Ann Brashares — [Pantalonii calatori] 01 Pantalonii calatori

Ann Brashares 


Pantalonii câlatori 
Vol.1 - Pantalonii călători 


Nu toţi cei ce rătăcesc sunt pierduţi. 
J. R. R. Tolkien 


Prolog. 

A fost odată o pereche de pantaloni. Erau un fel de 
pantaloni de care are nevoie oricine, adică nişte blugi albaştri, 
dar nu prea scorţoşi. Erau albaştri ca uniformele noi pe care le 
vezi în prima zi de şcoală; un albastru plăcut, care îşi schimbă 
nuanţa după lumină, puţin tociţi în genunchi şi înălbiţi la tiv. 

Se vedea limpede că avuseseră o viaţă bună înainte să 
ajungă la noi. Bănuiesc că un magazin de haine vechi 
asemănător cu ca un centru de amanet. Tot ce găseşti acolo are 
ceva din personalitatea foştilor proprietari. Pantalonii noştri nu 
erau ca un căţel isteric, pe care stăpânii îl lasă închis în casă 
toată ziua, să latre de unul singur până nu mai poate. Parcă 
semănau mai degrabă cu un câine în toată firea, pe care 
stăpânii lui îl iubesc, dar sunt obligaţi să renunţe la el, pentru că 
trebuie să se mute într-un apartament mai mic, sau poate chiar 
în Coreea (oare aşa se scrie Coreea?) acolo unde oamenii 
mănâncă uneori came de câine. 

Pantalonii nu ajunseseră în vieţile noastre din cauza 
vreunei întâmplări nefericite. Pur şi simplu căzuseră pradă unuia 
dintre acele momente dureroase, dar atât de obişnuite când 
vrem să schimbăm ceva în viaţă, când o luăm de la zero. Asta 
este, de fapt, Calea Pantalonilor, după cum se va dovedi mai 
târziu. 

Erau nişte pantaloni nobili, dar nu încrezuţi. Puteai să le 
arunci o privire şi să gândeşti: „Hm, uite nişte pantaloni bunicei” 
sau puteai să te opreşti şi să te uiţi cu atenţie la complexitatea 
nuanţelor şi a ţesăturilor. Nu erau genul de pantaloni care te 
obligă să îi admiri. Pantalonii ăştia se mulţumesc să îşi facă 


treaba lor şi să îţi acopere fundul, fără să-l facă să pară mai 
mare decât este de fapt. 

l-am cumpărat dintr-un magazin de haine vechi din 
Georgetown, mai de la periferie. Magazinul este înghesuit între 
o dugheană unde se vinde apă (nu ştiu cum merge treaba la voi, 
dar eu pot să beau apă gratis acasă) şi un magazin cu mâncare 
ecologică care se cheamă „Da!”. Ori de câte ori vine vorba 
despre magazinul ăsta şi, credeţi-mă, ne străduim mereu să 
aducem vorba despre el, strigăm toate ca apucatele „Da! Da!”. 
Eram cu Lena, cu sora ei mai mică, Effie, şi cu mama lor. Effâe 
trebuia să îşi cumpere o rochie pentru balul ei de terminarea 
clasei a zecea. Effie nu e genul de fată care îşi cumpără o rochie 
roşie şi mulată de la Bloomingdale's, ca toată lumea. Ea trebuie 
neapărat să îşi ia haine de firmă. 

Mi-am luat pantalonii mai degrabă din cauză că mama 
Lenei urăşte magazinele de haine vechi. Ea consideră că hainele 
vechi sunt pentru oamenii săraci. 

— Sunt murdare, Effie, spunea ea de fiecare dată când 
Effie lua ceva de pe un umeraş. 

In sinea mea, eram de acord cu doamna Kaligaris, ceea ce 
mă făcea să îmi fie ruşine faţă de prietenele mele. De fapt, chiar 
tânjeam după rafturile curate de la Express, dar trebuia să îmi 
cumpăr ceva, din spirit de solidaritate. Pantalonii stăteau 
cuminţi pe un raft lângă tejgheaua de la intrare. Mi-am făcut 
curaj spunându-mi că poate au fost spălaţi. Şi de altfel, nu 
costau decât 3 dolari şi 49 de cenți, cu tot cu TVA. Nici măcar nu 
i-am probat, deci vă e clar că nu aveam intenţii serioase cu ei. 
Adevărul este că fundul meu are nişte pretenţii clare când vine 
vorba de pantaloni. 

Effie şi-a ales o rochiţă demodată, total nepotrivită pentru 
un bal, iar Lena şi-a găsit nişte mocasini uzaţi, care păreau vechi 
de când lumea şi, mai ales, puteai jura că sunt bărbăteşti. Lena 
are picioare foarte mari; poartă 42 sau ceva de genul ăsta. 
Oricum, picioarele sunt singura parte din corpul ei care nu e 
perfectă, dar mie îmi plac. N-am putut totuşi să nu mă strâmb 
când am văzut pantofii. 

E şi aşa destul de rău să îţi cumperi haine folosite, dar şi 
pantofi folosiţi?! Parcă e prea de tot. 

Când am ajuns acasă, am înghesuit pantalonii în şifonier şi 
am uitat cu totul de ei. 


N-au mai ieşit la iveală până în ziua când trebuia să ne 
despărţim, la începutul vacanței de vară. Eu trebuia să merg în 
Carolina de Sud, ca să petrec mai mult timp cu tata, Lena şi 
Effie plecau pentru două luni în Grecia, la bunicii lor, Bridget 
mergea în tabăra sportivă din Baja, California (care s-a dovedit 
că este în Mexic. Cine ar fi bănuit?). Tibby rămânea acasă. Era 
prima vară când trebuia să ne despărţim şi asta ni se părea 
tuturor tare ciudat. 

Vara trecută fuseserăm împreună la cursuri de Istoria 
Americii, pentru că Lena era convinsă că vara se iau note bune 
mai uşor. Până la urmă, Lena chiar a luat note bune. Cu o vară 
în urmă fuseserăm toate instructori în tabăra de la Tall Timbers 
de pe coasta de est a statului Maryland. Bridget era antrenoare 
de fotbal şi înot, Lena lucra la atelierul de arte şi meşteşuguri, 
iar Tibby ajunsese, ca de obicei, la bucătărie. Eu lucram pe post 
de asistentă a profesorului de actorie, până când mi-am pierdut 
răbdarea cu nişte draci de copii de nouă ani şi am fost mutată la 
biroul administrativ al taberei; acolo n-aveam altceva de făcut 
decât să ling plicuri de una singură. M-ar fi dat afară cu 
siguranţă dacă părinţii noştri n-ar fi plătit bani buni ca să lucrăm 
noi acolo. 

Din celelalte vacanțe de vară nu-mi mai amintesc decât 
de lapte de corp pentru copii, loţiune Sun-ln şi de cum pierdeam 
vremea pe marginea piscinei Rockwood, detestându-ne 
corpurile (eu am sânii prea mari, iar Tibby nu are sini deloc). De- 
atunci pielea mi s-a închis la culoare, dar părul nu s-a făcut 
blond, aşa cum visam. 

Înainte de toate astea... habar n-am ce făceam. Tibby a 
mers o vreme într-o tabără socialistă unde se construiau case 
ieftine pentru familii defavorizate. Bridget lua o groază de lecţii 
de tenis. Lena şi Effie se bălăceau tot timpul în piscină, iar eu, 
ca să fiu sinceră, mă uitam la televizor cât era ziua de lungă. Cu 
toate astea, orice am fi avut de făcut, ne întâlneam în fiecare zi 
măcar pentru câteva ore, iar sâmbăta şi duminica eram 
nedespărţite. Sunt ani care ne-au rămas bine întipăriţi în minte: 
vara în care părinţii Lenei au construit piscina sau vara în care 
Bridget a făcut vărsat de vânt şi ne-a molipsit pe toate. Vara în 
care s-au despărţit părinţii mei şi tata a plecat de acasă. 

Din nu ştiu ce motive ascunse, toate evenimentele din 
viaţa noastră par să se întâmple vara. Lena şi cu mine mergeam 


la o şcoală generală obişnuită, Bridget mergea la o şcoală 
particulară pentru sportivi, iar Tibby mergea la Embrace, o 
ciudăţenie de şcoală unde elevii stăteau pe un fel de perne mari 
în loc să stea în bănci şi unde nimeni nu primea note. Vara era 
perioada când eram nedespărţite, când ne sărbătoream zilele 
de naştere, când se întâmplau lucrurile cu adevărat importante. 
Singura excepţie e anul când a murit mama lui Bridget; asta s-a 
întâmplat de Crăciun. 

Am devenit „noi” dinainte să ne naştem. Ne-am născut 
toate la sfârşitul verii, într-un interval de şaptesprezece zile: mai 
întâi Lena, la sfârşitul lui august, iar eu am fost ultima, la 
mijlocul lui septembrie. Nu este chiar o coincidenţă, ci, mai 
degrabă, modul în care a început prietenia noastră. 

În vara în care ne-am născut, mamele noastre mergeau la 
un curs de aerobică pentru femei însărcinate (imaginaţi-vă cum 
trebuie să arate aşa ceva), la o sală care se numeşte Gilda's; ele 
erau grupul care trebuia să nască în septembrie (Lena s-a 
născut puţin mai devreme decât ar fi trebuit). Pe vremea aia, 
gimnastica aerobică era foarte la modă. Colegele de curs ale 
mamelor noastre urmau să nască abia iama, dar sarcina 
„tomnaticelor” era atât de avansată, încât instructoarei îi era 
frică să nu explodeze pe loc; tocmai de aceea le dădea de făcut 
exerciţii diferite de restul cursantelor. 

— Hei, voi, tomnaticelor, le striga, nu faceţi decât patru 
mişcări; fiţi atente! Doar atât vă spun! Fiţi atente! 

Pe instructoare o chema April şi, după cum povesteşte 
mama, nimeni nu putea s-o sufere. Şi aşa au început 
Tomnaticele să iasă împreună în oraş după orele de gimnastică, 
ca să se plângă de picioarele lor umflate şi de cit de mult se 
îngrăşaseră. Şi, bineînţeles, ca să râdă de April. După ce ne-am 
născut noi (şi, în mod miraculos, s-a întâmplat să fim toate fete 
- mai puţin fratele geamăn al lui Bridget), ele au făcut un fel de 
brigadă a mămicilor, care nu era decât un motiv să ne lase pe 
noi să ne rostogolim pe o pătură, în timp ce ele pălăvrăgeau, 
plângându-se de insomnii şi de cât de grase erau. Gaşca s-a 
spart după o vreme, dar pe noi ne aduceau la Rockwood în 
fiecare vară. Făceam pipi în piscina pentru copii şi ne furam una 
alteia jucăriile. 

Prietenia dintre mamele noastre s-a cam stricat după asta. 
Nici acum nu ştiu de ce. Probabil că viaţa s-a schimbat. Unele s- 


au întors la serviciu. Părinţii lui Tibby s-au mutat departe, la o 
fermă din Rockville Pike. Mă gândesc acum că mamele noastre 
poate nici nu aveau mare lucru în comun, în afară de faptul că 
au fost însărcinate în acelaşi timp. Vreau să spun că, de fapt, 
formau o adunătură destul de ciudată dacă stau să mă gândesc: 
mama lui Tibby era tânăra cu vederi radicale; mama Lenei era 
grecoaica ambițioasă care se străduia să îşi termine studiile de 
Asistenţă Socială; mama lui Bridget era aristocrata din Alabama, 
iar mama mea, portoricana cu o căsnicie nefericită. Totuşi, un 
timp, ele au fost prietene. Dacă mă străduiesc puţin, pot chiar 
să îmi amintesc cum erau pe-atunci. 

Acum, mamele noastre se comportă ca şi cum prietenia ar 
fi ceva opţional, care rămâne pe la coada listei, mult după „soţ, 
copii, carieră, casă, bani”. Poate pe undeva între picnicurile la 
iarbă verde şi preferinţele muzicale. Noi nu gândim deloc aşa. 
Mama îmi spune mereu: 

— Aşteaptă până când o să te intereseze cu adevărat 
băieţii şi şcoala. Atunci să vezi ce competiţie o să fie între voi! 

Dar n-are dreptate. Nouă nu o să ni se întâmple una ca 
asta. 

În cele din urmă, prietenia dintre mamele noastre se 
rezuma doar la noi, copiii. Erau ca un cuplu divorţat, care nu mai 
are nimic în comun decât copiii şi amintirile. De fapt, se 
comportă ciudat una cu alta, mai ales după ce s-a întâmplat cu 
mama lui Bridget. Parcă ar exista nişte dezamăgiri şi mici 
secrete din trecut, şi de asta preferă să menţină o aparenţă 
fragilă. 

Acum, noi suntem Tomnaticele. Adevăratele Tomnatice. 
Însemnăm totul una pentru cealaltă. Nici nu e nevoie să o spun; 
pur şi simplu aşa este. Uneori suntem atât de apropiate, încât 
gândim ca o singură persoană. În schimb, fiecare dintre noi se 
încadrează într-un tip anume: Bridget este atleta, Lena e 
frumoasa grupului, Tibby e rebela, iar eu, Carmen... cine sunt 
eu? Eu sunt cea mai mofturoasă. Dar, pe de altă parte, sunt şi 
cea mai sufletistă. Eu mă străduiesc cel mai mult să fim unite. 

Şi ştiţi care e secretul? E tare simplu. Ţinem una la alta în 
mod necondiţionat. Ştiţi cât de rar ai parte de aşa ceva? 

Mama spune că nu o să fie mereu aşa, dar eu nu cred. lar 
Pantalonii Călători sunt un semn că am dreptate. Ei reprezintă 
promisiunea pe care ne-am făcut-o că vom fi mereu prietene, 


orice s-ar întâmpla, dar sunt, totodată, şi o provocare. Nu o să 
ne mulţumim niciodată să rămânem în Bethesda, Maryland, şi 
să ne pierdem vremea în case dotate cu aer condiţionat. Ne-am 
promis că o să cucerim lumea într-o bună zi. 

Aş putea să pretind că sunt o susținătoare fidelă a 
Pantalonilor sau aş putea să fiu sinceră şi să vă spun că eu am 
fost cea care voia să-i arunce. Dar asta înseamnă să ne 
întoarcem puţin în timp şi să vă spun cum s-a născut povestea 
Pantalonilor Călători. 

Destinul nu îţi dă niciodată: îţi împrumută doar. 

Vechi proverb chinez. 

Vrei să închizi odată valiza aia? Mi se face rău când mă uit 
la ea, o rugă Tibby pe Carmen. 

Carmen se uită la valiza de pânză deschisă larg pe pat şi 
şi-ar fi dorit să aibă numai lenjerie nouă. Din cea mai bună 
pereche de chiloţi din satin pe care o avea ieşeau bucățele mici 
de elastic pe la cusături. 

— Mie ar trebui să mi se facă rău, dacă mă gândesc bine, 
spuse Lena. Nici măcar nu m-am apucat să-mi fac bagajul şi 
avionul pleacă la şapte. 

Carmen trânti cu putere capacul valizei şi se aşeză pe 
covor. Se străduia din răsputeri să-şi îndepărteze de pe unghiile 
de la picioare oja de un albastru-intens. 

— Lena, vrei să nu mai pomeneşti cuvântul ăla? întrebă 
Tibby, legănându-se amărâtă pe marginea patului. O să mi se 
facă şi mie rău. 

— Care cuvânt? întrebă Bridget. Bagaje? Avion? Şapte? 

— Toate, răspunse Tibby, după ce se gândi puţin. 

— Of, Tibs, o să fie bine, spuse Carmen, trăgând-o pe 
Tibby de picior. 

Tibby îşi trase piciorul înapoi. 

— O să fie bine pentru tine, pentru că tu pleci. O să meigi 
la picnic şi o să te joci cu artificii toată vara. 

Tibby avea nişte idei tare ciudate despre cum îşi petrec 
timpul oamenii din Carolina de Sud, dar Carmen nu îndrăzni să o 
contrazică. Lena oftă plină de compasiune. 

— Nu-ţi fie milă de mine, Lena, îi spuse Tibby întorcându- 
se spre ea. 

— Nu mi-e, minţi ea, dregându-şi glasul. 


— Nu te bosumfla, o rugă Bridget pe Tibby. De ce te 
bosumfli? 

— Nu mă bosumflu deloc, se răsti Tibby. 

Apoi îşi ridică mâinile în semn de protest spre Bridget: 

— N-am nevoie de discursuri de încurajare. Nu-i cinstit. Vă 
las să faceţi chestii de-astea numai când aveţi voi nevoie să vă 
faceţi curaj. 

— Dar nu voiam să ţin nici un discurs de încurajare, se 
apără Bridget, deşi exact asta încercase să facă. 

— Hei, ştii ce, Tibs? Poate dacă te porţi urât de tot acum, 
nici ţie n-o să-ţi fie dor de noi, nici nouă de tine, spuse Carmen, 
ridicând din sprâncene. 

— Cârma! Ştiu exact ce vrei să faci! Vrei să faci analize 
psihologice pe mine! Nu! îţi interzic! ţipă Tibby, sărind în 
picioare şi gesticulând ameninţător spre Carmen. 

— Nu-i adevărat! 

Carmen avea obrajii roşii ca focul. Toate trei stăteau 
cufundate într-o tăcere vinovată. 

— Bine, Tibby, şi, în definitiv, despre ce avem voie să 
vorbim? 

— Aţi putea să-mi spuneţi... începu ea, dar se opri rotindu- 
şi privirea prin cameră. 

Avea ochii înlăcrimaţi, şi nu voia să observe nimeni. 

— Aţi putea să-mi spuneţi... „hei, Tibby, nu vrei tu 
pantalonii ăştia?” strigă ea dintr-o dată, cu ochii strălucind la 
vedera unor pantaloni împăturiţi în şifonierul lui Carmen. 

Carmen rămase năucă. Puse capacul la sticluţa de 
dizolvant, se îndreptă spre şifonier şi scoase pantalonii. Lui 
Tibby îi plăceau hainele urâte sau excentrice, iar ăştia nu erau 
decât nişte blugi. 

— La ăştia te referi? 

Pantalonii erau mototoliţi, pentru că fuseseră trataţi cu un 
dispreţ total. 

— Da, ăştia... 

— Chiar îi vrei? 

— Îhî. 

Lui Carmen parcă nu-i mai venea să le spună că voise să îi 
arunce. Dacă înseamnă ceva pentru Tibby se schimbă treaba. 

De fapt, Tibby cerşea o dovadă de afecţiune 
necondiționată. Dar era dreptul ei, pentru că toate trei se 


îndreptau spre aventuri misterioase, iar Tibby rămânea în 
decorul pitoresc al oraşului Bethesda, ca să îşi înceapă cariera la 
Wallman, pentru un salariu cu cinci cenți mai mare decât 
salariul minim pe economie. 

— la-i, îi spuse Carmen cu bunăvoință, întinzându-i 
pantalonii. 

Tibby îi luă cu un gest absent, strângându-i apoi cu putere 
în braţe, puţin descumpănită de faptul că îi căpătase aşa de 
Uşor. 

Lena îi studie cu atenţie: 

— Ăştia nu sunt pantalonii pe care i-ai luat de la 
magazinul de haine vechi de lângă „Da!”? 

— Ba da! ţipă Carmen. 

Tibby îi despachetă: 

— Îmi plac. 

Dintr-o dată, Carmen văzu pantalonii cu alţi ochi. Acum că 
se interesa cineva de ei, parcă erau chiar drăguţi. 

— Nu crezi că ar trebui să-i probezi? Dacă îi vin lui 
Carmen, nu prea cred că or să-ţi fie buni şi ţie. 

Carmen şi Tibby se uitară urât la Lena, neştiind care să se 
simtă mai jignită. 

— Ce vă uitaţi aşa? sări Bridget în ajutorul Lenei. Aveţi 
constituţii total diferite. Nu e evident? 

— Foarte bine, răspunse Tibby, mulţumită că putea să 
stea iar îmbufnată, apoi îşi scoase de pe ea pantalonii uzaţi şi 
maronii, arătându-şi chiloţii lila. 

Ca să îşi ţină prietenele în suspans, se întoarse cu spatele 
spre ele. Îşi trase fermoarul, închise nasturele şi abia apoi se 
întoarse: 

— lată-mă! 

Lena o privi cu atenţie: 

— Uaul 

— Tibs, arăţi trăsnet, declară Bridget. 

Tibby încercă din răsputeri să nu zâmbească. Se îndreptă 
spre oglindă şi se răsuci într-o parte. 

— Credeţi că-mi vin bine? 

— Ăştia chiar sunt pantalonii mei? întrebă Carmen. 

Tibby avea şolduri înguste şi picioare lungi, deşi nu era 
foarte înaltă. Pantalonii îi ajungeau sub talie şi se mulau plăcut 


pe şolduri, lăsând la vedere o fâşie de abdomen plat şi un buric 
micut. 

— Arăţi şi tu ca o fată, fu de părere Bridget. 

Tibby nu le contrazise. Ştia şi ea că părea slabă şi fără 
forme în pantalonii largi pe care îi purta de obicei. Aceştia îi 
atâmau puţin la călcâie, dar ea aşa era obişnuită. 

Dintr-o dată păru nesigură: 

— Nu ştiu. Poate ar fi mai bine să-i încerce una din voi. 

Desfăcu încet nasturele şi trase fermoarul. 

— Tibby, ai înnebunit, zise Carmen. Pantalonii ăştia sunt 
făcuţi pentru tine. Sunt făcuţi pentru corpul şi sufletul tău. 

Carmen deja privea pantalonii cu alţi ochi. Tibby îi aruncă 
spre Lena. 

— Încercă-i şi tu. 

— De ce? Doar îţi vin perfect, încercă Lena să o convingă. 

— Incearcă-i totuşi, spuse Tibby ridicând din umeri. 

Carmen observă că Lena nu rămăsese indiferentă la 
sugestia lui Tibby şi îi sugeră: 

— De ce nu? încearcă-i, Lena! 

Lena le aruncă o privire plictisită. Dându-şi jos pantalonii 
ei kaki, se îmbrăcă în cei noi. După ce îi închise şi îi netezi bine 
peste şolduri, se uită în oglindă. Bridget o cântări din ochi. 

— Lenny, mi se face rău când mă uit la tine, îi spuse 
Tibby. 

— Doamne, Lena! exclamă Carmen, după care adăugă 
repede pentru sine: lartă-mă, Doamne! 

— Sunt frumoşi, şopti Lena cu respect. 

Ele se obişnuiseră cu Lena, dar Carmen ştia că, pentru 
restul lumii, frumuseţea ei era uimitoare. Avea un ten 
mediteranean care se bronza frumos, părul drept şi negru, ochii 
mari şi verzi. Avea un chip atât de plăcut şi de delicat, încât 
Carmen avea o strângere de inimă ori de câte ori o privea. 
Carmen chiar îi mărturisise cândva lui Tibby teama ei ascunsă 
că pe Lena s-ar putea s-o ochească vreun regizor de film şi să o 
ia de lângă ele; s-a dovedit atunci că şi pe Tibby o îngrijora 
acelaşi lucru. Oamenii foarte frumoşi sunt exact ca oamenii 
foarte ciudaţi. O dată ce ajungi să îi cunoşti, uiţi de toate 
chestiile astea. 

Pantalonii se mulau perfect pe talia Lenei, urmăreau 
grațios linia şoldurilor, se strângeau pe coapse şi-i cădeau fix 


până la călcâie. Când se mişca, pantalonii îi evidenţiau forma 
picioarelor. Pe Carmen o uimi cit de tare o schimbau pantalonii 
ăştia noi, faţă de ţinuta ei obişnuită care consta din pantaloni 
kaki J. Crew. 

— Eşti foarte sexi, adăugă Bridget. _ 

Lena se mai uită o dată în oglindă. Intotdeauna avea o 
poziţie ciudată, cu gâtul întins în faţă, când se uita în oglindă. 

— Cred că sunt cam strimţi. 

— Sper că glumeşti, ţipă Tibby la ea. Sunt superbi! Sunt 
de o mie de ori mai frumoşi decât pantalonii ăia jalnici pe care îi 
porţi tu de obicei. 

— Asta a fost un compliment? se întoarse Lena spre Tibby. 

— Serios vorbesc, trebuie să-i iei. Parcă eşti altă persoană 
când îi pui pe tine. 

Lena se juca încurcată cu nasturele pantalonilor. Se 
simţea stânjenită când vorbea despre aspectul ei fizic. 

— Tu eşti mereu frumoasă, dar Tibby are dreptate. Arăţi... 
altfel, fu de părere Carmen. 

— Trebuie să-i încerce şi Bee, spuse Lena dându-şi jos 
pantalonii. 

— Trebuie? 

— Da, trebuie. 

— Dar sunt prea scurţi pentru ea! protestă Tibby. 

— Încearcă-l totuşi, insistă Lena. 

— Dar eu nu mai am nevoie de alţi blugi. Am vreo nouă 
perechi. 

— Ce, ţi-e frică de ei? întrebă Carmen, care ştia că 
provocările prosteşti o intentau întotdeauna pe Bridget. 

Bridget înhăţă pantalonii de la Lena. Dându-şi jos blugii 
indigo, îi aruncă grămadă pe podea şi se îmbrăcă. La început, 
încercă să îi tragă în sus pe talie, ca să îi fie prea scurţi, dar de 
îndată ce le dădu drumul, pantalonii se aşezară frumos pe 
şolduri. 

— Tra-la-la-la, cântă Carmen pe notele melodiei Twilight 
Zone. 

— Ce e? întrebă Bridget întorcându-se pe călcâie ca să se 
admire din toate părţile. _ 

— Nu-ţi sunt scurţi. ţi vin perfect, îi spuse Lena. 

Tibby îşi înălţă capul, studiind-o pe Bridget cu atenţie: 


— Pari aproape scundă, Bee. Parcă nu mai arăţi ca o 
amazoană. 

— Aşa, insultaţi-o şi pe ea, rise Lena. 

Bridget era înaltă, avea umerii largi, picioarele lungi şi 
mâinile mari. Dădea impresia că este o persoană masivă, dar 
avea talia şi şoldurile neobişnuit de subţiri. 

— Să ştii că are dreptate, aprobă şi Carmen, pantalonii 
ăşti îţi vin mult mai bine decât ceea ce porţi tu de obicei. 

— Chiar că arată bine. Uau, s-ar putea să mă îndrăgostesc 
de ei! spuse Bridget, admirându-şi fundul în oglindă. 

