamă că te va chinui 
din nou visul acela. Nimeni nu poate rezista fără să doarmă. Nu 
este necesar să vorbești. Arată-mi doar ce ţi se întâmplă în vis. 

Laurie se ridică încet în picioare, apoi ridică și mâna, cu 
pumnul strâns. Buzele i se subțiară și schiţară un zâmbet 
viclean. Cu pași măsuraţi, o luă pe lângă birou ca să ajungă la 
el. Braţul ei se mișca acum brusc, ba în sus, ba în jos, de parcă 
mânuia un cuţit imaginar. Dar exact înainte de a ajunge la 
scaunul lui, Laurie se opri. Atitudinea fetei se schimbă. Rămasă 
în picioare, parcă ţintuită locului, îl privi fix. Cu mâna ridicată, își 
șterse obrajii și își scutură părul ca și cum ar fi vrut să scape de 
ceva. Apoi se uită în jos și, înspăimântată, făcu un salt înapoi. 

O clipă mai târziu se prăbuși pe podea, acoperindu-și fața cu 
ambele mâini. lar după aceea se rostogoli spre perete și, 
lipindu-se de el, începu să tremure și să scoală niște sunete 
îndurerate, de animal rănit. 

Se scurseră zece minute. În cele din urmă, Laurie se linişti, 
îndepărtă mâinile de pe faţă și se ridică încet în picioare. 

— Ăsta-i visul cuţitului, spuse. 

— Şi te vezi în acest vis, Laurie? 

— Da. 

— Eşti persoana care ţine cuțitul sau cea care se teme? 

— Și una, şi alta. În final vom muri amândouă. 

— Laurie, aș dori să mă consult cu un psihiatru care are o 
mare experienţă în domeniul traumelor suferite în copilărie. Vrei 
să-mi dai o aprobare scrisă și semnală ca să pot discuta cazul cu 
el? 


— Dacă ţii neapărat... în definitiv, ce importanţă are pentru 
mine? 


17 

Luni dimineaţa la ora șapte și jumătate, doctorul Justin 
Donnelly își părăsi apartamentul din Central Park South și 
străbătu cu pași grăbiţi Fifth Avenue, îndreptându-se spre 
Spitalul Lehman de pe Strada 96. Intotdeauna se lua la întrecere 
cu sine însuși, încercând să parcurgă distanţa de două mile care 
îl despărţea de spital într-un timp cu cel puţin un minut sau 
două mai bun decât cel realizat în ziua anterioară. Cu toate 
acestea, dacă nu alerga, se părea că nu își va putea îmbunătăţi 
recordul de douăzeci de minute. 

Donnelly era un bărbat solid, care făcea întotdeauna impresia 
că s-ar simţi la largul lui numai cu niște cizme de cowboy și o 
pălărie de zece galoane. Și aceasta nu era o impresie eronată. 
Donnelly crescuse în Australia, la o stână. Părul lui negru, 
ondulat, părea în permanenţă ciufulit. Mustaţa lui, la fel de 
neagră, era foarte bogată și, când zâmbea, accentua albul 
dinţilor săi puternici. Ochii, de un albastru intens, erau încadraţi 
de gene și sprâncene negre pentru care femeile îl invidiau. Ceva 
mai demult, în timpul cursurilor de psihiatrie de la facultate, el 
se hotărâse să se specializeze în domeniul bolilor psihice care 
provoacă dedublarea personalităţii. Apoi, având un spirit de 
întreprinzător și fiind un tip foarte convingător, se luptase să-și 
deschidă o clinică în stalul New South Wales din Australia. Nu 
trecuse multă vreme până când aceasta devenise o clinică- 
model. lar articolele de specialitate, publicate în diferite reviste 
medicale de mare răsunet, îl ajutaseră în scurt timp să fie 
recunoscut pe plan mondial ca fiind un adevărat expert în 
detectarea și tratarea afecţiunilor de acest gen. Drept urmare, 
la vârsta de treizeci și cinci de ani i se propusese să înfiinţeze la 
Spitalul Lehman o clinică pentru bolnavii cu tulburări de 
personalitate. 

După doi ani petrecuţi în Manhattan, Justin Donnelly se 
considera un newyorkez sadea. Ori de câte ori parcurgea pe jos 
drumul dintre casă și spital, se uita cu mare plăcere la deja 
familiarele priveliști care i se ofereau: la caii și trăsurile care 
soseau în fața parcului, la segmentul de grădină zoologică pe 
care îl zărea pe Strada 65, la portarii elegantelor blocuri de pe 
Fifth Avenue. Majoritatea portarilor adresau saluturi amicale, 
spunându-i pe nume. Acum, când trecu pe lângă ei, câţiva 


făcură aprecieri cu privire la vremea frumoasă din acest 
octombrie. 

Ziua aceea urma să fie încărcată. De regulă, între orele zece 
și unsprezece nu-și programa nici o consultaţie, pentru că acela 
era timpul rezervat angajaţilor clinicii, dar în dimineaţa aceasta 
era nevoit să facă o excepţie. Un telefon urgent primit sâmbătă 
de la un psihiatru din New Jersey îi trezise interesul. Doctorul 
Peter Carpenter voia să discute imediat cu el despre o pacientă 
care, după toate aparențele, suferise o dedublare a 
personalităţii și care era o potenţială sinucigașă. Justin fusese de 
acord să se întâlnească cu acest medic astăzi, la ora zece. 

Ajunse la intersecţia dintre Strada 96 și Fifth Avenue în 
douăzeci și cinci de minute, dar se consolă spunându-și că 
pietonii întâlniți în cale îi încetiniseră pașii. Intrarea principală a 
spitalului se afla pe Fifth Avenue, dar în Clinica pentru Boli 
Disociative se putea pătrunde pe ușa discretă de pe Strada 96. 
Aproape invariabil, Justin ajungea la serviciu înaintea tuturor 
colegilor săi. Biroul lui era un mic apartament aflat în celălalt 
capăt al coridorului. Camera din faţă, cu pereţi ivorii și mobilier 
simplu, compus din masa lui de lucru, un scaun rotativ, două 
fotolii pentru pacienţi, mai multe corpuri de bibliotecă și un 
fișier, căpăta viață datorită posterelor viu colorate care 
reprezentau diferite bărci cu pânze din portul Sydney. Încăperea 
din spate, rezervată tratamentului pacienţilor, era echipată cu o 
cameră video sofisticată și un magnetofon. 

Prima lui pacientă era o femeie schizofrenică de patruzeci de 
ani din Ohio, pe care o trata de șase ani. Venise la el cam târziu 
- abia când un psiholog începuse să creadă că vocile pe care le 
auzea femeia erau ale diferitelor ei personalităţi. Dar acum se 
afla pe calea cea bună. 

Doctorul Carpenter sosi prompt la ora zece. Recunoscător că 
Justin acceptase să-l primească atât de repede, el începu 
imediat să-i vorbească despre Laurie. 

Donnelly îl ascultă, își făcu niște însemnări și îi puse 
numeroase întrebări. În cele din urmă, Carpenter concluzionă: 

— Nu mă pricep la dedublări de personalitate, dar, ori de câte 
ori există vreun semn că pacienţii mei suferă de așa ceva, 
detectez imediat. La ultimele două vizite pe care mi le-a făcut 
Laurie, am observat la ea o schimbare marcată în voce și 
atitudine. Este cert că i s-a întâmplat cel puţin o dată să nu-și 


dea seama ce face când și-a părăsit camera pentru câteva ore. 
Sunt sigur că n-a minţit atunci când a pretins că a dormit tot 
timpul în camera ei. In plus, mai are și un coșmar care o chinuie 
periodic. Visează un cuţit care vine spre ea, spintecând aerul. 
Cu toate acestea, în timpul ședinței noastre, când am aplicat 
metoda anulării reacției psihologice, la un moment dat s-a 
comportat de parcă ea ar fi ţinut cuțitul și ar fi vrut să omoare. 
Apoi, brusc, a intrat în pielea persoanei care încearcă să se 
ferească de loviturile lui. Am adus o copie a fișei ei. 

Donnelly citi repede foile, oprindu-se pentru a încercui sau a 
verifica orice informaţie i se părea mai grăitoare. Cazul îl 
fascina. Un copil foarte iubit, răpit la vârsta de patru ani și 
abandonat de răpitori la șase, cu o pierdere totală de memorie 
în intervalul de doi ani. Un coșmar recurent! Impresia unei 
surori, care afirmă că, de la întoarcerea în sânul familiei, în 
condiţii de stres, Laurie are reacţii asemănătoare celor ale unui 
copil speriat. Dispariţia unor părinţi de moartea cărora bolnava 
se învinovăţește. 

Lăsând foile din mână, Donnelly spuse: 

— Probabil că în fișele care au rămas la spitalul din Pittsburgh, 
unde i s-a făcut examenul medical, se specifică faptul că a fost 
supusă unor abuzuri sexuale de lungă durată. În aceste condiţii, 
consilierea psihologică era strict necesară. Dar bănuiesc că nu s- 
a făcut așa ceva. 

— Părinţii ei au refuzat categoric, spuse doctorul Carpenter. 
Ca atare, până acum nici n-a urmat vreun tratament. 

— Caz tipic pentru felul de a gândi de acum cincisprezece ani, 
observă Donnelly. Prefă-te că nu s-a întâmplat nimic și totu-i în 
regulă. Mai ales că soţii Kenyon erau părinţi destul de vârstnici. 
Ar fi o idee bună s-o convingi pe Laurie să vină aici pentru un 
control. Cu cât mai curând, cu atât mai bine, aș zice. 

— Am presentimentul că va fi foarte dificil. Sarah a fost 
nevoită să o implore ca s-o convingă să vină la mine. 

— Dacă refuză, aș vrea să mă întâlnesc cu sora ei. Trebuie să- 
i spun că ar fi cazul să fie atentă, să sesizeze orice semn de 
comportament aberant. Și, evident, este indicat să nu treacă 
ușor peste nici o aluzie la o eventuală intenţie de suicid. 

Cei doi psihiatri se îndreptară împreună spre ușă. În sala în 
care se găsea biroul de recepţie, o adolescentă brunetă privea 
posomorâtă pe fereastră. Braţele ei erau înfășurate în bandaje. 


Cu voce coborâtă, Donnelly spuse: 

— Trebuie s-o iei în serios. Pacienţii care au suferit traume 
psihice în copilărie sunt înclinați să-și producă singuri tot felul de 
răni fatale. 


18 

În aceeași seară, întorcându-se de la serviciu, Sarah găsi pe 
masa din vestibul un teanc de scrisori foarte îngrijit aranjat. 
Imediat după funeralii, Sophie, vechea lor menajeră, îi sugerase 
că nu mai este necesar să vină zilnic, ci numai de două ori pe 
săptămână. i 

— Nu mai ai prea mare nevoie de mine, Sarah. In plus, să știi 
că nu întineresc. 

Lunea era una dintre zilele în care venea. Acesta era motivul 
pentru care, astăzi, Sarah își găsi corespondenţa sortată, casa 
mirosind vag a ceară de lustruit mobila, draperiile trase și 
becurile aprinse. Lămpile și aplicele din încăperile de la parter o 
întâmpinară cu o lumină caldă. 

Cu toate acestea, pentru Sarah, serile erau cele mai dificile. 
Era îngrozitor să te întorci într-o locuință goală. Înainte de 
accident, ori de câte ori părinţii ei știau exact la ce oră revine 
acasă, o așteptau ca să bea împreună cu ea cocteilurile 
dinaintea cinei. 

Sarah își mușcă buza și alungă amintirea. Scrisoarea din 
vârful teancului sosise din Anglia. Sigură că era de la Gregg 
Bennett, rupse imediat plicul. Prima dată citi repede conţinutul. 
Apoi o luă de la capăt, mai încet. Gregg aflase abia acum de 
accidentul părinţilor ei. Felul în care își exprima condoleanţele 
era extrem de mișcător. Scrisese despre afecțiunea lui pentru 
John și Marie Kenyon, despre minunatele vizite în casa lor și 
despre cât de greu trebuie că suportau ele două foarte greaua 
pierdere. 

Ultimul paragraf era, însă, mai tulburător decât toate 
celelalte: „Sarah, am încercat s-o sun pe Laurie, dar n-am reușit 
să vorbesc cu ea. Mi-a răspuns cu o voce deprimată, apoi a 
strigat ceva de genul «Nu vreau, nu vreau» și a închis. Sunt 
foarte neliniștit. Este atât de vulnerabilă... Știu că tu ai mare 
grijă de ea, însă fii atentă. În ianuarie, când mă întorc la Clinton, 
aș dori să ne întâlnim. Te rog, sărut-o din partea mea. Cu toată 
dragostea, Gregg.” 

Cu mâini tremurânde, Sarah își duse corespondenţa în 
bibliotecă. Va trebui să-l sune mâine pe Carpenter pentru a-i 
arăta scrisoarea lui Gregg. Ştia că medicul îi dăduse surorii sale 
niște antidepresive, dar le lua oare Laurie? Beculeţul robotului 


telefonic pâlpâia. O căutase doctorul Carpenter, care îi lăsase 
numărul lui de telefon de acasă. 

Când îl sună, îi vorbi despre scrisoarea lui Gregg, apoi ascultă 
șocată și înspăimântată motivele care îl determinaseră să-l 
viziteze pe medicul Justin Donnelly din New York. Era strict 
necesar ca Sarah să se întâlnească cu medicul acela, cât mai 
repede posibil, îi spuse el, dându-i numărul de la spital al 
renumitului psihiatru. Când îi răspunse centralista, având vocea 
prea coborâtă și prea tensionată, Sarah fu nevoită să repete de 
două ori interiorul dorit. 

Sophie îi prăjise un pui și îi preparase o salată. Dar Sarah 
simţi un nod în gât când vru să mănânce. Abia își făcuse 
cafeaua când sună doctorul Donnelly, care nu putuse să vină la 
telefon atunci când îl căutase. Marţi, el avea o zi arhiplină, însă 
putea să se întâlnească cu ea pe seară, la ora șase. După ce 
puse receptorul în furcă, Sarah reciti scrisoarea lui Gregg. Apoi, 
intrând brusc în alertă, de parcă ar fi presimţit că se întâmpla 
ceva grav, formă numărul surorii sale. Nu răspunse nimeni. Mai 
încercă din jumătate în jumătate de oră, până când, în cele din 
urmă, la unsprezece, la celălalt capăt se auzi glasul lui Laurie 
spunând „Alo” destul de vesel. După ce discutară puţin numai 
banalităţi, Laurie spuse: 

— larăși am făcut-o de oaie. După cină m-am cocoţat în pat 
ca să studiez afurisita asta de lucrare, dar am adormit. Acum voi 
fi iarăși nevoită să-mi pierd noaptea învățând. 


19 

Luni seara, la ora unsprezece, profesorul Allan Grant se 
întinse în pat și aprinse lampa de pe măsuţa de noapte. Deși 
lunga fereastră a dormitorului era parţial deschisă, aerul din 
încăpere nu părea atât de răcoros pe cât și-ar fi dorit. Karen, 
soţia lui, obișnuia să-i spună în glumă că în viaţa anterioară 
trebuie să fi fost urs polar. Ea nu suporta frigul în dormitor. Dar, 
de la o vreme, Karen nu prea mai stătea pe acasă ca să 
glumească, gândi el, aruncând pătura într-o parte și punând 
picioarele pe covor. 

Trecuseră trei ani de când Karen lucra în Manhattan, la o 
agenţie de voiaj care își avea sediul la hotelul Madison Arms. 
Iniţial, ea își petrecuse nopţile în New York numai ocazional. 
Apoi începuse să-l sune tot mai des pe la sfârșitul după-amiezii, 
pentru a-i spune: 

„Dragule, suntem extrem de ocupați. Am o mulţime de 
hârțoage în faţă pe care trebuie neapărat să le rezolv. Te poți 
descurca singur?” 

Allan se descurcase singur timp de treizeci și patru de ani 
înainte de a o cunoaște în acel tur al Italiei pe care îl făcuse cu 
șase ani în urmă. Așadar, nu-i era greu să se întoarcă la vechile 
deprinderi. Acum, Karen ocupa un apartament din hotel în care 
stătea, de obicei, aproape o săptămână întreagă. Revenea 
acasă numai în weekenduri. 

Traversând încăperea, Grant deschise larg fereastra. 
Perdelele se umflară spre el, împinse de o extrem de plăcută 
pală de vânt rece. Înfrigurat, se întoarse grăbit spre pat, dar, 
deodată, ezită și schimbă direcţia de mers, luând-o spre hol. Nu 
avea sens să se culce. Nu-i era somn. Astăzi primise la serviciu 
încă o scrisoare bizară. Cine naiba putea fi Leona? N-avea nici o 
elevă cu un astfel de nume, nu avusese niciodată. 

Casa lui era suficient de spațioasă, gen ranch. Allan o 
cumpărase înainte de a se căsători cu Karen. O vreme, ea 
păruse interesată de decorarea interioarelor și de schimbarea 
mobilierului uzat sau neatrăgător. Însă acum încăperile 
începuseră să arate ca pe vremea când fusese burlac. 

Grant se scărpină în cap și își trase repede niște pantaloni de 
pijama, care întotdeauna păreau că vor cădea de pe el. 

Apoi trecu pe lângă dormitoarele pentru musafiri, de partea 
cealaltă a holului central, pe lângă bucătărie, camera de zi și 


sufragerie, și pătrunse în bârlogul lui. Aprinse lampa din plafon. 
După ce căută cu succes cheia sertarului de sus al biroului său, 
îl deschise, scoase de acolo scrisorile după care venise și începu 
să le recitească. 

Prima îi parvenise cu două săptămâni în urmă: „Dragă Allan, 
retrăiesc extraordinarele ore pe care le-am petrecut aseară 
împreună. Este aproape imposibil de crezut că nu suntem 
dintotdeauna îndrăgostiţi nebunește unul de altul, dar probabil 
că lucrul acesta se datorează faptului că, pentru noi, nu mai 
contează decât clipa de faţă, nu? Ştii cât de greu îmi vine să nu 
strig de pe acoperișuri că sunt nebună după tine? Sunt convinsă 
că și tu simţi la fel. Trebuie să nu ne trădăm relaţia. Înţeleg 
foarte bine de ce. Nu-ţi cer decât să continui să mă iubești și să 
mă dorești ca acum. Leona.” 

Toate scrisorile erau concepute cam în același fel. Primea 
câte una o dată la două zile, fiecare pomenind de scenele 
sălbatice de amor petrecute de ei doi, fie la el la slujbă, fie în 
casa lui. 

Aranjamentul din interiorul locuinţei lui putea fi cunoscut de 
suficiente eleve, deoarece ţinea seminare și aici pentru ca 
atmosfera să fie mai degajată. In unele scrisori se făceau referiri 
la scaunul tapițat cu piele maro, acum uzată, din camera lui de 
lucru. Dar nu i se întâmplase niciodată să se afle în casă cuo 
singură elevă. Doar nu era nebun. 

Grant studie scrisorile cu mare atenţie. Era evident că 
fuseseră dactilografiate la o mașină veche. Literele o și w erau 
ciobite. El se uitase prin fişele elevelor, însă nici una nu se 
folosea de o astfel de mașină. Și nu recunoștea nici semnătura 
mâzgălită. 

Nu era pentru prima dată când se frământa, întrebându-se 
dacă n-ar trebui să arate aceste scrisori fie soţiei sale, fie celor 
de la conducerea colegiului. Era greu de prevăzut cum ar 
reacţiona Karen, așa că ezita. Nici nu dorea să o supere, nici nu 
voia să o vadă dându-și demisia pentru a sta acasă. Poate că 
acum câţiva ani ar fi preferat s-o aibă lângă el, însă acum 
situaţia se schimbase. Avea de luat o decizie foarte importantă. 

Rămânea conducerea colegiului. Dacă ar fi știut cine îi trimite 
scrisorile, l-ar fi informat imediat pe decanul responsabil cu 
problemele personale ale elevilor. Dar nu avea nici un indiciu. În 
plus, dacă cineva va crede măcar o iotă din conţinutul 


scrisorilor, putea să-și ia adio de la promiţătorul viitor pe care îl 
avea la colegiu. 

Recitind încă o dată scrisorile, căută să descopere dacă 
formularea  frazelor sau expresiile utilizate aveau o 
particularitate care l-ar putea orienta spre o anumită elevă. Dar 
nu găsi nimic. În cele din urmă, le puse înapoi, în sertar, învârti 
cheia în broască și se întinse. Abia atunci realiză că era mort de 
oboseală. Şi înfrigurat. Una era să dormi într-o cameră 
răcoroasă, sub o pătură caldă, alta să stai numai în pantaloni de 
pijama în calea unui curent de aer rece. De unde naiba venea 
curentul ăla? 

Când era acasă, Karen trăgea întotdeauna draperiile, dar el 
nu se obosea niciodată să facă așa ceva. Uitându-se în jur, 
observă că ușa glisantă dintre camera de lucru și curtea 
interioară era deschisă cu câţiva centimetri. Era o ușă foarte 
grea. Abia o puteai face să alunece de-a lungul șinelor. Probabil 
că nu o închisese complet atunci când fusese ultima dată afară. 
Şi nici zăvorul nu funcţiona cum trebuie. De cele mai multe ori 
nu izbutea să-l tragă ca lumea. Ducându-se într-acolo, Allan 
împinse brutal ușa, dădu un brânci zăvorului, apoi, fără a 
catadicsi să se uite dacă acesta intrase în lăcașul lui, stinse 
lumina și se întoarse în pat. 

Cum aerul din dormitor ajunsese să fie satisfăcător de rece, 
se ghemui sub pătură, închise ochii și adormi imediat. Nici în 
cele mai nebunești vise nu și-ar fi putut închipui că, numai cu o 
jumătate de oră în urmă, în scaunul lui maro stătuse făcută 
covrig o fată zveltă cu plete blonde, care dispăruse din casă 
abia când îi auzise pașii apropiindu-se. 


20 

Detectivul particular Daniel O'Toole, în vârstă de cincizeci și 
opt de ani, era cunoscut în New Jersey sub numele Danny- 
Vânătorul de Neveste. Sub înfățișarea lui de mare beţivan, de 
tip care se bate pe burtă cu toată lumea, se ascundea, însă, un 
profesionist remarcabil, care știa să strângă cu mare discreţie 
informaţiile care i se cereau. 

Danny era obișnuit ca cei care apelau la el pentru a le verifica 
soțiile sau soţii să se folosească de nume false. Dar lucrul acesta 
nu-l deranja. Atâta vreme cât primea un avans și era sigur că va 
intra prompt și în posesia cecurilor de lichidare, clienţii lui nu 
aveau decât să se prezinte cum voiau. 

Cu toate acestea, marţi dimineaţa, când primi la biroul său de 
la sediul firmei Hackensack un telefon de la o femeie care se 
recomandă Jane Graves, fu cam surprins. Făcând aluzie la o 
posibilă revendicare a dreptului de încasare a unei asigurări, 
femeia voia să-l angajeze pentru investigarea activităţilor 
desfășurate de surorile Kenyon. Întrebările la care trebuia să 
răspundă erau următoarele: Oare sora mai mare începuse iarăși 
să lucreze? lar sora mai mică se întorsese la colegiu ca să-și 
definitiveze studiile? Cât de des revenea acasă? Ce efect 
avusese asupra fiecăreia dintre ele moartea părinţilor lor? Există 
vreun semn că ar fi distruse? Și cea mai importantă dintre toate: 
Sora mai tânără frecventa vreun psihiatru sau nu? 

Danny simţi că ceva miroase urât. Se întâlnise cu Sarah 
Kenyon de câteva ori în sala tribunalului. Accidentul care dusese 
la moartea părinţilor ei fusese provocat de un autocar care 
făcea curse regulate între două orașe. Autocarul circulase cu 
mare viteză, deși avusese plăcuţele de frână uzate. Era foarte 
posibil ca firma de transport căreia îi aparținuse să fie dată în 
judecată, dar, de obicei, companiile de asigurări aveau propriii 
lor investigatori. Era totuși un angajament și lucrul acesta conta, 
având în vedere că scăderea numărului de divorțuri dusese și la 
scăderea cifrei lui de afaceri. Când n-ai bani, e greu să refuzi o 
astfel de ofertă. 

Mizând ca la un joc de noroc, Danny dublă avansul obișnuit. | 
se spuse că va primi imediat cecul prin poșta electronică, apoi 
fu instruit unde să trimită rapoartele și facturile suplimentare. 
Acestea trebuiau să ajungă la o cutie poștală particulară din 
New York. 


Zâmbind cu gura până la urechi, Danny puse receptorul în 
furcă. 


21 

Marţi seara, la sfârșitul programului de lucru, Sarah plecă spre 
New York. Ajunse la doctorul Justin Donnelly exact la șase, 
conform înţelegerii, însă când ajunse la biroul de recepţie, 
Donnelly ieșea grăbit din cabinetul său. 

După scuze succinte, el îi spuse că are o urgenţă și o rugă să 
aștepte. Intrevederea fu atât de scurtă, încât Sarah reţinu doar 
că are de-a face cu un bărbat înalt, cu barbă, păr negru și ochi 
albaștri, care se făcu nevăzut cât ai clipi. 

Asistenta de la biroul de recepţie plecase. Telefoanele nu mai 
sunau. Timp de vreo zece minute, Sarah se uită printr-o revistă 
în care nu găsi nimic interesant. Ca atare, o lăsă din mână și 
căzu pe gânduri. 

Doctorul Donnelly se întoarse abia după ora șapte. 

— Imi pare foarte rău, îi spuse el simplu, conducând-o în 
cabinetul său. _ 

Sarah schiță un zâmbet. Incerca să ignore stomacul, care 
chiorăia de foame, și inevitabila durere de cap. Trecuse multă 
vreme de la amiază, când nu mâncase decât o felie de pâine de 
secară, de data aceasta cu șuncă, după care băuse o cafea. 

Medicul îi făcu semn să ia loc pe scaunul din faţa biroului său. 
Sarah se așeză, perfect conștientă că este studiată cu atenţie, și 
trecu imediat la subiect. 

— Domnule doctor Donnelly, i-am cerut secretarei să se ducă 
la bibliotecă și să-mi copieze niște materiale cu privire la bolile 
disociative care duc la multiplicarea personalităţii. Până acum n- 
am auzit decât în treacăt de aceste probleme. Ceea ce am citit 
astăzi m-a speriat. 

Medicul o așteptă să continue. 

— In cazul în care am înţeles bine, pe lista cauzelor, pe primul 
loc se află traumele psihice suferite în copilărie. In special 
abuzurile sexuale de lungă durată. Este corect? 

— Da. 

— Laurie a suferit cu siguranţă o traumă fie și numai pentru 
că a fost răpită și sechestrată timp de doi ani. In plus, medicii 
care au examinat-o când a fost regăsită cred că asupra ci s-au 
comis abuzuri sexuale. 

— Vă deranjează dacă vă tutuiesc? 

— Firește că nu. 


— În regulă atunci, Sarah. Dacă este adevărat că Laurie și-a 
multiplicat personalitatea, fenomenul a început să se producă, 
probabil, încă din momentul răpirii ei. Presupunând că a fost 
supusă și unor abuzuri sexuale, fiind atât de micuță, a fost așa 
de înspăimântată, așa de îngrozită, că n-a reușit să înţeleagă ce 
i se întâmplă. Drept urmare, în mintea ei s-au produs niște 
scindări. Numai psihologic vorbind, Laurie, fetița pe care ai 
cunoscut-o tu, s-a detașat de toată durerea și teama, apelând la 
ajutorul altor Laurie, pur imaginare, cu personalităţi total 
diferite. Amintirile anilor de sechestru sunt blocate în minţile 
celorlalte Laurie. Dar se pare că personalităţile ei adiacente nu 
s-au manifestat până în momentul de faţă. Din câte am înţeles, 
la vârsta de șase ani, când s-a întors acasă, ea a început treptat 
să se comporte aproape firesc. Singura problemă a fost 
coșmarul recurent. Abia acum, moartea părinţilor voștri i-a 
provocat o nouă traumă importantă, din cauza căreia doctorul 
Carpenter a observat la ultimele lor ședințe semne clare de 
schimbare a personalităţii. Ştii de ce s-a grăbit să vină la mine? 
Se teme că Laurie s-ar putea sinucide. 

— Nu mi-a spus nimic în sensul ăsta. Sarah simţi că i se usucă 
gura. Laurie a fost deprimată, evident, dar... Oh, Dumnezeule, 
doar nu credeţi că este posibil să facă așa ceva? întrebă apoi, 
mușcându-și buza ca să nu-i mai tremure. 

— Sarah, o poţi convinge pe Laurie să vină la mine? 

Sarah dădu din cap. 

— Abia am convins-o să se ducă la doctorul Carpenter. Părinţii 
noștri au fost niște oameni minunaţi, dar au avut o repulsie 
totală față de tot ceea ce înseamnă psihiatrie. Mama obișnuia 
să-l citeze pe unul dintre profesorii cu care era colegă. El afirma 
că există trei tipuri de oameni: cei care merg la terapie atunci 
când sunt stresaţi, cei care își descarcă sufletul în faţa unui 
prieten, a unui taximetrist sau a unui barman, și cei care nu-și 
împărtășesc deloc problemele. Profesorul susţinea că șansele de 
revenire sunt la fel de mari pentru toate cele trei tipuri. Laurie a 
crescut auzind mereu acest lucru. 

Justin Donnelly zâmbi. 

— Nu sunt sigur că există prea multe persoane care să fie de 
acord cu această părere. 

— Îmi dau seama că Laurie are nevoie de ajutorul unui 
profesionist, spuse Sarah. Problema este că nu vrea să i se 


destăinuiască nici măcar doctorului Carpenter. Parcă i-ar fi 
teamă de ceea ce ar putea descoperi el. 

— In cazul ăsta, pe moment cel puţin, este important să ne 
putem descurca fără ea. l-am recitit fișa și mi-am tăcut niște 
însemnări. 

La ora opt, sesizând că Sarah e trasă la faţă, obosită, doctorul 
Donnelly spuse: 

— Cred că este mai bine să ne oprim aici. Sarah, te rog să iei 
în seamă orice referire la suicid, oricât de dezinvolt ar fi făcută. 
In cazul în care se întâmplă așa ceva, ia imediat legătura fie cu 
doctorul Carpenter, fie cu mine. Vreau să fiu foarte sincer de la 
bun început. Mi-ar plăcea să rămân implicat în cazul Laurie. Eu 
mă ocup de studierea acestor boli și nu mi se întâmplă prea des 
să prind un pacient care se află în faza de început a formării 
personalităţilor modificate. O mai las pe Laurie să se ducă de 
câteva ori la ședințele doctorului Carpenter, apoi voi purta încă 
o discuţie cu el. Dacă nu intervine nici o schimbare majoră în 
starea ei, am presentimentul că vom putea obţine mai multe 
informaţii de la tine decât de la ea. Deci, fii cu ochii în patru. 

După o scurtă ezitare, Sarah îl întrebă: 

— Domnule doctor, este adevărat că Laurie nu va mai fi 
niciodată aceeași dacă refuză să-și amintească ce i s-a 
întâmplat în cei doi ani de sechestru? 

— Sarah, uite cum trebuie să gândim problema asta: odată, 
mama mea și-a rupt unghia din carne și a făcut o infecţie. După 
câteva zile, i s-a umflai tot degetul. Pulsa întruna, dar și-l 
îngrijea singură, pentru că se temea că medicii n-o vor scăpa de 
abces decât pe cale chirurgicală. In cele din urmă, când a ajuns 
la Urgenţă, se afla într-o stare mult mai gravă. Pe braţ îi apăruse 
o pată roșie. Era pe cale să facă o cangrenă, înţelegi? Mama a 
ignorat toate semnalele de avertizare pentru că n-a vrut să 
suporte durerile imediate ale tratamentului. 

— Vreţi să ziceţi că și Laurie a început să dea semnale de 
avertizare, în cazul ei ale unei infecţii psihologice? 

— Da. 

Străbătură împreună lungul coridor care ducea la ușa clinicii. 
Gardianul îi lăsă să iasă. Afară nu bătea vântul, dar în această 
seară de octombrie aerul era mușcător. Sarah deschise gura să 
spună noapte bună, când Donnelly o întrebă: 

— Mașina ta este prin apropiere? 


— Miracolul miracolelor, am găsit un loc de parcare chiar în 
capătul cvartalului. 

Medicul o conduse până acolo. 

— Tinem legătura. 

Ce tip drăguţ, gândi Sarah în momentul în care își desprinse 
maşina de bordură. Încerca să-și analizeze sentimentele. Era 
adevărat că ajunsese să-și facă mai multe griji din cauza surorii 
sale decât înainte de a se întâlni cu doctorul Donnelly, însă 
măcar acum trăia cu impresia că se poate baza pe un ajutor 
foarte solid. 

O luă drept înainte pentru a ajunge în FDR Drive, trecu de 
Strada 96, apoi de bulevardele Madison și Park. Când ajunse la 
intersecţia cu bulevardul Lexington, viră brusc spre dreapta și 
se îndreptă spre centru. Îi era foame, iar localul Nicola's se afla 
la numai vreo duzină de cvartale depărtare. 

Zece minute mai târziu era condusă la o masă mică. 

— lisuse, ce bine îmi pare că le revăd, Sarah, spuse Lou, 
vechiul chelner de la Nicola's. i 

Atmosfera din acest restaurant era Întotdeauna veselă. In 
plus, aburii degajați de pastele făinoase fierbinți care se 
aduceau din bucătărie îi ridicau moralul proaspăt venitei cliente. 

— Ştii ce vreau, Lou. 

— Vinegretă de sparanghel, paste linguini cu sos alb de scoici, 
Pellegrino, un pahar cu vin, turui el lecţia învățată pe de rost. 

— Asta e! 

Sarah întinse mâna spre coșul de pâine și luă o chiflă caldă, 
frumos rumenită. Zece minute mai târziu, chiar după ce îi fusese 
adus sparanghelul, la măsuţa din stânga se așeză cineva. Apoi 
auzi o voce familiară spunând: 

— Perfect, Lou. Mulţumesc. Sunt lihnit de foame. 

Ridicând repede privirea, Sarah se trezi uitându-se la chipul 
mai întâi surprins, apoi evident încântat al lui Justin Donnelly. 


22 

Rutland Garrison, care ajunsese la vârsta de șaptezeci și opt 
de ani, știuse încă din copilărie că era chemat să slujească 
Biserica. În 1947 avusese inspiraţia să prevadă că televiziunea 
va deveni o mare forță și îi convinsese pe cei de la postul 
Dumont, din New York, să aloce cultului său în dimineţile de 
duminică o oră de religie. De atunci răspândea cuvântul lui 
Dumnezeu pe calea aerului. 

Acum inima lui obosise și medicul său îl avertizase că trebuie 
să se retragă imediat din activitate. „Ai muncit cât zece, 
reverend Garrison”, îi spusese el. „Ai construit colegiul Sfintei 
Scripturi, un spital și aziluri, case de odihnă pentru pensionari. 
Acum fii bun și cu tine însuţi.” 

Garrison știa mai bine ca oricine ce sume mari de bani puteau 
fi deturnate de la cauzele nobile spre buzunarele avarilor. Ca 
urmare, nu voia ca biserica sa să cadă în mâinile unui asemenea 
om. 

De asemenea, știa că, prin natura sa, un cult popularizat de 
televiziune avea nevoie în amvon de o persoană care să nu se 
rezume doar la animarea și conducerea enoriașilor, ci de unul 
capabil să ţină o bună predică. 

— Trebuie să alegem un om capabil să organizeze un 
spectacol, dar nu un om de spectacol, le atrase el atenţia 
membrilor consiliului de conducere de la „Church of the 
Airways”. Cu toate acestea, la sfârșitul lunii octombrie, după a 
treia apariţie a reverendului Bobby Hawkins pe post ca 
predicator invitat, consiliul votă pentru acceptarea lui în amvon. 

Garrison avea drept de veto, indiferent care era decizia 
consiliului. 

— Nu sunt sigur de omul ăsta, spuse el supărat. Are ceva care 
mă neliniștește. Nu avem de ce să ne pripim. 

— Are calități mesianice, protestă unul dintre membrii 
consiliului. 

— Mesia însuși ne-a avertizat să ne ferim de profeţii falși. 
Dându-și seama după feţele tolerante, dar cam iritate din jurul 
său, că toţi membri consiliului credeau că obiecțiile lui se bazau 
pe nemulţumirea de a fi nevoit să se retragă, Rutland Garrison 
se ridică și spuse: Faceţi ce vreţi. Eu mă duc acasă. 

Reverendul Rutland Garrison muri în noaptea aceea, în somn. 


23 

Bic era cu nervii întinși la maximum de când ţinuse ultima 
predică în New York. 

— Opal, bătrânul ăla îmi poată sâmbetele, îi spuse partenerei 
sale de viaţă. Este gelos pentru că toate apelurile telefonice și 
toate scrisorile pe care le primesc sunt numai pentru mine. L-am 
sunat pe unul dintre membrii consiliului ca să aflu de ce nu m-au 
mai contactat. Și ăsta-i motivul, așa mi s-a zis. 

— Poate că este mai bine să rămânem aici, în Georgia, Bic, 
opină femeia după care întoarse capul ca să evite privirea 
dispreţuitoare. Ea şedea la masa din sufragerie, cu teancuri de 
plicuri dinainte. 

— Cum au mers donațiile din săptămâna asta? 

— Foarte bine. Bic apela la generozitatea oamenilor din 
întreaga lume în fiecare joi, ori când apărea la emisiunea sa 
religioasă de la micul post local care o difuza, ori când vorbea la 
vreo întrunire. Numai el și Opal aveau dreptul să se atingă de 
donații. 

— Dar nu se ridică nici pe departe la nivelul celor primite de 
„Church of the Airways” atunci când predic eu. 


Pe 28 octombrie, el primi un telefon de la New York. Când 
puse receptorul în furcă, rămase cu privirile aţintite la Opal. Faţa 
și ochii i se luminaseră. 

— Garrison a murit noaptea trecută. Am fost invitat să devin 
pastor la „Church of the Airways”. Vor să ne mutăm definitiv în 
New York, cât mai repede posibil. Până când ne alegem o casă, 
ne-au spus să locuim la hotelul Wyndham. 

Opal se repezi să-i sară în braţe, dar se opri. Expresia lui o 
avertiza că trebuie să-l lase în pace. O clipă mai târziu, Bic se 
duse în camera de lucru și închise ușa. După câteva minute, 
Opal auzi niște acorduri muzicale slabe, pe care le recunoscu 
imediat. Bic scosese din nou din ascunzătoare cutia muzicală 
care îi aparținuse micuţei Lee. Apropiindu-se în vârful picioarelor 
de ușă, ascultă vocile înalte care tocmai cântau: „De jur- 
împrejurul orașului... băieţi și fete, împreună...” 


24 

Îi era atât de greu să-și ascundă teama de Sarah...! Laurie nu- 
i mai spunea nici ei, nici doctorului Carpenter când se întâmpla 
să o mai chinuie visul cuţitului. Nu avea nici un sens să 
vorbească despre el. Absolut nimeni - nici măcar Sarah! - nu 
putea înţelege că acel cuţit se apropia tot mai mult de ea. 

Doctorul Carpenter voia s-o ajute, știa, dar trebuia să fie 
atentă. Uneori, ora pe care o petrecea în compania lui trecea 
anormal de repede și era conștientă că atunci spunea niște 
lucruri pe care apoi nu-și mai amintea că le spusese. 

Se simţea permanent obosită. Cu toate că aproape în fiecare 
seară rămânea în camera ei ca să înveţe, întotdeauna trebuia să 
se lupte din răsputeri ca să fie cu materia la zi. lar uneori găsea 
temele gata pe birou, deși nu își amintea să le fi făcut. 

Pe de altă parte, capul îi era plin de gânduri exprimate cu 
voce tare, de parcă sălășluiau acolo oameni care ţipau unul la 
altul într-o cameră de rezonanţă. Una dintre voci îi spunea că 
este o lașă, o proastă care nu știe decât să le dea dureri de cap 
celor din jur. Vocea aceea îi dicta să-și ţină gura atunci când se 
află în compania doctorului Carpenter. Câteodată îi răsuna în 
minte un plânset de fetiță. Uneori plânsul era înăbușit, alteori 
însoţit de vaiete și hohote. Și mai auzea o voce: una joasă, 
erotică, ce părea să aparţină unei regine a pornografici. 

Weekend-urile ajunseseră aproape insuportabile. Casa era 
prea mare și prea liniștită. Niciodată nu voia să rămână singură 
acolo. Se bucura că Sarah o înregistrase pe listele de așteptare 
ale unei agenţii imobiliare. 

Singurele perioade de timp în care se simţea ea însăși erau 
cele în care se ducea cu Sarah la club, ca să joace golf, și cele în 
care prânzea ori cina împreună cu prietenii. Zilele acestea bune 
o făceau să se gândească la partidele de golf pe care le jucase 
cu Gregg. Îi era dureros de dor de Gregg, dar acum ajunsese să- 
i fie atât de frică de el... frica ucisese orice urmă de dragoste. Se 
gândea cu groază că în ianuarie îl va vedea întorcându-se la 
Clinton. 


25 

Din discuţia purtată cu doctorul Carpenter, Justin Donnelly 
trăsese deja concluzia că Sarah Kenyon era o tânără remarcabil 
de puternică. Cu toate acestea, nu fusese pregătit ca întâlnirea 
cu ea să aibă asupra lui un asemenea impact. În seara primei lor 
întrevederi, fata luase loc pe scaunul din faţa biroului său, 
frumoasă, echilibrată. Numai ochii îi trădau durerea și neliniștea 
pe care le trăia. Taiorul ei din tweed bleumarin, scump, dar 
simplu, îi amintise că, în trecut, se considera că persoanele 
îmbrăcate în culori sobre jeleau moartea cuiva apropiat. 

Fusese impresionai de reacţia imediată a lui Sarah atunci 
când aflase că există posibilitatea ca sora sa să-și fi dezvoltat 
mai multe personalităţi. Fata se grăbise să adune informaţii 
despre această boală încă dinainte de a veni la el. Îi admira 
capacitatea de a înţelege vulnerabilitatea psihologică a lui 
Laurie. 

Când se despărţise de ea, după ce o condusese până la 
mașină, fusese cât pe ce să-i propună să cineze împreună. Apoi, 
când intrase la Nicola's, o găsise acolo. lar Sarah avusese aerul 
că se bucură să-l vadă, așa că i se păruse ușor și firesc să-i 
propună să se mute lângă ea, eliberând ultima masă rămasă în 
favoarea unui cuplu care intrase în local imediat după el. 

Sarah fu cea care dădu tonul conversațţiei. Zâmbind, îi întinse 
coșul cu chifle. 

— Imi imaginez că ai avut parte tot de un prânz frugal, ca și 
mine, spuse. Am preluat un caz de omucidere și toată ziua n-am 
făcut altceva decât să discut cu martorii. 

După ce-i vorbi despre sarcinile de serviciu pe care le avea ca 
procuror adjunct, ea reuși cu abilitate să schimbe direcţia 
conversaţiei: Mai exact, spre el. Ştia că era australian. Mâncând 
din farfuria lui osso bucco$, Justin îi vorbi despre familia lui și 
copilăria trăită la stână. 

— Străbunicul din partea tatălui meu a fost dus acolo în 
lanțuri din Marea Britanie. Evident, descendenţii lui n-au 
îndrăznit să sufle nici o vorbă despre chestia asta. Acum, însă, 
trebuie să fii mândru dacă ai un strămoș care a fost „musafir al 
Coroanei” în colonia deportaților. Bunica din partea mamei s-a 
născut în Anglia. Familia ei s-a mutat în Australia pe vremea 


5 Specialitate italienească; rasol de vițel gătit cu ulei de măsline, roșii, vin 
alb și condimente. 


când ea avea trei luni. Buni s-a văitat toată viața că duce dorul 
Angliei. Asta este fixul multor australieni. Dar pe parcursul celor 
optzeci de ani pe care i-a trăit pe acest pământ, ea n-a reușit să 
ajungă acolo decât de două ori. 

Discuţia lor se abătu spre decizia lui de a se specializa în 
tratarea pacienţilor care suferă de o multiplicare a personalităţii 
abia când ajunseră să soarbă pe îndelete din cappuccino. 

După seara aceea petrecută împreună, Justin începuse să 
vorbească cu doctorul Carpenter și cu Sarah cel puţin o dată pe 
săptămână. Carpenter îl informase că Laurie devine din ce în ce 
mai necooperantă. 

— İşi ascunde adevăratele sentimente, îi spuse el lui Justin. 
După afirmaţiile pe care le face, este de acord că nu trebuie să 
se simtă răspunzătoare de moartea părinţilor, dar n-o cred. 
Acceptă să vorbească despre ei ca și cum ăsta ar fi un subiect 
sigur. Se rezumă la amintiri plăcute. lar dacă este copleșită de 
emoţii, vorbește și plânge ca un copil. Continuă să refuze MMPI- 
ul și testele Rorschach. 

In schimb, Sarah îi dăduse lui Justin o veste ceva mai bună: nu 
observase la sora sa nici un semn de depresie neuropsihică care 
să denote că ar avea intenţia să se sinucidă. 

— Laurie nu suportă să se ducă sâmbăta la doctorul 
Carpenter, îi spuse ea. Zice că asta nu-i decât o pierdere inutilă 
de bani. Cică este perfect normal să fii foarte trist atunci când îţi 
mor părinţii. Oricum, se înveselește când ne ducem la club. În 
altă ordine de idei, cum pe la mijlocul trimestrului a primit vreo 
două calificative foarte proaste, m-a rugat ca, ori de câte ori 
vreau să discut cu ea, s-o sun la ora opt seara. Nu mai târziu, 
pentru că după aceea vrea să înveţe fără să fie întreruptă. Cred 
că nu dorește s-o ţin sub observaţie. 

Doctorul Justin Donnelly nu o informă pe Sarah că, atât după 
părerea lui, cât și după cea a doctorului Carpenter, 
comportamentul surorii sale nu era decât calmul dinaintea 
furtunii. In schimb, continuă să o sfătuiască insistent să fie 
mereu cu ochii pe Laurie. Nu uita niciodată să-i spună acest 
lucru. Și, ori de câte ori punea receptorul în furcă după o astfel 
de discuţie, își dădea seama că începuse să-i aștepte cu 
nerăbdare telefoanele, de o manieră nu tocmai profesională. 


26 

Cazul de omucidere pe care îl preluase Sarah era deosebit de 
urât. O tânără de douăzeci și șapte de ani, Maureen Mays, 
fusese strangulată de un adolescent de nouăsprezece ani, care 
intrase cu forța în mașina ei, staționată în parcajul gării. 

Când data procesului se apropie, Sarah se bucură că are de 
făcut un efort susținut pentru a se prezenta bine pregătită la 
tribunal.  Concentrându-se intens, trecu în revistă toate 
depozițiile martorilor care îl văzuseră pe acuzat stând la pândă 
în gară. Of, dacă oamenii ăștia ar fi vrut să intervină, gândi ea. 
Toţi avuseseră presentimentul că intenţiile băiatului fuseseră 
necurate. Ştia că probele materiale care dovedeau că victima 
încercase cu disperare să scape de atacator aveau să facă o 
impresie puternică asupra juraţilor. 

Procesul începu pe data de 2 decembrie și fu dificil, deoarece 
Conner Marcus, avocatul apărării, un om gras, în vârstă de 
șaizeci de ani, mare vrăjitor, se strădui din răsputeri să 
demonstreze toată logica acuzării. La întrebările lui viclene, 
martorii se văzură nevoiţi să recunoască faptul că, în parcare 
fiind întuneric, nu aveau cum să știe dacă portiera mașinii 
fusese deschisă de criminal sau chiar de Mays, care îi permisese 
de bunăvoie să se urce în ea. 

In schimb, când venise rândul lui Sarah să pună întrebări, toţi 
martorii declaraseră cu convingere că, în momentul în care 
fusese acostată în gară, Maureen Mays îl respinsese pe James 
Parker. 

Urâţenia acestei crime, combinată cu spectacolul făcut în 
instanţă de avocatul Marcus, atrase o mulţime de reprezentanţi 
ai mass-media. Băncile din sala tribunalului se umplură cu 
„spectatori”. Obișnuiţii locului începură chiar să parieze pe 
deznodământ. 

Sarah trăia într-un ritm care devenise obișnuit de cinci ani 
încoace. Mânca, bea și dormea gândindu-se numai la procesul 
Statul contra James Parker. Laurie începuse să se întoarcă la 
colegiu sâmbăta, imediat după ședința cu doctorul Carpenter. 

— Ești ocupată. In afară de asta, mi-ar prii și mie să mă implic 
în ceea ce fac, îi spusese ea. 

— Cum merge treaba cu doctorul Carpenter? 

— Am început să cred că accidentul s-a produs din vina 
șoferului acelui autocar. 


— Asta-i o veste bună. 

Dar referitor la această discuţie, în timpul următoarei 
convorbiri telefonice săptămânale cu doctorul Donnelly, Sarah 
spuse: 

— Mi-aș dori s-o pot crede. 

Petrecură Ziua Recunoștinței în Connecticut, împreună cu 
verii lor, și nu se simţiră atât de rău pe cât crezuse Sarah. lar 
înainte de Crăciun zburară amândouă spre Florida de unde 
plecară într-o croazieră de cinci zile prin Caraibe. Un Crăciun 
petrecut în piscina de pe punica vasului Lido le putea ajuta să 
aibă senzaţia că toate celelalte Crăciunuri, cu toate amintirile lor 
deprimante, sunt extrem de departe. Cu toate acestea, Sarah 
constată că abia aștepta ca vacanţa să ia sfârșit ca să se poată 
ocupa de procesul întrerupt. 

În timpul croazierei, Laurie stătu mai mult în cabina ei, citind. 
Cum se înscrisese la un nou curs, destinat studiului scriitoarelor 
din perioada victoriană, curs ţinut tot de Allan Grant, voia să se 
ducă la școală pregătită. Işi luase cu ea și vechea mașină de 
scris a mamei lor, cică pentru a-și face însemnări. Dar Sarah știa 
că o folosește și pentru a scrie scrisori. Ori de câte ori intra pe 
neașteptate în cabină, o surprindea smulgând o foaie din 
mașină și acoperind-o cu alte foi. Incepuse oare să o intereseze 
vreun băiat? se întreba. De ce era atât de ascunsă? 

Are douăzeci și unu de ani, își răspundea singură. Vezi-ţi de 
treburile tale. 


27 

În Ajunul Crăciunului, Karen, soţia profesorului Allan Grant, îi 
făcu acestuia o scenă neplăcută. El uitase să ascundă cheia 
sertarului de la birou, așa că femeia descoperi scrisorile. Karen îl 
întrebă de ce nu i le arătase; de ce nu le dăduse conducerii 
colegiului în cazul în care nu erau, într-adevăr, decât niște 
născociri ridicole, așa cum pretindea el. 

Grant îi dădu explicaţiile de rigoare, întâi cu multă răbdare, 
apoi cu ceva mai puţină răbdare. 

— Karen, nu vedeam de ce ar fi necesar să te supăr. lar în 
privinţa conducerii colegiului, ce să-ţi zic? Nici măcar nu pot fi 
sigur că aceste scrisori îmi sunt trimise de o elevă, deși 
bănuiesc că, totuși, trebuie să fie o fată de la colegiu. Decanul 
n-ar face altceva decât ceea ce faci tu acum. Adică s-ar întreba 
în ce măsură afirmaţiile fetei sunt sau nu adevărate. 

În săptămâna dintre Crăciun și Anul Nou, el nu mai primi nici o 
scrisoare. 

— Asta nu-i decât o dovadă în sprijinul suspiciunii că ar fi 
vorba de o studentă, îi spuse el soției sale. Acum mi-aş dori să 
mai primesc o scrisoare. Un timbru poștal mi-ar putea fi de mare 
ajutor. 

Karen vru să-și petreacă ajunul Anului Nou în New York. 
Fuseseră invitaţi la o petrecere care se organiza la Rainbow 
Room. 

— Ştii că nu suport petrecerile de mare anvergură, îi spuse 
Allan. Am fost invitaţi și de familia Larkin. 

Walter Larkin era decanul care se ocupa de problemele 
personale ale studenţilor. 

În ajunul Anului Nou începu o ninsoare puternică. Karen îl 
sună de la serviciu. 

— Dragul meu, dă drumul la radio. Şi trenurile, și autobuzele 
au întârzieri foarte mari. Ce crezi că ar trebui să fac? 

Allan știa ce răspuns aștepta Karen să audă. 

— N-ar fi bine să rămâi blocată nici în gara Penn, nici pe 
șosea, în autobuz. Ce-ar fi să nu te miști din oraș? 

— Ești sigur că nu te deranjează? 

Pe Allan nu-l deranja. El se căsătorise având bine înfiptă în 
minte ideea că mariajul lui va trebui să dureze o viaţă întreagă. 
Cum tatăl o părăsise pe mama lui, încă pe vremea când el era 


sugar, mai târziu jurase că el nu-i va face niciodată așa ceva 
unei femei. 

Karen era, evident, foarte mulţumită de stilul lor viaţă. Îi 
plăcea să-și petreacă zilele de lucru în New York și să revină 
acasă în weekend-uri. Inițial, programul li se păruse acceptabil 
amândurora. Allan era obișnuit să se descurce singur și se 
simţea bine cu sine. Dar de la o vreme, era din ce în ce mai 
nemulțumit. Pe Karen o considera una dintre cele mai frumoase 
femei pe care le văzuse vreodată. Se îmbrăca de parcă ar fi fost 
top model și, spre deosebire de el, avea simţul afacerilor, motiv 
pentru care se ocupa de rezolvarea tuturor problemelor lor 
financiare. Dar atracţia fizică pe care o exercitase în trecut 
asupra lui murise demult. Gândirea ei amuzant de pragmatică 
devenise vizibilă. 

De fapt, ce aveau ei doi în comun? se întrebă Allan încă o 
dată, în timp ce se îmbrăca pentru a se duce acasă la decan. 
Apoi înlătură această întrebare enervantă. Nu trebuia să se mai 
gândească decât la plăcuta seară pe care o va petrece în 
compania bunilor săi prieteni. Nici unul dintre invitaţii decanului 
nu-i era necunoscut. Despre absolut toţi putea spune că sunt 
niște oameni deosebit de atrăgători și de interesanți. 

In special Vera West, cea mai nouă membră a corpului 
profesoral. 


28 

La începutul lunii ianuarie, campusul Colegiului Clinton păru 
să se transforme într-un palat de cristal. Stimulați de un viscol 
puternic, elevii făcură tot felul de sculpturi fanteziste, pe care 
temperatura scăzută le conservă în toată splendoarea lor până 
la apariția unor nori care aduseră o ploaie anormal de caldă 
pentru sezonul acela. 

Acum puținele urme de zăpadă stăteau agățate de smocurile 
umede de iarbă cafenie, rămășițele sculpturilor căpătaseră un 
aspect grotesc. Euforia frivolă de la sfârşitul sesiunii de 
examene se terminase și activitatea din clase reintrase în ritmul 
normal. 

Laurie traversă grăbită campusul, îndreptându-se spre biroul 
profesorului Allan Grant. Ţinea mâinile încleștate în buzunarele 
canadienei pe care o purta peste pulover și blugi, părul ei blond 
era strâns la spate, într-o coadă de cal. Când se pregătise 
pentru această întâlnire, se apucase să se rujeze și să-și 
coloreze puţin pleoapele, dar apoi se ștersese. 

Nu încerca să te amăgești. Esti urâtă. 

Vocile tari reveneau din ce în ce mai des. Laurie iuți pașii de 
parcă ar fi putut să scape de ele. Laurie, numai tu ești de vină 
pentru tot ce s-a petrecut. Inclusiv pentru ceea ce ai pățit în 
copilărie. 

Laurie spera că nu greșise la primul test despre scriitoarele 
victoriene. Până anul acesta luase numai calificative bune, însă 
acum avea senzaţia că se află într-o roată de bâlci. Uneori, 
primea un A sau un B+ la lucrările scrise. Alteori, subiectul îi era 
atât de nefamiliar, încât trăgea concluzia că nu fusese deloc 
atentă la lecţie. Dar ulterior își găsea notițele și nu reușea să-și 
aducă aminte când le luase. 

Și-atunci îl văzu. Era Gregg. Traversa strada dintre două 
cămine. Săptămâna trecută, când se întorsese din Anglia, el o 
sunase. Dar ea strigase la el s-o lase în pace și trântise 
receptorul în furcă. 

Gregg nu o zărise încă. Laurie străbătu în fugă restul distanţei 
care o despărţea de clădirea spre care se îndrepta. 

Din fericire, pe coridor nu era nimeni. Își sprijini o clipă capul 
de perele, recunoscătoare că poate respira un aer atât de 
răcoros. 

Pisică speriată. 


Nu sunt o pisică speriată, gândi, încercând să se apere. Apoi, 
îndreptând umerii, reuși să-i zâmbească degajată elevului ieșit 
exact în clipa aceea din biroul lui Allan Grant. 

O secundă mai târziu bătu în ușa întredeschisă. Primirea care 
i se făcu o umplu de o senzaţie extrem de plăcută de căldură și 
lumină. 

— Intră, Laurie. 

Grant era întotdeauna drăguţ cu ea. Micul lui birou cu pereţii 
de un galben intens crea impresia că este permanent însorit. Pe 
cel din dreapta ferestrei se aliniau corpuri de bibliotecă înțesate 
de volume. Cărţile de referinţă și lucrările elevilor se aflau pe o 
masă mai mult lungă decât lată. Biroul profesorului, în schimb, 
era curat; nu se aflau acolo decât telefonul, o plantă și un bol de 
sticlă în care înota fără ţintă un singur caras auriu. 

Grant îi făcu semn către scaunul din faţa biroului. 

— la loc, Laurie. 

Bărbatul purta un pulover bleumarin peste o cămașă albă, cu 
guler înalt. Arată aproape ca un cleric, gândi Laurie. 

Grant avea în mână ultima ei lucrare - cea pe care o scrisese 
despre Emily Dickinson. 

— Ti-a plăcut? îl întrebă îngrijorată. 

— O găsesc extraordinară. Numai că nu-mi dau seama de ce 
ţi-ai schimbat părerea în privinţa bătrânei Em. 

Deci îi plăcuse lucrarea ei. Laurie zâmbi ușurată. Dar oare ce 
voise să spună cu schimbarea părerii? 

— Trimestrul trecut, când ai scris tot despre Emily Dickinson, 
ai pus un mare accent pe viaţa solitară pe care a dus-o, 
susţinând că genialitatea ei putea fi deplin exprimată numai prin 
ruperea contactului cu lumea înconjurătoare. Acum, în schimb, 
afirmi că a fost o nevrotică temătoare, care ar fi putut să scrie 
poezii mult mai bune dacă nu și-ar fi ascuns simțămintele. 
Concluzia pe care ai tras-o este următoarea: „O relaţie 
amoroasă cu Charles Wadsworth, mentorul și idolul ei, i-ar fi 
făcut tare bine”. Grant zâmbi. Mi s-a întâmplat uneori să 
gândesc la fel ca tine, dar, totuși, ce te-a determinat să-ți 
schimbi părerea? 

Chiar, de ce naiba își schimbase părerea? Laurie nu găsi nici 
un răspuns. 

— Poate că mintea mea funcţionează exact ca a ta. Poate că 
am început să mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă și-ar fi găsit o 


supapă de ordin fizic pentru emoţiile ei în loc să se teamă de 
ele. 

Grant dădu din cap. 

— În regulă. Aceste două fraze de pe margine... Tu le-ai scris? 

Scrisul acela nu părea să-i aparţină. Cu toate acestea, pe 
dosarul albastru în care se găsea lucrarea era trecut numele ei. 
Laurie răspunse afirmativ. 

Profesorul Grant suferi o mică schimbare. Expresia lui deveni 
gânditoare, chiar tulburată. Oare până acum nu făcuse altceva 
decât să încerce să fie drăguţ cu ea? Poate că, la urma urmelor, 
lucrarea era proastă. 

Carasul auriu înota încet, nepăsător. 

— Ce s-a întâmplat cu ceilalţi? întrebă Laurie. 

— Au fost supraalimentaţi de același glumeţ. Au murit cu toţii. 
Laurie, aș dori să discutăm despre ceva... 

— Aș prefera să mor din cauza supraalimentării decât să fiu 
strivită într-o mașină. Tu nu? Măcar nu sângerezi. O, scuză-mă. 
Despre ce dorești să discutăm? 

Allan Grant clătină din cap. 

— Nimic important. Treburile nu merg deloc mai bine, nu-i 
așa? 

Laurie își dădu imediat seama la ce se referea profesorul. 

— Câteodată sunt capabilă să afirm cu toată sinceritatea că 
medicul are dreptate atunci când spune că, în cazul în care 
trebuie găsit un vinovat, acela nu poate fi decât șoferul 
autocarului, care mergea prea repede cu o mașină ale cărei 
plăcuţe de frână erau uzate. Alteori, însă, nu sunt de acord cu 
el. 

Vocea puternică din capul ei ţipă: Le-a; răpit părinților ultimii 
lor ani de viață, așa cum le-ai răpit și cei doi ani după ce ai făcut 
cu mâna către procesiunea funerară. 

Laurie nu voia să plângă în faţa profesorului Grant. El era 
foarte drăguţ, însă orice persoană se putea sătura dacă avea 
de-a face cu o fată care trebuia permanent încurajată. Se ridică 
și spuse: 

— Eu... eu... trebuie să plec. Mai este și altceva? 

Cu o privire neliniștită, Allan Grant o urmări plecând. Era prea 
devreme ca să fie sigur, dar avea impresia că lucrarea pe care o 
ţinea în mână îi furniza prima cheie care îl putea ajuta să 


descopere identitatea misterioasei expeditoare de scrisori care 
se semna „Leona”. 

Lucrarea respira o anumită senzualitate, total necaracteristică 
elevei sale, însă similară celei folosite de autoarea scrisorilor. | 
se părea chiar că recunoaște câteva fraze neobișnuit de 
îndrăzneţe. Nu era o dovadă, evident, însă măcar acum prinsese 
un capăt de fir de care se putea agăța pentru a începe căutările. 

Laurie Kenyon era ultima persoană pe care și-ar fi închipuit-o 
concepând acele scrisori. În relaţiile cu el, fata avusese 
întotdeauna o atitudine respectuoasă, de elevă care își admiră și 
își îndrăgește profesorul. 

În momentul în care întinse mâna spre haină, Grant luă 
hotărârea să nu spună nimic nici soţiei sale, nici decanului. 
Unele dintre scrisorile pe care le primise erau de-a dreptul 
obscene. Orice persoană inocentă, supusă pe nedrept unui 
interogatoriu pe tema acestor scrisori, ar fi fost pusă într-o 
situație stânjenitoare, îndeosebi o fată care trecea printr-o 
tragedie precum Laurie. Stingând lumina, Grant plecă spre casă. 


Din spatele unui gard viu, cu unghiile înfipte în palme, Leona 
îl urmări îndepărtându-se. 

În seara precedentă, se ascunsese din nou pe lângă casa lui. 
Ca de obicei, Grant nu trăsese draperiile, așa încât îl putuse 
spiona timp de trei ore. La nouă, el își încălzise o pizza, apoi, cu 
farfuria și cu o bere, se retrăsese în camera de lucru. Se tolănise 
în vechiul lui scaun tapiţat cu piele, își aruncase pantofii și își 
pusese picioarele pe canapea. 

Citea o biografie a lui George Bernard Shaw. Cât de 
fermecător fusese gestul lui inconștient de a-și trece mâna prin 
păr... Așa făcea și în clasă uneori. Când terminase berea, se 
uitase la paharul gol, ridicase din umeri, apoi se dusese în 
bucătărie și se întorsese cu încă o sticlă. 

La ora unsprezece urmărise emisiunea de știri. Când se 
terminase, stinsese lumina și plecase din camera de lucru. Ei 
nu-i fusese greu să-și dea seama că se duce în dormitor să se 
culce. Acolo își ţinea întotdeauna ferestrele deschise, dar trăgea 
draperiile. De obicei, când îl vedea stingând lumina din camera 
de lucru, ea pleca, atunci însă, punând mâna întâmplător pe 
mânerul ușii glisante, descoperise că zăvorul nu intrase în 
lăcașul lui. Mai fusese înăuntru. Cu câteva seri în urmă, de 


exemplu, stătuse ghemuită pe scaunul din piele, închipuindu-și 
că Allan trebuie să o cheme în dormitor dintr-o clipă în alta. 
„Hei, iubito, vino în pat. Mă simt singur.” 

O dată sau de două ori așteptase să fie sigură că adormise, 
apoi se furișase în dormitor ca să-l privească. Aseară, însă, fiind 
prea înfrigurată și prea obosită, se dusese acasă de îndată ce îl 
văzuse stingând lumina din camera de lucru. 


Înfrigurată și foarte obosită. 

Înfrigurată. 

Laurie își frecă palmele una de alta. Se făcuse brusc întuneric. 
Cu un minut în urmă, când ieșise din biroul profesorului Grant, 
nu sesizase cât de tare se întunecase. 


29 

— Ridgewood este unul dintre cele mai frumoase orășele din 
New Jersey, îi explică Betsy Lyons femeii îmbrăcate sobru care 
se uita împreună cu ea la fotografiile proprietăţilor puse în 
vânzare. Desigur, din acest motiv preţurile sunt ridicate, dar, 
chiar și așa, având în vedere situația pieţei în momentul de faţă, 
puteţi găsi acolo oferte excelente. 

Rămasă pe gânduri, Opal dădu încet din cap. Era pentru a 
treia oară când venea la firma Lyons Really. Povestise că soţul 
ei fusese transferat la New York și că ea făcea cercetări 
preliminare în New Jersey, Connecticut și Westchester pentru a 
găsi o casă. 

— Fă-o să capete încredere în tine, o instruise Bic. Toţi agenţii 
imobiliari sunt învăţaţi să-i judece dintr-o singură privire pe 
eventualii cumpărători, ca să nu li se fure ceva din case atunci 
când încep să-i plimbe prin interior. Iniţial, spune că nu ești 
decisă unde să te stabilești. Apoi, după o întâlnire sau două, 
afirmă că statul New Jersey îţi place cel mai mult. Și încă ceva: 
la prima vizită, nu uita să afirmi că nu vrei să urci până la 
preţurile din Ridgewood. După aceea, fă câte o aluzie fină la 
frumuseţea acelui orășel și la banii pe care îi posezi, bani care îţi 
permit, la urma urmelor, să cumperi și o proprietate de acolo. 
lar în final determin-o să-ţi arate casa în care stă Lee. Vreau să 
stabilești această vizită pentru una dintre vinerile în care trecem 
pe acolo. Distrage-i atenţia și... știi tu ce urmează. 

Era începutul unei după-amieze de vineri. Planul fusese pus în 
mișcare. Opal câștigase încrederea agentei Betsy Lyons. Venise 
vremea să se ducă la casa Kenyon. Menajera familiei se afla 
acolo în dimineţile zilelor de luni și vineri. Ea trebuia să fi plecat 
până acum. lar sora mai mare era cu siguranţă la tribunal, unde 
se desfășura procesul acela intens mediatizat. Deci Opal urma 
să se afle în casă numai cu o persoană care nu avea de ce să 
stea în gardă. 

Betsy Lyons era o femeie atrăgătoare, de vreo șaizeci de ani, 
care își iubea meseria și era o bună profesionistă. Se lăuda 
adesea că îi putea detecta pe mincinoși de la o distanţă de cel 
puţin o milă. 

— Ştiţi ce? obișnuia să le spună altor agenţi imobiliari. Eu nu- 
mi pierd vremea. Timpul costă bani. În cazul în care consideraţi 
că vreunul dintre clienţi nu-și poate permite să cumpere casele 


pe care le oferiţi, trebuie să scăpaţi automat de el. Ascultaţi-mă 
pe mine, pentru că tata n-ar fi fost celebru dacă n-ar fi câștigat 
atât de mult pe vremea lui. Pe de altă parte, să nu credeţi că 
persoanele care par bogate sunt și serioase. Unele femei, în 
special, pot dori să intre în casele scumpe numai pentru a vedea 
cum sunt decorate. Și, oricum, nu vă luati nici o clipă ochii de la 
persoana respectivă. 

Betsy Lyons o plăcea pe Carla Hawkins pentru că părea 
extrem de sinceră. Jucase cu cărţile pe masă de la bun început. 
Căutase casă în mai multe localităţi. Nu se entuziasmase de 
orice ofertă și nici nu se repezise să spună ce nu-i convine - 
lucru pe care îl făceau unii oameni, chiar dacă nu-și propuneau 
să cumpere ceva. „Băile sunt prea mici”, ziceau unii pe un ton 
critic, făcând-o să gândească: Sigur, dragă. Ești obișnuit să ai un 
jacuzzi în dormitor. 

Ori de câte ori îi arăta o casă care îi trezea un oarecare 
interes, doamna Hawkins îi punea întrebări inteligente. Era 
evident că are bani. O agentă bună observa imediat dacă 
hainele clientului său erau de calitate sau nu. In concluzie, Betsy 
Lyons avea presentimentul că va da lovitura vânzând o casă 
costisitoare. 

— Asta este deosebit de frumoasă, spuse, arătându-i clientei 
sale fotografia unei clădiri gen ranch, din cărămidă aparentă. 
Nouă camere, numai patru ani vechime, stare excelentă, 
perspectivă minunată, oarecum izolată, pentru că se află în 
capătul unei fundături. 

Prefăcându-se interesată, Opal își plimbă privirea peste 
specificaţiile înșirate sub fotografie. 

— Da, ar fi ceva, spuse ea încet. Dar haideţi să ne mai uităm. 
Oh, cu asta ce-i? 

Ajunseseră, în sfârșit, la pagina pe care se afla fotografia 
casei familiei Kenyon. 

— O, dacă vreţi să aveţi o locuinţă cu adevărat frumoasă, 
spațioasă și confortabilă, pe asta trebuie s-o cumpăraţi! spuse 
Lyons entuziasmată. Curte de două mii de metri pătraţi, piscină, 
patru dormitoare mari, fiecare cu propria baie, cameră de zi, 
sufragerie, încăpere pentru micul dejun, salon și bibliotecă. În 
afară de dormitoare, toate celelalte se află la parter. Suprafaţă 
totală de șapte sute patruzeci de metri pătraţi, pereţi lambrisaţi, 
parchet, cămară. 


— Haideţi să facem două vizite: și la cea anterioară, și la asta, 
propuse Opal. Eventual chiar acum. Numai atât îmi permite să 
merg glezna asta. 

Bic îi înfășurase un bandaj în jurul gleznei stângi. 

„Spune-i agentei că ţi-ai scrântit-o, îi zisese el. In felul acesta, 
când te vei plânge că ţi-ai scăpat o mănușă printr-unul dintre 
dormitoarele de la etaj, nu o va deranja să te lase singură în 
bucătărie.” 

— Să mă interesez dacă putem merge la fermă, spuse Lyons. 
Proprietarii ei, având copii mici, ne-au rugat să-i sunăm înainte 
de a veni. Cu casa Kenyon nu avem probleme. Acolo putem 
intra neanunţaţi în orice zi de lucru. 

Se opriră întâi la casa tip ranch. Opal nu uită să pună toate 
întrebările cuvenite. În cele din urmă porniră spre locuinţa 
familiei Kenyon. Pe drum, Opal repetă în gând toate indicaţiile 
pe care i le dăduse Bic. 

— Mizerabilă vreme, nu-i așa? spuse Lyons, conducând 
mașina pe străzile liniștite ale orășelului Ridgewood. Dar e 
plăcut să te gândești că se apropie primăvara. Curtea Kenyon 
prinde viaţă primăvara, când înfloresc pomii. Este plină de vișini 
și sângeri. Doamnei Kenyon îi plăcea să se ocupe de grădinărit 
și acolo sunt trei perioade de înflorire pe an. Oricine va alege 
această proprietate, va fi norocos. 

