John Saul — Se arata furia oarba

www.virtual-project.e 


JOHN SAUL 


SE ARATĂ _ 
FURIA OARBĂ 


Original: Comes the Blind Fury (1980) 


Traducere din limba engleză: 
DANIELA TRUȚIA 


7 


virtual-project.eu 


RAO International Publishing Company 
1996 


— Pleacă de-aici! strigă Susan. Lasă-mă în pace! 

Chipul ei părea acoperit de o mască a fricii. Se întoarse și 
dispăru în ceața care începea să fie din ce în ce mai deasă. 
Michelle se luă imediat după ea. 

— Stai pe loc, șopti vocea. Lasă-mă s-o fac eu. Vreau s-o fac. 

Michelle încremeni, mulțumindu-se să asculte și să aștepte. 
Țipătul pe care-l auzi într-un târziu i se păru jalnic și înăbușit. 
Apoi simţi că fetița aceea ciudată se apropiase din nou de ea, 
gata să-i pătrundă în trup și în suflet. 

— Am făcut-o, murmură vocea. Ti-am spus că o s-o fac și am 
făcut-o. 

Michelle porni încet spre casă, în timp ce cuvintele i se 
învârtejeau în minte. Când ajunse la casa cea veche, soarele 
începuse deja să strălucească de pe cerul senin al începutului 
de toamnă. Singurul sunet care se auzea era ţipatul 
pescărușilor... 


e PROLOG 


Înaintă încet pe cărare, atentă unde punea piciorul, dar fără 
să ezite. Poteca îi era cunoscută. Știa din instinct când s-o ia la 
stânga, când să se abată spre dreapta și când s-o ţină drept pe 
mijloc. Imbrăcată într-o rochiţă neagră și purtând pe cap o 
bonetă de aceeași culoare, de departe aducea mai curând a 
femeie bătrână decât a fetiță de doisprezece ani, iar bastonul de 
care nu se despărțea niciodată nu făcea decât să sporească 
impresia de persoană în vârstă. 

Numai chipul ei era tânăr, senin și fără riduri, iar ochii lipsiţi 
de lumină păreau adesea să vadă lucruri invizibile pentru alții. 

Era un copil singuratic. Orbirea o izolase de ceilalţi, ferecând- 
o într-o lume întunecată, din care știa că nu există scăpare. Și 
totuși, își accepta nenorocirea cu calm și resemnare, așa cum le 
accepta pe toate, socotindu-le daruri de la Dumnezeu, ale cărui 
căi îi rămâneau necunoscute, deși nu-i putea pune la îndoială 
înțelepciunea. 

La început îi fusese greu, dar când i se întâmplase tragedia 
era încă suficient de mică pentru a se adapta cu multă ușurință. 
Acum abia dacă își mai amintea cum arăta lumea văzută aievea 
cândva. Uitase cu desăvârșire să se mai bizuie pe ochii ei. În 
schimb, își ascuţise celelalte simţuri. Auzea sunete pe care alţii 
nu le sesizau, percepea în aerul sărat al mării miresme știute 
doar de ea și recunoștea florile și copacii numai după pipăit. 

Poteca pe care pășea astăzi era unul din drumurile ei 
preferate, șerpuind pe muchia falezei, sus deasupra mării. Aici 
bastonul devenea aproape inutil, întrucât fetița cunoștea poteca 
la fel de bine cum știa și că locuința părinţilor săi se găsește la 
câteva sute de metri spre sud. Işi număra pașii din obișnuinţă, 
iar ritmul ei de mers era invariabil același. Cărarea nu-i rezerva 
niciun fel de surprize. Și totuși, plimba în faţa ei bastonul cu vârf 
alb, mișcându-l dintr-o parte în cealaltă, ca pe un deget, 
încercând să depisteze un eventual obstacol ce i-ar fi putut bara 
calea. 


Vuietul mării îi răsuna în urechi și fetița în negru se opri o 
clipă, întorcându-se cu fața către larg. Undeva, în străfundurile 
memoriei, începu să prindă contur imaginea pescărușilor 
rotindu-se pe deasupra valurilor. Deodată, undeva în spate 
desluși alte sunete - pe care orice ureche în afară de-a ei le-ar fi 
confundat cu zgomotul valurilor ce se spărgeau de țărm. 

Erau râsete. 

Le auzise toată ziua și le cunoștea semnificaţia. 

Așadar, colegii ei de școală se plictisiseră de joacă, drept care 
un timp aveau să se distreze pe socoteala ei. 

La fel se întâmpla în fiecare toamnă. 

An de an, la început de vară, când se încheiau cursurile și 
copiii luau vacanţă, ea nu se mai aventura decât arareori mai 
departe de plajă și faleză, astfel încât copiii o dădeau uitării. Dar 
în septembrie redevenea pentru un timp ciudăţenia la care se 
zgâiau cu toţii, de care se minunau și despre care vorbeau între 
ei. 

Dar, mai presus de orice, fiinţa pe care o chinuiau. 

În prima zi de școală auzea șoaptele colegilor încă din clipa 
când intra în clasă, bâjbâind cu bastonul și încercând să se 
familiarizeze din nou cu treptele, cu coridorul, cu ușile și cu 
șirurile de bănci. Pe urmă sosea acel moment îngrozitor când 
profesoara o întreba unde dorea să se așeze, după care îi aranja 
pe toți elevii în funcţie de ea. 

Atunci începeau și necazurile. 

Niciodată nu durau prea mult. Într-o săptămână - uneori două 
- colegii uitau de ea, îndreptându-și atenţia spre alte lucruri mai 
interesante, însă paguba era deja produsă. Işi petrecea restul 
anului singură, venind și plecând de la școală neînsoţită de 
nimeni. 

Câteodată se mai întâmpla ca pentru o vreme să aibă 
companie. Când vreunul din copii își rupea un braţ sau un picior, 
atunci, pe parcursul celor câteva săptămâni până la 
însănătoșire, fetița avea pe cineva care să-i ţină de urât, cu care 
să mai schimbe o vorbă și care să se intereseze dintr-o dată de 
necazurile ei. Dar, deîndată ce copilul se făcea bine, rămânea 
iarăși singură. 

Acum când râsetele colegilor îi ajungeau la urechi, înțelese că 
de data asta se hotărâseră s-o urmărească până acasă, șușotind 
între ei ca într-o bună zi - lucru ce nu se întâmplase încă - să-i 


5 


pună un buștean de-a curmezișul potecii, să se convingă dacă 
era în stare să-l ocolească. 

Se strădui să nu ia în seamă hohotele batjocoritoare și să se 
concentreze numai asupra murmurului liniștitor al valurilor, dar 
râsetele din spatele ei deveneau tot mai puternice. In cele din 
urmă se întoarse să-i înfrunte. 

— Lăsaţi-mă în pace, le spuse încetișor. Vă rog. 

Niciun răspuns, numai o chicoteală undeva în dreapta. 
Răsuflând ușurată, porni spre miazăzi, înaintând încet spre casă. 
Atunci auzi un glas venind chiar din faţa ei. 

— Atenţie! E un bolovan pe cărare! 

Fetița se opri, bâjbâind cu bastonul pe potecă. Nu găsi nimic 
și făcu un pas înainte, după care rămase iar pe loc, încercând să 
se orienteze cu ajutorul bastonului. Tot nimic. Se lăsase trasă pe 
sfoară. 

Porni mai departe, dar același glas sosit din întuneric o 
avertiză că risca să se împiedice. Se opri din nou, pipăind 
cărarea cu ajutorul bastonului. 

De data asta, gestul ei declanșă o cascadă de hohote de râs. 
Înţelese că dăduse de necaz. 

Era înconjurată de patru copii care-și aleseseră cu grijă 
locurile, unul în faţă, altul în spate și ceilalți doi de câte o parte a 
fetiţei, împiedicând-o să părăsească poteca și s-o ia peste câmp 
spre drumul mare. 

Rămase neclintită, în așteptare. 

— Doar n-ai să stai acolo până-n ziua de apoi! o apostrofă 
unul din copii. Mai curând sau mai târziu tot va trebui să te 
urnești din loc - și-atunci o să te poticnești și-o să cazi în 
prăpastie! 

— Daţi-mi pace! îi rugă fetița. Aţi auzit? Daţi-mi pace! 

Vru să facă un pas, dar vocea o opri din nou, atenţionând-o pe 
un ton batjocoritor. 

— Nu pe-acolo! Te abaţi de la potecă! 

Nu se abătea de la potecă - era absolut convinsă. Dar cum să 
aibă certitudinea? Nu mai știa precis unde se găsește. Incepu să 
i se facă frică. 

Marea. Dacă și-ar fi dat seama cu precizie în ce parte se afla 
marea, atunci nu i-ar fi fost greu să determine în ce direcţie 
trebuia s-o ia. Se răsuci în loc, ascultând cu atenţie. De-ar fi 
suflat vântul, i-ar fi fost ușor. Dar nu se simţea nicio adiere, 


6 


astfel că foșnetul valurilor părea că vine de pretutindeni, 
împletindu-se cu râsetele copiilor care-o chinuiau și derutând-o. 

Trebuia să încerce. Câtă vreme rămânea pe loc, ascultându-i 
și lăsându-i să-și bată joc de ea, copiii nu se vor clinti de acolo, 
distrându-se de minune cu noul joc pe care-l descoperiseră. 

Să nu-i ia în seamă! 

Asta trebuia să facă. Pur și simplu, să nu le acorde nicio 
atenție. 

Bastonul descrise un semicerc în faţa ei, apoi încă unul. Nervii 
din buricele degetelor ghiceau netezimea potecii și denivelările 
din punctul unde se sfârșea cărarea și începea câmpul. 

Fetița se hotărî și-și urmă drumul. 

În aceeași clipă se dezlănţuiră ţipete. 

— Atenţie! E un bolovan înaintea ta! 

— Ai greșit direcţia! Dacă vrei s-ajungi acasă, fă cale-ntoarsă! 

— Nu pe-acolo! Ai să cazi de pe stânci! 

— Și ce dacă? Oricum n-o să știe ce i s-a întâmplat! 

— Pune-i ceva în drum! Să vedem dacă-și dă seama ce e! 

Fetița nu le dădu atenţie, ci continuă să pășească pe cărare, 
pipăind cu bastonul, ca să se asigure că apucase pe drumul bun. 
În jurul ei, vocile fără trup nu încetau s-o urmărească, 
răutăcioase și provocatoare. Ea își impuse să nu le răspundă, 
repetându-și că în curând se vor plictisi și vor renunța s-o mai 
strige, lăsând-o în pace. 

Apoi unul dintre glasuri - cel al unui băiat - îi aduse moartea-n 
suflet. 

— Mai bine nici nu te-ai duce acasă! Poate că maică-ta are 
musafiri! 

Fetița îngheță. Se opri și ridică bastonul, care începu să 
tremure nesigur în aer. 

— Să nu spui asta, zise ea cu o voce joasă. Să nu mai spui 
asta niciodată! 

Râsul încetă și fata se întrebă dacă nu cumva copiii plecaseră. 

Însă erau tot acolo. Râsetele lor începură să devină din ce în 
ce mai veninoase. 

— Te duci acasă, la târfa de maică-ta! 

— Hai, grăbește-te, poate că te învaţă și pe tine meserie! 

— Maică-mea zice c-ar trebui alungată din oraș! 

— Taică-meu a zis că, dacă o să aibă doi dolari de cheltuială, 
o să treacă pe la voi pe-acasă! 


— Încetaţi! ţipă fetiţa. Nu mai vorbiţi așa! Nu-i adevărat! 

Brusc, ridică bastonul cu amândouă mâinile, începând să-l 
agite în toate părţile. In timp ce biciuia zadarnic aerul, râsetele 
și insultele copiilor se întețiră. 

— Maică-ta e o târfă! 

— Lui taică-tău puţin îi pasă! 

— Cică toți banii îi ia el! 

— Când fac și io șaișpe ani, pot să vin la maică-ta? 

Cu rochia neagră învolburându-se în jurul trupului și cu 
panglicile fluturând în vânt, fetița începu să pășească în direcţia 
din care se auzeau glasurile, mânuind bastonul prin aer, în 
dorinţa de a-i face pe copii să tacă. Se poticni, gata să cadă, dar 
își recăpătă echilibrul. De jur-împrejur, îi răsunau în urechi vocile 
copiilor, care între timp uitaseră de infirmitatea fiicei, preocupaţi 
de păcatele mamei. 

Dar nu era adevărat. 

Știa că nu era adevărat. Mama ei n-ar fi fost în stare să comită 
faptele de care o învinuiau copiii. De ce vorbeau așa? De ce-o 
urau? De ce-i urau pe mamica și pe tăticul ei? 

Bastonul vâjâia tot mai aprig, șfichiuind zadarnic aerul, în 
timp ce copiii se fereau din calea lui, râzând din ce în ce mai 
tare de victima lipsită de vedere, care lovea în gol, neajutorată, 
neputând nici să se apere și nici să fugă. 

Incepură să se apropie de ea, împresurând-o din toate părţile, 
în vreme ce fetița mergea de-a îndărătelea, cu bastonul întins în 
faţă, ca pentru a-i ţine la distanţă. 

Simţi sub tălpi pământ neted și înțelese că ajunsese din nou 
pe potecă. Incercă să se răsucească în loc, dar, fără ajutorul 
bastonului, nu avea nici cea mai mică idee încotro s-o apuce. 

Cei patru copii se apropiară și mai mult, adresându-i vorbe tot 
mai usturătoare, batjocorind-o cu și mai mare cruzime și 
amuzându-se grozav pe socoteala ei! 

Fetița continuă să se tragă înapoi din calea lor. 

Deodată simţi ceva sub talpa dreaptă. O piatră. Ridică 
piciorul, dar în același moment piatra se rostogoli la vale. 
Neștiind ce se întâmplase, călcă din nou în același loc unde 
pusese piciorul mai înainte. 

Numai că talpa ei nu mai întâlni nimic. 

Abia în ultima fracțiune de secundă înțelese unde se afla. 


Se clătină câteva clipe pe buza prăpastiei, cu trăsăturile 
împietrite de o spaimă fără seamăn. 

Bastonul împunse cu deznădejde aerul, încercând să 
descopere un punct de sprijin. 

Işi pierdu echilibrul și, simțind că se prăbușește, dădu drumul 
bastonului, care căzu pe potecă. Cei patru copii se uitară unul la 
altul câteva momente, apoi privirea lor lunecă spre bastonul 
rămas pe cărare. La început, nimeni nu îndrăzni să schițeze vreo 
mișcare. Pe urmă, cel mai mare dintre ei făcu un pas înainte, 
apucând bastonul și azvârlindu-l în mare. În ce-i privea pe ei, 
fetița pur și simplu dispăruse... 

e 

Ştia ce se petrece, știa că va muri. Avea impresia că timpul își 
încetinise cursul. Auzea foșnetul suind înspre ea, din ce în ce 
mai aproape. Îi era sortit să moară! De ce? Cu ce greșise? Cu ce 
greșise mama ei? Așa ceva n-ar fi trebuit să se întâmple. 

Vuietul din urechile fetiţei nu mai era cel al valurilor, în locul 
mării, auzea glasurile copiilor batjocorind-o, ţipând la ea, 
înfigându-i-se în creier și torturând-o cu puterea unei obsesii. 

Pentru prima oară de când era pe lume, simţi ce înseamnă 
furia. Totul era o mare nedreptate. N-ar fi trebuit să fie oarbă. N- 
ar fi trebuit să fie silită să asculte vorbele lor otrăvite. Ar fi 
trebuit să poată vedea totul cu ochii ei. 

Să vadă și să-și facă dreptate. 

Să se răzbune. 

Pe măsură ce se rostogolea înspre mare, furia îi creștea. În 
clipa când o înghiţiră apele, uită ce i se întâmplase și că viața ei 
luase sfârșit. 

Tot ce mai trăia în ea era furia. 

Furia și ura... 


e CARTEA ÎNTÂI e 
PARADISE POINT 


10 


e Capitolul 1 


Familia Pendleton sosi la Paradise Point într-o zi de august cu 
soare strălucitor. Trecând încet cu mașina prin sat, toţi trei se 
treziră privindu-l cu alţi ochi. Până atunci, îl socotiseră 
întotdeauna un cătun frumos și atâta tot, dar acum acest loc 
însemna pentru ei acasă. June Pendleton își rotea de jur- 
împrejur ochii albaștri, sticlind de curiozitate, mai preocupată să 
descopere magazinul universal și farmacia, decât să admire 
faţada restaurată cu grijă a hanului sau colonadele din jurul 
pieţei publice. 

Paradise Point își merita numele. Orice turist ocazional ar fi 
considerat că principala rațiune de existenţă a satului era 
decorul natural în care se situa: cocoţat undeva deasupra 
Atlanticului, pe una din cele două faleze identice care 
adăposteau un mic golf. Prea înghesuit spre a servi drept radă și 
altor ambarcaţiuni decât cele câteva lotci ancorate aici, 
golfulețul era aproape complet despărțit de mare. Limbile de 
uscat care-l străjuiau îl înconjurau ca niște braţe posesive chiar 
până unde începea pădurea, singura sa legătură cu oceanul 
fiind o fâșie de apă învolburată. Câtă vreme se găsiseră oameni 
care să privească valurile spumegânde din Strâmtoarea 
Diavolului, existase și la Point o așezare oarecare. 

Cea de acum veghea asupra golfului și mării de aproape două 
sute de ani și, prin acordul tacit al tuturor locuitorilor săi, 
continua să rămână un sat. Aici nu exista nicio industrie demnă 
de acest nume, nicio flotă de pescuit, ci doar vreo câteva ferme, 
care cultivau pământul smuls din întinderea pădurii. Și totuși, 
Paradise Point supravieţuia, asigurându-și traiul zilnic prin 
aceleași mijloace misterioase ca multe sate anonime de prin 
alte colţuri ale lumii. Modesta sa rețea de servicii rezista 
îndeosebi graţie turiștilor din sezonul de vară, care dădeau 
năvală în fiecare an, dornici să-și încânte ochii cu priveliștea de 
aici și să „evadeze departe de lume”. In sat locuiau și o mână de 
artiști și artizani, câștigându-și existența din vânzarea de 
cuverturi, mocasini, ceramică, statuete și picturi - obiecte ce 


11 


umpleau banchetele și portbagajele celor ce nu avuseseră 
norocul de-a se naște pe aceste meleaguri. 

Doctorul Calvin Pendleton și soţia sa urmau să se stabilească 
în Paradise Point - fapt pentru care se socoteau favorizați de 
soartă. La fel gândea și fiica lor, Michelle. 

Asta nu însemna că plănuiseră vreodată să se mute în 
Paradise Point. Dimpotrivă, până în urmă cu câteva luni, nici 
unuia dintre ei nu-i trecuse prin minte că ar putea locui în altă 
parte decât la Boston. Pentru familia Pendleton, Paradise Point 
fusese doar o atracţie turistică la nord-est de metropolă, la 
câteva ore de mers cu mașina - o zonă încântătoare, unde să-și 
petreacă din când în când câte o după-amiază de vară: Cal se 
relaxa, June picta, iar Michelle își petrecea timpul plimbându-se 
prin pădure sau pe țărmul oceanului. Spre seară se întorceau la 
Boston, reluându-și viața ordonată de zi cu zi. 

Numai că existenţa lor se abătuse de la rutina zilnică. 

În momentul acela coti la dreapta, pe drumul ce pornea din 
piaţa publică și ieșea din sat, ocolind golful și ducând spre noul 
lor domiciliu. Cal văzu mai mulţi oameni privind mașina, apoi 
zâmbind dintr-o dată și făcându-le semn cu mâna. 

— Se pare că suntem așteptați, remarcă el. 

June se mișcă greoi pe scaunul din dreapta. Era gravidă în 
luna a noua și avea senzaţia că sarcina nu se va mai sfârși 
niciodată. 

— S-a zis cu anonimatul din marele oraș, zise ea. Presupun că 
doctorul Carson a și pregătit standul de expoziţie! în onoarea 
noastră. 

— Ce-i aia un stand de expoziţie? întrebă Michelle, care stătea 
pe bancheta din spate. 

În vârstă de doisprezece ani, fetiţa se deosebea complet de 
părinţii ei - amândoi blonzi, cu ochi albaștri și cu trăsături de o 
frumuseţe nordică. Dimpotrivă, Michelle era negricioasă, cu 
părul castaniu-închis, aproape negru, și cu niște ochi căprui, 
puţin oblici, care-i dădeau un aer ștrengăresc. Se aplecase 
înainte, cu braţele sprijinite pe spătarul scaunului din față, cu 
părul strălucitor revărsat pe umeri, sorbind din ochi cele mai 
neînsemnate detalii ale priveliștii din Paradise Point. Câtă 
deosebire faţă de Boston, își zise ea. Și cât de minunat era totul! 


1 În original welcome waggon: stand prezentând noilor veniţi diverse informaţii despre 
o comunitate, precum și suveniruri sau eșantioane ale unor produse locale. (n.t.). 


12 


June se răsuci, vrând să-și privească fiica, însă efortul se 
dovedi prea mare pentru trupul ei deformat. Se lăsă din nou pe 
spătarul scaunului, cugetând cât era de dificil să explici cuiva 
vechiul obicei al micilor așezări de a-și întâmpina vizitatorii cu 
un stand de expoziţie. In orice caz, unui copil de doisprezece ani 
i-ar fi fost greu să înţeleagă. Cum tocmai treceau pe lângă 
școala din Paradise Point, își puse mâna peste cea a fetiţei și o 
întrebă: 

— Nu prea seamănă cu Harrison, așa-i? 

Michelle își aţinti privirea asupra clădirii mici și albe, acoperite 
cu șindrilă, care se înălța în mijlocul unui teren de joacă unde 
creștea iarbă. Pe mutrișoara ei de spiriduș se citea încântarea. 

— Intotdeauna am crezut că nu există decât terenuri de joacă 
asfaltate, zise fetița. Pe urmă, copacii! Poţi să te așezi la umbra 
lor cât timp îţi iei gustarea! 

Ajuns în dreptul celei de-a doua case de lângă școală, Cal 
apăsă pe frână, gata să oprească. 

— Ce părere aveţi, să trec să-l salut pe Carson? întrebă el cu 
voce tare. 

— Aici e dispensarul? se interesă Michelle pe un ton din care 
se ghicea limpede că amănuntul nu-i făcea nicio impresie. 

— Mă rog, nu-i prea mare în comparaţie cu Boston General, 
vorbi Cal, apoi adăugă abia șoptit: Poate că totuși acesta-i locul 
potrivit pentru mine. 

June îi aruncă o privire fugară, după care se întinse și-l 
strânse de mână. 

— E exact ceea ce-ţi trebuie, îl asigură ea. 

Mașina se opri și cei trei Pendletoni rămaseră cu ochii la 
clădirea cu un singur nivel - numai cu puţin mai răsărită decât o 
căsuță oarecare - unde se afla sediul dispensarului din Paradise 
Point. Pe firma de la intrare, ștearsă de vreme, abia se deslușea 
numele Josiah Carson. In schimb se citea clar cel al lui Cal, pictat 
cu litere mari și negre. 

— Poate că n-ar fi rău să intru o clipă, doar cât să-i spun că 
am ajuns cu bine, își dădu cu părerea Cal. 

Tocmai se pregătea să coboare din mașină, când îl opri glasul 
soţiei sale, June. 

— Nu vrei să te duci mai târziu? Camionul cu lucrurile noastre 
probabil că a tras deja în faţa casei. Avem o groază de treburi 


13 


de făcut. De altfel, doctorul Carson nici nu se așteaptă să treci 
pe la el. Cel puţin, nu astăzi. 

„Are dreptate”, își zise Cal, simțind totuși o oarecare mustrare 
de conștiință. _ 

Îi datora mult lui Carson. Dar și a doua zi era bine. Închise 
portiera și apăsă pe ambreiaj. În câteva secunde, dispensarul 
dispăru din vedere și satul rămase în urma lor. Ajunseră pe 
drumul care ocolea golful, mergând paralel cu ţărmul. 

June se destinse. Măcar reușise să amâne pe a doua zi 
reîntâlnirea cu bătrânul doctor, devenit dintr-o dată o forță atât 
de redutabilă în viața ei - deși nici nu-l simpatiza și nici nu-i 
inspira încredere! Între Cal și Josiah Carson se înfiripase o relaţie 
ce părea să devină tot mai strânsă de la o zi la alta. June ar fi 
vrut să înțeleagă mai bine în ce consta legătura dintre ei, însă 
singurul lucru pe care îl știa era că totul pornise de la băiatul 
acela. 

Băiatul care murise. 

Își alungă cu hotărâre gândul. De acum încolo nu se va mai 
preocupa decât de Paradise Point. 

Drumul era frumos: de o parte se înălţau păduri dese, de 
cealaltă se întindea o fâșie de iarbă, cu ferigi din loc în loc, iar 
dincolo de ea stâncile abrupte se prăvăleau drept în mare, 
înspre micul golf de dedesubt. 

— Aceea-i casa noastră? întrebă Michelle. 

În zare se ivise silueta unei case, profilată pe peisajul 
înconjurător. Acoperișul cu mansardă și terasa se desenau 
limpede pe cerul albastru și senin. 

— Întocmai! îi răspunse June. Ei, ce părere ai? 

— De departe arată grozav! Dar cum e pe dinăuntru? 

— Cam tot la fel ca și pe afară, chicoti Cal. Ai să vezi c-o să-ţi 
placă. 

În timp ce se apropiau de casa în care urmau să locuiască de- 
acum încolo, Michelle își tot plimba privirea asupra peisajului. 
Era încântător, dar oarecum straniu. li venea greu să-și 
imagineze ce însemna să trăiești în asemenea pustietate. Intre 
Pendletoni și vecinii lor nu se mai ridica un simplu perete de 
apartament, casa cea mai apropiată găsindu-se la un sfert de 
milă distanță. Michelle constată cu interes că pe această 
suprafaţă se întindea un cimitir. Un cimitir adevărat, vechi și 
părăsit. Michelle îi arătă mamei sale mormintele pe lângă care 


14 


treceau. June le privi curioasă, apoi îl întrebă pe Cal dacă știuse 
de existența lor. El ridică din umeri. 

— Josiah mi-a spus să terenul aparţine familiei sale, care însă 
nu-l mai folosește. Mai curând aș crede că e/e cel care nu 
intenţionează să-l valorifice. Zice că vrea să fie înmormântat în 
Florida și că puţin îi pasă dacă nu va mai vedea în vecii vecilor 
Paradise Point. 

June nu-și putu stăpâni râsul. 

— Asta spune acum. Stai să vezi cum o să fie când o să 
ajungă în Florida. Pun prinsoare pe ce vrei c-o să se întoarcă val- 
vârtej aici. 

— Ca să-și ia înapoi clientela și casa? Nu, nu, sunt convins că 
dorește să plece din sat. 

Tăcu o clipă, apoi adăugă: 

— Am impresia că accidentul acela l-a zguduit mai mult decât 
lasă să se vadă. 

Râsul lui June se topi. 

— Cu toţii am fost zguduiţi, nu? murmură ea. Nici măcar nu-l 
cunoșteam pe pustiul care a murit. Și totuși, iată-ne aici. Nu vi 
se pare ciudat? 

Cal nu răspunse. 

Noua lor reședință era, de fapt, vechea casă a lui Carson. 

Noua lui viață însemna o continuare a existenţei duse de 
Carson. 

Cine fugea și de ce anume? se întrebă Cal în sinea sa. 

In clipa când mașina opri în faţa casei, Michelle sări jos, 
privind admirativ fațada decorată în stil victorian, fără să-i pese 
de zugrăveala scorojită ori de lemnăria roasă de vreme, ce 
dădea construcţiei un aer straniu și prevestitor de rău. 

— Mi se pare că visez, șopti ea. Chiar vom locui în ea? 

Cal veni lângă fiica sa și-i înconjură umerii cu braţul, într-o 
pornire afectuoasă. 

— Îți place, prinţeso? 

— Dacă-mi place? Cui nu i-ar plăcea o asemenea casă? Parc- 
ar fi o poză dintr-o carte cu povești. 

— Vrei să spui că arată ca locuinţa lui Charles Addams, o 
corectă June, coborând și ea din mașină. 

Măsură cu privirea acoperișul înalt al clădirii cu trei caturi și 
clătină din cap. 

— Am vaga bănuială că acolo sus ar putea fi și lilieci. 


15 


Michelle se încruntă spre ea. 

— Dacă nu-ţi place, de ce-am mai cumpărat-o? 

— N-am zis că nu-mi place, se grăbi să-i răspundă June. Află 
că-mi place, și încă foarte mult. Trebuie totuși să recunoști că e 
cu totul altceva decât fosta noastră vilă din Boston. Sper că am 
luat o hotărâre înţeleaptă, conchise ea, după o scurtă pauză. 

— Cum să nu! sări Michelle. Eu sunt sigură de asta! 

Lăsându-și părinţii lângă mașină, alergă spre verandă și 
dispăru înăuntru pe ușa din față. Cal întinse brațul, prinzându-și 
soția de mână. 

— Totul va fi bine, zise el, dând pentru prima oară glas 
temerilor pe care le nutriseră amândoi în legătură cu mutarea. 
Hai, vino să aruncăm o privire. 

Cumpăraseră casa gata mobilată și căzuseră îndată de acord 
să nu vândă mobilierul, renunțând mai degrabă la cel adus de 
ei. Alcătuit din piese simple și joase, acesta se potrivise perfect 
cu apartamentul lor din Boston, însă simţul estetic al lui June 
aprecia că nu mergea deloc cu tavanul înalt și decoraţiunile 
sofisticate de arhitectură victoriană. Impreună cu Cal, decisese 
că schimbarea modului lor de viaţă implica și o modificare a 
gustului artistic. Așadar, amândoi explorară casa, întrebându-se 
cât va dura până ce se vor obişnui cu noua locuinţă. 

Camera de zi, în care se ajungea din micul hol de la intrare, 
aflat în dreapta ușii principale, era plină de cutii conţinând 
„Viaţa” lor de dinainte. De la prima privire, June începu să se 
îndoiască de înțelepciunea hotărârii pe care o luaseră, dar Cal - 
care-i ghicise gândul - o îndemnă să se destindă, asigurând-o că 
Michelle și cu el se vor apuca să despacheteze. Tot ce avea de 
făcut June era să le spună unde să așeze lucrurile. Ea zâmbi, 
răsuflând ușurată, după care intrară cu toţii în sufragerie. 

— Oare ce naiba o să punem în toate dulapurile astea pentru 
porţelanuri? întrebă June, fără a aștepta neapărat un răspuns. 

— Cum ce? Porţelanuri! replică prompt Cal. Se zice că 
obiectele personale tind să ocupe tot spaţiul în care locuim. 
Acum avem ocazia să aflăm dacă-i așa sau nu. Chiar va trebui 
să mâncăm aici? 

Remarcând privirea tragică din ochii soțului la vederea mesei 
sobre, cu douăsprezece scaune, June izbucni în râs. 

— M-am și gândit cum o să facem. Vom transforma cămara 
într-o sufragerie intimă. 


16 


Îl apucă de mână pe Cal, trăgându-l după ea pe ușa batantă. 
El clătină din cap. 

— Nu pricep cum dracu' puteau unii să trăiască astfel. E de-a 
dreptul indecent. 

Cămara, prevăzută cu chiuvetă și frigider, era mai 
încăpătoare decât sufrageria lor din Boston. 

— Cu atât mai indecent cu cât casa asta a fost construită de 
un preot, zâmbi ironic June. 

Cal ridică uimit din sprâncene. 

— Cine ţi-a spus asta? 

— Cum cine? Doctorul Carson, cine altul? 

Și, înainte ca soțul ei să apuce să deschidă gura, June dispăru 
în bucătărie. Pe loc hotărî că aici va fi încăperea în care vor 
locui. 

Era o cameră extrem de spațioasă, prevăzută cu un șemineu 
ce ocupa o întreagă latură a sa, două plite și un frigider 
încastrat în perete, care fusese scos din funcţiune cu ani în 
urmă. Când le arătase casa, Josiah Carson le sugerase să 
renunţe la el cu totul, însă Cal își făcuse socoteala că în vechiul 
frigider își putea aranja o pivniţă de vinuri pe cinste, perfect 
izolată termic, mai ales că ar fi fost mult prea costisitor să 
folosească acest spaţiu în scopul pentru care fusese construit 
iniţial. 

June se apropie de chiuvetă și încercă robinetul. Teava gâlgâi 
câteva secunde, apoi pufni de vreo două ori, după care din ea 
ţâșni un jet de apă limpede și fără miros de clor. 

— Excelent, murmură ea. 

Privirea îi lunecă spre fereastră și chipul i se destinse într-un 
zâmbet. 

Afară, la vreo treizeci de metri depărtare, se zărea o veche 
construcţie din cărămidă, cu acoperiș de ardezie, ce slujise 
cândva drept magazie pentru unelte de grădinărit. Acesta 
fusese și motivul pentru care June socotise casa exact pe gustul 
lor. Încă din prima clipă, intuise că acolo își putea amenaja un 
atelier unde să petreacă ore încântătoare în fața șevaletului, 
încercând să ajungă la un stil propriu - lucru pe care nu reușise 
niciodată să-l realizeze în Boston. 

Observându-i zâmbetul, Cal îi ghici gândul și de astădată. 

— la să vedem, murmură el visător, dându-și deoparte câteva 
șuvițe răzlețe de pe frunte. Va să zică, urmează să transformăm 


17 


cămara în sufragerie și magazia în studio de pictură. Păi atunci, 
de ce n-aș preschimba și hambarul în atelier, ori chiar biroul în 
sală de operaţii? Pe urmă... g 

— Uf, termină odată! exclamă June. lți făgăduiesc că mă voi 
ocupa eu însămi de atelier, la fel ca și de cea mai mare parte a 
lucrurilor din cămară. Tot ce-ţi rămâne de făcut e să desfaci 
bagajele și să-ţi iei în primire slujba de doctor de ţară! 

— Pe cuvântul tău? 

— Pe cuvântul meu, șopti June, lăsându-se strânsă în brațe și 
ghemuindu-se la pieptul lui. Totul va fi bine. Nu am nicio 
îndoială. 

În sinea ei, tare și-ar fi dorit să creadă ce spunea. 

Cal își sărută soţia, odihnindu-și o clipă palma pe pântecele ei 
tuguiat. Degetele sale prinseră o mișcare a pruncului dinăuntru. 

— Mai bine am sui la etaj, să chibzuim unde va fi camera 
copilului. Se pare că puiul nostru de om e pe cale să-și facă 
intrarea în lume. 

— Mai durează cel puţin șase săptămâni, răspunse June. 

Totuși, își urmă bucuroasă soțul pe scări, nerăbdătoare să 
aleagă încăperea unde avea să aranjeze camera bebelușului. 

Din nou cuvântul „schimbare”, îşi zise ea. Am impresia că 
pentru noi acest an e anul schimbărilor. 

O găsiră pe Michelle la etajul doi, în dormitorul de pe colț, de 
unde se deschidea o priveliște asupra întregului golf, de la 
Strâmtoarea Diavolului până la oceanul de la poalele falezei. 
Spre nord-est se deslușea satul West Point, cu turlele celor trei 
bisericuțe ale sale aţintite înspre cer și cu căsuțele albe, 
înghesuite toate la un loc, de parcă ar fi încercat să se apere 
unele pe altele de furia neostoită a apelor din jur. June și Cal se 
alăturară fiicei lor și, pentru câteva clipe, toţi trei rămaseră 
împreună, cercetând cu privirea noul decor în care urmau să-și 
ducă existenţa. Ținându-se strâns în brațe, petrecură un lung 
răgaz de tihnă și intimitate, așa cum nu mai cunoscuseră de 
mult. Prima care se trezi la realitate fu June. 

— Ne-am gândit că aici am putea amenaja camera 
bebelușului, zise ea cu un glas nesigur. 

Michelle se întoarse către părinţii săi, cu un aer absent, parcă 
ieșită din transă. 

— O, nu, protestă ea. Vreau să fie odăița mea. Vă rog! 


18 


— Bine, dar pe partea cealaltă a casei există camere mult mai 
mari! obiectă June. Asta-i atât de mică... 

— Nici nu-mi trebuie altceva decât pătuțul meu și un scaun, 
insistă Michelle. Zău așa, lăsaţi-mă să rămân aici. As fi în stare 
să stau ore întregi la fereastră, cu ochii la priveliștea de afară. 

June și Cal se sfătuiră din priviri. Amândoi șovăiau, negăsind 
niciun motiv rezonabil pentru care să refuze rugămintea fetei. În 
momentul când Michelle se duse către dulăpiorul din perete, 
dilema se rezolvă de la sine. Fetiţa întinse mâna și scotoci prin 
fundul raftului. 

— la te uită ce-am găsit! exclamă ea triumfătoare. Puteam să 
jur că-i ceva în dulapul ăsta! Am avut dreptate! Priviţi! 

Michelle ţinea în mână o păpușă veche și prăfuită, cu 
fețișoara de porțelan încadrată de zulufi aproape la fel de negri 
ca ai ei și purtând pe cap o boneţică de dantelă. Rochiţa 
cenușie, decolorată și ruptă fusese cândva învoaltă și bufantă. 
Păpușa avea în picioare o pereche de pantofiori minusculi, din 
piele crăpată și scorojită de vreme. June și Cal o priviră cu ochii 
mari de uimire. 

— De unde să fi apărut? se miră June cu voce tare. 

— Pun prinsoare că se află aici de secole, răspunse Michelle. 
Probabil că odinioară a aparţinut unei fetițe care locuia chiar în 
camera asta. Acum poate fi a mea? Vă rog! 

— Ce anume, păpușa sau camera? întrebă Cal. 

— Și una și alta, insistă Michelle, convinsă că părinţii ei erau 
pe cale să cedeze. 

— De ce nu? vorbi Cal. Oricum, cred c-am face mai bine să 
pregătim odaia bebelușului chiar lângă a noastră. Eventual, vom 
renunţa la unul din cabinetele de toaletă, adăugă el, furișând o 
privire amuzată către June. 

Luă păpușa de la Michelle și o studie cu luare-aminte. 

— Seamănă cu tine, remarcă el. Aceiași ochi căprui și același 
păr castaniu. Ba chiar și aceeași rochiță neîngrijită și murdară! 

Michelle îi smulse păpușa din mână și scoase limba în direcţia 
lui. 

— E vina voastră că port rochiţe ponosite! Dacă știaţi că nu 
puteţi avea grijă de mine, trebuia să mă lăsaţi la orfelinat! 

— Michelle! se îngrozi June. Cum poţi să spui așa ceva? Nu te- 
am luat de la orfelinat... 


19 


De-abia când soțul și fetița izbucniră în râs înţelese că fusese 
o glumă și zâmbi la rândul ei. În aceeași clipă, simţi mișcarea 
fătului din pântecele ei și se întrebă ce se va întâmpla când va 
veni pe lume bebelușul. Timp de atâţia ani, Michelle fusese 
singurul lor copil! Cum va primi ea ideea de-a avea un frăţior 
sau o surioară? Nu cumva se va simţi neglijată? June își aminti 
tot ce citise în ultima vreme despre rivalitatea dintre frați. Dar 
dacă Michelle va începe să-l urască pe bebeluș? June se strădui 
să-și alunge din minte acest gând. Privirea ei poposi pe valurile 
oceanului, așa cum se vedea dincolo de fereastră, luminat de 
razele aurii ale soarelui și cu pescărușii rotindu-se deasupra 
apei. Sub impulsul momentului, își propuse să stea cât mai mult 
la soare. La urma urmei, vara nu va dura o veșnicie. Se apropia 
toamna, după care avea să vină iarna. Deocamdată însă, în aer 
plutea o căldură plăcută. Brusc se decise și, lăsându-i pe Cal și 
Michelle să înceapă despachetatul, se duse să exploreze viitorul 
atelier. 

e 

Tatăl și fiica se grăbeau pe cât posibil, însă vraful de cutii 
părea să nu se mai sfârșească. 

— Vrei să te odihnești puţin, prinţeso? o întrebă Cal într-un 
târziu. Vezi că-n frigider sunt vreo două sticle de Coca-Cola. 

Michelle puse imediat jos cutia pe care se lupta s-o ducă în 
braţe și o luă înaintea tatălui său, străbătând sufrageria, apoi 
cămara și oprindu-se în bucătărie. Aici se trânti pe un scaun și 
râse veselă, arătându-și dinţișorii. 

— Auzi colo! O cămară! Oare când doctorul Carson locuia aici, 
avea și majordom? 

— Nu cred, răspunse Cal, destupând cu pricepere două sticle 
și întinzându-i una fetiţei. Mie mi se pare că locuia de unul 
singur. 

Michelle făcu ochii mari. 

— Zău? Numai cât mă gândesc și mi se face pielea de găină. 

— Ai și ajuns să te înspăimânte casa asta? 

Michelle ghici din tonul lui că voise doar s-o necăjească, așa 
că-i răspunse cu un zâmbet. 

— Incă nu. Doar dacă la noapte nu se furișează cineva în 
camera mea... 

Ochii îi lunecară spre fereastră și timp de câteva secunde 
rămase tăcută. 


20 


— Te gândești la ceva anume, prinţeso? o întrebă el. 

Michelle dădu din cap, apoi se întoarse către Cal cu o privire 
gravă, cu mult mai matură decât anii pe care îi avea. 

— Mă bucur c-am venit aici, tati! zise ea într-un târziu. Tare-aș 
vrea să nu mai fii nefericit. 

— Dar n-am fost nefericit... începu Cal, însă Michelle nu-l lăsă 
să-și ducă fraza până la capăt. 

— Ba da, ai fost! insistă ea. Am știut întotdeauna. Într-un 
timp, credeam că nu vii acasă de la spital fiindcă ești supărat pe 
mine. 

— Eram ocupat... 

Ea îl întrerupse din nou. 

— Pe urmă ai început să treci pe acasă, însă continuai să fii 
nefericit. De-abia când am hotărât să ne mutăm aici ţi-ai mai 
descreţit fruntea. Nu-ţi plăcea să stai la Boston? 

— Nu-i vorba de Boston, răspunse Cal, neștiind dacă era bine 
să-i explice fiicei sale ce se întâmplase. 

O fracțiune de secundă, îi veni din nou în minte chipul 
băiețașului care murise, dar făcu un efort să alunge amintirea. 

— Cred că eu eram de vină. Nici... nici nu pot să-ți explic... 

Brusc, îi surâse larg. 

— Probabil pentru că ţin mult să-i cunosc pe oamenii pe care-i 
tratez. 

Michelle chibzui adânc la cele auzite, apoi încuviinţă din cap. 

— Inţeleg ce vrei să spui. Boston General era un spital cam 
straniu. 

— Straniu? Cum adică? 

— Păi... Mereu mi se părea că nimeni nu știe cine suntem. 
Odată am venit cu mama la spital și cei de acolo habar n-aveau 
că suntem familia ta. Tinerica aia de la poartă ne întreba de 
fiecare dată ce căutam la tine. Aș fi zis că după atâţia ani era 
cazul să ne recunoască... 

Tăcu și se uită la tatăl ei, întrebându-se dacă el pricepea ce 
anume o supărase. 

Cal o aprobă din cap. 

— Așa e! spuse el, răsuflând ușurat fiindcă nu era nevoit să-i 
destăinuie adevărul. Ai perfectă dreptate. La fel se întâmpla și 
cu oamenii pe care îi examinam. După trei zile nu mai știam 
cine sunt. Dacă tot m-am făcut doctor, e cazul să-i cunosc și eu 
pe cei pe care-i vindec. 


21 


Îi zâmbi fetiţei, decis să schimbe subiectul. 

— Dar tu? Ție-ţi pare rău? 

— Să-mi pară rău? De ce? întrebă Michelle. 

— C-ai venit aici. Că ţi-ai lăsat prietenii. Că ai plecat la altă 
școală. Mă rog, fel și fel de lucruri pentru care se frământă 
fetitele de vârsta ta. 

Michelle sorbi o înghiţitură din sticla de Coca-Cola, apoi își roti 
privirea prin bucătărie. 

— Harrison nici nu era o școală prea grozavă, declară ea în 
cele din urmă. Cea din Paradise Point e mult mai frumoasă. 

— Și mai mică, sublinie Cal. 

— Probabil că nici copiii de aici nu distrug băncile și pereții ca 
cei din Boston, adăugă fetița. Cât despre prietene, și-așa la anul 
ar fi trebuit să-mi schimb colegii, nu? 

Cal o privi surprins. 

— Cum adică? 

Michelle își aţinti ochii spre sticlă, cu un aer vinovat. 

— Te-am auzit stând de vorbă cu mami. Chiar voiaţi să mă 
trimiteţi la un internat? 

— De fapt, n-am luat nicio hotărâre... începu Cal, nu prea 
convins. 

Remarcând însă căutarea din ochii ei, renunţă s-o mai mintă. 

— Ne-am gândit că ar fi fost mai bine pentru tine, zise el. Nu 
mai puteai rămâne la Harrison. Chiar tu mi-ai spus că nu vă prea 
omorâţi cu cartea. Oricum, nu era vorba despre un internat. Ai fi 
venit acasă în fiecare zi. 

— Tot aici e mai bine, declară Michelle. O să mă împrietenesc 
cu copiii, iar la anul nu va mai fi nevoie să-mi schimb colegii. 
Adevărat? 

În ochii ei se aprinsese un licăr de teamă, așa că taică-său se 
grăbi s-o liniștească. 

— Bineînţeles! Afară de cazul când nu-ţi va plăcea școala 
asta. Dacă stau să mă gândesc, ar fi de preferat s-o accepţi așa 
cum este, fiindcă nu cred că mi-aş putea permite să te ţin într-o 
școală particulară numai cu câștigul meu de aici. Vreau să fii 
fericită, prinţeso. Pentru mine, asta contează enorm. 

Michelle râse, risipind gravitatea momentului. 

— Cum să nu fiu fericită? Toate prietenele mele ar da oricât 
să locuiască în Paradise Point, unde avem oceanul, pădurea și o 
casă minunată. Ce mi-aș putea dori mai mult? 


22 


Într-o pornire de afecţiune, Michelle se aruncă de gâtul tatălui 
ei și-l sărută. 

— Te iubesc, tăticule! Zău că te iubesc! 

— Și eu te iubesc, prinţeso! răspunse Cal, cu lacrimi de 
duioșie în ochi. Și eu te iubesc! 

Apoi se desprinse din îmbrăţișare, ridicându-se de pe scaun. 

— Și-acum la treabă! Hai să ne apucăm de cutiile alea, până 
nu ne trimite maică-ta la orfelinat pe amândoi. 

(J 

— Am găsit-o! ţipă triumfătoare fetița. 

Descoperise cutia uriașă marcată pe fiecare latură cu numele 
ei: MICHELLE. A 

— Hai s-o ducem sus, tăticule, te rog! îl imploră ea. Inăuntru 
sunt toate lucrurile mele. Absolut toate. Vrei s-o deschidem 
înaintea celorlalte? Și-așa nu știm unde dorește mama să pună 
fiecare obiect. In schimb, pe ale mele pot să le așez singură. Te 
rog! 

Cal încuviinţă și se apucă să care cutia voluminoasă în sus pe 
scări, până în odăiţa de pe colţ, aleasă de Michelle. 

— Vrei să te ajut la despachetat? se oferi el. 

Michelle clătină din cap cu înverșunare. 

— Ca să vezi ce am înăuntru? Dac-ai ști ce-am pus în ea, mi-ai 
cere să arunc jumătate din lucruri! 

Michelle se referea la vechile reviste de cinema - exact genul 
de lucruri dezaprobate de părinţii ei - și la alte mărunțișuri, 
păstrate din anii copilăriei și de care nu se îndura să se 
despartă. 

— Nu care cumva să-i spui mamei ce ţi-am zis acum! adăugă 
fetița, făcându-l pe taică-său complice într-o conspirație a 
tăcerii, menită să-i salveze comorile copilăriei. 

Cal o lăsă singură în cameră, iar Michelle desprinse capacul 
de carton și începu să-și scoată lucrurile din cutie, așezându-le 
mai întâi pe pat, apoi ascunzându-le cu grijă în debara și în 
comodă. 

De-abia după ce-și aranjase și ultima jucărie remarcă păpușa, 
care rămăsese sprijinită de pervaz, exact cum o pusese cu 
câteva ore în urmă. 

— Va trebui să-ţi găsesc un nume, zise cu voce tare fetiţa. 
Ceva de modă veche, potrivit cu înfățișarea ta. 

Chibzui o clipă, apoi zâmbi, satisfăcută. 


23 


— Amanda! exclamă ea. Asta e! O să te cheme Amanda! Pe 
scurt, Mandy. 

Încântată de numele ales, Michelle așeză păpușa cea ponosită 
înapoi pe marginea ferestrei și cobori la parter, să vadă cu ce se 
îndeletnicea tatăl ei. 

În lumina tot mai palidă a după-amiezei, în timp ce umbrele 
coborau încet asupra camerei din colț, păpuşa părea să 
privească afară pe fereastră, cu ochii ei de sticlă aţintiţi spre 
magazia cu unelte de grădinărit. 


e Capitolul 2 


Magazia era o construcţie solidă, atât de rezistentă, încât June 
se întrebă care fuseseră adevăratele intenţii ale celui care o 
construise. Inspectând-o pentru a patra oară, își zise că probabil 
nu servise doar drept magazie și atelier. Ferestrele care dădeau 
spre ocean erau dimensionate cu mult prea mare grijă. Podeaua 
din scânduri de stejar, arătând ca nouă chiar și după aproape un 
secol, fusese prea bine geluită și prea corect proporționată ca să 
fie folosită de un simplu grădinar. Nu, își spuse June, cel ce 
proiectase această încăpere avusese de gând să locuiască el 
însuși în ea. Mai-mai să creadă că magazia fusese iniţial un 
atelier de pictură. Ferestrele se deschideau către nord, cu 
priveliște spre mare, până în punctul unde începea faleza. 
Dedesubtul geamurilor, pe toată lungimea peretelui, se afla o 
masă cu sertare și dulăpioare sculptate meșteșugit. Intr-un 
capăt al ei, se vedea o chiuvetă mare. Pereţii din cărămidă, cu 
dâre de praf adunate de-a lungul anilor, fuseseră odinioară 
văruiţi. Lemnăria ușilor și ferestrelor, acum scorojită, fusese 
vopsită în verde pal, parcă imitând culoarea frunzișului de afară. 
În fundul încăperii se găsea o debara mare. June decise să n-o 
deschidă deocamdată, preferând să-și imagineze cam ce se 
putea ascunde înăuntru. Probabil fel și fel de vechituri, își zise 
ea, savurând de pe acum momentul când avea să le dea la 
iveală. Relicve ale trecutului, așteptând să fie scoase la lumină. 

Se așeză pe un scăunel, începând să socotească zilele rămase 
până la nașterea copilului. 

„La treizeci și șapte de ani e târziu să aduci pe lume un copil”, 
își zise June. „Nu numai târziu, dar și riscant. Trebuie să fiu cu 
băgare de seamă!” se atenţionă singură. 

24 


Totuși, avertismentul nu avu darul s-o îndemne la prudență. 
Dimpotrivă, simțea o pornire irezistibilă de-a șterge amprenta 
anilor din mica încăpere părăsită. 

Se ridică în picioare, fără să-i pese că se mișca greoi, 
întrebându-se în sinea ei cum era cu putinţă ca într-o 
construcție abandonată de atâta amar de vreme să se fi adunat 
atât de multe mărunţișuri inutile. 

Într-un colţ, zări un butoi de metal, slujind drept ladă de 
gunoi. Spre marea ei mirare, era gol. În câteva minute îl umplu 
cu tot felul de nimicuri, gata-gata să se suie și ea înăuntru, 
pentru a-i tasa conţinutul cu picioarele. 

Își alungă din minte gândul, felicitându-se că renunţase la 
idee. Dac-ar fi surprins-o Cal cocoţată în butoi, l-ar fi indignat la 
culme imprudenţa ei. Asta îi mai lipsea, să-și rupă piciorul sau 
să-și provoace o naștere prematură. Avea prea multe lucruri 
importante de făcut ca să riște o asemenea nenorocire. Se 
hotărî, deci, să înghesuie gunoaiele în butoi pe cât posibil, apoi 
să arunce deasupra altele și altele, până când nu va mai 
încăpea niciun vârf de ac. Se uită de jur-împrejur după ceva cu 
care să curețe podeaua. 

În debaraua care, spre dezamăgirea ei, nu conţinea niciun fel 
de comori ascunse, găsi o mătură, o găleată și un teu. 
Întredeschise fereastra, lăsând să pătrundă aer curat, și începu 
să adune praful la un loc cu mătura. 

Ajunsese cam prin mijlocul încăperii, când, dintr-o dată, 
mătura se agăță de ceva. Ilmpinse ușor cu târnul în ceea ce 
credea a fi murdărie întărită de trecerea timpului. Cum însă n-o 
putu desprinde, se aplecă s-o cerceteze mai de aproape. 

Era o pată mare, acoperind câteva zeci de centimetri pătrați. 
Ceea ce se vărsase acolo fusese lăsat să se usuce de la sine, 
amestecându-se cu praful depus deasupra, astfel încât acum 
mizeria se adunase într-un strat de vreo jumătate de 
centimetru, pe care mătura nu-l putea îndepărta cu niciun chip. 

June se ridică și-și luă teul, întrebându-se dacă exista vreo 
șansă ca instalaţia de apă să funcţioneze. Dar nu apucă să 
verifice, fiindcă în prag se iviră Cal și Michelle. 

Cal își roti ochii în toate părțile și clătină din cap. 

— Credeam că nu vrei decât să arunci o privire și să vezi cam 
ce-ar fi de făcut. 


25 


— N-am rezistat tentaţiei, răspunse June, cu aerul că-și cerea 
scuze. Păcat că o cameră așa frumoasă a ajuns în asemenea hal 
de mizerie. Pur și simplu mi-a inspirat milă! 

Michelle se uită de jur-împrejur, prin încăperea plină cu tot 
felul de mărunţișuri. Fără voie, își înconjură umerii cu brațele, ca 
și cum ar fi luat-o dintr-o dată cu frig. Rămase lângă ușă și pe 
chip i se întipări o grimasă de dezgust. 

— Mie locul ăsta îmi dă fiori. Oare la ce-a folosit înainte? 

— Cândva a fost magazia grădinarului, îi explică mama ei. Aici 
își ţinea uneltele, își creștea răsadurile și așa mai departe. 

Tăcu o clipă, ca și cum ar fi cugetat la ceva anume, apoi 
adăugă: 

— Totuși, am sentimentul straniu că încăperea a slujit și altor 
scopuri. 

Cal ridică ușor din sprâncene. 

— Te joci de-a detectivii? A 

— Nu chiar, răspunse June. Insă uită-te și tu! Podeaua e din 
lemn de stejar. Pe urmă, toate dulăpioarele și sertarele astea! 
Cine să construiască așa ceva doar pentru un simplu grădinar? 

— Până acum vreo cincizeci de ani multă lume proceda la fel, 
râse Cal. Ai uitat că pe vremea aceea se înălțau construcții 
menite să înfrunte timpul? 

June clătină din cap. 

— Nu știu. Mie, una, mi se pare prea frumos pentru o biată 
magazie cu unelte de grădinărit. Trebuie să fi avut și altă 
destinaţie... 

— Ce-i acolo? întrebă Michelle, arătând spre pata pe care June 
se chinuise s-o șteargă până în clipa când intrase fetița cu tatăl 
său. 

— Habar n-am. Probabil că cineva a vărsat pe jos niște 
vopsea. Tocmai încercam s-o curâţ. 

Michelle se apropie de pată și îngenunche pe podea, 
cercetând-o cu atenţie. Întinse braţul s-o atingă, dar îşi retrase 
brusc mâna, de parcă s-ar fi fript. 

— Pare să fie sânge, declară fetița, ridicându-se și întorcându- 
se cu faţa spre părinţii ei. Sunt sigură că aici s-a petrecut o 
crimă. 

— O crimă? se înfricoșă June. Cum de ţi-a trecut prin minte un 
gând așa macabru? 


26 


Michelle nici n-o luă în seamă, adresându-se în schimb tatălui 
ei: 

— Uită-te și tu, tati. Nu-i așa că pare să fie sânge? 

Cu un surâs în colțul gurii, Cal veni lângă Michelle, examinând 
pata cu și mai mare atenţie decât o făcuse ea. Când se ridică, 
pe chipul său nu mai era nici urmă de zâmbet. 

— Evident că-i sânge, declară el cu un aer grav. N-am nicio 
îndoială. 

În clipa următoare, surâdea din nou. 

— Bineînțeles, ar putea fi și vopsea... Sau argilă... sau 
Dumnezeu știe ce... Dar dacă tu vrei să fie sânge, atunci sunt de 
partea ta. 

— Dezgustător! exclamă June, refuzând să accepte o 
asemenea idee. Încăperea e foarte frumoasă și voi face din ca 
un studio grozav. Nu vă mai osteniţi să-mi spuneţi că aici s-au 
petrecut tot felul de grozăvii, fiindcă eu, una, nu vă dau crezare! 

Michelle înălță din umeri, plimbându-și din nou privirea de jur- 
împrejur, apoi clătină încet din cap. 

— Dacă vrei, poţi să iei tu camera asta. Mie nu-mi place nici 
de frică, zise fetița, pornind către ușă. Pot să mă duc pe plajă? 

— Cât e ceasul? întrebă June, ezitând s-o lase să plece. 

— Mai e destul până se întunecă, o asigură Cal. Fii cu băgare 
de seamă, prinţeso! Nu vreau să cazi și să-ţi rupi ceva încă din 
prima zi de când ai venit aici. Am nevoie de pacienţi care 
plătesc, n-am chef să-mi oblojesc propria familie. 

Michelle se îndreptă către cărarea ce cobora pe ţărmul 
golfului. O obsedau vorbele tatălui ei: Wu vreau să cazi și să-ți 
rupi ceva. De ce să cadă? Nu căzuse în viața ei. Brusc, în mintea 
fetiţei se făcu lumină. Băiatul! Taică-său încă se mai gândea la 
băiatul acela. Dar nu fusese vina lui - și chiar de-ar fi fost, ce 
legătură avea cu ea? Cu sufletul împăcat, porni în jos, spre 
cărare. 

(J 

Cal aşteptă până când Michelle dispăru printre stânci, apoi își 
strânse soția la piept, sărutând-o. O clipă mai târziu, June se 
desprinse din îmbrăţișare, aţintind asupra lui o privire 
întrebătoare. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nimic deosebit - și totuși, cel mai grozav lucru din lume, 
răspunse Cal. Pur și simplu, sunt fericit că mă aflu aici... că ești 


27 


soția mea... că o avem pe Michelle... și că în curând ni se va 
naște alt copil, indiferent că va fi băiat sau fată, continuă el, 
mângâind cu tandrețe pântecele soţiei. Totuși, tare-aș dori să fii 
ceva mai prudentă. Nu vreau să vi se întâmple nimic rău, nici 
ţie, nici bebelușului. 

— Am să mă străduiesc să fiu cuminte, răspunse June. E cazul 
să-ți spun că am avut decenţa să nu sar în butoiul de acolo, ca 
să îndes gunoiul cu picioarele. 

— Presupun că asta ar trebui să mă bucure, gemu Cal. 

— Hai, nu-ţi mai face atâtea griji! Totul va fi bine și pentru 
mine și pentru pruncul nostru. Sincer vorbind, singura care mă 
neliniștește e Michelle. 

— Michelle? 

June încuviinţă din cap. 

— Mă întreb cum se va comporta după nașterea copilului. 
Vezi tu, atâta vreme a avut parte de întreaga noastră atenţie și 
afecţiune. Nu crezi că s-ar putea să nu-i convină prezenţa unui 
rival? 

— Alţi copii probabil că așa ar gândi. Dar nu Michelle. E 
exasperant de echilibrată și-i cea mai adaptabilă fiinţă pe care o 
cunosc. Trebuie să fie ceva ereditar, în orice caz, nu-i efectul 
casei pe care am cumpărat-o. 

— Of, termină! protestă June, jumătate în glumă, jumătate în 
serios. Ești prea aspru cu tine însuţi. Așa ai fost de când te știu. 

În clipa următoare, renunţă să-l mai tachineze, continuând pe 
un ton grav și liniștit: 

— Pur și simplu, mă tem să nu se simtă amenințată de 
prezenta unui copil legitim. N-ar fi primul caz de acest fel, nu? 

Cal se lăsă greoi pe un scaun și-și încrucișă braţele la piept - 
atitudine pe care June presupunea că soţul ei o lua atunci când 
se adresa unui pacient. 

— Uite ce e! zise el. Michelle ia lucrurile așa cum sunt. Ai 
văzut cum a reacţionat la faptul că ne-am mutat aici. Alţi copii 
ar fi făcut un tărăboi pe cinste, amenințând că vor fugi de acasă 
sau mai știu eu ce bazaconii. Michelle nu. Pentru ea, e vorba de 
o nouă aventură. 

— Și? 

— La fel se va întâmpla și după nașterea copilului. Michelle va 
vedea în el doar un membru al familiei, pe care să-l cunoască, 
să-l ocrotească și de care să se bucure o dată cu noi. A ajuns la 


28 


vârsta când poate învăţa să aibă grijă de un bebeluș. Din câte o 
știu eu pe Michelle, va dori să se ocupe numai ea de copilaș, 
lăsându-te pe tine să-ţi vezi de pictură. 

June surâse, simțindu-se mai bine. 

— Îmi rezerv dreptul de-a mă îngriji singură de bebeluș. 
Michelle va trebui să aștepte până când va fi și ea mămică. 

Deodată, privirea i se opri asupra petei de pe podea și fruntea 
i se înnegură. 

— Ce crezi că poate fi acolo? îl întrebă ea pe Cal, care se uita 
și el în aceeași direcţie. 

— Sânge, răspunse doctorul, bine-dispus. Exact cum a spus 
Michelle. 

— Zău, Cal, fii și tu o dată serios! îl apostrofă June. Știi bine că 
nu-i sânge! 

— Atunci de ce te frămânţi atât? 

— Pentru că vreau să mă lămuresc ce este, ca să-mi dau 
seama cum s-o curăț, explică June. 

— Uite-o ce-o să facem, se oferi Cal. Mai întâi am să încerc s-o 
răzuiesc cu un șpaclu, după care am să șterg podeaua cu niște 
terebentină. Din câte cred, nu-i decât vopsea, așa că 
terebentina o s-o dizolve cât ai clipi. 

— Ai tu un șpaclu? îl întrebă neliniștită June. 

— Un șpaclu? De unde să am așa ceva? Dar trebuie să existe 
unul printre unelte, dacă voi reuși să dau de ele. 

— Hai să le căutăm, îl îndemnă June, pe un ton ce nu admitea 
replică. 

— Chiar acum? 

— Chiar acum. 

Socotind că cel mai bun lucru era să-i facă pe plac soţiei sale 
însărcinate, Cal o urmă pe June, care și pornise către casă. 
Ajungând în faţa mormanului de cutii din salon, își închipui că ea 
va renunța să scotocească în fiecare, însă June le cercetă cu o 
privire expertă, apoi arătă spre una dintre ele. 

— Cea de colo! zise ea. 

— De unde știi? exclamă Cal, luându-și un aer deznădăjduit. 

Cutia purta o etichetă pe care scria cu litere mari: DIVERSE. 

— Ai încredere în mine, îl îndemnă June cu un surâs angelic. 

Cal cobori pe podea cutia, aflată undeva spre vârful stivei și 
rupse banda adezivă cu care fusese prins capacul. De cum o 
deschise, dădu cu ochii de cutia cu unelte. 


29 


— Nu-mi vine să cred! 

— Vezi ce înseamnă să pui etichete clare? replică satisfăcută 
June. 

O luă înainte, înapoindu-se în studio, unde se așeză pe 
scăunel, în timp ce Cal începea să râcâie pata care se 
încăpăţâna să nu se curețe. După câteva clipe, bărbatul ridică 
privirea. 

— Nu știu ce să zic, murmură el. 

— Nu se ia? întrebă June. 

— Ba da, ba da, răspunse Cal. Numai că nu sunt sigur ce fel 
de pată este. 

— Ce vrei să spui? se încruntă June, dându-se jos de pe scaun 
și lăsându-se pe vine lângă soțul ei. 

La picioarele lor, fosta pată devenise acum o grămăjoară de 
pulbere roșcată. Femeia întinse mâna, șovăi o clipă, apoi luă 
între degete câteva granule, ca să le simtă consistenţa. 

— Ce-i asta? îl întrebă ea pe Cal. 

— Ar putea fi vopsea, zise el rar și apăsat. Dar mi se pare a fi 
mai curând sânge uscat. 

Ochii săi îi întâlniră pe cei ai soției. 

— Cine știe dacă nu cumva Michelle a avut dreptate? 
murmură doctorul, îndreptându-și spatele și ajutând-o pe June 
să se ridice. 

— Orice-ar fi, se află aici de ani de zile. Cu siguranţă însă că 
n-are nicio legătură cu noi. De altfel, nu va dura prea mult s-o 
curățăm. Din clipa când va dispărea, vom uita cu toţii c-a existat 
vreodată. 

Dar, înainte de-a părăsi studioul, June întoarse capul și mai 
privi o dată spre grămăjoara roșietică de pe podea. 

Tare ar fi dorit să fie și ea la fel de sigură că va uita totul. 

e 

Michelle se opri în mijlocul potecii, încercând să-și dea seama 
cât mai avea de coborât până pe plajă. Câteva sute de picioare. 
Ezită un moment, chibzuind dacă nu ar fi făcut mai bine să 
caute altă cărare. Și totuși, nu! Cel puţin deocamdată, era mai 
cuminte să meargă pe aceasta. Avea destulă vreme să se caţăre 
pe stânci și să se furișeze printre tufele care creșteau pe 
versantul abrupt. 

Cărarea cobora lin și șerpuit pe stânca tocită de pașii celor ce 
trecuseră pe acolo în decursul anilor. lIci-colo se îngusta, 


30 


mâncată de vijeliile iernii. Pe alocuri, fata întâlnea în cale pietre 
desprinse din stâncă, pe care le azvârlea cu piciorul în gol, 
urmărindu-le cu privirea cum se prăbușesc în abis și pierzându- 
le din vedere cu mult înainte de-a le auzi cum se izbesc de țărm. 

Poteca se sfârșea foarte aproape de linia până unde înainta 
marea în timpul fluxului. Acum valurile se retrăseseră, dezvelind 
plaja bolovănoasă din care se iveau câteva steiuri de granit, 
arcuindu-se din ambele părţi înspre Strâmtoarea Diavolului. 
Valurile prinse în micul golf ca într-o capcană fierbeau și se 
spărgeau de țărm, învolburate de curenţi în bulboane furioase, 
de care până și un copil neștiutor ca Michelle își dădea seama 
cât erau de primejdioase. O porni spre nord, dornică să 
descopere dacă putea să meargă de-a lungul plajei până la 
poalele stâncilor unde se înălța satul Paradise Point. Ar fi fost 
grozav să se ducă la școală luând-o pe țărm și apoi urcând 
faleza ca să ajungă în sat. Mult mai interesant decât să suie în 
autobuzul aglomerat care o lăsa în faţa școlii Harrison din 
Boston. 

După un sfert de milă, observă că nu era singură pe plajă. 
Cineva stătea chircit lângă un ochi de apă rămas după reflux, 
complet indiferent la prezenţa ei. Michelle se apropie cu băgare 
de seamă, neștiind dacă trebuia să i se adreseze ori sa-și vadă 
de drum, sau chiar să se înapoieze acasă. Dar, înainte ca fetița 
să ia o hotărâre, celălalt înălță privirea, dând cu ochii de ea, și-i 
făcu semn cu mâna. 

— Bună! 

Glasul părea prietenos și, când străinul se ridică în picioare, 
Michelle constată că era vorba de un băiat cam de vârsta ei, cu 
păr negru și cârlionțat, ochi uimitor de albaștri și un zâmbet 
deschis. Încă nesigură, fetiţa își flutură și ea mâna, 
răspunzându-i la salut. 

Băiatul se cățără pe stânci, venind lângă ea. 

— Tu ești fata care s-a mutat de curând în casa doctorului 
Carson? întrebă el. 

Michelle încuviinţă din cap. 

— Acum e casa noastră, îl corectă ea. Am cumpărat-o de la 
doctorul Carson. 

— Aha! exclamă puștiul. Eu sunt Jeff Benson. Locuiesc acolo, 
adăugă el, arătând undeva înspre peretele de stâncă. 

Michelle privi în direcţia indicată, dar nu zări nimic. 


31 


— De aici n-ai cum să vezi casa mea, îi explică Jeff. E ceva 
mai departe de muchia falezei. Mama zice că într-o bună zi 
stânca se va prăvăli în mare, dar eu nu cred. Pe tine cum te 
cheamă? 

— Michelle. 

— Și ai tăi cum te strigă? insistă Jeff. 

— Michelle, repetă ea. Cum altfel? 

Jeff ridică din umeri. 

— Nu știu. Mie mi se pare un nume cam ciudat. Probabil că vii 
de la Boston. 

— Așa e, răspunse Michelle. 

Jeff o privi curios câteva clipe, apoi înălţă iarăși din umeri, 
renunțând să mai continue discuția pe acea temă. 

— Ai venit să te uiţi la ochiurile de apă? 

— Am venit să mă plimb, răspunse fetița. Dar ce-i în ele? 

— O mulţime de lucruri, se grăbi să-i povestească Jeff. Acum 
că marea s-a retras, ai ocazia să le privești pe cele mai 
interesante. N-ai mai văzut niciunul până acum? 

Michelle clătină din cap. 

— Numai cele de pe plajă, când mă duceam la câte un picnic. 

— Alea nu-s mare scofală! pufni disprețuitor Jeff. Nu găsești în 
ele nimic mai acătării. În schimb, aici nu calcă picior de om. Hai, 
vino să-ți arăt. 

O luă înainte printre stânci, urmat de Michelle. La fiecare 
câteva minute se oprea, așteptând-o să vină lângă el. 

— Ar trebui să-ţi pui niște teniși, o sfătui băiatul. Aia n-alunecă 
pe stâncă. 

— N-am știut că pietrele astea sunt așa alunecoase, zise 
Michelle, simțindu-se dintr-o dată stânjenită, fără a ști nici ea de 
ce. 

Îndată ajunseră la marginea unui ochi de mare și Jeff 
îngenunche în nisip. Michelle se lăsă și ea pe vine, cercetând cu 
privirea apa puţin adâncă. 

Era limpede și netedă ca o oglindă. Michelle avu sentimentul 
că se afla în faţa unei ferestre deschise înspre altă lume. Pe 
fundul apei mișunau creaturi stranii: stele și arici de mare, 
actinii unduind alene, purtate de curent, crabi umblând de colo- 
colo în „casele” lor luate cu împrumut. Neputând rezista 
tentaţiei, Michelle întinse mâna și scoase afară un crustaceu. 


32 


Cleștii micuţi ai crabului încercară zadarnic s-o prindă de 
degete, după care animalul se retrase în carapace, pipăind aerul 
cu antenele. 

— Ține palma perfect întinsă și întoarce-l în așa fel încât să nu 
te vadă, o povățui Jeff. Pe urmă așteaptă puţin, în câteva minute 
o să iasă. 

Michelle îi urmă îndemnul. Într-adevăr, o clipă mai târziu, 
animalul ieși din carapace, întinzându-și mai întâi picioarele. 

— Mă gâdilă! exclamă fetița, strângându-și fără voie pumnul. 

— Dă-i drumul într-o actinie! o îndemnă Jeff. 

Michelle îl ascultă, privind cum strania vietate cu aspect de 
plantă își închidea tentaculele peste crabul înspăimântat. În 
secunda următoare, micul crustaceu dispăru. 

— Ce se va întâmpla cu el? întrebă Michelle. 

— Actinia o să-l mănânce, după care o să-și deschidă iarăși 
tentaculele, zvârlind afară carapacea, îi explică băiatul. 

— Vrei să spui că l-am omorât? exclamă Michelle, tulburată de 
cele auzite. 

— Oricum ar fi sfârșit mâncat de alt animal, o liniști Jeff. Atâta 
timp cât nu scoţi de aici nimic și nici nu pui ceva în plus, fii 
sigură că n-ai făcut o faptă rea. 

Michelle nu se gândise niciodată la astfel de lucruri, dar ceea 
ce-i spusese Jeff i se părea perfect adevărat. Unele lucruri 
aparţin unui loc, altele nu. Trebuie să iei bine seama pe care le 
poţi așeza alături și pe care nu. Da, da, Jeff avea dreptate. 

Cei doi copii porniră să înconjoare ochiul de apă, cercetând cu 
privirea universul straniu, adus din adâncuri. Jeff desprinse o 
stea de mare agăţată de stâncă și-i arătă lui Michelle miile de 
ventuze minuscule de pe bratele animalului și gura cu cinci 
colțuri ce se deschidea chiar pe mijlocul pântecelui. 

— De unde știi atât de multe? îl întrebă uimită Michelle. 

— Am crescut aici. 

Șovăi o clipă, apoi continuă: 

— Pe urmă, când am să cresc mare, aș vrea să fiu biolog 
marin. Tu ce vrei să te faci? 

— Habar n-am! răspunse Michelle. Nu m-am gândit niciodată 
până acum. 

— Tatăl tău e doctor, nu-i așa? o întrebă Jeff. 

— De unde știi? 


33 


— Toată lumea știe, o lămuri el, bine-dispus. Paradise Point 
nu-i un sat prea mare. Aici orice veste se răspândește cât ai clipi 
din ochi. 

— Păi, află că la Boston era cu totul altfel, mărturisi Michelle. 
Acolo nu cunoșteai pe nimeni. Nu ne-a plăcut deloc să locuim 
într-un asemenea oraș. 

— De-aia v-aţi mutat aici? _ 

— Cred că da, răspunse ea, rostind cuvintele rar și apăsat. In 
orice caz, acesta a fost unul din motive. 

Deodată, simţi imboldul de-a schimba subiectul. 

— la spune, în casa noastră a fost omorât cineva? 

Jeff o privi pătrunzător, ca și cum n-ar fi auzit bine întrebarea. 
Se ridică în picioare cu o iuţeală suspectă și clătină din cap. 

— Eu n-am auzit vorbindu-se de-așa ceva, răspunse el. 

Se răsuci pe călcâie, făcând cale întoarsă pe plaja presărată 
cu bolovani. Cum Michelle nu schiţă nicio mișcare ca să-l 
urmeze, Jeff privi peste umăr și-i strigă: 

— Hai, vino! Se apropie ora fluxului! E primejdios să rămâi 
acolo! 

Michelle se ridică în picioare, pradă unei senzaţii ciudate. 
Deodată, o cuprinse ameţeala și i se făcu negru înaintea ochilor, 
ca și cum ar fi învăluit-o o ceaţă deasă. Se lăsă să cadă iarăși în 
genunchi. 

Jeff întoarse capul, rămânând cu privirea aţintită asupra ei. 

— Ți-e rău? 

Michelle clătină din cap și se ridică din nou, de astă dată cu 
mișcări mai încete. 

— Cred că mi-am schimbat prea brusc poziţia. Am simţit că se 
învârte totul cu mine și că mi se întunecă vederea. 

— Mai e puţin și se lasă noaptea, o anunţă Jeff. Ar fi bine s-o 
luăm în sus pe cărare. 

O porni spre nord și Michelle îl întrebă unde se ducea. 

— Acasă, răspunse Jeff. Și de la casa mea coboară o potecă 
până la țărm, la fel cu cea pe care ai venit tu. 

Tăcu o clipă, apoi o întrebă dacă dorea să-l însoțească. 

— Mai bine nu, refuză fetița. Le-am promis părinţilor mei că 
nu întârzii prea mult. 

— Bine, spuse Jeff. Pe curând. 

— Pe curând, repetă ea. 


34 


Se despărţi de băiat, străbătând plaja până la poalele falezei. 
Ajungând la cărarea ce ducea spre casă, întoarse capul și privi 
în urmă. Jeff Benson dispăruse printre stânci. Plaja rămăsese 
pustie și din toate părțile începea să se lase ceața. 


e Capitolul 3 


— Săptămâna viitoare ne ocupăm de transformarea cămării în 
salon. 

Auzind tonul ferm al soţiei sale, Cal înţelese că perioada de 
acomodare luase sfârșit. În cele cincisprezece zile de când se 
mutaseră în noua locuinţă, doctorul ajunsese s-o îndrăgească 
așa cum era, simțind din ce în ce mai puţin îndemnul de a-i 
aduce vreo schimbare. Începuse să-i placă până și imensa 
sufragerie, în ciuda aspectului impersonal al mesei sale uriașe - 
fapt ce-i determinase pe toţi trei să mănânce adunaţi în capătul 
dinspre bucătărie. Michelle nu părea câtuși de puţin 
impresionată de dimensiunile încăperii. Dimpotrivă, în timp ce 
mama ei vorbea, fetița își roti ochii de jur-împrejur cu o privire 
admirativă. 

— Zău că-mi place! declară ea. Parc-am fi în sala mare a unui 
castel, așteptând să ne servească slujitorii. 

— Mai e mult până atunci, o potoli Cal. În ritmul în care merg 
lucrurile, va trebui să te angajez pe tine cameristă, glumi el, 
făcând cu ochiul fiicei sale. 

Michelle îi răspunse în același fel. 

— Curând ne va fi mai ușor, zise June pe un ton încordat, care 
contrasta vizibil cu vorbele ei optimiste. Nu te poţi aștepta ca 
dintr-o dată să vină la tine tot satul. 

Își întoarse privirea către soţul ei, adăugând cu amărăciune: 

— Cel puţin atâta vreme cât Carson se mai află aici. 

Puse furculiţa jos și urmă: 

— Nu înțeleg de ce nu renunţă și nu pleacă odată! Oare când 
are de gând să-ţi cedeze toată clientela? 

— Sper ca asta să se întâmple cât mai târziu posibil, replică 
bărbatul. 

Văzând expresia așternută pe chipul soţiei, se grăbi s-o 
liniștească. 

— Nu te speria! Carson nu primește niciun ban. Zice că postul 
e acum al meu și că, oficial, a renunțat la el. Incearcă doar să 

35 


„nu-și iasă din mână”. De altfel, bine face. Cred că, fără el, aș fi 
plecat de mult de aici. 

— Cum poţi să spui așa ceva? protestă June, dar Cal ridică 
mâna, stăvilindu-i șuvoiul de cuvinte. 

— E adevărat. Să mă fi văzut ieri, când a venit la mine 
doamna Parsons. Eu, ca doctor, am vrut s-o examinez. Dacă nu 
m-ar fi oprit Josiah, i-aș fi cerut să se dezbrace. Numai că ea nu 
dorea o consultație, ci pur și simplu avea chef de vorbă. Josiah a 
lăsat-o să-și spună păsul, zâmbind compătimitor, după care a 
asigurat-o că, dacă simptomele persistă, o va examina din nou 
săptămâna viitoare. 

— Dar ce-o doare? întrebă Michelle. 

— Nimic. M-am lămurit că are o idee fixă: îi place să citească 
despre toate bolile și să discute despre ele, însă cum nu se face 
să intre în cabinetul doctorului doar ca să stea la taclale, de 
fiecare dată pretinde că suferă de câte ceva. 

— Cu alte cuvinte, e ipohondră, comentă June. 

— Așa am crezut și eu, dar Josiah susţine cu totul altceva. 
Doamna Parsons nu simte dureri, ci doar afirmă acest lucru. Pe 
urmă, adăugă Cal, ea nu discută numai despre propriile-i 
simptome, ci și despre ale altora. Tot Josiah mi-a povestit că în 
sat există cel puţin trei persoane care-i datorează viaţa, tocmai 
pentru că doamna Parsons i-a destăinuit doctorului unele lucruri 
pe care bolnavii cu pricina refuzau să i le spună. 

— De fapt, ce anume face doctorul Carson? îl întrerupse 
Michelle. lese pe stradă și trage oamenii de mânecă să intre în 
cabinetul lui? 

— Nu chiar, râse Cal. Însă trece pe la domiciliul lor și-i 
examinează. Se pare că doamna Parsons depistează fără greș 
persoanele predispuse la atac de cord. 

— Nu sună prea profesional, murmură June. 

Cal ridică din umeri. 

— Până în urmă cu o săptămână aș fi fost de acord cu tine. 
Acum însă, nu mai sunt chiar așa de sigur. 

Işi luă paharul de pe masă, sorbi o înghiţitură de Chablis, apoi 
își urmă gândul. 

— Mă întreb câţi oameni și-ar fi prelungit viaţa dacă am fi 
avut o doamnă Parsons și la Boston General, unde nu ne 
rămânea vreme să ne ocupăm decât de bolile manifeste. Josiah 
zice că există o mulţime de afecțiuni de care oamenii nu apucă 


36 


să se plângă. Pur și simplu mor, sperând până în ultima clipă că 
starea lor se va îndrepta de la sine. 

— Groaznic, șopti Michelle, scuturată de un fior. 

— Ai dreptate, încuviință Cal. Însă aici nu se întâmplă astfel 
de lucruri, întrucât Josiah a dispus de suficient timp pentru a-și 
cunoaște pacienţii, descoperind de ce anume suferă, înainte ca 
boala să progreseze prea mult. E un adept convins al medicinei 
preventive. 

— De ce, crede în farmece? 

Deși încerca să pară indiferentă, pe June începeau s-o 
agaseze elogiile repetate ale soțului ei la adresa bătrânului 
doctor. Josiah zice! Ca și cum Cal ar fi crezut orbește în fiecare 
vorbă rostită de Carson. Fără a lua în seamă întrebarea lui June, 
doctorul Pendleton se întoarse spre Michelle, dar nu apucă să 
spună nimic, fiindcă se auzi soneria de la intrare. Fericită că i se 
ivise ocazia de a pune punct discuţiei despre Josiah Carson, June 
se ridică repede și se duse la ușă. Dar, când o deschise, dădu cu 
ochii de silueta înaltă și uscăţivă a doctorului Carson, cu coama 
sa de păr aproape alb strălucind în clarobscurul înserării. June 
simţi că i se taie răsuflarea. În clipa următoare, își reveni și zise: 

— la te uită! Vorbești de lup și... 

Carson schiță un început de surâs. 

— Sper că nu vă deranjez de la masă, însă e vorba de ceva 
urgent. 

Păși înăuntru, închizând ușa după el. 

Inainte ca June să-i dea vreun răspuns, în hol își făcu apariţia 
Cal. 

— Josiah! Ce-i cu dumneata aici? 

— Mă duc să văd un pacient. Ți-aș fi telefonat, dar mi-am 
adus aminte de tine abia în mașină. Vrei să mă însoţești? 

— Am impresia că nu-i un caz prea grav, murmură June. 

— Oricum, nu unul care să necesite o ambulanţă. De fapt, nu 
cred să fie mare lucru. E vorba de Sally Carstairs. Se tot plânge 
că o doare braţul, așa că maică-sa m-a rugat s-o examinez. 
Sincer să fiu, mi-a trecut prin minte o idee. 

Tăcu și-și aţinti privirea spre sufragerie. 

— Michelle e aici? 

— Michelle? repetă Cal, pe un ton care-i trăda nedumerirea. 

— Sally Carstairs e de-o vârstă cu Michelle, drept care mi-am 
zis că fetița ta i-ar putea fi de folos mai mult decât oricare din 


37 


noi doi. Adeseori, un prieten nou reușește să abată atenţia unui 
copil de la boala de care suferă. 

Doctorii schimbară o privire pe care June nu reuși s-o 
descifreze pe de-a întregul. Ca și cum Carson i-ar fi pus soțului 
ei o întrebare, iar acesta ar fi dat un răspuns. Pe June o 
neliniștea faptul că între Cal și Carson exista ceva știut numai 
de ei - un fel de înțelegere tacită. In clipa aceea în hol își făcu 
apariția Michelle și discuţia reintră pe un făgaș obișnuit. 

— Vrei să faci o vizită la domiciliu? îl auzi June pe Carson 
adresându-i-se lui Michelle. 

— Serios? exclamă Michelle, uitându-se cu ochi strălucitori 
când la mama, când la tatăl ei. 

— Doctorul Carson crede că astfel ar putea grăbi vindecarea 
uneia dintre pacientele sale. 

— Cine anume? întrebă curioasă Michelle. 

— Sally Carstairs. E cam de vârsta ta și o doare un braţ. 
Doctorul Carson vrea să te ia pe tine în chip de „calmant”. 

Michelle ceru din priviri acordul mamei sale, dar June șovăi 
câteva secunde. 

— Nu suferă de vreo boală molipsitoare? 

— Sally? se miră Carson. Doamne Dumnezeule, nici 
pomeneală! Pur și simplu are necazuri cu braţul. Dar dacă 
preferați ca Michelle să rămână acasă... 

— Nu, nu! Luaţi-o cu dumneavoastră. E timpul să se 
împrietenească și cu o fetiţă de vârsta ei. In ultimele două 
săptămâni singurul copil cu care s-a văzut a fost Jeff Benson. 

— Un băiat tare cuminte și bine-crescut, sublinie Cal. 

— Nici n-am spus altceva. Totuși, o fată are nevoie și de 
prietene. 

Michelle porni înspre scări. 

— Mă întorc imediat. 

Dispăru în sus pe trepte și după câteva minute cobori din nou, 
cu ghiozdanul ei verde sub braț. 

— Ce-ai acolo? o întrebă Josiah Carson. 

— O păpușă, răspunse imediat Michelle. Am găsit-o în camera 
mea de la etaj. Zăcea uitată într-o debara. M-am gândit că 
poate Sally s-ar bucura s-o vadă. 

— Aici? insistă Carson. Ai găsit păpușa aici? 

— Înî! E o vechitură! 


38 


Brusc, chipul fetiţei se înnegură. Ridică ochii înspre Carson și 
întrebă: 

— Probabil că aparține familiei dumneavoastră, nu-i așa? 

— N-am de unde să știu, răspunse doctorul Carson. N-ai vrea 
să mi-o arăţi și mie? 

Michelle deschise ghiozdanul și scoase păpușa, întinzându-i-o 
lui Carson, însă acesta se mulțumi s-o privească, fără s-o atingă. 

— Interesant, comentă el. Bănuiesc c-a fost a cuiva din familia 
mea, însă n-am văzut-o niciodată până în clipa asta. 

— Dacă doriţi, v-o înapoiez, se oferi Michelle, deși în ochii ei 
se citea dezamăgirea. 

— Ce naiba să fac cu ea? râse Carson. Păstreaz-o și joacă-te 
cât poftești. Numai ai grijă să n-o scoţi din casă. 

June îi aruncă doctorului o privire pătrunzătoare. 

— Să n-o scoată din casă? repetă ea. 

Văzu limpede cum doctorul ezită, dar, când acesta îi 
răspunse, glasul lui devenise sincer și binevoitor. 

— E o păpușă frumoasă și fără îndoială un obiect foarte vechi. 
Sunt convins că Michelle n-ar vrea s-o piardă, nu-i așa? 

— | s-ar rupe inima după ea, încuviinţă Cal. Du-o înapoi în 
camera ta, fetița tatii, și pe urmă plecăm. Venim într-o clipă, 
Josiah. 

— Perfect. Vă aștept în mașină. 

Își luă rămas-bun de la June, după care ieși, lăsându-i singuri 
pe cei trei Pendletoni. 

Cal își îmbrăţișă grăbit soţia. 

— Nu cumva să te apuci de vreo treabă pe care n-ai voie s-o 
faci. N-am chef să stau lângă tine toată noaptea, în caz că te 
apucă durerile. 

— Fii liniștit. Am să spăl vasele și am să mă sui în pat, cu o 
carte bună. 

Cum Michelle cobora în goană scara, Cal porni către ușă. 

— Te rog, ai grijă, îi zise dintr-o dată June. 

Cal întoarse capul din prag. 

— Să am grijă? Ce s-ar putea întâmpla? 

— Nu știu, răspunse June. Probabil că nimic rău. Totuși, fii cu 
băgare de seamă. Imi promiți? 

Așteptă în prag până ce mașina se făcu nevăzută, după care 
începu să strângă masa. De-abia când termină, înţelese dintr-o 
dată motivul îngrijorării sale. 


39 


Doctorul Josiah Carson. 

Lui June Pendleton nu-i plăcea câtuși de puţin de el, deși încă 
nu înțelegea de ce. 

e 

Josiah Carson conducea mașina în viteză. Cunoștea atât de 
bine străzile din Paradise Point, încât nu mai avea nevoie să se 
concentreze asupra drumului. În sinea sa, se întreba ce se va 
întâmpla în momentul când Cal Pendleton va începe s-o 
examineze pe Sally Carstairs. Știa că tânărul său coleg evita să 
mai aibă de-a face cu copiii încă din primăvara trecută, după 
accidentul de la Boston. Astăzi însă Josiah dorea să afle cât de 
afectat fusese Cal. Oare va intra în panică? Va fi copleșit de 
amintirea celor petrecute la Boston? Sau își recăpătase 
încrederea în sine? Curând avea să știe cu certitudine. Opri 
mașina în fața casei unde locuia Carstairs și aşteptă până când 
Cal parcă în spatele lui. 

Îi găsiră pe Fred și Bertha Carstairs - doi oameni amabili și 
binevoitori, abia trecuţi de patruzeci de ani - stând la masa din 
bucătărie, cu un aer preocupat și neliniștit. Carson făcu 
prezentările, apoi își frecă repede mâinile și zise: 

— Ei, și-acum să ne apucăm de treabă. Michelle, nu vrei să-i 
ţii de urât doamnei Carstairs aici, în bucătărie, în caz că va 
trebui să-i amputăm braţul lui Sally? 

Fără a mai aștepta vreun răspuns, se răsuci pe călcâie și-l 
conduse pe Cal spre dormitorul aflat în fundul casei. 

Sally Carstairs stătea în capul oaselor, proptită între perne, cu 
o carte deschisă pe genunchi. Braţul suferind atârna inert într-o 
parte. Zărindu-l pe Josiah Carson, schiţă o umbră de surâs. 

— Mă simt așa neajutorată, începu fetița. 

— Așa ai fost și-n ziua în care te-am adus pe lume! replică 
doctorul, cu o figură lipsită de expresie. De ce-ar trebui ca azi să 
te simți altfel? 

Sally nu-i luă în seamă tachinările, întorcându-se în schimb 
spre Cal. 

— Dumneavoastră sunteţi doctorul Pendleton? 

Cal încuviinţă din cap, negăsind puterea să vorbească. O 
ceaţă i se așternu peste privire și în locul lui Sally i se păru că 
vede în pat un alt chip - cel al unui băiat: tot zăcând în pat, tot 
de aceeași vârstă și tot chinuit de dureri. Simţi că i se strânge 
stomacul și că e pe cale să-și piardă cumpătul, prins în ghearele 


40 


panicii. Se strădui să-și ţină firea și să-și recapete stăpânirea de 
sine, concentrându-se asupra fetiţei din faţa sa. 

— Poate veți reuși să-l învăţaţi meserie pe unchiul Joe, zise 
copilul! După aceea, convingeţi-l să se pensioneze. 

— Îți arăt eu ţie pensie, domnişoară, bombăni Carson. la 
spune, ce-ai pățit? 

Zâmbetul fetiţei se topi și pe chipul ei se așternu o expresie 
gânditoare. 

— Nici eu nu știu prea bine. M-am împiedicat de ceva, în 
curtea din spate, și cred că m-am lovit cu braţul de o piatră... 
începu ea. 

— la să vedem, zise Carson, prinzându-i cu blândeţe brațul 
între degetele lui mari. 

Îi suflecă mâneca pijamalei, examinând cu atenţie locul unde 
o durea. 

— M-aș mira să fi fost vreo piatră, remarcă el. 

— De asta am spus că mă simt neajutorată, răspunse fetiţa. 
Într-adevăr, nu era nicio piatră prin preajmă. Am căzut pe 
pajiște, în iarbă. 

Carson se dădu un pas înapoi, iar Cal se aplecă și el, 
cercetând braţul suferind. ÎI palpă cu grijă, conștient că doctorul 
Carson nu-l scăpa din ochi. 

— Aici te doare? 

Sally încuviinţă din cap. 

— Dar aici? 

Ea aprobă din nou. 

Cal continuă s-o examineze. Tot braţul, de la umăr până la 
cot, prezenta durere la atingere. Într-un târziu, doctorul 
Pendleton își îndreptă spatele și se întoarse către Carson. 

— Probabil că și l-a răsucit în cădere, zise el apăsat. 

Carson înălţă din sprâncene, cu un aer evaziv, apoi cobori 
mâneca pijamalei. 

— Cât de tare te doare? întrebă el. 

Sally îl privi încruntată. 

— De murit, n-o să mor. Însă nu mă pot sluji deloc de braţ. 

Carson îi zâmbi, strângându-i degetele mâinii sănătoase. 

— Și-acum,  ascultă-mă. Doctorul Pendleton și cu mine 
mergem să stăm puţin de vorbă cu părinţi tăi. lar pentru tine am 
o surpriză. 

În ochii fetiţei se aprinse un licăr de curiozitate. 


41 


— Zău? Ce mi-aţi adus? 

— Nu ce, ci pe cine. Doctorul Pendleton și-a luat cu sine 
asistenta, care se întâmplă să fie exact de vârsta ta. 

Se duse până la ușa dormitorului și o strigă pe Michelle. O 
clipă mai târziu, fetiţa doctorului intră cu pași nesiguri, oprindu- 
se în dreptul ușii și privind timid spre Sally. Tatăl ei făcu 
prezentările, apoi amândoi medicii ieșiră, lăsându-le singure, ca 
să se cunoască mai îndeaproape. 

— Bună, zise Michelle, încă șovăind să se apropie. 

— Bună, răspunse Sally. 

După o clipă de tăcere, adăugă: 

— Dacă vrei, poţi să te așezi pe marginea patului. 

Michelle se urni de lângă ușă, dar, înainte de-a ajunge la pat, 
încremeni în loc, cu ochii la fereastră. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă Sally. 

Michelle clătină din cap. 

— Nu știu. Mi s-a părut că văd ceva. 

— Afară? 

— Îhî. 

Sally încercă să se răsucească într-o parte, dar nu reuși din 
pricina durerii. 

— Ce anume? 

— Nu știu, repetă Michelle. 

Apoi, înălțând din umeri: 

— Un fel de umbră. 

— Ah, trebuie să fie ulmul din curte. Și pe mine mă sperie 
câteodată. 

Sally bătu ușurel cu palma pe pat și Michelle veni să se așeze 
la picioarele ei, continuând să rămână cu privirea aţintită spre 
fereastră. 

— Cred că semeni cu mama ta, începu Sally. 

— Cum? exclamă Michelle. 

Surprinsă de remarcă, își întoarse în sfârșit capul de la 
fereastră, uitându-se drept în ochii lui Sally. 

— Spuneam că, probabil, semeni cu mămica ta. Nu aduci 
deloc cu tata. 

— Nu semăn nici cu mama, răspunse Michelle. Sunt înfiată. 

Sally rămase cu gura căscată. 

— Zău? 


42 


În glasul ei se ghicea o notă de respect. Michelle de-abia își 
stăpâni râsul. 

— Ei, nu-i mare lucru. 

— Eu zic că da, o contrazise Sally. Mie mi se pare o chestie 
extraordinară. 

— De ce? 

— Adică... ai putea fi a oricui, nu? Cine crezi că erau 
adevărații tăi părinţi? 

Michelle avea experiența unor astfel de conversații cu 
prietenii din Boston, deși niciodată nu reușise să înţeleagă de 
ce-i preocupa atât de mult problema sa. In ce-o privea pe ea, îi 
socotea părinţi pe soții Pendleton și cu asta basta. Dar, cum îi 
era cam lehamite să-i explice situaţia lui Sally, preferă să 
schimbe subiectul. 

— Ce-ai păţit la braţ? 

Pierzându-și interesul faţă de arborele genealogic al lui 
Michelle, Sally ridică ochii în tavan, cu o expresie de dezgust. 

— M-am împiedicat și mi l-am scrântit sau cam așa ceva. Nu 
înțeleg de ce se face atâta caz. 

— Bine, dar nu te doare? 

— Un pic, recunoscu Sally, refuzând să-și arate suferinţa. 
Chiar ești asistenta tatălui tău? 

Michelle clătină din cap. 

— Doctorul Carson i-a propus să mă aducă și pe mine. 

Surâse și adăugă: 

— Îmi pare bine c-am venit. 

— Și mie, întări Sally. Unchiul Joe e un om pe cinste. 

— E unchiul tău? 

— Nu chiar. Dar pe aici i se zice unchiul Joe. El a adus pe lume 
aproape toţi copiii din sat. 

Tăcu o clipă, apoi își ridică privirea sfioasă spre Michelle. 

— AȘ putea să vin și eu vreodată la tine? 

— Cum să nu! N-ai fost niciodată? 

Sally clătină din cap. 

— Unchiul Joe nu obișnuiește să primească pacienţi în locuința 
lui. Totdeauna s-a purtat ciudat în legătură cu casa aia. Mereu 
zicea c-o s-o dărâme, dar uite că n-a făcut-o! După cele 
întâmplate în primăvara trecută, toată lumea era convinsă că se 
va ţine de cuvânt. Îmi închipui însă că ai aflat de tărășenia asta, 
nu? 


43 


— Ce să aflu? întrebă Michelle. 

Sally deschise ochii mari. 

— Vrei să zici că nu ți-a spus nimeni? Nu știi nimic despre Alan 
Hanley? 


Alan Hanley. Așa se numea băiatul de la spitalul din Boston. 

— Ce-i cu el? 

— Unchiul Joe îl angajase să-i repare acoperișul. Să fixeze 
tigla sau cam așa ceva. Alan a căzut de pe casă. L-au dus 
repede la Boston, însă a murit. 

— Știu... murmură Michelle, apoi întrebă: Adică a căzut de pe 
casa noastră? 

Sally dădu din cap. 

— Asta nu mi-a povestit nimeni. 

— Copiilor nu li se povestește niciodată nimic, remarcă Sally. 
Însă noi oricum aflăm! 

Renunţă să mai continue discuţia pe această temă, 
nerăbdătoare să cunoască și alte amănunte despre locuinţa 
familiei Pendleton. 

— Cum arată pe dinăuntru? 

Michelle se strădui să i-o descrie cât mai fidel, în timp ce Sally 
o asculta fascinată. Când Michelle tăcu, Sally se rezemă între 
perne, oftând adânc. 

— Exact așa cum mi-am închipuit-o întotdeauna. Cred că-i cea 
mai interesantă casă din câte cunosc. 

— Ai dreptate, o aprobă Michelle. Mie îmi place să-mi 
imaginez că-i numai locuinţa mea, că trăiesc acolo singură... și... 
și... 

Se opri stânjenită și o ușoară roșeaţă îi coloră obrajii. 

— Și ce? o îmboldi Sally. Că ai... un iubit? 

Michelle încuviinţă din cap, cu un aer vinovat. 

— Nu-i așa că-i groaznic să-ţi închipui astfel de lucruri? 

— Nu știu. În orice caz, și eu fac la fel. 

— Serios? Și cine-i băiatul la care visezi? 

— Jeff Benson, răspunse imediat Sally. Locuiește chiar lângă 
tine. 

— ÎI cunosc, zise Michelle. L-am întâlnit pe plajă chiar în ziua 
când ne-am mutat aici. E foarte simpatic, nu? 

Apoi, fulgerată de un gând, adăugă: 

— E cumva prietenul tău? 


44 


Sally clătină din cap. 

— Mie îmi place de el, însă am impresia că-i prieten cu Susan 
Peterson. Cel puţin, așa zice ea. 

— Cine-i Susan Peterson? 

— Una din colegele mele de clasă. O înfumurată fără seamăn. 
Crede că nimeni nu mai e ca ea. 

După o clipă de tăcere, i se adresă din nou lui Michelle. 

— Auzi, știi ce mi-a trăsnit prin minte? 

Își coborî glasul, iar Michelle se aplecă să asculte ce-i șoptea 
Sally la ureche. Amândouă începură să chicotească, venind cu 
noi și noi idei pe marginea planului lui Sally. Jumătate de oră 
mai târziu, când Bertha Carstairs se ivi în pragul dormitorului, 
cele două fetițe schimbară între ele o privire conspirativă. 

— Ei, aţi fost cuminţi? întrebă Bertha. 

— Am stat de vorbă, mamă, răspunse Sally, luându-și un aer 
nevinovat. Îmi dai voie să merg mâine acasă la Michelle? 

Bertha șovăi, cu ochii la ea. 

— Păi... depinde cum ai să te simţi cu braţul. Doctorul crede 
că ţi l-ai scrântit... 

— Oh, până mâine dimineaţă o să-mi treacă, o asigură Sally. 
Nici nu mă mai doare așa de tare. Zău că nu! 

Bertha nu se lăsă impresionată de tonul ei rugător. 

— Parcă altceva spuneai mai adineauri, când m-ai pus să-l 
chem pe doctor chiar la ora mesei, zise ea cu asprime. 

— Da, dar de-atunci mi-a mai trecut, o anunţă Sally. 

— Să vedem cum o să fie mâine dimineaţă. 

Apoi, întorcându-se către Michelle, adăugă: 

— Tăticul tău spune că s-a făcut timpul să mergeţi acasă. 

Michelle se ridică de pe marginea patului și-și luă rămas-bun 
de la Sally, după care se înapoie în bucătărie, unde o aștepta 
tatăl ei. 

— Ei, v-aţi împăcat bine? 

Michelle dădu din cap. 

— Dacă mâine dimineaţă îi mai trece durerea, Sally va veni la 
noi în vizită. 

— Excelent, aprobă Cal și, uitându-se înspre Carson, întrebă: 
Ne vedem mâine dimineaţă? 

Doctorul cel vârstnic încuviinţă. Cal și Michelle se despărţiră 
de soții Carstairs. În clipa când deschise portiera, Cal fu cuprins 
de o senzaţie stranie. Privi peste umăr înapoi, spre ușa casei 


45 


unde locuia familia Carstairs. În prag apăruse silueta înaltă a lui 
Josiah Carson, ca o umbră întunecată, profilată pe lumina 
dinăuntru. Deși nu-i putea zări ochii, Cal era convins că bătrânul 
se uita drept la el. Aproape că-i simțea privirea scormonitoare 
pătrunzându-i până în suflet. Străbătut de un fior, se grăbi să 
suie în mașină, trântind portiera. 

Porni apoi motorul și, cu un gest instinctiv, se aplecă înspre 
Michelle, bătând-o ușurel cu palma pe genunchi. 

— Să nu-ţi pară rău dacă nu va reuși să ajungă mâine până la 
tine, prinţeso, murmură el. 

— De ce? se miră fetiţa și pe chipul ei se așternu o expresie 
de îngrijorare. Suferă de ceva grav? 

— Nu știu, răspunse Cal. Nici eu, nici Josiah n-am descoperit 
vreun rău ascuns. 

— Poate că doar și-a sucit braţul, așa cum ziceai mai 
devreme, își dădu cu părerea Michelle. 

— Atunci ar fi durut-o fie cotul, fie umărul, depinde de poziţia 
ei în momentul căzăturii. Dar pe ea n-o dor încheieturile, ci 
porțiunea dintre ele. 

— Și ce-ai de gând să faci? 

— Să așteptăm până mâine dimineaţă. Dacă starea ei nu se 
îmbunătățește - și mă tem că așa se va întâmpla - atunci o să 
încercăm cu niște raze X. S-ar putea ca osul să fie fisurat. 

Ambală motorul și demară. Michelle întoarse capul, ca să se 
mai uite o dată în urmă. 

Privirea îi fu atrasă de ceva - o mișcare sau o umbră - 
undeva, foarte aproape de casă. O încercă aceeași senzaţie ca 
mai înainte, în dormitorul lui Sally: nu vedea și nici nu auzea 
nimic, însă simţea o prezență. Cu siguranță, nu ulmul. 

— Tati! Oprește mașina! 

Din reflex, Cal puse piciorul pe frână. Mașina înţepeni în loc. 

— Ce s-a întâmplat? 

Michelle continua să se uite înspre casa familiei Carstairs. Cal 
îi urmări privirea, dar nu reuși să deslușească nimic în întuneric. 

— Ce s-a întâmplat? repetă el întrebarea. 

— Nu știu nici eu, răspunse Michelle. Mi s-a părut că văd ceva. 

— Ce anume? 

— Nu-mi dau seama... șovăi Michelle. Parc-am zărit pe 
cineva... 

— Unde? 


46 


— La fereastră. La fereastra camerei lui Sally. Adică, așa 
cred... 

Cal trase pe dreapta și opri motorul. 

— Rămâi aici. Mă duc să văd ce e. 

Cobori din mașină și făcu vreo câţiva pași spre casă, după 
care se înapoie lângă Michelle. 

— Prinţeso, te rog, încuie portiera. Să nu te mişti din mașină. 

Michelle îi aruncă o privire plină de reproș. 

— Zău așa, tati. Aici suntem în Paradise Point, nu la Boston. 

— Parcă ziceai c-ai văzut ceva. 

— Da... răspunse fetiţa, nu prea convinsă. 

Întinse mâna și blocă mai întâi portiera de pe partea 
volanului, apoi pe cea din dreptul ei. 

Cal îi bătu în geam, făcându-i semn spre portierele din spate. 

Michelle se strâmbă la el, apoi se aplecă peste spătarul 
scaunului, încuind și celelalte două portiere. 

Știind-o în siguranță, Cal porni să dea o raită prin curtea 
familiei Carstairs. 

După câteva minute se întoarse și Michelle se grăbi să 
deblocheze portiera. 

— Ce era? 

— Nimic. Probabil o umbră. 

Răsuci din nou cheia de contact și demară, îndreptându-se 
spre casă. Lângă el, Michelle nu scotea o vorbă. În cele din 
urmă, Cal o întrebă dacă avea ceva pe suflet. 

— Nu chiar, răspunse fetița. Mă gândeam la Sally... Tare-aș 
vrea să vină mâine pe la noi. 

— Ti-am mai spus să nu contezi prea mult pe vizita asta, 
prinţeso, murmură Cal, bătând-o din nou afectuos cu palma pe 
genunchi. Îţi place aici, așa-i? se interesă el. 

— La nebunie, șopti Michelle. 

Se ghemui lângă tatăl ei, uitând pe dată de umbra stranie pe 
care o zărise la fereastra lui Sally. 

Și mie-mi place aici, își zise Cal. Îmi place grozav de mult. 

Vizita la domiciliu decursese în condiţii foarte bune. Nu făcuse 
mare lucru, dar măcar nu comisese nicio greșeală. Chiar și 
acesta era un pas pe drumul bun, reflectă el. 

e 

A doua zi de dimineață, Sally Carstairs sună la uşa familiei 

Pendleton. Le povesti că, peste noapte, durerea din braț cedase 


47 


cu totul, însă Cal o mai examină o dată cu atenţie, punându-i fel 
și fel de întrebări. 

— Nu te mai doare chiar deloc? 

— Mă simt bine, domnule doctor, insistă Sally. Zău că da! 

— E-n regulă, oftă Cal, nu prea convins. Atunci, fugi la 
Michelle și jucaţi-vă împreună. 

Sally porni spre camera lui Michelle, iar Cal se scărpină în cap, 
apropiindu-se de telefon. 

— Josiah? Ai vorbit cu Bertha Carstairs în dimineaţa asta? 

— Nu. Tocmai voiam să trec pe la ei. 

— Nu te mai deranja. Sally e la noi și se simte foarte bine. 
Durerea a dispărut cu totul. 

— Perfect, se bucură Carson. 

— Mie nu mi se pare firesc, urmă Cal. Dacă ar fi fost o 
vânătaie, o entorsă sau o fractură, durerea ar fi persistat și 
acum. Nu pot să înţeleg. 

La celălalt capăt al firului se așternu o tăcere adâncă. O clipă, 
Cal se întrebă dacă Josiah mai era la telefon. Atunci auzi glasul 
bătrânului doctor. 

— Uneori există și lucruri de neînțeles, Cal, zise el liniștit. Pur 
și simplu trebuie să le accepţi ca atare. Da, da, uneori există și 
lucruri de neînțeles. 


e Capitolul 4 


În timp ce aștepta să sosească Sally Carstairs, Michelle privea 
cu aviditate fiece colţișor al școlii din Paradise Point. Nu semăna 
deloc cu Harrison - dar chiar deloc. Nici urmă de vopseaua 
scorojită din fosta ei școală, sau de pereţii acoperiți cu 
mâzgălituri, iar coșurile mari de gunoi, înșirate simetric de-a 
lungul coridorului, nu erau prinse de zid cu lanțuri. Dimpotrivă, 
Michelle se găsea pe un coridor puternic luminat, zugrăvit într- 
un alb imaculat, subliniat cu o dungă verde. Copiii se adunaseră 
în grupuri, discutând cu însufleţire și părând nerăbdători să 
înceapă un nou an școlar. Își roti privirea de jur-împrejur, 
căutând-o pe Sally, iar când dădu cu ochii de ea, își flutură 
mâna. Sally îi răspunse în același fel, făcându-i semn să se 
apropie. 

— Vino-ncoace! îi strigă ea. Suntem în clasa domnișoarei 
Hatcher! 


48 


Michelle se apropie de Sally, urmărită de nenumărate priviri 
curioase, dar, când întâlni ochii câtorva dintre noii colegi, nu citi 
pe chipul lor decât bunăvoință, nu suspiciunea și ostilitatea cu 
care fusese înconjurată ani la rând în vechea sa școală din 
Boston. In clipa când ajunse lângă Sally, căpătase deja 
convingerea că totul va fi bine. 

— Ştii ce ai de făcut, da? o întrebă Sally. 

Michelle dădu din cap. 

— Bun. Atunci, hai să mergem. Jeff e deja înăuntru, în schimb, 
n-am văzut-o pe Susan. De fiecare dată întârzie. 

Făcu un pas spre ușă, dar Michelle o opri. 

— Cum e domnișoara Hatcher? 

Sally îi aruncă o privire fugară, iar apoi, văzând nehotărârea 
de pe chipul lui Michelle, începu să râdă. 

— Nemaipomenită! Arată ca o bătrână domnişoară ajunsă la 
catedră, dar are un prieten și duce o viaţă la fel ca toţi ceilalţi. În 
plus, ne dă voie să ne așezăm în ce bancă vrem! Hai, vino! 

Sally o conduse pe Michelle în clasă, așa cum plănuiseră în 
ajun. Se duseră direct în banca întâi de pe rândul unde stătea 
Jeff Benson. 

Cu prefăcută nevinovăție, Sally se instală în stânga lui Jeff, iar 
Michelle în dreapta lui. Băiatul le salută pe amândouă, începând 
să discute cu Sally, în timp ce Michelle trăgea cu coada ochiului 
spre noua ei profesoară. 

Corinne Hatcher avea înfățișarea tipică a unei învăţătoare de 
provincie. Își purta părul castaniu-deschis strâns într-un coc, iar 
la gât îi atârna un lănţișor de care era agăţată o pereche de 
ochelari. Ceea ce nu știa Michelle era că nimeni n-o văzuse 
vreodată pe domnișoara Hatcher cu ochelarii pe nas și că-i ţinea 
pur și simplu de ornament. Fetiţa observă însă că, sub aspectul 
de fată bătrână, se ascundea un chip drăguţ, cu o privire caldă, 
care-i îndulcea austeritatea înfățișării. Michelle înțelese pe dată 
de ce profesoara era atât de iubită de elevii săi. 

De la catedră, Corinne Hatcher sesizase privirea cercetătoare 
a lui Michelle, dar se prefăcea că n-o observă. Era mai bine s-o 
lase pe noua ei elevă să tragă propriile concluzii. În schimb, 
rămase cu ochii la Sally Carstairs, încercând să-și dea seama ce 
punea la cale. Pricepuse din prima clipă că Sally și Michelle - pe 
care o cunoștea doar după nume - erau deja prietene. Dar oare 
de ce nu se așezaseră una lângă alta? 


49 


De-abia când își făcu apariţia Susan Peterson, îi deveni 
limpede ce urmăreau Sally și Michelle. Susan porni spre banca 
întâi, cu ochii la Jeff Benson. Vecinele lui schimbară între ele o 
privire plină de înţelesuri. Sally încuviință din cap și amândouă 
începură să chicotească. Auzind râsetele, Susan se opri în loc, 
constatând că cele două bănci de lângă Jeff erau ocupate - și nu 
dintr-o pură întâmplare. O săgetă pe Sally cu o căutătură 
ucigătoare, apoi se uită cu dispreţ spre noua ei colegă și se 
așeză exact în spatele lui Jeff. 

Dându-și seama că Susan era furioasă la culme, Michelle 
începu să regrete că acceptase să ia parte la complotul lui Sally. 
În prima clipă, i se păruse interesant s-o despartă pe Susan de 
băiatul cu care voia să stea în bancă, dar acum își spuse că 
făcuse o greșeală. Susan nu avea deloc aerul cuiva dispus să 
ierte un asemenea afront. Michelle se întrebă dacă va mai reuși 
vreodată să îndrepte lucrurile. 

Când sună clopoţelul, Corinne se ridică, plimbându-și privirea 
peste întreaga clasă. 

— Anul acesta aveţi o nouă colegă, spuse ea. Michelle, vrei, te 
rog, să te scoli în picioare? 

Zâmbi încurajator spre Michelle, care se înroșise până în 
vârful urechilor. Fetiţa ezită o clipă, apoi se ridică și ieși din 
bancă. 

— E foarte frumos aici, declară ea. Nu seamănă deloc cu 
școlile din Boston. 

— Adică cele de-acolo nu-s frumoase? o necăji Sally. 

Michelle se îmbujoră și mai tare. 

— Nu asta am vrut să spun... începu ea. 

Apoi, cu voce rugătoare: 

— Domnișoară Hatcher, să nu credeţi cumva că la Boston nu- 
mi plăcea să merg la școală... 

— Cum să cred așa ceva? se grăbi s-o liniștească profesoara. 
Dar de ce nu stai jos? Acum îţi voi face pe rând cunoștință cu 
fiecare din colegii tăi. 

Michelle răsuflă ușurată și luă loc în bancă, aruncând o privire 
mânioasă către Sally, care-i zâmbea ștrengărește. Simţul 
umorului îi învinse stânjeneala și Michelle pufni în râs. Însă toată 
veselia i se topi auzind un glas chiar în spate: 

— Pe mine mă cheamă Susan Peterson, repetă vocea, de 
astă-dată tare. 


50 


Michelle se uită peste umăr și, întâlnind privirea sfredelitoare 
a lui Susan, se înroși din nou. Întoarse capul spre catedră, 
convinsă că-și făcuse un dușman și regretând din suflet că se 
lăsase antrenată în planul lui Sally. 

Dar n-am avut niciun fel de intenții rele! își zise ea. 

Încercă să se concentreze asupra explicaţiilor domnișoarei 
Hatcher, însă toată ora nu fu în stare să se gândească decât la 
ochii dușmănoși ai lui Susan Peterson. Când, în sfârșit, sună 
clopoțelul pentru prima recreaţie, Michelle șovăi o clipă, apoi se 
apropie de catedră. 

— Domnișoară Hatcher... începu ea cu glas tremurat. 

Corinne ridică privirea înspre ea și zâmbi. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă profesoara, remarcând 
tulburarea de pe chipul lui Michelle. 

— Voiam să vă întreb... dacă aș putea să trec în altă bancă... 

— Deja? Dar n-ai stat acolo decât o oră... 

— Așa e... murmură Michelle. 

Se mută, încurcată, de pe un picior pe altul, neștiind cum să-i 
povestească profesoarei toată tărășenia. Brusc, se hotărî și-i 
destăinui adevărul. 

— N-a fost decât o glumă. Adică... Sally mi-a spus că Susan 
Peterson îl place pe Jeff Benson și că ar fi foarte nostim să 
ocupăm noi două locurile de lângă Jeff, astfel încât Susan să nu 
se mai poată așeza lângă el. Am făcut așa cum a zis Sally... 

Michelle părea gata să izbucnească în lacrimi. 

— Nu vreau ca Susan să se supere pe mine... Nici măcar n-o 
cunosc și... și... 

Glasul i se stinse, pierzându-se într-o șoaptă disperată. 

— Fii liniștită, îi spuse cu blândeţe Corinne. Astfel de lucruri se 
întâmplă adeseori, mai ales când totul în jur e nou și străin. Du- 
te afară și, când o să vă întoarceţi din recreaţie, am să decid eu 
locul în bancă al fiecăruia. 

Tăcu o clipă, apoi o întrebă: 

— Tu cu cine ai vrea să stai? 

— Păi... cu Sally. Sau cu Jeff. Ei sunt singurii pe care-i cunosc. 

— Să văd ce pot să fac, îi făgădui Corinne. Acum fugi în 
pauză. Au mai rămas doar zece minute. 

Incă neștiind dacă procedase bine sau nu, Michelle ieși cu 
pași rari în curtea școlii. Sally Carstairs, Susan Peterson și Jeff 
Benson se aflau sub un arțar uriaș, părând că se ceartă între ei. 


51 


Copleșită de un sentiment de vinovăţie, Michelle se apropie de 
grup. N-o surprinse faptul că cei trei tăcuseră la vederea ei. 
Sally zâmbi și o strigă pe nume, în schimb Susan Peterson nu-i 
acordă nicio atenţie, ci plecă imediat în direcţia opusă. 

— E supărată pe mine? întrebă neliniștită Michelle. 

Sally ridică din umeri. 

— Și ce-i cu asta? O să-i treacă. 

Înainte ca Michelle să apuce să-i răspundă, schimbă subiectul. 

— Nu-i așa că domnișoara Hatcher e tare drăguță? Stai să-l 
vezi pe prietenul ei. Un visător cum n-ai mai pomenit. 

— Dar cine e? 

— Domnul Hartwick. E psiholog, îi explică Sally. Vine aici o 
dată pe săptămână, pentru că locuiește la oraș. Fiica lui e într-a 
șasea. O cheamă Lisa și e urâtă ca muma-pădurii. 

Michelle nu mai ascultă comentariul asupra fiicei. O interesa 
mai curând tatăl. Gemu, amintindu-și zecile de teste pe care ea 
și colegii de la Boston fuseseră siliți să le îndure în fiecare an. 

— Va trebui și aici să facem teste? 

— Nt, răspunse Jeff. Domnul Hartwick nu-i testează decât pe 
cei cu probleme. Doar în asemenea cazuri ajungi să stai de 
vorbă cu el. Mama zice că pe vremuri, dacă aveai necazuri, te 
duceai să discuţi cu directorul. Acum i te adresezi domnului 
Hartwick. Mama povestește că era mai bine când îi mărturiseai 
totul directorului și scăpai numai cu o chelfăneală. 

Ridică din umeri, dând limpede a înţelege celor preocupați să- 
i afle părerea că problema respectivă îl lăsa rece. 

Câteva minute mai târziu, când sună clopoţelul de intrare, 
Michelle își uitase cu desăvârșire frământările de până atunci. 
Dar temerile o copleșiră din nou în clipa când domnișoara 
Hatcher le prezentă copiilor un plan al clasei, pe care urma să 
fie marcat locul fiecăruia. Elevii începură să murmure, însă 
Corinne le ceru să păstreze liniștea. 

— Am de gând să fac un experiment, explică ea cu blândeţe. 
După cum știți, întotdeauna am considerat că elevii dintr-a 
șaptea sunt destul de mari ca să decidă singuri cu cine vor să 
stea în bancă. 

Michelle se foi, neliniștită, convinsă că toţi erau cu ochii pe ea 
și că o socoteau vinovată pentru măsura pe care intenţiona s-o 
aplice domnișoara Hatcher. 


52 


— Din păcate, acest sistem o dezavantajează pe noua voastră 
colegă. Așadar, voi da fiecăruia câte o foaie de hârtie, cu 
rugămintea să scrieţi cu cine doriţi să staţi în bancă. Poate că, 
totuși, există o cale ca toată lumea să fie mulţumită. 

Michelle nu rezistă tentaţiei de a privi peste umăr. Susan 
Peterson îi întoarse un surâs satisfăcut. 

Corinne începu să împartă foile. Vreme de câteva minute, în 
clasă se așternu tăcerea. Apoi profesoara adună colile și le 
frunzări în grabă, după care începu să noteze numele elevilor pe 
planul clasei, în timp ce copiii murmurau între ei, făcând fel și fel 
de presupuneri. 

Terminând de scris, profesoara se apucă să-i așeze în bănci. 
Michelle stătea între Jeff și Sally, iar Susan de cealaltă parte a lui 
Jeff. În sinea ei, Michelle înălţă o rugă de mulţumire către 
domnișoara Hatcher. 

e 

Când sună clopoțelul, vestind sfârșitul ultimei ore, Tim 
Hartwick părăsi biroul care-i fusese pus la dispoziţie în școala 
din Paradise Point. Rezemându-se de peretele coridorului, îi 
urmări cu privirea pe copiii care alergau pe lângă el, dornici să 
iasă afară, în lumina caldă a după-amiezei de sfârșit de vară. 
Nu-i trebui mult până să descopere chipul pe care-l căuta. 
Michelle Pendleton se grăbea spre ieșire, împreună cu o altă 
fetiță, pe care o recunoscu a fi Sally Carstairs, și care, trecând 
pe lângă el, îi aruncă o privire timidă. Psihologul văzu cum, 
ajunsă la ușă, Sally îi șopti ceva la ureche prietenei ei. 

Cu o expresie gânditoare, Tim intră din nou în birou. Luă un 
dosar, îl puse în fișier, apoi încuie ușa și porni spre clasa 
Corinnei Hatcher. 

— Și uite-așa, o iei de la capăt, zise el pe un ton teatral. Alt 
an, alte minţi tinere ce trebuie modelate, alte destine de 
conturat... 

— Oh, lasă-mă în pace, râse Corinne. Mai bine ajută-mă să-mi 
strâng lucrurile. 

Tim se apropie de catedră, dar se opri în loc, dând cu ochii de 
planul clasei, încă afișat pe tablă. 

— Ce-i asta? întrebă el, cu o vagă undă de ironie în glas. Un 
plan al clasei întocmit de Corinne Hatcher, adepta ferventă a 
liberului arbitru? Încă o iluzie spulberată! 

Corinne oftă adânc. 


53 


— Azi am avut o problemă. Anul acesta ne-a venit o elevă 
nouă, care era cât pe ce să calce cu stângul, așa că am încercat 
să dreg lucrurile înainte ca situaţia să scape de sub control. 

Îi povesti pe scurt cele petrecute în cursul dimineţii. 

— Am văzut-o adineauri, spuse psihologul, când Corinne își 
sfârși relatarea. 

— Da? întrebă Corinne, începând să-și adune hârtiile de pe 
catedră. Drăguţă fată, nu-i așa? Mie mi se pare un copil isteţ și 
dornic să mulţumească pe toată lumea. În plus, e foarte 
prietenoasă. 

Deodată se încruntă și-i aruncă lui Tim o privire curioasă. 

— Cum adică ai văzut-o adineauri? De unde știi cum arată? 

— Azi-dimineaţă am găsit pe birou un dosar pe numele 
Michelle Pendleton, cu situaţia ei școlară și cu caracterizarea 
făcută de profesorii din Boston. Vrei să te uiţi puţin prin el? 

— Nici gând, protestă Corinne. Niciodată nu consult un dosar 
- decât dacă e absolut necesar. 

Se aștepta ca Tim să schimbe cursul discuţiei, dar el continuă: 

— Fata asta e aproape perfectă. Dosarul ei nu conţine nicio 
menţiune negativă. 

Corinne se întrebă unde dorea să ajungă Tim. 

— Și ce ţi se pare așa ciudat? Doar în școala noastră există 
destui elevi cu dosare fără pată. 

Tim încuviinţă din cap. 

— Da, dar aici suntem la Paradise Point, nu la Boston. Am 
impresia că, până în prezent, Michelle Pendleton a trăit cumva 
desprinsă de societate. 

După câteva clipe de tăcere, întrebă: 

— Ştiai că-i înfiată? 

Corinne împinse sertarele catedrei. 

— Era neapărat nevoie să știu? 

Oare ce urmărea Tim? 

— Nu chiar. Totuși, e fiică adoptivă. Lucru pe care îl știe foarte 
bine. 

— Și găsești că e surprinzător? 

— Într-o oarecare măsură, da. Dar cel mai surprinzător e 
faptul că până acum n-a reacţionat în niciun fel. Din câte spun 
foștii ei profesori, întotdeauna a acceptat situația așa cum este. 

— Bravo ei, zise Corinne pe un ton agasat. 

Ce naiba era în capul lui Tim? 


54 


Răspunsul nu întârzie să sosească. 

— Cred c-ar trebui să fii cu ochii pe ea, o sfătui psihologul. 

Corinne nici nu apucă să protesteze, că Tim își urmă gândul. 

— Nu vreau să spun că s-ar putea întâmpla ceva. Insă există o 
mare diferenţă între Paradise Point și Boston. Din câte știu eu, 
Michelle e singurul copil înfiat de prin partea locului. 

— Înţeleg, încuviinţă încet Corinne. 

Totul îi devenise dintr-o dată foarte limpede. 

— Te referi la atitudinea celorlalţi copii? 

— Întocmai, confirmă Tim. Știi și tu de ce sunt în stare atunci 
când unul dintre ei se deosebește de rest. Dacă ţin cu tot 
dinadinsul, vor reuși să-i facă lui Michelle viaţa de-a dreptul 
imposibilă. 

— Îmi place să cred că nu se va ajunge la așa ceva, murmură 
Corinne. 

Pricepuse ce era în mintea lui Tim. Psihologul se gândea la 
fiica sa, Lisa, în vârstă de unsprezece ani, dar atât de diferită de 
Michelle Pendleton, încât nu-și avea rostul nicio comparaţie. 

Tim înclina să considere că problemele Lisei se datorau 
faptului că fetiţa lui „se deosebea” de colegii ei de școală: în 
urmă cu cinci ani rămăsese orfană de mamă. Corinne trebuia să 
admită că în parte era adevărat. Lisa fusese extrem de afectată 
de moartea mamei sale - poate chiar mai mult decât Tim. 

La vârsta de șase ani, fusese prea mică pentru a înțelege ce 
se întâmplase. Până în ultima clipă, refuzase să creadă că mama 
ei va muri, iar când inevitabilul se produsese, șocul fusese mult 
prea mare pentru ea. 

Își învinuise tatăl, iar Tim, disperat, începuse s-o răsfeţe peste 
poate. Dintr-un copil neastâmpărat, la unsprezece ani Lisa 
ajunsese o fire singuratică, posomorâtă și îndărătnică. 

— Trebuie să pleci acasă în după-amiaza asta? se interesă 
precaută Corinne, sperând că Tim nu ghicise gândul care-o 
făcea să-i pună această întrebare, aparent întâmplătoare. 

În aceeași clipă, în clasă dădu buzna Lisa, ca și cum Corinne 
ar fi chemat-o prin telepatie. Fetița aruncă o privire rapidă 
înspre profesoară. Trăsăturile ei, altfel destul de drăguţe, erau 
crispate într-o expresie bănuitoare și ostilă. Corinne se strădui 
să-i zâmbească, însă ochii negri ai Lisei, aproape ascunși sub 
bretonul puţin prea lung, erau departe de-a fi prietenoși, iar 
vorbele ei sunau mai curând a ultimatum decât a rugăminte. 


55 


— Mă duc acasă la Alison Adams și rămân să mănânc la ea. Ai 
ceva împotrivă? 

Tim se încruntă, însă își dădu acordul. Cu un surâs de 
satisfacţie, Lisa părăsi clasa, la fel de grăbită precum venise. 
Rămas singur cu Corinne, Tim furișă spre ea o privire îndurerată. 

— După cum vezi, acum sunt disponibil până diseară, zise el. 

Deși dorise să-și petreacă după-amiaza împreună cu fiica sa, 
totuși glasul lui nu trăda amărăciune, ci mai curând tristeţea 
înfrângerii. Remarcând dezaprobarea din ochii Corinnei, se sili 
să facă haz de necaz. 

— Tot e bine că mi-a spus ce planuri are, zise el cu o veselie 
forțată. 

Apoi, clătinând din cap, adăugă: 

— Ca psiholog, mă pot lăuda că sunt destul de priceput, în 
schimb ca tată nu fac doi bani. Așa-i? 

Corinne preferă să nu-i ia în seamă întrebarea. De n-ar fi fost 
la mijloc Lisa și vădita ei antipatie față de profesoară, Tim și 
domnișoara Hatcher s-ar fi căsătorit încă de acum doi ani. Dar 
Lisa - care-și domina tatăl - reușise, spre marea ei satisfacţie, 
să devină un punct nevralgic în relaţia dintre el și Corinne. 

— Am cumpărat câteva fripturi, zise cu însufleţire domnișoara 
Hatcher, strecurându-și braţul pe sub cel al lui Tim și 
conducându-l spre ușă. In caz c-ai fi venit să mănânci la mine 
astă-seară. Hai să mergem! 

leșiră împreună din clădirea școlii și Corinne respiră adânc 
aerul cald și înmiresmat al după-amiezei de vară, rotindu-și 
veselă privirea asupra stejarilor și arţarilor din jur, cu frunzișul 
lor încă verde și strălucitor. 

— Tare mult îmi place aici! exclamă ea. Zău că da! 

e 

— Tare mult îmi place aici! Zău că da! se entuziasmă și 
Michelle, repetând fără știrea ei cuvintele abia rostite de 
profesoară. 

Sally Carstairs şi Jeff Benson, care-i ţineau companie, 
schimbară o privire între ei, apoi ridicară ochii spre cer, cu un 
aer dezgustat. _ 

— E un loc izolat de restul lumii, se plânse Jeff. In satul nostru 
nu se întâmplă niciodată nimic. 

— Și unde-ai vrea să locuiești? îl provocă Michelle. 

— In Wood's Hole, răspunse fără ezitare Jeff. 


56 


— Wood's Hole? repetă Sally. Asta ce mai e? 

— Vreau să merg să studiez acolo, îi explică Jeff pe un ton 
placid. La Institutul de Oceanografie. 

— Ce plicticos! pufni nepăsătoare Sally. Cu siguranţă că nu se 
deosebește prin nimic de Point. Eu, una, abia aștept să plec de 
aici. 

— Probabil că nu vei avea ocazia. Fără îndoială că tot aici vei 
închide ochii, la fel ca toţi ceilalți. 

— Ba nu, se înverșună Sally! Ai puţină răbdare și-o să te 
convingi. ` 

Mergeau toți trei pe marginea falezei. In apreciere de locuința 
familiei Benson, Michelle îl întrebă pe Jeff dacă nu voia să vină 
până la ea acasă. 

Jeff aruncă o ocheadă peste umăr și-o zări pe maică-sa stând 
în prag, cu ochii la el. Privirea îi lunecă spre vechiul cimitir, apoi 
spre acoperișul casei Pendletonilor, care abia se deslușea 
printre copaci. Își aminti tot ce-i spusese mama lui despre casa 
aceea și se hotărî să refuze invitaţia. 

— Nu cred. l-am promis mamei că în după-amiaza asta am să 
tund iarba. 

— Hai, te rog, insistă Michelle. Niciodată nu vrei să vii la noi. 

— Am să trec într-o zi. Dar nu azi. Nu... nu am timp. 

În ochii lui Sally se aprinse o luminiţă răutăcioasă. O înghionti 
cu cotul pe Michelle și-l întrebă pe Jeff cu prefăcută nevinovăție: 

— Da’ ce, ţi-e teamă să mergi prin cimitir? 

— Nu mi-e teamă de cimitir! se răsti Jeff. 

Cum ajunseseră în dreptul casei lui, se grăbi s-o pornească pe 
alee. Dar cuvintele lui Sally îl ţintuiră pe loc - deși îi fuseseră 
adresate lui Michelle. 

— Se zice că prin cimitir bântuie un strigoi. Probabil că lui Jeff 
îi e frică de el. 

— Un strigoi? se miră Michelle. N-am auzit vorbindu-se despre 
așa ceva. 

— Nu poate fi adevărat, o lămuri Jeff. Eu locuiesc aici de când 
mă știu. De-ar fi existat vreun strigoi, cu siguranță că l-aș fi 
văzut. Dacă mie nu mi-a ieșit în cale niciodată, atunci află că-i 
scorneală! 

— Faptul că tu nu crezi nu înseamnă că nu există, îl contrazise 
Sally. 


57 


— Nici faptul că tu crezi nu înseamnă că există! replică 
prompt Jeff. Pe mâine. 

Se despărţi de ele și o luă pe alee, întorcându-se să-și fluture 
mâna spre Michelle, care-i strigase un cuvânt de rămas-bun. 
După ce el intră în casă, cele două fete porniră mai departe. La 
propunerea lui Sally, se abătură din drum, apucând pe cărarea 
ce șerpuia pe muchia falezei. Deodată, Sally se opri în loc și, 
strângând-o de braț pe Michelle cu o mână, îi arătă cu cealaltă: 

— Uite cimitirul! Hai să intrăm! 

Michelle se uită spre micul cimitir năpădit de buruieni. Până 
atunci nu-l văzuse decât din mașină. 

— Știu eu? se codi ea, furișând o privire spre mormintele 
acoperite de ierburi. 

— Hai! o îndemnă Sally. Hai până acolo! 

Porni către locul unde gardul de țăruși din jurul cimitirului se 
năruise la pământ. 

Michelle o luă pe urmele ei, apoi se opri. 

— Cred că n-ar trebui să mergem. 

— De ce nu? Poate vom zări strigoiul! 

— Nu există strigoi, declară Michelle. Cu toate astea, cu zic să 
renunțăm. De fapt, cine-i îngropat acolo? 

— O groază de lume, cei mai mulţi fiind din familia unchiului 
Joe. Toţi Carsonii au fost înmormântați aici. Afară de ultimii, 
care-s îngropaţi la oraș. Hai, vino. Să vezi ce interesante sunt 
pietrele de mormânt. 

— Nu acum, se împotrivi Michelle, muncindu-și creierii să 
găsească o cale de a-i distrage atenţia lui Sally. 

Nici ea nu știa de ce, însă cimitirul îi dădea fiori de spaimă. 

— Mi-e foame. Hai la mine acasă, să mâncăm ceva. Poate ne 
întoarcem mai târziu. 

Sally n-ar prea fi vrut să renunțe, dar, la insistenţele lui 
Michelle, se învoi și amândouă își continuară drumul în tăcere. 
In cele din urmă, Michelle se hotărî să spargă gheaţa. 

— Lumea de-aici chiar crede că există un strigoi? 

— N-aș putea să-ţi spun, răspunse Sally. Unii zic că da, alţii zic 
că nu. 

— Și a cui ar fi stafia? 

— A unei fete care a trăit în sat cu multă vreme în urmă. 

— Dar ce-a păţit? De ce nu-și găsește liniștea? 


58 


— Habar n-am. Se pare că nimeni nu știe. Nu se cunoaște nici 
dacă povestea asta e adevărată sau nu. 

— Tu ai văzut-o vreodată? 

— Nu, răspunse Sally. 

Șovăise doar o fracțiune de secundă - atât de puţin, încât 
Michelle nu putea fi sigură dacă se înșelase sau nu! 

Câteva minute mai târziu, amândouă se năpusteau pe ușa din 
spate, dând buzna în bucătărie, unde June tocmai frământa 
niște pâine. 

— Vă e foame? întrebă ea. 

— Îhî! 

— În castron aveţi biscuiţi, iar laptele e-n frigider. Dar mai 
întâi spălaţi-vă amândouă pe mâini. 

June își văzu mai departe de treabă, fără a lua în seamă 
schimbul de priviri dintre cele două fetițe, exasperate că mai 
erau tratate ca niște copii, când ele se străduiau să pară 
domnișoare. Totuși, nici Michelle și nici Sally nu se gândiseră 
vreo clipă să nesocotească ordinul, în secunda următoare, June 
auzi curgând apa la chiuveta din bucătărie. 

— Mergem la mine în cameră, anunţă Michelle, umplând două 
pahare cu lapte și stivuind pe o farfurie un morman de biscuiţi. 

— Să nu-mi faceți firimituri peste tot, le atrase atenţia cu 
blândeţe June, conștientă cu fetiţele ridicaseră și de astă-dată 
privirile spre cer. 

— Așa-i și mama ta? o întrebă Michelle pe Sally, în timp ce 
urcau împreuna scările. 

— Mai rău, replică prietena ei. Maică-mea mă obligă să 
mănânc la bucătărie. 

— Mda, parcă ai încotro? oftă Michelle, fără să aștepte vreun 
răspuns. 

O conduse pe Sally în camera ei și închise ușa. Sally se trânti 
pe pat. 

— Ador casa voastră! exclamă ea. Și camera asta, și mobila, 
Şİ... 

Tăcu brusc, cu ochii la păpuşa aşezată pe pervazul ferestrei. 

— Ce-i aia? șopti ea. E nouă? Cum de n-am văzut-o până 
acum? 

— Tot acolo a fost și data trecută când ai venit la mine, 
răspunse Michelle. 

Sally sări din pat și se duse la fereastră. 


59 


— Michelle, dar păpușa asta pare să fie veche de când lumea! 

— Cred că așa și este, încuviință Michelle. Am găsit-o în 
debara după ce ne-am mutat aici. Era dosită în fundul unui raft. 

Sally luă păpuşa, întorcând-o pe toate părțile cu luare-aminte. 

— E frumoasă, murmură ea. Cum o cheamă? 

— Amanda. 

Sally ridică spre Michelle o privire plină de uimire. 

— Amanda? De ce i-ai dat numele ăsta? 

— Nu știu. Am vrut un nume mai de epocă. Și... mi-a venit în 
minte Amanda. 

— Ciudat, comentă Sally, simțind că i se face pielea de găină. 
Chiar ăsta-i numele stafiei. 

— Cum? exclamă Michelle, fără să priceapă. 

— Ăsta-i numele stafiei, repetă Sally. Așa scrie pe una dintre 
pietrele din cimitir. Hai, vino să-ti arăt. 


e Capitolul 5 


Sally o luă înainte și amândouă părăsiră poteca, îndreptându- 
se spre gardul pe jumătate prăbușit al cimitirului. 

Acesta ocupa o fâșie de teren având numai cincisprezece 
metri lungime, iar mormintele arătau uitate și părăsite. Multe 
pietre funerare căzuseră într-o parte sau se afundaseră în 
pământ. Majoritatea celor rămase în picioare păreau gata să se 
prăbușească la prima furtună mai puternică, sfârșindu-și veghea 
singuratică de la căpătâiul morţilor. In mijlocul cimitirului se 
înălța un stejar lovit de trăsnet și crengile lui uscate se întindeau 
spre cer ca brațele descărnate ale unui schelet. Locul era 
sinistru și Michelle ezită să intre. 

— Ai grijă, o preveni Sally. În gard sunt cuie ieșite în afară, dar 
nu se văd din pricina buruienilor. 

— Nu se îngrijește nimeni de morminte? întrebă Michelle. Cele 
de la Boston arată cu totul altfel. 

— Cred că nimănui nu-i mai pasă de ele, răspunse Sally. 
Unchiul Joe zice că nu vrea să fie îngropat aici. Cică 
înmormântările sunt pierdere de timp și, în plus, ocupă un 
pământ care ar putea fi folosit în alte scopuri. Odată chiar a 
ameninţat că va scoate toate pietrele și că va lăsa să crească în 
voie buruienile. 

Michelle se opri, rotindu-și privirea de jur-împrejur. 

60 


— Se pare că s-a ţinut de cuvânt, remarcă ea. Mie locul ăsta 
îmi dă fiori. 

Sally înainta prin cimitir, ferindu-se de împletitura de ierburi și 
mărăcini. 

— Stai numai să vezi ce-am să-ți arăt! 

Michelle se pregătea să-i urmeze, când deodată privirea îi 
căzu pe una dintre lespezi, înclinată într-un unghi ciudat, ca și 
cum ar fi fost gata să se prăbușească sub propria-i greutate. Dar 
ceea ce-i atrase atenţia lui Michelle era inscripţia de pe 
mormânt. Fetiţa o citi încă o dată. 


LOUISE CARSON - Născută în 1850 
MOARTĂ ÎN PĂCAT -1880 


— Sally? 

Sally Carstairs, care ajunsese ceva mai departe, se opri și 
întoarse capul, să vadă ce se întâmplase. 

— Tu ai citit vreodată ce scrie aici? întrebă Michelle, arătând 
spre una dintre pietre. 

Dar Sally ghicise despre ce era vorba, încă înainte de-a se 
înapoia lângă Michelle. Câteva clipe mai târziu, se găsea lângă 
prietena ei, privind ţintă strania inscripţie. 

— Ce vrea să spună? întrebă Michelle. 

— De unde să știu eu? 

— Dar are careva idee? 

— Habar n-am, răspunse Sally. Odată am încercat să aflu de 
la mama, dar nici ea nu cunoaște înţelesul. Orice-ar fi fost, s-a 
petrecut acum o sută de ani. 

— Dar e cumplit, se înfioră Michelle. Auzi tu, „Moartă în 
păcat”! Ca pe vremea puritanilor. 

— La ce te-aștepţi? Doar ne aflăm în Noua Anglie. 

— Cine era femeia? 

— Îmi închipui că cineva din familia unchiului Joe. Toţi Carsonii 
îngropaţi aici au fost rude cu el. 

O apucă de braț pe Michelle, trăgând-o după ea. 

— Hai, vino. Ce vreau eu să-ţi arăt e acolo, în colţ. 

Fără prea mult entuziasm, Michelle se lăsă dusă de lângă 
ciudatul mormânt, răsucind în minte iar și iar inscripţia 
neobișnuită. Oare ce putea să însemne? Chiar însemna ceva 
anume? 


61 


Deodată, Sally se opri și întinse degetul în faţă. 

— Acolo, îi șopti ea la ureche lui Michelle. Uită-te și tu. 

Michelle cercetă cu privirea locul indicat de Sally. La început 
nu zări nimic. Apoi desluși o lespede micuță, aproape acoperită 
de ierburi și mărăcini. Îngenunche și dădu deoparte cu o mână 
crengile pline de spini, în timp ce cu cealaltă ștergea ţărâna 
adunată cu trecerea anilor. 

Era o piatră dreptunghiulară de granit, simplă, fără niciun 
ornament și roasă de vreme. Pe ea fusese înscris un singur 
nume: 


AMANDA 


Michelle își ținu respiraţia. Cercetă lespedea mai îndeaproape, 
convinsă că trebuia să mai existe și altceva pe lângă nume, dar 
nu găsi nimic. 

— Nu înțeleg, șopti ea. Nu zice nici când s-a născut, nici când 
a murit, nici care-i era numele de familie. Nimic. Cine a fost? 

O fixă pe Sally cu o privire întrebătoare. Prietena ei 
îngenunche imediat alături. 

— O fetiță oarbă, răspunse ea cu glas coborât. Probabil că tot 
din familia Carson. Trebuie să fi trăit cu multă vreme în urmă. 
Din câte zice mama, a căzut de pe stâncile falezei. 

— Dar de ce nu scrie numele de familie, nici data nașterii sau 
a morții? insistă Michelle, uitându-se fascinată la lespedea 
străveche de granit. 

— Pentru că nu-i îngropată aici, șopti Sally. Nu i-au mai găsit 
trupul. Probabil că a fost luat de valuri. Oricum, mama mi-a 
povestit că piatra a fost pusă provizoriu, dar, cum nu i-au 
descoperit cadavrul, n-au mai așezat altă lespede, cu inscripţia 
completă. 

Michelle se simţi străbătută de un fior de gheaţă. 

— Nici n-o să-l mai găsească vreodată, murmură ea. 

— Bineînţeles. De-aia se zice că strigoiul ei bântuie și-acum. 
Copiii spun că n-o să aibă liniște până nu i se va găsi trupul, dar 
cum asta n-o să se întâmple niciodată... 

Își lăsă fraza neterminată, în timp ce Michelle se străduia să-și 
întipărească în memorie cele aflate de la Sally. Fără voie, întinse 
mâna, odihnindu-și o clipă palma pe piatra de mormânt, apoi și- 
o retrase brusc, ridicându-se în picioare. 


62 


— Nu există strigoi, declară ea. Hai să mergem acasă. 

Porni hotărâtă către gardul cimitirului. Dându-și seama că 
Sally n-o urmează, se opri și întoarse capul. Sally rămăsese 
îngenuncheată lângă strania piatră de mormânt. Când Michelle 
o strigă pe nume, sări repede în picioare și se grăbi să ajungă 
lângă ea. 

Niciuna dintre fete nu scoase o vorbă până ce ieșiră din 
cimitir, continuându-și drumul spre casa Pendletonilor. 

— Trebuie să recunoști și tu că-i tare ciudat, deschise discuţia 
Sally. 

— Ce anume? întrebă evaziv Michelle. 

— Faptul că i-ai dat păpușii tocmai acest nume. Vreau să spun 
că ar putea fi chiar păpușa ei, care a zăcut pe raft de ani de zile, 
până când ai descoperit-o tu. 

— Ce prostie! exclamă sec Michelle, refuzând să admită că și 
ea se gândise exact la același lucru. Aș fi putut să-i dau orice alt 
nume. 

— Dar nu i-ai dat, replică Sally. l-ai spus Amanda. Trebuie să 
existe o explicaţie. 

— A fost o simplă coincidență. Și pe urmă, Jeff locuiește aici 
de când s-a născut. Dac-ar fi bântuit vreun strigoi, cu siguranţă 
că l-ar fi văzut... 

— De unde știi că nu? întrebă Sally. Poate că tocmai de asta 
nu vrea să vină la tine acasă. 

— Nu vine fiindcă are treabă, se grăbi să răspundă Michelle. O 
ajută pe maică-sa. 

Fără voie, ridicase glasul, simțind că era pe cale să se înfurie. 
Ce-o făcea pe Sally să afirme astfel de lucruri? 

— Nu vrei să discutăm și despre altceva? întrebă ea. 

Sally o privi nedumerită, apoi îi zâmbi larg. 

— O.K. Și mie începuse să-mi cam fie frică. 

Drept recunoștință pentru înțelegerea arătată de prietena ei, 
Michelle întinse mâna și-o strânse amical de braţ. 

— Au! ţipă fetiţa, chircindu-se de durere și smulgându-se din 
mâna ei. 

Bratul! își zise Michelle. /arăși o doare, la fel ca săptămâna 
trecută. Dar nu i s-a întâmplat nimic - cel puțin, nu azi. 

Un tremur îi străbătu tot trupul, dar se sili să-și ascundă 
tulburarea. 


63 


— lartă-mă, murmură ea, atingând ușor braţul lui Sally. 
Credeam că ţi-a trecut durerea. 

— Așa credeam și eu, replică Sally, aruncând o privire înapoi, 
spre cimitir. Se pare însă că m-am înșelat. 

Brusc, o cuprinse o dorinţă imperioasă de-a pleca de acolo. 

— Hai să mergem la tine acasă. Locul ăsta mă umple de 
spaimă. 

Cele două fiinţe se îndreptară spre vechea casă de pe faleză. 
Ajunsă la ușă, Michelle se opri o clipă în prag, urmărind 
înfrigurată cum ceţurile după-amiezei începeau să se adune 
peste mare. Apoi împinse ușa și intră împreună cu Sally. 

e 

— Tati? 

Cei trei Pendletoni se aflau în salonașul din față - încăpere pe 
care o decretaseră imediat drept „camera familiei”, livingul fiind 
cu mult prea mare ca să se poată simţi în largul lor. Cal stătea în 
fotoliul lui uriaș, cu picioarele cocoțate comod pe canapea, iar 
Michelle se lungise lângă el, pe covor, cu o carte în mână. Se 
sprijinise în coate, cu bărbia proptită în palme, iar Cal se întrebă 
cum de n-o durea gâtul. 

„Elasticitatea tinereţii”, își zise el. 

June se instalase într-un jilţ străvechi, după toate aparențele 
îngrozitor de tare, și tricota cu sârg un mic pieptar pentru 
bebeluș - în dungi roz cu bleu, ca să nu riște nimic. 

— Mm? întrebă Cal, fără să-și ia ochii de la revista de pe 
genunchi. 

— Tu crezi în strigoi? 

Cal își ridică privirea de pe pagina pe care o citea. Trăgând cu 
coada ochiului către soţie, văzu că și ea lăsase andrelele 
deoparte. Se întoarse spre fiica lui, cu un surâs nedumerit. 

— Cum ai zis? întrebă el. 

— Voiam să știu dacă tu crezi în strigoi. 

Cal înţelese că fetiţa nu glumea și zâmbetul i se topi. Închise 
revista, mirându-se de unde-i venise lui Michelle o asemenea 
idee. 

— Parc-am mai discutat despre asta, cu vreo cinci ani în 
urmă, zise doctorul. Cam tot pe-atunci când am vorbit și despre 
Moș Crăciun, și despre iepurașul de Paști. 

— Bun, să zicem că nu în strigoi, dar oricum, în duhuri, 
rectifică Michelle cu glas șovăielnic. 


64 


— Ce tot spui acolo? o întrebă June. 

Michelle se simţi rușinată. În căldura și confortul căminului, 
gândurile care nu-i dăduseră pace toată după-amiaza păreau 
de-a dreptul ridicole. Poate că nici n-ar fi trebuit să deschidă 
subiectul. Chibzui o clipă, apoi se decise să le povestească 
despre cele aflate în aceeași zi în cimitir. 

— Știţi cimitirul acela părăsit dintre casa noastră și cea a 
Bensonilor? întrebă ea. Azi Sally mi l-a arătat și mie. 

— Să nu zici c-ai văzut un strigoi în cimitir! exclamă Cal. 

— Nu, n-am văzut, repetă Michelle pe un ton disprețuitor. 
Numai că acolo există o inscripţie ciudată. Pe o piatră e scris 
numele păpușii mele. 

— Amanda? se miră June. Zău că-i ciudat. 

Michelle încuviinţă din cap. 

— Sally mi-a spus că în mormântul acela nu-i îngropat nimeni. 
Cică Amanda a fost o fetiţă oarbă, care a căzut de pe faleză cu 
multă vreme în urmă. 

Ezită câteva secunde, neștiind dacă era bine să continue. 
Văzând-o că ezită, Cal o îndemnă să povestească mai departe. 

— Ce altceva ţi-a mai spus? 

— Că o parte din copii sunt convinși că strigoiul Amandei mai 
bântuie și acum, urmă liniștită Michelle. 

— Sper că n-ai crezut-o, nu? interveni Cal. 

— Nu, răspunse Michelle, deși din tonul ei se ghicea că nu era 
chiar atât de sigură. 

— Ei bine, prințeso, pe mine poţi să mă crezi, declară Cal. Nu 
există nici strigoi, nici spirite, nici căpcăuni, nici stafii, nici 
duhuri, nici alte prostii de soiul ăsta și te sfătuiesc să nu dai 
crezare celor ce-ar afirma contrariul. 

— Totuși, e ciudat c-am numit-o Amanda, protestă Michelle. 
Sally e de părere că se prea poate ca păpuşa să fi fost chiar a 
fetiţei care a murit. 

— E o simplă coincidență, draga mea, o linişti June. 

Luându-și iarăși andrelele, numără repede ochiurile și 
reîncepu să tricoteze. 

— Astfel de lucruri se întâlnesc la tot pasul. Așa se nasc 
poveștile cu strigoi. Se petrece ceva ciudat - cum spuneam, o 
simplă coincidenţă - dar oamenii refuză să accepte că-i vorba de 
o întâmplare și insistă că ar fi altceva la mijloc: norocul, 
fantomele, destinul și mai știu eu câte. 


65 


Cum Michelle tot nu părea prea convinsă, June își puse iar 
lucrul deoparte. 

— la să vedem, zise ea. Cum de-ai ajuns să-i dai păpușii 
tocmai acest nume? 

— Păi, căutam ceva care să sune ca din alte vremuri... începu 
Michelle. 

— Bun, deci din capul locului ai scos din discuţie o mulţime de 
alte nume, care nu-s de modă veche - de pildă, al tău sau al 
meu. Nume vechi ca Agatha, sau Sophie, sau Prudence... 

— Toate astea-s urâte, se împotrivi Michelle. 

— Prin urmare, lista se scurtează și mai mult, declară June. 
Dacă vrei un nume „din alte vremuri”, dar care să nu fie „urât”, 
și dacă te gândești întâi la cele începând cu A - așa cum e și 
firesc - primul la care te oprești e... 

— Amanda! îi luă vorba din gură Michelle, râzând fericită. Și 
eu care credeam că pur și simplu mi-a venit în minte... murmură 
fetița. 

— Într-un fel, așa s-a și întâmplat, îi explică June. Mintea 
lucrează atât de repede, încât nici nu-ţi dai seama când ai 
parcurs toate etapele unui raționament. lată, deci, cum se nasc 
poveștile cu strigoi, draga mea. Din pură coincidență. Și-acum, 
fuga la culcare, altfel mâine ai să dormi cu capul pe bancă. 

Michelle se ridică în picioare, apropiindu-se de tatăl ei. 
Înlănţuindu-i gâtul cu braţele, se lipi strâns de pieptul lui. 

— Tare-s prostuță câteodată, nu-i așa? întrebă ea. 

— Nu mai mult decât noi, ceilalţi, prinţeso. 

O sărută cu tandrete, după care o plesni în glumă peste fund. 

— În pat cu tine! 

Ascultă pașii lui Michelle suind pe scări, apoi își privi soţia plin 
de afecţiune. 

— Cum reușești? exclamă el, cuprins de admiraţie. 

— Ce să reușesc? întrebă June, cu gândul dus în altă parte. 

— Să găsești explicaţii raţionale la lucruri ce par să n-aibă 
nimic de-a face cu logica. 

— Aici e vorba de talent, răspunse June. Talent si-atâta tot. Pe 
urmă, dacă te-aș fi lăsat pe tine să cauţi o explicaţie, am fi stat 
treji până dimineaţă, sfârșind cu toţii prin a crede în stafii. 

Se ridică și ea, împrăștiind jăraticul cu vătraiul, în timp ce Cal 
stingea lumina. Apoi urcară scara amândoi, mână în mână. 


66 


Michelle stătea culcată în pat, ascultând zgomotele nopţii: 
valurile izbindu-se de țărmul de dedesubt, ţârâitul fericit al 
ultimilor greieri de vară în întuneric, suflul ușor al brizei, făcând 
să foșnească frunzișul copacilor din jurul casei. Se gândea la 
cele spuse de mama ei. Michelle înclina să-i dea dreptate. Și 
totuși... explicaţia nu avusese darul s-o satisfacă pe deplin. 
Motivul trebuie să fi fost cu totul altul. 

„Ce prostie!” se mustră singură. „Ce alt motiv să fi existat?” 

Dar, chiar când era pe cale să adoarmă, îmbiată la somn de 
sunetele nopţii, avu sentimentul că, într-adevăr, mai era și 
altceva. 

Ceva de rău augur. 

Poate că, totuși, n-ar fi trebuit să-i dea păpușii numele de 
Amanda. 

e 

În clipa când se trezi, zgomotele nopții încetaseră. Rămase 
nemișcată în pat, încordându-și auzul. În jurul ei, tăcerea era 
aproape palpabilă. 

Deodată, simţi o prezenţă. 

O prezenţă care-i supraveghea orice mișcare. 

O prezenţă în camera ei. 

Vru să-și tragă pătura peste cap și să se ascundă de acel 
„ceva” care venise lângă ea, însă știa că nu poate. 

Oricine ar fi fost acea prezență, trebuia să aibă curajul de a se 
uita la ea. 

Se ridică încet în capul oaselor, cu ochii măriţi de spaimă, 
scormonind cu privirea prin cele mai întunecate unghere ale 
camerei. 

Lângă fereastră. 

Era acolo, într-un colț, lângă fereastră: o siluetă neagră, stând 
neclintită, cu ochii la ea. 

În următorul moment, arătarea se îndreptă încet spre pat. 

Străbătu încăperea, sub razele argintii de lună ce pătrundeau 
prin fereastră. 

Era o fetiţă, de aceeași vârstă cu Michelle. 

În mod inexplicabil, teama i se risipi încet-încet, făcând loc 
curiozităţii. Cine să fi fost fetița? Și ce voia? 

Copila se apropie de ea și Michelle văzu că purta veșminte 
ciudate: o rochie neagră, lungă aproape până în pământ, cu 


67 


mâneci largi și bufante, strânse la încheieturi. Pe cap purta o 
bonetă, tot neagră, care-i ascundea obrazul. 

Michelle o privi încremenită cum pășește înspre ea. Pe urmă, 
fetița întoarse capul spre lumina lunii și Michelle putu să-i vadă 
faţa. 

Avea un chip blajin, cu buze pline, cu un nas mic și cârn. 

Apoi Michelle îi zări ochii. 

De un alb lăptos, sclipind în razele de lună, ochii fetei o fixau 
fără s-o vadă, după care copila ridică un braţ, arătând către 
Michelle. 

Simţind cum o cuprinde iarăși spaima, Michelle începu să ţipe. 

e 

O treziră propriile ţipete. 

Înspăimântată, își roti privirea prin dormitor, încercând să 
descopere ciudata creatură care fusese acolo cu numai câteva 
secunde mai înainte. 

În cameră nu mai era nimeni. 

În jur se auzeau aceleași sunete ale nopţii: foșnetul sacadat al 
valurilor și suflul brizei printre crengile de pin. 

Ușa dormitorului se deschise și în prag se ivi tatăl ei. 

— Prinţeso! Prințeso, s-a întâmplat ceva? 

Se așeză repede pe marginea patului, luând-o în braţe și 
șoptindu-i cuvinte mângâietoare. 

— Am avut un coșmar, tati, șopti Michelle. Ceva îngrozitor - 
și-atât de real. Se făcea că venise cineva la mine. Chiar aici, în 
cameră... 

— Nu, iubito, nu... o liniști Cal. Nu-i nimeni în afară de mine. În 
toată casa nu suntem decât tu, eu și mami. Ai visat, scumpa 
mea. 

Rămase multă vreme lângă ea, vorbindu-i și încercând s-o 
calmeze. Târziu spre dimineaţă, o sărută blând, îndemnând-o să 
se culce din nou. 

Apoi ieși, lăsând ușa deschisă. 

Michelle așteptă nemișcată câtva timp, silindu-se să-și alunge 
din minte îngrozitorul vis. Neputând să adoarmă, se dădu jos din 
pat și se duse la fereastră. Luând în braţe păpușa, se sprijini de 
pervaz, cercetând cu ochii ultimele umbre ale nopţii. Pe măsură 
ce ceața începea să se ridice, i se păru deodată că zărește ceva 
- o siluetă pe marginea falezei, undeva spre nord, în apropiere 
de vechiul cimitir. 


68 


Se uită din nou, încordându-și privirea, dar ceţurile se 
învolburau în bătaia vântului și nu mai putu desluși nimic. 

Strângând în braţe păpușa cea veche, se întoarse în pat. Când 
pe cer se ivi prima geană cenușie a zorilor, o fură din nou 
somnul. 

Lângă ea, pe pernă, păpuşa își aţintea privirea sticloasă 
înspre tavan. 

e 

leșind din camera lui Michelle, Cal nu se înapoie imediat în 
patul său. Înfășurându-se într-un halat, își scoase din dulap pipa 
și tutunul, apoi cobori la parter. 

Un timp se plimbă de colo-colo prin casă, fără niciun rost, iar 
într-un târziu se instală în salonul de oaspeţi de la etajul întâi. 
Apoi își aprinse pipa și-și sui picioarele pe un scaun, dând frâu 
liber gândurilor. 

Îi veni în minte noaptea când se afla încă la Boston... Noaptea 
în care murise băiatul... Noaptea care-i schimbase cursul întregii 
vieți... 

Nici nu-și mai amintea numele lui. 

Uitase - sau refuza să-și amintească. 

Aici era necazul său: existau prea mulţi care muriseră și ale 
căror nume nu le reţinuse. 

Oare câţi dintre aceștia muriseră din cauza lui? 

De ultimul - băiatul din Paradise Point - era sigur. Dar se prea 
poate să fi fost și alţii. Câţi? Oricum, pe viitor nu va mai muri 
nimeni. 

Gândul i se întorcea fără încetare la băiat. 

Alan Hanley. Așa îl chemase. Cal își amintea cu precizie ziua 
când Alan Hanley fusese adus la Boston General. 

Ambulanţa sosise târziu, către seară, cu Alan Hanley în stare 
de inconștiență. La căpătâiul lui se afla Josiah Carson, care-i 
acorda îngrijirile necesare. Băiatul căzuse de pe acoperiș. 

Acum știa și de pe care anume, însă la vremea respectivă 
amănuntul nu-l interesase în mod deosebit. 

Josiah Carson făcuse tot ce-i stătuse în putinţă ca să-l salveze, 
dar, înțelegând că leziunile puștiului erau prea grave pentru a fi 
îngrijite la dispensarul din Paradise Point, îl transportase la 
Boston. 

Aici îl preluase doctorul Calvin Pendleton. 


69 


La început, cazul păruse foarte simplu: câteva oase rupte și 
un posibil traumatism cranian. Cal își dăduse toată silința, 
prinzând la loc oasele rupte și căutând să depisteze leziunile 
interne. Apoi descoperise la capul pacientului ceea ce 
presupusese a fi un cheag de sânge. Doctorul Pendleton 
apreciase că era vorba de o urgenţă, așa că-l operase pe băiat, 
asistat de Josiah Carson. 

Alan Hanley murise pe masa de operaţie. 

Nu avusese niciun fel de cheag. Nu existase niciun motiv 
pentru operaţie. 

Pe Cal incidentul îl zguduise puternic - mai puternic decât 
oricare alt eveniment din viaţa lui. 

Ştia că nu era pentru prima dată când punea un diagnostic 
greșit. Oricărui doctor i se întâmpla să se înșele din când în 
când. Dar pentru Cal moartea lui Alan Hanley reprezentase cea 
mai mare răscruce din viaţa sa. 

Incepând din acel moment, se frământase tot timpul, 
întrebându-se dacă va mai face și alte greșeli, dacă și altor copii 
le era sortit să moară din pricina lui. 

Colegii de la spital îi repetau că prea punea totul la inimă, 
însă moartea băiatului continuase să-l obsedeze. 

In cele din urmă, își luase o zi liberă, plecând cu mașina la 
Paradise Point, ca să stea de vorbă cu Josiah Carson despre Alan 
Hanley. 

Josiah Carson îl primise cu răceală. La început, Cal îţi 
închipuise că-și irosea timpul de pomană. Carson îl învinovățea 
de moartea lui Alan Hanley. Cal citea limpede acuzaţia în ochii 
albaștri și pătrunzători ai colegului său mai vârstnic. Dar, pe 
parcursul discuţiei, Carson ajunsese să-și schimbe atitudinea. 
Cal era convins că bătrânul îi povestea lucruri pe care nu le mai 
destăinuise nimănui. 

— Ai trăit vreodată de unul singur? îl întrebase din senin 
Josiah. 

Și, înainte ca Pendleton să-i dea răspuns, Carson continuase: 

— Eu trăiesc așa de ani de zile, îngrijindu-mă de oamenii de 
aici și făcându-mi singur menajul. Cred că ar fi trebuit să mă 
descurc tot singur și când a fost vorba de acoperiș: să fi reparat 
casa cu mâna mea. Dar, cum îmbătrânesc, m-am gândit... 
Oricum, nu mai are nicio importanţă... 


70 


Cal se foise stânjenit pe scaun, întrebându-se ce tot încerca 
să-i spună bătrânul. 

— Ce s-a petrecut în ziua aceea? intervenise el. Înainte de a-l 
aduce pe Alan Hanley la Boston. 

— Greu de zis, răspunsese Carson cu glas coborât. Aveam 
necazuri cu acoperișul. Erau câteva ţigle care trebuiau înlocuite. 
Intâi am vrut să fac eu însumi treaba asta, pe urmă m-am 
răzgândit. Am socotit că era bine să angajez pe cineva mai 
tânăr. 

Glasul i se stinsese, ajungând o șoaptă. 

— Dar Alan era mult prea tânăr. Ar fi trebuit să-mi dau seama. 
Poate chiar mi-am dat seama... Avea doar doisprezece... Cum- 
necum, l-am lăsat să se suie pe acoperiș... 

— Și ce s-a întâmplat? 

Carson îl privise ţintă, cu ochii goi, cu chipul marcat de 
oboseală. 

— Ce s-a întâmplat în sala de operaţie? 

Cal șovăise, tulburat. 

— Nu știu. Totul părea să meargă foarte bine. Și, dintr-o dată 
a murit. Nu pot să înţeleg de ce. 

Carson încuviinţase din cap. 

— Exact așa a fost și când s-a prăbușit de pe casă. Mă uitam 
la el cum lucrează. Totul mergea bine. Și, pe neașteptate, a 
căzut. 

Se așternuse o tăcere adâncă, apoi Carson începuse din nou 
să vorbească. 

— Păcat că nu l-ai putut salva. 

Cal se foise din nou, dar chipul lui Carson se luminase de un 
zâmbet. 

— Nu-i vina dumitale, declarase el. Nici a dumitale, nici a 
mea. Totuși, s-ar putea spune că împreună avem o răspundere. 
Acum există o legătură între noi, doctore Pendleton. După 
părerea dumitale, ce-ar trebui să facem? 

Cal nu găsea niciun răspuns. Cuvintele lui Josiah îl lăsaseră 
fără replică. 

Apoi, ca și cum ar fi înţeles frământările lui Cal, începând din 
ziua când murise Alan Hanley, Josiah venise cu o propunere. 
Poate n-ar fi fost rău ca tânărul său confrate să se gândească la 
eventualitatea de-a renunța să mai practice la Boston. 

— Și pe urmă? întrebase Cal, cu glas gâtuit. 


71 


— Și pe urmă să vii aici, preluând clientela modestă și lipsită 
de pretenţii a unui doctor bătrân și obosit. Ar trebui să te 
eliberezi de stresul de la Boston General. Acum ești speriat, 
doctore Pendleton... 

— Puteţi să-mi spuneţi Cal. 

— O.K., Cal. Deci, ești speriat. Ai făcut o greșeală, iar acum te 
temi să nu mai urmeze și altele. Dacă rămâi la Boston General, 
așa se va și întâmpla - din pricina fricii. Dar dacă vii aici, te-aș 
putea ajuta. Și dumneata pe mine. Vreau să mă retrag, Cal. 
Vreau să renunţ la practicarea meseriei și să mă mut din casa 
mea. Intenţionez să ţi-o vând ţie. Crede-mă că nu vei regreta. 

Cal se simţise atras de propunerea de-a practica medicina 
liniștit, într-un loc unde nu se întâmpla mai nimic. Unde nu se 
puteau petrece lucruri prea grave. 

Unde nu avea cum să săvârșească vreo greșeală. 

Aici va avea timp să se gândească la fiecare caz și să se 
asigure să ia măsurile cuvenite. 

Nimeni din sat nu-și va da seama că Pendleton era conștient 
de incompetenţa sa profesională. Nimeni - cu excepţia lui Josiah 
Carson, care-l înțelegea și-l compătimea. 

Așadar, se stabilise în Paradise Point, deși iniţial June se 
declarase împotrivă. Cal își amintea clar vorbele ei atunci când îi 
dezvăluise planurile sale. _ 

— De ce să cumpărăm și casa? Inţeleg că vrea să-și cedeze 
clientela, dar de ce insistă să ne vândă și casa? E prea mare 
pentru noi, n-avem nevoie de atâtea camere. 

— Nu știu, răspunsese Cal. Insă o lasă ieftin - un adevărat 
chilipir. Cred c-ar trebui să ne socotim norocoși. 

— Bine, dar nu pricep, se lamentase June. Ba chiar mi se pare 
de-a dreptul morbid. Sunt convinsă că vrea să se mute din 
cauza accidentului suferit de Alan Hanley. De ce-i așa 
nerăbdător să ne vadă instalaţi acolo? Casa aia nu va face decât 
să-ți amintească la nesfârșit de băiat. E o nebunie, Cal. Omul 
acesta vrea ceva de la tine. Nu-mi dau seama ce anume, dar 
ține minte de la mine: cu siguranţă că se va întâmpla ceva. 

Dar până în prezent nu se întâmplase nimic. 

Trecuse printr-un moment de cumpănă cu Sally Carstairs, însă 
totul se sfârșise cu bine. 

Numai că acum fiica lui începuse să aibă coșmaruri. 


72 


e Capitolul 6 


June stătea așezată în faţa șevaletului, încercând să se 
concentreze asupra a ceea ce făcea. Numai că nu prea reușea. 
Nu pentru că ar fi fost nemulțumită de rezultat - dimpotrivă, era 
încântată de ceea ce realizase: un peisaj marin, oarecum 
abstract, totuși foarte asemănător cu priveliștea oferită de la 
fereastra studioului. Nu, nu munca o îngrijora. 

Problema era Michelle, deși încă nu izbutise să descopere ce 
anume o neliniștea la fiica ei. Coșmarul din noaptea precedentă 
nu fusese primul de acest fel. Michelle avusese și ea - ca toată 
lumea - vise urâte. Dar, când Cal se întorsese în pat, târziu spre 
dimineaţă, și-i povestise coșmarul fetiţei, pe June o cuprinsese 
un sentiment ciudat, care n-o părăsise nici după ce adormise din 
nou și care continua s-o obsedeze chiar și în clipa de față. 

Oftând exasperată, puse penelul deoparte și se așeză pe 
taburet, unde era locul ei preferat. 

Aruncă o privire cercetătoare de jur-împrejurul studioului. Era 
mulțumită de ceea ce înfăptuise aici într-un timp atât de scurt: 
se descotorosise de toate vechiturile, spălase și zugrăvise din 
nou pereţii, redând culorii verzi strălucirea ei dintru început. Işi 
aranjase frumos lucrurile în sertarele mesei, iar în debara își 
pusese un rastel, astfel încât pânzele să poată sta în picioare și 
depărtate unele de altele. Tot ce mai trebuia acum era să 
înceteze să-și mai facă griji, dedicându-se picturii. 

Tocmai se pregătea să aplice o nouă tușă cu penelul, când 
zări o mișcare în spatele unicei ferestre care nu dădea spre 
mare. În clipa următoare, auzi o bătaie discretă în ușă. 

— Se poate? răsună un glas de femeie nesigur, aproape timid, 
ca și cum vizitatoarea ar fi fost gata să se retragă încă înainte 
de a-și face apariţia. 

June se ridică, vrând să se ducă până la ușă, apoi se răzgândi 
și zise tare: 

— Intră! E descuiat! 

După câteva secunde, ușa se deschise și în atelier păși o 
femeie mărunțică, purtând un şort înflorat peste rochie și având 
părul strâns în coc. 

— Lucraţi? întrebă ea, dând să iasă. Regret din suflet, n-am 
vrut să vă deranjez. 


73 


— Nu, nu! protestă June, sculându-se de pe scaun. Vă rog să 
poftiți. Nu făceam decât să visez cu ochii deschişi. 

Pe chipul femeii se așternu o expresie ciudată - poate de 
dezaprobare? - însă numai pentru o clipă, după care 
vizitatoarea mai înaintă un pas sau doi. 

— Sunt Constance Benson, zise ea. Mama lui Jeff. Vecina 
dumneavoastră. 

— Ah! exclamă bucuroasă June. Ar fi trebuit să trec pe la 
dumneavoastră mai demult, dar mă tem că... 

Se întrerupse, privindu-și cu autocompătimire pântecele 
tuguiat. 

— Totuși, asta nu-i o scuză, așa-i? De fapt, ar fi trebuit să 
merg pe jos în fiecare zi câteva mile, în loc să stau aici, 
gândindu-mă la cai verzi pe pereţi. Sorocul e peste vreo trei 
săptămâni. Nu vreţi să v-așezaţi un moment? 

Făcu semn spre balansoarul pe care-l adusese din mansarda 
casei, însă doamna Benson nu schiţă nicio mișcare, mărginindu- 
se să se uite de jur-împrejur, fără a-și ascunde curiozitatea. 

— E uimitor ce-aţi realizat în încăperea asta, zău așa, remarcă 
ea. 

— Doar am dereticat puţin și am zugrăvit pe ici-pe colo, 
răspunse June. 

Văzând că doamna Benson rămăsese cu ochii la pata de pe 
podea, adăugă în chip de scuză: 

— Bineînţeles, mai am de curățat și pata de pe jos. 

— Luaţi-vă gândul, zise scurt Constance Benson. Nu sunteţi 
prima care încearcă și vă asigur că nici dumneavoastră nu veţi 
reuși. 