— Ai un fund nemaipomenit, ţinu Carmen să o asigure. 

— Asta ţi-o spune regina fundurilor nemaipomenite, spuse 
Tibby râzând. 

Apoi, aruncându-le o privire şăgalnică prietenelor ei, 
adăugă: 

— Hei, ştiţi cum o să aflăm dacă pantalonii ăştia sunt 
magici sau nu? 

— Cum? 

— Trebuie să-i încerci şi tu! spuse ea, arătând cu piciorul 
spre Carmen. Adică, ştiu că sunt ai tăi, dar, dacă ne gândim 
logic, e imposibil să-ţi vină şi ţie. 

Carmen îşi muşcă buzele: 

— Să înţeleg că îmi insulţi fundul? 

— Of, Carma, ştii bine că te invidiez pentru el. Dar, 
teoretic, nu are cum să încapă în pantalonii ăştia, explică Tibby 
cu înţelepciune, aprobată de Bridget şi Lena. 

Dintr-o dată lui Carmen i se făcu teamă că pe ea nu aveau 
să o încapă pantalonii în care arătau atât de bine prietenele ei. 
Nu era grasă, dar îşi moştenise formele de la jumătatea 
portoricană a familiei. De cele mai multe ori era mânară de 
corpul ei, dar acum, de faţă cu prietenele sale care erau atât de 
slabe, parcă n-ar fi vrut să iasă în evidenţă ca grăsana grupului. 

— Nu-i încerc! Nici măcar nu-i vreau, spuse ea, ridicându- 
se în picioare şi pregătindu-se să schimbe subiectul. 

Trei perechi de ochi rămaseră fixate necruţător asupra 
pantalonilor. 

— Trebuie, spuse Bridget. 

— Nici dacă te rugăm noi nu vrei? o întrebă Lena. Deşi 
văzu cât erau de nerăbdătoare, nu se putu abţine să nu le 
contrazică: 


— Bine, voi aţi vrut-o, dar să nu vă aşteptaţi să-mi vină 
bine. De fapt, sunt sigură că nu mă încap. 

— Carmen, sunt totuşi pantalonii tăi, insistă Bridget. 

— Da, isteaţo, dar nu i-am purtat niciodată. Carmen se 
răstise la ele ca să nu-i mai pună şi alte întrebări. Se dezbrăcă 
de pantalonii evazaţi pe care îi purta şi îşi trase blugii pe ea. 
Spre surpriza ei, nu se opriră pe coapse. Reuşi să îi tragă până 
pe şolduri fără probleme. 

— Cum arăt? întrebă ea, încheindu-şi nasturele. Nu se 
simţea pregătită să se uite în oglindă. 

Toate tăceau mâlc. 

— Ce e? E chiar aşa de rău? 

Se uită întrebător la Tibby: 

— Zi-mi! 

— Păi... 

— O, Doamne! exclamă Lena uşor. Strâmbându-se, 
Carmen îşi întoarse privirea. 

— O să-i dau jos şi-o să ne imaginăm că nici nu s-a 
întâmplat vreodată chestia asta, spuse ea, cu obrajii în flăcări. 

Bridget îşi recăpătă glasul dintr-o dată: 

— Carmen, nu ai înţeles deloc! Uită-te şi tu în oglindă! 
Arăţi superb! Eşti o minune! Eşti un supermodel! 

— Mă îndoiesc profund, spuse Carmen, punându-şi mâinile 
în şolduri. 

— Vorbesc serios. Uită-te! Pantalonii ăştia sunt magici! 

Carmen se uită în oglindă. Întâi de departe, apoi de 
aproape. Din faţă şi din spate. CD-ul pe care îl ascultau se 
terminase, dar niciuna din ele nu îşi dădea seama. Suna şi 
telefonul undeva, în fundal, dar nimeni nu se ridică să răspundă. 
Pe strada care era atât de aglomerată de obicei nu se mai auzea 
nici ţipenie de om. Carmen respiră în sfârşit. 

— Ăştia chiar sunt nişte pantaloni magici. 

Ideea a fost a lui Bridget. Faptul că descoperiseră 
pantalonii magici tocmai în ziua în care se despărţeau pentru 
prima dată necesita un drum până la Gilda's. Tibby s-a 
aprovizionat cu mâncare şi şi-a luat camera de filmat. Carmen 
trebuia să aducă muzica de proastă calitate din anii '80. Lena 
trebuia să asigure atmosfera, iar Bridget a venit cu nişte agrafe 
mari de păr şi cu Pantalonii. Cu părinţii au rezolvat problema ca 
întotdeauna: Carmen i-a spus mamei ei că pleacă la Lena, Lena 


i-a spus mamei ei că pleacă la Tibby, Tibby i-a spus mamei ei că 
pleacă la Bridget, iar Bridget i-a lăsat mesaj tatălui ei că pleacă 
la Carmen. Bridget oricum petrecea atât de mult timp în vizită 
pe la prietene, încât era greu de crezut că fratele ei, Perry, avea 
să transmită mesajul sau că tatălui lor i-ar trece prin cap să se 
îngrijoreze pentru ea; totuşi, minciunelele astea nevinovate 
făceau parte din tradiţia grupului. 

S-au reîntâlnit la intrare, pe Wisconsin Avenue, pe la zece 
fără un sfert. Bineînţeles că la Gilda's era închis şi tocmai de 
asta era nevoie de agrafele mari de păr. Toate o urmăreau pe 
Bridget cum deschide lacătul prin efracţie. Mai făcuseră chestia 
asta cel puţin o dată pe an în ultimii trei ani, dar era mereu la fel 
de palpitant. Din fericire, sistemul de securitate de la Gilda's era 
prost ca de obicei. De fapt, ce era de furat acolo, în afară de 
covoraşe albastre urât mirositoare şi cutii cu greutăţi învechite 
şi ruginite? 

Lacătul scoase un pocnet metalic, mânerul uşii se învârti, 
iar ele se pomeniră tropăind pe scări spre etajul al doilea al 
clădirii, înghesuindu-se pe scara înnegrită. Lena întinse păturile 
şi aprinse luminările. Tibby scoase mâncarea - prăjiturele cam 
necoapte refrigerate, tarte cu căpşuni acoperite cu glazură roz, 
nişte pufuleţi cu brânză cam vechi şi sfărâmaţi, jeleuri acrişoare 
în formă de viermi şi câteva sticle de suc. Carmen pomi muzica, 
începând cu o melodie veche şi oribilă cântată de Paula Abdul, 
în timp ce Bridget ţopăia în faţa oglinzii. 

— Cred că ăla era locul mamei tale, Lenny, strigă Bridget, 
sărind încontinuu pe podeaua crestată. 

— Ce ciudat, spuse Lena, uitându-se la o fotografie de pe 
perete, în care erau toate cele patru mame. 

Costumele de gimnastică le scotau în evidenţă siluetele 
îngroşate, dar mama Lenei era de departe cea mai grasă dintre 
toate, pentru că Lena cântărise la naştere mai mult decât 
Bridget şi fratele ei geamăn, Perry la un loc. 

— Sunteţi gata? întrebă Carmen dând muzica mai încet şi 
punând ceremonios Pantalonii în mijlocul păturii. 

Lena încă mai aprindea luminări. 

— Haide odată, Bee, ţipă Carmen către Bridget, care se 
hlizea în faţa oglinzii. 

Carmen începu abia când se strânseră toate şi când 
Bridget încetă să se mai zbenguie. 


— În ultima noastră seară împreună, înainte să plecăm în 
diaspora, spuse Carmen, făcând o scurtă pauză pentru ca toată 
lumea să poată admira cuvântul complicat pe care îl folosise, 
am descoperit ceva magic. 

Carmen simţi furnicături în tălpile picioarelor. 

— Magia există sub multe chipuri. Nouă ni s-a înfăţişat 
astăzi sub forma unei perechi de pantaloni. Propun deci ca 
aceşti Pantaloni să ne aparţină tuturor în mod egal, să ne 
însoţească peste tot unde vom merge şi să ne unească atunci 
când vom fi despărțite. 

— Haideţi să depunem Jurământul Pantalonilor Călători! 

Bridget le luă nerăbdătoare de mână pe Tibby şi pe Lena. 
Bridget şi Carmen erau cele care conduceau ceremoniile 
desfăşurate în onoarea prieteniei lor fără să fie deloc 
stingherite, pentru că, în astfel de situaţii, Tibby şi Lena se 
comportau mereu de parcă ar fi fost filmate de o echipă de 
profesionişti. 

— Din seara asta facem parte din Frăția Pantalonilor, 
incantă Bridget când se aşezară în cerc. In seara asta învestim 
pantalonii cu toată iubirea Frăției noastre, pentru ca ei să ne 
însoţească oriunde vom merge. 

Luminările începură să pâlpâie în încăperea înaltă. Lena 
era solemnă, dar faţa lui Tibby arăta clar că în sufletul ei se dă o 
luptă teribilă. Carmen nu-şi dădea bine seama dacă se chinuie 
să-şi oprească lacrimile sau hohotele de râs. 

— Ar trebui să scriem nişte reguli, sugeră Lena. Aşa, ca să 
ştim şi noi cum să-i purtăm sau cine şi când îi primeşte. 

Cum toate erau de acord cu asta, Bridget fură o hârtie şi 
un creion din stocul de la Gilda's. In timp ce se chinuiau să 
elaboreze regulile, mâncară toate gustările, iar Tibby le filmă 
pentru posteritate. 

— Mă simt ca un adevărat membru fondator, spuse 
Carmen pe un ton plin de importanţă. 

Pentru că avea cel mai frumos scris dintre toate, Lenei i-a 
revenit sarcina de a scrie regulile sau, cum îi plăcea lui Carmen 
să spună, Manifestul. 

Le-a trebuit ceva vreme ca să stabilească regulile. Lena şi 
Carmen doreau să se concentreze asupra celor legate de 
prietenie. Spre exemplu, să promită că vor ţine legătura unele 
cu altele pe timpul verii şi să aibă grijă ca fiecare să primească 


Pantalonii atunci când îi vine rândul. Tibby prefera diverse reguli 
despre ce aveau şi ce nu aveau voie să facă atunci când erau 
îmbrăcate în Pantaloni. Spre exemplu, să fie interzis să te 
scobeşti în nas. Lui Bridget îi veni ideea că, atunci când se vor 
reîntâlni, ar putea să scrie pe Pantaloni câteva amintiri de peste 
vară. Când, în cele din urmă, au reuşit să stabilească zece 
reguli, Lena a scris o listă care era când ridicolă, când plină de 
sinceritate. Carmen era sigură că aveau să o respecte cu 
sfinţenie. 

Au hotărât apoi cât ar trebui să stea Pantalonii la fiecare 
dintre ele înainte să-i transmită mai departe, în cele din urmă, s- 
au decis că fiecare ar trebui să-i păstreze atât cât crede de 
cuviinţă, dar niciuna să nu-i poată ţine peste o săptămână decât 
dacă are mare nevoie de ei. Asta însemna că Pantalonii aveau 
să treacă de câte două ori pe la fiecare dintre ele până la 
sfârşitul verii. 

— Lena ar trebui să-i ia prima, spuse Bridget care se 
străduia să lege între ei doi viermişori de jeleu şi apoi să muşte 
direct din mijloc. Cred că Grecia ar fi un început bun pentru ei. 

— Nu s-ar putea să fiu eu următoarea? Eu o să am nevoie 
de ei ca să mă salveze de depresie, le rugă Tibby, iar Lena o 
aprobă plină de compasiune. 

Următoarea era Carmen, apoi Bridget. După asta, ca să se 
încurce lucrurile de tot, Pantalonii trebuiau să se întoarcă invers 
decât porniseră: de la Bridget la Carmen, apoi la Tibby şi, în 
sfârşit, la Lena. Pe măsură ce stăteau de vorbă, se lăsă ultima 
noapte în care aveau să mai fie împreună. Carmen îşi dădu 
seama că toate prietenele ei simțeau fiorul ciudat care plutea în 
aer. De parcă Pantalonii le-ar fi promis că vor avea o vară de 
neuitat. Aceasta era prima vară, de când era ea mică, pe care 
Carmen urma să o petreacă în întregime cu tatăl ei. Işi imagina 
cum or să râdă împreună, iar ea avea să poarte Pantalonii. 

Lena aşeză solemn Manifestul peste Pantaloni, iar Bridget 
le ceru să păstreze liniştea pentru câteva momente. 

— In cinstea Pantalonilor, bineînţeles, adăugă ea. 

— Şi în cinstea Frăției, spuse Lena. 

Carmen simţi cum i se face pielea de găină. g 

— In cinstea clipei de acum şi a verii care urmează. In 
cinstea noastră. 


— Fie că suntem împreună, fie că suntem despărțite, 
încheie Tibby. 

Noi, fondatoarele Faţiei, stabilim următoarele reguli de 
folosiire a Pantalonilor: 

1. Nu ai voie să speli Pantalonii. 

2. Nu ai voie să răsuceşti manşetele pantalonilor. Site. De 
proit just ţi întotdeauna va fi aşa. 

3. Nu ai voie. Să pronunţi cuvântul „grăia cât timp porţi 
Pantalonii. Nu ai voie, iul nici o forma, să gândeşti deipre tine să 
eşti grăia cât timp. Porţi Pantalonii. 

4. Nu ai voie să laşi nici un brăiai să-ţi scoată Pantalonii; 
este totuşi permis să îi dai joi tu însăţi în prezenţa unui băiat. 

5. Nu ai voie să te scobşeţti în nas cât timp porţi 
Pantalonii. Este permii să te scobeşti în nas doar dacă reuşeşti 
să te prefaci că, de faft, te scarpini uţor pe nări. 

6. La întrunirile noastre, trebuie să urmezi întocmai 
procedurile necesare pentru a juitifica ce ai făcut cât timp ai foit 
în posesia Pantalonilor: 


Pe cracul stâng al Pantalonilor, vei scrie care a foit cel mai 
intereiant loc pe care l-ai vizitat în timp ce ai purtat Pantalonii. 


Pe cracul drept, vei scrie care a fost cel mai interesiant 
lucru care ţi i-a întâmplat în timp ce ai purtai Pantalonii. (Spre 
exemplu: „M-am reîntâlnit cu vărul meu, Ivan, în timp ce purtam 
Pantalonii”). 

7. Treluie să le scrii colegelor tale din frăţie de-a lungul 
verii, cliiar daca te. Distrezi de minune şi fără ele. 

8. Trebuie să transmiţi Pantalonii mai departe în 
conformitate cu regulile stalilite mai joi de Frăţie; dacă nu vei 
respecta aceaitd regulă, vei primi mugştruluieli zdravene în 
cadrul următoarei întâlniri. 

9. Nu ai voie să porţi Pantalonii cu cămaşa băgată în ei şi 
nici să aibă curea. Vezi regula nr. 2. 

Tine minte: Pantalonii = iubire. lubeşte-ţi prietenele. 
luleşte-te pe tine îniăţi. 

Astăzi este, de fapt, mâinele pentru csre ne-am făcut griji 
ieri. 

Anonim. 


Într-o zi, pe când avea cam doisprezece ani, Tibby şi-a dat 
seama că putea să spună cât de fericită era în funcţie de Mimi, 
porcuşorul ei de Guineea Când era ocupată şi avea o groază de 
lucruri de făcut, ieşea din cameră ca o furtună, uitându-se în 
treacăt la cuşca de sticlă a lui Mimi. Parcă o încerca atunci un 
sentiment de tristeţe la gândul că Mimi n-avea altceva de făcut 
decât să stea în rumeguş, în timp ce ea ducea o viaţă atât de 
palpitantă. 

În schimb, când se uita la Mimi cu invidie, dorindu-şi să fi 
fost în locul ei şi să poată să bea apă dintr-un dispozitiv fixat 
exact la înălţimea potrivită încât să nu fie nevoită să facă nici un 
fel de efort, atunci era semn clar că era deprimată; sau, şi mai 
rău, când îşi dorea să fi fost ea cea care zace toată ziua în 
rumeguş, încercând să se hotărască dacă ar fi mai bine să se 
învârtească în rotiţă sau să tragă un pui de somn. Când nu ai de 
luat decizii importante, nu ai nici dezamăgiri, asta e concluzia. 

Tibby o primise pe Mimi când avea şapte ani. Pe vremea 
aceea, Mimi i se părea cel mai frumos nume pe care îl auzise 
vreodată. Se gândise la el vreun an, aşteptând ocazia potrivită 
să-l folosească aşa cum se cuvine. Ar fi fost foarte uşor să 
irosească cel mai frumos nume pe un animal de pluş sau pe un 
prieten imaginar, dar Tibby a reuşit să reziste tentaţiei. Pe- 
atunci, Tibby avea încredere în gusturile ei. Mai târziu, dacă i-ar 
fi plăcut numele de Mimi, ăsta ar fi fost un motiv suficient ca s-o 
boteze Frederick. 

Începând de astăzi, trebuia să poarte jacheta verde care 
era uniforma tuturor angajaţilor de la Wallman; mai mult, n-avea 
cui să se plângă de chestia asta şi nici n-avea prea mari 
speranţe de viitor; uite-aşa simţea cum o cuprinde o gelozie 
teribilă: pe porcuşorii de Guineea nu-i pune nimeni la treabă, 
nu? Brusc şi-o imagină pe Mimi în uniformă, lucrând cu ea la 
Wallman, şi avu convingerea că ar fi fost total neîndemânatică. 

Din bucătărie se auzi un urlet teribil şi Tibby îşi aduse 
aminte de celelalte creaturi neîndemânatice care populau casa, 
şi anume fratele ei în vârstă de doi ani şi surioara ei de un an. 
Nu făceau decât să producă pagube, gălăgie şi scutece urât 
mirositoare. Chiar şi farmacia Wallman îi păreau un sanctuar 
faţă de tărăboiul care se isca acasă la ora prânzului. 

Îşi împacheta camera digitală într-o geantă şi o puse pe 
un raft cât mai înalt, în caz că Nicky şi-ar fi făcut iar de lucru 


prin camera ei. Acoperi butonul de pornire al calculatorului cu 
bandă adezivă; aceeaşi soartă o avu şi capacul CD-ROM-ului. Lui 
Nicky îi plăcea să îl deschidă şi să înghesuie înăuntru cât mai 
multe discuri. 

— Plec la serviciu, îi spuse Loiettei, fata care avea grijă de 
fraţii ei, coborând repede scările şi îndreptându-se spre uşă. 

Nu îşi formula niciodată planurile ca pe nişte întrebări, 
deoarece nu voia ca Loretta să-şi imagineze că intră în 
atribuţiile ei să-i controleze programul. 

Mulţi adolescenţi în devenire aveau deja carnet de 
conducere. Tibby avea doar o bicicletă. Prima parte a drumului 
se chinui să-şi ţină la subraţ portofelul şi jacheta, dar îi venea 
greu să-şi ţină mâinile pe ghidon. Se opri. Singura soluţie 
rezonabilă ar fi fost să-şi pună jacheta pe ea, iar portofelul să-l 
bage în buzunar, dar preferă să meargă mai departe tot aşa. 

Pe Brissard Lane portofelul îi zbură din mână şi se 
rostogoli pe stradă, iar ea aproape că se lovi de o maşină. Se 
opri din nou ca să-şi recupereze portofelul. Aruncând o privire 
rapidă în jur, hotărî că nu mai avea când să întâlnească vreun 
cunoscut pe porţiunea de drum rămasă până la Wallman, aşa că 
îşi trase jacheta pe ea, puse portofelul în buzunar şi pomi ca 
vântul. 

— Hei, Tibby! Ce mai faci? auzi o voce familiară când intră 
în parcare. 

Simţi cum inima îi stă în loc. Ce bine ar fi fost acum dacă 
era porcuşor de Guineea şi era acasă, în rumeguş! 

Bineînţeles că era tocmai Tucker Rowe, cel mai frumuşel 
băiat din tot liceul Westmoreland. Vara asta lăsase să-i crească 
un cioc tare atrăgător chiar sub buza inferioară. Stătea rezemat 
de maşina lui din anii '70, la vederea căreia Tibby simţi, ca de 
obicei, cum i se taie picioarele. 

Nici nu se putea uita la el. Jacheta parcă luase foc pe ea, 
atât îi era de ruşine. Îşi blocă bicicleta ţinându-şi capul plecat şi 
se repezi drept în magazin. Poate că pur şi simplu o să-şi 
imagineze că fata aia fără sâni şi îmbrăcată în poliester nu e 
Tibby, ci doar seamănă cu ea. 

— Vreeland, Bridget! strigă Connie Broward, directoarea 
taberei, uitându-se în hârtiile ei. 

Bridget era deja în picioare. Nu mai avea răbdare să stea 
jos. 


— Aici! răspunse ea. 

Îşi aruncă pe un umăr sacul marinăresc şi pe celălalt 
rucsacul. O briză călduţă mângâia plaja Bahfa Concepcion. Din 
clădirea centrală a taberei, Bridget putea să vadă până departe, 
la golful albastru şi simţea nerăbdarea pulsându-i în vene. 

— O să stai în baraca numărul patru; urmeaz-o pe Sherrie. 

Bridget simţi cum mai multe perechi de ochi se îndreaptă 
asupra ei, dar nu se îngrijoră. Era obişnuită. Ştia că părul ei lung, 
drept, de culoarea bananelor coapte, atrăgea privirile ca un 
magnet. Oamenii se mirau mereu de părul ei. Era înaltă şi avea 
trăsături regulate; combinaţia asta de calităţi îi făcea pe toţi să 
o catalogheze drept „frumoasă”, dar ea ştia că nu este aşa. Nu 
era frumoasă ca Lena. Chipul nu-i era grațios şi toată lumea 
putea să-şi dea seama de asta, după ce trecea impresia 
puternică pe care o făcea părul ei. 

— Bună, eu sunt Bridget, se prezentă ea, aruncându-şi 
bagajele pe patul pe care i-l indicase Sherrie. 

— Bine ai venit. De unde eşti? 

— Din Washington. 

— Înseamnă că vii de departe. 

Aşa şi era. Bridget se trezise de la patru dimineaţa ca să 
prindă avionul de ora şase spre Los Angeles şi de acolo mai 
zburase încă două ore până la aeroportul minuscul din Loreto, 
un orăşel de pe coasta de est a Peninsulei Baja, cu ieşire spre 
Marea Cortez. De acolo călătorise cu un microbuz atât cât să 
apuce să adoarmă profund şi să se trezească dezorientată la 
sosire. ` 

Sherrie plecă să le întâmpine şi pe celelalte fete. In baracă 
erau paisprezece paturi mari cu schelet metalic, pe care se 
găsea câte o saltea subţire. Interiorul făcut din scânduri de brad 
prost îmbinate era nefinisat. Bridget ieşi pe veranda micuță din 
faţa barăcii. Dacă înăuntru aspectul era tipic pentru o tabără 
oarecare, afară priveliştea era de vis. Tabăra dădea spre o plajă 
largă cu nisip alb şi cu palmieri. Apele golfului erau de un 
albastru atât de adânc, încât păreau desprinse dintr-o broşură 
turistică. Dincolo de golf, de-a lungul Peninsulei Concepci6n, se 
înălța un lanţ de munţi impunători, iar în spatele barăcilor erau 
nişte dealuri joase şi abrupte. Între plajă şi dealurile aride 
oiganizatorii reuşiseră în mod miraculos să facă două terenuri 


de fotbal bine irigate, de un verde uniform care strălucea în 
soare. 

— Salut! Bridget le salută gesticulând vesel pe cele două 
fete care îşi târau cu greu bagajele în baracă. 

Aveau picioare puternice şi bronzate: se vedea de departe 
că erau jucătoare de fotbal. Bridget le urmă în baracă şi 
constată că aproape toate paturile erau acum ocupate. 

— Nu vreţi să mergeţi să înotăm? le întrebă ea. 

Nu se temea de străini, ba chiar îi prefera uneori. 

— Trebuie să-mi despachetez lucrurile, spuse una dintre 
fete. 

— Cred că trebuie să mergem la masa de seară în câteva 
minute, spuse alta. 

— Bine, atunci. Pe mine mă cheamă Bridget. Ne vedem 
mai târziu. 

Bridget ieşi din baracă, îşi puse costumul de baie într-una 
din cabinele de duş de afară şi se aventură pe nisip. Aerul avea 
exact temperatura corpului ei. Apusul soarelui se oglindea în 
apele liniştite; simţea cum razele palide o mângâie uşor pe 
umeri înainte să dispară după dealuri. Se scufundă şi rămase 
sub apă mai multă vreme. 

Sunt fericită că am venit aici, gândi ea. Mintea ei zbură 
pentru o secundă la Pantalonii Călători şi la Lena; abia aştepta 
să-i primească şi să poată să-şi trăiască propria aventură alături 
de ei. 

Ceva mai târziu, când ajunse la cină, observă încântată că 
mesele erau înşiruite pe platforma care se întindea lângă 
cantină, nicidecum înghesuite înăuntru, în încăperea joasă. De 
pe acoperişul cantinei se revărsau valuri de iederă roşie care se 
înfăşurau pe balustrade. Ar fi fost o nebunie să-ţi petreci timpul 
închis într-un astfel de loc. In seara asta se aşeză alături de 
celelalte fete din baraca numărul patru. Erau în total şase barăci 
care adăposteu optzeci şi patru de fete, toate sportive 
adevărate. Dacă nu erai bună, n-aveai cum să ajungi aici. Până 
la sfârşitul vacanței probabil că avea să le cunoască pe toate 
fetele de aici, poate că avea să ţină la unele dintre ele, dar în 
seara asta îi venea greu să le deosebească. Era aproape sigură 
că fata cu părul şaten care-i cădea până la umeri era Emily. Fata 
blondă, cu păr ondulat care stătea în fata ei era Olivia, dar i se 


spunea Ollie. Lângă Ollie era o fată de culoare cu părul lung, pe 
care o chema Diana. 

În timp ce mâncau taco umplut cu fructe de mare, orez şi 
fasole şi beau limonadă care avea gust de chimicale, Connie 
stătea pe un podium şi le povestea despre anii pe care îi 
petrecuse în echipa olimpică a Statelor Unite. Impreună cu ea 
stăteau la masă o grămadă de alţi antrenori şi instructori. 

Când s-au întors în barăcile lor, Bridget se ghemui în sacul 
de dormit, privind lumina lunii printr-o crăpătură din tavan. 
Brusc, îi veni o idee: era în Baja; de ce să se mulţumească doar 
cu o frântură de cer, când putea să-l aibă pe tot? Se ridică şi, 
luându-şi perna şi sacul de dormit, le întrebă pe celelalte fete: 

— Mai vrea cineva să doarmă pe plajă? 