— De ce a fost pusă în vânzare? se interesă Opal, considerând 
că evitarea acestei întrebări ar putea stârni bănuieli. Detesta să 
parcurgă acest drum. li amintea de cei doi ani de teroare. Nu 
uitase încă ce tare îi bătuse inima ori de câte ori viraseră pe 
lângă casa roz din colţul străzii. Acum, casa aceea era albă. 

Lyons știa că nu avea sens să ascundă adevărul. Unii oameni 
aveau tendinţa să fugă de locuinţele ghinioniste, știa foarte 
bine, însă ea avea un moto: decât să-i lași să-și vâre nasul peste 
tot ca să descopere singuri realitatea, mai bine fii sinceră de la 
bun început. 

— Acolo nu mai locuiesc decât două surori, spuse ea. Părinţii 
lor au murit într-un accident de mașină în cursul lunii 
septembrie. Au fost striviţi de un autocar pe șoseaua 78. 

Menţionarea locului în care avusese loc tragedia avea o 
importanţă aparte. Cu mult talent, Lyons încercase să-i atragă 
atenţia clientei sale că accidentul avusese loc pe șoseaua 78 și 
nu în locuinţa lor. 


Acum tocmai intraseră pe aleea de acces a casei. Bic o rugase 
pe Opal să aibă grijă să observe orice amănunt. Era foarte 
curios să afle în ce fel de clădire locuia Lee. După ce coborâră 
din mașină, Lyons scoase cheia. 

— Casa are un hol central, spuse ea deschizând ușa. Vedeţi? 
Cred că acum înţelegeţi de ce am afirmat că este o locuinţă bine 
întreţinută. Este frumoasă, nu? 

Taci din gură, ar fi vrut să spună Opal pe când se plimbau pe 
la parter. Camera de zi se afla în partea stângă. Intrare boltită. 
Ferestre mari. Tapiţerie predominant albastră. Parchet de 
culoare închisă, bine lustruit, cu un covor oriental mare și, în 
contrast, altul în fața șemineului. Un impuls nervos o făcu pe 
Opal să simtă nevoia să izbucnească în râs. O luaseră pe Lee din 
această casă superbă ca să o ducă într-o cocioabă înghesuită. 
Era mare minune că fetiţa nu leșinase instantaneu. 

In bibliotecă, pe pereţi atârnau portrete. 

— Aceia sunt soţii Kenyon, îi atrase atenţia Betsy Lyons. Un 
cuplu drăguţ, nu-i așa? lar astea sunt niște acuarele care le 
reprezintă pe fetele lor, în copilărie. Sarah a jucat pentru Laurie 
un fel de rol de mămică încă din momentul în care s-a născut. 
Nu știu dacă, stând în Georgia, aţi aflat povestea lor, dar... 

Ascultând povestea dispariției subite de acum șaptesprezece 
ani, Opal își simţi inima începând să-i bată nebunește. Pe unul 
dintre capetele mesei era pusă o fotografie în care o vedea pe 
Lee stând alături de o fată ceva mai mare. Lee purta costumul 
roz de baie pe care îl avusese în momentul răpirii. Cum naiba îi 
căzuseră privirile tocmai pe fotografia aceea într-o încăpere 
înțesată cu tot felul de poze înrămate? 

Bic avea dreptate. Dumnezeu trebuia să fi avut un motiv bine 
întemeiat pentru a-i trimite din nou în această zonă a ţării. 
Probabil că era strict necesar să-și ia măsuri de siguranţă ca să 
se poată feri de Lee. 

Prefăcându-se că strănută, Opal își scoase batista din 
buzunarul paltonului și lăsă să-i cadă o mânușă exact în camera 
în care dormea Lee. Betsy Lyons nu-i spusese cui îi aparţinea 
dormitorul acela, dar nu-i fusese greu să-și dea seama. În 
dormitorul surorii sale era un birou plin cu cărţi de drept. 

După ce cobori scara pe urmele agentei imobiliare, Opal îi 
ceru să-i mai arate o dată bucătăria. 


— Îmi place bucătăria asta, spuse oftând. De fapt, întreaga 
casă este de vis. Am reușit să fiu sinceră măcar o dată, gândi 
apoi, amuzată. Dar acum cred că este indicat să plec. Glezna îmi 
dă semne să nu mai umblu de colo-colo. 

O clipă mai târziu, Opal se așeză pe un scaun cu picior înalt 
dintre cele aliniate, ca la bar, în faţa tejghelei dintre bucătărie și 
camera în care se servea micul dejun. 

— Nici o supărare, spuse Betsy Lyons binevoitoare, presimţind 
că-i cresc șansele de a încheia acest contract. 

Opal băgă o mână în buzunar ca să-și scoată mănușile și se 
încruntă. 

— Sunt convinsă că le aveam pe amândouă atunci când am 
intrat aici. Scotocind și celălalt buzunar, Opal scoase la iveală 
batista. A, știu! Pot pune pariu că am tras-o din buzunar o dată 
cu batista când am strănutat. Asta s-a întâmplat în dormitorul cu 
covorul albastru. 

Schiţă apoi gestul să coboare de pe scaun. 

— Așteptaţi-mă aici, îi ceru Betsy Lyons autoritar. Fug sus ca 
s-o caut. 

— Oh, chiar vreţi? 

Opal așteptă până când zgomotele slabe de pași de pe scară 
o asigurară că agenta se afla în drum spre etajul superior. 
Atunci sări de pe scaun și se repezi la setul de cuțite înșirat pe 
peretele de lângă mașina de gătit. II alese pe cel mai mare 
dintre ele - un cuţit lung, de tranșare, pe care îl lăsă să cadă în 
geanta ei supradimensionată. 

Când se întoarse în bucătărie, zâmbind triumfătoare, cu 
mănușa pierdută în mână, Betsy Lyons o găsi cocoţată tot pe 
scaunul de bar, ușor gârbovită, frecându-și glezna bandajată. 


30 

Prima parte a săptămânii trecu pe nesimţite. Joi spre vineri, 
Sarah lucră toată noaptea, meditând asupra pledoariei sale 
finale. 

O reciti încet, tăind sau adăugând diferite cuvinte, formulând 
frazele în așa fel încât să scoată bine în evidenţă cele câteva 
puncte cu care spera să-i dea gata pe juraţi. Lucră până când 
lumina dimineţii începu să pătrundă în dormitor. La ora cinci și 
un sfert ajunse la paragraful final. „Doamnelor și domnilor, 
domnul Marcus este un avocat talentat, cu multă experienţă. El 
a reușit să-i dea fiecăruia dintre martorii noștri câte o lovitură de 
graţie. Să admitem că gara nu era luminată la fel de bine ca în 
timpul zilei, dar nici nu era atât de întuneric încât să nu-i poată 
vedea faţa lui James Parker. În schimb, toţi l-au zărit apropiindu- 
se de Maureen Mays, care l-a respins. Fiecare martor a fost 
capabil să vă spună fără ezitare că James Parker a fost cel care 
s-a urcat în mașina lui Maureen... De aceea, doamnelor și 
domnilor, aș îndrăzni să afirm că probele care v-au fost aduse 
demonstrează clar că James Parker a ucis-o pe această 
frumoasă tânără, lipsindu-i pentru totdeauna pe soţul, mama, 
tatăl și pe celelalte rude de dragostea și sprijinul ei. Nu putem 
face nimic pentru a o aduce înapoi, însă voi, stimaţi juraţi, aveţi 
puterea să daţi ucigașul pe mâna justiţiei.” 

Atinsese toate punctele esenţiale și știa că adusese suficiente 
probe solide, incontestabile. Cu toate acestea, Conner Marcus 
continua să fie cel mai bun avocat cu care se confruntase în 
cazurile de omucidere. lar juraţii erau imprevizibili. 

Sarah se ridică și se întinse. Adrenalina, care îi creștea în 
timpul oricărui proces, avea să ajungă la nivel maxim în 
momentul în care va începe să-și expună argumentele finale. Se 
bizuia chiar pe această creștere. 

Se duse la baie și dădu drumul la duș. Era tentată să întârzie 
mult sub cascada de apă fierbinte. Mușchii umerilor, în special, 
păreau noduroși. Renunţă și trecu pe apă rece. Strâmbându-se, 
îndură rafala ca de gheaţă. 

Se șterse apoi repede, își puse un halat lung, din prosop gros, 
vâri picioarele în papuci și fugi la parter ca să-și pregătească o 
cafea. În timp ce aştepta ca lichidul să se scurgă picătură cu 
picătură din filtru, făcu câteva exerciţii fizice de întindere a 
musculaturii, plimbându-și privirea prin bucătărie. Betsy Lyons, 


agenta imobiliară, presimţea că-i va putea vinde casa. Dar 
Sarah realiza abia acum că ideea vânzării o și bucura, o și 
întrista. Oricum, îi spusese agentei că nu va scădea preţul sub 
nici un pretext. 

Cafeaua era gata. O turnă în cana favorită - cea pe care o 
primise de la echipa de detectivi pe vremea când lucrase ca 
procuror adjunct în secţia de crime sexuale. „Pentru Sarah, 
datorită căreia sexul a devenit atât de interesant”, scria ea. 
Mama ei nu se amuzase deloc când citise aceste cuvinte. 

Luă cana și urcă la etaj. Sorbi din cafea rujându-se, apoi 
fardându-și obrajii și pleoapele între timp. Machierea devenise 
un ritual matinal, un tribut adresat mamei sale. Mamă, dacă nu 
te deranjează, astăzi o să fiu pusă la patru ace, gândi, deși știa 
că Marie ar fi fost de acord să o vadă în taiorul albastru-gri pe 
care avea de gând să-l îmbrace. 

Apoi își privi părul. Un nor de bucle... nu, un ghem de câlţi. Îl 
perie nerăbdătoare. „Soarele va ieși mâine...”, cântă încet. „Nu 
am nevoie decât de o rochie roșie cu guler alb și de un câine cu 
mutră buimacă”. 

Când termină, verifică conţinutul servietei. Toate notele 
pentru pledoaria finală erau acolo. Asta-i tot, gândi. Ajunsese 
aproape la baza scării când auzi ușa bucătăriei deschizându-se. 

— Eu sunt, Sarah, strigă Sophie. Pașii ei se auziră traversând 
bucătăria. Trebuie să mă duc la dentist, așa că mi-am spus că ar 
fi bine să vin ceva mai devreme. Oh, arăţi minunat! 

— Mulţumesc, dar nu trebuia să vii chiar atât de devreme. 
După zece ani de muncă la noi, nu crezi că îţi poţi lua câte o zi 
liberă când ai nevoie? 

Amândouă zâmbiră. Apoi, perspectiva vânzării casei stresând- 
o pe Sophie, aceasta își exprimă nemulţumirea. 

— Mi-ar conveni doar dacă v-aţi găsi un apartament prin zonă, 
ca să pot avea grijă de voi și în continuare, spuse ea în final, 
după care, dând din nou semne de agitaţie - pentru că de la bun 
început păruse a nu fi în apele ei schimbă subiectul. Sarah, știi 
setul ăla bun de cuțite de lângă mașina de gătit? 

Sarah își încheia nasturii paltonului. 

— Evident. 

— Ai luat vreunul dintre ele? 

— Nu. 


— Am observat că lipsește cel mare, pentru tranșat. E foarte 
ciudat. 

— Oh, trebuie să fie pe aici, pe undeva. 

— Păi, n-aș ști unde anume. 

Pe neașteptate, Sarah se neliniști. 

— Unde l-ai văzut ultima dată? 

— Nu știu exact. Luni am vrut să-l folosesc și, negăsindu-l, l- 
am căutat peste tot. Nu este în bucătărie, pot spune sigur. De 
când o fi lipsind, n-am nici cea mai vagă idee. Sophie ezită. 
Presupun că Laurie n-a avut nevoie de el la școală, nu? 

Sophie era la curent cu visul cuţitului. 

— Nu aș crede. Sarah reușise să vorbească abia după ce 
scăpase cu greu de nodul care i se pusese în gât. Trebuie să 
plec cât mai repede. Urmă o pauză, apoi, când deschise ușa, 
adăugă: Dacă, din întâmplare, dai peste cuţit, lasă-mi un mesaj 
la birou. Doar: „L-am găsit”. Este suficient. In regulă? 

Lui Sarah nu-i scăpă compasiunea zugrăvită pe faţa 
menajerei. Crede că Laurie l-a luat, gândi. Dumnezeule mare! 

Înnebunită, se repezi la telefonul din mașină și formă numărul 
surorii sale. Îi răspunse o voce adormită. Laurie ridicase 
receptorul după primul ţărâit. 

— Sarah? Da, sigur, sunt bine. Chiar prea bine, pentru că am 
compensat două eșecuri luând două calificative bune. Haide să 
sărbătorim într-un fel victoria asta. 

Ușurată, Sarah puse telefonul la loc și ieși grăbită din garaj. 
Acum, în garajul lor cu patru locuri nu se mai afla decât o 
mașină. Laurie și-o lăsa întotdeauna pe a ei în capătul aleii de 
acces, deoarece spaţiile goale din garaj îi aminteau mereu, ca și 
surorii sale de altfel, de accidentul părinţilor lor. 

leșind de pe alee, Sarah își spuse că, deși pe moment Laurie 
nu părea să aibă probleme, diseară era necesar să-i sune pe 
Carpenter și Donnelly, pentru a-i anunţa că îi dispăruse un cuțit. 
Dar până atunci trebuia să-și scoală din minte aceste probleme. 
Nu era corectă față de Maureen Mays și de familia ei dacă 
astăzi, la tribunal, nu se străduia să dea tot ce-i mai bun din ea. 
Dar... totuși, pentru numele lui Dumnezeu, de ce ar fi luat Laurie 
un cuţit de tranșat carne? 


31 

— Juriul surorii mele se află încă în dezbateri, îi spuse Laurie 
doctorului Carpenter, stând în cabinet pe fotoliul din faţa 
biroului lui. O invidiez pe Sarah. Se implică atât de mult în tot 
ceea ce face la serviciu încât este capabilă să facă abstracţie de 
tot ce nu o interesează în clipa respectivă. 

Carpenter aşteptă. Simţea că atmosfera din cabinet avea să 
se încingă. Laurie era altfel decât înainte. Se aștepta să o audă 
exprimându-și ostilitatea față de sora ei. În ochi îi apăruseră 
sclipiri ciudate, de furie abia reţinută. Între ea și Sarah trebuie 
să se fi întâmplat ceva. 

— Am aflat de acest caz din ziare, spuse el cu voce blajină. 

— Sigur c-ai aflat. Sarah este procuror. Dar nu este atât de 
subtilă pe cât se crede. 

El aşteptă din nou. 

— Aseară am ajuns acasă înaintea ei. Şi-a cerut mii de scuze. 
A regretat că n-a fost prezentă când am sosit, ca să-mi ureze 
bun venit. Of, ce pacoste poate fi o soră mai mare! l-am zis: 
„Uite ce-i, Sarah, de la un moment dat chiar și cu trebuie să 
încep să am grijă singură de mine însămi. Am douăzeci și unu 
de ani, nu patru.” 

— Patru? 

— Asta a fost vârsta pe care o aveam atunci când Sarah ar fi 
trebuit să stea acasă, nu să se ducă la afurisita aia de petrecere. 
N-aș fi fost răpită dacă ar fi rămas alături de mine. 

— Laurie, întotdeauna ai susţinut că ai fost răpită numai din 
vina ta. 

— O, da, și eu sunt vinovată. Dar ea, fiind mai mare, nu putea 
fi absolvită de orice răspundere. Pun pariu că mă urăște. 

Unul dintre ţelurile pe care și le propusese doctorul Carpenter 
era să o deprindă pe Laurie să devină independentă de Sarah, 
însă acum purtarea ei îl deruta de-a binelea. Parcă ar fi avut de- 
a face cu o altă pacientă, total diferită. 

— De ce te-ar uri? 

— Nu are timp să ducă și ea o viaţă particulară normală. 
Sarah ar trebui să-ţi fie pacientă. Dumnezeule Doamne, ce idee! 
Da, toată viaţa n-a făcut altceva decât să joace rolul de soră mai 
mare. Azi-dimineaţă i-am citit jurnalul. Îl ţine încă de pe vremea 
copilăriei. A scris multe lucruri despre răpirea mea, apoi despre 


momentul revenirii. A considerat că m-am întors schimbată. 
Presupun că am înfiorat-o. 

Ultima afirmaţie fusese făcută pe un ton satisfăcut. 

— Obișnuiești să-i citeşti jurnalul? 

După privirea pe care i-o aruncă, pacientei păru să-i fie milă 
de el. 

— Tu ești cel care vrea să știe ce gândesc toţi ceilalți oameni, 
Crezi că aflând ce au în cap le devii superior? 

Toată atitudinea lui Laurie era agresivă. Ședea cu genunchii 
lipiţi, cu mâinile încleștate pe braţele fotoliului și gâtul întins 
înainte, cu trăsăturile rigide. Unde era faţa blândă, jenată, 
tânăra confuză, care te ducea cu gândul la vocea lui Jackie 
Onassis? 

— Întrebarea ta este bună, dar nu-ţi pot da un răspuns scurt, 
condensat într-o singură frază. De ce te-ai supărat pe Sarah? 

— Cuţitul e de vină. Sarah crede că am luat pe furiș din 
bucătărie un cuţit pentru tranșat. 

— De ce ar crede așa ceva? 

— Numai fiindcă lipsește. Dar sunt al dracului de sigură că nu 
l-am luat de acolo. Sophie, menajera noastră, a tulburat apele. 
Nu mă deranjează să recunosc că îmi scapă multe lucruri, însă 
în privinţa asta nu mă înșel, doctore. 

— Sarah te-a acuzat sau doar te-a întrebat dacă știi ceva de 
cuțitul acela? Diferenţa este mare, cred că-ţi dai seama. 

— Uite ce-i, amice, să știi că fac distincţie între o acuzaţie și o 
simplă întrebare. 

— Am avut impresia că te temi de cuțite. M-am înșelat, 
Laurie? 

— Aș vrea să mă numești Kate. 

— Kate? Ai vreun motiv? 

— Sună mai bine decât Laurie - mai matur. Oricum, al doilea 
meu prenume este Katherine. 

— Asta-i un lucru bun. Vreau să zic că este bine să dai la o 
parte absolut tot ce a făcut parte din perioada copilăriei. Asta 
vrei să faci acum? Să uiţi de copilărie? 

— Nu. Vreau doar să-mi impun să nu-mi fie teamă de cuțite. 

— Deci ţi-e teamă de ele. Cel puţin până acum, asta a fost 
impresia mea. 

— O, nu! Nu mie. Laurie nu se teme de absolut nimic. Pentru 
ea, cuțitul nu este un element de bază al scenariului unei 


povești de groază cu sfârșit tragic. Există unii oameni, doctore, 
care reușesc să provoace suferinţă și durere în tot restul 
universului. Printre ei se numără, de exemplu, și fetița noastră, 
Laurie. 

Doctorul Peter Carpenter realiză că acum știa unul dintre 
numele celorlalte personalităţi ale pacientei sale, Laurie Kenyon. 
Acesta era Kate. 


32 

Sâmbătă dimineaţa, cei doi își parcară mașina exact lângă 
clădirea în care se alia cabinetul doctorului Carpenter. Bic nu 
închiriase întâmplător un Buick din generaţiile anterioare, vopsit 
în aceeași culoare ca cel pe care îl conducea Laurie. Numai 
pielea din interior avea o nuanţă puţin diferită. 

— Dacă se întâmplă să fiu întrebat de ce i-am deschis 
portiera, voi arăta cu degetul spre cealaltă mașină, dând de 
înţeles că am făcut o simplă confuzie, explică el. Doar am 
observat amândoi că Lee nu-și încuie niciodată mașina, adăugă 
apoi, văzând că însoţitoarea sa nu este prea lămurită. Geanta ei 
sport, plină cu manuale, stă întotdeauna pe podea, lângă 
scaunul din faţă. Nu voi face altceva decât să-i strecor cuțitul 
înăuntru, sub cărţi. Nu contează când îl găsește. Important este 
doar să-l găsească. În felul acesta își va aminti ce i se poate 
întâmpla dacă pomenește de noi în faţa medicului ăla de 
nebuni. Și acum, hai, lă-ţi treaba, Opal. 

Lee ieșea întotdeauna din cabinet la ora douăsprezece fără 
cinci minute. La ora douăsprezece fără șase minute, femeia se 
duse la intrarea privată a medicului, care își avea cabinetul la 
etaj, și deschise ușa, aparent din greșeală. În faţa ei era un 
culoar îngust, în capătul căruia se găsea o scară. Opal se uită la 
scară, apoi aruncă o privire derutată în jur, de parcă, dându-și 
scama de greșeala făcută, ar fi avut intenţia să se ducă spre 
intrarea principală a acestei imense clădiri din colţul 
bulevardului Ridgewood, în care își aveau sediul multe alte 
firme, cu profiluri de activitate total diferite. Pe scară nu era 
nimeni. Grăbită, desfăcu micul pachet pe care îl avea în mână, 
lăsă conţinutul să cadă exact în mijlocul holului și plecă. Bic se 
afla deja în mașina lor închiriată. 

— Nici un orb n-ar putea să treacă de el, îi spuse ca lui Bic. 

— Nimeni nu ţi-a dat atenţie, o asigură el, Mai așteptăm un 
minut ca să vedem ce se întâmplă. 


Laurie începu să coboare scara. Intenţiona să se îndrepte 
direct spre colegiu. Cine naiba avea nevoie de dureri de cap? 
Cine accepta de bunăvoie să fie boscorodit de mereu neliniștita 
Sarah? Poate altcineva, dar nu ea. Pentru ea venise vremea să 
se concentreze asupra acelor fonduri care îi erau încredințate, 
ca să știe exact de ce sume dispune. Probabil că de unele 


suficient de mari. lar la acestea aveau să se adauge și cele 
obţinute din vânzarea casei. lar după vânzare, nu era dispusă să 
încredinţeze nimănui investirea sumei care îi revenea. | se 
făcuse silă de fata lașă care spunea întruna: „Da, Sarah. Nu, 
Sarah. Cum zici tu, Sarah.” 

Ajunsese la baza scării. Atinse cu vârful cizmei un obiect 
moale. Se uită în jos. 

De pe podea o privea ochiul fără viaţă al unui pui de găină. 
Câteva pene ciufulite mai rămăseseră prinse de ţeastă. Sângele 
închegat formase o crustă în locul în care fusese secţionat gâtul. 

De afară, Bic și Opal auziră primele ţipete. Bic zâmbi. 

— lţi sunt familiare sunetele astea, nu? Apoi întoarse cheia de 
contact și murmură: Dar acum ar trebui să o pot liniști. 


33 

Secretara lui Sarah intră grăbită în sala de ședințe a 
tribunalului exact în momentul în care apărură și juraţii. Se 
răspândise deja zvonul că se va da verdictul, așa încât oamenii 
se înghesuiau să-și ocupe locurile. Sarah își simţi inima bătând 
nebunește în clipa în care judecătorul întrebă: 

— Domnule Foreman, juriul a căzut de acord asupra 
verdictului? 

— Da, onorate domn judecător. 

Până aici mi-a fost, gândi Sarah, șezând la masa procurorului, 
faţă în faţă cu banca juraţilor. Dar o clipă mai târziu se simți 
trasă de braţ și, întorcând capul, o văzu pe secretară. 

— Nu acum, Janet, ripostă ca ferm, surprinsă că secretara sa îi 
distrăgea atenţia exact când urma să se dea verdictul. 

— Sarah, îmi pare rău. Un anume doctor Carpenter ţi-a dus 
sora la secţia de urgenţe a Centrului Medical Hackensack. Este 
în stare de șoc. 

Sarah strânse în mână creionul până când articulațiile 
degetelor i se albiră. judecătorul o privea evident enervat. 

— Anunţă-l pe medic că voi veni în câteva minute, spuse în 
șoaptă. 

— Care este verdictul, vinovat sau nevinovat? 

— Vinovat, onorate domn judecător. 

Familia și prietenii lui James Parker strigară în cor: 

— Nu este drept! 

Judecătorul lovi cu ciocănașul în pupitru, cerând să se facă 
liniște. Apoi se asigură că votul fusese unanim și dizolvă juriul. 

Lui James Parker i se revocă dreptul de eliberare pe cauţiune. 
După ce se stabili o dată de pronunțare a sentinţei, acesta fu 
scos din sală cu cătușe la mâini. Curtea își suspendă ședința. 
Sarah nu avu timp să se bucure de victoria obținută. Janet 
stătea în hol, cu paltonul și geanta în mâini. 

— Acum poţi să te sui direct în mașină. 


Doctorul Carpenter o aștepta în camera de urgenţă. Îi explică 
pe scurt ce se întâmplase. 

— Laurie abia ieșise din cabinetul meu. Când a ajuns la 
parter, în faţa ieșirii, a început să ţipe. Până să ajung la ea, a 
leșinat. A fost în stare de șoc, însă pare să-și revină. 


— Dar ce i-a provocat șocul? întrebă Sarah, simțind că ochii i 
se umezesc. Ceva în purtarea medicului îi amintea de tatăl său. 
Și l-ar fi vrut alături în acest moment. 

— Se pare că a călcat pe un cap de pui de găină. Incidentul a 
isterizat-o, apoi a intrat în stare de șoc. 

— Un cap de pui de găină! In holul cabinetului tău!? 

— Da. Am un pacient cu mari probleme psihice care aparţine 
unui cult oarecare. Nu m-aș mira ca el să-l fi pus acolo, pentru 
că ăsta este exact genul de gest pe care ar fi în stare să-l facă. 
Laurie a manifestat vreodată vreo teamă excesivă față de găini, 
șoareci sau alte animale? 

— Nu. Numai că nu mănâncă niciodată carne de pui. Nu-i 
suportă gustul. 

Din zona împrejmuită de draperii își făcu apariţia o infirmieră. 

— Vă puteţi duce la ea. 

Laurie era întinsă în pat, cu ochii închiși. Sarah îi atinse mâna. 

— Laurie. 

Pleoapele bolnavei se ridicară foarte încet. Părea că fusese 
nevoită să facă un mare efort pentru a deschide ochii și Sarah 
înţelese că fusese puternic sedată. 

— Sarah, mai bine mă omor decât să-l mai văd vreodată pe 
doctorul ăla, spuse Laurie cu voce slabă, dar limpede. 


34 

Allan mânca un sandviş în bucătărie. 

— Dragule, îmi pare rău că n-am venit aseară, dar trebuia 
neapărat să-i pregătesc lui Wharton bilanţul contabil, spuse 
Karen, aruncându-și braţele în jurul gâtului soţului său. 

Allan o sărută pe obraz, apoi se desprinse din îmbrăţișare 
făcând un pas înapoi. 

— Nu-i nimic. Vrei să mănânci ceva? 

— Ar fi trebuit să mă aștepți. Ți-aș fi pregătit cu prânzul. 

— Dar ar mai fi putut dura vreo oră. 

— Niciodată nu faci prea mare caz în legătură cu mâncarea. 
Karen Grant luă carafa, turnă două porţii de Chianti, apoi, 
dându-i un pahar lui Allan, ciocni cu el. Noroc, dragul meu. 

— Noroc, spuse Allan fără să schiţeze nici un zâmbet. 

— Hei, profesore, se pare că ceva nu prea este în regulă. 

— Da, nu prea este. Cu vreo oră în urmă am ajuns la 
convingerea că misterioasa Leona, cea care îmi trimite scrisorile 
acelea, este Laurie Kenyon. 

Karen rămase cu gura căscată. 

— Ești absolut sigur? 

— Da. Am corectat niște lucrări. Cea pe care am primit-o de 
ea nu ieșise la imprimantă așa că a fost nevoită să folosească 
vechea ei mașină de scris, pe care o ţine de rezervă. Nu am nici 
o îndoială că este vorba exact de mașina la care au fost bătute 
scrisorile - inclusiv cea sosită ieri. Și Allan scoase din buzunar 
ultima scrisoare pe care o primise. 

Karen citi: „Allan, dragul meu, n-am să uit niciodată seara 
trecută. Îmi place la nebunie să le văd dormind. Îmi place să 
observ cum te întorci și cum îţi mişti gura, de parcă ai mesteca, 
atunci când începi să ai senzaţia că patul a devenit mai 
confortabil, și cum îţi tragi plapuma în sus. De ce lași aerul din 
dormitor să se răcească atât de tare? i-am închis puţin 
fereastra, n-ai observat, dragul meu? Pun pariu că nu. Din unele 
puncte de vedere, ai putea fi prototipul profesorului aiurit. Dar 
numai din unele. Să nu-mi permiţi niciodată să-ţi ies din minte. 
Adu-ţi aminte întotdeauna. Dacă soţia ta nu te dorește suficient, 
să știi că eu te doresc. Cu toată dragostea, Leona.” 

Karen reciti scrisoarea, de data asta mult mai lent. 

— Dumnezeule, Allan, chiar crezi că fata asta a intrat aici? 


— Nu. Cu siguranţă că întâlnirile pe care susţine că le-am avut 
cu ea la birou sunt pure fantezii, așa că chestiile astea, de aici, 
trebuie să fie tot fantezii. 

— Nu-s chiar atât de sigură. Vino cu mine. 

Allan o urmă în dormitor. Karen se opri în fața ferestrei lor 
lungi. Apucă mânerul cremonei și îl roti. Fereastra se deschise 
fără nici un zgomot spre exterior. Foarte ușor, Karen ridică 
piciorul peste pervazul scund, punându-l direct afară, pe 
pământ. Când se află de partea cealaltă, se întoarse cu faţa 
spre el. O pală de vânt îi aruncă pletele peste față și făcu să 
fâlfâie perdeaua. 

— Este ușor să și intri, să și ieși, spuse ea, revenind în 
cameră. Allan, crede-mă, o fi având fantezii, dar nu este exclus 
să ne fi intrat în casă. Tu dormi buștean. De acum încolo nu mai 
poţi lăsa fereastra larg deschisă. 

— Asta-i chiar prea de tot! Al dracului să fiu dacă o să-mi 
schimb obiceiurile. Trebuie să discut cu Sarah Kenyon. Mi-e 
foarte de milă de Laurie, dar este necesar ca Sarah să ia măsuri 
serioase. 

Cum Sarah nu răspunse, Allan îi lăsă un mesaj pe robot: „Este 
foarte important să vorbesc cu tine”. 

Sarah îl căută la ora două și jumătate. Karen își ascultă soţul, 
sesizând că, treptat, răceala din glasul acestuia lasă locul unei 
neobișnuite solicitudini. 

— Sarah, dar care-i problema? Laurie? De ce, i s-a întâmplat 
ceva? urmă o pauză. Oh, Dumnezeule, e groaznic. Sarah, nu 
plânge. Imi dau seama prin ce treci. Laurie își va reveni. Dă-i un 
răgaz. Nu, n-am vrut decât să aflu ce părere ai despre evoluţia 
ei. Sigur. Mai vorbim curând. La revedere. 

După ce puse receptorul în furcă, Allan se întoarse spre 
Karen. 

— Laurie este la spital. A făcut un șoc în momentul în care a 
ieșit din cabinetul psihiatrului. N-am înţeles exact despre ce-i 
vorba. Oricum, am dedus că acum se simte bine, dar cei de la 
spital au insistat s-o reţină până mâine. Sora ei nu mai are mult 
până să ajungă la capătul puterilor. 

— Laurie se va întoarce la școală? 

— Este ferm hotărâtă să fie prezentă la orele de luni. Allan 
ridică din umeri, neajutorat. Karen, mi-a fost imposibil să-i 
vorbesc despre scrisori tocmai acum. 


— Înseamnă că le vei da pe mâna celor din conducerea 
colegiului? 

— Sigur. Sunt convins că decanul Larkin va pune un psiholog 
să discute cu Laurie. Știu că frecventează un psihiatru din 
Ridgewood, dar poate că are nevoie și aici de niște ședințe de 
consiliere. Sărmana copilă. 


35 

Spre sfârșitul dimineţii de duminică, când ajunse la spital, 
Sarah o găsi pe Laurie stând în pat în capul oaselor, cu un ziar în 
mână. Era Record-ul districtului Bergen. Ea își salută veselă 
sora. 

— Bună. Mi-ai adus hainele. Excelent. Mă îmbrac imediat. 
Mâncăm la club. 

Laurie o anunţase pe Sarah că vrea să ajungă la club încă de 
acum o oră, când o sunase. 

— Ești sigură că nu va fi un efort prea mare pentru tine? 
întrebă Sarah neliniștită. leri te-ai simţit destul de rău. 

— Efortul o fi prea mare pentru tine, nu pentru mine. Of, 
Sarah, de ce nu te muţi în altă parte fără să-mi lași noua ta 
adresă? Sincer vorbind, sunt o mare belea pe capul tău. 
Dumnezeu ne e martor. 

Văzându-i zâmbetul jenat și îndurerai, Sarah se aplecă și o 
strânse în braţe. Ajunsese să nu mai știe la ce să se aștepte din 
partea ei. Oricum, aceasta era adevărata Laurie, cea care își 
exprima regretul ori de câte ori îi făcea necazuri cuiva, gata 
oricând să se distreze. 

— N-ai mai arătat de mult atât de bine, aprecie ea sincer. 

— Nu știu ce naiba mi-au dat, dar am dormit ca un bolovan. 

— Ti-au dat un somnifer destul de slab. Doctorul Carpenter l-a 
prescris, precum și un antidepresiv. 

Laurie se crispă. 

— Sarah, tipul ăsta a mai încercat să-mi dea niște pilule și nu 
l-am lăsat. Ştii că nu le suport. Dar de acum am să iau. In 
schimb, n-am să mă mai duc la nici o ședință de terapie, 
niciodată. 

— Totuși, va trebui să vezi dacă doctorul Carpenter 
detectează vreo reacție negativă la medicaţia pe care ţi-a 
prescris-o. 

— S-o detecteze la telefon. Convorbirile de la distanţă nu mă 
deranjează. 

— Ştii ce, Laurie? Doctorul Carpenter s-a consultat în privința 
ta cu un psihiatru din New York, Donnelly. Dacă nu vrei să te 
duci până la cabinetul lui, îmi permiţi să vorbesc eu cu el? 

— Oh, Sarah, aș vrea să nu faci așa ceva, dar bine, dacă te 
simţi mai împăcată... Laurie sări din pat. Hai să plecăm o dată 
de aici. 


La club, niște prieteni le invitară să ia loc la masa lor. Laurie 
mâncă cu poftă și fu foarte veselă. Urmărind-o, lui Sarah îi veni 
greu să creadă că nu trecuse decât o zi de când o adusese la 
disperare. Amintirea lacrimilor pe care le vărsase la telefon când 
vorbise cu amabilul profesor Grant o făcu să se crispeze. 

Când plecară de la club, Sarah nu conduse direct spre casă, ci 
o luă în direcţia opusă. 

Laurie ridică din sprânceană. 

— Încotro? 

— Spre un loc până la care nu facem, de acasă, decât vreo 
zece minute. Mai exact, Glen Rock. Cei de acolo au dat în 
folosinţă niște case tip despre care se spune că ar fi 
extraordinare. M-am gândit să aruncăm și noi o privire. 

— Sarah, poate că, pe moment, ar trebui să închiriem, nu să 
cumpărăm o locuinţă. Dacă te decizi, de exemplu, să te angajezi 
la o firmă de avocatură din New York? Doar ţi s-au făcut 
asemenea oferte. Pe mine nu mă deranjează, dar pe tine, o casă 
cumpărată te-ar lega de localitatea respectivă. Dacă aș fi o 
mare profesionistă în golf, m-aș duce după soare. 

— Nu mă angajez la o firmă privată, Laurie. Când stau cu 
familiile victimelor și văd atâta suferinţă și furie, îmi dau seama 
că mi-ar fi imposibil să fug în tabăra opusă, căutând o portiţă pe 
care ne-o lasă legislaţia. Pot dormi mult mai bine incriminându-i 
pe ucigași, nu apărându.-i. 


La Glen Rock erau mai multe modele de case tip, toate cu mai 
multe apartamente. Unul dintre ele, cu parter plus două etaje, 
fu pe placul amândurora. 

— Frumoasă arhitectură, comentă Sarah. Oricât mi-aş iubi 
locuința, mi-e imposibil să nu admir băile astea ultramoderne. 
Apoi, întorcându-se spre agentul imobiliar care le însoţise: 
Această casă ne interesează realmente. In momentul în care 
găsim un cumpărător pentru a noastră, ne întoarcem. 

Imediat după aceea, luând-o pe Laurie de braţ, Sarah se 
îndreptă spre mașină. Era o zi senină, cu aer rece și vânt cam 
înţepător, dar se simţea deja că nu mai erau decât șase 
săptămâni până la venirea primăverii. 


— Frumoase împrejurimi, spuse Sarah. Și gândește-te: nu va 
trebui să ne batem capul cu îngrijirea zonei verzi din jur. Plăcut 
gând, nu? 

— Tatei îi plăcea să-și petreacă vremea pe afară, iar mama 
era mai fericită ca niciodată atunci când stătea în genunchi în 
grădină. Nu-i curios că noi două n-am profitat să ne bucurăm de 
ea? 

Tonul lui Laurie fusese afectuos și amuzat. Începea oare să fie 
capabilă să vorbească despre părinţii lor fără să cadă 
instantaneu într-o stare cumplită de deprimare, fără să se 
învinovăţească? Te implor, Doamne, așa să fie, se rugă Sarah în 
gând. 

Ajunseseră în parcare. Acesta era plin de oameni - toţi posibili 
cumpărători, într-un du-te-vino continuu. Zvonurile care se 
răspândiseră despre noile locuinţe date în folosință de compania 
Fox Hedge erau bune. Laurie vorbi repede: 

— Sarah, lasă-mă să-ți spun un singur lucru. Când ajungem 
acasă, nu vreau să discutăm despre ziua de ieri. Casa noastră a 
devenit locul în care mă studiezi îngrijorată și îmi pui întrebări 
care nu sunt atât de întâmplătoare pe cât par. De acum înainte 
nu mă mai supune unor interogatorii de genul: cum dorm, cum 
mănânc, dacă mă întâlnesc sau nu cu vreun băiat, și alte chestii 
dintr-astea. Lasă-mă pe mine să-ţi spun despre ce doresc să 
discutăm. In regulă? 

— In regulă, replică Sarah liniștită, după care gândi: Ai tratat- 
o ca pe un copil care trebuie să-i spună totul mamei sale. Poate 
că Laurie dă semne bune începând să-și exprime indignarea. 
Dar de ce a pomenit de ziua de ieri? Ce s-a întâmplat, de fapt, 
ieri? 

Laurie păru să înţeleagă perfect ce era în mintea ei. 

— Sarah, habar n-am de ce am leșinat ieri. Ştiu un singur 
lucru: că doctorul Carpenter mă supune unor chinuri teribile 
hărțuindu-mă cu întrebările lui, care nu au drept scop decât să 
mă atragă în cursă. Mă simt de parcă aș intra prin efracţie într-o 
casă ale cărei uși și ferestre sunt imediat încuiate. 

— Laurie, Carpenter este bine intenţionat. Nu vrea decât să te 
vindece, dar bine, sunt de acord cu absolut tot ce-ai spus. Nu 
ești pregătită să faci față unor asemenea ședințe terapeutice. 

— Mă bucur că gândești așa. 


Sarah trecu de gardienii de la poartă, observând că opresc și 
verifică toate mașinile care veneau. Se părea că și Laurie 
sesizase acest lucru, pentru că spuse: 

— Sarah, hai să depunem un avans pentru casa aia din colţ. 
Mi-ar plăcea să locuiesc în ea. Cu gardienii ăia de la poartă, vom 
fi în deplină siguranţă. Și vreau să mă simt în siguranţă. Lipsa ei 
este cea care mă sperie cel mai mult. 

Se aflau deja pe șosea, luând viteză. Sarah se hotărî să pună 
o întrebare care o măcina. 

— Deci lipsa de securitate te-a determinat să iei cuțitul de 
bucătărie? Ai simţit nevoia să-l ţii lângă tine ca să fii sigură că 
ești ferită de orice pericol? Laurie, să știi că te înţeleg. Totul este 
să nu ajungi într-o stare de deprimare atât de puternică încât 
să... te răneşti. Îmi pare rău că aduc iarăşi vorba despre el, dar 
mi-e teamă să nu păţești ceva. 

Laurie oftă. 

— Sarah, știu unde baţi. Te gândești că m-aș putea sinucide, 
dar fii sigură că n-am astfel de intenţii. Tare mult aș mai dori să 
mă poţi crede. Mai ales că, pe cuvânt, nu am luat cuțitul ăla! 


În seara aceea, când se întoarse în campus, Laurie vru să-și 
rearanjeze lucrurile din geantă. O răsturnă și lăsă conţinutul să 
cadă pe pat: câteva manuale, caiete cu spirală și o mulțime de 
agrafe pentru prinderea foilor volante. Ultimul obiect fu cel 
ascuns tocmai în fundul genţii de sport. Era cuțitul care lipsea 
din setul agăţat de peretele bucătăriei lor. 

Laurie se trase înapoi. 

— Nu! Nu! Nu! ţipă, prăbușindu-se în genunchi, cu faţa în 
palme. Nu l-am luat cu, hohoti. Tati a zis că nu trebuie să mă joc 
cu cuţitele. 

O voce batjocoritoare îi bubui în cap: Of, taci din gură, copilă! 
Doar știi de ce se află la tine. De ce nu-l iei de plăsele ca să ţi-l 
înfigi în gât? Dumnezeule, am nevoie de o țigară. 


36 

Gregg Bennett își zise că nu trebuie să-i pese deloc. Sincer 
vorbind, gândea că nu ar trebui să-i pese deloc. Doar în campus 
erau o mulţime de fete atrăgătoare. lar în California va întâlni și 
mai multe. In iunie își dădea examenul de diplomă, apoi pleca 
spre Stanford ca să-și continue studiile. Voia să obţină titlul de 
expert în administrarea afacerilor. 

La douăzeci și cinci de ani, Gregg era mult mai vârstnic decât 
colegii lui. Şi acum se mai mira când se gândea la nătângul de 
nouăsprezece ani care renunţase la școală imediat după 
terminarea primului an de colegiu ca să lucreze ca antreprenor. 
Nu că experienţa i-ar fi făcut rău... Dacă nu învățase altceva, 
măcar aflase cât de multe lucruri nu știe încă. Pe deasupra, în 
perioada aceea, își descoperise vocaţia: finanţele internaţionale. 

Trecuse deja o lună de când se întorsese din Anglia și pe 
parcursul lunii ianuarie se cam plictisise. Măcar acum, în ultimul 
weekend, reușise să ajungă în Camelback ca să schieze puţin. 
Coborârile pe zăpada proaspăt căzută fuseseră minunate. 

Gregg locuia într-o garsonieră deasupra garajului unei case 
particulare, la trei kilometri distanţă de campus. Avea un 
interior agreabil și se simţea bine acolo. Nu vrusese să împartă 
camera cu trei-patru colegi și să o ţină doar în petreceri. Locul 
ăsta era curat și aerisit; pe canapeaua extensibilă se putea 
ședea, dar și dormi; în chicinetă avea suficient spaţiu pentru a-și 
pregăti câte ceva de mâncare. 

Când sosise la Clinton, el o observase imediat pe Laurie. Cine 
n-ar fi observat-o? Dar ei nu fuseseră niciodată în aceeași clasă. 
Apoi, un an și jumătate în urmă, ajunseseră să șadă unul lângă 
altul în sala de spectacole din campus ca să vadă un film. Când 
se aprinseseră luminile, ea se întorsese spre el și întrebase: 

— Nu-i așa că a fost minunat? 

Așa începuse povestea lor de dragoste. Dacă o fată atât de 
atrăgătoare îi dădea semnalul de pornire, sugerându-i că l-ar 
accepta, Gregg era imediat dispus să facă următorul pas. Numai 
că Laurie i se păruse puţin mai deosebită. Instinctul îi spusese 
că nu va ajunge prea departe dacă va forța lucrurile. Drept 
urmare, relația lor începuse ca o simplă prietenie. Laurie era 
tare dulce. Dar nu dulce ca zahărul, pentru că uneori era prea 
sarcastică, alteori prea încăpăţânată. La a treia lor întâlnire, 
Gregg îi spusese că se vede bine că fusese un copil răsfăţat. 


Atunci se întâlniseră ca să joace golf, și se înscriseseră pe lista 
starterului. Așteptaseră o oră până să le vină rândul și Laurie se 
îmbufnase. 

— Pun pariu că n-ai fost niciodată nevoită să aștepți, îi 
spusese Gregg. Și mai pun un pariu: că părinţii tăi îţi spuneau 
„Mica prinţesă”. 

Ea îl aprobase râzând. Abia la cină îi vorbise despre răpire. 

— Ultimul lucru pe care mi-l amintesc este că stăteam în faţa 
casei, îmbrăcată într-un costum de baie roz. Știu că am fost 
luată pe sus de cineva, apoi că m-am trezit în patul meu. 
Singura problemă este că chestia cu patul s-a întâmplat doi ani 
mai târziu. 

— Regret că am spus că ești o răsfăţată. Meriţi să fii. 

Laurie râsese. 

— Am fost răsfăţată și înainte, și după. Ai nimerit-o. 

Gregg își dăduse seama că el era doar un prieten de 
încredere pentru Laurie. Nu la fel de simplă era situaţia și pentru 
el. Nu-ţi poţi petrece timpul alături de o fată care arată ca Laurie 
fără să dorești să rămâi tot restul vieţii alături de ea! 

Minunatele ei bucle blonde, ochii albaștri ca cerul senin la 
miez de noapte și trăsăturile perfecte îl fascinaseră. Dar când ea 
îl invitase acasă, în weekend, de câteva ori, fusese sigur că și ea 
începe să se îndrăgostească de el. 

Apoi, deodată, într-o dimineaţă de duminică din luna mai a 
anului precedent, totul se sfârșise. El dormise până la o oră 
destul de târzie. După ce fusese la biserică, Laurie cumpărase 
niște gogoși, o bucată de brânză topită și puţin somon afumat, 
apoi vrusese să-i facă o vizită. Ciocănise în ușă, iar când văzuse 
că nu i se răspunde, ţipase: „știu că ești înăuntru”. 

Gregg își luase repede un halat pe el, deschisese ușa și 
rămăsese cu privirea aţintită la ea, fără să scoată o vorbă. 
Îmbrăcată într-o rochie din pânză de in și cu sandale, Laurie i se 
păruse la fel de răcoroasă și de proaspătă ca însăși dimineaţa 
aceea. Ea intrase, pusese de cafea, scosese baghetele și îi 
spusese că nu are sens să se obosească să-și facă patul. Se 
ducea acasă și nu putea sta decât câteva minute. După 
plecarea ei, n-avea decât să lenevească toată ziua dacă voia. 

Când se despărţiseră, se agăţase de gâtul lui, îl sărutase ușor 
și îl sfătuise să se radă. 


— Dar să știi că îmi placi și așa, glumise. Nas frumos, bărbie 
puternică, o adorabilă buclă pe frunte. 

Apoi îl mai sărutase o dată și îi întorsese spatele, hotărâtă să 
plece. Aceea fusese clipa fatală. Dintr-un impuls de moment, 
Gregg se repezise după ea, o apucase de braţe, o săltase de pe 
podea și o strânsese la piept. Gestul lui o făcuse pe Laurie să-și 
iasă din minţi. Începuse brusc să plângă în hohote și să-l 
lovească cu călcâiele ca să-l împingă. Furios, Gregg îi dăduse 
drumul, întrebând-o ce naiba s-a întâmplat. Ce, credea că are 
de-a face cu Jack Spintecătorul? Dar Laurie plecase în fugă. De 
atunci nu mai vorbise cu el decât o dată, când îi spusese să o 
lase în pace. 

Ar fi vrut el să procedeze așa. Singura problemă era că nu și-o 
putuse scoate din minte nici vara trecută, când lucrase în New 
York, nici pe parcursul primului trimestru, când studiase la 
Institutul Afacerilor Bancare din Londra. lar acum, când se 
întorsese, Laurie continua să refuze cu îndărătnicie să-l vadă. 


Luni scara, Gregg se duse la bufetul studenţesc. Ştia că 
Laurie trece câteodată pe acolo, așa că nu se alătură din 
întâmplare grupului în care erau și câteva fete din căminul ei. 

— Ba este foarte logic, spunea o fată din celălalt capăt al 
mesei. Laurie iese adesea pe la ora nouă seara. In timpul 
săptămânii, soţia lui rămâne la New York. Am încercat să fac o 
glumă pe tema asta cu Laurie, dar m-a ignorat. Nu vrea să 
vorbească despre asta, dar este evident că se întâlnește cu 
cineva. 

Gregg ciuli urechile. Aparent nepăsător, își mută scaunul, ca 
să audă mai bine. 

— Oricum, Margy face curăţenie după-amiaza în cancelarie. 
Ea surprinde o mulțime de porcării și a știut că s-a întâmplat 
ceva când Allan cel Sexy a intrat acolo îngrijorat. 

— După părerea mea, Grant nu este deloc sexy. Socotesc că 
este doar un tip foarte drăguţ. Obiecţia se auzi din direcţia unei 
brunete care, după figură, părea o fată cuminte. 

Bârfitoarea respinse obiecţia spunând: 

— Tu nu l-oi fi considerând sexy, dar altele îl consideră. Chiar 
multe altele, printre care se numără, cu siguranţă, și Laurie. Am 
auzit că i-a trimis o grămadă de scrisori de dragoste, pe care le- 
a semnat „Leona”. Allan le-a dat pe mâna conducerii. Pretinde 


că ceea ce scrie acolo sunt simple fantezii. Poate că se teme. Și- 
o fi zicând că, dacă are curajul să scrie despre mica lor 
aventură, nu va reuși să-și ţină nici gura. Că le va spune și 
altora. Presupun că a vrut să dea el prima lovitură înainte de a 
afla nevastă-sa. 

— Dar ce i-a scris? 

— Ce nu i-a scris! Păi, după cum reiese din scrisori, au făcut 
dragoste în biroul lui, în casa lui și mai știu cu unde. 

— Nu zăul! 

— Nevastă-sa lipsește cam mult de acasă, așa că, firește, se 
mai întâmplă și chestii de-astea. Ţineţi minte că la funeraliile 
părinţilor ei, după ce Laurie a leșinat, Allan a luat-o la fugă pe 
culoarul dintre strane? 

Gregg Bennett nu se osteni să ridice scaunul pe care îl 
răsturnă în momentul în care îl împinse și ieși din local. 


37 

Marţi, când se uită în cutia de scrisori, Laurie găsi un bilet prin 
care i se cerea să-l sune pe decanul responsabil cu problemele 
personale ale studenţilor pentru o întâlnire cât de curând. Ce să 
fie? se întrebă ea. Telefonă și secretara o întrebă dacă poate 
veni la ora trei în aceeași zi. 

Anul trecut, la sfârșitul sezonului de schi, Laurie își cumpărase 
la preţ redus o canadiană colorată în albastru și alb. larna 
aceasta nu o scosese încă din dulap. De ce n-aș îmbrăca-o pe 
asta? se întrebă, scoțând-o de pe umeraș. Este perfectă pentru 
vremea asta. In afară de asta, aș putea trage unele foloase de 
pe urma ei. Imbrăcă o pereche de blugi și un pulover alb pe gât. 

In ultimul moment se hotărî să-și încolăcească coada la ceafă, 
într-un coc mic. Simţea nevoia să arate ca o absolventă 
sofisticată, care se pregătește să se despartă de băncile școlii, 
pentru a se avânta în lumea largă. Poate că, o dată scăpată din 
atmosfera colegiului, va scăpa și de nebuneasca senzaţie că nu 
este decât un copil speriat. 

Era o altă zi rece și senină care o făcea să inspire adânc și să- 
și îndrepte umerii. Simţea o mare ușurare știind că sâmbătă 
dimineaţa nu va mai sta în cabinetul ăla afurisit al lui Carpenter, 
care, străduindu-se să pară binevoitor, o iscodea întruna! 

După ce salută cu o fluturare de mână un grup de eleve care 
locuiau în același cămin cu ea, Laurie se întrebă dacă nu cumva 
fetele acelea îi aruncaseră niște priviri cam ironice. Nu fi 
proastă, își spuse. 

Apoi îi mai trecu un gând prin minte. Cuţitul! Cum ajunsese 
oare cuțitul acela pe fundul genţii ei? Era convinsă că nu ea ÎI 
pusese acolo. Dar o va crede Sarah? „Uite ce-i, Sarah, obiectul 
ăla enervant s-a pierdut printre cărţile mele. lată-l aici. 
Problemă rezolvată”. 

Dar, pe bună dreptate, îi va pune cea mai logică întrebare: 
„Cum a ajuns în geanta la?” Apoi, probabil, îi va da de înţeles că 
este cazul să se întâlnească din nou cu doctorul Carpenter. 

Cuţitul se afla acum în partea din spate a dulapului ei, ascuns 
în mâneca unei jachete vechi, a cărei manșetă elastică nu-l lăsa 
să cadă. Trebuia oare să-l arunce, lăsând misterul dispariţiei lui 
nedescifrat? Problema era că tatăl ei ţinuse tare mult la acel set 
de cuțite. Întotdeauna susţinuse că oricare dintre ele era în 


stare să taie orice dintr-o singură lovitură. Laurie nu suporta să- 
și închipuie cum poţi tăia ceva dintr-o singură lovitură. 

Traversând campusul pentru a ajunge la clădirea 
administrativă, se gândi care ar fi cea mai bună cale de a 
readuce cuțitul în casă. Să-l ascundă într-unul dintre bufetele 
din bucătărie? Dar Sarah îi spusese că Sophie îl căutase prin 
toată bucătăria... 

Deodată îi trecu prin minte o idee simplă care nu părea deloc 
prostească: Sophie lustruia întotdeauna câte ceva. Când se 
ocupa de argintărie, câteodată lua și cuţitele de pe perele la 
frecat. Strașnic! gândi. Îl pun pe furiș în comoda din sufragerie, 
alături de tacâmurile din argint. Dar mai în spate, ca să nu se 
zărească imediat. În cazul în care Sophie l-a căutat și acolo, ar 
putea crede că nu l-a observat. lar Sarah va accepta că este, 
într-adevăr, o posibilitate. 

Soluţia o făcu să se simtă ușurată până în momentul în care 
în cap îi răsună o voce zeflemitoare care strigă: Foarte 
inteligent, Laurie, dar tu cum îti poți explica prezența acelui 
cuţit în geanta ta? Crezi că a sărit singur acolo? Răsul 
batjocoritor care urmă o făcu să-și înfigă unghiile în palme. 

— Taci din gură! murmură înfuriată. Cară-te și lasă-mă în 
pace! 


Decanul Larkin nu era singur. Alături de el se afla doctorul 
lovino, directorul Centrului de Consiliere. Laurie încremeni când 
dădu cu ochii de el. Vocea din mintea ei ţipă: Fii atentă. Alt 
medic de nebuni. Ce naiba mai încearcă tipii ăștia să-ţi facă? 

Decanul Larkin o invită să se așeze, apoi o întrebă cum se 
simte și cum se descurcă la școală, amintindu-i că toată lumea 
știa de tragedia familiei sale și că el dorește ca ea să înţeleagă 
că întreaga facultate se interesa de bunăstarea ei. După aceea 
se scuză, anunţând-o că doctorul lovino dorea să poarte o mică 
discuţie cu ea. 

Decanul plecă, închizând ușa după el. Zâmbind, doctorul 
lovino spuse: 

— Nu te speria, Laurie. Nu vreau să vorbim decât despre 
profesorul Grant. Ce părere ai despre el? 

Simplă întrebare. 

— Consider că este minunat, spuse Laurie. Și ca profesor, și 
ca om. Un profesionist și un bun prieten. 


— Un bun prieten. 

— Desigur. 

— Laurie, se întâmplă câteodată ca studentele să se atașeze 
ceva mai mult de un anumit cadru didactic. Nu este ceva 
neobișnuit. Într-un caz ca al tău, însă, când simţi în mod 
deosebit nevoia de compasiune și de blândeţe, există 
posibilitatea ca durerea și singurătatea să te fi determinat să 
interpretezi greșit o asemenea relaţie. Să fantazezi pe această 
temă. Dar ce visezi ziua că s-ar putea întâmplă devine în mintea 
ta ceea ce este. Perfect de înţeles. 

— Despre ce tot vorbiți? întrebă ca, dându-și instantaneu 
seama că reacţionează exact cum reacţionase mama ei într-un 
moment de enervare, când se supărase pe un chelner care îi 
spusese că i-ar plăcea să o sune pe fiica ei Laurie ca să-i dea o 
întâlnire. 

Psihiatrul îi întinse un teanc de scrisori. 

— Laurie, tu ai scris aceste scrisori? 

Laurie le răsfoi, citindu-le pe sărite cu ochi din ce în ce mai 
mari. 

— Sunt semnate de o fată pe care o cheamă Leona. Cum 
Dumnezeu v-a venit ideea că le-aș fi scris eu? 

— Laurie, ai o mașină de scris, nu-i așa? 

— lmi scriu lucrările pe computer. 

— Dar ai o mașină de scris, nu? 

— Da, am. Una portabilă, veche, de-a mamei. 

— O ţii aici, în campus? 

— Da. De rezervă. Computerul se strică uneori exact când 
trebuie să termin o lucrare. 

— Teza aceasta, predată săptămâna trecută, îţi aparţine? 

Laurie aruncă o privire peste foile care i se arătau. 

— Da. 

— Te rog să observi că toate o-urile și w-urile care apar pe 
ultimele pagini sunt incomplete. Și acum verifică o-urile și w- 
urile din scrisorile profesorului Grant. Ultima foaie a lucrării și 
scrisorile au fost dactilografiate pe aceeași mașină de scris. 

Laurie se uită lung la doctorul lovino. Peste chipul lui se 
suprapuse cel al doctorului Carpenter. /nchizitorii! Ticăloșii! 

Cu aerul că vrea să spună „totu-i bine, nu-ţi face griji”, 
doctorul lovino continuă: 


— Laurie, din compararea grafologică a semnăturii „Leona” cu 
scrisul de mână din anexa pe care ai atașat-o la teză, a rezultat 
o mare similitudine. 

Vocea ţipă: Asta nu este numai medic de nebuni. Acum se 
crede fi expert grafolog. 

Laurie se ridică. 

— Domnule doctor lovino, așa, ca fapt divers, vă informez că 
i-am lăsat pe unii dintre colegii mei să-mi folosească mașina. 
Discuţia asta a devenit insultătoare pentru mine. Sunt șocată că 
profesorul Grant s-a grăbit să tragă concluzia că eu am scris 
mizeriile astea. Sora mea lucrează la procuratură și, credeţi-mă, 
am văzut-o cum se comportă în instanţă. Va face praf și pulbere 
aceste așa-zise „probe” cu care vreţi să faceţi legătura între 
mine și dezgustătoarele efuziuni sentimentale ale Leonei. 

Luând scrisorile în mână, Laurie le aruncă spre cealaltă latură 
a biroului. 

— Mă aștept să primesc niște scuze. Scrise, nu oricum! lar în 
cazul în care răsuflă ceva - pentru că indiferent ce s-ar întâmpla 
în clădirea asta, se pare că este imposibil să nu se răspândească 
tot felul de zvonuri și pe afară -, am pretenţia să mi se ceară 
scuze în public și să fie retractată această acuzaţie stupidă. In 
ceea ce-l privește pe profesorul Grant, să știți că l-am considerat 
un adevărat prieten. Un prieten care s-a dovedit foarte 
înţelegător în această perioadă dificilă din viaţa mea. Dar se 
vede că m-am înșelat. Se pare că elevele care-l numesc „Allan 
cel Sexy” și care susţin că i-ar plăcea să cocheteze au dreptate. 
Intenţionez să-i spun chestia asta și lui, chiar acum. 

Apoi Laurie se întoarse și ieși grăbită din încăpere. 

La ora 3:45 trebuia să fie prezentă în sala în care ţinea cursul 
Allan Grant. Acum era 3:30. Dacă avea noroc, îl prindea pe 
coridor. Era prea târziu ca să se ducă până în biroul lui. 

Ajunsă în faţa sălii de clasă, Laurie așteptă. Grant veni dinspre 
celălalt capăt al coridorului, salutându-i vesel pe ceilalţi 
studenţi. Dar zâmbetul îi muri pe buze când dădu cu ochii de 
Laurie. 

— Bună, Laurie, spuse el, părând nervos. 

— Domnule profesor Grant, de unde v-a venit ideea absurdă 
că eu v-aș fi trimis scrisorile alea? 

— Laurie, știu prin ce-ai trecut și... 


— Şi v-aţi gândit că mi-aţi ușura situaţia spunându-i decanului 
Larkin că mă visez culcându-mă cu dumneavoastră. Sunteţi 
cumva nebun? 

— Laurie, nu fi supărată. Uite, încep să apară spectatori. Ce-ar 
fi să continuăm discuţia după oră, în biroul meu? 

— Ca să putem face striptease unul în faţa altuia? Ca să-ţi văd 
nemaipomenitul trup și să-mi satisfac poftele? Laurie nu mai 
ţinea cont de persoanele care se opriseră din drum, ascultând 
schimbul de replici. Ești dezgustător, continuă, parcă scuipând 
cuvintele. Vei regreta toate astea. Dumnezeu mi-e martor: le vei 
regreta. 

Apoi, făcându-și loc prin mulţimea de studenţi uluiţi, se 
întoarse în fugă în cămin. Încuie ușa camerei, se aruncă în pat și 
își ascultă vocile din cap. De data aceasta auzea două care 
ţipau. 

Una spuse: Măcar acum ai reușit să te aperi singură; este o 
schimbare. 

Cealaltă ţipă: Cum a putut Allan să mă trădeze? A fost 
avertizat că nu trebuie să arate absolut nimănui scrisorile 
acelea. Să fii sigură că va regreta ce a făcut. Este bine că ai 
cuțitul la tine. Domnul Gură Spartă nu va trebui să-și mai facă 
griji din pricina noastră, pentru că nu va mai auzi niciodată de 
noi. 


38 

După emisiunea religioasă de duminică, Bic și Opal plecară 
direct spre Georgia. In scara aceea avea loc un banchet de 
rămas-bun. A 

Marţi dimineaţa o porniră spre New York. In portbagaj aveau 
doar mașina de scris, câteva haine și o canistră cu benzină, 
învelită cu grijă în prosoape. Nici un fel de lucruri personale nu 
urma să le fie expediate la New York. 

— Când ne găsim o casă, o aranjăm după toate regulile artei, 
decretă Bic. 

Până atunci, însă, urmau să locuiască la hotelul Wyndham. 

Apăsând pe pedala de acceleraţie, Bic îi explică lui Opal 
raționamentul lui: 

— Ştii că ţi-am vorbii despre o fată care, ajunsă la maturitate, 
și-a amintit de un lucru făcut de tatăl ei, iar tatăl ei se află acum 
în închisoare. Amintirile celor petrecute în casa lor și în 
camionetă au fost, în cazul ei, extrem de vii. Acum închipuiește- 
ţi că Atotputernicul ne va supune unui test, permițându-i lui Lee 
să-și aducă aminte măcar parţial de viaţa pe care a dus-o alături 
de noi. Ce s-ar întâmpla dacă ar vorbi, de exemplu, despre casa 
în care am tinut-o? Despre felul în care sunt aranjate camerele, 
despre treptele scunde care duc la etaj... Descrierea i-ar putea 
ajuta pe polițiști s-o găsească. Şansele sunt mici, dar există 
posibilitatea, nu? lar dacă ar găsi-o, nu le-ar fi greu să 
descopere cine a închiriat-o în perioada aceea. Casa este o 
probă materială vizibilă, care demonstrează că Lee s-a aflat sub 
protecţia noastră. Singura probă! In rest, orice ar spune Lee, 
nimeni nu ne poate avea la mână cu nimic. Lee este o fată cu 
probleme psihice care n-a fost văzută în compania noastră 
decât de casierița aia care n-a fost în stare să ne descrie. Așa că 
trebuie să scăpăm de casă. Dumnezeu ne-a dictat acest lucru. 

Se întunecase deja când traversară Bethlehem și ajunseră la 
Elmville. Cu toate acestea, observară că, în cei cincisprezece ani 
care se scurseseră de când plecaseră de acolo, satul nu se 
schimbase aproape deloc. Același local mizerabil de pe 
marginea șoselei, aceeași unică benzinărie, același șir de ferme 
ale căror becuri de la intrare luminau vopseaua cojită de pe uși 
și treptele tocite. 

Pentru a evita Main Street, Bic străbătu cele cinci mile pe o 
rută ocolită. lar când se apropiară de casă, stinse farurile. 


— Nu vreau să arunce cineva o privire spre mașina noastră, 
spuse. Desigur, este puţin probabil așa ceva. Pe drumul ăsta nu 
circulă nimeni. 

— Și dacă dăm, totuși, peste vreun poliţai? Opal era 
îngrijorată. Ne poate vedea și ne poate întreba de ce nu 
aprindem farurile. 

Bic oftă. 

— Opal, nu ai nici un pic de credinţă. Nu înţelegi că ne aflăm 
sub protecţia lui Dumnezeu? In afară de asta, drumul ăsta nu 
duce practic nicăieri. La capătul lui nu se află decât casa și 
mlaștinile. 

Deși părea sigur pe sine, în momentul în care ajunseră la 
destinaţie, Bic ascunse mașina în spatele unui pâlc de copaci. 

Nu se vedea nici picior de om prin preajmă. 

— Eşti curioasă? întrebă Bic. Vrei să arunci o privire înăuntru? 

— Nu vreau decât să-mi iau tălpășița de aici. 

— Hai cu mine, Opal. 

Fusese o comandă. Grăbindu-se să o execute, Opal alunecă 
pe crusta de gheaţă care acoperea pământul și se agăţă de 
braţul lui Bic. 

Nu exista nici un semn că locuia cineva în casă. Înăuntru era 
beznă, iar geamurile erau sparte. Bic apăsă pe clanţă. Ușa era 
încuiată, dar când o izbi cu umărul se deschise cu un scrâșnet. 

Lăsând din mână canistra cu benzină, Bic scoase din buzunar 
o lanternă-stilou și roti fasciculul de lumină prin încăpere. 

_ — Arată cam la fel, observă el. Se vede că n-au remobilat-o. 
Ala este balansoarul în care obișnuiam să mă legăn cu Lee în 
braţe. Dulce, dulce copilă... 

— Bic, vreau să plec de aici. E frig și, oricum, locul ăsta mi-a 
provocat întotdeauna frisoane. Am tremurat doi ani de teamă 
că, până la urmă, va veni vreun străin și va da cu ochii de ea. 

— Dar n-a venit nimeni. lar de acum încolo casa asta nu va 
mai exista decât cel mult în memoria ei. Opal, o să împrăștii 
benzina. După aceea o să ieșim și ai să aprinzi chibritul. 

Cei doi se depărtau deja în plină viteză când primele flăcări se 
înălțară peste vârfurile copacilor. Zece minute mai târziu 
ajungeau pe șosea. Nu întâlniră nici o altă mașină în timpul 
vizitei în Elmville, care durase doar o jumătate de oră. 


39 

Luni, Sarah fu intervievată de reporterii de la The New York 
Times și de la Record din districtul Bergen. Firește, tema era 
sentinţa lui Parker. 

— Îmi dau seama că are dreptul să susţină că victima l-a 
ademenit, dar în cazul lui, gândul acesta face să-mi clocotească 
sângele. 

— Regretaţi că n-aţi cerut pedeapsa cu moartea? 

— Dacă aș fi crezut că pot s-o susţin până la capăt, aș fi cerut- 
o. Parker a urmărit-o pe Mays, a prins-o la înghesuială și a 
omorât-o. Să nu-mi ziceţi că asta nu-i crimă premeditată, făcută 
cu sânge rece. 

Când ajunse în birou, șeful ei, procurorul districtului Bergen, o 
felicită. 

— Sarah, Conner Marcus este unul dintre cei mai buni avocaţi 
specializaţi în omucideri din districtul ăsta. Se numără chiar 
printre primii doi sau trei. Ai făcut o treaba al naibii de bună. Te- 
ai fi putut pricopsi dacă ai fi vrut să treci în tabăra adversă. 

— Ca să-i apăr pe nemernicii ăștia? Nici vorbă! 

Marţi dimineaţa telefonul sună exact în momentul în care 
Sarah se așeză în faţa biroului său. Betsy Lyons, agenta 
imobiliară, avea să-i dea o veste mare. Mai apăruse un potenţial 
cumpărător, foarte interesat de casa în care locuia Sarah. 
Problema era că soţia lui, fiind însărcinată, voia să se mute 
acolo înainte de a da naștere copilului. Cât de repede era 
disponibilă casa în cazul în care cuplul se hotăra să o cumpere? 

— Oricât de repede vor, spuse Sarah. Aranjamentul acesta o 
făcea să simtă că i se ia o mare povară de pe umeri. Mobilierul 
și toate celelalte lucruri pe care voiau să le ia cu ele puteau fi 
depozitate undeva. 

Tom Byers, un avocat de treizeci de ani care se remarcase în 
domeniul proiecției împotriva violărilor drepturilor omului, băgă 
capul pe ușă. 

— Sarah, felicitări. Diseară te pot invita la un șpriț? 

— Sigur. Sarah îl plăcea foarte mult pe Tom. Ştia că se va 
distra în compania lui. Dar nu va ocupa niciodată un loc 
deosebit în inima ei, își zise, văzând deodată dinaintea ochilor 
chipul lui Justin Donnelly. 


Se făcuse deja ora șapte și jumătate când, întorcându-se din 
oraș, descuie ușa casei. Tom îi propusese să și cineze cu el, dar 
îl refuzase. După cum îi spusese și lui, începuseră să o doară 
toate oasele. Procedurile care urmează după încheierea unui 
proces atât de important îi ocupaseră întreaga după-amiază. 

Se schimbă imediat în pijama și un halat asortat, își strecură 
picioarele în papuci și se uită în frigider. Fie binecuvântată 
Sophie, gândi. Era acolo un mic bol, cu carne deja friptă. Alături, 
trei farfurioare cu legume asortate, cu cartofi și sos înfășurate în 
folie de plastic, care nu trebuia decât încălzite. 

Era pe cale să pornească spre salon cu tava cu mâncare în 
brațe când telefonă Allan Grant. Salutul vesel îi muri pe buze în 
clipa în care îl auzi pe profesor: 

— Sarah, zilele trecute, când am vorbii cu tine, am avut 
intenţia să-ţi spun ce mă frământă. Mă rog, știu că n-a fost 
corect să mă duc la conducerea colegiului înainte de a vă 
avertiza pe amândouă ce am de gând să fac. 

— Să ne avertizezi? Ce vrei să spui? 

Ascultându-l, Sarah simţi că i se moaie genunchii. Cu 
receptorul în mână, trase de sub masă un scaun de bucătărie și 
se așeză. Mașina de scris! Scrisorile bătute de Laurie în timpul 
croazierei și atitudinea ciudată pe care o avusese ori de câte ori 
o surprinsese! Când Allan îi vorbi despre confruntarea pe care o 
avusese cu Laurie, închise ochii, regretând că nu își putea 
astupa urechile. Allan conchise: 

— Sarah, fata asta are nevoie de ajutor. De mult ajutor. Știu 
că se duce la un psihiatru, dar... 

Sarah nu-i spuse lui Allan Grant că Laurie refuzase să mai 
meargă la doctorul Carpenter. 

— Nici... nici nu-ţi pot spune cât de rău îmi pare pentru cele 
întâmplate, domnule profesor Grant. Ai fost așa de bun cu 
Laurie, iar ea te-a pus într-o situaţie atât de dificilă... Am s-o 
sun. Voi vedea de ce fel de ajutor are nevoie. Sarah își simţi 
vocea stingându-se. După o scurtă pauză, adăugă: La revedere. 
Iti mulțumesc. 

Discuţia cu Laurie era imposibil de evitat, dar care era cea 
mai bună cale de abordare a acestui subiect? Sarah formă 
numărul de telefon al casei lui Justin Donnelly. Nu răspunse 
nimeni. 


Reuși în schimb să dea de doctorul Carpenter, care îi puse o 
serie de întrebări scurte. 

