Karin Slaughter — [Grant County] 02 Post-mortem

- 
= 


“Grant County 42 = 


KARIN SLAUGHTER 


Seria Grant County 


Volumul 2 


POST-MORTEM 


Original: K/sscut (2007) 


Traducerea: 
CARMEN NEDELCU 


y 


virtual-project.eu 


29 


2011 


SÂMBĂTĂ 
Capitolul 1 


— Dancing queen, murmură Sara Linton făcându-și loc pe 
patinoar. Young and sweet, only seventeen. 

În stânga sa auzi un scrâșnit ascuţit de rotile și se întoarse 
tocmai la timp pentru a-l prinde pe puștiul care era cât pe ce să 
se ciocnească de ea. 

— Justin! exclamă, recunoscându-l pe băiatul de șapte ani. 

ÎI ridică de gulerul cămășii, exact în clipa în care picioarele lui 
se împleticeau în patinele cu două rotile. 

— Bună, doamnă doctor, reuși să spună Justin, cu răsuflarea 
tăiată. Încercând să o vadă pe doctoriță își tot împingea cu 
mâna casca de protecţie care era prea mare pentru căpșorul lui. 

Sara îi zâmbi, abţinându-se să nu râdă. 

— Salut, Justin! 

— Mi se pare că vă cam place melodia asta, nu-i așa? ȘI 
mamei îi place, spuse el privind-o direct în ochi, cu buzele ușor 
întredeschise. Așa cum li se întâmpla majorităţii pacienţilor 
Sarei, și Justin păru puţin șocat s-o vadă în afara clinicii. 

Uneori femeia se întreba dacă nu cumva pacienţii ei credeau 
că locuiește undeva la subsolul spitalului, așteptând ca ei să 
facă vreun guturai sau vreo gripă, iar ea să vină repede să-i 
consulte. 

— Oricum, v-am văzut când o cântaţi, zise băiatul, 
împingându-și din nou casca pe spate și lovindu-se cu cotiera în 
nas. 

— Stai așa, se oferi Sara să-l ajute și se aplecă să-i prindă 
curelușa sub bărbie. 

Pe patinoar muzica era atât de tare, încât Sara o simţi vibrând 
în catarama curelei, atunci când încercă să i-o lege. 

— Multumesc, îi strigă Justin și își puse apoi ambele mâini pe 
cască, de parcă ar fi vrut să și le odihnească. 

Gestul îl dezechilibră și se împiedică, prinzându-se de un 
picior de-al Sarei care îl apucă din nou de cămașă și-și făcu loc 
cu el până la marginea patinoarului, lângă balustrada de 


3 


protecţie. După ce încercase și ea o pereche de patine cu două 
rotile, ceruse unele de tip vechi, cu patru rotile, nedorind să 
cadă în fund în faţa a jumătate de oraș. 

— Uau! chicoti Justin, apucându-se de balustradă, cu ochii la 
patinele ei. Ce picioare mari aveţi! 

Sara se uită în jos la patinele ei, simțindu-se puțin jenată. Toţi 
râseseră de picioarele ei mari, încă de pe când avea șapte ani. 
La treizeci și ceva de ani, atunci când încă mai auzea remarca 
asta, Sarei îi venea să se ascundă sub pat, ca atunci când era 
copil, cu un bol de îngheţată de ciocolată în braţe. 

— Ai patine de băieţi! exclamă Justin, dând drumul 
balustradei ca să arate cu degetul spre patinele ei. 

Sara îl prinse tocmai când era din nou pe punctul de a cădea. 

— Drăguţule, șopti Sara politicoasă la urechea puștiului, să-ți 
aduci aminte de treaba asta când o să vii la mine pentru injecții. 

— Cred că mă cheamă mama, murmură el, reușind să 
schițeze un zâmbet, și înaintă de-a lungul balustradei aruncând 
câte o privire îngrijorată în spate, să vadă dacă nu cumva Sara îl 
urmărește. 

Femeia își încrucișă braţele, sprijinindu-se de balustradă și 
uitându-se după el. Sara iubea copiii, un lucru împărtășit de toţi 
pediatrii, dar era cu totul altceva să-ţi petreci fiecare sâmbătă 
seara în compania lor. 

— Acesta era tipul cu care aveai întâlnire? întrebă Tessa, 
oprindu-se lângă ea. 

Sara se uită la ea cu reproș: 

— Amintește-mi cum de m-am trezit implicată în chestia asta. 

— Fiindcă mă iubești? schiță Tessa un zâmbet. 

— Cum să nu, îi răspunse Sara caustic. 

De cealaltă parte a patinoarului îl zări pe Devon Lockwood, cel 
mai nou dintre iubiții Tessei, care lucra și el în afacerea familiei 
Linton. Devon își conducea nepotul pe patinoarul pentru copii, în 
timp ce fratele lui se uita după ei. 

— Maică-sa nu mă prea înghite, zise Tessa cu voce joasă. Se 
uită urât la mine de câte ori mă vede cu fiu-său. 

— Și tata se comportă la fel când e vorba de fetele lui, îi 
reaminti Sara. 

Devon le observă uitându-se la el și le făcu cu mâna. 

— E bun cu copiii, zise Sara întorcându-i salutul. 


— Are mâini foarte pricepute, adăugă și Tessa încet, aproape 
ca pentru sine. Se întoarse spre Sara: Fiindcă veni vorba, unde-i 
Jeffrey? 

Sara aruncă o privire spre intrarea principală, întrebându-se 
același lucru. Nu-și explica nici ea de ce o mai interesa dacă 
fostul ei soț venea sau nu la patinoar. 

— Nu știu, răspunse. Când a devenit atât de aglomerat locul 
ăsta? 

— E sâmbătă seara și campionatul de fotbal n-a început încă; 
ce altceva să facă oamenii? întrebă Tessa retoric, dar n-o lăsă 
pe Sara să schimbe subiectul. Unde-i Jeffrey? 

— Poate că n-o să vină. 

Tessa zâmbi cu subiînțeles și Sara pricepu că se abţine, ca să 
nu facă un comentariu răutăcios. 

— Hai, dă-i drumul! 

— Nu voiam să spun nimic, zise Tessa, iar Sara nu-și dădea 
seama dacă minte sau nu. 

— Ne întâlnim doar, a continuat Sara, apoi făcu o pauză, 
întrebându-se pe cine voia să convingă de asta, pe Tessa sau pe 
ea însăși? Nu-i o chestie serioasă, rosti în încheiere. 

— Știu. 

— Abia dacă ne-am sărutat. 

Tessa își ridică palmele cu resemnare: 

— Știu, repetă, cu un zâmbet atotștiutor pe buze. 

— Ne-am întâlnit de câteva ori. Asta-i tot. 

— Nu trebuie să mă convingi pe mine! 

Sara oftă adânc și se sprijini de balustradă. Se simţea ca o 
proastă, ca o adolescentă, nu ca o femeie în toată firea. 
Divorţase de Jeffrey cu doi ani în urmă, după ce-l prinsese cu o 
tipă care ținea magazinul din oraș. De ce se vedea iar cu el era 
un mister la fel de mare și pentru ea, și pentru familia ei. Incepu 
un cântec lent și luminile se micșorară. Sara urmărea cum 
cobora din tavan globul de oglinzi, împrăștiind pătrate de lumină 
pe tot patinoarul. 

— Trebuie să mă duc la toaletă, îi spuse surorii ei. Vrei să fii 
atentă dacă vine Jeffrey? 

Tessa privi peste umărul Sarei și zise: 

— Tocmai a intrat cineva la toaletă. 

— Sunt două. 


În timp ce se îndrepta spre toaleta doamnelor, Sara zări 
intrând o adolescentă corpolentă. O recunoscu pe fată, era 
Jenny Weaver, una dintre pacientele ei. Îi făcu semn cu mâna, 
dar fata n-o văzu. 

— Sper că mai poţi să aștepți, mormăi Tessa. 

Când văzu că o a doua adolescentă, pe care n-o cunoștea, 
intră după Jenny la toaletă, Sara se încruntă. In ritmul ăsta, risca 
să intre în insuficiență renală până apărea Jeffrey. 

Tessa făcu un semn cu capul spre intrarea principală: 

— Dacă vorbim de cineva înalt, brunet și arătos... 

Sara se trezi zâmbind fără să vrea când îl văzu pe Jeffrey 
îndreptându-se spre patinoar. Purta încă hainele de serviciu - un 
costum gri-închis și o cravată grena. 

Ca șef al poliţiei din districtul Grant, Jeffrey îi cunoștea pe cei 
mai mulţi din sală. Se uită împrejur, căutând-o din ochi pe Sara, 
oprindu-se ici și colo ca să dea mâna cu diverși. Sara refuză să 
facă orice gest prin care să-i atragă atenţia. In acel moment al 
relației lor voia să-i lase lui iniţiativa. 

Îl cunoscuse pe când el investiga unul dintre cazurile la care 
ea fusese medicul legist. Işi luase postul de medic legist ca să 
câștige un ban în plus, fiindcă voia să cumpere partea de 
cabinet deţinută de partenerul ei pe cale de pensionare, de la 
Clinica de Copii din Heartsdale. Deși își achitase datoria faţă de 
dr. Barney cu mai mulţi ani în urmă, Sara nu renunţțase la acea 
slujbă. Îi plăcea provocarea medicinei legale. Cu doisprezece ani 
în urmă, Sara își făcuse rezidenţiatul la Serviciul de urgenţă de 
la Spitalul Grady din Atlanta. Fusese un adevărat șoc pentru ea 
să treacă de la o slujbă atât de dură și alertă la munca din 
spitalul de copii, cu dureri de burtică și infecţii respiratorii. 
Activitatea de medic legist era o provocare pentru ea, deoarece 
îi ținea mintea și simţurile treze. 

Într-un final, Jeffrey o zări tocmai când dădea mâna cu Betty 
Reynolds. Se opri, iar colţurile gurii i se ridicară într-un zâmbet; 
apoi se încruntă, fiindcă femeia aceea insista să-i vorbească. 
Sara putea ghici despre ce era vorba. Magazinul lui Betty fusese 
spart de două ori în ultimele trei luni. Din întreaga ţinută și din 
felul în care gesticula îți puteai da seama că femeia îi reproșa 
ceva și, deși Jeffrey nu mai părea atent, ea continua să-i 
vorbească. 


În cele din urmă, Jeffrey dădu din cap și o bătu pe umăr în 
timp ce-i strângea mâna, stabilind probabil o întâlnire pentru a 
doua zi. Reuși să se desprindă și se îndreptă spre Sara, cu un 
zâmbet mucalit pe față. 

— Hei! 

Înainte de a-și da seama ce face, Sara dădea deja mâna cu el, 
așa cum făcuse toată lumea din sală. 

— Salut, Jeffrey, îi întrerupse Tessa, cu o voce neobișnuit de 
aspră. De obicei Eddie, tatăl lor, era cel nepoliticos față de 
Jeffrey. El îi întoarse un zâmbet uimit. 

— Salut, Tessa! 

— Mdaa, comentă Tessa, făcându-și vânt de lângă balustradă. 
Se îndepărtă, aruncându-i Sarei peste umăr o privire plină de 
înțeles. 

— Asta ce-a fost? întrebă Jeffrey. 

Sara își retrase mâna dintr-a lui, iar el îi reţinu degetele 
câteva clipe, ca pentru a o face să înțeleagă că el era cel care 
hotărâse să dea drumul mâinii. Era atât de sigur pe el! Mai mult 
decât orice altceva, această calitate o făcea pe Sara să vibreze. 

— Ai întârziat, spuse Sara încrucișându-și braţele. 

— Am avut probleme. 

— Soţul ei e plecat din oraș? 

Se uită la ea cu aceeași privire cu care se uita la martorii 
despre care știa că mint: 

— Am vorbit cu Frank, spuse, numindu-l pe detectivul-șef de 
la Poliţia din districtul Grant. l-am spus că e de serviciu astă- 
seară. Nu vreau să ne deranjeze nimeni. 

— Să deranjeze ce? 

Pe buzele lui apăru același zâmbet. 

— Mă gândeam să te seduc diseară. 

Sara râse, trăgându-se ușor în spate când el încercă să o 
sărute. 

— Sărutul e mai reușit când buzele partenerilor se ating, 
sugeră Jeffrey. 

— Nu și în faţa a jumătate dintre pacienţii mei! ripostă ea. 

— Atunci vino încoace! 

Oarecum împotriva voinţei sale, Sara trecu pe sub balustradă 
și îl luă de mână. O duse în spatele patinoarului, în apropierea 
toaletelor pentru femei, și se adăposti cu ea într-un colț din care 
nu puteau fi văzuți. 


— E mai bine așa? întrebă. 

— Da, răspunse Sara, uitându-se în jos la Jeffrey, fiindcă 
încălțată cu rotilele era cu câţiva centimetri mai înaltă decât el. 
Era mult mai bine, dar chiar trebuia să merg la toaletă. 

încercă să plece, dar el o opri, prinzând-o de talie. 

— Jeff, zise ea, conștientă de faptul că tonul nu era prea 
amenințător. 

— Ești atât de frumoasă! 

Sara își dădu ochii peste cap ca o adolescentă. El râse și-și 
încercă norocul: 

— Aseară m-am gândit tot timpul să te sărut. 

— Zău? 

— Îmi lipsește gustul tău. 

— E tot Colgate, spuse ea vrând să pară plictisită. 

— Nu despre gustul ăsta vorbeam. 

Sara păru surprinsă, iar el zâmbi, în mod evident satisfăcut de 
reacţia ei. Sara se simţi răscolită și tocmai voia să spună ceva - 
habar n-avea ce - când pagerul lui începu să sune. 

Jeffrey continua să o privească, de parcă n-ar fi auzit piuitul. 

Sara tuși ușor și-l întrebă: 

— N-ar trebui să răspunzi? 

Bărbatul privi la pagerul prins de curea și protestă scurt, când 
citi mesajul: 

— La naiba! 

— Ce? 

— O spargere, spuse scurt. 

— N-ai zis că Frank e de serviciu? 

— Da, dacă e vorba de chestii mărunte. Trebuie să sun de la 
un telefon public. 

— Dar unde ţi-e telefonul mobil? 

— E descărcat. Jeffrey păru să-și stăpânească suficient 
enervarea, încât să-i poată oferi un zâmbet încurajator. Nimic n- 
o să ne strice seara, spuse el, mângâind-o pe obraz. Pentru 
mine nimic nu e mai important decât tine în seara asta. 

— Ai vreo întâlnire amoroasă după ce luăm masa? îl necăji ea. 
Fiindcă putem s-o amânăm dacă e nevoie! 

Înainte de a se întoarce să plece, se uită la ea cu ochii mijiţi. 

Sara îl urmări îndepărtându-se și slobozi un „Doamne, 
Dumnezeule!”, sprijinindu-se de zidul din spatele său. Nu-i 


venea să creadă că în mai puţin de trei minute el o făcuse să se 
comporte ca o caraghioasă. 

Tresări atunci când ușa de la toaletă se trânti. Jenny Weaver 
se oprise cu faţa spre patinoar, ca și când s-ar fi uitat la ceva 
anume. Avea tenul cenușiu, cu atât mai pronunţat cu cât purta o 
bluză neagră cu mâneci lungi. Tinea în mână un rucsac grena pe 
care și-l azvârli pe umăr tocmai atunci când Sara se apropia de 
ea. În mișcarea amplă rucsacul se frecă de pieptul Sarei. 

— Hei! exclamă Sara, trăgându-se înapoi. 

Jenny clipi mărunt, recunoscând-o pe doctorita pediatră. 
Îngăimă niște scuze, evitând să o privească în ochi. 

— E OK, îi răspunse Sara, încercând să intre în vorbă cu fata, 
care părea tulburată. Ce-i cu tine? Ce-ai păţit? 

— Nimic, doamnă, spuse Jenny, strângându-și rucsacul la 
piept. 

Jenny se îndepărtă, înainte ca Sara să reacționeze. O urmări 
din ochi pierzându-se printre alţi adolescenţi din preajma sălii cu 
jocuri video. Lumina ecranelor se reflecta asupra lui Jenny, 
făcând-o să pară verde pe măsură ce dispărea după colț. Sara 
simţea că nu era în regulă, dar nu putea s-o urmărească pe fată 
și s-o întrebe ce are. La vârsta ei, totul era perceput ca o dramă. 
Știindu-le pe adolescente, Sara se gândi că e vorba de vreun 
băiat. 

Luminile se aprinseră, odată cu terminarea blues-ului, și un 
rock-and-roll se rostogoli pur și simplu peste cei prezenți. Sara 
simţea basul vibrându-i în cutia toracică. li urmări pe cei de pe 
patinoar adaptându-se noului ritm și se întrebă dacă ea fusese 
vreodată atât de sprintenă. 

Deși patinoarul își schimbase proprietarul de vreo câteva ori 
din vremea adolescenţei Sarei, continua să fie cel mai râvnit loc 
de distracție pentru tinerii din districtul Grant. Sara își petrecuse 
multe seri în dosul acestei clădiri, sărutându-se cu Steve Mann, 
primul ei iubit adevărat. Legătura lor nu era una pasională, ci 
mai mult o alianţă, legaţi fiind amândoi de dorința de a pleca 
pentru totdeauna din districtul Grant. Tatăl lui Steve fusese 
doborât de un atac de cord, când el era în ultimul an de liceu și 
de atunci băiatul se ocupase de magazinul de hard-uri de 
calculatoare, care era proprietatea familiei. Acum era însurat și 
avea copii. Sara reușise să plece în Atlanta, dar se întorsese 
după câţiva ani. Și iat-o din nou, la patinoarul adolescenţei, 


9 


sărutându-se cu Jeffrey Tolliver sau cel puţin încercând să facă 
asta. 

Sara se scutură de gânduri și se îndreptă spre toaleta pentru 
femei. Puse mâna pe clanţă și și-o retrase brusc, simțind ceva 
lipicios. In acea parte a sălii lumina era destul de scăzută și Sara 
trebui să-și ducă mâna la ochi pentru a vedea de ce se 
murdărise. Recunoscu mirosul, înainte de a vedea. Se uită la 
bluză, acolo unde rucsacul lui Jenny o atinsese cu câteva clipe 
înainte. 

De-a curmezișul pieptului se vedea o dâră de sânge. 


Capitolul 2 


Jeffrey se abţinu cu greu să nu smulgă telefonul din perete, cu 
toate că-l mâncau palmele. Respiră adânc, formă numărul de la 
secţia de poliţie și aşteptă, calm, să sune. Marla Simms, 
secretara lui și dispecera cu jumătate de normă, răspunse: Bună 
seara, Secţia de Poliţie din districtul Grant. Vă rog să așteptați, 
zise și îl puse să aștepte fără niciun răspuns. 

Jeffrey respiră adânc încă o dată, încercând să nu dea frâu 
liber enervării. Se gândi la Sara, aflată pe patinoar, hotărându- 
se probabil să renunţe la întâlnire. La fiecare pas pe care îl făcea 
înspre ea, Sara făcea doi pași înapoi. Îi înţelegea motivele, dar 
acest lucru nu însemna că trebuia să și fie de acord cu ele. 

Se rezemă de perete, simțind picăturile de sudoare curgându- 
i pe spate. Luna august debuta în plină forţă, făcând ca 
recordurile de temperatură din iunie și iulie să pară un joc de 
copii. Cu câteva zile înainte, când ieșise din clădire, i s-a părut 
că respiră printr-un burete umed. Se desfăcu puţin la cravată și 
își descheie nasturele de la gât, să se răcorească. 

De afară, din fața clădirii, se auzi un râs vulgar, iar Jeffrey 
scrută cu privirea după colț pentru a vedea cât mai bine 
întreaga parcare. În jurul unei vechituri de automobil Camaro 
erau vreo câţiva băieţi care treceau de la unul la altul o ţigară 
aprinsă. Telefonul public era așezat pe o laterală a clădirii și nu 
putea fi văzut din parcare. | se păru că miroase a marijuana, dar 
nu era sigur. Puștanii păreau să pună ceva la cale. Jeffrey își 
dădu seama ce se întâmplă nu pentru că era poliţist, ci pentru 
că la vârsta lor făcuse și el la fel. 


10 


Se gândea dacă să intervină sau nu, când pe linia telefonică 
se auzi din nou vocea Marlei: 

— Bună seara, Secţia de Poliţie din districtul Grant, vă 
mulțumesc că aţi așteptat. Cu ce vă putem ajuta? 

— Marla, sunt Jeffrey. 

— Da, șefu', spuse ea. Scuze că vă deranjez. A fost o alarmă 
falsă la unul dintre magazinele din centru. 

— La care dintre ele? întrebă el, amintindu-și de muștruluiala 
primită de la Betty Reynolds, care deținea un magazin în centru. 

— La curăţătorie. Moşu’ Burgess a declanșat alarma din 
greșeală. 

Jeffrey se întreba de ce Marla, care era trecută de șaptezeci 
de ani, îi zicea lui Bill Burgess „moșu'”, dar nu comentă. 

— Altceva? o mai întrebă. 

— A mai fost ceva la restaurant, a sunat Brad, dar n-au găsit 
nimic. 

— Ce ţi-a spus Brad? 

— A zis că i s-a părut că a văzut ceva, doar atât. Știţi cum e 
Brad, sună pentru orice nimic, zise femeia, chicotind. 

Brad era un soi de mascotă a secției de poliţie. Un bărbat de 
douăzeci și unu de ani, cu o față rotundă și părul blond ca paiul, 
care îl făceau să pară mai degrabă un puști. Membrii mai vechi 
ai secţiei de poliţie făceau glume pe seama lui, furându-i pălăria 
și ascunzându-i-o în diferite locuri cunoscute de prin oraș. Jeffrey 
o văzuse nu cu mult în urmă pe capul statuii generalului Lee, în 
faţa liceului. 

Jeffrey se gândi la Sara. 

— Frank e de serviciu astă-seară. Să nu mă mai suni decât 
dacă moare cineva. 

— Două dintr-o lovitură, chicoti Marla din nou. Medicul legist 
și șefu', cu un singur telefon. 

El încercă să-și amintească că se mutase din Birmingham în 
Grant tocmai fiindcă își dorise să trăiască într-un orășel în care 
oamenii se cunosc între ei. Cu condiţia ca fiecare să-și vadă de 
treburile lui. Jeffrey vru să-i mai spună ceva răutăcios Marlei, dar 
se opri brusc atunci când auzi un țipăt venind din parcare. Se 
aplecă după colț să vadă ce se întâmplă și auzi o voce de fată 
care striga: 

— Să te ia dracu'! Să te ia mama dracului, nenorocitule! 

— Șefu'? zise Marla la celălalt capăt al firului. 


11 


— Stai așa, șopti Jeffrey, simțind că i se strânge stomacul la 
auzul mâniei din glasul fetei. Știa din proprie experienţă că o 
fată atât de înnebunită de furie era cel mai rău lucru care se 
putea întâmpla într-o parcare, într-o sâmbătă seara. Ştia cum să 
se descurce cu băieţii. De obicei între ei nu era vorba decât de 
vreo întrecere care degenera și, de fapt, niciunul dintre ei nu 
voia să se ajungă la bătaie în toată regula. Fetelor le trebuia 
mult mai mult să se înfurie, dar și mai mult să se calmeze. O 
adolescentă furioasă era de temut, mai ales când avea un pistol 
în mână. 

— Te omor, nenorocitul naibii! țipa ea la unul dintre băieți. 

Prietenii lui se retraseră repede într-un semicerc și băiatul la 
care ea striga rămase singur, în mijloc, cu arma aţintită asupra 
sa. Fata era la mai puţin de 1,5 metri de ţinta ei și mai făcu un 
pas, micșorând și mai mult distanţa. 

— Firar a dracului de treabă, șuieră Jeffrey, și apoi, 
amintindu-și că e cu telefonul în mână, ordonă: Trimite-i urgent 
pe Frank și pe Matt la patinoar. 

— Sunt plecaţi la Madison. 

— Atunci pe Lena și pe Brad. Să se apropie încet, e o fată cu o 
armă în parcare. 

Cu corpul încordat, Jeffrey puse telefonul în furcă, gata de 
acţiune. Avea un nod în gât și își simţea carotida pulsându-i, ca 
un șarpe viu. În doar câteva secunde, prin minte îi trecură o mie 
de lucruri. Le ignoră, își scoase sacoul și își puse pistolul la 
spate. Păși în parcare, cu brațele întinse lateral. Când intră în 
raza ei vizuală, fata îi aruncă o privire, dar continuă să ţină 
pistolul îndreptat spre pieptul băiatului și, apropiindu-se de ei, 
Jeffrey îi văzu tremurul mâinii. Din fericire nu avea degetul pe 
trăgaci. 

Jeffrey se opri, astfel încât să fie paralel cu linia clădirii. Fata 
stătea cu spatele la patinoar și cu fața spre parcare și spre 
autostradă. Spera ca Lena să aibă inspiraţia de a-l trimite pe 
Brad să intervină din partea laterală a clădirii. Nu se putea 
anticipa reacţia fetei, dacă s-ar fi simţit încolţită. O greșeală 
prostească ar fi putut duce la uciderea multor oameni. Când 
Jeffrey ajunse la vreo cinci, șase metri de locul faptei, strigă 
destul de tare încât să atragă atenţia tuturor: 

— Hei! 


12 


Fata tresări, deși îl zărise apropiindu-se. Degetul îi alunecă pe 
trăgaci. Arma era o Beretta de 32 mm, o așa-zisă armă pentru 
șoareci, care nu era în stare să doboare un om, dar, folosită de 
aproape, putea să aibă efecte devastatoare. Fata avea opt 
posibilităţi de a omori pe cineva cu arma aceea. Și, dacă ar fi 
tras bine - de la distanța aceea până și o maimuţă ar fi nimerit - 
avea în mână vieţile a opt oameni. 

— Daţi-vă toți înapoi! le strigă Jeffrey băieţilor care stăteau de 
jur împrejur. Urmară câteva secunde de ezitare până ce băieţii 
înţeleseră ce li se ceruse și grupul începu să se deplaseze spre 
ieșirea din parcare. Mirosul de marijuana se simţea puternic, 
chiar și de la această distanţă și, din felul în care se clătina 
potenţiala victimă, Jeffrey își dădu seama că se fumase multă 
iarbă. 

— Pleacă de-aici, îi strigă lui Jeffrey fata. 

Era îmbrăcată în negru, cu mânecile tricoului suflecate până 
deasupra coatelor, probabil din cauza căldurii. Era doar o copilă, 
avea o voce dulce, pe care reușea să și-o facă dură. 

— Ti-am spus să pleci, repetă ea. 

Jeffrey se opri locului, iar ea își întoarse din nou capul spre 
băiat. 

— Am să-l omor! 

— De ce? făcu Jeffrey un gest interogativ cu palmele. 

Fata păru surprinsă de întrebare, dar chiar acesta fusese și 
rostul ei. Cei care ţin un pistol îndreptat asupra cuiva nu 
gândesc prea multe. Ţeava pistolului se aplecă puţin când ea îi 
răspunse lui Jeffrey: 

— Ca să-l opresc. 

— Ca să-l oprești de la ce? 

Întrebarea păru să-i dea de gândit: 

— Nu-i treaba nimănui. 

— Nu? întrebă Jeffrey, apropiindu-se pas cu pas. Se opri la 
vreo patru metri de fată, destul de aproape ca să vadă ce se 
întâmplă, dar nu și ca să devină o amenințare. 

— Nu, domnule, răspunse fata și bunele ei maniere îl relaxară 
pe Jeffrey. Fetele care spun „domnule” nu împușcă oameni. 

— Ascultă, începu Jeffrey, gândindu-se la ce să-i spună. Ştii 
cine sunt eu? 

— Da, domnule, răspunse ea. Sunteţi domnul șef de poliţie 
Tolliver. 


13 


— Așa este, zise el. Cum te cheamă? 

Fata nu luă în seamă întrebarea, dar băiatul cu mintea 
amorțită de droguri făcu o mișcare, de parcă atunci și-ar fi dat 
seama ce se întâmplă. 

— Jenny! O cheamă Jenny! zise el. 

— Da... bine... se bâlbâi Jenny, în mod evident surprinsă. Vă 
rog să nu vorbiţi! Nu vreau să vorbesc cu dumneavoastră! zise 
repede, revenindu-și în fire. 

— S-ar putea să vrei, spuse Jeffrey. Mi se pare că ai probleme 
serioase aici. 

Fata păru să se gândească la cuvintele lui Jeffrey, apoi 
îndreptă din nou arma spre pieptul băiatului. 

— Plecaţi sau îl omor! 

— Cu pistolul acela? Ştii ce înseamnă să omori pe cineva cu o 
armă? Știi cum este să faci asta? O urmări cu atenţie cum 
reacţionează și-și dădu seama că fata era imună la vorbele lui. 

Jenny era o fată corpolentă, cu vreo douăzeci de kilograme în 
plus faţă de greutatea normală. Îmbrăcată complet în negru, 
părea una dintre tinerele care se contopesc cu peisajul în care 
trăiesc. Băiatul pe care-l ţintea era un puști drăguţ, probabil 
obiectul unei pasiuni neîmpărtășite. Pe vremea lui Jeffrey, ea i-ar 
fi lăsat un bilet obraznic în vestiar. Astăzi, îl ţinea în bătaia unei 
arme. 

— Jenny, începu Jeffrey, întrebându-se dacă pistolul era 
încărcat. Hai să ne înţelegem. Pentru tipul ăsta nu merită să intri 
în bucluc. 

— Plecaţi, repetă Jenny, cu o voce mai puţin fermă, 
ștergându-și faţa cu mâna liberă. 

Jeffrey își dădu seama că plângea. 

— Jenny, nu cred... și se opri fiindcă fata ridicase piedica 
pistolului. Clicul metalic îl izbi în urechi, ca un cuţit. Duse mâna 
la spate, apucă arma, dar nu o scoase la vedere. Încerca să-și 
păstreze tonul vocii calm și echilibrat. Ce se întâmplă, Jenny? De 
ce nu vrei să discutăm problema? Nu poate să fie de nerezolvat! 

Fata își șterse din nou fața. 

— Ba da, domnule, este. 

Avea vocea atât de rece, încât Jeffrey simţi un fior pe șira 
spinării. Işi reținu un tremur, pe măsură ce scotea pistolul din 
tocul lui. Lui Jeffrey nu-i plăceau deloc armele. Ca poliţist văzuse 
ce dezastru pot să facă. Avea armă fiindcă era o obligaţie de 


14 


serviciu, nu o plăcere. În douăzeci de ani de când lucra în poliţie, 
Jeffrey ameninţase cu pistolul nu mai mult de zece infractori. Din 
cele zece ocazii, trăsese de două ori, dar niciodată într-o fiinţă 
omenească. 

— Jenny! mai încercă el, vorbindu-i cu autoritate. Uită-te la 
mine! 

Fata continua să-l fixeze pe băiat parcă de o veșnicie. Jeffrey 
nu mai spuse nimic, să nu-i dea impresia că nu mai e stăpână 
pe situație. Cu încetineală, ea își întoarse privirea spre el. 
Privind în jos, ochii i se opriră asupra pistolului de 9 mm pe care 
Jeffrey îl ţinea în mână, îndreptat în jos. Își umezi nervos buzele, 
încercând să evalueze ameninţarea. Cu aceeași voce înghețată 
zise: 

— Împușcă-mă! 

| se păru că nu auzise bine. Acesta nu era deloc răspunsul pe 
care scontase. 

— Împușcă-mă acum sau îl împușc eu pe el! repetă fata. 

Zicând acestea, ridică pistolul Beretta spre capul băiatului. 
Jeffrey văzu cum își îndepărtează picioarele la nivelul umerilor și 
apucă patul pistolului cu ambele mâini. Intreaga ei ţinută era a 
cuiva care știa cum să manevreze o armă. Acum mâinile îi erau 
ferme și ochii fixaţi asupra băiatului. 

— La naiba! necheză puştiul, și în secunda următoare se auzi 
un zgomot de lichid care curge. Tocmai făcuse pe el. 

Jeffrey ridică pistolul în momentul în care fata trase, dar 
glonţul ei trecu mult peste capul băiatului, făcu tțăndări o 
reclamă din plastic și găuri firma patinoarului. 

— Ce-a fost asta? șuieră Jeffrey, știind că singurul motiv 
pentru care fata mai era încă în picioare se datora instinctului 
lui, care nu-l lăsase să apese pe trăgaci. 

Ea nimerise în punctul de pe litera i din nume Skatie's. Jeffrey 
se îndoia că erau prea mulţi polițiști în secţia lor de poliţie care 
să fie în stare să tragă atât de precis, în mijlocul unei astfel de 
tensiuni. 

— A fost un avertisment, spuse Jenny, spre uimirea 
polițistului. Împușcă-mă! Împușcă-mă ori, dacă nu, jur pe ce am 
mai sfânt că-i zbor creierii pe loc! Își umezi din nou buzele. Știu 
să trag. Știu cum se folosește o armă. Repoziţionă ușor pistolul, 
ca să demonstreze că nu vorbea aiurea. Ştii că pot s-o fac, 
spuse, reluându-și poziţia de tragere. Redirecţionă ţeava 


15 


pistolului și trase în apostroful de la Skatie's. Chiar dacă oamenii 
din parcare ţipau sau se împrăștiau, Jeffrey nu-i auzi. Ceea ce 
vedea el nu era decât fumul de la capătul ţevii pistolului. 

— E o mare diferenţă între a trage într-un obiect și a trage 
într-o fiinţă umană, spuse Jeffrey când reuși să respire din nou. 

Ea rosti cu voce scăzută câteva cuvinte pe care Jeffrey abia le 
auzi: 

— El nu e o fiinţă umană. g 

Cu coada ochiului, Jeffrey sesiză o mişcare. Era Sara. Işi 
scosese patinele cu rotile și șosetele ei albe se vedeau perfect 
pe asfaltul negru. 

— Scumpo? o strigă Sara cu vocea schimbată de teamă. 
Jenny? 

— Plecaţi! o repezi Jenny, dar de data aceasta, vocea îi era 
mai puţin sigură, ca a unui copil, nu ca a monstrului ce fusese 
mai înainte. Vă rog! 

— E bine! spuse Sara. Tocmai am găsit-o înăuntru și e bine! 

Pistolul tremură în mâinile lui Jenny, dar, învingându-și 
ezitarea, ridică arma, ţintind drept între ochii băiatului. Odată cu 
hotărârea, îi reapăru și vocea rece ca gheața cu care spuse: 
Minţiţi! 

Jeffrey se uită din nou la Sara și-și dădu și el seama că nu 
spusese adevărul. Sara nu știa să mintă, așa încât o citeai 
imediat. În afară de asta, chiar și de la această distanţă, Jeffrey 
putea să vadă sângele de pe bluza și blugii femeii. Cineva din 
sală fusese rănit și era, mai mult ca sigur, mort. Işi mută din nou 
privirea asupra lui Jenny, reușind într-un final să asocieze fața 
fetei cu pericolul pe care-l reprezenta. Tresări, dându-și seama 
că siguranţa pistolului pe care el îl ţinea în mână era încă pusă. 
O ridică, prevenind-o pe Sara din ochi să nu se apropie. 

— Jenny! rosti Sara cu vocea gâtuită. 

Jeffrey aproape că nu recunoscu vocea aceea ciudată; nu-i 
certa niciodată pe copii. Era evident că actul de violenţă comis 
de Jenny în interiorul patinoarului o afectase pe Sara. Jeffrey nu 
mai știa ce să înțeleagă. Nu se auzise niciun zgomot de armă în 
interior, iar Buell Parker, polițistul de acolo, îi spusese că totul e 
în ordine, când îl întrebase. „Unde să fi fost Buell? se întreba 
Jeffrey. Să fi fost înăuntru, păzind locul crimei și nelăsând pe 
nimeni să iasă? Ce făcuse Jenny înăuntru?” Jeffrey ar fi dat orice 


16 


pe lume să îngheţe scena din fața lui și să afle exact ce se 
petrecuse înăuntru. 

Bărbatul armă pistolul. La auzul zgomotului, Sara întoarse 
brusc capul spre el și îi făcu semn cu mâna, ca și când ar fi zis 
„Nu, liniștește-te! Nu trage!” Jeffrey se uită peste umărul Sarei, 
spre intrarea în sală. Se aștepta să vadă un grup de spectatori 
cu nasurile lipite de sticlă, dar... nu era nimeni acolo. Ceea ce se 
petrecuse înăuntru să fi fost mai interesant decât ceea ce se 
petrecea sub ochii lui? 

Sara încercă din nou: 

— E bine, Jenny! Vino să vezi! 

— Doamnă doctor, spuse Jenny, vă rog să nu vorbiţi cu mine! 

— Draga mea, răspunse Sara cu o voce la fel de tremurătoare 
ca a lui Jenny. Uită-te la mine! Te rog, uită-te! Și, fiindcă fata nu 
răspunse, Sara continuă: E bine! Îți dau cuvântul meu că e bine! 

— Minţiţi! îi răspunse Jenny. Toţi minţiţi. Atenţia ei se mută 
din nou asupra băiatului. lar tu ești cel mai mare mincinos dintre 
toți! Ai să mori și-ai să te duci în iad pentru tot ceea ce ai făcut, 
nemernicule! 

Într-un acces de furie, băiatul îi răspunse, împroșcând cu 
salivă în timp ce vorbea: 

— Ne vedem acolo, nenorocito! _ 

Jenny îi răspunse cu o voce ciudat de calmă. Intre cei doi se 
petrecea ceva ciudat, iar cuvintele ieșiră din gura lui Jenny 
rostite cu o voce ca de copil: 

— Sunt absolut convinsă! 

Cu colţul ochiului, Jeffrey o zări pe Sara făcând un pas înainte 
și pe Jenny luând poziţie și ochind capul băiatului. Stătea 
nemișcată, ca o stană de piatră, așteptând. Mâinile nu-i 
tremurau deloc. Părea mult mai hotărâtă să acţioneze decât era 
Jeffrey. 

— Jenny... începu el, încercând să găsească o ieșire din 
situaţia aceea, deoarece nu avea de gând să o împuște pe fată. 
În niciun caz nu avea de gând să tragă în acest copil. 

Jenny se uită peste umăr și el îi urmări privirea. Venise în 
sfârșit o mașină de poliţie, iar Lena Adams și Brad se dădeau 
jos, cu armele în mâini. Se așezară într-o formaţie clasică, un 
triunghi, cu Jeffrey poziționat într-unul din vârfuri. 

— Împușcă-mă! spuse Jenny, cu arma ferm aţintită asupra 
băiatului. 


17 


— Jos armele! le ordonă Jeffrey celor doi ofițeri. Brad se 
supuse imediat, dar Lena ezită. Se uită la ea sever, vru să 
repete ordinul, dar Lena îl ascultă. 

— ÎI omor, murmură Jenny. Stătea incredibil de nemișcată, 
făcându-l pe Jeffrey să se întrebe ce se întâmplase cu fata aceea 
de ajunsese să se pună, cu atâta resemnare, în situaţia aceea 
limită. 

— Am să-l omor. Am mai omorât și până acum, spuse Jenny 
tușind ușor. 

Jeffrey se uită spre Sara, dar atenţia acesteia era cu totul 
captivată de fata cu pistolul. g 

— Am mai omorât și până acum, repetă Jenny. Impușcă-mă, 
ori, dacă nu, îl împușc eu pe el și pe urmă oricum mă împușc și 
pe mine. 

Pentru prima dată în seara aceea, Jeffrey își evaluă posibila 
victimă. Încerca din răsputeri să-și bage în cap ideea că fata 
reprezenta un pericol pentru băiatul din faţa lui, indiferent de 
vârsta ei. Dacă ar fi împușcat-o în umăr sau în picior, ea tot ar 
mai fi avut timp să apese pe trăgaci. Dacă ar fi împușcat-o 
altundeva în corp, exista posibilitatea ca ea să apese pe trăgaci 
înainte de a cădea. Dat fiind locul unde ţintea, băiatul ar fi fost 
mort mai înainte chiar de a cădea din picioare. 

— Bărbaţii sunt atât de slabi! șuieră Jenny, armând pistolul. 
Niciodată nu faceţi ceea ce trebuie. Mereu spuneţi că o veţi 
face, dar niciodată nu se întâmplă! 

— Jenny... se rugă doctoriţa de ea. 

— Număr până la cinci, i se adresă Jenny poliţistului. Unu... 

Jeffrey înghiţi cu greu. Inima îi zvâcnea atât de tare în urechi, 
încât mai degrabă o văzu decât o auzi pe fată numărând. 

— Doi... 

— Jenny, te rog, zise Sara, cu mâinile unite a rugăciune. Pe 
mâini avea sânge negru, închegat. 

— Trei... 

Jeffrey ochi. Nu voia să tragă. Nu voia cu niciun chip să tragă. 
Fata nu avea mai mult de treisprezece ani. Fetitele de 
treisprezece ani nu împușcă oameni. Asta era sinucidere. 

— Patru... 

Îi urmări degetul încordându-se pe trăgaci și mușchii 
antebraţului contractându-se lent, pentru a înlesni acțiunea. 


18 


— Cinci! ţipă ea cu venele gâtului umflate de efort și apoi îi 
comandă, cu corpul pregătit să primească reculul pistolului. 
Împușcă-mă, fir-ar al dracului! 

Jeffrey îi văzu braţul înțepenindu-se și articulaţia mâinii 
primind efortul. Timpul se scurgea atât de încet pentru el, încât 
percepu mișcările tuturor mușchilor din brațul în care fata ţinea 
pistolul, chiar și pe cele ale degetului care se încorda pe trăgaci. 

Fata îi mai dădu o șansă strigând: 

— Împușcă-mă! 

Și el o împușcă. 


Capitolul 3 


La douăzeci și opt de săptămâni, copilul lui Jenny Weaver ar fi 
putut să trăiască, dacă mama lui nu ar fi încercat să-l îndese în 
toaletă și să tragă apa după el. Fătul era bine dezvoltat și bine 
hrănit. Trunchiul cerebral era intact și, cu ajutor medical, 
plămânii s-ar fi maturizat, în timp. Mâinile ar fi învăţat să apuce, 
piciorușele, să se îndoaie, ochii, să clipească. Până la urmă gura 
ar fi învăţat să vorbească și despre altceva decât ororile pe care 
i le transmitea Sarei acum. Copilul trăsese aer în plămâni și 
guriţa i se deschisese a țipăt. Apoi a fost ucis. 

În ultimele trei ore și jumătate, Sara încercase să refacă nou- 
născutul din părțile pe care Jenny Weaver le lăsase în toaletă și 
în rucsacul grena, găsit în tomberonul de gunoi de lângă sala de 
jocuri video. Cu cusături mici, Sara reasamblase bucăţile de 
carne, într-o formă care aducea a nou-născut. Mâinile îi 
tremurau și Sara a trebuit să refacă vreo câteva noduri, fiindcă 
avea degetele prea înțepenite ca să reușească de la prima 
încercare. 

Și, totuși, nu era bine. Reasamblarea nou-născutului prin 
îmbinarea părţilor semăna oarecum cu coaserea unui tricou. 
Pentru fiecare porţiune reparată, există o alta care nu putea fi 
acoperită. Trauma pe care o suferise copilul nu putea fi cu 
niciun chip ascunsă. Până la urmă, Sara acceptă că sarcina pe 
care și-o autoimpusese era în zadar. Copilul va intra în mormânt 
arătând aproape așa cum l-a văzut maică-sa ultima oară. 

Sara inspiră adânc și își revăzu raportul, înainte de a-și asuma 
prin semnătură datele pe care le scrisese. Nu-l așteptase pe 


19 


Frank sau pe Jeffrey ca să înceapă autopsia. Nu existau martori 
la deschiderea și disecția pe care o făcuse. Renunţase la ei cu 
bună știință, fiindcă nu-și închipuia că va fi în stare să lucreze 
sub privirile curioase ale altora. 

O fereastră uriașă separa de morgă biroul Sarei. Ședea pe 
scaun, uitându-se lung la cadavrul aflat pe masa de autopsie. 
Mintea ei rătăcea departe și întrezări alternativa morţii pe care o 
avea de studiat. Sara văzu viaţă și râsete și iubire și, apoi, văzu 
adevărul: copilul lui Jenny nu va avea niciodată parte de aceste 
lucruri. Abia dacă avusese Jenny parte de ele. 

De la sarcina aceea extrauterină pe care a avut-o cu câţiva 
ani în urmă, Sara nu mai putea face copii. Fusese extrem de 
afectată la momentul respectiv, dar, cu timpul, lucrurile se 
estompaseră și Sara învățase să nu-și mai dorească lucrurile pe 
care nu le putea avea. Exista ceva în legătură cu copilul nedorit 
de pe masa de autopsie, a cărui mamă îi luase viaţa, care îi 
stârnise din nou emoţiile acelea. 

Meseria Sarei era să îngrijească de copii. Îi ţinea în braţe, îi 
legăna, gângurea cu ei, așa cum nu-i era dat să facă împreună 
cu un copil de-al ei. Șezând acolo și uitându-se la sacul negru, 
dorinţa de a ţine în braţe un copil al ei reveni cu uimitoare 
claritate și, odată cu ea, senzaţia de gol în capul pieptului. 

Pe scări se auziră pași, iar Sara se ridică, ștergându-și ochii și 
încercând să se adune. Se sprijini cu palmele de birou și făcu 
efortul de a se ridica în picioare, tocmai când Jeffrey intra. Își 
căută ochelarii, încercând să afișeze o faţă cât mai normală, dar 
Jeffrey nu intră direct în biroul ei, așa cum făcea de obicei. Prin 
fereastra dintre biroul ei și sala de disecție, îl văzu oprindu-se în 
faţa sacului negru. Deși o văzuse pe Sara, Jeffrey nu dădu niciun 
semn. Se aplecă deasupra sacului, cu mâinile la spate. Sara se 
întreba ce i-o fi trecând prin minte și dacă și el se gândea la ce 
viață ar fi putut să aibă micuțul acela. Se mai întreba și dacă 
Jeffrey se gândea la faptul că ea nu va putea niciodată să-i 
dăruiască un copil. 

Işi drese vocea și intră în sală, cu raportul de autopsie în 
mână. li dădu drumul pe masă și se opri în faţa lui Jeffrey, de 
cealaltă parte a mesei de autopsie pe care se afla copilul. 

Sacul era prea mare pentru un nou-născut și stătea deschis 
ca o pătură pe lângă corpul micuţ, fiindcă Sara nu avusese tăria 


20 


să tragă fermoarul și să trimită copilul în întuneric, pe raftul din 
camera frigorifică. 

Nu găsea nimic de spus, așa că rămase tăcută. Își vâri mâna 
în buzunarul halatului, surprinsă să-și găsească acolo ochelarii. 
Tocmai și-i punea la ochi când Jeffrey spuse, în sfârșit: 

— Deci așa! rosti cu vocea aspră și răgușită, ca și când n-ar fi 
vorbit în ultima vreme. Asta se întâmplă când vrei să tragi apa 
după un copil. 

La brutalitatea replicii, Sara își simţi inima oprindu-se, dar nu 
știu cum să reacționeze. Işi scoase ochelarii și le șterse lentilele 
cu marginea bluzei, doar așa, ca să se afle în treabă. 

Jeffrey inspiră adânc și apoi expiră încet. Ea se înclină spre el, 
părându-i-se că simte miros de alcool, deși nu era cazul, fiindcă 
Jeffrey bea rareori câte o bere, atunci când se uita sâmbăta la 
fotbal. 

— Ce piciorușe! zise el cu glas scăzut, cu ochii fixaţi pe 
cadavru. Intotdeauna sunt atât de micuţe? 

Sara nu răspunse. Se uită la piciorușele fetiţei, la cele zece 
degetele și la pielea zbârcită de pe tălpi. Acelea erau niște 
degetele pe care o mamă le-ar fi sărutat și numărat în fiecare zi, 
precum își numără grădinarul bobocii de trandafir. Sara își 
mușcă buzele, încercând să se stăpânească. Golul din stomac 
era aproape copleșitor și, fără să-și dea seama, își duse o mână 
la inimă. Când în sfârșit reuși să-și ridice privirea, Jeffrey o 
privea atent. Avea ochii injectaţi și părea să aibă probleme în a 
sta în picioare. Sara nu-și dădea seama dacă era de la alcool 
sau de la supărare. 

— Ştiam că nu bei, zise ea, conștientă de tonul acuzator. 

— Ştiam că nici nu împușc copii, zise el, cu privirea îndreptată 
undeva, peste umărul ei. 

Sara ar fi vrut să-l ajute, dar se simţea paralizată de propria 
durere. 

— Frank, zise el, mi-a dat un pahar de whisky. 

— Ţi-a ajutat? 

Bărbatului i se umeziră ochii și Sara îl văzu cum încearcă să 
se abțină. Strângea din fălci și îi zâmbi într-un mod foarte trist. 

— Jeffrey... 

Bărbatul respinse încercarea ei de a-l consola și întrebă: 

— Ai găsit ceva? 

— Nu. 


21 


— Nu știu..., spuse el și se opri cu privirea în jos, dar nu la 
copil. Privirea îi era pironită pe gresia pardoselii. Nu știu cum să 
mă port, zise într-un final. Nu știu ce trebuie să fac. 

Ceva din vocea bărbatului o atinse profund. | se rupea sufletul 
văzându-l atât de profund rănit. Dădu ocol mesei și-și puse o 
mână pe umărul lui, dar el refuză să se întoarcă spre ea. 

— Crezi că l-ar fi împușcat? o întrebă. 

Sara simţi un nod în gât, fiindcă până acum nu se gândise la 
asta. Jenny stătuse cu spatele spre Sara. Doar Jeffrey, Lena și 
Brad văzuseră întreaga scenă. 

— Sara? 

Din felul în care se uita Jeffrey la ea, Sara își dădu seama că 
nu era un moment potrivit pentru a avea îndoieli. 

— Da, spuse, cu voce fermă. Era o situaţie foarte clară, 
Jeffrey. Nu aveai de ales! 

Jeffrey se îndepărtă, apoi se întoarse spre ea și se sprijini de 
perete. 

— Crezi că Mark e tatăl, nu-i așa? întrebă, lipindu-și fruntea de 
zid. Băiatul pe care voia să-l împuște. 

Sara își puse mâinile în buzunare și se propti cu picioarele pe 
gresie, ca să-și înfrâneze dorinţa de a se duce la el. 

— Așa ar fi logic. 

— Părinţii băiatului nu ne lasă să-l interogăm până mâine. 
Știai? 

Dădu din cap că nu. Mark nu era considerat suspect. Nu 
puteai să-l arestezi pe puști pentru că îl ameninţase cineva cu 
arma. 

— Spun că a trecut prin destule. Jeffrey înclină capul. Ce s-o fi 
întâmplat cu ea, ca să ajungă să facă lucrul acela? Prin ce-o fi 
trecut de-a ajuns să...? Vocea i se stinse. Se uită la Sara. Era 
una dintre pacientele tale, nu-i așa? 

— S-au mutat aici acum trei ani. 

Sara făcu o pauză, încercând să schimbe registrul. Știa că-l va 
ajuta pe Jeffrey dacă vor vorbi despre asta ca despre orice alt 
caz, fără să insiste asupra teribilei lui implicaţii. În momentul 
acela, era total irelevant ce avea ea nevoie. 

— De unde? întrebă el. 

— Cred că de undeva din nord. Maică-sa s-a mutat aici după 
ceea ce pare că a fost un divorț urât. 

— Cum de știi lucrurile astea? 


22 


— Părinţii îmi spun tot felul de lucruri. Făcu o pauză. Nu știam 
că Jenny e însărcinată. Nu cred că a trecut pe la cabinet în 
ultimele șase luni, poate și mai mult. Își duse mâna la piept. Era 
așa de drăguță! Nu mi-aș fi imaginat niciodată că ar putea să 
facă așa ceva! 

Jeffrey dădu din cap, frecându-se la ochi. 

— Tessa nu e sigură că va putea s-o identifice pe vreuna 
dintre persoanele care au intrat la toaletă. Brad va aduce un 
album cu poze ale elevilor din școală, să vedem dacă va 
recunoaște pe cineva. Aș vrea să te uiţi și tu în el. 

— Bineînţeles! 

— Era atât de aglomerat! zise el, referindu-se la patinoar. 
Oamenii au plecat înainte de a face declaraţii. Nici nu știu dacă 
vom putea să dăm de urma tuturor. 

— Aţi găsit ceva? 

Jeffrey dădu din cap că nu. 

— Ești sigură că numai două persoane au intrat în toaletă? 
Jenny și fata cealaltă? 

— Asta e tot ce am văzut, răspunse Sara, deși după seara 
precedentă nu știa dacă mai poate să fie sigură de ceva. N-am 
văzut-o bine. Mă gândeam că dacă ar fi fost una dintre 
pacientele mele aș fi recunoscut-o. Sara se opri încercând să-și 
amintească, dar nu-i venea niciun detaliu în minte. Era înaltă și 
cred că purta o șapcă de baseball. 

Jeffrey își ridică ochii spre ea: 

— Nu-ţi aduci aminte ce culoare avea? 

— Părea o culoare închisă, Jeffrey, răspunse Sara, simțind că îl 
dezamăgește. Acum înțelegea de ce atâţia martori dădeau 
declaraţii false. 

Se simțea ca o proastă inutilă, fiindcă nu știa cine era cea de- 
a doua fată. Îi veneau în minte tot felul de imagini trunchiate, 
care nu erau însă amintiri adevărate. 

— Nici nu sunt sigură că era o șapcă de baseball, dacă mă 
gândesc mai bine, spuse Sara. Nu eram atentă la ea. Incercă să 
zâmbească. Te căutam pe tine. 

Jeffrey nu-i întoarse zâmbetul, ci spuse: 

— Am vorbit cu mama ei. 

— Ce i-ai spus? 

Tonul lui neserios ieși iar la iveală: 

— V-am împușcat fata, doamnă Weaver! Mă scuzațţi! 


23 


Sara își mușcă buza de jos. Într-o localitate mai mare, Jeffrey 
n-ar fi trebuit să fie el cel care aducea la cunoștința celor 
implicaţi astfel de lucruri. Până la încheierea anchetei ar fi fost 
suspendat. Evident, districtul Grant nu era nici pe departe mare. 
Toate responsabilităţile apăsau pe umerii lui. 

— Nu voia să i se facă fetei autopsia, spuse. A trebuit să-i 
explic faptul că nu prea are de ales. A spus..., făcu o pauză, a zis 
că asta înseamnă s-o omorâm de două ori. 

Pe Sara o încerca un sentiment de vinovăţie, pe care-l simţi în 
stomac. 

— M-a făcut ucigaș de copii, spuse. Acum sunt un ucigaș de 
copii! 

Sara dădu din cap că nu e adevărat. 

— N-ai avut de ales, spuse, convinsă de acest adevăr. Acesta 
era bărbatul cu care ea făcuse dragoste, cu care își împărţise 
viaţa. Nu era posibil ca el să fi greșit. Ai acţionat după 
regulament. 

Bărbatul râse batjocoritor. 

— Jeff... 

— Tu ești convinsă că ar fi tras? o întrebă din nou. Eu nu cred, 
Sara. Mă gândesc retrospectiv și cred că ar fi renunţat. Poate că 
ar fi... 

— Ascultă-mă, îl întrerupse Sara, arătând spre cadavrul de pe 
masă. Și-a omorât propriul copil, Jeffrey. Crezi că ar fi ezitat să-l 
omoare și pe tatăl acestuia? 

— N-o să știu niciodată, nu-i așa? 

Se lăsă o tăcere ca un nor gros. Morga se afla la subsolul 
spitalului, o cameră îmbrăcată în gresie și faianță, cu aspect de 
laborator. Compresorul camerei frigorifice scotea un zgomot 
perceptibil, singurul, dar se opri deodată cu un clic puternic și 
care răsună între pereţii încăperii. 

— Copilul trăia? întrebă Jeffrey. Atunci când s-a născut, fetița 
era vie? 

— N-ar fi supravieţuit multă vreme fără ajutor medical, spuse 
Sara, nerăspunzând la întrebare. Simţea nevoia s-o protejeze pe 
Jenny, fără să știe din ce motiv. 

— Copilul trăia? repetă el. 

— Era foarte mică, spuse, nu cred că ar... 

Jeffrey se apropie de masă. Își băgă mâinile în buzunare, 
uitându-se lung la cadavrul copilului. 


24 


— Vreau..., începu el. Vreau să mă duc acasă. Vreau să vii cu 
mine acasă. 

— Bine, spuse ea, auzindu-i cuvintele, dar nefiind sigură de 
semnificația lor. 

— Vreau să fac dragoste cu tine, zise bărbatul. 

In ochii Sarei se citi șocul. 

— Vreau să..., se opri în mijlocul propoziției. 

Sara se uita fix la el, simțind cum îi fuge pământul de sub 
picioare. 

— Vrei să faci un copil! 

Privirea din ochii lui îi spunea că era ultimul lucru la care se 
gândea. Sara simţi un val de umilinţă. Își simţi inima în gât și nu 
putu scoate niciun cuvânt. 

— Nu asta voiam să spun! scutură el din cap. 

Sara îi întoarse spatele cu obrajii arzând. Nu existau cuvinte 
care să șteargă ceea ce se spusese deja. 

— Știu că nu poţi să..., zise el. 

— Termină! 

— Doar că eu... 

Sara era furioasă pe ea însăși, nu pe Jeffrey, dar când îi 
răspunse vocea îi era aspră: 

— Am zis să termini! 

Jeffrey aşteptă câteva clipe, căutând cuvântul cel mai potrivit. 
Când deschise gura să vorbească, avea o voce umilă și tristă. 

— AȘ vrea să dau timpul înapoi cu cinci-șase ore, înţelegi? O 
aşteptă să se întoarcă cu faţa spre el. Aș vrea să mă aflu din 
nou pe patinoarul acela blestemat, împreună cu tine, și când 
sună pagerul aș vrea să-l arunc dracului la gunoi! 

Sara continua să-l fixeze, dar nu îndrăznea să vorbească. 

— Asta aș vrea, Sara, repetă el. Nu mă gândeam la cealaltă 
chestie, ce ai zis tu... 

Femeia îl opri cu un gest al mâinii. Pe trepte se auzeau pașii a 
două persoane. Sara intră în biroul ei, ștergându-și ochii pe 
drum. Scoase un șerveţel dintr-o cutie de pe birou, își suflă 
nasul, apoi numără rar până la cinci, și se îmbărbătă, înghițind 
cu greu umilinţa pe care o îndurase. 

Când se întoarse cu faţa spre sala de disecţie, detectivii Lena 
Adams și Brad Stephens se aflau lângă Jeffrey, care părea să fi 
reușit să-și mascheze emoţiile mult mai bine decât ea. Toţi trei 
își ţineau mâinile la spate, așa cum fac polițiștii la locul unei 


25 


crime, pentru a nu atinge ceva din greșeală. În acel moment, 
Sara îi ura pe toţi, inclusiv pe Brad Stephens, care era inofensiv 
ca o muscă. 

— Bună, doamnă doctor, spuse Brad, scoțându-și pălăria când 
ea intră în sala de disecţie. Era mai palid decât de obicei și avea 
ochii în lacrimi. g 

— Vrei să..., începu Sara, apoi se opri. |și drese vocea. Vrei, te 
rog, să te duci sus și să-mi aduci câteva cearșafuri? îl rugă ea. 
Cearșafuri de pat. Vreo patru. Sara nu avea nevoie de 
cearșafuri, dar Brad fusese unul dintre pacienţii săi și încă 
simţea nevoia să-l protejeze. Brad îi zâmbi, bucuros că are ceva 
de făcut. 

— Da, doamnă doctor. 

După ce Brad plecă, Lena întrebă pe un ton profesional: 

— Aţi făcut autopsia copilului? 

— Da, răspunse Jeff, deși el nu asistase. Observă fișa de la 
capul mesei și o luă în mână. 

Sara nu spuse nimic, își scoase pixul din buzunarul de la piept 
și își puse semnătura sub raportul autopsiei. Tehnic vorbind, 
Sara încălcase câteva reguli realizând autopsia de una singură, 
fără să fie asistată de cineva. 

— Fata e în camera frigorifică? întrebă Lena, ducându-se spre 
ușă. Avea un pas săltat, ușor, de parcă ceea ce vedea era un 
lucru obișnuit. Sara știa că Lena trecuse prin multe în ultima 
vreme, dar tot era enervată de atitudinea femeii. 

— Aici? întrebă Lena, cu mâna pe ușa camerei frigorifice. 

Sara aprobă din cap, fără să se miște. Jeffrey se apropie s-o 
ajute pe Lena, în timp ce Sara închise fermoarul de la sacul 
copilului. Inima îi bătea să-i spargă pieptul în momentul în care 
Lena și Jeffrey scoaseră din frigider targa pe care se afla 
cadavrul lui Jenny. Opriră targa aproape de masă, așteptând ca 
Sara să mute sacul. Într-un sfârșit, Jeffrey luă în braţe sacul cel 
negru, cu corpul nou-născutului. Sara privi în cealaltă direcţie 
când el sprijini în căușul palmei capul bebelușului. Jeffrey duse 
corpul micut spre frigider, cu capetele goale ale sacului târându- 
se pe pardoseală. 

Lena se uită la ceas. Sarei îi venea s-o plesnească; în schimb 
se duse spre dulăpiorul de la capul mesei, lângă chiuvete. 
Deschise un pachet steril și își puse o pereche de mănuși, 
uitându-se peste umăr să vadă de ce zăbovea Jeffrey atât de 


26 


mult. Sara o ajută pe Lena să pună cadavrul lui Jenny pe masă 
și, până la urmă, se apropie și Jeffrey. 

— Stai, spuse el, luând locul Lenei pentru a transfera cadavrul 
lui Jenny Weaver pe masa albă, de porțelan. Weaver era o fată 
destul de solidă și când o mutară deranjară furtunurile de la 
capul mesei. 

Sara îi sprijini capul pe un suport negru, făcând efortul de a se 
vedea pe sine ca medic legist și nu ca pediatrul fetei. In cei zece 
ani petrecuți ca legist la spitalul din districtul Grant se 
întâmplase de vreo patru ori ca Sara să îi cunoască pe cei 
decedați. Jenny Weaver era prima victimă care-i fusese și 
pacientă. Trase spre ea o trusă cu instrumente curate, 
asigurându-se că avea la îndemână tot ce-i trebuie. Cele două 
furtunuri de la masă erau folosite în timpul autopsiei pentru 
eliminarea lichidelor din cadavru. Deasupra acestora era plasat 
un cântar mare, pentru cântărirea organelor. La picioare se afla 
tava de disecție. Masa însăși era ușor concavă, cu laturile puţin 
mai ridicate, pentru a opri căderea materiei din cadavru, și 
înclinată spre o scurgere plasată la capătul mesei. 

Carlos, asistentul Sarei de la morgă, așezase un cearșaf peste 
cadavru. În zona gâtului, pe cearșaful alb se vedea o pată roșie, 
de dimensiune medie. În timp ce ea făcuse autopsia copilului îl 
lăsase pe Carlos să se ocupe de cadavrul fetei. Acesta îi făcuse 
radiografia și o pregătise pentru autopsie în vreme ce ea 
încercase să reîntregească corpul micuţței. Carlos nu lăsase să 
se vadă dacă fusese sau nu surprins când Sara i-a cerut să 
plece, de îndată ce terminase cu Jenny. 

Sara dezveli cadavrul până la piept. Rana era urâtă, partea 
dreaptă a gâtului, sfârtecată în bucăţi. Se vedeau cartilajele prin 
sângele negru și închegat din jurul rănii. 

Se duse și aprinse lumina ecranului, pentru a analiza 
radiografiile. Becul licări și apoi se aprinse, luminând 
radiografiile făcute de Carlos cadavrului lui Jenny Weaver. 

Ea studie atent filmele, neînţelegând la început ceea ce 
vedea. Verifică numele de pe fișă și numai după aceea le 
comunică și celorlalţi ceea ce descoperise. 

— Aici se văd niște linii estompate ale unei fracturi la 
humerusul stâng, care datează de cel puţin un an. Nu este o 
fractură tipică, mai ales pentru cineva care nu are o constituție 


27 


atletică, așa încât presupun că este urmarea unui act de 
violenţă. 

— Ai tratat-o pentru chestia asta? întrebă Jeffrey. 

— Evident, nu, răspunse Sara. Aș fi raportat faptul. Orice 
medic ar fi făcut-o. 

— OK, spuse Jeffrey, ridicând mâinile. 

Vocea ei fusese, probabil, mai dură decât crezuse ea, fiindcă 
Lena păru deodată a fi deosebit de interesată de ceva aflat pe 
pardoseală. 

Sara reveni la radiografie. 

— Există semne de traumă la nivelul cartilajului intercostal, 
care sunt vizibile aici, spuse ea, indicând locul pe radiografie. 
Aici, lângă stern, există un hematom care a fost făcut de un 
ghiont puternic sau de o lovitură anteroposterioară. Asta e în 
partea din spate. Așteptă câteva clipe, ca detaliile să fie înțelese 
de cei prezenți, întrebându-se dacă Jenny mai fusese la vreun 
alt medic. Un simplu rezident și-ar fi dat seama că astfel de 
leziuni sunt suspecte. Apoi continuă. Persoana care i-a făcut 
aceste leziuni era mai înaltă decât ea. Leziunile sunt recente. _ 

Sara puse o altă radiografie pe panoul luminescent. și 
încrucișă brațele la piept, studiind filmul. 

— Aceasta este centura pelviană, explică. Observaţi linia care 
se estompează, pe lângă osul iliac. Este consecinţa unei presiuni 
mari aplicate asupra pubisului. În mod obișnuit, se numește 
fractură cauzată de presiune. 

— Presiune de la ce? întrebă Jeffrey. 

Spre surprinderea Sarei, Lena fu cea care îi răspunse: 

— A fost violată, spuse Lena cu aceeași voce cu care ar fi 
spus că fata are ochi albaștri - violată cu brutalitate, așa-i? 

Sara dădu din cap și era pe punctul de a spune ceva când 
auzi zgomot de pași pe scări. După mers, își dădu seama că se 
întorcea Brad. Sara îl opri și-l întrebă: 

— Ai adus și fețe de pernă? 

— Nu, spuse Brad surprins. Mă scuzati, nu. 

— Cred că găsești la ultimul etaj. Te rog, spuse ea, să-mi 
aduci patru. 

— Da, doamnă doctor, răspunse Brad, punând cearșafurile pe 
masa de disecţie de lângă ușă. 

— N-are doisprezece ani, zise Lena, întorcându-se spre Sara, 
cu brațele încrucișate. 


28 


— Taci din gură! i se adresă Jeffrey Lenei pentru prima oară 
de când aceasta sosise la morgă, pe un ton neobișnuit de dur. 

Lena se înroși, dar tăcu și asta era ceva neobișnuit. 

— Leziunile din partea toracică nu puteau fi tratate cu altceva 
decât cu Tylenol, continuă Sara. Fractura pelviană se putea 
vindeca singură. Așa s-ar explica de ce s-a îngrășat în ultima 
vreme. Îi venea greu să facă mișcare. 

— Crezi că prietenul ei e de vină? întrebă Jeffrey. 

— Cineva este, spuse Sara uitându-se din nou la film, ca să se 
asigure că nu a pierdut nimic din vedere. În niciuna dintre dăţile 
când Sara o consultase pe Jenny, nu suspectase că aceasta era 
supusă unui tratament violent. Cum de reușise să ascundă toate 
semnele și de ce Sara nu le văzuse? Medicul nu putea să ceară 
radiografii pentru dureri în gât sau răceli banale. Jenny nu-și 
scosese hainele de bunăvoie, la niciuna dintre consultații. 
Adolescentele sunt foarte sensibile în legătură cu corpul lor, iar 
Sara o consultase vârând stetoscopul pe sub bluză pentru a o 
asculta la plămâni, în așa fel încât fata să nu se simtă jenată. 

Sara se apropie de masă, pentru a relua examinarea 
preliminară. Mâinile îi tremurau când dădu cearșaful la o parte și 
era atât de concentrată să și le stăpânească, încât, în prima 
clipă, nu-și dădu seama ce descoperă. 

— Doamne, Dumnezeule! exclamă Lena, scoțând apoi un 
fluierat de mirare. 

De data aceasta, Jeffrey nu-i mai spuse nimic și Sara înțelese 
de ce. Pe tot corpul fetei, pe mâini, pe picioare, erau tăieturi 
transversale, dar mai ales pe membre. Rănile erau în diferite 
stadii de vindecare, iar unele păreau a fi făcute de două-trei zile. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Jeffrey. De ce încerca să se 
sinucidă? 

Sara cercetă tăieturile cu atenţie. Niciuna nu era făcută în 
apropierea vreunei articulaţii sau în locuri evidente pentru 
cineva care căuta ceva anume. Acest lucru putea explica de ce 
fata purta tricou cu mâneci lungi pe căldura aceea. Rânduri de 
tăieturi adânci se vedeau pe antebraţul stâng, începând cu zece 
centimetri mai sus de articulaţia pumnului, cam până unde își 
sufleca mânecile. Cicatricile întunecate arătau că se tăia des. 
Tăieturile de la picioare erau mult mai adânci și erau în toate 
direcțiile. După aspectul lor Sara își dădu seama că tăieturile 


29 


mai adânci erau cele de la genunchi înspre coapse. Fata se 
automutila. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Jeffrey din nou, deși trebuia să fi 
știut ce era. 

— Se tăia, îi răspunse Lena. 

— Automutilare, o corectă Sara, de parcă așa ar fi fost mai 
bine. Am văzut așa ceva în spital. 

— De ce? insistă Jeffrey. De ce ar vrea cineva să facă așa 
ceva? 

— Din prostie, în cele mai multe cazuri, îi explică Sara, 
simțind un ghem de furie în stomac. De câte ori a văzut-o ea pe 
fată? Câte alte semne i-or fi scăpat? Uneori fac asta din 
curiozitate. Alteori o fac demonstrativ, negândindu-se la 
consecinţe. În cazul acesta însă - se opri, uitându-se încă o dată 
la tăieturile adânci de pe coapsele fetei - e vorba de altceva. Și 
le ascundea, nu voia să se știe. 

— De ce? repetă Jeffrey. De ce făcea asta? 

— Control, îi răspunse Lena și Sarei nu-i plăcu felul în care se 
uita la fată. Era aproape cu respect. 

— E vorba de un caz grav de psihoză, interveni Sara. Cei care 
o fac sunt de obicei bulimici sau anorexici. Este o formă de 
autodetestare. De obicei există un motiv care o declanșează, 
violul sau violenţa, de exemplu. 

Lena se uită o clipă în ochii ei, apoi își întoarse privirea. 

— Există și altele care pot duce la acest lucru, continuă Sara. 
Ingerarea unor droguri, boli mintale, probleme la școală sau 
acasă. 

Sara se duse la dulapul cu materiale și scoase un dilatator din 
plastic. Își puse o pereche nouă de mănuși chirurgicale, scoase 
dilatatorul din ambalaj și-l desfăcu. Lena se crispă la auzul 
sunetului, iar Sara fu mulțumită că, măcar o dată, poliţista 
manifesta și ea o emoție vagă. Se duse la picioarele cadavrului 
și i le desfăcu. Se opri brusc și nu fu în stare să facă faţă 
imaginii care i se înfăţișă. Aruncă depărtătorul pe masă. 

— Ce este? întrebă Lena. 

Sara nu răspunse. Crezuse că după tot ceea ce se petrecuse, 
n-o mai putea impresiona nimic. Greșise profund. 

— Ce este? întrebă Lena din nou. 

— N-a născut niciun copil, răspunse Sara. Niciun copil. 

Jeffrey arătă spre dilatatorul nefolosit: 


30 


— Cum poţi să fii sigură dacă nici n-ai examinat-o? 

Sara se uită când la unul, când la celălalt, neștiind cum să 
formuleze răspunsul. 

— Are vaginul cusut, spuse ea într-un final. După vechimea 
cicatricii, cred că acest lucru s-a întâmplat cu cel puţin șase luni 
în urmă. 


31 


DUMINICĂ 


Capitolul 4 


Lena își cercetă dinţii cu limba în timp ce se uita afară prin 
geamul mașinii. Nu se putea obişnui cu lucrarea dentară 
temporară. În trei săptămâni va avea patru implanturi 
permanente, care se vor înșuruba în maxilarul ei ca niște 
beculețe. Nu-și putea închipui cum se va simţi. Deocamdată, 
lucrarea funcționa ca o amintire constantă a ceea ce i se 
întâmplase cu patru luni în urmă. 

Încerca să nu-și mai amintească. Districtul Grant era un 
orășel, dar nu atât de mic pe cât era Reece, unde crescuseră 
Lena și Sibyl, sora ei geamănă. Tatăl lor fusese ucis în misiune, 
cu opt luni înainte ca ele să se nască, iar mama lor murise 
născându-le. Sarcina de a crește copilele revenise unchiului lor, 
Hank Norton, un recunoscut maniac al vitezei și un alcoolic, un 
om care se luptase cu ambele vicii pe tot parcursul copilăriei 
fetelor. Într-o după-amiază însorită, beat, Hank intrase cu 
mașina în marșarier pe aleea din faţa casei și o lovise pe Sibyl. 
Lena l-a acuzat întotdeauna că a orbit-o pe sora ei. Nu-l iertase 
niciodată pe Hank pentru accident, iar reacţia lui față de ura 
fetei era un zid insurmontabil de mânie. Aveau un trecut dificil și 
niciunul nu voia să-i întindă celuilalt mâna, nici măcar acum, 
când Sibyl era moartă și când Lena se simţea aproape la fel. Nu- 
| putea considera pe Hank decât un rău necesar în viaţa ei. 

— E foarte cald afară, zise Hank, ștergându-se la ceafă cu o 
batistă veche. 

Lena abia îl auzea din cauza zgomotului făcut de aerul 
condiționat. Vechiul Mercedes al lui Hank era o mașină cât un 
tanc și toate cele dinăuntru erau supradimensionate. Scaunele 
erau prea mari. Era atâta spaţiu între banchete, de ar fi putut 
intra și un cal. Comenzile de pe bord erau mari, făcute mai mult 
să impresioneze decât să te lămurească. Și, totuși, era 
reconfortant să te afli într-o mașină atât de solidă. Chiar și pe 
pietrișul din fața casei în care locuia Lena, mașina părea să 
plutească pe suprafaţa solului. 


32 


— E cald de nu se poate, repetă Hank. 

Pe măsură ce îmbătrânea, obiceiul de a repeta vorbele i se 
accentua, ca și când repetarea cuvintelor ar fi putut înlocui 
faptul că nu avea ce să spună. 

— Da..., acceptă Lena, uitându-se la reflexia chipului lui în 
geamul mașinii. 

Își dădea seama că Hank o privea și că, probabil, i-ar fi plăcut 
să pălăvrăgească. După câteva încercări, el renunţă și dădu 
drumul la radio. Lena își sprijini capul de tetieră și închise ochii. 
Într-o duminică, după ce Lena ieșise din spital, fusese de acord 
să-l însoțească pe unchiul său la biserică și acest lucru se 
transformase în următoarele luni într-un obicei. Lena mergea 
mai mult pentru că îi era frică să stea singură acasă decât 
pentru că voia s-o ierte Dumnezeu de păcate. In mintea ei, era 
convinsă că nu mai avea nevoie să fie iertată de ceva toată 
viaţa! Își plătise datoriile faţă de Dumnezeu sau faţă de Cel care 
ține rânduiala lucrurilor, cu patru luni înainte, când fusese 
violată și drogată, transpusă într-o lume de coșmar a durerii și a 
falsei transcendente. 

— Eşti bine, fetițo? o întrerupse Hank din nou. 

„Ce întrebare idioată”, își spuse Lena. „Ce întrebare tâmpită!” 


— Lee? 

— Da, răspunse, cu pronunția îngreunată de dantura 
temporară. 

— Nan a sunat din nou, îi spuse el. 

— Știu. 


Nan Thomas, iubita lui Sibyl la momentul morţii acesteia, îi 
sunase mereu în ultima lună. 

— Are niște lucruri de-ale lui Sibyl, continuă Hank, deși era 
convins că Lena știa. Zicea să ţi le dea. 

— De ce nu ţi le dă ţie? ripostă Lena. Nu era deloc necesar ca 
ea s-o vadă pe femeia aceea și Hank știa asta. Continua totuși 
să insiste. De data asta Hank schimbă subiectul. 

— Fata aceea de aseară, începu el, reducând volumul 
radioului. Ai fost acolo, nu? _ 

— Da, rosti ea, cu aceeași dificultate de vorbire. Işi încleștă 
fălcile ca să nu plângă. Va mai vorbi vreodată normal? Oare 
până și propria-i voce îi va aminti mereu de ceea ce îi făcuse el? 

EL, gândi Lena, neputând să-i rostească numele nici în gând. 
Stătea cu mâinile în poală și se uita la ele, la cele două cicatrici 


33 


de pe dosul palmelor. Dacă n-ar fi fost Hank de faţă, și-ar fi 
întors palmele în sus ca să se uite la locurile unde pătrunseseră 
cuiele, de parcă ar fi fost bătute în podea. Aceleași cicatrici le 
avea și la picioare, la jumătatea distanței dintre degete și 
glezne. După două luni de exerciţii fizice, putea să-și folosească 
mâinile normal și putea să umble ca înainte, dar cicatricile erau 
pentru totdeauna. 

Lena avea doar câteva amintiri clare a ceea ce se întâmplase 
cu trupul ei în răstimpul în care fusese răpită. Doar cicatricile și 
fișa de la spital știau întreaga poveste. Tot ce-și amintea erau 
momentele când efectul drogurilor se diminua și EL venea, se 
așeza lângă ea pe pardoseală, ca și când ar fi fost într-o tabără 
de studiere a Bibliei și îi spunea povești despre copilăria lui, 
despre viaţa lui, de parcă ar fi fost doi iubiţi aflaţi în curs de a se 
cunoaște. 

Mintea Lenei era plină de detalii referitoare la viața lui: primul 
lui sărut, prima dată când el făcuse dragoste, speranţele lui, 
visurile lui, obsesiile lui bolnave. Acum îi veneau în minte la fel 
de ușor ca amintirile propriului ei trecut. l-o fi spus și ea lui 
povești asemănătoare despre ea? Nu-și aducea aminte și acest 
lucru o înspăimânta mult mai profund decât aspectele fizice ale 
violului. Uneori Lena se gândea că acele cicatrici erau absolut 
neînsemnate în comparaţie cu conversațiile intime pe care le 
avusese cu răpitorul ei. O manipulase într-un asemenea mod, 
încât ea nu mai putea să-și controleze propriile gânduri. li 
violase nu numai corpul, ci și mintea. 

Chiar și acum, amintirile lui se amestecau în mod constant cu 
ale ei, până într-acolo încât nu mai era sigură dacă ceva i se 
întâmplase lui sau ei. Sibyl, singura persoană care ar fi putut s-o 
lămurească, singura persoană care ar fi putut să-i redea Lenei 
viaţa și copilăria, i-a fost luată și ea. 

— Lee? îi întrerupse Hank gândurile, oferindu-i gumă de 
mestecat. 

Lena dădu din cap că nu vrea și îl urmări din ochi cum ţine 
volanul cu o singură mână ca să scoată o lamă de gumă din 
pacheţel. Mânecile cămășii îi erau ridicate și i se vedeau 
cicatricile de pe antebrațele bolnăvicios de albe. Erau hidoase și 
îi aminteau Lenei de Jenny Weaver. Cu o seară înainte, Jeffrey 
întrebase în mod repetat de ce unele persoane se automutilau, 
dar Lena înțelesese felul în care durerea poate să fie o alinare. 


34 


Cu vreo șase săptămâni în urmă, după ce fusese externată, 
Lena își trântise din greșeală ușa mașinii peste degete. Durerea 
violentă a radiat în braţul lovit și, pentru un moment extrem de 
scurt, Lena a simțit o deosebită plăcere gândindu-se că „așa 
este atunci când simţi ceva”. 

Inchise ochii și-și împreună mâinile în poală. Ca de obicei, 
degetele pipăiau cicatricile, refăceau conturul uneia și pe urmă 
al celeilalte. Atunci când se întâmplase, nu simţise nicio durere. 
Drogul o convinsese că plutea pe un ocean, că este în deplină 
siguranţă. Mintea ei crease o realitate alternativă la cea creată 
de violatorul ei. Atunci când el o atingea, mintea Lenei îi șoptea 
că era vorba de Greg Mitchell, fostul ei iubit, cel cu care făcea 
dragoste. Corpul Lenei îi răspunsese lui Greg, nu LUI. 

Și totuși, în puţinele dăţi, de atunci încoace, când Lena 
reușise să doarmă suficient de mult încât să viseze, ea îl visase 
pe răpitorul ei atingând-o, și nu pe Greg. Mâinile LUI se aflau pe 
sânii ei, EL era cel ce o penetra și când se trezea, speriată și 
rănită, nu pe Greg îl căuta în camera goală și întunecată. Lena 
își încleștă pumnii în momentul în care mirosul dulceag al gumei 
de mestecat a lui Hank îi ajunse la nas și, fără niciun fel de 
avertisment, simţi o greață nesfârșită. 

— Oprește, reuși ea să spună, ducându-și o mână la gură și 
punând-o pe cealaltă pe ușa de la mașină. 

Hank opri brusc mașina la marginea drumului, exact în 
momentul în care Lena vomită. La micul dejun băuse doar o 
ceașcă de cafea, dar vomită mult mai mult decât atât. In curând 
se opri și simţi un ghem care i se răsucea în stomac. Ochii i se 
umeziră de efort și corpul îi tremura, încercând să se abțină. 
După vreo câteva minute greaţa aceea puternică îi trecu, iar 
Lena se șterse la gură cu dosul palmei, chiar când Hank o bătu 
pe umăr, oferindu-i batista. Era caldă și mirosea a transpiraţie, 
dar, cu toate acestea, o folosi. 

— Guma ta de mestecat, zise ea cu voce scăzută, prinzându- 
se de bord ca să se așeze din nou pe scaun. Nu știu de ce... 

— Nu-i nimic, răspunse el abrupt. 

Deschise geamul mașinii și scuipă guma chiar înainte de a 
pune iar mașina în mișcare. Hank se uita drept înainte, cu 
maxilarul încleștat. 

— Îmi pare rău, zise ea, conștientizând inutilitatea scuzelor, 
chiar pe când le rostea. 


35 


Hank părea furios, dar știa că furia lui este îndreptată 
împotriva propriei persoane, pentru că nu era în stare să o ajute, 
și nu împotriva ei. Era o scenă familiară, care se repeta zilnic, de 
când fusese externată și venise acasă. 

Lena se întoarse să-și ia geanta de pe scaunul din spate. Avea 
câteva tablete de Bismol și Altoide pentru situaţii de acest gen. 
Nu putea să sufere zilele în care nu era la lucru. 

Când era la serviciu, era mult prea ocupată pentru a-și 
permite luxul unor astfel de episoade. Erau rapoarte de 
întocmit, telefoane de dat. Când se afla la secţia de poliţie știa 
cine este și ce treabă are, iar patrulările pe care le făcea cu 
Brad când era de serviciu - și pe care nu le putuse suferi la 
început - o făceau să se simtă competentă și în siguranţă. 

e 

Își dorea să lucreze, și nu pentru că a fi polițist ar fi însemnat 
unica ei șansă de a rămâne în viață. Ştia că nu era așa. Ar fi 
simţit același lucru și dacă ar fi fost casieră la un magazin 
oarecare sau femeie de serviciu la școală. Crimele și criminalii 
însemnau pentru ea cam tot cât ar fi fost să dea restul corect 
sau să șteargă o pată de pe podea. Serviciul era util în această 
perioadă grea pentru că îi oferea un ritm de viaţă. Trebuia să fie 
la serviciu la ora opt în fiecare dimineață. Trebuia să 
îndeplinească anumite sarcini. Brad trebuia să fie îndrumat. La 
prânz luau masa, mai bine zis Brad lua masa, pentru că, în 
ultima vreme, Lena nu prea avea poftă de mâncare. Pe la trei se 
opreau pentru o cafea la Donut King în Madison. Se întorceau la 
secția de poliţie în jurul ore șase, iar lumea Lenei era distrusă 
până a doua zi, când trebuia să meargă din nou la lucru. In 
rarele seri, cum fusese cea precedentă, când Jeffrey îi permitea 
să lucreze peste orele de program, îi venea să plângă de 
ușurare. 

— Acum ţi-e bine? o întrebă Hank cu o voce încă acuzatoare. 

— Las-o baltă! îi răspunse pe același ton. 

— Bine, îi zise el, semnalizând că vrea să cotească și oprind în 
spatele unui șir de mașini în fața bisericii. Amândoi tăceau, în 
timp ce mașina se apropia încet-încet de parcare. 

Lena își ridică ochii spre clădirea mică și albă, nesimţind nicio 
plăcere că se afla acolo. Nu-i plăcuse niciodată autoritatea 
Bisericii și fusese chiar dată afară de la școala de duminică pe 
când avea vreo doisprezece ani, fiindcă rupsese niște pagini din 


36 


Biblie. Când Hank o întrebase de ce a făcut-o, îi spusese că se 
plictisea, dar adevărul era că încă de pe atunci Lenei îi 
displăceau regulile. Nu suporta să i se ordone ce să facă. Refuza 
să respecte orice autoritate publică, dacă nu-și dovedise 
credibilitatea în fața ei. Unicul motiv pentru care era o polițistă 
bună era că avea un anumit grad de autonomie în teren și 
lumea trebuia să-i dea ascultare când ea cerea asta. 

— Fata aceea, zise Hank, reluând conversaţia ca și când în 
ultimele zece minute nu s-ar fi întâmplat nimic, e foarte trist ce- 
a făcut. 

— Da, zise Lena, nedorindu-și să vorbească despre asta. 

— Oamenii se pierd pe drum, zise Hank, și nu cer ajutor 
înainte să fie prea târziu. Făcu o pauză și continuă: Până nue 
prea târziu. 

Lena știa ce voia Hank - să facă o comparaţie între fata 
moartă și ea. In vreo broșură a Alcoolicilor Anonimi e posibil ca 
el să fi găsit niște indicaţii pentru a proceda astfel, iar alături 
probabil că puteai trece numele și numărul de telefon al 
propriului sponsor. 

— Dacă aș fi vrut să mă sinucid, aș fi făcut-o în prima zi după 
ce mi-au dat drumul acasă, răspunse Lena agresiv. 

— Da' nu vorbeam despre tine. 

— Pe dracu’, zise ea. 

Așteptă o clipă, apoi spuse: 

— Credeam că o să te duci acasă în curând. 

— O să mă duc, răspunse el. 

— Bine, replică ea și pentru o clipă chiar crezu ce spunea. 
Hank locuise împreună cu ea de când se întorsese de la spital și 
Lena se cam săturase să-și tot bage nasul în viața ei. 

— Am o afacere de condus, spuse el, de parcă barul acela 
nenorocit al lui din Reece era cel puţin o companie ca IBM. 
Trebuie să mă întorc acolo. Plec diseară dacă vrei. 

— Bine. 

Inima începu să-i bată cu putere la gândul că în seara aceea 
va rămâne singură. Lena nu și-l dorea pe Hank în casă, dar, pe 
de altă parte, știa că niciodată nu s-ar fi simţit în siguranţă dacă 
el pleca. Chiar și când lucra în cursul zilei și Hank pleca să vadă 
de barul lui, simțea un fel de teamă dureroasă că el va păți un 
accident de mașină sau că pur și simplu se va hotărî să nu mai 
vină înapoi și ea va trebui să se întoarcă într-o casă goală și 


37 


întunecată. Hank nu era doar un musafir nedorit în casa ei, era 
scutul ei. 

— Am lucruri mai importante de care aș putea să mă ocup, 
spuse Hank. 

Lena tăcea, deși în mintea ei își repeta mantra: „Te rog, nu 
pleca, te rog, nu pleca”. | se puse un nod în gât, simțind nevoia 
să rostească cuvintele acelea cu voce tare. 

Hank acceleră puţin și ocupă un loc de parcare în apropierea 
capelei. Puse schimbătorul de viteze pe zero și apăsă frâna până 
la fund. Mașina se smuci ușor înainte de a se opri. Bărbatul se 
uită la Lena și fata își dădu seama că el știa ce se petrece în 
mintea ei. 

— Chiar vrei să plec? Atunci spune-mi să plec. Niciodată nu ți- 
a fost greu să-mi spui să plec. 

Lena își mușcă buzele cu putere. Avea nevoie să simtă gustul 
sângelui. Dar dinţii din faţă, care erau puși temporar, nu-i făcură 
acest serviciu, ci se mișcară, iar ea își duse mâna la gură, 
speriată de amintire. 

— Ce, nu mai știi să vorbești? 

Işi sugrumă un hohot de plâns, copleșită de emoție. Hank se 
uită în partea opusă, așteptând ca ea să-și revină. Ştia că e în 
stare să asculte o sală întreagă plină de străini care strigă că vor 
să-și înfigă ace în brațe sau că vor să li se dea porţii duble de 
whisky, dar nu era în stare să suporte lacrimile Lenei. Ştia, de 
asemenea, că nu putea s-o sufere atunci când plânge. Sibyl 
fusese febleţea lui, aceea de care avusese cea mai mare grijă. 
Lena era cea puternică, cea care nu avea nevoie de nimeni. 
Inversarea de roluri îl șocase. 

— Trebuie să te duci la psiholog, îi spuse Hank aspru. Ti-a 
spus șeful că trebuie să te duci. E o solicitare pe care nu o 
respecţi. 

Clătină din cap, violent, cu mâna pusă la gură. 

— Nu ai unde să fugi, nu poţi să te descurci, începu el, ca și 
când ar fi fost o acuzaţie împotriva ei. Te culci la ora nouă, te 
scoli a doua zi cât poţi de târziu, continuă el, nu mai ai deloc 
grijă de tine. 

— Ba am grijă de mine, bombăni ea. 

— Dacă nu te duci la psiholog să știi că plec astăzi, Lee. Puse 
mâna peste mâna fetei, obligând-o să se uite la el. Sunt foarte 
hotărât, mai hotărât ca niciodată. 


38 


Deodată, expresia lui se schimbă și liniile dure ale feţei se 
îndulciră. Îi dădu cu degetele părul pe spate, atingându-i ușor 
pielea. Hank încerca să facă un gest patern, dar felul delicat în 
care o atingea o făcu să-și aducă aminte de modul în care El, 
violatorul, o atinsese. Blândeţea gestului fusese cea mai 
respingătoare parte: mângâierile blânde, modul delicat în care 
își folosise limba și degetele pentru a o calma și stimula, felul 
îngrozitor de lent în care făcuse amor cu ea, de parcă ar fi fost 
într-adevăr dragoste, și nu viol. Lena începu să tremure. Nu 
putea să se abţină. Hank își îndepărtă repede mâna, ca și când 
și-ar fi dat seama că mângâia un cadavru. Ea își trase cu 
violenţă capul îndărăt, lovindu-se de geamul mașinii. 

— Să nu mai faci așa ceva! îl avertiză, dar în vocea ei se citea 
numai teamă. Să nu mă mai atingi, să nu mă mai atingi astfel, ai 
auzit?! Avea respiraţia agitată și făcea eforturi să-și înghită 
saliva amestecată cu fiere. 

— Bine, bine, zise el, rămânând cu mâna aproape de spatele 
ei, dar fără s-o atingă. Știu, îmi pare rău. 

Lena dibui cu greu clapeta ușii, fără s-o nimerească din prima, 
fiindcă mâinile îi tremurau prea tare. leși din mașină și trase 
câteva guri de aer. Căldura o învălui și își închise ochii, 
încercând să nu facă nicio legătură între căldură și visul de a 
pluti pe un ocean. 

În spatele ei auzi o voce familiară și prietenoasă: 

— Bună ziua, Hank, zise Dave Fine, pastorul de la biserică. 

— Bună dimineaţa, părinte, îi răspunse Hank cu o voce mai 
blândă decât folosise vreodată față de Lena. 

Mai auzise vocea aceasta a lui Hank doar vorbindu-i lui Sibyl. 
Pentru ea, niciodată nu folosea decât cuvinte aspre, de critică. 
Înainte de a se întoarce, Lena se concentră, ca să-și controleze 
respirația. Nu fu în stare să îi zâmbească pastorului, dar simți 
cum colțurile buzelor i se ridică puţin în ceea ce trebuie să fi 
arătat ca o grimasă, nu ca un zâmbet. 

— Bună dimineaţa, Lena, spuse Dave Fine cu vocea aceea 
specifică, plină de compasiune, pe care și-o impun popii, și care 
o înnebunea mai rău decât gestul lui Hank din mașină. 

În ultimele patru luni, Hank o tot îndemnase pe Lena să 
discute cu pastorul Fine, care era și psiholog, sau cel puțin așa 
spunea el, și care seara oferea consultaţii pacienţilor. Lena n- 
avea chef să discute cu pastorul nici măcar despre vreme, ca să 


39 


nu mai vorbim despre ce i se întâmplase ei. Nu că Fine ar fi fost 
Antihristul, ci doar faptul că, dintre toţi oamenii cu care Lena ar 
fi putut să vorbească, predicatorul era ultimul pe care l-ar fi 
ales. Parcă Hank uitase ce păţise ea în camera aceea 
întunecată! 

— Părinte, rosti ea un salut scurt și trecu pe lângă el cu 
poșeta strâns lipită de piept, ca o doamnă în vârstă la o licitaţie 
de vechituri. 

Îi simţi privirea în spate și îl auzi pe Hank cerându-și scuze, în 
timp ce se îndepărta de ei. Lena se simţi rușinată că a fost atât 
de nepoliticoasă cu Fine. Nu era vina lui, era un tip simpatic, dar 
chiar nu avea ce să le spună ca să-i facă să înțeleagă. 

Grăbi pasul, privind drept înainte, în timp ce se apropia de 
biserică. Mulțimea de oameni care se învârtea în jurul intrării se 
dădu la o parte ca să-i facă loc și ea urcă treaptă cu treaptă, 
forțându-se să meargă normal și să nu alerge spre biserică, așa 
cum îi dădea ghes întregul corp. În afara lui Brad Stephens, care 
îi zâmbi ca unui cățeluș, toată lumea își găsise ceva mai bun de 
făcut când ea urcă scările. Matt Hogan, partenerul lui Frank 
Wallace acum, când Lena fusese desemnată pentru patrulă, 
încerca insistent să-și aprindă o ţigară, ca și când ar fi așteptat 
ca în palma lui să aibă loc o fuziune nucleară. 

Lena înaintă cu capul sus, evitând să se uite în ochii 
oamenilor, ca să nu le dea prilejul să intre în vorbă cu ea. Cu 
toate acestea, le simțea privirile și știa că vor începe să discute 
în șoaptă, de îndată ce vor fi siguri că ea nu-i aude. 

Mulțimea asta era cea mai grea parte a mersului la biserică. 
Întregul oraș știa ce i se întâmplase. Știau că fusese răpită și 
violată. Citiseră absolut toate detaliile răpirii în ziare. li 
urmăriseră vindecarea, venirea acasă din spital, cu același 
interes cu care își urmăreau serialele și meciurile de fotbal. Lena 
nu putea să se ducă la un magazin, fără să nu încerce cineva să 
se uite la cicatricile de pe mâinile ei! Nu putea să treacă printr-o 
cameră aglomerată fără să i se arunce priviri triste, jalnice, de 
parcă ar fi înţeles prin ce-i fusese dat să treacă! Ca și când ar fi 
știut ce însemna să fii puternic și invincibil într-o zi și absolut 
fără nicio putere în ziua următoare. Și în cea următoare... și în 
cea următoare... 

Ușile bisericii erau închise, pentru a păstra răcoarea din 
interior. Lena puse mâna pe clanţă în același timp cu un diacon 


40 


și mâinile lor se atinseră. Își trase brusc mâna, ca și când ar fi 
atins o flacără, așteptând ca ușa să se deschidă și uitându-se în 
continuare în pământ. Trecu prin pridvor și intră în biserică, 
continuând să se uite ba la covorul roșu, ba la mulura albă care 
delimita stranele, așa încât să nu-i dea nimănui prin cap să-i 
vorbească. 

În interior, conform normelor baptiste, biserica era foarte 
simplă și mică, dacă te gândeai la dimensiunea localităţii. Cea 
mai mare parte dintre vechii locuitori mergea la vechea biserică 
baptistă de pe Stokes Street și taxele se duceau tot acolo, odată 
cu ei. Biserica aceasta avea doar vreo treizeci de ani și permitea 
să se organizeze în incinta ei, într-o sală aflată la subsol, adunări 
ale persoanelor singure sau ale celor divorțaţi sau ale părinţilor 
singuri care-și creșteau copiii. Biserica aceasta vorbea despre 
un Dumnezeu îndurător, iar predicile erau despre iertare, iubire, 
milă și pace. Pastorul Fine nu-și admonesta niciodată enoriașii 
pentru păcatele lor și nici nu-i ameninţa cu focurile Gheenei și 
cu cazanul cu pucioasă. Era un loc de bucurie sau cel puţin așa 
scria în buletinul bisericii. Lena nu era deloc surprinsă de 
alegerea lui Hank. Întâlnirile grupului Alcoolicilor Anonimi se 
țineau la subsol, alături de sala în care se organizau întâlniri 
pentru îndrumarea părinţilor cu copii adolescenți. 

Lena se așeză într-o strană destul de în față, știind că Hank își 
dorea să fie aproape de pastor pentru doza duminicală de 
iertare. Soţia pastorului și cei doi copii ai lor erau în faţa ei, dar, 
din fericire, nu se întoarseră spre ea. Lena se așeză picior peste 
picior, netezindu-și pantalonii până când simţi că femeia din 
celălalt capăt al stranei se uită lung la mâinile ei. Işi încrucișă 
brațele la piept și privi drept în faţă. În centru se aflau amvonul 
și niște scaune îmbrăcate în catifea, așezate în evantai, de o 
parte și de alta a acestuia. In spate era corul, iar orga se afla pe 
o laterală. Tuburile orgii urcau pe lângă pereţi ca o cutie 
toracică verticală, de ambele părți ale cristelniţei. In mijlocul 
tuturor acestora se afla lisus, cu braţele întinse și labele 
picioarelor încrucișate. 

Lena se uită dinadins în altă parte în momentul în care Hank 
se strecură în strană lângă ea. Se uită la ceas. Slujba de 
dimineaţă urma să înceapă curând. Dura o oră, apoi școala de 
duminică, încă o jumătate de oră. Enoriașii vor pleca în jurul orei 
unsprezece, ci doi se vor duce la Waffle House, pe autostrada 2, 


41 


unde Hank va lua masa, iar Lena își va pierde vremea bând o 
ceașcă de cafea. Vor ajunge acasă în jurul prânzului. Ea va face 
curat în casă și apoi va completa câteva rapoarte. La ora unu și 
jumătate trebuia să meargă la sediu pentru a revedea cazul lui 
Jenny Weaver. Briefing-ul avea să ţină vreo trei ore, dacă avea 
noroc, apoi se va duce din nou acasă, va pune pe masă ceva 
găsi și se va pregăti pentru slujba de seară. După aceea, urma 
un fel de concert coral care era programat să dureze până la ora 
nouă seara și vor ajunge acasă suficient de târziu pentru ca 
Lena să se ducă direct la culcare. 

Respiră adânc, gândindu-se la tot acest program, neobișnuit 
de ușurată să-și dea seama că măcar în ziua aceea avea multe 
lucruri de făcut. Toate momentele zilei erau ocupate. 

— Începe imediat, îi șopti Hank, apoi apucă o carte de 
rugăciuni de pe stativul din față, exact când orga începu să 
cânte. Își făcu de lucru cu cartea, apoi spuse: Pastorul Fine zice 
că poţi să treci mâine pe la el, după ce termini serviciul. 

Lena se făcu că nu-l aude, dar în minte i se imprimă ora 
întâlnirii: cel puţin avea ceva de făcut. Faptul că accepta să 
discute cu pastorul îl va face pe Hank să mai rămână o perioadă 
alături de ea. 

— Lee, i se adresă el din nou, dar renunţă, fiindcă începuse să 
cânte corul. 

Lena se ridică în picioare odată cu mulţimea. Vocea de 
bariton a lui Hank vibra în urechea ei pe când acesta cânta: „Mă 
aflu mai aproape de tine, Doamne”. Lena nici măcar nu încercă 
să rostească cuvintele. Își duse limba la dinţii din faţă, privind 
pagina pe care degetul lui Hank urmărea rândurile. In sfârșit, 
ridică ochii spre cruce. Simţi un fel de desprindere, un fel de 
pace ciudată uitându-se la crucifix. Oricât ar fi vrut să nege 
acest lucru, exista o senzaţie de alinare în imaginea aceea 
familiară. 


Capitolul 5 


Sara conducea cu viteza a doua BMW-ul ei Z3, de culoare 
verde-închis, prin centrul orașului Heartsdale. Mașina fusese o 
achiziție sub imboldul momentului, așa cum ar putea fi numită 
orice achiziţie de peste 30 000 de dolari. În momentul în care o 


42 


cumpărase, cerneala nu se uscase încă pe certificatul de divorț 
și voise să-și ia ceva cu totul deosebit și ostentativ. BMW Z3 
satisfăcea pe deplin aceste cerinţe. Din păcate, de îndată ce se 
urcase la volanul mașinii, în drum spre casă, Sara își dăduse 
seama că mașina nu avea s-o facă să se simtă mai bine. De 
fapt, se simțea stridentă și cam prostește, mai ales de când 
familia se certase cu ea. Doi ani mai târziu, Sara mai resimțea 
încă o urmă de jenă când își vedea mașina parcată pe alee. 