Urmă o pauză, întreruptă apoi de discuţii în şoaptă: 

— Avem voie? întrebă Emily. 

— Păi, ne-a zis cineva că n-avem? 

Nu era foarte important pentru ea s-o însoţească cineva, 
dar a fost mulţumită să vadă că Diana şi încă o fată, Jo, au 
pomit-o în urma ei. Îşi instalară sacii de dormit la marginea 
plajei, pentru că n-aveau de unde să ştie cât de mult se ridicau 
apele în timpul mareei. Valurile se spărgeau uşor de mal, iar 
stelele care împânziseră cerul sclipeau în depărtare. 

Bridget se simţea atât de fericită, atât de plină de viaţă, 
încât îi venea greu să stea locului. 

— E atât de frumos! se auzi ea suspinând spre cerul ce 
pulsa deasupra ei. 

— E incredibil! spuse Jo, aşezându-se mai bine în sacul de 
dormit. 

Diana îşi înălţă capul şi se sprijini în coate: 

— Nu ştiu dacă am să pot dormi... Mă copleşeşte 
sentimentul ăsta că sunt mică şi neînsemnată... Mă înţelegeţi? 
Zbor cu gândurile departe şi parcă nu mai vreau să mă întorc... 

Bridget rise cu admiraţie. Diana îi aducea aminte de 
Carmen, care spunea mereu lucruri de genul ăsta. li plăcea să 
filosofeze şi să psihoanalizeze pe toată lumea: 

— Chiar aşa? Mie nu mi-ar fi trecut prin cap aşa ceva, 
răspunse ea. 

Avioanele sunt atât de curate! Adică exact cum îi plăcea 
ei! îi plăceau ordinea, mirosul tipic şi numărul impresionant de 
şerveţele de pe tava pe care se servea gustarea. De fapt, i se 


părea demnă de admiraţie şi gustarea în sine: mărul miniatural 
avea axact mărimea, culoarea şi forma pe care trebuia să le 
aibă. Dacă stătea puţin să se gândească, arăta ca fructele alea 
necomestibile de ceară, dar în acelaşi timp îi dădea un 
sentiment de siguranţă. Îl îndesă în rucsac. Voia să aibă parte 
de puţină ordine şi ceva mai târziu. 

Carmen nu fusese niciodată acasă la tatăl ei pentru că el 
era cel care venea mereu în vizită; în schimb, încercase să îşi 
imagineze cum arătă apartamentul lui. Tatăl ei nu era 
dezordonat, dar nu putea să fie nici ca mama. Sigur nu avea 
draperii la ferestre şi nici nu avea aşternuturi cu volănaşe. E 
posibil să nu aibă nici sucuri în frigider. Probabil că pe alocuri e 
şi puţin praf, dar nu chiar în mijlocul camerei, doar prin colţuri, 
pe lângă canapea (pentru că o canapea trebuie neapărat să 
existe în orice apartament, nu?). Spera că o să aibă aşternuturi 
de bumbac. După cum îl cunoştea pe tatăl ei, s-ar putea să aibă 
cearşafuri de poliester. Carmen avea probleme serioase cu 
poliesterul. În privinţa asta nu putea să facă nici un fel de 
compromisuri. 

Poate că între jocurile de tenis, filmele cu John Woo şi 
orice alte lucruri îşi vor găsi de făcut în după-amiezele de 
sâmbătă, o să îl ducă pe la Bed Bath & Beyond ca să cumpere 
nişte prosoape şi un ceainic adevărat. Bineînţeles că el o să se 
plângă şi n-o să aibă chef, dar ea o să fie amuzantă şi o să-l 
distreze, iar el o să o admire pentru asta. Işi imagină că poate o 
să fie trist la sfârşitul vacanței, că o să se intereseze despre 
liceele locale şi că o să o întrebe cu seriozitate dacă n-ar vrea să 
vină să stea cu el în Carolina de Sud. Deja o treceau fiori de 
emoție. 

Nu îl mai văzuse pe tatăl ei de la Crăciun, care era 
sărbătoarea lor preferată. De când avea şapte ani şi părinţii ei 
se despărţiseră, el venea în fiecare an de Crăciun şi stătea la 
hotelul Friendship Heights câte patru zile; îşi petreceau tot 
timpul împreună. Meigeau la film, se plimbau cu barca şi se 
distrau copios pe seama cadourilor ridicole pe care le primea 
Carmen de la mătuşile ei. 

Uneori se întâmpla să vină în Washington câte trei-patru 
zile în interes de serviciu. Carmen ştia foarte bine că invoca 
orice pretexte ca să poată veni să o vadă. Mergeau să mănânce 
la un restaurant pe caie îl alegea ea, iar ea se străduia să aleagă 


numai restaurante care credea că i-ar fi plăcut lui. Îi studia cu 
atenţie expresia feţei în timp ce se uita pe meniu, şi apoi când 
gusta mâncarea, ca să se asigure că a ales bine. Ea, în schimb, 
abia se atingea de mâncare. 

Uruitul puternic al motoarelor o trezi brusc din visare. Fie 
se prăbuşeau, fie se pregăteau de aterizare. Era prea înnorat ca 
să-şi dea seama cât de aproape sunt de pământ. Işi apăsă 
fruntea pe fereastra rece de plastic. Ar fi vrut să vadă oceanul 
sau să-şi poată da seama în ce direcţie este nordul. Ar fi vrut 
măcar să poată vedea întreaga panoramă înainte de aterizare. 

— Vă rog să puneţi tava la locul ei, îl rugă o însoţitoare de 
zbor pe bărbatul care şedea lângă ea, pe locul dinspre culoar, 
strângând apoi repede ceea ce mai rămăsese din gustarea lui 
Carmen. Bărbatul care stătea lingă ea era gras şi chel; tot 
timpul zborului o înghiontise cu servieta drept în fluierul 
piciorului. 

Când călătorea cu avionul, Bridget întotdeauna nimerea 
lângă studenţi arătoşi care-i cereau numărul de telefon. 
Carmen, în schimb, primea mereu locul din mijloc, între agenţi 
comerciali grăsani, cu inele de prost gust pe degete. 

— Insoţitoarele de zbor sunt rugate să ia loc, anunţă 
căpitanul. i 

Carmen simţi un fior de nerăbdare. Işi propti bine ambele 
picioare în podea şi se închină, aşa cum o văzuse pe mama ei 
făcând înainte de fiecare decolare şi aterizare. Se simţea ca o 
prefăcută, dar nu era ăsta momentul să renunţe la superstiții. 

Eşti capabil să lubeşti? 

Eşti capabil să te faci lubit? 

Lena Kaligris. 

Primul lucru care le-a sărit în ochi a fost uşa de la intrare. 
Era vopsită într-un galben-ţipător, nuanţa gălbenuşului de ou. 
Fațada casei era vopsită în albastru-putemic. Cine şi-o fi putut 
imagina o astfel de culoare? Lena îşi ridică privirile spre cerul 
senin de vară. Aha! Deci de-acolo pornise ideea... 

In Bethesda, dacă ţi-ai fi vopsit casa în astfel de culori, 
toată lumea te-ar fi crezut drogat. Vecinii te-ar fi dat precis în 
judecată. S-ar fi furişat cu siguranţă noaptea ca să o vopsească 
bej. Aici, în schimb, culorile ţâşneau peste tot, pe fundalul 
pereţilor văruiţi în alb. 


— Lena, mişcă-te odată! oftă Effie, împingând valiza Lenei 
cu piciorul. 

— Bine aţi venit, fetelor! Bine aţi venit acasă! le întâmpină 
bunica, bătând din palme. Bunicul băgă cheia în broască şi 
deschise uşa de culoarea razelor de soare. 

Combinația dintre răul de avion, soare şi oamenii aceştia 
bătrâni şi ciudaţi o făcea pe Lena să se simtă ca o somnambulă 
(metaforic vorbind, bineînţeles). Nu îi fusese niciodată chiar aşa 
de rău, decât, poate, atunci când mâncase creveţi stricaţi la 
Peking Garden. 

Dacă Lena era descumpănită şi şocată, Effie era 
morocăânoasă pentru că nu dormise deloc. Lena se baza mereu 
pe sora ei ca să stea la palavre în locul ei, dar Effie era prea 
prost dispusă ca să poată face conversaţie, aşa încât drumul de 
la aeroport spre casă s-a desfăşurat în tăcere. Bunica se tot 
răsucea pe scaunul din faţă al Fiat-ului vechi şi exclama: 

— la să mă uit mai bine la voi, fetelor! Of, Lena, eşti atât 
de frumoasă! 

Lena îşi dorea din tot sufletul să nu mai spună lucruri de 
genul ăsta, pentru că era enervant şi, în plus, Effie era şi aşa 
destul de supărată. 

Engleza vorbită de bunica era bunicică, datorită anilor pe 
care îi petrecuse conducând un restaurant pentru străini, dar 
bapi, bunicul, nu prea profitase de pe urma situaţiei. Lena ştia 
că bunica fusese gazda pe care o iubeau clienţii, pentru că îi 
fermeca pe toţi cu amabilitatea ei. Bapi stătea mai mult în 
bucătărie: la început se ocupa doar cu gătitul, apoi de acolo a 
condus întreaga afacere. 

Lenei îi era acum ruşine pentru că nu ştia greaca. După 
cum îi povestiseră părinţii, greaca fusese prima limbă pe care o 
învățase când era mică, dar renunţase treptat la ea, când 
începuse şcoala. De fapt, părinţii ei nu se prea obosiseră să o 
înveţe. Era cu totul alt alfabet, ce naiba! Acum Lenei îi părea rău 
că nu ştie limba, exact aşa cum îi părea rău că nu este mai 
înaltă sau că nu are o voce ca a lui Sarah Mclachlan. Îi părea 
rău, dar nu se aştepta să se mai schimbe vreodată ceva. 

— Bunico, îmi place uşa voastră, spuse ea, în timp ce 
intra. 


Înăuntru era atât de întuneric, încât Lena simţi că o ia 
ameţeala. Nu vedea decât punctuleţe mici strălucitoare din 
cauza soarelui. 

— Am ajuns, strigă bunica, bătând iar din palme. 

Bapi se clătina în urmă, cărând doi saci marinăreşti pe un 
umăr şi ruscsacul verde fosforescent al lui Effie pe celălalt. Era 
amuzant şi deprimant totodată să-l priveşti. Bunica o îmbrăţişă 
cu putere pe Lena. Aparent, Lena se bucura, dar, de fapt, era 
stânjenită, pentru că habar n-avea cum să răspundă la aşa un 
gest în sfârşit, îi trecu ameţeala şi interiorul casei deveni mai 
clar. Era mai spațioasă decât şi-o imaginase, cu podele din 
plăcuţe de ceramică şi covoraşe drăguţe. 

— Haideţi cu mine, fetelor! le îndemnă bunica. O ta vă 
arăt camerele voastre şi o ta bem ceva, da? 

Cele două fete o urmară zăpăcite pe scări. Palierul era 
îngust, dar dădea spre două dormitoare, o baie şi un hol scurt, 
în care se mai zăreau încă două uşi. Bunica deschise prima uşă: 

— Aiţi ta stea frumoasa Lena, spuse ea cu mândrie. 

Lena nu îşi făcu o impresie prea bună despre cameră până 
când bunica nu deschise obloanele grele de lemn: 

— Oh! 

Arătând pe fereastră, bunica îi explică: 

— Caldera. Cred că voi îi spuneţi „lac vulcanic” 

Lena oftă iar, plină de admiraţie. Deşi încă nu îşi 
formulase o părere clară despre bunica, se îndrăgosti imediat de 
privelişte. Apa era doar puţin mai întunecată la culoare decât 
cerul albastru, iar vântul o mângâia atât cât să o facă să 
sclipească în soare. Insula subţire şi semicirculară îmbrăţişa 
întinderea imensă de apă. În mijloc, se înălța o ridicătură micuță 
de pământ. 

— Oia e cel mai frumos sat din toată Grecia. 

Lena era convinsă că bunica are dreptate. Se uită spre 
casele văruite căţărate pe stâncile ce ţâşneau din apă. Nu-şi 
dăduse seama până acum cât erau de abrupte şi cât de ciudat 
era să îţi construieşti casa într-un astfel de loc. La urma urmelor, 
Santorini este un vulcan. Ştia din poveştile părinţilor ei că aici 
avuseseră loc unele din cele mai mari erupții din lume şi unele 
din cele mai puternice cutremure sau cele mai periculoase 
maree. Centrul insulei se scufundase cu totul în mare; tot ce mai 
rămăsese la vedere erau aceste stânci vulcanice imprevizibile şi 


nisipul de culoarea cenușii. Acum vechiul crater părea liniştit, 
dar locuitorilor insulei le plăcea să-ţi amintească mereu că 
vulcanul putea începe oricând să clocotească şi să erupă. 

Deşi Lena crescuse într-o suburbie plicticoasă, plină de 
verdeață, pentru locuitorii căreia nu existau dezastre mai mari 
decât ţânţarii sau ambuteiajele de pe autostradă, ştia că 
rădăcinile ei sunt aici. lar acum, uitându-se la apa aceea curată, 
parcă se treziseră în ea amintiri ancestrale şi chiar se simţea 
acasă. 

— Numele meu este Duncan Howe şi sunt asistentul 
directorului general. Acum, că am terminat turul de orientare, 
vreau să le urez bun venit la Wallman celor mai tineri specialişti 
în vânzări. 

Vorbea pe un ton atât de autoritar, încât ai fi crezut că 
voia să impresioneze o mulţime formată de sute de oameni şi 
nu doar două fete plictisite care mestecau de zor gumă. 

Tibby îşi imagină ce s-ar întâmpla dacă i s-ar prelinge un 
firicel de salivă din colţul gurii până pe podeaua curată 
îmbrăcată în linoleum. Duncan se uită prin hârtii. 

— Hm, să vedem: Tiiby, strigă el, lungind i-ul. 

— Se pronunţă Tibby. 

— Tu trebuie să descarci marfa de la raionul de Igienă 
Intimă, din sectorul doi. 

— Parcă eram specialistă în vânzări, mormăi Tibby. 

— Brianna, tu poţi începe de la casa numărul patru, spuse 
el ignorând-o pe Tibby, care se strâmbă acru. 

Brianna primise o sarcina mai uşoară, pentru că avea o 
coafură trăsnită şi sini imenşi pe care jacheta Wallman îi 
cuprindea cu greu. 

— Luaţi-vă microfoanele şi treceţi la treabă! le ordonă el 
plin de importanţă. 

Tibby se chinui să-şi înăbuşe un hohot de râs din care, în 
cele din urmă, se auzi un chiţăit ridicol. Se plesni cu mina peste 
gură, dar Duncan păru să nu observe nimc. 

Singura veste bună pentru Tibby era că-şi găsise vedeta 
pentru documentar. A doua zi după ce depuseseră Jurământul 
Pantalonilor Călători se hotărâse să realizeze un film despre 
vara ei plină de nemulțumiri - un fel de documentar pentru 
ratati, o parodie despre cât de jalnică e viaţa. Duncan tocmai 
câştigase un rol important. 


Îşi puse casca dotată cu microfon şi se grăbi spre raionul 
ei înainte să primească vreo sancţiune. Pe de o parte, ar fi fost 
minunat să o dea afară, dar, pe de altă parte, avea nevoie de 
bani dacă voia să aibă cândva o maşină. Ştia din proprie 
experienţă că nu prea există oportunităţi de carieră pentru fete 
cu cercel în nas care nu ştiu să scrie repede la calculator şi nici 
nu sunt prea sociabile. 

Tibby se deplasă spre depozitul din spate, unde o femeie 
cu nişte unghii anormal de lungi se îndrepta alene spre o cutie 
mare de carton. 

— Du-te şi aranjează toate astea la raionul de deodorante 
şi antiperspirante, o instrui ea pe un ton plictisit. 

Tibby însă nu-şi putea dezlipi ochii de la unghiile ei care se 
înconvoiau ca nişte seceri. Rivalizau cu unghiile indianului din 
Cartea Recordurilor. Arătau exact aşa cum îşi imagina Tibby că 
trebuie să arate unghiile unui cadavru după ce a stat câţiva ani 
în pământ. Se întrebă cum reuşea oare femeia asta să ridice o 
cutie cu unghiile alea. Oare putea să formeze un număr la 
telefon? Sau să introducă cifre în casa de marcat? Putea să se 
spele pe păr? Era, oare, posibil ca o persoană să fie concediată 
pentru că avea unghiile prea lungi? Putea să primească ajutor 
de invaliditate? Tibby îşi îndreptă privirile spre propriile unghii 
roase. 

— În vreun fel anume? îşi aduse ea aminte să întrebe. 

— Este o vitrină, îi răspunse ea, pe un ton care părea să 
spună că orice idiot ştie să aranjeze o vitrinA. Sunt instrucţiuni 
în cutie, îi explică apoi. 

Tibby mută cutia la raionul doi, întrebându-se cum ar 
arăta unghiile femeii în filmul ei. 

— Îţi atâmă căştile, o anunţă femeia. 

Când deschise cutia, Tibby se descurajă de tot văzând ce 
conţine, adică vreo două sute de antiperspirante cu bilă şi o 
drăcie complicată de carton la care se holbă fără să înţeleagă 
nimic din diagramele şi săgețile de pe ea. Trebuia să fii cel puţin 
inginer ca să poţi aşeza cum se cuvine conţinutul cutiei. 

Ajutându-se cu puţină bandă adezivă luată din raionul opt 
şi cu nişte gumă pe care o luase chiar din gura ei, Tibby reuşi să 
construiască o piramidă de antiperspirante care avea în vârf un 
cap de sfinx făcut din carton. Habar n-avea ce legătură au 
antiperspirantele cu Egiptul Antic. De unde naiba să ştie? 


— Tibby! 

Tibby îşi ridică privirea de la mormanul de antiperspirante 
cu echilibru atât de precar şi-l văzu pe Duncan care venea plin 
de importanţă. 

— Te-am chemat deja de patru ori! Avem nevoie de tine la 
casa numărul trei. 

Tibby uitase să îşi pornească microfonul şi căştile. Cât 
timp Duncan le explicase cum să le folosească, ea fusese prea 
ocupată să se amuze pe seama lui, aşa că nu auzise nici un 
cuvânt. 

După o oră petrecută la casă, timp în care a vândut două 
baterii unei puştoaice de vreo treisprezece ani pline de coşuri, 
tura ei a luat sfârşit. 

Îşi scoase jacheta, retumă căştile şi ieşi cu nonşalanţă din 
magazin, declanşând o cascadă de ţiuituri ale senzorilor de la 
uşi. Duncan îi ieşi în cale cu o repeziciune uimitoare pentru o 
presoană atât de grasă. 

— Fii drăguță, te rog, şi urmează-mă înăuntru. 

Putea să citescă disperarea de pe faţa lui: Nu ar fi trebuit 
să o angajăm pe fata cu cercel în nas! Asta gândea, cu 
siguranţă. Înăuntru, Duncan o rugă să îi arate ce avea în 
buzunare, prilej cu care s-a constatat că Tibby n-avea deloc 
buzunare. 

— Atunci poate în buzunarele jachetei? insistă el. 

Tibby netezi jacheta mototolită şi scoase din buzunar 
portofelul şi o rolă de bandă adezivă folosită. 

— Ah, despre asta e vorba... Păi... să vedeţi: am folosit-o 
ca să... 

Pe faţa lui Duncan se întipări o expresie blazată; scuze de 
genul ăsta mai auzise probabil de sute de ori. 

— Uite ce este: politica noastră aici, la Wallman, este că 
trebuie să acordăm şi o a doua şansă celor care greşesc, aşa că 
o să trec cu vederea întâmplarea de astăzi. Din păcate, trebuie 
să-ţi anulez câştigurile suplimentare pe care le primesc cei mai 
buni angajaţi, şi anume reducerea de 15% pe care o aveai 
pentru toate produsele noastre. 

După ce Duncan îşi notă cu atenţie să-i scadă preţul benzii 
adezive din salariu, dispăru câteva momente şi se întoarse cu o 
sacoşă transparentă de plastic: 


— De acum încolo am să te rog să-ţi păstrezi obiectele 
personale în această sacoşă. 

Dragă Carmen, Atunci când ai rude apropiiate pe care nu 
le-ai cunoscut niciodată te cam idealizezi în mintea ta. Cum se 
face că toţi copiii adoptați îşi imaginează că tatăl lor este 
profesor universitar şi mama lor supermodel? 

Cred că am păţit şi eu aeelaşi lucru cu bunieii mei. Părinţii 
îmi spuneau mereu că sunt frumoasă ca bunica, aşa că tot 
timputi mi-am imaginat-o ca pe un fel de Cindy Crawford. Când 
colo, e bătrână şi nu seamănă deloc cu Cindy Crawford. Îşi face 
un permanent urât şi poartă haine învechite de velur şi sandale 
roz fără toc. Şi mai are şi nişte unghii ciudate la picioare. E o 
bunică obişnuită, ca toate bunicile. 

Pe bapi, afaceristul legendar al familiei Kaligaris, mi-l 
imaginam înalt şi impunător, dar bineînţelts că nu-i aşa. E scund 
ca mine. Poartă cămaşă albă cu fermoar la guler şi pantaloni 
maro tricotaţi, deşi aici e o căldură insuportabilă. Are pantofi din 
vinilin alb. E pistruiat şi zgârcit ca toţi bătrânii. Şi mai e şi foarte 
timid. 

Ştiu că trebuit să-i iubesc, deşi de-abia i-am cunoscut, 
pentru că sunt bunicii mei. Cum să fac chestia asta? Nu poţi să 
iubeşti pe cineva la comandă, nu? 

Să ştii că am mare grijă de pantaloni. Şi mi-e dor de tânt. 
Sunt sigură că tu n-o să mă judeci prea aspru fiindcă mă port ca 
o răsfăţată. Tu întotdeauna eşti mai înţelegătoare cu mint decât 
aş merita. 

Te iubesc, Lena. 

Nu există nimic pe lume care să distreze toată familila. 

Jerry Seinfeld. 

Apusul era prea frumos. Lena aproape că intrase în 
panică, pentru că nu putea să-l surprindă aşa cum se cuvine. 
Petele de culoare de pe paleta ei, care de obicei o inspirau, îi 
păreau şterse. Soarele încă ardea cu putere, dar pictura ei era 
lipsită de lumină. Işi puse paleta şi şevaletul pregătit cu atâta 
grijă pe şifonier, ca să nu mai fie nevoită să le vadă. 

Se aplecă peste pervazul ferestrei, uitându-se la soarele a 
cărui lumină părea să se prelingă uşor în apele mării; încerca să 
se bucure de el, deşi nu putea să îl păstreze pentru ea. De ce 
avea mereu senzaţia că trebuie neapărat să acţioneze într-un 


anumit fel în prezenţa unui lucru frumos? De ce nu putea, pur şi 
simplu, să stea şi să admire? 

Ajunse până la ea zarva ospăţului care se pregătea jos. 
Bunica şi bapi sărbătoreau sosirea lor pregătind o masă 
copioasă pentru câţiva vecini. Bunicii îşi vânduseră restaurantul 
cu doi ani în urmă, dar încă împărtăşeau aceeaşi dragoste 
pentru gătit. Arome bogate şi condimentate pluteau rând pe 
rând până în camera Lenei, indicându-i meniul care se pregătea. 

— Lena, suntem aproape gata! îmbracă-te şi coboară şi 
tu! 

Lena îşi aruncă pe pat valiza şi sacul marinăresc, privind 
în continuare pe ferestră. Niciodată nu îi făcea prea mare 
plăcere să se îmbrace şi să se aranjeze. Nu purta decât haine 
comode, „jalnice, plictisitoare şi demodate”, după cum spuneau 
prietenele ei. Nu-i plăcea să le ofere oamenilor şi mai multe 
motive ca să se uite la ea şi nu-i plăcea în nici un caz să-i lase să 
creadă că personalitatea ei se rezumă la aspectul fizic. Fusese 
în centrul atenţiei de prea multe ori în copilărie şi acum încerca 
să evite astfel de situaţii. 

În seara aceasta se simţea totuşi neliniştită. Căută cu 
atenţie printre haine ca să găsească Pantalonii. Parcă erau ceva 
mai grei decât îşi aducea aminte, îşi ţinu respiraţia în timp ce îi 
despacheta. Din cutele materialului parcă se împrăştiară în aer 
o mie şi una de dorinţe. Acesta era începutul. Acum începea 
povestea Pantalonilor Călători. Totuşi, din cine ştie ce motive, 
nu putea să se imagineze îmbrăcată în ei. Se încălţă în nişte 
mocasini uzaţi maronii şi cobori. 

— Am făcut o chiftea, o anunţă Effie din bucătărie. 

— Keftedes, îi explică bunica plină de mândrie. Effie e o 
Kaligaris adevărată. Îi place să gătească, dar şi să mănânce. 

Bunica o îmbrăţişă aprobator pe Effie. Lena zâmbi şi se 
îndreptă spre bucătărie, ca să cerceteze îndeaproape şi să 
aducă laudele cuvenite. Ea şi Effie îşi începuseră jocul lor 
obişnuit: toată lumea era la început captivată de Lena, pentru 
că era surprinzător de frumoasă, dar după câteva ore sau poate 
zile Effie cea afectuoasă şi exuberantă atrăgea atenţia tuturor. . 
Şi aşa era drept. Spre deosebire de Effie, Lena era introvertită. li 
venea foarte greu să comunice cu oamenii. Avea în permanenţă 
impresia că aspectul ei fizic este o momeală: oferea 
promisiunea unei relaţii pe care ea nu era în stare să o menţină. 


Bunica o cântări din ochi: 

— Aşa te îmbraci la petrecere? 

— Aşa mă gândisem. Trebuie să mă îmbrac mai elegant? 

— Păi... nu e o petrecere elegantă, dar... 

Bunica nu părea să fie prea severă în ceea ce priveşte 
ţinuta, dar parcă avea o privire jucăuşă, ca şi cum ar fi ştiut un 
secret şi abia aştepta să îl împărtăşească şi celorlaţi. 

— Să mă schimb şi eu? întrebă Effie, a cărei bluză era 
plină de firimituri. 

Bunica era la fel de pricepută la păstrat secrete ca şi Effie. 
O privi conspirativ pe Lena: 

— Vezi tu, o să vină şi un băiat, care îmi e ca un nepot. E 
un băiat foarte drăguţ... Spuse ea făcând cu ochiul. 