— Laurie susţine cu încăpățânare că scrisorile nu-s trimise de 
ea? Înţeleg. Nu, nu minte. Își blochează amintirile. Sarah, sun-o, 
asigur-o că se bucură de tot sprijinul tău și sugerează-i să se 
întoarcă acasă. Nu cred că este înțelept să rămână prin preajma 
profesorului Grant. Trebuie s-o convingem să meargă la doctorul 
Donnelly. Mi-am dat seama că vom fi nevoiţi s-o ducem acolo 
încă de sâmbătă, de la ultima noastră ședință. 

Sarah uită de mâncarea de pe tavă. De cum încheie 
convorbirea cu Carpenter, formă numărul surorii sale. Dar Laurie 
nu răspunse. Până la miezul nopţii, Sarah își încercă norocul din 
jumătate în jumătate de oră. In cele din urmă o căută pe Susan 
Grimes, studenta care locuia în camera de vizavi de Laurie. 

Vocea somnoroasă a lui Susan deveni atentă imediat ce Sarah 
se prezentă. Da, fata știa ce se întâmplase. Evident, era de 
acord să verifice dacă Laurie se află în camera ei. 

În timp ce aștepta, Sarah se trezi rugându-se. Doamne 
Dumnezeule, să nu-și fi făcut cumva vreun rău. Te rog, Doamne, 
nu permite să se fi întâmplat așa ceva. Apoi auzi zgomotul făcut 
de receptorul de la celălalt capăt al firului. 

— M-am uitat înăuntru. Laurie doarme tun. Sunt sigură că 
doarme. Respirația ei e regulată. Vreţi s-o trezesc? 

Sarah răsuflă ușurată. 

— Pun pariu că a înghiţit un somnifer. Nu, n-o deranja și, te 
rog, scuză-mă că te-am sunat la o oră atât de târzie. 

Istovită, Sarah se duse la culcare. Adormi instantaneu, 
mulțumită că, măcar în noaptea asta, nu mai trebuia să-și facă 
griji pentru Laurie. În dimineaţa următoare avea de gând să o 
sune la prima oră. 


40 

Chestia asta chiar că pune capac oricărei zile perfecte, își 
spuse Allan Grant când puse receptorul în furcă după 
convorbirea cu Sarah. Sora elevei lui păru distrusă. De ce n-ar fi 
fost? Părinţii îi muriseră cu cinci luni în urmă, iar Laurie era cu 
nervii la pământ. î 

Gândind așa, Allan se duse în bucătărie. Intr-un colţ al celui 
mai mare bufet își ținea rezerva de băutură. Nu era obișnuit să 
bea singur decât una sau maximum două beri, însă acum simţi 
nevoia să-și umple un pahar mare, de apă, cu o cantitate 
generoasă de votcă, în care aruncă și câteva cuburi de gheaţă. 
Cum nu se obosise să-și pregătească o cină ca lumea, votca îi 
arse gâtul și stomacul. Ar face bine să mănânce ceva. 

In frigider nu rămăseseră decât niște resturi de mâncare. 
Strâmbându-se, refuză să se atingă de ele, deschise 
congelatorul și luă o pizza îngheţată. 

In timp ce pizza se încălzea în cuptor, bău și continuă să se 
întrebe cum naiba reușise Laurie Kenyon să-l bage într-o 
asemenea încurcătură. Și decanul Larkin, și doctorul lovino 
fuseseră impresionați de dezminţirile ei categorice. Decanul îi 
spusese: „Allan, domnișoara Kenyon are dreptate susținând că 
mașina aia de scris putea fi folosită de orice studentă din cămin 
și că asemănările dintre două scrisuri de mână nu prea pot 
dovedi că ea este autoarea scrisorilor”. 

In concluzie, acum tipii ăștia au senzaţia că am declanșat un 
șir de evenimente care vor avea un impact urât asupra 
reputației colegiului, gândi Allan. Minunat! Cum mă voi descurca 
cu Laurie în clasă până la sfârșitul trimestrului? Există vreo 
posibilitate, cât de mică, să mă fi înșelat în privinţa ei? 

Scoţând pizza din cuptor, zise cu voce tare: 

— Nici o șansă să mă fi înșelat. Laurie este autoarea 
scrisorilor. 

Karen îl sună la ora opt. 

— Dragă, m-am tot gândit la line. Cum a mers treaba? 

— Mi-e teamă că prost de tot. 

Vorbiră douăzeci de minute. In final, când puseră receptoarele 
în furcă, Allan se simţea mult mai bine. 

La zece și jumătate, telefonul lui sună din nou. 

— Sincer, mă simt perfect, își asigură el soţia. Dumnezeule, 
este atât de bine să-ţi poţi descărca sufletul! Acum am de gând 


să înghit un somnifer și să mă culc. Ne vedem mâine. Apoi 
adăugă: Te iubesc. 

După ce lăsă radioul în așteptare, apăsând pe butonul SLEEP, 
și comută selectorul de programe pe frecvenţa postului CBS, 
adormi instantaneu. 

Nici nu auzi pașii ușori care se apropiară de el, nici nu văzu 
silueta care se aplecă peste el, nici nu simţi lama de cuţit care îi 
străpunse pieptul, înfigându-se direct în inimă. O clipă mai 
târziu, fluturarea  perdelelor acoperi horcăiturile slabe în 
momentul în care își dădu sufletul. 


41 

Pe Laurie o chinuise iar visul cuțitului, numai că de data asta 
fusese cu totul altfel. Cuțitul nu mai venise spre ea. Dimpotrivă, 
se aflase în mâna ei, iar ca îl mișcase întruna ba de sus în jos, ba 
de jos în sus. Ridicându-se brusc în capul oaselor, Laurie își lipi 
palma de gură ca să nu ţipe. Mâna ei era lipicioasă. Oare de ce? 
Cobori privirea. Dar de ce era îmbrăcată tot în blugi și în sacou? 
Şi de ce era atât de pătată? 

Mâna stângă atinse un obiect dur. Când își încolăci degetele 
în jurul lui, simţi o durere violentă. Din palmă începură să i se 
scurgă picături calde, umede de sânge. 

Speriată, aruncă plapuma de pe ea. Cuţitul pentru tranșat 
stătea pe jumătate ascuns sub pernă. Cearșaful era plin de 
sânge închegat. Ce se întâmplase? Când se tăiase? Chiar 
sângerase atât de mult? În nici un caz nu se scursese așa de 
mult sânge din rana pe care și-o făcuse acum. Și, oricum, de ce 
scosese cuțitul din dulap? Oare mai visa încă? Scena asta nu era 
decât o secvenţă a coșmarului ei? 

Nu pierde nici o clipă, ţipă o voce. Spală-te pe mâini. Spală 
cuțitul. Ascunde-l în dulap. Fă ce-ti spun. Grăbește-te. 

Scoate-ți ceasul. Cureaua este murdară. Și nu uita de brățara 
din buzunar. Și ea trebuie spălată. 

Spală cuțitul. Laurie fugi orbește în baie, deschise robinetele 
de la cadă și ţinu cuțitul sub jetul purificator. 

Pune-l în dulap. Tot alergând, Laurie se întoarse în cameră. 
Aruncă-ți ceasul în sertar. Dezbracă-te. la lenjeria de pat. 
Aruncă totul în cadă. 

Poticnindu-se, Laurie se duse în baie, dădu un brânci pârghiei 
de comutare a bateriei de robinete pentru ca apa să curgă pe la 
duș și puse lenjeria de pat în cadă. Apoi se dezbrăcă, 
aruncându-și hainele pe rând în apă. Aceasta căpăta o nuanţă 
tot mai roșiatică. Privind-o fix, ca hipnotizată, se băgă și ea în 
cadă. 

Cearșafurile i se încolăciră în jurul picioarelor. Înnebunită, își 
frecă mâinile și fața ca să scape de dârele lipicioase de sânge 
închegat. Cum rana din palmă nu se închisese, își legă mâna cu 
o cârpă. Câteva minute nu făcu altceva decât să stea cu ochii 
închiși sub jetul de apă care-i cădea peste păr, peste faţă, peste 
tot trupul. Tremura din cap până în picioare, deși baia se 
umpluse de aburi. 


În cele din urmă, când ieși din cadă, își înfășură părul într-un 
prosop, se îmbrăcă în lungul ei halat plușat și blocă orificiul de 
scurgere al căzii. Spălă lenjeria de pat și hainele până când apa 
deveni limpede. 

Apoi le puse pe toate într-un sac de rufe murdare, se îmbrăcă 
și cobori în uscătoria de la subsol. Așteptă cu răbdare ca jeturile 
de aer ale uscătorului să-și facă treaba. Când motorul acestuia 
se opri, plie cu grijă hainele și lenjeria și se întoarse cu ele în 
cameră. 

Acum fă-ți din nou patul și pleacă de aici. Du-te neapărat la 
primul curs. Încearcă să pari cât mai calmă. De data asta, chiar 
c-ai intrat într-o încurcătură serioasă. Vezi că sună telefonul. Nu 
răspunde. Trebuie să fie Sarah. 

Când traversă campusul, Laude se întâlni cu un grup de 
studente. Una dintre ele se grăbi să o asigure că este implicată 
într-un caz grav de hărţuire sexuală, într-un fel invers decât cele 
obișnuite, dar socotea că ea, Laurie, trebuia neapărat să facă 
presiuni asupra profesorului Grant. Ce tupeu pe el să formuleze 
asemenea acuzaţii la adresa ei! 

Laurie dădu absentă din cap, întrebându-se cine o fi copila pe 
care o auzea plângând atât de tare, înăbușit, ca și cum și-ar fi 
ascuns fața sub o pernă. Gândind așa, văzu înaintea ochilor 
imaginea unei fetițe cu plete blonde, întinsă într-un pal, dintr-o 
cameră friguroasă. Da, ea era cea care plângea. 

Nu-și dădu seama când însoţitoarele ei se îndepărtară ca să 
se ducă în clasele lor. Și nu observă privirile pe care i le 
aruncară ele peste umăr. Nu o auzi pe cea care spuse: 

— Într-adevăr, este ciudată rău. 

Intră ca un automat în clădire, se urcă în lift și apăsă pe 
butonul corespunzător etajului trei. Ajunsă sus, se uită de-a 
lungul coridorului, apoi înaintă. Fu cât pe ce să treacă de clasa 
în care trebuia să predea Allan Grant, însă se opri și băgă capul 
pe ușă. Îl aşteptau vreo zece elevi adunaţi în cerc. 

— Vă pierdeţi vremea, le spuse. Allan cel Sexy este mort. 
Mort de-a binelea. 


PARTEA A TREIA 


42 

Miercuri dimineaţa, neputând să dea de Laurie, Sarah o căută 
din nou pe Susan Grimes. 

— Te rog, lasă un bilet pe ușa surorii mele, să mă sune la 
birou. E ceva foarte important. 

La ora unsprezece, Laurie îi telefonă de la poliţie. 

Sarah se simţi cuprinsă de o toropeală care anulă toate 
celelalte emoţii. Pierdu câteva minute preţioase până când reuși 
să-l sune pe Carpenter ca să-i spună ce s-a întâmplat și să-l 
roage să-l contacteze pe doctorul Donnelly. Apoi, luându-și din 
zbor paltonul și poșeta, se repezi la mașină. Drumul de o oră și 
jumătate până în Clinton i se păru infernal. 

La telefon, poticnindu-se din când în când, Laurie îi spusese: 

— Sarah, profesorul Grant a fost găsit mort. Ei cred că eu am 
făcut-o. M-au arestat și m-au adus la poliție. Mi-au zis că am 
dreptul la un singur telefon. 

Sarah nu-i pusese surorii sale decât o întrebare: 

— Cum a murit? 

Dar știa răspunsul înainte ca Laurie să deschidă gura. Allan 
Grant fusese înjunghiat. Of, Dumnezeule, milostivule Dumnezeu, 
de ce? 

Când ajunse la poliţie, Sarah află că Laurie era supusă unui 
interogatoriu. Ceru imediat să o vadă. 

Locotenentul de la intrare știa că Sarah era procuror adjunct. 
O privi cu simpatic: 

— Domnișoară Kenyon, știți că la interogatorii nu este 
acceptat decât avocatul apărării. 

— Eu sunt avocata ei, spuse Sarah. 

— Nu puteţi... 

— Ba din clipa asta pot. Demisionez. Telefonez chiar acum, ca 
să anunţ că renunţ la post. Poţi asculta convorbirea. 


Sala de interogatorii era mică. O cameră video o filma pe 
Laurie, care şedea pe un scaun fragil de lemn exact în faţa 
obiectivului. Alături de ea se aflau doi polițiști. Când dădu cu 
ochii de Sarah, Laurie îi sări în braţe. 

— Sarah, asta-i o nebunie. Imi pare foarte rău de profesorul 
Grant. A fost extrem de bun cu mine. leri m-am supărat pe el 
din cauza scrisorilor acelea pe care credea că i le-am trimis eu. 


Sarah, spune-le s-o caute pe adevărata expeditoare. Ea trebuie 
să fie dementa care l-a ucis. 

Apoi Laurie izbucni în plâns. Sarah îi lipi capul de umăr, 
legănând-o instinctiv, realizând vag că așa obișnuia mama lor să 
le liniștească, pe vremea când erau mici. 

— la loc, Laurie, o îndemnă ferm polițistul mai tânăr. Am 
aplicat regula Miranda”, adăugă apoi, adresându-se surorii sale. 

Sarah o împinse ușor pe Laurie să se așeze. 

— Rămân lângă tine, îi spuse. Nu vreau să mai răspunzi la 
nicio întrebare. 

Laurie își ascunse faţa în palme. Părul îi căzu pe frunte. 

— Domnișoară Kenyon, putem discuta între patru ochi? Mă 
numesc Frank Reeves. Sarah își dădu seama abia acum că 
figura poliţistului mai vârstnic îi era familiară. Depusese o dată 
mărturie în instanță, pentru a susține cauza ei și, implicit, a 
statului. Mi-e teamă că acest caz se poate închide foarte repede, 
îi spuse el, după ce o trase într-un colţ al încăperii. leri l-a 
ameninţat pe profesorul Grant. Azi- dimineaţă, înainte de a fi 
descoperit trupul neînsufleţit, a anunţat o clasă întreagă de 
elevi că Grant este mort. În afară de asta, în camera de la cămin 
ţine ascuns un cuţit care este aproape sigur arma crimei. Pe 
deasupra, a încercat să-și spele hainele și lenjeria de pat, însă 
pe ele au mai rămas urme vagi de sânge. Raportul de la 
laborator ne va furniza toate probele necesare. 

— Seri-uh... 

Sarah se întoarse brusc pe călcâie. Cea care vorbise trebuia 
să fie Laurie, dar cea care stătea pe scaun nu părea să fie ea. 
Expresia feţei era alta, de copil, iar vocea era a unei fetiţe de 
trei ani. Seri-uh. Așa îi pronunţa Laurie numele pe vremea când 
abia începuse să meargă. 

— Seri-uh, îmi vreau ursulețul. 


Sarah își ţinu sora de mână când aceasta fu chemată în faţa 
completului de judecată, pentru obișnuita audiere preliminară. 
Judecătorul stabili o cauţiune de cincizeci de mii de dolari. Sarah 
îi promise surorii sale: 


7 Regulă stabilită de avocatul Ernesto A. Miranda, implicat într-un caz din 
anul 1966; începând de atunci, polițiștii din Statele Unite ale Americii sunt 
obligaţi să-i avertizeze pe arestaţi că au dreptul să nu vorbească decât după 
ce apelează la sfaturile unui apărător legal. 


— Te scot de aici în câteva ore. 

Zdrobită de durere, o urmări pe Laurie ieșind cu cătușe la 
mâini, cu aerul că nu înţelege ce i se întâmplă. 

Gregg Bennett își făcu apariţia în sala de ședințe în timp ce 
Sarah completa un formular, prin care garanta că sora ei va 
respecta condiţiile impuse eliberării pe cauţiune. 

— Sarah. 

Ea ridică imediat privirea. Gregg părea la fel de șocat și de 
îndurerat ca și ea. Trecuseră câteva luni de când nu-l mai 
văzuse. Păcat. Cândva, Laurie părea atât de fericită în compania 
acestui tânăr drăguţ... 

— Sarah, Laurie n-ar fi în stare, cu bună știință, să facă vreun 
rău cuiva. Trebuie că s-a întâmplat ceva cu ea. 

— Ştiu. Voi invoca nebunia în apărare. O nebunie de moment 
care a determinat-o să comită crima. 

Rostind aceste cuvinte, Sarah se gândi la avocaţii care își 
apăraseră clienţii apelând la această strategie. Pe toţi îi 
învinsese. In cel mai bun caz, ea crea suficiente dubii asupra 
vinovăţiei acuzatului, ca acesta să scape de condamnarea la 
moarte. 

Işi dădu brusc seama că Gregg pusese o mână pe umărul ei. 

— După cum arăţi, cred că ai nevoie de o cafea, spuse el. Tot 
fără lapte? 

— Da. 

Tânărul se întoarse cu două pahare de plastic din care ieșeau 
aburi când Sarah completa ultima pagină a formularului; apoi 
așteptară amândoi ca formularul să fie copiat. Este un băiat așa 
de drăguţ, gândi Sarah. De ce nu s-a îndrăgostit Laurie de el, ci 
de un bărbat însurat? L-a ales pe Allan Grant ca pe un substitui 
al tatălui? Cum primele efecte ale șocului se atenuaseră, Sarah 
se gândi la profesorul Grant, cum se grăbise el să sară în 
ajutorul surorii sale în momentul în care aceasta leșinase. Oare 
contribuise și el, într-un fel subtil, la acest deznodământ? Oare 
intervenise într-un moment de mare zbucium sufletesc pentru 
ea? Sarah sesiză că în mintea ei se formau treptat posibile 
elemente de apărare. 

La ora șase și un sfert, Laurie fu eliberată pe cauţiune. leși din 
arestul poliţiei însoţită de o gardiană îmbrăcată în uniformă. În 
momentul în care dădu cu ochii de ei, genunchii ei începură să 


cedeze. Gregg se repezi spre ea să o prindă. Laurie gemu când 
o apucă, apoi începu să strige: 
— Sarah, Sarah, nu-l lăsa să-mi facă rău. 


43 

Miercuri dimineaţa, la ora unsprezece sună telefonul la 
Agenţia Global Travel din hotelul Madison Arms, de pe Strada 
76, est, din Manhattan. 

Karen Grant era gata să iasă pe ușă. Ezită, apoi strigă peste 
umăr: 

— Dacă este pentru mine, spune că mă întorc peste zece 
minute. Trebuie să mă ocup neapărat de chestia asta înainte de 
orice altceva. 

Connie Santini, secretara lor, ridică receptorul. 

— Agenţia Global Travel, bună dimineaţa, spuse ea, după care 
ascultă. Karen a ieșit adineauri din birou, apoi adăugă, pe un ton 
energic: Revine peste câteva minute. 

Anne Webster, proprietara agenţiei, care se afla lângă fișetul 
cu dosare, se întoarse spre ea. La cei douăzeci și doi de ani ai ei, 
Santini era o secretară bună, dar răspundea prea sec la telefon 
după gustul șefei sale. 

Întotdeauna întreabă mai întâi cine este persoana, o sfătuise 
Anne de nenumărate ori. Dacă este o problemă de afaceri, 
întreabă neapărat cu ce poţi fi de folos. 

— Da. Sunt sigură că se va întoarce repede, spunea Connie 
acum. S-a întâmplat ceva? 

Anne se repezi spre biroul lui Karen, ridică receptorul 
derivaţiei și îi făcu senin secretarei să închidă. 

— Anne Webster la telefon. Vă pot ajuta cu ceva? 

În cei șaizeci și nouă de ani de viaţă, i se întâmplase de 
nenumărate ori să primească prin telefon vești proaste despre 
rude sau prieteni. Când cel care sunase se prezentă ca fiind 
decanul Larkin de la Colegiul Clinton, fu convinsă că i se 
întâmplase ceva lui Allan Grant. 

— Sunt șefa și totodată prietena lui Karen, spuse ea. Karen se 
află pe latura opusă a holului central, în magazinul bijutierului. O 
pot chema imediat. 

Ezitând, Larkin zise: 

— Poate că ar fi mai înţelept să discut cu dumneavoastră. Aș 
fi făcut un drum până acolo, însă mi-a fost teamă că voi ajunge 
prea târziu și între timp Karen ar putea afla ce s-a întâmplat de 
la radio sau de la un reporter care s-ar fi grăbit s-o sune... 

Apoi Anne Webster primi îngrozită vestea uciderii lui Allan 
Grant. 


— Mă ocup eu, spuse ea. 

O clipă mai târziu, cu ochi înlăcrimaţi, puse receptorul în furcă 
și îi explică secretarei ce se întâmplase. 

— Allan fusese asaltat cu scrisori de dragoste trimise de o 
studentă de-a lui. El le-a dat conducerii colegiului. leri, fata i-a 
făcut o scenă oribilă și l-a ameninţat. Azi-dimineaţă, în timp ce 
era așteptat să apară în sala de curs, ea i-a anunţai pe studenții 
din clasa respectivă că profesorul lor a murit. A fost găsit în pat, 
înjunghiat în inimă. Oh, sărmana Karen. 

— Vine, spuse Connie. Prin peretele din sticlă care despărţțea 
agenţia de holul central al hotelului, amândouă o văzură pe 
Karen apropiindu-se. Aceasta avea mersul elastic și zâmbea în 
colţul buzelor. Buclele negre încadrau frumos gulerul. Taiorul 
roșu japonez, cu nasturi din perle, îi sporea farmecul. Se vedea 
că obținuse ceea ce dorise. 

Nervoasă, Webster își mușca buza. Cum ar trebui să abordeze 
subiectul? Să-i spună doar că avusese loc un accident și să 
aștepte să afle mai mult când va ajunge la Clinton? Oh, 
Dumnezeule, se rugă, dă-mi puterea de care am nevoie. 

Ușa se deschise. 

— Şi-au cerut scuze, spuse Karen triumfătoare. Au recunoscut 
că a fost vina lor. Apoi zâmbetul i se șterse de pe buze. Anne, ce 
s-a întâmplat? 

— Allan a murit, spuse Webster, nevenindu-i să creadă că 
asemenea cuvinte ieșiseră din gura ei. 

— Allan? Mort? Karen nu părea să înţeleagă ce i se spune. 
Apoi repetă: Allan. Mort. 

Văzând-o că se albește la faţă, Webster și Santini se repeziră 
spre ea. Luând-o fiecare de câte un braţ, o ajutară să se așeze 
pe un scaun. 

— Cum? întrebă Karen cu o voce lipsită de intonaţie. Mașina? 
Plăcuţele de frână s-au cam uzat. L-am avertizat. Niciodată nu 
are grijă de lucrurile de felul ăsta. 

— Of, Karen. Anne Webster își încolăci braţele în jurul 
umerilor ei care tremurau. 

Connie Santini fu cea care o puse la curent cu detaliile pe 
care le aveau. Şi tot ea sună la garaj, cerând să i se aducă 
imediat mașina colegei ei; apoi adună paltoanele, mănușile și 
genţile amândurora, oferindu-se să le însoţească, pentru a 


conduce ca mașina. Dar Karen nu acceptă. Trebuia să rămână 
cineva la birou. 

Când ajunseră afară, Karen insistă să se urce la volan. 

— Anne, tu nu cunoști străzile de acolo. 

Pe drum, ea nu plânse deloc. Vorbi despre Allan de parcă ar fi 
fost viu. 

— Este cel mai drăguţ tip din lume... E atât de bun... și este 
cel mai inteligent bărbat pe care l-am întâlnit vreodată... Tin 
minte că... 

Webster se bucura că traficul nu era aglomerat. Karen părea 
să conducă pe pilot automat. Acum trecuseră de aeroportul 
Newark, înscriindu-se pe șoseaua 78. 

— L-am cunoscut pe Allan în timpul unei călătorii, spuse 
Karen. Conduceam un grup în Italia. Allan ni s-a alăturat în 
ultima clipă. Asta s-a întâmplat acum șase ani. Era în vacanţă, 
iar mama lui murise în același an. Mi-a spus că își dăduse seama 
că n-are unde să se ducă de Crăciun și nu voia să rămână singur 
prin colegiu. Până să ne întoarcem pe aeroportul Newark, ne 
logodisem deja. Eu îl numeam dragul meu Mister Chips. 

Ajunseră în Clinton puţin după ora douăsprezece. Karen 
începu să plângă în momentul în care își văzu casa împrejmuită 
cu un cordon. 

— Până în clipa asta am crezut că visez urât, murmură. 

Un polițist le opri în capătul aleii de acces, dar imediat după 
aceea făcu un pas lateral și le lăsă să treacă. Când coborâră din 
mașină, aparatele de fotografiat clipeau întruna. Anne o luă pe 
Karen pe după umeri când urcară în grabă cele câteva trepte de 
la intrare. 

Casa era plină de polițiști. Se aflau pretutindeni: în camera de 
zi, în bucătărie, în culoarul care ducea spre dormitoare. Karen 
rămase cu privirea aţintită la celălalt capăt al holului. 

— Vreau să-mi văd soţul, spuse. 

Un bărbat cărunt o opri și o conduse în camera de zi. 

— Sunt detectivul Reeves, se prezentă el. Imi pare foarte rău, 
doamnă Grant. L-am luat de aici. Îl veţi putea vedea ceva mai 
târziu. 

Karen începu să tremure. 

— Fata aia care l-a omorât... Unde este fata aia? 

— Am arestat-o. 


— De ce i-a făcut așa ceva solului meu? Doar a fost atât de 
bun cu ea... 

— Doamnă Grant, ea pretinde că este nevinovată, dar în 
camera ei am găsit un cuţit care ar putea fi arma crimei. 

Acela fu momentul în care se rupseră zăgazurile. Anne 
Webster știuse că, până la urmă, Karen va ceda. Scoase un 
sunet gâtuit, pe jumătate hohot de râs, pe jumătate plâns, apoi 
deveni isterică. 


44 

Bic puse televizorul în funcţiune ca să urmărească ediţia de la 
amiază a emisiunii de știri. Tocmai prânzeau în biroul lui din 
clădirea studiourilor TV de pe Strada 61, vest, din Manhattan. 
Ştirea zilei apăru cu majuscule: ATRACȚIE FATALA; CRIMA LA 
COLEGIUL CLINTON. 

Opal rămase cu gura căscată, iar Bic se albi când pe ecran 
apăru fotografia unei fetiţe, Laurie. 

„La vârsta de patru ani, Laurie Kenyon a fost victima unei 
răpiri. Astăzi, la douăzeci și unu de ani, Kenyon este acuzată că 
l-a înjunghiat pe un profesor care se bucura de o mare 
popularitate, profesor căruia i-ar fi trimis, după cum se spune, o 
mulţime de scrisori de dragoste. Allan Grant a fost găsit în 
pat...” 

Pe ecran apăru o casă. Zona din imediata ei vecinătate era 
înconjurată cu un cordon. Într-o imagine luată mai de aproape 
se vedea o fereastră deschisă. 

„Se bănuiește că Laurie Kenyon a intrat și a ieșit din 
dormitorul lui Allan Grant pe această fereastră.” 

Mașinile de patrulare ale poliţiei erau aliniate de-a lungul 
străzilor. Reporterul intervieva o elevă cu ochii scăpărând de 
surescitare. 

„Laurie a ţipat la profesorul Grant. Zicea ceva de sexul pe 
care l-ar face împreună. Cred că el a încercat să rupă legătura, 
făcând-o să-și piardă minţile.” 

Când secvenţa luă sfârșit, Bic zise: 

— Închide-l, Opal. 

Opal se supuse. 

— S-a dăruit altui bărbat, murmură Bic. S-a furișai în patul lui 
în miez de noapte. 

Opal nu știa nici ce să facă, nici ce să spună. Bic tremura. Pe 
faţă îi apăruseră broboane de sudoare. După ce își scoase haina 
și își răsuci mânecile cămășii, Opal îl văzu întinzându-și braţele 
în faţă. Firele dese de pâr cârlionţat ajunseseră cenușii. 

— ȚŢii minte ce tare s-a speriat când am întins braţele spre ea? 
întrebă el. Cu toate acestea, Lee știa că o iubesc. Au trecut ani 
de zile de când sunt obsedat de fata asta. Ai fost martora 
chinurilor mele, Opal. Mai ales a celor din ultimele luni, când am 
văzut-o de atâtea ori. Dar în timp ce eu sufeream că nu pot s-o 
ating, deși mă aflu în preajma ei, și luptam din răsputeri 


împotriva temerii că va vorbi despre mine în faţa medicului, 
punându-mi în pericol toate realizările, ea îi scria porcării altuia. 

Bic holbase ochii. Acum luceau puternic, aruncând fulgere. De 
aceea, Opal îi dădu replica pe care o aștepta: 

— Lee trebuie să fie pedepsită, Bic. 

— Va fi. Dacă te supără un ochi, scoate-l. Dacă te supără o 
mână, tai-o. Lee se află cu siguranţă sub influenţa lui Satan. Mie 
îmi revine datoria de a o ajuta să cunoască iertarea 
tămăduitoare a Domnului, convingând-o să întoarcă lama 
cuțitului spre propriul trup. 


45 

Sarah conduse pe Garden State Parkway. Laurie ședea alături, 
dormind. Gardiana care o scosese din arestul poliţiei promisese 
că îl va suna pe doctorul Carpenter să-i spună că pacienta lui se 
afla în drum spre casă. Gregg o împinsese pe Laurie în braţele 
surorii sale, protestând: 

— Laurie, Laurie, nu ai suferit niciodată din cauza mea. Te 
iubesc. Apoi, clătinând amărât din cap, își întorsese privirea spre 
Sarah. Nu înţeleg, adăugase. 

— Am să te sun, îl asigurase Sarah în grabă, știind că numărul 
lui de telefon trebuia să fie trecut în agenda surorii sale. In 
cursul anului trecut, Laurie îi telefonase regulat. 

Când ajunseră în Ridgewood și intrară pe strada lor, Sarah se 
uită consternată la cele trei camionete parcate în dreptul casei. 
Aleea de acces era blocată de un grup mare de oameni care, 
judecând după aparatele de filmat și microfoane, trebuia să fie 
reporteri. Luându-și inima în dinţi, ea forţă intrarea. Oamenii o 
lăsară să treacă, însă fugiră pe lângă mașină până când, 
ajungând lângă treptele din faţa ușii, Sarah fu nevoită să 
oprească. Laurie se mișcă, deschise ochii și se uită în jur. 

— Sarah, ce caută oamenii ăștia aici? 

Spre marea ușurare a surorii sale, ușa casei se deschise. 
Doctorul Carpenter și Sophie coborâră în grabă treptele. 
Carpenter își făcu loc printre reporteri, deschise portiera din 
dreapta și o luă pe Laurie pe după umeri. Aparatele de 
fotografiat țăcăneau întruna, iar întrebările curgeau de peste tot 
în timp ce medicul și Sophie reușiră să o ducă pe Laurie, mai 
mult pe sus, până în casă. 

Sarah știa că va trebui să dea o declaraţie. Cobori din mașină 
și așteptă până ce toate microfoanele fură îndreptate spre ea. 
Impunându-și să pară calmă și sigură pe sine, ascultă cu atenţie 
întrebările. 

— A fost o crimă pasională?... Veţi alege negocierea?... Este 
adevărat că v-aţi dat demisia ca s-o puteţi apăra pe Laurie?... O 
consideraţi vinovată? 

Sarah se hotărî să răspundă numai la ultima întrebare: 

— Legal și moral, sora mea este în momentul de faţă 
nevinovată, vom încerca să demonstrăm acest lucru și în 
instanţă. 


Apoi se întoarse și își făcu loc, cu forţa, printre curioșii 
reporteri. 

Sophie ţinea ușa deschisă. Laurie zăcea întinsă pe canapeaua 
din salon, cu doctorul Carpenter alături. 

— l-am dat un sedativ puternic, îi șopti el lui Sarah. Duceţi-o 
imediat sus, în pat. L-am sunat pe doctorul Donnelly și i-am 
lăsat un mesaj. Este așteptat să se întoarcă astăzi din Australia. 

Parcă aș îmbrăca o păpușă, gândi Sarah când, ajutată de 
Sophie, trase de puloverul lui Laurie, pentru a-i pune o cămașă 
de noapte. Fata nu deschise ochii, nici nu păru conștientă de 
prezenţa lor. 

— Îi mai aduc o pătură, spuse Sophie încet. Mâinile și 
picioarele ei sunt reci ca gheaţa. 

Primul sunet se auzi mult mai târziu, când Sarah aprinse 
lampa de pe măsuţa de noapte. Era un scâncet sfâșietor, pe 
care Laurie încerca să-l înăbușe, cu gura în pernă. 

— Plânge în somn, spuse Sophie. Sărmanul copilaș. 

Da, asta era: copilaș. Dacă în clipa aceea nu s-ar fi uitat la 
Laurie, Sarah ar fi crezut că sunetele acelea veneau de la un 
copil înspăimântat. 

— Roagă-l pe doctorul Carpenter să vină până aici. Deși 
instinctul o îndemna să-și ia sora în braţe ca să o liniștească, 
Sarah făcu un efort să-l aștepte pe medic. Când intră în cameră, 
bărbatul se opri lângă ea, în lumina difuză, și o studie pe Laurie. 
Treptat, scâncetele încetară, iar degetele fetei se relaxară, dând 
drumul pernei. Apoi Laurie murmură ceva. Amândoi se aplecară 
ca să audă. 

— Îl vreau pe tati. O vreau pe mami. O vreau pe Seri-uh. 
Vreau să merg acasă. 


46 

Thomasina Perkins locuia în Harrisburg, Pennsylvania, într-o 
casă-vagon cu patru încăperi. La cei șaptezeci și doi de ani, 
femeia era o prezenţă agreabilă, al cărei singur defect era că îi 
plăcea să vorbească despre cel mai deosebit eveniment din 
viața ei, mai exact despre implicarea în cazul Laurie Kenyon. Ea 
era casieriţa care sunase la poliţie atunci când o văzuse pe 
Laurie făcând o criză de isterie în localul în care lucra. 

Cel mai mare regret al ei era că nu se uitase mai atent la 
cuplul care o însoţise pe fetiță și că nu își putea aminti numele 
cu care i se adresase femeia bărbatului în momentul în care o 
împinseseră pe Laurie afară din local. Uneori, Thomasina îi visa 
pe toţi trei, în special pe bărbat, dar nu avea niciodată faţă, ci 
numai un păr cam lung, o barbă și niște braţe puternice, 
acoperite cu cârlionţi deși. 

Thomasina aflase de arestarea tinerei Laurie Kenyon la 
emisiunea de știri de la ora șase. Săraca ei familie, gândise cu 
tristețe, uitându-se la televizor. Câte probleme!... Soții Kenyon îi 
fuseseră tare recunoscători. După întoarcerea fetei lor, 
Thomasina apăruse alături de ei la „Bună dimineaţa, America”. 
In ziua aceea John Kenyon îi dăduse, fără să facă zarvă, un cec 
de cinci mii de dolari. 

Thomasina sperase că, după aceea, soţii Kenyon vor ţine 
legătura cu ea. Un timp, le scrisese regulat scrisori lungi în care 
le povestea cum toţi cei care intrau în local doreau să afle 
amănunte despre cazul fetei lor și cum lăcrimau ei când le 
relata cât de speriată fusese Laurie și cât de jalnic plânsese ea. 

Apoi, într-o bună zi, se trezise cu o scrisoare de la John 
Kenyon. Acesta îi mai mulţumise o dată pentru bunăvoința de 
care dăduse dovadă, spunându-i, însă, că ar fi mai bine să nu le 
mai scrie. Scrisorile ei o întristau prea mult pe soţia lui. 

Cu toţii încercau să scape de amintirile acelei perioade 
îngrozitoare din viaţa lor. 

Thomasina fusese extrem de dezamăgită. Își dorise cu prea 
multă ardoare să fie invitată la ei pentru a le mai spune niște 
povești despre Laurie. De atunci nu le mai trimisese decât câte 
o felicitare de Crăciun, în fiecare an, dar ei nu-i mai 
răspunseseră niciodată. 

Cu toate acestea, în septembrie, când aflase din ziar de 
accidentul lor, le trimisese fetelor o scrisoare de condoleanţe, 


pentru care Sarah o răsplătise cu un bileţel minunat scris, în 
care îi spusese că părinţii lor crezuseră întotdeauna că 
Thomasina este mult așteptatul răspuns pe care îl dăduse 
Dumnezeu  rugăminţilor lor și îi mulţumise pentru cei 
cincisprezece ani de fericire de care avusese parte familia ei 
după întoarcerea micuţei Laurie. Thomasina înrămase bileţelul, 
apoi îl pusese într-un loc în care putea fi observat de orice 
musafir. 

Ei îi plăcea tare mult să se uite la televizor - în special 
duminica dimineaţa. Era foarte evlavioasă și emisiunea „Church 
of the Airways” era emisiunea ei favorită. Fusese devotată 
reverendului Rutland Garrison și moartea lui o îndurerase 
grozav. 

Reverendul Bobby Hawkins i se părea cu totul altfel... Nu prea 
știa ce să creadă despre el. Când îl privea, avea un sentiment 
ciudat. Parcă o hipnotiza. Pur și simplu, nu-și putea lua ochii de 
la el și de la Carla. Fără îndoială că era un predicator 
extraordinar, cu o mare putere de convingere. 

Acum, Thomasina ar fi vrut să fie duminică, atunci când 
reverendul Bobby le spunea tuturor să-și pună mâinile pe 
televizoare și să ceară să se producă un miracol personal; ea ar 
fi putut cere ca arestarea lui Laurie să se dovedească o 
greșeală. Dar astăzi era miercuri, nu duminică, așa că mai avea 
de așteptat până la sfârșitul săptămânii. 

La ora nouă sună telefonul. La celălalt capăt al firului era 
redactorul emisiunii „Bună dimineaţa, Harrisburg”, de la 
televiziunea locală. După ce se scuză că o deranja la o oră atât 
de târzie, o întrebă dacă este dispusă să apară în emisiunea din 
dimineaţa următoare pentru a vorbi despre Laurie. 

Thomasina fu peste măsură de încântată. 

— M-am uitat prin dosarele cazului Kenyon, domnişoară 
Perkins, spuse producătorul. Doamne, ce păcat că nu v-aţi putut 
aminti cum se numea tipul care a intrat cu Laurie în localul 
dumneavoastră! 

— Adevărat, admise Thomasina. Și acum mi se mai întâmplă 
să-mi frământ creierii de pomană, de parcă aș vrea să scap deo 
mâncărime supărătoare, deși îmi dau seama că este inutil să 
mai încerc să-mi amintesc cum se numea. Cine știe unde o fi 
acum tipul ăla? Poate că este mort sau poate că s-a ascuns în 
America de Sud. 


— Nu este inutil să încercaţi să vi-l amintiţi, replică 
producătorul. Dimpotrivă. Scena a cărei unică martoră oculară 
sunteţi ar putea demonstra că răpitorii au supus-o pe Laurie 
unor abuzuri sexuale. Dar simpla ei descriere nu este suficientă 
pentru a sensibiliza instanţa judecătorească în fața căreia va 
compărea Laurie. Este necesar să puteţi furniza mai multe date. 
Vom discuta despre ele mâine, în timpul emisiunii. 

De îndată ce puse receptorul în furcă, Thomasina sări în 
picioare și se repezi spre dormitor. Scoase din dulap cea mai 
elegantă rochie - din mătase albastră cu un bolero asortat. 
Studie atent compleul. Slavă Domnului, nu se vedea nici o pată! 
Alese apoi cel mai bun corset și, în final, pantofii de duminică, 
cu toc jos și curelușă peste gleznă, cumpăraţi de la JE Penny și 
păstraţi pentru ocazii deosebite. De când nu mai lucra, nu i se 
mai întâmpla să-și pună seara părul pe bigudiuri: acum prinse 
cu grijă tot mai firavele bucle pe câte un beţișor. 

Chiar când era pe cale să se bage în pat, își aminti sfatul 
reverendului Bobby de a se ruga mereu pentru producerea unui 
miracol. 

Thomasina primise un set de plicuri violete și foi asortate de 
la nepoata sa de Crăciun. Le scoase și căută noul pix Bic pe care 
îl cumpărase de la supermarket. Apoi se așeză la masa din 
bucătărie și îi scrise reverendului Bobby Hawkins o lungă 
scrisoare în care îi povestea ce legătură avea ea cu Laurie 
Kenyon. Îi explică cum că, mulţi ani în urmă, i se propusese să 
fie hipnotizată pentru a-și aminti numele rostit de femeie în 
clipa în care i se adresase bărbatului. Dar ea socotise 
întotdeauna că a accepta să fii hipnotizată înseamnă să îţi lași 
sufletul în puterea altuia, supărându-l astfel pe Dumnezeu. 
Totuși, ce părere ar avea reverendul Bobby? Ea îi va accepta 
sfaturile călăuzitoare și îl ruga să-i dea cât mai repede un 
răspuns la această întrebare. 

Cea de-a doua scrisoare pe care o scrise în seara aceea îi fu 
adresată lui Sarah, explicându-i ce va face. 

După ce se gândi mai bine, puse în plicul destinat 
reverendului Bobby Hawkins doi dolari pentru biserică. 


47 

Doctorul Justin Donnelly plecase în Australia în vacanţa de 
Crăciun, plănuind să rămână acolo o lună. Lucru pe care îl și 
făcu, deoarece în Australia era vară. În cele patru săptămâni ale 
acestui concediu, își vizitase familia și prietenii, luase legătura 
cu foștii lui colegi și, în general, profitase din plin de această 
unică șansă de a se relaxa. 

Totodată, petrecuse destul de mult timp în compania Pamelei 
Crabtree. Cu doi ani în urmă, când se mutase în Statele Unite, 
fusese cât pe ce să se însoare cu această fată, dar până la urmă 
ajunseseră amândoi la concluzia că nu sunt pregătiţi să-și 
asume responsabilităţile unei căsnicii. Și Pamela avea o carieră 
ca neurolog, care îi asigurase o reputaţie considerabilă la 
Sydney. 

In vacanţa de iarnă, cinaseră împreună, se plimbaseră cu 
barca împreună, fuseseră la teatru împreună. Cu toate acestea, 
oricât de mult își dorise întotdeauna să fie alături de ea, oricât 
de mult o admira și îi agrea compania, Justin simţise o oarecare 
insatisfacţie. Poate că ceva mai mult decât conflictele 
profesionale îi ținea departe unul de altul. 

Intr-adevăr, gândindu-se de ce nu se mai simte la largul lui în 
prezența Pamelei, își dădu seama treptat că se gândea din ce în 
ce mai mult la Sarah Kenyon. Deși cu Sarah se întâlnise o 
singură dată, în octombrie, ducea lipsa conversaţiilor telefonice 
săptămânale. Acum regreta că nu-i propusese să mai cineze o 
dată împreună. 

Inainte de a se întoarce la New York, Pamela discutase cu el și 
căzuseră de acord că, orice ar fi fost între ei, acum totul se 
terminase. Cu un mare sentiment de ușurare, Justin Donnelly se 
urcase în avion și sosise la New York miercuri la amiază, 
extenuat de lunga călătorie. De cum ajunsese acasă, se trântise 
în pat. Dormise până la ora zece seara. Abia după aceea își 
verificase mesajele telefonice. 

Cinci minute mai târziu, o sună pe Sarah. Vocea ei obosită și 
încordată îi sfâșie inima. Uluit, ascultă descrierea evenimentelor 
petrecute în lipsa lui. 

— Trebuie s-o aduci pe Laurie la mine, spuse. Mâine voi fi 
ocupat să rezolv toate problemele apărute la clinică. Vineri 
dimineaţa, la zece, este bine? 

— Va refuza să mă însoţească. 


— Trebuie. 

— Știu. Urmă o pauză, după care Sarah adăugă: Mă bucur 
tare mult că le-ai întors, doctore Donnelly. 

Și eu, gândi Justin când puse receptorul în furcă. Ştia că Sarah 
era încă buimacă de tragedia prin care trecea. Laurie comisese 
crima într-un moment în care intrase în pielea uneia dintre 
personalităţile ei modificate, ceea ce o putea pune însă pe 
adevărata Laurie Kenyon în situaţia ca el să nu o mai poată 
ajuta. 


48 

Brendon Moody se întoarse în Teaneek, New Jersey, miercuri 
seara târziu, după o săptămână de pescuit în Florida. Betty, 
soția sa, îl aștepta. Ea îi vorbi imediat despre arestarea lui 
Laurie Kenyon. 

Laurie Kenyon! Cu șaptesprezece ani în urmă, pe vremea 
când dispăruse de acasă această fată, pe atunci în vârstă de 
numai patru ani, Brendon lucrase ca detectiv la procuratura 
districtului Bergen. Fusese unul dintre membrii echipei care se 
ocupase de omucideri, echipă pe care nu o părăsise decât în 
momentul pensionării. De atunci, o cunoștea bine pe Sarah. 
Clătinând din cap, aprinse televizorul. Știrile de la ora 
unsprezece începură cu principalul eveniment: crima din 
Clinton. Colajul de imagini era format din patru secvenţe: 
prezentarea clădirii în care locuise Allan Grant, văduva lui 
intrând în casă însoţită de mai multe persoane, Laurie și Sarah 
ieșind din sediul poliţiei și, în final, Sarah dând o declaraţie 
reporterilor strânși în faţa locuinţei sale din Ridgewood. 

Brendon ascultă și privi tot mai uimit. Când crainicul trecu la 
următoarea știre, apăsă brutal pe buton și închise televizorul. 

— E groasă rău, zise. 

Cu treisprezece ani în urmă, pe vremea când o curtase pe 
Betty, tatăl ei spusese: „Cocoșul ăsta se crede o persoană 
importantă”. Remarca lui cu privire la Brendon conţinea și un 
sâmbure de adevăr. Betty avusese întotdeauna impresia că 
soțul ei este străbătut de un curent electric în momentul în care 
se agita sau se înfuria. Bărbia se ridica, părul cărunt se zbârlea, 
obrajii se înroșeau, ochii din spatele lentilelor fără ramă ale 
ochelarilor se măreau. 

Deși avea șaizeci de ani, Brendon nu-și pierduse defel energia 
nestăvilită care îl ajutase să devină cel mai bun investigator al 
procuraturii locale. Peste trei zile, el și soţia lui ar fi trebuit să 
plece spre Charleston ca s-o viziteze pe sora ei. Cum Betty îi 
promisese însă că îi dădea dreptul să refuze invitaţia, îl întrebă: 

— Nu poţi face nimic pentru ea? Brendon își luase acum 
licenţă de detectiv particular, însă prelua numai cazurile care i 
se păreau interesante. 

Deși cu un zâmbet sumbru, îi spuse soţiei sale că întrebarea 
ei îl făcea să se simtă ușurat. 


— Evident că pot. Sarah are nevoie de un om în campusul ăla. 
De un om care să adune și să analizeze toate informaţiile 
posibile. In aparenţă, cazul poate fi închis imediat. Dar, Bets, 
deși m-ai auzit de mii de ori făcând această afirmaţie, o mai fac 
o dată: dacă pornești de la ideea că n-ai nici o șansă de reușită, 
nu poţi spera să obţii decât cel mult reducerea pedepsei 
maxime cu câţiva ani. Este extrem de important să ai 
convingerea că clientul tău este nevinovat ca un prunc. Numai 
așa poţi descoperi circumstanţe atenuante. Sarah Kenyon este o 
femeie al naibii de drăguță și o profesionistă al naibii de bună. 
Intotdeauna am prezis că, într-o bună zi, se va trezi cu 
ciocănașul judecătorului în mână. Însă acum are nevoie de 
ajutor. De un ajutor real. Mâine mă duc să o văd și să-i propun 
să mă angajeze. 

— Dacă este de acord, sugeră Betty, blând. 

— Va fi. lar tu, Bets... Doar știi cât de mult urăști frigul. Ce-ar 
fi să te duci singură la Charleston, să stai cu Jane? 

Betty își desfăcu cordonul halatului și se urcă în pat. 

— Mi-e indiferent unde stau. Cunoscându-te atât de bine, știu 
că de acum încolo vei mânca și vei dormi visând numai acest 
caz. 


49 

— Carla, fă-mi o descriere detaliată a camerei în care doarme 
Lee. 

Opal era cu cafetiera în mână, vrând să umple ceașca lui Bic. 
După o scurtă pauză, înclină cafetiera cu grijă, turnând încet în 
ceașcă. 

— De ce? 

— Te-am avertizat de nenumărate ori că nu trebuie să-mi ceri 
socoteală. 

Deși Bic vorbise blând, Opal se cutremură. 

— Scuză-mă. Rugămintea ta m-a luat prin surprindere, asta-i 
tot. Aruncând o privire spre latura opusă a mesei, încercă să 
zâmbească. Ce bine arăţi în haina asta de catifea, Bobby! Dar ia 
să ne aducem aminte... După cum ţi-am spus, și ea, și sora ei au 
dormitoarele pe aceeași parte a scării. Cum urci, în dreapta. 
Agenta imobiliară mi-a spus că soţii Kenyon au transformat 
încăperile mai mici în băi, așa încât fiecare dintre cele patru 
dormitoare are câte o baie. Lee are în cameră un pat dublu, a 
cărui tăblie de căpătâi este tapiţată cu catifea, o masă de 
toaletă, un birou, un corp de bibliotecă, două măsuţe de noapte 
și un scaun mare, cu braţe. Totul degajă feminitate. Cuvertura 
de pat, catifeaua de pe tăblia de căpătâi și draperiile au un 
model floral în albastru și alb. Dulapurile, două la număr, au 
dimensiuni respectabile, ventilația este bună, asigurată din 
două puncte diametral opuse, iar covorul este bleu. 

Văzând că Bic nu pare satisfăcut, Opal strânse pleoapele și 
încercă să se concentreze. 

— A, da, pe birou are niște fotografii de familie, iar pe una 
dintre noptiere, un telefon, adăugă. 

— Există vreo fotografie din copilăria ei în care să apară 
îmbrăcată în costumul acela roz de baie pe care îl avea pe ea în 
momentul în care ni s-a alăturat? 

— Parcă da. 

— Parcă da? 

— Sunt sigură că este. 

— Uiţi ceva, Carla. La ultima discuţie pe care am purtat-o pe 
tema asta mi-ai spus că pe raftul de jos al bibliotecii se află un 
teanc de albume și că ţi s-a părut că Lee umblase de curând la 
ele, fie ca să se uite la pozele de familie, fie ca să le pună în 
ordine. Ai mai văzut răspândite mai multe fotografii prin 


cameră, parcă, scăpate din albume, în care apăreau Lee și sora 
ei pe vremea copilăriei. 

— Da. Așa-i. Nervoasă, Opal luă o gură de cafea. Cu câteva 
minute în urmă își spusese că totul va fi în regulă. Optimismul ei 
se datorase luxoasei camere de zi a apartamentului pe care îl 
ocupau în hotel și plăcutei atingeri a catifelei noului ei halat 
Dior. Ridicând privirea, se uită la Bic. Ochii lui ficși aţintiţi asupra 
ei deveniseră scăpărători, profetici. Dându-și seama că i se va 
cere să facă un lucru periculos, Opal se simţi brusc 
demoralizată. 


50 

Abia joi, la ora douăsprezece fără un sfert, Laurie se trezi din 
somnul adânc indus de sedative. Deschizând ochii, se uită în jur 
la încăperea familiară. O adevărată cacofonie răsuna în mintea 
ei. Undeva un copil plângea. În capul ei se auzeau vocile ridicate 
a două femei care ţipau una la alta. Una zicea: M-am înfuriat pe 
el, dar l-am iubit. N-am vrut să i se întâmple așa ceva. 

Cealaltă striga: Ti-am spus să rămâi în casă în seara aia. 
Proasto! Uite ce i-ai făcut fetei ăsteia. Eu am spus tuturor că a 
murit. Tu ești nebună. 

Laurie își astupă urechile. Of, Dumnezeule, oare toată 
nenorocirea aceea se petrecuse doar în visurile ei? Sau Allan 
Grant chiar murise? O putea crede cineva capabilă să-i facă 
vreun rău profesorului său? Sediul poliţiei... Celula aceea... 

Aparatele de filmat cu obiectivele îndreptate spre ea... Toate 
lucrurile acestea nu i se întâmplaseră ei, nu? Unde era oare 
Sarah? sărind din pat, Laurie se repezi spre ușă. 

— Sarah! Sarah! 

— Se va întoarce curând, îi spuse o persoană a cărei voce 
liniștitoare, dătătoare de încredere, îi era cunoscută. Trebuia să 
fie Sophie. Da, ea era. Sophie urca scara. Cum te simţi? 

Laurie răsuflă ușurată. Glasurile din capul ei încetară să se 
mai certe. 

— Oh, Sophie. Mă bucur că ești aici. Unde a plecat Sarah? 

— La serviciu. A fost nevoită să se ducă până acolo. Dar se 
întoarce peste două ore. Am un prânz excelent, numai și numai 
pentru tine. Consomme și salată cu ton, totul făcut întocmai 
cum îţi place. 

— Vreau numai consommé, Sophie. Cobor în zece minute. 

Ducându-se în baie, Laurie deschise robinetele de la duș. leri, 
când făcuse duș, își spălase hainele și lenjeria de pat. Auzi, ce 
ciudăţenie! Ce o apucase să spele? Punându-și această 
întrebare, reglă dușul în așa fel încât apa fierbinte să-i maseze 
mușchii încordaţi ai gâtului și umerilor. Ameţitoarea durere de 
cap pe care i-o provocaseră sedativele începu să slăbească, 
lăsându-i mintea limpede. Abia atunci începu să-și dea seama 
cât de grav era ceea ce se întâmplase. Allan Grant, bărbatul 
acela drăguţ, cu suflet cald, fusese ucis cu cuțitul care lipsea din 
casa ei! 


Sarah m-a întrebat dacă am luat cuțitul, gândi în momentul în 
care, închizând robinetele, ieși de sub duș și se înfășură într-un 
prosop. Apoi am găsit cuțitul în geanta mea sport. Cineva 
trebuie să mi-l fi luat din camera de la cămin, probabil aceeași 
persoană care a conceput scrisorile acelea dezgustătoare. 

Mirată, se întrebă de ce soarta lui Allan Grant nu o făcea să-l 
compătimească mai mult. Fusese așa de bun cu ea. Când 
deschise dulapul, încercând să se hotărască cu ce să se 
îmbrace, crezu că înţelege. Dăduse cu ochii de rafturile pe care 
se aflau puloverele. Majoritatea le cumpărase împreună cu 
mama sa. 

Cu mama sa, a cărei bucurie era să dăruiască. Ori de câte ori 
se întorseseră din oraș încărcate cu pachete, tatăl ei râsese de 
ele, spunând consternat: 

„Se pare că falimentez toate magazinele de vânzare cu 
amănuntul”. 

Laurie își șterse lacrimile care îi umpluseră ochii, apoi îmbrăcă 
niște blugi și un pulover. Concluzia era clară: după ce pierzi doi 
oameni ca mama și ca tatăl ei, nu mai poţi să-i plângi pe alţii. 

Ducându-se în fața oglinzii, își perie părul. Trebuia neapărat 
să și-l tundă. Dar astăzi nu se putea programa la coafor. Dacă 
ieșea în public, atrăgea o mulţime de priviri și declanșa tot felul 
de bârfe. Totuși, n-am făcut nimic, protestă, adresându-i-se 
imaginii reflectate în oglindă, care o făcu să-și amintească din 
nou, cu mare claritate, de mama ei. Aceasta îi spusese de 
nenumărate ori: 

„O, Laurie, semeni atât de mult cu mine! Exact așa arătam 
când eram de vârsta la”. 

Numai că mama nu avusese niciodată ochii atât de speriați. 
Buzele ei schițau mereu un zâmbet ușor. Ea știuse întotdeauna 
cum să-i facă pe oameni fericiţi. Nu supărase pe nimeni. Nu 
provoca necazuri și suferinţă... 

Hei, de ce trebuie să dai vina numai pe tine? o întrebă pe un 
ton batjocoritor o voce. Karen Grant nu l-a dorit pe Allan. Și-a 
găsit tot felul de scuze ca să poată rămâne în New York. El 
suferise de singurătate. Și mânca mai tot timpul pizza. A avut 
nevoie de mine. Numai că nu și-a dat seama. O urăsc pe Karen. 
Mi-as fi dorit ca ea să fi murit. 

Laurie se îndreptă spre birou. 


Câteva minute mai târziu, bătând în ușă, Sophie o strigă de 
pe culoar, cu o voce îngrijorată: 

— Laurie, masa este gata. Te simţi bine? 

— Vrei te rog, să mă lași în pace? Afurisitul ăla de consomme 
n-o să se evapore, nu? 

Enervată, Laurie îndoi biletul pe care îl scrisese și îl băgă într- 
un plic. 

Poștașul veni pe la ora douăsprezece și jumătate. Laurie îl 
pândi de la fereastră. Când îl văzu apărând în capătul aleii lor, 
cobori în fugă la parter. Deschise ușa de la intrare exact în clipa 
în care el se opri în faţa ei. 

— Da, v-o iau, spuse poștașul. Dar am și ceva de dat. Toto 
scrisoare. 

Sophie își făcu apariţia din bucătărie în momentul în care 
Laurie închise ușa. 

— Laurie, Sarah nu dorește să ieși din casă. 

— Nu ies, prostuţo. N-am făcut decât să preiau 
corespondenţa. Apoi Laurie puse mâna pe braţul menajerei. 
Sophie, stai cu mine până la întoarcerea surorii mele, da? Nu 
vreau să rămân singură. 


51 

Miercuri, pe la începutul serii, Karen Grant porni împreună cu 
partenera ei de afaceri, Anne Webster, înapoi spre New York. 
Karen era palidă, dar stăpână pe sine. 

— Prefer să mă întorc în oraș, spuse ea. N-am mai suportat să 
stau în casa aia. 

Webster îi propuse să înnopteze la ea, dar Karen refuză. 

— Pari mai obosită ca mine. In afară de asta, am de gând să 
iau un somnifer și să mă vâr direct în pal. 

Karen dormi profund și îndelung. Era aproape ora unsprezece 
când se trezi în dimineaţa zilei de joi. La ultimele trei etaje ale 
hotelului, erau numai apartamente rezidenţiale. În cei trei ani 
care trecuseră de când avea propriul apartament, Karen 
adăugase treptat obiecte personale: covoare orientale în niște 
tonuri de roșu aprins, ivoriu și albastru care dădeau un alt 
aspect mochetei albe a hotelului, lămpi luate de la anticariat, 
perne cu feţe din mătase, mai multe figurine Lalique și tablouri 
originale ale unor pictori promiţători. 

Efectul acestor mici adaosuri era încântător, rafinat și 
personal. Dar lui Karen îi plăceau și comodităţile oferite de 
hotel, în special serviciul la cameră și menajera. De asemenea, îi 
plăcea că dulapul era plin cu lucruri făcute de cei mai mari 
creatori de modă. Avea pantofi Charles Jourdan și Ferragamo, 
eșarfe Hermes și poșete Gucci. Avea o mare satisfacţie când 
cobora din lift, știind că recepţionerii în uniforme o urmăreau, ca 
să vadă cu ce se îmbrăcase. 

Se ridică din pat și se duse în baie. Pufosul halat care i se 
înfășură în jurul trupului de la gât până la călcâie era agăţat în 
cuier. Strânse bine cordonul și se uită în oglindă. Ochii îi mai 
erau puţin umflaţi. Fusese îngrozitor să-l vadă pe Allan întins pe 
lespedea de piatră de la morgă. Într-o clipă își aminti de toate 
momentele minunate pe care le trăiseră împreună, de înfiorarea 
care o cuprindea la auzul pașilor lui coborând în hol. Da, 
lacrimile pe care le vărsase fuseseră sincere. Și vor fi mai multe 
în momentul în care va privi pentru ultima oară spre chipul lui. 
Gândul acesta îi reaminti că trebuie să facă aranjamentele 
necesare pentru înmormântare. Dar nu chiar acum; acum voia 
să mănânce. 

Ducându-se la telefon, apăsă pe tasta 4, corespunzătoare 
serviciului de cameră. Astăzi, Lilly primea comenzile. 


— Vai, doamnă Grant, condoleanţele mele! spuse fata. Toţi 
suntem șocați. 

— Mulţumesc. Karen comandă un mic dejun obișnuit; suc 
proaspăt de fructe, compot, cafea, covrig. A, și trimite-mi toate 
ziarele apărute în dimineaţa asta, adăugă în final. 

— Desigur. 

Karen era la prima înghiţitură de cafea când auzi în ușă o 
ciocănitură discretă. Se grăbi să deschidă. În faţa ei stătea 
Edwin. Frumoasele lui trăsături patriciene exprimau îngrijorare și 
solicitudine. 

— Of, draga mea, spuse el, suspinând. 

Când braţele bărbatului o cuprinseră, Karen își lăsă capul pe 
puloverul moale de cașmir pe care i-l dăruise de Crăciun. Apoi i 
se agăţă de gât, atentă să nu-l ciufulească, părul lui blond închis 
fiind întotdeauna foarte îngrijit pieptănat. 


52 

Vineri dimineaţa, Justin Donnelly o întâlni pe Laurie. Deși îi 
văzuse fotografiile în ziare, nu fusese pregătit să întâmpine o 
frumuseţe atât de șocantă. Ochii ei albaștri îţi tăiau respiraţia. 
Pletele ei aurii, care îi ajungeau până la umeri, îl făcură să se 
gândească la poza unei prințese dintr-o carte de povești. Se 
îmbrăcase simplu, în pantaloni bleumarin strâmţi, o bluză de 
mătase albă cu guler înalt și un sacou alb-albastru. Avea o 
eleganţă înnăscută, în ciuda fricii aproape palpabile pe care o 
emana. 

Sarah se așeză lângă sora ei, dar puţin mai în spate. Laurie 
refuzase să intre singură în cabinet. 

— l-am promis că voi vorbi cu dumneavoastră, însă nu pot 
fără ea, îi spuse Laurie medicului. 

Probabil că prezenţa liniștitoare a surorii sale o făcu apoi să 
pună o întrebare extrem de directă, care îl luă prin surprindere 
pe Justin. 

— Doctore Donnelly, credeţi că cu l-am ucis pe profesorul 
Allan Grant? 

— Bănuiești că am motive să cred așa ceva? 

— Aș zice că toată lumea are motive să mă suspecteze. Şi 
chiar foarte întemeiate. Dar eu n-am ucis și nu voi ucide pe 
nimeni, pentru că, pur și simplu, nu sunt în stare să iau viaţa 
unei fiinţe umane. Legătura pe care a făcut-o Allan Grant între 
mine și gunoaiele alea anonime pe care le-a primit a fost 
umilitoare. Însă noi nu ucidem doar fiindcă cineva interpretează 
greșit o situaţie dezgustătoare. 

— Noi, Laurie? 

Era oare jenă sau vinovăţie ceea ce apăru pe chipul fetei? 
Cum ea nu răspunse, Justin continuă: 

— Laurie, Sarah a discutat cu tine despre acuzaţiile grave 
care ţi se aduc. Ai înţeles care sunt acestea? 

— Evident. Sunt absurde. Dar Sarah vorbește întotdeauna 
despre cazurile pe care le susţine în instanţă sau despre 
sentinţe fără să știe cum te simți când te afli în pielea acuzaților. 

— Laurie, este firesc să te sperii de ceea ce te așteaptă. 

Brusc, Laurie lăsă capul în jos. Pletele alunecară acoperindu-i 
obrajii. Umerii se rotunjiră. Împreună mâinile în poală și ridică 
puţin picioarele, lăsându-le să atârne. Scâncetele înăbușite pe 
care Sarah avusese ocazia să le audă de atâtea ori, în ultimele 


zile, reîncepură. Din instinct, întinse braţele spre Laurie ca s-o 
liniștească, dar se opri la semnul lui Justin Donnelly. 

— Ţi-e tare frică, Laurie, nu-i așa? întrebă el cu voce blândă. 

Fata clătină energic capul, dintr-o parte în alta. 

— Nu-ţi este frică? 

De data asta capul ei se mișcă de sus în jos. Apoi, printre 
suspine, spuse: 


— Nu Laurie. 

— Deci nu ești Laurie? Vrei să-mi spui care este numele tău? 
— Debbie. 

— Debbie. Ce nume frumos. Câţi ani ai, Debbie? 

— Patru. 


Bunule Dumnezeu! gândi Sarah auzindu-l pe doctorul 
Donnelly că îi vorbește surorii sale de parcă ar fi avut în faţă un 
copil mic. Are dreptate, își spuse. Laurie trebuie să fi păţit ceva 
groaznic în cei doi ani de absenţă. Sărmana mamă care a vrut 
întotdeauna să creadă că Laurie a fost luată de un cuplu iubitor 
care și-a dorit cu ardoare să aibă un copil. Numai eu mi-am dat 
seama că s-a întors schimbată. Oare ne-am mai fi aflat astăzi 
aici dacă ar fi fost ajutată să-și revină? Dar, dacă tot ne aflăm, 
hai să presupunem că Laurie are, într-adevăr, o personalitate 
total separată, care a scris acele scrisori, apoi l-a omorât pe 
Allan Grant. Să-l las pe medic să i-o descopere? Dacă până la 
urmă o va determina să-și recunoască vinovăţia?... la fii atentă! 
Ce întrebare îi pune Donnelly acum? 

— Debbie, ești foarte obosită, nu-i așa? 

— Da. 

— Vrei să mergi în camera la ea să te odihnești? Pun pariu că 
ai un dormitor foarte frumos. 

— Nu! Nu! Nu! 

— Nu-i nimic. Poţi rămâne aici. Ce-ar fi să tragi un pui de 
somn chiar pe scaunul ăla? Și te rog, dacă o vezi pe Laurie, 
spune-i că vreau să se întoarcă la mine ca să stăm de vorbă. 

Respirația fetei deveni regulată. O clipă mai târziu, bărbia i se 
ridică din piept, îndreptă umerii și cobori tălpile pe podea. Cu o 
mână își aruncă părul spre spate. 

— Bineînţeles că mi-e frică, spuse, reintrând în pielea 
adevăratei Laurie. Dar din moment ce n-am nici o legătură cu 
moartea lui Allan Grant, știu că mă pot baza pe Sarah. Ea va 


reuși să scoată adevărul la lumină. Întorcând capul, Laurie îi 
adresă surorii sale un zâmbet fugar. Apoi se uită din nou în ochii 
lui Donnelly. Dacă aș fi fost Sarah, mi-aș fi dorit să fi fost singură 
la părinţi. Dar iată că am apărut și eu pe lume, iar ea a fost 
întotdeauna alături de mine. Întotdeauna m-a înţeles. 

— Ce să înţeleagă, Laurie? 

Fata ridică din umeri. 

— Nu știu. 

— Ba cred că știi. 

— Nu, sincer, habar n-am. 

Justin își dădu seama că era momentul să-i vorbească 
pacientei sale despre un lucru pe care Sarah îl știa deja foarte 
bine. În cei doi ani de absenţă, ei i se întâmplase ceva 
îngrozitor, ceva atât de îngrozitor, încât, fiind prea mică, simţise 
nevoia să ceară ajutorul cuiva. Unei persoane, două sau chiar 
mai multe. Drept urmare, neavând pe nimeni alături, își 
multiplicase personalitatea. Când se întorsese acasă, dragostea 
cu care fusese înconjurată făcuse inutilă apariția personalităţilor 
modificate. Poate doar ocazional. Abia dureroasa pierdere a 
părinţilor o făcuse să simtă iarăși nevoia să apeleze la ajutorul 
lor susținut. 

Laurie asculta cu atenţie. 

— Despre ce tratament vorbiţi? 

— Prin hipnoză. Aș vrea să te și filmez în timpul ședinţelor. 

— Să presupunem că aș recunoaște că o parte din mine... că 
una dintre persoanele cu care mă confund, dacă preferaţi să mă 
exprim așa, l-a ucis, într-adevăr, pe Allan Grant... Ce se întâmplă 
în cazul ăsta? 

Sarah consideră că era datoria ei să răspundă la această 
întrebare: 

— Laurie, mi-e tare teamă că, în cazul ăsta, condamnarea ta 
este inevitabilă. Nu putem face altceva decât să demonstrăm că 
există circumstanţe atenuante sau că ai fost incapabilă să-ți dai 
seama ce delict comiţi. 

— Înţeleg. Deci este posibil ca eu să-l fi ucis pe Allan și să-i fi 
trimis acele scrisori? Nu, nu este doar posibil. Este foarte 
probabil. Sarah, ai mai întâlnit oameni acuzaţi de crimă care să 
se apere invocând multiplicarea personalităţii? 

— Da. 

— Şi câţi au scăpat? 


Sarah nu răspunse. 

— Câţi, Sarah? insistă Laurie. Unul? Doi? Nici unul? Am pus 
degetul pe rană, nu-i așa? Nici unul n-a scăpat. Of, Dumnezeule! 
Bine, hai să-i dăm drumul. De ce n-am afla care este adevărul, 
chiar dacă știm bine că acest adevăr nu-mi va reda libertatea? 

O clipă, Laurie făcu impresia că se străduiește să-și 
stăpânească lacrimile. Apoi vocea ei deveni stridentă, furioasă: 

— Nu am decât o pretenţie, doctore. Vreau ca Sarah să 
rămână alături de mine. Refuz să mă închid singură cu 
dumneata în aceeași încăpere și să mă întind pe canapea. S-a 
înțeles? 

— Laurie, voi face tot ce voi putea ca să-ţi ușurez situaţia. Eşti 
o fată frumoasă care a avut parte de ceva foarte urât. 

Laurie râse. Hohotele erau batjocoritoare. A 

— Cum poate fi frumoasă lașa aia tâmpită? Incă din ziua 
nașterii n-a făcut altceva decât să provoace neplăceri. 

— Laurie! protestă Sarah. 

— Cred că Laurie ne-a părăsit iarăși, spuse Justin calm. N-am 
dreptate? 

— Ba ai. Fata aia îmi dă mereu de furcă. Nu-mi văd capul de 
treabă din pricina ei. 

— Pe line cum te cheamă? 

— Kate. 

— Şi ce vârstă ai, Kate? 

— Treizeci și trei de ani. N-am avut intenţia să vin aici, dar m- 
am gândit că trebuie să te avertizez. Să nu-ţi închipui că vei 
putea s-o hipnotizezi pe Laurie ca s-o determini să vorbească 
despre cei doi ani de lipsă. Iți pierzi vremea. Pe curând. 

Urmă o pauză. Apoi Laurie scoase un suspin obosit. 

— V-ar deranja dacă am încheia discuţia? Mă doare îngrozitor 
capul. 


53 

Vineri dimineaţa, Betsy Lyons primi o ofertă fermă pentru 
casa Kenyon de la cuplul care voia să se mute acolo imediat, din 
cauza femeii care aștepta un copil. Cuplul era dispus să dea 
cinci sute șaptezeci și cinci de mii de dolari. 

Betsy o căută prompt pe Sarah, dar o găsi abia în cursul 
după-amiezii și, spre stupefacţia ei, află că locuința Kenyon nu 
mai era de vânzare. Sarah îi vorbi politicos, dar categoric: 

— Îmi pare extrem de rău, doamnă Lyons. Înainte de toate, n- 
aș accepta s-o dau la un preţ atât de mic. In afară de asta, în 
momentul de față îmi este imposibil să mă mut. Știu cât v-aţi 
ocupat de găsirea unui cumpărător pentru casa mea, dar sper 
să mă înţelegeți. 

Da, Betsy Lyons o înţelegea, numai că, afacerile imobiliare 
mergând prost, se bazase pe comisionul obţinut din această 
vânzare. 

— Îmi pare rău, repetă Sarah, însă nu mă văd părăsind 
această casă decât la toamnă. În cel mai bun caz. Și acum vă 
rog să mă scuzaţi. Am un musafir. Voi mai lua legătura cu 
dumneavoastră. 

Sarah se afla în bibliotecă cu Brendon Moody. 

— M-am gândit că ar fi bine să ne mulăm într-un apartament, 
îi explică ea detectivului. Dar în circumstanţele astea... 