Billy, unul din câinii ei de vânătoare, ședea pe scaunul 
pasagerului, cu capul puțin aplecat din cauză că mașina sport 
era prea joasă pentru el. Își lingea câteodată botul, dar în cea 
mai mare parte a timpului stătea cuminte, cu ochii închiși, când 
aerul rece de la ventilatoare îi bătea în urechile ascuţite. Fălcile 
îi erau puţin ridicate, ca și când ar fi zâmbit, bucurându-se de 
drum. Sara îl urmărea cu coada ochiului, dorindu-și ca viaţa să fi 
fost măcar o dată la fel de simplă și pentru ea. 

Main Street era destul de goală, pentru că niciunul dintre 
magazine nu era deschis duminica. Cu excepţia unui magazin cu 
obiecte de uz casnic și a unuia ieftin, cele mai multe dintre ele 
se închideau sâmbăta la prânz. Sara se născuse acolo, undeva 
în josul străzii, la Centrul Medical Grant, pe vremea când acesta 
era unicul spital din regiune. Cunoștea fiecare părticică a străzii 
ca pe o carte favorită. 

În dreptul colegiului viră ca să intre în spaţiul de parcare ce îi 
era desemnat, din fața Spitalului de Copii aflat peste drum. In 
ciuda faptului că aerul condiţionat fusese dat la maximum, 
pulpele i se lipeau de pielea scaunelor și simţi acest lucru 
neplăcut când se dădu jos din mașină. Trebui să-și facă oarecum 
curaj, ca să iasă din mașină în canicula de-afară. Chiar și Billy 
făcu o mică pauză înainte de a se hotărî să sară afară. Se uită în 
jur prin parcare, regretând probabil că venise cu Sara, în loc să 
stea în răcoarea casei, împreună cu celălalt câine, Bob. 

Sara se șterse pe frunte cu dosul mâinii. De dimineaţă își 
pusese pe ea o pereche de blugi tăiaţi, un maiou și o cămașă 
veche de-a lui Jeffrey, dar nimic nu putea stăvili căldura și 
umiditatea. Ploaia, când le făcea hatârul să vină, era la fel de 
inutilă ca și când ai arunca apă peste grăsime încinsă. In unele 
zile, Sara nici nu-și amintea cum era să-ţi fie răcoare. 

— Hai, își chemă ea câinele, trăgându-l ușor de lesa 
retractabilă. 


43 


Ca de obicei, Billy n-o băgă în seamă. Femeia dădu drumul 
lesei și el se întoarse cu fundul slăbănog spre ea, îndreptându- 
se spre peretele din spate al clădirii. Pe labele din spate avea 
cicatrici, acolo unde porțile îl loviseră de mult prea multe ori, pe 
când fusese câine de curse. Sarei i se rupea inima ori de câte ori 
vedea urmele acelea. 

Billy nu se grăbi deloc să-și termine treburile. Ridică leneș un 
picior lângă un pom, foarte aproape de clădire. Colegiul deținea 
proprietatea din spatele spitalului și preferase s-o păstreze 
împădurită. Existau cărări care stăteau mărturie a faptului că 
studenţii făceau jogging acolo când nu era prea cald. Sara 
urmărise știrile din dimineaţa aceea și aflase că oamenii erau 
sfătuiți să nu iasă din casă decât dacă era absolută nevoie. 
Căută pe inelul de chei pe aceea care deschidea ușa din spate a 
spitalului. Până deschise ușa, transpiraţia îi curgea deja pe gât și 
pe spate. În apropierea ușii exista un vas cu apă pentru Billy. ÎI 
umplu de la furtunul de afară, în timp ce Billy se tăvălea prin 
iarbă. 

În interiorul spitalului era la fel de cald ca și afară, mai ales 
din cauza doctorului Barney, care fusese mai bun pediatru decât 
arhitect. El insistase ca partea din faţă a clădirii, orientată spre 
sud, să fie acoperită cu cărămidă de sticlă, care înmagazina 
căldura. 

Sara nici nu îndrăznea să-și închipuie ce temperatură era în 
sala de așteptare. În spatele clădirii era suficient de cald cât să 
fiarbă apa. Nu avea destulă salivă nici să fluiere, așa că ţinu ușa 
deschisă, așteptându-l pe Billy să intre. După ce bău apă 
îndelung, animalul binevoi să vină. Femeia îl urmări cum se 
oprește în mijlocul holului, uitându-se în jur, și se trântește pe 
pardoseală cu un geamăt. Uitându-te la el, așa leneș, îţi venea 
greu să-ți imaginezi că în urmă cu câţiva ani fusese câine de 
curse, undeva în Ebro. Sara se aplecă, îl mângâie și îi scoase 
lesa înainte de a se îndrepta spre biroul ei. 

Arhitectura interioară a clinicii era tipică pentru majoritatea 
spitalelor de pediatrie. Un hol lung în formă de L, dintr-o parte în 
alta a clădirii, cu câte trei cabinete de consultaţii pe fiecare 
parte. Două dintre cabinete se aflau pe latura scurtă a holului, 
deși o cameră era folosită ca magazie. In mijloc era o zonă a 
asistentelor, care constituia în același timp și centrul de 
comandă al clinicii. Acolo se aflau un computer, în care erau 


44 


stocate informaţiile despre pacienţii curenţi, plus o serie de 
dulapuri, de jos până sus, în care erau păstrate fișele acestora. 
Mai exista o cameră de fișiere în spatele sălii de așteptare, care 
era plină cu informaţii despre pacienţii din 1969 încoace. Intr-o 
bună zi, toate aceste informații vor trebui selectate, dar Sara nu 
avea timp și nu-și permitea să roage pe nimeni din personal să 
facă lucrul pe care ea însăși nu avea chef să-l facă. 

Pantofii de tenis ai Sarei scârțâiau pe gresia curată. Nici nu 
mai aprinse luminile. Cunoștea locul pe dinafară, dar nu le mai 
aprinse și dintr-un alt motiv: clipitul lămpii fluorescente, explozia 
de lumină a tuburilor de neon i se păreau deranjante, având în 
vedere sarcina pe care voia s-o îndeplinească. 

Când ajunse în dreptul sălii asistentelor își scoase cămașa și 
și-o legă la brâu. Nu purta sutien, dar nici nu se aștepta să 
întâlnească pe cineva. 

Poze ale pacienţilor erau expuse pe toţi pereţii biroului ei. La 
început, o mamă recunoscătoare îi dăduse Sarei o poză la minut 
a copilului. Ea o pusese pe perete. Apoi, a doua zi, venise o a 
doua fotografie și o lipise lângă prima. Trecuseră doisprezece 
ani de atunci și fotografiile umpleau sala, holul și chiar și baia 
personalului. Își amintea de toţi copiii care erau acolo: de 
năsucurile care curgeau, de otitele lor, de întâmplările de la 
școală, de problemele de familie. Undeva, înspre baie, se afla și 
poza lui Brad Stephens. Fotografia unui copil, Jimmy Powell, care 
fusese diagnosticat cu leucemie doar cu câteva luni în urmă, 
fusese mutată de Sara lângă telefonul ei, așa încât să-și aducă 
mereu aminte de el. Băiatul era acum în spital și Sara era 
conștientă că în decurs de câteva luni un alt pacient de-al ei 
avea să ajungă în lumea de dincolo. 

Fotografia lui Jenny Weaver nu era pe perete. Mama ei nu 
adusese niciodată vreuna. Sara avea doar fișa medicală a fetei 
și se baza pe ea ca să reconstituie cumva povestea vieţii ei. 
Sertarul fișierului scoase un scârțâit neplăcut când îl deschise. 
Era foarte vechi, încă de pe vremea doctorului Barney, și la fel 
de dificil de manevrat. Nu se mai putea repara în niciun chip. 

— La naiba! îl admonestă Sara în momentul în care dulapul se 
înclină spre ea. Sertarul de sus era mai mult decât plin și ea 
trebui să-și folosească mâna liberă pentru a propti întregul 
fișier, să nu se răstoarne. 


45 


Grăbită, Sara își trecu degetele peste marginile dosarelor și 
găsi fișa lui Weaver la a doua încercare. Impinse sertarul la locul 
lui. Zgomotul răsună puternic în biroul de dimensiuni reduse. Fu 
tentată să-l mai deschidă și să-l mai trântească o dată, doar ca 
să facă gălăgie. 

Își aprinse lampa de birou și se așeză pe scaunul îmbrăcat în 
vinilin. Probabil că ar fi fost mult mai înţelept din partea ei, sau 
cel puțin ar fi fost mult mai confortabil, să ia fișa acasă și s-o 
consulte fără grabă. Dar Sara nu-și dorea confort. Considera că 
este o pedeapsă foarte mică faptul că trebuia să stea în căldura 
aceea, în încercarea de a descoperi ce i-a scăpat în ultimii trei 
ani. Ochelarii de citit, cu ramă metalică, erau în buzunarul de la 
piept și Sara simţi un moment de panică gândindu-se că i-o fi 
spart când s-a așezat. Erau îndoiți, dar în regulă. Işi puse 
ochelarii, inspiră adânc și deschise fișa. 

Jenny Weaver venise pentru prima oară la spital cu trei ani în 
urmă. La zece ani, greutatea copilului era în limite normale 
pentru vârsta ei. Prima boală fusese o durere în gât, tratată cu o 
serie de antibiotice. Exista o observaţie în fișă, făcută chiar de 
mâna ei, pe care abia putu să o descifreze. Dottie Weaver 
fusese contactată o săptămână mai târziu prin telefon, pentru 
ca medicul să se asigure că Jenny răspunde la tratament. 
Răspunsese. 

Cu vreo doi ani în urmă, Jenny începuse să se îngrașe. Din 
păcate, acest lucru nu era neobișnuit, mai ales pentru fetițe ca 
Jenny, cărora le venise prima menstruaţie la unsprezece ani și 
ceva. Avea o viaţă sedentară și mâncărurile de tip fast-food 
erau mult mai ușor disponibile decât orice altceva. Hormonii din 
carne și din produsele lactate agravau acest proces. Studiile de 
caz publicate în unele reviste se preocupau deja de modalităţile 
de a trata fetiţele care intrau la pubertate chiar mai devreme, la 
vârsta de opt ani. 

Sara continuă să citească fișa lui Jenny. La scurtă vreme după 
ce începuse să se îngrașe, Jenny fusese diagnosticată cu o 
infecţie a tractului urinar. Trei luni după aceea, fata venise la 
spital pentru o micoză. Conform notiţelor Sarei, atunci nu fusese 
remarcat nimic suspect. Retrospectiv, Sara se întreba dacă 
avusese dreptate. Infecțiile ar fi putut să fie semne ale începerii 
activităţii sexuale. Dădu pagina și se uită la dată. Jenny venise 
după încă un an, cu o altă infecţie a tractului urinar. Un aneo 


46 


perioadă destul de lungă de timp, dar Sara scoase fișa și-și notă 
datele la care avuseseră loc vizitele, atât cele pentru infecţii, cât 
și cele pentru durerile în gât. Probabil că părinţii lui Jenny 
împărțeau custodia copilului. Datele respective ar fi putut să-i 
dea informaţii în legătură cu perioadele pe care fata le petrecea 
în compania tatălui. 

Sara puse creionul jos, încercând să-și aducă aminte ce știa 
despre tatăl lui Jenny Weaver. Mamele erau cele care-și 
aduceau cel mai adesea copiii la clinică și, din câte își amintea, 
nu-l întâlnise niciodată pe tatăl fetei. Unele femei, mai ales cele 
recent divorţate, dădeau tot felul de informaţii despre soţii lor, 
ca și când copiii n-ar fi fost de faţă. Sara se simţea întotdeauna 
jenată când se întâmpla acest lucru. De obicei reușea să reteze 
conversațiile, dar unele femei continuau să vorbească, oferind 
tot felul de informaţii personale, pe care un copil n-ar trebui să 
le știe niciodată despre părinţii lui. Dottie Weaver însă nu făcuse 
niciodată așa. Era destul de vorbăreață, dar niciodată nu-și 
vorbise soţul de rău la clinică, deși Sara aflase din diverse surse 
că ea plătea asigurarea de sănătate și că nu avea prea mulţi 
bani. 

Ochelarii îi alunecară de pe nas și se frecă la ochi. Privi ceasul 
de pe perete. Duminica la prânz, părinţii ei luau masa la ora 
unsprezece, iar Jeffrey o aștepta la secția de poliţie în jurul orei 
unu și jumătate. 

De data aceasta refuză orice fel de gânduri în legătură cu 
Jeffrey. Simţea cum o apucă durerea de cap și pulsaţia surdă o 
împiedica să se concentreze. Își scoase ochelarii și le curăţă 
lentilele cu poalele cămășii, sperând că astfel o să poată vedea 
lucrurile mai clar. 

e 

— Salut! zise Sara deschizând ușa casei părinţilor ei. Acrul 
răcoros din interior îi făcu pielea de găină. 

— Aici! strigă mama ei din bucătărie. 

Înainte de a se duce în spatele casei, unde se afla bucătăria, 
Sara își puse jos geanta și își scoase pantofii de tenis din 
picioare. Billy tropăia în faţa ei, uitându-se foarte serios la ea, ca 
și când ar fi întrebat-o de ce și-or fi petrecut ei atâta vreme în 
spitalul acela încins, când ar fi putut să stea aici, unde era aer 
condiționat. Pentru a-și puncta neplăcerea, se întinse în mijlocul 
holului, așa încât Sara trebui să pășească peste el ca să ajungă 


47 


la bucătărie. Când intră acolo, Cathy era în picioare, în dreptul 
mașinii de gătit, prăjind pui. Mama ei era încă îmbrăcată cu 
hainele în care fusese la biserică, dar își scosese ciorapii. Avea 
legat în jurul taliei un șorț alb pe care era scris „Nu deranjaţi 
bucătarul”. 

— Hei, mamă, zise Sara, sărutând-o pe un obraz. 

Sara era cea mai înaltă persoană din familie și ar fi putut să-și 
sprijine bărbia de creștetul mamei sale, fără să întindă gâtul. 
Tessa moștenise statura mignonă și părul blond al maică-sii. 
Sara, în schimb, moștenise pragmatismul ei. 

Cathy îi aruncă Sarei o privire dezaprobatoare: 

— Ai uitat să-ţi pui sutienul azi-dimineaţă? 

Sara simţi că roșește, își dezlegă cămașa din talie și o 
îmbrăcă, oferind o explicaţie: 

— Am fost la spital. N-am crezut că o să stau atât de mult și 
că n-o să mai ajung acasă să mă schimb. 

— E prea cald azi pentru friptură, spuse Cathy, dar tatăl tău 
vrea pui prăjit. 

Sara înțelese ideea micilor sacrificii care trebuie făcute în 
familie, dar îi răspunse: 

— Ar fi trebuit să-i spui să se ducă la rotiserie. 

— Nu e cazul să mănânce prostiile alea. 

Sara nu mai comentă nimic, scoțând doar un suspin, la fel ca 
Billy. Își încheie bluza până sus și îi zâmbi maică-sii. 

— E mai bine așa? întrebă. 

Cathy dădu din cap, scoase un șerveţel de hârtie și se șterse 
pe frunte: 

— Nu e nici măcar ora prânzului și afară sunt deja treizeci și 
ceva de grade. 

— Știu, răspunse Sara, așezându-se pe scaun, cu un genunchi 
sub ea. O urmări pe maică-sa deplasându-se prin bucătărie, 
bucuroasă de starea de normalitate în care se aflau. 

Purta o rochie de pânză ușoară, cu dungi verzi verticale. Părul 
blond, doar puţin încărunțţit, era strâns la spate într-o coadă de 
cal, așa cum îl purta și Sara. Işi suflă nasul în șervețel, apoi îl 
aruncă la gunoi: 

— Spune-mi despre aseară, zise, întorcându-se din nou spre 
mașina de gătit. 

— Jeffrey n-a avut de ales, povesti Sara, făcând un gest din 
umeri. 


48 


— Nici nu mi-am închipuit altfel! Vreau să știu cum reziști tu. 

Sara se gândi puţin. Adevărul era că nu făcea deloc bine față 
situaţiei. Cathy păru să simtă acest lucru. Puse o altă bucată de 
carne crudă în uleiul încins și se întoarse spre fiica sa. 

— Te-am sunat aseară, să vedem ce mai faci. 

Sara se uită lung la maică-sa, încercând să nu-și mute 
privirea. 

— Am fost la Jeffrey. 

— Mi-am imaginat, dar taică-tău a trecut cu mașina prin faţa 
casei lui, ca să fim siguri. 

— Ce-a făcut tata? întrebă Sara surprinsă. De ce? 

— Am crezut că o să vii la noi, îi răspunse Cathy. Când am 
văzut că nu ești acasă, ne-am dat seama că acolo era singurul 
loc unde puteai să fii. 

— N-ai impresia că e puţin cam mult? comentă Sara, 
încrucișându-și braţele la piept. 

— Nu, nu-i așa de mult ca atunci când naști un copil, îi 
răspunse Cathy, arătând cu furculiţa în direcția ei. Data viitoare 
să ne suni! 

Cu toate că Sara avea aproape patruzeci de ani, Cathy mai 
reușea încă s-o facă să se simtă ca un copil. Se uită afară pe 
fereastră, simțindu-se ca și când ar fi fost prinsă făcând ceva 
nepermis. 

— Sara? 

— Da, mamă, răspunse cu o voce blândă. 

— Îmi fac griji în privinţa ta. 

— Știu, mamă. 

— E totul în regulă? 

Sara simţi cum obrajii i se colorează, dar din cu totul alt 
motiv. 

— Unde e Tessa? 

— N-a venit încă. 

Tessa locuia într-un apartament construit deasupra garajului 
părinţilor lor. Casa Sarei era la mai puţin de doi kilometri 
distanţă, dar suficient de departe încât să-i ofere un anumit grad 
de independenţă. Pe Tessa nu părea s-o deranjeze apropierea 
de părinţi. Lucra cu Eddie, tatăl lor, în afacerea familiei - 
instalaţii sanitare - așa că îi era mai ușor să coboare doar scările 
și să fie la serviciu în fiecare dimineaţă. Ba, mai mult, o parte 
din personalitatea  Tessei părea să fie încă la vârsta 


49 


adolescenţei. Încă nu-i dăduse prin cap că, într-o bună zi, poate 
își va dori o casă numai a ei. Sau poate că nu-și va dori 
niciodată asta. Cathy întoarse bucata de pui pe partea cealaltă, 
bătu furculita de marginea tigăii și o puse pe o farfurie. Apoi se 
întoarse spre Sara, cu braţele încrucișate. 

— Ce se întâmplă? 

— Nimic, răspunse Sara. Adică nimic, în afară de ce a fost 
aseară. Și copilul, mă rog, cred că ai auzit de copil. 

— La biserică se aflase totul chiar înainte de a ajunge noi 
acolo. 

— Păi, zise Sara, a fost foarte, foarte greu. 

— Uneori, nici măcar nu-mi pot imagina cum ești în stare să 
faci meseria asta, draga mea! 

— Câteodată mă întreb și eu. 

Cathy se opri, așteptând continuarea. 

— Și? o îndemnă ea. 

Sara își masă ceafa. 

— La Jeffrey, începu ea, nu știu cum să-ţi spun... ceva n-a 
mers... 

— N-a mers ce? întrebă maică-sa. 

— Adică n-a mers ca... Și Sara făcu un gest cu mâinile, 
încurajând-o pe maică-sa să completeze restul. 

— O, zise Cathy până la urmă. Din punct de vedere fizic, vrei 
să zici? 

Sara roși, ceea ce, în sine, era suficient. 

— Păi, nu e în niciun caz o surpriză, după ceea ce s-a 
întâmplat. 

— A fost așa de... Sara își căuta cuvintele potrivite. A fost așa 
de brusc... vreau să zic... eu am încercat... Și din nou lăsă 
deoparte detaliile. 

— E pentru prima oară când se întâmplă? 

Sara făcu un gest din umeri. Era pentru prima oară când se 
întâmpla cu ea, dar cine avea habar ce făcuse Jeffrey cu 
celelalte cuceriri ale sale! 

— Ceea ce a fost mai cumplit..., începu Sara și apoi se opri. 
De când îl știu eu, nu l-am văzut atât de înnebunit. Era extrem 
de furios. Am crezut că o să spargă ceva. 

— Mi-aduc aminte de o dată când tatăl tău nu a putut să... 

— Mamă! o opri Sara. 


50 


Era și așa destul de greu pentru ea să vorbească cu maică-sa 
despre aceste lucruri, ca să nu mai fie nevoie să-l aducă și pe 
Eddie în discuţie. Ca să nu mai vorbim că Jeffrey ar fi omorât-o 
dacă ar fi știut că performanţa lui sexuală fusese îndoielnică. 
Performanţele sexuale erau pentru Jeffrey la fel de importante 
ca și reputația de bun poliţist. 

— Tu ai deschis discuţia! îi aminti Cathy, întorcându-se din 
nou la tigaie. Luă un șervet de hârtie de pe rolă și îl puse pe 
platoul pentru pui. 

— E adevărat, răspunse Sara. Ce să fac? 

— Fă ce vrea el! îi răspunse Cathy. Sau nimic. Scoase o altă 
bucată de pui și o puse pe platou. Dar, în acest moment, chiar 
crezi că vrei să faci ceva? 

— Adică ce vrei să zici? 

— Adică, vrei să fii cu el sau nu? Probabil că până la urmă la 
asta se reduce tot. Ai tot cochetat cu această idee, încă de la 
divorţ. Bătu din nou furculiţa de tigaie. Cum ar zice taică-tu, e 
vremea să te hotărăști: sau cu slănina-n pod, sau cu burta plină. 

Ușa de la intrare se deschise, apoi se trânti și Sara o auzi pe 
soră-sa descălțându-se. 

— Mamăăă! strigă Tessa. 

— In bucătărie! îi răspunse Cathy, apoi se uită fix în ochii 
Sarei. Inţelegi ce vreau să spun? 

— Da, mamă. 

Tessa venea ţopăind pe hol și la un moment dat înjură 
câinele, când trebui să pășească peste el. Ușa bucătăriei se 
deschise brusc și Tessa intră cu o expresie de iritare pe faţă. 
Avea pe ea un halat de baie roz pus peste un maiou verde și o 
pereche de pantaloni scurți. Era palidă și părea bolnavă. 

— Tessie? întrebă Cathy. 

Tessa scutură din cap, se duse la frigider și, deschizând ușa 
acestuia, zise: 

— Am nevoie de niște cafea. 

Cathy păru să nu dea niciun fel de importanţă solicitării fetei, 
o sărută pe frunte, ca pentru a-i lua temperatura, și constată: 

— Ai temperatură! 

— La naiba! Sunt treizeci și șapte de grade împuţite afară! 
zise Tessa, stând cât mai aproape de frigider. Normal că sunt 
fierbinte! Și pentru a întări acest lucru își flutură halatul de 
câteva ori, ca să se răcorească. Doamne, cred că o să mă mut 


51 


undeva unde sunt anotimpuri normale. Jur! Nu mă interesează 
nici cum vorbesc ăia, nici ce fac, pur și simplu să fie mai bine 
decât aici. 

— Asta-i tot ce te deranjează? o întrebă Sara, punând mâna 
pe fruntea ei. Ca doctor, știa că acest fel de a lua temperatura 
era tot atât de eficient ca și sărutul mamei lor, dar Tessa era 
sora ei mai mică. Trebuia să facă un gest. Tessa se retrase de 
sub mâna ei. 

— Trebuie să-mi vină ciclul. Mi-e foarte cald și am nevoie de o 
ciocolată. Vezi ăsta? întrebă, arătându-i un coș mare, pe bărbie. 

— Nu-mi dau seama cum am putea să nu-l vedem, spuse 
Cathy, închizând ușa frigiderului. 

Sara râse, iar Tessa o îmbrânci ușor. 

— Mă întreb cum o să-l numească tata, o necăji Sara, bătând- 
o cu mâna pe spate. 

Când fetele lui erau încă adolescente, Eddie găsea o mare 
plăcere în a atrage atenţia asupra imperfecţiunilor de pe tenul 
lor. Sara roșea și acum amintindu-și cum o prezentase tatăl ei 
unuia dintre prietenii lui: „Sara, fiica mea mai mare, și Bubu, 
noul ei coș”. Tessa tocmai voia să-i răspundă, când sună 
telefonul. Răspunse la primul ţârâit. După două secunde, 
strecură o înjurătură printre dinţi și strigă: 

— Am răspuns eu, tată! Fiindcă, evident, și Eddie ridicase 
receptorul. 

Sara zâmbi, gândindu-se că această zi de duminică putea să 
fie ca oricare alta din ultimii douăzeci de ani. Tot ceea ce lipsea 
era ca tatăl lor să intre făcând vreun comentariu nerod despre 
cât de fericit e el cu cele trei fete ale lui, desculțe și la bucătărie. 

— Stai așa, zise Tessa, apoi acoperi receptorul cu mâna, se 
întoarse spre Sara și o întrebă: ești aici? 

— Cine-i? întrebă Sara, dar ghici răspunsul din privirea Tessei. 

— Cine crezi? îi replică ea. Nu așteptă să i se răspundă și zise 
în telefon: Stai așa, Jeffrey. E aici. 


Capitolul 6 


Ben Walker, șeful de poliţie al districtului Grant înaintea lui 
Jeffrey, avusese biroul în spatele secţiei de poliție, alături de 
sala de ședințe. In fiecare zi, Ben se așeza confortabil în spatele 


52 


biroului uriaș, care ocupa aproape toată camera, și cine dorea 
să vorbească cu el trebuia să șadă de cealaltă parte a biroului 
mamut, cu genunchii proptiţi de birou și cu spatele lipit de 
perete. Dimineaţa, polițiștii - pentru că la vremea aceea toți 
erau bărbaţi - erau chemaţi pentru a li se aduce la cunoștință 
sarcinile pe care le aveau de rezolvat în ziua respectivă, apoi 
plecau și șeful închidea ușa. Nimeni nu-l mai vedea până la ora 
de plecare, când Ben se urca în mașină și mergea câteva sute 
de metri, până la un restaurant unde lua masa de seară. 

Atunci când Jeffrey a preluat conducerea secției de poliţie 
primul lucru pe care l-a făcut a fost să se descotorosească de 
biroul lui Ben. Monstruozitatea din stejar a trebuit să fie 
demontată, pentru a putea fi scoasă pe ușă. Fostul birou al lui 
Ben a fost transformat în magazie, iar el și-a instalat biroul într-o 
încăpere mică aflată în sala mare a secţiei de poliţie, în așa fel 
încât să-i poată vedea pe subalterni prin pereţii de sticlă, dar, 
mai ales, așa încât aceștia să-l vadă pe el. Pereţii din sticlă erau 
prevăzuţi cu jaluzele, dar el nu le cobora decât foarte rar. Jeffrey 
își făcuse un obicei din a lăsa chiar și ușa biroului deschisă, când 
acest lucru era posibil. 

Așezat la biroul lui, privea de-a lungul biroului cel mare și gol, 
întrebându-se ce vor crede oamenii lui în legătură cu 
împușcarea lui Jenny Weaver. Jeffrey simţea o vină copleșitoare 
pentru ceea ce făcuse, deși mintea lui continua să-i spună că 
alegerea fusese corectă. De câte ori se gândea la ceea ce se 
întâmplase, Jeffrey simțea că i se taie respiraţia, că nu are 
destul aer în plămâni. Nu reușea nicicum să scape de întrebarea 
evidentă, și anume dacă luase decizia potrivită. Oare Jenny l-ar 
fi omorât într-adevăr cu sânge rece pe puștiul din faţa ei? Sara 
era de părere că da. Cu o seară înainte, ea spusese că ar fi 
existat doi adolescenți morţi, în loc de unul, dacă Jeffrey n-o 
oprea pe fată. Evident, seara trecută Sara mai spusese și o serie 
de alte lucruri care nu fuseseră tocmai plăcute. 

Jeffrey își duse mâinile la faţă și se sprijini în coate, cu gândul 
la Sara. Câteodată ea era mult prea analitică pentru ca acest 
lucru să-i facă bine. Unul dintre cele mai sexi lucruri la Sara era 
gura. Păcat că nu știa să și-o ţină închisă și s-o folosească 
pentru lucruri mai trebuincioase lui decât vorbitul. 

— Șefule? îi bătu la ușă Frank Wallace. 

— Intră! 


53 


— Mamă, ce cald e afară! zise Frank, ca și când ar fi vrut să-i 
explice de ce nu purta cravată. 

Era îmbrăcat într-un costum închis la culoare și cam lustruit. 
Nasturele de sus al cămâășii era desfăcut și dedesubt se vedea 
maioul îngălbenit. Ca de obicei, Frank mirosea cumplit a fum de 
țigară. Stătuse probabil afară și fumase, înainte de a veni să-i 
vorbească, dându-i lui Jeffrey timp să se pregătească de ședință. 
Jeffrey nu putea înţelege cum de existau oameni care stăteau 
de bunăvoie cu o ţigară aprinsă în gură, pe o vreme atât de 
caldă! Dacă ar fi dorit, Frank ar fi putut să fie șeful poliţiei în 
locul lui Ben Walker. Evident, polițistul mai în vârstă era prea 
deștept ca să accepte acest lucru. Frank lucrase în poliţia din 
Grant de la începutul carierei și văzuse felul în care se schimbau 
orașele. Cândva, el îi spusese lui Jeffrey că șeful de poliţie 
trebuie să fie un om tânăr, dar Jeffrey crezuse atunci, după cum 
credea și acum, că Frank voise să spună de fapt că acesta era 
genul de serviciu pe care numai un nebun l-ar accepta. In timpul 
primului an petrecut de Jeffrey în Grant, și-a dat seama că niciun 
om în toate minţile n-ar fi vrut să suporte acest fel de presiune. 
Dar era prea târziu. O întâlnise deja pe Sara. 

— Ce week-end plin! mai zise Frank, înmânându-i lui Jeffrey 
un raport de activitate. Dosarul era mai gros decât de obicei. 

— Da, bine, zise Jeffrey, indicându-i un scaun din apropiere. 

— O presupusă spargere la curăţătoria chimică. Ţi-a spus 
Marla de asta? Apoi mai sunt vreo două-trei chestii, obișnuitele 
rahaturi de la colegiu, băutură, dezordine. Două agresiuni 
domestice, nu s-au formulat reclamaţii. 

În timp de Frank îi înșiră întreaga listă, Jeffrey asculta fără 
niciun chef. Lista era lungă și sumbră. Nici nu puteai să-ți 
închipui câte se întâmplau într-un oraș mai mare, în timpul unui 
week-end ca acesta, dacă Grant, un oraș destul de mic, fusese 
lovit atât de greu. De obicei, lucrurile erau mai liniștite. Evident, 
valul de căldură afectase oamenii și scosese la iveală violența 
din ei. Jeffrey știa acest lucru încă de când era un simplu poliţist. 

— Deci, încheie Frank, cam asta e. 

— Bine, răspunse Jeffrey, luând raportul. Bătu cu vârful 
degetelor pe hârtii, apoi, fără niciun fel de ceremonie, îi pasă lui 
Frank dosarul Jenny Weaver. Stătea în faţa lor ca un elefant alb. 

Frank privi dosarul cu scepticism, ca și când s-ar fi uitat la un 
raport astrologic, apoi îl luă fără nicio plăcere și începu să-l 


54 


citească. Frank era poliţist de suficientă vreme, încât să-și 
închipuie că nimic nu-l mai putea surprinde, dar în momentul în 
care ajunse la fotografiile făcute de Sara, expresia șocată de pe 
fața lui spunea că se înșelase. 

— Doamne Sfinte! murmură, căutând ceva în buzunarul de la 
haină. Își scoase ţigările, apoi, amintindu-și probabil unde se 
află, le puse înapoi. Închise dosarul fără să-l fi terminat de citit. 

— Nu ea este cea care a născut copilul, spuse Jeffrey. 

— Înţeleg. 

Frank își drese vocea și își încrucișă picioarele, într-un mod cu 
totul inconfortabil. Avea cincizeci și opt de ani și destui ani în 
poliţie cât să se retragă din activitate cu o pensie frumușică. De 
ce continua să lucreze era un mister. Cazuri de felul acestuia 
trebuie că-l făceau și pe el să se întrebe de ce ţinea să vină la 
serviciu în fiecare zi. 

— Ce-i asta? întrebă Frank. Doamne, Dumnezeule! 

— Se numește mutilarea organelor genitale feminine, îi spuse 
Jeffrey. E o chestie care poate să fie de provenienţă africană sau 
din Orientul Mijlociu. Ridică mâna, oprindu-l pe Frank să pună 
următoare întrebare. Știu ce crezi. Aștia sunt baptiști din Sud, 
nu islamici. 

— De unde i-o fi venit atunci ideea? 

— Asta încercăm să aflăm și noi. 

Frank scutură din cap, ca și când ar fi încercat să șteargă 
imaginea imprimată în mintea lui. 

— Doamna doctor Linton e în drum spre noi, ca să ne pună la 
curent cu ceea ce știe, spuse Jeffrey, simțindu-se în același timp 
destul de ciudat că vorbise de Sara în termeni atât de formali. 
Frank juca poker cu Eddie Linton și o văzuse pe Sara crescând. 

— Puștoaica vine și ea? întrebă Frank, referindu-se la Lena. 

— Bineînţeles, răspunse Jeffrey, uitându-se direct în ochii lui. 
Frank se încruntă, dând de înţeles că nu era de acord. 

Oricum ar fi fost Frank - rasist, sexist, desconsiderându-i pe 
cei de altă vârstă etc. - îl interesa foarte mult ce se întâmpla cu 
Lena. Avea o fiică de vârsta ei și, în momentul în care Jeffrey i-o 
dăduse drept parteneră, bătrânul poliţist protestase. În fiecare 
săptămână, Frank venea și cerea să i se schimbe partenerul și 
în fiecare săptămână Jeffrey îi spunea că trebuie să se adapteze 
la noua stare de lucruri. Unul dintre motivele pentru care 
oficialităţile orașului îl puseseră șef al poliţiei pe Jeffrey, un 


55 


venetic, era să scoată astfel forţele de poliţie locale din Epoca 
de Piatră. Jeffrey o alesese pe Lena Adams când fata nu 
absolvise încă Academia de Poliţie și o pregătise sistematic 
pentru ziua în care urma să fie prima femeie detectiv din forţele 
locale de poliție. 

Acum Jeffrey nu știa ce să facă cu ea. Temporar, Jeffrey i-l 
dăduse pe Brad Stephens drept partener, până când i se vor fi 
vindecat mâinile, sperând ca timpul scurs să-i înlesnească 
reintegrarea în activitate. Abia cu o lună în urmă fata primise de 
la medic permisiunea de a-și relua serviciul activ, dar Lena 
trebuia să-și reia vechea activitate ca parteneră a lui Frank. În 
ceea ce-l privea pe acesta, nici nu se putea uita în ochii ei când 
ea îl saluta. Jeffrey îl auzise pe Frank spunând de o mie de ori că 
locul femeilor nu era în forțele de poliție și Frank interpreta 
atacul pe care-l suferise Lena ca pe o confirmare a acestei 
păreri. 

In mod logic, Jeffrey nu era de acord cu ceea ce susținea 
Frank. Femeile polițiste erau foarte bune în cadrul echipei. La 
modul ideal, structura unei forțe polițienești ar trebui să 
respecte structura comunităţii. Lena adusese cu ea mai multă 
compasiune. Era mai pricepută când era vorba de anumiţi 
delincvenți și știa cum să se poarte cu victimele femei, un fapt 
care lipsise din poliţie înainte de promovarea ei. Mai mult decât 
atât, prezenţa ei în poliţie le-a încurajat și pe alte femei să se 
angajeze în rândul forțelor de ordine. La ora actuală, existau 
cincisprezece femei în echipă. Când Ben Walker părăsise secţia 
de poliţie, singurele femei angajate erau secretare. În ciuda 
progresului făcut de atunci, când Jeffrey se gândea prin ce-i 
fusese Lenei dat să treacă, ce păţise, ar fi vrut s-o încuie în casă 
și să stea afară cu pușca în cazul în care cineva ar mai fi 
încercat să-i facă rău. 

Frank îi întrerupse firul gândurilor. 

— O să fie vreo anchetă internă în legătură cu treaba asta? 
întrebă, făcând o pauză, îndoind un colţ al dosarului. Ziceam de 
împușcarea fetei ăsteia, Weaver. 

Jeffrey încuviinţă cu o mișcare a capului și se lăsă pe spătarul 
scaunului. 

— Am vorbit cu primarul azi-dimineaţă. Vreau să le iei 
declaraţii lui Brad și Lenei. Buddy Conford a fost desemnat 
procuror pentru această investigaţie. 


56 


— Este un apărător public, sublinie Frank. 

— Da, dar nu și în cazul ăsta, răspunse Jeffrey. Există anumite 
îngrijorări în legătură cu mama fetei. Autorităţile dețin un fel de 
poliţă de asigurare pentru astfel de lucruri. Poată că o să 
reușească să cadă la înțelegere în afară sălii de judecată, nu 
știu, spuse Jeffrey dând din umeri. Fata ameninţa pe cineva cu 
pistolul și tot restul. Dar e cam cu două tăișuri. 

— Știu, răspunse Frank. Știu. Lăsă să treacă câteva secunde și 
apoi întrebă: tu ești în regulă cu toată situaţia asta, șefule? 

Jeffrey simţi că o parte din siguranţa lui se spulberă. 
Sentimentul de prăbușire pe care-l avusese cu o seară înainte în 
prezența Sarei reveni și simţi o greutate în piept. Nu mai 
împușcase pe nimeni în viaţa lui, ca să nu mai vorbim de un 
copil. Refăcea în minte de zeci de ori scena cu Jenny, clipă de 
clipă, încercând să-și dea seama unde se rupsese puntea de 
negociere. Trebuie să mai fi fost ceva ce ar fi putut fi spus sau 
făcut și care s-o fi convins pe fată să pună arma jos. Trebuie să 
fi existat o alternativă. 

— Șefule, îl atenţionă Frank. Dacă te interesează, să știi că 
Brad și Lena te susțin sută la sută. Cred că știi, da? 

— Da, răspunse Jeffrey, nesimţindu-se deloc liniștit, fiindcă 
știa că Brad și Lena l-ar fi sustinut chiar dacă ar fi fost convinși 
că ceea ce făcuse el nu era corect. Existau anumite zone gri în 
poliţie, dar când se ajungea la situaţii de genul acesta, polițiștii 
își susțineau întotdeauna camarazii. Brad ar fi făcut acest lucru 
pentru că îl idolatriza pe Jeffrey oarecum. Lena ar fi făcut-o 
pentru că se simţea recunoscătoare lui Jeffrey că îi permisese să 
se întoarcă la lucru. Pentru Jeffrey, toate aceste lucruri erau 
departe de a fi o consolare. 

Amândoi tăcură. Jeffrey întoarse capul, uitându-se la rafturile 
de pe peretele opus. Acolo se aflau tot felul de trofee care îi 
fuseseră acordate ca premii în concursurile de trageri. Acolo era 
și o minge de fotbal veche, de pe vremea când juca fotbal la 
Auburn. Acolo erau pozele unor colegi cu care lucrase în Grant, 
precum și în Birmingham. Acolo erau pozele Sarei, pe care le 
făcuse în luna lor de miere. Pozele acelea le pusese acolo de 
curând, când începuseră să se vadă din nou. Acum nu mai era 
sigur dacă-și mai dorea ca ele să se afle în birou, ca să nu mai 
vorbim de reluarea relaţiei lor. Jeffrey nu reușea să depășească 
momentul din seara precedentă, când Sara fusese extrem de 


57 


distantă, încordându-se toată când el o atingea și dându-i 
indicaţii ce să facă, de parcă el n-ar fi știut ce are de făcut, de 
parcă n-ar fi făcut-o de sute de ori înainte cu alte femei care 
erau mult mai receptive decât fusese ea. 

Frank se răsuci în scaun când auzi deschizându-se ușile ce 
separau biroul mare de hol. Intră Sara, cu servieta într-o mână. 
Era îmbrăcată într-o bluză albastră ușoară, care arăta ca un 
tricou lung. Jeffrey văzu că purta pantofi de tenis fără șosete și 
pentru a întregi imaginea de ansamblu, probabil că nici măcar 
nu-și epilase picioarele. Amândoi bărbaţii o priveau, în timp ce 
se îndrepta spre birou. Avea părul în dezordine și Jeffrey se 
întreba dacă măcar catadicsise să se pieptene. Sara nu fusese 
niciodată tipul de femeie interesată de modă și rareori se 
machia. Uneori, acest lucru era sexi, alteori îi dădea o alură de 
femeie neîngrijită. Părea mai interesată de profesia ei de medic 
decât de faptul că era femeie. Pe măsură ce se apropia de ei, 
Jeffrey observă că ochelarii Sarei erau strâmbi. Dintr-un motiv 
sau altul acest lucru îl irită mai mult decât orice. Frank se ridică 
în picioare când femeia intră în birou și Jeffrey făcu la fel. 

— Salut, zise ea, zâmbind nervos. 

Lui Jeffrey îi părea bine că nu se simţea în largul ei. 

— Salut, îi răspunse Frank, încheindu-se la haină. 

— L-am sunat pe Nick Shelton, spuse, zâmbindu-i lui Frank, 
referindu-se la agentul de investigaţii din Georgia al Biroului de 
Investigații din districtul Grant. L-am rugat să identifice orice fel 
de cazuri în care este implicată mutilarea. A zis că îmi va da 
ceva date până miercuri, cel mai târziu. 

— Bună idee! zise Frank, văzând că Jeffrey nu spune nimic. 

— Și, continuă Sara, am sunat la spitale. N-a venit nimeni să 
ceară asistenţă medicală postnatală. Am lăsat numărul de 
telefon de aici, în cazul în care apare cineva. 

Frank se trase de gulerul cămâșii: 

— Deci crezi că nu este în niciun fel posibil ca făta să-și fi 
făcut singură lucrul acela. Această circumcizie. 

— Doamne, pentru nimic în lume! răspunse Sara iritată. Și nu 
e circumcizie, îi spuse. Este o formă de castrare. Clitorisul și 
labiile au fost complet îndepărtate, iar ceea ce a rămas a fost 
cusut laolaltă, cu aţă. 

— Ah, zise Frank, simțindu-se stânjenit de aceste informații. 

— Este ca și când i-ai tăia unui bărbat penisul, continuă Sara. 


58 


Frank se uită destul de stânjenit de la Jeffrey la Sara și apoi în 
sens invers. 

— Oricum, zise Sara arătând spre geanta ei, sunt pregătită să 
vă expun raportul autopsiei. 

— S-a amânat, îi spuse Jeffrey, simțind că rostește vorbele cu 
mai multă asprime decât și-ar fi dorit. Când o sunase pe Sara, 
rugând-o să vină de dimineaţă la secţia de poliţie, nu-i spusese 
de ce. Dottie Weaver va fi și ea aici în cincisprezece minute. 
Vreau să plece cât se poate de repede, o anunţă el. 

— Aha! reacţionă ea, surprinsă. Bine, am ceva hârtii de făcut 
la spital. Crezi că durează mai mult de două ore? 

— Aș vrea să asiști la interogarea ei, zise el, dând din cap, în 
semn că nu. 

Sara îl privi cu atenţie. 

— Nu sunt polițistă. 

— Lena este, îi spuse el, și va conduce interviul. Vreau să 
rămâi aici fiindcă tu o cunoști. 

Sara își puse mâna în șold. 

— Pe Lena sau pe Dottie? 

— Trebuie să dau niște telefoane, zise Frank. Dregându-și 
vocea, o salută din cap pe Sara și părăsi încăperea. După 
plecarea lui, Sara se întoarse spre Jeffrey, cu o privire care 
aștepta un răspuns. 

— Asta de pe tine este o cămașă de noapte? o întrebă el. 

— Ce? 

— Cu ce ești îmbrăcată, zise el, arătând spre rochie. Arată ca 
o cămașă de noapte. 

— Nu, zise ea, râzând stingherită ca și când n-ar fi priceput 
gluma până la capăt. 

— Ai fi putut să-ţi pui ceva mai profesional, spuse, gândindu- 
se la ce purtase Sara cu o seară înainte. Pantalonii de trening și 
vechitura de maiou nu fuseseră de niciun ajutor în situația din 
seara trecută. Și mai avea și păr pe picioare! Apoi o întrebă: 
Chiar mori dacă te aranjezi și tu puţin? 

Sara îi răspunse cu o voce joasă, ca atunci când se înfuria: 

— Există vreun motiv anume de vorbești cu mine ca și când ai 
fi maică-mea? 

El se enervă atât de tare, încât preferă să nu deschidă gura, 
ca să nu spună lucruri pe care n-ar fi vrut să le spună. 

— Jeff, ce se întâmplă? 


59 


El se ridică, trecu pe lângă ea și trânti ușa de la birou: 

— Chiar mori dacă-mi faci și mie o favoare? 

— Favoare? se miră ea, de parcă bărbatul ar fi început să 
vorbească într-o altă limbă. 

— Adică să asiști la interviu? îi reaminti. Cu Weaver. 

— Dar ce pot eu să-i spun? 

— Nu mai contează, zise el, și ca să-și găsească ceva de 
lucru, cobori jaluzelele. Las-o baltă! 

— Dar spune-mi ce vrei să fac! rosti ea cu o voce iritată, dar 
calmă. Vrei să mă duc acasă să mă schimb? Vrei să te las în 
pace? 

— Vreau să nu mă mai calci pe nervi, se întoarse. Asta vreau! 

Sara își lăsă bărbia în piept. Venise rândul ei la tăcere, ca să 
nu spună ceva nedorit. El ridică din sprâncene, invitând-o să 
vorbească. 

— Ce? întrebă, știind că devine prea insistent, dar dorind în 
același timp să stârnească o ceartă ca să se elibereze de furie. 

Sara inspiră adânc și expiră la fel de încet. 

— Nu înţeleg de ce ești atât de supărat pe mine! 

Jeffrey nu răspunse. Ea îi netezi cravata cu degetele și apoi își 
puse mâna pe pieptul lui. 

— Jeff, te rog, spune-mi ce vrei să fac. 

El nu-i luă în seamă cuvintele. Îi întoarse spatele și apoi, 
fiindcă nu avea altceva de făcut, răsuci din nou vergeaua, ca să 
deschidă jaluzele. Simţi mâna Sarei pe umăr. 

— E în regulă, spuse femeia. 

— Știu, răspunse el brutal, dar nu credea ce spunea. 

Simţea că mintea îi lua foc și, de câte ori clipea, vedea doar 
capul lui Jenny Weaver zburând pe spate în momentul în care 
glonţul străpungea gâtul fetei. 

Sara îl strânse în braţe și își lipi buzele de ceafa lui. 

— E în regulă, murmură ea, cu buzele încă lipite de gâtul lui, 
iar el simţi cum răcoarea respirației ei îl calma. 

Îl sărută din nou pe gât, ţinându-și câteva clipe buzele lipite 
de el, apoi corpul lui începu să se relaxeze și Jeffrey se întrebă 
de ce ea n-o fi făcut gestul acesta cu o seară înainte. Apoi își 
aduse aminte că, de fapt, îl făcuse. 

— E în regulă, totul e în regulă, spuse ea din nou. 

Se simţi liniștit pentru prima dată în dimineaţa aceea și i se 
păru că poate să respire din nou. Câteva clipe se simţi atât de 


60 


bine, încât ar fi vrut să facă o prostie, să plângă sau, mai rău 
decât atât, să-i spună Sarei că o iubește. 

— Vrei să rămâi la interviu sau nu? întrebă. 

Sara își retrase mâinile și din gestul ei își dădu seama că 
aceea nu era reacţia la care ea se așteptase. Se uită la ea 
încercând să se gândească la ce să-i spună. Nu-i venea nimic în 
minte. Până la urmă, ea dădu din cap și spuse: 

— Fac orice vrei tu să fac. 

e 

Jeffrey stătea în picioare în camera de observaţie, privind prin 
geamul-oglindă, în timp ce Sara o alina pe Dottie Weaver. Nu 
reuşise niciodată să stea supărat pe Sara mai multă vreme, mai 
ales pentru că ea nu ținea supărarea. 

Dottie Weaver era o femeie corpolentă cu par castaniu și 
piele măslinie. Avea părul lung, dar și-l ţinea legat într-un coc, 
deasupra capului. Era un stil cam învechit, dar părea să-i stea 
bine. Faţa îi era cam bătrânicioasă, după părerea lui Jeffrey, acel 
gen de față care arată la fel și la zece ani și la patruzeci. Era 
destul de fălcoasă și avea vreo zece kilograme în plus. Fruntea 
era crestată de riduri, chiar în dreptul nasului, ceea ce-i dădea o 
căutătură fermă, chiar și când plângea. 

Jeffrey o privi pe Lena, care stătea lângă el, cu brațele 
încrucișate la piept. Se uita și ea la Sara și la Dottie, extrem de 
interesată de ce se întâmplă. Din punct de vedere emoţional, ei 
doi erau persoanele cele mai vulnerabile din secția de poliţie, 
dar ei trebuiau să descopere ce se întâmplase cu o seară 
înainte. Jeffrey știa că o rugase pe Sara să stea la interviu din 
motive egoiste. Ea urma să joace în locul lui rolul omului 
raţional. 

— Mă folosesc de tine, spuse Jeffrey întorcându-se spre Lena. 

Femeia nu reacţionă, dar acest lucru nu era neobișnuit. Cu 
șase luni în urmă, Lena Adams ar fi fost ahtiată după acest 
interviu, ar fi tropotit prin secţie, lăudându-se la toată lumea că 
șeful o alesese pe ea. Acum dădu doar din cap. 

— Pentru că ești femeie, îi explică el, și din cauza a ceea ce ți 
s-a întâmplat. 

Lena se uită la el cu ochii lipsiţi de orice expresie, ceea ce îl 
răni până în adâncul sufletului. Cu zece ani în urmă, la Academia 
din Macon, Jeffrey o urmărise pe Lena parcurgând cursa cu 
obstacole, ca un liliac scăpat din iad. La 1,55 metri înălțime și 


61 


vreo 55 de kilograme, era cea mai scundă recrută din grup, dar 
compensa prin voinţă. În acea zi, tenacitatea și dorinţa ei de 
afirmare îi atrăseseră atenţia. Uitându-se la ea acum se întreba 
dacă Lena aceea va mai apărea vreodată. 

Lena întoarse privirea, uitându-se la Sara. 

— Da, cred că o să-i pară rău pentru mine, spuse ea cu voce 
plată. 

Pe Jeffrey îl emoţiona mai mult decât orice altceva faptul că 
ea nu mai părea să simtă nimic. Prefera să o vadă furioasă, dar 
nu ca un robot, cum era în ultima vreme. 

— la-o încet, o sfătui el, dându-i dosarul de caz. Avem nevoie 
de cât mai multe informaţii posibile. 

— Altceva? întrebă ea. 

Vorbeau de parcă discutau despre vreme. Jeffrey îi răspunse 
că nu mai voia altceva și ea plecă fără să spună nimic. 

Jeffrey se întoarse la geamul-oglindă, așteptând ca Lena să 
intre în sala de interogatoriu. Când tânăra polițistă se întorsese 
la lucru, el îi spusese că va trebui să urmeze câteva ședințe de 
terapie, pentru a putea face faţă traumei prin care trecuse. Din 
câte știa el, Lena nu contactase niciun medic. Va trebui să-i 
spună din nou, dar nu știa cum să procedeze. 

Lena intră în camera de interogatoriu și ușa scârţâi 
închizându-se în urma ei. Păși înăuntru cu mâinile în buzunarele 
pantalonilor. Purta pantaloni mulaţi și o bluză bleumarin lungă, 
cu nasturi de sus până jos. Părul castaniu, până la umeri, era 
trecut cu grijă după urechi. La treizeci și trei de ani atinsese 
nivelul maxim de înflorire. Lena fusese întotdeauna o fată 
atractivă, dar în ultimii doi ani dobândise o feminitate care nu 
scăpase neremarcată de colegii polițiști. Jeffrey se uită în altă 
parte, stânjenit de propriile gânduri. După ce Lena trecuse prin 
ceea ce trecuse, i se părea anormal să se gândească la ea 
astfel. 

— Doamnă Weaver? întrebă Lena. 

Îi întinse mâna și Jeffrey se crispă odată cu Dottie Weaver, 
uitându-se la palma deschisă a Lenei. Cicatricea din palmă era 
oribilă. Sara fu singura care nu păru să aibă nicio reacţie. Lena 
își retrase mâna și o duse la spate, ca și când ar fi fost jenată. 

— Sunt detectiv Lena Adams. Vă rog să mă credeţi când spun 
că îmi pare foarte rău pentru pierderea dumneavoastră. 

— Vă mulţumesc, reuși să răspundă Dottie. 


62 


Accentul ei nazal, caracteristic Vestului, era într-un contrast 
evident cu pronunția tărăgănată a Lenei. _ 

Lena se așeză pe scaun, vizavi de Sara și de Dottie. Işi puse 
mâinile pe masă, atrăgând din nou atenţia asupra cicatricilor. 
Jeffrey aproape că se aștepta ca ea să își dea jos și pantofii, să- 
și pună și picioarele pe masă. 

— Imi pare foarte rău... începu Dottie, apoi se opri. Adică, 
pentru ce vi s-a întâmplat. 

Lena dădu din cap, privind în jos, ca și când ar fi simţit nevoia 
să se reculeagă. Una dintre primele șmecherii pe care trebuie să 
le știe un poliţist la interogatoriu este că tăcerea e cel mai bun 
prieten al polițiștilor. Oamenilor obișnuiți nu le place tăcerea și, 
în mod inevitabil, încearcă să umple golul de liniște. De cele mai 
multe ori, fac acest lucru fără să se gândească. 

— Și sora dumneavoastră, continuă Dottie, era extrem de 
agreabilă. O știam de la expoziţiile de inventică. Lui Jenny îi 
placea tot ce era legat de știință, era... 

Pieptul Lenei se ridică și cobori, ca și cum ar fi respirat adânc, 
dar aceasta fu singura ei reacție. ` 

— Sibyl era profesoară, completă Lena. li plăceau foarte mult 
copiii. 

In cameră se așternu din nou liniştea și Jeffrey se trezi 
uitându-se lung la Sara. Șuviţe de păr de culoare roșcat-închis 
se desprinseseră din coada de cal și i se lipeau de gât. Ochelarii 
nu-i mai stăteau strâmb pe nas, acum stăteau strâmb deasupra 
capului. Sara o privea pe Lena ca și cum s-ar fi uitat la un șarpe, 
încercând să-și dea seama dacă era veninos sau nu. 

— Credeţi că trebuie să luăm legătura cu soțul 
dumneavoastră, doamnă Weaver? întrebă Lena. 

— Dottie, răspunse femeia. l-am spus deja. 

— Va veni aici pentru înmormântare? 

Dottie tăcu și-și făcu de lucru cu brăţara din argint de pe 
mână. Când vorbi, se adresă Sarei. 

— l-aţi făcut autopsia, nu-i așa? 

Sara deschise gura să răspundă, dar Lena vorbi în locul ei. 

— Da, doamnă. Doamna doctor a făcut autopsia fetei. Eu am 
fost de faţă când s-a făcut acest lucru. Voiam să facem tot ceea 
ce e posibil ca Jenny să primească îngrijirile cuvenite. 


63 


Dottie se uita de la Lena la Sara, apoi de la Sara la Lena. 
Deodată, se aplecă peste masă, cu umerii căzuți, ca și când ar fi 
primit un pumn în stomac. 

— Era singurul meu copil! izbucni ea în lacrimi. Era copilașul 
meu! 

Sara întinse mâna s-o mângâie pe spate pe femeia 
îndurerată, dar Lena o opri cu o privire. Se aplecă spre femeie și 
îi luă mâna într-a ei. 

— Știu ce înseamnă să pierzi pe cineva, vă rog să mă credeți 
că știu, spuse Lena. 

Dottie îi strânse mâna. 

— Știu că știți. Știu. 

Jeffrey își dădu seama că-și ţinuse respiraţia așteptând acest 
moment. Da! Lena reușise să spargă gheaţa. 

— Ce s-a întâmplat cu tatăl ei? întrebă Lena. 

— Oh! Dottie scoase un șerveţel din poșetă. Știţi, nu ne prea 
înţelegeam, voia să facă mai multe în viaţă și până la urmă a 
sfârșit fugind cu secretara. Ştiţi cum sunt bărbaţii! zise, întoarsă 
spre Sara. 

Jeffrey se simţi ușor iritat. Femeia se referea în mod evident la 
infidelităţile lui. Asta însemna să locuiești într-un oraș mic! 

— Nu s-a căsătorit niciodată cu ea, cu secretara, vreau să zic. 
Buzele ei se ridicară într-un fel de zâmbet triumfător. 

— Prietena mea cea mai bună din liceu a păţit același lucru, 
spuse Lena, consolidând legătura dintre ea și Dottie Weaver. 
Tatăl ei le-a făcut același lucru. Într-o zi, pur și simplu și-a luat 
boarfele și dus a fost, nu l-au mai văzut niciodată. 

— O, nu! Samuel nu s-a purtat așa, spuse Dottie. Nu la 
început, în orice caz. O vedea pe Jenny o dată pe lună, până 
când a fost transferat la Spokane, în statul Washington. Lena 
dădu din cap, iar Dottie continuă. Cred că ultima oară când a 
văzut-o a fost acum un an sau chiar mai mult. 

— Care a fost răspunsul lui când i-aţi spus ce s-a întâmplat 
aseară? 

— A plâns, răspunse ea, și din ochi îi curgeau șiroaie de 
lacrimi. Se întoarse spre Sara, probabil fiindcă aceasta o 
cunoscuse pe Jenny. Era o fată atât de drăguță, era atât de 
blândă, spuse. 

Sara aprobă din cap, dar Jeffrey își dădu seama că era 
stânjenită de felul în care Lena conducea interviul. Se întreba 


64 


dacă Sara se aștepta la altceva după descoperirile făcute în 
timpul autopsiei din seara precedentă. Dottie își suflă nasul și, 
când vorbi, spusele ei fură mai la obiect. 

— A fost prinsă în anturajul acela... și băiatul acela, 
Patterson... 

— Mark Patterson? întrebă Lena, referindu-se la băiatul pe 
care Jenny îl ameninţase cu pistolul. 

— Da, Mark. 

— Se vedea cu el? Se întâlneau? 

Dottie ridică din umeri: 

— Nu știu ce să vă spun, ieșeau în grup, iar Jenny era prietenă 
cu sora lui, Lacey. _ 

— Lacey? întrebă Sara. Își dădu seama că o întrerupsese și îi 
făcu semn să continue. 

— De când tatăl ei ne-a părăsit, Jenny și cu mine am fost 
foarte apropiate. Mai mult ca două prietene, decât ca mamă și 
fiică. Ea a fost ancora mea în viaţă cu toate cele prin care am 
trecut. Poate că am fost prea apropiată de ea. Poate că ar fi 
trebuit să-i acord mai multă independenţă... Dottie făcu o 
pauză. Doar că Mark părea așa de inofensiv! Tundea iarba la 
noi, vara, făcea tot felul de munci casnice, să câștige un ban. 
Râse sec. Credeam că e un puști cuminte. Am crezut că pot să 
am încredere în el. 

Lena n-o lăsă să continue pe direcţia aceea. 

— Când a început Jenny să se împrietenească cu Lacey? 

— Cam de un an, cred. Mergeam toți la aceeași biserică. Eu 
credeam că e un lucru bun, dar copiii ăștia... Nu știu ce să zic. Ai 
crede că o biserică e un loc sigur pentru copilul tău, dar... 
Scutură din cap. Habar n-am avut, habar n-am avut că fusese cu 
vreun băiat, ca să nu mai vorbim de... 

Lena îi făcu Sarei un semn aproape imperceptibil, cu capul. 
Jeffrey o văzu pe Sara făcându-și curaj și pregătindu-se să-i 
spună ce descoperise la autopsie. 

— Dottie, i-am făcut aseară autopsia lui Jenny. 

Dottie strânse din buze și așteptă. 

— Jenny nu era însărcinată, zise Lena. Copilul acela găsit la 
patinoar nu era copilul ei. 

Mama se uita cu ochii mari când la Sara, când la Lena. Părea 
prea șocată ca să se citească în ochii ei și altceva decât 
neîncredere. 


65 


— Lena are dreptate, clarifică Sara lucrurile, nu era 
însărcinată, deși pot să-ți spun că fusese activă din punct de 
vedere sexual cu cel puţin șase luni înainte de a se întâmpla 
tragedia. 

Gura lui Dottie se mișcă, dar nu ieși nicio vorbă. Zâmbi, într- 
un final, interpretând informaţiile ca pe niște vești bune. 

— Deci, nu ea a făcut crima, nu ea a omorât copilul. 

— Incă nu știm cu adevărat ce s-a întâmplat, îi răspunse Lena. 
Făcu o pauză, uitându-se la mâini, de data asta însă fără a 
produce vreun efect. După câteva clipe se uită din nou la Dottie. 
Când vorbi, vocea ei era joasă, ochii, fixaţi asupra mamei ca și 
când Sara nici nu s-ar fi aflat în încăpere. E doar părerea mea, 
doamnă, dar din tot ceea ce am aflat despre fiica 
dumneavoastră, nu cred că ar fi fost în stare să comită crima de 
care a fost acuzată. 

Femeia se relaxă și începu să plângă, ducându-și la nas 
șerveţelul de hârtie. 

— Era atât de drăguță! În niciun caz nu ar fi putut să facă un 
astfel de lucru. Se întoarse spre Sara pentru confirmare. Era o 
fată atât de dulce! 

Sara dădu din cap afirmativ, cu un zâmbet ușor pe buze. 

— Zicea că într-o bună zi vrea să se facă doctor, continuă 
Dottie. Zicea că vrea să-i ajute pe copii, așa cum faceţi 
dumneavoastră. 

Zâmbetul Sarei se șterse și Jeffrey citi o undă de vină în ochii 
ei. 

Lena întrerupse momentul: 

— Jenny și grupul acesta cu care ieșea, fraţii Patterson... 

— Da, Mark și Lacey. 

— Se mai ducea cu ei încă la biserică? 

— S-a dus până acum vreo opt luni, răspunse Dottie. Nu se 
mai ducea, nu pot să vă spun de ce, mi-a spus doar că nu vrea 
să se mai ducă. 

— Asta să fi fost așa... cam prin ianuarie? 

— Da, cam așa. 

— Chiar după Crăciun? 

— Cam așa, fu Dottie de acord. 

— S-a întâmplat ceva în intervalul acesta de timp? Poate s-au 
certat, poate s-a certat ea cu cineva? Cu Mark Patterson poate? 


66 


— Nu, răspunse cu hotărâre Dottie. De fapt, au fost împreună 
într-o tabără de tineret organizată de biserică, în săptămâna de 
după Crăciun. S-au dus toţi la Gatlinburg să schieze. N-aș fi vrut 
să plece de acasă în preajma sărbătorilor, dar dorea atât de 
mult să meargă... și îmi adusese notele de la școală, erau 
bune... 

Vocea i se stinse. 

— Deci, a fost plecată o săptămână? 

— Da, o săptămână. Dar apoi a trebuit să mă duc la soră-mea, 
în Ohio, pentru că nu se simţea bine... Dottie strânse din nou din 
buze... Eunice, sora mea, fusese diagnosticată cu emfizem 
pulmonar, cu vreo două luni înainte. Acum e mai bine, dar 
atunci a trecut prin niște momente foarte dificile. 

— Prin urmare, Jenny a rămas singură acasă? 

— O, nu! scutură Dottie din cap. Nu, nu, a stat cu familia 
Patterson trei sau patru zile. Apoi m-am întors eu. 

— Era normal să stea la familia Patterson? 

— Da, atunci da, răspunse Dottie. În fiecare week-end fie 
stătea Lacey la noi, fie Jenny se ducea la familia Patterson. 

— Cunoașteţi bine familia Patterson? 

— Pe Teddy și pe Grace? Dădu din cap. O, da, ambii merg la 
biserică. Nu-mi place foarte mult de Teddy, zise ea în șoaptă. 
Dacă-l vezi, îți dai seama cu cine seamănă Mark. 

— Adică? 

— E un fel de..., începu Dottie și apoi dădu pur și simplu din 
umeri. Nu știu. Dacă o să-l vedeţi o să vă daţi seama ce vreau 
să spun. 

— Deci, conchise Lena, de Crăciun Jenny a fost într-o tabără, 
apoi a stat la familia Patterson, apoi a încetat să se mai ducă la 
biserică și n-a mai vorbit cu copiii Patterson? 

— Păi... Dottie părea să se gândească la toate astea. Da, așa 
a fost. Adică, acum că le spui, așa reiese. Atunci, când s-a 
întâmplat, chiar nu m-am gândit la nicio legătură. 

— Aţi suspectat-o vreodată pe Jenny că ia droguri? 

— Vai, nu, era complet împotriva drogurilor. Nu bea nici cafea, 
iar mai de curând renunţase total și la zahăr. 

— Din cauza greutăţii? 

— Pentru sănătate. Voia să-și purifice organismul. 

— Să-și purifice organismul? repetă Lena. Era vreo chestie în 
legătură cu biserica? 


67 


— Când a renunţat la zahăr nu se mai ducea demult la 
biserică, îi aminti Dottie. Odată, mergeam de la școală spre casă 
cu mașina și ea zice: „Nu mai vreau să mănânc nimic cu zahăr. 
Vreau să-mi purific trupul”. 

— Nu vi s-a părut cam ciudat? 

— Nu, în momentul acela nu, răspunse Dottie. Adică, poate că 
da. În ultima vreme se purta așa de ciudat! Nu ciudat în mod 
foarte evident, dar ciudat... cum să vă spun eu nu mai bea coca- 
cola când venea de la școală, începuse să se concentreze mai 
mult asupra temelor, ca și când ar fi încercat să fie mai bună. 
Începea să semene cu ceea ce fusese ea odată. 

— Vreţi să spuneți ce fusese ea odată, înainte să se vadă cu 
copiii Patterson? 

— Da, cred că se poate spune și așa, continuă Dottie. Era 
foarte ciudat, deoarece Lacey era foarte populară și, din ziua în 
care Jenny a intrat pe poarta școlii, Lacey a chinuit-o. 

— Cum a chinuit-o? întrebă Lena. 

— Era răutăcioasă, răspunse Dottie. O sâcâia din cauza 
greutății și asta la vremea când era doar un pic dolofană, nu așa 
cum ajunsese în ultimul timp. 

— Credeţi că Lacey și cu Mark au lovit-o vreodată? 

Dottie păru surprinsă. 

— Doamne, în niciun caz! Aş fi chemat poliţia. Își tamponă 
ochii cu șervețelul. O tachinau doar, atâta tot, fără nicio 
implicaţie fizică. Cum v-am spus, au devenit foarte buni prieteni. 

— Cum de au devenit prieteni? întrebă Lena. 

— Nici eu nu știu să vă spun. Poate când au terminat școala 
generală și au intrat la liceu? Știţi, atunci se petrece o mare 
schimbare. Cred că Lacey nu a mai reușit să intre în echipa de 
majorete și, cumva, a devenit una dintre elevele obișnuite. Știţi 
și dumneavoastră cum sunt copiii. Ei vor să facă parte dintr-un 
grup. Acum, dacă mă gândesc, chestia cu zahărul a fost probabil 
ideea lui Lacey. 

— A lui Lacey? se miră Lena. 

— Da. Totdeauna venea cu chestii de genul ăsta. Ce haine să 
poarte la școală, unde să se ducă în week-end. Vorbeau cu orele 
la telefon despre treburi din astea. 

— Soră-mea și cu mine făceam la fel, zise Lena, zâmbind. Era 
cumva vreo implicaţie religioasă? V-aţi dat seama? 

— Adică? întrebă Dottie, luată prin surprindere. 


68 


— Zahărul, cofeina? Par să fie interdicții de natură religioasă. 

— Credeţi că...? Dottie se opri. Nu cred că era ceva de natură 
religioasă. Se simţea foarte bine la biserică. Cred că avea de-a 
face cu fraţii Patterson. Mark are și un fel de cazier, pentru furt. 
Dădu din nou din cap. Nu știam ce să fac. Să-i fi spus să nu se 
mai vadă cu el? Asta ar fi făcut-o să vrea să petreacă și mai 
multă vreme împreună. 

— Așa se întâmplă în general cu fetele, comentă Lena. Vă mai 
duceţi la biserică, nu-i așa? 

— Sigur că da, răspunse Dottie, aprobând din cap. E o mare 
consolare pentru mine. 

— Aţi făcut pregătirile necesare? Cred că va fi și o ceremonie 
religioasă, nu? 

— Nu știu... oftă Dottie. Eu doar... Se opri și își suflă din nou 
nasul. Cred că îi plăcea de pastorul Fine. A venit și la noi acasă 
să vorbească cu ea. Și Brad Stephens a venit. El răspunde de 
adolescenţi, din partea bisericii. 

— Zău? se miră Lena. 

— Da, Brad este foarte activ în comunitate. 

— Când a venit pastorul pe la dumneavoastră? După ce Jenny 
a încetat să mai meargă la biserică? 

— Da, zise ea, foarte bucuroasă că-și aducea aminte ceva 
foarte important, predicatorul a venit la noi după ce ea nu mai 
fusese la biserică în vreo două duminici. 

— Aţi auzit cumva ce i-a spus? 

— Nu. Erau la Jenny în cameră și am vrut să-i las să discute 
singuri. Părea că-și aduce aminte de ceva. Pastorul a sunat la o 
săptămână după aceea și ea mi-a zis să spun că nu-i acasă. Asta 
era într-o sâmbătă, fiindcă eu eram acasă, și-mi aduc aminte că 
ea a mai primit vreo două telefoane în ziua aceea și tot eu am 
răspuns. 

— Nu vi s-a părut ciudat? 

— Atunci nu... Trebuie să fi fost prin februarie. Mi-aduc aminte 
că eram cât se poate de mulţumită că nu mai voia să vorbească 
cu Mark. 

— Să se fi certat cu el? 

Dottie săltă din umeri. 

— Tot ce știu este că a zis că nu mai poate să-l sufere. Că-l 
urăște. A trecut de la faza în care-și petrecea cea mai mare 


69 


parte a timpului cu el la cea în care nu mai putea să-l vadă în 
ochi. 

— Așa cum urăsc fetele câte un băiat care nu le răspunde la 
sentimente? 

Dottie se lăsă pe spătarul scaunului, uitându-se la Lena cu 
asprime, pentru acel comentariu. Până la urmă, înțelesese că 
scopul interogatoriului era să stabilească gradul de vinovăţie al 
lui Jenny, nu să-i apere reputaţia. 

Lena reformulă întrebarea. 

— ÎI ura pe Mark fiindcă nu voia să iasă cu ea? 

— Nu, răspunse Dottie supărată, accentul ei devenind și mai 
puternic. Bineînţeles că nu! 

— Sunteţi sigură? 

— Cam pe vremea aceea a fost arestat și el, explică ea, 
evident satisfăcută că poate să-l pună pe Mark într-o lumină 
nefavorabilă. Pentru agresiune. A agresat-o pe soră-sa. 

Jeffrey trase o înjurătură, fiindcă uitase să verifice acest lucru. 
Ridică receptorul și formă interiorul Marlei. 

— Da, răspunse fata. 

— Te rog să-mi cauţi o fișă, zise încet, Mark Patterson. 

— Puștiul de aseară? 

— Da. 

— Ca și făcut, zise, închizând telefonul. 

În momentul în care Jeffrey își îndreptă din nou atenţia asupra 
camerei de interogatoriu atmosfera se schimbase dramatic. 
Dottie Weaver ședea pe scaun și avea maxilarele încordate de 
furie. 

— Aţi vrea să vă dau ceva de băut? o întreba Lena. 

— Nu, mulțumesc. 

— Știaţi că fiica dumneavoastră a avut o fractură la braţ anul 
trecut? 

Dottie părea surprinsă. 

— A venit la dumneavoastră fără mine? o întrebă ea pe Sara. 

— Nu, răspunse doctoriţa, fără să dea alte detalii. 

Părea iritată, dar nu din cauza lui Dottie Weaver. Lena 
continuă. 

— Fiica dumneavoastră era interesată cumva de cultura 
africană sau de vreo cultură orientală? 

Dottie clătină din cap, fără să înțeleagă. 

— Sigur că nu. De ce? Ce rost au toate întrebările astea? 


70 


— Dottie, nu vrei să faci o pauză? interveni Sara. 

Lena se foi pe scaun, dar continuă s-o interogheze. 

— Doamnă Weaver, fiica dumneavoastră mai avea și o 
fractură cauzată de presiune, în regiunea pelvisului. Știaţi asta? 

Dottie își mișcă buzele fără să rostească vreun cuvânt. 

— Probabil a fost violată, spuse Lena. Făcu o pauză, apoi, fără 
nicio emoție, adăugă: cu brutalitate. 

— Eu... nu... Dottie se uită spre Sara, apoi se întoarse spre 
Lena... Nu înțeleg. 

— Dar despre cicatricile de pe braţe și de pe picioare știți? Ce 
s-a întâmplat? De ce se tăia fiica dumneavoastră? 

— Se tăia? întrebă Dottie. Despre ce vorbiţi? 

— Erau tot felul de tăieturi, pe tot corpul. Automutilare, din 
câte se pare. Vreți să spuneţi că habar nu aveaţi ce se 
întâmplă? 

— Era așa de secretoasă... răspunse Dottie. Se îmbrăca 
mereu în pantaloni, tricouri cu mâneci lungi... Niciodată nu... 

— Ştiţi cumva să fi avut vreo operaţie în ultimele șase luni? o 
întrerupse Lena. 

— Operaţie? repetă Dottie. Despre ce e vorba? Despre ce 
vorbiți? 

— Nu operaţie, interveni Sara, punând mâna pe umărul lui 
Dottie. Când am examinat-o pe Jenny... 

Lena deschise dosarul, scoase o fotografie și o aruncă peste 
masă spre Dottie, apoi scoase o alta. Din poziţia în care stătea, 
Jeffrey nu-și dădea seama ce fotografii erau, dar, după expresia 
lui Dottie, înţelese la ce se uita femeia. 

— Oh, Doamne, Dumnezeule! Fata mea! exclamă ea și își 
duse mâna la gură. 

— Lena! o avertiză Sara, acoperind fotografiile cu mâna. 

Încercă să le îndepărteze, dar Dottie o opri. Înainte ca Sara să 
renunţe, se luptară timp de câteva secunde pentru fotografii. 

— Ce? Ce... se bâlbâi Dottie. Luă cu o mână tremurândă o 
fotografie și o apropie de ochi. 

Lena nu părea deloc emoţionată și şedea pe scaun cu braţele 
la piept. De fapt, se întoarse de-a dreptul spre peretele-oglindă, 
spre Jeffrey, și ridică din sprâncene, în semn de triumf. Sara 
puse mâna pe spatele lui Dottie. 

— Dă-mi-o mie, te rog, spuse, încercând să-i ia fotografia. 


71 


— Doamne, Dumnezeule, zise femeia plângând în hohote. 
Fetița mea, cine i-o fi făcut acest lucru fetiţei mele!? 

Jeffrey își dădu seama cât era de furioasă Sara, din felul în 
care se uita la Lena. Lena dădu însă din umeri ca și când ar fi 
zis: „La ce altceva te așteptai?” 

— O, Doamne! O, Doamne!! ieșeau nedeslușit cuvintele lui 
Dottie, apoi se opri brusc. Corpul i se înmuie și Sara o prinse, ca 
să nu se lovească, pentru că leșină. 

e 

Jeffrey stătea în holul din fața camerei de interogatoriu și 
discuta cu Lena: 

— Trebuie să mergem să vorbim cu puştiul Patterson, 
imediat, zise Jeffrey. Sara poate să facă singură raportul 
autopsiei. 

Lena se uită peste umărul lui, spre ușa din spate. Sara o 
condusese pe Dottie până la mașină, asigurându-se că femeia 
își revenise, dar nu înainte de a-i fi aruncat o privire de 
avertizare Lenei. 

— Marla îi caută adresa, spuse Jeffrey. S-ar putea să fie ceva 
mai mult decât ne așteptam. Sper să o găsim și pe soră-sa 
acasă. 

Lena dădu din cap și-și încrucișă brațele. 

— Vrei să mă ocup eu de soră-sa și tu de Mark? 

— Să vedem cum merge, răspunse Jeffrey. Vreau să-l văd și 
pe pastor. 

În ochii Lenei sclipi ceva. 

— Este predicatorul de la biserica mea, spuse ea. Adică, vreau 
să spun, nu de la biserica mea, ci de la biserica unde se duce 
Hank și unde uneori merg și eu cu el. Ca să fac și eu ceva, nu 
sunt foarte religioasă. 

— Da, răspunse Jeffrey, puţin uimit că ea îi dăduse această 
informaţie de bunăvoie. Era cea mai lungă conversaţie pe care o 
avea cu Lena, de când fusese agresată. Se gândi că poate-i face 
bine să se implice în caz și se bucură. Am să-l rechem pe Brad la 
secţie, spuse. Vreau să vorbesc cu el imediat și să văd ce spune 
despre Fine. 

— Crezi că Fine este unul dintre cei implicaţi în povestea lui 
Jenny? 


72 


Jeffrey își băgă mâinile în buzunare. Nu își putea imagina pe 
cineva care să-i facă rău unui copil, dar realitatea era evidentă. 
Cineva abuzase de ea. 

— Trebuie să aflăm dacă Fine a fost în tabăra aceea de 
Crăciun. 

— Poate că aș putea... 

Lena se opri brusc, pentru că ușa din spatele ei se deschise 
cu zgomot. Jeffrey se întoarse exact în momentul în care Sara o 
închidea în urma ei. Din felul în care mergea își dădu seama că 
era furioasă foc. Încă de la vreo cinci metri de ei, Sara întrebă: 

— Ce-ai făcut acolo? Cum ai fost în stare să te porţi așa cu 
femeia aceea? 

Lena își lipi braţele de corp și Jeffrey o văzu strângând pumnii 
pe măsură ce Sara se apropia de ei. Se îndepărtă și se propti cu 
spatele de perete. Își ţinea pumnii încleștaţi, dar vocea îi era 
sigură când răspunse: 

— Îmi făceam treaba. 

— Treaba? strigă Sara, oprindu-se în fața Lenei. Sara era cu 
vreo cincisprezece centimetri mai înaltă decât Lena și folosea 
asta avantajul ei. Este treaba ta să torturezi o femeie care și-a 
pierdut copilul? Este treaba ta să-i arăţi pozele alea? accentuă 
Sara ultimele cuvinte. Cum ai fost în stare să-i faci lucrul ăsta, 
Lena? Cum ai fost în stare să-i arăţi pozele, ca în minte ele să 
rămână ultima amintire despre fiica ei? 

— Sara! strigă Jeffrey, tocmai când ea se aplecă și-i șopti 
Lenei ceva la ureche. El nu auzi cuvintele, dar reacţia Lenei fu 
imediată. Umerii îi căzură și întreaga ei ţinută îi amintea lui 
Jeffrey de o pisică prinsă de ceafă. Sara observă acest lucru și-și 
dădu imediat seama că greșise. Işi puse mâna la gură ca și când 
ar fi vrut să oprească vorbele. 

— Îmi pare rău, din suflet îmi pare rău. lartă-mă! 

Lena își drese vocea, uitându-se în pământ. 

— E în regulă, zise, deși în mod evident nu era. 

Sara trebuie să-și fi dat seama de faptul că apropierea ei o 
deranja pe Lena, deoarece făcu un pas înapoi. 

— Lena, te rog să mă scuzi! N-aveam niciun drept să spun ce- 
am spus! 

Lena ridică mâna și-o opri. Inspiră adânc și își opri respiraţia. 

— Sunt în mașină, te aștept acolo, spuse, adresându-i-se lui 
Jeffrey. 


73 


— Bine, bine, răspunse el. Căută cheile și i le întinse, dar 
femeia nu se apropie să le ia. Intinse braţul cu palma în sus, 
așteptând ca Jeffrey să i le pună în palmă. 

— Bine, spuse Lena apucând cheile. Nu se mai uită nici la 
Jeffrey, nici la Sara, continuând să privească în pământ și părăsi 
holul. Avea o ţinută umilă și aerul unui om învins. Oricare au fost 
vorbele pe care i le spusese Sara, acestea o răniseră până în 
adâncul sufletului. Jeffrey se întoarse spre ea, neînțelegând ce 
se întâmplase sau de ce. 

— Ce dracu’ i-ai spus, Sara? 

Sara scutură din cap și își duse mâna la ochi. 

— Of, Jeff! Ceva cu totul greșit. Total nepotrivit! 


Capitolul 7 


Lena stătea în Lincolnul lui Jeffrey, cu corpul întins ca o 
coardă. Respira greu și se simţea ușor ameţită, de parcă îi 
venea să leșine. Transpira și nu doar din cauza faptului că era 
închisă într-o mașină supraîncinsă. Avea corpul tensionat, ca și 
când ar fi fost cuplată la un sistem electric. 

— Nenorocita, zise ea, gândindu-se la Sara Linton, nenorocita! 
Nenorocită idioată! repetă, ca și când repetarea acestui cuvânt 
ar fi putut să șteargă ceea ce-i spusese femeia. 

Cuvintele Sarei îi răsunau încă în minte: Acum știi cum e când 
faci rău cuiva, dar Lena știa ce voise să spună de fapt: Acum știi 
ce înseamnă să violezi pe cineva. 

— Fir'ar a dracului! strigă Lena cât putu de tare, încercând să 
acopere vocea din mintea ei. 

Lovi cu palma în bord, înjurând-o pe Sara Linton, înjurând 
meseria pe care o făcea. Acolo, în camera de interogatoriu, 
interogând-o pe Dottie Weaver, pentru prima oară după multă 
vreme, Lena începuse să se simtă din nou ca un om, iar Sara îi 
furase totul cu o singură frază! i 

— Fir'ar a dracului! strigă Lena cu vocea răgușită de efort. li 
venea să plângă, dar nu mai avea lacrimi, ci doar o furie fără 
margini. Fiecare mușchi din corp îi era încordat și avea impresia 
că, dacă ar fi vrut, ar fi putut să ridice o mașină și s-o arunce cât 
colo. Gata, oprește-te! Oprește-te! își spuse, încercând să se 
liniștească. Trebuia să se liniștească până la venirea lui Jeffrey, 


74 


fiindcă acesta i-ar fi spus Sarei - că doar era amanta lui, ce 
dracu' - și Lena n-ar fi vrut în niciun chip ca Sara Linton să știe 
cât de adânc o răniseră vorbele ei. 

Lena rânji, gândindu-se la scuzele jalnice ale Sarei, de parcă 
ar mai fi contat! Sara spusese exact ceea ce vrusese să spună. 
Singurul motiv pentru care-și ceruse scuze era că se simțea 
prost, fiindcă rostise cuvintele cu voce tare. În afară de faptul că 
era o nenorocită, era și o lașă. Inspiră adânc, încercând să-și 
revină. E OK, își spuse Lena, nu contează, nimic nu contează. 

După câteva minute se simţi mai bine. Inima nu-i mai bătea 
atât de tare și nu mai avea ghemul acela în stomac. Își tot 
spunea că trebuie să fie tare, că trecuse prin lucruri mai rele 
decât ăsta și supravieţuise. Nu conta ceea ce gândea Sara 
Linton în această încurcătură de lucruri. Ceea ce conta cu 
adevărat era ca Lena să-și facă treaba cum se cuvine și ea își 
făcuse meseria. Obţinuseră câteva indicii importante, pe care le 
puteau urma, un lucru care nu s-ar fi întâmplat dacă Sara Linton 
ar fi condus interogatoriul. 

Lena se uită la ceas și, surprinsă, privi și a doua oară. Nu-și 
dăduse seama cum a trecut timpul. Probabil că Hank se întreba 
ce o reţine. Nu mai exista nicio șansă să-l poată însoți la 
biserică. Mașina lui Jeffrey era dotată cu un telefon mobil montat 
pe o consolă. Lena se aplecă și porni motorul pentru ca telefonul 
să intre în funcţiune. Porni aerul condiţionat și dădu puţin 
drumul la geam, să iasă căldura din mașină. Trecu ceva vreme 
până ce telefonul deveni utilizabil. Se uită spre sediul poliţiei, de 
data aceasta pentru a se asigura că Jeffrey nu vine încă. 

Hank ridică telefonul de la primul țârâit. 

— Alo! 

— Eu sunt, spuse ea. 

La capătul celălalt se făcu liniște și-și dădu seama că glasul ei 
suna ciudat. Exista ceva aspru în vocea ei, iar agresivitatea care 
însoţise confruntarea cu Sara era încă prezentă. Din fericire, 
Hank n-o întrebă ce nu este în regulă. 

— N-am să pot veni cu tine la biserică. 

— O! zise el, dar nu continuă. 

— Trebuie să-l însoțesc pe Jeffrey la un interogatoriu, 
continuă, deși nu-i era datoare cu nicio explicaţie lui Hank 
Norton. Probabil că va dura mai mult și va trebui să te duci fără 


75 


mine. Ultima propoziţie o rosti cu o voce scăzută, gândindu-se 
că se va întoarce acasă și va fi cu totul singură. 

— Lee? întrebă Hank, simţindu-i în mod evident teama. Aș 
putea să rămân acasă dacă vrei, adică numai până te întorci tu. 

— Hai, nu fi prost, spuse ea, conștientă că tonul ei era 
departe de a fi convingător. Doar nu sunt copil. 

— Poţi să vii după aceea, spuse Hank, cu ezitare în voce. 
Adică, vreau să spun că poti să vii când cântă corul. 

Lena simţi un gol în stomac, aducându-și aminte de concert. 
La ora la care s-ar fi întors Hank acasă, ar fi fost deja noapte. 
Casa i s-ar fi părut cuprinsă de întuneric, indiferent câte lumini 
ar fi aprins ea! 

— Trebuie să mă scol devreme, să mă duc să văd ce e cu 
barul, zise Hank. Aș putea să vin acasă direct după ce se 
termină Slujba. 

— Hank, zise Lena, încercând să se stăpânească. Ascultă-mă! 
Du-te la concertul acela afurisit! N-am nevoie să stai să mă 
păzești tot timpul. Pe cuvântul meu, dă-o dracului de treabă! 

Când Jeffrey ieși din clădirea secţiei de poliţie, o rază de soare 
se reflectă în geamul ușii de intrare a clădirii. Marla Simms era 
în spatele lui, întinzându-i un dosar. 

— Ești sigură? o întrebă Hank 

— Da, răspunse ea, înainte de a se mai putea gândi. Ascultă, 
trebuie să închid, ne vedem când vii acasă. 

Închise telefonul înainte ca Hank să-i răspundă. 

— Doamne, zise Jeffrey, urcându-se în mașină. Ai dat drumul 
la aerul condiţionat? întrebă el, aruncând-i lui Jenny dosarul pe 
care i-l dăduse Marla. 

— Da, zise Lena, schimbându-și locul în momentul în care el 
se așeză la volan. Fără să-și dea seama, se îndepărtă de el și se 
apropie cât putu de mult de ușa din partea pasagerului. Chiar 
dacă observă acest lucru, Jeffrey nu comentă, ci doar își aruncă 
haina de la costum pe bancheta din spate. 

— Am primit un telefon, zise el preocupat. Mama a avut un 
accident, diseară trebuie să plec în Alabama. 

— Acum? întrebă Lena, punând mâna pe clanţa ușii și 
gândindu-se că ar putea încă să-l sune pe Hank din mașina ei și 
să-i spună s-o aștepte. 

— Nu, răspunse Jeffrey, uitându-se insistent la mâna ei. 
Diseară. 


76 


— Bine, zise, ţinând mâna pe clanţa ușii, ca și când și-ar fi 
sprijinit-o doar. 

— E foarte neplăcut că trebuie să plec în mijlocul unei situaţii 
ca asta. S-ar putea ca Mark Patterson să lămurească lucrurile. 

— Adică, ce vrei să zici? Ca și cum fi fost o ceartă între 
îndrăgostiți sau ceva de genul ăsta? întrebă Lena. 

— Poate că ne-ar putea spune care erau celelalte fete. Cine 
era mama copilului ucis. 

Lena dădu din cap, dar era foarte puţin convinsă de acest 
lucru. 

— Am vorbit cu Brad. Pastorul Fine nu a fost în tabăra de schi. 
Jeffrey se încruntă. Am să-l sun din nou pe Brad după ce vorbim 
cu Mark și vedem dacă putem să-l facem să-și aducă aminte de 
ceva. Făcu o pauză. Sunt convins că Brad ne-ar fi spus, dacă s- 
ar fi întâmplat ceva rău. 

— Și eu, fu de acord Lena, Brad e genul de poliţist care ar 
amenda-o și pe maică-sa dacă ar trece strada neregulamentar. 

— Mâine la prima oră vreau ca tu și Brad să vorbiţi cu 
profesorii lui Jenny Weaver și să aflaţi ce fel de copil era. Poate 
că aflaţi dacă exista cineva cu care își petrecea timpul. Și, de 
asemenea, să vorbiţi cu celelalte fete care au fost în tabără cu 
Jenny și cu Lacey. Probabil că toate sunt de la aceeași școală. 

— Bine. 

— Nu pot în niciun chip să evit plecarea în Alabama, altfel m- 
aș fi ocupat eu de asta. 

— Evident, răspunse Lena, întrebându-se de ce se tot scuza 
Jeffrey. De fapt, toată situaţia era răspunderea lui. Pe de altă 
parte, Jeffrey nu avea multe lucruri de făcut în acest caz, până 
una-alta. În afară de situaţia în care Mark le-ar fi indicat precis 
pe cineva anume, nu prea aveau ce să facă. 

— Vreau să vorbiţi cu pastorul Fine de îndată ce se poate, 
continuă Jeffrey. Se uită la ceas. Mâine dimineaţă. la-l cu tine pe 
Frank, pentru această discuţie, nu pe Brad. 

— Bine, repetă ea. 

— Ai spus că-l cunoşti pe preot, își aminti Jeffrey, băgând 
mașina în marșarier. Crezi că ar putea fi implicat în povestea 
asta? 

— În povestea asta? reacţionă Lena, și apoi își aminti de ce se 
aflau acolo. Nu, răspunse ea. Nu e un tip rău, pur și simplu nu 
suntem pe aceeași lungime de undă. 


77 


Jeffrey o privi ca și când i-ar fi confirmat că ea nu este pe 
aceeași lungime de undă cu nimeni. 

— De fapt, trebuie să mă întâlnesc și eu cu el, mâine seară, 
continuă Lena. 

— Să te întâlnești cu el? 

Lena se uită la bordul mașinii. 

— Cum mi-ai spus tu mai înainte. Ceea ce voiai să fac, îi 
reaminti ea, dar el nu înţelese. Adică să vorbesc cu cineva 
despre problema mea. 

— Păi, poate că nu tu ar trebui să... 

— Nu, insistă ea, vreau să fac lucrul ăsta. Zâmbi, dar zâmbi 
fals, chiar și ea își dădu seama. Am să-l surprind, nu-i așa? Elo 
să creadă că sunt acolo pentru o ședință de consiliere sau, mă 
rog, cum vrei să-i spui și, pe de altă parte, am să-l întreb despre 
Jenny și cei din familia Patterson. 

Jeffrey se încruntă, întoarse mașina și ieși din parcare. 

— Nu-mi prea place chestia asta. 

— Totdeauna ne-ai spus că momentul cel mai bun ca să 
interoghezi pe cineva este atunci când îl prinzi cu garda lăsată, 
îi reaminti ea, încercând să nu i se audă disperarea din voce. Pe 
de altă parte, Hank este cel care mi-a aranjat această întâlnire. 
Nu este ca și când m-aș duce la el din proprie iniţiativă să 
vorbesc despre... Lena încerca să găsească un cuvânt, dar nu 
găsea niciunul care să-i convină. În niciun caz, nu aș fi vorbit cu 
el, înţelegi? E un tip ciudat. Nu am încredere în el! 

— De ce? 

— Nu am încredere în el pur și simplu! Am așa un sentiment 
neplăcut în legătură cu el. 

— Crezi cumva că el ar fi putut să facă treaba asta? 

Femeia dădu din umeri, încercând să găsească o modalitate 
de a încheia această conversaţie. În ce termeni să-i explice lui 
Jeffrey că motivul principal pentru care ea nu-l plăcea pe Dave 
Fine, motivul principal pentru care ea nu avea încredere în el 
era faptul că e pastor? Jeffrey era la fel de obtuz ca și Hank. 
Cum de nu putea cineva să facă legătura între faptul că fusese 
atacată de un fanatic religios și refuzul Lenei de a vorbi cu un 
preot? Nu putea înțelege acest lucru. 

— Nu știu, zise fata, poate că are de-a face cu povestea asta. 

Minciuna păru să clatine puţin îndoiala lui Jeffrey. 

— Dar să-l iei pe Frank cu tine. 


78 


— Bine. 

— Ține minte că nu e vorba de un interogatoriu. Încercaţi doar 
să aflaţi dacă știe ceva. Nu vă apucaţi să-l supăraţi fără motiv. 

— Da, bine. 

— Și caută pe altcineva cu care să faci terapie. Asta a fost o 
condiție, Lena. Singurul motiv pentru care te las să te întorci așa 
de repede la lucru este fiindcă mi-ai promis că vei accepta să 
vorbeşti cu cineva despre ceea ce ţi s-a întâmplat. 

— Da, zise ea. Am să vorbesc cu altcineva. Îți promit! 
Numaidecât! 

Jeffrey se uită atent la ea, încercând să vadă cât era de 
serioasă în această privință. Glasul îi păru destul de obișnuit, 
banal, când schimbă subiectul și-l întrebă: 

— E bine? Mama ta e bine? 

— Da, răspunse el. Tu? 

Ea se strădui ca răspunsul să nu sune fals. 

— Da, da, e în ordine. 

— Chestia aia cu Sara... 

— Sunt bine, îl asigură ea din nou, cu o voce care i-ar fi închis 
gura lui Hank în două secunde. Jeffrey, bineînțeles, nu era Hank 
Norton. 

— Ești sigură? insistă el. 

— Da, sunt sigură. Apoi, ca s-o dovedească, îl întrebă: Ce a 
însemnat chestia aceea din interviu? Doamna doctor a părut 
surprinsă când mama fetei a menţionat-o pe Lacey Patterson. 

— Lacey e o pacientă de-a Sarei, îi spuse Jeffrey. Apoi adăugă, 
ca pentru sine: Știi ce sentimente are Sara față de copii. 

Lena nu știa ce credea Sara despre copii și își cobori ochii pe 
dosar, fără să-i răspundă lui Jeffrey. Pe dosar era scris numele 
lui Mark Patterson. Îl răsfoi puţin, să-și dea seama despre ce 
este vorba. Pe prima pagină erau numele și adresa. 

— Locuiesc în Morningside? întrebă ea, referindu-se la o zonă 
sordidă din Madison. 

— Da, am impresia că este un parc de rulote, zona care are 
un semn ce reprezintă o copertină verde. 

— Kudzu Arms, zise Lena. Ea și cu Brad fuseseră chemaţi în 
acea zonă a orașului de câteva ori în ultimele luni. Cu cât era 
vremea mai încinsă, cu atât se încingeau și spiritele. 

— Ce are la dosar? întrebă Jeffrey, pentru a pune puţin 
lucrurile în mișcare. 


79 


— Două intrări prin efracţie, când avea zece ani, spuse Lena 
după ce mai dădu câteva pagini. Amândouă în Kudzu Arms. Mai 
recent, și-a bătut sora destul de rău. Ne-a chemat tatăl lui, ne- 
am dus acolo, dar n-au depus plângere. Incetă să mai citească și 
completă. Noi, adică Deacon și Percy, spuse ea referindu-se la 
cei doi polițiști de patrulă. Ei s-au ocupat de treaba asta, nu eu 
și Brad. 

Jeffrey își scărpină bărbia de parcă s-ar fi gândit la ceva. 

— Nici nu-mi aduc aminte când s-a întâmplat. 

— La foarte scurtă vreme după Ziua Recunoștinței, spuse 
Lena. Apoi, odată, prin preajma Crăciunului, Deacon și Percy au 
fost chemaţi din nou. Tatăl a sunat și i-a chemat în mod special 
pe cei doi. Se uită prin raportul lui Deacon. De data asta s-a 
depus plângere și l-au dus pe băiat la arest pentru vreo două 
zile. Mark urma să facă niște ședințe de consiliere pentru 
controlarea furiei, ca să nu facă închisoare. Râse cu amărăciune. 
Avocatul a fost Buddy Conford. 

— Buddy nu-i chiar așa de rău, zise Jeffrey. 

Lena închise dosarul și se uită la el cu o privire uimită. 

— E o târâtură, îi eliberează pe drogaţi și pe asasini și noi 
muncim degeaba! 

— El își face treaba lui, noi ne-o facem pe-a noastră. 

— Și treaba lui o dă dracului pe-a noastră. 

— O să vrea să vorbească cu voi și despre cazul Weaver, 
despre împușcătură..., spuse Jeffrey dând din cap. 

Lena scoase din nou un sunet care semăna a râs. 

— E în slujba lui Dottie Weaver? 

— A primăriei, zise el. Cred că face treaba asta ca o favoare 
pentru primar, dădu Jeffrey din umeri. Mă rog, încercaţi să 
rezolvațţi cu el, spuneţi-i ce s-a întâmplat. 

— A fost o situaţie foarte clară, îi răspunse Lena. Dacă la ora 
actuală era sigură de ceva, era că Jeffrey nu avusese încotro. 
Brad va susține același lucru. 

Jeffrey rămase tăcut și părea să fi renunţat la subiect, dar 
după câteva minute trase mașina la marginea drumului. Lena 
avu senzaţia unui déjà vu și stomacul i se ridică în gât, 
gândindu-se la momentul din dimineața acelei zile, când, cu 
Hank în mașină, se făcuse de râs. În prezenţa lui Jeffrey nu ar fi 
avut aceeași problemă. Își permitea să fie mai puternică în 
preajma lui, fiindcă acesta nu o vedea așa cum o vedea Hank. 


80 


Hank încă o considera pe Lena o adolescentă, fiindcă el o 
cunoscuse bine doar la vârsta aceea. Lena așteptă până ce 
Jeffrey opri mașina și se întoarse spre ea. Simţi cum i se ridică 
părul pe ceafă și avu senzaţia că o să aibă necazuri. 

— Între noi doi..., spuse Jeffrey și apoi se opri. Așteptă până 
când ea îl privi în ochi. Între noi doi fie vorba..., repetă. 

— Da..., răspunse Lena, neplăcându-i tonul foarte serios cu 
care vorbea. Stomacul i se strânse, dându-și seama că o să-i 
spună ceva în legătură cu Sara. 

— Focul de armă, o surprinse Jeffrey. 

Ea îi făcu semn din cap, să continue. 

— Când am tras în Jenny Weaver, spuse el, ca și când ar fi 
fost nevoie să precizeze. 

Își dădu seama cât era de afectat. Pentru prima dată își dădu 
seama ce înseamnă să te citească cineva ca pe o carte 
deschisă. Văzu în ochii lui Jeffrey o durere pe care nu se 
așteptase niciodată s-o vadă acolo. 

— Spune-mi adevărul, continuă, cu voce parcă rugătoare. Ai 
fost acolo, ai văzut ce s-a întâmplat. 

— Așa e, răspunse ea, simțind nevoia să-i vină în întâmpinare. 

— Spune-mi, continuă, de data aceasta rugându-se de ea în 
mod evident. 

Lena simţi un fel de presiune în disperarea lui. Jeffrey avea 
nevoie de ceva de la ea. Jeffrey Tolliver, care o văzuse goală, 
răstignită de podea, rănită, însângerată, avea nevoie de ceva 
din partea ei! Lăsă să treacă un moment, savurând puterea mai 
mult decât oricând. 

— Da, spuse ea în sfârșit, deși nu cu multă convingere. 

El continuă să se uite la ea și femeia își dădu seama de 
îndoiala din ochii lui. Timp de o clipă, avu senzaţia că va izbucni 
în lacrimi. 

— A fost o situaţie foarte clară, spuse ea. 

Jeffrey o privea ca și când ar fi vrut să-i citească gândurile. 
Lena își dădu seama că vocea ei nu transmisese încredere și că 
lui nu-i scăpase acest detaliu. Ştia, de asemenea, că ea nu 
făcuse niciun efort să-i dea dreptate. Răspunsul ei fusese în mod 
voit ambiguu. Lena nu-și dădea seama de ce făcuse acest lucru, 
dar simţi un moment de exaltare pe care nu-l simţise de foarte 
multă vreme. Jeffrey băgă în marșarier și porni la drum. 


81 


Districtul Grant era format din trei orașe: Heartsdale, Madison 
și Avondale. La fel ca Avondale, Madison era o zonă mai săracă 
decât Heartsdale și avea mai multe parcuri pentru rulote, 
deoarece felul acesta de locuințe era mai ieftin. Asta nu 
însemna neapărat că acei care trăiau în rulote erau locuitori de 
mâna a doua. 

Existau și parcuri de rulote de bună calitate, dotate cu centre 
comunitare, cu piscine și cu supraveghere, așa cum erau și 
unele unde domneau violența domestică și bătăile în cârciumi. 
Kudzu Arms făcea parte din a doua categorie. Doar cu mare 
efort se putea numi cartier. Rulotele, în diverse stadii de 
decrepitudine, erau dispuse sub formă de evantai, începând de 
la un drum nepietruit. Câţiva locatari încercaseră să-și facă 
grădini, dar fără niciun rost. Chiar și fără secetă, care îi obligase 
pe toţi locuitorii Georgiei să facă economie de apă, căldura ar fi 
ucis florile. Căldura ucidea destui oameni, plantele n-aveau nicio 
șansă. 