Lenei îi îngheţă zâmbetul pe buze. Bunica ei chiar încerca 
să-i aducă pe cap un băiat la mai puţin de şase ore de când 
sosise? Poate nu auzise ea bine! Lena ura astfel de 
aranjamente. Effie afişă o expresie disperată în locul ei. 

— İl cheamă Kostos şi e nepotul vecinilor şi prietenilor 
noştri cei mai dragi. 

Uitându-se cu atenţie la chipul bunicii, Lena bănui că asta 
e o idee mai veche de-a bunicii. Ştia că în Grecia căsătoriile 
aranjate sunt încă un lucru obişnuit, mai ales în insule, dar la 
una ca asta nu s-ar fi aşteptat! Effie rise nervos. 

— Hm, ştii ce, bunico? Băieţii o plac foarte mult pe Lena, 
dar ea se poartă urât cu ei. 

— Mulţumesc, Effie, se încruntă Lena spre sora ei. 

— Dar aşa este! ridică ea din umeri cu drăgălăşenie. 

— Lena nu-l cunoaşte pe Kostos. Toată lumea îl iubeşte pe 
Kostos, încheie bunica pe un ton ferm. 

— lubito! 

Inima lui Carmen începu să bată nebuneşte când îşi văzu 
tatăl care îi făcea cu mâna din spatele geamului de plastic al 
porţii 42. O luă la fugă spre el, simțindu-se ca într-un clişeu 
învechit din filmele de proastă calitate, dar nici că-i păsa. 

— Tată! 

Se aruncă în braţele lui. Îi plăcea să savureze cuvântul 
„tată” ori de câte ori îl folosea. Majoritatea copiilor îl foloseau tot 
timpul, fără să îl aprecieze. Ea îl păstra nerostit atâta vreme, an 
de an, ca să îl poată folosi doar câteva zile. 


Tatăl ei o ţinu în braţe cât pentru toate lunile de 
despărţire, apoi îi dădu drumul şi Carmen putu să îl privescă mai 
bine. Era atât de înalt! îi luă rucsacul şi îl puse pe umăr, deşi era 
foarte uşor. Era atât de caraghios cu rucsacul ei împodobit cu 
bănuţi turcoaz, încât nu-şi putu stăpâni un zâmbet. 

— Bună, iubito, îi spuse el vesel, înconjuiind-o protector cu 
braţul pe care îl mai avea liber. Cum a fost zborul? 

— Excelent. 

Îşi dădea seama că formau o pereche ciudată: el mergea 
prea repede pentru ea, dar era atât de fericită încât nu o 
deranja. Să îşi facă probleme dintr-astea alte fete, care îşi văd 
taţii în fiecare zi. Ea nu îl vedea decât de câteva ori pe an. 

— Eşti frumoasă foc, iubito. Te-ai mai înălţat, îi spuse 
mângâind-o pe creştetul capului. 

— Aşa e. Am aproape 1,70. 

Carmen era foarte mândră că îi semăna în privinţa asta. 

— Uau, se miră el de la înălţimea lui de 1,85. Şi mama ta 
ce mai face? 

— Bine. 

Întotdeauna punea întrebarea asta în primele cinci 
minute, ca să scape de obligaţie, iar Carmen îi răspundea mereu 
acelaşi lucru, pentru că, de fapt, el nici nu dorea să ştie mai 
mult. În fiecare an, mama ei era avidă de informaţii despre tatăl 
ei; el, în schimb, nu întreba despre ea decât din politeţe. 
Carmen se simţi dintr-o dată copleşită de un sentiment de 
vinovăţie. Ea era înaltă, iar mama ei n-avea decât 1,50 înălţime. 
Pe ea tatăl ei o alinta şi îi spunea că e frumoasă, dar de mama 
ei nu-i mai păsa deloc. 

— Ce mai fac prietenele tale? 

Se înghesuiau amândoi pe scara rulantă, iar el o ţinea în 
continuare de umăr. El ştia foarte bine cât de strânsă este 
relaţia dintre ea, Tibby, Lena şi Bridget. Mereu îşi amintea 
despre ele detalii pe care i le povestise Carmen. 

— E o vară foarte ciudată pentru noi. E prima vară pe care 
nu o petrecem împreună. Lena e în Grecia, la bunicii ei; Bridget 
e într-o tabără de fotbal în Baja California, iar Tibby a rămas 
singură acasă. 

— Şi tu stai aici cu mine toată vara... 

Întrebarea nerostită de pe buzele lui era abia perceptibilă. 


— Da, dar îmi pare aşa de bine că sunt aici! Abia aşteptam 
să vin. E ciudat, ştii? Ciudat în sensul bun, înţelegi? O să He bine 
să ne mai împrietenim şi cu alte persoane. Ştii tu cum suntem 
noi patru: toată ziua împreună. 

Îşi dădea seama că vorbeşte incoerent, dar simţea nevoia 
să împartă cu el tot ce-i trecea prin cap. El se îndreptă spre 
banda rulantă pe care veneau bagaje: 

— Cred că astea sunt bagajele de la avionul tău. 

Îşi aminti dintr-o dată cum mai demult, în Washington, 
când era mai mică, o ţinuse suspendată de mâini ca să se poată 
plimba şi ea pe banda rulantă de bagaje, până când îi observase 
un paznic şi ţipase la ei. 

— E o valiză mare, neagră şi are roţi. Arată, de fapt, ca 
toate valizele. 

| se părea ciudat că el nu ştia cum arată valiza ei pentru 
că ea nu-l vedea niciodată fără valiză. 

— Uite-o! 

El trase valiza cu putere, ca şi cum s-ar fi pregătit pentru 
momentul ăsta toată viaţa. Bănuţii de pe rucsacul ei sclipiră 
vesel. Tatăl ei prefera să care valiza, în loc să o tragă pe roţi. 

— Gata. Putem să mergem acum, spuse el îndreptându-se 
spre parcare. 

— Mai ai Saab-ul? 

Maşinile erau pasiunea lor comună. 

— Nu. L-am vândut primăvara trecută şi mi-am cumpărat 
o maşină mai încăpătoare. 

— De ce? Şi-ţi place mai mult? 

Nu reuşea să îl înţeleagă deloc. 

— E numai bună pentru mine, spuse el, împingând-o spre 
un Volvo bej. 

Saab-ul pe care îl avusese înainte era roşu. 

— Hai să mergem. 

Îi deschise uşa, ajutând-o să se urce în maşină şi punându- 
i rucsacul alături, apoi îi puse valiza în portbagaj. Oare unde 
învățau taţii să facă chestii de genul ăsta? Şi de ce nu îi învățau 
şi pe băieţii lor să se comporte la fel? 

— Cum ţi-a mers la şcoală semestrul ăsta? întrebă el în 
timp ce scotea maşina din parcare. 

— Foarte bine. Am luat zece la matematică, biologie, 
engleză şi franceză, iar la istorie universală am luat zece minus. 


Mama ei considera că îşi face prea multe griji pentru 
şcoală. Pentru tatăl ei, în schimb, notele contau foarte mult. 

— Asta e nemaipomenit, iubito. Clasa a zecea e 
importantă. 

Ştia că tatălui ei i-ar fi plăcut ca ea să studieze mai 
departe la Williams, cum făcuse şi el, iar el ştia, la rândul lui, că 
şi ea gândea la fel. Totuşi niciunul dintre ei nu îşi exprimase 
vreodată gândul acesta cu voce tare. 

— Şi cu tenisul cum merge? 

Mai toţi colegii ei urau întrebările astea pe care le pun toţi 
părinţii, dar ea aştepta tot anul pentru ca să le poată auzi. 

— Bridget şi cu mine am jucat împreună la dublu şi am 
pierdut un meci. 

Nu i-a mai spus că luase un şapte la olărit, pentru că, 
oricum, nota asta nu figura pe foaia matricolă, nici că băiatul de 
care îi plăcea o invitase pe Lena la balul de absolvire. Şi, în nici 
un caz, nu trebuia să-i spună că o făcuse pe mama să plângă în 
duminica de Paşti. Toate conversațiile cu tatăl său aveau să fie 
numai despre reuşitele din viaţa ei. 

— Am rezervat un teren pentru sâmbătă, o anunţă el, 
apăsând pe acceleraţie. 

Carmen urmărea cu atenţie peisajul. Se vedeau moteluri 
şi clădiri în construcţie, ca pe lângă toate aeroporturile, dar 
aerul parcă era mai greu şi mai sărat. Îşi privi cu atenţie tatăl. 
Era deja bronzat, şi asta îi scotea în evidenţă ochii albaştri. 
Mereu îşi dorise să fi moştenit ochii lui, şi nu ochii căprui ai 
mamei. Se tunsese recent şi avea cămaşa apretată. Oare fusese 
promovat sau care era explicaţia? 

— Abia aştept să-ţi văd apartamentul. 

— Mda. 

Vorbea pe un ton absent, privind în oglinda retrovizoare. 

— Nu e ciudat că n-am mai fost niciodată la tine acasă? 

— Ştii, iubito, asta nu înseamnă că n-am vrut să vii la 
mine. Pur şi simplu am aşteptat să mă instalez mai bine înainte 
să te invit. 

În ochii lui se citea o urmă de vinovăţie. Nu intenţionase 
să îl facă să se simtă prost. 

— Tată, nu mă interesează cât de bine te-ai instalat. Nu 
trebuie să-ţi faci griji. O să ne distrăm de minune. Cui îi pasă 
cum arată apartamentul tău de fapt? 


Maşina ieşi de pe autostradă. 

— N-am vrut să te amestec în viaţa mea dezorganizată. 
Lucram prea mult, stăteam singur într-un apartament cu un 
dormitor şi mâncam în fiecare zi la restaurant. Nu prea aveam 
ce să-ţi ofer, nu? 

Ar fi vrut să poată vorbi de două ori mai repede, ca să-i 
poată explica ce simţea: 

— Dar eu abia aştept! îmi place la nebunie să mănânc în 
oraş; m-am plictisit de viaţa ordonată şi de mâncatul acasă. 

Şi chiar aşa şi era! Vara aceasta urma să fie numai a lor. 

Tatăl ei conducea în tăcere de-a lungul unei alei mărginite 
pe ambele părţi de case mari, victoriene. Dintr-o dată cerul se 
întunecă şi începu ploaia. Maşina se opri în faţa uneia dintre 
case, care era văruită în alb, cu obloane verzi şi cu o verandă 
imensă. 

— Cine stă aici? 

Tatăl ei opri motorul şi se întoarse spre ea. 

— Aici stau eu. 

Avea o privire distantă şi misterioasă. Evita să o 
privească, pentru că nu dorea să vadă întrebarea din ochii ei. 

— În casa asta imensă? Parcă aveai un apartament pe 
undeva. 

— M-am mutat luna trecută. 

— Şi de ce nu mi-ai spus nimc la telefon? 

— Păi... nu e numai atât. Sunt mai multe lucruri 
importante de discutat, dar voiam să ţi le spun personal. 

Nu prea înţelegea despre ce fel de lucruri importante 
vorbeşte, iar ei nu-i plăceau deloc surprizele: 

— Şi când ai de gând să-mi spui? 

— Mai bine să intrăm, da? 

Al cobori din maşină şi se grăbi să îi deschidă şi ei 
portiera. Lăsă valiza în maşină ca să-i poată ţine haina deasupra 
capului cât urcară scările spre casă. O luă grijuliu de mână: 

— Fii atentă, treptele aste sunt foarte alunecoase când 
plouă. 

O conducea pe scara de lemn spre terasa de la intrare ca 
şi cum ar fi trăit acolo dintotdeauna. Carmen îşi auzea inima 
bătând. Nu ştia la ce să se aştepte. Îşi aminti brusc de mărul pe 
care îl avea în geantă. Tatăl ei deschise uşa de la intrare fără să 
bată. 


— Am ajuns, strigă el. 

Carmen îşi ţinea suflarea. Cine putea fi în casă? în câteva 
secunde apărură o femeie şi o fată care părea să fie de vârsta 
ei. Carmen rămase ţintuită în loc în timp ce şi femeia şi fata o 
îmbrăţişau ca şi cum s-ar fi cunoscut demult. În cameră apăru 
apoi şi un băiat înalt, de vreo optsprezece ani. Era blond şi solid, 
ce mai, arăta ca un adevărat atlet. Cum băiatul nu arătă nici o 
intenţie s-o îmbrăţişeze, Carmen simţi că o încearcă un vag 
sentiment de mulţumire. 

— Lydia, Krista, Paul, ea este Carmen, fiica mea. 

Era atât de ciudat să-l audă pronunţându-i numele. Ea nu 
era niciodată „Carmen” pentru el: întotdeauna îi spunea 
„iubito”, „puiule” sau ceva de genul ăsta. Poate pentru că 
fusese botezată după bunica din partea mamei, care, după 
divorţ, începuse să-i trimită scrisori pline de duşmănie. Pe 
bunica din partea tatălui ei o chema Mary, dar ea murise. Toată 
lumea din încăpere se holba la ea, zâmbind stupid. Habar n- 
avea ce ar fi trebuit să spună sau să facă. 

— Carmen, ea este Lydia. 

Tăcere, tăcere şi... iar tăcere! Ce penibil! 

— Lydia este logodnica mea, iar Paul şi Krista sunt copiii 
ei. 

Carmen închise ochii şi apoi îi redeschise. Penumbra din 
încăpere o ameţea. 

— De când ai tu logodnică? întrebă în şoaptă, deşi ştia că 
este groaznic de nepoliticoasă. 

Râzând, tatăl ei îi răspunse: 

— Din 24 aprilie. M-am mutat aici la jumătatea lui mai. 

— Şi te căsătoreşti? 

Pur şi simplu ne se putea abţine să pună întrebările astea 
idioate. 

— Ne căsătorim pe 19 august. 

— Aha! 

— E minunat, nu? 

— Minunat, într-adevăr, repetă Carmen pe un ton stins. 

Lydia o luă de mină, iar ei i se părucă mâna i se 
detaşează brusc de restul corpului. 

— Ne pare atât de bine că ai venit să-ţi petreci vara cu 
noi. De ce nu intri să te relaxezi puţin? Ce preferi: un suc sau o 


ceaşcă de ceai? Albert o să-ţi arate care e camera ta şi o să te 
poţi instala cum se cuvine. 

Albert? Cine e Albert? Cui naiba i-ar fi trecut prin cap să-i 
spună tatălui ei Albert în loc de Al? Şi cum adică să se instaleze? 
Nici prin gând nu-i trecea să-şi petreacă vara aici. 

— Carmen, ce vrei să bei: suc sau ceai? 

Carmen îl privi cu ochii rotunjiţi din cauza şocului şi dădu 
din cap. 

— Deci? Ce-ţi aduc? Ambele? 

Carmen se uită prin bucătărie. Peste tot era numai 
aparatură din inox, ca în bucătăriile oamenilor bogaţi, iar pe jos 
era întins un covor oriental. Ce fel de oameni îşi pun covoare 
orientale în bucătărie? De tavan atâma un ventilator de modă 
veche, fmisat în stil sudic, care se învârtea încet. Stropii de 
ploaie loveau cu zgomot geamurile. 

— Carmen? Heeei! Carmen! 

Tatăl ei se străduia cu greu să îşi ascundă nerăbdarea, în 
timp ce Lydia aştepta lângă dulap. 

— Scuzaţi-mă, vă rog! Nu vreau nimic de băut, doar 
spuneţi-mi unde să-mi las lucrurile. 

Tatăl ei părea întristat. Oare văzuse cât e de supărată? 
Greu de crezut, pentru că întristarea îi dispăru repede de pe 
chip. 

— Hai cu mine. Îţi arăt camera şi după asta o să-ţi aduc eu 
valiza sus. 

Îl urmă pe scări, pe lângă cele trei dormitoare, spre o 
cameră care dădea spre curtea din spate, împodobită cu un 
covor gros de culoarea piersicii, cu mobilă veche şi cu două cutii 
de şerveţele, una pe birou şi una pe noptieră. Erau şi draperii, şi 
volănaşe la aşternuturile de pat. Ar fi putut să pună pariu pe un 
milion de dolari că jos, în frigider, era cel puţin o sticlă cu suc. 

— Asta e camera de oaspeţi? 

— Da, răspunse tatăl ei, fără să înţeleagă adevăratul sens 
al întrebării. Tu instalează-te cum trebuie, că îţi aduc eu valiza 
imediat. 

În timp ce se îndrepta spre uşă, Carmen îl opri: 

— Tată! 

Părea obosit. 

— Voiam doar să... 


Nu ştia cum să înceapă. Ar fi vrut să-i spună că fusese 
destul de lipsit de tact să nu o anunţe despre schimbările din 
viaţa lui. l-a fost tare greu să intre într-o casă plină de străini 
fără nici un fel de avertisment. În ochii lui se citea parcă o 
rugăminte nespusă, pe care abia o simţise. Tatăl ei nu putea 
suporta ca ea să fie supărată pe el. 

— Nimic... 

ÎI privi cum iese din cameră şi îşi dădu seama că, într-un 
fel, semănau: când erau împreună nici ei nu îi plăcea să strice 
totul aducând vorba despre lucrurile neplăcute din viaţa lor. 

Dragostea e ca şi războiul: începe uşor şi se teraină greu. 

Proverb 

— Lena! 

Lena îşi ridică privirile din revistă când sora ei apăru în 
pragul uşii. Strecurându-se înăuntru, Effie se aşeză pe pat: 

— Să ştii că au venit musafirii şi a început petrecerea. 

Lena auzise vocile de la parter, dar putea foarte bine să îşi 
imagineze că nu a auzit nimic. 

— A venit şi el, continuă Effie cu subînţeles. 

— Care el? 

— Kostos. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Lena, să ştii că nu glumesc. Ar trebui să vii să-l vezi. 

— De ce? 

Effie se sprijini în coate: 

— Ştiu că tu ţi l-ai imaginat ca pe un băieţel, dar... 

— Dar ce? 

— Dar... 

Lena se încruntă: 

— E... superb. 

Lena era curioasă din fire, dar n-ar fi recunoscut niciodată. 

— Ef, eu n-am venit în Grecia ca să-mi găsesc un prieten. 

— Atunci pot să ies eu cu el? 

Pe Lena o pufni râsul de-a binelea: 

— Dacă vrei, da. Dar dă-mi voie să-ţi amintesc că deja ai 
un prieten. 

— Am avut până în momentul în care l-am văzut pe 
Kostos. 

— Chiar aşa de bine arată? 

— Lasă că vezi tu. 


— Atunci să mergem. 

Lena se ridică în picioare. Îi părea chiar bine că Effie i-l 
lăudase atâta; se aştepta să fie vreun prinţ, iar când o să-l vadă, 
sigur o să fie dezamăgită. Effie o opri din drum. 

— Parcă i-ai spus bunicii că ai urcat ca să te schimbi. 

— Ai dreptate. 

Lena începu să răscolească prin geantă. Era deja răcoare 
pentru că soarele era la apus. Işi puse un pulover pe gât de 
culoare maro, pentru că altceva mai puţin atrăgător de atât nu 
avea, iar părul îl strânse la spate într-o coadă severă. Totuşi, 
Pantalonii îi veneau mulaţi pe corp. 

— Ştii, pantalonii ăştia ai tăi chiar au ceva magic. Îţi vin 
tare bine. Parcă îţi vin şi mai bine decât până acum. 

— Mersi. Hai să mergem. 

— În sfârşit! 

Kostos n-a fost nici pe departe o dezamăgire. Era înalt. 
Arăta mai mult ca un bărbat decât ca un băiat de vârsta lui. 
Avea cel puţin optsprezece ani. Arăta prea bine, ceea ce era 
destul ca Lena să devină suspicioasă. Adevărul este că Lena era 
mereu suspicioasă. Dar în ceea ce priveşte băieţii, avea 
dreptate să fie aşa. Ea ştia foarte bine cum sunt: nu se uitau 
decât la aspectul fizic. Se prefăceau că îţi sunt prieteni, şi atunci 
când căpătai încredere în ei, începeau să te pipăie. Pretindeau 
că vor să lucreze cu tine la un proiect pentru ora de istorie sau 
se ofereau să participe la donarea de sânge pe care o organizai 
tu, numai ca să îţi atragă atenţia. Dar imediat ce îşi dădeau 
seama că nici prin gând nu-ți trece să ieşi cu ei, nu îi mai 
interesau deloc nici istoria, nici lipsa de sânge pentru transfuzii 
din spitalele locale. Partea cea mai rea este că, de cele mai 
multe ori, ieşeau în oraş cu cea mai bună prietenă a ta numai ca 
să aibă un pretext să se apropie de tine, iar când adevărul ieşea 
la iveală, prietena ta avea cel mai mult de suferit. Din cauza 
asta, Lena prefera băieţii care nu arătau prea bine, dar până şi 
ăştia o dezamăgeau. 

Lena era de părere că majoritatea fetelor îi suportă pe 
băieţi pentru că au nevoie de cineva care să le asigure că sunt 
drăguţe. Dacă exista un lucru pe care Lena îl ştia sigur despre 
propria ei persoană, ăsta era: ştia clar că e drăguță. Prietenele îi 
spuneau Afrodita, pentru că aşa o chema pe zeiţa dragostei şi a 
frumuseţii. Partea cu frumuseţea mai era cum mai era, dar 


iubirea i se părea o glumă proastă, pentru că Lena nu era deloc 
romantică. 

— Lena, el este Kostos. 

Lena îşi dădea seama că bunica se străduia să se poarte 
natural, dar adevărul era că nu mai putea de nerăbdare. 

— Kostos, ea este nepoata mea, Lena. 

Faţa i se lumină de un zâmbet larg, de parcă ar fi 
prezentat unui concurent maşina cea nouă pe care o câştigase. 
Lena întinse repede mâna ca să prevină orice manifestare 
spontană tipic grecească, spre exemplu, sărutatul pe obraji. 
Kostos o privi cu atenţie când îi strânse mâna. Lena ştia că el 
încerca să o privească în ochi, dar nu se uită decât în jos. 

— Kostos merge la facultate la toamnă, îl lăudă bunica, ca 
şi cum ar fi fost copilul ei. A dat nişte probe pentru echipa 
naţională de fotbal. Suntem tare mândri de el. 

Acum Kostos era cel care stătea cu ochii plecaţi. 

— Valia mă laudă mai mult decât propria mea bunică, 
mormăi el încurcat. 

Lena observă că, deşi vorbea cu accent, vorbea clar şi 
corect. 

— Vara asta, Kostos îl ajută pe bapi al lui, spuse bunica 
ştergându-şi o lacrimă de pe obraz. Bapi Dounas are probleme 
cu inima, iar Kostos şi-a schimbat toate planurile de vacanţă 
numai ca să-l ajute. 

Kostos arăta acum stânjenit de-a binelea, iar Lenei i se 
făcu milă de el. 

— Valia, ştii bine că bapi e sănătos tun. Mereu mi-a plăcut 
să lucrez la fierărie. 

Lena ştia că minte, dar i se păru un gest frumos din partea 
lui. Dintr-o dată îi veni o idee genială: 

— Kostos, ai făcut cunoştinţă cu sora mea, Effie? 

Effie se tot învârtea pe lingă ei, aşa că nu era greu deloc 
să întindă mâna după ea şi să o tragă mai aproape. Kostos 
zâmbi: 

— Semănaţi, spuse el, iar Lena simţi că ar putea să-l şi 
îmbrăţişeze pentru cuvintele astea. 

Lumea se uita mereu la diferenţele dintre ele, nicidecum 
la asemănări. Poate că trebuia să Hi grec ca să le observi. 

— Care dintre voi e mai mare? 

— Eu sunt mai mare, dar Effie e mai drăguță. 


— Ce prostii... pufni bunica. 

— E doar cu un an mai mare ca mine. De fapt, cu 
cincisprezece luni. 

— Aha! 

— N-are decât paisprezece ani. Lena împlineşte 
şaisprezece la sfârşitul verii, preciză bunica. 

— Tu mai ai fraţi sau surori? întrebă Effie grăbită să 
schimbe subiectul. 

— Nu. 

Kostos se întunecă brusc la faţă, iar fetele oftară în cor. 
Lena era convinsă că exista o poveste în spatele expresiei triste 
pe care o întrezărise şi îşi dori în gând ca Effie să nu mai insiste 
asupra subiectului. Nu i-ar fi plăcut să intre în detalii personale. 

— Kostos... joacă fotbal, spuse ea într-o doară. 

— Cum adică „Joacă fotbal”? interveni bunica. Ce vrei să 
spui? El e un campion adevărat. Este eroul nostru de-aici, din 
Oia. 

Kostos rise, aşa că fetele începură şi ele să râdă ca la 
comandă. 

— Voi, tinerii, vorbiţi şi voi de-ale voastre, le spuse bunica 
pe un ton autoritar, dispărând printre invitaţi. 

Dându-şi seama că asta ar fi o bună ocazie pentru Effie, 
Lena se retrase şi ea: 

— Mă duc să-mi mai iau nişte mâncare. 

Ceva mai târziu, stătea pe singurul scaun de pe verandă şi 
mânca o delicioasă mâncare grecească, dolmades, adică 
sarmale în foi de viţă cu măsline. Mâncase mâncare grecească 
de multe ori în Maryland, dar niciodată nu fusese atât de bună 
ca aceasta. Kostos se ivi dintr-o dată în cadrul uşii: 

— Aici erai! îţi place să stai singură? 

Ea îi făcu semn că da. Tocmai de aceea îşi alesese locul, 
pentru că nu era scaun decât pentru o persoană. 

— Inţeleg. 

Era atât de drăguţ! Avea părul negru şi ondulat, şi ochii 
verzi-gălbui. Doar nasul îl avea puţin strâmb. 

Asta înseamnă că ar trebui să pleci, îl atenţionă ea în 
gând. 

Kostos se îndreptă spre o alee care ducea dincolo de casa 
bunicilor ei şi şerpuia până departe pe stânci. Arătând în josul 
dealului, îi explică: 


— Acolo locuiesc eu. 

Casa lui era aproape la fel cu a bunicilor ei şi era doar cu 
cinci porţi mai încolo. La etajul doi avea un balcon din fier forjat, 
iar faţada era vopsită într-un verde-electrizant; de la etaj se 
revărsa o cascadă de flori. 

— Cam departe. 

Kostos zâmbi. Lena ar fi vrut să îl întrebe dacă locuieşte 
cu bunicii lui, dar asta ar fi însemnat să îl invite la o conversaţie 
în toată regula. Când îl văzu sprijinindu-se de zidul văruit ce 
mărginea aleea, Lena îşi dădu seama cât este de înalt de fapt, şi 
uite-aşa s-a dus şi ideea preconceputa că grecii sunt scunzi... 