— Poftim? bâigui June, cu un glas lipsit de orice intonatie. 

— Câtă vreme va fi în picioare casa asta, pata va rămâne 
acolo, declară doamna Benson pe un ton ce nu admitea replică. 

— Bine, dar a dispărut aproape cu totul, protestă June. Soțul 
meu a răzuit-o cu șpacilul. Mie mi se pare că se curăţă foarte 
uşor. 

Constance Benson clătină din cap cu un aer îndoielnic. 

— Nu ştiu, spuse ea. Poate că da - acum că familia Carson nu 
mai locuieşte aici... 

Tăcu, fără să-și descrețească fruntea. 

— Nu pricep... murmură fără vlagă June. Ce fel de pată este? 
Cumva sânge? 


74 


— Posibil, raspunse Constance Benson. Nimeni nu mai știe 
exact, după atâta amar de ani. Dar, dacă există cineva care 
cunoaște povestea, atunci acela e doctorul Carson. 

— Înţeleg... șopti June, deși în realitate nu înţelegea nimic. 
Presupun, deci, c-ar trebui să-l întreb? 

— De fapt, am venit să stăm de vorbă despre fete, o anunță 
doamna Benson. 

Ochii ei o ţintuiau pe June cu o privire acuzatoare și soţia 
doctorului Pendleton începu să se teamă că Michelle și Sally o 
supăraseră pe Constance Benson. 

— Vă referiţi la Michelle și la Sally Carstairs? 

Remarcând îngrijorarea așternută pe chipul lui June, doamna 
Benson schiță o umbră de surâs - primul semn de simpatie de 
când pusese piciorul în atelier. 

Dintr-o dată, figura ei deveni aproape frumoasă. 

— Oh, nu vă speriaţi, se grăbi ea s-o liniștească pe June. N-au 
făcut nimic rău. Voiam doar să vă previn. 

— Să mă preveniţi? repetă June, complet derutată. 

— În legătură cu cimitirul, continuă Constance. Știţi vechiul 
cimitir al familiei Carson, dintre casa mea și locuinţa 
dumneavoastră... 

June încuviinţă din cap. 

— leri după-amiază le-am văzut pe fetițe jucându-se acolo. 
Sunt tare drăguţțe amândouă. 

— Mulţumesc. 

— Tocmai mă pregăteam să mă duc și să vorbesc cu ele, dar 
chiar atunci au plecat, așa că mi-am zis să nu vă alarmez 
aseară, ci să vin mai degrabă în cursul dimineţii. 

— De ce să mă alarmaţi? insistă June, agasată că femeia ezita 
să spună lucrurilor pe nume. 

— Nu-i bine să lăsaţi copiii să se joace acolo, o sfătui 
Constance Benson. Nu-i bine deloc. 

June își aţinti privirea asupra vizitatoarei. Asta le întrecea pe 
toate. Din câte-și putea da seama, Constance Benson era un fel 
de „gura-târgului”. Probabil că și lui Jeff îi făcea zile fripte. Și-o 
imagină ridicând obiecţii la orice dorință a fiului ei. Pe loc se 
hotări să n-o ia în seamă. 

— Trebuie să recunosc că cimitirul nu-i cel mai vesel loc de 
joacă din lume, zise June. Totuși, nu cred să fie chiar atât de 
periculos... 


75 


— Nu cimitirul în sine, se grăbi să-i explice Constance. Mă 
refer la terenul pe care se află și care-i cam șubred... 

— Nu-i tot granit? replică June cu un glas suav, prefăcându-se 
că nu înțelege temerile vecinei. 

— Presupun că da, răspunse gânditoare Constance. Nu mă 
prea pricep la chestii de-astea. Dar partea de faleză unde-i 
cimitirul riscă să se prăbușească în mare în orice clipă. Ferească 
Dumnezeu să se întâmple așa ceva când sunt copii acolo. 

— Înţeleg, zise June cu răceală. Am să le cer fetiţelor să nu se 
mai joace în cimitir. Doriţi o ceașcă de cafea? Mai este puţină pe 
plită. 

— Nu, mulţumesc, refuză Constance, aruncând o privire spre 
ceasul de la încheietura mâinii stângi. Am treabă la bucătărie. 
Știţi, m-am apucat să pun murături. 

Tonul pe care vorbise doamna Benson trăda convingerea că 
June nu știa să facă anumite lucruri la care ar fi fost cazul să se 
priceapă. 

— Vă aştept să treceţi pe la mine ori de câte ori aveți o clipă 
de răgaz, o invită doamna Pendleton, fără prea mare tragere de 
inimă. Sau poate c-am să dau eu o fugă până la dumneavoastră. 

— Sunteţi binevenită oricând. 

Cele două femei se opriră în cadrul ușii și Constance măsură 
din ochi locuinţa familiei Pendleton. 

— Frumoasă casă, nu-i așa? 

Și, înainte ca June să apuce să răspundă, adăugă: 

— Însă mie nu mi-a plăcut niciodată. Nu, nu, nu mi-a plăcut. 

Fără să-și mai ia rămas-bun, porni cu pași grăbiţi și apăsați pe 
cărarea ce ducea spre propria ei casă. 

June rămase o clipă în prag, urmărind-o cu privirea, apoi 
închise încet ușa. În sinea ei știa că pentru ziua aceea terminase 
cu pictura. 

e 

Soarele de amiază își trimitea razele fierbinţi. Michelle stătea 
jos, la umbra unui uriaș arțar, luându-și gustarea alături de 
Sally, Jeff, Susan și alţi câţiva colegi. Deși se străduia din 
răsputeri să dreagă relaţiile cu Susan, aceasta nici nu voia să 
audă de ea. O ignora cu desăvârșire pe Michelle, iar atunci când 
i se adresa lui Sally, n-o făcea decât ca s-o critice pe noua lor 
colegă. Însă Sally, cu firea ei prietenoasă și îngăduitoare, nu 
părea deloc impresionată de supărarea lui Susan. 


76 


— Ar trebui să mergem la un picnic, propuse Sally. Mâine- 
poimâine trece vara. Peste o lună va fi prea târziu. 

— Și-acum e târziu, replică Susan Peterson pe un ton arogant, 
care o scotea din sărite pe Michelle, deși ceilalți nici nu-l luau în 
seamă. Mama zice că după Ziua Muncii? nu mai e cazul să te 
duci la picnic. 

— Dar vremea e încă frumoasă, insistă Sally. De ce să nu 
organizăm o ieșire în aer liber chiar la sfârșitul acestei 
săptămâni? 

— Unde anume? întrebă Jeff. 

Dacă era vorba de plajă, el unul accepta cu dragă inimă. 
Michelle păru să-i ghicească gândul. 

— Ce-aţi zice de golful dintre casa mea și cea a lui Jeff? 
sugeră ea. E cam plin de bolovani, dar acolo nu calcă nici ţipenie 
de om, iar priveliștea e minunată. Pe urmă, dacă plouă, suntem 
aproape de locuinţa mea sau a lui și avem unde să ne 
adăpostim. 

— Adică plaja de la poalele stâncii unde se află cimitirul? 
întrebă Sally. Ar fi o chestie interesantă. Mai ales că acolo 
bântuie strigoiul. 

— Nu există niciun strigoi, protestă Jeff. 

— Ba poate că există, interveni Michelle. 

Dintr-o dată, deveni centrul atenției tuturor. Până și Susan 
Peterson întoarse capul, privind-o plină de curiozitate. 

— Azi-noapte am visat o stafie, continuă Michelle, lansându-se 
într-o descriere amănunţită a ciudatei vedenii pe care o 
avusese. 

La lumina zilei, nu mai simţea teroarea din noaptea 
precedentă și ţinea mult să le povestească noilor săi prieteni 
visul. Prinsă de firul istorisirii, nu remarcă privirile pe care le 
schimbau între ei copiii. Când își sfârși relatarea, nimeni nu 
scoase o vorbă. Jeff părea preocupat de sandvișul pe care-l 
mânca, iar ceilalţi nu-și luau ochii de la Michelle. Deodată, o 
cuprinse neliniștea și începu să se întrebe dacă făcuse bine 
destăinuindu-le coșmarul. 

— La urma urmei, n-a fost decât un vis, zise ea, văzând că 
tăcerea din jur se prelungește. 

— Ești sigură? se auzi glasul lui Sally. Ești sigură că n-ai fost 
trează tot timpul? 


2 Ziua Muncii - sărbătoare legală în SUA, în prima zi de luni din septembrie. (n.t.). 
77 


— Bineînţeles că dormeam, replică Michelle. Am visat și-atât. 
Ce-i rău în asta? adăugă ea, observând ocheadele 
neîncrezătoare pe care și le aruncau o parte din colegi. 

— Nimic, răspunse dezinvoltă Susan Peterson. Numai că, 
atunci când s-a prăbușit de pe stâncă, Amanda Carson purta o 
rochie și o bonetă neagră, întocmai ca fata pe care ai visat-o tu 
azi-noapte. 

— De unde știi? se încăpăţână Michelle. 

— Toată lumea știe, o lămuri Susan, cu aerul de superioritate 
care o caracteriza. Câte zile a avut, Amanda nu s-a îmbrăcat 
niciodată altfel decât în negru. Așa mi-a zis bunica mea, care 
aflase de la mama ei. Străbunica a cunoscut-o personal pe 
Amanda Carson, declară triumfătoare Susan, săgetând-o pe 
Michelle cu o căutătură sfidătoare. 

Din nou se așternu tăcerea. Oare Susan chiar spunea 
adevărul? Nu cumva copiii voiau să râdă pe socoteala ei? 
Michelle se uită de la unul la altul, încercând să ghicească 
gândul fiecăruia. Numai Sally îi susţinu privirea, mărginindu-se 
însă să ridice din umeri, în clipa când Michelle o imploră din ochi 
să-i vină în ajutor. Jeff Benson continua să-și mănânce sandvișul, 
ferindu-se să înalțe capul spre Michelle. 

— Dar a fost un vis! se înfurie fetița, adunându-și lucrurile și 
sărind în picioare. Un vis și nimic mai mult! Dacă știam c-o să 
faceţi atâta caz, nici nu vi-l povesteam! 

Și, înainte ca vreunul din ei să-i răspundă, se îndepărtă cu 
pași grăbiţi. În celălalt capăt al curţii, zări un grup jucând 
coarda. O clipă mai târziu, li se alătură și ea. 

e 

— Mă întreb ce-i cu fata asta? zise Susan Peterson, după ce se 
asigură că Michelle ajunsese suficient de departe ca să n-o mai 
audă. 

Toți întoarseră capul către ea. 

— Cum adică „ce-i cu fata asta”? se stropși Sally Carstairs. 
Nimic deosebit. E un copil la fel ca noi. 

— Oare? insistă Susan, agasată de întrerupere. Ştiai că ieri te- 
a pârât profesoarei? De ce crezi că domnișoara Hatcher ne-a 
schimbat pe toți din bănci? Pentru că Michelle i-a povestit tot ce- 
ați pus la cale amândouă ieri de dimineață. 

— Și ce dacă? o înfruntă Sally. N-a vrut să te superi pe ea, de- 
aia i-a spus. 


78 


— Eu cred că-i cam cu două feţe, declară Susan. Și mai cred 
că n-ar trebui să vorbim cu ea. 

— Ar fi foarte urât din partea noastră. 

— Ba nu. Fata asta are ceva ciudat. 

— Ce? 

Susan își cobori glasul, șoptind pe un ton conspirativ. 

— Ei bine, zilele trecute am văzut-o împreună cu părinţii ei. 
Amândoi sunt blonzi. Orice-aţi spune voi, din părinţi blonzi nu se 
nasc copii cu părul negru. 

— Mare brânză, se strâmbă Sally. Dacă vrei să știi, e înfiată. 
Mi-a povestit chiar ea. Ce ţi se pare așa ciudat? 

Susan își îngustă pleoapele. 

— Ei, bine, atunci se explică. 

— Ce anume se explică? insistă Sally. 

— De ce e așa cum e. Nimeni n-are habar de unde vine. 
Mama zice că, dacă nu cunoşti nimic despre familia cuiva, 
atunci nu cunoști nici persoana cu pricina. 

— Eu îi cunosc familia, se îmbăţoșă Sally. Mămica ei e tare 
drăguță, iar tăticul ei mi-a îngrijit braţul, împreună cu unchiul 
Joe. 

— Vorbeam despre familia ei adevărată, sublinie Susan, 
copleșind-o pe Sally cu o privire disprețuitoare. Doctorul 
Pendleton nu-i tatăl ei bun. Ar putea fi copilul oricui. 

— Puțin îmi pasă. Mie-mi place de ea, declară Sally. 

Susan o fulgeră din ochi. 

— Cred și eu, taică-tău nu-i decât un simplu portar! 

Tatăl lui Susan era proprietarul băncii din Paradise Point, fapt 
pe care fetiţa nu înceta niciodată să-l amintească prietenilor ei. 

Jignită de vorbele răutăcioase ale lui Susan, Sally se închise în 
tăcere. Nu i se părea cinstit ca Susan s-o dispreţuiască pe 
Michelle numai pentru că era înfiată, însă nu prea știa ce să 
spună. In definitiv, pe Susan Peterson o cunoștea de când 
lumea, în timp ce pe Michelle Pendleton de-abia o întâlnise. 

Foarte bine! își zise Sally. N-am să mai scot un cuvânt, dar am 
să rămân în continuare prietena lui Michelle. 

e 

June termină de mâncat și puse vasele în chiuvetă. Se hotărî 
să se întoarcă în studio, unde să încerce să termine de pictat 
peisajul marin. 


79 


leși din casă și, pășind pe cărarea ce ducea spre atelier, se 
trezi că privește către nord, amintindu-și cele spuse de 
Constance Benson în aceeași dimineață. 

Deodată, o săgetă un gând. 

Dacă doamna Benson se temea ca nu cumva stâncile falezei 
să se prăbușească în mare, atunci de ce n-o sfătuise să n-o lase 
pe Michelle nici pe plajă? Și de ce continua să-i îngăduie lui Jeff 
să se joace pe țărm? In cazul unei prăbușiri, era de preferat să 
te găsești pe stâncă decât sub ea. 

Brusc, se hotărî și porni spre cimitir. În timp ce mergea pe 
cărare, îi veni în minte altceva. Dacă poteca era riscantă, de ce- 
o folosise însăși doamna Benson? 

June iuți pașii. 

Se opri în loc, cu ochii la cimitirul părăsit. Ce tablou grozav ar 
fi putut picta aici! In culori palide și triste: nuanţe de albastru și 
cenușiu. Un cer plumburiu, un gard părăginit, copacul cel uscat, 
vita-de-vie crescută peste morminte. Lucrată cu atenţie, pânza 
ar fi ieșit de-a dreptul înfricoșătoare. June nu reușea să priceapă 
cum de Michelle și Sally își găsiseră de joacă tocmai aici. 

„Din curiozitate”, își zise ea. „Din pură curiozitate.” 

Aceeași curiozitate care o adusese și pe ea în același loc. Se 
abătu de la potecă și păși cu grijă peste gardul căzut la pământ. 

Vechile lespezi, cu numele lor bizare și cu inscripţiile venind 
din negura vremii, o fascinară imediat. Toate la un loc alcătuiau 
o poveste. incepu să reconstituie istoria familiei Carson, care 
trăise și închisese ochii în casa de pe faleză. Curând uită cu 
desăvârșire că terenul era periculos și se concentră numai 
asupra pietrelor. 

In sfârșit, ajunse la mormântul lui Louise Carson. 


MOARTĂ ÎN PĂCAT - 1880 


Ce naiba mai însemna și asta? Dacă pe piatră ar fi fost scris 
anul 1680, June și-ar fi închipuit că femeia fusese arsă pe rug ca 
vrăjitoare sau cam așa ceva. Dar în 1880? Un lucru însă era 
cert: Louise Carson nu murise în împrejurări prea fericite. 

Stând în picioare lângă mormânt, June începu s-o 
compătimească pe femeia îngropată acolo cu atâţia ani în urmă. 
Probabil că se născuse prea devreme. MOARTA IN PACAT. Fără 
îndoială, epitaful unei femei decăzute. 


80 


Zâmbi în sinea ei pentru cuvintele care-i veniseră în minte. 
Sunau atât de desuet și detașat! 

Fără a se mai gândi la ce face, June se lăsă în patru labe, 
apucându-se să smulgă buruienile de pe mormântul lui Louise 
Carson. Aveau rădăcini adânci și bine înfipte în pământ. Trebuia 
să tragă cu nădejde de fiecare până când s-o desprindă din 
țărână. Aproape că terminase de smuls buruienile de lângă 
piatra funerară, când simţi primele dureri. 

Fusese mai curând un junghi, dar imediat urmă o contracție 
sfâșietoare. 

Dumnezeule! se înspăimântă ea. Nu se poate să se întâmple 
una ca asta! 

Se luptă să se ridice în picioare, sprijinindu-se cu toată 
greutatea de trunchiul stejarului uscat. 

Trebuia să se înapoieze acasă. 

Dar casa era prea departe. 

In clipa aceea, o săgetă cea de-a doua contracție. June se uită 
disperată, să vadă dacă nu cumva trecea cineva pe drum. 

Poteca era pustie. 

Familia Benson! Poate reușea să ajungă până la locuinţa lor. 
De cum se va potoli durerea, va porni într-acolo. 

Se lăsă să alunece la pământ, în așteptarea momentului de 
relaxare. După un timp - care-i păru aproape un secol - simţi 
cum mușchii încep să se destindă și durerea se calmează încet- 
încet. Incercă din nou să se ridice în picioare. 

— Rămâi pe loc! îi strigă cineva. 

Întoarse capul și o văzu pe Constance Benson, care venea 
repede pe cărare. Răsuflând ușurată, June se așeză din nou pe 
iarbă. 

Zăcea neputincioasă pe mormântul lui Louise Carson, 
rugându-se la Dumnezeu ca bebelușul să nu se grăbească, iar 
primul lor copil să nu se nască într-un cimitir. 

Constance Benson îngenunche lângă ea, strângând-o de 
mână. June se culcă pe spate. 

Atunci se cutremură din cauza unei noi contracţii, mai 
puternică decât toate celelalte. Simţi pe picioare umezeală și 
înţelese că i se rupsese punga apelor. 

Isuse Cristoase! se rugă ea deznădăjduită. Nu aici! 

Nu într-un cimitir. 


81 


e Capitolul 7 


La ora trei și zece, când sună clopoţelul, Michelle își adună 
repede cărțile, înghesuindu-le în ghiozdanul verde de pânză, și 
se îndreptă spre ieșire. 

— Michelle? 

Era glasul lui Sally Carstairs. Deși Michelle nu-i acorda nicio 
atenţie, totuși Sally o luă de braț, silind-o să rămână pe loc. 

— Nu fii supărată, zise ea pe un ton rugător. Nimeni n-a vrut 
să te jignească. 

Michelle își măsură prietena cu o căutătură bănuitoare. 
Remarcând privirea îngrijorată din ochii lui Sally, se mai îmbună 
puţin. 

— Nu pricep de ce ţineţi morțiș să mă convingetți că am văzut 
ceva inexistent replică ea. Dormeam și am avut un coșmar. 
Asta-i tot. 

— Hai să ieșim pe coridor, o îndemnă Sally, trăgând cu coada 
ochiului spre Corinne Hatcher. 

Michelle îi înţelese gândul și o urmă afară din clasă. 

— Ce voiai să-mi spui? o întrebă ea pe Sally, cu aerul că 
aștepta un răspuns. 

Sally se feri s-o privească în față. Se foi stânjenită de pe un 
picior pe altul, apoi, cu capul în piept, începu să vorbească atât 
de încet, încât Michelle abia îi putea desluși cuvintele. 

— E posibil să fi fost un simplu vis. Dar și eu am văzut-o pe 
Amanda. Mi se pare că și Susan Peterson. 

— Ce? Vrei să zici că aţi avut același coșmar ca mine? 

— Nu știu, murmură întristată Sally. Eu am văzut-o și n-a fost 
un vis. Chiar în ziua când m-am lovit la braț. Ții minte? 

Michelle dădu din cap. Cum ar fi putut să uite? In ziua aceea 
văzuse și ea ceva. Ceva pe care Sally evitase să-l numească, 
pretextând că fusese numai „ulmul din grădină”. 

— De ce nu mi-ai spus până acum? 

— Pentru că nu m-ai fi crezut, îi explică Sally, cu aerul că-și 
cere scuze. Oricum, am văzut-o. Eram în curte și deodată am 
simţit că mă atinge cineva pe braţ. Când am întors capul să văd 
despre ce e vorba, m-am împiedicat și am căzut. 


82 


— Bine, dar ce anume ai văzut? o îmboldi Michelle, convinsă 
că răspunsul - oricare ar fi fost el - era din cale-afară de 
important. 

— Nu... nu sunt sigură, mărturisi Sally. În orice caz, ceva 
negru. Mi-a fulgerat o clipă prin faţa ochilor și a dispărut de 
îndată ce am căzut la pământ. 

Michelle tăcea, cu ochii ţintă la Sally. Își adusese aminte că, în 
aceeași noapte, plecând cu tatăl ei de la locuința familiei 
Carstairs, se uitase în urmă și zărise la fereastră ceva întunecat, 
ca o umbră. Ceva negru. 

Dar nu avu vreme să-i destăinuie lui Sally ce văzuse în 
noaptea aceea, fiindcă în capătul coridorului se ivi Jeff Benson, 
făcându-i semn cu mâna. 

— Michelle! Michelle! A venit maică-mea! Vrea să-ți spună 
ceva important! 

— O clipă, protestă Michelle, dar Jeff nu-i lăsă răgazul să se 
împotrivească. 

— Repede! E vorba despre mama ta!... 

Michelle nu-l mai așteptă să-și termine fraza. Plecă imediat de 
lângă Sally, începând să alerge de-a lungul coridorului. 

— Ce e? S-a întâmplat ceva? 

Jeff o conduse grăbit afară din clădirea școlii, până la mașina 
mamei lui. 

Lângă bordură era parcată o limuzină veche, cu motorul 
duduind. Constance Benson se foia pe scaunul de la volan, cu 
un aer neliniștit și preocupat. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Michelle, suind în mașină. 

— Mămica ta... începu Constance cu glas gâtuit, apăsând 
pedala de ambreiaj. E la spital, gata să nască. 

— Gata să nască? repetă uluită Michelle, știind că sorocul ar fi 
fost de-abia peste trei săptămâni. Dar ce-a păţit? 

Fără a-i lua în seamă întrebarea, Constance Benson eliberă 
ambreiajul, apăsă pe acceleraţie și se desprinse de bordură. Tot 
drumul până la spital nu scoase o vorbă. Își mușcă fără încetare 
buza de jos, concentrându-se asupra volanului. 

e 

Michelle stătea pe marginea scaunului, ţinând în mână o 
revistă pe care însă nu avusese curiozitatea s-o deschidă. Nu-și 
lua ochii de la ușa pe care, mai devreme sau mai târziu, trebuia 


83 


să apară tatăl ei. Chiar atunci, ca și cum dorinţa i-ar fi devenit 
dintr-o dată realitate, ușa se deschise și în prag se ivi Cal. 

— Felicitări, zise el. Ai o surioară. 

Michelle sări în picioare și se aruncă în brațele doctorului 
Pendleton. 

— Ce face mami? E bine? Ce s-a întâmplat, de fapt? 

— Mami e bine, o linişti Cal. La fel și bebelușul. Se pare că, în 
cazul lor, timpul n-a mai avut nicio importanţă. Doctorul Carson 
spune că în viaţa lui n-a asistat la o naștere mai rapidă. 

Deși se străduise să-și păstreze un ton calm și detașat, totuși 
Cal era îngrijorat. Nașterea fusese prea rapidă. Nefiresc de 
rapidă. Se întrebă ce anume putuse declanșa contracţiile. Insă 
întrebările lui Michelle cu privire la bebeluș reușiră să-i abată 
gândul de la nașterea propriu-zisă. 

— O surioară? Am o surioară? 

Cal încuviinţă din cap. 

— Pot s-o văd? Chiar acum? Te rog! 

Își privi tatăl cu un aer rugător, iar Cal o lipi strâns de pieptul 
lui. 

— Peste câteva minute, făgădui el. În clipa de faţă mă tem că 
nu-i prea prezentabilă. Vrei să știi ce s-a întâmplat? întrebă apoi, 
așezând-o pe Michelle pe un scaun și luând loc lângă ea. 
Surioara ta a fost cât pe ce să se nască în cimitir, urmă doctorul 
Pendleton. 

Michelle îl privi ţintă, fără să înțeleagă. Expresia surâzătoare 
de pe chipul lui începu să pălească. . 

— Mămica s-a gândit să se plimbe puțin, povesti el. In timp ce 
se afla în cimitir, au apucat-o durerile. 

— În cimitir? murmură fetiţa cu un glas coborât, în care se 
citea o undă de neliniște, Dar ce căuta acolo? 

— Cine știe? ridică din umeri Cal, evitând să-i dea un răspuns 
direct. O cunoşti pe maică-ta. Niciodată nu poţi ști sigur ce-i va 
trece prin minte în clipa următoare. 

— Dar unde era când aţi găsit-o? insistă Michelle, întorcându- 
se spre doamna Benson. În care parte a cimitirului? 

Constance Benson șovăi un moment, neștiind dacă să-i spună 
fetiţei unde o descoperise pe June. În definitiv, de ce nu? 

— Pe mormântul lui Louise Carson, răspunse ea cu o voce 
egală și liniștită. 

— Pe mormânt? repetă ca un ecou Michelle. 


84 


Ce groaznic! se cutremură ea, apucând strâns mâna lui Cal. 

— Surioara mea e sănătoasă? Adică... Mă gândeam că-i semn 
rău când un copil vine pe lume tocmai pe un mormânt, nu? 

Cal își încleștă degetele peste ale ei, apoi îi petrecu un braț în 
jurul mijlocului. 

— Ce-i cu bazaconiile astea? o mustră el cu blândeţe. Surioara 
ta nu s-a născut pe mormântul nimănui, ci aici, la spital. 

Se ridică în picioare, trăgând-o după el pe Michelle. 

— Hai să ne uităm la bebeluș! Pe urmă mergem să vedem ce 
face mami. 

Și, fără a-i mai adresa vreun cuvânt lui Constance Benson, 
scoase fetița afară din sala de așteptare. 

e 

— Vai, mami, ce dulce e! se entuziasma Michelle, fără să-și 
poată lua ochii de la căpșorul cuibărit la pieptul lui June. 

Ca și cum ar fi auzit-o, bebelușul deschise pleoapele, aruncă o 
privire albă spre Michelle, apoi adormi din nou. 

June surâse spre fiica ei cea mare. 

— Ce zici, o păstrăm? 

Michelle dădu viguros din cap. 

— Și-o să-i spunem Jennifer, așa cum am hotărât. 

— Afară de cazul când vreţi s-o botezați Louise, în amintirea 
locului unde s-a gândit să vină pe lume, interveni Cal. 

— Nu, mulțumesc, i-o tăie June, cu un glas coborât, dar ferm. 
În familia noastră nu va exista niciun Carson. 

Intâlni ochii soțului, dar el se uită repede în altă parte. Totuși, 
lui Michelle nu-i scăpă acel ciudat schimb de priviri. 

— Mami, întrebă ea gânditoare, de ce te-ai dus în cimitir? 

— De ce să nu mă fi dus? i-o întoarse June, silindu-se să pară 
veselă. Doar trebuia să mă plimb în fiecare zi. Am mers în 
dreptul cimitirului și, ajungând acolo, m-am hotărât să intru. Pe 
urmă - adăugă ea, dându-și seama că nici pe Cal, nici pe 
Michelle nu-i mulțumea explicaţia - Constance Benson mi-a spus 
că cimitirul e un loc primejdios, așa c-am vrut să-l văd cu ochii 
mei. Doamna Benson crede că această parte a falezei e pe cale 
să se prăbușească în mare. 

— Eu, unul, am impresia că vecina noastră născocește fel și 
fel de aiureli, râse Cal. Ca și gogoriţa cu cimitirul. 


85 


Se aplecă și-i mângâie fruntea micuței Jennifer. Bebelușul 
deschise din nou ochii, fixându-l cu o privire lipsită de expresie, 
apoi brusc izbucni în plâns. 

— Când putem s-o luăm acasă? întrebă Michelle, întinzând 
temătoare mâna să mângâie copilașul. 

Grozav ar fi vrut s-o ţină în braţe, dar nu îndrăznea să ceară 
acordul părinţilor. 

— Diseară, răspunse June. 

Michelle făcu ochii mari de surpriză. 

— Zău? Chiar diseară? Credeam... adică... 

— Credeai că va trebui să mai rămân la spital? De ce? Aici nu 
există decât o singură infirmieră, care se ocupă atât de mine, 
cât și de Jennifer. În schimb, acasă vă am pe tine și pe tăticu. 

Michelle întoarse capul, căutând să afle părerea lui Cal. 

— Nu văd de ce nu s-ar întoarce acasă. 

— Bine, dar camera bebelușului încă nu e gata! 

June îi surâse, cu ochii sclipind de bucurie. 

— la ghici cine-o va aranja până la sosirea noastră. 

Michelle o ascultă cu atenţie pe maică-sa, care începu să-i 
dicteze o listă cu tot ce trebuia făcut în camera copilului până la 
înapoierea sa acasă împreună cu Jennifer. Văzând că lista se 
mărește, fetița întoarse capul către tatăl ei, cu prefăcută 
exasperare. 

— Mă așteptam ca mami să fie slăbită... sau sleită de puteri... 
sau... 

— Așa-i maică-ta, chicoti Cal. Când își pune ceva în minte, 
nimic nu-i stă în cale: n-o sperie nici dezordinea, nici oboseala, 
nici efortul. Mă tem că vom avea de furcă până s-o convingem 
să rămână în pat încă vreo câteva zile. 

Sfârșind de dictat, June întinse brațele spre Michelle. 

— Hai, dă-mi un pupic și fugi acasă. Doamna Benson te va 
duce cu mașina. Curând după cină vom sosi și noi. Poţi lua masa 
împreună cu Jeff și mama lui. Am și aranjat cu ei. 

— Bine, dar nici n-ai apucat să discuţi cu ea... începu Michelle. 

— Cum să nu! În drum spre spital, răspunse dezinvoltă June. 
Află de la mine că nașterea nu-i ceva chiar atât de cumplit pe 
cât îmi închipuiam. 

O îmbrăţișă grăbită pe Michelle, după care o trimise acasă. 
Câteva minute mai târziu, începu s-o alăpteze pentru prima oară 
pe Jennifer, sub privirea tandră a lui Cal. 


86 


Cei doi părinţi se uitară fericiţi unul la altul. 

— Nu-i așa că parcă-i un înger pogorât din ceruri? întrebă 
June. 

— E perfecțiunea întruchipată, întări soţul ei. 

(J 

— Vrei să-ți ținem de urât? întrebă doamna Benson, oprind 
mașina în dreptul locuinţei familiei Pendleton. 

Măsură vechea clădire cu o privire îndoielnică, de parcă i s-ar 
fi părut de neconceput ca un copil de vârsta lui Michelle să aibă 
curajul de-a păși înăuntru singură. 

— Nu, mulţumesc. Am o mulţime de treburi până când mami 
și tati se vor înapoia cu Jenny. 

— Ai nevoie să te ajut? se oferi doamna Benson. 

— Nu vă deranjaţi, se grăbi să răspundă Michelle. Nu trebuie 
decât să fac puţină ordine în camera surioarei mele. O 
îndeletnicire cât se poate de plăcută. 

Și, fără să-i lase răgazul să mai insiste, o întrebă la ce oră o 
așteptau cu masa. 

— De obicei, cinăm la șase, îi spuse Jeff. Vrei să vin să te iau? 
Uneori spre seară se lasă ceața. 

— Nu e cazul, replică Michelle, oarecum agasată. 

Dar ce, își închipuiau că-i un nou-născut? 

— Ne vedem la șase sau poate chiar puţin mai devreme. 

Flutură mâna în semn de rămas-bun, apoi urcă în fugă 
treptele de la intrare și dispăru în casă. 

e 

Michelle închise ușa în urma ei și sui în dormitorul de pe colț, 
unde-și azvârli ghiozdanul pe pat și jacheta pe un scaun. După 
aceea se duse la fereastră, luând în braţe păpușa. 

— Avem o surioară, Amanda, șopti fetița. 

În clipa când rosti numele păpușii, o năpădi brusc amintirea 
visului din noaptea precedentă și a comentariilor făcute de 
prietenii ei. 

— Poate-ar trebui să-ţi dau alt nume, i se adresă ea păpușii, 
uitându-se gânditoare în ochii de sticlă, lipsiţi de expresie. Ba 
nu! se răzgândi dintr-o dată. Ți-am spus Amanda și-o să te 
cheme Amanda! Fie ce-o fi! M-ajuţi să fac curat în camera 
copilului? 


87 


Luând păpușa cu ea, porni pe coridor spre încăperea de lângă 
dormitorul părinţilor, unde urma să fie instalată Jennifer. Păși 
înăuntru, întrebându-se de ce anume să se apuce mai întâi. 

Camera fusese deja mobilată cu un pătuţ, un coș de nuiele și 
un mic scrin, a cărui tăblie putea servi drept masă de schimbat 
scutece. Pereţii erau proaspăt zugrăviți, iar la ferestre atârnau 
perdele cu Pooh: și prietenii săi. Proptită în picioare pe singurul 
scaun de adulţi din întreg dormitorul, se afla Kanga - o jucărie 
reprezentând un cangur - cu Baby Roo scoțând timid nasul din 
marsupiu. Michelle își așeză păpușa lângă celelalte jucării și se 
apucă de treabă. 

Înţelese imediat că nu avea mare lucru de făcut. Găsi o 
pătură trandafirie (prevăzută cu o margine albastră - pentru 
orice eventualitate) și o așeză cu grijă în coșuleţul de nuiele. 
Luându-și păpușa, trecu în camera părinţilor, unde schimbă 
așternutul, astfel încât June să meargă la culcare în cearșafuri 
curate și apretate. 

După ce parcurse în minte de câteva ori lista întocmită de 
mama ei, hotărî că nu omisese nimic, așa că-și strânse păpuşa 
la piept și se înapoie în dormitorul de pe colț. Aici își deșertă 
conținutul ghiozdanului, uitându-se la cărţile de școală cu o 
privire înciudată. Nu era drept să i se pretindă să-și facă temele 
tocmai în ziua când i se născuse o surioară. Convinsă că 
domnișoara Hatcher o va înțelege, se duse să se așeze pe 
scaunul de la fereastră, cu păpuşa în braţe. 

Rămase cu ochii pironiţi asupra priveliștii de afară și cu 
gândul dus departe. 

Se întrebă ce se petrecuse în ziua când se născuse ea. Oare și 
ea avusese o soră care-i pregătise camera? Se pare că nu. Işi 
zise cu tristeţe că probabil nimeni nu venise s-o ia din 
maternitate, până când se iviseră soţii Pendleton. 

Soții Pendleton. 

Niciodată nu-i socotise altfel decât mămica și tăticul ei. Își 
dădu seama, cu o tresărire, că de fapt nu erau părinţii ei 
adevărați. 

Oare cum arăta mama ei bună? Și de ce n-o dorise pe 
Michelle? începu să sucească problema pe toate părțile, 
strângând păpuşa la piept și simțindu-se din ce în ce mai 


3 îndrăgit personaj din cartea pentru copii „Winnie the Pooh și prietenii săi”. (n.t.). 
88 


singură. Dintr-o dată, îi păru rău că nu acceptase ca Jeff și 
mama lui să-i ţină companie. 

— Prostii, zise ea cu voce tare, impresionată de ecoul 
propriului glas în tăcerea și pustietatea din casă. Am niște 
părinţi minunati, iar acum mi s-a născut și o surioară. Cui îi pasă 
cum arăta mama mea adevărată? 

Cu un gest hotărât, părăsi scaunul de la fereastră și luă în 
mână unul dintre manuale. Decât să-și facă gânduri negre, mai 
bine se apuca de lecţii. Se așeză pe pat, cu Amanda sub braț, și 
începu să citească despre războiul din 1812. 

e 

La cinci și jumătate, puse cărțile deoparte și porni pe cărarea 
de la marginea falezei. Încă nu se întunecase, dar atmosfera era 
rece și umedă. Dinspre mare pluteau nori de ceață. Michelle își 
dădu seama că se va trezi învăluită în ceață cu mult înainte de-a 
ajunge la locuinţa familiei Benson. N-o prea trăgea inima să 
înainteze pe potecă, acum când nu mai vedea la doi pași. Se 
întoarse până în faţa casei, apucând pe cealaltă cărare, care 
dădea înspre șosea. Copacii începeau să-și piardă frunzele, iar 
petele roșii și gălbui, răzbătând ici-colo prin frunzișul încă verde, 
făceau ca ceţurile adunate deasupra mării să pară și mai 
amenințătoare. Ajungând în dreptul vechiului cimitir, aruncă o 
privire către est. Ceaţa cotropise faleza, începând s-o 
împresoare în fuioare subţiri și albe, cu sclipiri aurii acolo unde o 
străbăteau razele palide ale soarelui coborând spre asfinţit. 
Curând însă, norii groși și umezi, sosiți dinspre larg, luară în 
stăpânire ţărmul. 

Michelle se opri în loc, cu ochii la ceața ce-o înconjura ca o 
perdea de nepătruns, plutind deasupra cimitirului, din care nu 
se mai deslușea decât trunchiul uscat și noduros al stejarului. In 
câteva minute dispăru și copacul, înghiţit de aburul cenușiu. 

Deodată, Michelle sesiză o mișcare. 

La început vagă - o simplă umbră întunecată, profilată pe 
vălătucii de ceaţă. 

Instinctiv, făcu un pas înainte, abătându-se din drum. 

Umbra se apropia, devenind tot mai neagră și începând să 
capete contururi. 

Era silueta unei fetițe îmbrăcate în negru, cu obrazul ascuns 
sub o bonetă. 


89 


Aceeași fetiță pe care Michelle o văzuse în vis cu o noapte în 
urmă. 

Oare chiar fusese un vis? 

Michelle simţi un fior de gheață pe spinare și inima i se 
strânse de frică. 

Strania vedenie înainta spre ea o dată cu norii de ceaţă. 
Michelle încremeni în loc, privind ţintă silueta și nevenindu-i să- 
si creadă ochilor. 

Ceaţa se răsuci în jurul trupului plăpând, înveșmântat în 
negru, făcându-l să dispară pentru o clipă. Apoi vântul își 
schimbă direcția și aburul cenușiu începu să se împrăștie. 

Arătarea era tot acolo, nemișcată și tăcută, fixând-o pe 
Michelle cu aceiași ochi încremeniţi și lipsiţi de viaţă ca și în 
noaptea trecută. 

Pe neașteptate, fata în negru ridică braţul, chemând-o să se 
apropie. 

Involuntar, Michelle făcu un pas înainte. 

În clipa aceea, vedenia se topi. 

Michelle rămase locului, înspăimântată de moarte. 

Ceaţa începu să se ridice în jurul său, încercând s-o înșface cu 
degete moi, reci și umede, la fel cum se întâmplase și înainte ca 
arătarea s-o cheme către ea. 

Michelle se trase încet înapoi, ieșind de sub imperiul ceții. 

În momentul când puse piciorul pe șosea, simțind atingerea 
fermă a asfaltului de sub tălpi, vraja păru să se risipească. Cu 
numai câteva secunde în urmă, ceața se preschimbase aproape 
într-o fiinţă vie. Acum redevenise o simplă îngrămădire de aburi. 

În lumina difuză a după-amiezii de septembrie, cernută 
printre fuioarele de ceaţă, Michelle iuți pasul, grăbindu-se să 
ajungă la adăpostul casei Bensonilor. 

[A] 

— Bună, o întâmpină Jeff, deschizând ușa. Tocmai voiam să 
vin să te iau. Ziceai că ești aici la șase. 

— Nu se poate să fie deja șase, protestă Michelle. Am plecat 
de acasă la cinci și jumătate și nu mi-au trebuit decât câteva 
minute ca să ajung la voi. 

— Află că-i șase jumătate, o informă Jeff, arătând spre 
pendula din vestibul. Ce-ai făcut de-ai întârziat? Te-ai oprit în 
cimitir? 


90 


Michelle îi aruncă o privire pătrunzătoare, însă ochii lui nu 
oglindeau decât o simplă curiozitate. Tocmai se pregătea să-i 
destăinuie cele întâmplate, când își aminti din nou de 
conversaţia avută la prânz cu colegii. Se răzgândi și zise: 

— Cred că ceasul tău e înainte. Ce-aveţi de mâncare la cină? 

— Friptură înăbușită, răspunse Jeff, schițând o strâmbătură, 
după care o conduse pe Michelle în sufragerie, unde o aștepta 
doamna Benson. 

In clipa când Michelle se ivi în prag, Constance o cercetă cu o 
privire severă. 

— Eram îngrijoraţi. Cât pe ce să-l trimit pe Jeff după tine. 

— Vă rog să mă iertaţi, se scuză fetița, așezându-se pe 
scaunul ei. Probabil că ceasul nostru e în urmă. 

— Dacă nu cumva ai zăbovit pe undeva, interveni cu asprime 
Constance. Nu-mi place când copiii întârzie pe drum. 

— Din pricina ceţii, mărturisi Michelle. Când a început să se 
adune dinspre mare, m-am oprit în loc să mă uit. 

Întinse mâna să-și pună friptură în farfurie, fără să remarce 
privirile nedumerite cu care o ţintuiau Jeff și mama sa. 

Apoi ochii lui Constance lunecară spre fereastră. Ea, una, nu 
vedea niciun pic de ceaţă. Era o seară mai liniștită și mai senină 
ca oricând. 


e Capitolul 8 


Cal se întinse și strânse cu tandreţe mâna lui June. Ajunseseră 
aproape de casă și el conducea cu atenţie, cotind când în 
dreapta, când în stânga, ca să evite gropile de pe drum. In 
sfârșit, cu un oftat de ușurare, pătrunse pe aleea ce ducea spre 
locuinţa lor. 

Trase mașina chiar în faţa intrării și luă bebelușul din braţele 
soţiei! 

— Mai întâi o instalez pe Jennifer în camera ei, pe urmă vin să 
te ajut să cobori. 

— Că doar nu-s beteagă, i-o întoarse June, dându-se jos din 
mașină și pornind spre ușă. E drept că mă simt puţin cam 
ameţită, dar mă pot ţine pe picioare. Din ce piesă-i replica asta? 


91 


— Nu cumva Cine se teme de Virginia Woolf?“ Nu fac nicio 
aluzie. Personajul cu pricina era beat criţă. 

— Mi-ar prinde bine un păhărel, oftă June. Presupun însă că n- 
am voie. 

— Întocmai, întări Cal, strângând-o pe Jennifer la piept cu un 
braț și oferindu-l pe celălalt soției sale, care îl acceptă cu 
recunoștință. 

— Recunosc că nașterea n-a fost chiar atât de ușoară pe cât 
am pretins eu. Puţină odihnă la orizontală n-are cum să-mi 
strice. 

Intrară împreună în casa cufundată în întuneric. June așteptă 
în capul scării, până când Cal duse bebelușul în pătuț. Câteva 
clipe mai târziu, bărbatul se întoarse. June se sprijini cu toată 
greutatea de braţul lui și începu să urce încet treptele. 

— Sper că nu mai am nimic de făcut, zise ea cu un glas obosit 
în momentul când ajunse la etaj. E totul în ordine? 

— Nu-ţi rămâne decât să te urci în patul care te așteaptă gata 
pregătit. Michelle ne-a lăsat un bilețel prin care ne roagă s-o 
luăm de la Bensoni de îndată ce ne întoarcem acasă. 

— De parcă altfel n-am fi luat-o, râse June. Așa-i Michelle: se 
gândește la toate. 

Își scoase halatul și cămașa de noapte primite la spital, 
înainte să-și pună propria pijama din flanelă moale, se privi o 
clipă în oglindă. 

— Doamne Dumnezeule! Eşti sigur c-am născut? Arăt de parc- 
aș fi și acum însărcinată. 

— Așa ai s-arăţi încă vreo două-trei săptămâni, o anunţă Cal. 
Un fenomen cât se poate de firesc. E vorba de țesuturile care 
trebuie să-și revină la elasticitatea lor normală. Hai, în pat cu 
tine. 

— Am înțeles, să trăiţi! replică June, schițând un salut 
milităresc. 

Se așeză încet pe pat, rezemându-se de perne. 

— În sfârșit, acasă, suspină, surâzându-i soţului ei. De ce nu 
mi-o aduci aici pe Jennifer, ca să pleci s-o iei pe Michelle? Cu 
siguranţă că ne-a văzut trecând pe șosea. 


4 Cine se teme de Virginia Woolf? - cunoscută piesă a dramaturgului american Edward 
Albee. (n.t.). 


92 


Cal se duse în camera alăturată, de unde se înapoie cu 
Jennifer în brațe. Imediat după aceea ridică receptorul 
telefonului. 

— la te uită, a notat până și numărul Bensonilor! exclamă el. 

— M-aș fi mirat să n-o facă, rosti June, descheindu-și pijamaua 
și așezând bebelușul la sân. 

Jennifer începu să sugă cu poftă. 

— Alo, doamna Benson? vorbi Cal în receptor. Michelle e 
acolo? 

Continuă să-și contemple soţia și pruncul nou-născut cu o 
privire plină de tandrețe. Așteptând să audă glasul lui Michelle, 
întinse mâna și mângâie bebelușul pe cap. 

— Tati! V-aţi întors? Ce face mami? 

— Am ajuns acasă și toată lumea se simte foarte bine. Vino 
când vrei. Totuși, n-ar fi rău să te grăbești. Surioara ta mănâncă 
zdravăn și crește văzând cu ochii. Dacă ţii s-o mai prinzi atât de 
mică, nu întârzia mai mult de zece minute. 

La celălalt capăt al firului, Michelle făcu o scurtă pauză. Când 
reîncepu să vorbească, lui Cal i se păru că glasul fetiţei era mai 
nesigur ca de obicei. 

— Tati? Nu poţi veni să mă iei? 

Cal se încruntă. Remarcând schimbarea de expresie de pe 
chipul soţului, June ridică spre el o privire întrebătoare. 

— Să te iau? Pentru numai câteva sute de metri? 

— Te rog, îl imploră Michelle. Numai de data asta. 

— Așteaptă o secundă, spuse Cal și, acoperind receptorul cu 
palma, se întoarse spre soţia sa. 

— Michelle vrea să mă duc s-o iau cu mașina, zise el, ușor 
nedumerit. 

June ridică din umeri. 

— Foarte bine. Du-te și ia-o. 

— Nu prea-mi vine să te las singură, se codi Cal. 

— Fii pe pace. N-ai să lipsești decât cinci minute. Ce mi se 
poate întâmpla? Am să stau în pat și-am s-o alăptez pe Jennifer. 

Cal își dezlipi palma de receptor. 

— S-a făcut, prinţeso. Sosesc în câteva momente. Vezi să fii 
gata. 

— Te aştept la ușă, făgădui Michelle, prinzând puţin curaj. 

Cal își luă rămas-bun și puse receptorul în furcă. 


93 


— Nu înțeleg. De regulă, Michelle e o fată îndrăzneață și 
foarte sigură pe ea. Și uite că, dintr-o dată, îmi cere s-o aduc cu 
mașina de la o depărtare de niciun sfert de milă. 

— Mie nu mi se pare așa surprinzător, îl contrazise cu 
blândeţe June. Afară e întuneric, iar drumul trece chiar pe lângă 
cimitir. Pe urmă, să fim sinceri, azi n-am avut deloc vreme să 
mă ocup de ea. Poate vrea să-i acordam puţină atenţie. Pentru 
numele lui Dumnezeu, Cal, nu are decât doisprezece ani! Uneori 
tind să cred că scăpăm din vedere acest amănunt. 

— Totuși, nu-i stă în fire să se comporte așa. Doar știe că 
avem o groază de treburi pe cap. 

— Cele mai multe le-a rezolvat chiar ea, remarcă June. Hai, 
lasă comentariile și du-te s-o iei. Până acum erai înapoi de o 
sută de ori. 

Cal își puse haina, apoi își sărută soţia și bebelușul și ieși din 
cameră. 

(J 

Cal nici nu apucă să claxoneze, că uşa din față a casei 
Bensonilor se deschise și, într-o clipă, Michelle sări în mașină 
lângă el. 

— Mulţumesc c-ai venit să mă iei, zise fetița când tatăl ei 
apăsă pe ambreiaj. 

Cal îi aruncă o privire curioasă. 

— De când ţi-e teamă de întuneric? 

Michelle se ghemui pe scaunul mașinii, cât mai departe de 
taică-său, și Cal își regretă numaidecât cuvintele. 

— E-n regulă, se grăbi el s-o liniștească. Mami e-n pat și-o 
alăptează pe Jennifer. Totul e O.K. Dar ce anume te-a speriat 
așa? 

Îmbunată, Michelle se apropie din nou de tatăl ei. 

— Nu știu... ezită fetița, ferindu-se să-i povestească ce văzuse 
printre cețuri în aceeași seară. Pur și simplu n-am vrut să trec 
noaptea pe lângă cimitir. 

— Ti-a spus Jeff vreo istorioară cu fantome? întrebă Cal. 

Michelle clătină din cap. 

— Jeff nu crede în fantome. Cel puţin, așa zice el, adăugă 
fetița, accentuând ușor ultimele cuvinte. Dar noaptea asta e 
atât de întunecoasă. N-am vrut să mă întorc acasă singură, pe 
jos. lartă-mă. 

— Nicio problemă. 


94 


Restul drumului îl parcurseră în tăcere. 
e 

— Azi după-masă ai fost o fetiță tare harnică. 

Cu Jennifer dormind liniștită la pieptul ei, June zâmbi spre fiica 
sa cea mare și-i făcu semn să se așeze pe marginea patului. 

— Am găsit totul în perfectă ordine. Se vede treaba c-ai 
muncit întreaga după-amiază. 

— Nu mi-a luat prea mult, răspunse Michelle, fără să-și poată 
lua ochii de la bebeluş. Ce mică e! 

— Așa sunt toți copiii nou-născuți. Vrei s-o ţii în brațe? 

— Îmi dai voie? întrebă Michelle, cu glasul tremurând de 
emoție. 

— Poftim. la-o. 

Ridicând fetița de lângă ea, June i-o puse în brațe lui Michelle, 
apoi se rezemă din nou între perne. 

— Apuc-o la fel ca pe o păpușă, o povăţui ea. Sprijin-o în 
îndoitura cotului, cu brațul petrecut pe dedesubt. 

În timp ce Michelle privea cu nesat feţișoara lipită de pieptul 
său, Jennifer deschise ochii și sughiţă. 

— Ce-i cu ea? 

— Nimic. Dacă începe să plângă, mi-o dai mie. Câtă vreme nu 
scâncește, totul e în regulă. 

Ca și cum ar fi vrut să confirme spusele mamei ei, Jennifer 
închise ochii și adormi din nou. 

— Și-acum, povestește-mi totul de la început, îi ceru pe 
neașteptate Michelle, luându-și ochii de la bebeluș și pironind 
asupra mamei sale o privire cercetătoare. 

— Nu prea am ce să-ţi povestesc. De-abia ieșisem la 
plimbare, când m-au apucat durerile. Asta-i tot. 

— Dar de ce tocmai în cimitir? întrebă Michelle. Nu ţi-a fost 
frică? 

— De ce să-mi fie frică? 

— Păi... Jenny ar fi trebuit să se nască mai târziu. Ce s-a 
întâmplat? 

— Nu s-a întâmplat nimic. Jenny a hotărât că sosise vremea 
să iasă la lumină și cu asta basta. 

Urmă o scurtă tăcere, timp în care Michelle răsuci în minte 
faptele în fel și chip. Într-un târziu, vorbi din nou, cu glas 
șovăielnic. 

— De ce erai la mormântul lui Louise Carson? 


95 


— Oricum trebuia să fiu lângă mormântul cuiva, din moment 
ce mă găseam în cimitir, răspunse June, având grijă să păstreze 
un ton egal, chiar dezarmant - spre propria ei surprindere. 

— l-ai văzut piatra de mormânt? urmă Michelle. 

— Bineînţeles. 

— Ce crezi că vrea să spună inscripţia de acolo? 

— Probabil că nu mare lucru, răspunse June, întinzând mâinile 
s-o ia pe Jennifer, care se trezise iarăși, începând să plângă. 

Cu părere de rău, Michelle i-o dădu înapoi. 

— Trebuie s-o alăptez, îi explică June. Pe urmă, poţi s-o ţii din 
nou. 

Michelle se ridică în picioare, neștiind dacă era cazul să 
rămână în cameră cât timp mama ei hrănea bebelușul. 

— De ce nu te duci să faci niște ceai? propuse June. După 
aceea, spune-i lui tati să urce până aici, da? 

O urmări cu privirea pe Michelle, până ce fetița ieși din 
cameră. Jennifer începuse să sugă cu râvnă. June încercă să se 
relaxeze, dar descoperi că-i era cu neputinţă. Se întâmplase 
ceva cu Michelle. N-ar fi putut spune cu precizie ce anume, însă 
era convinsă că faptul avea o legătură cu cimitirul. Dar ce se 
putuse petrece? 

e 

Michelle stătea trează, lungită în pat, ascultând tăcerea din 
casă. | se părea că liniștea era mult prea adâncă. 

De fapt, de asta nici nu putea să adoarmă. 

Din cauza tăcerii și a faptului că se afla singură în această 
aripă a casei. 

Într-un capăt al coridorului. Restul familiei se afla tocmai în 
celălalt capăt. 

Tăticul, mămica și surioara cea mică. 

Toţi - în afară de ea. 

Se sculă din pat, își aruncă halatul pe umeri și ieși din 
cameră. 

Rămase o clipă în faţa dormitorului părinţilor, ciulind urechea, 
apoi deschise ușa fără zgomot și păși înăuntru. 

— Mami. 

June se răsuci în pat și-și dezlipi pleoapele, surprinsă să-și 
vadă fiica în picioare la căpătâiul ei. 

— Câte ceasul? 


96 


— Abia unsprezece, răspunse Michelle, ca și cum ar fi vrut să- 
și ceară scuze. 

June se sili să se ridice în capul oaselor. 

— Ce s-a întâmplat? 

— N-am putut să adorm. 

— N-ai putut să adormi? De ce? 

— Nu știu, murmură Michelle, așezându-se pe marginea 
patului. Nu cumva am băut prea mult ceai? 

— Aia era cafea, iubito. 

II simţi pe Cal mișcându-se lângă ea, apoi bebelușul începu să 
plângă. Cal se trezi brusc și aprinse lumina, dând cu ochii de 
Michelle. 

— Ce-i cu tine aici? Din cauza ta plânge copilul? 

Văzând că Michelle era gata să izbucnească în lacrimi, June 
încercă să calmeze situația. 

— Bebelușului i s-a făcut foame. lar Michelle n-are somn. Te 
rog, adu-mi-o pe Jennifer și pe urmă du-te să încălzești ceaiul. 
Michelle va rămâne cu mine cât timp o hrănesc pe flămânda 
asta a noastră. 

Clipi din ochi complice spre Michelle și fetița simţi că-i mai 
vine inima la loc. 

— O aduc eu pe Jenny, se oferi ea. 

Oftând adânc, Cal își puse halatul și cobori scările. June îl 
așteptă să se îndepărteze, după care încercă să-l scuze într-un 
fel. 

— N-a vrut să dea vina pe tine fiindcă plânge Jenny. Pur și 
simplu dormea. Atât și nimic mai mult. 

— Inţeleg, zise apatică Michelle. lar mie mi-a fost urât singură. 

— Normal, când casa-i așa mare. 

Deodată, o săgetă un gând și, fără să mai pregete, îl exprimă 
cu voce tare. 

— Poate că ar trebui să te muţi și tu în acest capăt al 
coridorului, mai aproape de noi, propuse ea. 

— Oh, nu, se grăbi să protesteze Michelle. Îmi place grozav 
camera unde stau. Acolo mă simt în largul meu. lar de când am 
găsit-o pe Mandy... 

— Mandy? Parcă o chema Amanda. 

— Așa e, dar Mandy vine tot de la Amanda, la fel cum unii îmi 
spun mie pe scurt Mickey. Pfui! Mandy e un nume frumos. 


97 


Cal se întoarse în dormitor, purtând o tavă pe care abureau 
trei cești de ceai. 

— Numai de data asta, preciză el. Pe viitor să fie clar: nu ne 
vom aduna la picnic ori de câte ori îi e foame lui Jennifer. lar 
dumneata, domnișoară, ar trebuie să fii în pat. Mâine ai școală. 

— Mă descurc eu. Ce să fac dacă mi-a fost urât? 

Sorbi o înghiţitură de ceai, apoi se ridică. 

— Vrei să mă învelești? 

— Nu te-am mai învelit de ani de zile. 

— Numai astă-seară? îl rugă Michelle. 

Cal aruncă o privire spre soţia sa, după care încuviinţă din 
cap. 

— Bine, se învoi el. Bea-ţi ceaiul și hai să mergem. 

Michelle își goli ceașca, apoi se aplecă să-și sărute mama și 
ieși din cameră. Urmându-și tatăl de-a lungul coridorului, intră în 
dormitorul ei. 

Se sui în pat și-și trase cuvertura până sub bărbie, întinzând 
obrazul către Cal. Acesta se aplecă s-o sărute, după care își 
îndreptă spatele. 

— Acum ai s-adormi cât ai clipi, o asigură el. 

Tocmai se pregătea să stingă lumina, pentru a se înapoia 
lângă June și Jennifer, când deodată Michelle îi ceru să-i dea 
păpușa. 

— E pe pervaz. Vrei să mi-o aduci, te rog? 

Cal luă păpușa cea veche, examinând chipul de porțelan. 

— Nu prea seamănă cu o fetiță adevărată, nu crezi? comentă 
el, întinzând-o fiicei sale. 

Michelle o vâri sub cuvertură cu un gest ocrotitor, sprijinind-o 
cu capul de umărul ei. 

— Ba seamănă destul de mult, îl contrazise ea. 

EI îi zâmbi și stinse lumina. Pe urmă închise ușor ușa în urma 
sa și porni înapoi pe coridor. 

Michelle rămase din nou singură, ascultând tăcerea din casă. 
Simţind cum o împresoară întunericul, strânse păpuşa la piept, 
începând să-i vorbească în șoaptă. 

— E cu totul altfel decât mi-am închipuit. Așa mult mi-am dorit 
s-o am pe Jenny. Dar acum, când e cu noi, nimic nu mai e la fel 
ca înainte. Ei trei sunt împreună, iar eu stau singură. Mama are 
de cine să se ocupe. Dar eu cui să-i port de grijă? 

Deodată îi veni un gând. 


98 


— AȘ putea să mă îngrijesc de tine, Mandy. Zău că da... 

Îmbrăţișă păpuşa și mai strâns și o lacrimă i se prelinse pe 
obraz. 

— Am să mă îngrijesc de tine tot așa cum mami se îngrijește 
de Jennifer. Vrei? Am să fiu mămica ta, Amanda, și-am să-ţi ofer 
tot ce-ţi dorești. lar tu ai să rămâi cu mine, da? Ca să nu mă mai 
simt niciodată singură. 

Ca păpușa lipită de pieptul ei, Michelle plânse pe înfundate 
până când o fură somnul. 


e Capitolul 9 


Sâmbătă dimineaţă, Michelle se trezi în ciripitul discret al 
păsărelelor. Zăbovi în pat, fericită că nu trebuia să se grăbească 
și că mai putea rămâne culcată câteva minute, bucurându-se de 
razele soarelui care inundau încăperea, încălzind-o prin pătură și 
umplându-i sufletul de o senzație binefăcătoare. Sâmbăta asta 
avea să fie o zi importantă. 

Era ziua hotărâtă pentru picnicul din golf. 

Până în ultimul moment, Michelle nu fusese sigură dacă se va 
duce. 

După trei zile, durerea pricinuită de zeflemeaua lui Susan 
Peterson începuse să pălească, la fel ca și amintirea ciudatei 
vedenii apărute mai întâi în vis, apoi în cimitir, cu patru zile în 
urmă. De la nașterea surioarei ei, Jennifer, în mintea lui Michelle 
roiau prea multe gânduri ca s-o mai preocupe arătarea în negru, 
care părea să vrea ceva de la ea. 

Acum, scăldată în lumina strălucitoare a soarelui, se întrebă 
de ce-și făcuse atâtea griji și de ce, cu o seară în urmă, când o 
sunase Sally, îi spusese că nu putea să ia parte la picnic. 
Bineînţeles că se va duce. lar dacă Susan Peterson va încerca 
din nou s-o ia peste picior, pur și simplu nu se va lăsa 
intimidată. ` 

Sub impulsul acestei hotărâri, Michelle sări jos din pat. Işi 
trase pe ea o pereche de pantaloni uzați și un tricou, apoi își 
încălță tenișii. Când să iasă din cameră, privirea îi căzu deodată 
asupra păpușii care încă se odihnea pe pernă, unde o ţinuse 
toată noaptea. Luând-o din pat, Michelle o rezemă cu grijă de 
pervazul ferestrei. 


99 


— Așa, murmură ea. Acum vei sta la soare o zi întreagă. Vezi 
să fii cuminte. 

Se aplecă și o sărută cu tandrețe, așa cum observase că făcea 
mama ei cu micuța Jennifer, după care ieși din cameră, 
închizând ușa în urma ei. 

— Cineva va trebui să-l ajute pe tăticu, o întâmpină June în 
clipa când păși în bucătărie. 

Ridică ochii de la omleta pe care o prăjea și, remarcând 
expresia de pe chipul fetiţei, îi zâmbi și-i spuse: 

— Nu te uita așa urât. Cum termin de pregătit micul dejun, 
mă sui la loc în pat. Oricum, e cazul să mă mai scol și eu din 
când în când. Am nevoie de mișcare. Nu m-am dat jos din pat de 
trei zile și încep să-mi pierd răbdarea. 

Ca să stăvilească protestele fetiţei, arătă spre frigider, zicând: 

— Sucul de portocale e acolo. 

Michelle deschise frigiderul și scoase cana cu suc. 

— Unde să-l ajut pe tati? întrebă ea. 

— În cămară. Azi ne apucăm de treabă, ca s-o transformăm în 
salon. 

— Aha! 

— Nu vrei să-l ajuţi? se miră June. 

De regulă, Michelle nu se dezlipea de lângă tatăl ei, dar în 
această dimineaţă ideea nu părea deloc s-o încânte. 

— Nu-i vorba că nu vreau, explică fetița cu glas șovăielnic. 
Numai că aranjasem cu câţiva colegi să mergem la un picnic. 

— Un picnic? Dar n-ai pomenit nimic despre asta. 

— Păi... nu știam nici eu dacă să mă duc sau nu. De fapt, m- 
am hotărât abia azi-dimineaţă, când m-am trezit, îmi dai voie să 
merg, nu-i așa? 

— Bineînţeles că da, încuviinţă June. Ce vrei să iei de 
mâncare? 

— Mâncare pentru ce? întrebă Cal, ivindu-se în capul treptelor 
ce coborau la subsol. 

— Azi mergem la un picnic, îl anunţă Michelle. Eu, Sally, Jeff și 
încă vreo câţiva copii. O ultimă zi de plajă, ca să zic așa. 

— Adică nu vii să-mi ajuţi în cămară? 

— Tu ai renunţa la un picnic? îl întrebă June, împărțind ouăle 
prăjite în trei farfurii și invitându-și soțul și fetița în sufragerie. 
Poate că n-ar fi rău s-o iau pe Jenny și să vă însoțesc și eu. 

— Bine, dar e un picnic între noi, copiii, se împotrivi Michelle. 


100 


— Am glumit, se grăbi s-o liniștească June. Ce-ar fi să vă 
prepar niște ouă picante? 

— Chiar vrei, mami? 

— Sigur că da. La ce oră e picnicul? 

— La zece ne întâlnim cu toţii pe plajă. 

— Strașnic, facu June. Zău, Michelle nu puteai și tu să-mi dai 
de știre mai din timp? De-abia am vreme să le pregătesc. Când 
să le mai ţin și la rece? 

— N-ai să pregătești nimic, declară Cal. l-am îngăduit mamei 
tale să se scoale din pat numai cu condiţia să se înapoieze în 
dormitor imediat după micul dejun, explică el, întorcându-se 
spre Michelle. Dacă vrei ouă picante, n-ai decât să ţi le faci tu 
singură. 

— Dar nu știu cum. 

— Atunci e cazul să înveţi. Acum ești fetiță mare, iar mami 
trebuie să se ocupe de bebeluș. 

Văzând privirea ei abătută, se mai îmbună puţin. 

— Uite ce e, se oferi el. Când terminăm micul dejun, o 
trimitem pe mami înapoi în pat. După aceea, tu speli vasele, iar 
eu voi încerca să-ţi prepar ouăle. Ne-am înţeles? 

Michelle se lumină la față. lată că până la urmă lucrurile 
aveau să se aranjeze. 

„Cu toate astea, nimic nu mai e la fel ca înainte”, își zise 
fetița, începând să strângă masa. „De când a venit pe lume 
Jenny, viaţa noastră s-a schimbat.” 

lar noua situaţie nu-i convenea deloc. 

e 

Michelle iuți pasul pe cărare, grăbindu-se să coboare în golf. 
Se făcuse deja zece și jumătate. Avea să ajungă ultima la 
întâlnire. Într-o mână ținea punga cu ouăle picante. Erau încă 
fierbinți, aşa cum prezisese mama ei, dar poate că totuşi copiii 
nu vor băga de seamă. 

Îi zări la vreo sută de metri mai la nord, cățărându-se pe 
stânci, în urma valurilor ce se retrăgeau și ţinându-se în preajma 
lui Jeff, care sărea cu ușurință de pe un bolovan de granit pe 
altul. Pe plajă rămăsese numai un singur copil. Încă de departe, 
de pe potecă, Michelle recunoscu părul bălai al lui Sally 
Carstairs. Cobori pe plajă, începând să alerge către ea. 

— Bună, rosti Michelle. 

Sally ridică ochii și-i făcu semn cu mâna. 


101 


— Îmi pare rău c-am întârziat, dar tata de-abia a terminat de 
pregătit ouăle. Ce zici, se va sinchisi careva că nu sunt reci? 

— Nici pomeneală. Mă temeam că nu mai vii... 

Michelle o privi cu sfială. 

— Era cât pe ce... Dar când am văzut o zi așa frumoasă... 

Își lăsă fraza neterminată. Sally o surprinse furișând o privire 
spre lespedea de granit unde Susan Peterson îngenunchease 
lângă Jeff. 

— Nu-ţi bate capul cu ea, o sfătui Sally. Dacă iar începe să te 
necăjească, pur și simplu n-o băga în seamă, îi place să se lege 
de toată lumea. 

— De unde ai ghicit că mă gândeam la Susan? 

Sally ridică din umeri. 

— Și eu mi-am făcut sânge rău din pricina ei. Se crede 
grozavă numai fiindcă taică-său e mare mahăr. 

— N-o prea simpatizezi. 

— Nu știu, răspunse gânditoare Sally. Nu mi-am pus niciodată 
întrebarea asta. Vreau să spun că ne cunoaștem de mici și am 
socotit-o întotdeauna prietena mea. 

— Corect! încuviinţă Michelle, așezându-se pe pătură lângă 
Sally și luând o Coca-Cola. Pot să beau și eu o gură? 

— la-o pe toată, o îndemnă Sally. Eu mi-am făcut plinul. Ce 
anume e corect? 

— Faptul că te cunoști cu cineva de-o viaţă întreagă. Eu nu 
cunosc pe nimeni de atâta timp. 

Coborând glasul, adăugă în șoaptă: 

— Uneori mă întreb cine sunt de fapt. 

— Eşti Michelle Pendleton, cine să fii? 

— Bine, dar sunt înfiată, preciză Michelle, vorbind rar și 
apăsat. 

— Și ce-i cu asta? Tu ești tu. 

Simţind brusc impulsul de-a schimba subiectul, Michelle sări 
în picioare. 

— Hai să vedem și noi ce-au descoperit. 

Departe, pe stânci, toţi copiii se îngrămădiseră în jurul lui Jeff, 
care avea ceva în mână. 

Era un pui de caracatiță, măsurând numai câţiva centimetri și 
care se zvârcolea neputincios în palma lui Jeff. Dând cu ochii de 
Sally și Michelle, băiatul întinse mâna înspre ele, zâmbind cu 
gura până la urechi. 


102 


— Vreti s-o ţineţi și voi? 

Întrebarea lui suna a provocare. Sally se trase înapoi, dar 
Michelle schiță un gest șovăielnic și atinse pielea lucioasă a 
caracatiţei. 

— Să știi că nu mușcă, o asigură Jeff, copleșind-o pe Sally cu o 
privire plină de dispreț. 

Michelle ezită o clipă, apoi luă în palmă mica vietate a 
adâncurilor, întorcând-o pe spate. Caracatiţa întinse un tentacul, 
încolăcindu-l de degetul fetiţei, și se răsuci din nou pe burtă. 

— Nu moare dacă o scoţi din apă? întrebă Michelle. 

— Nu imediat, răspunse Jeff. S-a agăţat de tine? 

Michelle apucă unul din tentacule și-l dezlipi cu blândețe. 
Simţi pe piele o furnicătură în clipa când ventuzele se 
desprinseră de pielea ei. 

— Pfui! Cum poţi să faci așa ceva? răsună glasul lui Susan. 

Stătea în spatele lui Michelle, cu mâinile ascunse la spate, în 
timp ce pe chip i se așternuse o expresie de dezgust. Zâmbind 
răutăcios, Michelle azvârli puiul de caracatiţă înspre Susan, care 
scoase un țipăt și sări într-o parte. Mica vietate căzu înapoi în 
mare și dispăru într-o clipă, lăsând în urmă o dâră de apă 
înspumată. 

— Cum îndrăznești? o fulgeră cu privirea Susan. 

— Nu era decât un pui, râse Michelle. Cine s-ar teme de un 
pui de caracatiță? 

— E de-a dreptul scârbos, declară Susan, răsucindu-se pe 
călcâie și pornind spre plajă. 

Brusc, Michelle își regretă gestul și vru să-și ceară scuze, dar 
Susan nu-i mai aruncă nicio privire. Copiii se uitară mai întâi la 
ea, apoi la Michelle, ca și cum le-ar fi fost greu să ia o hotărâre. 
Într-un târziu, o urmară unul câte unul pe Susan, care continua 
să se caţăre pe stânci. Lângă Michelle rămăsese numai Sally. 

— N-ar trebui să faci chestii din astea, murmură Sally. Vezi și 
tu că o scot din sărite. 

— Îmi pare rău, îi explică Michelle. N-a fost decât o glumă. 
Susan chiar nu știe de glumă? 

— Nu, atunci când gluma e la adresa ei. Numai dacă se face 
haz pe socoteala altora. Probabil că iar va începe să se ia de 
tine. 


103 


— Și ce dacă? se îmbăţțoșă Michelle, simțindu-se dintr-o dată 
foarte curajoasă, nu mă dau eu bătută cu una cu două. Și-acum, 
hai să ne întoarcem și noi pe plajă. 

Michelle stătea lângă Sally Carstairs, conștientă că, la câţiva 
pași mai încolo, Susan Peterson se așezase pe aceeași pătură cu 
Jeff Benson. Susan nu-i adresase nici măcar o dată cuvântul, în 
schimb nu-și luase ochii de la ea, măsurând-o tot timpul din cap 
până-n picioare. Deodată, puse alături sticla cu sifon și o fixă pe 
Michelle cu o expresie răutăcioasă. 

— la spune, ai mai văzut vreo stafie? întrebă ea. 

— Nu există stafii, răspunse abia auzit Michelle. 

— Parcă ziceai c-ai zărit una acum câteva nopţi, insistă Susan, 
ridicând glasul. 

— A fost un vis, declară Michelle. Un vis și nimic mai mult. 

— Zău? Ești chiar așa de sigură? 

Michelle îi aruncă o uitătură cruntă, dar Susan îi susținu 
privirea fără să clipească. Michelle simţi cum începe să fiarbă de 
mânie. 

Oare ce se întâmplă? se miră ea. De ce o stârnesc 
întotdeauna împotriva mea? 

— Nu vrei să vorbim și despre altceva? o întrebă pe Susan. 

— Eu am chef să vorbesc despre stafii, i-o întoarse aceasta 
cât se poate de senină. 

— Eu nu, interveni Sally Carstairs. E o prostie să discutăm 
despre strigoi. Mai bine să ne povestească Michelle despre 
surioara ei. 

Michelle îi surâse recunoscătoare. 

— E tare dulce, începu ea. Seamănă leit cu mama. 

— De unde știi? se auzi glasul de gheaţă al lui Susan 
Peterson, care o pironea cu ochii sclipind de o satisfacție 
răutăcioasă. 

— Ce vrei să spui? o întrebă Michelle. Jennifer seamănă cu 
mama ca două picături de apă. Așa zice toată lumea. 

— Dar tu nici n-ai habar cine-i mama ta, o șfichiui Susan. Ești 
înfiată. 

Michelle simţi privirile tuturor copiilor aţintite asupra ei, 
așteptând să vadă cum va reacționa. 

— Oricum ar fi, sunt tot părinţii mei, răspunse ea, alegându-și 
cu grijă cuvintele. 


104 


— Cine-a zis că nu? replică Susan. Numai că nu-s părinţii tăi 
adevăraţi, așa-i? Nici măcar nu știi cine-s părinţii tăi buni. 

— Părinţii mei buni sunt doctorul Pendleton și soţia lui, șuieră 
Michelle, sărind în picioare și postându-se în faţa lui Susan. M-au 
adoptat de mic copil și au fost întotdeauna părinţii mei. 

— Asta se întâmpla înainte, nu se lăsă Susan, surâzând tot 
mai satisfăcută pe măsură ce mânia lui Michelle creștea. 

— Cum adică, înainte? 

— Adică până să li se nască un copil al lor. Singurul motiv 
pentru care oamenii ajung să înfieze e acela că nu pot avea ei 
înșiși copii. Așadar, cât crezi că le mai pasă acum de tine? 

— Să nu spui asta, Susan Peterson! ţipă Michelle. Nu care 
cumva să îndrăznești! Părinţii mei mă iubesc la fel de mult cât 
te iubesc ai tăi pe tine! 

— Nu zău? i-o întoarse Susan, cu un glas numai lapte și miere, 
contrastând puternic cu expresia de pe chipul ei. Chiar așa? 

— Asta ce vrea să însemne? 

Nici nu rosti bine întrebarea că și începu s-o regrete. Ar fi 
trebuit să n-o ia în seamă pe Susan, ci să-și adune lucrurile și să 
plece. Acum, însă, era prea târziu. Toţi copiii ascultau ce spunea 
Susan, care nu-și desprindea privirea de la Michelle. 

— Nu-și petrec aproape tot timpul cu bebelușul? N-o iubesc 
pe surioara ta mai mult decât pe tine? Ce-i de mirare? Doare 
fetița lor. Tu nu ești decât o orfană, pe care au înfiat-o crezând 
că nu vor putea avea un copil al lor. 

— Nu-i adevărat! strigă Michelle, conștientă că nu era atât de 
convinsă pe cât încerca să pară. 

Viaţa ei se schimbase de la nașterea lui Jennifer. Dar asta se 
Întâmpla numai pentru că Jennifer era un bebeluș și avea nevoie 
de mai multă ocrotire decât ea. Nu însemna că părinţii ei 
încetaseră s-o mai iubească, nu-i așa? Bineînţeles că o iubeau. 
Părinții ei o iubeau! 

Dintr-o dată, își dori să fie acasă. Acasă, lângă mămica și 
tăticul ei. Acasă, unde să se știe alături de părinţi și unde să se 
simtă o părticică din viaţa lor. Rămăsese tot fiica lor. Sigur ca o 
iubeau și acum! Sigur că aveau nevoie de ea! Cum altfel? Fără a 
se mai obosi să-și adune lucrurile, Michelle le întoarse tuturor 
spatele și străbătu în fugă plaja, îndreptându-se către potecă. 

Sally Carstairs sări în picioare, cu gândul s-o pornească după 
ea, dar glasul lui Susan Peterson o ţintui în loc. 


105 


— Las-o să plece. Dacă nu suportă să glumești pe socoteala 
ei, atunci ce nevoie avem de-așa o prietenă? 

— Urât din partea ta, Susan! se stropși Sally. Foarte urât. 

— Da? exclamă Susan cu un aer indiferent. Poate a fost mai 
frumos atunci când a aruncat după mine cu puiul de caracatiţă. 

— Nu și-a închipuit c-ai să te sperii. 

— Ba da, o contrazise Susan. Dar chiar dacă nu și-ar fi 
închipuit, tot n-ar fi trebuit s-o facă. Pur și simplu i-am plătit cu 
aceeași monedă. 

Sally se trânti la loc pe pătură, întrebându-se ce atitudine să 
ia. Ar fi vrut să alerge după Michelle și s-o aducă înapoi, însă 
probabil că gestul ei n-ar fi rezolvat mare lucru. Susan n-ar fi 
renunţat s-o întărâte. Acum că depistase punctul nevralgic al lui 
Michelle, va ști oricând să pună degetul pe rană. lar dacă Sally 
s-ar fi decis să-i ia apărarea lui Michelle, Susan s-ar fi întors și 
împotriva ei. Or, Sally era convinsă că nu avea tăria s-o înfrunte. 

— Dar bine mai aleargă, nu? 

Sally îi auzi pe ceilalţi copii râzând la remarca lui Susan și 
ridică privirea. Michelle ajunsese aproape de poalele falezei, 
acolo unde începea poteca. Chiar dacă restul colegilor aveau de 
gând să rămână cu braţele încrucișate, își zise Sally, ea nu va 
accepta așa ceva. Nici nu putea să accepte. Altfel ar fi început 
să plângă, iar Sally nu voia să plângă. Cel puţin, nu în fața lui 
Susan. 

e 

Michelle alerga pe plajă, cu vorbele lui Susan răsunându-i în 
urechi. 

Cât crezi că le mai pasă acum de tine? N-o iubesc pe surioara 
ta mai mult? 

— Nu-i adevărat, se înverșună ea. Nu-i câtuși de puțin 
adevărat. 

Dar, în timp ce fugea, cuvintele lui Susan păreau s-o 
urmărească, purtate de vânt, împungând-o și înțepând-o din 
toate părțile. 

Ajunse la potecă și începu să urce stâncile falezei. 

Răsufla din ce în ce mai greu, din pricina furiei și a oboselii. 
Curând începu să gâfâie, cu inima bătând să-i spargă pieptul. 

Ar fi vrut să se oprească, să se așeze jos numai pentru o clipă, 
cât să-și tragă sufletul, dar știa că n-are încotro. 


106 


Cu siguranţă că ceilalţi se întorseseră pe plajă, urmărind-o cu 
privirea. Parcă o și auzea pe Susan, spunându-le cu o satisfacție 
răutăcioasă: 

Nu-i în stare nici măcar să suie pe potecă. 

Se sili să ridice privirea, ca să-și dea seama cât îi mai 
rămânea până sus, unde s-ar fi aflat la adăpost, în afara razei lor 
vizuale. 

Era încă departe. 

Prea departe. 

lar acum începea să se adune și ceața. 

Mai întâi un abur cenușiu și subţire îi tulbură vederea. 

Apoi, pe măsură ce se forța să înainteze în sus pe cărare, 
ceața o împresură, rece și umedă, despărţind-o de restul lumii, 
izolând-o, ascunzând-o privirii celor ce-o hărțuiseră pe plajă, dar 
în același timp îndepărtând-o de casă. 

Probabil că ajunsese aproape de creastă. Nu se putea altfel! 

Totul părea un vis urât, un vis în care trebuia să fugă, numai 
că picioarele, împotmolite într-un fel de smârc, refuzau să se 
miște. O cuprinse panica. 

In clipa aceea, își pierdu echilibrul. 

Numai o fracțiune de secundă, cât călcase pe o piatră 
desprinsă din stâncă, lunecând cu piciorul în gol. 

Deodată, nu mai simţi nimic sub talpă, ca și cum cărarea ar fi 
dispărut. 

Işi dădu seama că se prăbușește la vale, prin acea 
înfricoșătoare ceaţă cenușie. 

Scoase un țipăt, unul singur, apoi ceața o învălui complet, 
devenind din ce în ce mai întunecoasă, până când totul în jurul 
ei se făcu negru. 

e 

— Domnule doctor Pendleton! Domnule doctor Pendleton! 

Cal auzi glasul care-l chema și spaima pe care o ghici în el îl 
făcu să lepede ciocanul și să alerge în bucătărie. Deschise ușa 
din spate chiar în clipa când Jeff ajunsese în cerdac. 

— Ce e? Ce s-a întâmplat? 

— Michelle, articulă Jeff, răsuflând șuierător, cu pieptul 
tresăltând spasmodic. Eram cu toţii pe plajă, iar ea a vrut să 
vină acasă și... și... 

Glasul i se frânse. Băiatul se prăbuși pe ultima treaptă, 
luptând să-și recapete suflul. 


107 


— Ce-a păţit? întrebă doctorul, aplecându-se deasupra lui Jeff 
și abia stăpânindu-se să nu strige. E teafără? 

Jeff clătină din cap deznădăjduit. 

— Tocmai suia poteca. Noi o priveam de jos, când deodată a 
alunecat. Ah, domnule doctor Pendleton! Veniţi repede! 

Cal simţi cum îl năpădește un val de spaimă - la fel ca atunci 
când dăduse ochii cu Sally Carstairs sau când își amintise de 
Alan Hanley. lar acum, Michelle! 

Căzuse, tot așa cum se întâmplase și cu Alan Hanley. 

Cu toată panica ce-l cuprinsese, auzi glasul disperat al lui Jeff 
Benson: 

— Domnule doctor Pendleton! Vă rog! Domnule doctor 
Pendleton! 

Făcu o sforțare să se urnească din ușă și cobori din cerdac, 
traversând pajiștea și îndreptându-se spre muchia falezei. Privi 
în jos, dar nu zări nimic altceva decât un grup de copii adunaţi la 
un loc, undeva în vale. 

Doamne Dumnezeule! Dă, Doamne, să nu fi pățit nimic! 

începu să coboare pe potecă, întâi cu băgare de seamă, apoi 
din ce în ce mai repede, fără să-i pese de nimic. Fiecare pas 
părea să dureze o eternitate. Îl auzea pe Jeff venind în spatele 
său și încercând să-i povestească ce se întâmplase, dar vorbele 
băiatului îi treceau pe la ureche, fără să le poată prinde sensul. 
Singurul lui gând era la Michelle, la trupul ei plăpând, care zăcea 
zdrobit și mutilat la poalele stâncii. 

În cele din urmă, ajunse pe plajă și-și croi drum printre copiii 
care stăteau neputincioși în jurul lui Michelle. 

Cal îngenunche lângă fiica sa, atingându-i obrazul. 

Dar ceea ce vedea nu era chipul ei. Așa cum i se întâmplase 
și cu Sally Carstairs, în fata ochilor îi juca figura lui Alan Hanley, 
trăgând să moară și fixându-l cu o privire acuzatoare. 

Deodată, îl cuprinse ameţeala. 

Nu era vina lui. Câtuși de puțin. Atunci de unde acest 
sentiment de vinovăţie? 

Vinovăţie și... furie. Era furios pe copii, care-l făceau să se 
simtă inutil și nepriceput. Și vinovat. De fiecare dată, vinovat. 

Aproape fără să-și dea seama, apucă între degete încheietura 
lui Michelle. 

Pulsul era regulat. 


108 


Se aplecă deasupra ei. Pleoapele fetiţei se zbătură o clipă, 
apoi se deschiseră. Michelle își privi tatăl cu ochii ei imenși și 
căprui, înspăimântați și plini de lacrimi. 

— Tati? Tati? Am scăpat cu viață? 

— Ai scăpat, fetiţa mea. Eşti întreagă. Totul va fi bine, o linişti 
el, conștient că spunea o minciună. 

Fără să-și mai piardă vremea, o săltă în brațe pe Michelle, 
care gemu încetișor și închise ochii. 

Cal începu să suie poteca, strângând fetiţa la piept. 

Se va face bine, își repetă el în gând. Îşi va reveni. 

Dar, în timp ce urca, îi veni iarăși în minte Alan Hanley. 

Și Alan Hanley căzuse. Alan Hanley, care-i fusese dat în grijă. 
Nu-și făcuse datoria faţă de el... Și băiatul murise. 

Trebuia cu orice preţ s-o salveze pe Michelle. N-o putea pierde 
în același fel pe propria sa fiică. Însă, ducând-o pe braţe înspre 
casă, știa deja că era prea târziu. 

Pentru Michelle nu mai exista scăpare. 


109 


e CARTEA A DOUA « 
PRIMELE SEMNE 


110 


e Capitolul 10 


Întunericul părea aproape o fiinţă vie, încolăcindu-se în jurul 
ei, prinzând-o cu ghearele sale și strângând-o de gât. 

Întinse mâna, încercând să lupte împotriva lui, dar era ca și 
cum ar fi vrut să ţină în loc o apă: oricât se străduia, întunericul 
îi luneca printre degete, copleșind-o din nou și împiedicând-o să 
respire liber. 

Era singură și întunericul o sufoca. 

Apoi, ca și cum din beznă s-ar fi ivit un licăr de lumină, 
înţelese că nu era singură. 

În preajma sa se afla cineva - cineva care voia să ajungă până 
la ea, s-o găsească prin întuneric și s-o ajute. 

Din abisul în care se afla, sesiză vag o prezență. Ceva trecu 
pe lângă ea, ușor ca o adiere. 

Apoi auzi un glas. 

Un glas blând, chemând-o parcă de la o mare depărtare. 

Ar fi vrut să-i răspundă, să strige, dar nu reușea să scoată 
niciun sunet. Cuvintele îi rămâneau în gâtlej. 

Se concentră asupra acelei prezențe și încercă s-o aducă mai 
aproape, întinzând mâna și trăgând-o către ea. 

Apoi din nou glasul, acum ceva mai limpede, deși încă foarte 
îndepărtat. 

— Ajută-mă... Te rog... Ajută-mă... 

Dar chiar ea era aceea care avea nevoie de ajutor și care se 
cufunda în hăul cel negru. Cum să ajute pe altcineva? Ce-ar fi 
putut face? 

Vocea se stinse, dar întunericul începu să se risipească. 

Michelle deschise ochii. 

Zăcea nemișcată, neștiind unde se afla. Deasupra ei văzu 
tavanul. 

ÎI studie cu luare-aminte, cercetând contururile atât de 
cunoscute, formate de crăpăturile din zugrăveală. 

lată și girafa. Nu chiar o girafă, dar, dacă apela la imaginaţie, 
silueta de pe tavan putea fi luată foarte bine drept o girafă. 
Ceva mai la stânga - dar nu prea mult - ar fi trebuit să se 
găsească pasărea, cu o aripă întinsă în zbor și cu cealaltă 
îndoită în mod ciudat, ca și cum ar fi fost frântă. 


111 


Își roti puţin privirea în jur. Se afla în camera ei. Dar era cu 
neputinţă! De fapt, era în golf. Acum își amintea. Mersese la 
picnic pe plajă, cu Sally, Jeff și Susan. Susan Peterson. Li se 
alăturaseră și alți câţiva copii, însă, pe măsură ce-i reveneau în 
gând detaliile acelei dimineţi, Michelle și-o amintea în primul 
rând pe Susan. Aceasta o hărțuise tot timpul, adresându-i vorbe 
îngrozitoare, spunându-i că părinţii ei n-o mai iubeau. 

Hotărâse să se înapoieze acasă. Suia pe cărare, cu vocea lui 
Susan răsunându-i în urechi. 

Și pe urmă? Pe urmă? Nimic. 

Numai că acum era acasă, zăcând în pat. 

Avusese și unvis. 

Un vis în care auzise un glas chemând-o pe nume. 

— Mami? 

| se păru că propria-i voce trezește ecouri stranii în liniștea 
încăperii. O clipă își dori să nu fi articulat niciun sunet. Dar ușa 
se deschise și în prag se ivi mămica ei. De-acum totul avea să 
fie bine. 

— Michelle, murmură June. 

Se apropie repede de pat și se aplecă, sărutând-o cu 
tandrete. 

— Michelle, te-ai trezit? 

Michelle o privi cu ochii mari și nedumeriți, sesizând teama 
aşternută ca o mască pe chipul mamei. 

— Ce s-a întâmplat? De ce sunt în pat? 

Vru să se ridice, dar o durere ascuțită o săgetă în partea 
stângă, făcând să i se taie răsuflarea. June se grăbi să-i pună 
mâinile pe umeri, culcând-o cu blândeţe la loc pe pernă. 

— Încearcă să nu te mişti, o sfătui ea. Stai liniștită, îi zise June. 
Acum stai culcată, iar eu mă duc după tati. Pe urmă o să-ți 
povestim tot. 

June se ridică de pe marginea patului, îndreptându-se spre 
ușă. 

— Cal! strigă ea. Hai, că s-a trezit! 

Fără să aștepte vreun răspuns, se întoarse în cameră, venind 
din nou lângă patul lui Michelle. 

— Cum te simţi, iubito? 

— Nu... știu... bâigui fetița. Parcă... 

Șovăi o clipă, în căutarea unui cuvânt potrivit. 

— ... ameţită. Cum am ajuns aici? 


112 


— Te-a adus tata, răspunse June. Jeff Benson a dat fuga să-l 
anunţe și... 

Chiar atunci în prag apăru Cal. În momentul când îi întâlni 
privirea, Michelle înţelese că se petrecuse o schimbare. Ochii lui 
o cercetau ca și cum ar fi făcut ceva - ceva rău. Dar singura ei 
vină era că avusese un accident. Cum să fi fost supărat pe ea 
pentru un asemenea motiv? 

— Tati... șopti fetița. 

Cuvântul pluti în tăcerea din cameră și Michelle îl văzu pe 
tatăl ei dându-se un pas înapoi. Pe urmă veni, totuși, lângă ea și 
o prinse de încheietură ca să-i ia pulsul, străduindu-se să 
zâmbească. 

— Te doare ceva tare? întrebă el cu blândețe. 

— Dacă nu mă clintesc din loc, atunci nu prea, răspunse 
Michelle. 

Ar fi vrut să întindă braţele, să-i înlănţuie gâtul și să-l simtă 
strângând-o la piept. Ştia însă că nu era cu putinţă. 

— Încearcă să nu te mişti, o sfătui el. Stai cât mai liniștită, iar 
eu am să-ţi dau un medicament care o să-ţi ia durerea. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă din nou Michelle. De la ce 
înălțime am căzut? 

— Totul va fi bine, draga tatii, o asigură Cal, evitând să-i 
răspundă la întrebări. 

Trase cu grijă cuvertura deoparte și începu s-o examineze cu 
luare-aminte, plimbându-și încet degetele pe trupul ei, oprindu- 
se din loc în loc, apăsând-o și palpând-o. Când îi atinse șoldul 
stâng, Michelle scoase un țipăt ascuţit de durere. Cal își retrase 
mâna numaidecât. 

— Adu-mi te rog trusa, iubito, ceru el, fără să-și dezlipească 
privirea de Michelle și luptând să nu-și trădeze temerile care-i 
încolțeau în suflet. _ 

June ieși repede din cameră. In așteptarea soţiei, Cal începu 
să-i vorbească încetișor lui Michelle, străduindu-se să alunge 
atât spaima ei, cât și pe-a lui. 

— Ne-ai tras o sperietură zdravănă. Ți-aduci aminte ce s-a 
întâmplat? Măcar în parte. 

— Mă întorceam acasă, începu Michelle. Urcam pe cărare, 
aproape alergând... și cred... și cred c-am alunecat. 

Peste ochii lui albaștri se așternu un nor de îngrijorare. 
Continuă s-o urmărească pe Michelle cu o privire atentă. 


113 


— De ce te întorceai acasă? Se terminase deja picnicul? 

— N-nu... se bâlbâi fetița. Dar n-am vrut să mai rămân. Câţiva 
copii au început să mă necăjească. 

— Să te necăjească? Dar ce ţi-au spus? 

Vorbeau de tine! ar fi dorit ea să-i strige în gura mare. De tine 
și de mami! Ziceau că nu mă mai iubiți! 

Însă în loc să-și rostească gândul, clătină din cap cu un aer de 
nesiguranță. 

— Nu mai știu, șopti ea. Nu mai știu nimic... 

Închise ochii, silindu-se să-și alunge din minte glasul 
batjocoritor al lui Susan Peterson. Dar glasul refuza să dispară, 
continuând să-i sfredelească creierul aproape la fel de nemilos 
ca și suferinţa care-i tortura trupul. 

În clipa când June se înapoie în cameră, deschise din nou 
ochii. Îl văzu pe tatăl ei luând o fiolă din trusa medicală și 
umplând o seringă cu acul subţire, după care îi tamponă braţul 
cu alcool. 

— N-o să te doară, o asigură el, silindu-se să zâmbească. 
Oricum, e floare la ureche pe lângă ce-ai îndurat înainte. 

Îi făcu injecţia, apoi se ridică în picioare. 

— Acum trebuie să dormi. Injecţia îţi va lua durerea, însă e 
nevoie să rămâi nemișcată și să încerci să adormi. 

— Dar am dormit destul, protestă Michelle. 

— Ai fost în stare de inconștienţă, o corectă Cal cu un surâs 
ce-i îndulcea trăsăturile în care grijile săpaseră cute adânci. 
Faptul c-ai zăcut leșinată timp de o oră nu înseamnă c-ai dormit. 
Așa că nu-i rău să aţipești puţin. 

Îi făcu un semn complice cu ochiul după care porni spre ușă. 

— Tati? 

Glasul lui Michelle răsună ascuţit în liniștea camerei, 
ţintuindu-l pe loc. Întoarse capul către ea, cu o privire 
întrebătoare. Michelle se uită la el, cu ochii înceţoșaţi de durere. 

— Tati, murmură ea cu glas abia șoptit. Mă iubești chiar foarte 
mult? 

Cal tăcu o clipă, după care se înapoie lângă fiica sa. Se aplecă 
și-o sărută cu tandreţe pe obraz, spunând: 

— Sigur că te iubesc, fetița mea. De ce nu te-aș iubi? 

Michelle îi răspunse cu un surâs recunoscător. 

— Știu, zise ea. Am întrebat și eu așa. 


114 


După ce Cal plecă din cameră, June se apropie de Michelle, 
așezându-se cu grijă pe marginea patului și luându-i mâna 
fetiţei în mâna ei. 

— Amândoi te iubim foarte mult. Ți-am dat oare motive să 
crezi altceva? 

Michelle clătină din cap și ochii ei înlăcrimaţi rămaseră pironiţi 
pe chipul mamei, ca și cum ar fi vrut să-i ceară ceva. June se 
aplecă din nou spre ea, zăbovind cu buzele pe obrazul copilului. 

— Am să mă fac bine, mami, zise deodată Michelle. Ai să vezi 
c-am să mă fac bine. 

— Sigur că da, iubito, o aprobă June, ridicându-se și 
potrivindu-i cu grijă cuvertura în jurul trupului. Ai nevoie de 
ceva? 

Michelle clătină din cap, apoi îi veni în minte o idee și, 
răzgândindu-se, spuse: 

— Păpușa mea. Vrei să mi-o aduci pe Mandy? E pe pervazul 
ferestrei. 

June luă păpușa și o puse în pat, așezând-o pe pernă, lângă 
Michelle. Cu preţul unor mari dureri, fetița întoarse păpușa cu 
faţa către ea, acoperind-o cu pătura și se lăsă din nou pe spate. 
Inchise ochii, cu obrazul de porțelan al lui Mandy sprijinit de 
umărul ei, ca și cum ar fi fost un copil. 

June o privi câteva secunde, apoi, închipuindu-și că Michelle 
adormise, ieși din cameră în vârful picioarelor, închizând cu grijă 
ușa în urma ei. 

a 

Cal stătea la masa din bucătărie, cu ochii ațintiți afară pe 
fereastră, privind undeva în zare. 

lată că i se întâmpla din nou. 

Numai că, de data asta, victima incompetenţei sale nu mai 
era un străin pe care de-abia îl întâlnise, ci propria sa fiică. 

De data asta, nu mai avea cum să invoce vreun pretext sau 
să-și potolească mustrările de conștiință pretinzând că oricine în 
locul său ar fi putut comite aceeași greșeală. 

Fără să-și dea seama ce face, se ridică și-și turnă un pahar 
mare cu whisky. 

Chiar când sorbea prima înghiţitură, în bucătărie intră June. O 
fracțiune de secundă, femeia avu impresia că soțul ei nici nu-i 
remarcase prezenţa. Dar el începu să vorbească. 

— E vina mea. 


115 


June își dădu imediat seama că se referea la Alan Hanley, 
făcând o legătură între moartea lui și accidentul lui Michelle. 

— Nu-i vina ta, îl contrazise soția. Ceea ce i s-a întâmplat lui 
Michelle a fost un simplu accident. Chiar dacă tu nu crezi, să știi 
că și moartea lui Alan Hanley a fost un accident. Nu tu l-ai 
omorât, Cal, așa cum nici pe Michelle n-ai împins-o în prăpastie. 

El părea să n-o fi auzit. 

— N-ar fi trebuit s-o aduc sus, murmură, cu glas lipsit de orice 
intonaţie. Mai bine o lăsam pe plajă până găseam o targă. 

June îl privi fix. 

— Ce tot spui acolo? Ce tot spui, Cal? Doar nu-i chiar atât de 
grav? 

Așteptă o confirmare, dar cum aceasta nu venea, o cotropi 
din nou spaima, de care uitase o clipă, atunci când Michelle se 
trezise din leșin. Frica o cuprinse, strângându-i stomacul și 
tăindu-i răsuflarea. 

— Sau este? întrebă June, ridicând brusc glasul. 

— Nu știu. 

Ochii goi ai lui Cal îi întâlniră pe ai ei, apoi se mutară asupra 
sticlei. Doctorul își umplu din nou paharul, rămânând cu privirea 
ațintită asupra lui, ca și cum abia atunci și-ar fi dat seama că 
bea. 

— N-ar trebui s-o doară atât de tare. E normal să aibă vânătăi 
și puncte dureroase, dar nu să simtă junghiuri ascuţite la cea 
mai mică mișcare. 

— Crezi că și-a rupt ceva? 

— Din câte am putut să constat, nu. 

— Atunci de unde vine durerea? 

Cal izbi fulgerător cu pumnul în masă. 

— Nu știu! La dracu'! Pur și simplu nu știu! 

June se cutremură de izbucnirea lui, dar, înțelegând că soțul 
ei se afla în pragul unei crize, se sili să-și păstreze calmul. 

— Care-i părerea ta? întrebă femeia, în clipa când simţi că-și 
putea stăpâni tremurul din glas. 

Cal îi aruncă o privire sălbatică, așa cum June nu mai văzuse 
niciodată, și degetele începură să-i tremure. 

— Nu știu. Nu vreau nici măcar să mă lansez în presupuneri. 
Dar e posibil să fi suferit leziuni importante - și numai din vina 
mea. 


116 


— De asta nu poți fi sigur, protestă June. Și nici nu poţi afirma 
cu certitudine c-ar fi vorba de ceva grav. 

Cal păru din nou să n-o audă. 

— N-ar fi trebuit s-o mut din loc. Era mai bine să fi așteptat. 

Tocmai când voia să-și umple din nou paharul, se auzi o 
ciocănitură în ușă și Sally Carstairs vâri capul înăuntru. 

— Pot să intru? 

— Sally! exclamă June. 

Crezuse că toţi copiii plecaseră de mult. Furișă o privire către 
Cal. După toate aparențele, se mai calmase puţin - îndeajuns 
cât să-i îngăduie soţiei sale să-și îndrepte atenţia către Sally. 

— Sunteţi aici cu toţii? Hai, veniţi. 

— Nu-s decât eu, răspunse Sally, cu aerul că-și cerea scuze. 

Se strecură în bucătărie și adăugă: 

— Ceilalţi s-au dus acasă. 

Șovăi câteva secunde, apoi întrebă: 

— Michelle e bine? 

— Va fi în curând, declară June cu o convingere pe care, în 
adâncul sufletului, n-o avea. 

li oferi lui Sally un pahar de limonadă, invitând-o să ia loc. 

— Sally, începu ea, turnând limonada. Ce s-a întâmplat, de 
fapt, pe plajă? De ce-a pornit Michelle așa devreme către casă? 

Sally se foi stânjenită, apoi decise că nu exista niciun motiv ca 
să ascundă adevărul. 

— Nişte copii au început să se lege de ea. În primul rând 
Susan Peterson. 

— Să se lege de ea? repetă June, mai curând curioasă decât 
acuzatoare, străduindu-se să-și păstreze un ton calm. 

— Fiindcă-i înfiată. Susan zicea că... că... 

Se opri, încurcată. 

— Că ce? Că noi n-o mai iubim, acum că s-a născut Jennifer? 

Sally înălţă mirată din sprâncene. 

— De unde știți? 

June se așeză la masă, uitându-se drept în ochii lui Sally. 

— E primul lucru care i-ar trece cuiva prin minte, răspunse ea 
cu blândeţe. Dar nu-i adevărat. Acum avem două fiice și le 
iubim pe amândouă. 

Sally își cobori privirea spre pahar, părând că-i cercetează 
conţinutul. 


117 


— Știu, șopti ea. Eu, una, nu i-am spus niciodată așa ceva, 
doamnă Pendleton. Zău că nu. 

June simţi că-și pierde cumpătul. Ar fi vrut să-și dea frâu liber 
lacrimilor, să-și culce fruntea pe masă și să plângă. Dar trebuia 
să-și țină firea. Nu acum. Nu încă. Se ridică în picioare, luptând 
să-și păstreze stăpânirea de sine și se sili să surâdă către Sally. 

— Poate c-ar trebui să vii mâine, zise ea. Sunt convinsă că 
până atunci Michelle se va înzdrăveni suficient ca să poată să te 
primească. 

Sally Carstairs își termină limonada și plecă acasă. 

June se lăsă din nou în scaun, cu ochii la sticlă, regretând că 
nu avea curajul să tragă o dușcă. Și-ar fi dorit din suflet să 
găsească o cale de a-l convinge pe Cal că nu fusese vina lui. Il 
urmări umplându-și din nou paharul și vru să i se adreseze. Dar, 
în clipa când deschise gura, simţi o privire aţintită asupra ei și 
întoarse repede capul. 

În pragul bucătăriei stătea Josiah Carson. Oare de câtă vreme 
se afla acolo? June n-ar fi putut spune. Bătrânul schiţă un salut, 
apoi păși înăuntru și-și puse palma pe umărul lui Cal. 

— Nu vrei să-mi povestești și mie ce s-a petrecut? întrebă el. 

Cal făcu un gest vag, ca și cum atingerea mâinii lui Carson l- 
ar fi adus înapoi la realitate. 

— l-am făcut rău, scânci el ca un copil. Am încercat s-o ajut, 
dar i-am făcut rău. 

June se ridică, împingând dinadins masa înspre Cal. Mișcarea 
ei bruscă reuși să abată atenţia bărbatului de la ceea ce spunea. 
June se grăbi să vorbească în locul lui. 

— Are dureri, domnule doctor Carson, zise ea pe un ton voit 
impersonal. Cal e de părere că n-ar fi trebuit s-o doară chiar așa 
de tare. 

— A căzut de pe stâncă, replică tăios Josiah. Bineînţeles că 
are dureri. 

Își aţinti din nou privirea asupra doctorului Pendleton. 

— Și ca să uiţi că suferă, îţi îneci amarul în băutură, Cal? 

Cal nu luă în seamă întrebarea. 

— Poate că tocmai eu i-am pricinuit cel mai mare rău, Josiah, 
murmură el. 

— Nu-i exclus. Dar nici nu-i sigur. Ce-ai zice să urc în camera 
lui Michelle, s-o examinez și eu? Ce rău crezi că i-ai făcut? 

— Am dus-o acasă în brațe. N-am așteptat să găsesc o targă. 


118 


Carson dădu scurt din cap și se întoarse cu spatele. Dar, cuo 
clipă înainte de bătrânul doctor să iasă din încăpere, June avu 
impresia că zărise ceva. 

| se păru că îl văzuse zâmbind. 

(J 

Michelle stătea lungită în pat, fără să doarmă, ascultând 
murmurul de voci de la parter. Mai devreme auzise glasul lui 
Sally, iar acum pe cel al doctorului Carson. 

Se bucurase că Sally nu urcase până la ea și spera să nu vină 
nici doctorul Carson. Nu voia să dea ochii cu nimeni - cel puţin, 
nu acum. 

Poate chiar niciodată. 

Dar ușa dormitorului se deschise și doctorul Carson păși 
înăuntru. Închise ușa după el și se apropie de pat, aplecându-se 
către Michelle. 

— Îmi povestești și mie ce s-a întâmplat? întrebă Josiah. 

Michelle îl privi în ochi și ridică din umeri. 

— Nu mai ţin minte. 

— Nu mai ţii minte chiar nimic? 

— Nu mare lucru. Doar că... 

Șovăi, dar doctorul Carson surâdea spre ea. Surâdea cu 
adevărat - nu silit, cum făcuse tatăl ei. 

— Nu știu cum s-a întâmplat. Urcam în fugă poteca și, 
deodată, m-am trezit într-o ceață deasă. Nu mai vedeam la doi 
pași. Probabil că... m-am împiedicat. 

— Va să zică din pricina ceţii, da? 

Și în ziua când se prăbușise Alan Hanley fusese ceaţă. 
Doctorul Carson își amintea cu precizie. Ceaţa se stârnise din 
senin, așa cum se pornea adeseori, cu schimbări bruște de 
temperatură. 

Michelle încuviinţă din cap. 

— Tăticul tău crede că el ţi-a făcut rău. Tu ce părere ai? 

Michelle negă cu hotărâre. 

— De ce să-mi facă rău? 

— Nu știu, răspunse cu blândeţe doctorul Carson. 

Privirea i se opri asupra păpușii culcate pe pernă, alături de 
Michelle. 

— l-ai pus vreun nume? 

— Amanda... Mandy. 


119 


Josiah tăcu o clipă, apoi zâmbi - mai degrabă în sinea lui 
decât către Michelle. 

— Uite ce zic eu. Ai să stai cuminte în pat și-ai s-o lași pe 
Amanda să-ţi poarte de grijă, bine? 

O bătu ușurel pe mână și se ridică. Câteva secunde mai 
târziu, ușa se închise în urma lui și Michelle rămase din nou 
singură. 

Strânse păpuşa la piept, murmurând în încăperea pustie: 

— De-acum tu ai să fii prietena mea, Mandy. Tare-aș vrea să 
fii un bebeluș în carne și oase. Te-aș îngriji și am fi bune 
prietene. Ne-am arăta una alteia fel și fel de lucruri... Câte n-am 
face împreună? Tu nu mi-ai spune niciodată vreun cuvânt 
răutăcios, ca Susan. Ai ţine la mine, eu te-aș iubi la rândul meu 
și am avea grijă una de alta. 

Luptându-se cu durerea, ridică păpușa de pe pernă, culcând-o 
pe pieptul ei, cu obrazul de porțelan aproape lipit de al său. 

— Îmi pare bine că ai ochi căprui, ca mine, șopti fetița. Nu 
albaștri, ca Jenny, ca mami și ca tati. Cred că mămica mea - 
mămica mea cea bună - avea ochi căprui. Probabil că și a ta. 
Mămica ta te-a iubit, Mandy? 

Tăcu din nou, încordându-și auzul ca să perceapă sunetul 
vocilor din casă - oricare ar fi fost ele. Dintr-o dată, își dori ca 
Jenny să se fi aflat în cameră cu ea. Cu Jenny nu putea vorbi, dar 
măcar era o fiinţă vie. Respira. Era... reală. 

Asta o întrista la Mandy: faptul că nu era reală. Oricât s-ar fi 
străduit Michelle, Mandy rămânea tot o păpușă. Dar acum, când 
zăcea singură, cu tot trupul răvășit de durere, Michelle își dorea 
să aibă pe cineva... Cineva numai al ei, care să-i aparțină în 
întregime și să fie parte din ea. 

Cineva care să nu-i înșele niciodată încrederea. _ 

Încet-încet, injecţia începu să-și facă efectul. În câteva 
minute, mintea lui Michelle se cufundă din nou în întuneric. 

Întunericul și vocea. 

Vocea care continua să se afle acolo, chemând-o pe nume. 

Numai că, de astă-dată, în somn, întunericul n-o mai speria. 
Nu voia decât să găsească vocea - sau vocea s-o descopere pe 
ea. 


120 


e Capitolul 11 


Familia Pendleton trăia într-o permanentă așteptare - ca și 
cum, la un moment dat, ar fi trebuit să se întâmple ceva 
nebănuit și imprevizibil, care să-i readucă înapoi, în lumea reală, 
dându-le certitudinea că viaţa lor va redeveni cea de mai 
înainte. 

Această expectativă dura de zece zile, de când Michelle 
fusese externată din spitalul de la Boston și transportată la 
Paradise Point cu o ambulanţă ce atrăsese toate privirile - așa 
cum i-ar fi plăcut grozav să fie întâmpinată cu o lună în urmă. 

Dar înlăuntrul ei se schimbase ceva. Nu numai din cauza 
accidentului. Și era firesc să se întâmple așa. 

La început, refuzase categoric să se dea jos din pat. Când 
June și doctorii insistaseră că sosise vremea ca Michelle să-și 
poarte singură de grijă, descoperiseră că fetița nu mai putea 
merge fără ajutor. 

Fusese examinată în fel și chip. Din câte spuneau medicii, nu 
suferise nicio altă traumă în afară de câteva vânătăi - și acestea 
pe cale să se vindece. 

In schimb, o durea șoldul stâng, iar piciorul stâng n-o mai 
asculta; devenise inutilizabil. 

Îi făcuseră și mai multe investigaţii, radiografiindu-i creierul și 
coloana vertebrală de nenumărate ori. Îi injectaseră colorant în 
sânge, ca să-i urmărească circulaţia, îi palpaseră șira spinării, îi 
verificaseră reflexele. O suciseră și o învărtiseră pe toate părțile, 
până când fata ajunsese să-și dorească moartea. 

Nereușind să determine cauza paraliziei, doctorii din Boston 
chemaseră un terapeut, care începuse să facă exerciţii fizice cu 
Michelle până când, în urmă cu zece zile, fetița izbutise în sfârșit 
să pășească singură, cu preţul unor mari dureri și sprijinindu-se 
cu toată greutatea într-un baston. 

Prin urmare, o aduseseră acasă. June își repeta mereu că, în 
timp, lucrurile se vor rezolva de la sine. 

Cu vremea, Michelle se va înzdrăveni și-și va reveni după 
șocul și analizele la care fusese supusă în spital. Totodată, va 
ajunge să trateze problema infirmităţii sale cu aceeași detaşare 
cu care făcuse întotdeauna faţă oricăror necazuri! 

O transportaseră în camera ei și o așezaseră în pat. 


121 


Michelle ceruse să i se dea păpușa. 

Se împlineau zece zile de când zăcea cu ochii în tavan, 
strângând la piept păpușa. Răspundea atunci când i se adresa 
cuvântul, cerea ajutor dacă avea nevoie să meargă la baie și 
stătea cuminte pe scaun în fiecare zi, pe durata celor câteva 
minute, cât timp June îi schimba așternutul. 

Dar în cea mai mare parte a timpului rămânea culcată în pat, 
privind fix tavanul, fără să scoată o vorbă. 

June se convingea din ce în ce mai bine că starea fetiţei nu se 
datora numai accidentului sau durerii - și nici chiar infirmităţii. 
Nu! Mai exista ceva, iar June era sigură că faptul avea o legătură 
cu Cal. 

Într-o sâmbătă dimineaţă, June își privi soţul pe deasupra 
mesei aranjate pentru micul dejun. Doctorul Pendleton se uita 
fix în ceașca de cafea, cu o expresie de nepătruns. Chiar și fără 
ca ei să-i spună vreun cuvânt, femeia înţelese la ce se gândea. 
Mintea îi rămăsese la Michelle și la perioada de convalescenţă în 
care pretindea că se afla fetița. 

Totul începuse a doua zi după înapoierea ei din spital, când 
Cal declarase sus și tare că, după părerea lui, Michelle se simțea 
mult mai bine. În fiecare zi continuase să vorbească despre 
progresele făcute de fetița lor, deși June devenea tot mai 
conștientă de cumplitul adevăr, și anume că starea lui Michelle 
rămânea neschimbată. 

June cunoștea și cauza: Cal nutrea convingerea că suferinţa 
lui Michelle i se datora lui. Pentru a-și putea linişti conștiința, 
trebuia ca fetița să se facă bine. Prin urmare, repeta mereu că 
bolnava era pe cale să se însănătoșească. 

Numai că lucrurile nu stăteau deloc așa. 

Tot privindu-l, June simţi cum o cotropește un val de mânie. 

— Când ai de gând să isprăvești cu circul ăsta? se trezi ea 
întrebând. 

Cal ridică fruntea, fulgerând-o cu privirea printre pleoapele 
îngustate, și June înţelese că o luase gura pe dinainte. 

— Nu vrei să-mi spui și mie la ce te referi? 

— Mă refer la Michelle, răspunse June, și la faptul că în fiecare 
zi repeți că se simte tot mai bine, deși se vede de la o poștă că 
nu-i adevărat. 

— Se simte foarte bine, declară Cal cu un glas coborât, în care 
June ghici o undă de disperare. 


122 


— Dacă se simte așa de bine, atunci de ce nu se dă jos din 
pat? 

Cal se foi pe scaun, ferindu-se să se uite în ochii ei. 

— Mai trebuie să prindă puteri. Are nevoie de odihnă... 

— Are nevoie să coboare din pat și să înfrunte viața! lar tu 
încetează să te mai amăgești singur. N-are nicio importanţă ce 
anume s-a întâmplat sau din vina cui. Cert e că-i infirmă și că 
așa va rămâne în vecii vecilor. Ar fi cazul să priviţi amândoi 
adevărul în faţă și să vă împăcaţi cu situaţia. 

Cal se ridică de pe scaun, cu o privire rătăcită. O fracțiune de 
secundă, June se temu că o va pălmui. Dar el se urni din loc, 
pornind spre holul de la intrare. 

— Unde te duci? 

Cal se întoarse cu faţa către ea. 

— Să stau de vorbă cu Josiah Carson. Ai ceva împotrivă? 

Da, avea. Și încă foarte mult. Ar fi vrut ca soțul ei să rămână 
acasă, măcar ca să încerce să termine lucrările de amenajare a 
cămării. Dar Cal își petrecea tot mai mult timp în compania lui 
Josiah, agățându-se de el, iar June știa că nu exista nicio cale să- 
| oprească. 

— Dacă ai chef să discuţi cu el, du-te și discută, pufni ea. La 
ce oră te întorci? 

— Nu știu, răspunse Cal. 

O clipă mai târziu, June auzi trântindu-se ușa de la intrare, 
semn că soțul ei plecase. 

Singură în sufragerie, se așeză iar la masă, întrebându-se ce 
să facă. Brusc, îi veni o idee. Chiar astăzi îi va vorbi lui Michelle, 
încercând s-o convingă că viaţa ei nu era ratată. 

Tocmai când se pregătea să urce scara, auzi o ciocănitură 
discretă în ușa bucătăriei și se duse să deschidă. În prag se 
aflau Sally Carstairs și Jeff Benson. 

— Am venit s-o vedem pe Michelle, începu Sally cu un glas 
șovăielnic, ca și cum n-ar fi fost sigură că proceda bine. Cum se 
simte? 

June zâmbi și se destinse puţin. Zi de zi sperase că prietenii 
lui Michelle vor veni s-o viziteze. La un moment dat, o bătuse 
gândul să le cheme pe doamna Carstairs sau pe doamna 
Benson - dar de fiecare dată renunţase la idee. O vizită din 
obligaţie ar fi fost mai inoportună decât absenţa oricărui 
vizitator. 


123 


— Sigur că se simte bine, răspunse ea. Trebuia să veniţi mai 
de mult. 

Îi instală pe amândoi la masa din bucătărie, oferindu-le câte 
un corn cu scorțișoară, după care urcă scările până în camera 
fetiţei. 

— Michelle? murmură ea, ferindu-se să vorbească prea tare. 

Dar Michelle era trează, cu ochii pironiţi în tavan, ca de obicei. 

— Mm? 

— Ai musafiri... Sally și Jeff vor să te vadă. Să-i aduc la tine? 

— N-nu... răspunse fetiţa cu o voce incoloră. 

— De ce? Ți-e rău? întrebă June, încercând zadarnic să-și 
ascundă iritarea. 

Michelle o privi pătrunzător. 

— Ce caută aici? 

În glasul ei se ghicea o notă de teamă. 

— Vor să te vadă. Sunt prietenii tăi. 

Cum Michelle nu spunea nimic, June îndrăzni să insiste. 

— Nu-i așa? 

— Cred că da, murmură Michelle. 

— Atunci îi invit aici în cameră. 

Și, fără a-i mai lăsa răgaz să protesteze, se duse în capul 
scărilor și-i strigă pe cei doi copii rămași la parter. O clipă mai 
târziu, îi pofti în dormitor. Michelle se luptă să se ridice în capul 
oaselor. Când Sally se repezi s-o ajute, Michelle o săgetă cu o 
privire mânioasă. 

— Pot și singură, zise ea. 

Adunându-și toate puterile, se săltă mai sus, apoi se sprijini în 
perne, făcând o grimasă de durere. 

— Cum îţi merge? o întrebă Sally, cu ochii mari de mirare, 
înțelegând abia acum gravitatea accidentului. 

— Am să mă fac bine, declară Michelle. 

Tăcu o clipă. 

— Dar mă doare, adăugă ea. 

Se uita când la Sally, când la Jeff, cu o privire în care se citea 
o acuzaţie nerostită. 

June se opri o clipă în prag, urmărind reacţia celor trei copii. 
Poate că, totuși, făcuse o greșeală. Poate că n-ar fi trebuit să-i 
aducă sus pe Sally și pe Jeff. Insă era absolut necesar ca 
Michelle să-i vadă și să stea de vorbă cu ei. Fără un cuvânt, se 
furișă afară, închizând ușa în urma sa. 


124 


După plecarea lui June, cei trei copii tăcură stânjeniţi, fiecare 
așteptând ca ceilalți doi să deschidă discuţia. Jeff se foia 
încurcat, evitând să ridice ochii spre Michelle. 

— Bine măcar c-am scăpat cu viaţă, zise Michelle într-un 
târziu. 

— Poţi să mergi? o întrebă Sally. 

Michelle încuviinţă din cap. 

— Da, dar nu prea bine. Mă doare și șchiopătez îngrozitor. 

— Dar ai să te vindeci, nu-i așa? se interesă Sally, așezându- 
se pe marginea patului cu grijă, ca să n-o zgâlţâie pe Michelle. 

Aceasta nu răspunse. 

Pe Sally o podidiră lacrimile. Era nedrept. Michelle nu făcuse 
nimic rău. Dacă cineva ar fi trebuit să pățească ceva, atunci 
aceea era Susan Peterson. 

— Îmi pare rău, zise ea cu voce tare. Nimeni n-a vrut să ţi se 
întâmple așa ceva. Susan a încercat doar să te necăjească... 

— Am alunecat, spuse pe neașteptate Michelle. N-a fost vina 
nimănui. Pur și simplu mi-a fugit piciorul. Am să mă fac bine. O 
să vedeţi. Am să mă fac bine. 

Întoarse capul spre perete, dar nu înainte ca Sally să-i 
zărească lacrimile. 

— Ne urăști pe toţi? întrebă Sally. Eu o urăsc pe Susan... 

Michelle o privi nedumerită. 

— Atunci de ce n-ai silit-o să tacă? De ce nu mi-ai sărit în 
ajutor? 

Lacrimile continuau să i se prelingă pe obraz. Sally începu și 
ea să plângă în tăcere. Jeff încerca să nu ia în seamă reacţia 
celor două fete. În sinea lui regreta că venise. Nu suporta să 
vadă fete plângând: de fiecare dată trăia un sentiment de 
vinovăţie. Hotări, deci, să schimbe subiectul. 

— Când te întorci la școală? Vrei să-ți aducem noi lecţiile? 

Michelle pufni dispreţuitoare. 

— N-am chef de teme. 

— Dar ai să rămâi în urmă, protestă Sally. 

— Poate că nici n-am să mai vin la școală. 

— Trebuie, insistă Jeff. Toţi copiii merg la școală. 

— Poate că părinţii mei mă vor trimite la o altă școală. 

— Păi de ce? întrebă Sally. 

Lacrimile i se zvântaseră. 

— Pentru că sunt infirmă. 


125 


— Bine, dar poţi să mergi. Chiar tu ai spus. 

— Șchiopătez. Toţi vor râde de mine. 

— Nu-i adevărat, o asigură Sally. N-o să-i lăsăm noi să râdă. 
Nu-i așa, Jeff? 

Jeff dădu din cap, deși pe chipul lui se citea limpede că nu era 
prea convins. 

— Susan Peterson o să-și bată joc de mine, urmă Michelle pe 
un ton neutru, ca și cum nici nu i-ar fi păsat. 

Sally se strâmbă dispreţuitor. 

— Susan Peterson își bate joc de oricine. Pur și simplu n-o lua 
în seamă. 

— Așa cum aţi făcut voi la picnic? replică Michelle pe un ton 
mușcător, înroșindu-se la față de mânie. De ce nu-mi daţi pace? 
De ce nu mă lăsați în pace cu toții? 

Intimidată de izbucnirea lui Michelle, Sally se ridică repede în 
picioare. 

— Îmi... îmi pare rău... se bâlbâi ea, roșie la faţă. Voiam doar 
să te ajutăm... 

— Nimeni nu mă poate ajuta, declară Michelle cu un glas 
tremurător. Trebuie să mă descurc singură. Până la capăt. 

Întoarse capul și închise ochii. Sally se uită la ea câteva clipe, 
apoi porni către ușă. 

— Am să trec să te mai văd, se oferi fetița, dar, cum Michelle 
nu răspunse, îl urmă pe Jeff afară pe coridor. 

e 

June îi aștepta la parter. Din primul moment ghici că ceva nu 
era în regulă. 

— A stat de vorbă cu voi? 

— Oarecum, răspunse Sally. 

Vocea îi tremura și June o văzu că era gata să izbucnească în 
lacrimi. îi înconjură umerii cu braţul și-o strânse la piept cu 
tandrete. 

— Nu puneţi la inimă ce v-a zis Michelle, îi consolă ea pe cei 
doi copii. A trecut prin clipe grele și a avut tot timpul mari 
dureri. O să se facă bine. Dar mai durează. 

Sally încuviintță din cap, fără o vorbă. Brusc, o podidi plânsul 
și-și îngropă obrazul la pieptul lui June. 

— Vai, doamnă Pendleton. Eu zic că-i vina noastră și numai a 
noastră. 

June o trase înspre ea. 


126 


— Nu-i vina voastră. Nu-i vina nimănui. Sunt convinsă că nici 
Michelle nu crede asta. 

— Chiar vreţi s-o trimiteţi la școală în alt oraș? întrebă 
deodată Jeff. 

June îl privi fără să înţeleagă. 

— În alt oraș? Cum adică? 

— Michelle spune că s-ar putea să meargă la o altă școală. 
Una pentru... infirmi, adăugă băiatul, articulând cu greu 
cuvântul, ca și cum i-ar fi fost peste poate să-l folosească. 

— E adevărat? interveni și Sally, cercetând cu atenţie chipul 
lui June. 

Dar soţia doctorului se strădui să nu-și trădeze sentimentele. 

— E drept c-am discutat pe tema asta, minţi ea, mirându-se 
cum de-i venise lui Michelle o asemenea idee, când nici ea, nici 
Cal nu aduseseră vreodată vorba despre așa ceva. 

— Sper că va rămâne aici, zise cu însuflețire Sally. Nimeni nu 
va râde de ea! Vă jur că nu! 

— Dar cine v-a vârât în cap astfel de bazaconii? exclamă June. 

Începu să se întrebe despre ce anume discutaseră cei trei 
copii, deși se abţinu să-i tragă de limbă pe Jeff și pe Sally. 

— Ei, cred că acum ar fi mai bine să plecaţi și să vă întoarceţi 
peste câteva zile. Sunt sigură că până atunci Michelle se va 
simţi mult mai bine. 

Îi urmări cu privirea pe Sally și pe Jeff îndepărtându-se pe 
poteca de la marginea falezei și discutând aprins între ei. La un 
moment dat, Jeff se uită înapoi peste umăr, dar, când June își 
flutură mâna înspre el, băiatul se prefăcu că n-o vede și întoarse 
capul, cu un aer aproape vinovat. 

Buna-dispoziţie creată de venirea celor doi copii se topi într-o 
clipă. Urcă scara, cu gândul să stea de vorbă cu Michelle. Dar, 
chiar când se pregătea să intre în dormitorul de pe colţ, Jennifer 
începu să scâncească. June șovăi o secundă, neștiind ce să facă. 
Cum ţipetele deveneau tot mai insistente, decise să se ducă mai 
întâi la Jenny. Pe urmă se va întoarce să aibă o discuţie cu 
Michelle. O discuţie cât se poate de serioasă. 

e 

Michelle zăcea în pat, cu ochii deschişi, pironiţi în tavan, 

ascultând glasul. 


127 


Acesta răsuna aproape, mai aproape ca oricând. Încă mai 
trebuia să-și încordeze auzul ca să deslușească fiecare cuvânt, 
dar îl înţelegea din ce în ce mai limpede. 

Era o voce plăcută și muzicală. Michelle știa deja de unde 
provenea. 

Era fetiţa. 

Fetița în rochie neagră - cea pe care o văzuse mai întâi în vis, 
apoi printre ceţuri în cimitir, chiar în ziua când se născuse 
Jennifer. 

Mai întâi, fata se mulțumise s-o strige pe nume, cerând ajutor. 
Pe urmă, începuse să-i spună și alte lucruri. Michelle stătea 
culcată în pat și asculta. 

Nu sunt prietenii tăi, murmura glasul. Niciunul dintre ei nu ti-e 
prieten. 

N-o crede pe Sally. E prietena lui Susan, iar Susan te urăște. 

Toți te urăsc. 

Ei te-au împins. 

Te-au împins de pe stâncă. 

Vor să te omoare. 

Dar asta nu se va întâmpla. Am să-i impiedic eu s-o facă. 

Eu sunt prietena ta și voi avea grijă de tine. Am să te ajut. 

Ne vom ajuta una pe alta. 

Glasul se stinse și urechea lui Michelle prinse o ciocânitură 
discretă în ușă. Apoi ușa se deschise și mămica ei păși înăuntru, 
cu Jennifer în brațe. 

— Ei, îţi e ceva mai bine? 

— Mada... 

— Ti-a făcut plăcere să-i vezi pe Jeff și Sally? 

— Mada... 

— M-am gândit că poate vrei să-ţi saluţi surioara. 

Michelle se uită la bebeluș cu o privire lipsită de orice interes. 

— Ce mai ziceau Sally și Jeff? continuă June, simțind c-o apucă 
disperarea. 

Michelle de abia catadicsea să-i răspundă la întrebări. 

— Nu mare lucru. Voiau doar să știe cum o duc. 

— Dar aţi stat puţin de vorbă, nu? 

— Nu chiar. 

În cameră se așternu o tăcere apăsătoare. June începu să 
învârtă între degete un colț al păturii în care era învelită 
Jennifer. Își frământa mintea ca să găsească o cale de-a o 


128 


aborda pe Michelle. Într-un târziu, se hotărî și deschise discuţia, 
deși fără prea mare tragere de inimă. 

— Eu cred că ar cam fi timpul să te dai jos din pat, zise ea, 
fără altă introducere. 

În sfârșit, Michelle reacţionă. În ochii fetei se aprinse o 
luminiţă și, pentru o clipă, June desluși în ei un soi de teamă. 

— Dar nu pot... vru ea să protesteze. 

June o întrerupse cu glas blând, dar ferm. 

— Te asigur că poţi, îi spuse ea liniștită. Doar te scoli din pat 
în fiecare zi. Pe urmă, îţi va prinde bine să te mişti. Cu cât te vei 
da mai repede jos din pat și vei începe să faci gimnastică, cu 
atât mai curând te vei întoarce la școală. 

— Dar nu vreau să mă întorc la școală, se împotrivi Michelle. 

Se ridică brusc în capul oaselor, săgetându-și mama cu o 
privire aprinsă. 

— Nu vreau să mă mai întorc niciodată la școala aia. Toţi 
copiii mă urăsc. 

— Nu vorbi prostii, o dojeni June. Cine ţi-a vârât în cap o 
asemenea bazaconie? 

Michelle se uită cu disperare în jur, ca și cum ar fi căutat 
ceva. Ochii i se opriră asupra păpușii, așezată, ca de obicei, pe 
pervazul ferestrei. 

— Mandy, răspunse fetița. Amanda mi-a spus. 

June rămase cu gura căscată de uimire. Privi ţintă mai întâi la 
Michelle, apoi la păpușă. Doar fiica ei nu-și închipuia că-i vorba 
de o fiinţă vie! Cu neputinţă să fi crezut așa ceva. Brusc, în 
mintea lui June se făcu lumină. O prietenă imaginară. Michelle își 
găsise o prietenă imaginară, care să-i ţină de urât. Și totuși, 
păpuşa aceea, cu ochii ei de sticlă, mari și întunecaţi, ca ai lui 
Michelle, părea să-i citească gândurile. 

June închise gura și se ridică în picioare. 

— Înţeleg, articulă ea cu voce răgușită. Bine. 

Dumnezeule, ce se petrece cu Michelle? se întrebă în gând. 
Ce se petrece cu noi toți? 

Luptând să-și stăpânească tremurul din glas, se strădui să-i 
surâdă fiicei sale, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. 

— O să mai vorbim despre asta. 

Se aplecă și o sărută ușor pe obraz. Drept răspuns, Michelle 
se lăsă din nou între perne, rămânând culcată pe spate. June 


129 


văzu cum chipul fetiţei se golește de orice expresie. Dacă n-ar fi 
ținut ochii deschişi, June ar fi putut jura că adormise. 

Strângând-o pe Jennifer la piept, se trase încet spre ușă, 
ieșind cu spatele din dormitor. 

e 

Cal se întoarse acasă pe la mijlocul după-amiezii și-și petrecu 
restul zilei citind și jucându-se cu Jennifer. Nu-i adresă lui June 
decât câteva cuvinte și nu se duse deloc în camera lui Michelle. 

June terminase de pus masa pentru cină. În clipa când vru să- 
și cheme soțul la bucătărie, îi veni o idee. Fără să mai 
chibzuiască dacă făcea bine sau nu, intră în salon, unde Cal 
stătea cu Jennifer în brațe. 

— Am s-o aduc pe Michelle în bucătărie pentru cină, anunță 
ea, 

II văzu pe Cal cum se crispează, dar în momentul următor el 
își reveni. 

— Astă-seară? Cum de ţi-a dat prin minte așa ceva? întrebă 
doctorul cu un glas stăpânit. 

June se pregăti să vină cu alte argumente. 

— Stă prea mult timp singură. Tu nu urci niciodată s-o vezi... 

— Nu-i adevărat, vru el s-o contrazică, dar June nu-l lăsă să-și 
ducă fraza până la capăt. 

— Nu se pune problema dacă e adevărat sau nu. Necazul e că 
Michelle își petrece prea mult timp de una singură, căinându-și 
soarta. Situaţia asta trebuie să înceteze. Am să mă duc până la 
ea, să-i spun să-și ia halatul și să coboare pentru cină. Puțin îmi 
pasă dacă-i convine sau nu. 

De îndată ce soția sa părăsi încăperea, Cal o așeză pe Jennifer 
în coșuleţul pe care-l instalaseră în salon și-și turnă un pahar de 
tărie. Când June se înapoie, deja îl dăduse pe gât, umplându-și 
un al doilea, pe care-l luă cu el în clipa când soţia îl chemă la 
masă. 

Se așeză în tăcere, așteptând-o pe Michelle. În liniștea din 
casă, nu se auzea decât ticăitul monoton al pendulei din hol. Cal 
începu să-și răsucească nervos colţul șervetului. 

— Cât ai de gând să mai aștepți? o întrebă el pe June. 

— Până când coboară Michelle. 

— Și dacă nu coboară? 

— Va veni, răspunse cu hotărâre June. Sunt absolut convinsă. 

Dar în sinea ei nu era chiar atât de sigură. 


130 


Trecură zece minute cât zece veacuri. June își impuse să nu 
se scoale de la masă, rezistând tentaţiei de-a urca din nou 
scările. Deodată, o fulgeră o bănuială. 

Poate că fetița nu putea să coboare singură. Se ridică repede 
și alergă în hol. 

În capul scărilor se afla Michelle, cu halatul legat strâns în 
talie. Își ţinea o mână încleștată pe balustradă, în timp ce în 
cealaltă ţinea bastonul cu care pipăia prima treaptă. 

— Vrei să te ajut? se oferi June. 

Michelle îi aruncă o privire fugară, apoi clătină energic din 
cap. 

— Mă descurc, răspunse ea. Pot și singură. 

June simţi cum i se risipește orice urmă de încordare. Dar 
când Michelle reîncepu să vorbească, aceeași spaimă care-i 
dăduse târcoale toată după-amiaza i se înfipse în inimă ca un 
ghimpe, mai ascuţit și mai otrăvitor ca oricând: 

— O să m-ajute Mandy, declară fetița. Așa mi-a promis. 

Și, cu mare băgare de seamă, începu să coboare treptele. 


e Capitolul 12 


Primele raze ale soarelui strălucitor de toamnă se revărsau 
prin ferestrele studioului, alungând întunericul din cele mai 
îndepărtate unghere și înveselind culorile de pe pânza așezată 
pe șevalet. Început de June cu câteva zile în urmă, tabloul 
reprezenta priveliștea ce se deschidea de la fereastra 
atelierului, cu deosebirea că pictorița alesese nuanţe triste și 
posomorâte, tonuri de albastru și cenușiu întunecat, reflectând 
starea ei de spirit din ultimele săptămâni. Totuși, în această 
dimineaţă, scăldate în lumina soarelui, culorile păreau cu totul 
altele - mult mai vii, ca și cum un vânt iscat din senin ar fi 
învolburat apele golfului într-o zi cu cer plumburiu, prevestitor 
de furtună. Muindu-și penelul în alb, June începu să picteze 
coamele înspumate ale valurilor tălăzuind pe pânza sa. 

Într-un colţ al studioului, se găsea Jennifer, în coșul ei de 
nuiele, gângurind și vorbind prin somn, în timp ce mânutele ei 
trăgeau cu nădejde de marginea cuverturii. June își abandonă 
lucrul câteva clipe, ca să-și contemple, zâmbind, fetița. Dar, 
când vru să-și reia îndeletnicirea, privirea îi fu atrasă de o 
mișcare pe care o sesizase pe fereastră. 

131 


Puse deoparte penelul și paleta, iar apoi se apropie de geam, 
uitându-se afară. 

Pășind greoi, sprijinită în baston, Michelle se îndrepta spre ușa 
atelierului. 

Cu ochii la fetiţă, June se strădui să-și stăpânească emoția, 
luptând împotriva impulsului irezistibil de a-i ieși în întâmpinare, 
ca s-o ajute. 

Pe chipul lui Michelle se citea limpede suferința. Trăsăturile ei 
frumoase și delicate erau crispate într-o grimasă de încordare. 
Se forţa să înainteze, pășind cu dreptul fără greutate, aproape 
cu vioiciune, în timp ce pe stângul și-l târa, ca și cum ar fi fost 
împotmolit în noroi, mișcându-l doar printr-un efort de voință. 

June simţi că-i dau lacrimile. | se rupea inima s-o vadă pe 
Michelle cea ageră și sănătoasă de acum câteva săptămâni 
devenită o făptură vulnerabilă, care șchiopăta spre ea, 
înfruntând cu stoicism durerea. 

N-am să plâng! se înverșună femeia. Dacă Michelle are tărie 
să reziste, atunci voi rezista și eu. 

În mod straniu, June părea să-și tragă curajul tocmai de la 
trupușorul contorsionat de suferinţă care pășea cu încăpățânare 
înainte. Dându-și seama dintr-o dată că o pândea pe Michelle, 
June se întoarse lângă șevalet. După câteva minute, când fetița 
se ivi în prag, reuși totuși să se prefacă luată prin surprindere. 

— la te uită cine a venit! exclamă ea, silindu-se să pară mai 
veselă decât era în realitate. 

instinctiv, făcu un pas înspre Michelle, dar fetiţa clătină din 
cap. 

— Am izbutit, declară ea cu un aer triumfător, așezându-se pe 
taburetul lui June, cu piciorul stâng aproape lungit pe podea. 

Oftă adânc, apoi zâmbi larg spre mama ei, cu chipul luminat 
de o scânteie din voioșia de altădată. 

— Dacă mă grăbeam, ajungeam de două ori mai repede. 

— Te doare rău? se interesă June, renunțând la masca de 
bună-dispoziţie. 

Michelle chibzui cu grijă asupra răspunsului și June se întrebă 
dacă îi va spune adevărul, sau doar cuvintele liniștitoare pe care 
știa că tânjește să le audă. 

— Mai puţin ca ieri, zise ea într-un târziu. 

— Poate nu trebuia să baţi tot drumul până aici... 

— Trebuia să stau de vorbă cu tine. 


132 


Cu un aer grav, Michelle își mișcă greutatea pe scăunel. Chiar 
și neînsemnata schimbare de poziţie îi trimise săgeți de durere 
în tot trupul. Fetiţa își încreți ușor obrazul, așteptând să se 
potolească spasmul, înainte de-a începe să vorbească. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă June, rupând tăcerea. 

— N-nu... Nu știu nici eu... E... 

Șovăi o clipă, apoi ochii i se umeziră și o lacrimă i se prelinse 
pe obraz. June o înlănţui cu brațele pe după umeri, trăgând-o 
înspre ea. 

— Ce-i, iubito? Spune-mi, te rog! 

Michelle își îngropă faţa la pieptul mamei și tot trupul i se 
cutremură de un plâns cu sughițuri. Fiecare suspin făcea să-i 
zvâcnească de durere șoldul beteag. June continuă s-o strângă 
în braţe, până când suspinele fetiţei începură să se domolească. 

— E chiar atât de rău? Suferi chiar așa de mult? murmură 
June, dorindu-și din tot sufletul să fi putut lua durerea lui 
Michelle asupra sa. 

Dar fetiţa clătină din cap. 

— E vorba de tati, se hotărî ea în cele din urmă. 

— Tati? Ce-i cu el? 

— S-a schimbat... șopti copila, atât de încet, încât June trebui 
să facă un efort ca s-o audă. | 

— S-a schimbat? repetă June. In ce fel? 

— De când am căzut... începu Michelle, izbucnind din nou într- 
un potop de lacrimi. Tati nu mă mai iubește, se plânse ea. De 
când am căzut, nu mă mai iubește! 

June o legănă ușor în braţe, vrând să-i aducă mângâiere. 

— Nu, scumpa mea, nu-i adevărat. Știi bine că nu-i adevărat. 
Tati te iubește foarte mult. Mult, mult de tot. 

— Bine, dar se poartă ca și cum n-ar fi așa, suspină Michelle. 
Nu mai vrea să se joace cu mine, nu-mi vorbește niciodată, iar 
dacă încerc eu să-i adresez cuvântul... atunci... se duce în altă 
cameră... 

— Nu, nu-i adevărat, insistă June, deși în sinea ei știa că fetița 
are dreptate. 

Se temuse de acest moment, convinsă că, mai devreme sau 
mai târziu, Michelle își va da seama că i se întâmplase ceva lui 
Cal - ceva legat de ea. O simţea pe Michelle tremurând din tot 
trupul, cu toate că în atelier era cald. 


— Ba este adevărat, o contrazise cu glas înăbușit fetița, 
vorbind cu nasul ascuns în faldurile bluzei mamei. Azi-dimineaţă 
l-am întrebat dacă mă lasă să merg cu el la serviciu. Nu voiam 
decât să stau în sala de așteptare și să răsfoiesc revistele. Dar a 
refuzat să mă ia. 

— Nu fiindcă n-ar fi vrut să vii cu el, de asta să fii sigură, minţi 
June. Probabil că îl aștepta o zi încărcată și s-a gândit că nu va 
avea timp să se ocupe și de tine. 

— Niciodată nu are timp de mine! Adică... nu mai are. 

June scoase batista din buzunar și îi șterse ochii lui Michelle. 

— Uite ce zic eu, i se adresă ea fetiţei. Diseară am să discut 
cu el și am să-i explic că-i foarte important pentru tine să începi 
să ieși din casă. Poate că mâine te va lua cu el. Bine? 

Michelle mai suspină de câteva ori, apoi își suflă nasul în 
batistă și ridică din umeri. 

— D-da... răspunse ea, îndreptându-și spatele și încercând să 
surâdă. Dar... tot mă iubește, nu-i așa? 

— Bineînţeles că da, o asigură din nou June. Sunt convinsă că 
între voi doi nu s-a schimbat nimic. Și-acum, hai să vorbim 
despre altceva. 

Chibzui o clipă, apoi continuă: 

— De pildă, despre școală. Nu crezi că ar cam fi timpul să le 
întorci spatele și să nu-i iei în seamă? Pe urmă, tu nu ești 
infirmă. Doar șchiopătezi puţin. Curând se va termina și cu asta. 

— Ba nu, o contrazise Michelle cu o voce albă. Am să 
șchiopătez până la sfârșitul zilelor. 

— Nici pomeneală! protestă June. Ai să te vindeci. Ai să te faci 
bine. 

Michelle clătină din cap. 

— Știu că nu-i așa. Am să mă obișnuiesc cu starea mea, dar n- 
am să mă mai fac bine niciodată. 

Se căzni să se ridice în picioare, strângând din dinţi de durere. 

— Pot să mă duc la plimbare? 

— La plimbare? repetă nehotărâtă June. Unde? 

— Pe faleză. Nu mă îndepărtez prea mult. 

Se uită la mama ei cu o privire pătrunzătoare, apoi adăugă: 

— Dacă-i vorba să mă întorc la școală, atunci trebuie să încep 
să fac mișcare, nu? 


134 


Să se întoarcă la școală? Cu numai câteva minute înainte, 
declarase că nu voia să mai meargă la școală. Nedumerită, June 
își dădu acordul. 

— Sigur. Te rog însă, iubito, ai grijă. 

— Îţi promit, făgădui Michelle. 

Porni către ușă, dar deodată se opri în loc, cu ochii la pata de 
pe podea! 

— Credeam că s-a curățat. 

June clătină din cap. 

— Am tot frecat-o în fel și chip, dar uite că nu iese. Poate dac- 
aș ști ce fel de pată este... 

— De ce nu-l întrebi pe doctorul Carson? Probabil că el știe. 

— E o idee, rosti June. Cât timp lipsești de acasă? 

— Atât cât va fi nevoie, răspunse Michelle. 

Și, sprijinindu-se în baston, păși greoi afară, în lumina 
soarelui. 

e 

Josiah Carson ridică ochii în tavan, apoi își trecu degetele prin 
coama de păr aproape alb, în timp ce cu cealaltă mână bătea 
darabana pe biroul din faţa sa. 

Ca de fiecare dată când rămânea singur, și acum se gândea 
tot la Alan Hanley. Totul mersese strună până în ziua când Alan 
căzuse de pe acoperiș. Oare chiar căzuse? 

Josiah era convins că nu. În decursul anilor, în casa lui se 
petrecuseră prea multe tragedii. Muriseră prea mulţi oameni. 

Își aminti de soţia sa, Sarah, și de vremea când viaţa îi părea 
perfectă. El și Sarah urmau să aibă o familie - una numeroasă - 
numai că lucrurile luaseră cu totul altă întorsătură. Sarah murise 
aducând pe lume o fetiţă. N-ar fi trebuit să moară - nu existase 
niciun motiv pentru asta: fusese o femeie sănătoasă și avusese 
o sarcină făra complicaţii. Cu toate acestea, la nașterea fetiţei, 
Sarah murise. Josiah  supravieţuise  cumplitei pierderi, 
revărsându-și întreaga afecțiune asupra fiicei sale, micuța 
Sarah. 

Pe urmă, când Sarah abia împlinise doisprezece ani, 
nenorocirea se abătuse din nou asupra casei lui. 

Nici acum nu-și putea explica ce se întâmplase. 

Într-o dimineaţă, coborâse la parter și deschisese ușa 
uriașului frigider din peretele bucătăriei. 


Aici își găsise fiica, zăcând fără suflare pe podeaua 
frigiderului, alături de o păpușă pe care Josiah n-o văzuse în 
viaţa lui. 

Ce căutase fetița înăuntru? Josiah nu avea să afle niciodată. 

O înmormântase pe micuța Sarah, punându-i păpuşa lângă 
ea. 

Pe urmă, continuase să trăiască singur. O dată cu trecerea 
anilor - peste patruzeci la număr - ajunsese să creadă că nu i se 
va mai întâmpla nimic. 

Dar, într-o bună zi, avusese loc accidentul lui Alan Hanley. 

În sinea sa, era ferm convins că Alan nu alunecase de pe 
acoperiș. Nu, nu. Moartea lui nu fusese o simplă întâmplare - 
dovadă păpușa. 

Aceeași păpușă pe care o îngropase o dată cu fetița sa. 

Păpușa pe care o găsise sub trupul sfărâmat al lui Alan. 

Păpușa pe care i-o arătase Michelle Pendleton. 

Josiah încercase să-l întrebe pe Alan despre păpușă, dar 
băiatul nu-și mai recăpătase cunoștința. Cal Pendleton îl lăsase 
să moară. 

De fapt, îl ucisese. 

Dacă Pendleton nu l-ar fi omorât pe Alan, poate că Josiah ar fi 
reușit să afle ce se petrecuse în ziua aceea pe acoperiș: pe cine 
văzuse Alan. Pe cine simţise. Pe cine auzise. Ar fi aflat ce se 
întâmpla la el în casă și ce se întâmplase cu familia lui. Acum 
însă nu avea să mai descopere niciodată. Cal Pendleton stricase 
tot. 

Dar își va lua revanșa. 

Deja începuse să-și plătească poliţele. 

Nici nu-i fusese greu, din clipa când ghicise mustrările de 
conștiință ale lui Cal în privinţa lui Alan. Totul mersese ca pe 
roate. Îi propusese lui Cal să-i vândă cabinetul. Apoi casa. Și Cal 
acceptase. 

Îl adusese pe Cal în casă, dar păpuşa se întorsese și ea. 

Acum îi aparţinea fetiţei lui Cal. 

Indiferent ce se întâmpla în prezent, nu mai avea nicio 
legătură cu familia Carson. 

Totul trecuse asupra Pendletonilor. 

Un zvon de glasuri provenind din sala de consultații aflată 
lângă cabinet îi întrerupse șirul gândurilor. În încăperea 
alăturată, Cal o examina pe Lisa Hartwick. 


136 


Doctorul Pendleton îl rugase cu cerul și pământul să n-o vadă 
el pe Lisa, dar Josiah nu acceptase! De acum știa cât îl 
înspăimântau pe Cal copiii. Îi cunoștea convingerea - întemeiată 
sau nu - că orice tratament ar fi aplicat unui copil, leacul ales 
avea cu siguranţă să dea greș, pricinuind un rău micului pacient. 

Josiah Carson înţelegea aceste sentimente. 

In sala de consultaţii, Lisa Hartwick se uita ţintă la Cal, 
ascunzându-și privirea bănuitoare sub bretonul castaniu-deschis 
și mult prea lung. Când doctorul îi ceru să deschidă gura, fetița 
își strânse buzele. 

— De ce? 

— Ca să-ţi pot vedea gâtul, o lămuri Cal. Dacă nu văd ce ai în 
gât, cum pot să-ţi spun ce te doare? 

— Nu mă doare. Asta i-am spus tatei, ca să nu mă duc la 
școală. 

Cal puse jos apăsătorul de limbă, răsuflând ușurat. Măcar în 
cazul de faţă nu risca nimic. Cu toate acestea, Lisa nu era chiar 
cel mai drăgălaș copil pe care-l întâlnise în viaţa lui. De fapt, îi 
era profund antipatică. 

— Inţeleg, răspunse el. Nu-ţi place la școală? 

Liza înălță din umeri. 

— Merge. Atâta doar că nu pot să-i sufăr pe mucoșii de acolo. 
Dacă nu te-ai născut prin partea locului, nu acceptă în vecii 
vecilor să-ţi fie prieteni. 

— Știu eu? se miră Cal. Michelle s-a împrietenit cu câţiva 
dintre ei. 

— Așa crede ea, replică Lisa. Așteptaţi să se întoarcă la 
școală. 

Aplecându-și capul într-o parte, îl măsură pe doctor cu o 
privire îndrăzneață. 

— E adevărat că nu poate să umble? 

Cal își dădu seama că roșește. 

— Ba poate foarte bine, răspunse el cu un glas arțăgos. 
Michelle este perfect normală și în curând își va reveni pe 
deplin. E puţin zdruncinată de căzătură, dar atâta tot. 

Era conștient că minte, însă altfel nu se putea. Îi venea mai 
ușor să pretindă că Michelle se va face bine. Și poate - cine știe, 
poate că totuși - se va vindeca. 

— Eu altceva am auzit vorbindu-se, îl contrazise Lisa, sărind 
jos de pe masa de consultaţii. 


137 


Brusc, își schimbă expresia, căpătând un aer de 
vulnerabilitate pe care Cal i-l remarcă pentru prima oară de 
când pășise în cabinet. 

— Nici eu n-am mamă, murmură ea. 

O fracțiune de secundă, Cal nu înţelese la ce se referea, apoi 
în mintea lui se făcu lumină. 

— Cum, dar Michelle are mamă, protestă el. Am înfiat-o pe 
când era încă un bebeluș. 

— Oh! exclamă Lisa și lui Cal i se păru că-i citește în ochi 
dezaprobarea. 

— Și totuși, urmă cu blândeţe doctorul, am impresia că voi 
două aveți multe lucruri în comun. Nici tu, nici Michelle nu v-aţi 
născut aici. Fetița mea e orfană de ambii părinți, iar tu de 
mamă, nu-i așa? Poate c-ar trebui să treci într-o zi s-o vezi pe 
Michelle... 

intenţionat nu-și dusese fraza la bun sfârșit, sperând că Lisa o 
să-i ia vorba din gură. Dar fetița nu se grăbi să accepte invitaţia 
- sau cel puţin nu făgădui nimic. 

— Poate că da, zise ea, fără prea mult entuziasm. Sau poate 
că nu... 

Și, înainte ca doctorul să reacționeze la lipsa ei de bună- 
cuviinţă, Lisa se făcu nevăzută. 

e 

Când Cal intră în cabinetul unde lucrau împreună, Josiah 
Carson se prefăcu adâncit în lectura unei reviste medicale. De- 
abia când Pendleton se așeză la biroul său improvizat, se hotărî 
și el să ridice privirea. 

— A mers bine? întrebă bătrânul 

Cal înălță din umeri. 

— E un copil dificil. 

— Un plod fără minte, declară Carson. 

— Se pare că în cazul ei viaţa nu-i chiar așa ușoară. 

— Viaţa nu-i ușoară pentru niciunul dintre noi, zise apăsat 
Josiah. 

Cal se crispă vizibil, apoi se uită în ochii lui Carson. 

— Ce vrei să spui? 

Bătrânul doctor dădu din umeri cu un gest de neputinţă 
studiată. 

— Poţi s-o iei cum dorești. 


Replica sa avu un efect similar dopului tras dintr-o jucărie de 
cauciuc. Cal se scufundă în fotoliu, cu trupul inert și ochii goi, 
uitându-se spre Carson cu o privire lipsită de viaţă. 

— Josiah, ce să mă fac? Nu pot să dau ochii cu Michelle, nu 
pot vorbi cu ea. N-am nici măcar curajul s-o ating. Mă tot 
gândesc la Alan Hanley și mă întreb unde am greșit. Unde am 
greșit cu Michelle. 

— Cu toţii greșim, Cal, zise Josiah. Nimeni nu ne poate acuza 
de judecăţi pripite în situaţii extreme. Pur și simplu trebuie să ne 
acceptăm limitele și să ne străduim să trăim cu ele. 

Se opri, încercând să ghicească reacţia lui Cal. Poate că 
împinsese lucrurile prea departe. Dar Cal îl urmărea din ochi, 
atent la ceea ce-i spunea. Josiah zâmbi și schimbă tactica. 

— E posibil să fie numai vina mea. Cu siguranţă că eu sunt 
vinovat pentru nenorocirea lui Michelle. Dacă nu ţi-aș fi vândut 
casa aia blestemată... 

Cal îi aruncă o privire pătrunzătoare. 

— Casă blestemată? Ce te face să spui asta? 

Josiah se foi pe scaun. 

— M-am exprimat greșit. Trebuia să caut alt cuvânt. 

Dar Cal nu se lăsă dus cu vorba. 

— Există ceva în legătură cu casa - ceva ce-ar fi cazul să 
cunosc și eu? 

— Nu chiar, răspunse precaut Carson. Pur și simplu mă 
gândeam că nu-i o casă cu noroc. Mai întâi Alan Hanley, iar 
acum Michelle... 

Se opri, renunțând să-și ducă fraza până la capăt. 

Cal îl privi fix, simțindu-se tras pe sfoară. Casa îi devenea tot 
mai dragă de la zi la zi și nu voia să audă nimic rău despre ea. 

— Regret că gândești astfel, zise el. Eu o consider o casă 
norocoasă. 

Își scoase bluza de medic, pregătindu-se să plece acasă, la 
prânz. Ajuns în prag, se întoarse brusc spre Carson. 

— Josiah... 

Bătrânul doctor se uită la el cu un aer întrebător. 

— Josiah, voiam să știi... că apreciez tot ce-ai făcut pentru 
mine. Nu pot să-mi închipui cum aș fi trecut cu bine prin atâtea 
necazuri dacă n-ai fi fost dumneata. Mă consider fericit să te am 
prieten. 

Stânjenit de propriile-i vorbe, se grăbi să iasă din birou. 


Rămas din nou singur, doctorul Carson se duse din nou cu 
gândul la cuvintele care-i atrăseseră atenţia lui Cal. 

Casă blestemată. 

Așa și este, își zise el. 

li veni în minte o imagine - cea a unei pete întinse într-un 
strat gros pe pardoseala magaziei grădinarului. 

O pată pe care nimeni nu reușise vreodată s-o curețe. 

O pată care-l obsedase toată viaţa. Împotriva oricărei logici, 
Josiah nutrea convingerea că între pata aceea și păpușa lui 
Michelle Pendleton exista o legătură. 

De acum încolo, nu se îndoia că blestemul va trece asupra 
Pendletonilor. 

De altfel, se arătau deja primele semne. 

Josiah Carson nu pretindea că știe cu exactitate motivul 
pentru care toţi cei ce locuiau în casă erau urmăriţi de forțe ale 
răului, însă își avea bănuielile sale. După toate probabilitățile, 
intuise corect. Pentru Michelle, obsesia începuse, și avea să se 
continue la nesfârșit... 

J 

Michelle stătea în cimitir, cu ochii pironiți la mica lespede de 

mormânt pe care era scris un singur cuvânt: 


AMANDA 


Se strădui să-și alunge din minte alt gând, ca și cum astfel ar 
fi putut auzi mai limpede glasul. 

Nu se înșela. 

Deslușea vocea, undeva departe, dar venind din ce în ce mai 
aproape. 

Pe măsură ce glasul se îndrepta spre ea, lumina strălucitoare 
a soarelui pălea, făcând loc ceţurilor adunate de pe mare. 

Curând, Michelle avu sentimentul că se găsea singură pe 
lume. 

Deodată, ca și cum ar fi simţit o atingere, înţelese că nu era 
singură. 

Când întoarse capul, în spatele ei se afla fata. 

Rochia ei neagră ajungea până în pământ, iar pe cap purta o 
bonetă. Ochii lăptoși și lipsiţi de viață erau aţintiţi asupra lui 
Michelle. Fata surâdea. 

— Tu ești Amanda... șopti Michelle. 


140 


Vorbele ei plutiră în ceață, abia auzit. Atunci fata încuviință 
din cap. 

— Te aşteptam. 

Glasul arătării era blând, muzical și învăluitor. 

— Te aștept de multă vreme. Eu voi fi prietena ta. 

— Eu... eu n-am prieteni, murmură Michelle. 

— Știu. Nici eu n-am, dar de acum încolo ne avem una pe alta 
și totul va fi bine. 

Michelle rămase nemișcată, privind fix ciudata apariţie din 
ceaţă. Îi era puţin frică, dar vorbele Amandei o linișteau și o 
alinau. Îşi dorea nespus o prietenă. 

În tăcere, o acceptă pe Amanda. 


e Capitolul 13 


— Ești sigură c-ai să te descurci? 

— Dacă voi avea nevoie de ajutor, am să te chem. Sau o să te 
cheme domnișoara Hatcher... ori a/tcineva, răspunse Michelle. 

Deschise portiera mașinii, puse piciorul drept pe trotuar, se 
sprijini în baston și se trase afară, îndreptându-și spatele. June o 
văzu cu îngrijorare cum se clatină, dar Michelle își recăpătă 
repede echilibrul și trânti portiera. Fără să-i facă semn cu mâna 
și fără să-și ia rămas-bun, porni șchiopătând pe aleea ce ducea 
către clădirea școlii. June rămase pe loc, cu ochii la fiica ei cea 
mare. Nu se îndura să plece până când Michelle nu va fi ajuns 
înăuntru. 

Michelle urcă scările cu mare atenție, ţinându-se cu mâna 
stângă de balustradă și sprijinindu-se cu dreapta în baston. 
Pășea mai întâi cu dreptul, trăgându-l pe stângul după ea. 
Înainta încet, dar fără oprire. De abia când se văzu în capul celor 
șapte trepte se întoarse și-și flutură mâna înspre mama ei, după 
care intră în clădire. Oftând, June ambală motorul și demară, 
desprinzându-se de lângă bordură. Tot drumul spre casă se rugă 
la Dumnezeu ca totul să fie bine. Deși cu un sentiment de 
vinovăţie, se bucura totuși de perspectiva unei zile întregi în 
compania bebelușului și a picturii. 

e 

Corinne Hatcher își începuse deja ora când ușa se deschise și 
în prag se ivi Michelle, sprijinită în baston, cu un aer de 
nesiguranță, ca și cum ar fi greșit clasa. Se așternu o liniște 

141 


mormântală. Toţi elevii se răsuciră în bănci, întorcându-se spre 
ea. 

Michelle se strădui să nu-i ia în seamă și porni șchiopătând 
printre bănci, cu ochii la locul gol din rândul întâi, între Sally și 
Jeff, care se părea că-i fusese păstrat. Ajungând aici, se așeză cu 
grijă și abia pe urmă ridică privirea, zâmbind spre domnișoara 
Hatcher. 

— lertaţi-mă c-am întârziat, murmură fetița cu timiditate. 

— Nu face nimic, o liniști Corinne. Nici n-am început ora. Mă 
bucur mult că ai revenit printre noi. Nu vrea nimeni s-o salute pe 
Michelle? 

Își aţinti ochii asupra clasei, în așteptarea unui răspuns, după 
o clipă, se stârni un murmur. Neînţelegând prea bine ce li se 
cerea, copiii murmurară pe rând câteva cuvinte de salut. Sally 
Carstairs se întinse din banca alăturată și o strânse de mână, 
dar Michelle se feri instinctiv de atingerea ei. Din celălalt capăt 
al băncii, îl auzi pe Jeff spunând ceva, dar când se răsuci spre el, 
o zări pe Susan Peterson înghiontindu-l cu cotul. Jeff se uită 
repede în altă parte. Michelle simţi cum roșește stânjenită. 

Nu se putea concentra asupra lecţiilor. Era dureros de 
conștientă de prezenţa celorlalţi copii. Le simțea privirile 
frigându-i ceafa, îi auzea șoptind, atât de încet, încât nu reușea 
să deslușească niciun cuvânt. 

Câteva minute, Corinne Hatcher chibzui dacă nu era mai bine 
să întrerupă lecţia și să se ocupe în primul rând de povestirea cu 
accidentul lui Michelle. Totuși, renunţă la idee. Ar fi pus-o pe 
Michelle într-o situație mult prea penibilă. Așadar, își continuă 
predarea, încercând să abată atenţia copiilor de la colega lor 
spre ceea ce aveau de făcut în clasă. Când sună clopoțelul 
pentru prima recreație, răsuflă ușurată și dădu drumul elevilor 
în pauză. Cu excepţia lui Michelle. 

După ce rămaseră singure în încăpere, profesoara își trase 
scaunul lângă banca unde stătea Michelle. 

— N-a fost chiar atât de rea, nu-i așa? începu ea, străduindu- 
se să se arate cât mai dezinvoltă. 

Michelle o privi fix, ca și cum n-ar fi înţeles întrebarea. 

— Ce anume n-a fost rea? 

— Cum ce? Prima zi când te-ai întors la școală. 

— A mers bine, răspunse Michelle. Și de ce nu? adăugă ea pe 
un ton sfidător, care o dezarmă pe Corinne, ca și cum fetiţa ar fi 


142 


provocat-o să deschidă discuţia despre șoaptele ce plutiseră în 
clasă în ultimele două ore. 

— Poate că ar trebui să reluăm împreună o parte din lecţiile la 
care ai lipsit, se oferi profesoara, ghidându-se după reacţia lui 
Michelle. 

Dacă fetiţa nu dorea să vorbească despre primirea pe care i-o 
făcuseră colegii, atunci vor ocoli subiectul și cu asta basta. 

— Am să mă descurc de una singură și am să ajung cu temele 
la zi, spuse Michelle. Îmi daţi voie să merg în vestiarul fetelor? 

Corinne nu-și lua ochii de la ea: fetița se arăta nespus de 
calmă și de stăpână pe sine. Dar era de-a dreptul nefiresc! În 
mod normal, ar fi trebuit să trăiască un sentiment de neliniște, 
de nesiguranţă, ba chiar să și plângă. In orice caz, nu să întrebe 
cu detașare dacă putea merge în vestiar. Totuși, Corinne își 
reținu întrebările care-i veneau pe buze, regretând că Tim 
Hartwick nu se afla la școală în ziua aceea. O urmări cu privirea 
pe Michelle, care pornise către ușă. Corinne Hatcher era foarte 
îngrijorată. 

(J 

Michelle constată cu bucurie că pe coridor nu era nici țipenie 
de om: cel puțin, nu va fi nimeni cu ochii pe ea cât timp va 
şontâcăi către vestiarul fetelor, stârnind ecouri cu bastonul pe 
podeaua de lemn. 

Ar fi vrut să se poată face nevăzută. 

Copiii râdeau de ea, exact așa cum se așteptase. 

Sally abia dacă-i adresase un cuvânt, iar ceilalţi nu știuseră ce 
să-i spună. 

Ei bine, nu va ceda în fata lor. 

Deschise ușa și intră în vestiarul fetelor, unde se opri în 
dreptul oglinzii, întrebându-se dacă i se citea pe chip durerea. 

Era foarte important să nu se trădeze prin nimic, astfel încât 
nimeni să nu bănuiască ce simţea și cât suferea. 

Nici cât era de pornită împotriva lor. 

Mai ales împotriva lui Susan Peterson. 

Susan îi șoptise ceva lui Jeff. 

Ceva care-l făcuse pe băiat să nu mai stea de vorbă cu 
Michelle. 

Amanda avea dreptate. Copiii nu erau prietenii ei. Adică nu 
mai erau. Michelle se spălă pe faţă, apoi se uită din nou în 
oglindă. 


143 


— Nu contează, zise ea cu glas tare. N-am nevoie de ei. 
Amanda e prietena mea. Pe ceilalţi să-i ia dracu’! 

Surprinsă de propria-i înjurătură, se trase un pas înapoi, cât 
pe ce să cadă. Se prinse de marginea chiuvetei, ca să-și 
regăsească echilibrul. O copleși un sentiment de neputinţă. 
Simţea nevoia să plângă, dar decise să se ţină tare. 

Am să le arăt eu lor! își jură ea în gând. Am să le arăt eu 
tuturor! 

Și pe urmă, torturată de dureri, porni înapoi spre clasă. 

e 

După recreație, atmosfera din clasă se schimbase. Șușotelile 
încetaseră, iar copiii păreau să se concentreze asupra muncii 
lor. 

Din când în când, câte unul arunca o privire furișă spre 
Michelle, apoi spre Susan Peterson. Chiar dacă cele două fete își 
dădeau seama de ce se întâmpla în jurul lor, totuși niciuna nu-și 
ridică ochii din caiet. 

Sally Carstairs era pradă unei frământări neobișnuite. La 
fiecare câteva minute, lăsa deoparte tema ca să se uite la 
Michelle, apoi peste creștetul ei și al lui Jeff Benson la Susan 
Peterson. Când privirile li se întâlniră, Susan își ţuguie buzele, 
clătinând din cap aproape imperceptibil. Sally se îmbujoră și, cu 
un aer vinovat, se întoarse din nou la tema ei. 

Când sună clopoţelul pentru gustarea de prânz, nici chiar 
Sally n-o mai așteptă pe Michelle. Cât ai clipi, clasa rămase 
pustie, cu excepţia lui Michelle și a profesoarei. Michelle se 
aplecă și-și luă ghiozdanul de sub bancă, scoțând din el 
pachetțelul cu mâncare, iar apoi se ridică, pornind spre ușă. 

— De ce nu rămâi să mănânci cu mine? o invită Corinne. 

Michelle șovăi câteva secunde, apoi clătină din cap. 

— Mă duc afară, zise ea. 

— Ești sigură? insistă Corinne. 

Michelle încuviinţă. 

— Am să mă așez pe ultima treaptă, de unde am sub ochi 
întreaga curte. 

Chiar când să închidă ușa în urma ei, se opri brusc și se răsuci 
cu faţa spre Corinne! î 

— Pentru mine e important să pot vedea. Inţelegeţi, 
domnișoară Hatcher? 

După care, fără a mai aștepta vreun răspuns, ieși din clasă. 


144 


e 

Se așeză pe ultima treaptă, cu piciorul stâng întins ţeapăn în 
faţă și cu dreptul la piept. Sprijinindu-și bărbia de genunchiul 
drept, începu să se uite la copiii din curtea școlii. 

Sub arțarul cel uriaș își zări colegii de clasă - printre care 
Susan, Jeff și Sally - adunaţi cu toţii într-un singur grup. 

Vorbeau despre ea, Michelle nu avea nicio îndoială. 

Mai ales Susan Peterson. Michelle o văzu aplecându-se să 
șoptească ceva la urechea unuia dintre colegi, după care 
amândoi - Susan și celălalt copil - priviră spre Michelle, 
chicotind pe înfundate. 

La un moment dat, Susan vru să-i șoptească ceva și lui Sally, 
dar aceasta clătină din cap, începând imediat să discute cu 
altcineva. 

Michelle își impuse să nu se mai uite la ei și-și mută privirea 
asupra terenului de joacă. Lângă gardul din spate, cei dintr-a 
patra jucau softball. Simţi în suflet un ghimpe de invidie, 
văzându-i cum aleargă. Cândva jucase și ea softball. Fusese una 
dintre cele mai bune alergătoare din școală. 

Dar asta se întâmplase înainte. 

În celălalt capăt al curţii, lângă poartă, o descoperi pe Lisa 
Hartwick, stând de una singură. O fracțiune de secundă, își dori 
ca Lisa să se apropie și să se așeze pe trepte lângă ea. Pe urmă 
își aduse aminte că ceilalți copii n-o plăceau pe Lisa. Chiar dacă 
nu-i adresau cuvântul nici lui Michelle, totuși fetița nu voia să-și 
înrăutăţească situaţia împrietenindu-se cu fiica psihologului. 

Doi pași mai încolo, la picioarele scării, se găseau trei fetițe 
de vreo opt ani. Adâncite în jocul lor de cărți, nu-i acordau nicio 
atenţie lui Michelle, aflată cu câteva trepte deasupra lor. 
Michelle le urmări un timp, amintindu-și cum fusese și ea la 
vârsta lor. Niciodată nu se pricepuse să joace cărţi. De fiecare 
dată le scăpa din mână. Și totuși, jocul nu necesita nici alergări, 
nici sărituri - nimic din ceea ce Michelle nu mai era în stare să 
facă. Poate că ar fi trebuit să le roage... 

In clipa aceea, sună clopoțelul. Recreaţia se sfârșise. 

Michelle se ridică și intră din nou în clădirea școlii, 
asigurându-se că era prima care va ajunge în clasă. De cum se 
văzu în sala de cursuri, se așeză într-o bancă din ultimul rând. 


5 Softball - variantă de baseball, jucată pe un teren mai mic, cu o minge mai mare și 
mai moale. (n.t.). 


145 


O bancă unde niciunul din colegi n-o mai putea vedea decât 
dacă întorcea capul și se uita fix la ea. 

Dar atunci va ști și ea cine o privește. 

Va fi cu ochii pe colegi. 

Va ști cine râde de ea. 

e 

Când sună clopoţelul la ora trei și zece, Corinne Hatcher o 
rugă pe Michelle să aștepte, apoi îi făcu semn să se apropie de 
catedră, în faţa băncilor pustii. 

— Vreau să-ţi cer scuze în numele clasei. 

Michelle stătea înaintea ei, cu o figură placidă și inexpresivă. 
Pe chipul său se așternuse masca indiferenței. 

— Să vă cereţi scuze? Pentru ce? 

— Pentru felul în care s-au purtat cu tine azi. A fost urât din 
partea lor. 

— Da? Eu n-am observat, replică Michelle cu un glas lipsit de 
orice intonaţie. 

Corinne se sprijini de spătarul scaunului, începând să bată 
încetișor cu creionul în masă. 

— Am văzut că nu ţi-ai luat gustarea împreună cu prietenii tăi. 

— V-am mai spus... Mi-ar fi fost prea greu să cobor scările în 
curte. Acum pot să plec? Am mult de mers până acasă. 

— Te duci pe jos? întrebă consternată Corinne. 

Cu neputinţă! Locuinţa ei era prea departe. Dar Michelle 
încuviinţă din cap cu un aer imperturbabil. 

— Îmi prinde bine mișcarea, explică ea cu dezinvoltură. 

Corinne observă că, de îndată ce discuţia se abătuse de la 
colegi, Michelle părea mult mai relaxată. 

— Și pe urmă, îmi place să merg pe jos. Acum, când nu mai 
pot păși la fel de repede ca altădată, am ocazia să văd mai 
multe. Uimitor de multe. 

Corinne își aminti brusc cuvintele lui Michelle. Pentru mine e 
important să pot vedea. 

— Ce anume vezi? o întrebă profesoara. 

— O groază de lucruri. Flori, copaci, stânci... și așa mai 
departe. 

Cobori puţin glasul și adăugă: 

— Când ești singur, ajungi să privești mai atent în jurul tău. 

Corinnei i se făcu milă de Michelle. Începu să vorbească, fără 
să-și poată ascunde un sentiment de compătimire. 


146 


— Așa e, încuviinţă ea. Sunt convinsă că ai dreptate. 

Se ridică și începu să-și adune hârtiile de pe catedră, apoi ieși 
din clasă cu pași rari, astfel încât Michelle să se poată ţine după 
ea, și încuie ușa pe dinafară. 

— Chiar nu vrei să te duc cu mașina până acasă? se oferi 
Corinne când ajunseră în capul scării. 

— Nu, mulțumesc. Fiţi liniştită, mă descurc. 

Glasul îi suna absent, iar ochii i se plimbau pe deasupra curții, 
ca și cum s-ar fi uitat după cineva. 

— Trebuia să te însoţească vreunul din colegi? 

— Nu, nu. Credeam... 

Tăcu și începu să coboare treptele. 

— Pe mâine, domnișoară Hatcher! strigă ea peste umăr. 

Ajungând jos, își azvârli ghiozdanul în spate și porni, 
șchiopătând, pe alee. 

Corinne Hatcher o urmări cu privirea până când dădu colţul, 
după care se îndreptă spre mașină. 

e 

M-ar fi putut aștepta! își zise cu amărăciune Michelle. 

Se sili să meargă cât mai repede, dar, la câteva case 
depărtare de școală, șoldul începu s-o doară, așa că încetini 
pasul. 

Incercă să nu se mai gândească la Jeff Benson, însă, pe 
măsură pe înainta, fiece priveliște ce i se deschidea înaintea 
ochilor îi amintea de ziua când se întorseseră acasă împreună. 
Probabil că acum o conducea pe Susan Peterson, își spuse fetița. 

leși din sat și o luă spre casă, evitând să calce pe asfalt. Deși 
cărarea era denivelată, astfel că i-ar fi fost mai simplu să 
meargă pe șosea, știa că nu s-ar fi putut feri la timp din calea 
unei mașini. Prin urmare, poteca era mai sigură. 

Se opri la fiecare câţiva metri, ca să se odihnească, dar și ca 
să se uite de jur-împrejur, cercetând cu atenţie locurile pe unde 
trecea, ca și cum le-ar fi văzut pentru prima - sau poate ultima - 
dată. De vreo două ori rămase nemișcată, cu pleoapele strânse 
până la durere, încercând să-și închipuie cum ar fi fost să fie 
oarbă. Bâjbâia cu bastonul în jur, ca să-și dea seama dacă putea 
recunoaște obiectele după pipăit. 

De cele mai multe ori nu reușea. 

„Ar fi îngrozitor”, își zise fetița. „Cea mai cumplită nenorocire 
de pe lume e să fii orb.” 


147 


Pe la jumătatea drumului spre casă, auzi un glas chemând-o 
pe nume. 

— Michelle? Hei, Michelle, așteapta-mă! 

Michelle își adună tot curajul ca să nu-l ia în seamă și-și văzu 
de drum. 

Un minut mai târziu, Jeff o ajunse din urmă. 

— De ce nu m-ai așteptat? întrebă el. N-ai auzit când te-am 
strigat? 

— Am auzit. 

— Atunci de ce nu te-ai oprit? 

— De ce nu m-ai așteptat și pe mine după ore? îl înfruntă 
Michelle. 

— l-am promis lui Susan că o conduc acasă. 

— Erai convins că pe mine ai să m-ajungi ușor din urmă? 

Jeff se înroși până în vârful urechilor. 

— Nu asta am vrut să spun. 

— Nici n-ar fi fost nevoie. 

Amândoi tăcură. Michelle porni mai departe, în timp ce Jeff 
încerca să ţină pasul cu ea. 

— Dacă te grăbești să ajungi acasă, nu trebuie să pierzi 
vremea lângă mine, zise fata. 

— Nu mă grăbesc. 

Mai înaintară puţin. Michelle își dorea din suflet ca Jeff să 
plece odată de lângă ea. În cele din urmă, i-o spuse de la obraz. 

— Nu vezi că mă faci să mă simt o infirmă? exclamă fetiţa. De 
ce nu te duci acasă și nu mă lași în pace? 

Jeff se opri în loc, privind-o drept în ochi. Deschise gura să 
vorbească, apoi o închise din nou. Se înroși la faţă și-și încleștă 
pumnii. 

— Dac-așa vrei tu, atunci așa să fie, articulă el în cele din 
urmă. 

— Foarte bine. 

Michelle simţi cum ochii i se umplu de lacrimi. O clipă, se 
temu că va izbucni în plâns. Apoi Jeff îi întoarse spatele și porni 
pe șosea, săltând când pe un picior, când pe altul. După vreo 
câţiva metri, privi brusc peste umăr, îi făcu semn cu mâna și o 
rupse la fugă către casă. 

Michelle avu senzaţia că primise o palmă în plin obraz. 


148 


Jeff trânti cu zgomot ușa de perete și-și strigă mama, ca s-o 
anunțe că sosise acasă. Azvârlind cărțile pe masă, se duse în 
sufragerie, unde se tolăni pe canapea, cu picioarele pe măsuţa 
de cafea. Ah, ce ţi-e și cu fetele astea! Ce pacoste! 

Mai întâi Susan Peterson, care-i spusese că nu trebuia să mai 
stea de vorbă cu Michelle. lar acum însăși Michelle îi declara că 
nu dorea să mai aibă de-a face cu el. Două ţicnite, ce mai! 

Aruncă o privire pe fereastră. Michelle era tot în locul unde o 
lăsase și tot singură. O zări trecând de casa lui și apucând pe 
lângă cimitir. Deodată, fetiţa se opri și se uită peste morminte, 
ca și cum i-ar fi atras atenţia ceva. Dar nu era nimic de văzut. 
Lui Jeff cimitirul îi apărea așa cum îl știa dintotdeauna: părăsit, 
cu lespezile afundate în pământ și năpădit de ierburi. Oare la ce 
se uitase Michelle? 

e 

În clipa când Michelle ajunse în dreptul cimitirului, razele 
strălucitoare ale soarelui de după-amiază începură să pălească 
și în jurul ei prinse să se adune ceața. Fetiţa se obișnuise de- 
acum cu ciudatul fenomen și nu se mai mira când se trezea 
învăluită de aburul rece și umed care o izola de tot restul lumii, 
lăsând-o singură în ceaţă. Ştia că nu va rămâne singură multă 
vreme. O dată cu ceața apărea și Amanda. Michelle începuse să 
dorească ceața, pentru că-i vestea apropierea prietenei ei. 

Într-adevăr, iată că venea. Se apropia dinspre cimitir, 
zâmbind și făcându-i cu mâna. 

— Bună! îi strigă Michelle. 

— Te așteptam, murmură Amanda, strecurându-se prin gardul 
pe jumătate culcat la pământ. A fost chiar atât de rău pe cât am 
crezut noi? 

— Da. Au râs de mine și-au șușotit între ei tot timpul. 

— Bine, încuviință Amanda. Acum am să te însoțesc, iar tu ai 
să-mi arăţi lucrurile pe lângă care trecem. 

— Nu le poţi vedea și singură? 

Amanda își aţinti asupra ei ochii de un alb lăptos. 

— Eu nu pot vedea nimic - decât dacă sunt cu tine. 

Michelle o luă de mână și amândouă porniră mai departe pe 
cărare. Își dădu seama că, dintr-un motiv sau altul, îi era mai 
ușor să pășească atunci când o avea alături pe Amanda. Nici 
șoldul n-o mai durea atât de tare. De fapt, nu mai șchiopăta 
aproape deloc. 


149 


Michelle o conduse pe lângă cimitir, apoi pe cărarea de pe 
muchia falezei. Curând ajunseră în dreptul locuinței 
Pendletonilor și, instinctiv, Michelle schiță gestul de-a o apuca 
spre casă. 

— Nu, se împotrivi Amanda. 

Michelle îi simţi degetele prinzând-o ca într-un clește. 

— Magazia. Tot ce vreau să văd e magazia. 

Michelle ezită o clipă, apoi, împinsă de curiozitate, îi îngădui 
Amandei s-o ducă spre atelierul de pictură al mamei ei. 

Amanda o trase după sine, dând colţul micii construcţii, apoi 
se opri în dreptul ferestrei. 

Ceaţa care o împresura părea să fi pătruns și în atelier. Totul 
înăuntru era învăluit în ceaţă. Michelle nu putea desluși niciun 
contur. 

Și totuși, ceva era în neregulă. 

Șevaletul mamei se găsea la locul știut, dar pânza proptită pe 
el nu era a lui June. 

Michelle se uită ţintă la tablou vreme de câteva secunde, apoi 
privirea îi fu atrasă de o mișcare din interior. În atelier se aflau 
niște persoane, pe care însă nu le distingea clar. Ceaţa plutea în 
jurul lor, astfel încât chipurile rămâneau invizibile. 

Apoi urechea lui Michelle prinse un sunet. 

Era glasul Amandei, care stătea chiar lângă ea. 

— E adevărat, șopti Amanda, vorbele ei aducând mai mult a 
șuierat. E o târfă... O târfă! 

Michelle făcu ochii mari, înspăimântată de tonul mânios al 
prietenei ei. Încercă să-și elibereze mâna din cea a Amandei, dar 
aceasta o strânse și mai puternic. 

— Nu, murmură arătarea cu glas rugător. Nu pleca! Lasă-mă 
să văd! Trebuie să văd! 

Pe chipul Amandei apăru o grimasă de furie și strânsoarea 
degetelor ei deveni de-a dreptul dureroasă. 

Deodată, Michelle reuși să se smulgă, trăgându-se înapoi din 
faţa vedeniei. Rămasă fără sprijin, Amanda o ţintui cu ochii goi. 

— Nu, repetă ea. Te rog. Nu pleca. Lasă-mă să văd. Sunt 
prietena ta... Am să te ajut. Nu vrei să mă ajuţi și tu? 7 

Dar Michelle îi și întorsese spatele, pornind către casă. In jurul 
ei, ceața începu să se risipească. 

În clipa când ajunse în faţa ușii, soarele își recăpătase 
strălucirea. 


150 


Numai că șchiopăta din nou, gata să se oprească în loc la 
fiecare pas, iar șoldul îi zvâcnea iarăși de durere. 


e Capitolul 14 


Michelle lăsă ușa de la bucătărie să se trântească în urma ei, 
apoi își aruncă ghiozdanul pe masă și se duse glonţ la frigider. 
Simţea privirea mamei aţintită asupra sa și se străduia din 
răsputeri să-și stăpânească tremurul mâinilor. June o așteptă să- 
și toarne un pahar cu lapte și de-abia pe urmă i se adresă 

— Michelle? Ai ajuns cu bine? 

— Da, răspunse fetița. 

Puse laptele la loc în frigider și zâmbi spre mama sa. 

June o privi circumspectă. Ceva era în neregulă. Michelle 
părea speriată. Dar ce anume s-o fi speriat? June o urmărise 
venind pe cărare, apoi șovăind o clipă și îndreptându-se spre 
studio, unde aruncase o privire pe fereastră. Când o pornise din 
nou către casă, arăta ca și cum ar fi văzut ceva. 

— La ce te uitai? 

— Cum adică la ce mă uitam? repetă fetiţa. 

June era convinsă că Michelle încerca să tragă de timp. 

— În atelier. Te-am văzut privind pe geamul atelierului. 

— Dar nu puteai... începu Michelle, însă se opri la timp, 
aruncându-și ochii pe fereastră. 

Soarele strălucea pe cer. 

Nici urmă de ceață. 

— Nu mă uitam la nimic, răspunse fetița. Voiam numai să știu 
dacă lucrezi. 

— Mda, încuviinţă June pe un ton neutru, apoi adăugă: Ei, cum 
a mers azi la școală? 

— Bine. 

Michelle își termină paharul cu lapte și se căzni să se ridice în 
picioare, cu șoldul pulsând de durere. Își luă ghiozdanul și se 
îndreptă spre cămară. 

— Credeam c-o aduci pe Sally cu tine azi după-amiază, 
îndrăzni June. 

— Avea... avea treabă, minţi Michelle. Și, pe urmă, am vrut să 
merg de una singură. 

— Cum, nici Jeff n-a venit cu tine? 


151 


— Ba da, dar nu tot drumul. A condus-o acasă pe Susan 
Peterson, după care m-a ajuns din urmă. 

June o cercetă cu o privire pătrunzătoare. Fiica ei îi ascundea 
ceva. Expresia lui Michelle rămânea senină și nevinovată. Și 
totuși, June era absolut convinsă că la mijloc exista o taină și că 
Michelle nu-i spusese totul. 

— Sigur nu s-a întâmplat nimic? 

— A mers bine, mamă. 

Ghicind în tonul fetiţei o undă de iritare, June se decise să 
abandoneze subiectul. 

— Mă ajuţi să frământ pâinea? 

Michelle chibzui o clipă, apoi clătină din cap. 

— Am mult de învăţat, ca să nu rămân în urmă cu lecţiile. 
Prefer să mă duc în camera mea. A 

June nu mai zise nimic și se întoarse la covata cu aluat. In 
timp ce frământa pâinea, privirea îi fugi afară, spre atelierul de 
pictură. 

Oare ce fusese? Ce văzuse fetița înăuntru? Cu siguranță, ceva 
care o înspăimântase. 

Își scoase mâinile din aluat, ștergându-le de șorţ, și ieși din 
casă. Indiferent ce văzuse, trebuia să se afle încă acolo... 

(J 

Michelle închise ușa dormitorului și se așeză pe pat, 
întrebându-se dacă nu cumva era cazul să-i fi povestit mamei 
despre persoanele din atelier. Dar ceva o îndemna să-și țină 
gura. Ceea ce văzuse rămânea un secret. Secretul ei și al 
Amandei. Dar trecuse prin clipe îngrozitoare! Simplul gând o 
făcu să se cutremure din cap până în picioare. 

Se ridică de pe pat și se duse la fereastră, luând păpușa de pe 
pervaz. Ținând-o în dreptul ochilor, privi intens obrazul ei de 
porțelan. 

— Ce dorești, Amanda? întrebă ea abia auzit. Ce vrei de la 
mine? 

— Vreau să-mi arăţi tot felul de lucruri, îi șopti la ureche un 
glas. Să-mi arăţi și să fii prietena mea. 

— Dar ce anume vrei să vezi? Cum să-ţi arăt lucruri, dacă nu 
știu ce vrei să vezi? 

— Vreau să văd ce s-a întâmplat cu multă vreme în urmă. 
Atunci n-am putut vedea cu ochii mei... Te-am așteptat atâta 
timp... Credeam că n-am să mai pot vedea niciodată. Am 


152 


încercat să-i fac pe alţii să-mi arate, dar n-am reușit. Pe urmă ai 
venit tu. 

Șoapta fu întreruptă de un scâncet. 

— Ce-i asta? întrebă glasul. 

— E Jenny. Plânge. 

Din celălalt capăt al coridorului, unde se afla camera 
bebelușului, răzbăteau ţipete tot mai puternice. Așteptă o clipă, 
crezând că îndată vor răsuna pe scări pașii mamei ei. Apoi 
vocea îi șușoti din nou la ureche. 

— Arată-mi-o și mie. 

— Pe surioara mea? 

— Da. Vreau s-o văd. 

Țipetele lui Jennifer se preschimbaseră într-un plâns cu 
sughiţuri. Michelle se duse până la ușă. 

— Mami? 

Niciun răspuns. 

— Mami! Plânge Jenny! 

Cum nici de astă-dată nu primi vreun răspuns, Michelle porni 
pe coridor, îndreptându-se spre camera copilului. Era sigură că 
Amanda o urmează, pășind lângă ea. N-o vedea, dar îi simțea 
prezenţa. Işi zise că-i plăcea s-o știe alături. 

Deschise ușa camerei lui Jenny și, dintr-o dată, plânsetele 
bebelușului deveniră și mai insistente. Michelle o luă în brațe, 
lipind-o de pieptul ei, așa cum o învățase mama. 

— Nu-i așa că-i dulce? șopti către Amanda. 

— Fă-i ceva, o îndemnă Amanda, tot în șoaptă. 

— Să-i fac ceva? De ce? 

— Și ea e la fel ca toţi ceilalţi... Nu-i prietena ta... 

— E surioara mea, protestă Michelle cu un glas nesigur. 

— Nu, nu este, o contrazise Amanda. E copilul /or, nu sora ta. 
Părinţii tăi o iubesc pe ea, nu pe tine. 

— Nu-i adevărat. 

— Ba da. Știi bine că-i adevărat. Trebuie să faci ceva. 

Șoapta crescu în intensitate, îmboldind-o, poruncindu-i... 

Michelle se uită la feţișoara surioarei ei, cu trăsăturile 
minuscule crispate de disperare și, dintr-o dată, fără vreun 
motiv, simţi nevoia s-o strângă la piept, ca să pună capăt 
plânsului sau ca s-o pedepsească. 

Işi încordă braţele și-o apăsă pe Jennifer la pieptul ei. 

Plânsetele bebelușului deveniră ţipete de durere. 


Michelle o strânse și mai tare. Glasul copilașului suna tot mai 
înăbușit, în timp ce acela al Amandei se auzea tot mai puternic. 

— Așa, îi șuieră ea în ureche. Strânge-o și mai mult... Și mai 
mult... 

Cu ochii ieșiţi din orbite, Jennifer începu să dea cu disperare 
din mânuțe, în căutare de aer. Plânsetele se domoliră, 
transformându-le în scâncete. 

— Încă puţin... șopti glasul. 

În clipa aceea, se ivi în prag June. 

— Michelle? Michelle, ce s-a întâmplat? 

Ca și cum cineva ar fi răsucit un comutator, vocea din urechile 
ei se stinse. Fetiţa se uită mai întâi la mama sa, apoi la Jennifer. 
Brusc, își dădu seama că o lipise de pieptul ei cu atâta putere, 
încât aproape că o sufocase. Slăbi strânsoarea și bebelușul 
încetă să mai plângă, căscând gurita după aer. Tenta albăstruie 
de pe obrazul ei dispăru și ochii își pierdură privirea sticloasă. 

— Am... Am auzit-o plângând... îngăimă Michelle. Cum tu nu 
veneai, m-am dus să văd ce voia. N-am făcut altceva decât s-o 
ţin în braţe. 

June întinse mâinile și-o luă la pieptul ei pe Jennifer, care 
începuse din nou să scâncească. 

— Eram în atelier. N-am auzit nimic. Gata, gata. Acum mami e 
cu tine, murmură femeia, mângâind-o pe Jennifer și vorbindu-i 
pe un ton blând. Mă ocup eu de copil, îi zise apoi lui Michelle. 
Poţi să te întorci în camera ta. Bine? 

Michelle ezită o clipă. Nu voia să se înapoieze în dormitor. 
Dorea să rămână aici, cu mămica și cu surioara ei. 

Își aminti glasul Amandei, care-i spusese că Jennifer nu-i era 
soră, așa cum nici această femeie nu era mama ei. Nu cea 
adevărată. În minte i se învălmășiră fel și fel de gânduri și 
imagini confuze. leși șchiopătând din camera copilului, pornind 
pe coridor spre dormitorul ei. 

Se lungi pe pat, cu păpușa în braţe și cu privirea pironită în 
tavan. 

Acum începea să înţeleagă. 

Amanda nu se îÎnșelase. 

Michelle era singură. 

N-o avea decât pe Amanda. 

Amanda era prietena ei. 


154 


— Te iubesc, șopti fetița spre păpușă. Te iubesc mai mult 
decât orice pe lume. 

e 

În aceeaşi după-amiază, când Cal se întoarse acasă, o găsi pe 
June stând pe un scaun în bucătărie, cu Jennifer pe genunchi, 
privind marea pe fereastră. Se opri în ușă ca să le admire. 
Lumina piezișă a după-amiezii le învăluia într-o aureolă blândă. 
Câteva secunde, Cal rămase înmărmurit de frumusețea scenei: 
mama și copilul - soţia și fiica lui - profilate în cadrul ferestrei ce 
dădea spre mare, aproape ca un tablou. Dar, când June întoarse 
ochii către el, toată buna-dispoziţie i se topi într-o clipă. 

— Stai jos, Cal. Trebuie să-ţi vorbesc. 

Doctorul pricepu imediat că discuţia era în legătură cu 
Michelle. 

— Ceva nu-i în regulă, declară June. În afară de infirmitatea ei, 
care oricum e o pacoste, nu știu ce s-a întâmplat astăzi la școală 
- sau poate după cursuri. Mie n-a vrut să-mi spună, dar era 
speriată. 

— Păi... a fost prima zi când s-a dus la școală... începu Cal, 
dar June nu-l lăsă să-și termine fraza. 

— Nu-i asta cauza. Azi după-amiază pictam în atelier. Am 
auzit-o pe Jennifer ţipând și când m-am dus să văd ce se 
întâmplase, am găsit-o acolo pe Michelle. O strângea la piept pe 
Jenny și avea o expresie stranie, ca și cum nu și-ar fi dat seama 
ce face. Pur și simplu o strivea pe Jenny... 

Glasul i se stinse, scena revenindu-i în memorie, cu toate 
amănuntele. 

Cal rămase tăcut câteva momente. Într-un târziu vorbi, cu o 
voce gâtuită. 

— Ce vrei să spui? Crezi că-i ceva în neregulă cu Michelle? 

— Știm amândoi că e ceva în neregulă cu ea, replică June, dar 
Cal o întrerupse la rândul lui. 

— A căzut, s-a umplut de vânătăi și a lipsit de la școală. Dar 
se înzdrăvenește pe zi ce trece. 

— Nu se înzdrăvenește deloc. Așa ai vrea tu să fie, dar, dacă 
ţi-ai petrece cât de puţin timp cu ea, ai vedea că nu mai e așa 
cum o știai. 

Involuntar ridică glasul. 

— Se întâmplă ceva cu ea, Cal. A devenit o pustnică, stă 
mereu singură cu păpușa aia blestemată și aș vrea să aflu de 


155 


ce. În ce te priveşte pe tine, va trebui să-i acorzi puţină atenţie, 
Cal. Ai să vii cu mine mâine, când o duc la școală. La fel și după 
cursuri, când am să merg s-o iau. lar serile, ai să încetezi să-ţi 
vezi numai de Jenny și de ziarele tale și-ai să te ocupi și de 
Michelle. E limpede? 

Cal se ridică în picioare, înnegurat la faţă, cu privirea 
întunecată. 

— Te rog să mă lași să-mi organizez viaţa așa cum îmi place, 
ai înţeles? 

— Nu-i vorba de viaţa ta, replică înverșunată June. Ci de a 
mea, de a lui Michelle și chiar de cea a lui Jenny! Imi pare foarte 
rău de ce s-a întâmplat și mi-aș dori din suflet să te pot ajuta. 
Dar pentru numele lui Dumnezeu, Cal, cum rămâne cu Michelle? 
E un copil și are nevoie de noi. Trebuie să-i stăm alături. 
Amândoi. 

Dar Cal nu-i mai auzi ultimele cuvinte. Deja plecase din 
bucătărie, îndreptându-se cu pași mari spre salon. Ajuns aici, 
închise ușa după el și-și turnă un pahar de băutură, încercând 
să-și alunge din minte cuvintele soţiei, care-l acuzau... Il acuzau 
de fiecare dată. 

Dar vorbele ei continuau să-l obsedeze. 

Trebuia să-i dovedească lui June că se înșela. 

Să-i dovedească ei - și sieși - că totul era în regulă și că 
Michelle nu păţise nimic grav. Că și e/era perfect normal. 

e 

În aceeași seară, după cină, Michelle își făcu apariţia în salon, 
ținând sub braţ jocul de șah. 

— Tati... 

Cal stătea în fotoliu, citind ziarul, iar June tricota, așezată faţă 
în faţă cu el. Cal se sili să zâmbească. 

— Mm? 

— Vrei să jucăm o partidă? întrebă fetița, scuturând cutia cu 
piese. 

Cal era cât pe ce să refuze, dar June îl săgetă cu o privire 
imperioasă. 

— Bine, acceptă el fără entuziasm. Tu așază piesele, eu mă 
duc să-mi iau ceva de băut. 

Michelle se lăsă cu băgare de seamă pe podea, cu piciorul 
stâng întins și inert, apoi începu să aranjeze tabla de șah. Când 


156 


se întoarse tatăl ei, fetița făcuse deja prima mutare. Cal se 
așeză și el pe covor. 

Michelle așteptă. 

Cal avu aerul că studiază tabla de șah, dar Michelle nu era 
sigură. În cele din urmă, îndrăzni să deschidă gura. 

— E rândul tău, tati... 

— Ah, iartă-mă. 

Cu un gest automat, întinse mâna și contracară deschiderea 
lui Michelle. Fetița se încruntă ușor, întrebându-se ce se 
întâmpla cu taică-său de juca așa ciudat. Ca să-l pună la 
încercare, începu să construiască o stratagemă pentru a-l face 
mat. 

Cal continua să se uite ţintă la tabla de șah, sorbindu-și în 
tăcere băutura, până când Michelle îi aminti din nou că era 
rândul lui. După ce făcu mutarea, fetiţa îl privi uimită. Taică-său 
chiar nu observase ce urmărea ea? Altădată n-ar fi lăsat-o să 
câștige așa ușor. Michelle își împinse regina înainte. 

June puse andrelele deoparte și veni să privească tabla de 
șah. Remarcând strategia lui Michelle, îi făcu cu ochiul, apoi 
aşteptă ca soțul ei să contracareze gambitul. Dar Cal părea că 
nici nu-și dă seama ce se petrece. 

— Cal! E rândul tău. 

El nu răspunse. 

— Cred că nici nu-i pasă, zise încet Michelle. 

Cal nu dădu niciun semn că ar fi auzit-o. 

— Tati, murmură fetiţa. Dacă n-ai chef, nu trebuie neapărat să 
joci. 

— Poftim? exclamă doctorul, trezindu-se din reverie și 
întinzând mâna să facă mutarea. 

Încurajată de neatenţia lui, Michelle își pregăti repede 
capcana, așteptând ca tatăl ei să caute o cale de ieșire. Era 
convinsă că el doar se prefăcea a fi cu mintea în altă parte, 
vrând de fapt să-i întinsă o nadă. Cu siguranţă că plănuia o 
mutare inteligentă, cu care va începe adevărata confruntare. 
Era tare curioasă să vadă cum se va desfășura restul partidei. 

Dar Cal își goli paharul, după care, cu aceeași indiferență, 
făcu o mutare absolut inutilă. În clipa când Michelle îl încolţi cu 
regina, declarând matul, el se mulţumi să ridice din umeri. 

— Așază-le din nou, să mai jucăm o partidă, o îndemnă pe 
fiica sa. 


157 


— De ce? întrebă Michelle, pironindu-l cu o privire furioasă. N- 
are niciun haz, dacă nu-ţi dai interesul. 

Azvârli repede piesele în cutie și, săltându-se anevoie în 
picioare, se duse în camera ei. 

— Trebuie să recunosc că măcar ai încercat, zise June, de 
îndată ce rămase singură cu Cal. Chiar dacă nu i-ai adresat 
niciun cuvânt, chiar dacă prezenţa ei nu ţi-a trezit nicio reacţie, 
cel puţin ai stat cu ea. Cum ţi s-a părut? 

Cal nu răspunse. 


e Capitolul 15 


Cal rămase în mașină multă vreme după ce Michelle 
dispăruse în clădirea școlii. Se uita la ceilalți copii care soseau la 
ore - copii sănătoși și zdraveni, ţopăind veseli în lumina 
dimineţii de toamnă și râzând între ei. 

Sau poate că râdeau de el? 

Îi văzu furișând când și când câte o privire înspre mașină. 
Sally Carstairs chiar îi făcu semn cu mâna. Apoi însă îi întoarseră 
spatele, șușotind și chicotind între ei, de parcă ar fi știut că-i 
inspirau teamă. Dar nu aveau de unde să știe! Nu erau decât 
niște copii, în timp ce el era medic. O persoană demnă de 
încredere și admiraţie. 

Totul era prefăcătorie. Cal nu simţea nici încredere, nici 
admiraţie față de sine însuși. Nu se îndoia că și copiii ghiciseră 
acest lucru. Le cunoștea bine instinctele și capacitatea de-a 
sesiza vibraţiile din jurul lor. Chiar și bebelușii - atât de izolați și 
feriţi de realitate - reacţionau la tensiunile dintre părinţi. lar 
acești copii - de a căror sănătate se presupunea că ar fi 
răspunzător - oare ce gândeau despre el? Bănuiau ce fel de om 
era cu adevărat? 

Știau că se temea de ei? 

Își imaginau că teama lui era pe cale să se preschimbe în ură? 

Cal nu se îndoia câtuși de puţin. 

În acel moment, o mașină trase în parcarea de lângă școală și 
Cal o zări coborând pe Lisa Hartwick. Fetiţa se uită spre el, ridică 
braţul în semn de salut, apoi se grăbi să alerge după ultimii 
întârziaţi, care suiau în grabă scările. Răsuci cheia în contact și 
apăsă pe ambreiaj, gata să demareze, când văzu un bărbat 


158 


fluturând mâna către el. Din câte își putea da seama, era tatăl 
Lisei. Opri motorul și așteptă. 

— Domnul doctor Pendleton? 

Tim Hartwick se aplecă spre portiera din dreapta, întinzând 
mâna prin geamul deschis. 

— Eu sunt Tim Hartwick. 

Cal se sili să zâmbească și strânse mâna psihologului. 

— Ah, trebuie să fiţi tatăl Lisei. Aveţi o fetiță minunată. 

— Chiar și atunci când minte că-i bolnavă? 

— Toţi copiii fac așa, răspunse Cal. Parcă Michelle nu și-a dat 
silinţa să mai rămână în pat câteva zile? 

— Din câte știu, a avut un accident, observă Tim. În schimb, 
Lisa pur și simplu a jucat teatru. Vă mulţumesc că n-aţi lăsat-o 
să creadă că-i merge cu astfel de tertipuri. 

Cal ridică din umeri. 

— De fapt, a mărturisit singură. Tocmai mă pregăteam să-i 
examinez gâtul, iar ea probabil că și-a zis că era mai bine să-mi 
spună adevărul decât s-o prind cu minciuna. 

— Cum se simte Michelle? 

Întrebarea psihologului îl luă prin surprindere, așa că șovăi 
câteva secunde. 

— Bine, răspunse el cu o grabă cam suspectă. Se simte foarte 
bine. 

Pe fruntea lui Tim Hartwick apăru o cută adâncă. 

— Mă bucur s-aud asta. Corinne... adică domnișoara Hatcher - 
profesoara lui Michelle - era cam îngrijorată. Spunea că ieri a 
fost o zi grea pentru fetița dumneavoastră. Mă gândeam că 
poate n-ar fi rău să stau de vorbă cu ea. 

— Cu Michelle? De ce? 

— Păi, eu sunt psihologul școlii și dacă vreunul din copii are 
vreo problemă... 

— Copilul dumneavoastră are probleme, domnule Hartwick. 
Aţi uitat că-i place să mintă? Cât despre Michelle, aflaţi că se 
simte excelent. Excelent! Acum, dacă nu vă supăraţi, mă 
așteaptă pacienţii. 

Și, înainte ca Tim să apuce să-i dea vreun răspuns, ambală 
motorul și demară în trombă. 

Tim Hartwick rămase gânditor pe alee, urmărind din ochi 
mașina lui Cal, până când aceasta dispăru în josul străzii. Era 
limpede că Pendleton era stresat - și încă foarte tare. Dacă 


159 


Michelle avea, într-adevăr, probleme, Tim ar fi putut jura care 
era cauza. Îşi zise că trebuia să discute pe această temă cu 
Corinne. La nevoie, chiar și cu mama lui Michelle. 

e 

Ziua a doua se dovedi și mai rea. Michelle se simțea o străină 
și o infirmă, așa încât, atunci când sună ultimul clopoțel, se 
bucură nespus că părinţii ei veneau s-o ia acasă. 

Porni încet pe coridor. Până când ajunse la scările din față, 
colegii ei deja plecaseră. Se opri în capul treptelor, privind de 
jur-împrejur. 

În curte rămăseseră câteva fetițe dintr-a patra, care săreau 
coarda. Cum părinţii ei încă nu se vedeau nicăieri, Michelle se 
așeză pe ultima treaptă, urmărind jocul. Deodată, una dintre 
fetițe se desprinse din grup și se apropie de scară, ridicând ochii 
spre Michelle. 

— Vrei să te joci cu noi? 

Michelle o privi încruntată. 

— Nu pot, răspunse ea. 

— De ce? 

— Nu mai pot să sar. 

Fetița căzu pe gânduri câteva clipe, chibzuind asupra celor 
aflate. Brusc, se lumină la faţă. 

— Dar ai putea să învârţi coarda, nu-i așa? În felul ăsta, și mie 
mi-ar veni rândul mai des. 

Michelle cumpăni asupra propunerii. Fetiţa nu avea câtuși de 
puțin aerul că-și bate joc de ea. În cele din urmă, se ridică în 
picioare. 

— S-a făcut. Însă promite-mi că n-o să-mi ceri să sar. 

— Îţi promit. Pe mine mă cheamă Annie Whitmore. Dar pe 
tine? 

— Michelle. 

Annie așteptă până Michelle cobori încet treptele. 

— Te-ai lovit? 

— Am căzut de pe stâncă, acolo în golf, îi explică Michelle. 

Cercetă cu atenţie chipul fetiţei, dar în ochii ei nu citi decât 
simplă curiozitate. 

— Te-a durut? 

— Cred că da, răspunse Michelle. Nu mai ţin minte, pentru că 
am leșinat. 

Annie căscă ochii mari de surpriză. 


160 


— Zău? șopti ea cu venerație. Și ce-ai simțit? 

Văzând uimirea așternută pe chipul copilului, Michelle începu 
să râdă. 

— Habar n-am. Am fost ca și moartă. 

Lămurită pe deplin, Annie o rupse la fugă, luând-o înaintea lui 
Michelle și oprindu-se lângă colegele ei. 

În timp ce se apropia, o auzi pe Annie povestindu-le cu 
sufletul la gură: 

— O cheamă Michelle. A căzut de pe faleză și-a leșinat. Nu 
poate să sară, dar o să învârtă coarda pentru noi. Așa-i că-i 
grozav? 

Toate fetiţele se întoarseră să se uite la Michelle. O clipă, ea 
se temu că vor începe să-și bată joc de infirmitatea ei. 

Dar fetiţele nu râdeau. 

Dimpotrivă, păreau s-o socotească norocoasă că trecuse 
printr-o asemenea aventură. Câteva minute mai târziu, Michelle 
stătea sprijinită cu spatele de un copac, învârtind coarda și 
cântând la un loc cu noile ei prietene. 

e 

Până la intrarea în Paradise Point, June se încăpăţânase să nu 
spargă tăcerea dintre ea și soţul ei. Simţea ostilitatea lui Cal, 
chiar și fără ca acesta s-o acuze că avea o comportare absurdă. 
De abia când ajunseră în faţa școlii, se hotărî și Cal să deschidă 
gura, adresându-se soţiei pe un ton triumfător: 

— Poftim, uită-te și tu! Mai zici și-acum că e o pustnică? 
exclamă el, scuipând cuvântul ca pe o doctorie amară. 

June îi urmări privirea, descoperind-o pe Michelle proptită cu 
spatele de copac și învârtind veselă coarda pentru colegele ei 
mai mici. Amândoi părinţii îi auziră glasul, răsunând mai tare ca 
al celorlalte fetițe, tocmai din celălalt capăt al curții: 


Cheamă-l pe doctor, 
Pe infirmiere, 

Cheam-o și pe doamna 
Cu pantofi de piele... 


June rămase cu privirea pironită asupra scenei din faţa sa, 
nevenindu-i să-și creadă ochilor. 

M-am înșelat, își zise ea. Totul va fi bine. M-am speriat de 
pomană. 


161 


Acum, în lumina clară a după-amiezii de toamnă, totul părea 
perfect normal. 

Michelle îi zări și le făcu semn cu mâna, după care îi dădu lui 
Annie Whitmore capătul ei de coardă și porni către ei. Ajungând 
lângă mașină, se opri și chipul i se destinse într-un zâmbet. 

— Bună. De ce-aţi întârziat atât? Începusem să mă 
neliniștesc. Ei, nu cine știe ce, adăugă fetița, urcându-se pe 
bancheta din spate. 

— Totu-i în regulă, iubito, o asigură Cal. N-ai de ce să-ți faci 
griji. 

Oare? se întrebă June, auzindu-l. Deși îl simțea că încearcă să 
se stăpânească, totuși glasul îi tremura vizibil. Nu mult, dar 
îndeajuns ca soţia sa să-și dea seama că minte. Brusc, o 
năpădiră iarăși gândurile negre. Poate că, într-adevăr, Michelle 
era pe cale să-și revină. Dar Cal? 

e 

Michelle se răsuci neliniștită în somn, gemu puţin și se trezi. 

Nu acea trezire lentă, când timp de câteva minute nici nu-ţi 
dai seama dacă mai dormi sau nu. Se trezise brusc, așa cum se 
întâmplă când ceva vine să tulbure somnul - de pildă, un 
zgomot neobișnuit în tăcerea nopții. 

Și totuși, nu se auzea niciun zgomot. 

Michelle rămase nemișcată, ascultând. 

La ureche nu-i ajungea decât vuietul neîncetat al valurilor 
izbindu-se de stâncile falezei și, din când în când, foșnetul 
crengilor care se loveau de ziduri, în bătaia vântului de toamnă. 

Pe urmă glasul Amandei. 

Un sunet care-i mângâia auzul. Se ghemui în căldura 
așternutului, ascultând. 

— Vino cu mine, șopti Mandy. 

Apoi, pe un ton și mai insistent: 

— Hai cu mine afară! 

Michelle zvâărli deoparte cuvertura și se dădu jos din pat. 
Merse șchiopătând până la fereastră și se uită afară. 

Luna aproape plină răspândea asupra mării o strălucire ca de 
pe altă lume. Michelle își plimbă ochii peste întregul tablou. Într- 
un târziu, privirea i se opri asupra atelierului de pictură, ce se 
profila mic și singuratic pe muchia falezei. Zăbovi asupra 
minusculei construcţii, până când luna se ascunse într-un nor și 
totul se cufundă în întuneric. 


162 


— Vino... șopti iarăşi Mandy. Trebuie să ieşim afară. 

Michelle o simţi trăgând-o de mână. Își puse halatul, legându-l 
cu șnurul în talie, apoi își încălță papucii și se strecură pe ușa 
dormitorului. Înaintă cu pași rari, ascultând glasul Amandei. 

Bastonul rămăsese în cameră, proptit de pat. 

Fetița se mișcă încet prin casa cufundată în întuneric, apoi ieși 
afară pe ușa din dos. Condusă fără răgaz de glasul lui Mandy, 
traversă pajiștea, furișându-se în atelierul de pictură al mamei 
sale. 

Pe șevalet se afla pânza cu peisajul marin la care lucra June 
de atâta timp. Michelle îl privi fix în penumbra studioului. 
Culorile abia se întrezăreau, reduse numai la tonuri de gri, iar 
coamele albe ale valurilor aduceau stranii puncte de lumină în 
acel tablou prevestitor de rele. 

Se simţi trasă de lângă șevalet și dusă înspre debara. 

— Ce este? întrebă fetița, cu un glas abia șoptit, deschizând 
ușa debaralei și făcând un pas înăuntru. 

— Desenează ceva pentru mine, îi murmură Amanda. 

Michelle se supuse și, luând o pânză, o cără până la șevalet. 
Punând tabloul mamei pe podea, așeză în locul lui pânza adusă 
din debara. 

— Ce să desenez? întrebă ea. 

Se așternu tăcerea, apoi glasul Amandei, dintr-o dată mai 
limpede și mai deslușit, îi vorbi din nou prin întuneric. 

— Ceea ce mi-ai arătat. Desenează ce mi-ai arătat. 

Michelle apucă un capăt de cărbune și începu să deseneze. 

Era conștientă de prezența Amandei în spatele ei, privind-o 
peste umăr în timp ce lucra. 

Mâna i se mișca rapid, parcă ghidată de o forță nevăzută. 

Pe pânză începură să prindă contur niște siluete. 

Mai întâi femeia - abia schițată - cu picioarele întinse 
languros pe canapeaua din atelier. 

Apoi bărbatul, aplecat deasupra ei și mângâind-o. 

Michelle desena cuprinsă de o stranie nerăbdare, ca și cum și- 
ar fi tras energia din prezenţa aflată în spatele ei. 

— Da... șopti Amanda. Chiar așa a fost... Acum văd. Pentru 
prima oară, văd cu adevărat... 

e 

O oră mai târziu, Michelle coborî pânza de pe șevalet, ducând- 

o înapoi în debara, după care reașeză tabloul mamei la locul 


163 


său, exact așa cum fusese înainte. leși din atelier, fără ca nimic 
să amintească de prezenţa ei acolo. Nu lăsase în urmă niciun 
semn, cu excepţia schiţei în cărbune, ascunsă undeva, în fundul 
debaralei. 

Se trezi a doua zi de dimineaţă, mirată că se simţea încă 
obosită. 

Doar dormise bine în noaptea aceea. 

Era absolut convinsă. 

Și totuși, se simţea încă obosită, iar șoldul îi zvâcnea de 
durere. 


e Capitolul 16 


Când Michelle își făcu intrarea în bucătărie, ochii mamei o 
urmăriră plini de îngrijorare. June remarcă în tăcere că fiica sa 
șchiopăta și mai tare. Oboseala din ochii fetiţei o umplea de 
neliniște. 

— Te simţi bine în dimineaţa asta? 

— Da, răspunse Michelle. Mă cam doare șoldul, atâta tot. 

— Poate că n-ar trebui să te duci la școală, își dădu cu 
părerea June. 

— De ce nu? O să merg din nou cu tata în mașină, iar dacă 
până după prânz o să mă doară tot așa, atunci am să te chem 
pe tine să mă iei. Da? 

— Dacă, totuși, ești prea obosită... 

— Mi-e foarte bine, repetă Michelle. 

Cal ridică ochii de pe ziarul pe care-l citea și-i aruncă soției 
sale o privire piezișă, ca și cum ar fi vrut să spună: Dacă zice ea 
că-i bine, atunci așa e. N-o mai pisa atât! Ințelegând mesajul, 
June își îndreptă din nou atenţia asupra ouălor pe care le prăjea. 
Michelle se lăsă pe scaunul din faţa tatălui ei. 

— Când ai să termini cu lucrul din cămară? 

— Când am să m-apuc de treabă. Nu-i nicio grabă. 

— AȘ putea să te ajut, se oferi Michelle. 

— O să vedem. 

În ciuda tonului său neutru, Michelle ghici că era vorba de un 
refuz. Deschise gura să protesteze, apoi se răzgândi și decise să 
nu mai insiste. 


164 


În odaia ei de la etaj, Jennifer începu să plângă. June, care 
trebăluia lângă aragaz, se uită în sus, apoi se întoarse către fiica 
sa și către soțul ei. 

— Michelle, n-ai putea... 

Dar Cal sărise în picioare, pornind înspre scări. 

— Mă ocup eu. Într-un minut sunt înapoi. 

June o văzu pe Michelle cum îl urmărește cu privirea până 
iese din bucătărie. Apoi fetița se uită în altă parte, gata să spună 
ceva, și June se prefăcu atentă la ouăle din tigaie. Nu mai era 
nimic de făcut. Se simţea neputincioasă, inutilă... și furioasă. Pe 
ea și pe Cal. 

— Așa, fata tatii, zise doctorul, întorcându-se în bucătărie cu 
Jennifer în braţe. 

Se așeză la masă și începu să salte bebelușul pe genunchi, în 
timp ce Jennifer râdea și gângurea de plăcere. 

— Îmi dai voie s-o ţin și eu? întrebă Michelle. 

Cal îi aruncă o privire piezișă și clătină din cap. 

— Stă foarte bine și aici. Nu-i așa că-i tare dulce? 

Fără să răspundă, Michelle se ridică brusc de la masă. 

— Am uitat să-mi iau ceva din cameră. Chemaţi-mă când se 
face ora de plecare, da? 

Cal încuviinţă din cap, cu un aer absent, preocupat numai de 
Jennifer. 

— A fost o cruzime din partea ta, declară June, după ce 
Michelle ieși din bucătărie. 

— Ce anume? se miră Cal, ridicând ochii de la Jennifer, 
surprins de expresia de pe chipul soţiei. 

Ce rău făcuse? 

— Cel puţin puteai s-o lași să ţină bebelușul în braţe. 

— Poftim? 

Privirea lui uimită o lămuri pe June că nu avea nici cea mai 
vagă idee la ce se referea soţia sa. 

— Nimic, murmură ea, răsturnând ouăle în farfurie. 

e 

În acea dimineaţă, Michelle și Cal parcurseră tot drumul până 
la școală din Paradise Point într-o tăcere absolută. Nu acea 
tăcere caldă, învăluitoare și plăcută în care se adânceau la 
Boston. Între tată și fiică părea că se căscase o prăpastie. O 
prăpastie care se adâncea de la o zi la alta, fără ca vreunul 
dintre ei să știe cum să-i întindă mâna celuilalt. 


165 


Sally Carstairs se străduia să nu asculte sporovăiala lui Susan 
Peterson. 

Amândouă stăteau sub arțar, luându-și gustarea, și Sally se 
întrebă dacă Susan nu avea de gând să mai tacă odată. Timp de 
aproape un sfert de oră vorbise fără încetare. 

— Te-ar fi așteptat să plece la altă școală... începuse Susan și 
toţi înțeleseseră la cine se referea, întrucât Susan nu-și lua ochii 
de la Michelle, care stătea singură în capul scărilor. Adică ce, 
chiar suntem obligaţi s-o privim tot timpul cum se grozăvește 
făcând pe infirma? De ce n-o trimit la o școală specială? Dacă o 
întârziată mintal poate fi socotită copil cu probleme... 

— Nu-i întârziată mintal, îi luă apărarea Sally. Pur și simplu, 
are un beteșug la picior. 

— Și care-i diferența? replică senină Susan. Un infirm rămâne 
un infirm. 

Continuă să trăncănească pe un ton plin de răutate, 
enumerând motivele pentru care considera că Michelle n-ar 
trebui să meargă la aceeași școală cu ceilalţi copii, necum să 
mai fie și cu ei în clasă. 

Sally încercă să nu-i acorde atenţie, dar glasul lui Susan o 
obseda, bâzâindu-i la ureche ca o albină furioasă. La fiecare 
câteva secunde, furișa o privire spre Michelle, temându-se ca nu 
cumva să audă vorbele lui Susan - însă Michelle părea să nu-și 
ia în seamă colegii. Dar, chiar în momentul când Sally hotărâse 
că suportase destul, pregătindu-se să se ridice și să se ducă la 
Michelle, o văzu pe Annie Whitmore alergând spre scară. Cele 
două fete schimbară câteva cuvinte, după care Annie o apucă 
de mână pe Michelle, ajutând-o să se salte în picioare. Grupul de 
sub arțar remarcă ce se întâmpla, iar Susan tăcu brusc. Se 
uitară cu toţii cum Annie o sprijină pe Michelle ca să coboare 
treptele, apoi cum o conduce câţiva metri mai încolo, unde se 
adunaseră elevele dintr-a treia. În clipa următoare, Michelle luă 
în mână un capăt al coardei, iar Annie pe celălalt și fetiţele cele 
mici începură să sară cu rândul. 

— Și mai ziceţi că nu-i întârziată! pufni Susan Peterson. 

Auzind-o, grupul ei de prieteni începu să chicotească. 

e 

Michelle încercă să nu ia în seamă chicotelile, repetându-și că, 

probabil, colegii ei râdeau de altceva. Știa însă că nu-i adevărat. 


166 


Îi simţea uitându-se la ea, șușotind între ei și râzând. | se 
strânse stomacul de furie și-și încleștă degetele pe coardă, 
străduindu-se să fie atentă la Annie Whitmore, care tocmai 
începuse să sară cu agilitate, în ritmul cântecului. 

Dar, cum râsetele venind dinspre grupul lui Susan creșteau în 
intensitate, lui Michelle îi venea tot mai greu să le ignore. O 
năpădi un val de mânie și obrajii i se făcură ca para focului. 
Inchise o clipă ochii, în speranţa că, nemaivăzându-și colegii, 
putea să și-i alunge și din minte. 

Când deschise pleoapele din nou, i se păru că se întâmpla 
ceva ciudat. Soarele, atât de strălucitor cu numai o clipă mai 
înainte, începea să se piardă într-o ceaţă cenușie. Și totuși, era 
mult prea devreme ca să se adune cețurile. Aburul plutea 
dinspre mare târziu, către seară, nu la ora prânzului... 

Chiar și prin ceaţă îi ajunseră la urechi vorbele batjocoritoare 
ale lui Susan Peterson. Râsetele ei deveneau tot mai puternice, 
chinuind-o fără milă. 

„Învârte coarda”, își zise Michelle. „Învârte coarda și prefă-te 
că nu mai auzi nimic.” 

Dar vederea i se tulbura tot mai mult, până când nu mai fu 
conștientă decât de coarda pe care o ţinea în mână. luți ritmul 
cântecului, învârtind coarda tot mai repede. 

Zâmbetul fericit de pe chipul lui Annie începu să pălească, pe 
măsură ce făcea eforturi să reziste la viteza inumană impusă 
deodată de Michelle. Sărea din ce în ce mai repede, renunțând 
la salturile intermediare care umpleau timpul dintre două rotații 
ale coardei. Acum sărea cu faţa la Michelle, neștiind dacă să mai 
continue sau să iasă din joc. Dar coarda se învârtea prea 
vijelios. Annie nu mai putea nici să ţină pasul, nici să se 
oprească. 

Brusc, coarda o șfichiui peste glezne și fetița scoase un țipăt 
de durere, poticnindu-se și căzând la pământ. 

Țipătul o trezi pe Michelle la realitate. 

Acesta acoperi râsetele lui Susan Peterson, răzbătând prin 
ceaţă ca un fulger de lumină. 

La picioarele lui Michelle zăcea coarda care-i fusese smulsă 
din mână în clipa când o plesnise pe Annie. Nu-și amintea nici 
când o lăsase să-i cadă, nici ce anume se întâmplase de fapt. 
Insă în fața ei se afla Annie, care-și freca glezna care o durea, 
uitându-se la Michelle mai curând cu reproș decât cu teamă. 


167 


— De ce-ai făcut asta? întrebă fetița. Nu pot să sar așa de 
repede. 

— lartă-mă... zise Michelle. 

Dădu să se apropie de Annie, dar aceasta păru să se 
chircească, speriată. 

— N-am vrut să învârt atât de repede. Zău că nu. Ai păţit 
ceva? 

Făcu un pas spre Annie. Citindu-i în ochi îngrijorarea, fetiţa îi 
îngădui s-o ţină să se ridice. 

— Mă doare! se plânse ea. Mă ustură. 

Pe picior îi apăruse o vânătaie. Annie își frecă încă o dată 
locul dureros, apoi se săltă de pe jos. În jurul lor se adunase un 
grup de gură-cască, privindu-le curioși nevoie-mare și arătând 
când spre Annie, când spre Michelle. Văzând că Susan Peterson 
se îndrepta spre ei, Michelle se îndepărtă, șchiopătând, pe cât 
putea de repede. În clipa când ajunse lângă scară, auzi în urma 
ei glasul lui Sally Carstairs. 

— Michelle, ce s-a întâmplat? 

Michelle se întoarse cu faţa către ea. Deși privirea lui Sally nu 
trăda decât pură curiozitate, totuși Michelle rămase 
circumspectă. În definitiv, cu numai câteva minute înainte, Sally 
se afla sub arțar, împreună cu Susan și cu ceilalți. 

— Nimic, răspunse ea. Am învârtit prea repede, iar Annie s-a 
împiedicat și a căzut. 

Sally o ascultă, cercetând-o cu privirea și întrebându-se dacă 
spunea adevărul. Dar, cum tocmai suna clopotţelul de intrare, se 
hotărî să nu insiste. 

— Vrei să ne întoarcem în clasă împreună? 

— Nu, răspunse cu asprime Michelle. Nu vreau decât să mă 
lași în pace! 

Jignită, Sally se trase un pas înapoi și o luă la fugă în sus pe 
trepte. În clipa următoare, Michelle își regretă izbucnirea, dar 
era deja prea târziu: Sally dispăruse în interiorul clădirii. Începu 
să urce încet scara, constatând cu ușurare că toţi ceilalți copii 
treceau grăbiţi pe lângă ea, vorbind unii cu alţii, ceea ce 
însemna că dăduseră deja uitării incidentul cu Annie. 

— Am văzut ce-ai făcut, îi șuieră la ureche Susan Peterson. 

Michelle tresări, gata să-și piardă echilibrul. Se prinse repede 
de balustradă, ca să nu cadă. 

— Cum? 


— Te-am văzut, repetă Susan, cu ochii sticlind de răutate. 
Înadins i-ai pus piedică lui Annie și-am să te spun domnișoarei 
Hatcher. Probabil c-o să te exmatriculeze! 

Fără a mai aștepta răspuns, intră repede în clădirea școlii. 
Rămasă dintr-o dată singură în curte, Michelle se opri în loc, 
uitându-se în urmă, către terenul de joacă, de parcă ar fi vrut să 
înţeleagă ce se petrecuse de fapt. N-o trântise dinadins pe 
Annie. Era absolut convinsă că nu. Dar nici nu-și aducea aminte 
ce anume se întâmplase până în clipa când Annie ţipase. Oftând 
adânc, începu din nou să urce treptele. 

Aș vrea s-o știu moartă! îşi zise ea. Aș vrea s-o știu moartă pe 
Susan Peterson! 

Ajungând în capul scărilor, se opri. Auzi în gând glasul 
molcom al Amandei, adresându-i-se din nou. 

— Am s-o ucid... îi șopti Mandy. Dacă te pârăște, am s-o 
ucid... 

e 

June o culcă pe Jennifer în coşulețul de nuiele, învelind-o 
grijulie cu pătura, apoi se așeză din nou în faţa șevaletului, 
studiindu-și peisajul marin. Era aproape gata. Putea începe un 
alt tablou. Deschise ușa debaralei și trase sfoara atârnată de 
becul agăţat înăuntru, apoi întinse mâna după pânza cea mai 
apropiată. Cum nu-i convenea ca dimensiuni, căută mai departe, 
scotocind printre nenumăratele rame și pânze îngrămădite la 
întâmplare în fundul debaralei. Într-un târziu, descoperi una pe 
gustul ei și o scoase afară dintre celelalte. 

De-abia când o aduse în atelier își dădu seama că nu era 
goală. 

Examină schița în cărbune, încruntându-se ușor. Nu-și 
amintea să fi desenat așa ceva. Și totuși, cine s-o fi făcut decât 
ea? Așeză pânza pe șevalet, se dădu un pas înapoi și privi schiţa 
încă o dată. 

Desenul, reprezentând un bărbat și o femeie care făceau 
dragoste, era destul de reușit. 

Dar nu-i aparţinea ei. 

Nici ca stil, nici ca tematică. De-a lungul anilor, schiţase zeci 
de desene, apoi, nemulțumită, le pusese deoparte, cu intenţia 
fie de-a le reface, fie de-a le șterge, alegând alt subiect. De 
fiecare dată când întâlnea un vechi desen își amintea de el - sau 


169 


măcar îl recunoștea ca aparținându-i. Recunoștea tehnica ori 
sursa de inspiraţie. 

Nu și acum. Liniile erau îndrăzneţe - mai îndrăzneţe ca ale ei - 
și mai primitive. Cu toate acestea, cele două siluete fuseseră 
bine realizate, frumos proportionate, părând gata să se miște pe 
pânză. Dar cine oare să le fi desenat? 

Probabil că, totuși, ea le schiţase. Era singura explicaţie. Dar 
nu-și amintea de ele absolut deloc. Vru să le șteargă, apoi se 
răzgândi. Cu un sentiment ciudat, puse pânza înapoi în debara. 

e 

Michelle începu să-și strângă cărțile, cu ochii în podea, în timp 
ce restul colegilor se năpusteau afară pe coridor, întreaga după- 
amiază fusese un chin: așteptase cu groaza în suflet să sune. 
Era convinsă că domnișoara Hatcher va dori să aibă o discuţie 
cu ea. Dar recreaţia trecuse și domnișoara Hatcher nu-i spusese 
nimic. Ziua de școală se sfârșise. Michelle se ridică în picioare, 
își luă bastonul și vru să se îndrepte către ușă. 

— Michelle? Poţi să mai rămâi o clipă, te rog? 

Se întoarse încet cu faţa către profesoară. Domnișoara 
Hatcher o privea ţintă. Însă nu părea supărată, ci mai curând 
îngrijorată. 

— Michelle, ce s-a petrecut azi, în pauza de prânz? 

— Vă... vă referiţi la Annie? 

Corinne Hatcher încuviinţă din cap. 

— Înţeleg c-a fost un accident. 

Vocea ei continua să trădeze neliniște, nu mânie. Michelle se 
mai destinse puţin. 

— Cred că am învârtit coarda prea repede. Annie s-a 
împiedicat, iar coarda a plesnit-o peste picior. Dar mi-a zis că 
nu-i nimic grav. 

— Cum s-a întâmplat de fapt? insistă domnișoara Hatcher. 

Michelle ar fi vrut grozav de mult să știe ce-i spusese Susan 
Peterson. 

— Pur și simplu, așa a fost să fie, murmură neputincioasă 
Michelle. Probabil că mă gândeam în altă parte. 

Tăcu o clipă, apoi întrebă cu o voce șovăielnică: 

— Susan ce v-a povestit? 

— Nu mare lucru. Doar că a văzut când a lovit-o coarda pe 
Annie. 

— V-a zis că am făcut-o înadins, nu-i așa? 


170 


— De ce să-mi fi zis una ca asta? replică profesoara. 

De fapt, fuseseră exact cuvintele Susanei. 

— M-a ameninţat că voi fi dată afară din școală... îngăimă 
Michelle cu un glas tremurat, abia stăpânindu-și lacrimile. 

— Ei bine, chiar de-ar fi fost un gest intenţionat, tot nu cred că 
ai fi ajuns la exmatriculare. Cel mult, ţi-aș fi cerut să scrii de o 
sută de ori pe tablă: „N-am să-i mai pun niciodată piedică lui 
Annie Whitmore”. Dar, întrucât a fost un accident, mie nu mi se 
pare c-ar fi cazul să te pedepsesc. Ce zici? 

— Adică mă credeți pe cuvânt? șopti Michelle. 

— Sigur că te cred. 

Michelle simţi că i se ia o piatră de pe inimă. Până la urmă, 
totul avea să se termine cu bine. Iși privi profesoara cu un aer 
rugător. 

— Domnișoară Hatcher, de ce spune Susan c-am trântit-o pe 
Annie dinadins? întrebă ea. 

„Pentru că-i o mincinoasă mică, rea și fără suflet”, ar fi vrut 
să-i răspundă Corinne. 

— Unii oameni văd lucrurile altfel decât ceilalţi, explică ea pe 
un ton calm și egal. lată de ce e importantă și părerea altora. De 
pildă, Sally Carstairs mi-a povestit că n-ai făcut-o intenţionat. Și 
ea socotește că-i un simplu accident. 

Michelle dădu aprobator din cap. 

— Chiar a fost un accident. Cum să vreau s-o lovesc pe Annie? 
Ţin tare mult la ea. Și ea la mine. 

— Toată lumea ţine la tine, Michelle, o asigură Corinne, 
întinzând mâna și bătând-o ușurel pe umăr. Acordă-le o șansă 
și-ai să te convingi. 

Michelle evită s-o privească în ochi. 

— Acum Îmi daţi voie să plec? întrebă ea. 

— Bineînţeles. Vine mama să te ia? 

— Pot să merg și pe jos, declară fetița și Corinne ghici în tonul 
ei aproape o sfidare. 

— Sigur că poţi, o aprobă cu blândeţe profesoara. 

Michelle porni către ușă, dar glasul Corinnei o opri din nou. 

— Michelle... 

Fetița rămase pe loc, dar nu întoarse capul, astfel încât 
Corinne fu silită să i se adreseze fără a-i vedea chipul. 


171 


— Michelle, și ceea ce-ai păţit tu a fost tot un accident. Nu 
trebuie să fii furioasă și nici să arunci vina pe alții. A fost un 
simplu accident, exact cum s-a întâmplat și azi cu Annie. 

— Știu, murmură Michelle cu o voce albă, ca și cum ar fi avut 
răspunsul gata pregătit. 

— Ceilalţi copii se vor obișnui cu tine. La cei mari durează 
ceva mai mult - atâta tot. Ai să vezi că vor înceta să-și mai bată 
joc de tine. 

— Credeţi? întrebă Michelle. 

Și, fără a mai aștepta răspuns, ieși din clasă. 

(J 

Când ajunse în ușa școlii, curtea era deja pustie. Porni 
șchiopătând spre casă, pe de-o parte fericită că nu se uita 
nimeni la ea, pe de alta dezamăgită că nu avea pe cineva cu 
care să stea de vorbă. Sperase într-o oarecare măsură că Sally o 
va aștepta. Dar de ce s-o aștepte? își zise Michelle. De ce să-și 
piardă vremea cu o infirmă? 

Încercă să-și repete că ceea ce-i spusese domnișoara Hatcher 
era adevărat și că, în curând, colegii ei de clasă se vor obişnui s- 
o vadă șchiopătând și-și vor găsi alt subiect de discuţie și de 
batjocură. Dar, cum mergea pe drum, cu șoldul săgetând-o tot 
mai dureros la fiecare pas, înțelese că lucrurile nu se vor 
schimba. Nu-i era dat să se vindece - dimpotrivă, starea ei urma 
să se înrăutăţțească din ce în ce mai mult. 

Ajungând la cărarea de pe muchia falezei, se opri câteva 
clipe, sprijinită în baston, și privi marea, cu pescărușii ce se 
roteau lin, purtaţi de vânt. 

Își dori să fie și ea pasăre, să se poată înălța sus, deasupra 
mării, să plutească departe, departe, unde să nu mai dea ochii 
cu nimeni. Dar nu putea zbura - așa cum nu-i era sortit să mai 
alerge până la sfârșitul zilelor. 

Își urmă calea, șchiopătând mai rău ca oricând. 

Trecând pe lângă cimitir, auzi o voce: 

— Șchioapa... Șchioapa... Șchioapa! A 

Fără să ridice privirea, știu a cui era vocea. Incremeni în loc, 
apoi se întoarse încet, ca s-o înfrunte pe Susan Peterson. 

— Incetează. 

— De ce? pufni batjocoritoare Susan. Ce-ai de gând să-mi 
faci? Ești o șchioapă! 


172 


— Ce cauţi în cimitir? mârâi Michelle, încercând să-și 
stăpânească valul de mânie pe care-l simţea urcând în ea. 

— Pot să mă duc oriunde vreau și pot să fac orice poftesc, o 
provocă Susan. Eu nu-s infirmă, ca alţii. 

Vorbele ei se înfipseră în urechile lui Michelle, dureroase și 
pline de venin, arzând-o ca un fier înroșit în foc. O năpădi o furie 
fără margini și, în aceeași clipă, ceața începu să se adune în 
jurul ei. 

O dată cu ceața, se ivi și Amanda. 

Incă înainte de-a o auzi, îi simţi prezența. Vedenia era lângă 
ea, încurajând-o. Deodată, Mandy prinse a-i șopti la ureche: 

— Nu-i da voie să-ţi vorbească așa. Fă-o să tacă. Închide-i 
gura! 

Michelle intră în cimitir, poticnindu-se printre ierburi, mai mult 
împiedicându-se de baston decât sprijinindu-se în el. Tot timpul 
o simţea alături pe Amanda, care o îmbărbăta și o îndemna să 
meargă mai departe. 

Desluși prin ceață chipul lui Susan Peterson, fără urmă de 
veselie, cu râsul încremenitor pe buze. 

— Ce vrei să faci? îngăimă Susan. Nu te apropia de mine! 

Michelle continuă să înainteze, trăgându-și după ea piciorul 
beteag, fără să-i mai pese de durere. lzbea cu bastonul în 
mărăcinii și pietrele din cale, neluând în seamă cuvintele lui 
Susan și ascultând numai îndemnurile lui Mandy. 

Văzând-o că se apropie, Susan încercă să se ferească din faţa 
ei, mergând de-a îndărătelea. 

— Pleacă de-aici! ţipă ea. Dă-mi pace! Lasă-mă în pace, n- 
auzi? 

Cu chipul schimonosit de groază, se răsuci pe călcâie și 
începu să alerge prin cimitir, pierzându-se printre fuioarele 
cenușii de ceaţă. Dar Michelle porni neîndurătoare pe urmele ei. 

— Rămâi aici, îi șopti Amanda. Rămâi aici. Am s-o fac eu. 
Vreau s-o fac eu... 

Dispăru și ea, iar Michelle se trezi deodată singură în cimitirul 
părăsit, sprijinită în baston și împresurată de aburii umezi. 

Deodată răsună un țipăt - un țipăt înăbușit, plutind pe valurile 
de ceaţă. Apoi se așternu din nou tăcerea. 

Michelle rămase nemișcată, ascultând și așteptând. Când auzi 
iarăși vocea Amandei, simţi prezenta acelei fete stranii undeva 
foarte aproape, parcă înlăuntrul ei. 


173 


— Am făcut-o, îi șopti Mandy. Ti-am spus c-am s-o fac și m-am 
ținut de cuvânt. 

Cu vorbele Amandei vibrându-i în urechi, Michelle porni încet 
spre casă. Când ajunse în dreptul vechii locuinţe a Pendletonilor, 
soarele strălucea din nou orbilor pe cerul limpede de toamnă și 
singurul sunet ce sfâșia tăcerea era ţipătul pescărușilor. 


e Capitolul 17 


La dispensar, Cal avusese o zi liniștită. După plecarea 
ultimului pacient, cei doi medici rămăseseră singuri. Josiah 
scoase din sertarul biroului o sticlă de whisky, umplând două 
pahare. Unul din ritualurile lui favorite era să bea un păhărel în 
după-amiezile liniștite. 

— Ce mai e nou pe acasă? întrebă ca din întâmplare doctorul 
Carson. 

— Nu prea înţeleg ce vrei să spui, zise Cal. 

Stii că te tii tare? îşi zise bătrânul. Dar începe să te ajungă și 
pe tine. iţi citesc în priviri. 

— Mă refeream la Michelle, preciză el, căutând să-și ia un ton 
cât mai prietenos. Te-ai mai gândit ce cauze ar putea avea 
infirmitatea ei? 

Înainte ca Pendleton să-i dea o replică, se auzi ţârâitul 
strident al telefonului din anticameră. Carson înjură printre dinţi. 

— Așa se întâmplă întotdeauna. De cum o întinde sora, sună 
telefonul, comentă el. 

Nu schiţă nicio mișcare să răspundă, așa că Pendleton se 
întinse să ridice receptorul. 

— Aici dispensarul, zise el. 

— Domnul doctor Carson e acolo? întrebă un glas agitat de 
femeie, pe care Cal îl recunoscu numaidecât. 

— La telefon e doctorul Pendleton, doamnă Benson. Cu ce vă 
pot fi de folos? 

— Am întrebat de doctorul Carson, insistă Constance Benson, 
ridicând tonul, agasată. E acolo sau nu? 

Cal acoperi receptorul cu palma, înmânându-i-l lui Josiah. 

— E Constance Benson. Pare foarte îngrijorată și nu vrea să 
vorbească decât cu dumneata. 

Josiah duse receptorul la ureche. 

— Constance? Ce s-a întâmplat? 

174 


Cal urmări expresia lui Carson, care asculta ce-i povestea 
doamna Benson. Văzându-l că se albește la față, îl năpădi un val 
de panică. 

— Venim imediat, îl auzi spunând pe Josiah. Nu faceţi absolut 
nimic, altfel riscaţi să-i agravaţi situaţia. 

Puse receptorul în furcă și se ridică în picioare. 

— I s-a întâmplat ceva lui Jeff? 

Carson clătină din cap. 

— Nu lui. Lui Susan Peterson. Cheamă o ambulanţă și hai să 
mergem. Restul îţi spun pe drum. 

e 

— Sper din tot sufletul că ambulanța va ajunge la timp, zise 
mohorât Cal. 

Goneau cu mașina, grăbindu-se să iasă din oraș. Cu un 
scrâșnet de cauciucuri, Pendleton coti spre sud, apucând pe 
șoseaua ce ducea în golf. 

— Mă îndoiesc că vom avea nevoie de ea, replică Josiah, cu 
trăsăturile împietrite. Dacă ce mi-a povestit Constance e 
adevărat, atunci nu există prea multe speranţe. 

— Dar ce s-a întâmplat? întrebă Cal. 

— A căzut de pe faleză. Numai că, din câte spune Constance, 
n-a fost o prăbușire propriu-zisă. Susan pur și simplu a alergat 
până pe muchia stâncii, pășind apoi în gol. 

— A alergat? Chiar așa s-a exprimat: a alergat? bâigui Cal. 
Oare ce naiba a vrut să spună? 

— Acestea au fost cuvintele ei. Afară de cazul când am 
priceput eu anapoda. Se prea poate s-o fi înțeles greșit. Era 
extrem de tulburată. 

Carson nici nu apucă să-i relateze lui Cal ce aflase de la 
Constance, că și ajunseră la locuinţa Bensonilor. Constance îi 
aștepta în cerdac, albă la faţă, frământând nervoasă între 
degete colţurile șorțului. 

— E pe plajă! strigă ea, în clipa când cei doi medici coborâră 
din mașină. Vă implor, grăbiţi-vă! Nici nu știu dacă... dacă... 

Glasul i se frânse, în semn de neputinţă. Josiah se îndreptă 
spre ea, îndemnându-l pe Cal să se ducă pe plajă și să vadă cum 
o putea ajuta pe Susan Peterson. 

— E o potecă în spatele casei. Drumul cel mai scurt. Susan 
trebuie să fie cam la o sută de metri către sud. 

Instinctiv, privirea lui Cal lunecă înspre locul indicat. 


175 


— Adică în dreptul cimitirului? întrebă el. 

Josiah încuviinţă din cap. 

— Să nu te surprindă cum ai s-o găsești. În zona asta peretele 
falezei e aproape vertical. 

Cal își înșfăcă trusa și dădu colțul casei. Deja simţea cum îl 
cuprinde panica. Încercă să se elibereze de teamă, repetându-și 
obsesiv: E£ moartă. Nu mai am cum să-i fac vreun rău. N-am cum 
să-i mai fac nimic. E deja moartă. 

Pe măsură ce se autosugestiona, panica începu să se 
risipească. 

Poteca se asemăna mult cu cea din faţa casei sale: abruptă și 
plină de pietre, șerpuia în jos spre plajă, cotind din loc în loc. 
Jumătate alergând, jumătate alunecând la vale, cobori repede 
panta, amintindu-și fără să vrea de o altă după-amiază - cu 
numai cinci săptămâni în urmă - când se grăbise iarăși către 
plajă. 

Azi era decis să nu mai repete greșelile de atunci. 

Hotărâse să procedeze după toate regulile meseriei, luând 
măsurile cuvenite. 

Numai că astăzi nu era nimic de făcut. 

În sfârșit ajunse pe plajă, așa că putu să iuțească pasul. După 
ce parcurse în fugă vreo cincizeci de metri, o zări pe Susan chiar 
în fața lui, căzută la pământ fără suflare. 

Dându-și seama că nu mai avea rost să se grăbească, își 
încetini mersul, apropiindu-se cu pași rari și apăsaţi. 

Susan Peterson zăcea cu gâtul frânt, cu capul răsucit într-un 
unghi nefiresc, cu ochii deschişi pironiţi în gol și cu chipul 
schimonosit într-o expresie de teroare fără margini. Braţele și 
picioarele inerte, întinse în lături, păreau grotești și inutile. 
Primele valuri ale fluxului îi dădeau târcoale cu lăcomie, ca și 
cum marea s-ar fi pregătit să devoreze jalnicele rămășițe ale 
celei care, cu numai câteva ore mai înainte, fusese o fetiță de 
doisprezece ani. 

Cal îngenunche lângă ea. Îi apucă încheietura mâinii și-i apăsă 
stetoscopul pe piept, conștient de absurditatea gestului de-a 
verifica ceea ce știa deja. 

Tocmai voia s-o ia în brațe, când ceva îl opri. Mușchii îi 
înțepeniră, refuzând să execute comanda de la creier. Se ridică 
încet în picioare, fără să-și dezlipească privirea de chipul lui 
Susan, dar având-o în faţa ochilor pe Michelle. 


176 


Nu trebuie s-o mișc din loc, își zise el. Dacă o mișc, risc să-i 
fac rău. 

Era un gând lipsit de sens și Cal știa asta foarte bine. Totuși, 
rămase singur lângă trupul neînsufleţit al lui Susan Peterson, 
fără a se putea decide s-o salte în braţe și s-o care în sus pe 
potecă, așa cum își dusese propria fiică, nu cu multă vreme în 
urmă. Copleșit de rușine, plecă de pe plajă, abandonând-o pe 
Susan în voia apelor care creșteau. 

e 

— E moartă. 

Cal rostise vorbele pe un ton sec și neutru, ca și cum ar fi 
anunţat cuiva moartea unei pisici aduse spre sacrificare. 

— Isuse Cristoase, murmură Constance Benson, lăsându-se 
moale pe un scaun din sufragerie. Cine o să-i dea de știre 
Estellei? 

— Eu, răspunse prompt Josiah Carson, cu ochii aţintiţi asupra 
lui Cal. N-ai adus-o sus? 

— Am socotit că-i mai bine să așteptăm ambulanţa, minţi el, 
conștient că nu-l putea trage pe sfoară pe bătrânul doctor. Are 
gâtul frânt și multiple alte leziuni. 

Privirea îi lunecă spre Constance Benson. 

— Ce s-a întâmplat? Josiah zice să fata a fugit înspre 
prăpastie. 

Se bâlbâi puţin rostind cuvintele „a fugit”, ca și cum nu i-ar fi 
venit să creadă că așa ceva ar fi fost cu putință. 

Constance nu răspunse, în schimb se uită spre Josiah Carson, 
care înclină capul aproape imperceptibil. 

— Cred c-ar trebui să-i spui și lui, vorbi bătrânul. 

Cal simţi în inimă un ghimpe de spaimă. Încă înainte ca 
doamna Benson să-și înceapă povestirea, ghicise că toată 
tărășenia mai ascundea ceva. Ceva îngrozitor. Dar chiar și așa, 
oricum nu se aștepta la o destăinuire atât de zdrobitoare. 

— Eram în fața chiuvetei și curățţam niște mere, începu 
Constance Benson. 

Işi pironise ochii într-un punct fix din podea, ca și cum o 
simplă privire către unul din cei doi doctori ar fi pus-o în 
imposibilitatea de a-și ducea relatarea la bun sfârșit. 

— La un moment dat, mi-am aruncat privirea pe geam și-am 
zărit-o pe Susan în cimitir. Nu știu ce căuta acolo. l-am zis de- 
atâta ori Estellei să n-o mai lase pe Susan în cimitir - așa cum 


177 


am îndemnat-o și pe soţia dumneavoastră să-i interzică lui 
Michelle să se joace acolo. Se vede treaba, însă, că niciuna nu 
mi-a urmat povaţa. Poate că de acum încolo o să mai aplece 
urechea și la sfatul meu. Deci, cum spuneam, mă uitam cu un 
ochi la mere și cu celălalt la Susan, dar fără să fiu prea atentă. 
La un moment dat, pe drum a apărut Michelle. Probabil că Susan 
i-o fi zis ceva, pentru că Michelle s-a oprit, privind-o drept în 
faţă. 

— Ce i-a zis? întrebă Cal. 

Pentru prima oară de când își începuse istorisirea, Constance 
ridică ochii din podea. 

— N-am auzit. Fereastra era închisă, iar cimitirul se află destul 
de departe. Oricum, au vorbit puţin, după care cred că Susan a 
vrut să-i arate ceva, pentru că Michelle a intrat și ea în cimitir. 
Pur și simplu a încălecat gardul, printre buruieni - cum o fi reușit 
asta când are un picior beteag, nu pot să pricep și pace! Fapte 
că s-a dus în cimitir. Susan a așteptat-o - sau cel puţin așa mi s- 
a părut mie. În schimb, ceea ce a urmat... ei bine, asta nu 
înţeleg cu niciun chip. 

Tăcu o clipă, clătinând din cap, de parcă ar fi încercat să 
așeze la un loc piesele unui complicat joc din bucățele, fără a 
izbuti să obțină o imagine coerentă. 

— Ce s-a întâmplat? o îmboldi Cal. 

— Un lucru aproape diavolesc, rosti Constance. 

Fixându-l pe Cal cu o privire rece, adăugă: 

— Probabil că și Michelle i-a spus ceva. Bineînţeles, n-am 
auzit-o nici pe ea, dar trebuie să fi fost ceva teribil de urât, 
pentru că, din senin, Susan s-a schimbat la față. Sper să nu mai 
văd în viaţa mea o expresie ca a ei. Era de-a dreptul 
înspăimântată. Chiar așa cum vă zic: părea cuprinsă de o 
spaimă fără margini. 

Lui Cal îi veni în minte chipul împietrit al lui Susan. Descrierea 
lui Constance Benson se potrivea exact cu ceea ce observase el 
pe fața fetiţei moarte. 

— Deodată, a luat-o la goană, o auzi spunând pe doamna 
Benson. Pur și simplu a rupt-o la fugă, de parcă ar fi urmărit-o 
însuși dracul. A alergat așa până la marginea prăpastiei, unde s- 
a prăbușit în gol. 

Ultimele cuvinte se pierdură într-o șoaptă abia auzită, care 
pluti în încăpere ca un suflu de gheață. 


178 


— A alergat spre marginea prăpastiei? repetă prostește Cal, 
ca și cum nu i-ar fi venit să-și creadă urechilor. A văzut încotro 
fugea? Cu neputinţă! 

— Ei bine, da. Se uita drept înainte, dar n-a pregetat nicio 
clipă. 

— Dumnezeule! gemu Cal, strângându-și pleoapele, într-un 
efort zadarnic de-a alunga imaginea ce-i juca în fața ochilor. 

Brusc, își aminti că și fiica sa fusese martora întâmplării. 
Deschise ochii din nou, fixând-o pe Constance Benson aproape 
cu teamă. 

— Și Michelle? Ea ce-a făcut? 

Constance se înnegură la față, măsurându-l cu o privire plină 
de răceală. 

— Nimic, răspunse femeia, parcă scuipând cuvântul. 

— Cum adică, nimic? insistă Cal, fără a-i lua în seamă tonul. 
Ceva tot trebuie să fi făcut. 

— A rămas pe loc. Întocmai cum vă spun. A rămas pe loc, de 
parcă nici n-ar fi văzut ce s-a întâmplat. Pe urmă, după ce Susan 
a țipat și s-a prăvălit în gol, a mai așteptat o clipă, după care a 
pornit spre casă. 

Cal părea țintuit de podea, incapabil să se miște sau să 
asimileze cele relatate de Constance. 

— Nu pot să cred... articulă el într-un târziu. 

— Credeţi sau nu - asta-i treaba dumneavoastră, replică 
femeia. Eu mă jur pe Dumnezeu că v-am spus numai adevărul. 
Michelle s-a purtat ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. 

Cal se întoarse către Josiah Carson, parcă cerându-i ajutorul, 
dar bătrânul doctor era cufundat în gânduri. Se trezi la realitate 
de-abia când colegul său mai tânăr îl strigă pe nume. Josiah 
întinse mâna și-l strânse de braţ pe Cal, dar, când începu să 
vorbească, glasul îi suna ciudat, ca și cum s-ar fi gândit la cu 
totul altceva. 

— Ar fi bine să te întorci acasă, zise el. Mă ocup eu de toate. 
Du-te și vezi ce-i cu Michelle. Se prea poate să fi suferit un șoc. 

Cal încuviinţă din cap și, fără un cuvânt, se îndreptă spre ușă. 
Se opri în loc o clipă și privi înapoi, cu intenţia să spună ceva. 
Dar remarcând expresia glacială de pe chipul lui Constance 
Benson, se răzgândi și ieși. 


179 


Josiah Carson și Constance Benson așteptară în tăcere sosirea 
ambulanţei. Când Carson era pe punctul de a-și lua rămas-bun, 
Constance se hotărî și zise dintr-o dată: 

— Nu-mi place omul acesta. 

— Cum, Constance, dar încă n-ai apucat să-l cunoști. 

— Nici nu ţin să-l cunosc. După părerea mea, a făcut o 
greșeală că și-a adus familia aici. 

ÎI pironi pe Carson cu o privire aproape arțăgoasă. 

— Și mai cred că nu i-ai făcut niciun serviciu vânzându-i casa 
aia. Ar fi trebuit s-o dărâmi cu ani în urmă. 

Carson se încruntă la rândul său. 

— Vorbești prostii, Constance, știi bine. Casa n-are nicio 
legătură cu ce s-a petrecut aici. 

— Așa să fie? replică femeia, întorcându-i spatele. 

Se îndepărtă de Josiah, mergând spre fereastră, unde rămase 
cu privirea pironită asupra cimitirului. În depărtare se zărea casa 
Pendletonilor, cu bogatele ei ornamente arhitecturale în stil 
victorian, profilate pe cerul fără nori. 

— Nu pricep cum pot să trăiască acolo, mormăi Constance. 
Nici dumneata n-ai putut - nu după cele petrecute cu Alan 
Hanley. Pur și simplu nu reușesc să înţeleg. În locul lui June 
Pendleton, mi-aș strânge boarfele, mi-aș lua copilul și-aș întinde- 
o de-acolo cât mai e timp. 

— Îmi pare rău că gândești astfel, zise înţepat Josiah. 
Întâmplător, am toate motivele să cred că te înșeli. Mă bucur că 
Pendletonii locuiesc acolo și sper să rămână și pe mai departe, 
în ciuda celor petrecute. lar acum e timpul să mă duc să-i văd 
pe Estelle și Henry Peterson. 

Plecă fără să-și mai ia rămas-bun, lăsând-o tot la fereastră, cu 
privirea în depărtare, adâncită în propriile-i gânduri. 

e 

Cal urcă în goană treptele terasei, dând ușa de perete, apoi 
trântind-o în urma lui. 

— Cal? Tu ești? se auzi din salon glasul lui June. 

Părea surprins, dar nu atât cât Cal, care-o găsi așezată comod 
în fotoliu și lucrând la o broderie. 

— Dumnezeule mare! izbucni el. Cum poţi să stai așa de 
liniștită? Unde-i Michelle? 

June căscă ochii mari, uluită de glasul lui gâtuit. 


— Brodam, răspunse ea nedumerită. Și de ce să nu stau 
liniștită? Michelle e sus, în camera ei. 

— Nu cred, declară Cal. 

— Ce nu crezi? Cal, ce se întâmplă? 

Doctorul Pendleton se prăbuși într-un scaun, luptând să-și 
pună ordine în gânduri. În mintea lui se făcuse brusc un haos. 

— Când s-a întors Michelle? întrebă el în cele din urmă. 

— Acum vreo trei sferturi de oră sau o oră, răspunse June, 
punând deoparte lucrul de mână. Cal, s-a întâmplat ceva? 

— Nu pot să cred, murmură Cal. In niciun chip nu pot să cred. 

— Ce anume nu poţi să crezi? insistă June. Vrei, te rog, să-mi 
spui și mie? 

— Nu ţi-a povestit Michelle ce s-a petrecut azi? 

— Nu mi-a povestit mai nimic, replică soția. A venit acasă, și-a 
luat un pahar cu lapte, mi-a zis că la școală a fost „bine” - deși 
nu-s prea convinsă că e chiar așa - și pe urmă s-a dus sus. 

— Isuse! 

Totul era o nebunie, un coșmar. 

— Dar trebuie să-ţi fi spus și altceva. Trebuie! 

— Cal, dacă nu-mi zici odată ce se întâmplă, să știi că încep 
să urlu! 

— A murit Susan Peterson! 

O clipă, June rămase cu ochii pironiţi asupra lui, ca și cum 
cuvintele n-ar fi avut pentru ea nici im înţeles. Într-un târziu, 
articulă abia șoptit: 

— Cum adică? 

— Întocmai cum ai auzit. A murit Susan Peterson, iar Michelle 
a fost martoră la ceea ce s-a petrecut. Chiar nuţi-a spus? 

Se strădui să-i relateze cât mai exact discuţia avută în casa 
familiei Benson și cele aflate de la Constance. 

June îl asculta, simțind un ghimpe de spaimă, care i se înfigea 
tot mai adânc în suflet cu fiece cuvânt rostit de Cal. Când soţul 
ei își sfârși istorisirea, începu să tremure din toate încheieturile. 
Susan nu putea fi moartă, iar Michelle n-avea cum să fi fost de 
față la accidentul ei. Altfel i-ar fi povestit și mamei sale. 
Bineînţeles că i-ar fi povestit. 

— Și zici că Michelle n-a suflat o vorbă când s-a întors acasă 
azi după-amiază? 

— Absolut nimic, răspunse June. Niciun cuvânt. E... e de 
necrezut. 


181 


— Asta-mi repet și eu la nesfârșit, zise Cal, ridicându-se în 
picioare. 

— Mai bine mă duc să discut cu ea. Nu se poate purta ca și 
cum nu s-ar fi întâmplat nimic. 

Se îndreptă spre ușă, iar June se ridică, vrând să-l urmeze. 

— N-ar fi rău să te însoțesc. Probabil că e teribil de șocată. 

O găsiră pe Michelle lungită pe pat, cu o carte proptită pe 
piept și cu păpuşa culcată în îndoitura braţului. In clipa când 
părinţii ei se iviră în prag, înălță ochii cu o privire întrebătoare. 

Cal nu mai pierdu vremea cu introduceri. 

— Michelle, cred c-ar fi cazul să ne povestești ce s-a petrecut 
azi după-masă. 

Michelle se încruntă ușor, apoi ridică din umeri. 

— Azi după-masă? Nimic deosebit. Am venit acasă și-atâta 
tot. 

— Nu te-ai oprit în cimitir? N-ai stat de vorbă cu Susan 
Peterson? 

— Doar câteva minute, răspunse Michelle. 

După expresia ei, se vedea limpede că nu considera discuția 
cu pricina ca fiind demnă de atenţie. Cal vru să-i ceară detalii 
asupra conversaţiei, dar June îl întrerupse. 

— Mie nu mi-ai pomenit c-ai văzut-o pe Susan, zise ea cu 
băgare de seamă, încercând să nu-și trădeze sentimentele. 

Ceva îi spunea că era mai important să audă povestea în 
versiunea lui Michelle decât s-o reconstituie din răspunsurile ei 
la întrebările nerăbdătoare ale lui Cal. 

— N-am rămas cu ea decât vreo două minute, explică fetița. 
Nu știu de ce venise în cimitir. Când am întrebat-o ce căuta 
acolo, a început să-și bată jos de mine. Mi-a strigat că-s infirmă 
și că șchiopătez. 

— Şi tu ce-ai făcut? insistă June cu blândețe. 

Se așeză pe marginea patului și luă mâna lui Michelle într-a 
ei, strângându-i-o ca s-o liniștească. 

— Nimic. Am vrut să intru și eu în cimitir, dar Susan a fugit. 

— A fugit? Unde? 

— Nu știu. A dispărut în ceaţă. 

June furișă o privire spre fereastră. Soarele strălucea 
deasupra mării, iar cerul era senin, așa cum fusese toată ziua. 

— În ceaţă? Bine, dar azi n-a fost pic de ceaţă. 

Michelle se uită uimită întâi la mama ei, apoi la Cal. 


182 


Taică-său părea supărat. Dar ce făcuse? Nu pricepea cu niciun 
chip ce voiau de la ea. Ridică din umeri în semn de neputinţă. 

— Tot ce știu eu e că, în timp ce mă aflam în cimitir, m-am 
trezit învăluită în ceaţă. O ceaţă deasă, prin care abia vedeam la 
doi pași. Susan a luat-o la fugă și s-a pierdut în ceaţă. 

— Ai auzit vreun sunet? o întrebă June. 

Michelle se gândi o clipă, apoi încuviință din cap. 

— Da... parcă un țipăt... Probabil că Susan s-o fi împiedicat de 
ceva... 

Dumnezeule, își zise June. Chiar nu știe. Habar n-are ce s-a 
întâmplat. 

— Înţeleg, spuse ea rar și apăsat. Și după ce-ai auzit-o ţipând, 
ce-ai făcut? 

— Ce-am făcut? Am... am venit acasă. 

— Păi bine, draga mea, întrebă June, dacă ceața era atât de 
deasă, cum ai găsit drumul către casă? 

Michelle îi surâse larg. 

— Foarte ușor, răspunse ea. M-a condus Mandy. Ea se 
descurcă de minune și prin ceaţă. 

June își încleștă puternic maxilarele, simțind că-i vine să urle. 


e Capitolul 18 


Cina din seara aceea fu aproape de nesuportat pentru June. 
Michelle era apatică, aparent indiferentă la ce se întâmplase în 
acea după-amiază. Tăcerea lui Cal - începând din momentul în 
care Michelle îi relatase cele petrecute în acea după-amiază - 
plutea deasupra mesei, învăluindu-i pe toţi ca un giulgiu. Pe tot 
timpul cinei, ochii lui June fugeau când spre soțul ei, când spre 
Michelle, mereu neliniștiţi, mereu la pândă, așteptând ceva - 
orice - care să readucă atmosfera cât de cât la normal. 

Când, în sfârșit, se ridicară de la masă și June se apucă să 
strângă farfuriile, își dădu brusc seama că tocmai aici era 
problema: situaţia părea mult prea normală, iar ea se dovedea 
singura persoană conștientă că lucrurile stăteau cu totul altfel. 
Pe când clătea vasele în chiuvetă, începu să se întrebe dacă era 
în toate minţile. De două ori vru să iasă din bucătărie, dar se 
stăpâni și rămase locului. În cele din urmă, nu mai putu suporta 
tensiunea. 


— Cred că trebuie să stăm de vorbă, i se adresă ea lui Cal. 
Intrând în salon. 

Michelle se făcuse nevăzută și June presupuse că se întorsese 
în camera ei. Cal o ţinea pe Jennifer pe genunchi, săltând-o ușor 
și spunându-i cuvinte pe înţelesul ei. Auzind-o pe June, înălță 
ochii spre ea, cu o privire circumspectă. 

— Despre ce? 

Continua să se uite fix la June, care văzu cum peste ochii 
soțului coboară un văl, amenințând s-o izoleze complet de 
lumea lui interioară. Cal se încruntă ușor și pielea din jurul 
ochilor i se încreţi în zeci de riduri mărunte. În clipa când 
deschise gura, vocea sa deja căpătase un ton arțăgos. 

— Nu înţeleg despre ce anume ar trebui să vorbim. 

June își mișcă buzele de câteva ori, încercând să-și 
regăsească glasul. 

— Nu înţelegi! exclamă ea. Nu înţelegi? repetă, ridicând tonul! 
Dumnezeule, Cal, copilul ăsta are nevoie de ajutor! 

Ce avea de gând soțul ei? Să rămână ferecat în propriile-i 
gânduri? Să nu ia în seamă nimic din ce se petrecea în jurul 
său? Bineînţeles că asta voia. O citea limpede în ochii lui. 

— Nu cred că există atâtea motive de îngrijorare. 

Va să zică așa! De asta nu scosese o vorbă din clipa când 
Michelle îi relatase versiunea sa asupra accidentului din acea 
după-amiază. Pur și simplu, se închidea în sine, refuzând să 
accepte realitatea. Trebuia cu orice preț să găsească o cale de-a 
ajunge până la el. 

— Cum poţi să spui așa ceva? întrebă ea, luptând să-și 
păstreze un ton calm și rezonabil. Știi bine că azi a murit Susan 
Peterson și că Michelle a fost de faţă. A văzuttot - sau cel puţin 
ar fi trebuit să vadă. Dacă într-adevăr n-a văzut nimic, atunci e 
mai grav decât ne-am închipuit. Fetiţa asta n-are nicio prietenă, 
cu excepția lui Mandy, care-i o păpușă, pentru numele lui 
Dumnezeu! lar acum ai auzit și chestia cu ceața. Cal, azi nu a 
fost nici pic de ceaţă! Sunt absolut sigură, pentru că am stat aici 
toată ziua. Soarele n-a încetat să strălucească de azi-dimineaţă, 
Cal, Michelle e pe cale să-și piardă vederea, iar tu spui că n- 
avem motive de îngrijorare? Ce-i cu tine, ești orb? 

Se opri brusc, conștientă că ridicase tonul și că vocea îi 
devenise stridentă. Dar ce mai conta? Cal o privea cu niște ochi 


184 


de gheaţă. Încă înainte ca soțul ei să vorbească, June știu ce 
urma să-i spună. 

— Nu vreau să aud astfel de lucruri, June. Încerci să mă 
convingi că, din pricina mea, Michelle și-a pierdut minţile. Ei 
bine, nu-i adevărat. Michelle e cât se poate de teafără. Azi după- 
masă a suferit un șoc care i-a afectat memoria. E o reacţie 
firească. Înţelegi? Absolut normală! 

Uluită, June se lăsă pe un scaun, luptând să-și adune 
gândurile. Cal avea dreptate: trecuse vremea discuțiilor. 
Trebuiau să întreprindă ceva concret. 

— Ascultă-mă ce-ţi spun, urmă Cal, cu un glas reţinut, folosind 
cuvinte exasperant de rezonabile. Nu tu ai fost acolo azi după- 
masă, ci eu. Am auzit versiunea lui Constance Benson, apoi pe 
cea a lui Michelle, care n-are nicio legătură cu accidentul lui 
Susan. Nici doamna Benson n-a afirmat că Michelle ar fi făcut 
ceva, ci doar că n-a reacţionat deloc. Probabil că se afla în stare 
de șoc. Cum ai fi vrut să se comporte? 

June auzea ca prin vis explicaţiile lui Cal, dar în sinea ei le 
respingea cu toată hotărârea. Soţul ei răstălmăcea lucrurile, 
forțându-le să apară în lumina în care dorea el să le vadă. 

— Bine, dar ceața? întrebă ea. Michelle a spus că era ceaţă, 
deși nu era. Ce dracu', nu pricepi că nu era? 

— Eu nu afirm contrariul, replică doctorul, fără să-și piardă 
rabdarea. Poate că Michelle a fost martoră la accident și reacţia 
sa - adică indiferența despre care a pomenit doamna Benson - a 
fost să-și alunge totul din minte. E posibil ca subconștientul ei să 
fi inventat ceața tocmai pentru a ascunde ceea ce nu voia să 
vadă. 

— Așa cum și mintea ta refuză să accepte ceea ce nu vrei să 
vezi? 

In clipa următoare, își regretă amarnic spusele, dar nu mai 
avu cum să le retracteze. Vorbele ei îl loviră pe Cal cu violența 
unei palme în plin obraz. Doctorul se chirci pe scaun, ridicând-o 
puţin pe Jennifer, ca pentru a se adăposti în spatele ei. 

— lartă-mă, murmură June. N-ar fi trebuit să spun asta. 

— De ce nu, dacă așa crezi? replică bărbatul. Mă duc la 
culcare. N-are rost să mai continuăm discuţia. 

June îl urmări cu privirea, fără a schiţa vreun gest ca să-l 
oprească și fără a rosti un cuvânt. Se simţea ca bătută în cuie 
pe scaun și nu găsea puterea să se ridice. îl auzi cum urcă 


185 


scările, apoi așteptă până ce pașii lui se stinseră, îndepărtându- 
se spre dormitor. Când se așternu din nou tăcerea, încercă să se 
gândească, să se concentreze asupra lui Michelle și a ceea ce 
trebuia făcut pentru binele ei. Adunându-și tot curajul pentru 
ceea ce-i rezerva viitorul, luă o hotărâre, știind că nimic n-o va 
abate de la calea aleasă. 

e 

Pentru Estelle și Henry Peterson, timpul părea să se fi oprit în 
loc. Era aproape miezul nopţii. Estelle stătea liniștită, cu mâinile 
încrucișate în poală, fără să scoată un cuvânt. Pe chipul ei se 
întipărise o expresie ușor mirată, de parcă s-ar fi întrebat unde 
era fetiţa lor. Henry se plimba de colo-colo prin încăpere, 
congestionat la faţă, simțind cu fiecare clipă cum îi crește 
indignarea. Dacă Susan nu se mai afla printre cei vii, atunci cu 
siguranţă că cineva era de vină. 

— Mai povestește-mi o dată, Constance, ceru el. Spune-mi din 
nou cum s-a întâmplat. Nu-mi vine să cred că nu ţi-a scăpat 
niciun amănunt. 

Cocoţată incomod pe unul din cele mai bune scaune ale 
Estellei, Constance Benson clătină istovită din cap. 

— Ti-am povestit tot, Henry. Zău că nu mai e nimic dezis. 

— Fiica mea n-ar fi putut să alerge direct înspre prăpastie, 
declară Henry, ca și cum, afirmând acest lucru, i-ar fi garantat 
realitatea. Probabil că a împins-o fata aia. Nu există altă 
explicație. 

Constance își aţintise privirea asupra mâinilor care se 
frământau nervoase în poala rochiei. Tare ar fi vrut să-i poată 
spune lui Henry exact ceea ce el dorea să audă. 

— N-a împins-o, Henry. Bănuiesc că doar i-a adresat câteva 
cuvinte, însă din bucătărie n-am reușit să disting ce anume. Nici 
măcar nu stătea lângă Susan. A fost ceva... ei bine, a fost ceva 
foarte straniu, ce mai. 

— După părerea mea, chiar al dracului de straniu, mormăi 
Henry. 

Își turnă un pahar de whisky, golindu-l dintr-o înghiţitură. Apoi 
își îndesă pălăria pe cap. 

— Mă duc să discut cu Joe Carson, zise el. E doctor, așa că 
trebuie să știe ce s-a întâmplat. 


leși din cameră cu pași mari. Un minut mai târziu, cele două 
femei îl auziră trântind ușa de la intrare, apoi ambalând motorul 
mașinii. 

— O, Doamne, suspină Estelle. Sper că n-are de gând să facă 
vreo prostie. Știi și tu cum se comportă uneori. Chiar și Susan se 
supără câteodată pe el. 

Glasul i se stinse în clipa când își dădu seama că Susan nu se 
va mai supăra niciodată pe tatăl ei. Se uită rugător înspre 
Constance Benson. 

— Vai, Constance, ce-o să ne facem? Nu pot să cred că-i 
adevărat. În fiecare moment mă aștept ca Susan să apară pe 
ușa de colo și să-mi spună că totul a fost un vis. Un coșmar 
oribil. 

Constance se apropie de canapea, lipind-o pe Estelle de 
pieptul ei. De-abia acum, în braţele calde și ocrotitoare ale lui 
Constance, își îngădui să-și dea frâu liber lacrimilor. Tremura din 
tot corpul și-și ștergea zadarnic ochii cu o batistă mototolită în 
palmă. 

— Plângi cât vrei, îi murmură Constance. Nu poţi ţine 
supărarea în tine la nesfârșit. Nici Susan n-ar fi fost de acord. Și 
nu te neliniști pentru Henry. Își vine el în fire. Ce vrei, trebuie să 
facă o scenă, ca să-și mai descarce inima. 

Estelle își înghiţi lacrimile, recăpătându-şi cât de cât 
stăpânirea de sine. Încercă să surâdă spre Constance, dar 
efortul se dovedi peste puterile sale. 

— Constance, ești sigură că ne-ai spus chiar tot? Poate că au 
mai rămas și unele lucruri de care n-ai vrut să amintești de față 
cu Henry. 

Constance oftă din adâncul sufletului. 

— Bine-ar fi să fie așa. Bine-ar fi să existe ceva care să dea o 
logică întregii întâmplări. Dar nu. Tot ce știu e că le-am spus 
tuturor în repetate rânduri să nu-și lase copiii să se joace în 
preajma cimitirului, fiindcă-i primejdios. Nu m-a crezut nimeni și 
uite ce s-a petrecut. 

Ochii Estellei îi întâlniră pe cei ai lui Constance Benson. 
Câteva clipe cele două femei se priviră în tăcere, ca și cum ar fi 
comunicat fără cuvinte. Într-un târziu, Estelle vorbi, cu un glas 
coborât și foarte reținut. 

— Fata aceea e de vină, nu? Michelle Pendleton. Mi-a zis mie 
Susan că-i ceva în neregulă cu ea. 


187 


— E infirmă, îi explică doamna Benson. A căzut de pe stânci. 

— Știu, încuviinţă Estelle. Nu la asta mă refeream. E vorba de 
cu totul altceva. Susan mi-a povestit chiar ieri, dar uite că nu-mi 
amintesc ce anume. 

— Nu cred că mai are importanţă, pufni disprețuitoare 
Constance. Mie mi se pare că singurul lucru demn de luat în 
seamă e ca toată lumea să fie pusă în gardă. Cred c-ar trebui să 
prevenim fiecare familie să-și ţină copiii departe de cimitir și de 
Michelle Pendleton. Nu știu ce anume a făcut, dar sunt convinsă 
că are un amestec. 

Estelle Peterson o aprobă, dând din cap în tăcere. 

(J 

Zvonul se răspândi în sat cât ai clipi. Constance Benson își 
avertiză prietenii, care duseră vorba mai departe, la prietenii lor. 
Până către dimineaţă în toate casele se formaseră mici consilii 
de familie, adunate prin bucătării și saloane. Părinţii își 
atenţionau insistent copiii cu ochii umflaţi de somn, sfătuindu-i 
să nu aibă de-a face cu Michelle. Copiii mai răsăriţi încuviinţau 
din cap, în semn de înţelegere. 

Insă cei mici nu pricepeau mare lucru. 

e 

În locuinţa familiei Carstairs, Bertha schimbă câteva cuvinte 
cu Constance Benson, după care îi murmură Estellei Peterson o 
formulă de condoleanţe și puse receptorul în furcă, întorcându- 
se spre soţul ei, Fred, care o urmărea din ochi. 

— Cam târziu pentru telefoane, nu? întrebă el, ridicându-se în 
capul oaselor. 

Detesta să fie deranjat în toiul nopţii. 

— Era Constance Benson, zise cu indiferenţă Bertha. După 
părerea ei, Michelle Pendleton n-ar fi străină de ceea ce s-a 
întâmplat azi. 

— Treaba ei, mormăi Fred, fără a-și putea ascunde totuși o 
oarecare îngrijorare. Ce zice c-a făcut Michelle? 

— Despre asta nu mi-a pomenit nimic. Cred că nici ea nu știe 
exact. In schimb, m-a sfătuit să stau de vorbă cu Sally și s-o 
previn să se ţină departe de Michelle. 

— Eu unul n-aș îndemna pe cineva să se ferească nici măcar 
dintr-o capcană pentru urși, numai pentru că așa spune 
Constance Benson, bombăni Fred. Mereu bate câmpii cu 


cimitirul ăla - tocmai ea, care nu se aventurează cu anii afară 
din casă. Tre' să-i fie tare greu lui Jeff cu o asemenea mamă. 

— Asta-i problema lor și n-are nimic de-a face cu noi doi. 

Bertha tocmai se pregătea să stingă lumina, când în ușa 
dormitorului se auzi o bătaie ușoară și în prag se ivi Sally. Fetița 
veni să se așeze pe patul lor. După toate aparențele, fusese 
trează tot timpul. 

— Cine era? întrebă ea. Cine a sunat la telefon? 

— Doamna Benson, îi spuse Bertha. Voia să vorbească despre 
Susan. Și despre Michelle, adăugă ea. 

— Michelle? Ce-i cu ea? 

— Păi, știi că Michelle a fost cu Susan ieri după-amiază, zise 
Bertha. 

Sally dădu din cap, însă expresia ei rămase la fel de 
nedumerită. 

— Știu, încuviinţă ea. Totuși, mi se pare ciudat. Susan o ura 
pe Michelle. Cum de se afla alături de cineva pe care nu putea 
să-l sufere? 

Bertha nu-i luă în seamă întrebarea. O interesa să afle 
altceva. 

— De ce-o ura Susan pe Michelle? 

— Pentru că-i șchioapă. Tot timpul zicea despre ea că-i 
infirmă sau întârziată mintal - și altele asemenea. 

— O, Doamne, murmură Bertha. Ce groaznic trebuie să fi fost 
pentru Michelle. 

— lar... iar noi toţi îi cam ţineam partea lui Susan, continuă 
spăsită Sally. 

— Îi ţineaţi partea? Vrei să spui că eraţi de acord cu ea? 

Sally înclină din cap și ochii i se umplură de lacrimi. 

— Eu n-am vrut... zău că nu. Dar pe urmă... am avut impresia 
că Michelle nu mai dorea să fim prietene, iar Susan... Susan se 
purta ca și cum cine era prieten cu Michelle devenea automat 
dușmanul ei. Or... or eu o cunoșteam de mult pe Susan. 

Sally începu să plângă în hohote. Bertha o strânse la pieptul 
ei. 

— Haide, scumpa mea, nu plânge. Totul va fi bine... 

— Dar Susan a murit! se jelui Sally. 

Deodată o fulgeră un gând și se desprinse din îmbrățișarea 
mamei. 

— Doar n-a omorât-o Michelle, nu? 


— Sigur că nu, spuse apăsat Bertha. Sunt convinsă că a fost 
un simplu accident. 

— Și-atunci ce zicea mama lui Jeff? întrebă Sally. 

— Zicea că... ăăă... se bâlbâi Bertha, cerând din priviri 
ajutorul soțului. 

— N-a zis nimic! interveni el cu răceală. Probabil că Susan s-a 
împiedicat și a căzut, exact cum s-a întâmplat și cu Michelle. 
Numai că Michelle a avut mai mult noroc și cu asta basta. Dacă 
vreți să aflați părerea mea, eu cred că ceea ce i-aţi făcut tu și 
ceilalți copii lui Michelle e o mare cruzime. Ar trebui să-i ceri 
scuze și să-i spui că dorești să fiţi din nou prietene. 

— Dar i-am și spus-o! exclamă Sally. 

— Atunci mai spune-i o dată, o îndemnă Fred Carstairs. Fetița 
asta a trecut prin mari necazuri, iar dacă alde Constance Benson 
pune la cale ceea ce bănuiesc eu, atunci situaţia lui Michelle va 
deveni și mai grea. Atâta doar că eu nu vreau să se spună că 
fiica mea a fost părtașă. Ai priceput? 

Sally încuviinţă în tăcere. Într-un fel, taică-său îi spusese 
exact ceea ce dorise să audă de la el. Dar dacă într-adevăr 
Michelle nu mai voia să fie prietena ei? În cazul acesta, ce putea 
face? 

Era o dilemă foarte grea, motiv pentru care, nici când se sui a 
doua oară în pat nu reuși să adoarmă. 

Ceva nu era în regulă. 

Nu era deloc în regulă. 

Dar Sally nu-și putea da seama ce anume. 

e 

Deși nimeni nu le telefonase Pendletonilor în acea seară, Cal 
simţea că atmosfera din jurul lor era încordată. Uneori își zicea 
și el că făcuse o greșeală venind la Paradise Point. Ce-i adusese 
această mutare? O mulțime de datorii, un câștig la limita 
supraviețuirii, un bebeluș și o fată care risca să rămână infirmă 
pentru tot restul vieţii! 

Dar toate problemele aveau să se rezolve. O dată cu trecerea 
zilelor și săptămânilor, Cal ajunsese la o concluzie. Dintr-un 
anumit motiv, pe care nici el nu-l înțelegea prea limpede, 
aparținea acestor locuri. Aparţinea acestei case și știa că n-o va 
părăsi. Pentru nimic în lume. Nici măcar de dragul fiicei sale. 

Și-așa nu era fiica lui. Adică nu cu adevărat. O înfiaseră. În 
vinele ei nu curgea sângele Pendletonilor. 


190 


Din momentul când îl fulgeră acest gând, începu să se foiască 
în pat. Sentimentul de vinovăţie pe care-l încerca îi sporea 
neliniștea. Și totuși, așa stăteau lucrurile, nu? 

Dintre toate necazurile sale, de ce trebuia ca cele mai mari 
să-i vină de la un copil care nici măcar nu era al lui? 

Se întoarse pe partea cealaltă, încercând să se gândească la 
altceva. 

La orice altceva. 

Prin minte începură să i se perinde fel și fel de chipuri - figuri 
de copii - printre care Alan Hanley, Michelle, iar acum și Susan. 
Chipuri schimonosite de spaimă și durere, topindu-se unul în 
altul - și toate uitându-se ţintă la el, cu ochi acuzatori. 

Mai erau și alţii. Sally Carstairs, Jeff Benson, fetiţele cele mici 
cu care se jucase Michelle... Când oare? leri? Cu numai o zi în 
urmă? De fapt, nu avea nicio importanţă. Erau aici cu toții, 
țintuindu-i cu privirea și punându-i o unică întrebare: 

Oare și nouă ai să ne faci rău? 

Somnul începu să-i dea târcoale, dar nu era un somn liniștitor. 
Toți erau acolo, neputincioşi și rugători. 

Și acuzatori. 

În timpul nopţii, tulburarea lui Cal crescu, iar o dată cu ea îi 
spori și furia. El, unul, nu avusese absolut nicio vină. Niciuna! De 
ce-l socoteau vinovat? 

Noaptea și emoţiile ei îl secătuiră până la urmă de puteri. 

e 

Luna plină strălucea pe cer. Trezindu-se, Michelle își văzu 
camera scăldată într-o lumină spectrală. Se ridică în capul 
oaselor, convinsă că Amanda era prin preajmă. 

— Mandy? șopti fetița, chemându-și pe nume prietena. 

Așteptă să primească un răspuns din tăcerea nopții cu lună. 
Când acesta sosi, glasul Amandei era slab și îndepărtat, însă 
cuvintele se distingeau clar. 

— Hai afară. Hai afară, Michelle. 

Michelle se dădu jos din pat și se duse la fereastră. Marea 
sclipea în bătaia razelor de lună, însă fetița nu-i aruncă decât o 
singură privire, după care se uită înspre pajiștea din dreptul 
casei, scormonind întunericul în căutarea unui semn care să-i 
arate unde se afla Amanda. 

Și semnul veni. O umbră - mai întunecată decât celelalte - 
începu să pășească pe iarbă. 


191 


Cu capul dat pe spate, în strania lumină a lunii din apropierea 
zorilor, Amanda o chemă spre ea. 

Michelle își puse repede halatul și se furișă afară din cameră. 
Se opri pe coridor, trăgând cu urechea. Cum dinspre dormitorul 
părinţilor nu se auzea niciun zgomot, începu să coboare scările. 

Amanda o aștepta pe pajiște. Apropiindu-se, Michelle o simți 
alături, trăgând-o de mână și arătându-i calea. 

Porni pe cărarea de la marginea falezei, îndreptându-se spre 
atelierul de pictură. 

Se strecură înăuntru, fără a schița gestul de-a aprinde lumina. 
Știind de acum ce dorea Amanda, se duse la debara și scoase 
de acolo o pânză. 

O așeză pe șevalet, apoi luă o bucată de cărbune din cutia 
mamei sale și așteptă. 

Era convinsă că va putea desena orice ar fi vrut să vadă 
Amanda. 

In clipa următoare se apucă de lucru. 

Ca și data trecută, liniile așternute pe pânză erau rapide, 
îndrăzneţe și sigure, de parcă ar fi fost desenate de o mână 
nevăzută! Pe măsură ce desena, chipul ei se transfigura. Ochii 
căprui, întotdeauna ageri și vioi, se înceţoșară, apoi căpătară o 
privire sticloasă. In schimb, ochii lăptoși ai fetiţei oarbe prindeau 
viață, cercetând curioși desenul, rotindu-se prin atelier, 
culegând cu nesaț imaginile pe care nu le văzuse niciodată. 

Michelle lucra în grabă, cu aceeași mână sigură ca și în 
cealaltă noapte când venise în atelier. 

Numai că de astă-dată o desenase pe Susan Peterson, cu 
obrazul schimonosit de groază. Era undeva la marginea falezei 
și părea suspendată în aer, cu trupul proiectat înainte, cu 
braţele zbătându-se neputincioase. 

Nu departe se vedea o altă fetiță, îmbrăcată în negru, cu fața 
aproape ascunsă sub o bonetă de aceeași culoare și cu buzele 
arcuite într-un zâmbet lipsit de veselie. Era Mandy. Și ea se 
găsea într-o poziţie ciudată, asemănătoare cu a lui Susan, 
numai că braţele întinse nu sugerau spaimă, ci gestul de-a 
împinge pe cineva. 

Surâsul ei, deși lipsit de bucurie, avea în el satisfacția 
triumfului. 


192 


Michelle termină desenul, apoi se dădu un pas înapoi. Simţi în 
spate prezenţa Amandei și ascunse desenul într-un ungher mai 
ferit, unde să nu poată fi descoperit. 

Apoi se strecură afară din atelier, cu aceeași băgare de 
seamă ca atunci când intrase, și porni înapoi spre casă. 

In timp ce traversau pajiștea, Amanda îi murmură la ureche: 

— De-acum încolo te vor urî. Te vor uri cu toţii. Dar n-are nicio 
importanţă. Și pe mine m-au urât. Și-au bătut joc de mine... Nu 
te teme, Michelle. Voi avea grijă de tine. Batjocura nu se va 
abate niciodată asupra ta. Pentru că n-am s-o îngădui eu. 

In clipa următoare, Amanda se topi în noapte. 


e CARTEA A TREIA e 
FURIA OARBĂ 


194 


e Capitolul 19 


Ziua fusese un calvar pentru toţi. Corinne Hatcher se uită la 
ceas poate pentru a șasea oară. Tot timpul copiii șușotiseră 
între ei, aruncând priviri furișe spre Michelle, fie chiar și pentru o 
clipă, după care se uitau în altă parte cu un aer vinovat, de 
îndată ce simțeau ochii profesoarei aţintiţi asupra lor. 

Nici Corinne nu cunoștea prea multe amănunte. Auzise fel și 
fel de versiuni. Cu o seară în urmă, primise vizitele câtorva 
mame, fiecare vrând să se asigure că profesoara copilului ei 
aflase adevărul, fiecare sperând că domnișoara Hatcher va avea 
grijă s-o „izoleze” imediat pe Michelle de restul clasei. Într-un 
târziu, exasperată, îl sunase pe Josiah Carson, care-i relatase ce 
se petrecuse de fapt, apoi pusese receptorul în furcă. 

Pe măsură ce se apropia ora trei, Corinne încerca să se decidă 
dacă să pomenească sau nu despre accidentul lui Susan 
Peterson. Dar, când trecură și ultimele minute ale zilei de 
școală, își dădu seama că n-o va face, pentru că nu avea ce să 
le spună copiilor - în orice caz, nu de faţă cu Michelle Pendleton. 

Michelle. 

Și în acea dimineaţă, la fel ca în toate celelalte, Michelle 
sosise la școală numai cu puţin înainte de începerea orelor - 
exact atât cât să se așeze neobservată în banca ei din fundul 
clasei. Dintre toţi copiii, ea părea singura în stare să se 
concentreze asupra lecţiilor. Ceilalţi nu făceau decât să-și 
arunce ocheade și să vorbească în șoaptă între ei. Michelle 
stătea cu un aer calm - sau poate stoic? — în ultimul rând, 
părând că nu-și dă seama de agitația din jurul său. Reacţia 
fetiţei o determinase pe profesoară să adopte aceeași atitudine. 
Dacă Michelle se putea purta ca și cum nu s-ar fi întâmplat 
nimic, atunci de ce n-ar fi fost în stare Corinne? 

„Dumnezeu mi-e martor că pentru Susan e tot una”, își zise 
domnișoara Hatcher. „Poate că, dacă eu trec incidentul sub 
tăcere, și elevii vor proceda la fel.” 

Auzind clopoțelul care vestea sfârșitul ultimei ore, Corinne 
răsuflă ușurată și se lăsă pe spătarul scaunului, cu ochii la copiii 
care se înghesuiau să iasă pe coridor. Remarcă imediat că 
niciunul dintre ei nu-i adresase vreun cuvânt lui Michelle, deși, la 
un moment dat, Sally Carstairs avusese o clipă de șovăială, ca și 

195 


cum ar fi vrut să-i spună ceva. Apoi însă se răzgândise și 
plecase împreună cu Jeff Benson. 

Rămânând între patru ochi cu Michelle, Corinne îi surâse. 

— Ei, cum a fost ziua de azi? întrebă ea, silindu-se să pară cât 
mai veselă. 

In caz că Michelle ar fi simţit nevoia să vorbească, profesoara 
îi oferea ocazia. Dar fetița nu era înclinată spre destăinuiri. 

— Bună, răspunse ea cu o voce incoloră. 

Se ridicase deja în picioare și-și aduna cărţile. Cu o clipă 
înainte de-a ieși, îi adresă Corinnei un zâmbet fugar. 

— Pe mâine, zise ea și se făcu nevăzută. 

e 

leșind din clasă, Michelle privi de-a lungul coridorului și, 
zărindu-i pe Sally Carstairs și Jeff Benson, care stăteau de vorbă 
lângă intrarea principală, se întoarse și porni în sens opus. 

Ajunse în pragul ușii din spate, pentru prima oară în acea zi, și 
își îngădui să se relaxeze, în curtea școlii nu era niciunul dintre 
colegii de clasă. O văzu pe Annie Whitmore jucându-se cu 
prietenele ei, numai că de data asta renunțaseră la coardă în 
favoarea șotronului. Michelle le urmări cu privirea câteva 
minute, întrebându-se dacă n-ar fi fost și ea în stare să sară cu 
piciorul sănătos. Poate chiar va încerca - după plecarea celorlalţi 
copii. 

Incepu să coboare scările, cu gândul să pornească spre casă 
pe poarta din spate. 

Trecând pe lângă leagăne, se auzi strigată de un băieţel dintr- 
a doua. 

— Nu vrei să-mi faci și mie vânt? 

Michelle se opri, cu ochii la copil. 

Avea doar șapte ani și era mic de statură pentru vârsta lui. 
Stătea cocoţat pe unul din leagăne, uitându-se cu jind la colegii 
lui, care se balansau înainte și înapoi. Michelle înțelese imediat 
care era necazul. Puștiul nu ajungea cu picioarele la pământ, 
astfel încât nu avea cum să împingă leagănul. Se uita la Michelle 
cu ochii lui mari, căprui și încrezători, ca ai unui cățeluș. 

— Te rog, insistă copilul. 

Michelle își puse ghiozdanul pe jos și, cu un efort, se instală în 
spatele băiatului. 

— Cum te cheamă? îl întrebă ea, împingând ușor leagănul 
înainte. 


196 


— Billy Evans. Eu știu cine ești. Ești fetița care-a căzut de pe 
faleză. Te-a durut? 

— Nu prea tare, pentru c-am leșinat. 

Billy părea să ia faptul ca pe ceva perfect normal. 

— Aha, rosti el. Acum fă-mi vânt un pic mai tare. 

Michelle îi împlini dorința. Billy se legăna fericit, dând din 
piciorușe, și ţipetele lui de încântare răsunau în toată curtea 
școlii. 

e 

Sally Carstairs și Jeff Benson coborâră încet pe scara din faţă. 
Pe niciunul dintre ei nu-l trăgea inima să meargă acasă, fiecare 
vrând să se mai bucure puțin de prezenţa liniștitoare a celuilalt. 
Între ei se crease o legătură tainică și fără cuvinte, de care erau 
conștienți amândoi. Nici Sally, nici Jeff n-ar fi fost dispuși s-o 
explice și s-o recunoască în faţa altora. Și totuși, ajunși în poarta 
școlii, niciunul nu se grăbi s-o pornească înspre casă. 

O mașină trase la intrare și copiii o văzură coborând pe June 
Pendleton. Amândoi murmurară câteva cuvinte de salut, trecând 
pe lângă ea cu un aer vinovat, însă June nu dădu niciun semn că 
i-ar fi auzit, dispărând în clădirea școlii. 

— Eu nu cred că Michelle e amestecată în treaba asta, zise 
dintr-o dată Sally. 

Deși până atunci nu pomeniseră nici despre Susan, nici 
despre Michelle, Jeff ghici imediat la ce se referise Sally. 

— Mama zice că Michelle a fost de față, răspunse el. 

— Ceea ce nu înseamnă că a făcut ceva, replică Sally. 

— Oricum, se știe bine că n-o plăcea pe Susan. 

— Ce motiv ar fi avut s-o placă? i-o întoarse fetiţa, începând 
să se înfierbânte. Susan s-a purtat urât cu ea. Incă din prima zi 
de școală. 

Jeff se mută stânjenit de pe un picior pe altul; știa că ce 
spunea Sally era adevărat, însă nu voia să-i dea dreptate. 

— Doar am trecut cu toţii de partea lui Susan. 

— Știu - și poate că n-ar fi trebuit. 

Jeff îi aruncă o privire pătrunzătoare. 

— Cu alte cuvinte, dacă n-am fi fost de partea ei, Susan ar fi 
trăit și acum? 

— Nu asta am vrut să spun, protestă Sally, întrebându-se în 
sinea ei dacă nu cumva chiar așa gândise. Pot să te însoțesc 
până acasă? 


197 


Jeff înălță din umeri. 

— Dacă dorești... Dar pe urmă vei fi nevoită să te întorci 
singură până în oraș. 

— Nu-i nimic. 

Porniră amândoi pe alee, dând colțul pe strada paralelă cu 
terenul de joacă. 

— Cred c-am să trec s-o văd pe Michelle, zise Sally cu un glas 
nesigur. 

Jeff se opri din mers, privind-o ţintă. 

— Mama zice c-ar fi bine să ne ferim de ea. Cică-i primejdios 
să avem de-a face cu Michelle. 

— Ce prostie! se enervă Sally. Părinţii mei mi-au spus că ar 
trebui să mă împrietenesc din nou cu ea. 

— Nu văd de ce. Și-așa nu mai e în stare de mare lucru. După 
părerea mea, atunci când a căzut, nu s-a lovit numai la picior. 
Am impresia că a picat în cap! 

— Termină odată, Jeff Benson! ţipă Sally. Exact așa vorbea și 
Susan. Ai văzut și tu ce-a pățit! 

Jeff încremeni în loc, holbându-se la Sally. 

— Va să zică, și tu ești convinsă că Michelle are un amestec, 
nu-i așa? întrebă el. 

Sally își mușcă buzele, fără să-și ridice ochii din pământ. 

— E și normal, murmură Jeff. Tot satul crede că Michelle i-a 
făcut ceva lui Susan, deși nimeni nu știe ce anume. 

Se apropiaseră de terenul de joacă. Deodată, Sally avu strania 
senzaţie că cineva o fixează cu privirea. Întoarse capul și scoase 
un sunet de surpriză: dincolo de gard, la numai câţiva metri 
depărtare, se afla Michelle. Fetiţa se uita ţintă la Sally, 
împingând încet un leagăn, în timp ce Billy Evans râdea fericit, 
cerându-i să-i facă vânt și mai tare. 

O fracțiune de secundă, privirile li se întâlniră și Sally înţelese 
că Michelle auzise vorbele lui Jeff. În ochii ei se aprinsese un 
licăr straniu, care-o înfricoșă pe Sally. Instinctiv ea întinse braţul 
și-l apucă strâns de mână pe Jeff. 

— Hai să mergem, îl îndemnă cu o voce abia șoptită. A auzit 
ce-ai spus! 

Jeff se încruntă, apoi se uită în jur, să vadă ce-o apucase pe 
Sally, de coborâse glasul dintr-o dată. 

Atunci o zări pe Michelle, care nu-l slăbea din ochi. 


Primul său impuls fu s-o silească să-și plece privirea, așa că o 
fixă la rândul lui printre pleoapele îngustate. Dar Michelle 
continua să se uite ţintă la Jeff, iar pe obrazul ei nu se clintea 
niciun mușchi. Băiatul simţi că începe să-și piardă cumpătul. In 
cele din urmă, se declară învins și-și mută privirea în altă parte, 
încercând să dea impresia că o făcuse intenţionat. 

— Hai să mergem, Sally, zise el cu voce tare, ca să fie auzit și 
de Michelle. Dacă vrea să se joace cu ţâncii, n-are decât. Ce ne 
pasă nouă? 

O luă înainte pe stradă, lăsând-o singură pe Sally. Aceasta 
rămase pe loc câteva clipe, neștiind ce să facă. Ar fi vrut să 
pornească după el, dar ceva o ţintuia locului, îndemnând-o să-și 
ceară scuze lui Michelle. Negăsind în ea destul curaj, o rupse la 
fugă pe stradă, pe urmele lui Jeff, care se îndepărta cu pași 
mari. 

e 

Corinne Hatcher ridică privirea de pe testele pe care le 
corecta, întâmpinându-și vizitatorul cu un surâs automat de 
bun-venit. Dar zâmbetul i se topi, făcând loc unei expresii 
îngrijorate, de îndată ce-o văzu în prag pe June Pendleton. Soția 
doctorului rămăsese la ușă, cu un aer nehotărât și rătăcit. 
Întreaga ei înfățișare trăda o profundă tulburare, de la părul 
răvășit de vânt la fusta șifonată. 

Corinne se ridică de pe scaun, poftind-o înăuntru. 

— Nu vă simţiţi bine? întrebă profesoara. 

În clipa următoare, își dădu seama că vorbele ai avuseseră 
mai curând darul de-a spori stânjeneala lui June, decât de-a o 
liniști. Totuși, femeia nu părea să-i poarte pică pentru această 
lipsă de tact. 

— Probabil că se vede de la o poștă cum mă simt, zise ea, 
încercând zadarnic să zâmbească! Voiam... voiam să stau de 
vorbă cu cineva și... cred că dumneavoastră sunteți singura... 

— Am auzit și eu despre Susan Peterson, îi veni în ajutor 
Corinne. Trebuie să fi fost îngrozitor pentru Michelle. 

Recunoscătoare pentru înțelegerea arătată de profesoară încă 
din primul moment, June se așeză pe scaunul micuț al unui 
pupitru, apoi sări imediat în picioare. Diferenţa între 
dimensiunile ei de adult și banca minusculă era mai mult decât 
putea suporta. 


— Acesta este unul din motivele pentru care am venit aici, 
începu ea. Aţi... aţi remarcat astăzi ceva la Michelle? Vreau să 
zic, ceva neobișnuit? 

— Din păcate, ziua de azi n-a fost prea grozavă pentru 
niciunul dintre noi, răspunse Corinne. Toţi copiii mi s-au părut... 
cum să mă exprim mai bine? Preocupaţi. Cred că-i cel mai 
potrivit cuvânt. 

— l-au spus ceva lui Michelle? 

Corinne șovăi, apoi decise că nu avea rost să-i ascundă 
adevărul. 

— Nu i-au spus nimic, doamnă Pendleton. Nici nu i-au adresat 
vreun cuvânt. 

June pricepu numaidecât. 

— Am bănuit eu că așa se va întâmpla, murmură femeia, mai 
mult pentru sine. Domnișoară Hatcher, nu știu ce să fac. 

June se așeză din nou în bancă, simțindu-se dintr-o dată prea 
istovită și înfrântă ca să-i mai pese cum arată. De data asta, 
Corinne fu cea care o ajută să se ridice. 

— Haideţi să mergem în cancelarie, să bem câte o cafea. Cred 
că v-ar prinde bine o tărie, dar ne aflăm în școală și 
regulamentul e regulament. Dacă n-aveţi nimic împotrivă, ar 
cam fi timpul să ne spunem pe nume, nu-i așa? 

Dând din cap descurajată, June se lăsă scoasă din clasă și 
condusă de-a lungul coridorului. 

e 

— Crezi că prietenul tău m-ar putea ajuta? întrebă June. 

Îi povestise Corinnei ce se întâmplase cu o zi în urmă și cât de 
ilogic i se păruse totul: mai întâi Michelle sosind acasă liniștită, 
ca și cum nu s-ar fi petrecut nimic, apoi venirea lui Cal și 
începutul coșmarului. 

June relată faptele exact așa cum se succedaseră, încercând 
să-i explice senzaţia de irealitate pe care o trăia. Ca și cum 
întregul ei univers s-ar fi preschimbat într-o scenă luată din A/ice 
în țara minunilor, încheie soţia doctorului. Se petreceau lucruri 
din cele mai îngrozitoare, însă cei din jurul ei se comportau de 
parcă totul ar fi fost cât se poate de firesc. Nici nu știa ce o 
îngrijora mai mult: starea soțului sau cea a fetiţei. Cu o noapte 
în urmă, hotărâse că Michelle avea întâietate. 


ê Alice în țara minunilor - celebră carte pentru copii de Lewis Carroll. (n.t.). 
200 


Corinne o ascultă până la capăt, fără s-o întrerupă și fără să-i 
pună întrebări, intuind că June avea nevoie să-și descarce 
sufletul și să se destăinuie cuiva haosul din mintea ei 
învălmășită de gânduri. Când își încheie povestirea, profesoara 
dădu din cap cu un aer preocupat. 

— Nu văd de ce nu te-ar ajuta Tim, zise ea. 

Se ridică și se îndreptă către cafetieră, unde umplu din nou 
ceașca ei și pe cea a lui June, chibzuind profund. Intorcându-se 
lângă June, începu să vorbească, silindu-se să pară cât mai 
optimistă. 

— Poate că dracul nu-i chiar atât de negru pe cât credem. 

Ezită un moment, neștiind cum să continue. 

— Îmi dau seama cât ești de înspăimântată, adăugă ea cu 
blândeţe. Totuși, eu zic că te frămânţi prea mult. 

— Nu! aproape că ţipă June și ochii i se umplură de lacrimi. 
Doamne, de-ai auzi-o cum vorbește despre păpușa aia. Poţi să 
juri că o consideră pe Mandy - așa o numește acum - o fiinţă în 
carne și oase. 

Deznădejdea din glasul ei reuși s-o sperie și pe Corinne. 

Profesoara o prinse de mână pe June, încercând să adopte un 
ton cât mai încrezător. 

— Într-adevăr, e groaznic, însă totul va reveni la normal. Eu, 
una, n-am nicio îndoială. 

Dar, în adâncul sufletului nu era chiar atât de sigură pe cât se 
străduia să pară. În minte îi încolţise bănuiala că, indiferent ce 
se petrecea cu Michelle, acel ceva era peste puterea lor de 
înţelegere. lar gândul acesta o umplea de spaimă. 

e 

Michelle o urmări cu privirea pe Sally, pe stradă, până când 
aceasta dispăru. Se sili să-și alunge din minte vorbele lui Jeff, 
dar cuvintele băiatului i se înfipseseră în creier, torturând-o și 
batjocorind-o. Abia dacă-l mai auzea pe Billy Evans, care o ruga 
mereu să-l legene mai tare. Glasul lui părea că vine de foarte 
departe, răzbătând până la ea ca prin ceaţă. 

Lăsă leagănul să se oprească de la sine, iar când Billy vru să 
protesteze, îi spuse că era obosită și că-l va mai ajuta și altă 
dată. Se îndreptă spre arțar, șchiopătând dureros, apoi se lăsă 
greoi pe iarbă. Era decisă să aștepte până când Jeff și Sally 
aveau să se îndepărteze îndeajuns și abia pe urmă să pornească 
și ea spre casă. 


201 


Se lungi pe spate sub arțar, rătăcind cu privirea prin frunzișul 
copacului, care începuse să-și schimbe culoarea o dată cu 
apropierea toamnei. Când nu era nimeni prin preajmă - așa ca 
acum - singurătatea nu i se mai părea atât de insuportabilă. De- 
abia când auzea glasuri ironice sau vedea priviri batjocoritoare, 
ajungea să-i urască din toată inima pe cei care-i fuseseră 
cândva prieteni. 

Cu excepţia lui Sally. Michelle nu știa ce să creadă despre ea. 
Sally îi părea mai blajină și mai bună la suflet. Michelle se hotărî 
să-i vorbească Amandei despre Sally. Dacă Amanda se va 
declara de acord, atunci va reînnoda prietenia cu Sally. Michelle 
își dorea grozav să se împace cu fosta ei prietenă. În sinea ei, o 
plăcea chiar foarte mult. Totuși, Amanda avea ultimul cuvânt... 

e 

De la fereastra clasei, Corinne o privi pe June cum traversează 
terenul de joacă. | se păru că ghicește la ea o oarecare reținere, 
o dorinţă de a nu-și tulbura fiica, de parcă atâta timp cât 
dormea liniștită sub copac ar fi fost scutită de fantasmele care-i 
bântuiau mintea. O văzu apoi îngenunchind și trezind-o cu 
blândeţe pe Michelle. 

Fetița se sculă din iarbă, cu mișcări încete și greoaie. Chiar și 
de la fereastra unde se afla, Corinne îi zări limpede grimasa de 
durere. Părea surprinsă s-o descopere alături pe mama ei. 
Surprinsă și, în același timp, recunoscătoare. Prinzând-o de 
mână pe June, Michelle se lăsă condusă după colţul școlii, 
dispărând din raza vizuală a Corinnei. 

După plecarea lor, profesoara mai rămase o vreme la 
fereastră, obsedată de imaginea lui Michelle: adusă de spate, cu 
părul căzut pe obraz, cu sufletul ucis de accidentul care-o 
schilodise pe viaţă. 

Parcă trecuseră secole de la acea primă zi de școală, când 
Michelle intrase în clasă sărind într-un picior, cu ochii strălucind, 
nerăbdătoare să-și înceapă noua existentă în Paradise Point. 

In numai câteva săptămâni totul se schimbase. Paradise 
Point? Poate că pentru unii rămăsese același. Nu însă și pentru 
Michelle Pendleton. 

Și deodată, Corinne căpătă certitudinea că, pentru Michelle, 
nimic nu mai era ca înainte. Și nici nu avea să mai fie vreodată. 


e Capitolul 20 


Era o după-amiază răcoroasă și Corinne mergea repede, cu 
gândul mai mult la discuţia avută cu June Pendleton decât la 
destinaţia spre care se îndrepta. De-abia când văzu clădirea din 
fața ei, ascunsă într-un pâlc de arbori, cu zidurile acoperite de 
trandafiri agăţători, își dădu seama că, de fapt, chiar la 
dispensar voise să ajungă. Se opri o clipă, citind firma scrisă cu 
litere mari și îngrijite unde figura numele doctorului Josiah 
Carson, aproape șters de vreme, iar deasupra, pictat cu vopsea 
proaspătă, cel al doctorului Calvin Pendleton. Firma îi strecură în 
suflet un vag sentiment de tristeţe, pe care nici ea nu și-l putu 
explica în primul moment: era vorba de simbolul vechii ordini, 
cedând în faţa celei noi. De când se știa Corinne, Josiah Carson 
fusese medicul satului. Îi venea greu să-și imagineze dispensarul 
fără el. 

Intră în sala de așteptare, unde răsuflă ușurată, zărind-o pe 
Marion Perkins așezată la birou și scriind ceva în registre. Bine 
că rămăsese măcar ea, ca să atenueze șocul schimbării unui 
doctor cu altul. Auzind clinchetul clopoțelului de la intrare, 
Marion înălță fruntea. 

— Corinne! exclamă ea, întâmpinând-o pe profesoară cu un 
amestec de surpriză și îngrijorare. Bănuiam eu că s-ar putea să 
treci azi pe aici. Ciudat - de fapt, nu foarte ciudat, date fiind cele 
întâmplate. Azi s-a perindat pe la noi tot satul și fiecare dorea să 
discute despre Susan Peterson. Tt, tt, tt, făcu ea compătimitor. 
Nu-i așa că-i îngrozitor? Ce pierdere cumplită pentru Henry și 
Estelle! Bineînţeles, toată lumea pare convinsă că Michelle 
Pendleton are un amestec în toate astea. 

Se aplecă puţin înainte și cobori glasul, șoptind confidenţial: 

— Sinceră să fiu, nici nu-mi vine să-ţi repet unele lucruri pe 
care le spun oamenii. 

— Atunci, nu le repeta, replică profesoara, îndulcindu-și 
asprimea vorbelor cu un surâs prietenos. Unchiul Joe e aici? 

— O clipă, să-l sun și să văd dacă nu-i ocupat. 

Apăsă pe butonul interfonului. 

— Domnule doctor Joe? Aveţi un musafir. A venit Corinne 
Hatcher. 


203 


Câteva momente mai târziu, ușa cabinetului se deschise și în 
prag se ivi Josiah Carson, cu braţele întinse, cu obrazul încreţit 
într-un zâmbet larg - deși, pentru o fracțiune de secundă, 
Corinnei i se păru că citise în ochii lui cu totul altceva. De fiecare 
dată când îi murea un pacient - îndeosebi un copil - Josiah 
Carson suferea cumplit. De la moartea fetiţei sale, survenită cu 
mult înainte de nașterea Corinnei, Carson își revărsase 
afecțiunea și instinctul patern asupra copiilor din Paradise Point. 
Dar astăzi în privirea lui exista ceva mai mult decât tristeţe. 
Ceva ce Corinne nu reușea să definească. 

Carson o strânse cu putere la pieptul său masiv, într-o 
îmbrăţișare ca de urs. 

— Ce te aduce aici? întrebă el. Ești cumva bolnavă? 

Corinne se desprinse din îmbrățișare. 

— Sunt bine sănătoasă. În schimb... în schimb, îmi făceam 
griji în privinţa dumitale. Știu cât te afectează când i se întâmplă 
ceva unuia dintre copii. 

Carson încuviinţă din cap. 

— Așa e. Întotdeauna mi-e greu să accept realitatea, întări el. 
Hai în cabinet, să bei un păhărel cu mine. 

li făcu semn să ia loc pe scaun și închise ușa, după care 
scoase o sticlă de whisky și umplu două pahare, studiind-o atent 
pe Corinne. 

— Și-acum, ia spune, ce vânt te-aduce? întrebă el, sorbindu-și 
băutura. 

Corinne își muie buzele în alcool, schițând o grimasă, apoi 
puse paharul deoparte. Întâlnind privirea lui Carson, răspunse: 

— Michelle Pendleton. 

Carson dădu aprobator din cap. 

— Nici nu mă surprinde. Drept să-ţi spun, mă aşteptam să vii 
mai demult. S-a înrăutățit situaţia? 

— Nu sunt sigură, ezită Corinne. În orice caz, ziua de azi 
trebuie să i se fi părut absolut îngrozitoare: niciunul din copii nu 
s-a apropiat de ea. Până ieri, îmi închipuiam să singurul motiv e 
infirmitatea de care suferă. Dar acum... știi și dumneata cum 
sunt oamenii de prin părţile noastre. Învinovăţesc pe câte unii 
absolut degeaba și nu uită niciodată nimic. 

Işi luă paharul, sorbi o înghiţitură, apoi îl așeză din nou pe 
birou. 


204 


— Unchiule Joe, întrebă ea pe neașteptate. Michelle e 
sănătoasă? 

— Depinde la ce te referi. Presupun că te interesează dacă e 
zdravănă la minte, așa-i? 

Corinne se foi pe scaun. 

— Nu știu nici eu, răspunse ea. De fapt, mi-am dat seama că 
veneam la dumneata de-abia când am ajuns în faţa 
dispensarului. Bănuiesc că subconștientul încerca să-mi spună 
ceva. 

Tăcu o clipă, apoi, cu o mișcare bruscă, goli paharul până la 
jumătate. 

— Ai aflat despre prietena imaginară a lui Michelle? întrebă 
profesoara, silindu-se să pară cât mai detașată. 

Carson se încruntă. 

— Prietena imaginară? repetă doctorul, ca și cum pentru el 
vorbele n-ar fi avut niciun sens. Adică genul de fantasmagorii pe 
care le practică cei mici? 

— Întocmai, întări Corinne. Se pare că totul a plecat de lao 
păpușă. N-am idee ce fel de păpușă, însă doamna Pendleton mi- 
a spus că-i vorba de una veche - chiar foarte veche - pe care 
Michelle a găsit-o într-un dulap atunci când s-au mutat aici. 

Carson se scărpină în creștet, aparent nedumerit, apoi 
încuviinţă din cap. 

— O știu, murmură el. Într-adevăr, e foarte veche. Are obraz 
de porțelan, o rochie demodată și o bonetă. Michelle o ţinea 
lângă ea în pat în ziua când m-am dus s-o văd, imediat după 
accident. Și zici că o consideră reală? 

Corinne dădu din cap cu gravitate. 

— Se pare că da. Și ghici ce nume i-ai dat? 

— Mie mi-a spus că o cheamă Amanda. 

— Amanda, repetă Corinne. Dumitale asta nu-ţi spune nimic? 

Își termină băutură și-i întinse doctorului paharul. 

— Sunt destul de mare ca să mai cer o porție? 

Fără un cuvânt, Carson umplu din nou paharele, întâi pe alei, 
apoi pe al său. 

— Mă rog, rosti bătrânul, rupând brusc tăcerea, înseamnă că 
a auzit niscaiva istorioare despre Point. 

Corinne clătină din cap. 


— Așa am crezut și eu. Însă June mi-a explicat că fetița și-a 
botezat păpușa de îndată ce-a găsit-o. Adică exact în ziua sosirii 
lor aici. 

— înțeleg, murmură Carson. Atunci a fost o simplă 
coincidentă. 

— Oare? șopti Corinne. Unchiule Joe, cine a fost Amanda? 
Vreau să spun, a existat cu adevărat? Sau toate astea nu-s 
decât scorneli? 

Carson se lăsă pe spătarul scaunului. Nu discutase niciodată 
despre Amanda și nu avea de gând s-o facă nici acum. Insă 
subiectul fusese deja atins - așa cum bănuise că se va întâmpla. 
Nu-i rămânea altă soluţie decât să îndrepte firul conversaţiei 
încotro dorea el. 

— A fost străbunica mea. Sau, mai bine zis, ar fi fost, dacă ar 
fi trăit, răspunse doctorul, alegându-și cu grijă cuvintele. 

— Și ce-a păţit? întrebă Corinne. 

— Cine poate ști? Era oarbă și într-o bună zi s-a prăvălit de pe 
stânci. Asta-i tot ce se cunoaște despre ea. 

Totuși, Corinne desluși în glasul lui ceva - poate o mică 
ezitare - care o făcu să se întrebe dacă nu cumva povestea era 
mai complicată. 

— După tonul dumitale, as zice că știi mai multe decât spui. 

Cum Carson nu-i dădu niciun răspuns, Corinne nu se sfii să 
insiste. 

— Am dreptate? 

— Vrei să știi dacă cred în povestea cu stafia? 

— Nu. Dar ești convins că totul se oprește aici? 

— Nu știu. Bunicul meu - fratele Amandei - credea că ar mai fi 
și altceva. 

Corinne tăcu. 

— Vezi tu, murmură el, atunci când Carsonii au denumit acest 
târgușor Paradise Point, nu s-au gândit în primul rând la peisaj. 
Cred că mai curând au avut în minte ideea unui paradis aici, pe 
pământ. 

Glasul lui păstra un ton ușor ironic, care nu-i scăpă Corinnei. 

— Ştiam că toţi Carsonii au fost preoţi. 

Josiah încuviinţă din cap. 


206 


— Fundamentaliști”. Genul de oameni care îi amenințau pe 
păcătoși cu flăcările iadului și cu cazanul de pucioasă. Se pare 
că străbunicul meu, Lemuel Carson, a fost ultimul dintre ei. 

— Dar ce s-a întâmplat? 

— Din câte povestea bunicul, o mulţime de lucruri. Totul a 
început atunci când Amanda și-a pierdut vederea. Bătrânul 
Lemuel a socotit că asta fusese voinţa lui Dumnezeu, drept care 
a încercat să facă din Amanda o martiră. Întotdeauna o punea 
să se îmbrace în negru. Biata fetiță! Cât trebuie să fi suferit, pe 
lângă necazul cu orbirea. Cred c-a fost un copil tare singur. 

— Tot singură era și când a căzut de pe faleză? 

— Se pare că da. Bunicul nu mi-a spus niciodată. Totuși, am 
avut întotdeauna impresia că în istoria asta există ceva straniu. 
Ce-i drept, bunicul nu prea vorbea despre familie... În paradisul 
lui Lemuel au fost cam mulţi șerpi. 

— Nu cumva mai sunt și acum? îndrăzni Corinne, dar Josiah 
păru să n-o audă. 

— In primul rând, soţia lui Lemuel. Se zice că avea ochi cam 
alunecoși - din câte zicea bunicul, probabil ca reacţie la 
interminabilele predici ale lui Lemuel, care nu vorbea decât de 
iad și de pedeapsa veșnică. 

— Vrei să spui că străbunica dumitale a avut o legătură 
extraconjugală? 

Carson surâse. 

— Trebuie să fi fost o femeie fără seamăn. Bunicul mi-a 
povestit că era tare frumoasă, dar că făcuse o mare greșeală 
măritându-se cu tatăl lui. 

— Louise Carson... șopti Corinne. Moartă în păcat... 

— Ucisă, murmură Josiah. 

Corinne îl privi cu ochii mari de surpriză. 

— Crima s-a petrecut în construcţia pe care June Pendleton o 
folosește acum ca studio de pictură. Într-o zi, Lemuel a găsit-o 
acolo pe soția sa, împreună cu unul din amanți. Au fost uciși 
amândoi. Înjunghiaţi. 

— Isuse... 

Corinne simţi că se sufocă. Stomacul i se strânse într-un ghem 
dureros și, preț de o clipă, se temu să nu vomite. 


7 Curent în protestantismul american, apărut la începutul secolului XX, ca reacţie la 
modernism. Fundamentaliștii susțineau infailibilitatea Bibliei nu numai în probleme de 
credinţă și morală, dar și ca document istoric. (n.t.). 


207 


— Bineînţeles, toată lumea l-a bănuit pe Lemuel, continuă 
Josiah. Insă ca preot, avea putere asupra întregului sat, iar pe 
vremea aceea o nevastă adulteră nu se bucura de prea multă 
simpatie. Probabil că până la urmă oamenii și-au zis că-și 
primise pedeapsa meritată. Lemuel n-a vrut nici măcar s-o 
îngroape după datină. 

— Intotdeauna mi-am închipuit că asta voia să însemne 
inscripţia de pe mormânt, zise Corinne. În copilărie, obișnuiam 
să mă duc în cimitir și să citesc ce scrie pe pietrele funerare. 

— Şi să încerci să vezi strigoiul? 

Corinne încuviinţă în tăcere. 

— Ai reușit să-l vezi vreodată? 

Corinne chibzui vreme îndelungată asupra răspunsului, într-un 
târziu, clătină din cap, fără prea mare tragere de inimă. 

Carson îi remarcase ezitarea. 

— Eşti sigură, Corinne? întrebă el cu un glas nespus de blând. 

— Nu știu, răspunse profesoara. 

Se simţi dintr-o dată ridicolă, însă o obseda o amintire foarte 
vagă și îndepărtată. 

— Ceva, totuși, a fost, zise ea. O singură dată. Eram în cimitir 
cu o prietenă - nici nu mai ţin minte cu cine anume - când pe 
neașteptate ne-a împresurat ceața. Poţi să-ţi închipui ce 
înspăimântător arată un cimitir învăluit în ceaţă. Nu știu... e 
posibil să fi fost numai un joc al imaginaţiei, însă deodată am 
simţit o prezenţă. Nu m-a atins nimic - însă aveam sentimentul 
că cineva se află acolo, chiar lângă mine. Am rămas pe loc, într- 
o nemișcare totală, timp în care acea prezență s-a apropiat și 
mai mult. 

Glasul i se frânse și Corinne se cutremură, înfiorată de 
amintirea acelei după-amiezi cu ceaţă. 

— Crezi c-a fost Amanda? o întrebă Carson. 

— Ceva tot a fost, răspunse Corinne. 

— Ai dreptate, aprobă cu acreală Carson. Ceva tot a fost: 
imaginaţia ta. Erai copil, te găseai în cimitir într-o zi cu ceaţă și, 
încă de mică, auziseși fel și fel de povești cu stafii. Mă surprinde 
că n-ai avut și o lungă conversaţie cu Amanda! Ori poate chiar 
ați stat de vorbă. 

— Bineînţeles că nu, protestă Corinne, simțindu-se de-a 
dreptul caraghioasă. Nici măcar n-am văzut-o. 

Carson o sfredeli cu privirea. 


208 


— Dar prietena ta? A trăit și ea aceeași senzație? 

— Ei bine, da! răspunse Corinne, începând să se înfierbânte. 

Una era ca doctorul să n-o creadă și alta s-o ia peste picior. 

— lar dacă vrei să știi, n-am fost singurele. O mulţime de copii 
au simţit acea prezenţă. Toate eram fetițe și aveam doisprezece 
ani. Întocmai ca Amanda. Și, dacă nici asta n-ai știut, întocmai 
ca Michelle Pendleton. 

Ochii lui Carson deveniră duri ca oţelul. 

— Corinne, zise el rar și apăsat, îţi dai seama ce vorbești? 

Brusc, Corinne avu revelaţia propriilor cuvinte. 

— Da. Afirm că povestea cu strigoiul poate fi adevărată, iar 
motivul pentru care toţi o neagă e că nimeni n-a văzut-o pe 
Amanda. Singurele care i-au simtit prezenţa au fost fetiţele de 
doisprezece ani. Ori pe ele cine să le creadă? Nu se spune că 
fetitele au o imaginaţie bogată? Dar dacă n-a fost vorba doar de 
imaginaţie, unchiule Joe? Dacă ceea ce-au simţit o parte din 
copii a fost cu adevărat o prezenţă? Dacă Michelle chiar a reușit 
s-o vadă? 

Observând expresia de pe chipul lui Josiah Carson, înţelese că 
pusese degetul pe rană. 

— Şi dumneata crezi că strigoiul există, nu-i așa? întrebă ea. 

— Dar tu? i-o întoarse doctorul. 

Corinne își dădu limpede seama că Josiah devenea tot mai 
nervos. 

— Nu știu, minţi profesoara. 

De fapt, știa! 

— Dar totul se leagă, nu? urmă ea. Desigur, o legătură cât se 
poate de stranie. Dacă accepţi ideea că există un strigoi și că 
strigoiul acesta e Amanda, ce poate fi mai firesc decât ca el să i 
se înfăţișeze unei fetițe de doisprezece ani? Adică unei fetiţe 
exact ca ea. 

— Bine, dar în peste o sută de ani a avut tot timpul să 
găsească pe cineva! exclamă Carson. De ce acum? De ce 
tocmai Michelle Pendleton? 

Se aplecă în față, sprijinindu-și coatele de birou. 

— Corinne, zise el încetișor. Știu că ești îngrijorată pentru 
Michelle. Inţeleg că ţi se pare straniu că și-a născocit o prietenă 
pe care s-o cheme Amanda. Pe de altă parte însă, eu socotesc 
asta o simplă coincidenţă. Ce dracu', chiar este o coincidenţă! 
Atât și nimic mai mult. 


209 


Corinne se ridică în picioare, supărată de-a binelea. 

— Unchiule Joe, începu ea cu o voce încordată. Michelle e una 
din elevele mele și mă preocupă soarta ei - așa cum mă 
preocupă soarta fiecărui copil din clasa mea. Susan a murit, iar 
Michelle a rămas infirmă pentru tot restul vieţii și se comportă 
nefiresc. Nu vreau să se mai întâmple și altă nenorocire. 

Carson se uită fix la ea. Corinne stătea în picioare în fața 
biroului, cu spatele drept, pironind-o cu o privire sfredelitoare. 
Vru să întindă mâna ca s-o liniștească, dar nu apucă să se 
scoale de pe scaun, că profesoara îi întoarse spatele, ieșind 
aproape în fugă. 

Josiah se așeză greoi la loc și rămase astfel multă vreme. 
Totul mergea de-a îndoaselea. Nu-i dorise moartea lui Susan 
Peterson. În locul ei ar fi trebuit să fie Michelle Pendleton. O 
viață în schimbul alteia, un copil în schimbul celuilalt. Dar nu 
unul din copiii /ui. 

Acum nu mai putea face altceva decât să aștepte. Mai 
devreme sau mai târziu, blestemul avea să se abată din nou 
asupra casei și a celor ce locuiau în ea - așa cum se întâmplase 
de fiecare dată. Când va sosi momentul ca fosta sa casă să 
răzbune moartea lui Alan Hanley, atunci va socoti că și-a 
împlinit menirea. Va pleca, dând uitării pentru totdeauna 
Paradise Point. 

Își umplu din nou paharul cu whisky și-și aţinti ochii afară pe 
fereastră. În depărtare se zăreau apele înspumate ale Strâmtorii 
Diavolului. Își merita cu prisosinţă numele, își zise el. Oare cât 
timp trecuse de când Necuratul își aflase sălaș în preajma 
Carsonilor? Acum, după atâta amar de ani, ultimul vlăstar din 
familia Carson era decis să se slujească de puterea diavolului. 
Josiah Carson considera că astfel înfăptuiește un fel de justiție 
despre care citise în cărți. 

Spera numai că, până își va atinge scopul, nu vor mai trebui 
să cadă victime copiii lui - copiii din sat. 

e 

Târziu, spre seara aceleiași zile, Michelle se duse în vechiul 
cimitir. Cu mișcări stângace și greoaie, se așeză pe iarbă, lângă 
strania piatră de mormânt a Amandei, și așteptă, convinsă că 
prietena ei nu va întârzia să apară. Dar, înainte s-o învăluie 
bine-cunoscutul val de ceaţă, simţi cum o urmăresc niște ochi 


210 


străini. Întoarse capul, recunoscând-o pe Lisa Hartwick, care 
stătea la numai câţiva metri mai încolo, privind ţintă către ea. 

— Te simţi bine? o întrebă Lisa. 

Michelle încuviinţă din cap. Lisa își luă inima în dinţi și făcu un 
pas spre ea. 

— Te... te căutam, zise ea. 

Părea aproape înspăimântată și Michelle se întrebă ce se 
întâmplase. 

— Pe mine? Cum așa? se miră ea, dând să se ridice. 

— Voiam să vorbesc cu tine. 

Michelle îi aruncă o privire bănuitoare. Nimeni n-o plăcea pe 
Lisa - toţi ziceau că-i o puștoaică răzgâiată. Oare ce voia? Nu 
cumva avea de gând să-și bată joc de ea? Insă Lisa se apropie, 
așezându-se pe iarbă. Michelle se lăsă din nou la pământ, 
răsuflând ușurată. 

— E adevărat c-ai fost înfiată? întrebă ea pe nepusă-masă. 

— Și ce-i cu asta? 

— Nimic deosebit, răspunse Lisa. 

După o clipă adăugă: 

— Mămica mea a murit în urmă cu cinci ani. 

Michelle o privi nedumerită. De ce-i făcuse o asemenea 
destăinuire? Dorea să-i fie prietenă? De ce? 

— Nu știu ce s-a întâmplat cu părinţii mei buni, declară ea cu 
îndrăzneală. Poate că au murit... sau poate că pur și simplu nu 
m-au mai vrut. 

— Nici pe mine nu mă vrea tăticul meu, spuse liniștită Lisa. 

— Cum de ești așa de sigură? întrebă Michelle. 

Treptat, începu să se relaxeze: Lisa nu intenţiona să râdă de 
ea. 

— O iubește pe profesoara ta. De când a cunoscut-o, o 
iubește pe ea mai mult decât pe mine. 

Michelle cugetă o clipă asupra celor aflate. Poate că Lisa avea 
dreptate. Poate că și viața ei se schimbase dintr-o dată, așa cum 
se întâmplase cu Michelle după nașterea micuţei Jenny. 

— Uneori îmi vine să cred că nimeni nu mă place, zise ea. 

— Înţeleg. Nici pe mine nu mă place nimeni. 

— Am putea deveni prietene, îi propuse Michelle. 

Privirea Lisei se înnegură. 

— Nu știu ce să zic. Am... am auzit unele lucruri despre tine. 

Michelle se încordă ca un arc. 


211 


— Ce fel de lucruri? 

— Păi, cică de când ai căzut de pe stâncă, e ceva în neregulă 
cu tine. 

— Sunt șchioapă, explică Michelle. Doar știe toată lumea. 

— Nu asta am vrut să spun. Am auzit... adică se zice... c-ai fi 
văzut strigoiul. 

Michelle se liniști ca prin farmec. 

— Vorbești despre Amanda? Dar ea nu-i un strigoi. E prietena 
mea. 

— Ce tot îndrugi acolo? se încruntă Lisa. În sat nu există nicio 
fată cu numele de Amanda. 

— Ba da, întări Michelle. Și e prietena mea. 

Brusc, Lisa sări în picioare și începu să pășească de-a binelea, 
îndepărtându-se de Michelle. 

— Unde te duci? 

— Trebuie... trebuie să mă întorc acasă, îngăimă tulburată 
Lisa. 

Michelle se căzni să se ridice, fulgerând-o cu privirea. 

— Mă socotești ţicnită, nu-i așa? 

Lisa clătină din cap fără convingere. 

Dintr-o dată, ceața începu să se adune în jurul lui Michelle. De 
departe îi ajunse la urechi vocea Amandei. 

— Nu-s ţicnită! se răsti ea, cu disperare în glas. Amanda e cât 
se poate de reală și în curând va fi aici. Ai s-o vezi și tu cu ochii 
tăi! 

Insă Lisa continuă să se îndepărteze, mergând cu spatele. Cu 
puţin înainte ca cețţurile alburii s-o înghită cu totul, Michelle o 
zări întorcându-se și luând-o la fugă. La fel fugise și Susan 
Peterson. 


e Capitolul 21 


Înmormântarea lui Susan Peterson avu loc într-o vineri. 

Estelle Peterson stătea în primul rând de bănci al Bisericii 
Metodiste, cu capul în piept, frământând în neștire o batistă 
făcută ghemotoc. La câţiva metri de ea se vedea sicriul lui 
Susan, acoperit de flori, cu capacul sprijinit alături. Lângă Estelle 
stătea Henry, privind cu înverșunare drept înainte, într-un punct 
situat undeva deasupra coșciugului, și străduindu-se să-și 
păstreze o expresie de nepătruns. 

212 


Deodată, în întreaga congregaţie se stârni un murmur. Estelle 
încercă să nu-l ia în seamă, dar, auzind vocea lui Constance 
Benson, care răzbătea pe deasupra celorlalte șoapte, întoarse 
capul într-un târziu. 

Pe culoarul dintre bănci se ivise Michelle Pendleton. Îmbrăcată 
în negru, înainta anevoie, sprijinindu-se în baston. În urma ei 
veneau părinţii, iar June ducea în brațe bebelușul. O fracțiune de 
secundă, ochii Estellei îi întâlniră pe cei ai lui June, apoi Estelle 
își mută repede privirea în altă parte. Auzi din nou glasul lui 
Constance. 

— la te uită ce îndrăzneală! N-au ce căuta aici... se indignă 
doamna Benson, însă Bertha Carstairs, care stătea chiar lângă 
ea, o înghionti cu cotul și Constance se potoli. 

Pendletonii se așezară pe un rând de bănci, cam la jumătatea 
distanței dintre altar și intrarea în biserică, și slujba de 
înmormântare începu. 

e 

Michelle era perfect conştientă de ostilitatea din jurul ei. 

Simțea privirile tuturor ațintite asupra sa, insistente și 
acuzatoare. Ar fi vrut grozav de mult să plece, însă știa că nu 
era în stare. Ah, măcar de n-ar fi fost infirmă. Ce n-ar fi dat să se 
poată ridica de la locul ei, strecurându-se afară neobservată de 
nimeni. Dar și așa, n-ar fi reușit decât să-și agraveze și mai mult 
situaţia. Ciocăniturile bastonului pe podeaua de lemn ar fi 
stârnit ecouri în toată biserica. Preotul s-ar fi oprit din rugăciune 
și fiecare și-ar fi întors privirea către ea. Dacă rămânea așezată, 
cel puţin se prefăceau că n-o iau în seamă, deși tot timpul 
trăgeau cu coada ochiului. 

Și June făcea mari eforturi să stea liniștită și să-și păstreze o 
expresie impasibilă pe toată durata slujbei ce părea că nu se 
mai sfârșește. Făcuse o greșeală venind la înmormântare. 
Acceptase să asiste, numai la insistențele lui Cal. Incercase să 
se împotrivească, dar fără rezultat. Cal o ţinuse una și bună, că 
Michelle nu avea niciun amestec în moartea lui Susan și că, prin 
urmare, nu exista niciun motiv să nu participe la înmormântare. 
June ridicase obiecţii, străduindu-se să-l convingă că lui Michelle 
îi va fi foarte greu să stea în biserică și să asculte slujba, 
înconjurată de toţi copiii care-i fuseseră prieteni. Cal chiar nu 
înţelegea una ca asta? Nu pricepea că nu conta faptul că 
Michelle era nevinovată, ci ceea ce credeau oamenii? 


213 


Însă Cal rămăsese neclintit, așa că veniseră. June o auzise pe 
Constance Benson și era convinsă că vorbele ei răutăcioase 
ajunseseră și la urechea lui Michelle. Prinsese privirea din ochii 
Estellei Peterson - o privire îndurerată, acuzatoare și... uimită. 

În sfârșit, slujba se încheie. Toţi cei de față se ridicară în 
picioare, în timp ce sicriul era purtat încet printre rândurile de 
bănci, urmat de Estelle și Henry Peterson. Trecând pe lângă cei 
trei Pendletoni, Henry îl fulgeră pe Cal cu o privire dură și 
necruțătoare. Doctorul simţi un nod în stomac. 

Poate că, totuși, June a avut dreptate, își zise doctorul. Poate 
că nu trebuia să venim. Dar când băncile începură să se 
golească, Bertha Carstairs se opri lângă el și-i strânse mâna. 

— Voiam... voiam să știți... se bâlbâi ea. Eu și familia mea 
regretăm nespus cele întâmplate. Am impresia că, de când v-aţi 
mutat la Point, viaţa dumneavoastră a cam... nu știu cum să 
ZIC... 

Nu-și duse fraza până la capăt, în schimb ridică din umeri cu 
un gest sugestiv. 

— Mulţumesc, murmură Cal. Nu-i nimic. Lucrurile vor reveni 
pe făgașul lor normal. Nimeni nu-i ferit de accidente. 

— Accidente! 

Exclamaţia îi aparţinea lui Constance Benson, care-și ţinea 
strâns fiul de mână. 

— Ceea ce-a păţit Susan Peterson n-a fost un accident! 

Și, întorcându-i spatele lui Cal, care se albise ca varul, ieși ca 
o vijelie din biserică. 

Dintr-o dată, Pendletonii se treziră singuri. June se uită 
neajutorată în jur, în căutarea unui chip prietenos, dar nu zări pe 
nimeni. Până și soţii Carstairs se pierduseră în mulţimea care-i 
înconjura pe cei doi Petersoni... 

— Hai să plecăm, murmură femeia. Te rog. Am intrat în 
biserică, am asistat la slujbă. Acum n-am putea să ne întoarcem 
acasă? 

Lângă ea, Michelle tăcea, cu lacrimile curgându-i șiroaie pe 
obraz. 

e 

Corinne Hatcher se strecurase afară din biserică, împreună cu 
Tim și Lisa Hartwick, chiar înainte de sfârșitul slujbei. Nicio clipă 
nu se gândise să nu asiste la înmormântare, în schimb o 
fulgerase bănuiala că, dacă rămânea și după slujbă, risca să fie 


214 


pusă într-o situaţie penibilă. Lumea s-ar fi așteptat - dacă nu 
cumva chiar ar fi silit-o - să admită că mulţi săteni din Paradise 
Point erau convinși că Michelle îi „făcuse” ceva lui Susan. Mai 
mult decât atât, ar fi trebuit să treacă ori de partea Petersonilor, 
ori de cea a Pendletonilor. Acum însă, răsuflă ușurată. 

— Mă întreb dacă Michelle a omorât-o pe Susan, zise deodată 
Lisa, care stătea pe bancheta din spate a mașinii lui Tim. 

— Nu vorbi prostii, o dojeni Corinne, dar Lisa n-o lăsă să-și 
ducă vorba până la capăt. 

— Ei bine, eu asta cred. Și mai cred că au dreptate copiii când 
spun că e ţicnită. 

— Lisa, ţi-am mai spus de atâtea ori să nu vorbeşti despre 
lucruri pe care nu le știi, se auzi glasul calm al tatălui ei. 

— Dar știu destule despre ea, protestă Lisa, pe acel ton 
plângăreț și alintat care-o scotea din sărite pe Corinne. 

Profesoara întoarse capul, privind-o drept în ochi. 

— Nici măcar n-o cunoști. 

— Ba da! Am stat de vorbă amândouă zilele trecute, în 
cimitirul părăsit de lângă casa ei. 

— Parcă ţi-am mai spus că n-ai ce căuta acolo. 

Deși Tim nu ridicase glasul, Lisa pricepu dojana. 

— Dar nu m-am dus la ea acasă, obiectă fetița. Am mers 
numai până în cimitir. Ce vină am eu că ea era acolo? 

— Și, mă rog, ce te face să crezi că-i ţicnită? întrebă Tim. 

— Păi... felul cum vorbea. Cică strigoiul ăla care bântuie prin 
cimitir e prietena ei. Zicea că, dacă vrea, poate s-o întâlnească 
oricând. 

— S-o întâlnească? se încruntă Corinne. Adică Michelle părea 
convinsă că stafia e acolo? 

Lisa ridică din umeri. 

— Habar n-am. Eu n-am văzut nimic. Dar când i-am spus lui 
Michelle că Amanda-i un strigoi, s-a înfuriat cumplit, chicoti Lisa. 
E ticnită rău, ce mai. 

Începu să repete cuvântul cu glas cântat, ca pe o melodie 
stranie. 

— ȚICNIIITĂ... ȚICNIITĂ... ȚICNIIITĂ!... 

Corinne ajunsese la limita răbdării. 

— Termină, Lisa! se răsti ea. 

Lisa tăcu brusc, de parcă ar fi primit o palmă. Tim îi aruncă 
domnișoarei Hatcher o privire plină de reproș, însă nu scoase o 


215 


vorbă până când nu se văzură la el acasă și până când Lisa nu 
se duse în camera ei. 

— Corinne, începu psihologul când rămaseră singuri. Te-aș 
ruga să lași educaţia Lisei în seama mea. 

— E o răsfăţată, replică profesoara. lar tu știi asta foarte bine. 
Dacă nu te grăbești să iei măsuri, o să dea de bucluc. 

Văzând tristețea din ochii lui, se calmă ca prin farmec. 
Subiectul Lisa era mult prea dureros pentru Tim. Pe de altă 
parte, avea de abordat o problemă mai urgentă. 

— Vreau să stai de vorbă cu Michelle Pendleton despre 
prietena asta a ei imaginară, îi ceru Corinne. 

Tim căzu pe gânduri câteva clipe, apoi încuviinţă din cap. 

— Pentru o fetiță de vârsta ei, e categoric anormal să aibă o 
prietenă imaginară - indiferent cine-ar fi aceasta. Nu-mi place să 
repet cuvintele Lisei, însă e posibil ca Michelle să sufere de vreo 
boală psihică. 

— Tim, zise apăsat Corinne. Dar dacă, prin absurd Michelle nu 
are nicio „boală psihică” - după cum te-ai exprimat tu - și dacă 
prietena asta nu-i chiar o plăsmuire a imaginaţiei? Dacă Amanda 
e, totuși, un strigoi? 

Tim se holbă la ea ca la o arătare de pe altă lume. 

— Așa ceva e cu neputinţă. 

Tonul lui făcu inutil orice argument. 

e 

Michelle închise cartea și o puse deoparte. Oricât se străduia, 
nu-și putea lua gândul de la înmormântare. Felul în care se 
uitaseră oamenii la ea. Se simţise o neajutorată și o infirmă... Se 
săturase să se tot simtă o infirmă. 

Se sculă cu greu de pe scaun, se întinse, iar apoi se apropie 
șchiopătând de fereastră. Amurgul de toarnă, ajuns repede din 
urmă de umbrele înserării, dădea mării nuanţe oţelii, iar cerul 
sângeriu, trecând treptat înspre albastrul închis al nopţii, părea 
mai jos și mai apăsător ca oricând. La picioarele ei se zărea 
studioul de pictură al mamei, înghiţit încet-încet de întuneric. 
Michelle își pironi privirea asupra clădirii, parcă așteptând să se 
întâmple ceva. Dar ce-ar fi putut să se întâmple? Atelierul de 
pictură era pustiu. Michelle îi auzea pe părinţii ei undeva la 
parter, discutând cu glas coborât, iar conversaţia lor fiind 
întreruptă din când în când de chiotele fericite ale bebelușului. 

Jennifer. 


216 


Michelle își repetă în gând numele surioarei, mirându-se cum 
de-i plăcuse cândva. Îl rosti din nou, cu voce tare, ascultând cu 
atenţie fiecare silabă, și ajunse la concluzia că nu-i plăcea câtuși 
de puţin. Deodată, ca și cum i-ar fi simţit ostilitatea, copilașul 
începu să plângă. 

Michelle își încordă auzul un moment. Când scâncetele se 
potoliră, își luă din nou cartea și, întinzându-se în pat, o deschise 
la pasajul unde se oprise cu puţin în urmă și-și reluă lectura. 

O auzi din nou plângând pe Jennifer. 

Lăsând cartea pe noptieră, se sculă încet din pat și, apucând 
bastonul, ieși din cameră, îndreptându-se spre scări. 

e 

June își ridică ochii de pe lucrul de mână, ascultând bocănitul 
bastonului în care se sprijinea Michelle. 

— Coboară la noi, îi zise ea încet lui Cal. 

Cal nu-i dădu niciun răspuns. O ţinea în brațe pe Jennifer, 
jucându-se cu piciorușele ei. 

Bocănitul răsuna tot mai aproape. June își luă din nou 
andrelele. Când Michelle își făcu apariţia în arcada dintre salon 
și holul de la intrare, se strădui să afișeze o expresie surprinsă. 

— Ţi-ai și terminat temele? întrebă ea. 

Michelle încuviinţă din cap. 

— Am încercat să citesc, dar nu m-am putut concentra. M-am 
gândit că poate tati e dispus să jucăm ceva. 

Cal își încleștă fălcile. Nu uitase ultima experiență de acest 
fel, când își dăduse silința să-i facă pe plac. 

— Nu acum. O învăţ pe surioara ta câte degete are la 
picioare. 

Se prefăcu că nu observă privirea plină de reproș din ochii lui 
Michelle. Însă June nu se putu abţine să nu intervină. 

— Nu crezi că s-a cam făcut vremea ca Jenny să meargă la 
culcare? sugeră ea. 

Cal se uită spre ceasul de pe consola șemineului. 

— La șapte și jumătate? O să se trezească în toiul nopţii și-o 
să te scoale și pe tine. 

— Oricum mă scoală, replică June. Cal, ar trebui s-o duci sus, 
în pătuțul ei. 

Era limpede că nu avea intenţia să cedeze. Cal se ridică în 
picioare și săltă bebelușul deasupra capului. Se uită la feţișoara 
lui zâmbitoare și-i făcu cu ochiul. 


217 


— Hai, prinţeso, regina-mamă zice că-i ora de culcare. 

Dădu să iasă din salon, însă Michelle îl opri. 

— Vrei să jucăm ceva când vii înapoi? 

Cal își continuă drumul spre scări, fără să-i arunce nici măcar 
o privire. 

— Nu știu, îi răspunse el peste umăr. Astă-seară sunt cam 
obosit. Poate altă dată. 

Fiind întors cu spatele, nu avea cum să vadă că ochii lui 
Michelle se umpluseră de lacrimi. 

Lui June însă nu-i scăpă amănuntul, așa că puse repede 
andrelele deoparte. 

— Ei, iubito, ce-ar fi să coacem împreună niște fursecuri? 

Era prea târziu. Michelle pornise deja spre camera ei. 

— Nu mi-e foame, zise fetița pe un ton indiferent. Mă duc în 
dormitorul meu, să mai citesc ceva. Noapte bună. 

Fără chef, Michelle se apropie de mama ei și o sărută pe 
obraz. June o înlănțui cu brațele, încercând s-o strângă la piept, 
dar o simţi cum se crispează. $ 

— Imi pare rău, murmură femeia. Intr-adevăr, astă-seară e 
cam obosit. 

— Știu, răspunse Michelle, desprinzându-se din îmbrăţișarea 
mamei. 

Deznădăjduită, June o lăsă să plece. Niciun cuvânt de-al ei n- 
ar fi reușit s-o consoleze pe Michelle. Numai Cal ar fi avut 
puterea de a-i alunga neliniștea, dar June nu era deloc convinsă 
că acest lucru se va întâmpla vreodată. Afară de cazul când l-ar 
fi forțat să se comporte astfel. 

e 

Văzând că trecuse jumătate de oră și soţul ei tot nu coborâse 
în salon, June trecu repede prin toate încăperile de la parter, 
încuind ușile și stingând luminile. Pe urmă sui scările, vârând 
capul prin deschizătura ușii ca să-i ureze lui Michelle noapte 
bună, și se duse în celălalt capăt al coridorului, unde se afla 
dormitorul mare. Aici îl găsi pe Cal în pat, proptit între perne, cu 
o carte în mână. Alături, Jennifer dormea liniștită în pătuţul ei. O 
fracțiune de secundă se simţi înduioșată, dar înţelese imediat 
stratagema soţului. 

— Văd că nu ești chiar atât de obosit, îl înfruntă ea. 

Cal o privi cu ochii goliți de orice expresie. 

— Cum? 


— Ziceam că nu ești chiar atât de obosit. Și, te rog, nu te 
preface că nu m-ai auzit. 

Glasul îi tremura de mânie, însă Cal continuă s-o privească 
nedumerit. 

— Te-am auzit, însă nu știu ce vrei să spui. 

— Atunci să-ți explic, răspunse June cu răceală. Acum o 
jumătate de oră, te-am rugat s-o duci pe Jennifer în pătuţul ei, 
ca să te joci puţin cu Michelle, iar ţie ţi s-a părut c-ar fi mult prea 
devreme. Și-acum te găsesc bine-mersi în pat. 

— June... începu Cal, dar ea îi retează vorba. 

— Haide, încetează odată! Chiar îţi închipui că nu-mi dau 
seama ce-i în capul tău? Ai venit aici ca să te ascunzi. Să te 
ascunzi de propria ta fiică! Pentru numele lui Dumnezeu, Cal, 
chiar nu înţelegi cât de mult rău îi faci? 

— Nu-i fac niciun rău! exclamă el aproape cu disperare. Pur și 
simplu nu... nu... 

— Nu poţi da ochii cu ea. Ei bine, Cal află că va trebui. Felul 
cum te-ai purtat cu ea jos în salon a fost o cruzime. Nu voia 
decât să joace o partidă cu tine. Un joc - atât și nimic mai mult. 
Doamne Dumnezeule, îmi închipuiam că, dacă ai asemenea 
mustrări de conștiință, atunci abia aștepți să joci ceva cu ea, ca 
s-o lași să câștige. Pe urmă, faptul că i-ai zis lui Jenny „prinţeso”. 
Nu pricepi cât a durut-o pe Michelle? Știi bine că dintotdeauna 
acesta a fost numele ei de alint. 

— Te asigur că nici măcar n-a observat, mormăi Cal. 

— Da unde ești așa de sigur? Tocmai tu, care nici nu te mai 
uiţi la ea. Află de la mine, Cal, c-a observat. Puțin a lipsit să nu 
izbucnească în plâns. După părerea mea, dacă și-a reţinut 
lacrimile, asta a fost pentru că și-a închipuit că oricum nu-i pasă 
nimănui. Doamne, Cal, chiar nu pricepi cât rău îi faci? 

Mânia i se preschimbă brusc în disperare și June se prăbuși pe 
pat, plângând în hohote. Cal o luă în braţe, legănând-o ușor și 
răsucind în minte acuzaţiile adus de ea. 

— Nu plânge, draga mea... șopti el. Te rog, nu plânge. 

June se strădui să se destindă în îmbrățișarea lui. Era soţul ei 
și-l iubea. Cele se ce petreceau nu erau nici din vina lui, nici a lui 
Michelle. Asupra lor se abătuse o nenorocire și atâta tot. Un 
necaz din care trebuiau să iasă cu bine. 

Împreună. 


Se ridică în capul oaselor, ștergându-și ochii cu un șerveţel 
scos din sertarul noptierei. 

— Azi am făcut ceva, zise ea. N-o să-ţi placă atunci când ai s- 
auzi despre ce-i vorba, dar era de datoria noastră. 

— Ai făcut ceva? Ce anume? 

— Corinne Hatcher e prietenă cu psihologul școlii. Am rugat-o 
să ne aranjeze o întâlnire cu el. 

— Să ne aranjeze? Adică pentru toţi trei? 

June încuviinţă din cap. 

— Înţeleg. 

Îngrijorarea de o clipă, pe care June o citise în ochii lui, se topi 
brusc, de parcă peste privire i s-ar fi lăsat o cortină. Când i se 
adresă din nou soţiei, glasul lui Cal devenise ca de gheaţă. 

— Eşti convinsă că trebuie să mergem toți trei? murmură el, 
potrivindu-și cuvertura în jurul trupului. 

— Ce vrei să spui? întrebă June, circumspectă. 

Presimţea ceva, dar nu-și dădea seama ce anume. 

— Păcat că nu te-ai auzit vorbind acum câteva minute, zise 
încet Cal. Nu te-ai arătat deloc... raţională. Da, cred că acesta e 
cuvântul. 

June rămase cu gura căscată de uimire. Vreme de câteva 
secunde, nu reuși decât să-l privească în tăcere. Chiar voise să 
spună ceea ce înţelesese ea? Cu neputinţă. 

— Cal, nu poţi face așa ceva. 

Simţi cum începe să-și piardă controlul. Ochii i se umpluseră 
din nou de lacrimi, furia pe care o crezuse stinsă îi încolți iarăși 
în suflet. 

— N-am făcut nimic, June, declară împăciuitor Cal. Atâta doar 
că am adus-o sus pe Jennifer, culcând-o în coșulețul ei, după 
care m-am vârât și eu în pat. Și din senin, mă trezesc cu tine, 
țipând ca o nebună și repetându-mi că sunt un monstru și că 
trebuie să consult un psihiatru. Ție ţi se pare normal? 

June se ridică de pe pat, cu ochii scăpărând de mânie. 

— Cum îndrăznești? strigă ea. Ţi-ai pierdut minţile de tot? 
Chiar vrei să faci una ca asta? Insiști să te aperi astfel, 
pretinzând că nu s-a întâmplat nimic? Atunci ascultă bine ce-ţi 
spun, Calvin Pendleton. N-am de gând să tolerez așa ceva. |ţi 
convine sau nu, ai să mergi cu mine la Tim Hartwick, altfel îţi jur 
că le iau pe Michelle și pe Jennifer și te părăsesc. Chiar acum. În 
seara asta! 


220 


Rămase în picioare în mijlocul camerei, așteptând un răspuns. 
Se priviră multă vreme ochi în ochi, fulgerându-se unul pe altul, 
cu o căutătură plină de furie. Până la urmă, unul din ei tot trebui 
să cedeze și acela fu Cal. 

În ochi i se aprinse o luminiţă, după care își plecă fruntea. O 
clipă păru că se scufundă în pat, apoi dintr-o dată tot trupul i se 
destinse. 

— Bine, murmură el. Nu vreau să te pierd. Nici pe tine, nici pe 
Jennifer. Am să merg. 

e 

Michelle porni înapoi spre camera ei, cu șoldul zvâcnind de 
durere și de-abia reușind să-și miște piciorul beteag. 

Auzise cearta dintre părinţi, își auzise mama ţipând la tatăl ei. 
La început încercase să nu asculte ce-și spuneau, apoi, când 
maică-sa tăcuse, fetiţa se ridicase din pat, strecurându-se pe 
coridor. Cum tot nu-i ajungea la ureche niciun sunet, se furișase 
de-a lungul coridorului, cu preţul unui efort supraomenesc, 
oprindu-se în dreptul ușii părinţilor. 

Aici rămăsese să asculte. 

Mai întâi nu prinsese decât un murmur de voci, fără a desluși 
vreun cuvânt. 

Apoi maică-sa începuse să ţipe, ameninţându-l pe tatăl ei că-l 
va părăsi, luând fetiţele cu ea. 

Singură pe coridor, Michelle nu mai era conștientă decât de 
durerea ucigătoare din șold și de zvâcnetul propriei inimi. 

Într-un târziu, deslușise glasul tatălui. Vorbele lui îi răsunau și 
acum în urechi: Wu vreau să te pierd. Nici pe tine, nici pe 
Jennifer. 

Niciun cuvânt despre Michelle. 

Se târî înapoi în cameră, lungindu-se pe pat. Își trase 
cuvertura până sub bărbie și rămase așa, tremurând din tot 
trupul, cu mintea bântuită de un vălmășag de gânduri. 

Deci, nu se înșelase. Tatăl ei n-o mai iubea. 

N-o mai iubea din ziua în care căzuse de pe stânci. 

Acela fusese momentul când toate lucrurile bune din viaţa ei 
luaseră sfârșit. Momentul când se declanșase tot răul abătut 
asupra sa. 

Singura făptură care-i rămânea era Amanda. 

Dintr-o lume întreagă, numai Amanda. 


Își dori din suflet ca Amanda să vină la ea, să-i vorbească, s-o 
asigure că totul va fi bine. 

Și Amanda veni. 

Silueta ei întunecată, ca o umbră ivită din noapte, se 
desprinse dintr-un colț al încăperii, plutind înspre Michelle, apoi 
întinse mâna către ea și o atinse. 

Atingerea îi făcu bine. Michelle își simţi prietena pășind și mai 
aproape. 

— S-au certat, Mandy, șopti fetița. S-au certat din cauza mea. 

— Ba nu, o contrazise Amanda. Nu s-au certat din cauza ta. 
Nici nu le pasă de tine. Acum n-o mai iubesc decât pe Jennifer. 

— Nu-i adevărat, protestă Michelle. 

— Ba este, îi șopti Amanda cu un glas blând, dar ferm. Totul 
se întâmplă din pricina lui Jennifer. Dacă n-ar fi ea, te-ar mai iubi 
și acum. De n-ar fi fost ea, n-ai fi căzut de pe faleză. Ți-aduci 
aminte de ce râdeau de tine copiii? Din cauza lui Jennifer. E vina 
ei. Numai a ei. 

— Vina surioarei mele? Păi... e așa de mică... 

— N-are importanţă, murmură Amanda. Îți va fi mai ușor, 
Michelle. Îţi va fi atât de ușor fără ea. Când Jennifer nu va mai fi, 
totul va reveni la normal. Nu înţelegi? 

Michelle cugetă la cele auzite, ascultând mai departe glasul 
învăluitor al Amandei, care-i șoptea cuvinte calde și liniștitoare. 
Și, dintr-o dată, totul deveni limpede ca lumina zilei. 

Într-adevăr, Jennifer era de vină. 

Dacă n-ar mai exista Jennifer... 

Michelle se lăsă furată de somn, cu Amanda lângă ea, 
șușotindu-i la ureche vorbe mângâitoare. 

După ce adormi, Amanda îi spuse ce avea de făcut. Acum 
Michelle înțelese, înțelese tot... 


e Capitolul 22 


Pe măsură ce se apropia sfârșitul săptămânii, June devenea 
tot mai neliniștită. De câteva ori se simţise ispitită să-l roage pe 
Tim Hartwick să schimbe programarea, acceptând să-i 
primească mai devreme. Totuși, rezistă tentaţiei, repetându-și 
că era pe cale să devină isterică. 

Când sosi ziua de vineri, se întrebă dacă nu cumva era prea 
târziu. Pendletonii cu greu mai puteau fi numiţi o familie. 

222 


Michelle se izolase și mai tare. Zilnic pleca la școală în tăcere și, 
de cum se întorcea acasă, se închidea în camera ei. 

June ajunsese să se oprească tot mai des pe coridorul de la 
etaj, în dreptul ușii lui Michelle, cu urechea la pândă. 

Distingea glasul fiicei sale - șoptit, de-abia auzit - însă nu 
deslușea niciun cuvânt. Când și când, Michelle tăcea, ca și cum 
ar fi ascultat răspunsul cuiva, deși June știa că fetița era singură 
în cameră. 

Singură, cu excepţia Amandei. 

În cursul săptămânii, June încercase de mai multe ori să 
micșoreze prăpastia pe care o simțea căscându-se între ea și 
Cal, dar acesta rămăsese indiferent la tentativele de împăcare 
ale soţiei. În fiecare dimineaţă pleca la dispensar, unde rămânea 
până seara târziu, întorcându-se acasă numai cât să se joace 
câteva minute cu Jennifer, după care se ducea la culcare. 

lar Jennifer... 

Jennifer părea să simtă tensiunea din casă. Râsul și 
gânguririle fericite cu care se obișnuise mama dispăruseră cu 
totul. Acum abia dacă mai scâncea, de parcă s-ar fi temut să nu- 
i supere pe cei din jur. 

June își petrecea din ce în ce mai mult timp în atelier, 
încercând să picteze - dar de cele mai multe ori doar uitându-se 
la pânza albă, fără s-o vadă cu adevărat. In câteva rânduri, 
fusese cât pe ce să scotocească în debara după straniul desen 
pe care era convinsă că nu ea îl făcuse, dar de fiecare dată o 
oprise ceva: spaima. 

Se temea că, dacă îl va privi mai mult sau dacă se va gândi 
intens la el, își va da seama de unde apăruse acolo. lar ea 
tocmai de asta se ferea. 

Când în cele din urmă sosi și dimineaţa de vineri, June trăi un 
profund sentiment de ușurare, în sfârșit, avea să meargă să 
discute cu Tim Hartwick. Poate că de astăzi lucrurile vor începe 
să se schimbe în bine. 

Pentru prima oară în acea săptămână, June rupse tăcerea 
apăsătoare ce plutea deasupra mesei așternute pentru micul 
dejun. 

— Azi vin să te iau de la școală, îi spuse ea lui Michelle. 

Fetița îi aruncă o privire întrebătoare. June se sili să-i 
zâmbească liniștitor. 


223 


— După ore ne întâlnim cu tăticu' și mergem cu toţii să stăm 
de vorbă cu domnul Hartwick. 

— Cu domnul Hartwick? Psihologul școlii? De ce? 

— Pentru că așa socotesc eu că e bine, încheie June. 

(J 

În clipa când Michelle se ivi în pragul biroului său, Tim 
Hartwick îi surâse, făcându-i semn să ia loc pe un scaun. 
Michelle se așeză, rotindu-și ochii prin încăpere. Tim aşteptă 
răbdător până ce privirea fetiţei se opri, în sfârșit, asupra lui. 

— Credeam că vor veni și părinţii mei cu mine. 

— Voi discuta și cu ei, ceva mai târziu. Mai întâi m-am gândit 
să ne cunoaștem noi doi. 

— Nu-s nebună, declară Michelle. Indiferent ce v-au spus alții 
despre mine. 

— Nimeni nu mi-a spus nimic, o liniști Tim. Însă bănuiesc că 
știi cu ce mă ocup eu aici. 

Michelle încuviinţă din cap. 

— Credeţi că i-am făcut ceva lui Susan Peterson? 

Întrebarea ei îl luă pe Tim prin surprindere. 

— Chiar i-ai făcut? 

— Nu. 

— Atunci de ce-aș crede contrariul? 

— Pentru că așa se întâmplă cu toţi ceilalți. 

Tăcu o clipă, apoi adăugă: 

— In afară de Amanda. 

— Amanda? întrebă Tim. Cine-i Amanda? 

— Prietena mea. 

— Și eu care-mi închipuiam că-i știu pe toți copiii din școala 
asta, zise Tim, alegându-și cu grijă cuvintele. Află cu un cunosc 
nicio fetiță cu numele de Amanda. 

— Nu merge la școală, îi explică Michelle. 

Tim o privi atent, încercând să citească ceva pe chipul ei - 
numai că nu avu ce. Din câte își putea da seama, Michelle se 
simţea perfect relaxată. 

— De ce nu merge la școală? întrebă el. 

— Nu are cum. E oarbă. 

— Oarbăâ? 

Michelle încuviinţă din cap. 

— Nu vede nimic, decât atunci când e cu mine. Are niște ochi 
ciudați, de un alb lăptos. 


224 


— Și unde-ai întâlnit-o pe Amanda? 

Michele chibzui vreme îndelungată înainte de a-i răspunde. 
Într-un târziu, ridică din umeri. 

— Nici eu nu știu prea bine. Cred că în preajma casei noastre. 
Acolo locuiește. 

Tim decise ca pentru moment să abandoneze subiectul. 

— Ce-ţi mai face piciorul? Te doare tot așa de rău? 

— Nu. 

După o scurtă pauză, se răzgândi și zise: 

— Mă rog... uneori mă doare mai rău, alteori nu mă mai doare 
deloc. 

— Și când se întâmplă asta? 

— Când sunt cu Amanda. Cred că... cred că pur și simplu nu 
mă mai gândesc la el. Poate că de asta și suntem așa bune 
prietene: ea e oarbă, iar eu șchioapă. 

— N-aţi fost prietene și înainte să cazi de pe faleză? o întrebă 
Tim, intuind că se afla în pragul unor revelații importante. 

— Nu. Am văzut-o de vreo câteva ori, însă abia după 
accidentul meu ne-am cunoscut mai bine. Atunci a început să 
mă viziteze. 

— Dar nu aveai și o păpușă cu numele Amanda? se interesă 
pe neașteptate Tim. 

Michelle se mulțumi să dea din cap. 

— O mai am și acum. Numai că nu-i chiar a mea. De fapt, a 
fost a lui Mandy, însă în prezent pot spune că-i a noastră. 

— Înţeleg. 

— Mă bucur că în sfârșit cineva înțelege, zise Michelle. 

— Vrei să spui că alţii nu înţeleg? 

— De pildă, mămica mea nu mă crede. E convinsă că Amanda 
e o scorneală de-a mea. Probabil pentru că și prietena mea și 
păpușa au același nume. 

— Mda, asta poate duce la confuzii. 

— Așa e, încuviinţă Michelle. De fapt, la început și eu am 
crezut că-i vorba de una și aceeași persoană. Dar m-am înșelat. 
Amanda e vie, iar păpușa nu. 

— Și cum vă petrecețţi timpul atunci când sunteți împreună, tu 
și Amanda? 

— De cel mai multe ori stăm de vorbă. Uneori mergem 
împreună la plimbare. 

— Și despre ce vorbiţi? 


— Despre tot felul de lucruri. 

Tim decise să-și încerce norocul. 

— În ziua când Susan Peterson a căzut de pe stânci, Amanda 
era cu tine? 

Michelle dădu din cap. 

— Erai în cimitir? 

— Da. Susan îmi striga tot soiul de cuvinte urâte, dar Mandy a 
oprit-o. 

— Cum anume? 

— A alungat-o de acolo. 

— Vrei să spui că a fugărit-o până la marginea falezei? 

— Nu știu, răspunse încet Michelle. 

Era pentru prima oară când se gândea la acest lucru. 

— Poate. N-am văzut nimic. Era o zi cu ceaţă... mami zice că 
nu, dar era ceaţă. 

Tim se aplecă spre ea, luându-și o expresie gravă. 

— Michelle, de fiecare dată când Amanda e cu tine se lasă 
ceața? 

Michelle se gândi o clipă, apoi clătină din cap. 

— Nu. Uneori da, însă nu întotdeauna. 

Tim schiță un gest aprobator. 

— Dar ceilalți prieteni ai tăi o cunosc pe Amanda? 

— Eu nu am alți prieteni. 

— Niciunul? 

Fetita cobori glasul și privirea i se înnegură: 

— Din ziua când am căzut de pe faleză, nimeni n-a mai vrut 
să fie prieten cu mine. 

— Dar surioara ta? întrebă Tim. Ea nu ţi-e prietenă? 

— Surioara mea nu-i decât un bebeluș. 

Se lăsă o tăcere adâncă. Tim se abţinu să deschidă vorba, 
convins că Michelle era pe punctul de-a spune ceva. Și nu se 
înșelă. 

— Și pe urmă, adăugă fetița cu glas abia șoptit, ea nici nu e 
sora mea cu adevărat. 

— Cum adică nu e? 

— Eu sunt înfiată, Jenny nu. 

— Te supără faptul acesta? 

Michelle ocoli răspunsul. 

— Nu știu. Amanda zice... 

— Ce zice Amanda? o îmboldi Tim. 


226 


— Zice că, de când s-a născut Jenny, mami și tati nu mă mai 
iubesc. 

— Și tu o crezi? 

Pe chipul lui Michelle se ivi o expresie arțăgoasă. 

— De ce n-aş crede-o? Tati aproape că nu-mi mai vorbește, 
mami se ocupă tot timpul de Jenny și... și... 

Glasul i se frânse și o lacrimă i se prelinse pe obraz. 

— Michelle, murmură cu blândeţe Tim. Ai fi dorit ca Jenny să 
nu se fi născut vreodată? 

— Nu știu... 

— Nu-i de mirare că gândești așa, urmă Tim. Mi-aduc aminte 
cât de furios am fost când s-a născut surioara mea cea mică. 
Pur și simplu mi s-a părut nedrept. Atâta vreme părinţii mei se 
ocupaseră numai de mine și, dintr-odată, în viaţa mea apăruse 
un intrus. Mai târziu am înțeles că părinţii mei continuaseră să 
mă iubească la fel de mult ca și până atunci. 

— Dar dumneavoastră n-aţi fost înfiat, replică Michelle. Nu-i 
deloc același lucru. 

Se ridică în picioare. 

— Acum pot să plec? 

— Nu mai vrei să stai de vorbă cu mine? 

— Nu. Cel puţin, nu acum. Și nu despre Jenny. O urăsc pe 
Jenny! 

— Bine, încuviinţă Tim pe un ton împăciuitor. N-o să mai 
discutăm despre Jenny. 

— Dar eu nu vreau să mai discut despre nimic! declară cu 
încăpățânare Michelle, privindu-l cu ochii scăpărând de mânie. 

— Atunci ce vrei să faci? 

— Vreau să merg acasă, răspunse Michelle. Vreau să mă 
întorc acasă și s-o întâlnesc pe Amanda! 

— Bine, acceptă Tim. Uite ce zic eu: trebuie să vorbesc câteva 
minute cu părinţii tăi. Îţi ofer o Coca-Cola și, până o bei, 
isprăvim și noi discuţia, ce părere ai? 

Michelle se pregăti să protesteze, apoi, ca prin farmec, mânia 
i se risipi. Ridică din umeri și răspunse: 

— Bine. 

Tim deschise ușa, făcându-i loc să iasă, după care zâmbi 
încurajator spre June și Cal. 

— Mă duc să-i iau lui Michelle o Coca-Cola, îi anunță 
psihologul. Puteţi intra. Mă întorc imediat. 


227 


— Mulţumim, murmură June. 
Însă Cal se încăpăţână să tacă. 
(J 

Când intră în birou, Tim îi găsi pe amândoi așteptându-l. June 
se foia nervoasă pe scaunul unde cu câteva minute în urmă 
șezuse Michelle, iar Cal stătea în picioare la fereastră, cu 
spinarea încordată. Deși era întors cu spatele, Tim îl ghici că 
abia își stăpânea mânia. Psihologul se instală în fotoliul său, 
începând să frunzărească dosarul lui Michelle. 

— Cum a mers? întrebă June. 

— Am stat de vorbă. 

— Și sunteţi de părere că soția mea are dreptate? Credeţi că 
Michelle e nebună? 

— Cal, eu n-am afirmat niciodată așa ceva, protestă June. 

— Dar asta e în mintea ta. 

Se întoarse cu faţa către Tim. 

— Soţia mea e convinsă că atât eu, cât și Michelle suntem 
bolnavi la cap. 

Amestecul de durere și exasperare de pe chipul lui June îi 
dădu lui Tim toate lămuririle necesare. 

— Domnule Hartwick... începu ea. 

Glasul începu să-i tremure și se opri. 

Tim îi veni în ajutor. 

— De ce nu-mi spuneţi Tim? Vă va fi mai ușor să-mi vorbiți 
deschis. Domnule doctor Pendleton, vă rog să luaţi loc. 

— Rămân în picioare, declară scurt Cal, fără să se miște de 
lângă fereastră. 

June înălţă din umeri, cu ochii în ochii psihologului, iar el îi 
înţelese imediat semnificaţia gustului. Decise ca pentru moment 
să-i facă pe plac lui Cal. 

— Am discutat despre prietena ei... despre Amanda, îi spuse 
el lui June. 

— Și? 

— Din câte-mi dau seama, Michelle pare convinsă că Amanda 
e o fiinţă reală - ceea ce nu înseamnă neapărat o făptură în 
carne și oase, dar oricum o altă persoană decât ea însăși. 
Cineva care există independent de ea. 

— ȘI... și asta-i ceva normal? 

— La un copil de - să zicem - trei ani, nu-i un lucru atât de 
neobișnuit. 


228 


— Înţeleg, murmură June. Dar nu și în cazul lui Michelle. Așa 
e? 

— S-ar putea să nu fie chiar atât de grav... începu Tim, dar 
Cal plecă de la fereastră, întrerupându-i în mijlocul frazei. 

— Nu-i deloc grav! zise el cu asprime. Tot ce-a făcut Michelle 
a fost să-și creeze o prietenă imaginară, care s-o ajute să 
traverseze o perioadă dificilă. Sincer să fiu, nu pricep de ce se 
face atâta tevatură. 

— Regret din suflet, însă nu pot fi de acord cu 
dumneavoastră, domnule doctor Pendleton, vorbi liniștit Tim. N- 
am cum să vă împărtășesc părerea. Fiica dumneavoastră se 
confruntă cu niște probleme foarte serioase și, dacă refuzaţi să 
priviţi adevărul în faţă, nu prea văd cum veţi reuși s-o ajutați. 

— Probleme? repetă June. Aţi spus „probleme”?... Adică există 
și altceva în afară de adaptarea la... la condiţia ei de acum? 

Tim încuviinţă din cap. 

— Nici nu pot afirma cu certitudine că marea ei problemă ar fi 
beteșugul de la picior. De fapt, sunt aproape convins că nu. E 
vorba mai curând de surioara ei. 

— Jenny? întrebă Cal. 

— O, Doamne! Tocmai de asta m-am temut! gemu June. 

Apoi, întorcându-se spre Cal: 

— Doar ti-am spus de atâtea ori. De săptămâni întregi îţi tot 
repet, dar n-ai vrut să mă crezi. 

— Domnule doctor Pendleton, Michelle consideră că nu o mai 
iubiţi. Își închipuie că, deoarece a fost înfiată, amândoi aţi 
încetat s-o mai iubiţi din clipa când ați avut un copil al 
dumneavoastră. 

— Asta-i o prostie! exclamă Cal. 

— Oare? întrebă June, cu glas gâtuit. Chiar așa să fie? 

— Se pare că așa i-a spus prietena ei, Amanda, urmă Tim. 

June îl privi fix, fără să priceapă. 

— Nu... nu vă înțeleg. 

Tim se sprijini de spătarul scaunului. 

— Păi... nu-i chiar atât de greu să reconstituiţi întreg tabloul. 
La ora actuală, Michelle e chinuită de gânduri și sentimente total 
străine de ea și care nu-i fac deloc plăcere. De fapt, îi frâng 
inima. Atunci a născocit-o pe Amanda. În principiu, Amanda 
reprezintă partea întunecată a personalităţii fiicei 
dumneavoastră. Michelle pur și simplu își transferă asupra 


229 


Amandei cele mai... - cum să le numesc? Urâte? Da, cred că e 
cuvântul cel mai potrivit - deci, cele mai urâte gânduri și 
intenţii, pentru care n-ar suporta să-și asume răspunderea. 

— Vă referiţi cumva la fenomenul de proiecţie? întrebă Cal, pe 
un ton a cărui ostilitate Tim decise să n-o ia în seamă. 

— Da, chiar despre asta este vorba. Numai că, în cazul nostru, 
avem de-a face cu o manifestare extrem de neobișnuită. 
Termenul proiecție semnifică transferul propriilor probleme 
asupra unei alte persoane, de regulă cât se poate de reală. De 
pildă, soțul infidel care bănuiește tot timpul că soţia îl înșală. 

— Cunosc și eu definiţia, îl întrerupse Cal cu răceală. 

Tim se hotărî să pună lucrurile la punct. 

— Domnule doctor Pendleton, am impresia că aţi prefera să 
nu auziţi nimic din ce vă spun. Am sau nu dreptate? 

— Mă aflu aici pentru că așa mi-a cerut soția mea. Cred însă 
că ne pierdem vremea de pomană. 

— Poate că da, îl aprobă Tim. 

Își încrucișă liniștit braţele la piept și așteptă. Nu pentru multă 
vreme. 

— Vezi? zise Cal, adresându-i-se lui June. Chiar și domnul 
Hartwick zice că ne irosim timpul zadarnic. Dacă ai de gând s-o 
ţii tot așa, atunci n-ai decât. Eu, unul, m-am săturat până în gât. 

Porni către ușă, apoi întoarse capul și întrebă: 

— vii? 

June îi întâlni privirea. Când începu să vorbească, glasul ei 
devenise de un calm înfricoșător. 

— Nu, Cal, nu vin. Știu că nu te pot sili să mă asculţi, totuși 
am să încerc. Dacă vrei, așteaptă-mă. Dacă nu, du-o pe Michelle 
acasă cu mașina, iar eu am să mă întorc pe jos. 

Tim, care nu-și luase ochii de la Cal, îl văzu crispându-se ușor 
la auzul numelui lui Michelle. Cu toate acestea, nu interveni, 
așteptând reacţia doctorului. 

— Am să te aștept, răspunse Cal și ieși din birou, închizând 
ușa în urma sa. 

— Vă rog să mă iertaţi, murmură femeia. Soţul meu... pur și 
simplu nu reușește să facă față necazurilor prin care trecem. 
Pentru el a fost ceva îngrozitor. 

Tim continuă să tacă pentru câteva momente, îngăduindu-i lui 
June să-și descarce sufletul, apoi zise cu multă blândetțe: 


230 


— Cred c-o pot ajuta pe Michelle. Fetița dumneavoastră 
traversează o perioadă foarte grea. In primul rând, datorită 
suferinţei sale fizice. Pentru un copil nu-i puţin lucru să se 
trezească dintr-o dată infirm. La asta se adaugă povestea cu 
Jennifer - picătura care a făcut să se reverse paharul fiind, 
desigur, atitudinea tatălui ei. Faptele enumerate mai sus au 
supus-o unor presiuni psihice atât de mari, încât a început să-și 
piardă controlul. 

— Atunci înseamnă c-am avut dreptate, șopti June, simțind că 
i se ia o piatră de pe inimă. Oare de ce vorbele dumneavoastră 
reușesc să-mi redea încrederea? 

— Întotdeauna e mai bine dacă te străduiești să înţelegi o 
problemă, îi explică Tim. Abia când nu-ţi dai seama ce se 
întâmplă trăieşti un sentiment de derută. În cazul lui Michelle, 
măcar știm ce se petrece cu ea. 

e 

Michelle rămase câteva minute în cancelarie, bând o Coca- 
Cola. Îi plăcuse de domnul Hartwick - psihologul o ascultase cu 
răbdare și-o crezuse atunci când îi istorisise povestea cu 
Amanda. Nu se apucase să-i spună că Amanda e un strigoi, ori 
că nu-i o ființă reală și altele de soiul ăsta. Se întrebă în treacăt 
cam despre ce vorbea acum cu părinţii ei. Nu că ar fi interesat-o 
în mod deosebit. Orice le-ar fi zis psihologul, tot nu vor reîncepe 
s-o iubească la fel de mult ca înainte. 

leși din cancelarie și se opri în capul scărilor de la intrarea 
elevilor. Billy Evans stătea cocoţat pe un leagăn, străduindu-se 
să-și proptească picioarele în pământ, ca să-și facă vânt. Era 
singur și, când o văzu pe Michelle, îi făcu semn cu mâna să se 
apropie. Fetiţa azvârli cutia de Coca-Cola și începu să coboare 
treptele, sprijinindu-se în baston. 

— Bună, o salută Billy. Nu vrei să mă dai în leagăn? 

— Ba da. 

începu să împingă încet leagănul. Puștiul râdea fericit, 
îndemnând-o să-i facă vânt și mai tare. 

— Leagănul e prea înalt, îi explică Michelle. Nici n-ar trebui să 
te sui în ăsta. De ce nu te dai în cele mici? 

— Dar sunt destul de mare, se umflă în pene Billy. Pot să mă 
ţin în picioare și pe gardul de sârmă. 

Michelle aruncă o privire spre terenul de baseball, în jurul 
căruia fusese ridicat un gard din stâlpi și împletitură de sârmă, 


231 


înalt de vreo doi metri jumătate și lung de vreo șase metri. 
Michelle văzuse câţiva băieţi mai mari - de vârsta ei - 
căţărându-se pe gard și mergând în echilibru pe toată lungimea 
lui. Dar puștii de seama lui Billy n-ar fi îndrăznit cu niciun chip. 

— Nu te-am văzut niciodată, zise Michelle. 

— Pentru că nu te-ai uitat. Oprește leagănul și-am să-ţi arăt. 

Michelle încetă să-l împingă și Billy se mai avântă o dată spre 
înalturi, apoi, înainte ca leagănul să se fi oprit, sări jos, aterizând 
în picioare, și o luă la fugă spre terenul de baseball. 

— Vino și tu! strigă el peste umăr spre Michelle. 

Fetița porni după Billy, silindu-se să meargă cât mai repede, 
dar, până să-l ajungă din urmă, el începuse deja să se caţăre pe 
plasa de sârmă. 

— Ai grijă, îl preveni Michelle. 

— Nu-i mare scofală, se grozăvi Billy. 

Când se văzu sus, încălecă pe bârna dintre primii doi stâlpi, 
zâmbind mândru, cu gura până la urechi. 

— Suie și tu, o îndemnă el. 

— Nu pot, răspunse Michelle. Știi asta foarte bine. 

Billy își ridică întâi un picior, apoi pe celălalt. incet-incet și 
dând din mâini ca să-și ţină echilibrul, reuși să stea pe vine, 
după care, clătinându-se când într-o parte, când în cealaltă, 
începu să se ridice cu băgare de seamă, până ce rămase în 
picioare, cu brațele întinse în lături. 

— Ei, ce zici? 

Michelle îl văzu pierzându-și echilibrul. Era convinsă că puștiul 
o să cadă. 

— Billy, dă-te jos de acolo. Ai să cazi și-ai să te lovești, iar eu 
n-am cum să te ajut. 

— N-am să cad! Fii atentă la mine! 

Puse un picior înaintea celuilalt, gata-gata să calce în gol, apoi 
se echilibră din nou, pregătindu-se să facă un al doilea pas. 

— Billy, te rog, dă-te jos, insistă Michelle. 

Dar Billy se îndepărtă încet de ea, înaintând cu băgare de 
seamă de-a lungul bârnei, din ce în ce mai sigur pe el. 

— N-am să cad, o asigură puștiul. 

Văzând că Michelle insistă să-l cheme jos, începu s-o 
necăjească. 

— Eşti supărată pentru că nu poți să faci ca mine. Dacă n-ai fi 
șchioapă, ai putea. Dar așa nu! Sâc! 


232 


Și izbucni în hohote de râs. 

Michelle îl privi ţintă câteva clipe, cu râsul lui răsunându-i 
dureros în urechi. 

Râdea la fel ca Susan Peterson și ca toți ceilalți. 

În jurul ei porni să se adune ceața - aburul acela rece și 
cenușiu din care avea să se ivească și Amanda. Mutrișoara 
zâmbăreaţă a lui Billy îi dispăru din faţa ochilor, dar glasul lui, 
râzând și batjocorind-o, ajungea până la ea, străbătând chiar și 
prin cețuri, ca o lamă de cuţit. 

Atunci își făcu apariția Amanda - în spatele ei, șoptindu-i la 
ureche: 

— Nu-l lăsa să râdă de tine, Michelle, murmură silueta 
înveșmântată în negru. Nu vezi că-și bate joc de tine? Nu-i da 
voie. Să nu mai îngădui nimănui să-și bată joc de tine. 

Michelle șovăia. Din nou răsunară hohotele batjocoritoare ale 
lui Billy și vorbele lui provocatoare: 

— Ai putea și tu, dacă n-ai fi șchioapă! 

— Oprește.-l, îi șuieră la ureche Amanda. 

— Nu știu cum, se plânse Michelle. 

Privi în jur cu disperare, căutând-o pe Amanda. 

— Am să-ți arăt eu, șopti Mandy. Uită-te la mine... 

Râsul batjocoritor al lui Billy încetă brusc. La urechile lui 
Michelle ajunse un urlet de spaimă. 

[] 

Billy încercă să sară, dar era prea târziu. Gardul de sârmă 
începuse să se clatine sub tălpile lui. 

Își pierdu echilibrul, încercă să se ţină pe picioare, dar nu 
reuși. Braţele îi fâlfâiră neputincioase prin aer și băiatul se 
prăvăli la pământ. 

În curtea școlii se așternu o tăcere mormântală, destrămată 
de șoapta Amandei. 

— Ai văzut? Ai văzut cât de ușor a fost? Acum îi poţi opri pe 
toţi cei care râd de tine... 

Vocea se stinse și Amanda se făcu nevăzută. Ceaţa începu să 
se risipească. Michelle așteptă câteva clipe, apoi privi în jurul ei. 

Câţiva pași mai încolo zăcea Billy Evans, cu capul răsucit spre 
ea, fixând-o cu ochii încremeniți. 

Și Michelle înţelese că Billy nu va mai râde de ea niciodată. 


233 


e Capitolul 23 


Continuă să-l privească ţintă pe Billy Evans, trupul lui micuţ, 
zăcând fără suflare la pământ, chipul palid și lipsit de viaţă. 
Șovăi, apoi făcu un pas temător spre el. 

— Billy, murmură ea cu un glas nesigur și întrebător. Billy, ai 
păţit ceva? 

Dar, exact în clipa când puse întrebarea, înțelese că puștiul 
murise. Se mai apropie puţin, apoi se răzgândi. 

Ajutor. Trebuia să se ducă după ajutor. 

Se rezemă de gard, aplecându-se cu grijă ca să-și ia bastonul. 
După ce mai aruncă o privire rapidă înspre Billy, se îndreptă 
către clădirea școlii. În curte nu mai era nimeni. Nimeni care să 
vină în ajutorul ei, nimeni care să mai poată face ceva pentru 
Billy. 

Nimeni care să-i povestească ce se întâmplase. 

Și asta fiindcă Michelle nu-și mai amintea nimic. 

Nu mai știa decât că Billy se căţărase pe împletitura de 
sârmă, începând să meargă în echilibru pe bârna de deasupra. 

Și-l amintea cum făcuse primul pas și cum ea îl preveniseră 
fie cu băgare de seamă. 

Atunci el începuse să râdă. 

Pe urmă pe Michelle o învăluise ceața, iar o dată cu ceața 
apăruse și Amanda. 

Dar ce se petrecuse după aceea? 

În mintea ei era un gol imens. 

Michelle începu să suie treptele către intrarea elevilor. 

— Ajutor! strigă ea. Chiar nu m-aude nimeni? 

Când era gata să pună piciorul pe ultima treaptă, văzu cum 
ușa se deschise și în prag apare tatăl ei. 

— Michelle? Ce s-a întâmplat? Ai păţit ceva? 

— Nu eu, Billy! ţipă Michelle. Billy Evans! A căzut, tăticule! 
Încerca să meargă în echilibru pe gardul de colo și deodată a 
căzut! 

— Dumnezeule, gemu Cal abia șoptit și cuvântul i se opri în 
gâtlej, aproape sufocându-l. 

În minte îi năvăliră aceleași vedenii - chipuri de copii 
țintuindu-l cu priviri acuzatoare. Simţi că-l apucă amețeala. 
Totuși, se sili să se uite spre terenul de joacă. Incă de departe îl 


234 


zări pe băiețașul care zăcea nemișcat la picioarele gardului - o 
grămadă de carne neînsufleţită. 

Michelle reușise să ajungă pe ultima treaptă și acum se 
agăţase de el, cu ochii scăldaţi în lacrimi. 

— A căzut, tati. Mă tem că... mă tem că a murit. 

Cal trebuia să ia o hotărâre. Trebuia să acţioneze. Dar îi era 
peste putință. 

— Hai înăuntru, bâigui el. Hai înăuntru... Mami o să aibă grijă 
de tine. 

Se deprinse din mâna lui Michelle și-o conduse în biroul unde 
June continua să stea de vorbă cu Tim Hartwick. Amândoi își 
ridicară privirea, surprinși și, văzând expresia de pe chipul 
doctorului, ghiciră imediat că se întâmplase ceva. 

— Chemaţi o ambulanță, zise el. A avut loc un accident. Un 
băieţel a căzut de pe gradul terenului de baseball. Trebuie... 
trebuie să mă duc să văd ce-i cu el... 

Glasul i se stinse. 

— Trebuie... 

Se întoarse și ieși din birou, clătinându-se pe picioare. 

Tim ridică receptorul și începu să formeze un număr de 
telefon. 

— Mami? se auzi deodată vocea lui Michelle. 

Vorbea ca prin vis, iar June se grăbi s-o strângă în braţe. 

— Liniștește-te, iubito, îi șopti June. Tăticul îi acordă primul 
ajutor! Îndată va veni și ambulanţa. Ce s-a întâmplat? 

Michelle își îngropă obrazul la pieptul mamei, plângând cu 
sughițuri. June încercă s-o calmeze, cu o ureche la conversaţia 
telefonică a lui Tim. Treptat, Michelle își veni în fire. 

Tim Hartwick puse receptorul în furcă exact în momentul când 
Michelle începu să istorisească cele petrecute. Psihologul o 
ascultă cu atenţie, silindu-se să-i citească pe chip dacă spunea 
adevărul. Când Michelle tăcu, June o luă din nou în braţe. 

— Îngrozitor, murmură ea. Totuși, nu-ţi face griji. Cu siguranţă 
că se va pune pe picioare. 

— Ba nu, o contrazise Michelle cu glas înăbușit. Billy e mort. 
Stiu c-a murit. 


Coșmarul se repeta. 
Cal străbătu curtea ca prin vis. Avea senzația că, dacă ar fi 
încercat să alerge, picioarele l-ar fi tras tot înapoi. Cele câteva 


235 


secunde până când ajunse lângă Billy îi părură lungi ca niște 
veacuri. In sinea lui, nu avea nicio îndoială în ce stare va găsi 
copilul. 

Într-un târziu, se opri în faţa lui Billy, îngenunchind lângă 
trupul chircit la pământ. Aruncă o privire spre chipul băiețașului, 
observând că avea gâtul frânt, apoi, cu un gest reflex, îl apucă 
de încheietura mâinii. 

Deodată, degetele sale prinseră un puls slab. 

In prima clipă, Cal își închipui că imaginaţia îi juca o festă, dar, 
în secunda următoare, bănuiala i se preschimbă în certitudine. 
Billy Evans trăia. 

De ce n-a murit? se întrebă în sinea sa Cal. De ce viața lui 
trebuie să depindă de mine? 

Fără prea mare tragere de inimă, se aplecă deasupra 
copilului, silindu-se să-l examineze. 

Trebuia să-l miște din loc. 

Avu o scurtă ezitare. Cu numai câteva săptămâni în urmă, își 
luase în braţe propriul copil. Acum Michelle era infirmă! ÎI 
cuprinse panica și, timp de o fracțiune de secundă, se simţi ca 
paralizat. Apoi, încet-încet, mintea sa începu să lucreze. 

Când va sosi ambulanţa, brancardierii îl vor muta din loc pe 
Billy. Poate că, totuși, era mai bine să aștepte. 

Dar era medic! Trebuia să facă ceva! 

Dacă nu lua nicio măsură, era convins că Billy va muri înainte 
de sosirea ambulanţei. După poziţia gâtului, se vedea limpede 
că băiatul se sufoca. Dacă voia ca Billy să trăiască, trebuia 
neapărat să-i îndrepte gâtul. 

Cu infinite precautii, începu să-i miște capul. 

În momentul când în plămânii copilului pătrunse un val de aer 
proaspăt, obrazul său prinse să-și schimbe culoarea, pierzându- 
și nuanţa albăstruie. Sub ochii lui Cal, băiețașul începu să 
respire mai liber. 

Cal simţi că se destinde puţin câte puţin. 

Billy Evans avea să trăiască. 

In depărtare, se auzi sirena ambulanţei. Pentru Cal, sunetul 
acesta era ca o simfonie a speranţei. 

e 

Când sirena ambulanţței se auzi mai deslușit, June se ridică în 

picioare, mergând către fereastră. Din locul în care se afla nu 


236 


putea vedea nimic - numai un capăt al gardului, ca un semn de 
rău-augur, restul rămânând ascuns după colţul clădirii. 

— Nu mai suport, zise ea. Tim, vrei să te duci să vezi ce se 
întâmplă? Te rog. 

Tim Hartwick încuviinţă din cap. În clipa când să iasă din 
birou, se opri în ușă. 

— l-am spus doamnei Evans să vină până aici. Ești sigură că 
nu vrei să rămân cu dumneata? 

Aruncă o privire pătrunzătoare spre Michelle, care stătea pe 
un scaun cu spătar, cu ochii în gol, cu trăsăturile împietrite într-o 
expresie șocată. 

— Dacă ajunge înainte de întoarcerea dumitale, am să încerc 
să mă descurc, se încăpăţână June. Te rog însă... du-te și vezi 
dacă trăiește. 

e 

Jumătate de oră mai târziu, Michelle, June și Tim rămaseră în 
curtea școlii. Ambulanţa îl ridicase pe Billy, însoțit de Cal, și se 
îndreptase spre dispensar. În urma ei venea mama lui Billy, 
care, aflând că fiul ei era în afară de orice pericol, insistase că 
poate merge cu mașina proprie. 

Grupul de gură-cască din curtea școlii se risipise imediat. 
Oamenii plecaseră câte doi, câte trei, șușotind între ei și 
uitându-se din când în când în urmă, știind că Michelle se afla în 
biroul lui Tim Hartwick. 

Tim îi făcu semn lui June să iasă o clipă pe coridor. Acolo, între 
patru ochi, îi spuse că voia să discute cu Michelle. 

— Chiar acum? se miră June. Dar... e încă sub efectul șocului! 

— Trebuie să descoperim ce s-a întâmplat. Cred că, dacă o 
determin să vorbească acum, înainte de-a cugeta prea mult 
asupra incidentului, am șanse mari să mă apropii de adevăr. 

Instinctul matern o îndemnă pe June să sară în apărarea fiicei 
sale. 

— Adică înainte de-a apuca să-și făurească propria ei 
versiune? 

— N-am spus asta și nici nu gândesc astfel, se grăbi s-o 
liniștească Tim. Aș vrea să discut cu Michelle înainte ca mintea 
ei să confere faptelor o valoare logică. Trebuie să aflu de ce era 
așa de sigură că Billy a murit. 

— Bine, se învoi în cele din urmă June, deși fără prea mare 
entuziasm. Dar te rog, ia-o cu binișorul. 


237 


— Departe de mine gândul de-a proceda altfel, răspunse 
înțelegător Tim. 

Și, lăsând-o pe June singură pe coridor, se întoarse la 
Michelle. 

e 

— De ce erai atât de sigură că Billy a murit? întrebă Tim cu 
blândețe. 

Îi trebuiseră zece minute până s-o convingă pe Michelle că 
prietenul ei trăia și încă nu știa precis dacă îl credea sau nu. 

— N-a căzut de sus. Gardul n-are decât vreo doi metri. 

— Ştiam că așa trebuie să se întâmple. Mi-am dat seama 
imediat. 

— Ţi-ai dat seama? Cum? 

— După... După mai multe lucruri. Înţelegeţi ce vreau să 
spun... 

Tim așteptă câteva momente, dar, cum Michelle nu se grăbea 
să continue, decise să-i ceară să povestească din nou cele 
petrecute. Fetiţa îi istorisi iarăși întâmplarea, iar el o ascultă fără 
s-o întrerupă. 

— Asta-i tot? întrebă psihologul când Michelle își încheie 
relatarea. 

Fetița încuviinţă din cap. 

— Acum te-aș ruga să te gândești foarte bine, urmă Tim. 
După aceea ai să reiei povestirea cu toate amănuntele, să vezi 
dacă nu cumva ţi-a scăpat ceva. 

Michelle reconstitui încă o dată scena accidentului, numai că 
Tim o opri când și când, cerându-i să-și forțeze memoria în 
căutarea unor noi detalii. 

— Bun, deci când Billy a început să meargă pe bârnă, tu unde 
te aflai? 

— În capătul pe unde urcase el. 

— Ai atins cumva plasa de sârmă? Te-ai sprijinit de ea? 

Michelle se încruntă ușor, încercând să-și amintească. 

— Nu. Aveam bastonul în mână. Mă propteam în el. 

— Bine, aprobă Tim. Acum povestește-mi iarăși ce s-a 
întâmplat în timp ce Billy mergea pe gard. 

Ea îi repetă exact ce-i spusese mai înainte. 

— Mă uitam la el. Îi tot ziceam să fie atent, mi-era teamă să 
nu cadă. Deodată, s-a împiedicat. Înţelegeţi? S-a împiedicat și a 
căzut. Am vrut să-l prind în braţe, dar n-am putut. Era prea 


238 


departe de mine, iar eu... eu nu mai sunt în stare să mă mișc la 
fel de repede ca altădată. 

— Din ce cauză s-a împiedicat? întrebă Tim. 

— Nu știu... N-am văzut. 

— N-ai văzut? Cum așa? 

Brusc, îl săgetă o bănuială. 

— Era cumva ceaţă? Se lăsase ceața? 

O fracțiune de secundă, în ochii lui Michelle se aprinse o 
luminiţă, după care fetiţa clătină din cap. 

— Nu. N-am văzut fiindcă nu-s prea înaltă. Cine știe, poate că 
era vreun cui ieșit în afară. 

— Posibil, încuviință Tim, continuând șirul întrebărilor. Dar 
Amanda? Era și că acolo? 

Ochii lui Michelle sticliră din nou. În clipa următoare, fetița 
clătină iar din cap. 

— Nu. 

— Eşti convinsă? insistă Tim. Ar putea fi un amănunt extrem 
de important. 

Michelle își scutură pletele, cu un aer categoric. 

— Nu, repetă ea. N-a fost nici ceaţă și nici Amanda nu era cu 
mine. Billy s-a împiedicat. S-a împiedicat și gata! Nu credeţi ce 
vă spun? 

Tim o văzu că era gata să plângă. g 

— Bineînţeles că te cred, o linişti el, zâmbindu-i încurajator. Iți 
place de Billy Evans, nu? 

— Da. 

— Te-a supărat vreodată? 

— Dacă m-a supărat? 

— Ei... așa cum făceau Susan Peterson și alţi câţiva copii. 

— Nu. 

Tim observă că și de astă-dată fetița avusese o scurtă ezitare. 

Era limpede că Michelle nu-i povestise chiar tot, însă nu 
trăgea prea mare nădejde să scoată mai mult de la ea. Simţea 
la Michelle o oarecare reţinere, ca și cum ar fi încercat să ia 
apărarea cuiva. lar Tim cam bănuia despre cine era vorba. 

Amanda. 

Amanda - latura întunecată a personalităţii lui Michelle - 
făcuse ceva rău, iar Michelle se străduia să păstreze taina. Tim 
știa că-i va trebui multă vreme până s-o convingă pe fetiţă să-și 
abandoneze „prietena”. 


239 


Tocmai se întreba cum să continue discuţia, când Michelle îl 
privi drept în ochi. 

— Va muri, murmură fetița. 

Tim se uită năuc la ea, nevenindu-i să-și creadă urechilor. 
Atunci Michelle repetă cu același glas șoptit, dar care trăda o 
convingere nestrămutată: 

— Știu că Billy va muri. 

e 

June conducea încet mașina. Cal stătea lângă ea, pe scaunul 
din față, iar Michelle pe bancheta din spate. Fiecare era adâncit 
în propriile-i gânduri - numai că pe June și pe Cal îi obseda 
imaginea lui Billy Evans, aflat în comă la dispensar. Josiah 
Carson îl ajutase pe cât îi fusese cu putință, după care îi 
administrase și lui Cal un sedativ ușor. A doua zi urma să fie 
chemat un neurolog de la Boston. Însă atât Cal, cât și Josiah se 
temeau că examenul specialistului nu va face decât să confirme 
ceea ce ei știau deja: strangularea lui Billy durase prea mult 
timp și creierul suferise leziuni grave. Cât de grave? Asta aveau 
să afle abia când Billy va ieși din comă. 

Dacă va ieși din comă. 

Cum tăcerea din mașină devenea tot mai insuportabilă, June 
se bucură că i se ivi în sfârșit prilejul de-a spune ceva. 

— Trebuie să trec pe la Bensoni, s-o iau pe Jenny. 

Cal dădu din cap o singură dată, fără să scoată un cuvânt. De- 
abia când June intră cu mașina pe aleea ce ducea spre casa 
Bensonilor, se hotărî să deschidă gura. 

— Bine-ar fi să n-o mai lași pe Jenny în grija oricui. 

— Doar nu era s-o iau cu mine, nu? 

— M-ai fi putut suna, iar eu aș fi venit și v-aș fi adus cu 
mașina. 

Amintindu-și de prezenţa tăcută a lui Michelle pe scaunul din 
spate, adăugă: 

— Acum asta e. Data viitoare, fie că am să te chem pe tine, 
fie că am s-o iau și pe Jenny. 

Deschise portiera și se dădu jos din mașină, ţinând ușa din 
spate ca să coboare și Michelle. June și fetița nici nu începuseră 
să urce treptele că doctorul se și afla în cerdac. 

Probabil că doamna Benson îi aștepta, deoarece le deschise 
chiar în clipa când Cal se pregătea să bată în ușă. Lui June i se 
păru că femeia strânsese din buze dând cu ochii de Michelle. 


240 


Cum Constance Benson continua să tacă, June decise să aștepte 
până vor intra și abia pe urmă să povestească ce se petrecuse. 
Curând însă, se vădi că doamna Benson era la curent. 

— Tocmai am vorbit cu Estelle Peterson, zise ea. Ce 
nenorocire! îngrozitor! 

Din nou aruncă o privire spre Michelle. De data asta June văzu 
limpede ostilitatea din ochii lui Constance. 

— A fost un accident, se grăbi ea să explice. Billy a vrut să 
meargă pe gardul de sârmă și a căzut. Michelle a încercat să-l 
prindă în braţe. 

— Nu zău? 

Deși Constance Benson se străduise să păstreze un ton cât 
mai neutru, June desluși în glasul ei o notă de sarcasm. 

— Mă duc să vă aduc fetiţa. E sus, la etaj. Doarme. 

— Nici nu știu cum să vă mulţumesc că aţi avut grijă de ea, 
spuse June, într-un elan de recunoștință. 

Constance, care începuse deja să urce scara, întoarse capul, 
privind-o drept în ochi. 

— Copiii mici nu sunt o problemă, zise femeia. De-abia când 
cresc încep necazurile. 

Michelle se oprise chiar lângă ușă. Auzind cuvintele doamnei 
Benson, făcu un pas spre tatăl ei. 

— Crede că eu sunt de vină, nu-i așa? întrebă fetița când 
Constance dispăru în sus pe trepte. 

Cal clătină din cap, fără să-i răspundă. Michelle se întoarse 
către mama sa. 

— Nu-i așa? repetă ea. 

— Sigur că nu, protestă June, apropiindu-se de Michelle și 
înconjurându-i umerii cu braţul, într-un gest protector. 

Câteva clipe mai târziu, Constance cobori din nou, strângând- 
o la piept pe Jennifer. Se opri în loc, de parcă s-ar fi codit să-i 
dea lui June bebelușul câtă vreme Michelle era prin preajmă. În 
încăpere se așternu o liniște adâncă. 

In cele din urmă, Michelle rupse tăcerea. 

— Nu i-am făcut nimic lui Billy, declară ea. A fost un accident. 

— Şi ce-a păţit Susan Peterson s-a chemat tot accident, 
replică doamna Benson. Insă n-aş putea să afirm în faţa mamei 
tale că așa stau lucrurile. 

June simţi că-i sare ţandăra. Decise că nu mai era cazul să-și 
ascundă iritarea. 


241 


— Ceea ce spuneţi dumneavoastră, doamnă Benson, e 
nedrept! Aţi fost martoră la accidentul lui Susan Peterson și știți 
foarte bine că Michelle n-a avut niciun amestec. Astăzi a 
încercat cu adevărat să-l ajute pe Billy Evans. Dacă s-ar fi putut 
mișca mai repede, chiar ar fi reușit. 

— Convingerea mea e că un accident nu se întâmplă așa, din 
senin. Fără îndoială că există o cauză, oricât v-aţi strădui 
dumneavoastră să susţineți contrariul. 

l-o dădu lui June pe Jennifer, apoi se uită ţintă la Michelle. 

— In locul dumneavoastră, aș fi cu ochii pe bebeluș, zise ea, 
continuând s-o fixeze pe Michelle. Un copilaș atât de mic nu 
trebuie neapărat să cadă de pe gard ca să-și dea sufletul. 

June rămase cu gura căscată. Ințelesese perfect insinuarea lui 
Constance Benson. Căută un răspuns pe măsură, dar, negăsind 
cuvintele potrivite, se mulțumi s-o pună pe Jennifer în braţele lui 
Michelle. 

— Te rog, du-o în mașină, draga mamei. 

Michelle își culcă surioara cu grijă pe un braț, slujindu-se de 
celălalt ca să se sprijine în baston. June nu-și lua ochii de la 
Constance Benson, părând că așteaptă să vadă dacă vecina lor 
mai îndrăznea și acum să facă vreun comentariu. Ținând 
bebelușul pe braţul stâng, Michelle porni cu pași nesiguri către 
ușă. 

— Vrei s-o însoțtești? îl rugă June pe Cal. Nu știu cum va 
deschide portiera. Deși, dacă ar fi nevoită să se descurce 
singură, sunt convinsă că ar găsi o cale. 

Simţind tensiunea dintre cele două femei, Cal se grăbi s-o 
urmeze pe Michelle afară, în cerdac. Rămasă între patru ochi cu 
Constance Benson, June se sili să-și păstreze un ton cât mai 
calm. 

— Vă mulţumesc că v-aţi îngrijit de Jennifer, zise ea într-un 
târziu. lar acum, că mi-am îndeplinit și obligaţia de a-mi arăta 
recunoștinţa, trebuie să vă spun că sunteţi persoana cea mai 
ignorantă și mai lipsită de suflet pe care am avut neșansa s-o 
întâlnesc în viaţa mea. Vă asigur că pe viitor nici eu și nici 
familia mea n-o să vă mai deranjăm. Voi găsi pe cineva care să 
stea cu Jenny sau mă voi ocupa de copil eu însămi. Bună ziua. 

Porni către ușă, dar glasul lui Constance o pironi pe loc, 
strecurându-i fiori de gheaţă pe șira spinării. 


242 


— N-am să vă port pică, doamnă Pendleton. Dumneavoastră 

nu aveți habar ce se întâmplă. Pur și simplu nu știți. 
e 

Michelle începu să coboare scara, strângând-o la piept pe 
Jennifer, în timp ce, cu mâna dreaptă, încerca să se proptească 
în baston. Se ţinea cât mai aproape de balustradă, ca să se 
poată prinde repede de ea în caz că ar fi alunecat. Ajungând jos, 
se opri și-și goli încet plămânii de aer, după ce-și ţinuse 
răsuflarea tot timpul cât coborâse treptele. 

— Am reușit, șopti fetița, surâzând și privind chipul surioarei 
sale. 

Ca și cum i-ar fi înțeles cuvintele, Jenny începu să 
gângurească fericită. Din colţul buzelor i se prelinse un firicel de 
salivă, pe care Michelle i-l șterse cu un colţ al scutecului. 

Apoi, din senin, se trezi c-o împresoară ceața. Ridică repede 
capul și zări cum aburul se grăbește s-o învăluie, aducându-i în 
urechi primele șoapte ale Amandei. In aceeași clipă, dădu cu 
ochii de tatăl ei, care stătea lângă mașină, urmărind-o cu 
privirea. 

— Tati? 

Cal făcu un pas spre fiica sa, însă ceața o înconjura din toate 
părţile, împiedicând-o să-l mai vadă. 

— Tati, repede! ţipă Michelle. 

Fu cât pe ce s-o scape pe Jennifer din brate. 

O simțea pe Amanda lângă ea, îndemnând-o, șoptindu-i, 
poruncindu-i să dea drumul bebelușului din braţe, s-o lase să 
cadă pe Jennifer - Jennifer, care o lipsise de părinţii ei. S-o lase 
să cadă la pământ. 

Pe măsură ce glasul Amandei devenea tot mai insistent, 
Michelle începu să cedeze îndemnurilor ei, gata să-și asculte 
prietena. Acum voia și ea să-i facă rău lui Jenny, voia să-o vadă 
izbindu-se de pământ. 

Încet-încet, braţul stâng își slăbea strânsoarea. 

— E-n regulă, îl auzi spunând pe tatăl ei. Poţi să-i dai drumul. 
O ţin eu. 

Simţi cum Cal i-o ia pe Jennifer din brațe. Ceaţa se risipi la fel 
de repede precum venise. Alături, Cal o lipise pe Jenny de 
pieptul său, fără să-și desprindă privirea de Michelle. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el. 


243 


— Am... am obosit... se bâlbâi Michelle. Brusc, mi-am dat 
seama că nu mai aveam putere s-o ţin. Mi-a fost teamă să n-o 
scap, tati! 

— Ţi-a fost teamă, dar n-ai scăpat-o, nu? o linişti Cal. Ce-i 
spuneam eu mamei tale? Ești cât se poate de sănătoasă. Doar 
n-ai vrut să-i faci niciun rău lui Jenny, așa-i? Nu te-ai gândit s-o 
trântești dinadins. 

In glasul lui Cal se ghicea disperarea omului care încerca să 
se convingă de adevărul propriilor cuvinte. Dar Michelle era prea 
tulburată ca să remarce tonul lui rugător. Deschise gura să-i 
răspundă, fără a-și putea stăpâni tremurul vocii. 

— N-nu... Am obosit, atâta tot, murmură fetiţa. 

Dar, de cum se sui pe bancheta din spate a mașinii, i se păru 
c-o aude din nou pe Amanda, strigând la ea de undeva de 
departe. 

Peste câteva minute, June se așeză la volan și porniră spre 
casă. Cât timp dură drumul, în urechile lui Michelle continuă să 
răsune glasul Amandei. 

Amanda era supărată. 

Michelle își dădea seama foarte bine, după faptul că Amanda 
striga la ea. 

Nu voia ca Amanda să fie supărată. 

Amanda era singura ei prietenă. 

Orice s-ar fi întâmplat, Michelle n-o putea lăsa pe Amanda să 
rămână supărată. 


e Capitolul 24 


În momentul când Tim își dădu cu părerea că Michelle ar fi 
trebuit internată - măcar pentru a fi ţinută sub observaţie - 
Corinne simţi că-și iese din fire. 

— Cum poţi să spui așa ceva? îl certă profesoara. 

Işi strânse picioarele sub ea, cu un gest instinctiv de apărare, 
apucându-și ceașca de cafea cu amândouă mâinile. Tim aţâţă 
focul cu vătraiul, ridicând din umeri în semn de neputinţă. 

— l-am citit în ochi, răspunse el. 

De câte ori trebuia să-i mai explice? 

— Nu știu exact ce-a însemnat licărul acela, dar sunt convins 
că mi-a ascuns ceva. Regret, Corinne, dar nu cred că Billy Evans 
a căzut de pe gard printr-o pură întâmplare. 

244 


— Vrei să spui că Michelle a încercat să-l omoare, zise cu 
raceală Corinne. Aș prefera să vorbești pe șleau. 

— Asta am și făcut. Am impresia că ţii neapărat să mă auzi 
afirmând că Michelle Pendleton e o criminală. Ei bine, nu. Eu nu- 
s deloc sigur că așa stau lucrurile. In schimb, sunt convins că 
există o /egătură între ea și accidentul lui Billy. Ca și în cazul lui 
Susan Peterson. 

— Nu crezi că-i o criminală, dar crezi c-a ucis-o pe Susan? 
Asta vrei să spui? 

Fără să mai aștepte vreun răspuns, își urmă gândul. 

— Doamne, Tim, dac-ai fi stat de vorbă cu ea acum câteva 
săptămâni, ai fi înţeles că așa ceva e cu neputinţă. Michelle era 
copilul cel mai dulce și mai blând din lume. Nu se poate să se fi 
schimbat atât de brusc. 

— Nu? Ajunge să te uiţi la ea. 

Tim își trecu degetele prin păr, într-o încercare zadarnică de 
a-și îndepărta de pe frunte cârlionţii castanii. 

— Uite ce e, Corinne. Trebuie să priveşti adevărul în față. 
Indiferent ce s-a petrecut cu ea, Michelle nu mai e aceeași ca în 
luna august, când s-a mutat la Paradise Point. E complet 
schimbată. 

— Și-atunci, vrei s-o încui într-o celulă? Vrei s-o fereci undeva 
unde nimeni să n-o mai aibă în fața ochilor? Zău dacă nu 
vorbești exact ca puștii din clasa mea. 

— Ştii foarte bine că nu asta am vrut să spun. Corinne, trebuie 
să ai curajul de-a înfrunta realitatea. Indiferent de motive, cert e 
că Susan a murit, iar Billy nu are nici el prea multe șanse de 
supraviețuire. In ambele cazuri, Michelle a fost de faţă. Amândoi 
Știm că s-a întâmplat ceva cu ea, încheie Tim cu un glas obosit. 

Incepuseră să discute imediat după cină și de ore întregi 
răsuceau Subiectul pe toate părţile, fără să fi ajuns la o 
concluzie. 

„Măcar dacă Michelle ar fi botezat altfel păpuşa aia 
blestemată,” își zise cu năduf Tim. „Să-i fi dat oricare alt nume.” 

Corinne păru să-i ghicească gândul. 

— Tot nu mi-ai explicat ce-i cu Amanda. 

— Ba ţi-am explicat de o mie de ori. 

— Asta-i bună! Îmi tot baţi capul că Amanda există numai în 
închipuirea lui Michelle. Uiţi însă un singur lucru: cum se face că 
de atâţia ani toată lumea vorbește despre Amanda? Dacă-i doar 


245 


prietena imaginară a lui Michelle, cum de-a bântuit pe aici cu 
multă vreme înainte de sosirea Pendletonilor? 

— Nu chiar toată lumea vorbește despre Amanda, ci numai o 
mână de școlăriţe slabe de înger. 

Corinne îl săgetă cu privirea printre pleoapele îngustate. Nu 
apucă însă să riposteze. Tim ridică braţul, ca pentru a-i stăvili 
protestele. 

— Hai să ne oprim aici, bine? Ce-ar fi să renunţțăm la discuţie, 
măcar în seara asta? 

— Nu prea văd cum, răspunse Corinne. Cele întâmplate apasă 
asupra noastră ca niște nori prevestitori de furtună. 

Țărâitul telefonului îi întrerupse tirada. Cu un gest reflex, 
Corinne se ridică să răspundă, apoi își aduse aminte că nu se 
afla la ea acasă. Profitând de ocazie, Tim îi zâmbi, încercând să 
mai înveselească atmosfera. 

— Dacă te-ai mărita cu mine, ai putea răspunde la telefonul 
meu ori de câte ori ai vrea. 

Dar, în clipa când întinse mâna după receptor, telefonul 
încetă să mai sune. Amândoi așteptară ca Lisa să-i cheme la 
aparat pe unul dintre ei. După câteva minute de tăcere, fetița 
cobori scările. 

— Era Alison. Mâine mă duc la ea acasă. Pe urmă o să 
mergem împreună să căutăm strigoiul. 

— O, Dumnezeule, gemu Tim. Ai început și tu? 

Lisa își înălță ochii în tavan cu un aer disprețuitor. 

— De ce nu? Alison zice că Sally Carstairs a văzut și ea o dată 
stafia. Mie mi se pare foarte amuzant. Niciodată nu am ocazia să 
fac ceva interesant. 

Tim se uită neajutorat înspre Corinne. Tocmai era pe punctul 
de a-și da consimţământul, când profesoara îl opri. 

— Tim, nu. 

— De ce nu? 

— Tim, te rog! Fă-mi și mie un hatâr, bine? Pe urmă, chiar 
dacă tu ai avea dreptate și eu m-aș înșela, știi unde vor căuta 
Stafia? Lângă casa Pendletonilor, în vechiul cimitir al familiei 
Carson. Acolo se află mormântul Amandei. 

— Ăla nici nu-i mormânt, pufni Lisa. 

— Există o piatră funerară, răspunse prompt Corinne. 

Dar Lisa nu-i acordă nicio atenţie, întorcându-se spre tatăl ei. 

— Tati, mă lași să mă duc? Te rog. 


246 


Tim înţelese că profesoara avea dreptate. Indiferent ce se 
petrecea, nu voia să-și știe fiica în preajma Pendletonilor. 

— Nu cred că-i o idee bună, scumpa mea, zise el. Spune-i lui 
Alison c-o să mergeţi altă dată, da? 

— Of, tati, mie nu-mi dai voie niciodată nicăieri. De fiecare 
dată asculţi ce spune ea, care-i la fel de nebună ca Michelle 
Pendleton! 

Deși i se adresase tatălui său, Lisa continua s-o privească 
țintă pe Corinne, bosumflată și roșie la față de mânie. Corinne 
se uită în altă parte, decisă ca, de astădată, să nu-i ia în seamă 
grosolăniile. 

— Nu te duci nicăieri. E ultimul meu cuvânt, declară Tim. 
Mergi în camera ta și anunţ-o pe Alison că nu mai vii. După 
aceea îţi termini lecţiile și te culci. 

Hotărâtă să facă exact cum o taie capul, Lisa se strâmbă la 
Corinne, apoi ieși îmbufnată. În salon se lăsă o tăcere 
apăsătoare, deși nici Tim și nici Corinne nu voiau să arate că 
seara lor în doi era definitiv compromisă. În cele din urmă, 
profesoara se ridică. 

— Ei... S-a făcut târziu... 

— Adică vrei să pleci, nu? 

Corinne dădu din cap. 

— Te sun mâine dimineaţă. 

Se îndreptă spre ușă, cu gând să-și ia pardesiul și poșeta, dar 
Tim o opri. 

— Nu mă săruţi să-mi spui noapte bună? 

Corinne îl atinse în treacăt cu buzele pe obraz, refuzând să se 
lase îmbrățișată. 

— Nu acum, Tim. Te rog. Nu în seara asta. 

Resemnat, Tim o lăsă să se desprindă din braţele lui și 
rămase singur în mijlocul salonului, privind-o cum își îmbracă 
haina. Ea apăru din nou în prag și-i surâse larg. 

— Acum știu de unde a învăţat Lisa să-și ia un aer bosumflat: 
de la taică-său. Haide, Tim, doar nu-i sfârșitul lumii. Te sun 
mâine sau, dacă vrei, sună-mă tu. Da? 

Tim încuviință în tăcere. 

e 

— Ah, bărbaţii! exclamă cu voce tare Corinne, în timp ce 

conducea mașina înapoi spre casă. 


247 


Repetă exclamaţia, gândindu-se cum puteau bărbaţii să fie 
uneori atât de încăpăţânaţi. Nu numai Tim. Nici Cal Pandleton 
nu era cu mult mai breaz. Hotărât lucru, puteau să se ia de 
mână! Doctorul o ţinea una și bună că totul mergea bine, iar 
psihologul se crampona de ideea că faptele nu existau decât în 
mintea lui Michelle. 

Dar lucrurile nu stăteau deloc așa. Corinne nu avea nicio 
îndoială, însă nu știa cum să procedeze mai departe. Să discute 
cu June Pendleton? Da. Chiar fără întârziere. Întoarse mașina în 
loc, pornind direct spre locuinţa Pendletonilor. Dar, când ajunse 
în dreptul casei, o găsi cufundată în întuneric. Rămase câteva 
minute în mașină, neputând lua o hotărâre. Să-i trezească? La 
ce bun? Doar ca să le spună o poveste cu stafii? 

Până la urmă se întoarse acasă. 

Dar, înainte de-a adormi, Corinne Hatcher avu brusc 
certitudinea că evenimentele se precipită și că ceea ce era sortit 
să se întâmple se va întâmpla în scurt timp. 

lar atunci când se va petrece acel ceva - orice ar fi însemnat 
el - vor cunoaște cu toţii adevărul. 

Spera numai ca între timp să nu mai moară nimeni... 

e 

Șoldul îi pulsa de o durere sălbatică. Ar fi vrut să se oprească 
și să se odihnească, dar știa că nu se poate. 

În spatele ei, din ce în ce mai aproape, răsunau strigătele 
oamenilor - strigătele furioase ale celor care voiau să-i facă rău. 

Nu-i putea lăsa să-i facă rău... Trebuia să scape, să fugă 
departe, într-un loc unde ei să n-o mai găsească. 

Amanda avea s-o ajute. 

Dar unde era Amanda? 

Își chemă prietena cu voce tare, implorând-o să-i vină în 
ajutor, dar nu primi niciun răspuns... Nu se auzeau decât 
celelalte glasuri, ţipând după ea și umplându-i inima de spaimă. 

Încercă să iuţească pasul, silindu-și piciorul stâng s-o asculte 
și să meargă în ritmul impus de ea, dar în zadar. 

Nu mai era mult și aveau s-o prindă. 

Se opri și întoarse capul ca să privească în urmă. 

Nu le putea desluși chipurile - adică nu pe fiecare în parte - în 
schimb i se părea că recunoaște glasurile. 

Doamna Benson. 


248 


Nici nu se mira prea tare: doamna Benson o urâse 
întotdeauna. 

Dar mai erau și alții. 

Părinţii ei. De fapt, nu părinţii, ci acei doi străini care 
pretinseseră că-i sunt părinţi. 

Și încă cineva... Cineva despre care își închipuise c-o 
simpatizează. Un bărbat, dar cine? Nu mai avea nicio 
importanţă. Oricine ar fi fost, acum dorea și el să-i facă rau. 
Vocile se apropiau, răsunând tot mai tare. Dacă ţinea să scape, 
trebuia să fugă. 

Se uită în jur deznădăjduită, convinsă că Amanda îi va veni în 
ajutor. Dar Amanda nu se zărea nicăieri. Trebuia să se salveze 
singură. 

Faleza. 

Dacă ar fi reușit să ajungă la faleză, s-ar fi aflat în siguranţă. 

Porni într-acolo, cu inima bătându-i nebunește, icnind din 
pricina efortului. 

Piciorul stâng îi încetinea mersul. Nu putea să alerge! Dar 
trebuia cu orice preţ! 

Deodată, se trezi în vârful stâncii, undeva între cer și pământ, 
cu marea tălăzuind la picioare. În urma ei, aceleași glasuri: 
insistente, neiertătoare, rănindu-i urechile. Mai aruncă o privire 
peste umăr. Se apropiaseră și mai mult, gata s-o ajungă. Dar nu 
le va îngădui să pună mâna pe ea. 

Adunându-și ultimele forţe, se aruncă de pe stâncă. 

Ce simplu era să cazi în gol! 

Timpul părea să se fi oprit, iar ea plutea, eliberată de griji, cu 
ochii aţintiţi spre cer, cu aerul vâjâindu-i în urechi. 

Apoi privi în jos și zări stâncile. 

Gheare de piatră ascuţite și flămânde, întinzându-se spre ea, 
gata s-o sfâșie... 

Simţi cum o sufocă spaima și deschise gura să ţipe. Era însă 
prea târziu... înţelese că va muri... 

e 

Se trezi brusc, dârdâind din tot trupul, cu țipătul mut care i se 
oprise în gât ca un nod dureros. 

— Tati, chemă ea cu un glas subţire și cristalin, rupând 
liniștea nopţii. 

Ştia că n-o auzise nimeni. Nimeni în afară de... 

— Eu te-am salvat, îi șopti Amanda. Nu te-am lăsat să mori. 


249 


— Mandy? 

Venise. 

Michelle se săltă în capul oaselor și toată spaima i se risipi ca 
prin farmec, înțelegând că Amanda era acolo, ca s-o ajute și să 
aibă grijă de ea. 

— Mandy... Unde ești? 

— Aici, șopti vedenia. 

Se desprinse din umbrele încăperii, rămânând lângă fereastră, 
cu rochia neagră lucind straniu în lumina lunii, întinse brațul 
către Michelle și fetița se grăbi să se dea jos din pat. 

Amanda o luă de mână, conducând-o pe scări, apoi afară din 
casă. De-abia când ajunse în atelierul de pictură, Michelle își 
dădu seama că-și lăsase bastonul în cameră. Dar nu conta: 
Amanda era acolo, se putea sprijini de ea. 

Pe lângă toate astea, n-o mai durea deloc șoldul. Absolut 
deloc! 

Se furișară în atelier și Michelle știu numaidecât ce avea de 
făcut. Ca și cum Amanda i-ar fi putut vorbi fără cuvinte, ca și 
cum Amanda ar fi fost cu adevărat înlăuntrul ei. 

Găsi un bloc de desen, pe care-l așeză pe șevaletul mamei 
sale. Lucra repede, cu mișcări sigure și îndrăzneţe. Desenul 
prindea rapid contur. 

Billy Evans, cu silueta sa plăpândă, cocoţată pe bârna din 
vârful gardului de sârmă, unde abia reușea să-și ţină echilibrul. 
Era schiţat dintr-un unghi ciudat: foarte sus, mult deasupra lui 
Michelle, care stătea lângă gard, cu bastonul căzut alături, 
privind neputincioasă către băieţel. 

Lângă ea se vedea Amanda, cu mâinile încleștate pe stâlpul 
gardului, cu chipul zâmbitor, cu ochii lăptoși aproape sticlind de 
bucurie în clipa când Billy se prăbușea la pământ. 

Michelle studie cu atenţie desenul. În întunericul atelierului, 
simţi mâna Amandei într-a ei. Rămaseră astfel câteva secunde, 
ținându-se de mână în tăcere. Apoi, știind ce avea de făcut, 
Michelle își eliberă mâna din cea a Amandei, rupse foaia din 
blocul de desen și o duse în debara. Găsi repede ceea ce căuta, 
deși nu aprinsese lumina. Scoase din debara o pânză - prima pe 
care o desenase pentru Amanda - și puse ultima schiţă - cea 
care-l reprezenta pe Billy Evans - lângă desenul cu accidentul lui 
Susan Peterson. 

Așeză pânza pe șevalet și luă paleta lui June. 


Deși lumina difuză reducea culorile de pe paletă la niște pete 
cenușii, Michelle știa unde trebuia să moaie vârful penelului 
pentru a obţine nuanțele pe care le dorea. 

Lucra repede, cu chipul lipsit de expresie. Amanda se uita 
peste umărul lui Michelle, cu palma sprijinită pe cotul ei. 
Michelle o simţea cum privește fascinată, cu ochii de un alb mat 
ațintiţi asupra desenului, arzând de nerăbdare și curiozitate. 
Tabloul îi spunea o poveste. Curând avea să vadă. Michelle îi va 
arăta tot. 

Fetița continua să deseneze. Deja pierduse noţiunea timpului. 
Când, într-un târziu, puse paleta deoparte, făcând un pas înapoi 
ca să-și contemple realizarea, se miră și ea că nu simţea niciun 
pic de oboseală. Știa însă că Amanda o ajutase. 

— E bine? întrebă timidă Michelle. 

Amanda încuviință din cap, cu ochii la desen. După câteva 
secunde de tăcere, vorbi din nou. 

— Azi după-amiază ai fi putut s-o omori, murmură ea. 

Jennifer. Mandy se referea la Jennifer și era supărată pe 
Michelle. 

— Știu, răspunse liniștită fetiţa. 

— Atunci de ce n-ai făcut-o? 

Glasul Amandei, catifelat și totuși neîndurător, răsuna în 
urechile lui Michelle ca o muzică. 

— N-nu... nu știu, șopti ea. 

— Ai putea s-o faci acum, îi sugeră Amanda. 

— Acum? 

— Ai tăi dorm. Dorm cu toţii. Am putea merge în camera 
bebelușului... 

Amanda o luă de mână pe Michelle, scoțând-o afară din 
atelierul de pictură. 

În timp ce traversau pajiștea, îndreptându-se spre casă, un 
nor pluti în dreptul lunii. Razele ei argintii se stinseră și totul se 
cufundă în beznă. Dar lui Michelle nu-i păsa de întuneric. 

O călăuzea Amanda. 

Incepea să se adune ceața. 

Acele cețuri minunate care-o învăluiau pe Michelle, izolând-o 
de restul lumii și lăsând-o singură cu Amanda. lar fetița știa că 
va îndeplini tot ce-i va cere ea... 


251 


June se trezi brusc, deschizând ochii în întuneric. Instinctul 
matern - ca un al șaselea simţ - îi spunea că ceva nu era în 
regulă. Își încordă auzul câteva clipe. 

Un țipăt. 

Slab și înăbușit - totuși, un țipăt. 

Se auzea dinspre camera bebelușului. June se dădu jos din 
pat, își îmbrăcă repede capotul și ieși în grabă din dormitor. 

Ușa de la intrarea copilului era închisă. 

June își amintea perfect că o lăsase deschisă - ca de fiecare 
dată. 

Aruncă o privire către Cal, dar acesta dormea dus, încremenit 
în aceeași poziţie. 

Atunci cine închisese ușa? 

Apăsă pe clanţă și intră în camera bebelușului, oprindu-se o 
clipă în prag, ca să aprindă lumina. Lângă pătuţul lui Jennifer se 
afla Michelle. Văzând că încăperea se luminează dintr-o dată, 
fetiţă ridică o privire mirată. 

— Mami? 

— Michelle! Ce-i cu tine de nu dormi? 

— Am... am auzit-o plângând pe Jennifer. Și cum tu nu te-ai 
trezit, am venit să văd ce s-a întâmplat. 

Michelle așeză cu grijă sub capul bebelușului pernuţa pe care 
o ţinuse în mână. 

Plânsul se auzise înăbușit! 

Gândul se înfipse în mintea lui June ca un cuţit, însă ea se 
luptă să-l îndepărteze. 

Ușa era închisă, își zise femeia. De asta n-am auzit-o pe 
Jenny. Ușa era închisă. 

— Michelle, începu ea, străduindu-se să rămână calmă. Ai 
închis tu ușa care dă spre dormitorul nostru? 

— Nu, răspunse Michelle cu un glas șovăielnic. Cred că atunci 
când am intrat era închisă. Poate că de aceea nici n-ai auzit-o pe 
Jenny. 

— La urma urmei, n-are importanţă. 

Dar avea o mare importanţă - și June știa asta foarte bine. 
Ceva se întâmpla - ceva la care nu îndrăznea nici măcar să se 
gândească. Se apropie de pătuț și-o luă în braţe pe Jennifer. 
Copilașul adormi din nou, scâncind în somn. În clipa când June o 
ridică dintre perne, Jenny tuși puţin, apoi se liniști dintr-o dată, 
simțind căldura mamei. June surâse spre Michelle. 


252 


— Vezi? Nu-i nevoie decât să se știe la mămica ei în braţe. 

Se uită cu atenţie la fiica ei cea mare. Ochii fetiţei, larg 
deschiși și limpezi, nu păreau ochii cuiva care se trezise cu 
numai câteva minute mai înainte. 

— N-aveai somn, iubito? 

— Nu. Stăteam de vorbă cu Amanda. Pe urmă Jennifer a 
început să plângă, așa c-am venit până aici. 

— Stai s-o culc din nou pe Jenny. După aceea aș vrea să 
discutăm puţin amândouă. Da? 

Peste privirea lui Michelle se abătu un nor. O clipă June se 
temu că fetița va refuza propunerea. Dar Michelle ridică din 
umeri. 

— Bine. 

June așeză bebelușul la loc în pătuţ, apoi îi oferi lui Michelle 
braţul, îndemnând-o să se sprijine de ea. 

— Unde ţi-e bastonul? 

— L-am lăsat în camera mea. 

— Ei, asta-i un semn bun! exclamă plină de speranţă June. 

Și totuși, în timp ce înaintau împreună pe coridor, avu 
impresia că Michelle de-abia poate să pășească. Se abţinu de la 
orice comentarii, până când o văzu pe fetiţă lungită în pat și 
proptită între perne. 

— Te doare rău? întrebă ea, atingându-i ușor șoldul. 

— Câteodată. De pildă, acum. Alteori nu. Când sunt cu 
Amanda, mă simt mai bine. 

— Amanda, repetă încet June. Ştii cine-i Amanda? 

— Oarecum, răspunse Michelle. Mi se pare că odinioară a 
locuit în casa noastră. 

— Când? 

— Cu multă vreme în urmă. 

— lar acum unde stă? 

— N-aș putea spune. Probabil că tot aici. 

— Michelle, Amanda vrea ceva de la tine? 

Michelle încuviinţă din cap. 

— Vrea să vadă un anumit lucru. Nu sunt sigură ce anume, 
însă e vorba de ceva ce ţine neapărat să vadă. Eu sunt singura 
care-i poate arăta. 

— Tu? În ce fel? 

— N-nu... nu știu... Însă știu că o pot ajuta. E prietena mea, 
așa că trebuie s-o ajut nu? 


253 


June avu impresia că Michelle îi cerea confirmarea. 

— Bineînţeles că da, răspunse ea. Cu condiţia să-ți fie 
prietenă cu adevărat. Dar dacă nu e? Dacă în realitate vrea să-ţi 
facă rău? 

— Ba nu, protestă Michelle. Știu bine că nu-mi vrea rău. 
Amanda nu mi-ar face niciodată vreun rău. Niciodată! 

În timp ce June continua s-o privească, fetiţa închise ochii și 
adormi. 

June rămase multă vreme lângă ea, ţinând-o de mână și 
veghindu-i somnul. Când prima geană de lumină sfâșie 
întunericul, își sărută cu tandreţe fiica și se întoarse în patul său. 

încerca să adoarmă, dar gândurile de care se ferise cu atâta 
încăpățânare începură pe rând să-i dea târcoale. 

N-o auzise plângând pe Jenny pentru că ușa era închisă. 

Ea și Cal nu închideau ușa niciodată. 

Pe Michelle o găsise ţinând în mână o pernă. 

June se dădu iarăși jos din pat, ducându-se în camera 
copilului. 

Încuie cu grijă ușa, punând cheia în buzunarul capotului. 

De-abia atunci reuși să adoarmă, deși era furioasă pe 
propriile-i bănuieli. 


e Capitolul 25 


Sâmbătă dimineaţă. 

În oricare altă sâmbătă dimineaţă, June s-ar fi trezit încet, 
întinzându-se alene, după care s-ar fi întors pe partea cealaltă, 
înlănţuind cu brațele gâtul soțului ei. 

De multă vreme însă nu mai schiţase un asemenea gest - nici 
sâmbăta și nici în celelalte dimineţi ale săptămânii. 

Această dimineaţă de sâmbătă o găsi trează și obosită. 

Aruncă o privire spre ceas. Nouă și jumătate. 

Se răsuci să vadă dacă soţul ei mai dormea. 

Locul lui Cal era gol. 

June se sculă în capul oaselor, gata să se dea jos din pat, apoi 
se lăsă din nou pe pernă și privirea îi lunecă înspre fereastră. 

Afară cerul era plumburiu, iar copacii cu frunzișul rărit și lipsit 
de strălucire în lumina cenușie începeau să arate golași și 
obosiţi. Curând aveau să-și piardă toate frunzele. La gândul 
iernii care se apropia, June simţi cum o străbate un fior rece. 

254 


Își încordă auzul, căutând să prindă sunetele familiare ale 
dimineții: plânsetul lui Jennifer, Cal trântind ușa bucătăriei - 
chipurile pregătind micul dejun, când, de fapt, nu voia decât s-o 
trezească pe ea. 

Dar în această dimineaţă toată casa era învăluită în tăcere. 

— Hei! strigă într-o doară June. 

Neprimind niciun răspuns, se sculă din pat, își puse capotul și 
se duse în camera bebelușului. 

Pătuţul lui Jennifer era gol, iar ușa dinspre coridor larg 
deschisă. June se încruntă și ieși pe coridor. Ajungând în capul 
scărilor, îi chemă din nou pe cei ai casei, de astădată ceva mai 
tare. 

— Hei! Unde sunteţi cu toţii? 

— Aici, jos! 

Fusese glasul lui Michelle. Auzind-o, June simţi cum îi piere 
încordarea. 

„Totul e bine”, își zise ea. „Nu s-a întâmplat nimic. Totul e 
bine.” 

De-abia când cobori până la jumătatea scării își dădu seama 
cât fusese de neliniștită și ce mult o înspăimântase tăcerea 
acelei dimineți. Intrând în bucătărie, încercă să se liniștească 
singură, repetându-și că se speriase degeaba. Fantasmele nopţii 
se risipiseră. 

— Bună dimineaţa. Văd că v-aţi sculat devreme. 

Cal o privi pieziș, continuând să amestece ouăle pe care le 
prăjea pe aragaz. 

— În dimineaţa asta ne-am luat gândul de la tine. Cineva tot 
trebuia să pregătească micul dejun. M-a ajutat Michelle, altfel aș 
fi aruncat mâncarea la gunoi. 

Michelle tocmai punea masa. Arăta obosită, dar, când June îi 
făcu un semn complice, fetița schiță o umbră de surâs, vădit 
încântată să-i fie de folos tatălui ei măcar aranjând tacâmurile. 

— Ai dormit bine, scumpa mea? o întrebă June. 

— M-a durut destul de tare șoldul, dar acum mi-a mai trecut. 

În casă plutea o atmosferă caldă și plăcută. June cunoștea 
motivul: Billy Evans nu murise. Cal îl salvase, nu-i pricinuise mai 
mult rău. June era convinsă că de acum lucrurile aveau să se 
îndrepte. Ar fi vrut să spună ceva, să-și declare sentimentul de 
liniște și tihnă pe care-l încerca, dar se temea ca nu cumva 
acesta să se risipească încă de la primul cuvânt. 


255 


În schimb, se apropie de coșuleţul unde se găsea Jenny, 
cufundată într-un somn adânc. 

— Măcar nu sunt singura care doarme până târziu, zise ea, 
luând bebelușul în braţe. 

Jenny deschise ochii, gânguri puţin apoi adormi la loc. 

— S-a trezit chiar înaintea noastră, spuse Cal. Acum vreo oră 
i-am dat un biberon cu lapte. Vrei ouăle pe pâine prăjită? 

— Da, răspunse June, cu gândul în altă parte. 

Dat fiind că soțul ei pregătea micul dejun, iar Michelle punea 
masa, se simţea dintr-o dată inutilă. 

— Mă lași pe mine să mă ocup de toate? 

— Prea târziu, declară Cal. 

Răsturnă ouăle în farfurii, adăugând pe fiecare câteva felioare 
de costiţă, după care le aduse la masă. 

— Trebuie să pleci chiar așa devreme? îl întrebă June. 

— Neurologul vine pe la zece. Se cuvine să mă găsească la 
dispensar. 

— Pot să merg și eu cu tine? îl rugă Michelle. 

Cal se încruntă, iar June clătină imediat din cap. 

— Cred că azi ar fi bine să rămâi acasă, spuse ea, evitând să 
rostească numele lui Billy Evans. 

— De ce? se miră Michelle, înnegurându-se la față. 

June presimţi că va urma o ceartă. Atmosfera calmă și tihnită 
a dimineţii era pe cale să se risipească. Se întoarse către soțul 
ei. 

— Cal? Tu ce părere ai? 

— Nu știu. De fapt, nu văd niciun motiv pentru care să nu 
vină. Numai că n-am idee cât va trebui să rămân la dispensar, 
adăugă el, adresându-i-se lui Michelle. S-ar putea să te 
plictisești. 

— Nu vreau decât să-l văd pe Billy. Pe urmă am să mă duc la 
bibliotecă sau am să mă înapoiez acasă. 

— Bine, se învoi Cal. Dar să nu pierzi toată ziua umblând de 
colo-colo prin dispensar. Ne-am înţeles? 

— Cândva îmi dădeai voie, protestă fetița. 

Cal își feri privirea, cu un aer stânjenit. 

— Asta se întâmpla... înainte, explică doctorul. 

— Înainte? Înainte de ce? 

Cum tatăl ei nu răspundea, Michelle rămase cu ochii la el. 
Deodată înţelese. 


256 


— Dar nu i-am făcut nimic lui Billy, murmură ea. 

— N-am afirmat că... începu Cal, însă June îi tăie vorba. 

— Nu asta a vrut să spună tata, declară ea. Se gândea că... 

— Știu perfect la ce se gândea! strigă Michelle. Foarte bine, 
nici n-am chef să merg! N-am chef nici măcar să m-apropii de 
vechitura aia de dispensar! 

Se ridică de la masă și-și înșfăcă bastonul, ieșind din 
bucătărie. Ușa se trânti în urma ei, înainte ca June și Cal să-și fi 
revenit din surpriza cauzată de izbucnirea fiicei lor. June se sculă 
de pe scaun, vrând să se ducă după ea, dar Cal o opri. 

— Las-o în pace, zise el. Trebuie să înveţe să înfrunte viaţa de 
una singură. Tu... tu n-ai s-o poţi apăra de toată lumea. 

— N-ar trebui s-o apăr de propriul ei tată, spuse cu 
amărăciune June. Zău, Cal, de ce te porţi așa? Nu-ţi dai seama 
cât o rănesc astfel de vorbe? 

Cal nu răspunse. Înţelegând că atmosfera plină de făgăduinţe 
a acelei dimineţi era pe cale să se destrame, luă coșuleţul cu 
nuiele și ieși din bucătărie. 

e 

Annie Whitmore stătea pe unul din călușeii din curtea școlii, 
când deodată o zări venind pe stradă pe Michelle. Pășea încet și 
lui Annie i se păru că era supărată. Se uită repede în jur, 
întrebându-se dacă mai era și altcineva prin apropiere. Ar fi vrut 
să se joace cu Michelle, însă știa că nu are voie. Cu o seară 
înainte, mama ei îi vorbise îndelung, avertizând-o că, pe viitor, îi 
era interzis chiar și să-i vorbească, iar dacă aceasta îi propunea 
să se joace împreună, Annie trebuia să se întoarcă acasă 
numaidecât. 

Dar lui Annie îi plăcea de Michelle și, cum maică-sa nu-i 
destăinuise și motivul pentru care îi cerea să se ferească de fiica 
doctorului Pendleton, Annie decise să nu-i ia în seamă sfatul. 

Pe urmă, nu se afla nimeni prin apropiere, ca s-o pârască 
părinţilor că nu-i ascultase. 

— Michelle! 

Michelle nu-i răspunse și Annie o strigă din nou, ceva mai 
tare. De data asta, Michelle ridică privirea și-i făcu semn cu 
mâna. 

— Bună! Ce faci? 

— Mă plimb, răspunse Michelle. 

Se opri, sprijinindu-se de gard. 


257 


— Dar tu? 

— Mă joc. Numai că nu pot învârti leagănul destul de repede. 
E prea greu pentru mine. 

— Vrei să te împing eu? se oferi Michelle. 

Annie  încuviință din cap, repetându-și că nu ieșise din 
cuvântul părinţilor: doar nu ea o rugase pe Michelle să se joace 
cu ea. 

Michelle deschise poarta și intră șchiopătând în curtea școlii. 
Annie o aștepta cuminte, stând în leagăn. Când Michelle ajunse 
lângă ea, o întâmpină cu un zâmbet. 

— Cum de-ai venit încoace sâmbătă? 

— Mă plimbam, îi explică Michelle. 

— De ce nu te joci cu nimeni? 

— Ba mă joc. Mă joc cu tine. 

— Dar nu te jucai. Erai singură. Tu n-ai prietene? 

— Sigur că am. Vă am pe tine și pe Amanda. 

— Amanda? Cine-i Amanda? 

— O prietenă mai deosebită, răspunse Michelle. Mă ajută 
mult. 

— Te ajută? La ce te ajută? întrebă Annie. 

Își propti picioarele în pământ și leagănul se urni din loc foarte 
încet. Michelle întinse mâna și-l împinse, iar leagănul începu să 
se învârtă ceva mai repede. Annie își trase picioarele și, 
ajungând din nou în dreptul lui Michelle, își reluă întrebările: 

— La ce te ajută Amanda? 

— La fel și fel de lucruri. 

— Adică? 

— N-are importanță, zise Michelle, neștiind cum s-o 
lămurească cine era Amanda. Poate că într-o bună zi ai s-o 
cunoști și tu. 

Annie mai făcu două-trei ture, apoi sări jos. 

— De ce pe tine nu te place nimeni? întrebă ea. Eu cred că 
ești foarte simpatică. 

— Și tu ești simpatică, răspunse Michelle, fără a-i lua în 
seamă întrebarea. Acum cu ce vrei să te mai joci? 

— Vreau să mă dau în călușei! ţipă Annie. Mă dai tu? 

— Sigur, încuviinţă Michelle. Hai, fugi, că te prind! 

Annie o rupse la fugă în direcţia călușeilor, iar Michelle porni 
după ea, străduindu-se să se miște cât mai repede și 


258 


prefăcându-se că gâfâie de oboseală. O ajunse din urmă pe 
Annie, care râdea veselă nevoie-mare. 

— Te-am întrecut! Te-am întrecut! 

— Lasă, lasă! o ameninţă în glumă Michelle. Într-o bună zi am 
să pot fugi din nou. Atunci să te văd! 

Dar Annie n-o mai auzi. Deja se cocoțase în călușei, rugând-o 
pe Michelle să-i facă vânt. Michelle își puse jos bastonul și se 
așeză în spatele lui Annie, ceva mai la o parte. Apoi începu s-o 
dea încet în leagăn... 

e 

Corinne Hatcher stătea la catedră, încercând să se 
concentreze asupra extemporalelor pe care le corecta. De 
regulă, ar fi amânat notarea pentru ziua de luni, preferând să-și 
petreacă sâmbăta cu Tim, numai că în această dimineață el nu-i 
telefonase și, chiar dacă ar fi făcut-o, Corinne știu că ar fi căutat 
un pretext ca să-l refuze: probabil chiar testele la care lucra. 

Numai că extemporalele erau doar o scuză. Corinne ar fi dorit 
să găsească în ea puterea de a-l suna pe Tim, spunându-i că 
regreta neînțelegerea avută cu o seară în urmă și propunându-i 
să dea amândoi uitării incidentul. Știa însă că nu va forma 
numărul lui decât dintr-un motiv profesional. Era conștientă că 
astfel nu făcea decât să se amăgească, însă îi trebuia pretextul: 
orice alt motiv, în afară de acela al împăcării. 

Furioasă pe sine însăși, puse stiloul pe catedră și-și aruncă 
ochii pe fereastră. 

Afară se afla Michelle. 

Simţi că i se taie răsuflarea. Instinctiv, se ridică de pe scaun. 
Michelle tocmai intra în curtea școlii, unde - după toate 
aparențele - o aștepta Annie Whitmore. 

Corinne văzu cum Annie urcă în leagăn, apoi cum Michelle 
începe s-o împingă. Cele două fetițe stăteau de vorbă, însă 
Corinne nu putea auzi ce-și spun. De altfel, nici nu conta: 
amândouă erau vesele și surâzătoare. 

Pe urmă Annie se dădu jos din călușei, îndreptându-se către 
leagăn - mai întâi la pas, apoi alergând. O clipă, se temu ca nu 
cumva Annie să-și fi bătut joc de Michelle. Curând se lămuri că 
era vorba de un simplu joc, propus chiar de Michelle, care acum 
se prefăcea că fuge cu sufletul la gură, în timp ce Annie o privea 
râzând. 

Corinne începu și ea să râdă. 


Deodată, înţelese că avea un pretext pentru a-l suna pe Tim. 
Dacă el își închipuia că Michelle e o ființă periculoasă, atunci 
trebuia să-i povestească scena din curte. 

Michelle ajunsese să-și ia în derâdere propria infirmitate! 

Corinne ieși din clasă și o luă pe coridor, îndreptându-se spre 
cancelarie. Dar, după ce formă primele cifre, îi veni o idee mai 
bună. Încă nu se făcuse ora prânzului și, din câte-l cunoștea pe 
Tim, nu se îndoia că-l va găsi acasă, bându-și liniștit cafeaua. 

Renunţă să mai telefoneze, hotărând să se ducă până la el și 
să-i povestească despre Michelle. Astfel își puteau petrece ziua 
împreună. leși din clădirea școlii, zâmbitoare și bine-dispusă. 
Într-o zi ca asta, se simţea în stare s-o suporte până și pe Lisa 
Hartwick. Se urcă la volan și porni mașina. Trecând pe lângă 
terenul de joacă, le zări pe cele două fetițe lângă leagăn. Annie 
se legăna, împinsă cu blândețe de Michelle. Corinne își zise că, 
până la urmă, avea să fie o zi bună. 

e 

— Fă-mi vânt mai tare, Michelle! 

Annie se lăsă pe spate în leagăn, împingându-și picioarele în 
sus, ca să capete viteză. Numai că mișcarea fusese greșită și, în 
loc să se miște mai repede, leagănul își încetini balansul. 

— Mai tare! strigă ea din nou către Michelle. Nu vezi că se 
oprește? i 

— Te-am dat destul de tare, răspunse Michelle. Insă tu faci 
exact de-a îndoaselea! Când te avânţi înainte, trebuie să te lași 
pe spate, iar când vii înapoi, te-apleci în față! 

— Am încercat! se văicări Annie, silindu-se din răsputeri să 
urmeze indicaţiile lui Michelle. Nu pot! Împinge-mă mai tare! 

— Nu! Așa cum dai tu din picioare, e chiar primejdios. Când 
nu faci ce trebuie, nici lanţurile nu te ajută. Vezi? De câte ori ești 
sus, se întâmplă ceva și lanţul slăbește, coborându-te la loc. 

— Asta numai pentru că nu vrei să mă împingi mai tare. 

Michelle nu-i acordă nicio atenţie, continuând s-o legene în 
același ritm. De fiecare dată când leagănul trecea prin dreptul 
ei, întindea mâna, făcându-i iarăși vânt. 

Dar Annie devenea tot mai insistentă, cerându-i lui Michelle s- 
o împingă tot mai tare. Trebuia să existe o cale de-a o convinge. 
Deodată, îi veni o idee. Încă din clipa când îi încolţi în minte, 
Annie știu că era un gând răutăcios. Însă voia cu tot dinadinsul 
ca Michelle s-o legene mai tare... 


260 


— Aia e, nu poți să-mi faci vânt! Eşti șchioapă și nu poţi! 

Schioapă! 

Cuvântul o lovi în moalele capului, ca un ciocan - așa cum se 
întâmpla de fiecare dată. Stomacul i se strânse ghem și o 
cuprinse amețeala. Amețeala și furia. 

De data asta, ceața se ivi din senin, aproape năpustindu-se 
asupra ei. Michelle nu mai distingea nimic - doar vălătucii 
cenușii, învârtejindu-se în jurul ei și blocându-i vederea. 

Apoi Amanda. 

Amanda apăruse dintre ceţuri, surăâzându-i și încurajând-o. 

— Poţi s-o împingi, Michelle, șopti ea. Arată-i cât de tare poţi 
s-o împingi. 

Durerea din șold - acel zvâcnet permanent și aproape 
insuportabil - dispăru ca prin farmec și Michelle simţi că se 
putea mișca mai ușor fără ajutorul bastonului. Dacă ar fi avut 
nevoie de sprijin, Amanda se afla acolo. Amanda ar fi ajutat-o. 

Trecu în spatele leagănului și, când Annie veni din nou spre 
ea, ivindu-se din ceaţă, o aşteptă gata pregătită. Își puse 
palmele pe spinarea fetiţei, făcându-i vânt, iar în clipa când 
leagănul ajunse în punctul cel mai înalt, începându-și mișcarea 
de coborâre, Michelle o împinse din nou cu toată puterea. 

Annie scoase un țipăt fericit, avântându-se iar în sus, și se 
agăţă bine de lanţuri. Era grozav! Niciodată nu se legănase la 
asemenea înălţime. Plină de îndrăzneală, încercă să-și facă vânt 
cu picioarele, dar încă nu pricepu cum anume. 

Revenind către Michelle, simţi mâinile acesteia pe umeri. 

— Mai tare! chiui ea. Împinge-mă mai tare! 

Și țâșni din nou înainte. Cu ochii măriţi de spaimă, văzu cum 
pământul se năpustește înspre ea, după care se ridică din nou și 
cerul luă locul pământului. Oare ce trebuia să facă acum? 

Să se aplece în față? 

Să-și îndoaie picioarele sub ea? 

Se lăsă pe spate și, în momentul când leagănul ajunse în 
punctul cel mai înalt, își pierdu brusc echilibrul. Lanţurile de care 
se agăţase strâns cu o clipă mai înainte slăbiră dintr-o dată și 
Annie simţi că se prăbușește. 

Țipă, dar secunda de panică trecuse. Lanţurile erau din nou 
întinse și Annie începu să coboare, ca o greutate atârnată la 
capătul unui pendul. 


— Acum nu mai vreau așa de tare! strigă ea, simțind din nou 
pe spate mâinile lui Michelle. 

Michelle nu dădu niciun semn că ar fi auzit-o, iar Annie fu 
iarăși proiectată înainte, mai sus ca oricând. Și de data asta se 
aplecă în altă direcţie decât trebuia, astfel că lanţurile îi slăbiră 
în mâini. 

— Oprește! urlă ea. Oprește, Michelle! Te rog! 

Era însă prea târziu. 

Zbura dintr-o parte în alta, din ce în ce mai sus, și de fiecare 
dată dura tot mai mult până ce lanţul se întindea iar în mâna ei. 

Atunci se produse inevitabilul. 

Lanţurile slăbiră în palmele lui Annie și leagănul se năpusti 
vijelios spre pământ, cu Annie ghemuită pe bancă, strângând 
înspăimântată pleoapele. 

Deodată avu senzaţia că nu mai există lanţuri. 

In aceeași clipă, scaunul ajunse jos și lanţul se încordă brusc, 
rupându-i spinarea. 

O fulgeră o durere îngrozitoare, care însă se stinse în secunda 
următoare, când fetița se izbi cu capul de pământ, zdrobindu-și 
craniul sub impactul loviturii. Zvâcni spasmodic de câteva ori, 
apoi trupușorul ei zdrobit rămase inert la picioarele lui Michelle. 

— Ai văzut? șopti Amanda. Poţi să împingi leagănul oricât de 
tare vrei. Cu timpul se vor învăța minte. Se vor învăța minte și 
nu vor mai râde de tine. 

Și, apucând-o de mână pe Michelle, o trase după ea, afară din 
terenul de joacă. 

Când ieșiră în stradă, ceața deja se împrăștiase. 

Insă Michelle nu se întoarse să mai privească în urma ei. 

e 

Fără să mai bată la ușă, Corinne se strecură în casa lui Tim. 

— Tim! Tim! 

— Sunt aici, în bucătărie! răspunse el. 

Corinne străbătu grăbită încăperile și intră în bucătărie, unde-l 
găsi pe Tim la chiuvetă, spălând vasele, cu mâinile în apă până 
la coate. 

— Am o surpriză pentru tine! 

Tim o privi curios. 

— Trebuie să fie ceva deosebit, altfel n-ai fi venit aici. 
Bănuiesc că e în legătură cu Michelle Pendleton, pentru că din 
pricina ei ne-am certat. Văd că nu pari supărată, deci nu-i o 


262 


veste rea. În concluzie, probabil că ai întâlnit-o pe Michelle și-ai 
constatat că se simte mai bine. 

Dezamăgită, Corinne își turnă o ceașcă de cafea și se așeză 
pe scaun. 

— Ştii ceva? Mă cunoști prea bine. 

— Va să zică, am avut dreptate? 

— Da. Am zărit-o astăzi pe Michelle. Era în curtea școlii și se 
juca de zor cu Annie Whitmore. Să fi văzut cum râdea de 
propriul ei șchiopătat! Vai, Tim, zău c-ai scăpat o scenă 
nemaipomenită! Își trăgea piciorul după ea, fluturându-și braţele 
și gâfâind ca o locomotivă, numai și numai ca s-o facă pe Annie 
să râdă. Ce părere ai de asta? 

— Mă bucur să aud așa ceva, răspunse Tim. Dar tot nu înțeleg 
de ce ești chiar atât de entuziasmată. Mai de vreme sau mai 
târziu, această schimbare în bine tot trebuia să se manifeste. 

— Păi, eu credeam... Aseară ziceai... 

Tim își șterse mâinile și veni să se așeze lângă ea. 

— Aseară îmi treceau prin minte fel și fel de presupuneri. Se 
prea poate să fi vorbit înainte să gândesc. Tot așa și tu. Ei, 
facem pace? 

Corinne îi înlănţui gâtul cu brațele. 

— Oh, Tim, de-ai ști cât te iubesc! 

Îl sărută cu pasiune, apoi adăugă, zâmbind: 

— Este că ţi-am dat o veste bună? Mă refer la Michelle. E 
pentru prima oară când o văd purtându-se astfel. De regulă, e 
foarte conștientă de infirmitatea ei și, dacă aduce cineva vorba 
despre asta, pur și simplu se închide în tăcere. Dar acum râdea 
și ea! 

— Nu te grăbi să crezi că-i împăcată cu situaţia. Așteaptă să 
vedem ce se mai întâmplă, bine? o preveni Tim. Poate că 
lucrurile nu stau cum îţi închipui tu. E posibil să fie doar ceva de 
moment. 

Apoi, zâmbind cu șiretenie, o întrebă: 

— Și cum rămâne cu Amanda? Chiar ai uitat de celebra 
Amanda? 

— Nu. Adică nu de tot. Ah, hai să nu mai vorbim despre ea, te 
rog, îl imploră Corinne. Nu vreau să-mi stric iarăși dispoziţia. 
Cred că aseară am cam exagerat și eu. Poate că ai dreptate: e 
numai o plăsmuire a imaginaţiei mele. 

— În acest caz, Lisa va fi teribil de dezamăgită. 


263 


— Lisa? 

Tim încuviinţă din cap. 

— Trebuie să-ți mărturisesc că m-am răzgândit. La urma 
urmei, a fost o ceartă. Așa că azi-dimineaţă, când Lisa a început 
din nou cu insistențele, am cedat. La ora asta, probabil că-i la 
vânătoare de strigoi. 

Corinne încremeni cu ochii la el. 

— Tim! Doar nu i-ai dat voie să se ducă! 

Văzând consternarea așternută pe chipul Corinnei, zâmbetul i 
se topi într-o clipă. 

— Păi, de ce nu? replică el agasat. E cu Alison și Sally. Ce i se 
poate întâmpla? 

e 

Exact în acel moment, la dispensarul din Paradise Point, Billy 
Evans își dădea sufletul, sub privirile neputincioase ale 
doctorilor Calvin Pendleton și Josiah Carson, asistați de 
neurologul din Boston. 

Dacă vreunul dintre ei și-ar fi aruncat privirea spre fereastră, 
ar fi zărit-o afară pe Michelle, uitându-se pe geam în încăperea 
unde zăcea Billy, în timp ce lacrimile i se prelingeau încet pe 
obraji. 

Amanda începu să-i șușotească la ureche. 

— S-a terminat, se auzi glasul ei ca de pe altă lume. 

Știind ce se petrecuse înăuntru, Michelle se îndepărtă de 
fereastră, continuându-și lungul drum spre casă. 


e Capitolul 26 


— Eu zic că tot n-avem ce căuta aici, spuse Jeff Benson. 

Se uită peste umăr, parcă așteptându-se s-o vadă pe maică- 
sa apărând la fereastră și chemându-l să se întoarcă. Dacă ar fi 
fost după el, nici nu s-ar fi dus la cimitir; însă dis-de-dimineaţă, 
când Sally Carstairs, Alison Adams și Lisa Hartwick se iviseră la 
ușa lui, acceptase să le însoțească, închipuindu-și că voiau să 
meargă în golf. 

Dar ele aveau cu totul alte gânduri. 

Intenţia lor era să plece în căutarea strigoiului. Jeff constată 
că mai ales Alison și Lisa ţineau morţiș s-o găsească pe Amanda, 
deși amândouă pretindeau sus și tare că nu există. Sally le 
sugerase să se ducă în primul rând la cimitir, iar când Jeff 

264 


protestase, îl acuzase că-i e frică. Ei bine, nu-i era frică: nici de 
strigoi - dacă exista cu adevărat - și nici de cimitir. În schimb, își 
cunoștea bine mama și nu voia să ajungă în conflict cu ea. 

— Dacă vreţi să m-ascultaţi și pe mine, eu cred că aici nu vom 
găsi nimic. 

Alison Adams dădu din cap în semn de aprobare. Stătea în 
mijlocul cimitirului, cu mâinile în șolduri. 

— Oricum, cine dă doi bani pe o piatră veche de mormânt? 
Hai mai bine să mergem pe plajă. Acolo cel puţin ne putem 
distra! 

Cei patru copii porniră spre casa Bensonilor, unde începea 
cărarea ce cobora de pe faleză până la malul mării. Deodată, 
Lisa se opri și arătă cu degetul, spre silueta lui Michelle, care 
mergea pe șosea, chiar în direcţia lor. 

— la te uită cine vine! exclamă Lisa. Țicnita de Michelle! 

— Nu-i deloc ţicnită, protestă Sally. Te rog să nu mai vorbești 
așa despre ea. 

— Păi dacă nu-i ţicnită, cum se face că numai ea a văzut 
strigoiul? întrebă Lisa. 

— Să nu mai spui asta! 

Sally începu să se înfurie, dar nu făcu niciun efort să-și 
ascundă supărarea. 

— Faptul că tu n-ai văzut stafia nu înseamnă că nu există! 

— Dacă există într-adevăr, atunci de ce n-o chemi pe Michelle 
să ne-o arate? o provocă Lisa. 

Lui Sally îi sări ţandăra. 

— Nu pot să te sufăr, Lisa Hartwick! Ești mai rea decât a fost 
Susan! 

Sally se desprinse de grup, pornind către Michelle. 

— Michelle! Michelle! Așteaptă-mă! strigă ea. 

Michelle se opri în mijlocul drumului, uitându-se întrebătoare 
la cei patru copii. Oare ce voiau? In clipa când Sally ajunse lângă 
ea, auzi glasul lui Jeff Benson: 

— Hei, Michelle! Azi pe cine-ai mai omorât? 

Sally încremeni în loc, apoi se întoarse către Jeff, fulgerându-l 
cu privirea. 

Michelle rămase nemișcată câteva secunde, încercând să-și 
dea seama la ce se referise băiatul. Deodată înţelese. 

Susan Peterson. 

Billy Evans. 


Jeff credea că ea îi ucisese. Dar nu era adevărat. Michelle știa 
bine că nu le făcuse niciun rău. 

Simţi cum ochii i se umplu de lacrimi și-și mușcă buzele, 
silindu-se să nu plângă. Nu trebuiau s-o vadă plângând. Asta nu 
putea accepta nici în ruptul capului! Își continuă drumul, iuţind 
pasul pe cât îi îngăduia piciorul beteag. Șoldul începu din nou s- 
o înjunghie, dar își impuse să-și învingă durerea. 

Unde era Amanda? De ce nu venise s-o ajute? 

Chiar atunci o ajunse din urmă Sally. 

— Michelle! Michelle! Îmi pare tare rău. Nu știu de ce-a spus 
Jeff o asemenea grozăvie. L-a luat gura pe dinainte. 

— Nu, nu, zise încetișor Michelle, cu glasul tremurând din 
pricina lacrimilor pe care se lupta să și le ţină în frâu. Jeff își 
închipuie că eu i-am omorât. Toată lumea gândește la fel, dar nu 
le-am făcut nimic. 

— Sunt convinsă că nu. Eu te cred, declară Sally, după care 
tăcu, neștiind ce să mai spună. Hai să mergem la mine, propuse 
ea. Nu văd de ce-ar trebui să stăm aici, ca s-ascultăm ce zice el. 

Michelle clătină din cap. 

— Mă duc acasă, răspunse ea. Lasă-mă în pace. Vreau să mă 
duc acasă. 

Sally întinse mâna s-o rețină, dar Michelle se feri de atingerea 
ei. 

— Lasă-mă în pace. Te rog. 

Sally se trase un pas înapoi, întrebându-se ce să facă. Aruncă 
o privire rapidă spre ceilalţi trei copii, care păreau s-o aștepte, 
apoi se întoarse din nou către Michelle. 

— Bine, murmură ea. Dar te asigur c-am să-i spun vreo două 
lui Jeff de-o să mă ţină minte! 

— N-are nicio importanţă, zise Michelle. Asta nu va schimba 
cu nimic situaţia. 

Și, fără a-și lua rămas-bun de la Sally, își văzu de drum. 

Sally o urmări cum se îndepărtează, apoi se înapoie lângă Jeff 
și cele două fete. Ajungând la câţiva pași de ei, se proțăpi în fața 
lor, cu mâinile în șolduri. 

— A fost urât și răutăcios din partea ta, Jeff Benson. 

— Ba nicidecum! ripostă Jeff. Mama zice că nu pricepe de ce 
n-o bagă pe Michelle la balamuc! E nebună de-a binelea! 

— N-am chef să-ţi ascult prostiile! Mă duc acasă. Hai să 
mergem, Alison. 


266 


Sally se răsuci pe călcâie încruntată și o luă înapoi pe drumul 
pe care venise. Alison șovăi o clipă, apoi porni în urma ei. 

— Tu ce-ai de gând, Lisa? 

— Vreau să merg în golf, se alintă Lisa. 

— Atunci, n-ai decât să te duci! îi strigă Alison. Eu am plecat 
cu Sally. 

— Și ce-mi pasă? se stropși Lisa la ele. Cui îi pasă ce faceţi 
voi? De ce nu vă duceţi s-o vizitaţi pe prietena voastră cea 
țicnită? 

Sally și Alison își văzură de drum, fără s-o mai ia în seamă. 
Înţelegând că cele două fete erau decise să nu-i mai dea nicio 
atenţie, Lisa ridică din umeri. 

— Vino! îl chemă ea pe Jeff. Hai să ne luăm la întrecere până 
la potecă! 

e 

Michelle urcă șchiopătând treptele de la intrare, ajungând pe 
verandă! Deschise ușa și păși în casă, unde se opri câteva clipe, 
ascultând. 

Nu se auzea niciun sunet, în afară de ticăitul slab al pendulei 
din hol. 

— Mami? 

Neprimind niciun răspuns, începu să urce scara. Ştia că în 
camera ei se afla la adăpost. 

La adăpost de vorbele îngrozitoare ale lui Jeff. 

La adăpost de acuzaţiile lui. 

La adăpost de bănuielile celor din jur. 

De asta nu voise maică-sa s-o lase azi-dimineaţă să meargă la 
dispensar cu tatăl ei. 

Maică-sa gândea la fel ca Jeff Benson. 

Dar o  învinovăţeau pe nedrept! Michelle știa că o 
învinovăţeau pe nedrept. 

Se duse în camera ei, închise ușa și se apropie de fereastră. 

Luă păpușa de pe pervaz și-o strânse în brațe. 

— Amanda? Amanda, te rog, explică-mi de ce mă urăsc cu 
toţii? 

— Lumea spune minciuni pe seama ta, se auzi șoptind glasul 
Amandei. Vor să te ia de aici și-atunci născocesc fel și fel de 
neadevăruri. 

— Să mă ia de aici? De ce? Dece să mă ia? 

— Din cauza mea. 


— Nu înțeleg. 

— Din cauza mea, repetă Amanda. Pe mine m-au urât 
întotdeauna. Niciodată n-au vrut să am o prietenă. Cum tu ești 
prietena mea, ura lor se revarsă și asupra ta. Te vor duce de 
aici. 

— Puțin îmi pasă, răspunse Michelle. Și-așa nu-mi mai plac 
locurile astea. Chiar doresc să plec. 

Acum o putu vedea pe Amanda. Era la numai câţiva pași și 
ochii ei albi, sticlind în lumina cenușie a acelei zile înnorate, 
păreau s-o sfredelească pe Michelle până în străfundul 
sufletului. 

— Dar dacă-i lași să te ducă de aici, n-avem cum să mai fim 
prietene. 

— Poţi să vii cu mine, îi propuse Michelle. Dacă mă vor lua de 
aici, poţi să mă urmezi. 

— Nu! 

Glasul Amandei se înăsprise dintr-o dată și, instinctiv, Michelle 
făcu un pas înapoi, strângând păpușa la piept. Amanda se 
apropie de ea, cu mâna întinsă. 

— Nu pot veni cu tine. Trebuie să rămân pe loc. 

O prinse de mână pe Michelle. 

— Stai cu mine, Michelle. Stai cu mine și-i vom face să nu ne 
mai urască. 

— Nu vreau, se împotrivi Michelle. Nu știu ce vrei de la mine. 
Întotdeauna făgăduiești că mă ajuţi, dar de fiecare dată se 
întâmplă câte ceva. lar ceilalți mă acuză pe mine. E vina ta și ei 
mă învinovățesc pe mine! Nu-i drept! De ce să mă acuze pe 
mine când toată vina o porți tu? 

— Pentru că suntem una și aceeași persoană, răspunse 
liniștită Amanda. Nu înţelegi? Noi două suntem exact la fel. 

— Dar eu nu vreau să fiu ca tine, protestă Michelle. Vreau să 
fiu ca mine! Vreau să fiu așa cum am fost înainte să apari tu. 

— Să nu spui asta, șuieră furioasă Amanda și chipul i se 
schimonosi de ură. Dacă mai vorbești vreodată așa, am să te 
omor. 

Tăcu și ochii ei lăptoși părură să capete o strălucire proprie. 

— Pot să te ucid, murmură ea. Știi bine că pot. 

Michelle se trase înapoi din faţa siluetei înveșmântate în 
negru. Ar fi vrut să fugă, dar știa că nu poate! Știa că Amanda 
spunea adevărul. 


268 


Dacă nu făcea cum îi cerea Amanda, aceasta o va ucide. 

— Bine, acceptă Michelle. Ce dorești de la mine? 

În clipa când rosti aceste cuvinte, de pe chipul Amandei 
dispăru orice urmă de supărare și fata zâmbi. 

— Du-mă pe faleză, ceru ea. Vreau să merg pe faleză, în 
dreptul cimitirului. 

Apucând-o din nou de mână pe Michelle, porni către ușă. 

— E pentru ultima oară, murmură ea. Apoi totul se va sfârși și 
nimeni nu va mai râde de mine. 

Michelle nu înţelegea despre ce vorbea Amanda, însă nici nu-i 
păsa prea mult. Singurul lucru pe care-l reținuse era că totul se 
va termina curând. 

E pentru ultima oară - așa spusese Amanda. 

Poate că, până la urmă, lucrurile se vor îndrepta. Poate că, 
dacă proceda așa cum îi pretindea Amanda, totul va fi bine. 

leși din casă și porni încet spre cimitir. 

e 

June încremeni, privind ţintă pânza de pe șevalet. 

Nu avea nici cea mai mică idee cum ajunsese acolo. 

Și totuși, se afla în fata ei pe șevalet, umplându-i sufletul de 
spaimă. Nu-și putea lua ochii de la ea, ca și cum desenul ar fi 
aruncat-o într-o transă hipnotică. 

Era aceeași schiţă pe care o descoperise în debara. 

Numai că între timp fusese finisată. 

June se uita la ea, îngrozită la culme, incapabilă să înţeleagă 
ce vedea. 

Desenul devenise un tablou în adevăratul sens al cuvântului. 

Reprezenta un cuplu: un bărbat și o femeie. 

Figura bărbatului rămânea ascunsă. Nu însă și cea a femeii. 

Era un chip frumos, cu pomeţi înalţi, cu buze senzuale, cu 
fruntea ascunsă sub un văl cernit. 

Ochii verzi și migdalaţi scânteiau, plini de veselie. 

Tabloul ar fi fost perfect, cu excepţia a două amănunte. 

Femeia sângera. 

Din pieptul și din gâtul ei ţâșneau șiroaie de sânge, 
prelingându-se de-a lungul trupului și picurând pe podea. In 
contrast cu expresia senină a feţei, tot acel sânge părea ceva 
grotesc - de parcă femeia nici n-ar fi știut că e pe moarte. 


269 


De-a curmezișul picturii, cu aceeași culoare rubinie cu care 
fusese pictat sângele femeii, era mâzgălit un singur cuvânt: 
Târfă! 

June nu reuși să-și desprindă privirea de pe chipul femeii, dar, 
în timp ce-l studia cu atenţie, încercând să-i citească în suflet, își 
dădu seama că decorul în care fusese pictat portretul îi era 
foarte familiar. 

Atelierul! 

lată ferestrele și oceanul care se zărea dincolo de ele. Cele 
două siluete se aflau pe o canapea. June traversă cu pași rari 
studioul, până când ajunse la aceeași perspectivă asupra 
ferestrelor și mării ca aceea de pe pânză. 

Se uită în jur, străduindu-se să determine unde se aflase 
sofaua din tablou: puţin spre stânga, la vreo doi metri depărtare 
de perete. 

De fapt, ghicise locul încă înainte de-a face ochii roată. 

Pata! 

Vechea pată pe care se chinuise atât de mult s-o curețe. 

Își luă inima în dinţi și se uită la ea. 

— Nu! ţipă June. Nu! Dumnezeule! E cu neputinţă! 

Pe podea apăruse din senin o pată roșie, care se întindea 
văzând cu ochii. 

Era chiar sânge. June încremenise, fără să-și poată dezlipi 
privirea de la pată. 

— Nu! repetă femeia și, adunându-și ultimele puteri, ieși în 
fugă din atelier. 

Uitată de mama ei în coșuleţ, Jennifer începu să plângă. Mai 
întâi încet, apoi din ce în ce mai tare. 

e 

La dispensar, Josiah Carson și Cal Pendleton stăteau tăcuți în 
birou, așteptând ca neurochirurgul să termine autopsia. 

Din clipa când murise Billy Evans, Cal luase răspunderea 
morții copilului asupra sa. 

— Eu l-am mișcat din loc. Ar fi trebuit să aștept. 

— N-ai avut încotro, îi spuse Josiah. Numai c-ai ajuns prea 
târziu. Dacă te-ai fi găsit acolo cu câteva minute mai devreme... 

Renunţă să-și ducă gândul până la capăt, lăsând cuvintele să 
se înfigă ca niște pumnale în inima omului disperat de lângă el. 
Era convins că Pendleton își amintea de panica simțită în ajun. 


270 


Când fu convins că celălalt e în stare să-i priceapă vorbele, își 
îndulci glasul și adăugă: 

— Când ai ajuns lângă el, ireparabilul se petrecuse deja. Zău 
că nu e vina ta, Cal. 

Înainte ca doctorul Pendleton să apuce să-i răspundă, sună 
telefonul. Carson ridică receptorul. Recunoscu îndată vocea lui 
June Pendleton și-și dădu seama că femeia plângea. 

Se întâmplase ceva. 

June vorbea printre hohote de plâns, rostind cuvinte 
incoerente, dar Josiah pricepu că-i ruga pe amândoi să vină 
imediat la ea acasă. 

— Liniștește-te, June, zise doctorul Carson. Cal e chiar aici, 
lângă mine. Venim cât putem de repede. 

Tăcu o clipă, apoi întrebă: 

— June, a păţit cineva ceva? 

Ascultă răspunsul lui June și îi spuse să rămână acolo unde se 
găsea, după care puse receptorul în furcă. Cal nu-l slăbi din 
ochi. 

— Ce s-a întâmplat? Josiah, ce s-a întâmplat? 

— Nu știu nici eu, răspunse Carson. June ne imploră să 
mergem acasă chiar acum. Nimeni n-a păţit nimic, totuși, ceva 
nu-i în regulă. Haide! 

Se ridică în picioare. Cal încă șovăia. 

— Bine, dar... 

— Billy? Billy e mort, Cal. Pe el nu-l putem ajuta cu nimic. 
Vino. 

Cal întinse mâna să-și ia haina. 

— Nu ţi-a zis despre ce-i vorba? 

Fără a-i lua în seamă întrebarea, Carson îl scoase afară din 
cabinet. 

În momentul când părăseau dispensarul, Josiah Carson 
înţelese dintr-o dată ce se întâmpla. Lucrurile erau pe cale să se 
lege între ele. Nu știa cum anume, dar nu se îndoia câtuși de 
puţin. June Pendleton descoperise ceva. 

Ceva care avea să explice totul. 

Sau să înrăutăţească și mai mult situaţia. 

e 

June de-abia pusese receptorul în furcă, întrebându-se ce era 

de făcut, când dintr-o dată telefonul începu din nou să sune. 


271 


Nu vine, își zise ea. E Cal și nu poate să vină. O să-mi spună 
că-i ocupat și că nu poate veni Doamne, ce să mă fac? 

Ridică receptorul si-l duse la ureche. 

— Cal? 

— June? Aici e Corinne Hatcher. 

— Ah! exclamă June și glasul începu să-i tremure. lartă-mă... 
Tocmai vorbeam cu Cal când... Credeam... Credeam că sună din 
nou. 

— Nu te rețin mult. Ascultă, poate ţi se pare o nebunie, dar 
vreau să te întreb dacă ai văzut-o azi pe Lisa Hartwick. Sunt cu 
Tim și încercăm să dăm de urma ei. S-a dus împreună cu câţiva 
prieteni... Ah, ce prostie! Ei bine, au plecat la vânătoare de 
strigoi! 

June nu reținuse nimic altceva decât că domnișoara Hatcher 
era împreună cu Tim Hartwick. 

— Corinne, puteţi veni amândoi până aici? îi rugă ea, 
străduindu-se să-și păstreze un ton calm și stăpânit. S-a 
întâmplat ceva straniu. 

Corinne tăcu preţ de câteva secunde. 

— Ceva straniu? Cum adică? 

— Nici nu știu cum să-ţi explic, răspunse June. Vă rog mult, 
veniți încoace. 

În glasul ei se ghicea o spaimă abia reţinută, care o făcu pe 
Corinne să accepte imediat. 

— Bine. Pornim într-acolo. 

e 

Sally Carstairs și Alison Adams trecură strada, îndreptându-se 
spre curtea școlii, cu gândul s-o traverseze, scurtând drumul 
spre locuinţa lui Sally. 

— N-ar fi trebuit s-o lăsăm singură pe Lisa, zise Sally. Dacă 
află mama, mă omoară! 

— N-am avut de ales, răspunse Alison. Așa e Lisa, întotdeauna 
face numai după cum o taie capul. Dacă ne convine, bine. Dacă 
nu, puţin îi pasă! 

— Credeam că-ţi place de ea. 

Alison ridică din umeri. 

— Nu-i fată rea. Doar că-i prea răsfăţată. 

Merseră un timp în tăcere, apoi pe Alison o săgetă un gând. 

— Mi-am închipuit că ai fost prietenă cu ea. 

— Cu cine? 


— Cu Michelle. Vreau să zic, înainte de accident. 

— Am fost. 

Surâse, amintindu-și cum fusese Michelle cu numai câteva 
săptămâni în urmă. 

— Era tare drăguță. Probabil că ar fi devenit cea mai bună 
prietenă a mea. Dar, de când cu accidentul, s-a cam închis în ea. 

— După părerea ta, e nebună? 

— Bineînţeles că nu, răspunse Sally. Numai că... s-a schimbat 
mult. 

Deodată, Alison încremeni în loc, albă la faţă ca varul. 

— Sally! exclamă ea. Uite acolo! 

Ajunseseră în dreptul leagănelor, așa că Sally înțelese 
numaidecât ce-i arătase Alison. 

Trupul lui Annie Whitmore zăcea contorsionat în țărână, cu un 
picior încă agăţat de scaunul leagănului. 

Cuvintele lui Jeff Benson se înfipseră în urechile lui Sally ca un 
urlet. 

Azi pe cine-ai mai omorât? 

Își aduse aminte cum, în cursul ultimei săptămâni, Michelle se 
jucase adeseori cu Annie Whitmore. 

Azi pe cine-ai mai omorât? 

Îi veni în minte Michelle, singură pe șosea, venind dinspre sat. 

Azi pe cine-ai mai omorât? 

Apucând-o strâns de mână pe Alison, Sally Carstairs o luă la 
fugă prin terenul de joacă, alergând spre casă, să-i povestească 
mamei sale ce se întâmplase. 


e Capitolul 27 


Michelle înainta încet de-a lungul potecii de pe marginea 
falezei. Începuse să picure, iar la linia orizontului marea se 
contopea cu cerul cenușiu. Călăuzită de glasul șoptit al 
Amandei, Michelle nu se mai sinchisea de vreme. 

— Mai încolo, murmură Amanda. Era ceva mai departe. 

Mai făcură câţiva pași, după care Amanda se opri, încruntând 
din sprâncene, cu o expresie nehotărâtă. 

— M-am înșelat. Totul s-a schimbat de atunci. Acolo! zise ea 
deodată, trăgând-o pe Michelle câţiva metri mai spre nord, 
lângă un bolovan uriaș, care stătea pe muchia falezei, gata să 
se prăbușească pe plajă. 

273 


— Aici a fost, șopti Amanda. Chiar în locul acesta... 

Michelle privi în jos. Se aflau exact deasupra fâșiei de nisip 
unde, cu o lună și jumătate în urmă, venise la picnic cu prietenii 
ei. Cel puţin, pe atunci îi socotea prieteni. 

Acum plaja era pustie. Marea se retrăsese, lăsând în urmă o 
puzderie de pietre, tocite de secole întregi de valuri, și care 
acum zăceau risipite în nisip, martore tăcute ale unei după- 
amiezi prevestitoare de rău. 

— Privește, șopti Amanda, arătând spre celălalt capăt al 
plajei, presărat cu ochiuri de apă rămase după reflux. 

Michelle desluși două siluete, abia vizibile prin perdeaua de 
ploaie. 

Pe una dintre ele o recunoscu imediat: Jeff Benson. lar 
cealaltă... Oare cine să fi fost? Brusc, își dădu seama că nu avea 
nicio importanţă. 

Cel care conta era Jeff. 

Pe el îl voia Amanda. 

Azi pe cine-ai mai omorât? 

Cuvintele lui Jeff îi răniseră auzul și Michelle înțelese că și 
Amanda le auzise. 

— Va trece pe aici, murmură Amanda. Când va începe fluxul, 
va veni încoace. Atunci... 

Nu-și sfârși fraza, dar obrazul i se încreţi într-un zâmbet. 
Continuând să ţină o mână pe braţul lui Michelle, o întinse pe 
cealaltă, atingând bolovanul. 

e 

Ajungând la locuința Pendletonilor, Cal și Josiah Carson o 
găsiră pe June tot lângă telefon. 

Ea îi auzi intrând pe ușa din față, apoi glasul soţului strigând- 
O. 

— Sunt aici, răspunse June. Veniţi încoace! 

Vocea îi era lipsită de orice intonaţie, iar femeia avea obrazul 
alb ca varul. Cal se apropie, îngenunchind lângă scaunul pe care 
stătea soţia sa. 

— June, ce este? Ce s-a întâmplat? 

— În atelier... Acolo, în atelier... 

— Despre ce-i vorba? S-a întâmplat ceva? Unde-s copiii? 

June se uită la el cu o privire rătăcită, de parcă n-ar fi înţeles 
ce-i spunea. 

— Copiii? repetă ea. 


274 


Brusc, își aminti. 

— Jenny! Dumnezeule, am lăsat-o pe Jenny în atelier! 

In aceeași clipă, se trezi la realitate. Se ridică în picioare, dar 
o cuprinse un val de amețeală, care o sili să se așeze la loc. 

— Cal.. Nu pot... Nu pot să mai pun piciorul înăuntru. Te rog, 
du-te tu. la-l și pe doctorul Carson. Mergeţi și luaţi-o pe Jenny de 
acolo. 

— Nu poți să pui piciorul înăuntru? exclamă Cal, cu o expresie 
nedumerită. De ce nu? Ce s-a petrecut? 

— Ai să vezi și singur. Du-te și uită-te. Ai să înţelegi. 

Cei doi bărbaţi se îndreptară către ușă, dar glasul lui June îi 
opri din drum. 

— Cal... Tabloul... Tabloul de pe șevalet... Nu eu l-am pictat... 

Cal și Josiah se priviră unul pe altul, fără să înțeleagă. Cum 
June nu mai adăugă nimic, se grăbiră să meargă în atelier. 

Nici nu ajunseră la jumătatea distanţei dintre casă și fosta 
magazie că o auziră pe Jenny plângând. Cal începu să alerge. Se 
năpusti înăuntru, rotindu-și repede ochii de jur-împrejur, fără să- 
i pese însă de nimic altceva decât de fiica sa. Luă în braţe 
bebelușul, care ţipa cât îl ţinea gura, și-l strânse la piept cu 
tandrete. 

— Gata, gata, prințeso, murmură el. Tati e aici, cu tine. Totul 
e în regulă acum. 

O legănă încet câteva clipe și ţipetele încetară. De-abia atunci 
își înălţă privirea către tabloul de pe șevalet - cel despre care 
June insistase că nu-i aparținea. 

II examină atent, încruntându-se ușor. La început nu pricepu 
ce reprezintă. Apoi descoperi că era vorba de o femeie murind 
în clipa când făcea dragoste. Pe chipul ei se citea un amestec de 
extaz și... și încă ceva. Dar ce? 

— Nu văd ce... bâigui el, cu un glas uluit și șovăielnic. 

Dar, când zări expresia de pe faţa lui Josiah, cuvintele i se 
opriră în gâtlej. 

Carson rămăsese cu ochii ţintă la tablou și figura lui se lumina 
treptat a înţelegere. 

— Va să zică, asta era, murmură bătrânul. Așa s-au petrecut 
lucrurile! 

Cal îl privi năucit. 

— Ce e, Joe? Nu te simţi bine? 


275 


Făcu un pas spre Carson, dar acesta îl îndepărtă cu un semn 
al mâinii. 

— Deci, ea a fost făptașa, urmă el. Într-o bună zi Amanda a 
surprins-o pe maică-sa și a omorât-o. După o sută de ani... a 
omorât-o. De acum va fi liberă. Vom fi cu toţii liberi. 

Întorcându-se spre Cal, adăugă: 

— A fost o hotărâre înțeleaptă că ai venit aici, zise el liniștit. 
Ne erai dator. L-ai ucis pe Alan Hanley, așa că ne erai dator. 

Nepricepând nimic, Cal își plimbă privirea de la Josiah la 
tablou, apoi din nou la bătrânul doctor. 

— Ce dracu' tot îndrugi acolo? strigă el. Ce se petrece? Ce 
înseamnă toate astea? 

— Tabloul... murmură Carson. Tabloul vorbește de la sine. 
Femeia de acolo e Louise Carson. 

— Dar nu... nu pricep... 

— Lasă-mă să-ţi explic, Cal, rosti bătrânul. 

Glasul îi era stăpânit, dar în ochi i se aprinsese o sclipire 
stranie. 

— Femeia din tablou... e Louise Carson. E îngropată acolo, în 
cimitir. Doamne, Cal, pe June au apucat-o durerile chiar pe 
mormântul ei! Nu mai ţii minte? 

— Cu neputinţă, șopti Cal. De unde să știe June... 

Brusc își aminti vorbele ei: Nu eu l-am pictat. 

Se apropie de tablou, cercetându-l cu atenţie. Culorile erau 
proaspete, de-abia uscate. Făcu un pas înapoi și deodată își 
dădu seama că pânza reprezenta chiar atelierul în care se afla. Îl 
încercă un sentiment bizar. Luându-și ochii de la tablou, își roti 
privirea prin încăpere. Aproape că uitase de prezenţa lui Josiah 
Carson, care rămăsese undeva în spatele său, murmurând ceva 
nedeslușit. 

— E aici... articulă cu greu bătrânul. Nu pricepi, Cal? E 
Amanda. Se folosește de Michelle. E aici. N-o simţi prin preajmă? 
E aici! 

Incepu să râdă, întâi încetișor, apoi din ce în ce mai tare, până 
când Cal avu senzaţia că-i explodează nervii. 

— Încetează! urlă el. 

Carson tăcu, de parcă s-ar fi smuls dintr-o vrajă. Se scutură, 
apoi se uită din nou la tablou. Cu o stranie expresie de triumf, se 
îndreptă spre ușă. 


— Să mergem, zise el. Ar fi bine să ne întoarcem în casă. Am 
sentimentul că acesta-i numai începutul. 

Cal vru să-l urmeze, dar în aceeași clipă zări pata de pe 
podea. 

— Isuse, șopti el. 

Era exact la fel ca în ziua când se mutaseră în noua locuinţă: 
cafeniu-roșcată, amestecată cu un strat gros de praf, care o 
făcea greu de ghicit. Dar fusese curățată o dată! Cal își amintea 
cu precizie cum o râcâise June, stând în patru labe. 

Și iată că pata reapăruse! 

Se uită din nou la tablou. La sângele care se scurgea din 
rănile căscate în pieptul și în gâtul Louisei... 

Era ca și cum trecutul - zugrăvit atât de limpede pe pânză - 
ar fi reînviat în atelier. 

e 

Tim Hartwick și Corinne Hatcher sosiră tocmai când Cal și 
Josiah Carson se întorceau în casă. June încremenise pe scaunul 
din salon, fără să-și fi recăpătat culoarea din obraz. Toţi se 
adunară în jurul ei. 

— Ai văzut? îl întrebă June pe Cal. 

El încuviinţă din cap. 

— Nu eu l-am pictat, repetă June. 

— Dar de unde-a apărut? 

— Era în debara, răspunse ca prin vis June. L-am găsit 
înăuntru acum vreo săptămână. Pe atunci reprezenta o simplă 
schiță. Azi, când m-am dus în atelier, pânza se găsea pe șevalet. 

— Ce anume? interveni Tim. Despre ce vorbiți? 

— Despre un tablou, murmură June. E în atelier. Mergeţi să vă 
uitaţi și voi. Asta voiam să vă arăt. 

Nedumeriţi, Tim și Corinne se îndreptară către ușă, dar se 
opriră în loc, auzind că sună telefonul. Deși June se afla chiar 
lângă aparat, nu schiţă niciun gest de-a ridica receptorul. Până 
la urmă, răspunse Cal. 

— Alo? 

— Domnul doctor Pendleton? se auzi un glas tremurător la 
celălalt capăt al firului. 

— Da. 

— La telefon Bertha Carstairs. Voiam... voiam să știu dacă Joe 
Carson e la dumneavoastră. 

Cal se încruntă ușor. 


277 


— Da, este. 

Se uită întrebător spre Carson, aproape convins că bătrânul 
nu va accepta convorbirea. Dar Carson părea să-și fi recăpătat 
stăpânirea de sine, ca și cum scena din atelier n-ar fi avut loc 
niciodată. Luând receptorul de la Cal, zise: 

— Carson la telefon. 

— Joe, sunt eu, Bertha Carstairs. S-a întâmplat ceva 
îngrozitor. Sally și Alison Adams tocmai au intrat în casă. Mi-au 
povestit că Annie Whitmore zace pe terenul de joacă. Joe... 
fetele cred că-i moartă. Lângă leagăn. Sally e de părere că fetița 
a căzut. Un accident sau cam așa ceva. 

Glasul i se frânse și Carson pricepu că femeia nu-i destăinuise 
chiar tot. 

— Altceva, Bertha? Mai există ceva ce nu mi-ai spus? 

Bertha Carstairs șovăi, apoi începu din nou să vorbească, 
având aerul că-și cere scuze. 

— Nu sunt sigură, murmură ea. S-ar putea să nu fie 
important... sau să nu însemne nimic... dar... ăăă... 

Tăcu o clipă, apoi cuvintele ei ajunseră limpede la urechile lui 
Carson. 

— Joe, Sally a văzut-o azi pe Michelle Pendleton. Mergea pe 
șosea, venind dinspre sat. Tot de la Sally am aflat că în ultima 
săptămână Michelle și Annie s-au jucat tot timpul împreună... 
După cele petrecute cu Susan Peterson și Billy Evans... nu știu 
nici eu... Detest că trebuie s-o spun, dar... 

Glasul i se stinse din nou. 

— Înţeleg, zise Carson. Mulţumesc, Bertha. 

Puse receptorul în furcă, întorcându-se spre ceilalţi patru, care 
nu-și luaseră ochii de la el. 

— E vorba despre Annie Whitmore. | s-a întâmplat o 
nenorocire. 

Le povesti cele aflate de la Bertha Carstairs, fără să omită 
niciun amănunt. 

— Dumnezeule, gemu June, când bătrânul își încheie 
relatarea. Ajut-o, Doamne, pe Michelle! Te implor, ajut-o! 

Deodată, deschise ochii mari și sări în picioare. 

— Dar unde e acum? ţipă ea. Dacă Sally a văzut-o venind 
încoace, probabil că se înapoia acasă. 

Alergă în hol, cu o privire rătăcită. 

— Michelle! MICHELLE! 


Ceilalţi o auziră strigându-și fiica pe nume, în timp ce cobora 
în goană scările. Brusc, se așternu tăcerea, apoi răsunară din 
nou pașii lui June, care se întorcea în salon. 

— Nu-i acasă. Cal, Michelle nu-i acasă! 

— Liniștește-te, zise Cal. O s-o găsim. 

— Lisa! articulă cu greu Tim, însă numai Corinne înţelese la ce 
se referea. 

— Lisa era cu Sally și cu Alison, explică profesoara. Unchiule 
Joe, doamna Carstairs a pomenit cumva și de Lisa? 

Josiah Carson clătină din cap. Tim înșfăcă receptorul. 

— Ce număr are? întrebă el. Spuneţi-mi repede, care-i 
numărul familiei Carstairs? 

Corinne îi smulse receptorul din mână, începând să formeze 
numărul. Telefonul sună o dată, de două ori, apoi încă o dată și 
încă o dată. Într-un târziu, la celălalt capăt al firului se auzi 
vocea tulburată a Berthei Carstairs. 

— Doamna Carstairs? Sunt eu, Corinne Hatcher. Știţi ceva de 
Lisa Hartwick? Nu era cu Sally și cu Alison? N-au venit acasă 
împreună? 

— Nu, răspunse Bertha. Numai o clipă... 

Urmă o tăcere, după care în receptor răsună din nou glasul 
Berthei. 

— Cică a rămas la Bensoni. Avea de gând să coboare în golf 
împreună cu Jeff. Copiii n-ar trebui să se joace acolo, sunt 
curenți primejdioși... 

— Lăsaţi asta, îi tăie vorba Corinne. Eu sunt acum la familia 
Pendleton. Fără îndoială c-o vom găsi pe Lisa. 

Închise telefonul, întorcându-se spre Tim. 

— Hoinărește pe undeva, prin apropiere. Se pare că avea de 
gând să meargă pe plajă împreună cu Jeff Benson. 

— Numai păpușa aia e de vină! ţipă pe neașteptate June. 
Păpușa aia blestemată! 

Toţi își ațintiră privirile asupra ei, însă numai Carson înţelese 
ce voia să spună. 

— Nu pricepeţi? insistă June. Totul a început de la păpuşa aia 
blestemată! 

Se năpusti iarăși în sus pe scări, dând buzna în camera lui 
Michelle. Aici se uită înnebunită de jur-împrejur, cu ochii după 
păpușă. 

Amanda! 


Era vina Amandei! 

Ah, numai de-ar reuși să se descotorosească de păpușă! 

Deodată, o zări. Stătea sprijinită pe pervaz, cu ochii de sticlă 
pironiţi asupra Strâmtorii Diavolului. Străbătu încăperea și-o luă 
din locul unde fusese pusă. Tocmai voia să se îndepărteze de 
fereastră, când privirea îi fu atrasă de o mișcare undeva, afară. 

Se uită cu atenţie, încercând să deslușească ceva prin geamul 
aburit de ploaie. 

Acolo, pe marginea falezei, în apropiere de cimitir. 

Era Michelle. 

Stătea chiar pe muchia prăpastiei, sprijinită de un bolovan, cu 
ochii la plaja de dedesubt. 

Numai că nu se sprijinea de bolovan. 

Dar ce făcea? 

ÎI împingea. 

— O, nu! gemu June. 

Înșfăcă păpușa și se repezi spre ușă. 

— E afară! strigă ea. Michelle e afară! Cal, du-te și ia-o acasă. 
Te rog, du-te după Michelle! 

e 

Ceaţa se aduna cu repeziciune în jurul lui Michelle, ascunzând 
privirii plaja de la poalele falezei. Singurul lucru de care era 
conștientă rămânea prezența Amandei, în picioare lângă ea, 
atingând-o și șoptindu-i la ureche. 

— Vin... Îi văd, Michelle... Acum îi văd... Se apropie... Aproape 
c-au ajuns... Repede! Ajută-mă, Michelle! Ajută-mă! 

Michelle se aplecă și-și puse palmele pe bolovanul care păru 
să vibreze sub degetele ei ca o fiinţă vie. 

— Împinge cu nădejde, șuieră Amanda. Trebuie să împingem 
cu putere, până când nu e prea târziu! 

Michelle simţi iarăși cum stânca se mișcă, apoi cum începe să 
se clatine. Ar fi vrut să se smulgă de lângă bolovan, dar nu 
putea. Îl simţea urnindu-se din loc și, după ce se legănă o clipă 
pe buza râpei, pietroiul o porni la vale... 

e 

Era un vuiet surd, aproape acoperit de foșnetul valurilor ce se 
spărgeau de țărm, Totuși, Jeff îl auzi și își ridică privirea. 

Deasupra lui. 

Zgomotul venea de deasupra lui. 

Apoi o văzu rostogolindu-se înspre el. 


280 


Știa că stânca îl va lovi, știa că trebuie să se miște repede, să 
sară într-o parte, înainte, înapoi - oriunde. Dar nu se putu clinti 
din loc. Buzele îi tremurau, iar stomacul i se chircise de spaimă. 
Înţelese că avea să moară. 

Cu toate acestea, rămase țintuit locului. De-abia în ultima 
clipă reuși să-și silească mușchii să-l asculte. Prea târziu. 

Bolovanul lat de peste un metru îl lovi în plin. Se prăbuși la 
pământ, strivit sub greutatea stâncii, părându-i-se că aude 
trosnetul propriilor oase sfărâmate. 

Dar auzi încă ceva. 

Hohote de râs. 

Râsetele plutiră pe deasupra lui, însoţindu-i ultimele clipe, și 
băiatul se întrebă cine râdea așa. Era un glas de fetiță... lar 
fetița râdea de el... Oare de ce? Ce-i făcuse? 

În secunda următoare, își dădu duhul. 

e 

Râsul ajunse și la urechile lui Michelle, care înțelese 
numaidecât că era Amanda. Aceasta se arăta mulţumită de ea și 
Michelle se simţi fericită. Însă nu știa ce anume o înveselise pe 
Amanda. 

Ceaţa începu să se risipească și Michelle privi în jos. Acum 
putu vedea din nou plaja. 

Jos pe nisip se afla o fetiţă care stătea nemișcată cu ochii la 
bolovanul prăbușit. Michelle își dădu seama că pietroiul ar fi 
putut să cadă peste ea. Dar nu se întâmplase așa. 

Atunci de ce ţipa fetița? 

Din pricina bolovanului. Sub el se zărea ceva. Dar ce anume? 

Atunci se împrăștiară și ultimele fuioare de ceaţă, așa că 
Michelle reuși să distingă limpede. 

Un picior. De sub bolovan ieșea piciorul cuiva. 

lar Amanda râdea. Râdea și-i spunea ceva. Michelle ascultă cu 
atenţie, străduindu-se să înţeleagă cuvintele Amandei. 

— Am izbutit, șopti Amanda. Am făcut tot ce trebuia făcut. 
Acum pot pleca. La revedere, Michelle. 

Râse din nou, fericită, apoi sunetul glasului său se topi în 
depărtare. 

Michelle întoarse capul. Mai mulţi oameni alergau spre ea, 
strigând-o pe nume. 

Michelle știa ce voiau. 


Voiau s-o prindă, s-o pedepsească, s-o ducă pe alte 
meleaguri. 

Dar ea nu făcuse nimic rău. Amanda era de vină. Michelle 
doar ascultase îndemnurile Amandei. De ce s-o acuze pe ea? 
Dar Michelle nu se îndoia câtuși de puţin că așa se va întâmpla. 

La fel ca în visul ei. 

Trebuia să fugă de oamenii aceia. Sa nu cadă cu niciun chip în 
mâinile lor. 

Începu să alerge, trăgându-și după ea piciorul beteag, care-i 
încetinea deplasarea. Șoldul îi zvâcnea din nou de durere, dar 
Michelle se silea să nu-l ia în seamă. 

Vocile se apropiau, gata-gata s-o ajungă din urmă. Se opri, 
așa cum făcuse în vis, și aruncă o privire peste umăr. 

li recunoscu pe tatăl ei și pe doctorul Carson. Lângă ei se afla 
profesoara, domnișoara Hatcher. Și încă un bărbat - cine să fi 
fost? A, da. Domnul Hartwick. Ce căuta pe urmele lui Michelle? 
Crezuse că-i era prieten. Dar acum înţelegea că o înșelase. 
Psihologul încercase numai să-i câștige bunăvoința. De fapt, și el 
o ura... 

Amanda. Amanda era singura ei prietenă. 

Insă Amanda plecase. 

Unde? 

Michelle nu știa. 

Tot ce știa era că trebuia să fugă de acolo și că nu putea să 
alerge. 

Dar în vis reușise să scape. Se sili cu disperare să-și aducă 
aminte ce se petrecuse în vis. 

Se prăbușise de pe stânci. 

Asta fusese. 

Căzuse, la fel ca Susan, Billy Evans și Annie Whitmore. La fel 
ca Jeff Benson, strivit sub un bolovan. 

lată, deci, răspunsul. 

Se va prăbuși de pe stânci, iar Amanda va avea grijă de ea. 

Glasurile se apropiau, chemând-o pe nume. Michelle 
Pendleton se aruncă în gol. 

Numai că Amanda nu-i veni în ajutor. Cu o fracțiune de 
secundă înainte de-a se izbi de stânci, Michelle înțelese că 
Amanda nici n-avea să vină. 


Amanda nu i se va mai arăta niciodată. Stâncile se întindeau 
spre ea, gata s-o sfâșie, întocmai ca în vis. Doar că de data asta 
Michelle nu ţipă, ci primi cu bucurie îmbrăţișarea lor. 

e 

În salonul Pendletonilor domnea o linişte mormântală. Însă 
liniştea nu oferea nicio consolare celor patru oameni care 
stăteau nemişcați în jurul șemineului. June, aproape impasibilă, 
își ațintise privirea asupra focului pe care-l aprinsese mai 
devreme, ca să ardă păpușa. Aruncase jucăria în flăcări și de- 
atunci, ca într-o înţelegere tacită, focul nu se mai stinsese. 

Cei patru tot nu pricepeau ce se întâmplase. 

Josiah Carson se întorsese acasă, încăpăţânându-se să nu 
sufle nimănui vreun cuvânt despre dezvăluirile sale din atelier. 
Cal încercase să repete câte ceva din vorbele dezlânate rostite 
de Josiah, însă acestea erau fără noimă - așa că, în cursul după- 
amiezii, Tim se dusese până în atelier. Se uitase multă vreme la 
tabloul acela straniu, apoi începuse să caute, fără a ști nici el 
prea bine ce anume, totuși convins că trebuia să găsească ceva 
- ceva care să-i dea răspunsul. 

Descoperise schițele și le dusese în casă. Aici le cercetaseră 
cu toții, înțelegând cum muriseră Susan Peterson și Billy Evans. 

Fiecare dintre cei patru se furișase din când în când în atelier, 
să mai privească o dată pictura cu dâre sângerii, rămasă pe 
șevalet ca o tainică legătură cu un trecut pe care nu-l puteau 
pricepe. 

Prima care remarcase umbra fusese Corinne. 

O umbră abia vizibilă, pierdută în violenţa scenei de pe pânză. 
Dar, în momentul când Corinne le-o arătase, o văzuseră limpede 
cu toţii. 

Dintr-un colț al tabloului pornea o umbră, alungindu-se pe 
podea înspre muribunda Louise Carson. 

Era o siluetă. Silueta unei fetițe îmbrăcate într-o rochie de 
modă veche și purtând pe cap o bonetă. Avea un braţ ridicat și 
ținea în mână un obiect. 

Niciunul dintre cei de față nu se îndoi o clipă că obiectul era 
un cuțit. 

Acum știau cu toţii că Michelle făcuse schiţele și tabloul. Tim 
insistă în continuare că fetiţa își exprimase astfel latura 
întunecată a personalităţii ei. Probabil că văzuse pe undeva un 
portret al Louisei Carson și imaginea i se fixase în memorie. Pe 


283 


urmă, după ce-o născocise pe „Amanda”, începuse să preia 
zvonurile care circulau în Paradise Point și legendele celeilalte 
Amanda, moartă cu ani în urmă, ţesând toate aceste elemente 
într-o poveste unică. Pentru Michelle, strigoiul fusese real. Chiar 
dacă vedenia existase numai în închipuirea ei, Michelle o 
considerase întotdeauna reală. 

e 

Lisa Hartwick primise un sedativ și fusese trimisă la culcare. 
Se trezi amețită, înțelegând abia peste un timp unde se afla. 

Stătea întinsă pe patul lui Michelle Pendleton. Era chiar în 
casa acesteia. 

Se dădu jos din pat, ducându-se spre ușă. Ascultă cu atenţie 
și urechea sa prinse un murmur de voci, undeva la parter. 
Deschise ușa și-și strigă tatăl. 

— Tăticule? 

În clipa următoare, Tim se ivi în capul scărilor. 

— Nu pot să dorm, se plânse Lisa. 

— Nu te necăji. Oricum, plecăm imediat acasă. 

— Nu putem pleca acum? îl rugă Lisa. Nu-mi place aici. 

— Imediat, scumpa mea, îi făgădui Tim. Imbracă-te și 
mergem. 

Lisa se întoarse în dormitor și începu să se îmbrace. Știa 
perfect despre ce discutau cei de la parter. 

Vorbeau despre Michelle Pendleton. 

Și Lisa ar fi vrut să ia parte la discuţie și să le spună tuturor ce 
văzuse pe plajă. 

Dar îi era frică. 

Se temea că, dacă va vorbi, o vor socoti și pe ea nebună. 

Cobori scările, hotărând să nu le destăinuie niciodată ce 
văzuse. La urma urmei, poate că o înșelaseră ochii. 

Poate că, în realitate, nu fusese nimeni sus pe stânci, alături 
de Michelle. Poate că doar i se păruse că vede o fetiță în rochie 
neagră și purtând pe cap o bonetă. Poate că fusese doar o 
umbră. 


284 


e EPILOG 


Era ziua în care Jennifer Pendleton împlinea doisprezece ani. 

Jenny crescuse și se făcuse o fetiţă frumoasă, blondă cu ochi 
albaștri, ca părinţii ei, cu trăsături delicate și feminine, părând 
mai matură decât anii pe care-i avea. Cei ce-o întâlneau pentru 
prima oară nu prea îi ghiceau adevărata vârstă, iar Jenny se 
amuza, dându-se mai mare decât era în realitate. Pe Cal și June 
îi neliniștea faptul că Jennifer era curtată de băieţi mai mari ca 
ea cu șapte-opt ani. Totuși, se străduiau să nu-și trădeze 
îngrijorarea. Jennifer era nu numai frumoasă, dar și extrem de 
inteligentă. Convinsă că se putea descurca foarte bine, se distra 
văzând cum părinţii ei își făceau fel și fel de gânduri. 

La Paradise Point, June ajunsese cu timpul să fie socotită o 
anomalie. Pe măsură ce treceau anii - doisprezece la număr de 
când Pendletonii veniseră de la Boston, sperând să ducă o 
existență mai ușoară și trăind în schimb un coșmar care le 
depășise puterea de înţelegere - June se dedica tot mai mult 
artei ei. Îi fusese greu să-și facă prietene în Paradise Point, mai 
întâi pentru că era străină de partea locului, iar apoi - deși acest 
lucru nu i se spusese niciodată în faţă - pentru că o parte din 
săteni nu iertau nebunia de care suferise fiica ei. Chiar și după 
ce Michelle și strania ei boală intraseră în rândul legendelor din 
Paradise Point, mama fetei continua să fie marcată de acest 
stigmat, de care-și amintea în fiecare zi. 

La început, voise să plece din Paradise Point și să se înapoieze 
la Boston, însă soțul ei se împotrivise. In ciuda tuturor 
nenorocirilor prin care trecuseră, Cal îndrăgea casa la fel de 
mult ca înainte. Pe de altă parte, deși nu pomenise nimic nici 
măcar soţiei sale, tânărul doctor nu uitase ciudatele cuvinte 
rostite de Josiah Carson în atelier, în ziua aceea blestemată. 
Indiferent dacă Josiah minţise sau spusese adevărul, Cal 
hotărâse să-l creadă, eliberându-se în sfârșit de sentimentul de 
vinovăţie care-l torturase încă din clipa când murise Alan 
Hanley. Nu el îl ucisese pe Alan, ci Amanda - așa cum îi omorâse 


285 


pe toți, inclusiv pe fiica sa, Michelle. Prin urmare, Cal rămăsese 
în Paradise Point, prosperând în meseria sa, fără să-i pese de 
bârfe. 

Josiah Carson părăsise satul aproape imediat după moartea 
lui Michelle. Cam toţi locuitorii bânuiau că mintea doctorului o 
luase razna. În ultimele zile înainte de plecare, îndrugase verzi și 
uscate despre „răzbunarea trecutului”, dar nimeni nu-i acordase 
atenţie. Dimpotrivă, auzindu-l cum bătea câmpii, sătenii 
începuseră să-și îndrepte simpatia înspre Cal. Treptat și 
inevitabil, ajunseseră să-l accepte ca medic al satului. In 
definitiv, nici nu exista un altul. 

Nici Cal, nici June nu deschideau discuţia despre evenimentele 
petrecute cu doisprezece ani în urmă. Atunci când aduceau 
vorba despre Michelle - ceea ce se întâmpla foarte rar - și-o 
aminteau așa cum fusese înainte de venirea lor la Paradise 
Point. Cât despre primele două luni trăite în sat, când familia lor 
fusese la un pas de destrămare, amândoi preferau să le treacă 
sub tăcere. 

June nu avea nimic împotrivă: amintirile de atunci erau mult 
prea dureroase. 

Așadar, Pendletonii continuau să trăiască liniștiți în vechea lor 
căsuţă de pe faleză, Cal ocupându-se în tihnă de mica sa 
clientelă, iar June lucrând în atelierul de pictură, unde așternea 
pe pânză peisaje marine întunecate și amenințătoare. 

Jennifer crescuse alături de ei, ferită cu grijă de tragediile 
întâmplate în primele săptămâni de la venirea ei pe lume. 
Bineînţeles, și ei îi ajunseseră la ureche diferite zvonuri - nici nu 
se putea altfel. Insă ori de câte ori își întreba părinţii care era 
adevărul, aceștia o îndemnau să nu creadă tot ce auzea de la 
colegii ei, explicându-i că lumea avea întotdeauna tendinţa să 
exagereze. 

Pe Jennifer n-o mai preocupa de ani de zile faptul că rareori își 
convingea prietenii să vină la ea acasă, punând refuzul lor pe 
seama distanței între sat și locuinţa lor. 

Dar, pentru aniversarea zilei când împlinea doisprezece ani, 
își rugase părinţii să-i organizeze o petrecere. 

June se împotrivise, convinsă că mamele din Paradise Point nu 
vor îngădui în vecii vecilor ca fiii și fiicele lor să calce pragul 
casei Pendletonilor. Atunci Jennifer ceruse, ca întotdeauna, 
ajutorul tatălui ei. Cal reușise să înlăture obiecțiile lui June, 


286 


explicându-i că, după părerea lui, sosise timpul ca Jenny să-și 
facă intrarea în societate. 

În ziua când avu loc petrecerea, la care participară toţi 
prietenii lui Jenny, June începu să creadă că poate că, totuși, se 
înșelase și că locuitorii din Paradise Point erau pe cale să uite 
trecutul. 

e 

Carrie Peterson se uită curioasă de jur-împrejur prin vechea 
casă, întrebându-se pentru a patra oară de ce părinții o 
dădăciseră să nu pună piciorul aici. Ei i se părea a fi o casă ca 
toate celelalte. Cum să dai crezare unor povești ca cele pe carei 
le spuseseră părinții săi? 

„Ce vrei, sunt oameni în vârstă”, își zise Carrie. „Bătrânilor le 
intră în cap fel de fel de ciudățenii”. 

Oricum, fetei îi plăcea grozav casa. 

— Jenny, mi-arăţi cum e și la etaj? o rugă ea. 

Jenny îi zâmbi încântată. 

— Sigur că da. Hai, vino. 

Lăsându-i pe ceilalți să petreacă mai departe, cele două fete 
urcară la etajul doi. Jenny o conduse pe Carrie de-a lungul 
coridorului, până în camera unde se mutase cu un an de zile în 
urmă. 

— Aici e dormitorul meu. 

Carrie se duse glonţ la fereastră. Ajunsă aici, privi cu nesat 
marea, scoțând un oftat de mulțumire. 

— Cred că mi-ar plăcea să rămân aici o veșnicie. 

— Știu, încuviinţă Jenny. Însă părinţii mei n-au vrut să mă lase 
să locuiesc în ea. A trebuit să-i bat la cap. 

— De ce? se miră Carrie. 

— Asta a fost camera surorii mele. 

— Ah! exclamă Carrie, amintindu-și tot ce auzise despre sora 
lui Jenny. Era nebună, nu-i așa? întrebă ea. 

— Nebună? repetă Jenny. Ce vrei să spui? 

Carrie îi aruncă o privire cercetătoare. 

— Cum așa, Jenny? Doar toată lumea știe că sora ta a omorât 
patru copii. Asta nu înseamnă că era nebună? Adică, ori ea nu 
era în toate minţile, ori trebuie să crezi în poveștile cu strigoi. 
Cine mai crede azi astfel de baliverne? 

Dintr-o dată, Jenny înțelese de ce nu voia mama ei să-i 
organizeze o petrecere. Maică-sa știuse. Știuse că vor veni copiii 


287 


și că vor începe să se uite peste tot și să pună întrebări despre 
Michelle. Jenny însă nu avea chef să discute despre Michelle. Nu 
cunoștea mare lucru despre ea și nici puţinul pe care-l aflase nu- 
i era foarte clar. 

— Nu vrei să vorbim despre altceva? propuse ea. 

Dar Carrie nu renunţă cu una cu două. 

— Vezi tu, mama n-a fost de acord să vin azi la tine. Zice că 
locuința e aducătoare de nenorociri și că, de când există, toată 
lumea știe ce-i cu ea - indiferent ce înseamnă asta. Eu cred că 
pur și simplu casa îi face pe oameni să-și piardă minţile. Ce zici, 
e cu putinţă așa ceva? 

— După cum vezi, eu nu mi-am pierdut minţile, replică 
liniștită Jenny. 

Pălăvrăgeala lui Carrie începuse s-o calce pe nervi. Totuși, se 
străduia să-și păstreze calmul. 

— Da, dar tu ești altfel, insistă Carrie. Tu te-ai născut pe un 
mormânt. Aoleu, numai când mă gândesc și mă trec fiorii. 

— Nu m-am născut deloc pe un mormânt! se înfurie Jennifer. 

Măcar atâta lucru știa și ea. 

— M-am născut la dispensar, în cabinetul tatălui meu. Faptul 
că pe mama au apucat-o durerile când se afla în cimitir nu 
înseamnă că m-am născut pe un mormânt. 

— În fond, nici n-are importanţă, nu? zise Carrie. Deși bătrâna 
doamnă Benson a fost întotdeauna de părere că-i semn rău. Și 
cred că are dreptate. Mă refer la Michelle, care i-a omorât 
băiatul... și aşa mai departe. 

Mânia lui Jenny ajunse la apogeu. 

— Carrie Peterson! Te rog să-ţi ceri iertare pentru ce-ai spus. 
E o minciună și o știi foarte bine! Cere-ţi iertare! 

Văzând ce tare se înfuriase Jenny, Carrie își luă un aer 
încăpățânat. 

— Nu vreau, ripostă ea. Nu vreau și nici n-ai să mă obligi tu s- 
o fac. 

Cele două fete se fulgerară cu privirea una pe alta. Prima care 
reveni la realitate fu Jenny. 

— Te rog să pleci acasă și să-ţi iei cu tine toți prietenii. 

— Află că oricum n-aș mai rămâne aici nici măcar o clipă, i-o 
întoarse Carrie. Poate că mama are dreptate: casa asta îi face 
pe oameni să-și piardă minţile. 


288 


În clipa următoare, ieși cu pași mari din cameră. Jenny o auzi 
coborând scările și chemându-și prietenii. Se stârni agitaţie și 
hărmălaie, după care ușa de la intrare se deschise și se închise 
la loc. 

Apoi se așternu tăcerea. 

Abia atunci cobori și Jennifer. 

June stătea în hol, stupefiată. 

— Ce s-a întâmplat, iubito? De ce-au plecat cu toţii așa, 
deodată? 

— Eu le-am cerut să plece, răspunse Jenny. N-a fost o 
petrecere prea reușită, așa că i-am trimis acasă. 

June își aduse aminte de educaţia primită la Boston și 
respectul pentru conveniențe - pe care-l crezuse uitat de ani de 
zile - îi reveni dintr-o dată. 

— N-ar fi trebuit să faci așa ceva, o dojeni ea pe Jenny. Tu erai 
gazda. Dacă petrecerea n-a fost prea animată, era de datoria ta 
s-o înviorezi. Te rog să te duci în camera ta și să te gândești 
bine la ce ţi-am spus. Diseară ai să-l suni pe fiecare copil în 
parte și-ai să-ţi ceri scuze. Ai înţeles? 

Jenny se uită ţintă la mama ei. Niciodată nu-i vorbise astfel. 
Niciodată, de când se știa pe lume. Și nici măcar nu fusese ea 
de vină, ci Carrie Peterson. Jignită, Jenny izbucni în lacrimi și fugi 
să se închidă în camera ei. 

De îndată ce intră în dormitor, dădu cu ochii de pachet. 

Se afla pe pat, învelit în hârtie argintie și legat cu o fundă 
uriașă. 

Jenny se încruntă ușor. 

Cum de nu-l zărise mai înainte? Deodată înţelese. În timp ce 
maică-sa îi făcea morală, taică-său se strecurase în cameră, 
lăsându-i darul pe pat. 

Surpriza de ziua ei. 

Râzând, desfăcu ambalajul. În clipa când scoase cadoul din 
cutie, râsul i se preschimbă în zâmbet. 

Era o păpușă frumoasă - și foarte veche. Jenny își dădu 
seama că trebuie să fi avut o vechime de ani de zile. Se întrebă 
de unde o cumpăraseră părinţii săi. În viaţa ei nu văzuse așa 
ceva. 

Era îmbrăcată într-o rochie albastră, cu volane și dantele, și 
avea obrazul de porțelan, încadrat de zulufi negri, ascunși sub o 
boneţică. 


289 


Jenny o strânse la piept. 

— Eşti tare frumoasă, șopti ea. 

Uitând dintr-o dată și de jignire și de supărare, se năpusti în 
jos pe scări. 

— Mami? Mami? Unde ești? 

— În bucătărie, răspunse June. Ce s-a întâmplat? 

Jenny dădu buzna în bucătărie, aruncându-se de gâtul mamei 
sale. 

— Oh, mami, mulţumesc! Îţi mulţumesc de mii de ori! E așa 
frumoasă! Niciodată n-am văzut ceva mai minunat! 

Uimită, June se desprinse din îmbrăţișare. 

— Mă bucur că-ţi place, râse ea. Dar acum, poţi să-mi spui și 
mie despre ce vorbești? 

— Despre păpușa mea, răspunse Jenny. Păpușa mea cea 
frumoasă. 

Cum June continua s-o privească nedumerită, pe Jenny o 
fulgeră un gând. 

— Știu cum am s-o numesc! Am să-i spun Michelle! E un 
nume așa frumos! Pe urmă, întotdeauna mi-am dorit ca Michelle 
și cu mine să fi fost prietene! Era frumoasă, nu-i așa? Avea părul 
negru și ochii căprui. Aș putea să jur că păpuşa îi seamănă leit. 
Acum vom putea fi prietene. Ah, mami, e minunat. Unde-i tati? 
Trebuie să-l găsesc și să-i mulțumesc! 

Tot sporovăind, alergă afară ca să-și caute tatăl. 

June rămase nemișcată, străduindu-se să înțeleagă. O 
păpușă? Ce păpușă? 

Despre ce anume vorbea Jenny? 

Simţind că-i încolțește în minte un gând, ieși încet din 
bucătărie, îndreptându-se spre scări. 

Nu putea fi adevărat. 

Știa bine că nu era cu putinţă. 

Era imposibil. 

Și totuși, Jenny voia să-i dea păpușii numele Michelle. 

June începu să urce treptele. 

Se opri în faţa camerei lui Jenny. 

Incăperea unde nu voise s-o lase să se mute. 

Dar Jenny insistase, așa că până la urmă îi împlinise 
rugămintea. 

Deschise ușa cu gesturi șovăielnice și păși înăuntru. 

Păpușa era pe pat. Zărind-o, June își înăbuși cu greu un țipăt. 


290 


Doar arsese păpuşa! Işi amintea precis că o arsese cu 
doisprezece ani în urmă. 


Și totuși, se afla aici, în perfectă stare, fixând-o pe June cu 
ochii ei sticloși și fără viaţă. 


Simţi cum o cuprinde panica, și în aceeași clipă, în minte îi 
fulgeră o amintire de demult, tocmai din anii copilăriei. 
Erau două versuri de Milton:: 


„Se-arată furia oarbă și coasa-i ucigașă 
Retează firul șubred al vieţii omenești." 


June Pendleton începu să plângă în tăcere. 


virtual-project.eu 


3 John Milton (1608-1674) - poet englez, autor de pamflete, eseuri, ode, elogii și 
sonete. Printre lucrările sale se numără: „Paradisul pierdut”, „Paradisul regăsit” și 
„Agonia lui Samson”. (n.t.). 


291