— Deprimant, remarcă Jeffrey, bătând cu degetele în volan. 

Era un gest de nervozitate pe care Lena nu-l văzuse niciodată 
din partea lui. 

Se simţea extrem de vinovată. Ar fi trebuit să fie mult mai 
categorică în privinţa împușcăturii. Ar fi trebuit să se uite în ochii 
lui și să-i spună adevărul: faptul că adolescenta nu ar fi putut fi 
oprită în niciun fel. Lena nu știa ce să facă să amelioreze 
situaţia. O mie de confirmări categorice n-ar putea să mai 
șteargă reticenţa ei iniţială și impactul pe care aceasta îl 
avusese. Ce-o fi fost în capul ei? 

— Ce adresă? întrebă Jeffrey. 

Lena se uită prin dosar, urmărind cu degetul. 

— Numărul 33, zise, uitându-se la rulote. Astea sunt cu doi. 

— Bine. Jeffrey privi peste umăr, pe partea cealaltă a 
drumului. Uite acolo! 

Lena se întoarse exact în momentul în care mașina cotea. O 
locuinţă mobilă mare, probabil dublă față de celelalte, apăru pe 
partea opusă a drumului. Spre deosebire de cele de vizavi, 
această rulotă părea mai mult o casă. Exista ceva care aducea a 
grădină în partea din faţă și un simulacru de fundaţie din 
ciment. Cineva încercase să vopsească în negru betonul, ca să 
pună în valoare albul rulotei, iar în faţă exista chiar și un fel de 


82 


punte care servea ca verandă. Într-o parte era un camion, iar 
lângă el o semiremorcă diesel. 

— E șofer de camioane? întrebă Jeffrey. 

Lena urmări cu degetul detaliile din dosar. 

— Da, de camioane mari. Probabil că este și proprietarul 
camionului. 

— Se pare că face ceva bani. 

— Cred că da, dacă ai propriul camion, îi răspunse Lena, 
continuând să se uite prin dosarul lui Mark Patterson. Stai! zise. 
Familia Patterson este proprietara parcului Kudzu. Când l-a scos 
pe Mark pe cauţiune, a garantat cu proprietatea aceasta. 

Jeffrey parcă în faţa rulotei Patterson. 

— Dar nu prea are grijă de el, spuse. De parc, vreau să zic. 

— Nu, fu de acord Lena, uitându-se din nou peste drum. 

Casa Patterson era într-un contrast evident cu celelalte rulote 
din Kudzu Arms. Se întreba ce putea să spună acest lucru 
despre capul familiei, care era foarte mândru de propria 
locuinţă, dar care îi lăsa pe ceilalţi, la mai puţin de cincisprezece 
metri de el, să locuiască într-o asemenea mizerie. E adevărat că 
nu era responsabilitatea familiei Patterson să-i ajute pe ceilalți, 
dar Lena credea că un om ar trebui să-și aleagă vecinii cu ceva 
mai multă grijă, mai ales când în casă sunt și doi copii. 

— Teddy, îi spuse Lena lui Jeffrey, așa îl cheamă pe tată. 

— Marla a găsit dosarul lui la poliţie, îi spuse Jeffrey. A fost 
reținut de câteva ori pentru ultraj, dar asta acum vreo zece ani. 
A făcut și ceva pușcărie la un moment dat. 

— Așchia nu sare departe de trunchi. 

Un bărbat de statură impresionantă ieși din rulotă chiar în 
momentul în care Jeffrey și Lena parcau. Lena presupuse că era 
Teddy Patterson și simţi un scurt moment de panică din cauza 
faptului că era un om atât de puternic, fizic. Era mai înalt decât 
Jeffrey cu vreo cinci centimetri și cu cel puţin cincisprezece 
kilograme mai corpolent. Patterson arăta de parcă ar fi putut să- 
i înșface pe amândoi într-o mână și să-i arunce peste drum. 
Lena se simţi furioasă, chiar și pentru faptul că remarcase 
proporţiile acestuia. Înainte de a i se fi întâmplat ce i se 
întâmplase, avea senzaţia că ar fi putut să se pună cu oricine. 
Era o femeie robustă, cu mușchii bine dezvoltați de la sală și 
întotdeauna fusese în stare să ducă la bun sfârșit tot ceea ce-și 
propunea. Acum își pierduse această încredere și doar vederea 


83 


lui Patterson o făcu să simtă un fior de gheaţă, deși bărbatul nu 
făcuse altceva decât să-și șteargă mâinile de un prosop murdar. 

— V-aţi rătăcit? întrebă bărbatul. 

Dacă te uitai la el îţi dădeai seama de ceva ce toți polițiștii 
pricepeau. Teddy Patterson era un fost pușcăriaș. Tatuajele de 
pe braţe, mai mult niște scrijelituri, erau specifice închisorilor. 
Lena și Jeffrey se uitară unul la celălalt, ceea ce nu-i scăpă lui 
Patterson. 

— Domnul Patterson? întrebă Jeffrey, scoțându-și insigna. 
Jeffrey Tolliver, poliţia din Grant. 

— Știu cine sunteți, îi răspunse Patterson, băgându-și 
prosopul într-un buzunar. 

Lena văzu că prosopul era murdar de grăsime. Observă, de 
asemenea, că Patterson nici nu o băgase în seamă. Deschise 
gura să vorbească, ca să-i atragă atenţia că e și ea acolo, dar nu 
reuși să rostească niciun cuvânt. Gândul la disprețul pe care el i- 
| arăta o făcea să transpire abundent. 

— Ea e detectiv Lena Adams, spuse Jeffrey. Dacă observase 
cumva că ei îi e teamă, nu făcu niciun comentariu. Suntem aici 
ca să vorbim cu Mark în legătură cu ce s-a întâmplat aseară. 

— Bine, răspunse Patterson, rostind vorbele repede, așa cum 
le rosteau cei din Madison. 

Le întoarse spatele și se îndreptă spre casă. Se opri în pragul 
ușii, înghesuindu-l pe Jeffrey intenţionat când intră în casă, iar 
Lena își dădu seama că bărbatul era cu mult mai înalt decât 
crezuse ea. Nu era sigură, dar i se păru că Patterson face în așa 
fel încât să micșoreze spațiul dintre el și tocul ușii în momentul 
în care fu rândul ei să intre. Se răsuci ușor, să nu fie obligată să- 
| atingă, dar chiar și așa Lena putu să-și dea seama, din 
zâmbetul de pe faţa lui, că știa că o intimidase. Se ura pentru că 
era atât de transparentă privirilor lui. 

— Vă rog să luaţi loc, îi invită Patterson, arătând spre 
canapea. 

Nici Jeffrey, nici Lena nu acceptară invitaţia. Patterson își 
încrucișă braţele peste pieptul ca un butoi și Lena observă că 
mai erau doar câţiva centimetri între capul lui și tavanul 
trailerului. Camera era mare, dar Patterson umplea spaţiul cu 
prezenţa lui. 

Lena privi de jur împrejur, încercând să se comporte ca un 
poliţist și nu ca o fetiță speriata. Locul era ordonat și curat, cu 


84 


totul altfel de cum și l-ar fi imaginat dacă l-ar fi întâlnit pe Teddy 
Patterson undeva într-un bar. Camera în care se aflau era lungă, 
cu un cămin de dimensiuni mijlocii și un televizor cu ecran mare. 
La capătul ei se aflau bucătăria și un hol care ducea spre restul 
rulotei. In aer se simțea un miros floral, probabil de la un 
odorizant din acelea care se bagă în priză. Livingul avea un 
aspect oarecum feminin, pereţii erau zugrăviți în roz, iar cele 
două canapele și cele două scaune, învelite într-o pânză de 
culoare albastru-deschis cu dungi roz. Pe canapea se afla o 
pătură al cărei model întregea decorul. Pe măsuţa de cafea era 
un bol cu flori proaspăt tăiate, înconjurat de reviste pentru 
femei. Pe pereți erau câteva tablouri frumos înrămate, iar 
mobila părea nouă. Covorul, de asemenea, fusese proaspăt 
aspirat și Lena putu să recunoască urmele pașilor lui Patterson 
pe suprafaţa lui moale. 

— Trebuie să vorbim cu Mark despre ceea ce s-a întâmplat 
aseară, îi spuse Jeffrey lui Patterson, în timp ce Lena continua să 
se uite prin cameră. 

Femeia se opri, văzând un tablou cu lisus Hristos atârnat 
deasupra căminului. Picioarele și mâinile sângerânde erau 
înfățișate în ipostaza clasică. Jeffrey observă și el tabloul în 
același timp cu ea, deoarece tocmai se uita la Lena în momentul 
în care aceasta făcea eforturi să-și întoarcă privirea. El ridică din 
sprâncene ca și când ar fi întrebat-o dacă totul era în regulă. 
Lena mai degrabă îl simţi decât îl văzu pe Patterson urmărindu-i 
din ochi. Bineînţeles că o fi auzit și el ce i se întâmplase. Ea nu 
putea decât să-și imagineze genul de plăcere pe care o resimțea 
Patterson revăzând în minte detaliile agresiunii ei. Acest lucru îi 
dădea bărbatului un ascendent asupra ei, care aproape că o 
sufoca, și se strădui să-l privească direct în ochi. El îi reţinu 
privirea preţ de o secundă, apoi și-o mută asupra mâinilor ei. 
Lena știa ce voia să vadă și se luptă cu impulsul de a-și vâri 
mâinile în buzunare. În acel moment, o femeie scundă, cu 
aspect bolnăvicios, apăru în hol, strigând: 

— Teddy, mi-ai adus pastilele? Se opri în momentul în care îi 
văzu pe Jeffrey și pe Lena și-și duse o mână la gât. Ce s-a 
întâmplat? 

— Poliţia, răspunse Patterson, neîndrăznind să înfrunte 
privirea femeii. Un fel de vină își făcu loc în ochii lui, ca și când 


85 


soția ar fi putut să ghicească la ce gândise el despre Lena, cu 
câteva secunde înainte. 

— Ei bine, zise ea cu o mutră acră, spuneți-mi ceva ce nu știu. 

Era o femeie mică de statură, probabil mai scundă decât 
Lena, și avea părul blond cu firul subţire și rar, prin care i se 
vedea pielea capului. Era extrem de slabă, ca supraviețuitorii 
holocaustului din pozele pe care le văzuse Lena în cărțile de 
istorie. Cu toate acestea, emana forţă și Lena își dădu seama că 
aceasta era femeia datorită căreia rulota era atât de curată și 
de bine organizată. Sub aspectul ei bolnăvicios se întrezărea 
forța unei persoane care știa ce trebuie să facă. 

— Ştiam că veţi veni, spuse femeia, așa încât nu sunt 
surprinsă. 

Continua să-și ţină mâna la gât și să se joace nervos cu 
pandantivul aflat pe un lănţișor. Lena își închipui că acesta 
reprezenta o cruce, dat fiind tabloul cu lisus de pe perete. 

— Doamna Patterson? întrebă Jeffrey. 

— Grace, îi răspunse ea, întinzându-i mâna. Jeffrey dădu 
mâna cu ea și Lena profită de ocazie pentru a-l studia pe Teddy 
Patterson. 

Bărbatul îi urmărea pe cei doi cu o expresie supusă. Umerii îi 
căzuseră cumva când soţia intrase în cameră și prezența lui nu 
mai părea atât de amenințătoare. 

— Vrem să vorbim cu Mark, îi spuse Jeffrey femeii. E acasă? 

Grace Patterson se uită îngrijorată la soțul ei. 

— De ce nu șezi, draga mea? zise el, apoi, ca și când ar fi 
trebuit să-i explice acest lucru lui Jeffrey, continuă: În ultima 
vreme a fost cam bolnavă. 

— Îmi pare rău să aud asta, spuse Jeffrey. 

Se așeză pe canapea lângă Grace și îi făcu semn și Lenei să 
se așeze lângă ea. Lena ezită, dar făcu ceea ce i se spuse și se 
așeză pe unul din scaune. Lumina care străbătea prin fereastră 
cădea direct pe faţa lui Grace Patterson și Lena văzu că era 
foarte palidă. Sub ochi avea cearcăne negre, adânci, și buzele îi 
erau de o nuanţă albastră-rozalie, nenaturală. Lena își dădu 
seama că femeia se asorta perfect cu nuanțele camerei. 

— Vă mulţumesc că nu l-aţi interogat pe Mark aseară, 
domnule Tolliver, spuse Grace. Era extrem de tulburat. 

— E de înţeles că va avea nevoie de ceva timp ca să-și revină 
după ceea ce s-a întâmplat. 


86 


Teddy Patterson fornăi zgomotos la auzul acestor vorbe. Lena 
nu era surprinsă. Bărbaţii ca Teddy Patterson nu-și imaginau că 
oamenii trebuie să-și revină după anumite întâmplări. Semăna 
cu Lena din acest punct de vedere. Rezolvai problema și 
mergeai mai departe. Sau cel puţin încercai, dar nu te mai 
plângeai în legătură cu ceea ce s-a întâmplat. 

— Sora lui e acasă? întrebă Jeffrey. Am vrea să vorbim și cu 
ea. 

— Lacey? întrebă Grace, ducând din nou mâna la lănţișor. 
Acum este la bunică-sa. Credeam că e mai bine s-o ţin departe 
de toate astea. 

— Ea unde era aseară? ` 

— Aici, răspunse Grace, avea grijă de mine. Inghiţi și se uită la 
mâinile care i se odihneau în poală. De obicei n-o rog să stea cu 
mine, dar am avut o noapte foarte proastă, iar Teddy a trebuit 
să muncească. Îi zâmbi slab acestuia. Câteodată, durerile sunt 
mult prea mari și îmi face bine să-mi știu copiii aproape. 

— Dar Mark nu era aici? întrebă Jeffrey, deși acest lucru era 
mai mult decât evident. 

Faţa femeii se întunecă. 

— Nu, nu era. În ultima vreme a fost destul de greu de 
stăpânit. 

— A plesnit-o pe soră-sa cu ceva vreme în urmă, le răspunse 
Patterson. Cred că aţi văzut din dosar. E un nemernic, băiatul 
ăsta. Nu te poți aștepta la nimic bun din partea lui. 

Grace nu scoase niciun sunet, dar dezaprobarea ei umplu 
încăperea. 

— Îmi cer scuze, zise Patterson. Părea de-a dreptul jenat. 

Lena se mira de forța pe care o exercita Grace asupra soțului 
ei. În decurs de câteva minute îl supusese cu totul. 

— Mă duc să-l aduc pe Mark, zise Patterson și părăsi 
încăperea. 

Lena se surprinse pipăindu-și cu limba partea din spate a 
dinţilor. Din motive neștiute, nu era în stare să vorbească. 
Trebuiau puse niște întrebări și Lena știa că Jeffrey ar fi preferat 
ca acestea să vină din partea ei, dar ea era mult prea 
preocupată să-și redobândească controlul. Scopul ei imediat era 
să părăsească rulota și să se îndepărteze de Teddy Patterson, 
cât mai repede posibil. Adevărul era că, deși Jeffrey se afla 


87 


lângă ea, iar soţia lui Patterson puţin mai încolo, Lena se simţea 
speriată, mai mult chiar, se simțea ameninţată. 

Încercă să-și alunge din minte sentimentul de claustrofobie pe 
care-l simţea. Își mută privirea mai departe, spre bucătărie, care 
era destul de spațioasă, dar nu mare. Pe pereţi era un tapet de 
hârtie cu căpșuni, iar deasupra mesei din bucătărie atârna un 
ceas pe care era desenată, de asemenea, o căpșună. 

Grace își drese vocea. 

— În ultima vreme Mark a avut o perioadă proastă, spuse ea, 
reluând discuţia de unde se oprise. A avut tot timpul probleme 
la școală. 

— Îmi pare rău să aud asta, doamnă Patterson, spuse Jeffrey, 
îndreptându-și spatele pe canapea, probabil pentru a încerca să 
stabilească legătura între el și doamna Patterson. Dar ce puteţi 
să-mi spuneți despre Lacey? 

— Lacey n-a avut niciodată vreo problemă în viaţa ei, 
răspunse Grace. Și ăsta este purul adevăr. Copilul acesta este 
un adevărat înger. 

Jeffrey zâmbi și Lena bănui la ce se gândea el. De obicei 
îngerii erau cei care comiteau cele mai hidoase crime. 

— Se întâlnește cu băieţi? 

— Are treisprezece ani, spuse Grace în loc de răspuns. Nici 
măcar nu permitem băieţilor să o sune acasă. 

— Dar nu credeţi că ar fi putut să se vadă cu cineva, pe 
ascuns? 

— Nu văd cum, îi răspunse Grace. De la școală se întoarce 
direct acasă, la ora la care trebuie. De câte ori pleacă, se află în 
compania prietenelor ei și vine acasă la ora stabilită. 

Lena simţi că Jeffrey îi căuta privirea, dar se făcu că nu 
înțelege. 

— La ce oră trebuie să fie acasă? întrebă el. 

— În zilele de școală n-o lăsăm deloc să iasă. Sâmbăta și 
duminica, la ora nouă. 

— Se întâmplă vreodată să doarmă la prietene de-ale ei? 

Grace se uită lung, de parcă exact în momentul acela și-ar fi 
dat seama că interesul lui Jeffrey faţă de Lacey era mult mai 
calculat decât își închipuise. Privirea ei era aceeași cu cea pe 
care Dottie Weaver i-o trimisese Lenei cu câteva ore în urmă, 
dar în ochii lui Grace Patterson se putea citi un grad mai mare 
de ameninţare decât se citise în privirea lui Dottie Weaver. 


88 


— De ce puneţi atâtea întrebări în legătură cu fiica mea? Mark 
este cel care fusese cât pe ce să fie împușcat aseară de fata 
aceea. 

— Dottie ne-a spus că Lacey și Jenny erau prietene, răspunse 
Jeffrey. 

— Păi..., începu ea ezitând și încercând să se afle cu un pas 
înaintea a ceea ce credea că va întreba Jeffrey. Da, erau 
prietene. Apoi s-a întâmplat ceva și au încetat să se mai vadă. 
Dădu din umeri. Cred că sunt vreo câteva luni de atunci. N-am 
mai văzut-o pe Jenny de o bună bucată de vreme și știu că nici 
Lacey nu s-a mai dus pe la ea. 

— V-a spus de ce? 

— Păi, mi-am imaginat că este vreo prostie copilărească. 

— Dar n-aţi întrebat-o? 

Grace negă. 

— E fiica mea, domnule Tolliver, nu prietena mea cea mai 
bună. Adolescentele au secretele lor. Fosta dumneavoastră soție 
vă poate confirma acest lucru. 

El dădu din cap afirmativ. 

— Sara mi-a spus că Lacey e un copil deosebit și extrem de 
deștept. 

— Da, este adevărat, încuviință Grace și păru extrem de 
mulțumită de complimentele care i se aduceau fiicei ei. Dar nu 
pot să mă bag dacă ea nu este încă pregătită să vorbească. 

— Poate că n-ar avea nimic împotrivă să vorbească despre 
asta cu altcineva? 

— Ce vreţi să spuneţi, adică? 

— Aţi avea ceva împotrivă dacă aș vorbi eu cu ea? 

Grace se uită din nou foarte atent. 

— E minoră. Dacă nu aveţi un motiv deosebit, nu puteţi să 
vorbiţi cu ea fără permisiunea mea. E clar? 

— Nu vrem să vorbim cu ea în calitate de suspect, doamnă 
Patterson. Vrem să ne facem o idee despre starea de spirit în 
care se afla Jenny Weaver și pentru asta nu prea am avea 
nevoie de permisiunea dumneavoastră. 

— V-am spus doar că Lacey nu s-a mai văzut cu Jenny de o 
bună bucată de vreme, de la Crăciun probabil. Nu cred că știe 
ceva despre starea de spirit a lui Jenny. Grace zâmbi politicos, 
dar sec. Nu vreau să-mi interogaţi fiica, domnule Tolliver..., făcu 
o pauză. Nici dumneavoastră și nici doamna doctor Linton. 


89 


— Dar nu e suspectată de nimic. 

— Vreau ca lucrurile să rămână așa, zise ea. Este nevoie să 
telefonez la școală și să anunţ ca fata mea nu are voie să 
discute cu nimeni, decât în prezența mea sau a tatălui ei? 

Jeffrey făcu o pauză, gândindu-se că femeia aceasta știa mai 
multe despre lege decât crezuse el iniţial. Școlile erau deschise 
faţă de poliţie și, de vreme ce administratorii lor ţineau locul 
părinţilor în timpul cât copiii erau la școală, ei aveau dreptul să 
permită interogarea copiilor. 

— Nu, nu este necesar. 

— Vă daţi cuvântul de onoare? 

Jeffrey dădu din cap. 

— Bine, spuse el, și Lena simţi dezamăgirea din vocea lui. 
Totuși am vrea să discutăm cu ea, spuse Jeffrey. Nu avem nimic 
împotrivă să fiți de faţă în timpul interogatoriului. 

— Va trebui să vorbesc cu Teddy despre asta, spuse ea, dar 
putem amândoi să ne imaginăm ce-o să spună. Zâmbi ușor, 
încercând să pună capăt ostilităţilor. Știm cam care este 
atitudinea taților faţă de fiicele lor. 

Jeffrey suspină și încuviinţă din nou. Lena știa că Teddy 
Patterson, cu toată aparenta lui supușenie, ar fi riscat mai 
degrabă s-o supere pe nevastă-sa, decât să-i permită fiicei lui să 
vorbească cu un poliţist. Pușcăriașii nu aveau niciodată 
încredere în poliţie și, deși se eliberase demult din închisoare, 
Teddy părea să aibă aceeași atitudine. Spre meritul lui, Jeffrey 
nu renunţă complet. 

— În ultima vreme s-a simţit bine? întrebă. 

— Lacey? se miră Grace, evident surprinsă. Da, bineînţeles, 
întrebaţi-o pe doamna doctor Linton dacă vreţi. Işi duse mâna la 
piept. Eu sunt singura din familie care nu se simte bine. 

— Lacey se duce la biserică? 

— Da, le răspunse Grace. Zâmbi din nou, iar Lena îi văzu dinţii 
ușor înnegriţi. Și Mark s-a dus la biserică o bucată de vreme. 
Făcu o pauză, uitându-se la cămin. Lena crezu că femeia se uită 
la tabloul cu lisus, apoi își dădu seama că pe cămin erau și unele 
poze de familie. Era genul de poze la minut, cu părinţii și copiii 
la plajă, într-un parc de distracţii sau cu cortul în pădure. Grace 
Patterson din acele fotografii era ceva mai plinuță și nu părea 
atât de sfârșită. Și copiii păreau mai mici. Băiatul, care părea să 
fie Mark, avea vreo zece-unsprezece ani, iar soră-sa, vreo opt. 


90 


Păreau o familie fericită. Chiar și Teddy Patterson zâmbea în 
câteva dintre pozele în care apărea. 

— Deci, continuă Jeffrey, mergeau la biserica baptistă? 

— Da, la Crescent Baptist, răspunse Grace cu vocea animată, 
pentru prima dată. Lui Mark i-a plăcut foarte mult să se ducă 
acolo o vreme, ca și când energia lui era în sfârșit canalizată 
într-o anumită direcţie. Incepuse și la școală să meargă mai 
bine. 

— Și apoi? 

— Apoi..., ea clătină din cap și umerii i se înmuiară. Nu știu, în 
jurul Crăciunului a început din nou să derapeze. 

— Crăciunul trecut, nu? întrebă Jeffrey. 

— Da, răspunse ea. Nu știu să vă spun ce s-a întâmplat, dar 
furia aceea pe care o simţea a revenit. Părea așa de..., din nou 
vocea ei se frânse. Am încercat să-l ducem la niște ședințe de 
terapie, dar n-a vrut în niciun chip. N-am reușit să-l facem să 
meargă deși... femeia se uită în lungul holului, ca și când ar fi 
verificat dacă era singură, deși taică-su a încercat. Teddy crede 
că toți trebuie să fie ca el. Băieţii, adică, sau bărbaţii. El are 
niște concepţii puternice în legătură cu ceea ce este acceptabil 
sau nu. 

— Cam pe la Crăciunul trecut s-a organizat o tabără de schi. 
Mark a fost în tabăra aceea? 

— Nu, negă ea. Asta a fost cam în perioada în care ela 
început să se poarte din nou ciudat și nu a avut voie să plece de 
acasă. Taică-su nu i-a permis. 

— Lacey a fost? 

— Da, zâmbi femeia. Nu mai schiase niciodată până atunci. S- 
a distrat de minune. 

Se lăsă tăcerea și Grace Patterson începu să culeagă niște 
scame inexistente de pe rochia ei. Era evident că mai avea 
multe de spus. 

— Sunt foarte bolnavă, zise cu o voce stinsă. Doctorii nu îmi 
prea dau multe speranțe. 

— Imi pare foarte rău, doamnă, spuse Jeffrey și într-adevăr 
chiar așa părea că-i este. 

— Cancer la sân, spuse Grace, ducând mâna la piept. Lena 
observă pentru prima dată că sub bluza pe care o purta pieptul 
femeii părea aproape plat. Lacey va fi bine. Ea întotdeauna cade 
în picioare. Nici nu-mi vine să mă gândesc la ce se va întâmpla 


91 


cu Mark atunci când eu n-o să mai fiu. În ciuda 
comportamentului, este un băiat sensibil. 

— Sunt convins că se va descurca, încercă s-o încurajeze 
Jeffrey, deși chiar și Lenei cuvintele lui i se părură lipsite de 
încredere. Dacă nu se va întâmpla vreun miracol, adolescenţii 
de tipul lui Mark nu-și vor schimba comportamentul. Grace simţi 
complezenţa din cuvintele lui Jeffrey și zâmbi forțat. 

— Nu sunt proastă, domnule Tolliver, dar vă mulțumesc 
pentru încurajare. 

Pașii lui Teddy Patterson se auziră apăsat pe hol, iar rulota se 
mișcă sub greutatea lui, atunci când intră în încăpere. În spatele 
lui venea fiul care era într-un contrast izbitor cu tatăl său. 
Patterson îl apucă pe băiat de braţ și îl trase în cameră. 

Prima impresie a Lenei în legătură cu Mark Patterson fu aceea 
că băiatul era incredibil de frumos. Cu o seară înainte nu-l prea 
văzuse bine din cauza a ceea ce se întâmpla. În rulotă însă avu 
timp să se uite la el. Părul blond-închis era ca al mamei lui, dar 
bogat și scurt. Avea niște gene mai lungi decât văzuse vreodată 
în viaţa ei la un bărbat, iar ochii îi erau de un albastru 
pătrunzător. Ca mai toţi adolescenţii de șaisprezece ani, avea 
un început de barbișon și o urmă de mustață deasupra buzelor 
pline. Lena îl privea pe băiat în timp ce acesta își dădea părul 
după urechi. | se păru că exista o puternică încărcătură erotică 
în acest gest. Exista ceva special și în felul în care umbla și își 
ținea umerii, care îi conferea senzualitate. Blugii decoloraţi se 
opreau la jumătatea șoldurilor înguste, iar maioul era mai scurt, 
lăsând să se vadă partea de jos a abdomenului. Cu toate 
acestea, avea un aspect asexuat. Mark era un băiețandru de 
șaisprezece ani, pe punctul de a deveni bărbat. Era băieţos în 
acel mod androgin care este foarte comun adolescenților în ziua 
de astăzi. Când Lena era în liceu, băieţii făceau tot ce puteau ca 
să pară mai masculini. Astăzi, se simțeau foarte bine în postura 
aceasta care estompa diferenţele dintre sexe. 

— Vi l-am adus, spuse Patterson cu o voce aspră, împingându- 
| pe Mark în cameră. 

Bărbatul era evident nervos, chiar mai nervos decât înainte. 
Palmele îi erau strânse în pumn, ca și când nu și-ar fi dorit nimic 
altceva decât să-i tragă vreo două fiului. Dintr-un motiv neclar, 
Teddy Patterson îi amintea Lenei de Hank. Modul brutal în care-l 


92 


împinsese pe Mark în cameră și vocea aspră ar fi putut să-i 
aparţină lui Hank, cu douăzeci de ani în urmă. 

— O să ne plimbăm niţel cu mașina, îi spuse Patterson soţiei. 
Să-ţi iau medicamentele de la farmacie. 

— Teddy, rosti Grace, numele bărbatului oprindu-i-se parcă în 
gât. 

Lena se întrebă de ce un tip neîncrezător în poliție cum era 
Teddy Patterson își lăsa fiul singur cu ei. Prin lege, Teddy ar fi 
putut să participe la discuţii. Efectiv își dădea băiatul pe mâna 
poliţiei. În mod evident Jeffrey dorea să profite de acest lucru. 

— Domnule Patterson, începu el, vă deranjează dacă stabilim 
mâine o întâlnire cu Mark, să-i luăm o probă de sânge? 

Patterson ridică din sprâncene, dar acceptă. 

— Spuneţi unde să vină și va fi acolo. 

— Teddy! repetă Grace. 

— Să mergem, ordonă Patterson soției, farmacia se închide 
curând. 

Deși Grace Patterson avea o evidentă putere asupra soțului 
ei, femeia învățase când să nu facă uz de ea. Se ridică în 
picioare, dădu mâna întâi cu Jeffrey, și apoi cu Lena. Grace nici 
măcar nu vorbise cu Lena în tot acest timp, dar femeia reținu 
mâna Lenei mai mult decât era necesar pentru un rămas-bun 
politicos. 

— Să aveţi grijă, îi spuse Lenei. 

Grace Patterson se opri în fața fiului său, înainte de a-și urma 
soțul, și îl sărută pe obraz. Era cu câţiva centimetri mai scundă 
decât el și trebui să se ridice pe vârfuri ca să ajungă. 

— La revedere, zise, bătându-l pe umăr. 

Mark privi după ea și își atinse cu degetele obrazul, acolo 
unde-l sărutase maică-sa. Se uită la degete de parcă s-ar fi 
așteptat să vadă sărutul pe ele. 

— Mark? îl atenţionă Jeffrey. 

— Da, domnule, răspunse băiatul cu dificultate. 

Avea o atitudine mai mult decât relaxată și corpul i se legăna 
niţel. 

— Ești drogat? întrebă Jeffrey. 

— Da, domnule, răspunse, punând o mână pe spătarul unui 
fotoliu pentru a se echilibra. 

Lena văzu pe degetul băiatului un inel mare de aur. Piatra 
roșie atrăgea lumina și bănui că sub era gravată o iniţială. 


93 


— Vreţi să mă duceţi la închisoare? întrebă Mark. 

— Nu, îi răspunse Jeffrey. Vreau să vorbim despre ce s-a 
întâmplat aseară. 

— Ce s-a întâmplat aseară, îl imită el, rostind cuvintele de-a 
valma. Vreau să vă mulţumesc că aţi împușcat pe cine trebuia. 

Jeffrey își scoase agenda și o deschise la o pagină albă. Lena 
se uită la el cum își nota numele lui Mark sus, în capul foii. 

— Așa crezi? 

Mark zâmbi leneș. Înconjură fotoliul și se așeză oftând. Exista 
o notă oarecum sexuală chiar și în această mișcare a lui și, în 
loc să îi repugne, cum ar fi trebuit să se întâmple, Lena fu 
intrigată. Nu mai întâlnise nici măcar un adult care să se simtă 
atât de bine în pielea lui, darămite un adolescent. 

Jeffrey începu interogatoriul cu o întrebare dificilă. 

— Tu ești tatăl copilului de aseară? 

Mark ridică din sprâncene, așa cum făcea și taică-su. 

— Nu, zise el scurt și sec. 

Jeffrey adoptă o altă abordare: 

— Sora ta a fost cu tine aseară? 

— Nu, domnule, răspunse Mark. Mama, știți, nu e prea bine. 
Lacey a stat cu ea acasă. Dădu din umeri. Nu ne roagă prea des. 
Mamei nu-i place să fim în preajma ei acum când e pe punctul 
să dea colţul. 

Înghiţi vizibil și își întoarse capul, uitându-se pe fereastră. 
Părea să se adune, căci în clipa în care privi înapoi la Jeffrey 
avea din nou zâmbetul pe buze. Băiatul acesta părea să 
ascundă mai multe decât s-ar fi crezut. Deasupra lui părea să 
atârne o umbră și nu doar din cauza a ceea ce se petrecuse cuo 
seară înainte. Avea un aer de parcă ar fi fost stricat într-un fel. 
Ceva care îi era familiar Lenei. Părea foarte fragil, dar și 
periculos în același timp. Nu în sensul ameninţător în care era 
tatăl lui. Într-un fel greu de definit, Mark Patterson părea să 
constituie un pericol doar pentru propria persoană. Pentru prima 
dată de când intraseră în rulotă, Lena își regăsi vocea și întrebă: 

— O iubești pe sora ta? 

— E o sfântă, spuse Mark, răsucindu-și inelul pe deget. Fetița 
tatei. 

— În ultima vreme s-a simţit bine? întrebă Lena. N-a fost 
bolnavă, n-a avut nimic? 


94 


Mark se uită în ochii Lenei. Nu era nimic ostil în privirea lui, i 
se citea curiozitatea și nimic altceva. 

— Azi-dimineaţă era bine, ar trebui să vorbiţi cu ea, spuse. 

— De ce era Jenny Weaver atât de supărată pe tine? încercă 
Lena să ducă discuţia mai departe. 

Băiatul ridică din umeri, apoi îi lăsă să cadă. Lena îl urmări 
cum își ridică bluza și, absent, se freacă pe burtă. 

— Știţi, o mulţime de fete sunt supărate pe mine. 

— Ai fost încurcat cu ea? întrebă Jeffrey. 

— Cum adică, dacă am avut vreo relaţie? Negă din cap. Nu, i- 
am tras-o de câteva ori, dar nu era nimic serios. Ridică mâna 
pentru a preîntâmpina următoarea întrebare. Asta a fost când 
aveam vreo cincisprezece ani, domnule poliţist. 

— Trebuie să existe o diferență de cel puţin cinci ani între 
vârsta fetei și cea a agresorului, ca să fie vorba de viol, în 
termeni legali, spuse Lena. 

Jeffrey se fâțâi pe canapea, neplăcut impresionat de faptul că 
Lena îi dăduse lui Mark această informaţie. Ar fi putut să-l 
preseze cu ideea de viol. Acum trebuia să găsească altceva. 

— Când ai făcut ultima dată sex cu ea? întrebă Jeffrey. 

— Nu știu, răspunse Mark, încă frecându-se pe burtă. 

În spaţiul dintre degetul mare și arătător avea un mic tatuaj. 
Lena reuși să identifice o inimioară neagră, cu una albă 
răsturnată la mijloc. Probabil Mark își făcuse singur tatuajul, 
deoarece simbolul părea foarte rudimentar desenat, așa cum 
erau și tatuajele din închisoare ale lui taică-său. 

— Ai făcut de multe ori sex cu ea? întrebă Lena. 

Mark ridică din nou din umeri. 

— Destul de des, spuse el, frecându-se mereu pe stomac. 
Apoi începu să tragă de firicele de păr de sub buric, privind-o pe 
Lena sugestiv. Ea se uită la Jeffrey, întrebându-se ce înţelegea el 
din acest lucru. Dar Jeffrey nu vedea nimic. Copia tatuajul în 
carnet. 

— Ei..., începu Jeffrey, înnegrind cu creionul inimioara copiată, 
dă-ţi și tu cu presupusul. 

— Păi, probabil acum un an sau așa ceva, răspunse Mark. Ea 
voia, domne’, s-a tot rugat de mine. 

Jeffrey termină desenul și se uită la Mark. 


95 


— Nu intenţionăm să te arestăm pentru viol, Mark. Nu mă 
interesează nici dacă făceai sex cu caprele din curte. Știi foarte 
bine despre ce vreau să vorbim. 

— A, despre faptul că voia să mă omoare și de ce. 

— Exact, spuse Lena. Vrem să aflăm toate detaliile, Mark. Ne 
interesează Jenny și de ce a făcut ce a făcut. 

Mark se uită la Lena cu un zâmbet șăgalnic. 

— Doamne, doamnă detectiv, să mor io că sunteți foarte 
mişto! 

Lena se simți jenată și se întrebă ce semnale îi transmisese 
băiatului. Evident că sexul era ultimul lucru care o interesa și nu 
știa dacă Mark Patterson era atât de atrăgător încât să fie 
perfect. Înfăţișarea lui aducea cumva cu a unui idol de cinema. 
Arăta mult prea bine ca să fie adevărat. Lena era la fel de 
interesată de persoana lui cum ar fi fost de o pictură frumoasă 
sau de o sculptură foarte reușită. 

— Și tu ești foarte drăguţ, Mark, îi spuse ea, mușcând 
cuvintele. 

Poate că Teddy Patterson ar fi fost în stare să se gândească 
să facă sex cu ea, dar a dracului să fie dacă îi permitea acestui 
puști să gândească în felul ăsta. 

— Ceea ce mă face să mă întreb în legătură cu Jenny... Nu 
prea era genul de prinţesă pe care s-o aduci acasă. Nu puteai să 
găsești și tu ceva mai de soi? Vorbele ei îi atinseseră profund 
orgoliul, așa cum și intenţionase Lena. 

— Doamnă detectiv, vă rog să mă credeți că am avut o 
groază de fete mult mai deosebite. 

— Da? întrebă ea, adică vrei să spui că i-o trăgeai de bun la 
suflet ce ești? 

— Câteodată am lăsat-o să pună botul, zise el, arătând cu 
degetele spre partea inferioară a abdomenului, cu ochii la Lena, 
încercând evident să-i evalueze reacţia la felul în care se 
atingea. 

Interesul tânărului pentru ea îi oferi Lenei câteva detalii în 
legătură cu el. Își imagină că un băiat atât de atrăgător era 
învățat să mizeze pe aspectul său. Nu era de mirare că tatăl lui, 
un bărbat cu aspectul fizic al unui tren de marfă, era atât de 
dezgustat de propriul fiu. 

Deodată simţi că-i pare rău pentru el. Lena își schimbă puţin 
locul pe canapea, tulburată. Işi petrecuse atât de multă vreme 


96 


plângându-și de milă, că nu știa cum să procedeze cu această 
nouă emoție. 

— Avea talentul ăsta cu limba, parcă sugea o bomboană, nu 
folosea dinţii, era nemaipomenită. 

Lena își simţi bătăile inimii și se stăpâni să nu reacționeze la 
vorbele lui. Era posibil ca băiatul să nu fi știut cine era ea sau ce 
i se întâmplase. Îl simţi pe Jeffrey pe punctul de a interveni, așa 
că spuse primul lucru care-i veni în minte pentru a-l opri: 

— Adică ai lăsat-o să cânte la trombon, zise ea, încercând să 
fie tupeistă. 

Așteptă încordată răspunsul acestuia. Pe fața tânărului se 
întinse un zâmbet și o fixă din priviri, cu ochii albaștri licărind de 
umor. 

— Aici, în casa asta? 

Mark chicoti ușor. 

— Da, acolo pe hol. 

— Cu maică-ta în casă? 

Mark se opri. Reacţionă mai mult cu teamă decât cu supărare. 

— Auzi, n-o băga pe mama în treaba asta! 

— Trebuie, Mark, zâmbi Lena, deoarece aici, în punctul 
acesta, ai căzut în propria-ţi capcană. N-ai fi făcut acest lucru în 
casa voastră. 

Băiatul făcu o strâmbătură, gândindu-se la ce replică să-i dea. 

— Poate că am făcut-o la ea acasă, poate că am făcut-o în 
mașină. 

— Adică ieșeai cu Jenny, te întâlneai cu ea? 

— Pe mă-sa, nu! contracară el. O duceam în diverse locuri cu 
soră-mea, dădu el din nou din umeri și, din fericire, mâna nu-și 
continuă drumul spre partea inferioară a abdomenului. O 
duceam la mall, la filme, în diverse locuri. 

— Atunci, în locurile astea o lăsai să-ţi facă ce ai zis, când 
ieșeați așa? 

El făcu un gest de aprobare. 

— Și soră-ta şedea acolo, pe bancheta din față? 

Mark păli ușor. Părea să treacă cu repeziciune de la un copil la 
un adolescent și apoi la un bărbat, apoi la fel de ușor și în sens 
invers. Dacă ar fi întrebat-o cineva câţi ani are Mark Patterson, 
Lena ar fi zis că undeva între zece și douăzeci. Işi drese vocea și 
apoi îl întrebă din nou. 


97 


— Unde era Lacey când tu și Jenny făceaţi treaba aceasta, 
Mark? 

El se uita fix la aranjamentul floral de pe măsuţa de cafea. Fu 
foarte tăcut preţ de câteva clipe, ce păreau să nu se mai 
sfârșească, după care spuse: 

— Ne întâlneam la biserică, e bine? 

Pronunță acel „bine” la fel ca taică-său, rostind cuvintele 
dintr-o singură suflare. 

— Făceai sex cu ea în biserică, afirmă Lena, fără nicio urmă 
de interogaţie. 

— La subsol, le spuse. Ei nu verifică ferestrele de la subsol. Ne 
strecuram înăuntru, bine? 

— Asta pare o treabă bine pusă la punct, zise Lena. 

— Adică, ce vreţi să spuneţi? 

Lena se gândi o clipă cum să-și formuleze răspunsul. 

— Adică nu este o simplă ocazie, Mark, înţelegi ce vreau să 
spun? 

— Nu sunt tâmpit. 

— Faptul că o duceai la mall, că le duceai pe sora ta și pe ea 
la magazin..., Lena făcu o pauză asigurându-se că i se dă 
atenţia cuvenită. Astea sunt niște situaţii ocazionale, ea era 
acolo, erai și tu de faţă și, mă rog, s-a întâmplat. 

— Corect, zise el, așa și era. 

— Dar la biserică? atacă Lena. La biserică era ceva deliberat. 
Acolo nu poţi să spui că era o ocazie. Acolo erau niște întâlniri 
programate dinainte. 

Mark dădu din cap, apoi se opri și zise: 

— Adică? 

— Adică, dacă relaţia ta cu ea era ocazională, de ce aranjai 
aceste întâlniri, seara târziu? Ă 

Mark întoarse ușor capul și privi pe fereastră afară. Incerca 
evident să găsească un răspuns la întrebare, dar nu reușea. 

— E moartă, Mark, spuse Lena. 

— Știu, șopti el cu ochii întorși spre Jeffrey, lăsând apoi 
privirea din nou în pământ. Am văzut când s-a întâmplat. 

— În felul ăsta vrei tu să vorbești despre ea, ca și când ar fi 
fost o curvă? îl întrebă Lena. Chiar vrei s-o terfelești așa? 

Mark înghiţi de câteva ori cu greutate. După vreo câteva 
secunde murmură ceva ce Lena nu înţelese. 

— Ce-ai spus? 


98 


— Nu era o fată rea, zise el, uitându-se la Lena cu coada 
ochiului. O lacrimă i se prelinse pe obraz și Mark se întoarse din 
nou spre fereastră. E bine? 

— Da, e bine, îi răspunse Lena. 

— Mă asculta, spuse el cu o voce atât de înceată, încât Lena 
abia putea să-l audă. Era deșteaptă, înţelegi, îmi citea tot felul 
de lucruri și m-a ajutat la școală. 

Lena se așeză mai confortabil pe canapea, așteptând ca el să 
continue. 

— Oamenii cred tot felul de lucruri despre mine, spuse cu un 
aer copilăresc. Ei cred că sunt într-un anumit fel. Dar poate că 
nu sunt. Poate că sunt mai mult decât văd ei. Poate că sunt și 
eu o fiinţă umană. 

— Sigur că ești, îi răspunse Lena, gândindu-se că probabil ea 
era una dintre persoanele care-l înțelegeau pe Mark mai bine 
decât credea el. 

De fiecare dată când ieșea în public, Lena simţea că persoana 
care fusese ea nu mai exista. Acum nu era decât fata care a fost 
violată. Câteodată, Lena se întreba dacă nu ar fi fost mai bine să 
fi murit. Cel puţin atunci oamenii ar fi considerat-o un personaj 
tragic și nu o victimă. Mark își frecă bărbuța cu degetele, 
readucând-o pe Lena în prezent. 

— Sunt o serie de lucruri pe care le-am făcut. Poate că nici eu 
n-am vrut să le fac, poate că n-a vrut nici ea să le facă. Dădu din 
cap cu ochii strâns închiși. Lucruri pe care le-a făcut și ea. Vocea 
i se stinse. Știu că era grasă. Şi ce? Era mai mult decât atât. 

— Cum era ea, Mark? 

Mark bătu cu vârful degetelor pe brațul fotoliului. Când vorbi 
din nou, părea să fie mai sigur pe sine și să se controleze mai 
bine. 

— Puteam să vorbesc cu ea, mă asculta. Probabil că știți 
despre mama. Râse fără nicio urmă de veselie. Ca atunci când 
mama ne-a spus că nu mai vrea niciun rahat de chimioterapie 
de data asta și că o să aștepte să moară. Jenny m-a înțeles. 

Găsi un firicel de aţă pe braţul fotoliului și începu să tragă de 
el, inconștient. Mark deveni atât de concentrat asupra acelui 
firicel, încât Lena se întrebă dacă uitase că ea și Jeffrey erau 
încă acolo. Lena își permise să-l cerceteze din ochi pe Jeffrey. 
Ședea comod pe canapea și amândoi se uitau la Mark, 
așteptându-l să termine. 


99 


— M-a ajutat la școală, spuse el, răsucindu-și din nou inelul. 
Era mai mică decât mine, dar știa o sumedenie de lucruri. li 
plăcea să citească. Zâmbi ca și când o amintire îndepărtată l-ar 
fi amuzat. Se șterse cu mâna la nas. Se împrietenise cu Lacey. 
Cred că aveau multe lucruri în comun. Era atât de drăguță cu 
mine! Dădu din cap ca și când ar fi vrut să sublinieze acest 
lucru. Îmi plăcea de ea pentru că era foarte bună cu mine. 
Buzele îi tremurau. Când s-a îmbolnăvit mama..., tăcu iar. Am 
crezut că o să se facă bine, știți, și pe urmă boala a revenit și a 
fost mereu ba la spital, ba acasă și bolnavă tot timpul, atât de 
bolnavă că uneori nici nu putea să meargă, atât de bolnavă că 
uneori tata trebuia s-o ridice și s-o ducă în braţe la duș. Mark 
făcu o pauză. Apoi a zis că nu mai vrea să facă nimic, că nu mai 
vrea chimioterapie, că nu mai suporta să fie bolnavă. A zis că nu 
e cazul s-o mai vedem în halul acesta. Dar cum s-o vedem, 
moartă? Mark își duse mâna la ochi. Jenny a fost întotdeauna 
alături de mine, să știți. Era alături de mine, ea, nu altcineva. 
Făcu din nou o pauză. Era atât de drăguță! O interesa persoana 
mea și vorbea cu mine și înţelegea prin ceea ce trec. E clar? Pe 
ea n-o interesa să fie majoretă sau să poarte inelul acesta al 
clasei. Pur și simplu era alături de mine atunci când aveam 
nevoie. Braţele îi căzură și se uită la Lena. Nu are nimic de-a 
face cu Lacey sau cu tata. Ea credea că eu sunt o persoană 
bună. Că sunt și eu bun de ceva. Își plecă capul în mâini, 
plângând. 

Lena deveni conștientă de ceasul de pe perete. Avea un ticăit 
sonor, care parcă o izbea în urechi. Jeffrey stătea perfect 
nemișcat alături de ea. Avea talentul de a se integra în peisaj, 
permițându-i Lenei să conducă interviurile. Asta era Lena cea de 
dinainte de întâmplare și acesta era Jeffrey. Asta era Lena care 
știa să-și facă meseria, Lena care știa cum să conducă un 
interogatoriu. Inspiră adânc, își îndreptă spatele și lăsă aerul să-i 
pătrundă în plămâni. În acest moment, în această cameră, Lena 
era cea de altădată. Pentru prima oară după luni de zile, Lena 
era din nou ea însăși. 

Lăsă să treacă mai bine de un minut până îl încurajă pe Mark 
să vorbească din nou. 

— Spune-mi ce s-a întâmplat. 

— Este atât de rău, totul a mers atât de prost, clătină din cap. 
Se aplecă înainte cu pieptul lipit de genunchi și faţa 


100 


contorsionată de durere, ca și când cineva i-ar fi tras un pumn în 
plex. Își acoperi faţa cu mâinile și începu să plângă în hohote. 
Înainte de a-și da seama ce face, Lena îngenunche lângă băiat și 
îl apucă de o mână. O puse pe cealaltă pe spatele lui, încercând 
să-l aline. 

— E în regulă, spuse. 

— O iubesc, continuă, chiar și după ce a făcut ce a făcut. 

— Știu că o iubești, spuse Lena, mângâindu-l pe spate. 

— Era atât de supărată pe mine! hohoti Mark. 

Lena scoase un șervețel și i-l dădu. El își suflă nasul, apoi 
murmură: 

— l-am spus că trebuie să ne oprim. 

— De ce trebuia să vă opriţi? îl întrebă Lena, șoptit. 

— Niciodată nu am crezut că are nevoie de mine, știți? 
Întotdeauna am știut că e mai puternică decât mine, mai 
puternică decât oricine. Vocea îi tremura. Și n-a fost. 

Lena îl mângâie din nou pe spate, încercând să-l aline. 

— Ce s-a întâmplat, Mark, ce s-a întâmplat de a ajuns până la 
urmă să te urască în halul ăsta? 

— Crezi că mă urăște? o întrebă, încercând să-i prindă 
privirea. Chiar crezi că mă urăște? 

— Nu, Mark, zise Lena, dându-i părul de pe frunte. El vorbea 
la prezent, un fapt care se petrece frecvent atunci când oamenii 
refuză să accepte ideea că o persoană iubită a murit. Lena se 
surprinsese vorbind în același fel despre sora ei. Bineînţeles că 
nu te urăște. 

— l-am spus că n-am să mai fac niciodată. 

— Să faci ce? 

El dădu din nou din cap. 

— Nu mai are niciun rost! 

— Ce n-are niciun rost? întrebă Lena, încercând să-l facă să se 
uite la ea. 

O privi o clipă și, pentru un moment, Lena avu impresia că 
băiatul va încerca să o sărute. Se dădu repede înapoi și se 
sprijini pe călcâie, ţinându-se de fotoliu ca să nu cadă. Mark 
probabil că văzuse șocul din ochii ei, deoarece întoarse capul și- 
și luă un alt șervețel. Apoi se uită la Jeffrey, în timp ce-și sufla 
nasul. Lena nu se uită la niciunul dintre ei. Lucrul la care se 
gândea era că, într-un fel foarte neclar, depășise limita. Dar care 
era acea limită și unde se afla ea nu-și putea da seama. 


101 


Mark i se adresă lui Jeffrey și acum vocea îi era mai autoritară. 
Puștiul care se prăbușise cu câteva clipe înainte dispăruse. 
Adolescentul rebel se întorsese. 

— Mai aveţi altceva să mă întrebaţi? 

— Lui Jenny îi plăcea să înveţe? întrebă Jeffrey. 

Mark făcu un gest nedefinit din umeri. Lena continuă ideea. 

— Era interesată de alte culturi, de alte religii? 

— Păi, ce folos, la dracu'! îi răspunse Mark, evident supărat. 
Vă daţi seama că niciodată n-o să plecăm din rahatul ăsta de 
oraș! 

— Prin urmare, nu? întrebă Lena. 

— Nu! îi răspunse destul de agresiv Mark. 

Jeffrey îşi încrucișă braţele la piept preluând cursul 
interogatoriului. 

— În jurul Crăciunului, interveni, aţi încetat să mai fiţi prieteni 
cu Jenny. De ce? 

— Mă săturasem de ea. 

— Cu cine mai ieșea Jenny? 

— Cu mine, cu Lacey, asta era tot. 

— N-avea alți prieteni? 

— Nu, răspunse Mark, și noi nici măcar nu eram prietenii ei, 
râse ușor. Era singură, singurică, cred. Nu-i un lucru trist, 
domnule Tolliver? 

Jeffrey se uită la Mark cu o privire lungă și nu-i răspunse. 

— Dacă nu mai aveţi alte întrebări, începu Mark, aș vrea să 
plecați. 

— O cunoști pe doamna doctor Linton? 

— Da. 

— Vreau ca mâine să te duci la Clinica de pediatrie, pe la ora 
zece, să ţi se preleveze o probă de sânge. Jeffrey arătă cu 
degetul spre Mark, avertizându-l. Să nu mă faci să vin după tine! 

Mark se ridică și-și șterse palmele de pantaloni. 

— Da, cum vreţi. Se uită în jos către Lena care stătea încă pe 
podea. 

Era la nivelul bazinului lui, iar Mark zâmbi, mai mult rânji, 
când observă acest lucru. Ridică dintr-o sprânceană și pe buze îi 
răsări același zâmbet pervers pe care-l avusese și înainte, apoi 
părăsi încăperea. 


102 


LUNI 


Capitolul 8 


Pe la șase dimineața Jeffrey se rostogoli în pat și căzu pe 
podea. Se ridică, gemând din cauza durerii de cap și făcu un 
efort să-și amintească unde se află. Cu o seară înainte drumul 
până la Sylacauga durase șase ore încheiate și el se prăbușise în 
patul dublu, fără ca măcar să-și scoată hainele. Cămașa era 
șifonată, mânecile ridicate mai sus de coate, iar pantalonii erau 
și ei boţiţi în mai multe locuri. Jeffrey căscă, uitându-se-n jur la 
camera în care stătuse pe când locuia cu părinţii. Maică-sa nu 
schimbase absolut nimic de când plecase la Auburn el, cu 
douăzeci de ani în urmă. Un poster cu un Mustang decapotabil, 
din 1967, roșu-aprins și cu partea de sus albă, era încă lipit pe 
spatele ușii. În dulap mai erau vreo șase perechi de teniși 
purtaţi. Echipamentul lui de fotbal de la liceul Sylacauga era 
atârnat pe peretele de la capul patului. Sub unica fereastră a 
camerei erau stivuite toate casetele audio pe care le avusese. 
Ridică salteaua și găsi un teanc de reviste Playboy pe care 
începuse să le colecţioneze pe când avea vreo paisprezece ani. 
Se afla acolo și un foarte îndrăgit exemplar din Penthouse, 
cumpărat de la unul dintre magazinele din josul străzii. Jeffrey 
se lăsă în jos pe călcâie și începu să dea paginile revistei. 
Existase un moment în viaţa lui când știa fiecare pagină din 
Penthouse: de la desene și articole, la femeile frumoase în 
ținute provocatoare care fuseseră punctele de atracţie ale 
fanteziilor lui sexuale timp de luni de zile. 

„Doamne”, oftă el, gândindu-se că unele dintre femeile acelea 
erau acum destul de bătrâne ca să fie bunici. Probabil că unele 
dintre ele erau chiar eligibile pentru ajutor social. Jeffrey gemu 
în momentul în care puse salteaua la loc, încercând să nu 
deranjeze ordinea revistelor. Se întreba dacă maică-sa găsise 
vreodată teancul acela de reviste și se gândea la ce i-o fi trecut 
prin minte. Cunoscând-o pe May Tolliver, probabil că nu le 
dăduse nicio atenţie sau găsise o scuză să nu se gândească la 
faptul că fiul ei deținea suficientă pornografie sub saltea, cât să 


103 


tapeteze întreaga casă. Maică-sa era foarte pricepută la a nu lua 
în seamă lucrurile care nu-i conveneau. Dar, de fapt, așa sunt 
toate mamele. 

Jeffrey se gândi la Dottie Weaver și la modul în care ea nu 
observase nimic din ceea ce se întâmpla cu fiica ei. Iși duse 
mâna la stomac, gândindu-se la Jenny Weaver și la felul în care 
stătea în picioare, în parcarea de la patinoar. Imaginea era 
întipărită pe retina lui ca pe un film foto și o vedea tot timpul pe 
fată cu pistolul în mână, îndreptat asupra lui Mark Patterson. 
Acum Mark era mai bine conturat în memoria lui Jeffrey și putu 
să reconstituie unele detalii. Felul în care stătea cu braţele 
întinse lateral, felul în care își îndoise puţin genunchii, urmărind- 
o fix pe Jenny. Pe tot parcursul întâmplării, Mark nu se uitase cu 
adevărat la Jeffrey. Nici măcar după ce Jeffrey o împușcase pe 
fată, Mark nu se uitase la el, ci rămăsese în picioare, privind 
spre locul unde zăcea Jenny. 

Jeffrey se frecă la ochi, încercând să alunge imaginea. Se uită 
din nou la Mustang, în același fel în care se uita în fiecare 
dimineaţă, pe când era adolescent. Mașina însemnase foarte 
mult pentru el în perioada de maturizare, iar reprezentarea cea 
mai importantă era cea a libertăţii. Ca adolescent, se întâmpla 
să stea în pat cu ochii închiși, închipuindu-și că se urcă în 
mașină și pleacă hai-hui prin ţară. Jeffrey își dorise atât de mult 
să plece din Sylacauga și din casa mamei sale, oriunde 
altundeva unde să poată fi și altceva decât fiul tatălui său! 

Jimmy Tolliver fusese un hoţ mărunt în toate sensurile 
cuvântului. Niciodată nu fura lucruri importante, ceea ce era 
până la urmă în favoarea lui, fiindcă totdeauna îl prindeau. 
Mama lui Jeffrey spunea că Jimmy n-ar fi fost în stare nici să 
tragă un pârț în mulţime, fără să fie prins. Pe faţa lui se citea 
întotdeauna vina și-i plăcea să vorbească. Gura mare era cel 
mai grav defect al lui Jimmy. Era mândru de hoţiile pe care le 
făcea și el, Tolliver, a fost singura persoană mirată atunci când a 
sfârșit în închisoare, unde a fost închis pe viaţă, pentru jaf 
armat. 

Pe la vreo zece ani, Jeffrey știa după nume pe toată lumea de 
la poliția din Sylacauga, fiindcă într-un moment sau altul, unul 
sau mai mulți dintre polițiști veniseră acasă la ei, căutându-l pe 
Jimmy. Spre meritul lor, polițiștii îl cunoșteau și ei pe Jeffrey și 
întotdeauna schimbau câteva vorbe cu el când îl întâlneau. In 


104 


momentele acelea, faptul că poliţia îl trăgea la o parte să-i 
vorbească i se păruse un fel de hărțuire. Acum, el însuși poliţist, 
știa că oamenii legii își făceau timp pentru el fiindcă voiau să se 
asigure că va fi bine. Nu doreau să-și irosească timpul hăituind 
un alt Tolliver pentru furtul de mașini de tăiat iarba sau de 
smuls buruienile, de prin curţile vecinilor. 

Jeffrey le datora foarte mult polițiștilor și mai ales propria 
carieră. Văzând teama din ochii tatălui său atunci când polițiștii 
îl arestară pentru ultima dată, Jeffrey a știut, exact în acel 
moment, că dorea să se facă poliţist. Jimmy Tolliver fusese un 
bețivan și un om de nimic. Pentru întreaga comunitate fusese un 
nenorocit, un alcoolic, iar pentru Jeffrey și mama lui fusese un 
ticalos violent care-și terorizase familia. 

Jeffrey se întinse cât era de lung, sprijinindu-se cu palmele de 
lemnul cald al bârnelor din tavan. Ducându-se la baie, observă 
că avea șosetele răsucite, călcâiul ajungându-i în faţă. Topăi 
într-un picior, încercând să-și aranjeze șoseta, când auzi 
celularul sunând în cealaltă cameră. 

— La dracu’! înjură el, lovindu-se cu umărul de perete când 
încercă să iasă pe ușă. 

Acum, când era adult, casa i se părea mult mai mică. 
Răspunse la telefon înainte de al patrulea ţărâit, după care intra 
mesageria vocală. 

— Alo! 

— Alo, Jeff? întrebă Sara, cu o voce puţin îngrijorată. 

Tăcu vreo două clipe până să-i răspundă. 

— Salut, iubito. 

— La nici zece ore de când te afli în Alabama îmi zici „iubito”? 
râse ea. Făcu o pauză. Eşti singur? 

El se simţi puţin iritat, deoarece știa că femeia nu glumea. 

— Sigur că sunt singur, îi răspunse. Doamne, Dumnezeule, 
Sara! 

— Mă refeream la mama ta, continuă ea, deși el își dădu 
seama de lipsa de convingere din vocea ei. Nu mai comentă. 

— Nu, au ţinut-o peste noapte la spital. Se așeză pe pat, 
încercând să-și pună la loc șoseta răsucită. A căzut nu știu cum 
Și și-a rupt un picior. 

— A căzut când era în casă? întrebă Sara cu ceva mai mult 
decât curiozitate în voce. 


105 


Știa la ce se referea și din același motiv se deplasase și el 
până în Alabama, în mijlocul unui caz, în loc să fi dat doar un 
telefon. Voise să vadă dacă obiceiul mamei lui de a bea scăpase 
de sub control. May Tolliver fusese întotdeauna ceea ce se 
numește foarte politicos o alcoolică funcţională. Dacă ar fi 
depășit linia și ar fi devenit o alcoolică nefuncţională, Jeffrey ar fi 
trebuit să facă ceva. Nu știa ce ar fi putut face, dar știa instinctiv 
că nu i-ar fi fost ușor. Se strădui să schimbe subiectul. 

— Am vorbit cu doctorul, n-am vorbit cu ea, ca să-mi spună 
personal ce s-a întâmplat. Așteptă o clipă, să recepţioneze Sara 
mesajul. O s-o văd astăzi. O să văd ce fac. 

— Probabil că va fi în cârje, îi spuse Sara. 

El auzi un zgomot specific în receptor și își dădu seama că 
Sara era la serviciu. Se uită la ceas, întrebându-se de ce s-o fi 
aflând acolo așa devreme și apoi își aduse aminte de diferenţa 
de fus orar. Sara era cu o oră înaintea lui. 

— Doamna Harris, de peste drum, va avea grijă de ea, spuse 
Jeffrey, știind că Jean Harris ar fi făcut orice era nevoie ca să-și 
ajute un vecin. Lucra ca dieteticiană la spitalul din localitate și 
adesea îl chemase pe Jeffrey la ea acasă, să-i dea o masă caldă 
când, copil fiind, venea de la școală. Așezat la masă cu cele trei 
fete ale gazdei, Jeffrey era mai interesat de ele decât de supa de 
pui a doamnei Harris. Dar, la momentul respectiv, atât fetele, 
cât și supa erau de apreciat. 

— Trebuie să-i spui să fie foarte atentă să nu ia analgezice cu 
alcool sau spune-i asta medicului ei, da? 

Jeffrey se uită din nou la șosetă, dându-și seama că era tot cu 
călcâiul în față. O rotise de fapt în sens invers. 

— De asta m-ai sunat? întrebă. 

— Am primit mesajul tău în legătură cu Mark Patterson. 
Pentru ce trebuie să-i iau o probă de sânge? 

— Pentru testul de paternitate, spuse el, displăcându-i 
imaginea pe care aceste cuvinte o aduceau în mintea ei. 

Sara tăcu o clipă, apoi îl întrebă. 

— Ești sigur? 

— Nu, nu sunt deloc sigur, doar că trebuie să cercetez tot ce e 
de cercetat. 

— Cum ai reușit să obţii un mandat atât de repede? 

— N-am niciun mandat, taică-său îl trimite voluntar. 

Ea îl ascultă neîncrezătoare. 


106 


— Fără un avocat? 

— Sara, ţi-am lăsat toate indicaţiile aseară, pe robotul 
telefonic, suspină Jeffrey. S-a întâmplat ceva? 

— Nu, răspunse ea cu un ton mai ușor. Da, de fapt, da! 

El o aşteptă să continue. 

— Adică? 

— Adică, am vrut să știu dacă ești bine. 

Îi răspunse din nou cu o umbră de sarcasm, pentru că știa ce 
se ascundea sub întrebarea ei. 

— În afară de faptul că m-am trezit cu conștiința faptului că 
am omorât o fată de treisprezece ani, cred că sunt bine. 

Sara tăcu, iar el nu zise nimic, neștiind de fapt ce să-i spună. 
Sara nu-l mai sunase de multă vreme, nici măcar în legătură cu 
problemele oficiale. Mai demult, îi transmitea prin fax 
documentele în legătură cu cazurile la care lucrau sau îl trimitea 
pe Carlos, asistentul ei, atunci când informaţiile erau deosebite. 
De la divorţul lor, convorbirile personale practic nu au existat și, 
chiar de când începuseră să se revadă, tot Jeffrey fusese cel 
care iniţiase convorbirile telefonice. 

— Jeff? întrebă Sara. 

— Mă gândeam, îi răspunse el și apoi schimbă subiectul. Mai 
spune-mi ceva despre Lacey. 

— Ti-am spus ieri, e o fată foarte drăguță, zise Sara și lui i se 
păru că sesizează ceva neobișnuit în intonaţia ei - știa că se 
simţea vinovată în legătură cu Jenny Weaver, dar nu era nimic 
de făcut. E frumoasă, e deșteaptă, semăna foarte mult cu Jenny, 
continuă Sara. 

— Erai apropiată de ea? 

— Mă rog, cât de apropiat poţi să fii de un copil pe care-l vezi 
de câteva ori pe an. Sara făcu o pauză, apoi continuă. Da, de 
unii dintre ei te legi cumva. Mă legasem și de Lacey. Cred că și 
ei îi plăcea de mine. 

— Ciudat, spuse el. 

— Nu chiar, o mulţime de puști se îndrăgostesc de adulţi. Nu-i 
o chestie sexuală, pur și simplu vor să-i impresioneze, să-i facă 
să râdă. 

— Tot nu reușesc să înțeleg ce vrei să spui. 

— Copiii ajung la o anumită vârstă și părinţii nu le mai satisfac 
exigenţele. Unii copii, nu mulți, își transferă sentimentele asupra 
altor adulţi, e natural. Ei au nevoie de cineva pe care să-l admire 


107 


și în acel moment al vieţii lor părinţii nu prea sunt modelele 
dorite. 

— Adică ea te admira? 

— Intr-un fel da, spuse Sara și în vocea ei se auzi o urmă de 
tristeţe. 

— Crezi că ţi-ar fi spus dacă ar fi păţit ceva? 

— Cine știe? îi replică Sara. Se întâmplă ceva cu ei când ajung 
în școala generală. Devin mult mai reticenţi, mai tăcuţi. 

— Așa zicea și Grace Patterson. Încep să aibă secrete. 

— Da, e adevărat, răspunse Sara. Ti-am schițat doar 
schimbarea care se petrece la pubertate. E vorba de hormoni, 
de tot felul de sentimente, de trăiri noi, au foarte multe la care 
să se gândească și unul dintre lucrurile de care sunt siguri e că, 
în niciun caz, adulţii nu înţeleg ce li se întâmplă. 

— Totuși, reveni Jeffrey, nu crezi că ţi-ar fi spus dacă ar fi fost 
ceva în neregulă? 

— Mi-ar plăcea să cred că da, dar adevărul e că maică-sa ar fi 
fost cea care ar fi trebuit s-o aducă la mine. Nu pot s-o dau pe 
maică-sa afară din cabinet fără să trezesc suspiciuni. 

— Crezi că Grace ar fi refuzat să vă lase singure? 

— Cred că ar fi fost îngrijorată. E o mamă bună și cred că o 
interesează copiii ei și ce fac aceștia. 

— Așa zicea și Brad. 

— Dar ce are Brad de-a face cu toate astea? întrebă Sara. 

— El este responsabil de tineretul de la biserica baptistă. 

— A, da! zise Sara, făcând legătura. Probabil că a fost și el în 
tabără. 

— Da, îi răspunse Jeffrey. Au fost opt copii de la biserică, trei 
băieţi și cinci fete. 

— Nu par să fie mulți. 

— E o biserică mică, îi reaminti Jeffrey, iar schiatul e un sport 
destul de scump. Nu prea multă lume are banii necesari pentru 
asta, mai ales înainte de sărbători. 

— Da, e adevărat, căzu ea de acord. Și numai Brad a fost cu 
ei? 

— Secretara de la biserică ar fi trebuit să îl ajute în privinţa 
fetelor, dar s-a îmbolnăvit în ultima clipă. 

— Ai vorbit cu ea? 

— Da, a avut un fel de accident vascular. Are doar cincizeci și 
opt de ani, zise el, gândindu-se că atunci când era puști, 


108 


cincizeci și opt i se părea o vârstă matusalemică. S-a mutat la 
copii, în Florida, ca să aibă grijă de ea. 

— Așa, și ce-a spus Brad despre Jenny și despre Lacey? 

— Nimic deosebit. Zicea că Lacey și Jenny stăteau foarte mult 
singure, în vreme ce puștii ceilalți schiau și se distrau. 

— Nu e un lucru foarte neobișnuit la fetele de vârsta lor. De 
obicei se împart în bisericuțe. 

— Da, oftă Jeffrey, simțind frustrările zilei precedente. Atunci 
când Jenny n-a mai venit la biserică, Brad s-a dus la ea acasă. 
Fata a izbucnit în lacrimi când l-a văzut și nu a mai vrut să mai 
vorbească deloc. 

— Și el ce-a făcut? 

— A plecat cu pălăria în mână, ce să facă? L-a rugat pe Dave 
Fine să se ducă, dar Dave a primit același tratament. 

— Ai vorbit cu Dave Fine despre acest lucru? 

— Foarte pe scurt. Trebuia să intre într-o ședință de terapie. 

Jeffrey avu un sentiment de vină, gândindu-se la Lena. N-ar fi 
trebuit să-i permită Lenei să se folosească de ședința de terapie 
ca să-l interogheze pe Fine. Cedase prea ușor, fiindcă îi 
convenise ideea. 

— Jeffrey? întrebă Sara, tonul ei amintindu-i că pusese o 
întrebare și că aștepta un răspuns. 

— Da, scuze, zise Jeffrey. 

— Ce a spus pastorul Fine? 

— La fel ca Brad. S-a oferit să vină mâine să mai vorbim 
despre asta, dar se pare că niciunul dintre ei nu ne va fi de mare 
ajutor. 

Jeffrey se frecă la ochi, încercând să se gândească la orice 
pistă pe care ar putea-o urma. 

— Da’ ce zici de Mark Patterson? întrebă el într-un sfârșit. Ti 
se pare ciudat? 

— Ciudat cum? 

— Ciudat ca... Jeffrey încercă să-și găsească cuvintele. 

N-ar fi vrut să discute cu Sara despre interogarea lui 
Patterson, în mod special din cauza a ceea ce se întâmplase cu 
Lena. Existase o comunicare între ea și băiat, ceva care îl 
călcase pe nervi. Într-un fel, se influenţau reciproc. 

— Ciudat ca... nu știu cum să-ţi spun. 

— Nu știu cum să-ți răspund la întrebarea asta, râse Sara. 


109 


— Din punct de vedere sexual, zise el, deoarece i se păru un 
cuvânt potrivit ca să-l descrie pe Mark Patterson. Pare să fie 
foarte marcat de sexualitate. 

— Pă.i..., începu Sara și lui i se păru că e destul de fâstăcită. E 
un puștan care arată foarte bine. Imi imaginez că este activ din 
punct de vedere sexual de o bucată bună de vreme. 

— De-abia a făcut șaisprezece ani! 

— Jeffrey, îi răspunse Sara, ca și când ar fi vorbit cu un idiot. 
Am fete de zece ani care nici n-au încă menstruaţie și mă 
întreabă de anticoncepţionale. 

— Dumnezeule! exclamă el. Nu ţi se pare că e prea de 
dimineaţă să mă iei cu lucruri din astea? 

— Bun venit în lumea mea, îi spuse ea. 

— Da... 

Se uită la echipamentul de pe perete, încercând să-și 
amintească cum se simţea el când era de vârsta lui Mark 
Patterson și avea lumea în palmă. | se părea că Mark Patterson 
nu simţea același lucru. 

Lui Jeffrey îi displăcea acest sentiment de neajutorare. Ar fi 
trebuit să fie în Grant, încercând să găsească o rezolvare cazului 
sau, cel puţin, încercând să o aibă sub ochi pe Lena. Deo 
vreme, Jeffrey știa că Lena se află pe marginea prăpastiei, dar 
de-abia ieri își dăduse seama că ea era mai degrabă pe punctul 
de a cădea, decât de a-și menţine echilibrul. 

— Jeff, întrebă Sara, ce s-a întâmplat? 

— Îmi fac probleme în legătură cu Lena, răspunse el și vorbele 
i se părură foarte familiare. 

Fusese îngrijorat în legătură cu Lena încă de când o angajase, 
cu zece ani în urmă. Mai întâi își făcuse probleme fiindcă era 
foarte agresivă când era în patrulă, abordând fiecare pungaș de 
parcă viața ei ar fi depins de asta. Apoi, când preluase 
activitatea de detectiv, își făcuse griji că se expunea prea mult 
pericolului, împingând suspecţii până la punctul maxim, la fel ca 
și propria ei persoană. Acum era îngrijorat în legătură cu ea 
fiindcă era aproape să-și piardă controlul. N-avea niciun fel de 
îndoială că avea să cedeze în curând. Era doar o problemă de 
timp. Tresări ușor, dându-și seama că teama lui, de la bun 
început, fusese când va ceda Lena. 

— Cred că ar trebui să fii îngrijorat în legătură cu ea, răspunse 
Sara. De ce n-o scoţi din serviciul activ? 


110 


— Fiindcă asta ar omori-o, răspunse el și știa că avea 
dreptate. Lena avea nevoie de slujba asta, așa cum alţi oameni 
au nevoie de aer. 

— Mai e și altceva? 

Jeffrey se gândi la conversaţia pe care o avusese cu Lena în 
mașină. Nu fusese foarte sigură pe ea. Nu-i răspunsese cu foarte 
multă convingere, când o întrebase ce credea despre 
evenimentul din seara cu pricina. 

— Mda, începu el, neștiind cum să formuleze ideea. Când am 
vorbit cu Lena ieri... 

— Da... 

— Nu părea foarte convinsă în legătură cu ce s-a întâmplat la 
patinoar. 

— Despre împușcătură? întrebă Sara, evident iritată. Dar ce a 
zis? 

— Nu atât ce a zis, ci felul cum a zis. 

Sara rosti câteva cuvinte ce aduceau a înjurătură. 

— Se poartă așa cu tine doar ca să se răzbune pe mine. 

— Lena nu este genul ăsta de om. _ 

— Ba, bineînţeles că este, răspunse Sara. Intotdeauna a fost 
așa. 

Jeffrey dădu din cap, neacceptând o astfel de idee. 

— Cred că pur și simplu nu e sigură. 

Sara mai trase o înjurătură. 

— E nemaipomenit! 

— Sara, zise Jeffrey, încercând să o calmeze. Să nu vorbești 
cu ea, înţelegi, că o să înrăutăţești lucrurile. 

— Da de ce să vorbesc eu cu ea? 

— Sara... Jeffrey se frecă din nou la ochi, încercând să-și 
alunge somnul și gândindu-se că n-avea niciun chef să 
vorbească despre acest lucru. Auzi, mă pregăteam să mă duc la 
spital. 

— Asta chiar că mă enervează! 

— Știu, îi răspunse el, mi-ai dat de înţeles. 

— Eu doar... 

— Sara, o întrerupse, trebuie să plec. 

— De fapt, spuse ea, moderându-și tonul, te sunam pentru un 
anumit motiv, dacă ai o clipă. 

— Sigur că da, răspunse el, pe un ton grăbit. Ce s-a 
întâmplat? 


111 


O auzi respirând adânc, de parcă s-ar fi pregătit să sară de pe 
un vârf de munte. 

— Mă întrebam dacă te întorci diseară. 

— Probabil că târziu. 

— Dar atunci, mâine seară? 

— Dacă mă întorc diseară înseamnă că nu mă mai întorc și 
mâine seară. 

— Te faci că nu înţelegi? 

Reluă în minte conversaţia și zâmbi când își dădu seama că 
Sara încerca să-i facă o invitaţie. Jeffrey se întreba dacă mai 
făcuse vreodată acest lucru în viața ei. Spuse: 

— Niciodată n-am fost un tip prea deștept. 

— Nu, fu ea de acord și râse. 

— Deci? 

— Deci... începu Sara și apoi oftă. 

O auzi zicând ceva. 

— E așa o tâmpenie! 

— Ce e o tâmpenie? 

— Am zis că... începu ea și se opri din nou. Nu am nicio treabă 
mâine seară. 

Jeffrey se scărpină la perciuni, iar faţa i se schimonosi într-un 
zâmbet. Se întreba dacă mai existase vreodată un moment în 
care se simţise atât de fericit în acea cameră. Poate în ziua în 
care primise telefonul de la Auburn și i se spusese că este 
acceptat la colegiu cu bursă, în schimbul obligaţiei de a juca 
fotbal, până la ultima suflare, în fiecare sâmbătă. 

— Nici eu, spuse. 

— Deci... 

Sara spera în mod evident ca el să continue. Jeffrey se așeză 
comod pe pat, gândindu-se că ar fi lăsat și focul din iad să se 
stingă mai repede decât să o ajute să iasă din impas. 

— Vreau să vii la mine acasă, rosti ea, în sfârșit, pe la 7, e 
bine? 

— De ce? ` 

Auzi scaunul scârțâind atunci când ea se așeză. Işi imagină 
că-și ţinea mâna la ochi. 

— Doamne, nu vrei să mă ajuţi deloc, nu-i așa? 

— De ce să te ajut? 

— Vreau să mă întâlnesc cu tine, îi spuse ea. Vino la 7, am să 
pregătesc cina. 


112 


— O clipă, o clipă! 

În mod evident ea anticipase acest lucru, fiindcă, în realitate, 
nu era o gospodină prea grozavă. 

— Am să comand ceva de mâncare de la Alfredo, se oferi ea. 

Jeffrey zâmbi din nou. 

— Bine, ne vedem la 7. 

e 

Pe vremea când era copil, Jeffrey făcuse și el destul de multe 
lucruri prostești. Cei mai buni prieteni ai lui, din școala primară 
și până la liceu, locuiseră pe aceeași stradă cu el și împreună cu 
Jerry Long, un băiat foarte interesat de focurile de artificii, și cu 
Bobby Blankenship, un băiat căruia îi plăcea să audă lucrurile 
explodând, reușiseră să-și riște vieţile de câteva ori, înainte ca 
pubertatea să-și spună cuvântul și fetele să devină mai 
importante decât exploziile. La unsprezece ani, cei trei 
descoperiseră plăcerea de a face să explodeze sticle-rachetă 
într-un recipient de metal, în spatele casei lui Jeffrey. Când 
aveau vreo doisprezece ani, recipientul era la fel de ciobit și de 
plin de semne ca și fața lui Bobby „Pată” Blankenship. Pe la vreo 
treisprezece ani, Jerry Long primise porecla „Oposum”, 
deoarece recipientul explodase în sfârșit, o piesă de metal 
aproape că îi retezase vârful capului și el zăcuse în curtea lui 
Jeffrey ca un oposum, până când Jean Haris chemase o 
ambulanţă să-l ducă la spital, iar poliţia îi speriase pe amândoi 
cu focurile Gheenei. 

Jeffrey își dobândise porecla mai târziu, când începuse să 
bage în seamă fetele și, mai ales, când ele începuseră să-l bage 
în seamă pe el. La fel ca Oposum și Pată și el era în echipa de 
fotbal și toți trei erau destul de cunoscuți în școală, întrucât 
echipa câștigase în acel an. Jeffrey fusese primul din acel trio 
care sărutase o fată și primul care își pierduse virginitatea. 
Pentru aceste reușite i se dăduse porecla „Șmecherul”. 

Prima oară când Jeffrey o adusese pe Sara la Sylacauga 
fusese atât de agitat, încât mâinile îi transpirau necontenit. Abia 
începuseră să se vadă și Jeffrey trăia cu impresia că Sara le era 
superioară din punct de vedere social lui Oposum și lui Pată, 
precum și întregii lui familii. Sylacauga era numele unei mici 
localităţi din sudul ţării. Spre deosebire de Heartsdale, în oraș nu 
exista niciun colegiu și nici profesori pentru a diversifica păturile 
sociale. Cei mai mulți locuitori lucrau în industrie, fie că era 


113 


vorba de cea textilă sau de cariera de marmură. Jeffrey nu zicea 
că toţi erau înapoiaţi, dar nu erau genul de oameni cu care 
credea el că Sara s-ar fi simţit în largul ei. 

Sara nu era doar ceea ce localnicii ar fi numit o „învăţată”, ci 
și doctor în medicină și, cu toate că familia ei era una de 
muncitori, Eddie Linton era genul de om care știuse cum să-și 
administreze banii. Familia ei deţinea proprietăţi în susul și în 
josul lacului și mai avea și câteva proprietăţi închiriate în 
Florida. Pe deasupra, Sara era foarte ageră, și nu numai în 
privinţa cărților. Avea o inteligenţă sclipitoare și nu era genul de 
femeie care să-l aștepte cu papucii în mână la ușă și cu 
mâncarea pe masă, când venea el de la serviciu. Probabil că, 
dimpotrivă, Sara ar fi așteptat acest lucru din partea lui. 

La vreo zece kilometri de casa Tolliver, exista un magazin 
general numit Cat's, la care Jeffrey, împreună cu ceilalţi, mergea 
în perioada copilăriei și a adolescenței. Era genul de loc din care 
puteai să cumperi lapte, tutun, benzină și momeală pentru 
pescuit. Podeaua era din lemn și în ea erau destule găuri și 
noduri ca să te împiedici, dacă nu te uitai pe unde mergi. 
Tavanul era jos și îngălbenit din cauza fumului de ţigară și a 
petelor de apă. La intrare se aflau frigiderele cu coca-cola și 
gheață, iar deasupra casei de marcat era un poster mare cu 
Moon Pie. Pompele de benzină de afară scârţâiau la fiecare 
folosire. 

În timp ce Jeffrey se afla la Auburn, Cat, proprietarul 
magazinului, decedase și Oposum, care lucra acolo, preluase 
administrarea lui de la văduva acestuia. Șase ani mai târziu, 
Oposum cumpărase firma și o schimbase în Oposum's Cat's. 
Când Sara văzuse pentru prima oară semnul de pe clădirea 
destul de dărăpănată, fusese încântată și făcuse aluzie la 
poemul lui Eliot. Lui Jeffrey îi venise să se bage sub mașină și să 
se ascundă acolo, dar Sara a râs când a aflat adevărul. De fapt, 
în week-end-ul acela ea se simţise extrem de bine, așa încât, 
încă de a doua zi de la venirea lor, stătea la piscină împreună cu 
Oposum și cu soţia lui, râzând de întâmplările din adolescenţa 
lui Jeffrey. 

Acum lui Jeffrey îi venea să râdă când își aducea aminte, deși 
atunci fusese un pic jenat de glumele acestora pe seama lui. 
Sara era prima femeie care făcuse mișto de el și adevărul era că 


114 


probabil acesta fusese și motivul pentru care îl cucerise. Mama 
lui spunea că lui îi plăceau provocările. 

Atunci când viră în parcarea de la Oposum's Cat's, Jeffrey se 
gândea la faptul că Sara fusese cel puţin o provocare. Locul se 
schimbase extrem de mult de când ajunsese în proprietatea lui 
Oposum și încă și mai mult de când Jeffrey fusese ultima oară în 
oraș. Singurul lucru care rămăsese neschimbat era emblema 
universității din Auburn, atârnând deasupra ușii. Alabama era un 
stat divizat de cele două universităţi ale lui, Auburn și Alabama, 
și nu exista decât o singură întrebare importantă pe care un 
locuitor al statului i-o putea adresa altcuiva: tu de partea cui 
ești? Jeffrey văzuse la vremea lui bătăi pornind de la 
răspunsurile greșite la această simplă întrebare, date în partea 
de oraș nepotrivită. 

În dreapta magazinului se afla acum o grădiniţă, o apariţie 
nouă de la ultima vizită a lui Jeffrey. In stânga era căsuţa lui 
Madam Bell care era acum administrată de soţia lui Oposum, 
Darniell. La fel ca și Cat, Madam Bell decedase cu multă vreme 
în urmă. Jeffrey se gândea că Nell se ocupa de locul acela doar 
ca să aibă ceva de făcut cât timp copiii erau la școală. Se 
întâlnise și el cu Nell în timpul liceului, împăcându-se și 
despărțţindu-se întruna, până când Oposum începu să aibă 
intenţii serioase în ceea ce o privea. Jeffrey nu reușea să și-o 
imagineze pe fata aceea fără astâmpăr fericită cu felul acesta 
de viață, dar se întâmplă lucruri și mai ciudate ca ăsta. In plus, 
atunci când absolviseră liceul Nell era gravidă în luna a treia. Nu 
era ca și cum ar fi avut de unde alege. 

Ca să nu ocupe unul dintre locurile de parcare din faţa 
magazinului, Jeffrey trase mașina în faţa căsuței lui Madam Bell. 
În difuzoarele mașinii se auzea încet melodia celor de la Lynyrd 
Skynyrd, Sweet Home Alabama. Găsise caseta în cutia de sub 
geamul din camera lui și îl năpădi un sentiment de nostalgie, 
când primele acorduri din cea care fusese odată una dintre 
melodiile sale favorite îi ajunseră în urechi. Este ciudat cum poți 
să iubeşti ceva atât de mult, dar să uiţi complet de acel lucru 
atunci când nu mai este sub nasul tău. Simţea asta în legătură 
cu orașul acela, cu prietenii de acolo. Fiind din nou în preajma 
lui Oposum și a lui Nell avu senzaţia că parcă nimic nu se 
schimbase în ultimii douăzeci de ani. Jeffrey nu-și dădea seama 
ce simte în legătură cu toate aceste lucruri. 


115 


Ceea ce știa într-adevăr era că vederea mamei lui în spital cu 
zece minute în urmă îl făcuse să-și dorească să ajungă în Grant 
cât mai repede posibil. Era ceva de-a dreptul sufocant în felul în 
care îl ţinea de mână și îl mângăâia, în felul în care spunea ceva, 
fără să termine propoziţiile. May Tolliver nu fusese niciodată o 
femeie fericită și undeva, în mintea lui Jeffrey, era ideea că 
taică-său făcuse toate prostiile pe care le făcuse intenţionat, ca 
să fie prins și dus la închisoare, acolo unde nenorocita de 
nevastă-sa nu mai putea să-l sâcâie toată ziua și să-i spună că e 
un om de nimic. La fel ca Jimmy, May era o băutoare înveterată 
și, deși nu ridicase niciodată mâna la Jeffrey, fusese în stare să-i 
taie elanul cu vorba, mai mult decât oricine altcineva. Din 
fericire, se părea că încă era în stare funcţională, chiar și atunci 
când îngurgita suficient alcool pentru a face un tractor să 
meargă o sută de kilometri. Dacă i se putea da crezare, o pisică 
de sub casa vecinilor o speriase pe May și ea căzuse pe scări. 
Cum Jeffrey auzise câteva pisici de dimineaţă, îi acordase 
mamei lui prezumția de nevinovăție. Nu-i convenea să admită 
față de nimeni, și cu atât mai mult față de el însuși, că mama lui 
mai avea nevoie și de alte îngrijiri. 

Jeffrey ieși din mașină, piciorul alunecându-i puţin pe aleea cu 
pietriș. Se schimbase într-o pereche de blugi și un tricou polo și 
se simţea extrem de ciudat îmbrăcat atât de comod în mijlocul 
săptămânii. Se gândise să-și pună și niște pantofi sport, dar se 
răzgândi când își văzu ţinuta în oglindă. Își puse ochelarii de 
soare și se îndreptă spre Madam Bell. 

Casa ghicitoarei era mai mult un fel de ruină și ușa scoase un 
scârțâit prelung atunci când o deschise. Jeffrey bătu la ușa din 
față și pătrunse în holul mic de la intrare. Locul arăta exact ca 
atunci când era copil. Odată, Pată l-a făcut pe Jeffrey să intre la 
Madam Bell ca să i se citească în palmă. Nu i-a plăcut ce i-a 
spus și nu a mai pus niciodată piciorul acolo. 

Jeffrey își băgă capul pe ușă și se uită în singura cameră a 
casei. Nell şedea la masă, cu cărţile de tarot în faţă. Televizorul 
era dat încet sau poate că zgomotul scos de aerul condiţionat de 
la fereastră acoperea sunetul lui. Ea tricota ceva și se uita la 
televizor, cu corpul aplecat înainte ca și când ar fi vrut să prindă 
fiecare cuvânt. 

— Bau! zise Jeffrey. 


116 


— O, Doamne, Dumnezeule! Nell sări de la locul ei și-și scăpă 
lucrul. Se ridică de la masă cu o mână la piept. Șmecherule, m- 
ai speriat de moarte! 

— Auzi, să nu se mai întâmple, râse el, strângând-o în braţe. 

Era o femeie scundă, plinuţă, dar atrăgătoare. Se trase un pas 
în spate, ca să se uite la ea. Nell nu se schimbase prea mult din 
liceu, părul negru era același, probabil puţin încărunţit, drept și 
lung până în talie, strâns la spate într-o coadă de cal, ca să nu-i 
fie cald. 

— Ai fost la Oposum? întrebă ea, așezându-se din nou la 
masă. Ce faci pe aici? Ai venit pentru maică-ta? 

Jeffrey zâmbi și se așeză de cealaltă parte a mesei. Nell 
vorbise întotdeauna extrem de repede. 

— Nu și da. 

— Era băută, zise Nell în felul ei abrupt. 

Francheţea ei fusese unul dintre motivele pentru care Jeffrey 
încetase să se mai întâlnească cu ea. Spunea lucrurilor pe nume 
și la optsprezece ani Jeffrey nu se putea numi un introspect. 

— Notele ei de plată pentru băutură ne-au ţinut în viaţă iarna 
trecută, zise Nell. 

— Știu, răspunse Jeffrey, încrucișându-și braţele. 

De la o vreme, plătea toate facturile mamei lui, ca ei să-i 
ajungă banii de băutură. N-avea niciun sens să se certe cu 
bătrâna, iar așa cel puţin știa că stă acasă și bea acolo, în loc să 
meargă în altă parte. 

— Tocmai am venit de la spital, i-au dat o doză de votcă în 
timp ce eu eram acolo. 

Nell luă pachetul de cărți de tarot și începu să le amestece. 

— Biata femeie, zise, ar fi făcut o criză de delirium tremens 
dacă nu i-ar fi dat de băut. 

Jeffrey făcu un semn din umeri. La spital medicul spusese 
același lucru. 

— La ce te uiţi? îl întrebă Nell și Jeffrey zâmbi dându-și seama 
că se uita lung la Nell. 

Se gândea că-i era mai ușor să-i vorbească lui Nell decât Sarei 
despre alcoolismul mamei sale. Nu înțelegea de ce. Poate 
fiindcă Nell știa despre situaţia asta de când erau copii. Cu Sara, 
Jeffrey se simţea oarecum jenat, rușinat și, până la urmă, furios. 

— Cum se face că de fiecare dată când te văd ești tot mai 
drăguță? o complimentă el. 


117 


— Șmechere șmecher! zise Nell plescăind. Întoarse câteva 
cărţi pe masă și întrebă: de ce a divorțat Sara de tine? 

— Vezi asta în cărţi? tresări Jeffrey. 

Ea îi aruncă un zâmbet răutăcios. 

— Felicitările de Crăciun. Ale Sarei aveau scris Linton la 
adresa expeditorului. Mai puse o carte pe masă. Ce ai făcut? Ai 
înșelat-o? 

— De ce nu-mi spui tu? zise el arătând spre cărți. 

Femeia dădu din cap și mai așeză două cărți. 

— Cred că ai înșelat-o și te-a prins. 

— Ce? 

Nell râse. 

— Doar pentru că nu vorbește cu tine nu înseamnă că nu 
vorbește nici cu mine. 

El scutură din cap neînțelegând. 

— Avem telefon, puiule, îi spuse ea. Vorbesc cu Sara din când 
în când, așa, ca să mai aflu și eu una-alta! 

— Păi, atunci înseamnă că știi că ne întâlnim din nou? spuse 
el, conștient că vocea lui își asumase ceva din cea a fostului 
Șmecher. Ce spun cărțile tale în legătură cu asta? 

Ea mai întoarse două-trei cărți, le studie timp de câteva 
secunde, dar încruntarea îi trase în jos colțurile buzelor. Puse 
toate cărțile în teanc. 

— Cărţile astea proaste spun oricum numai tâmpenii, zise ea. 
Hai să mergem la Oposum, sunt sigură că se va bucura să te 
vadă. 

Întinse mâna spre el, iar el ezită, întrebându-se dacă era cazul 
să insiste ca ea să-i ghicească în cărţi. Nu că el și-ar fi închipuit 
că Nell avea vreun talent sau că oricine altcineva ar fi avut 
talentul ăsta, dar îl iritase faptul că femeia refuzase să spună 
ceva ca el să se simtă mai bine. 

— Haide, zise, trăgându-l de mână. 

El acceptă, lăsându-se condus de Nell din răcoarea odăiţei în 
căldura insuportabilă de afară. Nu exista niciun fel de umbră în 
apropierea parcării și în drum spre pompa de benzină Jeffrey 
simţea că îi coace creierul. 

— Îmi place Sara, spuse Nell, luându-l de brat. 

— Și mie îmi place. 

— Adică, Jeffrey, îţi spun serios, chiar îmi place de ea. 


118 


El se opri fiindcă se întâmpla foarte rar ca ea să-i spună 
Jeffrey. 

— Dacă-ţi mai oferă o șansă, să n-o ratezi. 

— Nici n-am de gând. 

— Vorbesc serios, $Șmechere, zise ea trăgându-l spre magazin. 
E prea bună pentru tine și numai Dumnezeu o știe, prea 
deșteaptă! Așteptă la ușă ca Jeffrey să i-o deschidă. Nu o da în 
bară. 

— Încrederea pe care o ai în mine este cu adevărat 
neobișnuită. 

— Auzi, pe cuvânt, n-aş vrea ca micuțul Jeffrey să întoarcă 
iarăși lucrurile împotriva ta. 

— Micuţțul? repetă el deschizând ușa. Te cam lasă memoria! 

Jeffrey era convins că nu va scăpa fără o replică, dar vocea 
bubuitoare a lui Oposum curmă orice încercare. 

— Tu ești, $mechere? strigă Oposum, ca și când Jeffrey ar 
lipsit doar cât pentru o scurtă plimbare și nu plecase de acolo de 
ani buni. 

Jeffrey se uită cum bărbatul se apleca peste tejghea. Burta îi 
stătea în drum, dar se ţinu pe picioare, împotriva oricărei legi a 
fizicii. 

— Firar să fie, zise Jeffrey frecându-l pe prietenul său pe 
abdomenul proeminent. Nell, de ce nu mi-ai spus că mai 
așteptați un copil? 

Oposum râse din tot sufletul, frecându-și burta. 

— O să-i zicem Bud, dacă e băiat. Dewars, dacă e fată. Îl luă 
pe Jeffrey de umeri și îl conduse în magazin. Ce mai faci, băiete? 

Fără să se gândească, Jeffrey îi răspunse ca de obicei. 

— N-am mai fost băiat de când eram ca tine. 

Oposum râse, dându-și capul pe spate. 

— Ce m-aș bucura să fie și Pată aici. Câtă vreme stai în oraș? 

— Nu mult, răspunse Jeffrey. De fapt, tocmai mă pregătesc de 
plecare. Se întoarse să vadă dacă Nell îi lăsase singuri. 

— Cumsecade femeie! spuse Oposum. 

— Nu pot să-mi închipui că stă încă cu tine. 

— In fiecare seară, înainte să ne culcăm, îi iau cheile, zise 
Oposum făcându-i cu ochiul. Bei o bere? 

Jeffrey se uită la ceasul de pe perete. 

— Nu beau, cel puţin până la prânz. 


119 


— Bine, bine, răspunse el, dar o cola? Scoase două sticle de la 
gheață, fără să mai aștepte răspuns. 

— E foarte cald afară. 

— Da, răspunse Oposum deschizând sticlele de cola. Bănuiesc 
că ai trecut pe aici ca să mă rogi să am grijă de maică-ta. 

— Am un caz acasă, spuse el bucuros că poate să se refere la 
Grant ca fiind „acasă”. Dacă nu te superi! 

— Pe dracu’, zise el, dându-i lui Jeffrey sticla de cola. Nu-ţi 
face probleme! Doar stă aici, în josul străzii. 

— Mulţumesc, zise Jeffrey. 

Se uită la Oposum care luă o pungă de alune de pe raft și o 
deschise cu dinţii. O întinse spre el, dar Jeffrey refuză din cap. 

— Mare necaz că a căzut! spuse Oposum, strecurându-și 
câteva alune în sticla de cola. În ultima vreme a fost foarte cald. 
Cred că o fi ametit din cauza căldurii. 

Jeffrey bău o gură de cola. Oposum făcea ce făcuse 
întotdeauna, încerca să o acopere pe May Tolliver. Jerry Long își 
căpătase porecla nu numai din cauza incidentului din curtea lui 
Jeffrey. Dacă Oposum era bun la ceva, atunci cu siguranță era 
faptul că se făcea că nu vede ceea ce era chiar în fața ochilor 
lui. 

Refrenul unei melodii rap vibră în ferestre și Jeffrey se 
întoarse la timp ca să zărească un camion mare, de culoare 
grena, ce parca în faţa magazinului. Muzica rap bubuia din 
mașină, o cacofonie de ritmuri dezlânate, înainte ca motorul să 
fie oprit. Un adolescent morocănos ieși din cabină și intră în 
magazin. Purta un tricou care se asorta cu nuanţa camionului și 
care avea inscripţionat cuvintele „Roll Tide” deasupra unui 
elefant alb, ridicat în două picioare. Părul puștiului îi atrase 
imediat atenţia lui Jeffrey. Era galben-intens, cu agrafe roșii 
prinse la capetele șuvițelor care se loveau unele de altele când 
mergea. Băiatul purta niște pantaloni de camuflaj negru cu gri, 
tăiaţi la genunchi, iar șosetele și pantofii erau de un roșu aprins. 
Jeffrey își dădu seama puţin șocant că puștiul era îmbrăcat din 
cap până în picioare în culorile universităţii din Alabama. 

— Salut, tată! zise băiatul, adresându-se lui Oposum. 

Jeffrey schimbă o privire cu prietenul său, apoi se întoarse 
către băiat. 

— Jared? întrebă el, aproape sigur că acesta nu putea să fie 
băieţelul cel dulce al lui Oposum și al lui Nell. Arăta ca un 


120 


infractor motociclist îmbrăcat în culorile unei bande din 
Alabama. 

— Hei, unchiu' $mecher! zise Jared târșâindu-și picioarele pe 
podea. Trecu pe lângă Jeffrey și pe lângă taică-su și se îndreptă 
spre camera de după tejghea. 

— Doamne, zise Jeffrey, cred că nu-ţi pică bine deloc. 

Oposum dădu din cap. g 

— Sperăm să-și mai schimbe ideile, zise și ridică din umeri. li 
plac animalele. Toate lumea ştie că Auburn are o şcoală 
veterinară mai bună decât Alabama. 

Jeffrey strânse din dinți, ca să nu pufnească în râs. 

— Mă întorc, zise Oposum ducându-se după băiat. Servește-te 
cu ce vrei! 

Jeffrey își termină cola dintr-o înghiţitură, apoi se duse în 
spatele magazinului să vadă ce fel de momeli avea Oposum. 
Erau câteva cutii din sârmă în care se aflau greieri care cântau, 
precum și un butoi mare umplut cu noroi în care probabil se 
aflau câteva mii de râme. Un recipient cu alte feluri de momeli 
era așezat pe raftul de deasupra celui pe care se aflau greierii, 
împreună cu o plasă și niște găleți de transportat momeala. 
Sarei îi plăcea să pescuiască și lui Jeffrey îi trecu prin cap să-i 
cumpere niște viermișori, dar apoi se gândi ce complicaţie ar fi 
fost să cumpere momeală vie pe care să o ţină în portbagajul 
mașinii. Trebuia să oprească înainte de Atlanta ca să mănânce și 
se gândea că nu putea să lase viermii să se prăjească în căldura 
de afară. Pe de altă parte, și în Grant erau foarte multe 
magazine care vindeau momeală. 

Aruncă doza goală de cola într-o cutie de gunoi care părea să 
fie pentru materiale reciclabile și privi pe fereastră la grădinița 
de peste drum. În mod evident era recreaţie, deoarece puștii 
alergau de colo-colo ţipând de te asurzeau. Jeffrey se întrebă 
dacă Jenny Weaver se simţise vreodată atât de liberă. In niciun 
caz nu și-o putea imagina pe fetița aceea grăsuţă alergând 
încolo și încoace. Părea mai degrabă genul de copil care stătea 
la umbră și citea o carte, așteptând să sune clopoţelul și să se 
întoarcă în clasă, unde se simţea bine. 

— Lucrezi aici? îl întrebă cineva. 

Jeffrey se întoarse puţin nedumerit. Un bărbat de vreo treizeci 
de ani stătea în spatele lui, în dreptul rafturilor cu momeli. Era 
ceea ce Jeffrey considera un muncitor tipic: slăbănog și cu 


121 


tăieturi de la bărbierit pe faţă. Avea braţe puternice, probabil 
din cauză că lucra în construcţii. Între buze îi atârna o ţigară. 

— Nu, răspunse Jeffrey, simțindu-se puţin jenat că fusese 
prins uitându-se pe fereastră. Mă uitam la copii. 

— Da, zise bărbatul, făcând un pas spre Jeffrey. La ora asta 
sunt întotdeauna afară. 