— Vrei să ne plimbăm puţin? Aş vrea să-ţi arăt Ammoundi, 
satul de la poalele stâncilor. 

— Nu, mersi. 

Nici măcar nu s-a deranjat să inventeze o scuză. 

Îşi dăduse seama deja că băieţii luau scuzele ca pe nişte 
motive în plus să te invite şi altă dată să ieşi cu ei. Kostos o privi 
câteva momente, evident dezamăgit: 

— Poate altă dată. 

Ea ar fi vrut să-l vadă că intră înapoi şi o invită pe Effie să 
vadă satul Ammoundi, dar Kostos o luă încet în josul dealului, 
întorcându-se la el acasă. 

Îmi pare rău că m-ai invitat la plimbare. Dacă n-ai fi făcut- 
o, poate că mi-ai fi fost simpatic, se trezi ea vorbind din nou în 
gând. 

În cele din urmă, se dovedi că erau şi băieţi în tabăra de 
fotbal. De fapt, era unul singur. Adică ei erau mai mulţi, dar 
pentru Bridget, era unul singur. 

După aparente, era antrenor. Stătea de partea cealaltă a 
terenului şi se consulta cu Connie. Avea părul negru şi pielea 
închisă la culoare; părea să He hispanic. Avea constituţia 
graţioasă, dar atletică a unui mijlocaş. Chiar şi din depărtare, se 
vedea că avea trăsături interesante pentru un antrenor de 
fotbal. Era frumos de-a dreptul. 

— Nu e politicos să te holbezi aşa. 

— Nu pot să mă abţin, îi răspunse Bridget lui Ollie, 
zâmbind larg. 

— Adevărul e că arată atât de bine! 

— ÎI cunoşti? 


— ÎI ştiu de anul trecut. Era antrenor secund la echipa 
mea. Am tânjit toate după el. 

— Cum îl cheamă? 

— Eric Richman şi e din Los Angeles. Joacă pentru 
Columbia. Cred că anul ăsta trece în anul doi de facultate. 

Era mai mare, într-adevăr, dar nu era chiar aşa de mare. 

— Nu e cazul să-ţi faci prea multe speranţe. Politica 
taberei este să nu ne împrietenim cu antrenorii. Şi el o respectă 
întru totul, deşi multe fete s-au străduit să-l corupă. 

— Adunarea! strigă Connie spre grupurile de fete. 

Bridget îşi desfăcu părul. Buclele îi cădeau pe umeri 
reflectând şi mai plăcut decât de obicei lumina soarelui. Se 
îndreptă spre Connie, care stătea la un loc cu ceilalţi antrenori. 

— Acum o să citesc echipele. 

Ca toţi antrenorii cu experienţă, Connie putea să ţipe din 
răsputeri dacă era nevoie. 

— Este un moment foarte important, da? Trebuie să fiţi 
unite de la primele meciuri până la Cupa Campionilor de la 
sfârşitul verii, înţelegeţi? Trebuie să vă cunoaşteţi echipa! 
Trebuie să vă iubiţi echipa! Ştiţi foarte bine că fotbalul adevărat 
nu îl joacă marii jucători, ci marile echipe. 

Mulțimea începu să aplaude. Lui Bridget îi plăceau teribil 
discursurile astea de încurajare. Aveau mereu efect asupra ei, 
chiar dacă îşi dădea seama că sună caraghios. Şi-o imagina deja 
pe Tibby cum şi-ar fi dat ochii peste cap în bătaie de joc. 

— Inainte să anunţ echipele, daţi-mi voie să îi prezint şi pe 
ceilalţi antrenori principali şi secunzi. 

Connie îi prezentă pe toţi, menţionându-le numele şi 
câteva date despre ei. Ultimul a fost Eric. Oare i se păruse ei sau 
Eric fusese aplaudat mai cu spor decât ceilalţi? 

Connie le spuse că sunt împărţite în şase echipe, care nu 
au nici o legătură cu modul în care sunt împărţite în barăci. 
Fiecare echipă are culoarea ei şi în momentul în care sunt 
strigate, primesc tricouri cu însemnele echipei lor. Pentru 
început, se alegea câte un membru al fiecărei echipe, apoi 
aveau onoarea să-şi aleagă singure colegele. Ce prostii! Connie 
alese apoi pentru fiecare echipă câte un antrenor principal, un 
antrenor secund şi un instructor. Eric a fost desemnat pentru 
echipa numărul patru. 


Doamne, de-aş nimeri la echipa lui! se rugă Bridget în 
gând. 

Connie îşi consultă listele pe care le căra peste tot cu ea. 

— Aaron, Susanna, echipa numărul cinci. 

Era momentul să se relaxeze, pentru că lista era 
alfabetică. Bridget le detestă pe toate fetele care fuseseră 
repartizate la echipa numărul patru. 

În sfârşit, s-a ajuns şi la litera V. 

— Vreeland, Bridget, echipa numărul trei. 

Era total dezamăgită, dar înaintă să-şi ridice cele trei 
tricouri cu emblema echipei care îi reveneau. Avu astfel 
satisfacția să observe că Eric nu era deloc imun la aspectul 
părului ei. 

Regula numărul 1: Clientul are întotdeauna dreptate. 

Regula numărul doi: „Dacă nu are dreptate clientul, se 
aplică regula numărul unu. 

Duncan Howe. 

Mor de o moarte înceată, dar sigură aici, Wallman, gândea 
Tibby în următoarea după-amiază, pe când stătea sub luminile 
obositoare de neon. O astfel de slujbă probabil că nu cauza o 
moarte mai rapidă decât în mod obişnuit, dar cu siguranţă că 
era mai dureroasă. 

Oare de ce nu există ferestre la magazinele de genul 
ăsta? 

Probabil că îşi dăduseră seama că toţi angajaţii lor apatici 
care erau ca animalele închise în cuşti ar da bir cu fugiţii la 
vederea primei raze de soare. 

Pe ziua de azi se întorsese la raionul doi; de data asta 
rearanja stocul de absorbante pentru persoane în vârstă. Era 
clar ceva în neregulă cu ea, pentru că nimerea numai la raionul 
cu obiecte de igienă personală. Seara trecută mama o rugase 
să-şi folosească reducerea specială ca să cumpere scutece 
pentru fratele şi sora ei. N-a avut curajul să-i spună că îşi 
pierduse deja dreptul la reducere. 

Pe măsură ce aranja pachetele de Depenas, activitatea ei 
cerebrală părea să se reducă la minimul posibil. Parcă îşi şi 
vedea impulsurile nervoase cum se estompau treptat pe un 
monitor precum cele de prin spitale. Pur şi simplu celulele ei 
nervoase îşi dădeau duhul aici, la Wallman. 


Dintr-o dată o bubuitură o trezi din reverie şi îşi întoarse 
capul ca să urmărească fascinată o piramidă de antiperspirante 
prăbuşindu-se sub greutatea unei fete care cădea. Spre 
surprinderea lui Tibby, fata nu se redresă din cădere, ci se 
prăbuşi direct pe jos, iar capul ei produse o bubuitură seacă 
atunci când se lovi de linoleum. O, Doamne! se gândi Tibby în 
timp ce alerga spre ea. | se părea imposibil să i se întâmple una 
ca asta tocmai ei; totul părea mai degrabă desprins dintr-o 
emisiune de televizor. Antiperspirantele se rostogoleau în toate 
direcţiile. Fata avea probabil vreo zece ani. Părul blond i se 
revărsa pe podea. Oare e moartă? se întrebă Tibby cuprinsă de 
panică. Apoi îşi aminti de cască: 

— Hei, hei! strigă ea, apăsând pe diverse butoane şi 
regretând că nu ştie cum s-o folosească. 

O luă la fugă spre casa de la intrare. 

— E o urgenţă la raionul doi! Sunaţi la Urgenţă! A leşinat o 
fată în raionul doi! 

Nu mai rostise niciodată atâtea cuvinte la rând fără să fie 
vorba despre vreo ironie. Convingându-se că Brianna deja dădea 
telefon, Tibby se întoarse la fată. Stătea întinsă pe podea, fără 
să se mişte. Tibby o luă de mână. li căuta pulsul, simțindu-se 
parcă desprinsă dintr-un film de genul Spitalul de urgenţă. Se 
simţea totuşi un puls slab. Se întinse după portofelul fetei, apoi 
se opri. Nu cumva este interzis să te atingi de lucruri până vine 
poliţia? A, nu. Asta este în caz de crimă. | se amestecau în cap 
serialele cu poliţişti şi cele cu doctori. Oricine ar fi fost părinţii 
fetei, cu siguranţă ar fi vrut să afle că fata lor zace inconştientă 
în mijlocul magazinului Wallman. 

Găsi o legitimaţie de bibliotecă, dar una din cele câştigate 
dintr-o revistă, fără nici un nume pe ea. Mai avea în portofel 
patru bancnote de un dolar şi o poză cu o fată, pe spatele căreia 
scria Maddie şi erau măzgălite multe X-uri şi O-uri. Nişte lucruri 
total inutile, adică exact genul de lucruri pe care le purta şi 
Tibby cu ea când avea zece ani. In acel moment observă trei 
asistenţi de la ambulanţă, cu o targă, care veneau în fugă la 
raionul ei. Doi dintre ei începură să o zgâlţâie, iar cel de-al 
treilea studie cu atenţie brăţara medicală pe care ea o avea pe 
mâna stângă. Lui Tibby nu-i dăduse prin cap să-i verifice 
încheieturile mâinilor. Al treilea asistent avea câteva întrebări 
pentru Tibby: 


— Ce s-a întâmplat? Ai văzut ceva? 

— Nu chiar. Am auzit doar un zgomot şi când m-am întors, 
am văzut-o căzând. S-a lovit la cap. Bănuiesc că a leşinat... 

Tibby observă că asistenții nu se mai uită la ea, ci la 
portofelul pe care îl ţinea în mână. 

— Ce ai acolo? 

— Păi... portofelul ei... 

— l-ai luat portofelul?! 

Tibby îşi ridică ochii miraţi spre cei trei. Abia acum îşi 
dădea seama la ce se gândeau ei. 

— Dar n-am vrut decât... adică... 

— Mai bine mi l-ai da mie, nu? îi spuse cu o voce joasă 
unul dintre ei. 

Omul ăsta chiar o trata ca pe o hoaţă sau era ea 
paranoică? De data asta parcă nu-i venea să-l ia la rost cu 
vreuna din ironiile ei obişnuite. Mai degrabă îi venea să plângă. 

— N-am vrut decât să-i caut numărul de telefon ca să le 
spun părinţilor ei ce s-a întâmplat. 

Îi înghesui asistentului portofelul în mână, iar ochii 
acestuia se îmblânziră. 

— Aşteapă aici până o urcăm noi în ambulanţă. O să-i 
anunţăm noi pe părinţii ei de la spital, da? 

Tibby luă înapoi portofelul şi îi urmă afară. În câteva 
secunde, fata era în ambulanţă. Observând pata de pe blugii ei 
şi balta umedă pe care o lăsase pe podea, Tibby îşi dădu seama 
ca fata făcuse pe ea. Îşi întoarse repede capul, aşa cum făcea 
ori de câte ori vedea un străin într-o postură stânjenitoare. Că o 
văzuse leşinând şi lovindu-se la cap mai era cum mai era, dar 
aşa ceva o depăşea. 

— Pot să vin şi eu? A 

Habar n-avea de ce întrebase aşa ceva. li trecuse vag prin 
cap că fata o să se sperie când o să-i vadă doar pe asistenții din 
ambulanţă. Îi făcură loc aşa încât să se poată aşeza lângă targă. 
Tibby se pomeni întinzându-se şi luând-o pe fată de mână, fără 
să ştie nici de data asta de ce. Era conştientă doar de faptul că 
ei i-ar fi plăcut să o ţină cineva de mână dacă ar fi fost în locul 
fetei. 

La intersecţia dintre străzile Wisconsin şi Bradley fata se 
trezi. Se uită în jur, clipind buimacă. O strânse tare de mână pe 
Tibby, apoi, când se uită mai bine la ea, chipul ei trecu brusc de 


la uimire la neîncredere. Cu ochii mari, fata citi pe jacheta lui 
Tibby insigna de la Wallman: „Bună, eu sunt Tibby!” Se întoarse 
spre asistenţi şi îi întrebă nedumerită: 

— De ce mă ţine de mână o angajată de la Wallman? 

Se auzi o bătaie discretă la uşă. Carmen se ridică în 
picioare de pe covor. Işi desfăcuse valiza, dar nu scosese nimic 
din ea. 

— Da? 

— Pot să intru? 

Sigur era Krista. Nu, nu poţi să intri. 

— Mda, intră. 

— Carmen, ştii că e ora cinei? Eşti gata să cobori? 

Krista îşi băgase doar capul pe uşă, dar era destul pentru 
ca să-i poată simţi parfumul. O bănuia deja pe Krista că are 
probleme de personalitate. Până şi propoziţiile afirmative îi 
ieşeau tot sub formă de întrebări. 

— Cobor imediat. 

Krista plecă, închizând uşa în urma ei. Carmen se întinse 
la loc pe podea. Cum ajunsese ea aici, de fapt şi de drept? Cum 
de se întâmplase una ca asta? îşi imagină o altă Carmen, care 
stătea şi devora hamburgeri cu tatăl ei la un restaurant, după 
care îl provoca la o partidă de biliard. O invidia pe acea Carmen. 
In cele din urmă, cobori şi se aşeză la o masă foarte complicat 
decorată. Era normal să ai mai multe feluri de furculiţe la 
restaurant, dar chiar şi acasă?! Vesela asortată era de un alb 
imaculat, iar mâncarea era gătită în casă: cotlete de miel, 
cartofi copţi, sote de dovlecei şi de ardei, salată de morcovi, 
pâine caldă. Carmen simţi cum Krista o apucă de mână şi tresări 
surprinsă, respingând-o involuntar. 

— Scuză-mă. Noi obişnuim să ne ţinem de mână când ne 
spunem rugăciunea, îi spuse Krista înroşindu-se puternic. 

Carmen îşi privi tatăl. Îl ţinea pe Paul de mână şi întinsese 
spre ea mâna cealaltă. 

Asta obişnuiesc ei să facă, dar noi ce obişnuim? Nu 
suntem şi noi o familie? Ar fi vrut să îl întrebe în gura mare, dar 
nu făcu decât să spună împreună cu ei o rugăciune 
necunoscută. Tatăl ei, care refuzase să se convertească la 
catolicism numai ca să-i enerveze pe bunicii lui Carmen, era 
brusc întruchiparea evlaviei. 


Carmen se gândi cu tristeţe la mama ei. Acum şi ele 
spuneau rugăciunea la masă, dar cât timp părinţii ei fuseseră 
căsătoriţi n-o făcuseră niciodată. Se uită înciudată la Lydia. Ce 
fel de puteri are femeia asta? 

— Lydia, mâncarea este excelentă, spuse tatăl ei. 

— Da, e foarte bună, adăugă şi Krista. 

Carmen simţi privirile insistente ale tatălui său. 

Ar fi trebuit să spună şi ea ceva. Dar se mulţumi să 
mănânce în tăcere. Nici Paul nu vorbea deloc. Se uita când la 
Carmen, când în farfurie. 

În afară de zgomotul ploii care lovea puternic în ferestre 
se mai auzeau doar cuţitele scârţâind în farfurii. 

— Nu arăţi deloc aşa cum îmi imaginam eu, ştii? se 
aventură Krista. 

Carmen înghiţi fără să mestece, ceea ce nu era deloc 
bine. Îşi drese glasul şi se uită fix la Krista: 

— Vrei probabil să spui că arăt ca o portoricană, aşa-i? 

Krista ezita speriată: 

— Nu, n-am vrut... Ştii tu... Adică ai ochii negri şi părul 
negru şi ondulat... ştii? 

Şi ce altceva? Pielea închisă la culoare şi un fund prea 
mare? 

— Exact. Arăt ca o portoricană, pentru că mama mea este 
portoricană. Adică e hispanică, înţelegi? Probabil că tata nu v-a 
povestit chestiile astea. 

— Nu prea ştiu sigur... 

Krista bolborosea atât de încet, aplecată cu totul spre 
farfurie, încât Carmen nici nu mai era sigură dacă îi răspundea 
ei sau vorbea singură. 

— Carmen e în schimb înaltă ca mine şi are talentul meu 
la matematică. 

Deşi era o tentativă stângace, Carmen îi era 
recunoscătoare tatălui ei. Lydia îl aprobă cu zel, în timp ce Paul 
se încăpăţâna să tacă. 

— Carmen, am auzit că joci tenis foarte bine, spuse Lydia. 

Carmen avea gura plină şi îi luă cam cinci minute să 
mestece, să înghită şi să răspundă: 

— Mă descurc. 

Şi-uite aşa s-a încheiat şi conversaţia asta. Carmen îşi 
dădea seama că vorbea cu zgârcenie. Ar fi putut să dea şi ea un 


răspuns mai detaliat sau chiar să pună, la rândul ei, o întrebare, 
dar era prea supărată ca să poată face conversaţie. Era atât de 
supărată, încât nici ea nu înţelegea prea bine de ce. Îi era ciudă 
că mâncarea făcută de Lydia era gustoasă. li era ciudă că tatălui 
ei îi plăcea atât de mult. Îi era ciudă şi pe Krista, pentru că arăta 
ca o păpuşă în puloverul ei lila, şi pe Paul pentru că tăcea în 
continuare imaginându-şi probabil despre ea că e nebună. |i ura 
pe toţi oamenii ăştia atât de mult, încât simţi cum o apucă 
ameţeala. Panica îi producea nişte crampe groaznice, iar inima îi 
bătea prea repede. Se ridică în picioare. 

— Pot s-o sun pe mama? 

— Bineînţeles. Poţi să foloseşti telefonul din camera de 
oaspeţi. 

Părăsi sufrageria fără un cuvânt şi se năpusti pe scări. 

— Mamiii... se văicărea ea la telefon câteva minute mai 
târziu. 

În fiecare zi de când se terminase şcoala îşi îndepărtase 
mama puţin câte puţin, anticipând cu nerăbdare vara pe care 
urma să o petreacă împreună cu tatăl ei. Acum avea nevoie de 
mama şi şi-ar fi dorit ca aceasta să poată uita toate răutăţile pe 
care i le spusese. 

— Ce s-a întâmplat, puiule? 

— Tata se căsătoreşte! Are altă familie! Are o soţie şi doi 
copii blonzi şi o casă elegantă. Ce caut eu aici? 

— Of, Carmen. Se recăsătoreşte?! Cu cine? 

Deşi era îngrijorată, mama ei nu îşi putea stăpâni 
curiozitatea. 

— O cheamă Lydia şi se căsătoresc în august. 

— Lydia şi mai cum? 

— Habar n-am. 

Carmen se aruncă disperată pe patul acoperit cu o pătură 
cu model floral. O auzea pe mama ei oftând. 

— Cum sunt copiii? 

— Nu ştiu. Blonzi. Nu prea vorbesc. 

— Câţi ani au? 

— Sunt adolescenţi. Băiatul e mai mare decât mine. Nu 
ştiu exact câţi ani au. 

Carmen nu avea chef deloc să răspundă la întrebări. Avea 
chef să fie alintată şi compătimită. 


— Ar fi trebuit să-ţi spună toate astea înainte să mergi 
acolo! 

Simţea clar furia din vocea mamei, dar nici prin gând nu-i 
trecea să continue discuţia în direcţia asta, aşa că încercă să-i 
găsească o scuză: 

— Ei, zice că voia să-mi spună faţă în faţă. Doar că... acum 
nu mai vreau să stau aici. 

— lubito, ştiu că eşti dezamăgită pentru că nu-ţi poţi 
petrece timpul doar cu tata, dar... 

Aşa şi era! Carmen nu avea cuvinte să-i explice cât era de 
supărată din cauza asta. 

— Nu e asta. Oamenii ăştia sunt atât de... 

— Atât de... Cum? Ce vrei să spui? 

— Nu pot să-i sufăr. 

Carmen se exprima sacadat din cauza nervilor. 

— De ce? 

— Uite-aşa. Fiindcă nu pot. Şi nici ei nu mă pot suferi pe 
mine. 

— De unde ştii? 

— Ştiu eu. 

Acum nu se mai putea suporta nici pe ea, pentru că se 
comporta ca un copil mic. 

— Chiar eşti supărată pe oamenii ăştia pe care nici măcar 
nu-i cunoşti sau eşti supărată de fapt pe tata? 

— Nu sunt supărată pe tata. 

Carmen se grăbise să răspundă fără să se gândească nici 
o clipă. Ce vină avea el că se îndrăgostise de o femeie cu nişte 
copii ciudaţi şi cu o casă care arăta mai degrabă a hotel? îşi luă 
la revedere de la mama ei, promiţându-i să o sune din noua 
doua zi. Apoi începu să plângă zdravăn, din nişte motive pe care 
nici ea nu le cunoştea. Partea încă sănătoasă a creierului îi 
spunea că ar trebui să se bucure pentru tatăl ei. Cunoscuse o 
femeie pe care o iubea atât de mult încât dorea să se 
recăsătorească. Începea o nouă viaţă pe care şi-o dorea din tot 
sufletul. Ştia că, teoretic, trebuia să îi dorească ceea ce îşi dorea 
şi el. Dar asta nu o împiedica să îi urască. Şi bineînţeles că se 
ura şi pe ea pentru că nu s-ar fi crezut capabilă de astfel de 
sentimente. 

Bridget înainta încet în apa călduţă. O groază de peştişori 
viu colorați ţâşniră pe lângă gleznele ei. 


— Îl vreau pe Eric. Nu vrei să facem schimb de echipe? se 
rugă ea de Diana care nimerise în echipa numărul patru. 

Nu era pentru prima dată că îi propunea aşa ceva, iar 
Diana râdea mereu de ea. 

— Crezi că ar observa? 

— O să conducă un mic exerciţiu de alergare la ora cinci, o 
informă Emily. 

— La naiba, asta înseamnă peste cinci minute, spuse 
Bridget uitându-se la ceas. 

— Doar nu intenţionezi să mergi! 

Bridget ieşise deja din apă: 

— Ba chiar asta o să fac. 

— Dar este vorba de aproape zece kilometri, spuse Emily. 

Adevărul era că Bridget nu aleigase mai mult de un 
kilometru şi jumătate de peste două luni. 

— Unde e punctul de plecare? 

— La depozitul de echipamente, îi răspunse Emily, 
înaintând în apă. 

— Ne vedem mai târziu, strigă Bridget în grabă. 

În cabina de schimb îşi puse peste costumul de baie o 
pereche de pantaloni scurţi şi o bustieră. Se încălţă în şosete şi 
în pantofi comozi. Era prea cald ca să-şi mai facă griji dacă să-şi 
permită sau nu să alerge doar în bustieră. 

Grupul pornise deja, aşa că a trebuit să-i urmărească pe o 
potecă prăfuită. Ar fi fost mai bine dacă ar fi avut câteva minute 
pentru încălzire. 

Erau cam cincisprezece. Bridget alergă în urma coloanei 
cale de aproape doi kilometri, până când îşi găsi ritmul. Avea 
picioare lungi şi nu era grasă, ceea ce făcea din ea o alergătoare 
înnăscută, chiar dacă nu avea exerciţiu. 

În cele din uimă, înainta spre partea de mijloc a grupului, 
până când Eric o observă. 

— Bună, eu sunt Bridget, se prezentă ea. 

O aşteptă să îl prindă din urmă. 

— Bridget? 

— Da, dar toată lumea îmi spune Bee. 

— Bee? Aşa ca în A, B, C? 

Bridget dădu din cap zâmbind: 

— Pe mine mă cheamă Eric. 

— Ştiu. 


Eric se întoarse spre restul grupului: 

— Astăzi facem o alergare uşoară. Sper că avem atleți 
serioşi în grupul ăsta. Cine oboseşte să o pornească mai uşor. 
Nu mă aştept să termine toată lumea o dată cu mine. 

Ce glumă bună! O alergare uşoară! Şi cărarea începea să 
urce... De pe pământul uscat se ridicau norişori de praf. Dincolo 
de deal, terenul era din nou drept. Alergau de-a lungul unui 
izvor care era aproape secat din cauza anotimpului uscat. 
Bridget transpira abundent, dar avea respiraţia regulată. Era 
mulţumită pentru că reuşise să ţină pasul cu Eric: 

După părerea ei, există două tipuri de oameni: unora le 
place să vorbească în timp ce aleargă, altora nu. Ea ţinea 
neapărat să afle în ce categorie se înscriea Eric. 

— Am auzit că eşti din Los Angeles. 

— Aşa e. 

Tocmai îl categorisise ca făcând parte din al doilea tip, 
când el redeschise discuţia: 

— Totuşi petrec destul de mult timp aici. 

— Aici, în Baja? 

— Da. Mama s-a născut în Mexic, în Mulege mai precis. 

— Chiar aşa? întrebă Bridget cu interes, explicându-şi 
acum de unde moştenise trăsăturile frumoase. Asta e doar la 
câţiva kilometri spre sud de-aici, nu? 

— Da. Şi tu? 

— Eu sunt din Washington, dar tata s-a născut la 
Amsterdam. 

— Aha! Deci ştii şi tu cum e să ai părinţi străini. 

— Bineînţeles că ştiu. 

Bridget era foarte încântată de modul în care se desfăşura 
conversaţia: 

— Dar mama ta de unde este? 

Se trezi dintr-o dată pusă în faţa unui test veritabil. 
Informaţii de genul ăsta le păstra de obicei pentru mai târziu, nu 
le spunea niciodată de la început. 

— Mama... Este? era? cum ar trebui să se exprime? Mama 
era din Alabama. A murit. 

Bridget îşi petrecuse patru ani tot spunând că mama ei „s- 
a stins din viaţă”, dar expresia asta devenise deja obositoare. 
Nu se potrivea deloc cu realitatea. 

Eric se întoarse şi o privi drept în ochi: 


— Trebuie să iii groaznic de tristă. 

Simţi cum i se usucă transpiraţia pe piele. Fusese 
dezarmant de sincer. Işi întoarse privirea de la el. Cel puţin nu-i 
spusese „imi pare rău”, aşa cum spune toată lumea. Dintr-o 
dată se simţea expusă în bustieră ei. Cu majoritatea băieţilor 
nici nu ajungea să poarte discuţia asta, chiar dacă ieşeau 
împreună timp de câteva luni. | se părea ciudat că lui Eric îi 
făcuse deja astfel de mărturisiri din primele momente. Carmen 
ar fi zis că era cu siguranţă un semn, dar Carmen vede semne 
peste tot. 