— Categoric, fu de acord Brendon. Este bine să-ţi retragi casa 
de pe listele de așteptare ale agenţiilor imobiliare. După 
începerea procesului, reporterii se vor da drept potenţiali 
cumpărători ca să poată arunca o privire înăuntru. 

— Nu m-am gândit la chestia asta, recunoscu Sarah, 
împingându-și obosită spre spate o șuviță de păr care îi căzuse 
pe frunte. Brendon, nici nu-ţi pot spune cât mă bucur că dorești 
să te ocupi de această investigaţie. Ea îi dăduse deja 
detectivului toate amănuntele, vorbindu-i inclusiv despre ceea 
ce se întâmplase în cabinetul lui Justin Donnelly în ședința cu 
Laurie. 

Moody își făcuse însemnări. Fruntea lui înaltă se încreţise 
toată de atâta concentrare, iar ochelarii fără ramă îi măreau 
ochii căprui, foarte pătrunzători, cravata impecabil înnodată și 
costumul conservator maro închis îi dădeau un aer de ascultător 
meticulos. Sarah știa că în cazul lui, aparențele nu sunt deloc 


înșelătoare. Lui Brendon Moody nu-i mai scăpa absolut nimic din 
momentul în care începea să se ocupe de o investigaţie. 

ÎI aşteptă în timp ce își recitea notițele cu mare atenţie. 
Procedura îi era familiară. O cunoștea de pe vremea când 
lucraseră împreună la procuratură. De pe scară se auziră 
zgomote de pași. Sophie urca la etaj. Perfect, își spuse Sarah. 
Menajera ei se ducea iar să vadă ce face Laurie. 

Apoi gândurile ei zburară la scena petrecută pe drum, când se 
întorseseră de la doctorul Donnelly. Laurie fusese extrem de 
deprimată atunci când spusese: 

— Sarah, mi-aș fi dorit să fi fost în mașina mea atunci când a 
fost lovită de autocarul ăla. Dacă aș fi fost, mama și tata ar fi 
trăit. lar tu ai fi continuat să lucrezi acolo unde-ţi place, adică la 
procuratură. Sunt un paria, o piază-rea. 

— Nu, nu ești, o contrazisese Sarah. Ai fost o copilă de patru 
ani care a avut ghinionul să fie răpită și tratată numai 
Dumnezeu știe cât de rău. Acum ești o tânără de douăzeci și 
unu de ani care a dat, fără să vrea, de o belea al dracului de 
mare, așa că nu te mai învinovâăţi! 

Apoi venise rândul lui Sarah să plângă. Lacrimile o orbiseră. Și 
le ștersese enervată, încercând să se concentreze la traficul 
intens de pe șoseaua 17. 

În momentul de faţă, însă, aprecia că izbucnirea ei fusese 
bine venită, deoarece şocată, aparent măcinată de mari 
mustrări de conștiință, Laurie îi spusese: 

— Sarah, sunt al naibii de egoistă. Zi-mi ce vrei să fac. 

— Exact ce-ţi cere doctorul Donnelly, îi răspunsese ea. Tine 
un jurnal, pentru că însemnările tale îl vor ajuta. Nu i te mai 
opune. Fii cooperantă la ședințele de hipnoză. 

— În regulă, cred că am tot ce-mi trebuie, spuse Moody pe un 
ton energic, smulgând-o brusc din gândurile ei. Mă văd nevoit 
să-ţi dau dreptate. Aspectele medicale sunt bine puse la punct. 

Sarah simţi că îi crește puţin moralul când îl auzi punând 
accentul pe aspectele medicale. Era evident că detectivul își 
dădea seama pe ce se va baza apărarea. 

— Vei merge pe ideea stresului care i-a diminuat capacitatea 
mintală, nu? întrebă el. 

— Da, spuse Sarah, după care așteptă următoarea întrebare. 

— Ce fel de tip a fost acest Grant? Înţeleg că era însurat. Soţia 
lui de ce nu se afla acasă în noaptea aceea? 


— Lucrează la o agenţie de voiaj din New York. Se pare că 
rămâne acolo în zilele de lucru. 

— Dar ce, în New Jersey nu sunt agenţii de voiaj? 

— Ba aș crede că da. 

— Există vreo posibilitate ca profesorul să fi fost genul de 
bărbat care compensează absenţele soţiei dându-se la elevele 
lui? 

— Suntem pe aceeași lungime de undă. Brusc, în biblioteca 
aceasta plăcută, cu rafturi din mahon, fotografii de familie, 
tablouri, covor oriental albastru și tapiţerie din piele crem pe 
canapele și scaune, se instală atmosfera electrizantă din odăița 
sufocantă în care își desfășurase Sarah activitatea la 
procuratură. Până și anticul birou englezesc al tatălui său păru 
să se transforme în relicva aceea uzată și ciobită pe care își 
împrăștiase hârtiile timp de aproape cinci ani. Recent, îi spuse 
ea lui Moody, am avut un caz finalizat cu condamnarea 
acuzatului pentru violarea unei fete de doisprezece ani. 

— Era și normal să fie condamnat, replică el. 

— Punctul de litigiu a fost vârsta ei. În realitate, fata împlinise 
douăzeci și șapte de ani, dar, având probleme psihice, își 
multiplicase personalitatea. Culmea a fost că a reușit să 
convingă juriul că, atunci când a fost violată, se afla în pielea 
uneia dintre imaginarele ei dubluri. Mai exact, a unei fetițe de 
doisprezece ani. De aceea, a susţinut, n-a fost capabilă să-și dea 
asentimentul pentru actul acela sexual. Drept urmare, acuzatul 
a fost găsit vinovat pentru violarea unei minore cu deficienţe 
mintale. A făcut recurs, dar chestia asta nu mai contează. 
Important este doar faptul că juriul a dat crezare unei femei cu 
personalități multiple. 

Moody se întinse spre ea cu rapiditatea unui copoi care simte 
mirosul vânatului. 

— Vrei să zici că este cazul să atacăm, nu să ne apărăm. 

— Exact. Allan Grant a fost deosebit de drăguţ cu Laurie. 
Când a văzul-o leșinând în biserică, la funeraliile părinţilor noștri, 
s-a grăbit să-i sară în ajutor. Când și-a revenit, s-a oferit s-o 
conducă până acasă și să rămână alături de ea. Gândindu-mă 
mai bine la cele întâmplate, mă întreb dacă îngrijorarea care a 
pus stăpânire pe el atunci nu a fost cam neobișnuită. Sarah oftă. 
Cel puţin ăsta ar putea fi un punct de pornire. Nu prea avem de 
ce altceva să ne agățăm. 


— Este un punct bun, spuse Moody hotărât. Mai am de lămurit 
câteva chestii, apoi plec spre Clinton ca să încep cercetările. 

Telefonul sună din nou. 

— O să răspundă Sophie, spuse Sarah. Dumnezeu s-o 
binecuvânteze pe femeia asta. S-a mutat la noi. A hotărât că nu 
putem sta singure. Deci hai să stabilim condiţiile... 

— O, nu! Despre lucrurile astea vom discuta mai târziu. 

— Nici vorbă, replică Sarah ferm. Te cunosc, Brendon Moody. 

Sophie bătu în ușă, apoi intră. 

— Sarah, scuză-mă că te întrerup, dar iar a sunat agenta 
imobiliară. Zice că este vorba despre ceva foarte important. 

Sarah ridică receptorul, o salută pe Betsy Lyons, apoi ascultă. 
Într-un târziu spuse încet: 

— Pentru cât v-aţi zbătut, cred că am datoria să vă fac pe 
plac, doamnă Lyons. Dar trebuie să vă spun răspicat. Femeia 
aceea nu poate da târcoale întruna pe aici. Luni dimineaţa 
suntem plecate. O puteţi aduce între orele zece și treisprezece, 
dar cu asta basta. Este ultima vizită pe care o face. 

Când închise telefonul, Sarah îi explică lui Brendon Moody 
despre ce era vorba. 

— Agenta are o potenţială cumpărătoare care se tot gândește 
la casa noastră. Se pare că acum s-a hotărât să ne ofere preţul 
maxim al zonei, dar vrea s-o mai vadă o dată. l-am permis 
pentru că este dispusă s-o ocupe abia când va fi disponibilă. Va 
veni luni. 


54 

Slujba funerară pentru profesorul Allan Grant avu loc sâmbăta 
dimineaţa la biserica episcopală St. Luke de lângă Colegiul 
Clinton. Cadrele didactice și elevii se înghesuiră înăuntru, pentru 
a aduce ultimele omagii acestui profesor popular. In omilia sa, 
rectorul pomeni despre inteligenţa, căldura și generozitatea lui 
Allan. 

— A fost un educator remarcabil... Zâmbetul lui lumina și cea 
mai întunecoasă zi... știa să-i facă pe oameni să fie mânari de ei 
însăși... Simţea când cineva trece prin momente dificile... Intr- 
un fel sau altul, găsea întotdeauna o cale de a da o mână de 
ajutor. 

Brendon Moody participa la funeralii numai ca observator, nu 
ca să jelească. Voia să o studieze în special pe văduva lui Allan 
Grant, îmbrăcată într-un taior șocant de simplu, evident negru, 
împodobit doar cu un șirag de perle. Spre mirarea lui, Brendon 
constatase că, de-a lungul anilor, dobândise destule cunoștințe 
cu privire la modă. Dintr-un salariu de profesor de colegiu, chiar 
dacă mai câștiga și dintr-o agenţie de voiaj, era cam greu să-ţi 
cumperi toalete de la marile case de modă, așa cum făcea 
Karen Grant. Oare vreunul dintre soții Grant moștenise ceva din 
partea familiei? Cu toate că era o zi vântoasă și friguroasă, 
Karen nu îmbrăcase un palton în biserică. Asta însemna că 
trebuia să aibă ceva în mașină. În cimitir avea să fie al naibii de 
frig pe o zi ca asta. 

Femeia plângea când pomi în urma sicriului la ieșirea din 
biserică. Arătoasă femeie, gândi Brendon. O dată afară, el avu 
surpriza să o vadă urcându-se în prima limuzină, împreună cu 
rectorul colegiului și cu soţia acestuia. Nu exista nici o altă rudă? 
Nici un prieten apropiat? Brendon se hotărî să rămână și la 
înmormântare. 

Întrebarea cu privire la paltonul doamnei Grant își găsi 
răspunsul abia la cimitir. Ea cobori din limuzină îmbrăcată într-o 
haină lungă Blackglama din blană de vizon. 


55 

„Church of the Airways” era condusă de un consiliu format din 
doisprezece membri, care se întrunea în prima sâmbătă a 
fiecărei luni. Nu toţi membrii acestui consiliu erau de acord cu 
schimbările rapide pe care le făcea reverendul Bobby Hawkins 
în ora de religie. Fântâna Miracolelor, în special, era o anatemă 
pentru cel mai bătrân dintre ei. 

Telespectatorii erau invitaţi să scrie, explicând ce miracol 
doresc să se producă. Scrisorile lor erau aruncate în fântână, iar 
reverendul Hawkins întindea mâinile deasupra ei exact înainte 
de imnul final și se ruga într-un fel foarte emoţionant ca 
dorințele oamenilor să se împlinească. Uneori invita alături de el 
pe unul dintre enoriașii prezenţi în studio pentru a-i da o 
binecuvântare specială - evident, cu condiţia ca și respectivul 
enoriaș să aibă nevoie de un miracol. 

— Probabil că Rutland Garrison se răsucește în mormânt, 
spuse membrul senior la ședința lunară a consiliului, adresându- 
i-se lui Bic. 

Bic îl studie cu răceală. 

— Este adevărat că donațiile au crescut substanţial? 

— Da, însă... 

— Insă ce? Asta înseamnă mai mulţi bani pentru spital și 
pentru azilul de bătrâni, pentru orfelinatele din America de Sud, 
pentru care am avut întotdeauna o simpatie aparte, și pentru 
credincioșii care îi spun Domnului ce nevoi au. 

Privirile lui Bic se plimbară în jurul mesei de la un membru al 
consiliului la altul. 

— Când am acceptat să vă păstoresc, am spus că trebuie să 
vă conduc spre niște ape mai largi și adânci. Am studiat 
registrele. În ultimii câţiva ani, donațiile s-au împuţinat constant. 
Nu-i adevărat? 

Nici un răspuns. 

— Nu-i adevărat? repetă Bic cu voce bubuitoare. 

Toate capetele îl aprobară, mișcându-se simultan de sus în 
jos. 

— Foarte bine. Eu sunt de părere că cine nu este cu mine, 
este împotriva mea și propun ca aceștia să demisioneze din 
acest august consiliu. Ședinţa s-a încheiat. 

Cu pași semeţi, Bic străbătu coridorul care lega sala de 
conferinţe de biroul lui, unde Opal tria corespondenţa venită 


pentru Fântâna Miracolelor. Sistemul ei era să arunce o privire 
peste fiecare scrisoare, păstrându-le numai pe cele mai 
deosebite pentru ca Bic să le poată citi cu voce tare în emisiune. 
Restul scrisorilor erau aruncate pe jos, grămadă, spre a fi puse 
apoi în Fântâna Miracolelor. lar banii donați formau o altă 
grămadă, pentru ca Bic să-i contabilizeze. 

Opal se gândea cu groază că va trebui să-i arate una dintre 
scrisorile pe care le pusese deoparte. 

— Au început să vadă lumina, Carla, o informă el. Au început 
să înţeleagă că drumul meu este drumul Domnului. 

— Bic, spuse ea timid. 

El se încruntă. 

— In biroul ăsta nu ai voie niciodată... 

— Stiu. Scuză-mă. N-am vrut decât să... să citeşti chestia 
asta. In clipa următoare, Opal lăsă în palma întinsă spre ea 
scrisoarea incoerentă a Thomasinei Perkins. 


56 

După funeralii, Karen și cadrele didactice se adunară la 
rectorul colegiului, unde îi aștepta o gustare. Decanul Walter 
Larkin îi spuse văduvei că nu își poate ierta faptul că nu sesizase 
cât de bolnavă era Laurie în realitate. 

— Şi doctorul lovino, directorul Centrului de Consiliere, își face 
mari mustrări de conștiință, adăugă el. 

— S-a petrecut o tragedie, dar nu are sens să dăm vina pe noi 
înșine sau pe alţii, spuse Karen liniștit. Ar fi trebuit să-l conving 
pe Allan să vă arate scrisorile acelea înainte de a afla cine i le 
trimite. lar el ar fi trebuit să nu mai lase fereastra dormitorului 
larg deschisă. Ar fi firesc s-o urăsc pe această Laurie, dar nu mă 
pot gândi decât la mila pe care o nutrea Allan pentru ea. 

Walter Larkin considerase întotdeauna că soţia lui Allan este o 
femeie rece. Acum, însă, se întreba dacă nu cumva fusese 
nedrept. Fără îndoială că lacrimile din ochii ei și tremurul buzei 
inferioare nu erau false. 

În dimineaţa următoare, la micul dejun, el făcu un comentariu 
pe tema asta în faţa soţiei sale, Louise. 

— Of, nu mai fi atât de sentimental, Walter, replică ea tăios. 
Karen s-a plictisit până peste cap de viața din campus și de 
ceaiurile cadrelor didactice. Ar fi plecat de multă vreme de aici 
dacă Allan n-ar fi fost atât de generos cu ea. Uită-cte cum e 
îmbrăcată! Ştii care-i părerea mea? Că Allan izbutise, în sfârșit, 
să se trezească la realitate, să-și dea seama cu cine s-a însurat. 
Pun pariu că n-ar mai fi rezistat multă vreme. Sărmana aia de 
Laurie Kenyon n-a făcut altceva decât să-i dea lui Karen un bilet 
de clasa întâi pentru New York. Numai dus. 


57 

Opal își făcu apariţia la agenţia imobiliară luni dimineaţa la 
ora zece fix. Betsy Lyons o aștepta. 

— Doamnă Hawkins, spuse ea, mi-e teamă că nu vă mai pot 
duce decât o singură dată în casa Kenyon. De aceea, vă rog, 
notaţi-vă tot ce vreţi să vedeţi și să întrebaţi. 

Bună oportunitate. Exact cea de care avea nevoie Opal. Bic o 
sfătuise să încerce să stoarcă de la agenta imobiliară toate 
informațiile posibile. E 

— Familia asta are parte de atâtea tragedii... Indurerată, Opal 
oftă. Cum se simte sărmana fată? 

Betsy Lyons răsuflă ușurată văzând că șocanta veste a 
arestării tinerei Laurie Kenyon, acuzată de crimă, nu pare să 
aibă o influenţă negativă asupra Carlei Hawkins, pe care 
continua să o intereseze casa. O răsplăti hotărând să fie ceva 
mai slobodă la gură decât de obicei. 

— După cum vă puteţi imagina, întregul orășel vuiește. Toată 
lumea le compătimește. Soţul meu, care este avocat, zice că vor 
fi nevoite să-și bazeze apărarea pe ideea unei pierderi 
momentane a raţiunii. Dar este greu de dovedit așa ceva. Laurie 
Kenyon nu s-a comportat niciodată ciudat. N-a dat nici o dovadă 
de nebunie de când o știu. Și o știu de ani de zile. Dar acum 
cred că este mai bine să plecăm. 

Pe drum, Opal tăcu. Oare poza asta, pe care o voi lăsa în 
casă, nu o va ajuta pe Lee să înceapă să-și amintească? se 
întrebă. Dar dacă se va întâmpla așa, își va aduce aminte și de 
ameninţarea lui Bic. 

Bic fusese îngrozitor în ziua aceea, de demult. O încurajase pe 
Lee să iubească cu adevărat puiul ăla prost de găină. Ochii ei, 
altădată trişti, fixaţi în pământ, se luminaseră când ajunsese în 
curtea din spate. Se repezise la pui, îl luase în braţe și îl 
strânsese la piept. Bic luase din sertarul bufetului de bucătărie 
un cuțit de tranșat carne, apoi îi făcuse cu ochiul consoartei 
sale. 

„Urmărește reprezentaţia asta”, îi spusese, după care ieșise 
grăbit din casă, agitând cuțitul prin faţa ochilor lui Lee. Fata se 
speriase și strânsese puiul și mai tare. Atunci, Bic apucase puiul 
de gât și i-l smulsese din braţe. Auzindu-l cum piuie, Lee dăduse 
o dovadă neobișnuită de curaj încercând să-l ia din mâinile lui. 
Bic îi dăduse o palmă atât de puternică, încât fetiţa căzuse pe 


spate. Apoi, în timp ce ea se căznea să se ridice, el ridicase 
braţul și, coborându-l brusc, retezase gitul puiului dintr-o 
singură lovitură. 

Până și Opal simţise că îi îngheaţă sângele când îl văzuse 
aruncând trupul puiului la picioarele fetiţei. Trupul săltase mult 
timp de colo-colo, împroșcând-o cu stropi roșii. Când înţepenise, 
Bic ridicase capul creaturii moarte și îndreptase vârful cuţitului 
spre gâtul fetei, fâlfâindu-l prin aer cu ochii scăpărând 
înspăimântător. Cu o voce fioroasă, jurase că Lee va păţi același 
lucru dacă va vorbi vreodată despre ei. Bic avea dreptate. Dacă 
Lee își va aminti de ziua aceea, fie că nu va deschide niciodată 
gura, fie va înnebuni de tot. A 

Pe Betsy Lyons nu o deranja tăcerea pasagerei sale. Invăţase 
din experienţă că toţi oamenii devin serioși și introspectivi 
atunci când vor să facă o achiziţie importantă. O singură 
întrebare o frământa: de ce Carla Hawkins nu își adusese soţul 
măcar o dată, ca să vadă și el casa? Intrebare pe care i-o și puse 
în momentul în care opri mașina pe aleea de acces a familiei 
Kenyon. 

— Soţul meu a lăsat această decizie pe seama mea, replică 
Opal, calmă. Are încredere în judecata mea. Știu foarte bine ce îl 
poate face fericit. 

— Asta-i un compliment pentru dumneavoastră, se grăbi 
Betsy să o asigure. 

Lyons era pe cale să bage cheia în broască în momentul în 
care ușa se deschise. Opal se uită consternată la femeia 
robustă, îmbrăcată cu o fustă și o vestă tricotată, închise la 
culoare, care se prezentă ca fiind Sophie Perosky, menajera 
casei. Dacă femeia aceasta avea să se ţină după ele, era posibil 
ca Opal să nu mai găsească nici o ocazie favorabilă pentru a 
lăsa fotografia. 

Dar Sophie rămase în bucătărie, așa că situația era mult mai 
ușor de rezolvat decât sperase Opal. In fiecare încăpere, ea se 
duse la fereastră ca să vadă priveliștea. 

— Soţul meu m-a rugat să mă asigur că nu ne aflăm prea 
aproape de nici o altă casă, se justifică ea. 

In camera în care dornica Lee zări pe birou un carneţel cu 
spirală. Coperta acestuia era puţin ridicată, iar de sub ea ieșea 
vârful unui pix. 


— Care sunt dimensiunile exacte ale acestei încăperi? întrebă, 
întinzându-se peste birou, ca să se uite pe fereastră. 

După cum se așteptase, Betsy Lyons băgă mâna în servietă 
după planul casei. Cu o viteză uluitoare, Opal deschise 
carneţelul. Numai primele trei sau patru pagini erau scrise. 
Cuvintele „Dr. Donnelly mă vrea...” îi săriră în ochi. Probabil că 
Lee ţinea un jurnal. Opal își dori cu toată ființa să poată citi chiar 
și cele câteva pagini. 

Avu nevoie doar de o clipă ca să scoată poza din buzunar și să 
o strecoare vreo douăzeci de pagini mai încolo. Poza inițială 
fusese făcută de Bic în prima zi pe care o petrecuseră în casa 
aceea izolată de lângă Bethlehem. Lee stătuse în faţa intensului 
copac de lângă ea, cu braţele strâns încolăcite în jurul trupului. 
Plânsese amarnic și tremurase de frig, îmbrăcată doar în 
costumul ei roz de baie. 

Bic decupase capul fetei din această fotografie și îl prinsese la 
bază. Acum poza arăta chipul lui Lee, cu ochii umflaţi de plâns, 
părul ciufulit, uitându-se în sus, spre propriul trup decapitat. 

— Distanţa care separă această clădire de toate celelalte case 
oferă, realmente, un mare grad de intimitate, comentă Opal 
chiar înainte ca Betsy Lyons să-i spună că dimensiunile încăperii 
sunt de trei metri și jumătate pe cinci și jumătate, într-adevăr o 
suprafaţă ideală pentru un dormitor. 


58 

Justin Donnelly își aranjă programul de lucru în așa fel încât să 
o poată primi pe Laurie în fiecare dimineaţă la ora zece, de luni 
până vineri. De asemenea, o programă la două psihoterapeute 
din clinică: una care se ocupa de terapia prin artă și alta care 
avea să o ajute să-și descarce sufletul consemnându-și 
gândurile într-un jurnal. lar vineri, îi dădu pacientei sale vreo 
jumătate de duzină de cărţi cu privire la dereglările 
personalităţii. 

— Laurie, îi spuse, vreau să citeşti aceste cărți ca să înţelegi 
că problema ta apare cu precădere la femei care au fost supuse 
unor abuzuri în copilărie. Ca și tine, ele alungă din memorie 
amintirile supărătoare. Cred că personalităţile care te-au ajutat 
să supravieţuiești în cei doi ani în care nu mai știi ce ţi s-a 
întâmplat au dormitat până în momentul în care ţi-ai pierdut 
părinţii. Acum, însă, s-au întors în plină forță. Citind cărţile pe 
care ţi le dau, vei constata că personalităţile modificate încearcă 
de obicei să te ajute, nu să-ţi facă rău. Ăsta-i motivul pentru 
care sper că te vei strădui să mă lași, conștient, să discut cu ele. 

Luni dimineaţa, Donnelly își pregăti camera video pentru 
înregistrare. Ştia că, în cazul în care Sarah avea de gând să se 
folosească de vreuna dintre benzi la proces, trebuia să fie 
extrem de atent să nu dea impresia că i-ar sugera surorii ei 
răspunsuri la întrebările lui. 

La ora zece, când veniră Sarah și Laurie, el le arătă camera, 
explicând cum că vrea să înregistreze toate ședințele. 

— După un timp, îţi voi pune benzile ca să vezi cum te-ai 
comportat, îi spuse lui Laurie. 

Apoi o hipnotiză pentru prima dată. Agăţându-se de mâna 
surorii sale, fata își concentră atenţia la el, ascultă îndemnul lui 
de a se relaxa, închise ochii și trecu vizibil în transă. Mâna îi 
căzu moale, desprinzându-se de cea a lui Sarah. 

— Cum te simţi, Laurie? 

— Tristă. 

— De ce ești tristă, Laurie? 

— Întotdeauna sunt tristă. 

Vocea era mai înaltă decât de obicei și parcă sâsâia puţin, în 
plus, ezita înainte de a vorbi. 


Sarah urmări cum îi cade părul pe frunte, în timp ce 
trăsăturile păreau să devină fluide, lăsând să apară o expresie 
de copil. Apoi Sarah îl auzi pe Donnelly spunând: 

— Presupun că acum vorbesc cu Debbie. Am dreptate? 

Răspunse afirmativ doar printr-o înclinare timidă a capului. 

— De ce ești tristă, Debbie? 

— Câteodată fac prostii. 

— Ce de exemplu, Debbie? 

— Las-o în pace pe copila aia! Habar n-are despre ce 
vorbește. 

Sarah își mușcă buza. Mai auzise această voce furioasă și 
vineri. Dar Justin Donnelly rămase imperturbabil. 

— Kate, tu ești? 

— Doar știi foarte bine că da. 

— Kate, nu vreau să o fac să sufere pe Laurie sau pe Debbie. 
Amândouă au suferit suficient. Dacă vrei să le ajuţi, de ce nu ai 
încredere în mine? 

Un hohot de râs supărat, amarnic precedă declaraţia care o 
îngheţă pe Sarah: 

— Nu pot avea încredere în nici un bărbat. Uită-te la Allan 
Grant. S-a purtat foarte frumos cu Laurie, dar numai pentru a o 
momi. Bine că a scăpat de el. 

— Vrei să zici că te bucuri că a murit? 

— Mi-aș fi dorit nici să nu se fi născut. 

— Kate, vrei să dezvoltăm acest subiect? 

— Nu, nu vreau. 

— Dar în jurnalul tău vei scrie ceva despre el? 

— Am avut de gând să scriu azi-dimineaţă, însă idioata aia 
mică mi-a luat carneţelul cu spirală, deși habar n-are să 
citească. 

— Dar ţii minte ce voiai să scrii? 

În încăpere răsună un hohot batjocoritor. 

— Te va interesa ceea ce nu voi serie. 


În mașină, pe drum spre casă, Laurie se simţi din nou vizibil 
epuizată. Sophie le aștepta cu masa pusă. După ce ciuguli puţin 
din farfurie, Laurie se hotărî să se întindă în pat. 

Așezându-se în faţa biroului, Sarah verifică mesajele 
telefonice. Marele juriu avea să analizeze plângerea depusă 
împotriva surorii sale luni, pe data de șaptesprezece. Asta 


însemna peste numai două săptămâni. Dacă procurorul 
convocase juriul atât de repede, trebuia să fie convins că avea 
deja toţi așii în mânecă. Și, într-adevăr, îi avea. 

Pe birou o aștepta un teanc de scrisori. Se uită întâi la plicuri, 
neobosindu-se să desfacă nici unul. Se opri abia când ajunse la 
unul care avea scrisă într-un colț, cu mare grijă, adresa 
expeditorului: Thomasina Perkins! Era casieriţa care o zărise pe 
Laurie intrând, cu multă vreme în urmă, în localul ei. Sarah își 
amintea cum se erodase recunoștinţa sinceră pe care i-o 
purtase tatăl lor când fusese asaltat de scrisori tot mai 
senzaţionale despre comportamentul de copil traumatizat al lui 
Laurie în local. Dar nu avea nici un dubiu că Thomasina Perkins 
era bine intenţionată. In septembrie, ea îi trimisese câteva 
rânduri scrise cu mare sensibilitate. Probabil că și acum vrusese 
să le dea o dovadă de simpatie. Desfăcând imediat plicul, Sarah 
citi textul scurt de pe singura foaie de hârtie. Doamna Perkins îi 
dădea numărul ei de telefon. Sarah se grăbi să-l formeze. 

Thomasina ridică receptorul după primul apel. Fu peste 
măsură de încântată, când află cu cine vorbește. 

— O, așteaptă numai să-ţi spun ce vești am! exclamă, 
asurzind-o pe Sarah. M-a sunat reverendul Bobby Hawkins. 
Chiar el, auzi?! Nu crede în hipnoză, dar m-a invitat la emisiunea 
de duminica viitoare. Își va pune mâinile deasupra mea și se va 
ruga pentru ca Dumnezeu să-mi șoptească la ureche numele 
bărbatului aceluia care a răpit-o pe Laurie. 


59 

Foarte abil, reverendul Bobby Hawkins făcu în așa fel încât 
problema Thomasinei Hawkins să se întoarcă într-un potenţial 
avantaj. Îl trimise imediat la Harrisburg pe un membru al 
consiliului în care avea deplină încredere să o verifice pe 
expeditoarea scrisorii. Era un pas logic. Nu numai el, ci și 
consiliul trebuia să se asigure că Thomasina nu le trimisese 
scrisoarea la îndemnurile unui reporter curios. De asemenea, Bic 
voia detalii asupra stării ei de sănătate, îndeosebi auzul și văzul. 

Rezultatele cercetărilor fură satisfăcătoare. Thomasina fusese 
operată de cataractă, iar acum purta ochelari cu lentile trifocale. 
Chiar și la început, descrierea celor două persoane pe care le 
văzuse alături de Laurie fusese vagă. 

— Este evident că nu ne-a recunoscut la televizor, așa că nu 
ne va recunoaște nici când ne vom alia faţă în faţă, îi spuse Bic 
lui Opal după ce citi raportul. Va fi un element stimulativ pentru 
enoriașii noștri. 

În următoarea dimineaţă de duminică, o foarte încântată 
Thomasină, cu mâinile împreunate ca pentru rugăciune, se uita 
cu venerație la Bic. El își sprijini palmele pe umerii femeii. 

— Cu ani în urmă, această femeie bună, căreia Dumnezeu i-a 
dat șansa să observe că un copil avea mare nevoie de ajutor, a 
prilejuit un miracol. Numai că Dumnezeu nu i-a acordat favoarea 
de a-și aminti numele răufăcătorului care se afla în compania 
micuţei Laurie Kenyon. Acum Lee are din nou nevoie de ajutor. 
Thomasina, îţi ordon să găsești și să reţii numele care plutește 
de atâţia ani în subconștientul tău. Ascultă șoapta Domnului. 

Thomasina abia se putea stăpâni. Uite unde ajunsese! Era 
aici, o celebritate la un canal internaţional de televiziune; nu își 
putea  îngădui să nu asculte. Era imperativă porunca 
reverendului Bobby. Ca atare, ciuli urechile. Orga cânta încet. 
De undeva auzi o șoaptă: „Jim... Jim... Jim...” 

Îndreptând umerii, Thomasina întinse brusc braţele înainte și 
strigă: 

— Numele pe care îl căutam este Jim! 


60 

Sarah îi vorbise doctorului Justin Donnelly despre Thomasina 
Perkins și despre motivul apariţiei ei la emisiunea „Church of the 
Airways”. Drept urmare, duminică dimineaţa la ora zece, el își 
puse televizorul în funcţiune și în ultima clipă se hotărî să 
înregistreze programul. Thomasina apăru abia spre sfârșitul orei 
de emisie. 

Neîncrezător, Donnelly urmări bufoneria reverendului Bobby, 
apoi fu martorul revelaţiei Thomasinei Perkins, care afirmă că 
numele răpitorului ar fi „Jim”. Tipul ăsta, care pretinde că poate 
produce miracole, n-a fost în stare nici măcar să reţină că pe 
fetița dispărută o cheamă Laurie, gândi dezgustat, și închise 
televizorul. Când se referise la ea, reverendul îi spusese Lee. Cu 
toate acestea, Donnelly etichetă videocaseta și o puse în 
servietă. 

Sarah îl sună câteva minute mai târziu. 

— Nu-mi place să te deranjez acasă, se scuză ea, dar eram 
nerăbdătoare să te întreb ce părere ai. Crezi că există vreo 
șansă ca domnișoara Perkins să aibă dreptate în privinţa 
numelui? 

— Nu, răspunse Donnelly sec, făcând-o să suspine. 

— Totuși, am să-i rog pe polițiștii din Harrisburg să caute 
numele „Jim” în computerele lor, îl anunţă Sarah. Poate că au 
avut vreun pedofil cu numele ăsta care a fost activ acum 
șaptesprezece ani. 

— Mi-e teamă că-ţi pierzi vremea de pomană. Individa asta, 
Perkins, a dat în bobi. În definitiv, s-a crezut pusă în legătură 
directă chiar cu Atotputernicul Dumnezeu, nu? Cum se simte 
Laurie? 

— Destul de bine. Vocea ei suna precaut. 

— A urmărit emisiunea? _ 

— Nu, refuză să asculte orice gen de muzică bisericească. In 
afară de asta, încerc s-o ţin departe de orice i-ar putea aminti 
trecutul. Acum vom merge să jucăm golf. Afară este foarte 
frumos, cu toate că suntem în februarie. 

— Întotdeauna mi-am dorit să ajung și cu o dată pe un teren 
de golf. Jocul ăsta ar trebui să fie relaxant pentru amândouă. 
Laurie a scris ceva în jurnal? 

— Chiar acum și-l completează. Este sus, la etaj. 

— Perfect. Atunci, pe mâine. 


Donnelly puse receptorul în furcă și se hotări că cel mai bun 
remediu pentru neliniștea lui era o lungă plimbare. Pentru prima 
dată de când se mutase la New York își dădu seama că nu se 
simte deloc atras de perspectiva unei duminici libere. 


61 

Thomasina sperase că după încheierea emisiunii „Church of 
the Airways” reverendul Bobby Hawkins și drăgălașa lui soţie, 
Carla, o vor invita fie la un local frumos, de genul Tavernei de pe 
Pajiște, fie într-un tur al New York-ului, ca să-i arate orașul. 
Thomasina nu mai fusese la New York de treizeci de ani. 

Dar exact la sfârșit se întâmplase ceva. In clipa în care 
aparatele de filmat încetaseră să înregistreze, Carla îi șoptise 
ceva reverendului Bobby și amândoi păreau supăraţi. In 
consecință, o expediaseră pe Thomasina cu un grăbit 
mulţumesc și îndemnul de a continua să se roage. Apoi 
Thomasina fusese escortată până la o mașină care urma să o 
ducă la aeroport. 

Pe drum, ea încercă să se consoleze cu gloria apariţiei sale 
televizate, cu noile povești pe care le va putea spune. Şi poate 
că cei de la „Bună dimineaţa, Harrisburg” o vor mai solicita o 
dată ca să le vorbească despre miracolul a cărui martoră fusese. 

Thomasina oftă. Era obosită. În noaptea precedentă abia 
închisese ochii de surescitată ce era, iar acum o durea capul și 
simţea nevoia să bea un ceai. 

Cum ajunse la aeroport cu aproape două ore înainte de 
decolarea avionului, intră într-un bufet. Sucul de portocale, 
păsatul de ovăz, ochiurile cu slănină, pateul danez și ceaiul o 
ajutară să-și recapete buna dispoziţie. Trecuse printr-o 
experienţă foarte deosebită. Reverendul Bobby părea atât de 
divin, încât se cutremurase când se rugase cu inimile întinse 
deasupra capului ei. 

Împingând într-o parte farfuria goală, Thomasina își mai 
umplu o dată ceașca cu ceai și sorbind, se gândi la miracolul 
produs. Dumnezeu i se adresase chiar ei! Așa, direct! El îi 
șoptise „Jim, Jim”. 

Deși nu l-ar fi putut contrazice pentru nimic în lume pe 
Atotputernicul, când muie șerveţelul în paharul cu apă ca să 
șteargă o pată de slănină care căzuse pe rochia ei bună, 
Thomasina gândi rușinată, cu mari mustrări de conștiință, că nu 
acesta era, totuși, numele pe care îl auzise în urmă cu 
șaptesprezece ani. 


62 

Luni dimineața, la zece zile de la funeraliile soțului ei, Karen 
Grant intră în agenţia de voiaj cu un teanc de scrisori în braţe. 

Anne Webster și Connie Santini erau deja acolo. Cele două 
discutaseră încă o dată despre faptul că nu fuseseră invitate la 
praznic, deși amândouă îl auziseră pe rector spunându-i lui 
Karen să-i poftească pe toţi prietenii apropiaţi care participaseră 
la slujbă. 

Anne Webster era încă derutată de această omisiune. 

— Sunt sigură că nu există decât o explicaţie: Karen era mult 
prea îndurerată. 

Dar Connie avea alte păreri. Era convinsă că soţia lui Grant nu 
vrusese ca foștii lui colegi de la catedră să le pună întrebări cu 
privire la agenţie. Anne ar fi fost în stare să declare, fără niciun 
pic de tact, că trecuseră deja câţiva ani de când afacerile le 
mergeau al naibii de prost. lar Connie era în stare să pună pariu 
pe ultimul ei dolar că, la Colegiul Clinton, Karen lăsa să se 
înţeleagă că Global Travel era la nivelul agenţiei Perillo Tours. 

Discuţia lor se încheie în momentul sosirii lui Karen. Ea le 
adresă un salut scurt, apoi spuse: 

— Decanul și-a pus un om să-mi ridice corespondenţa de 
acasă. Am primit al dracului de multe scrisori. Majoritatea sunt 
de condoleanţe, presupun. Nu suport să citesc așa ceva, dar 
bănuiesc că n-am încotro. 

Scoțând un suspin exagerat, Karen se așeză în faţa biroului, 
apoi își întinse mâna spre un cuţitaș cu care obișnuia să desfacă 
plicurile. După câteva minute, murmură: 

— Oh, Dumnezeule! 

Sărind în picioare, Connie și Anne se grăbiră să se apropie. 

— Ce-i? S-a întâmplat ceva? 

— Sunati poliţia din Clinton, șuieră Karen, făcându-se albă ca 
varul. Scrisoarea asta este de la Laurie Kenyon. lar s-a semnat 
„Leona”. Nebuna ameninţă de data asta că mă va omori pe 
mine! 


63 

Întâlnirea pe care o avu Justin cu Laurie luni dimineaţa fu 
neproductivă. Fata era tăcută și deprimată. Îi vorbi doctorului 
despre partida de golf. 

— A fost groaznic, doctore Donnelly. Pur și simplu nu m-am 
putut concentra. Capul îmi bubuie de voci puternice... 

Dar Justin nu reuși să o convingă să vorbească despre vocile 
acelea. Și nici nu izbuti să facă apel la un alter ego. 

Când Laurie plecă la ședința de terapie prin artă, Sarah îi 
spuse lui Donnelly că a început să se pregătească pentru 
audierea stabilită de Marele juriu. 

— Cred că voi reuși să-i susţin cauza așa cum trebuie. Am 
izbutit să-mi ordonez cât de cât ideile de bază... Dar aseară am 
surprins-o uitându-se prin niște albume pe care le păstrează în 
camera ei, adăugă ea, clipind grăbită pentru a opri lacrimile. l- 
am zis că nu-i o idee prea bună să se uite tocmai acum la pozele 
mamei și tatei. 

Felele părăsiră clinica la amiază. La ora două, Sarah îl sună. 
Justin Donnelly o auzi pe Laurie ţipând. 

Cu voce tremurătoare, Sarah spuse: 

— Laurie a făcut o criză de isteric. Probabil că s-a uitat iarăși 
prin albume. Acum rupe în bucăţi o fotografic. 

Abia atunci reuși Donnelly să înţeleagă ce striga Laurie. 
„Promit că n-am să spun nimic. Promit că n-am să spun nimic.” 

— Explică-mi cum pot ajunge la voi, zise el scurt. Și dă-i 
imediat două pastile de valium. 


Sophie îi deschise ușa. 

— Sunt amândouă în camera lui Laurie, doctore, spuse ea, 
conducându-l la etaj. 

Șezând pe pat, Sarah o ţinea pe Laurie în braţe, ameţită de 
sedativ. 

— Am reușit s-o conving să înghită pastilele, îl anunţă Sarah. 
Iniţial n-au avut decât un efect calmant, dar acum parcă au 
năucit-o complet. 

Sarah lăsă capul surorii sale pe pernă și Justin se aplecă 
deasupra bolnavei ca s-o consulte. Pulsul fetei era neregulat, 
respiraţia greoaie, pupilele dilatate, pielea rece la atingere. 

— Este șocată, șopti el. Știi cumva de ce? 


— Nu. Când am ajuns acasă părea liniștită. Mi-a zis că urcă la 
etaj ca să scrie în jurnal. N-a trecut mult până când am auzit 
primul țipăt. Am presupus că s-a apucat să se uite prin albume 
pentru că a rupt o fotografie. Bucăţile sunt răspândite pe birou. 

— Vreau să le aduni pe toate, zise Justin. Încearcă să nu scapi 
nici una. Apoi începu să lovească ritmic obrajii lui Laurie cu 
vârfurile degetelor. Laurie, sunt doctorul Donnelly. Vreau să-mi 
vorbești. Spune-mi numele tău întreg. 

Laurie nu răspunse. Degetele lui Donnelly loviră ceva mai 
tare. 

— Spune-mi cum te cheamă, insistă el până ce, în cele din 
urmă, Laurie ridică pleoapele. Izbuti cu greu să-și oprească 
privirea asupra lui, însă, când izbuti, îi ochii ei apăru o expresie 
surprinsă, urmată imediat de una de mare ușurare. 

— Doctor Donnelly, murmură fata. Când aţi venit? 

Sarah simţi că-și pierde toată vlaga. Trecuse printr-o oră de 
coșmar. Calmantele puseseră capăt isteriei, dar starea ei de 
impasibilitate care urmase i se păruse mai înspăimântătoare 
decât orice altceva. O îngrozise gândul că Laurie se va îndepărta 
atât de mult de lumea reală încât nu va mai găsi calea de 
întoarcere. 

Sophie rămăsese în pragul ușii. 

— Credeţi că un ceai i-ar face bine? 

Justin o auzi. Privi peste umăr și spuse: 

— Da, chiar vă rog. 7 

Sarah se duse la birou. Fotografia era complet distrusă. In 
cele câteva clipe care se scurseseră din momentul în care 
auziseră primul țipăt până în cel în care ajunseseră la ea, Laurie 
reușise să o mărunțească bine. Doar printr-un miracol putea fi 
reconstituită. 

— Nu vreau să rămân aici, spuse Laurie. 

Sarah se întoarse repede. Ridicată acum în capul oaselor, 
Laurie şedea cu brațele încolăcite în jurul trupului. 

— Nu pot rămâne aici. Vă rog. 

— Bine, spuse Justin calm. Hai la parter. Tuturor ne-ar prinde 
bine o ceașcă cu ceai. 

Apoi medicul o ajută pe Laurie să se ridice în picioare. 
Ajunseseră pe la jumătatea scării, cu Sarah pe urmele lor, când 
soneria din vestibul îi anunţă că în faţa intrării casei se afla 
cineva. 


Sophie se grăbi să răspundă. Pe terasă erau doi polițiști. 
Aduseseră un mandat de arestare pe numele Laurie Kenyon. 
Trimiţându-i văduvei lui Allan Grant o scrisoare de ameninţare, 
ea încălcase condiţiile impuse în momentul eliberării pe 
cauţiune, motiv pentru care acest drept îi fusese suspendat. 


În seara aceea, Sarah se afla în biroul de la clinică a lui Justin 
Donnelly. 

— Dacă n-ai fi fost acolo, Laurie ar fi în celulă chiar acum, îi 
spuse ea. Nu-ţi pot spune cât de recunoscătoare îţi sunt. 

Era adevărat. Când Laurie a fost adusă în fața judecătorului, 
Donnelly îl convinse că aceasta era extrem de stresată și 
necesita spitalizare într-un mediu securizat. Judecătorul fu de 
acord și ordonă internarea imediată. În drumul de la New Jersey 
la New York, dormise profund, ca și cum ar fi căzut în transă. 

Justin și-a ales cuvintele cu grijă: 

— Sunt bucuros că e aici. Trebuie supravegheată în mod 
constant în această perioadă. 

— Pentru a avea grijă că nu mai trimite scrisori de 
ameninţare? 

— Şi pentru a o împiedica să-și facă rău. 

Sarah se ridică în picioare. 

— V-am răpit destul de mult timp, doctore. Voi reveni la prima 
oră mâine dimineaţă. 

Era aproape ora 9. 

— Există un restaurant după colț unde meniul este bun și 
servirea promptă, îi spuse Donnelly. De ce nu înghiţi ceva pe 
fugă împreună cu mine și apoi să chem o mașină să te ducă 
acasă? 

Sarah o sunase deja pe Sophie să-i spună că Laurie era 
internată în spital și să se asigure că planurile pentru seară 
rămâneau valabile. Ideea de a mânca ceva și a bea o ceașcă cu 
cafea împreună cu Justin Donnelly în loc să se întoarcă într-o 
casă goală i se păru reconfortantă. 

— Mi-ar face plăcere, spuse ca simplu. 


Laurie stătea în faţa ferestrei camerei sale. Îi plăcea această 
cameră. Nu era mare, așa că putea vedea totul dintr-o singură 
privire. Se simţea în siguranţă aici. Ferestrele din exterior erau 
blocate. Și la ușă avea un geam prin care se putea uita pe 


culoar, spre încăperea în care se aflau asistentele medicale. La 
fereastra respectivă, atârna o mică draperie, pe care o ţinea pe 
jumătate trasă. Nu voia să mai stea niciodată în întuneric. 

Oare ce i se întâmplase astăzi? Își amintea un singur lucru: că 
se așezase în faţa biroului ei. Întorsese o foaie, apoi... 

Apoi totul a fost întunecat până în clipa în care l-am văzut pe 
doctorul Donnelly stând aplecat deasupra mea, gândi. lar după 
aceea știu că am coborât împreună scara și au venit polițiștii. 

Poliţiștii susținuseră că ea i-ar fi trimis soţiei lui Allan Grant o 
scrisoare. De ce i-aș scrie? se întrebă. Au spus că aș fi 
ameninţat-o. Ce prostie! Când să fi scris scrisoarea aceea? Când 
s-o fi expediat? 

Dacă era adevărat că doamna Grant primise în ultimele zile o 
scrisoare de ameninţare, însemna că îi fusese trimisă de 
altcineva. Laurie abia aștepta să-i atragă atenţia surorii sale 
asupra acestui amănunt. 

Gândind așa, își sprijini fruntea de fereastră. Geamul i se 
părea atât de rece... Cum obosise cam tare, vru să se suie în 
pat. Pe trotuar nu erau decât câţiva trecători care mergeau 
repede, cu capetele plecate. Nu era greu să-ţi dai seama cât de 
frig era afară. 

Un bărbat și o femeie traversară strada chiar prin faţa clinicii. 
Să fie cumva Sarah, însoţită de medic? se întrebă Laurie, nu 
prea sigură. 

O clipă mai târziu se întoarse, se îndreptă spre latura opusă a 
încăperii și se urcă în pat, învelindu-se bine. Pleoapele ei 
deveniseră foarte grele. Era tare plăcut să te lași să plutești pe 
aripile somnului. Și ar fi fost și mai plăcut dacă n-ai fi fost nevoit 
să te mai trezești vreodată. 


64 

Marţi dimineaţa, Brendon Moody plecă spre Colegiul Clinton. 
Voia să-și facă o idee generală despre toţi tinerii care locuiau în 
același cămin cu Laurie. Imediat după funeraliile lui Allan Grant, 
mai trecuse pe acolo ca să vadă cum arată clădirea. Veche de 
numai cinci ani, fusese construită în așa fel încât să corespundă 
necesităţilor studenţilor de la nivel superior. Camerele, de 
dimensiuni rezonabile, dotate cu câte o chicinetă și cu câte o 
baie, erau destinate unor copii care, ca și Laurie, își puteau 
permite să suporte preţul intimităţii. 

Garsoniera în care stătea Laurie fusese cercetată amănunţit 
de criminaliștii procuraturii, așa că Brendon avea acum cale 
liberă. 

înăuntru era o dezordine cumplită. Lenjeria de pat fusese 
luată, ușa dulapului rămăsese larg deschisă, hainele păreau 
agăţate de umerașe la întâmplare, după ce fuseseră examinate 
atent. Sertarele de la măsuţa de toaletă erau parţial deschise, 
iar obiectele din birou răspândite pe suprafaţa acestuia. 

Moody știa că polițiștii care se ocupau de investigarea acestui 
caz nu luaseră doar mașina de scris la care fuseseră 
dactilografiate scrisorile trimise lui Allan Grant, ci și toate 
hârtiile, plicurile și ustensilele de scris din birou. De asemenea, 
aflase că oamenii legii îi confiscaseră lui Laurie lenjeria de pat, 
hainele pătate de sânge, cureaua de ceas și brăţara. 

Atunci, ce căuta el acolo? 

Dacă i s-ar fi pus această întrebare, Brendon Moody ar fi spus: 
„Nimic”, înțelegând prin asta că nu își propusese un ţel anume. 
Venise doar să se uite prin jur, să adulmece eventuale indicii. 

Se vedea că, în condiţii normale, camera ocupată de Laurie 
era foarte frumoasă. Draperii ivorii lungi până în podea, prinse la 
mijloc cu câte un cordon, cuvertură ivorie pe pal, postere după 
picturi de Monet și Manet, înrămate, câteva acuarele originale, o 
jumătate de duzină de trofee obţinute la golf înșirate pe ultimul 
raft al bibliotecii. Laurie nu pusese sub rama oglinzii de 
deasupra mesei de toaletă nici o fotografie a prietenilor sau 
colegilor ei de clasă, așa cum procedau atât de mulţi elevi. 
Exista o singură poză, pe birou. Brendon o studie. Familia 
Kenyon. El îi cunoscuse și pe părinţii fetelor. Fotografia trebuie 
să fi fost făcută în spatele casei lor, pe lângă piscină. Nu era 
greu să-ţi dai seama cât de fericiţi și mulţumiţi fuseseră. 


Închipuiește-ţi că ești Laurie, își spuse Moody. Familia ta este 
distrusă. Te învinovățești. Simţindu-te vulnerabilă, te agăţi de 
un tip care se poartă frumos cu tine. Tipul este atrăgător. În 
afară de asta, este suficient de vârstnic pentru a-ţi putea înlocui, 
din unele puncte de vedere, tatăl. Dar deodată te respinge. lar 
tu explodezi. 

Caz tipic, practic soluţionat. Brendon se plimbă peste tot, 
examinând, evaluând. În baie, se aplecă deasupra căzii. Știa că 
acolo criminaliștii descoperiseră niște urme de sânge. Laurie 
fusese suficient de inteligentă pentru a-și spăla lenjeria de pat și 
hainele, apoi pentru a duce toate rufele în subsol, la uscătorie, 
de unde venise cu ele frumos împăturite, numai bune de pus în 
dulap. Apoi ea se străduise să curețe și cureaua ceasului... 
Brendon știa ce poate face procurorul cu asemenea probe. Când 
criminalul încearcă sistematic să distrugă probele, 
demonstrează că a fost derutat și speriat, dacă poți! 

Inainte de a părăsi camera, Brendon aruncă o ultimă privire în 
jur. Nu găsise absolut nimic. Nici măcar o dovadă dintre cele 
mai nesemnificative pe care să o poată folosi în sprijinul 
inculpatei. De ce oare avea sâcâitoarea senzaţie că, într-un fel 
sau altul, omisese ceva? 


65 

Sarah nu închise ochii toată noaptea. Evenimentele din timpul 
zilei se derulau fără încetare, ca un film pus întruna de la capăt: 
tipetele înspăimântătoare ale surorii ei care o făcuseră să-i 
îngheţe sângele; fotografia ruptă; polițiștii de la ușă; Laurie 
plecând escortată, cu cătușe la mâini; Justin jurându-i în mașina 
cu care porniseră spre Clinton, pe urmele celei în care se alfa 
Laurie, că îi va convinge pe polițiști să o lase pe arestată în 
custodia lui. Abia în zori reușise să adoarmă, un somn agitat, în 
care visă săli de tribunal și verdicte catastrofale. 

Se trezi la opt dimineaţa, făcu un duș, îmbrăcă o cămașă bej 
din cașmir, pantaloni strâmţi și cizme maro închis, scurte, apoi 
coborî la parter. Sophie se afla deja în bucătărie. Cafeaua 
fierbea. In separeul în care se afla masa la care lua de obicei 
micul dejun o aștepta o carafă cu suc proaspăt de portocale, 
într-un bol erau compot de portocale, struguri, mere și 
cantalupi. Lângă prăjitorul de pâine se afla suportul englezesc 
pentru feliile prăjite. 

Totul pare atât de normal, gândi Sarah. Parcă ne-am aștepta 
ca mama, tata și Laurie să coboare dintr-o clipă în alta de la 
etaj. Arătând spre suportul cu feliile de pâine prăjită spuse: 

— Sophie, ţin minte că tata zicea că ăla este un răcitor de 
fapt. Avea dreptate. 

Sophie o aprobă printr-o înclinare a capului. Faţa rotundă, 
neridată, trăda supărarea. 

— Aseară am fost îngrijorată, spuse, umplându-i paharul cu 
suc de portocale. Nefiind aici la întoarcerea ta, mi-am făcut tot 
felul de probleme. Laurie a vrut într-adevăr să fie internată în 
spital? 

— Se pare că a înţeles că nu are de ales decât între clinică și 
închisoare. Obosită, Sarah își frecă fruntea. leri s-a întâmplat 
ceva... Nu știu ce anume, dar Laurie m-a anunţat că nu vrea să 
petreacă nici măcar o noapte în dormitorul ei. Sophie, în cazul în 
care casa asta este dorită până la urmă de femeia aceea 
nehotărâtă, care ne-a vizitat ultima dată acum câteva zile, am 
de gând s-o vând. 

Sarah se aștepta la oarecare proteste, dar nu auzi decât un 
suspin. 

— Poate că este cea mai corectă decizie. Ăsta nu mai este un 
cămin fericit. De fapt, cred că, după ceea ce s-a întâmplat în 


septembrie, am avea pretenţii prea mari așteptându-ne ca viaţa 
de aici să revină la normal. 

_ Sarah se simţi ușurată auzind că Sophie era de acord cu ea. 
Inghiţi ultimele picături de suc străduindu-se să învingă nodul 
care i se pusese în gât. 

— Nu mai mănânc nimic. Vreau doar cafea, spuse. Apoi, 
amintindu-și că uitase să o întrebe ceva, adăugă: Crezi că ai 
găsit toate bucăţile din fotografia pe care a rupt-o Laurie ieri? 

Menajera strânse buzele, schițând un zâmbet triumfător. 

— Nu numai că le-am găsit, dar am și reconstituit-o, răspunse 
ea, scoțând fotografia la iveală. Uite, le-am pus pe o foaie de 
hârtie și, când am fost sigură că le-am unit corect, le-am lipit. 
Am avut o singură problemă: bucăţile fiind prea mici, le-am 
mânijit și pe faţă cu lipici. Imaginea este cam greu de deslușit. 

— Păi, e o poză banală, zise Sarah. Laurie în copilărie. Sunt 
sigură că este imposibil ca o astfel de poză s-o fi adus într-o 
asemenea stare. După ce o mai studie puţin, cu mare atenţie, 
ea ridică din umeri, neajutorată. Am să o pun în servietă chiar 
acum. Doctorul Donnelly vrea s-o vadă. 

Tristă, Sophie o urmări împingând scaunul. Menajera sperase 
din tot sufletul că, lipind fotografia, o va ajuta pe Sarah să 
înțeleagă cauza crizei de isterie pe care o tăcuse Laurie. 
Amintindu-și că uitase ceva, scotoci în buzunarul șorţului. 
Obiectul pe care îl căuta nu era acolo. Evident că nu era. Clema 
pe care o desprinsese de pe unul dintre micile fragmente din 
fotografia ruptă trebuia să fie în buzunarul rochiei de casă pe 
care o purtase în ziua precedentă. Dar, cu siguranţă, clema 
aceea nu putea avea o importanţă prea mare, își spuse, 
apucându-se să toarne cafea în ceașca dragei sale Sarah. 


66 

Marţi dimineaţa, ascultând pe canalul CBS emisiunea de știri 
de la ora opt, Bic și Opal aflară de scrisoarea de ameninţare 
trimisă de Laurie Kenyon văduvei Karen Grant, de suspendarea 
dreptului de eliberare pe cauţiune a acuzatei și de închiderea ei 
în unitatea de maximă securitate a Clinicii pentru Bolnavi cu 
Personalitate Variabilă. 

Nervoasă, Opal întrebă: 

— Bic, crezi că ăia de acolo o vor face să vorbească? 

— Se vor depune eforturi intense în acest sens, spuse el. Vor 
încerca s-o ajute să-și amintească ce i s-a întâmplat în copilărie. 
Trebuie să vedem ce se petrece. Carla, sun-o pe agenta aia 
imobiliară. 


Betsy Lyons o prinse pe Sarah exact în momentul în care 
aceasta din urmă se pregătea să plece la New York. 

— Sarah, spuse ea fremătând de entuziasm, trebuie să-ţi dau 
o veste bună! M-a sunat doamna Hawkins. Este înnebunită după 
casa ta. Vrea să ajungeţi cât mai repede la o înţelegere. lţi lasă 
la dispoziție un an ca să te muţi de acolo. Nu are decât o 
rugăminte: să-i permiţi să treacă ocazional pe la tine cu un 
decorator. Doar când ești dispusă s-o primești. Sarah, ţii minte 
când ţi-am zis că, în zona asta, s-ar putea să fii nevoită să cobori 
sub preţul de șapte sute cincizeci de mii de dolari? Draga mea, 
femeia asta nu s-a tocmit absolut deloc și vrea să plătească în 
numerar. 

— Presupun că așa trebuie să fie, spuse Sarah calm. Mă bucur 
că locuința mea va încăpea pe mâinile unor oameni care și-o 
doresc atât de mult. Spune-le că o voi elibera în august. Casa tip 
în care vreau să mă mut ar trebui să fie gata până atunci. Şi 
anunţă-i că pot veni oricând cu decoratorul lor. Laurie va 
rămâne în spital, iar eu, dacă sunt acasă, voi avea de lucru în 
bibliotecă. 


Betsy o sună pe Carla Hawkins. 

— Felicitări. Totu-i aranjat. Sarah acceptă să aduceţi un 
decorator. Zice că, în cazul în care este acasă, va lucra în 
bibliotecă. Apoi tonul agentei deveni confidenţial: Știţi doar că 
va începe procesul și trebuie să se pregătească să-și apere sora. 
Sărmana de ea, este ocupată până peste cap. 


Bic asculta conversaţia de la derivație. În final, Betsy spuse: 

— Vă felicit încă o dată. Sunt sigură că veţi fi foarte fericiți în 
casa aceea frumoasă, zise ea, luându-și rămas-bun. 

Zâmbind, Bic puse receptorul în furcă. 

— Și eu sunt sigur că vom fi extrem de fericiţi împreună, 
spuse el, îndreptându-se spre birou. Unde este agenda mea 
specială de telefoane, Carla? 

Opal se grăbi să-i sară în ajutor. 

— Aici, Bic, în sertarul ăsta, spuse ea, dându-i agenda. Bic, la 
ce expert în decoraţiuni interioare vrei să apelez? 

El oftă. 

— Of, Carla. 

O clipă mai târziu, după ce răsfoi repede agenda, găsind 
numele pe care îl căuta, formă un număr din Kentucky. 


67 

Sarah își aminti în ultima clipă că Laurie plecase la spital 
numai cu hainele de pe ea. Mulțumită că nu pornise deja spre 
New York, se duse în camera surorii sale și, ajutată de Sophie, 
împachetă câteva lucruri. 

La clinică, tot conţinutul genţii sport cu care venise fu 
controlat. O infirmieră se grăbi să-i confiște cureaua din piele și 
pantofii de sport cu șireturi. 

— Nu este decât o măsură de precauţie, se justifică ea. 

— Deci toţi credeţi că sora mea este în stare să se sinucidă, îi 
spuse Sarah lui Justin, câteva minute mai târziu. Expresia lui 
înţelegătoare o făcu să întoarcă iute capul. Putea suporta orice, 
nu și compasiunea lui. Dar nu-mi pot permite să pierd 
compasiunea acestui om, își zise ea, înghițind pentru a scăpa de 
nodul care i se pusese din nou în gât. 

— Sarah, ieri ţi-am zis că Laurie se află într-un moment 
delicat, de mare deprimare. Dar te pot asigura că nu mai vrea 
să te facă să suferi - lucru de care ar trebui să ne și agățăm 
toate speranţele. Este ferm hotărâtă să facă absolut orice 
pentru a evita alte necazuri. 

— Dar realizează că cea mai mare suferință mi-o provoacă 
făcându-și rău sie însăși? 

— Da, cred că-și dă seama. Și mai cred ceva: că a început să 
aibă încredere în mine. Știe că eu l-am convins pe judecător s-o 
lase să vină aici. Ai reușit să-ţi dai seama ce fel de fotografie a 
rupt ieri? 

— Sophie a reconstituit-o. Sarah scoase fotografia din geantă 
și i-o arată. Nu înţeleg de ce ar supăra-o o astfel de poză, spuse 
apoi. Este similară cu multe alte poze pe care le avem puse în 
albume sau răspândite prin casă. 

Justin Donnelly studie fotografia cu mare atenţie. 

— Cu toate crăpăturile și urmele de lipici, este greu să tragi o 
concluzie. Am să-i cer infirmierei s-o aducă pe Laurie. 

Laurie îmbrăcase unele dintre hainele aduse de Sarah: blugi și 
un pulover albastru, care accentua albastrul ochilor. Işi lăsase 
părul liber. Nefiind fardată, părea de vreo șaisprezece ani. Cum 
o zări pe Sarah, îi sări în braţe. Mângâind-o pe păr, Sarah gândi: 
Așa va trebui să arate în instanţă. Tânără. Vulnerabilă. 

Gândul acesta o ajută să prindă curaj și să-și stăpânească 
emoţiile. Abia acum își dădea seama că, ori de câte ori se 


concentra asupra planului de apărare al lui Laurie, reușea să-și 
ţină în frâu propriile emoţii. 

Laurie se așeză pe unul dintre fotolii. După traiectoria pe care 
o urmă pentru a ajunge la el, le dădu de înţeles că nu are 
intenţia să se apropie de canapea. 

— Pun pariu că te-ai gândit c-o vei convinge să se întindă 
acolo, spuse cu vocea stridentă pe care o cunoșteau. 

— Bănuiesc că vorbesc cu Kate, nu-i așa? întrebă Justin pe un 
ton foarte blajin. 

Aspectul de adolescentă de șaisprezece ani dispăruse ca prin 
minune. Trăsăturile feţei se înăspriseră. Nu, toată faţa i-a 
încremenit, gândi Sarah. Pare mai bătrână. 

— Da, cu Kate vorbeşti. Vreau să-ţi mulţumesc că ieri ai 
scăpat-o de închisoare pe fricoasa aia. Închisoarea chiar ar fi 
terminat-o. Am încercat s-o împiedic să-i trimită soţiei lui Allan o 
scrisoare atât de nebunească, dar n-a vrut să mă asculte și uite 
ce s-a întâmplat. 

— Laurie a scris-o? se interesă Justin. 

— Nu, Leona. Lașa aia ar fi trebuit să-i fi trimis o scrisoare de 
condoleanţe, deși și asta ar fi picat la fel de prost. îţi jur că n-o 
pot suferi. lar în privinţa celorlalte două... ce să-ţi spun? Una nu 
face altceva decât să-l jelească pe Allan Grant, cealaltă, adică 
puștoaica, plânge întruna. Dacă n-o să-i tacă gura, am s-o 
sugrum. 

Sarah nu-și putea desprinde privirea de la Laurie. Această altă 
personalitate, care își spunea Kate, sălășluia în sufletul surorii 
sale, dictându-i sau încercând să-i dicteze acţiunile. Dacă ea 
apărea și în instanţă cu atitudinea asta arogantă, brutală, nici 
un juriu din lume nu o va mai achita pe Laurie. 

Justin spuse: R 

— Să știi că n-am pus încă în funcțiune camera video. In 
dimineața asta ai apărut foarte repede. Te deranjează dacă-i 
dau drumul acum? 

Fata ridică din umeri, iritată. 

— N-ai decât. Oricum o vei face. 

— Kate, Laurie a fost îngrozitor de supărată ieri, nu-i aşa? 

— Ar trebui să știi răspunsul. Doar ai fost prezent. 

— Am sosit la ea după ce s-a supărat. De aceea mă întrebam 
dacă nu cumva îmi poţi spune cauza supărării ei. 

— Discuţia asta este interzisă. 


Donnelly nu păru derutat. 

— În regulă. Atunci o vom evita. Îmi poţi arăta ce făcea Laurie 
atunci când s-a supărat? 

— Nici o șansă, amice. Apoi „Kate” întoarse brusc capul. Of, 
termină o dată cu smiorcăiturile astea! 

— Debbie plânge? întrebă Justin. 

— Cine altcineva? 

— Nu știu. Cât de multe sunteţi? 

— Nu foarte multe. Unele ne-au părăsit imediat după ce 
Laurie s-a întors acasă. Uite așa. Aglomeraţia devenise prea 
mare. Am zis să taci! 

— Kate, dacă m-ai lăsa să discul cu Debbie, poate aș fi în 
stare să aflu ce o deranjează. 

— Dă-i drumul. Eu nu mă pot descurca cu ea. 

— Debbie, te rog, nu le teme. Îți promit că nu ţi se va 
întâmpla nimic. Mai vorbește o dată cu mine, vrei? Vocea lui 
Justin era blajină, convingătoare. 

Kate se transformă în Debbie într-o fracțiune de secundă. 
Părul îi căzu peste faţă, trăsăturile se îndulciră, ţuguie gura cu 
buzele tremurând, împreună mâinile în poală, ridică puţin 
tălpile, cu picioarele atârnate. Lacrimile începură să-i curgă 
șiroaie pe obraji. 

— Bună, Debbie, spuse Justin. Astăzi ai plâns foarte mult, nu-i 
așa? 

Fata dădu energic din cap, afirmativ. 

— De ce? i s-a întâmplat ceva ieri? 

Din nou răspuns afirmativ, dat tot cu capul. 

— Debbie, știi că îmi place de tine. Și știi că vreau să te feresc 
de orice neplăcere. Crezi că poţi avea încredere în mine? 

larăși răspuns afirmativ, dar ceva mai șovăitor. 

— Atunci, îmi poţi explica ce te-a speriat? 

De data asta, capul fetei se mișcă dintr-o parte în alta. 

— Mie îmi poţi vorbi deschis. Poate că după aceea ar fi bine 
să-mi și arăţi. Cu ce te-ai ocupai ieri? Ai scris în jurnal? 

— Nu. Laurie a scris în el, răspunse fala. Vocea era subţirică, 
copilăroasă și tristă. 

— Bine, Laurie a scris, dar tu îmi poţi spune ce a scris, nu? 

— Nu tot. Abia am început să învăţ să citesc. 

— Nu-i nimic. Atunci arată-mi ce a făcut Laurie. 


Fata luă în mână un creion imaginar, făcu o mișcare care 
sugera deschiderea unui caiet și începu să scrie prin aer. La un 
moment dat ezită, rămânând cu creionul ridicai, de parcă ar fi 
căzut pe gânduri. Apoi, după o scurtă privire aruncată în jur, 
cobori mâna ca să întoarcă pagina. 

Brusc, holbă ochii și deschise gura ca și cum ar fi vrut să ţipe. 
Dar nu scoase niciun sunet. În schimb, sări în picioare, azvârii 
caietul și începu să rupă ceva, mișcând frenetic mâinile. Faţa i 
se schimonosise de groază. 

Apoi, pe neașteptate, își lăsă mâinile să cadă moi de-a lungul 
trupului și strigă: 

— Debbie, intră la loc! Ascultă, doctore, mi s-o fi făcut greață 
de copila asta, dar tot trebuie să am grijă de ea. Să arzi 
fotografia aia, mă auzi? Să n-o forţezi s-o mai privească 
vreodată. 

Kate luase din nou conducerea. 


La sfârșitul ședinței veni o infirmieră ca să o ia pe Laurie. 

— Poţi trece mai târziu pe la mine? își întrebă Laurie sora, pe 
un ton implorator, exact înainte de a pleca. 

— Da. Voi veni ori de câte ori doctorul Donnelly va socoti că e 
bine. 

După ce Laurie se făcu nevăzută, Justin întinse fotografia spre 
Sarah. 

— Poţi detecta aici vreun amănunt care ar putea s-o sperie? 

Sarah mai studie o dată poza. 

— Liniile dintre bucăţile rupte și lipiciul uscat de deasupra nu 
mă lasă să disting prea multe. Oricum, după felul în care stă cu 
braţele încolăcite în jurul trupului, aș zice că i-a fost frig. Poartă 
același costum de baie din fotografia în care suntem amândouă, 
care se află în bibliotecă. A fost făcută cu câteva zile înainte de 
a fi răpită. De fapt, așa era îmbrăcată și în momentul dispariţiei. 
Crezi că asta a speriat-o? 

— Foarte posibil. Doctorul Donnelly puse fotografia în dosarul 
pacientei sale. Astăzi o vom ţine ocupată toată ziua, spuse apoi. 
În dimineaţa asta, trebuie să se ducă la ședința de terapie prin 
artă, iar după-amiază va participa la o sesiune de scriere a 
memoriilor în jurnalul personal. Dar continuă să refuze să se 
supună testelor standard. Oricum, să știi că voi încerca să mă 
întâlnesc cu ea ori de câte ori voi putea. Inainte de consultaţiile 


programate, între ele, după... Mă rog, sper că, o dată cu 
trecerea timpului, va accepta să discute cu mine și în lipsa la. 
Şansele sunt foarte mari. 

Sarah se ridică în picioare. 

— La ce oră să mă întorc? 

— O poţi vedea imediat după cină. La șase îţi convine? 

— Desigur. 

Când ieși din cabinet, Sarah făcu un scurt calcul mintal. Acum 
era aproape amiază. Cu puţin noroc, la unu ajungea acasă. 
Trebuia să se întoarcă pe la patru și jumătate ca să evite traficul 
intens. Prin urmare, mai dispunea de trei ore și jumătate. 

Justin o conduse până la biroul de recepţie al clinicii, apoi o 
urmări cum se îndepărtează. Spatele ei zvelt era drept, geanta 
sport atârna pe umăr, capul sus. Așa, fetiță, bărbia cât mai sus, 
gândi el. Dar o clipă mai târziu, continuând să o urmărească 
străbătând coridorul, o văzu îndesându-și mâinile în buzunare, 
căutând parcă să se apere de un frig pe care numai ea îl putea 
simţi. 


PARTEA A PATRA 


68 

Marele juriu, reunit pe 17 februarie, nu avu nevoie de mult 
timp pentru a o pune pe Laurie sub acuzaţia de crimă 
premeditată. Data începerii procesului fu stabilită pe 5 
octombrie. 

În ziua următoare, Sarah se întâlni cu Brendon Moody la 
Solari's, popularul restaurant de lângă tribunalul districtului 
Bergen, imediat după colţ. Toţi magistraţii și avocaţii care 
intrară acolo se opriră să vorbească cu Sarah. Tânăra asta ar 
trebui să ia masa cu ei, să glumească cu ei, nu să-i întâlnească 
în asemenea împrejurări, gândi Brendon. 

Sarah petrecuse toată dimineaţa în biblioteca tribunalului, 
căutând dosarele unor acuzaţi cu deficienţe mintale. Brendon 
sesiză și neliniștea din ochii ei, și zâmbetul șters care dispărea 
rapid după ce persoana care o saluta îi întorcea spatele. Era 
palidă, cu obrajii supţi. Se bucură când o auzi comandând un 
prânz îndestulător, comentând: 

— Am senzaţia că orice mâncare are gust de rumeguș, dar, în 
faza asta a jocului nu-mi pot permite să mă îmbolnăvesc, zise 
Sarah, strâmbându-se. Dar tu, Brendon, ce-ai descoperit în 
campus? 