— E și copilul tău acolo? 

Bărbatul se uită la el cu o privire ciudată, măsurându-l din 
ochi. Își duse mâna la gură și își frecă bărbia, oarecum pe 
gânduri. Surprins, Jeffrey observă un tatuaj pe mâna acestuia, 
între degetul mare și index. Era același pe care îl văzuse și pe 
mâna lui Mark Patterson. Jeffrey își întoarse privirea în cealaltă 
direcţie, încercând să descifreze misterul. Se uită afară pe 
geam, iar în sticla lui se reflecta personajul din spatele său. 

— Frumos tatuaj, spuse Jeffrey. 

Bărbatul vorbi încet, cu o voce conspirativă. 

— Ai și tu unul? 

Jeffrey nu deschise gura, ci negă din cap. 

— De ce nu? îl întrebă bărbatul. 

— Din cauza serviciului, spuse Jeffrey pe un ton neutru. 
Această conversaţie îi crea un sentiment neplăcut, de parcă 
mintea lui încerca să stabilească o legătură, dar nu reușea să-i 
transmită și lui mesajul. 

— Nu mulţi oameni știu ce înseamnă, spuse bărbatul, 
strângându-și mâna pumn și privind tatuajul cu un zâmbet ușor 
pe buze. 

— L-am văzut la un puști, zise Jeffrey. Nu ca ei, și făcu un gest 
spre copiii din curte. Mai mare. 

Zâmbetul bărbatului se lărgi. 

— Îţi plac mai mari? 

Jeffrey se uită peste umărul bărbatului, să vadă unde era 
Oposum. 

— Nu vine o buca’ de vreme, îl asigură străinul. Fiu-su se 
bagă în belele aproape în fiecare zi. 

— Da? 

— Da, confirmă omul. 

Jeffrey se întoarse spre fereastră, uitându-se cu alţi ochi la 
copiii care alergau prin curte. Nu i se mai păreau foarte tineri și 
fără griji, ci vulnerabili și în pericol. 


122 


Bărbatul făcu un pas spre Jeffrey și cu mâna tatuată arătă prin 
fereastră. 

— O vezi pe aia de acolo, aia mică, cu cartea? 

Jeffrey se uită în direcţia pe care i-o indică bărbatul și văzu o 
fetiță șezând sub un copac, chiar în mijlocul curții. Citea o carte, 
așa cum își imagina Jeffrey că ar fi făcut și Jenny. 

— Aia e a mea, zise omul. 

Jeffrey simţi că i se ridică părul pe spinare. Tonul cu care 
vorbise bărbatul îl făcu pe Jeffrey să înţeleagă că nu se referea 
la fetiță ca la fiica lui. Era un sentiment de posesie în acel ton și, 
sub el, o conotaţie neîndoielnică de natură sexuală. 

— Nu poţi să-ţi dai seama de la distanţa asta, dar de aproape 
are cea mai frumoasă gură din lume, spuse bărbatul. 

Jeffrey se întoarse încet, încercând să-și ascundă dezgustul. 

— De ce nu ne ducem în altă parte să vorbim despre acest 
lucru? spuse. 

Ochii bărbatului se îngustară. 

— Dar aici ce are? 

— Mă deranjează, răspunse Jeffrey, încercând să zâmbească. 

Bărbatul îl privi îndelung, apoi acceptă cu o mișcare aproape 
imperceptibilă din cap. 

— Bine, hai, spuse și se îndreptă spre ușă, aruncând câte o 
privire peste umăr la fiecare pas, ca să se asigure că Jeffrey îl 
urmează. 

Când ajunseră în spatele clădirii, bărbatul dădu să se întoarcă, 
dar Jeffrey îi trase una în spatele genunchilor, de acesta căzu la 
pământ. 

— O, Doamne! zise omul făcându-se ghem. 

— Gura, îi ordonă Jeffrey, ridicând piciorul. 

ÎI lovi pe bărbat în coapsă ca să îl facă să înțeleagă că nu era 
cazul să se ridice. Bărbatul rămase jos, strâns ghem, așteptând 
ca Jeffrey să-l bată. Exista ceva jalnic și dezgustător în 
comportamentul lui, ca și când ar fi înţeles de ce era tratat 
astfel, dar era dispus că accepte acest lucru. Jeffrey se uită în 
jur, asigurându-se că nu-l vede nimeni. li venea să-i tragă o 
mamă de bătaie individului fiindcă ameninţase un copil, dar o 
bună parte din hotărârea lui se irosi în fața acelei grămezi 
jalnice și smiorcăitoare aflate jos, în fața lui. Era una să-l baţi 
măr pe unul care sărea și el la bătaie și cu totul alta să dai într- 
un individ fără apărare. 


123 


— Ridică-te în picioare, îi spuse. 

Bărbatul se uită printre brațele încrucișate pe cap, încercând 
să-și dea seama dacă era o păcăleală. 

În momentul în care Jeffrey făcu un pas înapoi, bărbatul se 
întinse și apoi se ridică. În jurul lor se ridicase praful și Jeffrey 
tuși ca să-și curețe gâtul. 

— Ce vrei? îl întrebă bărbatul, scoțând un pachet de ţigări din 
buzunarul cămâășii. g 

Erau zdrobite, dar el își puse una în gură și o aprinse. li 
tremurau mâinile, încercând să aprindă ţigara. 

Jeffrey se abținu cu greu să nu-i trosnească una peste gură de 
să-i sară ţigara. 

— Ce înseamnă tatuajul acela? 

Omul strânse din umeri și păru să nu-i convină deloc. 

— E tatuajul care se poartă în vreun club sau ce? întrebă 
Jeffrey. 

— Da, clubul celor perverși, clubul celor cărora le plac fetiţele. 
După asta umbli și tu? 

— Adică tatuajul ăsta există și la alte persoane? 

— Habar n-am, răspunse omul. Nu știu niciun fel de nume, 
dacă asta întrebi. E de pe internet. Suntem anonimi. 

Jeffrey strecură un oftat. Printre alte lucruri, internetul 
alimenta agresorii de copii și pedofilii, care își împărtășeau 
fanteziile, întâmplările și uneori copiii. Nu cu multă vreme în 
urmă, Jeffrey urmase niște cursuri de perfecţionare în legătură 
cu această activitate a poliţiei. Recent se făcuseră câteva 
arestări spectaculoase, dar nici măcar FBl-ul nu putea să lucreze 
suficient de repede ca să-i identifice și să-i urmărească pe toți 
cei care se afiliau acestor grupuri. 

— Ce înseamnă tatuajul? îl întrebă Jeffrey. 

Bărbatul se uită la el cu o privire grea. 

— Adică ce mama dracului crezi că înseamnă? 

— Spune-mi, insistă Jeffrey, vorbind printre dinţi, dacă nu vrei 
să te afli din nou jos și să te întrebi de ce-ţi ies maţele prin dos. 

Omul dădu din cap, mai trase o dată, lent, din ţigară și scoase 
fumul pe gură și pe nas. 

— Inima, începu el arătând către desenul de pe mână, inima 
mare este neagră. 

Jeffrey dădu din cap. 


124 


— Dar în interior este una mică, da? Bărbatul se uită la 
propriul tatuaj cu un fel dragoste în ochi. Inima micuță e albă, e 
pură. 

— Pură, ai zis? întrebă Jeffrey amintindu-și cuvântul dintr-o 
altă conversație. Adică ce vrei să spui cu pură? 

— Cum e un copil... pur, curat. Ce nu înţelegi? Își permise să 
zâmbească. Inima albă face ca o părticică din inima neagră să 
devină pură. Înţelegi? E iubire, omule. Nu înseamnă nimic 
altceva decât dragoste. 

Jeffrey încercă să facă ceva cu mâinile, ca să nu-i tragă din 
nou una bărbatului. Întinse o mâna spre acesta și spuse. 

— Dă-mi actele! 

Bărbatul nu ezită și făcu ceea ce i se cerea. Nu protestă nici 
măcar în momentul în care Jeffrey scoase un blocnotes cu 
spirală din buzunar și-i copie datele din cartea de identitate. 

— la-le înapoi, îi spuse Jeffrey, aruncând cu portofelul în el 
atât de tare, încât acesta îl lovi în piept și ricoșă, înainte ca 
bărbatul să-l poată prinde. Ti-am luat numele și adresa. Dacă te 
mai întorci vreodată în magazinul ăsta sau dacă doar îţi trece 
prin cap să dai pe aici, pe la grădiniţă, prietenul meu îţi va trage 
o mamă de bătaie de te scapi pe tine. Jeffrey așteptă o clipă. Ai 
înțeles? 

— Da, domnule, îi răspunse bărbatul, cu ochii în pământ. 

— Care este adresa site-ului web? 

Bărbatul continua să-și ţină ochii în pământ. Jeffrey făcu un 
pas spre el, dar omul se dădu înapoi și-și ridică mâinile. 

— Este un grup de informaţii al celor care iubesc fetiţele, zise 
el. Nu-l găsești mereu la aceeași adresă. Trebuie să-l cauţi. 

Jeffrey scrise numele grupului, deși era familiarizat cu el de la 
cursurile pe care le făcuse. 

Bărbatul mai trase un fum din ţigară, reţinu fumul o secundă 
și apoi îi dădu drumul, întrebând: 

— Asta e tot? 

— Fetiţa aceea, începu Jeffrey, încercând să-și ţină firea. Dacă 
aud vreodată că fetiţa aceea a păţit ceva... _ 

— N-am fost cu niciun copil, bine? zise bărbatul. Imi place 
numai să mă uit la ei. Dădu cu vârful pantofului într-o piatră. 
Sunt așa de drăguţi, nu-i așa? Cum ai putea să faci rău cuiva 
atât de dulce? 


125 


Fără să se mai gândească, Jeffrey îi trase cu sete un pumn în 
gură. Un dinte îi sări cât colo, urmat de un șuvoi de sânge. 
Bărbatul se lăsă la pământ, pregătindu-se s-o încaseze. Jeffrey 
se întoarse și se îndreptă cu pas grăbit spre magazin, cuprins de 
un sentiment de silă profundă. 


Capitolul 9 


Liceul Robert E. Lee era ceea ce localnicii numeau o 
superșcoală. Asta însemna că școala fusese proiectată să 
adăpostească aproximativ 1 500 de elevi din toate cele trei 
localităţi ale districtului Grant. Cu toate acestea, școala tot nu 
era suficient de mare, iar unele clase erau adăpostite temporar 
în niște rulote din spatele clădirii, care luau din spaţiul terenului 
de baseball. Clasele de la a noua până la a douăsprezecea 
făceau orele aici, în timp ce alte două școli generale ofereau 
liceului spaţii pentru orele elevilor. Existau patru directori 
adjuncţi și unul general, în persoana lui George Clay, un om care 
își petrecea cea mai mare parte a timpului în spatele biroului, 
făcând rapoarte pentru noile programe educaţionale ale 
guvernului. Un plan de învăţământ care era făcut să mănânce 
timpul profesorilor cu tot felul de hârțoage și să-i facă să 
participe la cât mai multe cursuri de calificare suplimentare, 
luându-i de la procesul real de predare. 

Mergând pe holul școlii, Brad își răsucea chipiul în mâini, iar 
încălțămintea lui de poliţie răsuna pe pardoseală. Fără să se 
gândească, Lena începu să-i numere pașii în timp ce se 
deplasau pe culoarul ai cărui pereţi laterali erau plini de 
dulăpioare pentru uzul elevilor. Cu pardoseala acoperită cu 
gresie albă și pereţii din ciment, izolați fonic, tot spaţiul avea în 
ambiguitatea lui un caracter instituţional. Pentru a se potrivi cu 
culorile școlii, dulăpioarele erau vopsite în roșu-închis, iar pereţii 
într-un gri și mai închis. În toate spaţiile libere existau postere 
care susțineau Rebelii, echipa sportivă a școlii, dar acestea erau 
mai degrabă deranjante decât încurajatoare. La aviziere erau fel 
de fel de afișe care-i îndemnau pe elevi să spună nu drogurilor, 
țigărilor și sexului. 

— Pare atât de mică! spuse Brad cu vocea puţin răgușită. 


126 


Lena nu-și mai dădu ochii peste cap auzindu-i cuvintele, deși 
tare-i venea s-o facă. De când vorbiseră cu George Clay, Brad se 
purta ca un elev de școală și nu ca un poliţist și chiar părea un 
elev, cu faţa lui rotundă și părul blond, care părea să-i cadă în 
ochi în fiecare secundă. 

— Asta este cabinetul doamnei Mac, spuse el, arătând spre o 
ușă închisă. Se uită prin geam, din nou cu părul în ochi. Mi-a fost 
profesoară de engleză. 

— IhîÎ, răspunse Lena, uitându-se aiurea. 

Toate ușile de pe hol erau în timpul pauzelor nu doar închise, 
ci și încuiate. Ca în cele mai multe școli rurale, liceul își luase 
toate măsurile de precauţie împotriva intrușilor. Profesorii se 
plimbau pe holuri și erau câte doi polițiști, pe care Jeffrey îi 
numea „câinii adjuncţi”, care patrulau prin școală, în cazul în 
care s-ar fi întâmplat ceva. In calitate de ofițer de patrulă, Lena 
fusese chemată de mai multe ori la școală pentru a aresta 
traficanţi de droguri sau bătăuși. Din experienţa ei, delincvenții 
juvenili erau cu mult mai greu de strunit decât echivalenții lor 
adulţi. Delincvenţii juvenili recidiviști cunoșteau legile după care 
se putea face arestarea lor mai bine decât polițiștii înșiși și nu 
mai aveau niciun fel de teamă. 

— Lucrurile s-au schimbat atât de mult! spuse Brad, ca un 
ecou al gândurilor ei. Nici nu-mi pot închipui cum se descurcă 
profesorii! 

— La fel cum ne descurcăm și noi! i-o întoarse Lena, dorind să 
reteze conversaţia. 

Nu-i plăcuse niciodată școala și nu se simţea bine acolo. De 
fapt, de la interogarea lui Mark Patterson Lena se simțţise 
neimplicată. In ea se afla un amestec de siguranţă de sine, care 
provenea din faptul că fusese în stare să comunice cu puștiul, și 
un sentiment jenant că această comunicare ajunsese prea 
departe. Ceea ce era și mai rău, i se părea că Jeffrey se 
prinsese. 

— Am ajuns, zise Brad, oprindu-se în faţa dulăpiorului lui 
Jenny Weaver. Scoase o foaie de hârtie din buzunar și o 
despături. Codul este... 

Lena băgă degetul sub zăvor și deschise dulăpiorul. 

— Cum faci chestia asta? întrebă Brad. 

— Numai tâmpiţii folosesc codul! 


127 


Brad roși, dar reuși să ascundă acest lucru făcându-și de lucru 
printre lucrurile lui Jenny Weaver aflate în dulăpior. 

— Trei manuale, zise el, dându-i-le Lenei ca să se uite prin 
ele, un caiet de notițe, continuă el, trei creioane și un pachet de 
gumă. 

Lena se uită și ea în dulăpiorul îngust, gândindu-se că Jenny 
Weaver era mult mai ordonată decât fusese ea. Nu erau nici 
măcar poze lipite în interior. 

— Asta-i tot? întrebă ea, deși putea vedea și ea foarte clar. 

— Asta-i tot, răspunse Brad, uitându-se prin cărțile pe care 
Lena le și verificase deja. 

Lena deschise carnețelul, pe a cărui copertă era un cățeluș. 
Paginile erau împărţite în șase coloane colorate, câte una pentru 
fiecare perioadă a zilei. Aproape fiecare pagină era scrisă, dar, 
din cât își putea da seama, nu erau decât însemnări de școală. 
Jenny nu-și făcuse niciun fel de însemnări pe margini. 

— Se pare că a fost o elevă foarte bună, spuse ea. 

— Avea treisprezece ani și era în clasa a noua. 

— Și ce? 

— Asta înseamnă că a sărit un an, îi spuse Brad, punând 
cărţile înapoi în dulăpior, așa cum le găsise. Se uită la pachetul 
de gumă ca să se asigure că era doar gumă. Era foarte 
ordonată, zise el. 

— Da, fu Lena de acord, dându-i lui Brad carnețelul. Așteptă, 
în timp ce se uită și el prin carnetțel, căutând, probabil, ceva ce 
ar fi putut să-i scape ei. 

— Scria foarte frumos, spuse Brad cu voce tristă. 

— Ce părere ţi-ai făcut despre ea în tabără? 

Brad își dădu din nou părul din ochi. 

— Era foarte tăcută. Nu-mi place să spun asta, dar abia am 
observat-o. De altfel, fetele stăteau mai mult singure. Doamna 
Gray ar fi trebuit să vină cu noi, ca să vadă de fete, dar s-a 
îmbolnăvit în ultima clipă. N-am vrut să dezamăgesc pe nimeni 
și pentru că banii nu puteau fi returnați..., făcu un semn de 
neputinţă cu capul. Băieţii, în schimb, mi-au făcut de lucru. Mi- 
am petrecut cea mai mare parte din vreme având grijă de ei. 

— Dar ce crezi despre Jenny și Lacey? 

— Păi... și pe fruntea lui Brad apărură câteva riduri în timp ce 
se gândea. Nu prea făceau mare lucru. Ceilalţi puști schiau, se 
distrau, dar Jenny și Lacey stăteau mai mult împreună. Se 


128 


cazaseră amândouă într-o cameră și abia dacă le vedeam la 
cină. 

— Dar cum se purtau? 

— Nu știu cum să spun, parcă aveau un limbaj propriu. Se 
uitau la mine și chicoteau, așa cum fac fetele. 

Brad păru jenat și Lena își dădu seama de ce râdeau fetele. 
Probabil că Brad cunoștea comportamentul adolescentelor la fel 
de bine cum l-ar fi cunoscut o capră. 

— Nu se purtau ciudat? 

— Mai ciudat decât faptul că râdeau fără niciun motiv? 

— Brad..., zise Lena, dar se opri înainte de a-i spune de ce 
râdeau fetele. Probabil că dacă i-ar fi spus că fetele îl considerau 
un bleg, acest lucru l-ar fi jenat și mai mult, iar Lena nu voia să- 
și facă probleme pentru tot restul zilei. 

Brad se uită în ochii ei, așteptând-o să termine. 

— Doar că..., începu Lena, apoi se opri din nou. Ți s-a părut 
cumva că Jenny era bolnavă? 

— Asta m-a întrebat și șeful, zise Brad, și replica lui sună ca 
un fel de compliment pe care i-l făcea Lenei. M-a întrebat o 
mulțime de lucruri despre cum arăta, cu cine stătea pe acolo... 

Lena închise dulăpiorul și făcu un semn, să meargă mai 
departe. 

— ȘI? 

— Nu mi s-a părut să fie bolnavă. Cum ţi-am zis, stăteau 
foarte mult împreună, nu păreau să le placă ceilalţi copii. Zău, 
nici nu știu de ce au mers. Nu făceau parte din grupul ăla. 

— Adică, ce vrei să zici? 

El făcu din nou un gest din umeri. 

— Nu păreau să fie populare, nu știu cum să-ţi spun. Lacey ar 
fi putut să fie populară. Este frumoasă ca o majoretă. Dădu din 
cap, ca și când ar fi încercat să înțeleagă. Jenny, cu siguranță, 
nu era populară. N-am văzut pe nimeni să se poarte urât cu ea, 
fiindcă ar fi trebuit să iau atitudine, dar nici nu se străduiau să 
fie cine știe ce drăguți cu ea. 

— Nu trebuia să-i supraveghezi pe toţi? 

El interpretă aceste cuvinte ca pe un reproș și intră imediat în 
defensivă. 

— l-am supravegheat cât de bine am putut, dar eram singur 
acolo și băieţii se băgau în tot felul de necazuri, mult mai mult 
decât fetele. 


129 


Lena își mușcă limba, întrebându-se cum era posibil ca un tip 
atât de greu de cap ca Brad să ajungă să facă parte din poliţie. 

— Am ajuns, zise Brad oprindu-se în fața bibliotecii. 

Deschise ușa și o pofti pe Lena să intre, gest pe care mama 
lui îl învățase încă de la o vârstă foarte fragedă. Lucrând cu 
Frank, apoi cu Jeffrey, Lena era atât de învățată ca bărbaţii să-i 
deschidă ușa, încât abia dacă mai observa un astfel de gest. 

Biblioteca era răcoroasă, dar avea totuși un aer prietenos. O 
serie de proiecte ale elevilor erau expuse pe pereți și toate 
rafturile erau atât de pline de cărţi, încât aproape că se 
rasturnau. Vreo douăzeci de computere, o altă iniţiativă 
educaţională sponsorizată de loteria statului Georgia, stăteau 
degeaba, cu monitoarele întunecate, din cauză că sistemul 
electric al școlii nu era făcut să facă faţă suprasarcinii. La nivelul 
etajului al doilea, pe peretele din spate, exista un balcon 
mărginit de o balustradă și, pentru un moment, Lena își închipui 
că probabil vreun copil a stat acolo, gândindu-se ce simplu ar fi 
fost să deschidă focul asupra colegilor săi. 

Brad se uită intens la ea, cu o expresie de așteptare în privire. 

— Aștia sunt, spuse el, indicând trei fete și trei băieţi care 
stăteau lângă biroul bibliotecarului. 

Lena își dădu seama imediat ce voise să spună Brad. Aceștia 
erau copiii cei mai populari. Exista ceva special în ţinuta lor, în 
felul în care vorbeau și râdeau unii cu alţii. Formau un grup 
simpatic, îmbrăcaţi după ultima modă, cu un aer extrem de 
degajat, specific copiilor care se știu adoraţi de colegii lor. 

— Hai să terminăm și cu asta, zise Lena, îndreptându-se 
direct spre ei. 

Așteptă preț de câteva secunde, dar niciunul dintre puști nu 
păru s-o bage în seamă. Lena se uită la Brad cu o privire 
nemulțumită, apoi își drese vocea. Când nici acest semn nu păru 
să aibă vreun efect, ciocăni cu degetele în masă. Grupul începu 
să se liniștească, dar două dintre fete își continuară conversaţia 
înainte de a catadicsi să o privească. 

— Sunt detectiv Adams și el este colegul meu, ofiţerul 
Stephens, spuse ea. 

Două dintre fete începură să chicotească, de parcă ar fi fost în 
posesia celui mai adânc secret din lume. Lena își dădu seama 
încă o dată de ce nu-i plăceau copiii și, mai ales, fetele de 
această vârstă. Nu exista nimic pe lume mai răutăcios decât o 


130 


adolescentă. Poate că băieţii reușeau să pună capăt unei 
dispute cu pumnii, dar fetele de vârsta aceasta erau mult mai 
maliţioase și mai nemiloase decât s-ar putea crede. Una dintre 
fetele care chicoteau sparse un balon de gumă în timp ce 
cealaltă zise: 

— ÎI știm pe Brad. 

Lena încercă să nu ia o atitudine ostilă, în timp ce Brad îi 
prezentă elevii. 

— Heather, Brittany și Shanna, spuse el, arătându-le pe 
fiecare în parte. Apoi făcu semn spre băieţi, care stăteau atât de 
tolăniţi în scaunele lor, încât aproape atingeau podeaua cu 
fundul: Carson, Rory și Cooper. 

Lena se întreba când încetaseră părinţii să le dea copiilor 
nume normale. Probabil atunci când încetaseră să-i mai înveţe 
bunele maniere. 

— OK, spuse Lena, așezându-se în faţa lor. Hai să terminăm 
repede, ca să vă întoarceţi la ore. 

— De ce suntem aici? întrebă Brittany cu o voce tot atât de 
ostilă cât îi era atitudinea. 

— Aţi fost în tabăra de schi împreună cu ofițerul Stephens, 
spuse Lena. Jenny Weaver a fost cu voi. Ştiţi ce s-a întâmplat cu 
ea sâmbătă seară? 

— Da, răspunse Shanna, spărgând din nou balonul de gumă. 
Aţi împușcat-o. 

Lena inspiră adânc și nu dădu nicio atenţie comentariului. Cât 
o fi fost ea de rea la vârsta fetei, n-ar fi vorbit pentru nimic în 
lume cu un poliţist în felul acesta. 

— Vă punem câteva întrebări de rutină în legătură cu ea, 
încercând să aflăm de ce a făcut ceea ce a făcut. 

Unul dintre băieţi vorbi. Lena nu-și aducea aminte cum îl 
chema, dar n-avea nicio importanţă fiindcă toţi arătau la fel. 

— Tata știe că vorbiţi cu mine? 

— Cum te cheamă? îl întrebă Lena. 

— Carson. 

— Carson, repetă ea, întorcându-i privirea războinică pe care 
el i-o trimisese. Băiatul avea ochii injectaţi și pupilele dilatate. 

— Ce? zise el într-un sfârșit, coborând ochii. Își încrucișă 
braţele, uitându-se prin bibliotecă, de parcă ar fi fost plictisit. 

— Una dintre colegele voastre e moartă, îi reaminti Lena. Nu 
sunteţi interesați să aflăm de ce? 


131 


— E clar de ce, pentru că voi aţi împușcat-o, răspunse Carson, 
luându-și de jos ghiozdanul. Acum pot să plec? 

— Bineînţeles, îi răspunse Lena. Ce zici dacă îl chemăm pe 
domnul director Clay să se uite puţin în ghiozdanul tău? 

— Nu aveţi niciun motiv, replică Carson. 

— Nu, răspunse Lena, dar domnul director nici nu are nevoie 
de vreun motiv ca să facă acest lucru. 

Garson știa că Lena are dreptate. Lăsă ghiozdanul să cadă pe 
pardoseală. 

— Ce vreţi să știți? 

— Povestiţi-mi despre Jenny Weaver, răsuflă Lena încet. 

Copilul făcu un gest cu mâna. 

— Nici măcar n-o cunoșteam, da? A fost în tabără cu noi și 
atât, dar ea și cu Lacey n-au prea stat cu noi. 

Ceilalţi băieţi dădură din cap aprobator. Unul dintre ei spuse: 

— Nu prea le plăcea să se distreze. 

Lena presupuse că „să se distreze” însemna să se drogheze. 
Din puţinele lucruri pe care le știa despre Jenny Weaver, ăsta nu 
i se păru surprinzător. 

— Era mai mică decât noi, adăugă Carson. Și noi nu ieșim cu 
puștoaice. 

— Și voi? zise ea întorcându-se spre fete. 

Brittany începu prima. Avea o atitudine la fel de deplorabilă 
ca și ceilalţi și părea să aibă o coloană vertebrală pliabilă, care o 
făcea să se lipească de spătarul scaunului. Vocea îi suna exact 
așa cum își imaginase Lena, ascuţită și arțăgoasă. Era ceva în 
neregulă cu societatea care le permitea copiilor să vorbească 
adulţilor atât de nerespectuos. 

— Jenny era ciudată, spuse Brittany. 

Lena încercă să-i provoace, trăgându-i de limbă. 

— Credeam că erați toți prieteni. 

— Nici pomeneală să fim prieteni, îi răspunse Shanna. Cel 
puţin eu nu puteam s-o sufăr. 

Rostise aceste cuvinte ca și când ar fi fost mândră de ele. 

— Pe cuvânt? întrebă Lena. 

Bravada lui Shanna scăzu cu o linie când văzu că Lena o ia în 
serios. Păru mult mai puţin încrezătoare când continuă: 

— Nu eram prieteni. 

— Niciunul dintre noi nu era prieten cu ea, spuse Heather, 
care părea să fie cea mai raţională dintre ele. 


132 


Își desfăcu mâinile de la piept și Lena se gândi că din cei șase 
ea era singura care părea să regrete ce se întâmplase cu Jenny. 
De fapt, Heather îi amintea Lenei de ea însăși când avea aceeași 
vârstă, oarecum detașată și mai interesată de sporturi decât de 
bârfele din școală. 

— Jenny era aproape tot timpul tăcută, chiar și când eram în 
generală. 

— Toţi aţi fost la aceeași școală? 

Dădură din cap că da. 

Heather arătă spre celelalte fete. 

— Toate locuim în apropiere de ea. O vreme am luat 
împreună autobuzul școlii. 

— Dar nu eraţi prietene? întrebă Lena. 

— Nu prea avea prietene, răspunse Heather, apoi tăcu preţ de 
câteva momente. Când s-a mutat în cartierul nostru am încercat 
să vorbesc cu ea, dar îi plăcea să stea acasă și să citească mult. 
Am invitat-o să petrecem timpul împreună de câteva ori, dar n- 
avea chef și apoi n-am mai chemat-o. 

— Nimeni n-o plăcea, zise Brittany. Era cu adevărat - cum se 
numește? - o introvertită. 

Shanna râse acoperindu-și gura cu mâna. 

— Sigur că da... 

— Era prietenă cu Lacey Patterson, sublinie Lena. 

Fetele schimbară o privire. 

— Adică? întrebă Lena. 

Toţi dădură din umeri, iar băieții păreau fie ca intraţi în comă, 
fie total dezinteresaţi. Lena suspină, reașezându-se pe scaun. 

— O să stăm aici până la noapte, până o să-mi dați 
informaţiile de care am nevoie. 

Părură să o creadă, deși Lena nu-și dorea nimic mai mult 
decât să plece odată din școală. 

Brittany vorbi prima: 

— Lacey era prietenă cu ea doar din cauza lui Mark. 

— Mark Patterson, fratele lui Lacey? 

— Bine... fie..., spuse Shanna ambalată, făcând un gest de 
capitulare, ca și când, strivită de interogatoriul nemilos al Lenei, 
era acum dispusă să mărturisească tot ce știa. Era o curvă. 

— Shanna! exclamă Heather. 

— Ştii că așa e! contraatacă Shanna. Se culca fix cu cine 
apuca și nu numai cu Mark! 


133 


Brad se mișcă jenat în scaun. Lena nu-l mai văzuse niciodată 
simțindu-se atât de prost. 

— Adică, cu cine? întrebă Lena uitându-se la băieţi. 

Niciunul dintre ei nu o privea în ochi. 

— Nu știu sigur despre nimeni în afară de Mark, spuse 
Shanna, ca și când ar fi vorbit cu una dintre fete la masa de 
prânz. Dar erau tot felul de vorbe, că le-o sugea... 

— Doamne! o întrerupse Heather, e moartă, înţelegi? De ce 
trebuie să vorbim așa? 

— Fiindcă e adevărat! spuse Shanna cu vocea piţigăiată și 
extrem de agitată. 

Heather părea supărată. 

— Erau doar zvonuri. Nimeni nu știe dacă e adevărat sau nu. 

— Ce zvonuri? întrebă Lena. 

Shanna se arătă extrem de binevoitoare să-i dea detalii. 

— După ultima oră și-o trăgea cu unii dintre băieți în spatele 
sălii de gimnastică. 

— Sex oral sau normal? întrebă Lena cu ochii pe băieţi. 

Shanna dădu din umeri și trase cu coada ochiului la Heather. 

— N-am fost acolo. 

— Heather a fost acolo? 

— Lui Heather nu-i plac băieţii, spuse Shanna. 

— Taci din gură! îi ordonă Heather, alarmată. 

Lena se întreba dacă nu cumva arăta și ea la fel de șocată ca 
și Brad. Era ca și cum s-ar fi aflat într-o emisiune de-a lui Jerry 
Springer, chiar acolo, în biblioteca școlii. 

— Bine, bine, zise Lena ridicând mâinile, încercând să pună 
capăt acelor comentarii. Ce dovezi aveţi că Jenny se culca cu 
cine nimerea? 

Fetele tăcură, uitându-se una la alta. 

— Niciuna, nu-i așa? întrebă Lena. Puteţi să-mi numiţi vreun 
băiat cu care s-a culcat? 

Carson se mișcă stingher pe scaun, dar nu spuse nimic. 

— Mark? întrebă Shanna. Dar pe de altă parte Mark umbla 
cam cu toată lumea. 

— Nu zău! murmură Brittany cu o voce în care părea să se 
citească o undă de regret. 

Lena suspină din nou, frecându-se la baza nasului. Simţea că 
o apucă o durere de cap care probabil o să ţină toată ziua. 

— Bun, atunci cine a răspândit zvonurile? 


134 


Toţi dădură din umeri. Acesta părea să fie răspunsul universal 
al adolescenților, la orice întrebare. 

— Pansy Davis mi-a spus, zise Shanna. 

— Mie mi-a zis că s-a culcat cu Ron Wilson joi noapte, spuse 
Brittany. Și știți că Ron a fost acasă la Frank în seara aceea. 

— Frank a zis că el a șters-o! ţipă Shanna. 

— Opriţi-vă, opriţi-vă! spuse Lena, ridicând din nou palmele. 
Era ca și când ar fi ciupit-o o mie de purici. Deci, niciuna dintre 
voi nu-și amintește de unde a auzit aceste vorbe? 

— Dar toată lumea știe asta! spuse Heather. Adică, nu-mi 
aduc aminte cine mi-a spus, dar Jenny se comporta foarte 
ciudat, se ducea cu băieţi pe care nu-i știa, băieţi din clasa a 
douăsprezecea. 

— Și nu știți cum îi cheamă? 

— Sunt din clasele mari, dădu Heather din cap că nu. 

— Nu sunt dintre cei populari în școală? întrebă Lena. 

— Unii dintre ei sunt niște jegoși împuţiţi, spuse Brittany. Nu 
erau din cei mari pe care să-i cunoaștem noi. Adică, nu din ăia 
foarte cunoscuţi, un fel de... ca Jenny. 

— Mergea acasă cu același autobuz ca și ei? 

— A, nu, ei aveau mașini, spuse Heather. Elevilor mari li se 
permite să conducă. 

— lţi aduci aminte de vreuna dintre mașini? 

Heather dădu din nou din cap că nu, dar Brittany pocni din 
două degete. 

— E una de care-mi aduc aminte. Se întoarse spre Shanna. Îți 
aduci aminte de Thunderbird-ul ăla negru, mortal? 

— Tip nou sau vechi? întrebă Lena. 

— Tipul mai vechi, care e foarte spaţios în spate, spuse 
Shanna. Făcea mult zgomot, ca și când ar fi avut ceva la motor. 

— Și șoferul era elev la școala asta? 

Fetele se uitară din nou unele la altele. 

— Probabil, zise Brittany. 

— Nu cred, comentă Shanna. 

Heather ridică din umeri. 

— Nu prea mă uit după mașini, nu cred că aș putea s-o 
recunosc. 

Lena îi privi pe băieţi. 

— Credeţi că vreunul dintre voi ar recunoaște mașina? 


Toţi săltară din umeri și negară. Lena încercă o altă direcţie 
de abordare. 

— Are careva dintre voi habar de ce a vrut Jenny să-l omoare 
pe Mark? 

Fetele tăcură, apoi Brittany spuse, în cele din urmă: 

— Fiecare dintre noi am fi vrut să-l omorâm, la un moment 
dat. 

Lena se sprijini de spătarul scaunului și-și încrucișă braţele. Se 
uită la băieţi, întrebându-se de ce erau așa de tăcuți. 

— Ok, zise, și toţi începură să se ridice, dar ea îi opri: Carson, 
Cory și Roper... 

— Rory și Cooper, o corectă Brad. 

— Fie, spuse Lena, nu contează. Voi, băieţi, rămâneţi, fetele 
pot să plece. Se întoarse spre Brad. Te rog să le iei numerele de 
telefon și adresele. 

Brad dădu din cap. Își dădu seama că voia să scape de el, dar 
nu părea să-i pese. Lena se așeză la masă, faţă în faţă cu băieţii, 
și tăcu până ce aceștia începură să se fâţăie în scaune. 

— Ei? zise ea. 

Carson vorbi primul. 

— Da, zise, se culca cu băieţii. Ceilalţi băieţi dădură din cap, 
aprobând. 

— Toţi v-aţi culcat cu ea? 

Nu răspunseră. 

— Sex oral? Masturbare? îi întrebă Lena. 

— Sex, clarifică Carson. 

Lena simţi că roșește, dar nu de jenă. 

— Când s-a întâmplat? 

— Mark a adus-o odată la mine acasă. Am făcut o petrecere. 

— Parcă aţi zis că lui Jenny nu-i plăcea să se distreze. 

— Nu, nu, de obicei nu, dar Mark i-a spus să ia ceva ca să se 
dezinhibeze, spuse Carson, și începu să râdă. Făcea tot ce-i 
spunea Mark. 

— Deci? zise Lena, încercând să clarifice lucrurile. Eraţi voi 
trei, Mark și Jenny. 

Dădură toţi din cap. 

— Ea s-a îmbătat puţin și apoi s-a dat la noi, povesti Carson. 

Lena strânse din buze ca și când ar fi vrut să se abţină să 
spună ceva. 

— Mark a zis că o să facă ce vrem noi. 


Unul dintre băieți zâmbi: 

— Și așa a și făcut. 

— Toţi aţi făcut sex cu ea? întrebă Lena. 

Carson se foi din nou și dădu din umeri. 

— Era cam beată. 

Lena se uită la masă, încercând să se controleze. 

— Deci, ea s-a îmbătat și voi toți aţi făcut sex cu ea, inclusiv 
Mark? 

— Nu, Mark doar s-a uitat, spuse unul dintre băieţi, ne-a lăsat 
să facem ce vrem. Enervarea băiatului se aprinse ca un foc de 
paie. Era o curvă, înțelegeţi? De ce vă pasă? 

Lena fu uimită de ura din tonul acestuia, ca și când ar fi fost 
vina exclusivă a lui Jenny că ei făcuseră ce au făcut. 

— Cum te cheamă pe tine? întrebă. 

— Rory, spuse încet băiatul uitându-se în jos. 

— Bine, Rory, zise Lena, Jenny a făcut sex cu vreunul dintre 
voi în tabără? 

— Pe dracu’, nu! răspunse Carson, încrucișându-și braţele, 
nervos. Asta e chestia. De ce rahat crezi că ne-am dus în tabăra 
aia idioată? 

— La vremea aceea făceaţi sex cu ea? 

— Nu, nu voia să stea cu noi, răspunse el, încă mânios. A fost 
super la petrecere, nu se mai sătura de... Se trase cu un gest 
agresiv de pantaloni, ca și când Lena ar fi avut nevoie de un 
indiciu vizual. Dar după Crăciun n-a mai vrut și pace. Nici nu 
voia să ne vorbească. Buzele i se deschiseră într-un rânjet. 
Curva! 

Lena își mușcă limba. 

— Era o parașută, zise Carson. Și-ar fi tras-o și cu un câine, 
dacă Mark i-ar fi cerut-o. Dar în tabără s-a purtat de parcă era 
cea mai bună dintre noi! 

— Dar ce credeţi că i-a schimbat comportamentul? 

Băiatul strânse din umeri. 

— Pe cine naiba interesează?! 

— Aţi încercat să vă apropiaţi de ea în tabără sau ea v-a 
ignorat pur și simplu? 

Buzele lui se curbară. 

— A fost așa, mă înţelegeţi? l-am dat ceva, un pic, ca să se 
relaxeze. Toţi i-am spus că vrem să ne distrăm, iar ea parcă a 
înghețat. 


137 


— Exact, răspunse Rory, ca și când, dintr-odată, n-am mai fi 
fost buni pentru ea. 

— Da, da, încuviință și Carson. Se purta de parcă n-am fost 
vreodată împreună. Și i-am zis: „Auzi, mai știi ce-ai făcut, 
curvă?” 

— Trebuia să-i fi dat bani, sugeră Rory. Trebuia să-i fi dat bani 
lui Mark pentru ea. 

— Bine, zise Lena, încercând să-și amintească numele celui 
de al treilea băiat. Fusese tăcut mai tot timpul și nu ostil, cum 
erau ceilalți. 

— Cooper, i se adresă ea. 

Acesta o privi și ea îl întrebă: 

— V-aţi întrebat vreodată de ce o fată de treisprezece ani ar 
face așa ceva? 

— li plăcea, zise Cooper, dând din umeri din nou, ca toți 
ceilalţi. Adică de ce altceva ar fi făcut asta? 

Se uită la prietenii lui și întreaga atitudine i se schimbă. Era la 
fel de hotărât și la fel de plin de ură ca și ceilalți. 

— Era o curvă și îi plăcea să și-o tragă, insistă el. 

— Da, spuse Rory cu o voce plină de ciudă. Adică, îţi dădeai 
seama că-i place! 

— Chiar dacă era băută? îl întrebă Lena. 

Nu-i răspunseră. 

— De unde îţi puteai da seama că-i place? 

— La naiba, zise Rory, cine știe? Stătea cu fața băgată în 
canapea tot timpul! 

— Boule, râse Carson, ridicând mâna pentru a bate palma. 

Cu un gest rapid Lena îl prinse de mână. Il strânse de 
încheietură destul de tare, iar acesta făcu o grimasă de durere. 

— Tu chiar crezi că ei i-a plăcut? îl întrebă. 

— Hei, zise Carson, uitându-se în jur după ajutor. Ce vreţi, ne 
distram! 

— Vă distraţi? întrebă Lena, smucindu-l de braţ ca și când ar fi 
vrut să i-l rupă din cot. Acolo de unde vin eu, chestia asta se 
cheamă viol, rahat ce ești! 

Îi dădu drumul fiindcă n-avea ce altceva să facă decât să 
scoată pistolul și să-i dea cu el în cap, ceea ce era foarte tentant 
în lumina rânjetului care i se așternu băiatului pe faţă când se 
așeză în scaun. Sună clopoţelul și Lena făcu un efort să nu sară 
în sus la auzul sunetului puternic. Băieţii avură o reacţie 


138 


pavloviană, își strânseră ghiozdanele, fără să aștepte ca Lena să 
le permită să plece. 

— Daţi-i ofițerului Stephens numerele de telefon și adresele 
voastre, în caz că trebuie să vă mai punem întrebări, le spuse 
ea, asigurându-se că i se acordă atenţie. Am să fac în așa fel 
încât toţi polițiștii de la secţie să vă știe pe nume. 

— Da, nu contează. 

Începură să-și târască picioarele spre ieșire, dar Carson 
rămase în urmă și o întrebă: 

— O să-i spuneţi domnului director Clay să mă 
percheziţioneze, sau ce? 

— O să fac tot ceea ce este posibil ca să ajungi la închisoare 
înainte de a atinge vârsta majoratului. 

— Rahat, zise el și ieși târându-și picioarele. 

Lena se ridică de la masă vrând să se îndepărteze de locul 
unde asistase la discuţia aceea atât de josnică. Se îndreptă spre 
zona calculatoarelor și puse mâna pe un monitor, simțind cum o 
transpiraţie rece îi inundă tot corpul. O îmbolnăvea ideea că 
băieți așa tineri învățau să gândească despre femei în acest fel. 
Lena și-l imagină pe El simțind la fel, la aceeași vârstă, cum că 
fetele sunt o marfă consumabilă. Tuturor femeilor le plăcea 
chestia aceea. Toate erau niște curve. 

— Lena, zise Brad, încercând să-i distragă atenția. 

Ea se uită spre masa de unde plecase și văzu două femei mai 
în vârstă și un bărbat luând loc pe scaune. 

— Profesorii lui Jenny, îi spuse Brad. 

Duse o mână la piept, simțind că o apucă o criză de 
claustrofobie. Brad stătea prea aproape de ea, iar acum camera 
i se părea că se micșorează din ce în ce mai tare. 

— De ce nu începi tu? îl îndemnă Lena, gândindu-se că simţea 
nevoia să iasă de acolo ca să-și vină în fire. Se îndreptă spre 
ușă, dar el o opri. 

— Singur? o întrebă el, stând din nou prea aproape de ea. 

Îi simţea mirosul aftershave-ului și ceva care mirosea foarte 
puternic a mentă. Lena știa că dacă i se făcea rău și vomita în 
fața lui Brad, nu se va mai putea întoarce niciodată la lucru. li 
arătă mobilul și făcu un pas înapoi. 

— Vreau să sun la secţia de poliţie și să verific niște lucruri 
acolo, să vedem dacă putem să aflam cine are o mașină 
Thunderbird neagră în zona asta. 


139 


— Cred că directorul știe, răspunse Brad, făcând un pas spre 
ea. Ei ţin registre cu aceste date, nu? Nu poţi să parchezi aici 
dacă nu ai un card de parcare. 

— Foarte bine, spuse Lena, făcând încă un pas înapoi, dându- 
și seama că dacă nu reușea să-și controleze respiraţia, va intra 
în hiperventilaţie. Am să verific acest lucru în timp ce tu-i 
chestionezi. Să nu uiţi să întrebi despre ce au spus fetele. 

— Ţi-e bine? o întrebă Brad, uitându-se la ea oarecum ciudat. 

— Da, răspunse, simțind că încăperea devine brusc prea caldă 
și insuportabilă și cămașa lipindu-i-se de spate. Incepe cu datele 
preliminare. Să-ţi spună ce părere aveau despre ea. Mă întorc 
după ce dau câteva telefoane. 

Brad o privi iar, strângând din fălci. 

— Bine, zise, și femeia își dădu seama că el ar fi vrut s-o 
întrebe încă o dată dacă se simţea bine. 

Lena ieși cu pași repezi pe hol și trase adânc aer în piept, ca 
să se liniștească. Încă transpira și își scoase jacheta. Un puști 
trecu în fugă pe lângă ea. Când văzu pistolul Lenei în suportul 
lui își încetini fuga. Femeia își puse jacheta peste spate și își 
sprijini capul de perete. Închise ochii până îi trecu senzaţia de 
greață. După câteva secunde se simţea mai bine, dar nu-și 
reveni complet. Își deschise telefonul ca să simtă că are ceva de 
făcut. Sună la secția de poliţie și vorbi cu Marla despre mașină, 
bucuroasă că Frank nu era acolo. Încă îi era greu să vorbească 
cu Frank și simţea că el dădea parţial vina pe ea pentru ceea ce 
i se întâmplase. Parţial și ea se considera vinovată. Fusese atât 
de proastă. 

Deși se afla la nicio sută de metri de biroul lui, Lena îl sună pe 
director și îl întrebă despre mașina neagră. Acesta se uită prin 
documente, în vreme ce ea aștepta la telefon, și îi dădu un 
răspuns pe care femeia îl presupusese de la bun început. Nimeni 
din școală nu era înregistrat cu o mașină care să corespundă 
descrierii respective. Îi mulţumi directorului, apoi închise 
telefonul, mulţumită că reușise să facă și altceva decât să 
transpire. Cu cât mai mult încercau să rezolve acest caz, cu atât 
li se părea că rezolvarea le scapă printre degete. Va trebui să 
vorbească din nou cu Mark și să-i observe reacția la auzul 
acestei ultime informații. Probabil că Jeffrey nu o va lăsa să se 
apropie de Mark, după ceea ce se întâmplase ultima dată. Lena 
deschise din nou telefonul, ca să își asculte mesajele vocale. 


140 


Primul mesaj era de la un magazin de închiriere video din oraș, 
care o avertiza că era în întârziere cu casetele. Al doilea mesaj 
era de la Nan Thomas, iubita lui Sibyl. _ 

— Lena, spunea Nan cu vocea groasă, iritată. /ncă mai am 
toate lucrurile acelea ale lui Sibby. Dacă le vrei, dă-mi de știre. 
Eu nu..., se opri și apoi continuă, doar că... 

Lena se uită la ceas, întrebându-se cât o costa pe Nan felul 
acela bâlbâit de a vorbi. 

— Diseară în jurul orei 8 o să fiu la Suday's. O să am cutiile în 
mașină dacă le vrei. Să ne întâlnim acolo, altfel... și se opri din 
nou. 

Lena dădu repede înainte, fără să acorde importanţă restului 
mesajului. Suddy's era un bar vizitat de homosexuali, la 
periferia orașului Heartsdale. Pentru nimic în lume nu se va duce 
să se întâlnească cu iubita soră-sii într-un bar de homosexuali. 
Simţi că o lasă puterile când auzi următorul mesaj. Hank 
spunea: 

— Lee, Barry s-a îmbolnăvit. Trebuie să mă duc eu în locul lui 
diseară, probabil și mâine. 

Femeia închise ochii și se sprijini de perete în timp ce îl auzea 
pe Hank explicându-i că i-ar fi mai ușor să rămână la Reece 
peste noapte, deoarece a doua zi de dimineaţă avea o livrare de 
bere. Intră din nou în panică, apoi se supără pe el, fiindcă 
preferase să acţioneze ca un laş, lăsându-i un mesaj în loc să o 
sune și să-i explice direct. 

Merse în cealaltă parte a holului și se uită afară pe fereastră. 
În mijlocul școlii era un atrium, iar peste drum se vedea 
personalul de la cafenea curăţând mesele. Fu atât de absorbită 
de mișcările acestora, încât rată o parte din ultimul mesaj. 
Derulă înapoi și ascultă din nou: _ 

— Sunt pastorul Fine, Lena, începea mesajul. /mi cer scuze, 
dar va trebui să anulăm întâlnirea noastră de astă-seară. Unul 
dintre membrii parohiei mele s-a îmbolnăvit. Trebuie să mă duc 
să mă întâlnesc cu familia lui chiar acum. 

Lena închise telefonul exact când pastorul îi cerea să-l sune 
ca să reprogrameze întâlnirea. O să-l lase pe Jeffrey să se ocupe 
de problema asta. Nu era obișnuită să-și facă prea multe planuri 
dinainte, dar întâlnirea cu Fine reprezentase un punct de reper, 
care-i ocupase mintea cu ceva de făcut pentru seara aceea. Intr- 
o clipă, se văzu ducându-se acasă, într-o casă goală, complet 


141 


singură, și intră în panică. Își duse mâna la piept, simţindu-și 
inima bătând cu putere. Își dădu seama că transpira din nou și 
avea senzaţia că încheietura genunchilor îi era fierbinte și 
lipicioasă. Dorea să mai audă încă o dată mesajul lui Hank, să 
vadă dacă pierduse vreo nuanţă din vocea lui. Poate că-i lăsase 
vreo portiță de scăpare. Poate că se juca doar cu ea, făcând-o 
să-l roage să rămână. Soneria școlii sună puternic, un sunet care 
vibră în urechile Lenei. Privi în jur la holul gol, uitând pentru un 
moment unde se află și de ce. Ca trezită din vis, văzu imaginea 
unei femei care venea spre ea. Silueta acesteia era puţin 
estompată, apoi într-o clipă își dădu seama că se află la școala 
lui Jenny Weaver și că persoana care se apropia de ea pe holera 
Dottie Weaver. 

— La dracu'! zise ea cu o voce scăzută, uitându-se la telefonul 
mobil și dorindu-și din suflet ca acesta să sune. Îl deschise, ca și 
când ar fi vrut să dea un telefon, dar era prea târziu. Dottie 
Weaver se afla la mai puţin de trei metri de ea, ţinând în mână 
un manual aparent greu. 

Femeia se opri în hol cu o mină extrem de supărată. Avea 
ochii injectaţi, ca și când de cel puţin un an o ţinea tot într-un 
plâns. Pete roșii îi acopereau întreaga față. 

— Doamnă Weaver, spuse Lena, închizându-și din nou 
telefonul. 

Dottie dădu din cap ca și când ar fi fost prea nervoasă să 
spună ceva. 

— Tocmai vorbeam cu colegii de clasă și cu profesorii lui 
Jenny ca să vedem dacă putem afla ceva. 

— De ce n-o lăsaţi în pace? păru să se roage Dottie. De ce n-o 
lăsaţi să se odihnească în pace? 

— Îmi pare rău, îi spuse Lena femeii, și chiar era sinceră. 

— Era copilașul meu. 

— Știu, răspunse Lena, uitându-se din nou la telefon. 

— Aţi venit aici doar ca să-i acoperiţi numele de rușine, vreţi 
să demonstrați că era un copil rău! 

— Nu acesta este scopul. 

— Mincinoaso! strigă Dottie, aruncând cu cartea spre Lena. 
Acesteia îi scăpă telefonul, încercă să-l prindă, dar nu reuși. 
Cotorul cărții o lovi în stomac și ea icni. 

— Doamnă Weaver, începu, aplecându-se să ridice cartea. 


142 


— Școala mi-a cerut cartea înapoi, spuse Dottie, cu buza de 
jos tremurând. Luaţi-o fir'ar a dracului, luaţi-o și duceţi-vă cu 
toţii la dracu’! 

Lena încercă să închidă cartea fără să-i șifoneze paginile, apoi 
își ridică telefonul, care nu părea să se fi stricat. Dottie își șterse 
ochii cu un șervețel, apoi își suflă nasul. Nu pleca, iar Lena nu 
înţelegea de ce, până în momentul în care aceasta spuse: 

— Jenny iubea școala asta, zise femeia, ţinându-se cu ambele 
braţe de stomac, de parcă ar fi avut dureri. Îi plăcea nespus de 
mult să vină aici. 

Lenei i se păru că era un moment propice să rezolve această 
problemă. 

— Se întâlnea cu cineva, doamnă Weaver? 

Dottie clătină din cap. 

— Vă referiţi la un psihiatru? întrebă ea. 

— La un băiat, sugeră Lena. Se întâlnea cu băieţi? 

— Nu, zise Dottie foarte brutal, evident că nu, era doar un 
copil. 

Lena scutură din cap, simțind că o cuprinde un fel de groază. 

— Unele dintre fete spun că se vedea cu băieți. 

— Care fete? întrebă Dottie, uitându-se în jur, ca și când 
acestea ar fi trebuit să fie acolo. 

— Niște fete, îi răspunse Lena. Niște prietene de la școală. 

— N-avea prietene la școală, replică Dottie, mijindu-și ochii și 
având senzaţia că e un fel de păcăleală. Ce ziceau despre fiica 
mea? 

Lena se gândi o clipă cum să-i spună. 

— Că ea... 

— Că ea ce? întrebă Dottie. 

— Că umbla cu o mulţime de băieți. 

Palma veni imediat și o ustură câteva clipe, până când 
obrazul Lenei amorţi. Înainte ca Lena să fi putut să răspundă sau 
să reacționeze, Dottie Weaver îi întoarse spatele și ieși cu pas 
apăsat din școală. 

Ușa bibliotecii se deschise brusc și Brad se opri în cadrul ei, 
ținând-o deschisă pentru grupul de profesori pe care îi 
chestionase și care tocmai ieșea. Aceștia păreau obosiţi, puţin 
iritaţi, dar acest lucru i se păru normal Lenei, având în vedere că 
se apropia ora prânzului. Una dintre femei o privi, iar Lena își 
dădu seama din felul în care profesoara se uita la ea că aceasta 


143 


simţea că era în neregulă ceva. Ridică sprâncenele ca și când ar 
fi invitat-o să discute, dar Lena era prea șocată să răspunsă 
invitaţiei. 

— Lena? zise Brad. 

Ea dădu din cap că totul e în regulă, întrebându-se dacă mai 
avea obrazul roșu de la palma lui Dottie. Brad îi prezentă pe 
profesori, ale căror nume Lena le uită instantaneu, apoi spuse: 

— Ei știu despre zvonul acela. 

Lena clipi, neînțelegând despre ce era vorba. 

— Zvonurile despre Jenny, spuse Brad. Profesorii spun că și ei 
au auzit despre acest lucru. 

— Niciunul dintre noi n-a crezut asta, zise una dintre 
profesoare, și vocea ei sugera că se resemnase de multă vreme 
cu faptul că în școală se petreceau lucruri despre care nu știa 
niciun profesor. 

— Era o elevă bună, adăugă cealaltă profesoară. Foarte 
liniștită. Își preda temele la timp, mama ei ţinea legătura cu 
școala. 

Ceilalţi profesori aprobară din cap și Lena le întoarse gestul, 
dar era încă prea șocată ca să poată răspunde ceva. 

— Vă mulțumim foarte mult că ne-aţi acordat din timpul 
dumneavoastră, zise Brad, punând capăt întrevederii. Dădu 
mâna cu fiecare dintre profesori, iar când ajunse la ultimul toți îi 
aruncară o privire încurajatoare. 

— Îmi pare rău că nu am putut să vă ajutăm mai mult, spuse 
unul dintre ei. 

— Dacă ne mai aducem aminte de ceva vă sunăm, completă 
un al doilea. 

Femeia care o măsurase din ochi pe Lena vorbi ultima și ea îi 
spuse lui Brad: 

— Ai făcut o treabă excelentă, Bradley, sunt impresionată. 

Brad strălucea de mulțumire. 

— Vă mulţumesc, doamnă profesoară, spuse el, aplecând 
capul ca un cățeluș fericit. 

Așteptă până plecară profesorii și apoi o întrebă pe Lena: 

— A cui e cartea? 

— A lui Jenny Weaver, îi răspunse ea, dând foile să vadă dacă 
nu găsește vreun bilet sau ceva însemnări pe margine. Cartea 
era curată, la fel ca și celelalte ale fetei. 

— Cum a ajuns la tine? 


144 


Lena nu fu în stare să-i răspundă. 

— Ține-o, zise ea și îi dădu cartea. Du-o în biroul directorului 
și așteaptă-mă în mașină. 

e 

Parcarea de la barul Suddy's era aproape goală, chiar și la ora 
opt seara. Dacă viața lui Sibyl și a lui Nan ar fi putut să ofere 
vreun indiciu despre viața lesbienelor din oraș, atunci înseamnă 
că majoritatea erau acasă, uitându-se la seriale. Nu că Sibyl s-ar 
fi putut uita la ele, era oarbă, dar îi plăcea să le asculte, iar Nan 
îi povestea ce se întâmplă. 

Lena își încrucișă braţele, gândindu-se la sora ei și la felul în 
care arăta ultima oară când o văzuse. Nu atunci, la morgă, ci cu 
o zi înainte de a muri. Ca de obicei, Sibyl era plină de energie și 
râdea de ceva ce se întâmplase la una dintre orele sale. Mai 
presus de toate, lui Sibyl îi plăcea să predea și era foarte fericită 
când se afla în faţa elevilor. Probabil de aceea Lena avusese 
astăzi o reacţie atât de negativă faţă de școală. 

Fără să se mai gândească, Lena ieși din mașină. După toate 
standardele, barul Suddy's era foarte drăguţ. In comparaţie cu 
Hut, barul lui Hank din Reece, acesta era un palat. La exterior 
nu era mare lucru, probabil fiindcă nimeni nu dorea ca locul să 
atragă mai multă atenţie decât era nevoie. In afara unei 
reclame la berea Budweiser, care avea încorporat în logo un 
steag cu un curcubeu, clădirea avea un aspect absolut banal. 

Interiorul era însă mult mai dichisit, însă luminile ce coborau 
din tavan, până jos, creau o senzaţie de intimitate care îi 
displăcea Lenei. Se auzea o muzică delicată, iar globul de oglinzi 
rotitor se învârtea ușor deasupra unui spaţiu care părea să fie 
un ring de dans. Lena se simţise întotdeauna jenată de această 
parte din viața lui Sibyl și nu a înţeles niciodată de ce o 
persoană atât de plăcută la înfățișare, atât de energică și de 
prietenoasă ca sora ei își alesese acest fel de viaţă. Sibyl își 
dorise întotdeauna copii, întotdeauna își dorise să aibă cineva 
grijă de ea și s-o iubească. Pentru nimic în lume Lena nu și-ar fi 
putut imagina o astfel de viaţă pentru sora ei. 

Când, cu cincisprezece ani în urmă, Sibyl îi mărturisise Lenei 
că e lesbiană, răspunsul Lenei fusese scurt și sec: ba nu, nu ești. 
Chiar și după ce Sibyl se mutase împreună cu Nan, Lena 
încercase să se convingă singură că Sibyl nu e lesbiană. Pare 
banal de spus, dar Lena nu putea să-și imagineze decât că 


145 


aceasta era o etapă din viaţa lui Sibyl, de care va râde mai 
târziu, că până la urmă se va așeza la casa ei și va avea copii. 
Fiind surori gemene, lucrurile se complicau, fiindcă Lena simţise 
întotdeauna că o parte din propria ei persoană trăia în Sibyl și că 
o parte din Sibyl se regăsea în ea. Era neliniștitor gândul că 
Lena ar putea să aibă undeva, în psihicul ei, o înclinaţie 
homosexuală, ca Sibyl. 

Lena renunţă la toate aceste gânduri și traversă sala de bar. 
Două femei aflate la o masă din colţ o ignorară complet, părând 
mult mai interesate să se sărute decât să se uite la cine intră pe 
ușă. Barmaniţa citea un ziar și când Lena se apropie, ridică ochii 
și rămase uimită. 

— Cred că ești sora ei, spuse. 

Lena se așeză pe unul dintre scaunele de la bar, la o oarecare 
distanţă de ea. 

— Mă întâlnesc aici cu cineva. 

Femeia strânse ziarul, se apropie de Lena și îi întinse mâna. 

— Eu sunt Judy. 

Lena se uită la mână și i-o strânse cu oarecare reţinere. 
Barmaniţa era înaltă, cu părul lung și negru și cu o faţă în formă 
de inimă. Avea ochii de un castaniu intens și Lena putu să 
observe acest lucru pentru că femeia nu înceta să o privească. 

— Bere, vă rog, comandă Lena. Nu, mai bine un Jim Beam. 

Judy făcu o pauză, apoi se duse la raftul cu băuturi din spatele 
barului. 

— Sibyl nu bea niciodată, îi spuse ea, ca și când, prin 
extrapolare, asta ar fi trebuit să însemne că nici Lena, geamăna 
ei, nu trebuia să bea. 

— Și nici nu se culca cu bărbaţi, i-o întoarse Lena. 

Judy înțelese aluzia. 

— Jim Beam? 

— Da, răspunse, încercând să pară plictisită de toată situaţia, 
în timp ce își scotea banii din buzunar. 

Inainte de a veni, se schimbase într-o pereche de blugi și un 
tricou, decizie pe care acum o regreta. Arăta probabil mai 
lesbiană decât cele două femei din colț. 

— li plăcea sucul de merișor, spuse Judy. 

— Poţi să-mi dai o băutură dublă? zise Lena, aruncându-i 
peste tejghea o bancnotă de douăzeci de dolari. 

Inainte de a-i aduce comanda, Judy se uită din nou la ea. 


146 


— Ne pare tuturor rău. 

— Sunt sigură de asta, spuse Lena, conștientă că vocea ei 
sună fals. 

Privi lichidul închis la culoare din pahar și își aminti că ultima 
dată când băuse ceva fusese în noaptea în care murise Sibyl. 
Lenei nu-i plăcea alcoolul, ura senzaţia de pierdere a controlului. 
Nu că ar mai fi deţinut controlul a ceva în ultima vreme. Lena se 
uită la ceasul de deasupra barului. Mai erau cinci minute până la 
ora opt. 

— Cu cine te întâlnești aici? o întrebă Judy. 

Lena dădu peste cap paharul, dintr-o singură înghiţitură. 

— Jim Beam, zise ea, bătând cu degetul în pahar. 

Judy îi mai aruncă o privire și luă sticla de pe raft. 

Pentru a evita orice altă conversaţie, Lena se răsuci pe scaun, 
să vadă ringul de dans. Acolo, o femeie singură se bălăngănea 
în ritmul muzicii, cu ochii închiși. Exista ceva familiar în legătură 
cu ea, dar lumina era proastă și memoria Lenei încă nu lucra la 
întreaga capacitate. Totuși, continuă s-o urmărească, mirându- 
se de felul deosebit în care dansa, ca și când în întreaga 
încăpere nu s-ar mai fi aflat nimeni. Ca și când nimic altceva n- 
ar fi contat. Melodia se schimbă și Lena o recunoscu înainte ca 
versurile cântecului Debra cântat de Beck să răsune în boxe. 
Mark Patterson îi reveni din nou în minte. Exista ceva extrem de 
senzual și de tulburător în felul în care se mișca dansatoarea și 
care îi aducea aminte de Mark. O urmări, întrebându-se din nou 
ce se întâmplase cu Jenny Weaver. De ce avea Mark o 
asemenea influenţă asupra ei? Ce o fi cu băiatul ăsta de putea 
face o fetișcană de treisprezece ani să se prostitueze? Nu avea 
niciun sens. Lena se întreba dacă așa ar fi dansat și Mark 
Patterson, deși nu și-l putea imagina pe puști făcând ceva atât 
de curajos cum ar fi să stea în mijlocul unui ring de dans gol. 
Gândul o surprinse, Lena nu-și dăduse seama că ajunsese să 
facă presupuneri despre personalitatea lui Mark. Cunoștea atât 
de puține lucruri despre el și totuși, cumva, în subconștient, îi 
atribuise puștiului câteva trăsături foarte clare. 

Ca să rupă vraja, Lena se răsuci din nou pe scaunul de bar. 
Judy citea ziarul, iar în faţa Lenei se aflau paharul cu băutură și 
restul de bani. Se gândea dacă să lase un bacșiș, când își 
observă chipul în oglindă. Pentru o clipă, tresări și își dădu 
seama că așa trebuie să fi reacționat și Judy atunci când a intrat 


147 


ea în bar. Pentru o fracțiune de secundă, Sibyl fusese din nou 
acolo, iar inima Lenei bătu puternic în faţa acelei vedenii. 

Deodată, de afară se auziră voci ridicate și o mulţime de 
persoane pătrunseră în bar. Râdeau foarte zgomotos și erau 
îmbrăcate în uniforme de softball. Pantalonii aveau dungi albe 
pe laterale, iar cămășile albe aveau inscripţionat pe piept 
cuvântul BUSHWHACKERS. 

— Dumnezeule! mormăi Lena, înțelegând mesajul. 

Se ridică, recunoscând-o pe Nan Thomas în centrul grupului. 
Bibliotecara avea ochelarii înconjurați de o bandă roz 
luminiscentă, iar partea din faţă a cămășii era murdară de 
pământ ca și când ar fi alunecat pe jos. Spre deosebire de 
celelalte persoane din grup, Nan nu păru să o confunde pe Lena 
cu sora ei. De fapt, se încruntă puţin. Cineva o bătu pe Lena pe 
spate și ea se întoarse, surprinsă să-l vadă pe Hare Earnshaw 
stând lângă ea. Era îmbrăcat în blugi și într-un tricou cu 
Bushwhackers, iar pe cap avea o pălărie cu un B mare 
inscripţionat. 

— Ce mai faci, Lena? o întrebă el. 

Probabil din cauza alcoolului, înainte de a se putea controla, 
Lena exclamă cu surprindere în voce: 

— Eşti homosexual? 

Hare era medic în oraș. Lena se dusese de câteva ori la el în 
anii trecuți, pentru câte o răceală care nu-i mai trecea. 
Surprinderea ei îl făcu pe bărbat să zâmbească. 

— Joc în echipă, spuse, arătând inscripţia de pe tricou. Apoi se 
apropie de ea, făcându-i cu ochiul. Sunt cel care prinde. 

Lena făcu un pas înapoi, dând peste Nan. Era o mulţime de 
lume peste tot, prinsă în conversații despre meciul pe care-l 
jucaseră. Lena trase de gâtul tricoului, având din nou senzaţia 
de claustrofobie. Se îndepărtă de grup, îndreptându-se spre ușa 
din față. 

— Lee! strigă Nan și apoi se corectă, înainte ca s-o facă Lena. 
Lena! 

— Ti-am zis să nu-mi mai spui așa, rosti, încrucișându-și 
braţele. 

— Știu, spuse Nan, cu palmele ridicate a capitulare. Doar că 
Sibby îţi zicea mereu așa. 

Lena o opri. 


148 


— Putem să rezolvăm problema cu lucrurile? Trebuie să mă 
duc acasă. 

Vocea îi cobori când rosti cuvântul acasă, gândindu-se la casa 
aceea goală. Hank nu-i răspunsese la telefon când îl sunase la 
bar. Afurisitul nu voia să știe de ea. Era tipic pentru Hank să 
plece când avea mai multă nevoie de el. 

— Sunt afară în parcare, spuse Nan, ţinând ușa deschisă ca să 
iasă Lena care, la rândul ei, o aștepta pe Nan să iasă prima. Era 
una să-i ţină ușa Brad Stephens și cu totul alta să i-o ţină Nan. 
Lena refuza categoric să-i ţină o femeie ușa. 

Nan continuă să vorbească în timp ce mergeau prin parcare. 

— Am încercat să am grijă de ele așa cum avea ea, spuse, cu 
o detașare simulată în voce. Știi că Sibby era foarte ordonată. 

— Nu avea încotro, îi răspunse Lena, gândindu-se că o 
persoană oarbă depindea de ordinea în care-și ţinea lucrurile, ca 
să le mai poată găsi. 

Dacă Nan băgase de seamă ironia din vocea Lenei, nu păru 
să-i dea nicio importanţă. 

— Aici, spuse Nan, oprindu-se în faţa unei Toyota albe. 
Geamul dinspre șofer era deschis, așa că băgă o mână și 
deschise portbagajul. 

— Ar trebui să-ți ţii mașina încuiată, îi spuse Lena. 

— De ce? întrebă Nan cu un aer uimit. 

— Ai mașina parcată în fața unui bar de homosexuali. Cred că 
ar trebui să fii puţin mai atentă. 

Nan își puse mâinile în șold. 

— Sibyl a fost omorâtă într-un restaurant, în ziua mare. Chiar 
îți imaginezi că dacă eu încui ușile mașinii, asta o să mă 
protejeze? 

Avea dreptate, dar Lena nu era dispusă să recunoască asta. 

— N-am spus că s-ar putea să fii omorâtă, s-ar putea însă să-ţi 
vandalizeze cineva mașina. 

— Păi..., zise Nan și o clipă Lenei i se păru că vorbește Sibyl. 
Nu că Nan ar fi semănat cu ea, era doar atitudinea aceea de ce- 
o fi o fi, caracteristică lui Sibyl. Aici sunt câteva dintre casetele 
ei, continuă Nan, înmânându-i Lenei o cutie foarte mare. Ea le-a 
etichetat în braille, dar cele mai multe casete au propriile 
coperte. 

Lena luă cutia, surprinsă cât era de grea. 


149 


— Aici sunt câteva fotografii, zise Nan, punând încă o cutie 
peste prima. Nu știu de ce le ţinea. 

— Am rugat-o eu să le păstreze pentru mine, explică Lena, 
aducându-și aminte de ziua în care adusese fotografiile la Sibyl. 
Greg Mitchell, primul iubit al Lenei, tocmai o părăsise și Lena nu 
voia să aibă în casă fotografiile cu el. 

— O iau eu pe asta, spuse Nan, luând ultima cutie. 

Era mai mare decât celelalte două și o sprijini de genunchi în 
timp ce închidea portbagajul. 

— Aici sunt tot felul de chestii pe care le avea în dulap. Niște 
premii pe care le primise în liceu și o panglică de finiș care cred 
că e ata. 

Lena dădu din cap, mergând spre mașina ei. 

— Am găsit o poză cu voi două pe plajă, îi spuse Nan 

zâmbind. Sibyl era arsă de soare, arăta groaznic. 
_ Cum mergea în faţa lui Nan, Lena își permise să zâmbească. 
Işi aducea aminte de ziua aceea. Sibyl insistase să stea afară, 
deși Hank o avertizase că soarele era mult prea puternic. 
Ochelarii ei negri îi protejaseră ochii, dar când și i-a scos singura 
părticică de pe faţa ei care nu era roșie ca sfecla era zona din 
jurul ochilor. Câteva zile a arătat ca un raton. 

— Să vii sâmbătă să le iei, o auzi pe Nan spunând. 

— Ce-ai spus? 

— Am zis că poţi să vii pe la mine sâmbătă, să ne uităm prin 
celelalte lucruri. Am să donez școlii pentru nevăzători din 
Augusta calculatorul și echipamentul ei. 

— Ce alte lucruri? întrebă Lena, gândindu-se că Nan voia să 
arunce lucrurile lui Sibyl. 

— Mai multe hârtii, îi spuse Nan, așezând cutia jos. Chestii de 
școală, disertaţia ei, niște eseuri, treburi din astea. 

— Adică, vrei să spui că le arunci pur și simplu? 

— Le dau de pomană, nu sunt valoroase, spuse Nan ca și 
când ar fi vorbit unui copil. 

— Erau de valoare pentru Sibyl, răspunse Lena, conștientă că 
vocea ei urcase câţiva decibeli. Cum poţi să te gândești să le dai 
altcuiva? 

Nan privi în jos, apoi din nou la Lena. Încă mai avea în voce 
tonul acela de superioritate: 

— Ți-am spus că poți să vii să le iei, dacă-ţi convine. Sunt în 
braille. Nu poţi să le citeşti. 


150 


Lena râse amar, așezând și ea cutiile jos. 

— Ce iubită ai mai fost și tu! 

— Adică, ce dracu' vrei să spui? 

— În mod cert, lucrurile acestea au însemnat ceva pentru ea, 
altfel nu le-ar fi ţinut, spuse Lena. Dar n-ai decât să le dai de 
pomană. 

— Nu te supăra, zise Nan arătând cutiile, de câte ori a trebuit 
să te sun și să mă rog de tine să vii să iei lucrurile astea? 

— Asta-i altceva, spuse Lena căutându-și cheile în buzunar. 

— De ce? o întrebă Nan. Pentru că ai fost în spital? 

Lena aruncă o privire spre bar. 

— Mai încet, te rog. 

— Nu-mi spune mie ce să fac, zise Nan și mai tare. Și nu cred 
că ești îndreptăţită să pui la îndoială dragostea mea pentru sora 
ta, ai înţeles? 

— Dar nu asta am pus la îndoială, îi răspunse Lena, 
întrebându-se când au ajuns să se certe. Nu-și putea da seama 
de unde porniseră, dar Nan era evident enervată. 

— Pe dracu’, îi răspunse Nan. Crezi că ești singura de pe aici 
care a iubit-o pe Sibyl? Mi-am împărţit viaţa cu ea, cobori Nan 
vocea. Mi-am împărțit patul cu ea. 

— Da, știu..., tresări Lena. 

— Chiar știi? Fiindcă am să-ţi spun, Lena, că m-am săturat de 
felul în care mă tratezi. Ca și când aș fi un soi de paria. 

— Hei! o opri Lena. Nu eu sunt cea care joacă softball pentru 
barul Suddy's. 

— Nu știu cum a putut să se înţeleagă cu tine, comentă Nan, 
ca pentru sine. 

— Ce vrei să spui? 

— Toate tâmpeniile tale de polițistă misogină, de exemplu. 

— Misogină? repetă Lena. Adică tu mă faci misogină? 

— Și homofobă, îi răspunse Nan. 

— Homofobă? 

— Auzi, ești papagal sau ce dracu'? 

Lena simţi că-i iese foc pe nări. 

— Nu te pune cu mine, Nan! Nici nu știi măcar cum să te pui 
cu mine. 

Nan nu păru să priceapă avertismentul. 


151 


— De ce nu te întorci la bar, să-i cunoști pe câţiva dintre 
prietenii surorii tale, Lee? De ce nu vorbești cu oamenii care au 
cunoscut-o cu adevărat și cărora le păsa de ea? 

— Auzi, vorbeşti ca Hank, îi răspunse Lena. O, da, acum 
înţeleg, spuse ea, punând lucrurile cap la cap. Ai vorbit cu Hank 
despre mine. 

Nan strânse din buze. 

— Suntem îngrijoraţi în legătură cu tine. 

— Chiar așa? râse Lena. Minunat! Vitezomanul de unchi-meu 
și iubita lesbiană a surorii mele decedate își fac griji în legătură 
cu mine! 

— Da, răspunse Nan. Chiar ne facem! 

— E așa de absurd, răspunse Lena încercând să facă mișto. 

Băgă cheia în încuietoare și deschise portbagajul. 

— Vrei să-ţi spun eu ce este absurd? zise Nan. Ceea ce e 
absurd e că îmi pasă de ceea ce faci tu. Ce e o tâmpenie este că 
îmi pasă de faptul că-ţi irosești viața! 

— Auzi, Nan, nimeni nu te-a rugat să ai grijă de viaţa mea. 

— Nu, răspunse Nan, dar este ceea ce ar fi vrut Sibyl. Dacă 
Sibyl ar mai fi fost aici, ţi-ar fi spus același lucru, continuă pe un 
ton mai temperat. 

Lena înghiţi cu noduri, încercând să nu se lase afectată de 
vorbele lui Nan, mai ales că erau adevărate. Sibyl era singura 
persoană care ar fi putut într-adevăr să ajungă la sufletul ei. 

— Ea ţi-ar spune că ai nevoie de ajutor. Și-ar face griji în 
legătură cu tine. 

Lena se uită la cricul din portbagajul mașinii, pentru că era 
singurul obiect asupra căruia se putea concentra. 

— Ești atât de furioasă! urmă Nan. 

Lena râse din nou, dar râsul i se păru și ei la fel de gol. 

— Cred că am un motiv destul de bine întemeiat să fiu așa. 

— De ce? Fiindcă sora ta a fost omorâtă? Fiindcă tu ai fost 
violată? 

Lena se prinse cu mâna de portbagajul mașinii. Dacă lucrurile 
ar fi fost atât de simple, se gândi ea. Nu jelea numai moartea 
surorii ei, își jelea propria moarte. Lena nu mai știa cine este cu 
adevărat sau de ce se trezea în fiecare dimineaţă. Tot ceea ce 
fusese Lena înainte de viol nu mai exista. Nu mai știa cine este. 
Nan vorbi din nou și când făcu acest lucru, rosti numele Lui. 


152 


Lena văzu buzele lui Nan rostind cuvântul și văzu numele 
traversând spaţiul dintre ele, ca o otravă purtată prin aer. 

— Lee, spuse Nan, nu-l lăsa să-ţi distrugă viața. 

Lena continua să se ţină de mașină, sigură că dacă va da 
drumul portbagajului, genunchii ei vor ceda. Nan rosti numele 
Lui încă o dată, apoi spuse: 

— Trebuie să te ocupi de problemele tale, Lena, trebuie să te 
ocupi de ele acum sau n-ai să mai poţi merge mai departe. 

— Scutește-mă dracului, Nan! îi scăpă Lenei printre dinţi. 

Nan făcu un pas înainte vrând parcă să pună mâna pe umărul 
Lenei. 

— Pleacă naibii de lângă mine! zise Lena. 

Nan oftă adânc și renunţă. Se întoarse și se îndreptă spre bar, 
fără să se mai uite înapoi. 

e 

Lena stătea în parcarea goală de la Grant Piggly Wiggly, bând 
whisky ieftin direct din sticlă. Nu mai simțea demult gustul 
aspru, iar gâtul îi era amorțit de la atâta alcool, încât nici nu-și 
mai dădea seama când înghite. Pe scaunul de lângă ea se mai 
afla o sticlă pe care, probabil, o va bea înainte ca noaptea să se 
termine. Tot ce-și dorea era să stea în mașină în parcarea goală 
și să încerce să-și dea seama ce era de fapt cu viaţa ei. Într-o 
anumită măsură, Nan avusese dreptate. Lena trebuia să 
depășească acest moment, dar asta nu însemna că trebuia să 
vorbească vreunui idiot ca pastorul Dave Fine. Ceea ce trebuia 
să facă Lena era să pună laolaltă toate necazurile pe care le 
avusese și să nu-și mai facă griji pentru lucrurile mărunte. 
Trebuia pur și simplu să-și continue viaţa. Avea nevoie, se 
gândea ea, de o noapte să-și plângă de milă, ca să scape de 
toată durerea și să lase în urmă ceea ce i se întâmplase. 

Ascultă fragmente din casetele lui Sibyl, băgându-le una câte 
una în casetofon, să vadă ce-i pe ele. Ar fi trebuit să le 
marcheze, dar nu avea niciun pix la îndemână. Pe de altă parte, 
i se părea nepotrivit să scrie pe obiectele lui Sibyl, deși lui Sibyl 
nu i-ar fi păsat. Existau câteva casete care erau deja etichetate, 
cele mai multe dintre ele cu cântăreţi din Atlanta - Melanie 
Hammet, Indigo Girls și încă vreo două nume pe care Lena nu le 
recunoscu. Scoase ultima casetă, un fel de compilaţie de muzică 
clasică pe o parte și melodii ale formaţiei Pretenders pe cealaltă. 
O puse laolaltă cu restul. 


153 


Se întoarse înspre bancheta din spate și luă ultima cutie. Era 
mai grea decât celelalte și după ce reuși să o aducă pe scaunul 
din față din ea se împrăștiară o groază de fotografii. Cele mai 
multe dintre ele erau cu Greg Mitchell și cu ea, în diferite 
momente ale vieţii lor. Unele erau făcute pe plajă, bineînţeles, 
dar erau și câteva instantanee de când fuseseră la Chattanooga 
să vadă acvariul. Lenei i se umeziră ochi încercând să-și aducă 
aminte cum fusese ziua aceea, stând la rând ca să vadă 
expoziția, în bătaia brizei dinspre râul Tennessee, atât de 
puternică încât Greg stătuse în spatele ei, ca să nu-i fie frig. li 
era drag felul în care își simţise corpul în momentul în care el își 
trecuse braţele în jurul taliei ei și își sprijinise bărbia pe umărul 
ei. Fusese singura dată în viață, din câte-și putea aduce aminte, 
când se simţise cu adevărat fericită. Apoi rândul se deplasase, 
iar Greg se îndepărtase de ea, spunând ceva despre vreme sau 
ceva ce auzise la știri, și Lena începuse să se certe cu el fără 
niciun motiv. 

Mai răsfoi și alte teancuri de poze, sorbind cu grijă din sticla 
cu băutură. Depășise momentul de beţie, dar nu și pe acela în 
care să nu-i mai pese de nimic. Uitându-se la fotografii se 
întreba cum de fusese vreodată o vreme când își dorise 
compania unui bărbat sau cum era să fii singură cu un bărbat, 
ca să nu mai vorbim de momentele de intimitate. In ciuda a tot 
ce spusese când Greg o părăsise, Lena și-ar fi dorit ca acesta să 
se întoarcă la ea. 

Găsi fotografia despre care-i spusese Nan. Sibyl arăta într- 
adevăr îngrozitor, dar tot zâmbea aparatului de fotografiat. 
Aveau amândouă șapte ani în fotografie. La vârsta aceea păreau 
aproape identice, deși unul dintre dinţii din faţă ai lui Sibyl 
lipsea, fiindcă ea căzuse și se lovise de veranda din faţa casei. 
Dintele care-i crescuse în loc era ieșit în afară, dar acest lucru îi 
conferea lui Sibyl o anume personalitate, sau cel puţin așa 
spunea Hank. 

e 

Lena zâmbi, observând un teanc de poze prinse cu un elastic. 
Hank îi făcuse cadou o cameră de fotografiat când împlinise 
cincisprezece ani, iar Lena consumase două filme într-o singură 
zi, făcând poze la orice Îi trecea prin minte. Mai târziu, 
modificase singură pozele, combinând imagini din unele și din 
altele. Exista o poză pe care și-o amintea în mod deosebit și 


154 


Lena o căută în teanc până ce o găsi. Folosindu-se de o lamă de 
ras îi decupase suprafața, desprinzând doar pelicula aceea 
lucioasă, fără însă a găuri fotografia, și eliminase chipul lui Hank 
din scenă. În locul lui lipise imaginea lui Bonnie, labradorul pe 
care-l aveau pe atunci. 

e 

— Bonnie, suspină Lena, conștientă că plângea acum de-a 
binelea. 

Acesta era unul dintre motivele pentru care nu bea alcool. 
Câinele murise cu zece ani în urmă, iar ea îi deplângea moartea 
ca și când s-ar fi întâmplat cu o zi înainte. 

leși din mașină, luând sticlele de băutură cu ea. Voise să le 
scoată din automobil, fiindcă știa că o să bea până cade lată 
dacă le lăsa acolo. În timp ce mergea își dădu seama că era mai 
aproape decât crezuse de acel moment. Avea senzaţia că 
picioarele nu-i mai aparţin și se împiedică de câteva ori fără 
motiv. Magazinul se închisese de mai multe ore, dar ea se uită 
pe fereastră să se asigure că nimeni n-o vedea cum umblă 
împleticită prin parcare. Se sprijini cu mâna de clădire, dându-i 
ocol, cu cele două sticle într-o singură mână. Când ajunse în 
spatele magazinului luă mâna de pe perete și căzu, fiindcă 
genunchii n-o mai ţinură. Cumva reuși să se sprijine într-o 
singură mână ca să nu ajungă cu fața în jos, pe asfalt. 

— Ce rahat! înjură ea văzând tăietura din palmă, fiindcă nu 
simţise nicio durere. Se ridică în picioare, mai hotărâtă ca 
niciodată să arunce băutura. O să doarmă în mașină, ca să-i 
treacă o parte din beție, și apoi se va duce acasă, când va fi în 
stare. Împleticindu-se, aruncă sticla aproape goală în coșul de 
gunoi. Zgomotul pe care-l făcu sticla spărgându-se de metal îi 
făcu plăcere. Ridică cealaltă sticlă și o aruncă și pe aceea 
înăuntru, dar ea nu se sparse. Se gândi câteva clipe să se bage 
în coșul de gunoi și s-o scoată, dar se opri înainte de a face 
acest lucru. 

În spatele clădirii era un rând de copaci și Lena se duse până 
acolo cu picioare ca de vată, se chirci și se opinti să vomite. 
Alcoolul era mai amar acum decât atunci când îl băuse, iar 
gustul îi accentuă senzaţia de greață mai mult decât crezuse. 
Când termină de vomitat, în genunchi și icnind, se simți la fel 
cum se întâmplase și în mașina lui Hank. 


Hank, se gândi Lena, ridicându-se în picioare. Era atât de 
supărată pe el, încât o clipă îi dădu prin minte să se ducă la 
Reece, la barul lui, și să se certe cu el. Cu patru luni în urmă îi 
spusese că o să stea cu ea cât va avea nevoie. Unde mama 
dracului era el acum? Probabil la vreo întâlnire tâmpită a 
Alcoolicilor Anonimi, povestindu-le ce îngrijorat era el în legătură 
cu nepoata lui, vorbindu-le despre cum voia el s-o ajute... în loc 
să fie acolo și chiar s-o ajute. 

Mașina porni cu un zgomot plăcut. Lena acceleră pe loc și se 
gândi o clipă să ridice piciorul de pe frână și să intre cu mașina 
direct în vitrina de la Piggly Wiggly. Impulsul fu surprinzător, dar 
nu complet neașteptat. Un sentiment de neputinţă începea să o 
cuprindă, iar Lena nu se lupta să îl combată. Chiar și după ce 
vomitase alcoolul, mintea ei era încă intoxicată și era ca și când 
toate barierele s-ar fi rupt, iar mintea își permitea să se 
gândească la lucruri la care ea n-ar fi vrut să se gândească 
atunci când era trează. Se gândea la El. 

Drumul spre casă fu destul de riscant, Lena trecu de mai 
multe ori pe culoarea galbenă a semaforului. Aproape că intră 
cu mașina în tufișurile din spatele casei ei și frânele scrâșniră 
agresiv în momentul în care-și dădu seama de asta. Rămase în 
mașină, uitându-se la casa întunecată. Hank nici măcar nu 
binevoise să aprindă lumina de afară. Lena se aplecă și deschise 
torpedoul. Scoase de acolo revolverul de la serviciu și un 
încărcător. Clicul pe care-l făcu încărcătorul intrând în pistol îi 
răsună în urechi și Lena se trezi uitându-se la acesta într-o altă 
lumină. Privi lung la forma neagră metalică și chiar îl mirosi. 
Înainte de a-și da seama ce face, își puse ţeava în gură cu 
degetul pe cocoș. 

Mai văzuse cândva o fată făcând acest lucru. Femeia își 
pusese pistolul în gură și trăsese aproape fără nicio ezitare, 
convinsă că numai așa își va scoate din minte amintirile 
dureroase. Șocul acelei împușcături reverbera încă în mintea 
Lenei și lucrul pe care și-l amintea din ziua aceea era că o parte 
din creierii și din ţeasta femeii pătrunseseră în peretele din 
spatele ei. 

Lena ședea în mașină, respirând calm, simțind metalul rece 
pe buze. Atinse metalul cu limba, ca și când ar fi încercat să-și 
dea seama de situație. Cine o va găsi? Se va întoarce Hank 
dimineaţă devreme? Brad, se gândi ea, pentru că Brad o lua în 


156 


fiecare dimineaţă la lucru. Ce va gândi el văzând-o pe Lena așa? 
Ce repercusiuni va avea asupra lui Brad faptul de a o vedea cu 
țeasta sfărâmată? Va fi suficient de puternic să facă faţă acestei 
situaţii? Va putea oare Brad Stephens să-și vadă de viaţa și de 
slujba lui după ce o va găsi pe Lena în starea aceea? 

„Nu”, își zise. Scoase pistolul din gură și îi puse siguranţa, 
apoi îl închise din nou în torpedou. leși grăbită din mașină și 
alergă spre scările de la intrarea din spate a casei. Mâinile nu-i 
tremurară în timp ce descuie ușa și aprinse lumina din 
bucătărie. Traversă casa, aprinzând luminile peste tot pe unde 
mergea. Urcă la etaj, câte două trepte o dată, și făcu același 
lucru. Când termină, toată casa era luminată. Evident că acum 
oricine se uita pe fereastră putea s-o vadă. Lena o luă invers, 
stingând toate luminile, și cobori scările alergând. Ar fi putut să 
tragă perdelele și să închidă draperiile, dar simţea că-i face bine 
să se miște și să-și pună tot sistemul în funcţiune. Nu mai fusese 
la sala de sport de câteva zile, iar mușchii ei răspundeau cu 
plăcere mișcării. Când plecase din spital, medicii îi dăduseră 
medicamente cât să omori un cal, ca și când ar fi vrut să-i dea 
toate pastilele pe care le suporta un corp uman. Se gândeau că 
probabil îi va fi mai ușor să suporte ceea ce i se întâmplase dacă 
era sedată. Psihiatrul spitalului, cu care trebuise să vorbească, îi 
dăduse și Xanax. 

Lena se repezi din nou la etaj și deschise dulăpiorul cu 
medicamente din baie. Pe lângă cele obișnuite erau și o sticluță 
de Darvocet și un recipient plin cu Flexeril. Darvocetul era un 
analgezic iar Flexerilul era un puternic miorelaxant care o lăsase 
lată prima oară când îl luase. Încetase să le mai ia, deoarece, la 
vremea respectivă, era mai important să fie conștientă de ce se 
întâmplă în jurul ei decât să nu simtă durerea. Citi etichetele de 
pe sticlă, trecând peste modul de administrare. Erau cel puţin 
douăzeci de pastile de Darvocet și vreo patruzeci de Flexeril. 
Deschise robinetul de apă rece. Mâna nu-i tremură deloc în clipa 
în care o umplu cu apă. 

„Deci”, zise Lena, uitându-se la apa limpede și gândindu-se că 
ar trebui să spună ceva special despre viaţa ei. Nu era nimeni 
care să-i asculte spusele, așa că i se păru o tâmpenie să 
vorbească cu ea însăși în acest moment. Nu crezuse niciodată 
cu adevărat în Dumnezeu și era puţin probabil să se întâlnească 
în cer cu Sibyl. Acolo, sus, nu vor fi pentru ea niciun fel de 


157 


drumuri aurite pe care să umble. Nu s-ar fi putut spune că Lena 
era o mare cunoscătoare în probleme de religie, dar era sigură 
că acela care se sinucide, indiferent de religie, nu va fi primit în 
cer așa cum se cuvine. 

Se așeză pe scaunul de toaletă, gândindu-se la asta. Pentru o 
clipă se întrebă dacă mai era beată sau nu. Probabil că nu s-ar fi 
gândit să se sinucidă dacă ar fi fost trează. Oare? Lena se uită în 
jur, baia nefiind locul ei preferat din casă. Faianţa era portocalie 
și chituită cu alb, o schemă foarte la modă în anii șaptezeci, 
când fusese construită casa, dar care acum era cam demodată. 
Incercase cumva să rezolve problema culorii, adăugând și altele: 
un grătar de baie albastru-închis în faţa căzii, o acoperitoare 
verde-închis pentru cutia de Kleenex de lângă toaletă. 
Prosoapele se asortau cu aceste culori, dar nu foarte plăcut. Nu 
se putea face nimic ca lumea în legătură cu baia, așa încât i se 
părea foarte potrivit să moară acolo. 

Deschise sticlele și răsturnă pastilele pe măsuţa de toaletă. 
Pastilele de Darvocet erau mari, dar cele de Flexeril erau mici, 
ca bomboanele de mentă. Le amestecă, punând una mare și 
una mică, apoi le aranjă pe cele mari cu cele mari și pe cele mici 
cu cele mici, bău apă și își dădu seama că într-o oarecare 
măsură nu era foarte serioasă. 

„Bravo, își zise Lena, asta este pentru Sibyl.” Deschise gura și 
își aruncă un Darvocet. „Asta e pentru Hank”, zise, întărindu-și 
spusele cu un Flexeril. Pentru că era prea mic, luă două, după 
care luă două Darvocet. Nu le înghiţi, vrând să le ia pe toate 
deodată, și i se păru că trebuie să mai numească o persoană. 
Avea gura plină când rosti numele lui, așa că sunetul ieși 
înfundat. 

„Astea sunt pentru tine, zise, trăgându-și și celelalte pastile 
de Flexeril în palmă. Acestea sunt pentru tine, nenorocitul 
dracului!” 

Işi băgă toate pastilele în gură și își dădu capul pe spate. Se 
opri la jumătatea gestului, văzându-l pe Hank în pragul ușii. 
Niciunul nu scoase o vorbă, dar se uitau unul în ochii celuilalt. El 
stătea acolo, cu braţele la piept și cu gura strânsă. 

— Hai, dă-i drumul, zise el. 

Lena stătea pe scaunul de WC cu pastilele în gură. Câteva 
începuseră să se topească și simţi un gust acru, ca de talc, 
formându-se în cerul gurii. 


158 


— N-am să chem ambulanţa, dacă asta crezi. Hai, dă-i 
drumul, dacă asta vrei să faci! 

Lena simţi că-i amorţește limba. 

— Ți-e frică? întrebă Hank. Ți-e prea frică să apeşi pe trăgaci 
și prea frică să înghiţi pastilele. 

Lenei îi dădură lacrimile, din cauza gustului neplăcut din gură, 
dar nu înghiţi. Se simţea înțepenită. De cât timp o urmărea? Era 
acesta vreun fel de test, pe care ea tocmai îl picase? 

— Hai, dă-i drumul, strigă Hank cu putere și vocea îi răsună în 
camera îmbrăcată în faianţă. 

Lena deschise gura și începu să scuipe pastilele în mână. Dar 
Hank o opri. Traversă odăiţa din doi pași și îi prinse capul în 
mâini, punându-i una peste gură și pe cealaltă în spatele 
capului, ca să nu se poată feri. Lena își înfipse unghiile în 
mâinile lui, încercând s-o smulgă pe cea de pe gură, dar nu 
reuși. Căzu de pe scaunul de toaletă în genunchi, dar el 
continuă să-i ţină capul în mâini. 

— Înghite-le, îi comandă Hank, cu vocea aspră și joasă. Dacă 
asta vrei să faci, înghite-le odată! 

Ea începu să dea din cap într-o parte și-n alta, încercând să-i 
spună că nu, că nu voia să facă acest lucru, că nu putea să facă 
acest lucru. Unele pastile începuseră să-i alunece pe gât și 
încerca să le oprească încordându-și mușchii gâtului. Inima îi 
bătea cu putere, aproape să-i explodeze. 

— Nu? întrebă Hank. Nu? 

Lena continua să dea din cap, încercând să se elibereze din 
prinsoarea lui. Hank îi dădu drumul și ea căzu lovindu-se cu 
capul de marginea căzii. El ridică de capacul toaletei, o trase 
până la WC, o apăsă cu capul în vasul toaletei, iar ea deschise 
gura, înecându-se, scuipând pastilele. Icnetele se repetară de 
câteva ori, până când scuipă tot. Cu degetele își curăţă gingiile 
și cu unghiile își rase limba de resturile dizolvate de pastile. 
Hank era în picioare și când se uită la el își dădu seama că era 
extrem de nervos. 

— Nenorocitule, spuse, ștergându-se la gură cu dosul mâinii. 

Hank mișcă un picior și Lena crezu că o s-o lovească. Se 
chirci, anticipând lovitura care însă nu veni. 

— Spală-te, curăță-te, îi spuse el, măturând cu palma 
desfăcută pastilele rămase pe marginea WC-ului și pe jos. 
Curăţă mizeria asta de aici! 


159 


Lena făcu ceea ce i se spuse, umblând în patru labe ca să 
strângă pastilele de Darvocet. Hank se rezemă de perete, cu 
braţele la piept. Vocea îi suna mai blând și, când se uită la el, fu 
surprinsă să-l vadă că are lacrimi în ochi. 

— Dacă mai faci vreodată chestia asta..., spuse el și își 
întoarse privirea, își puse mâna la gură, ca și când ar fi încercat 
să-și oprească vorbele. Eşti tot ce mi-a rămas pe lume, fetiţo. 

Lena plângea și ea acum. 

— Știu, Hank. 

— Să nu..., începu el. 

— Să nu ce? întrebă Lena. 

Hank se lăsă să alunece și se așeză pe podea, cu mâinile în 
lături, apoi se uită direct în ochii ei, parcă încercând să găsească 
anume ceva. 

— Să nu mă părăsești, șopti el, și vorbele lui atârnau în aer ca 
un nor negru. 

Distanţa dintre ei era mai mică de un metru, dar Lenei i se 
păru că este un abis fără sfârșit. Ar fi putut să îl atingă, ar fi 
putut să-i mulțumească, ar fi putut să-i promită că nu va mai 
încerca niciodată să facă așa ceva. Ar fi putut să le facă pe toate 
la un loc. Dar se mulțumi să-și strângă pastilele de pe podea, 
una câte una, și să le arunce în vasul toaletei. 


160 


MARTI 


Capitolul 10 


— Stai cuminte, Sam, zise Sara, încercând să-l țină nemișcat 
pe puștiul neastâmpărat, de vreo doi ani, căruia încerca să-i 
asculte plămânii. 

— Stai cuminte pentru doamna doctor, Sammy, spuse și 
mama lui, cu o voce cântată. 

— Sara? întrebă Elliot Felteau, care lucra la clinică, vârându-și 
capul pe ușa cabinetului. 

Sara îl angajase pe Elliot ca s-o ajute la clinică pe când acesta 
abia își terminase rezidenţiatul, dar până în prezent își 
petrecuse cea mare parte a vremii dădăcindu-l. Era un fel de 
compromis, fiindcă dacă ar fi angajat un medic mai în vârstă, 
acesta ar fi insistat asupra unei forme de parteneriat, iar Sara 
nu-și permitea să renunţe la controlul asupra afacerii. Muncise 
mult prea mult ca să ajungă unde ajunsese și nu era dispusă să 
asculte de indicațiile altcuiva. 

— lertaţi-mă, își ceru scuze Elliot față de mama copilului, apoi 
i se adresă Sarei. l-ai spus cumva lui Tara Collins că Pat are voie 
să joace fotbal în week-end-ul acesta? Vrea un certificat medical 
pentru ca școala să-i permită să joace în echipă. 

Sara se ridică în picioare, ţinându-l pe Sam în brațe, cu 
piciorușele trecute pe după talia ei. Il așeză mai bine pe un șold 
și îl întrebă pe Elliot cu o voce scăzută: 

— De ce-mi pui tu întrebarea asta? 

— Fiindcă a sunat mama lui și m-a cerut pe mine, spuse el. 
Zicea că nu vrea să te deranjeze. 

Sara încercă să desfacă pumnii lui Sam din părul ei. 

— Nu, n-are voie să joace săptămâna asta, îi răspunse. l-am 
spus de vineri asta. 

— E doar un joc de prezentare. 

— Are o lovitură la cap, îi explică Sara lui Elliot, cu un ton de 
avertizare. 

— Bine, spuse Elliot, ieșind pe ușă. Cred că și-au închipuit că 
pe mine or să mă convingă mai ușor. 


161 


Sara inspiră adânc, se calmă și se întoarse. 

— Scuzaţi-mă, zise, așezându-se pe scaun. 

Din fericire, Sam încetase să se mai fâţâăie și ea începu să-l 
consulte la plămâni. 

— Pat Collins joacă în sferturi și este vedeta lor, spuse mama 
copilului. Nu-l veţi lăsa să joace? 

Sara evită întrebarea. 

— N-are nimic la plămâni, îi răspunse ea, referindu-se la 
copilaș. Aveţi grijă totuși să-i daţi antibioticele. 

Tocmai ridicase copilul în brațe să i-l dea mamei lui, când se 
opri. Îi ridică bluza și se uită la pieptul, apoi la spatele lui. 

— S-a întâmplat ceva? 

Sara dădu din cap că nu. 

— E bine, îi spuse ea și chiar așa era. 

Nu exista nicio suspiciune de abuz. Evident, Sara crezuse 
același lucru și despre Jenny Weaver. 

Deschise ușa care dădea în camera asistentelor. Molly 
Stoddard, asistenta ei, era acolo și scria o trimitere la laborator. 
Așteptă până ce femeia termină, apoi îi dictă instrucțiunile 
pentru Sam. 

— Te rog să fii atentă, vreau să urmăresc felul cum evoluează 
cazul. 

Molly dădu din cap scriind în continuare. 

— Vă simţiţi bine azi? 

Sara se gândi puţin, apoi decise că nu. Nu făcea bine. De fapt, 
era extrem de încordată și fusese astfel de la confruntarea cu 
Lena din ziua precedentă. Se simţea vinovată și rușinată pentru 
că își dăduse frâu liber furiei. Lena își făcuse doar treaba, 
indiferent ce credea Sara despre acest lucru. Fusese un gest 
neprofesional să pună sub semnul întrebării felul în care Lena își 
făcuse datoria, mai ales în fața lui Jeffrey și, mai presus de asta, 
ceea ce-i șoptise la ureche era cu totul de neiertat. Fusese 
răutate curată. Sara nu era genul de persoană care să se simtă 
bine făcând vreo răutate, nu era genul care să atace și, cu cât 
se gândea mai mult, cu atât își dădea seama că o atacase pe 
Lena. Dintre toate persoanele, Sara ar fi trebuit să știe cel mai 
bine acest lucru. 