— Eşti student la Universitatea Columbia? 

— Da. 

— Şi îţi place? 

— E o şcoală cam ciudată pentru un atlet. Sportul nu e 
chiar domeniul lor de specialitate. 

— Aha... 

— Totuşi au un program excelent pentru jucătorii de fotbal 
şi au profesori foarte buni. Asta a fost principalul motiv pentru 
mama mea. 

— Păi... cred că are dreptate. 

Avea un profil atât de drăguţ! Eric începu să iuţească 
pasul, iar Bridget înţelese gestul ca pe o provocare. Intotdeauna 
îi plăcea să răspundă la provocări. Aruncă o privire înapoi şi 
observă că grupul de aleigătoare se subţiase mult. Ea, în 
schimb, îşi potrivise pasul după al lui. Senzaţia de tensiune 
musculară îi plăcea teribil, ca şi sentimentul de încântare pe 
care i-l producea urcatul. 

— Câţi ani ai? o întrebă brusc. 

Aceasta era o problemă ce trebuia tratată cu delicateţe, 
pentru că era una dintre cele mai mici fete din tabără: 

— Şaisprezece. 

Până la urmă avea să ajungă ea şi la şaisprezece ani. Doar 
nu e nici o crimă să-ţi rotunjeşti puţin vârsta, nu? 

— Şi tu? întrebă ea. 

— Nouăsprezece. Te-ai gândit la vreo facultate anume? 
vru el să ştie. 

— Poate la Universitatea din Virginia. 

De fapt, nu se gândise deloc la subiectul ăsta, dar o auzise 
pe antrenoarea ei discutând despre ea cu antrenoarea de la 
liceu. Bridget era convinsă că nu avea de ce să îşi facă multe 


probleme referitoare la facultate, chiar dacă nu avea note prea 
mari. 

— E o facultate foarte bună. 

Acum ea începuse să alerge mai repede. Se simţea plină 
de energie pentru că era atât de aproape de el. Incepură să 
alerge în semicerc, ca să poată termina exerciţiul chiar pe plajă. 

— Văd că eşti o alergătoare serioasă. 

Pe Bridget o pufni râsul: 

— N-am mai alergat de luni de zile. 

Bridget acceleră ritmul, lăsând în urmă restul grupului. 
Voia să vadă dacă Eric îşi păstrează propriul ritm sau dacă 
preferă să alerge lângă ea. 

Când îi simţi prezenţa alături, îi zâmbi provocator: 

— Hai să ne întrecem! 

Pe ultimul kilometru rămas până la plajă au ţâşnit 
amândoi ca nişte săgeți. Avea atâta adrenalină în sânge, încât i 
se părea c-ar fi putut alerga până la capătul lumii. Se prăbuşiră 
unul lângă altul pe nisip. 

— Cred că am stabilit un record. 

— Asta e bine. Întotdeauna mi-a plăcut să îmi stabilesc 
nişte scopuri imposibile şi să le ating, îi răspunse Bridget, 
întinzându-se veselă. 

Începuse să se rostogolească pe plajă, umplându-se din 
cap până în picioare de nisip: parcă era o gogoaşă tăvălită prin 
zahăr pudră. Eric o urmărea râzând. Ceilalţi trebuiau să ajungă 
şi ei în câteva minute. Bridget se ridică în picioare, dându-și jos 
pantofii şi şosetele. Îl privi drept în ochi, îşi scoase pantalonii, 
dând la iveală bikinii costumului de baie. Işi desprinse părul din 
coadă, lăsând buclele blonde să se lipească de umerii 
transpiraţi. Eric îşi întoarse privirea. 

— Hai să înotăm! 

Pe chipul lui se aşternu o expresie serioasă. Nu dădea nici 
un semn că ar intenţiona să o urmeze. Bridget nu-l mai aşteptă. 
Se îndepărtă de mal, apoi se scufundă în apă. Când ieşi din nou 
la suprafaţă observă că Eric îşi dăduse jos tricoul ud leoarcă, îl 
urmărea din priviri fără să se ascundă. El o urmă în apă, exact 
aşa cum i-ar fi plăcut ei, dar se aventură la câţiva metri mai 
departe. 

Bridget îşi ridică mâinile în aer fără nici un motiv aparent 
şi începu să se zbenguie prin apă: 


— Asta e cel mai frumos loc din lume. 

Eric îşi pierduse mina serioasă şi râdea alături de ea. 
Bridget se scufundă să cerceteze fundul nisipos al apei; fără să 
gândească, întinse mâna şi îi atinse glezna cu degetul, uşor, ca 
o părere. 

Câud viaţa îţi oferă o lămâie, trebuie să spui: „Vai, ce-mi 
plac lămâile! Mai ai?” 

Henry Rollins. 

Când Lena cobori în dimineaţa următoare la micul dejun, 
doar bunicul era treaz. 

— Kalemera, îl salută ea. 

Bunicul dădu din cap şi clipi în semn de răspuns. Stăteau 
faţă în faţă la măsuţa de bucătărie. El îi arătă cutia de cereale 
Rice Krispies. Tot astea îi plăceau şi ei: 

— Efcharisto. 

Cu mulţumirile astea Lena îşi cam epuizase toate 
cunoştinţele de greacă. Bunica îi lăsase pregătite nişte boluri şi 
linguri, iar bapi îi întinse laptele. 

Mestecau în tăcere. Ea îl privea pe el, iar el se uita fix în 
castronul cu cereale. Poate că prezenţa ei îl deranja. Poate că i- 
ar fi plăcut să mănânce micul dejun singur. Oare nu cumva era 
dezamăgit pentru că ea nu ştia o boabă de greceşte? 

Bunicul îşi mai pregăti un bol de cereale. Era cam slab, dar 
nu pentru că n-ar fi avut poftă de mâncare. Era chiar caraghios. 
Uitându-se la el, Lena descoperi unele din propriile ei trăsături. 
De exemplu, nasul. Nasul proeminent era semnul distinctiv al 
întregii familii: tata, mătuşa, Effie, toţi căpătau personalitate 
datorită acestei trăsături. Bineînţeles că mama ei avea un alt fel 
de nas, şi anume nasul familiei Patmos, dar şi ăsta era la fel de 
proeminent. 

Nasul Lenei era micuţ, delicat, lipsit de personalitate. 
Mereu se întreba de unde îl moştenise, dar acum era clar, 
pentru că îl vedea pe chipul bunicului ei. Să fi însemnat asta că, 
de fapt, ea era cea care avea adevăratul nas Kaligaris? De când 
era mică îşi dorea în taină să fi avut şi ea nasul distinctiv al 
întregii familii; acum când văzu de unde provenea propriul nas, 
parcă îl aprecia mai mult. 

Se strădui să nu se mai uite fix la bapi. Cu siguranţă îl 
făcea să se simtă prost. Ar fi trebuit să înceapă totuşi o 


conversaţie. Era ciudat să stea ţeapănă acolo fără să scoată un 
cuvânt. 

— Astăzi o să pictez. A 

începu să-i explice prin gesturi că dorea să deseneze. În 
sfârşit, bunicul păru să se trezească din reverie; Lena cunoştea 
foarte bine sentimentul acesta, pentru că şi ei îi plăcea să se 
lase furată de gânduri. Bunicul ridică din sprâncene şi dădu din 
cap. Habar n-avea dacă înţelesese vreun cuvânt din ce-i 
spusese ea. 

— Mă gândeam să meig până la Ammoundi. Există scări 
care să coboare până jos? 

Bapi se gândi bine şi ii făcu semn că da. Lena îşi dădu 
seama că dorea să rămână singur, ca să-şi poată contempla în 
linişte cutia de cereale. Să fi fost semn că se plictisise deja de 
ea? Sau poate il enerva? _ 

— Păi, atunci ne vedem mai târziu. lţi doresc să ai o zi 
frumoasă. Andio. 

Se urcă în dormitor şi îşi împachetă şevaletul, având în tot 
acest timp un straniu sentiment că ea este, de fapt, Effie şi că 
tocmai luase micul dejun cu Lena. 

Se îmbrăcă în Pantaloni şi într-o cămaşă albă de bumbac 
cam şifonată. Îşi aruncă pe umăr rucsacul care conţinea paleta, 
şevaletul rabatabil şi pânzele. 

Exact când se îndrepta spre scări îl auzi pe Kostos la uşa 
de la intrare; il trimisese bunica lui să aducă nişte prăjituri de 
casă. Bunica îl îmbrăţişă şi îl sărută, vorbindu-i atât de repede în 
greacă, încât Lena nu reuşi să înţeleagă nimic. Când o observă 
pe Lena în capul scărilor, îl invită pe Kostos să intre în casă. 
Lena înţelese imediat ce intenţii avea. De ce trebuie Effie să 
doarmă tocmai acum? se gândi ea şi se îndreptă încetişor spre 
uşă. 

— Lena, vino aici şi stai puţin cu noi. la o prăjitură! 

— Eu vreau să pictez puţin, aşa că trebuie să plec înainte 
să ajungă soarele la amiază. Atunci dispar toate umbrele, 
explică ea. 

De fapt, asta era o mare miciună. Astăzi intenţiona să 
înceapă o nouă pictură, deci umbrele nu aveau nici o 
importanţă. Kostos se îndreptă şi el spre uşă. 

— Eu oricum trebuie să plec la muncă. Deja am întârziat. 


Bunica se mulţumi cu ideea că urmau să plece împreună 
şi clipi conspirativ spre Lena. 

— Să ştii că e un băiat tare drăguţ! îi şopti la ureche. 

Chiar trebuia să audă fraza asta în fiecare zi? 

Odată ieşiţi la lumina soarelui, Kostos se strădui să 
găsească un subiect de conversaţie: 

— Văd că-ţi place să pictezi. 

— Aşa e. Mai ales aici. 

Lena nu prea ştia de ce adăugase complimentul ăsta 
gratuit. 

— Ştiu că sunt nişte locuri foarte frumoase pe-aici, dar eu 
abia le mai observ, pentru că le văd în fiecare zi. De fapt, alte 
locuri nici n-am văzut vreodată. 

Kostos căzuse pe gânduri privind undeva, departe, dincolo 
de suprafaţa scânteietoare a apei. 

Lena ar fi avut chef de conversaţie. Cuvintele lui îi 
provocaseră un real interes, dar dintr-o dată îi apăru în minte 
imaginea bunicii ei care-i privea cu siguranţă de la fereastră. 

— In ce direcţie mergi? întrebă ea. 

Lena avea o idee cam răutăcioasă. Kostos o fixă cu 
atenţie, încercând să îşi dea seama care ar fi răspunsul cel mai 
bun. În cele din urmă, sinceritatea îşi spuse cuvântul: 

— Trebuie să merg la vale, spre fierărie. 

Problema era ca şi rezolvată. 

— Eu urc la deal. Azi vreau să pictez interiorul insulei. 

Deja se îndepărtase de el, dar se vedea de la o poştă că 
era dezamăgit. Poate îşi dăduse seama că l-a păcălit. Oricum, 
majoritatea băieţilor nu reacţionau cu atâta sensibilitate când 
erau respinşi. 

— Atunci nu-mi rămâne decât să-ţi doresc o zi bună. 

— La fel şi ţie, răspunse ea pe un ton indiferent. 

Adevărul era că regreta că trebuie să-şi schimbe drumul 
din cauza lui, pentru se trezise cu un chef nebun să picteze 
docul din Ammoundi. 

Când s-a întors la Wallman, Tibby a descoperit două 
lucruri: în primul rând, faptul că îşi părăsise locul de muncă în 
mijlocul turei era un motiv suficient ca să poată fi dată afară. 
Duncan nu se deranjase să o informeze despre lucrurile astea, 
dar ce să-i faci... Totuşi, îi explică el, i se va oferi o ultimă şansă, 
însă urmau să-i reţină peste jumătate din salariu. Tibby deja 


începuse să se acomodeze cu posibilitatea ca, la sfârşitul verii, 
să le datoreze ea bani celor de la Wallman. 

În al doilea rând, descoperi că, în punga de plastic 
transparent primită de la Duncan, alături de propriul portofel, se 
afla portofelul fetei care leşinase la raionul ei. Of, fir-ar al naibii 
să fie! 

În portofel, găsi permisul de bibliotecă pe care figura 
numele fetei: Bailey Graffman. Tibby se îndreptă spre telefonul 
public din faţa magazinului. Slavă Domnului că în Cartea de 
Telefoane nu era decât o singură familie Graffman cu doi de f, 
care locuia aproape de magazin. 

Tibby se urcă pe bicicletă şi o pomi spre casa familiei 
Graffman. Îi deschise uşa o femeie care, după bănuielile ei, 
trebuia să He doamna Graffman. 

— Bună ziua. Aăăă... mă numesc Tibby şi... ăăăă... 

— Tu eşti fata care a găsit-o pe Bailey la Wallman. 

Femeia o privea cu recunoştinţă. 

— Exact. Să vedeţi ce s-a întâmplat: i-am luat portofelul, 
pentru că voiam să găsesc o adresă la care să-i anunţ familia 
şi... am uitat să-l mai pun la loc. Să ştiţi că nu erau decât patru 
dolari în el, adăugă ea pe un ton defensiv. 

Doamnna Graffman o privi surprinsă: 

— Bineînţeles... păi, Bailey se odihneşte sus, în dormitor. 
Ce-ar il să urci să i-l dai chiar tu? Sunt convinsă că vrea să-ţi 
mulţumescă personal. Urci scările şi mergi drept înainte. 

Tibby abia îşi târa picioarele pe trepte. 

— Bună! începu Tibby cu stângăcie când ajunse la uşa 
dormitorului. 

Pereţii camerei erau acoperiţi cu un tapet împodobit cu 
fundiţe, la ferestre atâmau perdele galbene şi moi, iar peste 
tapet erau lipite postere cu diverse formaţii compuse doar din 
băieţi. 

— Eu sunt Tibby şi... 

— Tu eşti fata de la Wallman, o întrerupse Bailey, 
ridicându-se în capul oaselor. 

— Da, eu sunt. 

Tibby se apropie de pat şi îi întinse portofelul. 

— Mi-ai furat portofelul? 

Bailey o privea cu ochii îngustaţi. Tibby se strâmbă. Ce 
puştoaică enervantă! 


— Nu ţi-am furat portofelul. Cei de la spital l-au folosit ca 
să-ţi afle adresa şi întâmplarea face că a rămas la mine. Ai 
putea chiar să-mi mulţumeşti, să ştii. 

Bailey înhăţă portofelul şi se uită în el, numărând 
bancnotele. 

— Cred că aveam mai mult de patru dolari în el. 

— Eu nu prea cred. 

— Normal, pentru că tu i-ai luat! 

Tibby dădu din cap cu uimire: 

— Glumeşti, nu? Chiar crezi că dacă ţi-aş fi furat banii aş 
mai fi venit aici ca să-ţi înapoiez porcăria asta de portofel? Mai 
ai şi altceva în el în afară de patru amărâţi de dolari? Horoscopul 
de azi, poate? Vreun bilet pentru cazuri de urgenţă, ca să nu-ţi 
uiţi zodia? 

Bailey părea uimită, iar lui Tibby deja începea să-i pară 
rău. Poate că exagerase. Dar Bailey nu renunţa aşa uşor: 

— Dar tu ce ai aşa de important în portofelul tău? Poate 
vreun permis de conducere pentru bicicleta aia nemaipomenită? 
Sau permisul de angajat la Wallman... 

Pronunţase denumirea magazinului cu atâta dispreţ, încât 
Tibby îşi pierdu răbdarea: 

— Cam câţi ani ai? Zece? Cine te-a educat să fii atât de 
obraznică şi de rea? 

Bailey ridică furioasă din sprâncene: 

— Am doisprezece ani, dacă vrei să ştii! 

Tibby se simţi şi mai vinovată. Nici ea nu putea să-i sufere 
pe cei care presupuneau că e mică de vârstă doar pentru că era 
slabă şi nu avea sinii dezvoltați. 

— Şi tu cam câţi ani ai? Trei'şpe? 

Bailey adoptase un ton defensiv. 

— Bailey, trebuie să-ţi iei pastilele, strigă mama lui Bailey 
din capul scărilor. Nu vrei s-o rogi pe prietena ta să coboare? 

Tibby se uită în jur. Te pomeneşti că tocmai ea este 
„prietena**. 

— Cum să nu! Nu-i aşa că nu te deranjează? o întrebă 
Bailey, amuzată. 

— Bineînţeles că nu mă deranjează. Mai ales după ce am 
văzut cât de recunoscătoare eşti pentru serviciile care ţi se fac. 

Tibby îşi târşâi picioarele pe scări întrebându-se ce naiba 
caută ea acolo. 


Doamna Graffman îi dădu un pahar mare cu suc de 
portocale şi un păhărel mic de plastic plin cu pastile. 

— Toate bune acolo, sus? Vă înţelegeţi? 

— Păi... bănuiesc că da. 

Doamna Graffman o studie cu atenţie câteva momente, 
apoi îi spuse ca din întâmplare: 

— Să ştii că lui Bailey îi place să testeze oamenii. 

„Lui Tibby îi place să testeze oamenii. ** Cât de ciudat! De 
câte ori o auzise pe mama ei pronunţând exact aceste cuvinte? 

— Sunt convinsă că e din cauza bolii. 

— Ce boală? se pomeni Tibby întrebând fără să gândească 

— Are leucemie. 

Doamna Graffman părea surprinsă că Tibby nu aflase încă 
un lucru atât de important şi se strădui să i-l comunice pe un ton 
normal, ca şi cum ar fi spus-o de atâtea ori incit nu o mai speria 
deloc. Se vedea însă cât îi era de frică. Tibby avea senzaţia că 
se prăbuşeşte în gol. Doamna Graffman se uita la ea cu atâta 
atenţie, de parcă Tibby ar fi putut schimba cu ceva situaţia. 

— Îmi pare rău, mormăi ea stins. 

Tibby se forţă să urce scările din nou. Era prea trist pentru 
ea să se uite în ochii mamei unui copil care urma să moară. Se 
opri o clipă în faţa uşii, vărsând un pic din sucul de portocale pe 
covor. Îi părea tare rău că spusese atâtea lucruri răutăcioase! 
Mă rog, nu ea începuse, dar Bailey avea leucemie... 

Când intră, Bailey stătea rezemată de tăblia patului, 
nerăbdătoare să reia cearta. Tibby, în schimb, se chinui să 
afişeze un zâmbet prietenos. Îi întinse pastilele. 

— la spune-mi, cum ai făcut ca să obţii slujba la Wallman? 
Parcă vârsta minimă este de cincisprezece ani. Ai minţit că eşti 
mai mare? 

— Mda. De fapt chiar am cincisprezece ani. 

Tibby îşi drese glasul cu atenţie, ca nu cumva să-i dispară 
zâmbetul amabil de pe faţă. 

— Nu se vede că ai cinşpe ani. 

Tibby se enervase rău de tot, iar zâmbetul ei era tare 
chinuit. Nici nu mai ştia cum trebuie să fie un zâmbet adevărat. 
Al ei arăta probabil ca un rânjet. 

— Probabil că nu prea se vede, răspunse ea încet. 

Tare ar mai fi vrut să plece! Ochii lui Bailey se umplură de 
lacrimi, iar Tibby îşi întoarse imediat privirea. 


— Ţi-a spus, nu? 

— Ce să-mi spună? 

Nu putea să sufere momentele când se prefăcea că nu 
ştie despre ce e vorba, când de fapt ştia foarte bine. Ura 
oamenii care se comportă aşa. 

— Ţi-a spus că sunt bolnavă! 

Expresia dură pe care se chinuia Bailey să o menţină era 
la fel de reuşită ca şi zâmbetul prietenos al lui Tibby. 

— Nu-i adevărat, murmură ea, urându-se pentru propria 
laşitate. 

— Nu mi-aş fi imaginat că eşti şi minicinoasă! 

Bailey ţipa de-a binelea. Tibby se chinuia să găsescă ceva 
la care să se poată uita în linişte, fără să fie nevoită să se uite la 
Bailey. Ochii îi căzură pe o bucată de material în care era înfipt 
un ac cu aţă roşie. Până acum fuseseră brodate cuvintele: „Tu 
eşti...” Oare ce urma? „lubirea mea”? Tibby gândi că aşa o 
ocupaţie se situează undeva între tragic şi patetic. 

— Ar trebui să plec. 

— Foarte bine. Cară-te! 

— Bine. Atunci, ne mai vedem. Pa. 

Tibby vorbise pe un ton mecanic. Işi târî picioarele spre 
uşă. 

— Ce jachetă elegantă ai! o auzi pe Bailey ţipând cu năduf 
din spatele ei. 

— Mersi. 

Ce caut eu aici? Carmen se uită prin camera zgomotoasă. 
Nu putea să distingă nici o faţă mai interesantă, nici un sunet 
nu-i atrăgea atenţia. Nu erau decât nişte adolescenţi din 
California care se distrau. 

Krista pălăvrăgea cu prietenul ei în curtea din spatele 
casei. Paul îşi dădea importanţă în faţa prietenei lui care arăta 
exact ca o păpuşă de porțelan şi în faţa unor prieteni cu staturi 
atletice. Carmen stătea singură lângă scări, uitând să-i mai pese 
de faptul că arăta jalnic. 

Parcă era amorţită şi invizibilă pe deasupra. Şi asta nu 
numai pentru că-i era dor de prietenele ei; începea deja să se 
întrebe dacă nu cumva are nevoie de ele ca să poată simţi că 
trăieşte. 

Lydia şi tatăl ei îşi luaseră bilete la un concert de muzică 
de cameră (bineînţeles că tatăl ei ura muzica clasică). Aşa le 


venise ideea să o trimită pe Carmen la o petrecere cu Paul şi cu 
Krista, ca să mai îndrepte lucrurile. Nici măcar o fată ursuză care 
îşi petrecuse ultimele patru zile zăcând îmbufnată în camera de 
oaspeţi nu putea rezista unei petreceri, nu? Tatăl ei păruse atât 
de încântat de idee, încât nu a fost în stare să-l refuze. Ce 
importanţă mai avea? 

Un tip cam scund se ciocni de ea. 

— Scuză-mă, îi spuse el, vărsând aproape tot conţinutul 
paharului de bere pe covor. 

Se opri şi o privi: 

— Salut. Cum te cheamă? 

— Bună! 

Se uita la sânii ei ca şi cum cu ei ar fi stat de vorbă. 
Carmen îşi încrucişă braţele într-un gest defensiv. 

— Sunt cu... Krista şi cu Paul Rodman... adică mama lor 
este... 

Nici nu o mai privea. Ce rost mai avea să-şi termine fraza? 
Oricum nu interesa pe nimeni ce avea ea de spus. 

— Pa, îi spuse ea îndepărtându-se repede. 

Dintr-o dată se pomeni lângă Paul. Asta chiar că era 
culmea! Chiar trebuia să fie peste tot? El dădu din cap. Tinea în 
mână o cutie de Coca-Cola; probabil că a luat o pauză între beri, 
gândi ea cu răutate. 

— Ai făcut cunoştinţă cu Kelly? 

Kelly stătea cu braţele strânse în jurul taliei lui Paul. Arăta 
atât de bine, încât i se părea urâtă de-a dreptul. Avea pomeţii 
prea proeminenţi, ochii prea depărtaţi unul de celălalt şi era atât 
de slăbănoagă, încât claviculele îi ieşeau prea tare în evidenţă. 

— Bună, Kelly! o salută Carmen, plictisită. 

— Şi pe tine cum te cheamă? 

— Pe mine mă cheamă Carmen. 

Se vedea clar că o deranja faptul că Paul cunoştea o fată 
pe care ea nu o cunoştea. In plus, dacă ţinea cont de faptul că 
Paul abia deschidea gura de câteva ori pe zi, era foarte probabil 
că nu îi explicase lui Kelly că în aceeaşi casă cu el mai locuia o 
fată care nu era sora lui. 

— Eu locuiesc la Paul, spuse ea pe un ton dubios. 

Kelly se încruntă amarnic, iar Caimen simţi că e momentul 
să plece: 


— Mă duc să îmi iau ceva de băut, şopti ea, aruncând 
nişte priviri cuceritoare spre Paul. 

Bietul de el! O să dea explicaţii cât pentru următorii zece 
ani. 

Pot să spun că am văzut deja viitorul: este exact ca şi 
prezentul, doar că durează mai mult. 

Dan Quilseuberry. 

Tibby, eşti drăguță să-i tai tu carnea de pui lui Nicky? 

De obicei, Tibby ar fi protestat, dar în seara asta nu avea 
atâta energie. Se conformă fără să crâcnească. Nicky îi smulse 
cuțitul din mână: 

— Vleau eu! Vleau eu! 

Cu răbdare, Tibby îi descleştă degetele grăsuţe şi 
unsuroase de pe cuţit. 

— Cuţitele nu sunt pentru copii, Nicky. 

Tibby vorbi lent, exact ca mama ei. Nicky îşi exprimă 
părerea umplându-şi mâinile cu macaroane şi aruncându-le pe 
jos. 

— la-le de-acolo! îi spuse mama. 

Tibby curăţă în linişte. Exista mereu un moment în timpul 
mesei când Nicky începea să arunce cu mâncare pe jos. Toată 
şmecheria era să reuşeşti să-i iei farfuria de sub nas exact la 
momentul potrivit. 

Se uită fără chef la macaroanele care zăceau pe covorul 
albastru făcut dintr-un material sintetic, care se putea spăla. Era 
atât de rezistent la pete, încât Tibby avea nişte bănuieli cum că 
ar fi făcut din fibră de sticlă, înainte era pe jos un covor de rafie 
care o gâdila plăcut la tălpi. Casa era plină mereu de lumânărele 
mexicane, iar solniţele erau făcute chiar de ea din lut. Acum 
aveau solniţe de la Potteiy Bam, ca toată lumea. Tibby nu putea 
să spună cu precizie când dispăruseră solniţele făcute de ea, dar 
în linii mari, îşi cam dăduse seama: se întâmplase nu la mult 
timp după ce mama ei renunţase la sculptură ca să devină 
agent imobiliar. 

— lault! Nicky vlea iault! 

Mama lui Tibby oftă. Tocmai pregătise un biberon cu lapte 
pentru Katherine, care era pe jumătate adormită. 

— Tibby, nu vrei, te rog, să-i dai tu un iaurt? 

— Încă mai mănânc. 


Mai ales în serile când tatăl ei lucra târziu, mama ei se 
aştepta ca Tibby să îşi asume ea rolul de părinte şi să o ajute. 
De parcă i-ar fi cerut şi ei părerea când se hotărâse să mai facă 
doi copii. Era de-a dreptul enervantă situaţia! 

— Bine-atunci. 

Se ridică de pe scaun şi i-o plasă pe Katherine în poală. 
Când fetiţa începu să plângă, Tibby îi îndesă biberonul înapoi în 
gură. 

Când era ea mică, tatăl ei lucrase ca jurnalist, ca avocat 
pentru cei ce nu-şi puteau permite să plătească unul şi chiar ca 
fermier; totuşi, pe vremea aceea, venea acasă în fiecare seară 
la cină. După ce mama ei începuse să petrecă tot mai mult timp 
în casele mai mari şi mai curate ale altor oameni, văzând ce de 
lucruri drăguţe aveau, tatăl ei se angajase avocat la o firmă 
particulară şi acum nu mai venea acasă decât în unele nopţi. Lui 
Tibby i se părea că trebuie să fii tare dezorganizat ca să faci 
atâţia copii şi după asta să nu mai vii pe-acasă decât din când în 
când. 

Părinţii ei vorbeau mereu despre modestie, dar acum îşi 
petreceau tot timpul liber cumpărând lucruri noi pe care nu 
apucau niciodată să le folosească. 

Nicky îşi băga mâinile cu totul în iaurt şi apoi se lingea pe 
degete. Mama îi luă iaurtul din faţă, iar el începu să urle. Tibby 
ar fi vrut să-i povestească despre Bailey şi despre boala ei, dari 
se părea că o astfel de conversaţie ar fi fost nepotrivită. Se urcă 
la ea în dormitor şi reîncărcă bateriile aparatului de filmat. 
Aruncă o privire spre computer. Butonul de pornire pâlpâia uşor. 
De obicei, computerul ei funcţiona toată seara, pentru că naviga 
pe Internet împreună cu prietenele ei. In seara asta ele erau 
departe, iar banda adezivă arăta ca un căluş îndesat într-o gură 
căscată. 

— Hei, Mimi! 

Mimi dormea. Tibby îi mai puse nişte mâncare şi îi 
schimbă apa, dar Mimi nu se trezi deloc. 

Mai târziu, când Tibby aţipi cu lumina aprinsă şi încă 
îmbrăcată în hainele de stradă, începu să viseze numai scutece 
pentru adulţi, antiperspirante, şerveţele sterile, săpunuri 
antibacteriene şi tampoane superabsorbante. Şi, peste toate 
astea, parcă o vedea pe Bailey zăcând întinsă pe podea. 


— Uite-l pe prietenul tău! o atenţionă Diana, urmărindu-l 
pe Eric care traversa podiumul. 

Bridget încerca să-l cheme din priviri. Hei, uită-te la mine! 

Eric, ca şi cum i-ar fi citit gândurile, întoarse capul spre ea, 
apoi îşi plecă repede ochii. Era mulţumită chiar şi cu atât. În 
timp ce Eric se aşeza la masă pe partea opusă a podiumului, 
Bridget se concentră asupra farfuriei cu lasagna. li era o foame 
de lup şi, în plus, îi plăcea mâncarea de cantină servită în 
cantităţi mari. Nu trebuie să vă întrebaţi de ce. 

— Probabil că are o prietenă în New York, remarcă o fată 
pe care o chema Roşie. 

— Nu pentru mult timp, răspunse Bridget. 

Diana îi trase un cot cu putere: 

— Bridget, e clar că ai înnebunit. 

Emily dădea şi ea din cap dezaprobator: 

— Mai bine renunţă sau o să ai necazuri. 

— Cine o să mă pârască? 

— De fapt, tu chiar asta şi urmăreşti, să intri în fel şi fel de 
încurcături, nu? 

— Bineînţeles că nu urmăresc asta. Tu nu l-ai văzut cât de 
bine arată? 

Bridget se ridică şi se îndreptă spre bufet ca să-şi maiia o 
porţie. Ocoli puţin, numai ca să treacă pe lângă Eric. Era sigură 
că prietenele ei o urmăreau. Se opri chiar în spatele lui. Aşteptă 
să termine conversaţia pe care o purta cu Mărci, asistenta lui şi 
se aplecă spre el. Locul era atât de zgomotos, încât era un gest 
normal să se aplece pentru ca să-i poată vorbi. Părul ei căzu ca 
o cascadă pe umărul lui. 

— La ce oră este meciul? 

— La zece. 

Nici măcar nu îndrăznea să îşi întoarcă privirea, atât de 
mult îl neliniştea prezenţa ei. 

— Bine. Mersi de informaţie. O să vă facem praf. 

Se răsuci surprins şi enervat ca s-o privească, dar, 
văzându-i expresia glumeaţă, îi zâmbi: 

— Asta rămâne de văzut. 

Se îndreptă spre bufet, aruncându-le prietenelor o privire 
fugitivă. Erau impresionate. Ha! Am avut dreptate. 

Lena mai avea de petrecut o singură zi în compania 
Pantalonilor. Până acum, nimic deosebit. Stătuse de una 


singură, respectându-şi tabieturile şi evitând cu mare atenţie 
orice fel de contact interuman care nu era absolut necesar. Intr- 
un cuvânt, Pantalonii îşi începuseră călătoria într-o manieră cam 
deprimantă. 

Astăzi trebuia să se schimbe cumva situaţia. Trebuia să 
aibă o aventură, să facă ceva în onoarea lor. Nu putea să-şi 
dezamăgească prietenele în asemenea hal. De fapt, şi ea era 
cam dezamăgită. 

Urcă sus de tot pe stâncă, oprindu-se pe porţiunea de 
teren drept din vârf. Era atâta spaţiu împrejur! în depărtare se 
vedeau dealuri care probabil semnalau existenţa unei stânci şi 
mai înalte, care cobora spre mare. Aici, în schimb, terenul era 
blând. Deşi pământul era destul de arid, din el se înălţau vii şi se 
formau luminişuri. Aerul era parcă mai fierbinte, iar soarele 
ardea mai tare. 

Chiar că am nişte pantaloni norocoşi dacă am găsit aşa un 
loc, gândi Lena când descoperi un luminiş minunat. Era o 
dumbravă de măslini cu frunze de un verde strălucitor. 
Măslinele erau mici şi tari, încă necoapte. Intr-un capăt se zărea 
un iaz care se formase din cauza ploilor de primăvară. Era un loc 
atât de retras, de liniştit şi de plăcut, încât i se părea că nimeni 
altcineva nu-l mai văzuse înaintea ei. Poate că nici nu existase 
până nu ajunsese ea aici, îmbrăcată în Pantalonii ei care ştiau să 
facă lucruri magice. Îşi instală imediat şevaletul şi începu să 
picteze. 

Pe la amiază era deja leoarcă de sudoare. Soarele era atât 
de puternic încât o ameţea. Din păr i se prelingeau pe tâmple 
picături mari de transpiraţie. Işi dorea amarnic să fi avut o 
pălărie. Aruncă o privire spre lac. Cel mai bine ar fi fost dacă ar 
fi avut costumul de baie. Se uită în jur cu precauţie. Nu era 
nimeni atât cât putea cuprinde cu ochii, nu se zăreau nici case, 
nici ferme. Simţea cum sudoarea i se prelinge pe şira spinării. 
Trebuia neapărat să facă o baie. Ruşinându-se de propriul ei 
gest, deşi era singură, Lena îşi dădu jos hainele. Nu pot să cred 
că fac una ca asta! Rămăsese numai în lenjeria intimă, aruncând 
restul hainelor într-o grămadă pe mal. Pentru un moment îi 
trecuse prin cap să intre complet îmbrăcată în apă, dar nici 
măcar ea nu era atât de pudică. Pe de altă parte, Pantalonii 
parcă o tot îndemnau să-i dea jos. 

— Ah, cât e de bine! 


| se părea caraghios să se audă vorbind singură. Gândurile 
şi senzațiile îi erau, de obicei, ascunse atât de profund în suflet, 
încât nu ieşeau aproape niciodată la suprafaţă fără un efort 
deliberat. Nici chiar atunci când vedea ceva amuzant la 
televizor, nu râdea dacă era singură. 

Se scufundă adânc sub apă, apoi se ridică brusc. Plutea în 
derivă, ţinându-şi doar faţa desupra apei. Soarele îi încălzea 
plăcut obrajii şi pleoapele. Începu să lovească uşor apa cu 
mâinile, împroşcând mii de stropi. 

Este cel mai frumos moment din viaţa mea, se hotărî ea în 
gând. Parcă era o zeiţă din Grecia antică, singură sub cerul 
senin. 

Îşi lăsă braţele să plutească în voia curentului, de-o parte 
şi de alta a corpului, închise ochii şi se relaxă complet. Ar fi 
rămas acolo până la apusul soarelui, poate chiar până la răsărit, 
până vara următoare sau, şi mai bine, pentru totdeauna... 

Dintr-o dată auzi foşnet de iarbă. Toţi muşchii i se 
contractară brusc. Într-o fracțiune de secundă îşi cobori 
picioarele pe prundişul de pe fundul lacului şi ascultă în tăcere. 

Respira cu greutate. Sigur era cineva pe aproape, pentru 
că se zăiea o umbră întunecată în spatele unui copac. Era, oare, 
un om sau un animal? Dacă existau animale care mâncau 
oameni în Santorini, ce avea să se întâmple cu ea? 

Liniştea ei se spulberase în câteva clipe, iar inima îi bătea 
cu putere. Spaima care o copleşise îi spunea să se scufunde sub 
apă şi să aştepte, dar un sentiment şi mai puternic o îndemna 
să fugă. leşi din apă şi în acel moment umbra se arătă din 
spatele copacilor: era Kostos, care se uita fix la ea. Era atât de 
uluită, încât îi trebui puţin timp să se dezmeticească. 

— Kostos! Ce cauţi... de ce... 

Vocea i se subţiase de furie. 

— Îmi pare rău... murmură el. 

Probabil că n-ar fi trebuit să se uite atât de insistent la ea, 
dar nu îşi întoarse privirea. Din trei mişcări, Lena ajunse la 
haine, le înşfăcă şi se acoperi cu ele aşa mototolite cum erau. 

— M-ai urmărit, nu-i aşa? Mă spionai? De cât timp eşti 
aici? 

— Îmi pare rău, spuse el din nou, adăugind ceva în greacă. 

Kostos se răsuci brusc pe călcâie şi se îndepărtă. Incă 
şiroind de apă, Lena se îmbrăcă la întâmplare şi îşi aruncă toate 


vopselele în rucsac, împrăştiind felurite culori peste tabloul 
proaspăt pictat. Traversă în grabă pajiştea, prea furioasă ca să 
poată gândi. 

Ce neobrăzare! Să o urmărească fără nici un fel de 
ruşine... Până şi pantalonii îi pusese pe dos! Cum îndrăznise să 
se uite aşa la ea? O să aibă ea grijă să se răzbune! 

Abia când ajunse acasă îşi dădu seama că se încheiase 
strâmb la bluza care, din cauza transpiraţiei şi a băii recente, i 
se lipise într-un mod aproape obscen de corp. 

Se năpusti în casă, trântind uşa de perete, şi îşi aruncă 
rucsacul pe jos. Bunica ieşi din bucătărie şi se înfioră văzând-o: 

— Te-ai păţit, iubito? 

Chipul bunicii era atât de îngrijorat, încât Lenei îi venea să 
plângă. Bărbia îi tremura exact ca pe vremea când avea cinci 
ani. 

— Ţe ai? Spune-mi! 

Bunica se uita uluită la pantalonii întorşi pe dos şi la 
cămaşa prost încheiată, dar Lena nu reuşea să îşi exprime 
sentimentele. Nici gândurile care i se învârteau ameţitor prin 
cap nu le putea stăpâni: 

— Kostos nu e deloc un băiat de treabă cum spuneai tu... 
reuşi să spună într-un târziu, tremurând de mânie, iar apoi se 
refugie în dormitorul ei. 

Uneori eşti dor un gândac mititel, alteori eşti mâna care îl 
striveşte. 

Mark Knopfler. 

Carmen o urmărea amuzată pe Krista care se străduia din 
răsputeri să îşi scrie temele pe masa din bucătărie. Krista se 
apucase de cursuri de geometrie în vara acesta, ca să-i fie mai 
uşor în primul an de facultate, iar Carmen îşi dăduse deja seama 
că inteligenţa nu era punctul ei forte. 

— Eşti gata? strigă tatăl ei din dormitor, unde se îmbrăca 
în echipamentul de tenis. 

— Imediat! 

Bineînţeles ca ea era gata de cel puţin douăzeci de 
minute, dar Krista o distra teribil: de îndată ce aştemea ceva pe 
hârtie, începea să şteargă, apoi sufla rămăşiţele de gumă de pe 
hârtia aproape ruptă. Arăta ca un copil care abia învaţă să scrie. 
Pentru o clipă, Carmen simţi un strop de compasiune, dar îi 
trecu repede. Totuşi nu se putu abţine să nu tragă cu ochiul la 


problemele pe care le avea de rezolvat Krista. Ea învățase cu 
seriozitate geometrie în clasa a noua şi era materia ei preferată. 
În plus, când venea vorba de matematică, era o tocilară 
incurabilă. Krista se încurcase la o demonstraţie, iar ea ar fi 
putut să-i spună cu ochii închişi cum să rezolve problema cu un 
minim efort. Avea un sentiment ciudat de neîmplinire din cauza 
problemei nerezolvate. Pur şi simplu o mâncau degetele să 
înhaţe creionul şi să se pună pe lucru. 

Lydia pălăvrăgea la telefonul din biroul tatălui ei. După 
cum ghicise Carmen, discuta meniul pentru nuntă cu furnizorul 
de la restaurant, pentru că din când în când o auzea pomenind 
despre sufleuri în miniatură. 

— Mergem? 

Tatăl ei stătea în pragul bucătăriei, îmbrăcat în tricoul lui 
preferat şi în pantalonii scurţi pe care îi purta doar la tenis. 
Carmen se ridică veselă în picioare. Era pentru prima dată de la 
începutul vizitei când nu trebuia să îl împartă cu nimeni. Se 
simţea de parcă i se făcea o marea favoare, ceea ce era, 
bineînţeles, ridicol. leşi din casă oftând, cu gândul la problema 
care rămânea nerezolvată. 

Abia după ce ieşi îi trecu prin cap că, în cazul în care 
situaţia ar fi fost alta, sigur ar fi întrebat-o pe Krista dacă are 
nevoie de ajutor. 

Din motive necunoscute, Bailey se prezentă la Wallman a 
doua zi, iar Tibby uită că îşi propusese să fie amabilă: 

— Ce cauţi tu aici? 

— M-am gândit că ar trebui să-ţi mai dau o şansă. Bailey 
purta nişte pantaloni aproape identici cu cei pe care îi purtase 
ieri Tibby şi un tricou cu glugă. Tibby observă pe pleoapele ei o 
urmă de fard. Era clar că se străduia să arate mai mare. 

— Ce vrei să spui? întrebă Tibby prosteşte, mirându-se 
încă o dată de uşurinţa cu care minţea. 

Bailey îşi dădu enervată ochii peste cap: 

— O şansă de a te comporta şi tu ca o persoană normală 
şi nu ca o nenorocită. 

Tibby se aprinse de indignare fără să vrea: 

— Cine s-a comportat ca o nenorocită de fapt? 

Bailey îi zâmbi: 

— Auzi, jacheta asta a ta e măsură universală? 


— Da! De ce, vrei s-o împrumuţi şi tu? întrebă Tibby 
amuzată de expresia glumeaţă de pe chipul fetei. 

— Nici nu mă gândesc. E urâtă ca naiba. 

— E din poliester, să ştii. Şi are şi căptuşeală. 

— Foarte interesant. Vrei să te ajut cu chestiile astea? 

Tibby tocmai aranja nişte cutii cu tampoane. 

— De ce, vrei să te angajezi la Wallman? 

— Nu, dar îmi pare rău că ţi-am distrus toate rafturile cu 
deodorant. 

— Nu era deodorant, era antiperspirant. 

— Mă rog. Şi cum stă treaba cu jacheta asta, chiar nu ţi-o 
dai jos de pe tine niciodată? 

Bailey se apucase cu nonşalanţă să aranjeze cutii cu 
tampoane, iar Tibby era deja nervoasă. Era clar că nu mai 
rezista la multe ironii referitoare la jacheta ei. 

— Vrei să îmi laşi jacheta în pace? 

Se simţea tentată să aducă vorba despre broderia pe care 
o văzuse pe patul lui Bailey. Cine naiba mai făcea broderii în 
afară de mama ei? 

— Bine. Deocamdată renunţ la subiectul ăsta. Pot să te 
invit la o îngheţată când ieşi din tură? în semn de mulţumire că 
nu mi-ai furat chiar toţi banii... 

Tibby nu prea avea chef să îşi piardă vremea cu o 
puştoaică de doisprezece ani. Pe de altă parte, Bailey avea un 
aer atât de mulţumit! Cum ar fi putut să o refuze? 

— Da, dece nu... 

— Super! La ce oră? 

— Termin la patru, răspunse Tibby fără nici un pic de 
entuziasm. 

— Bine, atunci o să vin eu să te iau. 

Pornise deja spre ieşire când se întoarse din drum şi o 
întrebă într-o doară: 

— Te porţi frumos cu mine doar pentru că am cancer? 

— Da, cred că ăsta e motivul, răspunse Tibby după o clipă 
de gândire. 

Ce rost avea să mai mintă încă o dată? 

— Bine. 

Tibby învăţă repede care erau regulile de bază dacă voiai 
să te înţelegi cu Bailey. Nici nu erau prea complicate. De fapt, 
nu erau decât două: 


1. Nu minţi! 

2. Nu o întreba dacă se simte bine! 

Regulile fiind respectate, se pomeniră vorbind vrute şi 
nevrute în faţa unor prăjituri cu cremă de ciocolată şi cu 
îngheţată. Tibby se surprinse pe ea însăşi când începu să 
vorbească deschis şi cu interes despre filmul pe care plănuia să- 
| facă. Poate pentru că Bailey o asculta fascinată, iar Tibby nu 
era total imună la o persoană care îi sorbea cuvintele. 

De fapt, Tibby începuse deja să se îngrijoreze: nu cumva îi 
lipseau prietenele ei mai mult decât voia să recunoască? Se 
simţea chiar aşa de singură încât se aşeza la vorbă cu orice 
copil enervant de doişpe ani? Bailey părea aibă cam aceleaşi 
gânduri şi chiar o întrebă: 

— Tu n-ai nici un fel de prieteni? 

— Ba da! Bineînţeles că am! răspunse Tibby. 

Îi povesti cât de frumoase, deştepte şi minunate erau 
prietenele ei care îşi petreceau vara în nişte locuri 
nemaipomenite, dar apoi îşi dădu seama că toate laudele sunau 
a minciuni sfruntate. 

— Dar prietenii tăi unde sunt? o întrebă la rândul ei pe 
Bailey. 

Aceasta aduse vorba despre Maddie, care se mutase în 
Minnesota şi despre încă cineva fără importanţă. Ridicându-şi 
privirea, Tibby îl văzu pe Tucker Rowe care stătea la tejghea. 
Inima începu să-i bată foarte repede. Tocmai el se nimerise să 
fie singura persoană din clasa ei care rămăsese acasă vara 
asta? îşi dăduse seama că lucra într-un magazin de CD-uri super 
trendy care avea parcare comună cu Wallman. Era cu patru 
magazine mai încolo de serviciul ei: ca să ajungi la el trebuia să 
treci pe lângă un fast-food, o pizzerie şi o farmacie veterinară, 
aşa încât nu era niciodată sigură dacă se vor întâlni sau nu. 
Totuşi era posibil. Doar se întâmplase deja o dată, nu? 

Unii oameni fac tot posibilul ca să-i întâlnească pe cei de 
care sunt îndrăgostiţi. Tibby era exact opusul lor: ea se străduia 
din răsputeri să-l evite. După cum observase, Tucker îşi parca 
maşina în spatele centrului comercial, aşa că ea lăsa mereu 
bicicleta în parcarea din faţă. Chestia asta funcţiona de minune, 
pentru că nu se întâlneau aproape niciodată. Singura excepţie 
era momentul de faţă. Ce-i venise ei să se aventureze până la 


gelateria asta, care era dincolo de farmacia veterinară? Tibby se 
mustră în gând pentru o asemenea imprudenţă. 

Tucker era încruntat şi avea ochii pe jumătate închişi. 
Arăta de parcă abia se ridicase din pat, probabil pentru că se 
distra toată noaptea la clubul Nine Thirty, în timp ce ea dormea 
ca un copil cuminte, odihnindu-se pentru următoarea tură de la 
Wallman. Măcar de şi-ar imagina că Bailey este sora ei mai mică 
şi nu noua ei prietenă! 

— De ce te strâmbi aşa? 

Tibby se uită chiorâş la Bailey. 

— Ce vrei să spui? 

— Ştii foarte bine ce vreau să spun. Te sclifoseşti 
îngrozitor, spuse Bailey, imitând-o în bătaie de joc. 

— Nu-i adevărat! 

Obrajii lui Tibby începuseră să se îmbujoreze. De când 
începuse ea să mintă atâta? întotdeauna se mândrise cu 
sinceritatea ei şi mai ales cu faptul că nu-i cruţă nici pe ceilalţi, 
dar nu se cruţă nici pe sine. Bailey era însă şi mai nemiloasă 
decât ea. Era atât de directă, încât Tibby căuta să se eschiveze 
şi începea să mintă. Exact asta detesta cel mai mult la alţii. 

Bineînţeles că Bailey nu epuizase subiectul. 

— Îţi place de el? întrebă ea reperându-l pe Tucker. 

Tibby tocmai se gândea să-i răspundă că n-are idee 
despre cine este vorba, dar se răzgândi şi recunoscu stânjenită: 

— N-arată rău. 

— Crezi? Da’ ce-ţi place la el? 

— Cum adică ce-mi place la el? Tu nu-l vezi? 

Bailey se holbă la el fără nici o jenă. Tibby se simţea prost, 
dar ura replicile de genul: „Uită-te repede, dar să nu-şi dea 
seama că te uiţi!” Astea erau pentru proaste. 

— Cred că arată ridicol, se hotărî Bailey. 

— Chiar aşa? 

— Păi de unde i-a venit ideea că cerceii ăia sunt la modă? 
Şi uite-te puţin la părul lui! Cât gel poate să-şi pună cineva în 
păr?! 

Lui Tibby nu-i trecuse niciodată prin cap că Tucker se 
străduia să arate atât de neglijent. Adevărul e că părul lui nu 
părea să se fi aranjat aşa de la sine. Oricum, n-avea chef să 
recunoască asta de faţă cu Bailey. 


— Ştii, nu e cazul să te superi pe mine, dar n-ai cum să 
înţelegi. N-ai decât doisprezece ani. Nici măcar n-ai ajuns la 
pubertate. Mă îndoiesc că ai ceva experienţă în domeniu, îi 
spuse Tibby pe un ton plin de importanţă. 

— Nu mă supăr deloc. Uite ce e: o să găsesc într-o zi un 
tip cu care să merite să-ţi pierzi vremea. Să-mi spui atunci dacă 
eşti de acord cu mine sau nu. 

— Bine. 

Tibby era convinsă în sinea ei că nu urmau să petreacă 
prea mult timp împreună, aşa că Bailey n-avea nici o şansă să 
dea peste un astfel de băiat. 

— Oho... Bee şi-a luat expresia de luptă, observă Diana 
ridicându-şi ochii din carte. 

— Nu-i adevărat! protestă Bridget, minţind cu neruşinare. 

Ollie stătea turceşte pe pat, iar celelalte fete se 
schimbaseră deja în pijamale. 

— Vrei să dai o raită pe la baraca antrenorilor? se interesă 


Ollie. 
Bridget ridică din sprâncene vizibil interesată de idee. 
— Sună bine, dar nu asta intenţionez. 
— Dar ce intenţionezi, de fapt? întrebă Diana pe un ton 
ironic. 


— Două cuvinte am pentru voi: hotelul Hacienda. 

Era singurul bar din Mulege şi auzise că acolo îşi pierdeau 
nopţile antrenorii. 

— Nu cred că avem voie să mergem acolo, îşi dădu Emily 
cu părerea. 

— De ce nu? Ollie are şaptesprezece ani, iar Sarah Snell 
are optsprezece ani. Mai toate fetele de aici merg la facultate în 
toamnă. 

Bridget evită să menţioneze că ea nu făcea parte dintre 
ele. 

— Nu ştiu dacă aţi observat, dar nu suntem în tabăra de 
cercetaşi, unde se dă stingerea la ora nouă. Ce naiba! Nici 
măcar nu există o limită de vârstă în Mexic pentru ca să poţi 
consuma băuturi alcolice. 

Habar n-avea dacă e adevărat sau nu. 

— Mâine e primul meci, ai uitat? întrebă Roşie. 

— Şi ce dacă? Dacă petreci toată noaptea, joci mai bine a 
doua zi, replică Bridget pe un ton vesel. 


Era ca şi cum ar fi spus:. Alcoolul te face să conduci mai 
bine!” sau „Drogurile te fac mai deştept!” Dar ce importanţă 
mai avea asta, când ea simţea aşa un chef nebun să se 
distreze? 

— Şi cum ajungem acolo? întrebă Diana. 

Diana era o fată cu un simţ practic foarte dezvoltat şi în 
nici un caz nu era laşă. După ce se gândi puţin, Bridget îi 
explică: 

— Fie furăm un microbuz, fie mergem cu bicicleta. Dacă 
ne grăbim puţin, cred că ne ia cam o jumătate de oră de mers 
cu bicicleta. 

Bridget n-avea nici un chef să iasă la iveală faptul că ea 
nici măcar nu avea carnet de conducere. 

— Hai să luăm bicicletele, decise Ollie. 

Un fior de nerăbdare îi străbătu tot corpul. Mereu se 
simţea aşa când făcea ceva ce n-ar fi trebuit să facă. In cele din 
urmă doar Diana, Rosie şi Ollie se hotărâră să meargă. Se 
schimbară la repezeală, iar Bridget împrumută o fustă de la 
Diana, cu care avea aproape aceeaşi statură. O enerva faptul că 
nu îşi adusese nici un fel de haine în care să nu arate ca un 
băiat. 

Toate patru mergeau cu mare viteză, depăşind rulote care 
se mişcau ca nişte melci. Bridget tot lovea roata din spate a 
bicicletei pe care mergea Diana, făcând-o pe aceasta să ţipe de 
frică. Golful liniştit se întindea în stânga lor, iar în dreapta se 
vedeau dealurile. Luna plină le urmărea din spate. 

Muzica de la barul hotelului se auzi încă înainte ca acesta 
să intre în raza lor vizuală. 

— luhuuu! strigă Bridget încântată, în timp ce se 
înghesuiau toate la intrare. 

— Fiţi atente: dacă e şi Connie înăuntru, plecăm. Altcineva 
nu cred să se supere că am venit. Am mai fost de câteva ori şi 
anul trecut şi niciunul dintre antrenori n-a zis nimic. 

Ollie se oferi să intre şi să arunce o privire. Intră şi ieşi 
imediat: 

— E plin de lume, dar pe Connie n-am văzut-o. Dacă 
apare, plecăm, da? întrebă ea privind-o cu subînţeles pe Bridget. 

— Sigur că plecăm. 

— Chiar dacă e şi Eric acolo, da? 

— Am spus că da! intrăm odată? 


Bridget nu fusese în multe baruri, dar întotdeauna era la 
fel. Toată lumea, dar mai ales bărbaţii, întorceau capul după ea, 
admirându-i părul. Probabil combinaţia dintre lumina electrică 
dinăuntru şi alcool îl făcea să strălucească şi mai tare decât de 
obicei. 

Fetele se îndreptară spre ringul de dans. Pe Bridget n-o 
interesa deloc alcoolul, dar în schimb îi plăcea la nebunie să 
danseze. O înşfacă pe Diana de mână şi o împinse spre ringul 
plin de lume. Dansul era pentru ea exact ca fotbalul, golful sau 
jocul de remi: era unul dintre lucrurile la care se pricepea foarte 
bine. 

Muzica salsa îi pulsa în vene. Auzi o groază de ţipete şi 
fluierături în jur, toate adresate ei sau, mai degrabă, părului ei, 
dar nu le băgă în seamă. Ea îl căuta din priviri pe Eric. Cum el nu 
era de găsit, se dărui în întregime muzicii. Ceva mai tâiziu, îl 
observă la o masă, unde era aşezat împreună cu ceilalţi 
antrenori. Masa era plină de pahare mari de cocteil, majoritatea 
goale deja. 

Eric o urmărea cu atenţie, dar nu îşi dăduse seama că 
Bridget îl observase. De fapt, nici nu dorea ca el să îşi dea 
seama. Nu pentru că ar fi fost timidă, ci pentru că dorea ca el să 
o privescă nestingherit. 

Părea bine dispus, probabil de la atâta soare, de la alergat 
şi de la tequila. Işi înclinase capul într-o parte ca să o privescă 
mai bine, şi asta îl făcea să pară foarte atrăgător. 

Bărbaţii se tot înghesuiau în jurul ei, dar ea nu se 
despărţea de Diana, partenera ei preferată de dans. După 
câteva clipe, Ollie apăru şi ea cu un pahar de bere într-o mână. 
Observându-i pe antrenori, Ollie îi salută. Mărci îi răspunse la 
salut, iar Eric şi un alt antrenor, Robbie, le aruncară nişte priviri 
care spuneau: „Noi n-am văzut nimic!” 

După alt rând de cocteiluri, antrenorii coborâră şi ei pe 
ringul de dans. Senzaţia era ameţitoare şi plăcută. Bridget simţi 
un impuls de a dansa nebuneşte şi mai puternic decât impulsul 
care o făcuse să alerge atât de repede alături de Eric. Pur şi 
simplu nu-i putea rezista. 

Se întoarse spre Eric şi se apropie mult de el. Îi atinse în 
treacăt mâna, urmărindu-i în acelaşi timp şoldurile. Dansa cu 
uşurinţă şi cu pricepere. Îl privi insistent drept în ochi, iar el, 
pentru prima dată, nu îşi plecă privirea. ÎI îmbrăţişă uşor, 


potrivindu-şi mişcările cu ale lui. Era atât de aproape de el, încât 
putea să-i simtă parfumul. Eric îşi lipi buzele de lobul urechii ei. 
Un fior puternic o scutură din cap până în picioare. 

Eric o îndepărtă apoi cu delicateţe, şoptindu-i la ureche: 

— Nu se poate întâmpla nimic între noi. 

Lena se aruncă pe pat, sufocându-se de supărare. La 
început se auziră doar nişte şoapte, apoi de jos urcară până la 
ea ţipete în toată regula. Nu cumva bunicul ei cel tăcut făcea 
toată gălăgia asta? Sări în picioare şi îşi schimbă tricoul ud cu 
unul uscat; se dezbrăcă de pantaloni, îi întoarse pe faţă şi îi 
îmbrăcă la loc, cu mâini tremurânde. Oare ce se întâmpla jos? 

Când cobori scările, îl văzu pe bapi cu faţa roşie ca focul 
alergând spre uşa de la intrare. Bunica pendula în jurul lui, tot 
încercând să-l calmeze vorbindu-i în greacă, dar vorbele ei nu 
avură nici un efect. Bapi ieşi furtunos pe uşă, îndreptându-se în 
josul dealului. 

Pe Lena o cuprinse un sentiment neplăcut de panică. O luă 
la fugă după ei. Ştia dinainte că bapi mergea acasă la familia 
Dounas. Când ajunse acolo, bunicul începu să bată violent în 
uşă. 

Bunicul lui Kostos deschise uşa, arătând foarte surprins. 
Bapi Kaligaris începu să ţipe, iar Lena reuşi să distingă numele 
lui Kostos pronunţat de câteva ori. În rest, nu percepea decât 
furia din glasul bunicului. Bunica se învârtea timid în jurul lor. 

Chipul lui bapi Dounas trecu repede de la uimire la 
indignare şi începu şi el să ţipe. 

— Of, Doamne! se văită Lena în şoaptă. 

Dintr-o dată se iscă un conflict adevărat: bapi Kaligaris 
încerca să intre în casă, bunica încerca să-l tragă înapoi, iar bapi 
Dounas nici nu se clintea din prag. 

— Pou einai Kostos? tună bunicul ei. 

Lena era sigură că bunicul tocmai întrebase unde este 
Kostos, şi chiar atunci acesta îşi făcu apariţia din spatele 
bunicului său, părând foarte mâhnit şi abătut. Dorea să încerce 
să-l liniştească pe bunicul Lenei, dar propiul său bunic nu-i 
dădea voie nici să iasă din casă. 

Lena văzu îngrozită cum bunicul ei se străduia să îl 
împingă pe celălat bătrân cu braţele lui subţiri. Bunicul Dounas 
se dădu înapoi şi atunci se întâmplă ceva extraordinar: bapi 


Kaligaris îl lovi cu putere pe bapi Dounas drept în nas. Lena 
rămase fără suflare, iar bunica scose un țipăt ascuţit. 

Cei doi bătrâni se mai pocniră încă o dată până când 
Kostos reuşi să-i despartă, negru de supărare: 

— Stamatiste! Opriţi-vă odată! 

Dacă ţi se pare că deţii controlul înseapjraă, de fapt, că nu 
te foloseşti de capacitatea maximă pe care o ai. 

Mario Andretti. 

Si, cum e? Eşti încântat de pregătirile _ pentru nuntă? 

Carmen îl descosea pe tatăl ei încercând să-şi disimuleze 
dezamăgirea din voce. 

— Da, abia aştept să vină momentul. Nici nu ştii cât de 
mult înseamnă pentru mine faptul că vei fi şi tu aici, iubito. 

Tatăl îi aruncă o privire plină de afecţiune, iar Carmen se 
simţi vinovată. De ce trebuia să se comporte în felul ăsta? De ce 
nu putea să se bucure pentru el? 

— Sper că-ţi plac sufleurile în miniatură, spuse ea, fără să- 
şi poată explica de ce. 

Tatăl ei înclină afirmativ din cap: 

— De chestiile astea se ocupă Lydia. 

— Am impresia că numai cu asta se ocupă, adăugă 
Carmen pe un ton acru, neştiind precis dacă doreşte ca tatăl ei 
să-i perceapă ironia sau nu. 

— Pentru ea lucrurile astea înseamnă foarte mult. Vrea ca 
totul să iasă cum trebuie, până la cel mai mic detaliu. 

Lui Carmen îi trecu prin cap să întrebe cine plăteşte 
pentru toate „detaliile”. 

— Ştii, ea nu a avut propriu-zis o nuntă când s-a căsătorit 
prima dată... 

Carmen îşi imagină într-o secundă diverse scenarii 
scandaloase: o aventură nepotrivită sau altele şi mai şi. Se 
hotări totuşi să întrebe: 

— De ce? 

— Pentru că îşi plănuise o nuntă foarte frumoasă, dar 
mama ei a murit exact cu şase săptămâni înainte de eveniment. 
Lydia a fost foarte deprimată şi, în cele din urmă, căsătoria s-a 
rezumat la o cununie civilă cu doi martori şi un ofiţer de stare 
civilă. 

Carmen rămase dezamăgită şi întristată. 

— Ce îngrozitor... 


— Asta este şansa ei să-şi organizeze nunta aşa cum îi 
place şi vreau să iasă exact cum şi-a dorit. 

— Mda. Inţeleg. Şi fostul ei soţ? Ce s-a întâmplat cu el? 

— S-au despărţit acum cinci ani. Avea probleme cu 
băutura şi stătea mai mult prin clinici de dezalcolizare. 

Carmen oftă din nou. Asta chiar că era o poveste tristă, iar 
ea nu voia să o compătimească pe Lydia. Compasiunea exclude 
antipatia. Şi totuşi gândul îi zbură iar la Lydia cea rămasă fără 
mamă şi cu un soţ beţiv. Se gândi apoi la Paul cel tăcut, cu tatăl 
lui veşnic absent. In contextul ăsta, tăcerea lui aducea mai mult 
a stoicism. De asta îl admira Krista atât de mult pe tatăl lui 
Carmen, pentru că era un părinte normal, pe care te puteai 
baza... Probabil că ei erau foarte recunoscători pentru viaţa 
nouă pe care o începuseră alături de Al. 

Carmen făcu promisiunea solemnă că o să-i zâmbească 
Lydiei şi că o să-i spună cel puţin două lucruri amabile despre 
nuntă după ce aveau să ajungă acasă. 

— Te superi dacă mai facem o oprire înainte de tenis? Paul 
joacă anul ăsta în liga de fotbal şi azi are un meci important. l- 
am promis că o să vin să-l văd şi eu câteva minute. 

— Nu. 

Carmen redeveni morocănoasă într-o secundă şi renunţă 
la toate ideile pacifiste de mai devreme. 

Dimineaţa, Bridget ieşi să înoate de una singură. Niciodată 
nu putea să doarmă când avea ceva pe suflet. notă până 
departe în larg, cu speranţa că avea să vadă un delfin, dar nu se 
zărea niciunul. Întorcându-se spre mal înotă pe lângă capetele 
de nisip care separau plaja lor de partea principală a Golfului 
Coyote. Pe partea aceea, malul era împestriţat de rulote. Urâtă 
privelişte! 

Ajunsă la mal, se întinse pe nisip şi dormi vreo oră. O trezi 
din somn zarva provocată de servirea micului dejun. Se grăbi 
înapoi la baracă, pentru a-şi schimba costumul de baie. Ca de 
obicei, îi era o foame de lup. 

Işi luă trei cutii de biscuiţi cu fructe, două cutii cu lapte şi 
o banană şi se aşeză lingă Diana. 

— Tu nu dormi niciodată? Unde ai fost de dimineaţă? 

— Am înotat. 

— De una singură? 

— Din păcate, da. 


Bridget îl căută pe Eric din priviri, dar nu se afla la nici o 
masă. Poate suferea de mahmureală. Sau poate avea program 
cu echipa... Amintirea dansului din seara trecută o făcu să se 
înroşească puternic. „Nu se poate întâmpla nimic între noi.” Aşa 
spusese el. Asta nu înseamnă că ea n-avea dreptul să încerce. 

— Hai să facem încălzirea! o îndemnă pe Diana. 

Primul meci începea la ora nouă. Echipa cu numărul doi, 
Gray Whales, era pe punctul de a mânca bătaie de la echipa 
numărul unu, El Burro, cu doi la zero. Echipa a treia, care 
primise de curând porecla de Los Tacos, juca pe celălalt teren 
împotriva echipei patru, Los Cocos. 

Bridget stătea pe margine şi îl urmărea pe Eric, care 
discuta strategii de joc cu Mărci şi cu nişte fete din echipă. 

Bridget îşi prinse bine crampoanele. Un actor, nu-şi 
amintea care, spusese cândva că personalitatea lui începea din 
vârful pantofilor. Bridget se simţea cel mai bine când avea 
crampoanele fixate la pantofii de sport. Îi plăcea sunetul metalic 
pe care îl făcea pe coridoarele vestiarelor sau zgomotul înfundat 
care se auzea când alerga pe teren. Crampoanele erau vechi şi 
murdare, dar nu le-ar fi schimbat pentru nimic în lume. Din 
cauza lor mergea puţin caraghios, ca un atlet, dar nu o deranja. 

Il fixă pe Eric până când o observă şi el. Bridget îi zâmbi, 
dar el nu-i răspunse la zâmbet. 

Sunteţi terminaţi, îi ameninţă ea în gând pe adversari. 

Bridget îşi puse apărătoarele la genunchi şi îşi prinse părul 
cu o bandă elastică. Ollie şi Emily începură să bată din palme 
când se alătură şi ea restului echipei. Molly le citi cu voce tare 
care erau poziţiile de joc ale fiecăreia dintre ele, deşi le ştiau 
prea bine. Bridget sărea pe loc ca să îşi pună sângele în 
mişcare. 

— Echipa trei, atenţie la mine! Tot ce vreau de la voi este 
să daţi pase. Vorbesc foarte serios. Nu mă interesează nimic 
altceva. Puneţi mâna pe minge şi o pasaţi colegelor. 

De ce oare se uita tocmai la Bridget în timp ce vorbea? 
Echipele se strânseră pe teren. Bridget trecu pe lângă Diana şi o 
strânse uşor de mână. Diana tresări speriată. 

— O să mănânci o bătaie pe care o s-o ţii minte! o provocă 
Bridget, ocupându-şi poziţia şi aşteptând fluierul arbitrului. 

Trebuia să se concentreze asupra unui singur lucru. Avea 
prea multă energie, iar talentul ei era neprelucrat. Avea o 


tendinţă naturală de a fi dezorganizată şi tocmai de aceea 
trebuia ca în momentele importante să îşi stabilească un scop 
anume pentru care să lupte. Altfel, îi venea mereu în minte 
posibilitatea de a renunţa şi de data asta nu dorea să i se 
întâmple aşa ceva. Astăzi dorea să se concentreze asupra lui 
Eric. Scopul ei era să-i demonstreze de ce este în stare. Pentru 
el trebuia să îşi coordoneze mişcările şi gândurile. 

În momentul în care începu meciul, energia ei reţinută 
explodă. Luă mingea de la Dori Raines şi pomi spre partea 
opusă a terenului. Îşi găsi o poziţie perfectă pentru pasă; avea 
trei apărători în jur aşa că pasă mingea spre Alex Cohen, care 
avea şansă de gol. Alex, înconjurată de adversari, îi pasă 
mingea înapoi. 

Când găsi o poziţie bună, simţi cum timpul se opreşte în 
loc. Nu se grăbi să facă o alegere. Era destul timp ca să 
aprecieze cum se cuvine traiectoria posibilă a mingii şi poziţia 
portarului. Întinse piciorul şi săltă uşor mingea în aer, ca să-i 
poată da un şut mai puternic. Mingea trecu. lute ca gândul, 
drept pe lângă capul portarului. Coechpierele o aclamau în delir. 
Printre jucători, îl observă pe Eric. Stătea de vorbă cu rezervele 
echipei lui pe maiginea terenului. Îşi dorea atât de mult ca el să 
o observe! Nu îi rămânea decât să o ţină tot aşa până când avea 
să o urmărească doar pe ea. Prelua mingea încontinuu, fără să 
mai dea pase. Picioarele ei aveau o elasticitate ieşită din comun, 
iar posibilităţile erau două: putea să fie cea mai bună sau putea 
să fie mediocră. Totul depindea de starea ei psihică. Astăzi se 
simţea în stare să fie cea mai bună. Toate celelate jucătoare 
arătau ca nişte începătoare nepricepute. 

— Vreeland! Pasează! ţipa Molly. 

Dacă miza jocului ar fi fost mai mare, Bridget n-ar fi 
acceptat ca Molly să strige la ea. Când vezi că un jucător e într-o 
pasă bună, îl laşi în pace! îl laşi să ia mingea ori de câte ori are 
chef! 

Bridget pasă în cele din urmă, dar mingea se întoarse 
aproape instantaneu la ea. Colegele erau conştiente de valoarea 
ei, chiar dacă antrenoarea nu voia să înţeleagă. Dădu un nou 
gol. Era oare al treilea sau al patrulea? 

Molly era neagră de supărare. Îi făcu semn arbitrului, care 
fluieră şi opri jocul. 

— Schimbare! strigă Molly. Vreeland! Afară din joc! 


Bridget se înfurie îngrozitor, pentru că nici nu apucase să 
se desfăşoare bine. Se îndreptă spre marginea terenului şi se 
aşeză pe iarbă, cu bărbia în palme. 

— Bridget, ăsta este un meci de antrenament. Toată 
lumea trebuie să joace. Scopul meu era să văd de ce e în stare 
fiecare dintre voi. Tu eşti vedeta echipei! Am înţeles! Toată 
lumea a înţeles, dar lasă-le şi pe celelalte să joace! Păstrează-te 
pentru campionat! 

Bridget îşi plecă privirea. Toată energia de mai devreme 
se transformă într-o oboseală copleşitoare. li venea să plângă. 
Îşi dădea seama că ar fi trebuit să se potolească puţin. De ce nu 
putea niciodată să îşi impună nişte limite şi să le respecte? 

— Care e băiatul dumneavoastră? îl întrebă un necunoscut 
pe tatăl lui Carmen. 

Ea prefera să stea deoparte. Paul era, bineînţeles, vedeta 
echipei. În numai opt minute de când ajunseseră deja marcase 
două goluri. Tatăl ei aplauda ca un nebun. În rândurile din faţă 
stătea Scheleta, împopoţonată nevoie mare, dar tot ca o 
însoţitoare de zbor în ziua de salariu arăta. Din când în când, se 
oprea din uralele ei isterice şi se întorcea spre Carmen ca să se 
uite urât la ea. 

— Care e băiatul meu? îl auzi pe tatăl ei repetând 
încurcat. 

— Da! Care diiitre jucători? 

— Paul Rodman. E atacant. 

Carmen simţi un fior de invidie care îi urcă pe şira spinării 
până în vârful capului. 

— E un jucător extraordinar. Are aceeşi constituţie ca şi 
dumneavoastră, îl complimentă bărbatul şi se îndepărtă ca să 
urmărească mai bine jocul. 

Cum naiba să aibă aceeaşi constituţie?! Nici măcar nu e 
copilul lui! Eu sunt copilul lui!! Carmen ar fi vrut să aibă curajul 
să strige toate astea în gura mare. 

Tatăl ei veni lângă ea şi o îmbrăţişă protector. Gestul nu 
mai avea acelaşi efect ca acum cinci zile. 

Acum poţi să te bucuri de băiatul pe care ţi l-ai dorit 
mereu! îşi continuă Carmen gândurile înveninate. Ştia de mult 
că tatăl ei îşi dorise un băiat. De ce nu? In fond, nu avea decâto 
fostă soţie veşnic prost dispusă, o fată morocănoasă şi patru 


surori isterice. Acum avea, în sfârşit, un băiat tăcut şi înalt ca el, 
care îi împărtăşea toate preferinţele. 

Carmen simţi că i se face rău. Paul mai marcase un gol, iar 
ura ei creştea permanent. Ea nu ştia deloc să joace fotbal. Pe la 
şase ani jucase şi ea în liga de juniori. Se învârtea încoace şi- 
ncolo pe teren, ferindu-se de minge. Totuşi tatăl ei venea mereu 
la meciuri. 

— E foarte interesant, nu? Nu-i aşa că nu te superi dacă 
rămânem şi la repriza a doua? 

— Cine, eu? Să mă supăr eu?! 

Răspunsul acru nu avu nici un efect asupra tatălui ei. 

— Excelent. Sunt o grămadă de terenuri de tenis la club 
aşa că n-o să avem probleme să găsim unul liber. 

Exact în mijlocul unei situaţii atât de tensionate apăru, 
bineînţeles, Scheleta: 

— Bună ziua, domule Lowell! Ce mai faceţi? 

— Bine, Kelly, mulţumesc de întrebare. Ai făcut cunoştinţă 
cu fiica mea? 

— O, dar noi suntem prietene vechi, răspunse Carmen în 
locul ei. 

Kelly se strădui să îşi ascundă expresia de dispreţ de pe 
faţă. 

— Bună, răspunse ea fără chef. 

Apoi, întorcându-se spre Al, îl întrebă: 

— Nu-i aşa că Paul se descurcă excelent? Cred că sunteţi 
foarte mândru de el. 

Carmen se încruntă la ea. Să fi fost oare Scheleta mai 
deşteaptă decât crezuse ea? 

— Păi... da, bineînţeles. 

Nici Carmen, nici tatăl ei nu erau dornici să continue 
conversaţia, iar Scheleta preferă să se retragă din situaţia 
jenantă pe care o provocase. 

— Ne vedem mai târziu, îi spuse lui Al, îndreptându-se 
spre locul ei. 

— Hai Paul! ţipă ea isteric, în timp ce Paul se comporta 
eroic pe teren. 

Dintr-o dată Carmen recunoscu chipul palid al Lydiei care 
alerga spre ei din parcare. Când o observă şi Al, o părăsi pe 
Carmen şi se grăbi spre viitorea lui soţie. 

— Ce s-a întâmplat? 


— Au sunat de la restaurant. S-a produs o încurcătură şi 
au închiriat sala de două ori în aceeaşi zi. A doua rezervare era a 
noastră şi au spus că noi trebuie să renunţăm. 

Carmen văzu cum i se umplură ochii de lacrimi. 

— Draga mea, dar asta e îngrozitor. Nu se poate face 
nimic? 

Al o trase pe Lydia de-o parte, ca să poată vorbi în linişte. 
Tatăl ei mereu avusese instinctul înnăscut de a-şi proteja 
momentele de intimitate, chiar dacă asta însemna să o excludă 
din conversaţie pe propria fiică. Când se întoarse la ea, o anunţă 
pe un ton autoritar: 

— Carmen, trebuie să merg cu Lydia la restaurant. O să 
jucăm tenis mâine, da? îţi las cheile de la maşină şi o să te ducă 
Paul acasă. Îmi pare rău că n-am putut juca, dar nu-ţi face griji. 
O să recuperăm altă dată. 

O sărută pe frunte şi plecă. Carmen ar fi putut să se 
comporte ca un adult ce era, dar preferă să stea ca un copil 
necăjit pe jos, la marginea terenului. Ce noroc pe ea că din 
momentul în care păşise în Carolina de Sud devenise invizibilă! 
Dacă ar fi observat-o cineva, şi-ar fi imaginat că este prost 
crescută. Dacă n-ar fi fost invizibilă, dacă s-ar fi putut privi doar 
pentru o clipă prin ochii prietenelor sau ai mamei ei, atunci 
poate că ar fi reuşit să-şi dea seama ce se întâmplă în mintea ei. 
Dar era singură şi transparentă. N-o băga nimeni în seamă. 

Soarele îi bătea drept în ochi. Într-un târziu, auzi fluierul 
final şi simţi o umbră apropiindu-se. Când ridică privirea, punând 
mâna streaşină deasupra ochilor, îl văzu pe Paul. Stătea țintuit 
locului şi se uita la ea. Dacă îl speriase cumva cu atitudinea ei, 
nu lăsa să se vadă nimic. 

— Vrei să mergem să jucăm tenis? întrebă el. 

— Bine. 

Era cea mai lungă conversaţie pe care o purtaseră 
vreodată. 

Bineînţeles că l-a bătut măr, cu 6-0, 6-0, în două seturi. 

Problema ta nu este că ai o probleă! 

Problema este atitudinea ta faţă de problemă! 

Te-ai prins?! 

Antrenorul Brevn. 

La câteva ore după ceartă, Lena stătea între cei doi 
bătrâni morocănoşi într-un spital din Fira. Bunica plecase după 


cafea şi gustări, dar Lena bănuia că de fapt se săturase de 
atâtea văicăreli şi ţipete. Evident tulburat de cele întâmplate, 
Kostos se întorsese la fierărie. Nici nu se uitase la ea. 

Bapi avea nevoie de patru copci la maxilar, iar bunicul 
Dounas, deşi se plânsese îngrozitor că avea nasul spart, pentru 
că sângerase abundent, nu avea mai nimic. În timp ce aştepta 
în lumina artificială de neon, fără să aibă măcar o revistă de 
răsfoit, Lena observă o mică pată de sânge pe Pantaloni. Îmi 
pare rău, îşi ceru scuze în sinea ei. Se duse la toaletă, încercând 
să îi şteargă cu un prosop umed. La început se simţi vinovată, 
pentru că încălca regula privitoare la spălatul Pantalonilor. 
Totuşi, pe de altă parte, cine ar fi vrut ca pe pantaloni să 
rămână pentru eternitate pete de sânge de la un grec bătrân şi 
ursuz? 

Se uită în oglindă. Părul i se uscase tare ciudat. Probabil 
era din cauza apei din lac. In loc să stea drept şi mătăsos, cum 
era de obicei, stătea înfoiat şi cam ciufulit. Se simţea puţin 
ameţită, ca şi cum ar fi băut prea mult. Se apropie şi mai tare de 
oglindă: chiar eu sunt? 

Intorcându-se în sala de aşteptare, îşi dădu seama pentru 
prima dată cât de caraghioşi erau cei doi bunici. Stăteau pe 
scaune alăturate, dar răsuciţi cu spatele unul la celălalt. Lena 
ştia cât de ridicolă şi absurdă era situaţia. De fapt, era chiar 
comică, chiar dacă acum nu părea aşa; îi era atât de ruşine 
pentru tărăboiul pe care îl provocase... Bunica îşi imaginase că 
Lena fusese agresată de Kostos şi îi spusese şi lui bapi. