Celeste Ng — Mici focuri pretutindeni

AUTOAREA BESTSELLERULUI 
TOT CE NU ȚI-AM SPUS 


Celeste Ng 


CELESTE NG 


MICI FOCURI 
PRETUTINDENI 


Original: Litt/e Fires Everywhere (2017) 


Traducere din limba engleză și note de: 


ADRIANA BĂDESCU 


a 
a 

© 
Ca cât 


virtual-project.eu 


bE 


LITERA’ 


VP - 


2017 


VP - 


Indiferent dacă achizitionati un loc de casă în School Section, 
un teren în Shaker Country Estates sau una dintre locuințele 
oferite de această companie, achiziția dumneavoastră include 
facilități pentru golf, tenis, navigație; include, de asemenea, cele 
mai bune școli și o permanentă protecţie împotriva deprecierii și 
a schimbărilor nedorite. 


Text publicitar, The Van Sweringen Company, 
proiectanți și dezvoltatori ai comunităţii Shaker Village 


De fapt, în general vorbind, locuitorii din Shaker Heights sunt 
în mare parte la fel cu cei pe care îi poti întâlni oriunde 
altundeva în America. Detin, poate, trei sau patru mașini în loc 
de una sau două, ori două televizoare în loc de unul, iar când se 
căsătorește, o fată din Shaker Heights poate avea o recepție de 
nuntă cu opt sute de invitaţi și cu formația Meyer Davis adusă 
cu avionul din New York, în loc de o petrecere pentru o sută de 
invitați și cu un grup muzical din oraș, dar acestea sunt mai 
degrabă deosebiri de calitate decât unele fundamentale. 
„Suntem oameni prietenoși și ne simțim minunat!” spunea 
recent o doamnă la Shaker Heights Country Club, și avea 
dreptate, fiindcă locuitorii din Utopia par într-adevăr să ducă o 
viață fericită. 


„O viaţă minunată în Shaker Heights”, 
Cosmopolitan, martie 1963 


VP -4 


1. 


Toată lumea în Shaker Heights vorbea în vara aceea despre 
același lucru: că Isabelle, mezina familiei Richardson, se ţicnise 
în cele din urmă și dăduse foc casei. In primăvară, bârfa 
omniprezentă fusese cea despre micuța Mirabelle McCullough - 
sau, în funcţie de tabăra în care te situai, May Ling Chow -, iar 
acum, în sfârșit, apăruse un subiect de discuţie nou și 
senzațional. Puțin după prânz, în acea sâmbătă din mai, clienţii 
care-și împingeau cărucioarele de cumpărături prin magazinul 
Heinen auziră mașinile de pompieri pornindu-și sirenele și 
trecând în viteză spre iazul cu rațe. La douăsprezece și un sfert, 
patru dintre ele erau deja oprite, într-un șir roșu, dezordonat, pe 
Parkland Drive, unde toate cele șase dormitoare ale familiei 
Richardson erau în flăcări, iar fumul ce se ridica deasupra 
copacilor, aidoma unui nor negru de furtună, era vizibil de la 
aproape un kilometru distanță. Mai târziu, oamenii aveau să 
spună că semne existaseră tot timpul: că Izzy era niţel smintită, 
că întotdeauna fusese ceva în neregulă cu familia Richardson, 
că imediat ce auziseră sirenele, în dimineaţa aceea, știuseră pur 
și simplu că se întâmplase ceva îngrozitor. Dar, la urma urmei, 
firește, Izzy nu mai era de mult printre ei, nu mai rămăsese 
nimeni să-i ia apărarea, iar oamenii puteau spune orice le 
convenea - și chiar spuneau. Dar când ajunseseră mașinile de 
pompieri, și încă puţin timp după aceea, nimeni nu știuse ce se 
întâmplase. Vecinii se strânseseră cât mai aproape posibil de 
bariera improvizată - o mașină de patrulare a poliţiei, parcată 
de-a latul la câteva sute de metri distanţă - și îi priveau 
desfășurându-și furtunurile pe pompieri, cu chipurile acelea 
împietrite ale celor care știu să recunoască o cauză pierdută. 
Peste drum, rațele de pe iaz își scufundau capetele în apă în 
căutare de alge, netulburate de agitația creată. 

Doamna Richardson stătea pe peluza cu copaci, strângându-și 
la gât halatul de baie de un albastru-deschis. Deși era deja 
amiază, încă dormea când detectoarele de fum începuseră să 
țiuie. Se culcase târziu și intenţionat dormise mai mult, 
spunându-și că merită măcar atâta lucru după o zi grea. Cuo 
seară înainte, privise de la una dintre ferestrele de la etaj în 


VP-5 


vreme ce o mașină se apropiase și trăsese în faţa casei. Aleea 
era lungă și circulară, ca o potcoavă adâncă, mergând de la 
marginea străzii până la ușa din faţă și înapoi, așa că strada era 
la vreo sută de metri distanţă, prea departe ca să poată vedea 
clar; plus că, deși era luna mai, la ora opt era deja aproape 
întuneric. Dar recunoscuse micul Volkswagen maroniu al 
chiriașei sale, Mia, cu farurile aprinse. Portiera din dreapta se 
deschisese, și din mașină coborâse o siluetă subțire: fiica 
adolescentă a Miei, Pearl, care lăsase portiera întredeschisă. 
Plafoniera lumina interiorul automobilului ca pe un teatru al 
umbrelor, însă înăuntru erau bagaje peste bagaje, până sus, iar 
doamna Richardson nu reușise să zărească decât conturul vag 
al capului Miei, cu părul strâns neglijent în creștet. Pearl se 
aplecase spre cutia poștală, iar doamna Richardson își 
imaginase scârțâitul slab al ușiței deschise și apoi închise. Pearl 
urcase apoi la loc în mașină și închisese portiera. Luminile de 
poziţie se aprinseseră, clipiseră, iar Volkswagenul demarase, 
îndepărtându-se în întunericul tot mai adânc. Ușurată, doamna 
Richardson coborâse la cutia poștală și găsise un set de chei 
prinse pe un inel simplu, fără niciun bilet atașat. Işi pusese în 
gând să se ducă dimineaţă să verifice casa închiriată de pe 
Winslow Road, deși știa că ele vor fi plecat deja. 

Din cauza aceasta, își permisese să doarmă până mai târziu, 
iar acum era douăsprezece și jumătate, iar ea stătea pe peluza 
cu copaci, în halatul de baie, încălţată cu tenișii fiului ei, Trip, 
privindu-și casa cum arde din temelii. Când se trezise în ţiuitul 
asurzitor al detectorului de fum, alergase dintr-o cameră în alta, 
căutându-i - pe el, pe Lexie, pe Moody. Işi dădu seama că n-o 
căutase și pe Izzy, ca și când ar fi știut deja că ea era vinovata. 
Toate dormitoarele erau pustii, cu excepţia mirosului de benzină 
și a câte unui foc mic aprins în mijlocul fiecărui pat, de parcă o 
cercetașă dementă și-ar fi făcut tabăra acolo. Până să verifice 
camera de zi, sufrageria, salonul și bucătăria, fumul începuse să 
se răspândească, iar ea fugise în sfârșit afară la auzul sirenelor; 
alertaţi de sistemul de securitate al casei, pompierii se apropiau 
deja. Afară, pe alee, văzuse că Jeepul lui Trip lipsea, la fel și 
Explorerul lui Lexie, bicicleta lui Moody și, firește, sedanul 
sotului ei, care se ducea de obicei la serviciu în dimineţile de 
sâmbătă, ca să ajungă la zi cu treburile. Cineva ar trebui să-l 
sune la birou. Își aminti că Lexie, slavă Domnului, rămăsese 


VP-6 


peste noapte acasă la Serena Wong. Se întrebă unde se dusese 
Izzy. Și unde erau fiii ei și cum avea să-i găsească și să le spună 
ce se întâmplase. 

* 

În ciuda temerilor doamnei Richardson, focul fusese stins 
înainte să ardă toată casa. Ferestrele nu mai erau, dar structura 
de cărămidă rămăsese în picioare, udă, înnegrită și fumegând; 
la fel era cea mai mare parte a acoperișului, olanele închise la 
culoare lucind precum solzii peștilor din cauza faptului că 
fuseseră îmbibate cu apă. Familia nu va avea voie să intre în 
casă vreme de câteva zile, nu înainte ca specialiștii de la 
departamentul de incendii să testeze toate grinzile rămase, însă 
chiar și de pe peluză - cel mai apropiat loc până la care banda 
galbenă, purtând inscripţia ATENȚIE, le permitea accesul - se 
vedea că înăuntru nu mai rămăsese aproape nimic. 

— Dumnezeule! exclamă Lexie. 

Ședea pe capota mașinii ei, parcată pe cealaltă parte a străzii, 
pe iarba care mărginea iazul cu rațe. Ea și Serena dormeau încă, 
ghemuite spate în spate în patul dublu al Serenei, când dr. 
Wong o scuturase de umăr, la unu și câteva minute, șoptind: 
„Lexie! Lexie dragă! Trezește-te! A sunat mama ta”. Stătuseră 
treze până la ora două noaptea, vorbind - așa cum făcuseră de 
altfel toată primăvara - despre micuța Mirabelle McCullough, 
contrazicându-se și dezbătând dacă decizia judecătorului fusese 
corectă sau nu, dacă ar fi trebuit să li se încredințeze custodia 
noilor ei părinţi sau ca fetița să fie reîncredinţată mamei sale. 
„Ce să zic, nici măcar n-o cheamă de fapt Mirabelle 
McCullough!”, replicase în cele din urmă Serena și se adânciseră 
apoi amândouă într-o tăcere morocănoasă, până când 
adormiseră. 

Acum, Lexie privea fumul ridicându-se în vălătuci de la 
fereastra dormitorului ei, cea din faţă, care dădea spre peluză, și 
se gândea la tot ce le dispăruse din casă. Toate tricourile din 
comoda ei, toți blugii din dulap. Toate mesajele scrise de Serena 
încă din clasa a șasea, încă mototolite ca niște mingi de hârtie, 
pe care le ţinea într-o cutie de pantofi sub pat; patul în sine, 
așternuturile și pledul arse complet. Buchetul de trandafiri de 
prins la corsaj, pe care i-l dăruise Brian, iubitul ei, la reuniunea 
anuală a liceului, agăţat la uscat în baie, cu petalele roșu-aprins 
carbonizate. Acum nu mai rămăsese decât cenușa. lmbrăcată în 


VP -7 


hainele de schimb pe care și le luase la Serena - își dădu ea 
seama brusc -, stătea mai bine decât restul familiei; pe 
bancheta din spate a mașinii avea un sac de pânză, o pereche 
de blugi, o periuţă de dinți și pijamaua. Se uită la fraţii și la 
mama ei, încă în halatul de baie pe peluza cu copaci, și își 
spuse: Efectiv, nu mai au nimic, decât hainele de pe ei. „Efectiv” 
era unul dintre cuvintele ei preferate, și îl folosea chiar și atunci 
când situaţia nu se preta a fi asociată acestui cuvânt. In cazul de 
față însă, era mai mult sau mai puţin corect. 

Lângă ea, Trip își trecu absent o mână prin păr. Soarele era 
deja sus pe cer, și, din cauza transpiraţiei, cârlionţii i se 
zburliseră. Juca baschet la centrul comunitar când auzise 
sirenele pompierilor, dar le ignorase. (In dimineaţa asta fusese 
mai preocupat decât de obicei, dar oricum nu le-ar fi dat 
atenţie.) Apoi, la ora unu, când tuturor li se făcuse foame și 
hotărâseră să oprească jocul, urcase în mașină și pornise spre 
casă. Așa cum îi stătea în fire, chiar și cu geamurile coborâte, 
tot nu observase uriașul nor de fum ce plutea spre el, și 
începuse să înţeleagă că ceva nu era în regulă abia când văzuse 
că strada lor era blocată de o mașină de poliţie. După zece 
minute de explicaţii, i se permisese în sfârșit să-și parcheze 
Jeepul vizavi de casă, unde așteptau deja Lexie și Moody. Se 
așezaseră toți trei pe capota mașinii, în ordine, ca în toate 
fotografiile de familie atârnate pe pereţii holului și transformate 
acum în cenușă. Lexie, Trip, Moody: ultimul an de liceu, anul al 
treilea, anul al doilea. Lângă ei, conștientizau locul gol pe care îl 
lăsase în urmă Izzy, bobocul din anul întâi, oaia neagră, copilul- 
problemă - deși erau încă siguri, toţi trei, că acel gol avea să fie 
temporar. 

— Ce-o fi fost în capul ei? murmură Moody. 

— Chiar și ea știe, probabil, că de data asta a mers prea 
departe, și de-aia a fugit, adăugă Lexie. Când o să se-ntoarcă, o 
s-o omoare mama. 

— Și noi unde-o să stăm? întrebă Trip. 

Un moment de tăcere se așternu, cât timp contemplam ei 
situaţia. 

— O să luăm o cameră la hotel, sau așa ceva, vorbi Lexie într- 
un târziu. Cred că asta a făcut familia lui Josh Trammell. 

Toată lumea cunoștea povestea: cum în urmă cu câţiva ani, 
Josh Trammell, pe atunci în anul al doilea de liceu, adormise cu 


VP-8 


o lumânare aprinsă, iar casa părinţilor lui arsese din temelii. 
Potrivit zvonului, care făcuse îndelung ocolul școlii, nu fusese de 
fapt o lumânare, ci o ţigară cu marijuana, dar casa fusese 
distrusă complet, așa că nu se putea ști nimic sigur, iar Josh își 
susținuse mai departe povestea cu lumânarea. Toată lumea se 
gândea încă la el ca la „idiotul ăla care și-a dat foc la casă”, cu 
toate că trecuse mult timp de atunci, iar Josh absolvise recent 
Universitatea de Stat din Ohio, cu rezultate excelente. Acum, 
firește, focul lui Josh Trammell nu avea să mai fie cel mai 
cunoscut incendiu din Shaker Heights. 

— O cameră de hotel? Pentru toţi? 

— Mă rog! Două camere. Sau o să stăm la Embassy Suites. 
Habar n-am. Lexie bătea darabana cu degetele pe genunchi. 
Voia o ţigară, dar după tot ce se întâmplase - și sub privirile 
mamei și ale celor zece pompieri nu îndrăznea să-și aprindă 
una. O să rezolve mama și tata, adăugă ea. Și firma de asigurări 
o să plătească. 

Deși avea doar o vagă idee cum funcționează companiile de 
asigurări, perspectiva aceasta îi părea plauzibilă. In orice caz, 
asta era o problemă pe care să o rezolve adulții, nu ei. 

Ultimii pompieri tocmai ieșeau din casă, scoțându-și măștile 
de pe figură. Grosul fumului se disipase, dar o umezeală 
excesivă plutea în aer, ca în baie după un duș lung și fierbinte. 
Capota mașinii se încinsese, iar Trip își întinse picioarele în jos, 
peste parbriz, zgândărind ștergătoarele cu degetul mare ieșit 
din șlap. Apoi izbucni în râs. 

— Ce-i atât de amuzant? întrebă Lexie. 

— Mi-o închipuiam pe Izzy alergând de colo colo și aprinzând 
chibrituri peste tot, pufni el. Țicnită! 

Moody ciocăni cu un deget în barele portbagajului de pe 
capotă. 

— De ce sunt toţi așa de siguri că ea a făcut-o? 

— Haide, Moody! exclamă Trip, sărind jos de pe capotă. Ea a 
fost! în plus, noi suntem aici. Mama e aici. Tata e pe drum. Cine 
lipsește? 

— Deci, Izzy nu-i aici. Așa că numai ea poate fi responsabilă? 

— Responsabilă?! interveni Lexie. Izzy?! 

— Tata era la serviciu, replică Trip. Lexie era acasă la Serena. 
Eu eram în Sussex și jucam baschet. Tu? 

Moody ezită o clipă. 


VP-9 


— Mă duceam cu bicicleta spre bibliotecă. 

— Păi, vezi? reluă Trip, pentru care răspunsul era evident. 
Singurele care erau aici sunt mama și Izzy. lar mama dormea. 

— Poate s-a produs un scurtcircuit la reţeaua electrică. Sau 
poate că a lăsat cineva aragazul aprins. 

— Pompierii au spus că au fost mici focuri aprinse peste tot, 
explică Lexie. Multiple puncte de pornire. Posibilă utilizare a 
unui accelerator de ardere. Nu un accident. 

— Știm cu toţii că Izzy a fost întotdeauna nebună, adăugă 
Trip, rezemându-se de portiera mașinii. 

— Mereu vă luaţi de ea, toţi, spuse Moody. Poate că de-asta 
se poartă ca o nebună. 

Peste stradă, pompierii începuseră să-și ruleze furtunurile. Cei 
trei copii Richardson prezenți îi priveau strângându-și toporiștile 
și dezbrăcând costumele galbene de protecție afumate. 

— Cineva ar trebui să se ducă și să stea cu mama, sugeră 
Lexie, dar niciunul dintre ei nu se mișcă. 

Un minut mai târziu, Trip declară: 

— Când o să dea de Izzy, mama și tata o s-o închidă la 
psihiatrie pentru tot restul vieţii ei. 

Nimeni nu se gândise la faptul că Mia și Pearl plecaseră 
recent din casa de pe Winslow Road. Privindu-l pe șeful 
pompierilor luându-și meticulos notițe în agenda sa, doamna 
Richardson uitase complet de fostele ei chiriașe. Încă nu le 
spusese nimic nici soțului, nici copiilor; Moody constatase abia în 
dimineața aceea că cele două lipseau, și nu era sigură ce să 
creadă. În depărtare, pe Parkland Drive, începu să se distingă 
apropiindu-se silueta albastră a BMW-ului tatălui lor. 

— De ce ești atât de sigur că o s-o găsească? întrebă Moody. 


VP - 10 


2. 


În iunie anul trecut, când Mia și Pearl se mutaseră în căsuţa 
de închiriat de pe Winslow Road, nici doamna Richardson (care 
era proprietara oficială a casei) și nici domnul Richardson (care 
le predase cheile) nu se arătaseră prea preocupaţi de ele. Știau 
că nu există un domn Warren și că Mia avea treizeci și șase de 
ani, potrivit permisului ei de conducere emis în Michigan. 
Observaseră că nu are verighetă, cu toate că purta numeroase 
alte inele: unul cu un ametist mare pe arătător, altul lucrat din 
coada unei linguri de argint pe degetul mic, iar pe degetul mare, 
unul care doamnei Richardson i se păruse că seamănă bine cu 
unul dintre acelea ieftine care își schimbă culoarea. Dar femeia 
părea destul de plăcută, la fel ca fiica ei, Pearl, o fetișcană de 
cincisprezece ani, tăcută și cu o coadă lungă de păr negru. Mia 
achitase chiria pe prima și pe ultima lună, plus garanţia, cu un 
teanc de bancnote de douăzeci de dolari, iar apoi Volkswagenul 
Rabbit! maroniu - chiar și atunci, destul de șifonat - se ivise pe 
Parkland Drive înaintând spre capătul sudic al zonei Shaker, 
unde casele erau înghesuite și curțile, mici. 

Winslow Road era lungă și mărginită de duplexuri, dar de la 
marginea străzii nu ţi-ai fi dat seama. Din exterior se vedea o 
singură ușă de intrare, un singur bec deasupra intrării, o singură 
cutie poștală, un singur număr de imobil. Poate că ai fi remarcat 
două contoare electrice, dar, așa cum prevedeau reglementările 
municipale, ambele erau ascunse în spatele casei, lângă garaj. 
Abia când ajungeai în faţa intrării, observai cele două uși 
interioare, una care ducea spre apartamentul de la etaj, cealaltă 
care dădea spre cel de la parter, dar și către subsolul comun. 
Fiecare casă de pe Winslow Road găzduia câte două familii, deși 
de afară părea locuită doar de către una. Intenţionat fuseseră 
proiectate așa. Le permitea locatarilor să evite stigmatul vieţii 
într-un duplex - al locuinţei închiriate, nu proprietate personală - 
și le oferea specialiștilor în urbanism posibilitatea de a menţine 
aparenţa străzii, întrucât toată lumea știa că zonele cu locuințe 
de închiriat erau mai puţin dezirabile. 


1 Denumire sub care a fost vândut automobilul Volkswagen Golf în SUA și Canada, 
începând cu anul 1974. 


VP -11 


Așa era și Shaker Heights. Existau reguli, numeroase, cu 
privire la ceea ce aveai voie să faci și ce nu - după cum aflaseră 
Mia și Pearl când se mutaseră în noua lor casă. Învăţaseră să-și 
scrie noua adresă: Winslow Road 18434 sus, aceste trei litere 
veghind ca toată corespondenţa primită să ajungă în 
apartamentul lor, nu la domnul Yang, de la parter. Învăţaseră că 
peticul de iarbă dintre trotuar și carosabil se numea peluză cu 
copaci - datorită tânărului arțar norvegian, câte unul pentru 
fiecare locuință, care o împodobea - și că vinerea dimineaţă, 
pubela nu trebuia adusă aici, ci lăsată în spatele casei, pentru a 
se evita imaginea deloc atrăgătoare a tomberoanelor 
îngrămădite la bordură. Scutere mari, fiecare condus de câte un 
bărbat în uniformă portocalie, intrau pe alei pentru a colecta 
gunoiul în intimitatea curții din spate, transportându-l apoi la 
camionul care aștepta în stradă cu motorul pornit. Luni la rând 
avea să-și amintească Mia de prima lor zi de vineri pe Winslow 
Road, de spaima pe care o trăsese când, asemenea unei 
mașinuțe de golf în culori stridente, scuterul ţâșnise prin faţa 
ferestrei de la bucătărie, cu motorul huruind. Se obișnuiseră cu 
el în cele din urmă, așa cum se obișnuiseră cu garajul separat, 
dispus mult în spatele casei, tot pentru a păstra aspectul plăcut 
al străzii, și tot așa cum învăţaseră să poarte cu ele o umbrelă, 
ca să nu fie udate în fuga lor de la mașină până la ușă, în zilele 
ploioase. Mai târziu, când domnul Yang plecase pentru două 
săptămâni, în iulie, ca să-și viziteze mama în Hong Kong, 
aflaseră că peluza netunsă avea drept rezultat o scrisoare 
politicoasă, dar severă, din partea autorităţilor orășenești, în 
care se menţiona că iarba crescuse înaltă de peste 
cincisprezece centimetri și că, dacă situația nu era remediată, 
avea să o tundă primăria în răstimp de trei zile, iar lor avea să le 
perceapă o taxă de o sută de dolari. Erau multe reguli pe care 
trebuiau să le înveţe. 

Și existau numeroase altele despre care Mia și Pearl nu aveau 
să ia cunoștință încă mult timp de atunci înainte. Reguli care 
stipulau în ce culori puteau fi zugrăvite casele, de pildă. O 
diagramă utilă emisă de primărie stabilea stilul fiecărei locuinţe 
- Tudor, englezesc sau franțuzesc - și preciza culorile adecvate, 
spre încunoștințarea arhitecţilor și a proprietarilor deopotrivă. 
Casele în „stil englezesc” puteau fi zugrăvite doar în albastru- 
ardezie, verde-mușchi sau o anumită nuanţă de maro, pentru a 


VP - 12 


se asigura armonia estetică a străzii; casele în stil Tudor 
impuneau un ton aparte de crem la tencuială și un cafeniu- 
închis bine definit la lemnărie. În Shaker Heights exista câte un 
plan pentru orice. Când fusese proiectat orașul, în 1912 - una 
dintre primele comunităţi proiectate din ţară -, școlile fuseseră 
amplasate astfel încât toți copiii să poată avea acces la ele fără 
să traverseze vreo arteră principală; străzile secundare se 
deschideau spre bulevardele mari, cu staţii de transport public 
strategic amplasate pentru a-i duce pe navetiști până în centrul 
Clevelandului. De fapt, mottoul orașului era - efectiv, așa cum 
ar fi spus Lexie - „Majoritatea comunităților se formează pur și 
simplu; cele mai bune sunt planificate”, ideea de bază fiind 
aceea că totul putea și trebuia să fie planificat, reușind în felul 
acesta să fie evitat ceea ce era neatrăgător, neplăcut sau 
dezastruos. 

Dar erau și alte lucruri, mai interesante, de descoperit în 
primele săptămâni de ședere acolo. Printre acţiuni de curățenie, 
zugrăvit și despachetat, aflaseră numele străzilor din jur: 
Winchell, Latimore, Lynnfield. Învăţaseră drumul spre păcănie, 
La Heinen, unde Mia spunea că ești tratat ca un aristocrat. In loc 
să-ți duci singur căruciorul până în parcare, un valet într-o 
cămașă de poplin, călcată la dungă, agăța pe el un număr, iar 
ţie îţi înmâna o etichetă alb cu roșu. Tu puneai eticheta pe 
parbriz și duceai mașina până în faţa magazinului, unde un alt 
valet îți aducea cumpărăturile, ţi le aranja ordonat în portbagaj 
și refuza bacșișul. 

Aflaseră care era cea mai ieftină benzinărie - cea de la colțul 
dintre Lomond și Lee Road, întotdeauna cu un cent mai puţin 
decât oriunde în altă parte; unde erau drogheriile și care dintre 
ele oferea cupoane duble de reducere. Aflaseră că în cartierele 
învecinate, Cleveland Heights, Warrensville și Beachwood, 
locatarii își lăsau la marginea străzii bunurile de care nu mai 
aveau nevoie, la fel ca oamenii obișnuiți, și învăţaseră în ce zile 
era ridicat gunoiul pe fiecare stradă. Invăţaseră de unde să 
cumpere un ciocan, o şurubelniţă, un bidon cu vopsea și o 
pensulă: toate puteau fi găsite la Shaker Hardware, dar numai în 
intervalul orar 9.30-18.00, oră la care patronul își trimitea 
angajaţii acasă, pentru masa de seară. 

lar Pearl îi descoperise apoi pe proprietarii lor și pe copiii 
Richardson. 


VP - 13 


Moody fusese primul dintre ei care se aventurase până la 
căsuţa de pe Winslow Road. O auzise pe mama lui când i le 
descria tatălui pe noile chiriașe. 

— Ea e un fel de artistă, spusese doamna Richardson, iar 
când domnul Richardson întrebase ce fel de artistă, ea 
răspunsese în glumă: Una care abia o scoate la capăt. Dar e-n 
regulă, îl asigurase ea, mi-a plătit imediat o garanţie. 

— Asta nu înseamnă că-și va achita și chiria, replicase domnul 
Richardson. 

Amândoi știau că nu chiria era importantă - doar trei sute de 
dolari pe lună pentru apartamentul de la etaj -, iar ei se 
descurcau bine și fără banii aceștia. Domnul Richardson era 
avocat pledant, iar soţia lui lucra la ziarul local, The Sun Press. 
Casa de pe Winslow le aparţinea fără discuţie - o cumpăraseră 
părinţii ei, ca investiţie, când ea era încă adolescentă. Chiria de 
pe ea îi permisese să urmeze cursurile la Denison, apoi devenise 
un „Sprijin” lunar, așa cum se exprimase mama ei, în perioada 
uceniciei la ziar. Pe urmă, după ce se măritase cu Bill 
Richardson și devenise doamna Richardson, îi ajutase să 
plătească avansul la o splendidă casă din Shaker, cea de pe 
Parkland, pe care avea s-o vadă arzând peste ani. Când 
decedaseră părinţii ei, cu cinci ani în urmă, la interval de numai 
câteva luni unul de celălalt, ea moștenise casa de pe Winslow. 
Cea în care copilărise fusese deja vândută, iar părinţii își trăiseră 
ultimii ani la un cămin de bătrâni. Dar o păstraseră pe cea de pe 
Winslow, din a cărei chirie achitaseră taxele la cămin, iar 
ulterior, doamna Richardson o păstrase și ea, din raţiuni 
sentimentale. 

Nu, nu banii contau. Chiria - toţi cei cinci sute de dolari în 
total - era vărsată acum în fondul lunar de vacanţă al familiei, 
iar cu un an în urmă, din ea, își plătiseră călătoria la Martha's 
Vineyard, unde Lexie își desăvârșise tehnicile de înot, Trip 
fermecase toate fetele din zonă, Moody se prăjise la soare, iar 
Izzy, sub presiuni intense, acceptase în cele din urmă să vină la 
plajă - complet îmbrăcată, încălţată cu ghete și încruntată. Dar 
adevărul e că bani pentru vacanțe existau din plin, chiar și fără 
cei din chirie. Dar tocmai fiindcă nu aveau nevoie de acei bani, 
tipul de chiriaș era cel care conta pentru doamna Richardson. 
Voia să simtă că face o faptă bună. Părinţii o crescuseră în acest 
spirit; în fiecare an, obișnuiau să facă donaţii către asociaţiile de 


VP - 14 


protecţie a animalelor și către UNICEF și să participe la strângeri 
de fonduri, o dată câștigând un urs de pluș, înalt de un metru, la 
o licitație de la Rotary Club. Doamna Richardson considera casa 
de pe Winslow Road un mijloc de caritate. Menţinea chiria la o 
valoare mică - proprietăţile în Cleveland erau ieftine, dar 
apartamentele în cartiere bune, precum Shaker, costau mult - și 
închiria doar acelor persoane despre care ea considera că 
merită, dar care, dintr-un motiv sau altul, nu avuseseră noroc în 
viață. Și îi plăcea să compenseze ea asta. 

Domnul Yang fusese primul ei chiriaș, după ce moștenise 
casa: emigrase din Hong Kong și venise în State fără să 
cunoască pe nimeni și vorbind doar o engleză rudimentară, cu 
un accent puternic. De-a lungul anilor, accentul nu-i dispăruse 
aproape deloc, iar când vorbeau, doamna Richardson se 
mărginea uneori la zâmbete și încuviinţări din cap. Dar avea 
convingerea că domnul Yang era un om bun: muncea din greu, 
conducând autobuzul școlar spre Laurel Academy, o școală 
privată pentru fete, din apropiere, și făcând diverse alte munci 
manuale. Trăind singur, cu un venit așa de mic, n-ar fi putut 
locui niciodată într-un cartier atât de frumos și ar fi sfârșit în 
cine știe ce bloc cenușiu și înghesuit, undeva pe Buckeye Road 
sau, și mai probabil, în triunghiul sumbru din estul orașului, care 
trecea drept un Chinatown, unde chiria era suspect de mică, o 
clădire din două era lăsată în părăsire, iar sirenele mașinilor de 
poliţie se făceau auzite cel puţin o dată pe noapte. În plus, 
domnul Yang menținea casa într-o stare impecabilă, reparând 
robinetele care picurau, peticind cimentul de pe alee și 
transformând bucăţica de curte cât un timbru într-o grădină 
luxuriantă. In fiecare vară, îi aducea pepeni chinezești cultivați 
de el, și, cu toate că habar n-avea ce ar putea face cu ei - erau 
de un verde intens, cutaţi și cu o textură neplăcută -, doamna 
Richardson aprecia gestul. Domnul Yang era exact tipul de 
chiriaș pe care și-l dorea: o persoană bună, căreia ea să-i poată 
întoarce binele și care să aprecieze bunătatea ei. 

Cu apartamentul de la etaj avusese mai puţin succes. Acolo, 
chiriașii se schimbaseră aproape în fiecare an: un violoncelist 
care fusese angajat să predea la Institutul de Muzică; o femeie 
divorțată, trecută de patruzeci de ani; doi tineri proaspăt 
căsătoriţi și abia ieșiţți de pe băncile universităţii. Fiecare 
meritase un mic imbold - așa începuse ea să-și spună -, însă 


VP -15 


niciunul dintre ei nu rămăsese mult timp. După ce i se refuzase 
un loc în orchestra din Cleveland, violoncelistul plecase din oraș, 
cuprins de amărăciune. Femeia divorțată se recăsătorise după o 
idilă-fulger de patru luni și se mutase împreună cu noul soţ într- 
o casă imensă, nouă-nouţă, din Lakewood. lar tinerii însurăţei, 
care păruseră atât de sinceri, de devotați și de îndrăgostiţi, se 
certaseră iremediabil și se despărțiseră după numai optsprezece 
luni, lăsând în urmă un contract neonorat până la termen, 
câteva vaze sparte și trei crăpături în perete, cam la nivelul 
capului, acolo unde se izbiseră vazele. 

Asta fusese o lecţie, așa conchisese doamna Richardson. De 
data asta, avea să fie mai atentă. Îl rugase pe domnul Yang să 
repare tencuiala, iar ea căutase pe îndelete un nou chiriaș, unul 
potrivit. Locuinţa de pe Winslow Road 18434 sus stătuse goală 
aproape șase luni, până când apăruseră Mia și fiica ei. O mamă 
singură, cu înclinații artistice și limbaj articulat, cu o fiică 
politicoasă, drăguță și, posibil, foarte inteligentă. 

— Am auzit că școlile din Shaker sunt cele mai bune din 
Cleveland, răspunsese Mia când doamna Richardson o întrebase 
de ce veniseră acolo. Pearl studiază deja la nivel de liceu, dar 
nu-mi permit s-o trimit la o școală particulară. 

Aruncase o privire spre fata care stătea tăcută în camera de zi 
goală a apartamentului, cu mâinile împreunate în faţă, iar Pearl 
surâsese timid. Ceva anume la schimbul acela de priviri între 
mamă și fiică trezise un fior în inima doamnei Richardson. O 
asigurase pe Mia că într-adevăr, școlile erau excelente - Pearl se 
putea înscrie la cursuri din orice domeniu; avea la dispoziţie 
laboratoare științifice, un planetariu, cinci limbi străine pe care 
le putea învăța. 

— Există și un minunat program teatral, dacă ar fi interesată, 
adăugase apoi. Fiica mea, Lexie, a jucat rolul Hellenei în Visul 
unei nopti de vară, anul trecut. 

Citase pe urmă mottoul școlilor din Shaker: Poti cunoaște o 
comunitate după școlile ei. Taxele imobiliare în Shaker erau mai 
mari decât oriunde în altă parte, dar rezidenții știau pentru ce 
plătesc. 

— Dar voi veţi închiria, așa că, firește, veţi avea toate 
avantajele, dar fără povara impozitelor și a taxelor, continuase 
ea, râzând. 


VP - 16 


Îi dăduse Miei formularul de cerere, însă deja se hotărâse. | se 
părea extrem de mulţumitor să și le închipuie pe femeia aceasta 
și pe fiica ei instalându-se în apartament, Pearl făcându-și 
temele la masa din bucătărie, Mia lucrând, poate, la vreun 
tablou sau la vreo sculptură - fiindcă nu precizase exact în ce 
anume lucra - pe veranda închisă, ce dădea în curtea din spate. 

Auzind cum le descria mama lui pe cele două chiriașe, Moody 
devenise interesat nu atât de mama artistă, cât de fiica „foarte 
inteligentă” de aceeași vârstă cu el. La fel ca întotdeauna, își 
luase bicicleta, o Schwinn veche, cu o singură viteză, care îi 
aparținuse cândva tatălui său, în Indiana. Nimeni nu mergea cu 
bicicleta în Shaker Heights, așa cum nimeni nu circula cu 
autobuzul: ori conduceai mașina personală, ori aveai șofer; era 
un oraș construit pentru mașini și pentru cei care aveau mașini. 
Moody mergea însă cu bicicleta. Abia în primăvară urma să 
împlinească șaisprezece ani, și niciodată nu-i ruga pe Lexie sau 
pe Trip să-l ducă undeva cu mașina, dacă se putea descurca 
altfel. 

Pedalase și cotise pe Parkland Drive, trecuse de iazul cu rațe, 
pe care nu văzuse în viața lui o rață, ci numai cârduri de gâște 
canadiene mari și obraznice; traversase bulevardul Van Aken și 
șinele de tren ușor, spre Winslow Road. Nu se ducea acolo prea 
des - niciunul dintre copii nu avea vreo treabă cu apartamentul 
de închiriat dar știa unde e. De câteva ori, pe când era mai mic, 
stătuse în mașina cu motorul pornit, pe alee, uitându-se la 
piersicul din curte și comutând radioul de pe un post pe altul, în 
timp ce mama lui dădea fuga înăuntru ca să verifice sau să ducă 
ceva. Asta nu se întâmpla des; în general, cu excepţia 
perioadelor în care mama lui era în căutare de chiriași, casa se 
gestiona singură. Acum, în vreme ce roţile bicicletei săreau 
peste rosturile dintre dalele de pavaj ale trotuarului, își dădea 
seama că el nu fusese niciodată înăuntru. Și nu era sigur dacă 
vreunul dintre fraţii lui fusese. 

În faţa casei, Pearl așeza cu grijă pe peluză piesele unui pat 
din lemn. Frânând pe trotuarul de vizavi, Moody văzuse o fată 
zveltă, cu o fustă lungă, încreţită și un tricou larg, al cărui mesaj 
inscripționat nu-l putea descifra. Avea părul lung și bucilat, 
strâns într-o coadă groasă, ce-i cădea pe spate și lăsa impresia 
că se zbate să se elibereze. Așezase tăblia de la căpătâi pe jos, 
lângă răzorul cu flori, cu panourile laterale dedesubt și cu 


VP - 17 


traversele de o parte și de alta, în șiruri ordonate, ca niște 
coaste. Parcă patul trăsese aer în piept și se culcase grațios în 
iarbă. Pe jumătate ascuns după un copac, Moody o privise 
pășind pe lângă mașina parcată pe alee, cu portierele larg 
deschise, și scoțând de pe bancheta din spate tăblia de la 
picioare. Se întrebase ce fel de joc Tetris inventaseră pentru a 
înghesui toate piesele patului într-o mașină atât de mică. Fata 
traversase apoi peluza în picioarele goale și așezase tăblia la 
locul ei. Apoi, spre uluirea lui, pășise în dreptunghiul gol din 
mijloc, acolo unde ar fi trebuit să se afle salteaua, și se trântise 
pe iarbă cu faţa în sus. 

La etajul casei, o fereastră se deschisese, și capul Miei se 
ivise în cadrul ei. 

— Sunt toate acolo? 

— Lipsesc două traverse, răspunsese Pearl. 

— O să le înlocuim. Nu, așteaptă, stai acolo! Nu te mișca! 

Capul se retrăsese, iar, după o clipă, Mia reapăruse, ţinând în 
mână un aparat foto, unul adevărat, cu un obiectiv gros ca un 
borcan imens. Pearl rămăsese nemișcată, privind cerul brăzdat 
de câţiva nori, iar Mia se aplecase pe fereastră, până aproape în 
dreptul taliei, căutând cel mai bun unghi. Moody își ţinuse 
răsuflarea, temându-se că aparatul avea să îi cadă din mâini și 
să o lovească pe fată peste faţă, ori că Mia însăși avea să se 
rostogolească peste pervaz și să se prăbușească în iarbă. Dar nu 
se întâmplase nimic din toate astea. Mia înclina capul când într- 
o parte, când în alta, încadrând scena de jos. Aparatul îi 
ascundea faţa, îi ascundea toate trăsăturile, cu excepţia părului 
strâns într-un vârtej cârlionțat în creștetul capului, ca o aură 
întunecată. Mai târziu, când văzuse fotografiile, Moody se 
gândise iniţial că Pearl seamănă cu o fosilă delicată, o creatură 
prinsă de milenii în burdihanul scheletic al unei fiare preistorice. 
Apoi, își spusese că seamănă cu un înger odihnindu-se, cu 
aripile întinse în spate. lar o clipă mai târziu, i se păruse că arată 
pur și simplu ca o fată adormită într-un luxuriant pat verde, 
așteptându-și iubitul să se întindă alături de ea. 

— Gata! strigase Mia. Am prins-o! 

Se trăsese apoi înăuntru, iar Pearl se ridicase și se uitase 
peste drum, drept la Moody, iar lui îi sărise inima în piept. 

— Vrei să mă ajuţi? întrebase ea. Sau doar stai acolo? 


VP-18 


Moody nu avea să-și amintească niciodată când traversase 
strada, când își proptise bicicleta în faţa aleii sau când se 
prezentase, așa că avea impresia că dintotdeauna îi știuse 
numele, și ea pe al lui, că, într-un fel, el și Pearl se cunoșteau de 
când lumea și pământul. 

Căraseră împreună piesele patului sus, pe scara îngustă. 
Camera de zi era goală, cu excepţia unei stive de cutii într-un 
colț și a unei perne mari, roșii, în mijlocul podelei. 

— Pe aici. 

Pearl trăgea după ea, tot mai sus, piesele patului, 
conducându-l pe Moody într-un dormitor mai mare, în care se 
afla doar o saltea dublă, decolorată, dar curată, rezemată de un 
perete. 

— Aici, spusese Mia, așezând la picioarele fetei o trusă de 
scule. Vei avea nevoie de astea. Și-i oferise lui Moody un 
zâmbet, de parcă i-ar fi fost un vechi prieten. Chemaţi-mă, dacă 
mai aveți nevoie de o mână de ajutor. 

Apoi ieșise pe hol, iar, o clipă mai târziu, o auziseră 
deschizând o cutie. 

Pearl mânuia sculele cu o îndemânare de expert, așezând 
tăbliile laterale în locurile lor, sprijinite de tăblia de la căpătăi, 
proptindu-le cu glezna în timp ce le fixa în bolţuri. Moody ședea 
lângă trusa cu scule și o privea cu o uimire crescândă. La ei 
acasă, dacă se defecta ceva, mama chema un meșter când era 
vorba despre aragaz, mașina de spălat sau tocătorul de gunoi, 
iar în aproape toate celelalte cazuri, arunca obiectul și cumpăra 
altul. La fiecare trei sau patru ani, ori când arcurile începeau să 
se lase, mama lua un set nou de canapele pentru camera de zi, 
cel vechi era mutat la subsol, iar cel din subsol era donat casei 
de copii din West Side sau adăpostului pentru femei din centrul 
orașului. Tatăl lui nu meșterea la mașină în garaj; când aceasta 
începea să scoată vreun zăngănit sau vreun hârâit, o ducea la 
Lusty Wrench, unde Luther se ocupase de toate mașinile familiei 
Richardson în ultimii douăzeci de ani. Singura dată când pusese 
el însuși mâna pe o unealtă - își dăduse Moody seama - fusese 
la atelierul din clasa a opta: fuseseră organizaţi pe grupe, una 
măsurând, alta tăind și a treia șmirgheluind, iar la sfârșitul 
trimestrului, își asamblaseră sârguincios piesele, formând un 
mic distribuitor de bomboane ca o cutie, din care căpătai trei 
Schittles de fiecare dată când apăsai maneta. Trip confecționase 


VP-19 


unul identic cu un an înainte, Lexie făurise unul similar cu încă 
un an în urmă, Izzy făcuse și ea unul la fel un an mai târziu, și, 
în ciuda unui trimestru întreg de lucru la atelier, în ciuda celor 
patru distribuitoare identice de bomboane, depozitate undeva în 
casă, Moody n-ar fi putut spune cu siguranţă dacă măcar un 
membru al familiei Richardson putea să se descurce cu vreo 
unealtă mai complicată decât o șurubelniţă Phillips. 

— De unde ai învățat să faci toate astea? întrebase el, 
întinzându-i lui Pearl o altă stinghie. 

Ea ridicase din umeri. 

— De la mama, răspunsese fata, fixând stinghia cu o mână și 
alegând cu cealaltă un șurub din grămada de pe podea. 

Odată asamblat, patul se dovedise a fi unul dublu, de modă 
veche, cu ornamente la capete, precum unul în care te-ai fi 
așteptat să doarmă Goldilocks?. 

— De unde-l aveţi? întrebase Moody, așezând salteaua la 
locul ei și încercând-o cu mâna. 

Pearl pusese șurubelniţa la loc în trusa de scule pe care o 
închisese. 

— L-am găsit. 

Se așezase apoi pe pat, cu spatele rezemat de tăblie, cu 
picioarele întinse, privind în tavan, de parcă l-ar fi probat. Moody 
își găsise și el un loc, lângă picioarele ei. Fire de iarbă erau 
prinse între degetele ei, pe gambe și pe tivul fustei. Mirosea a 
aer proaspăt și a șampon cu mentă. 

— Asta-i camera mea, spusese Pearl pe neașteptate, iar 
Moody sărise imediat ca ars. 

— Scuze, bâiguise, roșind. 

Fata ridicase privirea, de parcă pentru o clipă ar fi uitat că se 
află și el acolo. A 

— Oh, nu asta am vrut să zic. Işi extrăsese un fir de iarbă 
dintre degete și-l aruncase într-o parte, privindu-l amândoi cum 
cade pe covor. Când vorbise din nou, glasul ei avusese un ton 
de mirare. Niciodată până acum nu am mai avut o cameră a 
mea. 

Moody încercase să deslușească în minte tâlcul cuvintelor ei. 

— Adică a trebuit să împarţi mereu camera cu cineva? 

__ Incerca să-și imagineze o lume în care așa ceva era posibil. 
Incerca să-și imagineze că împarte o cameră cu Trip, care înșira 


? Personaj din povestea Bucle-Aurii și cei trei ursuleți. 
VP - 20 


pe podea șosete murdare și reviste de sport, care, înainte de 
orice altceva când venea acasă, dădea drumul la radio - 
întotdeauna pe „Jammin” 92.3 -, de parcă fără bubuitul acela 
smintit al bașilor nu i-ar mai fi bătut inima în piept. In vacanțe, 
familia rezerva întotdeauna trei camere: una pentru domnul și 
doamna Richardson, alta pentru Lexie și Izzy, a treia pentru Trip 
și Moody, iar la micul dejun, Trip făcea haz pe seama lui, fiindcă 
uneori vorbea în somn. Dar ca Pearl și mama ei să fie nevoite să 
împartă o cameră... aproape că nu-i venea să creadă că existau 
oameni atât de săraci. 

Pearl clătinase din cap. 

— Niciodată până acum n-am mai avut o casă a noastră, 
explicase apoi, iar Moody își reprimase impulsul de a-i răspunde 
că nici asta nu era o casă, ci doar o jumătate de casă. 

Pearl urmărea cu degetul denivelările saltelei, încercuind 
bumbii din fiecare adâncitură. 

Privind-o, Moody nu putea vedea lucrurile care-i reveneau ei 
în memorie: aragazul greu de manevrat din Urbana, pe care-l 
aprindeau cu chibriturile; cămăruţa de la etajul al cincilea din 
Middlebury şi grădina năpădită de buruieni din Ocala, 
apartamentul afumat din Muncie, în care chiriașul anterior își 
lăsase iepurele să zburde prin camera de zi, ele moștenind 
câteva găuri roase și o serie de pete îndoielnice. Și căsuţa 
subînchiriată din Ann Arbor, cu ani în urmă, din care regretase 
cel mai mult că pleacă, fiindcă oamenii de acolo aveau o fetiță 
cu numai un an sau doi mai mare decât ea, și în fiecare zi din 
cele șase luni cât locuiseră acolo se jucase cu colecţia de 
figurine căluţi a acelei fetițe norocoase și stătuse în fotoliul ei de 
copil, și se tolănise pe patul ei cu baldachin ca să doarmă, și 
uneori, în miez de noapte, când mama ei dormea, aprindea 
veioza de pe noptieră și deschidea dulapul acelei fetițe și se 
proba cu rochițele și cu pantofii ei, cu toate că-i erau cam mari. 
Erau fotografii cu fetița pretutindeni în casă - pe polita 
șemineului, pe măsuțele din camera de zi, deasupra scării, un 
portret mare și frumos al ei, stând cu bărbia în palmă -, și 
pentru Pearl fusese foarte ușor să pretindă că aceea era casa ei 
și că acelea erau lucrurile ei, camera ei, viaţa ei. Când părinţii și 
fiica lor se întorseseră acasă după vacanţa de un an, Pearl nu 
fusese în stare nici măcar să se uite la fetiţă, bronzată, 
viguroasă și prea înaltă acum pentru rochiţele din dulap. 


VP -21 


Plânsese tot drumul până în Lafayette, unde aveau să locuiască 
în următoarele opt luni, și nici măcar căluţul cabrat din porțelan, 
pe care-l șterpelise din colecţia fetiţei, nu-i oferise alinare, 
fiindcă, deși așteptase cu inima la gură, nimeni nu se plânsese 
de lipsa lui; și ce-ar putea fi mai puţin mulțumitor decât să furi 
de la cineva atât de bogat încât să nici nu bage de seamă că i-ai 
luat ceva? Mama ei pesemne că înțelesese, fiindcă de atunci nu 
mai subînchiriaseră niciodată. lar Pearl nu se plânsese de asta, 
înțelegând deja că prefera un apartament gol în locul unuia plin 
cu lucrurile altcuiva. 

— Noi ne mutăm des. Ori de câte ori are mama chef. 

Îl privise cu asprime, aproape încruntată, iar Moody văzuse că 
ochii ei, pe care îi crezuse căprui-deschis, erau de un verde-jad 
intens. Atunci înțelesese el, brusc și foarte clar, ce se 
întâmplase în dimineaţa aceea - că viața lui se împărţise în două 
perioade, înainte și după, și că mereu avea să compare cele 
două perioade. 

— Mâine ce faci? o întrebase el. 


VP - 22 


3. 


Săptămânile următoare deveniseră pentru Moody un șir de 
mâine. Se duseseră împreună la Fernway, fosta lui școală 
elementară, unde se cățăraseră pe tobogan, urcaseră pe bară și 
săriseră de pe bârnă în rumegușul de dedesubt. O dusese pe 
Pearl la Draeger's, să mănânce îngheţată de ciocolată. La Lacul 
Potcoavei, se cățărau în copaci ca niște copii și aruncau bucăți 
de pâine uscată spre rațele de dedesubt. La Yours Truly, localul 
din zonă, se așezau în separeul din lemn, mâncau cartofi prăjiţi 
cu brânză și bacon și puneau monede în tonomat ca să asculte 
Great Balls of Fire și Hey Jude. 

— Du-mă să văd shakerii, sugerase Pearl într-o zi, iar Moody 
râsese. 

— Nu mai sunt shakeri în Shaker Heights, îi explicase apoi. Au 
murit cu toţii. Fiindcă nu credeau în sex. Orașul a fost numit așa 
în amintirea lor. 

Pe jumătate, avea dreptate, deși nici el și nici majoritatea 
copiilor din oraș nu știau multe despre istoria lui. Intr-adevăr, 
shakerii părăsiseră cu mult timp în urmă zona care avea să 
devină Shaker Heights, iar în vara anului 1997, în lumea 
întreagă mai rămăseseră exact doisprezece. Dar, cu toate că nu 
fusese fondat pe principiile lor, Shaker Heights avusese drept 
fundament aceeași idee a unei utopii; ordinea - și regulamentul, 
părintele ordinii - fusese cheia către armonie a shakerilor. La ei, 
totul era reglementat: ora corectă de trezire dimineaţa, culoarea 
corectă a perdelelor de la ferestre, lungimea corectă a părului la 
bărbaţi, modul corect de împreunare a mâinilor la rugăciune 
(degetul mare de la mâna dreaptă peste cel de la stânga). Dacă 
planificau fiecare detaliu, considerau ei, puteau crea o fărâmă 
de rai pe pământ, un mic refugiu față de restul lumii, iar cei care 
fondaseră Shaker Heights gândiseră la fel. In anunţurile 
publicitare, Shaker Heights era înfățișat undeva printre nori, 
privind în jos spre murdăria din Cleveland, de pe un pisc de 
munte la un capăt de curcubeu. Perfecţiune: acesta fusese 


3 Shakerii, sau Societatea unită a celor care cred în a doua venire a lui lisus, 
constituiau o sectă creștină fondată în Anglia în secolul al XVIII-lea; practicau 
celibatul, pacifismul și egalitatea între sexe. 


VP - 23 


obiectivul vizat, și poate că shakerii îl trăiseră cu atâta 
intensitate, încât se împlântase cumva în sol, insuflându-le celor 
care trăiau acolo tendinţa spre performanță și profunda 
intoleranţă față de orice defect. Chiar și adolescenţii din Shaker 
Heights - al căror principal contact cu shakerii se limita la 
intonarea acordurilor din Daruri simple la ora de muzică - 
simțeau că imboldul spre perfecţiune plutea încă în aer. 

În vreme ce Pearl învăţa tot mai multe despre noul ei oraș, 
Moody începuse să afle diverse lucruri despre arta Miei, dar și 
despre complicațiile și excentricităţile financiare ale familiei 
Warren. 

Niciodată nu se gândise el prea mult la bani, fiindcă nu 
avusese motive. Luminile se aprindeau când apăsa pe 
întrerupătoare; apa curgea când deschidea robinetele. 
Alimentele răsăreau în frigider la intervale regulate de timp și 
apăreau pe masă, sub formă de mâncare gătită, la orele 
cuvenite. Avusese bani de buzunar încă de la zece ani, începând 
cu cinci dolari pe săptămână, suma crescând constant odată cu 
inflaţia și cu vârsta lui, până la cei douăzeci de dolari cât avea în 
prezent. Cu ei și cu felicitările de ziua lui primite de la mătuși și 
de la alte rubedenii, fiecare incluzând cu regularitate câte o 
bancnotă frumos împăturită, avea suficient pentru a-și cumpăra 
câte o carte la mâna a doua de la Mac's Backs, câte un CD ori 
coarde noi la chitară și tot ce-și mai dorea. 

Mia și Pearl luau tot ce puteau la mâna a doua sau, și mai 
bine, gratis. În numai câteva săptămâni, aflaseră unde se află 
toate magazinele Armatei Salvării, St. Vincent de Paul și 
Goodwill din Cleveland și din suburbii. În săptămâna în care 
sosiseră în oraș, Mia obținuse o slujbă la Lucky Palace, un 
restaurant chinezesc; timp de câteva după-amiezi și seri pe 
săptămână, pregătea și ambala comenzile pentru acasă la 
tejghea. În scurt timp, învăţaseră că, pentru mesele în oraș, toţi 
cei din Shaker Heights preferau Perla Orientului, la numai 
câteva străzi distanţă, dar Lucky Palace avea o clientelă bogată 
pentru mâncarea la pachet. Pe lângă plata cu ora, Mia primea 
de la ospătari o parte din bacșișul încasat, iar atunci când exista 
un surplus de preparate, lua câteva recipiente acasă - orez 
puţin stătut, resturi de porc dulce-acrișor, legume ușor ofilite - 
din care trăia împreună cu Pearl aproape toată săptămâna. 
Aveau foarte puţine lucruri, dar asta nu era evident la o primă 


VP - 24 


privire, fiindcă Mia se pricepea la recondiționat. Lo mein, fără 
sos, era servit alături de ragu de la borcan într-o seară, 
reîncălzit și servit cu vită în seara următoare. Așternuturile 
vechi, achiziționate cu un sfert de dolar de la magazinul cu 
reduceri, erau transformate în draperii și fețe de masă ori de 
pernă. Lui Moody îi zbura gândul la orele de matematică și la 
aplicaţiile practice ale analizei combinatorii, în câte feluri puteai 
să combini clătitele mu shu și umpluturile lor? Câte combinații 
puteai să faci între orez, porc și ardei gras? 

— De ce nu-și ia mama ta o slujbă adevărată? o întrebase el 
pe Pearl într-o după-amiază. Sunt sigur că ar putea să lucreze 
mai multe ore pe săptămână. Ori să găsească un post cu normă 
întreagă la Perla Orientului ori în altă parte. 

Toată săptămâna se întrebase asta, de când aflase despre 
slujba Miei. Dacă ar lucra mai mult, se gândea el, ar câștiga 
suficient ca să-și poată cumpăra o canapea adevărată, mâncare 
adevărată și poate un televizor. 

Pearl îl privise cu sprâncenele încruntate, de parcă nu ar fi 
înțeles întrebarea. 

— Dar are o slujbă, replicase ea. E artistă. 

Astfel trăiau ele de ani buni, Mia luându-și câte slujbă cu 
jumătate de normă și câștigând doar atât cât să se poată 
întreține de azi pe mâine. De când se știa ea, Pearl înţelesese 
bine această ierarhie: adevărata activitate a mamei sale era 
arta, iar ceea ce asigura plata facturilor exista doar pentru a 
face arta posibilă. Mama ei petrecea zilnic mai multe ore 
muncind - deși, inițial, Moody nu înţelesese că asta făcea. 
Uneori era jos, în camera obscură improvizată în spălătoria de la 
subsol, developând role de film sau tipărind fotografii. Alteori, 
părea să-și petreacă tot timpul citind lucruri care lui Moody nu i 
se păreau prea relevante - de pildă, reviste culinare din anii '60, 
manuale de instrucţiuni ale automobilelor sau o uriașă biografie 
cartonată a lui Eleanor Roosevelt, de la bibliotecă - ori pur și 
simplu privind pe fereastra camerei de zi, la copacul de afară. 
Într-o dimineaţă când ajunsese el, Mia își făcea de lucru cu o 
aţă, jucând leagănul pisicii, iar când reveniseră ei acasă, încă o 
mai înnoda pe degete, ţesând forme tot mai complicate și apoi 
desfăcându-le până la un singur fir și luând-o iar de la capăt. 


VP -25 


— E o parte a procesului, îl informase Pearl în vreme ce 
traversau camera de zi, cu aerul nonșalant al unui băștinaș 
netulburat de obiceiurile bizare ale pământului. 

Uneori, Mia ieșea luându-și aparatul foto, dar de cele mai 
multe ori petrecea zile întregi, sau chiar săptămâni, pregătind 
ceva de fotografiat, pe când fotografierea propriu-zisă dura 
numai câteva ore. Fiindcă Mia - aflase Moody - nu se considera 
un fotograf. În esenţa ei, arta fotografică presupune 
documentare, și în scurt timp înțelesese că pentru Mia fotografia 
era doar o simplă unealtă pe care o folosea așa cum folosește 
un pictor penelul sau lama. 

O fotografie banală putea fi cosmetizată ulterior: cu măști de 
carnaval brodate ascunzând chipurile oamenilor surprinși, ori cu 
siluetele lor decupate ca niște păpuși de hârtie și înveșmântate 
în haine extrase din revistele de modă. Într-un set de fotografii, 
Mia clătise negativele înainte de a imprima imaginile bizar 
distorsionate - o poză a unei bucătării curate stropită cu pete de 
limonadă; alta a rufelor întinse pe sârmă, devenite fantomatice 
și deformate de înălbitor. Într-un alt set, expusese dublu, cu 
mare atenție, fiecare cadru - suprapunând un zgârie-nori 
îndepărtat peste degetul mijlociu al mâinii ei, ori suprapunând o 
pasăre moartă, cu aripile rășchirate pe asfalt, peste cerul 
albastru, astfel că, făcând abstracţie de ochii închiși, crea 
impresia că zboară. 

Lucra neconvențional, păstrând doar fotografiile care-i 
plăceau și aruncându-le pe celelalte. Când scotea tot ce se 
putea dintr-o idee, păstra câte un singur exemplar al fiecărei 
fotografii și distrugea negativele. 

— Nu mă interesează sindicalizarea, îi spusese ea lui Moody 
pe un ton diafan, când el o întrebase de ce nu scoate mai multe 
exemplare. 

Rareori fotografia oameni; uneori o mai imortaliza pe Pearl, 
așa cum făcuse cu patul pe peluză, dar niciodată nu folosea 
pozele acelea în munca ei. Și niciodată nu se folosea de ea 
însăși; o dată, îi povestise Pearl lui Moody, făcuse o serie de 
autoportrete purtând diverse obiecte în chip de mască - o 
bucată de dantelă neagră, frunze de castan cu cinci lobi, o stea 
de mare umedă și flexibilă; petrecuse o lună lucrând la aceste 
fotografii, reducându-le la un set de opt. Erau splendide și 
stranii; chiar și acum, Pearl le putea vedea ca aievea: ochiul 


VP - 26 


strălucitor al mamei sale iţindu-se ca o perlă printre braţele 
stelei de mare. Dar în ultimul moment, arsese și pozele, și 
negativele, din motive pe care Pearl nu și le putuse imagina. 

— Ai pierdut atât timp cu ele, iar acum, pfft, și gata? o 
întrebase ea, pocnind din degete. 

— Nu erau funcţionale. 

Asta fusese tot ce-i spusese Mia. 

Dar fotografiile pe care le păstrase și pe care le vânduse erau 
extraordinare. 

În luxosul lor apartament subînchiriat din Ann Arbor, Mia 
dezasamblase diverse obiecte de mobilier în părţile lor 
componente - șuruburi groase cât degetul ei, traverse din lemn 
nefinisat, picioare de scaune - și le aranjase astfel încât să 
întruchipeze animale. Un birou masiv din secolul al XIX-lea 
metamorfozat în taur, lateralele sertarelor reprezentând 
picioarele musculoase, mânerele din fontă servind drept bot, 
ochi și testicule, o mână de creioane răsfirate înfățișând 
coarnele. Cu ajutorul lui Pearl, întinsese piesele pe covorul 
persan de culoarea untului, care, în chip de fundal, arăta ca un 
câmp învăluit în ceaţă, și se urcase apoi pe o masă ca să le 
fotografieze de sus, după care dezmembrase taurul și 
reasamblase biroul. O veche colivie chinezească, desfăcută într- 
o puzderie de sârme arcuite, devenise un vultur, cu aripile 
scheletice întinse ca pentru a-și lua zborul. O canapea prea 
umflată se transformase într-un elefant, cu trompa ridicată într- 
o trâmbiţare. Seriile de fotografii rezultate în urma acestui 
proiect erau deopotrivă fascinante și deconcertante, animalele 
fiind incredibil de elaborate și de verosimile, iar pe urmă, la o 
privire mai atentă, îţi dădeai seama din ce sunt de fapt. 
Vânduse câteva dintre acele fotografii prin intermediul prietenei 
sale Anita, proprietara unei galerii de artă din New York - o 
persoană pe care Pearl n-o cunoscuse niciodată, dintr-un loc în 
care ea nu fusese, de asemenea, niciodată. Mia detesta New 
York-ul și nu se ducea niciodată acolo, nici macar pentru a-și 
promova lucrările. „Anita”, spusese Mia în receptor la un 
moment dat, „ţin mult la tine, dar nu pot să vin la New York 
pentru expoziţie. Nu, nici măcar dacă asta ar însemna să vând o 
sută de piese”. După o pauză, adăugase: „Știu că așa e, dar și 
tu știi că nu pot. Bine. Tu faci tot ce poţi, și asta e suficient 
pentru mine”. Anita reușise totuși să vândă șase bucăţi din 


VP - 27 


serie, ceea ce însemnase că, în loc să facă curăţenie prin case, 
Mia reușise să-și petreacă următoarele șase luni muncind la un 
nou proiect. 

Așa lucra mama ei: un proiect timp de patru sau șase luni, 
apoi altul. Lucra, lucra, obținea un calup de fotografii, iar Anita 
izbutea de obicei să vândă cel puţin câteva dintre ele la galerie. 
La început, prețurile fuseseră atât de mici - câteva sute de 
dolari bucata încât uneori Mia se văzuse nevoită să-și ia două 
slujbe, sau chiar trei. Dar, cu timpul, activitatea ei începuse să 
fie mai bine apreciată în lumea artei, astfel că Anita putea să 
vândă mai multe piese pe bani mai mulţi: suficienţi pentru ceea 
ce le trebuia Miei și lui Pearl - mâncare, chirie, benzină pentru 
Rabbit -, chiar și după ce Anita își reţinea cele cincizeci de 
procente ale ei. 

— Două sau trei mii de dolari, uneori, îi spusese Pearl mândră, 
iar Moody calculase rapid în minte: asta, dacă Mia vindea zece 
piese pe an... 

Uneori însă, fotografiile nu-și găseau cumpărători; dintr-un 
proiect cu frunze scheletice, nu se vânduse decât una singură, și 
timp de mai multe luni Mia avusese o serie variată de slujbe: 
făcuse curăţenie, aranjase flori, decorase torturi. Se pricepea la 
orice activitate în care își folosea mâinile și le prefera pe cele în 
care nu trebuia să lucreze cu clienţii, în care putea să fie singură 
cu gândurile ei, în defavoarea celor de chelneriță, secretară, 
vânzătoare. „Am fost vânzătoare o dată, înainte să te naști tu”, 
îi spusese ea lui Pearl. „Am rezistat o zi. Una singură. Managerul 
îmi tot repeta cum să pun rochiile pe umeraș. Clienţii smulgeau 
mărgelele de pe haine și cereau apoi reducere de preţ. Prefer să 
spăl podelele, singură în casă, decât să am de-a face cu așa 
ceva”. 

Dar alte proiecte se vindeau bine și atrăgeau atenţia asupra 
ei. O serie, de care Mia se apucase după ce lucrase la o 
croitorie, le susținuse financiar timp de aproape un an. Se ducea 
la magazinele cu reduceri și cumpăra animale de pluș vechi - 
ursuleți decoloraţi, căţei zdrențuiţi, iepuri descusuțţi - cu cât mai 
ieftine, cu atât mai bine. Acasă, le descosea, le spăla, le afâna 
umplutura, le lustruia ochii, apoi le cosea la loc, pe dos, iar 
rezultatele aveau o frumuseţe stranie. Intoarsă, blăniţa jerpelită 
semăna cu catifeaua tunsă. Umplut și cusut la loc, animalul 
avea aceeași formă, dar o altă atitudine, cu spatele și gâtul mai 


VP - 28 


drepte, cu urechile mai ciulite și cu o lucire atotștiutoare în ochi. 
Era ca și cum animalul se reîncarnase, devenind mai bătrân, mai 
semet și mai isteţ. Lui Pearl îi plăcea să-și privească mama 
lucrând aplecată deasupra mesei din bucătărie, robotind cu 
precizia unui chirurg - scalpel, ace, cleme - pentru a transforma 
jucăriile acelea în artă. Anita vânduse toate fotografiile din seria 
aceea; una dintre ele, susținea ea, ajunsese chiar la MoMA?. O 
implorase pe Mia să facă altele sau să retipărească întreaga 
serie, dar Mia refuzase. „Ideea e epuizată”, motivase ea. „Acum 
lucrez la altceva”. Și întotdeauna lucra la altceva, întotdeauna la 
ceva puţin altfel, întotdeauna la ceva ce-i atrăsese ei atenţia. 
Intr-o bună zi avea să fie celebră, Pearl era sigură de asta; într-o 
bună zi, mama ei adorată avea să fie unul dintre artiștii aceia al 
căror nume era pe buzele tuturor, precum de Kooning, Warhol 
sau O'Keeffe. De aceea n-o deranja, în parte cel puţin, genul de 
viaţă pe care o duceau, hainele la mâna a doua, paturile și 
scaunele recuperate de la deșeuri, precaritatea incertă a întregii 
lor existenţe, într-o bună zi, toată lumea avea să recunoască 
geniul mamei sale. 

Pentru Moody, acest stil de existenţă era aproape de 
neconceput. Să fie martor la viaţa celor două Warren i se părea 
totuna cu a urmări un truc de magie, la fel de miraculos precum 
transformarea unei doze goale de suc într-o carafă din argint 
sau precum o bucată aburindă de plăcintă scoasă dintr-un joben 
de mătase. Ba nu, își spunea el, era ca și când l-ar fi privit pe 
Robinson Crusoe croindu-și traiul zilnic din nimic. Cu cât 
petrecea mai mult timp împreună cu Mia și Pearl, cu atât mai 
fascinat devenea de ele. 

In după-amiezile sale cu Pearl, Moody afla treptat câte ceva 
despre viaţa lor mereu pe drumuri. Călătoreau fără multe 
bagaje: două farfurii, două căni și câteva tacâmuri 
desperecheate; câte un sac cu haine de fiecare; și, desigur, 
aparatele foto ale Miei. Vara, mergeau cu geamurile deschise, 
fiindcă Volkswagenul nu avea aer condiţionat; iarna, călătoreau 
noaptea, cu căldura dată la maximum, iar ziua parcau în câte un 
loc însorit, dormind în sera confortabilă a mașinii, înainte de a 
porni iarăși odată cu asfinţitul. Seara, Mia îndesa sacii cu haine 
în fața banchetelor, întindea peste ei și peste bancheta din 
spate o pătură îndoită și forma astfel un pat în care încăpeau 


4 Muzeul de Artă Modernă din New York, SUA. 
VP - 29 


amândouă. Pentru intimitate, prindeau un cearșaf de la lunetă 
până la tetierele scaunelor din faţă, astfel încât să aibă un mic 
cort. Când li se făcea foame, opreau la marginea drumului și 
mâncau din punga cu alimente ţinută în spatele scaunului 
șoferului: pâine cu unt de arahide, fructe, uneori salam sau 
cârnaţi, dacă găsea Mia la reducere. Uneori, mergeau astfel 
numai câteva zile, alteori, timp de o săptămână, până când Mia 
dădea peste vreun loc care i se părea potrivit, iar acolo se 
opreau. 

Căutau un apartament de închiriat: de obicei un studio, uneori 
o garsonieră - ceva ce-și permiteau și în care puteau locui de pe 
o lună pe alta, fiindcă Miei nu-i plăcea să fie legată de un loc 
anume. Işi aranjau noul apartament așa cum făcuseră cu cel din 
Shaker, cu lucruri de prin magazinele la mâna a doua, recent 
găsite sau recondiționate; Mia o înscria pe Pearl la școala din 
localitate și își găsea ceva de lucru pentru a se întreţine 
amândouă. Apoi își începea următorul proiect, lucrând, 
exploatând o idee până la epuizare, timp de trei, patru sau șase 
luni, până ce obținea un set de fotografii pe care să i le trimită 
Anitei în New York. 

Își încropea o cameră obscură în baie, după ce se culca Pearl. 
După primele mutări, perfecţionase totul până la nivel de știință: 
tăvi pentru developarea cadrelor în cadă, o sârmă de rufe legată 
de suportul de duș pentru a le usca, un prosop rulat pus sub ușă 
pentru a bloca orice sursă de lumină de afară. Când termina, își 
depozita tăvile, își reașeza aparatul de mărit în suportul lui, își 
dosea recipientele cu substanțe sub chiuvetă și spăla cada 
pentru ca Pearl s-o găsească nepătată la dușul de dimineaţă. 
Deschidea geamul în baie și se ducea să se culce, iar când se 
trezea Pearl, nu se mai simțea nimic din mirosul acid al soluţiei 
de developat. Odată ce Mia își expedia fotografiile, Pearl știa că 
aveau să își încarce iar lucrurile în mașină, și întregul proces 
avea să se repete. Un oraș, un proiect, iar apoi era timpul să 
meargă mai departe. 

De data asta însă, lucrurile aveau să stea altfel. 

— Rămânem aici, îi spusese Pearl, iar Moody se simţise dintr- 
odată plin de voioșie, ca un balon umflat prea mult. Mama mi-a 
promis. De data asta, ne oprim aici. 

Stilul lor de viaţă boem și itinerant îl atrăgea: Moody era un 
romantic din fire. Încheia fiecare semestru cu rezultate 


VP - 30 


excelente, dar neîmpovărat de pragmatism, visa să renunţe la 
școală, să străbată ţara à la Jack Kerouac, dar compunând 
cântece, nu poezii. Biblioteca de la Mac's Backs îi oferea 
exemplare ponosite din Pe drum sau Vagabonzii Dharma, din 
poeziile lui Frank O'Hara, Rainer Maria Rilke și Pablo Neruda și, 
spre încântarea lui, găsise în Pearl un alt spirit cu înclinații 
poetice. Ea nu citise la fel de mult ca el, desigur, fiindcă se 
mutaseră așa de des, dar își petrecuse cea mai mare parte a 
copilăriei în biblioteci, găsindu-și un refugiu printre rafturi în 
trecerea ei de la o școală la alta, absorbind cărțile ca pe aer; și, 
de fapt, îi spusese ea cu timiditate, își dorea să devină poetă. Își 
copia poeziile preferate într-un caiet cu spirală ca vai de el, pe 
care îl purta cu ea tot timpul. „Așa, vor fi întotdeauna cu mine”, 
spusese ea, iar când în sfârșit îi dăduse voie să citească unele 
dintre ele, Moody rămăsese fără cuvinte. Ar fi vrut să se 
insereze în buclele mărunte ale scrisului ei. „Minunat!”, 
exclamase el, și ei i se luminase chipul, iar a doua zi, Moody își 
adusese chitara, o învățase să cânte pe trei coarde și, rușinat, îi 
interpretase unul dintre cântecele lui, pe care niciodată nu îl mai 
cântase nimănui. 

_ Pearl, descoperise el în scurt timp, avea o memorie fantastică. 
Işi amintea pasaje întregi după ce le citise o singură dată, 
reţinuse datele din Magna Carta, numele regilor Angliei și pe 
cele ale tuturor președinților în ordine cronologică. Moody lua 
note bune, fiindcă învăţa meticulos și folosea numeroase 
sisteme mnemotehnice, dar pentru Pearl totul părea să fie 
foarte ușor: se uita la o problemă de matematică și intuia 
răspunsul, în timp ce el lucra sârguincios ecuaţie după ecuaţie; 
citea un eseu și identifica pe loc cel mai important aspect sau 
cea mai crasă eroare de logică. Era ca și când ar fi privit o 
grămadă de piese de puzzle și ar fi văzut imaginea completă cu 
ochii minţii, fără a se uita măcar la cea de pe cutie. Mintea lui 
Pearl era un lucru extraordinar, iar el nu se putea împiedica să 
admire rapiditatea și ușurința cu care funcţiona. Era o adevărată 
plăcere s-o vadă limpezind și structurând totul. 

Cu cât petreceau mai mult timp împreună, cu atât mai intens 
simţea el că se află în două locuri deodată, în orice clipă - în 
orice clipă pe care o putea programa, de fapt - era alături de 
Pearl, în separeul de la local, pe creanga unui copac, privindu-i 
ochii mari absorbind totul în jur, de parcă ar fi fost cumplit de 


VP - 31 


însetată. El spunea povești și glume răsuflate și înșira tot felul 
de nimicuri, totul ca să-i smulgă ei un zâmbet. Și, în același 
timp, mintal, cutreiera orașul, căutând cu disperare următorul 
loc în care s-o ducă, următoarea minune suburbană pe care i-o 
putea prezenta, fiindcă - era sigur - când va rămâne fără locuri 
pe care să i le arate, ea va dispărea. Deja i se părea că o vede 
stând tot mai tăcută în faţa cartofilor prăjiţi, împungând ultima 
bucată de brânză îngheţată din farfurie; deja era sigur că 
privirea ei plutea peste lac, spre celălalt țărm îndepărtat. 

Așa luase Moody o hotărâre care avea să-l frământe apoi 
pentru tot restul vieţii. Încă nu spusese familiei lui nimic despre 
Pearl, veghind la prietenia lor așa cum își păzește un dragon 
comoara: în tăcere, cu lăcomie. In adâncul sufletului avea 
sentimentul că, într-un fel sau altul, dezvăluirea avea să 
schimbe totul, așa cum în povești magia își pierde puterea dacă 
împărtășești secretul. Dacă ar fi păstrat-o doar pentru sine, 
poate că viitorul ar fi fost cu totul altul. Poate că Pearl nu i-ar fi 
întâlnit pe mama sau pe tata, pe Lexie, pe Trip sau pe Izzy, ori 
dacă i-ar fi întâlnit, poate că ei ar fi rămas doar niște oameni pe 
care să-i salute, dar fără să-i cunoască. Poate că ea și mama ei 
ar fi rămas în Shaker pentru totdeauna, așa cum plănuiseră, iar 
unsprezece luni mai târziu, casa familiei Richardson poate că ar 
mai fi fost încă în picioare. Dar Moody nu se considera suficient 
de interesant pentru a păstra numai pentru sine atenţia ei. Dacă 
el ar fi fost un alt Richardson, poate că situaţia ar fi fost diferită; 
fratele și surorile lui nu-și făceau niciodată griji că ceilalţi ar 
putea să nu-i placă. Lexie avea zâmbetul ei de aur și râsul ușor, 
Trip avea înfățișarea lui și gropiţele din obraji: cum să nu-i placă 
lumea, pentru ce și-ar fi făcut ei asemenea griji? In cazul lui Izzy, 
era chiar mai simplu: ei nu-i păsa ce gândeau alţii despre ea. 
Dar Moody nu avea căldura lui Lexie, nici farmecul ștrengăresc 
al lui Trip și nici încrederea în sine a lui Izzy. Și simțea că nu-i 
poate oferi lui Pearl decât ceea ce avea familia lui de oferit, 
familia în sine, și acest lucru l-a determinat, într-o după-amiază 
spre sfârșitul lui iulie, să-i spună: 

— Vino pe la noi. Poţi să-i cunoști pe ai mei. 

Când intrase pentru prima dată în casa familiei Richardson, 
Pearl se oprise cu un picior în pragul ușii. Era doar o casă, își 
spusese în sinea ei. Moody locuia acolo. Însă chiar și acest gând 
i se păruse oarecum ireal. De pe trotuar, Moody i-o arătase cuo 


VP - 32 


mișcare a capului, aproape sfios. „Asta e”, spusese el, iar ea 
întrebase: „Aici locuiești tu?” Nu dimensiunile o uimiseră - era 
mare, nimic de zis, dar așa erau toate casele de pe stradă, iar în 
cele trei săptămâni de când veniseră în Shaker, văzuse unele și 
mai impunătoare. Nu, întinderea peluzei, dungile clare de 
mortar alb dintre cărămizi, foșnetul frunzelor de arțar în adierea 
vântului și adierea în sine; mirosurile vagi de detergent, 
mâncare și iarbă care se împleteau în ușă, colţul carpetei ce se 
răsucea aidoma unei bucle rebele de păr, de parcă cineva îl 
răsucise din greșeală și uitase să-l îndrepte. Se simţise de parcă 
intrase nu într-o casă, ci în însăși ideea de casă, într-un arhetip 
adus la viaţă acolo, sub privirile ei. Ceva despre care auzise, dar 
pe care nu-l văzuse niciodată. Auzea semne de viaţă în 
încăperile îndepărtate - zumzetul slab al unei reclame la 
televizor, piuitul unui cuptor cu microunde -, dar estompat, ca 
într-un vis. 

— Intră, o îndemnase Moody, și ea pășise înăuntru. 

Mai târziu, Pearl avea să-și spună că membrii familiei 
Richardson se așezaseră ca într-un fel de tablou doar pentru 
plăcerea ei, fiindcă firește că nu puteau funcţiona tot timpul în 
starea aceea de perfecţiune familială. lat-o pe doamna 
Richardson în bucătărie, preparând fursecuri - ceva ce mama ei 
nu făcea niciodată, deși, dacă ea o ruga fierbinte, cumpăra 
uneori câte un baton de aluat congelat din care tăiau apoi felii. 
lată-l pe domnul Richardson, ca o miniatură pe peluza verde, 
vastă, amestecând cu iscusinţă jarul pe grătarul de un argintiu 
strălucitor. lată-l pe Trip relaxându-se pe canapeaua modulară, 
imposibil de chipeș, cu un braţ întins alene pe spătar, de parcă 
ar fi așteptat cine știe ce fată norocoasă să vină și să se așeze 
lângă el. Și iat-o pe Lexie, vizavi de el într-o oază de lumină, 
întorcându-și ochii luminoși de la ecranul televizorului spre Pearl 
și exclamând: „Ei, dar ce avem noi aici?” 


VP - 33 


4. 


Singurul membru al familiei pe care Pearl nu-l vedea decât rar 
în acele prime zile ameţitoare era Izzy, dar, la început, fata nici 
nu remarcase acest lucru. Cum ar fi putut, când ceilalți membri 
ai familiei Richardson o primeau cu brațele larg deschise? O 
fascinau oamenii aceștia, cu încrederea lor dezinvoltă, cu 
sentimentul limpede al propriului lor scop în viaţă indiferent de 
momentul din zi. La invitaţia lui Moody, petrecea ore întregi la ei 
acasă, venind imediat după micul dejun și rămânând până la 
cină. 

Dimineaţa, doamna Richardson cobora în bucătărie în pantofi 
cu toc, cu cheile de la mașină și cana de voiaj din inox în mână, 
spunând: „Pearl, ce mă bucur să te văd din nou!” Apoi, toc-toc, 
traversa holul din spate, iar o clipă mai târziu ușa garajului se 
auzea deschizându-se, iar Lexusul ei ieșea pe aleea largă - o 
bură de răcoare aurie în aerul fierbinte al verii. La costum și 
cravată, domnul Richardson plecase deja de mult, dar era încă 
prezent în fundal, solid, impresionant și important, ca un masiv 
muntos în zare. Când Pearl îl întrebase ce făceau părinţii lui 
toată ziua, Moody ridicase din umeri: 

— Știi tu... Se duc la muncă. 

La muncă. Atunci când îl rostea mama ei, cuvântul sugera 
trudă: servit la mese, spălat de vase, măturat de podele. Pentru 
familia Richardson însă, părea ceva nobil: membrii ei făceau 
lucruri importante. În fiecare zi de marţi, băiatul cu ziarele lăsa 
un exemplar din Sun Press la ușa apartamentului în care locuiau 
Mia și Pearl - era disponibil gratuit pentru toţi locatarii -, iar 
când îl deschideau, vedeau numele doamnei Richardson pe 
prima pagină, sub titluri precum: MUNICIPALITATEA DISCUTA 
DESPRE NOI TAXE; LOCATARII REACȚIONEAZA LA BUGETUL 
PROPUS DE PREȘEDINTELE CLINTON; PREGATIRI PENTRU O 
„AFACERE CONVENȚIONALĂ” ÎN SHAKER SQUARE - dovezi 
palpabile, negru pe alb, ale zelului ei profesional. 

(„Nu e mare lucru”, îi spusese Moody. „Plain Dealer e un ziar 
adevărat. Sun Press e doar publicaţia locală: publică doar știri 
despre ședințele consiliului, despre comisiile de urbanism și 
despre cine a mai câștigat concursul de științe”. Dar Pearl, 


VP - 34 


uitându-se la numele tipărit - Elena Richardson -, nu-l credea 
sau nici nu-i păsa.) 

Cunoșteau oameni importanţi, acești Richardsoni: pe primar, 
pe directorul Clinicii Cleveland, pe proprietarul echipei Indians. 
Aveau abonamente pentru tot sezonul la Jacobs Field și la Gund. 
(„Cavaliers sunt jalnici” declara Moody succint. „Dar Indians ar 
putea câștiga grupa”, riposta Trip.) Uneori, domnului Richardson 
îi suna telefonul mobil - un telefon mobil! -, iar el îi ridica antena 
și ieșea în hol. „Bill Richardson”, spunea apoi, simpla rostire a 
propriului nume fiind un salut suficient. 

Chiar și membrii tineri ai familiei aveau acea siguranţă de 
sine. În dimineţile de duminică, Pearl și Moody ședeau în 
bucătărie când Trip se întorcea de la alergat, zăbovind lângă 
insula din mijlocul încăperii ca să-și toarne un pahar de suc; înalt 
și bronzat în șortul de sport, perfect dezinvolt, zâmbetul lui 
neașteptat răscolind-o până în străfunduri. Lexie, așezată la 
blatul din bucătărie, lejer îmbrăcată în tricou și pantaloni de 
trening, cu părul prins într-un coc ciufulit, culegea seminţele de 
susan de pe un covrig. Nu le păsa că Pearl îi vede astfel. Erau 
frumoși într-un mod atât de firesc, necăutat, chiar și dimineața 
când se ridicau din pat. De unde le venea lejeritatea asta? Cum 
se puteau simţi atât de confortabil, atât de siguri pe ei înșiși, 
chiar și în pijama? Când comanda ceva dintr-un meniu, Lexie nu 
spunea niciodată „Aș putea lua...?”, ci „Voi lua...”, încrezătoare, 
ca și când era suficient doar să rostească vorbele, și dorința i se 
împlinea. Pearl era deconcertată și fascinată totodată. Lexie 
cobora de pe taburetul ei și traversa bucătăria cu o graţie de 
dansator, desculţă pe gresia spaniolă. Trip înghițea ultimele 
picături de suc de portocale și urca scările spre duș, iar Pearl îl 
privea cu nările fremătând, îmbătată de mirosul care plutea în 
urma lui - sudoare, soare și căldură. 

In casa Richardson erau canapele de pluș atât de adânci încât 
te puteai cufunda în ele ca într-o baie cu spumă. Servante. 
Sofale masive. Odată ce ai un fotoliu uriaș ca ăsta, își spunea 
Pearl, nu poţi decât să rămâi locului. Trebuia să prinzi rădăcini și 
să faci din locul în care se afla fotoliul acela căminul tău. Erau 
acolo sofale otomane, fotografii înrămate și vitrine pline de 
suvenire, însăşi  frivolitatea acestora având un efect 
reconfortant. Nu aduceai cu tine acasă o scoică gravată din Key 
West, o miniatură reprezentând Turnul Național Canadian sau o 


VP - 35 


sticluță minusculă cu nisip de la Martha's Vineyard decât dacă 
aveai de gând să rămâi acolo. Familia doamnei Richardson trăia 
deja în Shaker de trei generaţii - aproape de la fondarea 
orașului, așa cum aflase Pearl ulterior. Ca să ai asemenea 
rădăcini adânci într-un singur loc, să fii atât de bine cantonat în 
el încât să-ţi pătrundă în fiece fibră a fiinţei - nu-și putea 
imagina așa ceva. 

Doamna Richardson însăși constituia pentru fată o altă sursă 
de fascinaţie. Dacă ar fi văzut-o pe ecranul televizorului, i s-ar fi 
părut la fel de ireală ca doamna Brady ori doamna Keaton. Dar 
iat-o aici, în faţa ei, spunând mereu lucruri drăguţe. „Ce fustă 
frumușică ai, Pearl!” exclamă ea. „Culoarea ţi se potrivește. 
Numai note bune? Ce isteaţă ești! Părul îţi stă atât de bine azi! 
Ei, nu te prosti, spune-mi Elena, insist!” lar apoi, când Pearl 
continua să i se adreseze cu apelativul „doamna Richardson”, 
nu se îndoia că e mândră în secret de politețea ei. Doamna 
Richardson o îmbrăţișa des - pe ea, Pearl, o necunoscută - doar 
fiindcă era prietenă cu Moody. Mia era afectuoasă, dar niciodată 
nu se manifesta; Pearl n-o văzuse niciodată îmbrăţișând pe 
altcineva decât pe ea, fiica ei. Şi iat-o pe doamna Richardson 
venind acasă la cină, sărutându-și copiii pe creștet și 
îndreptându-se apoi direct spre Pearl pentru a-i depune un sărut 
pe păr fără nici cea mai mică ezitare. De parcă ar fi fost și ea 
doar un alt copil al familiei. 

Mia observase, desigur, cât de atrasă se simţea fiica ei de 
familia Richardson. Uneori, Pearl petrecea câte o zi întreagă în 
casa lor. La început, fusese încântată de acest lucru, privindu-l 
pe Moody alături de fiica ei singuratică, atât de des 
dezrădăcinată și niciodată apropiată cu adevărat de cineva. Işi 
dădea seama acum că de prea mult timp își obligase fiica să 
trăiască după capriciile ei: să se mute ori de câte ori avea ea 
nevoie de idei noi, ori de câte ori se simţea ea blocată sau 
stingherită. Am terminat de-acum cu asta, îi promisese ea în 
timp ce rulau spre Shaker. De acum înainte, rămânem într-un 
singur loc. Recunoștea asemănările dintre cei doi copii solitari, 
chiar mai bine decât ei înșiși: aceleași personalități sensibile 
sălășluind în amândoi, aceeași înțelepciune savantă suprapusă 
peste o naivitate profundă. Moody venea la ele devreme în 


5 Protagoniste ale unor sitcomuri, 7he Brady Bunch şi, respectiv, Family Ties, difuzate 
la televiziunile americane în anii 1970 și 1980. 


VP - 36 


fiecare dimineaţă, înainte chiar ca Pearl să-și fi terminat micul 
dejun, iar când se trezea și trăgea perdelele, Mia vedea bicicleta 
lui trântită pe peluză; când intra în bucătărie, el și Pearl erau 
așezați la masă, având dinainte resturile de cereale în boluri 
desperecheate. Apoi plecau, Moody ducându-și bicicleta de 
ghidon, și lipseau de acasă toată ziua. În timp ce spăla bolurile 
în chiuvetă, Mia își nota în minte să caute o bicicletă pentru 
Pearl. Poate că la magazinul de pe Lee Road aveau una la mâna 
a doua. 

Dar, cu trecerea săptămânilor, începuse s-o îngrijoreze 
influența familiei Richardson asupra lui Pearl, felul în care 
păreau s-o fi asimilat în viaţa lor - sau invers. La masa de seară, 
Pearl vorbea despre ei de parcă ar fi fost o emisiune TV care îi 
plăcea la nebunie. „Doamna Richardson îi va lua un interviu lui 
Janet Reno săptămâna viitoare, când vine în oraș”, spunea ea 
într-o zi. Sau, în alta: „Lexie zice că iubitul ei, Brian, va fi primul 
președinte de culoare”. Ori, roșind ușor: „Trip va începe la 
toamnă să joace ca înaintaș în echipa de fotbal”. Mia încuviinţa 
din cap, scotea câte un hmm și în fiecare seară se întreba dacă 
era bine ce se întâmpla, anume ca fiica ei să fie atât de 
fermecată de o altă familie. Apoi se gândea la primăvara 
trecută, când Pearl căpătase o tuse atât de urâtă, încât fusese 
nevoită s-o ducă în cele din urmă la spital, unde aflaseră că 
făcuse pneumonie. Șezând lângă patul fiicei sale, pe întuneric, 
veghindu-i somnul, așteptând ca antibioticele prescrise de 
medic să-și facă efectul, își dăduse frâu liber imaginaţiei: dacă 
se întâmpla ce era mai rău, ce fel de viață va fi dus Pearl? Una 
nomadă, izolată. Singuratică. Gata, s-a terminat cu asta, își 
spusese atunci, iar când Pearl își revenise, se opriseră în Shaker 
Heights, unde Mia îi promisese că aveau să se stabilească. Așa 
că acum nu-i spunea nimic, iar a doua zi trecea încă o după- 
amiază pe care Pearl și-o petrecea acasă la familia Richardson, 
devenind și mai prinsă în mrejele lor. 

Pearl schimbase școlile suficient de des, uneori chiar și de 
două sau trei ori pe an, ca să se mai teamă de asemenea 
momente, dar de data asta era foarte neliniștită. Să începi 
școala știind că vei pleca de acolo era una; nu trebuia să te 
preocupe ce credeau ceilalţi despre tine, fiindcă în curând nu 
aveai să mai fi acolo. Parcursese clasă după clasă astfel, fără a 
încerca să cunoască pe cineva cu adevărat. Dar să începi școala 


VP - 37 


știind că-i vei vedea pe cei de acolo tot anul și apoi anul 
următor, și încă unul după aceea - asta era cu totul altceva. 

Dar se dovedise că ea și Moody aveau în comun aproape 
toate materiile, de la biologie până la engleză, în primele două 
săptămâni, el o ghidase pe culoare cu încrederea pe care numai 
cei din anul al doilea o pot avea, spunându-i la care ţâșnitori e 
apa mai rece, unde să se așeze în sala de mese, care profesori 
îți dau avertisment dacă te găsesc pe culoar după ce sună 
clopoțelul și care se limitează să te zorească la clasă cu un 
zâmbet indulgent. Pearl începuse să se orienteze în școală cu 
ajutorul scenelor desenate de elevi pe ziduri în decursul anilor: 
explozia dirijabilului Hindenburg marca laboratorul de științe; 
Jim Morrison privea de lângă sala de muzică; o fată care sufla 
baloane de săpun roz deschidea calea către o încăpere misterios 
numită Degajare - un hol ce servea drept sală de mese când 
cea dedicată era prea aglomerată. Un șir de vestiare aparente 
marca drumul spre sala de recreere, o încăpere destinată 
elevilor din ultimul an, unde exista un cuptor cu microunde la 
care să faci floricele de porumb în pauze, un dozator de cola la 
care paharul costa doar cincizeci de cenți în loc de șaptezeci și 
cinci, cât era la cele de la cantină, și un tonomat ca un cub 
mare, negru, un memento al anilor '70, care avea acum melodii 
ale unor formaţii precum Sir Mix-a-Lot, Smashing Pumpkins și 
Spice Girls. Cu un an înainte, un elev se pictase pe sine 
împreună cu trei prieteni, privind în jos de pe plafonul boltit de 
lângă intrarea principală; unul dintre ei făcea cu ochiul, și de 
fiecare dată când Pearl trecea pe sub cupola aceea, avea 
impresia că cei patru o salută de bun-venit. 

După școală, se ducea acasă la familia Richardson, unde se 
tolănea pe canapea în camera de zi, alături de copiii mai mari, și 
se uita la Jerry Springerf. Era un mic ritual pe care progeniturile 
familiei și-l creaseră în ultimii ani - unul dintre puţinele lucruri 
asupra cărora cădeau de acord. Niciodată nu fusese anume 
planificat și niciodată nu discutaseră despre asta, dar în fiecare 
după-amiază, dacă Trip nu avea antrenament și Lexie nu avea 
nicio întrunire, se strângeau cu toţii în camera de zi și dădeau 
drumul la televizor pe Channel 3. Pentru Moody, emisiunea era 
un fascinant studiu psihologic, fiecare episod fiind un alt 


6 The Jerry Springer Show, talk-show de scandal difuzat la televiziunea americană 
începând cu anul 1991, moderat de Jerry Springer, fost actor și politician. 


VP - 38 


exemplu care demonstra cât de ciudată putea fi omenirea. 
Pentru Lexie, era o lecţie de antropologie, mamele stripperiţe, 
soțiile poligame și copiii traficanţi de droguri constituind o 
fereastră către o lume atât de diferită de a ei, încât părea 
desprinsă din lucrările lui Margaret Mead’. lar pentru Trip, 
emisiunea nu era altceva decât comedie pură: un excelent 
spectacol comic asezonat cu scaune aruncate prin platou și 
tirade cu vocabular cenzurat. Momentele lui favorite erau cele în 
care invitaţilor li se luau perucile de pe cap. Izzy era de părere 
că tot ce se petrecea acolo era o idioțenie completă și se 
baricada la etaj, exersând la vioară. 

— E singurul lucru pe care Izzy îl ia în serios, comentase Lexie 
într-o seară. 

— Ba nu, replicase Trip. Izzy ia totul mult prea în serios. Asta-i 
problema ei. 

— Ironic, adăugase Lexie într-o seară, e faptul că peste zece 
ani o vom vedea pe Izzy la Springer. 

— Peste șapte. Opt cel mult, o corectase Trip. „Jerry, scoate- 
mă din închisoare!” 

— Sau „Familia vrea să mă interneze la balamuc”, adăugase 
Lexie. 

Moody se răsucise stingherit pe scaunul lui. Lexie și Trip se 
purtau cu Izzy de parcă ar fi fost un câine care risca să turbeze 
dintr-o clipă în alta, însă între ei se înțelegeau totdeauna 
perfect. 

— Izzy e doar puţin impulsivă, atâta tot, îi explicase Moody lui 
Pearl. 

— Puțin impulsivă?! răsese Lexie. Tu n-o cunoști încă, Pearl. O 
să te convingi singură! 

Și poveștile începeau să curgă, Jerry Springer fiind dat uitării 
pentru moment. 

La zece ani, Izzy fusese prinsă furișându-se în adăpostul 
Humane Society, în încercarea de a elibera toate pisicile fără 
stăpân. „Sunt ca prizonierii de pe culoarul morţii”, motivase ea. 
La unsprezece ani, convinsă că era extrem de stângace, mama 
ei o înscrisese la cursuri de dans, pentru a-i îmbunătăți 
coordonarea motorie. Tatăl insistase să încerce timp de un 
semestru înainte de a renunţa. La fiecare curs, Izzy se așeza pe 


7 Antropolog și scriitor cu frecvente apariţii în mass-media americană în anii 1960 și 
1970, susținătoare a revoluţiei sexuale. 


VP - 39 


podea și refuza să se clintească. Pentru recitalul de final, își 
scrisese, cu ajutorul unui marker și al unei oglinzi, pe frunte și 
pe obraji, NU SUNT MARIONETA VOASTRA, cu doar câteva 
momente înainte de a intra pe scenă, unde stătuse complet 
nemișcată, în vreme ce restul elevilor dansau în jurul ei, 
descumpăniţi. 

— Am crezut că mama o să moară de rușine, spusese Lexie. 
Și va amintiţi de anul trecut? Mama era de părere că poartă 
prea mult negru și i-a cumpărat o sumedenie de rochii drăgute, 
iar Izzy le-a făcut sul, le-a pus într-o sacoșă și a luat autobuzul 
spre centru, unde i le-a dat cuiva de pe stradă. Mama a 
pedepsit-o o lună. 

— Nu e nebună, protestase Moody. Doar că nu gândește. 

Lexie pufnise, iar Trip dăduse iar drumul sonorului la televizor, 
astfel că Jerry Springer revenise la viață. 