— Hei, o întrerupse Molly. Sara? 

— Da. Mă scuzi, tocmai... și făcu un semn cu capul spre 
cabinetul ei, ca să aibă un motiv să iasă pe hol. 


162 


O lăsă pe Sara să iasă prima, apoi închise ușa după ea. Molly 
Stoddard era o femeie nu prea înaltă, destul de solidă, cu o față 
plăcută. Spre deosebire de Sara, asistenta era întotdeauna 
îngrijită, avea o uniformă albă, apretată ca o coală de hârtie. 
Singura bijuterie pe care o purta era un lănţișor subţire din 
argint, pe care-l ţinea ascuns sub gulerul uniformei. Unul dintre 
cele mai deștepte lucruri pe care le făcuse Sara fusese acela de 
a o fi angajat pe Molly ca asistentă. O vreme, simţise nevoia să-i 
scoată de pe cap boneta și să-i ciufulească părul sau, cu totul 
accidental, să verse ceva pe halatul ei impecabil. 

— Ai cinci minute până la următorul pacient, îi spuse Molly. Ce 
s-a întâmplat? 

Sara se sprijini de peretele din spatele ei și-și vâri mâinile în 
buzunarele halatului alb. 

— Ne-a scăpat ceva? întrebă ea. Mi-a scăpat mie ceva? 

— Weaver? întrebă Molly, deși Sara își dădu seama din reacţia 
femeii că știa la cine se referă. Mi-am pus și eu aceeași 
întrebare și răspunsul este că nu știu. 

— Cine ar face așa ceva? întrebă Sara și apoi își dădu seama 
că Molly habar nu avea despre ce vorbește. Detaliile autopsiei 
nu le făcuse publice și, deși Sara avea deplină încredere în 
Molly, nu dorise să i le împărtășească. Probabil că nici lui Molly 
nu i-ar fi plăcut să le audă. 

— Puștii sunt greu de înţeles, spuse Molly. p 

— Mă simt responsabilă, îi spuse ea asistentei. Imi dau seama 
că ar fi trebuit să o protejez la momentul potrivit sau să-i fi 
acordat mai multă atenţie. 

— Păi, examinăm între treizeci și patruzeci de copii pe zi, șase 
zile pe săptămână. 

— Asta sună ca munca într-o fabrică, la linia de asamblare. 

Molly ridică din umeri. 

— Probabil că așa și este, spuse ea. Facem și noi ce putem, 
avem grijă de ei, le dăm tratamente, le ascultăm problemele, ce 
altceva să mai fie? 

— Tratează-i și aruncă-i în stradă, zise Sara, aducându-și 
aminte de o expresie rostită adesea la Urgenţă pe când lucra ea 
acolo. 

— Asta și facem, zise Molly. 

— Nu m-am întors aici ca să lucrez astfel, spuse Sara. Intenţia 
mea a fost să facem un lucru cât se poate de bun. 


163 


— Și asta faci, Sara, o asigură asistenta. Se apropie un pas și 
puse mâna pe brațul Sarei. Ascultă, draga mea, cred că înţeleg 
prin ce treci și știu mai bine decât oricine cât suflet pui în ceea 
ce faci. Așteptă o clipă. Cred că uiţi cum era doctorul Barney. Pe 
vremea lui chiar că parcă era linia de asamblare. 

— Cu mine întotdeauna a fost foarte cumsecade, spuse Sara. 

— Pentru că te plăcea, spuse Molly. Dar pentru fiecare puști 
pe care-l plăcea, mai erau încă zece pe care nu putea să-i 
sufere, iar spre sfârșit ţi-i pasase ţie pe toți cei nesuferiţi. 

Sara dădu din cap, negând. 

— Nu-i adevărat, n-a făcut așa. 

— Sara, insistă Molly, întreab-o pe Nelly. Lucrează aici de mai 
multă vreme decât mine. 

— Adică, vrei să spui că ăsta este standardul meu: să fiu mai 
bună decât doctorul Barney? 

— Standardul tău este să-i tratezi pe toţi copiii la fel. Tu nu ai 
favoriţi, spuse Molly, indicând pozele de pe pereți. Câte 
fotografii cu copii avea dr. Barney pe pereţi? 

Sara făcu un gest din umeri că nu știe, deși cunoștea 
adevărul. 

— Niciunul. Ești mult prea exigentă cu tine, îi spuse Molly și n- 
o să reușești să rezolvi nimic. 

— Pur și simplu aș vrea să fiu mai atentă decât până acum, îi 
spuse Sara. Poate o să reușim să mai reducem din numărul ăsta 
mare de consultaţii, ca să avem mai mult timp pentru fiecare 
pacient. 

Molly râse înfundat. 

— Abia dacă sunt destule ore într-o zi ca să-i vedem pe toți 
cei programati. Între pacienţii de aici și morgă... 

— Poate ar trebui să plec de la morgă, o opri Sara. 

— Ce-ar fi dacă ai mai angaja un doctor? îi sugeră Molly. 

Sara își sprijini capul de perete, gândindu-se. 

— Nu știu. 

Ușa se zgudui când cineva bătu cu putere în ea. 

— Dacă e Elliot..., începu Sara, dar nu era el. 

Nelly, recepţionera clinicii încă de când era Sara mică, 
deschise ușa. 

— Nick Shelton e la telefon, spuse. Vrei să-i transmiți un 
mesaj? 

Sara dădu din cap că nu. 


164 


— O să vorbesc eu cu el, zise, apoi așteptă ca Molly să plece, 
înainte de a ridica receptorul. 

— Bună, frumoaso! o salută Nick cu accentul lui sudist. 

Sara zâmbi discret. 

— Salut, Nick. 

— Tare mi-ar plăcea să am puţin timp ca să flirtez cu tine, îi 
spuse el, dar am o ședință în câteva clipe. Foarte repede, zise, și 
Sara îl auzi căutând ceva prin niște hârtii. N-am aflat nimic în 
legătură cu castrarea feminină, cel puţin nu în Statele Unite, dar 
nu cred că te surprinde această informaţie. 

— Nu, răspunse Sara. Ceva atât de neobișnuit ar fi apărut cu 
certitudine în ziare. 

— Acum câţiva ani, în Franţa o femeie a fost acuzată pentru a 
fi făcut peste cincizeci de astfel de operaţii. Dacă-mi aduc bine 
aminte, era din Africa. 

Sara dădu din cap, întrebându-se cum era posibil ca o femeie 
să facă așa ceva unui copil. 

— Ce știi până acum despre chestia aceasta? întrebă Nick. 

— Infibulaţia intră sub incidența MOGF, spuse ea, folosind un 
acronim pentru mutilarea organelor genitale feminine. Este 
practicată uneori în Orientul Mijlociu și în unele zone din Africa. 
Este cumva corelată cu religia. 

— Mă rog, da, în aceeași măsură în care atentatele sinucigașe 
sunt legate de religie, o corectă Nick. In zilele noastre poţi să 
găsești o justificare religioasă aproape pentru orice. 

Sara scoase un sunet care arăta că e de acord. 

— In general, continuă el, este un obicei transmis de la o 
comunitate la alta. Cu cât grupul este mai puţin educat, cu atât 
este mai probabil să recurgă la asemenea operaţii. Nu există un 
argument religios întemeiat pentru justificarea lui, dar bărbaţilor 
din acea regiune le place să se asigure că femeile lor nu calcă 
strâmb. 

— Așa încât fac tot ceea ce este posibil ca ele să nu aibă 
parte de sex. O soluție perfectă. Dacă asta li s-ar întâmpla 
bărbaţilor de acolo, Africa și Orientul Mijlociu ar fi un crater gol. 

Nick nu spuse nimic, apoi Sara se simţi vinovată de a-l fi 
inclus în aceeași oală. 

— lmi pare rău, Nick, doar că... 

— Nu-mi explica, n-are rost să-mi explici, Sara, îi zise el cu un 
ton blând. 


165 


— Altceva? întrebă Sara după un moment de tăcere. 

— Păi..., începu el și îl auzi din nou răsfoind prin hârtii. După 
operaţie picioarele se leagă pentru a grăbi procesul de 
vindecare. Făcu o pauză, vrând parcă să-și tragă răsuflarea. În 
multe situaţii se cos labiile, așa cum era la fetița pe care ai 
autopsiat-o tu, și se lasă doar o mică deschidere pentru 
menstruație. 

— Am citit despre chestia asta, confirmă Sara. Ştia de 
asemenea că femeile de la sate care nu erau mutilate erau 
considerate puţin dezirabile pentru o căsnicie. 

— Ata pe care ai scos-o din zona respectivă arată ca orice fel 
de aţă. Am trimis mostre la laborator și cei de acolo sunt destul 
de siguri că poţi să o cumperi de la orice supermarket. Păru să 
se gândească. Crezi că acela care a făcut asta are oarecare 
experienţă medicală? 

— Ai fotografiile în față? 

— Da, spuse el. Arată neprofesionist, dar nu rudimentar. 

— Sunt de acord, zise ea, gândindu-se că oricine o fi făcut 
cusătura fetei se pricepea să lucreze cu acul. 

— Am citit o statistică, spuse Nick. O bună parte dintre fetele 
supuse acestei operaţii mor din cauza șocului. Nu se folosește 
anestezic, dacă înţelegi ce vreau să spun. De cele mai multe ori, 
pentru a realiza tăietura se folosește o bucată de sticlă spartă. 

Sara se cutremură, dar încercă să-și păstreze calmul. 

— Ai vreo idee, de ce s-a făcut o astfel de operaţie aici, la noi? 

— Adică, de ce i s-a făcut unei persoane care nu face parte 
din populaţia imigrantă? întrebă el, dar n-o lăsă să răspundă. 
Acolo această operaţie se face pentru a fi siguri că fata rămâne 
pură. De obicei, soţul este cel care o deschide, în noaptea nunții. 

— Puritate, zise Sara, gândindu-se intens la acest cuvânt. 
Jenny Weaver îl folosise când îi vorbise despre mama ei. 

— Era virgină? întrebă Nick. 

— Nu, răspunse Sara, și judecând după dimensiunea orificiului 
vaginal, în comparaţie cu meatul urinar, fusese activă sexual 
înainte de castrare, probabil cu mai mulţi parteneri. 

— l-ai făcut analizele pentru BTS!-uri? 

— Da, răspunse Sara, rezultatele au ieșit negative. 

— Oricum, merita să încerci. 

— Altceva? 


l Boli cu transmitere sexuală. (n.tr.). 


Nick rămase tăcut câteva secunde, apoi o întrebă: 

— Ai vorbit cu Jeffrey săptămâna asta? 

— Da, am vorbit, îi răspunse Sara, simțindu-se puţin jenată. 

— Spune-i că desenul pe care mi l-a trimis nu l-am găsit în 
calculatoarele noastre. Noi l-am trimis prin fax la FBI, să-l 
verifice, dar, mă rog, știi, durează o vreme. 

— Despre ce desen este vorba? întrebă Sara. 

— Un tatuaj, nu știu, zicea că este un tatuaj desenat între 
degetul mare și arătător. 

— Am să-i spun. 

— La cină? 

— Ce vrei să spui, Nick? râse Sara. 

— Dacă nu ești foarte ocupată, am să vin pe capul tău în 
week-end. 

Sara zâmbi. Nick o invitase de mai multe ori să iasă cu el, mai 
ales din curtoazie. Era cu vreo treizeci de centimetri mai scund 
decât ea și purta bijuterii din aur într-o cantitate nepermis de 
mare pentru un bărbat. Avea mari îndoieli că Nick ar fi crezut că 
are vreo șansă cu ea, dar el era genul de om căruia nu-i plăcea 
să scape nicio ocazie. 

— Ca să zic așa, sunt iarăși cu Jeffrey, îi spuse ea. 

— Adică, numai zici așa? 

— Adică, spuse ea, suntem din nou împreună. 

Nick acceptă refuzul cu umor, ca de obicei. 

— Nu poţi să te superi pe un bărbat că încearcă, nu-i așa? 

După ce-și luară rămas-bun, Sara rămase pe scaun, gândindu- 
se la ce-i spusese Nick. Trebuia să existe o legătură între dorinţa 
de puritate a lui Jenny și castrare. Îi lipsea o informaţie. Probabil 
ceva extrem de evident, se întreba Sara. Ce ar fi putut să o facă 
pe fată să se simtă impură? Din păcate, singurul lucru la care se 
putea gândi era sexul. 

Jenny Weaver fusese activă din punct de vedere sexual. Poate 
că vina pe care o resimţise din cauza promiscuităţii sale sexuale 
să fi depășit limita de suportabilitate a fetei. Apoi, exista o 
problemă și mai gravă legată de persoana care-i făcuse operaţia 
de mutilare. Nu era ceva ce fata să-și fi făcut singură. Ar fi 
leșinat din cauza șocului și a durerii înainte să termine. Trebuia 
să mai fie implicată încă o persoană. Cineva care să fie în stare 
să taie până la sfârșit și să coasă. Probabil că Jenny băuse până 
când leșinase sau cumpărase analgezice sau miorelaxante de la 


167 


cineva din școală. La liceu exista o adevărată farmacie. Oricare 
dintre elevii care ar fi avut banii necesari ar fi putut să 
aprovizioneze o întreagă sală de operaţii. 

Nelly întredeschise ușa și spuse: 

— Patterson e aici. Apoi adăugă cu un glas conspirativ: fără 
mamă. 

Sara se uită la ceas. Mark ar fi trebuit să vină în dimineața 
zilei anterioare. Faptul că venise astăzi îi strica programările. 

— Du-l, te rog, pe băiat în cabinetul șase, zise ea. Spune-i să 
mă aștepte. 

— Care băiat? zise Nelly. E Lacey, fata. 

Sara se ridică de pe scaun. 

— A zis de ce a venit? 

— Doar că nu se simte bine, îi răspunse Nelly, apoi murmură 
din nou. Nu arată deloc bine, dacă mă întrebi pe mine. 

— De ce vorbești încet? îi răspunse Sara, tot în șoaptă. 

Nelly începu să zâmbească, intră în cabinet, închise ușa și 
spuse: 

— Se comportă ciudat. Nu e cu maică-sa. 

Sara simţi cum i se zbăârlește părul pe ceafă. 

— De când așteaptă? 

— Nu demult, îi răspunse Nelly. S-o duc în cabinetul șase? 

Sara dădu din cap că da, simțind un ghem în stomac. Ridică 
receptorul să îl sune pe Jeffrey, apoi se răzgândi. Lacey venise la 
clinică pentru că avea încredere în Sara, iar ea nu îi va înșela 
încrederea. In cel mai bun caz, fata avea nevoie de ajutor. 
Indiferent de ce legi încălca deocamdată, acestea puteau să mai 
aștepte până ce va fi văzut despre ce e vorba și se va fi asigurat 
că fata e bine. Sala de consultaţii numărul șase se afla în partea 
din spate a clădirii, în capătul holului în formă de L. În mod 
normal, era rezervată copiilor extrem de bolnavi sau era folosită 
ca sală de așteptare pentru părinţi, cât timp ea discuta cu copiii 
lor despre sex, despre anticoncepţionale sau despre orice alte 
lucruri pe care ei simțeau nevoia să le discute în particular cu 
pediatrul. Sara își închipui că Molly o plasase pe Lacey în 
cabinetul șase ca să-i câștige încrederea. Copiii nu apar așa, din 
senin, la clinică, fără părinţi, nici chiar cei mai mari, care au 
permis de conducere. Molly aștepta în dreptul sălii de consultaţii 
în momentul în care Sara dădu colţul, ca să ajungă în cabinet. Îi 
înmână fișa medicală a lui Lacey Patterson și spuse: 


168 


— Sunt în cabinetul doi, dacă ai nevoie de mine. 

Sara deschise dosarul fetei ca să-și revadă notițele de la 
ultima ei vizită, deși îl verificase doar cu câteva zile în urmă. Cu 
două luni înainte fata se prezentase la medic suferind de ceea 
ce părea să fie o infecţie streptococică a căilor respiratorii 
superioare. Sara îi prescrisese antibiotice, urmând să schimbe 
eventual medicaţia în funcție de rezultatele de laborator. Mai 
dădu câteva pagini, dar foaia roz cu rezultatele de laborator era 
absentă. Tocmai voia să-i vorbească lui Molly când auzi un 
zgomot care venea din cabinetul de consultaţii. 

— Lacey? întrebă Sara, dând ușa de perete. Ce s-a...? 

Se opri la mijlocul întrebării, gândindu-se că ultima dată când 
mai văzuse o persoană așa de palidă fusese la morgă. Fata 
şedea pe un scaun lângă masa de consultații, ţinându-se cu 
mâinile de stomac. În ciuda vremii calde, purta o haină galbenă 
de ploaie. Era încovoiată, strângându-se cu brațele de burtă, ca 
și când ar fi avut dureri. 

Sara puse mâna pe spatele fetei și rămase surprinsă de cât 
de slabă era. Lacey tremura de-i clănțăneau dinţii, dar reuși să 
spună: 

— Trebuie să vorbesc cu dumneavoastră. 

— Haide, vino aici, zise Sara, ajutând-o să se ridice în picioare. 
Vino să te așez pe masa de consultaţii. 

Lacey ezită, dar Sara o ajută să se așeze pe masă. 

— Eu nu... începu fata, dar tremura atât de tare încât nu putu 
să continue. 

Sara duse mâna la fruntea fetei, întrebându-se dacă tremura 
în halul acela de frică sau de febră. Cum afară era destul de 
cald, Sara nu putu să-și dea seama. 

— Hai să scoatem haina asta, îi sugeră ea, dar Lacey nu voia 
să dea drumul hainei de ploaie. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Sara, încercând să-i vorbească pe 
un ton cât mai calm. 

In încăpere se strânsese un fel de încărcătură electrică, ca și 
când s-ar fi întâmplat ceva cu adevărat rău. Lacey se aplecă și 
Sara o prinse înainte ca aceasta să cadă de pe masa de 
consultații. 

— Mi-e foarte somn, zise ea. 

— Hai, te rog, stai dreaptă doar o clipă, zise ea ridicând puţin 
vocea și strigând-o pe Molly. 


169 


— Nu mă simt bine, îi spuse fetița. 

— Ce te doare? o întrebă Sara, ţinând-o de umeri. 

Deschise gura să vorbească și, neputându-se abţine, vomită 
pe Sara. Bineînţeles că lucrul acesta i se mai întâmplase și 
înainte și doctorita făcu un pas înapoi, dar nu suficient de 
repede, încât să nu se murdărească. După ce o mai lăsă puţin 
durerea, Lacey spuse cu voce slabă: 

— Vă rog să mă iertaţi. 

— Nu-i nimic, draga mea. 

— Mă doare stomacul. 

— Ești în siguranţă, îi spuse Sara. 

Sprijinind-o pe Lacey cu o mână, se întinse către suportul cu 
prosoape de hârtie și-i dădu fetei câteva șerveţele. 

— Mi-e rău, îmi vine să vomit. 

— Molly! strigă Sara, mai tare de data asta, dar degeaba. 
Cabinetul de consultaţii numărul doi se afla în cealaltă parte a 
clădirii. Stai întinsă, îi spuse fetei. Dacă ai senzaţie de vomă, 
întoarce-te pe o parte. 

— Nu mă lăsați! Nu mă lăsați! strigă fata, ţinând-o pe Sara de 
mână. Vă rog, doamnă doctor! Trebuie să vorbesc cu 
dumneavoastră. Trebuie să vă spun ce s-a întâmplat! 

Sara bănuia ce se întâmplase, dar în momentul acela erau 
alte lucruri mai importante de făcut decât să asculte 
confesiunea fetei. 

— Trebuie să vă spun! repetă fata. 

— Despre copil? întrebă Sara. Işi dădu seama după expresia 
lui Lacey că făcuse presupunerea corectă. Sara se simţi ca o 
proastă fiindcă nu reușise să-și dea seama de asta mai înainte. 
Știu, draga mea, știu, stai întinsă și eu mă întorc în câteva clipe. 

Corpul fetei se încordă din nou. 

— Cum aţi aflat? 

— Stai culcată, îi repetă Sara. O s-o chem pe mama ta, spuse, 
gândindu-se că acest lucru o va linişti. 

— Nu puteți să-i spuneţi mamei, sări brusc Lacey. 

— Hai, nu-ţi face probleme în legătură cu asta acum. 

— Nu puteţi să-i spuneți mamei, insistă Lacey, lacrimile 
curgându-i pe amândoi obrajii. Ea e foarte bolnavă, foarte, 
foarte bolnavă. 

Sara nu înțelese ce voia fata să spună, dar încercă s-o 
liniștească oricum. 


170 


— O să fie totul bine! 

— Promitețţi-mi că nu-i spuneți! 

— Draga mea, ne vom gândi la asta mai încolo, zise Sara. 

— Nu, strigă fata apucând-o de braţ. Nu puteţi să-i spuneţi 
mamei, vă rog, vă rog să nu-i spuneți! 

— Bine, stai aici cuminte, îi ordonă Sara. Mă întorc într-o clipă. 

Nu mai așteptă să primească un răspuns. leși pe hol și își 
scoase halatul murdar în timp ce se îndrepta spre cabinetul 
asistentelor. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă Nelly. 

— Cheamă o ambulanţă, îi spuse Sara, aruncând halatul în 
coșul cu uniforme murdare. Se uită după colţ, pentru a se 
asigura că Lacey nu plecase din sala de consultaţii. Trimite-o pe 
Molly acolo imediat și apoi sună-l pe Frank la poliţie. 

— O, Doamne! murmură Nelly, punând mâna pe telefon. 

Elliot ieși dintr-una din sălile de consultaţii. 

— Ei, Sara, zise el. Am un copil de șase ani cu... 

— Nu acum! îi răspunse Sara ridicând mâna. 

— Cu o... 

Aruncă încă o privire pe hol, apoi intră în cabinet și formă 
numărul lui Jeffrey. Lăsă telefonul să sune de câteva ori înainte 
de a închide, apoi sună la secţia de poliţie. Îi răspunse Marla 
Simms. 

— Secţia de poliţie a districtului Grant! Cu ce pot să vă ajut? 

— Marla, zise Sara, găsește-l pe Jeffrey și trimite-l la clinică 
urgent. 

Din hol se auzi un zgomot ca o căzătură și Sara trase o 
înjurătură, dându-și seama că era zgomotul făcut de 
deschiderea ușii din spate a clinicii. 

— Sara? se auzi vocea Marlei. 

Sara trânti telefonul și alergă în hol, pregătită să fugă după 
Lacey. Dar ceea ce văzu o făcu să-i îngheţe sângele în vene. 
Mark Patterson se afla la celălalt capăt al holului, cu corpul 
extrem de încordat. Pe abdomen avea o tăietură care sângera 
abundent prin bluza albastră, iar blugii îi erau rupţi în genunchi 
ca și când s-ar fi târât pe asfalt. 

— Lacey! strigă el, trântind la perete prima ușă la care ajunse. 

Sara o auzi pe mama pacientului din cabinetul respectiv 
icnind speriată, după care urmară și plânsetele copilului. 


171 


— Sara? întrebă Nelly care stătea în dreptul cabinetului 
asistentelor, cu telefonul în mână. 

— Sună la secţia de poliţie, spuse Sara. Spune-le să trimită pe 
cine au. 

— Lacey! repetă Mark și vocea lui răsună pe holul clinicii. 

Din fericire, nu observase partea de hol care cotea, cu cele 
două săli de consultaţii de acolo. Se apropia și Sara îi văzu 
hainele pline de sânge și murdare. Peste tot era pătat cu vopsea 
albă. Avea părul nespălat și nepieptănat, ca și când n-ar mai fi 
făcut baie de o bună bucată de vreme. Sara îl consultase pe 
Mark de mai multe ori în ultimii ani, dar nu-l văzuse niciodată 
atât de neîngrijit. 

— Fir'ar a dracului să fie! strigă el, ridicându-și mâinile în aer. 
Unde rahat e nenorocita de soră-mea? 

Vreo două uși din spatele Sarei se întredeschiseră, iar ea se 
întoarse și le făcu semn părinţilor să stea înăuntru. Molly era 
lângă Sara, ţinând un dosar la piept. Era prima oară când Sara o 
vedea pe asistentă șocată de ceva ce se petrece la clinică. 

— Mark, spuse Sara, punând toată autoritatea de care era în 
stare în voce. Ce faci aici? 

— Unde e Lacey? întrebă el, lovind cu mâna în ușa următoare, 
care se trânti de perete. Sara auzi copilul dinăuntru plângând 
speriat. 

Nelly vorbea în surdină cu cineva la telefon. Sara nu putu auzi 
conversaţia, dar spera din tot sufletul să îi trimită pe cineva. 

— Mark, începu Sara, încercând să-și păstreze vocea cât se 
poate de calmă. Oprește-te! Nu-i aici. 

— Pe dracu' nu-i aici, replică el, făcând încă un pas spre Sara. 
Unde e cretina aia de soră-mea? Lovi cu pumnul într-o altă ușă, 
deformând puţin lemnul. 

Nelly ţipă speriată și se ascunse după tejghea. 

— Unde e? întrebă el. 

Încercând să îl inducă în eroare, Sara aruncă o privire 
nervoasă spre cabinetul ei. Mark înţelese imediat. 

— Aha, acolo e! 

— Nu, îi spuse Sara. 

El rânji, apropiindu-se cu încă un pas de ea. Sara văzu că 
avea pupilele extrem de mici și își dădu seama că efectul 
drogului pe care-l luase nu-i va trece curând. În apropierea lui 


172 


era și un miros greu. Sara nu-și dădu seama ce era, dar era un 
miros de chimicale. 

— Ce droguri ai luat, Mark? întrebă ea. 

— O s-o iau pe tâmpita de soră-mea dacă nu-și ţine gura! 

— Nu-i aici, repetă Sara. 

— Lace! o strigă Mark, băgându-și capul într-un cabinet. Vino 
imediat la mine! _ 

Sara prinse o mișcare cu coada ochiului. Işi dădu seama după 
galbenul hainei de ploaie că era Lacey, care încerca să se 
strecoare pe ușa din spate. Pe Sara o trecură sudori reci pe șiră, 
încercând să calculeze cât îi lua lui Lacey să iasă. Se uită fix la 
Mark, dorindu-și ca fata să se grăbească, dar ea stătea 
nemișcată ca o stană de piatră, ca și când cineva ar fi lipit-o de 
perete. 

— E acolo? întrebă Mark. 

— Nu, răspunse Sara, uitându-se peste umărul lui. E în spatele 
tău. 

Lacey duse mâna la gură ca și când ar fi încercat să-și 
oprească un țipăt. 

— Sigur că da... spuse Mark, aruncându-i Sarei o privire 
cercetătoare. 

— Vreau să pleci de aici în clipa asta, Mark, ești pe o 
proprietate privată. 

Băiatul nu-i dădu nicio atenţie și intră în cabinetul ei. Sara îl 
urmă la mică distanţă, încercând să se comporte cât mai 
natural, dat fiind că încerca să-l închidă în acea cameră. Se ruga 
ca Marla să fi găsit pe cineva, chiar și pe Brad Stephens. 

— Lacey? zise Mark mai încet, dar cu un ton mai ameninţător 
decât înainte. Se uită în spatele biroului. Dacă nu vii acum o să 
fie mai rău! 

Sara își încrucișă braţele. 

— Ce înseamnă puritate, Mark? 

Mark se uită sub birou, înjurând când își dădu seama că nu 
era nimeni. li trase un picior și reuși să-l deplaseze câţiva 
centimetri. 

— Tu ești cel care a făcut-o pe Jenny să se simtă murdară? De 
asta voia să devină pură? 

— Dă-te la o parte din calea mea, strigă el. 

Femeia puse mâna pe ușă, blocându-i ieșirea. 

— Dă-te la o parte din calea mea! 


173 


— Ce înseamnă puritate? 

Se uită o clipă la ea, ca și când ar fi vrut să-i răspundă și Sara 
își dădu seama prea târziu că încerca doar s-o prindă pe picior 
greșit. Următorul lucru fu să o împingă cu putere. Căzu pe hol, 
lovindu-se cu capul de pardoseală. 

— Sara! strigă Molly, alergând spre ea s-o ajute. 

— Sunt bine, spuse, ridicându-se. Se uită în lungul holului și 
văzu că Lacey era tot acolo. In același timp o văzu și Mark. 

— Fugi! îi strigă Sara. 

Lacey ezită, dar până la urmă păru să înţeleagă că era 
obligatoriu să scape din clinică. Alergă la ușă și o deschise dintr- 
o mișcare. 

— Nenorocito! ţipă Mark, luându-se după ea. 

Fără să se mai gândească, Sara întinse mâna și-l apucă pe 
Mark de picior. Acesta încercă să se smulgă, dar ea îl prinsese 
de pantaloni și-l ţinea bine. 

— Termină, îi spuse Sara, încercând să-l rețină. 

Mark se aplecă și-o lovi cu pumnii peste mână. Când își dădu 
seama că nu reușește să-i desprindă mâna, îi trase un pumn în 
față. Sara văzu strălucirea pietrei roșii a inelului, înainte ca 
prima lovitură să-i atingă fruntea și fu atât de surprinsă, încât 
dădu drumul pantalonului. 

— O, Doamne! se căina Molly, cu mâna la gură. 

— Mama dracului, zise Sara, pipăindu-și fruntea. Inelul lui 
Mark o lovise exact în tâmplă. Se uită la sângele de pe degete, 
dar gândul la Lacey o ajută să se ridice în picioare. 

— Poate ar trebui să..., începu Molly. 

— Unde dracu' e Jeffrey? strigă Sara peste umăr, luând-o la 
fugă după Mark și Lacey. 

Se opri la ușa din spate, încercând să se echilibreze. Soarele 
era puternic și ea își protejă ochii, încercând s-o vadă pe Lacey 
printre copacii din spatele clădirii. 

— S-au dus în faţă? întrebă Molly, alergând în partea laterală 
a clinicii. 

Sara se luă după ea, ciocnindu-se de asistentă când dădu 
colțul clădirii. Molly făcu un semn spre drum. 

— Acolo e! 

Amândouă porniră în același timp în direcţia aceea, dar Sara, 
mai înaltă și cu pasul mai lung, o lăsă pe Molly în urmă. Drumul 
care trecea prin faţa spitalului nu era aglomerat, dar, la orele 


174 


prânzului, era mai multă lume, fiindcă profesorii și elevii plecau 
din campus ca să vină în oraș. Sara o văzu pe Lacey ajungând în 
stradă. Mark era în spatele ei, strigând cât putea de tare. Cumva 
reușiră amândoi să treacă drumul. Lacey o luă la fugă spre lac, 
dar Sara observă o altă siluetă care venea dintr-o parte și care-l 
trânti pe Mark la pământ. Când Sara și Molly reușiră să treacă 
strada, Lena Adams îl încălecase pe Mark ca la rodeo și îi 
prindea braţele la spate cu cătușele. 

— O, la dracu”! zise Lena, uitându-se în lungul străzii. 

Lacey se afla prea departe ca Sara s-o mai poată recunoaște 
după altceva în afara hainei de ploaie galbene. Ea se uită 
neputincioasă cum o mașină neagră, veche, oprește lângă fată. 
Portiera din dreapta șoferului se deschise brusc și un braț o 
prinse pe Lacey de talie și o trase în mașină. 

e 

Sara își atinse bandajul de pe frunte și ieși din mașină. Molly îi 
făcuse două suturi, apoi anulase toate consultaţiile Sarei, ca ea 
să aibă timp să-și revină, după cele întâmplate la clinică. O 
durea capul, îi era foarte cald și era nervoasă. Ar fi fost mai bine 
să rămână la clinică și să-și vadă de pacienţi, dar Molly nu-i 
acordase nicio șansă. Probabil că asistenta avea dreptate. De 
fiecare dată când Sara se gândea la ceea ce se întâmplase, 
simțea cum pieptul îi este strâns ca într-o menghină, dându-și 
seama că încă unul dintre copiii ei era în pericol și că ea nu 
putea face nimic. De nervi, îi venea să-și pună capul pe umărul 
mamei ei și să plângă. 

— Mamă? strigă Sara, dându-și jos pantofii după ce intră pe 
ușa casei. 

Nu se auzi niciun răspuns și Sara se îndreptă spre bucătărie, 
strigând încă o dată „Mamă”. Tot nu-i răspunse nimeni și Sara 
se sperie. Umplu un pahar cu apă, îl bău din câteva înghiţituri, 
apoi se șterse la gură cu dosul mâinii. Se așeză pe unul dintre 
scaunele de bucătărie și ridică receptorul, ca să formeze 
numărul lui Jeffrey. Lena îl dusese pe Mark la secţia de poliţie 
înainte ca Sara să apuce s-o întrebe unde era Jeffrey. 

— Tolliver, răspunse, și ea își dădu seama după ecoul vocii lui 
că se afla în mașină. 

— Unde ești? îl întrebă. 


175 


— Am mai întârziat prin Alabama vreo câteva ore. Am vorbit 
cu Lena și mi-a spus de Lacey. Ai apucat să te uiţi la mașina 
aceea? 

— Nu, răspunse Sara. Ai vorbit cu părinţii ei? 

— Frank e la ei. Nu știu pe nimeni care să aibă o asemenea 
mașină. 

— Ce-a spus Mark? 

— Nu vrea să vorbească cu nimeni. Nici măcar cu Lena. 

— Cine s-o fi răpit? 

— Nu știu, îi răspunse Jeffrey. Am dat-o în urmărire generală 
pe teritoriul statului. Vreau să vorbesc cu Mark, să văd dacă pot 
să obțin ceva de la el. 

— Am senzaţia că există ceva important care ne scapă, spuse 
Sara. Ceva care e chiar sub nasul nostru. 

— Ai dreptate. Jeffrey tăcu, iar Sara auzi motorul mașinii în 
timp ce el accelera. Spune-mi ce s-a întâmplat astăzi. De la 
început până la sfârșit. 

Sara respiră adânc și apoi îi povesti. Partea care se părea că îl 
interesează pe Jeffrey cel mai mult era faptul că Mark o lovise. 
Probabil fiindcă era singurul lucru de care știa că s-ar fi putut 
ocupa protejând-o. 

— Cu ce te-a lovit? întrebă el răgușit. 

— Cu inelul, zise ea, apoi încercă să se explice. Cu pumnul, de 
fapt, dar inelul a produs rana. De fapt, nu m-a lovit foarte tare, 
doar insista să-i dau drumul, zise, ducând mâna la bandaj. Nu e 
cine știe ce. 

— Lena l-a arestat pentru agresiune? 

— Probabil, răspunse Sara, lăsându-l să înțeleagă că nu mai 
vrea să discute despre asta. Bărbatul înțelese. 

— Ți s-a părut cumva că Lacey îi cunoștea pe cei din mașină? 

— Erau prea departe, Jeffrey, nu știu. Dacă n-ar fi fost 
îmbrăcată în haina galbenă de ploaie nici nu mi-aș fi dat seama 
că e vorba de ea. 

— Lena știa mașina. Unii dintre copiii de la școală au văzut-o 
pe Jenny Weaver urcându-se în mașina aceea. 

Sara se juca învârtind firul de la telefon, în timp ce el îi 
povestea ce aflase Lena de la școală. 

— Hm, nu prea seamănă cu Jenny pe care o știam eu, spuse 
ea când Jeffrey termină de povestit. 

— Am senzaţia că nimeni nu prea știa cum era ea. 


176 


Sara formulă ca o întrebare un gând care nu-i dădea pace de 
ceva vreme. 

— Crezi că Mark și Lacey sunt părinţii? Adică, știu că de asta 
dorești să recoltăm sânge de la Mark, dar nu m-am gândit 
niciodată că... 

— Știu, spuse el. 

Din felul brusc în care intervenise, Sara își dădu seama că și 
Jeffrey se gândea la același lucru. 

— Cred că este posibil, își termină el ideea. 

— Dar ce părere ţi-ai făcut despre Teddy Patterson? 

— Posibil să fie și el implicat. 

— Mă îndoiesc de faptul că se va lăsa testat, fără un mandat. 

— Cred că ai dreptate. 

Sara suspină întrebându-se cum să potrivească toate aceste 
piese de puzzle. 

— Poate că Jenny a aflat și era geloasă? 

— S-ar putea, spuse el, și Sara își dădu seama că Jeffrey se 
concentra asupra altor lucruri. 

— Jeff..., începu Sara, neștiind cum să abordeze subiectul fără 
să-l supere. Mark era tăiat la burtă, nu rău, dar cred că cineva a 
încercat să-i facă rău. 

— Bine. 

— Nu e bine! spuse ea, e doar un puști, promite-mi că n-o să 
uiţi acest lucru. 

— Un puști care s-ar putea să-și fi violat sora, care făcea pe 
peștele cu prietena ei, un puști care ţi-a tras un pumn în faţă. 

— Lasă-mă pe mine, Jeffrey, zău, nu te raporta la mine în 
toată povestea asta. 

El mormăi ceva neclar. 

— Jeff? 

— Ai reușit să obţii vreo informaţie de la ea? o întrebă. 

— Părea total dezorientată și speriată. 

— Crezi că e serios bolnavă? 

— Nu mi-am dat seama dacă era în starea aceea de teamă 
sau din cauza căldurii ori dacă se simţea rău pentru că născuse. 
Nu am stat prea mult cu ea. Eu... 

— Ce? 

— Mă simt răspunzătoare că nu am avut mai multă grijă de 
ea. A fost la mine la clinică. Dacă aș fi putut s-o ţin acolo... 

— A fugit, Sara. Ai făcut tot ceea ce se putea face. 


177 


Femeia strânse din buze. 

— Tare aș vrea ca acest lucru să mă facă să mă simt mai 
bine. 

— Și eu aș vrea, îi răspunse el. Aș vrea să pot să-ţi spun cum 
să scapi de sentimentul acesta de vinovăţie, dar să fiu al dracu' 
dacă știu cum. X 

Sara simți că-i dau lacrimile. Işi duse o mână la gură, ca 
Jeffrey să n-o audă plângând. 

— Sara? 

Işi drese vocea și se șterse la ochi cu mâna liberă, apoi își 
suflă nasul. 

— Da? 

— A mai zis ceva Lacey? insistă Jeffrey. Despre Mark... de ce 
încerca s-o prindă? 

Sara se enervă, fiindcă își dădea seama că aceeași întrebare 
repetată încontinuu nu-i va ajuta să o găsească pe Lacey 
Patterson. 

— Încetează cu întrebările. Am avut și așa o zi suficient de 
proastă, ca să nu mai fiu nevoită să suport un interogatoriu din 
partea ta. 

El tăcu și Sara putu să audă din nou zgomotul mașinii care 
accelera. Inchise ochii, își lipi capul de perete și aşteptă ca el să 
vorbească din nou. 

— Eu doar..., începu el și apoi continuă, după o pauză, trebuie 
să-ți spun că ideea că a dat în tine cineva mă enervează din 
cale-afară. 

— Și pe mine, râse ea. 

— Cum te simţi? Ești bine? întrebă. 

— Da, îi răspunse, deși se simţea destul de dezorientată. 

Clinica fusese întotdeauna un loc sigur pentru Sara și nu-i 
convenea deloc faptul că munca de la morgă se infiltrase în 
activitatea ei privată. Se simțea vulnerabilă și acest lucru o irita. 

— M-a sunat Nick, îi spuse ea lui Jeffrey și apoi îi povesti ce 
aflase de la el. 

— Puritate? repetă Jeffrey. Asta spunea și Jenny. 

— Tocmai, zise Sara, cred că este în legătură cu sexul. Își 
dorea să fie din nou pură, curată. Nu crezi? 

— Cred că da. 

— Dar de ce se simţea murdară? 


178 


— E probabil ca partida aceea de sex în grup cu băieții, la 
petrecere, să-i fi creat acest sentiment. 

— Era beată, îi reaminti Sara și un sentiment de furie o 
cuprinse din interior. 

— Ei sustin că nu era atât de beată, încât să nu mai știe ce 
face. 

— Bineînţeles că susțin asta. Ce altceva să spună, că au 
violat-o? 

Jeffrey tuși. 

— Da, zise, ai dreptate. 

— Altfel de ce să fi făcut ea ce a făcut? se întrebă Sara. Jenny 
nu era așa. Jenny era o puștoaică, pentru numele lui Dumnezeu! 

Tonul lui Jeffrey sună indulgent: 

— Nu știm exact ce s-a întâmplat, Sara, probabil că nu vom 
afla niciodată. 

Sara schimbă subiectul, știind că nu era posibil să aibă o 
conversaţie rațională cu el, în condiţiile date. 

— Nick a trimis tatuajul acela la FBI. N-a găsit nimic în baza 
lor de date. 

— De fapt, chestia asta m-a reținut în Alabama, îi spuse 
Jeffrey. Îţi spun eu diseară. 

— Nu, spune-mi mâine. 

Jeffrey tăcu întâi, apoi spuse: 

— Credeam că vrei să ne vedem diseară. 

— Da, îi confirmă Sara, dar nu vreau să vorbim despre 
serviciu. Așteptă câteva clipe. Simt nevoia să nu mă mai 
gândesc la toate astea, bine? 

— Bine, fu el de acord. Dacă totuși putem să ne vedem, e 
bine. 

— Dacă vei putea face faţă bandajului verde de la tâmpla 
mea, spuse ea, încercând să mai destindă atmosfera. 

— Te doare? 

— Nu, murmură, uitându-se pe fereastră. 

O văzu pe mama ei urcând treptele spre apartamentul Tessei, 
aflat deasupra garajului. 

— Sara? 

— Mă bazez pe tine să mă faci să-mi iau gândul de la tot ce s- 
a întâmplat. 

El râse și păru mulțumit. 


179 


— Trebuie să vorbesc cu Mark și să-i pun la curent pe cei din 
patrula de noapte în legătură cu Lacey. Dar mai mult de atât nu 
poate să facă niciunul dintre noi astă-seară. Am să vin la tine de 
îndată ce pot, bine? 

— Crezi că va fi târziu? 

— Probabil, îi răspunse el. Vrei să te las să dormi? 

— Nu, îi răspunse, să mă trezești. 

— Bine, ne vedem diseară, spuse Jeffrey, iar ea aproape că îl 
auzi zâmbind. 

— Bine, mai zise Sara și închise telefonul. 

Mai bău un pahar cu apă înainte de a ieși. Asfaltul era 
fierbinte de parcă ar fi fost cărbuni aprinși și ea merse în vârful 
picioarelor ultimii câţiva metri înainte de a ajunge la scări. 

Apartamentul Tessei era mare, cu două dormitoare și două 
băi. Işi zugrăvise pereţii în culori primare și le accentuase 
efectul cu ajutorul unor scaune confortabile și al unei canapele 
care îl invita la somn pe cel care ședea în ea. Sara dormise de 
multe ori la Tessa, îndeosebi după divorț, pentru că se simţea 
mai în siguranţă acolo decât la ea acasă. 

— Tessie! strigă Sara, încercând să închidă ușa fără zgomot. 
Cathy lăsase deschisă ușa mare de lemn, de la intrare, ceea ce 
părea ciudat, căci aerul condiţionat era pornit. Vocea Tessei 
părea încordată. 

— O clipă! 

Sara se îndreptă spre dormitorul surorii ei, întrebându-se ce 
se întâmplă. 

— Tess? strigă ea, oprindu-se în ușă. 

Tessa ținea un șervetel la nas și nu se uită la Sara, atunci 
când aceasta intră în cameră. Cathy era lângă Tessa, cu braţele 
încrucișate la piept. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Sara, în același timp cu Cathy. 

— Ce? întrebară amândouă deodată. 

— Ce s-a întâmplat cu tine? De ce plângi? o privi Sara pe sora 
ei. 

Cathy se îndreptă spre Sara și puse mâna pe capul ei. 

— Te-ai lovit? 

— E o poveste lungă, spuse Sara, dând la o parte mâna 
mamei ei. Tessie, s-a întâmplat ceva rău? 

Tessa dădu din cap că nu și Sara simţi că amețește. Se așeză 
pe pat lângă ea și o întrebă: 


180 


— E vorba de tata? 

— Nu fi prostuţă. E sănătos ca un urs, se încruntă Cathy. 

Sara duse mâna la piept și răsuflă ușurată. 

— Atunci ce s-a întâmplat? 

Tessa se duse la un dulăpior și scoase un obiect alb din 
plastic. Sara recunoscu testul de sarcină înainte ca sora ei să i-l 
înmâneze. Nu știa cum să reacționeze, așa că zise: 

— Ar trebui să faci testele astea dimineaţa devreme. 

— L-am făcut și l-am făcut și la prânz și l-am făcut și acum. 

— Toate sunt pozitive, spuse Cathy. Crezi că am putea s-o 
ducem în oraș week-end-ul viitor? 

— La Atlanta? se miră Sara, gândindu-se de ce ar trebui să 
meargă la Atlanta. Își dădu seama imediat și dădu din cap că 
nu, că nu accepta acest lucru. Nu te las să faci avort. 

Tessa luă testul de sarcină din mâna surorii ei. 

— Nu prea am de ales, zise. 

— Nu-i adevărat, răspunse Sara, ridicându-se în picioare. 
Bineînțeles că ai de ales. 

— Sara! ripostă Cathy. 

— Mamă, Doamne, Dumnezeule, Tess, ai treizeci și trei de 
ani. Ai serviciu, îl ai pe Devon care te iubește ca lumina ochilor. 

— Ce au toate cu asta cu sarcina? 

— Totul, îi răspunse Sara. 

— Nu sunt pregătită. 

Sara se simţi atât de șocată, încât nu putu să scoată o vorbă, 
dar până la urmă spuse: 

— Ştii ce înseamnă un avort, Tessa? Ştii ce presupune 
întreaga procedură? Ştii cum... 

— Știu ce înseamnă un avort, o opri Tessa. 

— Atunci cum ţi-a putut trece prin cap? 

— Ce să-mi treacă prin cap? ripostă Tessa. Că nu sunt 
pregătită să am un copil? Mi-am dat seama destul de ușor de 
asta. Nu sunt pregătită. 

— Nimeni nu e niciodată pregătit, îi răspunse Sara, încercând 
să nu ţipe. De ce ești atât de egoistă? 

— Egoistă? repetă Tessa, surprinsă de ce aude. 

— Nu te gândești decât la tine. 

— Nu-i adevărat, răspunse Tessa. 

Sara își duse mâna la ochi, nevenindu-i să creadă că poartă 
această conversaţie. 


181 


— Apoi, știi ce-o să-ţi facă, știi ce-o să se întâmple cu 
bebelușul? 

— Încă nu e niciun bebeluș, spuse Tessa, întorcându-se cu 
spatele. 

Sara o prinse pe soră-sa de mână și o întoarse spre ea. 

— Uită-te la mine! 

— De ce? Ca să poţi să mă convingi să nu fac asta? întrebă 
Tessa. Asta este alegerea mea, Sara! 

— Dar cu Devon ai vorbit? întrebă Sara. El nu are nimic de 
spus? 

— Nu e decizia lui, îi răspunse Tessa destul de tăios. 

Sara înțelese ce vrea Tessa să spună, dar întrebă oricum: 

— Adică, nu ești sigură că el e tatăl? 

— Sara! o admonestă maică-sa. 

Sara stătea în continuare cu spatele la ea. 

— El e? 

— Sigur că el e! răspunse Tessa indignată. 

Sara continuă să o privească pe sora ei, încercând să 
găsească să spună ceva care s-o oprească. Când deschise gura 
să vorbească, o surprinseră propriile ei cuvinte. 

— ÎI cresc eu, zise ea. 

Tessa dădu din capcănu. 

— N-aș putea să fac lucrul acesta. 

— De ce? 

— Sara, spuse Tessa, ca și când ar fi făcut dinadins pe 
proasta. N-aș putea să te las să-mi crești copilul. 

Sara își puse mâinile în șolduri, încercând să se liniștească. 

— Acesta este cel mai imatur lucru pe care l-ai spus vreodată. 
Adică, dacă tu nu vrei copilul, nu poate să-l vrea nimeni? 

Tessa deschise și apoi închise gura, fără să rostească un 
sunet. 

— Dar de când ai devenit atât de corectă? Dacă îmi aduc bine 
aminte, era o vreme când și tu erai în favoarea avortului! 

Sara simţi că roșește. Era conștientă de faptul că maică-sa se 
afla în cameră. 

— Termină! 

— A, nu vrei să-i spui mamei despre momentul când ai crezut 
că Steve Mann te lăsase însărcinată? 

Cathy continua să tacă, dar Sara își dădea seama că mama ei 
era profund afectată. Cathy spusese întotdeauna că era cea mai 


182 


bună prietenă a fetelor ei și că ele pot să discute cu ea despre 
orice. Și, într-adevăr, cu excepţia acestei situaţii, Sara îi spusese 
totul. Încercă să-i explice mamei ei: 

— A fost o alarmă falsă. Învăţam pentru examenele de la 
sfârșit de an. Eram extrem de stresată. Imi întârziase ciclul. 

Cathy ridică o mână, oprind-o pe Sara. 

— Eram o adolescentă, spuse Sara cu vocea slabă. Aveam 
toată viața înainte. 

— Și primul lucru pe care l-ai făcut a fost să suni la Centrul 
pentru femei din Atlanta, ca să vezi cât de repede poţi să scapi 
de copil, spuse Tessa. 

Sara clătină din cap, știind că acest lucru nu era adevărat. 
Primul lucru pe care-l făcuse fusese să izbucnească în lacrimi și 
să rupă scrisoarea pe care o primise de la Colegiul Emory. 

— Nu așa s-a întâmplat. 

Dar Tessa nu terminase încă și următoarea replică tăie în 
carne vie. 

— Pentru tine e foarte ușor, pentru că tu nu o să rămâi 
niciodată însărcinată. 

— Tessa, o avertiză mama ei, dar era prea târziu. Răul fusese 
făcut. 

Gura Sarei se rotunji fără ca vreun sunet să iasă. Se simţea ca 
și când ar fi fost pălmuită. Cathy încercă să spună ceva, dar 
Sara o opri. 

— Nu pot acum! 

Sara nu-și aducea aminte ca Tessa s-o mai fi rănit vreodată 
atât de tare și se simţea ca și când și-ar fi pierdut cea mai bună 
prietenă. Fără nicio vorbă, părăsi apartamentul Tessei, lăsând 
ușa să se închidă cu zgomot în urma ei. 


Capitolul 11 


Marla îi înmână lui Jeffrey un teanc de mesaje scrise pe hârtie 
roz, înainte ca acesta să aibă timp să-și dea jos geaca. | se 
părea că fusese plecat trei luni, nu douăzeci și patru de ore. 

— Acesta este foarte important, îi spuse Marla, arătând spre 
una dintre hârtii, și ăsta. Apoi continuă în felul acesta, 
indicându-i toate mesajele pe care ea le credea importante, cu 
excepţia unuia. Pe hârtie era scris numele unui bărbat 


183 


necunoscut, urmat de un număr de telefon care începea cu 
1800. 

— Ce e asta? 

Marla se încruntă, încercând să-și aducă aminte. 

— Nu știu exact, zise, ori nota de la firma de acoperiri cu vinil 
ori de la aprovizionarea cu cafea. Am uitat care dintre ele e, se 
scuză ea. A spus că o să mai sune. 

Jeffrey făcu hârtia ghemotoc și o aruncă la gunoi. 

— Lena e la secție? întrebă. 

— O chem eu, spuse Marla ieșind din biroul lui Jeffrey. 

Jeffrey se așeză și primul lucru pe care-l văzu fu anunţul cu 
Lacey Patterson, persoană dispărută. Era o fată slabă, cu o 
figură băieţoasă, cu părul blond, ca al mamei ei. Fotografia era o 
poză de școală, cu steagul american în fundal și globul 
pământesc în faţă. Sub fotografie erau trecute înălţimea, 
greutatea și locul unde fusese văzută ultima oară, precum și 
numerele de telefon la care puteau suna cei care o vedeau. 
Anunţul fusese transmis prin fax tuturor secţiilor de poliţie din 
zonă și fusese înregistrat în baza naţională de date cu copii 
dispăruţi. Dura o vreme până când Biroul de investigaţii din 
Georgia aduna toate datele, ca să le trimită în toată zona de 
sud-est a ţării. Dacă ziua aceea era ca toate zilele din America, 
însemna că numele lui Lacey Patterson fusese introdus laolaltă 
cu alte sute de nume nou-înregistrate de copii dispăruţi sau 
răpiți. 

Jeffrey ridică receptorul și formă numărul lui Nick Shelton. 
Când acesta îi răspunse, Jeffrey păru oarecum surprins. Agentul 
de teren se afla foarte rar la birou. 

— Nick? Jeffrey Tolliver! 

— Salut, șefu', îi răspunse Nick, cu accentul specific sudist, 
ușor supărător pentru urechile lui Jeffrey. 

Având în vedere că petrecuse ultimele douăzeci și patru de 
ore în Alabama, lucrul era de înțeles. 

— Astăzi ești la birou? îl întrebă Jeffrey. 

— Cineva trebuie să aibă grijă și de hârțoage. N-ai primit încă 
nicio informație în legătură cu fata dispărută? 

— Nu, îi răspunse Jeffrey. A apărut vreo alertă la nivel 
naţional? 

— N-am văzut nimic, spuse Nick. Ne-ar fi de ajutor dacă am 
avea numărul mașinii. 


184 


— Mașina era prea departe ca să i se poată vedea numărul. 

— Bine, o să trimit toate datele la laboratorul informatic, oftă 
Nick. Cine știe cât durează până să se ocupe cineva de asta? Nu 
este o prioritate absolută, dacă nu se întâmplă ceva, într-un fel 
sau altul. 

— Știu, îi răspunse Jeffrey. 

Ar fi trebuit să intervină ceva hotărâtor în evoluţia cazului ca 
să determine o anumită abordare, înainte să fie chemaţi în 
ajutor. Pentru moment, ceea ce puteau face era să fie pe fază și 
să aștepte. 

— Nu se poate nicicum să pui mai în faţă cazul fetei? întrebă 
Jeffrey. Zău, Nick, Sara și cu Lena au văzut când fata a fost 
răpită. 

— Ştii câți copii au fost daţi dispăruţi în ultimele douăsprezece 
ore? 

— Totuși... 

— Ei na, zise Nick, coborând vocea. Mi-am asumat 
răspunderea să iau legătura cu un tip mai vechi, obișnuit să 
lucreze în cazuri de infracţiuni legate de copii. O să dea câteva 
telefoane, să vedem dacă putem pune vreo prioritate pe acest 
caz. 

— Îţi mulțumesc, Nick! 

— Între timp, cred că n-ar fi rău dacă băieţii s-ar ocupa de 
situaţiile pe care ţi le-am trimis prin fax. 

Jeffrey reţinu acest lucru, gândindu-se că Nick avea dreptate. 
Atâtea prostii îi veneau pe fax, încât uneori era nevoie de ore 
întregi ca să faci ordine în ele. 

— Nu există nicio posibilitate să fie vorba de vreo persoană 
binevoitoare care s-o fi luat de acolo pentru a fi în siguranță? 
întrebă Nick. 

— Un rahat, răspunse Jeffrey. Habar n-am ce să-ţi spun. 

— Niciunul dintre elevii voștri nu conduce un Thunderbird 
negru? 

— Nu. 

Verificaseră vehiculele tuturor celor care erau implicați, chiar 
și tangenţial, în acest caz, apoi solicitaseră informaţii din tot 
districtul Grant. Nimeni nu deţine un Ford Thunderbird 
înregistrat. 

— Între timp, îi spuse Nick, ce pot să fac pentru tine? 


— Puritate, răspunse Jeffrey. Spune-mi ce înseamnă cuvântul 
acesta în asociaţie cu pedofilia. 

— Habar n-am, îi spuse Nick. Aș putea să caut prin 
calculatoare și te anunț. 

— Mi-ai face un mare serviciu. 

— Am vorbit cu Sara la telefon, mai devreme, și mi-a spus și 
ea ceva de puritate. E vorba de cazul acela de castrare? 

— Da, îi răspunse Jeffrey. 

— Păi, îţi spun eu, zise Nick. Castrarea are mai întotdeauna o 
componentă religioasă. Se practică pentru a fi siguri că fata 
rămâne virgină. 

— Dar noi știm că ea n-a fost virgină. 

— Nu, răspunse Nick, din câte am auzit își cam făcuse de cap. 

Jeffrey încercă să treacă cu vederea această replică, dar 
caracterizarea pe care Nick i-o făcuse fetei i se păru prea dură, 
chiar și lui. Oamenii din poliţie au tendinţa de a fi extrem de duri 
când se confruntă cu astfel de lucruri și nici Jeffrey nu făcea 
excepţie. Dacă n-ar fi împușcat-o pe fata în cauză, poate că 
Jeffrey ar fi râs. În cazul de faţă spuse doar atât: 

— Am un nume pe care te rog să-l cauţi în baza de date. 

— Dă-i drumul. 

— Arthur Prynne, spuse Jeffrey, și apoi dictă numele literă cu 
literă. 

Era numele bărbatului pe care aproape că-l bătuse în 
dimineaţa aceea, în spatele magazinului lui Oposum. 

Nick murmură ceva notând numele. 

— Dar ce nume e acesta? Polonez sau ce? 

— Habar n-am, răspunse Jeffrey. Are un tatuaj ca acela pe 
care ţi l-am trimis. 

— Și ce trebuie să caut? 

— Păi, se învârtea în jurul grădiniţei când am dat peste el. 

— Nu prea poţi să-l arestezi pentru atâta lucru, zise Nick, deși 
amândoi știau că asta era evident. 

— Are un calculator acasă, probabil că agaţă alţi pedofili în 
felul acesta, îi răspunse Jeffrey. Zicea că e un iubitor de fetițe. 

— Frate, oftă Nick, urăsc expresia asta. 

— Putem să dăm o căutare aici la secție, dar, ca să fiu sincer, 
Nick, nu cred că vreunul dintre noi știe cum să caute astfel de 
lucruri. 


— Poliţia federală are o întreagă armată care se ocupă de 
astfel de căutări. Dacă ai și un nume, devine prioritate. Poate 
pot să-l strângă cu ușa, să vadă dacă scot ceva dela el. 

— E foarte posibil, răspunse Jeffrey. Nu prea părea să aibă 
coloană vertebrală când l-am interogat eu. Cred că ar fi în stare 
să-și toarne câţiva prieteni ca să-și scape pielea! 

— L-ai interogat? chicoti Nick. Știa că ești poliţist? 

La celălalt capăt al firului Jeffrey zâmbi. Nick era în multe 
feluri, numai prost nu. 

— Să zicem că am avut o conversaţie cu el și atât. 

— Cât de repede vrei să-ţi obțin ceva? râse Nick din nou. 

— Foarte repede, răspunse Jeffrey, nevrând să-și asume 
responsabilitatea, dacă Prynne s-ar fi dovedit mai puţin 
nevinovat decât părea. 

— Am să trimit asta băieţilor din Alabama, pronto, spuse Nick. 
Am prins un fir aici, în Augusta, care s-ar putea să te intereseze. 

— Ce anume? 

— Poliţiștii din Augusta au arestat la hotel un tip în legătură 
cu traficul de cocaină. Cu ocazia aia au dat peste un maldăr de 
reviste care nu erau tocmai legale. 

— Pornografie? zise Jeffrey. 

— Mai mult, pornografie infantilă, confirmă Nick. Ceva nasol. 

— În Augusta? întrebă Jeffrey, surprins că nu aflase de acest 
lucru. 

Augusta era foarte aproape de Grant și, de obicei, schimbau 
informații cu polițiștii de acolo pentru a se ţine la curent. 

— Deocamdată așteptăm, spuse Nick. Așteptăm să prindem 
peștii cei mari. 

— Ai obţinut informaţii de nivel interstatal? 

— A vărsat totul într-o clipă și, apropo, înainte să mă întrebi 
tu, nu știe nimic în legătură cu un Thunderbird negru sau cu o 
fetiţă dispărută. 

— Ești sigur? 

— Sigur ca lumina zilei. 

Jeffrey se încruntă, deși nu era în măsură să se simtă 
superior. 

— Mulţumesc că ai verificat. 

— Nicio problemă, șefu', dar să sperăm că nu e cu vreunul 
dintre tipii ăștia. Ăștia fac negoţ cu copii cum făceam noi, pe 
vremuri, cu cartonașe de baseball. 


187 


— Știu, spuse Jeffrey, dar adevărul era că nu voia să se 
gândească la un astfel de lucru. Numai ideea că Lacey Patterson 
s-ar fi putut afla pe mâna unora ca Prynne îl făcea pe Jeffrey să i 
se facă rău. 

— Pe de altă parte, zise Nick, diseară sau mâine seară trebuie 
să aibă loc o livrare. Evident, Augusta este punctul de distribuţie 
de pe coasta de sud-est. 

— Nu-mi vine să cred că ăștia încă mai tipăresc rahaturile 
astea când poţi să le obţii gratis de pe internet. 

— A, poţi să dai de urma lor pe internet, dacă știi ce să cauţi, 
îi aminti Nick. Vrei să-ţi dau de știre când are loc livrarea? 

— Ai numărul meu de telefon, da? 

— Da, răspunse Nick. Crezi că ciudatul ăsta de Prynne este 
activ? 

— Nu, răspunse Jeffrey, deoarece impresia lui fusese că 
Arthur Prynne era genul de pedofil care se mulțumea să 
privească poze și nu să dea curs fanteziilor. Deși nu știu cât o s- 
o mai ţină așa. 

— Așteaptă să-i bată cineva la ușă? întrebă Nick. 

— Cred că toată viaţa a așteptat asta, spuse Jeffrey, uitându- 
se la Lena, care stătea în prag. Trebuie să închid, Nick. Sună-mă 
dacă afli ceva, da? 

— Așa o să fac, șefu'. 

Încheiară convorbirea și Jeffrey îi făcu Lenei semn să intre, 
surprins de felul în care arăta. Avea ochii injectaţi, ca una care a 
plâns mult, nasul roșu și cearcăne adânci. 

— Vrei să-mi spui ceva? întrebă Jeffrey, făcându-i semn să ia 
loc pe scaunul de pe partea cealaltă a biroului. 

Femeia îl privea încurcată, ca și când n-ar fi înţeles. 

— Ai vreo informaţie despre Lacey? întrebă ea. 

— Nimic, spuse el. Ai aranjat întâlnirea aceea despre care 
vorbeam? 

— N-am avut timp, răspunse Lena, mușcându-și buza de jos. 

— Fă-ţi timp, îi spuse. 

— Da, domnule! 

Jeffrey se sprijini de spătarul scaunului uitându-se la ea 
câteva clipe. 

— Spune-mi ce s-a întâmplat când l-aţi arestat pe Mark. A zis 
ceva? 


— A devenit dintr-odată extrem de tăcut, spuse ea. Nu vrea 
să vorbească deloc. 

— Avocatul? 

— Buddy Conford, zise Lena. Dar nu e un conflict de interese? 

Jeffrey se gândi o clipă. Buddy era avocatul care ar fi 
reprezentat orașul și în cazul în care Dottie Weaver l-ar fi dat pe 
Jeffrey în judecată. 

— Buddy știe că există o legătură între Mark și ce s-a 
întâmplat cu Jenny Weaver? 

— Ştie că Mark e cel pe care Jenny a vrut să-l împuște, toată 
lumea știe. 

— Ştie, continuă Jeffrey, că noi îl suspectăm pe Mark că ar fi 
tatăl copilului? 

— ÎI suspectăm? ridică Lena din sprâncene. 

— Spune-mi de ce n-ar fi? 

— Ar fi putut fi alt băiat, sugeră ea. 

— Cu maică-sa prin preajmă? 

— A fost bolnavă mai multă vreme, spuse ea, ridicând din 
umeri. Am simţit ceva din partea tatălui. li cam place să 
bruscheze. 

— Sunt absolut convins, spuse Jeffrey, amintindu-și că lui 
Patterson îi plăcuse s-o intimideze pe Lena când îi făcuseră 
vizita în rulotă. Jeffrey trebuise să aleagă între a interveni și a 
vedea dacă Lena poate să se descurce singură. 

— Poate că el l-a molestat pe Mark și Mark a molestat-o pe 
soră-sa, un fel de cauză și efect, spuse Lena. 

— Nu așa lucrează pedofilii. 

— Nu înțeleg. 

— Nu toţi pedofilii au fost abuzați când erau copii. Nu poţi să 
pleci la drum cu această presupunere. 

— În teorie, nu? Vreau să spun că s-ar fi putut întâmpla și așa! 
Dar nu-l văd pe Patterson dându-se la băieți. 

— Ai simţit tu din nou ceva? 

— Da, așa am simţit! 

— Dar în legătură cu Mark? întrebă Jeffrey, aducându-și 
aminte de comportamentul Lenei când l-au chestionat pe puști. 
Ce ai simţit din partea lui? 

— Păi, e hipersexual, spuse Lena și plecă ochii jenată. 

— Hai, continuă! 


— Mi se pare că mizează foarte mult pe felul cum arată și pe 
sexualitatea lui. Lena se uită din nou la Jeffrey. Cred că nu știe 
să comunice în alt fel. 

— Tatuajul acela, zise Jeffrey, am dat peste un tip în Alabama 
care avea unul identic. 

— Cu cele două inimi? 

— Era în preajma unei grădiniţe, spuse Jeffrey, simțind același 
dezgust pe care-l simţise și la magazinul lui Oposum. Se uita la 
copiii de acolo. 

— Copii mici? întrebă Lena. Molestează copii? 

— Mai degrabă e pedofil, o corectă Jeffrey. 

Mai demult, când avuseseră un caz, Sara îi explicase care 
este diferența între acești doi termeni și acum îi explica și el 
Lenei. 

— Cel care molestează copiii o face pentru că îi urăște și nu-i 
suportă în preajmă decât ca să-și bată joc de ei, în timp ce 
pedofilii își închipuie că le fac copiilor un bine, declară că-i 
iubesc pe copii. 

— lhâm, spuse Lena sceptică. 

— Pedofilia este considerată o boală mintală. 

— Așa era și homosexualitatea până prin anii 1960. Eu tot nu 
văd diferența. 

Jeffrey știa că sora Lenei fusese lesbiană și fu surprins să 
audă ce spunea. 

— Cred că marea diferenţă ar fi că relaţia sexuală dintre 
adulţi e o relaţie sănătoasă, în timp ce copiii nu sunt pregătiţi 
pentru acest lucru. 

Lena nu spuse nimic și el continuă. 

— In relaţia dintre copil și adult echilibrul de putere este 
întotdeauna de partea adultului. Nu este o relație la același 
nivel. Adultul îl supune întotdeauna pe copil. 

Lena se uită la el cu o privire neîncrezătoare. 

— Vorbești de parcă ai încerca să-i scuzi, zise. 

— Nu-i scuz deloc, răspunse Jeffrey, simțindu-se ușor atins de 
acuzaţia ei. Îţi explic numai cum funcţionează mintea lor. 

— Mintea lor este pur și simplu pervertită. 

— Sunt de acord cu tine, dar nu ne este permis să abordăm 
aceste cazuri în funcţie de dezgustul pe care-l resimţim noi, 
Lena. Dacă Mark are tatuajul acela pentru că este pedofil sau 
molestator, nu îţi poţi permite, în calitate de poliţist, să-i spui că 


190 


ţie îti displace acest lucru. Nu ţi se va confesa niciodată, adăugă 
el. Știi foarte bine. 

— Tu ce crezi că este? Are doar câţiva ani mai mult decât 
Lacey. 

— Trei ani, cel puţin. 

— Asta nu-i o diferenţă foarte mare. 

— Probabil că între treizeci și treizeci și trei diferenţa nu e 
mare, dar în cazul copiilor este o diferenţă foarte mare, dacă 
stai să te gândești. Este diferența dintre un copil și un adult. 

Lena tăcu, gândindu-se evident la acest detaliu. 

— Hai să judecăm astfel: un pedofil se simte bine în preajma 
copiilor fiindcă se teme de relaţiile cu adulţii, adulţii îl sperie, 
spuse Jeffrey. 

— Și atunci, care-i treaba cu Jenny? Cum a ajuns să fie cusută 
în halul ăla? 

— Nu știu, îi răspunse Jeffrey. Probabil că o să ne spună Mark. 

— Nu vrea să vorbească, zise Lena. Frank l-a interogat și n-a 
răspuns deloc, se uita la perete și nu vorbea. 

— E drogat? 

Femeia dădu din capcănu. 

— Fusese înainte, dar i-a trecut. 

— Încearcă să obţină o doză? 

— Nu, pare OK, spuse ea. Nu pare să fie în sevraj, dacă asta 
vrei să știi. 

— Dar care e starea lui fizică? Sara mi-a spus că arăta de 
parcă fusese agresat, bătut. 

— Da, zise Lena și scoase câteva fotografii Polaroid din 
buzunarul de la piept. Am făcut câteva poze, ca să le avem. 
Doctor Linton a spus că tăietura de la burtă a fost făcută cu un 
cuțit ascuţit. N-a fost nevoie să fie suturată. Are și o vânătaie la 
unul din ochii. 

Jeffrey se uită pe rând la poze. Mark privea fix în aparatul de 
fotografiat, cu niște ochi ca de mort. Exista și o poză în care era 
cu bustul gol, iar pe la cureaua blugilor erau niște resturi de 
iarbă, precum și niște zgârieturi superficiale în partea de jos a 
abdomenului. 

— Sper că nu are chestiile astea de la noi? întrebă Jeffrey, ca 
să se asigure. 

— Evident că nu. Întreab-o pe iubita ta. L-a văzut înainte de a- 
| vedea noi. 


191 


Ciudat era că Jeffrey o mai întrebase acest lucru și în alte 
cazuri și obținuse un răspuns direct, fără atitudinea aceasta 
defensivă. 

— Îl urmărea cineva? întrebă Jeffrey. Sau el urmărea pe 
cineva? 

— Ori una, ori alta, spuse ea. Pe braţe are răni defensive. 

Jeffrey se gândi la Arthur Prynne și la felul cum se apărase cu 
braţele de loviturile lui. 

— l-am împachetat hainele, spuse Lena. Cred că doamna 
doctor Linton poate să preleveze proba de sânge pentru ADN de 
pe cămașa lui. 

— L-aţi întrebat despre soră-sa? 

— Dacă-i pasă de ea, acest lucru nu se vede. Cum ţi-am spus, 
nu vorbește deloc. 

Telefonul lui Jeffrey sună și el apăsă pe tasta de speaker. 

— Pastorul Fine a venit să-l vadă pe Mark, se auzi Marla. 

Jeffrey și Lena schimbară o privire. 

— În ce calitate? 

— EI spune că părinţii l-au rugat să îl asiste în timpul 
interogatoriului tău. Marla cobori vocea. Buddy Conford e cu el. 

— Îți mulţumesc, spuse Jeffrey, apăsând din nou pe buton. 

Se lăsă în scaun uitându-se la Lena. 

— Ce? întrebă ea, într-un final. 

— Există o legătură între tine și Mark. Nu știu ce înseamnă, 
dar trebuie să ai mare grijă când ești cu el. 

— N-am nicio legătură cu el! răspunse Lena, simțindu-se 
evident stânjenită de idee. 

— Mă gândesc că poate îţi transferă unele emoţii din cauza 
faptului că maică-sa e bolnavă. 

— Mă rog, zise ea, dând din umeri. Putem să lăsăm treaba 
asta acum? 

e 

Buddy Conford dusese o viaţă a dracului de grea. La 
șaptesprezece ani își pierduse piciorul drept, de la genunchi în 
jos, într-un accident de mașină. Apoi își pierduse ochiul stâng 
din cauza cancerului și un rinichi, când fusese împușcat de un 
client nemulțumit. Aceste pierderi fizice păreau însă să-l fi întărit 
pe Buddy. Putea să se lupte precum un câine pentru un os 
atunci când își punea în minte. Pe de altă parte, Buddy era un 
tip logic și, spre deosebire de alţi avocaţi, era în stare să 


192 


discearnă binele de rău. Îl ajutase pe Jeffrey și cu alte prilejuri. 
Acum, Jeffrey se gândea că interogatoriul lui Mark Patterson 
putea fi o astfel de ocazie. 

— Domnule Tolliver, spuse pastorul Dave Fine, vreau să vă 
mulțumesc pentru că mi-aţi permis să fiu de faţă la 
interogatoriu. Mamei lui Mark îi este din ce în ce mai rău și vrea 
ca eu să-l asist pe fiul ei. 

Jeffrey dădu din cap, încercând să nu lase de înțeles că nu 
prea a avut de ales. Orice crime ar fi comis, Mark rămânea, 
tehnic vorbind, un copil. De curtea cu juri depindea schimbarea 
încadrării, în caz că se ajungea acolo. 

— Aveţi vreo informaţie în legătură cu sora lui? întrebă Fine. 

— Nu, răspunse Jeffrey, uitându-se la Mark și încercând să-și 
dea seama ce se petrecea în mintea băiatului de șaisprezece 
ani. 

Arăta groaznic, iar vânătaia de la ochi i se înnegrise și mai 
mult. Avea buza de jos tăiată și ochii injectaţi, ca ai Lenei. 
Uniforma portocalie de închisoare îl făcea să pară și mai palid 
decât era de obicei. Părea și mai mic, mai slăbănog. Avea umerii 
lăsaţi, mărunţel chiar și în comparaţie cu Buddy Conford care 
era destul de mic de statură. 

— Mark? i se adresă Jeffrey. 

Buzele lui Mark se mișcară în tăcere și băiatul continuă să se 
uite la masă ca și când ar fi refuzat să conștientizeze situaţia în 
care se afla. Îţi crea un sentiment de milă și lui Jeffrey îi păru rău 
pentru el. Sara avea dreptate. Indiferent ce făcuse, Mark era 
încă un copil. 

Buddy răsfoi dosarul lui Mark. 

— De ce este acuzat? întrebă. 

— Agresiune, răspunse Jeffrey, uitându-se la Mark. A lovit-o pe 
Sara drept în faţă. 

Buddy se încruntă la clientul său. 

— Pe Sara Linton? întrebă el, surpriza făcând ca vocea să îi 
urce niţel. 

Buddy crescuse în districtul Grant și, la fel cu cei mai mulţi 
dintre localnici, o considera pe Sara un fel de persoană sacră, 
datorită muncii pe care o făcea la clinică. De sub masă se auzi 
un zgomot metalic. Erau cătușele lui Mark și Jeffrey își dădu 
seama că băiatul bâțâia din picioare. Jeffrey mai auzise acest 
zgomot și la alte interogatorii. 


193 


— În fața a vreo zece martori, continuă Jeffrey, vorbind peste 
zgomotul produs de cătușe. A ameninţat că o agresează și pe 
soră-sa. 

— Aha, zise Buddy, rearanjând hârtiile. Și vânătăile acelea de 
pe față le are dinainte sau după ce a fost arestat? 

— Dinainte, interveni Lena brusc, iar cuvântul fu urmat de o 
pauză care putea fi tradusă prin „... idiotule”. 

Buddy îi aruncă o privire acuzatoare. 

— Martorii pot confirma asta? 

— Am făcut fotografii, spuse Jeffrey, scoțând pozele Polaroid 
pe care i le dăduse Lena. 

| le aruncă peste masă. Mark tresări, iar Jeffrey fu din nou 
șocat dându-și seama cât de fragil părea băiatul. Buddy se uită 
la ele, una câte una, fără să-i arunce vreo privire lui Mark. 

— Cine i-a făcut chestia asta? îl întrebă pe Jeffrey. 

— Să ne spună el! 

Mark continua să se uite în pământ, iar cătușele îi 
zdrăngăneau ca un metronom. Buddy îi dădu lui Jeffrey pozele 
înapoi. 

— Nu prea vrea să vorbească. 

— Ce se întâmplă, Mark? zise Lena. 

Mark se uită la ea, părând surprins că vorbește cu el. 
Zgomotul de cătușe se opri și el îngheţă preţ de o clipă, 
așteptând ca Lena să mai spună ceva. Vocea ei era mai blândă 
decât o auzise Jeffrey vreodată și parcă ea și Mark erau singuri 
în încăpere când fata i se adresă din nou: 

— Spune-mi ce se întâmplă, Mark! 

Acesta continua să se uite la ea, iar respiraţia îi deveni mai 
alertă. 

— Cine te-a lovit? îl întrebă cu același ton îngrijorat. Se întinse 
peste masă spre el, iar Mark își ridică mâinile ca ea să-l poată 
atinge. Când Lena îi atinse mâinile încătușate, băiatului îi scăpă 
un scâncet. Buddy îi aruncă lui Jeffrey o privire, iar el dădu din 
cap o singură dată, sugerându-i avocatului să nu spună nimic. 
Dave Fine stătea tăcut, fără o vorbă, uitându-se la Mark și la 
mâinile Lenei. Lena mângâie cu degetul mare tatuajul lui Mark. 
Jeffrey n-avu nevoie să se uite la ceilalți bărbaţi ca să-și dea 
seama că se simțeau puţin jenaţi de acest gest. Aerul părea că 
se încarcă de ceva ce nu putea fi rostit în cuvinte. 

— Ce se întâmplă, Mark? Spune-mi, te rog. 


194 


În ochii lui apărură lacrimi. 

— Trebuie s-o găsiţi pe Lacey. 

— O s-o găsim, îi răspunse Lena. 

— Trebuie s-o găsiţi pe Lacey înainte să i se întâmple ceva 
rău. 

— Dar ce poate să i se întâmple, Mark? 

Băiatul dădu din cap, plângând în hohote. 

— E prea târziu. Nimeni nu mai poate s-o ajute, zise. 

— Ştii cine ar fi putut s-o răpească? Ai recunoscut mașina? 

El dădu din nou din cap că nu. 

— Vreau s-o văd pe mama. 

Lena înghiţi cu noduri și Jeffrey își dădu seama că 
vulnerabilitatea lui Mark o impresionează. 

— Vreau doar s-o văd pe mama, repetă el cu voce scăzută. 

Dave Fine întinse o mână spre băiat, dar acesta se smuci atât 
de violent, încât Buddy trebui să prindă scaunul ca acesta să nu 
se răstoarne, cu băiat cu tot. 

— Să nu mă atingi! strigă Mark, ridicându-se în picioare. 

Lena se ridică și ea și aproape că alergă în partea cealaltă a 
mesei. Încercă să-l prindă pe Mark de braţ, dar el mai făcu un 
salt, lovindu-se de perete. Se retrase până în colțul camerei și-și 
sprijini capul între cei doi pereţi. Lena puse mâna pe umărul lui 
și-i spuse ceva. 

— Mark, rosti Dave Fine, ridicând mâinile. Te rog să te 
liniștești, fiule! 

— De ce nu ești cu mama? îl întrebă Mark. Unde mă-sa 
dracului se află Dumnezeul tău când mama e pe moarte? 

— O să am grijă de ea mai târziu, îi răspunse Fine, cu o voce 
ușor tremurată. Ea m-a rugat să fiu aici, cu tine. 

— Cine a avut grijă de Lacey? Cine a avut grijă de ea cândun 
nenorocit a răpit-o din stradă? 

Pastorul Fine lăsă ochii în jos și lui Jeffrey i se păru că acesta 
se simţea la fel de vinovat ca și ei pentru Lacey Patterson. 

— N-am nevoie de tine! strigă Mark. Mama are nevoie de tine! 
Ea are nevoie! Și tu vii aici de parcă ai putea să faci ceva! 

— Mark... 

— Du-te și ajut-o pe mama! strigă Mark. 

Fine deschise gura să spună ceva, apoi păru să se 
răzgândească. Mark își întoarse capul, uitându-se într-o parte. 
Lena îi puse ambele mâini pe umeri și îl duse spre scaun. Buddy 


195 


bătea cu degetele în masă pentru a-i atrage atenţia lui Jeffrey, 
apoi îi făcu semn spre ușă. Jeffrey se ridică în picioare, 
obligându-l și pe pastorul Fine să se ridice. Preotul ezită, apoi 
făcu ceea ce i se ceruse, urmându-l pe Buddy în hol. 

— Fir'ar al dracului să fie! spuse Buddy, apoi se scuză. lertați- 
mă, părinte! 

Fine dădu din cap și-și băgă mâinile în buzunare. Privi prin 
gemuleţțul ușii, urmărind-o pe Lena care vorbea cu Mark. 

— Am să mă rog pentru sufletul lui, murmură el. 

Buddy se sprijini puternic în cârjă și îl întrebă pe Jeffrey: 

— Ce naiba se petrece aici? 

Jeffrey nu știa ce să-i răspundă. 

— Dave, tu înţelegi ce se întâmplă? îl întrebă el pe pastor. 

— Eu? zise Fine surprins. Habar n-am. Ultima oară când l-am 
văzut pe Mark era în regulă, era tulburat din pricina mamei lui, 
dar în rest era în regulă. 

— Când s-a întâmplat acest lucru? întrebă Jeffrey. 

— Aseară, la spital. Mă rugam împreună cu Grace. 

— Ce s-a întâmplat între tine și Jenny Weaver? zise Jeffrey. 

— Jenny Weaver? repetă Fine, evident șocat. 

— Mi-ai spus că te-ai dus acasă la ea de câteva ori, în preajma 
Crăciunului, îi reaminti Jeffrey. 

— A, da, răspunse Fine. Brad mă rugase să mă duc s-o văd. 
Nu mai venise la biserică și Brad se temea că se întâmplase 
ceva rău. 

— Și se întâmplase? 

— Da, cel puţin așa cred, îi răspunse Fine încruntându-se. Nu 
voia să vorbească cu mine. N-au vrut să mai vorbească cu mine. 

— Cine n-a vrut să vorbească cu tine? îl întrebă Jeffrey. 

Fine arătă spre ușă. 

— Mark și Lacey. l-am spus și lui Grace și nici ea n-a putut să 
facă nimic în această privinţă. A pus-o pe seama răzvrătirii 
adolescentine. Dădu din cap cu tristeţe. Foarte mulţi copii nu 
mai vin la biserică atunci când ajung la vârsta asta, dar de 
obicei revin după ce mai cresc. Grace însă era foarte îngrijorată, 
așa că am vorbit cu el. 

— El ce-a spus? întrebă Jeffrey. 

Fine se înroși la față. 

— Să zicem că a folosit niște cuvinte pe care n-aș vrea să le 
audă maică-sa și gata. 


196 


Jeffrey dădu din cap, renunțând. Îl auzise pe Mark de destule 
ori, ca să-și dea seama de ce era băiatul în stare. 

— Și Grace? Ea ce face? întrebă din nou. 

— E foarte bolnavă. Nu cred să prindă sfârșitul de săptămână. 

Jeffrey se gândi la Mark care dorea insistent s-o vadă pe 
maică-sa. 

— E chiar așa de rău? 

— Da, îi răspunse pastorul. Nu se mai poate face nimic pentru 
ea în acest moment. Doar să i se aline durerile. Se mai uită o 
dată prin fereastra de la ușă. Nu știu ce-o să facă familia asta 
fără ea. O să se dezbine. 

— Dacă-mi aduc eu bine aminte, nu cumva ai fost în tabără cu 
copiii, de Crăciun? 

— Da. Am stat acolo, dar, de fapt, n-am fost implicat în asta. E 
mai mult treaba lui Brad Stephens să se ocupe de copii. 

— Am vorbit deja cu el. 

— E un tânăr extrem de cumsecade, spuse Fine. Speram ca el 
să constituie un exemplu pentru unii dintre băieţi. 

— l-ai oferit consiliere lui Mark, nu-i așa? spuse Jeffrey. 

— Da, puţin, răspunse Fine. Nu prea am reușit să ajung la 
sufletul lui. Dacă vreţi, mă uit peste notițe și vă spun dacă 
găsesc ceva. 

— Te rog, îi spuse Jeffrey pastorului. Unde o să fii mâine 
dimineaţă? 

— Cred că la spital, răspunse Fine, uitându-se la ceas. De 
fapt, chiar astă-seară am să mă întorc acolo, dacă nu mai aveţi 
alte întrebări pentru mine. 

— Poţi să te duci, îi răspunse Jeffrey. Am să vin la spital mâine 
dimineaţă, pe la zece. Să-ţi iei notițele. 

— Îmi pare rău că nu v-am fost de prea mare ajutor. 

Dădu mâna cu Jeffrey, apoi cu Buddy și plecă. Buddy îl urmări 
pe pastor îndepărtându-se, apoi se întoarse spre Jeffrey. 

— AȘ zice că nu prea îmi place ce se petrece între Lena și 
clientul meu. 

Jeffrey se gândi să se prefacă a nu ști despre ce-i vorba, dar 
își dădu seama că depășiseră acest punct. 

— Diseară am să pun să fie supravegheat, să nu se sinucidă. 

Buddy nu fu mulțumit de răspuns. 

— Tot nu mi-ai răspuns la întrebare. 


197 


Jeffrey se uită și el în camera de interogatoriu. Lena reușise 
să-l facă pe Mark să stea jos și îl mângâia pe spate în timp ce el 
plângea. 

— Chestia asta este cumva legată de incidentul cu Jenny 
Weaver, spuse Jeffrey. 

— Ah, fir'ar al dracului, înjură Buddy, bătând cu bastonul în 
pardoseală. Mulţumesc că mi-ai spus. 

— Nu eram sigur, minţi Jeffrey. El este băiatul pe care a vrut 
Jenny Weaver să-l împuște. 

— Chestia asta pare să fi fost o agresiune simplă. 

— Da, așa este, răspunse Jeffrey. Adică, așa a fost. 

— Nu vrei să vorbim pe aceeași limbă? 

Jeffrey se mai uită o dată în camera de interogatoriu. Lena era 
tot cu mâna pe spatele lui Mark, alinându-l. 

— Zău, Bud, pe cuvântul meu dacă știu ce se întâmplă! 

— Incepe cu începutul. 

Jeffrey își băgă mâinile în buzunare. 

— Bebelușul pe care l-am găsit la patinoar, spuse, și Buddy 
confirmă printr-un gest. Credem că Mark e tatăl. 

Buddy continua să dea din cap. 

— Da, da, e logic. 

— Credem că soră-sa s-ar putea să fie mama copilului. 

— Cea care a fost răpită? 

Jeffrey încuviinţă. | se strânse stomacul, gândindu-se la Lacey 
Patterson și la ce-ar putea să i se întâmple. 

— Am crezut că Jenny Weaver era mama. 

— Nu, Sara a făcut autopsia fetei și Jenny nu era mama, 
răspunse Jeffrey, evitând să-i dea alte detalii în legătură cu ce 
descoperise Sara. 

— N-am primit încă nicio vorbă de la Dottie Weaver, spuse 
Buddy. Primarul e cum nu se poate mai îngrijorat. 

— Probabil că va aștepta până după înmormântare, zise 
Jeffrey, întrebându-se când va fi înmormântarea. Se îndoia 
serios că Sara va fi chemată, iar ea nu-i spusese nimic despre 
acest lucru. 

— Trebuie să-ţi iau depoziţia. Mâine sau poimâine, nu are 
niciun fel de importanţă, spuse Buddy. Trebuie să punem totul 
pe hârtie, cât timp informaţiile îţi sunt proaspete în minte. 


— Nu cred că voi putea uita vreodată ce s-a întâmplat, Buddy, 
spuse Jeffrey, gândindu-se că tot restul vieţii va purta cu sine 
moartea lui Jenny Weaver. 

— Ce se mai întâmplă pe aici? vru să știe Buddy. Spune-mi, te 
rog! 

Jeffrey își băgă mâinile în buzunare. 

— Mark are un tatuaj. 

— Acela cu două inimi? 

— Da, îi confirmă Jeffrey. Simbolizează ceva. 

— Pornografie infantilă, îi spuse Buddy, șocându-l pe Jeffrey. 

— Da' de unde știi tu chestia asta? 

— Am mai avut un client care avea același tatuaj. Acum vreo 
două săptămâni, un individ din Augusta. Am acceptat cazul la 
rugămintea unui prieten. 

— Ce caz era acela? 

Buddy se uită în jur, întrebându-se dacă să răspundă sau nu 
la întrebare. 

— Ți-aş fi mai mult decât îndatorat, sublinie Jeffrey. 

— Bine, acceptă Buddy. Fusese arestat pentru deţinere de 
cocaină. Nu multă, dar destulă pentru distribuţie. Avea niște 
informaţii care permiteau poliţiei să continue ancheta. 

— Am auzit despre treaba aceasta. E un distribuitor de 
pornografie infantilă. 

Buddy dădu din cap. 

— Și și-a turnat camarazii ca să scape de închisoare. 

— Bingo! răspunse Buddy. Cum ai auzit? 

— Așa cum se aude, zise Jeffrey, nedorind să-i ofere mai 
multe informaţii. 

— Cum se aude? întrebă Buddy. 

— Unde ţi-e piciorul? încercă Jeffrey să-i distragă atenţia, 
arătând spre spaţiul gol de sub genunchiul lui Buddy. 

— La dracu', l-a luat iubita mea și nu vrea să mi-l dea. 

— Ce i-ai făcut? 

— Asta-i reacţie de poliţist, răspunse Buddy, sprijinindu-se în 
baston. Întotdeauna să dai vina pe victimă. 

— Vrei să vorbesc eu cu ea? râse Jeffrey. 

Buddy își scărpină sprâncenele. 

— Mă descurc eu, zise. Îmi răspunzi la întrebarea pe care ti- 
am pus-o? 


— Nu, zise Jeffrey. Se uită din nou în camera de interogatoriu. 
Mark era cu capul pe masă și Lena stătea lângă el, ţinându-l de 
mână. Jeffrey deschise ușa. 

— Lena, spuse el, făcându-i semn să iasă pe hol. 

Lena deschise gura, probabil să-l refuze, dar se răzgândi. Se 
ridică, fără să se uite la Mark, fără să-l atingă, și ieși din odaie. 

— Ce ţi-a spus? o întrebă Jeffrey. 

— Nimic, răspunse Lena. Vrea să se ducă la spital s-o vadă pe 
maică-sa. 

— Du-te acasă, îi spuse Jeffrey și, fără să mai aștepte un 
răspuns, intră în camera de interogatoriu, cu Buddy pe urmele 
lui. 

— Mark, începu Jeffrey, așezându-se pe scaunul pe care 
stătuse Lena. Știm despre tatuaj. 

Mark continua să stea cu capul pe masa care se zguduia din 
cauza plânsului băiatului. 

— Știm ce înseamnă. 

Buddy se aplecă puţin peste masă, dinspre partea opusă lui 
Mark. 

— Băiete, e în interesul tău să ne spui ce se întâmplă. 

— Mark, continuă Jeffrey, ai vreo idee cine ar fi putut s-o 
răpească pe soră-ta? Neprimind niciun răspuns, reformulă. Mark, 
credem că niște oameni răi au răpit-o, niște oameni care ar 
putea să-i facă rău. Trebuie să ne ajuţi. 

Nu obținu niciun răspuns. 

— Mark, încercă Jeffrey din nou. Doamna doctor Linton spune 
că Lacey părea foarte bolnavă când a văzut-o. 

Mark se ridică ștergându-se cu mâinile la ochi. Se uită fix la 
peretele din fața lui legănându-se înainte și înapoi. 

— Lacey era gravidă? întrebă Jeffrey. Bebelușul de la patinoar 
era al ei? 

Mark continua să se clatine, ca și când ar fi fost hipnotizat. 

— Tu erai tatăl copilului, Mark? 

Mark continua să se holbeze la perete. Jeffrey mișcă mâna 
prin faţa ochilor băiatului, dar acesta nici nu clipi. 

— Mark, strigă Jeffrey, și apoi și mai tare. Mark! Mark! 

Băiatul nu avu nicio reacţie. 

— Mark, repetă Jeffrey. 

Buddy puse mâna pe umărul lui, dar el nu păru să-și dea 
seama. 


200 


— Cred că trebuie să-l vadă un doctor, spuse Buddy. 

— Sara poate... 

— Nu, îl întrerupse Buddy. Cred că s-a întâlnit destul cu Sara 
pe ziua de astăzi. 

e 

Era ora zece seara când Jeffrey plecă de la secția de poliție. 
Petrecuse aproape două ore dând telefoane, ca să se asigure că 
departamentele de poliție din tot statul primiseră anunțul cu 
Lacey și știau de mașina Thunderbird neagră. O mulțime dintre 
polițiștii cu care vorbise îi dădură detalii despre cazurile la care 
lucrau ei. Deși Jeffrey nu credea că ar putea să-i ajute, făcuse 
toate eforturile necesare, sperând ca polițiștii de la celălalt 
capăt al firului să nu creadă că este un ipocrit. Era mai probabil 
ca vreo mașină de patrulă din Griffin să dea de Thunderbird-ul 
negru, decât ca Jeffrey să găsească un televizor cu ecran mare 
care fusese furat din casa mamei unui poliţist. Cu toate acestea, 
își notase și repetase numărul de serie al televizorului, ca să-l 
asigure pe poliţist de toată bunăvoința sa. În ciuda a ceea ce-i 
spusese lui Nick, Jeffrey vru să vadă dacă găsește și singur ceva 
pe internet. Cu ajutorul lui Brad găsise sute de site-uri web sub 
genericul „iubitori de fetițe”. Brad se albise cu totul la față când 
ajunseră la cel de al treilea site, așa că Jeffrey îl expedie pe 
tânărul polițist și încercă să navigheze singur pe internet. Chiar 
și cu cunoștințele rudimentare pe care le avea Jeffrey în privinţa 
internetului, fu în stare să găsească o sumedenie de linkuri care 
conţineau poze cu copii în diferite poziții compromiţătoare. După 
ce termină, Jeffrey simţi nevoia acută să facă un duș, ca să se 
curețe de imaginile din minte. Sara avea dreptate. Probabil că o 
anumită detaşare față de caz l-ar fi ajutat să vadă lucrurile în 
perspectivă. Așa cum stătea situaţia, Jeffrey nu știa încotro s-o 
apuce. 

În timp ce conducea spre locuinţa Sarei, încercă să nu se mai 
gândească la ceea ce văzuse pe internet. O sunase pe Sara 
înainte de a pleca de la secţia de poliţie, ca să-i spună că nu 
apăruse nicio informație în legătură cu Lacey și că era în drum 
spre ea, dacă mai avea chef să-l vadă. Din fericire, avea. Trase 
pe aleea din fața casei, observând că lăsase luminile de afară 
aprinse pentru el. Când ieși din mașină auzi venind dinspre casă 
o muzică de jazz plăcută, în surdină. Probabil că Sara îl aștepta, 


201 


fiindcă deschise de îndată ce el bătu la ușă. Toate supărările lui 
din ultimele zile se risipiră când o văzu stând în faţa lui. 

— Salut, îi spuse Sara cu un zâmbet șăgalnic pe buze. 

Jeffrey o privi uimit. Părul îi era desfăcut și lăsat să cadă pe 
umeri în niște bucle foarte delicate. Purta o rochie neagră din 
mătase, care i se unduia pe trup, evidenţiindu-i foarte avantajos 
curbele. O despicătură laterală a rochiei lăsa să se întrezărească 
linia piciorului. Purta tocuri înalte și acestea îi scoteau în relief 
gleznele elegante, încât lui Jeffrey îi venea să le sărute. Femeia 
îl luă de mână și îl conduse înăuntru. Jeffrey se opri în hol și o 
trase spre el. Cu tocuri, Sara era puţin mai înaltă decât el, așa 
că își puse mâinile pe umerii lui, încercând să scape de pantofi, 
ca să ajungă la același nivel și să-l privească în ochi. 

— E mai bine așa? întrebă ea. 

Cum nu-i răspunse, se aplecă ușor spre el și își apropie buzele 
de ale lui ca să-l sărute. El rămase cu ochii deschiși, urmărind 
cum femeia îl sărută. Avea buzele dulci și mirosea a vin și 
ciocolată. Jeffrey închise ușa în spatele lui, continuând să se uite 
la ea. Nu-și aducea aminte s-o mai fi văzut așa de frumoasă, 
chiar și cu leucoplastul de pe frunte. 

— Nu vreau să vorbesc despre ce s-a întâmplat cu tine, cu 
mine sau în general, spuse Sara. 

Jeffrey dădu din cap. Ea se sprijini cu o mână de perete, 
uitându-se la el cu o privire întrebătoare. 

— Ţi-a mâncat pisica limba? 

Jeffrey duse mâna la piept, încercând să-i sugereze ce simţea. 

— Uneori, zise, uit cât ești de frumoasă și când te văd..,, 
vocea lui se pierdu, încercând să găsească cuvintele potrivite... 
pur și simplu îmi pierd respiraţia. 

Femeia ridică o sprânceană, ca și când l-ar fi întrebat dacă nu 
cumva încearcă să o vrăjească. 

— Te iubesc, Sara, spuse, făcând un pas spre ea. Te iubesc 
foarte mult. 

Sara își reținu un zâmbet și el o iubi și mai tare pentru asta. 

De când o știa Jeffrey, Sara nu știuse să primească un 
compliment. 

— Adică, vrei să-mi spui că-ţi place rochia mea? întrebă. 

— Mi-ar plăcea mult mai mult dacă s-ar afla pe podea. 

Sara se îndepărtă de perete și el o urmări cum își mișcă 
mâinile la spate. Femeia nu purta nimic pe sub rochie și când ea 


202 


îi căzu la pământ, rămase complet goală în faţa lui. Jeffrey o 
privi atent, dorindu-și-o într-un fel care îl speria. Căzu în 
genunchi în faţa ei și o sărută până când Sara nu mai fu în stare 
să stea în picioare. 


203 


MIERCURI 


Capitolul 12 


Lena visa că aude pe cineva bătând un cui cu ciocanul. Se 
rostogoli în pat și aproape că se aștepta să-și vadă palmele 
răstignite pe podea. În loc de asta, îl văzu pe Hank, care scotea 
din ţăâţâni ușa dormitorului. 

— Ce dracu'? strigă ea, ridicându-se în capul oaselor. 

— Ți-am spus că o să se schimbe o mulţime de lucruri, zise 
Hank, bătând încă în cuiul care ţinea balamaua de ușă. 

— Doamne, Dumnezeule, zise Lena, punându-și mâinile peste 
urechi, încercând să nu mai audă zgomotul. Se uită la ceasul de 
pe noptieră. Și nu e nici ora șase, ţipă ea, și nici nu trebuie să 
mă duc la serviciu decât la ora nouă! 

— Ceea ce înseamnă că avem destul timp, răspunse Hank, 
scoțând cuiul din balama. 

— Îmi scoţi ușa? întrebă Lena, trăgându-și cearșaful până la 
piept, deși era îmbrăcată într-o pijama groasă. Cine dracu' crezi 
că ești? 

Hank nu-i dădu nicio atenţie și începu să lucreze la balamaua 
de sus. 

— Oprește-te, îi spuse Lena, dându-se jos din pat și trăgând 
cearșaful după ea. 

— Ți-am zis că lucrurile o să se schimbe, spuse el, continuând 
să bată, fără s-o bage în seamă. 

— Ce lucruri? 

Hank duse mâna la buzunarul din spate și scoase o hârtie 
împăturită. 

— Vită-te! îi spuse și îi întinse hârtia. 

Lena o despături, dar nu reuși să deslușească literele. Totul îi 
amintea de vremea când, adolescentă fiind, Hank nu fusese 
deloc de acord ca ea să se întâlnească cu un anumit băiat și 
soluția pe care o găsise atunci fusese să-i bată în cuie obloanele 
de la ferestre, ca ea să nu se poată strecura afară în miezul 
nopţii. Fata îi spusese că în caz de incendiu ar fi în mare pericol, 


204 


iar Hank îi răspunsese că preferă s-o știe arsă de vie decât 
cuplată cu gunoiul cu care se vedea. 

Lena încercă să-i ia ciocanul din mâna, dar Hank era puternic. 

— Nu mai sunt copil, ce dracu'! ripostă ea. 

— Ba da, ești copilul meu, spuse Hank, smucindu-i ciocanul 
din mână. Bătu în ultimul cui până când ușa căzu la pământ. Te- 
am ţinut în mâinile astea, zise el, lăsând ciocanul să cadă, 
pentru ca gestul să fie cât mai elocvent. Am umblat cu tine în 
braţe noaptea când plângeai fără să te oprești, m-am asigurat 
să ai mâncare când te duceai la școală, ţi-am împrumutat bani 
să plătești casa asta. 

— Dar ţi-am dat banii înapoi până la ultimul cent! 

— Nu-i nimic, asta este dobânda, spuse el, apucând ușa cu 
mâinile și ridicând-o de la pământ cu un icnet. 

Lena se uită la el, necrezându-și ochilor, cum duce ușa și o 
pune pe hol. 

— De ce faci chestia asta, Hank? Oprește-te! 

— Nu mai există secrete în această casă! spuse el, făcând 
efortul de a propti ușa de perete. Se uită spre ea și continuă. Eu 
sunt cel care face legea aici, copilă. 

— Nu vreau să fac niciuna dintre chestiile pe care le-ai scris 
pe hârtia asta, spuse, aruncându-i hârtia. 

— Ba așa ai să faci, răspunse el, prinzând hârtia din zbor. O să 
faci absolut fiecare lucru pe care l-am scris eu acolo, altfel am 
să vorbesc eu cu șeful tău, ce zici? 

— Nu mă ameninţa, îi spuse Lena, urmându-l în dormitor. 

— la-o ca pe o ameninţare, dacă vrei, spuse Hank, smucind 
unul dintre sertarele comodei. 

Căută prin lenjeria ei, apoi închise sertarul și-l deschise pe 
următorul. 

— Ce faci? 