— Numai lucruri  previzibile. Brendon luă o înghiţitură 
apreciabilă din cheeseburger. N-am făcut progrese prea mari, 
Sarah, spuse apoi, scoțând la iveală un carneţel de notițe. Cea 
mai bună, dar poate și cea mai periculoasă martoră este Susan 
Grimes, eleva a cărei cameră se află chiar în faţa celei în care 
stă Laurie. Pe ea ai sunat-o de vreo două ori. Începând din luna 
octombrie, fata asta a sesizat că Laurie a părăsit regulat 
căminul între orele opt și nouă seara, revenind abia la 
unsprezece sau chiar mai târziu. Ea afirmă că, ori de câte ori 
ieșea, Laurie părea cu totul schimbată. Devenea foarte sexy. Se 
machia intens, își umfla părul, își vâra blugii în cizme cu loc 
înalt, ceea ce nu era deloc stilul ei. Susan ajunsese la 
convingerea că Laurie se întâlnea cu un tip. 

— Există vreun indiciu că ar fi fost vreodată combinată cu 
Allan Grant? 

— Dacă urmărești datările unora dintre scrisorile pe care i le-a 
trimis, o să constaţi că apar neconcordanţe, spuse Moody direct, 
deschizând carneţelul de notițe. Pe 16 noiembrie, Laurie a scris 
că i-a plăcut seara anterioară pe care a petrecut-o în braţele lui 


Allan. Aceasta era seara zilei de vineri, 15 noiembrie, când Allan 
și Karen Grant se duseseră împreună la o petrecere organizată 
la colegiu. Același gen de fantezii par să fie și în scrisorile din 2, 
12 și 14 decembrie, respectiv din 6 și 11 ianuarie. Și aș putea să 
prelungesc lista cu toate cele care au urmat până în ziua de 28 
ianuarie. Sincer să fiu, am sperat că voi putea demonstra că 
Allan Grant a ademenit-o. Știm că Laurie s-a învârtit prin 
preajma casei lui, însă n-avem nici cea mai mică dovadă că el 
era conștient de prezenţa ei. Mai mult decât atât, toate indiciile 
duc la situaţia inversă. 

— Să deduc că, după părerea ta, toate aceste aventuri nu s- 
au petrecut decât în mintea surorii mele? Că este imposibil să 
sugerăm măcar că Grant a profitat de starea ei de deprimare? 

— Mai vreau să discut cu cineva înainte de a trage concluziile. 
Cu o profesoară care a fost în concediu medical. Se numește 
Vera West. Mi-a ajuns la urechi zvonul că tipa asta ar fi fost 
încurcată cu Grant. 

Zgomotul de fond, un amestec de voci, râsete și clinchete de 
farfurii puse pe mese, atât de familiar deoarece făcea parte din 
viaţa cotidiană pe care o ducea Sarah în timpul programului de 
muncă, păru să devină deodată enervant, străin. Ştia ce voia să 
spună Brendon Moody. Dacă Laurie inventase toate întâlnirile cu 
Allan Grant, dacă, în lipsa soţiei sale, el avusese o aventură cu o 
altă femeie și Laurie aflase acest lucru, rechizitoriul procurorului 
va fi mult mai credibil când va susţine că această crimă fusese 
comisă într-o criză de gelozie. 

— Când vei discuta cu Vera West? 

— In curând, sper. 

Sarah bău ultima înghiţitură de cafea, apoi îi făcu semn 
chelnerului să vină cu nota de plată. 

— E cazul s-o iau din loc. Trebuie să mă întâlnesc cu cei care 
vor să ne cumpere casa. Adică, ghici cu cine? Acea doamnă 
Hawkins care a fost pe la noi nu este alta decât soţia 
reverendului Bobby Hawkins. 

— Dar ăsta cine-i? întrebă Brendon. 

— Noul predicator care apare la emisiunea „Church of the 
Airways”. Unul care a stârnit multă vâlvă. In compania lui se afla 
domnișoara Perkins când i-a venit ideea că „Jim” ar fi numele 
bărbatului care a intrat în localul ei cu ani în urmă, împreună cu 
Laurie. 


— A, tipul ăla! Ce comediant! Cum de a hotărât să cumpere 
tocmai casa voastră? Ciudată coincidenţă, având în vedere că a 
intrat în contact și cu doamna Perkins. 

— Nu-i prea ciudată. Soţia lui s-a tot învârtit prin jurul casei 
noastre încă dinainte să se întâmple toate astea. Și-apoi, 
Perkins l-a contactat, nu viceversa. Apropo, a venit vreun 
răspuns de la poliţia din Harrisburg? Au găsit vreun „Jim”? 

Brendon Moody sperase că Sarah nu-i va pune această 
întrebare. Alegându-și cuvintele cu grijă, spuse: 

— Sarah, la drept vorbind, da. Răspunsul abia ne-a sosit. 
Există un pedofil recunoscut din Harrisburg pe nume Jim Brown. 
Cazierul lui judiciar este lung de o milă. Când Laurie a fost zărită 
în local, el se afla prin zonă. Domnișoarei Perkins i-a fost arătată 
fotografia lui, dar nu l-a putut identifica. Poliţia noastră a vrut 
să-l aducă aici pentru a-l supune unui interogatoriu, dar între 
timp Laurie a fost găsită, iar el a dispărut fără urmă. 

— Și n-a mai apărut de atunci? 

— A murit acum șase ani într-o închisoare din Seatlle. 

— Care au fost capetele de acuzare? 

— Răpire și viol. Victima a fost o fetiţă de cinci ani. La proces, 
fetița a vorbit despre cele două luni pe care le-a petrecut cu el. 
l-am citit depoziția. Isteaţă copilă. A venit cu niște chestii de-a 
dreptul șocante. Povestea ei a fost publicată de toate ziarele 
apărute la momentul respectiv. 

— Deci n-am făcut nimic. Presupunând că Laurie a fost răpită 
tot de el și că, prin cine știe ce minune, și-l amintește și este în 
stare să spună ce a păţit din cauza lui, procurorul va aduce în 
faţa instanţei ziarele din Seatlle ca să demonstreze că sora mea 
nu face altceva decât să repete papagalicește povestea acelei 
fetiţe. 

— Nu știm dacă tipul ăsta a avut vreo legătură cu Laurie, 
ripostă Moody prompt. Dar, da, în cazul în care a avut, indiferent 
ce-și amintește Laurie despre el, va face impresia că nu spune 
decât minciuni. 

Nici unul dintre ei nu dădu glas gândului care le trecu 
amândurora prin minte. După cum mergeau treburile, exista 
posibilitatea să fie obligaţi să-l roage pe procuror să accepte 


calea negocieriis. Or asta însemna că, pe la sfârșitul verii, Laurie 
va ajunge în închisoare. 


3 Practică judiciară care îi permite avocatului apărării să pledeze vinovat 
pentru un cap de acuzare mai puţin grav, în scopul de a-l scăpa pe cel 
incriminat de o condamnare pentru unul mult mai grav. 


69 

Urcaţi în mașina agentei imobiliare Betsy Lyons, Bic și Opal se 
îndreptau spre casa Kenyon. Pentru această întâlnire, amândoi 
aleseseră o ţinută conservatoare. Bic purta un costum gri cu 
dungulițe extrem de fine, cămașă albă și cravată gri cu reflexe 
albăstrui. Paltonul îi era gri închis, iar mănușile din piele de 
căprioară, tot gri. 

Părul consoartei sale abia fusese vopsit și coafat la Elizabeth 
Arden's. Rochia ei din lână gri avea guler și manșete de catifea. 
Paltonul negru, croit pe corp, avea la gât o blăniţă îngustă de 
samur. Pantofii și poșeta, ambele de la Gucci, erau din piele 
neagră de șopârlă. 

Bic ședea pe scaunul din partea dreaptă a șoferului, adică 
lângă Lyons. Vorbind întruna și indicând diversele puncte 
turistice de interes ale orașului, ea arunca frecvent câte o 
privire către bărbatul de alături. Betsy rămăsese cu gura 
căscată când o altă agentă imobiliară o întrebase: 

„Betsy, știi cine este tipul ăsta?” 

Ea nu știa decât că domnul Hawkins lucra la televiziune. Dar 
nu avusese nici cea mai vagă idee că avea propria lui emisiune. 
lar acum ajunsese la concluzia că reverendul Hawkins este un 
bărbat foarte atrăgător și charismatic. Acum vorbea despre 
mutarea lor în zona New York-ului. 

— Când am fost chemat la „Church of the Airways”, mi-am 
dat seama imediat că vom dori să avem o locuinţă prin 
apropierea sediului. Dar nu suport metropolele. De aceea Carla 
a primit dezagreabila sarcină de a cerceta prin localităţile 
învecinate. Şi se pare că s-a simţit atrasă în special de acest 
orășel și de această casă, pentru că a tot venit pe aici. 

Slăvit să fie Domnul, gândi Betsy Lyons. 

— Am ezitat dintr-un singur motiv, spunea acum predicatorul 
cu vocea lui blândă, curtenitoare, anume că soţia mea se 
ambalează prea tare și că, în final, va suferi o dezamăgire. 
Sincer să fiu, am crezut că această casă va fi retrasă definitiv de 
pe piaţă. 

Și eu am crezut, își spuse Betsy Lyons, cutremurându-se la 
gândul că s-ar fi putut întâmpla așa ceva. 

— Fetele se vor simţi mai fericite într-o locuință mai mică, 
mărturisi ea. Uitaţi, aceasta este strada. O luaţi pe bulevardul 


Lincoln, treceţi de toate vilele acestea frumoase, apoi, când 
ajungeţi aici, la cotitura drumului, vă treziţi pe Twin Oaks Road. 

Când intrară pe Twin Oaks Road, agenta imobiliară le înșiră cu 
viteză toate numele vecinilor. 

— Aici stă proprietarul băncii Williams. Familia Kimball 
locuiește în casa aceea, construită în stil Tudor. Femeia pe care 
o vedeţi acolo este Courtney Meier, actriţa. 

Pe bancheta din spate, Opal își strângea mănușile în pumni, 
nervoasă. Ori de câte ori veneau în Ridgewood era ca și cum 
patina pe o pojghiță subţire de gheaţă și o testa întruna, 
apropiindu-se din ce în ce mai mult de punctul în care îi va 
crăpa sub picioare. 


Sarah îi aștepta. Atrăgătoare, concluzionă Opal, care avea 
pentru prima dată ocazia să o privească de aproape. Pare a fi 
genul de femeie care arată mai bine când îmbătrânește. Bic ar fi 
trecut fără să o vadă când era copil. Opal ar fi dorit ca Lee să nu 
fi avut plete blonde, lungi până în talie. Ar fi dorit ca fata să nu fi 
stat pe marginea străzii în ziua aceea. 

Berbec în blană de miel, gândi Sarah în momentul în care 
dădu mâna cu Opal. Apoi se întrebă de ce naiba îi venise în 
minte tocmai această veche expresie irlandeză, favorita bunicii 
sale. Doamna Hawkins era o femeie trecută de patruzeci de ani, 
bine îmbrăcată și coafată după ultima modă. Buzele înguste și 
bărbia minusculă îi dădeau însă expresia aceea de om fără 
personalitate, dar și ascunsă. Sau poate că totul se datora 
magnetismului acestui reverend Bobby Hawkins. 

El părea că umple întreaga camera, că absoarbe toată 
energia din ea. Reverendul aduse imediat vorba despre Laurie. 

— Nu știu dacă ați aflat că ne-am rugat în timpul sfintei 
noastre ore de emisie ca numele omului care a răpit-o pe sora 
dumneavoastră să revină în memoria domnișoarei Thomasina 
Perkins. 

— Am urmărit emisiunea, recunoscu Sarah. 

— Și aţi verificat dacă există vreo posibilă legătură cu numele 
Jim? Atotputernicul lucrează pe căi ciudate: uneori direct, alteori 
ocolit. 

— Nu va rămâne nimic necercetat pentru apărarea surorii 
mele, spuse Sarah pe un ton care punea capăt discuţiei. 

Bic înţelese. 


— Frumoasă încăpere, zise el, uitându-se prin bibliotecă. Soţia 
mea mi-a vorbit mereu despre cât de mulțumit voi fi să lucrez 
aici, cu aceste biblioteci încăpătoare și cu aceste ferestre mari. 
Mie îmi place întotdeauna lumina. Dar nu vreau să vă mai 
răpesc timpul. Am dori să ne permiteţi să mai vedem o dată 
casa, împreună cu doamna Lyons, apoi voi cere avocatului meu 
să ia legătura cu avocatul dumneavoastră ca să înceapă 
întocmirea actelor... 

Când doamna Lyons îi duse pe cei doi la etaj, Sarah își văzu 
de treabă, completând dosarul cu însemnările făcute la 
biblioteca tribunalului. Deodată își dădu seama că era mai bine 
să pornească spre New York. 

Soții Hawkins și Betsy Lyons își făcură apariţia în pragul ușii 
ca s-o anunţe că pleacă. Reverendul Hawkins o asigură că 
arhitectul lui. Pe care ar dori să-l aducă acolo cât mai curând 
posibil, nu va intra în bibliotecă în timp ce Sarah lucra. Când i-ar 
conveni ei să-l primească? se interesă. 

— Mâine sau poimâine, fie între orele nouă și douăsprezece 
dimineaţa, fie pe la sfârșitul după-amiezii, răspunse Sarah. 

— Atunci rămâne pe mâine dimineaţă. 


În după-amiaza următoare, când se întoarse de la clinică, 
Sarah intră direct în bibliotecă. Nu avea cum să știe că, de acum 
încolo, orice cuvânt rostit în această încăpere va activa un 
echipament electronic sofisticat, pus în funcţiune de orice voce, 
oricât de slabă, și că toate conversațiile vor fi înregistrate de un 
casetofon ascuns în peretele dulapului camerei de oaspeţi. 


70 

Pe la mijlocul lunii martie, Karen Grant porni spre Clinton, 
sperând că acela era ultimul drum pe care trebuia să-l facă până 
acolo. In săptămânile care trecuseră de la moartea lui Allan, ea 
își petrecuse toate sâmbetele în fosta ei locuinţă pentru a se 
descotorosi de lucrurile inutile acumulate în cei șase ani de 
căsnicie, pentru a selecta piesele de mobilier pe care dorea să 
le ducă în apartamentul din New York și pentru a le pasa pe 
toate celelalte unui comerciant care se ocupa cu vânzarea 
mobilelor vechi. Vânduse și mașina lui Allan, iar casa era acum 
lăsată în grija unui agent imobiliar. Astăzi se ducea la Clinton 
pentru a participa la slujba comemorativă în amintirea lui Allan 
la biserica din campus. 

A doua zi urma să plece pentru patru zile pe insula St. 
Thomas. O scurtă evadare îmi va prinde bine, își spuse 
conducând mașina cu viteză pe New Jersey Turnpike. Avantajele 
în afacerile agenţiilor turistice erau extraordinare. Karen fusese 
invitată la Reciful Francezului, unul dintre locurile ei favorite. 

Mergea și Edwin acolo... Ritmul bătăilor inimii ei crescu și, 
fără să-și dea seama, schiţă un zâmbet mulţumit. Începând din 
toamnă nu vor mai fi nevoiţi să se ascundă. 


Slujba comemorativă semănă perfect cu cea de la funeralii. 
Era copleșitor să asculţi elogiile aduse lui Allan. Karen își auzi 
propriile hohote de plâns. Louise Larkin, care ședea lângă ea, o 
cuprinse pe după umeri. 

— Of, dacă m-ar fi ascultat... îi șopti Karen lui Louise. L-am 
avertizat că fata aia este periculoasă. 

După încheierea slujbei avu loc o recepţie la familia Larkin. 
Karen le admirase întotdeauna locuința. Clădirea, construită cu 
peste o sută de ani în urmă, fusese superb restaurată. Îi 
amintea de casele din Cooperstown, unde locuiau o mare parte 
dintre colegii ei de liceu. Karen crescuse într-un parc de rulote. 
Și acum își mai amintea cum râsese de ea un copil de la școală; 
o întrebase dacă părinţii ei vor desena casa mobilă pe felicitările 
de Crăciun. 

In afară de profesori și câțiva membri ai administraţiei 
colegiului, soţii Larkin invitaseră și vreo duzină de studenți. Unii 
dintre ei îi prezentară sincere condoleanţe, alţii se opriră în 
dreptul ei doar pentru a-i povesti o întâmplare amuzantă în care 


fusese implicat Allan. Ochii lui Karen se umeziră în momentul în 
care declară în faţa tuturor că, pe zi ce trece, simte tot mai mult 
lipsa soțului ei. 

In celălalt capăt al încăperii, o femeie de patruzeci de ani, 
Vera West, cea mai nouă profesoară din colegiu, ţinea în căușul 
palmelor un pahar cu vin alb. Faţa ei rotundă, cu trăsături 
plăcute, era încadrată de un păr castaniu scurt, ondulat natural. 
Ochelarii fumurii îi ascundeau ochii. Nu avea probleme cu 
vederea. Şi-i pusese doar de teamă că expresia ochilor ar putea- 
o trăda. Sorbind din vin, se strădui să nu-și aducă aminte de 
petrecerea din campus de acum câteva luni, când în celălalt 
capăt al încăperii stătuse Allan, nu soţia lui. Ea își luase 
concediul acela medical doar în speranţa că va avea astfel 
răgazul necesar pentru a-și stăpâni emoţiile - emoţii pe care 
nimeni nu trebuia să le observe. Dând pe spate o șuviţă de păr 
care reușea întotdeauna să-i cadă pe frunte, îi veni în minte 
versul unui poet din secolul al nouăsprezecelea: „Durerea 
despre care nu vorbești este cea mai grea povară”. 

Louise Larkin veni să-i ţină companie. 

— Ce bine îmi pare că te-ai întors, Vera. Cu toţii ţi-am simţit 
lipsa. Cum o duci cu sănătatea? Doamna Larkin o privea cu ochi 
cercetători. 

— Mult mai bine, mulţumesc. 

— Mononucleoza te vlăguiește literalmente. 

— Într-adevăr. Imediat după funeraliile lui Allan, Vera pornise 
spre Cape Cod, ca să se refugieze în căsuţa pe care o avea 
acolo. Mononucleoza fusese boala de care se folosise când îi 
telefonase decanului. 

— Karen arată de-a dreptul superb pentru o persoană care a 
suferit o pierdere atât de mare, nu crezi, Vera? 

Vera ridică paharul la buze, sorbi, apoi spuse calm: 

— Karen este o femeie frumoasă. 

— Vreau să zic că tu, de exemplu, ai slăbit tare mult, ești 
trasă la faţă. Jur că, dacă nu v-aș fi cunoscut pe nici una dintre 
voi, aș fi spus că tu ești văduva. Strângând-o pe Vera de mână, 
Louise Larkin îi adresă un zâmbet plin de simpatie. 


71 

Laurie se trezi auzind șoapte venind de pe culoar. Vocile 
acelea înăbușite ajunseseră să i se pară liniștitoare în cele trei 
luni de ședere în clinică. Februarie. Martie. Aprilie. 

Acum era începutul lui mai. Înainte de a veni aici, când se afla 
în lumea din exterior, fie pe stradă, fie în campus, fie chiar 
acasă, începuse să simtă că se află în cădere liberă, incapabilă 
să oprească senzaţia de coborâre. Aici, în schimb, în clinică, 
trăia cu impresia că timpul se oprise în loc. Ritmul căderii 
scăzuse. Şi era  recunoscătoare pentru această pauză 
temporară, chiar dacă era conștientă că, până la urmă, nu o mai 
putea salva nimeni. 

Ridicându-se încet în capul oaselor, aduse genunchii la piept. 
Cel mai mult îi plăceau asemenea dimineţi când, trezindu-se, 
constata că noaptea trecuse fără să o chinuie obsedantul vis al 
cuţitului sau orice altceva o pândea. 

Cum despre astfel de lucruri i se cerea să scrie în jurnal, se 
întinse spre măsuţa de noapte ca să ia carneţelul cu spirală și 
pixul. Inainte de a se îmbrăca pentru a merge la masă, avea 
timp să-și aștearnă pe hârtie câteva gânduri. Își așeză pernele 
într-o poziţie convenabilă, se sprijini cu spatele de ele și 
deschise carneţelul. 

Descoperi câteva pagini pe care nu le observase în seara 
precedentă. De nenumărate ori, o mână de copil scrisese: „O 
vreau pe mămica. Vreau să merg acasă.” 


În aceeași dimineaţă, ceva mai târziu, când ea și Sarah 
ședeau pe fotolii în fala biroului lui Justin Donnelly, care se 
apucase să-i citească jurnalul, Laurie îl studie pe medic cu mare 
atenţie. E un bărbat solid, gândi ea, cu umeri largi, cu trăsături 
ferme, cu o masă de păr negru. li plăceau și ochii lui, de un 
albastru intens. De obicei nu-i plăceau mustăţile, dar lui îi 
veneau bine, mai ales că-i evidenţiau albul danturii ireproșabile. 
li admira și mâinile. Mâinile mari, cu degete lungi. Bronzate, dar 
nu păroase. Ciudat, găsea că mustaţa îl prindea pe doctorul 
Donnelly, însă ura părul de pe mâinile și braţele oricărui bărbat! 
Mirată de concluzia la care ajunsese, Laurie își exprimă cu glas 
tare acest ultim gând. 

Donnelly își desprinse privirile de pe jurnal. 

— Poftim, Laurie? 


Ea ridică din umeri. 

— Nu știu de ce am zis chestia asta. 

— Vrei să repeţi? 

— Am zis că urăsc părul de pe mâinile și braţele bărbaţilor. 

— De ce crezi că ţi-a trecut prin minte acest gând? 

— Nu-ţi va răspunde la întrebarea asta! 

Sarah ajunsese să recunoască imediat vocea lui Kate. 

Brusca transformare a pacientei nu-l tulbură pe Justin. 

— Haide, Kate, spuse el amuzat. Nu poţi să mi-o furi mereu pe 
nerușinata Laurie. Fata aia vrea să-mi vorbească. Sau Debbie 
vrea? Cred că ea a completat jurnalul aseară, nu? Scrisul ăsta 
pare alei. 

— Păi, nu știu ce să zic. Al meu nu este cu siguranţă. Pe 
parcursul ultimelor trei luni, tonul devenise mai puţin strident. 
Între Kate și Justin părea să se fi stabilit o prudentă înţelegere. 

— Acum pot să vorbesc cu Debbie? 

— Ah, bine. Dar n-o mai face să plângă. M-am săturat de 
smiorcăielile copilei ăleia. 

— Kate, ţie îţi cam plac cacealmalele, spuse Justin. Le 
protejezi și pe Debbie, și pe Laurie, amândoi știm asta. Dar pe 
tine nu mă laşi să te ajut. Îți asumi o responsabilitate prea mare. 

Căderea părului peste faţă devenise un semnal obișnuit. 
Sarah simţi că i se strânge inima când auzi vocea înspăimântată 
a puștoaicei care pretindea că se numește Debbie. Așa fusese 
oare Laurie în cei doi ani de absenţă? Intotdeauna plânsă, 
îngrozită, tânjind după cei pe care îi iubea? 

— Bună, Debbie, spuse Justin. Cum se simte astăzi fetiţa 
noastră? 

— Mai bine, mulţumesc. 

— Debbie, mă bucur foarte mult că ai reînceput să-ţi așterni 
gândurile pe hârtie. Ai idee ce ai scris aseară? 

— Ştiam că era caietul gol. Eu l-am scuturat prima. 

— Tu l-ai scuturat? De ce l-ai scuturat? Te-ai așteptat să cadă 
ceva din el? 

— Habar n-am. 

— Ce ţi-a fost teamă că vei găsi în el, Debbie? 

— Alte fotografii, murmură ea. Acum trebuie să plec. Mă 
caută. 

— Cine? Cine te caută? 

Dar Debbie dispăruse deja. 


Urmă un hohot de râs indolent. Laurie își puse un picior peste 
celălalt și adoptă o poziţie mai degajată, cufundându-se în 
fotoliu. Apoi făcu un gest deliberat provocator, trecându-și 
degetele prin păr. 

— Așa e ea. Încearcă tot timpul să se ascundă, în speranţa că 
nu o vor găsit celelalte. 

Sarah înţepeni. Acum nu aveau de-a face cu adevărata Laurie, 
cum crezuse, ci cu Leona, cea care îi scrisese lui Allan Grant. Ea 
era iubita neglijată care îl ucisese. Pe parcursul lunilor de 
spitalizare, Leona nu mai apăruse decât de două ori. 

— Bună, Leona. Justin se întinse peste birou, cu aerul că vrea 
să cocheteze cu o femeie atrăgătoare. Chiar speram că ne vei 
face o vizită. 

— Păi, o fată trebuie să-și vadă mai departe de viaţa ei. Nu te 
poţi lamenta o veșnicie. Ai o ţigară? 

— Sigur. Justin deschise sertarul, scoase un pachet și îi 
aprinse ţigara. Până acum te-ai lamentat, Leona? 

Ea ridică din umeri. 

— Ei, doar știi cum este. Mi-am cam pierdut minţile din cauza 
profesorului Gură Spartă. 

— Adică din cauza lui Allan Grant? 

— Da, dar ştii ceva? Gata, s-a terminat. Îmi pare rău pentru el, 
însă câteodată se mai întâmplă și chestii dintr-astea. 

— Ce fel de chestii? 

— Mă refer la faptul că m-a turnat și psihiatrului, și decanului 
colegiului. 

— De aceea te-ai supărat pe el? 

— Normal. Și pe Laurie a înfuriat-o, dar din alte motive. Când 
l-a acostat în hol, ea a dat o reprezentaţie de nota zece. _ 

Va trebui să folosesc soluţia negocierii, gândi Sarah. In cazul 
în care în instanţă apare personalitatea aceasta, care nu are nici 
un fel de mustrări de conștiință din pricina morții lui Allan 
Grant... 

— Ştii că moartea lui Allan... 

— O, m-am obișnuit deja cu ideea că nu mai este printre noi. 
Dar ce șoc am avut la început! 

— Ştii cum a murit? 

— Evident.  Cuţitul nostru de bucătărie. Apoi, deodată, 
bravada fetei deveni mai puţin ostentativă. Aș fi dorit să mă 


ajute Dumnezeu să-l fi lăsat în camera mea în noaptea în care l- 
am înjunghiat. Intr-adevăr, eram nebună după profesor, știi. 


72 


În cele trei luni dintre începutul lui februarie și sfârșitul lui 
aprilie, Brendon Moody se duse de multe ori la colegiul Clinton. 
Ajunsese o figură familiară, vorbind cu studenţii la Ralhskeller 
sau la centrul studenţesc, purtând discuţii cu cadrele didactice, 
schimbând câteva vorbe, din mers, cu tinerele care locuiau în 
același cămin cu Laurie. 

La sfârșitul acestei perioade de trei luni, constată că 
informaţiile culese nu o vor ajuta pe Sarah să obţină achitarea 
surorii sale, dar le dădeau speranţa că sentinţa ar putea fi mai 
blândă. În primii trei ani de colegiu, Laurie fusese o elevă model, 
agreată atât de profesori, cât și de colegi. „Era plăcută, dar nu 
apropiată, dacă înţelegeţi ce vreau să zic”, se oferise să-l 
informeze o studentă de la etajul trei al căminului. „Este firesc 
ca, după o vreme, fetele să se împrietenească și să vorbească 
deschis despre băieţii cu care se întâlnesc, despre familie, 
despre orice altceva le trece prin cap. Dar Laurie n-a făcut 
niciodată așa ceva. Era drăguță, se implica în viaţa socială, însă 
dacă se făcea vreun apropo la Gregg Bennett, care se vedea 
bine că e nebun după ea, făcea haz. Întotdeauna era ceva foarte 
personal în cazul ei.” 

Brendon Moody studiase atent tot trecutul lui Gregg Bennett. 
Familie cu bani. Inteligent. Renunţă la colegiu pentru a deveni 
antreprenor, dar suferă un eșec și se întoarce cu coada între 
picioare ca să-și ia diploma. Specializare dublă în ultimul an, 
obținută cu calificative excepţionale la ambele materii. 
Absolvirea colegiului în luna mai. În septembrie următor începe 
programul pentru masterat la Stanford. Este exact genul de 
băiat cu care ai vrea să-ţi vezi fiica venind acasă, gândi 
Brendon. Apoi își aminti că exact același lucru se spusese și 
despre Ted Bundy, un criminal în serie. 

Toţi studenţii erau de acord că schimbarea suferită de Laurie 
după moartea părinţilor ei era dramatică. Fata devenise 
morocănoasă și retrasă. Se plângea întruna de dureri de cap. 
Lipsea de la ore. Preda lucrările cu întârziere. „Câteodată trece 
pe lângă mine fără să mă salute sau mă privește de parcă nu m- 
ar mai fi văzut niciodată”, îi spusese o studentă dintr-un an 
inferior. 


Brendon nu pomenise nimănui despre boala lui Laurie, despre 
multiplele ei personalităţi. Sarah voia să păstreze acest 
„argument” pentru proces, așa că trebuia să aibă grijă să nu 
răspândească nici o veste cu privire la problemele ei de 
sănătate. 

Un număr semnificativ de studenţi sesizaseră că Laurie 
plecase frecvent singură și se întorsese seara târziu. 
Comentaseră acest lucru în fel și chip, încercând să ghicească 
cu cine se întâlnea fata. Dar numai câţiva reușiseră să observe 
că Laurie venea deseori la orele lui Allan Grant mai devreme și 
întârzia în clasă după terminarea cursurilor, ca să poată vorbi cu 
el. 

Lui Louise Larkin, soția decanului, îi făcea plăcere să discute 
cu Moody. Ea îi dăduse de înţeles că Allan Grant începuse să 
manifeste interes pentru o profesoară proaspăt angajată la 
catedra de limbă engleză. Călăuzit de cele spuse de doamna 
Larkin, se dusese să vorbească cu Vera West, însă se izbise de 
un zid. 

— Allan Grant a fost prieten cu toată lumea, replicase ea, 
ignorând toate insinuările din întrebările lui. 

Apucă-te din nou să treci totul prin sită, își spuse Brendon cu 
încăpățânare. Problema era că anul școlar avea să se încheie 
curând. Mai mult decât atât, mulţi dintre studenţii din anul 
terminal, care o cunoșteau foarte bine pe Laurie, aveau să-și ia 
diplomele de absolvire și să plece definitiv din Clinton. Ca Gregg 
Bennett, de exemplu. 

Gândindu-se că îi va pierde în curând urma, Brendon îl sună 
pe Bennett și îl întrebă dacă ar putea bea împreună o cafea. Dar 
Gregg era pe picior de plecare, în weekend, așa că se înţeleseră 
să se întâlnească abia luni. Ca întotdeauna, Bennett se interesă 
după aceea ce mai face Laurie. 

— Din câte am înţeles de la sora ei, o duce destul de bine, 
răspunse Brendon. 

— Amintește-i lui Sarah să mă sune dacă crede că o pot ajuta 
în vreun fel. 

Încă o săptămână neproductivă, gândi Brendon când porni cu 
mașina spre casă. lar acasă află cu neplăcere că soţia sa avea 
de gând să organizeze în seara aceea o mică petrecere a 
magistraţilor. 


— Atunci voi lua o gustare la Solari's, îi spuse el, sărutând-o 
iritat pe frunte. Nu-mi pot închipui cum naiba te-ai lăsat atrasă 
în prostia asta. 

— Distrează-te, dragă. Ti-ar prinde bine să te mai pui la 
curent cu zvonurile care circulă printre cei care n-au ieșit încă la 
pensie. 

În seara aceea Brendon fu răsplătii pentru îndelungile lui 
căutări. Şedea la bar, discutând cu unii dintre foștii lui colegi de 
la procuratură. Din vorbă în vorbă, până la urmă ajunseră să 
vorbească despre Sarah și Laurie Kenyon. Părerea generală era 
că Sarah trebuia să adopte tactica negocierii. 

— Dacă acceptă acuzaţia de omor nepremeditat, Laurie ar 
putea primi între cincisprezece și treizeci de ani, din care va 
face, probabil, doar o treime... scăpând pe la douăzeci și șase 
sau douăzeci și șapte de ani. 

— A fost desemnat judecătorul Armon și el nu acceptă 
negocierile, spuse alt procuror adjunct. Și, oricum, în momentul 
pronunțării sentinţei, nici un judecător nu-i tratează cu simpatie 
pe oamenii care au comis crime pasionale. 

— N-aș suporta să văd o puștoaică atât de frumoasă ca Laurie 
Kenyon stând împreună cu toate femeile alea dure în închisoare, 
comentă un alt ins. 

Bill Owens, un detectiv particular care lucra pentru o 
companie de asigurări, stătea chiar lângă Brendon Moody. El 
așteptă să se schimbe subiectul, după care murmură: 

— Brendon, am o informaţie confidențială pentru tine. 

Moody nu întoarse capul, însă privi în direcţia din care i se 
vorbea. 

— Despre ce-i vorba? 

— Îl cunoști pe Danny O'Toole? 

— Danny-Vânătorul de Neveste’? Sigur. Pe cine a mai 
spionat? 

— Aici voiam să ajung. A trecut pe aici într-una din serile 
trecute. Ca de obicei, a venit vorba și despre cazul Kenyon, iar 
el era cam ameţit. Ştii ce-a zis? Ascultă cu atenţie. Cică după 
moartea soţilor Kenyon a fost angajat să le cerceteze pe surori. 
Motivul: revendicarea dreptului de încasare a nu știu cărei 
asigurări. Când cea mică a fost arestată, afacerea s-a dus de 
râpă. Solicitantul a renunţat la serviciile lui. 


— E ceva necurat, spuse Moody. Mă pun imediat pe treabă. 
Mulţumesc. 


73 

— Cei care ne cumpără casa o calcă pe nervi pe Sarah, îi 
spuse Laurie doctorului Donnelly din proprie iniţiativă. 

Justin fu surprins. 

— Nu mi-am dat seama. 

— Da, Sarah zice că se învârtesc prea mult prin casa noastră. 
Cum se vor muta acolo în august, i-au cerut permisiunea să-și 
facă niște planuri de aranjare și decorare. 

— Tu i-ai văzul vreodată la televizor, Laurie? 

Fata dădu din cap. 

— Nu-mi plac emisiunile de genul ăsta. 

Justin o așteptă să continue. Avea pe birou raportul celei care 
se ocupa de terapia prin artă. Încet, încet, desenele pacientei 
sale începuseră să capete un sens. Ultimele șase erau niște 
colaje, fiecare cuprinzând două scene distincte: un balansoar cu 
pernă groasă, lângă care stătea dreaptă ca un par o femeie 
foarte subțirică; apoi un copac cu ramuri groase, în faţa unei 
case fără ferestre. 

Justin înșiră pe birou foile și puse vârful creionului pe fiecare, 
indicând cele două elemente. 

— Ţii minte când le-ai făcut pe astea? 

Laurie le privi nepăsătoare. 

— Desigur. Nu-s o desenatoare prea bună, nu? _ 

— Ba te descurci. Laurie, uită-te la balansoarul ăsta. Il poţi 
descrie? 

Deodată, Justin o văzu că vrea să se sustragă acestei 
încercări. Fata holbă ochii și se încordă. Dar el nu dorea să 
blocheze personalităţile ei modificate. 

— Laurie, încearcă. 

— Mă doare capul, murmură ea. 

— Laurie, ai încredere în mine. Singura problemă este că ţi-ai 
adus aminte de ceva, nu-i așa? Nu-ţi fie frică. Te rog, spune-mi 
despre ce-i vorba, descarcă-ţi sufletul. Fă-o de dragul surorii 
tale. 

Laurie întinse degetul arătător spre balansoar, apoi strânse 
buzele și își lipi coatele de trup. 

— Laurie, arată-mi măcar. Dacă nu te simţi în stare să 
vorbești, arată-mi ce s-a întâmplat. 

— Îţi voi arăta. 

larăși vocea sâsâită, de copil! 


— Debbie dragă, ești o fetiță tare bună. Justin așteptă. 

Laurie își agăţă vârfurile pantofilor sub marginea biroului și 
înclină scaunul spre spate. Lipi și mai tare braţele de corp, de 
parcă ar fi fost împinse de o forță exterioară. In clipa următoare, 
picioarele din faţă ale scaunului se izbiră de podea, pentru ca 
imediat după aceea să se desprindă din nou de ea. Trăsăturile 
feţei erau schimbate de o teamă cumplită. Cu voce subțirică, de 
fetiţă, Laurie cânta: „Uluitoare milostivire, cât de dulce sunet...” 

Scaunul ba se izbea de podea, ba se înclina spre spate, 
imitând perfect mișcarea unui balansoar. Cu trupul arcuit și 
braţele imobile, Laurie se prefăcea că ar fi un copil așezat în 
poalele cuiva. Justin privi spre ultimul desen. Asta era! Perna 
semăna cu poalele unei persoane. Un copil ţinut în braţe de 
cineva cântând în timp ce era legănat înainte și înapoi, înainte și 
înapoi... 

„... Și Milostivirea mă va conduce acasă”. 

Scaunul rămase nemișcat. Ochii fetei se închiseră. Ritmul 
respirației se acceleră și începu să scoată niște gâfâieli 
dureroase. Apoi se ridică de pe scaun și se înălță în vârfurile 
picioarelor, de parcă era săltată de pe podea. 

— E timpul să mergem sus, spuse cu voce joasă. 


74 

— Uite-i că vin iar, observă Sophie cu sarcasm în momentul în 
care văzu că pe aleea lor se oprește Cadillac-ul albastru închis 
care le devenise atât de familiar. 

Sarah și Brendon Moody erau în bucătărie. Așteptau să facă 
Sophie cafeaua. 

— Of, Dumnezeule, spuse Sarah enervată. Numai din vina 
mea se întâmplă așa ceva, i se adresă ca lui Brendon. Ştii ce, 
Sophie? Când e gata cafeaua, adu-o în bibliotecă, iar lor spune- 
le că am o întâlnire de lucru. Nu am chef să-mi ceară iar nu știu 
ce. 

Brendon se grăbi să o urmeze și închise ușa bibliotecii exact 
în clipa în care ţâărăitul soneriei răsună în toată casa. 

— Mă bucur că nu le-ai dat cheia, spuse. 

Sarah zâmbi. 

— Nu sunt chiar atât de nebună. Ştii ce mă enervează? În 
casa asta sunt o mulţime de lucruri de care n-am să mă mai pot 
folosi, lucruri pe care tipii ăștia sunt nerăbdători să le cumpere. 
De aceea am adus un specialist, care să stabilească o valoare 
estimativă. Vin și ei cu propriii experţi, ca să aibă propria 
apreciere și am început să am senzaţia că am trecut pe planul 
doi. 

— De ce nu încerci să le impui? întrebă Brendon. 

— În cea mai mare parte e vina mea. Le-am spus ce piese de 
mobilier vreau să vând, apoi, uitându-mă prin casă, mi-am dat 
seama că e imposibil să duc într-un apartament toate lucrurile 
rămase, așa că le-am comunicai că și acestea sunt disponibile. 
De atunci vin să mă întrebe ba dacă pot păstra nu știu ce 
tablou, ba dacă le las cutare masă sau lampă. Și o ţin tot așa. 

Sarah își dădu părul pe spate. 

Era o zi caldă și umedă, ceea ce făcea ca părul să fie și mai 
ondulat, căzându-i peste faţă ca un nor de culoarea frunzelor 
toamna. 

— Astăzi au venit pentru altceva, adăugă ea, așezându-se la 
birou. Tata n-a acceptat niciodată aerul condiționat, dar ei vor 
să monteze câteva aparate de climatizare. Ar dori să se mute 
imediat ce eliberăm casa, iar asta înseamnă că locuinţa va fi 
plină de ingineri și mai știu cine. 

Taci din gură, își spuse Brendon, luând loc pe scaunul tapiţat 
cu piele de pe cealaltă parte a biroului. Ştia că soţii Hawkins 


acceptaseră să plătească preţul maxim al zonei, iar dacă mai 
luau și lucrurile pe care Sarah nu le mai putea folosi, însemna că 
ea nu mai trebuia nici să le depoziteze undeva, nici să le 
găsească alţi cumpărători. Spitalizarea surorii sale costa o 
avere, din care polita de asigurare acoperea numai o mică 
parte. Ca să numai pomenim de banii necesari pregătirii apărării 
și de faptul că Sarah nu mai avea serviciu. 

— Ai reușit să verifici cum stai cu poliţele de asigurare? o 
întrebă el. 

— Da, însă, Brendon, tot nu înţeleg. Nimeni n-a revendicat 
dreptul de a le încasa. Tata ţinea o evidenţă foarte strictă. 
Asigurarea lui îi revenea mamei, iar în cazul în care ca murea 
înaintea lui, banii erau ai noștri. Cum el și-a dat sufletul la numai 
câteva minute după ea, totul ne revenea direct nouă. Din 
nefericire, în afară de casă, totul este dat în administrare prin 
procură - ceea ce ar fi fost foarte convenabil dacă nu se 
întâmplau toate astea. Fiecăreia dintre noi ne-a revenit câte un 
sfert de milion de dolari, pe care îi vom primi pe parcursul a 
cinci ani, în rate anuale de câte cincizeci de mii de dolari. Nu 
putem să retragem dintr-o dată toată suma, care este investită 
sub formă de capital fix. 

— Cum a rămas cu compania de transporturi? întrebă 
Brendon. L-ai dat în judecată pe proprietari? 

— Evident, răspunse Sarah. Dar de ce să ne fi verificat ei? Noi 
n-am fost implicate în accident. 

— Of, la naiba, spuse Brendon. Speram să ajung undeva 
atacând problema din unghiul ăsta. Am să-l îmbăt pe detectiv și 
am să-l iscodesc, dar probabil că despre asta-i vorba. Cei de la 
compania de transporturi și-au vârât nasul în treburile voastre. 
Ce face Laurie? 

Sarah se gândi puţin. 

— Ceva mai bine din mai multe puncte de vedere. Cred că a 
început să se împace cu gândul că ne-am pierdut părinţii. 
Doctorul Donnelly este minunat. 

— Şi-a amintit ceva despre moartea lui Allan Grant? 

— Nimic. In schimb, a început să dea de înţeles ce a păţit în 
cei doi ani de absenţă. Doar frânturi de povestiri. Justin, adică 
doctorul Donnelly, este convins că a fost molestată. Dar nici 
măcar casetele video pe care i le arată - casete înregistrate la 
ședințele de terapie, când își dedublează personalitatea - nu o 


ajută să-și amintească tot. Pierzându-și brusc calmul, Sarah 
continuă disperată: Brendon, suntem în mai. În trei luni n-am 
descoperit nici un element pe care să-l pot folosi în apărarea ei. 
Se pare că are trei personalităţi. Kate, care este un fel de 
protectoare sau de dădacă veșnic ţâfnoasă. Ea zice că Laurie 
este o fricoasă și se supără pe ea, dar după aceea încearcă s-o 
apere. Mai mult decât atât, face tot ce poate ca să-i blocheze 
memoria. Apoi este Leona, o fată sexy și provocatoare. Ea este 
cea care a simţit atracţia aceea fatală față de Allan Grant. 
Săptămâna trecută i-a spus doctorului Donnelly că-i pare foarte 
rău că a luat cuțitul cu ea în seara respectivă. 

— lisuse, murmură Brendon. 

— Ultima personalitate este Debbie, o fetiţă de patru ani. Ea 
nu face altceva decât să plângă. Sarah ridică mâinile, apoi le 
lăsă să cadă. Asta-i, Brendon. 

— Îşi va aminti vreodată ce i s-a întâmplat? 

— Posibil, dar nimeni nu poate prevedea cât timp va dura. Are 
încredere în Justin. Inţelege că poate ajunge la închisoare. Dar 
nu pare în stare să străpungă compartimentul acela al creierului 
în care și-a închis amintirile. Sarah îl privi în ochi. Brendon, să 
nu-mi sugerezi să pledez pentru negociere. 

— N-am intenţia să-ți sugerez așa ceva, mormăi Brendon. Cel 
puţin nu deocamdată. 

Sophie intră în bibliotecă cu tava cu cafea. 

— l-am lăsat siguri, la etaj, spuse. E în regulă, nu? 

— Evident, o asigură Sarah. În definitiv, Sophie, omul ăsta 
este predicator. Cu siguranţă că nu-și burdușește buzunarele cu 
nimicurile din casă. 

— Astăzi poartă o discuţie foarte aprinsă cu privire la băi. 
Vrea s-o unească pe ata cu cea a surorii tale și să monteze un 
jacuzzi. Credeam că oamenii Bisericii trăiesc simplu. Menajera 
trânti tava pe birou. 

— Nu neapărat, comentă Brendon. Apoi el puse trei cuburi de 
zahăr în ceașcă și amestecă energic. Sarah, Gregg Bennett nu 
minte când afirmă că habar n-are ce a determinat reacţia atât 
de violentă a lui Laurie împotriva lui anul trecut. Cred că tot mai 
este înnebunit după ea. In ajunul zilei în care a murit Grant, el a 
fost martor la discuţia unor studente în legătură cu pasiunea lui 
Laurie pentru profesor. A ieșit ca o furtună din restaurantul 
campusului. 


— Gelozie? întrebă Sarah repede. 

Brendon ridică din umeri. 

— Chiar dacă ar fi așa, chestia asta nu pare a avea nici o 
legătură cu moartea lui Allan Grant. Doar dacă nu cumva... 

Dinspre ușă se auzi o ciocănitură. Sarah ridică privirea spre 
tavan. 

— Pregătește-te să fii binecuvântat, murmură, după care 
strigă: Intră. 

În pragul ușii îşi făcură apariţia Bic și Opal, amândoi cu un 
zâmbet plin de solicitudine. Erau îmbrăcaţi neceremonios. Bic își 
scosese scurta, rămânând într-un tricou cu mâneci scurte care 
lăsau să i se vadă braţele musculoase, acoperite cu păr pufos, 
încărunţit. Opal purta pantaloni strâmţi și o bluză de bumbac. 

— N-am vrut să deranjăm, ci doar să vedem cum merge 
treaba, spuse ea. 

Sarah îl prezentă pe Brendon Moody. Detectivul bolborosi un 
salut morocănos. 

— Şi ce mai face fetiţa aceea? întrebă Bic. Nici nu știți câţi 
oameni ne rugăm pentru ea. 


75 

Justin Donnelly evită s-o anunţe pe Sarah că Laurie nu va fi în 
stare să-și amintească suficiente detalii până la începerea 
procesului. impreună cu alte două colege, Pat și Kathie, 
psihoterapeutele care se ocupau de exprimarea prin artă și 
scris, el revăzu casetele înregistrate la ultimele ședințe de 
terapie ale pacientei sale. 

— Observaţi că acum personalităţile ei modificate au 
încredere în mine și vor să vorbească. Cu toate acestea, când 
pomenesc de seara zilei de 28 ianuarie sau de anii în care Laurie 
a fost sechestrată, toate îmi opun rezistenţă. Hai să discutăm 
din nou despre cele trei personalităţi modificate. Kate are 
treizeci și trei de ani, adică este foarte apropiată ca vârstă de 
Sarah. Cred că Laurie a creat-o pentru a o proteja, adică pentru 
a juca exact rolul surorii sale. Numai că, spre deosebire de 
Sarah, Kate este de obicei supărată pe ea, o învinuiește de 
lașitate, o dezgustă faptul că intră în buclucuri. După părerea 
mea, asta demonstrează că Laurie consideră că Sarah are tot 
dreptul să se înfurie pe ea. Debbie, fetiţa de patru ani, vrea să 
vorbească, dar nu poate fie de frică, fie fiindcă nu înţelege cei 
s-a întâmplat. Bănuiesc că ea ne arată cum era Laurie la vârsta 
respectivă. Câteodată dă dovadă de un simţ al umorului bine 
dezvoltat. Sarah Kenyon a afirmat că, înainte de a fi răpită, 
Laurie era o fetiţă precoce, foarte amuzantă. Leona este o 
tânără foarte sexy. Nu există nici un dubiu că a fost îndrăgostită 
nebunește de Allan Grant și geloasă pe soţia lui. De asemenea, 
nu există nicio îndoială cum că, la un moment dat, considerând 
că Allan a trădat-o, s-a înfuriat atât de tare încât ar fi fost 
capabilă să-l ucidă. Numai că acum vorbește despre el cu o 
oarecare afecțiune - așa cum ai vorbi despre un fost iubit. Când 
nu mai ai de ce să te cerţi cu o anumită persoană, furia se 
domolește și îţi amintești numai de lucrurile frumoase. 

Cei trei se aflau într-o cameră de lângă biroul lui Justin, în 
care aveau acces numai cadrele medicale. Razele soarelui de 
primăvară târzie pătrundeau pe ferestre. Din locul în care se 
afla, Justin putea vedea solariul. Se aflau acolo câţiva pacienţi 
care se bucurau de ziua însorită. Pe când se uita într-acolo, 
Justin o văzu pe Laurie intrând în solariu braţ la braț cu Sarah. 

Pat, doctoriţa care se ocupa de terapia prin artă, scosese 
câteva desene noi. 


— Ai intrat în posesia fotografici pe care a rupt-o Laurie 
acasă? îl întrebă ea. 

— Este aici, spuse Justin, răsfoind repede dosarul pacientei. 

Psihoterapeuta studie fotografia, o compară cu câteva din 
desenele lui Laurie, apoi le alinie unele lângă altele. 

— In regulă, uită-te aici, spuse arătând cu degetul silueta 
țeapănă a unei femei slabe. Și aici. Și aici. Ce observi? 

— Că a început s-o îmbrace pe femeie într-un costum de sport 
sau într-unul de baie, răspunse Justin. 

— Corect. Acum observă că, în aceste trei desene, femeia are 
părul lung. În celelalte două, privește diferenţa. Are părul foarte 
scurt. lar, după cum a schiţat faţa, îmi face impresia că este un 
băiat. Dacă iau în considerare și braţele pe care le ţine 
încolăcite în jurul trupului, exact ca în fotografia aceasta lipită, 
mă gândesc că există posibilitatea să se fi desenat chiar pe ea, 
dar schimbată în băiat. Tare mi-aş mai fi dorit ca poza să nu Îi 
fost atât de mutilată. A ciopârțit-o al naibii de bine. 

Kathie, psihoterapeuta care urmărea însemnările din jurnal, 
adusese ultima compoziţie a pacientei sale. 

— Acesta este scrisul uneia dintre dublurile ei. A lui Kate, mai 
exact. Dar sesizează cât de diferit este față de cel din februarie. 
A început să semene din ce în ce mai mult cu scrisul adevăratei 
Laurie. Și ascultă ce zice: „Am obosit foarte tare. Laurie va fi 
suficient de puternică pentru a accepta realitatea. Ea ar dori să 
se plimbe prin Central Park. Și i-ar plăcea să-și ia crosele de 
golf, să se ducă la club și să marcheze câte un punct. S-ar distra 
pe cinste dacă ar fi primită în circuitul de golf. Nu cumva a 
trecut mai puţin de un an de când a fost desemnată cea mai 
bună tânără jucătoare de golf din New Jersey? Poate că între 
camera de aici și celula dintr-o închisoare nu este mare 
diferenţă. Poate că ești tot atât de în siguranţă ca aici. Poate că 
visul cuţitului va rămâne departe de închisoare. Nimeni nu 
poate intra pe furiș într-o închisoare bine păzită. Ei nu pot veni 
noaptea cu cuțitul. Ca să nu mai zic că cei de la închisoare 
verifică toate scrisorile primite de pușcăriași. Asta înseamnă că 
fotografiile nu pot pătrunde de unele singure în caiete.” 
Psihoterapeuta îi dădu foaia lui Justin. Doctore, de aici s-ar putea 
deduce că această Kate recunoaște vinovăția lui Laurie și 
acceptă pedeapsa care i se va da. 


Justin se uită pe fereastră. Sarah și Laurie se așezaseră una 
lângă alta. Sarah spunea ceva. Laurie ridea. Păreau două tinere 
foarte atrăgătoare pe terasa casei lor sau pe cea a unui club 
privat din provincie. 

Doctoriţa care se ocupa de terapie prin artă îi urmări direcţia 
privirii. 

— leri am vorbit cu Sarah. Cred că este cu nervii la pământ. 
Din ziua în care ușa închisorii se va închide în urma surorii sale, 
s-ar putea să ai o nouă pacientă, doctore Donnelly. 

Justin se ridică. 

— Trebuie să vină amândouă în biroul meu peste zece 
minute. Pat, cred că ai dreptate în privinţa fotografiei rupte. 
Desenele făcute de Laurie par să aibă o legătură cu ea, dar 
fiecare prezintă o altă versiune. Cunoști vreo persoană capabilă 
să desfacă de pe foaia aceea bucăţelele de fotografie, să le 
curele de lipici, să refacă ansamblul și să-l mărească pentru a se 
vedea mai bine detaliile? 

Pat dădu din cap în semn că da. 

— Pot încerca să găsesc un expert. 

Justin se întoarse spre Kathie. 

— Crezi că, în cazul în care Laurie - sau eventual Kate va 
înţelege ce efect va avea asupra lui Sarah încarcerarea ei, va 
primi mai puţin resemnată condamnarea? 

— Posibil. 

— În regulă. Am de gând să mai fac ceva. Vreau să vorbesc cu 
Gregg Bennett, fostul prieten al pacientei noastre, pentru a 
încerca să aflu circumstanţele exacte din ziua în care Laurie s-a 
speriat atât de tare de el. 


76 

Așezându-se pe unul dintre taburetele înalte ale barului de la 
Solari's, lângă Danny-Vânătorul de Neveste, Brendon Moody 
observă că faţa angelică a detectivului de lângă el începuse să- 
și piardă farmecul. Bărbia îi cam căzuse, pe nas i se spărseseră 
câteva vase capilare, obrajii plăteau tribut pentru marea 
apreciere a Manhattan“-ului sec. 

Dan îl salută pe Moody cu exuberanţa lui obișnuită. 

— A, iată-te, Brendon! O priveliște minunată pentru niște ochi 
triști! 

Brendon bolborosi o formulă oarecare de salut, străduindu-se 
să reziste tentaţiei de a-i spune lui Dan ce ar putea face cu 
accentul irlandez, puternic provincial, pe care îl căpătase. 
Amintindu-și de ce venise acolo și gândindu-se la Manhattan-ul 
sec după care Danny era atât de înnebunit și la Mets, echipa lui 
preferată, comandă două pahare, apoi îl întrebă cum credea că 
va evolua echipa în sezonul acesta. 

— Excepţional. Va primi fanionul învingătorilor, spuse Danny 
fericit, aproape strigând. Puștii ăia joacă foarte bine împreună, 
pe cinstea mea. 

Când ești în stare să vorbești englezește, parcă te mai 
recunosc, gândi Brendon. Dar spuse: 

— Grozav. Grozav. 

O oră mai târziu, în timp ce Brendon mai sorbea din primul 
pahar, Danny îl golea pe al treilea. Era timpul. Brendon orientă 
discuţia spre Laurie Kenyon. 

— M-am ocupat și eu de cazul ăsta, spuse el în șoaptă, de 
parcă i-ar fi dat o informaţie strict confidențială. 

Danny îl privi atent, cu ochii mijiţi. 

— Am auzit. Sărmana fată s-a cam ţicnit, nu-i așa? 

— Așa se pare, recunoscu Brendon. Presupun că și-a pierdut 
minţile de când cu moartea părinţilor ei. Mare păcat că n-a fost 
dusă încă de pe atunci la ședințe regulate de consiliere 
psihologică. 

Danny se uită în jur. 

— Ah, ba da, a fost, murmură apoi. Uită de la cine ai auzit 
chestia asta. Detest să văd că te lasă să bâjbâi. 

Brendon făcu o figură de om șocat. 

— Vrei să zici că a fost la un doctor de nebuni? 


? Cocteil din whisky, vermut dulce și câteodată bitter. 


— La unul chiar de acolo, din Ridgewood. 

— De unde știi, Danny? 

— Rămâne între noi doi, da? 

— Evident. 

— Imediat după moartea părinţilor ei, am fost angajat să 
cercetez originile și activitatea ambelor surori. 

— Nu glumi. Bănuiesc că este vorba de compania de 
asigurare care este implicată. Ceva în legătură cu vreo 
despăgubire cerută companiei de transporturi? 

— Brendon Moody, doar știi că relaţia client-investigator este 
strict confidențială! 

— Normal. Dar autocarul ăla mergea prea repede. Și avea 
plăcuţele de frână uzate. Soţilor Kenyon nu li s-a dat nici o șansă 
de scăpare. Este natural ca cei de la compania de asigurări să 
se agite și să se intereseze de potenţialii reclamanţi. Cine 
altcineva le-ar verifica pe felele astea? 

Danny se încăpățână să tacă. Brendon îi făcu un semn 
barmanului, care îi răspunse cu o înclinare a capului. 

— O să-mi conduc prietenul până acasă, promise Brendon. 

Ştia că era cazul să schimbe subiectul. Abia o oră mai târziu, 
când îl așeză pe Danny ca pe un sac pe scaunul pasagerului 
începu să vorbească din nou de familia Kenyon. Dar Danny își 
descărcă mult prea încărcata conștiință abia când ajunseră pe 
aleea de acces a modestei clădiri la demisolul căreia locuia. 

— Brendon, băiatul meu, ești un prieten tare bun, îi spuse el, 
vorbind rar și răgușit. Să nu crezi că nu-mi dau seama că ai vrut 
să mă tragi de limbă. Dar uite, să rămână între noi doi și 
felinarul ăsta care ne este martor: nu știu cine m-a angajat. 
Totul a fost învăluit într-un mare mister. Nu pot spune decât că 
am vorbit cu o femeie. Zicea c-o cheamă Jane Graves. Nu m-am 
întâlnit niciodată cu ea. M-a sunat în fiecare săptămână ca să-i 
dau un raport asupra progreselor făcute. Dacă voia să-l vadă 
scris negru pe alb, trebuia să i-l trimit la o căsuţă poștală privată 
din New York City. Ştii cine cred că ar putea fi? Văduva 
defunctului profesor. Nu-i trimitea sărmana ţăcănită Kenyon 
niște scrisorele de amor? lar servicii le mele n-au devenit ele 
inutile încă din ziua în care a fost descoperit trupul neînsufleţit 
al profesorului? 

Danny deschise portiera și, clătinându-se, cobori din mașină. 


— Îți doresc să ai parte de o noapte minunată. Şi altă dată să- 
mi pui întrebările direct. Nu te-ar mai costa atâtea pahare. 


77 

„Arhitectul” adus de Bic în casa Kenyon într-una dintre 
primele lui vizite era un fost pușcăriaș din Kentucky. Era cel care 
pusese în bibliotecă și la telefon echipamentul acela sofisticat 
activat de voce și tot el ascunsese aparatul de înregistrare în 
camera de oaspeţi de deasupra biroului. 

Ori de câte ori urcau la etaj cu braţele încărcate de rulete și 
mostre de tapiţerie sau tapet, Bic și Opal schimbau cu ușurință 
casetele. lar Bic începea să le asculte din momentul în care se 
urcau în mașină. Până ajungeau la hotelul Wyndham, unde 
locuiau, le punea de la capăt de nenumărate ori. 

Sarah începuse să vorbească cu Justin Donnelly în fiecare 
seară. Conversaţiile lor telefonice regulate erau niște adevărate 
mine de aur pentru Bic, deoarece îi furnizau o mulţime de 
informaţii. Inițial, Opal fusese nevoită să facă un mare efort 
pentru a-și ascunde enervarea și proasta dispoziţie care puneau 
stăpânire pe ea când îl vedea cât de nerăbdător așteaptă să afle 
noi vești despre Lee. Dar, pe măsură ce săptămânile treceau, ea 
constata că oscilează tot mai mult între teama de a fi daţi în 
vileag și fascinația pe care o exercitau asupra ei frânturile de 
amintiri ale surorii fetei. Pe Bic îl încânta în special discuţia 
dintre Sarah și medic cu privire la balansoar. 

— Scumpa de ea, oftă el. Tii minte cât de drăguță era și cât 
de frumos putea să cânte? l-am fost profesori buni. Bic clătină 
capul. Măi, măi. Apoi se încruntă: Dar a început să vorbească. 

Bic deschisese ferestrele camerei de hotel, lăsând să intre 
aerul cald de mai. O adiere slabă de vânt făcu să fluture 
perdelele. Bic își lăsase părul să crească puţin mai lung. Astăzi 
era ciufulit. Imbrăcase doar niște pantaloni vechi și un tricou 
care lăsa să se vadă cârlionţii deși de pe braţe. Opal obișnuia să 
spună că acestea sunt pernele ei favorite. Cu o expresie de 
venerație, ea îl privi lung. 

— La ce te gândești, Opal? întrebă Bic. 

— Vei zice că-s nebună. 

— Încearcă. 

— Acum mi-a trecut prin minte ideea că, lăsându-ţi părul așa, 
ciufulit, și rămânând în tricou, fără sacou, nu-ţi mai trebuie 
decât cercelul acela de aur pe care obișnuiai să-l porţi pentru ca 
reverendul Hawkins să dispară fără urmă. Ai fi din nou Bic, 
cântăreţul cluburilor de noapte. 


Bic se zgâi la ea îndelung. N-ar fi trebuit să-i spun așa ceva, 
gândi Opal, speriată. Nu vrea să accepte că așa ceva ar fi 
posibil. 

Dar Bic spuse: 

— Opal, Dumnezeu te-a ajutat să ai această revelaţie. 
Gândindu-mă la cocioaba aia din Pennsylvania și la balansoarul 
pe care obișnuiam să stau cu dulcea mea fetiță în braţe, am 
început să-mi fac un plan. Acum tu l-ai completat. 

— Ce fel de plan? 

Expresia binevoitoare de pe faţa lui dispăru. 

— Fără întrebări. Ştii asta. Niciodată, nici o întrebare. Chestia 
asta nu ne privește decât pe mine și pe binecuvântatul 
Dumnezeu. 

— Scuză-mă, Bobby. Opal i se adresase deliberat astfel, știind 
că așa se liniștea. 

— Este în regulă. Am învăţat un lucru din casetele alea: când 
sunt prin preajma acelor oameni nu trebuie să apar cu mâneci 
scurte. Tenta părului pufos de pe braţe se repetă cam des. Şi n- 
ai observat încă ceva? 

Opal așteptă. 

Bic schiță un zâmbet rece. 

— Toată această situaţie poate aţâţa o mică poveste de amor. 
Ascultă cum discută doctorul cu Sarah. Și viceversa. Vocile lor 
sunt din ce în ce mai calde. lar el își face tot mai multe griji 
pentru ea. Ar fi frumos ca Sarah să aibă alături o persoană care 
s-o aline după ce Lee se va alătura corului din ceruri. 


78 

Karen Grant, care ședea pe scaunul de la biroul său, își ridică 
privirea și zâmbi radioasă. Bărbatul scund, cu fruntea brăzdată 
de riduri și chel, arăta vag familiar. Îl invită să ia loc. El îi întinse 
o carte de vizită. Abia atunci înţelese de ce îl recunoscuse. Avea 
de-a face cu detectivul care lucra pentru surorile Kenyon, cel 
care fusese la funeralii. Louise Larkin o informase că acest 
detectiv interogase mai multe persoane din campus. 

— Doamnă Grant, spuneţi-mi dacă am venit într-un moment 
potrivit. Moody aruncă o privire scurtă prin birou. 

— Este perfect, îl asigură ea. Este o dimineaţă liniștită. 

— Am înţeles că, de la o vreme, afacerile tuturor agenţiilor de 
voiaj merg ceva mai slab, spuse Moody într-o doară. Cel puţin 
așa mi-au zis prietenii. 

— O, da, sunt în declin, ca orice alt gen de afacere. Vă pot 
înscrie într-o excursie? 

Isteață femeie, gândi Brendon. Și la fel de bine pusă la punct 
ca și la înmormântare. Karen Grant purta un taior turcoaz și o 
bluză asortată. Culoarea albastră-verzuie îi scotea în evidenţă 
ochii verzi. Hainele astea nu provin de la K. Mart, hotări 
Brendon. Şi nici broșa în formă de semilună din jad și diamante. 

— Nu astăzi, răspunse el. Dacă îmi permiteţi, aș dori să vă 
pun câteva întrebări în legătură cu regretatul dumneavoastră 
soț. 

Zâmbetul ei pieri. 

— Mi-e foarte greu să discut despre Allan, zise. Louise Larkin 
mi-a vorbit despre dumneavoastră. Lucraţi pentru Laurie. Vă 
ocupați de punerea la punct a dosarului ei de apărare. Domnule 
Moody, îmi pare nespus de rău pentru ea, însă fata aceasta mi-a 
omorât bărbatul și m-a ameninţat. 

— Nu-și amintește nici de una, nici de alta. Este o fată foarte 
bolnavă, spuse Brendon cu voce blândă, convingătoare. Este de 
datoria mea să determin juriul să înţeleagă acest lucru. Am citit 
copiile scrisorilor trimise de ea, sau de altcineva, profesorului 
Grant. De cât timp știaţi că le primește? 

— La început, Allan nu mi le-a arătat. Presupun că i-a fost 
teamă că mă va afecta. 

— Că vă va afecta? 

— În fine, este evident că sunt ridicole. Vreau să zic că unele 
dintre „amintiri” corespundeau unor seri pe care Allan le-a 


petrecut cu mine. Se vedea bine că toate sunt simple fantezii, 
dar, chiar și așa, este neplăcut să le citești. Le-am descoperit 
singură, din întâmplare, în sertarul biroului lui și, normal, l-am 
întrebat ce-i cu ele. 

— Cât de bine o cunoșteaţi pe Laurie? 

— Nu foarte bine. Ştiu că este o foarte bună jucătoare de golf 
- am văzut în ziare niște articole despre ea. lar pe părinţii ei i- 
am întâlnit la câteva întruniri de la colegiu. Am compătimit-o 
amarnic după moartea lor. Am aflat de la Allan că se îndreaptă 
rapid spre o cădere psihică. El și-a dat seama de lucrul acesta 
de mai mult timp. 

— Eraţi la New York în seara morţii lui? 

— La aeroport. Mă întâlneam cu un client. 

— Când aţi vorbit ultima dată cu soţul dumneavoastră? 

— Chiar în seara aceea, pe la ora opt. Eu l-am sunat. Era 
foarte supărat. Mi-a vorbit de scena pe care i-a făcut-o Laurie 
Kenyon. Considera că nu făcuse față situaţiei așa cum ar fi 
trebuit. Era de părere că, înainte ca Laurie să fie chemată de 
decan, ar fi trebuit să poarte o discuţie cu ea și cu Sarah. Mi-a 
zis că era absolut convins că Laurie nu-și amintea când a scris 
scrisorile acelea. A fost atât de șocată și furioasă când i s-a adus 
acuzaţia. 

— Vă daţi seama că, dacă aţi depune mărturie în acest sens 
aţi putea s-o ajutaţi pe Laurie, nu? 

Ochii lui Karen Grant se umplură de lacrimi. 

— Bărbatul meu a fost cel mai drăguţ, cel mai bun om pe care 
l-am cunoscut vreodată. Dintre toţi oamenii de pe acest pământ, 
el ar fi ultimul care ar dori să-i fac vreun rău fetei. 

Moody miji ochii. 

— Doamnă Grant, n-aţi avut nici un dubiu în privinţa relaţiei 
dintre ei? Nu v-aţi întrebat niciodată dacă soţul dumneavoastră 
nu s-a îndrăgostit cumva de Laurie? 

Karen păru uluită. 

— Este ridicol. Ea are douăzeci sau douăzeci și unu de ani. El 
avea patruzeci. 

— S-au mai întâlnit cazuri dintr-astea. Nu v-aș socoti 
nicidecum vinovată dacă pentru a înlătura orice dubiu ați apelat 
la ajutorul cuiva. 

— Nu știu despre ce vorbiţi. 


— Despre faptul că există posibilitatea să fi angajat un 
detectiv particular, ca mine... 

Lacrimile se uscată. Foarte vizibil, Karen Grant se înfuriase. 

— Domnule Moody, nu mi-aș fi insultat niciodată soţul făcând 
așa ceva. Dumneavoastră, în schimb, mă insultaţi. Enervată, se 
ridică în picioare. Cred că nu mai avem ce să ne spunem. 

Se ridică și Moody, mișcându-se încet. 

— Doamnă Grant, vă rog să mă scuzaţi. Încercaţi să înţelegeţi 
că am datoria să descopăr motivele care au determinat-o pe 
Laurie să acționeze în felul acesta. Mi-aţi spus că, după părerea 
profesorului, fata asta era pe cale să cedeze nervos. În cazul în 
care între ei a fost ceva, în cazul în care el a luat legătura cu 
conducerea colegiului și ea și-a ieșit din fire... 

— Domnule Moody! Nu încercaţi s-o apăraţi pe criminala care 
mi-a ucis soţul distrugându-i lui reputaţia. Allan ţinea la 
intimitatea lui. Se simţea extrem de jenat atunci când auzea că 
a stârnit pasiuni printre studente. Nu puteţi deforma realitatea 
pentru a salva ucigașa. 

Când dădu din cap aprobator, aparent plin de remușcări, 
Brendon Moody mătură cu privirea tot biroul. Frumos mobilat, 
cu canapea și scaune tapiţate cu piele roșie. Pe pereţi, postere 
înrămate reprezentând scene de călătorie, care mai de care mai 
exotice. Flori proaspete pe biroul soţiei lui Grant și pe măsuţa de 
lângă canapea. Dar pe biroul ei nu era nici o hârtie. lar telefonul 
nu sunase de când venise el. 

— Doamnă Grant, aș dori să ne despărţim în termeni buni. 
Fiica mea este stewardesă la American Airlines. li place meseria 
asta. Zice că afacerile din domeniul turismului ajung să-ţi intre 
în sânge. Sper ca dumneavoastră să gândiţi la fel. Sper că 
munca aceasta vă ajută să vă deprindeţi cu lipsa soţului 
dumneavoastră. 

După părerea lui Brendon, cuvintele acestea reușiră să o 
împace puţin pe Karen. 

— Fără ea aș fi fost pierdută. 

Nu se zărea nici o altă persoană prin preajmă. 

— Câţi oameni lucrează aici? întrebă Brendon dezinvolt, parcă 
doar de dragul de a face conversaţie. 

— Secretara mea este plecată cu niște treburi. Anne Webster, 
proprietara, și-a luat o zi liberă, pentru că este bolnavă. 

— Deci dumneavoastră sunteţi stăpâna. 


— Anne se va pensiona în curând. Voi ajunge să fiu stăpână 
deplină. 

— Înţeleg. Bine, v-am răpit destul timp. 

Moody nu ieși imediat din hotel. Rămase în hol ca să ţină sub 
observaţie agenţia de voiaj. Timp de două ore nu intră pe uşa ei 
nici măcar o singură persoană. lar prin peretele de sticlă putea 
să vadă că doamna Grant nu se atinsese de telefon. Lăsând jos 
ziarul de care se folosise pentru a nu-și trăda prezenţa, se 
îndreptă agale spre biroul supraveghetorului ca să schimbe cu el 
câteva cuvinte. 


79 

Gregg Bennett conducea mașina spre capătul autostrăzii New 
Jersey Turnpike, vrând să ajungă la tunelul Lincoln. Era o zi 
caldă, cu aerul greu, mai degrabă zi de iulie decât ultima 
săptămână din mai. Gregg ridicase capota noului Mustang pe 
care îl primise de la bunicul său cu ocazia absolvirii colegiului. 
Cadoul acesta îl făcuse să nu se simtă la largul lui. 

— Bunicule, am douăzeci și cinci de ani, protestase. Sunt 
suficient de mare pentru a cumpăra mașina din banii câștigați 
de mine. 

Dar mama lui îl trăsese deoparte. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Gregg, nu mai fi atât de 
băţos. Bunicul nu-și mai încape în piele de mândrie de când a 
aflat că ai fost acceptat la Stanford. 

Adevărul era că Gregg prefera Ford-ul vechi de zece ani, luat 
la mâna a doua, pe care îl condusese în perioada petrecută la 
Clinton. Şi acum se mai putea vedea aruncând genţile de golf în 
portbagajul lui, apoi așezându-se alături de Laurie care râdea de 
cum jucase. 

Laurie. 

Când ajunse la Ruta 3 de acces în tunel, viră, înscriindu-se pe 
una dintre benzi. Ca de obicei, se înainta greu din cauza 
traficului intens. Aruncă o privire spre ceasul de la bord. Era trei 
și patruzeci de minute. Nu întârziase; va ajunge la timp la 
clinică. Spera că arată bine. Se hotărâse greu cu ce să se 
îmbrace. Până la urmă alesese un sacou cafeniu de in, o cămașă 
pe care o lăsase desfăcută la gât, pantaloni kaki și mocasini. 
Dacă s-ar fi prezentat prea elegant, Laurie nu l-ar fi recunoscut. 
| se uscă gura când se gândi că o va revedea, în sfârșit, după 
atâtea luni. 


Sarah îl aștepta lângă biroul de recepţie. Gregg o sărută pe 
obraz. Nu-i fu greu să observe că Sarah trecea printr-o 
experienţă  infernală. Avea cearcăne adânci sub ochi. 
Sprâncenele și genele închise la culoare făceau ca pielea să 
pară transparentă. Fata îl conduse imediat în cabinetul 
doctorului. 

Donnelly fu sobru și direct. 

— Într-o bună zi, s-ar putea ca Laurie să fie capabilă să ne 
vorbească despre cei doi ani de absenţă și despre moartea lui 


Allan Grant, dar, după cum stă treaba în momentul de faţă, nu-și 
va deschide sufletul la timp pentru a putea fi apărată. Noi 
încercăm s-o luăm pe ocolite, să recreăm o scenă care a 
determinat-o să aibă o reacţie disociativă, ca să vedem dacă 
putem afla ce a marcat-o atât de tare. Tu le-ai povestit lui Sarah 
și detectivului Moody episodul petrecut în garsoniera ta, cu un 
an în urmă - pe el vrem să-l recreăm. Laurie este de acord s-o 
supunem unui astfel de experiment. Vom înregistra pe casetă 
video întâlnirea voastră. Vrem să descrii în prezenţa ei ce ai 
făcut, ce ai spus, unde vă aflaţi unul faţă de altul. De dragul ei, 
te rog să nu faci nici o corecție și să nu ne ascunzi nimic. Vreau 
să spun - absolut nimic. 

Gregg îl aprobă printr-o înclinare a capului. 

Doctorul Donnelly ridică receptorul. 

— O aduci pe Laurie, le rog? 

Gregg nu știa la ce trebuia să se aștepte. Cu siguranţă, fata 
pe care o văzu intrând în cabinet, îmbrăcată într-o fustă scurtă 
din bumbac și un tricou, cu o curea îngustă în jurul taliei zvelte 
și cu sandale în picioare, nu era atrăgătoarea lui Laurie. Fata 
încremeni la vederea lui. Instinctul îi spuse lui Gregg că nu 
trebuie să se ridice. Degajat, o salută cu o fluturare de mână. 

— Bună, Laurie. 

ÎI privi circumspectă pe când se așeză lângă Sarah, apoi îi 
răspunse la salut printr-o înclinare a capului, fără să spună însă 
nimic. 

Justin puse camera video în funcţiune. 

— Gregg, Laurie te-a vizitat cu aproximativ un an în urmă și, 
dintr-un motiv necunoscut, a intrat în panică. Vorbește-ne 
despre întâlnirea voastră. 

În dimineaţa aceea, Gregg repetase de atâtea ori povestea, 
încât nu avu nici o ezitare. 

— Era duminică. Am dormit mult. La ora zece, Laurie a sunat 
la ușă și m-a trezit. 

— Descrie garsoniera în care  locuiai, spuse Justin, 
întrerupându-l. 

— Aveam una închiriată deasupra unui garaj, la vreo trei 
kilometri distanță de campus. Bucătărie sumară, tejghea cu 
taburete înalte, de bar, canapea extensibilă, pe care dormeam, 
câteva corpuri de bibliotecă, masă de toaletă, două dulapuri 


încastrate în perete, baie de dimensiuni acceptabile. N-a fost 
rău, având în vedere condiţiile în care stau de obicei studenţii. 

Sarah observă că Laurie închisese ochii de parcă își amintea. 

— În regulă, spuse Justin. Te așteptai ca Laurie să vină la tine? 

— Nu. Ştiam că se duce să-și petreacă duminica acasă. Chiar 
mă invitase s-o însoțesc, însă mă pregăteam pentru o teză. Ea a 
fost la biserică, la slujba de la ora nouă, apoi s-a oprit la 
brutărie. Când i-am deschis ușa, a zis ceva de genul: „Cafea 
contra unei gogoși fierbinţi? Afacere cinstită?” 

— Ce atitudine avea? 

— Relaxată. Râdea. Sâmbătă jucasem golf. Fusese o partidă 
strânsă. Mă bătuse cu numai un punct diferenţă. Duminică 
dimineaţa purta o rochie albă de in în care arăta extraordinar. 

— Ai sărutat-o? 

Gregg aruncă o privire scurtă spre Laurie. 

— Pe obraz. Îmi dăduse niște semnale de avertizare. | se 
întâmplase să-mi răspundă din tot sufletul la sărutări, însă 
întotdeauna eram precaut. Se putea speria oricând. Când o 
sărutam sau o luam pe după umeri, o făceam încet, aparent 
întâmplător, urmărind-o să văd dacă nu se crispează. În cazul în 
care se întâmpla așa ceva, renunţam imediat. 

— Nu găsești că situaţia era frustrantă? se grăbi să întrebe 
Justin. 

— Evident. Dar cred că am intuit întotdeauna că Laurie se 
teme de ceva și că va trebui să aștept cu răbdare să ajungă sa 
aibă încredere în mine. Gregg se uită în ochii fostei sale 
prietene. Niciodată nu i-am făcut vreun rău. Aș omori pe oricine 
ar încerca să o rănească. 

Laurie se uita la el, nemaievitându-i privirea. Apoi ea continuă 
povestirea: 

— Ședeam lângă Gregg, pe taburetele de la tejghea. Băusem 
două cafele și împărţisem trei gogoși. Vorbeam despre 
posibilitatea de a mai juca o partidă de golf. Mă simţeam foarte 
fericită în ziua aceea. Era o dimineaţă superbă, în care totul mi 
se părea proaspăt și curat. Vocea fetei se înmuie în momentul în 
care rosti cuvântul „curat”. 

Gregg se ridică. 

— Laurie a spus că trebuie să plece. M-a sărutat, apoi a pornit 
spre ușă. 


— În clipa aceea n-ai observat niciun semn de frică sau de 
panică? interveni repede Justin. 

— Nici unul. 

— Laurie, vreau să stai lângă Gregg exact ca în ziua aceea. 
Prefă-te că ești pe cale să ieși din garsoniera lui. 

Laurie se ridică de pe scaun abia după o oarecare ezitare. 

— Așa am stat, murmură, întorcând spatele spre Gregg și 
întinzând mâna în faţă, spre o clanţă imaginară. lar el... 

— Eu am săltat-o de pe podea... spuse Gregg. In glumă. Nu 
voiam decât s-o mai sărut o dată. 

— Arată-mi cum ai făcut, zise Justin pe un ton poruncilor. 

— Așa. Gregg se duse exact în spatele fetei, o apucă de 
partea de sus a braţelor și vru să o ridice. 

Trupul ei se înţepeni. Începu să plângă. Gregg îi dădu imediat 
drumul. 

— Laurie, explică-mi de ce te temi, îi ceru Justin. 

Plânsul se transformă într-o scânceală înăbușită, de copil, însă 
răspunsul nu veni. 

— Debbie, tu ești cea care plângi, spuse Justin. Explică-mi de 
ce. 

Fata arătă cu degetul în jos, puţin spre dreapta ei. Apoi, cu 
voce slabă, plângăreaţă, spuse: 

— Are de gând să mă ducă acolo. 

Gregg păru șocat, derutat. 

— Staţi o clipă, zise el. Dacă ne-am afla în garsoniera mea, ar 
arăta spre canapeaua extensibilă. 

— Descrie-mi-o, se auzi bubuind vocea poruncitoare a lui 
Justin. 

— Tocmai mă trezisem, așa încât nu era strânsă. Nu luasem 
nici lenjeria. 

— Debbie, de ce te-ai speriat crezând că Gregg vrea să te 
ducă în pat? Ce ţi s-ar fi putut întâmpla acolo? Spune-ne. 

Fata lăsă capul în jos, ascunzându-și fața între palme. 
Scâncelile înăbușite, de copil, nu încetară. 

— Nu pot. 

— De ce? Noi te iubim. 

Laurie ridică privirea și se repezi spre Sarah. 

— Nu știu ce s-a întâmplat, îi șopti surorii sale. Ori de câte ori 
ne urcam în pat, pluteam departe. 


80 

Vera West număra zilele până la încheierea trimestrului. | se 
părea tot mai greu să lase impresia, absolut necesară, că este 
calmă. Acum, când traversa campusul, la sfârșitul după-amiezii, 
cu geanta cu teze, se trezi rugându-se să nu izbucnească în 
plâns înainte de a ajunge în sanctuarul căsuţei ei închiriate. 

Işi îndrăgea căsuţa. Aflată într-o fundătură împădurită, fusese 
locuinţa unui grădinar care lucrase pe o mare proprietate din 
apropiere. Ea se angajase la catedra de limbă engleză a 
Colegiului Clinton deoarece, după ce se întorsese la școală la 
vârsta de treizeci și șapte de ani ca să-și dea doctoratul, pe care 
îl luase la patruzeci de ani, simţise că nu-și mai găsește locul în 
Boston. Tânjise după o schimbare. 

Clinton era exact genul de colegiu, mic ca o bijuterie, care îi 
plăcea. Apoi, fiind o mare amatoare de teatru, îi convenise să se 
afle atât de aproape de New York. 

De-a lungul vieţii, puţini bărbaţi o priviseră cu interes. Uneori 
se gândise cu tristeţe că și-ar fi dorit să găsească un partener cu 
totul deosebit, dar hotărâse că era destinată să calce pe urmele 
mătușilor ei nemăritate. 

Apoi îl cunoscuse pe Allan Grant. 

Işi dăduse seama mult prea târziu că s-a îndrăgostit de el. Era 
un bărbat plăcut, un profesor al cărui intelect îl admira și a cărui 
popularitate o înţelegea. _ 

Povestea a început în octombrie. Într-o seară, când ieșiseră 
din aula unde ascultaseră prelegerea lui Kissinger, mașina lui 
Allan nevrând să pornească, Vera se oferise să-l conducă până 
acasă. lar el o invitase să intre, să bea ceva împreună. Ea 
acceptase. Nici nu-i trecuse prin minte că soţia lui lipsea. 

Casa lui fusese o surpriză. Scump mobilată. Surprinzător, 
având în vedere salariul de profesor al proprietarului. Pe de altă 
parte, întreținerea lăsa de dorit. După cum arăta, era nevoie de 
o curăţenie generală. Vera știa că soţia lui, Karen, lucra în 
Manhattan, însă nu și că are un apartament acolo. 

— Bună ziua, doamnă doctor West. 

— Ce... o, bună. Vera încercă să zâmbească când trecu pe 
lângă studenţii care o salutaseră. După veselia care domnea în 
campus se putea lesne deduce că trimestrul era pe sfârșite. Nici 
unuia dintre tinerii de acolo nu avea cum să-i fie groază de 
deșertăciunea verii și de cea a viitorului. 


În prima seară pe care o petrecuse în casa lui Allan, în timp ce 
el amestecase whiskyul cu puţin sifon, ea se oferise să se ducă 
după cuburile de gheaţă. Văzuse în congelator tot felul de 
pachete cu pizza, lasagna, plăcintă cu carne de pasăre și 
Dumnezeu știe ce alte semipreparate. Cerule mare, gândise 
mirată, doar așa ceva mănâncă biciul om? 

Două seri mai târziu, Allan venise la ea să-i aducă o carte. 
Vera tocmai scosese din cuptor un pui bine rumenit. Aroma 
ademenitoare îi umpluse toată căsuţa. Când Allan comentă pe 
acest lucru, Vera nu stătu pe gânduri și îl invită imediat la masă. 

Allan avea obiceiul ca înaintea fiecărei cine să facă câte o 
lungă plimbare. Iniţial, pe parcursul acestor plimbări nu se 
oprise la ea decât ocazional. Apoi tot mai des, dar numai în 
serile în care Karen se afla la New York. Obișnuia să o sune, să 
se intereseze dacă are nevoie de companie, iar dacă răspunsul 
era afirmativ, să o întrebe ce trebuie să aducă. Zicându-și el 
însuși „omul care pică la cină”, sosea de fiecare dată fie cu o 
sticlă de vin, fie cu o bucată de brânză, fie cu fructe. 
Întotdeauna pleca pe la ora opt sau opt și jumătate. Și 
întotdeauna fusese atent cu ea, dar nu altfel decât dacă 
încăperea ar fi fost plină de oameni. 

Cu toate acestea, Vera începuse să-și piardă nopţile 
întrebându-se câtă vreme va mai trece până când se vor 
răspândi primele bârfe. Fără să întrebe, fusese convinsă că Allan 
nu-i vorbise soţiei sale despre întâlnirile lor. 

Allan îi arătase scrisorile „Leonei” chiar de la început. 

— N-am de gând s-o las pe Karen să le vadă, îi spusese el. Ar 
supăra-o. 

— Ei, doar nu le-ar da crezare... 

— Nu, însă dincolo de faţada ei de femeie rafinată, Karen este 
mai degrabă nesigură. Depinde de mine mult mai mult decât 
crede. 

O săptămână mai târziu, Allan îi spusese că soția lui 
descoperise scrisorile. 

— A reacţionat exact așa cum m-am așteptat. Este supărată 
și îngrijorată. 

În momentul respectiv, Vera considerase că semnalele trimise 
de Karen sunt derutant de contradictorii. Pe de o parte, ea își 
făcea griji pentru soţul ei, pe de alta continua să lipsească foarte 
mult de acasă. 


La început, Allan păru să evite cu bună știință orice fel de 
discuţie cu privire la problemele personale. Apoi, treptat, 
începuse să-i vorbească despre copilăria lui. 

— Tata ne-a părăsit pe când aveam opt luni. Mama și 
bunica... ce pereche! Făceau orice pentru a câștiga un dolar. 
Allan râse. Vreau să zic doar aproape orice. Bunica avea o casă 
mare veche în Ithaca. Închiria camere numai bătrânilor. 
Întotdeauna am spus că sunt crescut într-un azil. Patru sau cinci 
dintre pensionari erau foști profesori, așa că am beneficiat de un 
ajutor substanţial la temele de acasă. Mama lucra la magazinul 
universal din localitate. Și ea, și bunica economiseau orice 
bănuț fie pentru educaţia mea, fie pentru a face niște investiţii 
cât mai înțelepte. Pot jura că au fost tare dezamăgite când am 
câștigat o bursă întreagă la Yale. Ambele se pricepeau la gătit. 
Imi amintesc și acum cât de bine m-am simţit în ziua în care am 
fost la colegiu ca să depun actele necesare acordării ajutorului 
financiar. Mi s-a părut extraordinar să te întorci după-amiaza 
acasă, pe o vreme friguroasă, să deschizi ușa și să te trezești 
izbit de un val de căldură și de mirosuri grozave, venind din 
bucătărie. 

Allan îi făcuse această destăinuire cu numai o săptămână 
înainte de a muri. Apoi adăugase: 

— Vera, exact așa ceva simt și atunci când vin aici. Căldură. 
Senzaţia că mă întorc acasă, la o persoană alături de care vreau 
să fiu. La una care sper că mă dorește. Braţele lui o 
cuprinseseră pe după talie. Poţi fi răbdătoare cu mine? Trebuie 
să clarific niște treburi. 

Ultima dată se întâlniseră chiar în scara morţii lui. Atunci Allan 
fusese agitat, deprimat. 

— Ar fi trebuit să discul întâi cu Laurie și cu sora ei, nu să mă 
duc glonţ la decan. Acum decanul mi-a dat de înţeles că mă port 
prea amical cu acești copii. Și m-a întrebat direct dacă n-au 
apărut probleme în relaţiile mele familiale, dacă soţia mea n-are 
vreun motiv bine întemeiat să stea departe de casă atât de 
multă vreme. 

In seara aceea, înainte de a se despărți, când se opriseră în 
faţa ușii, Allan își apropiase încet capul de ea, o sărutase și 
zisese: 

— Se va produce o schimbare. Te iubesc enorm și am extrem 
de multă nevoie de tine. 


instinctul o avertizase pe Vera că trebuie să-i spună să 
rămână la ea. Of, dacă l-ar fi ascultai, dând naibii toate bârfele! 
Dar îl lăsase pe Allan să plece. Minutarul ceasului nu trecuse de 
multă vreme de ora zece și jumătate când se trezise sunată de 
el. La telefon, Allan fusese remarcabil de vesel. Tocmai vorbise 
cu soţia lui și, de data aceasta, jucase cu toate cărţile pe faţă. 
Luase un somnifer. Spusese din nou „Te iubesc”, ultimele 
cuvinte pe care avea să le audă de la el. 


Fiind prea agitată pentru a se duce la culcare, Vera urmărise 
știrile de la ora unsprezece, apoi se apucase să facă ordine prin 
camera de zi. Umflase pernele, îndreptase teancurile de reviste. 
Pe scaunul cu spătar înalt, cu aripioare laterale, observase un 
obiect sclipitor: cheia de contact de la mașina lui Allan. Probabil 
că îi căzuse din buzunar, își spusese ea. 

Din motive de neînțeles, își făcuse griji pentru el. Cheia era o 
scuză pentru a-l suna. Formase numărul, lăsând telefonul de la 
celălalt capăt al firului să sune întruna. Nu răspunsese nimeni. 
Somniferul și-a făcut efectul, își spusese, încercând să se 
liniștească. 

Astăzi, amintindu-și brusc de singurătatea ei, Vera lăsă capul 
în jos și iuți pașii. În faţa ochilor nu vedea pietrele de pavaj, ci 
chipul lui Allan. Braţele îi erau încordate de dorul lui. Ajunse la 
treptele casei. 

— Allan. Allan. Allan. 

Nu își dădu seama că rostise numele cu glas tare decât în 
momentul în care, ridicând privirea, dădu de ochii ironici ai lui 
Brendon Moody care o aștepta pe verandă. 


81 

Șezând la o masă dintr-un colţ al restaurantului Villa Cesare 
din Hillsdale, la numai câţi va kilometri de Ridgewood, Sarah se 
întreba cum naiba se lăsase convinsă să cineze cu reverendul 
Bobby și soţia lui, Carla. 

Solii Hawkins își făcuseră apariţia în faţa ușii ei la numai cinci 
minute după ce sosise de la New York. Veniseră cu mașina pe 
acolo doar pentru a cunoaște mai bine orășelul în care aveau să 
se mute, explicaseră ei, iar ea îi depășise pe bulevardul Lincoln. 

— După cum arătaţi, aveţi nevoie de puţin ajutor, spusese 
reverendul Bobby. Dumnezeu mi-a șoptit să întorc mașina din 
drum, să mă opresc aici și să vă salut. 

De cum ieșise din clinică, Sarah se despărţise de Gregg 
Bennett și pornise spre Ridgewood. Realiză cât este de obosită 
și de înfometată abia la ora șapte seara, când sosi acasă. Sophie 
era plecată și în clipa în care deschise ușa casei goale, Sarah își 
dăduse seama că nu vrea să stea acolo. 

Villa Cesare era de multă vreme restaurantul ei favorit, locul 
unde se mânca bine. Scoici de râu Casino, creveţi cu unt și 
usturoi, un pahar cu vin alb, un cappuccino; și întotdeauna într-o 
atmosferă primitoare, prietenoasă, gândi ea. Se îndrepta spre 
ușă ca să plece când apăruseră soţii Hawkins; reușiseră cumva 
să i se alăture. 

Salutând cu câte o înclinare discretă a capului chipurile 
familiare de la celelalte mese, Sarah își spunea: cei doi sunt 
oameni binevoitori, așa că voi accepta să înalțe pentru mine 
orice rugăciune vor. Îngândurată, ea realiză în ultimul moment 
că reverendul Hawkins o întrebase ce face Laurie. 

— Totul este o chestiune de timp, răspunse ea. Justin - 
doctorul Donnelly, vreau să zic - este convins că, până la urmă, 
Laurie va renunţa să se mai ferească și va începe să vorbească 
despre seara în care a murit profesorul Grant, însă se pare că 
amintirile acestea sunt strâns legate de teama pe care i-au 
provocat-o evenimentele din trecut. Medicul presimte că, la un 
moment dat, se va produce o breșă spontană în compartimentul 
acela al creierului în care și-a închis toate amintirile. Rogu-te, 
Doamne, să se întâmple așa. 

— Amin, spuseră Bobby și Carla la unison. 

Brusc, Sarah își dădu seama că lăsase garda jos. Vorbea prea 
mult despre Laurie. În definitiv, oamenii aceștia nu erau decât 


doi străini, singura lor legătură cu ea era aceea că ei 
cumpăraseră casa. 

Casa. Un teren mai sigur. 

— Mama a aranjat grădina în așa fel încât să avem parte în 
permanentă de câte o pată de culoare, spuse, alegându-și din 
coș o chiflă mai bine rumenită. Lalelele au fost minunate. Le-aţi 
văzul. Azaleele vor înflori peste vreo săptămână. Ele sunt 
favoritele mele. Ale noastre sunt extraordinare, dar nu la fel de 
spectaculoase ca soiul acela, D'Andreas, pe care îl au cei de la 
casa din colţ. 

Opal îi adresă un zâmbet luminos. 

— Care casă? Cea cu obloane verzi sau cea albă, care a fost 
cândva roz? 

— Cea care a fost roz. Doamne, cât i-a displăcui tatei când 
foștii proprietari au zugrăvit-o în culoarea aia! Ţin minte că a zis 
că se va duce la primărie ca să ceară să i se micșoreze 
impozitul. 

Opal simţi că ochii lui Bic o sfredelesc furioși. Greșeala ei era 
atât de mare încât fu cât pe ce să icnească. De ce se gândise 
tocmai acum la casa roz din colţ? Câţi ani trecuseră de când 
fusese zugrăvită în alb? 

Dar, din fericire, Sarah Kenyon nu păru să-i sesizeze gafa. Ea 
începu să vorbească despre locuinţele tip și cât de bine va fi să 
se mute acolo. 

— Vor fi gata pe la întâi august, spuse ea. Deci în curând vă 
vom elibera casa. Aţi fost foarte amabili că ați așteptat atât de 
mult. 

— Există vreo șansă ca Laurie să se întoarcă acasă? întrebă 
Bic într-o doară în momentul în care chelnerul îi aduse portia de 
vițel piccata. 

— Mă rog lui Dumnezeu să existe, reverend Hawkins, îi spuse 
Sarah. Doctorul Donnelly a zis că nu reprezintă un pericol pentru 
nimeni. Vrea să fie examinată de psihiatrul desemnat de 
procuratură ca să-i dea acordul s-o externeze. El crede că, 
pentru a coopera cu noi la propria ei apărare, trebuie să scape 
de senzaţia că numai niște uși bine încuiate îi pot da siguranţa 
necesară. 

— Cea mai aprigă dorinţă a mea este să vă văd surioara 
întorcându-se acasă, în Ridgewood, spuse Bic, bătând-o ușor pe 
mână. 


În seara aceea, când ajunse în pat, Sarah avu sâcâitorul 
sentiment că îi scăpase ceva, un detaliu care ar fi trebuit 
neapărat sesizat. 

Probabil că este vorba de vreo afirmaţie făcută de Laurie, 
conchise ea în clipa în care adormi. 


82 

Justin Donnelly parcurse pe jos drumul de la clinică până la 
apartamentul lui din Central Park South, atât de cufundat în 
gânduri, încât pentru prima oară nu mai admiră panorama 
schimbătoare a New York-ului. La ora șapte, soarele mai avea să 
întârzie pe cer patruzeci de minute. Căldura scosese din case un 
șuvoi continuu de oameni care ieșiseră să se plimbe pe Fifth 
Avenue, oprindu-se pe la tarabele cu cărţi de pe trotuarul de 
lângă parc sau pentru a admira operele de artă ale amatorilor. 

Justin nu sesiză nici mirosul pătrunzător de souvlaki! care 
pluti spre nările lui dinspre cărucioarele obosiţilor vânzători 
ambulanți care se îndreptau spre adăposturile de noapte, nici 
caii înhămaţi la trăsurile decorate festiv care așteptau răbdători 
la colțul dintre Fifth Avenue și Central Park South, nici șirul de 
limuzine din faţa hotelului Plaza. Nu se gândea decât la Laurie 
Kenyon. 

Era realmente cea mai interesantă pacientă pe care o 
întâlnise vreodată. Era ceva obișnuit ca femeile molestate în 
copilărie să aibă impresia că purtarea lor fusese provocatoare și 
dusese la comiterea abuzurilor. Cele mai multe reușeau până la 
urmă să înţeleagă că nu avuseseră puterea să schimbe cursul 
evenimentelor. Laurie Kenyon, în schimb, refuza să admită un 
asemenea raționament. 

Făcuse totuși unele progrese. Înainte de a pleca de la clinică, 
Justin trecuse pe la ea. Cum cina fusese servită deja, o găsise 
stând în solariu, îngândurată și tăcută. 

— Gregg a fost foarte drăguţ că a venit astăzi, îi spusese din 
proprie iniţiativă, după care adăugase: Ştiu că n-ar fi capabil să- 
mi facă vreun rău. 

Justin profitase de ocazie. 

— Nu-i vorba doar de faptul că nu-ţi face nici un rău, Laurie. 
Te și ajută. Doar datorită lui ai observat că a fi ridicată în glumă 
de pe podea zgândăre o amintire care, lăsând-o să iasă la 
lumină, te-ar putea ajuta să-ţi revii. Restul depinde doar de tine. 

Laurie spusese: 

— Sunt conștientă. Voi încerca. Promit. Știi, doctore, ce mi-ar 
plăcea să fac? Nu așteptă să i se dea un răspuns. Mai mult ca 
orice pe lumea asta mi-ar plăcea să mă duc în Scoţia și să joc 
golf la St. Andrews. Vi se pare că este o dorinţă nebunească? 


10 Preparat din carne de miel. 


— Dimpotrivă, este extraordinară. 

— Dar, evident, așa ceva nu se va întâmpla niciodată. 

— Doar dacă nu vrei să te ajuţi singură. 

Schimbându-și direcţia pentru a intra în clădirea în care 
locuia, Justin se întrebă dacă nu cumva forţase prea tare nota. 
Nu-și dădea seama dacă nu greșise sunându-l pe psihiatrul 
desemnat de procuratură ca să-i ceară să o reevalueze pe 
Laurie, pentru a-i reda dreptul la eliberare pe cauţiune. 

Câteva minute mai târziu, în timp ce sorbea din Chardonnay- 
ul lui australian favorit stând pe terasă, Justin auzi soneria 
telefonului țărâind. Infirmiera șefă se scuză de deranj. 

— In legătură cu domnișoara Kenyon am îndrăznit să vă caut. 
Zice că trebuie să vorbească imediat cu dumneavoastră. 

— Laurie? 

— Nu Laurie, domnule doctor. Kate, alter ego-ul ei. Vrea să vă 
spună ceva foarte important. 

— Dă-mi-o! 

Vocea stridentă a lui Kate zise: 

— Doctore Donnelly, ascultă-mă, trebuie să știi. Există un 
puști care vrea să-ţi spună ceva îngrozitor, dar Laurie se teme 
să-i permită să deschidă gura. 

— Care puști, Kate? întrebă Justin repede. Am dreptate, gândi 
apoi. Laurie mai are o personalitate care n-a ieșit încă la 
suprafaţă. 

— Nu știu cum îl cheamă. N-a vrut să-mi zică nimic. Dar are 
vreo nouă sau zece ani, este foarte inteligent și știe al naibii de 
multe despre Laurie. A început să obosească să-și ţină gura. 
Continuă s-o presezi pe Laurie. Slăbește rezistenţa pe care ţi-o 
opune. Astăzi, puştiul era cât pe ce să reușească să-ţi 
vorbească. 

Justin auzi declicul care marcă întreruperea legăturii. 


83 

În ziua de 15 iunie, reverendul Bobby Hawkins primi un 
telefon de la Liz Pierce de la revista People, propunându-i un 
interviu. | se ceruse să scrie un articol despre el pentru numărul 
din septembrie. 

Bic protestă, apoi spuse că este încântat și că se simte flatat. 

— M-aș bucura să pot populariza și mai mult cultul, o asigură 
el pe Pierce. 

Dar când puse receptorul în furcă, căldura din vocea lui 
dispăru. 

— Opal, dacă refuz, ziarista asta ar putea crede că ascund 
ceva. Cel puţin așa pot influenţa ceea ce va scrie. 


84 

Brendon Moody se uită cu milă la Sarah. Deși această zi de la 
mijlocul lunii iunie îţi scotea transpiraţia prin toţi porii, ea nu 
pusese în funcţiune aparatul de aer condiţional de la fereastra 
bibliotecii. Brendon îi privi îmbrăcămintea. Purta o bluză 
bleumarin, cu guler alb, și o fustă albă. Cu toate că era abia ora 
opt și jumătate dimineaţa, era pregătită deja să pornească spre 
New York. Doamne, gândi Brendon, au trecut patru luni de chin, 
în care a mâncat, a băut și a respirat doar un plan de apărare 
care nu va da nici un rezultat. Patru luni pe care le-a petrecut 
mai mult în clinica de psihiatrie, mulţumind Celui-de-Sus că sora 
ei se află acolo, nu în pușcăria districtului Hunterdon. lar el era 
pe cale să-i distrugă ultima speranţă că va găsi o soluţie viabilă 
de apărare. 

Sophie ciocăni la ușă, apoi, fără să aștepte să i se răspundă, o 
deschise și intră cu o tavă cu două cești cu cafea, chifle și două 
pahare cu suc de portocale. 

— Domnule Moody, spuse ea, sper că o puteţi face pe Sarah 
să înghită o chiflă. Nu mai mănâncă nimic. O să ajungă numai 
piele și os. 

— Of, Sophie, protestă Sarah. 

— Nici un „of, Sophie”, ăsta-i adevărul. Sophie lăsă tava pe 
birou, cu chipul încruntat de îngrijorare. Omul Miracolelor are de 
gând să-și facă apariţia și astăzi? întrebă. Vorbesc serios, Sarah, 
ar trebui să le pretinzi să-ţi plătească chirie. 

— Ei ar trebui să-mi pretindă să le plătesc chirie, spuse Sarah. 
Sunt proprietarii acestei case încă din luna martie. 

— Dar înţelegerea a fost să se mute aici abia în august. 

— Nu mă deranjează prezenţa lor. Au fost chiar foarte drăguţi 
cu mine. 

— Ştii ce? De la o vreme îi urmăresc în fiecare duminică la 
televizor și permite-mi să-ţi spun că formează o pereche de 
toată frumuseţea. După părerea mea, el ia numele Domnului în 
deșert promițând miracole în schimbul banilor și vorbind de 
parcă Atotputernicul l-ar vizita zilnic ca să mai stea puţin la 
taclale împreună. 

— Sophie! spuse Sarah, revoltată. 

— Bine, bine, ești ocupată. Clătinând din cap, menajera ieși 
din bibliotecă cu pași apăsaţi pentru a-și exprima dezaprobarea. 

Sarah îl servi pe Brendon cu o ceașcă de cafea. 


— Deci, ce spuneam?... Sau n-am reușit să spunem încă 
nimic? 

Brendon luă ceașca, puse trei lingurite pline de zahăr și 
amestecă zgomotos. 

— Mi-aș fi dorit să-ţi pot da o veste bună, zise el, însă nu pot. 
Ne-am agăţat de speranţa că Allan Grant a profilat de durerea și 
deprimarea surorii tale pentru ca după aceea s-o înfurie dându-i 
scrisorile pe mâna conducerii colegiului. Problema este că, chiar 
de-ar fi așa, nu ne vom putea dovedi niciodată teoria. Căsnicia 
lui se afla într-un avansat proces de descompunere. Am simţit 
asta, așa că am luat-o pe acest drum și am ajuns la nevastă-sa. 
Doamna Grant este o bucăţică pe cinste. Potrivit celor relatate 
de membrii personalului hotelului, de-a lungul timpului a avut o 
varietate destul de mare de prieteni de sex masculin. Dar de 
vreun an s-a lipit de unul, de care pare îndrăgostită de-a 
binelea, un anume Edwin Rand. Tipul este genul de bărbat 
cizelat și arătos, care se dă în vânt după femei. Are vreo 
patruzeci sau patruzeci și cinci de ani. Este autor de cărţi de 
călătorie care nu face destui bani ca să trăiască din asta, însă 
este invitat în diverse stațiuni de pe tot globul. A făcut o artă din 
a trăi în felul ăsta. 

— Allan Grant aflase despre el? întrebă Sarah. 

— Nu știu sigur. Atâta vreme cât Karen stătea acasă, relaţiile 
dintre ei păreau bune. 

— Dar dacă am presupune că aflase, totuși, și că, simțindu-se 
rănit în amorul propriu, dat la o parte de soţie, se întorsese spre 
Laurie, care era îndrăgostită de el? 

Rostind aceste cuvinte, păru să prindă brusc viaţă. Sărmana 
de ea, gândi Brendon. Încearcă să se agaţe de orice amănunt pe 
care ar putea să-și întemeieze planul de apărare. 

— Nu ţine, replică el fără menajamente. Allan se înlâlnea cu o 
profesoară de la colegiu, Vera West. West a izbucnit în plâns 
când mi-a zis că a vorbit cu el, pentru ultima dată, chiar în seara 
în care a murit, pe la ora zece și jumătate. Profesorul fusese 
bine dispus. Îi spusese că se simte ușurat deoarece, în sfârșit, 
„jucase cu toate cărţile pe faţă”. 

— Asta însemnând că...? 

— După cum bănuiește Vera West, se referise la faptul că-și 
anunţase soția că vrea să divorțeze. Brendon întoarse privirea în 
altă direcţie ca să nu mai vadă disperarea apărută în ochii 


femeii din faţa lui. La drept vorbind, continuă el, ai putea 
deschide o acţiune penală prima facie împotriva soţiei lui. 
Allan Grant a moștenit de la mama sa un fond de investiţii care 
era administrat de altcineva prin procură. Datorită lui, avea un 
venit anual de aproximativ o sută de mii de dolari. Dar, până la 
vârsta de șaizeci de ani, nu se putea atinge de fondul propriu-zis 
- care se apropie de un milion și jumătate de dolari și se află 
într-o continuă creștere. Este evident că bătrâna știa că fiul ei 
nu are simţul banului. lar din câte am auzit, Karen Grant se 
folosea de acest venit ca și cum i se cuvenea. În cazul unui 
divorţ, fondul de investiții nu s-ar fi împărţit între ei. Deci, oricât 
de bine ar merge afacerile agenţiei sale de voiaj, cu banii 
obţinuţi de acolo nu și-ar mai fi putut permite să locuiască în 
apartamentul acela luxos din oraș și să-și procure toalete numai 
de la firme de renume. lar prietenul scriitor ar fi devenii curând 
istorie. Moartea lui Allan i-a soluţionat, însă, toate aspectele. 
Problema este, însă, concluzionă Brendon, că nu există nici o 
îndoială că această Karen Grant n-a împrumutat cuțitul de la 
Laurie pentru a i-l returna imediat după ce și-a înjunghiat soţul. 

Sarah nu sesiză că i se răcise cafeaua. Sorbi o înghiţitură, 
ceea ce o ajută să-și relaxeze mușchii gâtului și să-și dreagă 
vocea. 

— Am primit știri noi de la procuratura districtului Hunterdon, 
spuse ea. Psihiatrii pe care i-au trimis s-o examineze pe Laurie 
s-au uitat la casetele înregistrate în timpul ședinţelor ei de 
psihoterapie. Acceptă posibilitatea ca sora mea să sufere de o 
boală disociativă care a făcut-o să-și multiplice personalitatea. 
Sarah își trecu mâna peste frunte de parcă ar fi vrut să scape de 
o durere de cap pe care o putea îndepărta simplu, ca pe o 
picătură de sudoare. Dacă pledează vinovat pentru acuzaţia de 
omor nepremeditat, mi-au promis că nu vor cere curții cu juri să 
propună condamnarea maximă. În cazul acesta, Laurie va fi 
eliberată, probabil, peste cinci ani sau chiar mai puţin. În 
schimb, dacă ne susţinem cauza în instanţă, o vor acuza hotărât 
de crimă cu premeditare. 


11 Acţiune penală deschisă fără a se solicita efectuarea unei anchete, 
datorită probelor incriminatorii mult prea clare (în lb. latină). 


85 

— A trecut o lună de când m-a sunat Kate, ca să-mi spună că 
mai există o personalitate, îi spuse Justin lui Sarah, un băiat de 
nouă sau zece ani care vrea să-mi vorbească. După cum știi, de 
atunci Kate susține că nu știe nimic de această nouă 
personalitate. 

Sarah dădu din cap aprobator. 

— Ştiu. Venise vremea să-l informeze pe Justin Donnelly că, 
împreună cu Brendon Moody, ajunsese la concluzia că era în 
interesul surorii sale să accepte soluţia negocierii. Am luat o 
hotărâre, începu ea. 

Justin o ascultă fără să-și ia ochii de la ea. Dacă aș fi fost 
pictor, gândi, aș fi desenat acest chip, intitulând lucrarea 
„Durere”. 

— Deci, vezi, conchise Sarah, psihiatrii guvernamentali sunt 
convinși că Laurie a fost supusă unor abuzuri sexuale în 
copilărie și consideră că există semne clare ale unei boli 
disociative care a determinat-o să-și multiplice personalitatea. 
După cum m-au asigurat, juraţii vor fi mișcaţi de soarta ei, așa 
încât este puţin probabil să fie găsită vinovată de crimă 
premeditată. Dar și condamnarea pentru omor nepremeditat cu 
circumstanţe agravante poate ajunge la treizeci de ani de 
pușcărie. Pe de altă parte, dacă pledează vinovat pentru 
acuzaţia de omor nepremeditat de gradul doi, adică pentru 
crimă intenţionată într-un moment de furie justificată de o 
provocare, i se vor da, în cel mai rău caz, maximum zece ani. 
Doar de judecător depinde să i se dea cinci ani, fără dreptul de a 
fi eliberată pe cuvânt de onoare. Ca să nu mai zic că există și 
posibilitatea să-i stabilească acest termen de cinci ani fără a 
stipula interzicerea dreptului de eliberare pe cuvânt de onoare, 
lucru care ar însemna că poate scăpa peste un an sau doi. Nu 
am dreptul să mă joc cu aproape treizeci de ani din viaţa surorii 
mele. 

— Cum poate pleda vinovată pentru o crimă de care nu-și 
amintește să fi comis-o? întrebă Justin. 

— Este legal. În esenţă, ideea de bază a declaraţiei ei va 
trebui să fie următoarea: deși nu-și amintește când și cum a 
comis crima, atât ea, cât și avocata ei, analizând probele, sunt 
satisfăcute de capul de acuzare stabilit de procuror. 

— Cât mai poţi amâna începerea derulării evenimentelor? 


Vocea ei deveni nesigură. 

— La ce bun? Slăbirea presiunii la care o supunem ca să-și 
amintească ce i s-a întâmplat poate avea în viitorul mai 
îndepărtat efecte benefice pentru ea. Lasă-le să-și urmeze 
cursul. 

— Nu, Sarah. Justin împinse scaunul în spate și se îndreptă 
spre fereastră. Dar regretă imediat că se dusese acolo. Pe latura 
opusă a grădinii, în solariu, se afla Laurie. Fata se uita afară, 
stând cu palmele lipite de geam. Chiar și de la distanţa aceea, 
Justin intui că se simte ca o păsărică în colivie care tânjește să-și 
ia zborul. Se întoarse cu faţa spre Sarah. Mai dă-mi puţin timp. 
Cât de repede crezi că-i va permite judecătorul să se întoarcă 
acasă? 

— Săptămâna viitoare. 

— In regulă. Disecară ești ocupată? 

— Să mă gândesc. Sarah vorbea repede, încercând evident 
să-și înfrâneze emoţiile. Dacă trec pe acasă, ori mă voi trezi cu 
soții Hawkins la ușă ca să mai depoziteze niște lucruri și să mă 
invite la restaurant, ori o voi găsi pe Sophie, pe care o iubesc 
din tot sufletul, sortând lucrurile părinţilor mei ca să mă scape 
de o treabă pe care am refuzat-o - scoaterea și vânzarea 
hainelor lor. Mai există și o a treia posibilitate: să mă pun pe 
treabă ca să încerc să găsesc o cale ingenioasă de a o apăra pe 
Laurie. 

— Sunt sigur că ai prieteni care te invită în oraș. 

— Am o mulţime de prieteni, spuse Sarah. Prieteni buni, veri, 
de asemenea, toți oameni extraordinari care vor să mă ajute. 
Dar, vezi tu, la sfârșitul unei zile de muncă nu mă pot apuca să-i 
explic fiecăruia ce se mai întâmplă. Nu pot să mai ascult 
promisiuni cum că va interveni o schimbare, că totul se va sfârși 
cu bine până la urmă. Şi nu mai suport să aud că toate astea nu 
s-ar fi întâmplat dacă Laurie n-ar fi fost răpită în copilărie. Știu 
asta. Știu atât de bine, încât simt că înnebunesc. A, da, după 
cum nu mai vreau să aud că, la urma urmei, tata avea șaptezeci 
de ani, iar mama, după operaţia de acum câţiva ani, nu avea 
perspective prea bune, așa că poate este o binecuvântare că s- 
au dus împreună pe lumea cealaltă. Vezi tu, recunosc că au 
dreptate. Dar nu vreau s-o aud. 

Justin își dădea seama că un cuvânt de alinare ar fi făcut-o 
imediat pe Sarah să izbucnească în plâns. Şi nu voia să se 


întâmple așa ceva. Laurie trebuia să apară în cabinet dintr-un 
moment în altul. 

— Aveam de gând să-ţi propun să cinăm împreună diseară, 
spuse el blând. Dar acum vreau să-ţi arăt ceva. 

Din dosarul lui Laurie, Justin scoase o fotografie de douăzeci 
pe douăzeci și cinci. Linii fine se încrucișau încolo și încoace. 

— Asta este varianta mărită a pozei rupte de Laurie în ziua în 
care a fost internată aici, o lămuri el. Tipul care a reconstituit-o 
a făcut o treabă foarte bună. Spune-mi ce vezi. 

Sarah privi fotografia. Deodată făcu ochii mari. 

— Poza iniţială fiind atât de distrusă, n-am observat că Laurie 
plângea. Și n-am distins prea bine nici copacul ăsta... Sau casa 
asta dărăpănată. lar în spatele ei, ce este? Un hambar? In 
Ridgewood nu există așa ceva. Oare unde o fi făcută? Apoi 
Sarah se încruntă. A, stai puţin. Laurie mergea de trei ori pe 
săptămână la o creșă. Cei de acolo obișnuiau să-i ducă pe copii 
în excursie în parcuri sau pe la lacuri. Pe lângă Harriman State 
Park există astfel de case, gen ferme. Dar ce să fi supărat-o atât 
de tare pe Laurie? 

— Voi încerca să aflu, spuse Justin, punând camera video în 
funcţiune de cum o văzu pe Laurie deschizând ușa. 


Laurie făcu un efort să se uite la fotografie. 

— Coteţul găinilor din spatele casei, murmură ea. Lucruri tare 
urile s-au mai petrecut acolo. 

— Ce lucruri urâte, Laurie? întrebă Justin. 

— Nu vorbi, neroado. Va afla și știi ce-ţi va face. 

Sarah își înfipse unghiile în podul palmelor. Asta era o voce pe 
care nu o mai auzise niciodată - o voce tânără, polemică, de 
băieţel. Laurie se încruntase. Deși faţa ei părea să-și fi pierdut 
contururile, buzele se strânseseră în două linii ferme. O mână se 
lovea ritmic de cealaltă. 

— Bună, spuse Justin degajat. lată că a apărut o figură nouă. 
Cum te cheamă? 

— Hei, tu, treci înăuntru! Acesta era tonul pisicos al lui Leona. 
Ascultă, doctore, știu că autoritara Kate a încercat să treacă 
peste mine. Dar am de gând să mă impun. 

— Leona, de ce ne dai mereu bătaie de cap? întrebă Justin. 

Sarah înţelese că medicul încerca o tactică nouă. Vocea lui 
era belicoasă. 


— Pentru că oamenii profită întotdeauna de mine. Am avut 
încredere în Allan, iar el m-a tras pe sfoară. Am avut încredere 
în tine, atunci când ne-ai zis să ţinem un jurnal, iar tu ne-ai 
strecurat în el fotografia aceea. 

Pe faţa lui Laurie cădea mereu câte o șuviță de păr, pe care 
ca o împingea spre spate cu un gest foarte seducător. 

— Este imposibil. Nu în jurnal ai găsit fotografia, Leona. 

— Ba da, sunt sigură că acolo am găsit-o. Ca și afurisitul ăla 
de cuţit care a apărut în geanta mea. Ce frumos a fost în seara 
aia când m-am dus la Allan ca să-i cer explicaţii pentru ceea ce 
a făcut! Dormea atât de liniștit încât nici măcar nu l-am trezit. 
Cu toate acestea, acum, lumea dă vina pe mine că este mort. 

Sarah își ţinu respiraţia. Nu reacţiona, își spuse. Nu-i distrage 
atenţia. 

— Chiar n-ai încercat să-l trezești? 

— Nu. Aveam de gând să i-o coc. Vreau să zic că, pentru 
mine, nu mai exista nici o șansă de scăpare. Cuţitul de bucătărie 
dispărut din casă. Sarah. Sophie. Doctorul Carpenter. Toată 
lumea vrea să afle de ce l-am luat. Nu l-am luat. Apoi Allan mă 
trage pe sfoară. Știi ce m-am hotărât să fac? Fata nu așteptă să 
i se răspundă. Să i-o coc zdravăn tipului ăluia. Să mă sinucid în 
faţa lui. Trebuia să sufere pentru ceea ce mi-a făcut. Oricum nu 
avea sens să mai trăiesc. Pentru mine nimic nu mai putea să 
meargă bine. 

— Când te-ai dus acasă la el, ai găsit fereastra aceea lungă 
deschisă? 

— Nu. Eu nu intru pe ferestre. Ușa de la terasă, care dă în 
camera de lucru. Zăvorul nu intrase în lăcașul lui. El era deja în 
pat. M-am dus până în dormitor. Pentru numele lui Dumnezeu, 
n-ai o ţigară? 

— Firește că am. Donnelly aşteptă ca Leona să se sprijine 
degajată de spătar, cu ţigara aprinsă între degete, apoi întrebă: 
Ce făcea Allan când ai intrat în camera lui? 

Buzele ei schiţară un zâmbet strâmb. 

— Sforăia. lţi vine să crezi că s-a putut întâmpla așa ceva? 
Marea mea scenă de teatru a fost compromisă. Se ghemuise în 
pat ca un copil, cu braţele încolăcite în jurul pernei și părul cam 
ciufulit, și sforăia. Vocea ei se înmuie și deveni nesigură. Și tata 
sforăia. Mama obișnuia să spună că ăsta este singurul lui defect 


pe care ar dori să-l corecteze. Putea trezi și morţii când începea 
să sforăie. 

Da, gândi Sarah, da. 

— Aveai cuțitul la tine? 

— Of, da. Mi-am pus geanta pe podea, lângă pat. Cuţitul era 
deja în mâna mea. L-am lăsat pe geantă. Eram foarte obosită. 
Ştii ce-am gândit? 

— Spune-mi. 

Vocea fetei suferi o transformare totală. Micuța Debbie fu cea 
care răspunse: 

— După ce m-am întors de la casa cu coteţ, m-am gândit 
întruna că n-am voie să-l las pe tata nici să mă ţină în braţe, nici 
să mă pupe. Așa am gândit și atunci. De aceea m-am întins în 
pat, lângă Allan, fără să-l deranjez. Habar n-a avut că sunt 
acolo. A continuat să sforăie. 

— Şi ce s-a întâmplat după aceea, Debbie? 

O, te rog, Doamne! gândi Sarah. 

— După aceea m-am speriat. Mi-era teamă că se va trezi, se 
va înfuria și mă va pâri din nou decanului, așa că m-am dat jos 
din pat și am plecat în vârful picioarelor. N-a avut cum să-și dea 
seama că am trecut pe la el. 

Debbie chicoti fericită, ca o puștoaică care a scăpat 
nepedepsită după ce jucase o festă. 


Seara, Justin o duse pe Sarah la restaurantul Neary's de pe 
East Fiftyseventh Street. 

— Sunt un client fidel, îi spuse în timp ce un foarte radios 
Jimmy Neary se grăbi să le vină în întâmpinare. Justin i-o 
prezentă pe Sarah: Jimmy, uite aici o persoană pe care va trebui 
s-o mai îngrași puţin. 

La masă, el îi zise: 

— Cred că ai avut o zi suficient de grea. Vrei să-ţi povestesc 
ceva despre Australia? 

Ei nu-i veni să creadă că poate mânca toţi cartofii prăjiţi și tot 
sandvișul cu carne de vițel. Când Justin comandă o sticlă de 
Chianti, ea protestă: 

— Hei, tu poţi merge pe jos până acasă, dar eu trebuie să mă 
sui la volan. 

— Ştiu. Este abia ora nouă. Vom face o lungă plimbare până 
la apartamentul meu și vom bea o cafea acolo. 


New York-ul într-o seară de vară, gândi Sarah în timp ce 
ședeau pe terasa lui mică, bând câte un espresso. Becuri în 
copacii care înconjurau Taverna de pe Pajiște, vegetaţie 
luxuriantă, cai și trăsuri, plimbăreţi și amatori de jogging. Toate 
acestea făceau parte dintr-o lume care se alia la mare distanţă 
de celulele și gratiile închisorii. 

— Hai să vorbim despre problema noastră, zise ea. Există 
vreo șansă ca ceea ce a spus astăzi Laurie, sau mai degrabă 
Debbie, să fie adevărat? Mă refer la plecarea ei după ce a stat 
întinsă în pat lângă Allan Grant. Chiar l-o fi lăsat dormind? 

— Probabil că este adevărat din punctul ei de vedere. 

— Vrei să spui că s-ar putea ca Leona să fi preluat conducerea 
imediat după plecarea micuţei Debbie? 

— Leona sau o altă personalitate pe care n-am întâlnit-o încă. 

— Înţeleg. Mi s-a părut că Laurie și-a amintit de ceva în 
momentul în care a văzut fotografia aia. Oare ce să fie? 

— Presupun că în locul în care a fost ţinută în cei doi ani de 
absenţă exista vreun coteţ. Fotografia i-a amintit de o 
întâmplare petrecută acolo. Pe măsura trecerii timpului, s-ar 
putea să ajungem să aflăm despre ce este vorba. 

— Dar nu mai dispunem de prea mult timp. Când rosti aceste 
cuvinte, Sarah nu își dădu seama că plânge până când își simţi 
lacrimile curgându-i șiroaie pe obraji. Duse palmele la gură, 
încercând să-și înăbușe hohotele sfâșietoare. 

Justin o strânse la piept. 

— Descarcă-te, Sarah, spuse el cu tandrete. 


86 

Brendon Moody avea o teorie: dacă ai răbdare, până la urmă 
apare și ocazia dorită. Ocazia lui se ivi în ziua de 25 iunie din 
partea unei persoane la care nu se aștepta. Don Fraser, un 
student din clasele inferioare ale Colegiului Clinton, fu arestat 
pentru comercializare de droguri. Înţelegând că situaţia este 
gravă fiindcă fusese prins asupra faptului, băiatul propuse să 
facă un târg cu autorităţile statului: tratarea lui cu indulgență, în 
schimbul unei informaţii despre Laurie Kenyon. El putea spune 
pe unde umblase fata în seara în care fusese ucis Allan Grant. 

Procurorul nu-i garantă nimic, însă îi promise că va face tot ce 
va fi posibil. Vânzarea drogurilor la o distanţă mai mică de trei 
sute de metri de o școală se putea solda cu o condamnare de 
trei ani de închisoare, fără drept de eliberare pe cuvânt de 
onoare. Dar Fraser fiind prins chiar la limita celor trei sute de 
metri, procurorul acceptă ca, în cazul în care îi furnizează o 
informaţie semnificativă, să nu-l învinuiască de delict în zonă 
școlară. 

— Şİ vreau ca procuratura să-mi asigure imunitate pentru 
ceea ce am să vă spun, insistă Fraser. 

— Ai fi un avocat bun, replică procurorul iritat. Fii atent, repet: 
dacă ne ajuţi cu ceva demn de luat în seamă, te ajutăm și noi. 
Pe moment, nu-ţi fac nici o altă promisiune. Accept-o pe asta 
sau renunţă. 

— Bine. Bine. Din întâmplare, în seara zilei de 28 ianuarie mă 
aflam în colţul dintre North Church și Maple, începu Fraser. 

— Din întâmplare! Ce oră era? 

— Unsprezece și zece minute. 

— În regulă. Și ce s-a întâmplat? 

— Am vorbit cu doi prieteni. Apoi ei au plecat, iar eu am 
rămas acolo ca să aștept o persoană care n-a mai apărut. Era 
frig. Mi-am zis deci că trebuie s-o iau din loc și să mă întorc la 
cămin. 

— Asta a fost la unsprezece și zece minute. 

— Da. Fraser își alegea cuvintele cu grijă. Deodată am văzut-o 
apărând pe puicuţa aia. Ştiam că e Laurie Kenyon. Toată lumea 
o cunoștea. Datorită golfului, îi apăruse de multe ori fotografia în 
ziare. Și i-a apărut și când i-au murit părinţii. 

— Cum era îmbrăcată? 

— Canadiană de schi. Blugi. 


— Avea vreo pată de sânge pe ea? 

— Nu. Nici un strop. 

— Aţi vorbit? 

— S-a îndreptat direct spre mine. După cum se purta, am avut 
impresia că vrea să mă agaţe. Avea ceva foarte sexy... 

— Stai puţin. Colţul dintre North Church și Maple se află la 
vreo zece cvartale distanţă de locuinţa lui Grant, nu-i așa? 

— Cam așa. Deci a venit la mine și mi-a spus că are nevoie de 
o ţigară. 

— Şi ce-ai făcut? 

— Păi... n-o să folosiți chestiile astea împotriva mea, nu? 

— Nu. Ce-ai făcut? 

— Am crezut că se referă la „iarbă”, așa că am scos puţină. 

— Apoi? 

— S-a înfuriat. A zis că vrea o ţigară adevărată, că nu suportă 
porcăria aia. Aveam și ţigări. l-am propus să-i vând un pachet. 

— Nu i-ai oferit una singură? 

— Hei, de ce să fi făcut așa ceva? 

— A cumpărat un pachet? 

— Nu. A vrut să întindă mâna spre poșetă, dar s-a oprit și a zis 
ceva bizar, A zis: „Fir-ar să fie. Trebuie să mă întorc. Copilul ăla 
tâmpit a uitat s-o ia.” 

— Ce copil? Ce-a uitat să ia? 

— Nu știu ce copil. Sunt convins că se referea la poșeta ei. M- 
a rugat s-o aștept douăzeci de minute, că se întoarce. 

— Şi ai așteptat-o? 

— Păi, mi-am zis de ce să n-o aştept? Poate că, între timp, îi 
va apărea și celălalt prieten al meu. 

— Deci ai rămas acolo. 

— Nu. Nu voiam să fiu văzut. Am ieșit de pe trotuar și m-am 
ascuns între două tufe de pe gazonul casei din colţ. 

— Cât timp a trecut până la întoarcerea fetei? 

— Cred că vreo cincisprezece minute. Dar nu s-a oprit din 
drum. Fugea ca nebuna. A 

— Chestia asta este foarte importantă. In momentul acela 
avea poșeta la ea? 

— Strângea ceva în braţe, cu ambele mâini, așa că presupun 
c-o avea. 


87 

Bic și Opal ascultau fascinaţi înregistrarea discuţiei dintre 
Sarah și Brendon Moody despre mărturia elevului care 
comercializase droguri. 

„Se potrivește cu ceea ce ne-a spus Laurie”, îi explica Sarah 
lui Moody. „Debbie, alter ego-ul copil, își amintește că a plecat 
de la Allan Grant. Dar nici una dintre personalităţile surorii mele 
nu vrea să vorbească despre ce s-a întâmplat după ce s-a întors 
la el.” 

Bic remarcă pe un ton rău prevestitor: 

— Să te furișezi afară din casa unui bărbat - apoi să te întorci, 
ca să comiţi o crimă - groaznic. 

Opal încercă să-și stăpânească gelozia consolându-se la 
gândul că toată povestea se va încheia în curând. Sarah Kenyon 
trebuia să plece din casă peste numai câteva săptămâni, iar Bic 
nu avea acces în zona în care se muta ea. 

Bic dădu banda înapoi ca să asculte încă o dată ultima parte. 

— Judecătorul a acceptat ca Lee să iasă din clinică pe data de 
8 iulie. Asta înseamnă miercurea viitoare, spuse el. Vom trece 
prin Ridgewood ca să-i urăm bun venit acasă. 

— Bic, doar nu vrei să zici că ai de gând să dai ochii cu ea! 

— Ştiu foarte bine ce vreau să zic, Opal. Amândoi vom avea o 
ţinută conservatoare. Și nu vom vorbi nici despre rugăciuni, nici 
despre Dumnezeu, deși mă doare sufletul să nu-l implic pe Cel- 
de-Sus în absolut toate activitățile noastre. Dar acum este 
important un singur lucru: să ne împrietenim cu ea. Nu vom sta 
mult. Ne vom scuza pentru deranj și vom pleca. Pentru cazul în 
care întâlnirea asta o va face să-și amintească ceva, vreau ca în 
mintea ei să fie un amalgam de chipuri. Cele pe care le reţine 
din trecut, cele pe care le avem acum... la încearcă chestia asta 
ca să văd cât de drăguță ești. 

Bic îi dădu o cutie. Opal o deschise și scoase o perucă. Se 
duse apoi la oglindă și o potrivi, după care se întoarse cu faţa 
spre el ca s-o admire. 

— Dumnezeule, este perfectă, observă Bic. 

Telefonul sună. Opal ridică receptorul. 

Era Rodney Harper de la postul WLIS din Bethleem. 

— lţi aduci aminte de mine? întrebă el. Eram directorul 
postului cu ani în urmă, pe vremea când vă transmiteațţi 


emisiunile de aici. Sunt mândru să-ţi spun că acum sunt 
proprietarul lui. 

Opal îi făcu semn lui Bic să ridice receptorul derivaţiei, apoi 
spuse: 

— Rodney Harper. Firește că nu le-am uitat. 

— Vreau să vă felicit pentru toate succesele voastre. Voi, 
fraţilor, trebuie să fi străbătui un drum tare lung. Ştiţi de ce v- 
am sunat? Am primit vizita unei ziariste de la revista People 
care mi-a vorbit despre voi. 

Opal și Bic schimbară o scurtă privire. 

— Ce voia? 

— O, doar să afle ce fel de oameni sunteţi. l-am zis că Bobby 
este cel mai bun predicator pe care l-am avut vreodată prin 
părţile astea. Apoi s-a interesat dacă am vreo poză de-a voastră 
de pe vremea aceea. 

Opal văzu chipul alarmat al lui Bic și înţelese că reflecta 
propria expresie. 

— Și ai avut? 

— Mă văd nevoit să recunosc, cu mare regret, că nu găsesc 
nici una. Acum vreo zece ani ne-am mutat în alt sediu și ne-am 
descotorosit de o grămadă de lucruri inutile. Bănuiesc că 
fotografiile voastre au ajuns la gunoi. 

— O, nu contează, spuse Opal, simțind că mușchii stomacului 
încep să i se relaxeze. Așteaptă puţin. Bobby este pe fir. Vrea să 
te salute. 

Bic interveni în discuţie cu vocea lui bubuitoare: 

— Rodney, prietene, ce plăcere să-ţi aud glasul! N-am să te 
uit niciodată, pentru că tu ne-ai oferit prima mare șansă de 
afirmare. Dacă nu ne-am fi remarcat în Bethleem, la postul lău, 
nu știu dacă am mai fi ajuns astăzi la „Church of the Airways”. 
Totuși, în cazul în care dai peste vreo fotografie veche, ţi-aș fi 
recunoscător dacă ai rupe-o. Pe vremea aia arătam cam hippy, 
o imagine cam nepotrivită pentru „Church of the Airways”, care 
se adresează unui auditoriu trecut de prima tinereţe. 

— Sigur, Bobby. Mai vreau să-ţi spun o singură chestie care 
sper că n-o să te deranjeze. Am dus-o pe ziarista de la People la 
căsuţa în care aţi locuit în cei doi ani în care ați lucrat la noi. Mii 
de tunete și trăsnete! Nu mi-a ajuns la urechi vestea că a ars 
până în temelii. După părerea mea, copiii sunt de vină sau vreun 


vagabond. Or fi spart ușa, au intrat și n-au fost atenţi cu 
chibriturile. 

Bic lipi vârful degetului mare de cel al arătătorului, făcându-i 
cu ochiul lui Opal. 

— Se mai întâmplă, dar regret să aud așa ceva. Ca și Carla, 
ajunsesem să mă îndrăgostesc de cocioaba aia tihnită. 

— Ei bine, să știi că s-au făcut vreo două fotografii. Am auzit-o 
pe ziaristă spunând că nu este sigură dacă le va folosi pentru 
articol, dar că este mulţumită că a scăpat măcar coteţul, pentru 
că el este o dovadă suficient de clară pentru oricine că aţi ajuns 
să vă ridicaţi pornind de la un nivel foarte modest de trai. 


88 

Când ajunse la birou, la ora nouă, Karen Grant scoase un 
suspin de ușurare văzând că Anne Webster nu sosise încă. 
începuse să-i fie din ce în ce mai greu să-și ascundă 
animozitatea față de actuala proprietară a agenţiei, curând 
pensionară. Webster voia să întocmească actele de vânzare a 
agenţiei abia pe la mijlocul lunii august. Fusese invitată să plece 
în Australia cu o cursă inaugurală a companiei New World 
Airlines și nu voia să piardă ocazia. Karen sperase că ea va fi 
cea invitată. Edwin fusese și el invitat, așa că plănuiseră să se 
bucure împreună de acest prilej. 

Karen îi spusese lui Anne că nu mai era necesar să vină la 
serviciu. Afacerile lor, tot mai puţine la număr, puteau fi 
rezolvate de o singură persoană. In plus, cum Anne avea 
aproape șaptezeci de ani, drumul din Bronxville până în oraș era 
prea obositor pentru ea. Dar Anne se dovedise neașteptat de 
încăpățânată. În afară de faptul că venise în continuare la 
serviciu, se apucase să-i invite la restaurant pe toţi clienţii lor 
fideli ca să-i asigure că doamna Grant va avea grijă de ei ca și 
ea. 

Evident, activitatea ei susținută era bine motivată. Timp de 
trei ani, Webster avea să mai încaseze un procentaj din profituri 
și nu exista nici o îndoială că, deși afacerile din turism mergeau 
extrem de prost de aproape doi ani, cum vremurile se 
schimbau, oamenii vor începe să călătorească ceva mai mult. 

De îndată ce Anne ieșea din cursă, Edwin putea să preia 
biroul ei. Dar trebuia să aștepte până târziu în toamnă ca să se 
mute în același apartament. Era mai indicat ca, la procesul 
tinerei Kenyon, Karen să apară în boxa martorilor ca o văduvă 
îndurerată. Făcând abstracţie de prezenţa lui Anne Webster și 
de afurisitul ăla de detectiv care o vizita atât de des, ea se 
simţea extrem de fericită. Era atât de înnebunită după Edwin! 
Fondul de investiţii al lui Allan trecuse acum pe numele ei. În 
următorii douăzeci de ani avea să obţină un profil anual de o 
sută de mii de dolari sau chiar mai mare și, între timp, valoarea 
fondului de bază va spori. De aceea, într-un fel, nu regreta că 
nu-l poate retrage deocamdată. Poate că nu totdeauna va fi 
nebună după el și, oricum, gusturile lui erau mai costisitoare 
decât ale ei. 


Ei îi plăceau bijuteriile. Îi venea greu să treacă prin faţa 
magazinului L. Crown din holul hotelului fără să se uite în 
galantar. Înainte, când cumpăra vreun giuvaier care îi atrăsese 
privirile, o îngrijora gândul că, într-o bună zi, revenind cu 
picioarele pe pământ, Allan îi va cere să-i arate extrasele 
bancare. El credea că soţia lui depune cea mai mare parte a 
profitului obţinut din fondul de investiţii într-un cont de 
economii. Dar acum Karen nu mai avea de ce să-și facă griji. 
Asigurarea de viaţă a lui Allan și fondul de investiţii îi garantau o 
situaţie financiară de excepție. Imediat după vânzarea 
blestematei ăleia de case din Clinton, avea de gând să-și ofere 
un colier cu smaralde. Problema era că mulţi oameni evitau să 
cumpere o locuinţă în care se comisese o crimă. Karen redusese 
deja de două ori preţul de vânzare. 

În dimineaţa aceasta, ea se gândea ce să-i dea lui Edwin de 
ziua lui. Ei bine, mai avea două săptămâni ca să se hotărască. 

Ușa se deschise. Karen făcu efortul să schițeze un zâmbet de 
bun venit când o văzu intrând pe Anne Webster. Acum îmi va 
spune că n-a dormit bine azi-noapte, dar că și-a recuperat 
somnul, ca de obicei, în tren, gândi ea. 

— Bună dimineaţa, Karen. Măi-măi, arăţi minunat! Asta-i altă 
rochie nouă? 

— Da, ieri mi-am luat-o. Karen nu rezistă tentaţiei de a nu 
adăuga și numele creatorului: Este o Scaasi. 

— Se vede. Anne oftă și dădu pe spate o șuviţă căruntă de 
păr, scăpată din coada încolăcită pe creștetul capului. Ah, în 
dimineaţa asta îmi simt vârsta. Am rămas trează o jumătate de 
noapte, apoi, ca de obicei, am dormit buștean în tren. Am stat 
lângă Ed Anderson, un vecin de-al meu, care locuiește chiar la 
ușa de alături. El mi-a zis întotdeauna „frumuseţea adormită”. 
Susţine că într-o bună zi mă voi trezi în depozitul de mărfuri al 
companiei de căi ferate. 

Cele două femei râseră. Dumnezeule, de câte ori voi mai fi 
nevoită să aud povestea frumoasei adormite? se întrebă Karen 
în gând. Doar încă trei săptămâni, se consolă ea. Din ziua în 
care semnăm contractul de vânzare-cumpărare, Anne Webster 
intră în istorie. 

Pe de altă parte... De dala aceasta, ca îi adresă lui Anne un 
zâmbet cu adevărat cald. 

— Esti o frumoasă adormită! 


Amândouă chicotiră. 


89 

Brendon Moody ţinea sub observaţie agenţia de voiaj când, la 
ora zece fără un sfert, pe ușă se perindară două persoane: 
Connie Santini, secretara, care intră, și Karen Grant, care ieși. 
Era ceva ce nu îi dădea pace în povestea pe care i-o spusese 
Anne Webster despre seara pe care o petrecuse cu doamna 
Grant în aeroportul Newark. Vorbise cu ea cu o săptămână în 
urmă, iar astăzi voia să mai discute o dată. Se îndreptă deci 
spre agenţie. Când deschise ușa, încercă să schiţeze un zâmbet 
degajat, de musafir ajuns pe acolo din întâmplare. 

— Bună dimineaţa, doamnă Webster. Am trecut pe aici și m- 
am gândit să intru. Arătaţi bine. Mă bucur că vă revăd. Mă 
temeam că v-aţi retras deja din activitate. 

— O, ce drăguţ din partea dumneavoastră că v-aţi amintit 
acest amănunt, domnule Moody. Nu, m-am decis să mai aștept, 
să predau ștafeta abia la mijlocul lui august. Sincer, acum 
afacerile au început să ne meargă ceva mai bine. Câteodată mă 
întreb dacă n-ar fi trebuit să renunţ la ideea de a vinde firma. 
Dar după aceea, când mă trezesc dimineaţa și alerg după tren, 
lăsându-mi soțul să-și citească ziarele la cafea, îmi spun că ce-i 
destul e destul. 

— Este normal, de vreme ce și dumneavoastră, și Karen Grant 
asiguraţi asemenea servicii, comentă Moody, așezându-se pe un 
scaun. Vă amintiţi că mi-aţi spus că, în seara morţii profesorului 
Grant, aţi fost împreună cu Karen până la aeroportul Newark? 
Nu mulţi agenţi de voiaj se duc personal la aeroport ca să-și 
întâmpine chiar cei mai buni clienţi. 

Anne Webster păru încântată de acest compliment. 

— Doamna cu care ne-am întâlnit este foarte vârstnică, spuse 
ea. Adoră să călătorească și, de obicei, o însoțește un grup mare 
de prieteni sau rude care merg pe cheltuiala ei. Anul trecut am 
înscris-o împreună cu alţi opt inși la cabine de clasa întâi într-o 
croazieră în jurul lumii. În seara în care ne-am întâlnit cu ea 
întrerupsese o călătorie pentru că nu se simţise bine. Se 
întorcea singură. Din întâmplare, șoferul ei era plecat nu știu pe 
unde, așa că ne-am oferit noi s-o luăm de la aeroport. Gestul a 
fost nesemnificativ, dar suficient pentru a o face fericită. Karen 
a condus, iar eu m-am așezat pe bancheta din spate ca să stau 
de vorbă cu ea. 


— Avionul a sosit la ora nouă și jumătate, din câte îmi 
amintesc, spuse Brendon într-o doară. 

— Nu. Trebuia să sosească la nouă și jumătate. Noi am ajuns 
la aeroport la nouă. Zborul a întârziat la Londra. Ne-au anunţat 
că va ajunge aici abia la zece, așa că ne-am dus în salonul VIP- 
urilor. 

Brendon își consultă caieţelul cu însemnări. 

— Deci, așa cum aţi declarat, a și sosit la zece. 

Anne Webster păru stânjenită. 

— Am greșit. M-am mai gândit la ceea ce s-a întâmplat în 
seara aceea și mi-am amintit că, ulterior, ni s-a zis că va sosi 
abia pe la douăsprezece și jumătate. 

— Douăsprezece și jumătate! 

— Da. Când ne-am dus în sala de așteptare, am aflat că li s-au 
defectat computerele și că zborul a fost reprogramat. Dar ne-am 
uitat amândouă la un film la televizor, așa că timpul a trecut 
foarte repede. 

— Sunt sigură, râse secretara. Haideţi, doamnă Webster, știți 
că este foarte posibil să fi dormit de la începutul până la sfârșitul 
filmului. 

— Ba nu. Sigur nu, ripostă Anne Webster indignată. Rula 
Spartacus. Cu foarte mulţi ani în urmă, ăsta a fost filmul meu 
favorit, iar acum am vrut să-l revăd pentru că s-au reintrodus 
scenele care fuseseră tăiate cândva. N-am închis nici un ochi. 

Moody renunţă la acest subiect. 

— Karen Grant are un prieten, Edwin, care este scriitor de 
cărţi de călătorie, nu-i așa? Lui nu-i scăpă expresia de pe faţa 
secretarei - în special buzele ei strânse. Ea era cea pe care 
dorea să o interogheze, dar numai între patru ochi. 

— Domnule Moody, o femeie care se ocupă de afaceri 
cunoaște mulţi bărbaţi. Are tot dreptul să prânzească sau să 
cineze cu ei. Mă simt ofensată când văd că oamenii 
interpretează incorect acest gen de întâlniri chiar și acum, în 
acest secol. Anne Webster era fermă. Karen Grant este o tânără 
femeie atrăgătoare, foarte muncitoare. A fost măritată cu un 
profesor inteligent, care a înţeles că soţia lui trebuie să-și 
urmeze propriul drum în viaţă. El avea niște venituri 
suplimentare și era extrem de generos cu ea. Karen vorbea 
întotdeauna despre Allan în cei mai frumoși termeni. Relaţiile ei 
cu ceilalți bărbaţi erau perfect corecte. 


Biroul secretarei Connie Santini se afla în spatele celui la care 
stătea Webster, puțin mai în dreapta. Surprinzând privirea lui 
Brendon, femeia ridică ochii în tavan, exprimând o desăvârșită 
neîncredere. 


90 

Şedinţa de pe 8 iulie a personalului clinicii se apropia de 
sfârșit. Mai rămânea de discutat starea unei singure paciente: 
Laurie Kenyon. După cum prea bine știa Justin Donnelly, cazul ei 
ajunsese să-i preocupe pe toţi. 

— Facem progrese, spuse el. Poate chiar progrese 
semnificative, fiindcă a început să-și amintească câte ceva din 
ceea ce i s-a întâmplat în cei doi ani de absenţă. Problema este 
că nu dispunem de suficient timp. După-amiază, Laurie va pleca 
acasă. De acum încolo nu-i vom mai aplica decât tratamente 
ambulatorii. Peste câteva săptămâni se va prezenta în instanţă 
și va pleda vinovat pentru acuzaţia de omor nepremeditat. 
Prezentarea ei nu poate fi amânată deoarece expiră oferta de 
negociere a procurorului. 

În încăpere domnea liniștea. În afară de doctorul Donnelly, la 
masa de conferință ședeau patru inși: doi psihiatri și cele două 
psihoterapeute care urmăreau exprimarea prin artă, respectiv 
prin scris a bolnavilor. Katie, doctoriţa care se ocupa de jurnale, 
dădu din cap. 

— Doctore, indiferent care dintre personalităţile ei modificate 
completează jurnalul, nici una nu admite că l-a ucis pe Allan 
Grant. 

— Ştiu, spuse Justin. Am rugat-o pe Laurie să ne permită s-o 
ducem în Clinton, în casa lui Grant, pentru a ne arăta la faţa 
locului ce a făcut în seara aceea. Data trecută când am aplicat 
procedeul anulării reacției psihologice, cerându-i să ne arate 
cum stătea în poala persoanei care o legăna în balansoar, ne-a 
prezentat un tablou deosebit de grăitor, însă când vine vorba 
despre moartea lui Grant, opune rezistenţă. 

— Atitudine din care se poate deduce că nici ea, nici 
personalităţile ei modificate nu vor să-și amintească de ceea ce 
s-a întâmplat în casa lui? 

— Posibil. 

— Doctore, în ultimele desene a prezentat-o mult mai detaliat 
pe femeia aceea fusiformă. Uitaţi-vă la acestea. Pat, doctoriţa 
care se ocupa de terapie prin artă, dădu câteva desene care 
trecură din mână în mână. Acum, în ţinuta femeii a apărui un 
element nou. Parcă ar purta un fel de pandantiv. Credeţi că o 
puteţi determina să vorbească despre el? 


— Nu. Repetă întruna că se vede că nu este o bună 
desenatoare. 


O oră mai târziu, Laurie apăru în cabinetul lui Justin, 
îmbrăcată într-o bluză roz pal și o fustă plisată albă. Sarah o 
însoțea, și complimentul lui Justin păru să-i producă o mare 
plăcere. 

— Toaleta ei mi-a atras atenţia aseară, când am fost la 
cumpărături, explică ea. Și am luat-o, pentru că asta este o zi 
importantă. 

— Ziua recăpătării libertăţii, spuse Laurie pe un ton liniștit. A 
unei libertăţi înspăimântătoare, de scurtă durată, dar totuși bine 
venite. Apoi, pe neașteptate, fata adăugă: Poate că a venit 
vremea să vă încerc canapeaua, doctore. 

Justin încercă să pară degajat. 

— Eşti invitata mea. Ai vreun motiv pentru ca să o încerci 
tocmai astăzi? 

Laurie își aruncă pantofii din picioare și se întinse. 

— Probabil pentru că mă simt bine în compania voastră, a 
amândurora, și am impresia că sunt din nou eu însămi de când 
port hainele astea și mă bucur că îmi voi revedea casa înainte 
de a ne muta de acolo. Urmă o scurtă ezitare. Sarah zice că, 
după ce voi pleda vinovat, voi mai avea de așteptat șase 
săptămâni până la pronunţarea sentinţei. Procurorul a fost de 
acord să-i ceară judecătorului permisiunea să rămân liberă până 
atunci. Sunt conștientă că din clipa în care se va pronunţa 
sentinţa va trebui să merg la închisoare. De aceea am de gând 
să profit din plin de cele șase săptămâni de libertate. Vom juca 
golf și ne vom aranja noua locuință ca să mă pot gândi cum 
arată în perioada în care voi fi departe. 

— Sper că nu vei uita să vii la ședințele mele de terapie, 
Laurie. 

— O, nu. Vom veni amândouă în fiecare zi. Dar vreau să fac și 
multe alte lucruri. Mor de nerăbdare să mă văd din nou la volan. 
Întotdeauna mi-a plăcut să conduc. Gregg are o nouă 
decapotabilă. Săptămâna viitoare mă duc cu el la golf. Laurie 
zâmbi. Îmi face plăcere să mă gândesc că voi ieși iarăși cu 
Gregg la plimbare fără să-mi fie teamă că-mi poate face vreun 
rău. De aceea sunt capabilă să mă întind pe canapea. Știu că 
nici dumneavoastră nu-mi veţi face nici un rău. 


— Nu, nu-ţi voi face, spuse Justin. Ești îndrăgostită de Gregg, 
Laurie? 

Fata clătină din cap în semncănu. 

— Ăsta-i un sentiment mult prea puternic. lar eu am mintea 
prea confuză ca să pot iubi pe cineva, cel puţin în felul la care 
vă referiți dumneavoastră. Dar primul pas este să le bucuri să fii 
împreună cu cineva, nu? 

— Da, așa-i. Laurie, aș putea discuta cu Kate? 

— Dacă vreţi... 

Răspunsul suna nepăsător. Trecuseră deja câteva săptămâni 
de când Justin nu o mai hipnotizase pentru a-i determina 
personalităţile modificate să iasă la suprafaţă. Acum ca se ridică 
în capul oaselor, îndreptă spatele și miji ochii. 

— Ce mai vrei, doctore? Vocea pe care o auziră de astă dată 
era a lui Kate. 

— Kate, am unele probleme, spuse Justin. Vreau ca Laurie să 
se împace cu ea însăși și să accepte realitatea așa cum este, cu 
toate evenimentele neplăcute care au marcat-o. Dar asta nu 
înainte ca întregul adevăr să iasă la lumină. Or ea se închide din 
ce în ce mai mult în sine însăși, nu-i așa? 

— Doctore, m-am săturat de tine până peste cap! Chiar nu 
poţi înţelege nimic? Laurie este dornică să-și ia medicamentele. 
A jurat că nu va mai dormi niciodată în casa aia, dar acum abia 
așteaptă să se întoarcă acolo. Ştie că părinţii i-au murit într-un 
accident tragic, care nu s-a produs din vina ei. Tipul de la 
benzinăria la care se programase pentru verificarea tehnică 
anuală a mașinii avea braţele păroase. Nu este vina ei că a 
băgat-o în sperieţi. Sincer, a ajuns să priceapă toate aceste 
lucruri. Tu nu te mulţumești niciodată? 

— Hei, Kate, deci ai știut foarte bine de ce și-a anulat Laurie 
programarea de la benzinărie și nu mi-ai spus absolut nimic. De 
ce îmi spui acum? 

Sarah se gândi la Sam, băiatul care lucra la benzinăria din 
orășelul lor. Chiar ieri umpluse rezervorul la el. Sam se angajase 
la sfârșitul verii trecute. Era un tip masiv, cu braţe groase. Cu o 
zi înainte îl văzuse îmbrăcat într-o cămașă cu mâneci scurte și 
sesizase că părul lui creţ, foarte des, se întindea până pe mâini, 
aproape de degete. 

Kate ridică din umeri. 


— Ţi-am zis pentru că am obosit să păstrez atâtea secrete. În 
afară de asta, din momentul în care va intra în închisoare, 
fricoasa va fi ferită de orice primejdie. 

— Ce fel de primejdie, Kate? De cine sau de ce trebuie să fie 
ferită? se interesă Justin, accentuând cuvintele pentru a sublinia 
importanţa întrebărilor. Kate, nu-i face așa ceva micuţei Laurie. 
Spune-ne tot ce știi despre ea. 

— Ştiu că, atâta vreme cât stă afară, pot pune mâna pe ea. 
Nu are nici o șansă de scăpare și ea știe asta. Dacă nu intră cât 
mai repede în închisoare, nu vor ezita s-o înhaţe. 

— Cine o amenință? Kate, te rog. Justin îi vorbea cu glas 
blând, convingător. 

Dar Kate dădu din cap. 

— Doctore, am obosit repetându-ţi întruna că nu știu chiar tot 
și că puștiul care știe nu are de gând să vorbească cu tine. El 
este deșteptul. Mă istovești. 

Sarah urmări cum dispare expresia agresivă de pe faţa surorii 
sale. Laurie se întinse din nou pe canapea, cu ochii închiși. 
Respirația fetei redeveni regulată. 

— Kate nu va mai reveni de multe ori, șopti Justin încet, ca să 
nu îl audă decât Sarah. Dintr-un motiv sau altul, ea are impresia 
că și-a cam terminat treaba. Sarah, uită-te la chestiile astea. 
Medicul îi arătă desenele surorii sale. Concentrează-ţi atenţia 
numai asupra feţei ascuţite a femeii. Pandantivul de la gât îţi 
spune ceva? 

Sarah se încruntă. 

— Mi se pare cunoscut. Parcă l-am mai văzut. 

— Compară aceste două desene, spuse Justin. Sunt cele mai 
detaliate dintre toate. Observă că centrul pandantivului pare 
oval și încadrat într-un pătrat de briliante. Figurile astea 
geometrice îţi spun ceva? 

— Mă întreb dacă... spuse Sarah. Mama avea câteva bijuterii 
frumoase. Toate sunt la bancă, într-o cutie de valori. Printre ele 
se află și un pandantiv. Are niște diamante mici de jur- 
împrejurul unei pietre centrale care este... un acvamarin... nu, 
nu-i așa ceva. Parcă o și pot vedea... este... 

— Nu rosti cuvântul ăla. Este un cuvânt interzis. Ordinul veni 
din partea unei voci tinere, alarmată, dar fermă, de băieţel. 
Laurie ședea în capul oaselor, cu ochii aţintiţi la Sarah. 

— Ce cuvânt interzis? întrebă Justin. 


— Nu-l rosti. Vocea de băiat care ieșea dintre buzele lui Laurie 
era pe de o parte imploratoare, pe de alta autoritară. 

— Tu ești puștiul care a venit luna trecută la noi ca să stăm de 
vorbă, spuse Justin. Dar tot n-am aflat cum te cheamă. 

— Nu este permis să spui nici un nume. 

— Păi, nu ţi-o fi permis ţie, dar Sarah are dreptul să spună 
orice nume. Sarah, ţii minte ce fel de piatră se afla în centrul 
pandantivului mamei talc? 

— Un opal, spuse Sarah sigură pe sine. 

— Cuvântul opal are vreo semnificaţie pentru tine? întrebă 
Justin pe un ton imperativ, întorcându-se spre Laurie. 

Pe canapea, Laurie dădu din cap. Expresia ei se schimbă, 
redevenind normală. Fata părea derutată. 

— Am aţipit? Mi s-a făcut brusc foarte somn. Ce m-aţi 
întrebat? Opal? Asta-i o piatră semipreţioasă, evident. Sarah, 
mama nu avea un pandantiv foarte frumos, cu un opal central? 


91 

Ca întotdeauna, Opal simţi că se crispează când trecu pe 
lângă plăcuţa pe care scria INTRAŢI ÎN RIDGEWOOD. Arătăm cu 
totul altfel, se asigură în gând, netezindu-și poalele rochiei 
imprimate în  alb-albastru marin - rochie cu  croială 
conservatoare, cu decolteu în V, mâneci lungi și cordon îngust. 
Toaleta era asortată cu pantofi albastru marin și o poșetă de 
aceeași culoare. La gât avea doar un șirag de perle, iar pe 
degete, verigheta. Se tunsese și își vopsise părul cu numai 
câteva ore în urmă. Acum, toate șuviţele blond-cenușii îi cădeau 
drept pe lângă cap, ușor întoarse la capele. Ochelari imenși de 
soare, cu lentile bleu îi ascundeau ochii și redesenau subtil 
contururile feței. 

— Arăţi de nota zece, Carla, îi spusese Bic, mulţumit, înainte 
de a ieși împreună din hotelul Wyndham. Nu-ţi face griji. Lee n- 
are nici o șansă să te recunoască. Dar despre mine ce părere ai? 

El purta o cămașă albă cu mâneci lungi, foarte bine apretată, 
un costum cafeniu de vară la un singur rând și o cravată alb- 
cafenie, cu puncte maro. Părul lui era acum complet cărunt. Il 
lăsase ceva mai lung, dar îl pieptănase cu grijă spre spate 
pentru ca nici un onduleu să nu te poată duce cu gândul la 
buclele de care fusese atât de mândru cândva. Și își răsese 
părul de pe mâini. Părea a fi, din toate punctele de vedere, un 
distins reprezentant al clerului. 

Mașina intră pe Twin Oaks Road. _ 

— Asta este fosta casă roz, i-o arătă Bic, sarcastic. Incearcă să 
nu mai pomenești de ea. Și nu i le adresa fetiţei ăleia folosind 
numele Lee. Spune-i Laurie atunci când îi vorbești. Cred că nu 
am prea multe pretenţii de la tine. 

Opal ar fi vrut să-i aducă aminte că el pronunţase numele Lee 
în public, și încă în timpul unei emisiuni religioase, dar nu 
îndrăzni. Preferă să repete cele câteva cuvinte pe care trebuia 
să le schimbe cu Laurie când se va alfa faţă în faţă cu ea. 

Pe aleea de acces a casei erau trei mașini. Pe una o 
recunoscură imediat ca fiind a menajerei. Cea de-a doua, un 
BMW, o conducea întotdeauna Sarah. Dar a treia era un 
Oldsmobile cu număr de New York... - a cui o fi? 

— Au un musafir, spuse Bic. Poate că asta este calea pe care 
a ales-o Domnul ca să ne ofere un martor care să poată jura, la 
nevoie, că ne-a văzul întâlnindu-ne cu Lee. 


Era abia ora cinci. Razele piezișe ale soarelui de după-amiază 
aruncau pete de lumină pe suprafaţa verde închis a gazonului și 
dădeau viaţă petalelor albastre ale hortensiilor de pe lângă 
casă. 

Bic intră pe alee. 

— Stăm doar un minut, chiar dacă suntem invitaţi să mai 
rămânem. 

Sarah nu avea în nici un caz de gând să-i invite pe soţii 
Hawkins să-și prelungească vizita. Ea ședea cu Laurie și cu 
Justin în camera de lucru, în timp ce o Sophie zâmbitoare, care o 
strânsese pe Laurie la piept timp de un minut întreg, le pregătea 
ceaiul. 

La spital, când Laurie se dusese să-și facă bagajele, Justin o 
luase prin surprindere pe Sarah oferindu-se să le însoţească. 

— Cred că aș da dovadă de înţelepciune dacă aș fi alături de 
voi în momentul în care sora ta va sosi acasă, explicase el. Nu 
anticipez neapărat o reacţie adversă, dar trebuie să ţinem cont 
de faptul că au trecut cinci luni de când n-a mai fost pe acolo. 
Există posibilitatea să o năpădească tot felul de amintiri. Plecăm 
de aici cu mașina ta, trecem pe lângă blocul meu ca s-o iau pe-a 
mea și ne continuăm drumul. 

— Vrei să fii de faţă ca să vezi dacă n-o surprinzi deblocând și 
alte amintiri, adăugă Sarah. 

— Și pentru asta. 

— La drept vorbind, aș fi fericită dacă ne-ai însoţi. Cred că 
revenirea surorii mele acasă mă sperie la fel de mult ca pe ea. 

Fără să-și dea seama ce face, Sarah întinsese mâna spre el, 
iar Justin i-o luase în a lui. 

— Sarah, când Laurie va începe să-și ispășească pedeapsa, 
vreau să-mi promiţi că te vei duce și tu la niște ședințe de 
consiliere psihologică. Nu te teme. Nu-ţi cer să vii la mine. Sunt 
sigur că nu vrei așa ceva. Dar să știi că trebuie, pentru că îţi va 
fi greu să treci singură peste hopul ăsta. 

Pentru o clipă, simțind căldura degetelor care se strânseseră 
în jurul mâinii ei, Sarah avu senzaţia că nu se mai teme chiar 
așa de mult nici de reacţia pe care o va avea Laurie în 
momentul revenirii acasă, nici de audierea de săptămâna 
viitoare, când, stând alături de ea, o va auzi pledând vinovat 
pentru acuzaţia de omor nepremeditat. 


Când se auzi soneria de la ușă, Sarah îi fu mai recunoscătoare 
ca oricând lui Justin pentru că venise cu ele. Laurie, care îl 
plimbase fericită prin toată casa, intră brusc în panică. 

— Nu vreau să văd pe nimeni. 

Sophie murmură: 

— Zece la unu că este perechea aia! 

Exasperată, Sarah își mușcă buza. Dumnezeule, oamenii 
aceștia ajunseseră omniprezenţi! Îl auzi pe reverendul Hawkins 
explicându-i menajerei că, apucându-se să caute o cutie care 
conţinea niște hârtii importante, își dăduseră seama că 
respectiva cutie fusese pusă din greșeală printre lucrurile pe 
care le expediaseră la New Jersey. 

— Dacă mi-aţi permite să dau o fugă până în subsol, ca s-o 
iau, v-am fi foarte recunoscători, spuse el. 

— Sunt cei care au cumpărat casa, îi lămuri Sarah pe Justin și 
pe Laurie. Nu vă faceţi griji. Nu am de gând să-i invit să stea cu 
noi, dar cred că trebuie să-i salul totuși. Sunt sigură că au 
observat mașina. 

— Nu cred că este necesar să te obosești să te duci până la 
ei, remarcă Justin, auzind zgomotul pașilor care traversau holul. 

O clipă mai târziu, Bic apăru în pragul ușii. Opal se opri în 
spatele lui. 

— Sarah, draga mea, scuze. Am venit după niște acte de care 
contabilul meu are neapărată nevoie. O, ea să fie Laurie? 

Laurie, care ședea pe canapea lângă Sarah, se ridică imediat. 

— Sarah mi-a vorbit și despre dumneavoastră, și despre 
doamna Hawkins. 

Bic nu se mișcă din pragul ușii. 

— Suntem încântați de cunoștință, Laurie. Ai o soră minunată, 
care vorbește mereu despre tine. 

— O soră minunată, repetă Opal, ca un ecou. Şi suntem foarte 
bucuroși că am cumpărat această casă frumoasă. 

Bic se întoarse cu faţa spre Justin. 

— Reverendul Hawkins și doamna Hawkins, doctorul Donnelly, 
murmură Sarah. 

Spre ușurarea ei, după schimbul de salutări, Hawkins spuse: 

— Nu vă deranjăm. Dacă ne permiteţi, coborâm la subsol, 
luăm materialele de care avem nevoie și plecăm pe ușa din 
spate. O zi bună pentru toată lumea. 


În timpul scurtei lor întrevederi, care nu durase decât vreun 
minut sau două, Sarah înţelese că soţii Hawkins reușiseră să 
zdruncine fericirea temporară care pusese stăpânire pe Laurie 
ca urmare a întoarcerii acasă. Fata amuţise brusc și nu 
reacţionă nici măcar când Justin le vorbi cu mult entuziasm 
despre copilăria lui petrecută la stâna din Australia. 

Sarah fu mulțumită când el îi acceptă invitaţia la cină. 

— Sophie a gătit ca pentru o armată, spuse ea. 

Era evident că și Laurie voia ca Justin să rămână la masă. 

— Mă simt mai bine în prezenţa ta, doctore Donnelly. 

Cina fu neașteptat de plăcută. Atmosfera îngheţată pe care o 
aduseseră în casă soţii Hawkins dispăru ca prin minune, 
lăsându-i să se bucure din plin de deliciosul fazan cu orez 
sălbatic pregătit de Sophie. Justin și Sarah băură vin, Laurie 
preferă un Perrier. Când ajunseră la ultimele picături de cafea, 
Laurie se scuză. Ceva mai târziu reveni de la etaj cu o gentuţă. 

— Doctore, spuse, n-am ce face. Trebuie să mă întorc la 
clinică și să dorm acolo. Sarah, îmi pare foarte rău, dar știu că în 
casa asta mi se va întâmpla ceva îngrozitor și nu vreau să fie în 
noaptea asta. 


92 

În dimineaţa următoare, când o sună pe Sarah, Brendon 
Moody auzi în receptor zgomote de mobile târâte pe podea și de 
uși trântite. 

— Ne mutăm, îl anunţă Sarah. Nu este bine ca Laurie să mai 
stea în casa asta. Locuinţa noastră este aproape gata. Finisajele 
pot fi făcute și mai târziu. Apoi îi povesti cum se întorsese Laurie 
la clinică în seara precedentă. Am de gând s-o iau de acolo pe la 
sfârșitul după-amiezii, adăugă. De la clinică, vom porni direct 
spre noua noastră locuinţă. Mă poate ajuta s-o aranjez. S-ar 
putea ca activitatea să-i prindă bine. 

— Numai să nu le dai și soţilor Hawkins o cheie de la ușa 
voastră, spuse Brendon ironic. 

— N-am astfel de intenţii. Indivizii ăia m-au enervai cumplit. 
Dar nu uita că... 

— Știu. Au dat preţul cel mai mare. Și te-au lăsat să stai acolo 
și după semnarea actelor de vânzare-cumpărare. Cum naiba ți- 
au asigurat atât de repede transportul cei de la compania care 
se ocupă de mutări? 

— Am avut mult de furcă. 

— Lasă-mă să vin la tine și să te ajut. Pot împacheta măcar 
cărţile sau tablourile. 


Mutarea era deja în plină desfășurare în momentul în care 
sosi Brendon. Sarah, într-un șort kaki și o bluză de bumbac, cu 
părul prins cu o bandană, alerga de colo-colo, însemnând 
piesele de mobilier cumpărate de soţii Hawkins. 

— Nu-mi iau astăzi chiar toate lucrurile, îi spuse ea lui 
Brendon. Nu mi se pare că joc incorect dacă inversez rolurile. 
Potrivit înţelegerii, am acces în această casă până pe douăzeci 
și cinci august. Ca atare, mă simt liberă să vin și să plec oricând 
până voi reuși să selectez obiectele cu care nu știu încă ce să 
fac. 

Sophie era în bucătărie. 

— N-am crezut niciodată că voi ajunge să trăiesc ziua în care 
mă voi bucura că plec din această casă, îi spuse ea lui Brendon. 
Auziţi ce obrăznicie pe ăia doi! M-au întrebat dacă îi ajut să se 
instaleze când vor vrea să se mute de tot aici. Le-am zis că nu. 

Antenele lui Brendon intrară în acţiune. 


— Ce nu-ţi place la ei, Sophie? Doar ai auzit-o pe Sarah 
spunând că oamenii aceștia i-au făcut o mare favoare. 

Sophie pufni. Faţa ei rotundă, de obicei prietenoasă și plăcută 
la vedere, se strâmbă dezgustată. 

— E ceva în neregulă cu ei. Ascultaţi-mă pe mine. De câte ori 
trebuie să studiezi încăperile și debaralele pentru a decide dacă 
le vei mări sau micșora? Prea multă vorbărie inutilă, din punctul 
meu de vedere. Aș putea jura că în aceste ultime luni mașina lor 
ne-a supravegheat casa ca o patrulă, cu radar. Şi mai sunt și 
toate cutiile alea pe care le-au lăsat la subsol. Ridicați măcar 
una singură. Sunt ușoare ca niște pene. Pariez că nu sunt pline 
nici măcar pe jumătate. O simplă scuză pentru a-ţi pica pe cap - 
așa numesc cu chestia asta. Pe ce faceţi rămășag că reverendul 
vrea să se folosească de povestea lui Laurie într-una dintre 
emisiunile lui? 

— Sophie, ești o femeie tare deșteaptă, spuse Brendon cu 
vocea unui om căzut pe gânduri. S-ar putea să fi nimerit în plin. 


Sarah îi încredinţă lui Brendon sarcina de a-i împacheta 
lucrurile din birou - inclusiv pe cele din sertarul adânc care 
conţinea toate dosarele surorii sale. 

— Vreau să mi le lași în aceeași ordine, îi spuse ea. Le 
răsfoiesc mereu, neîncetând să sper că până la urmă îmi va sări 
ceva în ochi. 

Brendon observă că pe dosarul de deasupra teancului era 
scris cuvântul „Găină”. 

— Ce-i asta? 

— i-am zis că în fotografia pusă la punct și mărită de 
doctorul Donnelly apare, în fundal, un coteţ de găini și că, după 
toate aparențele, acolo s-a întâmplat un lucru care a îngrozit-o 
pe Laurie. 

Moody dădu din cap aprobator. 

— Da, mi-ai zis. 

— Dosarul ăsta m-a sâcâit în mod deosebit, dar abia acum am 
înţeles de ce. larna trecută Laurie s-a dus la ședințele doctorului 
Carpenter, un psihiatru din Ridgewood. Cu câteva zile înainte de 
moartea lui Allan Grant, ieșind din cabinetul lui Carpenter, ea a 
suferit un șoc. Reacţia a fost declanșată, se pare, în momentul 
în care a călcat pe un cap de pui de găină căzut în holul de la 
intrarea lui privată. 


Moody înălţă capul de parcă ar fi fost un prepelicar care simte 
mirosul vânatului. 

— Sarah, vrei să-mi zici că acel cap de pui a căzut din 
întâmplare pe podeaua holului prin care se ajungea la cabinetul 
psihiatrului? 

— Doctorul Carpenter avea în tratament și un bărbat cu mari 
probleme psihice care ar fi putut trece pe acolo și în zilele în 
care nu era programat. Poliţia bănuia că omul acela aparţine 
unei secte. Moody, în momentul respectiv, nici unuia dintre noi 
nu ne-a trecut prin cap ideea că puiul poate avea vreo legătură 
cu Laurie. Mă refer la mine și la doctorul Carpenter. Acum, însă, 
eu am început să-mi pun tot felul de întrebări. 

— Nu știu ce să cred, zise detectivul. Dar știu că Danny 
O'Toole a primit de la o femeie sarcina să întocmească un raport 
exact al activităţilor voastre. Danny a aflat că Laurie se ducea la 
un psihiatru din Ridgewood. Chiar el mi-a spus-o. Or asta 
înseamnă că a aflat și femeia care l-a plătit. 

— Brendon, este oare posibil ca acel cap de pui să fi fost pus 
cu bună știința acolo de către o persoană care știa ce efect va 
avea asupra surorii melc? 

— Habar n-am. lți pot spune un singur lucru: presimt că 
ipoteza ca Danny să fi fost angajat de compania de asigurări 
este falsă. Danny credea că clienta sa era soția lui Allan Grant. 
Dar nici varianta asta nu mi s-a părut niciodată prea veridică. 
Brendon observă că Sarah începuse să tremure nu numai de 
oboseală, ci și de emoție. la-o încetișor, zise el. Mâine mă duc 
pe capul lui Danny O'Toole. l|ţi promit, Sarah, că n-o să-l las 
până când n-o să ne spună cine i-a comandat rapoartele cu 
privire la tine și la Laurie. 


93 

Cu o seară în urmă, pe drumul de întoarcere spre clinică, 
Laurie fusese foarte tăcută. lar în dimineaţa următoare, 
infirmiera din tura de noapte îl anunţă pe Justin că fata dormise 
cu intermitențe, iar între timp vorbise cu voce tare. 

— Ai auzit ce-a spus? o întrebă Justin. 

— Am prins doar câte un cuvânt ici și colo, doctore. Am intrat 
în camera ei de mai multe ori. Mormăia întruna ceva despre o 
legătură care unește. 

— Despre o legătură care unește? Justin se încruntă. Stai 
puţin. Asta-i un vers dintr-un imn. la să vedem... Îngână câteva 
note ale unei melodii. Asta era! „Binecuvântată fie legătura care 
unește...” 

Ceva mai târziu, când veni la ședința de terapie, Laurie părea 
calmă, dar obosită. 

— Doctore, adineauri m-a sunat Sarah. Vine aici abia pe la 
sfârșitul după-amiezii. Ghiciţi ce surpriză îmi face? Ne mutăm 
astăzi. Nu este extraordinar? 

— Hei, dar rapide aţi mai fost! Isteață mișcare din partea lui 
Sarah, gândi Justin. Casa lor ajunsese să evoce prea multe 
amintiri. El tot nu pricepea de ce se schimbase Laurie atât de 
radical în ziua precedentă. Momentul putea fi acela în care soţii 
Hawkins se opriseră la ușa lor. Dar nu rămăseseră acolo decât 
un minut... Oare faptul că erau străini o făcea să se simtă în 
pericol? 

— Ştiţi de ce-mi plac casele care se dau acum în folosinţă? 
întrebă Laurie. Pentru că se află într-o zonă îngrădită, cu gardian 
la poartă. Dacă cineva apasă pe sonerie, uitându-te la ecranul 
monitorului nu poţi face greșeala de a lăsa să intre un străin. 

— Laurie, ieri ai zis că în casa voastră o să ţi se întâmple ceva 
îngrozitor. Hai să discutăm despre chestia asta. 

— Nu vreau, doctore. Nu vă spun decât că nu mai vreau să 
locuiesc acolo. 

— În regulă. Azi-noapte, în somn, se pare că ai fost foarte 
guralivă. 

Laurie păru amuzată. 

— Serios? Tata obișnuia să spună că, ori de câte ori nu 
reușeam să-mi descarc sufletul în timpul zilei, nu ezitam să o fac 
noaptea. 


— infirmiera n-a izbutit să înţeleagă prea multe, dar a auzit 
clar cuvintele: „legătura care unește”. ii minte ce visai în 
momentul în care le-ai rostit? 

Sub ochii atenţi ai medicului, buzele fetei își pierdură 
culoarea, pleoapele căzură, braţele se încrucișară la piept, 
picioarele, ridicate puţin, începură să se bălăbănească în aer- 

— „Binecuvântată fie legătura care unește...” Cânta o voce 
nevinovată, limpede de copil, care se stinse imediat după 
aceea. 

— Debbie, tu ești, nu? Vorbește-mi despre acest cântec. Când 
l-ai învăţat? 

Fata reîncepu să cânte. 

„Inimile noastre în dragostea creștină...” 

Apoi, brusc, strânse buzele. 

— Calmează-te, domnule, și las-o în pace, îi ordonă un glas de 
băieţel. Dacă vrei neapărat să cunoști răspunsul, află că l-a 
învăţat în coteţul de găini. 


94 

De data asta Brendon Moody nu îl mai îmbuibă cu băutură pe 
Danny-Vânătorul de Neveste. Se duse la biroul lui de la 
Hackensack la ora nouă dimineaţa, hotărât să-l prindă cât mai 
treaz. În orice condiţie s-o afla, gândi el, așezându-se în faţa 
biroului uzat al lui Danny. 

— Danny, spuse, n-am de gând să vorbesc pe ocolite. S-ar 
putea să fi auzit că Laurie Kenyon s-a întors acasă. 

— Am auzit. 

— Te-a mai contactat cineva pentru a-ţi cere să continui 
urmărirea? 

Danny căpătă o expresie îndurerată. 

— Brendon, doar știi foarte bine că relaţia client-investigator 
este la fel de sacră ca cea din confesional, între credincios și 
preot. 

Brendon izbi cu pumnul în birou. 

— Nu și în cazul ăsta. De fapt, afirmaţia ta nu este valabilă în 
nici unul dintre cazurile în care extraordinarele servicii ale unui 
investigator particular pun în pericol pe cineva. 

Faţa rumenă a lui Danny păli. 

— Asta ce naiba vrea să însemne? 

— Că există posibilitatea ca o persoană care știa foarte bine 
programul tinerei Laurie să fi încercat în mod deliberat s-o 
sperie, punând un cap tăiat de pui de găină într-un loc în care 
existau toate șansele să-l găsească. Și mai înseamnă că sunt al 
dracului de sigur că n-ai fost angajat de nici o companie de 
asigurări. Şi bănuiesc că nici de văduva lui Allan Grant. Danny, 
am să-ţi pun trei întrebări la care vreau să-mi răspunzi. Prima: 
cine te-a plătit și cum le-a plătit? A doua: unde ai trimis 
informaţiile pe care le-ai obţinut despre surorile Kenyon? A treia: 
unde sunt copiile rapoartelor tale? După ce-mi răspunzi la 
întrebări, să-mi dai o copie a întregului material expediat. 

Timp de câteva clipe, cei doi bărbaţi se uitară furioși unul la 
altul. Apoi Danny se ridică, scoase o cheie, descuie fișetul și se 
uită printre dosare. În final, trase afară unul dintre ele și i-l 
întinse lui Brendon. 

— Toate răspunsurile se găsesc aici, spuse. M-a sunat o 
femeie care a afirmat că se numește Jane Graves și că este 
reprezentanta unuia dintre posibilii inculpaţi în cazul soţilor 
Kenyon. Voia să le cercetez pe surori. După cum ţi-am zis, 


investigația mea a început imediat după funeraliile părinţilor și a 
continuat până ce Laurie a fost arestată pentru uciderea lui 
Allan Grant. Am trimis rapoartele la o cutie poștală privată din 
New York City, băgând în plicuri și notele de plată. Atât avansul, 
cât și restul plăţilor mi-au fost făcute prin cecuri de casierie 
emise de o bancă din Chicago. 

— Cecuri de casierie, spuse Brendon pe un ton batțjocoritor. 
Căsuţă poștală privată. Și nu ţi-a mirosit urât? 

— Când alergi după soțiile altora în felul în care o fac eu, 
constaţi că cel care te angajează merge adesea până în pânzele 
albe ca să nu poată fi identificat, replică Danny. Poţi să faci o 
copie la xerox-ul meu. Dar nu uita, n-ai dosarul de la mine. 


În ziua următoare, Brendon Moody trecu pe la noua locuinţă a 
lui Sarah. Sophie era și ea acolo, dar Laurie plecase la New York. 

— A plecat singură, cu mașina. A dorit din tot sufletul să se 
vadă din nou la volan. Nu-i nemaipomenit? 

— N-a fost agitată? 

— Nu i se întâmplă niciodată să nu-și încuie portierele. Din 
mașină, va intra direct în clinică, pentru că o poate parca chiar 
lângă ușă. Ca să nu mai zic că acum are și telefon la bord, ceea 
ce o face să se simtă în deplină siguranţă. 

— Întotdeauna este indicai să fii precaut, spuse Brendon, 
după care se hotărî să schimbe subiectul. Din întâmplare, îmi 
place casa asta. 

— Şi mie. Va arăta foarte bine după ce o vom pune la punct, 
ceea ce nu ar trebui să dureze prea mult. Vreau ca Laurie să se 
poată bucura de ea, să se bucure realmente înainte de... 
Lăsându-și fraza neterminată, Sarah spuse: Cu toate etajele 
astea, nu mai este nevoie să facem exerciţii fizice suplimentare. 
Aici, la ultimul, este un loc excelent pentru camera de lucru, nu 
crezi? Dormitoarele se află la nivelul de dedesubt, iar camera de 
zi, sufrageria și bucătăria la parter. Salonașul pentru jocuri și alt 
gen de distracţii este tot jos, cu ieșire spre spatele casei. 

Brendon înțelegea foarte bine că toate treburile astea o 
ajutau pe Sarah să nu se gândească întruna la problemele 
surorii sale. Din nefericire, Sarah trebuia să afle însă câteva 
lucruri. Brendon puse dosarul pe birou. 

— Uită-te puţin prin ăsta. 

Sarah începu să citească și făcu ochii mari de uimire. 


— Dumnezeule, vieţile ne-au fost monitorizate moment cu 
moment. Cine poate avea nevoie de asemenea informaţii 
despre noi? De ce ar dori cineva să afle așa ceva? Ridică 
privirea spre Moody. 

— Am de gând să aflu răspunsul la aceste întrebări chiar dacă 
pentru asta va trebui să ajung cu forţa la înregistrările băncii 
aceleia din Chicago. 

— Brendon, dacă vom putea demonstra că Laurie a fost 
hărţuită de o persoană care știa cum s-o înspăimânte, sunt 
sigură că îl vom putea influenţa pe judecător. 

Brendon Moody întoarse capul ca să nu-i mai vadă chipul 
luminat de speranţă. Hotărî să nu-i spună că, bazându-se numai 
pe instinct, începuse să-i dea târcoale soţiei lui Allan Grant. Sunt 
multe chestii putrede în Danemarca, gândi el, și cel puţin unul 
arc de-a face cu doamna aceea. Orice ar fi fost, era decis să 
descopere. 


95 

Cutia poștală privată din New York fusese închiriată sub 
numele J. Graves. Taxele de închiriere erau plătite în numerar. 
Funcţionarul care se ocupa de cutiile poștale, un bărbat 
pipernicit cu păr lins și costum boţit, nu-și amintea absolut deloc 
cum arăta persoana care prelua corespondenţa. 

— Din februarie, cutia aia și-a schimbat proprietarul de trei 
ori, îi spuse el lui Moody. Eu sunt plătit să triez corespondenţa, 
nu să mă holbez la oameni. 

Moody știa că la genul acesta de servicii poștale apelau numai 
furnizorii de literatură porno și vânzătorii de programe de 
îmbogăţire rapidă, deoarece nici unul dintre ei nu voia să lase 
vreo hârtie care să pună poliţia pe urmele lui. Telefonă apoi la 
Citizen's Bank la Chicago. De data asta încrucișă degetele. La 
unele bănci era foarte ușor să intri, să pui banii pe tejghea și să 
spui că vrei să cumperi un cec de casierie. Alte instituţii, însă, 
eliberau astfel de cecuri numai deponenţilor lor. Murmurând o 
rugăciune, Moody formă numărul. 

Directorul băncii îi spuse că, în conformitate cu politica lor 
bancară, cecurile de casierie se vindeau numai deponențţilor 
care retrăgeau bani din conturi de depozit la termen sau la 
vedere. Bingo, gândi Brendon. Apoi, după cum era de așteptat, 
directorul îl informă că, fără o împuternicire legală de verificare, 
nu i se va furniza nici o informaţie cu privire la deponenţi sau 
conturi. 

— Am să fac rost de o împuternicire, nu vă faceţi griji, replică 
Moody morocănos. 

Câteva clipe mai târziu o sună pe Sarah. 

— Un fost coleg de facultate, care îmi este și prieten, practică 
avocatura în Chicago, îi spuse ea. Am să-l caut ca să ceară Curţii 
o împuternicire de acest gen. Va dura vreo două săptămâni, dar 
cel puţin facem ceva. 

— Deocamdată nu te entuziasma prea mult, îi atrase atenţia 
Moody. Uite, am ajuns la o teorie. Karen Grant a avut cu 
siguranţă bani să-l angajeze pe Danny. Ştim amândoi că Laurie 
cea adevărată l-a plăcut pe profesorul Grant și a avut încredere 
în el. Să presupunem că, de aceea, i-a spus câte ceva despre 
ceea ce o înspăimântă, iar el a discutat toate astea cu nevastă- 
sa. 


— Vrei să zici că, bănuind că între Allan și Laurie este ceva, 
Karen Grant a încercat să-mi sperie sora? 

— Este singura explicaţie pe care o pot da, dar nu este exclus 
să mă înșel. Oricum, Sarah, ascultă-mă pe mine: femeia aia este 
o prefăcută cu sânge rece. 


96 

Pe 24 iulie, stând alături de Sarah, Laurie pledă vinovat 
pentru infracțiunea de omor fără premeditare comis împotriva 
profesorului Allan Grant. 

În sala tribunalului, rândurile de scaune reţinute pentru 
reprezentanţii mass-media erau arhipline de reporteri care 
lucrau fie la televiziune, fie la posturile de radio, fie la redacţiile 
diferitelor ziare și reviste. Karen Grant, într-o rochie neagră și cu 
bijuterii din aur, ședea în spatele procurorului. Din secţiunea 
destinată publicului, elevii de la Clinton și obișnuiţii curioși care 
își făceau veacul prin tribunal urmăreau cu atenţie desfășurarea 
evenimentelor, sorbind parcă fiecare cuvânt. 

Justin Donnelly, Gregg Bennett și Brendon Moody luaseră loc 
în primul rând de scaune, chiar în spatele surorilor Kenyon. 
Justin se simţi cumplit de neajutorat în momentul în care 
grefierul strigă: 

— Ridicaţi-vă în picioare, intră completul de judecată. 

Laurie era îmbrăcată într-un taior bleu de in, care îi accentua 
frumuseţea. Părând de optsprezece, nu de douăzeci și doi de 
ani, fata răspunse la întrebări le judecătorului cu voce joasă, dar 
sigură. Dintre ele două, Sarah pare a fi cea mai fragilă, gândi 
Justin. Părul roșcat părea ca o flacără pe fondul gri-perl al 
sacoului. Și cu ochii la sacou, observă că este larg și se miră cât 
de mult slăbise Sarah de când începuse acest coșmar. 

În sală plutea o atmosferă tristă când Laurie începu să 
răspundă calm la întrebările judecătorului. Da, Laurie înţelegea 
ce însemna să pledezi vinovat pentru o astfel de infracţiune. Da, 
ea trecuse cu grijă în revistă absolut toate probele. Da, ca și 
avocata ei, era mulţumită de capul de acuzare stabilit de 
procuror. Într-adevăr, îl ucisese pe Allan Grant într-un moment 
de furie pătimașă după ce victima dăduse scrisorile ei pe mâna 
conducerii colegiului. In final, Laurie spuse: 

— Sunt mulţumită de concluzia la care au dus probele 
incriminatorii care au demonstrat că această crimă a fost 
săvârșită de mine. Deși nu-mi amintesc cum am procedat, știu 
că trebuie să fiu vinovată. Îmi pare extrem de rău. Omul acela a 
fost foarte bun cu mine. M-am supărat, m-am simţii nedreptăţită 
când am aflat că scrisorile acelea au ajuns la conducerea 
colegiului, dar asta numai din cauză că nu ţin minte să le fi scris 
eu. Aș vrea să le cer scuze prietenilor, elevilor și colegilor 


profesorului Grant. Din cauza mea, toţi aceștia nu mai au lângă 
ei o fiinţă de-a dreptul minunată. Nu am nici o posibilitate să-mi 
repar greșeala. Apoi fala întoarse privirea spre Karen Grant. 
Regret, regret nespus de mult. Dacă s-ar putea, mi-aș da 
bucuroasă viaţa pentru a vă aduce soțul înapoi. 

Judecătorul stabili data de pronunțare a sentinţei: 31 august. 
Sarah închise ochii. Evenimentele se derulau mult prea repede. 
Cu aproape un an în urmă își pierduse ambii părinţi, iar acum i 
se lua și sora. 


Un ofițer de poliţie îi conduse până la o ieșire laterală pentru a 
evita reporterii. Părăsiră tribunalul în grabă, cu Gregg la volan, 
Moody lângă el și Justin în spate, alături de Laurie și de Sarah. 
Se îndreptau spre șoseaua 202 când Laurie spuse: 

— Vreau să merg până la casa în care a stat profesorul Grant. 

— Laurie, dar până acum ai refuzat cu îndârjire să te duci 
acolo. Ce te-a apucat? întrebă Sarah. 

Laurie își strânse tâmplele între palme. 

— Când am fost la tribunal, în faţa judecătorului, tot felul de 
gânduri îmi bubuiau în minte ca niște tam-tamuri. Un băieţel 
striga că sunt o mincinoasă. 

Gregg tăcu un viraj ilegal în U. 

— Ştiu pe unde trebuie s-o iau. 

Pe gazonul din faţa intrării, agenţia imobiliară care se ocupa 
de vânzarea proprietăţii pusese o tăbliță „de vânzare”. Casa 
albă avea ferestrele închise și jaluzelele erau lăsate. larba 
trebuia tăiată. In jurul tufelor plantate cu multă artă începuseră 
să crească buruieni. 

— Vreau să intru, spuse Laurie. 

— Pe tăbliță este scris și numărul de telefon al agenţiei 
imobiliare, le atrase atenţia Moody. Putem să sunăm acolo ca să 
aflăm cum putem face rost de cheie. 

— Zăvorul ușii glisante care dă în camera de zi nu intră în 
lăcașul lui, spuse Laurie. Apoi chicoti: Firește că știu. Am 
deschis-o destul de des. 

Infiorată, Sarah sesiză că râsul senzual îi aparținea Leonei. 

Lăsându-se conduși de ea pe lângă zidul casei, ajunseră într-o 
curte interioară pavată cu lespezi de piatră. Sarah observă 
gardul verde care asigura intimitatea acestei curţi, despărţind-o 
de drumul lateral. În scrisorile ei către Allan Grant, Leona 


scrisese că îl urmărise de la ușa aceea. Nu era de mirare că nu o 
văzuse nici un trecător. 

— La început pare închisă, dar dacă o zgâlțâi puţin... Ușa 
alunecă de-a lungul șinelor metalice, iar Leona păși înăuntru. 

Încăperea mirosea a mucegai. Se mai aflau acolo câteva piese 
de mobilier împrăștiate la întâmplare. Sarah o privi pe Leona 
întinzând degetul spre un scaun vechi tapiţat cu piele, în fața 
căruia se afla o canapea. 

— Ala a fost scaunul lui favorit. Obișnuia să stea acolo câteva 
ore. Îmi plăcea să-l privesc. Câteodată, după ce se ducea în pat, 
mă așezam și eu pe scaun, ghemuită. 

— Leona, spuse Justin, în seara în care a murit Allan Grant te- 
ai întors să-ţi iei agenda. Debbie ne-a spus că l-ai lăsat dormind 
și că geanta ta sport și cuțitul rămăseseră pe podea, lângă el. 
Arată-ne cum s-a întâmplat. 

Leona dădu din cap, apoi, pășind precaut, fără să facă nici un 
zgomot, o luă de-a lungul culoarului care ducea spre camera lui. 
La un moment dat, se opri. 

— Ce liniște este. De data asta nu sforăie. S-o fi trezit. 

Continuă drumul în vârful picioarelor, iar la ușă se opri din 
nou. Toţi ceilalţi o urmau îndeaproape. 

— Ușa era deschisă? întrebă Justin. 

— Da. 

— Era aprinsă vreo lumină? 

— Doar lampa de veghe din baie. O, nu! 

Merse împleticindu-se până în mijlocul dormitorului și privi în 
jos. Atitudinea ei se schimbă instantaneu. 

— Uită-te la el. E mort. lar o vor învinovăţi pe Laurie. Vocea de 
băieţel care îi ieșea din gâtlej era șocată. Trebuie s-o scoateţi 
imediat de aici. 

Din nou băiatul, gândi Justin. Este neapărată nevoie să-l rețin 
într-un fel. El este cheia. 

Sarah se uită îngrozită cum Laurie, care nu mai era de fapt 
Laurie, pentru că stătea cu picioarele depărtate, cu trăsăturile 
parcă altfel alcătuite - obraji bucălaţi și buze înguste - închide 
ochii, se apleacă și face un gest care sugera că ar smulge ceva. 

A scos cuțitul din cadavru, gândi Sarah. Oh, bunule 
Dumnezeu! Justin, Brendon și Gregg stăteau lângă ea ca niște 
spectatori la o piesă de teatru suprarealistă. Brusc, Sarah avu 
impresia că în încăperea goală apăruse patul pe care își dăduse 


sufletul Allan Grant. Covorul fusese curăţat, dar ea și-l imagina 
stropit cu sânge, exact cum fusese în seara aceea. 

Acum alter ego-ul băiat întindea mâna spre un obiect de pe 
covor. Geanta ei sport, gândi Sarah. Ascunde cuțitul în ea. 

— Trebuie s-o scoţi imediat de aici, repetă vocea speriată a 
puștiului. Picioarele care nu păreau să-i aparţină lui Laurie se 
îndreptară grăbite spre fereastră, apoi se opriră. Corpul care nu 
mai era corpul lui Laurie se întoarse. lar ochii care nu erau ai lui 
Laurie măturară încăperea. Apoi se aplecă să ia ceva și făcu 
gestul de a-l băga în buzunar. 

De asta i-au găsit brăţara în blugi, gândi Sarah. 

Fereastra fusese deschisă forţat. Cu geanta imaginară în 
mână, alter ego-ul băiat trecu piciorul peste pervazul scund și 
ieși în curtea din spate. 

Justin șopti: 

— Hai după el. 


Afară îi aștepta Leona. 

— În noaptea aia, puștiul nu a fost nevoit să deschidă 
fereastra, spuse ea sec. Era deja deschisă când m-am întors. De 
aceea s-a făcut așa de frig în cameră. Sper că ai adus ţigări, 
doctore. 


97 

Bic și Opal nu se duseseră la tribunal în ziua înfățișării lui 
Laurie. Pentru Bic, fusese foarte tentant, dar știa că prezenţa lor 
ar fi fost fără îndoială sesizată de reprezentanţii mass-media. 

— Ca pastor al Domnului și prieten al familiei, s-ar fi cuvenit 
să nu lipsesc, spuse el. Dar Sarah a refuzat toate invitaţiile de a 
merge împreună cu ele la restaurant sau de a ne vizita 
împreună cu Lee. 

Acum, ei își petreceau tot mai multă vreme în casa din New 
Jersey. Opal nu o putea suferi. Se întrista când vedea cât de des 
se ducea Bic în camera în care dormise Lee. Acolo exista o 
singură piesă de mobilier: un balansoar uzat, asemănător cu cel 
din căsuţa izolată în care locuiseră împreună cu ea. Bic şedea pe 
el ore întregi, legănându-se întruna, mângâind decoloratul 
costum roz de baie. Uneori cânta o mulţime de imnuri. Alteori 
deschidea cutia muzicală a fetiţei și asculta iar și iar sunetele 
suave ale pianului care acompania corul ce cânta: 

„De jur-împrejurul orașului... băieţi și fete, împreună...” 


Liz Pierce, ziarista de la People, luase legătura cu Bic și cu 
Opal de mai multe ori pentru a verifica anumite fapte și date. 

— V-aţi descoperit adevărata chemare pe vremea când vă 
aflaţi în nordul statului New York. Aţi ţinut predicile de la postul 
de radio din Bethlehem, Pennsylvania, apoi de la cel din 
Marietta, Ohio. Au urmat, pe rând, Louisville - din stalul 
Kentucky, Atlanta - din Georgia și, în final, New York City. 
Corect, nu? 

Opal simţea întotdeauna că o trec fiorii când constata că 
Pierce deţinea informaţii atât de exacte despre perioada pe care 
o petrecuseră în Bethlehem. Cel puţin, bine că nimeni nu o 
văzuse vreodată pe Lee. Nu exista nici o persoană care nu ar fi 
jurat că cei doi trăiseră acolo singuri. Totul va fi în regulă, își 
spuse Opal. 

In ziua în care Lee pledă vinovat pentru acuzaţia de omor 
nepremeditat, Pierce îi sună din nou, cerându-le niște fotografii. 
Cei de la redacţie hotărâseră ca povestea lor să apară pe prima 
pagină a numărului din 31 august. 


98 

Brendon Moody se dusese cu propria mașină la tribunalul 
districtului Hunterdon. Plănuia să se întoarcă acasă de acolo, 
dar, după scena la care asistase în dormitorul lui Allan Grant, 
sperase să găsească o ocazie favorabilă ca să stea liniștit de 
vorbă cu doctorul Justin Donnelly. De aceea, în momentul în 
care Sarah îi propuse să vină să mănânce cu ei, acceptă 
imediat. 

Ocazia pe care o așteptase se ivi când Sarah îl rugă pe 
Donnelly să se ducă în curtea interioară, să pregătească 
grătarul. Moody îl urmă. Cu voce coborâtă, el întrebă: 

— Există vreo șansă ca Laurie, sau personalităţile ei 
modificate, să spună adevărul? Chiar l-o fi lăsat viu, pentru ca, 
mai târziu, când s-a întors, să-l găsească mort? 

— Mi-e teamă că este mai posibil ca o altă personalitate pe 
care n-am cunoscut-o încă să-l fi omorât pe Grant. 

— Nu credeţi că există și posibilitatea să fie absolut 
nevinovată? 

Tacticos, Donnelly puse brichetele de mangal pe grătar, apoi 
întinse mâna după recipientul cu gaz. 

— Absolut nevinovată? Presupun că orice este posibil. Astăzi 
aţi avut ocazia să observați ce atitudine au două dintre alter 
ego-urile ei: Leona și băiatul. Dar poate avea încă vreo duzină 
care nu s-au manifestat niciodată. Nu pot spune nici măcar dacă 
ne va da vreodată ocazia să i le cunoaștem pe toate. 

— Totuși, am o presimţire... 

Brendon amuţi în momentul în care o văzu pe Sarah venind 
din bucătărie în curtea interioară. 


99 

— Doctore Donnelly, vă mulţumesc că ne-aţi însoţit vineri la 
tribunal, îi spuse Laurie lui Justin. Ea stătea întinsă pe canapea 
și părea calmă, chiar foarte calmă. Numai felul în care își ţinea 
mâinile împreunate trăda agitația interioară. 

— Am vrut să fiu alături de tine și de Sarah, Laurie. 

— Ştiţi, când am făcut declaraţia la tribunal, eram îngrijorată 
mai degrabă pentru Sarah decât pentru mine. Sora mea suferă 
atât de mult... 

— Așa-i. 

— Azi-dimineaţă, pe la ora șase, am auzit-o plângând și m-am 
dus în camera ei. Ciudat, în toţi anii care au trecut, ea era cea 
care venea la mine. Ştiţi ce făcea? 

— Nu. 

— Ședea în pat, în capul oaselor, și alcătuia o listă de 
persoane cărora voia să le ceară să-i scrie judecătorului în 
favoarea mea. A sperat că voi fi eliberată pe cuvânt de onoare 
după ce voi ispăși doi ani de pedeapsă, dar acum a început să 
se teamă că judecătorul Armon îmi va da cinci ani fără drept de 
eliberare. Nădăjduiesc că veţi ţine legătura cu Sarah în perioada 
în care voi fi la închisoare. Va avea nevoie de dumneavoastră. 

— Da, am de gând să ţin legătura cu ea. 

— Gregg este extraordinar, nu-i așa, doctore? 

— Da, este. 

— Nu vreau să ajung la pușcărie, explodă Laurie. Vreau să 
rămân acasă. Vreau să fiu alături de Sarah și de Gregg. Nu 
vreau să ajung la pușcărie. 

Brusc, fata se ridică în capul oaselor, se întoarse, puse tălpile 
pe podea și strânse pumnii. Trăsăturile ci încremeniseră. 

— Ascultă, doctore, nu-i poţi permite să aibă asemenea idei. 
Laurie trebuie să fie închisă. 

— De ce, Kate, de ce? întrebă Justin cu insistenţă. 

Fata nu răspunse. 

— Kate, acum două săptămâni mi-ai spus că băiatul este 
pregătit să discute cu mine. leri, când am fost în casa familiei 
Grant, a apărut pentru câteva minute. Crezi că el și Leona au 
fost sinceri? Ar trebui cumva să discut cu altcineva? 

Intr-o fracțiune de secundă, faţa lui Laurie se schimbă din 
nou. Trăsăturile se îndulciră și miji ochii. 


— N-ar trebui să pui atâtea întrebări despre mine. Vocea de 
puști era politicoasă, dar fermă. | 

— Bună, spuse Justin degajai. Imi pare bine că te-am revăzut 
ieri. Ai avut foarte multă grijă de Laurie în seara în care a murit 
profesorul. Ești foarte deștept pentru un copil de nouă ani. Dar 
eu sunt om matur. Cred că te pot ajuta să te ocupi de Laurie. N- 
o fi venit vremea să ai încredere în mine? 

— Tie nu-ţi pasă de ea. 

— De ce zici așa ceva? 

— Ai lăsat-o să le spună oamenilor că ea l-a ucis pe Grant, 
deși n-a făcut-o. Ce fel de prieten îi ești? 

— Poate că a făcut-o altcineva... Cineva cu care n-am avut 
încă ocazia să intru în contact, nu? 

— Nu suntem decât patru: Kate, Leona, Debbie și eu. Nici unul 
dintre noi nu a ucis. De aceea am încercat ieri s-o fac pe Laurie 
să nu mai scoată nici o vorbă în faţa judecătorului. 


100 

Brendon Moody era incapabil să-și reprime aversiunea faţă de 
Karen Grant. În ultima săptămână a lunii iulie, în timp ce aștepta 
cu nerăbdare să primească împuternicirea de la judecătoria din 
Chicago, își petrecu vremea învârtindu-se prin holul hotelului 
Madison Arms. Era clar că Anne Webster se retrăsese deja din 
activitate. Biroul ei fusese înlocuit cu o frumoasă masă din lemn 
de cireș și, în general, tot decorul din agenţie era mai rafinat. 
Moody hotărî că venise vremea să o mai viziteze o dată pe fosta 
parteneră a doamnei Grant, de data asta acasă, în Bronxville. 

Anne nu întârzie să-i spună lui Brendon că se simţea profund 
jignită de atitudinea lui Karen. 

— S-a ţinut scai după mine ca să grăbesc întocmirea actelor 
de vânzare-cumpărare. Cerneala de pe contract nici nu se 
uscase când mi-a declarat că nu mai este nevoie să trec pe la 
serviciu, că se poate descurca și singură. lar imediat după aceea 
mi-a dat lucrurile afară și le-a înlocuit cu piese noi de mobilier 
pentru prietenul ăla al ei. Când mă gândesc cum i-am luat 
partea ori de câte ori oamenii făceau vreo remarcă neplăcută la 
adresa ei, credeţi-mă, mă simt ca o tâmpită. Auzi, văduva 
îndurerată! 

— Doamnă Webster, spuse Moody, am de vorbit cu 
dumneavoastră ceva foarte important. Cred că sunt șanse ca 
Laurie Kenyon să nu fie vinovată de moartea lui Allan Grant. Cu 
toate acestea, dacă nu demonstrăm până luna viitoare că 
profesorul a fost ucis de altcineva, fata aceea va ajunge la 
închisoare. Vă rog, vreţi să vă mai gândiţi o dată la seara pe 
care aţi petrecut-o în aeroport împreună cu Karen Grant? 
Vorbiţi-mi despre orice detaliu, indiferent cât de nesemnificativ 
v-ar părea. Începeţi din momentul plecării spre aeroport. 

— Am pornit într-acolo la ora opt. Karen discutase cu soţul ei. 
Era foarte supărată. Când am întrebat-o ce i s-a întâmplat, mi-a 
zis că Allan fusese ameninţat de o fată isterică și că își vărsase 
necazul pe ea. 

— Îşi vărsase necazul pe ea? Ce a vrut să spună? 

— Nu știu. Nu obișnuiesc să bârfesc, nici să-mi vâr nasul în 
treburile altora. 

Adevărat, gândi Brendon. Din păcate, ăsta este singurul lucru 
de care pot zice că sunt sigur în momentul de faţă. 

— Totuși, doamnă Webster, ce-o fi vrut să spună? 


— În ultimele luni, mai exact de când l-a cunoscut pe Edwin 
Rand, Karen rămânea tot mai des în apartamentul din New York. 
Am impresia că Allan Grant o informase că se săturase de 
situaţia asta. În drum spre aeroport, ea mi-a spus ceva de genul: 
„Ar trebui să clarific treburile cu Allan, nu să o fac pe șoferul 
firmei”. l-am amintit că ne-am oferit să facem acest serviciu 
pentru o femeie care se numără printre cei mai valoroși clienţi 
ai noștri, că femeii respective nu-i place să închirieze mașini. 

— Apoi aţi constatat că avionul întârzia. 

— Da. Întârzierea chiar a scos-o din sărite. Dar ne-am dus în 
sala de așteptare a VIP-urilor și ne-am luat ceva de băut. Puțin 
mai târziu a început Spartacus. Asta este... 

— Filmul dumneavoastră favorit. Numai că este un film foarte 
lung. lar dumneavoastră aveţi tendinţa să adormiţi. Puteţi fi 
sigură că doamna Karen Grant a stat tot timpul acolo, urmărind 
filmul până la capăt? 

— Ei bine, știu că la un moment dat a plecat să vadă ce se 
întâmplă cu avionul și să dea câteva telefoane. 

— Doamnă Webster, casa ei din Clinton se află la șaizeci și 
șapte de kilometri de aeroport. S-a întâmplat cumva să nu vă 
vedeţi partenera timp de două ore sau chiar două ore și 
jumătate? Adică bănuiţi că este posibil să vă fi lăsat singură ca 
să dea o fugă până acasă? 

— Sincer, eu cred că n-am dormit, dar... Anne Webster făcu o 
pauză. 

— Dar ce, doamnă Webster? 

— După ce ne-am luat clienta și am ieșit din aeroport, am 
observat că mașina ei era parcată în altă parte. Era mare 
aglomeraţie când am ajuns și a trebuit s-o lăsăm departe de 
terminal și s-o luăm pe jos. În schimb, când am plecat, am găsit- 
o chiar în faţa ușii principale. 

Moody oftă. 

— Mi-aș fi dorit să-mi spuneţi lucrul acesta ceva mai de mult, 
doamnă Webster. 

Ea îl privi derutată. 

— Nu m-ati întrebat. 


101 

Situaţia este la fel ca acum câteva luni, înainte de internarea 
lui Lee în clinică, gândi Opal. De fiecare dată cu altă mașină 
închiriată, ea și Bic începuseră să o urmărească din nou. In 
unele zile se opreau lângă trotuarul de pe partea opusă a străzii 
și o priveau străbătând grăbită drumul dintre garaj și ușa clinicii, 
apoi așteptau oricât, până ieșea de acolo. Bic nu-și desprindea 
privirea de la ușă, de teamă să nu piardă ocazia de a o zări din 
prima clipă. lar când Lee își făcea apariţia, fruntea i se umplea 
de broboane de sudoare și încleșta mâinile pe volan. 

— Mă întreb despre ce o fi vorbii astăzi? spunea, și speriat, și 
furios. E singură într-o încăpere cu medicul ăla, Opal. Poate că a 
reușit să-l vrăjească. 

În zilele de lucru, Lee se ducea la clinică dimineaţa. Multe 
după-amiezi și le petrecea de obicei jucând golf cu Sarah pe 
unul dintre terenurile publice din localitate. 

Temându-se că Sarah ar putea observa ca le urmărește o 
mașină, Bic începuse să-i sune pe băieţii care dădeau semnalul 
de start, întrebându-i dacă se făcuse vreo rezervare pe numele 
Kenyon. Dacă răspunsul era afirmativ, mergeau și ei uneori 
până la respectivul teren de golf, pentru a încerca să dea, ca din 
întâmplare, peste Sarah și Lee. 

De obicei, le căutau la cafenea. Bic nu întârzia niciodată la 
masa lor. Le saluta prietenește, apoi își continua drumul, dar 
fără a o scăpa din vedere pe Lee. lar după aceea, emoţionat, 
făcea tot felul de comentarii de genul: 

— Fusta de golf se mulează perfect pe trupul ei mlădios... 
Abia m-am putut stăpâni să nu întind mâna ca să-i desfac clama 
care îi ţinea prins la spate părul auriu... 

Din cauza emisiunii „Church of the Airways”, ei erau nevoiţi 
să stea în weekend-uri mai mult prin New York. În sinea ei, Opal 
îi mulțumea Domnului pentru acest răgaz. Sâmbăta sau 
duminica, observaseră că doctorul și același tânăr Gregg 
Bennctt le însoțeau întotdeauna. Ceea ce îl înfuria pe Bic. 

Într-o zi de pe la mijlocul lunii august, el o strigă pe Opal, 
cerându-i să vină în camera în care dormise Lee. Jaluzelele erau 
trase. Bic ședea în balansoar. 

— L-am rugat pe Dumnezeu să-mi călăuzească pașii și am 
primit un răspuns, spuse el. Lee merge întotdeauna singură la 


New York. Drumul de întoarcere îl face tot singură. Are un 
telefon în mașină. Am reușit să obţin numărul. 

Opal se crispă când văzu că faţa lui Bic se schimonosește și 
că o fulgeră cu o privire poruncitoare. 

— Opal, spuse el cu voce tunătoare, să nu crezi cumva că nu- 
s conștient de gelozia ta. Îţi interzic să mă mai tulburi din cauza 
asta. Pentru Lee, viaţa terestră a ajuns aproape de sfârșit. În 
zilele care i-au rămas, trebuie să mă lași să-mi umplu sufletul cu 
imaginile, sunetele și mirosurile acestei drăgălașe copile. 


102 

Thomasina Perkins fu peste măsură de încântată când primi 
scurta scrisoare prin care Sarah Kenyon o ruga să-i scrie 
judecătorului care avea să pronunţe sentinţa, pentru a susţine 
cauza surorii sale. 

Dumneavoastră vă amintiţi foarte bine cât de îngrozită a fost 
Laurie, scria Sarah. De fapt, sunteţi singura persoană care a 
văzut-o în compania oamenilor care au răpit-o. Trebuie să-l 
facem pe judecător să înțeleagă ce traumă psihică a suferit sora 
mea în copilărie. Nu uitaţi să pomeniti numele pe care aveti 
impresia că l-a rostit femeia când i s-a adresat bărbatului, în 
clipa în care s-au grăbit s-o scoată pe Laurie din local. Sarah 
încheia scriindu-i despre un cunoscut pedofil din Harrisburg, 
aflat la vremea respectivă în zonă, care purta acel nume. 
Evident, spunea, nu avea nici o probă, dar ea intenţiona să 
sugereze posibilitatea ca el să fi fost răpitorul. 

Thomasina repetase de atâtea ori povestea fetiţei timorate pe 
care o văzuse în local și sunase atât de des la poliție, încât i se 
părea că scrisoarea se va aşterne pe hârtie de la sine până când 
ajunse la punctul critic. 

In ziua aceea, femeia nu îl numise pe bărbatul acela Jim. 
Thomasina era acum convinsă de acest lucru. Nu-i putea da 
judecătorului acel nume. Era ca și cum ar fi minţit sub jurământ. 
O tulbura gândul că Sarah consumase timpul și banii urmărind 
pe altcineva decât ar fi trebuit. 

Thomasina începuse să-și piardă încrederea în reverendul 
Hawkins. li scrisese de două ori spre a-i mulţumi pentru 
privilegiul de a fi fost invitată la emisiunea lui și explicase că, 
deși n-ar îndrăzni niciodată să sugereze că Dumnezeu se 
înșelase, ar fi poate mai bine ca ei să aștepte și să mai aplece 
urechea la spusele Lui. Primul nume pe care i-l șoptise 
Atotputernicul fusese al barmanului din local. Nu mai puteau 
încerca încă o dată? 

Dar reverendul Hawkins nu se obosise să-i răspundă. Oh, 
adresa ei era trecută în agenda lui, nici vorbă. Pentru fiecare doi 
dolari pe care îi dona, primea câte o scrisoare prin care i se 
cerea mai mult. 

Nepoata ei înregistrase emisiunea „Church of the Airways” în 
care apăruse Thomasina și îi plăcea foarte mult să se uite la 
casetă. Dar pe măsură ce resentimentele ei faţă reverendul 


Hawkins sporeau, observa tot mai multe noi detalii. De exemplu, 
felul în care gura lui se apropiase mult de urechea ei când ea 
auzise numele. Apoi faptul că nu reţinuse numele lui Laurie. La 
un moment dat, îi spusese Lee. 

Thomasina își simţi conștiința curată când îi expedie 
judecătorului o scrisoare emoţionantă, descriind panica și isteria 
micuţei Laurie în termeni înduioșători, dar nu menţionă și 
numele Jim. Îi trimise lui Sarah o copie a scrisorii și îi dădu o 
explicaţie, subliniind greșeala reverendului Hawkins atunci când 
se referise la Laurie numind-o Lee. 


103 

— Se apropie, îi spuse Laurie doctorului Donnelly, aruncându- 
și pantofii din picioare și așezându-se degajat pe canapea. 

— Ce se apropie, Laurie? 

Se aștepta că îi va vorbi despre pușcărie, dar fata spuse 
simplu: 

— Cuţitul. 

Donnelly așteptă. 

O clipă mai târziu vorbi Kate: 

— Doctore, presupun că amândoi am încercat să facem tot ce 
ne-a stat în putinţă. 

— Bună, Kate, după cum vorbești, nu pari a fi în apele tale. 
Oare Laurie avea intenţii sinucigașe? se întrebă el. 

Un râs crispat. 

— Kate vede scrisul de pe perete, doctore. Ai o ţigară? 

— Sigur. Cum merge treaba, Leona? 

— Nu mai merge aproape deloc. Ai început să joci golf ceva 
mai bine. 

— Mulţumesc. 

— Ii place de Sarah, nu? 

— Foarte mult. 

— N-o lăsa să fie prea nefericită. Îmi promiţi? 

— De ce să fie nefericită? 

Laurie se întinse. 

— Am așa o durere de cap... murmură ea. Se pare că nu se 
mai întâmplă doar noaptea. Chiar și ieri, când eram cu Sarah pe 
terenul de golf, am văzut brusc mâna care ţine cuțitul. 

— Laurie, amintirile tale se apropie tot mai mult de suprafaţă. 
Nu le poţi lăsa să iasă? 

— Mi-e imposibil să scap de sentimentul de vinovăţie. Acum 
vorbea Laurie, Leona sau Kate? Era pentru prima dată când 
Justin nu știa ce să creadă. Am făcut lucruri atât de rele... spuse 
fata. Dezgustătoare. Un eu secret de-al meu le ţine minte... 

Brusc, Justin luă o hotărâre. 

— Hai cu mine. Vom face o plimbare prin parc. Mergem până 
la terenul de joacă al copiilor ca să-i privim. 


Leagănele, balansoarele, toboganele și reţeaua de bare 
verticale și orizontale erau pline de copii. Justin și Laurie se 
așezară pe o bancă, în apropierea vigilentelor mame și dădace. 


Copiii râdeau, ţipau unul la altul, se certau, revendicându-și 
dreptul de a se sui în leagăne înaintea altora. Justin puse ochii 
pe o fetiță care părea să aibă vreo patru ani. Se juca fericită cu 
o minge pe care o bătea de asfalt. Femeia cu care venise strigă 
de mai multe ori: 

— Nu te îndepărta atât de mult, Christy. 

Dar copilul, concentrându-se numai asupra mingii, nu păru s-o 
audă. In cele din urmă, femeia se ridică, se duse grăbită la fetiță 
și îi luă mingea. 

— Ţi-am zis să rămâi pe terenul de joacă, o mustră. Dacă 
alergi după mingea asta până în stradă, te poate lovi o mașină. 

— Am uitat. Fața micuță a fetiţei exprimă dezolare și regret. 
Dar, întorcându-se și văzând că Laurie și Justin o priveau, se 
lumină imediat. Veselă, alegă spre ei. Vă place puloverul meu 
frumos? îi întrebă. 

Femeia se apropie. 

— Christy, nu trebuie să deranjezi oamenii, zise ea cu un 
zâmbet de scuză. Christy consideră că tot ce poartă ea este 
frumos. 

— Ei bine, puloverul ei este chiar frumos, spuse Laurie. 

După câteva minute o porniră înapoi, spre clinică. 

— Să presupunem, spuse Justin, că fetița aceea, fiind foarte 
concentrată asupra a ceea ce făcea, s-ar fi apropiat prea mult 
de stradă și că, o dată ajunsă acolo, cineva ar fi luat-o, ar fi 
băgat-o într-o mașină, ar fi dispărut cu ea și ar fi supus-o unor 
abuzuri sexuale. Crezi că, după ani de zile, ar trebui să se 
învinovăţească pentru ce i s-a întâmplat? 

Laurie avea ochii scăldaţi în lacrimi. 

— Punct ochit, punct lovit, doctore. 