Pe canapeaua modulară încăpeau opt persoane, însă chiar și 
numai cu trei dintre copiii Richardson prezenți, întotdeauna se 
iscau ciorovăieli pentru ocuparea celor mai bune locuri, iar 
acum, Pearl fiind și ea acolo, se făceau manevre și mai 
complicate. Ori de câte ori reușea, Pearl se așeza - discret, ca 
din întâmplare, spera ea - lângă Trip. Toată viaţa își trăise 
iubirile de la distanţă; niciodată nu avusese curajul să vorbească 
cu vreunul dintre băieţii care îi plăceau. Acum însă, că se 
stabiliseră definitiv în Shaker Heights, acum că Trip era aici, în 
casa aceasta, stând pe aceeași canapea cu ea... ei bine, era cât 
se poate de firesc (își spunea ea) să se așeze lângă el din când 
în când; nimeni nu-i putea întrevedea intenţia, fără îndoială, și 
cu atât mai puţin Trip. Pe de altă parte, Moody considera că lui i 
se cuvine locul de lângă Pearl: el era cel care o adusese între ei, 
iar dintre toţi Richardsonii se simţea cel mai îndreptăţit la asta, 
ca unul care o cunoștea de cel mai mult timp. Drept rezultat, 
Pearl se așeza lângă Trip, Moody se planta alături de ea, 
înghesuind-o între ei doi, Lexie se lăfăia în colț, zâmbindu-le în 
colțul gurii și dând drumul la televizor; toţi patru își îndreptau 
apoi atenţia spre ecran, fiecare rămânând însă perfect conștient 
de tot ce se întâmpla în jur. 

Între copiii Richardson, aflase Pearl în scurt timp, cele mai 
aprinse discuţii îl aveau ca subiect pe Jerry Springer. 

— Slavă Domnului că noi locuim în Shaker! exclamase Lexie 
într-o zi, după un episod provocator intitulat „Nu mai aduceţi 


VP - 40 


fete albe acasă la cină!” Ce vreau să spun este că noi suntem 
norocoși. Nimeni nu remarcă diferențele de rasă aici. 

— Toată lumea remarcă diferențele de rasă, Lex, replicase 
Moody. Singura deosebire e că unii pretind că n-o fac. 

— Vită-te la mine și la Brian, continuase ea. Suntem împreună 
încă din anul întâi, și nimeni nu se sinchisește că eu sunt albă, și 
el e de culoare. 

— Nu crezi că părinţii lui ar prefera ca el să iasă cu o fată de 
culoare? 

— Sincer, nu cred că le pasă, răspunsese ea, deschizând o 
nouă doză de Diet Coke. Culoarea pielii nu spune nimic despre 
ceea ce ești tu cu adevărat. 

— Ssst, îi admonestase Trip. A reînceput. 

Într-una din acele după-amiezi - în timpul emisiunii Voi avea 
un copil cu soțul tău! -, Lexie se întorsese brusc spre Pearl și o 
întrebase: 

— Te-ai gândit vreodată să-ţi cauţi tatăl? Pearl îi adresase o 
privire voit inexpresivă, dar Lexie adăugase: Adică, să afli unde 
e. N-ai vrut niciodată să-l cunoști? 

Pearl își îndreptase privirea spre ecranul televizorului, unde 
agenţii de securitate musculoși se chinuiau s-o așeze înapoi pe 
scaunul ei pe o femeie cu părul portocaliu și cu o statură 
voluminoasă. 

— Mai întâi, ar trebui să aflu cine e, răspunsese ea. Și, nu-i 
așa, uite ce frumos decurg lucrurile aici. De ce să nu vreau să-l 
caut?! 

Sarcasmul nu o caracteriza, astfel că până și ea își dăduse 
seama că tonul îi fusese mai degrabă tânguitor decât ironic. 

— Ar putea fi oricine, continuase Lexie. Un fost iubit. Poate s- 
au despărţit când a rămas mama ta însărcinată. Sau poate că a 
murit într-un accident înainte să te naști tu. Ori - analizase ea 
mai departe posibilitățile, bătându-se ușor peste buză cu un 
deget - a părăsit-o pe mama ta pentru altă femeie. Sau - 
incitată, se așezase mai bine pe canapea - poate că a vio/at-o. 
lar ea a rămas gravidă și a păstrat copilul. 

— Lexie! o admonestase Trip, după care se trăsese mai 
aproape și cuprinsese cu braţul umerii lui Pearl. Mai tacă-ţi 
fleanca! 

În ceea ce-l privește pe Trip, să fie atent la o conversaţie pe 
altă temă decât sportul, și mai ales să empatizeze cu emoţiile 


VP - 41 


altcuiva, era cât se poate de neobișnuit, iar ei toți știau asta. 
Lexie își dăduse ochii peste cap. 

— Glumeam și eu! Pearl știe că glumeam. Nu-i așa, Pearl? 

— Sigur, replicase ea, reușind cu greu să zâmbească. Ce 
naiba?! 

Simţise deodată un val de transpiraţie, inima începuse să-i 
bubuie, și habar nu avea dacă motivul era braţul lui Trip pe 
umerii ei, comentariile lui Lexie sau ambele. Deasupra lor, 
undeva la etaj, Izzy exersa ceva de Lalo la vioară. La televizor, 
două femei săriseră iar de pe scaunele lor și începuseră să se 
păruiască. 

Dar comentariile lui Lexie încă o rodeau. Era un subiect la 
care se gândise și ea de multe ori în decursul anilor, dar, 
auzindu-l rostit cu glas tare de către altcineva, i se părea că are 
un ton mai imperios. Uneori, mintea îi mai zburase la el, însă 
când o întrebase în copilărie, mama ei îi dăduse răspunsuri în 
doi peri. „Oh, te-am găsit în coșul cu produse la preţ redus de la 
supermarket”, îi spusese Mia într-o zi. lar cu o altă ocazie 
replicase: „Te-am cules de pe un câmp de varză. Nu știai?” În 
adolescență, renunțase să mai întrebe. În după-amiaza aceea 
însă, întrebarea stăruindu-i în minte, se dusese acasă și o găsise 
pe Mia în camera de zi, colorând fotografia unei biciclete 
dezmembrate. 

— Mamă, începuse ea, dar constatase că nu poate repeta 
cuvintele seci ale lui Lexie, așa că rostise întrebarea care 
pândea în adânc, la baza tuturor celorlalte, ca un râu subteran: 
Am fost dorită? 

Cu o tușă atentă a penelului, Mia desenase o roată cu pneul 
albastru de Prusia în furca din faţă a scheletului bicicletei. 

— Dorită unde? 

— Aici. Adică, tu m-ai vrut? Când eram mică. 

Mia rămăsese tăcută un timp atât de îndelungat, încât Pearl 
începuse să se întrebe dacă o auzise. Dar, într-un târziu, se 
răsucise spre ea cu penelul în mână și, spre surprinderea ei, 
Pearl văzuse că avea lacrimi în ochi. Plângea oare mama ei? 
Redutabila, imperturbabila, inflexibila ei mamă, pe care 
niciodată n-o văzuse plângând - nici măcar atunci când 
Volkswagenul rămăsese în pană la marginea drumului, iar un 
bărbat cu o camionetă albastră oprise, chipurile, pentru a le 
ajuta, dar îi smulsese Miei poșeta și fugise; nici măcar atunci 


VP - 42 


când cadrul greu al unui pat - cules de pe trotuar - îi căzuse 
peste degetul mic de la picior, strivindu-i-l atât de rău, încât 
unghia i se înnegrise și în cele din urmă căzuse. Dar acum, iată: 
un licăr nefamiliar în ochii mamei sale, ca și când ar fi privit în 
undele tremurânde ale unui lac. 

— Dacă ai fost dorită? reluase Mia. Oh, da. Ai fost dorită. 
Foarte, foarte mult. 

Pusese penelul în tăviţa lui și ieșise din cameră în grabă, fără 
a se mai uita la fiica ei, lăsând-o să contemple bicicleta 
neterminată, întrebarea pe care o rostise și stratul de vopsea 
formând încet o pieliță pe perii pensulei. 


VP - 43 


5. 


Ca și când episodul acela al emisiunii lui Jerry Springer îi 
deschisese ochii asupra prezenţei lui Pearl, Lexie începuse să se 
arate interesată de prietena fratelui ei mai mic - Mica Orfană 
Pearl, așa cum îi spusese într-o seară Serenei Wong la telefon. 

— E teribil de tăcută! se mirase ea. De parcă i-ar fi teamă să 
vorbească. Și când te uiţi la ea, se face roșie la faţă, roșie-roșie, 
ca o tomată. Chiar ca o tomată. 

— E foarte timidă, conchisese Serena, care o întâlnise de 
câteva ori acasă la familia Richardson, dar încă n-o auzise 
rostind vreun cuvânt. Probabil că pur și simplu nu știe cum să-și 
facă prieteni. 

— E mai mult decât atât, bănuise Lexie. E ca și când s-ar 
strădui să nu fie văzută. De parcă ar vrea să se ascundă în văzul 
tuturor. 

Atât de timidă și de tăcută, atât de nesigură pe ea însăși, 
Pearl era o sursă de fascinație pentru Lexie. Și, așa cum îi stătea 
în fire, începuse analiza de la suprafaţă. 

— E  dulcică, îi spusese apoi Serenei. Arată adorabil în 
tricourile alea largi. 

Și, astfel, într-o după-amiază, Pearl venise acasă cu o sacoșă 
întreagă de haine noi. De fapt, nu tocmai noi, așa cum 
constatase Mia când le pusese la spălat: blugi peticiți de prin 
anii '70, cu vipușcă, o bluză din bumbac înflorat la fel de veche, 
un tricou alb-gălbui cu chipul lui Neil Young pe piept. 

— M-am dus împreună cu Lexie la un magazin cu lucruri la 
mâna a doua, îi explicase Pearl când Mia urcase înapoi de la 
spălătorie. Voia să meargă la cumpărături. 

De fapt, Lexie o dusese mai întâi la mall. | se păruse firesc ca 
Pearl să apeleze la ea pentru sfaturi; era atât de obișnuită ca 
oamenii să-i ceară părerea, încât de multe ori presupunea că o 
așteaptă pur și simplu, fără să i-o mai ceară. lar Pearl era o 
drăguță, nu încăpea îndoială: cu ochii aceia mari și întunecați 
care, nu se știe cum, păreau încă și mai mari și mai negri chiar 
și fără machiaj; cu părul acela lung și cârlionțat care, desfăcut 
din coada împletită, așa cum o convinsese într-o după-amiază 
pe Pearl să și-l desfacă, părea gata s-o înghită cu totul. Felul în 


VP - 44 


care privea totul în casa lor - absolut totul, pretutindeni - de 
parcă nu mai văzuse niciodată acele obiecte. A doua oară când 
venise la ei, Moody o lăsase singură în solariu și se dusese să 
aducă ceva de băut, iar în loc să se așeze pe scaun, Pearl se 
rotise încet, în cerc, de parcă s-ar fi aflat pe tărâmul din Oz, nu 
în casa familiei Richardson. Apropiindu-se în hol cu ultimul 
număr din Cosmopolitan și cu o Diet Coke în mână, Lexie se 
oprise în prag astfel încât să nu fie văzută, și o privise. Pearl 
întinsese un deget timid și urmase cu el un cârcel de pe tapet, 
iar Lexie simţise un val cald de compătimire pentru ea - pentru 
șoricelul acela mic și trist. O clipă mai târziu, Moody ieșise din 
bucătărie cu două doze de Vernors. 

— Nu știam că ești aici, îi spusese. Voiam să ne uităm la un 
film. 

— Nu mă deranjează, replicase Lexie, constatând că într- 
adevăr n-o deranja. 

Se tolănise în fotoliul din colț, urmărind-o cu colțul ochiului pe 
Pearl, care se așezase în sfârșit și își desfăcuse doza de 
răcoritoare. Moody introdusese o casetă în aparatul video, iar 
Lexie își deschisese revista. Și atunci îi venise o idee, despre o 
faptă bună pe care ar fi putut s-o facă. 

— Hei, Pearl, ţi-o dau ţie după ce termin, îi spusese și simţise 
aura aceea interioară de generozitate adolescentină. 

Așa că, în după-amiaza aceea de început de octombrie, 
hotărâse s-o ia pe Pearl la cumpărături. 

— Vino, Pearl! Mergem la mall. 

Rostind cuvântul mall, Lexie nu se gândise nicio clipă la 
Randall Park Mall, de lângă aglomeratul Warrensville Road, 
lângă un atelier de vulcanizare, un magazin de închiriat și o 
grădiniţă cu program săptămânal; Randall Dark Malf, așa îl 
porecliseră unii dintre copii. Locuind în Shaker, Lexie nu se 
putea gândi decât la locul în care își făcea ea cumpărăturile: 
Beachwood Place, un mic mall dichisit, retras de la stradă în 
propriul său spaţiu oval, având drept magazine-ancoră un 
Dillard, un Saks și un Nordstrom. Nu auzise niciodată expresia 
Bleach-White Place şi ar fi fost oripilată să afle despre ea. Dar, în 
ciuda vizitelor la Gap, Express și Body Shop, Pearl nu cumpărase 
decât un covrig și un tub de balsam de buze cu aromă de kiwi. 

— N-ai văzut nimic care să-ţi placă? o întrebase Lexie. 


8 Joc de cuvinte între park și dark - „parc” și, respectiv, „întunecat”, „sumbru”. 
VP - 45 


Pearl, care avea doar șaptesprezece dolari și știa că suma pe 
care o primea Lexie în fiecare săptămână era de douăzeci, 
rămăsese tăcută. 

— Păi, știi, sunt mereu aceleași și aceleași lucruri, răspunsese 
ea în cele din urmă, fluturând din mână spre Chick-fil-A? și spre 
restul magazinelor din mall. Toţi colegii de la școală arată ca 
niște clone. Ridicase apoi din umeri și privise spre Lexie cu 
coada ochiului, întrebându-se dacă vocea îi sunase convingător 
și adăugând: Mie îmi place să cumpăr din magazine puţin mai 
deosebite. De unde să-mi pot lua lucruri pe care să nu le mai 
aibă nimeni. 

Se întrerupsese apoi, privind geanta Gap alb cu albastru, care 
atârna de braţul lui Lexie și întrebându-se dacă nu cumva fata 
se va simți jignită. Dar prea rar se întâmpla ca Lexie să se simtă 
jignită: subînţelesurile și aluziile subtile nu treceau dincolo de 
sita fină a creierului ei. Așa că, înclinându-și capul pe un umăr, o 
întrebase: 

— Adică de unde? 

Pearl o condusese pe Northfield Road, dincolo de terenul de 
curse, - la prăvălia cu haine la mâna a doua, unde chelnerițele 
de la localul Taco Bell de alături, aflate în pauză sau pregătindu- 
se pentru tura de noapte, studiau marfa din rafturi. Fusese până 
acum în zeci de magazine cu haine la mâna a doua din zeci de 
orașe, și toate aveau exact același miros - dulceag și prăfuit -, 
și era convinsă că ceilalți copii îl puteau simţi pe hainele ei, 
chiar și după ce erau spălate de două ori, ca și când izul i s-ar fi 
impregnat în piele. Nici acesta de aici, unde ea și mama ei 
scormoniseră prin coșuri după așternuturi vechi pe care să le 
folosească pe post de draperii, nu era diferit de toate celelalte. 
Acum însă, auzind exclamaţiile încântate ale lui Lexie, începuse 
să vadă prăvălia cu alţi ochi, ca pe un loc în care puteai găsi 
rochii de ocazie de prin anii '60 pentru reuniunile de la colegiu, 
salopete medicale pe care să le porți prin casă când ai chef de 
leneveală, o largă varietate de tricouri promoţionale și, dacă 
aveai noroc, pantaloni evazaţi, evazaţi de-adevăratelea, nu 
imitaţiile în stil retro din catalogul Delia, ci cei originali, foarte 
largi jos, din material fin ca foaia de hârtie și roși în genunchi 
după decenii de purtat. 


? Lanţ de localuri fast-food din Statele Unite, care servește îndeosebi sandvișuri cu 
carne de pui. 


VP - 46 


— Vintage! suspinase Lexie, atingând mărfurile cu venerație. 

În locul bluzelor și al fustelor hippy pe care Mia le alegea 
mereu pentru ea, Pearl își umpluse braţele cu tricouri bizare, o 
fustă croită dintr-o pereche veche de blugi Levi's și un hanorac 
marinăresc cu glugă și fermoar. li arătase lui Lexie cum să 
descifreze etichetele de preţ - marțea, toate produsele cu 
etichetă verde erau la jumătate de preţ, miercurea trebuia să se 
uite după cele galbene și, când Lexie găsise o pereche de blugi 
care i se potriveau, Pearl desprinsese cu gesturi experte 
eticheta portocalie și o înlocuise cu una verde de pe un blazer 
din poliester, oribil, din anii '80. Astfel, sub îndrumările ei, blugii 
costaseră doar patru dolari, toate cumpărăturile lui Pearl 
însumaseră 13, 75 dolari, iar Lexie se arătase atât de 
mulțumită, încât intrase la Wendy drive-in, unde se trataseră 
amândouă cu câte un Frosty. 

— Blugii ăia îţi vin atât de bine, încât parcă ar fi fost croiti 
pentru tine, îi spusese Pearl. Îţi erau destinaţi ţie! 

Lexie lăsase o linguriţă de ciocolată să i se topească în gură. 

— Ştii ce? replicase ea mijind ochii, ca pentru a se concentra 
mai bine asupra lui Pearl. Fusta aia merge perfect cu o bluză în 
dungi, cu nasturi. Am eu una mai veche, pe care pot să ţi-o dau. 
Când ajunseseră înapoi acasă, scosese din dulap vreo șase 
bluze. Vezi?! exclamase Lexie netezind gulerul și încheind un 
singur nasture în dreptul sânilor lui Pearl pentru un minimum de 
pudoare, așa cum se purtau toate fetele din anii superiori în 
vara aceea. O rotise apoi, îndreptând-o spre oglindă, și 
încuviinţase aprobator. Poţi să le iei pe astea, adăugase. Arată 
drăguţ pe tine. Eu oricum am prea multe haine. 

Pearl înghesuise bluzele în punga de cumpărături. Dacă 
mama ei observa, se gândise ea, avea să îi spună că le luase de 
la prăvălie, împreună cu toate celelalte articole. Nu știa bine de 
ce, dar era sigură că mama ei nu ar fi fost de acord să 
primească hainele vechi ale lui Lexie, chiar dacă ea nu le mai 
voia. Când pusese hainele la spălat, Mia observase că bluzele 
miroseau a Tide și a parfum, nu a praf, și că păreau călcate, dar 
nu spusese nimic; în seara următoare, așezase toate hainele noi 
într-un teanc ordonat la picioarele patului, iar Pearl răsuflase 
ușurată. 

Câteva zile mai târziu, în bucătăria familiei Richardson și 
îmbrăcată într-una din bluzele lui Lexie, remarcase privirea lui 


VP - 47 


Trip îndreptată din nou asupra ei, tot pieziș, cu colţul ochiului, și 
își aranjase gulerul cu un mic zâmbet infatuat. Trip nici măcar 
nu-și dăduse seama de ce anume se uită la ea, dar nu putuse să 
nu observe mica porţiune de piele, ca o clepsidră, ce se vedea 
din bluză: triunghiul dezgolit încadrat de clavicule, celălalt 
triunghi dezgolit din talie, cu adâncitura delicată a ombilicului, și 
lucirea intermitentă a sutienului albastru deasupra și dedesubtul 
singurului nasture încheiat. 

— Arăţi drăguţ azi, îi spusese el, de parcă atunci ar fi 
observat-o pentru prima dată, iar Pearl se înroșise la faţă până 
la rădăcina părului. 

Și el păruse stânjenit, ca și când tocmai și-ar fi dezvăluit 
pasiunea pentru o emisiune TV total anostă. 

Moody nu trecuse cu vederea remarca fratelui său. 

— Întotdeauna arată drăguţ. Mai taci, Trip! 

Ca de obicei însă, Trip nu dăduse atenţie iritării lui Moody. 

— Extradrăguţă vreau să zic, replicase el. Bluza asta ţi se 
potrivește. Îţi accentuează culoarea ochilor. 

— E a lui Lexie! izbucnise ea, iar Trip răsese. 

— Arată mai bine pe tine, spusese el aproape cu timiditate, și 
ieșise din bucătărie. 

A doua zi, Moody dăduse iama prin economiile lui și-i oferise 
lui Pearl un carnetțel, negru și subţire, cu coperte pânzate, prinse 
cu o bandă elastică. 

— Hemingway folosea unul exact la fel, îi spusese el, iar Pearl 
îi mulțumise și îl pusese repede în servietă. 

Avea să-și copieze poeziile în el, se gândise Moody, ca să nu 
mai folosească amărâtul acela de caiet vechi cu spirală; îl făcea 
să se simtă puţin mai bine - atunci când ea îi zâmbea lui Trip 
sau roșea la complimentele lui - știind că el îi dăduse carneţelul 
care îi păstra cuvintele și ideile preferate. 

O săptămână mai târziu, doamna Richardson hotărâse să 
curețe covoarele cu abur, așa că le ceruse copiilor să nu se 
întoarcă acasă înainte de ora cinei. 

— Dacă văd pe covoarele alea fie și o singură urmă de picior, 
Izzy, sau vreun semn lăsat de crampoane, Trip, vă pierdeţi banii 
de buzunar pe un an întreg. Aţi înţeles? 

Trip avea programat un meci de fotbal, iar Izzy o lecţie de 
vioară, însă Lexie nu avea nimic de făcut. Serena Wong era la 
antrenamentul de cros și toţi ceilalţi prieteni ai ei erau de 


VP - 48 


asemenea ocupați. După a zecea oră de curs din ziua aceea, o 
abordase pe Pearl lângă dulapurile personale. 

— Ce program ai? o întrebase Lexie, punându-i în palmă o 
tabletă albă de gumă de mestecat. Niciunul? Hai să mergem la 
tine acasă! 

Până în anul acela, Pearl se ferise să invite prieteni acasă: 
toate apartamentele lor de până atunci fuseseră înghesuite și 
îmbăcsite, de multe ori în zone părăginite ale orașelor, și 
întotdeauna existase riscul ca Mia să lucreze la unul dintre 
proiectele ei care, pentru un ochi neavizat, păreau doar o 
chestie stranie și inexplicabilă. Dar ca Lexie să apară lângă ea, 
ca Lexie să-i ceară să treacă pe la ea pe acasă, ca Lexie să-i 
propună să-și petreacă timpul împreună - asta îi dădea impresia 
că e un fel de Cenușăreasă ridicând privirea spre mâna întinsă a 
prinţului. 

— Sigur, răspunsese. 

Spre încântarea lui Pearl - și iritarea lui Moody -, urcaseră toți 
trei în Explorerul lui Lexie și porniseră pe Parkland Drive spre 
casa din Winslow, cu muzica revărsându-se pe geamurile 
coborâte. Când opriseră în fața casei, Mia, care era afară udând 
azaleele, își stăpânise cu greu impulsul brusc, dar copleșitor, de 
a da drumul furtunului din mână și de a fugi în casă, încuind ușa 
în urma ei. Așa cum Pearl nu-și invitase niciodată prietenii 
acasă, nici ea nu primise vreodată pe nimeni. Wu fi ridicolă, se 
admonestase singură. Doar asta ai vrut, nu-i așa? Ai vrut ca 
Pearl să aibă prieteni. Când portierele  Explorerului se 
deschiseseră și cei trei adolescenţi coborâseră, ea închisese 
deja apa și ieșise să-i întâmpine cu un zâmbet. 

In vreme ce le pregătea un bol cu floricele de porumb - 
preferatele lui Pearl și singura gustare din dulapul lor -, se 
întrebase dacă prezenţa ei le-ar stânjeni conversaţia. Poate că 
ar sta tăcuţi și stingheri, iar Lexie ar refuza să mai vină vreodată 
pe la ele. Dar până să înflorească primele boabe, lovindu-se de 
capacul tigăii, cei trei adolescenţi discutaseră deja despre noua 
mașină a lui Anthony Brecker, un vechi VW broscuţă vopsit mov; 
despre Meg Kaufman care venise beată la școală cu o 
săptămână în urmă; despre Anna Lamont care arăta mult mai 
bine acum, cu părul întins; și despre logoul echipei Indians - 
dacă ar fi trebuit sau nu schimbat („Șeful de trib Wahoo”, 
motivase Lexie, „e de un rasism strigător la cer”). Conversaţia 


VP - 49 


se poticnise abia când ajunseseră la subiectul formularelor de 
înscriere la colegiu. Scuturând tigaia pentru ca floricelele să nu 
se ardă, Mia o auzise pe Lexie oftând, și apoi un bufnet - 
probabil fruntea ei izbindu-se de masă. 

Formularele de înscriere la colegiu erau o preocupare tot mai 
stringentă pentru Lexie. Cei din Shaker priveau cu mare 
seriozitate admiterea la colegiu; liceele din cartier aveau o rată 
de promovabilitate de nouăzeci și nouă la sută, și absolut toți 
elevii ajungeau la un colegiu sau la altul. Toţi cunoscuţii lui Lexie 
voiau să se înscrie din timp și de aceea, în sala de studii sociale, 
toată lumea vorbea doar despre cine și unde își depune dosarul. 
Serena Wong voia să se înscrie la Harvard. Brian, explicase 
Lexie, voia să ajungă la Princeton. „De parcă Cliff și Clair! mi-ar 
da voie să mă duc altundeva”, explicase el. Pe părinţii lui îi 
chema de fapt John și Deborah Avery, dar tatăl era medic, 
mama, avocat, și cei doi chiar aveau un aer à la Cosby - John, 
mereu afabil și purtând pulover, iar Deborah, tot timpul 
competentă și cu picioarele pe pământ. Se întâlniseră pe când 
erau studenţi la Princeton, iar Brian avea poze cu el însuși 
bebeluș în salopețică purtând inscripţia Princeton. 

În cazul lui Lexie, precedentul nu era la fel de clar: mama ei 
crescuse în Shaker și niciodată nu se îndepărtase mult de oraș - 
ajunsese doar până la Denison în studenţie, după care se 
înapoiase rapid. Tatăl ei se născuse într-un orășel din Indiana și, 
după ce o întâlnise pe mama ei la colegiu, nu mai plecase, 
mutându-se împreună cu ea în orașul ei, luându-și doctoratul în 
drept la Case Western și urcând apoi în ierarhie, de la asociat 
până la partener, la una dintre cele mai mari firme de avocatură 
din oraș. Dar, la fel ca majoritatea colegilor ei, Lexie voia să 
plece cât mai departe de Cleveland. Orașul se îngrămădea la 
marginea unui lac murdar, mort, alimentat de un râu cunoscut 
cel mai bine pentru faptul că apele lui luaseră foc la un moment 
dat, și era construit pe valea altui râu, al cărui nume însemna 
„tristeţe” în franceză: Chagrin. lar numele acesta reverberase 
ulterior pretutindeni, în caverne mizere risipite prin tot orașul, 
aidoma unor filoane ale disperării: Cascada Chagrin, Bulevardul 
Chagrin, Rezervaţia Chagrin. Imobiliare Chagrin. Service Auto 
Chagrin. Chagrin reproducându-se și proliferând, de parcă i-ar fi 
dus cineva lipsa. Greșeala de pe Lac, așa îl numeau oamenii 


19 Personaje din sitcomul The Cosby Show, difuzat de NBC din 1984 până în 1992. 
VP - 50 


uneori, iar pentru Lexie, pentru fraţii și prietenii ei, Cleveland 
era un loc din care trebuia să fugi. 

Cum termenul-limită pentru prima tură de depunere a 
dosarelor se apropia, Lexie hotărâse să-și trimită din vreme 
formularul de înscriere la Yale. Universitatea avea o programă 
de calitate la secţia actorie, iar ea avusese rolul principal în 
musicalul de anul trecut, cu toate că fusese boboc pe atunci. În 
ciuda aerului ei de frivolitate, era printre primii din clasă; în mod 
oficial, în Shaker nu se alcătuiau clasamente ale elevilor, pentru 
a diminua sentimentul de competiţie, dar ea știa că se afla între 
primii douăzeci. Urma patru cursuri la nivel de colegiu și era 
secretara Clubului de Franceză. 

— Să nu te lași păcălită de superficialitatea ei, o avertizase 
Moody pe Pearl. Știi de ce se uită toată după-amiaza la 
televizor? Fiindcă își poate face toate temele în numai o 
jumătate de oră înainte de culcare. Uite-așa! pocnise el din 
degete. Lexie are o minte brici, doar că n-o folosește în viața de 
zi cu zi. 

Yale părea puţin cam mult, dar, oricum, o posibilitate, îi 
spusese  îndrumătoarea ei. „in plus”, adăugase doamna 
Lieberman, „cei de acolo știu că studenţii care vin din Shaker se 
descurcă bine întotdeauna. |ţi vor acorda o șansă în plus”. 

Lexie și Brian erau împreună încă din anul întâi, iar ei îi plăcea 
ideea de a se afla la o distanţă atât de mică cu trenul unul de 
celălalt. „Ne vom putea vizita unul pe celălalt tot timpul”, îi 
spusese ea în timp ce-și tipărea formularul de înscriere pentru 
Yale. „Şi chiar ne vom putea întâlni în New York”. Această din 
urmă idee fusese argumentul decisiv, fiindcă orașul și 
strălucirea lui o fascinaseră încă de când citise Eloise" în 
copilărie. Nu voia să facă școala în New York; îndrumătoarea ei îi 
sugerase Columbia, însă ea auzise că zona respectivă era 
necizelată. Şi totuși, îi plăcea ideea de a putea da câte o fugă de 
o zi - o dimineață admirând lucrările de artă de la Met'?, poate o 
raită pe la Macy's sau chiar un weekend împreună cu Brian -, 
după care s-o șteargă înapoi, departe de mulțimi, mizerie și 
agitaţie. 


11 Carte pentru copii apărută în 1955, scrisă de Kay Thompson și ilustrată de Hilary 
Knight. 
12 Muzeul Metropolitan de Artă din New York. 


VP -51 


Înainte însă ca toate acestea să fie posibile, trebuia să-și scrie 
eseul. Un eseu bun, insistase doamna Lieberman - de asta avea 
nevoie ca să se departajeze de turma candidaţilor. 

— Ascultaţi aici cerință tâmpită! oftase ea în după-amiaza 
aceea, în bucătăria lui Pearl, scoțând din geantă formularul 
tipărit. „Rescrieţi o povestire cunoscută, dintr-o altă perspectivă. 
De exemplu, relataţi Vrăjitorul din Oz din punctul de vedere al 
Vrăjitoarei rele”. Asta-i un formular de înscriere la colegiu, nu 
pentru scriere creativă! Fac cursuri de engleză avansați. Măcar 
să-mi fi cerut să scriu un eseu adevărat! 

— Ce părere ai despre un basm? îi sugerase Moody, care 
ridicase privirea din caiet și din manualul de algebră deschis în 
faţa lui. Cenușăreasa din perspectiva surorilor vitrege. Poate că 
totuși nu erau chiar atât de haine. Poate că ea se purta de fapt 
oribil cu ele. 

— Scufita Roșie povestită de lup, propusese Pearl. 

— Sau Rumpelstiltskin, spusese Lexie. La urma urmei, fiica 
morarului l-a tras pe sfoară. A tors bietul de el atâta pentru ea, 
iar ea i-a promis că-i va dărui copilul pe care-l va avea, dar nu s- 
a ținut de cuvânt. Poate că ea e personajul negativ aici. Cu 
unghia vopsită maroniu, bătuse în capacul dozei de Diet Coke 
pe care o cumpărase după orele de școală și apoi o deschisese, 
continuându-și ideea: Păi, n-ar fi trebuit să accepte să-și dea 
copilul, dacă nu voia s-o facă. 

— Ei, intervenise Mia brusc, răsucindu-se cu bolul de floricele 
în mâini, și toţi trei adolescenții tresăriseră, de parcă tocmai le- 
ar fi vorbit o piesă de mobilier. Poate că nu și-a dat seama decât 
prea târziu la ce acceptă să renunțe. Sau poate că odată ce și-a 
văzut copilul, s-a răzgândit. Nu judeca pripit, Lexie, adăugase 
ea, punând bolul în mijlocul mesei. 

Fata păruse siderată pentru o clipă, dar apoi își dăduse ochii 
peste cap. Moody aruncase o privire scurtă spre Pearl, cu 
înţelesul Vezi cât e de superficială? Ea însă n-o observase. După 
ce Mia se retrăsese în camera de zi - jenată de izbucnirea ei -, 
Pearl se întorsese spre Lexie și-i spusese suficient de încet încât 
mama ei să nu audă: 

— Pot să te ajut eu. Și apoi, fiindcă i se păruse că nu e 
suficient, adăugase: Mă pricep la povești. Chiar aș putea s-o 
scriu în locul tău. 


VP - 52 


— Serios? exclamase Lexie, zâmbind larg. Oh, Doamne, Pearl, 
o să-ţi rămân datoare pe vecie! 

Și o îmbrăţișase. De cealaltă parte a mesei, Moody renunţase 
la tema la matematică și închisese manualul cu o mișcare 
bruscă, iar în camera de zi, Mia își înfipsese penelul într-un 
borcan cu apă, cu buzele strânse, privind vopseaua cum 
formează un vârtej nisipiu. 


VP-53 


6. 


Respectându-și promisiunea, o săptămână mai târziu Pearl îi 
dăduse lui Lexie eseul dactilografiat - povestea prinţului 
transformat în broscoi, din punctul de vedere al broscoiului. Atât 
Mia, care nu voia să lase de înțeles că trăsese cu urechea, cât și 
Moody, care nu avea chef să fie considerat un papă-lapte 
cuminte, păstraseră o tăcere desăvârșită asupra subiectului, dar 
amândoi se simțeau din ce în ce mai tulburați. 

Când Moody venea dimineaţa la ele, ca să meargă la școală 
împreună, Pearl ieșea din camera ei îmbrăcată cu una dintre 
bluzele cu nasturi ale lui Lexie ori cu vreun top mulat, sau dată 
cu un ruj roșu-închis. 

— Lexie mi l-a dat, explicase ea, pe jumătate adresându-i-se 
Miei, pe jumătate lui, fiindcă amândoi se uitau la ea consternaţi. 
A zis că pentru ea e prea intens, dar că mie îmi vine bine. 
Fiindcă eu am părul mai închis la culoare. 

Rujate, buzele ei semănau cu o vânătaie proaspătă, 
dureroasă. 

— Șterge-ţi chestia aia! îi ceruse Mia pentru prima dată. 

Dar în dimineața următoare, Pearl apăruse cu unul dintre 
colierele la baza gâtului, pe care i le dăduse Lexie și care arăta 
ca o spintecătură neagră și dantelată pe gâtul ei. 

— Ne vedem la cină! o anunţase. Mă duc cu Lexie la 
cumpărături după școală. 

Pe la sfârșitul lui octombrie, pe măsură ce formularele de 
înscriere la colegii erau expediate, printre elevii din ultimul an 
începuse să domnească un spirit festiv. Lexie își trimisese și ea 
formularul de înscriere și era într-o dispoziţie binevoitoare. 
Graţie lui Pearl, eseul ei fusese unul bun, rezultatele la testele 
standardizate de evaluare la fel, media notelor din liceu era una 
dintre cele mai mari graţie cursurilor avansate pe care le 
urmase, așa că Lexie aproape că se și vedea în campusul de la 
Yale. Simţea că ar trebui s-o recompenseze pe Pearl într-un fel 
sau altul pentru ajutorul ei și, după o perioadă de gândire, îi 
venise ideea perfectă: un lucru care sigur i-ar plăcea, dar la care 
altfel n-ar căpăta invitație. 


VP - 54 


— Stacie Perry dă o petrecere în weekendul ăsta. Vrei să vii și 
tu? o întrebase. 

Pearl ezitase. Auzise despre petrecerile organizate de Stacie 
Perry, iar ocazia de a merge și ea la una era teribil de ispititoare. 

— Nu știu dacă m-ar lăsa mama. 

— Haide, Pearl! intervenise Trip, aplecându-se peste braţul 
canapelei. O să am nevoie de cineva cu care să dansez. 

După replica lui, Pearl nu mai așteptase alte argumente. 

Pentru cei de la liceul din Shaker Heights, petrecerile lui 
Stacie Perry erau legendare. Doamna și domnul Perry aveau o 
casă mare și plecau des în călătorii, iar Stacie profita din plin de 
absenţa lor. Odată ce tensiunea primei ture de depunere a 
dosarelor se mai atenuase, și cum mai erau câteva săptămâni 
încă până la examenele finale, elevii din ultimul an erau gata să 
se distreze. Toată săptămâna, petrecerea de Halloween fusese 
subiectul predilect de discuție: cine venea și cine nu? 

Firește, Moody și Izzy nu fuseseră invitaţi; o cunoșteau pe 
Stacie Perry doar după reputaţia pe care o avea, iar pe lista 
invitaţilor se aflau, în majoritate, cei în prag de absolvire. În 
ciuda atenţiilor lui Lexie, Pearl tot nu mai știa aproape pe nimeni 
în afară de membrii familiei Richardson, iar, la școală, Moody 
era deseori singura persoană cu care vorbea. Lexie și Serena 
Wong fuseseră invitate personal de Stacie, astfel că aveau 
dreptul să mai aducă pe cineva - chiar și un elev din an inferior, 
pe care mai nimeni nu-l cunoștea. 

— Credeam că o să închiriem Carrie}! bombănise Moody. 
Ziceai că nu l-ai văzut. 

— In weekendul următor, promisese Pearl. De fapt, atunci e 
Halloweenul. Dacă nu cumva vrei să mergem la colindat! 

— Suntem prea mari! 

La fel ca în toate aspectele, Shaker Heights avea reglementări 
și cu privire la colindatul de Halloween: sirenele sunau la orele 
șase și opt, ca să anunţe începutul și sfârșitul perioadei alocate 
colindatului și, cu toate că nu existau restricţii oficiale de vârstă, 
oamenii se cam uitau chiorâș la adolescenţii care le sunau la 
ușă. Ultima dată, Moody se dusese la colindat când avusese 
unsprezece ani și fusese costumat în bomboană M&M. 

La petrecerea lui Stacie însă, costumul era indispensabil. 
Brian nu venea; își amânase depunerea dosarului pentru 


15 Film horror realizat în 1976 după romanul cu același titlu de Stephen King. 
VP - 55 


Princeton și, la fel ca alţi câţiva leneși, dădea zor să termine 
înainte de termenul-limită, așa că el nu putea fi pus la 
socoteală. 

— Haideţi să ne costumăm în îngerii lui Charlie! strigase 
Lexie, pradă unui acces brusc de inspiraţie. 

Serena și Lexie își puseseră pantaloni evazaţi și cămăși de 
poliester, tapându-și părul astfel încât să le stea cât mai umflat. 
Și astfel, cu coafurile zburlite, pozaseră spate în spate, cu 
degetele ridicate în chip de pistoale, și se studiaseră în oglindă 
prin norul de fixativ. 

— Perfect! Una blondă, alta brunetă și cealaltă roșcată, 
spusese Lexie, întinzând un deget spre nasul lui Pearl. Eşti gata 
de petrecere, Pearl? 

Răspunsul, firește, fusese nu. Era cea mai suprarealistă 
noapte din viaţa ei. Toată seara, mașini conduse de patinatori, 
animale și Freddy Kruegeri!* sosiseră și parcaseră în jurul uriașei 
peluze a casei lui Stacie. Cel puţin patru băieţi purtau măşti 
inspirate din filmul Scream; doi erau îmbrăcaţi în echipament de 
fotbal, cu tot cu căști pe cap; câţiva, mai creativi, veniseră în 
sacouri lungi, cu pălării de fetru, ochelari de soare și șaluri din 
pene. („Pești”, îi explicase Lexie.) Majoritatea fetelor purtau 
rochite sumare și pălării sau urechi de animale; una se 
metamorfozase însă în prinţesa Leia, iar alta se costumase în 
android și stătea agăţată de braţul unui Austin Powers”. Stacie 
întruchipa un înger, înveșmântată într-o rochie mini mulată pe 
corp, argintie, cu aripi sclipitoare și o aureolă prinsă pe o 
baghetă. 

Când ajunseseră Lexie, Serena și Pearl, la nouă și jumătate, 
toți ceilalţi erau deja beţi. În aer se simţea un miros greu de 
transpiraţie și damful acru de bere, iar perechile se înghesuiau 
prin unghere întunecoase. Podeaua din bucătărie era lipicioasă 
de la băuturile vărsate pe jos. O fată zăcea pe masă, cu faţa în 
sus, printre sticle de alcool pe jumătate goale, fumând un joint 
și chicotind, în vreme ce un băiat lingea romul vărsat în buricul 
ei. Lexie și Serena își turnaseră câte ceva de băut și începuseră 
să se zbânţuie pe ringul de dans improvizat în camera de zi. 
Rămasă singură, Pearl stătuse într-un colț al bucătăriei, ţinând 


14 Personaj din seria de filme horror Cosmarul de pe Elm Street. 
15 Personaj principal din seria de filme de comedie omonime. 


VP - 56 


în mână o ceașcă roșie plină cu vodcă și cola și uitându-se după 
Trip. 

O jumătate de oră mai târziu, îl zărise afară, pe terasă, 
costumat în chip de diavol, cu un blazer de la magazinul cu 
haine la mâna a doua și cu o pereche de coarne pe cap. 

— Credeam că nici n-o cunoaște pe Stacie! strigase ea în 
urechea Serenei, când aceasta venise să-și mai ia de băut. 

Serena ridicase din umeri. 

— Stacie a zis că l-a văzut într-o zi fără cămașă, după 
antrenamentul la fotbal, și i s-a părut că arată bine. A zis - citez 
- că e trăsnet. Luase o înghiţitură și chicotise, iar Pearl 
remarcase cât de roșie era la faţă. Să nu-i spui lui Lexie, bine? 
continuase Serena. Fiindcă o să vomite! 

Apoi plecase înapoi spre camera de zi, clătinându-se ușor pe 
tocurile ortopedice, iar prin ușile glisante din sticlă, Pearl îl 
văzuse pe Trip împungând-o pe o roșcată între umeri cu furca lui 
de plastic. Işi trecuse mâna prin păr, umflându-l, și își făcuse un 
plan. În scurt timp, ceașca lui Trip se va goli, iar el va intra și o 
va vedea. Ce mai zici, Pearl? o va întreba. lar ea îi va răspunde 
ceva isteț. Incercase să se gândească la ceva. Oare ce i-ar 
spune Lexie unui băiat pe care-l place? 

Dar, în vreme ce se străduia să găsească o replică amuzantă, 
echivocă, observase că Trip dispăruse de pe terasă. Venise oare 
în casă ori plecase deja? Se strecurase printre ceilalţi în camera 
de zi, ţinându-și ceașca deasupra capului, dar îi fusese imposibil 
să vadă ceva. Muzica lui Puff Daddy și Mase se revărsa din 
combina stereo, cu bașii bubuind atât de tare, încât îi simţea în 
gât, apoi îi cedase locul lui Notorious B.I.G. Singura sursă de 
lumină era cea dată de câteva lumânări, astfel că nu reușea să 
distingă în jur decât niște siluete care se contorsionau și se 
frecau unele de altele în moduri deloc pudice. Își croise drum 
spre curtea din spate, unde câţiva băieţi beau bere și discutau 
despre șansele echipei de fotbal în p/ayoff. 

— Dacă îi batem pe cei de la Ignatius, striga unul dintre ei, iar 
U.S. îi bate pe cei de la Mentor... 

Pentru Lexie însă, noaptea era una spectaculoasă, îi plăcea 
grozav să danseze; împreună cu Serena și cu prietenii lor, se 
ducea în centru de fiecare dată când cluburile organizau seri 
speciale pentru adolescenţi, sau de fiecare dată când credeau 
că actele lor de identitate false, din care reieșea că ar fi 


VP - 57 


studenţi, nu-i vor da de gol. O dată se furișaseră la o seară de 
dans într-un antrepozit lăsat în părăsire din zona Flats și 
dansaseră acolo până la trei dimineața, cu șiraguri fosforescente 
înfășurate la gât și la încheieturile mâinilor. Deseori, Lexie și 
Serena dansau împreună, cu dezinvoltura pe care le-o dădea 
faptul că se cunoșteau de o jumătate de viaţă, cu șoldurile ori cu 
abdomenele lipite, Lexie împingându-și fundul înapoi pentru a-l 
ciocni pe al Serenei. In seara aceea, dansau tot împreună, când 
Lexie simţise pe cineva lipindu-se de spatele ei. Era Brian, iar 
Serena făcuse o grimasă amuzată și se retrăsese. 

— Nici măcar nu te-ai costumat! protestase Lexie, lovindu-l în 
umăr. 

— Ba da. Sunt costumat într-un tip care tocmai și-a trimis 
dosarul de înscriere la Princeton, replicase el, cuprinzându-i talia 
cu braţele și lipindu-și buzele de gâtul ei. 

O jumătate de oră mai târziu, dansul, alcoolul și exaltarea 
ameţitoare a celor optsprezece ani împliniţi le revărsaseră în 
vene o efervescenţă clocotitoare. În anii de când erau împreună, 
făcuseră unele lucruri, așa cum îi spusese Lexie Serenei cu 
oarecare sfială, dar chestia principală, sexul, stătuse în 
așteptare, aidoma unui ochi adânc de apă în care abia dacă-și 
înmuiaseră degetele de la picioare. Acum, lipită de Brian, 
amețită de rom și de cola, cu muzica bubuind în trupurile lor 
precum bătaia unei singure inimi, simţise dorința bruscă de a 
sări în ochiul acela de apă și de a plonja până la fund. Mai 
demult, mai mică și mai puţin experimentată fiind, Lexie își 
imaginase cum avea să fie prima dată. Plănuise totul: lumânări, 
flori, Boyz II Men la CD-player. Și cel puţin un dormitor și un pat. 
Nu bancheta din spate a unei mașini, așa cum fusese pentru 
unele dintre prietenele ei; și în niciun caz în casa scării de la 
școală, cum se zvonea că fusese pentru Kendra Solomon. Acum 
însă, constata că nu-i mai păsa de nimic din toate astea. 

— Vrei să ieşim la o plimbare cu mașina? îl întrebase ea, 
amândoi știind bine ce sugera ea de fapt. 

Fără un cuvânt, ieșiseră în grabă și se îndreptaseră spre 
trotuar, unde era parcată mașina lui Lexie. 

Intre timp, Pearl se întorsese în colţul ei din bucătărie, 
așteptând să reapară Trip. Se făcuse însă zece și jumătate, apoi 
unsprezece, iar el tot nu se ivise. Cu fiecare oră ce trecea, cu 
fiecare sticlă ce se golea, petrecerea devenea tot mai 


VP - 58 


zgomotoasă și mai destrăbălată. La câteva minute după miezul 
nopţii, încercând să-și umple un pahar cu apă, Stacie Perry 
vomitase în cana filtrantă, iar Pearl decisese că sosise momentul 
să plece acasă. Dar Lexie nu se zărea pe nicăieri - nu reușise să 
dea de ea nici după ce-și croise drum prin marea de trupuri din 
camera de zi. Aruncase o privire afară, dar nu-și dăduse seama 
dacă Explorerul ei mai era parcat în șirul neregulat de mașini. 

— Ai văzut-o pe Lexie? îi întrebase ea pe toţi cei care păreau 
cât de cât treji. Sau pe Serena? 

Majoritatea o priveau buimaci, de parcă se străduiau s-o 
identifice. 

— Lexie? întrebau ei. Ah, Lexie Richardson? Ai venit împreună 
cu ea? 

Într-un târziu, o fată tolănită pe genunchii unui fotbalist, în 
fotoliul cel mare, îi spusese: 

— Cred c-a șters-o cu iubitul ei. Nu-i așa, Kev? 

Drept răspuns, Kev îi luase obrajii în mâinile lui durdulii și îi 
ridicase gura spre a lui, iar Pearl se îndepărtase. 

Nu era foarte sigură unde anume se aflau, iar vodca băută îi 
înceţoșase harta, și așa neclară, a zonei pe care o avea în 
minte. Oare putea ajunge acasă mergând pe jos? Cât timp îi lua 
oare? Și pe ce stradă locuia Stacie? Preţ de un minut, Pearl își 
lăsase fantezia să zburde. Poate că Trip se va ivi pe ușile 
glisante din sticlă, cu o boare de aer curat pe urmele lui. Vrei să 
te duc acasă? ar întreba-o el. 

Dar sigur că asta nu se întâmplase, și, în cele din urmă, Pearl 
luase telefonul fără fir de pe blatul din bucătărie, ieșise și se 
ghemulise lângă peretele garajului, unde era puţin mai liniște, și 
îl sunase pe Moody. 

Douăzeci de minute mai târziu, o mașină oprise în faţa casei 
lui Stacie. Geamul din dreptul șoferului coborâse și, de pe 
treptele de la intrare, Pearl zărise figura încruntată a lui Moody. 

— Urcă! fusese tot ce îi spusese. 

Interiorul mașinii era tapiţat în piele de culoarea untului, 
moale și catifelată sub coapsele ei. 

—A cui e mașina asta? întrebase ea prostește, când 
demaraseră. 

— A mamei, răspunsese Moody. Și înainte să mai întrebi ceva, 
ea doarme, așa că hai să nu mai pierdem vremea aici. 

— Dar tu n-ai încă permis. 


VP -59 


— Să ai voie să faci un lucru și să știi să-l faci sunt două 
lucruri diferite, replicase Moody luând curba și intrând pe Shaker 
Boulevard. Deci, cât de beată ești? 

— Am băut un singur pahar. Nu sunt beată. Deși afirmase 
asta, nu era sigură că așa stăteau lucrurile - fusese destulă 
vodcă în ceașca aceea. Simţea cum i se învârte capul și 
închisese ochii. Doar că n-am știut cum să ajung acasă, 
adăugase ea. 

— Mașina lui Trip era încă acolo, știi? Am trecut pe lângă ea 
când am plecat. De ce nu l-ai rugat pe el să te ducă? 

— Nu l-am găsit. N-am găsit pe nimeni. 

— Probabil că era la etaj cu vreo fată. 

Rulaseră o vreme în tăcere, cuvintele lui zăbovind în mintea 
lui Pearl: /a etaj cu vreo fată. Încercase să-și imagineze ce se 
petrecea în încăperile acelea cufundate în întuneric, să-și 
închipuie corpul lui Trip lipit de al ei, și o cuprinsese o 
fierbinţeală. Ceasul de pe bord arăta aproape ora unu. 

— Vezi și tu acum, spusese Moody, cum sunt ei. Când se 
apropiaseră de Winslow Road, stinsese farurile și trăsese pe 
dreapta. Mama ta o să fie furioasă. 

— l-am spus că ies cu Lexie, iar ea a zis că pot să stau până la 
douăsprezece. Am întârziat doar puţin, răspunsese Pearl, 
ridicând privirea spre fereastra luminată a bucătăriei. Put rău? 

Moody se aplecase spre ea. 

— Miroși puţin a fum de ţigară. Dar nu a băutură. Ține aici! 

Și scosese din buzunar un pachet de gumă de mestecat. 

Petrecerea de Halloween avea să se întindă până dimineaţa, 
la trei și un sfert, și să se soldeze cu câţiva participanţi căzuţi în 
nesimţire pe covorul oriental din camera de zi. Lexie avea să se 
furișeze în casă la două și jumătate, Trip, la trei, pentru ca în 
ziua următoare să doarmă amândoi până după prânz. Mai târziu, 
Lexie avea să se scuze faţă de Pearl cu o mărturisire șoptită: ea 
și Brian se tot gândiseră la asta de o vreme, și noaptea aceea 
păruse cea mai potrivită și... nu știa de ce, dar voia să spună 
cuiva; nici măcar Serenei nu-i spusese încă - arăta cumva 
diferit? Chiar arăta diferit, avea să gândească Pearl pentru sine 
- mai slabă, cu trăsături mai ascuţite, cu părul prins neîngrijit 
într-o coadă de cal, cu urme de rimel și de sclipici încă întinse în 
colțurile ochilor; în cutele fine dintre sprâncene, putea vedea 
cum avea să arate Lexie peste douăzeci de ani: oarecum ca 


VP - 60 


mama ei. Din ziua aceea, Pearl va avea impresia că tot ce face 
Lexie e marcat de sex, de un fel de cunoaștere în râsul și în 
ocheadele ei, în felul banal în care-i atingea pe cei din jur pe 
umăr, pe mână, pe genunchi. Te-a destins, avea să-și spună ea; 
te-a ușurat. 

— Dar tu? avea s-o întrebe Lexie într-un târziu, strângându-i 
ușor braţul. Ai ajuns cu bine acasă? Te-ai distrat? 

lar Pearl, cu precauţia celui care tocmai s-a fript, avea să se 
mulțumească doar să încuviinţeze fără un cuvânt. 

În noaptea aceea însă, scosese o pastilă de gumă din pachet, 
o pusese între buze și gustase aroma de mentă. 

— Mulţumesc. 

e 

În ciuda insistenţei sale, că mama nu se va supăra de 
întârziere, Mia nu fusese deloc calmă. Când Pearl ajunsese sus - 
mirosind a tutun, a alcool și a încă ceva, despre care Mia credea 
că e iarbă -, nici nu știuse ce să-i spună. 

— Du-te la culcare! izbutise în cele din urmă să rostească. O 
să discutăm dimineaţă. 

Dimineaţa venise, Pearl dormise până târziu, însă chiar și 
atunci când ieșise în sfârșit din dormitor, pe la prânz, ciufulită și 
cu ochii uscați de parcă ar fi avut nisip în ei, Mia tot nu știuse ce 
să-i spună. Ai vrut ca Pearl să ducă o viață mai normală, își 
reamintise singură; ei bine, așa se comportă adolescenţii. O 
parte din ea știa că ar trebui să se implice mai mult - că trebuia 
să știe ce făcea fiica ei, ce făcea Lexie, ce făceau toţi -, dar cum 
să procedeze? Să se ţină după ei la petreceri și la meciurile de 
hochei? Să-i interzică lui Pearl să mai iasă? Până la urmă, nu 
spusese nimic, iar Pearl mâncase tăcută niște cereale și se 
întorsese în pat. A 

La scurt timp după aceea, se ivise și o ocazie. In marţea de 
după petrecerea de Halloween, doamna Richardson trecuse pe 
la duplexul din Winslow Road. 

— Ca să văd dacă aveţi nevoie de ceva, odată ce v-aţi 
instalat, spusese ea, dar Mia îi văzuse privirea studiind bucătăria 
și camera de zi. 

Era obișnuită cu asemenea vizite, în ciuda contractelor de 
închiriere care menţionau drepturi de acces limitate, așa că 
făcuse un pas înapoi, ca să-i permită doamnei Richardson să 
vadă mai bine. După aproape patru luni, încă aveau puţin 


VP -61 


mobilier. În bucătărie, două scaune desperecheate și o masă 
pliantă, căreia îi lipsea o jumătate, toate adunate de la 
marginea drumului; în camera lui Pearl, patul dublu și comoda 
cu trei sertare; în cea a Miei, deocamdată doar o saltea și 
teancuri de haine în dulap. Un șir de perne pe podeaua camerei 
de zi, acoperite cu o faţă de masă înflorată. Dar linoleumul din 
bucătărie fusese spălat, aragazul și frigiderul erau curate, 
covorul era imaculat, iar salteaua din camera Miei era înfățată 
cu așternuturi în dungi, apretate. În ciuda lipsei de mobilier, 
apartamentul nu părea gol. 

— Putem zugrăvi? întrebase Mia când se mutaseră. 

Doamna Richardson ezitase înainte de a răspunde: 

— Cu condiţia să nu folosiţi o culoare prea închisă. 

La vremea aceea, asta însemnase pentru ea nu negru, nu 
bleumarin, nu roșu-sângeriu, deși a doua zi îi trecuse prin minte 
că poate Mia se referise la vreo frescă pe pereţi - la urma urmei, 
era artistă -, așa că risca să se aleagă ori cu un Diego Rivera', 
ori cu vreun graffiti strălucit. Dar nu se vedea nicio frescă. 
Fiecare cameră fusese zugrăvită într-o altă culoare - în 
bucătărie, un galben luminos, în camera de zi, o nuanţă aprinsă 
de caisă, în dormitoare, un roz-bej cald -, iar efectul general era 
acela că intrai într-o cutie însorită, chiar și într-o zi înnorată. 
Peste tot în apartament atârnau fotografii neînrămate, prinse pe 
pereţi cu lipici, care îţi săreau în ochi. 

Erau studii de umbre pe un zid de cărămidă decolorat, 
fotografii cu țărmul lacului Shaker acoperit de pene, 
experimente ale Miei cu imprimarea fotografiilor pe diverse 
suprafețe: pergament, folie de aluminiu, ziare. O serie se 
întindea pe un perete întreg - fotografii ale unui șantier de 
construcții din apropiere, făcute săptămână de săptămână. In 
primele, nu era decât o colină maronie în faţa unui câmp 
maroniu. Treptat apoi, cadru cu cadru, colina devenise verde, 
acoperită întâi de buruieni, apoi de iarbă deasă, ciulini, și în cele 
din urmă de un mic tufăriș crescut pe culmea ei. In spate, se 
ridicase încetul cu încetul o casă cafenie cu trei etaje, ca un 
animal uriaș ieșind din pământ. Camioane și excavatoare 
apăreau și dispăreau din scenă ca niște fantome luate prin 
surprindere. În ultima fotografie, un buldozer nivela terenul, 
aplatizându-l ca pe o bășică spartă. 


16 Renumit pictor mexican (1886-1957), realizator al unor fresce monumentale. 
VP - 62 


— Dumnezeule! exclamase doamna Richardson. Toate sunt 
ale tale? 

— Uneori, simt nevoia să le văd o vreme expuse pe perete, 
înainte să-mi dau seama dacă am reușit ceva sau nu. Inainte să 
știu care dintre ele îmi plac, răspunsese Mia, privind fotografiile 
ca și când i-ar fi fost prieteni vechi și și-ar fi reamintit chipurile 
lor. 

Doamna Richardson studiase îndeaproape fotografia unei 
fetițe morocănoase în costum de ciobăniță. Mia o făcuse la o 
paradă pe care o întâlniseră în drum spre Ohio. 

— Ai un talent extraordinar la portretistică, remarcase ea. 
Uite cum ai surprins-o pe fetiţa asta! Aproape că poţi să-i citeşti 
până în adâncul sufletului. 

Mia nu răspunsese, dar încuviințase cu un gest despre care 
doamna Richardson hotărâse că era unul de modestie. 

— Ar fi bine să te gândești să faci portrete la modul 
profesionist, îi sugerase doamna Richardson, adăugând după o 
scurtă pauză: Nu că n-ai fi deja un profesionist, desigur. Dar într- 
un studio, poate. Sau pentru nunţi și logodne. Ai fi foarte 
căutată, o asigurase ea, fluturând mâna spre fotografiile de pe 
perete, de parcă acesta ar fi putut exprima mai clar ideea ei. De 
fapt, ai putea face portretele familiei noastre. Te-aș plăti, firește. 

— Poate, replicase Mia. Dar problema cu portretele e că 
trebuie să-i înfăţișezi pe oameni în felul în care vor ei să fie 
percepuți, iar eu prefer să-i înfăţișez așa cum îi văd eu. Așa că, 
în final, probabil că am fi amândouă dezamăgite. 

Zâmbise cu un aer placid, iar doamna Richardson căutase în 
zadar un răspuns. 

— Este de vânzare vreuna dintre lucrările tale? întrebase 
până la urmă. 

— Am o prietenă în New York, care e proprietara unei galerii, 
și mi-a vândut câteva piese. 

Mia își trecuse un deget pe contururile arcuite ale unui pod 
ruginit, dintr-o fotografie. 

— Păi, mi-ar plăcea să cumpăr și eu una. De fapt, insist. Dacă 
nu-i susţinem pe marii artiști, cum să mai poată crea opere 
valoroase? 

— E foarte generos din partea dumneavoastră, răspunsese 
Mia, privirea îndreptându-i-se fugar spre fereastră, iar doamna 


VP - 63 


Richardson simţise o înţepătură de iritare auzind această reacţie 
moderată la oferta ei filantropică. 

— Vinzi suficient ca să vă întreţineţi? 

Mia interpretase corect faptul că întrebarea făcea aluzie la 
chirie și la posibilitatea ei de a o plăti. 

— Întotdeauna ne descurcăm, într-un fel sau altul, replicase 
ea. 

— Dar sunt convinsă că fotografiile nu se vând întotdeauna 
bine. Deși nu din vina ta, desigur. Și cam cu cât se vinde, în mod 
obișnuit, o fotografie? _ 

— Întotdeauna ne descurcăm, repetase Mia. Îmi iau și alte 
slujbe, când e nevoie. Menaj, gătit, treburi din astea. Acum 
lucrez cu jumătate de normă la Lucky Palace, restaurantul acela 
chinezesc de pe Warrensville. Niciodată nu mi s-a întâmplat să 
nu-mi achit o datorie. 

— Oh, sigur, nu voiam să sugerez așa ceva, protestase 
doamna Richardson, îndreptându-și apoi atenţia spre cea mai 
mare fotografie, singura prinsă deasupra poliței șemineului. 

Înfăţișa o femeie dansând, cu spatele la obiectivul aparatului 
de fotografiat, care o prinsese în mișcare, blurată: cu braţele 
pretutindeni, întinse în sus, în laterale, pe șolduri - o 
încrengătură de membre care, constatase doamna Richardson 
ușor șocată, îi dădea aerul unui păianjen uriaș, învăluit într-un 
vălătuc de pânză. Imaginea era tulburătoare și stupefiantă, însă 
constatase că nu-și poate lua ochii de la ea. 

— Niciodată nu mi-a trecut prin minte să transform o femeie 
într-un păianjen, mărturisise ea cu sinceritate. 

La urma urmei, artiștii nu sunt ca toţi ceilalți oameni, își 
spusese și se răsucise apoi spre Mia, plină de curiozitate; 
niciodată nu mai întâlnise pe cineva ca ea. 

De când venise pe lume, doamna Richardson dusese o viaţă 
ordonată și riguros organizată. Se cântărea săptămânal și, cu 
toate că greutatea nu îi varia cu mai mult de un kilogram, un 
kilogram și jumătate - ceea ce o asigurase medicul ei, se 
încadra în limite normale -, avea grijă să-și menţină forma fizică. 
În fiecare dimineaţă, își măsura exact o jumătate de ceașcă de 
cereale Cheerios - porția indicată pe cutie -, folosind măsura din 
plastic înflorat, pe care o cumpărase de la magazinul Higbee la 
scurt timp după ce se căsătorise. În fiecare seară, la cină, își 
îngăduia un pahar de vin - roșu, fiindcă la știri spuseseră că este 


VP - 64 


cel mai sănătos -, umplut până la semnul fin trasat pe cristal. 
De trei ori pe săptămână se ducea la un curs de aerobică, 
verificându-și tot timpul ceasul ca să se asigure că pulsul nu-i 
depășește valoarea de o sută douăzeci de bătăi pe minut. 
Fusese educată să respecte regulile, cu convingerea că 
funcţionarea adecvată a universului depinde de 
conștiinciozitatea ei, și le urma cu scrupulozitate. Avusese un 
plan încă din copilărie și îl respectase minuţios: liceu, colegiu, 
iubit, căsătorie, serviciu, ipotecă și copii. O mașină cu airbaguri 
și centuri de siguranţă automate. O mașină de tuns iarba și o 
suflantă de zăpadă. Mașină de spălat și uscător de rufe de la 
același producător. Pe scurt, făcuse totul în mod corect și își 
clădise o viaţă bună, așa cum o dorise, așa cum își dorea toată 
lumea. Și acum, iat-o aici pe Mia, o persoană complet deosebită 
de ea, cu o viață complet diferită de a ei, care părea să-și 
stabilească singură propriile reguli, fără a-și cere scuze pentru 
asta. lar acest lucru, la fel ca fotografia dansatoarei-păianjen, i 
se părea doamnei Richardson deopotrivă tulburător și ispititor 
într-un mod straniu. O parte din ea ar fi vrut s-o studieze pe Mia 
ca un antropolog, ca să înţeleagă de ce - și cum - făcea ceea ce 
făcea. O altă parte însă - de care era doar vag conștientă în 
momentul acela - se simțea nesigură, voia să ţină aţintit asupra 
Miei un ochi vigilent, așa cum ai face cu o fiară periculoasă. 

— Păstrezi totul atât de curat! exclamase ea într-un târziu, 
trecându-și un deget pe polita șemineului. Ar trebui să te 
angajez să vii și la noi acasă. Râsese, iar Mia râsese și ea 
politicos, deși vedea deja sămânţa unei idei încolțind în mintea 
doamnei Richardson, care continuase: Nu-i așa că ar fi perfect? 
Ai putea veni doar pentru câteva ore pe zi, pentru un menaj 
ușor. Te-aș plăti pentru timpul tău, firește. lar pe urmă, ai avea 
la dispoziţie tot restul zilei ca să faci fotografii. Mia începuse să 
caute cuvintele potrivite, delicate, cu ajutorul cărora să alunge 
această idee, însă era prea târziu. Doamna Richardson o 
îmbrățișase deja viguros. Serios! De ce nu vii să lucrezi pentru 
noi? Aveam o femeie la curăţenie și la pregătitul mesei, dar în 
primăvară a plecat înapoi acasă, în Atlanta, și cu siguranţă mi-ar 
prinde bine un ajutor. Mi-ai face o favoare, sincer. De fapt, 
continuase doamna Richardson, întorcându-se și privind-o în 
ochi, insist! Sigur o să-ţi rămână timp pentru artă. 


VP - 65 


Mia înţelesese că nu are rost să protesteze și că, mai mult 
decât atât, protestele ar agrava situaţia și ar da naștere la 
resentimente. Învăţase că, atunci când oamenii erau hotărâți să 
facă un lucru pe care-l considerau a fi o faptă bună, era de 
obicei imposibil să-i convingi să se răzgândească. Și se gândise 
demoralizată la familia Richardson, la casa lor mare și superbă, 
la figura pe care o va face Pearl când mama ei va îndrăzni să 
pună piciorul pe solul acela sacrosanct. Apoi se închipuise pe 
sine instalată în siguranţă pe tărâmul familiei Richardson, pe 
jumătate pierdută în fundal, veghind asupra fiicei sale. Și 
reimpunându-și prezenţa în viaţa acesteia. 

— Vă mulţumesc. Este o ofertă foarte generoasă. Cum aș 
putea refuza? 

lar doamna Richardson se luminase la față. 


VP - 66 


7. 


Detaliile fuseseră stabilite curând după aceea: pentru trei 
sute de dolari pe lună, Mia avea să dea cu aspiratorul, să 
șteargă praful și să facă ordine prin casa familiei Richardson de 
trei ori pe săptămână, și să pregătească cina în fiecare seară. 
Părea un aranjament excelent - doar câteva ore de muncă pe zi 
pentru echivalentul chiriei pe care o aveau de plătit -, dar Pearl 
se arătase nemulțumită. 

— De ce ţi-a cerut tie? întrebase ea cu un oftat greu, iar Mia 
strânsese din dinţi și își repetase că, la urma urmei, fiica ei avea 
cincisprezece ani. 

— Fiindcă încearcă să fie drăguță cu noi, replicase și, din 
fericire, Pearl schimbase subiectul. 

Dar în sinea ei era furioasă, considerând că Mia invada ceea 
ce ea considera a fi spaţiul ei: casa familiei Richardson. Mama ei 
avea să fie la doar câţiva metri de ea, în bucătărie, ascultând 
tot, urmărind tot. După-amiezile pe canapea, schimbul de glume 
din care ajunsese să simtă că făcea și ea parte, chiar și ritualul 
ridicol de a se uita la emisiunea lui Jerry Springer - totul avea să 
fie distrus. Cu numai câteva zile înainte reușise să-și adune 
curajul de a-i da în joacă o palmă peste mână lui Trip, când 
acesta glumise pe seama pantalonilor ei - De ce au atâtea 
buzunare? Ce ascunzi în ele? Mai întâi îi pipăise buzunarele de la 
nivelul genunchilor, apoi pe cele de pe șolduri, iar când ajunsese 
la cele de pe fund, ea îl lovise și, spre încântarea ei incredulă, 
Trip replicase: „Nu te înfuria, doar știi că te iubesc”, și îi 
cuprinsese umerii cu braţul. Dar cu mama ei acolo, n-ar mai 
îndrăzni așa ceva niciodată și, bănuia ea, nici Trip. 

Și pentru domnul Richardson noul aranjament se dovedise 
stânjenitor. Una era, își spunea el, să angajezi o menajeră, și 
alta să plătești pe cineva deja cunoscut, mama uneia dintre 
prietenele copiilor. Dar era evident și pentru el că soţia lui 
considera că făcuse un gest generos, așa că în loc să se certe cu 
ea, își pusese în gând să discute cu Mia în prima ei dimineaţă de 
lucru în casă. 


VP - 67 


— Îți suntem foarte recunoscători pentru ajutor, îi spusese în 
timp ce ea scotea de sub chiuvetă găleata cu produse de 
curățenie. Este un ajutor foarte, foarte mare. 

Mia zâmbise și se înarmase cu o sticlă de Windex, fără să 
replice nimic, iar domnul Richardson căutase un alt subiect. 

— Cum îţi place în Shaker? 

— E un loc liniștit, răspunsese Mia, stropind blatul și trecând 
cu buretele peste el pentru a aduna firimiturile de pâine în 
chiuvetă. Și dumneavoastră aţi crescut în Shaker? 

— Nu, doar Elena. Eu nici nu auzisem de Shaker Heights 
înainte de a o întâlni pe ea. 

În prima lor săptămână la Denison, se îndrăgostise de tânăra 
aprigă care colinda campusul și strângea semnături pentru a 
pune capăt recrutărilor în armată. Până la absolvirea colegiului, 
se îndrăgostise deja și de Shaker Heights, și de felul în care i-l 
descrisese Elena: prima comunitate planificată, cea mai 
progresistă comunitate, locul perfect pentru tinerii idealiști. În 
orășelul din care provenea el, oamenii erau suspicioși în privința 
noilor idei; crescuse înconjurat de un fel de cinism resemnat, 
deși nu se îndoise că lumea putea fi mai bună de atât. De aceea 
fusese atât de dornic să plece, de aceea fusese fermecat chiar 
de la prima întâlnire. Colegiul Northwestern fusese prima lui 
alegere, dar fusese respins acolo și se mulțumise cu singura 
școală care îi permitea să iasă din statul lui de baștină, iar când 
o cunoscuse pe Elena, începuse să creadă că așa îi fusese scris. 
Ea era hotărâtă să se întoarcă în orașul natal după colegiu și, cu 
cât îi povestea mai mult despre locurile acelea, cu atât mai 
dornic devenea și el. | se părea firesc ca un asemenea loc să fi 
influenţat covârșitor scrupulozitatea logodnicei lui, care năzuia 
mereu către perfecțiune, și o urmase bucuros în Shaker Heights 
după absolvire. 

Acum, după aproape douăzeci de ani, cu vieţile, carierele 
profesionale și familiile bine așezate pe făgaș, în timp ce-și 
alimenta BMW-ul cu benzină premium, când își curăța crosele de 
golf sau semna acordul pentru tabăra de schi a copiilor lui, anii 
aceia ai colegiului îi păreau îndepărtați și încețoșaţi, precum 
fotografiile vechi. Și Elena devenise mai moderată; sigur că încă 
mai făcea donaţii organizaţiilor caritabile și vota cu democrații, 
dar atâţia ani de trai confortabil în suburbii îi schimbaseră pe 
amândoi. Niciunul din ei nu avusese vreodată convingeri 


VP - 68 


radicale - nici chiar în vremea protestelor, a marșurilor, a 
revoltelor -, însă acum aveau două case, patru mașini și o mică 
ambarcaţiune andocată în portul de agrement din centru. 
Angajau pe cineva să le curețe zăpada iarna și să le tundă iarba 
vara. Și sigur că menajeră aveau de ani buni, de fapt un șir lung 
de menajere, iar acum, iat-o aici pe cea mai nouă dintre ele, 
femeia aceasta tânără din bucătăria lor, așteptând ca el să 
plece pentru a începe curăţenia. _ 

Își adunase gândurile, zâmbise stingher și își luase servieta. În 
ușa garajului, se oprise o clipă. 

— Dacă, la un moment dat, nu vei mai dori să lucrezi aici, te 
rog să-mi spui. Nu vor exista resentimente, îţi promit. 

În scurt timp, Mia își crease deja un program: venea 
dimineața la opt și jumătate, imediat după ce toată lumea 
plecase la serviciu sau la școală, și până la zece termina treaba. 
Apoi se întorcea acasă la aparatul foto, pentru a reveni la cinci 
după-amiază ca să gătească. 

— Nu e nevoie să faci două drumuri, îi sugerase doamna 
Richardson, dar Mia insistase că partea de mijloc a zilei era cea 
mai potrivită pentru a face fotografii. De fapt, adevărul era că 
voia să-i studieze pe membrii familiei Richardson și când erau 
acasă, și când nu erau. În fiecare zi, i se părea ei, Pearl mai 
asimila ceva nou de la ei: o expresie („îmi venea să mor, 
efectiv”), un gest (o fluturare a părului, datul ochilor peste cap). 
Era la vârsta adolescenţei, își repeta Mia iar și iar; testa noi 
identități, ca orice adolescent, dar în sinea ei Mia privea cu 
îngrijorare toate acele schimbări pe care le vedea. Acum, în 
fiecare după-amiază, avea să fie aici pentru a sta cu ochii pe ea, 
pentru a-i studia pe acești Richardsoni care o fascinau pe fiica ei 
într-atât. lar în fiecare dimineaţă avea libertatea de a cerceta pe 
cont propriu. 

Astfel, în timp ce făcea curățenie, Mia începuse să observe 
totul cu grijă. Ştia când Trip picase un test la matematică după 
hârtiile rupte din coșul de gunoi, și când Moody compunea 
melodii după ghemotoacele de hârtie aruncate la gunoi. Ştia că 
nimeni din familie nu mânca marginea aluatului de pizza și nici 
bananele cu pete maronii, că Lexie avea o slăbiciune pentru 
revistele cu cancanuri și romanele lui Charles Dickens (asta, 
după volumele din raftul cu cărți), ori că domnului Richardson îi 
plăcea să mănânce câte o pungă întreagă de gogoși umplute cu 


VP - 69 


cremă de caramel în timp ce lucra în biroul lui, seara. Când 
termina, o oră și jumătate mai târziu, lăsând casa curată și în 
ordine, știa deja destul de bine ce făcuse fiecare membru al 
familiei. 

Așa se face că, la o săptămână după preluarea noilor ei 
îndatoriri, Mia se afla deja în bucătărie când, la nouă și jumătate 
dimineaţa, Izzy cobori din dormitorul ei. 

Cu o zi înainte, fata nu doar că își surprinsese, ba chiar își 
uluise familia fiind eliminată temporar de la școală. După 
spusele noului director adjunct, în toiul repetiţiilor cu orchestra, 
frânsese pe genunchi arcușul profesoarei și-i aruncase bucăţile 
în obraz. În ciuda întrebărilor repetate și a mustrărilor severe 
primite și la școală, și acasă, refuzase categoric să spună care 
fusese motivul izbucnirii. Așa cum se exprimase Lexie, fusese 
doar Izzy vintage: o lua razna fără motiv, făcea lucruri nebunești 
și nu învăța nimic din ele. După o întâlnire ţinută în grabă între 
mama ei, director și profesoara de muzică agresată, fata primise 
o eliminare de trei zile. Mia curăța cuptorul când Izzy năvălise în 
bucătărie, tropăind desculță la fel de tare cum tropăia în ghetele 
Doc Martens, și se oprise brusc. 

— Oh! exclamase. Tu ești. Servitoarea angajată. Adică 
menajera-slash-chiriașă. 

Mia aflase o versiune, la a treia mână, a evenimentelor cu o zi 
în urmă, de la Pearl. 

— Eu sunt Mia, replicase ea. Bănuiesc că tu ești Izzy. 

Fata se așezase pe un taburet înalt de bar. 

— Cea nebună. 

Mia continuase să șteargă blatul cu grijă. 

— Mie nu mi-a spus nimeni așa ceva. 

Clătise apoi buretele și-l pusese la uscat în suportul lui. 

Izzy rămăsese tăcută, iar ea începuse să frece chiuveta și, 
când terminase, aprinsese aragazul. Luase apoi o felie de pâine 
din cutie, o unsese cu unt, presărase deasupra zahăr din belșug 
și o pusese la cuptor până când zahărul se topise și se 
caramelizase. Așezase o altă felie de pâine deasupra, tăiase 
sandvișul în două și i-l pusese în faţă lui Izzy - o sugestie, nu un 
ordin. Uneori, pregătea o asemenea gustare pentru Pearl, când 
avea ceea ce ea numea „o zi neagră”. Izzy, care urmărise 
preparativele tăcută, dar cu interes, nu spusese nimic, dar 
trăsese farfuria spre ea. Din experienţa ei, ori de câte ori cineva 


VP - 70 


încerca să facă ceva pentru ea, motivul era ori mila, ori lipsa de 
încredere, dar acest gest simplu i se păruse a fi exact ceea ce 
era de fapt: un mic act de bunătate, necondiţionat. Când 
înghiţise și ultimul dumicat din sandviș, își linsese untul de pe 
degete și ridicase privirea din farfurie. 

— Deci, vrei să afli ce s-a întâmplat? întrebase, și astfel ieșise 
la iveală toată povestea. 

e 

Profesoara de muzică, doamna Peters, era detestată de toată 
lumea. Era o femeie înaltă și groaznic de slabă, cu părul vopsit 
într-o nuanţă nefirească de blond-pai și tuns în stilul lui Dorothy 
Hamill”. După spusele lui Izzy, era inutilă ca dirijor, și toţi cei din 
orchestră știau că trebuie s-o urmărească pe Kerri Schulman, 
vioara-întâi, pentru a ţine tempoul. Potrivit unui zvon persistent 
- metamorfozat în fapt după câţiva ani -, doamna Peters avea 
probleme cu băutura. Izzy nu-i dăduse crezare pe de-a-ntregul, 
până într-o dimineaţă, când profesoara împrumutase vioara ei 
ca să ilustreze o modalitate de mânuire a arcușului; când i-o 
înapoiase, cu suportul de bărbie umed de transpiraţie, simţise 
mirosul inconfundabil de whisky. Atunci când își aducea 
termosul mare plin cu cafea, vorbea lumea, era semn că trăsese 
o băută cu o noapte în urmă. In plus, deseori vorbea cu un 
sarcasm mușcător, mai ales când se adresa viorilor din rândul al 
doilea, și mai cu seamă celor care - așa cum se exprimase sec 
un violoncelist - aveau o „pigmentare binecuvântată” a tenului. 
Istorisirile despre ea ajunseseră până la Izzy chiar și în anii de 
gimnaziu. 

Cântând la vioară încă de la vârsta de patru ani și fiind numită 
vioara a doua chiar dacă era în anul întâi, Izzy n-ar fi trebuit să 
se teamă de nimic. „N-o să ai probleme”, îi spusese 
violoncelistul, privindu-i părul auriu cârlionțat - puful de 
păpădie, cum îl numea Lexie. Dacă și-ar fi ţinut capul plecat, 
doamna Peters ar fi ignorat-o, fără îndoială. Dar Izzy nu era 
genul care să ţină capul plecat. 

În dimineaţa zilei în care fusese eliminată, Izzy se afla pe locul 
ei, exersând un acord dificil pe coarda mi pentru piesa de Saint- 
Sans, la care lucra în orele de studiu particular. In jurul ei, 
zumzetul violelor și al violoncelelor acordate se stinsese când 
doamna Peters intrase ca o vijelie în sală, cu termosul în mână. 


17 Fostă patinatoare pe gheaţă din SUA, campioană olimpică și mondială în 1976. 
VP -71 


Fusese evident încă din primele clipe că era într-o dispoziţie 
cumplită. Se răstise la Shanita Grimes să scoată guma de 
mestecat din gură și strigase la Jessie Leibovitz, care tocmai își 
rupsese coarda la și căuta în geantă una nouă. „Mahmură”, 
mimase Kerri Schulman din buze spre Izzy, care încuviințase cu 
un aer grav. Avea habar, doar în linii mari, ce înseamnă acest 
lucru - de câteva ori când Trip se întorsese de la petreceri, 
dimineaţa i se păruse că e mai greoi și mai năuc decât era el de 
obicei -, dar știa că presupune dureri de cap și iritabilitate. Pe 
locul ei, așteptase ciocănindu-și ghetele cu vârful arcușului. 

Pe podium, doamna Peters luase o înghiţitură zdravănă de 
cafea. 

— Offenbach! mârâise ea, ridicând mâna dreaptă. 

În sală, elevii începuseră să-și răsfoiască partiturile. 

După douăsprezece măsuri din Orfeu, doamna Peters își 
fluturase braţele în aer. 

— Cineva falsează, declarase, îndreptându-și arcușul spre 
Deja Johnson, în spatele rândului de vioara a doua. Deja, reia de 
la măsura a șasea! 

Fata, despre care toată lumea știa că era extrem de timidă, 
ridicase ochii cu o privire ca de iepure speriat, începuse să 
cânte, și cu toţii auziseră ușoara vibraţie cauzată de mâinile 
care îi tremurau. Doamna Peters clătinase din cap și izbise cu 
arcușul în podium. 

— Mânuire greșită a arcușului. Jos, sus, sus, jos, sus. Din nou! 

Deja reluase piesa. Valuri de resentimente se simțeau în sală, 
însă nimeni nu spusese nimic. 

Doamna Peters mai luase o înghiţitură lungă de cafea. 

— Ridică-te, Deja! Hai, frumos și tare acum, pentru ca toată 
lumea să audă cum nu trebuie să cânte. 

Dejei începuseră să-i tremure colţurile gurii, ca și când ar fi 
fost gata să izbucnească în plâns, dar își apropiase arcușul de 
vioară și o luase de la capăt. Profesoara clătinase iar din cap, iar 
glasul ei strident acoperise acordurile viorii. 

— Deja! Jos, sus, sus, jos, sus. Nu pricepi? Ce, vrei să-ți 
vorbesc în limba coloraţilor? 

Acela fusese momentul când Izzy sărise de pe scaunul ei și 
înșfăcase arcușul din mâna doamnei Peters. 

N-ar fi putut spune, nici măcar atunci când îi povestise Miei 
întâmplarea, de ce reacţionase atât de violent. In parte, poate 


VP- 72 


fiindcă Deja Johnson avea întotdeauna expresia aceea 
temătoare a cuiva care se așteaptă la ce-i mai rău. Toţi știau că 
mama ei era asistentă medicală, că lucra împreună cu mama 
Serenei Wong la Clinica Cleveland și că tatăl ei administra un 
depozit în West Side. Dar nu erau mulţi elevi de culoare în 
orchestră, și când părinţii ei veneau să asiste la concerte, se 
așezau în ultimul rând, singuri; niciodată nu vorbeau cu ceilalți 
părinţi despre schi, despre renovări ori despre planurile pentru 
vacanţa de primăvară. De când se născuse Deja, locuiau într-o 
căsuță confortabilă la periferia sudică a cartierului, iar lumea 
glumea spunând că fata crescuse, de la grădiniță până la liceu, 
fără a rosti mai mult de zece cuvinte pe an. 

Dar, spre deosebire de mulți dintre ceilalţi violoniști care erau 
invidioși pe Izzy, fiindcă devenise vioara a doua încă din anul 
întâi, Deja nu făcuse niciodată comentarii acide la adresa ei și 
nici nu-i spusese vreodată „boboacă”. In prima săptămână de 
școală, când ieșeau din sala de muzică, Deja se întinsese și 
închisese fermoarul la unul dintre buzunarele genţii lui Izzy, ca 
să nu i se mai vadă hainele de sport. Câteva săptămâni mai 
târziu, Izzy își scotocea prin geantă căutând cu disperare un 
absorbant, când Deja se aplecase discret peste culoarul dintre 
bănci și întinsese mâna strânsă pumn, iar ea știuse ce e chiar 
înainte de a simţi ambalajul din plastic din palma ei. 

lar acum, văzând-o pe doamna Peters luându-se de Deja în 
fața tuturor, i se păruse că se uită la cineva târând un pisoi în 
mijlocul străzii și lovindu-l cu o cărămidă, și ceva în ea se 
rupsese. Înainte de a-și da seama ce face, frânsese pe genunchi 
arcușul profesoarei și-i azvârlise bucăţile în față. Doamna Peters 
icnise când jumătăţile de arcuș, ţinute încă laolaltă de firele de 
păr, o loviseră peste obraz și scosese un țipăt ascuţit când cana 
cu cafea aburindă i se răsturnase pe piept. Sala izbucnise în 
râsete, strigăte și huiduieli, iar doamna Peters, cu cafeaua 
șiroindu-i pe gât, o prinsese pe Izzy de cot și o târâse afară. In 
biroul directorului, așteptând să sosească mama ei, Izzy se 
întrebase dacă Deja fusese încântată sau stânjenită, și își dorise 
să-i fi putut vedea faţa. 

Deși era sigură că Mia ar fi înţeles totul, Izzy nu știuse cum 
anume să transpună în cuvinte ceea ce simţise, așa că 
adăugase doar: 


VP-73 


— Doamna Peters este o javră. Nu avea dreptul să-i spună 
Dejei așa ceva. 

— Ei bine, și? replicase Mia. Ce-ai de gând să faci în privinţa 
asta? 

Era o întrebare pe care Izzy n-o mai primise niciodată. Până 
acum, viaţa ei fusese marcată doar de o furie mută, zadarnică. 
În prima săptămână de școală, după ce citise din T.S. Eliot, 
umpluse avizierele cu citate: MI-AM MĂSURAT VIAȚA ÎN 
LINGURIȚE DE CAFEA și ÎNDRĂZNESC OARE SĂ MĂNÂNC O 
PIERSICĂ? sau AM CURA] SĂ TULBUR UNIVERSUL? Poezia o 
trimisese cu gândul la mama ei, care-și cântărea cu precizie 
laptele pentru cafea, turuia despre pesticide dacă Izzy mușca 
dintr-un măr fără să-l spele, instituind cu rigiditate restricţii la 
fiece mișcare a ei, dar o dusese cu gândul și la frații ei mai mari, 
la Lexie și la Trip și la toţi cei ca ei - adică toată lumea, 
considera ea. Toţi, atât de preocupaţi să poarte hainele 
potrivite, să spună cuvintele potrivite, să fie prieteni cu 
persoanele potrivite. Și-i imagina pe ceilalţi elevi șușotind pe 
holuri - Citatele alea? Cine le-o fi pus acolo? Și ce inseamnă? -, 
remarcându-le, gândindu-se la ele, trezindu-se, pentru numele 
lui Dumnezeu! Dar în graba dinaintea primei ore, toți trecuseră 
pe lângă ele, în sus și-n jos pe scări, prea ocupați cu notele și cu 
lucrările ca să arunce câte o privire spre aviziere, iar în pauză 
constatase că un paznic căpos rupsese citatele, nedumerit 
probabil de mesajele lor, lăsând doar fluturașii publicitari pentru 
Tinerii Eradichează Foametea, Model UN și Clubul Francez. In a 
doua săptămână de școală, când doamna Bellamy le ceruse să 
memoreze o poezie și s-o recite apoi în faţa clasei, Izzy alesese 
Acesta fie versul, un poem care - considera ea la cei 
paisprezece ani și jumătate ai ei - era o ilustrare destul de fidelă 
a vieţii. Nici nu trecuse de versul „Te fac la cap, mămica și 
tăticul”, când doamna Bellamy o întrerupsese brusc, îi ceruse să 
stea jos și-i dăduse nota zero. 

Deci, ce avea de gând să facă? Simpla idee că putea să facă 
ceva o înmărmurise. 

În clipa aceea, mașina lui Lexie oprise pe aleea din faţa casei, 
și Lexie intrase în bucătărie, cu geanta de școală atârnată pe un 
umăr, mirosind a fum de ţigară și a CK One de la Calvin Klein. 


18 Poem liric al poetului englez Philip Larkin (1922-1985), votat de telespectatorii 
britanici în rândul celor mai bune o sută de creații poetice britanice. 


VP - 74 


— Slavă Domnului, aici e! exclamase ea, luându-și portofelul 
de pe marginea blatului. Doamna Richardson obișnuia să spună 
că, dacă nu l-ar fi avut prins de gât, Lexie și-ar fi uitat și capul 
pe undeva. Te distrezi în ziua ta liberă? o întrebase pe Izzy, iar 
Mia văzuse cum o lumină dispare de pe chipul mezinei. 

— Mulţumesc pentru sandviș, îi spusese Miei, coborâse de pe 
taburet și urcase la etaj. 

— Doamne! pufnise Lexie, dându-și ochii peste cap. Niciodată 
n-o s-o înțeleg pe fata asta. 

Și se uitase spre Mia, așteptând un gest de înţelegere, însă 
acesta nu venise. 

— Să conduci cu grijă, atât îi spusese Mia, iar Lexie ieșise în 
grabă, cu portofelul în mână, și o clipă mai târziu Explorerul 
demarase. 

Izzy avea un suflet de rebel, dar experienţa unui copil de 
paisprezece ani dintr-o suburbie din Vestul Mijlociu american. 
Altfel spus, era în căutare de idei de răzbunare - ouă aruncate în 
ferestre, pungi cu excremente de câine incendiate - și le alegea 
pe cele mai bune din repertoriul ei limitat. 

Trei zile mai târziu, după-amiază, Pearl și Moody erau în 
camera de zi, uitându-se la Ricki Lake, când o văzuseră pe Izzy 
traversând imperturbabilă holul, cu câte un bax de hârtie 
igienică sub fiecare braţ. Schimbaseră între ei o singură privire 
scurtă și apoi, fără un cuvânt, o luaseră la fugă după ea. 

— Ești o scrântită iremediabilă! exclamase Moody după ce o 
interceptaseră în holul de la intrare și o încolţiseră în bucătărie. 

În decursul anilor, el o salvase de mai multe ori de propria ei 
stupiditate - așa cum o considera el -, însă chestia asta era, 
după părerea lui, un nou record în domeniu. 

— Ce-ai de gând, să-i înfășori casa în hârtie igienică? 

— E un chin de curăţat, replicase Izzy. O să-i scoată peri albi. 
Și merită să-i aibă. 

— Da, și o să știe cătu ai fost. Fata pe care tocmai a eliminat- 
o! replicase Moody, împingând sulurile de hârtie sub masă. Asta, 
dacă nu cumva o să te prindă în fapt. Ceea ce probabil că s-ar 
întâmpla. 

Izzy se încruntase. 

— Și ai tu o idee mai bună? 

— Nu poţi s-o iei pur și simplu la ochi pe doamna Peters, 
intervenise Mia. 


VP-75 


Cei trei adolescenţi ridicaseră privirile, surprinși. Pentru o 
clipă, uitaseră că era și ea acolo, tocând un ardei pentru cină și 
vorbind așa cum nu mai auziseră vreun părinte niciodată. Oare 
ce era în mintea ei, de se amestecase așa, și mai ales în discuţia 
asta?! In mintea Miei reveniseră de fapt anii propriei 
adolescente, amintiri pe care le stocase cu multă vreme în urmă 
într-un ungher și pe care le scosese acum și le scuturase de 
praf. 

— Un amic al meu a pus o dată lipici în broasca ușii 
profesoarei de istorie. Intârziase, iar ea l-a obligat să rămână 
după ore, astfel că n-a mai putut să joace într-un meci de fotbal 
important. A doua zi, i-a stors în broasca ușii un tub întreg de 
Super Glue. Profesoara a trebuit să spargă ușa după aceea, 
explicase Mia, și un surâs vag îi apăruse pe buze. Dar nu a făcut 
asta decât la ușa ei, așa că toţi și-au dat imediat seama că ela 
fost. Și a fost pedepsit o lună. 

— Mamă! exclamase Pearl, roșie la faţă. Mulţumim. Am 
priceput. 

In grabă, îi scosese pe Izzy și pe Moody din bucătărie, departe 
de urechile Miei. Acum vor crede că mama ei era total ţicnită, își 
spusese ea, neputându-se uita în ochii lor. Dacă le-ar fi privit 
chipurile, ar fi citit pe ele nu ridiculizare, ci admiraţie. Din felul în 
care străluciseră ochii Miei, Moody și Izzy își dăduseră seama că 
mama lui Pearl era mai isteaţă - și mult mai interesantă - decât 
își închipuiseră ei. Mai târziu, aveau să priceapă că acesta 
fusese primul lor indiciu cu privire la o altă fațetă a ei. 

Toată seara, Izzy întorsese pe toate fețele povestea Miei și 
întrebarea ei - Ce-ai de gând să faci în privința asta? În 
cuvintele acelea, ea distinsese permisiunea de a face ceea cei 
se spusese mereu să nu facă: să ia problema în propriile mâini și 
să tulbure apele. Deja furia ei crescuse, aţintită nu numai asupra 
doamnei Peters, ci și a directorului care o angajase, a 
adjunctului care hotărâse eliminarea ei, asupra tuturor 
profesorilor - toţi adulţii - care-și exercitaseră vreodată asupra 
vreunui elev puterea în mod arbitrar și nemeritat. 

— O să-și iasă din minţi, spusese ea. O să-și iasă toți din 
minţi. 

— O să dai de necaz, protestase Moody, dar Izzy clătinase din 
cap. 


VP - 76 


— Sunt hotărâtă s-o fac. Și o să dau de necaz numai dacă tu 
n-o să mă ajuţi. 

e 

O scobitoare introdusă într-o broască standard de ușă și ruptă 
înăuntru este o chestie excelentă. Nu strică broasca, dar cheia 
nu mai poate intra în ea, așa că ușa nu mai poate fi deschisă. 
Nu e ușor de extras de acolo, dacă nu ai o pensetă cu vârful 
subțire - instrument pe care nu-l ai de obicei la îndemână și a 
cărui procurare necesită un timp. Cu cât mai nerăbdător este 
proprietarul și cu cât împinge și rotește mai mult cheia, cu atât 
mai tare se va bloca scobitoarea în mecanismul broaștei și cu 
atât mai greu va fi de scos, chiar și cu uneltele potrivite. Un 
adolescent relativ priceput și care se mișcă repede ar putea 
introduce scobitoarea în broască, rupând-o și îndepărtându-se 
de locul faptei în numai trei secunde. Trei adolescenţi lucrând 
împreună ar putea imobiliza un liceu întreg, cu o sută douăzeci 
și șase de uși, în mai puţin de zece minute - suficient de repede 
pentru a nu fi observați și a reveni la locurile lor obișnuite de pe 
culoar, ca să vadă ce se întâmplă. 

Când primii profesori constataseră că ușile sălilor erau 
blocate, se făcuse deja 7.27. La 7.40, când mai toţi profesorii 
ajunseseră la clasele lor și găsiseră aceeași situaţie, domnul 
Wrigley, administratorul, era la etaj, în aripa laboratoarelor, 
încercând să extragă prima așchie de scobitoare din 
încuietoarea laboratorului de chimie, folosindu-se de vârful 
briceagului său. Cinci minute mai târziu, când domnul Wrigley 
revenise la biroul său în căutarea trusei de unelte și a pensetei 
din ea, găsise o sumedenie de profesori strânși în faţa ușii, 
discutând despre încuietorile blocate. In agitația aceea, cineva 
lovise greutatea care ţinea ușa deschisă, lăsând-o să se închidă 
cu un bufnet, iar administratorul găsise scobitoarea pe care 
chiar Izzy o înfipsese cu grijă în yală mai devreme, când omul 
jeșise să-și ia o ceașcă de cafea. 

În tot acest timp, elevii continuaseră să sosească în școală, 
mai întâi cei grăbiţi, care ajunseseră la 7.15 ca să găsească un 
loc de parcare pe terenul oval ce înconjura liceul, apoi cei aduși 
de părinţii lor sau care veneau pe jos. La 7.52, când își făcuseră 
apariţia și întârziaţii, iar clopoţelul suna pentru începerea primei 
ore, holurile erau deja înțesate de elevi veseli, secretare 
nedumerite și profesori furioși. 


VP - 77 


Aveau să mai treacă încă douăzeci de minute înainte ca 
domnul Wrigley să se întoarcă de la camioneta lui, după ce 
scotocise prin trusa de unelte din portbagaj și găsise într-un 
târziu, răsuflând ușurat, o altă pensetă. Abia zece minute mai 
târziu, izbutise să extragă prima scobitoare din ușa primei săli 
de clasă, astfel ca profesoara de chimie să poată intra în sfârșit 
la oră. Anunţurile de dimineaţă fuseseră amânate, înlocuite de 
instrucţiuni seci transmise la sistemul de amplificare - anume ca 
toți elevii să se adune în faţa claselor în care aveau prima oră de 
curs -, dar pe care nimeni nu le auzise. Atmosfera pe culoare 
amintea de aceea a unei petreceri-surpriză, fără gazdă vizibilă, 
dar cu toată lumea pe post de invitați surprinși și încântați. 
Cineva scosese dintr-un dulap personal un aparat de radio cu tot 
cu baterii. Andre Williams, atacant în echipa de fotbal, îi 
întinsese antena, și-l pusese pe umăr și comutase pe postul 
WMMS - „Radio Bâăzâiala” -, astfel că o neprevăzută petrecere 
dansantă se iscase, pe melodia celor de la Mighty Mighty 
Bosstones, înainte ca doamna Allerton, profesoara de istorie 
americană, să ajungă la el și să-i ceară să-l închidă. Domnul 
Wrigley își continua eforturile pe culoar, ușă după ușă, 
extrăgând așchii de scobitoare din yale și strângându-le în 
palma sa bătătorită. 

În aripa consacrată orelor de artă, doamna Peters, cu un 
termos de cafea supradimensionat și o durere de cap 
chinuitoare, începuse să se agite. Sala de repetiţii era departe 
de aripa laboratoarelor, unde domnul Wrigley progresa lent în 
truda lui. În acest ritm, sala ei avea să rămână printre cele din 
urmă, dacă nu chiar ultima. Il rugase deja de câteva ori pe 
administrator să se grăbească sau să lase o clipă celelalte uși și 
s-o deschidă pe a ei, iar a treia oară omul se răsucise spre ea, 
agitând în aer penseta în care era prinsă o așchie. 

— Mă grăbesc cât pot, doamnă Peters. Mă grăbesc cât pot. 
Fiecare trebuie să-și aștepte rândul. Și se întorsese la yala pe 
care o meșterea și în care domnul Desanti, profesorul de 
matematică de la clasa a noua, încercase să forțeze cheia, astfel 
că rupsese și mai mult scobitoarea și o împinsese mai bine în 
interiorul butucului. Fiecare vrea să fie primul, bombănise apoi 
domnul Wrigley, suficient de tare ca doamna Peters să audă. 
Fiecare se crede important. Ca să vezi! Dar omul cu penseta 
zice că fiecare trebuie să-și aștepte rândul. 


VP - 78 


Și începuse iar să meșterească cu penseta în broască, iar 
doamna Peters se îndepărtase. 

Asta se întâmplase cu o oră și jumătate în urmă, și doamna 
Peters bănuia, pe bună dreptate, că administratorul avea s-o 
lase la urmă de tot, ca s-o pedepsească. Bine, își spusese ea. 
Dar de ce nu putea să deschidă măcar cancelaria profesorilor? 
Incercase deja de trei ori, și ușa era tot blocată. Cu fiecare 
minut care trecea, devenea tot mai conștientă de termosul de 
cafea - aproape un ibric întreg -, pe care-l golise în timp ce 
aștepta. Toaleta fetelor avea uși batante, care nu se puteau 
încuia. Dar sigur că nu va fi nevoită să se ducă acolo, cu elevele, 
își spunea ea; sigur că administratorul va debloca în curând 
cancelaria profesorilor, iar ea va putea folosi toaleta unisex de 
acolo, cea rezervată cadrelor didactice. Cu fiecare minut care 
trecea, iritarea pe care o resimțea faţă de domnul Wrigley 
creștea, extinzându-se asupra directorului și asupra lumii 
întregi. Oare nimeni nu putea gândi în perspectivă? Nimeni nu 
știa să prioritizeze? Nimeni nu ţinea seama de necesitățile 
fundamentale ale omului? Renunţase apoi la locul ei din faţa 
sălii de repetiţii și găsise un nou punct de observaţie în dreptul 
cancelariei profesorilor, cu geanta lipită de abdomen, ca un 
scut. Cele cinci cești de cafea își croiau drum încet prin 
măruntaiele ei. Câteva clipe contemplase ideea de a se urca în 
mașină și de a pleca. Ar fi putut ajunge acasă în douăzeci și 
cinci de minute. Dar cu cât întârzia mai mult, cu atât mai lungi i 
se păreau cele douăzeci și cinci de minute și cu atât mai 
convinsă devenea că statul jos, indiferent de context, risca să 
atragă după sine un dezastru. 

— Dr. Schwab! strigase ea când îl văzuse pe director trecând 
pe culoar. li puteţi cere domnului Wrigley să deschidă cancelaria 
profesorilor, vă rog? 

Dr. Schwab avusese o dimineaţă grea. Era ora 9.40, și 
jumătate din clase erau tot blocate; deși le ceruse profesorilor 
să-și aducă elevii în acestea și să-i ţină acolo până ce aveau să 
fie deblocate toate ușile, opt sute de tineri încă mai umblau 
creanga pe culoare. Unii dintre ei ședeau pe treptele scării; alții 
formaseră cercuri pe peluză, râzând și dând cu piciorul în mingi 
improvizate, ba chiar unii dintre ei fumând acolo, pe terenul 
școlii. Directorul își frecţionase tâmpla și apoi, cum gulerul 


VP - 79 


începea să-l strângă, își strecurase un deget sub el, lărgindu-și 
nodul de la cravată. 

— Helen, replicase el cu toată răbdarea de care era capabil, 
domnul Wrigley lucrează cât de repede poate. lar toaleta fetelor 
e chiar în capătul culoarului. Sunt sigur că o poţi folosi o dată, la 
nevoie. 

Și se îndepărtase, făcându-și calcule rapide în minte. Dacă 
toţi elevii ar fi deja la clasele lor până la 10.30 - idee care părea 
optimistă -, puteau urma un orar scurtat, cu ore de curs de câte 
treizeci și patru de minute în loc de cincizeci... 

Doamna Peters așteptase încă cincisprezece minte, moment 
în care ajunsese la limită. Strânsese mai tare în mâini mânerele 
genţii, de parcă gestul ar fi putut s-o ajute într-un fel sau altul, și 
pornise pe culoar, spre toaleta fetelor. Era toaleta principală, 
situată exact la intersecţia holului central cu scara principală, și 
era aglomerată chiar și în zilele obișnuite. Astăzi însă era plină- 
ochi. Câţiva băieţi stăteau în cerc în faţa ei, izbindu-și de frunte 
merele din pachetul de acasă, îndemnându-se reciproc cu 
sunete guturale. Un grup de fete se strânsese lângă ţâșnitoare, 
jumătate din ele prefăcându-se că nu-i observaseră pe băieţi, iar 
cealaltă jumătate flirtând cu ei fără să se ferească. Pe peretele 
de deasupra lor, un rechin desenat îi privea cu botul căscat. 
Doamna Peters simţise o împunsătură de iritare cauzată de 
tinereţea lor, de frivolitatea și dezinvoltura lor. Într-o zi 
obișnuită, le-ar fi spus să nu mai stea acolo sau i-ar fi cerut 
fiecăruia dintre ei permisul de ședere pe culoar, însă azi nu-i 
mai păsa de așa ceva. 

Işi croise drum cu coatele prin mulțimea de elevi. 

— Scuzaţi-mă! Scuzaţi-mă! Băiete! Fetițo! Un cadru didactic 
trebuie să treacă. 

Incinta toaletei era ticsită de fete. Fete care bârfeau, fete 
care-și aranjau părul, fete care își storceau coșuri. Doamna 
Peters își deschisese chinuit drum printre ele cu o insistenţă tot 
mai acută. 

— Scuzaţi-mă! Fetetor! Scuzaţi-mă, fetelor! 

Toate elevele ridicaseră privirile, uimite de încălcarea 
teritoriului lor. 

— Bună ziua, doamnă Peters! o salutase Lexie. Nu știam că și 
profesorii folosesc această baie. 


VP - 80 


— Cancelaria cadrelor didactice este încă încuiată, 
răspunsese ea pe un ton sobru care spera să fie aspru. 

În jurul ei, fetele rămăseseră tăcute. În circumstanțe normale, 
ar fi apreciat acest semn de respect, dar acum ar fi preferat să 
fie ignorată. Se întorsese și se îndreptase spre cea mai 
îndepărtată cabină, cea de lângă fereastră, dar când ajunsese 
lângă ea, constatase că nu are ușă. 

— Ce s-a întâmplat cu ușa? întrebase ea, prostește. 

— E spartă de mult, replicase Lexie. Încă din prima 
săptămână de școală. Ar trebui s-o repare. Vii aici și găsești 
doar trei cabine pe care le poţi folosi, și așa întârzii la oră. 

Doamna Peters nu mai zăbovise să asculte restul discursului 
lui Lexie. Trăsese de ușa primei cabine libere și o trântise în 
urma ei. Cu mâini tremurânde, trăsese ivărul și își ridicase fusta. 
Dar la vederea vasului alb de W.C. - la care jinduise aproape 
două ore și jumătate -, corpul ei nu mai rezistase. Cu un șuvoi 
dezlănțuit, vezica ei cedase, iar ea simţise lichidul cald șiroindu-i 
în jos pe picioare, o baltă crescând și croindu-și drum pe gresie, 
pe sub ușa cabinei. 

De dincolo de peretele subțire, doamna Peters auzise pe 
cineva exclamând „Oh, Dumnezeule!”, după care se lăsase o 
liniște mormântală. Rămăsese complet nemișcată, crezând, 
nejustificat, că fetele de afară vor uita pur și simplu de prezenţa 
ei. Tăcerea părea să se întindă ca un elastic. Pata udă de pe 
fustă și dresul leoarcă îngheţaseră pe ea. Și apoi începuseră 
chicotele, chicote din acelea care devin cu atât mai sonore cu 
cât te străduiești să le înăbuși. Se auziseră fermoarele trase în 
grabă ale genților. Pași grăbiţi pe culoar. Ușile batante deschise, 
apoi închise, și câteva clipe mai târziu explozii de hohote de 
râse pe culoar. Rămăsese în cabină mult timp, până ce auzise la 
sistemul de amplificare glasul directorului spunând că toate 
ușile fuseseră deblocate și toţi elevii trebuiau să se prezinte la 
clase, în caz contrar riscând să fie pedepsiţi. Când ieșise în 
sfârșit, toaleta era pustie. Plecase mascându-și pata de pe fustă 
cu agenda, refuzând să se uite la balta rămasă pe pardoseală, 
care se întinsese dincolo de chiuvete, spre gura de scurgere din 
colţ. 

Dacă la a doua oră de repetiţii remarcase cineva că doamna 
Peters purta alte haine decât de dimineaţă, nimeni nu rostise 
vreun cuvânt. Repetaseră cu chipuri imobile Offenbach, 


VP - 81 


Bărbierul din Sevilla și Simfonia nr. 25 de Mozart. Dar vestea se 
răspândise deja. Câteva zile mai târziu, când se oprise la un 
moment dat în faţa sălii de muzică, auzise pe cineva numind-o 
„doamna Pișorcea” și aveau să treacă ani - mulţi după 
pensionarea ei - până ce porecla și povestea, transmisă din 
generaţie în generaţie, să fie date uitării. 

Incidentul cu scobitoarea avusese și el efecte pe termen lung 
asupra școlii. Pe culoare nu existau camere video și nimeni nu 
păruse să-i fi observat pe vandali. Se discutase o vreme despre 
introducerea unor măsuri mai bune de securitate - câţiva 
profesori pomeniseră de liceul Euclid, din apropiere, care 
devenise celebru, cu puţin timp în urmă, fiindcă instalase 
detectoare de metale la fiecare intrare -, dar sentimentul 
general era acela că, spre deosebire de Euclid, Shaker Heights 
nu avea nevoie de astfel de măsuri, așa că administraţia 
hotărâse să minimizeze incidentul, considerându-l o farsă 
neînsemnată. Pentru elevii de la Shaker însă, Ziua Scobitorilor 
avea să devină legendară, și în anii următori, în săptămâna 
Farselor, scobitorile aveau să fie interzise în incinta școlii, sub 
pedeapsa consemnării. 

A doua zi după Ziua Scobitorilor, Izzy surprinsese la un 
moment dat privirea Dejei Johnson și îi zâmbise, iar fata îi 
răspunsese la fel, deși habar nu avea că întregul eveniment 
fusese pus la cale pentru ea, și cu atât mai puţin nu știa că Izzy 
Richardson era titulara ideii. Nu se împrieteniseră și nu aveau să 
devină propriu-zis prietene, însă Izzy simţea că se crease o 
legătură între ele, și în fiecare zi la repetițiile cu orchestra avea 
grijă să-i zâmbească Dejei, constatând cu mulțumire că doamna 
Peters nu se mai lua de ea. 

Ziua Scobitorilor avusese însă cel mai puternic efect asupra 
lui Izzy, care continua să se gândească la zâmbetul Miei în ziua 
aceea în bucătărie, la abilitatea ei sugerată de a savura o șotie 
sau încălcarea regulilor. Mama ei s-ar fi arătat oripilată de așa 
ceva. Izzy recunoscuse un spirit înrudit, o pornire subversivă 
asemănătoare cu cea pe care o simţea adesea fremătând în ea 
însăși. Și în loc să stea mai departe închisă în camera ei toată 
după-amiaza, începuse să coboare de îndată ce sosea Mia și să 
zăbovească în bucătărie în timp ce ea gătea - spre 
amuzamentul fraţilor ei, pe care Izzy îi ignora, fiind prea 
fascinată de Mia pentru a se sinchisi de ei. Apoi, câteva zile mai 


VP - 82 


târziu, când auzise o bătaie în ușa casei din Winslow Road și 
deschisese, Mia dăduse cu ochii de Izzy. 

— Vreau să fiu asistenta ta, rostise ea fără niciun preambul. 

— Nu am nevoie de o asistentă. Și nu sunt sigură că mamei 
tale i-ar plăcea. 

— Nu-mi pasă, replicase Izzy, punând o mână pe tocul ușii, de 
parcă s-ar fi temut că Mia îi va trânti ușa în faţă. Vreau doar să 
învăţ despre ce faci tu. Aș putea să-ți combin substanţele, să-ţi 
ţin hârtiile în ordine sau orice altceva. Orice. 

Mia ezitase. 

— Nu-mi permit o asistentă. 

— Dar nu trebuie să mă plătești. Lucrez gratis. Te rog! Izzy nu 
era obișnuită să ceară favoruri, dar ceva în glasul ei îi sugerase 
Miei că avea de-a face în acest caz cu o nevoie, nu cu o dorinţă. 
Orice e de făcut, insistase ea. Te rog! 

Mia se uitase tăcută la Izzy, la fata aceea rebelă, nesupusă și 
pătimașă, devenită brusc timidă, sfioasă și disperată. li amintea 
de ea însăși la vârsta aceea, hoinărind prin cartier, sărind 
garduri și căţărându-se pe ziduri în căutarea fotografiei perfecte, 
cheltuind fără jenă banii mamei pe film foto. Preocupată 
aproape până la exces de un singur lucru. Ceva în fiinţa lui Izzy 
era pe aceeași lungime de undă cu ea. 

— Bine, se învoise ea și deschisese larg ușa. 


VP - 83 


8. 


Recenta fascinaţie pe care o simţea Izzy faţă de Mia se 
dovedise a fi de durată. În loc să se închidă în dormitorul ei cu 
vioara în mână, imediat după ce ieșea de la școală străbătea cei 
trei kilometri până la casa de pe Winslow Road, unde Mia 
muncea din greu. O privea, învățând să încadreze imaginea, să 
developeze filmul, să imprime fotografia. In același timp, Pearl 
făcea drumul în sens invers, mergând împreună cu Moody acasă 
la el și lenevind în solariu împreună cu cei trei adolescenți 
Richardson. În adâncul sufletului ei, îi era recunoscătoare lui Izzy 
fiindcă îi distrăgea atenţia mamei sale; timp de atâţia ani 
fuseseră doar ele două, mereu, iar acum, pe canapeaua familiei 
Richardson, își întindea picioarele cu o mulțumire savuroasă. La 
ora cinci, cu Izzy așezată pe scaunul pasagerului, Mia conducea 
Volkswagenul până la casa familiei Richardson, unde Izzy se 
așeza în capătul blatului din bucătărie, iar ea pregătea cina, 
ascultând concentrată sporovăială fiicei sale și a celorlalţi din 
încăperea alăturată. Abia când Mia pleca acasă, de data aceasta 
cu Pearl alături în mașină, Izzy se alătura fraţilor ei, tolănindu-se 
pe canapea lângă ei. 

— Cineva a făcut o pasiune pentru Mia, fredona Lexie, iar Izzy 
își dădea ochii peste cap și urca la etaj. 

Dar poate că „pasiune” chiar era cuvântul potrivit. Izzy îi 
sorbea cuvintele Miei, și-i cerea și-i respecta părerea în cele mai 
diverse probleme. Pe lângă noţiunile de bază într-ale artei 
fotografice, începuse să asimileze principiile estetice și 
sensibilităţile Miei. Când o întrebase cum de știe ce imagini să 
alăture, Mia clătinase din cap. 

— Nu știu, răspunsese ea. Așa... așa îmi dau eu seama ce 
anume gândesc. Fluturase din mână spre cuțitul X-Acto de pe 
masă și spre fotografia pe care o decupa cu grijă: un șir de 
mașini ce traversau în viteză podul Lorain-Carnegie, sub privirile 
vigilente ale celor două statui uriașe sculptate în pilonii podului. 
Mă tem că nu am un plan, adăugase apoi, luând iar cuțitul în 
mână. Dar la urma urmei, indiferent ce se spune, nimeni nu are. 

— Mama mea are. E de părere că are un plan pentru orice. 

— Sunt sigură că asta o ajută să se simtă mai bine. 


VP - 84 


— Mă urăște. 

— Oh, Izzy! Sunt sigură că nu-i adevărat. 

— Ba da, este. Mă urăște. De asta se ia doar de mine, și de 
nimeni altcineva. 

De când începuse să lucreze la familia Richardson acasă, Mia 
remarcase dinamica stranie dintre Izzy și ceilalți membri ai 
familiei, mai ales mama ei. Și, într-adevăr, doamna Richardson 
chiar era mai dură cu lzzy, mereu îi critica purtarea și 
întotdeauna dovedea mai puţină răbdare pentru greșelile și 
defectele ei. Părea să îi impună un standard mai înalt decât 
celorlalţi copii ai ei, părea să ceară mai mult de la ea și totodată 
îi ignora reușitele, acordând atenţie mai degrabă greșelilor ei. 
Izzy, pe de altă parte, reacționa iritându-și mama și mai mult, 
călcând-o pe nervi așa cum numai un copil se pricepe să o facă. 

— Izzy, continuase Mia, să-ţi spun un secret. De multe ori, 
părinţii nu reușesc să-i vadă pe copiii lor așa cum sunt ei în 
realitate. Tu ai atâtea trăsături minunate! 

O strânsese ușor de cot și aruncase o mână de resturi la 
gunoi, iar Izzy se luminase la faţă. 

În acele după-amiezi, când erau doar ele două, lui Izzy îi 
venea ușor să pretindă că Mia era de fapt mama ei, că 
dormitorul din capătul holului era al ei și că la lăsarea nopţii se 
va retrage în el, va adormi, iar dimineaţă se va trezi tot acolo. Și 
că Pearl - aflată la trei kilometri distanță, uitându-se la televizor 
alături de sora și de fraţii ei - nu exista, că viața aceasta era a 
ei, a lui Izzy, și numai a ei. Seara, revenită acasă, cu muzica de 
jazz revărsându-se din camera lui Moody, cu Alanis Morissette 
răsunând din dormitorul lui Lexie și cu fundalul sonor al bașilor 
de la combina lui Trip, își imagina că e în casa de pe Winslow 
Road - citind în pat, poate, ori scriind o poezie, în timp ce Mia 
lucra până târziu în noapte în camera de zi. Existau multe piste 
complicate în fantezia aceea a ei: ea și Pearl fuseseră schimbate 
din greșeală la naștere una cu cealaltă; ea fusese luată acasă de 
părinţii ei care de fapt nu erau părinţii ei și de aceea nimeni din 
familie părea că n-o înţelege, de aceea părea atât de diferită de 
ei toţi. Acum, în visurile ei minuţios țesute, fusese reunită cu 
mama ei adevărată. Știam eu că te voi găsi odată, îi spunea Mia 
în acea fantezie. 

În familia Richardson, toată lumea observase atitudinea 
îmbunătăţită a mezinei. 


VP - 85 


— Aproape că e plăcută în preajma ta, îi spusese Lexie Miei 
într-o zi. 

La fel ca tot ceea ce făcea ea, adoraţia pe care o simţea Izzy 
pentru Mia nu avea jumătăţi de măsură; nu exista niciun lucru 
pe care n-ar fi fost gata să-l facă pentru ea. Și, în scurt timp, 
găsise ceva ce - era sigură de asta - Mia își dorea cu adevărat. 

Pe la mijlocul lui noiembrie, Pearl, Moody și colegii lor de la 
cursul de istorie europeană modernă se duseseră la muzeul de 
artă să vadă picturile. Ghidul era un bărbat slab, vârstnic, care 
arăta de parcă toate umorile îi fuseseră supte din corp printr-un 
pai care-i trecea prin gura cu buze ţuguiate. Omului nu-i plăceau 
grupurile de liceeni: adolescenţii nu-i ascultau explicaţiile. Pe ei 
nu-i preocupa decât sexualitatea care emana din fiecare către 
fiecare, ca un abur. Să-i ducă deci să vadă Velázquez, poate 
câteva naturi moarte, poate ceva de Caravaggio. În niciun caz 
nuduri. li condusese de-a lungul aripii italiene și prin sala 
principală, cu tapiserii și armuri în vitrine din sticlă. 

Elevii însă nu erau atenţi la operele de artă, așa cum se 
întâmpla de obicei cu adolescenţii aflaţi în excursii de studiu. 
Andy Keen o tot lovea pe Jessica Kleinman între omoplaţi, 
prefăcându-se de fiecare dată că nu fusese el. Clayton Booth și 
David Shearn vorbeau despre fotbal și despre șansele Raiderilor 
în faţa celor de la St. Ignatius în meciul următor. Jennie Levi și 
Tanisha McDowell îi ignorau atente pe Jason Graham și pe Dante 
Samuels, care analizau și evaluau sânii goi din picturile prin faţa 
cărora ghidul trecea în viteză. Moody, care iubea arta, se uita la 
Pearl dorindu-și - nu pentru prima dată - să fie fotograf, ca să 
poată surprinde felul în care lumina filtrată prin plafonul din 
sticlă mătuită al galeriei îi cădea pe faţă, dându-i o strălucire 
aparte. 

Deși încerca să se concentreze asupra expunerii firave a 
ghidului, Pearl constatase că mintea continua să-i rătăcească. 
Pășise de una singură în sala următoare, care găzduia o 
expoziţie temporară pe tema Fecioarei cu Pruncul. Din celălalt 
capăt al sălii, Moody, care își lua conştiincios notițe despre un 
Caravaggio, o privise dispărând. Și când văzuse că nu se 
întoarce, după trei, patru, cinci minute, își prinsese pixul în 
spirala caietului și se dusese după ea. 

Era o sală mică, în care pe pereţi se aflau doar câteva zeci de 
tablouri, toate înfăţișând-o pe Fecioara cu Pruncul în brațe. 


VP - 86 


Unele erau picturi medievale în rame aurite, doar puţin mai mari 
decât caseta unui CD; altele erau schiţe în creion ale unor statui 
renascentiste; câteva erau picturi în ulei de mari dimensiuni. Un 
exponat era un colaj postmodernist alcătuit din fotografii 
preluate din revistele de scandal despre celebrităţi: Fecioara 
avea capul Juliei Roberts, iar lisus pe cel al lui Brad Pitt. Dar 
piesa care o hipnotizase pe Pearl era o fotografie: un cadru în 
alb și negru, de zece pe opt, înfățișând o femeie pe canapea, 
surâzând spre nou-născutul pe care-l ţinea în braţe. Era, dincolo 
de orice îndoială, Mia. 

— Dar cum...? bâiguise Moody. 

— Nu știu. 

O vreme se uitaseră amândoi la fotografie în tăcere. Fire 
pragmatică, Moody începuse apoi să culeagă informaţii. Titlul 
piesei, așa cum scria pe cartonașul de alături, era Fecioara cu 
Pruncul #1 (1982); artista era Pauline Hawthorne. Notase aceste 
informaţii în caietul lui, sub datele despre Caravaggio. 
Comentarii din partea muzeului nu existau - decât faptul că 
fotografia fusese împrumutată pe durata expoziţiei de la Galeria 
Ellsworth din Los Angeles. 

Pearl, pe de altă parte, se concentrase asupra fotografiei în 
sine. Mama ei era acolo, puţin mai tânără, puţin mai slabă, dar 
cu aceeași constituţie delicată, cu aceiași pomeţi înalți și cu 
bărbia ascuţită. lată și alunita mică de sub ochi și cicatricea care 
îi brăzda sprânceana stângă ca o aţă albă. lată braţele subțiri 
ale mamei sale, care păreau atât de fragile, încât ai fi zis că se 
frâng sub o greutate prea mare, însă care puteau duce greutăţi 
mai mari decât oricare altă femeie din câte văzuse Pearl. Chiar 
și părul era același: strâns la fel într-un coc neglijent. 
Frumusețea emana prin toţi porii ei, aidoma valurilor de căldură; 
însăși imaginea ei din fotografie părea să strălucească. Nu 
privea spre cameră, ci era complet, cu desăvârșire absorbită de 
bebelușul din fața ei. De mine, își spusese Pearl. Nu avea nicio 
îndoială că ea era în fotografie. Ce alt copil ar fi putut să ţină 
mama ei în brațe? Nu existau poze cu ea bebeluș, dar se 
recunoștea în copilul acela, recunoștea rădăcina nasului și 
colțurile ochilor, pumnișorii strânși tare, așa cum obișnuise să îi 
ţină în primii ani de viaţă și așa cum îi strângea și acum, fără să- 
și dea seama, atunci când se concentra pe ceva. De unde venise 
fotografia asta? Canapeaua în nuanțe de gri pe care ședea 


VP - 87 


mama ei putea fi în realitate maro, albastru-deschis sau chiar 
galbenă; fereastra din spatele ei dădea spre câteva clădiri 
înalte, înceţoșate. Persoana care făcuse fotografia stătuse la nici 
doi metri distanță, așezată parcă pe un fotoliu alături de 
canapea. Cine fusese oare? 

— Domnișoară Warren! strigase doamna Jacoby în spatele lor. 
Domnule Richardson! 

Pearl și Moody se răsuciseră la unison, roșii la faţă. 

— Dacă sunteţi gata să trecem mai departe, clasa întreagă vă 
așteaptă, adăugase profesoara. 

Și, într-adevăr, toţi colegii lor erau strânși deja afară, cu 
caietele închise, râzând și șușotind sub privirile ghidului. 

În autobuzul ce-i ducea spre casă, începuseră să circule 
glume despre Moody și Pearl și despre ce făcuseră ei în cealaltă 
sală. El se făcuse roșu ca focul la faţă și se afundase în scaunul 
său, prefăcându-se că nu aude. Pearl privea pe geam, pierdută 
în gândurile ei. Nu rostise niciun cuvânt decât atunci când 
autobuzul oprise în curtea școlii, și elevii începuseră să coboare. 

— Vreau să ne întoarcem acolo, îi spusese lui Moody în timp 
ce coborau când le venise rândul. 

Se întorseseră în după-amiaza aceea, după ore, convingând-o 
pe Lexie să-i ducă, fiindcă n-ar fi avut cum să ajungă la muzeu 
fără mașină, și lăsând-o pe Izzy să-i însoțească, pentru că în 
clipa în care auzise cuvintele „Mia” și „fotografie”, insistase să 
meargă cu ei. Moody, care dusese munca de convingere cu sora 
lui mai mare, nu-i spusese și ce anume voiau să vadă, iar când 
intraseră în sală, Lexie rămăsese cu gura căscată. 

— Extraordinar! exclamase ea. Pearl, e mama ta! 

Studiaseră toți patru fotografia: Lexie, din mijlocul sălii, ca și 
cum ar fi avut nevoie să se distanţeze pentru a avea o 
perspectivă mai bună; Moody, aproape atingând-o cu vârful 
nasului, de parcă ar fi putut găsi răspunsul printre pixeli, 
aplecându-se atât de mult spre ea, încât declanșase o alarmă de 
avertizare. Pearl se mulţumise s-o privească fix, în tăcere. lar 
Izzy părea hipnotizată de imaginea Miei. Era luminoasă aidoma 
lunii pline într-o noapte senină. Fecioara cu Pruncul #1, citise ea 
pe etichetă și își dăduse voie să-și imagineze, pentru o clipă, că 
bebelușul din braţele Miei era ea. 


VP - 88 


— Asta-i o nebunie! exclamase Lexie într-un târziu. Chiar e o 
nebunie. Ce caută mama ta într-o fotografie expusă la un muzeu 
de artă? E cumva vreo celebritate secretă? 

— Oamenii care apar în fotografii nu sunt celebri, replicase 
Moody. Spre deosebire de cei care îi fotografiază. 

— Poate că a fost muza vreunui artist faimos. Ca Patti Smith și 
Robert Mapplethorpe. Sau Edie Sedgwick și Andy Warhol, 
opinase Lexie, care făcuse cu o vară în urmă un curs de istoria 
artei la muzeu. Ei bine, hai s-o întrebăm. O întrebăm și gata. 

Și o întrebaseră imediat ce ajunseseră acasă, strângându-se 
în bucătăria familiei Richardson, unde Mia tocmai terminase de 
condimentat puiul pentru cină. 

— Unde-aţi fost? întrebase ea în clipa în care intraseră. Am 
ajuns aici la cinci și n-am găsit pe nimeni acasă. 

— Ne-am dus la muzeul de artă, începuse Pearl, după care 
ezitase. 

Ceva anume în toată chestia asta i se părea nelalocul lui, ca 
senzația aceea incertă pe care o ai când pui piciorul pe o 
treaptă șubredă cu o fracțiune de secundă înainte să se frângă 
sub greutatea ta. Moody, Izzy și Lexie se strânseseră în jurul ei, 
astfel că bănuia cum trebuie să fi arătat toți patru pentru mama 
ei, privind-o cu ochi mari, curioși și aprinși. 

Lexie îi dăduse un ghiont. 

— Întreab-o! 

— Ce să mă întrebe? 

Mia pusese puiul în cratiţă și se apropiase de chiuvetă ca să 
se spele pe mâini, iar Pearl, cu sentimentul că sărea de pe o 
trambulină foarte înaltă, își luase inima-n dinți. 

— E o fotografie cu tine. La muzeul de artă. O fotografie a ta 
pe o canapea, cu un bebeluș în brațe. 

Mia stătea cu spatele spre ei, apa curgându-i pe mâini, însă 
toți patru văzuseră: o ușoară rigidizare a posturii ei, de parcă 
cineva ar fi tras de o sfoară. Nu se întorsese spre ei, continuând 
să-și frece încheieturile degetelor. 

— O fotografie a mea, Pearl? La un muzeu de artă? Vrei să 
spui a cuiva care seamănă cu mine. 

— Tu erai, intervenise Lexie. Sigur erai tu. Cu punctuleţul ăla 
mic de sub ochi, cu cicatricea din sprânceană, cu toate. 


VP - 89 


Mia își dusese un deget la frunte, de parcă ar fi uitat de 
existenţa cicatricei, și un strop de apă cu spumă i se scursese 
pe tâmplă. Apoi își clătise mâinile și închisese robinetul. 

— Cred că se poate să fi fost eu, spusese ea, întorcându-se și 
începând să se șteargă cu prosopul de vase cu mișcări agitate. 

Pearl observase, cu mâhnire, cum chipul ei căpătase dintr- 
odată o expresie ţeapănă și distantă. Era ceva deconcertant, ca 
atunci când vezi închisă o ușă care până atunci stătuse mereu 
deschisă. Pentru o clipă, Mia nici măcar nu mai păruse să fie 
mama ei. 

— Știi doar, fotografii sunt întotdeauna în căutare de modele. 
Mulţi studenţi la artă acceptă să pozeze. 

— Dar ar trebui să-ți amintești, insistase Lexie. Ședeai pe o 
canapea într-un apartament. lar Pearl era pe genunchii tăi. 
Fotografa era... Cum o chema? îl întrebase ea pe Moody. 

— Hawthorne. Pauline Hawthorne, răspunsese Moody. 

— Pauline Hawthorne, repetase Lexie, ca și când Mia nu 
auzise. Nu se poate să nu-ți aduci aminte! 

Mia scuturase prosopul cu o zvâcnire scurtă a încheieturii. 

— Lexie, nu pot ține minte toate slujbele ocazionale pe care 
le-am avut. Știi, când o duci greu, faci o sumedenie de lucruri 
doar ca să ai din ce trăi. Mă întreb dacă tu îţi poţi închipui cum 
e. 

Se întorsese cu faţa spre chiuvetă ca să agaţe prosopul la loc, 
iar Pearl își dăduse seama că abordase problema într-un mod cu 
totul greșit. Nu așa ar fi trebuit s-o întrebe, în bucătăria aceea 
cu blaturile ei din granit, frigiderul din inox și pereţii placați cu 
teracotă italiană, în faţa copiilor Richardson cu jachetele lor 
North Face viu-colorate, și mai ales în fața lui Lexie, în mâna 
căreia încă atârnau cheile Explorerului. Dacă ar fi așteptat să 
rămână singure, în bucătăria lor mică și întunecoasă, în 
jumătatea lor de casă de pe Winslow Road, așezate pe scaunele 
lor desperecheate la singura tăblie rămasă a mesei lor căpătate, 
poate că Mia i-ar fi spus. Işi recunoștea greșeala; chestiunea era 
una intimă, una care ar fi trebuit să rămână între ele, iar 
incluzându-i pe Richardsoni, Pearl doborâse o barieră care ar fi 
trebuit să rămână mereu în picioare. Acum, privind maxilarul 
încleștat și ochii goi ai mamei sale, înţelesese că nu avea rost să 
mai insiste cu întrebările. 

Lexie era însă mulțumită cu explicațiile Miei. 


VP - 90 


— lronic, nu-i așa? remarcase ea și ieșise din bucătărie, 
ridicând din umeri, iar Pearl lăsase întrebarea să plutească în 
aer fără a se mai sinchisi măcar să-i spună că altul era sensul 
cuvântului „ironic”. 

In drum spre casă și apoi toată seara, mama ei păstrase o 
tăcere stranie, iar Pearl regretase că deschisese subiectul. 
Fusese întotdeauna conștientă de problema banilor - și cum ar fi 
putut să nu fie, în circumstanțele date dar niciodată până atunci 
nu se gândise cum trebuie să fi fost pentru mama ei în tinerețe, 
cu un copil mic, încercând să o scoată la capăt. Se întrebase ce 
altceva mai făcuse oare mama ei pentru a supraviețui - pentru 
ca amândouă să poată supraviețui - în acei primi ani de viaţă ai 
ei. Niciodată nu se culcase fără ca Mia să vină s-o sărute de 
noapte bună, până în seara aceea, în care Mia rămăsese în 
camera de zi, într-o oază de lumină, cu chipul la fel de 
impenetrabil, pierdută în gândurile ei. 

A doua zi dimineaţă, se simţise ușurată când intrase în 
bucătărie și văzuse că Mia este acolo, prăjind pâinea ca de 
obicei și comportându-se ca și cum cele întâmplate în ajun nici 
n-ar fi existat. Dar problema fotografiei continuase să plutească 
în aer ca un iz puturos, iar Pearl își împinsese întrebările într-un 
ungher îndepărtat al minţii, hotărâtă să nu mai deschidă 
subiectul - deocamdată, cel puţin. 

— Să fac niște ceai? întrebase ea. 

e 

Izzy era însă hotărâtă să afle răspunsurile dorite. Era limpede 
că fotografia aceea ascundea un secret în privința Miei, iar ea își 
promisese sieși să-l descopere. Fiind în anul întâi la școală, nu 
avea ore libere între cursuri, dar pauzele și le petrecea la 
bibliotecă. Căutase numele Pauline Hawthorne în catalogul de 
fișe și găsise câteva cărţi de istoria artei. După cum reieșea din 
ele, persoana cu pricina fusese destul de bine cunoscută. „Un 
pionier al fotografiei moderne în America”, scria despre ea într- 
una din cărţi, iar alta o considera „O Cindy Sherman înainte ca 
Cindy Sherman să devină Cindy Sherman”. (Ajunsă în acest 
punct, Izzy își luase un scurt răgaz să caute date despre Cindy 
Sherman și petrecuse atât de mult timp răsfoindu-i fotografiile, 
încât aproape că întârziase la clasă.) 


1 Cynthia Morris Sherman, apreciată fotografă și regizoare americană, cunoscută în 
primul rând pentru portretele conceptuale realizate. 


VP - 91 


Arta lui Pauline Hawthorne, aflase ea, era renumită pentru 
caracterul ei incisiv și intim, pentru imaginile surprinzătoare ale 
feminităţii și identităţii. „Pauline Hawthorne ne-a deschis calea 
mie și altor femei fotograf”, declara Cindy Sherman într-un 
articol. Izzy analizase reproducerile fotografiilor ei; cea care îi 
plăcuse cel mai mult înfățișa o femeie cu fiica ei pe un leagăn, 
fetița dând atât de tare din picioare, încât lanţurile leagănului se 
arcuiseră, sfidând gravitația, iar mama stând cu brațele întinse, 
ca pentru a-și împinge copila departe de ea sau ca într-o 
încercare disperată de a o trage spre sine. Fotografiile stârniseră 
în ea emoţii pe care nu le-ar fi putut descrie în cuvinte, iar acest 
lucru, decisese ea, denota că erau cu adevărat opere de artă. 

Trecuse în revistă toate fișele cu numele Pauline Hawthorne 
pe care le găsise în catalog, până ce se familiarizase cu datele 
esenţiale ale biografiei sale: se născuse în 1947 în New Jersey, 
urmase colegiul Garden State, își expusese primele lucrări în 
New York în 1970, avusese prima expoziţie individuală în 1972. 
Fotografiile ei fuseseră unele dintre cele mai căutate în deceniul 
acela. Articolul din enciclopedie era însoţit de o fotografie a 
artistei - o femeie zveltă, cu ochi mari, negri și păr argintiu tuns 
în stil bob sobru. Arăta ca o profesoară de matematică. 

Pauline Hawthorne, citise ea mai departe, decedase în 1982, 
în urma unui cancer cerebral. Izzy se așezase în faţa unuia din 
cele două computere din bibliotecă, așteptase conectarea 
modernului și tastase numele artistei în Altavista. Căutarea îi 
oferise alte fotografii - Centrul Getty deţinea una, MoMA, trei - 
câteva articole despre activitatea ei și un necrolog publicat în 
New York Times. Nimic altceva. Încercase la biblioteca publică, 
la ambele filiale ale acesteia, unde găsise alte câteva cărți cu 
fotografii și mai multe articole pe microfișe, fără a oferi însă 
nimic nou. Ce legătură exista între Pauline Hawthorne și Mia? 
Poate că Mia îi fusese pur și simplu model, așa cum spusese; 
poate că pozase pur întâmplător pentru Pauline Hawthorne. 
Ideea n-o mulțumea însă, i se părea o coincidenţă improbabilă. 

In final, apelase la singura sursă care îi mai venise în minte: 
mama ei care, cel puţin teoretic vorbind, era ziaristă. Într- 
adevăr, scria îndeosebi despre evenimente minore, dar ziariștii 
știu cum să afle diverse lucruri, au relaţii și modalităţi de 
documentare inaccesibile oricui. Încă din mica copilărie, Izzy 
fusese o fire încăpățânat de independentă, refuzând 


VP - 92 


întotdeauna să ceară ajutor. Numai dorința intensă de a dezlega 
acest mister ar fi putut s-o determine să apeleze la mama ei. 

— Mamă, începuse ea într-o seară, după mai multe zile de 
investigaţii zadarnice. Poţi să mă ajuţi cu ceva? 

Ca de obicei când îi vorbea Izzy, doamna Richardson 
ascultase cu o jumătate de ureche; era stresată de un termen- 
limită presant, pentru un articol despre reducerile anuale de 
preț la plantele de la Nature Center. 

— Izzy, în fotografia asta probabil că nici măcar nu e mama lui 
Pearl. Ar putea fi oricine altcineva. O femeie care seamănă cu 
ea. Sunt sigură că e doar o coincidenţă. 

— Nu e! insistase Izzy. Pearl a recunoscut-o pe mama ei. Și eu 
mi-am dat seama că ea e. Vrei să te interesezi? Sună la muzeu, 
sau așa ceva. Vezi ce poţi să afli. Te rog! Niciodată nu se 
pricepuse la lingușeală, fiind întotdeauna de părere că era o 
manieră de a minţi, dar voia atât de mult s-o convingă, încât 
adăugase: Sunt sigură că poţi să-i dai de cap. Doar ești reporteri 

Doamna Richardson cedase. 

— Bine! Să văd ce pot să aflu. Dar va trebui să aștepți să-mi 
predau articolul. Trebuie să-l trimit până mâine. Și, în timp ce 
Izzy se îndrepta spre ușă, dănţuind parcă, abia stăpânindu-și 
bucuria, adăugase: Dar foarte probabil nu va fi mare lucru, să 
știi. 

Cuvintele fiicei sale - „Doar ești reporter” - îi atinseseră 
coarda orgoliului matern ca un deget apăsând o vânătaie veche. 
Toată viaţa își dorise să fie ziarist, cu mult înainte de testele de 
aptitudine pe care i le dăduse în liceu îndrumătorul ei 
profesional. „Ziariștii”, explicase ea la ora de educaţie civică, 
vorbind despre cariera visată, „ne documentează viaţa de zi cu 
zi. Dezvăluie informații și adevăruri pe care publicul trebuie să 
le cunoască și le consemnează pentru posteritate, astfel ca 
generaţiile viitoare să poată învăţa din greșelile noastre și să ne 
ducă realizările mai departe”. Atât cât își amintea, mama ei 
fusese întotdeauna ocupată cu activitatea într-un comitet sau 
altul, susținând o finanțare mai bună a școlilor, dreptatea și 
echitatea, și de fiecare dată o luase pe fiica ei cu ea. 
„Schimbarea nu se produce de la sine”, obișnuia ea să repete, 
amintind de mottoul celor din Shaker; „trebuie planificată”. La 
ora de istorie, când aflase despre sintagma noblesse oblige, 
micuța Elena o înţelesese imediat. Pentru doamna Richardson, 


VP - 93 


jurnalismul era o chemare, una nobilă, în cadrul căreia putea 
face fapte bune din interiorul sistemului, iar în mintea ei o 
percepea ca pe o combinaţie de Nellie Bly% și Lois Lane?!. După 
ce lucrase timp de patru ani pentru ziarul școlii, ajungând 
redactor în ultimul an, împlinirea acestui vis nu i se mai păruse 
doar posibilă, ci chiar inevitabilă. 

Absolvise a doua în clasa ei și avusese de ales între 
numeroase colegii: o bursă integrală la Oberlin, una parțială la 
Denison, fusese acceptată la multe altele pe tot cuprinsul 
statului, de la Kenyon la Kent State și la Wooster. Mama ei 
preferase Oberlin și o îndemnase să-și depună dosarul acolo în 
primul rând, dar când vizitase campusul, Elena simţise imediat 
că nu acolo îi era locul. Dormitoarele nu-i plăcuseră, după cum 
nici toţi acei bărbaţi în tricouri, nici fetele în robe și cu atât mai 
mult faptul că în orice clipă un băiat putea intra în camera ei 
sau, mai rău, în baie. Pe treptele clădirii ședeau trei studenţi 
pletoși, în tunici africane, cântând la flaut; pe peluză, alţii agitau 
postere într-un protest pașnic: DAȚI CU IARBA, NU CU BOMBE. 
MĂ  DOARE-N COT DE PREȘEDINTE. BOMBARDAMENTELE 
PENTRU PACE SUNT CA FUTUTUL PENTRU VIRGINITATE. Tinerei 
Elena i se păruse ca o ţară străină, care nu auzise de reguli, și 
abia reușise să-și stăpânească agitația, de parcă ar fi purtat pe 
ea un pulover aspru. 

În toamna următoare, plecase la Denison, cu planuri detaliate 
pentru un viitor ambițios și strălucit. În a doua zi de cursuri, îl 
întâlnise pe Billy Richardson, înalt și frumos în stilul lui Clark 
Kent, iar înainte de sfârșitul lunii, aveau deja o relaţie stabilă. Cu 
o atitudine castă, își făcuseră planuri de viitor: o nuntă învăluită 
în alb la Cleveland, o casă în Shaker, mulţi copii, facultatea de 
drept pentru el, ucenicia la un ziar pentru ea - planuri pe care le 
respectaseră cu meticulozitate. La scurt timp după ce se 
căsătoriseră și se mutaseră într-un duplex închiriat din Shaker, 
domnul Richardson începuse cursurile la drept, iar doamna 
Richardson primise un post de reporter debutant la Sun Press. 
Era o publicaţie măruntă, axată pe știri locale, iar remuneraţia 
era pe măsură - mică. Și totuși, își spusese ea, era un loc 


20 Elizabeth Cochran Seaman (1864-1922), ziaristă, scriitoare, inventatoare şi 
filantroapă americană, care a scris sub pseudonimul Nellie Bly. 

21 Personaj feminin dintr-o serie de benzi desenate publicate în SUA începând cu 
1938, ziaristă de succes și iubita lui Superman. 


VP - 94 


promiţător din care să pornească la drum. Cu timpul, poate, va 
reuși să treacă la Plain Dealer, ziarul „adevărat” din Cleveland - 
deși, firește, n-ar fi vrut niciodată să plece din Shaker, nici nu-și 
putea imagina să aibă copii în altă parte. 

Participa conștiincioasă la toate conferințele de presă, scria 
despre politicile orașului, despre efectele regionale ale noilor 
reglementări indiferent de domeniu, de la poduri la plantarea 
copacilor, împărțindu-și responsabilităţile cu celălalt reporter 
debutant, Dwight, cu un an mai mic decât ea. Era un loc de 
muncă bun, care îi permisese să-și ia șase săptămâni de 
concediu maternal după nașterea lui Lexie, apoi după a lui Trip 
și pe urmă a lui Moody. lar când venise și Izzy pe lume, doamna 
Richardson se afla încă la Sun Press - reporter plin acum, dar 
ocupându-se tot de știri mărunte. Dwight se mutase între timp 
la Chicago, unde primise un post la Tribune. Care să fi fost 
motivul: că ea își luase atâtea concedii sau - așa cum începuse 
să-și dea seama - că nu dorea de fapt să abordeze subiecte mai 
dificile și tragedii cumplite? Nu avea să știe sigur niciodată, dar 
pe măsură ce timpul trecea, cu atât mai puţin probabil i se 
părea că va ajunge să se mute în altă parte, astfel că problema 
devenise una fără soluţie, precum dilema găinii și a oului. 
Nimeni de la Plain Dealer sau din altă parte nu păruse interesat 
să angajeze un reporter de aproape patruzeci de ani, cu patru 
copii și tot ce decurgea de aici, care nu tratase vreodată un 
eveniment major, așa că nu mai contaseră nici găina, nici oul. 

Astfel că rămăsese la Sun Press. Se concentrase pe articole 
cu subiecte plăcute, recenzii și mici texte de reclamă: despre 
noua iniţiativă pentru reciclare, despre reorganizarea bibliotecii, 
despre inaugurarea noului teren de joacă din spatele acesteia. 
Făcuse relatări despre ceremonia în care noul primar depusese 
jurământul  („solemn”) și despre parada de Halloween 
(„animată”), despre deschiderea librăriei Half Price Books din 
cadrul centrului Van Aken („o foarte necesară îmbogăţire a 
districtului comercial din Shaker”), despre dezbaterea privind 
combaterea moliilor de frunze („aprinsă, de ambele părți”). 
Scrisese recenzii despre spectacolul Grease de la Biserica 
Unitariană și despre Guys and Dolls de la liceu: „Plin de voioșie”, 
comentase ea despre unul; „Stai jos, au început să legene 
barca!” notase despre celălalt. Își construise reputaţia de ziarist 
conștiincios, cu un stil îngrijit, deși banal, clișeizat și teribil de 


VP - 95 


„drăguț” - cu toate că nimeni nu spunea acest lucru cu glas 
tare. Shaker Heights era o comunitate în care puteai fi sigur că 
nu există probleme, așa că știrile erau și ele anoste pe măsură. 
În lumea exterioară, erupeau vulcani, guverne ajungeau la 
putere și cădeau, se făcea schimb de ostatici, explodau rachete, 
cădeau ziduri. Dar în Shaker Heights viața era pașnică, iar 
revoltele, bombele și cutremurele erau doar niște fâsâieli, 
estompate de distanţă. Casa doamnei Richardson era mare; 
copiii ei erau în siguranţă, fericiţi și bine educați. Acesta era în 
linii mari, își spusese ea, viitorul pe care îl plănuise cu atâţia ani 
în urmă. 

Dar rugămintea lui Izzy adusese cu ea ceva nou. Ceva 
incitant, sau cel puţin interesant. Un lucru care, în sfârșit poate, 
merita investigat. 

e 

Conștiincioasă ca de obicei, doamna Richardson își trimisese 
articolul și își îndreptase apoi atenţia către fotografia 
misterioasă. O zi mai târziu, în pauza de masă, trecuse pe la 
muzeu ca s-o vadă cu propriii ochi. Până atunci, fusese sigură că 
Izzy exagerase, dar nu, era limpede că avusese dreptate: fără 
îndoială, Mia era. Într-o fotografie de Pauline Hawthorne! Auzise 
și ea de Pauline Hawthorne, firește. Care să fie deci explicaţia? 
Nedumerită și curioasă, pusese o bancnotă de cinci dolari în 
caseta pentru donaţii a muzeului și se îndreptase spre mașină. 

Primul lucru pe care-l avea de făcut era să sune la galeria 
care  împrumutase muzeului fotografia pentru expoziția 
temporară. Da, îi spusese proprietarul, achiziţionaseră fotografia 
în 1982 de la un agent din New York, la puţin timp după 
moartea lui Pauline Hawthorne, iar când agentul scosese la 
vânzare clișeul anterior necunoscut, se iscase agitaţie în lumea 
artistică. Urmașe o licitaţie strânsă, iar ei o achiziționaseră 
bucuroși cu suma de cincizeci de mii - un adevărat chilipir. Da, 
autenticitatea fusese atestată dincolo de orice îndoială: agentul 
respectiv vânduse în decursul anilor multe lucrări de Pauline 
Hawthorne, iar fotografia - exemplar unic, după cum li se 
spusese - purta pe spate semnătura artistei. Nu, posesorul 
fotografiei rămăsese anonim, însă, sigur, îi puteau da numele 
agentului. 

Doamna Richardson îl notase - Anita Rees - și după un apel la 
serviciul de informaţii abonaţi din New York, obținuse numărul 


VP - 96 


de telefon al Galeriei Rees din Manhattan. Când ridicase 
receptorul, Anita Rees se dovedise a fi o newyorkeză adevărată: 
iute, imperturbabilă și cu un debit verbal considerabil. 

— O fotografie Pauline Hawthorne? Da, sunt sigură că da. Am 
reprezentat-o câţiva ani pe Pauline Hawthorne. 

Doamna Richardson auzise în receptor sunetul slab al unei 
sirene trecând și apoi estompându-se în depărtare. Pentru ea, 
acesta era întotdeauna fondul sonor al New York-ului: claxoane, 
camioane, sirene. Fusese o singură dată acolo, în colegiu, pe 
vremea când trebuia să-ţi ţii bine geanta cu mâinile și nu 
îndrăzneai să atingi ceva în metrou, nici măcar barele de 
susținere. Așa i se fixase orașul în memorie. 

— Dar fotografia aceasta, replicase doamna Richardson, a 
fost vândută după moartea lui Pauline Hawthorne. De altcineva. 
Înfăţișa o femeie cu un copil în braţe. Fecioara cu Pruncul #1 era 
intitulată. 

Dintr-odată, la celălalt capăt al firului se lăsase o tăcere atât 
de adâncă, încât, pentru o clipă, se temuse că se întrerupsese 
convorbirea. După un moment însă, glasul Anitei Rees se auzise 
din nou. 

— Da, mi-o amintesc. 

— Mă întrebam dacă mi-aţi putea da numele persoanei care a 
vândut-o. 

Un ton nou răsunase în vocea Anitei, unul de suspiciune. 

— De unde spuneaţi că sunaţi? 

— Numele meu este Elena Richardson, răspunsese ea, după 
care ezitase o clipă. Lucrez ca reporter la ziarul Sun Press din 
Cleveland, Ohio. Mă interesez în legătură cu un articol pentru 
care mă documentez. 

— Înţeleg. Îmi pare rău, reluase Anita după o altă pauză, dar 
primul proprietar al fotografiei dorește să rămână anonim. Din 
motive personale. Nu am libertatea de a vă divulga numele 
vânzătorului. 

Doamna Richardson mototolise colțul carnetului, enervată. 

— Înţeleg. Pe mine mă interesează de fapt persoana care a 
pozat pentru fotografie. Deţineţi cumva informaţii despre 
identitatea ei? 

De data asta, nu mai încăpea îndoială: o tăcere evident 
reticentă, iar când Anita Rees vorbise din nou, în glasul ei 
răzbătea un ton îngheţat. 


VP - 97 


— Mă tem că nu vă pot fi de folos în această privință. Succes 
cu articolul dumneavoastră! 

Și cu un clic slab, legătura se întrerupsese. 

Doamna Richardson pusese receptorul jos. Era obișnuită, ca 
ziarist, să-i fie închis telefonul în nas, dar de data asta gestul o 
iritase mai rău decât de obicei. Poate că era ceva în toate 
acestea, un mister ciudat care aștepta să fie descifrat. Privise 
spre monitor, la articolul scris pe jumătate: „Ar trebui să 
candideze Al Gore la președinție? Locuitorii își spun părerile”. 

Colecționarii de artă sunt în general oameni retrași, își 
continuase ea șirul gândurilor. Mai ales atunci când în joc sunt și 
bani. Poate că Anita Rees nici nu știa altceva despre fotografie 
decât cuantumul comisionului ei. Și cine o pusese pe ea pe pista 
asta? Izzy. Fiica ei fără astâmpăr și nesăbuită, care exagera 
întotdeauna și se aprindea din orice nimic. 

Chiar și numai din asta își putuse da seama că pornise pe un 
drum fără sorţi de izbândă. Răsfoise carnetul până la pagina cu 
articolul despre vicepreședinte și începuse să tasteze. 


VP - 98 


9. 


Toată săptămâna doamna Richardson fusese nervoasă pe 
Izzy, deși adevărul era că mai mereu era nervoasă pe ea dintr- 
un motiv sau altul. lritarea ei avea rădăcini adânci și ramificate. 
Motivul nu era acela că - așa cum suspecta chiar Izzy și cum o 
tachina Lexie în momentele ei de răutate - nu fusese dorită, că 
venirea ei pe lume fusese doar un accident. Ba dimpotrivă. 

Doamna Richardson își dorise întotdeauna o familie 
numeroasă. Fiind singură la părinţi, își dorise mereu să fi avut 
fraţi și surori, invidiindu-le pe prietenele ei, ca Maureen 
O'Shaughnessy, care nu găsea niciodată casa goală și în fiecare 
zi avea cu cine vorbi. „Nu e chiar atât de grozav”, o asigurase 
Maureen, „mai ales dacă ai fraţi”. La cei cincisprezece ani ai ei, 
Maureen era cea mai mare, sora ei Katie era cea mai mică, iar 
între ele erau șase băieţi, însă doamna Richardson era convinsă 
că până și să ai șase fraţi era mai bine decât să crești singur. 
„Mulţi copii”, îi spusese ea domnului Richardson când se 
căsătoriseră, „cel puţin trei sau patru. Și la mică distanţă unul 
de altul”, adăugase ea, gândindu-se iar la O'Shaughnessy și la 
faptul că erau rari anii în care nu exista un copil O'Shaughnessy 
în clasă. Toată lumea îi cunoștea: erau o dinastie în Shaker 
Heights, un clan uriaș, gălăgios și foarte arătos - toți mereu 
bronzați și frumoși, aidoma celor din familia Kennedy. lar 
domnul Richardson, care avea doi fraţi, se arătase de acord. 

Prima fusese Lexie, în 1980, urmată de Trip, un an mai târziu, 
și de Moody, la încă un an după aceea, doamna Richardson fiind 
mândră în secret de cât de fertil și de viguros se dovedise trupul 
ei. Împingea pe stradă căruciorul lui Moody, cu Lexie și Trip de-o 
parte și de alta, ţinându-se de fusta ei ca puii de elefant pe 
lângă mama lor, iar trecătorii o priveau surprinși: era oare 
posibil ca femeia asta tânără și suplă să fi născut trei copii? 
„Încă unul, doar”, îi spusese ea soțului ei. Conveniseră să aibă 
copiii devreme, pentru ca după aceea ea să-și poată relua 
munca. O parte din ea voia să stea acasă, să fie alături de copii, 
însă mama ei se arătase întotdeauna dispreţuitoare la adresa 
femeilor casnice. „Își irosesc potenţialul”, declarase ea. „Tu ai o 
minte bună, Elena. Doar n-ai de gând să stai acasă să tricotezi, 


VP - 99 


nu-i așa?” O femeie modernă, lăsase ea să se înțeleagă, e 
capabilă să aibă totul în viaţă - ba nu, nu este doar capabilă, 
trebuie să aibă totul. Așa că, după fiecare naștere, doamna 
Richardson se întorsese la slujbă, încropind articolele drăguţe pe 
care i le cerea editorul ei, revenind acasă unde-și alinta copiii și 
aștepta sosirea următorului. _ 

Abia odată cu Izzy dispăruse farmecul șirului de copii. In 
primul rând, doamna Richardson începuse să aibă greţuri oribile 
dimineața, amețeli și vomismente, care nu trecuseră după 
primul trimestru de sarcină, ci continuaseră chiar mai violent 
odată cu trecerea săptămânilor. Lexie avea aproape trei ani, 
Trip, doi, Moody, unu și, cu trei copii mici acasă și cu mama lor 
neputincioasă, soţii deciseseră că era nevoie să angajeze o 
menajeră - un lux cu care aveau să se obișnuiască și pe care 
aveau să-l menţină tot timpul, până în anii adolescenţei copiilor, 
adică până la Mia. „E semn că fătul e puternic”, o asiguraseră 
medicii pe doamna Richardson, dar la câteva săptămâni după 
angajarea  menajerei, începuse să sângereze și i se 
recomandase repaus la pat. In ciuda acestor precauţii, Izzy se 
grăbise să vină pe lume, făcându-și apariţia cu unsprezece 
săptămâni înainte de termen, la o oră după ce mama ei izbutise 
să ajungă la spital. 

Doamna Richardson avea să-și amintească lunile următoare 
doar ca pe unele învăluite într-o ceaţă înspăimântătoare. În 
minte îi rămăseseră foarte puţine dintre detaliile logistice. Işi 
amintea de Izzy ghemuită într-un incubator din sticlă, o reţea de 
vinișoare movulii sub pielea roz-somon. Își amintea cum își 
privea mezina prin geamurile incubatorului, aproape lipindu-și 
nasul de sticlă pentru a se asigura că fetița încă mai respira. Işi 
amintea cum făcea naveta între casă și spital ori de câte ori îi 
putea lăsa pe ceilalţi trei copii în grija menajerei destoinice - la 
somnul de după-amiază, la prânz, o oră ici-colo - și cum o lua pe 
Izzy la piept atunci când îi permiteau asistentele: mai întâi în 
palmele făcute căuș, apoi în adâncitura dintre sâni și în cele din 
urmă - când fetița mai crescuse, prinsese puteri și începuse să 
arate ca un bebeluș - în braţe. 

lar Izzy creștea, nu glumă: în ciuda faptului că se născuse 
prematur, dovedise o tenacitate pe care până și medicii o 
remarcaseră. Trăgea de firul perfuziei; își scotea tubul de 
hrănire. Când veneau asistentele s-o schimbe, dădea din 


VP - 100 


piciorușele cât niște degete și urla atât de tare, încât bebelușii 
din incubatoarele vecine se trezeau și îi ţineau isonul. „Plămânii 
ei sunt în regulă”, le spuseseră doctorii soţilor Richardson, 
avertizându-i însă cu privire la o serie de alte probleme care ar fi 
putut să apară: icter, anemie, tulburări de vedere, auz 
diminuat... Retard mintal... Afecţiuni cardiace... Epilepsie... 
Paralizie cerebrală. Când Izzy ajunsese în sfârșit acasă - la două 
săptămâni după data prevăzută -, această listă avea să fie unul 
dintre puţinele lucruri pe care doamna Richardson să și le 
amintească din perioada petrecută în spital: o listă de probleme 
pe care în următorii zece ani avea s-o verifice în mod repetat. 
Oare Izzy chiar nu observa unele lucruri sau își pierdea vederea? 
Işi ignora mama din încăpățânare sau surzea? Pielea ei avea 
cumva o nuanță gălbuie? Tenul ei era cam palid? Dacă mâna 
fetiţei, în încercarea ei de a așeza un cerc la locul lui pe o 
jucărie,  bâjbâia puţin, doamna Richardson se pomenea 
încleștându-și degetele pe brațul fotoliului. Era un tremur sau 
doar nesiguranța copilului care deprindea abilitatea complicată 
de a-și folosi degetele? 

Tot ce-și alungase doamna Richardson din minte din perioada 
spitalizării - toate lucrurile pe care le crezuse uitate -, corpul ei 
își amintea la nivel celular: valul de anxietate, teama care îi 
însoțea orice gând la Izzy... focalizarea minuțioasă pe fiece lucru 
pe care-l făcea fetiţa, întorcându-l pe toate feţele, analizându-l 
în căutarea semnelor de slăbiciune ori de catastrofă. Stâlcea 
doar cuvintele sau era un indiciu de retard mintal? Scria pur și 
simplu neîngrijit, era pur și simplu slabă la aritmetică, erau oare 
accesele ei de furie normale, sau era altceva, mai rău? Pe 
măsură ce trecea timpul, îngrijorarea se detașase de frică și își 
urmase un curs propriu. Constatase, odată cu nașterea lui Izzy, 
că viața poate merge înainte pe calea ei sigură și bătătorită, 
pentru ca la un moment dat, fără niciun avertisment, să 
deraieze spectaculos. De fiecare dată când își privea mezina, 
senzaţia că ceva o lua razna, scăpând de sub control, îi dădea 
iar o strângere de inimă, precum un mușchi pe care nu știa cum 
să-l relaxeze. 

„Izzy, stai dreaptă!” îi spunea ea la masă, prin minte 
trecându-i scolioză... paralizie cerebrală. „Izzy, liniștește-te!” 

Deși niciodată nu ar fi dat glas acestei idei, resentimentele 
începuseră să-i pigmenteze îngrijorarea. MÂNIA E GARDA DE 


VP - 101 


CORP A FRICII, scria pe un afiș în spital, pe care doamna 
Richardson nu-l observase însă niciodată, prea ocupată fiind să- 
și repete în minte Wu așa ar fi trebuit să fie. „După toate 
necazurile pe care le-ai provocat”, începea câteodată să spună 
când Izzy nu era cuminte. Nu-și ducea niciodată fraza până la 
capăt, nici măcar în gând, dar vechea anxietate îi curgea din 
nou prin vene. Izzy însă nu-și amintea decât că mama îi spunea: 
Nu, nu, Izzy, de ce nu mă ascult? Izzy, fii cuminte! Izzy, pentru 
numele lui Dumnezeu, ai înnebunit?! - trasând niște limite peste 
care fata îndrăznea să treacă. 

Dacă Izzy ar fi fost un altfel de copil, poate că atitudinea 
mamei ar fi transformat-o într-o persoană temătoare, 
neurastenică ori paranoică. Ea însă parcă se născuse pentru a-i 
călca pe ceilalţi pe nervi și, pe măsură ce creștea - auzind și 
văzând foarte bine, fără a da semne de paralizie cerebrală ori de 
epilepsie, și cu o minte evident ageră -, cu atât mai îndeaproape 
o urmărea mama ei și cu atât mai rău se revolta ea. Când se 
duceau la piscină, Lexie, Trip și Moody aveau voie să se 
pălăcească în capătul cu apă mică, dar Izzy, care avea patru ani 
pe atunci, trebuia să stea pe prosop, unsă cu loțiune de 
protecţie și la adăpostul unei umbrele. După o săptămână de 
asemenea tratamente, sărise cu capul în jos în partea cu apă 
adâncă și fusese nevoie de intervenţia unui salvamar pentru a o 
scoate în siguranţă. În iarna următoare, când se duseseră la 
săniuș, Lexie, Trip și Moody lunecau la vale ţipând și chiuind, ba 
cu spatele, ba cu faţa, toți trei odată și, la un moment dat, stând 
în picioare ca surferii - acela fusese Trip. În vârful derdelușului, 
doamna Richardson aplaudase și-i ovaţionase. Pe urmă se 
dăduse și Izzy o dată, căzuse pe la jumătatea pantei, iar mama 
ei îi interzisese să se mai așeze pe sanie. În seara aceea, după 
ce toată lumea se culcase, Izzy luase sania lui Moody, o târâse 
până pe cealaltă parte a străzii și se dăduse cu ea pe povârnișul 
iazului cu rațe, până în apa înghețată, repetând coborârea de 
patru ori, până când unul dintre vecini o văzuse și-i anunţase pe 
părinţii ei. La zece ani, când mama ei începuse să se agite 
fiindcă era mofturoasă la mâncare, întrebându-se dacă nu 
cumva era anemică, Izzy se declarase vegetariană. După ce 
fusese pedepsită, nemaiavând voie să rămână peste noapte la 
prietene - „Dacă nu știi să te porți frumos acasă, Izzy, nu putem 
avea încredere în tine că o vei face în casa altcuiva” -, începuse 


VP - 102 


să se furișeze afară noaptea și să se întoarcă aducând cu ea 
conuri de pin, câteva mere pădureţe sau vreo castană, pe care 
le lăsa pe masa din bucătărie. „Habar nu am de unde-or fi 
apărut”, spunea ea dimineaţă, când mama ei cerceta „prada”. 
Toţi copiii familiei, inclusiv Izzy, trăiau cu impresia că mezina era 
o mare dezamăgire pentru mama lor și că, din motive care nu le 
erau clare, doamna Richardson o privea cu ranchiună. Și, firește, 
cu cât Izzy exagera mai rău, cu atât mai gros devenea stratul de 
furie care acoperise vechea anxietate, aidoma cochiliei unui 
melc. „Dumnezeule, Izzy!” exclama iar și iar doamna 
Richardson, „Care e problema cu tine?” 

Domnul Richardson se arăta mai tolerant cu ea. Fiindcă 
doamna Richardson fusese cea care o ţinuse în braţe, doamna 
Richardson fusese cea care auzise toate prognosticurile 
medicilor și avertismentele lor sumbre cu privire la viitor. Abia 
ieșit de pe băncile facultăţii de drept, domnul Richardson fusese 
ocupat cu slujba și cariera, lucrând peste program în încercarea 
de a deveni partener în firmă. În opinia lui, Izzy i se părea puţin 
cam căpoasă, însă se bucura s-o vadă atât de aprigă, după 
începutul terifiant. Era încântat de inteligenţa ei, de spiritul care 
o anima. De fapt, îi amintea de mama ei în tinerețe, de ceea ce-l 
atrăsese pe el la ea: focul acela lăuntric, fermitatea și hotărârea 
ei, felul în care știa întotdeauna ce vrea și își construia un plan, 
și cât de intens preocupată fusese de diferenţa dintre bine și rău 
- văpaia aceea a ei din care, după atâţia ani placizi în suburbii, 
părea să nu mai fi rămas decât câţiva tăciuni. „N-are nimic, 
Elena”, obișnuia el să-i spună soţiei sale, „fata e bine, las-o în 
pace”. Doamna Richardson nu putea s-o lase totuși în pace, iar 
acea impresie începuse să se înfiripeze în ei toți: Izzy forța 
limitele, mama ei trăgea de frâu, iar după un timp, nimeni nu-și 
mai amintea cum începuse dinamica aceea, senzaţia fiind că 
existase dintotdeauna. 

e 

În weekendul de după incidentul cu fotografia, când doamna 
Richardson încă mai era nervoasă pe Izzy, familia trebuia să 
meargă la o petrecere de aniversare a unor vechi prieteni. 

— Poate să vină și Pearl? întrebase Moody. Pe cei din familia 
McCullough nu-i va deranja. Oricum, i-au invitat pe toţi cei pe 
care-i cunosc. 


VP - 103 


— Plus că se va adăuga și ea la șirul celor care se vor extazia 
în faţa bebelușului, comentase Izzy. lar ăsta, știe toată lumea, e 
singurul scop al petrecerii. 

Doamna Richardson oftase. 

— Izzy, sunt momente în care poţi să-ţi inviţi un prieten și 
altele care sunt doar pentru membrii familiei. Asta e o petrecere 
în familie. lar Pearl nu face parte din familie, pusese ea punctul 
pe i, închizându-și geanta și punându-și-o pe umăr. Trebuie să 
înveţi să faci deosebirea între cele două. Haideţi, am întârziat 
deja! 

Așa că numai Richardsonii se duseseră la petrecerea familiei 
McCullough în weekendul acela de după Ziua Recunoștinței, 
mergând cu două mașini: Lexie, Trip și Moody cu una, și părinţii 
lor cu alta, având-o pe bancheta din spate pe Izzy, furibundă. 

Nimeni n-ar fi putut trece pe lângă casă fără s-o observe. Pe 
ambele părţi ale străzii erau parcate mașini - cei din familia 
McCullough obținuseră dinainte, de la poliţia din Shaker Heights, 
ridicarea restricțiilor de parcare -, șirul de automobile 
continuându-se pe bulevardul South Woodland, din apropiere, 
iar un uriaș mănunchi de baloane albe și roz plutea în aer, 
deasupra căsuței poștale. 

Interiorul casei era deja plin ochi. Invitaţii aveau la dispoziţie 
cocktailuri cu șampanie și un bar cu omlete. Chelnerii ofereau 
minitarte și ouă ochiuri scăldate în sos olandez onctuos. Un tort 
cu trei etaje, alb cu roz, era îmbrăcat în fondant și avea în vârf o 
figurină din zahăr - un copilaș care ţinea cifra 1 în mânuţele 
durdulii. Pretutindeni, panglici albe și roz convergeau triumfător 
spre masa de la bucătărie, unde Mirabelle McCullough, 
sărbătorita, ședea cuibărită în braţele mamei sale. 

Doamna Richardson o mai văzuse pe Mirabelle, firește, cu 
câteva luni în urmă, când venise prima dată acasă la familia 
McCullough. Ea și Linda McCullough copilăriseră împreună - 
promoţia 1971, prietene bune de când se cunoscuseră, în clasa 
a doua -, iar între drumurile lor în viață existase o simetrie 
încântătoare: ambele plecaseră să urmeze școala, apoi se 
întorseseră și se stabiliseră în Shaker, urmându-și cariera 
profesională. Numai că, în vreme ce Richardsonii o avuseseră pe 
Lexie imediat după căsătorie și apoi, în succesiune rapidă, pe 
Trip, Moody și Izzy, doamna McCullough încercase timp de zece 
ani înainte să decidă, împreună cu soţul ei, să adopte un copil. 


VP - 104 


— E chiar providențial, aşa cum obișnuia mama să spună, îi 
mărturisise doamna Richardson soțului ei la auzul veștii. Pur și 
simplu, nu există alt cuvânt mai potrivit. Ştii doar prin ce au 
trecut Mark și Linda, cât au așteptat. Ce să zic, cred că ar fi 
acceptat și un copil dintr-o mamă drogată, pentru numele lui 
Dumnezeu! Și pe urmă, din senin, îi sună asistenta socială, la 
zece și jumătate dimineața, spunându-le că un sugar asiatic 
fusese abandonat la unitatea de pompieri, iar înainte de ora 
patru după-amiază, fetiţa era deja la ei acasă. 

Chiar a doua zi se dusese și ea să vadă bebelușul și, printre 
gângurelile admirative la adresa copilului, o ascultase pe Linda 
reluând întreaga poveste - cum primise apelul telefonic și se 
dusese pe urmă direct la magazin și cumpărase totul, de la 
trusou complet până la pătuţ și scutece pentru șase luni. „Am 
golit cardul”, râsese Linda McCullough. „Mark încă mai asambla 
pătuțul când a venit asistenta socială cu ea. Și uite-o acum. 
Uită-te la ea! Îţi vine să crezi?” Și se aplecase asupra copilului 
strâns la piept, cu o expresie de supremă mirare admirativă. 

Asta se întâmplase cu zece luni în urmă, procesul de adopţie 
fiind încă în curs de desfășurare. Sperau să-l încheie într-o lună 
sau două, îi spusese doamna McCullough doamnei Richardson, 
oferindu-i un cocktail. Micuța Mirabelle era o drăgălașă: cu un 
smoc de păr negru legat cu o panglică roz, o feţișoară rotundă și 
doi ochi mari, căprui, cu care privea lumea din jur, și cu 
degetele  încleștate pe șiragul de mărgele al doamnei 
McCullough. 

— Oh, parcă e o păpușică! exclamase Lexie. 

Mirabelle întorsese capul și își îngropase faţa în puloverul 
mamei. 

— E prima petrecere mare pe care am organizat-o de când a 
venit la noi în casă, spusese doamna McCullough, trecându-și 
palma pe creștetul brunet al fetiţei. Nu e obișnuită cu atâta 
lume în jur. Nu-i așa, Mimi? întrebase apoi, sărutându-i palma. 
Dar nu puteam lăsa prima ei aniversare să treacă fără s-o 
sărbătorim. 

— De unde știți că e ziua ei? întrebase Izzy. Adică, dacă a fost 
abandonată. 

— N-a fost abandonată, Izzy! replicase doamna Richardson. A 
fost lăsată la unitatea de pompieri ca s-o găsească cineva și să 


VP - 105 


nu fie în pericol. E cu totul altceva. Asta a adus-o aici, în această 
familie bună. 

— Dar nu-i știți cu adevarat ziua de naștere, nu-i așa? 
insistase Izzy. Aţi ales așa, o zi oarecare? 

Doamna McCullough își așezase mai bine fetița în braţe. 

— Asistenţii sociali au estimat că avea două luni când a ajuns 
la noi, plus sau minus vreo două săptămâni. Asta se întâmpla pe 
30 ianuarie. De aceea am decis să considerăm 30 noiembrie ca 
fiind ziua ei de naștere, explicase doamna McCullough, cu un 
zâmbet forțat. Cred că suntem foarte norocoși fiindcă putem să-i 
oferim astfel o zi de aniversare. E aceeași cu a lui Winston 
Churchill. Și a lui Mark Twain. 

— Și chiar Mirabelle o cheamă? întrebase Izzy. 

Doamna McCullough strânsese din dinți. 

— Numele ei întreg va fi Mirabelle Rose McCullough, îndată ce 
actele vor fi perfectate. 

— Dar trebuie să fi avut un nume și înainte, continuase Izzy. 
Nu știți cum o chema de fapt? 

Adevărul era că doamna McCullough știa. Copilul fusese pus 
într-o cutie de carton, îmbrăcat în câteva rânduri de haine și 
înfofolit în pături, ca să fie ferit de frigul zilei de ianuarie. În cutie 
se aflase și un bilet, iar doamna McCullough izbutise în cele din 
urmă s-o convingă pe asistenta socială să-i dea voie să-l 
citească: Numele acestui copil May Ling. Vă rog, luați copil și 
dați-i o viață mai bună. În acea primă noapte, când fetița 
adormise în sfârșit în braţele lor, domnul și doamna McCullough 
petrecuseră două ore răsfoind dicționarul de nume. Niciodată, 
nici atunci și nici după aceea, până acum, nu li se întâmplase să 
regrete că renunţaseră la fostul ei nume. 

— Ni s-a părut mai potrivit să-i dăm un nou nume, ca o 
celebrare a începutului unei vieți noi, explicase ea. Mirabelle 
înseamnă „frumuseţe miraculoasă”. Nu-i așa că e minunat? 

Într-adevăr, privind în noaptea aceea genele lungi ale fetiţei, 
guriţa ca un trandafir îmbobocit, întredeschisă în somnul adânc 
și liniștit, și ea, și soțul ei simţiseră că nu exista un alt nume 
care să i se potrivească mai bine. 

— Noi, când am luat pisica de la adăpost, i-am păstrat 
numele, replicase Izzy, întorcându-se apoi spre mama ei. Tii 
minte? Miss Purrty. Lexie a zis că-i un nume caraghios, dar tu ai 
spus că nu-l putem schimba, că ar fi prea derutant pentru ea. 


VP - 106 


— Izzy! Vezi cum te porţi! izbucnise doamna Richardson, 
întorcându-se apoi spre doamna McCullough. Mirabelle a crescut 
atât de mult în ultimele luni! Nici n-aș fi recunoscut-o. Era atât 
de slabă înainte, și uită-te la ea acum, dolofană și luminoasă la 
faţă. Oh, Lexie, uite ce obrăjori! 

— Pot s-o ţin și eu? întrebase Lexie și, ajutată de doamna 
McCullough, luase fetița la piept. Oh, uite ce piele are! Cafea cu 
lapte! 

Mirabelle întinsese mânuţa și prinsese între degete părul lung 
al lui Lexie, iar Izzy se îndepărtase, posomorâtă. 

— Nu pricep ce-i cu obsesia asta, îi șoptise Moody lui Trip în 
colţul din spatele insulei din bucătărie, unde se retrăseseră, cu 
minitarte și pateuri pe farfurii de carton. Mănâncă, dorm, fac 
caca și plâng. Mai degrabă mi-aș lua un câine. 

— Dar fetelor le plac, replicase Trip. Pun pariu că, dac-ar fi 
aici, Pearl nu și-ar mai lua mâinile de pe bebelușul ăla. 

Moody nu-și dăduse seama dacă Trip îl lua peste picior sau 
pur și simplu se gândea și el la Pearl. Și nu era sigur care din 
cele două variante îl nemulțumea mai tare. 

— Ai fost atent la orele de igienă, când s-a discutat despre 
precauţii, da? îl întrebase apoi. Altfel, o să fie zeci de fete care o 
să umble de colo colo cu Tripi în miniatură. Oribilă idee! 

— Ha-ha! ricanase Trip, îndesându-și în gură o bucată de ou. 
Tu ai grijă de tine. Dar, stai așa, ca să lași o fată gravidă, trebuie 
mai întâi să se culce vreuna cu tine. 

Pe urmă, își aruncase farfuria de carton la gunoi și plecase să- 
și ia ceva de băut, lăsându-și fratele singur, cu ultimele 
înghiţituri de tartă, deja înghețată. 

La rugămintea lui Lexie, doamna McCullough o dusese să 
vadă camera lui Mirabelle. Era decorată în roz și verde-pal, iar 
pe o panglică deasupra pătuțului fusese brodat de mână numele 
fetiţei. 

— Îi place la nebunie covorașul ăsta, spusese doamna 
McCullough, bătând cu palma pielea de oaie de pe podea. O 
așezăm pe el după baie, iar ea se rostogolește și râde, și râde! 

Trecuseră apoi în camera de joacă, un dormitor uriaș numai 
pentru jucăriile ei: cuburi din lemn în toate culorile curcubeului, 
un elefant de catifea care se legăna, un raft întreg plin cu 
păpuși. 


VP - 107 


— Camera din partea din faţă a casei e mai mare, îi explicase 
doamna McCullough. Dar aici pătrunde cel mai mult soarele - 
toată dimineaţa și în mare parte a după-amiezii. Așa că am 
transformat-o pe aia în dormitor de oaspeţi și am păstrat-o pe 
cea de aici pentru Mirabelle, ca să se joace. 

Când reveniseră la parter, constataseră că sosiseră între timp 
și mai mulţi oaspeți, iar Lexie le cedase bebelușul, fără tragere 
de inimă, și celorlalţi. Când venise timpul tortului, istovită de 
atâta socializare, sărbătorita fusese dusă sus, pentru un biberon 
și un pui de somn, iar spre marea dezamăgire a lui Lexie, încă 
dormea când petrecerea se încheiase, iar Richardsonii plecaseră 
spre casă. 

— Voiam s-o mai ţin în braţe! se plânsese ea în timp ce se 
îndreptau spre mașini. 

— Lex, e un copil, nu o jucărie, replicase Moody. 

— Sunt sigură că doamna McCullough ar fi încântată dacă te- 
ai oferi ca bonă, intervenise doamna Richardson. Ai grijă cum 
conduci, Lexie! Ne vedem acasă. Apoi o prinsese pe Izzy de un 
umăr și o împinsese ușor spre cealaltă mașină. lar tu va trebui 
să nu mai fi atât de neobrăzată data viitoare când vom mai 
merge la o petrecere. Altfel, mai bine rămâi acasă. Linda 
McCullough ţi-a fost bonă când erai mică, să știi. Ţi-a schimbat 
scutecele și te-a plimbat în parc. Să te gândești la asta când vei 
mai vorbi cu ea. 

— O să mă gândesc, răspunsese Izzy, trântind portiera. 

e 

În următoarele zile, Lexie aproape că nu mai vorbise decât 
despre Mirabelle McCullough. 

— Febra bebelușilor, comentase Trip, dându-i un ghiont lui 
Brian. Ai grijă, amice! 

Brian răsese puțin cam crispat. Dar Trip avea dreptate. Dintr- 
odată, Lexie devenise fervent interesată de tot ce avea legătură 
cu copiii, ba chiar se dusese la Dillard's și cumpărase o rochiță 
liliachie, plină de volăânașe și total nepractică - un dar pentru 
Mirabelle. 

— Doamne, Lexie, exclamase mama ei, nu-mi amintesc să fi 
fost atât de entuziasmată de copii când erau Moody și Izzy mici! 
De fapt... la un moment dat chiar l-ai închis pe Moody în dulapul 
cu oale. 

Lexie își dăduse ochii peste cap. 


VP - 108 


— Aveam trei ani pe atunci! 

Luni încă mai vorbea despre bebeluș, iar când intrase Mia în 
bucătărie, în după-amiaza aceea, o întâmpinase încântată că 
are un public nou. 

— Are un păr minunat! se extaziase ea. Niciodată n-am mai 
văzut atâta păr la un bebeluș. Și are niște ochi mari... și privește 
totul în jur. Și e așa de vioaie! Au găsit-o la unitatea de 
pompieri, îți dai seama? Cineva a lăsat-o acolo pur și simplu. 

In celălalt capăt al bucătăriei, unde ștergea hiaturile, Mia 
încremenise. 

— La unitatea de pompieri? întrebase. Care unitate? 

Lexie fluturase din mână. 

— Nu știu. Undeva prin East Cleveland, cred. 

Pentru ea, detaliile fuseseră mai puţin importante decât 
tragismul romantic al situaţiei. 

— Și când s-a întâmplat asta? 

— In ianuarie. Sau cam așa ceva. Doamna McCullough zicea 
că unul dintre pompieri a ieșit la o ţigară și a găsit-o acolo, într-o 
cutie de carton. Ca un pui de căţel pe care nimeni nu-l voia, 
încheiase Lexie, clătinând din cap. 

— lar soții McCullough au de gând s-o păstreze? 

— Așa cred, răspunsese Lexie, deschizând dulapul ca să-și ia 
un baton de cereale. Și-au dorit dintotdeauna un copil, și 
deodată a apărut Mirabelle. Ca prin miracol. Și de când tot 
încercau să adopte! Vor fi niște părinţi foarte buni. 

Rupsese ambalajul batonului, îl aruncase în coșul de gunoi și 
urcase la etaj, lăsând-o pe Mia cufundată în gânduri. 

Slujba la familia Richardson îi asigura Miei plata chiriei, dar ea 
și Pearl aveau nevoie de bani pentru alimente, pentru facturile 
de curent electric și gaze, așa că lucra câteva ture pe 
săptămână la Lucky Palace, care împreună cu salariul și 
mâncarea rămasă le asigurau strictul necesar. La Lucky Place 
mai erau angajaţi un bucătar, un ajutor de bucătar, un picolo și 
o chelneriţă cu normă întreagă, Bebe, care începuse lucrul cu 
câteva luni înaintea Miei. Bebe imigrase din Canton în urmă cu 
doi ani și cu toate că engleza ei era cam stricată, îi plăcea să 
vorbească cu Mia, fiindcă i se părea că o ascultă cu compasiune, 
nu-i corecta niciodată greșelile gramaticale și părea s-o 
înţeleagă perfect. In vreme ce înfășurau tacâmuri de plastic în 
șerveţele pentru comenzile de livrat la domiciliu, Bebe îi 


VP - 109 


povestise Miei multe despre viaţa ei. Mia, pe de altă parte, era 
mai reținută cu propriile informaţii, dar constatase, în decursul 
anilor, că rareori oamenii observă acest lucru dacă știi să-i 
asculţi; ceea ce înseamnă să-l determini pe celălalt să 
vorbească despre sine. In ultimele șase luni, aflase aproape 
întreaga istorie a vieţii lui Bebe, de aceea, ceea ce-i povestise 
Lexie de la petrecere îi atrăsese atenţia. 

Fiindcă în urmă cu un an, Bebe avusese un copil. 

— Tare speriată fost atunci, îi spusese ea Miei, frământând 
între degete hârtia subţire a șervețelului. N-am nimeni să mă 
ajute. Nu pot muncesc. Nu pot dorm. Ziua toată țin copil și 
plâng. 

— Dar unde era tatăl copilului? întrebase Mia. 

— Plecat. Eu îi spun eu am copil, peste două săptămâni 
dispare. Cineva zis că mutat înapoi în Guangdong. Eu venit aici 
pentru el, știi asta? Înainte, eu trăit în San Francisco, lucrat la 
cabinet dentist ca recepţioner, câștig bani buni, șef drăguţ. El 
luat slujbă aici, la uzină de mașini, și zice Cleveland e frumos, 
Cleveland e ieftin, San Francisco prea scump, mutăm la 
Cleveland, putem cumpărăm o casă, avem o curte. Și am venit 
cu el aici, și pe urmă... Tăcuse pentru o clipă, după care așezase 
un șerveţel frumos rulat peste celelalte, cu beţișoare, furculiţă și 
cuţit înăuntru. Aici nimeni nu vorbește chineză, continuase apoi. 
Eu dat interviu recepţioner, ei spus că engleza mea nu destul de 
bună. Și nu gasesc nimic de muncă. Și nimeni să stea cu copil. 

Probabil suferise o depresie post-partum, realizase Mia, poate 
chiar un episod psihotic. Bebelușul nu voise să sugă, așa că 
pierduse laptele. Işi pierduse slujba - ambalator de pahare de 
carton, cu salariul minim pe economie - când născuse, așa că 
nu avusese bani pentru lapte praf. Și în cele din urmă, în 
disperare de cauză, se dusese la o unitate de pompieri și lăsase 
copilul la ușă - iar asta, considerase Mia, nu putea fi o 
coincidenţă. 

Doi polițiști o găsiseră pe Bebe câteva zile mai târziu, zăcând 
sub o bancă din parc, inconștientă din cauza foamei și a 
deshidratării. O duseseră la un adăpost, unde i se făcuse duș, i 
se dăduse să mănânce și îi fuseseră prescrise antidepresive, 
fiind externată de acolo după trei săptămâni. Dar deja nimeni nu 
mai putea să-i spună ce se întâmplase cu copilul ei. La unitatea 
de pompieri, insistase ea, îl lăsase la unitatea de pompieri. Nu, 


VP - 110 


nu-și amintea la care. Mersese cu bebelușul în braţe aiurea prin 
oraș, încercând să-și dea seama ce era de făcut, și la un 
moment dat trecuse pe lângă o unitate prin ferestrele căreia se 
revărsa o lumină caldă, și atunci se hotărâse. Câte unităţi de 
pompieri puteau fi? Dar nimeni nu voise s-o ajute. Când ai 
părăsit-o, ai decăzut din drepturile părintești, îi spuseseră 
polițiștii. Ne pare rău. Nu-ţi putem da mai multe informaţii. 

Mia știa cât de disperată era Bebe să-și găsească fetița, știa 
că o căuta deja de multe luni, de când începuse să-și revină. 
Acum avea o slujbă, una stabilă, deși cu salariu mic; găsise un 
apartament nou; era mai stabilă emoţional. Dar nu reușise să 
afle unde era copilul ei. Parcă dispăruse pur și simplu. 

— Uneori, îi mărturisise ea Miei, ștergându-și ochii cu mâneca, 
mă întreb dacă visez. Dar care e visul? Că nu pot găsesc copilul 
meu? Sau că nu am copil deloc? 

În toţi anii ei de viaţă nomadă, Mia își stabilise o regulă: nu te 
atașa. De niciun loc, de niciun apartament, de nimic. De când se 
născuse Pearl, făcuse ea socoteala, locuiseră în patruzeci și șase 
de orașe, păstrând ca bunuri personale doar ceea ce încăpea în 
Volkswagen - adică un minimum necesar. Rareori stătuseră într- 
un loc suficient timp pentru a-și face prieteni, și în cele câteva 
cazuri în care acest lucru se întâmplase, plecaseră fără a lăsa o 
adresă de contact, așa că pierduseră legătura cu ei. La fiecare 
nouă mutare, renunţau la toate lucrurile de care se puteau lipsi 
și îi trimiteau Anitei fotografiile lucrate, ceea ce însemna că nu 
aveau să le mai vadă niciodată. 

Așa că întotdeauna evitase să se implice în problemele altora. 
Totul era mai simplu în acest fel; era mai ușor când chiria 
devenea prea mare, când se plictisea de un oraș sau când 
simțea că vrea să fie altundeva. Dar povestea asta, a lui Bebe, 
era cu totul altceva. Ideea că cineva îi putea lua unei mame 
copilul o oripila. Era ca și când cineva i-ar fi înfipt o lamă în corp 
și, cu o smucitură rapidă, ar fi golit-o de măruntaie, lăsând-o 
doar cu un gol mare și rece înăuntru. In momentul acela, Pearl 
intrase în bucătărie să ia ceva de băut, iar Mia o luase repede în 
brațe, de parcă s-ar fi aflat pe buza unei prăpăstii, și o ţinuse 
atât de mult și de strâns lângă ea, încât în cele din urmă Pearl o 
întrebase: 

— Mamă, ai păţit ceva? 


VP - 111 


Soții aceștia, McCullough, sigur erau oameni cumsecade, își 
spusese ea. Dar asta nu avea nicio importanţă. Mintea îi zburase 
deodată la restaurant, la momentele de după agitația de seară, 
când lucrurile se linișteau, iar Bebe își rezema uneori coatele de 
tejghea și cădea pe gânduri. Mia înţelegea perfect încotro o 
purtau gândurile acelea. Pentru un părinte, copilul nu e doar o 
persoană: e un /oc, un fel de Narnia, un tărâm vast și etern, în 
care prezentul trăit, trecutul amintit și viitorul visat există toate 
în același timp. lar asta o poţi vedea ca părinte ori de câte ori îl 
privești: suprapuse pe chipul lui, sunt sugarul de odinioară, 
copilul care a devenit și adultul care va fi cândva; și le vezi pe 
toate simultan, ca într-o imagine 3D. E ceva ameţitor. Un loc în 
care te poţi refugia, dacă știi cum să ajungi la el. Și de fiecare 
dată când te depărtezi de el, de fiecare dată când copilul îţi iese 
din raza vizuală, începi să te temi că nu vei mai reuși niciodată 
să te întorci la locul acela. 

De mult, foarte de mult, chiar în prima seară în care ea și 
Pearl porniseră în călătoriile lor, Mia se ghemuise pe patul 
încropit pe bancheta din spate a Volkswagenului, cu Pearl 
culcușită la pieptul ei, și o privise dormind. Acolo, atât de 
aproape încât îi simţea pe obraz răsuflarea caldă, cu miros de 
lapte, o cuprinsese mirarea privind acea micuță făptură. Carne 
din carnea mea și sânge din sângele meu, își spusese atunci. 
Mama ei o obligase să meargă la școala de duminică în fiecare 
săptămână până la vârsta de treisprezece ani și, ca și cum 
cuvintele ar fi fost o incantaţie magică, zărise deodată 
reminiscenţe ale chipului mamei sale pe faţa lui Pearl: linia 
maxilarului, cuta abia vizibilă dintre sprâncene care apărea când 
Pearl se cufunda într-un vis enigmatic. Nu se mai gândise de o 
vreme la mama ei și o împunsătură bruscă de dor o săgetase în 
piept. De parcă ar fi tulburat-o, Pearl căscase și se întinsese, iar 
Mia o strânsese mai aproape de ea, îi mângâiase părul și își 
lipise buzele de pielea incredibil de moale a obrazului ei. Carne 
din carnea mea și sânge din sângele meu, își spusese iar când 
Pearl închisese din nou ochii, sigură că nimeni nu putea iubi acel 
copil așa cum îl iubea ea. 

— N-am nimic, îi răspunsese ea lui Pearl în bucătărie și, cu un 
efort chinuitor, îi dăduse drumul. Am terminat aici. Să mergem 
acasă, bine? 


VP - 112 


Încă de atunci Mia înţelesese într-un fel ce anume declanșa; 
un iz iute îi înțepase nările, ca primul fuior de fum al unui foc 
îndepărtat. Nu știa dacă Bebe avea să-și regăsească vreodată 
copilul. Un singur lucru însă știa: că ideea ca altcineva să emită 
pretenţii la acel copil era insuportabilă. Cum puteau oamenii 
aceia, se întrebase, cum puteau oamenii aceia să ia un copil de 
la mama lui? Tot drumul spre casă își spusese asta, și apoi când 
formase numărul, așteptând ca telefonul să sune. Nu era corect. 
Niciodată o mamă nu trebuia să fie nevoită să-și dea copilul. 

— Bebe, spusese în receptor când o voce răspunsese la 
celălalt capăt al firului. Sunt Mia, de la muncă. Cred că trebuie 
să afli ceva. 


VP - 113 


10. 


lată de ce luni seară, în timp ce Mia și Pearl luau cina, soneria 
începuse să sune, urmată de bătăi disperate în ușă. Mia fugise 
să deschidă, iar Pearl auzise murmurat de voci și plânsete, 
pentru ca apoi mama ei să revină în bucătărie, însoţită de o 
chinezoaică tânără care hohotea. 

— Bat și bat, spusese Bebe. Sun la ușă, iar ei nu deschid, așa 
că bat și bat. Văd pe femeie înăuntru. Se uită de după perdea ca 
să vadă dacă eu plecat. 

Mia o îndrumase spre un scaun, al ei, în faţa farfuriei încă 
pline pe jumătate cu tăiţei. 

— Pearl, dă-i puţină apă lui Bebe. Și poate faci un ceai. 

Ea se așezase pe celălalt scaun și se aplecase peste masă, 
luând mâna lui Bebe în palma ei. 

— Nu trebuia să te fi dus acolo așa. Doar nu te așteptai să-ți 
dea drumul în casă și gata! 

— Întâi dau ei telefon! 

Bebe își ștersese fața cu dosul mâinii, iar Mia luase un șervet 
de pe masă și i-l întinsese. Era de fapt o veche batistă înflorată 
de la magazinul cu lucruri la mâna a doua, cu care Bebe își 
tamponase ochii. 

— li caut în cartea de telefon și îi sun, chiar după ce vorbit cu 
tine. Nimeni nu răspunde. Doar robotul. Ce mesaj să las eu? Și 
încerc iar și iar, toată dimineaţa. Până la două, când răspunde 
cineva. Răspunde ea. 

In celălalt capăt al bucătăriei, Pearl pusese ceainicul pe 
aragaz și aprinsese ochiul. N-o întâlnise niciodată pe Bebe până 
atunci, dar mama ei îi pomenise numele femeii de vreo două ori. 
Nu-i spusese însă ce drăguță era - ochi mari, pomeţi înalţi, păr 
des și negru, strâns în coadă - și nici cât de tânără era. Pentru 
Pearl, orice persoană trecută de douăzeci de ani părea teribil de 
bătrână, dar după părerea ei, Bebe avea în jur de douăzeci și 
cinci de ani. Clar mai tânără decât mama ei, însă având ceva 
aproape copilăresc în felul în care vorbea, în poziţia în care 
ședea cu picioarele frumos apropiate și cu mâinile strânse una 
pe alta, în privirea neajutorată pe care o aţintea spre Mia, de 
parcă și ea i-ar fi fost copil - ceva ce îi lăsa impresia că Bebe era 


VP - 114 


și ea o adolescentă. Pearl nu sesizase, și nici nu avea să 
sesizeze încă o vreme, cât de neobișnuit de echilibrată era Mia 
pentru cineva de vârsta ei, cât de pricepută şi de perspicace. 

— Spun ei cine sunt, reluase Bebe. Intreb: „Eşti Linda 
McCullough?” Ea zice da, iar eu spun „Numele meu e Bebe 
Chow și sunt mama lui May Ling”. Și ea gata, îmi închide. 

Mia clătinase din cap. 

— O sun iar, și ea ridică și închide din nou. Pe urmă iar sun, și 
nu mai e decât ton de ocupat, continuase Bebe, întrerupându-se 
ca să-și sufle nasul în șervetul pe care îl făcuse apoi ghem. Așa 
că mă duc acolo. Două autobuze, și trebuie să întreb pe șofer eu 
unde schimb, și pe urmă merg încă doi kilometri până la casa 
lor. Case din alea uriașe - toţi au acolo mașini, nimeni nu vrea 
merge cu autobuzul la muncă. Sun la sonerie și nimeni nu 
răspunde, dar ea se uită de la etaj, se uită la mine, jos. Sun iar și 
iar și strig „Doamna McCullough, sunt eu, Bebe, vreau să 
vorbim”. Și atunci perdeaua e trasă. Dar ea tot acolo, așteaptă 
cu să plec. De parcă cu plec când copilul meu e acolo! Așa că 
bat și sun. Până la urmă, trebuie iasă și atunci pot să vorbesc cu 
ea. Vreau doar să-mi văd copilul din nou. Mă gândesc, pot să 
vorbesc cu acești McCullough să-i fac să înțeleagă. Dar ea nu 
iese. 

Bebe rămăsese tăcută apoi vreme îndelungată, privindu-și 
mâinile, iar Pearl îi văzuse pielea crăpată și înroșită de pe 
lateralele pumnilor. Probabil că bătuse la ușă mult, mult timp, își 
dăduse ea seama, realizând totodată cât trebuie să fi suferit 
Bebe, cât suferea încă și ce îngrozită fusese doamna 
McCullough înăuntru, în casă. 

Bebe relatase restul poveștii sacadat, anevoie, ca și când abia 
atunci își contura scena în minte. Puțin mai târziu, un Lexus 
oprise în faţa casei, urmat de o mașină de poliţie, iar domnul 
McCullough coborâse pe alee și, flancat de doi polițiști ca niște 
gărzi de corp, îi ceruse lui Bebe să plece de pe proprietatea lui. 
Ea încercase să le explice că nu voia decât să-și vadă copilul, 
dar acum nu mai era sigură ce anume le spusese, dacă se 
certase cu ei, dacă îi ameninţase, dacă urlase sau implorase. Tot 
ce-și amintea era fraza pe care domnul McCullough o repeta 
mereu: „N-ai niciun drept să te afli aici. N-ai niciun drept să te 
afli aici”; până când, în final, unul dintre polițiști o luase de un 
braţ și o trăsese de acolo. Să plece, îi spuseseră, altfel aveau să 


VP - 115 


o ducă la secţie și să o acuze de încălcarea proprietăţii. Un lucru 
și-l aducea aminte limpede: în timp ce polițiștii o trăgeau din 
fața casei, își auzea copilul plângând dincolo de ușa încuiată. 

— Oh, Bebe! exclamase Mia, iar Pearl nu-și dăduse seama 
dacă era dezamăgită sau mânară. 

— Ce pot să mai fac? Vin pe jos tot drumul până aici. 
Patrușcinci de minute. Unde să caut ajutor, dacă nu la tine? Și le 
aruncase o privire furibundă, de parcă i s-ar fi părut că aveau de 
gând să o contrazică. Sunt mama ei! adăugase. 

— Știu și ei asta, răspunsese Mia. Știu asta foarte bine. Altfel, 
nu te-ar fi alungat așa. 

Și împinsese cana cu ceai, deja pe jumătate rece, spre Bebe. 

— Ce pot eu fac acum? Dacă mă duc iar acolo, ei cheamă 
poliția și mă arestează. 

— Poţi să-ţi iei un avocat, sugerase Pearl, iar Bebe îi aruncase 
o privire blajin-compătimitoare. 

— De unde iau eu bani de avocat? întrebase privindu-și 
hainele - pantaloni negri și o bluză albă subţire, cu nasturi de 
sus până jos -, iar Pearl își dăduse seama că aceea era uniforma 
ei de serviciu: plecase de la muncă fără a mai sta să se 
schimbe. In bancă, am șase sute și unșpe dolari. Crezi că un 
avocat mă ajută pentru șase sute și unșpe dolari? 

— Bun! exclamase Mia, împingând într-o parte farfuria lui 
Pearl cu ceea ce mai rămăsese din mâncarea acoperită acum cu 
o pojghiță lucioasă de grăsime. Tot timpul cât vorbise Bebe, ea 
se gândise; de fapt, se gândise la asta încă de când îi povestise 
Lexie despre copil: despre ce ar face ea dacă ar fi în situaţia lui 
Bebe, despre ce ar putea face oricine în acele circumstanțe. 
Ascultă-mă, reluase ea. Vrei să duci lupta asta? Uite ce ai de 
făcut. 

* 

Marți după-amiază, dacă vreunul dintre copiii Richardson ar fi 
dat atenție publicității din cadrul emisiunii lui Jerry Springer, ar fi 
observat poate clipurile promo pentru ştirile de seară de la 
Channel 3, cu o fotografie a casei McCullough. Și dacă le-ar fi 
observat, poate că ar fi anunțat-o pe mama lor, care lucra la un 
articol despre o colectare de fonduri pentru școală și nu fusese 
acasă la știrile de seară, sau ar fi avertizat-o pe doamna 
McCullough. 


VP - 116 


Dar Lexie și Trip fuseseră angajaţi într-o dispută atât de 
aprinsă pe tema invitatului cu cea mai bună coafură - travestitul 
sau fosta lui soție frustrată -, încât niciunul din ei nu văzuse 
reclamele. Privindu-i uimiţi, Pearl și Moody nu aruncaseră nici 
măcar o privire spre ecran, iar Lexie se ridicase să plece înainte 
ca Trip să-și poată încheia argumentaţia în favoarea 
travestitului. Izzy era acasă la Mia, în camera obscură, și o 
privea cum scoate o fotografie din baia de developare și o agaţă 
la uscat. Așa că nimeni nu văzuse clipurile promoţionale pentru 
știrile de seară și nu se uitase nici la știrile cu pricina. Doamna 
McCullough nu obișnuia să urmărească programele de știri, și 
așa se face că în dimineaţa zilei de miercuri, când auzise 
soneria și deschisese ușa, cu Mirabelle sprijinită pe un șold, 
așteptând un pachet de la sora ei, constatase speriată că pe 
treptele de la intrarea în casă stătea Barbra Pierce, jurnalista 
locală de investigaţii, cu un microfon în mână. 

— Doamnă McCullough! strigase Barbra, de parcă, printr-o 
coincidenţă fericită, tocmai ar fi dat una peste alta la o 
petrecere. În spatele ei se zărea un cameraman voinic, cu o 
jachetă de vânt, deși tot ce remarcase doamna McCullough 
fusese cilindrul obiectivului foto și luminiţa roșie care clipea ca 
un ochi strălucitor. Mirabelle începuse să plângă. Ințelegem că 
vă aflaţi în plin proces de adopţie a unei fetițe, continuase 
ziarista. Aveţi cunoștință de faptul că mama ei încearcă să 
recâștige custodia copilului? 

Doamna McCullough trântise ușa imediat, însă echipa de la 
știri obținuse tot ce dorise. Numai două secunde și jumătate de 
filmare, dar era suficient: femeia albă, zveltă, în pragul casei 
sale impunătoare, cu o expresie furioasă și speriată, strângând 
în braţe un copil asiatic care plângea. 

Cu o vagă presimţire rea, doamna McCullough se uitase la 
ceas. Soțul ei plecase spre birou, în centru, și nu avea să ajungă 
decât peste cel puţin treizeci și cinci de minute. Își sunase 
prietenele una după alta, dar niciuna nu văzuse știrea din seara 
precedentă, așa încât nu-i puteau oferi decât sprijin moral, nu și 
informaţii. „Nu-ţi face griji”, îi spusese fiecare dintre ele. „Totul o 
să fie bine. Așa e Barbra Pierce, îi place să facă valuri”. 

Între timp, domnul McCullough ajunsese la serviciu și luase 
liftul până la etajul al șaptelea, unde se aflau birourile firmei 


VP - 117 


Rayburn Financial Services. Tocmai își scosese un braţ din 
palton, când Ted Rayburn apăruse în pragul ușii. 

— Ascultă, Mark, începuse el, nu știu dacă ai văzut aseară 
știrile de pe Channel 3, dar cred că trebuie să afli ceva. 

Închisese ușa în urma lui, iar domnul McCullough ascultase 
veștile, strângând paltonul la piept, ca pe un prosop. Pe același 
ton măsurat și ușor preocupat cu care le vorbea clienţilor, Ted 
Rayburn îi relatase știrea: instantaneul cu exteriorul casei 
McCullough, umbrit în lumina înserării, dar familiar în urma 
anilor de petreceri și grătare. Fraza ce deschidea știrea: 
Adoptiile sunt menite să asigure un cămin nou copiilor care nu 
au familie. Dar dacă un copil are deja o familie? Şi apoi interviul 
cu mama - Be și nu mai știu cum, spusese Ted, fiindcă nu-i 
înțelesese numele întreg - care implorase în fața camerei să-i fie 
dat copilul înapoi. „Am făcut o greșeală”, adăugase ea, rostind 
cu grijă fiecare silabă. „Acum am o slujbă bună. Mi-am refăcut 
viața acum. Și îmi vreau copilul înapoi. Acești McCullough nu au 
niciun drept să adopte un copil dacă mama lui îl vrea. Locul unui 
copil este alături de mama lui”. 

Ted Rayburn tocmai rostea ultimele cuvinte, când sunase 
telefonul de pe birou, iar văzând numărul, domnul McCullough 
înțelesese că soția lui era cea care îl suna, înțelesese ce se 
întâmpla și că trebuia să-i explice. Ridicase receptorul. 

— Vin acasă, rostise el, închisese și își luase cheile. 

e 

Nici Mia, care nu avea televizor, nu văzuse știrea. Dar marţi 
după-amiază, chiar înainte să fie difuzată, Bebe trecuse pe la ea 
ca să-i spună cum decursese interviul. 

— Ei cred că-i o poveste bună. 

Purta pantalonii negri și bluza albă cu o pată decolorată de 
sos de soia pe manșetă, iar Mia își dăduse seama că era în drum 
spre muncă. 

— Ei vorbit cu mine aproape o oră. Au multe întrebări pentru 
mine. 

Se întrerupsese auzind sunetul unor pași pe scări. Era Izzy, 
care se întorsese de la școală, și tăcuseră amândouă la vederea 
ei. 

— Mai bine plec, spusese Bebe o clipă mai târziu. Acum vine 
autobuzul. 

lar, în drum spre ușă, se aplecase spre Mia și-i șoptise: 


VP - 118 


— Ei zic că lumea o să ţină cu mine. 

— Cine era? întrebase Izzy după plecarea lui Bebe. 

— O prietenă, răspunsese Mia. O prietenă de la slujbă. 

După toate aparențele, producătorii de la Channel 3 aveau 
instincte bune. În orele de după difuzarea reportajului, postul 
primise o sumedenie de apeluri telefonice cu privire la povestea 
lui Bebe - suficiente ca să-i determine să continue cu un alt 
reportaj și ca postul concurent, Channel 9, să o trimită pe 
Barbra Pierce pe teren a doua zi la prima oră. 

— Barbra Pierce! exclamase Linda McCullough, adresându-i-se 
miercuri seară doamnei Richardson. Barbra Pierce cu tocurile ei 
cui și cu părul ă la Dolly Parton. Care s-a înfiinţat la mine în prag 
și mi-a înfipt microfonul sub nas. 

Tocmai urmăriseră amândouă reportajul Barbrei Pierce, 
fiecare pe canapeaua ei în faţa televizorului, cu telefonul fără fir 
la ureche, iar doamna Richardson avusese deodată strania 
senzaţie că aveau din nou paisprezece ani, cu telefoanele 
Princess în poală, uitându-se concomitent la serialul lor, Green 
Acres, ca să se poată auzi una pe alta râzând. 

— Asta face Barbra Pierce de obicei, replicase doamna 
Richardson. Doamna Știri de Senzaţie în taior. E o hărţuitoare cu 
un cameraman după ea. 

— Avocatul spune că avem o bază solidă. Și că părăsindu-și 
copilul, a renunţat la custodia lui în favoarea statului, iar statul 
ni l-a dat nouă, așa că plângerea ei este de fapt la adresa 
statului, nu a noastră. Mai spune că procesul e pregătit în 
proporţie de optzeci la sută și că peste doar o lună sau două 
Mirabelle va fi definitiv a noastră, iar atunci femeia aceea nu va 
mai avea niciun drept asupra ei. 

Încercaseră atât de mult timp să aibă un copil, ea și soțul ei. 
După nuntă, rămăsese însărcinată imediat, dar câteva 
săptămâni mai târziu începuse să piardă sânge și își dăduse 
seama, chiar înainte de a ajunge la medic, că pierduse copilul. 
„Se întâmplă foarte des”, o asigurase doctorul. „Jumătate din 
numărul sarcinilor sfârșesc cu un avort spontan în primele 
săptămâni. Majoritatea femeilor nici măcar nu-și dau seama că 
au fost gravide”. Dar doamna McCullough își dăduse seama și 
trei luni mai târziu când se întâmplase același lucru, iar apoi 
peste alte patru luni, și încă o dată peste alte cinci luni, de 


VP - 119 


fiecare dată știuse, cu durere, că ceva viu începuse să trăiască 
în ea și că, dintr-un motiv sau altul, ființa aceea mică pierise. 

Medicii îi prescriseseră răbdare, vitamine și suplimente de 
fier. O altă sarcină apăruse; de data asta, sângerarea începuse 
după aproape zece săptămâni. Doamna McCullough plânsese în 
noapte, iar după ce ea adormise, soțul ei plânsese lângă ea. 
După trei ani de încercări, în care rămăsese gravidă de cinci ori, 
încă nu aveau un copil. Să aștepte șase luni, îi recomandase 
obstetricianul, să-și lase organismul să se refacă. După ce 
trecuse jumătate de an, încercaseră din nou. Două luni mai 
târziu, era însărcinată; după încă o lună, nu mai era. De fiecare 
dată, se abţinuse să spună cuiva, sperând că dacă va păstra 
vestea bine protejată înăuntru ei, va rămâne și va crește acolo. 
Dar nimic nu se schimbase. Prietena ei bună, Elena, avea deja o 
fată și un băiat și era însărcinată cu al treilea copil, și cu toate 
că ea îi telefona des, cu toate că ar fi strâns-o pe Linda la 
pieptul ei cu drag, lăsând-o să-și verse amarul - așa cum 
făcuseră de atâtea ori în copilărie și adolescenţă, din motive mai 
mărunte sau mai serioase -, doamna McCullough constatase că 
subiectul nu era unul pe care să-l poată împărtăși cu ea. 
Niciodată nu-i mărturisise Lindei că e gravidă; atunci, cum i-ar fi 
putut spune că suferise un avort? Nici n-ar fi știut de unde să 
înceapă. Am mai pierdut una. S-a întâmplat din nou. Ori de câte 
ori ieșeau la masă împreună, doamnei McCullough îi era 
aproape imposibil să nu privească fix pântecele rotunjit al vechii 
ei prietene. Se simţea ca o perversă, atât de mult și-ar fi dorit 
să-l atingă, să-l mângâie, să-l dezmierde. Lângă ele, Lexie și Trip 
se foiau și gângureau, astfel că după o vreme devenise mai ușor 
să evite pur și simplu subiectul. Doamna Richardson observase 
că buna ei prietenă o sună mai rar și că, atunci când îi telefona 
ea, deseori îi răspundea doar robotul - glasul vesel al doamnei 
McCullough ciripind: „Lăsaţi un mesaj pentru Linda și Mark, și vă 
vom suna noi”. Dar niciunul din ei nu mai suna. 

La un an după nașterea lui Izzy, doamna McCullough 
rămăsese din nou însărcinată. Deja întregul proces devenise 
istovitor: urmarirea ciclului, așteptarea, vizitele la medic. Chiar 
și sexul - programat cu atenţie în cele mai fertile zile - începuse 
să fie perceput ca o corvoadă. Cine ar fi crezut așa ceva - se 
gândea ea amintindu-și de perioada liceului, când ea și Mark se 
dezlânţuiau frenetic pe bancheta din spate a mașinii lui. Medicii 


VP - 120 


îi impuseseră repaus strict la pat: nu avea voie să stea în 
picioare mai mult de patruzeci de minute pe zi, incluzând aici și 
vizitele la baie; nu avea voie să facă efort. Ajunsese aproape în 
luna a cincea, când se trezise într-o noapte, la ora două, cu o 
senzație teribilă de nemișcare în pântece, precum tăcerea ce se 
așterne după ce un clopot a încetat să mai bată. La spital, în 
vreme ce ea era sub efectul narcoticelor, medicii îi scoseseră 
fătul din uter. „Vrei s-o vezi?” o întrebase unul dintre ei la final, 
iar asistenta întinsese spre ea bebelușul înfășat, ţinut în căușul 
palmelor. Doamnei McCullough i se păruse imposibil de mic, 
imposibil de rozaliu, imposibil de neted și de curat, de parcă ar fi 
fost un obiect din sticlă roz. Și imposibil de nemișcat. 
Încuviinţase cu o mișcare vagă a capului, închisese ochii din nou 
și depărtase picioarele pentru ca medicii s-o coasă. 

Începuse apoi s-o ia pe drumul mai lung spre magazin, pentru 
a evita locurile de joacă, școala elementară, staţia autobuzului 
școlar. Dezvoltase o ură la adresa femeilor însărcinate. Voia să 
le lovească, să arunce cu ceva în ele, să le înhaţe de umeri și să 
le muște. La aniversarea a zece ani de căsătorie, domnul 
McCullough o dusese la Giovanni's, restaurantul ei preferat, și 
când să intre, o gravidă în lună avansată pășise imediat în urma 
lor. Doamna McCullough deschisese ușa și apoi, când gravida 
pășise peste prag, o lăsase să se trântească în faţa ei. 
Răsucindu-se să-și ia soția de braţ, pentru o clipă, domnului 
McCullough i se păruse că n-o mai recunoaște pe femeia de 
lângă el, atât de rea, la polul opus față de femeia cu suflet 
matern pe care o cunoștea el. 

În cele din urmă, după o vizită la încă un medic și după o serie 
de sintagme dureroase - spermatozoizi cu motilitate scăzută, 
uter infertil, concepție probabil imposibilă -, hotărâseră să 
adopte un copil. Nici chiar fertilizarea in vitro nu ar fi avut șanse 
de reușită, îi avertizaseră medicii. Adopţia le oferea cea mai 
mare probabilitate de a avea un copil. Își trecuseră numele pe 
toate listele de așteptare pe care le găsiseră și, din când în 
când, primeau câte un telefon de la vreo agenţie de adopţii, 
pentru o posibilă potrivire. Dar de fiecare dată se întâmpla câte 
ceva: o mamă se răzgândise; un tată, un văr sau o bunică 
apăruse ca din senin; agenţia decisese că un alt cuplu, mai 
tânăr, era mai potrivit pentru copilul respectiv. Un an trecuse 
astfel, apoi doi, apoi trei. După toate aparentele, toată lumea 


VP - 121 


voia un copil și cererea depășea cu mult oferta. Dimineaţa 
aceea de ianuarie, când asistenta socială le telefonase și le 
spusese că obținuse numele lor de la una dintre agenţiile de 
adopţii și că avea o fetiță care putea fi a lor, dacă o voiau, li se 
păruse un adevărat miracol. Dacă o voiau! Toată suferinţa, toate 
sentimentele de vinovăţie, toate acele șapte mici fantome - 
pentru că doamna McCullough n-o uitase pe niciuna -, totul 
părea să se fi închis, spre uimirea ei, într-o cutie, dispărând în 
neant la vederea micuţei Mirabelle: atât de reală, atât de vie, 
atât de prezentă în viaţa lor. lar acum, la gândul că și ea le-ar 
putea fi luată, doamna McCullough constatase că acea cutie și 
conținutul ei nu dispăruseră de fapt, ci ședeau într-un ungher, 
așteptând ca cineva să ridice capacul. 

Știrile fuseseră întrerupte de spoturi publicitare și, la celălalt 
capăt al firului, doamna Richardson distinsese melodia reclamei 
Cedar Point răsunând la televizorul familiei McCullough, cu o 
fracțiune de secundă după ce o auzise la aparatul ei. Pe ecran, 
văzuse o femeie în vârstă împiedicându-se, căzând și pipăind 
după transmițătorul pe care-l avea agăţat la gât, iar vocea 
Barbrei Pierce îi revenise în minte: Acest cuplu vrea să-i adopte 
copilul. Ea însă nu va renunța la fiica ei fără să lupte pentru ea. 

— O să treacă, îi spusese apoi doamna Richardson doamnei 
McCullough. Oamenii vor uita. O să treacă. 

Dar nu trecuse. Oricât ar fi părut de improbabil, ceva anume 
în povestea aceea atinsese o coardă sensibilă în cadrul 
comunității. Știrile erau pașnice în ultima vreme: o femeie 
născuse septupleți; urșii, declaraseră cu seriozitate cei de la 
New York Times, constituiau principala cauză a spargerilor din 
parcul Yosemite. Cea mai presantă chestiune de ordin politic - 
timp de încă cel puţin câteva săptămâni - era numele pe care îl 
va da președintele Clinton noului câine al familiei. Oamenii din 
Cleveland erau plictisiţi și dornici de o știre de senzație undeva 
aproape de ei. 

In dimineaţa zilei de joi, încă două echipe de filmare se aflau 
în faţa casei McCullough, iar seara fuseseră difuzate trei noi 
reportaje, pe canalele 5, 19 și 43. Un videoclip cu Bebe Chow 
ținând în mână fotografia lui May Ling la vârsta de o lună, 
implorând să-i fie redat copilul. Fotografii cu casa McCullough cu 
perdelele trase și lumina de afară stinsă; un instantaneu cu 
doamna și domnul McCullough în ţinute de gală la un eveniment 


VP - 122 


caritabil pentru bolnavii de leucemie, care apăruse în paginile 
de mondenităţi ale revistei Shaker cu un an în urmă; o filmare 
cu BMW-ul domnului McCullough ieșind cu spatele din garaj și 
apoi îndepărtându-se în timp ce un reporter alerga pe lângă el, 
cu microfonul întins spre geamul portierei. 

Vineri, toate echipele de filmare erau iarăși în faţa casei; 
doamna McCullough se încuiase înăuntru cu Mirabelle, iar 
secretarele de la firma de investiţii McCullough fuseseră 
instruite să răspundă la toate apelurile primite din partea presei 
cu precizarea „Fără comentarii”. În fiecare seară, Mirabelle 
McCullough - sau May Ling Chow, așa cum preferau unii să-i 
spună - era subiect de știri în programele de seară, întotdeauna 
însoţită de fotografii. Iniţial, fusese doar instantaneul lui Bebe, 
cu May Ling la o lună, dar pe urmă - la sfatul avocatului familiei 
McCullough, care voia să realizeze o contrapondere -, apăruseră 
portrete mai recente făcute de familia McCullough la studioul 
foto Dillard's, în care Mirabelle era îmbrăcată într-o rochiță 
galbenă cu volănașe și cu urechi de iepuraș sau într-o salopeţică 
roz, lângă un cal de jucărie de modă veche. Ambele tabere 
aveau susţinători, iar vineri seară un avocat din oraș, Ed Lim, se 
oferise s-o reprezinte pe Bebe Chow gratis și să dea statul în 
judecată pentru custodia fiicei sale. 

e 

Sâmbătă seară, la cină, domnul Richardson 
familia: 

— Mark şi Linda McCullough m-au sunat astăzi şi m-au 
întrebat dacă accept să lucrez cu avocatul lor. Se pare că omul 
nu are suficientă experiență în sala de judecată, iar ei s-au 
gândit că i-aș putea fi de ajutor. 

— Și accepti? întrebase Lexie, mâncându-și salata. 

— Ei nu sunt vinovaţi cu nimic în toată treaba asta, spusese 
doamna Richardson, tăind o bucăţică de pui. Vor doar binele 
copilului. lar procesul nu este deschis împotriva lor, ci împotriva 
statului. Dar vor fi și ei implicaţi, și pe ei îi va afecta cel mai 
puternic. 

— Cu excepţia lui Mirabelle, intervenise Izzy. 

Doamna Richardson deschisese gura pentru a-i da o replică 
aspră, însă soţul ei îi făcuse semn să tacă. 


A 


își anunţase 


VP - 123 


— Mirabelle este punctul central în toată tărășenia asta, Izzy. 
Toți cei implicaţi... noi toți dorim doar ce-i mai bine pentru ea. 
Trebuie doar să ne dăm seama ce presupune acest lucru. 

Noi, remarcase Izzy. Tatăl ei se implicase deja. Se gândise 
apoi la imaginea lui Bebe Chow difuzată iar și iar în ziar, la 
tristeţea din privirea ei, la fotografia cât o palmă a lui May Ling 
din mâna ei, cu un colț îndoit de parcă ar fi ţinut-o în buzunar 
(ceea ce era adevărat). O recunoscuse imediat pe femeia pe 
care o văzuse în bucătăria Miei, cea care tăcuse imediat ce 
intrase ea, care tresărise ca și când ar fi fost speriată de ceva, 
aproape hăituită. „Doar o prietenă”, spusese Mia când o 
întrebase cine era, iar dacă Mia avea încredere în Bebe, atunci 
Izzy știa foarte clar de partea cui se situa. 

— Hoti de copii, spusese ea la cină. 

O tăcere șocată se lăsase deasupra mesei, ca o pânză grea. 
Lexie și Trip schimbaseră o privire precaută, deloc surprinsă. 
Moody se încruntase spre Izzy cu o expresie ce însemna tacă-ți 
gura, însă ea nu se uita la el. 

— Izzy, cere-i scuze tatălui tău! o admonestase doamna 
Richardson. 

— Pentru ce? Efectiv, au răpit fetița. Și toată lumea îi lasă să 
scape basma curată. Tata chiar îi ajută. 

— Hai să ne calmăm, încercase domnul Richardson să 
aplaneze situaţia, însă era deja prea târziu. 

Când venea vorba de Izzy, doamna Richardson era rareori 
calmă, iar Izzy însăși nu fusese niciodată calmă. 

— Izzy! Du-te în camera ta! 

Ea se întorsese spre tatăl ei. 

— Ar putea s-o cumpere pur și simplu. Cât mai costă un copil 
pe piaţă în ziua de azi? Zece mii de dolari? 

— Isabelle Marie Richardson... 

— Poate că, dacă se târguiesc, o iau cu numai cinci mii. 

Trântindu-și furculita pe farfurie cu zgomot, Izzy ieșise din 
cameră. Mia trebuia să afle despre asta, își spusese ea, urcând 
scările în fugă și intrând în dormitorul ei. Ea va ști ce să facă. Ea 
va ști cum s-o scoată la capăt. Râsul lui Lexie răsunase pe hol, 
iar Izzy închisese ușa cu un bufnet. 

In sufragerie, doamna Richardson se cufundase mai bine în 
scaun, mâinile tremurându-i. Abia a doua zi dimineaţă avea să 
găsească o pedeapsă adecvată pentru mezina ei: îi va confisca 


VP - 124 


iubitele ei ghete Doc Martens și le va arunca la gunoi. Dacă te 
îmbraci ca un târâie-brâu, avea să spună ea ridicând capacul 
pubelei, sigur că te și porţi ca unul. În seara aceea însă, la masă, 
strânsese din dinţi și își așezase furculiţa și cuțitul pe farfurie, 
formând un X perfect. 

— Ar trebui oare să păstrăm secretul? întrebase ea apoi. Mă 
refer la faptul că vei colabora cu familia McCullough. 

Domnul Richardson clătinase din cap. 

— Mâine, știrea va apărea în ziar. 

Și avusese dreptate. Duminică, povestea apăruse în Plain 
Dealer pe prima pagină, la mijloc: MAMA DIN ORAȘ LUPTA 
PENTRU CUSTODIA FIICEI SALE. Era un articol bun, își spusese 
doamna Richardson, bându-și cafeaua și trecându-l în revistă cu 
o privire de profesionist: o prezentare generală a cazului, o 
menționare scurtă a faptului că familia McCullough era 
reprezentată de William Richardson de la firma Kleinman, 
Richardson & Fish; și o declaraţie a avocatului lui Bebe Chow. 
Suntem încrezători, a afirmat Edward Lim, că statul va decide să 
redea mamei biologice custodia lui May Ling Chow. Dar însuși 
faptul că ziarul alesese să publice materialul pe prima pagină 
sugera că subiectul era abia la început. 

O frază din partea de jos a articolului îi atrăsese doamnei 
Richardson atenţia: „Doamna Chow a fost informată despre 
locul în care se afla fiica ei de o colegă de muncă de la Lucky 
Palace, un restaurant chinezesc de pe Warrensville Road”. Cu 
toată formularea precaută și incertă a frazei, doamna 
Richardson înțelesese, cu o tresărire, cine trebuie să fi fost 
colega respectivă. Nu putea fi o simplă coincidenţă. Prin urmare, 
chiriașa ei, chiriașa ei tăcută, amabilă și săritoare, fusese cea 
care declanșase tot acel haos. Cea care, din motive încă 
neclare, decisese să distrugă viaţa bieţilor soți McCullough. 

Doamna Richardson împăturise ziarul la dungă și îl pusese pe 
masă. Își amintise din nou dezinteresul Miei când se oferise să-i 
cumpere una dintre fotografii și reticenţa ei în a discuta despre 
trecutul personal. Atitudinea ei rece și distantă, cu toate că 
petrecea zilnic ore întregi acolo în casă, chiar în acea bucătărie. 
O femeie căreia îi plătea salariul, căreia îi echivala chiria, a cărei 
fiică ședea zi de zi, ore în șir sub acel acoperiș. Işi amintise de 
fotografia de la muzeu, care acum, în imaginaţia ei, căpătase o 
aură de secretomanie, vicleană. Ce ipocrizie din partea Miei, cu 


VP - 125 


reticenţa ei obstinată, să se amestece acolo unde nu-i era locul! 
Dar asta era Mia, nu-i așa? O femeie care își făcea o plăcere 
aproape perversă din a ocoli ordinea firească a lucrurilor. Faptul 
că această femeie îi provoca atâtea necazuri dragii ei prietene, 
faptul că Linda trecea printr-o asemenea suferință din cauza ei 
era o culme a nedreptății. 

Luni, după ce îi trimisese pe copii la școală, zăbovise acasă 
până când venise Mia ca să înceapă curăţenia. Nu era sigură ce 
anume căuta la ea, dar simţea nevoia s-o vadă, să se uite în 
ochii ei. 

— Oh! exclamase Mia când intrase pe ușa laterală. Nu mă 
aşteptam să fiți acasă. Să mă întorc mai târziu? 

Doamna Richardson își înclinase capul pe un umăr și își 
studiase chiriașa. Părul îi era strâns neglijent, ca întotdeauna, în 
creștet. Avea o bluză cu nasturi în faţă, cu poalele lăsate peste 
blugi. Cu o pată de vopsea la una dintre mâneci. Rămăsese în 
prag, cu o mână pe tocul ușii și cu un zâmbet abia schițat, 
așteptând răspunsul doamnei Richardson. Un chip drăguţ. Un 
chip tânăr, dar nu unul inocent. Era limpede, își dăduse seama 
doamna Richardson, că nu-i păsa de ceea ce credeau ceilalți 
despre ea. Și gândul îi zburase la fotografia pe care o văzuse la 
ea atunci, în prima zi în care se dusese la ea acasă. Femeia 
metamorfozată în păianjen, cu o sumedenie de braţe insidioase. 
Ce soi de persoană, se întrebase ea, ar transforma o femeie în 
păianjen? Mai mult decât atât, ce soi de persoană s-ar duce cu 
gândul la un păianjen văzând o femeie? 

— Tocmai plecam, răspunsese în cele din urmă, luându-și 
geanta de pe bufet. 

Chiar și peste ani, doamna Richardson avea să insiste că 
hotărârea ei de a scormoni în trecutul Miei nu era altceva decât 
răsplata justă pentru necazurile pe care le iscase. Și o făcuse 
doar de dragul Lindei, avea ea să susţină - cea mai veche și mai 
bună prietenă a ei, o femeie care nu încercase să facă decât ce 
era mai bine pentru copilul acela și acum, din cauza Miei, 
suferea cu inima frântă. Linda nu merita așa ceva. Cum ar fi 
putut ea, Elena, să stea deoparte și să permită cuiva să distrugă 
fericirea prietenei sale bune? Niciodată nu avea să recunoască, 
nici măcar faţă de sine însăși, că nu copilul fusese motivul ei, că 
la mijloc fusese de fapt ceva, un lucru complicat în legătură cu 
Mia însăși, cu acel disconfort sumbru pe care femeia aceea îl 


VP - 126 


stârnise și pe care doamna Richardson ar fi preferat să fie lăsat 
în ungherul lui. Acum, cu ziarul încă în mână, își spunea că totul 
era pentru Linda. Avea să dea câteva telefoane. Și vedea ea ce 
putea afla. 


VP - 127 


11. 


Primul lucru pe care îl făcuse apoi fusese să citească despre 
Pauline Hawthorne. Mai auzise despre ea, desigur. Când făcuse 
ea cursurile opţionale de artă, în colegiu, Hawthorne fusese 
senzația momentului despre care vorbea toată lumea și pe care 
o imitau studenţii la fotografie care colindau prin campus cu 
aparatele foto atârnate la gât ca niște ecusoane. Acum, când 
revăzuse fotografiile, și le amintise. O femeie surprinsă în 
oglinda de la coafor, cu părul de pe o jumătate a capului ondulat 
pe bigudiuri și cu restul lăsat pe spate într-o coadă răsucită. O 
altă femeie retușându-și machiajul în oglinda unui Chrysler, cu o 
țigară atârnându-i dintre buzele date cu luciu. O femeie în halat 
de casă verde-smarald și pantofi cu tocuri înalte, curățând cu 
aspiratorul covorul de un galben-aprins atât de ponosit încât 
părea că nuanţa se revarsă din el. Atât de frapante încât chiar și 
acum, după atâţia ani, își amintea că le văzuse pe ecranul 
proiectorului în sala de curs cufundată în întuneric, ținându-și 
parcă respiraţia în plonjonul ei momentan în lumea strălucitoare 
a peliculei Technicolor. 

Pauline, aflase ea acum, se născuse într-o zonă rurală din 
Maine, și la optsprezece ani se mutase în Manhattan, locuind 
câţiva ani în Greenwich Village înaintea debutului spectaculos 
pe scena artistică, la începutul anilor '70. In toate cărţile de artă 
pe care le consultase doamna Richardson, Pauline era descrisă 
în termeni superlativi: un geniu autodidact, un pionier în arta 
fotografică feministă, un intelect dinamic și generos. 

Despre viaţa ei personală găsise foarte puţine detalii - doar 
informaţia menţionată în treacăt că deținuse un apartament în 
Upper West Side. Dăduse însă peste ceva interesant: Pauline 
Hawthorne predase la Școala de Arte Frumoase din New York - 
deși după toate aparențele nu fiindcă ar fi avut nevoie de bani. 
La câţiva ani după ce se lansase în carieră, fotografiile ei se 
vindeau pe zeci de mii de dolari - mult pentru un fotograf la 
vremea aceea, și mai ales pentru o femeie. După moartea ei, în 
1982, valoarea lor crescuse extraordinar, MoMA plătind aproape 
două milioane de dolari pentru a-și îmbogăţi colecţia cu o 
fotografie semnată de Pauline Hawthorne. 


VP - 128 


Dintr-o mică presimţire, doamna Richardson căutase numărul 
secretarei de la Școala de Arte Frumoase din New York. Când își 
prezentase acreditările și adăugase că se documenta pentru un 
articol, secretara se dovedise foarte amabilă. Pauline Hawthorne 
predase un curs de fotografie avansată timp de mulţi ani, până 
cu puţin înainte de a muri. Nu, nu existase nicio Mia Warren în 
niciuna dintre clasele profesoarei Hawthorne din ultimii ani. Dar 
avuseseră o Mia Wright în toamna lui 1980; ar fi putut fi 
persoana despre care se interesa doamna Richardson? 

Aflase apoi că Mia Wright intrase în anul întâi la Școala de 
Arte Frumoase, dar în primăvara lui 1981 ceruse să ia o pauză 
de un an de la cursuri, iar cererea îi fusese aprobată. Nu mai 
revenise însă niciodată. După câteva calcule mintale rapide, 
doamna Richardson socotise că era imposibil ca în primăvara 
aceea, Mia - dacă era aceeași Mia - să fi fost însărcinată cu 
Pearl. Dar de ce să fi întrerupt cursurile, dacă nu din motiv de 
graviditate? 

Secretara se arătase reținută la ideea de a-i divulga adresele 
foștilor studenţi, chiar dacă acum aveau cincizeci de ani. Dar 
doamna Richardson izbutise să afle că în dosarul Miei era 
trecută o adresă locală, fără date despre părinți. 

Trebuia să abordeze deci problema de la celălalt capăt, și în 
curând i se ivise și ocazia, sub forma unei scrisori intens 
anticipate. Încă de la Ziua Recunoștinței, Lexie verifica zilnic 
corespondenţa imediat ce venea acasă și, în sfârșit, la mijlocul 
lui decembrie, în cutia poștală sosise un plic gros cu sigla 
Universităţii Yale într-un colț. Doamna Richardson își sunase 
toate rudele pentru a le da vestea cea bună, iar domnul 
Richardson venise acasă aducând un tort. 

— Lexie, în weekendul ăsta te invit la un mic dejun matinal 
elegant, ca să sărbătorim, o anunţase doamna Richardson la 
masa de seară. La urma urmei, nu în fiecare zi ești admisă la 
Yale. O să ne distrăm de minune între noi, fetele. 

— Dar cu mine cum rămâne? întrebase Moody. Eu ce fac, stau 
acasă și mănânc cereale? 

— A zis „între noi, fetele”, râsese Trip, iar Moody se 
încruntase. Vrei și tu între fete? 

— Ei, Moody, intervenise doamna Richardson. Trip are 
dreptate. O sărbătorim doar pe Lexie. O să ne îmbrăcăm frumos 
și o să ne bucurăm de o dimineaţă în oraș, ca fetele. 


VP - 129 


— Atunci, eu ce fac? întrebase Izzy. Înseamnă că vin și eu? 

Doamna Richardson nu se gândise la asta. Dar lui Lexie îi 
străluceau deja ochii, Lexie vorbea deja despre locurile în care 
voia să meargă, așa că era prea târziu ca să mai spună acum 
nu. Și, mai târziu în seara aceea, în timp ce se spăla pe față 
înainte de culcare, îi venise o idee - una despre felul în care 
prânzul acela ar fi putut servi și unui alt scop. _ 

A doua zi intrase în solariu chiar înainte de ora cinei. In 
circumstanţe obişnuite, îi lăsa pe copii singuri acolo, 
considerând că aveau nevoie de un spaţiu al lor și de un anume 
grad de intimitate. În ziua aceea însă, o căuta pe Pearl. Ca de 
obicei, era tolănită pe canapea alături de Lexie, Trip și Moody, 
pe jumătate afundaţi toţi în pernele umflate. Izzy şedea pe 
fotoliu cu faţa în jos, cu bărbia pe unul dintre braţele acestuia și 
cu picioarele în aer, sprijinite pe celălalt. 

— Pearl, aici erai! începuse doamna Richardson, așezându-se 
ușor pe braţul canapelei, lângă Pearl. Eu și fetele ieșim sâmbătă 
dimineaţă, ca să sărbătorim vestea bună primită de Lexie. Nu 
vrei să vii și tu? 

— Eu? întrebase fata, aruncând o privire scurtă peste umăr, 
de parcă doamna Richardson ar fi putut vorbi cu altcineva. 

— Practic, faci parte din familie, nu-i așa? 

— Sigur că ar trebui să vii, intervenise Lexie. Vreau să vii! 

— Du-te și întreab-o pe mama ta, o îndemnase doamna 
Richardson. E în bucătărie. Sunt sigură că va fi de acord. Spune-i 
că fac eu cinste. Spune-i, adăugase ea, că insist să vii. 

În celălalt capăt al camerei, Izzy ridicase încet capul, 
sprijinindu-se în coate și mijind ochii. Trecuseră trei săptămâni 
de când mama ei promisese să se intereseze de misterioasa 
fotografie cu Mia, iar când o întrebase dacă aflase ceva, doamna 
Richardson se mărginise să exclame: „Oh, Izzy, tu întotdeauna 
faci din țânțar armăsar!” Acum, interesul arătat brusc lui Pearl 
părea ciudat. 

— De ce ai invitat-o și pe ea? o chestionase ea îndată ce Pearl 
se îndepărtase suficient pentru a nu le mai auzi. 

— Izzy, de câte ori are Pearl ocazia să iasă în oraș la masă? 
Trebuie să înveţi să fii mai generoasă, replicase doamna 
Richardson, ridicându-se și netezindu-și bluza. In plus, credeam 
că îţi place de Pearl. 


VP - 130 


Așa ajunsese Pearl să stea la o masă în colțul de lângă Lexie, 
față în faţă cu doamna Richardson și cu Izzy, mereu posacă. 
Lexie alesese The 100th Bomb Group, un restaurant din 
apropierea aeroportului, unde mergea familia la ocazii speciale, 
cea mai recentă fiind aniversarea de patruzeci și patru de ani a 
domnului Richardson. 

Restaurantul era aglomerat în dimineaţa aceea, cu o agitaţie 
ameţitoare și un bufet deschis uluitor, întins pe o întreagă latură 
a sălii. La zona de carne, un bărbat solid cu un șorț alb felia 
carnea friptă de vită de pe o pulpă în sânge. La zona de omlete, 
bucătarii turnau valuri de ouă aurii într-o tigaie și întorceau 
omleta pufoasă plină cu tot ce-ţi poftea inima, chiar și cu 
ingrediente care lui Pearl nu i-ar fi trecut niciodată prin minte că 
ar putea fi puse într-o omletă: ciuperci, sparanghel și bucăţi de 
homar în culoarea coralului. Pe toţi pereţii erau expuse 
mementouri ale luptătorilor de pe bombardiere: hărți ale marilor 
bătălii împotriva naziștilor, medalii, plăcuțe de identificare, 
scrisori către iubitele de acasă, fotografii ale avioanelor, 
portrete ale soldaţilor, superbi în uniforme, cu bonetele de 
cădetți și câte unul cu mustață. 

— Uitaţi-vă la el, spusese Lexie, punând degetul pe o 
fotografie de lângă capul lui Pearl. Căpitanul John C. Sinclair. Nu 
v-ar plăcea să-l cunoașteți? 

— Iti dai seama, replicase Izzy, că, dacă mai trăieşte, are vreo 
nouăzeci și patru de ani acum. Și probabil merge în baston. 

— Vreau să zic, nu v-ar fi plăcut să-l cunoașteți dacă aţi fi trăit 
pe vremea aia? Prea despici firul în patru, Izzy! 

— Ştii, probabil că a bombardat niște orașe, continuase 
mezina. Și a ucis o mulțime de oameni nevinovaţi. La fel ca toți 
tipii ăștia de aici, adăugase ea cu o fluturare a mâinii spre 
fotografiile din jur. 

— Izzy, hai să lăsăm lecţiile de istorie pentru altă dată. 
Suntem aici ca să sărbătorim reușita lui Lexie, intervenise 
doamna Richardson, după care zâmbise larg spre fiica ei cea 
mare și, prin extensie, spre Pearl, așezată alături. Pentru Lexie! 
continuase ea ridicând paharul cu Bloody Mary, iar Lexie și Pearl 
ridicaseră la rândul lor paharele cu suc de portocale, luminos în 
razele soarelui. 

— Pentru Lexie! rostise și Izzy. Sunt sigură că la Yale va fi 
exact așa cum ţi-ai dorit. 


VP - 131 


Luase o înghiţitură mică din paharul ei cu apă, de parcă și-ar 
fi dorit să fi fost ceva mai tare. La masa de lângă ele, un copil 
mic lovise cu palmele grăsune în faţa de masă, iar tacâmurile 
săriseră zăngănind. 

— Oh, Doamne! șoptise Lexie, apoi se întinsese spre copilaș. 
Ce drăguţ ești! Cel mai drăguţ bebeluș din lumea întreagă. 

Izzy își dăduse ochii peste cap și se ridicase. 

— N-o scăpaţi din ochi, le spusese ea părinţilor. Nici nu știți 
când vă poate răpi cineva copilul. 

Inainte să apuce cineva să răspundă, se îndepărtase deja spre 
bufet. 

— Vă rog s-o scuzaţi pe fiica mea, li se adresase doamna 
Richardson părinţilor. E la o vârstă dificilă. 

Şi-i zâmbise bebelușului, care încerca să-și îndese o lingură în 
guriță. 

— Lexie, Pearl, duceți-vă și voi. Eu vă aştept aici. 

Când se întorseseră toate la masă, doamna Richardson 
începuse delicatele manevre de direcționare treptată a 
subiectului conversației, care se dovediseră până la urmă mai 
ușoare decât se așteptase. Incepuse cu subiectul mereu de 
încredere, vremea: spera că în New Haven nu va fi prea frig 
pentru Lexie; vor trebui să comande o jachetă mai călduroasă 
de la L.L. Bean, o pereche nouă de ghete și un pled din puf. Apoi 
se răsucise spre Pearl. 

— Dar tu, Pearl? Ai fost vreodată în New Haven? 

Fata înghiţise omleta din gură și clătinase din cap. 

— Nu, niciodată. Mamei nu-i place prea mult Coasta de Est. 

— Serios?! exclamase doamna Richardson, înfigând vârful 
cuţitului într-un ou fiert și privind gălbenușul cum se revarsă. 
Păcat că n-ai putut vizita niciodată regiunea. Sunt atâtea de 
văzut acolo! O cultură foarte bogată. Noi am făcut o excursie în 
Boston acum câţiva ani - vă mai amintiţi, fetelor? Freedom Trail, 
corabia Tea Party și casa lui Paul Revere. lar apoi, desigur, e 
New York-ul, unde ai atâtea lucruri de făcut! Sper, adăugase ea 
cu un surâs binevoitor, că vei putea să le vizitezi și tu într-o zi. 
Cred sincer că nimic altceva nu-i poate lărgi unui tânăr 
orizonturile așa cum o fac călătoriile. 

Pearl se simţise lezată, așa cum știuse doamna Richardson că 
se va întâmpla. 


VP - 132 


— Oh, dar noi am călătorit mult, replicase ea. Am fost peste 
tot - Illinois, lowa, Kansas, Nebraska... Se oprise o clipă căutând 
ceva mai deosebit, apoi continuase: Am fost și în California. De 
câteva ori. 

— Ce minunat! replicase doamna Richardson, umplându-i din 
nou paharul din carafa de pe masă. Chiar aţi fost peste tot. Niște 
voiajoare! Și îţi place să vă mutaţi așa des? 

Pearl luase în furculiţă o bucată de ou. 

— E-n regulă. Adică, ne mutăm de fiecare dată când încheie 
mama un proiect. Locurile noi îi dau idei noi. 

— O să devii un adevărat cetăţean al lumii, replicase doamna 
Richardson, iar Pearl se îmbujorase. Probabil știi despre ţara 
asta mai multe decât oricare alt adolescent. Lexie și Izzy au fost 
doar în câteva state, iar noi călătorim destul de des. Și unde-aţi 
petrecut cel mai mult timp? întrebase apoi, ca într-o doară. 
Acolo unde te-ai născut, îmi închipui. 

Pearl înghiţise bucata de ou. 

— Păi, m-am născut în San Francisco. Dar am plecat când 
eram încă bebeluș. Nu-mi amintesc nimic de acolo. Niciodată nu 
stăm prea mult într-un loc. 

Doamna Richardson depozitase informaţia într-un sertăraș al 
creierului. 

— Va trebui să te întorci acolo într-o zi. Cred că e bine să știi 
unde-ți sunt rădăcinile. E un lucru care îţi definește identitatea. 
Eu m-am născut chiar aici, în Shaker, știai? 

— Mamă! o întrerupsese Izzy. Nu cred că Pearl vrea să afle 
toate chestiile astea. Niciuna dintre noi nu vrea. 

Doamna Richardson o ignorase. 

— Bunicii mei au fost una dintre primele familii care s-au 
mutat aici. Zona era considerată una rurală, îţi vine să crezi? 
Aveau grajduri și adăposturi pentru trăsuri, iar la sfârșit de 
săptămână ieșeau să călărească. Voi, fetelor, se întorsese ea 
spre Lexie și Izzy, nu vi-i amintiţi pe bunicii mei. Lexie abia se 
născuse când au murit ei. Mă rog, s-au mutat aici și au rămas. 
Chiar credeau în valorile celor din Shaker. 

— Shakerii nu erau celibatari și comuniști? întrebase Izzy, 
luând o gură de apă. 

Doamna Richardson o săgetase cu privirea. 

— Planificare riguroasă, credinţa în egalitate și diversitate. 
Convingerea că toți oamenii sunt cu adevărat egali între ei. Și i- 


VP - 133 


au transmis mamei aceste principii, iar ea mi le-a transmis mie. 
Dar mama ta unde-a crescut? întrebase doamna Richardson în 
cele din urmă, întorcându-se iar spre Pearl. 

— Nu sunt sigură, replicase ea, schimbându-și poziţia în 
scaun. Poate în California. Nu vorbește mult despre asta, 
adăugase împungând cu furculita restul de omletă, deja sleit. Nu 
cred că mai are rude în viaţă. 

In realitate, Pearl nu avusese niciodată curajul s-o întrebe 
deschis despre originile ei, iar Mia îi evitase cu abilitate 
întrebările pe ocolite. „Noi suntem nomade”, îi răspundea. 
„ligani moderni, ăștia suntem noi. Niciodată nu batem același 
drum de două ori”. Sau: „Ne tragem din oameni ai circului. 
Avem în sânge viața rătăcitoare”. 

— Ar trebui să afli, intervenise Lexie. Eu am făcut-o anul 
trecut, pentru un proiect la istorie. Există o bază de date uriașă 
în insula Ellis? - liste cu pasagerii sosiți, broșuri ale navelor și 
așa mai departe. Dacă știi data la care au imigrat strămoșii tăi, 
îți poţi studia arborele genealogic cu ajutorul datelor din 
recensăminte. Eu i-am identificat pe înaintașii noștri până 
înainte de Războiul Civil. Crezi că mama ta știe când au venit 
strămoșii ei în America? 

Doamna Richardson simţea cum conversaţia înaintează pe o 
pojghiţă subţire de gheață. 

— Lexie, vorbești ca un reporter în devenire, spusese ea pe 
un ton mai degrabă tăios. Poate că ar trebui să studiezi 
jurnalismul la Yale. 

Lexie pufnise. 

— Nu, mulțumesc. 

Izzy intervenise înainte ca mama ei să poată adăuga ceva: 

— Lexie vrea să devină o a doua Julia Roberts. Azi, Miss 
Adelaide; mâine, Răsfățata Americii. 

— Tu să taci! se răstise sora ei. Probabil că și Julia Roberts a 
început prin a juca în piese de teatru la liceu. 

— Mi-ar plăcea, răsunase glasul lui Pearl, și toate privirile se 
îndreptaseră spre ea, nedumerite. 

— Ce ti-ar plăcea? 

— Să fiu reporter. Adică ziarist. Așa, afli o mulţime de lucruri. 
Cercetezi poveștile de viaţă ale oamenilor, afli adevărul și scrii 


22 Aflată la vărsarea fluviului Hudson în Oceanul Atlantic, insula Ellis a fost între anii 
1892 și 1954 poarta de intrare a imigranților în Statele Unite. 


VP - 134 


despre el, explicase Pearl cu entuziasmul pe care doar un 
adolescent îl poate avea. Folosești cuvintele ca să schimbi 
lumea. Mi-ar plăcea să fac asta. Și ridicase privirea spre doamna 
Richardson, care observase atunci pentru prima dată cât de 
mari și de sinceri erau ochii fetei. Așa cum faceţi 
dumneavoastră, continuase Pearl. Mi-ar plăcea să fac ce faceți 
dumneavoastră. 

— Serios?! exclamase doamna Richardson, sincer mișcată. 
Pentru o clipă, avusese impresia că Pearl era doar una dintre 
prietenele lui Lexie, aflată acolo pentru a o sărbători pe 
minunata ei fiică: o tânără promițătoare, pe care ea ar fi putut s- 
o îndrume și s-o ghideze pentru a-și folosi potenţialul. Dar e 
minunat! exclamase ea. Ar trebui să scrii pentru The Shakerite; 
ziarul școlar constituie o modalitate excelentă de a deprinde 
bazele domeniului. lar pe urmă, când vei fi pregătită, te-aș 
putea ajuta să obţii un stagiu de practică la un ziar. Se 
întrerupsese brusc, amintindu-și motivul pentru care o invitase 
de fapt la masă, și adăugase, amestecând în pahar cu firul de 
elină: Oricum, e un lucru la care trebuie să ne gândim. Izzy, tu 
numai atât mănânci? Pâine prăjită cu jeleu? Sincer, asta ai fi 
putut să mănânci și acasă. 

e 

Câteva telefoane, și dăduse de Biroul Arhivelor din San 
Francisco, dar odată ce obținuse numărul, toate obstacolele 
dispăruseră. În nici zece minute, funcționara îi trimisese prin fax 
un formular de solicitare a unui certificat de naştere, fără a-i 
pune vreo întrebare. Doamna Richardson bifase căsuţa pentru 
„exemplar informativ” și completase numele lui Pearl și data 
nașterii ei, urmate de numele Miei. Lăsase gol, firește, spațiul 
pentru numele tatălui, dar funcționara o asigurase că vor putea 
găsi certificatul chiar și în lipsa acestuia, fiindcă se afla în 
categoria documentelor publice. „In două până la patru 
săptămâni, dacă îl avem, vi-l trimitem”, îi promisese femeia, iar 
doamna Richardson notase pe formular propria ei adresă, 
atașase un cec pentru optsprezece dolari și pusese plicul la 
poștă. 

l-I trimiseseră după cinci săptămâni, și când ajunsese în cutia 
poștală a familiei Richardson, certificatul de naștere se dovedise 
a fi o dezamăgire. La rubrica „Tatăl” fusese dactilografiat 
cuvântul NECUNOSCUT. Doamna Richardson strânsese din buze, 


VP-135 


deziluzionată. Ar trebui să fie ilegal, își spusese ea, să ascunzi 
numele unui părinte. Era ceva indecent în reticența aceasta de a 
arăta deschidere, de a-ţi declara deschis originile. Mia se 
dovedise deja a fi o mincinoasă, una capabilă să îndruge și alte 
minciuni. Oare ce altceva mai ascundea? Era ca și cum atunci 
când vindeai o mașină la mâna a doua, refuzai să oferi lista 
reviziilor și a reparațiilor făcute. Oare nu aveai dreptul să 
cunoști trecutul unui obiect, ca să știi la ce defecţiuni te puteai 
aștepta în viitor? lar ea, ca angajatoare și ca proprietăreasă a 
acestei femei, nu avea oare dreptul să știe lucruri similare? 
e 

Cel puţin o informaţie avea însă: locul de naștere al Miei, 
consemnat pe certificat, alături de numele Mia Warren, drept 
Bethel Park, Pennsylvania. 

De la serviciul de informaţii din Bethel Park aflase că existau 
cincizeci și patru de „Warren” în oraș. După câteva minute de 
gândire, doamna Richardson sunase la arhivele municipale, 
unde funcționara nu se dovedise însă la fel de cooperantă ca 
cea din San Francisco. Nu exista nicio Mia Warren în arhivă, 
insistase femeia de la telefon. 

— Dar Mia Wright? întrebase doamna Richardson într-o doară 
și, după o scurtă pauză marcată de sunetul tastelor apăsate, 
funcționara îi răspunsese afirmativ: o Mia Wright se născuse în 
Bethel Park în 1962. 

Și mai era și un Warren Wright născut în 1964; nu cumva 
doamna Richardson încurcase numele? 

Ea însă îi mulțumise femeii și închisese. 

Abia după câteva zile, numeroase telefoane și abilităţile ei 
jurnalistice folosite cu precauţie, izbutise să afle detaliul-cheie 
pe care îl aștepta și care venise sub forma unui necrolog în 
ziarul Pittsburg Post din 17 februarie 1982. 


SERVICIU FUNERAR PENTRU 
ELEVUL DE LICEU ORGANIZAT VINERI 
Serviciul funerar pentru Warren Wright, de 17 ani, 
va avea loc vineri, 19 februarie, ora 11, la Casa 
Funerară Walter E. Griffith, Brownsville Road 5636. 
Moartea domnului Wright este deplânsă de părinții săi, 
domnul și doamna George Wright, vechi locuitori din 


VP - 136 


Bethel Park, și de sora lui mai mare, Mia Wright, care a 
părăsit cartierul în 1980. În locul florilor, familia 
sugerează să fie oferite donații echipei de fotbal a 
liceului Bethel Park, în cadrul căreia domnul Wright s-a 
remarcat ca fundaș. 


Nu putea fi o coincidenţă, își spusese doamna Richardson. Mia 
Wright. Warren Wright. Mia Warren. Sunase din nou la serviciul 
de informaţii din Bethel Park, iar când încheiase convorbirea, 
studiase datele notate pe o foaie de hârtie: George și Regina 
Wright, North Ridge Road 175. Plus un cod poștal. Plus un 
număr de telefon. 

Este foarte ușor, își spusese ea cu o undă de dispreţ, să 
găsești informaţii despre oameni. Totul era disponibil. Nu 
trebuia decât să cauţi. Puteai să afli absolut tot despre o 
persoană, dacă te străduiai suficient. 

e 

Când doamna Richardson găsise datele despre părinţii Miei, 
cazul micuței May Ling/Mirabelle era încă subiect de știri, ba 
chiar mai mult decât înainte. Într-adevăr, populaţia era incitată 
de indiscreţiile stridente ale președintelui Clinton, dar oricât de 
scandaloasă ar fi fost, întreaga situaţie avea în ea ceva comic. 
În oraș, opiniile variau de la Asta n-are nicio legătură cu moaul 
în care conduce țara și Toti președinții au aventuri amoroase 
până la unele mai succinte, precum Cui îi pasă? 

Dar oamenii, și mai ales cei din Shaker Heights, erau profund 
interesaţi de cazul Mirabelle McCullough care, spre deosebire de 
infidelităţile prezidenţiale, era perceput ca fiind foarte grav. 

Aproape în fiecare seară apăreau noutăţi despre caz, recent 
fiind stabilită data audierilor într-o zi din martie, iar dosarul fiind 
înregistrat cu titlul Chow versus Cuyahoga County. Faptul că era 
implicată Shaker Heights, o comunitate căreia îi plăcea să se 
considere un fel de purtător de stindard, stârnise interesul 
tuturor, astfel că fiecare cetățean al orașului avea propria 
părere. O mamă avea dreptul de a-și crește copilul. O mamă 
care își abandonase copilul nu merita o a doua șansă. O familie 
de albi e în stare să izoleze un copil chinez de cultura din care 
provine. O familie iubitoare ar trebui să conteze mai mult decât 
culoarea pielii părinţilor. May Ling avea dreptul să-și cunoască 


VP - 137 


mama. Soții McCullough erau singura familie pe care o avusese 
Mirabelle vreodată. 

Domnul și doamna McCullough o salvau pe Mirabelle, 
declarau susţinătorii lor. Ei aveau să-i ofere o viaţă mai bună 
unui copil nedorit. Erau niște eroi care anihilau rasismul printr-o 
adopţie interculturală. „Cred că e minunat ceea ce fac ei”, le 
spusese o femeie reporterilor care luau interviuri oamenilor de 
pe stradă. „Vreau să zic că ăsta-i viitorul, nu-i așa? În viitor, vom 
reuși cu toţii să privim dincolo de considerentele de rasă”. „Poţi 
să vezi ce mamă minunată este”, spusese câteva minute mai 
târziu unul dintre vecinii soților McCullough. „Poţi să-ţi dai 
seama că, atunci când privește copilașul pe care-l ţine în braţe, 
nu vede un bebeluș chinez. Vede doar un bebelus, și atât”. 

Dar exact asta era problema, insistau susţinătorii lui Bebe. 
„Fetița nu e un copil oarecare”, protestase o femeie, când 
Channel 5 trimisese un reporter în Asia Plaza, centrul comercial 
chinezesc din Cleveland, în căutarea unui punct de vedere 
asiatic. „E un copil chinez. Care va crește fără să știe nimic 
despre moștenirea sa culturală. Cum va putea ști cine este el de 
fapt?” Intâmplător, mama Serenei Wong se afla la cumpărături 
în băcănia asiatică în dimineața aceea și, spre mândria și, 
totodată, spre stupoarea fiicei sale, își exprimase ferm părerea 
despre subiectul la ordinea zilei. „A pretinde că fetiţa aceea este 
doar un copil ca oricare altul - a pretinde că problema rasei nu 
este relevantă aici - este necinstit”, declarase dr. Wong în 
vreme ce Serena se foia stânjenită în marginea cadrului. „Și nu, 
nu pun aici problema rasei”, adăugase ea. „Puneţi-vă această 
întrebare: Am avea oare o dispută la fel de aprinsă dacă fetița ar 
fi fost blondă?” 

După discuţii îndelungi cu avocaţii lor, soţii McCullough 
acordaseră un interviu în exclusivitate echipei de la Channel 3. 
Era o publicitate pozitivă, considerase domnul Richardson, 
declarându-se de acord cu ea, iar Channel 3 trimisese o echipă 
de filmare și un producător care, în camera de zi a soților 
McCullough, îi filmase așezați pe canapea împreună cu 
Mirabelle, în fața focului aprins, domnul Richardson însuși stând 
în afara cadrului. 

— Sigur că înțelegem sentimentele domnișoarei Chow, 
declarase doamna McCullough. Dar Mirabelle a stat la noi în cea 
mai mare parte a vieţii ei și doar pe noi ne știe. Simt că este cu 


VP - 138 


adevărat copilul meu și că a apărut astfel în viaţa noastră cu un 
scop anume. 

— Nimeni nu poate spune, adăugase domnul McCullough, că 
lui Mirabelle nu-i este mai bine într-un cămin stabil, cu doi 
părinţi. 

— Unele persoane au sugerat că Mirabelle va pierde contactul 
cu cultura din care provine, replicase producătorul. Cum 
răspundeţi la astfel de temeri? 

Doamna McCullough înclinase din cap. 

— Ne străduim să acordăm mare atenţie acestui lucru. Puteţi 
observa că adăugăm pe pereţii casei tot mai multe opere de 
artă asiatice, replicase ea, schițând un gest cu mâna spre 
pergamentele cu munţi desenaţi în cerneală de lângă șemineu 
și spre calul din ceramică de pe poliţă. Suntem hotărâți ca, pe 
măsură ce crește, s-o învăţăm despre cultura în care s-a născut. 
Și, desigur, deja îi place orezul. De fapt, aceasta a fost prima ei 
hrană solidă. 

— În același timp, intervenise domnul McCullough, ne dorim 
ca Mirabelle să crească la fel ca orice fată din America. Vrem să 
știe că este exact ca toți ceilalţi. 

Interviul se încheiase cu imaginea soților McCullough aplecați 
deasupra pătuţului, în vreme ce Mirabelle gângurea cu ochișorii 
la jucării. 

Chiar și copiii Richardson aveau opinii diferite cu privire la 
acest subiect spinos. Doamna Richardson, desigur, era ferm de 
partea cuplului McCullough, la fel ca Lexie. 

— Uitaţi-vă ce viață are Mirabelle acum! exclamase ea într-o 
seară la cină, pe la mijlocul lui februarie. O casă mare în care să 
se joace. O curte. Două camere pline cu jucării. Mama ei nu-i 
poate oferi o asemenea viață. 

Doamna Richardson se arătase de acord. 

— Soții McCullough o iubesc enorm. Au așteptat atât de mult 
timp! Și au crescut-o încă din primele zile de viaţă. Ea nu și-o 
mai amintește pe mama ei. Mark și Linda sunt singurii părinţi pe 
care-i știe. Ar fi o cruzime pentru toţi să fie luată acum, mai ales 
că ei s-au dovedit a fi părinţi ideali. 

Moody și Izzy, pe de altă parte, tindeau să se plaseze în 
tabăra lui Bebe. 

— A făcut o singură greșeală, insista Moody. Pearl îi spusese 
aproape întreaga poveste a lui Bebe, iar el, ca în orice altă 


VP - 139 


privinţă, era de partea ei. Credea că nu va putea avea grijă de 
copil, adăugase el, dar pe urmă lucrurile s-au schimbat și acum 
poate. Pentru asta, n-ar trebui să-i fie luat copilul pentru 
totdeauna. 

Izzy era mai succintă în argumente: 

— Ea e mama. Ei, nu. 

Ceva în toată acea situaţie aprinsese o scânteie în ea, deși 
nu-și dădea bine seama ce anume, și mult timp de atunci 
înainte nu avea s-o poată exprima în cuvinte. 

— Cliff și Clair se certau aseară pe tema asta, îi spusese Brian 
lui Lexie într-o după-amiază; erau întinși pe patul lui, pe 
jumătate dezbrăcaţi, chiulind de la antrenamentele de lacrosse 
și hochei în favoarea unui alt gen de mișcare fizică. lar Cliff și 
Clair nu se ceartă niciodată! 

Disputa începuse la masa de seară, și când hotărâse el să se 
ducă la culcare, părinţii lui ședeau cufundaţi într-o tăcere 
obstinată. 

— Tata e de părere că fetiţei îi e mai bine la McCullough, 
continuase Brian. Și că alaturi de o mamă ca Bebe nu ar avea 
niciun viitor. Zice că mamele ca ea sunt genul de părinţi care 
menţin închis cercul vicios al sărăciei. 

— Dar tu ce părere ai? îl întrebase Lexie. 

Brian ezitase. Mama lui întrerupsese tirada soţului ei - un 
lucru pe care obișnuia să-l facă deseori, dar niciodată cu atâta 
vehemenţă. „Dar cum rămâne cu toţi acei copii de culoare care 
ajung în familii de albi?” întrebase ea. „Ti se pare că asta rupe 
cercul vicios al sărăciei?” Dăduse drumul cratiţei în chiuvetă cu 
un zăngănit și deschisese robinetul. Aburul se ridicase într-un 
nor șuierător. „Dacă vor cu adevărat să ajute comunitatea de 
culoare, de ce nu încearcă mai întâi să schimbe sistemul?” 

Lui Brian, raţionamentul tatălui i se păruse perfect logic: 
copilul era în siguranţă, îngrijit și iubit, cu toate oportunităţile 
deschise în calea lui. Și totuși, exista ceva la trupușorul măsliniu 
din brațele albe ale doamnei McCullough, care îl deconcerta așa 
cum o deconcertase și pe mama lui. Simțea un ghimpe de iritare 
- ba nu, chiar de mânie - la adresa lui Bebe, fiindcă îl pusese 
într-o asemenea situaţie. 

— Cred că dacă Bebe ar fi fost mai precaută, toată chestia 
asta ar fi putut fi evitată, răspunsese el rece. Adică, de ce n-a 
folosit un prezervativ? Cât e de greu să faci asta? Un dolar 


VP - 140 


cheltuit la magazinul din colţ, și nimic din toate astea nu s-ar fi 
întâmplat. 

— Dar nu despre asta era vorba, Bry, replicase Lexie, 
culegându-și blugii de pe jos. 

Brian i-i trăsese din mână. 

— Hai să lăsăm asta! Nu-i problema noastră, bine? 

Și o luase în brațe, iar Lexie uitase imediat de micuța 
Mirabelle, de soții McCullough, de tot și de toate, cu excepţia 
buzelor lui Brian lipite de urechea ei. 

Cu ajutorul lui Ed Lim, Bebe completase formularele oficiale și 
îi fuseseră acordate drepturi de vizită temporare, o dată pe 
săptămână, timp de două ore. Între timp, domnul și doamna 
McCullough dețineau custodia copilului. 

Decizia nu mulţumise însă pe nimeni. 

— Doar la bibliotecă sau într-un „loc public”, se plânsese Bebe 
Miei. Nici măcar acasă nu pot s-o iau. Trebuie să-mi ţin copilul în 
braţe la bibliotecă. Și cu asistenta socială de faţă, să stea cu 
ochii pe mine tot timpul. De parcă aș fi o infractoare. De parcă i- 
aș putea face rău fetiţei mele. lar McCullough ăia... ei spun că 
pot să mă duc la ei acasă, s-o vizitez acolo. Dar ce-și închipuie, 
că o să stau acolo, zâmbind, în timp ce ei îmi fură copilul? Işi 
închipuie că o să mă așez lângă șemineu și o să mă uit la pozele 
cu o altă femeie care-mi ţine copilul în braţe? 

Doamna McCullough avea și ea propriile nemulțumiri. 

— Nici n-ai idee cum e, îi spusese ea doamnei Richardson la 
telefon. Să-ţi dai copilul unei străine. Să vezi cum o femeie, pe 
care n-o cunoști, pleacă și îţi ia copilul cu ea. Fac urticarie de 
fiecare dată când aud soneria de la ușă, Elena. lar după ce 
pleacă cu ea, mă așez efectiv în genunchi și mă rog să se 
întoarcă la ora stabilită. Cu o noapte înainte, nici măcar nu pot 
să dorm. Trebuie să iau somnifere. Și niciodată nu e în aceeași 
zi a săptămânii. De fiecare dată o rog să stabilim o dată anume. 
O rog să convenim asupra unei zile. Așa, măcar aș ști când se 
întâmplă. Aș avea timp să mă pregătesc. Dar nu, ea n-o anunţă 
pe asistenta socială decât cu o zi înainte. Zice că nu-și cunoaște 
din vreme programul de lucru. Primesc un telefon după-amiaza - 
Oh, venim mâine la ora zece. Cu mai puţin de o jumătate de zi 
înainte. Sunt la capătul răbdării. 


VP - 141 


— Dar va fi așa doar pentru o vreme, Linda, o încurajase 
doamna Richardson. Data audierilor e la sfârșitul lui martie, și cu 
siguranţă statul va decide că locul copilului este alături de tine. 

— Sper că ai dreptate. Dar dacă hotărăsc... Se întrerupsese, 
cu glasul sugrumat, și trăsese adânc aer în piept, apoi reluase: 
Nici nu vreau să mă gândesc. E imposibil. N-ar face așa ceva. 
Dacă nu-și poate aranja nici măcar programul de lucru, 
continuase ea pe un ton tot mai încordat, cum crede că va avea 
suficientă stabilitate ca să crească un copil? 

— Și asta o să treacă, replicase doamna Richardson. 

Dincolo de calmul aparent, altele îi erau însă adevăratele 
sentimente. Cu cât se gândea mai mult la Mia, cu atât mai 
furioasă devenea și cu atât mai mult nu și-o mai putea scoate 
din minte. 

Petrecându-și toată viaţa în Shaker Heights, experiența o 
marcase profund. Amintirile ei din copilărie erau ca o vastă 
întindere de verde - pajiști largi, copaci înalţi, verdeaţa 
luxuriantă care însoțește bunăstarea materială - și semănau cu 
broșurile publicitare pe care le publicaseră autorităţile locale 
vreme de zeci de ani pentru a atrage tipul potrivit de rezidenţi. 
Și era oarecum de înţeles: bunicii ei locuiseră în Shaker Heights 
aproape de la început. Veniseră în localitate în 1927, când 
aceasta era propriu-zis doar un sat, deși deja era lăudată ca 
fiind cea mai bună zonă rezidenţială din lume. Bunicul ei 
copilărise în centrul orașului Cleveland, pe așa-numitul 
Millionaires' Row, într-o casă ca un tort de nuntă crenelat 
amplasată alături de cea a familiei Rockefeller și de reședința 
secretarului de stat al președintelui McKinley, un magnat al 
telegrafiei. Dar deja când bunicul doamnei Richardson - ajuns 
între timp avocat de succes - se pregătea să-și aducă acasă 
tânăra mireasă, zona centrală devenise prea aglomerată și 
zgomotoasă. In aer plutea funingine care murdărea rochiile 
doamnelor. Mutarea la ţară, decisese el, avea să fie pasul 
corect. Prietenii insistaseră că era o nebunie să locuiască atât 
de departe de oraș, dar lui îi plăceau activităţile în aer liber, 
logodnica lui era o amazoană pasionată, iar în Shaker Heights 
existau poteci pentru călărie, pâraie pentru pescuit și aer curat 
din belșug. In plus, pe noua linie de cale ferată, oamenii de 
afaceri ajungeau din Shaker chiar până în inima orașului - ce 
putea fi mai modern de atât? Bunicul doamnei Richardson și 


VP - 142 


soția lui cumpăraseră o casă pe Sedgewick Road, angajaseră o 
menajeră și deveniseră membri ai clubului local. În plus, odată 
ce găsise un grajd pentru calul ei, Jackson, bunica se alăturase 
Clubului de Grădinărit. 

Când se născuse Caroline, mama doamnei Richardson, în 
1931, atmosfera nu mai era la fel de rurală, dar rămăsese tot 
atât de idilică, iar Shaker Heights căpătase statutul oficial de 
oraș: avea nouă școli elementare, iar noua clădire din cărămidă 
roșie a liceului abia fusese construită. Case noi, monumentale, 
apăreau pretutindeni în oraș, fiecare respectând reguli stricte de 
stil, un anumit cod coloristic și un angajament pe nouăzeci și 
nouă de ani ce interzicea revânzarea casei către oricine fără 
aprobarea autorităţilor locale. Regulile, reglementările și ordinea 
erau necesare, își spuneau locuitorii unii altora, pentru a păstra 
caracterul unitar și frumusețea comunităţii. 

Fiindcă Shaker Heights era într-adevăr frumos. Peluzele și 
grădinile se întindeau pretutindeni - proprietarii angajându-se să 
planteze numai flori, niciodată legume, și să smulgă buruienile. 
Cei suficient de norocoși pentru a locui în Shaker erau siguri că 
își duceau viața în cea mai bună comunitate din America. Era 
genul de loc în care - așa cum constatase o rezidentă - dacă îţi 
pierdeai inelul cu diamant de o mie de dolari, în vreme ce-ţi 
curăţai aleea iarna, administraţia ridica tot maldărul de zăpadă, 
îl ducea la garajul central și îl topea cu ajutorul lămpilor termice 
ca să recupereze bijuteria. Caroline crescuse mergând vara la 
picnicuri pe malul lacurilor din Shaker, patinând iarna pe 
patinoarele amenajate de municipalitate și mergând cu colindul 
de Crăciun. Mergea la matinee ale spectacolelor precum Anna și 
regele din Siam sau Cântecul Sudului, la cinematograful din 
Shaker Square, iar la ocazii speciale - de pildă la ziua ei de 
naștere -, tata o ducea la restaurantul Stouffer pentru un prânz 
cu homar. In adolescență, devenise majoretă-toboșar în 
orchestra școlii și se săruta, în mașina parcată alături de Canoe 
Club, cu băiatul care avea să-i devină soț câţiva ani mai târziu. 

Aceasta era, după părerea ei, viața perfectă în locul perfect. 
Și toți cei din Shaker simțeau la fel. Așa că, atunci când 
devenise limpede că lumea din afară nu era nicidecum perfectă 
- când cazul Brown vs Board? provocase agitaţie, călătorii din 


23 Brown versus Consiliul pentru Educaţie din Topeka, un proces la Curtea Supremă a 
SUA desfășurat în 1954, în urma căruia instituirea de școli publice separate pentru 


VP - 143 


Montgomery boicotaseră transportul în comun, iar grupul Litt/e 
Rock Nine” își făcuse intrarea în școală într-un ropot de jigniri și 
agresiuni verbale -, locuitorii din Shaker, inclusiv Caroline, 
consideraseră că le revine misiunea de a-și demonstra 
superioritatea. La urma urmei, nu erau ei oare cei mai înţelepţi, 
mai inteligenţi, mai prevăzători, cei mai bogaţi și cei mai 
luminaţi? Nu era deci de datoria lor să-i lumineze și pe ceilalţi? 
Nu aveau oare elitele responsabilitatea de a-și împărtăși 
bunăstarea cu cei mai puţin norocoși? Caroline fusese educată 
de mama ei astfel încât să se gândească mereu la cei în nevoie: 
organiza colecte de jucării pentru Crăciun, era membră a 
organizaţiei locale a Asociaţiei Copiilor, supervizase redactarea 
unei cărți de bucate a asociației, asigurându-se că toate 
încasările erau dirijate către opere de caritate și oferind ea 
însăși propria reţetă de fursecuri cu melasă. Când tulburările din 
lumea exterioară se făcuseră simţite și în Shaker Heights - o 
bombă pusă la casa unui avocat de culoare -, comunitatea se 
considerase obligată să arate că cei din Shaker gândeau altfel. 
Fusese înfiinţată în scurt timp o asociaţie menită să încurajeze 
integrarea în stilul caracteristic Shaker Heights: credite cu 
ajutorul cărora familiile de culoare să se mute în cartiere ale 
albilor, reglementări care interziceau pancartele cu „De 
vânzare” pentru a preîntâmpina plecarea caucazienilor - o lege 
care avea să rămână în vigoare zeci de ani după aceea. 
Caroline, deja proprietara unei case, cu o fiică de un an - 
viitoarea doamnă Richardson -, se alăturase îndată asociaţiei 
pentru integrare. Câţiva ani mai târziu, avea să șofeze cinci ore 
și jumătate, cu fiica ei alături, pentru a participa la marele Marș 
spre Washington, iar doamna Richardson avea să-și amintească 
toată viaţa ziua aceea, soarele ce o silea să mijească ochii, 
marea de oameni strânși umăr lângă umăr, izul fierbinte de 
sudoare care se înălța din mulţime, Monumentul Washington în 
depărtare, ca un ghimpe ce se întindea să străpungă norii. 
Strânsese cu putere mâna mamei în palma ei, îngrozită la 
gândul că putea fi despărțită de ea. „Nu-i așa că e incredibil?” 
rostise Caroline, fără a-și cobori privirea spre ea. „Să nu uiţi 


albi și negri a fost declarată neconstituţională. 

24 Un grup de nouă elevi de culoare, înscriși în 1954 la Liceul Central din Little Rock, 
Arkansas. Inițial, guvernatorul statului le-a interzis intrarea în incinta școlii segregate, 
fiind nevoie de intervenția președintelui Dwight D. Eisenhower pentru a li se permite 
accesul la cursuri. 


VP - 144 


aceste clipe, Elena!” Și Elena nu avea să uite expresia de pe 
chipul mamei sale, năzuința aceea de a aduce lumea mai 
aproape de perfecţiune - precum răsucirea unui cui la vioară 
pentru a acorda coarda. Și convingerea ei că așa ceva e posibil 
dacă te străduiești suficient, că niciun efort nu e prea mic. 

Dar trei generaţii de respect pentru ordine, reguli și etichetă 
își puseseră de asemenea amprenta asupra Elenei, care nu avea 
să reușească niciodată să ajungă la un echilibru între cele două 
idei. În 1968, când avea cincisprezece ani, dăduse într-o zi 
drumul la televizor și văzuse haosul cuprinzând întreaga ţară, 
aidoma unui foc în prerie. Martin Luther King Jr. Apoi Bobby 
Kennedy. Revolta studenţilor de la Columbia. Mișcări de stradă 
în Chicago, în Memphis, Baltimore, Washington - peste tot 
lucrurile o luau razna. Undeva înăuntrul ei o scânteie se 
aprinsese - una care avea să devină vâlvătaie în Izzy, peste ani. 
Sigur că înţelesese de ce se întâmplau toate acele lucruri: 
oamenii luptau pentru a îndrepta nedreptăţile. Dar o parte din 
ea se crispase la vederea scenelor de la televizor. Neclare, dar 
nu mai puțin înfricoșătoare: magazine incendiate, fum ridicându- 
se din acoperișuri, ziduri înghiţite de flăcări. Marginile zimţate 
ale vitrinelor sparte, ca niște colţi în noapte. Soldaţi mărșăluind 
înarmaţi, pe lângă prăvălii și spălătorii. Camionete blocând 
intersecțiile, sub semafoarele nefuncţionale. Oare chiar trebuie 
să distrugi complet vechiul ca să faci loc noului? Covorul de sub 
picioarele ei era moale. Canapeaua de sub ea avea un imprimeu 
cu trandafiri. Afară, o turturea uguia pe jgheabul pentru 
seminţe, și un Cadillac încetinise lin, oprindu-se la semnul Stop 
din colțul străzii. Care era totuși lumea reală? se întrebase ea. 

În primăvara următoare, când izbucniseră protestele 
antirăzboi, nu se urcase la volan ca să se ducă să li se alăture. li 
trimisese editorului scrisori vehemente; semnase petițiile pentru 
a se renunţa la înrolarea în armată. Işi cususe un însemn al păcii 
pe rucsac. Își împletise flori în păr. 

Motivul nu fusese acela că s-ar fi temut. Dar în ciuda 
idealismului său, Shaker Heights era o comunitate pragmatică, 
iar ea nu știa cum anume să fie altfel. Atitudinile practice și 
confortabile de o viață se așternuseră deasupra acelei scântei 
din interiorul ei, aidoma unei pături groase și grele. Dacă ar da 
fuga la Washington să ia parte la proteste, unde ar dormi 
noaptea? Cum s-ar feri de pericole? Ce s-ar alege de cursurile ei 


VP - 145 


- ar fi exmatriculată sau ar putea continua până la absolvire, ca 
să meargă pe urmă la colegiu? Într-o zi din primăvara ultimului 
an, după ora de istorie, Jamie Reynolds o trăsese deoparte și-i 
spusese: „Eu renunţ la școală. Plec în California. Vino cu mine!” 
II adorase pe Jamie încă din clasa a șaptea, când el îi admirase 
un sonet scris pentru ora de engleză. Acum, la aproape 
optsprezece ani, avea părul lung și o barbă neîngrijită, în semn 
de dispreţ față de autorităţi, și o furgonetă Volkswagen în care, 
susținea el, ar putea trăi amândoi. „Ca în camping”, adăugase 
el, „numai că vom putea călători oriunde”. lar ea își dorise din 
tot sufletul să plece cu el, oriunde, și să-i sărute zâmbetul acela 
pieziș și timid. Dar cu ce aveau să-și cumpere mâncare, unde 
aveau să își spele rufele, unde aveau să se spele pe ei înșiși? Și 
ce aveau să zică părinţii ei? Vecinii, profesorii, prietenii? ÎI 
sărutase pe obraz și plânsese când el, într-un târziu, dispăruse 
în zare. 

Câteva luni mai târziu, deja la Denison, urmărise împreună cu 
colegii, la televizorul din sala comună, transmisia în direct a 
loteriei recrutărilor. Data de naștere a lui Jamie, 7 martie, 
apăruse la a doua rundă. El avea să fie deci unul dintre primii 
chemaţi să lupte, se gândise ea și se întrebase apoi încotro o 
apucase, dacă știa ce-l așteaptă, dacă se va prezenta la 
unitatea militară sau dacă va fugi. Lângă ea, Billy Richardson îi 
strângea mâna într-a lui. Data lui de naștere fusese extrasă 
printre ultimele și oricum, dat fiind că încă nu absolvise, avea 
dreptul la o amânare. Era deci în siguranţă. Până la absolvire, 
războiul avea să se sfârșească, iar ei aveau să se căsătorească, 
să își cumpere o casă și să își întemeieze o familie. Nu avea 
niciun regret, își spusese singură. Fusese o nebunie simplul fapt 
că-i trecuse prin minte așa ceva; ceea ce simţise atunci pentru 
Jamie fusese doar un foc de paie mărunt și trecător. 

Toată viața învățase că, la fel ca focul, pasiunea era un lucru 
periculos. Fiindcă foarte ușor scăpa de sub control. Escalada 
zidurile și sărea peste șanțuri. Scânteile săreau ca puricii și se 
răspândeau la fel de repede; o simplă adiere putea purta tăciuni 
aprinși cale de kilometri. Mai bine să controlezi scânteia și s-o 
transmiţi cu precauţie din generaţie în generaţie, ca pe o torță 
olimpică. Sau, poate, s-o veghezi cu grijă, ca pe o flacără 
veșnică: un memento al luminii și al binelui, care niciodată nu va 
transforma - nu va putea transforma - nimic în vâlvătaie. Atent 


VP - 146 


controlat. Domesticit. Fericit în captivitate. Cheia, își spusese ea, 
este să eviţi aprinderea. 

Această filosofie îi ghidase întreaga existenţă și, așa cum 
considerase ea întotdeauna, o servise bine. Firește că fusese 
nevoită să renunţe la câte un lucru ici-colo. Dar avea o casă 
splendidă, o slujbă sigură, un soţ iubitor, copii sănătoși și fericiţi; 
fără îndoială, toate acestea meritau compromisul. Regulile 
există cu un motiv: dacă le respecţi, vei reuși; dacă nu, riști să 
mistui lumea din temelii. 

Și totuși, iat-o pe Mia care îi provoca Lindei asemenea traume, 
de parcă n-ar fi trecut deja prin atâtea, de parcă Mia ar fi fost 
întruchiparea mamei perfecte. Târându-și copilul fără tată dintr- 
un loc în altul, trăind de azi pe mâine cu slujbe de doi bani și 
justificându-și purtarea prin insistența faţă de sine însăși - și 
faţă de toată lumea - că făcea Artă. Scormonind în treburile 
altora cu mâinile ei murdare. Zgândărind necazurile. Aruncând 
cu scântei în stânga și-n dreapta. Doamna Richardson clocotea, 
și adânc înăuntrul ei, tăciunele de furie ce fusese cu grijă pus la 
păstrare se aprinsese. Mia făcea tot ce poftea ea, și care avea 
să fie rezultatul? se întrebase. Suferință pentru cea mai veche 
prietenă a ei. Haos pentru toată lumea. Nu poti să faci pur și 
simplu tot ce vrei, își dusese ea gândul mai departe. De ce să 
reușească Mia, când nimeni altcineva nu putea asta? 

Numai această loialitate față de soţii McCullough, își repeta 
singură, numai această dorinţă de dreptate pentru cea mai bună 
prietenă a ei o determinaseră în sfârșit să pășească peste prag: 
imediat ce va avea posibilitatea, se va duce în Pennsylvania că-i 
vadă pe părinţii Miei. Și va afla, o dată pentru totdeauna, cine 
era femeia aceasta. 


VP - 147 


12. 


Pe atunci, totul în jur îi părea lui Pearl saturat de sexualitate: 
supura de pretutindeni, ca o miere slinoasă. Chiar și programele 
de știri erau pline de ea. La The Today Show, moderatorul 
discuta despre președinte și o anume rochie albastră pătată; 
povești încă și mai murdare circulau despre un trabuc și despre 
locurile în care ajunsese acesta. Școlile din întreaga ţară 
trimiteau asistenţi sociali să-i „ajute pe tineri să facă față 
lucrurilor pe care le aud”, dar pe culoarele liceului Shaker 
Heights atmosfera era mai degrabă una de ilaritate decât de 
traumă psihică. Care-i deosebirea dintre Bill Clinton și o 
şurubelniţă? Șurubelnița înfige şuruburi, iar... Uneori, se întreba 
dacă nu cumva națiunea întreagă fusese absorbită într-un 
episod din Jerry Springer Show. Ce obtii când îl încrucișezi pe 
Ted Kaczynski cu Monica Lewinski? O dinamită orală! 

Intre matematică, biologie și engleză, adolescenţii schimbau 
între ei glume cu aceeași lejeritate cu care copiii făceau schimb 
de cartonașe cu pozele jucătorilor de baseball, și cu fiecare zi 
bancurile deveneau mai fără perdea. Ai auzit despre trabucurile 
din Biroul Oval? Au caneluri și sunt lubrifiate. Sau: Monica îi 
șoptește angajatei de la curățătorie: Poţi să-mi cureti rochia 
asta? Angajata: I s-a pus pata din nou? Monica: Nu, acum e doar 
muștar. Pearl roșea, dar se prefăcea că le mai auzise și înainte. 
Toţi în jurul ei păreau să rostească plini de blazare cuvinte pe 
care ea nu îndrăznea nici măcar să le gândească. Toată lumea, i 
se părea ei, era versată în aluzii și insinuări. lar asta îi confirma 
o veche părere: că toți știau despre sex mai mult decât părea la 
prima vedere - toţi, cu excepţia ei. 

Aceasta era starea ei de spirit când, pe la jumătatea lui 
februarie, se îndrepta într-o zi, singură, spre casa familiei 
Richardson. Izzy era probabil la Mia, analizând vreun film, tăind 
cadre individuale, acaparând atenţia Miei și creându-i ei 
condițiile pentru a fi în altă parte. Moody picase la un test 
despre Jane Eyre și rămăsese la școală după ore ca să-l dea din 
nou. Doamna și domnul Richardson erau la serviciu. lar Lexie, 
desigur, avea alte ocupaţii. Când se întâlniseră, la dulapuri, 
Lexie îi spusese: „Ne vedem mai târziu. Eu și Brian mai... stăm 


VP - 148 


împreună”, iar în mintea lui Pearl, toate lucrurile acelea 
nebuloase, care clocoteau în aer, năvăliseră să umple pauza 
aceea din fraza ei. Încă se mai gândea la asta când ajunsese la 
familia Richardson și îl găsise doar pe Trip acasă, întins pe 
canapeaua din solariu, înalt și suplu, cu manualul de 
matematică deschis pe o pernă lângă el. Își scosese tenișii din 
picioare, dar avea încă șosetele albe, iar ei acest lucru i se 
păruse bizar de înduioșător. 

Cu o lună în urmă, s-ar fi retras rapid și l-ar fi lăsat singur, dar 
oricare altă fată în locul ei i-ar fi zis lui Trip să se dea mai încolo 
și s-ar fi așezat pe canapea lângă el; era sigură de asta. Așa că 
rămăsese, ezitând indecisă. Erau singuri în casă; se putea 
întâmpla orice, își spusese ea, și gândul i se păruse ametitor. 

— Hei! îl salutase, iar Trip ridicase privirea și zâmbise. 

— Hei, tocilaro! Hai încoa, dă la băiat o mână de ajutor! 

Se ridicase în șezut și-i făcuse loc, împingându-și caietul spre 
ea. Pearl îl luase și se uitase la problema de rezolvat, acut 
conștientă că genunchii li se atingeau. 

— Bun, e ușor, spusese ea. Deci, ca să-l afli pe x... 

Se aplecase deasupra caietului, corectând tema, în timp ce el 
o privea. 

Întotdeauna o considerase un fel de șoricel, drăguţ chiar, dar 
nu o fată la care să se gândească prea mult, dincolo de nivelul 
de bază al hormonilor adolescentini care făceau ca tot ce purta 
fustă să fie demn de interes. Astăzi însă, ceva era altfel la ea, 
ceva în postura și în aerul ei. Ochii îi erau zburdalnici și 
strălucitori - oare mereu fuseseră așa? Își dăduse la o parte o 
șuviţă de păr de pe obraz, iar el se întrebase cum ar fi s-o atingă 
ușor, ca și cum ai mângâia o pasăre. Din trei mișcări, ea 
schiţase conținutul problemei pe caiet - o linie orizontală, una 
verticală și alta sinuoasă, care pe el îl dusese cu gândul brusc la 
buze, șolduri și alte curbe. 

— Ai înţeles? îl întrebase ea, iar Trip constatase, spre uimirea 
lui, că înțelesese. 

— Hei! exclamase el. Chiar te pricepi la asta! 

— Mă pricep la multe lucruri, răspunsese ea, după care el o 
sărutase. 

Trip fusese cel care o culcase pe canapea, aruncându-și 
cartea pe jos, Trip fusese cel care își pusese mâinile pe bluza ei 


VP - 149 


și apoi sub ea. Dar Pearl fusese cea care, puţin mai târziu, se 
trăsese de sub el, îl luase de mână și-l condusese în camera lui. 

În patul pe jumătate făcut, în dormitorul lui în care cămașa de 
cu o zi în urmă zăcea pe podea, cu luminile stinse și jaluzelele 
semiînchise, aruncând dungi de lumină pe trupurile lor, Pearl 
lăsase instinctul să preia controlul. Fusese ca și când, pentru 
prima dată în viaţa ei, gândurile i se opriseră și trupul îi acţiona 
cu de la sine putere. Trip fusese cel ezitant, bâjbâind cu 
închizătoarea sutienului, deși fără îndoială desfăcuse multe 
altele înainte. Ea interpretase acea bâjbâială - corect - ca pe un 
semn de emoție, ca pe un indiciu că acea clipă avea o 
semnificație anume pentru el, și i se păruse dulce și mișcător. 

— Spune-mi când să mă opresc, îi ceruse el, iar ea 
răspunsese: 

— Nu te opri. 

Momentul, când venise, fusese doar o împunsătură de durere, 
neașteptata conștientizare fizică a trupurilor lor, a greutăţii lui 
deasupra ei, a genunchilor ei în jurul șoldurilor lui. Și trecuse 
rapid. Pentru ea, plăcerea - de data asta cel puţin - venise mai 
târziu, când el, cu un tremur trepidant, se prăbușise peste ea, 
cu fața îngropată în gâtul ei. Agăţat de ea, ca stăpânit de o 
nevoie intensă, de neostoit. Gândul la ceea ce făcuseră, la 
efectul pe care îl avusese asupra lui, i se păruse mai mult decât 
incitant. Îl sărutase pe lobul urechii, iar el, fără a deschide ochii, 
îi zâmbise somnoros, și ea se întrebase pentru o clipă cum ar fi 
să adoarmă lângă el și să deschidă ochii alături de el în fiecare 
dimineață. 

— Trezește-te, îi spusese. Cineva o să se întoarcă acasă în 
scurt timp. 

Se îmbrăcaseră repede, în tăcere, și abia atunci începuse 
Pearl să se simtă stânjenită. Oare mama ei își va da seama? Va 
fi cumva ceva schimbat la ea însăși? Oare toată lumea va putea 
să-și dea seama, după faţa ei, ce făcuse? Trip îi aruncase tricoul, 
iar ea și-l trăsese peste cap, brusc sfioasă la gândul că el îi 
privea trupul. 

— Mai bine plec, îi spusese pe urmă. 

— Stai puţin, o oprise el, scoțându-i cu un gest delicat părul 
de sub guler. Așa-i mai bine. 

Își zâmbiseră timid și apoi își întorseseră privirile. 


VP - 150 


— Ne vedem mâine, rostise el, iar ea încuviințase cu o 

mișcare a capului și ieșise din cameră. 
e 

În seara aceea, Pearl o urmărise pe Mia cu atenție și cu 
teamă. Își verificase iar și iar înfățișarea în oglinda de la baie și 
era sigură că la prima vedere nu se schimbase nimic. Ceea ce 
se schimbase în ea se afla înăuntrul ei, iar Pearl se simțea 
deopotrivă exact la fel ca înainte, dar și complet diferită. Și 
totuși, de fiecare dată când Mia o privea, se crispa. Imediat 
după ce terminaseră de mâncat, pretinsese că avea teme de 
făcut și se retrăsese în camera ei să se gândească la cele 
întâmplate. Se putea spune că ea și Trip erau împreună acum? 
O folosise el oare? Sau - și aceasta era cea mai stupefiantă 
întrebare - ea îl folosise pe el? Oare data viitoare când îl va 
întâlni se va simţi la fel de atrasă de el? Dacă, atunci când o va 
vedea, se va preface că nu s-a întâmplat nimic sau, mai rău, îi 
va râde în nas? Încercase să revadă cu ochii minţii fiecare clipă 
a acelei după-amiezi: fiecare mișcare a mâinilor, fiecare cuvânt 
pe care-l rostiseră, fiecare răsuflare a lor. Să-i vorbească ea, sau 
mai bine să-l evite până când o va căuta el? Toate aceste 
întrebări îi roiseră în minte noaptea întreagă, iar dimineață, 
când venise Moody ca să meargă împreună la școală, nu putuse 
să-l privească în ochi. 

Pearl se străduise toată ziua să se comporte normal, își ţinuse 
capul aplecat deasupra caietului și nu ridicase mâna la ore. 
Când fiecare curs se apropia de sfârșit, se îmbărbăta pentru 
eventualitatea că se va întâlni cu Trip pe hol, repetând în minte 
cuvintele pe care să i le spună. Dar nu se întâlneau și de fiecare 
dată când începea următoarea oră fără să fi dat ochii cu el, 
răsufla ușurată. Lângă ea, Moody remarcase doar că era tăcută 
și se întreba dacă o supăra ceva. În jurul ei, activitatea din liceu 
continuase neschimbată, iar după ore se dusese acasă, spunând 
că nu se simte bine. Nu știa ce se va întâmpla când îl va vedea 
pe Trip, dar orice ar fi fost, nu voia să fie de faţă cu Lexie și 
Moody. Mia îi remarcase și ea tăcerea, întrebându-se dacă nu 
cumva o pândea vreo răceală, ceva, și o trimisese la culcare 
devreme. Pearl însă stătuse trează până târziu în noapte, iar 
dimineaţă, când se dusese să se spele pe faţă, își văzuse 
cearcănele întunecate, convinsă fiind că Trip nu se va mai uita 
niciodată la ea. 


VP - 151 


Dar la sfârșitul orelor de curs, el se înființase lângă dulapul ei. 

— Ce-ai de gând? o întrebase el, aproape cu sfială, iar ea 
roșise, înțelegând foarte bine ce voise el să spună. 

— Pierd și eu vremea. Cu Moody, răspunsese ea și, jucându-se 
cu încuietoarea dulapului, rotind-o când într-o parte, când în 
alta, decisese să se arate din nou îndrăzneață: Sau poate ai tu o 
idee mai bună? 

Trip își plimbase degetele pe marginea vopsită în albastru a 
ușii dulapului. 

— Mama ta e acasă? 

Pearl încuviințase. 

— Izzy va fi și ea acolo. 

Fiecare trecuse în revistă, în minte, o întreagă listă de locuri, 
fără a găsi însă niciunul în care să poată fi singuri. O clipă mai 
târziu însă, Trip spusese: i 

— S-ar putea să știu eu un loc. Işi scosese pagerul din 
buzunar și o monedă din rucsac. Pagerele erau strict interzise în 
școală, ceea ce însemna că toţi elevii cool aveau unul. Ne 
întâlnim la telefonul public când ești gata, bine? îi mai spusese 
și se îndepărtase în fugă. 

Pearl își strânsese cărțile și închisese dulapul. Inima îi bătea 
de parcă ar fi fost un copil care juca leapșa - deși nu știa bine 
dacă ea era cea vânată ori dacă îi vâna ea pe ceilalţi. Scurtase 
drumul prin Degajare și se îndreptase spre intrarea în școală, 
unde se afla telefonul public. Trip tocmai încheiase o convorbire. 

— Pe cine ai sunat? întrebase Pearl, iar el căpătase brusc un 
aer rușinat. 

— ÎI știi pe Tim Michaels? Jucăm fotbal împreună de când 
aveam zece ani. Părinţii lui nu se întorc acasă înainte de ora opt, 
iar el mai aduce uneori câte o fată în camera de la subsol. 

Se oprise, iar Pearl înţelesese. 

— Și uneori te mai lasă și pe tine să aduci una? 

Trip roșise și se apropiase cu un pas spre ea, astfel că era 
aproape în braţele lui. 

— Asta a fost cu mult timp în urmă. Tu ești singura fată pe 
care vreau acum s-o duc acolo. 

Cu un deget, îi urmărise linia claviculei. Fusese ceva atât de 
necaracteristic pentru el și atât de intens, încât aproape că îl 
sărutase acolo, pe loc. 


VP - 152 


În aceeași clipă, pagerul din mâna lui începuse să sune. Pearl 
nu văzuse decât un șir de cifre, care însă pentru Trip însemnau 
ceva. Copiii care aveau pagere comunicau codificat, scriindu-și 
mesajele cu ajutorul cifrelor în loc de litere. POT SA-ŢI 
FOLOSESC LOCUL? tastase Trip la telefonul public, iar Tim, care 
se schimba la vestiare înaintea antrenamentului de baschet, își 
privise pagerul care piuia și ridicase o sprânceană. Nu 
remarcase ca Trip să fi avut pe cineva în ultima vreme. OK. EA 
CINE E? tastase la rândul lui, însă Trip nu mai răspunsese, 
punându-și pagerul în buzunar. Apoi, trăgând ușor de una din 
bretelele rucsacului lui Pearl, spusese: 

— Zice că e-n regulă. Deci...? 

Pe neașteptate, Pearl constatase că nu-i păsa de fetele care 
veniseră cu el înainte. Așa că replicase doar: 

— Conduci tu? 

Ajunseseră în pragul ușii din spate a casei lui Tim Michaels, 
când își amintise de Moody. Probabil că se întreba unde e și de 
ce nu venise în aripa laboratoarelor, ca de obicei, ca să meargă 
împreună acasă. Avea să aștepte acolo o vreme, după care avea 
să se ducă acasă, unde iarăși nu avea să o găsească. Va trebui 
să-i dea o explicaţie, își spusese ea, dar, un moment mai târziu, 
Trip scosese cheia de rezervă de sub preșul de la ușă, descuiase 
și o luase de mână, iar ea uitase complet de Moody și îl urmase 
înăuntru. 

— Asta înseamnă că suntem împreună? îl întrebase ea după 
aceea, în timp ce ședeau întinși pe canapeaua din camera de la 
subsol. Sau e doar așa, o chestie? 

— Ce, vrei să-ţi dau inelul meu cu pecete, sau așa ceva? 

Pearl răsese. 

— Nu. Vreau doar să știu în ce mă bag, continuase ea, 
redevenind serioasă. 

Trip își ridicase spre ea ochii căprui, cu o privire deschisă. 

— Nu am de gând să mă mai văd și cu altcineva. Asta voiai să 
știi? 

Niciodată nu i se păruse atât de sincer ca atunci. 

— Bun. Nici eu. Moody o s-o ia razna, adăugase după o clipă. 
Și Lexie la fel. Și toţi ceilalţi. 

El se gândise câteva momente. 

— Păi, nu trebuie să le spunem tuturor. 


VP - 153 


Își aplecase capul spre ea, astfel încât frunţile să li se atingă. 
Peste câteva minute, își dăduse ea seama, va trebui să se ridice, 
să se îmbrace și să se întoarcă în lumea de afară, unde pe lângă 
ei doi erau atâţia alți oameni. 

— Nu mă deranjează să păstrăm secretul, spusese ea și-l 
sărutase. 

e 

Trip își respectase cuvântul: deși Tim Michaels îl bătuse la cap 
în repetate rânduri, refuzase să divulge numele fetei 
misterioase, iar când ceilalți prieteni îl întrebau unde se duce 
după școală, găsea diverse scuze. Nici Pearl nu spusese 
nimănui. Și ce-ar fi putut spune, de fapt? O parte din ea ar fi 
vrut să-i mărturisească lui Lexie, să-i dezvăluie că făcea și ea 
parte acum din clubul exclusivist al experimentatelor. Dar Lexie 
ar fi insistat să afle fiece detaliu intim, i-ar fi povestit Serenei 
Wong și în nicio săptămână toată școala ar fi știut. Izzy, firește, 
ar fi fost dezgustată. Moody... Ei bine, nici nu se punea 
problema să-i spună lui Moody. De la o vreme, devenise tot mai 
conștientă de faptul că sentimentele lui pentru ea erau diferite - 
ca tip și ca intensitate - faţă de ceea ce simţea ea pentru el. Cu 
o lună în urmă, în timp ce străbăteau mulţimea ca să intre în 
cinematograf - se duseseră în sfârșit să vadă Titanic, și foaierul 
era plin el o luase de mână ca să nu fie despărțiți, iar ea, cu 
toate că se bucurase să aibă pe cineva care s-o ajute să 
înainteze prin masa de oameni, simţise ceva anume în felul în 
care el i-o strânsese, atât de ferm, atât de personal, și atunci 
înţelesese. Își lăsase mâna într-a lui până când ajunseseră la 
ușă, apoi și-o retrăsese delicat, sub pretextul că voia să scoată 
din geantă balsamul de buze. În timpul filmului - în vreme ce 
Leonardo di Caprio o desena pe Kate Winslet goală, sau când 
camera se focalizase pe o mână ce ștergea geamul aburit al 
unei mașini -, simţise cum Moody își îndreptase spatele și 
privise spre ea, așa că își îngropase mâna în punga cu floricele 
de porumb, ca și când spectacolul tragic de pe ecran ar fi fost o 
plictiseală. După film, când el îi propusese să se oprească la 
Arabica pentru o ceașcă de cafea, îi spusese că trebuie să se 
ducă acasă. A doua zi dimineaţă, la școală, totul revenise la 
normal, însă ea știuse că ceva se schimbase, iar această 
conștientizare rămăsese în ea ca o așchie înfiptă în deget, ca un 
lucru pe care evita cu grijă să-l atingă. 


VP - 154 


Și astfel învățase să mintă. La fiecare câteva zile, când ea și 
Trip se furișau împreună - dacă le permitea programul lui Tim 
Michaels -, îi lăsa lui Moody un bilet la dulap: Trebuie să rămân 
după ore. Ne vedem acasă la tine, la 16.30? lar mai târziu, când 
el o lua la întrebări, îi servea o explicaţie vag plauzibilă. Făcuse 
afișe pentru cina anuală cu spaghete în scop caritabil. Discutase 
cu profesoara de engleză despre viitorul test. În realitate, după 
micul lor rendez-vous, Trip o ducea cu mașina până la o stradă 
distanță de casă, astfel ca ea să ajungă la casa familiei 
Richardson pe jos, ca de obicei, iar el se ducea la antrenamentul 
de hochei, la vreun prieten ori dădea câteva ture în jurul 
cvartalului, până ce se întorcea și el acasă. 

O singură dată fuseseră observați. După ce își terminase tura 
ca șofer de autobuz și era la volanul Saturnului său albastru, 
îndreptându-se spre casă, domnul Yang văzuse un Jeep 
Cherokee oprit la marginea drumului, cu doi adolescenţi 
înăuntru lipiţi unul de altul. Când trecuse prin dreptul lor, cei doi 
se desprinsesem din îmbrăţișare, fata deschisese portiera și 
coborâse, iar el o recunoscuse pe tânăra lui vecină de deasupra, 
fiica drăguță și liniștită a Miei. Nu era treaba lui, își spusese 
domnul Yang, deși toată după-amiaza aceea gândurile îi 
zburaseră la anii adolescenţei lui în Hong Kong, când se furișa în 
grădina botanică împreună cu Betsy Choy, la după-amiezile 
acelea, parcă desprinse dintr-un vis, despre care nu povestise 
niciodată nimănui și care timp de mulţi ani nu-i mai reveniseră 
în minte. Tinerii sunt la fel, indiferent de timp și spaţiu, 
conchisese el, băgând mașina în viteză și continuându-și 
drumul. 

e 

După petrecerea de Halloween, Lexie și Brian începuseră și ei 
să se furișeze împreună cât de des puteau - după antrenament, 
la finalul și uneori la începutul întâlnirilor de weekend și, o dată, 
în săptămâna evaluărilor finale, în miezul zilei, între examinarea 
la fizică a lui Lexie și cea la spaniolă a lui Brian. „Ai devenit 
dependentă”, o tachina Serena. Spre marea iritare a lui Lexie, 
exact atunci când ea și Brian jinduiau mai mult să fie singuri, 
acasă la Richardsoni era mereu cineva. Dar cum mama lui Brian 
lucra până târziu, iar tatăl lui era de gardă, casa familiei Avery 
era deseori goală, iar când nu era, se mulțumeau cu mașina lui 
Lexie: opreau în vreo parcare pustie și se înghesuiau pe 


VP - 155 


bancheta din spate, sub pledul vechi pe care ea începuse să-l 
țină la îndemână anume în acest scop. 

Pentru Lexie, lumea părea aproape perfectă, iar fanteziile ei 
se întruchipau pe de-a-ntregul în lumea reală, cu toate nuanțele 
intense și vii. După întâlniri, după ce se desprindeau cu greu 
unul de celălalt și se ducea fiecare la casa lui, Lexie se culcușea 
în pat, închipuindu-și căldura trupului lui și imaginându-și 
viitorul, când aveau să locuiască împreună. Avea să fie ca în 
paradis, își spunea, să adoarmă în braţele lui, să se trezească 
alături de el. Nu-și putea imagina ceva mai mulţumitor de atât; 
simplul gând la acest viitor îi dădea o beatitudine caldă, aproape 
orgasmică. Sigur că vor avea căsuţa lor. Cu o curte în spate, în 
care să facă băi de soare; cu un coș de baschet deasupra 
garajului, pentru Brian. Va avea ramuri de liliac într-o vază pe 
comodă și așternuturi în dungi pe pat. Banii, chiria, slujbele nu 
erau motive de preocupare; nu se gândea la ele în viața reală, 
așa că nu-i apăreau nici în cea imaginară. Și într-o zi - aici 
fantezia ei începea să scânteieze și să lumineze aidoma focurilor 
de artificii pe cerul nopţii - vor avea un copil. Va fi exact ca 
fotografia pe care mama lui Brian o ţinea pe polița șemineului, 
cu el la un anișor: păr cârlionțat, obraji bucălațţi și ochi căprui 
atât de mari și de catifelaţi, încât, atunci când priveai în adâncul 
lor, aveai impresia că te topești. Brian va legăna bebelușul pe 
genunchi, îl va arunca în sus și-l va prinde. Vor merge la picnic 
în parc, iar micuțul se va rostogoli prin iarbă și va râde când 
firele îl vor gâdila în tălpi. lar noaptea vor dormi cu bebelușul 
între ei, ca un ghemotoc cald și moale, cu miros de lapte. 

În Shaker Heights, toţi elevii aveau cursuri de educaţie 
sexuală nu o dată, ci de cinci ori: în clasele a cincea și a șasea, 
fiind considerate de comitetul director „intervenţie timpurie”; în 
„anii periculoși” din clasele a șaptea și a opta; și încă o dată, în 
clasa a zecea, ultima rundă, în care educaţia sexuală era 
combinată cu bazele nutriţiei, discuţii despre stima de sine și 
recomandări privind orientarea profesională. Dar Lexie și Brian 
rămâneau tot adolescenți,  nepricepuţi la calcularea 
probabilităților și chiar mai inepti în privinţa evaluării riscurilor. 
Erau tineri și siguri că se iubeau. Erau fascinaţi și năuciţi de 
viziunea viitorului pe care îl planificaseră astfel încât să fie 
împărtășit și pe care Lexie și-l dorea cu atâta ardoare, încât 
uneori stătea trează noaptea visând la el. lar asta însemna că 


VP - 156 


nu o dată se întâmplase ca, umblând în geantă și negăsind un 
prezervativ de rezervă, faptul să nu constituie pentru ei o 
opreliște. „O să fie în regulă”, îi șoptea ea lui Brian. „Hai să...” 

Așa se face că, în prima săptămână din martie, Lexie intrase 
într-o farmacie, studiind raionul cu teste de sarcină. 

Luase două cutii de EPT de pe raftul de jos, le ascunsese sub 
geantă și se dusese la casă. Vânzătoarea era tânără, să fi avut 
treizeci-treizeci și cinci de ani, însă conturul buzelor îi era 
marcat de riduri din cauza cărora gura ei părea permanent 
tuguiată. Te rog să nu-mi pui nicio întrebare, o implorase Lexie 
în gând. Te rog să te prefaci că nu vezi ce cumpăr! 

— Îmi amintesc când am aflat eu că sunt însărcinată cu primul 
copil, îi spusese femeia pe neașteptate. Am făcut testul la 
serviciu. Eram atât de emoţionată, încât am vomitat. Noroc, 
scumpo! îi urase ea, punând testele într-o pungă de plastic, pe 
care i-o întinsese. 

Acel moment de neanticipată amabilitate o marcase aproape 
până la lacrimi - deși nu știa dacă motivul era rușinea că fusese 
văzută sau teama că testul îi va oferi același rezultat ca 
vânzătoarei așa că înhăţase punga și se îndepărtase rapid, fără 
a mai saluta măcar. 

Acasă, se încuiase în baie și deschisese cutia. Instrucţiunile 
erau simple. O linie însemna nu, două linii însemnau da. Ca o 
bilă 8 magică, își spusese ea, dar cu consecinţe mult mai 
importante. Așezase testul umed pe blat și se aplecase 
deasupra lui. Deja putea vedea liniile conturându-se. Două, de 
un roz aprins. 

Cineva ciocănise în ușa băii. 

— Imediat! strigase ea, înfășurând în grabă testul în aproape 
jumătate de sul de hârtie igienică și îndesându-l în fundul 
coșului de gunoi. 

Când deschisese ușa în sfârșit, după ce trăsese apa și se 
spălase pe mâini, dăduse peste Izzy în prag. 

— Te admirai în oglindă? întrebase sora ei, privind dincolo de 
ea în baie, de parcă s-ar fi așteptat să găsească pe cineva 
ascuns acolo. 

— Unii dintre noi obișnuiesc să-și ia un răgaz de câteva 
minute ca să se pieptene. Ar trebui să încerci și tu din când în 
când. 


VP - 157 


Trecuse apoi pe lângă Izzy și intrase în camera ei unde, 
imediat ce închisese ușa, se așezase în pat, sub pleduri, 
încercând să se gândească la ce era de făcut. 

e 

O vreme, Lexie crezuse cu adevărat că puteau păstra copilul. 
Puteau găsi o soluție. Puteau remedia situația, aşa cum până 
acum totul fusese remediat pentru ea. Ar trebui să nască - 
socotise pe degete - în noiembrie. Eventual să amâne cursurile 
la Yale cu un semestru, și să înceapă mai târziu. Sau, de ce nu, 
bebelușul va putea sta la părinţii ei în timp ce ea era la colegiu. 
Sigur că va veni acasă în fiecare vacanţă ca să-l vadă. Sau 
poate că - și acesta era visul ei cel mai drag dintre toate - Brian 
se va transfera la Yale, ori poate că ea se va transfera la 
Princeton. Vor închiria o căsuţă. Poate se vor căsători. Își 
apăsase palma pe abdomen, încă la fel de plat ca întotdeauna, 
și își imaginase o celulă unică pulsând și divizându-se adânc 
înăuntrul ei, ca în clipurile video de la orele de biologie. În 
interiorul ei creștea o părticică din Brian, o fărâmă din el, care 
se rotea și se răsucea în ea, transformându-se treptat. Gândul în 
sine era de nepreţuit. Era ca o promisiune, ca un dar pe care 
cineva i-l arătase și apoi îl dosise undeva, pe raftul de sus dintr- 
un dulap, păstrându-l pentru mai târziu. Unul pe care-l va primi 
oricum, așa că, de ce nu acum? 

Incepuse să pregătească terenul cu circumspecţie, vorbind 
despre Mirabelle, așa cum tot făcuse în ultimele luni. 

— Nici nu-ţi vine să crezi ce degetele are, Bry! Și ce unghiuţe! 
Ca o păpușă, incredibil! Și cum se lipește de tine când o ţii în 
braţe! 

Apoi trecuse la alţi copii pe care-i văzuse de curând, cu 
ajutorul revistei People. Cu umărul lui Brian pe post de pernă, 
deschizând larg paginile lucioase, îi clasifica în funcţie de gradul 
de drăgălășenie, cerându-i uneori și lui părerea. 

— Dar știi cine ar avea cei mai drăguţi bebeluşi, totuși? îl 
întrebase ea, și inima începuse să-i bubuie în piept. Noi. Noi am 
avea cei mai adorabili copii. Nu crezi? Mulatrii sunt întotdeauna 
superbi. Poate fiindcă genele noastre sunt atât de diferite. 
Răsfoise revista și exclamase apoi: Doamne, până și puștiul lui 
Michael Jackson e drăguţ! Pe când e/e de-a dreptul hidos. Asta e 
puterea copiilor metiși. 

Brian îndoise colţul paginii în cartea pe care o citea. 


VP - 158 


— Michael Jackson aproape că nu e negru. Ascultă-mă pe 
mine. lar copilul ăla seamănă a alb. 

Se rezemase de braţul lui, împingând pagina mai aproape de 
el. În fotografie, Michael Jackson ședea pe un tron aurit și ţinea 
în braţe un bebeluș. 

— Dar uite ce dulce e! Nu-i așa că ai vrea, adăugase ea după 
o pauză, să avem și noi unul acum? 

Brian se ridicase în capul oaselor cu o mișcare atât de bruscă, 
încât Lexie abia dacă-și păstrase echilibrul. 

— Ai înnebunit! Asta-i cea mai idioată aiureală pe care-am 
auzit-o vreodată. Nici măcar să nu mai spui asemenea idioțenii! 

— Îmi imaginam doar, Bry! Dumnezeule! 

Simţise cum i se pune un nod în gât. 

— Tu-ţi imaginezi un copil. Eu mi-i imaginez pe Cliff și pe Clair 
omorându-mă pe loc. Nici măcar n-ar fi nevoiţi să mă atingă. S- 
ar uita doar la mine cu privirea aia a lor și aș cădea mort. In 
clipa aia. Moarte instantanee. Ştii ce-ar spune? continuase 
Brian, trecându-și mâna prin păr. Te-am crescut ca să ajungi 
mai departe de atât. 

— Chiar ţi se pare ceva atât de oribil? Ca noi doi să avem un 
copilaș? Credeam, spusese ea mototolind marginile paginii, că 
vrei să fim împreună pentru totdeauna. 

— Vreau. Poate. Lex, avem doar optsprezece ani. Ştii ce-ar 
zice lumea? Toţi ar spune Ah, ia te uită, încă un puștan negru 
care a lăsat o fată gravidă înainte să-și termine măcar liceul! Alti 
părinți adolescenți! Probabil că vor renunța imediat la școală. 
Asta ar zice toată lumea. În niciun caz, adăugase el, închizând 
cartea şi azvârlind-o pe masă, n-o să fiu eu un asemenea 
individ. In niciun caz! 

Lexie închisese ochii, sperând că Brian nu va observa. : 

— Bine. Dar știi, n-am spus hai să facem copii chiar acum. Imi 
imaginam doar. Încercam doar să-mi închipui cum va arăta 
viitorul, atâta tot. 

Oricât de greu i-ar fi fost să recunoască, știa că el are 
dreptate. În Shaker, liceenii nu făceau copii. Urmau cursuri de 
pregătire avansată și mergeau la colegii. În clasa a opta, toată 
lumea spusese despre Carrie Wilson că era însărcinată; se știa 
bine că iubitul ei avea șaptesprezece ani și fusese exmatriculat 
de la liceul Cleveland Heights, iar Tiana Jones, cea mai bună 
prietenă a lui Carrie, confirmase, de față cu mai multe persoane, 


VP - 159 


că așa stăteau lucrurile. Timp de câteva săptămâni, Carrie 
umblase cu un aer misterios și încrezut, mângâindu-și 
pântecele, până când directorul adjunct, domnul Avengard, 
convocase o adunare ca să se adreseze clasei întregi. „Înţeleg 
că circulă unele zvonuri”, începuse el, privind încruntat 
mulţimea de elevi. Chipurile îi păreau prea tinere - acnee, 
aparate dentare, primele tuleie de barbă. Copiilor ăstora, îşi 
spusese el, /i se pare totul o glumă. „Nicio fată de aici nu este 
însărcinată”, continuase el. „Știu că niciunul dintre voi, tineri 
domni și domnișoare, n-ar fi atât de iresponsabil”. Și într-adevăr, 
pe măsură ce săptămânile trecuseră, abdomenul lui Carrie 
Wilson rămăsese la fel de plat ca întotdeauna, iar lumea dăduse 
uitării până la urmă întreaga idee. În Shaker Heights, 
adolescentele ori nu rămâneau însărcinate, ori izbuteau de 
minune să ascundă sarcina. Fiindcă, ce-ar fi zis oare lumea? 
Târfă, asta ar fi strigat colegii de la școală, cu toate că ea și 
Brian aveau optsprezece ani și erau deci adulţi din punct de 
vedere legal, cu toate că erau împreună de atâta vreme. 
Vecinii? Ei probabil n-ar fi spus nimic, cel puţin nu atunci când 
ea ar fi trecut pe lângă ei cu burta la gură sau împingând un 
cărucior; dar după ce ar fi intrat în casă, toţi ar fi bârfit. Mama ei 
ar fi fost distrusă. Ar fi fost ţinta rușinii și a compătimirii, iar 
Lexie știa că Elena nu era capabilă să reziste în fața lor. 

Prin urmare, rămânea un singur lucru de făcut. Se ghemuise 
pe pat, simțindu-se mică, fragilă și roz ca un crevete, și își 
lăsase fantezia să zburde aidoma unui balon care se înalță și 
plutește în aer, până când se sparge. 

(J 

La cina din seara aceea, doamna Richardson anunţase că 
intenţiona să se ducă la Pittsburgh - „pentru documentare”, așa 
cum le spusese tuturor. „Scriu un articol despre scoicile-zebră 
din lacul Erie, și știți că Pittsburgh-ul are probleme cu speciile 
care se reproduc necontrolat”. Se gândise cu grijă și îndelung la 
o scuză plauzibilă, și în cele din urmă găsise un pretext cu 
privire la care nimeni n-ar fi avut întrebări. Așa cum se 
așteptase, nimeni nu-i dăduse prea multă atenţie, cu excepția 
lui Lexie, care închisese ochii o clipă și mulţumise în gând 
divinității care îi oferise acest respiro. A doua zi dimineaţă, se 
prefăcuse că a întârziat, dar după ce toată lumea plecase de 
acasă, verificase ca să se asigure că rămăsese singură și 


VP - 160 


formase numărul unei clinici locale, pe care îl căutase cu o seară 
în urmă. „Pe unsprezece”, îi precizase ea angajatei. „Trebuie să 
fie pe unsprezece”. 

Cu o seară înainte ca mama ei să plece la Pittsburgh, îi 
telefonase lui Pearl. 

— Am nevoie de o favoare, îi spusese cu vocea scăzută până 
aproape de șoaptă, deși vorbea de pe linia pe care o foloseau 
doar ea și Trip, care nu era acasă. 

Încă precaută după petrecerea de Halloween, Pearl oftase. 

— Ce anume? 

În gând, trecuse rapid în revistă toate lucrurile pe care le-ar fi 
putut dori Lexie, dar niciunul nu părea plauzibil. Voia oare să 
împrumute vreo bluză? Sau un ruj? Pearl nu avea nimic, niciunul 
dintre lucrurile care i-ar fi putut trebui lui Lexie Richardson. li 
cerea oare sfatul? Lexie nu cerea niciodată sfatul nimănui. Ea 
era cea care dădea sfaturi, indiferent dacă îi erau solicitate sau 
nu. 

— Vreau să vii cu mine mâine la o clinică. Fac un avort. 

Urmaseră câteva clipe de tăcere, timp în care Pearl încercase 
să proceseze informaţia. Lexie era gravidă? Un val de panică 
egoistă o cuprinsese brusc: chiar în după-amiaza aceea fusese 
împreună cu Trip la Tim Michaels. Fuseseră oare suficient de 
precauţi? Dar data trecută? încercase apoi să potrivească ceea 
ce tocmai auzise cu Lexie, cea pe care o știa ea. Lexie voia să 
facă un avort? Lexie cea înnebunită după copii, Lexie cea mereu 
grăbită să-i judece pe alţii, Lexie care se arătase atât de dură și 
de inflexibilă cu privire la greșelile lui Bebe? 

— Cum de n-o rogi pe Serena? întrebase ea într-un târziu. 

Lexie ezitase. 

— N-o vreau pe Serena. Te vreau pe tine. Nu știu... oftase 
apoi. M-am gândit că tu m-ai înţelege mai bine. Și că n-o să mă 
judeci. 

Pearl simţise o undă de mândrie. 

— Nu te judec. 

— Uite ce e. Am nevoie de tine. Ai de gând să mă ajuţi sau 
nu? 

A doua zi dimineaţă, la șapte și treizeci de minute, Lexie 
oprise mașina în fața casei de pe Winslow Road. Așa cum îi 
promisese, Pearl o aştepta la marginea trotuarului. Îi spusese 
mamei sale că o ducea Lexie până la școală. 


VP - 161 


— Ești sigură de ceea ce vrei să faci? o întrebase. 

Toată noaptea încercase să-și imagineze ce ar face ea în 
situaţia lui Lexie, de fiecare dată simțind același val de panică 
străbătând-o din cap până-n picioare. Sentimentul n-o părăsise 
decât o săptămână mai târziu, când simţise primele crampe în 
pântece și răsuflase ușurată. 

Lexie îi răspunsese fără a-și lua privirea de la drum: 

— Sunt sigură. 

— E o decizie importantă, știi? continuase Pearl, încercând să 
găsească o analogie pe care Lexie s-o înțeleagă. Nu mai poţi 
schimba nimic după aceea. Nu e ca atunci când cumperi un 
tricou. 

— Știu! 

Frânase la apropierea de un semafor, iar Pearl observase 
cearcănele de sub ochii ei. Niciodată n-o văzuse să arate atât de 
obosită și de serioasă. 

— N-ai spus nimănui, așa-i? întrebase Lexie. 

— Sigur că nu. 

— Nici lui Moody? 

Pearl se gândise la minciuna pe care i-o turnase lui Moody cu 
o seară în urmă: că nu putea merge la școală cu el ca de obicei, 
fiindcă avea programare la dentist dimineață. El nu păruse 
suspicios; niciodată nu-i trecuse prin minte că Pearl l-ar minți. 
Ea se simţise ușurată, dar și puţin lezată de faptul că iar și iar, 
de fiecare dată credea cu prea multă ușurință tot ce-i îndruga 
ea, că n-o considera capabilă să spună altceva decât adevărul. 

— Nu i-am zis nimic. 

Clinica se afla într-o clădire banală, bej, cu ferestre curate, 
tufe de flori în faţă și o parcare. Te puteai duce acolo pentru o 
consultaţie la ochi, ca să te întâlneşti cu agentul de asigurări, ca 
să-ţi plătești taxele. Lexie oprise mașina pe un loc de la 
marginea parcării și-i dăduse cheile lui Pearl. 

— Ține! Va trebui să conduci tu la întoarcere. Ai la tine 
permisul temporar? 

Pearl încuviințase și se abţinuse să-i spună că, tehnic vorbind, 
permisul temporar îi permitea să conducă doar având alături un 
adult de peste douăzeci și unu de ani, posesor de permis. 
Degetele lui Lexie erau albe și reci și, dintr-un impuls, Pearl i le 
luase în mâna ei. 


VP - 162 


— O să fie bine, îi spusese și se îndreptaseră împreună spre 
clinică, ale cărei uși se deschiseseră de parcă le-ar fi așteptat. 

Asistenta de la recepţie era o femeie solidă, cu părul vopsit 
arămiu, care le privise cu simpatie. Probabil că vedea asemenea 
cazuri în fiecare zi, se gândise Pearl - fete îngrozite de ceea ce 
urma să facă și la fel de îngrozite de ceea ce s-ar fi întâmplat 
dacă n-ar fi făcut-o. 

— Aveţi o programare, drăguţelor? întrebase femeia, privind 
amabilă când la una, când la cealaltă. 

— Eu am, răspunsese Lexie. La ora opt. 

Femeia tastase ceva. 

— Numele tău? 

Cu o voce joasă, de parcă i-ar fi fost rușine și de parcă acela 
chiar ar fi fost numele ei, Lexie spusese: 

— Pearl Warren. 

Abia reușise Pearl să nu rămână cu gura căscată. Lexie îi 
evitase insistent privirea în timp ce femeia căuta ceva pe 
monitor. 

— Ai pe cineva care să te ducă acasă? 

— Am, replicase Lexie cu o mișcare din cap spre Pearl, în 
continuare evitând să-i întâlnească privirea. Sora mea e cu 
mine. Ea mă va duce acasă. 

Surori, își spusese Pearl. Nu semănau deloc. Nimeni n-ar fi 
putut crede că ea - scundă, cu părul creț - era rudă cu zvelta și 
stilata Lexie. Era totuna cu a spune că ogarul și pechinezul sunt 
fraţi buni. Femeia le aruncase o privire scurtă, părând ori să 
creadă cele auzite, ori să se prefacă a crede. 

— Completează formularele astea, o îndrumase apoi, 
întinzându-i o mapă cu hârtii roz. În câteva minute vei intra în 
cabinet. 

După ce se așezaseră pe scaunele aflate cel mai departe de 
biroul asistentei, Pearl se aplecase deasupra mapei. 

— Nu pot să cred că te foloseşti de numele meu! 

Lexie se ghemuise în scaun. 

— M-am panicat. Când am sunat, m-au întrebat cum mă 
cheamă și mi-am amintit că mama îl cunoaște pe directorul de 
aici. Și, știi... tata a apărut la știri... în cazul ăla al soţilor 
McCullough... Nu voiam să-mi recunoască numele, așa că am 
spus primul nume care mi-a venit în minte. Adică al tău. 

Dar temerile lui Pearl nu se diminuaseră. 


VP - 163 


— lar acum ei cred că eu o să fac avort! 

— E doar un nume! protestase Lexie. Cea care are necazuri 
sunt eu. Chiar dacă ei nu-mi știu adevăratul nume. Trăsese 
adânc aer în piept, însă păruse să se facă și mai mică. Până și 
părul, remarcase Pearl, îi stătea lins și fără volum, atârnându-i 
pe față și acoperindu-i ochii pe jumătate. Tu însă, continuase 
Lexie, tu ai putea fi oricine. 

— Oh, la naiba! exclamase Pearl și-i luase mapa de pe 
genunchi. Dă-mi-le mie! 

Și începuse să completeze formularele, începând cu propriul 
ei nume: Pearl Warren. 

Aproape terminase, când ușa din capătul sălii de așteptare se 
deschisese, și în prag apăruse o asistentă îmbrăcată în alb. 

— Pearl? întrebase ea, citind din dosarul pe care îl ţinea în 
mână. Te așteptăm. 

La rubrica „Persoană de contact în caz de urgenţă”, Pearl 
trecuse în grabă numele mamei sale și numărul telefonului lor 
de acasă. 

— Poftim! spusese apoi, punând mapa în mâna lui Lexie. 
Gata! 

Lexie se ridicase încet, ca o persoană într-un vis. Pentru o 
clipă, stătuseră amândouă așa, fiecare ţinând câte o mână pe 
un capăt al mapei, Pearl fiind sigură că putea simţi bătăile inimii 
lui Lexie propagându-se până în vârfurile degetelor și în lemnul 
de pe spatele mapei. 

— Succes! îi urase ea în șoaptă. 

Lexie înclinase din cap și luase formularele, dar în pragul ușii 
se oprise și privise înapoi, ca pentru a se asigura că Pearl era 
încă acolo. Expresia din ochii ei implora: Te rog! Te rog, nu știu 
bine ce fac. Te rog să fii aici când mă întorc! Pearl își stăpânise 
pornirea de a fugi la ea șia o lua de mână, de a merge cu ea pe 
coridor ca și cum ar fi fost cu adevărat surori - genul de fete 
care s-ar ajuta reciproc într-un asemenea necaz, genul de fete 
care, peste ani, s-ar ţine de mână în sala de nașteri. Genul de 
fete netulburate de goliciunea trupească și de durerea celeilalte, 
care nu aveau nimic anume de ascuns una de alta. 

— Succes! îi urase din nou, de data asta mai tare, iar Lexie 
încuviințase și pășise în urma asistentei, peste prag. 


VP - 164 


În clipa în care fiica ei îmbrăca halatul de spital, doamna 
Richardson suna la ușa familiei George Wright. Condusese trei 
ore neîntrerupt până în Pittsburgh, fără a se opri măcar pentru a 
se duce la toaletă sau a-și dezmorți picioarele. Chiar trecuse cu 
adevărat la fapte? se mira singură. Nu era foarte sigură ce 
anume le va spune acestor oameni și nici ce informaţii spera 
mai exact să obţină de la ei. Dar exista un mister aici, știa bine 
asta, așa cum la fel de bine știa că soții Wright dețineau cheia 
misterului. Mai călătorise de câteva ori în trecut pentru a se 
documenta - la Columbus, ca să se intereseze de reducerile 
bugetare; la Ann Arbor, când un fost elev din Shaker debutase în 
partida de fotbal dintre Michigan și OSU. Nici acum nu era altfel, 
se încurajase singură. Făcea un lucru justificat. Trebuia să afle 
adevărul, personal. 

Dacă avusese vreodată îndoieli că identificase familia corectă, 
acestea îi fuseseră spulberate în clipa în care ușa se deschisese. 
Doamna Wright semăna izbitor cu Mia - părul ei era puţin mai 
deschis la culoare și tuns scurt, dar ochii și figura aminteau de 
Mia suficient pentru ca doamna Richardson să-și dea seama 
cum avea să arate mama lui Pearl peste treizeci de ani. 

— Doamna Wright? întrebase ea. Sunt Elena Richardson, 
reporter la un ziar din Cleveland. 

Ochii doamnei Wright se îngustaseră, cu o privire precaută. 

— Da? 

— Scriu un articol despre sportivii adolescenţi promiţători, a 
căror carieră a fost curmată prematur. Aș vrea să vă vorbesc 
despre fiul dumneavoastră. 

— Despre Warren? întrebase doamna Wright cu o expresie de 
surprindere și totodată de suspiciune vădite. De ce? 

— Am dat peste numele lui când mă documentam, în mai 
multe articole, se menţiona că era cel mai promiţător fundaș 
adolescent din ultimele decenii. Că ar fi avut șanse să ajungă în 
liga profesionistă. 

— Au existat câţiva căutători de talente, care au venit să 
asiste la meciuri. Și au spus lucruri drăguțe despre el, după cea 
murit. După o tăcere prelungă, când ridicase privirea din nou, de 
pe chipul femeii dispăruse suspiciunea, înlocuită de o expresie 
de mândrie istovită. Păi, intraţi, vă rog. 

Doamna Richardson își pregătise din timp acest început și se 
bazase pe instinctul ei pentru a dirija conversaţia în direcţia 


VP - 165 


dorită. Învăţase, în decursul timpului, că încercarea de a obţine 
informaţii de la cei intervievaţi seamănă uneori cu aceea dea 
mâna o vacă mare și șovăielnică: trebuie s-o mâni pe poteca 
potrivită, lăsând-o să creadă însă că ea e cea care hotărăște pe 
unde merge. Soții Wright se dovediseră însă neașteptat de ușor 
de manevrat. La o ceașcă de cafea și un platou cu fursecuri, 
păruseră chiar dornici să vorbească despre Warren. 

— Mă interesează doar să-i păstrez amintirea vie, spusese 
doamna Richardson și apoi, îndată ce începuse să pună 
întrebări, răspunsurile se revărsaseră într-un șuvoi atât de 
bogat, încât abia dacă mai prididise să le noteze. 

Intr-adevăr, Warren începuse să joace pe post de fundaș în 
echipa de fotbal; da, fusese și înaintaș în cea de hochei. 
Debutase ca junior la șapte sau la opt ani; dorea doamna 
Richardson să vadă câteva fotografii? Băiatul avusese din fire 
talent la sport, ei nu-l pregătiseră deloc; nu, domnul Wright nu 
fusese niciodată priceput la sporturi; mai degrabă spectator, 
decât jucător. Dar Warren fusese altfel, pur și simplu avusese 
talent; antrenorul lui îi spusese că, dacă se antrena suficient de 
intens, putea ajunge la o școală din Divizia |. Dacă nu ar fi fost 
accidentul... 

Doamna și domnul Wright rămăseseră tăcuţi o vreme, iar 
doamna Richardson, deși curioasă să afle mai multe, simţise un 
fior de sinceră compătimire. Se uitase la fotografia lui Warren 
Wright în costumul de fotbal, pe care mama lui o luase de pe 
polita  șemineului ca să i-o arate. Trebuie să fi avut 
șaptesprezece ani pe atunci, exact de vârsta lui Trip. Nu 
semănau prea bine, dar ceva în postura lui îi amintise de fiul ei - 
ușoara înclinare a capului și umbra unui surâs pus pe șotii în 
colțul gurii. 

— Era un idol al fetelor, murmurase doamna Richardson, iar 
doamna Wright încuviințase. Am și eu copii. Printre ei, un băiat 
de aceeași vârstă. Îmi pare foarte rău pentru pierderea suferită. 

— Vă mulțumesc. 

Doamna Wright privise încă o dată, îndelung fotografia, după 
care o așezase la locul ei pe poliţă, înclinând-o cu grijă în 
unghiul potrivit, și ștersese un fir de praf de pe sticlă. Femeia 
aceasta, își spusese doamna Richardson, suferise prea mult. O 
parte din ea ar fi vrut să închidă carnetul și pixul și să-i 
mulțumească pentru timpul oferit. Dar stătuse pe gânduri, 


VP - 166 


amintindu-și motivul pentru care venise aici. Dacă fiica ei ar fi 
fugit de acasă și ar fi minţit cu privire la identitatea ei, își 
spusese doamna Richardson, dacă fiica ei le-ar fi făcut necazuri 
unor oameni de bună-credinţă... ei bine, nu i s-ar fi părut 
nelalocul lui faptul că cineva punea întrebări. Așa că trăsese 
adânc aer în piept. 

— Speram să pot vorbi și cu sora lui Warren... începuse ea și 
se prefăcuse că-și consultă notițele; Mia. Aţi vrea să-mi dați 
numărul de telefon la care poate fi contactată? 

Cei doi soți schimbaseră o privire stânjenită, așa cum se 
așteptase ea. 

— Mă tem că n-am mai păstrat legătura cu fiica noastră de 
ceva timp, răspunsese doamna Wright. 

— Oh, Doamne! îmi pare rău, replicase ea, uitându-se când la 
unul, când la celălalt. Sper că n-am atins un subiect tabu. 

Așteptase, lăsând ca tăcerea stingherită să se prelungească. 
Nimeni, învățase ea din proprie experiență, nu poate îndura 
mult timp o asemenea tăcere. Dacă aveai suficientă răbdare, 
cineva începea să vorbească și de cele mai multe ori îţi oferea 
prilejul de a insista, de a împinge conversaţia mai departe și de 
a afla ceea ce doreai. 

— Nu neapărat, spusese domnul Wright un moment mai 
târziu. Dar n-am mai vorbit cu ea de la scurt timp după moartea 
lui Warren. 

— Ce trist! Dar deseori se întâmplă așa, ca un membru al 
familiei să suporte foarte greu o pierdere. Și să nu mai ţină 
legătura cu ceilalţi. 

— Dar cele petrecute cu Mia nu au avut nicio legătură cu ceea 
ce i s-a întâmplat lui Warren, intervenise doamna Wright. 
Moartea lui a fost un accident. Adolescenţi necugetaţi. Sau 
poate că de vină a fost doar zăpada. Mia însă... cu ea a fosto cu 
totul altă poveste. Era deja adult. A făcut propriile alegeri. Eu și 
George... 

Ochii i se umpluseră de lacrimi, iar domnul Wright continuase 
în locul ei: 

— Nu ne-am despărțit în cei mai buni termeni. 

— Foarte neplăcut, replicase doamna Richardson, aplecându- 
se spre cei doi. Trebuie să fi fost foarte dificil pentru amândoi. 
Să vă pierdeţi ambii copii în același timp! 


VP - 167 


— Dar ce puteam face, când ea nu ne-a dat de ales? izbucnise 
doamna Wright. Când a apărut în starea în care a apărut?! 

— Regina! o atenţionase soţul ei, dar ea nu se oprise. 

— Eu i-am spus: nu-mi pasă cât de drăguţi sunt acești Ryan, 
nu sunt de acord cu așa ceva. Nu mi s-a părut corect să-ţi vinzi 
propriul copil. 

Doamna Richardson încremenise, cu pixul în aer. 

— Poftim? 

Doamna Wright clătinase din cap. 

— A considerat că-l poate da pur și simplu, și să-și vadă de 
viață mai departe. Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Eu am 
avut doi copii, da? Știam bine despre ce vorbesc. Chiar și înainte 
să-l fi pierdut pe Warren, continuase ea, masându-și cu două 
degete rădăcina nasului, de parcă ar fi avut acolo o pată pe care 
voia s-o îndepărteze. Niciodată nu-ţi mai revii după așa ceva, 
după ce-ţi iei adio de la copilul tău. Indiferent cum se întâmplă 
asta. Fiindcă e carne din carnea ta și sânge din sângele tău. 

Doamna Richardson simţea cum o cuprinde amețeala și 
lăsase pixul din mână. 

— Staţi să văd dacă am înţeles bine. Mia era însărcinată și 
intenţiona să-i permită acestui cuplu - Ryan - să-i adopte 
copilul? 

Soții Wright schimbaseră iar o privire, dar de această dată 
expresia din ochii lor spunea: acum, dacă tot am început, de ce 
să ne oprim? Pentru spiritul de observaţie experimentat al 
doamnei Richardson, era limpede că oamenii voiau să 
vorbească despre cele întâmplate, că poate așteptau de mult, 
mult timp, să poată spune cuiva. 

— Nu chiar, răspunsese domnul Wright, care adăugase după 
un lung moment de tăcere: Era și copilul lor. Ei nu puteau avea 
unul. Mia era mamă purtătoare pentru ei. 


VP - 168 


13. 


În toamna anului 1980, Mia Wright, care abia împlinise 
optsprezece ani, părăsea căsuţa galbenă din Bethel Park și se 
îndrepta spre Școala de Arte Frumoase din New York. Nu mai 
ieșise niciodată din Pennsylvania, și plecase de acasă cu două 
valize și cu dragostea fratelui ei, dar fără binecuvântarea 
părinţilor. 

Nu le spusese că-și depusese dosarul de înscriere la școala de 
arte decât atunci când primise scrisoarea de acceptare. Nu 
fusese ceva complet neașteptat, sau nu ar fi trebuit să fi fost 
așa. În copilărie, se simţise fascinată de lucruri pe care, spre 
uluirea ei, nimeni altcineva nu părea să le observe. „Erai așa o 
visătoare” obișnuia mama ei să spună. „Ședeai în cărucior și te 
uitai fix la spaţiul verde. Sau stăteai în cadă și turnai apă dintr-o 
cană în alta chiar și o oră întreagă, dacă te lăsam”. Ceea ce-și 
amintea Mia din acele momente era puţin altfel: firele de iarbă 
în adierea vântului, schimbându-și culorile în mișcare, de la 
verde-închis la verde-luminos, ca o bucată de catifea atunci 
când îţi treci palma peste ea; felul în care jetul de apă se 
spărgea în picuri când trecea peste marginea cănii. Totul, 
remarcase ea, se putea metamorfoza. Chiar și cei doi bolovani 
din curte deveneau uneori argintii în lumina soarelui din zori. În 
cărţile pe care le citea, fiecare pârâu putea fi un zeu al apelor, 
fiece copac, o driadă deghizată, fiecare bătrânică o zână bună, 
fiece pietricică un suflet vrăjit. Totul avea puterea de a se 
transforma, iar pentru ea aceasta părea să fie adevărata menire 
a artei. 

Numai fratele ei, Warren, lăsa impresia că înţelege acel nivel 
ascuns pe care îl vedea ea în cele mai diverse lucruri, însă între 
ei doi existase o legătură aparte încă dinainte de a se naște el. 
„Bebelușul meu”, le spunea Mia tuturor, ciocănind pântecele 
mamei cu un deget, și de fiecare dată Warren mișca drept 
răspuns. „Bebelușul meu. Acolo, înăuntru”, îi informa ea pe 
necunoscuții întâlniți la băcănie, arătând spre burta mamei. 
Când îl aduseseră acasă de la spital, și-l arogase imediat ca fiind 
al ei. 


VP - 169 


„Wren al meu”, îi spunea, nu doar fiindcă Warren era prea 
lung pentru a-l putea pronunţa, dar și fiindcă numele i se 
potrivea?5. Încă din acele prime zile, copilul semăna cu un puișor 
mereu vigilent, cu capul lăsat pe o parte, cu ochii imposibil de 
strălucitori și de focalizaţi, căutând-o prin încăpere. Când el 
plângea, ea știa ce jucărie avea să-l liniștească. Atunci când 
refuza să adoarmă, Mia se întindea lângă el în mijlocul patului 
părintesc, înfășuraţi amândoi în pături ca într-un cocon, și-i 
cânta și-i mângâia obrazul până când îl lua somnul. Când căzuse 
din leagăn, la Mia dăduse fuga plângând, și Mia fusese cea care 
îi tamponase rana de la tâmplă cu iod și-i pusese un bandaj 
deasupra. „Ai zice că e copilul ei”, comentase mama lor la un 
moment dat, pe un ton pe jumătate admirativ, pe jumătate 
nemultumit. 

Aveau propriile lor cuvinte pentru diverse lucruri - un jargon 
cu origini neclare; din motive pe care le și uitaseră, untului îi 
spuneau brânză, iar sturzii din copaci erau pițipăsări. Era un fel 
de cerc pe care-l trasau în jurul lor, aidoma unei copertine. „Să 
nu spui nimănui din Franţa”, începea Mia, șoptindu-i apoi un 
secret, iar Warren răspundea întotdeauna: „Nici girafele 
sălbatice n-ar putea să scoată nimic de la mine”. 

lar apoi, la unsprezece ani, aproape doisprezece, Mia 
descoperise fotografia. 

Warren, care abia împlinise zece ani, descoperise la rândul lui 
nu doar sporturile, ci și faptul că era talentat la ele. Era încă 
apropiat de Mia, dar petrecea după-amiezi lungi pe terenul de 
baseball din parc, ore întregi exersând pase și lovituri, așa că 
fusese cât se poate de firesc ca Mia să-și găsească și ea o 
pasiune proprie. 

La magazinul de vechituri din oraș văzuse, într-un colț al 
vitrinei, un vechi Brownie Starflex. Aparatul nu mai avea nici 
blit, nici cureaua de purtat la gât, dar vânzătorul o asigurase că 
era funcțional, iar îndată ce Mia îi deschisese etuiul argintiu și 
văzuse prăvălia reflectată în obiectiv, ca o miniatură neclară, și-l 
dorise cu patimă. Apelase la pușculiţa în formă de pisică în care 
își păstrase banii de buzunar și umbla pretutindeni cu aparatul 
foto la ea. Ignorase sugestia din manualul de instrucţiuni, de a 
scrie companiei Kodak și a cere broșura Cum să faci fotografii 
de calitate, bazându-se doar pe instinct. Cu aparatul agăţat de 


25 Wren, în limba engleză, înseamnă „pitulice”. 
VP - 170 


două dintre vechile eșarfe din mătase ale mamei sale înnodate 
cap la cap, începuse să facă fotografii - unele ciudate, după 
părerea părinţilor ei: case dărăpănate, mașini ruginite, obiecte 
aruncate la marginea drumului. „Un lucru bizar pe care să-l 
pozezi”, comentase angajatul de la laboratorul foto, când îi 
dăduse plicul cu fotografiile. Setul indusese trei imagini ale 
cadavrului unei păsări de pe trotuar, imortalizate în trei zile 
consecutive, iar omul se întrebase în treacăt, nu pentru prima 
dată, dacă nu cumva fata familiei Wright nu era puţin dusă cu 
pluta. 

Pentru Mia însă, fotografiile erau doar o vagă aproximare a 
ceea ce voia ea să transmită, așa că în scurt timp începuse nu 
doar să modifice imaginile - folosind orice, de la un pix la 
detergent de rufe -, ci și să facă experimente cu aparatul în 
sine, adaptându-i capacităţile limitate la propriile dorinţe. La fel 
ca toate camerele din categoria Brownie, Starflex nu permitea 
focalizarea. Obturatorul acţiona în mod automat pentru a evita 
dubla expunere - lucru care în manual era subliniat ca fiind o 
caracteristică utilă pentru un fotograf amator. Tot ce trebuia să 
faci era exact ceea ce puteai să faci: să te uiţi prin vizor și să 
apeşi declanșatorul. În loc să ţină camera paralel cu pieptul ei, 
așa cum scria în instrucţiuni, Mia o înclina în unghiuri variate, 
înnodând cureaua improvizată mai sus sau mai jos. Acoperea 
obiectivul cu eșarfe de mătase sau cu pergament; încerca să 
fotografieze în ceaţă, pe o ploaie deasă sau în sala îmbâăcsită de 
fum a clubului de bowling. 

„Risipă de bani”, strâmba din nas mama ei când Mia venea 
acasă cu încă un plic cu fotografii neclare. 

Dar cu fiecare rolă de film, începuse să înțeleagă tot mai bine 
resorturile fotografiei, ce putea să facă aceasta și ce nu, cât 
anume o puteai întinde și exploata. Deși pe atunci nu-și dăduse 
seama de asta, toate acele încercări ale ei constituiseră un 
antrenament pentru profesionista care avea să devină. Cu 
numai douăsprezece cadre pe rola de film, învățase să fie 
atentă la compoziţie. Și cum nu putea controla nimic la aparat - 
nici focalizarea, nici deschiderea obturatorului -, se deprinsese 
să fie creativă în privinţa manipulării aparatului și a scenei 
imortalizate. 

Acela fusese momentul când  survenise intervenţia 
întâmplătoare a vecinului lor, domnul Wilkinson. Locuind ceva 


VP - 171 


mai sus de ele pe coastă, de câteva săptămâni o tot văzuse pe 
Mia cu aparatul ei foto colindând prin zonă, fotografiind ici și 
colo. Mia și Warren știau un singur lucru despre domnul 
Wilkinson - că era achizitor de jucării și își petrecea timpul 
vizitând expozițiile de profil, studiind marfa și trimițând la sediu 
rapoarte privind piesele care ar fi trebuit cumpărate. La câteva 
luni o dată, doamna Wilkinson îi aduna laolaltă pe copiii din 
cartier și le împărțea mostrele de jucării pe care le strânsese 
soțul ei. Și ce jucării minunate erau: un set de forme în care 
puteai să torni ipsos ca să-ţi confecţionezi ornamente de 
Crăciun; o minge în forma planetei Saturn, pe care puteai să 
topăi; un cap de păpușă uriaș cu păr auriu, pe care să-l coafezi; 
o cutie cu parfumuri pe care să le combini, însoţită de flacoane 
cât degetul mic, în care să-ţi păstrezi amestecurile. „Trebuie să- 
mi recapăt pivniţa”, râdea ea, având grijă ca fiecare copil să 
primească ceva, fie și numai un yoyo. Fiul soţilor Wilkinson era 
mare deja, locuia undeva în Maryland și nu mai avea nevoie de 


jucării. 
Mult timp, acesta fusese singurul mod în care Mia și Warren îl 
percepuseră pe domnul Wilkinson - ca pe o misterioasă 


încrucișare între Marco Polo și Moș Crăciun, care avea casa plină 
de jucării. Dar într-o după-amiază, la scurt timp după ce Mia 
împlinise treisprezece ani, domnul Wilkinson o strigase de pe 
veranda casei sale, pe un ton sever. 

— De un an te tot văd mișunând de colo colo. Vreau să știu 
ce-ai făcut. 

Speriată, Mia strânsese un teanc de fotografii și a doua zi 
dimineaţă i le dusese vecinului. Niciodată până atunci nu 
arătase fotografiile altcuiva în afară de Warren care, desigur, se 
extaziase în faţa lor. Dar domnul Wilkinson era și adult, și 
bărbat, unul pe care abia dacă-l cunoștea. Deci, nu avea niciun 
motiv să fie amabil cu ea. 

Când sunase la ușă, doamna Wilkinson o condusese în 
camera de lucru, unde soţul ei şedea la un birou masiv, 
dactilografiind ceva la o mașină de scris de culoarea untului. La 
intrarea ei însă, se rotise cu scaunul și împinsese polița mașinii 
de scris în jos și spre interior, unde aceasta se pliase într-un 
dulăpior al biroului și dispăruse de parcă ar fi fost înghițită. 


VP - 172 


— Așa deci, spusese el, ridicând ochelarii cu lentile în formă 
de semilună, care îi atârnau la gât și punându-și-i pe nas, în 
vreme ce Mia își simţea genunchii tremurând. la să vedem! 

Domnul Wilkonson, aflase Mia, era el însuși fotograf, dar 
prefera peisajele. 

— Nu-mi plac pozele în care apar oameni, precizase el. 
Fotografiez oricând mai degrabă un pom decât un om. 

Când pleca într-o călătorie, își lua aparatul cu el și 
întotdeauna își rezerva o zi pentru drumeții. 

Scosese un teanc de fotografii dintr-un dosar: o pădure de 
sequoia în zori, meandrele unui râu care traversa o câmpie 
înrourată, un lac în care razele soarelui se reflectau formând un 
triunghi cu vârful spre pădurea din spate. Fotografiile de pe 
pereţii din hol, își dăduse seama Mia, erau tot ale lui. 

— Ai un ochi priceput, îi spusese domnul Wilkinson într-un 
târziu. Un ochi priceput și instincte bune. O vezi pe asta de aici? 
l-o arătase pe cea de sus, un instantaneu cu Warren între 
ramurile joase ale unui sicomor, cu spatele spre obiectiv, profilat 
pe fondul cerului. E o fotografie foarte bună, continuase domnul 
Wilkinson. De unde ai știut s-o încadrezi așa? 

— Habar nu am, recunoscuse Mia. Mi s-a părut doar că așa 
arată bine. 

Domnul Wilkinson se uitase apoi la alta. 

— Continuă tot așa. Ai încredere în ochii tăi. Ei știu bine să 
privească. Dar o vezi pe asta? întrebase el, luând o altă 
fotografie. Ai vrut să prinzi veverița, nu-i așa? 

Mia încuviințase. Animalul fugea pe muchia gardului, iar pe ea 
o fermecase linia sinuoasă pe care o schiţau trupul și coada ei în 
timp ce se mișcau. E ca atunci când vezi o minge sărind, se 
gândise ea, apăsând declanșatorul. Dar fotografia ieșise 
înceţoșată, fiindcă focalizase asupra gardului, nu asupra 
veveriţei, aceasta apărând în poză doar ca o pată neclară. Mia 
se întrebase cum de știuse domnul Wilkinson. J 

— Așa m-am gândit. Ai nevoie de un aparat mai bun. Asta e 
bun pentru un începător, pentru Crăciun ori pentru petreceri 
aniversare. Nu pentru tine. Se apropiase de dulap și căutase 
înăuntru, printre rochiile și paltoanele vechi care făceau ca 
vocea să-i sune înăbușit. Tu... tu trebuie să faci fotografii 
adevărate. Și ai nevoie de o cameră foto adevărată, nu de una 


VP - 173 


de jucărie, adăugase el și se întorsese spre Mia ţinând în mână o 
cutie. 

Era un Nikon F, un aparat mic, argintiu cu negru, solid și greu 
în palmele Miei. 

— Dar nu pot să-l primesc, replicase ea. 

— Nu ţi-l dăruiesc, ţi-l împrumut doar. Îl vrei sau nu? Fără să 
mai aștepte răspunsul ei, deschisese un sertar al biroului. Eu nu- 
| mai folosesc. Dar poate să-l folosească altcineva. Și în plus, 
continuase domnul Wilkinson luând o rolă neagră de film și 
întinzându-i-o, abia aştept să văd ce-o să faci cu el. 

Până când ajunsese înapoi acasă, în după-amiaza aceea, Mia 
învățase deja cum să monteze filmul pe bobina din aparat, cum 
să focalizeze, cum să ajusteze obiectivul. Cuvinte ciudate și 
ademenitoare îi roiau prin minte: granulatie, diafragmă. De 
nenumărate ori ridicase aparatul la ochi ca să privească prin 
vizor. Sub cruciulița fină din mijloc, totul părea transformat. 

Domnul Wilkinson o învățase cum să scoată filmul din caseta 
lui și să-l developeze, iar Miei începuse să-i placă izul acid al 
soluției de developare, era încântată să vadă luciul argintiu de 
pe suprafața filmului, care îi arăta că procesul se încheiase. Ca 
un pilot care lasă deliberat avionul să cadă în picaj pentru a 
exersa redresarea, făcea intenţionat fotografii defocalizate, cu o 
viteză nepotrivită a obturatorului sau cu un IS0* greșit, ca să 
vadă ce anume se întâmpla. Învăţase să controleze lumina și 
aparatul, ca să obţină efectele dorite, ca un muzician care 
deprindea subtilităţile instrumentului său. 

— Dar cum poţi să...? întreba ea, privind imaginea ivită pe 
hârtie și comparând-o cu cea din mintea ei. 

La început, domnul Wilkinson știa să-i răspundă la întrebări. 
„Micșorezi expunerea”.  „Folosești o lumină difuză”. „Să 
încercăm focalizarea automată”. Dar în scurt timp, întrebările ei 
deveniseră mai avansate, determinându-l să apeleze la 
exemplarul său din Tehnici fotografice, pe care-l ţinea în 
bibliotecă. 

— Tânăra domnişoară își dorește o adâncime mai mare a 
câmpului vizual, murmurase el într-o după-amiază, când Mia 
avea deja cincisprezece ani. Deci, tânăra domnişoară are nevoie 
de o cameră cu burduf. 


26 Sistem internaţional de măsurare a sensibilităţii la lumină a filmului fotografic. 
VP - 174 


Mia nu auzise despre așa ceva. În scurt timp însă, toți banii pe 
care îi câștiga lucrând la farmacia Dickson sau ca picoliță la 
Eat'n Park, primiseră ca destinaţie achiziționarea unei noi 
camere, iar ea începuse să petreacă ore în șir studiind 
cataloagele foto ale domnului Wilkinson și revistele de profil. 

— Îţi pierzi mai mult timp citind chestiile astea decât făcând 
fotografii, o tachina domnul Wilkinson, iar ea se hotărâse în cele 
din urmă pentru Graphic View Il, și nici măcar el n-ar fi putut 
spune că era o alegere greșită. 

— E o cameră solidă. Bună pentru banii pe care îi plătești. 
Dacă ai grijă de ea, te va ţine toată viaţa. 

lar când Graphic View Il sosise, protejată cu grijă în etuiul ei 
ca o vioară prețioasă, cumpărată fiind la mâna a doua după un 
anunț publicitar, Mia știuse că domnul Wilkinson avusese 
dreptate. 

Pentru părinţii ei, camera nu părea la fel de impresionantă. 

„Cât ai cheltuit pe ea?” o întrebase mama, iar tatăl clătinase 
din cap. 

Lor li se părea un obiect din epoca victoriană, pe trepiedul ei 
firav, cu burduful plisat ca o armonică și o pânză neagră pe care 
Mia o împinsese dedesubt. Încercase să le explice cum 
funcţiona, dar la prima menționare a unor cuvinte precum 
transfer sau deviere, începuseră să-și piardă atenţia. Chiar și 
dragul ei Warren se dăduse bătut - „N-am nevoie să știu cum 
funcţionează, Mi”, îi spusese el la un moment dat. „Vreau doar 
să văd ce faci cu ea”. lar Mia înțelesese atunci că intra într-o 
lume în care va trebui să evolueze singură. 

Fotografia aparatele de sport din parcul local, luminile 
stradale seara, muncitorii din oraș tăind un stejar lovit de 
trăsnet. Luase camera cu ea până în centru, pentru a imortaliza 
un pod ruginit care traversa locul de confluență a trei râuri. 
jucându-se cu setările, făcuse fotografii la meciurile de fotbal ale 
lui Warren, de sus de tot, din tribună, de unde jucătorii se 
vedeau ca niște miniaturi, ca omuleții dintr-un tren de jucărie. 

— Asta-s eu? întrebase Warren, uitându-se la una dintre 
siluetele din teren, care aștepta o pasă. 

— Asta ești tu, Wren, îi confirmase ea. 

Și dintr-odată, avusese o viziune cu ea însăși în chip de 
vrăjitoare,  fluturându-și mâna deasupra terenului și 


VP - 175 


transformând jucătorii în păpuși de plastic cât boabele de 
mazăre. ` 

A doua zi se dusese cu fotografia la domnul Wilkinson. In prag 
o întâmpinase o femeie necunoscută - nora domnului Wilkinson. 

— Della a murit noaptea trecută, în somn, îi spusese femeia, 
privind-o așa cum stătea, cu camera foto la gât și fotografia în 
mână. Ce spuneai că dorești? 

După înmormântare, nora și soțul ei îl convinseseră pe 
domnul Wilkinson să se mute la un cămin de bătrâni din Silver 
Spring, mai aproape de ei. Totul se întâmplase atât de rapid, 
încât Mia nu avusese timp nici măcar să-și ia la revedere, 
nicidecum să-i mai arate și fotografia, astfel că ea și camera ei 
rămăseseră din nou singure. 

* 

În toamna lui 1979, în ultimul an de liceu, Mia își depusese 
dosarul de înscriere la Școala de Arte Frumoase din New York, 
cu o serie de fotografii ale clădirilor părăsite din oraş. 
Tamponase cadrele cu o cârpă umedă și, înainte ca emulsia să 
se usuce, zgâriase imaginea cu vârful unui ac, conturând o linie 
albă, subţire ca firul de păr. Rezultatul era un fel de filigran 
inversat: un muncitor spectral căzut pe treptele de la intrarea 
într-o fabrică închisă; silueta unei mașini pe liftul hidraulic gol la 
Atelierul auto Jamison; doi copii fantomatici căţărându-se mână- 
n mână pe un morman de zgură. La vederea lor, Warren mijise 
ochii și se uitase mai îndeaproape. Cei doi copii ar fi putut fi 
oricine, însă nu erau; iată vârtejul din creștetul lui Warren, iată 
eșarfa înnodată la gâtul Miei, cu greutatea camerei foto 
trăgând-o într-o parte. Nu existau fotografii cu ei doi făcând așa 
ceva, dar li se părea amândurora că își petrecuseră copilăria 
jucându-se în maldărele de zgură de la marginea parcului și, 
privind fotografia aceea, Warren avusese impresia că Mia 
fotografiase fantomele eurilor lor din trecut, pe punctul de a se 
disipa în eter. 

— Când le primești înapoi, mi-o dai mie? o întrebase el. 

Pentru părinţii ei, fotografia - și munca Miei în general - nu 
era la fel de impresionantă. Nici n-ar fi numit ceea ce făcea ea 
„mMuncă” sau „artă”, ceea ce, în mintea lor, ar fi fost la fel de 
rău. Erau oameni din clasa de mijloc, își trăiseră toţi anii 
maturității într-o casă gen fermă, în culoarea untului, tipică 
pentru clasa mijlocie, într-un oraș apatic, cu populaţie din clasa 


VP - 176 


mijlocie. Pentru ei, muncă însemna să repari ceva sau să faci 
ceva util; dacă un lucru nu avea nicio utilitate practică, nu 
puteau înţelege pentru ce să-l faci. lar „artă” era o chestie pe 
care o făceau cei care aveau prea mulţi bani și prea mult timp 
liber. Și cine i-ar fi putut învinovăţi? Tatăl ei era om bun la toate, 
fondatorul și proprietarul atelierului Wright's Repair, lucrând 
într-o zi la biserică, reparând cornișa acolo unde se rupsese o 
scândură lăsând loc unei familii de veverițe să pătrundă în naos, 
în altă zi ducându-se la casa unui vecin ca să desfunde ţevile 
sau să înlocuiască sifonul de sub chiuvetă, care ruginise. Mama 
ei era infirmieră la spital, numărând pastile, recoltând sânge, 
schimbând ploști și făcând ture duble sau de noapte. Munceau 
amândoi cu mâinile, munceau ore îndelungate, strângeau 
cureaua atât cât puteau și cheltuiau totul pe casă, două Buickuri 
și cei doi copii despre care spuneau cu mândrie - și fără a 
exagera - că nu duceau lipsă de nimic, dar nici nu fuseseră 
vreodată răsfăţaţi. 

Dar iat-o pe Mia, tolănită cu orele pe podea, luând o fotografie 
perfect făcută a lui Warren și tăind-o ca pe o păpușă de hârtie, 
așezând apoi silueta într-o dioramă cu frunze într-o cutie veche 
de pantofi; și totul, doar pentru o fotografie în care Warren 
părea un spiriduș împresurat de ghinde uriașe: isteţ, dar sigur 
nu merita atât timp pierdut pentru asta. lat-o pe Mia care, în 
clipa în care intra tatăl ei în casă, fără să apuce măcar să-și 
descalțe pantofii și având încă mâinile pline de unsoare, îi 
cerșea doi dolari ca să-și mai cumpere film foto, făgăduind 7;-; 
dau înapoi, promit, deşi adevărul era că rareori se ţinea de 
cuvânt. lat-o pe Mia care, primind de la mama ei bani ca să-și ia 
haine de școală, își peticea blugii vechi și cheltuia suma pe alte 
role de film, umblând în fuste cu o palmă prea scurte, fuste 
ponosite și decolorate, făcând și mai multe fotografii. lat-o deci 
pe Mia care, atunci când își luase o slujbă de chelneriţă la Eat'n 
Park, în loc să-și cheltuie salariul ca să-și cumpere haine sau o 
mașină la mâna a doua, îi punea deoparte și-i folosea pe toţi pe 
o cameră foto! Și nici măcar nu era una pe care s-o poată folosi 
cu toții - încercase o dată să le explice despre mișcare și 
teleobiectiv, dar ei își pierduseră interesul aproape imediat -, 
deși în ultimul an de liceu le făcuse un portret de familie pe care 
mama ei îl înrămase și-l pusese pe peretele din camera de zi. 
Camera foto se plia și încăpea într-o cutie cât o servietă, iar 


VP - 177 


acest lucru era și mai dezamăgitor pentru părinţii ei: toţi banii 
aceia închiși într-un loc atât de mic! 

Cum să-i învinovăţești pe părinţii Miei fiindcă nu înțelegeau? 
Se născuseră în timpul războiului; fuseseră crescuţi de părinţi 
care se maturizaseră în anii Marii Crize și care nu aruncau nimic, 
nici măcar mâncarea mucegăită. Erau suficient de vârstnici 
pentru a-și aminti de vremurile în care cârpele și hainele vechi 
erau transformate în pâslă pentru efortul de război, când 
bidoanele și resturile metalice erau transformate în gloanțe și 
recipiente pentru explozivi. Pragmatismul le intrase în sânge. Nu 
iroseau nimic, cu atât mai puţin timpul. 

De aceea, când venise vremea colegiului, presupuseseră că 
Mia va merge la unul cu profil practic, precum Pittsburgh sau 
Penn State, ca să învețe ceva de tipul economiei sau 
administraţiei hoteliere. Chestia aceea cu fotografia, crezuseră 
ei, era doar o fază adolescentină, ca vegetarianismul sau 
alergatul după băieţi. Doar pentru ce munciseră ei din greu 
atâţia ani? Pentru ca Mia să le arunce banii pe școala de artă? 
Nu, dacă voia chiar așa de mult să meargă la școala aceea, va 
trebui să și-o plătească singură. Asta nu era o răutate, 
insistaseră ei; era doar raţional. Nu-i interziceau să se ducă, nu 
erau furioși, o asiguraseră; în niciun caz, categoric nu. Dar îi 
spuseseră clar, așezați față în faţă în camera de zi: aiureala 
aceea cu arta era o pierdere de timp. Erau dezamăgiţi de ea. Și 
în mod cert nu aveau să-i plătească cursurile. „Credeam că te- 
am educat să fii mai deșteaptă”, subliniase mama ei, pe un ton 
plin de dezaprobare. 

Mia îi ascultase întristată, dar știuse că la asta trebuia să se 
aștepte. Știuse tot timpul că părinţii nu vor fi de acord cu ea; îi 
acceptaseră hobby-ul atâta vreme, dar acum, că avea 
optsprezece ani, lucrurile aveau să se schimbe, era sigură de 
asta. Era considerată acum adult, o vârstă la care capriciile 
copilăreşti ar fi trebuit lăsate deoparte, nu abordate din plin. Își 
făcuse deja o serie de calcule, și nu mare i-ar fi fost mirarea 
dacă părinţii ar fi acceptat să contribuie. Cei de la școală 
fuseseră atât de impresionați de portofoliul ei, încât îi oferiseră o 
bursă de studiu. Cazarea, masa și celelalte necesităţi, estimase 
ea, avea să le plătească dintr-o slujbă cu jumătate de normă. 
Mama și tatăl ei schimbaseră o privire, de parcă ar fi știut 


VP - 178 


dinainte că ameninţarea lor nu avea să dea roade, și primiseră 
vestea în tăcere. 

Cu o săptămână înainte de a pleca la școală, Warren venise în 
camera ei. 

— Mi, uite ce m-am gândit eu, rostise el cu o mină atât de 
serioasă, încât ea aproape că izbucnise în râs, dar se oprise 
când el dusese mâna la buzunarul de la spate al pantalonilor și 
scosese un sul de bancnote. Cred că ar trebui să iei ăştia. Nu-ţi 
vor ajunge pentru toate, dar vor acoperi majoritatea 
cheltuielilor. 

— Dar mașina ta, Wren? întrebase ea. 

Warren începuse să strângă bani ca să-și cumpere mașină și 
alesese chiar și marca, după multe documentări: un Volkswagen 
Rabbit. Ea nu se așteptase la o asemenea mașină; crezuse că el 
va opta pentru un Trans Am sau pentru un Thunderbird - ceva 
de fite. Dar benzina costa 1,10 $ galonul și, pe lângă faptul că 
Volkswagenul Rabbit era una dintre puţinele mașini pe care el și 
le putea permite, reclamele susțineau că are un consum de 
numai un galon la 38 de mile, iar pe ea o amuzase să vadă 
latura practică a lui Warren manifestându-se tocmai în acest 
domeniu. 

Îi strânsese cu mâna ei degetele pe sulul de bancnote și le 
îndepărtase cu blândeţe. 

— Du-te și cumpără-ţi mașina, Wren! la-o și promite-mi că o 
să mă aștepți cu ea în staţia de autobuz de fiecare dată când voi 
veni acasă. 

Apoi luase un autobuz Greyhound spre Philadelphia și altul 
până la New York, cu o valiză de haine și o cameră foto. Găsise 
la un avizier adresa unui apartament în Greenwich Village, nu 
departe de campusul universitar, pe care-l închiriase împreună 
cu alte două fete. Își luase o slujbă de chelneriţă la un 
restaurant de lângă Grand Central și alta la Dick Blick, în SoHo. 
Cu ultimii bani rămași din economii, se dusese la magazinul foto 
de pe West 17th, unde un tânăr îi vânduse filmul și hârtia dorite, 
în vreme ce ea se străduia să nu se uite fix la kippa de pe capul 
lui. Astfel dotată, începuse cursurile: Desen |, Lumină și culoare 
|, Istoria artei I, Introducere în studiile critice și - cu cel mai 
mare entuziasm - Introducere în arta fotografică, disciplină 
predată de renumita Pauline Hawthorne. 


VP - 179 


Și se dovedise că, deși nu intenţionaseră, părinţii ei o 
pregătiseră foarte bine pentru școala de arte. 

In fiecare dimineaţă se trezea la patru și jumătate și pleca la 
muncă, unde umplea căni de cafea pentru oamenii de afaceri 
care se pregăteau să urce în tren. Farfuriile fierbinţi pe care le 
aducea din bucătărie îi ardeau antebraţele, lăsându-i pe piele 
urme ca de semilună. Chiar și atunci când lucra ture duble, 
mama ei reușea întotdeauna să vadă în fiecare pacient mai mult 
decât un simplu trup pe un pat: vorbea cu ei despre spectacolul 
de dans al fetiţei, despre recentul accident de mașină al 
băiatului, întreba despre câinele ori pisica lor; și urmărind-o an 
după an, Mia deprinsese și ea acest talent: își amintea cine 
preferă frișcă și cine zahăr, cui îi place ketchup pe ouă și cine 
lasă întotdeauna coaja de pâine pe marginea farfuriei, iar 
respectivul era încântat să constate, data următoare, că Mia 
îndepărtase deja coaja de pe felii la bucătărie, învățase să 
anticipeze nevoile celorlalţi; așa cum mama ei știa când să vină 
cu următoarea doză de morfină sau ca să golească plosca, și ea 
învățase să vină cu ibricul de cafea exact când clienţii își puneau 
pe masă ceașca golită, să recunoască la fiecare client micile 
gesturi și mimici care semnalau că respectivul se grăbeşte și 
așteaptă nota, sau că, dimpotrivă, este relaxat și vrea să mai 
zăbovească. Din acest motiv, oamenii de afaceri și cei din 
publicitate preferau să se așeze în zona ei și de obicei îi lăsau pe 
masă un dolar în plus, sau uneori o bancnotă de cinci. În 
bucătărie, când șeful nu se uita, Mia mânca bucăţile de pâine 
rămase și resturile reci de omletă de pe farfurii, în loc să le 
arunce la gunoi. Acela era micul dejun pentru ea. 

Când tura ei se încheia, își schimba hainele în micuța încăpere 
de baie a angajaţilor, rulându-și uniforma și șorțul într-un sul 
bine strâns, pe care-l vâra cu grijă în rucsac, ca să nu se 
șifoneze. Nu avea fier de călcat, și astfel, dacă era atentă, putea 
purta aceeași uniformă chiar și o săptămână înainte să înfrunte 
spălătoria. Apoi, în blugi și tricou, pleca spre școală. 

De la tatăl ei învățase să schimbe uleiul la mașină, să 
monteze un fasung, să lucreze cu dalta și cu fierăstrăul, ceea ce 
însemna că se pricepea să mânuiască uneltele ca un expert; știa 
cât poţi să îndoi o bucată de sârmă sau o foaie de tablă înainte 
să se rupă, cum să tragi fire drepte sau cotite, cum să curbezi o 
țeavă de cupru în unghiuri și coturi. De la mama învățase cum 


VP - 180 


să lucreze cu materialele textile, de la tifon la pânză de cort, 
cum să le manevreze, care le erau limitele, cât le puteai întinde 
și ce rezistenţă aveau. Cum să cureţi bine un instrument astfel 
încât să nu mai rămână pe el nici urmă din materialul atins. 
Acum, când li se cerea la curs să confecționeze un scaun din 
metal, ea știa deja cum să sudeze și să facă îmbinări rezistente; 
când li se cerea să lucreze cu pânză, ea știa, pipăind scurt 
materialul, cum să transforme velurul și inul într-un copac înalt 
de aproape doi metri, pe care până și profesorul să-l admire. 
Ştia cât de subţire trebuie să fie vopseaua ca să curgă și cât de 
groasă trebuie s-o faci ca să aibă aderenţă pe pânză precum 
lipiciul și să obţii ceva ce poate fi sculptat. La desen, când 
modelul își desfăcea rochia și o lăsa să-i cadă la picioare, ea era 
singura care nu pierdea timpul roșind, ci începea imediat să-i 
schițeze picioarele lungi și curbele sânilor; la spital, ajutând-o pe 
mama ei, văzuse prea multe trupuri goale ca să se mai rușineze 
de ceva. 

La ora trei, când se terminau cursurile, se ducea iar la muncă. 
De două ori pe săptămână lucra în ture la Dick Blick, vânzându- 
le colegilor rechizite sau reaprovizionând depozitul. Discuta 
despre artă cu studenţii din anii superiori, iar ei îi povesteau la 
ce lucrau, de ce preferau cuțitul în detrimentul pensulei sau 
vopseaua acrilică în locul celei în ulei ori filmul Fujicolor mai 
degrabă decât Kodachrome. Șeful ei, care avea o fiică de vârsta 
Miei și începuse să ţină la fata aceea care muncea pe rupte ca 
să-și poată plăti chiria, îi dădea voie să păstreze ea creioanele 
negre și colorate care se rupseseră la transport, tuburile de 
vopsea care se scurseseră, pensulele și pânzele care se 
deterioraseră într-un fel sau în altul. Mia lua acasă și repara tot 
ce nu mai putea fi vândut, reîntinzând pânzele sau lipindu-le pe 
spate cu bandă adezivă, șmirgheluind mânerul lovit al 
pensulelor, ascuţind două jumătăţi de creion și folosindu-le în 
locul unuia singur. În acest fel, izbutea să obţină gratis o 
cantitate mare din furniturile necesare. 

In trei seri pe săptămână, lua autobuzul și se ducea până pe 
116th Street, unde își punea o altă uniformă și servea la mesele 
unui bar de lângă Columbia. Studenţii cărora le aducea mâncare 
erau în general ori îngâmfaţi și nesuferiți, ori obraznici și 
nesuferiţi, devenind tot mai deranjanţi pe măsură ce seara 
înainta, însă îi dădeau bacșiș și, după o noapte norocoasă, avea 


VP - 181 


în buzunarul șorțului chiar și treizeci sau patruzeci de dolari. 
Mânca pe post de cină ultimii dumicaţi din burgerii lor, cartofii 
lăsaţi pe farfurii și resturile de murături, iar banii îi punea bine, 
în buzunarul blugilor. 

In felul acesta, reușise să treacă de anul întâi, având câţiva 
bani economisiţi chiar și după achitarea chiriei. Când și când, 
atunci când telefona acasă - lucru pe care-l făcea, fiindcă și ea, 
și părinții ei insistau că nu aveau resentimente unii faţă de 
ceilalți părinţii o întrebau politicos cum merge școala și se 
arătau, sau cel puţin se prefăceau, interesaţi de răspunsurile ei; 
Warren o întreba dacă merita efortul. El fusese întotdeauna o 
fire relaxată, gata mereu să ia lucrurile așa cum veneau; ea, în 
schimb, fusese cea ambițioasă, cea care își făcea planuri de 
viitor. 

„Merită”, îl asigura ea și îi povestea despre cursuri, despre 
picturile studiate în săptămâna aceea și despre preferata ei, 
adevăratul motiv pentru care se trezea la patru și jumătate în 
fiecare dimineață și stătea trează până târziu noaptea: 
fotografia. 

Când vorbea despre Pauline Hawthorne, tonul ei era unul 
adorator, pe jumătate ca al unei școlărițe îndrăgostite, pe 
jumătate ca al unui credincios pentru un sfânt. Însă nu fusese 
limpede de la început că așa aveau să stea lucrurile. În prima zi 
a cursului de fotografie, studenţii așteptaseră în picioare la 
băncile lor, fiecare ţinând în mână câte o cameră foto de 35 mm 
și două caiete, așa cum era specificat în lista de rechizite. Când 
începuse ora, Pauline se dusese în spatele sălii, stinsese lumina 
și, fără a se prezenta, aprinsese proiectorul. O fotografie de Man 
Ray apăruse pe ecran în fața lor: o femeie voluptuoasă, cu 
spatele transformat în violoncel cu ajutorul a două „găuri” în 
forma literei f pictate pe pielea ei. O tăcere desăvârșită se 
așternuse în sală. După cinci minute, Pauline apăsase butonul, și 
femeia-violoncel fusese înlocuită de un peisaj de Ansel Adams: 
muntele McKinley străjuind un lac de un alb pur. Nimeni nu 
spusese nimic. O altă apăsare de buton: un portret de Dorothea 
Lange al unei femei din Vestul Mijlociu, cu părul întunecat 
despărţit de o cărare lată și cu umbra vagă a unui surâs 
ridicându-i colţurile gurii. Și la fel se derulaseră cele două ore 
ale cursului: un șir de fotografii pe care studenţii le recunoșteau, 
dar pe care nu le priviseră niciodată îndelung, așa cum bănuise, 


VP - 182 


probabil, Pauline. Mia le recunoscuse și ea din lecturile ei la 
bibliotecă, dar constatase că, după ce se uita la ele mult timp, 
imaginile căpătau noi contururi, precum chipurile oamenilor 
dragi. 

După ce trecuseră cele două ore, Pauline închisese 
proiectorul, și întreaga sală rămăsese nemișcată, în lumina 
neașteptată. „Data viitoare să aduceţi fotografia cu care vă 
mândriţi cel mai mult”, le spusese ea și părăsise sala. Fuseseră 
singurele cuvinte pe care le rostise. 

După ce se gândise îndelung, Mia adusese la ora următoare 
una dintre fotografiile pe care le făcuse cu aparatul format 
mare. Cursul de introducere în arta fotografică se axa pe 
camerele foto de mână, însă Pauline spusese fotografia cu care 
vă mândriţi cel mai mult, iar pentru ea, aceea era o imagine a 
fratelui ei jucând hochei pe iarbă în curte, cu casa lor și cele ale 
vecinilor risipite în fundal ca niște miniaturi. Urcase atunci până 
pe culmea dealului, în spatele casei, ca să facă fotografia. 

La sosirea în clasă, studenții găsiseră fişele cu numele 
fiecăruia prinse pe pereţi, cu câte o agrafă fixată dedesubt. La 
două minute după fix, Pauline intrase, tot fără să se prezinte, iar 
clasa se oprise pe rând prin faţa fiecărei fotografii, în vreme ce 
Pauline făcea comentarii despre tehnica sau compoziţia 
imaginii, iar studenţii răspundeau timizi la întrebările ei despre 
perspectivă sau tonalitate. Unele înfățișau scene atent 
elaborate; una sau două erau încercări mai artistice: silueta unei 
fete luminate din spate de un uriaș ecran de cinema; un prim- 
plan al unui fir de telefon răsucit în jurul receptorului. 

Mia și colegii ei își făcuseră curaj în faţa barajului de întrebări. 
După prima oră, fuseseră siguri cu toţii că Pauline era unul 
dintre căpcăuni - așa cum li se spunea celor mai duri profesori, 
cei cărora le plăcea să-i stingherească pe studenți și care 
considerau că cea mai bună modalitate de a-i scoate din zona 
lor de confort este critica nimicitoare. Dar în cele din urmă se 
dovedise că Pauline nu era deloc căpcăun. In ciuda atitudinii ei 
pragmatice, găsise în fiecare fotografie ceva de subliniat și de 
lăudat. De aceea, în ciuda renumelui ei, alesese să predea 
studenţilor din anul întâi. „Uitaţi-vă cum râde sora cea mică 
aici”, spusese ea la un moment dat, arătând unul dintre 
portretele de familie. „E singura care nu privește în obiectiv, 
ceea ce sugerează că există ceva dincolo de marginea 


VP - 183 


fotografiei. Este oare o rebelă? Sau acest lucru face aluzie la 
spiritul unitar al familiei?” Ori: „Observaţi cum acest zgârie-nori 
pare că e pe punctul de a străpunge luna. O minunată alegere a 
perspectivei”. Chiar și criticile ei - la fel de dese ca laudele - 
erau altfel decât se așteptase Mia. „Apa e un subiect dificil”, 
replicase ea simplu când cineva remarcase că fotografia unei 
cascade era foarte încețoșată. „Să presupunem că înceţțoșarea a 
fost intenţionată. Ce efect are?” 

Fotografia Miei fusese ultima, iar când studenţii se 
strânseseră în faţa ei, Pauline rămăsese tăcută o clipă, de parcă 
ar fi fost surprinsă. O studiase cu atenţie, două minute, trei, 
cinci, iar în liniștea care se așternuse, atmosfera devenise 
stânjenitoare. „Cine e Mia Wright?” întrebase apoi într-un târziu, 
iar Mia făcuse un pas în față. Toţi ceilalți se trăseseră puţin în 
spate, de parcă trăsnetul pe cale să se abată risca să-i lovească 
și pe ei. Pe urmă, Pauline lansase tirul de întrebări. De ce ai linia 
asta care se întinde de la dreapta la stânga? De ce ai întors 
camera așa? De ce ai focalizat pe crosă, și nu pe plasa porţii? 
Mia răspunsese cât de bine putuse: voise să surprindă cât de 
mici erau casa și spaţiul verde în comparaţie cu dealurile din 
spate; voise să arate textura ierbii și felul în care firele verzi 
erau strivite sub ghetele fratelui ei. Dar, la un moment dat, când 
întrebările lui Pauline deveniseră mai tehnice, Mia se fâstăcise și 
explicaţiile ei nu mai erau coerente. | se păruse pur și simplu că 
linia aceea așa trebuie să fie. Intorsese camera fiindcă așa i se 
păruse potrivit. Profunzimea câmpului i se păruse nimerită așa. 
In cele din urmă, exact la sfârșitul orei, Pauline se depărtase de 
fotografie, cu o înclinare a capului. 

„Data viitoare să vă aduceţi camerele foto”, le spusese ea. 
„Vom începe să facem câteva fotografii”. Apoi își luase geanta și 
ieșise, lăsând-o pe Mia să se întrebe dacă trecuse micul examen 
sau îl picase. 

La orele următoare, Pauline o tratase pe Mia la fel ca pe toți 
ceilalţi studenţi. Învăţaseră cum să ruleze filmul în aparat, cum 
să calculeze deschiderea și diafragma potrivite. Toate lucrurile 
acestea îi erau deja cunoscute Miei, de la lecţiile domnului 
Wilkinson și din experimentele ei în decursul anilor. Așa cum 
explicase însă Pauline, cunoașterea ei intuitivă cu privire la 
compunerea cadrelor dobândise un caracter mai conștient. 
Invăţase să exprime motivele pentru care alegea o anumită 


VP - 184 


expunere - nu doar pentru că găsise setările care făceau ca 
fotografia să arate cum trebuie, ci să explice și de ce arăta bine 
în acel mod. La două săptămâni după începutul semestrului, 
când studenţii începuseră să developeze primele fotografii, 
Pauline se oprise la bancul de lucru al Miei, în camera obscură, 
în lumina roșie, părea sculptată într-un uriaș rubin. 

„De când lucrezi cu camera cu burduf?” o întrebase, iar după 
ce Mia îi răspunsese, adăugase: „N-ai vrea să-mi mai arăţi 
câteva dintre fotografiile tale?” 

Sâmbăta următoare, Mia se afla în holul apartamentului lui 
Pauline, ținând în mână un plic cu fotografii. Clădirea avea 
portar, iar cum ea nu mai întâlnise niciodată unul, fusese atât de 
uimită, încât nu reţinuse la ce etaj îi spusese să urce, așa că 
apăsase pe rând fiecare buton al liftului, coborând ca să verifice 
numele scrise pe uși și urcând înapoi. Când ajunsese la etajul 
șase, o găsise pe Pauline în prag. 

— lată-te! exclamase ea. M-a sunat portarul acum zece 
minute, ca să mă anunţe că ai venit. Începusem să-mi fac griji. 

Era desculţă, dar în rest arăta exact ca la clasă: tricou negru, 
fustă lungă, neagră și cercei lungi, care zornăiau ca niște 
clopoței atunci când pășea. Roșind, Mia o urmase într-o încăpere 
largă, cu pereţii albi scăldaţi în lumina soarelui, în care totul 
părea să strălucească. Se așteptase ca apartamentul unui 
fotograf să fie plin de fotografii, dar pereţii erau goi. Mai târziu, 
avea să afle că studioul lui Pauline era la un etaj mai sus și că 
niciodată nu atârna nimic pe pereţi, fiindcă atunci când nu lucra, 
voia ca spaţiul înconjurător să fie alb. Pentru limpezirea gustului, 
avea să-i explice Pauline. 

Mia se așezase lângă ea pe canapeaua cenușie, și amândouă 
întinseseră fotografie după fotografie pe măsuţa de cafea. 
Pauline lansase o sumedenie de întrebări, ca în ziua aceea la 
clasă: De ce ai lăsat camera atât de jos aici? De ce ai ţinut-o 
atât de aproape dincolo? Aici te-ai gândit să ajustezi înclinarea? 
La ce te gândeai când ai făcut instantaneul ăsta? Printre 
fotografii, Mia își pierduse timiditatea. Erau atât de absorbite 
amândouă, încât atunci când în încăpere intrase o femeie și 
așezase două cești de cafea pe servantă, câte una pentru 
fiecare, Mia tresărise. 

— Mal, spusese Pauline cu un semn vag din mână, ea este 
Mia Wright, una dintre studentele mele. 


VP - 185 


Mal era zveltă și avea părul castaniu, ondulat. Purta blugi și o 
bluză verde și, la fel ca Pauline, era desculță. 


— M-am gândit că aţi vrea câte o cafea. Îmi pare bine să te 
cunosc, Mia. 

Apoi o sărutase pe Pauline pe obraz și ieșise. 

Mia își petrecuse acolo toată după-amiaza, până când venise 
timpul să intre în tură, la bar. Pauline și Mal insistaseră îndelung 
să rămână la cină, astfel că se văzuse nevoită să le spună că 
trebuia să se ducă la muncă. 

— Atunci, săptămâna viitoare, sugerase Pauline, când vei 
avea o zi liberă. 

În lunile următoare, se dusese deseori la ele acasă, făcând 
fotografii împreună cu Pauline, urmărind-o la lucru în studioul ei, 
ascultându-i gândurile rostite cu voce tare. „Citeam despre 
Egiptul antic”, începea uneori Pauline, deschizând o carte. 
„Spune-mi ce părere ai despre asta”. La masă, împreună cu ele, 
Mia încerca alimente din care nu gustase niciodată: anghinare, 
măsline, brânză Brie. Mal, aflase ea, era poetă și publicase 
câteva culegeri de poeme. „Dar nimănui nu-i pasă de poezie”, 
spunea Mal cu un surâs trist. Tot ea îi împrumuta Miei câte un 
teanc de cărți: Elizabeth Bishop, Anne Sexton, Adrienne Rich. 

Până în iarnă, Mia venea aproape în fiecare săptămână să-i 
arate lui Pauline ultimele fotografii făcute, pe care le discutau 
împreună, Pauline îndemnând-o insistent să explice cum anume 
procedase și de ce. Înainte, Mia se lăsase ghidată de simţuri, 
bazându-se pe instinct ca să decidă ce e bine și ce nu. Pauline o 
provoca să lucreze deliberat, să-și planifice activitatea, să 
declare ceva prin fiecare fotografie, oricât de explicită ar fi părut 
aceasta. „Nimic nu e întâmplător”, repeta Pauline. Era refrenul 
ei preferat, aflase Mia, atât în viaţă, cât și în arta fotografică. 
Acasă la Mal și la Pauline, nimic nu era simplu. În casa părinţilor 
ei, lucrurile fuseseră bune sau rele, corecte sau greșite, utile sau 
inutile, fără nuanţe intermediare. Aici, constatase ea, totul era 
nuanţat; în orice exista o latură ascunsă ori profunzimi 
neexplorate. Totul merita studiat mai îndeaproape. 

După aceste vizite, Pauline și Mal insistau de fiecare dată ca 
Mia să rămână la cină. Aflaseră deja despre cele trei slujbe ale 
ei, iar Mal o îndemna în repetate rânduri să mai ia o porţie la 
masă ori o trimitea acasă cu casolete pline cu mâncare, pe care 


VP - 186 


Mia le aducea înapoi goale la vizita următoare. Ar fi încurajat-o 
chiar să rămână peste noapte, să se stabilească într-una din 
camerele de oaspeţi și să stea la ele pentru totdeauna - dacă ar 
fi găsit o modalitate de a-i sugera acest lucru. 

Fiindcă Mia era o fire mândră, nu încăpea îndoială. Deși le 
accepta cu recunoștință ospitalitatea, după prima vizită la ele 
avea grijă să nu vină niciodată cu mâna goală. Le aducea 
mărunţișuri făcute chiar de ea: mănunchiuri de frunze adunate 
din Central Park și legate în buchet cu o panglică; un coșuleţ cât 
un deget, din iarbă împletită; un desen în cerneală, în care le 
înfățișase pe amândouă, sau chiar o mână de pietricele albe ca 
laptele, după ce Pauline menţionase la un moment dat că 
începuse un proiect la care lucra cu pietre. Era limpede, pentru 
Pauline și Mal, că aceste daruri îi linișteau Miei conștiința pentru 
toate lucrurile pe care i le ofereau ele - mâncare, cunoaștere, 
afecţiune - și că altfel mândria ar fi împiedicat-o să mai vină la 
ele acasă. 

Și erau foarte încântate s-o primească. Până la Crăciun, 
devenise deja evident pentru toată lumea - Pauline și Mal, 
ceilalți profesori și colegii de școală - că Mia era extrem de 
talentată. 

— O să fii celebră, știi asta, nu? o întrebase Warren într-o 
seară. 

Venise acasă de Crăciun și, așa cum îi promisese, el o 
așteptase în staţia de autobuz cu micul lui Volkswagen Rabbit 
maroniu, pe care îl cumpărase în toamna aceea. lar la patru zile 
după Crăciun, tot el o condusese înapoi. Fără a vorbi despre 
asta, conveniseră să meargă pe drumul mai lung, pe străzi 
secundare șerpuite, ca să prelungească ultimele minute 
petrecute împreună. Warren era deja la liceu, iar Miei i se părea 
că mai crescuse în timpul în care lipsise ea de acasă; nu era mai 
înalt, dar ceva în el devenise mai profund. Vocea îi era mai 
groasă și începuse să se dezvolte, mai ales că, în ultimii ani, 
tălpile și palmele fuseseră prea mari pentru înălțimea lui, 
precum labele unui cățeluș. In lumina palidă a după-amiezii, 
tuleiele care-i apăruseră pe gât păreau doar o umbră, însă ea nu 
se lăsase păcălită. 

— Vom vedea, răspunsese la întrebarea lui. Dar tu? Ce vrei să 
te faci când o să fii mare? 


VP - 187 


La grădiniță, când educatoarea îi pusese aceeași întrebare, 
Warren răspunsese, detaliindu-și planurile pentru seara aceea - 
seara fiind, pentru mintea lui de copil de cinci ani, cel mai 
îndepărtat viitor pe care îl putea concepe. De atunci, „Ce vrei să 
te faci când o să fii mare” fusese modul lor de a se interesa de 
planurile pentru ziua respectivă; nici chiar acum, glumea Mia, 
Warren nu părea să poată privi în viitor mai departe de o 
săptămână sau două. 

— Vineri mă duc la vânătoare cu Tommy Flaherty, răspunsese 
el. Mai facem încă o drumeţie înainte să înceapă școala. 

Mia schițase o grimasă. Niciodată nu fusese de acord cu 
vânătoarea, deși toată lumea din localitate avea măcar un cap 
de cerb expus undeva în casă. 

— Te sun când ajung, îi spusese ea și-l sărutase pe obraz. 

Incă o dată se surprinsese mirată de cât crescuse, de faptul 
că părea mai suplu, mai puternic și mai robust decât și-l 
amintea ea. Și se întrebase dacă exista o fată în viaţa lui. Oare 
cum va arăta data viitoare când va reveni ea acasă - și când 
avea să fie asta? In vară, probabil, dacă nu-și va lua o slujbă ca 
să strângă bani pentru anul următor. Erau atâtea de făcut! Deja, 
în cele câteva luni de când venise la New York, activitatea ei se 
diversificase: timpul petrecut cu Pauline, orele în care studia 
lucrările colegilor, programul lung petrecut la numeroasele ei 
slujbe și constanta schimbare a persoanelor necunoscute pe 
care le întâlnea acolo. Munca ei devenise mai avizată și mai 
conștientizată, mai tehnică și mai aventuroasă, mai riscantă și 
mai avangardistă, și toată lumea - inclusiv Mia însăși și Warren, 
care își fluturase mâna spre ea prin geamul deschis al mașinii 
înainte de a se apleca pentru a-l închide - era sigură că va 
ajunge departe. Nimic n-o va distrage de la lucru, își promisese 
singură. Munca era singurul lucru care conta. Nu-și va permite 
să se gândească la nimic altceva. 

Atât de concentrată era pe ceea ce avea de făcut, încât în 
după-amiaza aceea de martie, în care bărbatul cu servietă 
începuse să se uite fix la ea, iniţial nici nu-l observase. Era spre 
seară, când luase linia 1 de la Houston Street pentru a merge la 
slujba de lângă Columbia, iar în metrou erau doar câţiva 
pasageri tăcuţi. Se gândea la proiectul la care lucra pentru 
Pauline - Documentați o transformare în timp -, când simţise 
acea furnicătură bruscă a pielii, care îi indica faptul că cineva o 


VP - 188 


privește. Era obișnuită cu asta - doar se afla în New York și la fel 
ca toate femeile, învățase să ignore și ocheadele, și fluierăturile 
care le însoțeau uneori. Dar pe bărbatul acela nu-l putea 
descifra. Părea destul de respectabil: costum în dungi, păr închis 
la culoare, servieta la picioare. Wall Street, bănuise ea. In 
privirea lui nu avea nimic lasciv, nici măcar jucăuș. Era altceva - 
un amestec straniu de foame și de recunoaștere, care o 
deconcertase. După trei staţii, când privirea bărbatului n-o 
slăbise deloc, își strânsese lucrurile și coborâse la Columbus 
Circle. 

La început, crezuse că scăpase de el. Trenul plecase, iar ea se 
așezase pe o bancă murdară ca să-l aștepte pe următorul, și 
atunci când pasagerii se risipiseră, îl văzuse din nou; cu servieta 
în mână, cerceta peronul. Înainte ca el s-o observe, se ridicase 
și se îndreptase spre scara de la celălalt capăt al peronului, 
străbătând apoi tunelul cu pași cât mai repezi, dar fără să 
atragă atenţia asupra ei, spre peronul pentru linia C. Avea să 
întârzie la muncă, dar nu mai conta. Va cobori peste o staţie sau 
două și va merge pe jos spre Broadway, ca să ia din nou trenul 
potrivit odată ce va scăpa de individ, chiar dacă asta ar fi 
însemnat să plătească încă o călătorie. 

Când venise trenul pe linia C, urcase într-un vagon de la 
mijloc și cercetase scaunele. Trenul era pe jumătate plin - erau 
suficienți oameni ca să-i sară în ajutor la nevoie, dar nu atât de 
aglomerat încât să se poată ascunde cineva în mulţime. Se 
așezase pe un scaun liber, în centrul vagonului. În staţia de la 
72nd Street nu zărise nici urmă de individ. Dar la 81st, exact 
când se ridicase ca să coboare, iar ușa din capătul vagonului se 
deschisese, îl văzuse urcând pe bărbatul cu servieta. Avea un 
aer mai dezordonat, câteva șuviţe de păr îi alunecaseră pe faţă, 
de parcă ar fi alergat prin vagoane în căutarea ei. Privirea Miei o 
întâlnise pe a lui, nu se putea preface că nu-l văzuse. Colega ei 
de cameră fusese tâlhărită de două ori când se întorcea acasă 
seara târziu, iar o colegă, Becca, îi povestise că un bărbat o 
trăsese pe o alee dosnică de lângă Christopher Street, apucând- 
o de părul prins în coadă; reușise să scape de el, însă individul îi 
smulsese un smoc de păr. Mia văzuse locul rămas pleșuv. Deci, 
orice ar fi fost să se întâmple, avea să se întâmple acum, 
indiferent dacă rămânea în tren sau cobora. 


VP - 189 


Pășise pe peron, iar el o urmase, și când ușile se încinseseră, 
rămăseseră amândoi încremeniţi pentru o clipă. Nu se zărea 
niciun conductor sau vreun poliţist, doar o bătrână pășind încet 
spre scări cu un cadru de mers și, în capătul îndepărtat al 
peronului, un vagabond dormind. Dacă o lua la fugă, își spusese 
ea, poate că reușea să ajungă la scări înainte ca el s-o prindă. 

— Stai! strigase omul în momentul în care trenul se pusese în 
mișcare. Vreau doar să vorbim. Te rog! 

Se oprise locului și ridicase mâinile. Mia văzuse atunci că era 
mai slab și mai tânăr decât i se păruse ei, având poate doar 
puţin peste treizeci de ani. Costumul pe care-l purta era unul 
scump, din stofă cu fir argintiu subţire; nici pantofii nu păreau 
ieftini: din piele fină, cu ciucuri în faţă și cu tălpile tot din piele. 
Nu erau pantofii unui om deprins cu fuga. 

— Te rog! repetase bărbatul. Îmi pare rău că te-am urmărit. 
Îmi pare rău că m-am holbat la tine. Probabil ai crezut... Nu-mi 
place ca soţia mea să călătorească cu metroul, fiindcă mă tem 
să n-o urmărească cineva așa cum am făcut eu. 

— Ce vrei? întrebase Mia, cu glas răgușit. a 

Nu-și dăduse seama cât de uscat îi era gâtul. In mâna dusă la 
spate, strânsese mai bine mănunchiul de chei, cu partea 
ascuţită îndreptată în față. Wu par cine știe ce, dar pot să 
rănească, îi spusese Becca. 

— Dă-mi voie să-ţi explic, continuase necunoscutul. Uite, stau 
aici, nu mă apropii de tine. Vreau doar să-ţi vorbesc. 

Își pusese servieta jos, între picioare, iar Mia se mai relaxase 
un pic. Dacă încerca să se repeadă acum la ea, îi punea piedică. 

Numele lui era Joseph Ryan - „Joey”, se corectase singur - și 
lucra (așa cum bănuise ea) pe Wall Street; enumerase un șir de 
nume pe care ea le recunoscuse ca desemnând una dintre 
marile firme de brokeraj. Locuia cu soţia lui pe Riverside Drive; 
acum se ducea acasă; erau căsătoriți de nouă ani; se 
îndrăgostiseră încă din liceu; nu aveau copii. 

— Nu putem, îi explicase Joseph Ryan în continuare. Ea nu 
poate să aibă copii. Şi... Se întrerupsese și se uitase la Mia cu o 
privire rugătoare, își trecuse mâna prin păr și trăsese aer adânc 
în piept, ca un om care știe că e pe punctul de a rosti o aberaţie. 
Căutăm pe cineva care să ne poarte copilul. O persoană 
potrivită. Și am plăti-o. Generos. 


VP - 190 


Mia simţea cum i se învârte capul. Își înfipsese vârful cheilor 
în palmă - nu pentru protecţie de data aceasta, ci ca să se 
convingă că nu visa. 

— Vreţi să... bâiguise ea într-un târziu. Dar de ce eu? 

Joseph Ryan dusese mâna la buzunar și scosese o carte de 
vizită, iar după o scurtă șovăială, Mia făcuse un pas spre el și 
întinsese brațul ca s-o ia. 

— Te rog! Vrei să vii doar și să vorbeşti cu noi? Mâine? La 
prânz? Facem cinste, firește. 

Mia clătinase din cap. 

— Trebuie să lucrez. Nu pot... 

— Atunci la cină. Eu și soţia mea îţi vom explica totul. Uite... 
la Four Seasons. La ora șapte? In cel mai rău caz, pot să-ți 
promit că vei avea parte de o masă bună. Işi plecase capul ca 
un școlar timid și își luase servieta de jos. Dacă nu vii, o să 
înţeleg, adăugase apoi. Nici nu pot să-mi imaginez... cum e să-ţi 
propună cineva așa ceva. Intr-o staţie de metrou. Dar te rog... 
gândește-te la asta. Ne-ai ajuta enorm. Ne-ai schimba viaţa. 

Cu aceste cuvinte, se răsucise și începuse să urce treptele, 
lăsând-o pe Mia încremenită pe peron, cu cartea de vizită în 
mână. 

e 

Tot restul vieţii ei, Mia avea să se întrebe cum i-ar fi fost 
existența dacă nu s-ar fi dus la restaurant în ziua aceea. La 
momentul acela i se păruse un fel de toană - o modalitate de a- 
și satisface curiozitatea și de a se alege totodată cu o masă 
copioasă. Mai târziu însă, avea să-și dea seama, firește, că 
decizia de atunci schimbase totul, pentru totdeauna. 

În seara aceea, pășise în foaierul restaurantului Four Seasons 
de pe 52nd Street purtând singura rochie drăguță pe care o 
avea, cea pe care o îmbrăcase la nunta verișoarei Debbie, cu un 
an în urmă. Mai crescuse de atunci, așa că îi era puţin cam prea 
scurtă și strâmtă și, chiar dacă i-ar fi venit bine, era la ani- 
lumină distanţă de stilul acelui local luxos, cu candelabrul său 
uriaș, covorul gros și numeroasele plante în ghiveci. Chiar și 
aerul părea opulent și dens acolo, ca o catifea, absorbind 
zgomotul făcut de tocurile doamnelor și de conversațiile 
bărbaţilor în costume elegante, care treceau încolo și-ncoace 
fără zgomot, aidoma corăbiilor pe apă. Joseph Ryan nu-i spusese 
unde anume se vor întâlni, așa că așteptase stingheră într-un 


VP-191 


colț, prefăcându-se că admiră pictura care acoperea unul dintre 
pereţii foaierului, încercând să nu atragă atenţia șefului de sală, 
care zăbovea la intrarea în sala de mese ca un spectru plin de 
amabilitate. 

Cinci minute, atât avea să mai stea, își spusese ea, și dacă nu 
apăreau, se ducea acasă. Uitase să-și pună ceasul la mână, așa 
că începuse să numere lent, așa cum făcea împreună cu Warren 
când erau mici și se jucau de-a v-aţi ascunselea. Avea să 
numere până la trei sute și pe urmă avea să plece acasă și să 
uite de toată aiureala aceasta. Dar când ajunsese la o sută 
nouăzeci și opt, Joseph Ryan apăruse lângă umărul ei, aidoma 
unui chelner. 

— Picasso, spusese el. 

— Poftim? 

— Tapiseria. Acolo, în foaier, părea aproape sfios, iar ea 
aproape că uitase temerile pe care le simţise cu o zi în urmă. Ei, 
propriu-zis nu o tapiserie, continuase el. A pictat imaginea pe o 
draperie. Îi ceruseră o pictură, dar n-a avut timp pentru una, așa 
că le-a dat asta în schimb. Mie mi-a plăcut întotdeauna. 

— Credeam că vii cu soţia, replicase Mia. 

— Ne așteaptă la masă. 

Dăduse s-o ia de braţ, dar se răzgândise și își vârâse mâinile 
în buzunarele sacoului. Era aproape comică această curtenie a 
lui, se gândise ea în timp ce pășea alături de el în hol. 

Sala era albă, uriașă și avea în mijloc - clipise ca să se asigure 
că vede bine - un bazin de un verde-jad. Erau copaci înăuntru, 
presăraţi cu inflorescențe roz și cu luminițe. Ca o pădure 
fermecată în centrul unei clădiri din New York. Zumzet slab de 
conversații în jur. O perdea din fire fine acoperea fereastra, 
unduind ca valurile mării, deși nu se simţea nicio adiere. Și apoi 
se întâmplase ceva ciudat. Când intraseră în sală, și Joseph 
Ryan se îndreptase spre masa din colţ, Mia se văzuse pe sine 
însăși deja așezată la masă, într-o rochie de un albastru-marin, 
cu un cocktail în mână. Pentru o clipă, crezuse că are în faţă o 
oglindă, și se oprise, derutată. Dar pe urmă, femeia de la masă 
se ridicase și întinsese mâna spre ea. 

— Eu sunt Madeline, se prezentase, iar când degetele li se 
întâlniseră, ea avusese senzaţia stranie că-și atinge reflexia în 
apa unui lac. 


VP - 192 


Restul serii se scursese ca într-un vis. De fiecare dată când se 
uita la Madeline Ryan, se vedea pe sine; nu aveau în comun 
doar părul negru, ondulat și trăsăturile similare, ci chiar și unele 
ticuri; aceeași tendinţă de a-și mușca buza de jos, același obicei 
de a-și trage absent o șuviţă de păr până la ureche, ca pe un 
arc, dându-i apoi drumul. Nu erau identice - bărbia lui Madeline 
era mai ascuţită, nasul puţin mai subţire, vocea mai profundă, 
mai joasă, aproape guturală -, dar semănau atât de mult, încât 
ar fi putut fi luate drept surori. Târziu în noaptea aceea, mult 
timp după ce taxiul chemat de soţii Ryan o dusese acasă, Mia 
stătuse trează, gândindu-se la cele auzite. 

Cum lui Madeline încă nu-i venise menstruaţia la 
șaptesprezece ani, iar când o examinase, medicul constatase că 
nu avea uter. Exista un caz la cinci mii de femei, îi explicase 
Madeline - malformaţia avea o denumire nemţească lungă, 
sindromul Mayer și nu știu cum, pe care Mia nu-l înțelesese bine. 
Și cum singura modalitate în care ei ar fi putut avea un copil era 
să apeleze la o mamă-surogat. Asta se întâmpla în 1981, la trei 
ani după ce ziarele anunţaseră nașterea lui Louise Brown, primul 
bebeluș conceput în eprubetă, dar șansele de reușită într-un 
asemenea caz erau încă reduse, și majoritatea oamenilor 
priveau cu suspiciune ideea de a „crea” copii în laborator. 

„Nu e pentru noi”, spusese Madeline, răsucind piciorul 
paharului între degetele ei subțiri. „Nu vrem mini- 
Frankensteini”, mulțumim. Așa că soţii Ryan hotărâseră să 
apeleze la o metodă tradiţională, la fel de veche - subliniase 
Joseph - ca Biblia. Spermatozoizi de la tată, ovul prelevat și 
purtat în uter de o femeie corespunzătoare. Căutaseră luni bune 
- discret,  precizase Madeline - o  mamă-surogat cu 
caracteristicile potrivite, dar nu găsiseră. Și apoi, întorcându-se 
cu metroul de la un prânz de afaceri, Joseph Ryan remarcase, în 
celălalt capăt al vagonului, un chip tulburător de familiar, iar aici 
i se păruse a fi mâna destinului. 

— Ni se pare, spusese el, un prilej de ne face reciproc un bine. 

Schimbase apoi o privire cu Madeline, care încuviințase din 
cap cu un gest abia perceptibil, și amândoi își îndreptaseră 
spatele în scaun, întorcându-se spre Mia, care își pusese 
furculița pe farfurie. 

— Să nu crezi că am luat cu ușurință această hotărâre, îi 
explicase Madeline. Ne-am gândit îndelung și am căutat femeia 


VP - 193 


potrivită. Și credem amândoi, adăugase ea, înclinând carafa cu 
apă pentru a umple din nou paharul Miei, că acea femeie ești tu. 

Noaptea, în camera ei, Mia își făcuse unele calcule. Soții Ryan 
îi oferiseră zece mii de dolari ca să le poarte în pântec un copil 
sănătos. li spuseseră acest lucru pe tonul pe care ar fi descris 
termenii unei oferte de muncă, prezentându-i pachetul de 
beneficii salariale în cei mai atrăgători termeni. 

— Și sigur că vom achita noi toate cheltuielile medicale, 
intervenise Joseph. Înainte de încheierea serii, împinsese spre 
ea, peste masă, o hârtie împăturită. Telefonul nostru de acasă, 
explicase el. Gândește-te bine. Vom redacta un contract pe care 
să-l citești. Sperăm că ne vei suna. 

Achitase deja nota de plată pe care Mia n-o văzuse, dar știa 
că avea probabil o valoare astronomică; mâncaseră stridii și 
băuseră vin; un chelner în frac preparase un steak tartar chiar la 
masa lor, înglobând, cu mișcări abile, gălbenușul auriu în carnea 
de un roșu-rubiniu. Joseph îi chemase Miei un taxi. 

— Sperăm că ne vei suna, repetase apoi. 

In spatele lui, dincolo de fereastra foaierului, Madeline își 
încheia gulerul de blană al paltonului. Abia după ce închisese 
portiera, iar taxiul demarase spre micul apartament al Miei, 
despăturise hârtia și se uitase încă o dată la cifra uluitoare: 
10.000 S. Dedesubt erau scrise doar două cuvinte: Te rugăm. 

A doua zi dimineaţă, încă mai credea că totul fusese doar un 
vis bizar, până când văzuse hârtia boţită, așezată pe comodă. 
Nebunie curată, își spusese. Uterul ei nu era un apartament de 
închiriat. Nici nu-și putea imagina că ar avea un copil, și cu atât 
mai puţin să-l dea altcuiva. În lumina cenușie și rece a zorilor, 
ceea ce se petrecuse cu o seară în urmă i se păruse doar o 
fantezie  copilărească. Pusese hârtia în sertarul comodei, 
clătinase din cap și îmbrăcase uniforma de lucru. 

Câteva săptămâni mai târziu, aflase însă că nu avea să mai 
primească bursă și anul următor. Când Pauline și Mal 
deschiseseră ușa, ea le întinsese scrisoarea, în plicul rupt, fără 
un cuvânt. 


Stimată domnișoară Wright. 

Sperăm că sunteți mulțumită de primul an de studii la Scoala 
de Arte Frumoase New York. Cu regret vă informăm însă că, din 
cauza unor restricții de finanțare, nu vă mai putem oferi ajutorul 


VP - 194 


financiar în anul școlar 1981-1982. Sperăm, desigur, că vă veți 
continua studiile la noi și în anul următor... 


— Sunt idioţi! replicase Pauline, azvârlind scrisoarea pe 
măsuța de cafea. Habar n-au ce pierd. 

— Statul e de vină, intervenise Mal, luând scrisoarea și 
punând-o înapoi în plic. Au tăiat finanțarea, astfel că școala 
trebuie să acopere o sumă mai mare, iar bursierii au de suferit. 

— Nu e o problemă prea mare, spusese Mia. O să-mi mai iau o 
slujbă. O să strâng bani peste vară. 

Dar, în timp ce cobora cu liftul în seara aceea, își rezemase 
capul de oglindă, stăpânindu-și cu greu lacrimile. Nu putea 
munci mai mult decât acum, fiindcă n-ar mai fi avut timp pentru 
cursuri, și abia dacă reușea să se descurce cu ceea ce câștiga. 
Dacă ar lucra cu normă întreagă toată vara... Făcuse din nou 
calculele în minte. Dacă nu găsea un serviciu cu un salariu de 
două ori mai mare, nu-și putea permite să rămână la școală. 

— Vă simţiţi bine, domnişoară? 

Ușile liftului se deschiseseră, iar ea ajunsese jos, în foaier, 
unde portarul o privea cu solicitudine prin lentilele ochelarilor. In 
spatele lui, un covor roșu se întindea până la ușile din sticlă 
groasă, care dădeau spre Fifth Avenue. În foaier, domnea o 
liniște ca de bibliotecă, dar dincolo de ușile acelea - Mia știa 
bine - se aflau trotuarele din beton crăpat, haosul, zgomotul și 
duritatea orașului. 

— Da, răspunsese ea. 

Erau cât de cât familiarizați unul cu celălalt, așa cum se 
întâmplă deseori în New York: îl chema Martin, crescuse în 
Queens, ținea cu Mets, nu cu Yankees, precizase el, niciodată cu 
Yankees, și avea un șoricar pe nume Rosie. La rândul lui, Martin 
știa despre ea cum o cheamă și că este protejata doamnelor 
artiste de la etaj - cum le numea el cu afecţiune pe Pauline și pe 
Mal; cu toate că Mia îi povestise prea puţine despre viaţa ei, 
privirea lui perspicace ghicise câte ceva văzând camera foto la 
mâna a doua atârnată de gât, uniforma în alb și negru pe care o 
purta uneori când venea acolo, caserolele cu mâncare cu care 
câteodată pleca acasă, la insistenţele lui Mal. Își înfrânase 
dorinţa de a o bate ușurel pe umăr și îi deschisese ușa cu mâna 
înmănușată. 


VP-195 


— O seară bună! îi urase el, iar Mia pășise pe Fifth Avenue, 
lăsându-se înghițită de oraș. 


VP - 196 


14. 


Mia nu se consultase cu părinţii ei, nici cu colegele de cameră 
și nici măcar cu Pauline și Mal. Privind înapoi peste timp, avea 
să înțeleagă ulterior acest lucru ca pe o dovadă că hotărârea ei 
fusese luată deja. A doua zi după ce primise scrisoarea de la 
colegiu, ridicase problema unei măriri salariale într-o discuţie cu 
managerul cafenelei. „Aș vrea să-mi permit, drăguță”, îi 
răspunsese el, „dar nu vă pot plăti pe niciuna mai mult fără să 
măresc preţurile și să-mi pierd astfel clienţii”. Șeful de la Dick 
Blick îi spusese același lucru, iar după aceste două dezamăgiri, 
renunțase să-l mai întrebe și pe proprietarul barului. Timp de o 
săptămână, evitase invitaţiile repetate ale lui Pauline la cină; și 
ea, și mai ales Mal i-ar fi sesizat imediat temerile. Le trimisese 
un bilet în loc să le facă obișnuita vizită duminicală, pretinzând 
că are o indigestie și că trebuie să rămână acasă. Toată 
săptămâna se gândise numai la taxa de școlarizare - și la soții 
Ryan. Stricase o rolă întreagă de film scoțând pelicula din tubul 
ei cu lumina aprinsă, un lucru pe care nu-l mai făcuse niciodată 
până atunci. La cafenea scăpase din mână o farfurie cu ouă, se 
tăiase la deget în marginea unui ciob, și un fir de sânge se 
scursese pe porţelanul alb. lar și iar în cursul zilei își trecuse 
palma peste abdomenul plat, ca și când acolo înăuntru ar fi 
existat ceva capabil să-i ofere lămurirea dorită. 

Într-o după-amiază, într-o pauză de lucru, scosese din 
buzunar cartea de vizită a lui Joseph Ryan - cea pe care i-o 
dăduse el în ziua în care se cunoscuseră - și plecase spre 
metrou. Poate că individul era vreun escroc. De unde să știe ea 
dacă cei doi o vor plăti așa cum promiseseră, sau dacă îi chema 
într-adevăr Ryan? Dar, într-adevăr, la adresa de pe cartea de 
vizită se afla clădirea din sticlă a firmei Dykman, Strauss & 
Tanner, pe Wall Street. Mia zăbovise câteva minute în fața 
intrării, ezitând și urmărind siluetele trecătorilor oglindite în 
ferestre și umbrele persoanelor din interior. Apoi trecuse de ușa 
rotativă și se îndreptase spre șirul de cabine telefonice din hol. 
Pusese o monedă în fantă și formase numărul de telefon de pe 
cartea de vizită. O clipă mai târziu, la celălalt capăt al firului se 
auzise o voce feminină. 


VP - 197 


— Dykman, Strauss și Tanner. Biroul lui Joseph Ryan. Cu ce vă 
pot fi de folos? 

Mia închisese și își trăsese cartea de telefon pe genunchi. 
Existau șase Joseph Ryan în Manhattan, dar niciunul pe 
Riverside Drive. Dăduse drumul cărții de telefon să atârne din 
nou de lanțul ei și scosese din buzunar o altă monedă. De data 
aceasta, apelase la serviciul de informaţii, de unde obținuse o 
adresă. Mai era puţin până când intra în tură la bar, însă Mia 
luase trenul spre centru și ajunsese în fața unei clădiri 
antebelice, din cărămidă roșie, cu o pergolă neagră și un portar 
la intrare. Cei care locuiau acolo își permiteau, fără îndoială, să 
plătească zece mii de dolari pentru un copil. 

În după-amiaza următoare, când Madeline Ryan ieșise din 
clădire, Mia o urmărise. Timp de o oră se ţinuse după ea, până 
pe 86th Street, pe aleile din jur și înapoi acasă. Văzuse cum, la 
ieșirea din clădire, Madeline Ryan schiţase un salut din cap spre 
portar când acesta îi deschisese ușa, cum se oprise o clipă pe 
trotuar, se întorsese și-i spusese portarului ceva la care el 
zâmbise, după care îl bătuse încet cu palma pe antebraţ și își 
văzuse apoi de drum. Văzuse cum Madeline încetinea de fiecare 
dată când trecea pe lângă femei cu copii în cărucior, cum le 
zâmbea bebelușilor, indiferent dacă ei erau veseli, plângăcioși 
sau adormiţi, cum surâdea și le saluta pe mame, întrebându-le 
ce mai fac și vorbind despre vreme, deși - Mia vedea asta - 
exista o sete neostoită în privirile ei. Se grăbea să le deschidă 
ușile femeilor cu copii, chiar și bonelor care împingeau 
cărucioare cu bebeluși blonzi, care nu erau, evident, ai lor; cum 
ținea ușa deschisă până când femeia și copilul treceau pragul în 
cafenea sau brutărie, după care o lăsa să se închidă ușor, 
privind cu o expresie melancolică, aproape îndurerată. Când o 
mamă, grăbită pe tocurile ei înalte, trecuse pe lângă ea, 
Madeline luase de pe asfalt suzeta aruncată de copil și fugise 
după ea ca să i-o înapoieze. Mia nu remarcase până atunci cât 
de mulţi copii erau în jur - erau pretutindeni, orașul mustea de 
ei, străzile fremătau de această fecunditate nestăvilită - și 
simţise un adânc sentiment de milă pentru Madeline Ryan. 
Tânăra se oprise la o tonetă cu flori și cumpărase un buchet de 
bujori înfășuraţi în hârtie verde, cu bobocii încă strânși ca niște 
pumnișori. Se îndreptase apoi spre casă, iar Mia renunţase s-o 
mai urmărească. 


VP - 198 


Până la urmă, își spusese ea, calculele fuseseră cele care o 
determinaseră să ia hotărârea. Oferta soţilor Ryan era suficientă 
pentru a-și plăti încă trei semestre de școală. Astfel, va avea 
timp să câștige suficienţi bani ca să plătească și restul. Dacă 
alegea soluţia aceasta, putea continua școala. Altfel, nu. 
Exprimată în acești termeni, alegerea era una evidentă. Și, în 
plus, făcea o faptă bună pentru soții Ryan. Erau oameni buni și 
onești, își dăduse seama de asta. Ce mult trebuie să-și dorească 
un copil! lar ea îi putea ajuta. Ea îi va ajuta. Işi repetase fraza iar 
și iar, după care ridicase receptorul și formase numărul. 

e 

Trei săptămâni mai târziu, ieșea din cabinetul obstetricianului 
cu o scrisoare care îi certifica starea de sănătate, inexistența 
unor boli contagioase și conformaţia anatomică normală. 
„Șolduri perfecte pentru naștere”, glumise medicul în vreme ce 
ea cobora de pe masa de examinare. „Totul arată cât se poate 
de bine. Dacă vrei să rămâi însărcinată, n-ar trebui să existe 
nicio problemă”. O săptămână mai târziu, depusese o cerere 
pentru o întrerupere de un an a cursurilor. Și apoi, la începutul 
lui aprilie, când școala se apropia de sfârșit, se mutase în 
camera de oaspeţi din elegantul apartament al familiei Ryan. 
Madeline îi cumpărase un splendid halat de casă din flanel. 

— Bumbac turcesc, precizase ea, așezându-l pe pat, alături de 
o pereche de papuci. Vrem să fim siguri că te simţi confortabil. 

Patul fusese înfățat cu așternuturi albe, apretate, de parcă ar 
fi întâmpinat un oaspete drag. Dincolo de fereastră se zărea o 
rază de soare reflectată în apele fluviului Hudson. In celălalt 
capăt al holului - Mia știa asta -, Joseph Ryan era în dormitorul 
matrimonial, pregătindu-se. 

Se auzise un ciocănit în ușă, iar ea își strânsese mai bine 
halatul pe corp. Hainele ei erau frumos împăturite pe fotoliul din 
colț. Madeline ciocănise din nou și apoi deschisese ușa. 

— Ești gata? o întrebase și intrase ţinând în mână o tavă din 
lemn pe care se aflau o ceașcă acoperită și o pipetă de 
inseminare cu pompiţa de un galben-aprins. 

Așezase tava pe noptieră și apoi, cu un gest stângaci, 
îngenunchease și cuprinsese trupul Miei cu braţele. 

— lţi mulţumesc, șoptise. 

După plecarea lui Madeline, Mia trăsese adânc aer în piept. 
Era oare sigură? Luase pipeta de pe tavă; era caldă. Işi dăduse 


VP - 199 


seama că probabil Madeline o clătise cu apă fierbinte ca s-o 
încălzească, iar acest mic gest de generozitate îi adusese lacrimi 
în ochi. Ridicase capacul de pe ceașcă, desfăcuse cordonul 
halatului și se întinsese pe pat cu fața în sus. 

O jumătate de oră mai târziu - „Trebuie să stai cu picioarele 
ridicate cel puţin douăzeci de minute”, îi explicase Madeline, „ca 
să sporești șansele de procreare” ieșise din camera de oaspeţi. 
Madeline și Joseph așteptau în camera de zi, ţinându-se de 
mână. Imbrăcase din nou hainele în care venise de acasă, dar 
când ei ridicaseră privirile spre ea la unison - cu ochii mari, ca 
niște copii emoţionaţi -, avusese brusc impresia că e în pielea 
goală. 

— S-a făcut, anunţase ea, bătându-se cu palma pe betelia 
blugilor. 

Dintr-o singură mișcare fluidă, Madeline se ridicase de pe 
canapea și-i strânsese mâna în palmele ei. 

— E imposibil să-ți mulțumim îndeajuns, spusese ea. Acum nu 
ne mai rămâne decât să sperăm. Și își pusese palmele pe 
pântecele Miei, ca într-o binecuvântare, iar Mia simţise cum 
mușchii i se încordează. Chem mașina, te duce Joey acasă, 
continuase Madeline. Știm, firește, că va fi nevoie de câteva 
încercări. Trebuie să perseverăm, toţi. Ne vedem din nou 
poimâine? 

Mia se gândise la tava rămasă în camera de oaspeţi, la 
Madeline spălând pipeta și ceașca în chiuveta de la bucătărie, 
pregătindu-le pentru următoarea utilizare. 

— Sigur, răspunsese apoi. Sigur. 

Stătuse tăcută, tot drumul înapoi spre Village, în timp ce 
Joseph Ryan îi povestise cum o cunoscuse pe Madeline, unde 
crescuse și ce planuri își făcuseră pentru copil. 

Toată vara, vizitele la soţii Ryan deveniseră o rutină. 
Obstetricianul îi dăduse o diagramă cu cele mai fertile perioade, 
și în săptămâna respectivă se ducea la soţii Ryan acasă din 
două în două zile. Apoi, săptămâna următoare, aștepta, 
scrutându-și organismul în căutarea vreunui semn. De fiecare 
dată avea dureri de spate, dureri de cap, crampe și apoi, firește, 
nici urmă de copil. 

— Va dura o vreme, îi spusese Madeline spre sfârșitul lui iulie, 
când trecuseră deja patru luni și nimic. Am știut asta 
dintotdeauna. Nu se întâmplă imediat. 


VP - 200 


Dar Mia își făcea griji. În conformitate cu contractul pe care îl 
semnaseră, soții Ryan aveau dreptul să rezilieze înțelegerea 
după șase luni, dacă nu apărea nicio sarcină. Își păstrase 
slujbele la cafenea, la bar și la magazinul de artă și ocolise 
întrebările colegilor de facultate care se întorseseră din vacanţa 
de vară și începuseră să-și cumpere cele necesare pentru noul 
an, mirându-se că nu se întorcea și ea. „Imi iau un an pauză ca 
să strâng bani”, motivase ea, ceea ce era adevărat, și tot asta le 
spusese lui Pauline și Mal când ele făcuseră o aluzie plină de 
tact la posibilitatea de a-i oferi un împrumut pe care ea era însă 
prea mândră să-l accepte. Dar știa că dacă nu rămânea 
însărcinată, nu primea niciun ban, și renunţase degeaba la un 
an întreg de studii și, foarte probabil, de tot la facultate. 

Dar pe urmă, în septembrie, după așteptări febrile, nu se 
întâmplase nimic. Nicio sângerare. Nicio crampă. Doar o acută 
senzaţie de oboseală, o dorinţă copleșitoare de a se întinde în 
pat și a se ghemui sub pled ca o pisică. Madeline aproape că 
începuse să jubileze de bucurie când, două zile mai târziu, Mia 
venise la ei simțindu-se la fel. O înfășurase în jachetă, de parcă 
ar fi fost un copil, o condusese la lift și apoi la un taxi care le 
dusese la o farmacie de pe Broadway. Dintr-o varietate 
derutantă de cutii cu nume încrezătoare - Predictor, Fact, Accu- 
Test -, alesese una și i-o pusese Miei în palmă. 

Testul se dovedise destul de complicat, cu o eprubetă din 
sticlă într-un suport special, suspendat deasupra unei oglinzi. 
Mia trebuia să pună pe el câteva picături de urină și să aștepte o 
oră. Dacă se forma un inel închis la culoare, însemna că e 
însărcinată. Șezuseră amândouă în tăcere, timp de patruzeci și 
cinci de minute, una lângă alta pe marginea căzii, când 
Madeline o prinsese de mână pe neașteptate. 

— Uite, șoptise, aplecându-se spre măsuţa de toaletă, iar Mia 
văzuse, reflectat în oglinda mică, un cerc în nuanţa fierului 
începând să se contureze încet. 

e 

Din acel moment, lucrurile evoluaseră rapid. Colegele de 
apartament ale Miei nu observaseră nimic, decât când începuse 
să vomite în baie. „Dumnezeule mare!” exclamase una dintre 
ele, iar cealaltă replicase: „N-aș trece prin așa ceva nici pentru 
un milion de dolari!” Săptămânile se scurseseră, iar soții Ryan o 


VP - 201 


mutaseră într-o garsonieră aflată în proprietatea lor, la o scurtă 
plimbare de West End Avenue. 

— O închiriem de obicei, dar chiriașul tocmai a plecat, îi 
explicase Madeline. E mai liniște aici pentru tine. Ai mai mult 
spaţiu. Și se vânzolesc mai puţini oameni. În plus, vei fi mai 
aproape de noi odată ce lucrurile se vor pune în mișcare. 

Renunţase la slujba de la magazinul de artă când sarcina 
începuse să devină vizibilă, dar le păstrase pe celelalte două, 
deși le lăsase soţilor Ryan impresia că nu mai lucra deloc. După 
fiecare vizită la medic, venea la ei cu ultimele vești și, când 
hainele începuseră să-i rămână mici, îi oferiseră ei altele noi. 

— Am văzut rochița asta, îi spunea Madeline întinzându-i 
punga de cumpărături căptușită cu pânză, în care se afla o 
rochie înflorată pentru gravide. Mi-am zis că ţi-ar veni perfect. 

Îi cumpăra, înţelesese Mia, genul de haine pe care le-ar fi luat 
pentru ea însăși, așa că zâmbea și le primea, îmbrăcându-le la 
următoarea vizită. 

Părinților nu le spusese nimic; îi anunţase doar, la apropierea 
Crăciunului, că nu va veni acasă. Motivase că ar fi fost prea 
scump, Știind că ei nu vor întreba nimic despre școală dacă nu 
va aduce ea vorba; și exact așa se întâmplase. Dar la sfârșitul 
lui ianuarie îi mărturisise lui Warren adevărul. 

— Nu mai vorbeşti deloc despre școală, îi spusese el într-o 
seară la telefon. 

Era deja în cinci luni de sarcină și, cu toate că ar fi putut 
păstra secretul și faţă de el - cum ar fi putut să afle? -, nu-i 
plăcuse ideea de a-i ascunde adevărul în continuare. 

— Wren, promite-mi că nu le spui mamei și tatei, îi ceruse ea, 
trăgând aer în piept. 

După aceea, se așternuse între ei o tăcere prelungă. 

— Mia, replicase el într-un târziu, și ea își dăduse seama că 
urma să fie foarte serios, fiindcă niciodată nu îi folosea numele 
întreg. Nu pot să cred că ești în stare să faci așa ceva. 

— M-am gândit mult. Își așezase o mână pe pântec, unde cu 
puţin timp în urmă începuse să simtă ușoare mișcări. 
Însuflețirea, o numise Madeline atingând pielea Miei - un 
eufemism demodat, care pe ea o dusese cu gândul la o bobiță 
de mercur ori la un pește mic și agil, ce se zbătea înăuntrul ei. 
Sunt oameni foarte de treabă, continuase ea. Oameni buni. lar 


VP - 202 


eu îi ajut, Wren. Își doresc din tot sufletul copilul ăsta. lar ei mă 
ajută la rândul lor. Au făcut atâtea pentru mine! 

— Dar nu crezi că-ţi va fi greu să renunţi la el? Eu nu cred că 
aș putea s-o fac. 

— Păi, nu tu o faci, nu-i așa? 

— Nu mă lua pe mine așa! Dacă m-ai fi întrebat, ţi-aș fi zis să 
nu faci așa ceva. 

— Să nu le spui nimic mamei și tatei, insistase Mia. 

— N-o să le spun, replicase el într-un târziu. Dar ascultă la 
mine. Eu sunt unchiul copilului, și chestia asta nu-mi place 
deloc. 

Fusese în glasul lui un ton de mânie, pe care ea nu-l mai 
auzise niciodată, dar cel puţin nu una îndreptată asupra ei. 

O vreme după aceea nu mai vorbiseră. In fiecare săptămână, 
când se gândea să-l sune, până la urmă se răzgândea. De ce să- 
i telefoneze și să se certe iar? își spunea singură. Peste câteva 
luni copilul se va naște, ea va reveni la viaţa ei obișnuită și 
lucrurile vor fi din nou la fel ca înainte. „Nu te atașa”, spunea ea 
privindu-și pântecele când bebelușul dădea din piciorușe. 
Niciodată nu știuse sigur dacă se adresa de fapt copilului, 
propriului abdomen sau sieși. 

Încă nu vorbea cu Warren când, într-o dimineaţă foarte 
devreme, sunase mama ei și-i spusese despre accident. 

(J 

Fusese o zi cu ninsoare, asta aflase între timp. El și Tommy 
Flaherty se întorceau acasă seara târziu - mama ei nu precizase 
unde anume fuseseră -, luaseră o curbă cu viteză prea mare, iar 
Buickul lui Tommy derapase, după care se răsturnase. Mia nu 
avea să-și amintească detaliile: capota mașinii înfundată în 
interior, faptul că echipa de intervenţie fusese nevoită să taie 
Buickul ca pe o cutie de conserve, că nici Warren și nici Tommy 
nu purtaseră centurile de siguranţă. Nu avea să-și amintească, 
pentru o vreme cel puţin, de Tommy Flaherty pe patul de spital, 
cu un plămân perforat, o contuzie și mai multe oase rupte, deși 
băiatul locuise la câteva case de ei, deși fusese prieten cu 
Warren de ani buni, deși făcuse la un moment dat o pasiune 
pentru ea. Nu avea să-și amintească decât că Warren se aflase 
la volan și că acum era mort. 

Biletul de avion era scump, dar nu suportase ideea de a 
aștepta, fie și numai câteva ore. Voia să se lase absorbită de 


VP - 203 


casa în care crescuseră împreună, în care se jucaseră, se 
ciondăniseră și își făcuseră planuri, casa în care el n-o mai 
aștepta, în care nu avea să mai pășească niciodată. Voia să 
cadă în genunchi în locul acela rece de pe caldarâm în care se 
stinsese el. Voia să-și vadă părinţii, nu să stea singură, cu acea 
amorțeală oribilă care ameninţa s-o înghită. 

Dar când coborâse din taxiul care o adusese de la aeroport și 
intrase în casă, părinţii ei încremeniseră, privindu-i fix pântecele 
umflat, care devenise deja prea mare ca să-și mai poată încheia 
jacheta. 

— Mamă, tată, nu e ceea ce credeți voi. 

O tăcere îndelungată se așternuse în bucătărie, aidoma unui 
sul de panglică cenușie. Ore întregi, așa îi păruse Miei. 

— Spune-mi, replicase în final mama ei. Spune-ne ce credem 
noi. 

— Păi... începuse Mia și își plecase privirea spre propriul 
abdomen, de parcă prezenţa lui acolo ar fi fost surprinzătoare 
chiar și pentru ea. Nu e copilul meu. 

In ea, bebelușul lovise furios din picioare. 

— Cum adică nu e copilul tău? Cum se poate să nu fie copilul 
tău? 

— Sunt mamă-surogat. Îl port în pântec pentru un cuplu. 

Și se pomenise străduindu-se să le explice despre soții Ryan, 
despre cât de drăguţi erau, ce mult își doreau un copil, ce fericiţi 
vor fi. Incercase să sublinieze cum îi ajuta ea, de parcă ar fi fost 
o faptă caritabilă, în scop pur altruist, precum voluntariatul la 
cantina săracilor sau adoptarea unui câine de la adăpost. Dar 
mama ei înţelesese imediat. 

— Acești Ryan... spusese ea. Bănuiesc că faci asta pentru ei 
doar din pură bunătate sufletească. 

— Nu, recunoscuse Mia. Mă vor plăti. Când se va naște 
copilul. 

Işi dăduse brusc seama că purta încă fularul și căciula. Un 
firicel cenușiu de zloată se scurgea de pe ghetele ei pe 
linoleumul bej. Mama ei se întorsese cu spatele și se îndreptase 
spre ușă. 

— Nu pot să mă gândesc la asta acum, spusese ea, glasul 
stingându-i-se când trecuse pragul în camera de zi. Nu acum. La 
picioarele scării, se oprise și șuierase, cu un ton atât de 


VP - 204 


înveninat, încât Mia fusese șocată: Fratele tău e mort - mort, 
înţelegi?! -, iar tu vii acasă așa? 

Apoi pașii ei răsunaseră pe scări în sus. Mia privise spre tatăl 
ei. Se simţea exact ca în copilărie, când strica sau spărgea ceva 
ori când cheltuia pe role de film banii daţi de mama ei pentru 
haine: în momentele acelea, mama se înfuria, striga și se 
repezea în camera ei, lăsând-o pe Mia împreună cu tatăl ei, care 
o strângea ușor de mână, aștepta ca liniștea să coboare asupra 
lor și apoi îi spunea încet: „Cumpără alta” sau „Las-o o oră și du- 
te pe urmă să-ţi ceri iertare” ori, uneori, mai simplu: „Repară ce- 
ai stricat”. Așa se certaseră ei întotdeauna. Dar de data asta, 
tatăl n-o luase de mână. Nu-i spusese „Repară ce-ai stricat”. Se 
uitase doar la burta ei, ca și cum n-ar fi suportat s-o privească în 
față. Avea ochii umezi și maxilarul încleștat. 

— Tată? bâiguise ea într-un târziu. 

Ar fi preferat strigăte și ţipete în locul acestei tăceri 
prelungite, tăioase ca lama unui cuţit. 

— Nu pot să cred că ţi-ai vinde propriul copil, rostise el, ieșind 
apoi din cameră la rândul lui. 

e 

Nu-i ceruseră să plece, însă nu-i vorbiseră nici după ce își 
pusese jacheta în dulapul de pe hol și își lăsase geanta în 
vechiul ei dormitor. 

La cină, se așezase pe locul ei obișnuit la masă, mama îi 
pusese o farfurie și o furculiţă în faţă, tata îi întinsese caserola 
cu tocană adusă de unul dintre vecini, dar niciunul din ei nu-i 
spusese nimic, iar când ea începuse să pună întrebări - Când 
avea să fie înmormântarea? Ei îl văzuseră pe Warren? -, îi 
dăduseră răspunsuri cât mai scurte posibil. Până la urmă, Mia 
renunțase și se mărginise să-și înfășoare pe furculiţă tăiţeii și 
bucăţile de ton. In frigider, era un teanc întreg de caserole, un 
turn înclinat de vase înfășurate în folie. De parcă nimeni n-ar fi 
știut ce să facă în faţa unei asemenea tragedii, altceva decât să 
prepare cel mai consistent, mai greu și mai prozaic fel de 
mâncare posibil, pentru a le oferi celor îndureraţi ceva solid de 
care să se agate. Niciunul dintre ei nu privise scaunul gol al lui 
Warren, de lângă fereastră, și nici nu pomenise despre el. 

Hotărâseră totul fără ea, ce flori vor fi la înmormântare, ce 
muzică se va intona, ce culoare va avea sicriul lui Warren: lemn 
de nuc cu căptușeală din mătase albastră. Sugeraseră, cu tact, 


VP - 205 


ca Mia să nu iasă din casă; probabil că era obosită, motivaseră 
ei, și nu voiau să alunece pe gheaţă, dar ea înţelesese: preferau 
ca vecinii să n-o vadă. Când alesese ea o cămașă și o cravată 
pentru Warren - cele pe care le lua el mereu atunci când era 
nevoit să se îmbrace elegant -, mama ei alesese altele, cămașa 
albă și cravata în dungi roșii, care-i dădeau aerul unui agent de 
bursă și pe care el nu le purtase niciodată. Nici măcar o dată nu 
pomeniseră despre starea ei ori despre situaţia complicată. Dar 
când îi spuseseră că ar fi mai bine să nu participe la 
înmormântare - „Nu vrem să-și facă cineva vreo idee greșită”, 
motivase mama ei -, Mia clacase. Cu o noapte înainte de 
înmormântare, își făcuse bagajele. Scosese de pe ultimul raft al 
dulapului vechiul ei sac de pânză și luase cuvertura de pe pat 
plus câteva pături vechi. Apoi traversase holul în vârful 
picioarelor și intrase în camera lui Warren. 

Patul lui era încă nefăcut; se întrebase dacă mama ei avea să- 
| facă vreodată, sau dacă va lua doar așternuturile, va goli 
încăperea, va vopsi pereții în alb și se va preface că nimic nu se 
întâmplase acolo vreodată. Ce vor face cu lucrurile lui Warren? 
Le vor da oare? Le vor înghesui în lăzi depozitate în pod, ca să 
se decoloreze și să mucegăiască în uitare? Pe panoul de pe 
perete văzuse fotografia pe care o trimisese ea când își 
depusese dosarul de înscriere la școala de arte: imaginea lor, 
copii, urcând muntele de zgură. O desprinsese și o pusese în 
sac. Apoi, pe birou, găsise ceea ce căutase: cheile mașinii lui. 

Părinţii ei dormeau; mama luase somnifere ca să-și liniștească 
nervii, iar pe sub ușa dormitorului lor nu se vedea decât 
întuneric. Volkswagenul pornise cu un huruit gutural. „Un 
Porsche toarce când merge”, îi spusese Warren odată, „pe când 
un Volkswagen mârâie”. Fusese nevoită să împingă scaunul 
șoferului până la cea mai avansată poziţie pentru a ajunge la 
ambreiaj; el avusese întotdeauna picioarele mai lungi decât ea. 
Apoi băgase schimbătorul în viteză și, după un moment de 
bâjbâială, dăduse înapoi pe alee, iar casa învăluită în întuneric 
dispăruse treptat în lumina farurilor. 

Condusese toată noaptea și ajunsese în Upper West Side la 
răsărit. Niciodată nu mai fusese nevoită să parcheze în 
Manhattan până atunci și dăduse ture prin vecinătate, timp de 
zece minute, înainte de a găsi un loc liber, înghesuit, pe 72nd 
Street. În apartamentul ei, se întinsese pe patul împrumutat și 


VP - 206 


se înfășurase în cuvertură. Avea să treacă mult timp, știa asta, 
până ce avea să doarmă din nou într-un pat la fel de confortabil 
ca acesta. Când se trezise, soarele asfințea deja dincolo de 
apele Hudsonului, iar ea trecuse la treabă. In sac pusese doar 
lucrurile pe care le adusese cu ea, care erau cu adevărat ale ei: 
hainele prea strâmte acum, cele câteva fleacuri pe care le 
cumpărase la mâna a doua, câteva pleduri vechi, câteva 
așternuturi decolorate și o mână de tacâmuri, o cutie cu 
negative și camerele foto. Rochiile frumoase de gravidă de la 
soţii Ryan le împăturise atent și le pusese într-o pungă de hârtie. 

Când terminase, luase un creion și o foaie de hârtie și se 
așezase la masă. Tot drumul de la Pittsburg până acasă se 
gândise ce anume să scrie, și în cele din urmă hotărâse să 
mintă. „Nu mi-e ușor să vă spun ce am de spus”, începuse ea să 
aștearnă pe hârtie. „Am pierdut copilul. Mi-e teribil de rușine și 
îmi pare foarte rău. Nu-mi datorați nimic conform contractului, 
dar consider că eu am o datorie faţă de voi. Vă las aici banii pe 
care i-aţi cheltuit pentru vizitele mele la medic. Sper că sunt 
suficienţi - doar de atât mă pot lipsi”. Pusese biletul pe teancul 
de bancnote - nouă sute de dolari economisiţi din salariile ei -, 
apoi îndesase totul în punga cu rochii de gravidă. 

Portarul obișnuit era liber în seara aceea, iar cu haina strânsă 
în jurul ei, cel de noapte nu păruse să-i observe pântecele mare. 
Luase pachetul pentru soţii Ryan fără a-i arunca ei vreo privire, 
iar Mia se întorsese la Volkswagenul parcat la câteva străzi 
distanţă. În ea, copilul zvâcnise o dată din picioare și apoi se 
răsucise, ca și când s-ar fi așezat mai bine ca să doarmă. 

Condusese iar toată noaptea, prin New Jersey și Pennsylvania, 
lăsând în urmă kilometru după kilometru de drum. Când soarele 
începuse să se ivească, ieșise de pe autostradă imediat după 
Erie și mersese mai departe până când găsise un drum de ţară 
pustiu. Trăsese pe margine, încuiase portierele, se așezase pe 
bancheta din spate și se înfășurase în pledul ei vechi. Crezuse 
că va mirosi a detergent, a acasă și se oţelise în faţa unui val de 
nostalgie. Dar după ce stătuse vreme de un an întins pe patul ei, 
neatins, nu mirosea a nimic - nici a curat, nici a prăfuit, nu avea 
niciun miros; și, trăgându-și-l peste cap pentru a-și feri ochii de 
soare, adormise. 

Toată săptămâna condusese astfel, cu frenezie, până când 
oboseala o silea să se oprească, dormind până ce se odihnea 


VP - 207 


suficient ca să plece mai departe, fără a se uita la ceas, 
ignorând lumina și întunericul fiecărei zile. Se oprea când și 
când, trecând prin vreun oraș, ca să cumpere pâine, unt de 
arahide și mere și ca să umple bidonul cu apă de la vreo fântână 
publică. Ascunsese printre lucrurile ei două mii de dolari strânși 
din bacșișuri și din salarii încă de când venise la New York: în 
cutia cu negative, în torpedou, în cupa dreaptă a sutienului. 
Ohio, Illinois, Nebraska, Nevada. Și apoi, deodată, furnicarul din 
San Francisco, Pacificul frământându-se alb și cenușiu în faţa ei, 
iar mai departe de atât nu putuse să meargă. 
e 

Ce altceva ar mai fi de spus? Găsise o cameră de închiriat în 
Sunset, într-o casă cu tencuiala în culoarea sării de mare, cu o 
proprietăreasă vârstnică și acră, care se uitase la burta ei și 
întrebase doar: „Să mă aştept la un soț furios care o să-mi bată 
la ușă peste o săptămână?” 

În ultimele trei luni de sarcină, colindase prin oraş, 
înconjurând laguna din Golden Gate Park, urcând în Coit Tower, 
traversând într-o zi podul Golden Gate pe o ceaţă atât de deasă, 
încât putea doar să audă mașinile rulând pe lângă ea, fără să le 
și vadă. Ceaţa îi oglindea atât de bine starea de spirit, încât 
avusese impresia că merge prin propriul creier: o pâclă de 
emoţii copleșitoare, lipsite de formă, nimic pe care să poată 
pune degetul, dar plină de gânduri sumbre, care apăreau de 
nicăieri, o luau prin surprindere și se pierdeau apoi în negura 
albă, înainte chiar ca ea să-și fi dat seama ce anume fusese. 
Proprietăreasa, doamna Delaney, nu-i zâmbea niciodată când 
treceau una pe lângă cealaltă în hol sau când se întâlneau în 
bucătărie, dar după câteva săptămâni, când se întorcea acasă, 
Mia găsea deseori o farfurie în cuptor și un bilet pe masă, în 
care scria: Au rămas resturi de la masă. Nu vreau să le arunc. 

Când se născuse Pearl - într-o după-amiază de mai neobișnuit 
de caldă, la spital, după paisprezece ore de travaliu -, Mia luase 
din mâna asistentei certificatul de naștere. Luni întregi se 
gândise ce nume să-i pună copilului, trecându-i în revistă pe toţi 
cei pe care-i cunoștea și cărțile pe care le citise în liceu. Nimic 
nu i se păruse nimerit, până când își amintise de romanul Litera 
stacojie, şi numele potrivit îi venise în minte imediat: Pearl. 
Simplu, concis și plin ca dangătul unui clopot. Și născută, firește, 
în circumstanţe complicate. Alături, la rubrica „Numele mamei”, 


VP - 208 


scrisese cu o caligrafie clară MIA WARREN. Apoi se aplecase 
spre pătuţul de lângă patul ei și își luase fetiţa în braţe. 

În prima noapte după ce se întorseseră în camera închiriată, 
Pearl plânsese fără încetare, până când Mia începuse și ea să 
plângă. Se întrebase atunci ce-ar zice soţii Ryan, dacă ar fi treji 
încă în apartamentul lor imaculat din New York, iar ea ar pune 
mâna pe telefon și le-ar spune: Am minţit. Copilul e aici. Veniţi 
și-l luaţi. Ar urca în primul avion, Mia știa asta, și ar apărea în 
pragul ușii gata s-o ia pe Pearl cu ei. Nu-și dăduse seama dacă 
ideea era oribilă, ispititoare sau ambele la un loc, așa că 
plânsese mai departe la unison cu Pearl. Ceva mai târziu, se 
auzise o bătaie ușoară în ușă, și ursuza doamnă Delaney își 
făcuse apariţia, cu braţele întinse. „Dă-o încoace”, îi ceruse pe 
un ton atât de autoritar, încât Mia îi încredințase boţul de om 
înfășat fără să stea pe gânduri. „Acum culcă-te și odihnește-te 
puţin”, adăugase, închizând ușa în urma ei și, în tăcerea care se 
așternuse brusc, Mia se prăbușise pe pat și adormise în aceeași 
clipă. 

Când se trezise, coborâse cu ochii cârpiţi în bucătărie, unde 
doamna Delaney ședea în conul de lumină al lămpii legănând-o 
pe Pearl, care dormea. „Te-ai odihnit?” o întrebase, iar când ea 
încuviinţase, îi pusese copilul în braţe și adăugase: „Bun! A ta e. 
Ai grijă de ea”. 

Petrecuse următoarele săptămâni în aceeași înceţoșam a 
minţii, însă ceva începuse să se schimbe. Doamna Delaney nu 
mai venea niciodată s-o ia pe Pearl, oricât de tare ar fi plâns, dar 
seara ciocănea la ușă, aducând o farfurie cu supă, un sandviș cu 
brânză sau o bucată de friptură. Resturi, susținea de fiecare 
dată, dar Mia înţelegea bine darul făcut, la fel cum înţelegea ce 
voia de fapt să spună când însoțea aceste daruri cu un posac 
„Chiria-i scadentă joi” sau „Să nu duci noroiul în hol”. 

Pearl avea trei săptămâni - cu pielea încă zbârcită, ca de 
bătrân -, și ceața începea să se ridice din mintea Miei când 
telefonase Mal. 

Când închiriase camera, Mia le trimisese lui Pauline și lui Mal 
o scrisoare în care le dădea noua ei adresă și numărul de 
telefon. „Sunt bine”, le scrisese ea, „dar nu mă mai întorc la 
New York. Aici puteţi lua legătura cu mine, dacă e nevoie”. lar 
acum Mal simţise acea nevoie. Cu câteva săptămâni în urmă, 
Pauline începuse să aibă dureri de cap. Și simptome ciudate. 


VP - 209 


„Aure”, precizase Mal. „Zicea că arăt ca un înger, cu un halou 
care mă înconjoară”. O tomografie identificase o tumoare, cât o 
minge de golf, în creierul lui Pauline. „Cred”, adăugase Mai după 
o pauză lungă, „că dacă vrei s-o mai vezi, e bine să vii imediat”. 

În seara aceea, Mia își rezervase un bilet de avion, al doilea 
din viaţa ei. O costase aproape toate economiile ei, dar drumul 
cu autobuzul ar fi durat zile întregi. Prea mult. Sosise la 
apartamentul împărţit de Pauline și Mal cu un rucsac pe un 
umăr și cu Pearl în braţe. Pauline, mai slabă cu zece kilograme, 
arăta ca o versiune concentrată a ei înseși: stafidită parcă, 
redusă la esenţă. 

Petrecuseră după-amiaza împreună, Pauline și Mal uguind pe 
lângă bebeluș, iar Mia își petrecuse noaptea, pentru prima și 
ultima dată, în camera de oaspeți, cu Pearl alături. Dimineaţă se 
trezise devreme ca s-o alăpteze pe canapeaua din camera de zi, 
iar Pauline intrase după ea. 

— Rămâi aici, îi ceruse ea. Ochii ei aveau o strălucire aproape 
febrilă, iar Miei îi venise să se ridice și s-o strângă la pieptul ei. 
Dar Pauline îi făcuse semn să stea jos și își luase aparatul foto. 
Te rog, continuase ea. Vreau să vă surprind pe amândouă. 

Consumase o rolă întreagă de film, cadru după cadru, iar apoi 
intrase Mal, aducând un ceainic și un șal pentru Pauline, care 
lăsase aparatul din mână. Când urcase în avionul de San 
Francisco, în seara aceea, cu Pearl în braţe, Mia uitase de 
fotografii. 

— Fă ceea ce trebuie să faci, îi spusese Pauline când se 
îmbrăţișaseră de rămas-bun și, pentru prima dată, o sărutase pe 
obraz. Mă aştept la lucruri mărețe din partea ta. 

Faptul că vorbise la timpul prezent, de parcă și-ar fi luat un 
simplu rămas-bun pe ziua aceea, de parcă s-ar fi așteptat să-i 
urmărească întreaga carieră peste ani, îi pusese Miei un nod în 
gât. O trăsese lângă ea și-i absorbise parfumul tipic de lavandă 
și eucalipt, după care se întorsese și se îndepărtase înainte ca 
Pauline s-o vadă plângând. 

O săptămână și jumătate mai târziu, Mal îi telefonase din nou, 
apelul despre care Mia știuse că urma să vină. Unsprezece zile, 
își spusese. Fusese conștientă că avea să se întâmple în scurt 
timp, dar aproape că nu-i venise să creadă că în urmă cu numai 
unsprezece zile Pauline încă trăia. Era cald, luna iunie nu se 
sfârșise. Pagina din calendar nu fusese întoarsă încă. Și apoi, 


VP - 210 


câteva săptămâni mai târziu, poșta îi adusese un pachet. „Le-a 
ales ca să ţi le trimit”, citise în biletul atașat, cu scrisul ascuţit al 
lui Mal. În interior, erau zece fotografii alb-negru, pe format 
8x10 inchi, fiecare strălucind de parcă ar fi luminat din interior 
în felul acela specific tuturor lucrărilor lui Pauline. Mia cu Pearl în 
braţe. Mia ridicând-o pe Pearl deasupra capului. Mia alăptând-o 
pe Pearl, marginea bluzei abia izbutind să ascundă mărul palid 
al sânului ei. Pe spatele fiecăreia se afla semnătura 
inconfundabilă a lui Pauline. Și o notiță prinsă de o carte de 
vizită: Anita le va vinde pentru tine atunci când vei avea nevoie 
de bani. Trimite-i ce lucrezi, când vei fi gata. l-am spus să 
aștepte un semn de la tine. P. 

După momentul acela, Mia reîncepuse să facă fotografii, cu o 
fervoare care aproape că-i aducea o senzaţie de ușurare. 
Colinda iarăși prin oraș, ore în șir, cu Pearl în spate într-un fel de 
portbebe pe care îl încropise singură dintr-o bluză veche de 
mătase. Cea mai mare parte a economiilor ei se epuizase deja, 
și fiecare rolă de film era prețioasă, așa că lucra cu grijă, 
încadrând în minte fiecare imagine iar și iar înainte de a apăsa 
declanșatorul. Și de fiecare dată se gândea la Pauline. Când 
venise primăvara, avea deja șapte cadre despre care credea că 
ar putea fi ceva, așa cum obișnuia Pauline să spună. 

Anita nu fusese însă de aceeași părere. Promițătoare, îi 
scrisese ea drept răspuns la fotografiile pe care i le trimisese 
Mia. Dar încă nu bune. Asumă-ți mai multe riscuri. |n replică, Mia 
îi trimisese prima dintre fotografiile făcute de Pauline. Atunci, 
am nevoie de mai mult timp, îi scrisese ea Anitei. Oferă-mi 
pentru asta atât timp cât se poate. Nu da nimănui numele meu. 
După o licitaţie îndârjită, Anita îi oferise Miei echivalentul a doi 
ani de răgaz, chiar și după ce-și luase comisionul de cincizeci la 
sută. (lar ea avea să-l exploateze la maximum; abia peste 
cincisprezece ani, când fusese nevoită să plătească spitalizarea 
pentru pneumonia lui Pearl, o vânduse pe cea de-a doua.) Un an 
mai târziu, Mia îi trimisese un alt set de fotografii, fiecare 
ilustrând o descompunere lentă: un plop uscat, o casă 
dărăpănată, o mașină ruginită; pe acestea Anita le acceptase. 

— Felicitări! îi spusese ea când Mia o sunase, după o lună. Am 
vândut una dintre ele, pe cea cu mașina. Patru sute de dolari. 
Nu e mult, dar e un început. 


VP - 211 


Mia considerase vânzarea un semn. De la o vreme, visa la 
deșerturi, la cactuși și la vasta întindere a unui cer roșiatic. 

— Îţi telefonez peste o săptămână sau două, replicase ea, ca 
să-ți spun unde să-mi trimiţi banii. 

Doamna Delaney privise de la fereastra camerei de zi cum 
Mia își încărcase lucrurile în portbagajul Volkswagenului și 
așezase coșuleţul lui Pearl pe scaunul din dreapta. Spre uimirea 
Miei, când scosese cheia camerei de pe inelul brelocului și i-o 
înapoiase, doamna Delaney o prinsese într-o îmbrăţișare care 
nu-i stătea în caracter. 

— Nu ţi-am povestit niciodată despre fiica mea, nu-i așa? 
întrebase ea cu vocea gâtuită, și, înainte ca Mia să poată 
răspunde, luase cheia și urcase treptele în grabă, trântind 
poarta metalică în urma ei. 

Mia se gândise la cuvintele femeii tot drumul, până când 
trecuse de Provo, unde hotărâse să se oprească - prima din 
lunga serie de opriri pe care avea să le facă împreună cu Pearl 
în decursul anilor. Tot timpul, Pearl gângurise în coșuleţul de 
lângă ea, de parcă ar fi știut cu certitudine, chiar și la acea 
vârstă fragedă, că porneau spre lucruri măreţe și importante, ca 
și cum ar fi putut vedea peste spaţiu și peste timp tot ce avea 
să li se întâmple. 


VP - 212 


15. 


Firește, doamna Richardson nu știa nimic din toate astea. Știa 
doar datele sumare din povestea pe care i-o spuseseră soţii 
Wright: că Mia venise acasă cu burta la gură, pretinzând că e 
mamă-surogat pentru o familie pe nume Ryan; prenumele celor 
doi nu și le amintiseră. 

— Jamie, Johnny, așa ceva, spusese domnul Wright. Cineva de 
pe Wall Street. Cineva cu bani mulți. 

lar doamna Wright adăugase: 

— Eu n-am fost sigură că e adevărat. Mi-am zis că poate a dat 
de necaz și că ne minte pur și simplu. Dar pe urmă ne-a sunat 
un avocat. 

La câteva săptămâni după plecarea Miei, un avocat le 
telefonase soților Wright, întrebând dacă știau cum ar putea lua 
legătura cu ea. 

— Ne-a trimis o carte de vizită, își amintise doamna Wright. 
Pentru eventualitatea că avea să ne comunice vreodată adresa 
ei. Dar n-am mai auzit nimic de ea de atunci. 

Și își ștersese colţul ochiului cu batista. 

După câteva scotoceli, mama Miei găsise cartea de vizită, iar 
doamna Richardson copiase adresa de pe ea. Thomas Riley, 
Riley & Schwartz, Partners al Law. Un cod poștal din zona 212, o 
adresă de pe 53rd Street. Le mulțumise soţilor Wright și, când 
gazda insistase să mai ia câteva fursecuri, refuzase dintr-un 
sentiment de vinovăţie. Cei doi bătrâni se oferiseră să-i 
împrumute fotografiile lui Warren în costum de fotbal, în 
eventualitatea că ziarul va vrea să le publice împreună cu 
articolul, sugeraseră ei. 

— Cu condiţia să le primim înapoi, precizase doamna Wright. 
Sunt singurele exemplare pe care le avem. 

Culpabilitatea îi dădea doamnei Richardson fiori aidoma unui 
păianjen care i s-ar fi cățărat pe ceafă. Păreau oameni de treabă 
acești Wright, oameni de treabă care trecuseră prin multe, 
oameni de treabă care i-ar fi putut fi vecini în Shaker Heights. 

— Dacă ziarul va dori fotografiile, voi lua din nou legătura cu 
dumneavoastră, le spusese ea. Măcar asta, se gândise în sinea 
ei, era adevărat. Îmi pare rău pentru suferinţele prin care aţi 


VP - 213 


trecut, adăugase din pragul ușii, vorbind din inimă, apoi ezitase 
o clipa. Dacă aţi reuși să aflaţi la un moment dat unde e fiica 
dumneavoastră, aţi vrea să reluaţi legătura cu ea? 

— Poate, răspunsese doamna Wright. Ştiţi, ne-am gândit să 
angajăm un detectiv, să vedem dacă află ceva. Dar noi credem 
că dacă ar fi vrut să fie găsită, ne-ar fi contactat. Ştie unde 
locuim. Numărul nostru de telefon e același pe care l-am avut 
de când s-a născut ea. Probabil își închipuie că suntem încă 
supăraţi pe ea. 

— Și sunteți? întrebase doamna Richardson dintr-un impuls, 
dar nu primise niciun răspuns. 

e 

Numărul de telefon al firmei de avocatură era vechi de 
șaisprezece ani, însă doamna Richardson considerase că merită 
o încercare. Revenind la hotel, îl formase și, spre imensa ei 
ușurare, o secretară ridicase receptorul aproape imediat. 

— Riley, Schwartz și Henderson. 

— Bună ziua! Vă sun în legătură cu un caz la care a lucrat 
domnul Riley cu ceva timp în urmă, începuse doamna 
Richardson și se întrerupsese, gândind febril. Deţin unele 
informaţii despre care clientul meu consideră că ar putea fi 
relevante. Dar înainte de a le oferi, vreau să mă asigur că 
domnul Riley îi reprezintă încă pe soţii Ryan. Așa cum vă puteţi 
închipui, sunt informaţii delicate. 

— În ce caz spuneaţi că aţi fost implicată? întrebase secretara 
după o scurtă pauză. 

— Al soţilor Ryan. Informațiile pe care le deţin se referă la o 
anume Mia Wright. 

În receptor se auzise sunetul unui sertar deschis și foșnet de 
hârtie, iar doamna Richardson își ţinuse răsuflarea. 

— Am găsit. Joseph și Madeline Ryan. Da, domnul Riley încă îi 
reprezintă, deși... dosarul acesta nu mai e activ de ceva timp. 
Dar domnul Riley este la birou acum și v-aș putea face legătura 
cu dumnealui. Cum spuneațţi că vă numiţi? 

Doamna Richardson închisese. Inima îi bubuia în piept. După 
câteva minute de gândire, își deschisese agenda și-i telefonase 
amicului ei, Michael, care lucra la Wew York Times. Se 
cunoscuseră în colegiu, colaborând amândoi la Denisonian, și 
păstraseră legătura cu toate că Michael plecase de acolo la 
Stamford Avocate şi apoi, în scurt timp, la departamentul de știri 


VP - 214 


de la Times, iar ea se întorsese acasă și continuase să lucreze 
pe plan local. La un moment dat, fusese îndrăgostit de ea, 
doamna Richardson era sigură de asta, cu toate că el nu 
spusese niciodată nimic, iar amândoi erau căsătoriţi acum, de 
ani buni. Recent, Michael fusese nominalizat la premiul Pulitzer, 
dar pierduse în favoarea cuiva de la Associated Press, care 
scrisese despre masacrele din Rwanda. 

— Michael, poţi să-mi faci o favoare? 

O săptămână mai târziu, Michael îi telefonase și îi confirmase 
bănuielile: printr-un artificiu jurnalistic cunoscut numai lui însuși, 
izbutise să găsească facturi de spitalizare pe numele Mia 
Warren, în 1981, la spitalul St. Elizabeth's din Manhattan. 
Fuseseră achitate de un anume Joseph Ryan, dar plăţile 
încetaseră în februarie 1982, când Mia era însărcinată în șase 
luni - iar dacă doamna Richardson mai avusese unele dubii cu 
privire la nașterea lui Pearl, acestea se spulberaseră deja. 
Trebuia să se gândească ce anume să facă - dacă avea să facă 
ceva - cu această informaţie. Bieţii soți Ryan - să-și dorească 
atât de mult un copil încât să recurgă la așa ceva! Da, îi 
înţelegea oarecum, își spusese gândindu-se la Linda și la Mark 
McCullough. Dar simţea și o anume compasiune pentru Mia, una 
pe care n-o mai simţise până atunci și la care nu se așteptase: 
cât de cumplit trebuie să fi fost pentru ea ideea de a renunța la 
propriul copil! 

Ce-ar fi făcut ea dacă ar fi fost într-o asemenea situaţie? 
Doamna Richardson își pusese iar și iar această întrebare atât 
înainte de telefonul lui Michael, cât și după aceea, săptămâni și 
luni la rând. Și de fiecare dată, aflată în fața unei alegeri 
imposibile, trăsese aceeași concluzie: Wu mi-aş fi îngăduit 
niciodată să ajung într-o situație similară. Aș fi făcut alegeri mai 
bune înainte. 

Doamna Richardson își așezase hârtiile în mapa pe care o 
intitulase, cu discreţie, M.W. A doua zi avea să se întoarcă 
acasă. 

* 

La ieşirea din clinică, Lexie avusese dificultăți în a 
conștientiza ceea ce i se întâmpla și ce i se întâmplase cu numai 
câteva minute în urmă. Picioarele și trupul i se mișcau înainte, 
sigure pe ele, în vreme ce capul părea să-i plutească în urma 
lor, ca un balon pe aţă. Fusese însărcinată, și acum nu mai era. 


VP - 215 


Existase în ea ceva viu, și acum nu mai exista. Undeva în pântec 
simțea o durere vagă și un fir ud și cald care se scurgea în 
tamponul sanitar pe care i-l dăduse asistenta. Restul pachetului 
era în geanta ei, alături de un flacon cu Advil. „O să ai nevoie de 
el mai târziu, când va trece efectul anestezicului”, îi explicase 
asistenta. 

Pearl o luase de braț. 

— Te simţi bine? 

Lexie încuviinţase, iar parcarea începuse să se rotească, 
oprindu-se pe o parte. Pearl o prinsese când văzuse că se 
împleticește. 

— Gata. Vino. Aproape am ajuns. 

Iniţial, conveniseră s-o ducă acasă; mama ei nu avea să se 
întoarcă decât a doua zi după-amiază și până atunci, 
presupusese Lexie, avea să-și revină, gata să pretindă că nu se 
întâmplase nimic. Dar în vreme ce o așeza pe locul pasagerului 
din Explorer, Pearl își dăduse seama că Lexie nu putea merge 
acasă în starea aceea. Era ameţită de la anestezie și, până la 
urmă, Pearl fusese cea care îi prinsese centura de siguranţă. 

— Bine, spusese apoi. Mergem la mine acasă. 

— Dar mama ta? întrebase Lexie, iar când Pearl răspunsese 
că Mia putea păstra un secret, i se păruse cel mai trist lucru pe 
care-l auzise vreodată și izbucnise în lacrimi. 

Era trecut de amiază când intraseră în casa de pe Winslow 
Road, iar Mia, care decupa cu un cuţit X-Acto un arțar dintr-o 
revistă, ridicase privirea îngrijorată. La vederea lamei din mâna 
ei, Lexie, care se mai liniștise între timp, începuse din nou să 
plângă. Și, spre surprinderea tuturor, chiar și a ei înseși, Mia o 
luase în brațe. 

— Ești în regulă, îi spusese. Totul o să fie bine. 

Lexie nu avea să știe niciodată cu certitudine după aceea 
dacă ea îi povestise Miei ce se întâmplase, dacă Pearl vorbise ori 
dacă Mia intuise pur și simplu. Tot ce avea să-și amintească era 
faptul că Mia o ţinea strâns lângă ea, atât de strâns, încât lumea 
încetase în sfârșit să se mai rotească, și că apoi o dusese și o 
culcase într-un pat moale care, așa cum avea să afle mai târziu, 
era chiar patul ei. 

Mia avusese de fapt dinainte unele bănuieli cu privire la 
situaţia lui Lexie. Deși Brian arunca prezervativele în closet și 
avea grijă să tragă apa după ele, de câteva ori, când golise 


VP - 216 


coșul de gunoi din camera lui Lexie, găsise ambalaje de 
prezervativ înfășurate în hârtie igienică. Intr-o după-amiază, 
când se întorsese la casa familiei Richardson ca să-și ia geanta 
pe care o uitase dimineaţă, se împiedicase de tenișii lui Brian 
lăsaţi la intrare, lângă sandalele cu platformă ale lui Lexie. Pe ei 
nu-i zărise nicăieri, și își luase repede geanta de pe blatul din 
bucătărie, grăbindu-se să plece, temându-se de ce ar fi putut 
auzi de la etaj și închizând ușa în urma ei cu grijă, ca să nu facă 
vreun zgomot. De fiecare dată când o vedea, Lexie i se părea 
extrem de tânără, și nu voia să se gândească la ce făcea, mai 
mult ca sigur, și nici la ce ar fi putut să facă Pearl. 

Așa că, atunci când apăruse în pragul ușii sprijinindu-se de 
braţul lui Pearl, iar ea îi zărise chipul tras și palid, foaia de 
externare de la clinică, roz, pe care încă o ţinea în mână și 
punga de plastic cu tampoane agăţată de antebraţul lui Pearl, 
înțelesese imediat ce se întâmplase. Dacă cineva i-ar fi cerut, cu 
o lună sau chiar cu o săptămână în urmă, să ghicească ce-ar fi 
simţit în asemenea momente, ar fi anticipat o undă de plăcere 
răutăcioasă ori cel puţin o idee de „uite unde-a ajuns”. In clipa 
aceea însă, nu simţise decât un val de compasiune adâncă 
pentru Lexie, pentru impasul în care ajunsese, pentru durerea - 
fizică și sufletească deopotrivă - prin care avea să treacă pentru 
a ieși din impasul acela. 

Lexie se trezise înfășurată într-un pled alb, imaculat. Era 
după-amiază, perdelele erau trase, dar veioza din colţ fusese 
lăsată aprinsă, cu un prosop pus deasupra abajurului, ca să 
estompeze lumina, iar această dovadă de atenţie o 
impresionase. Pentru a treia oară în acea zi, izbucnise în plâns. 
O clipă mai târziu, Mia era lângă ea, așezată alături de pat, 
mângâind-o pe spate. 

— E-n regulă, îi șoptise și, cu toate că nu rostise nimic 
altceva, decât e-n regulă, e-n regulă, Lexie constatase că 
reușește să respire mai ușor. 

Mia ședea pe podea, cu picioarele încrucișate, și-i întinsese o 
batistă de hârtie, iar Lexie văzuse atunci că patul nu era pur și 
simplu unul scund: era de fapt doar o saltea așezată pe podea. 
Își suflase nasul și căutase din priviri un coș de gunoi, însă Mia 
întinsese mâna, și după o clipă de ezitare jenată, Lexie îi dăduse 
șerveţelul umed și mototolit. 

— Ai dormit mult. Asta-i bine. Crezi că poţi să mănânci ceva? 


VP - 217 


În bucătărie, Mia îi pusese în faţă un bol cu supă, iar Lexie 
dusese lingura la gură: supă de pui cu tăiței, sărată și foarte 
fierbinte. Pearl nu se vedea pe nicăieri, dar ceasul de deasupra 
cuptorului arăta 15.15. Cursurile se încheiaseră cu puţin timp în 
urmă. Probabil că ea îi povestise Miei totul, își spusese Lexie. 

— Nu așa trebuia să se întâmple, izbucnise ea pe neașteptate. 

Simţise o nevoie imperioasă de a-și explica purtarea, pentru a 
fi sigură că Mia nu-și va forma o părere urâtă despre ea. In 
momentul acela intrase Pearl în apartament. Era roșie la faţă și 
gâfâia. 

— Am împrumutat bicicleta lui Moody, explicase ea. Voiam să 
ajung repede acasă și să văd dacă te simţi bine. 

— Dar n-ai... începuse Lexie, iar Pearl clătinase din cap. 

— Sigur că nu i-am spus! l-am zis doar că am uitat că-i 
promisesem mamei să vin devreme ca s-o ajut la ceva. O 
scosese din sărite ușurința cu care izbutise iar să-l mintă pe 
Moody, dar își alungase iritarea, așa cum dai la o parte o pânză 
de păianjen. Tu ce faci? întrebase apoi. 

— O să fie bine, replicase Mia, bătând ușor cu palma degetele 
lui Lexie. Sunt sigură. 

Zece minute mai târziu, când Mia punea bolul de supă în 
chiuvetă, pe scară răsunaseră din nou pași, și în bucătărie 
intrase Izzy. După-amiezile erau momentele din zi pe care le 
petrecea cu Mia, și la ultimele ore de curs se gândea la ce lucra 
ea în ziua respectivă, plănuind ce anume să discute împreună. 
Văzând-o pe Lexie, încremenise în prag. 

— Ce cauţi tu aici? 

Lexie se încruntase. 

— Am venit să vorbesc cu Pearl, evident! se răstise. Ai vreo 
problemă cu asta? 

Izzy se uitase când la sora ei, când la Pearl, cu o suspiciune 
clară. Lexie nu venea niciodată la casa de pe Winslow Road; 
prefera categoric să-și petreacă timpul în confortul camerei de 
relaxare de acasă, unde erau fotolii confortabile, un televizor cu 
ecran lat și Diet Coke din belșug. Aici nu exista televizor și nici 
măcar o canapea. Fără îndoială, era ceva cu totul neobișnuit 
pentru ea. De ce s-ar fi întâlnit cu Pearl acolo, și nu acasă? Și 
totuși, iat-o în bucătărie, palidă și cu un aer nesigur, poate chiar 
cu ochii puţin roșii; iar acesta era un alt lucru care nu-i stătea 
deloc în fire surorii ei. 


VP - 218 


— O ajut pe Lexie cu lucrarea la engleză, explicase Pearl. Și 
ne-am gândit că vom lucra mai bine aici. 

— E-n regulă, Izzy, intervenise și Mia. Dar știi ceva? Dacă 
fetele tot sunt aici, n-o să lucrez azi. Ne vedem mâine, da? 
Mâine, promit, insistase văzând că Izzy ezită. După școală. La fel 
ca întotdeauna. 

Și o strânsese ușor de cot, răsucind-o spre ușă, iar cu o 
încruntătură spre sora ei, Izzy începuse să coboare scările. 
Câteva clipe mai târziu, auziseră ușa de la intrare trântindu-se în 
urma ei. 

— E tare țâfnoasă cu mine, murmurase Lexie. Dar nu-i nimic 
nou în asta. 

Acum, că Izzy plecase, se simţea sleită de puteri și se lăsase 
pe spate în scaun, părul strâns în coadă căzându-i peste spătar. 

— Nu arăţi bine deloc, constatase Pearl. 

— Înapoi în pat! o îndemnase Mia pe un ton calm. Ai trecut 
prin multe azi. 

În dormitor, o culcase din nou pe saltea, o învelise cu pledul și 
o bătuse ușurel pe spate, de parcă ar fi fost un copil mic. Era un 
gest neașteptat de dezmierdător. 

— La naiba! exclamase Lexie. Apelul automat! Mama și tata 
vor ști că am lipsit de la școală. 

Liceul Shaker Heights punea mare preţ pe prezenţa la cursuri. 
La începutul fiecărei ore, un profesor completa o fișă în care îi 
nota pe toţi cei absenţi. În cancelarie, secretara introducea 
toate fișele într-un aparat, și un mesaj înregistrat era trimis 
automat către telefonul de acasă al părinţilor, anunţându-i 
despre chiulul progeniturii lor. 

— Am sunat eu și ţi-am motivat absența, replicase Mia. După 
ce-ai ajuns aici împreună cu Pearl. Le-am spus că nu te simți 
bine și că vei lipsi și mâine toată ziua. 

Lexie avea senzaţia că avea lemn în cap. 

— Dar numai un părinte poate să te învoiască, bălmăjise ea, 
ridicându-se în coate pe saltea, și simţise cum încăperea începe 
să se clatine. 

— Le-am spus că sunt mama ta. De unde să știe ei cine sunt 
de fapt? îi pusese apoi o mână pe umăr și o împinsese cu 
blândețe la loc pe saltea. Glasul ei era atât de calm, își zisese 
Lexie, de parcă ar fi știut cum să rezolve orice problemă. 


VP - 219 


Odihnește-te! o mai auzise ea rostind și adormise aproape 
imediat. 

Când se trezise, era deja seara târziu. Continuase să stea 
întinsă în semiîntuneric, privind cerul întunecându-se, până când 
auzise un ciocănit în ușă, și Mia intrase aducând o cană cu ceai 
aburind. 

— M-am gândit că ţi-e sete. 

Lexie luase cana și sorbise din ea, recunoscătoare. Ceai de 
mentă. Sub degetele ei, cana era reconfortant de solidă, ca un 
umăr cald și puternic. 

— L-am sunat pe tatăl tău, îi spusese Mia, iar ea își amintise 
brusc că mama ei urma să se întoarcă acasă în după-amiaza 
următoare. 

— Rahat! l-ai spus? 

— l-am zis doar că rămâi aici peste noapte. Că te-a invitat 
Pearl să dormi la noi. 

— Mulţumesc, replicase Lexie după o clipă. 

— Poţi să stai aici cât timp simți nevoia. Dar sunt sigură că 
mâine vei fi gata să te duci acasă. 

Lexie răsucise alene cana între palme. 

— Și pe urmă? 

— Pe urmă, depinde doar de tine ce vei face. Și cui vei spune. 

Mia se ridicase să plece, dar cuprinsă de panică, Lexie o 
prinsese de mână. 

— Stai! Crezi că am făcut o greșeală enormă? Crezi că sunt o 
persoană oribilă? 

Niciodată nu se gândise prea mult la Mia, dar dintr-odată 
simţise o nevoie imperioasă să știe dacă o privea cu 
dezaprobare. lar în faţa generozităţii pe care i-o arătase, n-ar fi 
suportat să aibă o părere urâtă despre ea. 

— Oh, Lexie! exclamase Mia, așezându-se din nou, fără a-i da 
drumul la mână. Ai fost într-o situaţie foarte dificilă. Una în care 
nimeni nu și-ar dori să fie. 

— Dar dacă am făcut o alegere greșită? întrebase ea și 
închisese ochii, încercând să simtă acea scânteie de viață 
despre care fusese atât de sigură că palpitase în ea înainte. 
Poate că ar fi trebuit să păstrez copilul. Poate că ar fi trebuit să-i 
spun lui Brian. Poate că am fi reușit să ne descurcăm. 

— Erai pregătită pentru a fi o mamă bună? O mamă așa cum 
ţi-ai dori să fii? O mamă așa cum ar merita un copil? 


VP - 220 


Rămăseseră amândouă tăcute o vreme, Lexie simțind mâna 
caldă a Miei pe a ei și încercând un irezistibil impuls de a-și 
rezema capul de umărul ei, cedând impulsului o clipă mai târziu. 
Pentru prima dată, se întrebase cum ar fi fost să fi crescut așa 
cum crescuse Pearl, să aibă o mamă ca Mia, să ducă o viaţă ca 
aceea. Gândul îi dăduse o vagă ameţeală. 

— Întotdeauna vei fi tristă în legătură cu asta, spusese Mia 
blând. Dar asta nu înseamnă că ai făcut alegerea greșită. E doar 
o povară pe care va trebui s-o porţi. 

O așezase mai bine în pat, o bătuse încet pe umăr și se 
aplecase să ia de jos cana goală. 

— Dar crezi că am făcut alegerea greșită? insistase Lexie, 
sigură că Mia știa răspunsul corect. 

Mia însă se oprise o clipă, cu mâna pe clanţă. 

— Nu știu, Lexie. Cred că numai tu poți ști asta. 

Și ușa se închisese fără zgomot în urma ei. 

e 

Când deschisese ochii, era dimineaţă, încă devreme. Nu era 
nimeni în cameră, dar cineva stinsese veioza și pusese un pahar 
cu apă alături de pat. 

Pearl era în bucătărie, mâncând cereale. 

— Arăţi mai bine, îi spusese ea. Cum te simţi? 

— Acceptabil, replicase Lexie, așezându-se cu grijă pe scaunul 
desperecheat de pe cealaltă latură a mesei. Unde-i mama ta? 

— La tine acasă. S-a dus devreme să înceapă curăţenia. Azi e 
de serviciu la prânz la restaurant. 

Apoi, amintindu-și părerile lui Lexie cu privire la cazul 
McCullough, decisese să nu menţioneze motivul real al 
schimbării de tură: Bebe se întâlnea cu avocatul ca să se 
pregătească pentru audierea programată peste nici două 
săptămâni, și o rugase pe Mia să-i ţină locul la restaurant. 

Împinsese cutia de cereale spre ea, iar Lexie o înclinase și 
luase o mână din interior. 

— Ea a dormit pe podea? 

— Nu. Cu mine. 

— Îmi pare rău. 

Pearl ridicase din umeri. 

— Nicio problemă. Suntem obișnuite. Uneori, n-avem loc 
suficient pentru două paturi, explicase ea și împinsese un bol 
peste masă. Pune-ţi în ăsta, nu mânca direct din cutie. Ciudato! 


VP - 221 


Lexie i se părea într-un fel mult mai tânără acum, și n-ar fi 
putut spune dacă asta se datora luminii dimineţii, blândă și 
gălbuie, sau lui Lexie în sine, fără machiaj, cu părul lăsat liber în 
jurul feţei, ori poate caracterului neobișnuit al acestui moment, 
al faptului că Lexie mânca la ele în bucătărie și al celor 
întâmplate cu o zi în urmă. 

— Mama ta a fost foarte drăguță cu mine aseară. 

— Mama e întotdeauna drăguță, replicase Pearl, cu o urmă de 
mândrie. 

— Mereu am avut impresia că nu mă place. 

— Păi... se gândise Pearl; și ea avusese aceeași senzaţie, dar 
era conștientă că acum ceva se schimbase. Cred că nu vă 
cunoșteați bine una pe alta. 

— Și crezi că acum mă place? 

— Poate, zâmbise Pearl, iar Lexie se ridicase, își puse de un 
braţ în jurul ei și o sărutase pe obraz. 

Cu o seară în urmă, culcate una lângă alta pe patul îngust al 
lui Pearl, Mia întinsese mâna și o frecase ușor pe spate - un gest 
pe care nu-l mai făcuse de ani buni. Dormiseră deseori în același 
pat când fusese Pearl mică; firește, era mai ușor de găsit o 
saltea în loc de două, însă existase și o profundă senzaţie 
reconfortantă în acea apropiere, ca două animale mici, 
adăpostite în adâncul vizuinii. Pe măsură ce Pearl crescuse, 
fusese tot mai greu să împartă același pat și trecuse deja mult 
timp de când nu mai stătuseră așa, împreună. 

— Biata Lexie, murmurase Mia. Ce situaţie dificilă! Simţea 
nevoia să spună ceva, dar nu știa bine cum, și un moment mai 
târziu se avântase de-a dreptul: Tu ești...? Tu ai...? N-am vorbit 
niciodată cu adevărat despre asta până acum. 

Pearl se trăsese într-o parte și se întorsese brusc cu fața în 
sus. 

— Doamne, mamă! Hai să nu discutăm despre asta! 

— Vreau doar să mă asigur că știi cum să te protejezi, 
replicase Mia, netezindu-și o zgârietură de pe unghie; o lovise cu 
o zi în urmă, lucrând la ceva. Știu că tu și Moody sunteţi foarte 
apropiaţi. 

Lângă ea, îi simţise trupul lui Pearl încordându-se și apoi 
relaxându-se la fel de brusc. 

— Mamă! Eu și Moody suntem doar prieteni. 


VP - 222 


— Dar poate că într-o zi veţi vrea să fiți mai mult decât 
prieteni. Știu eu cum merg lucrurile... 

Dar se întrerupsese, dându-și seama brusc că de fapt nu știa 
cum merg lucrurile, nu știa deloc. In adolescenţă, avusese o 
sumedenie de prieteni, unii dintre ei băieţi, dar cu niciunul nu 
întreţinuse o amiciţie atât de strânsă cum părea să existe între 
fiica ei și Moody. Păreau să fie mereu împreună, își încheiau 
frazele unul altuia, vorbeau într-un soi de dialect plin de glume 
știute numai de ei și de aluzii pe care uneori ea abia dacă le 
înţelegea. Nu o dată o zărise pe Pearl întinzând mâna cu un gest 
neglijent ca să aranjeze gulerul lui Moody; chiar cu o zi în urmă îi 
văzuse pe el ridicând mâna ca să culeagă o frunză căzută în 
părul ei, cu atâta delicateţe încât nu-i sugerase altceva decât 
dragoste. Dar ea nu simţise așa ceva pentru nimeni, niciodată, 
nici în adolescenţă, nici la școala de arte și nici după aceea. li 
trecuse atunci prin minte că, exceptându-l pe fratele ei când 
erau mici, nu văzuse niciun bărbat dezbrăcat. Mai mult decât 
atât: niciodată nu atinsese pe cineva simțind acea căldură, acea 
tensiune electrică la apropierea de alt trup. Singurul lucru care îi 
dăduse o senzaţie similară fusese arta; și pe urmă, firește, Pearl. 
De aceea, își dăduse seama, nu avea nimic util de spus, iar 
tăcerea se lăsase între ele. 

— Mamă! o auzise apoi pe fiica ei și, în întuneric, nu știuse 
dacă era serioasă sau zâmbea. Nu trebuie să-ţi faci griji. Crede- 
mă pe cuvânt. Nu e nimic între mine și Moody. Se răsucise apoi 
pe o parte, cu spatele la Mia, și continuase cu glasul înăbușit de 
pernă: Și să știi că am luat notă maximă la ora de igienă. Știu 
bine chestiile astea. 

Era adevărat, își spusese Pearl în sinea ei; niciunul dintre 
cuvintele pe care le rostise nu fusese o minciună. Omisiunea, 
decisese ea, nu era același lucru cu a minți. Simţise mâna Miei 
fricționându-i iar spatele, cu aceeași blândețe mângâietoare 
care, în copilărie, îi spunea că nu e singură, că mama era lângă 
ea, ceea ce însemna că totul era perfect. Și la fel cum se 
întâmpla pe vremea aceea, gestul o adormise aproape 
instantaneu. 

După ce fiica ei începuse să sforăie ușor, Mia continuase să-și 
țină mâna pe spatele ei, ca un sculptor care îi modela omoplații. 
Îi simţea inima bătând, abia perceptibil, sub palma ei. Trecuse 
multă vreme de când fiica ei o lăsase să stea atât de aproape de 


VP - 223 


ea. Părinţii, își spusese ea, învaţă să supraviețuiască atingându- 
și copiii tot mai rar. Când era bebeluș, Pearl se agăța de ea; o 
purta într-un portbebe improvizat, fiindcă începea să plângă ori 
de câte ori o lăsa jos. Abia dacă existau câteva momente în zi în 
care trupurile lor să nu fi fost strâns lipite unul de altul. Când 
mai crescuse, Pearl obișnuia să se agaţe de piciorul ei, apoi de 
talie, pe urmă de mână, de parcă ar fi existat în mama ei ceva 
ce ea trebuia să absoarbă prin piele. Chiar și atunci când avea 
un pat numai pentru ea, deseori venea în miez de noapte în cel 
al Miei, cuibărindu-se sub pledul vechi, iar dimineaţa se trezeau 
cu membrele împletite: cu braţul Miei sub capul lui Pearl sau cu 
picioarele fetei peste abdomenul mamei. Acum, în adolescență, 
gesturile de apropiere fizică deveniseră rare din partea lui Pearl 
- un sărut scurt pe obraz, o îmbrăţișare stingheră, cu un singur 
braț -, motiv pentru care erau cu atât mai preţioase. Era în 
firescul vieţii, își spunea Mia, dar cât de greu era! Câte o 
îmbrăţișare ocazională, capul plecat pentru o clipă pe umărul 
tău, când, de fapt, ceea ce vrei tu mai mult decât orice altceva 
pe lume este să-ţi strângi copilul lângă tine atât de tare, încât să 
vă contopiţi unul cu celălalt și să nu mai fiţi despărțiți niciodată. 
Este ca un antrenament pentru a te mulțumi doar cu parfumul 
mărului, când tot ce-ţi dorești cu adevărat este să-l devorezi în 
întregime, să-ţi înfigi dinţii în el și să-l înghiţi cu sâmburi, cu 
cotor, cu totul. 
e 

După ce Pearl plecase la școală, Lexie rămăsese toată 
dimineaţa în casa de pe Winslow Road. Se întinsese de-a latul 
patului și o luase somnul, încă dormind când venise Mia de la 
restaurant, cu două recipiente pline cu tăiţei și cu o idee nouă. 
Când sunase telefonul, la ora două, trezind-o în sfârșit, Mia 
ședea la masă, desenând în creion pe un petic de hârtie. 

— Știu, Bebe, spunea ea în receptor când Lexie intrase în 
camera de zi. Dar nu te poţi lăsa afectată. La audiere o să fie și 
mai rău. Asta-i doar vârful aisbergului. Ridicase privirea spre 
Lexie, după care își îndreptase din nou atenţia asupra 
convorbirii telefonice: O să fie bine. Trage adânc aer în piept. Te 
sun eu mai târziu. 

— Era... mama lui Mirabelle? întrebase Lexie când Mia 
închisese telefonul. 


VP - 224 


Spre stânjeneala ei, nu-și amintise nici numele mamei, nici pe 
cel chinezesc al fetiţei. 

— E prietena mea, răspunsese Mia, așezându-se iar la masă, 
iar Lexie își trăsese un scaun lângă ea. A apărut azi în ziar un 
articol în care erau scrise unele lucruri urâte despre ea. Se 
sugera că ar fi o mamă denaturată. Poate tu știai asta deja. Dat 
fiind că tatăl tău îi reprezintă pe soţii McCullough. 

Lexie roșise. Tatăl ei fusese foarte ocupat în ultima vreme, 
stând până târziu la birou ca să pregătească apropiata audiere, 
însă ea nu-i acordase o atenţie prea mare, preocupată fiind de 
Brian, de facultate, de vizita la clinică și de toate celelalte. 

— Eu n-am știut nimic, replicase ea înțepată. Și chiar e? 
Mamă denaturată, vreau să zic. 

Mia luase creionul și revenise la desenul ei. O plasă, își 
spusese Lexie; ba nu, poate o cușcă. 

— Dacă a fost înainte? Poate. A trecut printr-o situaţie grea. 

— Dar și-a abandonat copilul. 

Auzise propoziţia aceasta rostită de atâtea ori de mama ei - la 
telefon, în discuţiile cu doamna McCullough, și de fiecare dată 
când venea vorba despre subiect -, încât i se întipărise în minte 
ca un adevăr incontestabil. 

— Cred că a încercat să facă ce era mai bine pentru copil. Știa 
că ea n-o poate scoate la capăt, continuase Mia, notând ceva în 
grabă într-un colț al desenului, întrebarea e dacă lucrurile stau 
la fel și acum. Și dacă n-ar trebui să primească o a doua șansă. 

— lar tu crezi că ar trebui? 

Mia rămăsese tăcută câteva momente, apoi replicase: 

— În majoritatea cazurilor, oricine merită mai mult decât o 
singură șansă. Fiecare dintre noi face uneori lucruri pe care apoi 
le regretă. Și a căror povară e nevoit s-o poarte apoi. 

Lexie căzuse pe gânduri. Inconștient, mâna i se ducea spre 
pântec, unde durerea începuse să se simtă. 

— Ar fi mai bine să plec acasă, spusese în cele din urmă. 
Cursurile aproape că s-au încheiat, iar mama trebuie să se 
întoarcă. 

Mia curăţase cu palma urmele de gumă de șters de pe masă 
și se ridicase. 

— Eşti gata? o întrebase cu o blândețe care lui Lexie îi 
strânsese inima. 


VP - 225 


— Nu, răspunsese ea, cu un râs nervos. Daro să fiu vreodată? 
Mulţumesc pentru... mă rog. Mulţumesc. 

— Ei o să-i spui? întrebase Mia în vreme ce ea își strângea 
lucrurile. 

Lexie se gândise o vreme, iar într-un târziu replicase: 

— Nu știu. Poate. Acum nu. Dar, poate, într-o zi. 

Scosese cheile mașinii din buzunar și își luase geanta. Sub ea, 
era foaia de externare, roz, de la clinică. Se oprise o clipă, apoi o 
făcuse ghemotoc și o aruncase în coșul de gunoi, după care 
plecase. 


VP - 226 


16. 


Mia avusese dreptate: până la începerea audierilor în vederea 
custodiei, apăruseră mai multe știri, în presa scrisă și la 
televiziune, despre Bebe Chow și despre cât de potrivită era ea 
să fie mamă. Unele dintre ele o înfățișau ca pe o imigrantă 
muncitoare, care venise în America în căutarea unui trai mai 
bun și fusese copleșită - temporar, insistau susţinătorii ei - de 
obstacole și de neșansă. Alţii erau mai puţin generoși: era 
instabilă și nestatornică, un exemplu de femeie inaptă să fie 
mamă. In ultima săptămână a lui martie, când începuseră 
audierile, treptele tribunalului se umpluseră de ziariști și de 
corespondenţi ai tabloidelor, umblând toţi cu gura căscată după 
orice frântură de informaţie revelată în declaraţiile martorilor. 

Fiindcă audierile se ţineau cu ușile închise, ca întotdeauna în 
dreptul familiei, articolele din presă puteau fi în continuare 
senzaţionale și simpliste, cu argumente facile în favoarea unei 
tabere sau a celeilalte. Numai cei din sala de audieri - soţii 
McCullough, domnul Richardson ca avocat al lor, Ed Lim, Bebe și 
judecătorul - puteau afla tot ce se întâmplase, în întreaga 
complexitate încurcată a situaţiei. 

Și faptele chiar erau complicate - o poveste extrem de 
jenantă, teribil de înceată și dureros de intimă, ce se derulase în 
decurs de o săptămână, ca un ping-pong între domnul 
Richardson și Ed Lim, unul din ei aducând un argument în 
favoarea clientului său, iar celălalt răstălmăcindu-l cu abilitate. 

Când fusese găsită, fetița era subnutrită. Fontanela îi era 
adâncită - semn de deshidratare -, iar coastele și vertebrele îi 
erau vizibile sub piele, ca un șir de mărgele. La vârsta de două 
luni, cântărea numai patru kilograme. 

(Dar bebelușul refuza să sugă. Bebe încercase din răsputeri 
până când sfârcurile îi crăpaseră și începuseră să-i sângereze. 
Plânsese, cu sânii plini de laptele cu care nu-și putea hrăni 
copilul, acesta ţipând la pieptul ei, întorcându-și faţa de la el, iar 
la vaietele copilului, un lapte rozaliu ţâșnise din sânii ei și i se 
scursese în poală. După două săptămâni de asemenea chinuri, 
pierduse laptele. Işi cheltuise ultimii șapte dolari pe lapte praf, 
astfel că în portofel nu mai avea nimic, în afară de bancnota 


VP - 227 


falsă de un milion de dolari pe care i-o dăduse cineva de la 
muncă, ca să-i poarte noroc.) 

Severa iritaţie fesieră a fetiţei arăta că aceasta fusese ţinută 
în scutece murdare cu orele, dacă nu chiar cu zilele. 

(Dar Bebe nu avusese bani de scutece. Să nu uităm că-și 
cheltuise ultimii șapte dolari pe lapte praf. Făcuse tot ce-i 
stătuse în puteri. Luase scutecele murdare, le curățase așa cum 
putuse și i le pusese iar fetiţei. Unsese cu vaselină - singurul 
lucru pe care-l avea cât de cât potrivit - petele de un roșu-aprins 
apărute pe fesele fiicei sale.) 

Vecinii auziseră copilul plângând ore în șir. „Toată ziua și 
toată noaptea”, precizase vecinul de la apartamentul 3B. „Tipa 
când plecam la muncă dimineaţa și tipa seara, când mă 
întorceam acasă”. Omul se gândise să cheme poliţia, dar nu 
voise să se amestece. „Eu îmi văd de treburile mele”. 

(Dar și Bebe plângea. Da, ședea în pat și plângea, uneori cu 
fetița la piept, mângâindu-i disperată spatele și părul, alteori 
singură, pe podea lângă sertarul comodei pe care-l folosea pe 
post de leagăn, în timp ce fetiţa plângea alături, glasurile lor 
ridicându-se spre plafon într-o armonie a durerii.) 

În cele patruzeci și cinci de zile de maternitate turbulentă, 
Bebe nu solicitase nici măcar o dată ajutorul unui medic sau al 
unui psiholog. 

(Ar fi trebuit s-o facă, este adevărat. Dar nu știa la cine să 
apeleze. Vorbea o engleză stricată și avea o înţelegere minimă a 
textului scris. Nu știa unde să găsească asistenții sociali care ar 
fi putut s-o ajute; nu știa nici măcar de existenţa lor. Nu știa 
cum să completeze formularele pentru ajutor social. Nu știa că 
era posibil să obțină ajutor social. Când privea în jos, nu vedea 
nicio plasă de siguranţă, doar o pădure de zgârie-nori ţâșnind 
spre cer aidoma unor pari gata s-o străpungă. Putea fi oare 
învinovăţită că-și adăpostise fetița sub o cornișă sigură în timp 
ce ea se prăvălea la vale?) 

Bebe își abandonase copilul în zorii zilei de 5 ianuarie 1997, la 
unitatea de pompieri de pe Kinsman Road. In noaptea aceea, 
temperatura scăzuse până la minus un grad Celsius, dar din 
cauza vântului se resimţiseră minus opt grade. La ora două și 
jumătate, când pompierii deschiseseră ușa și găsiseră copilul 
într-o cutie de carton, tocmai începuse să ningă și totul era 
acoperit de un strat subţire de zăpadă argintie. 


VP - 228 


(Deși fusese într-adevăr frig când Bebe o lăsase pe treptele 
unității de pompieri, fetița era îmbrăcată cu trei bluzițe și două 
perechi de pantalonași și fusese înfășurată în patru pături - 
toate lucrușoarele de copil pe care le avusese Bebe. Mânuţele îi 
fuseseră acoperite ca să stea la căldură, iar un colț al păturii îi 
fusese tras peste cap, ca pavăză împotriva frigului. După toate 
estimările, stătuse afară aproximativ douăzeci de minute înainte 
ca șeful unităţii să deschidă ușa, iar în zăpadă petrecuse 
probabil numai două minute. Doar un strat subţire începuse să 
se aștearnă pe pături, lăsând impresia că fusese presărată cu 
zahăr sau acoperită cu diamante.) 

Bebe se afla în ţară de doi ani când se născuse copilul, iar în 
Cleveland abia de unul. In acel ultim an, schimbase trei 
apartamente, încălcase termenii contractului de închiriere la 
unul și întârziase mult prea mult cu chiria la altul, fără a achita 
sumele integrale; în plus, nu avusese niciodată o slujbă la care 
să câștige mai mult decât salariul minim pe economie. 

(Se rușinase în fiecare lună din cauza întârzierilor, într-o lună 
plătise suma întreagă, iar apoi nu mai avusese bani pentru 
curentul electric și pentru mâncare; ce soartă, să fie nevoită să 
aleagă între foame și întuneric! După aceea, decisese să 
plătească atât cât poate din chirie, iar în zilele în care încasa 
bacșișuri mai grase, își scria numele pe o bucată de hârtie 
împăturită, punea o bancnotă de douăzeci de dolari înăuntru și o 
strecura pe sub ușa proprietăresei. Işi nota datoriile pe un plic 
vechi aflat tot timpul pe blatul din bucătărie. Lista arăta astfel: 


Sept. 100$ datorie 
8 sept. plătit 20$ 
13 sept. plătit 20$ 
18 sept. plătit 20$ 
Oct. 80$ datorie, deci acum 120$ datorie 
3 oct. plătit 20$ 
14 oct. plătit 20$ 
26 oct. plătit 20$ 
Nov. 70$ datorie, deci acum 130$ datorie 


Odată ce rămăsese în urmă, cum ar mai fi putut să ajungă la 
zi? Și ce altă slujbă și-ar fi putut lua, dacă vorbea foarte prost 


VP - 229 


engleza și nu avea nici măcar o diplomă de echivalare a studiilor 
liceale?) 

Pe durata sarcinii, până cu puţin înainte să-și abandoneze 
copilul, Bebe lucrase la un restaurant la care unul dintre 
bucătari fusese arestat pentru trafic de heroină. Inainte de acel 
moment, mai mulţi membri ai personalului suspectaseră că cei 
doi aveau o relaţie. Obișnuia să flirteze. Cel puţin o dată, 
bucătarul în chestiune o dusese pe Bebe acasă cu mașina la 
finalul turei. Nu era deci probabil că, având asemenea asocieri 
dubioase, Bebe fusese și ea implicată în ceva ilegal? 

(Bucătarul, Vinny, făcuse într-adevăr trafic de heroină. Acest 
lucru nu putea fi negat. Dar relaţia lui cu Bebe fusese una pur 
platonică. O compătimise, văzând-o cu burta la gură și știind că 
nenorocitul de iubit al ei își luase tălpășiţa și o lăsase cu ochii în 
soare. Cu zece luni înainte, sora lui fusese în aceeași situaţie și 
în fiecare seară, când el se întorcea în apartamentul pe care-l 
împărțeau amândoi cu mama lor, Teresa părea tot mai palidă, 
iar copilul scâncea la pieptul ei sau zăcea pe umăr ca un 
bătrânel, șezând amândoi pe canapea cu un aer istovit și 
bătrânicios. E de mirare deci că în fiecare dimineaţă când o 
vedea pe Bebe îl durea inima? Făcuse ceva rău glumind cu ea, 
încercând s-o facă să zâmbească, așa cum nu mai putea cu sora 
lui, și ducând-o acasă cu mașina lui când îi vedea picioarele 
umflate de amenințau să-i rupă șireturile? 

Cât despre Bebe - ea îl găsise pe Vinny atrăgător, adevărat. 
Dar o atrăsese mai mult prin amabilitatea pe care i-o arăta, iar 
gândul la atingerea unui bărbat - a oricărui bărbat - în vreme ce 
copilul dădea din piciorușe în burta ei îi crease repulsie. Când 
Vinny fusese săltat de poliţie, Bebe simţise o mare tristețe 
pentru el, ca și cum i-ar fi fost un frate pe care nu avea să-l mai 
revadă niciodată.) 

La slujba actuală, Bebe încasa salariul minim pentru angajaţii 
care primesc bacșiș: 2,35$ pe oră. La cincizeci de ore lucrate pe 
săptămână plus bacșișurile, venitul ei lunar mediu era de 
317,50$. Putea spera ea să crească un copil și să-i asigure toate 
necesităţile dintr-o asemenea sumă? N-ar fi fost oare nevoită să 
solicite ajutor social, tichete de masă și mâncare la cantină? N- 
ar deveni ea și copilul ei o povară pentru resursele comunităţii? 

(Dar i-ar oferi dragoste, multă dragoste. lar pe lângă asta, mai 
era nevoie de foarte puţin. Venitul îi ajungea pentru strictul 


VP - 230 


necesar: chirie, mâncare, haine. Cum puteai pune în balanţă 
dragostea de mamă și costurile creșterii unui copil?) 

Mark și Linda McCullough dispuneau, evident, de toate 
resursele necesare pentru a crește un copil. Domnul McCullough 
avea o slujbă stabilă, bine plătită; în ultimele paisprezece luni, 
doamna McCullough îi fusese copilului mamă cu normă întreagă 
și așa avea de gând să fie pentru totdeauna. Soții aveau o casă 
proprietate personală într-o zonă rezidenţială sigură și bine 
situată material. Din punct de vedere financiar, se încadrau în 
segmentul de nouăzeci și șase la sută. Cât timp se aflase în grija 
lor, copilul fusese bine îngrijit, bine hrănit și bine îmbrăcat. 
Fusese supus la controale medicale regulate, avusese din plin 
parte de socializare și de stimulare: mers la biblioteca pentru 
copii, înot pentru sugari, ore de muzică mama-și-copilul. 
Locuinţa familiei McCullough fusese riguros verificată pentru a 
nu conține plumb și certificată ca atare. 

Mai mult decât atât, soţii McCullough se dovediseră 
excepţional de devotați creșterii unui copil. Documentele 
medicale atestau că încercaseră timp de zece ani să conceapă 
un copil și așteptaseră alţi patru ca să adopte unul. Solicitaseră 
sfatul tuturor medicilor specialiști din zona metropolitană 
Cleveland - inclusiv al celor mai buni profesioniști în domeniul 
fertilităţii de la clinica din Cleveland - și apoi apelaseră la 
serviciile celei mai apreciate agenții de adopţii din stat. Toate 
acestea nu sugerau oare că vor oferi copilului cea mai iubitoare 
îngrijire posibilă și toate oportunităţile disponibile? 

(Dar copilul avea deja o mamă. Sângele acelei mame curgea 
prin venele lui. Ea îl purtase în pântec nouă luni, ea îl simţise 
mișcându-se, ea se chinuise în travaliu douăzeci și una de ore 
pentru ca fiica ei să vină pe lume ţipând, cu faţa în sus, în 
lumina strălucitoare a sălii de nașteri, ea izbucnise în lacrimi de 
fericire când îi auzise glasul pentru prima dată, ea atinsese - 
chiar înainte ca asistentele să-l spele și chiar înainte să-i taie 
cordonul ombilical - fiecare părticică a copilului ei, nasul mic, 
umbrele vagi ale sprâncenelor și tălpile ude, asigurându-se că 
era întreg, acolo, imprimându-și-l în memorie pentru totdeauna.) 

Dacă i-ar fi redată ei custodia, Bebe și-ar crește fetiţa, 
desigur, ca mamă singură, nevoită să muncească. Cine va avea 
grijă de copil când ea va fi la muncă? Nu i-ar fi oare mai bine 
copilului într-un cămin cu doi părinţi - dintre care unul nu lucra, 


VP - 231 


ocupându-se de el tot timpul - decât la creșă ziua întreagă? Nu 
i-ar fi oare mai bine copilului într-un cămin cu mamă și cu tată, 
dat fiind că studiile au demonstrat importanţa unei solide 
prezențe paterne în viaţa celui mic? 

(Totul se reducea la același și același lucru: Ce anume făcea 
ca o mamă să fie mamă cu adevărat? Numai biologia, sau 
dragostea?) 

In sala de judecată, domnul Richardson era bucuros că nimeni 
nu auzise audierile din ultima zi, când fusese chemată la bară 
doamna McCullough. Venise în fața sălii - la secția pentru 
familie nu exista o boxă a martorilor, ci doar un scaun plasat 
lângă judecător - și se așezase, iar lui îi fusese clar cât era de 
agitată, după felul în care își tot încrucișa gleznele și nu se 
putea hotărî ce să facă cu mâinile, să le sprijine pe brațele 
scaunului sau să le ţină în poală, pe fustă. Până atunci nu-i 
trecuse prin minte că, în ciuda aerului ei oficial și impunător, 
boxa martorilor ascundea vederii jumătatea inferioară a 
corpului; așa, cel puţin, lumea nu-ţi vedea picioarele mișcându- 
se fără astâmpăr, și oricât te-ar fi judecat ceilalţi, propriul corp 
nu te-ar fi dat de gol. 

Ed Lim nu se grăbise deloc când se ridicase pentru a veni să-i 
pună întrebări. Era un tip înalt, mai ales pentru un asiatic: un 
metru optzeci, suplu și agil, cu constituţia unui jucător de 
baschet - de fapt, chiar jucase ca înaintaș în echipa liceului din 
Shaker, în anii șaizeci. Și el, și doamna McCullough se 
născuseră, crescuseră și învățaseră în Shaker Heights, cu numai 
trei ani diferenţă între ei la școală, și înainte de acest caz, Ed 
Lim și-o amintise doar ca pe eleva timidă din anul întâi, mai 
degrabă durdulie și cu păr blond-castaniu. El fusese unul dintre 
cei doi asiatici din clasă, celălalt fiind Susie Chang; copiii 
obișnuiau să-i tachineze că vor ajunge să se căsătorească. Nu se 
căsătoriseră, desigur; Susie plecase în Oregon imediat după 
absolvire, iar Ed cunoscuse o chinezoaică drăguță în colegiu și 
se însurase cu ea - prima generaţie de americani din familia ei, 
la fel ca el. Doamna McCullough nu-și amintea însă nimic din 
toate astea, nici măcar pe Susie Chang, care timp de un an 
fusese majoretă împreună cu ea. 

— Așa deci, doamnă McCullough, începuse Ed Lim de la locul 
lui, punându-și stiloul pe masă. V-aţi petrecut viaţa întreagă aici, 
în Shaker, nu-i așa? 


VP - 232 


Doamna McCullough confirmase. 

— Liceul Shaker Heights, promoţia 1971. Aţi urmat toate 
celelalte școli în Shaker? 

— Încă de la grădiniţă. Pe care am făcut-o la Boulevard, pe 
vremea când avea clase de la grădiniţă până la a opta. Și apoi 
liceul, firește. 

— lar pe urmă aţi mers la Universitatea Ohio? 

— Da. Promoţia 1975. 

— Și după aceea aţi revenit în Shaker Heights. Imediat? 

— Da. Mi s-a oferit o slujbă aici, iar împreună cu soţul meu - 
logodnicul meu pe atunci - am știut că aici vrem să ne 
întemeiem o familie. 

Aruncase o privire scurtă către domnul Richardson, care 
încuviințase din cap abia sesizabil. Discutaseră despre acest 
lucru în cadrul pregătirilor pentru audiere: ideea era să-i 
reamintească judecătorului, cât mai des posibil, cât își doriseră 
amândoi copilul acela, cât de concentrați erau pe familie, cât de 
devotați îi erau micuţei Mirabelle. 

— Deci, aţi trăit toată viaţa în Ohio, conchisese Ed Lim, 
așezându-se pe braţul scaunului său. Așa cum știm deja cu toții, 
părinţii lui May Ling provin din Guangdong. Sau poate 
dumneavoastră îl cunoașteți sub numele Canton? Aţi fost 
vreodată acolo? 

Doamna McCullough își schimbase poziția în scaun. 

— Firește că intenţionăm s-o ducem pe Mirabelle acolo pentru 
a-și cunoaște rădăcinile. Când va fi puţin mai mare. 

— Vorbiţi cantoneza? 

Doamna McCullough clătinase din cap. 

— Mandarina? Shanghaineza? Toisan? Orice alt dialect al 
limbii chineze? 

Domnul Richardson își închisese și-și deschisese pixul cu 
iritare. Era de părere că Ed Lim făcea doar paradă. 

— Aţi studiat cât de cât cultura chineză? Istoria Chinei? 

— Desigur că vom învăţa despre toate acestea, răspunsese 
doamna McCullough. Pentru noi este foarte important ca 
Mirabelle să rămână conectată la cultura din care provine. 
Credem însă că lucrul cel mai important este să aibă un cămin 
iubitor, cu doi părinţi iubitori. 

Privise din nou spre domnul Richardson, mulțumită că reușise 
să dea un răspuns potrivit. „Voi sunteţi doi”, îi spusese el, „ceea 


VP - 233 


ce ar putea constitui un avantaj considerabil comparativ cu o 
mamă singură”. 

— Dumneavoastră și domnul McCullough sunteți, în mod clar, 
foarte iubitori. Nu cred că se îndoiește cineva de acest lucru, 
continuase Ed Lim zâmbind, dar domnul Richardson se crispase 
în scaunul său; știa suficiente lucruri despre avocaţi pentru a-și 
da seama când se pregăteau să strângă laţul. Deci, ce veţi face 
mai exact pentru ca May Ling să „rămână conectată la cultura 
din care provine”, așa cum v-aţi exprimat dumneavoastră? 

Urmase o pauză îndelungată. 

— Poate întrebarea este prea dificilă. Să ne întoarcem puţin în 
timp. Sunt paisprezece luni de când May Ling locuiește cu 
dumneavoastră, da? Ce anume aţi făcut, în tot acest timp, 
pentru a o menţine conectată la cultura chineză? 

— Păi... 

Urmase o altă pauză, și mai lungă de această dată. Domnul 
Richardson încercase să-i transmită  telepatic doamnei 
McCullough să spună ceva, orice. 

— Perla Orientului este unul dintre restaurantele noastre 
preferate. Incercăm s-o ducem acolo o dată pe lună. Cred că e 
bine pentru ea să audă vorbindu-se chineza, să se familiarizeze 
cu sonoritatea ei. Să crească privind-o ca pe ceva firesc. ȘI, 
desigur, nu mă îndoiesc că îi va plăcea și mâncarea, când va fi 
mai mare. 

In sală se lăsase o tăcere mormântală, iar doamna 
McCullough simţise nevoia s-o umple cu ceva, așa că adăugase: 

— Poate că vom lua lecţii de gastronomie chineză la centrul 
cultural și vom învăţa împreună. Când va fi mai mare. 

Nici de această dată Ed Lim nu spusese nimic, iar ea turuise 
mai departe, agitată: 

— Încercăm să fim foarte atenți la aceste aspecte, ori de câte 
ori putem. De exemplu, continuase ea pradă unui acces subit de 
inspiraţie, la prima ei aniversare am vrut să-i luăm un ursuleț. 
Unul pe care să-l păstreze ca pe o amintire de familie. 
Găsiserăm un urs brun, unul polar și un panda, și ne-am gândit 
și ne-am decis asupra ursului panda. Ne-am spus că se va simți 
poate mai legată de el. 

— May Ling are păpuși? întrebase Ed Lim. 

— Sigur. Chiar prea multe, răsese doamna McCullough. Și îi 
plac. La fel ca oricărei fetițe. li cumpărăm noi păpuși, îi cumpără 


VP - 234 


sora mea păpuși, prietenii noștri îi cumpără păpuși... enumerase 
ea râzând din nou, iar domnul Richardson strânsese din dinţi. 
Cred că are peste douăsprezece! 

— Și cum arată aceste păpuși? 

— Cum arată? repetase ea întrebarea, încruntându-se 
nedumerită. Sunt... sunt păpuși. Unele imită bebelușii, altele 
sunt ca niște fetițe... explicase ea, fiind limpede că nu înțelesese 
întrebarea. Unele au biberoane, altora le poţi schimba rochiţele, 
una închide ochii când o culci și celor mai multe poţi să le 
piepteni părul... 

— Și ce culoare are părul lor? 

Doamna McCullough se gândise o clipă. 

— Păi... blond, majoritatea. Una are părul castaniu. Poate 
două. 

— Dar păpuşa care închide ochii? Ce culoare au ochii ei? 

— Albaștri, răspunsese doamna McCullough, încrucișându-și 
picioarele și revenind apoi la poziţia iniţială. Dar asta nu 
înseamnă nimic. Dacă vă uitaţi la raioanele cu jucării... 
majoritatea păpușilor sunt blonde cu ochi albaștri. Adică, ăsta e 
modelul. 

— Modelul, repetase Ed Lim, iar doamna McCullough avusese 
senzația că fusese prinsă în capcană, deși nu știa bine de ce. 

— Nu e nimic rasist în asta, insistase ea. Producătorii încearcă 
doar să ofere o păpușă generică. Înţelegeţi dumneavoastră, una 
care să fie pe placul tuturor. 

— Dar nu arată ca toată lumea, nu-i așa? Nu arată ca May 
Ling, punctase Ed Lim și se ridicase, părând să domine dintr- 
odată sala de judecată. Are May Ling vreo păpușă asiatică? 
Vreuna care să semene cu ea? 

— Nu, dar când va mai crește și va fi pregătită, îi vom putea 
cumpăra o păpușă Barbie chinezoaică. 

— Aţi văzut dumneavoastră vreodată o păpușă Barbie 
chinezoaică? 

Doamna McCullough se înroșise la faţă. 

— Păi... n-am căutat una până acum. Dar trebuie să existe. 

— Nu există. Corporaţia Mattel nu fabrică așa ceva. 

Fiica lui Ed Lim, Monique, era la liceu acum, dar în copilărie el 
și soția lui remarcaseră cu dezamăgire că nu există păpuși cu 
trăsături asiatice. La vârsta de zece ani, Monique începuse să 
studieze catalogul de păpuși cu comandă prin poștă de parcă ar 


VP - 235 


fi fost o carte - păpuși scumpe, cu nume, povești proprii și 
costume istorice, absurd de detaliate și la fel de absurd de 
costisitoare. „Jenny Cohen o are pe asta”, le spusese ea, trasând 
cu degetul conturul unei păpuși blonde, care chiar semăna cu 
Jenny Cohen: drăguță, cu breton des și ușor plinuţă. „Și tocmai 
au scos una cu păr roșcat. Mama ei o cumpără pentru sora ei, 
Sarah, de Hanukka”. Sarah Cohen avea părul roșu ca focul, 
nuanţa aramei în lumina soarelui. Dar păpuși cu părul negru nu 
existau, și cu atât mai puţin unele a căror figură să semene cu a 
lui Monique. Ed Lim se dusese la patru magazine de jucării în 
căutarea unei păpuși cu trăsături chineze; ar fi cumpărat-o 
pentru fiica lui oricât ar fi costat, numai că nu exista niciuna. 

Ajunsese chiar să le scrie celor de la Mattel, întrebându-i dacă 
există vreo păpușă Barbie chinezoaică, iar ei îi răspunseseră că 
da, aveau o „Barbie orientală”, și-i trimiseseră o broșură. Se 
uitase mult timp la fotografie, la bizara costumaţie a păpușii, 
toată din satin roșu și auriu, așa cum nu văzuse el niciodată la 
vreo femeie din China, din Japonia ori din Coreea, cu părul negru 
lung până la talie și cu ochii oblici. Sunt din Hong Kong, scria în 
broșură. Acesta se află în Orient, în Orientul îndepărtat. Ín 
întregul Orient, oamenii își fac cumpărăturile la piețe în aer 
liber, unde mărfurile - pește, legume, mătăsuri și mirodenii - 
sunt expuse în văzul tuturor. Cu un an înainte, făcuse o excursie 
în Hong Kong împreună cu soţia lui și cu Monique, iar ţara i se 
păruse un fel de perniţă de ace plină de zgârie-nori strălucitori. 
Dintr-un centru comercial uriaș, construit din oțel și sticlă, 
cumpărase un pulover de cașmir gri, pe care-l purta în zilele reci 
pe sub sacoul de la costum. Vino să vizitezi Orientul. Vei vedea 
că este exotic și interesant. 

Până la urmă, aruncase broșura. Aflase de la prietenii cu copii 
mai mici că seria de păpuși scumpe includea acum și una 
asiatică - plus câteva de culoare dar el n-o văzuse niciodată. 
Acum Monique avea șaptesprezece ani și depășise vârsta 
păpușilor. 

In sala de judecată, Ed Lim făcuse câţiva pași. 

— Dar cărţi? continuase el. Ce cărți îi citiţi lui May Ling? 

— Păi... se gândise doamna McCullough. li citim în general 
clasici. Noapte bună, lună, desigur. Și /lepurașul Pat - îi place 
mult. Madeline. Eloise. Afine pentru Sal. Am păstrat cărţile mele 


VP - 236 


preferate de când eram copil și mi-e foarte drag să i le 
împărtășesc acum lui Mirabelle. 

— Aveţi și cărţi cu personaje chineze? 

Doamna McCullough era pregătită pentru această întrebare. 

— Da, chiar avem. Cinci frați chinezi - o minunată repovestire 
a unui cunoscut basm chinezesc. 

— Știu cartea aceea, zâmbise Ed Lim din nou, iar umerii 
domnului Richardson se încordaseră. 

Învăţase deja că ori de câte ori Ed Lim zâmbea, trebuia să te 
ferești. Pur și simplu nu poti să-ți dai seama ce e cu adevărat în 
mintea lui, îşi spusese și apoi adăugase pentru sine, mâhnit: Ce 
urât e să gândesc așa! Şi roşise. 

— Cum arată cei cinci fraţi chinezi din carte? întrebase în 
continuare Ed Lim. 

— Sunt... Sunt desene. Arată la fel - adică seamănă între ei. 
Sunt fraţi, așa e povestea, nimeni nu-i poate deosebi, bâiguise 
doamna McCullough. 

— Au părul prins în coadă la spate, nu-i așa? Și pălării conice? 
Și ochii migdalaţi? continuase Ed Lim, dar nu mai așteptase 
răspunsul; fiica lui văzuse cartea aceea la biblioteca școlii în 
clasa a doua, și acasă îl întrebase, tulburată: Tati, așa sunt și 
ochii mei? Nu e chiar imaginea pe care mi-aș dori s-o aibă May 
Ling despre chinezi în anul 1998, adăugase el. Dar 
dumneavoastră? 

— Este o poveste foarte veche, replicase doamna McCullough. 
Personajele poartă costume tradiţionale. 

— Dar alte cărţi, doamnă McCullough? Mai sunt și alte cărți cu 
personaje chineze? 

— N-am căutat prea insistent, recunoscuse ea, mușcându-și 
buza. Nu m-am gândit la asta. 

— Pot să vă scutesc eu de eforturi. Nu există foarte multe. 
Deci, May Ling nu are păpuși care să arate ca ea și nici cărți cu 
poze ale unor oameni care să-i semene. 

Ed Lim mai făcuse câţiva pași. Peste aproape douăzeci de ani, 
alţii vor ridica aceeași problemă, vor vorbi despre cărți ca fiind 
ferestre și oglinzi, iar Ed Lim, obosit deja, se va simţi pe cât de 
frustrat, pe atât de mulţumit. Noi am știut asta dintotdeauna, își 
va spune el. Vouă de ce v-a trebuit așa mult timp? 

În sala de judecată însă, Ed Lim se oprise în faţa scaunului pe 
care şedea doamna McCullough. 


VP - 237 


— Nici dumneavoastră și nici soţul dumneavoastră nu vorbiţi 
chineza și nu știți multe despre cultura și istoria Chinei. Așa cum 
singură aţi declarat, nici nu v-aţi gândit la problema identităţii 
lui May Ling. Nu ar fi deci corect să afirmăm că, dacă va rămâne 
cu dumneavoastră și cu domnul McCullough, va fi în mod efectiv 
separată de cultura din care provine? _ 

Doamna McCullough izbucnise în lacrimi. |n primele 
săptămâni, o hrănise pe Mirabelle la patru ore, o luase în braţe 
ori de câte ori plânsese și o văzuse crescând până când 
piciorușele nu-i mai încăpuseră în salopeta de nou-născuţi. Ea îi 
controlase greutatea cu regularitate, ea îi pasase mazărea, 
spanacul și cartofii dulci, ea i le dăduse cu lingurița. Când 
Mirabelle făcuse febră, ea îi pusese o batistă umedă pe frunte, 
ea își lipise buzele de tâmpla ei ca să-i măsoare temperatura. lar 
când se dovedise că avea o infecţie a urechii, ea îi dăduse 
siropul antibiotic picătură cu picătură în gură, așteptând să-l 
lipăie ca un pisoi. N-ar fi putut, își spusese aplecându-se să-i 
sărute obrazul încins, s-o iubească mai mult nici dacă ar fi fost 
carne din carnea ei. Toată noaptea o ţinuse în brațe și se 
plimbase cu ea prin cameră, fiindcă atunci când avea febră, 
Mirabelle nu dormea decât în mișcare. Până dimineaţă, 
parcursese aproape zece kilometri. Ea fusese cea care, după 
masa de dimineaţă, înainte de baie și la culcare, îi gâdila burtica 
până când Mirabelle râdea în hohote. Ea fusese cea care o 
prinsese în braţe când făcuse primele tentative de a sta în 
picioare; către ea întindea Mirabelle mânuţele când o durea 
ceva sau când era speriată ori se simțea singură. Ar fi 
recunoscut-o în întuneric după un singur sunet al glasului ei - 
nu, după o singură atingere a mâinii. Ba nu, după o singură 
adulmecare a mirosului ei. 

— Nu e neapărat necesar, insistase ea. Nu e neapărat necesar 
să fim experți în cultura chineză. Singurul lucru necesar este s-o 
iubim pe Mirabelle. Și o iubim. Vrem să-i oferim o viaţă mai 
bună. 

Continuase să plângă, iar judecătorul îi spusese că poate 
merge la locul ei în sală. 

— E bine, îi spusese domnul Richardson când se așezase 
lângă el. Te-ai descurcat bine. 

În sinea lui însă, începuse să simtă un vag fior de îndoială. 
Sigur că Mirabelle ar fi avut o viaţă bună alături de Linda și de 


VP - 238 


Mark. Nu exista niciun dubiu în privinţa asta. Dar va lipsi oare 
ceva din viaţa ei - ceva - dacă ar crește alături de ei? Dintr- 
odată, păruse să fie acut conștient de existenţa lui Mirabelle, de 
greutatea întregii lumi complicate ce apăsa pe umerii acelei 
făpturi mici și vulnerabile. 

Pe treptele de la ieșirea din tribunal, când fuseseră opriți de 
ziariști, dăduse o declaraţie scurtă și liniștitoare, afirmându-și 
convingerea cu privire la proces. „Am deplină încredere în 
judecătorul Rheinbeck, am încredere că va cântări toate 
argumentele și va lua o decizie corectă”. 

Soții McCullough nu păreau să remarce această subtilă 
schimbare de ton - în declaraţiile precedente vorbise categoric 
despre faptul că era cât se poate de limpede că ei ar trebui să 
primească custodia, despre cât de clar era că ei o vor crește cel 
mai bine, despre faptul că era evident faptul că locul lui 
Mirabelle era alături de soţii McCullough (ea este o McCullough, 
insistase el). Nu observaseră nici ziarele, care continuau să 
titreze AVOCATUL PĂRINȚILOR ADOPTIVI E SIGUR DE VICTORIE. 
Însă domnul Richardson era mult mai puţin sigur decât lăsa 
presa de înţeles. 

La cină, în seara aceea, când doamna Richardson îl întrebase 
cum decurseseră audierile, răspunsese pe scurt. 

— Linda a depus mărturie azi. Ed Lim a fost destul de dur cu 
ea. N-a ieșit deloc bine. 

Pentru doamna McCullough, voise să spună, dar în clipa în 
care rostise cuvintele, îi venise o idee - un mod de a întoarce 
lucrurile în favoarea lor, și ceva mai târziu în aceeași seară își 
sunase oamenii săi de legătură de la ziar. A doua zi dimineață, 
Plain Dealer publicase un articol în care se pomenea despre 
tacticile „agresive” ale lui Ed Lim și despre felul în care o 
hărţuise pe biata doamnă McCullough până când aceasta 
izbucnise în plâns. Oamenii ca el, sugera articolul, n-ar trebui să- 
și piardă stăpânirea de sine - deși nu se specifica nicăieri dacă 
„oameni ca el” însemna avocaţi sau cu totul altceva. Dar 
adevărul, așa cum recunoscuse și domnul Richardson, era că un 
asiatic înfuriat nu corespundea așteptărilor publicului, fiind din 
acest motiv descumpănitor. Bărbaţii asiatici puteau fi inapți 
social, incompetenti și ridicoli, ca Long Duk Dong, sau în cel mai 
bun caz inofensivi și caraghioși, ca Jackie Chan. Nu le era permis 
să fie însă mânioși, fermi și puternici. Și, posibil, să aibă 


VP - 239 


dreptate, își spusese domnul Richardson, tulburat. Odată cu 
apariţia articolului, unii oameni care fuseseră anterior 
echidistanţi trecuseră de partea familiei McCullough, iar unii 
dintre cei care o susținuseră pe Bebe își mai domoliseră avântul. 

La cină însă, cu ideea abia conturându-i-se în minte, domnul 
Richardson spusese doar: 

— Vom vedea cum se vor aranja lucrurile. 

— Imi pare rău pentru ea, declarase Lexie pe neașteptate, din 
celălalt capăt al mesei. Pentru Bebe adică. Probabil că se simte 
oribil. 

— Scuză-mă, replicase Izzy, dar e vorba despre aceeași Bebe 
pe care luna trecută ai considerat-o o mamă neglijentă? 

Lexie roșise. 

— Ar fi trebuit să aibă mai multă grijă de copil, recunoscuse 
ea. Dar... nu știu. Mă întreb dacă nu cumva și-a asumat ceva ce 
nu a putut duce. Poate n-a știut în ce se bagă. 

— Tocmai de-asta graviditatea trebuie privită cu seriozitate, 
intervenise doamna Richardson, ridicând bolul și punându-și în 
farfurie o lingură de fasole verde presărată cu migdale. M-ai 
auzit, Alexandra Grace? Și tu, Isabelle Marie? Sigur că e dificil să 
ai un copil, îţi schimbă viaţa. Evident că Bebe nu era pregătită 
pentru așa ceva, nici practic, nici emoţional. Și ăsta ar fi cel mai 
bun argument pentru ca fetița să le fie încredinţată Lindei și lui 
Mark. 

— Deci, o greșeală și gata, asta-i tot? insistase Lexie. Eu nu 
sunt pregătită să am un copil. Dar dacă... Dacă aș rămâne 
însărcinată, m-ai obliga și pe mine să-mi dau copilul? 

— Lexie, asta nu s-ar întâmpla niciodată. Noi te-am crescut ca 
să fii cu capul pe umeri. 

Doamna Richardson pusese bolul cu fasole la loc în centrul 
mesei și înfipsese furculița într-o păstaie. 

— Măi-măi, inima cuiva s-a mărit cu trei numere azi, 
constatase Izzy, adresându-i-se surorii ei. Ce-i cu tine? 

— Nimic. Vorbeam și eu. E o situaţie complicată, atâta tot, 
răspunsese Lexie și își dresese glasul înainte de a continua. 
Brian zicea că nici măcar părinţii lui nu sunt de aceeași părere. 

Moody își dăduse ochii peste cap. 

— Cazul care a dezbinat familiile din Cleveland! 


VP - 240 


— John și Deborah au dreptul la propriile lor opinii, declarase 
domnul Richardson. La fel ca toţi cei de la această masă. Trip, 
ce-am auzit despre un hat trick în meciul de ieri? 

După cină însă, gândurile domnului Richardson încă nu se 
limpeziseră. În timp ce strângeau masa, o întrebase pe soţia lui: 

— Crezi că Mark și Linda chiar știu cum să crească un copil 
chinez? 

Doamna Richardson se uitase la el nedumerită. 

— La fel ca pe oricare alt copil, bănuiesc, răspunsese ea 
înţepată, așezând farfuriile în mașina de spălat vase. De ce ar fi 
altfel, mă întreb? 

Domnul Richardson curăţase resturile de tăiței de pe o altă 
farfurie, pe care i-o întinsese apoi. 

— Sigur că toate aspectele importante sunt la fel. Dar când 
fetița va mai crește, va avea o sumedenie de nedumeriri. 
Despre cine e ea și de unde a venit. Va dori să știe câte ceva 
despre moștenirea ei culturală. O vor putea învăţa ei toate 
astea? 

— Există resurse, replicase doamna Richardson, dând din 
mână a lehamite și trimițând din greșeală câțiva stropi de sos 
pe blat. Nu văd de ce n-ar putea învăţa și ei odată cu ea. Oare 
nu-și vor consolida relaţiile învățând împreună despre cultura 
chineză? 

Își amintea bine din copilărie cum Linda își înfășa păpuşa într- 
un batic vechi și o culca frumos în pătuţ. Mai mult decât oricine 
altcineva, ea știa cu câtă ardoare își dorise Linda mereu un 
copil, cât de profundă fusese năzuinţa ei de a fi mamă - dea 
deţine acel rol magic, minunat și înspăimântător. Mia, își 
spusese ea, ar trebui să înțeleagă asta mai bine decât toți 
ceilalți: n-o văzuse ea la soţii Ryan? N-o simţise, poate, în ea 
însăși? Nu din cauza asta fugise oare cu Pearl? Ștersese blatul 
cu un deget, mânjind mai rău granitul. 

— Sincer, adăugase ea, cred că pentru Mirabelle e un lucru 
extraordinar. Va crește într-o familie pentru care rasa nu 
înseamnă nimic. Căreia nu-i pasă nici cât negru sub unghie de 
felul în care arată ea. Ce ar putea fi mai grozav de atât? Uneori, 
cred că tuturor ne-ar fi mai bine așa. Poate că ar trebui ca la 
naștere fiecare copil să fie dat unei familii de altă rasă ca să-l 
crească. Poate că asta ar eradica rasismul o dată pentru 
totdeauna. 


VP - 241 


Închisese maşina de spălat vase cu un bufnet și ieșise din 
bucătărie, farfuriile încă zăngănind în urma ei. Domnul 
Richardson luase un burete și ștersese blatul lipicios. Ar fi 
trebuit să-și dea seama că nu trebuia să aducă subiectul în 
discuţie; era ceva prea personal pentru ea, și nu putea judeca 
limpede - de fapt era atât de implicată, încât nici nu realiza cât 
de distorsionat percepea situaţia. Pentru ea, totul era simplu: 
Bebe Chow era o mamă săracă; Linda McCullough era una 
bogată. Una respectase regulile, cealaltă nu. Dar problema cu 
regulile, își spusese el, era că implicau un mod corect și altul 
greșit de a face lucrurile, când în realitate existau doar moduri 
diferite, niciunul dintre ele pur corect sau pur greșit, așa cum nu 
există nimic care să-ți arate cu certitudine de care parte a liniei 
te afli. Intotdeauna admirase idealismul soţiei lui, convingerea ei 
că lumea poate deveni un loc mai bun, mai ordonat, poate chiar 
perfect. Și pentru prima dată se întrebase dacă nu cumva la fel 
era situația și în cazul lui. 


VP - 242 


17. 


În scurt timp, devenise evident însă că domnul Richardson nu 
era singura persoană derutată. Judecătorul părea și el să 
oscileze. Trecuse o săptămână de la audieri, apoi încă una, și 
nicio decizie nu fusese luată. La mijlocul lui aprilie, Lexie avea 
programare pentru un control la clinică și, spre uimirea lui Pearl 
și a Miei deopotrivă, o rugase pe aceasta din urmă s-o 
însoțească. 

— Nu trebuie să faci nimic, o asigurase ea. Doar că mă simt 
mai bine știindu-te acolo. 

Imboldul din vocea ei fusese convingător, și în după-amiaza 
respectivă, după ora a zecea la școală, Lexie își parcase 
Explorerul în faţa casei de pe Winslow Road. Mia pornise 
motorul Volkswagenului, Lexie urcase alături de ea și plecaseră 
împreună, de parcă ea ar fi fost Pearl, de parcă Mia ar fi fost 
mama ei, care o însoțea într-o chestiune atât de intimă. 

De fapt, după vizita la clinică, Pearl avusese un bizar 
sentiment de inversare, ca și cum atunci când dormiseră sub 
același acoperiș, făcuse schimb de locuri cu Lexie, iar apoi nu 
mai reveniseră întru totul la normal. Lexie plecase atunci acasă 
îmbrăcată cu un tricou împrumutat de la Pearl, iar ea, privind-o 
cum iese pe ușă, avusese strania senzaţie că se vede pe sine 
plecând. A doua zi dimineaţă, găsise pe pat tricoul lui Lexie, 
spălat și frumos împăturit de Mia, lăsat acolo probabil pentru a-i 
fi returnat la școală. În loc să-l pună însă în rucsac, Pearl se 
îmbrăcase cu el, iar în acea piele de împrumut se simţise mai 
drăguță, mai isteaţă, ba chiar puţin cam îndrăzneață la ora de 
engleză, spre amuzamentul colegilor și al profesorului 
deopotrivă. Când sunase clopoţelul, câţiva colegi îi aruncaseră 
priviri impresionate, de parcă atunci ar fi observat-o pentru 
prima dată. Deci, așa e să fii Lexie, își spusese ea. Concomitent, 
Lexie se întorsese și ea la școală, palidă și ușor abătută, cu 
cearcăne întunecate, dar cu fruntea sus. 

— Mi-ai furat tricoul, scorpie! exclamase ea către Pearl, dar 
tonul îi fusese unul afectuos, iar apoi adăugase: Arată bine pe 
tine. 


VP - 243 


Câteva zile mai târziu, după ce făcuseră din nou schimb de 
tricouri, Pearl încă mai simțea încrederea în sine a lui Lexie 
clocotindu-i în vene. De aceea, când i se ivise oportunitatea rară 
a casei goale, hotărâse să profite de ea din plin. Lăsase un 
bileţel în dulapul lui Trip, iar lui Moody îi spusese că-i promisese 
mamei s-o ajute acasă toată după-amiaza. Mia, pe de altă parte, 
o anunţase pe Izzy că trebuia să lucreze la restaurant - „Du-te și 
distrează-te”, o îndemnase ea. „Ne vedem mâine, da?” -, așa că 
în casa de pe Winslow Street nu era nimeni când Pearl se 
întorsese de la școală împreună cu Trip, și cei doi urcaseră 
împreună în dormitorul ei. Trip era pentru prima dată acolo, iar 
ei i se păruse spectaculos să poată să se culce cu el într-un loc 
ales de ea, și nu pe canapeaua uzată din subsolul lui Tim 
Michaels, înconjurați de Playstation, de masa de hochei și de 
trofeele câștigate de Tim la fotbal - toate nimicurile din viața 
altcuiva. Aici aveau să fie în spaţiul ei, în patul ei, și în acea 
dimineaţă, în timp ce îl aranja cu grijă, simţise o căldură plăcută 
în piept gândindu-se că pe perna ei urma să își pună Trip capul. 

Rămas singur, Moody își încuia dulapul când se auzise strigat. 
Era Tim Michaels, cu sacul de sport atârnat pe umăr. Tim era un 
tip înalt și dur, care niciodată nu fusese prea drăguţ cu el; cu ani 
în urmă, când Tim și Trip fuseseră mai apropiaţi, obișnuia să 
vină din când în când acasă la familia Richardson ca să joace 
jocuri video, și-l poreclise pe Moody Jake - „Jake, mai adu-mi o 
cola”; „Jake, mută-ţi ţeasta aia mare, că-mi blochezi vederea”. 
Moody îndrăznise să creadă că porecla îi fusese dată în semn de 
afecţiune, dar mai târziu auzise cuvântul la școală și înţelesese 
ce însemna în jargonul de la Shaker Heights. Dave Matthews 
Band era dope; Bryan Adams era jake. Să marchezi cu o fată era 
dope; să fii pedepsit era jake. După aceea, nu mai cobora din 
camera lui când venea Tim pe la ei și simţise o bucurie 
răutăcioasă când relaţia dintre Trip și Tim începuse să se 
răcească. Și acum, iată-l pe Tim strigându-i numele - numele 
real - și apropiindu-se de el în fugă. 

— Tipule, ai vreo idee despre fata asta misterioasă a fratelui 
tău? îl întrebase când ajunsese lângă el, iar lui Moody îi luase 
câteva secunde ca să priceapă întrebarea. 

— Ce fată misterioasă? 

— Aduce o fată la mine acasă când am eu antrenament, 
după-amiaza. Și nu vrea să-mi spună cine e. Și Trip nu e chiar 


VP - 244 


un tip misterios, dacă înţelegi ce vreau să zic. Bănuiesc că ori e 
vreo urâtanie, ori Trip e luat bine de val. 

Moody se gândise o clipă. Tim era un idiot, dar nu avea cine 
știe ce imaginaţie. Nu era genul care să scornească minciuni. Și 
o bănuială începuse să încolțească în mintea lui. 

— Tu nu știi nimic despre ea? întrebase. 

— Nimic. Și sunt deja cam două luni. Aproape că mă simt 
tentat să mă duc acolo și să-i surprind în toiul acţiunii. Tie nu ţi-a 
zis nimic? 

— Mie nu-mi zice niciodată nimic, replicase Moody, 
deschizând ușa și ieșind pe peluza din față. 

Incă se mai frământa când ajunsese acasă și o găsise pe Izzy 
citind pe canapea. 

— Tu ce cauţi acasă atât de devreme? 

— Mia s-a dus la cealaltă slujbă în după-amiaza asta, 
explicase ea, întorcând pagina. Unde-s toţi ceilalţi? Pearl n-a 
venit cu tine? 

Moody nu răspunsese. Bănuiala începea să prindă o formă tot 
mai neplăcută. „Mama lucrează la un proiect nou”, îi spusese 
Pearl, „și are nevoie de o mână de ajutor în plus”. Și totuși, uite- 
o pe Izzy aici - mâna de ajutor perfectă -, spunându-i lui că Mia 
nu era acasă. Fără vreun alt cuvânt, își lăsase rucsacul pe 
măsuța de cafea și se dusese în garaj să-și ia bicicleta. 

Tot drumul până la duplexul de pe strada Winslow își spusese 
că imaginaţia lui era de vină, că nu se întâmpla de fapt nimic 
nelalocul lui, că totul era doar o coincidenţă. Dar în faţa casei, 
exact așa cum se așteptase, era mașina lui Trip, parcată pe 
partea opusă a străzii. Rămăsese acolo mult timp - lui i se 
păruseră ore întregi -, încercând să nu se gândească la ce se 
petrecea înăuntru, dar incapabil să privească în altă parte. 
Părea o culme a inocenţei casa aceea mică și modestă, cu ușa 
albă și piersicul din curte presărat cu flori roz. 

Când ieșiseră, Pearl și Trip se ţineau de mână, dar nu asta ÎI 
frapase pe el. Exista între ei o lejeritate care, era sigur de asta, 
nu putea proveni decât din relaţia intimă cu trupul celuilalt. 
Felul în care umerii lor se atingeau în vreme ce se apropiau pe 
alee. Felul în care Pearl se întinsese să închidă fermoarul la 
rucsacul lui Trip, felul în care el se aplecase să netezească o 
buclă de păr rebelă care-i căzuse ei pe faţă. Apoi amândoi 
ridicaseră privirea și-l văzuseră stând pe bicicletă, pe trotuar, și 


VP - 245 


încremeniseră. Înainte ca vreunul din ei să poată spune ceva, 
Moody își înfipsese piciorul în pedală și plecase în goană. 

Niciun moment nu-i trecuse prin minte să discute problema cu 
Trip; la urma urmei, așa ceva era de așteptat din partea fratelui 
său. Toată furia și-o rezervase însă pentru Pearl, și mai târziu, în 
după-amiaza aceea, când ea urcase tiptil la etaj și bătuse în ușa 
lui, Moody nu se aflase deloc în dispoziţia potrivită pentru a-i 
asculta scuzele. 

— Pur și simplu s-a întâmplat, începuse ea imediat ce 
închisese ușa în urma ei. 

Moody își dăduse seama, din vocea ei, că spunea adevărul, 
dar asta nu-l alina câtuși de puţin. Își dăduse ochii peste cap, 
părându-i-se că replica amintea prea mult de un personaj dintr- 
un film prost pentru adolescenţi, și reîncepuse să-și acordeze 
chitara. 

— Mă rog! Adică, dacă tu vrei să ţi-o tragi cu ratatul de frate- 
meu... Se întrerupsese fără voia lui, văzând-o pe Pearl tresărind. 
Știi că nu face decât să se folosească de tine, da? Așa 
procedează el. Niciodată nu e serios, faţă de nimeni. Se 
plictisește și trece mai departe. 

Pearl păstrase o tăcere sfidătoare. De data asta, lucrurile 
stăteau altfel, era sigură. 

De fapt, amândoi aveau dreptate: Trip se plictisea repede și 
rareori se mai gândea la o fată odată ce nu mai era în prezența 
ei. Dar niciodată până atunci nu mai întâlnise pe cineva ca 
Pearl, care nu se jena să se arate isteaţă, care nu se identifica 
cu lumea bine ordonată de la Shaker Heights, indiferent dacă ea 
știa asta sau nu. În ultimele luni, Pearl era în gândurile lui tot 
timpul: la antrenamente, la laboratorul de chimie, seara, când în 
mod normal ar fi adormit repede și ar fi avut vise banale. Fetele 
alături de care crescuse în Shaker - dar și băieţii, de bună 
seamă - păreau atât de hotărâte, atât de ambiţioase și de 
încrezătoare în ele însele, erau atât de sigure în toate privinţele, 
în legătură cu orice. Într-un fel, își spusese Trip, semănau cu 
surorile și cu mama lui: absolut convinse că există o cale 
corectă și una greșită de a face orice și la fel de convinse că ele 
știu perfect deosebirea dintre cele două. Pearl era mai 
inteligentă decât oricare dintre ele, și totuși părea împăcată cu 
tot ce nu știa, se simţea comod în spaţiile cenușii dintre alb și 
negru. Gândurile ei se îndreptau spre lucruri mari, și în acele 


VP - 246 


după-amiezi în care erau împreună, sfârșeau prin a vorbi despre 
lucruri mari: cât de rău îi părea lui că nu se înţelegea bine cu 
Moody („Suntem fraţi; n-ar trebui să fim prieteni?”); cât de 
nesigur era el, la șaptesprezece ani, în legătură cu ceea ce voia 
să facă în viaţă; toată lumea îl întreba asta și ar fi trebuit să se 
gândească la colegiu, ar fi trebuit să știe deja, dar nu știa, nu 
știa deloc. Mai e timp, îl liniștea Pearl; întotdeauna mai e timp. 
Când era cu Pearl, lumea i se părea mai mare, așa cum ei, când 
era cu el, i se părea că e mai puţin abstractă, mai reală, mai 
concretă. 

— Greșești în privinţa lui, replicase Pearl în cele din urmă. 

— Nicio problemă. Dacă nu te deranjează să fii cea mai 
recentă dintre cuceririle lui. Credeam doar că ai mai mult 
respect pentru tine însăţi. Ştia că dacă ar fi ridicat privirea, ar fi 
văzut durere pe chipul ei, așa că își ţinuse cu obstinaţie ochii în 
jos, la chitara din poală. Credeam, continuase el, că ești mai 
deşteaptă decât ștoarfele care acceptă de obicei să și-o pună cu 
el. Dar, adăugase ciupind o coardă și strângând puţin mai mult 
cheia de acordaj, probabil că nu ești. 

— Cel puţin pe mine mă vrea cineva. Cel puţin eu n-o să-mi 
petrec tot liceul ca un virgin plin de frustrări, ripostase ea, 
înăbușindu-și pornirea de a se duce la el, de a-i smulge chitara 
din mână și de a o izbi de birou. Și pentru informarea ta, eu nu 
sunt o cucerire. Știi ce? Eu am fost cea care a făcut primul pas. 

Niciodată n-o mai văzuse furioasă până atunci și, spre 
propria-i rușine, prima lui reacţie fusese să izbucnească în 
lacrimi. Nu știa exact ce ar fi vrut să spună - Îmi pare rău, n-am 
vorbit serios -, știa doar că regretă tot mai mult modul în care 
se schimbaseră lucrurile între ei, că nutrea o dorinţă disperată și 
imposibilă ca situaţia să fie din nou cum fusese înainte. Dar își 
mușcase interiorul obrazului ca să-și stăpânească lacrimile, 
până când gustul sărat al sângelui i se împrăștiase pe limbă. 

— Mă rog, spusese într-un târziu. Doar... fă-mi o favoare și hai 
să nu mai vorbim despre asta, bine? 

Altfel spus, nu mai vorbiseră despre nimic. A doua zi 
dimineaţă, se duseseră la școală separat pentru prima dată, se 
așezaseră în colțuri opuse ale clasei încă de la prima oră și așa 
rămăseseră toată ziua. 

Mai mult decât orice altceva, își spusese Moody, Pearl îl 
dezamăgise. Se dovedise până la urmă suficient de superficială 


VP - 247 


ca să-l aleagă tocmai pe Trip. Nu se așteptase să-l aleagă pe el, 
sigur că nu; el nu era genul după care să se dea în vânt fetele. 
Dar Trip...! Asta era de neiertat. Avea impresia că sărise într-un 
lac limpede și adânc, descoperind că era de fapt un iaz mic, cu 
apa abia până la genunchi. Și ce puteai să faci într-o asemenea 
situaţie? Ei bine, te ridicai în picioare. Îţi curăţai genunchii de 
mizerie și ieșeai din nămol. lar pe urmă, erai mai atent. Fiindcă 
învățaseși deja că lumea e un loc mai mic decât te așteptai. 

La mijlocul orei de algebră, când Pearl ieșise la toaletă, și 
nimeni nu se uita, îi deschisese rucsacul și scosese carneţelul 
din piele neagră pe care i-l dăduse el cu luni în urmă. Așa cum 
bănuise, nu părea să fi fost deschis nici măcar o dată. In seara 
aceea, în intimitatea camerei lui, îi smulsese paginile câte un 
mănunchi o dată, făcându-le ghemotoc și aruncându-le în coșul 
de gunoi. Când acesta se umpluse cu cocoloașe, trântise 
deasupra copertele, goale acum, flasce și moi ca pănușele rupte 
de pe un știulete, și-l împinsese cu piciorul sub birou. Ea nu 
remarcase niciodată după aceea că nu mai avea carnetul în 
rucsac, și acest lucru îl duruse pe el mai mult decât orice 
altceva. 

e 

În același timp, Lexie avea și ea probleme romantice. De când 
se întorsese acasă, după ce fusese la clinică, se ferise să se mai 
culce cu Brian, iar tensiunea începuse să se facă simțită. Nu-i 
spusese nimic despre avort, și subiectul plutea între ei ca o 
pânză deasă, încețoșând totul. lar răbdarea lui Brian era din ce 
în ce mai șubredă. 

— Ce-i cu tine? mârâise el într-o după-amiază, când se 
aplecase s-o sărute, iar ea își întorsese încă o dată fata, 
întinzându-i obrazul. lar ești la ciclu? 

Ea roșise. 

— Voi, băieţii! Aveţi impresia că totul are legătură cu 
hormonii! Hormoni și ciclu. Dacă aţi avea și voi ciclu, crede-mă, 
ați sta covrig pe jos, văitându-vă de crampe. 

— Uite ce e, dacă ești ofuscată pe mine, spune-mi ce ţi se 
pare c-am făcut. Nu mă pricep să citesc gândurile, Lex. Și n-am 
de gând să-mi cer iertare, așa, fără să știu pentru ce. 

— Cine zice că vreau să-ți ceri iertare? exclamase ea, 
privindu-și palmele de parcă ar fi putut găsi ceva notat pe ele, 
ca o copiuţă care s-o ajute. Și cine zice că sunt ofuscată pe tine? 


VP - 248 


— Dacă nu ești, de ce te porţi așa? 

— Vreau puţin spaţiu, atâta tot. Nu trebuie să mă pipăi 
mereu. 

— Spaţiu! izbucnise el, lovind cu palmele în volan, în ultima 
lună, nu ţi-am dat decât spațiu. Nici măcar nu m-ai mai sărutat 
de o săptămână. De cât spaţiu mai ai nevoie? 

— Poate de tot, replicase ea, și cuvintele îi răsunaseră ca o 
ploaie de pietre. Eu mă duc la Yale, și tu pleci la Princeton... 
Poate că e mai bine așa. 

O tăcere grea se așternuse în mașină, fiecare cântărind în 
minte cuvintele ei. 

— Asta vrei? întrebase Brian într-un sfârșit. Bine. Atunci, am 
terminat. Ne mai vedem, adăugase el și deblocase portiera. 

Lexie își pusese rucsacul pe umăr și coborâse din mașină. 
Parcaseră pe o stradă lăturalnică, ferită, într-un loc în care 
opreau deseori când voiau să fie singuri. N-o să plece pur și 
simplu, îşi spusese ea. Nu se poate să se termine așa. Dar în 
clipa în care trântise portiera în urma ei, Brian pornise motorul și 
demarase. Nici nu se uitase înapoi, deși ei i se păruse că-i 
zărește privirea ridicată în retrovizor, o singură dată, înainte să 
cotească. 

Fără să se gândească încotro anume se îndrepta, începuse să 
meargă: de-a lungul trotuarului, după colț, pe strada principală, 
locuri pe care le străbătuse deseori cu mașina, dar foarte rar pe 
jos. Ea și Brian erau prieteni încă din clasa a opta, și de aproape 
doi ani aveau o relaţie. Revazuse cu ochii minţii toate lucrurile 
pe care le făcuseră împreună: cum ovaţionaseră de sus, din 
tribune, la meciurile echipei lor, cum priviseră din parcarea școlii 
artificiile de 4 iulie explodând pe cerul nopţii. Banchetul de 
absolvire, Brian  strecurându-i pe încheietura mâinii un 
aranjament cu trandafiri, o cină italiană la Giovanni, cu 
preparate ale căror denumiri nu știau să le pronunțe, cum 
dansau în sala de sport pe muzica celor de la The Fugees până 
când broboane de transpiraţie le acopereau pielea, cum o 
strângea apoi lângă el pe melodia / Don't Want to Miss a Thing, 
atât de aproape încât sudoarea li se amesteca. Acum, toate 
acestea nu mai erau. Mersese mult, urmând curbele drumului, 
oprindu-se când și când ca să lase mașinile să treacă, și într-un 
final constatase că picioarele o duseseră într-un loc la care nu 
se așteptase, dar care i se părea singurul loc din lume în care și- 


VP - 249 


ar fi dorit să fie: nu acasă, ci la duplexul de pe Winslow Road. 
Prin ferestrele de la etaj o zărise pe Mia lucrând absorbită la 
ceva, și nu se îndoia că Mia va ști exact ce anume să-i spună, îi 
va oferi spațiul necesar pentru a conștientiza ceea ce tocmai se 
întâmplase și ceea ce urma să se întâmple, pentru a înţelege de 
ce renunțase la cel pe care îl considerase iubitul perfect și la 
relaţia perfectă, și pentru a-și da seama cum de se frânsese 
totul atât de brusc. 

Când urcase scările și intrase în bucătărie, o găsise și pe Izzy 
acolo, așezată la masă lângă Mia, modelând cocori din hârtie 
împăturită. Câteva zeci, de mărimi diferite, erau deja pe masă, 
risipiţi ca niște confetti. Izzy îi aruncase o privire ostilă, dar 
glasul Miei se auzise înainte să poată spune ea ceva. 

— Lexie! Mă bucur că ai venit. 

Trăsese un scaun, iar Lexie se așezase, cu trăsăturile atât de 
imobile, încât chiar și sora ei își dăduse seama că ceva nu era în 
regulă. Arăta de parcă risca să i se facă rău dintr-un moment în 
altul. Niciodată n-o văzuse Izzy într-o asemenea stare. 

— Ai păţit ceva? o întrebase ea. 

— Nimic, replicase Lexie, cu buzele uscate. Sunt bine. 

— Ești bine, întărise Mia, strângându-i ușor umărul. O să fii 
bine. 

Scosese o cană din dulap și pusese ceainicul pe foc. 

Fără a-și ridica ochii spre sora ei, Lexie anunţase: 

— Înainte să mai întrebi ceva, eu și Brian ne-am despărțit. 

— Îmi pare rău, răspunsese Izzy, constatând că acesta era 
adevărul. 

Brian fusese întotdeauna drăguţ cu ea, luând-o cu ei o dată 
sau de două ori la un milkshake, la început, când abia începuse 
să iasă cu Lexie și când ea era încă la gimnaziu, oprind și luând- 
o cu mașina uneori când trecea pe lângă ea pe stradă. 

Izzy privise scurt spre Lexie și apoi spre Mia. 

— Vreti... Vreţi să plec? 

La aragaz, Mia se prefăcuse ocupată să desfacă o pungă de 
ceai, iar Lexie clătinase din cap. 

— Rămâi, replicase ea. E-n regulă. Sunt bine. Rămâi. 

O clipă mai târziu, Izzy împinsese peste masă o bucată de 
hârtie, iar Lexie o luase și începuse să o împăturească, urmând 
mișcările surorii ei: în două, înapoi, spre mijloc, în afară, până 


VP - 250 


când, în final, prinsese de colţuri, trăsese, și un cocor prinsese 
formă precum o floare albă deschizându-se în mâinile ei. 
e 

— Judecătorul Rheinbeck zice că nu e gata încă să ia o 
decizie, îi spusese domnul Richardson soției lui în ultima 
săptămână din aprilie. 

Harold Rheinbeck avea șaizeci și nouă de ani, părul cărunt și 
era un înveterat amator de box și un vânător entuziast, dar era 
totodată un om sensibil, perfect conștient de complexele 
implicaţii emoţionale ale cazului. În luna care trecuse de la 
încheierea audierilor, petrecuse nopţi întregi stând treaz până la 
ore târzii și gândindu-se la micuța May Ling-Mirabelle, așa cum îi 
spunea el; străduindu-se să fie cât mai echitabil posibil, de 
fiecare dată când auzea un nume îl adăuga în minte și pe 
celălalt, astfel că pentru el cele două apelative se contopiseră 
într-unul singur. Fiindcă fetița era în grija unei bone, lipsind de la 
audieri - audierile îndelungate fiind categoric nepotrivite pentru 
copiii mici -, Ed Lim mărise o fotografie a ei și o pusese pe masa 
la care ședea el, astfel că toată lumea din sala de judecată 
putuse s-o privească în fiecare zi. Așa se face că judecătorul 
avea în minte chipul fetiţei ori de câte ori examina mărturiile și, 
cu cât se gândea mai mult la ea, cu atât i se părea mai dificil să 
ia o hotărâre. Simţise deodată o intensă simpatie pentru regele 
Solomon, și în fiecare dimineaţă, după un somn prea scurt și 
marcat de indecizie, se răstea la angajaţii și la secretara lui, fără 
a-și da măcar seama de ce. 

— E chinuitor, îi spusese doamna McCullough doamnei 
Richardson la o ceașcă de cafea și o doză de compătimire acasă 
la cea dintâi, ca de obicei, pentru a evita privirile nedorite. De ce 
altceva mai are nevoie? Cum poate fi o decizie chiar atât de 
grea? 

e 

Monitorul pentru copii aflat pe masă alături de ele pârâise, iar 
doamna McCullough mărise puţin volumul. Tăcuseră amândouă, 
și sunetul liniștit al răsuflării lui Mirabelle se răspândise în 
bucătărie. 

— Te-ai gândit ce altceva i-ai mai putea spune judecătorului? 
întrebase doamna Richardson. Ceva care să-i dea un context 
mai larg. Alţi factori pe care să-i ia în calcul. Nu-ţi vine în minte 
niciun alt aspect pe care nici tu și nici Bill nu l-aţi adus în 


VP - 251 


discuţie? Motive pentru care vouă ar trebui să vă fie încredinţată 
custodia? Sau... ezitase ea, continuând apoi: Sau motive pentru 
care Bebe ar fi o mamă nepotrivită? Orice! 

Doamna McCullough își rodea o unghie. Fusese un tic nervos 
în copilărie, unul pe care prietena ei îl văzuse reapărând acum. 

— Păi... Probabil că nu e adevărat. 

— Asta ar putea fi ultima ta șansă, Linda, replicase doamna 
Richardson pe un ton blând. Dacă ai ceva, orice, trebuie să-l 
arunci în luptă. 

— E doar o bănuială. Dovezi nu am, oftase doamna 
McCullough. Cu vreo trei luni în urmă, am observat că Bebe 
părea... mai durdulie. Faţa îi devenea tot mai plină; am 
remarcat asta când venea s-o ia pe Mirabelle. Și... și pieptul. lar 
asistenta socială mi-a spus un lucru bizar. Că la una dintre 
vizitele ei din perioada aceea, Bebe dăduse fuga la baie brusc. 
Erau la bibliotecă, și pe neașteptate i-a dat fetița lui Adrienne și 
s-a repezit la baie. Adrienne zicea că a auzit-o vomitând. Și asta, 
continuase doamna McCullough ridicând privirea spre prietena 
ei, m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva e însărcinată. Părea și 
teribil de obosită pe vremea aia. Și am avut bănuiala asta. 
Femeile capătă un anume aer când... îl observi, dacă te uiţi 
atent. In tot timpul ăsta, în toţi anii ăștia în care am încercat, iar 
prietenele mele rămâneau însărcinate una după alta... de 
fiecare dată eu am știut înainte să-mi spună ele. Am știut de 
fiecare dată când ai fost tu însărcinată. Nu-i așa, Elena? 

— Ai știut. De fiecare dată ai știut. Inainte să apuc eu să spun 
ceva. 

— Și pe urmă, cam acum o lună, brusc a revenit la normal. 
Faţa i s-a tras la loc. A redevenit slabă ca un schelet. Și m-am 
întrebat... M-am întrebat dacă nu cumva a fost însărcinată și a 
făcut întrerupere de sarcină. 

— Un avort! exclamase doamna Richardson, rezemându-se de 
spătarul scaunului. Asta-i o acuzaţie gravă. 

— Nu fac nicio acuzaţie. Ți-am spus, nu am nicio dovadă. Doar 
o bănuială. lar tu ai zis orice, replicase doamna McCullough, 
luând încă o înghiţitură din cafeaua deja rece. Dar dacă a făcut 
un avort, ar schimba asta lucrurile? 

— Poate. Dacă faci o întrerupere de sarcină nu înseamnă că 
ești o mamă rea, desigur. Deși probabil că ar întoarce opinia 
publică împotriva ei, dacă s-ar afla. Oamenilor nu le place să 


VP - 252 


audă despre avorturi. lar unul făcut în timp ce încerci să-ţi 
recapeţi copilul pe care l-ai abandonat...? In cel mai rău caz, 
adăugase doamna Richardson bătând darabana cu degetele în 
masă, ar sugera că Bebe a fost suficient de neglijentă încât să 
rămână iar însărcinată. O să studiez eu problema. Să văd dacă 
ne poate fi de vreun ajutor. Și dacă da, putem deschide 
subiectul în faţa judecătorului. 

— Elena, suspinase doamna McCullough, tu întotdeauna știi 
ce să faci. Oare ce m-aș face fără tine? 

Doamna Richardson își luase geanta și se ridicase. 

— Nu le spune nimic, nici lui Bill, nici lui Mark. Să nu le dăm 
speranţe deocamdată. Ai încredere în mine. Mă ocup eu de 
toate. 

Bebe nu fusese însă însărcinată. Sub stresul apropiatelor 
audieri, cu echipele de ziariști filmând în faţa restaurantului într- 
o zi și un reporter oprind-o pe stradă și înfigându-i un microfon 
sub nas în alta, cu noi articole despre caz apărând parcă zilnic în 
presă și cu șeful ei bombănind de fiecare dată când trebuia să-și 
ia liber pentru audieri, cedase apetitului pentru mâncăruri 
nesănătoase - biscuiţi Oreo, cartofi prăjiţi, o pungă întreagă cu 
șorici de porc -, astfel că se îngrășase cu șapte kilograme în 
numai o lună. Lucra ore suplimentare pentru a le recupera pe 
cele în care lipsea, muncind până la două sau trei noaptea când 
închidea restaurantul și sosind la nouă ca să deschidă a doua zi 
dimineaţă. Perioada aceea rămăsese în amintirea ei doar ca o 
pâclă. Pe urmă, făcuse o intoxicație alimentară de la o casoletă 
cu resturi pe care o lăsase prea mult în frigider, și a doua zi îi 
venise să vomite la bibliotecă, în faţa asistentei sociale. Câteva 
zile după aceea nu mai putuse să mănânce nimic, iar când își 
revenise, constatase că era prea agitată ca să mai înghită ceva. 
lar până când începuseră audierile, pierduse cele șapte 
kilograme, plus încă cinci. 

Dar doamna Richardson nu știa nimic despre toate acestea. Și 
dat fiind că nu avea cum să demonstreze că Bebe nu fusese 
însărcinată, începuse să caute, logic, dovezi care să ateste 
contrariul. Ea putea găsi orice căuta, se îmbărbătase singură. lar 
pentru lucrurile pe care nu le știa, avea relaţii. A doua zi 
dimineaţă, își scosese agenda telefonică și răsfoise până la 
litera M: Manwill, Elizabeth. 


VP - 253 


Fusese colegă de cameră cu Elizabeth Manwill în primul an de 
colegiu, și cu toate că ulterior fiecare din ele își găsise alte 
colege cu care să împartă camera, păstraseră legătura pe 
durata cursurilor și după aceea. Reînnodaseră relația când 
Elizabeth se mutase în Cleveland și devenise șefa unei clinici 
medicale la est de Shaker Heights - singura din East Side care 
practica întreruperi de sarcină. 

Ceea ce o rugase doamna Richardson era un lucru mărunt: 
mărunt, nepermis și chiar ilegal. Putea Elizabeth să verifice 
dosarele clinicii și să vadă dacă numele Bebe Chow apărea pe 
lista  întreruperilor de sarcină recente? „Neoficial, strict 
confidenţial”, o asigurase doamna Richardson, ţinând receptorul 
între umăr și ureche pentru a verifica încă o dată că ușa biroului 
era bine închisă. 

— Elena, replicase Elizabeth Manwill închizând la rândul ei ușa 
propriului birou, știi că nu pot face așa ceva. 

— Dar nu e cine știe ce. Nu trebuie să afle nimeni. 

— E o informaţie confidențială. Știi cât sunt amenzile pentru o 
astfel de divulgare? Ca să nu mai vorbesc despre aspectul etic! 

Cele două erau prietene de ani buni, iar Elizabeth îi datora 
multe doamnei Richardson, cu toate că aceasta nu era, după 
părerea ei, nici pe departe cea mai fericită formulare. Când 
venise la Denison, era o fată extrem de timidă din Dayton, 
căreia toţi îi spuneau Betsy și care se bucurase să scape de 
neîncetatele tachinări la care fusese supusă în liceu, temându- 
se însă ca noii colegi să nu se poarte cu ea la fel. La optsprezece 
ani, Elizabeth Manwill era o ţintă ușoară a ridiculizărilor: 
ochelarii îi alunecau mereu pe nas, fruntea îi era plină de coșuri, 
hainele parcă îi erau croite pentru altcineva, simple și anoste. 
Noua ei colegă de cameră arăta exact ca fetele cu nasul pe sus 
care-i făcuseră viața mizerabilă în liceu: drăguță, îmbrăcată 
splendid, dezinvoltă, iar în acea primă seară în cămin, Elizabeth 
adormise plângând. 

Dar Elena o luase sub aripa ei și o transformase, îi 
împrumutase rujul ei și demachiantul antiacneic, o luase cu ea 
la cumpărături, o învățase să-și pieptene părul altfel. Mergând la 
ore împreună cu Elena, stând lângă ea în sala de mese, 
Elizabeth căpătase mai multă încredere în sine. Incepuse să 
vorbească la fel ca ea, ca și când oamenii din jur ar fi fost 
interesaţi să-i afle ideile, și să stea cu spatele drept și capul sus, 


VP - 254 


ca o dansatoare. Când absolviseră, Elizabeth era un alt om, Liz 
Manwill, care purta taioare cu pantalon, pantofi cu tocuri înalte 
și ochelari rotunzi, cu ramă subţire, care o făceau să arate 
aproape la fel de șic pe cât era: o persoană aptă să conducă o 
clinică cu ușurință. In anii care urmaseră, Elena - deja doamna 
Richardson - continuase s-o ajute. Graţie numeroaselor ei relaţii, 
îi pusese o vorbă bună când își depusese dosarul pentru postul 
de la clinică, iar după ce îl obținuse și se mutase în oraș, o 
prezentase unor persoane diverse, atât în plan profesional, cât 
și în plan personal. De fapt, Elizabeth chiar își întâlnise viitorul 
soț, coleg cu domnul Richardson, la un cocktail organizat de 
soţii Richardson, cu câţiva ani în urmă. Doamna Richardson nu-i 
ceruse niciodată nimic în schimb, nu făcuse nici măcar vreo 
aluzie în acest sens, și amândouă știau bine asta. 

— Apropo, ce mai face Derrick? întrebase doamna Richardson 
pe neașteptate. Dar Mackenzie? 

— Sunt bine. Amândoi. Derrick muncește prea mult, firește. 

— Nici nu-mi vine să cred că Mackenzie are deja zece ani! 
Cum s-a adaptat la Laurel? 

— li place grozav. Pare mult mai încrezătoare acum. Ştii, cred 
că e foarte important faptul că e la o școală de fete. Îți 
mulțumesc încă o dată pentru că ai pus o vorbă bună pentru ea, 
adăugase Elizabeth după o pauză. 

— Betsy! Nu te prosti! A fost plăcerea mea. Nu pentru asta 
sunt buni prietenii? 

— Ințelegi, Elena, mi-aş dori să te pot ajuta. Numai că dacă 
află cineva... 

— Sigur că nu-mi poţi arăta nimic! Sigur că nu. Dar mă 
gândeam că dacă aș veni să te invit la un prânz și m-aș uita 
întâmplător peste umărul tău la lista pacientelor din ultimele 
luni, nimeni n-ar putea spune că mi-ai arătat ceva intenţionat, 
nu-i așa? 

— Și dacă numele acelei femei apare în listă? La ce-ţi 
folosește? Bill nu va putea folosi informația la tribunal. 

— Dacă apare, va căuta el alte dovezi. Betsy, știu că îţi cer o 
favoare imensă. Bill vrea doar să știe dacă merită să 
urmărească pista asta. lar dacă nu apare, aici se încheie totul. 

Elizabeth Manwill oftase. 

— Bine, acceptase ea în cele din urmă. Sunt prinsă în zilele 
următoare, dar ce-ai zice de joi? 


VP - 255 


După ce stabiliseră data și locul, doamna Richardson 
închisese telefonul. Va lămuri deci situaţia în curând. Biata 
femeie, își spusese, gândindu-se la Bebe cu o generozitate 
nouă. Dacă făcuse avort, cine ar putea s-o învinovăţească? În 
toiul unui proces pentru custodie, cu o slujbă de doi bani și după 
câte pătimise prima dată... Nimeni nu face avort fără să regrete, 
își spusese ea; avortul este o soluţie de ultimă instanţă, când nu 
există variante mai bune. Nu, n-o putea învinovăţi pe Bebe, 
chiar dacă spera ca soţii McCullough să primească copilul. £a 
poate să facă altul oricând, odată ce-și va pune viața în ordine, 
conchisese doamna Richardson în sinea ei și deschisese iar ușa 
biroului. 


VP - 256 


18. 


Atitudinea binevoitoare a doamnei Richardson față de Bebe 
se mențţinuse doar până la prânzul programat cu Elizabeth 
Manwill. 

— Betsy! exclamase ea când fusese invitată în biroul ei, joi. A 
trecut prea mult timp de când nu ne-am mai văzut. Când a fost 
asta? 

— Nu-mi pot aminti. La petrecerea de sărbători de anul trecut, 
probabil. Ce fac copiii? 

Doamna Richardson profitase de prilej pentru a se lăuda: 
planurile pentru Yale ale lui Lexie, jocul de lacrosse al lui Trip, 
notele bune ale lui Moody. Ca de obicei, trecuse rapid peste 
subiectul Izzy, însă prietena ei nu remarcase. Până în acel 
moment, avusese de gând s-o ajute; la urma urmei, Elena 
făcuse atâtea pentru ea și, oricum, era genul de persoană care 
nu se oprea până nu obținea ceea ce dorea. Extrăsese chiar și 
documentul pe care i-l ceruse - lista tuturor pacientelor care 
urmaseră vreo procedură la clinică în ultimele luni; lista era într- 
o fereastră deschisă pe monitorul ei, sub cea în care lucra la 
buget. Acum însă, în vreme ce Elena turuia despre copiii ei 
minunaţi, despre cazul important al soţului ei, despre noua 
amenajare peisagistică a curţii, pe care o plănuiau pentru 
începutul verii, se răzgândise. Uitase, amintindu-și abia când 
ajunseseră faţă în față, cum îi vorbea Elena de obicei de parcă 
ar fi fost un copil, de parcă ea le-ar fi știut pe toate și Elizabeth 
n-ar fi trebuit decât să-și ia notițe. Ei bine, nu mai era un copil. 
Aici era biroul ei, în clinica ei. Din obișnuinţă, luase un pix în 
mână când intrase Elena, dar câteva minute mai târziu îl lăsase 
jos. 

— Va fi ciudat cu numai trei dintre ei acasă anul viitor, perora 
doamna Richardson. Și firește că Bill e istovit din pricina cazului. 
Ți-i amintești pe Linda și pe Mark de la petrecerile noastre, nu? 
Linda ţi-a recomandat-o pe bona aceea pentru căţei acum câţiva 
ani. Sperăm cu toţii să se rezolve cât mai repede, și ei să 
păstreze copilul definitiv. 


VP - 257 


— Ești gata pentru prânz? întrebase Elizabeth, ridicându-se de 
la birou și luându-și geanta, însă doamna Richardson nu se 
clintise de pe scaunul ei. 

— Era o problemă în privinţa căreia aveam nevoie de sfatul 
tău, Betsy. Îţi amintești? 

Și întinzând o mână, împinsese ușa, închizând-o. Elizabeth se 
așezase la loc și oftase. Firește că Elena nu renunţase. 

— Îmi pare rău, Elena. Nu pot. 

— Betsy, o privire scurtă îţi cer. Asta-i tot. Doar ca să știu 
dacă e ceva de investigat. 

— Nu se pune problema că n-aș vrea să te ajut... 

— Niciodată nu ţi-aș cere să-ţi asumi riscuri. N-aș folosi 
niciodată informaţia aceea. Vreau doar să văd dacă e cazul să 
facem în continuare săpături. 

— Mi-aș dori să te pot ajuta, Elena. Dar m-am mai gândit, și... 

— Betsy, de câte ori ne-am pus pielea la bătaie una pentru 
cealaltă? Câte n-am făcut noi una pentru alta? 

Betsy Manwill, își spusese doamna Richardson în sinea ei, 
fusese întotdeauna timidă. Intotdeauna avusese nevoie de un 
impuls considerabil ca să facă ceva, chiar și lucruri pe care voia 
să le facă. Trebuia să-i dai permisiunea pentru orice nimic: să-și 
dea buzele cu ruj, să-și cumpere o rochie drăguță, să ridice 
mâna la ore. Slabă și șovăitoare. Avea nevoie de o mână fermă 
care s-o conducă. 

— Este o informație confidențială, replicase Elizabeth, 
ținându-și spatele ceva mai drept. Imi pare rău. 

— Betsy, trebuie să recunosc că mă simt rănită. Fiindcă după 
atâţia ani de prietenie nu ai încredere în mine. 

— Nu e vorba despre prietenie, dăduse ea să spună, dar 
doamna Richardson continuase de parcă nici n-ar fi auzit-o. 

După tot ce făcuse ea pentru Betsy! se gândise în sinea ei. 
Avusese grijă de ea ca o mamă, o scosese din cochilia ei, iar 
acum uite-o la biroul ei impozant, într-un post pe care ea, Elena, 
o ajutase să-l capete, refuzând să-i facă o mică favoare. Işi 
deschisese geanta și scosese un tub de ruj și o oglindă cât 
palma. 

— Ei bine, mi-ai urmat sfaturile în toți anii de colegiu, nu-i 
așa? Și când ţi-am spus atunci, cu ani în urmă, că ar trebui să vii 
la petrecerea noastră de Crăciun. Ai avut încredere în mine când 
ţi-am zis să-l suni pe Derrick, în loc să aștepți să te sune el pe 


VP - 258 


tine. Și așa te-ai logodit... când? Înainte de Sfântul Valentin, 
enumerase doamna Richardson, întrerupându-se și rujându-și 
buzele cu mișcări scurte, precise, după care închisese tubul cu 
un mic clic. Te-ai ales cu un soț și un copil, fiindcă ai avut 
încredere în mine, deci se poate spune că încrederea pe care 
mi-ai acordat-o a dat roade de fiecare dată până acum. 

Cuvintele ei confirmaseră ceea ce Elizabeth bănuia de mult 
timp: că în toţi acei ani, Elena acumulase un credit. Poate că își 
dorise sincer s-o ajute, poate că fusese motivată de 
generozitate. Chiar și așa însă, ţinuse mereu socoteala tuturor 
lucrurilor pe care le făcuse pentru Elizabeth, a sprijinului pe care 
i-l oferise, iar acum se aștepta să-i fie plătite. Brusc, își dăduse 
seama că Elena considera că-i este datoare, că era o problemă 
de echitate, de a primi ceea ce i se cuvenea conform propriilor 
ei reguli. 

— Sper că n-ai de gând să-ţi asumi creditul pentru întreaga 
mea căsnicie, replicase, iar doamna Richardson _ tresărise 
auzindu-i duritatea din voce. 

— Sigur că nu asta am vrut să spun... 

— Ştii că sunt întotdeauna dispusă să te ajut așa cum pot. Dar 
există legi. Și reguli de etică, Elena. Mă dezamăgește că te-ai 
gândit să-mi ceri așa ceva. Întotdeauna ai fost atât de 
preocupată de ce-i bine și ce-i rău. 

Ochii li se întâlniseră peste birou, și doamna Richardson își 
spusese că niciodată nu văzuse în privirea lui Betsy o expresie 
atât de fermă și de îndârjită. Niciuna din ele nu mai rostise 
vreun cuvânt, iar în acel interval de tăcere sunase telefonul. 
Elizabeth îi mai susținuse privirea încă o clipă și apoi ridicase 
receptorul. 

— Elizabeth Manwill, spusese ea și ascultase murmurul de la 
celălalt capăt al firului. Era cât pe ce să mă ratezi. Mă 
pregăteam să ies la masă. 

Alte murmure se auziseră, pe un ton care doamnei 
Richardson i se păruse de regret. 

— Eric, n-am nevoie de scuze, vreau doar să rezolvi situaţia. 
Nu, am așteptat deja o săptămână, nu vreau să mai aștept nici 
măcar un minut. Uite ce e, vin imediat. 

Închisese telefonul și se întorsese spre doamna Richardson. 

— Trebuie să mă duc până jos. Așteptam un raport și se pare 
că trebuie să insist de nenumărate ori. Unul dintre deliciile 


VP - 259 


funcţiei de director, spusese ea și se ridicase. Lipsesc doar 
câteva minute. Și când mă întorc, mergem la masă. Nu mai pot 
de foame... și am o altă întâlnire la unu și jumătate. 

După plecarea ei, doamna Richardson rămăsese încremenită. 
Chiar Betsy Manwill să fi fost cea care-i vorbise astfel? Sugerând 
că ar proceda într-un mod lipsit de etică?! Și ce era cu chestia 
asta de la final, despre funcţia de director...? De parcă i-ar fi 
reamintit ce persoană importantă era ea acum, de parcă i-ar fi 
spus Acum sunt mai importantă decât tine! Când de fapt ea o 
ajutase să obţină respectiva funcţie. 

Doamna Richardson strânsese din buze. Ușa era închisă; 
nimeni nu putea vedea înăuntru. Ocolise rapid biroul, pe lângă 
scaunul lui Betsy, și mișcase mouse-ul pe padul lui, iar monitorul 
revenise la viaţă, afișând un tabel cu cheltuielile pe anul 
respectiv. Fără îndoială, își spusese ea oprindu-se o clipă, clinica 
avea o bază de date cu fişele pacientelor. Dintr-un clic, 
micșorase tabelul, și pe ecran rămăsese, ca prin magie, o 
fereastră cu lista pacientelor din perioada care o interesa pe ea. 
Deci, Betsy se răzgândise în ultimul moment, conchisese 
doamna Richardson cu un dram de aroganță. Deci, nu avusese 
ea dreptate? Slabă și șovăielnică. 

Aplecându-se peste birou, derulase rapid lista. Nu exista nicio 
Bebe Chow. Dar un nume din partea de jos a ecranului, pe la 
începutul lui martie, îi atrăsese atenţia: Pear/ Warren. 

Șase minute mai târziu, când se întorsese, Elizabeth Manwill o 
găsise pe doamna Richardson așezată la locul ei, relaxată și 
imperturbabilă, cu excepţia unei mâini încleștate pe braţul 
scaunului. Redeschisese fereastra cu tabelul și pusese monitorul 
în stand-by, iar când Elizabeth avea să se așeze din nou la birou, 
în după-amiaza aceea, nimic nu avea să i se pară în neregulă. 
Avea să închidă lista cu un sentiment de ușurare, mândră de 
sine însăși fiindcă îi ţinuse în sfârșit piept Elenei Richardson. 

— Ești gata pentru prânz, Elena? 

În timp ce-și mâncau legumele în stil indian și puiul tikka 
masala, doamna Richardson pusese o mână pe braţul lui 
Elizabeth. 

— Suntem prietene de mult timp, Betsy. N-aș vrea să cred că 
ceea ce s-a întâmplat azi ar putea interveni între noi. Sper că e 
mai mult decât evident că înţeleg perfect și că nu-ţi voi purta 
pică niciodată. 


VP - 260 


— Sigur, replicase Elizabeth, luând în furculiță o bucată de 
pui. 

De când plecaseră de la birou, Elena fusese încordată și cam 
rece. Dar așa era ea, conchisese Elizabeth, generoasă și 
fermecătoare, mereu cu un cuvânt bun de spus, iar pe urmă, 
când voia ceva, nu concepea să fie refuzată. Ei bine, ea una 
făcuse imposibilul: o refuzase. 

— Lexie încă mai face teatru? o întrebase și apoi, pe toată 
durata prânzului, susținuseră o conversaţie de complezență, pe 
teme comune ale vieţii lor: copiii, traficul, vremea. 

Acesta avea să fie de fapt ultimul prânz luat împreună, deși 
aveau să păstreze relaţii cordiale toată viaţa. 

Deci, mica și inocenta Pearl nu era chiar atât de inocentă, își 
spusese ea pe drumul înapoi spre birou, în mintea ei, nu exista 
îndoială cu privire la identitatea tatălui. De multă vreme bănuia 
că relaţia dintre Moody și Pearl era mai mult decât platonică - la 
urma urmei, o fată și un băiat de vârsta lor nu puteau petrece 
atât timp împreună fără să se întâmple ceva între ei -, și era 
oripilată acum. Cum de fuseseră atât de nesăbuiți? Ştia ce 
accent se punea la Shaker pe educaţia sexuală; făcuse parte din 
comitetul școlii cu doi ani în urmă, când un părinte se plânsese 
că fiicei lui i se ceruse să pună un prezervativ pe o banană la 
ora de igienă, ca să exerseze. Adolescenţii oricum vor face sex, 
replicase ea atunci; asta e vârsta, ăștia sunt hormonii, nu avem 
cum să-i oprim; cel mai bun lucru pe care putem să-l facem e 
să-i învăţăm cum să fie precauți. Acum însă, opinia ei de atunci i 
se părea o culme a naivităţii. Cum e posibil să fi fost atât de 
iresponsabili? se întrebase iar. Și, mai presant: cum reușiseră să 
ascundă totul de ea? Cum se putuse întâmpla chiar sub nasul 
ei? 

Pentru o clipă, se gândise să se ducă la școală, să-i scoată pe 
amândoi de la ore și să le ceară să-i spună cum de fuseseră atât 
de proști. Dar mai bine să nu facă o scenă în public, hotărâse în 
final. Așa, ar afla toată lumea. Era sigură că fetele de la Shaker 
mai făceau câte un avort din când în când - erau adolescente la 
urma urmei -, dar sigur că totul era ţinut în cel mai mare secret. 
Nimeni nu voia să-și afișeze lipsa de responsabilitate. Toată 
lumea ar vorbi, iar ea știa cât de repede circulau zvonurile. Asta 
era unul dintre lucrurile care-i puteau pune fetei o etichetă. Și ar 


VP - 261 


mânji-o pe toată viaţa. Va discuta cu Moody chiar în seara 
aceea, imediat ce va ajunge acasă. 

Ajunsă înapoi la birou, abia ce-și scosese jacheta, când îi 
sunase telefonul. 

— Bill, spusese ea în receptor, ce se întâmplă? 

Glasul domnului Richardson suna înăbușit, iar în fundal se 
auzea zgomot de agitaţie. 

— Judecătorul Rheinbeck și-a anunţat decizia. Ne-a telefonat 
cu o oră în urmă. Nu ne așteptam câtuși de puţin. Copilul, 
continuase el dregându-și glasul, rămâne cu Linda și Mark. Am 
câștigat! 

Doamna Richardson se așezase mai bine pe scaun. Linda e 
probabil extrem de fericită, își zisese ea. Și totuși, o undă vagă 
de dezamăgire își croise drum în pieptul ei. Abia așteptase să 
sape în trecutul lui Bebe Chow, să ofere ea arma secretă care să 
hotărască o dată pentru totdeauna soarta lucrurilor. Și totuși, nu 
fusese nevoie de ea și de eforturile ei. 

— Minunat! răspunsese ea. 

— Cei doi exultă de fericire. Bebe Chow a primit însă greu 
vestea. A început să ţipe. Aprodul a fost nevoit s-o conducă 
afară din sală. Biata femeie... Nu pot să nu-mi pară rău pentru 
ea. 

— Dar și-a abandonat copilul, replicase doamna Richardson și, 
cu toate că exact asta repetase de nenumărate ori în ultimele 
șase luni, acum tonul ei nu mai păruse la fel de convingător. 
Unde sunt Mark și Linda? 

— Se pregătesc pentru o conferinţă de presă. Echipa de la 
știri a aflat decizia și insistă peste tot cu întrebările, așa că le- 
am spus să dea o declaraţie la ora trei. Așa că ar trebui să mă 
duc și eu. Dar, adăugase domnul Richardson cu un oftat adânc, 
s-a terminat. Fetița e a lor acum. Trebuie doar să mai reziste 
până când ecourile întregii povești se sting, ca să-și reia viața 
obișnuită. 

— E minunat, repetase doamna Richardson. 

Ceea ce aflase despre Pearl și Moody o apăsa ca o povară 
grea în spate, și tare ar fi vrut să-i spună totul soţului ei, ca să 
împărtășească cu el acea povară, dar se stăpânise. Nu era acum 
momentul, se convinsese pe sine, și cu un act de voinţă, și-l 
alungase pe Moody din minte. Acum era timpul să 
sărbătorească împreună cu Linda. 


VP - 262 


În celălalt capăt al orașului, în casa de pe Winslow Road, Bebe 
plângea la masa din bucătăria Miei. In clipa în care fusese 
anunţat verdictul, auzise un vaiet cumplit, atât de ascuțit, încât 
își dusese mâinile la urechi și se prăvălise la podea ca un ghem. 
Abia când aprodul o prinsese de braţ ca s-o scoată din sală își 
dăduse seama că vaietul ieșea din gâtul ei. Omul, care avea o 
fată de vârsta lui Bebe, o dusese într-o anticameră și-i pusese în 
palme o ceașcă de cafea caldă. Bebe o sorbise înghiţitură cu 
înghiţitură, înfigându-și dinţii în marginea ceștii de carton de 
fiecare dată când simţea urletul ridicându-i-se iar în gâtlej, și 
până când terminase lichidul, aproape că sfâșiase ceașca în 
bucăţi. Nici cuvinte nu avea - doar un simțământ, un gol teribil, 
de parcă măruntaiele îi fuseseră smulse din ea pe viu. 

Când izbutise să se mai calmeze, aprodul îi extrăsese, cu 
gesturi blânde, resturile de carton din mâini și le aruncase la 
gunoi. Apoi o condusese la o ieșire laterală, unde aștepta un 
taxi. „Du-o unde vrea”, îi ceruse el taximetristului, întinzându-i 
două bancnote de douăzeci de dolari din buzunarul lui, iar către 
Bebe spusese: „O să fie bine, drăguță. O să fie bine. Dumnezeu 
lucrează pe căi misterioase. Fruntea sus”. Inchisese apoi 
portiera taxiului și se întorsese în clădirea tribunalului, clătinând 
din cap. 

În acest fel, Bebe reușise să evite ziariștii și camerele de luat 
vederi care se strânseseră la intrarea principală, conferinţa de 
presă pe care o pregăteau soții McCullough pentru după-amiază 
și reporterii care intenţionaseră s-o întrebe dacă, ţinând cont de 
decizia judecătorului, va mai încerca să aibă un alt copil. În locul 
ei, Ed Lim le ocolise întrebările, iar taxiul străbătuse Stokes 
Boulevard spre Shaker Heights, în vreme ce Bebe, rezemată de 
geamul mașinii cu capul în mâini, ratase să-și vadă o ultimă 
dată fetița, pe care o asistentă socială o adusese din sala de 
așteptare și o pusese în brațele întinse ale soţilor McCullough. 

Patruzeci și cinci de minute mai târziu - traficul fusese 
aglomerat -, taxiul oprise în fața căsuţei de pe Winslow Road. 
Mia era încă acasă, încercând să termine o piesă la care lucra, și 
nu avusese nevoie decât de o privire ca să înțeleagă ce se 
întâmplase. Detaliile avea să le afle mai târziu - unele de la 
Bebe însăși, după ce se mai liniștise puţin, altele de la știrile 
difuzate în seara aceea și din articolele publicate în ziarele de a 
doua zi. Custodie integrală acordată soţilor McCullough, cu 


VP - 263 


recomandarea ca procesul de adopţie să fie accelerat. 
Drepturile de vizitare pentru Bebe anulate. Un ordin 
judecătoresc care interzicea orice contact între Bebe și fiica ei, 
fără acordul - improbabil - al familiei McCullough. In după- 
amiaza aceea însă, își pusese braţele în jurul lui Bebe și o 
dusese în bucătărie, punându-i în față o cană cu ceai fierbinte și 
lăsând-o să plângă. 

Vestea începuse să se răspândească și la școală odată cu 
sfârșitul ultimei ore de curs. Monique Lim primise un mesaj de la 
tatăl ei, Sara Hendricks primise și ea unul de la al ei, care lucra 
la Channel 5, iar de la ele vestea începuse să circule. Izzy nu 
aflase însă nimic când ajunsese la Mia, după școală, intrase pe 
ușa laterală neîncuiată, ca întotdeauna, urcase la etaj și o găsise 
pe Bebe prăbușită la masa din bucătărie. 

— Ce s-a întâmplat? întrebase ea în șoaptă, deși înțelesese 
deja. 

Niciodată nu văzuse un adult să plângă așa, cu asemenea 
sunete animalice. Uitând de sine. Ca și când nu mai avea nimic 
de pierdut. Ani în șir de atunci, se trezea uneori noaptea, cu 
inima bubuindu-i, cu impresia că auzise iar urletele acelea 
sfâșietoare. 

Mia sărise de pe scaun și o îndemnase pe Izzy înapoi pe scări, 
închizând ușa bucătăriei în urma ei. 

— E... e pe moarte? șoptise Izzy. 

Era o întrebare ridicolă, dar în clipa aceea chiar se temea că 
acesta ar fi putut fi adevărul. Dacă sufletul poate părăsi corpul, 
își spusese ea, probabil că așa un sunet ar scoate: ca scrâșnetul 
unui cui tras dintr-un lemn vechi. Instinctiv, se lipise de Mia și își 
îngropase faţa în obrazul ei. 

— Nu e pe moarte, răspunsese Mia, cuprinzând-o cu braţele și 
ținând-o strâns lângă ea. 

— Dar o să-și revină? 

— O să supravieţuiască, dacă la asta te referi. Mia îi 
mângâiase părul, care i se răsfira printre degete. Semăna cu 
părul lui Pearl, și cu al ei când fusese tânără: cu cât încercai mai 
mult să-l netezești, cu atât mai mult insista să se elibereze de 
constrângeri. O să depășească momentul, adăugase ea. Fiindcă 
n-are încotro. 

— Dar cum? insistase Izzy, nevenindu-i să creadă că cineva 
putea trece printr-o asemenea durere și să scape cu viaţă. 


VP - 264 


— Sincer, nu știu. Dar îl va depăși. Uneori, atunci când ţi se 
pare că totul s-a sfârșit, găsești totuși o cale. Ca după un 
incendiu în prerie, continuase Mia, chinuindu-se să găsească o 
explicaţie. Am văzut și eu unul cu ani în urmă, când eram în 
Nebraska. Pare că e sfârșitul lumii. Pământul e negru și pârjolit, 
tot ce fusese verde a murit. Dar după foc, solul e mai fertil, și 
noi plante pot să crească iar. O depărtase pe Izzy de pieptul ei, îi 
ștersese obrazul cu un deget și își trecuse încă o dată mâna prin 
părul ei. Și oamenii sunt la fel, adăugase ea. O iau de la capăt. 
Găsesc ei o cale. 

Izzy încuviinţase cu o mișcare a capului, se întorsese să plece, 
dar se răsucise din nou spre ea. 

— Spune-i că îmi pare foarte rău. 

Mia încuviinţase din cap. 

— Ne vedem mâine, da? 

e 

În același timp, ajunși acasă, Lexie și Moody găsiseră pe 
robotul telefonic un mesaj din care aflaseră că procesul se 
încheiase. Comandati niște pizza, răsunase glasul hârâit al 
doamnei Richardson pe bandă. Găsiţi bani în sertarul de sub 
cartea de telefon. Vin și eu după ce îmi termin articolul. Tata se 
întoarce târziu, trebuie să finalizeze documentele de după 
audiere. Moody se întrebase dacă Pearl aflase, însă abia dacă 
mai schimbaseră câteva cuvinte după ce se certaseră, așa că 
urcase în camera lui, străduindu-se să nu se gândească la ce 
făcea ea. Așa cum bănuia el, Pearl ieșise cu Trip în după-amiaza 
aceea și aflase vestea abia când se întorsese acasă, câteva ore 
mai târziu, găsind-o pe Bebe încă la masa din bucătărie, dar cu 
lacrimile uscate. 

— S-a terminat, îi șoptise Mia, și mai multe nu fusese nevoie 
să spună. 

— Îmi pare foarte rău, Bebe. Îmi... îmi pare foarte rău. 

Bebe nu ridicase privirea, iar Pearl se retrăsese în camera ei, 
închizând ușa după ea. 

O vreme, Mia și Bebe stătuseră în tăcere, până când afară se 
lăsase întunericul, iar Bebe se ridicase să plece. 

— Întotdeauna va rămâne copilul tău, îi spusese Mia, luându-i 
mâna într-a ei. lar tu vei fi întotdeauna mama ei. Nimic nu va 
putea schimba asta. 


VP - 265 


O sărutase apoi pe obraz și o lăsase să plece. Bebe nu 
spusese nimic, așa cum nu rostise niciun cuvânt toată după- 
amiaza, iar Mia se gândise că poate ar trebui s-o întrebe ce e în 
mintea ei, poate ar trebui s-o îndemne să rămână. In locul ei, își 
zisese Mia, nici ea n-ar vrea să fie nevoită să vorbească, așa că 
tactul avusese în final câștig de cauză. Mai târziu, avea să-și dea 
seama că Bebe percepuse probabil lucrurile altfel. Probabil că îi 
interpretase cuvintele ca pe o permisiune acordată. Și avea să 
se întrebe: dacă Bebe i-ar fi spus ce avea de gând, ar fi insistat 
oare mai mult pe lângă ea? Ar fi încercat s-o oprească? Ar fi 
reușit s-o ajute, dacă ar fi știut? Dar nici măcar peste mulţi ani 
nu avea să reușească a găsi răspunsul la aceste întrebări. 

e 

Conferinţa de presă durase mai mult decât fusese prevăzut - 
aproape toate canalele și publicaţiile de știri avuseseră întrebări 
pentru soţii McCullough, iar ei, îmbătaţi de norocul lor, 
acceptaseră să răspundă la toate. Erau ușuraţi că se sfârșise 
chinul? Da, sigur că erau ușuraţi. Ce planuri aveau pentru 
următoarele zile? Se vor ocupa puţin de ei înșiși acum, că 
Mirabelle nu avea să le mai fie luată. Erau nerăbdători să 
trăiască împreună, ca o familie. Ce vor pregăti pentru prima 
masă a lui Mirabelle înapoi acasă? Doamna McCullough 
răspunsese la această întrebare: macaroane cu brânză, 
preferatele ei. Când se va finaliza procesul de adopţie? In foarte 
scurt timp, sperau ei. 

In partea din spate a sălii, o reporteră de la Channel 19 
ridicase mâna. Simţeau ei compasiune pentru Bebe Chow, care 
nu avea să-și mai vadă fiica niciodată? 

Doamna McCullough își îndreptase umerii, ţeapănă. „Să ne 
amintim”, răspunsese ea pe un ton acid, „că Bebe Chow nu a 
putut să aibă grijă de Mirabelle, că a abandonat-o, că și-a 
încălcat responsabilitățile de mamă. Sigur că mă întristează 
ideea că cineva, oricine, este nevoit să treacă printr-o asemenea 
situaţie. Dar ceea ce este important să reținem e faptul că 
tribunalul a decis că eu și Mark suntem cei mai potriviţi părinţi 
pentru Mirabelle și că acum Mirabelle va avea un cămin stabil, 
pentru totdeauna. Și cred că asta e suficient, nu-i așa?” 

Când conferinţa de presă se încheiase, iar ea și Mark o 
luaseră pe Mirabelle acasă definitiv, se făcuse aproape ora cinci 
și jumătate. Ca urmare a implicării soțului ei în caz, doamna 


VP - 266 


Richardson nu putea scrie articolul pentru Sun Press despre 
decizia judecătorului, așa că acesta îi fusese încredinţat lui Sam 
Levi, ea urmând să se ocupe de domeniul lui obișnuit, politica 
municipală. Era aproape nouă seara când terminase în sfârșit de 
scris și ajunsese acasă. Copiii erau fiecare la treburile lui, 
mașinile lui Trip și Lexie nu se aflau în fața casei, iar pe blatul 
din bucătărie găsise un bilet: Mamă, m-am dus la Serena, mă 
întorc pe la 11. L. Nimic din partea lui Trip, dar asta era ceva 
caracteristic, el niciodată nu-și amintea să lase vreun bilet. De 
obicei, această omisiune stârnea iritare, dar acum doamna 
Richardson se simţea chiar ușurată: cu atâţia oameni în casă, de 
cele mai multe ori exista public în jur, iar în seara asta ea nu 
voia public. 

La etaj, ușa camerei lui Izzy era închisă, iar dinăuntru 
răzbătea o muzică sonoră. Urcase chiar înainte să fi venit pizza, 
și de atunci stătea în camera ei, gândindu-se la Bebe și la cât de 
zdruncinată păruse. O parte din ea ar fi vrut să urle, așa că 
pusese în player un CD cu Tori Amos, dăduse volumul la 
maximum și o lăsase pe solistă să urle în locul ei. lar o altă parte 
din ea ar fi vrut să plângă, deși ea nu plângea niciodată, nu mai 
vărsase o lacrimă de ani buni. Întinsă în mijlocul patului, își 
înfipsese unghiile în palmă cu atâta forță, ca să nu izbucnească 
în plâns, încât îi rămăseseră în piele un șir de urme ca niște 
semiluni. Până când doamna Richardson urcase și trecuse prin 
faţa ușii ei spre camera lui Moody, ascultase albumul de patru 
ori, punându-l iar pentru a cincea oară. 

Într-o zi ca oricare alta, doamna Richardson ar fi deschis ușa, 
i-ar fi cerut să dea sonorul mai încet și ar fi făcut vreun 
comentariu critic despre cât de furioasă și de deprimantă era 
întotdeauna muzica pe care o asculta Izzy. Astăzi însă, o 
preocupau lucruri mult mai importante, așa că se dusese direct 
spre camera lui Moody și bătuse la ușă. 

— Trebuie să vorbesc cu tine. 

Moody era tolănit pe pat, cu chitara alături, și scria ceva într- 
un caiet. 

— Ce? întrebase el fără să ridice privirea. 

Nu se sinchisise să se ridice la intrarea ei, lucru care o 
înfuriase și mai rău. Închisese ușa, se apropiase de pat și-i 
smulsese caietul din mână. 


VP - 267 


— Te uiţi la mine când vorbesc cu tine! se răstise ea. Am 
aflat, să știi. Credeai că n-o să aflu? 

Moody se holbase la ea. 

— Ce-ai aflat? 

— Îţi închipuiai cumva că sunt oarbă? Credeai că n-o să 
observ nimic? continuase ea, închizând caietul cu un pocnet. Voi 
doi, furișându-vă împreună tot timpul! Nu sunt proastă, Moody! 
Sigur că știam ce pui la cale. Credeam însă că ești puțin mai 
responsabil. 

În camera lui Izzy, muzica se oprise, însă niciunul din ei nu 
remarcase. 

Moody se ridicase în șezut, fără grabă. 

— Nu înţeleg despre ce vorbești. 

— Știu. Despre Pearl. Despre copil. Expresia șocată de pe 
chipul lui și tăcerea împietrită care urmase fuseseră elocvente 
pentru ea. El nu știuse nimic, realizase ea brusc. Nu ţi-a spus? 
continuase doamna Richardson, iar privirea lui Moody își 
pierduse încet focalizarea, părând să plutească aidoma unei 
bărci în derivă. Nu ţi-a spus, repetase ea, de această dată pe un 
ton afirmativ, așezându-se pe pat lângă el. Pearl a făcut un 
avort. Simţise o împunsătură de vinovăţie. Oare lucrurile ar fi 
stat altfel dacă el ar fi știut? se întrebase ea. lar când Moody tot 
nu spusese nimic, îi luase mâna în palma ei și continuase: Am 
presupus că aţi vorbit și ați hotărât să facă întrerupere de 
sarcină. 

Încet, îngheţat, el își trăsese mâna dintr-a ei. 

— Cred că te adresezi altui fiu decât cel în cauză, replicase el 
și fusese rândul doamnei Richardson să rămână surprinsă. Nu 
există nimic între mine și Pearl. Copilul n-a fost al meu. Și, cu un 
râs scurt, amar, adăugase: De ce nu te duci să-l întrebi pe Trip? 
El i-o trage. 

Întinsese o mână și-și luase caietul de pe genunchii doamnei 
Richardson, concentrându-se pe rândurile scrise pentru a-și 
stăpâni lacrimile. Conștientiza acum adevărul într-un fel în care 
nu-l conștientizase până atunci. Pearl fusese împreună cu Trip, 
el făcuse dragoste cu ea, ea acceptase și asta se întâmplase. 
Fără a observa însă nimic, doamna Richardson se ridicase ca în 
transă și plecase în hol, spre camera ei, ca să se gândească. 
Trip? se mirase. Era oare posibil? Nici ea și nici Moody nu 
remarcaseră liniștea care se lăsase brusc în camera lui Izzy, nici 


VP - 268 


faptul că ușa era întredeschisă acum și că ea ședea înmărmurită 
la rândul ei, încercând să priceapă cele auzite. 
* 


Vineri dimineață, doamna Richardson plecase la lucru cu o 
jumătate de oră mai devreme decât de obicei, ca să nu dea 
ochii cu vreunul dintre copiii ei. Cu o seară în urmă, Lexie venise 
acasă aproape de miezul nopţii. Trip se întorsese și mai târziu, și 
cu toate că în mod obișnuit i-ar fi certat, fiindcă stătuseră în 
oraș până la o oră atât de târzie, când a doua zi aveau școală, în 
seara aceea rămăsese în camera ei, ignorându-le încercările de 
a se furișa neauziţi pe scări. Se străduia să înțeleagă toate cele 
petrecute. Din cauza stresului, își permisese un al doilea pahar 
de vin, care deja se încălzise. Trip și Pearl? Inţelegea, desigur, 
de ce ar fi fost ea atrasă de el - mai toate fetele erau -, însă ce 
anume găsise Trip la ea, asta era o cu totul altă poveste. 
Adormise întorcând problema pe toate feţele, iar când se 
trezise, nu era cu nimic mai lămurită. Trip, reflectase ea ieșind 
din garaj, nu era genul de băiat care se îndrăgostea de fete 
serioase, intelectuale, ca Pearl. Putea să recunoască acest lucru, 
chiar dacă era mama lui și îl iubea nespus. Pe el îl interesase 
întotdeauna suprafaţa, băiatul ei drag, minunat și superficial, iar 
la suprafaţă nu înțelegea deloc ce l-ar fi putut atrage la Pearl. 
Deci, să fi avut ea profunzimi nebănuite, sau el? Această 
întrebare o preocupase tot drumul până la birou. 

Întreaga dimineaţă se gândise la ce ar trebui să facă. Să 
discute fără ocoliș cu Trip? Să discute fără ocoliș cu Pearl? Să 
discute cu amândoi în același timp? Nici ea și nici soțul ei nu 
vorbiseră cu copiii despre vieţile lor amoroase - avusese ea câte 
o conversaţie despre responsabilitate cu Lexie și cu Izzy când le 
venise menstruaţia. („Despre vulnerabilități”, o corectase Izzy și 
ieșise din cameră.) Dar, în general, prefera să considere că toţi 
copiii ei erau suficient de inteligenţi pentru a lua propriile decizii 
și că școala îi înarmase cu suficiente cunoștințe. Dacă ei erau 
„puși pe treabă”, așa cum se exprima ea eufemistic, nu simţea 
nevoia și nu voia să știe. lar ideea de a sta în faţa lui Trip șia 
fetei ăleia și de a le spune „știu ce-aţi făcut” i se părea la fel de 
chinuitoare precum gândul de a-i dezbrăca până la piele. 

Într-un târziu, pe la jumătatea dimineţii, urcase în mașină și 
pornise spre casa de pe Winslow Road. Ştia că Mia era acolo, 
lucrând la fotografiile ei. Deschisese ușa laterală, comună, și 


VP - 269 


intrase fără să mai bată. La urma urmei, era casa ei, nu a Miei; 
ca proprietăreasă, avea dreptul să intre astfel. In apartamentul 
de la parter domnea tăcerea; era ora unsprezece, iar domnul 
Yang se afla la muncă. Sus însă, o auzea pe Mia în bucătărie: 
șuieratul unui ceainic începând să fiarbă, răsunând și oprindu-se 
când cineva îl luase de pe foc. Doamna Richardson urcase 
treptele spre etaj, remarcând că linoleumul începea să se 
cojească pe la colţuri. O problemă care va trebui remediată, se 
gândise ea. Va pune să fie scos linoleumul de pe toată casa 
scării - ba nu, din tot apartamentul - și înlocuit. 

Ușa apartamentului de sus era descuiată, iar în clipa în care 
doamna Richardson intrase în bucătărie, Mia ridicase privirea, 
alarmată. 

— Nu aşteptam pe nimeni, spusese ea, și ceainicul începuse 
să șuiere timid când îl pusese din nou pe plita fierbinte. Ai 
nevoie de ceva? 

Doamna Richardson studiase apartamentul: chiuveta cu 
vasele de la micul dejun al lui Pearl încă stivă în ea, mormanul 
de perne care ţineau loc de canapea, ușa pe jumătate deschisă 
spre dormitorul Miei, unde o saltea era pusă direct pe covor. Ce 
viaţă jalnică duceau, comentase în sinea ei: avea atât de puţine 
lucruri! Apoi remarcase ceva familiar, agăţat pe spătarul unuia 
dintre scaunele desperecheate din bucătărie: jacheta lui Izzy. O 
lăsase acolo la ultima ei vizită, iar familiaritatea neglijentă pe 
care o implica i se păruse doamnei Richardson o palmă peste 
faţă. Ca și când Izzy ar fi locuit acolo, ca și când asta ar fi fost 
casa ei, iar ea ar fi fost fiica Miei, nu a ei, a doamnei Richardson. 

— Am știut întotdeauna că e ceva în neregulă cu tine, 
începuse ea. 

— Poftim? 

Doamna Richardson nu răspunsese imediat. Wu are nici măcar 
un pat în toată firea, își spusese în sinea ei. Nici măcar o 
canapea în firea ei. Ce femeie normală doarme pe podea? Ce fel 
de viață e asta? 

— Bănuiesc că ai crezut că te poţi ascunde, rostise, 
adresându-se parcă mesei, unde Mia îmbina fotografia unui 
bărbat cu cea a unui câine. Bănuiesc că ţi-ai zis că nimeni nu va 
afla. 

— Nu știu despre ce vorbești, replicase Mia, cu degetele 
încleștate pe toarta cănii. 


VP - 270 


— Nu știi? Pariez că Madeline și Joseph Ryan știu. Și sunt 
sigură că tare-ar vrea să știe unde ești. La fel ca părinţii tăi. Și 
nu mă îndoiesc că și-ar dori să știe și unde e Pearl. Să nu încerci 
să minţi. Ești o mincinoasă foarte bună, dar eu știu deja totul. 
Știu totul despre tine. 

— Și ce vrei? 

— Era cât pe ce să nu spun nimic. Mi-am zis că trecutul e 
trecut. Poate că ţi-ai construit o viaţă nouă. Dar văd că ţi-ai 
învăţat fiica să fie la fel de imorală ca tine. 

— Pearl? făcuse Mia ochii mari. Despre ce vorbești? 

— Ce ipocrită ești! Ai furat copilul acelui cuplu și pe urmă ai 
încercat să-l iei pe altul de la soţii McCullough. 

— Pearl e copilul meu. 

— Dar l-ai făcut cu puţin ajutor, nu-i așa? Eu și Linda 
McCullough suntem prietene de patruzeci de ani. Mi-e ca o soră. 
Și nimeni nu merită un copil mai mult decât ea. 

— Problema nu e cine merită. Eu cred doar că o mamă are 
dreptul să-și crească propriul copil. 

— Serios? Sau asta îți spui doar ca să poţi dormi liniștită 
noaptea? 

Mia roșise. 

— Dacă May Ling ar putea să aleagă, nu crezi că ar prefera să 
stea cu mama ei adevărată? Cea care a născut-o? 

— Poate că da, răspunsese doamna Richardson, privind-o pe 
Mia îndeaproape. Soții Ryan erau bogați. Și voiau cu disperare 
un copil. Dacă Pearl ar fi putut să aleagă, crezi că ar fi ales să 
rămână cu tine? Să trăiască așa, ca o vagabondă? 

— Te irită chestia asta, nu? întrebase Mia pe neașteptate. 
Cred că ţi-e imposibil să-ţi închipui de ce ar alege cineva o viaţă 
altfel decât a ta. De ce ar vrea cineva altceva decât o casă mare 
cu o peluză întinsă, o mașină scumpă și o slujbă într-un birou. 
De ce ar alege cineva orice lucru diferit de cel pe care l-ai alege 
tu. Venise rândul ei s-o scruteze pe doamna Richardson, de 
parcă ar fi găsit pe faţa ei indiciile care i-ar fi permis s-o 
înțeleagă. Și asta te îngrozește. Faptul că ai ratat ceva. Că ai 
renunţat la un lucru pe care nici nu știai că-l vrei, continuase ea, 
și un zâmbet compătimitor i se ivise în colţul buzelor. Despre ce 
e vorba? Un băiat? O vocaţie? Sau o viaţă în sine? 


VP - 271 


Doamna Richardson amestecase fragmentele de fotografii de 
pe masă. Sub degetele ei, bucăţile de câine și cele de bărbat se 
separaseră și se îmbinaseră iar. 

— Cred că a venit vremea să te muţi, spusese apoi și ridicase 
cu o mână jacheta lui Izzy de pe spătarul scaunului, scuturând-o 
de parcă ar fi fost soioasă. Până mâine. Asta - pusese pe blato 
bancnotă îndoită de o sută de dolari - ar trebui să acopere cu 
prisosință chiria pe luna asta. Și suntem chit. 

— De ce faci asta? 

Doamna Richardson se îndreptase spre ieșire. 

— Întreab-o pe fiica ta, răspunsese, și ușa se închisese în 
urma ei. 


VP - 272 


19. 


Vineri după-amiază, când sunase clopoţelul imediat după ora 
unu, Pearl își pusese rucsacul lângă bancă, pregătindu-se pentru 
ora a șaptea. Urma să-l întâlnească pe Trip la mașină, după ore; 
îi lăsase el un bilet în dulap, dimineață. După masa de prânz, îi 
lăsase și Lexie unul: Mergi la film diseară? Impact nimicitor. 
Fusese aproape suficient ca s-o facă să uite că ea și Moody nu 
mai erau prieteni. Se vedeau la clasă în fiecare zi, dar de cele 
mai multe ori, ea ieșea ca din pușcă imediat ce se suna de 
ieșire, fără să mai stea măcar să-și închidă mapa. Acum, el 
stătea pe celălalt rând, aplecat deasupra exemplarului său din 
Othello, iar ea se întrebase dacă relaţia lor va reveni vreodată la 
normal, dacă lucrurile vor mai fi așa cum fuseseră înainte. Sexul 
schimba multe, realizase ea, nu doar între tine și cealaltă 
persoană, ci și între tine și restul lumii. 

Încă se mai gândea la asta când sunase telefonul din clasă. 
De obicei, era vorba despre vreun mesaj din cancelarie - o fișă 
de prezenţă rătăcită, o motivare pentru un elev întârziat etc. așa 
că Pearl nu-i dăduse nicio atenţie decât când doamna Thomas 
pusese receptorul în furcă, se apropiase și se așezase pe vine 
lângă banca ei. 

— Pearl, m-au anunţat de la secretariat că a venit mama ta să 
te ia. Au zis să-ţi strângi lucrurile. 

Apoi se întorsese la tablă, unde prezenta actul al treilea al 
piesei, iar Pearl își pusese cărțile în rucsac, nedumerită. Uitase 
oare de vreo programare undeva? Era vreo urgență cumva? 
Instinctiv, aruncase o privire scurtă spre Moody, aceasta fiind 
singura lor „conversaţie” din ultimele săptămâni, dar el părea la 
fel de neștiutor, și ultimul lucru pe care avea să și-l amintească 
ea din clasă era faţa lui și clipa de nedumerire împărtășită. 

leșise din aripa claselor de știință și o văzuse pe mama ei 
lângă bordură, rezemată de Volkswagenul maroniu, așteptând- 
O. 

— lată-te! o întâmpinase Mia. 

— Mamă, ce cauţi aici? întrebase ea, privind peste umărul 
mamei sale, așa cum fac de obicei adolescenţii când își 
întâlnesc pe neașteptate părinţii într-un loc public. 


VP - 273 


Mia îi desfăcuse fermoarul rucsacului și se uitase înăuntru. 

— Ai ceva important în dulapul din școală? Portofelul? Actele? 
Bun, hai să mergem! 

Se întorsese spre mașină, dar Pearl se smulsese din mâna ei. 

— Mamă, nu pot să plec. Ora viitoare am test la biologie. Și 
mă întâlnesc... mă întâlnesc cu cineva după școală. Ne vedem 
acasă, bine? 

— Nu la asta m-am referit, replicase Mia, iar Pearl îi observase 
cuta dintre sprâncene, care dădea de înţeles că era profund 
îngrijorată. Am vrut să zic că trebuie să plecăm. Azi. 

— Ce? 

Pearl privise în jurul ei, la curtea tăcută. Toată lumea era 
înăuntru, la clase, cu excepţia câtorva elevi strânși dincolo de 
gard, lângă un indicator rutier, fumând. Totul părea cât se poate 
de normal. 

— Nu vreau să plec! 

— Știu, draga mea. Dar trebuie. 

De fiecare dată înainte, când mama ei hotărâse că era 
vremea să plece dintr-un loc, Pearl simţise cel mult o undă de 
regret și întotdeauna pentru vreun lucru mărunt: un băiat pe 
care-l admirase tăcută, o bancă din parc ori un colț retras sau o 
carte de la bibliotecă la care n-ar fi vrut să renunţe. De cele mai 
multe ori însă, se simţise ușurată fiindcă putea lăsa în urmă o 
viață, luând-o de la capăt în alta, ca un șarpe care își leapădă 
pielea. De data asta însă, o copleșise un amestec de furie și 
mâhnire. 

— Ai promis că vom rămâne! protestase ea, cu glasul 
sugrumat. Mamă, am prieteni aici. Am... 

Se uitase în jur, ca și când ar fi putut apărea de undeva unul 
dintre copiii Richardson. Dar Lexie era la cantină, terminându-și 
prânzul. Moody era la ora de engleză, învățând despre Othello. 
lar Trip... Trip o va aștepta după cursuri în celălalt capăt al 
curții. Când va vedea că nu va veni, se va urca în mașină și va 
pleca. Deodată, îi venise o idee nebunească: dacă ar putea fugi 
acasă la familia Richardson, ar fi în siguranţă. Ei ar primi-o. N-ar 
mai lăsa-o să plece niciodată. 

— Te rog, mamă! Te rog! Te rog să nu plecăm! 

— Nici eu nu vreau. Dar trebuie. 


VP - 274 


Și întinsese mâna spre ea. Pentru o clipă, Pearl își imaginase 
că se transformă într-un copac. Că prinde rădăcini atât de 
adânci în locul acela, încât nimic n-ar mai putea s-o smulgă. 

— Pearl, draga mea! îmi pare foarte rău. E vremea să plecăm. 

O luase de mână, iar Pearl, dezrădăcinată, își urmase mama 
la mașină. 

e 

Când ajunseseră la casa de pe Winslow Road, cele câteva 
lucruri ale lor erau deja împachetate: cuvertura fusese luată de 
pe canapea, iar aceasta redevenise un morman de perne; 
diversele fotografii pe care mama ei le prinsese pe pereți 
fuseseră ambalate în cutii. Mia era rapidă la împachetat, se 
pricepea să înghesuie un număr incredibil de obiecte într-un 
spaţiu foarte mic. Dar în anul petrecut în Shaker strânseseră 
mai multe lucruri decât avuseseră vreodată până atunci, așa că 
era nevoie să renunţe la unele dintre ele. 

— Credeam că voi fi gata până la ora asta, recunoscuse Mia. 
Dar a trebuit să termin ceva. Strânge-ţi hainele. Numai ce-ti 
încape în sacul din pânză. 

— Ai promis! exclamase Pearl. În coconul ocrotitor al casei lor 
- al casei lor adevărate, așa cum ajunsese s-o considere -, 
lacrimile începuseră să-i curgă pe obraz, însoţite de un val de 
mânie sufocantă. Ai spus că de data asta rămânem. Ai spus că 
de-acum, gata! 

Mia se oprise și îi cuprinsese umerii cu brațul. 

— Știu. Am promis. Şi îmi pare rău. Dar s-a întâmplat ceva... 

— Eu nu merg. 

Își azvârlise tenișii pe podea și intrase în camera de zi. Mia 
auzise ușa dormitorului ei trântindu-se. Oftând, culesese de jos 
tenișii, ţinându-i de tălpi, și se dusese spre dormitor. Pearl era 
întinsă pe pat, cu cartea de matematică deschisă în față, și 
scotea un caiet din rucsac. Un joc furios. 

— E timpul. 

— Trebuie să-mi fac temele. 

— Trebuie să strângem bagajele, replicase Mia, închizându-i 
manualul cu un gest blând. Și pe urmă să plecăm. 

Pearl îi smulsese cartea din mână și o aruncase cât colo în 
cameră, unde lăsase o dâră neagră pe perete. Urmaseră imediat 
caietul, pixul, cartea de istorie, un teanc de fișe, până când 
rucsacul ei rămăsese gol pe podea, ca o piele lepădată, cu toate 


VP - 275 


lucrurile din el împrăștiate prin încăpere. Mia ședea calmă lângă 
ea, așteptând. 

Pearl nu mai plângea. În locul lacrimilor, apăruse o expresie 
goală, îngheţată, cu maxilarele încleștate. 

— Și eu am crezut că putem rămâne, spusese Mia într-un 
târziu. 

Pearl își strânsese genunchii la piept și își înfășurase brațele 
în jurul lor, încruntându-se la mama ei. 

— De ce? Nu plec până când nu-mi spui de ce. 

— Corect, oftase Mia. 

Se așezase lângă ea pe pat și netezise așternutul cu palma. 
Era după-amiază. Soare. Afară, o turturea uguia, o mașină de 
tuns iarba huruia, iar un nor trecător le învăluise pentru o clipă 
într-un con de umbră, după care se îndepărtase. Ca și când ar fi 
fost o zi obișnuită. 

— De mult timp mă gândesc cum anume să-ţi spun. De mai 
mult decât îți poţi imagina tu. 

Pearl şedea nemișcată, cu privirea aţintită spre mama ei, 
așteptând răbdătoare, conștientă că urma să afle ceva foarte 
important. Gândul Miei zburase la Joseph Ryan în seara aceea, 
așezat la masă faţă în faţă cu ea, așteptându-i răspunsul. 

— Lasă-mă să-ţi povestesc mai întâi, începuse ea trăgând aer 
adânc în piept, despre unchiul Warren. 

e 

Când Mia terminase de vorbit, Pearl rămăsese tăcută, trasând 
cu degetul cusăturile spiralate ale cuverturii de pe pat. Mia îi 
spusese totul în linii mari, știind amândouă că detaliile vor veni 
încet, cu timpul. Se vor dezvălui în crâmpeie și frânturi, amintiri 
ieșind brusc la iveală, stârnite de cel mai nesemnificativ lucru, 
așa cum se întâmplă adesea. Ani de-a rândul după aceea, 
trecând pe lângă vreo căsuţă galbenă sau vreun camion ruginit, 
ori zărind doi copii urcând coasta unui deal, Mia avea să spună 
„Ti-am povestit când...”, iar Pearl avea să ciulească urechile, 
gata să mai strângă încă un fragment al trecutului ei. Totul, 
ajunsese ea să înțeleagă, era ca un fel de infinit. Poate că n- 
aveau să ajungă acolo niciodată, dar se îndreptau spre un punct 
în care va ști tot ce era de știut. Numai că era nevoie de timp și 
de răbdare. Deocamdată însă, aflase suficient. 

— De ce mi-ai povestit toate astea? întrebase ea. Adică, de ce 
mi le-ai povestit acum? 


VP - 276 


Mia luase încă o gură de aer. Cum să-i explici cuiva - cum să-i 
explici unui copil, unuia pe care-l iubești - că o persoană dragă 
nu era de încredere? Încercase. Făcuse tot posibilul pentru a-i 
explica și văzuse nedumerirea așternându-se pe chipul lui Pearl, 
urmată de durere. Nu, Pearl nu putea înțelege: doamna 
Richardson, care întotdeauna fusese drăguță cu ea, care 
spusese atâtea lucruri frumoase despre ea! A cărei suprafaţă 
lustruită, strălucitoare o ademenise pe Pearl cu propria ei 
reflexie. 

— Are dreptate, totuși, adăugase Mia în final. Soții Ryan ţi-ar fi 
dăruit o viață minunată. Te-ar fi iubit. lar domnul Ryan este tatăl 
tău. Niciodată nu rostise până atunci cuvintele acelea cu glas 
tare, niciodată nu-și dăduse voie să le gândească, și aveau 
acum un gust ciudat pe limba ei. Așa că le spusese încă o dată: 
Tatăl tău. Cu coada ochiului o văzuse pe Pearl rostindu-le în 
tăcere, pentru sine, ca pentru a le proba. Vrei să-i cunoști? o 
întrebase Mia. Putem să mergem la New York. Nu va fi greu să-i 
găsim. 

Pearl se gândise îndelung. 

— Nu chiar acum, răspunsese în cele din urmă. Poate într-o zi. 
Dar nu acum. 

Se cuibărise în braţele mamei, așa cum făcea când era mică, 
rezemându-și capul sub bărbia ei. 

— Dar părinţii tăi? întrebase ea un moment mai târziu. 

— Părinții mei? 

— Mai trăiesc? Ştii unde sunt? 

Mia ezitase. 

— Da. Cred că știu. Vrei să-i cunoști? 

Pearl își aplecase capul într-o parte, cu un gest care-i amintise 
Miei atât de acut de Warren, încât aproape că-i tăiase 
răsuflarea. 

— Cândva. Cândva poate că vom merge împreună să-i 
vedem. 

Mia o ţinuse strâns lângă ea câteva clipe, îngropându-și faţa 
în părul ei. De fiecare dată când făcea asta, se simţea alinată de 
faptul că Pearl mirosea întotdeauna la fel. Mirosea - își dăduse 
ea seama brusc - a acasă, de parcă acasă n-ar fi fost un loc, ci 
chiar făptura aceasta mititică pe care o purta mereu după ea. 

— Și acum am face bine să ne strângem bagajele. 


VP - 277 


Era trei și jumătate. Orele se încheiaseră, își spusese Pearl, 
împăturindu-și hainele. Moody tocmai ajungea acasă. Trip va fi 
renunţat deja s-o mai aștepte - sau era încă acolo? Când va 
vedea că nu apare, va veni să vadă ce-i cu ea? Nu-i povestise 
însă mamei despre el, și nu era sigură că o va face vreodată. 

Se auzise o bătaie în ușa laterală. Lui Pearl i se păruse că-l 
chemase ea, cu puterea minţii, și se întorsese spre Mia, cu ochii 
mari. 

— Mă duc să văd cine e. Tu rămâi aici. Continuă să 
împachetezi. 

Crezuse că e doamna Richardson, dar nu: era Izzy, care 
stătea nedumerită în mijlocul aleii. 

— De ce e ușa încuiată? întrebase ea. 

Venea de luni bune s-o ajute pe Mia, în fiecare după-amiază, 
și ușa laterală nu fusese niciodată încuiată. Fusese deschisă 
pentru ea - pentru toţi copiii Richardson, își dăduse ea seama 
acum - în orice moment al zilei, indiferent de situaţie. 

— Eram... mă ocupam de ceva, bâiguise Mia. 

Uitase complet de Izzy și încerca să găsească o scuză 
plauzibilă. 

— Bebe e tot aici? 

Era singurul lucru care, în mintea lui Izzy, o putea determina 
pe Mia să n-o primească în casă. 

— Nu, s-a dus acasă. Doar eram... ocupată. 

— Bine, replicase Izzy și făcuse un pas înapoi, iar ușa de 
plasă, pe care o ţinuse deschisă cu piciorul, scârțâise slab. Pearl 
e aici? Voiam... să-i spun ceva. 

Toată ziua încercase să dea de ea; de fapt, încercase s-o sune 
cu o seară în urmă, dar nu primise decât ton de ocupat; 
străduindu-se s-o aline pe Bebe, Mia scosese telefonul din furcă 
și pe urmă uitase să-l pună la loc. Izzy încercase iar și iar, până 
după miezul nopţii, când își spusese că va vorbi cu ea la școală, 
a doua zi dimineaţă. Era sigură că Pearl știa ce zisese Moody 
despre ea și ce știa mama ei despre Trip. Dar habar nu avea pe 
unde o lua Pearl ca să ajungă de la o clasă la alta - urca pe 
scara principală, deja plină de elevi, sau pe cea din spate, care 
ducea în aripa de engleză? Mânca de prânz la cantină, jos, la 
Degajare, sau afară, pe peluză undeva? De fiecare dată 
presupusese greșit și era atât iritată de faptul că o ratase de 
atâtea ori, cât și frustrată, dându-și seama cât de puţin o 


VP - 278 


cunoștea pe Pearl. Imediat după școală, își promisese, avea să 
dea de ea și să-i povestească tot. 

Acum, în fața Miei, era limpede că ceva nu era în regulă, dar 
nu știa ce anume. Oare Mia aflase deja? Avea Pearl probleme? 
Și, dintr-un motiv sau altul, era Mia furioasă și pe ea? 

Privind chipul neliniștit al lui Izzy, Mia nu știa ce anume ar 
răni-o mai rău - o minciună sau adevărul, în cele din urmă 
alesese o cale de mijloc. 

— Îi spun că ai trecut pe aici, bine? 

— Bine, repetase Izzy. 

Cu o mână pe clanţă, studiase figura Miei printre firele 
bretonului. Oare făcuse ea ceva rău? O supărase cumva? Lexie 
spusese întotdeauna că Izzy nu știa să mintă, și era adevărat: 
niciodată nu se sinchisea să-și ascundă sentimentele, și nici n-ar 
fi știut cum. Părea atât de tânără în momentul acela, atât de 
derutată și de vulnerabilă, atât de singură, încât acest lucru, mai 
mult decât orice altceva, îi dăduse Miei senzaţia că o 
dezamăgise amarnic. 

— Îți aduci aminte ce-ţi spuneam zilele trecute? o întrebase 
ea. Despre focurile în prerie? Că uneori e nevoie să pârjolești 
totul, până la pământul gol, și s-o iei de la capăt? 

Izzy încuviinţase, și un lung moment de tăcere se lăsase între 
ele. Mia nu reușea să găsească o modalitate de a-și lua rămas- 
bun. 

— Ei bine... spusese ea într-un târziu, să-ţi amintești asta. 
Uneori, trebuie s-o iei de la capăt, de la zero. Ințelegi? 

Deși nu era sigură că înțelegea, Izzy încuviințase încă o dată. 

— Ne vedem mâine? întrebase apoi, iar Mia simţise cum i se 
frânge inima. 

În loc să-i răspundă, o strânsese în braţe și-i sărutase 
creștetul, acolo unde obișnuia s-o sărute pe Pearl. 

— Ne vedem curând. 

Pearl auzise ușa închizându-se, dar abia după câteva minute 
apăruse Mia sus, cu pași înceţi și grei. 

— Cine era? o întrebase, deși bănuia deja. 

— Izzy, dar a plecat, replicase Mia și se dusese în dormitorul 
ei, să împacheteze. 

De atâtea ori își făcuseră bagajele înainte - două pahare puse 
unul în altul, cele câteva tacâmuri în ele, paharele în boluri, 
bolurile într-o oală, oala în tigaie și totul înfășurat într-o pungă 


VP - 279 


de hârtie, având pe post de tampon eventuala mâncare pe care 
o păstrau: un pachet de biscuiţi, un borcan cu unt de arahide, o 
jumătate de pâine. Într-o altă pungă intrau șamponul, săpunul, 
pasta de dinţi. Mia înghesuia sacii lor cu haine sub scaunele 
mașinii și așeza deasupra un teanc de pături. Aparatele foto și 
celelalte ustensile ale ei intrau în portbagaj, lângă vasele de 
bucătărie și articolele de toaletă. La toate celelalte - masa din 
șipci pe care o vopsiseră în albastru, scaunele desperecheate, 
patul lui Pearl și salteaua Miei, plus grămada de perne pe care o 
numeau canapea - renunțau. 

Aproape că se întunecase când terminaseră de strâns, iar 
Pearl continua să se gândească la Trip și la Lexie, la Moody și la 
Izzy. Probabil că erau deja acasă, în superba lor locuinţă. Trip se 
întreba de ce nu venise să se întâlnească cu el. și spusese că 
nu avea să-l mai vadă niciodată și i se pusese un nod în gât. 
Lexie era așezată la blatul din bucătărie, fără îndoială, 
răsucindu-și pe deget o șuviţă. de păr și întrebându-se unde era 
ea. lar Moody... nu vor avea niciodată șansa să se împace. 

— Nu e drept, rostise ea cu glas tare în vreme ce mama ei 
punea ultimele lucruri într-o pungă de hârtie. 

— Nu. Nue. 

Pearl se așteptase să audă obișnuitele platitudini părintești: 
Viața nu e dreaptă sau Ce e drept nu e întotdeauna just. Dar Mia 
se mărginise s-o strângă la piept o clipă și să-i sărute tâmpla, 
după care îi întinsese punga de hârtie. 

— Du-te și pune-o în mașină. 

Când se întorsese, mama ei era în bucătărie, punând un plic 
pe blat. 

— Ce-i acolo? întrebase Pearl, curioasă. 

— Ceva pentru familia Richardson. Un fel de rămas-bun, cred. 

— O scrisoare? Pot s-o citesc și eu? 

— Nu. Sunt doar câteva fotografii. 

— Și le lași aici? 

Niciodată până atunci mama ei nu-și mai lăsase lucrările în 
urmă. Când plecau dintr-un apartament, luau cu ele tot ce le 
aparţinea cu adevărat, iar fotografiile Miei erau printre cele mai 
importante bunuri ale lor. O dată, când nu avuseseră suficient 
spaţiu liber în portbagajul Volkswagenului, Mia preferase să-și 
arunce jumătate din haine ca să facă loc. 


VP - 280 


— Nu sunt ale mele, răspunsese acum, luând cheile de pe 
blat. 

— Dar ale cui ar putea fi? insistase Pearl. 

— Unele fotografii aparţin persoanei care le-a făcut. Altele 
sunt ale celei din imagine. Eşti gata? 

Și stinsese luminile. 

e 

În celălalt capăt al orașului, Bebe ședea pe bordură, în spatele 
unui BMW parcat, și privea casa soţilor McCullough, pe celălalt 
trotuar. Ședea acolo de ceva vreme; între timp, se făcuse șapte 
și jumătate, iar înăuntru probabil că fetița ei era la ora de baie. 
Lindei McCullough îi plăcea să respecte un program fix, știa 
asta. „Intotdeauna am fost de părere că obiceiurile regulate 
asigură o viață mai liniștită”, îi spusese ea lui Bebe nu o dată, 
mai ales când ea întârzia la orele de vizită. De parcă și-ar fi 
expus pur și simplu opinia pe tema respectivă, pe un ton neutru, 
ca atunci când îţi exprimi preferința pentru mere în defavoarea 
perelor. 

Lumina în baia de la etaj se aprinsese, iar Bebe își imaginase 
scena: May Ling se ţinea cu o mânuţă de marginea de porțelan 
alb a căzii, iar pe cealaltă o întinsese ca să atingă jetul de apă 
de la robinet. Strada era cufundată în tăcere, iar în încăperile 
din locuinţe luminile străluceau palid, uneori însoţite de licărirea 
albăstruie a vreunui ecran de televizor, dar când închidea ochii, 
Bebe aproape că își auzea fetița râzând sub stropii de apă care-i 
atingeau fața. Intotdeauna îi plăcuse apa; chiar și în zilele 
acelea când nu avea cu ce o hrăni, se liniștea când Bebe o 
scălda în chiuveta de la bucătărie, iar când ea își pierduse chiar 
și fărâma de energie pentru asta - temându-se că May Ling îi va 
scăpa din mâini, temându-se că se va întinde pur și simplu pe 
linoleumul scorojit și o va lăsa să se scufunde cu totul în apă -, 
fetița se pusese și mai bine pe plâns. Era sigură că doamna 
McCullough avea la dispoziţie o sumedenie de produse pentru 
baie: tot felul de loţiuni și săpunuri, și creme special făcute 
pentru copii, cu unt de karité, ulei de migdale și levănţică. 
Probabil că erau înșirate pe marginea căzii - ba nu, pe un raft 
pretenţios de sticlă, departe de mânuţele curioase. Și sigur că 
erau acolo și jucării, coșuri întregi cu jucării, nu doar un pahar 
vechi de iaurt cu care s-o limpezească pe cap, ci rățuște și 
broscuţe cu arc. Delfini, bărcuţe și avioane. Versiuni miniaturale 


VP - 281 


ale vieţii minunate pe care May Ling ar avea-o alături de soții 
McCullough. 

După baie, doamna McCullough o va înfășura pe May Ling 
într-un prosop alb, pufos, atât de moale și de gros, încât, când îl 
va desface, în el va rămâne imprimată forma perfectă a unei 
fetițe, inclusiv urma cât un vârf de deget a buricului. li va peria 
apoi părul - care stătea drept când era uscat, dar se ondula 
dacă era umed, la fel ca al mamei sale - și-i va pune pijamaua. 
Pe urmă, îi va da biberonul și o va culca. Bebe privise lumina din 
baie stingându-se și, o clipă mai târziu, o zărise aprinzându-se 
pe cea din partea din spate a casei - camera lui May Ling. Fetiţa 
ei va adormi, sătulă, încălzită, în pătuţul confortabil, sub pledul 
tricotat de mână, între șirurile de puișori care o fereau de 
marginile tari ale pătuțului. May Ling va adormi, iar doamna 
McCullough va aprinde lampa de veghe, iar când se va duce și 
ea să se culce, se va gândi cu drag la dimineaţa de a doua zi, 
când va veni și o va găsi acolo, așteptând-o, pe fetiţa lui Bebe. 

Rezemându-și fruntea de caroseria BMW-ului, Bebe aștepta ca 
lumina din camera fiicei sale să se stingă. 

e 

Întorcându-se de la Mia, Izzy găsise casa goală. Părinţii ei 
erau încă la serviciu, firește, dar de obicei unul dintre fraţi era 
acasă. Unde să fie Lexie? Dar Moody? Trip probabil că ieșise cu 
Pearl, își spusese ea, sperând s-o poată prinde înainte să vină 
doamna Richardson. 

In realitate, Trip și Moody ajunseseră acasă mai devreme - 
Moody imediat după școală, și Trip, în mod neașteptat, puțin 
mai târziu. Părea nervos, iritat, iar Moody bănuise, pe bună 
dreptate, că ar fi trebuit să se întâlnească cu Pearl, dar ceva nu 
mersese cum trebuie. 

— Ai avut o zi proastă? întrebase el, iar când Trip se 
mărginise să mârâie, adăugase: Ti-a tras clapa. Nasol, amice. 
Dar la urma urmei, la ce te așteptai? 

— Ce tot spui acolo? exclamase Trip, întorcându-se în sfârșit 
spre fratele lui. 

Moody simţise un imbold de răutate. 

— Credeai cumva că ești singurul? îţi închipui că vreo fată e 
suficient de toantă încât să se păstreze doar pentru tine? Nici 
nu-mi vine să cred că nu te-ai prins mai devreme. 


VP - 282 


Râsese, și atunci se năpustise Trip la el. Nu-și mai vorbiseră 
așa de ani buni, din copilărie, și cu un brusc sentiment de 
ușurare, Moody râsese din nou, chiar în clipa în care Trip îl 
pocnise în stomac și se prăvăliseră amândoi la podea. Timp de 
câteva secunde, se încăieraseră pe gresie, tenișii lor lăsând 
urme pe ușile dulapurilor, dar până la urmă Trip îl imobilizase pe 
fratele lui și lupta luase sfârșit. 

— Tu să taci! șuierase el. Tacă-ţi fleanca! 

Incă de la primul lor sărut, se întrebase ce văzuse Pearl la el și 
dacă nu cumva, mai devreme sau mai târziu, va decide că a 
făcut o greșeală alegându-l. lar acum era ca și când Moody 
izbutise să pătrundă în mintea lui și dăduse glas temerilor găsite 
acolo. 

Moody bolborosise, trăgând de braţul fratelui său, iar acesta îi 
dăduse drumul într-un final și ieșise în goană din bucătărie. 
După o jumătate de oră la volan, rulând fără ţintă, se dusese 
spre casa lui Dan Simon. Inainte de relaţia cu Pearl, obișnuise să 
petreacă ore întregi împreună cu Dan și cu câţiva colegi din 
echipa de hochei, ghemuiţi în jurul consolei Nintendo, jucând 
GoldenEye, iar în după-amiaza aceea spera că jocul video îi va 
abate atenția de la spusele lui Moody și-l va împiedica să se tot 
întrebe dacă erau adevărate sau nu. 

In ceea ce-l privește, Moody se dusese pe malul lacului 
Horseshoe, unde răsucise în minte toate lucrurile pe care ar fi 
vrut să i le spună fratelui său, azi și în toți anii trecuți. 

Singură în casă, Izzy întorsese pe toate fețele cuvintele Miei. 
Uneori, trebuie s-o iei de la capăt, de la zero. La ora cinci, Mia 
încă nu venise să pregătească cina, și o presimţire neplăcută 
începuse să-și facă loc în sufletul ei. Senzaţia se acutizase când 
telefonase mama ei, o jumătate de oră mai târziu. 

— Mia nu poate veni azi, îi spusese ea. Cumpăr eu niște 
mâncare chinezească în drum spre casă. 

Când Moody se întorsese în sfârșit, la șase și câteva minute, 
Izzy coborâse în fugă la parter. 

— Unde-s toţi ceilalți? îl întrebase. 

Moody își scosese tricoul și-l azvârlise pe canapea. Stătuse 
ore în șir pe malul lacului, aruncând pietre în apă și gândindu-se 
la Pearl și la fratele lui. Uite ce i-ai făcut! se răstise furios în 
sinea sa. Cum de-ai silit-o să treacă prin așa ceva?! Aruncase 
toate pietrele pe care le găsise, și tot nu-i fusese suficient. 


VP - 283 


— De unde să știu eu? exclamase în chip de răspuns către 
Izzy. Lexie e la Serena, probabil. Și cine știe unde mama dracu’ 
e Trip! Da’ ţie ce-ţi pasă? Credeam că-ţi place să stai singură. 

— O căutam pe Pearl. Ai văzut-o cumva? 

— Am văzut-o la ora de engleză, replicase Moody și se dusese 
în bucătărie să-și ia un suc, cu Izzy pe urmele lui. De atunci, nu 
mai știu. A plecat de la școală devreme. 

— Poate că e cu Trip, sugerase Izzy. 

Moody luase o înghiţitură de suc și tăcuse. Văzând că n-o 
contrazice, Izzy insistase: 

— E adevărat ce-ai zis aseară despre Trip și Pearl? 

— Așa se pare. 

— De ce i-ai spus mamei? 

— Nu credeam că-i un secret, răspunsese el, lăsând din mână 
doza de suc. Știi, n-au fost chiar subtili în privinţa asta. Și nu e 
treaba mea să mint pentru ei. 

— Mama a zis... mama a zis că Pearl a făcut un avort? 

— Așa a zis. 

— Pearl n-a făcut avort. 

— De unde știi tu? 

— Fiindcă știu. 

N-ar fi putut explica de ce, însă era sigură că nu se înșela. Trip 
și Pearl... da, asta putea crede. O văzuse pândindu-l luni la rând 
pe fratele ei, așa cum pândește șoarecele o pisică, așteptând să 
fie mâncat. Dar Pearl... însărcinată? Se gândise la săptămânile 
care trecuseră. Se comportase oare Pearl mai neobișnuit? 

Brusc, Izzy încremenise. Işi amintise de ziua aceea în care se 
dusese la Mia și o găsise pe Lexie acolo. Ce spusese sora ei? Că 
venise s-o vadă pe Pearl, care o ajuta la un eseu. De obicei, 
foarte aranjată, Lexie fusese atunci palidă și neîngrijită, cu părul 
pleoștit, strâns în coadă, iar Mia se grăbise s-o trimită pe ea 
acasă. lar a doua zi după-amiază, sora ei se întorsese acasă 
îmbrăcată cu tricoul preferat al lui Pearl, cel cu John Lennon pe 
piept. lar în mână ţinea o pungă de plastic cu ceva înăuntru. 
Stătuse toată seara în camera ei, sărind peste masa de seară - 
ceva deloc obișnuit pentru ea, mereu cu poftă de mâncare -, și 
fusese într-o dispoziţie sumbră multe săptămâni după aceea. 
Chiar și acum, Lexie părea mai puţin veselă, mai puţin sociabilă, 
ca și când ceva o secătuise. Și în plus, se despărţise de Brian. 

— Unde-i Lexie? întrebase din nou. 


VP - 284 


— Ti-am zis, cred că e la Serena, replicase Moody și o 
înșfăcase de braţ. Să-ţi ţii gura cu privire la Trip și Pearl, bine? 
Bănuiesc că ea nu știe. 

Izzy se smulsese din strânsoarea lui. A 

— Eşti un mare idiot! Pearl n-a fost însărcinată. Iți dai seama 
că mama și Mia îi vor lua gâtul și că tu i-ai pus laţul de gât fără 
niciun motiv? 

Moody pălise, dar numai pentru o clipă. Clătinase apoi din 
cap. 

— Nu-mi pasă. A meritat-o. 

— A meritat-o? se holbase Izzy la el. 

— S-a furișat și și-a făcut de cap cu Trip. Cu Trip, dintre toţi 
oamenii, Izzy! Nu i-a păsat nici măcar câ... exclamase el, dar se 
oprise brusc, ca și când ar fi apăsat prea tare pe o vânătaie 
recentă. Uite ce e, a fost decizia ei să se culce încolo și-ncoace. 
Merită tot ce va primi. 

— Nu pot să cred că vorbești serios! 

Izzy nu-l văzuse niciodată pe fratele ei comportându-se astfel. 
Moody, care întotdeauna fusese cel mai plin de tact din familia 
lor; Moody, care întotdeauna îi luă partea, chiar și atunci când 
ea alegea să nu-l asculte; Moody, singurul din familia lor pe 
care-l crezuse capabil să perceapă lucrurile mai clar decât ea. 

— Îţi dai seama, continuase ea, că mama probabil va da vina 
pe Mia pentru toate astea? 

— Păi... poate că ar fi trebuit să-și supravegheze fata mai 
bine. Poate că ar fi trebuit s-o educe astfel încât să fie mai 
responsabilă. 

Întinsese mâna după doza de suc, dar Izzy fusese mai rapidă. 
Metalul rece îl izbise în obraz și un jet de spumă și acid îl 
împroșcase în faţă. Când privirea i se limpezise din nou, 
constatase că rămăsese singur, cu excepţia dozei care se 
rostogolea încet pe pardoseala udă. 

e 

Locuința Serenei era pe Shaker Boulevard, lângă școala 
gimnazială, și până acolo erau cam cinci kilometri. Patruzeci de 
minute mai târziu, când auzise soneria și deschisese ușa, 
Serena dăduse cu ochii de Izzy, care gâfâia cu răsuflarea 
întretăiată. 

— Ce cauţi tu aici, ciudato? o luase Lexie la rost, coborând 
scara în urma Serenei. 


VP - 285 


— Trebuie să te întreb ceva. 

— Dar de telefon n-ai auzit? 

— Taci acum. E ceva important. 

Luând-o de braţ, o trăsese în camera de zi, iar Serena, care 
cunoștea bine dinamica relaţiilor din familia Richardson, se 
retrăsese în bucătărie pentru a le oferi intimitatea necesară. 

— Ce e? întrebase Lexie când rămăseseră singure. 

— Ai făcut tu vreun avort? 

— Poftim?! exclamase Lexie, de data asta în șoaptă. 

— Când a lipsit mama din oraș. Ai făcut? 

— Nu-i treaba ta! 

Sora ei se întorsese să plece, dar Izzy îi tăiase calea. 

— Ai făcut, nu-i așa? Atunci când ai zis că ai dormit acasă la 
Pearl. 

— Nu-i o crimă, Izzy. O grămadă de persoane o fac. 

— Pearl a mers cu tine? 

Lexie oftase. 

— Ea m-a dus cu mașina. Și înainte să faci pe moralista și pe 
cuviincioasa... 

— Nu-mi pasă mie de moravurile tale, Lex! replicase Izzy, 
zvâcnind din cap pentru a-și da la o parte o șuviță de păr din 
ochi. Mama crede că Pearl a făcut avortul. 

— Pearl?! răsese sora ei. Scuză-mă, dar e chiar amuzant. 
Micuta Pearl, atât de virginală și de inocentă! 

— Probabil că există un motiv pentru care crede asta. 

— Am făcut programarea pe numele ei. Mă rog! Pe ea n-a 
deranjat-o, replicase Lexie și dăduse să plece, dar se oprise și se 
răsucise din nou spre Izzy. Să nu îndrăznești să spui cuiva 
despre asta! Nici lui Moody, nici mamei, nimănui! Ai priceput? 

— Cât de-al dracului de egoistă ești! 

Și, fără a-și mai lua la revedere, trecuse pe lângă sora ei și 
ieșise din cameră, aproape izbindu-se de Serena în drum spre 
ușa din față. 

Avusese nevoie de alte patruzeci de minute pentru a străbate 
pe jos drumul până la casa de pe Winslow Road, iar când 
ajunsese, își dăduse seama imediat că ceva nu era în regulă. 
Toate luminile erau stinse la etaj, iar Volkswagenul nu era pe 
alee. Ezitase o clipă în faţa casei, înghiontind piersicul ale cărui 
flori începuseră să se ofilească. Se dusese apoi în lateral și 
sunase la ușă până când ieșise domnul Yang. 


VP - 286 


— Mia e aici? întrebase ea. Sau Pearl? 

Domnul Yang clătinase din cap. 

— Ele plecat poate cinci, zece minute în urmă. 

Izzy simţise cum îi îngheaţă inima. 

— Au zis cumva unde se duc? 

Dar știa deja adevărul: plecaseră, iar ea le ratase. 

Domnul Yang clătinase din cap încă o dată. 

— Ele nu spus mie. 

Se uitase pe după perdea la timp pentru a le vedea pe Mia și 
pe Pearl ieșind cu spatele de pe alee, cu mașina plină-ochi cu 
pungi și cutii, și dispărând în penumbra înserării. Erau 
amândouă oameni buni, își spusese cu tristețe, dorindu-le drum 
bun oriunde s-ar fi dus. 

Un bilet, își zisese Izzy panicată, trebuie să fi lăsat un bilet. 
Mia n-ar fi plecat fără să-și ia rămas-bun. 

— Pot să urc și să caut ceva în apartamentul lor? Promit că nu 
deranjez nimic. 

— Cheie ai? întrebase domnul Yang, lăsând-o să treacă spre 
scări. Poate că ușă încuiată? 

Chiar era încuiată, iar Izzy bătuse de câteva ori și zgâlţâise 
clanţa înainte să se resemneze și să coboare. 

— Eu cheie n-am, îi spusese domnul Yang, ţinându-i ușa în 
timp ce ea ieșea în fugă. Întreabă mămica ta, ea are cheie. 

Douăzeci și cinci de minute făcuse până acasă, unde, deși ea 
n-avea de unde să știe, Mia și Pearl lăsaseră cu numai câteva 
minute în urmă cheile apartamentului. Abia după o oră și 
jumătate, găsise cheile de rezervă ale mamei, în sertarul cu de 
toate din bucătărie. Se mișcase în liniște, ignorând cutia pe 
jumătate goală cu pui cu portocale lăsată pe blat pentru ea, 
atentă să nu-i tulbure pe fraţii și pe părinţii ei, care se risipiseră 
deja în diferite părţi ale casei. Când ajunsese din nou la casa de 
pe Winslow Road, era nouă și jumătate, iar domnul Yang, care în 
zilele de lucru se trezea dimineaţa la patru și un sfert pentru a-și 
începe munca pe autobuzul școlar și prefera să aibă un program 
regulat, se culcase deja. Nimeni n-o auzise pe Izzy intrând pe 
ușa laterală, descuind-o pe cea de la apartamentul în care 
locuiseră Mia și Pearl și intrând în sfârșit în casă, cu toate că în 
adâncul inimii știa că era prea târziu, că ele plecaseră pentru 
totdeauna. 


VP - 287 


La ora nouă, a doua zi, casa familiei Richardson era aproape 
goală. Domnul Richardson se dusese la birou ca să recupereze 
lucrările întârziate de peste săptămână, așa cum făcea adesea 
sâmbăta dimineaţa; recentele evoluţii ale cazului McCullough îl 
împiedicaseră să lucreze din plin la orice altceva. Lexie dormea 
acasă la Serena, în patul ei dublu. Trip și Moody ieșiseră; cel 
dintâi se duse la centrul comunitar să-și abată atenţia cu vreun 
meci improvizat, iar cel de-al doilea își luase bicicleta și plecase 
spre casa Miei, unde avea de gând să-și ceară scuze lui Pearl, 
dar spre consternarea lui găsise ușa încuiată și nici urmă de 
Volkswagen. lar doamna Richardson, Izzy știa asta, se ducea 
sâmbăta dimineața la piscină să facă ture de bazin. Mama ei își 
respecta cu atâta îndârjire obișnuinţele, încât Izzy nici nu se mai 
obosise să arunce o privire în dormitorul ei. Nu se îndoia că doar 
ea singură mai era în casă. 

Era nedrept, totul, foarte nedrept - numai la asta se gândise 
Izzy toată noaptea. Era nedrept că Mia și Pearl fuseseră nevoite 
să plece, că în sfârșit își găsiseră un cămin, și totuși fuseseră 
alungate din el. Erau cele mai blânde, mai bune și mai sincere 
persoane pe care le cunoștea ea, iar familia ei le gonise. 
Trecuse în revistă, în minte, numeroasele trădări care 
culminaseră cu acest deznodământ. Lexie minţise și se folosise 
de Pearl. Trip profitase de ea. Moody o trădase intenţionat. Tatăl 
ei era un hoţ de copii. lar mama... ei bine, mama ei fusese capul 
răutăţilor. 

Se gândise la casa Miei, caldă, luminoasă și primitoare. Toată 
viaţa ei, Izzy fusese furioasă și dură; mama ei o critica mereu, 
Lexie și Trip o luau întotdeauna în râs. Mia nu fusese însă așa. 
Cu Mia, ea reușise să fie altfel, diferită într-un mod așa cum nu 
știa că poate fi; în prezența înțelegătoare a Miei, devenise 
curioasă, deschisă și amabilă, ca sub vraja unei incantații 
magice. Simţise în sfârșit că putea vorbi deschis, fără a se izbi 
imediat de cochilia dură a vieţii ei cocoloșite, ca și când ar fi 
văzut dintr-odată că zidurile solide care o închideau erau de fapt 
zăbrele și că între ele era suficient spaţiu pentru a se strecura 
afară. Încercase să-și imagineze cum ar fi fost să se întoarcă la 
viaţa ei dinainte, la viaţa în casa lor splendidă, perfect orânduită 
și abundent decorată, unde iarba era întotdeauna tunsă, 
frunzele uscate erau întotdeauna măturate și niciodată, absolut 
niciodată, nu era lăsat gunoi la vedere; în cartierul lor splendid, 


VP - 288 


perfect orânduit, unde pe fiecare peluză exista un copac, 
străzile aveau coturi și curbe pentru ca nimeni să nu poată rula 
cu viteză și fiecare casă era în armonie cu celelalte; în orașul lor 
splendid, perfect orânduit, în care toată lumea se înțelegea, 
fiecare respecta regulile și totul trebuia să fie minunat și perfect 
la exterior, oricât de mare ar fi fost haosul interior. Nu se putea 
preface că nu se întâmplase nimic. Mia deschisese în ea o ușă 
care nu mai putea fi închisă la loc. 

Se gândise apoi la prima zi în care o întâlnise pe Mia și la 
întrebarea pe care i-o pusese ea: Ce-ai de gând să faci în 
privința asta? Fusese întâia dată când simţise cu adevărat că 
exista un lucru în privinţa căruia putea ea să facă ceva. și 
amintise apoi ce-i spusese Mia ultima dată când se văzuseră, 
cuvintele care de atunci îi tot răsunaseră în minte: că uneori 
trebuie s-o iei de la capăt, de la zero. Pământ pârjolit, asta 
spusese, și în clipa aceea Izzy știuse ce avea de făcut. 

Își petrecuse noaptea plănuind totul, iar acum, că venise 
timpul, aproape că nu se mai gândea la nimic. De parcă ieșise 
cumva în afara propriei persoane și se uita la altcineva care 
făcea lucrurile respective. Tatăl ei ţinea întotdeauna un bidon cu 
benzină în garaj, pentru plugul de zăpadă și pentru alimentarea 
generatorului, dacă se întrerupea curentul electric în timpul 
vreunei furtuni. Izzy luase bidonul și desenase un cerc pe patul 
surorii ei, apoi pe cele ale fraţilor. Benzina făcuse o pată 
uleioasă pe pledul înflorat al lui Lexie, pe perna lui Trip și pe 
așternuturile cadrilate ale lui Moody. Când terminase în camera 
celui din urmă, bidonul se golise deja, așa că se mulţumise să-l 
așeze în fața ușii închise de la dormitorul părinţilor. Pusese apoi 
cheile casei din Winslow Road la locul lor, în sertarul cu de 
toate, de unde luase o cutie de chibrituri. 

Să nu uiti, îi spusese Mia. Uneori e nevoie să pârjolești totul, 
până la pământul gol, și s-o iei de la capăt După foc, solul e mai 
fertil, și noi plante pot să crească iar. Oamenii sunt la fel. O iau 
de la capăt. Găsesc ei o cale. Gândul îi zburase la Mia, și ochii i 
se împăienjeniseră. Scăpărase primul chibrit. Avea pe un umăr 
rucsacul de școală, în care îndesase un rând de haine și toți 
banii ei. Mia și Pearl nu puteau fi prea departe, își spusese. Avea 
încă timp să le găsească. Marginea cutiei hârjâise sub chibrit ca 
unghiile pe tablă, se simţise un iz de sulf și măciulia se 


VP - 289 


aprinsese. Izzy dăduse drumul chibritului pe pledul înflorat al 
surorii ei și ieșise pe ușă în fugă. 


VP - 290 


20. 


După plecarea mașinilor de pompieri, în faţa scheletului casei, 
înnegrit și încă fumegând, doamna Richardson își strânse mai 
bine halatul în jurul taliei și privi în jur. Pe ceea ce fusese aleea 
lor, domnul Richardson vorbea cu șeful pompierilor și cu doi 
polițiști. Dincolo de stradă, cocoțaţi pe capota mașinii fiicei lor 
mai mari, Lexie, Trip și Moody își priveau părinţii, așteptând 
instrucțiuni. Doamna Richardson observase că lipsea Izzy și era 
sigură că despre asta discuta domnul Richardson cu polițiștii. 
Probabil că le dădea o descriere a ei, cerându-le ajutorul să o 
găsească. /sabelle Marie Richardson, exclamă în sinea ei, cu un 
amestec de rușine și furie. Ce Dumnezeului ai făcut? Asta le 
spusese și pompierilor, polițiștilor, copiilor și soţului ei, copleșit. 
„Nesăbuită. Cum a putut să facă așa ceva?” In spatele ei, unul 
dintre pompieri puse în mașină carcasa arsă a bidonului de 
benzină, ca s-o trimită firmei de asigurări, fără îndoială. 

— Când Izzy se va întoarce, murmură Lexie către Trip, mama 
o s-o jupoaie de vie. 

Abia când șeful pompierilor întrebă unde vor sta, își dădu 
seama doamna Richardson de soluţia evidentă. 

— La casa de închiriat, replică ea. Pe Winslow Road, în 
apropiere de Lynnfield. lar sub privirile nedumerite ale soțului și 
copiilor ei, adăugă: A fost eliberată ieri. 

După o serie de manevre, cele trei mașini încăpură pe aleea 
îngustă din faţa casei de pe Winslow Road, și când Lexie reuși 
să-și parcheze în sfârșit Explorerul lângă bordură, doamna 
Richardson simţi o împunsătură bruscă de teamă că totuși 
apartamentul nu era liber - că vor urca, vor deschide ușa și le 
vor găsi pe Mia și pe Pearl tot acolo, mâncând placide la masă, 
refuzând să plece. Sau poate că Mia va fi lăsat în urmă un fel de 
declaraţie nerostită: mizerie de curăţat, ferestre sparte sau 
pereţi loviți, ca un ultim deget mijlociu adresat proprietarilor. 
Dar când toate cele patru mașini ale familiei fuseseră parcate, 
iar ei urcaseră unul după altul treptele până la etaj, spre 
nedumerirea domnului Yang, constatară că nu era nimeni sus, 
găsind doar câteva piese de mobilier. Doamna Richardson 
înclină din cap în semn de aprobare și ușurare. 


VP - 291 


— Arată cu totul altfel, murmură Lexie. 

Și așa era. Cei trei copii Richardson prezenţi se înghesuiră în 
pragul ușii dintre camera de zi și bucătărie, atât de apropiaţi 
unii de alţii, încât umerii aproape că li se atingeau. În bucătărie, 
dulapurile erau goale, iar cele două scaune desperecheate 
fuseseră așezate sub masa șubredă. Moody se gândi de câte ori 
stătuse la masa aceea lângă Pearl, făcându-și temele sau 
mâncând cereale. Lexie își lăsă privirea să rătăcească prin 
camera de zi: câteva perne lăsate pe covor, pereţii goi, cu 
excepţia câtorva urme de piuneze rămase în tencuială. Trip se 
uită spre dormitor, unde prin ușa deschisă se vedea patul lui 
Pearl, acum fără așternuturi și pături, redus la un simplu cadru 
de lemn și o saltea. 

Perfect utilizabilă, își spuse doamna Richardson. Două 
dormitoare, unul pentru adulţi și celălalt pentru băieţi. Fetele - 
încă era sigură că Izzy avea să li se alăture în scurt timp - 
puteau dormi pe veranda închisă. O baie și o toaletă de 
serviciu... Asta e, vor trebui să folosească în comun aceeași 
baie. Doar pentru puţin timp, până când vor găsi ceva mai 
convenabil, până când casa lor va fi renovată. 

— Mamă! o strigă Lexie din bucătărie. Mamă, uită-te la asta! 

Pe blat, se afla un plic mare, plin cu hârtii. Poate că fusese 
lăsat acolo din greșeală - ceva lucrat de Mia sau temele lui 
Pearl, uitate în graba plecării. Chiar înainte ca mâna ei să-l 
atingă, doamna Richardson își dădu seama însă că altul era 
adevărul. Hârtia era ca de satin sub degetele ei, clapa plicului 
fusese atent pliată, dar nu lipită, iar când ea își vâri unghia sub 
ea, deschizându-l, ceilalţi se strânseră în jurul ei, ca să vadă ce 
era înăuntru. 

Era câte una pentru fiecare. Mia le așezase una peste alta în 
plic: pe jumătate portrete, pe jumătate năzuinţe, imortalizate pe 
hârtie. Doamna Richardson înșiră fotografiile pe masă, iar 
fiecare dintre ei știu care dintre ele îi era destinată, o recunoscu 
imediat, așa cum și-ar fi recunoscut chipul în oglindă. Pentru 
ceilalţi, era doar o fotografie oarecare, dar pentru ei avea ceva 
insuportabil de intim, ca atunci când îţi surprinzi trupul gol în 
oglindă. 

O foaie de hârtie tăiată fâșii subțiri, ca beţele de chibrit, și 
tesute pentru a forma o plasă. Suspendată în ea: o piatră grea, 
rotunjită. Textul fusese decupat în bucățele imposibil de citit, 


VP - 292 


dar Lexie recunoscu imediat nuanța roz-pal - formularul de 
externare de la clinică. Pe o fâșie se distingea jumătatea de jos 
a semnăturii ei - ba nu, a semnăturii ei falsificate: numele lui 
Pearl, cu scrisul ei. Lăsase formularul acasă la Mia, iar ea îl 
transformase. Atingând fotografia, Lexie văzu că sub greutatea 
pietrei, încrengătura complicată de fire a plasei era umflată, fără 
să se rupă însă. Era o povară pe care trebuia s-o poarte, îi 
spusese Mia și, pentru prima dată, simţise că, probabil, va fi în 
stare. 

O apărătoare de piept pentru hochei zăcând în praf, crăpată 
pe mijloc și plină de găuri. Mia folosise un ciocan și o mână de 
cuie, înfigându-le pe toate în plasticul gros și alb ca pe niște 
săgeți și scoțându-le apoi. E în regulă să fii vulnerabil - asta 
voise să spună în timp ce făcea fiecare gaură. E în regulă să-ți 
aloci timp ca să vezi cum evoluează lucrurile. Umpluse 
apărătoarea lui Trip cu pământ, presărase semințe și udase totul 
cu răbdare timp de o săptămână, până când din fiecare gaură și 
prin crăpătura din mijloc, apăruseră mici izbucniri verzi: tulpiniţe 
firave, frunzulițe răsucite, croindu-și drum spre lumină. Viaţă 
fragilă, delicată, crescând din interiorul carcasei dure. 

Un stol de păsări miniaturale origami luându-și zborul, cea 
mai mare fiind cât o palmă întinsă, cea mai mică doar cât o 
unghie, toate dungate cu liniile dintr-un caiet de notițe. Moody 
le recunoscuse imediat, chiar înainte de a vedea cutele vagi de 
pe fiecare: paginile din carnetelul lui Pearl, cel pe care el i-l 
dăduse și i-l luase înapoi pe urmă, pe care îl distrusese, îi 
mototolise și-l aruncase. Deși Mia netezise paginile, cutele încă 
marcau aripile păsărilor, ca și când vântul le-ar fi zburlit penele. 
Păsările erau așezate pe o fotografie înfățișând cerul și păreau 
un mănunchi risipit de petale ce se înălțau în aer de pe solul 
pietros, spre lucruri mai bune și mai înalte. La fel te vei înălța și 
tu, gândise Mia în timp ce așezase păsările, una câte una, pe 
cerul de hârtie. 

Următoarea fotografie își avusese începuturile când, 
măturând într-o zi, Mia găsise sub comodă una dintre balenele 
pentru guler ale domnului Richardson. O luase și o păstrase; 
domnul Richardson avea multe altele, o cutie întreagă pusă pe 
comodă, și în fiecare zi înfigea câte una în capetele fiecărui 
guler, ca să le menţină drepte. Răsucind între degete iar și iar 
mica bară de oţel, își amintise de un experiment pe care îl 


VP - 293 


făcuse la ora de științe în școală. Frecase bara cu un magnet și 
pe urmă o pusese să plutească într-un vas cu apă, lăsând-o să 
se rotească încoace și-ncolo, până când se stabilizase cu vârful 
spre nord. Fotografia cu expunere îndelungată rezultase într-o 
formă neclară ca un arc, aidoma unor aripi fantomatice de 
fluture, marcată de linia strălucitoare a balenei care își găsise 
poziţia. Privind mica săgeată argintie bine direcţionată, sigură 
pe sine și lucitoare în apa înceţoșată, domnul Richardson își 
duse mâna la gulerul cămășii, întrebându-se în ce direcţie era el 
orientat acum. 

lar ultima, și cea mai surprinzătoare pentru doamna 
Richardson: o colivie decupată din hârtie, spartă ca și când ceva 
foarte puternic din interior își croise drum afară. Privind mai 
îndeaproape, văzu că era lucrată din hârtie de ziar. Mia tăiase 
cu lama fiecare cuvânt, pentru a crea spaţiile libere dintre gratii. 
Doamna Richardson era sigură că era unul dintre articolele ei, 
deși cu atâtea cuvinte lipsă nu putea ști care anume: cel despre 
strângerea de fonduri de la Centrul pentru Natură, știrea despre 
noua promenadă din oraș, cea despre progresele proiectului 
„Patrula cetățenească” - oricare dintre numeroasele articole pe 
care le scrisese cu conștiinciozitate în decursul anilor, oricare 
dintre poveștile care, în ciuda intenţiilor ei, îi construiseră 
cariera. Fiecare bară frântă se apleca grațios în afară, ca o 
petală de crizantemă, iar în mijlocul gol al coliviei se afla o 
singură pană mică și aurie. Ceva evadase din colivia aceea. 
Ceva își regăsise aripile. Lucrând la fotografie, Mia nu-și putuse 
închipui o urare mai frumoasă pentru doamna Richardson. 

Niciunul dintre ei nu observase că lipsea o fotografie, decât 
atunci când doamna Richardson o ridică pe ultima, iar sub ea 
văzură teancul de negative. Mesajul era limpede: Mia nu va 
încerca să le vândă; nu le va arăta nimănui și nici nu le va 
păstra pentru a le forța eventual mâna ulterior. Sunt ale voastre, 
părea să spună teancul de negative. Vă reprezintă. Faceţi cu ele 
orice doriţi. În ele erau portretele lor, răsturnate și inversate, cu 
zonele întunecate devenite luminoase și invers. Dar unul dintre 
ele nu se potrivea cu niciuna dintre fotografiile din plic; Izzy 
luase fotografia seara trecută, când intrase în apartamentul gol, 
și constatase că Mia și Pearl plecaseră, lăsând în urmă doar 
plicul ca un fel de rămas-bun. Își dăduse seama imediat care 
fotografie era a ei: un trandafir negru căzut pe o dală de asfalt 


VP - 294 


crăpat, cu petalele decupate din piele neagră - ghetele ei dragi, 
care o ajutaseră să se simtă plină de viaţă și pe care mama ei le 
aruncase -, petalele exterioare din pielea scorojită de pe vârfuri, 
iar cele interioare, mai întunecate, din cea a limbii ghetelor. Un 
șiret cu capătul franjurat fusese întins în loc de tulpină, iar 
frânturi de aţă galbenă, descusute din jurul tălpilor, alcătuiau 
delicatele stamine din mijloc. Duritatea devenită delicată, 
minunată. Izzy pusese fotografia în rucsacul ei, închisese plicul 
la loc, stinsese lumina și ieșise, încuind ușa în urma ei. Restul 
familiei, căreia îi rămăsese doar negativul, nu putea vedea 
decât miniatura răsturnată: o floare palidă care se decolora 
până la albul din interior și o dală neagră în spatele ei, ca un cer 
nocturn plin de nori. 

Abia mai târziu în după-amiaza aceea își verifică doamna 
Richardson căsuţa vocală a telefonului mobil și află vestea. In 
înregistrarea hârâită, Mark McCullough plângea atât de tare, 
încât ea abia reuși să-i distingă cuvintele. Cu o seară în urmă, 
istoviţi după aflarea verdictului și după conferinţa de presă, și 
el, și Linda căzuseră într-un somn așa cum nu mai avuseseră de 
luni întregi: adânc, fără vise și neîntrerupt. Dimineaţă, se 
treziseră buimaci, moleșiţi de la o odihnă prea îndelungată, iar 
când se uitase la ceasul de pe noptieră, doamna McCullough 
văzuse că era deja zece și jumătate. Mirabelle obișnuia să-i 
trezească odată cu răsăritul soarelui, plângând de foame sau 
fiindcă făcuse pe ea, iar ea știuse încă din clipa în care văzuse 
cifrele roșii ale ceasului că ceva era foarte, foarte anapoda. 
Sărise din pat și fugise în dormitorul lui Mirabelle fără să-și mai 
pună măcar papucii sau capotul, iar Mark, cu ochii încă 
împăienjeniţi în lumina dimineţii, o auzise ţipând. Pătuţul era 
gol. Mirabelle dispăruse. 

Abia seara izbutise poliția să pună indiciile cap la cap și să-și 
dea seama ce se întâmplase: ușa glisantă către curtea din 
spate, neîncuiată - doar e un cartier atât de sigur, ce se poate 
întâmpla?! Ivărul din interior și cel din exterior plin de amprente. 
Absența lui Bebe de la muncă. Apartamentul ei gol. Și nu în 
ultimul rând, un bilet de avion pe numele lui Bebe la un zbor 
către Canton, la ora 23.20 seara trecută. In consecinţă, le 
spuseseră polițiștii soţilor McCullough, șansele de a o găsi erau 
aproape de zero. China era o ţară mare, adăugase inspectorul, 
fără pic de ironie în glas. Fără îndoială, Bebe ajunsese deja în 


VP - 295 


Canton și de acolo, cine știe unde se putea duce? Caută acul în 
carul cu fân! Își puteau cheltui toţi banii, subliniase el, în 
încercarea de a da de urma lor. 

Un an mai târziu - când casa cea nouă a familiei Richardson 
era aproape reconstruită, iar soţii McCullough nu-și cheltuiseră 
toţi banii, dar dăduseră zeci de mii de dolari pe detectivi și pe 
manevre diplomatice, cu rezultate insignifiante -, cele două 
doamne luau prânzul împreună la Saffron Patch. Fuseseră 
alături una de cealaltă în acele ultime luni de agitaţie, așa cum 
fuseseră în ani de urcușuri și coborâșuri, așa cum vor fi și în 
viitor, la bune și la rele. 

— Am depus cerere împreună cu Mark pentru a adopta un 
copil din China, îi spuse doamna McCullough prietenei sale, 
luând o bucată de pui tikka mașala de pe grămăjoara de orez. 

— Minunat! exclamă doamna Richardson. 

— Angajata agenţiei de adopţii spune că suntem candidații 
ideali. Și crede că va avea ceva pentru noi în mai puţin de șase 
luni, explică doamna McCullough, luând o înghiţitură de apă. 
Zice că provenind din China, riscurile ca familia copilului să 
încerce să recapete custodia sunt infime. 

Doamna Richardson se aplecă peste masă și strânse mâna 
prietenei sale. 

— Va fi un copil foarte norocos, o încurajă ea. 

Un lucru o surprinsese și o îndurerase cel mai rău pe doamna 
McCullough: că Mirabelle nu plânsese când Bebe întinsese 
brațele, o ridicase din pătuţ și o luase cu ea. După tot ce făcuse 
- după hrana preparată în casă, după toate jucăriile și nopţile 
nedormite și dragostea, atât de multă dragoste cum doamna 
McCullough nu și-ar fi imaginat că e posibil să simtă -, Mirabelle 
tot simţise că braţele lui Bebe erau un loc sigur pentru ea, unul 
căruia îi aparținea. Următorul copil, își spusese ea, venind de la 
un orfelinat, nu va fi cunoscut niciodată o altă mamă. Fetiţa 
aceea va fi a lor, fără nicio îndoială. Doamna McCullough se 
simțea îmbătată de iubirea pentru acel copil pe care încă nu-l 
văzuse. Încerca să nu se gândească la Mirabelle, la fiica pe care 
o pierduseră și care era cine știe pe unde, ducând o altă viaţă, 
una care lor le era străină. 


VP - 296 


În acea ultimă seară, în fața casei familiei Richardson, Pearl 
dăduse drumul cheilor în cutia poștală, urcase înapoi în mașină 
și, în sfârșit, rostise întrebarea care îi tot stătuse pe vârful limbii. 

— Dacă fotografiile acelea ar fi cele care te-ar putea face 
celebră? 

Nu aveau să fie acelea, ci ideea care începuse să prindă 
contur în mintea Miei în clipa în care aprinsese farurile, umbra 
unei idei, încă neînchegată în imagini și cu atât mai puţin în 
cuvinte. După cum avea să se dovedească, familia Richardson 
nu va vinde niciodată fotografiile acelea. Le va păstra, cadrele 
dobândind statutul de moștenire de familie deconcertantă, 
generațiile următoare privindu-le nedumerite când vor găsi și 
deschide acea ultimă cutie din pod: de unde veniseră 
fotografiile acelea, cine le făcuse și ce semnificaţie aveau? 

Mia băgase mașina în viteza întâi și răspunsese: 

— Atunci ar însemna că le datorez mult, mult mai mult decât 
prețul fotografiilor în sine. 

Sub mâna ei, Volkswagenul ocolise iazul cu rațe, traversase 
Van Aken și Rapid și intrase pe Warrensville Road, ce ducea 
spre autostradă, afară din Cleveland și tot mai departe. 

— Aș fi vrut să am ocazia să-mi iau la revedere, spusese 
Pearl, gândindu-se la Moody, la Lexie și la Trip și la firele care 
încă o legau de fiecare dintre ei în alt mod. Pe parcursul anilor, 
toată viața, va încerca iar și iar să descurce acele fire, și de 
fiecare dată va constata că erau mult prea încâlcite. Și mi-ar fi 
plăcut s-o mai văd pe Izzy o dată. 

Mia se gândea și ea tot la mezina Richardsonilor, și o vreme 
rămăsese tăcută. 

— Biata Izzy! exclamase ea într-un târziu. Își dorește atât de 
mult să plece de acolo! 

O idee începuse să prindă contur în mintea lui Pearl și să se 
învârtejească în bucle mari, aurii. 

— Am putea să ne întoarcem și s-o luăm cu noi. Pot să urc eu 
pe veranda din spate, să bat în geamul dormitorului ei și... 

— Draga mea, Izzy are doar cincisprezece ani. Există reguli în 
privinţa acestor lucruri. 

Dar în vreme ce mașina gonea pe Warrensville Road spre 
autostrada l-480, Mia își permisese o mică fantezie. Rulau pe un 
drum cu două benzi, pe o șosea lăturalnică, așa cum îi plăcea ei: 
genul de șosea ce șerpuia prin mici orașe de provincie, cu un 


VP - 297 


magazin, o cafenea și o benzinărie. Nori de praf se ridicau în aer 
la trecerea lor. Trecând de un cot al drumului, în pâcla aceea 
aurie, vor zări o siluetă încețoșată la marginea asfaltului, cu 
braţul ridicat, cu degetul mare în aer. Mia va frâna, praful se va 
așterne, iar ele îi vor zări mai întâi părul, un vârtej auriu pe fond 
auriu, recunoscând acel păr sălbatic, ciufulit, acea sălbăticie 
aurie, chiar înainte de a-i vedea fața, chiar înainte de a putea 
opri, deschizând portiera și lăsând-o să urce. 
* 

Sâmbătă dimineață, în vreme ce Mia și Pearl intrau în Illinois, 
Izzy, cu un iz de fum stăruindu-i încă slab în păr, urcă într-un 
autobuz Greyhound care mergea spre Pittsburgh. În celălalt 
capăt al orașului, familia ei se reunea pe malul iazului cu rațe, 
privindu-i pe pompieri udând casă, stingând focarele unul câte 
unul. În buzunarul de la spate avea, pe o hârtie împăturită, 
adresa pe care o găsise într-unul din dosarele mamei sale, în 
care căutase până târziu în noaptea precedentă, după ce-și 
făcuse micul bagaj. George și Regina Wright. Bethel Park, 
Pennsylvania. Era și un număr de telefon, dar Izzy știa că o 
convorbire telefonică nu-i va oferi răspunsurile de care avea 
nevoie. Dosarul de pe biroul mamei - pe a cărui etichetă scria 
îngrijit M.W., cu caligrafia doamnei Richardson - era gros, iar ea 
citise tot, așezată în scaunul mamei, în vreme ce toţi ceilalţi 
dormeau liniștiți la etaj. Sub adresa soţilor Wright, își notase 
alta: Anita Rees, Galeria Rees. Era undeva în New York. Mia, își 
spusese ea, începuse la o vârstă nu cu mult mai mare decât a 
ei. Și se întrebase cum avea să fie. 

Poate că unul dintre acești oameni o va ajuta s-o găsească pe 
Mia, ori încotro plecase. Sau poate că o vor trimite înapoi la 
părinţii ei. Și dacă așa va fi? Va fugi din nou. Va fugi iar și iar, 
până când va avea vârsta necesară ca nimeni să n-o mai poată 
trimite înapoi. Și va căuta până va găsi. Pittsburgh-ul o chema 
și, dincolo de el, New York-ul: trecutul Miei, viitorul ei. Într-un fel 
sau altul, o vor conduce la ea. 

Acum, așezându-se mai bine în scaun și rezemându-și capul 
de geam, își imagină cum va fi. O va zări pe Mia mai întâi din 
spate. Sigur că o va recunoaște imediat. li știa contururile 
trupului ca pe o formă pe care o trasase iar și iar, până când i se 
întipărise în inimă. O va găsi, iar când Mia se va întoarce spre 


VP - 298 


ea, va deschide brațele, o va strânge la pieptul ei și o va lua cu 
ea, oriunde va merge mai departe. 
(J 

În acea ultimă seară, când se culcase în casa de pe Winslow 
Road pentru prima dată, doamna Richardson începuse să se 
gândească la fiica ei cea mică, aşa cum avea să o facă mult 
timp de atunci înainte. Zgomotele casei îi erau străine - 
zumzetul frigiderului, huruitul slab al centralei termice de jos, 
scrâșnetul unei crengi care se freca de ardezia acoperișului -, 
așa că se ridicase, ieșise din casă și se așezase pe treptele 
duplexului, cu halatul de baie strâns bine în jurul corpului. Sub 
picioarele ei, cimentul era rece și puţin umed, de parcă tocmai 
s-ar fi ridicat ceața. 

Toată ziua clocotise de mânie la adresa lui Izzy, atât în ea 
însăși, cât și cu glas tare. Copil nerecunoscător! exclamase. 
Cum putuse să facă așa ceva? Ce-o să-i facă ea atunci când o 
vor găsi! O va pedepsi pentru toată viaţa. O va trimite la o 
școală cu internat. Sau la una militară. Ori la mănăstire. Pe 
jumătate era hotărâtă s-o lase pe mâna poliţiei: să suporte 
consecinţele faptei ei în închisoare. Obișnuiţi cu accesele ei de 
mânie la adresa mezinei, soțul și ceilalţi copii ai săi înclinau din 
cap în tăcere, lăsând-o să se descarce. Dar acum era altceva. 
De data asta, Izzy depășise orice măsură și, așa cum fiecare 
membru al familiei începuse să înţeleagă, era posibil să nu se 
mai întoarcă niciodată. 

Poliţia o căuta, desigur: o dăduseră în urmărire ca fugită de 
acasă, posibil în pericol, și în zilele care urmaseră, doamna 
Richardson le împărțise fotografii pentru afișe și rapoarte, și îi 
iscodise pe prietenii și pe colegii ei unul câte unul, în căutarea 
unor indicii care să-i arate unde s-ar fi putut duce. Dar cele care 
ar fi avut cum să știe - își dădea ea seama - plecaseră deja. Pe 
o parte și pe cealaltă a străzii, casele arătau la fel ca oricare 
altele, dar în interiorul lor trăiau oameni care erau poate fericiţi, 
care se refugiau sau care se îmbărbătau pentru a ieși în lume, în 
căutarea a ceva mai bun. Atâtea vieți despre care ea nu știa 
nimic, desfășurându-se dincolo de ușile acelea. 

Era aproape de miezul nopţii când o mașină trecuse în viteză 
pe Winslow Road, cu faza lungă a farurilor aprinsă, de parcă 
trebuia să ajungă într-un loc important, apoi dispăruse în 
întuneric. Probabil că vecinii o credeau nebună, își spusese ea, 


VP - 299 


văzând-o cum stă așa pe trepte, în beznă, dar de data asta chiar 
nu-i mai păsa. Mânia care se adunase în ea toată ziua se 
disipase, așa cum se disipează la lăsarea serii arșița de peste zi, 
lăsând-o cu un singur gând în minte, rece, cristalin și 
pătrunzător ca lumina unei stele: Izzy plecase. Tot ce o înfuriase 
la ea încă dinainte de a se naște își avusese rădăcinile în acea 
frică singulară: că ar putea s-o piardă. lar acum o pierduse. Un 
vaiet subţire îi urcase în gât, tăios ca lama unui cuțit. 

Pentru prima dată, inima începu să i se frângă la gândul 
copilului ei singur undeva acolo, în lumea mare. Izzy, fetița care 
îi făcuse atâtea necazuri, care o îngrijorase atât de rău, care nu 
încetase să o îngrijoreze și s-o tulbure și a cărei neobosită 
energie o determinase în cele din urmă să plece. Copilul pe 
care-l crezuse atât de diferit de ea însăși, dar care moștenise, 
purtase și hrănise în suflet scânteia aceea pe care ea o sufocase 
cu atât de mult timp în urmă, certitudinea aceea arzătoare că 
știa bine deosebirea între bine și rău. Se gândise, așa cum avea 
să se gândească deseori, ani de-a rândul, la fotografia din 
dimineaţa aceea, cu pana aurie: era portretul ei sau al fiicei ei? 
Era ea oare pasărea care încerca să-și croiască drum spre 
libertate, sau era colivia? 

Poliţia o va găsi pe Izzy, își spusese. O va găsi, iar ea va putea 
repara totul. Nu știa bine cum, dar era sigură că va reuși. Și 
dacă poliţia n-o va găsi totuși? Atunci o va căuta ea însăși. Atât 
timp cât va fi nevoie, pentru totdeauna dacă va trebui. Ani 
poate că vor trece, și amândouă se vor schimba, dar era sigură 
că-și va cunoaște propriul copil așa cum se va cunoaște pe sine 
însăși, oricâtă vreme va trece. De asta era sigură, își va petrece 
luni, ani, tot restul vieții căutându-și fiica, scrutând fiece chip de 
fată ori de femeie, atât timp cât va fi nevoie, în speranța unei 
frânturi de familiaritate pe feţele necunoscuților. 


VP - 300 


MULTȚUNMIRI 


Când eram într-un turneu de promovare pentru romanul 7ot 
ce nu ti-am spus, o doamnă din public mi-a spus la un moment 
dat: „Am numărat și aţi multumit unui număr de șaizeci și cinci 
de persoane. De ce atâtor oameni?” l-am explicat că, deși doar 
numele meu apare pe coperta cărţii, mulţi, foarte mulţi oameni 
m-au ajutat pe parcurs și că romanul nu ar fi putut exista fără 
aportul lor. Acest lucru este cu atât mai adevărat pentru a doua 
mea carte. 

Le mulțumesc, ca întotdeauna, superagentei mele, Julie Barer, 
și tuturor celor de la The Book Group; sunt profund 
recunoscătoare să fac parte dintre ei. Imperturbabilul meu 
redactor, Virginia Smith Younce, a îmbogăţit cartea de faţă 
graţie îndrumărilor ei, iar Jane Cavolina mi-a îndreptat cu o 
sublimă răbdare atât italicele, cât și devierile de la termenele 
stabilite. Juliana Kiyan, Anne Badman, Sarah Hutson, Matthew 
Boyd, Scott Moyers, Ann Godoff, Kathryn Court, Patrick Nolan, 
Madeline Mcintosh și întreaga echipă de la Penguin Press au 
lucrat extraordinar pentru ca această carte să ajungă la public; 
vă mulțumesc pentru că m-ati primit încă o dată printre voi. 

The Chunky Monkeys (Chip Cheek, Calvin Hennick, Jennifer De 
Leon, Sonya Larson, Alexandria Marzano-Lesnevich, Whitney 
Scharer, Adam Stomacher, Grace Talusan și Becky Tuch), 
membrii loialului meu grup de scriere creativă, au fost primii 
cititori ai cărții de faţă; încurajările lor m-au ajutat s-o termin, iar 
schimbul nostru de mesaje pe e-mail mi-a fost ca un colac de 
salvare. Ayelet Amittay, Anne Stameshkin și toţi colegii mei de 
la masterat: ca întotdeauna, voi sunteţi deschizătorii de drum. 
Jes Häberli și Danielle Lazarin, vă voi trimite un vagon de gogoși. 
Prietenii mei fără veleităţi în ale scrisului m-au ajutat să-mi 
păstrez sănătatea mintală și direcţia în toată această aventură; 
mă mir că Samantha Chin, Katie Campbell și Annie Xu mă mai 
suportă încă. 

Le mulțumesc din suflet tuturor cititorilor mei, atât celor care 
mi-au citit primul roman, cât și celor care l-au citit pe acesta. 
Vouă, celor care mi-aţi trimis mesaje, mi-aţi scris scrisori și mi- 


VP - 301 


aţi dat notite cu ocazia lecturilor sau aţi vorbit cu mine la 
sesiunile de autografe: vă mulţumesc. Nu vă pot spune cât de 
recunoscătoare sunt. Multe mulțumiri deopotrivă prietenilor mei 
de pe Twitter: voi îmi reamintiţi în fiecare zi cât de amuzanţi, 
isteți și buni pot fi oamenii. 

Și în final, cele mai adânci mulţumiri se îndreaptă către 
familia mea. Lily și Yvonne Ng mi-au încurajat încă de la început 
pasiunea de a scrie; fără voi n-aș fi ajuns aici, atât în sens 
figurat, cât și literal. Soțul meu, Matt, a fost convins că scrisul 
este menirea mea încă înainte să cred eu acest lucru, și a 
continuat să mi-o spună. lar fiului meu, cea mai bună creaţie a 
mea: chiar dacă pare un clișeu, îmi dau toată silința. 


VP - 302 


AUT 
TC 


OAREA BESTSELLERULUJ 
CE NU TIAM SPUS 


virtual-project.eu 


VP - 303