— Uite, spuse el, scoțând o pereche de pantaloni scurți și un 
tricou. Imbracă-te cu astea și să fii jos în cinci minute. 

Lena se uită la el și observă că pentru prima dată Hank nu 
mai purta blugii lui obișnuiți și cămașa hawaiiană stridentă. 
Purta un tricou cu o reclamă la bere și o pereche de pantaloni 
scurți care arătau atât de noi, încât mai aveau cutele de la cum 
fuseseră împăturiţi în pungă. Avea în picioare pantofi sport 
absolut noi și ciorapi albi până sub genunchi. Picioarele lui Hank 


205 


erau atât de albe, încât Lena clipi de câteva ori pentru a distinge 
linia unde se terminau șosetele și unde începea pielea. 

— Să cobor? De ce? întrebă ea, încrucișându-și mâinile la 
piept. 

— Fiindcă o să alergăm. 

— Adică o să alergi cu mine? zise ea, nevenindu-i să creadă. 

Hank avea antrenamentul unui bătrân în scaun cu rotile. Nu-i 
plăcea să meargă pe jos nici măcar până la cutia poștală. 

— În cinci minute, spuse el părăsind încăperea. 

— Afurisitule, rosti Lena înfuriată, gândindu-se dacă să se 
ducă sau nu după el. 

Era atât de furioasă, încât nici nu vedea în faţa ochilor, dar își 
scoase pantalonii de pijama și își puse șortul. „Fir'ai al dracu' de 
afurisit”, bombăni ea, punându-și tricoul. N-avea de ales și 
chestia asta o enerva la culme. Dacă Hank i-ar spune lui Jeffrey 
măcar jumătate din câte știa despre comportamentul ei, Lena s- 
ar fi trezit foarte repede cu un șut în fund. 

Se uită la listă cu un ochi. Începea cu „alergare în fiecare zi” 
și se termina cu mese normale la micul dejun, prânz și cină. De 
undeva, din adâncurile ființei ei, se strădui să scoată la iveală 
toate înjurăturile pe care le auzise în toţi cei zece ani de când 
era polițistă și i le adresă pe toate lui Hank. Incheie cu „mă-ta 
mare de tâmpit”, apoi puse mâna pe bascheţi și cobori. 

e 

Lena şedea la biroul lui Jeffrey, uitându-se la ceasul de pe 
perete. Șeful ei întârziase zece minute, ceea ce nu-și aducea 
aminte să i se mai fi întâmplat vreodată lui Jeffrey. Ar fi trebuit 
să fie bucuroasă că el nu era acolo, fiindcă simțea nevoia să se 
odihnească, să-și revină după alergarea de dimineață cu Hank. 
Era un bătrân dur și se trezise că i-o luase înainte încă de la 
primul pas făcut afară. Lena trebui să recunoască faptul că 
moștenise încăpăţânarea de la unchiul ei care era la fel ca ea. 
Odată ce-și punea ceva în cap, nimic nu-l mai putea opri. Chiar 
și când Lena rămăsese în urmă, cu plămânii explodându-i de 
efort și cu stomacul plin de aminoacizii eliberaţi din mușchi, el 
alerga pe loc, cu fălcile încordate, așteptând-o să-și revină și să 
pornească din nou. 

— Hei, spuse Jeffrey, intrând grăbit în birou. 

Avea cravata desfăcută și haina pe mână. 


206 


— Hei, îi răspunse Lena ridicându-se, dar îi făcu semn să se 
așeze. 

— Scuză-mă că am întârziat, spuse el. Traficul... 

— Unde? întrebă Lena, deoarece singura zonă cu trafic 
aglomerat din oraș era în jurul școlii și atunci doar între anumite 
ore. Jeffrey nu-i răspunse, se așeză la biroul lui, încheindu-și 
gulerul de la cămașă cu o mână. Lena nu era foarte convinsă, 
dar ar fi putut să jure că văzuse un semn roșu pe gâtul lui. 

— N-ai nicio informaţie în legătură cu Lacey? îl întrebă. 

— Nu, spuse el, legându-și cravata. Venind încoace am vorbit 
cu pastorul Dave Fine. Și-a găsit notițele de la ședințele cu 
Mark. 

— Și-o să le aducă? întrebă Lena și nu pentru prima oară îi 
păru bine că nu vorbise cu pastorul despre problemele ei. 

— Da, o să le-aducă, răspunse Jeffrey, netezindu-și cravata. 

Lena își încrucișă braţele la piept privindu-și șeful. Avea un 
aer ușor diferit, nu-și dădea seama de ce, dar era puţin altfel. 

— Mi-am dat întâlnire cu el la spital, la ora zece, spuse el și 
apoi se uită la ceas. Am și întârziat. 

— Am crezut că vrei să merg cu tine. 

— Vreau să-l iei pe Brad și să-l duceţi pe Mark acasă. la-i niște 
haine curate, să facă un duș, să facă ce vrea și apoi adu-l la 
spital. 

— De ce? 

— Mamei lui i s-a făcut foarte rău aseară, spuse Jeffrey. 
Pastorul crede că n-o mai duce mult. Bătu cu degetele în birou. 
Orice ar fi făcut, nu vreau să-l împiedic pe băiat să-și vadă 
mama pentru o ultimă dată înainte de a o pierde. 

Lena fu emoționată de acest lucru, dar încercă să nu arate. 
Jeffrey întinse un deget spre ea, ca și când ar fi avertizat-o. 

— Să știi că vorbesc serios de chestia asta cu Brad, Lena. Nu 
vreau să rămâi singură cu Mark. Ai înţeles? 

Lena se gândi să protesteze, dar el avea dreptate. Nici ea nu 
voia să rămână singură cu Mark. Exista ceva la el care i se părea 
foarte vulnerabil. Probabil că se identifica mult prea mult cu el. 

— Lena! îi atrase Jeffrey atenţia. 

— Da, domnule! Am înţeles. 

[A] 

Ca de obicei, Brad conducea prin oraș cu maximum de viteză 

admisă. Lena încerca să-și potolească neliniștea și, în același 


207 


timp, încerca să nu-l bage în seamă pe Mark, care ședea pe 
bancheta din spate. Fără să se uite la el, știa că Mark o fixează 
cu privirea. Atât ea, cât și Jeffrey căzuseră de acord să-l lase pe 
tatăl lui să-i spună că mama sa ar putea să moară până în zori, 
dar stând acolo în mașină, cu Mark la câţiva centimetri de ea, 
Lena avea sentimentul că făcea ceva rău. Chiar și cu grilajul de 
siguranţă dintre scaunele din spate și cele din faţă, ea avea 
senzaţia că Mark ar fi putut să treacă și s-o smucească, 
cerându-i să-i spună ce se întâmplă. În ceea ce-l privea pe Mark, 
indiferent ce medicamente îi administrase doctorul, se pare că 
avuseseră efect. Era din nou sigur de sine, prea aproape de 
Lena când aceasta îi pusese cătușele și scoțând niște sunete 
sugestive în timp ce îl condusese la mașină. Lena se întreba ce 
anume determinase această schimbare. In ziua precedentă, 
Mark fusese aproape inert. 

— Zău că-i cald afară, zise Brad, făcând stânga de pe Main 
Street. 

— Știu, spuse Lena încercând să lege conversaţia. În vara asta 
mi se pare că e mai cald decât anul trecut. 

— Așa și este. Îmi aduc aminte că atunci când eram mic parcă 
nu mi se părea așa de cald. 

— Nici mie. 

— Pe vremea aceea nici măcar nu aveam aer condiţionat. 

— A, noi ne-am pus aer condiţionat când aveam cincisprezece 
ani, zise Lena, zâmbind aducerii aminte. Atunci, Lena și Sibyl 
stătuseră în faţa aerului condiţionat până când își simţiseră 
fețele înghețate. 

— Îl rugam pe tata să dea drumul la stropitori în curte, zise 
Brad, râzând ușor. Mi-aduc aminte că odată vărul meu Bennie a 
venit la noi... 

Mark dădu cu piciorul în scaunul clin faţă. 

— Mai tăceţi dracului! urlă. 

Brad puse brusc frână și se întoarse în scaun. 

— Dacă mai faci o dată chestia asta, o să ai de-a face cu noi! 

Lena nu-l auzise niciodată pe Brad amenințând pe cineva și fu 
surprinsă că era în stare să facă acest lucru. Înțelese, pentru 
prima dată, că Brad nu-l suporta pe Mark Patterson. 

— Calmează-te, băiete, îi spuse Mark. 

Lena îi aruncă o privire peste umăr, iar Mark își linse buzele 
într-un mod foarte sugestiv. Femeia se întoarse din nou cu faţa 


208 


spre direcţia de mers, uitându-se pe geam și încercând să 
ascundă faptul că gestul lui o afectase. 

Mașina se smuci, plecând brusc de pe loc, și Brad tăcu tot 
restul drumului. Lena îl îndrumă spre rulota familiei Patterson, 
arătând cu degetul în loc să dea indicaţii verbale. Incerca să se 
autoconvingă că Mark nu stătea de fapt pe bancheta din spate, 
dar la fiecare câteva minute își aducea aminte și aproape că-i 
simţea respiraţia în ceafă. 

— Aici, spuse Lena, arătând rulota. 

leși din mașină înainte ca Brad să fi oprit complet. Mușchii o 
dureau când se mișca și-l înjură în gând pe Hank pentru că o 
făcuse să alerge în dimineaţa aceea. 

Brad deschise ușa din spate și îl avertiză pe Mark: 

— Sper să te porţi ca lumea! 

Mark nu se grăbi deloc să iasă din mașină. Când se ridică în 
picioare se văzu că era cu câţiva centimetri mai scund decât 
Brad. Îi spuse ceva polițistului, ce Lena nu putu să audă. Orice 
ar fi fost, lucrul îl deranjă pe Brad care se înroși la față. 

— Auzi, fii atent ce vorbești, spuse, dar tonul nu era 
amenințător, ci dovedea că era șocat. 

Brad puse cătușele la mâinile lui Mark și îl trase spre rulotă. 
Când ajunseră la ușa din faţă, Lena scoase cheile lui Mark din 
propriul ei buzunar. Îi confiscaseră lucrurile când fusese arestat. 
Presupunea că pe inelul de chei se afla și cheia de la ușă. 

— A treia, spuse Mark, aia cu dungă verde. li zâmbi lui Brad 
sugestiv. Cu dungă verde, cu dungi. 

Brad își încleștă fălcile și se uită drept la ușă ca și când ar fi 
încercat s-o deschidă cu puterea minţii. Lena găsi cheia și 
descuie. O pală de aer rece năvăli dinspre rulotă când ușa se 
dădu de perete. Mark se opri în prag o secundă, cu ochii închiși, 
inhalând mirosul de liliac care-i întâmpină. 

— Haide, îi spuse Brad, împingându-l pe băiat înăuntru. 

Lena îi aruncă lui Brad o privire mirată, întrebându-se ce l-a 
apucat. De obicei, Brad era cea mai calmă persoană din lume. 

— Scoate-i cătușele, spuse Lena. 

— Nu e bine să-i scoatem cătușele, clătină Brad din cap. 

Lena își împreună braţele. 

— Cum să facă baie și să se îmbrace cu cătușele la mâini? 

— Poţi să stai cu mine dacă vrei și să mă speli pe spate, zise 
Mark făcându-i cu ochiul lui Brad. 


209 


Înainte de a se gândi ce face, Lena îl plesni peste cap. 

— Termină, zise, supărată că-l făcea pe Brad să se simtă 
jenat. Apoi i se adresă lui Brad. De ce nu stai la ușa din spate a 
rulotei, în caz că încearcă s-o șteargă pe acolo? 

Brad păru mulțumit de această sugestie și plecă fără să mai 
rostească vreun cuvânt. 

— Ce i-ai spus? îl întrebă ea. 

— M-am oferit să-l ajut să scape de stresul în care se află. 

— O, Doamne, spuse Lena, de ce-i faci asta? 

— De ce nu? ridică Mark din umeri. 

Lena scoase cheia pentru cătușe și îi făcu semn să se apropie 
de ea. El își apropie mâinile încătușate de șliţul pantalonilor așa 
încât ea să fie nevoită să-l atingă. 

— Întinde mâinile, Mark! îi ordonă Lena. 

Băiatul scoase un suspin dramatic, dar făcu ceea ce i se 
spuse. 

— Îți place să fii legată? 

— Ai zece minute să faci duș, îi spuse ea scoţându-i cătușele. 
Dacă trebuie să vin după tine, n-o să-ţi placă. 

— Mmm... zise Mark sugestiv. Sună bine. 

Lena își prinse cătușele la curea. 

— Zece minute, repetă ea, întrebându-se dacă la fel se 
simţise și Hank de dimineaţă, când îi tot dădea ordine. 

Se duse spre canapea și luă o revistă, înainte de a se așeza. 
Mark rămase în picioare în bucătărie și o urmări un minut întreg 
înainte de a-și continua drumul spre camera lui. Câteva minute 
mai târziu se auzi apa curgând la duș. Lena închise revista, cu 
un sentiment de ușurare. Se ridică de pe fotoliu, ţinându-se de 
marginea lui pentru a-și întinde mușchii. Picioarele o dureau atât 
de tare după antrenamentul care, cu un an în urmă, n-ar fi fost 
decât o alergare ușoară. Trebuia să fie mai puternică. Nu era 
posibil să fie atât de slab antrenată. Lena luă o fotografie 
înrămată, cu Mark și Lacey stând în picioare în fața unui 
montaignes russes oarecare. Ambii copii zâmbeau, Mark ţinea 
braţele pe umerii fetei care, la rândul ei, îl ţinea de talie. Păreau 
să fie cu vreo trei ani mai tineri decât în prezent. Arătau fericiţi. 

— Poza aceea am făcut-o la Six Flags, zise Mark. 

Lena încercă să nu arate că o speriase. Mark stătea la un 
metru de ea, cu un simplu prosop în jurul taliei. 

— Imbracă-te, îi spuse. 


Băiatul zâmbi leneș, iar ea se simţi ca o proastă, că nu 
verificase mai întâi camera lui Mark de droguri. 

— Ce-ai luat? întrebă. 

— Lozul cel mare, zâmbi el, lăsându-se să cadă pe canapea. 

— Mark, spuse Lena. Ridică-te și îmbracă-te! 

Băiatul continuă să se uite la ea, cu buzele ușor întredeschise. 

— Ce? 

Mark o mai măsură din ochi, apoi o întrebă: 

— Ce-ai simţit? 

— În legătură cu ce? 

El se uită la mâinile ei și Lena își încrucișă brațele ca să nui 
se vadă cicatricile. Refuză să răspundă, dând hotărâtă din cap. 

— Tata mi-a povestit ce s-a întâmplat. 

— Sunt absolut convinsă că a fost extrem de încântat. 

— Nu, de fapt, n-a fost, se încruntă Mark. Teddy nu se bucură 
de astfel de lucruri. Păru să observe surprinderea Lenei și 
continuă. Bătrânul Ted e foarte cuminte acum. Curat ca lacrima. 

Lena se uită din nou la fotografie. 

— Du-te și îmbracă-te, Mark, nu mai avem timp să stăm. 

— Dacă-mi spui secretele tale, ţi le spun și eu pe ale mele. 

— Te uiţi la prea multe filme, râse Lena. 

— Vorbesc serios. 

— Nu cred, Mark. Auzi un zgomot de brichetă și îl văzu pe 
Mark aprinzându-și o ţigară cu iarbă. Stinge-o! îi spuse. 

El inhală adânc fără să o asculte. 

— Nu vrei să știi ce s-a întâmplat? o întrebă. 

— Vreau să te îmbraci ca să mergem s-o vezi pe mama ta! 

El îi zâmbi, așezându-se și mai confortabil în fotoliu. 

— Auzi, să știi că eram foarte convins că o să apeși pe trăgaci 
aseară. 

Fără să se gândească, Lena se așeză la celălalt capăt al 
canapelei. 

— Mă urmăreai? întrebă ea, având sentimentul că fusese 
prinsă în flagrant. 

El dădu din cap, trăgând încă o dată din ţigară. 

— Unde erai? 

— Eram lângă magazie, îi spuse el. Credeam că o să intri 
direct în ea. 

Lena se simţi ușor rușinată. 


211 


— Bărbatul acela era lângă casă. Am crezut că m-a văzut, dar, 
de fapt, el te urmărea pe tine. 

Mark suflă în partea aprinsă a ţigării. 

— E tatăl tău? 

— Unchiul, răspunse ea. 

Mark mai trase o dată din ţigară, reţinând fumul pentru 
câteva clipe. Expiră încet, apoi întrebă: 

— Auzi, cum te simți cu ţeava pistolului în gură? 

— Aiurea, îi răspunse, încercând să-și revină. De aceea nici n- 
am făcut-o. 

— Nu, vreau să spun când ești violată. Cum te simți? 

Lena se uită în jur, întrebându-se de ce purta o astfel de 
conversație cu băiatul ăsta. 

— Rău, îi răspunse. În niciun caz bine. 

El se înecă, încercând să râdă. 

— Imi dau seama. 

— Nu, răspunse Lena, și vrând să preia controlul conversaţiei 
spuse: De ce nu-mi zici ce s-a întâmplat, Mark? 

— De atunci ai mai făcut sex? 

Lenei îi displăcu total felul cum spusese „de atunci”, ca și 
când a face sex era un lucru inevitabil. 

— Auzi, chestia asta nu te privește, îi spuse, uimită că era în 
stare să vorbească despre asta cu atâta nepăsare. Pentru prima 
oară după multă vreme, Lena simţea că-și poate controla starea 
de spirit și emoţiile. Se simţea puternică, în stare să-l 
manevreze pe acest puști. În lumina faptului că abia cu o zi în 
urmă încercase să se sinucidă, acest lucru aproape că o șocă. 

— Spune-mi ce se întâmplă? spuse Lena. 

— Mama moare, spuse el. Știi asta, nu? 

— Da, zise ea, uitându-se la propriile-i mâini, deoarece n-ar fi 
vrut ca el să-i citească adevărul pe chip. Despre asta vrei să 
vorbim? Despre mama ta? 

El nu-i răspunse. 

— Mark, repetă Lena, știi cumva unde este sora ta? 

Mark se uită la ea cu ochii în lacrimi. Fu din nou șocată cât de 
copil părea. 

— Noi doi semănăm foarte mult, știi? spuse el. 

— În ce fel semănăm? 

— Aici, înăuntru, zise ducându-și mâna la piept. Ce-ai simţit 
când ai fost violată? 


212 


Lena dădu din cap, nepermițându-i să-i distragă atenţia. 

— Cum suntem noi asemănători, Mark? Ţi-a făcut cineva rău? 

În ochii lui se ivi o sclipire și, o clipă, Lena își dădu seama că 
Mark trăia o suferinţă imensă. Îl compătimi și simţi o nevoie 
aproape maternă să aibă grijă de el, deși nu era în stare să aibă 
grijă nici măcar de ea însăși. 

— Cine ţi-a făcut rău, Mark? 

EI își puse un picior pe măsuţa de cafea. 

— De ce ești polițistă? 

— Fiindcă vreau să ajut oamenii, îi răspunse ea, deși adevărul 
nu mai era acesta. Lasă-mă să te ajut. Spune-mi ce s-a 
întâmplat. 

La vorbele ei, Mark dădu iar din cap. 

— Cum te-ai simţit când ai fost violată? o întrebă el din nou. 
Cum e când ești violată? 

— Spune-mi de ce vrei să știi și am să-ți spun. 

Mark trase din nou din ţigară și o termină. Se uită în jur să 
găsească ceva în care s-o stingă, iar Lena îi împinse o farfurie 
care se afla pe măsuţă. Băiatul se ridică și își sprijini coatele de 
genunchi. 

— Câteodată mă întreb de ce fac oamenii anumite lucruri. 

— Și eu, comentă Lena. De exemplu, de ce a vrut Jenny să te 
omoare? 

Băiatul făcu un gest de lehamite cu mâna. 

— Nu avea de gând să mă omoare. 

— Și de aia te-ai pișat pe tine? 

— Dacă înţelegi după, e prea târziu, zise el. 

— De ce voia să te împuște, Mark? 

— A crezut că poate să oprească totul. 

— Să oprească ce, Mark? 

— Să mă oprească pe mine! zise, ca și când Lena ar fi știut 
răspunsul. 

— Să te oprească pe tine de la ce? Lena așteptă să-i 
răspundă, dar Mark nici nu încercă. Povestește-mi despre 
petrecerea cu Carson și ceilalţi băieți. 

— Carson e un căcăcios, comentă Mark supărat. 

— Spune-mi de ce-ai pus-o pe Jenny să se culce cu toţi? 

— N-am pus-o să facă niciun rahat. Ea a vrut. Încerca să mă 
facă gelos, arătându-mi că nu conta. 

— Dar ţie chiar nu ţi-a părut rău s-o îmbeţi? 


— Da, bine... zise el, făcând din nou același gest a lehamite. 

— Mark, ce credea Jenny că poate să oprească în seara aceea, 
la patinoar? Ce voia? Ce credea ea că poate să oprească? 

Mark strâmbă din buze, vrând parcă să vorbească, și apoi se 
răzgândi. 

— Crezi că o s-o găsiţi pe soră-mea? întrebă băiatul. 

— Tu știi unde e? 

Mark se uită în pământ și Lena se întrebă dacă el știa unde se 
află sora lui sau doar se simţea vinovat că nu știe. Se așeză din 
nou pe canapea, cu braţele încrucișate, așteptându-l să-i spună 
ce avea de spus. 

— Câteodată mă simt de parcă nu sunt aievea, începu el. Ca 
și când aș fi în cameră și aș respira, dar nu mă vede nimeni. Se 
frecă la ochi. Și atunci mă gândesc că dacă nu mă aflu de- 
adevăratelea aici, ar trebui să mă aflu în altă parte. Ştii, ca și 
când poate ar trebui să duc gestul până la capăt și să apăs pe 
trăgaci. 

Lena dădu din cap, fiindcă într-adevăr îl înţelegea. 

— Ce te-a făcut să te oprești? o întrebă el. De ce n-ai apăsat 
pe trăgaci? 

Lena îi spusese adevărul despre pistol, dar nu și despre faptul 
că încercase să se sinucidă și cu pastile. 

— M-am gândit că dimineaţă mă va găsi partenerul meu în 
mașină și nu voiam să-i fac asta. 

— Crezi în Dumnezeu? 

— Nu sunt sigură. Tu crezi? 

El dădu din cap că nu. 

— De aceea nu te-ai mai dus la biserică? 

— Nu te purta cu mine ca o polițistă! zise Mark uitându-se la 
ea furios. 

— Dar sunt polițistă, Mark, îi răspunse Lena pe un ton neutru. 
Puse o mână pe brațul lui. Chiar vreau să știu ce s-a întâmplat. 
De ce a vrut Jenny să te omoare? 

Băiatul oftă, lăsându-se pe pernele canapelei. 

— Era o fată atât de drăguță! Țineam la ea cu adevărat. 

— Știu că ţineai la ea. 

— Ştii? întrebă el. Adică, înţelegi pe bune ce înseamnă să ţii 
foarte mult la cineva? 

— Da, știu, răspunse Lena, și se gândi la Sibyl. 


214 


— Eu n-am știut, spuse el, nu înainte de Jenny. Pur și simplu 
nu știam ce înseamnă să ţii la cineva. 

— Dar o iubești pe mama ta. 

Mark râse, scoțând un sunet spart și nefiresc. 

— O să moară curând, nu-i așa? 

Lena strânse din buze. 

— Știu, simt chestia asta, spuse, punându-și mâna la inimă. 
Am simţit azi-dimineaţă, cumva. Ca și când n-ar mai duce-o 
mult. Ca și când nu i-ar mai păsa, zise și începu să plângă. E 
legătura asta, înţelegi? Adică eu simt ce simte și ea. Ai simțit 
când a murit sora ta? se întoarse brusc spre Lena, în voce 
simţindu-i-se disperarea. 

— Da, îl minţi Lena, deși la vremea când se petrecuse 
tragedia, ea se afla pe drumul de întoarcere dinspre Macon și 
habar n-avea că se întâmpla ceva rău. Simţeam aici, spuse ea, 
ducând mâna la piept. 

— Atunci știi. Ştii ce înseamnă să simţi un gol acolo. 

Lena dădu din cap fără să comenteze. Mark se uită în altă 
direcţie, apoi închise ochii. Ea îl studie din profil, nasul ascuţit și 
maxilarul pătrăţos. Pe obraji i se rostogoleau lacrimi care îi 
cădeau pe piept. 

— Prima dată, începu Mark cu voce scăzută, dacă-mi 
amintesc bine, a fost de Ziua Recunoștinței. 

Lena continua să tacă, lăsându-l să vorbească în ritmul lui. 

— Lacey și Jenny erau jos, în camera lui Lacey, și am vrut să 
iau un CD de la ea. Oftă și pieptul i se ridică și cobori. Ea a 
început să urle la mine nervoasă. Nu știu ce avea. Cred că 
mama a auzit-o și a venit să ne spună să tăcem. 

Lena își simţi bătăile inimii accelerându-se și se rugă, oricui ar 
fi ascultat-o, să nu se întoarcă Brad în rulotă, tocmai acum, când 
Mark începuse să vorbească. Incercă să facă niște socoteli, să 
vadă cât timp trecuse de când ieșise, dar fiindcă nu îndrăznea 
să se uite la ceas, nu era prea sigură. Mark continuă: 

— Lacey dăduse drumul la radio în camera ei, cât se poate de 
tare. Mama nu zicea nimic. Întotdeauna a fost așa, întotdeauna 
a fost favorita ei. Dădu din cap. Ştii, de fapt, Lacey are un suflet 
de aur. Probabil că e o răsfăţată, dar e o fată foarte drăguță și 
are o inimă bună, exact ca mama. 

Lena așteptă, numărând până la douăzeci și cinci înainte ca 
Mark să înceapă din nou. 


215 


— A venit la mine în cameră ceva mai târziu, spuse el. Cred 
că-și dăduse seama că sunt supărat. Voia să ne împăcăm. 
Întotdeauna a fost așa, a încercat să facă pace. Mă gândesc că 
de asta o și plăcea atâta lume, că era bună. Pe buze îi apăru în 
zâmbet, dar își ţinu ochii închiși. Apoi, continuă Mark, și-a pus un 
braţ pe după gâtul meu și am început să ne sărutăm, fără niciun 
motiv, adică să ne sărutăm de-adevăratelea. 

Lena încercă să-și amintească ce-i spusese Jeffrey despre 
autocontrol și despre cum să nu permită sentimentelor 
personale să distrugă o mărturie, dar gândul la Mark Patterson 
sărutându-se cu sora lui mai mică îi făcu rău. Vru să spună ceva, 
să-l oprească, ca să nu poarte toată viaţa cu ea povestea asta, 
dar știa că nu are voie să facă acest lucru. 

— Apoi nu mai știu cum s-a întâmplat, povesti Mark, ne 
sărutam și apoi deodată a început să se frece de mine și mie mi- 
a plăcut. O privi, încercând să obţină o aprobare. Nu era bine, 
știu, doar că mie îmi plăcea și n-am vrut să se oprească. 

Lena dădu din cap, încercând să-și controleze mimica. Avea 
dubii foarte mari că Lacey Patterson încercase să-și seducă 
fratele. Zicala că victima e de vină era o vorbă extrem de 
obișnuită printre violatori. 

— Văd că nu înţelegi, îi spuse el. Dar nu-ţi dai seama ce 
înseamnă acest lucru. Tatăl meu e așa de dur cu mine, spuse el 
și-și trase un pumn în picior. Niciodată nu e îngăduitor cu mine, 
niciodată. 

— Știu, zise Lena compătimindu-l și atingându-i din nou 
brațul. Lucrul acesta chiar îl înțeleg Mark, zău! 

Expresia lui se îmbună și spuse: 

— Nu eu am pus-o să facă acest lucrul! 

— Te cred, Mark. 

— Ea s-a dat la mine. Ea a fost cea care a venit în camera 
mea, ea a început să mă sărute, ea a început să mă atingă! 

Lena continuă să dea din cap, pentru că era singurul lucru pe 
care putea să-l facă. 

— Era atât de primitoare, eu doar..., scutură din cap și strânse 
tare din ochi ca și când ar fi încercat să-și amintească. Mă 
simţeam atât de bine înăuntrul ei și ea mă dorea. Pot să-ţi spun 
sigur că mă dorea. Felul în care mă ţinea cu mâna de ceafă, 
felul cum se lipea tot mai mult de mine și mă trăgea, să pătrund 
tot mai adânc și mai adânc... 


216 


Lena avea senzaţia că înghite acid gastric. 

— Faptul că puteam s-o ating, că puteam să fiu cu ea și în ea, 
continuă Mark, mă făcea să mă simt ca un întreg, nu știu cum 
să-ți spun, ca și când, în sfârșit, totul era în regulă. Işi duse o 
mână la ochi. Se pricepe atât de bine! Adică, de unde naiba o fi 
învăţat să facă lucrul ăsta așa de bine? 

Părea să-și dorească un răspuns cinstit, dar Lena nu putea să- 
i dea unul. 

— Adică, dacă te uiţi la tata, zise, făcând un gest cu capul, nu 
prea arată a fi tipul care să știe să facă chestii de-astea. 

— Și tatăl tău se culca cu ea? vorbi Lena fără să se mai 
gândească. 

— Păi, da, zise el, ca și când Lena ar fi fost proastă. 

Lena își duse mâna în dreptul stomacului, gândindu-se la 
biata Lacey Patterson și la iadul prin care trebuie să fi trecut. 

— Spune-mi despre Jenny. 

Mark râse amar. 

— Da, Jenny, zise. M-am culcat și cu ea de câteva ori, mai 
înainte, așa cum ţi-am spus. Era foarte dulce. Era așa cum ţi-am 
spus. 

— Se pare ca eraţi buni prieteni. 

— Da, mă rog, zise Mark cu o oarecare lipsă de consideraţie în 
glas. A fost o prietenă foarte bună până când ne-a prins. 

— De aceea te ameninţa cu pistolul? 

— Cred că și din cauza asta, spuse el. Apoi, știi probabil că 
voia să oprească toate astea. Zicea mereu că trebuie să se 
oprească totul. 

— Era geloasă? 

— l-a făcut rău să vadă ce s-a întâmplat, dădu el din cap fără 
convingere. 

— Adică, vrei să spui că ea v-a văzut împreună? 

— Eram amândoi în pat, iar ea și Lacey veniseră acasă de la 
școală, dădu el din cap cu aceeași mișcare lentă. 

Lena simţi că i se oprește inima în piept. Deschise gura să 
ceară o clarificare, apoi închise gura din nou, ca peștele pe 
uscat. Nici nu voia să știe. Dacă ar fi putut să facă o mișcare ar 
fi vrut s-o zbughească din cameră, să-și acopere urechile și să 
nu mai audă nimic. Nu era în stare să facă nicio mișcare, așa 
încât rămase ţeapănă pe canapea, uitându-se la Mark ca și când 
s-ar fi uitat la epava unei mașini. 


217 


— Eram împreună, înţelegi? Cred că înainte de Crăciun, 
înainte de a pleca în tâmpită aia de tabără de schi. Făcu un gest 
cu mâna în aer. Mama mi-a dat voie să nu mă duc la școală. Am 
petrecut o zi întreagă împreună. Zâmbi. A aprins lumânări, am 
făcut baie împreună și apoi am făcut dragoste. 

Lena era conștientă că i se oprise respiraţia. 

— Cred că am pierdut noţiunea timpului, continuă Mark cu un 
zâmbet jalnic. Lacey și Jenny au intrat direct în cameră și asta a 
fost! 

Lena își duse mâna la gură ca să nu apuce să spună ceva. 

— Jenny o iubea foarte mult pe mama. Adică, mă rog, e foarte 
complicat. Probabil că e mai bine că Jenny nu mai este, s-o vadă 
pe mama murind. Cred că treaba asta ar fi distrus-o. 

— Înţeleg, reuși Lena să articuleze. 

— Știu ce crezi, dar mă iubea, zău. Mă simţeam atât de bine 
să știu că mă iubește! Ştii, întotdeauna Lacey a fost preferata ei, 
dar apoi a venit la mine și eu eram preferatul! Eram cel pe care- 
| iubea cel mai mult! _ 

Mark începu din nou să plângă. Inainte ca Lena să-și dea 
seama ce se întâmplă, Mark își îngropă faţa în umărul ei. Lena 
își adună toate puterile ca să-i rostească numele, încercând să-l 
depărteze de ea: 

— Mark... 

— Nu face asta, șopti el și-i simţi buzele umede pe pielea 
gâtului, ceea ce-i stârni din nou o senzaţie de vomă. 

— Mark, nu! spuse. Văzând că nu face nicio mișcare, Lena îl 
împinse cât putu de tare. Pleacă de lângă mine! strigă ea. 

Din felul în care el o privi, Lena își închipui că fiecare gram de 
dezgust pe care-l simţea i se vedea pe faţă. 

— Mark! 

— Nemernico! exclamă el, ridicându-se în picioare. Curvă 
nenorocită! 

— Mark! 

Ușa se deschise brusc, iar Brad se ivi în prag cu pistolul în 
mână. Lena îi făcu semn să iasă în timp ce Mark făcea un pas 
spre ea, zicându-i: 

— Credeam că tu mă înţelegi)! 

— Chiar te înţeleg, spuse ea, panicată. Te înțeleg, Mark! 

— Curvă nenorocită! Nu înţelegi nimic! 

— Mark! 


Băiatul traversă distanța dintre ei în doi pași și o apucă de 
mână. 

— Am crezut că mă înţelegi, repetă și Lena își dădu seama că 
se referea la cicatricile ei. Am crezut că știi ce înseamnă, pentru 
că și tu te-ai aflat într-o situaţie din asta. Știi ce-nseamnă să 
treci prin asta. Știu că știi, dar pur și simplu nu vrei să admiţi 
acest lucru fiindcă ești o lașă! 

Lena deschise gura, dar nu fu în stare să rostească niciun 
cuvânt. 

— Hei, zise Brad, apucându-l de mână pe Mark. 

— Pleacă de aici, împuţitule, strigă Mark, smucindu-și braţul 
din strânsoarea lui Brad. Arătă cu un deget acuzator spre Lena, 
strecurând printre dinţi: Ţi-ai bătut joc de mine! Toţi sunteţi la 
fel! Toţi! Ea avea dreptate! Sunteţi toţi niște slabi! Nu faceţi 
niciodată ce trebuie! 

Lena tuși și încercă să vorbească: 

— Mark... 

Băiatul se îndreptă spre hol cu pași atât de grei, încât rulota 
părea să se cutremure. 

— Ce mama dracului s-a întâmplat? întrebă Brad, cu o mână 
încă pe pistol. 

Lena dădu din cap, incapabilă să vorbească preţ de câteva 
clipe. 

— Ești bine? întrebă Brad, apropiindu-se de canapea. Puse o 
mână pe braţul ei și ea nu și-l trase. 

— Nu-mi vine să cred, începu Lena, neștiind exact ce să 
spună. 

Brad se așeză lângă ea și-i luă mâna. 

— Lena? întrebă el, bătând-o ușor pe mână. Vorbește cu 
mine. 

Lena scutură din cap și-și trase mâna. 

— E doar un puști! exclamă ea. 

— Un puști al dracului, comentă Brad. Câteodată mă întreb 
cum dracu' ajung ăștia așa. Când eram de vârsta lui nici nu 
știam ce este sexul. La o întâlnire m-am gândit mult dacă o să 
fiu sărutat sau nu. 

Lena continuă să dea din cap, refuzând să asculte ce-i spunea 
el despre idilica lui adolescenţă. 

— Mă întreb ce îi face să devină așa. Ce s-a schimbat? 


— Părinţii lor, răspunse Lena, dar știa că nu avea dreptate, își 
dădu părul după urechi, încercând să controleze șocul pe care 
încă îl resimțea. Se uită la ceas, întrebându-se dacă să meargă 
după Mark. Plecase de câteva minute. 

— Ce a vrut să spună? întrebă Brad. Nu era aceeași chestie pe 
care o tot spunea și Jenny? 

În sfârșit, Lena reuși să se concentreze asupra conversaţiei. 

— Când? 

— În parcare. Atunci când a zis că adulţii nu fac niciodată ce 
trebuie. 

— O, Doamne, ţipă Lena, simțind că rămâne fără aer în 
plămâni. 

Se ridică brusc de pe canapea și o luă cu pas grăbit spre hol, 
cu Brad urmând-o îndeaproape. g 

— Mark, ţipă ea, bătând în singura ușă închisă. Incercă clanța, 
dar ușa nu se deschise. Firar a dracului de treabă, strecură 
Lena printre dinţi, lovind ușa cu umărul. Nici măcar nu se clinti. 
Îi făcu semn lui Brad să spargă ușa. 

Brad își luă avânt din cealaltă parte a holului și izbi cu piciorul 
în ușă. Din păcate ușa era goală la interior și Brad rămase cu 
piciorul prins în lemnul spart. Lena îl ajută să-și scoată piciorul 
din gaură. Se aplecă și se uită în cameră, încercând să-l vadă pe 
Mark prin deschizătura aceea. 

— O, Doamne, suspină ea și făcu un pas înapoi pentru a mări 
spărtura făcută de Brad. | se alătură și el și împreună reușiră să 
mărească gaura, astfel încât Lena să se poată strecura în 
cameră. Lemnul spart o zgărie pe braţe și pe faţă, dar aproape 
că nici nu băgă de seamă, chinuindu-se să pătrundă în încăpere. 

— Mark, strigă ea, cu spaimă în voce. Mark, stai așa! 

Brad o împinse din spate și ea căzu în cameră. Mark se 
spânzurase de o ţeavă montată sus, în debara. Tavanul rulotei 
nu era înalt și picioarele lui Mark atingeau ușor podeaua. Cu 
toate acestea, cureaua din jurul gâtului părea să-și fi făcut 
treaba. Avea faţa cianotică și limba ieșită printre dinţi. Lena îl 
prinse de picioare și îl ridică, pentru a prelua o parte din 
greutatea corpului. 

— Fir'ar a dracului să fie, Brad! Hai odată! 

În sfârșit, Brad reuși să spargă ușa suficient de mult, încât să 
încapă și el și, folosindu-se de briceag, tăie cureaua în timp ce 
Lena îl ţinea pe Mark de picioare. | se păru o veșnicie până când 


220 


Brad tăie cureaua groasă din piele și Lenei începură să-i tremure 
braţele din cauza greutăţii corpului lui Mark. 

— Nu, nu, nu! strigă ea, până când reușiră să-l dea jos pe 
Mark. Își puse urechea pe pieptul acestuia, încercând să audă 
bătăile inimii. Trecură câteva secunde până ce se auzi zgomotul 
mult dorit, urmat de unul și mai puternic, și apoi de încă unul. 

— Trăiește? întrebă Brad, îndepărtând laţul făcut de curea în 
jurul gâtului. 

Lena dădu din cap, smulse cuvertura de pe pat și îl acoperi pe 
Mark, strigând în același timp: 

— Cheamă ambulanţa! 


Capitolul 13 


— Sara? întrebă Molly și apoi repetă. Sara? 

— Hmm? 

Molly, Candy Nelson și cei trei copii ai ei se uitau atent la ea, 
așteptând. Sara scutură din cap și-și ceru scuze, înainte de a-și 
relua consultaţia. Își făcea probleme din cauza lui Lacey 
Patterson, întrebându-se ce s-o fi întâmplat cu ea. 

— Respiră adânc! îi spuse Sara lui Danny Nelson. 

— Tot respir adânc de zece minute, se plânse Danny. 

— Taci, îl potoli maică-sa. 

Sara simţea privirea stăruitoare a lui Molly, dar continuă să se 
concentreze asupra lui Danny. 

— E bine, îi spuse ea. Pune-ţi, te rog, tricoul și eu am să 
vorbesc cu mama ta. 

Candy Nelson o urmă în hol. 

— Vreau să-l trimit la un specialist, zise Sara. 

Mama copilului își duse mâna la inimă, ca și când Sara i-ar fi 
spus că lui Danny nu-i mai rămânea de trăit decât o lună. 

— N-aveţi de ce să vă îngrijoraţi, încercă ea s-o liniștească, nu 
vreau decât să-l consulte la urechi cineva care știe mai multe 
decât mine despre acest lucru. 

— Sunteţi sigură că e bine? 

— Sunt sigură, îi răspunse Sara, apoi se întoarse spre Molly. 
Vrei să fii drăguță și să scrii o trimitere către doctorul Matt 
DeAndreea din Avondale? 


Molly  încuviinţă și Sara intră în cabinet aruncându-și 
stetoscopul pe birou. Se așeză pe scaun, încercând să nu ofteze. 
Se trezi gândindu-se la Jeffrey. Simţea că fiecare părticică din 
corpul ei era vie, dacă nu chiar și ușor rănită. O durea spatele 
îngrozitor, dar nu era de mirare având în vedere că nu 
părăsiseră dormitorul decât pe la trei dimineața. 

— Deci, spuse Molly, întrerupându-i șirul gândurilor. Asta 
înseamnă că de acum o să răspundem la telefoanele lui Jeffrey? 

— Se vede chiar atât de tare? roși Sara. 

— Să zicem doar că o reclamă dintr-un ziar ar fi mai subtilă. 
Sara miji ochii uitându-se la asistentă. 

— Acesta a fost ultimul pacient, îi spuse Molly, zâmbindu-i. Te 
duci la morgă? 

Sara deschise gura să răspundă, dar dinspre hol se auzi un 
zgomot urmat de o înjurătură. Se uită mirată la Molly și se grăbi 
să iasă pe hol îndreptându-se spre baie. Din cauza unui puști de 
șase ani care fusese foarte interesat să-și arunce în closet 
colecţia de cutii de chibrituri, acesta refulase. Sara se gândi de 
mai multe ori dacă să-l cheme sau nu pe tatăl ei, știind că era 
ziua în care Tessa lucra cu el. Ea nu avea uneltele necesare să 
repare toaleta și, deoarece își luase liber în după-amiaza zilei 
precedente, nu avea nici timp. Pe de altă parte, tatăl ei s-ar fi 
simţit extrem de ofensat dacă nu l-ar fi chemat în ajutor. 

e 

— Tată, șopti Sara, închizând ușa de la baie după ea. Asta 
este o clinică pediatrică, n-ai voie să înjuri așa! 

El se uită la ea peste umăr. 

— Am înjurat tot timpul când eraţi voi mici și n-aţi păţit nimic! 

— Tată! încercă Sara din nou. 

— Așa e, zise el, sunt tatăl tău! 

Sara renunţă, așezându-se pe marginea căzii. Când era copil, 
Sara se uita adesea la tatăl său când lucra, iar Eddie făcea un 
adevărat spectacol pentru fetiţele lui, bătând în ţevi sau 
dansând cu vreo cheie franceză în mână și un plonjor în 
cealaltă. Voise să le înveţe pe fete să fie îndemânatice. Sara se 
gândea mereu că tatăl ei fusese probabil dezamăgit că prima lui 
fiică nu îmbrăţișase afacerea familiei, preferând să meargă la 
facultatea de medicină după terminarea liceului. El achitase o 
parte din taxele de școlarizare nesuportate de bursă și se 
asigurase ca ea să aibă întotdeauna bani, dar în inima ei Sara 


222 


știa că Eddie ar fi fost fericit dacă ea s-ar fi întors să locuiască 
acasă și să-l ajute să desfunde sau să sudeze țevi. Uneori Sara 
se simţea tentată să facă acest lucru. Cu certitudine, dacă ar fi 
fost instalator ar fi lucrat mai puţine ore pe zi. 

Eddie își drese vocea și începu. 

— Vestul Sălbatic, da? 

Sara zâmbi, știind că o să-i spună unul dintre bancurile lui. 

— Șeriful se duce la cârciumă și zice: „Caut un cowboy care 
are vestă de hârtie și pantaloni de hârtie”. Așteptă o clipă, 
asigurându-se că Sara îl ascultă. Barmanul întreabă: „Pentru ce-l 
căutaţi?” lar șeriful zice: „Pentru că fâșâie”.? 

Sara râse aproape împotriva voinţei ei. Eddie se întoarse la 
treabă, băgând în toaletă o sârmă de desfundat. Roti ușor 
manivela, iar șarpele de metal flexibil se îndrepta, spera el, spre 
locul unde era blocajul. 

— Ce-a mai băgat copilul ăla aici? întrebă el. 

— O mașinuţă făcută din bețe de chibrituri sau cel puţin așa 
credem. 

— Afurisitul ăla mic, zise Eddie, iar Sara dădu din cap, știind 
că n-avea niciun rost să încerce să-l potolească. 

Învăţase chestia asta cu aproape treizeci de ani în urmă, la o 
jenantă întâlnire dintre părinţi și profesori. Așa că Sara se sprijini 
cu coatele pe genunchi și-l urmări cum muncește. 

Eddie Linton era o persoană care se îmbrăca extrem de 
simplu, chiar și atunci când încerca să facă altfel. Purta un tricou 
cu formația Culture Club, de pe vremea când își dusese fetele 
liceene, pe Sara și pe Tessa, la un concert, iar pantalonii scurți 
erau așa de vechi, încât se deșiraseră. Sara se aplecă și trase de 
o aţă. 

— Hei! zise el. 

— Mai bine lasă-mă să aduc foarfeca, se oferi ea. 

— N-ai pacienți? 

— Astăzi e ziua mea la morgă, spuse Sara. 

Deși exista un teanc de hârtii care o așteptau la morgă, Sara 
n-avea niciun chef să se ocupe de ele. De fapt, i-ar fi plăcut să 
stea acolo toată ziua și să se uite la tatăl ei. Cel puţin până 
termina Jeffrey treaba la serviciu. 


? Joc de cuvinte intraductibil: to rustle are sens dublu, a fâșâi, a foșni, iar în engleza 
americană mai înseamnă și a fura animale mari (vite și cai). (n.trad.). 


223 


— De ce ești așa veselă? o întrebă Eddie, uitându-se la ea 
peste umăr. 

— Că ești tu aici, îi răspunse, frecându-l pe spate. 

— Sigur că da... mormăi băgând din nou șarpele de oțel în 
toaletă. Cu asta o să avem de furcă. Ar trebui să-l pui pe puștiul 
ăla să mă plătească. 

— Am să văd ce spune compania lui de asigurări. 

Eddie se lăsă pe călcâie. 

— Soră-ta e în mașină. 

Sara nu răspunse. 

— Când eram în război, am văzut mulţi oameni murind..., 
spuse el foarte serios. 

— Ai reparat toalete la Fort Cillem, tată, râse Sara cu poftă. N- 
ai fost plecat niciodată din Georgia. 

— Deh! zise el dând din mână a lehamite. A fost odată un 
caporal din Connecticut care nu era în stare să-și stăpânească 
nervii... Eddie își încrucișă braţele și îi aruncă o privire sobră. 
Vreau să spun că viaţa e prea scurtă. 

— Așa e! îi răspunse Sara. | se demonstra asta aproape zilnic 
la morgă. 

— Prea scurtă ca să fii supărată pe sora ta. 

— Ah, zise Sara, înțelegând în sfârșit unde bate tatăl ei. Ti-a 
zis măcar de ce ne-am certat? 

— Care din voi îmi spune mie vreodată ceva? 

— E complicat, zise Sara. 

— Nu cred, răspunse Eddie, scoțând șarpele de oțel din 
toaletă. Cred că e foarte simplu. Du-te și adu-mi spiralul electric, 
zise el după ce termină de rulat sârma metalică. 

— Trebuie să mă întorc la lucru. 

— Imediat ce-mi aduci spiralul electric, insistă el, dându-i 
șarpele de oţel. 

— Să știi că nu fac chestia asta pentru că mi-ai zis tu. 

— N-ai mai făcut ce zic eu de prin 1979, spuse tatăl, 
ridicându-și mâinile. 

Sara îi scoase limba înainte de a pleca din baie. leși pe ușa 
din spate a clinicii ca să n-o vadă pacienţii care erau în sala de 
așteptare. Tehnic, ea își terminase treaba pe ziua aceea, dar 
întotdeauna era cineva care o cunoștea și nu voia să fie oprită 
de nimeni. 


224 


Camioneta de serviciu a lui Eddie era băgată cu spatele în 
parcare, lângă mașina Sarei. Pe părţile laterale era scris cu litere 
mari LINTON ȘI FIICELE. Drept logo, pe spate era desenat un 
dulăpior de baie cu un sul de hârtie roz pe el. Apropiindu-se de 
mașină, Sara o văzu pe Tessa la volan, cu geamurile ridicate și 
motorul pornit. Probabil că aștepta de mai bine de treizeci de 
minute. Sara deschise brusc portiera din dreapta șoferului. 
Tessa nu se uită la ea, deși aproape sigur o văzuse apropiindu- 
se. 

— Salut, îi strigă Sara peste zgomotul făcut de aerul 
condiționat și apoi aruncă colacul de sârmă în spatele mașinii. 
Se urcă în mașină și închise ușa după ea. 

Tessa îi răspunse cu reţinere și o întrebă: 

— Au găsit-o pe fata aceea? 

— Nu încă. Sara se sprijini cu spatele de ușă, așa încât să stea 
cu faţa spre sora ei. Își scoase pantofii de serviciu și își sprijini 
vârfurile picioarelor de scaunul Tessei. 

— Aia e partea mea, îi spuse Tessa, o vorbă pe care o 
repetaseră de sute de ori în copilărie. 

— Și, zise Sara, împungând-o pe Tessa cu degetul mare de la 
picior, ce-o să faci? 

— Termină, îi răspunse ea, lovind-o peste picior. Sunt foarte 
supărată pe tine. 

— Și eu sunt foarte supărată pe tine. 

Tessa se roti și își puse mâinile pe volan. 

— Îmi pare rău pentru ce am spus... Făcu o pauză... despre 
faptul că nu poţi să ai copii. 

Sara lăsă să treacă câteva clipe. 

— Și mie îmi pare rău că te-am întrebat dacă Devon e tatăl. 

— Da, este, suspină Tessa, în caz că aveai vreun dubiu. 

— N-aveam niciun dubiu, îi răspunse Sara, deși nu fusese 
foarte sigură. 

Tessa se răsuci și ea în scaun, se sprijini de ușă și acum era și 
ea cu faţa spre Sara. Își trase picioarele sub ea și cele două 
surori se priviră una la alta fără să spună nimic. Sara vorbi 
prima. 

— Dacă vrei să faci asta..., începu ea, încercând să fie destul 
de convingătoare, dacă e absolut necesar să faci acest... am să 
te susțin... Știi că am să te ajut! 

— De unde ţi-a venit chestia asta? o întrebă Tessa. 


— Eu doar..., începu Sara, căutând un mod de a-i explica 
sentimentele ei. Am văzut atât de mulți copii suferind în această 
săptămână și eu... vocea i se stinse. Ce cred eu despre toate 
astea nu are nicio importanță, Tessa, e decizia ta. 

— Știu. 

— Știu că e decizia ta, repetă Sara. Știu, de asemenea, că nu 
e ușor. 

— Nu, nu e, o opri Tessa. 

— Și atunci? 

Tessa se uită pe fereastră și rămase tăcută. 

— Doar că îmi este îngrozitor, îngrozitor de teamă, spuse ea 
după o vreme. 

— Tessa, încercă Sara s-o aline, luând-o de mână. De ce ţi-e 
teamă? 

— Nu știu, de mama și de tata, spuse ca și începu să plângă. 
Dacă nu voi fi un părinte la fel de bun ca ei? Dacă voi fi o mamă 
groaznică? 

— N-ai să fii o mamă groaznică, zise Sara, mângâind-o pe cap. 

— Ai avut dreptate, spuse Tessa. Sunt egoistă. Și, da, ai avut 
dreptate că mă gândesc numai la mine. 

— N-am vrut să spun asta. 

— Ba da, asta ai vrut să spui și asta ai spus fiindcă e 
adevărat. Tessa își șterse ochii cu mâna. Știu că sunt egoistă, 
Sara. Știu că sunt imatură. Râse ironic. Am treizeci și trei de ani 
și încă mai locuiesc cu părinţii. 

— Dar nu în aceeași casă. 

Tessa râse și plânse în același timp. 

— O, Doamne, te rog nu-mi mai ţine partea! 

Sara râse și ea. 

— Tessa, ești o persoană atât de bună! Ție îţi plac atât de 
mult copiii! 

— Știu că îmi plac copiii. Dar e cu totul altceva să te gândești 
că o să-i ai în preajmă douăzeci și patru de ore din douăzeci și 
patru. Clătină din cap. Și dacă o să fac ceva îngrozitor? Dacă-l 
scap din braţe? Și dacă e fetiţă și am s-o îmbrac la fel ca pe 
copilul ăla, Ramsey? 

— Atunci va trebui să fii internată la balamuc. 

— Vorbesc serios, zise Tessa, râzând printre lacrimi. Dacă nu 
voi ști cum să mă port cu un copil? 


226 


— Mama și tata au să te ajute, nu-ți face probleme! Și am să 
te ajut și eu! O lăsă câteva clipe să se gândească și apoi 
adăugă. Asta în cazul în care te hotărăști să-l ţii. 

Tessa se aplecă ușor înainte. 

— Tu ai fi o mamă extraordinară, Sara. 

Sara strânse din buze și se abţinu să nu plângă. 

— Eu pur și simplu nu știu ce să fac! 

Sara inspiră și expiră adânc. 

— Nu trebuie să te hotărăști chiar în clipa asta, spuse. Poţi să 
mai aștepți câteva zile, să vezi cum te simţi, ce sentimente ai 
după ce trece șocul. 

— Da... 

— Și chiar cred că trebuie să-i spui lui Devon. E dreptul lui să 
știe. 

— Știu, spuse Tessa aprobând din cap. Probabil că n-am vrut 
să-i spun fiindcă sunt absolut sigură de ce-o să zică. Zâmbi 
destul de stângaci. Obține întotdeauna ce vrea. 

— Dar nu trebuie să te măriţi cu el. 

— O, și să facă tata un atac de cord pentru că trăiesc în 
păcat? 

— Mă îndoiesc foarte tare că va face un infarct, îi spuse Sara, 
zâmbind. S-ar putea să te pună cu fundul în sus pe genunchi. 

— Da... Bine... zise Tessa, scoțând un șerveţel și ștergându-se 
la ochi. Apoi își suflă nasul de trei ori, cum făcea întotdeauna de 
când era mică. Poate că ar trebui să-mi tragă cineva câteva la 
fund. 

Sara o strânse de mână. 

— Tu trebuie să iei această decizie, Tessa. Indiferent care 
este hotărârea ta, să știi că sunt alături de tine. 

— iți mulțumesc, murmură Tessa, ștergându-se la nas cu un 
alt șerveţel. Se așeză cu spatele la geam și se uită lung la Sara. 
După câteva clipe, pe faţa ei apăru un zâmbet. 

— Ce? întrebă Sara. 

— E atât de evident... 

— Ce e atât de evident? 

Tessa continuă să zâmbească. 

— Este atât de evident c-ai făcut dragoste de curând! 

Sara râse și ecoul râsului ei răsună în mașină. 

— A fost bine? întrebă Tessa. 


Sara se uită pe fereastră, simțind nevoia să fie puţin 
răutăcioasă. 

— A câta oară? 

— Afurisito, strigă Tessa, aruncând în ea cu șerveţelul. 

— Hei, spuse Sara, netezind șervețelul cu mâna. 

— Nu mai face pe sora mai mare cu mine, o avertiză Tessa, 
spune-mi ce s-a întâmplat! 

— În niciun caz! roși Sara. 

— Dar ce te-a făcut să te răzgândești? Adică, vreau să spun 
că ultima dată când te-am auzit vorbind despre el, nici nu voiai 
să-l vezi în ochi. 

— Mama, îi răspunse Sara. Mi-a spus să mă hotărăsc odată. 

— Și? 

— Am tot tergiversat-o prostește atât timp... Sara făcu o 
pauză, gândindu-se cum să formuleze răspunsul. Trebuia să mai 
încercăm o dată. Ori renunţ și nu mă mai gândesc la el. Ori, 
dacă nu, atunci trebuie să-l accept așa cum este. 

— A fost bine? o întrebă Tessa. 

— Da, a fost foarte bine să simţi că ţi se întâmplă ceva 
deosebit în viaţă, spuse ea gândindu-se la noaptea trecută. A 
fost foarte plăcut să nu te mai simţi vinovată, măcar o perioadă 
limitată de timp și, continuă ea, speriată. 

— În privinţa fetei care a fost răpită? 

— În privinţa tuturor, răspunse Sara fără a intra în detalii. 

Își făcuse un obicei din a nu vorbi despre activitatea ei de la 
morgă cu familia. Acest lucru o proteja pe ea și pe cei din jurul 
ei. Trebuia să existe o părticică din viaţa ei care să nu fie 
invadată de moarte și de violenţă. 

— A fost foarte plăcut să... 

— Ai avut un orgasm colosal? 

Sara plescăi din limbă și zâmbi. 

— A fost cu adevărat nemaipomenit! Dădu din cap, nu se 
exprimase exact. A fost extraordinar. Cu totul... 

— Rahat! zise Tessa, ridicându-se și ștergându-se la ochi. Vine 
tata. 

Sara se îndreptă și ea în scaun, deși nu știa de ce face asta. 
Doar nu era ca și cum tatăl ei ar fi pedepsit-o pentru că stătuse 
prea mult în parcare! 

— Unde e șarpele? întrebă tatăl lor, deschizând ușa din partea 
Sarei. Despre ce vorbiţi voi două aici? Neprimind niciun răspuns, 


228 


continuă. Vă daţi seama câtă benzină consumaţi stând aici cu 
motorul pornit? 

Sara râse, iar el îi dădu un bobârnac în picior, întrebând-o: 

— Ce crezi tu că ar zice mama ta, dacă ar vedea privirea asta 
în ochii tăi? 

— Probabil ar spune că a venit vremea! îi răspunse Tessa. 

Incepură să chicotească toţi trei. Inainte de a închide ușa și de 
a pleca, Eddie se uită lung la ambele fete. 

e 

Morga se afla la subsolul Centrului Medical Grant și indiferent 
ce temperatură era afară, în camerele subterane, îmbrăcate în 
faianță, era întotdeauna răcoare. Sara simți că i se face pielea 
de găină din cauza frigului, în momentul în care se întoarse în 
birou. 

— Bună ziua, doamnă doctor, spuse Carlos, cu un puternic 
accent. 

Era îmbrăcat în obișnuita lui uniformă verde și-și sprijinea un 
clipboard de șold. Sara îl angajase pe Carlos cu șase ani în 
urmă, imediat după ce acesta terminase școala. Era scund 
pentru vârsta lui și felul în care își tundea părul nu se potrivea 
deloc cu faţa-i rotundă. Carlos era eficient și niciodată nu se 
plângea de volumul de muncă pe care trebuia să îl facă. Avea 
deplină încredere în el în ceea ce privea munca de la morgă și 
știa că nu vorbește mai mult decât trebuie. Când îl văzu, îi 
zâmbi. 

— Ce s-a întâmplat? 

EI îi înmână clipboardul spunând: 

— Bebelușul acela, Weaver, este tot aici. Ce vreţi să fac cu el? 

Sara își simţi inima bătând cu putere, gândindu-se la Jenny. 
Dottie Weaver nu avea niciun motiv să revendice corpul 
copilului, de vreme ce Sara îi spusese că bebelușul nu era al lui 
Jenny. Corpul mititel și fragil al fetitei din sertarul frigorific îi 
frângea inima. 

— Doamnă doctor? întrebă Carlos. 

— lartă-mă, se scuză ea. Ce-ai spus? 

— Am întrebat ce vreți să faceţi cu cadavrele. 

Sara se încruntă puţin auzind pluralul și i se păru că n-a 
înțeles bine. Se uită la fișă și văzu numele lui Jenny Weaver scris 
primul. Căută prin hârtii și găsi notat faptul că trupul lui Jenny 
trebuia să fie luat de familie duminică. Însă nu exista nicio hârtie 


229 


de la pompele funebre prin care să se ateste faptul că trupul 
fusese ridicat. 

— E încă aici? 

Carlos dădu din cap, ţinându-și o mână în șold. 

— N-am primit niciun telefon de la Brock? întrebă ea, 
referindu-se la directorul serviciului de pompe funebre din oraș. 

— Nu, doamnă doctor. 

Sara se uită din nou la hârtii, ca și când ar fi putut găsi acolo o 
explicație. 

— Nu ne-a sunat nici mama ei? 

— N-am vorbit cu nimeni. 

— Dă-mi voie să dau câteva telefoane, îi spuse ea, intrând în 
birou. 

Sara știa pe de rost numărul de telefon de la pompele 
funebre. Îl formă, urmărindu-l pe Carlos prin geamul biroului. 
Dădea cu mopul pe pardoseală, încet, cu spatele spre ea. 

La celălalt capăt al firului, receptorul fu ridicat chiar de la 
primul țârâit. 

— Pompele Funebre Brock. 

— Brock, zise Sara, recunoscând vocea bărbatului. 

Dan Brock era de aceeași vârstă cu Sara și fuseseră împreună 
la grădiniţă și apoi la școală. 

— Sara Linton! exclamă Brock cu o reală plăcere în voce. Ce 
mai faci? 

— Bine, Brock. Îmi pare rău că trebuie să te deranjez cu 
treaba asta, dar n-ai primit vreun telefon în legătură cu Jennifer 
Weaver? 

— Fata aceea care a fost împușcată săptămâna trecută? 
întrebă el. Cu siguranţă nu. Să spun drept, mă așteptam să 
primesc un telefon. 

— Ce vrei să spui? 

— Păi, Dottie Weaver merge la aceeași biserică la care merg 
și eu, îi spuse el. Așa că am presupus că o să mă cheme pe 
mine. 

— O cunoști bine? 

— Da, destul de bine cât s-o salut. Ca să nu mai vorbim că 
Jenny era o dulceaţă. Era în corul copiilor și cânta ca un înger. 

Sara își aduse aminte că, în timpul liber, Brock dirija corul de 
copii. 

— Sara? interveni din nou Brock. 


230 


— lartă-mă, spuse Sara, gândindu-se că prea des o furau 
gândurile în ultima vreme. Îţi mulțumesc pentru informaţii. 

— N-a apărut nici în ziare. 

— Ce n-a apărut? 

— Necrologul, spuse Brock, cu un ton dezaprobator. E 
domeniul nostru de activitate. Vrem să știm și noi cine ce face, 
dacă mă înţelegi. 

— Și n-a apărut? N-a fost niciun fel de anunţ în ziar? 

— Nu, nicio vorbuliţă! Poate că au trimis-o undeva în nord. Mi 
se pare că acolo locuiește taică-său. 

— Dar tot ar fi trebuit să apară în ziar, nu? întrebă Sara, 
făcând pe proasta. 

Brock era întotdeauna discret, din cauza meseriei sale, și Sara 
n-ar fi vrut să dea naștere unor zvonuri. 

— Probabil, îi răspunse el, sau cel puţin un anunţ în buletinul 
bisericii. Nici măcar acolo nu e nimic. Făcu o pauză, apoi spuse: 
Ce dracu', Sara! Știi ce părere au unii despre moarte. Pur și 
simplu nu reușesc să accepte ideea că s-a întâmplat, mai ales 
când e vorba de un copil. Poate că a vrut să rezolve problema în 
liniște, ca să depășească mai ușor situaţia. Ce zici? 

— Cred că ai dreptate. Oricum, îți mulțumesc pentru 
informaţii, spuse Sara. 

— Am auzit că Grace Patterson n-o mai duce mult, spuse el, și 
Sara își imagină că nu prea avea mult de lucru, dacă era atât de 
vorbăreţ. O să fie o mare problemă acolo. 

— Și pe ea o cunoști? 

— M-a ajutat la cor înainte de a se îmbolnăvi ultima dată. O 
femeie extraordinară. 

— Așa am auzit și eu. 

— Din câte mi-au ajuns la urechi, e pe ultima sută de metri 
din pricina unui cancer. Întotdeauna cazurile acestea sunt 
extrem de grele. Vorbea încet și părea cu adevărat tulburat. Fir- 
ar să fie, Sara, știi ce vreau să spun. 

Sara știa într-adevăr și-i înţelegea tristețea. Nu se vedea 
făcând genul de activitate pe care o făcea Dan Brock. Probabil 
că și el avea aceeași părere despre meseria ei. 

— Presupun că încă n-aveţi nicio informaţie despre fata 
răpită? 

— Nu, îi răspunse Sara, în orice caz eu nu știu. 


— Jeffrey este un om nemaipomenit, zise el. Dacă e cineva în 
stare s-o găsească, el e acela. 

Sara ar fi vrut să fie și ea convinsă de acest lucru, dar, având 
în vedere toate informaţiile pe care le aflase despre caz în 
ultima vreme, nu era prea sigură. 

Brock vorbi din nou, cu o voce mai blândă: 

— Toate bune! Și gânduri bune mamei tale și alor tăi! 

Sara îi transmise aceleași urări și închise telefonul. Apăsă un 
alt buton și îl sună pe Jeffrey. 


Capitolul 14 


Lena făcea tot posibilul să nu pară că asculta conversaţia 
telefonică a lui Jeffrey cu Sara Linton. Era greu, deoarece 
amândoi se aflau pe scaunele din faţă ale mașinii. Lena se uită 
pe fereastră afară, prefăcându-se indiferentă. Era încă șocată de 
ceea ce se întâmplase cu Mark, cu câteva ore în urmă. Doar 
timpul va putea spune ce se va petrece cu el. Creierul său nu 
primise oxigen timp de câteva minute și până nu se va trezi din 
comă nu se va putea emite nicio ipoteză în legătură cu gradul 
leziunilor pe care le suferise. Lena privi pe furiș la Jeffrey când 
acesta îi povesti Sarei ce relatase Mark despre relaţia lui cu 
Grace Patterson. Indiferent de ce răspuns dăduse Sara, acesta 
fu scurt și la subiect, căci Jeffrey îi dădu imediat dreptate. 

— Ne vedem diseară, spuse Jeffrey, apoi puse telefonul la loc 
și i se adresă Lenei. Ți-am spus să nu rămâi singură cu Mark. 

— Știu, răspunse Lena și încercă din nou să-i povestească de 
ce îl lăsase pe Brad să părăsească rulota. 

El o opri cu un gest al mâinii. 

— Am să-ţi spun o singură dată, Lena, începu și Lenei i se 
păru că aceste vorbe îi stăteau pe limbă de o bucată de vreme. 
Nu tu ești șeful aici! 

— Știu... 

— Nu mă întrerupe! îi ordonă el, uitându-se dur la ea. Fac 
această slujbă de mult mai multă vreme decât tine și când îţi 
spun anumite lucruri, acestea trebuie să fie respectate, fiindcă 
știu ce fac. 

Ea deschise gura să-i răspundă, dar se răzgândi. 


— Faptul că ești detectiv îţi conferă o anumită autonomie, dar 
oricum ar fi, trebuie să acţionezi așa cum îţi ordon eu. Se uită la 
ea, ca și când s-ar fi așteptat ca ea să riposteze. Dacă nu pot să 
am încredere în tine că ai să urmezi ordine simple, spune-mi și 
mie de ce te-aș mai ţine în serviciu? 

Evident, era rândul ei să vorbească, dar nu găsi nimic să 
spună. 

— Vreau să te gândești la chestiunea asta, Lena. Știu că-ți 
place slujba pe care o faci, știu că ești bună și, când te hotărăști 
să faci un lucru ca lumea, îl duci până la capăt, dar după ceea 
ce s-a întâmplat... Dădu din cap ca și când ar fi fost o problemă. 
Chiar și înainte de a se fi întâmplat toate astea, aveai o 
problemă în a accepta ordine din partea altora și acest lucru te 
face să fii pentru mine mai periculoasă decât răufăcătorii. 

Lena simți înțepătura din vorbele lui și încercă să se apere: 

— Mark nu mi s-ar fi confesat, dacă Brad ar fi fost de faţă. 

— Probabil că nici n-ar fi încercat să se sinucidă, îi spuse, apoi 
tăcu, uitându-se la drum în timp ce șofa. Oftă. N-a fost corect, 
mai zise, să spun asta. 

Lena nu rosti o vorbă. 

— Probabil că Mark ar fi găsit oricum o cale să facă asta. E un 
puști extrem de stresat. N-a fost vina ta. 

Ea dădu din cap, neștiind dacă ceea ce spunea el era 
adevărat sau nu. Cel puţin încerca să o liniștească, ceea ce era 
mai mult decât încercase ea să facă pentru el, atunci când 
vorbiseră despre împușcarea lui Jenny Weaver. 

— Dar nu e vorba numai de Mark. Ai fost la vreo ședință cu 
terapeutul, până acum? 

Ea dădu din cap că nu. 

— Lena, continuă Jeffrey, nu îmi face plăcere să-ţi spun lucrul 
acesta, dar se pare că niciodată nu este momentul potrivit. Făcu 
o pauză, ca și când și-ar fi ales vorbele cu multă grijă. Trebuie 
să te gândești cu toată seriozitatea dacă vrei să rămâi în poliţie 
sau nu. 

Lena dădu din nou din cap, mușcându-și vârful limbii ca să nu 
înceapă să plângă. Cum să nu mai fie polițistă?! Dacă nu era 
polițistă, ce să fie? Cu siguranţă nu călugăriță. Doar o amărâtă 
de femeie. În unele zile Lena nici nu mai era sigură dacă se 
putea numi fiinţă umană. 

— Ești un poliţist bun, îi spuse el. 


233 


Lena făcu un semn de încuviinţare, cu capul sprijinit într-o 
mână, uitându-se afară pe fereastră ca să nu i se vadă faţa. 
Simţea că avea un nod în gât și se stăpânea cu greu să nu 
plângă. Îi era ciudă pe ea însăși că era atât de slabă și gândul 
de a ceda nervos în faţa lui Jeffrey era aproape suficient ca s-o 
oprească din plâns. 

— Mai vorbim când terminăm cazul acesta, îi spuse Jeffrey și 
vocea lui suna încurajator, dar asta nu-i fu de folos. Aș vrea să 
te ajut, Lena, dar nu pot, dacă nu vrei să fii tu ajutată. 

Suna la fel cu ceea ce i se spunea lui Hank la întrunirile 
Alcoolicilor Anonimi. Lena auzise destule de felul acesta, cât să-i 
ajungă pentru o viaţă. Își drese vocea: 

— Bine, răspunse, privind mereu afară. 

Jeffrey conduse tăcut, iar ea nu mai vorbi până în momentul 
în care-și dădu seama că el ratase curba pe care trebuia să 
meargă pentru a se întoarce în oraș, la secția de poliţie. 

— Unde mergem? întrebă ea. 

— Acasă la Dottie Weaver. Încă n-a ridicat cadavrul de la 
morgă. 

— Dar a trecut ceva vreme, spuse Lena ștergându-și pe 
ascuns ochii cu dosul mâinii. Crezi că s-a întâmplat ceva? 

— Nu știu, îi spuse Jeffrey, strângând din dinţi. 

— Crezi că a făcut ceva, ca Mark? întrebă Lena. 

Jeffrey dădu scurt din cap și ea nu mai insistă. El arătă cu 
degetul spre capătul drumului și spuse: 

— Randolph Street e pe-acolo, nu? 

— Da, îi confirmă Lena și Jeffrey coti când ajunse în dreptul 
străzii. 

Aleile erau puţine și destul de îndepărtate unele de altele. 
Cele mai multe case erau așezate departe de drum, având în jur 
câteva zeci de acri de teren. Toate se aflau în zona mai veche a 
localității Grant, construite înainte de a se începe ridicarea 
caselor ieftine, înghesuite unele într-altele. Jeffrey opri în faţa 
cutiei poștale gri a casei, atât de plină cu ziare și 
corespondenţă, încât dacă ar fi vrut cineva s-o deschidă ar fi 
trebuit să folosească o rangă. 

— Asta e, zise el. Băgă mașina în marșarier și intră pe o alee 
străjuită de copaci. 

Dacă văzuse cele patru exemplare din ziarul Grant Observer 
înfășurate într-o pungă de plastic și lăsate la capătul aleii, nu 


234 


spuse nimic. Casa familiei Weaver se afla mai departe de drum 
decât crezuse Lena și mai dură câteva secunde până zăriră 
clădirea care semăna cu o fermă. Casei i se adăugase un al 
doilea nivel, iar parterul nu se prea potrivea cu ceea ce se 
construise deasupra. 

— Tu vezi vreo mașină? întrebă Jeffrey, oprind în fata 
garajului. 

Lena se uită în jur, mirată de ce el o întreba asta, când era 
atât de evident. 

— Nu. 

Coborâră amândoi din mașină și Lena dădu înconjur casei 
uitându-se la fiecare fereastră de la parter. Fie draperiile erau 
trase, fie obloanele erau închise, așa că nu putu să vadă în 
interior. Exista o ușă dublă care ducea, probabil, la subsol, dar și 
aceasta era închisă cu un lanţ. Gemulețele de la nivelul fundaţiei 
fuseseră vopsite în negru pe interior. Pe când înconjura casa, îl 
auzi pe Jeffrey bătând la ușa din faţă și strigând: 

— Doamnă Weaver! 

Lena se opri în faţa scărilor din dreptul verandei, ștergându-și 
cu dosul mâinii transpiraţia de pe frunte. 

— N-am putut vedea nimic. Toate draperiile sunt trase. 

Îi spuse și despre geamurile de la subsol, vopsite în negru. 

Jeffrey se uită prin curte și Lena își dădu seama că era destul 
de neliniștit. Dottie Weaver nu-și ridicase ziarele și 
corespondenţa de o bună bucată de vreme. Era divorțată și fiica 
ei tocmai fusese ucisă. Probabil că simţise că nu mai are pentru 
ce să trăiască. 

— Ai verificat ferestrele? întrebă Jeffrey. 

— Toate sunt încuiate cât se poate de bine, raportă ea. 

— Chiar și aceea spartă? 

Lena înţelese ce voia să spună. În calitate de ofiţeri de poliţie, 
aveau nevoie de un motiv foarte serios ca să intre în casa 
familiei Weaver fără mandat. Sentimentul că s-a întâmplat ceva 
neplăcut nu era suficient. Un geam spart era însă un motiv cât 
se poate de îndreptățit. 

— Vrei să spui geamul acela spart de la subsol? întrebă ea. 

El încuviință din cap. 

— Și dacă pornește alarma? 

— Atunci, chemăm poliţia, spuse el coborând treptele. 


Lena ar fi spart singură fereastra, dar aprecie faptul că Jeffrey 
încerca s-o ţină cât putea de departe de latura asta a meseriei 
de poliţist. Se sprijini de balustrada verandei, așteptând să audă 
zgomotul sticlei sparte. Îl auzi câteva clipe mai târziu și apoi mai 
trecură câteva minute fără să se mai audă nimic din partea lui 
Jeffrey. Era pe punctul de a se duce în spatele casei, când auzi 
pașii acestuia în interior. Jeffrey se opri în pragul ușii, cu o mână 
pe clanță și ţinând în cealaltă o haină de ploaie galbenă. 

— Ea lui Lacey? întrebă Lena, luând haina. Era destul de mică 
pentru un copil, dar eticheta de pe spatele hainei le risipi orice 
îndoială. Cineva cususe pe ea numele fetei, în caz că ar fi 
pierdut-o. 

— Doamne, îngăimă Lena, apoi se uită la Jeffrey. 

El dădu din cap, în semn că n-o găsise și pe fată în casă, apoi 
se dădu la o parte ca să intre și ea. O învălui căldura și i se păru 
că înăuntru era mai înăbușitor decât afară. Prima cameră în care 
intrară era mare și probabil fusese sufrageria. Era greu de spus, 
pentru că nu exista niciun fel de mobilă. Chiar și covoarele 
fuseseră luate. 

— Ce mai...? spuse Lena, pășind prin cameră. 

Observă că Jeffrey își scosese arma și ţinea ţeava pistolului 
îndreptată în jos. Lena îl urmă, înjurându-se că fusese atât de 
proastă. Fusese atât de șocată când văzuse haina lui Lacey și 
felul în care arăta casa, încât uitase că s-ar putea să fie cineva 
în interior. Cu toată gălăgia pe care o făcuseră pe-afară, oricine 
ar fi fost în casă și-ar fi dat seama că ei sunt în zonă. Jeffrey îi 
făcu semn cu capul, să-l urmeze în bucătărie, care se afla în 
aceeași stare ca și camera principală. Toate ușile de la mobilă 
erau deschise și rafturile goale. Lena trecu prin bucătărie, printr- 
o cămară și printr-un birou mic, dar toate camerele erau goale. 
Casa dădea senzaţia că acolo se întâmplase ceva rău și se gândi 
la ce se gândise și Jeffrey probabil când văzuse haina galbenă 
de ploaie. Lacey fusese acolo, la un moment dat. Ar fi putut să 
fie încă acolo sau, cel puţin, cadavrul ei. 

— Simţi mirosul? întrebă Jeffrey abia șoptit. 

Lena își dădu seama că mirosea a vopsea proaspătă și că mai 
era încă un miros, mai înțepător. 

— Clorox, spuse ea tot în șoaptă, altceva nu-mi dau seama. 

— Pozele acelea ale lui Mark pe care i le-ai făcut când l-ai 
arestat spuse Jeffrey, avea vopsea pe haine, nu? 


236 


Lena dădu din cap că-și amintește, în timp ce se învârtea prin 
cameră. Se uită după colț și găsi scările. 

— Ai fost sus? întrebă ea, exact în momentul în care de la etaj 
se auziră câteva bătăi. 

Amândoi ridicară armele în același timp și Lena ochi înaintea 
lui Jeffrey. Femeia urcă treptele, lipită de perete, ţinând arma 
îndreptată spre tavan. Încerca fiecare treaptă cu piciorul, 
văzând că și de pe acestea fuseseră îndepărtate covoarele. 
Fiecare mușchi era încordat la maximum din cauza adrenalinei 
care-i pompa în tot corpul. În partea de sus a scărilor, Lena făcu 
o pauză înainte de a se uita în jos și în lungul holului. In stânga 
ei exista un perete și un geam mic pe care nu-l observase de 
afară. Era întredeschis și Lena văzu niște frunze și mizerie pe 
podea. Draperiile negre erau puse pe o șină metalică și aveau 
mărgele de plumb cusute în partea de jos. Vopseaua de sub 
fereastră era luată acolo unde greutăţile loveau peretele, iar 
partea de jos a draperiilor era mânjită cu vopsea albă. Lena îi 
arătă acest lucru lui Jeffrey, gândindu-se că mărgelele de plumb 
lovindu-se de geam ar fi putut provoca zgomotul pe care l-au 
auzit, dar Jeffrey strânse din umeri, nefiind convins de 
presupunerea ei. Ea începu să se deplaseze de-a lungul holului, 
dar Jeffrey i-o luă înainte, uitându-se în fiecare cameră. Ea îl 
urmă și văzu că baia și cele două dormitoare fuseseră complet 
golite, ca și camerele de la parter. Se întreba dacă Jeffrey nu 
avea vreo strângere de inimă de fiecare dată când se uita într-o 
cameră, la gândul că Lacey Patterson s-ar putea afla acolo. Lena 
își aduse aminte cu oroare de dimineaţa zilei petrecute cu Mark, 
tocmai când Jeffrey ajunsese în faţa singurelor uși închise de pe 
hol. 

El se opri și prinse patul armei cu ambele mâini. Dintr-un 
motiv sau altul, nu făcea nicio mișcare și Lena se gândi să 
intervină, dar ceva din expresia feţei lui o făcu să se oprească. 
Să fi fost speriat de ce ar fi putut să găsească? Lena cu 
siguranţă era. Se aplecă înspre ușă ca și când ar fi vrut să 
asculte ceva. 

— Ce? șopti ea. 

El dădu din cap, de parcă ar fi cerut o clipă de gândire. Lena 
se opri lângă el, cu umărul sprijinit de peretele de lângă ușă, 
transpirând și așteptând ca el să ia o decizie. Spera să nu 


237 


dureze prea mult, simțea că pe măsură ce timpul trece 
hotărârea ei se risipea. 

Într-un sfârșit, Jeffrey îi făcu semn să treacă în spatele lui și să 
se îndepărteze de el în josul scărilor. În momentul în care ea 
păși pe a doua treaptă de sus și își întinse gâtul ca să nu-l 
piardă din vedere, el păru satisfăcut. Lena își făcu curaj să 
acţioneze în momentul în care Jeffrey ridică un picior și lovi în 
ușă. Un fulger de lumină străluci în secunda următoare și, în 
mod inexplicabil, ușa căzu în afară, în loc să cadă înăuntru, 
propulsându-l pe Jeffrey pe hol. Se auzi un zgomot puternic și 
Lena se feri, în clipa în care o sferă de foc răbufni în hol. 

— Dumnezeule, zise ea, acoperindu-se cu bratele și 
îngenunchind pe scări. 

Lena se aștepta ca focul s-o învăluie și s-o ardă, dar nu se 
întâmplă nimic. Se ridică din poziţia în care se afla și se uită din 
nou să vadă ce se întâmplă pe hol. Jeffrey era sub ușă, dar se 
mișca. Partea de deasupra a ușii era carbonizată. Pe toţi pereţii 
din jur se depusese o funingine neagră, însă nu era niciun foc. 
Căldura fusese atât de intensă, încât se autoconsumase. Auzi un 
zgomot în stânga ei și se întoarse repede. Draperiile negre 
luaseră foc. Lena își scoase haina și le lovi până căzură de pe 
șina metalică pe care erau atârnate. Călcă în picioare resturile 
arzânde, să le stingă, tocmai când Jeffrey împinse la o parte ușa 
sub care căzuse. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el, pipăindu-se pe faţă și pe corp, 
probabil ca să vadă dacă nu avea arsuri. 

Din ce putu să vadă Lena, părea în regulă. Ușa aceea care 
căzuse pe el îl protejase cumva de foc. 

— Habar n-am, îi răspunse ea, aruncându-și haina și ducându- 
se la el, să-l ajute să se ridice. 

— Mi s-a părut că simt un miros în faţa ușii, îi spuse el, 
sprijinindu-se cu toată greutatea de umărul ei. Dar ce dracu' a 
fost chestia asta? 

— A ce ți s-a părut că mirosea? 

— A benzină cred, nu sunt foarte sigur. Era greu de spus, din 
cauza vopselei. 

Jeffrey își dădu cu mâna pe pantaloni să se curețe, dar nu era 
nevoie. Apoi, amândoi se uitară la pantofii lui. Tălpile se topiseră 
din cauza căldurii. 


238 


— Fir'ar al dracului, zise el, abia îi cumpărasem, săptămâna 
trecută. 

Lena îl privi, întrebându-se dacă nu-l lovise ceva în cap. 

— Tu ești bine? o întrebă el, scuturându-și funinginea de pe 
umăr. 

— Sunt bine, răspunse, și chiar așa era, dar numai fiindcă 
Jeffrey insistase ca ea să se ducă pe scări. 

— S-a stins? întrebă el, arătând spre fereastră. 

Șocul exploziei spărsese geamurile și distrusese tocurile 
ferestrelor. In pereţi erau niște găuri, acolo unde draperiile 
luaseră foc. 

— Cred că da, răspunse Lena, scuturându-și părul, din care îi 
căzu funingine; probabil că și vârfurile firelor îi arseseră. 

Jeffrey merse pe hol și se opri în faţa ușii care tocmai 
explodase. Se uită atent, încercând să vadă dacă nu mai există 
și un al doilea dispozitiv exploziv. În sfârșit, intră în cameră și 
privi de jur împrejur. 

— Clanţa de la ușă activa dispozitivul, spuse el cu mâna la 
piept. 

Lena se întreba cum era posibil ca, după tot ce se întâmplase, 
să fie atât de calm. Ar fi putut să fie omorât de explozie. Jeffrey 
arătă cu degetul spre pervazul ferestrei. 

— Există o sârmă care duce..., spuse și urmări ceva cu 
privirea învârtindu-se încet în cameră..., aici. _ 

Lena se uită și ea să vadă despre ce e vorba. In colț erau 
depozitate trei bidoane cu benzină. Deasupra lor se aflau un 
prosop de baie ars și ceva care fusese, la un moment dat, un 
radio cu ceas. Plasticul era desfăcut și sârmele atârnau pe 
dinafară. Pereţii și tavanul erau scorojiţi, iar părţile din plastic 
ale jaluzelelor de la ferestre erau topite, dar, în mod ciudat, 
nimic nu luase foc. Lena se uită la dispozitiv, întrebându-se cine 
ar fi putut să construiască ceva atât de rudimentar. Bidoanele 
din metal erau închise ermetic, iar ceasul nu fusese nici măcar 
conectat la ele, din câte-și putea da seama. Atinse prosopul și îl 
mirosi. Indiferent cine aranjase bomba, nu înmuiase prosopul în 
benzină pentru a înlesni focul. 

— Asta e o chestie foarte stupidă, spuse ea. 

— Da. Dar ce a explodat totuși? 

— Habar n-am, zise, uitându-se prin cameră. 


239 


Pentru prima dată observă că această cameră, singura din 
toată casa, era încă mobilată. Covorul era pe jos și existau două 
postere ale unor trupe muzicale lipite pe pereţi. Camera părea 
să fi aparținut unei fete, avusese pereţi roz cândva, o mobilă 
albă și rafturile pline cu animale din pluș. Lângă perete se afla 
un pat de dimensiuni normale, cu o pătură roz pe el. Materialul 
părea destul de ţeapăn, ca și când la un moment dat ar fi fost 
îmbibat cu ceva, și apoi uscat în aerul fierbinte. Lena atinse 
pătura și apoi își mirosi degetele. 

— Benzină. 

Jeffrey se uita și el prin cameră. 

— Se pare că toate lucrurile au fost îmbibate cu benzină, 
spuse. Ferestrele sunt închise ermetic. Poate că s-au format 
vapori de benzină și când clanţa de la ușă a declanșat ceasul, 
vaporii au luat foc. Jeffrey se uită pe hol. Focul are nevoie de 
oxigen ca să ardă. Poate că fereastra deschisă la celălalt capăt 
al holului l-a absorbit? 

— După cum am văzut de acolo de unde stăteam, asta pare 
să fie singura explicaţie, îi spuse Lena. Băieţii de la brigada de 
geniști o să ne poată spune mai multe. 

— Exact, zise el, și își scoase telefonul mobil din buzunar. 
Dădu două telefoane, unul lui Frank, la poliţie, să aducă geniștii, 
și celălalt lui Nick Shelton, de la FBI Ceorgia. Ceru să vină echipa 
de criminaliști ca să cerceteze amănunțit toată locuinţa. 

— Mai avem vreme până când apar ei, spuse Jeffrey, 
închizând telefonul. 

— Excelent, bombăni Lena, gândindu-se că din cauza căldurii 
și a mirosului din casă s-ar putea asfixia înainte să sosească 
echipa. 

— De ce n-o fi golit și camera asta? întrebă Jeffrey. 

Lena dădu din umeri. 

— Probabil că i-a venit prea greu să intre aici după ce a murit 
Jenny. 

— Cred că da, zise el, încercând să-și scoată ceva din ochi. 
Dar de ce să golești toată casa, dacă tot îi pui bombă și vrei s-o 
distrugi? 

— Geniștii pot să găsească orice, spuse Lena. Dacă o să te uiţi 
pe canalul Discovery, o să vezi că am dreptate. 


240 


— Este ca și când ar fi urât-o foarte mult. Înţeleg de ce nu a 
golit camera, dar asta..., indică el recipientele cu benzină, 
chestia asta nu are nicio logică! 

Lena se gândi la Mark și la faptul că acesta ar fi fost în stare 
să umble la dispozitivul exploziv ca să dezamorseze bomba. 

— Cine să facă treaba asta? întrebă el. Grace? Dottie? Mark? 
Niciuna dintre presupuneri n-are sens. 

Ca să-și facă de lucru, Lena se uită prin cameră și văzu un set 
de figurine pisici, așezate pe o măsută, alături de o trusă de 
machiaj care trebuie să fi aparţinut unei fetiţe. 

— Poate voia ca nimic să nu-i mai aducă aminte de Jenny, 
sugeră Lena și chiar în momentele în care rosti aceste cuvinte 
simţi un gust neplăcut în gură. Bomba ar fi distrus totul. 

— E posibil ca Dottie să fi fost răpită? 

— De cine? întrebă Lena. Nu se leagă. Și dacă a fost, de ce e 
haina lui Lacey aici? Vrei să spui că acela care a răpit-o pe Lacey 
a răpit-o și pe Dottie? Apoi a avut timp să care toate lucrurile din 
casă? 

— Crezi că Dottie a pus bomba? întrebă Jeffrey. 

Lena ridică din umeri, deși era aproape sigură că Mark pusese 
bomba. Vopseaua de pe hainele lui, mirosul de substanțe 
chimice pe care-l emana, toate o duceau cu gândul la faptul că 
el se aflase în casă în cursul ultimelor zile. Nu se putea ști ce 
făcuse aici. Se pare că Jeffrey se gândea la aceleași lucruri ca și 
Lena. 

— Mark avea vopsea pe haine, spuse acesta. Putem să cerem 
laboratorului să verifice vopseaua de pe hainele lui și vopseaua 
de aici de pe pereţi. 

— Pare proaspătă, răspunse Lena, deși nu cu mare plăcere. 
De ce crezi că Dottie Weaver a golit casa în felul acesta? De ce 
să fi plecat fără să-și înmormânteze fiica mai întâi? 

Lena se întrebă din nou dacă nu cumva Jeffrey era lovit la 
cap. Repeta aceleași întrebări încontinuu, ca și când ea ar fi 
putut să ghicească dintr-odată răspunsul. Era pe punctul de a-l 
întreba dacă nu vrea să stea jos, când Jeffrey se întoarse și se 
uită la patul din mijlocul camerei, de parcă ar fi așteptat ca 
acesta să înceapă să-i vorbească. După câteva clipe, se apropie 
de pat și dădu salteaua la o parte, cu o lovitură de picior. 

— Ce e asta? întrebă Lena, dar își dădu seama cât se poate 
de bine. 


241 


Între saltea și plasa de arcuri erau ascunse vreo douăzeci de 
reviste ieftine. Pe toate copertele erau copii care făceau lucruri 
pe care copiii nu ar trebui să le facă. Toate aveau același titlu, 
Iubitorii de copii, scris cu caractere stilizate sub formă de inimă, 
în locul literei „o”. Lena se sprijini de perete ca să nu cadă. 

— Te simţi bine? întrebă Jeffrey, prinzând-o de un cot să o 
susţină. 

— Desenul! 

— Este același desen de pe mâna lui Mark, zise el, răsfoind 
prin teancul de reviste. Și eu ascundeam tot felul de rahaturi 
sub saltea când eram mic, bombăni el. 

— De ce să facă Mark treaba asta? întrebă Lena, incapabilă să 
treacă de acest punct. De ce să-și fi tatuat el semnul acela pe 
mână? 

Jeffrey se întoarse spre pat. 

— Probabil că este felul lui de a spune că-i plac fetele foarte 
tinere, fetiţele. Probabil că în felul acesta operează indivizii 
ăștia, ca să se recunoască între ei, sugeră el, luând una dintre 
reviste. O răsfoi, apoi luă o alta. Lena îl văzu încleștându-și 
fălcile când se uită la o anumită pagină. 

— Ce e? întrebă Lena, uitându-se peste umărul lui. 

În centrul paginii era o poză cu Mark, făcută probabil cu câţiva 
ani în urmă. Lena luă și ea o revistă și se uită în ea până găsio 
altă poză de-a lui Mark. În revista Lenei se afla și Jenny și cei doi 
făceau niște lucruri pe care Lena nu și-ar fi permis să le descrie. 
Mai rău, pe paginile de la sfârșit existau poze ale lui Mark cu 
bărbaţi mai în vârstă și cu niște femei. Feţele adulţilor erau 
acoperite, dar Mark era prezentat din cap până în picioare. 
Expresia de pe faţa lui trăda suferința și Lena simţi că i se 
umezesc ochii văzându-l în postura aceea. Văzând ce făcuse 
Mark și ce fusese pus să facă o făcu pe Lena să sufere. Ințelese, 
în sfârșit, de ce voise el să afle cum se simţise ea când fusese 
violată. Voia să facă o comparație cu ceea ce i se întâmplase lui. 
Jeffrey examina revistele cu fălcile încleștate și Lena abia 
înţelese ce-i spune: 

— Astea nu sunt chiar sofisticate. Am impresia că o 
imprimantă mică ar fi făcut faţă. 

— Probabil, spuse ea. 


242 


— Doamne, Dumnezeule, continuă Jeffrey, uitându-se prin 
reviste. Individul ăsta are și verigheta pe mână. Dezgustul din 
voce ar fi putut să răzuiască pereții. Asta e Jenny, zise el. 

Lena se uită la fotografia în care apărea Jenny Weaver care 
părea a fi ţinută ferm de după ceafă de mâna unui bărbat și 
împinsă în jos. Verigheta prinsese o rază de lumină și Lena se 
întrebă dacă acest lucru nu era cumva un element de excitație 
pentru cei care se uitau la poze, gândindu-se că bărbatul era 
căsătorit și totuși făcea sex cu fetițe. 

— E dezgustător, spuse. 

— Uite, același inel și aici, spuse Jeffrey, dar nu-i mai arătă 
poza. Continuă să răsfoiască revistele. Și aici încă o dată. 

— Crezi că e același...? 

— Pervers nenorocit! urlă Jeffrey, apoi răsuci revistele în mâini 
și dădu cu ele cât putu de tare de perete. Ce mama dracului se 
întâmplă aici? ţipă. Venele de la gât i se umflaseră vizibil. Câţi 
copii or fi fost implicaţi în treaba asta?! 

Lena își băgă mâinile în buzunar și îl așteptă să scoată tot din 
el. Jeffrey se întoarse și privi afară pe fereastră, în curtea 
interioară. Avea o voce mai blândă, dar încă i se simţea furia, 
când întrebă: 

— Recunoști pe vreunul dintre ceilalţi copii? 

Lena luă o revistă, dar el o opri. 

— Nu vreau să te uiţi la porcăriile astea, spuse. O să-i 
chemăm pe oamenii lui Nick. Își duse mâna la frunte, ca și când 
dintr-odată l-ar fi lovit o durere de cap crâncenă. Câţi copii or fi 
fost implicaţi în povestea asta? repetă. Câţi copii din Grant au 
fost băgaţi în mizeria asta? 

Ea n-avea niciun răspuns la întrebările astea și el știa acest 
lucru. Își scoase telefonul. 

— O să-l rog pe Nick să vină să se uite la toate astea, spuse. 
Vreau să te duci la spital și să încerci să scoţi ceva de la Grace 
Patterson. 

Ea clătină din cap că nu înţelege. 

— Ea are legătură cu Mark și cu Jenny. Trebuie să știe ceva, 
spuse Jeffrey. M-aș duce eu, dar probabil că aș strânge-o de gât! 

Lena îl văzu cum își încleștează mâna pe telefon, apoi îi lăsă 
lui Nick un mesaj la mesageria vocală. Așteptă câteva secunde 
și zise: 


243 


— Nick, sunt Jeff Tolliver, te rog să mă suni cât mai repede 
posibil. Am găsit ceva nou în legătură cu cazul Lacey Patterson. 
Încheie și se întoarse spre Lena. Acum nu se poate spune că 
situaţia de față nu prezintă prioritate! zise. 

Lena dădu din cap, gândindu-se că niciodată nu-l mai văzuse 
atât de furios. Nici măcar pe ea. Jeffrey formă un alt număr de 
telefon și, în timp ce aștepta să i se răspundă, o instrui pe Lena: 

— Vreau să o confrunţi pe Grace cu ceea ce știi. Vreau să-i 
spui exact ce ţi-a spus Mark și să afli ce mama mă-sii se 
petrece. 

— Crezi c-o să-mi spună ceva? 

— Fiica ei e dată dispărută, îi aduse el aminte. l-am găsit 
haina aici. 

Lena își contemplă mâinile. 

— Având în vedere ce făcea cu Mark, crezi că îi pasă? 

Jeffrey își închise din nou telefonul, uitându-se în ochii Lenei: 

— Să-ţi spun drept, Lena, nu mai știu ce să cred despre 
persoanele implicate în acest caz. 

Era pe punctul de a-și deschide din nou telefonul când acesta 
sună. Înainte de a răspunde, îi dădu Lenei cheile de la mașina lui 
și îi făcu semn cu capul spre ușă, spunând în același timp: 

— Du-te! 


244 


JOI 


Capitolul 15 


Jeffrey se simţea de parcă fusese azvârlit de-a curmezișul 
unui hol, cu o ușă lipită de corp. Brațele îl dureau, iar genunchii 
îi dădeau senzaţia că n-o să-și mai revină niciodată. Cercetările 
la casa Weaver îi luaseră tot restul zilei, dar când o sunase pe 
Sara, la ora unu noaptea, aceasta nu ezitase să-l invite la ea. Pe 
de o parte, era destul de iritat de faptul că se combinaseră din 
nou atât de repede. Aștepta să se întâmple ceva, ca Sara să-i 
spună că nu mai pot continua în felul acesta. Pe de altă parte, 
era extrem de fericit că ea îl acceptase din nou în viaţa ei și își 
dorea să se bucure de fiecare minut. Se simțea ca acasă, chiar 
dacă nu era vorba decât să șadă în aceeași cadă cu ea și să 
vorbească despre unul dintre cele mai oribile cazuri pe care le 
avusese vreodată. 

Jeffrey se uita la Sara, care stătea în cadă în fața lui, bându-și 
vinul și gândindu-se la ceea ce el tocmai îi spusese. Aproape că 
uitase cât era de încăpătoare cada din baia ei. Avea aproape doi 
metri lungime și era absolut perfectă pentru două persoane. Își 
petrecuseră în cadă jumătate din timpul cât fuseseră căsătoriţi. 
Sara își sprijini paharul cu vin pe genunchi. 

— Unde e Lena acum? 

— La spital, îi spuse Jeffrey. Grace Patterson nu a murit încă. 

— Mărturisește ceva? 

— Grace? întrebă Jeffrey și Sara încuviință. E lucidă, dar i se 
administrează morfină permanent. 

— Cancerul de sân este extrem de chinuitor la final. 

— Bun, zise el, aplecându-se să-și ridice paharul cu vin. 

Avându-i drept strălucit exemplu pe propriii lui părinţi, Jeffrey 
nu fusese niciodată un mare consumator de alcool, dar, după 
ziua pe care o avusese, simţise nevoia să bea ceva ca să se 
liniștească. Inainte de a începe să discute cu Sara simțea că are 
un vârtej în cap, că nu e în stare să se concentreze nici măcar o 
clipă așa cum ar fi trebuit. Existau atât de multe elemente ale 
cazului care apăreau din toate direcţiile și atât de multe 


245 


întrebări fără răspuns. Alcoolul reușise cumva să-l facă să se 
concentreze. 

— Chiar ești convins că Grace Patterson o să recunoască ceva 
pe patul de moarte? întrebă Sara. 

— N-aș zice, dar nu poţi să știi niciodată. Făcu o pauză, 
măsurându-și cuvintele. Lena are un fel de legătură cu Mark. 

— Ce fel de legătură? 

— A tot insistat că băiatul a fost violat. 

— A fost, îi confirmă Sara. Doar nu vrei să spui că a pozat de 
bunăvoie în toate revistele alea, că el a sedus-o pe maică-sa? 

— Evident că nu, spuse, bucuros că Sara pusese punctul pe i. 
Dar acum sunt extrem de îngrijorat din cauza Lenei. 

— Face și ea ce poate. Dă-i puţin timp să-și revină. 

— Nu pot să-mi permit acest lucru, Sara. Jeffrey se frecă la 
ochi, simțind încă mirosul de benzină de pe mâini, deși se 
frecase meticulos cu săpun. Este mult prea aproape de 
marginea prăpastiei. N-aș vrea să fiu eu cel care o privește când 
cade. Nu cred că aș putea să suport acest lucru. 

— Să știi că va trece o vreme până când o să reușească să 
depășească trauma prin care a trecut, îi spuse Sara cu un ton 
măsurat, dacă va depăși vreodată acest moment. 

— Și nici nu vrea să vorbească. 

— Și nici nu poţi s-o obligi, spuse Sara. O să vorbească, atunci 
când se va simţi în stare. 

Jeffrey continuă să stea tăcut, cu ochii în pahar. 

— Deci, spuse Sara, dându-și seama că el voia să schimbe 
subiectul, hai să vorbim despre altceva. 

— Bine. 

Sara inventarie ceea ce știau, numărând pe degete fiecare 
element cunoscut. 

— Mark și Jenny pozau pentru reviste la Dottie acasă. Grace 
Patterson era încurcată cu fiu-său. 

— Exact. 

— Dar ce zici de Teddy Patterson? 

— Ar putea să constituie un element de legătură, spuse 
Jeffrey. E șofer de camion. Poate că el lua revistele și le 
distribuia prin ţară. 

— Unde e el acum? 

— Ori la spital, ori în rulota lui. Frank îl urmărește. Jeffrey 
înghiţi o gură bună de vin. Nu pare să fie prea preocupat de 


246 


faptul că unul dintre copiii lui s-ar putea să fie în moarte 
cerebrală, iar celălalt răpit. 

— Ce face? 

— Stă cu nevastă-sa în cea mai mare parte a timpului. 

— S-ar părea că el se ocupă de câte o problemă pe rând, 
sugeră Sara. Soţia lui e pe moarte. E alături de ea. Acest lucru 
se va întâmpla cât de curând și poate în felul acesta simte că 
este de ajutor. 

— Crede-mă, nu e tipul de individ care să se simtă neajutorat! 

— Ce crezi că o să facă? 

— Cred că o să se mute din oraș, imediat după decesul soţiei. 
Am vorbit cu Nick Shelton și credem că Teddy este omul de 
legătură pentru complicele lui din Augusta. 

— Tipul acela pe care l-a arestat Nick pentru pornografie 
infantilă? 

Jeffrey încuviinţă, gândindu-se dacă să-i spună sau nu Sarei și 
restul. Apoi se hotări să fie cât se poate de deschis. 

— Întâlnirea a fost programată pentru mâine la prânz. 

— Ce întâlnire? întrebă și se vedea din ochii ei că era extrem 
de preocupată. 

— Tipul lui Nick, distribuitorul de pornografie, a primit un apel 
de la un telefon public. La celălalt capăt al firului era o voce de 
bărbat. Făcu o pauză, încercând să măsoare reacția Sarei. N-am 
recunoscut vocea, dar se vor întâlni la un hotel din Augusta ca 
să-i lase revistele. 

— Și, după câte înţeleg, te duci și tu acolo? 

— Da, răspunse el. Să înţeleg că te deranjează asta? 

Ea oftă. 

— Îmi aduc aminte când eram căsătoriţi, cum mi se strângea 
inima de fiecare dată când suna telefonul sau atunci când nu 
știam unde te afli. 

Jeffrey își bău vinul, gândindu-se la ceea ce i se spusese. 

— Nu mi-ai mai zis asta până acum. 

— Știu că nu ţi-am spus, zise ea, apoi schimbă subiectul din 
nou. Așadar, cum funcţionează treaba asta? Dottie și Grace 
realizau revistele, Teddy le distribuia, apoi tipul acesta al lui 
Nick le dădea mai departe? 

— Cam așa, confirmă Jeffrey. Credem că Teddy Patterson 
făcea opriri prin toată partea de sud-est a ţării. Nick o să obţină 


247 


dosarul lui de la departamentul de transporturi, de îndată ce-l 
arestăm. 

— De ce nu înainte? _ 

— Cine știe pe cine o fi mituit? sublinie Jeffrey. In afară de 
asta, Frank e lipit de Teddy. Oricum, n-ar putea să dispară. 

— De ce să-l arestaţi pe Patterson acum? De ce să nu-l 
urmăriţi pe drum și să nu-i arestaţi pe toţi ceilalţi distribuitori? 

— Nick zice că indivizii implicaţi au o reţea de telefonie. Dacă 
unul dintre ei nu-l sună pe următorul ca să-i dea OK-ul, se 
oprește toată afacerea. Este foarte complicat. 

— Presupun că nu știe nimeni unde se află Lacey. 

— Ai dreptate, nimeni nu știe. 

— De când investighează FBl-ul din Georgia această rețea de 
pornografie? 

— De ani, răspunse Jeffrey. Era însă nevoie să știe pe cine să 
aresteze. 

— Acesta e punctul în care intervine Dottie? 

Jeffrey dădu din cap, fiindcă pentru moment nimic nu era 
foarte clar. 

— N-aș vrea să mă gândesc la faptul că femeia asta are de a 
face cu o astfel de reţea. Înseamnă că ea are un loc sigur unde 
să meargă și să se ascundă. Asta înseamnă că este încurcată cu 
tot felul de indivizi din toată lumea, care o ajută, pentru că, la 
rândul ei, le asigură materialele porno. Simţea că se enervează 
din nou și inspiră adânc, să se liniștească. Fiindcă asta nu dădu 
rezultate, mai bău o gură de vin. 

— Cred că știi că se face comerţ cu copiii, zise Sara cu ton 
măsurat. S-ar putea ca Lacey să fie în Canada sau în Germania 
deja. Făcu o pauză, apoi continuă: Sau Dottie ar putea să o 
agreseze chiar ea pe Lacey. S-ar putea ca Dottie s-o ţină 
undeva, făcându-i cine știe ce. 

Vocea Sarei urcă și ultimele cuvinte le rosti ca și când ea ar fi 
fost cea ameninţată. Jeffrey se frecă la ochi de parcă ar fi vrut 
să șteargă cu gestul acela urâțenia întregii situații. 

— Cum e posibil ca o femeie, o mamă, să facă un astfel de 
lucru unui copil? 

— Din câte știu eu, începu Sara, femeile care agresează copii 
sunt mult mai sadice decât bărbaţii. Cred că e din cauză că, de 
obicei, reușesc să scape. Ele știu că nimănui nu-i vine să creadă 
că ar fi în stare să facă rău unor copii. E foarte grav atunci când 


248 


un băiat este molestat. Pentru moment, să scoatem ideea de 
incest din discuţie. Un băiat care face sex cu o femeie de două 
ori mai bătrână decât el este lăudat pentru ceea ce face. Dacă o 
fată face același lucru, este considerată victimă. Mi se pare că 
între aceste două puncte de vedere există o mare diferenţă de 
interpretare. 

— Niciodată n-aș fi suspectat-o pe maică-sa! spuse Jeffrey. 

— Cum s-o suspectezi? N-aveai niciun motiv. 

— N-am avut nicio ezitare în a-l suspecta pe Teddy Patterson. 

Sara se așeză mai comod în cadă și îl lăsă să continue. 

— Cei de la criminalistică sunt încă la casa Weaver, dar 
rezultatele preliminare arată prezenţa cernelii de tipar la subsol. 

— Pentru reviste? întrebă Sara. Am crezut că e nevoie de o 
mașină de tipărit mai mare. 

— Păi, revistele astea nu sunt neapărat extraordinare, spuse 
Jeffrey și mai bău puţin vin. În fond, toate articolele sunt despre 
cum să întâlnești copilul potrivit. 

Sara strânse din buze. 

— Îţi spun drept, Sara, aș fi în stare să dau orice, numai să nu 
fi văzut pozele pe care le-am văzut! 

Ea îl mângâie pe picior. 

— Ai găsit covoarele din casă? 

— Brad și cu Frank se duc în zori să verifice gunoiul. Bazându- 
ne pe mostrele de pe podea, credem că și covoarele sunt 
îmbibate cu fluide. 

— Cu fluide corporale? Adică au trecut prin covor? 

El dădu din cap, displăcându-i total ceea ce spunea. 

— Există și o cameră la subsol care pare să fi fost folosită 
pentru developarea filmelor. Își puse paharul pe marginea căzii. 
Părerea mea este că în casa aceea se făceau pozele și se 
tipăreau revistele. 

— lar o explozie ar fi distrus, bineînţeles, toate dovezile. 

— Așa e, spuse el. Tot nu înțeleg de ce nu a golit camera lui 
Jenny. 

— Probabil că n-avea nevoie de nimic din camera ei, nu? 

— Cred că nu. 

— Dar în cameră aţi găsit ceva? 

— Nimic. Benzina trebuie să fi distrus urmele de fluide. Nu 
știu exact cum se petrece fenomenul. 

— Și altceva n-aţi mai văzut? 


249 


— Nimic. Niciuna dintre fotografii nu era făcută acolo. Poate 
că era singura cameră curată din toată casa. Se frecă la ochi, 
simțindu-se incredibil de obosit. Nu-mi vine să cred că toate 
chestiile astea se întâmplau în orașul acesta și nimeni nu știa de 
ele. 

Sara luă sticla cu vin și îi umplu paharul din nou. 

— Îți aduci aminte ce mi-a spus? zise ea. Ne-a întrebat dacă 
am deschis-o pe Jenny. Crezi că se referea la faptul că avusese 
vaginul cusut? 

Jeffrey se gândi o clipă. 

— S-ar putea. 

— Tot derulez în minte interogatoriul și, când ajung la 
momentul acela, îmi aduc aminte cum Dottie s-a schimbat într-o 
clipă. Înţelegi ce vreau să spun? Se simţea aproape eliberată. 

— Da, probabil, spuse Jeffrey, deși el nu-și amintea. 
Interogatoriul părea să fi făcut parte dintr-o altă viaţă a lui. 

— Am sunat la spital. Mark nu și-a revenit încă, spuse Sara. 

— Prognosticul? 

— E greu de spus în cazurile când a creierul este lipsit de 
oxigen, spuse ea, leziuni cerebrale anoxice. Făcu un gest cu 
capul și continuă. Creierul lui este foarte inflamat. Nu vor ști cât 
de tare a fost afectat decât după ce inflamaţiile vor fi trecut. Cu 
cât durează mai mult, cu atât e mai rău. 

— Există vreo șansă ca, dacă își revine, să fie normal? 

— Nu! răspunse Sara sec. Făcu o pauză, ca și când i-ar fi dat 
timp lui Jeffrey să se gândească. Niciodată n-o să mai fie la fel, 
adică, mă rog, dacă se va trezi vreodată. Va rămâne cu niște 
sechele. 

— Și când te uitai la el ziceai că e un punkist! 

Sara își bău vinul și puse paharul jos, lângă cadă. 

— Crezi că Teddy Patterson l-a bătut, înainte de a-l trimite la 
clinică? 

Jeffrey uitase acest detaliu. 

— Posibil. Dar care era problema cu Lacey? De ce o urmărea 
Mark cu atâta insistență? 

— S-ar putea ca ea să-l fi ameninţat că dă totul în vileag. 

— N-am găsit niciun fel de poze cu Lacey. N-ar fi trebuit ca 
Teddy Patterson să se ocupe de situația asta? 

— S-ar putea, răspunse Sara. Poate că el era în mașina 
neagră, în Thunderbird! 


250 


— Probabil că el era la spital, spuse Jeffrey. O să-l pun pe 
Frank să verifice, dar sunt aproape convins. 

— Dacă Lacey este mama copilului aceluia, cine crezi că ar 
putea să fie tatăl? 

— Nu știu, răspunse el, fiindcă nimic nu părea logic. 

Jeffrey își duse mâna la ochi ca și când ar fi vrut să facă un 
efort de înţelegere. În ultima vreme i se părea că fiecare caz 
care trebuia rezolvat avea ceva ciudat, care îl secătuia de 
energic. Tânjea după un caz simplu, motivat de gelozie sau de 
bani. Se gândea că ar fi putut să suporte orice altceva, dar nu să 
știe că un copil se află în primejdie. Sara simţi probabil starea lui 
de agitaţie. Alunecă spre el și Jeffrey se întoarse, așa încât ea 
să-și poată pună capul pe pieptul lui. 

— Încă miroși a fum, îi spuse ea. 

— Da, de la explozie. 

Sara îl mângâie cu degetele pe piept, dar părea să facă mai 
mult un gest inconștient decât unul de alint. Se jucă cu părul de 
pe pieptul lui și zise: 

— Mâine, te rog foarte mult să ai grijă! 

— Întotdeauna am grijă. 

Sara se ridică puţin ca să se uite în ochii lui. 

— Să fii atent mai mult decât oricând. Pentru mine, bine? 

— Bine, îi spuse el, dându-i părul de pe frunte și apoi după 
ureche. Ce se întâmplă cu noi? 

— Nu știu, îi răspunse Sara. 

— Indiferent ce e, mie îmi place. 

— Și mie! zâmbi Sara, atingându-i buzele cu două degete. 

Jeffrey deschise gura să mai spună ceva, dar în clipa aceea 
telefonul mobil sună și vraja se risipi. 

— E ora două dimineaţa, spuse Jeffrey, de parcă acest lucru ar 
mai fi contat. Telefonul era pus pe capacul toaletei. Sara îl luă 
de acolo și i-l dădu. 

— Poate că e Nick? 

Jeffrey se uită la numele de pe telefon și spuse: 

— E de la secţie. 

e 

Paul Jennings era un bărbat înalt, cu pieptul cât un butoi și cu 
o barbă care-i accentua rotunjimea feței. Purta o cămaşă albă 
șifonată și pantaloni dintr-un poliester cafeniu. Dacă n-ar fi fost 


251 


expresia de așteptare încordată de pe fața lui, Jeffrey ar fi putut 
crede că era un profesor de matematică de liceu. 

— Vă mulțumesc că aţi venit, spuse. Voiam sa mai aştept 
până să vă sun, dar pur și simplu nu puteam să adorm, aveam 
un sentiment ciudat. 

— E în regulă, răspunse Jeffrey, conducându-l pe bărbat în 
biroul lui. 

— Știu că este o presupunere destul de hazardată, dar pur și 
simplu aveam sentimentul ăsta. Am luat primul zbor pe care l- 
am găsit. 

— Îmi pare rău că nu v-am răspuns la telefon, spuse Jeffrey. 
Secretara mea credea că sunteţi o persoană care vrea să ne 
vândă unele produse. 

— Lucrez la o companie din Newark, care face comerț cu 
produse din vinilin, spuse Paul. Poate era mai bine să fi spus de 
la bun început de ce am sunat. Făcu o pauză scurtă. Imi caut 
fiica de foarte multă vreme și am fost dezamăgit de mai multe 
ori. Făcu un gest sugestiv cu mâinile. Parcă nu-mi venea să cred 
că s-ar putea să fie aici, după atâta vreme. 

— Înţeleg, răspunse Jeffrey, deși habar nu avea cam cât 
suferise acest om în ultimii zece ani. Vreţi o cafea? 

— Nu, răspunse Paul, așezându-se pe scaunul pe care i-l 
arătase Jeffrey. 

— Avem cafea proaspătă, dacă vreţi, repetă Jeffrey oferta și 
se deplasă în partea cealaltă a biroului. 

Știa cine era bărbatul acela și ce trebuia să i se spună. Jeffrey 
dorea să păstreze o oarecare distanță față de el. Avea nevoie de 
spațiu. 

— Aceasta este fotografia lui Wendy când avea trei ani, spuse 
Paul, arătându-i lui Jeffrey fotografia unei fetițe cu o mină 
extrem de veselă. Deși fotografia fusese făcută cu mulți ani în 
urmă, Jeffrey își dădu seama că fata din fotografie era Jenny 
Weaver. 

— Poza asta a fost făcută chiar înainte să dispară? întrebă 
Jeffrey, dându-i fotografia înapoi peste birou. 

Bărbatul dădu din cap și îi arătă lui Jeffrey altă poză. 

— Wanda a făcut-o, cu puţin timp înainte. 

Jeffrey se uită la următoarea fotografie, deși își dădu seama 
de la prima vedere că Wanda Jennings era cunoscută acum sub 
numele de Dottie Weaver. Îi dădu înapoi și acea fotografie și îl 


252 


urmări pe Paul cum le strânge și le face pachet, punând 
fotografia lui Dottie Weaver dedesubt, ca și când n-ar fi vrut să 
mai vorbească despre ea. 

— Aţi putea să-mi spuneţi când v-au dispărut soţia și fiica? 
întrebă Jeffrey. 

Paul se foi în scaun. 

— Locuiam în Canada, pe vremea când eu îmi terminam 
studiile. Comerțul cu materiale plastice nu a fost domeniul în 
care aș fi vrut să fac o carieră, dar când mi-a fost luată Wendy... 
Făcu o pauză și pe buzele lui apăru un zâmbet trist. Wanda lucra 
ca asistentă medicală la spital. Mi se pare că lucra acolo de vreo 
cinci luni când au început să apară tot felul de suspiciuni. 

— Ce fel de suspiciuni? 

— Ea lucra la maternitate, spuse Paul. Existau tot felul de 
bârfe că erau niște chestiuni nu tocmai în regulă, că se întâmpla 
ceva. Respiră adânc. Evident, nu le-am dat niciun fel de atenţie. 
Eram căsătoriţi de trei ani, îmi iubeam soţia și niciodată n-aș fi 
crezut că e capabilă... Și apoi, femeile nu fac treburi de genul 
acesta, nu? 

Jeffrey rămase tăcut. Amândoi cunoșteau răspunsul la ultima 
întrebare. 

— Deci, reîncepu Paul, a fost suspendată temporar din 
funcţie, până când se termina ancheta. Bebelușii nu pot să-ți 
spună ce li se întâmplă, dar bârfele au fost urmate de o serie de 
probe fizice. Tot nu-mi venea să cred ce spuneau oamenii, până 
într-o zi, când cineva a bătut la ușa mea. Au intrat doi polițiști 
care voiau să-mi vorbească. 

— Soţia dumneavoastră unde era? 

— Era în oraș, după cumpărături. Presupun că locuința 
noastră era supravegheată, deoarece au bătut la ușă la nici 
zece minute după plecare ei. 

Jeffrey îl încurajă din cap să continue. 

— Ei au fost cei care mi-au spus despre probele fizice. Aveau 
fotografii și... se opri din nou. Era totul cât se poate de evident. 

— Nu trebuie să-mi spuneţi ce-au găsit, răspunse Jeffrey, și 
Paul se simţi eliberat de această obligaţie. 

— Voiau să verifice dacă fetiţa noastră fusese... făcu o pauză. 
Nu eram în stare să accept că Wanda putea să facă astfel de 
lucruri. Ca să nu mai vorbim de faptul că ar fi putut să o 


253 


abuzeze pe fetița noastră. Știţi, Wanda se pricepe foarte bine să 
te facă să ai încredere în ea. 

— Da, știu, răspunse Jeffrey, fiindcă simţise acest lucru pe 
propria lui piele. 

— Când Wanda s-a întors de la magazin, am întrebat-o ce are 
de spus. Cumva a reușit să mă convingă că poliţia greșea și că 
era vorba despre o altă femeie de la spital, o asistentă pe care o 
văzusem de câteva ori și de care, ca să fiu cinstit, nu-mi 
plăcuse. 

— Oameni de tipul soţiei dumneavoastră au o mare putere de 
convingere. 

— Da, zise Paul. A mai trecut o săptămână și în ziare se scria 
încă despre toate astea. Poliţia o cercetase într-adevăr pe 
cealaltă femeie. In ochii bărbatului apărură câteva lacrimi. 
Credem ceea ce vrem să credem, nu-i așa? 

Jeffrey dădu din cap afirmativ. 

— Cred că era la vreo trei săptămâni după aceea, când poliţia 
a revenit la noi. De data asta aveau și un mandat de percheziţie 
și voiau să scotocească întreaga casă. Paul se uită la fotografia 
fetei și puse o mână protectoare peste ea. Vorbiseră cu Wanda 
cu o zi înainte. Fusese un interogatoriu oficial. Cred că, în sfârșit, 
găsiseră unele dovezi pe baza cărora puteau să acţioneze. Se 
uită la Jeffrey. Au venit foarte devreme, pe la șase dimineaţa. Eu 
încă dormeam, râse sec. Cu o seară înainte mă culcasem târziu, 
fiindcă învăţasem pentru un examen de sfârșit de an. Cum de 
mi s-o fi părut mie important să învăţ pentru examenul acela 
când... 

— Fiecare dintre noi are felul lui de-a face față unor situaţii. 

— Da, în fine, zise bărbatul, neacceptând însă ideea. Ele 
dispăruseră. Wanda o luase pe Wendy, în timpul nopţii. Nu le- 
am mai văzut și nu le-am mai auzit de atunci. 

— Ce v-a făcut să veniţi aici? 

— M-a sunat un prieten de-al meu. Este un angajat de-al 
nostru pentru zona aceasta și, cu ceva vreme în urmă, îl 
rugasem să acorde atenţie numerelor de la asigurările sociale. 
Cu vreo săptămână în urmă numărul lui Wendy a apărut într-o 
cerere de card Visa. Adresa era o cutie poștală de aici, din 
localitate. 

Jeffrey îl îndemnă să vorbească, gândindu-se în același timp 
că Dottie Weaver sau cum o fi chemând-o crezuse probabil că 


254 


nu mai era niciun pericol să folosească numărul de asigurare 
socială al fiicei sale, după atâta timp. Și ar fi scăpat fără 
probleme dacă Paul Jennings nu ar fi fost atât de vigilent. 

— Aveţi adresa? îl întrebă Jeffrey cu o speranţă în glas, pentru 
prima dată, gândindu-se că, evident, Dottie va avea nevoie de 
cardul acela și va veni după el. 

Paul Jennings îi întinse un bileţel de hârtie. Lui Jeffrey i se păru 
că recunoaște adresa serviciului poștal din Madison. O copie și îi 
dădu bărbatului înapoi bileţelul. Spera ca pe baza acesteia s-o 
găsească pe Dottie și probabil pe Lacey Patterson. 

— Am vrut din tot sufletul să vin să văd eu însumi ce se 
întâmplă, spuse Paul, punând înapoi biletul într-unul din 
buzunare. Să văd dacă e aici. 

Paul tăcu, așteptând ca Jeffrey să-i spună ceva, dar polițistul 
nu găsea cuvinte să-i spună ce se întâmplase cu fiica lui. Mai 
mult decât atât, nu reușea să găsească cuvintele potrivite 
pentru a-i spune acestui om că aceea pe care o căutase atâţia 
ani fusese ucisă de cel care ședea în faţa lui, la birou. 

— E aici? repetă Paul cu speranţă în voce, ceea ce-l făcu pe 
Jeffrey să se simtă distrus. 

— Nu știu cum să vă spun, dar Wanda a dispărut și Wendy e 
moartă. 

Jeffrey habar nu avea cum va reacţiona Paul, însă privirea pe 
care i-o aruncă era surprinzătoare. O clipă, păru aproape 
eliberat de faptul că știa, în sfârșit, unde se află fiica lui. Apoi 
veni șocul că, după atâta vreme și după atâtea căutări, fata era 
moartă. Obrajii i se lungiră. Își acoperi faţa cu mâinile și începu 
să plângă. 

— Îmi pare rău din tot sufletul, spuse Jeffrey. 

— Când? întrebă Paul, cu o voce tremurândă. 

— Sâmbăta trecută. 

Apoi îi explică lui Paul exact ce se întâmplase, fără să 
menţioneze că fiica lui fusese mutilată. Tot timpul cât ascultase 
relatarea, Paul dădu din cap, ca și când n-ar fi fost capabil să 
accepte ce auzea. În momentul în care Jeffrey îi spuse care era 
partea lui de vină în moartea lui Jenny, bărbatul rămase cu gura 
căscată. 

— N-am..., spuse Jeffrey, fiindcă era pe punctul de a spune că 
nu avusese de ales. 


Nu era foarte sigur în privinţa asta, s-ar fi putut să existe și o 
altă soluţie, poate că Jenny Weaver nu ar fi apăsat pe trăgaci, 
poate că Jenny Weaver ar fi putut să trăiască. Cei doi bărbaţi se 
uitară unul la celălalt peste birou, niciunul dintre ei neștiind ce 
să spună de fapt. Ochii lui Paul aveau o strălucire aparte de 
când aflase ce s-a întâmplat cu fiica lui. 

— In ceea ce o privește pe mama ei, spuse Paul într-un sfârșit, 
mă așteptam la ce e mai rău. Arătă spre pozele de pe birou. Așa 
îmi aduc aminte de ea, domnule Tolliver. Mă gândesc la fiica 
mea, nu mă gândesc la ce i-a făcut Wanda, la viaţa oribilă pe 
care trebuie s-o fi avut. Se opri, din cauza unui hohot de plâns. 
Mă gândesc la fetița mea cea fericită! 

— E cel mai bun lucru, îi răspunse Jeffrey, compătimindu-l din 
suflet. | se umeziră și lui ochii și, în momentul în care Paul îi 
văzu lacrimile, renunţă la orice fel de formalitate. 

— O, Doamne, spuse Paul, ducând mâna la gură plângând în 
hohote. Fetița mea, fetița mea, copilașul meu. Se clătina înainte 
și înapoi, ca și când ar fi încercat să se aline. 

— Paul, spuse Jeffrey, cu vocea îngroșată de propria suferinţă. 

Intinse mâna peste masă ca să-i atingă brațul, dar Paul luă 
mâna polițistului cu amândouă mâinile sale. Niciun bărbat nu 
mai făcuse un astfel de gest față de el și i se păru ciudat. Dacă 
însă acest lucru îl ajuta pe Paul Jennings să treacă prin suferinţa 
sa, măcar atât putea face. Paul strânse și el mâna lui Jeffrey. 

— Era o fetiță atât de dulce! 

— Știm că era o fetiță tare drăguță, răspunse Jeffrey, 
strângându-i mâna cu compasiune. Soţia mea, Sara, a cunoscut- 
o. Jeffrey își dădu dintr-odată seama de greșeala pe care o 
făcuse. Adică vreau să spun, fosta mea soţie, este medic 
pediatru. 

Paul se uită în ochii lui Jeffrey cu speranţă. 

— A cunoscut-o pe Wendy? 

— Da, îi răspunse Jeffrey. Sara mi-a spus că era o fetiță 
extrem de ageră, foarte inteligentă și foarte drăguță. Era o 
persoană bună la suflet. 

— Era sănătoasă? 

De data aceasta Jeffrey minţi deliberat. Nu avea niciun motiv 
să-i spună tatălui prin ce trecuse fetiţa lui. 

— Da, era foarte sănătoasă. 

Paul dădu drumul mâinilor și luă de pe masă fotografia fetei. 


256 


— Era atât de drăguță și când era mică! Unii copii sunt extrem 
de drăguţi și de buni la suflet. 

Jeffrey își scoase batista și își suflă nasul. În ultima clipă își 
dădu seama că ar fi trebuit să i-o ofere lui Paul. 

— lmi pare rău, zise Jeffrey. 

— Nu dau vina pe dumneavoastră! spuse Paul. Pe ea o acuz, 
pe Wanda! Ea mi-a luat copilul. Ea i-a făcut cele mai groaznice 
lucruri! Işi drese vocea și se șterse cu mâna la nas. Ea a 
declanșat toate aceste nenorociri, fiindcă este o persoană așa 
cum este. Se uită fix în ochii lui Jeffrey. Nu sunteţi de vină, 
repetă el, extrem de convingător. Să nu trăiţi cu sentimentul că 
sunteți de vină. Eu am trăit cu sentimentul că sunt vinovat, 
toată viaţa, până acum. Și dacă nu m-aș fi căsătorit cu ea? Și 
dacă aș fi dat ascultare tuturor bârfelor? Dacă le-aș fi permis 
celor de la poliție să o consulte pe fetița mea, să vadă dacă nu 
cumva mama ei... Işi duse mâna la gură și începu din nou să 
plângă. 

Jeffrey se simţi din nou sfâșiat de durerea bărbatului și 
încercă să se adune. Nu se putea gândi decât la poza lui Lacey 
Patterson de pe anunţul din sertarul biroului lui. Se gândi la tot 
ceea ce suferise Jenny și la ceea ce-l aștepta pe Mark, dacă va 
reuși să iasă din comă. Se gândi și la Sara, la toate necazurile 
prin care trecea, la sentimentul de vinovăţie pe care ea îl purta 
din cauza acestor puști pe care îi considera ca și ai ei. Probabil 
fiindcă ei nu aveau un copil, se simțeau responsabili faţă de 
copiii întregului oraș. Și uite ce se întâmplase! Câţi copii trebuie 
să fi fost afectaţi din cauză că Jeffrey a fost orb la răul care se 
petrecea în ograda lui? 

— V-aţi făcut treaba, îi spuse Paul lui Jeffrey, ca și când i-ar fi 
citit gândurile. Aţi făcut tot ce aţi putut ca să-l salvați pe băiatul 
acela. 

Jeffrey n-o ajutase pe fetița pe care o cunoștea sub numele de 
Jenny Weaver, nu-l salvase pe Mark sau pe Lacey Patterson. Nu 
protejase pe nimeni, doar pe Dottie Weaver, care stătuse acolo 
și le spusese minciuni cu carul. 

— După ce a plecat din localitate, au ieșit la iveală o mulţime 
de lucruri, spuse Paul. Se uită la propriile mâini. La sfârșit de 
săptămână lucra ca bonă și copiii aceia au fost și ei abuzati. 

Jeffrey se ridică, încercând să nu se lase copleșit de durere. 

— S-a emis vreun mandat împotriva ei? întrebă el. 


257 


— Nu, răspunse Paul zâmbind ironic. Câteva zile mai târziu au 
emis un mandat de arestare pe numele celeilalte femei, dar și 
ea părăsise orașul. 

Jeffrey simţi cum i se ridică părul pe spinare când se gândi la 
Lacey Patterson. 

— Cum o chema? 

— Markson, răspunse Paul, ștergându-se la nas. Grace 
Markson. 


Capitolul 16 


Lena se așeză pe patul de spital al lui Grace Patterson, 
ascultând sunetele monitorului cardiac de lângă ea. Draperia 
era trasă la fereastra care dădea spre parcarea spitalului, dar 
oricum la ora aceea nu prea erau multe de văzut. Teddy 
Patterson stătea pe patul de vizavi, cu capul dat pe spate, cu 
gura deschisă, sforăind, de parcă nu-i păsa de nimic din ce se 
întâmplă pe lumea asta. Îi râsese Lenei în faţă când aceasta îi 
sugerase că Grace ar fi implicată în toate chestiunile acelea cu 
copiii. Patterson făcuse pușcărie și avea o lipsă de încredere 
funciară în polițiști. Bineînţeles că dacă era implicat în această 
afacere era puţin probabil să-i spună Lenei unde era fiica sa. 
Teddy îi ceruse Lenei să plece, dar dintr-un motiv neștiut Grace 
o rugase să rămână. Teddy bombănise ceva, dar fusese de 
acord. Soţia lui îl ţinea din scurt, încât el nu îndrăznea să facă 
absolut nimic fără permisiunea ei. Grace părea să fie centrul 
vieții lui Teddy și, cu cât stătea Lena mai mult în preajma sa, cu 
atât îi devenea mai clar că lui Teddy nu-i păsa câtuși de puţin de 
copiii lui. 

Lena o privea pe Grace Patterson, urmărindu-i somnul și 
mirându-se de puterea pe care această femeie părea să o aibă 
asupra familiei ei. Refuzase să fie pusă pe ventilaţie mecanică, 
dar i se pusese o mască de oxigen care s-o ajute să respire. 
Pernele erau adunate în jurul ei și sub ea pentru a-i permite să 
stea cât mai confortabil, dar nu era niciun dubiu că femeia se 
stingea, în dureri inimaginabile. În cele câteva zile cât trecuseră 
de când o văzuse Lena, starea de sănătate a lui Grace Patterson 
se deteriorase rapid. Probabil că șederea în spital contribuise la 
asta, dar Grace arăta într-adevăr că este pe patul de moarte. 


258 


Avea pielea pământie și obrajii căzuţi. Ochii îi curgeau și îi erau 
uzi tot timpul, ca și când ar fi plâns. 

Lena se mișcă în scaun, încercând să-și găsească o poziţie 
mai confortabilă. O durea fundul ca și când ar fi fost bătută măr, 
iar braţele și picioarele o dureau ca atunci când fusese agresată. 
Işi dăduse seama cu o oră înainte că asta era din cauză că 
stătea cu pumnii strânși și cu degetele de la picioare încordate. 
Intregul corp îi era tensionat și simplul fapt că se afla în aceeași 
cameră cu Teddy Patterson o făcea să aibă crampe la stomac și 
în restul corpului. Ar fi vrut să-i sugrume pe amândoi, ca să le 
aducă aminte că fiecare secundă care trecea însemna ceva 
îngrozitor pentru Lacey. 

Probabil că ei nu vorbeau unul cu celălalt pentru că Lena se 
afla în cameră. Teddy nu părea să joace rolul soțului îndurerat, 
cel puţin din câte își dădea ea seama. Se uitase la televizor în 
timp ce soţia lui dormea, râsese copios la comedii și apoi îi 
povestise fără niciun motiv evenimentele dintr-un film de 
acţiune. „O să-și frângă gâtul, comenta Teddy, să vezi ce o să 
creadă frate-su la un moment dat!” 

In timpul programului de știri Teddy adormise și părea să 
doarmă adânc. Nu se trezise nici măcar atunci când intrase 
asistenta pentru a verifica datele aparatelor la care era 
conectată Grace. 

Toate aceste lucruri i-au permis Lenei s-o măsoare îndelung 
pe femeie și să se gândească la ceea ce se întâmplase în 
ultimele zile. Mark era într-un alt spital, deoarece echipajul de 
pe ambulanţă îl dusese la cea mai apropiată unitate de urgenţă. 
Incă nu se putea spune ce se va întâmpla cu el, dar niciunul 
dintre doctori nu credea că o să-și revină complet după 
tentativa de suicid. 

Lena se gândea la Mark, un băiat ca oricare altul, care își 
dorise doar dragoste, își dorise doar atenţia mamei lui și le 
obținuse așa cum putuse. Apoi își aminti de ea însăși la vârsta 
aceea, cât de supărată, cât de agresivă fusese. Toate 
evenimentele aveau pe atunci o încărcătură emoţională foarte 
puternică și o interesa să câștige aprobarea tuturor, mai puţin a 
lui Hank. Se autodefinise prin ceea ce gândeau despre ea câţiva 
tipi ciudaţi de la școală și se folosise de felul în care arăta 
pentru a obţine ceea ce, privit retrospectiv, reprezenta genul 
greșit de atenţie. 


259 


Lena avea cincisprezece ani când s-a culcat pentru prima 
dată cu Russ Fleming și, deși organismul ei era pregătit pentru o 
relaţie fizică, din punct de vedere emoţional era o epavă. Russ 
avea douăzeci și doi de ani, ceea ce îl nemulțumea total pe 
Hank, dar Lena era convinsă că-l iubește, iar Russ o jucase pe 
degete ca un profesionist. Îi oferise tot ceea ce îi ceruse el. Era 
un idiot cu toane, dar Lena reacţiona la toate astea ca un 
termometru, încercând să-l calmeze într-o clipă și apoi să-l 
seducă, în cealaltă. Zilele ei erau o suită de suișuri și coborâșuri, 
în funcţie de cum o trata Russ și, dacă nu plângea în camera ei, 
atunci cu siguranță ședea pe prag în faţa ușii, cu mâinile între 
genunchi, așteptând agitată să apară el. Fusese atât de tânără 
și atât de proastă! lar Russ îi oferise ceea ce ea interpretase 
greșit ca fiind dragoste. 

Aruncând o privire în trecut, Lena își dădea seama că Russ 
fusese doar un paranoic tâmpit care își consuma energia 
regulând adolescente, dar, în același timp, Lena crezuse că 
fusese cel mai bun lucru care i se întâmplase. Era uimitor cât de 
prostovani pot să fie adolescenţii și cât de disperaţi sunt după 
dragoste și atenţie. Mark fusese o ţintă atât de ușoară pentru 
maică-sa, probabil pentru că se simţise profund rănit și era 
convins că doar ea îl putea ajuta să se vindece. lar acum, după 
toate prin câte trecuse, nu-și dorea decât să moară. Lena 
înțelegea cât se poate de bine. 

Grace inspiră adânc și se trezi. Deschise ochii încet, se uită 
câteva clipe la tavan, ca și când ar fi încercat să-și dea seama 
unde se află și ce se întâmplase. Lena ar fi vrut să-i spună că 
este pe moarte, dar Grace păru să-și dea seama de asta și 
singură. 

Faţa de pernă ţeapănă se încreţi în momentul în care Grace 
își întoarse capul spre Lena. Privi într-un punct îndepărtat, 
dincolo de monitorul cardiac, și apoi îl urmări cu privirea până la 
stativul perfuziei prin care i se administra morfină. 

Și Lenei i se pusese perfuzie când fusese în spital. Pacientul 
avea posibilitatea să controleze cantitatea de morfină eliberată 
apăsând un buton care se afla pe pompă. Aparatul nu ţi-ar fi 
permis să te sinucizi ţinând butonul apăsat, dar permitea 
eliberarea unei cantităţi de substanţă suficient de mari, care să- 
ți aline durerea. Fără să-și dea seama ce face, Lena se aplecă și 
îndepărtă butonul de mâna lui Grace, înainte ca aceasta să-l 


260 


poată apăsa. De când venise la spital, Lena nu rămăsese nicio 
clipă singură cu Grace. Acum, Teddy părea să doarmă suficient 
de adânc, încât ea să profite de moment. 

— ÎI cauţi pe ăsta? întrebă Lena, ridicând pompa. 

Ochii lui Grace luciră și apoi se întoarseră spre Teddy. 

— Vrei să-l trezesc, să audă ce vreau să-ţi spun? întrebă Lena 
cu voce scăzută. Am vorbit cu Mark, Grace, vrei să-i spun lui 
Teddy cât de mult îţi iubești copilul? 

Femeia înghiţi în sec, dar aceasta fu singura ei reacție. 

— Știu că poţi să vorbești, spuse Lena. O auzise pe Grace 
cerând gheaţă, cu câteva ore mai devreme. Știu că poţi să 
vorbești. 

Încet, cu gesturi lente, Grace își ridică masca de pe gură și de 
pe nas și o trase într-o parte, respirând cu efort. 

— Dă-mi pompa! 

Lena săltă obiectul în palmă. | se păruse cu mult mai greu 
atunci când îl folosise ea însăși în spital. 

— Te doare? o întrebă și Grace dădu din cap că da, pe faţă cu 
o grimasă de durere. 

— Vrei să facem un târg? întrebă Lena legănând pompa ca și 
cum ar fi fost o acadea. 

Grace avu îndrăzneala să zâmbească și ceva în ochii ei păru 
să spună că o subestimase pe Lena. 

— Da? Atunci spune-mi unde este Lacey și te las să-ți bagi 
câtă morfină vrei și să te duci la dracu’ și înapoi. : 

Grace zâmbea, dar în ochii ei se ivi o privire grea. Intoarse 
capul și își fixă ochii în tavan. Lena văzu că mâna femeii tremura 
în momentul în care și-o puse pe piept. Doctorul îi prescrisese 
analgezice mult mai puternice, pe care ea le lua permanent, în 
afara morfinei. De ce Grace nu ceruse mai devreme aceste 
medicamente era un mister. Oricum, era imposibil ca femeia să 
se poată deplasa singură ca să-și administreze doctoriile. 

— Știu că vrei pompa asta, Grace, știu că ai nevoie de ea. 

Femeia întoarse fața spre ea. Inspiră adânc, apoi expiră și 
rosti cu dificultate: 

— Nu! 

Lena se ridică în picioare strângând pompa în mână. Vorbea 
cu voce joasă, ca să nu-l trezească pe Teddy. 

— Știu că l-ai violat pe Mark! 


Zâmbetul lui Grace se întinse, ca și când această amintire ar 
fi fost una dragă ei. Inchise ochii și Lenei i se păru că femeia 
încearcă să-și amintească acel moment. 

— Spune-mi despre Jenny Weaver, șopti Lena. Ce i-ai făcut? 

— Era..., începu Grace uitându-se încă în tavan, cu lacrimile 
șiroaie pe obraz. 

Lacrimile erau o consecinţă a stării sale de sănătate, un semn 
al durerii fizice în care se afla și nu neapărat o indicație a 
faptului că simţea vreo remușcare. Masca rămăsese dată la o 
parte și Grace își duse mâna s-o pună la loc, însă nu înainte de a 
spune: 

— E... atât de dulce! 

Vocea i se stinse și Lena așteptă ca femeia să termine 
propoziţia. Fiindcă nu urmă nimic, îi șopti: 

— Dulce, ce? 

Pe buzele lui Grace apăru un zâmbet aproape angelic. 

— O păsărică dulce! 

— Nenorocito! zise Lena cu voce joasă, smulgând perna pe 
care se rezema Grace. 

Scoase masca de pe fața femeii, îi puse perna pe faţă și 
apăsă. Grace nu încercă să se lupte sub presiunea Lenei care se 
uita când la Teddy, când la nevasta acestuia pe care încerca s-o 
sufoce. Picioarele lui Grace se mișcară ușor, iar Lena făcu un 
efort să se oprească și să dea perna la o parte. Căută prin 
așternut și îi puse masca înapoi pe faţă, asigurându-se că 
primește oxigen. | se păru că trecură câteva minute și nu doar 
câteva secunde până ce Grace deschise din nou ochii. Părea 
surprinsă, furioasă. Lena înțelese că dacă ar fi omorât-o, i-ar fi 
făcut un bine. Grace Patterson mai avea doar câteva ore de 
petrecut în această lume. Lena nu avea nicio intenţie să i le 
scurteze. Grace respira furioasă și se uita la Lena. Incercă să 
spună ceva și până la urmă reuși să șoptească: 

— Lașol 

Și Mark îi strigase Lenei acest cuvânt, în dimineaţa aceea și 
probabil că era adevărat, dar nu din motivul pe care îl credea 
Grace. 

— Nu sunt la fel de lașă ca acea persoană care violează un 
copil, contraatacă Lena. 

Grace dădu din cap, fie încercând să nege că Mark era copil, 
fie că ea îl violase. 


262 


— A încercat să se sinucidă, îi spuse Lena. Ştiai? 

Își dădu seama din reacţia ei că nu ştia. 

— S-a spânzurat în debara, la puţină vreme după ce mi-a 
povestit cum l-ai violat, îi explică. Nu mai voia să trăiască știind 
ce i-ai făcut. 

Grace își întoarse privirea spre tavan. Lacrimile îi curgeau pe 
obraz și Lena tot nu putea să-și dea seama dacă erau de 
remușcare sau din cauza durerilor. 

— E în comă, probabil că nu-și va reveni niciodată. 

Grace șopti ceva, dar Lena nu reuși să înțeleagă ce zicea. Se 
aplecă peste ea punându-și urechea mai aproape de gura femeii 
și ținându-se cu mâna de marginea patului. Fără niciun 
avertisment, Grace o apucă de mână. Femeia era slăbită de 
efort și de durere și Lena reuși să-și tragă mâna, însă nu înainte 
ca degetul mare al lui Grace să-i zgârie cicatricea din palmă. 
Atingerea fu blândă, aproape sexuală, iar Lena își dădu seama 
de forţa de seducţie pe care o avea Grace. 

— Scroafă nenorocită, spuse Lena, frecându-și mâna ca și 
când ar fi vrut să scape de senzaţia aceea. O să arzi în fundul 
iadului! 

Cu ultima urmă de energie pe care o avea, femeia spuse cu o 
voce plată: 

— Ne vedem acolo! 

Lena se dădu câţiva pași înapoi, sprijinindu-se de perete, cu 
senzația de deâjă-vu. Mark și Jenny își spuseseră exact aceleași 
cuvinte în seara în care fata fusese împușcată. 

Rămase un moment nemișcată, urmărind-o pe Grace 
Patterson, apoi se uită la Teddy. Acesta dormea dus. Se uită la 
ceas. Mai erau trei ore până la răsărit, când asistenta venea să 
vadă ce face. Lena trase butonul de morfină foarte departe de 
mâna lui Grace. Se așeză într-un scaun, neluându-și în seamă 
mâinile care tremurau, și aşteptă ca Grace Patterson să moară. 


Capitolul 17 


Jeffrey transpira în vesta antiglonţ. Căldura de august 
combinată cu greutatea vestei de teflon ar fi putut să doboare și 
un elefant. Pierduse suficientă apă prin transpiraţie și își simţea 
gâtul uscat de parcă ar fi înghiţit nisip. 


263 


— Ziua bună! spuse Nick, ștergându-se cu batista la ceafă. 

Jeffrey se abţinu să nu-i spună vreo două și-l întrebă: 

— Cât e ceasul? 

— Și zece, spuse Nick uitându-se la ceas. Nu-ţi face probleme, 
șefu'! infractorii au un simţ al timpului foarte special. 

— Da, da, zise Joe Stewart, individul pe care-l arestase Nick și 
care ciripise. 

Din felul în care se comporta, Jeffrey își dădu seama că Nick îl 
lăsase să se drogheze puţin, ca să nu mai fie atât de iritat. 

— Eşti sigur că nu știi nimic despre fata răpită? întrebă Jeffrey. 

— Câţi ani are? se interesă Joe, lingându-și buzele. Ai o poză 
de-a ei? 

— Stai jos, îi ordonă Nick, dându-i una cu vârful ascuţit al 
cizmei de cowboy. 

Nick făcuse toate eforturile să arate ca un pedofil. Purta o 
cămașă neagră, bine călcată, pe care o băgase în cei mai 
strâmți blugi pe care-i găsise. Işi scosese chiar și lanţul de aur și 
își aranjase barba pentru această ocazie. Jeffrey își imagina că 
Nick trăia pentru astfel de acţiuni. Și acest lucru era adevărat 
pentru fiecare poliţist pe care-l știa, inclusiv pentru el. 

— Ti-am spus să stai jos, îi repetă Nick lui Joe. 

Joe se lăsă pe pat, scărpinându-și mâinile în timp ce mormăia 
ceva de neînțeles. Era un tânăr slăbănog, aproape de treizeci de 
ani. Era plin de coșuri pe faţă ca un dalmaţian și pe câteva le 
storsese, făcându-le să sângereze. Jeffrey se uită la Nick. 

— De ce a trebuit să-i dai droguri? 

— Vrei să facă pe el? întrebă Nick. 

— N-ar fi fost o mare diferenţă, sublinie Jeffrey. Joe puțea la 
fel cum mirosea și camera de hotel în care locuia. Ești sigur că 
aerul condiţionat nu funcţionează? 

— Dacă-i dăm drumul, n-o să se audă înregistrarea, îi aminti 
Nick. Calmează-te, șefule, nu durează mult. 

— Care-i problema cu Atlanta? întrebă Jeffrey. 

Nick îi aruncă o privire lui Joe. Cutia poștală din Grant, a cărei 
adresă o folosise Dottie pentru cardul de credit, era falsă. Se 
dăduse o altă adresă, așa încât toată poșta trimisă la Grant 
trebuia automat redirecţionată la o altă cutie poștală, din 
Atlanta. Jeffrey îi ceruse lui Nick să o pună sub supraveghere, 
sperând că va apărea Dottie. 

— E în regulă, spuse Nick. De îndată ce aflu ceva, îţi spun. 


264 


Telefonul lui Jeffrey vibră și el îl scoase de la curea. 

— Alo! 

— Salut, zise Frank. Patterson e în rulotă de când a murit 
nevastă-sa, azi-dimineață. 

Jeffrey simţi că toată tensiunea se scurge din corpul lui. 
Probabil că Patterson anulase întâlnirea. 

— Ești sigur? 

— Sunt sigur, răspunse Frank. Nu s-a dus nici la spital să-și 
vadă copilul. 

— Bine, răspunse Jeffrey. Închise telefonul și-i transmise 
informaţia lui Nick. 

— S-ar putea s-o vedem pe Dottie, zise Nick. Patterson nu e 
tâmpit, știe că e supravegheat. 

În ușă se auziră două bătăi, urmate de o pauză și apoi de încă 
o bătaie. Jeffrey se strecură în baie, lăsând ușa întredeschisă, 
cât să nu atragă atenţia. Se strâmbă când simţi putoarea din 
baie care probabil nu mai fusese aerisită de pe vremea 
administraţiei Nixon. 

Ușa se deschise scârțâind. 

— Salutare, frate! 

— Cine-i ăsta? întrebă o voce masculină. 

Jeffrey încercă să o identifice. Singurul lucru de care era sigur 
era că vocea nu e a lui Dottie Weaver. 

— Un prieten, răspunse Joe, îi plac fetiţele. 

— Fetiţele, mici, mici, continuă Nick. Înţelegi ce vreau să 
spun, nu? 

— Hai să vorbim și să terminăm, spuse omul, pe un ton sec. 
Am camioneta trasă într-o parte a clădirii. Hai să mergem. 

Jeffrey aşteptă până părăsiră încăperea, apoi ieși din baie. 
Încerca în continuare identifice vocea bărbatului, dar nu reușea 
să o asocieze cu nimic. În schimb, transpira serios și își desfăcu 
catarama de la vesta antiglonţ, dorindu-și din suflet să n-o fi 
avut pe el. Sara însă îl rugase să aibă grijă, iar el îi promisese că 
așa va face. Probabil că dacă Sara s-ar fi gândit că se poate 
muri și din cauza căldurii, nu i-ar mai fi cerut să poarte vesta. 
Ușa era mult prea murdară ca să se sprijine de ea, așa că Jeffrey 
se opri în dreptul ei, transpirând și așteptând ca Nick să-i dea 
semnalul. Pentru a avea un caz solid, trebuia să facă livrarea. 
Asta însemna că trebuiau să fie siguri că în camionul de afară se 


265 


aflau numai reviste. Ca să-și treacă vremea, Jeffrey numără 
încet până la o sută. Pe la 65 îl auzi pe Nick strigând: 

— Culcat, culcat! 

Jeffrey deschise ușa ţinând arma în mâna. Suspectul era deja 
imobilizat. Era un bărbat deșirat, îmbrăcat într-un costum negru, 
și acum stătea pe burtă, cu mâinile la ceafă. 

— Nu mișca, pervers nenorocit ce ești, îi strigă Nick căutându- 
| de arme. Crezi că am să găsesc ceva? întrebă. 

Bărbatul mormăi ceva și Nick îi trase un picior. 

— Am să găsesc, ce zici? 

După această lovitură veni un „nu” ferm. Mai erau trei agenţi 
care-l acopereau pe ciripitor, așa încât Jeffrey își băgă pistolul în 
toc, îndreptându-se spre ei. Nick era atât de agitat din cauza 
arestării pe care o făcuse, încât când i se adresă lui Jeffrey 
continuă să strige: 

— Acesta e omul pe care-l cauţi? Nenorocitul ăsta împuţit? 

Jeffrey își dădu seama, chiar și privindu-l din spate, că nu era 
Teddy Patterson, ca să nu mai vorbim că Teddy ar fi trebuit să fi 
fost superman ca să ajungă atât de repede din Grant în 
Augusta. 

— Întoarce-l cu fața, spuse Jeffrey, punând mâna pe patul 
pistolului. 

Nick îl apucă pe individ de mâinile încătușate și îl întoarse 
atât de brusc, încât lui Jeffrey i se păru că aude clavicula omului 
trosnind. 

— Stai așa! strigă bărbatul. 

Se uită la Nick cu o privire fioroasă și-și îndreptă ochii înspre 
Jeffrey, înainte de a-l recunoaște. Toată culoarea se scurse din 
obrajii lui și gura i se deschise a surpriză. Jeffrey își închipui că și 
el însuși arăta la fel de șocat. 

— Mi se pare mie sau îl cunoști? întrebă Nick. 

Jeffrey nu reuși să articuleze niciun cuvânt. Işi drese vocea de 
câteva ori înainte de a-i spune lui Nick: 

— Îl cheamă Dave Fine. 


Capitolul 18 


Firma de servicii funerare își avea sediul într-una dintre cele 
mai vechi case din Grant. Bărbatul care administrase căile 


266 


ferate din regiune construise castelul victorian cu turnuri și 
turnulețe, înainte ca șefii lui din Atlanta să se întrebe de unde 
avea el bani să ridice o astfel de clădire. John Brock cumpărase 
casa la o licitaţie, pentru o sumă extrem de mică și, la puţin 
timp după aceea, pusese bazele unei afaceri de pompe funebre 
la parterul și la subsolul acelei clădiri. Familia locuia la etajul 
întâi, iar Dan Brock fusese o viață întreagă tachinat de colegii de 
școală din cauza acestui lucru, din momentul în care venea 
autobuzul școlii să-l ia din faţa casei, în fiecare dimineaţă, și 
până la sfârșitul zilei de școală, când îl aducea înapoi. Brock 
învățase să riposteze încă de la o vârstă tânără și îi ameninţa că 
o să-i atingă cu mâini moarte dacă nu-l lasă în pace. Cu excepţia 
Sarei, toți își băteau joc de el. Ea nu făcuse niciodată parte din 
mulțimea aceea gălăgioasă și își petrecea cea mai mare parte a 
timpului din autobuz învățând pentru școală. De obicei, Dan se 
așeza lângă Sara, deoarece toţi ceilalţi erau prea speriaţi nu 
cumva să le dea păduchi. 

In interiorul capelei funerare, parterul era decorat cu draperii 
grele din catifea și cu covoare groase de culoare verde. 
Candelabrele de pe la 1900 erau amplasate în cele două capete 
ale holului lung care împărțea casa în două. Pe lângă pereţi erau 
așezate bănci lungi și măsuţe pe care se aflau cutii cu șerveţele 
și tăvi cu sticle de apă și pahare. Două încăperi mari pentru 
serviciile funerare erau situate în partea din față a holului, iar în 
spate era una mai mică, aflată vizavi de sala în care erau 
expuse sicriele. Bucătăria iniţială a casei fusese transformată. 
Sara se opri în fața ușii grele de stejar a biroului și bătu ușor de 
două ori. Neprimind niciun răspuns, deschise ușa și băgă capul 
înăuntru. Audra Brock, mama lui Dan, era acolo, cu capul pe 
masă. Sara ascultă în liniște și pricepu, după sforăitul ușor, că 
femeia dormea. Lângă ea se afla o farfurie cu niște friptură la 
grătar, pe jumătate mâncată și Sara își dădu seama că bătrâna 
trăgea un pui de somn după masa de prânz. 

Sara fusese de multe ori la priveghiurile de la Brock, cu ocazia 
evenimentelor nefericite petrecute în alte familii, și cunoștea 
foarte bine locul, așa încât cobori fără ezitare la subsol, unde se 
afla camera de îmbălsămare. Se ţinu de balustrada scării 
înguste, pășind cu grijă pe treptele de lemn neacoperite. 
Cândva, cu mult timp în urmă, Sara alunecase pe ele și durase 
trei săptămâni ca să-și revină. Când ajunse jos o luă la stânga, 


267 


trecând de depozitul de sicrie și intrând într-o cameră mare 
folosită pentru îmbălsămare. Pompa de îmbălsămare era pornită 
și Sara simţea pereţii vibrând din cauza zgomotului. Dan Brock 
stătea lângă cadavrul lui Grace Patterson citind ziarul, în timp ce 
mașina de îmbălsămat scotea sângele din vasele sangvine, pe 
care le umplea apoi cu substanţe chimice. 

Ca să-i atragă atenţia, Sara îl strigă pe nume. Brock sări în 
picioare speriat, scăpând ziarul din mână. 

— O, Doamne! zise el, am crezut că ea vorbește. 

— Înţeleg ce vrei să spui, replică Sara, fiindcă deși lucra la 
morga orașului de mai bine de zece ani, câteodată îi era urât 
seara târziu când rămânea singură acolo. 

— Cărui fapt îi datorez plăcerea de a vă vedea, doamnă dr. 
Linton? 

Sara îl salută, strângându-i mâna între mâinile ei. 

— Am o rugăminte foarte ciudată, spuse ea și, dacă vrei, poți 
să mă dai afară pentru că îndrăznesc să te rog așa ceva. 

Bărbatul se uită la ea mirat și foarte atent. 

— Nu pot să-mi închipui ce-ai putea să-mi ceri ca eu să fac 
astfel, Sara! 

— Bine, spuse ea, ţinându-i încă mâna într-ale ei. Lasă-mă să 
te rog și o să vezi! 

e 

Când Sara deschise ușa din spate și se îndreptă spre camera 
asistentelor, clinica era plină de forfotă. Fără măcar să o salute, 
o întrebă pe Nelly: 

— A sunat Jeffrey? 

Nelly îi întoarse un zâmbet forţat. 

— Cum a fost prânzul, doamnă doctor? 

— A trebuit să-l amân, spuse Sara, neintrând în detalii. 

Nelly îi dăduse de înţeles că nu-i prea convenea activitatea pe 
care ea o desfășura la morgă. 

— A sunat? repetă Sara. 

Nelly dădu din cap că nu. 

— Am auzit totuși ceva despre Dottie Weaver. 

Sara ridică dintr-o sprânceană. 

— Ce anume? 

Nelly își cobori vocea. 

— Deanie Philips este vecina ei. leri a auzit un zgomot 
puternic și s-a dus să vadă ce se întâmplă. 


268 


— Și ce se întâmplase? 

— Păi, zise Nelly sprijinindu-se cu coatele de tejghea, după 
cum spune Deanie, i-a auzit pe niște polițiști vorbind de faptul 
că Dottie s-ar putea să fie implicată în ceva ce ar avea legătură 
cu dispariţia lui Lacey Patterson. 

Sara încercă să rămână calmă. În ciuda faptului că locuise în 
Grant de când se știa, era încă uimită de viteza cu care circulau 
bârfele în oraș. 

— Să nu crezi tot ce auzi, îi spuse lui Nelly, deși era puţin cam 
ciudat că bârfa era foarte aproape de adevăr. 

Era imposibil de zis care ar fi fost reacția orașului dacă s-ar fi 
aflat că Dottie Weaver era în realitate Wanda Jennings. Până și 
Sara se obișnuise greu cu ideea, ca să nu mai vorbim de faptul 
că examinarea pe care o făcuse la pompele funebre arăta clar 
că Grace Patterson născuse de curând. 

— Da, doamnă, spuse Nelly, cu un zâmbet plin de subinţeles 
pe buze. Era în stare să citească gândurile Sarei aproape ca și 
Cathy Linton. 

— A sunat cineva cât am fost plecată? 

— Aveţi trei copilași bolnăviori, spuse Nelly dându-i mesajele. 

Sara se uită le ele și apoi întrebă: 

— Pe cine trebuie să văd acum? 

— Pe copiii familiei Jordan, în cinci minute. Au fost programati 
pentru unu și jumătate, dar știi că Gillian întârzie întotdeauna. 

Sara se uită la ceas întrebându-se de ce nu suna Jeffrey. Cu 
siguranţă nu avea nevoie de mai mult de o oră ca să-l aresteze 
pe Teddy Patterson, cu atât mai mult cu cât cazul îi aparținea lui 
Nick. Pentru o secundă, se gândi să-l sune, apoi se răzgândi. 
Probabil că lui Jeffrey nu i-ar conveni asta, chiar și dacă ea ar fi 
avut un motiv întemeiat. 

— O să iau o coca-cola, îi spuse ea lui Nelly. Mă întorc 
imediat. 

Mergând pe hol, Sara privi iar ceasul, gândindu-se că lui 
Jeffrey n-ar trebui să-i ia mai mult de o oră să se întoarcă în 
Grant. Intră în cabinetul șapte și aprinse lumina. În ultimii zece 
ani această cameră fusese folosită ca depozit și exact așa și 
arăta. Era plină de rafturi pe toţi pereţii, ca o bibliotecă. Sara 
nici nu-și mai aducea aminte de toate lucrurile depozitate acolo. 
Deschise frigiderul și trase o înjurătură când văzu că nu mai era 
nicio cola dietetică. „Elliot...”, murmură ea, deoarece el îi lua 


269 


întotdeauna lucruri din frigider. Uitându-se pe celelalte rafturi nu 
păru deloc surprinsă să vadă că ciocolatele și cele două 
sendvișuri ale ei dispăruseră. Tehnic, mai erau încă acolo. Cu 
sensibilitatea lui specifică, Elliot se gândise să lase în frigider 
cutiile goale de la sendvișuri și ambalajele de la ciocolată. 

— ÎI omor! zise ea, trântind ușa frigiderului. 

leşi pe hol, simțind că toată supărarea care se strânsese în 
ultima săptămână avea să izbucnească. Se opri în faţa biroului 
ei, gândindu-se că n-ar fi fost cinstit față de Elliot să se descarce 
pe el, chiar și dacă era un hoţ de sendvișuri. 

— Lasă-mă, o opri ea cu un gest pe Nelly, care se apropia cu 
un braţ de fișe. 

Intră în birou și închise ușa după ea. Se uită prin cămărută, 
privind atent toate pozele lipite pe pereţi, până când ajunse la 
cea a lui Lacey Patterson. Fotografia fusese făcută cu câţiva ai 
în urmă și părul fetei era mai scurt decât își aducea aminte 
Sara. În comparaţie cu Lacey din poza de școală folosită pentru 
afișele cu dispariţia, s-ar fi putut spune că era vorba de o altă 
persoană. Așa se întâmpla cu copiii la vârsta asta. Nimeni nu ar 
fi putut spune cum va arăta fata peste câţiva ani. Putea să se 
îngrașe sau să slăbească, părul putea să se închidă la culoare 
sau să se deschidă, era posibil ca pomeţii obrajilor să devină 
mai proeminenți sau ca bărbia să-i devină mai ascuţită. Dottie 
Weaver sau cine o fi fost ea avea acest mare avantaj. Lacey era 
în creștere. Evident că după o bucată de vreme acest lucru 
devenea un dezavantaj pentru toţi cei care lucrau în afacerile cu 
exploatarea copiilor. Ce i se va întâmpla lui Lacey când va fi 
prea mare ca să mai fie interesantă pentru acest joc? O să 
ajungă la fel ca maică-sa, să molesteze alţi copii? Va găsi o 
modalitate de a scăpa din ghearele lui Dottie? 

— Doamnă doctor? bătu Nelly la ușă. Șeful este pe linia patru. 

Sara se aplecă peste birou și smulse telefonul din furcă. 

— Jeff? întrebă ea, conștientă de speranța care i se simţea în 
voce. 

— N-am găsit-o, spuse el, cu o voce de învins. 

Sara încercă să-și ascundă și ea dezamăgirea. Cu cât trecea 
mai mult timp, cu atât devenea mai puţin probabil să găsească 
fata răpită. 

— Mă bucur că ești bine, spuse ea. Pe Teddy ați reușit să-l 
arestaţi fără probleme? 


270 


— Nu era Teddy, zise și îi spuse cine era. 

Sarei i se păru că nu aude bine. 

— Pastorul? 

— Te sun mai târziu, bine? 

— Bine, spuse, punând telefonul în furcă. 

Sara se uită în jur la pozele din birou. Găsi două poze ale 
copiilor lui Dave Fine, în partea stângă a pozei lui Lacey. Apoi 
privirea ei se mută asupra altor poze: ale unor fetițe care 
fuseseră în corul bisericii sau pe care Fine le antrenase în echipa 
de softball. Era imposibil de spus câţi copii îi fuseseră 
încredinţați și cu atât mai puţin se putea ști câţi dintre cei care-i 
fuseseră încredinţaţi fuseseră abuzați. 


Capitolul 19 


Dave Fine ceruse o Biblie, iar acum pastorul ţinea mâna 
dreaptă pe carte, uitându-se cu ochi goi la Nick Shelton. Părea 
extrem de uimit de motivul pentru care se afla acolo. 

— lubesc copiii, spuse, întotdeauna am iubit copiii. 

Nick se lăsă pe spătar și se balansă pe picioarele din spate ale 
scaunului. 

— Sigur că-i iubiţi, părinte! 

Jeffrey tăcea mâlc. Deoarece Dave Fine fusese arestat de 
Nick, era cazul lui. Îl mâncau palmele să-i administreze 
pastorului o corecție, dar ceva în mintea lui îi spunea că Dottie 
era încă liberă, făcându-i cine știe ce lucruri oribile lui Lacey, și 
că nenorocitul acela de dincolo de masă era una dintre 
persoanele care l-ar fi putut ajuta s-o salveze. 

— Relataţi-mi povestea dumneavoastră, părinte! spuse Nick 
făcând un gest elocvent cu brațele. 

Fine se uită fix la Biblie ca și când ar fi simţit o forță emanând 
din acea carte. Palmele îi transpirau, iar Jeffrey văzu o urmă de 
transpiraţie pe coperta neagră a cărții sfinte. 

— Lucrez la această biserică de cincisprezece ani. Am crescut 
în Grant, am fost botezat chiar în această biserică. 

Nick continua să se legene pe scaun, așteptându-l să 
continue. 

— M-am căsătorit în această biserică, mi-am botezat cei doi 
băieţi aici. 


271 


În cameră se lăsă tăcerea și Jeffrey își permise să-l măsoare 
din ochi pe Fine. Era tipul de om care servea drept model viu a 
ceea ce îndeobște se numește un stâlp al comunității. Fine se 
oferea să participe la programele pentru bătrâni, ducându-le 
acestora mâncare în week-end. Copiii lui jucau softball în liga 
celor mici, iar Fine însuși antrena echipa fetelor. 

Jeffrey își desfăcu un nasture la guler, gândindu-se câte fete 
tinere intraseră în contact cu Fine în activităţile zilnice. Pumnii i 
se încleștară. 

— Nu i-am atins pe niciunul dintre ei, spuse Fine, ca și când i- 
ar fi citit lui Jeffrey gândurile. Știu că ar fi fost greșit, știu asta. 
Trasă cu degetul conturul Bibliei. M-am rugat pentru putere și 
Dumnezeu mi-a dat-o. 

Nick își încrucișă braţele, iar Jeffrey simţi că pastorul începea 
să-l calce pe nervi. Nick nu era o persoană religioasă în mod 
manifest, dar Jeffrey știa că se duce la biserică în fiecare 
duminică. Una dintre bijuteriile care îi atârna pe lănţișorul de la 
gât era o cruciuliță cu un diamant în mijloc. 

— Nu mi-am atins niciodată copiii, insistă Fine. Nu le-am făcut 
rău băieţilor mei. 

— Vă daţi seama că nu putem să vă credem pe cuvânt! spuse 
Nick. 

Fine păru șocat că ar putea cineva să nu aibă încredere în el. 

— Niciodată nu mi-aș atinge băieţii, n-aș face așa ceva în 
viaţa mea! 

— Da, știm că nu vă plac băieţeii, zise Nick, dar trebuie să 
înțelegeţi, părinte, că va trebui să verificăm. 

Fine continuă să se uite fix la Biblie. 

— N-aș fi dat niciodată curs sentimentelor mele dacă ea nu 
m-ar fi provocat! 

— Dottie Weaver? întrebă Nick spre clarificare. 

— Jenny era o fetiță atât de drăguță. Avea un aer așa special, 
ca o lumină de la Dumnezeu. 

Buzele lui Fine se arcuiră într-un zâmbet. 

— Cânta ca un înger. Parcă ar fi cântat bunul Dumnezeu prin 
glasul ei! 

— Sigur că da! Cum să nu?! îl ironiză Nick. 

Fine îl privi sever, ca și când ar fi cerut mai mult respect din 
partea lui. Bărbatul nu părea să-și dea seama că se află într-o 


272 


secție de poliţie, pe punctul de a fi trimis la închisoare pentru 
lungă vreme. 

— Cum v-a abordat Dottie? îl întrebă Jeffrey. 

Fine păru relaxat că Jeffrey preluase interogatoriul. 

— N-aș zice că m-a abordat, aș zice mai degrabă că a încercat 
să mă înșele, spuse el. Adam n-ar fi mâncat niciodată din fructul 
oprit dacă Eva nu l-ar fi ademenit! 

— Mi se pare că „șerpișorul” lui Adam are ceva treabă în toată 
poveste asta! spuse Nick. 

— A fost cu totul altfel, se încruntă Fine. În ceea ce mă 
privește, n-a fost niciodată vorba despre sex. 

— Nu, dar ai făcut sex cu ea, spuse Nick. 

Fine își mușcă buza. 

— La început nu, doar voiam să-mi petrec timpul cu ea. Făcu 
o pauză și inspiră adânc. Dottie îmi permitea să o duc la film și 
uneori mergeam împreună la Macon, să-i cumpăr haine. Se uită 
la Jeffrey și la Nick, cerându-le parcă acordul. Tatăl ei o 
abandonase, spuse el. Încercam doar să joc rolul tatălui. Să o 
fac să se simtă iubită și agreata. 

Nick continua să tacă, dar Jeffrey îi observă mușchii braţelor 
încordați. 

— Voiam s-o îngrijesc, să-i dau sfaturi. 

— Nu-i așa?! zise Nick, neîncercând să-și ascundă ostilitatea. 

— Știu ce credeți dumneavoastră, dar nu e așa, nu-i deloc 
așa! 

Jeffrey încercă să rămână calm și întrebă: 

— Dar cum e? 

— E că... Fine făcu un gest amplu cu mâinile. Este vorba 
despre dragoste, asta înseamnă să-i asculţi pe copii, să le 
înţelegi dorinţele și nevoile. 

— Și ea voia sex de la dumneavoastră? întrebă Nick. 

Fine își lăsă mâinile pe masă. 

— N-aș fi atins-o niciodată în felul acela, eram mulțumit doar 
cu compania ei. 

— Ce-a schimbat situaţia asta? întrebă Jeffrey. 

— Dottie. Bărbatul scuipă cuvântul din gură ca și când ar fi 
fost o otravă. M-am gândit întotdeauna la asta, mereu, mereu. 
Nu cu Jenny, cu celelalte fetițe. Cu unele fetițe pe care le-am 
zărit prin oraș. Clipi de câteva ori și Jeffrey fu șocat de ușurința 


273 


cu care oameni ca Fine își plângeau de milă. Niciodată însă nu 
încercau să plângă pentru copiii cărora le făceau rău. 

— Întotdeauna m-am mulţumit cu fanteziile mele, întotdeauna 
mi-au fost de-ajuns. Sunt un bărbat cu o căsnicie fericită, ridică 
el vocea. Întotdeauna mi-am iubit soţia și copiii. 

— Fără îndoială, spuse Nick, pe un ton extrem de aspru. 

— Nu mă înţelegeţi! clătină Fine din cap. 

Jeffrey se aplecă peste masă. 

— Explică-mi tu, Dave! Chiar vreau să înțeleg! 

— Era o fetiță așa drăguță, așa simpatică! Citea Biblia cu 
mine, ne rugam împreună, ne înţelegeam unul pe celălalt. 

Jeffrey se uită la Biblie. Deși la un anumit nivel Jeffrey crezuse 
dintotdeauna în prezența binelui și a răului, niciodată nu legase 
acest lucru de semnificaţia lui biblică. Văzând mâna lui Dave 
Fine pe Biblie, auzind cum o sedusese pe Jenny Weaver prin 
rugăciune, fu șocat ca de cea mai oribilă blasfemie. 

— Bine, te-ai rugat împreună cu ea, spuse Nick. Dar cum de s- 
au schimbat toate acestea? 

Fine puse din nou cartea pe masă. 

— Dottie a provocat toate astea, spuse el. M-a chemat la ea în 
miezul nopţii. 

— Când s-a întâmplat acest lucru? 

— În jurul Zilei Recunoștinței. Anul trecut. 

— Ce s-a întâmplat atunci? întrebă Jeffrey, gândindu-se că 
nenorocitul minţea probabil. 

— Am fost la ea acasă, gândindu-mă că Jenny nu se simțea 
bine. Mi-a spus că fata e tulburată și că simțea nevoia să 
vorbească cu mine. Ochii i se umplură din nou de lacrimi. Eram 
prietenul ei, nu puteam să ignor această rugăminte de ajutor. 

Jeffrey îi făcu semn din cap să continue, încercând să 
oprească imaginea care-i venea în minte, cu Sara arătându-i 
fractura pelviană pe radiografia lui Jenny Weaver. Fetiţa fusese 
violată cu sălbăticie și Dave Fine s-ar putea să fi fost cel care o 
făcuse. Pastorul își drese vocea. 

— Nu mai fusesem niciodată la ele acasă înainte. Jenny mă 
aștepta întotdeauna în faţa intrării. Își șterse ochii cu dosul 
mâinii. Când am ajuns acolo, Dottie m-a condus sus pe scări 
până în camera lui Jenny. 


274 


Fine tăcu, dar nici Jeffrey, nici Nick nu îl îndemnară să 
continue. După un interval destul de mare de timp, preotul reluă 
de unde rămăsese. 

— Am făcut diferite lucruri, spuse el cu o voce înceată. Mi-e 
rușine să vă spun că am făcut niște lucruri. 

— Tu ai făcut diferite lucruri? zise Jeffrey punctând ultimul 
cuvânt. 

— Da, confirmă Fine. Eu am făcut niște lucruri. 

— Ceea ce aţi făcut s-a petrecut numai în camera lui Jenny? 
Se gândea că aceasta ar fi putut fi o explicaţie pentru că Dottie 
nu riscase să golească și camera lui Jenny. Singurele dovezi care 
s-ar fi găsit acolo l-ar fi incriminat exclusiv pe Dave Fine. 

— Da, răspunse preotul, înghițind cu greutate. Doar în camera 
ei. 

Cei trei bărbaţi rămaseră tăcuţi, iar Fine încercă să-și adune 
gândurile. Se pricepea foarte bine să se prezinte pe sine în 
postura de victimă neajutorată. O fetiţă de treisprezece ani l-ar 
fi crezut probabil, dar cu cât Fine încerca mai mult să-și justifice 
acţiunile, cu atât mai tare îi venea lui Jeffrey să-l omoare. 

— Dottie ne-a făcut poze, spuse Fine într-un final. N-am aflat 
decât mai târziu, râse el sec. Mi le-a adus la biserică a doua zi și 
m-a ameninţat că le face publice dacă nu voi face cum vrea ea. 

— Și ce voia să faci? 

_ — Să fac transporturile acelea. Am folosit camioneta bisericii. 
Işi duse mâna la gură. Dumnezeu să mă ierte, am folosit 
camioneta bisericii! 

Jeffrey își încrucișă mâinile la piept, făcând un efort serios să 
se calmeze. Nick Shelton era atât de enervat, încât părea să 
emane un val de fierbinţeală. Cum de era în stare nemernicul 
acela să-și plângă de milă era un lucru care-l depășea! Lui Dave 
Fine îi părea mai rău de el însuși decât de copilul violat. 

— Și unde-i Dottie acum? întrebă Jeffrey. 

— Habar n-am, zise Dave, bătând cu palma pe Biblie ca 
pentru a sublinia adevărul spuselor sale. E adevărul adevărat. 

— Când ai văzut-o ultima oară? întrebă Jeffrey, știind că nu 
poate să pună mare preţ pe răspunsul lui. 

— Luni. L-a adus pe Mark la ea acasă și au golit totul, au 
zugrăvit pereții și au mutat revistele. 

— Unde le-au dus? 


275 


— Nu știu, răspunse, și de data asta părea să spună adevărul. 
Le-au pus într-un camion fără plăcuțe de înmatriculare. 

— Și apoi? 

— Mi-a spus că trebuia să mai fac un ultim transport, dacă nu 
voiam să trimită pozele la secţia de poliţie. 

— Și cu Lacey Patterson cum stau lucrurile? 

Jeffrey nu era foarte sigur, dar i se păru că în ochii lui Fine 
sclipi ceva. 

— Habar n-am, spuse bărbatul. Dottie nu mi-a spus nimic în 
legătură cu ea. N-am avut nicio treabă în acest caz. Am făcut ce 
a spus ea doar ca să-mi protejez familia și vieţile noastre. 

Jeffrey își încrucișă din nou brațele și îl întrebă: 

— Când ai luat revistele? 

— In noaptea aceea. Le-am pus în subsolul bisericii până 
dimineață. 

— Știai deja de întâlnirea din Augusta? 

— Nu, spuse el, dând din cap vehement. M-a sunat aseară, 
părea să telefoneze de pe un mobil. 

— Ai spus că ultima dată când ai văzut-o a fost luni, îi reaminti 
Jeffrey. 

— Da, atunci a fost ultima dată. M-aţi întrebat când am văzut- 
o ultima dată, nu când am vorbit ultima dată cu ea. 

Jeffrey nu mai continuă ideea. 

— Ce ţi-a spus? 

— Mi-a spus despre hotel, când să mă întâlnesc cu Joe, care 
era codul pentru următorul transport. Fine făcu o pauză. A zis că 
este prin apropiere și mă supraveghează. 

— Crezi că spunea adevărul? întrebă Nick. Crezi că e încă în 
oraș? 

Fine strânse din umeri. 

— E capabilă de orice, spuse el. 

— Capabilă de ce, de exemplu? întrebă Jeffrey, dar cum Fine 
nu răspunse, îl întrebă din nou: Ce crezi că i-ar putea face lui 
Lacey Patterson? 

Pastorul se uită într-o parte. 

— Nu știu ce face ea. Eu am avut treabă doar cu Jenny. 

Jeffrey se uită la bărbat încercând să-l înţeleagă. Fine era 
extrem de abil în a-și justifica acţiunile. Ar fi putut să reziste 
probabil și unui test cu detectorul de minciuni. Jeffrey avea 
serioase îndoieli că omul își dădea seama că faptele lui, ceea ce 


276 


făcuse cu Jenny Weaver erau complet greșite. Fine oferi o 
informaţie. 

— Știu că Dottie are nevoie de bani. Mi-a spus că trebuie să 
stea să aștepte plata următoare. Ridică vocea, încercând să se 
apere. Am fost șantajat. N-am avut altă ieșire. 

Jeffrey nu dădu nicio atenţie scuzei, gândindu-se în schimb la 
cutia poștală a lui Dottie din Atlanta. Dottie n-avea cum să știe 
că ei aflaseră despre ea. Credea că este în siguranţă. S-ar putea 
să aibă o șansă s-o prindă înainte ca ea să mai pună la cale 
violul altui copil sau s-o vândă pe Lacey Patterson. 

— Deci, spuse Nick, azi-dimineaţă ai încărcat revistele în 
camioneta bisericii și te-ai târât cu ea până în Augusta. 

— Da, am avut tot timpul un sentiment neplăcut, spuse Fine, 
răsfoind Biblia. Vreau să spun că îmi doream să fiu prins. Nu mai 
doream să continui cu toate acestea. 

— Și Mark își dorea la fel, spuse Jeffrey. 

— Mark! exclamă pastorul ca și când ar fi vorbit despre 
diavolul însuși. 

Nick schimbă o privire cu Jeffrey. 

— Știţi de ce voise Jenny să-l împuște? îi întrebă Fine cu o 
strâmbătură pe faţă. Fiindcă el ar fi sfârșit făcând același lucru! 

— Făcând ce? 

— Adică bucurându-se de astfel de lucruri, spuse Fine. Mark 
nu avea niciun fel de proces de conștiință în legătură cu ceea ce 
făcea. 

— Dar tu aveai procese de conștiință? îl întrebă Nick. 

Fine ignoră întrebarea. 

— Vrei să spui că lui Mark îi făcea plăcere să pozeze pentru 
fotografiile acelea? îl întrebă Jeffrey și în minte îi apăru expresia 
îndurerată de pe chipul lui Mark din revistele pe care le 
găsiseră. Faţa aceea nu aparţinea unui puști căruia îi plăcea ce 
face. 

— Nu numai că-i plăcea, voia el să facă, sublinie Fine, bătând 
cu degetul în masă. Dacă mă întrebaţi pe mine, era doar o 
chestiune de timp înainte de a o viola pe soră-sa. Jenny știa 
lucrul acesta. Cât de crud s-ar fi purtat familia aceea cu ea, fata 
știa ce devenise Mark, știa că până la urmă va abuza de ea! Içi 
trase nasul, ca și când ar fi încercat să nu plângă. Jenny încerca 
s-o protejeze pe Lacey de animalul acela! 

— Ai dovezi în acest sens? îl întrebă Jeffrey. 


277 


— Grace îl atrăsese în jocul acesta încă de când avea șase 
ani, spuse Fine. Era doar o chestiune de timp, Jenny știa acest 
lucru. 

— Nu e posibil să știi ce s-ar fi întâmplat cu Mark, îi răspunse 
Jeffrey. Dacă fiecare copil violat de un nenorocit ca tine ar 
deveni, la rândul său, violator de copii... 

— Nu-l cunoşti prea bine pe Mark. Ar fi abuzat de copii exact 
așa cum o făcea și maică-sa. Făcu un gest cu capul și afirmă cu 
multă siguranţă: învățase acest lucru de la maestru! 

— Era el însuși doar un copil, replică Jeffrey. 

Fine ridică un deget, ca și cum ar fi vrut să atragă atenţia. 

— Era bărbat, s-ar fi putut opri! 

— Așa ai fi putut să te oprești și tu, ripostă Nick. 

Comentariul fu aspru și Fine reacţionă coborându-și ochii 
asupra Bibliei, bosumflându-se ca și când ar fi fost acuzat pe 
nedrept. In cameră se lăsă liniștea, cei trei bărbaţi tăcură, 
respirând greu. Jeffrey încercă să vorbească pe un ton calm, 
întrebând: 

— Tu i-ai spus lui Jenny despre teoria asta în legătură cu 
Mark? De-aia voia să-l împuște! 

Fine continua să se uite la Biblie. Jeffrey tălmăci tăcerea ca pe 
o confirmare. 

— Ce altceva te-a mai pus Dottie să faci? 

— Doar transporturi. 

— Nu, înainte de asta. 

— M-a chemat să merg la ea când făcea poze. Eu n-am vrut, 
dar viața mea era în mâinile ei, spuse și întinse mâinile în faţă, 
parcă vrând să ilustreze acest lucru. Dacă fotografiile alea ar fi 
fost date în vileag, m-ar fi distrus. Soţia, copiii... Am 
responsabilităţi, zise și în ochi i se strânseră lacrimi. 

— Ai pozat în acele fotografii? întrebă Jeffrey, mirându-se cum 
poate să fie cineva atât de idiot. Sau poate că nu era idiot, 
poate că îi plăcuse. 

— N-am vrut, ea... încerca să găsească cuvântul adecvat. Ei îi 
plăcea să umilească oamenii. Ea era cea care trăgea foloasele. 

— Și cum te-a umilit ea pe tine? 

— Ştia că mie nu-mi plac băieţeii și m-a pus să fac tot felul de 
lucruri. 

— Lucruri cu Mark Patterson? 


Dădu scurt din cap și pentru prima oară pastorului păru să-i 
fie rușine. 

— Ceea ce a fost între mine și Jenny a fost ceva... cu totul 
special. Știu că nu înțelegeţi acest lucru, dar între noi exista 
ceva deosebit, ceva ce ne lega. Işi puse mâna la ochi. A fost 
prima, am iubit-o atât de mult! 

— Auzi, gata cu chestia asta, Dave! îl întrerupse Jeffrey brutal. 
Îți dau cuvântul meu de onoare că te bat de o să-ţi iasă tot 
rahatul de iubire din tine, dacă nu încetezi. 

Fine ridică privirea, extrem de jignit că nu este înţeles. 

— De ce te-ai oprit? spuse Jeffrey. Cu Jenny vreau să spun. Ce 
a oprit relaţia sexuală pe care-o aveaţi? 

— M-a respins, spuse el, lacrimile strângându-i-se din nou în 
ochi. Mi-a spus că nu mai vrea să aibă de-a face cu mine. Işi 
trase nasul cu putere. După acele fotografii... nu știu. A fost ca 
și când Dottie a vrut să-i demonstreze lui Jenny ceva chemându- 
mă la ea în seara aceea. 

— Ceea ce demonstrează că eraţi tot la fel! comentă Jeffrey, 
gândindu-se că era exact genul de reacţie pe care ar fi avut-o o 
femeie ca Dottie Weaver. 

— Nu-i adevărat! Am iubit-o pe Jenny! Am iubit-o din suflet! 

— De aceea ai încercat s-o vizitezi după tabăra de schi 
organizată de biserică? 

— Părea bolnavă, spuse Fine. Nu știam ce se întâmplă cu ea și 
Dottie nu mă lăsa să mă apropii. Am pozat încă pentru alte 
fotografii, doar ca să merg la ea acasă și să văd dacă Jenny era 
bine. Dar Grace o ţinea în rulotă când eram acolo. 

Jeffrey își încleștă dinţii, știind că Fine se dusese de bunăvoie 
la Dottie ca să molesteze alţi copii. Faptul că Fine credea cu 
toată sinceritatea că o iubise pe Jenny Weaver era la fel de 
ciudat ca și faptul că era ceva în neregulă cu mintea lui. 

— Ce-i cu Grace Patterson? întrebă Nick. Cum era ea 
implicată în treaba asta? 

Fine scoase un sunet de dispreț când auzi acel nume. 

— Ea era mai rea decât Dottie. Era dezgustătoare. 

— Adică, în ce sens? 

— Lucrurile pe care le voia, spuse el cu vocea aspră. Fie ca 
sufletul ei să ardă în străfundurile iadului pentru păcatele ei! 

Jeffrey nu scosese în evidenţă un lucru bătător la ochi. 

— Dottie și Grace erau împreună în treburile astea? 


El aprobă din cap, apoi spuse: 

— Grace era cea care regiza cele mai multe ședințe foto. 
Dottie răspundea mai mult de partea de business. Așteptă o 
clipă. Chestia cu ședințele foto a fost ideea lui Grace. li plăcea 
să participe și ea și să-i atingă pe copii. Cu cât mai sadică 
reușea să fie, cu atât se simţea mai bine. 

— Dottie n-a făcut niciodată asta? 

— Ea știa cum să le facă pe cele care păreau adevărate. 
Partea romantică a poveștii. Dottie răspundea de obicei de 
partea asta, mai romantică, în timp ce Grace răspundea de 
lucrurile dure. Își linse nervos buzele ca și când, din start, 
femeile ar fi fost mult mai vinovate decât el. Se știau de multă 
vreme. 

— i-au spus ele? 

— Nu. Jenny mi-a spus. Jenny a zis că ea și cu maică-sa s-au 
tot mutat de colo-colo și, oriunde se duceau, Grace le vizita cel 
puţin o dată pe lună. 

— Și Teddy Patterson? 

Fine clătină din cap. 

— Ne-ar fi omorât dacă ar fi știut! 

Nick fu surprins. 

— Nu știa? 

— Sigur că nu știa! Nu făceam nimic decât dacă el era plecat 
din oraș. El e camionagiu. 

Vocea lui Nick trăda un scepticism pe care Jeffrey îl înţelegea 
cât se poate de bine. 

— Și nu a transportat niciodată reviste pentru voi? 

— Nu. Grace nu l-a amestecat niciodată. Nu era genul ăsta de 
om. 

— Dar ce fel de gen e ăsta? întrebă Nick. 

Fine se holbă din nou la Biblie. 

— Un bărbat ca mine, cred, un bărbat căruia i-ar fi plăcut 
copiii. 

— Un bărbat care ar fi abuzat de copii, îl corectă Nick. 

— Dar nu le-am făcut niciun rău! 

— Nu le-ai făcut niciun rău? întrebă Jeffrey, aplecându-se 
peste masă. Vrei să-mi spui cum ajunge un copil de treisprezece 
ani să sufere o fractură pelviană? 

— Au mai fost și alţi bărbaţi cu ea, spuse Fine, dar nu păru 
prea surprins de această informaţie. 


280 


— Alţi bărbaţi, care nu au fost la fel de delicaţi ca tine? îl 
ironiză Jeffrey. 

— Nu așa s-a întâmplat! 

— Dar cum? întrebă Jeffrey încrezător. Dave, tu-ţi dai seama 
cât de masiv ești? Vrei să-ţi arăt fişele de autopsie ale lui Jenny, 
ca să vezi cât de micuță era ea în comparație cu tine? 

Fine își drese vocea din nou, dar nu răspunse. Luă Biblia de pe 
masă și o ţinu la piept. Jeffrey se uită la bărbat, gândindu-se că-i 
scăpa ceva. Și atunci își dădu seama. Verigheta de pe mâna 
stângă a lui Dave! În mintea lui Jeffrey apăru imaginea pe care o 
văzuse mai înainte în revistă, o mână care o apăsa ferm pe 
Jenny Weaver pe cap, aplecând-o pentru ca ea să-i facă o 
felaţie! 

— Blestematul dracului, îi spuse Jeffrey, încercând să-l atingă 
peste masă. 

Se lovi cu genunchiul de margine, dar nu dădu nicio atenţie. 
Încercă să-i ia Biblia din mâini. 

— Jeffrey, strigă Nick, încercând destul de neconvingător să-l 
oprească. 

Jeffrey se lăsă cuprins de furie și îi mai spuse o dată 
„nenorocitul dracului”, apoi smulse Biblia din mâinile pastorului. 
Fine ţinuse cartea atât de strâns, încât în momentul în care 
Jeffrey i-o smulse, el căzu pe spate. 

— Am văzut pozele, animalule! Am văzut ce i-ai făcut! Am 
văzut cum ai violat-o! Jeffrey se ridică în picioare, uitându-se la 
Fine peste masă. Nu meriţi asta, spuse el arătând Biblia. Ce le-ai 
făcut tu copiilor ălora... ce i-ai făcut tu fetei... 

— A fost doar Jenny, insistă Fine, ridicându-se și el în picioare. 

Jeffrey începu să dea ocol mesei, apoi se opri, gândindu-se că 
Fine nu merita să se enerveze. 

— N-a fost decât Jenny, repetă acesta. 

— Ţi-ai lăsat verigheta pe mână când ţi-a făcut pozele acelea, 
nenorocitule, zise Jeffrey punând Biblia pe masă. Am văzut-o în 
cel puţin zece fotografii diferite, cu zece copii diferiţi. Făcu 
înconjurul mesei, gemând din cauza durerii de la genunchi. 
Idiotul dracului! 

— Nu ai voie să vorbești cu mine așa! îi replică Fine. 

Jeffrey îl apucă de un braţ și îl smulse cu o mișcare violentă în 
sus. 


— Ar trebui să-ţi pară bine că încă discut cu tine și nu-ţi trag o 
bătaie de să-ți sară ochii! 

— Asta se numește abuz în serviciu, spuse Fine, periindu-și cu 
mâna pantalonii. Vreau un avocat! 

— Buddy Conford nici nu se va apropia de tine! spuse Jeffrey. 

— Am pe altcineva, spuse Dave, băgându-și cămașa în 
pantaloni. Cineva din Atlanta. 

— Cineva care apără tot timpul niște perverși nenorociţi ca 
tine? Probabil că își ia plata în fotografii. 

— Sau poate în fetiţe! zâmbi Fine și pentru prima oară 
comportamentul lui îi trădă de fapt caracterul. 

Jeffrey simţi că-l apucă ametțeala și îl năpădește o dorință 
animalică să sară la gâtul pastorului, iar singurul lucru care îi 
oprea era faptul că acesta știa mai mult decât spunea. 

— Ai să te duci la închisoare, îi spuse Jeffrey. Ştii ce pățesc 
oamenii ca tine în închisoare? 

— Da, răspunse Fine, mă uit și eu la televizor. Știu că tot ceea 
ce spuneţi sunt prostii. 

— Prostii? zise Nick. Adică vrei să spui că rahatul plin de 
sânge pe care ai să ţi-l găsești în izmene în fiecare dimineaţă 
sunt prostii? 

Fine avu tupeul să pară încrezător. 

— Nu cred că voi ajunge la închisoare. 

— Şi de ce crezi că nu vei ajunge la închisoare? întrebă Nick. 

— Am un pont pe care să-l negociez, spuse Fine zâmbind. 

— Ce pont? întrebă Jeffrey, încercând să nu pară prea 
interesat. Dacă Fine și-ar fi dat seama că are un avantaj, nu le- 
ar mai fi spus nimic. 

— Să așteptăm să vină avocatul meu, zise Fine, întinzându-și 
mâinile să i se pună cătușele. Altceva nu mai spun. Nu vorbesc 
decât cu avocatul meu de faţă. 

— O să te gândești la chestia asta în închisoare, îi spuse 
Jeffrey, scoțând cătușele. 

— Doamne, Dumnezeule, spuse Nick, arestul general! 

— În arestul general? Ce-i aia? întrebă Fine cu un început de 
panică în voce. 

Jeffrey îi puse cătușele. 

— Doar închisoare. 


— E o chestie foarte distractivă închisoarea, începu Nick. O 
grămadă de indivizi, dintre care cei mai mulți au avut pe cineva 
ca tine în viaţa lor, când erau copii. 

— Adică, ce vrei să spui? se întoarse Fine. 

Jeffrey zâmbi, împingându-l pe Fine spre ușă. 

— Înseamnă că, în timp ce o să ţi-l aștepți pe deșteptul de 
avocat să ajungă din Atlanta până aici, o să ai suficient timp la 
dispoziţie să le explici celor din arest cum e chestia asta cu 
iubirea. 

— O clipă, o clipă! Fine se opri din mers, deși Jeffrey încerca 
să-l împingă înainte. Vreau să mă puneţi singur în celulă, zise, 
ca și când ar fi fost sigur că acest lucru se va și întâmpla. 

— Nu, n-ai să fii singur, rahatu' dracului, îi răspunse Jeffrey, 
împingându-l atât de tare, încât Nick trebui să-l prindă ca să nu 
cadă. 

— Așa spune legea, insistă Fine. Nu aveţi dreptul să mă 
puneţi laolaltă cu ceilalţi acuzaţi. 

— Ba am dreptul să fac ce vreau, răspunse Jeffrey. 

— O clipă, repetă Fine cu panica în voce. N-aveţi voie să faceţi 
așa ceva! 

— Și de ce nu? întrebă Jeffrey, apucându-l pe pastor de guler 
și forțându-l să iasă din încăpere. 

— Nu, spuse Fine ajungând până la ușă, dar opunându-se să 
iasă. Se agăţă de tocul acesteia și încercă să găsească încă ceva 
de care să se prindă, ca să nu fie scos afară. 

— Ai ceva să-mi spui, Dave? îl întrebă Jeffrey, împingându-l pe 
hol. 

— Ajută-mă, zise Fine, adresându-se unui poliţist care ieșea 
de la toaletă. Polițistul se uită la Fine, apoi la Jeffrey și își 
continuă drumul ca și când n-ar fi văzut nimic. 

— Mișcă, îi spuse Jeffrey, ţinându-l încă de guler. 

— Să mă ajute cineva, ajutor! strigă Fine, îndoindu-și 
genunchii până căzu la pământ, dar Jeffrey continua să-l tragă 
de guler de-a lungul holului. 

— Ajutor! 

— Vrei ajutor așa cum ai ajutat-o tu pe Jenny? întrebă Nick, 
mergând pe lângă ei. Vrei ajutor așa cum o ajuţi tu pe Lacey? 

— Nu știu unde este, strigă Fine, lăsându-se în patru labe ca 
să împotrivească și mai puternic. 


283 


Jeffrey o văzu pe Marla uitându-se la ei dintr-un birou. Se uită 
la Fine, apoi își văzu de treaba ei. 

— Ajutor! striga Fine cu vocea răgușită de efort. O, Doamne, 
ajută-mă! 

Jeffrey simțea că face crampe la mână și îi dădu drumul lui 
Fine care căzu hohotind: 

— O, Doamne, scapă-mă de oamenii ăștia! se ruga el. 

Nick se aplecă în faţa lui: 

— Dumnezeu îi ajută pe cei care se ajută singuri, îi sugeră el. 

— Dar tu poţi să te rogi la El, îi spuse Jeffrey, poţi să te rogi ca 
ziarul să nu publice cum ai murit tu în închisoare cu fundu’ 
sfârtecat. 

Nick puse o mână pe umărul lui Fine. 

— Zău că n-aș vrea ca nevasta și copiii să citească așa ceva, 
Dave. E tare nasol să mori în felul ăsta. 

Fine se uită la el cu lacrimile curgându-i pe obraji. 

— Bine, bine... 

— Bine, ce? 

— Bine, repetă el, s-ar putea să știu unde este. 

e 

Jeffrey conducea, iar Nick stătea în spate, lângă Fine. În urma 
lor, la o distanţă rezonabilă, o mașină fără însemnele poliţiei 
transporta patru ofiţeri FBI. 

— Ar fi bine să nu faci mișto de noi, Dave, spuse Jeffrey, 
făcând la dreapta pentru a treia oară. 

— V-am spus că nu știu sigur care e adresa, insistă Fine. 
Dottie m-a dus aici numai o singură dată. 

— De ce te-a dus aici? 

— Pentru nimic, mormăi el, uitându-se pe fereastră. 

Jeffrey îl privi în oglinda retrovizoare. 

— Te sfătuiesc să nu fie doar o nefericită încercare de a 
amâna inevitabilul! 

— Nu este, bine? răspunse Fine. V-am spus că aici făcea niște 
afaceri. 

— Ce fel de afaceri? întrebă Jeffrey. 

Fine se uită la el, nevrând să răspundă, dar, dintr-un motiv 
sau altul, se răzgândi. Jeffrey ar fi dorit să creadă că sentimentul 
de vinovăţie îl îndemna pe Fine să le spună diverse lucruri, dar 
era poliţist de prea multă vreme ca să nu-și dea seama că era 
pur și simplu prostie. 


284 


— Individul ăla, aici ţine uneori copiii, zise Fine. 

— Și ești sigur că e numai el acolo? întrebă Jeffrey. 

— Da, zise Fine, e mai mult o locuinţă de siguranţă. 

— Siguranţă faţă de cine? întrebă Nick. 

— De cine crezi? Aici ţine fotografiile, dar de câteva ori am 
văzut și copii și câteva aparate foto. 

— Și, ca un bun samaritean ce ești, l-ai reclamat la poliţie? 
sugeră Nick. 

Fine se uită pe fereastră, fiindu-i probabil milă de propria 
persoană. Petrecuseră mai mult de o oră în mașină spre Macon, 
apoi vreo două ore trecând prin diferite cartiere și căutând casa 
pe care Dave Fine zicea că ar recunoaște-o din vedere. Jeffrey 
se uită în oglinda retrovizoare, întrebându-se cât va mai dura 
până când cineva va chema poliția din Macon reclamând cele 
două mașini care dau târcoale prin cartier. 

Aici se aflau pe un teren îndoielnic. Tehnic, FBl-ul avea 
jurisdicție asupra întregului stat, dar, din politeţe profesională, 
ar fi trebuit să anunţe departamentul de poliţie din Macon că se 
întreprinde o supraveghere pe terenul lor. Deoarece Jeffrey și 
Nick nu erau deloc siguri că Dave Fine fusese vreodată pe acolo, 
ca să nu mai vorbim dacă Lacey Patterson era sau nu ţinută 
ostatică în Macon. Așa că nu prea ar fi avut ce să le spună 
polițiștilor din oraș. Nu ar fi putut să obţină un mandat de 
percheziţie fără să indice adresa exactă, dar Nick se baza pe 
faptul că era vorba de un pericol iminent care le justifica 
acţiunea. Vor putea spune mai târziu că au văzut ceva suspect 
în casa aceea. Având în vedere că era implicat un copil, iar 
timpul era preţios, niciunul dintre ei nu-și făcea griji despre 
eventualele repercusiuni. 

— Aici, faceți la stânga aici. Strada asta mi se pare cunoscută, 
zise Fine. 

Jeffrey făcu ce i se spuse, gândindu-se probabil că era la fel 
de inutil ca și mai înainte, fiindcă mai trecuseră pe acolo. 

— Acum, aici, la dreapta, spuse Fine, cu surescitare în voce. 

Jeffrey făcu la dreapta pe o străduță nouă. Schimbă o privire 
cu Nick. 

— Aici e! zise Fine. E casa aceea cu poartă de pe dreapta. 

Jeffrey nu încetini mașina, dar avu suficient timp să vadă că 
toate ferestrele aveau obloanele trase. Luminile exterioare erau 
aprinse, deși era mijlocul zilei. Poarta era asigurată cu un lacăt 


285 


mare. Lacătul era fie ca să nu intre cineva din afară, dar la fel de 
bine putea să și oprească pe cineva din interior să plece. Jeffrey 
opri mașina la capătul străzii și așteptă ca și cealaltă mașină să-i 
ajungă din urmă. Auzea mașinile trecând pe autostrada 
interstatală care era la mai puţin de zece metri de unde 
parcaseră ei. Probabil că aceia care locuiau acolo se învățaseră 
cu zgomotul, dar în momentul acela fiecare mașină care trecea 
părea să-i zgârie timpanul. 

Agentul Wallace ieși din mașina în care mai rămaseră doi 
bărbaţi și o femeie. Își aranjă betelia, deși purta bretele. Era un 
bărbat tânăr, masiv, care făcea mult sport judecând după 
mânecile scurte ale cămășii, care stăteau să pocnească. Era 
bărbierit atât de tare, încât lui Jeffrey i se păru că vede urmele 
aparatului de ras pe obrajii lui. 

— Casa aceea cu poartă? întrebă el, scoțându-și ochelarii. 

— Așa zice omul nostru, îi răspunse Jeffrey. 

Wallace aruncă o privire spre mașină și întâlni ochii lui Dave 
Fine. Scuipă cu silă, își încrucișă brațele la piept și zise: 

— Paștele mamii lui de rahat cu ochi! 

Nick se afla de partea cealaltă a mașinii și chema secţia de 
poliţie din Macon. 

— Șeful nu prea e vesel, spuse Nick. 

— Nici nu cred că are de ce să fie, răspunse Jeffrey, știind că 
dacă cineva de la FBI l-ar fi sunat pe el să-i spună că în Grant 
are loc o operaţiune de care nu știa nimic ar fi fost foarte 
supărat. 

— O să mai dureze un pic până se dumiresc ei și ajung aici, 
spuse Nick. 

— Le-ai spus care e casa? 

— Pe dracu', zâmbi Nick. N-am putut să-mi aduc aminte nici 
numele străzii! 

Jeffrey râse, bucuros că se afla acolo și nu la secția de poliție 
din Macon. Nick deschise portiera din spate a mașinii și-l apucă 
pe Dave Fine de mâini. Înainte ca preotul să apuce să 
protesteze, Nick îl prinse cu cătușele de ușă. 

— Asta o să-l ţină aici. 

— N-aveţi dreptul să mă lăsaţi aici! zise Fine. 

— Dacă aș fi în locul tău, îi spuse Nick, eu m-aș bucura din 
toată inima de minutele astea pe care le petrec singur. 

Obrajii lui Fine se colorară puternic. 


286 


— Ai spus că o să am celula mea. 

— Da, da, îi răspunse Jeffrey. La secția de poliţie, dar eu nu 
pot să știu ce ţi se va întâmpla la închisoare. 

Nick chicoti bătând cu degetele în mașină. 

— Nu-ţi face probleme, băiete, sunt absolut convins că ai să 
găsești niște băieți de foarte bună calitate în închisoare. 

— Nu aveţi dreptul să faceți acest lucru! insistă Fine. 

Nick zâmbi. 

— Nu-ţi face probleme, părinte, aproape toţi cei care se află 
acolo l-au găsit pe Dumnezeu. O să poţi să te rogi cu ei cât o să- 
ți fie pe plac. 

Fine îi aruncă lui Jeffrey o privire speriată. 

— Mi-ai promis! 

— Am promis despre arestul de care răspund eu, Dave! Dar 
evident n-am control asupra a ceea ce se va întâmpla la 
închisoarea mare. Acolo treburile sunt între tine și stat. 

— Ai zis că facem un târg. 

— Un târg ca să reducem sentința, dar tot vei ajunge la 
închisoare, spuse Jeffrey. 

Fine încercă să spună ceva, însă Nick trânti portiera mașinii. 

— O muiere! spuse Nick. 

— O să fie muierea cuiva, zise Jeffrey, încuind mașina din 
telecomandă. 

— La naiba! exclamă Nick și ochii i se aprinseră în momentul 
în care-și verifică revolverul. Nu-mi vine să cred că fac lucrul 
ăsta pentru a doua oară într-o singură zi. 

— O să-l luăm pe ăsta tânăr cu noi, zise Jeffrey arătând spre 
Wallace, care trepida ca un cal în buiestru. Probabil că Jeffrey 
arăta la fel. Avea în sânge o cantitate de adrenalină care ar fi 
provocat atac de cord cuiva mai neantrenat. 

Nick săltă pe vârfurile picioarelor îndreptându-se spre cealaltă 
mașină, ca să le spună celor trei agenţi că erau răspunzători să 
le asigure spatele. 

— Să le dăm câteva minute avans, zise Nick, verificându-și 
ceasul. Intr-o situaţie ca aceea timpul pare fie să stea pe loc, fie 
să zboare. 

Nick se uită înapoi la mașină și-l văzu pe Fine foarte supărat. 

— Pe căldura asta, să fiu al dracului dac-aș lăsa un câine într- 
o mașină închisă! spuse el. 


— Nici eu n-aș lăsa, zise Jeffrey, nefăcând însă niciun gest ca 
să coboare geamurile. 

Tăceau, uitându-se la autostrada interstatală și așteptând ca 
Nick să dea semnalul. În sfârșit, acesta privi la ceas și spuse: 
Haideti! 

Jeffrey își băgă pistolul în tocul de la umăr și porniră. Avea la 
el și pistolul de rezervă. În mod normal, Jeffrey s-ar fi simţit cu 
totul stânjenit astfel înarmat, dar pentru moment era obligat să 
facă faţă unei situații necunoscute în casa aceea străină. Copacii 
și tufișurile înalte din jur ascundeau cea mai mare parte a 
clădirii. Apropiindu-se, Jeffrey văzu că era făcută din cărămidă și 
materiale sintetice. Jgheaburile erau vopsite în alb pentru a se 
asorta cu ornamentele casei. Clădirea era mică, avea probabil 
două dormitoare și o baie, o bucătărie și o cameră de zi. Case 
de tipul acesta existau peste tot în Grant, construite cu bani 
puţini, imediat după război, și erau menite să reprezinte un 
punct de început pentru veteranii de război. Fundaţia din blocuri 
de beton, cu guri de aerisire, asigura o bună ventilaţie a casei. 

— N-are subsol, zise Nick. 

Jeffrey încuviinţă și arătă spre acoperiș. Nu părea să existe 
nici etaj, deși podul putea să constituie o bună ascunzătoare. 

Wallace intră primul, escaladând fără niciun efort gardul de 
sârmă de pe laterala casei, ascuns în cea mai mare parte de 
tufișuri. Nick întâmpină o oarecare dificultate și scoase un 
geamăt surd când piciorul îi alunecă de cealaltă parte a gardului 
și căzu în fund. Jeffrey îi urmă, întrebându-se de ce-l doare 
genunchiul, apoi își aminti că se lovise când încercase să-l 
înșface pe Fine. Când se aflară în siguranţă în curtea casei, Nick 
luă un walkie-talkie din buzunar și spuse: 

— Am intrat în perimetru. 

În momentul în care ceilalţi își ocupară poziţiile, auzi un 
„Recepţionat” slab. Jeffrey scoase pistolul, indicându-le să se 
îndrepte spre ușa din faţă. Pe măsură ce se apropiau, auzeau tot 
mai tare o muzică lentă, care răsuna din interior. Jeffrey 
recunoscu voci de copii, dar nu reuși să le identifice. Wallace se 
opri în faţa ușii principale, cu arma ridicată. Numără până la trei, 
apoi trase un picior în ușă. Nu se întâmplă nimic. 

— Ce dracu', înjură Wallace, scuturând piciorul cu care lovise. 

O clipă Jeffrey crezu că nimeriseră la o altă casă, apoi se 
gândi la faptul că s-ar fi putut să se afle cineva în spatele ușii 


288 


încuiate, cu o armă în mână, pregătindu-se să le zboare creierii. 
Pentru o secundă se gândi la Sara și la cât de îngrijorată era în 
privinţa lui. Apoi se gândi la Lacey Patterson și își alungă din 
minte orice altceva. Jeffrey îi făcu lui Wallace semn să lovească 
ușa amândoi deodată. Numără până la trei și de data aceasta 
ușa se deschise la perete. 

— Poliţia! strigă Nick intrând după ei. 

În spatele ușii nu-i aștepta nimeni cu vreo armă pregătită. În 
loc de asta, găsiră o fetiţă care purta un tricou roz și lenjerie de 
aceeași culoare. Părea să se fi trezit de curând din somn. Jeffrey 
ridică ţeava pistolului spre tavan. Era pe punctul de a o întreba 
dacă e bine când fetița le făcu un semn înspre cealaltă parte a 
holului. Jeffrey își scoase haina și o puse pe umerii ei, în timp ce 
Nick și Wallace verificau cealaltă parte a casei. Îi făcu fetiţei 
semn să iasă din casă și să-i aștepte în fața porții. Ar fi vrut să-i 
spună ceva, s-o îmbrăţișeze și să-i spună că de acum era în 
siguranţă, dar ochii fetiţei erau atât de goi, încât nu își permise 
să facă asta. Părea că nimic pe lume n-ar mai fi putut să o aline. 

Nick și Wallace se întoarseră, făcându-i semn că în partea 
cealaltă a casei nu se afla nimeni. Nick ridică bărbia, indicând că 
va verifica mai întâi holul. Pe măsură ce înaintau, lui Jeffrey îi 
venea tot mai tare în minte locuinţa lui Dottie Weaver. Decorul 
era același, dar atmosfera era alta. Carpeta murdară estompa 
sunetul pașilor pe podeaua dură. Pe pereţi se aflau înrămate 
desene ale copiilor. La capătul coridorului Nick se lipi de perete, 
lângă o ușă închisă. De acolo venea muzica și acum Jeffrey reuși 
să distingă cuvintele de refren: „Te iubesc, te iubesc, păpușa 
mea”. 

Nick puse mâna pe clanţă și deschise ușa, lăsându-se pe vine 
cu o mișcare rapidă. Pe față îi apăru o expresie neclară. Se 
ridică în picioare și intră în cameră cu arma în mână. Jeffrey îl 
urmă și văzu un pat uriaș înconjurat de oglinzi. Cearșafurile erau 
mototolite ca și când acolo se petrecuse recent ceva, iar în 
cameră era un miros pe care ce Jeffrey nu fu în stare să-l 
identifice. Boxele, din care ieșea muzica aceea bolnavă, erau 
proptite de combină. Două camere video așezate pe trepied 
erau îndreptate asupra patului, oglinzile de pe pereți reflectând 
scena. Jeffrey se opri, nedorindu-și altceva decât să iasă cât mai 
repede. Nick verifică sub pat, apoi deschise ușa uneia dintre 
debarale. Wallace scoase un sunet, ca să le atragă atenţia în 


289 


cealaltă direcție a holului. Jeffrey ieși din cameră în timp ce Nick 
verifica ultima debara, apoi îl urmă și el. 

— Am văzut un băiat intrând acolo, șopti Wallace la urechea 
lui Jeffrey și arătă spre o ușă închisă, situată de cealaltă parte a 
holului. 

Nick arătă cu degetul spre o frânghie care atârna din tavan, 
acolo unde era scara retractabilă de la pod. Coarda nu se mișca, 
dar asta nu era o garanţie că sus nu se afla cineva. 

Jeffrey trecu pe lângă baia mică și murdară. Peste tot erau 
jucării, până și în cada jegoasă. Nu exista nicio perdea de duș și 
nicio debara, dar de-a lungul holului erau aranjate în perete 
câteva dulăpioare. Jeffrey îl deschise pe primul, dar găsi doar 
lucruri care te așteptai să fie acolo: prosoape, cârpe de spălat, 
niște scutece. Scutecele îi atraseră atenţia și, pentru prima oară 
în acea zi, pierdu orice speranţă că s-ar putea s-o găsească pe 
Lacey Patterson în viaţă. 

Nick puse mâna pe umărul lui Jeffrey și acesta avu 
sentimentul că și colegul lui credea același lucru. Mai exista încă 
o cameră de văzut. De data aceasta, Jeffrey o luă înainte și se 
lipi de ușa închisă, așa cum făcuse și Nick. Deschise ușa cu 
putere și se ghemui lângă perete cu pistolul pregătit, dar 
camera părea goală. 

Intr-un colț erau înghesuite unul peste altul trei paturi duble, 
iar pe ele era o grămadă de cearșafuri murdare. Saltelele erau 
puse direct pe podea. Ferestrele erau acoperite cu cearșafuri 
atârnate de cuiele bătute în ramele geamurilor. In cameră exista 
o singură debara și Jeffrey o examină, așteptându-se să 
găsească cele mai rele lucruri în spatele ușii închise. Se dădu 
într-o parte și o deschise, dar rafturile erau pline-ochi de cutii 
închise. Pe fiecare dintre ele era înscris un număr. Jeffrey scoase 
una dintre ele și se încruntă văzând că e plină de fotografii. Se 
uită la celelalte cutii și-și dădu seama că numerele se refereau 
probabil la vârsta copiilor din pozele respective. Pe raftul de sus 
se aflau câteva cărți pe care era scris „0-1”. Işi aminti apoi de 
băiatul pe care-l văzuse Wallace și se așeză în genunchi. Câteva 
dintre cutiile din partea de jos a dulapului erau deranjate și 
Jeffrey le scoase. Se aplecă și zări fața speriată a unui băiețel de 
vreo șase ani, care își puse capul între genunchi. Băieţelul se 
uită la Jeffrey și încercă să tragă cutiile înapoi în jurul lui. Era 
atât de speriat, încât mâna îi tremura când atingea cutiile. 


290 


Jeffrey se ridică în picioare, gândindu-se că oricât îi va fi dat 
să trăiască va revedea mereu în minte spaima din ochii acelui 
copil. Voia să-l scoată pe băiat de acolo și să-i spună că totul s-a 
terminat, dar nu era așa de sigur. Adultul sau adulţii care 
făcuseră toate aceste lucruri puteau să mai fie încă pe undeva 
prin casă. Era preferabil să-l lase pe puști acolo, fiindcă era în 
siguranţă. Jeffrey auzi pașii lui Nick și se întoarse spre el. Îl văzu 
mergând pe hol și coborând scara mobilă a podului; balamalele 
scoaseră un sunet ascuţit, ce vibră în urechile lui Jeffrey. Apoi 
întinse scara și aceasta scoase un zgomot sec, lovind podeaua. 
Nick își puse o minilanternă între dinţi, ca să se poată sprijini cu 
o mână de scară și cu cealaltă să ţină revolverul. Jeffrey își ţinu 
respiraţia în clipa în care Nick își iți capul prin trapa podului. 
După o privire rapidă, Nick dădu din cap și-și scoase lanterna 
din gură. 

— Nu e nimeni. Scoase radioul din buzunar și întrebă: A ieșit 
cineva prin spate? 

După un fâsâit, se auzi vocea unei femei. 

— Nu, nu, domnule, vedem spatele și lateralele. 

Nick suspină, total dezamăgit. 

— Lasă-l pe Robin să stea acolo. Tu și Peters veniți înăuntru 
să mai facem o verificare. 

— Crezi că ne-a scăpat ceva? întrebă Wallace. 

— Nu știu, răspunse Nick. Ridică scara de la pod, dar îi 
alunecă o mână și ea se izbi din nou de podea. Încercă din nou, 
dar Jeffrey îl opri, făcându-i un semn spre pardoseală. Nick dădu 
din cap, apoi își dădu în sfârșit seama ce voia să spună Jeffrey. 
Zgomotul pe care-l făcuse scara căzând pe podea era diferit. 
Sunase cumva ciudat. Nick dădu în sfârșit din cap că înțelesese, 
se aplecă și îi arătă o dungă de murdărie în locul din care preșul 
fusese ridicat. 

Jeffrey ridică scara și o băgă în pod. Își vârî pistolul în toc și 
ridică covorul. Dedesubt se vedea conturul unei trape de circa 
un metru pătrat cu un mâner mic în mijloc. Jeffrey îi făcu semn 
lui Wallace să stea în spatele trapei, cu picioarele sprijinite de 
părțile laterale, și s-o deschidă. Nick și Jeffrey stăteau de partea 
cealaltă, cu pistoalele pregătite. 

Timpul trecea încet și în loc de melodia aceea idioată Jeffrey 
auzi o alta, la fel de siropoasă. Simţea cum îi picură transpiraţia 
pe faţă și își mușcă buza pe interior de-i dădu sângele. Trapa se 


291 


deschise şi, la niciun metru dedesubt, o văzu pe Lacey 
Patterson, înfricoșată, strânsă ghem pe pământul de sub casă. 
Era murdară și părul îi fusese tăiat foarte scurt. Pe frunte avea o 
vânătaie și abia putea să ţină ochii deschiși. Fusese ori drogată, 
ori bătută sau poate amândouă. 

— Dumnezeule, murmură Wallace. 

Jeffrey se culcă pe burtă ca s-o vadă mai bine. 

— Lacey? 

Copilul nu răspunse și, de la distanţa aceea, Jeffrey văzu că 
are ceva alb la colţurile gurii. 

— Lacey? încercă el din nou, așezând pistolul jos, lângă el, ca 
să poate pune mâna pe fruntea fetiţei. Pielea îi era lipicioasă și 
iritată. 

— Ţine-mă de picioare, îi spuse Jeffrey lui Wallace, și se 
aplecă în gaură. Reuși s-o apuce pe fată de subsuori, suficient 
de bine să n-o scape. Wallace îl ţinea de picioare ca să nu 
alunece și Jeffrey încercă s-o tragă pe Lacey afară. Fetița era 
micuță, dar corpul îi era inert. Îl rugă pe Nick să-l ajute și reușiră 
până la urmă s-o scoată din gaură. 

— Totul e în ordine, îi spuse Nick, așezând-o pe podeaua 
dormitorului. 

Jeffrey se lăsă pe călcâie ștergându-și praful de pe frunte. 
Gaura aceea era murdară, iar solul argilos din Georgia se 
transformase într-un fel de pudră din cauza căldurii. 

Deodată, de undeva de sub casă se auzi un scârţăit, ca și 
când cineva s-ar fi mișcat. Fără să se mai gândească a doua 
oară, Jeffrey se lăsă în gaura din podea, ţinându-se de marginile 
acesteia ca să nu cadă în nas. Sub casă era întuneric și ţevăria 
transformase spațiul într-un fel de labirint. Jeffrey clipi de câteva 
ori, încercând să se obișnuiască cu întunericul, când, dinspre 
partea îndepărtată a casei, văzu o lumină. 

— Nick! strigă el, târându-se în patru labe prin spaţiul îngust. 

Deasupra auzi pași care alergau și se ruga ca polițistul din 
spatele casei să reacționeze rapid. In faţa lui văzu o pereche de 
picioare care se strecurau printr-o deschidere îngustă. Jeffrey le 
urmări cât putu de repede, lovindu-se cu capul de ţeava de gaz. 
Continua să se apropie de sursa de lumină, răsucindu-se în 
ultimul moment și lovind cu picioarele pentru a mări gaura. 
Mortarul casei era foarte subţire și cărămizile zburară cât colo. 
Jeffrey se răsuci și ieși prin deschiderea pe care o făcuse, 


292 


simțind o durere puternică la picioare când pantalonii i se 
agăţară în cărămida spartă. 

— Oprește-te! strigă Robin, care era doar un puști ce stătea 
cu picioarele crăcănate și cu pistolul îndreptat spre persoana 
care venea spre el. 

Jeffrey își dădu seama ce urma să se întâmple și așa se și 
întâmplă. Alergătorul se izbi direct de Robin care scăpă pistolul. 
Jeffrey se opri paralizat fiindcă recunoscuse persoana care 
alerga. 

— Dottie! ţipă el. 

Dottie se opri și privirile li se întâlniră. Femeia ridică mâinile 
ca și când ar fi vrut să se predea, apoi o luă din nou la fugă spre 
spatele curții. Jeffrey îngenunche, își scoase de la gleznă pistolul 
de rezervă cu o mișcare bruscă și trase. Se opri în clipa în care 
Dottie sări peste gard și o luă la fugă prin curtea vecinilor, plină 
de copii care se dădeau într-un leagăn. 

Jeffrey o apucă după ea, fugind cât putea de repede. Sări 
peste gard dintr-o singură mișcare și ocoli copiii de parcă ar fi 
fost la o cursă cu obstacole. O văzu pe Dottie intrând în casa 
vecină și trântind ușa după ea. Jeffrey urcă câte două trepte o 
dată, se năpusti în ușă și o deschise cu umărul, intră în hol și 
aproape că se izbi de câţiva copii. Primul dintre ei abia de-i 
ajungea până la talie și, ca să nu-l lovească, făcu un pas lateral 
izbindu-se cu putere în perete. Își simţea braţul lovit de parcă ar 
fi fost ars și scăpă pistolul. 

— Domnule? zise o tânără. Avea în jur de douăzeci de ani și 
părul castaniu prins într-o coadă de cal. Părea îngrozită. 

Jeffrey se ridică, pipăindu-și cu degetele brațul să vadă dacă 
nu cumva era rupt. Işi dădu seama că gâfâia din cauza 
alergăturii. În jurul lui se aflau cel puţin zece copii, toţi uitându- 
se la el cu teamă în ochi, la fel cum se uita și tânăra. | se opri 
inima în loc când își dădu seama că se afla într-o grădiniţă. Toţi 
copiii ăia, atât de aproape de Dottie! Nici nu putea să-și 
imagineze implicaţiile. 

— Domnule, repetă femeia, trăgându-i aproape de ea pe unii 
dintre copii. 

Jeffrey își scoase insigna din buzunar și i-o arătă. Încercă să-și 
controleze respiraţia ca să poată vorbi. 

— Unde, începu el, femeia? 

— Wendy? întrebă fata. Wendy James? 


293 


Jeffrey crezu că fata nu înţelege. 

— Tocmai a plecat, spuse ea. A traversat casa în fugă și... 

Jeffrey sări în picioare, împrăștiindu-i pe copii în încercarea de 
a-și recupera pistolul de pe jos. leși în fugă pe ușa din faţă, 
traversă curtea și ieși în stradă. În față putu să vadă o mașină 
care tocmai făcea dreapta ca să intre pe autostrada interstatală. 
| se păruse că era albă sau bej ori gri-deschis. Ar fi putut să fie o 
mașină cu patru uși, cu două sau un brek. Nu-și dădu seama ce 
mașină era. Tot ceea ce știa era că dispăruse. 


Capitolul 20 


Jeffrey o luă prin spatele casei Sarei, ca să ajungă la ponton. 
Luna strălucea deasupra copacilor și dinspre lac se simţea briza. 
Jeffrey se opri în iarba înaltă uitându-se la Sara și simţi că măcar 
o parte din stresul zilei se risipea. Sara stătea într-unul din cele 
două scaune de pe ponton, cu picioarele încrucișate în față. În 
lumina lunii o vedea cum privește lung la stâncile din apă. Câinii 
o însoțeau și ea își ţinea mâna pe capul lui Bob. Purta o pereche 
de pantaloni scurți și unul dintre vechile tricouri. Jeffrey se uită 
lung la ea gândindu-se că acum arăta și mai bine decât în 
noaptea precedentă. Femeia se răsuci în scaun când îi auzi pașii 
pe punte. Bil și Bob rămaseră cu capetele plecate, uitându-se la 
apă. 

— Nu te speria de ei, îl tachină Sara. 

— Sunt atât de răi, spuse Jeffrey. 

Se lăsă într-un genunchi și îl mângâie pe Bob pe cap. Câinele 
se răsuci cu burta în sus, lovind aerul cu piciorul stâng în timp 
ce Jeffrey îl scărpina pe burtă. 

Sara puse o mână pe umărul lui Jeffrey. 

— Ce face Lacey? 

— Mai bine, oftă el. Efectul somniferelor începe să treacă, dar 
încă e ameţită. 

— Au găsit ceva? 

— Nu au găsit niciun fel de dovadă a unui abuz recent, spuse 
Jeffrey. 

— Doar recent? 

El dădu din cap. 

— Erau semne că s-a întâmplat ceva mai demult. 


294 


Sara își dădu seama că el nu voia să intre în detalii în acel 
moment, așa că întrebă: 

— Ce-a spus taică-său? 

Jeffrey continua să-l scarpine pe Bob pe burtă bucurându-se 
de această plăcere simplă. 

— A spus că îi pare bine că fetița e din nou cu el. 

— Are ceva împotrivă dacă vorbesc mâine cu ea? 

— Ultima oară când am vorbit cu el nu mi-a spus așa ceva. 
Tot mai crede că numai Dottie e de vină. 

Sara îi dădu părul după urechi. 

— l-au identificat pe copii deja? 

— Le caută amprentele în baza de date. Cine știe ce va mai 
ieși la lumină? Unul dintre ei părea să fie canadian. Băiatul ăla... 
vocea i se stinse, neștiind dacă să-i spună Sarei ce găsiseră în 
casa aceea. Era ca un cancer care-i rodea creierul de fiecare 
dată când își aducea aminte. 

— Dar grădiniţa care era în spatele casei? 

— Tocmai începuse să lucreze acolo, de vreo săptămână sau 
cam așa ceva. Toţi copiii sunt verificaţi, dar toată lumea crede 
că n-a avut timp să-și pună planurile în aplicare. 

— Crezi că o s-o găsească vreodată pe Dottie? îi puse Sara 
întrebarea care o ţinuse trează toată noaptea. 

— Sperăm să nu-și fi dat seama că am identificat numărul de 
securitate socială al lui Jenny, spuse el, mângâindu-l și pe Billy 
pe urechi și pe burtă. A mai ridicat corespondenţa de acolo și 
înainte, după cum am aflat de la unul dintre angajaţi. Cutia 
poștală este închiriată cam de un an. Au fost direcționate spre 
ea și alte două adrese de corespondență. 

Sara strânse din buze. 

— Se pare că știa ce face. 

— Lucrăm în colaborare cu compania de cărţi de credit. Mâine 
îi vor trimite cardul prin poștă. Ar trebui să ajungă în două zile. 
Dădu din umeri. Până atunci stăm și așteptăm. N-ar trebui să 
dureze mult până ce ridică acel card. Sunt convins că are nevoie 
de bani ca să-și organizeze afacerile în altă parte, pe unde-o mai 
fi. 

— Crezi că asta face? 

Jeffrey îi zâmbi trist. 

— Tipul de la poștă zice că mai există în căsuţa poștală un 
card de la altă companie, chiar acum. 


295 


— Și care-i treaba cu toată această colaborare? întrebă Sara. 
Știa mai bine decât oricine altcineva că lumea nu prea era 
dispusă să ajute poliţia. N-au cerut o citaţie? 

— Nu, răspunse Jeffrey. E uimitor cât de repede sar în ajutor 
oamenii când e vorba de copii. 

— Deci, începu Sara, care e următorul pas? 

— Va trebui să lucrăm cu școala, să aflăm câţi copii au fost 
implicaţi în treaba asta. 

— Vreau să verific toate fişele de la clinică. 

— Crezi că Molly te va ajuta? 

Sara dădu din cap că da. 

— Am vorbit deja cu ea. Trebuie să avem mare grijă. Partea 
cea mai grea va fi să facem față persoanelor isterice ai căror 
copii nu au intrat niciodată în contact cu Dave Fine, Dottie sau 
Grace. 

— Crezi că lumea va reacționa în felul acesta isteric? 

— Da, răspunse Sara, și nu poţi să-i acuzi, însă va trebui să 
găsim un mod să izolăm cazurile reale de cele false. Într-un fel, 
e un noroc faptul toate acestea li s-au întâmplat copiilor mai 
mari, care pot să-ţi povestească. 

— In pozele alea nu păreau prea mari. 

— FBl-ul va numi pe cineva care să evalueze vârsta copiilor. 
Or să folosească o scară Tanner. Există anumiţi indicatori care îţi 
pot spune ce vârstă are un copil. 

— Imi displace până și ideea că există un astfel de lucru. 

— Vrei să merg cu tine la școală? 

Jeffrey oftă gândindu-se cât de grele vor fi următoarele zile. 
Evident nu era treaba ei să vorbească cu Lacey Patterson. 

— Știu că nu e treaba ta să faci asta, Sara, zise el, dar ai 
putea să mă ajuţi? 

— Da, răspunse, bineînţeles că da. 

— Vreau să știu de ce-i protejează copiii pe acești indivizi, zise 
Jeffrey, fiindcă era unul dintre lucrurile pe care el nu le 
înţelegea. De ce nici Lacey, nici Jenny nu s-au dus la niciunul 
dintre profesori să le spună sau de ce n-au venit la tine? 

— Le e destul de greu, explică Sara. Tot ce au și cunosc copiii 
sunt părinţii lor. Nu este vorba că ar putea să se mute și să-și 
poarte singuri de grijă. De multe ori părinţii îi conving pe copii 
că e normal un astfel de lucru și că nu au de ales. 


296 


— Sună ca sindromul Stockholm, zise el, în care victima se 
îndrăgostește de răpitor. 

— Da, e o analogie bună, zise Sara. Părinţii modelează acest 
comportament în situaţia în care îi abuzează ei înșiși. Apoi le 
cumpără o îngheţată sau îi fac să se simtă vinovaţi ori îi 
păcălesc. Copiii nu-și dau seama că lucrurile n-ar trebui să se- 
ntâmple în felul acesta. Și adevărul e că puștii își iubesc părinţii, 
vor să le facă plăcere, nu vor să-și bage părinţii în bucluc. Vor ca 
acest comportament să se oprească, dar nu vor să-și piardă 
părinţii. Există o dependenţă în situația asta. Părinţii produc 
suferinţă, dar tot ei sunt cei care o îndepărtează, continuă Sara. 
M-am gândit mereu la bebelușul acela. 

— Da? 

— Bebelușul lui Grace era o fetiță. Probabil că Jenny s-a 
gândit că în felul acela îl protejează. Probabil că de aceea a 
ajutat-o pe Grace să scape de copil. 

El reflectă asupra acestui lucru și se gândi că lui Jenny trebuie 
să îi fi fost atât de frică de Grace, încât ar fi făcut orice ca să 
scape de furia ei. 

— Este posibil, spuse în cele din urmă. 

— Într-adevăr, cred că așa s-a întâmplat, spuse Sara cu 
convingere. Cred că Grace a obligat-o s-o ajute să omoare 
copilul, iar Jenny a fost atât de tulburată, încât singurul lucru la 
care s-a putut gândi a fost să-l omoare pe Mark, care era tatăl 
copilului. _ 

Părea atât de sigură de ea, încât Jeffrey o privi. Işi dădea 
seama cum acest lucru o consumă pe Sara la fel de mult ca și 
pe el. Se ridică în picioare și își întinse braţele spre cer. Nu mai 
voia să se gândească la lucrurile acestea, nu mai voia să știe că 
mai erau și alţi copii ca Jenny și ca Mark, abuzaţi de părinţii lor. 
Nu voia să se gândească că Dottie Weaver o ţinea pe Lacey 
Patterson ca s-o exploateze. Trebuia să renunţe. Jeffrey nu 
credea că poate să meargă mai departe știind că Dottie Weaver 
era pe acolo, pe undeva, făcând ce voia ea cu copiii. Nu voia să 
se gândească la copiii care îi vor cădea pradă prin vreun alt 
orășel, pe undeva. 

— Afară aproape că s-a răcorit, spuse. 

— Nu-i așa că e plăcută briza? Uitasem cum este. 

— Nu te deranjează să stai aici, în întuneric? 

— De ce să mă deranjeze? întrebă Sara. 


Jeffrey o privi. 

— Câteodată, mă gândesc că ești cea mai puternică persoană 
pe care o cunosc. 

Femeia zâmbi, făcându-i semn să se așeze alături de ea. 
Jeffrey se așeză cu un geamăt pe scaun. Nici nu-și dăduse 
seama până în momentul acela cât era de obosit. Işi puse capul 
pe spătarul scaunului, uitându-se la cerul nopţii. Norii acopereau 
o parte dintre stele și se părea că luna august cedează din 
temperatură. În curând venea toamna și frunzele vor cădea din 
copaci, aerul se va răcori, însă Jenny Weaver va fi tot moartă. 

— Aţi predat cadavrul? întrebă Jeffrey. 

— Da. 

— Și copilul? 

— Am vorbit cu Brock, va face serviciile funerare fără plată. 
Există un loc în cimitirul Roanoke. 

— Am să plătesc eu pentru acesta. 

— M-am ocupat eu de toate, spuse ea. Vrei să vii cu mine la 
slujbă? 

— Da, spuse el, simțind că e cel mai neînsemnat lucru pe care 
putea să-l facă. 

— Paul Jennings a zis să-ți aduc aminte ce ţi-a spus. 

Jeffrey rămase tăcut. 

— Ce-a zis? întrebă Sara. 

— Că n-ar trebui să mă consider vinovat de ceea ce s-a 
întâmplat, îi spuse el. Că nu ar trebui să-mi trăiesc viața cu 
ideea de vină. 

Sara se aplecă spre el și-l strânse de braţ. 

— Are dreptate. 

— A zis să dau vina pe Dottie. 

— Poate că așa ar trebui să faci. 

— Dave Fine spune și el că Dottie e vinovată. 

— Nu e același lucru, spuse ea ridicându-se. Jeffrey, uită-te la 
mine! Așteptă până când bărbatul o privi. Ai făcut ceea ce a 
trebuit să faci! 

— Am oprit-o pe Jenny să-l omoare pe Mark, așa ca el să 
ajungă să se spânzure, zise Jeffrey. Încă nu și-a revenit. Și poate 
n-o să-și revină niciodată. 

— Și asta este vina ta? îl întrebă ea. N-am știut niciodată că 
ești atât de puternic, Jeffrey. Ea începu să-i enumere toate 
evenimentele. Tu ai reușit s-o faci pe Jenny să-l amenințe pe 


298 


Mark cu pistolul? Tu l-ai făcut pe Mark să se spânzure? Tu ai 
adus-o pe Dottie aici? Tu ai răpit-o pe Lacey, tu ai făcut-o pe 
Dottie să lucreze cu Grace Patterson la spitalul acela, tu ai pus-o 
să facă toate aceste nemernicii cu copiii? 

— N-am spus asta! 

— Ba da, așa ai spus! insistă ea. Dacă vrei să dai vina pe 
cineva, dă vina pe mine! 

— Nu, refuză Jeffrey cu o mișcare a capului. 

— l-am văzut pe toţi, spuse Sara. l-am văzut pe Mark și pe 
Lacey din momentul în care s-au născut. Jenny a fost pacienta 
mea. E vina mea? 

— Bineînţeles că nu e vina ta. 

— Atunci de ce e vina ta? 

Jeffrey își puse capul pe mână, nedorind ca Sara să vadă cât 
era de tulburat. 

— Nu tu ești cea care a apăsat pe trăgaci, spuse el. Nutu ai 
omorât-o. i 

Sara se îndepărtă de scaun și îngenunche în fața lui. li luă 
mâinile într-ale ei și spuse: 

— Mai știi când ţi-am zis că sunt foarte îngrijorată în ceea ce 
te privește atunci când nu știu unde ești și sună telefonul? Sunt 
îngrijorată pentru că te cunosc, spuse ea, strângându-i în același 
timp mâinile. Știu ce fel de poliţist ești și, mai ales, ce fel de om 
ești. 

— Ce fel de om sunt? 

Vocea ei căpătă un ton și mai blând. 

— Felul de om care n-ar ezita să spargă o ușă în locul Lenei. 
Felul de om care-și riscă viaţa în fiecare zi pentru a se asigura 
că le e bine celorlalți și că sunt în siguranţă. Și asta iubesc la 
tine, insistă ea. lubesc faptul că ești puternic, că întotdeauna 
gândești înainte să acţionezi și că nu reacţionezi pur și simplu. Il 
mângâie pe obraz. lubesc faptul că ești blând, că îţi faci griji din 
cauza Lenei și că te simţi responsabil pentru tot ce se petrece în 
acest oraș. 

Jeffrey dădu să vorbească, clar ea îi puse un deget pe buze ca 
și când n-ar fi vrut s-o întrerupă. 

— Te iubesc pentru că știi cum să mă alini și cum să mă 
înnebunești și cum să-l faci pe tata să vrea să-ţi tragă o bătaie. 
Își coborî vocea. lubesc felul în care mă atingi și cât de protejată 
mă simt când sunt cu tine. Îi sărută mâinile. Ești un om bun, 


299 


Jeffrey! Ascultă-l pe Paul Jennings, ascultă-mă pe mine, ai făcut 
ceea ce trebuia să faci. li duse mâinile la buze și îi sărută 
degetele. E cât se poate de corect să ai dubii, Jeffrey. Le-ai avut, 
acum trebuie să mergi mai departe. 

El se uită la stâncile care ieșeau din lac și se întrebă dacă va 
mai fi vreo zi în viața lui în care să nu se gândească la Jenny 
Weaver și la rolul pe care-l avusese în moartea ei. 

— Ești un om bun, Jeffrey, îi repetă Sara. 

N-o credea. Poate dacă n-ar mai simţi durerea din genunchi, 
de când încercase să sară la Dave Fine, sau dacă nu și-ar aminti 
cu câtă plăcere îi trăsese una lui Arthur Prynne, poate că ar fi 
mai ușor. Poate dacă n-ar mai avea în faţa ochilor privirea 
înfricoșată a puștiului din debaraua din Macon, ar fi mai ușor. 

— Jeffrey, repetă Sara, ești un om bun. 

— Știu, minţi el. 

— Să știi asta și în sufletul tău, spuse ea apăsând cu degetele 
pe pieptul lui. 

Jeffrey îi dădu cu o mână părul după ureche. 

— Ești atât de frumoasă! nu găsi el altceva de zis. 

Sara își dădu ochii peste cap. 

— Numai atâta ai să-mi spui? 

— De ce nu intrăm în casă și am să-ţi dau un răspuns mult 
mai detaliat! continuă el. 

Sara se sprijini în mâini și cu un zâmbet jucăuș pe buze 
întrebă: 

— De ce trebuie să mergem înăuntru pentru asta? 


Capitolul 21 


Lena scrâșni din dinţi, bătând pasul pe loc pe pavaj. Auzi pașii 
grei ai lui Hank în spatele ei. Tenișii lui ieftini răsunau sacadat și 
înfundat. 

— Asta-i tot ce poţi? o întrebă el, luând-o înainte. 

Lena îl lăsă să treacă înainte, urmărindu-l din spate. Soarele 
nu-i făcea bine și în loc să se bronzeze, pielea îmbătrânită i se 
înroșea. Urmele cicatricilor de pe antebraţțe deveniseră vișinii, 
iar ceafa parcă-i luase foc. Respirația îi semăna mai mult cu un 
șuierat, dar Hank și-o controlă în momentul în care ea veni în 
viteză să alerge lângă el. Părul blond încărunţit era lipit de cap 


300 


din cauza transpiraţiei, iar amuleta turcească pe care o avea la 
gât se bălăngănea la fiecare pas. Cu toate acestea, Lena nu se 
putu abţine să nu constate că era într-o formă foarte bună 
pentru un om de vârsta lui. Cu certitudine văzuse și situaţii mai 
proaste decât aceasta. 

— Pe aici, spuse el. 

Lena îl urmă, luând o curbă care-i scoase de pe stradă și îi 
duse pe o potecă din pădure. Solul moale pe care călcau acum 
mai reducea din durerea pe care Lena o simțea în genunchi și 
coapsele păreau să nu mai ia foc din cauza mușchilor încinși. 
Inainte, acesta era lucrul pentru care trăia - durerea intensă și 
apoi satisfacția de a o depăși. Își depășea condiţia fizică prin 
puterea voinţei, forțându-se să încheie cursa. Își simţea corpul 
puternic și sănătos, invincibil ca și când l-ar fi putut forța să facă 
tot ce dorea ea, ca și când ar mai fi încă Lena de dinainte. Știa 
oarecum încotro se îndreptau, dar fu totuși surprinsă când 
ajunseră în cimitir. Alergară printre șirurile de pietre de 
mormânt, privind înainte, și nu se opriră decât când ajunseră la 
mormântul lui Sibyl. 

Lena puse mâna pe piatra de mormânt ca să se sprijine și să- 
și întindă picioarele. Piatra din marmură neagră era rece și 
senzația pe care i-o transmise mâinii, plăcută. Atingând-o, parcă 
o atingea pe Sibyl. Hank se opri lângă ea, își ridică tricoul și se 
șterse la ochi. 

— Doamne, Hank! zise Lena, ferindu-și ochii de albul 
abdomenului lui, plin și el de cicatrici. 

— E o zi foarte caldă, spuse Hank. Cred totuși că până la urmă 
va ceda, nu? 

Lenei îi trebuiră câteva clipe ca să-și dea seama că vorbea cu 
ea, și nu cu Sibyl. 

— Da, zise apoi. 

Hank continua să vorbească despre vreme, iar Lena stătea și-l 
asculta, încercând să nu arate cât de ciudat se simţea. Se uită la 
piatra de mormânt a lui Sibyl. Hank se ocupase de aranjament și 
alesese cuvintele de pe piatră. Deasupra datelor incrustate 
stătea scris SIBYL MARIE ADAMS, NEPOATĂ, SORĂ, PRIETENĂ. 
Lena fu surprinsă că nu trecuse și „iubită”, de dragul lui Nan. Ar 
fi fost tipic pentru Hank. 

— Uită-te la chestia asta, zise acesta, aplecându-se în fața 
pietrei. 


301 


Cineva pusese la baza ei un mic vas cu un singur trandafir 
alb, care începuse să se ofilească în căldura dimineţii. 

— Nu-i așa că e frumos? 

— Da, spuse Lena, dar își dădu seama din privirea uimită pe 
care i-o aruncă Hank că de astă dată vorbise cu Sibyl. 

— Sunt convins că Nan a lăsat floarea pentru ea. Lui Sibb i-au 
plăcut întotdeauna trandafirii. 

Lena nu scoase niciun cuvânt. Probabil că Nan adusese 
floarea în dimineaţa aceea. Probabil că făcea acest lucru 
dimineața devreme, pentru că Lena n-o întâlnise niciodată. Nu 
că Lena ar fi venit cu regularitate la mormânt. La început fusese 
cu totul incapabilă să ajungă până acolo, îi era greu să meargă, 
ca să nu mai vorbim de statul în mașină, să facă un drum până 
acolo. Apoi se simţi jenată gândindu-se că Sibyl știa ce i se 
întâmplase, că se schimbase, devenise alta. | se păru ciudat să- 
și viziteze sora moartă, iar felul în care Hank vorbea cu Sibyl, ca 
și când ar fi fost cu ei, o făcea pe Lena să nu se simtă în apele 
ei. 

— Albul se profilează foarte frumos pe negru, nu-i așa? spuse 
Hank. 

— Da. 

Amândoi stăteau în picioare, Lena cu mâinile încrucișate, 
Hank cu ele în buzunare, amândoi uitându-se la piatra de 
mormânt. Trandafirul arăta într-adevăr frumos profilat pe 
marmura neagră. Lena nu înțelesese niciodată de ce oamenii 
duceau flori morților, dar în cele din urmă își dădu seama că 
florile erau pentru sufletul celor vii o amintire că există totuși 
viață în această lume și că ei pot să meargă mai departe. Hank 
se întoarse spre ea, așteptând să-i dea atenţie. 

— Cred c-am să mă întorc la Reece, spuse el. Probabil mâine. 

Lena dădu din cap înghițind cu greu nodul din gât. 

— Da, spuse ea, probabil că e o idee bună. 

Nu-i spusese că Jeffrey îi dăduse un ultimatum: fie își face 
timp să ceară ajutor specializat, fie nu se mai întoarce la 
serviciu deloc. Ținuse secret acest lucru fiindcă nu voise ca 
Hank să ia o decizie în funcţie de ea. Ar fi putut s-o ia înapoi la 
Reece și să-i dea de lucru în barul lui, ca să o aibă mereu sub 
ochiul său grijuliu. Treaba n-ar prea fi mers, pentru că într-o 
bună zi Hank se va fi dus. Era un om în vârstă, nu putea să 
trăiască o veșnicie și atunci Lena ce va face? Dintr-un oarecare 


302 


motiv gândul că-ntr-o bună zi Hank nu va mai fi o făcu să-i dea 
lacrimile. Se uită într-altă direcție încercând să se liniștească. 
Fără să spună un cuvânt, Hank scoase batista din buzunarul de 
la spate și i-o dădu. Era udă de transpiraţie și încinsă, dar ea o 
folosi oricum și își suflă nasul. 

— AȘ putea să amân, se oferi el. 

— Nu. Probabil că așa e mai bine. 

— Am să vând barul, se oferi el din nou. Aș putea să-mi 
găsesc o slujbă aici sau ai putea să vii cu mine acasă. 

Lena dădu din cap că nu, simțind cum ochii îi lăcrimează. Nu 
putea să-i spună lui Hank că se simţea atât de tulburată nu din 
cauză că el se întorcea la Reece, ci pentru că știa că într-o bună 
zi va muri. Totul era prea morbid și avea ea nevoie din partea lui 
să știe că putea să-i dea un telefon și că el îi va răspunde la 
celălalt capăt al firului. Asta era tot ce-și dorea Lena de la Hank. 
Acesta era de fapt singurul lucru pe care el i-l oferise 
întotdeauna. 

Hank își drese vocea și îi spuse: 

— Tu ai fost întotdeauna cea puternică, Lee! 

Ea râse fiindcă niciodată în viaţa ei nu se simţise atât de 
neajutorată. 

— Pe Sibby știam că trebuie s-o ajut mereu, că trebuie să-i fiu 
un sprijin la fiecare pas. Făcu o pauză, uitându-se la urmele unei 
înmormântări recente. Cu tine a fost mai greu. Tu n-ai vrut să 
mă accepți. N-aveai nevoie de mine. 

— Nu știu dacă e adevărat. 

— O, nu, replică el. Tu ai făcut întotdeauna ce ai vrut. Ai 
renunţat la colegiu, te-ai dus la Academia de Poliţie, te-ai mutat 
aici și nu mi-ai spus decât după ce toate erau împlinite. 

Lena simţea nevoia să-i spună ceva, dar nu știa ce. 

— În orice caz, zise el luându-și înapoi batista din mâna ei, 
cred că am să plec mâine. 

— OK, zise ea întorcându-se din nou spre mormântul lui Sibyl. 

— Probabil că o să fie nevoie de tine aici o bucată de vreme, 
spuse Hank. Ce-i cu fata aia pe care au găsit-o? Sunt convins că 
există o mulţime de copii care au păţit același lucru. Oamenii de 
teapa ălora sunt mai mulţi decât crezi. 

— Da, aşa e. 

— E bine că fetiţa și-a revenit, că șeful tău a găsit-o. 


— Da, spuse Lena, dar și ea se întreba ce i s-o fi întâmplat lui 
Lacey Patterson în casa aceea. Ce amintiri va duce cu ea, tot 
restul vieţii? Va fi în stare să le poarte sau va prefera să o ia pe 
drumul scurt, ca fratele ei? 

Lena știa din proprie experienţă că amăgirea de a nu fi obligat 
să te gândești la lucrurile care ţi s-au întâmplat era extrem de 
ispititoare. Chiar și după tot ceea ce i se întâmplase, Lena nu 
era sigură că a doua zi nu se va hotărî că nu are rost să meargă 
mai departe. 

— Imi pare rău că am insistat atât să te duci la părintele Fine, 
zise Hank. Cred că e foarte greu să vezi lucruri de felul acesta. 

Lena îi acceptă scuzele. 

— Brad e poliţist și nici el nu și-a dat seama, spuse ea, deși 
dacă Hank l-ar fi cunoscut pe Brad și-ar fi dat seama că asta nu 
e o consolare. _ 

Hank își băgă batista în buzunarul de la spate. Își lăsă mâinile 
să-i cadă pe lângă corp, atingând-o pe Lena o clipă. Era la fel de 
transpirat și corpul lui emana căldură. După o vreme spuse: 

— Cred că-ţi dai seama că dacă ai nevoie de mine poţi să mă 
suni oricând. Știi că am să-ți răspund. 

Lena zâmbi, de data asta din toată inima. 

— Da, Hank, știu. 

e 

Lena traversă ospiciul încercând să respire pe gură ca să nu 
mai simtă putoarea care o copleșea. Clădirea mirosea a urină și 
a alcool. li amintea vag de barul lui Hank. 

Apăsă pe butonul liftului și avu o senzaţie de neplăcere cât 
timp urcă lent până la etajul trei. Simţea că transpirase pe gât și 
se șterse cu dosul mâinii. Făcuse un duș lung după ce alergase 
cu Hank, dar după aceea transpirase din nou din cauza căldurii. 
Respiră ușurată în momentul în care ușile se deschiseră și 
mirosul de urină nu-i mai asaltă nările. Cei mai mulţi dintre 
rezidenții de la etajul unde se afla Mark aveau catetere și erau 
oarecum mai curati în comparaţie cu cei de la etajele inferioare. 
De aceea mirosul era mai suportabil. Păși în hol și se uită afară 
pe fereastra din faţa liftului. Norii erau întunecaţi și pufoși, plini 
de ploaia care era pe punctul să înceapă. Işi aduse aminte de 
dimineaţa în care murise Grace Patterson, de cum stătuse în 
spatele lui Teddy Patterson în timp ce acesta dormea, de felul 
cum privise răsăritul de soare, mângâindu-se la gândul că 


304 


monstrul care zăcea în pat nu va mai fi niciodată în stare să 
simtă soarele pe obraji. Lena nu-și pusese niciodată problema 
că făcuse tot posibilul ca Grace să nu moară în liniște. Ştia că 
făcuse ceea ce trebuie. N-avea niciun dubiu. 

— Pot să vă ajut? o întrebă o femeie care trecea pe hol. 

— Caut salonul lui Mark Patterson. 

— O, zise femeia evident surprinsă. N-a mai avut vizitatori. 

Lena ar fi putut să jure că Teddy Patterson n-avea niciun chef 
să-și vadă fiul, dar tot fu surprinsă. Deși știa răspunsul, se simți 
obligată să întrebe: 

— Și-a revenit? 

— Nu, răspunse asistenta și îi făcu un semn spre hol. Salonul 
310. O luaţi la dreapta și apoi la stânga, e salonul din faţa 
magaziei. 

Lena îi multumi și urmă instrucţiunile. Merse de-a lungul 
holului, trasând cu două degete o linie pe perete ca și când ar fi 
vrut să tragă de timp. Nu exista niciun motiv special pentru care 
voia să-l vadă pe Mark. Ea nu lucra la caz. Ce dracu’, nici nu mai 
era sigură că e polițistă. Deși Mark nu se afla în starea de a-i 
răspunde, Lena bătu în ușa cu numărul 310. Așteptă afară, apoi 
deschise ușa. Luminile erau stinse și nimeni nu dăduse 
draperiile la o parte ca să intre soarele. Mark era întins pe pat, 
intubat, mai palid decât și-l amintea ea. În fundal se auzea 
zgomotul aparaturii care funcţiona, iar la marginea patului, 
atârnată de un suport, era o pungă pentru colectarea urinei. 
Camera era insipidă. Nu erau flori și singurul scaun, împins la 
perete, părea să nu fi fost folosit niciodată. Televizorul era stins, 
ecranul întunecat părând aproape sinistru. 

— Hai să facem puţină lumină, zise Lena neștiind ce altceva 
să facă. 

Trase jaluzelele și acestea se deschiseră lăsând lumina să 
intre. Se întoarse spre bolnav și le ajustă, astfel încât soarele să 
nu cadă direct pe faţa lui. În gură avea un tub care-l ajuta să 
respire și în jurul acestuia se strânsese salivă. Lena se duse la 
baie, udă cu apă caldă o lavetă, se întoarse la pat și îl șterse pe 
Mark la gură. Apoi, deoarece își aduse aminte că acest gest îi 
făcuse foarte bine când fusese ea în spital, împături laveta și îl 
șterse cu ea pe faţă și pe gât, apoi pe braţe. Luă o loţiune din 
trusa pacientului, nefolosită și care se afla lângă pat. O încălzi în 
mâini înainte de a-l frecționa pe Mark pe braţe și pe gât, apoi pe 


305 


faţă. Lena nu era foarte sigură, dar i se păru că pielea lui își 
schimbase puţin culoarea. 

— Se pare că te tratează bine aici, spuse Lena, deși nu știa 
dacă acest lucru era neapărat adevărat. Eu..., spuse Lena, apoi 
se opri. 

Se uită la ușă, dându-și seama că era o prostie să îi vorbească 
lui Mark, când evident, el nu putea s-o audă, și că acest lucru 
era la fel de stupid ca atunci când Hank vorbea cu Sibyl la 
mormântul acesteia. Îl luă de mână și-i spuse: 

— Lacey e bine. Am găsit-o. Au găsit-o în Macon și... Lena se 
uită în jur neștiind cum să continue. Poliţiştii supraveghează 
oficiul poștal. Șeful crede că Dottie va apărea curând. 

Lena inspiră adânc și ţinu aerul în piept o vreme, înainte de a 
expira. 

— O s-o prindem, Mark, n-o să scape! 

Apoi tăcu, ascultând respiraţia băiatului dictată de aparatură. 
Bineînțeles că Mark nu-i răspunse și din nou avu o senzaţie 
ciudată. Oare Hank de ce vorbea cu Sibyl? Ce rezolva dacă-i 
spunea tot felul de lucruri? Era ca și când ar fi spus vorbe în 
vânt. De fapt, era un mod de a vorbi cu el însuși. Lena râse, 
dându-și seama că de fapt Hank exact asta și făcea. A vorbi cu 
cineva care nu poate să-ţi răspundă, cu cineva care nu poate să- 
și manifeste aprobarea sau furia sau ura însemna o libertate 
extremă. Puteai să spui orice voiai fără teamă de repercusiuni. 

— Auzi, Mark, nu sunt foarte sigură că am să rămân în poliţie, 
spuse ea, simțindu-se ușor amețită rostind aceste cuvinte. 

Mintea ei se jucase multă vreme cu acest gând precum cu o 
mărgea care se rotește într-un labirint dintr-un joc de copii, dar 
își impusese să nu accepte o asemenea posibilitate. Până în 
momentul acela. 

— Trebuie să discut cu șeful peste două zile. 

Făcu o pauză, uitându-se la tatuajul de pe mâna lui Mark. Se 
întrebă o clipă ce-ar putea face să șteargă tatuajul acela. 
Existau procedee prin care se puteau înlătura tatuajele, văzuse 
ea la televizor. 

— Nu știu ce-am să-i spun lui Jeffrey, continuă ea, având 
același sentiment de jenă. Am vorbit cu Hank și știu că aș putea 
să mă întorc la Reece împreună cu el. Dar nu știu, nu știu dacă 
pot să mă întorc acolo. 


Lena observă că pătura se deplasase și trecu în partea 
cealaltă a patului ca s-o aranjeze. Netezi materialul cu mâna 
spunând: 

— Pe de altă parte, nu pot s-o las pe Sibyl singură aici. Știu că 
o are pe Nan să aibă grijă de ea, dar totuși... 

Lena se plimbă prin cameră, încercând să se gândească la ce 
să-i mai spună. Sunetul vocii în încăpere o făcea să fie 
conștientă de propria ei persoană, dar îi făcea bine să spună 
lucrurile acestea, să le rostească, după ce le strânsese în minte 
atâta vreme. Scaunul scârțâi pe podea în momentul în care ea îl 
trase mai aproape de pat și se așeză. Luă din nou mâna lui Mark 
într-ale sale. 

— Am vrut să spun..., începu ea, dar nu mai putu să urmeze. 
Până la urmă făcu un efort și continuă. Am vrut să-ți spun că-mi 
pare foarte rău de felul în care am reacţionat când mi-ai spus ce 
s-a întâmplat. Făcu o pauză, așteptând parcă un răspuns. În 
legătură cu tine și cu mama ta. Lena se uita la faţa lui, 
întrebându-se dacă el putea s-o audă. Am vrut să te fac să 
înţelegi că știu prin ce-ai trecut. Înţeleg atât cât pot eu să 
înţeleg. Vreau să spun..., se opri ea din nou. Știu ce a însemnat, 
Mark. Știu ce a însemnat pentru tine să-mi dezvălui acest 
secret. Făcu o pauză, încercând să-și amintească să respire. 
Aveai dreptate când ai spus că trecusem prin același lucru. Că 
știam despre ce vorbești. 

Se uită din nou la el, dar băiatul continua să tacă. Pieptul i se 
ridica și cobora în funcţie de pompa care îi introducea oxigen în 
plămâni. Monitorul cardiac scotea un mic sunet, în acord cu 
inima lui. 

— N-am crezut că va fi atât de greu, murmură Lena. Credeam 
că sunt puternică. Aveai dreptate. Am fost o lașă, sunt o lașă. 

Inspiră adânc reținând aerul până când simţi că-i plesnesc 
plămânii. Simţi cum camera se strânge în jurul ei și apoi, dintr- 
odată, era din nou în acel loc întunecat, întinsă pe pardoseală, 
cu El undeva prin casă, nedându-i nicio importanţă. Cel mai greu 
moment era când drogurile își încetau efectul și ea își dădea 
seama unde se află și ce i se întâmplă și că nu avea nicio 
putere. Simţea o presiune în piept ca și când cineva ar fi tăiat în 
carne vie și ar fi turnat în pieptul ei lichidul negru al singurătăţii. 
Când ajungea în acest moment de absolută singurătate lumina 
ce venea pe sub ușă era scăparea ei și se trezea dorindu-și să-l 


307 


vadă pe violatorul ei, să-i audă vocea indiferent de prețul pe 
care trebuia să-l plătească. 

— Îmi era atât de frică, îi spuse ea lui Mark. Nu știam unde mă 
aflu, cât timp trecuse sau ce se va întâmpla. Simţi din nou un 
nod în gât, odată cu amintirea copleșitoare. Mă răstignise pe 
pardoseală, îi spuse ea, deși Mark probabil că știa acest lucru. 
Mă răstignise și nu puteam să mă mișc. N-aveam de ales. Nu 
aveam ce altceva să fac decât să aștept și să-l las să-mi facă tot 
ceea ce-mi făcea. 

Lena respira greu și simţea cum revine în acea cameră, prinsă 
în cursă și neajutorată. 

— Drogurile..., spuse ea, apoi se opri. 

Evident, Mark folosise și el droguri ca să-și aline durerea, doar 
că Lenei nu i se acordase nicio șansă. Nimeni n-o întrebase dacă 
voia să le ia sau când. 

— Îmi dădea niște droguri, spuse ea. Ele mă făceau să mă 
simt liberă, ca și când aș fi plutit, ca și când aș fi fost deasupra 
tuturor lucrurilor, și Greg, fostul meu prieten, ar fi fost și el 
acolo. Se opri din nou gândindu-se la Greg cel din visele ei de 
om drogat, și nu la Greg pe care-l știa de fapt. In visele ei, Greg 
era mult mai sigur de el și făcea dragoste mult mai bine decât în 
realitate. O făcea să se piardă în vise, o făcea să atingă acea 
limită în care nu-și mai dădea seama de diferenţa dintre durere 
și plăcere și nici nu voia s-o știe. Tot ceea ce-și dorea când era 
în starea aceea, era ca El să fie în ea, s-o mângâie, să se 
contopească cu El și să continue până la explozia finală. Apoi, 
după ce o aducea în acel punct, eliberarea era aproape eterică. 
Nu mai cunoscuse în viaţa ei o astfel de plăcere, ca atunci când 
corpul ei i se oferea lui în totalitate. Îi spuse lui Mark: 

— Greg, în realitate, nu era niciodată așa. Știam acest lucru. 
În mintea mea știam acest lucru. Îl strânse pe Mark de mână. În 
mintea mea știam, știam, dar nu-mi păsa. Voiam să fiu cu el și 
voiam să-l simt cu toată făptura mea. 

Își duse mâna la gură, dar nu mai putea să retragă cuvintele 
pe care le spusese. 

— Apoi drogurile își pierdeau efectul, spuse, vorbind ca și 
când toate acestea i s-ar fi întâmplat altcuiva, și apoi începeam 
să simt tot felul de lucruri. Imi dădeam seama de ce se 
întâmplă, unde mă aflam, cine eram, ce făcusem cu El. Lena 
simţi că i se întoarce stomacul pe dos de greață. Sunetele pe 


308 


care le scosesem, murmură ea, amintindu-și, cum îi răspunsese 
și cum se rugase de EI, ca și când ar fi vorbit unui iubit. 

Işi duse mâna la piept și-și simţi inima bătând cu putere. 

— Și apoi începeam să plâng, zise, lacrimile curgând șiroaie 
pe obraz. Plângeam fiindcă eram atât de dezgustată de mine 
însămi, apoi plângeam fiindcă mă simţeam atât de singură. Își 
șterse ochii cu dosul mâinii. Plângeam fiindcă nu voiam să fiu 
singură, plângeam fiindcă nu voiam să știu ce se întâmplase. Și 
apoi, când venea din nou, murmură, când venea din nou nu mai 
eram singură... 

Lena trebui să se oprească, simţea că intră în hiperventilaţie 
și trebuia să-și controleze respiraţia. Se uită la mâna lui Mark și- 
și plimbă degetele pe tatuajul acestuia. 

Confesiunea lui Mark îi veni în minte într-un tumult și ea auzi 
acum ceea ce nu voise să audă în rulotă. El îi povestise despre 
crima la care fusese supus, ca un iubit care-și reamintea un 
moment de mare pasiune. Pe măsură ce Lena relua în minte 
vorbele lui își dădea seama de ce Mark dorise să i se facă acel 
tatuaj. Işi dădea seama de sentimentul de vinovăţie pe care îl 
purta cu el, ca o ancoră legată de inima sa. O parte din el va fi 
pentru totdeauna fiul mamei lui. O parte din el se va întoarce 
mereu în acea rulotă, ascultând un CD, ca atunci când maică-sa 
intrase în cameră și-l violase. O parte din el își va aminti 
întotdeauna ce bine fusese, deși doar pentru un moment, atunci 
când o penetrase și făcuse sex cu ea. Indiferent unde s-ar fi dus 
și orice ar fi făcut, Mark le purta pentru totdeauna în el. Tatuajul 
era menit să arate tuturor acest lucru. Tatuajul era felul în care 
Mark le spunea oamenilor că nu făcea parte dintre ei, că el va fi 
pentru totdeauna al mamei sale. Ceea ce-i făcuse ea îl marcase 
pe dinăuntru într-un mod în care niciun ac și nicio cerneală nu-i 
vor putea marca pielea. 

Pentru tot restul vieţii, probabil chiar și acum, prins în 
capcana propriului corp, Mark ducea cu sine conștiința faptului 
că se bucurase de acel moment. Că pentru o clipă fusese 
favoritul mamei sale și că trăise pentru prima oară în viaţa lui 
experienţa a ceea ce crezuse că este dragoste. În felul ei bolnav 
și contorsionat, Grace Patterson îl făcuse pe fiul său să se simtă 
dorit, iar el îi întorsese dragostea, deși o urâse pentru că îi 
făcuse ceva atât de groaznic. 


În salon nu se auzeau decât zgomotele făcute de dispozitivele 
care-l ţineau pe Mark în viaţă. Lena auzi un zgomot ascuțit, dar 
își dădu seama că era doar în mintea ei. Vru să se ridice, să dea 
drumul mâinii lui Mark, să-l lase să moară în patul acela, fiindcă 
el oricum va face asta, cu sau fără voia ei. 

Totuși ajunsese până aici, nu putea s-o oprească nimeni. Nu 
putea să judece nimeni nebunia revelațiilor ei. In salon se afla 
doar Lena și, dacă Mark era acolo, dacă auzise tot ceea ce Îi 
spusese, probabil că ar fi fost cea de a doua persoană din lume 
care înțelegea povestea Lenei. 

— Mă simţeam atât de singură când mă lăsa acolo, reluă Lena 
cu vocea aspră din cauza efortului de a se întoarce în acel loc 
oribil. 

Işi încleștă dinţii nefiind sigură că putea să continue. Partea 
asta o ucidea de fiecare dată, motivul pentru care nu voia să 
accepte ședințele de terapie sau să spună cuiva ce se 
întâmplase cu adevărat în odaia aceea, cu patru luni în urmă. 

— Când venea din nou în cameră și eu nu mai eram singură... 

Lena se opri, încercând să-și înăbușe un hohot de plâns. Nu 
putea să rostească cuvintele. Nu putea să accepte față de 
nimeni, nici măcar faţă de Mark, nici măcar faţă de această 
carcasă moartă, care nu mai era Mark. Nu era destul de 
puternică, nu putea să depășească acest moment. 

— Fir'ar al dracului, strigă Lena, încercând să se abţină, să nu 
clacheze. Tremura din tot corpul și în curând plângea în hohote. 

Dacă Mark mai putea încă să simtă unele lucruri, atunci era în 
stare să simtă că mâinile ei tremurau, putea să simtă teama 
care-i cuprindea trupul ca într-o capcană de oțel. Ar putea 
înţelege durerea care o rodea în suflet, într-un fel în care nimeni 
nu va mai putea s-o înțeleagă vreodată. Niciun fel de pastile nu 
vor putea să-i scoată asta din minte. Nici măcar un glonţ care ar 
fi trecut prin capul ei n-ar fi putut să șteargă acest fapt și Lena 
știa că, indiferent dacă ar fi reușit să facă acest lucru, să apese 
pe trăgaci sau să ia pastilele, ultimele ei gânduri îi vor fi 
destinate lui. 

— Nu, spuse Lena, dând violent din cap într-o parte și-n alta. 
Nu, nu, nu, insistă gândindu-se la ceea ce-i spusese Nan, știind 
ce-ar fi zis Sibyl dacă ar fi fost de faţă. Fii tare, spuse Lena 
vorbind în locul lui Sibyl, fii mai tare de atât. 


Lena se gândi la Hank, așezat pe podea în baie, plângând fără 
nicio jenă așa cum plângea și ea acum. 

— Atunci când venea la mine în cameră, zise Lena forțându-se 
să vorbească, făcând efortul de a-i rosti numele, când venea la 
mine, repetă ea, o parte din mine se simţea eliberată. Se opri, 
știind că aceste cuvinte nu erau potrivite. Putea să-i spună lui 
Mark acest lucru fiindcă Mark înțelegea. Ştia ce înseamnă să fii 
atât de gol pe dinăuntru, încât să accepţi pe oricine în prăpastia 
sa. Lena cunoștea singurătatea de a fi încuiată într-o cameră, 
întunecată ca smoala, neavând nimic altceva de făcut decât să 
aștepte. Ştia că venea un moment când mintea îţi spune că 
totul e cum nu trebuie, dar trupul te trădează, încercând să 
capete orice alinare i se oferă. 

Inghiţi cu greu și începu din nou. 

— Când el venea la mine în cameră, începu ea din nou, o 
parte din mine era... fericită. 


Capitolul 22 


Sara se așeză pe podea în faţa lui Lacey Patterson, în 
cabinetul din spate al clinicii de pediatrie. Cu câteva zile în 
urmă, Lacey venise la ea să-i ceară ajutor. Acum, că se 
întorsese după ce trecuse prin lucruri inimaginabile, Sara nu 
putea să facă altceva decât să aștepte ca fata să înceapă să 
vorbească. 

— Dottie te-a lăsat pur și simplu acasă la Wayne? întrebă 
Sara. 

— Da, răspunse Lacey, uitându-se la pantofi. 

Dintr-un motiv oarecare ceruse să stea pe pardoseală, iar 
Sara îi făcuse pe plac, dorind ca fata să se simtă cât mai 
confortabil posibil. Nu voia ca Sara să stea aproape de ea, așa 
că hotărâseră ca doctorita să stea la o oarecare distanță, cu 
spatele sprijinit de ușă. Lacey se așeză în mijlocul camerei. 

— Pastilele mă făceau să dorm, spuse ea. 

— Și nu-ţi aduci aminte nimic din ce s-a întâmplat până te-ai 
trezit la spital? 

Fata dădu din cap și începu să-și roadă unghiile. Trecu un 
timp și ajunse la pielițele de la degetul mare, apoi trecu la 
degetul mic. In sfârșit, Sara o opri. 


311 


— O să te doară, îi spuse, și apoi își dădu seama după 
expresia lui Lacey cât de prostească era remarca ei. 

Lacey își mușcă în continuare pielițele de la unghii și întrebă: 

— Mark o să se facă bine? 

— Nu știu, scumpo. 

Lui Lacey îi apărură lacrimi în ochi, dar nu plânse. 

— N-am vrut să-i fac rău, zise ea. 

— Cum să-i faci rău? 

— Se repezise din nou la mine și eu am apucat cuțitul. 

— Tu ești cea care l-a tăiat cu cuțitul? 

Lacey dădu din cap că da și începu să-și roadă o altă unghie. 

— Eram acasă la Dottie. Scoteau lucrurile din casă și 
zugrăveau. Eu mă ascunsesem și Mark m-a găsit. L-am lovit în 
cap cu piciorul, zise și își scoase degetele din gură. Mark nu voia 
să mă lase să vin la tine să mă vezi. Am vrut să vin să-mi iau la 
revedere și m-am speriat așa de tare, încât am vomat. Îmi pare 
rău. 

— E în regulă, o liniști Sara. Deci tu ai venit aici și apoi a 
apărut Mark, apoi tu ai fugit și Dottie te-a luat în mașina aceea 
mare neagră? 

Lacey dădu din cap că da, dar tot nu vru să spună cine 
conducea mașina. 

— Crezi cumva că de-asta a încercat să se sinucidă? Fiindcă l- 
am lovit? întrebă ea. 

— Nu, o asigură Sara. Cred că Mark avea alte probleme care l- 
au făcut să creadă că sinuciderea e singura soluție. 

— Am voie să-l văd? întrebă ea încet. 

— Dacă vrei. 

— Vreau! 

Sara se sprijini încet de ușă, uitându-se la fata care continua 
să-și roadă unghiile. Lacey fusese tunsă aproape zero. Dottie 
voise probabil s-o deghizeze în băiat, până ar fi putut s-o vândă 
celui mai bun ofertant. 

— Tata se întoarce curând? întrebă Lacey. 

— Vrei să-l vezi? 

— El nu știa, îi spuse fetița, ca și când ar fi citit gândurile 
Sarei. Eu știam despre Mark și mama, dar Teddy nu știa. 

— Eşti sigură? 

Fata încuviință. 

— Dacă ar fi aflat, l-ar fi omorât pe Mark. 


312 


— Dar pe tine, scumpo? întrebă Sara. Te-a atins Mark 
vreodată? 

Fetița întoarse privirea. 

— Lacey? _ 

Dădu vehement din cap, dar Sara n-o crezu. In ceea ce-l 
privea pe Mark Patterson, Sara încă nu-și făcuse o idee exactă. 
Pe de o parte fusese victimă și pe de altă parte, evident fusese 
și el un călău. 

— Mark se purta foarte frumos cu mine, spuse Lacey. 

Sara nu zise nimic. 

— Dottie te-a pus vreodată să faci poze? 

— Nu, răspunse ea. Deși Mark și Jenny au făcut. Lor le-a făcut 
poze și câteodată i-a și filmat. l-am văzut eu când filmau. 

— Dar tu n-ai făcut niciodată? 

Lacey își duse mâna la gură. 

— Mark a zis că dacă mă prinde că fac așa ceva o să-i spună 
tatei. 

— Deci Mark nu voia ca tu să faci acest lucru? 

— Eu am vrut, zise ea, asumându-și un ton de copil mic. Jenny 
o facea. S-a dus la o petrecere și a făcut asta cu mai mulți 
băieţi. 

— Crezi că lui Jenny îi plăcea? 

— Am încercat și eu o dată și Mark a aflat. Își lăsă mâna în 
poală. Și atunci m-a bătut. 

Sara tăcu, cântărind informaţia. Nu-și închipuise niciodată că 
Mark încercase s-o protejeze pe sora lui. 

— lar asta s-a întâmplat atunci când Mark a fost arestat, nu? 

Lacey păru surprinsă că Sara știa acest lucru. 

— Da. 

— Dar nu i-a spus tatălui tău? 

— l-am spus că dacă-i spune tatei o să-i spun și eu despre el 
și despre mama. 

Fata rostise vorbele „despre el și despre mama” cu o voce 
cântată ca și când această parte din propoziţie ar fi fost 
repetată de foarte multe ori. 

Sara își imagina că Lacey făcuse uz de această ameninţare de 
mai multe ori. În sufletul ei era un copil și cei mai mulţi copii 
sunt în stare de orice ca să li se facă pe plac. 


— Oricum, nu mi-a făcut plăcere, spuse Lacey. l-am spus că 
nu mai fac chestia aia, că nu mi-a plăcut. Se încruntă. Dottie era 
foarte rea când făcea asta, nu ca atunci când ne jucam. 

— Te jucai cu ea? 

— Da, câteodată venea și stătea cu noi, zâmbi Lacey. Ştia un 
joc pe care-l jucam, în care toţi ne îmbrăcam frumos și apoi ne 
duceam la filme și ne lăsa să mergem așa, aranjați. 

— Asta mi se pare că e o chestie simpatică. 

— Dar nu era întotdeauna așa, începu Lacey, culegându-și 
niște cojițe de pe picior. Câteodată era răutăcioasă și atunci nu- 
mi plăcea de ea. 

— Nu ești tu de vină, îi spuse Sara. Ea ţi-a vorbit despre 
puritate? 

Lacey ridică brusc capul. 

— Unde ai auzit tu despre asta? 

Sara se hotărî să spună o minciună. 

— Mark mi-a zis. 

Lacey dădu din cap. 

— Nu ti-ar fi spus așa ceva! 

— Nu crezi? 

Ea strânse din umeri, dar Sara își dădu seama că nu era 
foarte sigură. 

— Dottie s-a supărat foarte tare pe Jenny când i-a spus că 
este obsedată de ideea asta. 

— Obsedată de ce? 

— De ce le fac fetițelor acolo, murmură ea. Jenny a citit la 
școală anul trecut despre niște triburi din Africa. A zis că acolo 
femeile erau niște norocoase pentru că ele aparțineau unor 
bărbaţi, taţilor lor sau soţilor lor, și dacă se purtau cum se 
cuvine, erau în siguranţă. 

— Și tu crezi lucrul acesta, Lacey? 

Lacey n-o băga în seamă. 

— Dottie a fost foarte supărată. Jenny nu renunţa la ideea 
asta. A venit chiar și mama și i-a zis să termine odată. Intoarse 
capul într-o parte. Mama e în stare să-i determine pe oameni să 
facă lucruri pe care aceștia nu vor să le facă. E foarte bună să te 
convingă să faci ce nu vrei. 

Sara inspiră adânc, încercând să-și clarifice în minte spusele 
copilului. 


314 


— Deci, mama ta și cu Dottie i-au spus lui Jenny să nu mai 
vorbească despre mutilare? întrebă ea. 

— Da, fiindcă le era frică că o să aibă probleme la școală. 
Trebuise să se mai mute o dată din cauza asta. Un consilier a 
venit acasă și Dottie a zis că el a ameninţat că o să cheme 
poliţia din cauza a ceea ce spusese Jenny. 

— Despre fetele care sunt tăiate în felul acela? întrebă Sara, 
mirându-se că o fetiță putea să fie obsedată de automutilare. 

— Jenny zicea că femeile de acolo nu trebuiau să-și mai facă 
griji pentru alte lucruri... Făcu o pauză. Lucruri ca sexul și chestii 
din astea, pe care le făcea Dottie. Acolo nu existau chestii din 
astea, deoarece copiii erau sacri și fetiţele, protejate. 

— Dar de ce a tăiat-o Dottie, Lacey? 

— Nu ea a tăiat-o, spuse. După excursia de Crăciun, Jenny a 
hotărât să se taie singură. 

Sara dădu din cap, nevenindu-i să creadă. 

— Nu poţi să-ți faci un lucru ca acesta singură, scumpo. 

— Ba da, ea a făcut-o, insistă Lacey. A folosit o lamă, doar că 
a început să ţipe și Dottie s-a dus pe scări repede și a început să 
tipe și ea. 

— Erai în casă? 

— Eram jos cu mama, fiindcă era zi de plată. 

Sara știa că n-ar fi trebuit să fie surprinsă că aceste femei 
aveau zile de plată, fiindcă totul era foarte logic. Își considerau 
revista aia scârboasă ca pe o mică afacere. Făceau lucrul acesta 
de vreo treisprezece ani și știau ce au de făcut. 

— Jenny tipa atât de tare de parcă murea, spuse Lacey, și 
atunci mama a venit jos și mi-a spus ce și-a făcut Jenny. 

Sara continuă să dea din cap neîncrezătoare, deoarece nu 
putea să-și imagineze lucrurile acelea. 

— Nu puteau s-o ducă la spital, așa că mama a zis că cel mai 
bun lucru ar fi să termine ele ce începuse Jenny. Lacey făcu o 
pauză. Așa că au făcut-o ele. 

— Și au anesteziat-o? 

— Mama i-a dat niște pastile, ca să nu facă infecţie. 

— Nu asta vreau să spun, îi răspunse Sara, au ameţit-o înainte 
de a termina operaţia sau au adormit-o, ca să nu simtă nimic? 

— Cred că a adormit singură, asta după ce au început ele să 
lucreze, spuse Lacey. Cel puţin n-a mai ţipat după o vreme. 


315 


Sara își mușcă buza de jos, încercând să găsească un 
răspuns. 

— De ce și-a făcut Jenny treaba asta? întrebă ea. 

— Carson și Rory au râs de ea când am mers în tabăra de 
schi, fiindcă ea ar fi trebuit să meargă cu ei și apoi n-a mai vrut 
să se ducă. 

— Să meargă cu ei, adică, ce vrei să spui, să facă sex? 

Fata dădu din cap. 

— A zis că nu vrea, că sunt murdari și ei s-au supărat foarte 
tare pe ea și au zis că e curvă și când ea a întrebat de ce îi zic 
așa, Cooper i-a spus că se mai culcase cu ei și înainte, când o 
dusese Mark la ei acasă. Mark i-a pus ceva în băutură, ca s-o 
facă să se poarte ciudat și să nu-și aducă aminte. 

— Ştii ce i-a pus în băutură? 

— Nu știu, ceva ce te face să te simţi groaznic a doua zi, îi 
spuse Lacey. li era rău de la stomac, a vomitat și n-a putut să 
vină la școală vreo două zile și Dottie a zis că are gripă. 

Rohypnol, se gândi Sara. Drogul pe care-l foloseau violatorii. 
Lacey continuă. 

— Ea a făcut ce-a făcut. Mark a zis că drogurile te fac să vrei 
să faci lucruri pe care oricum le faci. 

— Asta nu-i adevărat, îi spuse Sara, mai ales când e vorba de 
medicamentul pe care probabil i l-a dat el. 

Lacey ridică din umeri, ca și când ar fi vrut să spună că n-are 
nicio importanţă. 

— li plăcea de Cooper Barrett, să știi! 

— A fost și el în tabăra de schi? 

— Da, el și cu Rory și cu Garson, spuse fata. Își trimiteau 
bileţele pe sub ușă la hotel și când ne-am trezit într-o dimineaţă 
era un semn pe ușa de la cameră, care însemna ceva rău. Se 
uită la Sara. Cred că ei au fost cei care i-au furat lucrurile din 
dulăpiorul de la școală. 

— Ce fel de lucruri? 

— Tot felul de desene și chestii. Le-au rupt, așa că ea n-a mai 
putut să ţină chestii din alea în dulap, cu excepţia cărților. 

— Cred că asta a supărat-o foarte tare! 

Lacey dădu din umeri, dar Sara văzu că fata era afectată. 

— De ce i-o fi făcut Mark acel lucru, ce crezi? întrebă Sara. L-a 
rugat Dottie s-o ducă la petrecerea aceea? 


Lacey dădu din cap și Sara își duse mâna în dreptul 
stomacului gândindu-se că Mark făcea pe peștele cu Jenny 
Weaver, cu scopul de a recruta alţi puști pentru Dottie. 

— Jenny era supărată că ei o tot sâcâiau, spuse Lacey, și 
Dottie i-a zis lui Jenny să meargă încă o dată cu ei că asta o să-i 
oprească, dar Jenny n-a vrut, a zis că ea vrea să fie pură. 

— Deci asta a făcut-o să se taie între picioare? zise Sara. 

— Ea a început, dara trebuit să termine Dottie, spuse Lacey. 

Lacey se apucă din nou să-și zgândărească o bubiţă de pe 
picior, iar Sara o urmări cum ia coaja de pe ea și cum îi dă 
sângele. Scoase din buzunar un șervetțel și tamponă piciorul 
fetei. 

— Ai văzut vreodată ce i-a făcut Dottie lui Jenny în seara 
aceea? o întrebă. 

Fetiţa dădu din nou din cap. 

— Nu mi-au dat voie să mai vorbesc cu ea. 

— De ce? 

— Fiindcă mama mi-a spus să nu mai vorbesc cu ea, zise, 
uitându-se din nou la bubă și apucându-se din nou de zgândărit. 
Mama mi-a zis că dacă vorbesc cu Jenny o să-i dea voie lui 
Dottie să-mi facă și mie treaba aia, zise ea indicând porţiunea 
dintre picioare. Acolo jos. 

— Mama ta era supărată și ea pe Jenny? 

Lăsă capul în jos și vocea i se auzea înfundat. Sara trebui să-și 
încordeze auzul ca să înțeleagă ce spune. 

— Mama a zis că Mark a fost cu Jenny și acest lucru nu trebuie 
să se întâmple. Asta a făcut-o pe Jenny să devină nebună și de 
aceea și-a făcut ce și-a făcut. Copiii trebuie să fie doar cu adulţii, 
fiindcă adulţii știu ce fac și copiii nu știu. 

— Ești convinsă că tata nu știe de treaba asta? 

Din nou dădu din cap, strânse din buze și răspunse: 

— L-ar fi omorât pe Mark! 

— Nu crezi că s-ar fi supărat foarte tare și pe mama ta? se 
hotărî Sara să împingă lucrurile puţin mai departe. Nu crezi că s- 
ar fi supărat dacă ar fi știut că mama ta este însărcinată? 

Lacey ridică brusc capul. 

— De unde știi? 

— Știu o mulțime de lucruri, îi spuse Sara fetiţei. 

— A fost vina lui Mark că a rămas însărcinată, spuse Lacey, și 
din nou Sara fu șocată de tonul fetei. Evident că acest lucru îi 


317 


fusese explicat. Mama i-a spus tatei că nu mai poate să se culce 
cu el, că s-a îmbolnăvit din nou. De aceea știa că e al lui Mark. 

Din nou Sara respiră adânc. Se îndoia serios de faptul că vor 
afla vreodată cine era cu adevărat tatăl bebelușului. 

— Sâmbăta trecută, începu Sara, ce s-a întâmplat? 

— Mama s-a dus la Skatie's să-l caute pe Mark și i-a venit rău. 

— l-a venit rău, cum? întrebă Sara. 

Lacey se uită din nou la piciorușul ei. 

— A condus până acolo să-l caute pe Mark și apoi i s-a făcut 
foarte rău și a trebuit să se ducă la baie. 

Sara încercă să-și aducă aminte cât era de înaltă Grace 
Patterson. Era o femeiușcă scundă și Tessa ar fi putut cu 
ușurință s-o confunde cu o adolescentă. 

— Ai intrat cu ea la baie? întrebă Sara. 

Lacey dădu din cap afirmativ. 

— Și pe urmă a venit Jenny? 

— Ea ne-a văzut când am intrat. 

— Și apoi ce s-a întâmplat? 

Lacey suspină. 

— A ieșit bebelușul dintre picioarele mamei și era mult 
sânge... Făcu o pauză, refuzând să se uite la Sara. Mama a zis 
că îi era rău de la medicamentele pentru cancer pe care le lua și 
că o să aibă grijă de tot. 

Sara înghiţi cu greu. 

— Mi-a spus să mă duc să aștept în mașină, în timp ce ea și 
cu Jenny rezolvă problema. 

— De ce a reţinut-o pe Jenny? 

— Ca s-o pedepsească. Zicea că e vina lui Jenny că s-a 
întâmplat. Că dacă nu s-ar fi dus cu Mark de la început, atunci 
mama n-ar fi trebuit să facă ce a făcut. 

Sara își sprijini capul de ușă încercând să găsească ceva de 
spus. Era uluită de puterea pe care o exercitau Grace Patterson 
și Dottie Weaver asupra acestor copii. Faptul că ea, Sara, fusese 
în prezenţa lor și nu observase nimic din aceste lucruri oribile 
era o chestiune pe care nu și-o va ierta niciodată. Când Lacey 
văzu că Sara e din nou atentă, îi spuse: 

— Mama i-a zis lui Jenny că dacă nu stă să o ajute, atunci o 
să-ţi spună ţie ce a făcut Jenny. 

— Mie? întrebă Sara, incapabilă să-și ascundă uimirea. 


— Jenny voia să se facă doctor de copii, ca tine. Zicea că n-ai 
s-o mai ajuţi dacă ţi-ar fi spus că a făcut sex cu băieţii ăia. Tonul 
ei cântat reveni în momentul în care rosti: „Dacă nu faci acest 
lucru am să-i spun doamnei doctor Linton că ești o curvă!” 

Sara se simţi oripilată de faptul că numele ei fusese folosit 
pentru a ameninţa un copil. 

— Nu-i adevărat, nu-i adevărat, spuse ea vehement, nu-i 
adevărat pentru nimic în lume! 

Lacey dădu din nou din umeri ca și cum n-ar mai conta. Sara 
ar fi vrut s-o scuture. 

— AȘ fi făcut orice aș fi putut ca s-o scap, Lacey, așa cum voi 
face ca să te ajut pe tine! 

— Acum n-am nevoie de ajutor, îi spuse Lacey pe un ton care 
sugera că acum era prea târziu. 

Sara era atât de enervată, încât ochii i se umpluseră de 
lacrimi. Autopsiase bebelușul. Știa exact ce-i făcuseră Grace și 
Jenny creaturii ăleia neajutorate. Numai gândul că Jenny 
acceptase să participe la mutilarea aceea de teamă ca Grace să 
nu i-o pârască o făcu să i se întoarcă stomacul pe dos. 

— Mama zicea de multe ori așa, spuse Lacey. Jenny voia ca tu 
să crezi că ea e o persoană foarte bună. 

Sara își duse mâna la gât. 

— Dar era o persoană foarte bună! 

Lacey se uită din nou în podea. 

— Mă rog... 

— Ceea ce s-a întâmplat cu Jenny a fost groaznic, n-a fost 
vina ei! 

Din nou Lacey dădu din umeri a indiferenţă. 

— Scumpa mea, îi spuse Sara, încercând să vorbească pe un 
ton cât mai cald. Întinse mâna să o atingă pe Lacey, dar fetița 
se trase înapoi. Sara lăsă să treacă aproape un minut. De ce 
crezi tu că Jenny l-a ameninţat pe Mark că-l ucide? 

Lacey repetă gestul din umeri, dar Sara înțelese că fetița știa 
răspunsul. 

— Crezi că voia să oprească toată treaba asta? 

Fata dădu din nou din umeri. 

— Crezi că Jenny se gândea că acesta era singurul mod de a 
opri toate aceste lucruri? Ameninţându-l pe Mark cu pistolul? 
Terminând..., Sara se opri, simțind o greutate în piept. 


Jenny știa că va sfârși pe masa de disecţie la morgă. 
Obligându-l pe Jeffrey să tragă în ea, o obliga implicit și pe Sara 
să vadă ce se întâmplase cu ea. 

Lacey își ridică privirea cu o față complet lipsită de emoție. 

— Jenny știa mai mult de-atât, spuse. Ştia că asta nu se va 
opri niciodată. 

Sara așteptă continuarea răspunsului, cu sentimentul că orice 
ar fi spus fata era adevărat. Ş 

— O s-o prindem pe Dottie înainte să mai facă asta, Lacey! ţi 
promit că o să facem tot ce ne stă în putinţă ca s-o oprim! 

— Da, mă rog..., zise ea dând din umeri ca și când Sara i-ar fi 
povestit ceva imposibil. Apoi întrebă: Tata o să vină curând? 
Vreau să mă duc acasă. 

— Lacey..., rosti Sara, neștiind ce altceva să spună. 

Fetița se uită la ea cu ochii în lacrimi. Ultimele câteva zile o 
maturizaseră, nu mai arăta ca un copil lipsit de griji. Nu mai 
arăta ca un copil care nu avea alte griji decât să intre în echipa 
de majorete. Persoanele care abuzaseră de ea dispăruseră, dar 
ea avea să poarte întotdeauna în suflet ceea ce i se făcuse. 

Uitându-se la ea, Sara nu se simţise niciodată în viață mai 
neajutorată. Ar fi vrut s-o ajute, dar știa că era mult prea târziu 
pentru acest lucru. Știa de asemenea că erau mulţi copii ca 
Lacey, mulţi copii care căzuseră victime unor persoane ca Dottie 
Weaver și că mulți alții erau în pericol. 

Lacey se șterse la nas cu mâneca și răsuflă greu. Reuși să-i 
zâmbească Sarei și întrebă din nou: 

— Tata o să vină curând? Când o să vină tata, vreau să mă 
duc acasă. 


DUMINICĂ 
O săptămână mai târziu 
Capitolul 23 


Tessa se trânti la masă în scaunul din faţa Sarei. 

— Auzi, tot restul vieţii mele am să vomit în halul ăsta? 

— Sper că nu, îi spuse Sara, neacordându-i prea mare atenţie. 

Citea o fișă, încercând să-și deslușească propriul scris. 

— Ce scrie? întrebă ea, împingând fișa către Tessa. 

Tessa studie scrisul ilizibil. 

— Mere permanente? zise ea. 

— Asta citesc și eu, zise Sara, luând din nou fișa. Se uită la 
cuvinte, sperând să capete sens. 

Tessa luă din geanta Sarei o revistă. 

— Aia e o revistă, zise Sara. 

— Poate că nu sunt doctor, dar știu să citesc, zise Tessa, dând 
paginile. După vreo câteva minute o închise. Aici nu sunt niciun 
fel de poze! 

— Există câteva la sfârșit, spuse Sara, întinzându-se peste 
masă ca să-i arate surorii sale un apendice roșu și foarte mare 
într-o poză din anexă. Dădu pagina unde se vedea organul 
disecat în toată splendoarea lui sângeroasă. 

— O, Doamne, gemu Tessa ducându-și mâna la gură și 
ridicându-se de la masă. Aproape că o dobori pe Cathy când ieși 
din cameră. 

In timp ce punea pe masă o farfurie cu ouă umplute, Cathy 
întrebă: 

— Ce s-a întâmplat cu ea? 

— Habar n-am, răspunse Sara, uitându-se la poză. A! zise ea, 
dându-și seama în sfârșit. Apendicele disecat. 

Cathy se încruntă. 

— Chiar trebuie să-i arăţi chestiile astea la ora mesei? 

Sara își adună toate hârtiile. 

— Nu-i mai arăt nimic, zise ea. Aceasta a fost ultima. 


321 


Cathy se așeză lângă ea și luă o înghiţitură din ceaiul Sarei. 

— Cum merge treaba? întrebă ea arătând spre fișe. 

— Încet, răspunse Sara, dar mai bine decât am crezut. Adică, 
mai bine pentru Grant. Aici a fost o prezenţă discretă. 

— Cum ar zice taică-tu, nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i 
miroase. 

— Exact, răspunse Sara cu un zâmbet forțat. 

— Și, fiindcă veni vorba, spuse Cathy, am auzit că Dave Fine 
va fi judecat. 

— El crede că s-ar putea să scape din închisoare. 

— Cred că închisoarea este singurul loc sigur pentru unul ca 
el, spuse Cathy, luând încă o gură de ceai. Ai vorbit cu tatăl lui 
Lacey s-o lase să te ajute la clinică, după ce termină școala? 

Sara dădu din cap și își puse toate fișele în servietă. 

— O să se mai gândească. 

— Nu cred că va mai sta multă vreme în oraș, spuse Cathy, 
uitându-se cu atenţie la Sara. Indiferent ce spune el, oamenii 
cred că știa ce se întâmpla. 

Sara strânse din umeri, jenată să vorbească despre acest 
lucru cu maică-sa. 

— Am auzit că i-au tăiat anvelopele acum vreo două zile, în 
parcare de la Piggly Wiggly. 

Sara se uită la maică-sa, încercând să ghicească ce avea în 
minte. 

— Nu vreau să suferi, îi spuse Cathy până la urmă. N-aș vrea 
să te apropii prea mult de fetiţa aceasta și apoi taică-său s-o ia. 

Sara își făcu de lucru prin geantă. Jeffrey îi spusese același 
lucru cu o seară înainte. 

— Ştii, începu Cathy, ai putea să adopţi un copil. 

Sara zâmbi forțat, își scoase ochelarii și îi așeză pe masă. 

— Eu, ăăă... se opri, râzând sec. 

Era mult mai complicat decât atât. Cathy aștepta ca Sara să 
continue. 

— Mamă, te rog să mă ierți, dar chiar nu am chef să vorbesc 
despre chestia asta acum. 

Cathy luă mâinile Sarei într-ale sale. 

— Dacă ai nevoie de mine, sunt aici și te ajut! 

— Ştiu! 

Tessa reveni în cameră și o lovi pe Sara cu mâna peste cap, 
zicând: 


322 


— Afurisito! 

Sara râse și Tessa îi scoase limba. Cathy se încruntă 
ridicându-se de la masă, dar nu spuse nimic. 

— Te simţi bine, puiule? o întrebă ea pe Tessa. 

— Da, mamă, zise Tessa, dar nu părea să fie chiar așa. 

Sara simţi o undă de vinovăţie că-i arătase fotografia aceea. 

— Ești sigură? o întrebă Sara. 

— Sunt pur și simplu adorabilă, îi răspunse Tessa. Uită-te la 
mine! Părul e gras, pielea mi-e iritată, pantalonii mă strâng. Se 
opri, trăgând de crăcii pantalonilor. Imi tot cad sub burtă. 

— Natura urăște vidul, spuse Sara râzând. 

— Sara! o avertiză Cathy, dar râse și ea și ieși. 

Tessa se așeză din nou și își luă un ou umplut. 

— Unde-i Jeffrey? A întârziat deja o jumătate de oră. 

— Habar n-am, zise Sara, uitându-se la soră-sa cum înfulecă 
oul. Parcă ziceai că ţi-e rău. 

— Mi-era, spuse Tessa, luând încă un ou. Acum nu-mi mai e 
așa de rău. 

Sara începu să spună ceva, apoi se opri, auzind o mașină care 
intra pe alee. 

— Ăsta-i Jeffrey! zise, ridicându-se de la masă atât de repede, 
încât răsturnă scaunul. Îl prinse înainte să ajungă jos și se uită 
urât la Tessa, sperând să reteze comentariul răutăcios al soră- 
sii, pe care-l vedea venind. În mod intenţionat, Sara se duse 
încet spre ușa de la intrare. Jeffrey era pe punctul de a bate, 
când ușa se deschise. Se întinse să-l sărute, dar se opri când îi 
văzu expresia de pe faţă. 

— Ce s-a întâmplat? 

Drept răspuns acesta îi arătă o casetă video. Ea întrebă cu un 
gest din cap: 

— Ce? 

— Hai să mergem în birou, zise el luând-o în jos pe scări. 

Sara își dădu seama din felul în care-și ţinea umerii în timp ce 
mergea că Jeffrey era extrem de nervos. Avea o ţinută rigidă și 
fălcile încleștate. Se așeză pe canapea, urmărindu-l pe Jeffrey 
cum pune caseta în aparat. Luă loc lângă ea și acţionă 
telecomanda până când apăru imaginea. Sara recunoscu 
formatul alb-negru al aparatului de supraveghere. 

— Este oficiul poștal din Atlanta. 


Jeffrey se lăsă pe canapea și Sara se apropie de el, uitându-se 
la casetă. Scena era extrem de obișnuită: o sală de poștă plină 
de cutii poștale și cu o masă în mijloc. Jeffrey dădu pe repede 
înainte, până când imaginea se opri asupra unui bărbat, după 
aparenţe tânăr și foarte zvelt. 

— Ar putea să fie Mark Patterson, murmură Sara, uitându-se 
cum persoana aceea se deplasa prin sala de poștă. 

Pe măsură ce tânărul se apropia de cameră, asemănarea 
dintre băiat și Mark deveni izbitoare. Aveau același corp longilin 
și aceeași privire insolentă. Felul în care hainele largi îi cădeau 
pe corp te ducea cu gândul la aceeași sexualitate androgină. 

— Arată fix ca el, spuse Jeffrey. 

Pe ecran băiatul părea să aibă un mers ciudat când traversa 
sala de poștă. Se opri și se uită pe furiș în jur înainte de a 
deschide o cutie poștală. Stătea cu spatele la camera video, 
blocând vederea. Goli conţinutul cutiei, se uită din nou în jur și 
apoi își băgă toate plicurile în cureaua pantalonilor. Işi trase 
cămașa deasupra și se îndreptă spre ieșire, trecând de camera 
video. Jeffrey opri banda, îngheţând imaginea asupra băiatului 
de pe ecran. 

— A trimis pe altcineva, spuse Sara. 

— Individul a ieșit în parcare, s-a suit într-un Thunderbird 
negru și a condus până la un mall local, spuse Jeffrey. Nu s-a 
întâlnit cu nimeni, a așteptat vreo două ore și apoi a dat un 
telefon. 

— Pe cine a sunat? 

— Nick a reușit să identifice numărul telefonului celular. N-a 
răspuns nimeni. 

— Dar puştiul? 

— Davis Ross, Ross Davis, zise el. Nick i-a căutat amprentele. 
A fost răpit acum zece ani de acasă în miezul zilei. E dat 
dispărut sau decedat. 

Sara simţi că inima îi sare din piept. 

— Zece ani? 

— Da, răspunse Jeffrey cu o voce extrem de enervată. Se juca 
afară, cu fratele mai mare. Dottie a venit cu mașina. Se crede că 
era Dottie sau Wanda, cine mă-sa o fi. Era o femeie. Ross Davis 
s-a dus cu ea și n-a mai apărut niciodată. 

Sara continua să-și ţină mâna la inimă. 

— Bieţii părinţi! 


324 


— Nu mai este copilul lor, Sara! Este exact ca Mark. N-o să 
spună nimic. Nick l-a interogat timp de șase ore și individul n-a 
vrut să scoată o vorbă, nici măcar nu voia să admită că o 
cunoaște pe Dottie. A recunoscut pur și simplu că ridicase 
corespondenţa. 

— Avea vreun tatuaj ca al lui Mark? 

Jeffrey dădu din cap că nu. 

— Câţi ani are? 

— Șaptesprezece. 

— A fost răpit când avea șapte ani? întrebă ea. 

— Acum este, după lege, o persoană adultă, spuse Jeffrey și 
pe fața lui se citea un sentiment adânc de înfrângere. 

Sara îl luă de mână. 

— l-ai anunţat pe părinţi? 

— Nick i-a anunţat, zise Jeffrey. N-a putut să-l reţină pe copil, 
totuși. Nu este ilegal să verifici o cutie poștală, iar mașina este 
înregistrată în mod legal pe numele lui. 

— Și Nick n-a trimis pe cineva să-l urmărească? întrebă Sara. 
Cel puţin să poată să le spună părinţilor unde se află. 

Jeffrey dădu din cap că da, dar avea privirea parcă lipită de 
băiatul din imagine. 

— Vită-te! îi spuse el, acționând din nou telecomanda. Apăsă 
butonul și băiatul ieși din imagine. 

Pe ecran apăru timp de câteva secunde imaginea sălii goale. 
Sara era pe punctul de a întreba la ce trebuie să se uite, când 
pe ecran apăru o altă figură. Era o femeie care purta o șapcă de 
baseball și ochelari și care se îndrepta intenţionat spre zona de 
supraveghere a camerei. Se duse direct în spatele sălii și 
deschise aceeași cutie poștală pe care o verificase băiatul cu 
câteva clipe înainte. Scoase câteva plicuri pe care și le puse în 
poșetă. Se întoarse. Sarei i se opri respiraţia, deși n-ar fi trebuit 
să fie surprinsă. 

— Nu cumva e Dottie Weaver? întrebă ea, dar știa că ea era. 
Nu era nicio îndoială că femeia de pe ecran era Dottie Weaver. 
Apoi, ca și când ar fi știut că într-o bună zi va fi vizionată, Dottie 
își scoase ochelarii de soare, se uită direct în camera video și 
ridică degetul din mijloc al mâinii drepte. Jeffrey opri caseta. 

— Dar unde era toată lumea? întrebă Sara, așezându-se pe 
marginea  canapelei. Unde erau cei care trebuiau s-o 
urmărească? 


— Au luat urma băiatului, spuse Jeffrey. Nick a găsit la el 
numai corespondență fară nicio valoare. Cărţile de credit 
rămăseseră în cutia poștală. 

— Dar nu poate să le folosească! spuse Sara cu un ton în care 
se simțea neîncrederea. De îndată ce numerele vor apărea pe 
computer, vor ști unde se află! 

— Ştie, ea știe treaba asta, o asigură Jeffrey. V-a dat ţie și 
Lenei toate acele indicii când aţi intervievat-o. Toate astea sunt 
un joc. Și-a bătut pur și simplu joc de noi. 

— De ce? 

— Fiindcă poate, spuse el caustic. S-o ia dracu'! 

Sara puse o mână pe umărul bărbatului. 

— Jeff! Încercă să-l ajute, subliniind reușitele. Dave Fine nu va 
mai ieși niciodată din închisoare, Lacey e acasă, Grace a murit. 

— Nu încerca să mă consolezi, Sara! îi spuse el cu o voce 
sugrumată. Te rog! 

Sara își luă mâna, iar el se aplecă înainte și își rezemă coatele 
de genunchi, ţinându-și capul în mâini. 

— E liberă, Sara! E liberă și face ce vrea! Se va apuca din nou 
de aceleași lucruri! 

— Cineva o va prinde, spuse Sara, dar nu era nici ea foarte 
sigură. 

Probabil că Jeffrey simţise ezitarea din vocea ei, fiindcă se 
întoarse și se uită la ea. Era atâta durere în ochii lui, încât Sara 
trebui să-și întoarcă privirea în altă parte. Se uită spre televizor, 
la Dottie Weaver, care le transmitea în termeni cât se poate de 
clari nu numai că era liberă din punct de vedere legal, dar că 
era liberă să facă absolut ce voia cu copii ca Mark sau Lacey 
Patterson și probabil că asta și făcea. 

— Cum s-a putut întâmpla așa ceva? întrebă Sara. Dar nu se 
putea da niciun răspuns. 

Se gândi la Lacey, la toate cele prin câte trecuse, la toate 
lucrurile despre care nu era în stare să vorbească. Fetiţa de 
treisprezece ani îndurase mai multă durere și suferinţă decât 
putea să suporte o făptură omenească și totuși se pregătea să 
meargă la școală în fiecare dimineaţă, să meargă cu tatăl ei la 
biserică în fiecare duminică, ca și când ar fi fost un copil ca toți 
copiii. Jeffrey se lăsă din nou pe canapea și o prinse pe Sara de 
mână,  ţinând-o strâns. Tăcuţi, incapabili să exprime 


326 


sentimentele pe care le aveau, stătură astfel până în momentul 
în care Cathy apăru în capul scărilor și îi chemă să vină la cină. 


327 


MULȚUNMIRI 


Mulţumirile mele se îndreaptă mai întâi spre agentul 
meu, Victoria Sanders. Ar fi nevoie de trei persoane ca 
să o înlocuiască. Meaghan Dowling, editorul meu de la 
Morrow, m-a ajutat să mă concentrez și mi-a dat 
sfaturi când am avut nevoie. Kate Elton de la Century 
mi-a fost de mare ajutor. Specialiștii în marketing și 
publicitate de la Morrow și Century au fost 
extraordinari. Juliette Shapland valorează greutatea ei 
în ciocolată. 


Informațiile medicale au venit de la doctorul Michael 
A. Rolnick și de la Carol Barbier Rolnick. Căpitanul Jo 
Ann Cain a supervizat problemele procedurale. Ric 
Brandt mi-a oferit consiliere în legătură cu armele de 
foc. Melissa Cary mi-a explicat cum se desfundă un 
sifon de scurgere. Jatha Slaughter mi-a răspuns cu 
onestitate și cu prezenţă de spirit la întrebările 
referitoare la droguri. Alţi scriitori, precum Jane 
Haddam, Keith Snyder, Ellen Conford și Eillen 
Moushey, au fost sprijinul meu moral. Scriitoarea Sal 
Towse a traversat pe jos cu mine podul Golden Gate, o 
experienţă pe care n-am s-o uit niciodată. Laura Slim 
Lippman a fost de o extraordinară empatie. Toate 
greșelile pe care le-am făcut îi aparțin. 


Tatăl meu mi-a fost sprijin constant în viață și sunt 
bucuroasă să îl știu aproape de mine. Judy Jordan este 
o prietenă nepreţuită. În ce-l privește pe D.A. - nu știu 
din ce sunt făcute sufletele noastre, dar ele sunt la fel. 
Le datorez mulţumiri lui Billie, Bennet, Ward, 
profesoarei mea de engleză din clasa a IX-a. Sunt una 
dintre puţinii oameni pe care îi cunosc și care își 
datorează cariera, dar nu chiar viaţa, unui profesor. 
Laudă lor pentru tot binele pe care îl fac. 


virtual-project.eu