— Atunci iartă-te așa cum ai fi iertat-o pe copila aceea dacă 
astăzi i s-ar fi întâmplat un lucru imposibil de preîntâmpinat. 

Se întoarseră amândoi în cabinetul lui Justin. Laurie se întinse 
pe canapea. 

— Dacă fetiţa aia ar fi luată și băgată într-o mașină... spuse 
ea, după care avu o mică ezitare. 

— Poate îţi poţi imagina ce i s-ar putea întâmpla, sugeră 
Justin. 

— Şi-ar dori să se întoarcă acasă. Mami se supără dacă află că 
s-a dus până în stradă. Au un vecin nou, al cărui fiu, un băiat în 
vârstă de șaptesprezece ani, adoră viteza. Mami a zis că fetița 


nu mai are voie să iasă nici măcar pe gazonul din faţa casei. Elo 
poate lovi cu mașina. Ambii părinţi o iubesc pe fetiță. Au 
supranumit-o miracolul lor. 

— Dar oamenii care au luat-o nu vor s-o ducă acasă, nu? 

— Nu. Ei conduc, conduc încontinuu. Ea plânge. Femeia o 
pălmuiește și îi zice să tacă din gură. Bărbatul cu braţe păroase 
o saltă de pe scaun și o pune pe genunchii lui. 

Laurie își încleșta și își descleșta mâinile. O clipă mai târziu, 
Justin o văzu punându-și palmele pe umeri. 

— De ce faci chestia asta? 

— l-au spus fetiţei să coboare din mașină. Este tare frig. Ea 
trebuie să ajungă neapărat la baie, dar el vrea să-i facă o 
fotografie, așa că o silește să stea lângă un copac. 

— Fotografia pe care ai rupt-o în ziua în care ai venit să stai la 
clinică te-a ajutat să-ţi amintești de scena asta, nu-i așa? 

— Da. Da. 

— Şi în tot restul timpului fetița a stat cu el... în tot restul 
timpului tu ai stat cu el... 

— M-a violat, ţipă Laurie. Niciodată nu știam când mi se va 
întâmpla. Dar întotdeauna imediat după ce cântam împreună, 
legănându-ne în balansoar, mă ducea la etaj. Întotdeauna după 
ce cântam. Intotdeauna. Imi provoca dureri cumplite. 

Laurie începuse să plângă în hohote. Justin se grăbi să o 
liniștească. 

— Gata, acum totu-i în regulă, spuse el. Nu vreau să-mi mai 
spui decât un singur lucru. A fost vina la? 

— Era așa de mare... Am încercat să mă lupt cu el. Dar nu l- 
am putut opri. Nu l-am putut opri, ţipă ea. 

Acesta era momentul în care trebuia să-i pună întrebarea la 
care vrusese să ajungă. 

— Opal era acolo? 

— Este nevastă-sa. 

Apoi Laurie icni și își mușcă buza. Miji ochii. 

— Doctore, ţi-am zis că ăsta-i un cuvânt interzis. Băiatul de 
nouă ani nu va mai îngădui să se dezvăluie nici o amintire. 


104 

Pe 17 august, când Gregg o duse pe Laurie la un restaurant, 
apoi la teatru, Sarah și Brendon plecară spre aeroportul Newark. 
Ajunseră acolo la ora 8:55. 

— În seara în care a murit Allan Grant, Karen Grant și Anne 
Webster au ajuns aici aproximativ pe la aceeași oră, spuse 
Moody când intră în parcare. Avionul cu care a venit clienta lor a 
avut o întârziere de peste trei ore. De fapt, în seara aia au 
întârziat o mulțime de avioane. Asta înseamnă că parcarea era 
arhiplină. Anne Webster mi-a spus că, până la terminal, au avut 
de străbătut pe jos o distanţă destul de lungă. Deliberat, el opri 
mașina aproape de capătul cel mai îndepărtat al parcării. De aici 
până la terminalul United, avem de făcut o plimbare bună. Hai 
să mergem în pas normal și să cronometrăm. Ar trebui să ne ia 
cel puţin cinci minute. 

Sarah îl aprobă printr-o înclinare a capului. Ea își spusese că 
nu trebuie să se agaţe de orice fir de pai, că nu trebuie să se 
comporte ca majoritatea rudelor acuzaților de rechizitoriile 
cărora se ocupase. În general, oamenii aveau tendinţa să se 
contrazică. Soţul, fiica, sora sau fratele lor era incapabil să 
comită o crimă, susțineau. Chiar în faţa unor probe zdrobitoare, 
erau convinși că trebuia să se fi făcut o greșeală oribilă. 

Dar când vorbise cu Justin, el o încurajase precaut să ia în 
seamă teoria lui Moody, subliniind că doamna Grant avusese și 
oportunitatea, și motivaţia să-și ucidă soţul. Pe de altă parte, tot 
el îi spusese că a început să ia în considerare posibilitatea ca 
sora ei să nu aibă decât cele patru personalități modificate cu 
care intraseră în contact. Or, toate aceste patru personalităţi 
afirmaseră în mai multe rânduri că Laurie este nevinovată. 

Când Sarah ajunse cu Moody la terminal, se bucură de 
răcoarea oferită de aerul condiţional. Era o adevărată plăcere 
într-o seară atât de caldă și de umedă de la mijlocul lui august. 
Vederea ghișeelor de control îi aminti de minunata călătorie pe 
care o făcuse în Italia împreună cu Laurie și cu părinţii lor. Acum 
i se părea că nu trecuse doar un an și ceva, ci o viaţă de om. 

— Nu uita că doamna Webster și Karen Grant au aflat abia 
după ce au sosit aici că, din cauza unei defecţiuni a reţelei de 
computere, avionul urma să aterizeze la douăsprezece și 
jumătate. Moody făcu o pauză. Se uită la afișajul electronic pe 
care erau anunţate plecările și sosirile. Inchipuie-ţi că ai fi Karen 


Grant și spune-mi cum ai reacţiona dacă ai fi iritată de 
degradarea relaţiilor dintre tine și soţul tău. Poate că este puţin 
spus iritată, având în vedere că, sunându-l, tocmai ai aflat că 
vrea să divorţeze. 

Sarah se gândi la Karen Grant. Pe parcursul lunilor care 
trecuseră, Sarah o socotise o văduvă îndurerată. La tribunal, 
când Laurie pledase vinovat, Karen apăruse îmbrăcată în negru. 
Este ciudat, gândi Sarah acum, amintindu-și scena. Poate că a 
mers prea departe. În ziua de astăzi, nu mulţi oameni în jur de 
treizeci de ani se îmbracă în negru pentru a arăta întregii lumi 
cât de mult suferă. 

li împărtăși lui Brendon această părere atunci când o luară 
spre sala de așteptare destinată VIP-urilor. El dădu din cap 
afirmativ. 

— Văduva Grant joacă mereu câte un rol și are succes. Știm 
că ea și Anne Webster s-au dus în sala de așteptare și au băut 
ceva. Filmul Spartacus a început la ora nouă pe The Movie 
Channel. Astăzi, la biroul de recepţie este fata care a fost de 
serviciu și în seara aceea. Hai să vorbim cu ea. 

Fata de la biroul de recepţie nu-și amintea ce se întâmplase în 
scara zilei de 28 ianuarie, dar o cunoștea și o plăcea pe Anne 
Webster. 

— Lucrez aici de zece ani, explică ea, și niciodată n-am avut 
prilejul să intru în contact cu o agentă de voiaj mai bună decât 
doamna Webster. Singura ei problemă este că, ori de câte ori își 
omoară timpul stând pe la noi, se uită la televizor. Şi nu vrea să 
vadă decât filme. Dacă cineva dorește să urmărească știrile sau 
altă emisiune, se opune cu îndârjire. 

— Serioasă problemă, spuse Brendon, luând un aer de om 
înțelegător. 

Fata râse. 

— O, nu, nu-i chiar serioasă. Întotdeauna le spun oamenilor 
care doresc să se uite la altceva că trebuie să aibă puţină 
răbdare. Să aștepte doar cinci minute. Anne Webster adoarme 
mai repede decât orice persoană cunosc eu și, cum ațipește, 
schimbăm canalul. 


De la aeroport, Sarah și Brendon porniră spre Clinton. Pe 
drum, el începu un șir de raționamente. 


— Hai să zicem că, pierzându-și vremea prin aeroport, Karen 
a început să se agite din ce în ce mai mult de teamă că nu-și va 
putea convinge soţul să nu divorţeze. Webster n-avea de ce să-i 
simtă lipsa, fie din cauza filmului care o captiva atât de mult, fie 
din cauza somnului. lar avionul sosea abia la douăsprezece și 
jumătate. 

— Drept urmare, s-a urcat în mașină și s-a dus acasă, 
completă Sarah. 

— Exact. Să presupunem că a intrat în casă, folosindu-se de 
cheia ei, și s-a îndreptat spre dormitor. Allan dormea. Văzând 
geanta surorii tale și cuțitul, Karen și-a dat seama că, în cazul în 
care își înjunghia soţul, toată vina va cădea pe Laurie. 

Pe drum, discutară și despre împuternicirea obţinută de 
Brendon pentru a avea acces la datele băncii din Chicago, 
împuternicire care, până acum, nu fusese de nici un folos. 

Contul pentru care se emiseseră cecurile de casierie fusese 
deschis pentru o anume Jane Graves din Bahamas. Numai că, 
verificând adresa, constataseră că aceasta era o căsuţă poștală. 
lar depozitul era formal din bani proveniţi dintr-un alt cont 
codificat dintr-o bancă din Elveţia. 

— Este aproape imposibil să obţinem informaţii despre 
deponențţii elveţienilor, spuse Brendon. Acum sunt înclinat să 
cred că Danny a fost angajat de Karen Grant. Este posibil ca ea 
să fi pus la păstrare o parte din profiturile obţinute din fondul de 
investiţii al soţului său. Lucrând în turism, a avut libertatea să 
facă unele mișcări pe care nimeni nu le putea observa. 

Când ajunseră în Clinton, constatară că tăbliţa pusă de 
agenţia imobiliară se afla încă pe gazonul din faţa casei lui Allan 
Grant. 

Timp de câteva minute nu făcură altceva decât să stea în 
mașină, cu privirile aţintite la casă. 

— S-ar putea să ai dreptate. Raționamentul tău este logic, 
spuse Sarah. Dar cum putem demonstra teoria ta? 

— Astăzi am vorbit din nou cu Connie Santini, secretara ei, 
zise Moody. Fata a confirmat că toate informaţiile pe care le 
deținem sunt corecte. Karen Grant avea o viaţă proprie, pe care 
și-o trăia după plac, folosindu-se de veniturile suplimentare ale 
soțului ei de parcă i-ar fi aparţinut în totalitate. După moartea 
lui a regizat o piesă în care a apărut în rolul văduvei îndurerate. 
Subliniez că este vorba doar de o piesă de teatru, pentru că, 


potrivit spuselor secretarei, niciodată n-a avut moralul mai 
ridicat ca acum. Pe 26 august, când Anne Webster se va 
întoarce din Australia, vreau să mergem împreună la ea. Trebuie 
să discutăm amândoi cu doamna aceea. 

— Pe 26 august, spuse Sarah. Cinci zile înainte ca Laurie să 
intre la pușcărie. 


105 

— Este ultima săptămână, îi spuse Laurie lui Justin Donnelly, 
pe 24 august. 

El o privi cum se tolănește pe canapea cu mâinile împreunate 
la ceafă. 

— leri a fost distracție mare, Justin, nu-i așa? Scuză-mă. Aici 
este mai bine să-ţi spun doctore. 

— Ne-am distrat, într-adevăr. Eşti realmente o excelentă 
jucătoare de golf, Laurie. Ne-ai bătut măr. 

— Chiar și pe Gregg. Dar îmi voi ieși din mână în curând. Azi- 
noapte n-am adormit multă vreme. M-am gândit la ziua în care 
am fost răpită. Parcă m-am și văzut în costumul acela roz de 
baie, străbătând aleea de acces pentru a mă uita la cortegiul 
funerar care trecea pe stradă. Am crezut că asist la o paradă... 
Când m-a săltat de jos bărbatul acela, țineam încă în braţe cutia 
muzicală. Cântecul înregistrat pe ea îmi răsună și acum în cap. 
„Partea de est, partea de vest, de jur-împrejurul orașului... 
Băieți și fete, împreună...” 

Laurie se opri. Justin așteptă. 

— Când tipul cu braţe păroase m-a băgat în mașină, l-am 
întrebat unde mergem. Cutia muzicală mai cânta. 

— Ai avut un motiv deosebit care le-a determinat să te 
gândești la lucrurile astea? 

— Poate. Aseară, după plecarea ta și a lui Gregg, am rămas 
multă vreme cu Sarah ca să discutăm despre ziua aceea. l-am 
povestit că, în momentul în care mașina în care am fost urcată a 
trecut pe lângă casa din colţ - cea care a fost zugrăvită în rozul 
acela oribil -, am zărit-o pe bătrâna doamnă Whelan pe terasă. 
Nu este ciudat că mi-am adus aminte de un amănunt atât de 
nesemnificativ? 

— Nu chiar. Absolut toate amintirile sunt acolo, la tine în cap. 
Când vor reuși să iasă la lumină, vei scăpa de temerile pe care ţi 
le-au provocat. 

— „Băieți și fete, împreună...”, cântă Laurie încet. De aceea 
au vrut ceilalți să fie alături de mine. Eram băieţi și fete 
împreună. 

— Băieți? Laurie, mai există vreun băiat? 

Laurie cobori picioarele de pe canapea. O mână începu să 
lovească ritmic în cealaltă. 


— Nu, doctore. Sunt singurul băiat. Vocea tânără care ieșea 
din gâtul lui Laurie cobori până la nivelul unei șoapte. Fata asta 
nu a avut nevoie de altcineva. Eu o alungam ori de câte ori Bic 
voia să-i facă vreun rău. 

Vocea fiind prea coborâtă, Justin nu înţelese numele. 

— Cine îi făcea rău? 

— Of, fir-ar să fie! spuse băiatul. N-am vrut să ţi-l spun. Mă 
bucur că nu l-ai auzit. 

După ședință, Justin Donnelly se gândi că, deși nu auzise 
numele rostit din greșeală de băiat, primise un semn bun. 

Numele răpitorului era pe cale să iasă la suprafaţă. El va fi 
repetat. 

Numai că peste exact o săptămână, cam pe vremea asta, 
Laurie urma să intre în închisoare. lar acolo va avea noroc dacă 
se va putea întâlni cu un consilier psihologic măcar o dată la 
câteva luni. 

În afară de asta, Justin știa că mulţi dintre colegii lui de 
breaslă nu cred în existența unor boli psihice care să ducă la 
multiplicarea personalităţii. 


106 

Anne Webster și soțul ei se întoarseră din călătorie pe 26 
august, la o oră destul de matinală. Reușind să ia legătura cu ea 
la amiază, Moody o convinse să-i primească pe el și pe Sarah 
imediat. Când sosiră în Bronxville, Webster fu neașteptat de 
directă: 

— M-am gândit mult la seara în care a murit Allan, le spuse 
ea. Vă daţi seama că nimănui nu-i place să joace rolul prostului. 
Când Karen a pretins că nu a mișcai mașina din loc, am lăsat-o 
în pace. Dar știți ce? Am o dovadă că a mișcat-o. 

Moody înalţă capul. Lui Sarah i se uscă gura. 

— Ce fel de dovadă, doamnă Webster? întrebă ea. 

— După cum am mai spus, Karen era supărată când am 
plecat spre aeroport. Am uitat însă să adaug că s-a răstit la 
mine când i-am atras atenţia că nu prea mai are benzină. Ei 
bine, să știți că nu și-a umplut rezervorul nici în drum spre 
aeroport, nici când am plecat de acolo și nici în dimineaţa 
următoare, când am fost împreună în Clinton. 

— Aveţi idee dacă își cumpără benzina cu cărţi de credit sau 
cu bani peșin? întrebă Moody. 

Webster zâmbi cu amărăciune. 

— Pot pune pariu că, în cazul în care a cumpărat în seara aia, 
s-a folosit de cartea de credit a agenţiei. 

— Unde ar trebui să se afle facturile emise în luna ianuarie? 

— La agenţie. Karen nu mi-ar permite să mă mai duc acolo ca 
să umblu prin dosare, dar o puteţi ruga pe Connie să vi le caute. 
Am s-o sun. 

Anne Webster vorbi mult la telefon cu fosta ei secretară. Când 
puse receptorul în furcă, spuse: 

— Aveţi noroc. Karen participă astăzi la o excursie 
sponsorizată de American Airlines. Connie vă caută cu plăcere 
facturile, deși este turbată de furie. A cerut o mărire de salariu, 
dar Karen a refuzat-o. 


În drum spre New York, Moody o avertiză pe Sarah; 

— Evident, știu că nu avem nici cea mai mică dovadă care s-o 
lege pe Karen Grant de moartea soţului ei, chiar dacă reușim să 
demonstrăm că ea s-a aflat în scara aceea în zona localităţii 
Clinton. 


— Știu, admise Sarah. Dar, Brendon, trebuie să existe ceva 
palpabil de care să ne putem agăța. 


Connie Santini îi întâmpină cu un zâmbet triumfător. 

— Factură din ianuarie emisă de o benzinărie Exxon, chiar la 
ieșirea de pe șoseaua 78, la vreo șase kilometri și jumătate de 
Clinton, spuse ea. Şi copia chitanţei de primire semnată de 
Karen. Of, Doamne, am de gând să renunţ la postul asta. Karen 
este al naibii de zgârcită. Tot anul trecut n-am cerut nici o 
mărire de salariu pentru că afacerile ne-au mers prost. Dar 
acum, când situația este evident pe cale de îmbunătăţire, tot nu 
vrea să se despartă de nici un cent. Ştiţi ceva? Sumele pe care 
le aruncă pe bijuterii depășesc veniturile mele anuale. 

Santini întinse degetul spre magazinul L.Crown de pe cealaltă 
latură a holului. 

— Işi face cumpărăturile acolo așa cum alţi oameni și le fac la 
raioanele de cosmetice. Dar și cu ei e zgârcită. În ziua în care i-a 
murit soţul își cumpărase o brățară pe care a pierdut-o. M-a pus 
s-o caut în patru labe. A doua zi, când a venit vestea morții lui 
Allan, era la Crown's, unde făcea scandal că închizătoarea nu 
era bună. Işi pierduse brăţara din nou. De data asta de-a 
binelea. Ascultaţi-mă pe mine, închizătoarea nu avea nimic. N-a 
avut răbdare s-o închidă ca lumea, atâta tot. Dar fiţi siguri că i-a 
făcut pe ăia de la magazin să-i înlocuiască brăţara pierdută fără 
să-i mai ceară nici un ban. 

O brățară, gândi Sarah, o brățară! În ziua audierii surorii sale, 
când se duseseră în dormitorul lui Allan, Laurie, sau mai 
degrabă alter ego-ul ei băiat, se prefăcuse că ar lua de pe jos un 
obiect pe care îl băgase apoi în buzunar. Niciodată nu mi-a 
trecut prin cap ideea că brăţara găsită în blugii însângeraţi ai 
surorii mele ar putea să nu-i aparţină, își spuse. De aceea nici 
nu am cerut s-o văd. 

— Domnișoară Santini, ne-aţi fost de mare ajutor, spuse 
Moody. Mai rămâneţi pe aici? 

— Până la cinci. Nici un minut peste program. 

— E perfect. 

In spatele galantarului de la L. Crown Jeweler se afla un tânăr. 
Impresionat că are de-a face cu reprezentantul unei companii de 
asigurări care venise să obţină informaţii despre o brățară 


pierdută - pentru că așa își justificase Moody prezenţa acolo -, 
băiatul se grăbi să se uite în registre. 

— O, da, domnule. Doamna Grant a cumpărat o brățară pe 28 
ianuarie. Era un model nou, scos pe piaţă de casa noastră de 
creație. Doi șerpișori întrepătrunși, unul de aur, altul de argint, 
care sporeau efectul diamantelor. Foarte frumoasă. A costat o 
mie cinci sute de dolari. Dar nu înţeleg de ce pretinde 
despăgubiri pentru ea. Noi i-am înlocuit-o. În dimineaţa 
următoare a venit aici, foarte supărată. Era sigură că i-a căzut 
de la încheietura mâinii aproape imediat după ce a cumpărat-o. 

— De ce să fie sigură că i-a căzut? 

— Pentru că îi mai căzuse o dată, în birou. Dar atunci o 
găsise. Sincer, domnule, problema era că avea un nou tip de 
sistem de prindere, foarte sigur, care necesita însă să fie închis 
cu atenție. 

— l-aţi eliberat chitanţă, nu? întrebă Moody. 

— Evident, domnule. l-am eliberat când i-am dat-o pe prima - 
pe cea pierdută, adică. Dar i-am înlocuit-o. Am hotărât să facem 
gestul acesta deoarece doamna Grant este o clientă bună. 

— Aveţi cumva, din întâmplare, o fotografie a acelui model de 
brățară sau a unuia similar? 

— Nu am numai fotografie, ci și brățară. Din ianuarie încoace 
am făcut câteva zeci de exemplare. 

— Identice? Cea luată de doamna Grant chiar n-a avut nici o 
particularitate? 

— Doar închizătoarea, domnule. După incidentul pe care l-am 
avut cu dânsa, am modificat sistemul de prindere al acestor 
brățări. Am vrut să evităm necazurile pe tema asta. Băiatul băgă 
mâna sub galantar ca să ia un caiet. Vedeţi, închizătoarea 
originală funcţiona așa... Cea pe care o folosim în prezent, în 
afară de pârghia care trebuie apăsată, are și o bară de 
siguranţă. 

Vânzătorul era un desenator bun. 

Luând o copie a chitanţei din 28 ianuarie, o fotografie color a 
brăţării și o schiţă de mână a închizătorilor, pe care vânzătorul 
scrisese ce reprezintă desenele și se iscălise, Sarah și Moody se 
întoarseră la agenţia Global Travel. Santini îi aștepta. Ochii ei 
scăpărau de curiozitate. Foarte săritoare, fata formă numărul lui 
Anne Webster, apoi îi întinse receptorul lui Moody. Moody apăsă 


pe bulonul SPEAKER, pentru ca Sarah să poată auzi întreaga 
conversaţie. 

— Doamnă Webster, întrebă, în seara în care ați fost cu Karen 
Grant la aeroportul Newark, aţi discutat ceva despre brăţara 
dispărută? 

— O, da. După cum v-am spus, după ce ne-am luat clienta, 
Karen ne-a urcat în mașina ei și ne-a adus în New York. La un 
moment dat, pe neașteptate, a zis: „Fir-ar să fie, iar am pierdut- 
o”. Apoi s-a întors spre mine și, foarte supărată, pe un ton 
aproape imperativ, s-a interesat dacă am observat brăţara în 
aeroport. 

— Și aţi observat-o? 

Webster ezită. 

— l-am tras o minciunică. Realitatea este că știam că în sala 
de așteptare o avusese la mână, dar după cum se comportase 
la serviciu, când o pierduse prima dată... N-am vrut să 
explodeze de faţă cu clienta. l-am răspuns foarte convingător că 
n-a venit cu ea la aeroport, că trebuie să fie căzută pe undeva, 
pe lângă birou. Dar când am ajuns acasă, am sunat la aeroport, 
gândindu-mă că ar exista posibilitatea să fi dat cineva peste ea. 
Oricum, totul s-a terminat cu bine. Bijutierul i-a înlocuit-o. 

Bunule Dumnezeu, bunule Dumnezeu, gândi Sarah. 

— Aţi recunoaște-o, doamnă Webster? întrebă Moody. 

— Desigur. Am văzut-o și eu, și Connie. Karen ne-a arătat-o, 
explicându-ne că este vorba de un model nou-nouţ. 

Santini o aprobă, dând energic din cap. 

— Doamnă Webster, voi reveni curând cu un telefon. Ne-aţi 
fost de mare ajutor. Împotriva voinţei dumneavoastră, adăugă 
Moody în gând, în momentul în care puse receptorul în furcă. 

Mai trebuia făcută o singură verificare. Te implor, Doamne, te 
implor să iasă bine, se rugă Sarah când formă numărul 
procuraturii districtului Hunterdon. lar când i se făcu legătura cu 
procurorul șef, spuse de ce anume avea nevoie. 

— Aștept, zise în receptor, după care îi explică lui Moody: Au 
trimis pe cineva la magazia în care ţin probele. 

Așteptară în tăcere timp de zece minute. Apoi, deodată, 
Moody o văzu pe Sarah luminându-se la faţă, după care începu 
să plângă. 


— Șerpișori din aur și argint, spuse ea. Mulţumesc. Trebuie să 
te văd mâine dimineaţă, la prima oră. Crezi că judecătorul 
Armon va fi în cabinetul lui? 


107 

Joi dimineaţa, negăsind-o pe Connie Santini la agenţie, Karen 
Grant se enervă. Am s-o concediez, gândi, apăsând brutal pe 
întrerupător ca să aprindă lumina, apoi cercetă mesajele. Era 
unul singur, de la Santini. Secretara trebuia să rezolve o 
problemă urgentă, dar va veni la serviciu ceva mai târziu. Ce 
urgenţe pot apărea în viața eí? se întrebă Karen, deschizând 
biroul pentru a scoate prima ciornă a depoziţiei pe care plănuia 
s-o facă în instanţă în ziua în care avea să fie condamnată 
Laurie. Aceasta începea astfel: „Allan a fost un soţ 
incomparabil”. 


Oh, de-ar ști Karen unde sunt acum, gândi Connie Santini în 
timp ce şedea împreună cu Anne Webster în micuțul separeu cu 
scaune și măsuţe în care erau invitaţi să aștepte toți cei care 
voiau să intre la procurorul șef. Sarah Kenyon și domnul Moody 
discutau cu procurorul în biroul acestuia. Pe Connie o fascina 
atmosfera încărcată din această instituţie. Telefoanele sunau. O 
mulţime de avocaţi tineri treceau în grabă pe lângă ele cu 
braţele pline de dosare. Unul dintre ei, aruncând o privire scurtă 
exact peste umărul lui Connie, strigă: 

— Preia mesajul. Nu pot vorbi acum. Mă duc la tribunal. 

Sarah Kenyon deschise ușa și spuse: 

— Vă rog, vreţi să veniţi? Procurorul dorește să vorbească cu 
voi. 

Câteva clipe mai târziu, după ce-i fu prezentată procurorului 
Levine, uitându-se spre biroul lui, Anne Webster sesiză imediat 
obiectul din punguţa etichetată de plastic care se afla acolo. 

— O, pentru numele lui Dumnezeu, asta este brăţara lui 
Karen! spuse. Unde aţi găsit-o? 


O oră mai târziu, procurorul Levine și Sarah se aflau în 
cabinetul judecătorului Armon. 

— Onorate judecător, spuse Levine, nu știu de unde să încep, 
dar sunt aici cu Sarah Kenyon pentru a vă solicita, de comun 
acord, o amânare de două săptămâni pentru pronunţarea 
sentinţei împotriva acuzatei Laurie Kenyon. 

Judecătorul ridică din sprâncene. 

— De ce? 


— Domnule judecător, nu mi s-a mai întâmplat niciodată așa 
ceva, mai ales când acuzatul a pledat vinovat. Dar avem motive 
să ne îndoim serios de vinovăția tinerei Laurie Kenyon. După 
cum știți, ea a declarat că nu-și amintește să fi comis vreo 
crimă, dar este satisfăcută de rezultatul investigaţiei făcute de 
stat, care a indicat-o pe ea ca făptașă. Acum, însă, au ieșit la 
iveală niște probe noi, de-a dreptul uluitoare, care ne fac să 
avem mari dubii în privinţa culpabilităţii ei. 

Sarah îl ascultă tăcută pe procuror vorbindu-i judecătorului 
despre brățară, despre declaraţia vânzătorului de la magazinul 
de bijuterii și despre cumpărarea benzinei de la staţia de lângă 
Clinton. Apoi îi înmână mărturiile scrise ale lui Anne Webster și 
Connie Santini. 

În cele trei minute în care judecătorul Armon citi mărturiile și 
se uită la chitanţe, niciunul dintre ei nu vorbi. Când termină, 
Armon clătină din cap și spuse: 

— Mda, deși stau de douăzeci de ani pe scaunul judecătorului, 
nu mi s-a mai întâmplat niciodată ceva asemănător. Desigur, în 
circumstanţele astea amân pronunţarea sentinţei. 

Apoi Armon se uită cu simpatie la Sarah, la mâinile încleștate 
pe braţele scaunului, apoi la chipul ei emoţionat, care trăda 
confuzie. 

Când vorbi, Sarah făcu un efort să-și stăpânească vocea: 

— Domnule judecător, pe de o parte sunt - foarte vizibil, cred 
- peste măsură de fericită, pe de alta, complet distrusă din 
cauză că mi-am lăsat sora să pledeze vinovat. 

— Nu fi atât de aspră cu tine însăţi, Sarah, spuse judecătorul 
Armon. Toţi știm că te-ai dat peste cap ca s-o aperi. 

Procurorul se ridică. 

— Înainte de pronunţarea sentinţei am avut de gând să discut 
cu doamna Grant despre depoziţia pe care voia s-o facă în 
instanță. Acum, însă, cred că voi vorbi cu ea despre cu totul 
altceva: despre cum a murit soţul ei. 


— Cum adică sentinţa nu se va pronunţa luni? întrebă Karen 
indignată. Ce fel de obstacol? Domnule Levine, cred că ar trebui 
să vă daţi seama că asta-i o încercare cumplită pentru mine. Nu 
vreau să mai dau ochii cu fata aia. Până și pregătirea depoziţiei 
mă face să sufăr. 


— Nu-i vorba decât de clarificarea unor amănunte tehnice 
apărute peste noapte, spuse Levine pe un ton liniștitor. Ce-ar fi 
să veniţi mâine la mine, pe la ora zece? Vreau să încerc să le 
clarific împreună cu dumneavoastră. 


Connie Santini sosi la serviciu la ora două, așteptându-se ca 
șefa ei să-și reverse furia pe ea. Procurorul îi atrăsese atenţia că 
nu trebuie să sufle nici o vorbă despre întâlnirea pe care o 
avusese cu el. Dar Karen, preocupată, nu-și luă secretara la 
întrebări. 

— Răspunde doar tu la telefon, îi spuse ea. Spune că sunt 
plecată. Trebuie să-mi definitivez depoziţia. Vreau să-l pun pe 
judecător la curent cu absolut toate chinurile prin care am 
trecut. 


În dimineaţa următoare, când se pregăti pentru întâlnire, 
Karen își alese cu mare atenție ţinuta. Astăzi era puţin exagerat 
să se îmbrace în negru. Alese așadar o rochie bleumarin și 
pantofi cu toc. Şi nu se fardă prea mult. 

Procurorul nu o lăsă să aștepte. 

— Intră, Karen. Îmi pare bine că le văd. 

Levine era întotdeauna atât de drăguţ... Și i se părea cu 
adevărat un bărbat foarte atrăgător. Karen ridică privirea spre el 
și îi zâmbi. 

— Mi-am pregătit depoziţia. Cred că exprimă clar toate 
sentimentele mele. 

— Înainte de a ajunge la ea vreau să discutăm despre vreo 
două probleme care au intervenit între timp. Vrei să vii aici? 

Karen fu surprinsă că nu o conduse în biroul lui, ci într-o 
încăpere mai micuță în care se mai aflau câţiva bărbaţi și o 
stenografă. Karen îi recunoscu pe doi dintre bărbaţi - detectivii 
cu care vorbise acasă la ea, în dimineaţa în care fusese 
descoperit trupul neînsufleţit al lui Allan. 

Atitudinea procurorul suferi o oarecare schimbare. Vocea lui 
era distantă, profesională când spuse: 

— Karen, îţi voi citi drepturile constituționale. 

— Poftim? 

— Ai dreptul să nu vorbești. Înţelegi, da? 

Karen Grant simţi că tot sângele i se scurge din cap. 

— Da. 


— Ai dreptul să-ţi iei un avocat... la tribunal, orice spui poate 
fi folosit împotriva ta în instanţă. 

— Da, înţeleg, dar ce naiba se întâmplă? Eu sunt văduva 
victimei. 

Procurorul continuă să-i citească drepturile, întrebând-o din 
când în când dacă înţelege ce i se spune. In final, zise: 

— Vrei să citeşti și să semnezi formularul de luare la 
cunoștință a drepturilor constituţionale, apoi să vorbeşti cu noi? 

— Da, vreau, însă cred că sunteţi nebuni cu toţii. Mâna ei 
tremura când semnă formularul. 

Începu interogatoriul. Karen uită complet de camera video 
care o înregistra, iar ţăcăniturile slabe ale clapelor peste care 
zburau degetele stenografei abia îi mai ajungeau la urechi. 

— Nu, bineînţeles că n-am plecat de la aeroport în seara 
aceea. Nu. Nu era parcată în alt loc. Boșoroaga aia de Webster 
este mereu pe jumătate adormită. Am stat la tot filmul ăla oribil, 
cu ea sforăind lângă mine. 

| se arătă chitanţa eliberată de benzinăria la care își umpluse 
rezervorul. 

— Este o greșeală. Data este greșită. Oamenii âia nu știu 
niciodată ce fac. 

Urmă brăţara. 

— Se vând o mulţime de brățări de felul ăsta. Ce, credeţi că 
sunt singura clientă a magazinului? Şi, oricum, am pierdut-o prin 
birou. Până și Anne Webster a zis că n-am avut-o la aeroport. 

Karen simţi că începe să-i bubuie capul de durere. Procurorul 
îi atrase atenţia asupra tipului unic de închizătoare al brăţării ei, 
spunându-i apoi că, în conformitate cu mărturia scrisă sub 
jurământ a doamnei Webster, aceasta văzuse brăţara la 
încheietura mâinii ei și sunase ulterior la aeroport ca să anunţe 
dispariţia. 

Timpul trecea încet. Karen continua să răspundă insolent la 
întrebările care i se puneau. 

Relaţia dintre ea și Allan? 

— A fost perfectă. Eram nebuni unul după altul. Nici vorbă, în 
seara aia, la telefon, nu mi-a cerut să divorțăm. 

Edwin Rand? 

— Este doar un amic. 

Brăţara? 


— Nu mai vreau să vorbesc despre brățară. Nu, n-am pierdut- 
o în dormitor. 

Venele de la gâtul ei zvâcneau. Ochii i se umeziseră. Răsucea 
întruna o batistă. 

Procurorul și detectivii o simțeau că începe să înţeleagă că nu 
are nici o portiţă de scăpare. Devenise conștientă că plasa în 
care picase se strângea în jurul ei. 

Frank Reeves, detectivul mai vârstnic, fu cel care se oferi să 
joace rolul polițistului bun, vorbindu-i pe un ton mai înţelegător: 

— Nu mi-e greu să pricep cum s-au petrecut lucrurile. V-aţi 
dus acasă ca să clarificaţi problemele familiale. Soțul 
dumneavoastră dormea. Aţi văzul geanta lăsată de Laurie 
Kenyon pe podea, lângă pat. Poate că, până atunci, aţi crezul că 
Allan v-a minţit afirmând că nu este încurcat cu fata aceea. V-aţi 
înfuriai. Cuţitul era la vedere. N-aţi realizat ce aţi făcut decât o 
secundă mai târziu. Probabil că aţi fost șocată când v-am spus 
că acel cuțit a fost găsit în camera lui Laurie. 

In timp ce Reeves vorbise, Karen lăsase capul în jos și se 
cocoșase, vrând parcă să se facă mică de tot. In cele din urmă, 
cu ochii plini de lacrimi, spuse cu amărăciune: 

— Când am văzut geanta fetei, m-am gândit că fusesem 
minţită. El mă anunţase la telefon că vrea să divorțeze, că are 
pe altcineva. Când mi-aţi zis că acel cuţit este la Laurie, nu mi-a 
venit să cred că aud bine. N-am crezut nici că Allan este cu 
adevărat mort. N-am avut intenţia să-l ucid. 

Cu o expresie de implorare, Karen se uită la procuror, apoi la 
fiecare detectiv în parte. 

— L-am iubit realmente foarte mult, spuse. Era atât de 
generos... 


108 

— A fost un weekend de pomină, spuse Justin când Laurie se 
întinse pe canapea. 

— Sunt atât de buimăcită, încât tot nu pot înţelege ce s-a 
întâmplat, zise ea. Îţi dai seama că m-am așteptat ca la ora asta 
să fiu la tribunal și să ascult sentinţa judecătorului? 

— Ce părere ai despre Karen Grant? 

— Ca să fiu sinceră, nu știu ce să spun. Bănuiesc că sunt 
tulburată de faptul că nu am nici o legătură cu moartea soţului 
ei. 

— Să fii convinsă, Laurie, spuse Justin blând. Apoi o studie cu 
atenţie. Evenimentele petrecute atât de rapid în ultimele două 
zile o aduseseră într-o stare de euforie care o părăsise acum. În 
perioada imediat următoare aveau să se vadă efectele tensiunii 
în care trăise. Dar nu va dura mult. Cred că ar fi o idee 
extraordinară să pleci cu Sarah într-o vacanță de două 
săptămâni, continuă el. Nu cu multă vreme în urmă mi-ai spus 
că ai da orice să poţi juca golf la St. Andrews, în Scoţia. Tii 
minte? Acum poţi s-o faci. 

— Serios? 

— Evident. Laurie, aș vrea să-i mulțumesc băieţelului care a 
avut atâta grijă de tine. Îi sunt recunoscător că a fost convins de 
nevinovăția ta. Îmi îngădui să vorbesc cu el? 

— Dacă vrei... 

Laurie închise ochii, stătu puţin nemișcată, apoi, ridicându-se 
în capul oaselor, îi deschise din nou. Buzele i se subţiară. 
Trăsăturile i se îndulciră. Tinuta corpului i se schimbă. O voce 
politicoasă de puști spuse: 

— În regulă, doctore. Sunt aici. 

— N-am vrut să-ţi spun decât că ai fost extraordinar, zise 
Justin. 

— Nu chiar atât de extraordinar. Dacă aș fi lăsat brăţara 
acolo, Laurie n-ar mai fi avut atâta de pătimit. 

— Nu-i vina ta. Ai făcut tot ce-i putut și nu ai decât nouă ani. 
Laurie, în schimb, are douăzeci și doi și, realmente, devine tot 
mai puternică. Cred că în curând tu, Kate, Leona și Debbie ar 
trebui să vă gândiţi că este cazul să vă identificaţi pe deplin cu 
ea. Pe Debbie n-am mai văzut-o de câteva săptămâni. Pe Kate și 
pe Leona, de asemenea, le-am întâlnit foarte rar în ultima 


vreme. Nu crezi că este timpul s-o ajutaţi pe Laurie să se facă 
bine, împărtășindu-i toate secretele voastre? 

Laurie oftă. 

— Ei comedie. la te uită ce durere de cap am astăzi, spuse ea 
cu voce normală, lăsându-se pe spătarul canapelei. Astăzi s-a 
schimbat ceva, doctore. Se pare că ceilalți vor să mă lase pe 
mine să discut. 

Justin își dădea seama că acesta era un moment important - 
unul care nu trebuia ratat. 

— Nu știi de ce, Laurie? spuse el, alegându-și precaut 
cuvintele. Doresc să ajungă să facă parte din tine. De fapt, într- 
un fel, întotdeauna au făcut parte din tine. Kate reprezintă 
dorința la naturală de a avea grijă de tine însăţi; un fel de 
simbol al autoconservării. Leona este femeia din tine. Ti-ai 
reprimai reacţiile feminine firești, lăsându-le să se manifeste 
prin intermediul... 

— Unei pisicuţe sexy, îl completă Laurie, zâmbind numai cu 
un colț al gurii. 

— Da, ea este - sau mai degrabă a fost - foarte sexy, îi dădu 
dreptate Justin. Debbie este fetiţa pierdută, copilul care voia să 
se întoarcă acasă. Acum ești acasă, Laurie. Te afli în deplină 
siguranţă. 

— Oare? 

— Îţi garantez că nu ţi se va mai întâmpla nimic, însă doar 
dacă îl lași pe băieţelul de nouă ani să aducă ultimele piese ale 
acestui puzzle. El a recunoscut că unul dintre numele pe care nu 
aveai voie să le rostești este Opal. Mai fă un pas înainte. 
Determină-l pe băiat să-ţi încredinţeze toate amintirile lui. 
Apropo, pe el știi cum îl cheamă? 

— Acum știu. 

— Atunci spune-mi, Laurie. Nu ţi se va întâmpla nimic, îţi 
promit. 

Fata oftă. 

— Sper. Îl cheamă Lee. 


109 

Telefonul suna întruna. Felicitările o asaltau ca un torent. 
Sarah repeta la nesfârșit aceleași cuvinte: 

— Știu. Este un miracol. Dar nu cred că lucrurile sunt perfect 
lămurite. 

La ușa casei ei soseau o mulțime de buchete și coșuri cu flori. 
Cel mai deosebit coș veni o dată cu rugăciunile și felicitările 
reverendului Bobby și ale Carlei Hawkins. 

— Este atât de mare, încât ai zice că a fost adus de o 
bocitoare șefă venită să se smiorcăie la o înmormântare, spuse 
Sophie strâmbând din nas. 

Sarah se simţi trecută de un frison când o auzi cum vorbește. 

— Sophie, când pleci, ia-l cu tine, te rog. Nu mă interesează 
ce faci cu el. 

— Ești sigură că pe ziua de astăzi nu mai ai nevoie de mine? 

— Ei, fă și tu o pauză. Apropiindu-se de Sophie, Sarah o 
strânse la piept, Fără tine n-am fi putut trece prin toate astea. În 
curând trebuie să vină Gregg. Săptămâna viitoare începe 
cursurile, așa că mâine va pleca spre Stanford. lar astăzi va 
umbla prin oraș cu Laurie. 

— Şi tu? 

— Eu rămân acasă. Simt nevoia să zac în pat. 

— Nici un domn Donnelly? 

— Nu în seara asta. Trebuie să plece în Connecticut ca să 
participe la o conferinţă sau la ceva de genul ăsta. 

— İl plac, Sarah. 

— Şi eu. 


Sophie se îndrepta spre ușă când auzi soneria telefonului. 
Sarah îi făcu semn să plece. 

— Lasă-l. Răspund eu. 

Era Justin. Pentru Sarah, salutul lui precipitat trase un semnal 
de alarmă. 

— S-a întâmplat ceva? îl întrebă. 

— Nu, nu, spuse el pe un ton liniștitor. Dar Laurie mi-a dat 
astăzi un nume și tot încerc să-mi amintesc în ce context l-am 
mai auzit. Pentru că l-am mai auzit, și încă destul de recent. 

— Ce nume? 

— Lee. 

Sarah se încruntă. 


— Păi, să vedem... A, știu! Scrisoarea pe care mi-a trimis-o 
Thomasina Perkins cu vreo două săptămâni în urmă... Ţi-am 
vorbit de ea. Spunea că a încetat să creadă în miracolele 
reverendului Hawkins. În afară de asta, în scrisoarea aia mi-a 
atras atenţia că, atunci când s-a rugat deasupra capului ei, 
reverendul s-a referit la Laurie numind-o, din greșeală, „Lee”. 

— Asta-i, zise Justin. Și eu am observat greșeala când am 
urmărit emisiunea. 

— Laurie de ce a pomenit acest nume? întrebă Sarah. 

— Așa s-a autobotezat alter ego-ul băiat. Evident, este vorba, 
probabil, de o simplă coincidenţă. Sarah, trebuie să mă grăbesc. 
Au nevoie de mine la etaj. Laurie este în drum spre casă. Te sun 
mai târziu. 


Sarah puse încet receptorul în furcă. O frământa o idee 
înspăimântătoare, incredibilă și, totodată, extrem de plauzibilă. 
Fără să ezite, formă numărul agenţiei imobiliare la care lucra 
Betsy Lyons. 

— Doamnă Lyons, vă rog să scoateţi dosarul casei noastre. 
Vin chiar acum la dumneavoastră. Trebuie să aflu datele exacte 
în care aţi fost contactată de soţii Hawkins. 

Laurie era în drum spre casă. Gregg putea sosi în orice clipă. 
Sarah ieși în fugă din apartament, dar fără să uite să le lase 
cheia ascunsă sub ștergătorul de picioare. 


110 

Mergând pe West Side Drive, Laurie trecu de Strada 96, 
traversă podul George Washington, viră spre vest, intrând pe 
șoseaua 4, apoi spre nord, pe șoseaua 17. Ştia de ce avea 
această senzaţie teribilă că timpul ei era pe sfârșite. 

| se interzisese să rostească vreun nume. | se interzisese să 
vorbească despre ceea ce-i făcuse bărbatul acela. Telefonul din 
mașina ei sună. Apăsă pe bulonul ANSWER. 

Era reverendul Hawkins. 

— Laurie, Sarah mi-a dat numărul tău. Te îndrepţi spre casă? 

— Da. Unde este Sarah? 

— Chiar aici, lângă mine. A avut un accident minor, dar n-are 
nimic, draga mea. 

— Accident? Cum adică? 

— A venit la noi ca să ia niște scrisori venite pe fosta voastră 
adresă și și-a scrântit glezna. Poţi veni direct aici? 

— Sigur. 

— Grăbește-te, draga mea. 


111 

Revista People, al cărei principal articol era cel referitor la 
reverendul Bobby și la Carla Hawkins, sosi la toate cutiile 
poștale din ţară. 

În Harrisburg, văzându-i pe soţii Hawkins pe copertă, 
Thomasina Perkins scoase o exclamaţie de uimire. lertându-i 
aproape de tot că o neglijaseră, deschise imediat revista ca să 
citească articolul. Dar rămase cu gura căscată când văzu 
fotografia dinăuntru. Era o fotografie făcută cu douăzeci de ani 
în urmă, în care soţii Hawkins arătau cu totul altfel decât acum. 
El avea un cercel de aur, braţe puternice, foarte păroase, barbă. 
Ea avea părul drept, sârmos, închis la culoare. Amândoi aveau 
câte o chitară. Thomasina simţi că i se limpezește mintea când 
citi cuvintele: „Bic și Opal, doi cântăreţi care speră să devină 
staruri ale muzicii rock.” Bic. Acesta era numele care nu-i 
dăduse pace atâţia ani de zile. 


Justin ieși din cabinet la cincisprezece minute după ce vorbi 
cu Sarah, gata să plece în Connecticut, unde era așteptat la un 
seminar. Dar când trecu pe lângă secretară, observă că pe 
biroul ei era o revistă. Privirea îi căzu pe una dintre fotografiile 
inserate în articolul care se întindea pe ambele pagini la care 
era deschisă. Sângele îi îngheţă în vene. Inșfăca revista. Copacul 
acela imens, cu trunchi gros... Și coteţul de găini... Nu vedea 
nici urmă de casă, dar coteţțul se afla în fundal, exact ca și 
dincolo... Sub poză scria: „Locul pe care s-a aflat casa din care 
reverendul Hawkins și-a lansat cultul”. 

Justin se întoarse în fugă în cabinet ca să scoată din dosarul 
lui Laurie poza reconstituită pe care o puse lângă cea din 
revistă. Copacul era ceva mai mare în fotografia făcută recent, 
dar avea același trunchi gros și noduros. Colţul coteţului care 
apărea de după casă în fotografia veche părea același de lângă 
construcţia acum vizibilă din fotografia nouă. lar lângă copac 
rămăsese o fundaţie din piatră... 

Justin ieși alergând din clinică. Mașina lui era parcată pe 
stradă. O va suna pe Sarah de la telefonul de la bord. Prin faţa 
ochilor lui se derula emisiunea religioasă de la televizor, cu 
reverendul Bobby Hawkins rugându-se cu mâinile întinse 
deasupra capului Thomasinei Perkins. Rugându-se ca femeia să- 
și amintească numele oamenilor care o răpiseră pe Lee... 


În Teaneck, Betty Moody se așeză fericită să citească noul 
număr al revistei People. Brendon își luase două zile libere și era 
neobișnuit de relaxat. Răsfrânse dispreţuitor buzele când dădu 
cu ochii de fotografia soţilor Hawkins de pe copertă. 

— Nu pot să-i sufăr pe ăștia doi, bombăni, uitându-se peste 
umărul soției sale. Ce-or fi putut scrie despre ei? 

Betty deschise revista la pagina la care se alia de obicei 
articolul principal. 

— lisuse, mormăi Moody când citi: „Bic și Opal, doi cântăreţi 
care speră să devină staruri ale muzicii rock...” Ce naiba se 
întâmplă cu mine? strigă apoi. Era clar ca lumina zilei. 

O clipă mai târziu pleca grăbit oprindu-se doar cât să-și ia 
arma dintr-un sertar. 


112 

Stând lângă biroul agentei Betsy Lyons, Sarah analiza dosarul 
Kenyon-Hawkins. 

— Deci Carla Hawkins a intrat pentru prima dată în agenţia 
dumneavoastră abia după ce ne-am scos casa la vânzare, 
comentă Sarah. 

— Dar nu i-am arătat-o chiar de atunci. 

— În ce împrejurări i-ai arătat-o? 

— S-a uitat prin catalog și a observat-o. 

— Aţi lăsat-o vreodată singură în casa noastră? 

— Niciodată, se răţoi Lyons. 

— Doamnă Lyons, pe la sfârșitul lunii ianuarie ne-a dispărut 
un cuţit. Văd că am fost vizitate de Carla Hawkins de mai multe 
ori chiar înainte de a constata că nu-l mai găsim. Nu este ușor 
să furi un cuţit mare agăţat de perete dacă ești urmărit 
necontenit. În schimb, dacă rămâi singur chiar și o clipă... Nu 
reţineţi dacă aţi lăsat-o cumva singură în bucătărie? 

Lyons își mușcă buza. 

— Da, spuse fără prea multă tragere de inimă. Şi-a scăpat 
mănușa în dormitorul lui Laurie. M-am dus să s-o recuperez, 
lăsând-o chiar în bucătărie, șezând pe un scaun. 

— În regulă. Nu consideraţi că este cam neobișnuit ca oamenii 
să nu se tocmească atunci când vor să cumpere o casă? 

— Domnișoară Sarah, aţi avut noroc să obţineţi un asemenea 
preţ în zona asta. 

— Nu sunt sigură că se poate vorbi de noroc în cazul ăsta. Nu 
este oare foarte neobișnuit să închei toate actele, apoi să le 
permiţi foștilor proprietari să rămână pe loc până se hotărăsc să 
se mute, fără a le pretinde măcar chirie? 

— Este. 

— Nu sunt surprinsă. O ultimă observaţie. Uitaţi-vă la aceste 
date. S-a întâmplat deseori ca doamna Hawkins să vină la noi 
sâmbăta pe la ora unsprezece. 

— Da. 

— Asta este exact ziua și ora la care Laurie era la ședințele de 
psihoterapie, spuse Sarah pe un ton nefiresc de liniștit. lar ei o 
știau. 

Capul de pui care o îngrozise atât de tare pe Laurie... 
Cuţitul... Fotografia din jurnalul fetei... Oamenii aceia fâțâindu- 
se întruna pe la ușa lor, ba înăuntru, ba afară, cu niște cutii care 


nu cântăreau mai mult de cinci sute de grame... Insistenţa cu 
care dorise Laurie să se întoarcă la clinică în seara în care, abia 
revenită acasă, avusese surpriza să-i vadă pe soții Hawkins 
vizitându-le... Și... Și casa roz! gândi Sarah. Carla Hawkins a 
pomenit de această casă în seara în care am cinat cu ei. 

— Doamnă Lyons, i-aţi spus vreodată doamnei Hawkins că 
una dintre cele două case din capătul străzii noastre a fost 
cândva zugrăvită într-un roz bătător la ochi? 

— Nu știu nici o casă roz. 

Sarah puse repede mâna pe receptor. 

— Trebuie să sun acasă. 

li răspunse Gregg Bennett. 

— Gregg, mă bucur că ești acolo. Ai grijă să rămâi permanent 
lângă Laurie. 

— Dar nu este aici, spuse Gregg. Speram că este cu tine. 
Sarah, sunt cu Brendon Moody. O să vină și Justin; abia a părăsit 
New York-ul. Sarah, soţii Hawkins sunt oamenii care au răpit-o 
pe Laurie. Și Justin este sigur de lucrul acesta, și Moody. Unde 
este Laurie? 

Cu o certitudine dincolo de rațiune, Sarah cunoștea răspunsul. 

— Casa, spuse. Pornesc spre casă. 


113 

Laurie intră pe strada care îi era atât de familiară, rezistând 
tentației de a împinge pedala de acceleraţie până la podea. Pe 
gazonul din faţa uneia dintre case se jucau niște copii. Cu ani în 
urmă, mama ei nu-i permisese să iasă singură pe peticul cu 
iarbă de lângă carosabil, din cauza băiatului căruia îi plăcea să 
conducă mașina cu o viteză atât de mare. 

Sarah. Luxaţia de gleznă nu este prea gravă, își spuse, 
încercând să se liniștească. Dar aici nu era vorba de așa ceva. 
Era vorba de ceva extrem de grav. O știa. O presimţise toată 
ziua. 

Întorcând volanul, intră pe fosta lor alee de acces. Casa arăta 
deja cu totul altfel. Cât de frumoase fuseseră jaluzelele și 
draperiile albastre pe care mama ei le lega cu câte un cordon. 
Soții Hawkins le înlocuiseră cu obloane negre la exterior, care, 
atunci când erau închise, dădeau clădirii un aspect foarte 
neprimitor. Acum, casa asta îi amintea de o alta... de una 
întunecoasă, bine ferecată, în care se întâmplaseră niște lucruri 
îngrozitoare. 

Traversând grăbită aleea, Laurie o luă pe dalele de piatră care 
duceau spre intrare, apoi urcă treptele verandei. La ușă fusese 
instalat un interfon. Probabil că o zărise cineva, deoarece, 
imediat ce atinse butonul soneriei, auzi o voce de femeie 
spunând: 

— Ușa este descuiată. Intră. 

Laurie roti butonul sferic, păși în vestibul și închise ușa în 
urma ei. Vestibulul, de obicei luminat de lămpile din încăperile 
alăturate, era acum cufundat în semiîntuneric. Laurie clipi, apoi 
se uită în jur. Nu se auzea nici un sunet. 

— Sarah! strigă. Sarah! 

— Suntem în fosta la cameră. Te așteptăm, îi răspunse o voce 
de departe. 

Laurie începu să uree scara, mai întâi repede, apoi din ce în 
ce mai lent. 

Fruntea i se umplu de broboane de sudoare. Mâna cu care se 
ţinea de balustradă transpirase până într-atât, încât lăsă în urmă 
o dâră umedă. | se uscă gura și avu senzaţia că limba i se 
umflase. Respirația fetei deveni greoaie și rapidă. Ajunsă în 
capătul de sus al scării, o luă de-a lungul culoarului. Ușa 
dormitorului ei era închisă. 


— Sarah! strigă. 

— Intră, Lee! De data aceasta, vocea bărbatului era 
nerăbdătoare - la fel de nerăbdătoare cum fusese cu multă 
vreme în urmă, când ea nu vrusese să se supună ordinului de a 
urca cu el la etaj. 

Disperată, rămase nemișcată în fața ușii. Era perfect 
conștientă că Sarah nu se alia acolo. Intotdeauna știuse că, într- 
o bună zi, ei o vor aștepta. Ziua aceea venise. 

Ușa se deschise brusc spre interior, trasă de Opal. Ochii ei 
erau reci și ostili, exact cum fuseseră la prima lor întâlnire. Un 
zâmbet care nu era deloc zâmbet îi depărtă buzele. Era 
îmbrăcată într-o fustă neagră, scurtă și un tricou foarte întins 
peste sâni. Părul șaten închis, lung, sârmos, acum nepieptănat, 
îi atârna în dezordine peste umeri. Laurie nu opuse nici o 
rezistență în momentul în care Opal o luă de mână și o trase 
spre celălalt capăt al încăperii, unde Bic ședea pe un balansoar 
vechi, cu picioarele goale, cu nasturele de la betelia pantalonilor 
negri, lucioși desfăcut, cu un tricou murdar care îi scoatea la 
iveală braţele păroase. Cercelul din aur mătuit de la ureche se 
legănă când se întinse spre ea. Apucând-o de ambele mâini, o 
trase, făcând-o să stea în picioare în faţa lui ca pe un copil 
chiulangiu. Pe genunchi avea o zdreanţă roz. Costumul ei de 
baie. Singura lumină din încăpere provenea de la lampa de 
veghe pe care mama ei o lăsa întotdeauna aprinsă fiindcă lui 
Laurie îi era frică de întuneric. 

În capul ei răsunară ţipetele unor voci puternice. 

Una, foarte furioasă, o certa: Proastă mică ce ești, n-ar fi 
trebuit să vii! 

Un copil se plângea: Nu mă obliga s-o fac. 

Un băiat urla: Fugi. Fugi. 

Un glas obosit spunea: Este vremea să murim pentru toate 
relele pe care le-am făcut. 

— Lee, zise Bic oftând. Ai uitat ce promisiune mi-ai făcut, nu-i 
așa? l-ai vorbit medicului despre noi. 

— Da. 

— Ştii ce-o să ţi se întâmple? 

— Da. 

— Ce i s-a întâmplat puiului de găină? 

— l-ai tăiat capul. 

— Ai prefera să le pedepsești singură? 


— Da. 

— Bună fată. Vezi cuțitul? Întinse degetul lui arătător spre un 
colț al încăperii. Uitându-se într-acolo, Laurie dădu din cap 
aprobator. la-l și întoarce-te la mine, spuse Bic. 

Când traversă încăperea, Laurie auzi din nou vocile care ţipau 
la ea: 

Nu face așa ceva! 

Fugi. 

la-l. Fă exact ce-ţi spune. Amândouă suntem niște stricate; o 
știm foarte bine. 

Încleștându-și degetele în jurul plăselelor cuţitului, Laurie se 
întoarse la Bic. Se crispă când își reaminti imaginea puiului care 
se zbătuse pe lângă picioarele ei. Acum venise rândul său. 

Bic era atât de aproape de ea... Îi simţea pe faţă respiraţia 
fierbinte. Știuse întotdeauna că, mai devreme sau mai târziu, 
intrând într-o încăpere oarecare, îl va găsi exact așa, șezând 
într-un balansoar. 

Braţele lui o înconjurară. În clipa următoare se trezi cocoțată 
pe genunchii lui, cu labele picioarelor bălăbănindu-se deasupra 
podelei. Lipindu-și cu gingășie faţa de obrazul fetei, Bic începu 
să o legene înainte și înapoi, înainte și înapoi... 

— Ai fost tentaţia mea, îi șopti. Când vei muri, mă vei elibera. 
Acum, când vom începe să cântăm frumosul cântec pe care l- 
am cântat întotdeauna împreună, vreau să te rogi să obţii 
iertarea Domnului. Apoi te ridici în picioare, îmi dai un ultim 
sărut, de despărţire, te duci în colţ, îţi pui vârful cuţitului în 
dreptul inimii și apeşi. Dacă nu te supui, știi ce trebuie să fac. 

Vocea lui era profundă, dar tandră când începu să cânte: 

— „Uluitoare milostivire, cât de dulce sunet...” 

Balansoarul continua să se legene înainte și înapoi, izbindu-se 
zgomotos de podeaua goală. 

— Cântă, Lee, îi ordonă Bic brutal. 

— „Care a salvat o păcătoasă ca mine...” Mâinile lui îi 
mângâiau umerii, braţele, gâtul. Într-un minut se va termina 
totul, își spuse Laurie, pentru a se liniști. Vocea ei soprană se 
ridică limpede și dulce: „Odată am fost pierdută, dar acum m- 
am regăsit... am fost oarbă, dar acum văd.” Degetele ei apăsau 
lama cuţitului în dreptul inimii. 

Nu trebuie să așteptăm, o îndemnă Leona. Fă-o acum. 


114 

Justin străbătu drumul dintre New York și New Jersey cu viteza 
maximă cu care îndrăzni să meargă, încercând să se convingă 
că Laurie nu păţise nimic. Ea plecase direct spre casă, unde 
trebuia să se întâlnească cu Gregg. Numai că în dimineaţa asta 
Justin observase la Laurie ceva deosebit, ceva care îl neliniștise. 
Parcă o oarecare... resemnare. Da, ăsta era cuvântul. De ce 
fusese oare resemnată? 

De cum urcase în mașină, încercase s-o sune pe Sarah ca s-o 
avertizeze cine erau soţii Hawkins, însă nu-i răspunsese nimeni. 
Din zece în zece minute apăsase pe REDIAL. 

Abia când viră spre nord, intrând pe șoseaua 17, i se 
răspunse. Gregg ajunsese în apartamentul fetelor. Sarah era 
plecată, îi spuse el lui Justin. Dar o aștepta pe Laurie, care 
trebuia să sosească din clipă în clipă. 

— N-o lăsa din ochi, zise Justin pe un ton autoritar. Soții 
Hawkins au răpit-o. Sunt sigur că nu mă înșel. 

— Hawkins! Nemernicul! 

Revolta lui Gregg nu tăcu decât să-i atragă și mai mult atenţia 
lui Justin asupra enormelor suferințe pe care le avusese de 
îndurat Laurie. În toate aceste ultime luni de zile, cei doi 
Hawkins se învârtiseră întruna prin preajma ei, terorizând-o, 
străduindu-se din răsputeri să o bage într-un spital de nebuni. 
Enervat, apăsă pedala de acceleraţie. Mașina ţâșni înainte. 

Telefonul de la bordul ei sună exact când părăsi șoseaua 17 
pe la ieșirea din dreptul bulevardului Ridgewood. 

Era Gregg. 

— Sunt cu Brendon Moody. Sarah crede că Laurie ar putea fi 
în fosta lor casă, cu soţii Hawkins. Noi am pornit deja într-acolo. 

— Nu am fost acolo decât de două ori. Îndrumă-mă. 

Când Gregg începu să-i dea în grabă explicaţiile necesare, 
Justin își aminti imediat drumul. Ocoli pe lângă gară, drept 
înainte prin faţa unei drogherii, apoi tot înainte pe Godwin, la 
stânga pe Lincoln... 

Când trecu prin dreptul bazinului Graydon, nu îndrăzni să 
gonească prea tare. Aglomeraţia era cam mare în zona 
respectivă. Niște părinţi traversau strada împreună cu copiii lor, 
ducându-i la înot. 


Justin văzu înaintea ochilor imaginea unei Laurie fragile 
mângâindu-l pe monstrul care o răpise pe vremea când avea 
patru ani, îmbrăcată doar în costumul roz de baie. 


115 

Laurie își lăsase Buick-ul pe aleea de acces. leșind ca o vijelie 
din mașină, Sarah urcă în fugă treptele verandei. După ce apăsă 
insistent pe butonul soneriei, încercă să rotească butonul sferic. 
Ușa era descuiată. Când o deschise și intră grăbită în vestibul, 
auzi de la etaj un zgomot de ușă trântită. 

— Laurie! strigă. 

Carla Hawkins își făcu apariţia în capătul de sus al scării. Părul 
șaten închis era ciufulit. Abia când începu să coboare treptele, 
femeia își legă cordonul capotului aparent abia îmbrăcat. Cu o 
voce puternică, ea spuse: 

— Sarah, Laurie a venit acum câteva minute cu un cuțit. 
Ameninţă că se va sinucide. Bobby încearcă s-o convingă că nu 
trebuie să facă un asemenea gest. Nu trebuie s-o sperii. Rămâi 
aici cu mine. 

Sarah o împinse deoparte și se repezi pe scară în sus. Când 
ajunse la etaj, se uită înnebunită în jur. Ușa din capătul holului, a 
dormitorului surorii sale, era închisă. Picioarele parcă nici nu 
atinseră podeaua când se îndreptă ca o săgeată într-acolo. Dar, 
o dată ajunsă în faţa ușii, se opri. Dinăuntru auzea o voce 
bărbătească, ba ridicată, ba coborâtă. Cu un efort inimaginabil, 
Sarah se strădui să nu deschidă ușa brusc, ci cu foarte mare 
prudenţă. 

Stând în colţul încăperii, Laurie se uita cu ochi goi la Bobby 
Hawkins. Ţinea cuțitul în mâini, cu lama pusă în dreptul inimii. 
Vârful lui îi străpunsese deja pielea. Pe bluză îi apăruse o 
picătură de sânge. 

Hawkins era înfășurat într-un halal din prosop alb, lung până 
la podea. Părul nepieptănat arăta ca o claie. 

— Trebuie să faci doar ceea ce vrea Domnul, spunea el. Adu-ţi 
aminte ce așteaptă El din partea la. 

Încearcă s-o determine să se sinucidă, gândi Sarah. Laurie, 
parcă în transă, nu era conștientă de prezenţa surorii sale. 
Sarah se temea să facă o mișcare bruscă spre ea. 

— Laurie, spuse încet. Laurie, uită-le la mine. 

Dar mâna surorii sale împinse încă puţin plăselele cuțţitului, 
băgând lama ceva mai adânc în trup. 

— Toate păcatele trebuie pedepsite, spuse Hawkins cu un 
glas melodios, hipnotizant. Nu mai trebuie să păcătuiești 
niciodată. 


Brusc, Sarah văzu că faţa surorii sale capătă o expresie 
hotărâtă. Decizia finală fusese luată. 
— Laurie, nu, ţipă. Laurie, nu! 


Vocile strigau la ea. 

Lee urla: Oprește-te! 

Debbie plângea îngrozită. 

Kate se răstea la ea: Laso! Proasto! 

Vocea lui Leona se ridica deasupra tuturor celorlalte. Hai, fă-o 
odată! 

Și mai plângea cineva. Sarah. Sarah, cea care era întotdeauna 
atât de puternică și de grijulie, venea spre ea, cu mâinile întinse 
înainte și obrajii scăldaţi în lacrimi, implorând-o: 

— Nu mă părăsi. Te iubesc. 

Toate vocile amuţiră. Laurie aruncă cuțitul spre celălalt capăt 
al încăperii și se repezi cu pași împleticiţi la Sarah ca s-o strângă 
la piept. 


Cuţitul era pe podea. Cu ochii scăpărători și părul zburlit, cu 
halatul în care îl înfășurase Opal când se auzise soneria 
alunecându-i de pe umeri, Bic se aplecă. Mâna lui se încleștă pe 
plăsele. 

Lee nu avea cum să mai fie vreodată a lui. Șirul lung al anilor 
în care o dorise și se temuse de amintirile ei se sfârșise. Așa 
cum se sfârșise și cariera lui de propovăduitor. Laurie fusese 
tentaţia și distrugerea lui. lar sora ei îl împiedicase să ajungă la 
ea. Prin urmare trebuia să moară împreună. 


Laurie auzi șuierătura care o obsedase timp de atâţia ani și 
zări în semiîntuneric strălucirea lamei care spinteca aerul în 
cercuri tot mai largi, propulsată de un braţ gros, foarte păros. 

— Nu, gemu ea, dându-i un brânci violent surorii sale pentru a 
o da la o parte din calea cuţitului. 

Sarah, pierzându-și echilibrul, făcu un pas înapoi, se poticni și 
căzu pe spate, lovindu-se cu capul de braţul balansoarului. 


Cu un rânjet înspăimântător, Bic înaintă cu pași măsuraţi spre 
Laurie. Lama cuţitului continua să spintece aerul, blocându-i 
fetei orice cale de scăpare. In cele din urmă, ea nu mai avu 


unde să se retragă. Lipită cu spatele de perete, își privi călăul 
direct în ochi. 


116 

Când ajunse pe Twin Oaks Road, Brendon Moody apăsă 
pedala de acceleraţie până la podea. 

— Sunt amândouă aici, spuse răstit când văzu cele două 
mașini oprite pe aleea de acces. Apoi, cu Gregg pe urmele lui, 
se repezi spre casă. De ce era larg deschisă ușa de la intrare? 

În camerele întunecoase dinăuntru domnea o linişte 
nefirească. 

— Verifică parterul, ordonă ei. Eu urc la etaj. 

Ușa de la capătul culoarului era deschisă. Dormitorul lui 
Laurie. Brendon fugi într-acolo. Instinctul îl făcu să-și scoată 
arma. Când ajunse la ușă, auzi un geamăt și văzu o scenă de 
coșmar. 

Sarah era întinsă pe podea. Ameţită, fata se chinuia să se 
ridice. De pe frunte i se scurgea un firicel de sânge. 

Carla Hawkins încremenise, la câţiva pași de Sarah. 

Laurie, înghesuită într-un colț al încăperii, își ţinea mâinile la 
gât și se uita fix în ochii anormal de holbaţi ai bărbatului care se 
apropia de ea, manevrând cuțitul pe niște traiectorii din ce în ce 
mai largi. 

Bic Hawkins ridică mâna deasupra capului, cobori privirea 
spre Laurie, apropiindu-și fața până la numai câţiva centimetri 
de a ei, și murmură: 

— La revedere, Lee. 

Aceea era clipa de care avea nevoie Brendon Moody. Glonţul 
lui nu rată ţinta; nimeri exact în gâtul omului care o răpise pe 
Laurie. 


Justin intră alergând în casă exact în clipa în care Gregg, 
traversând vestibulul, se repezea spre scară. 

— Sus! strigă Gregg. 

Cei doi abia ajunseseră pe palierul de la etaj când se auzi 
împușcătura. 


Ea știuse întotdeauna că evenimentele se vor desfășura în 
următoarea ordine: întâi trebuia să vadă cuțitul intrându-i în gât, 
apoi să simtă sângele cald stropindu-i faţa și braţele. 

Dar acum cuțitul dispăruse. În schimb, fu împroșcată de un 
sânge care nu-i aparținea. Bic, nu ea, era cel care se lăsase 


încet în jos, prăbușindu-se în cele din urmă pe podea. Şi ochii 
lui, nu ai ei, priveau ţintă spre tavan. 

Laurie se uită cum clipesc ochii aceia strălucitori, poruncitori, 
apoi se închid pentru totdeauna. 

Justin și Gregg trecură în același timp pragul ușii dormitorului. 
Carla Hawkins, îngenuncheată lângă trupul neînsufleţit al soțului 
ei, se ruga: 

— Întoarce-te, Bic. Hai, fă un miracol. Tu poţi face miracole. 

Brendon Moody, rămas cu arma în mână, dar cu braţul moale 
pe lângă corp, urmărea scena cu ochi lipsiți de expresie. 

Toţi cei trei bărbaţi se uitară la Sarah care se căznea să se 
ridice în picioare. Laurie se îndreptă spre ea cu mâinile întinse. 
Rămaseră o vreme utilându-se una la alta. Apoi, cu voce fermă, 
Laurie spuse: 

— S-a terminal, Sarah. De data asta, chiar că s-a terminat. 


117 

Două săptămâni mai târziu, stând lângă unul dintre posturile 
de control ale aeroportului Newark, Sarah și Justin o urmăreau 
pe Laurie străbătând coridorul care ducea la poarta de 
îmbarcare a zborului 19. Avionul aparţinând companiei United 
Airlines urma să o ducă în San Francisco. 

— O alegere mai bună nici că ar fi putut să facă în momentul 
de faţă, o asigură Justin, văzând că zâmbetul luminos de rămas- 
bun fusese înlocuit de o expresie îngrijorată. În afară de faptul 
că își va termina colegiul în San Francisco, are și avantajul că se 
va afla lângă Gregg. 

— Ştiu că este cea mai bună alegere. O să joace mult golf, o 
să-și recapete cheful de viaţă, o să-și ia diploma de absolvire. O 
să fie independentă și, pe deasupra, o să-l aibă pe Gregg alături. 
Se înțeleg bine. Nu mai are nevoie de mine - cel puţin, nu așa 
cum a avut până acum. 

In punctul în care coridorul făcea un cot, Laurie se întoarse, le 
zâmbi, își sărută palma și suflă în ea. 

S-a schimbat, gândi Sarah. Este încrezătoare, sigură pe sine. 
N-am mai văzut-o niciodată purtându-se așa. 

Lipindu-și degetele de buze, Sarah îi întoarse sărutul. 

Când Laurie dispăru după colţ, ca simţi braţul lui Justin 
cuprinzând-o protector pe după umeri, 

— Păstrează restul sărutărilor pentru mine, iubito. 


SFÂRȘIT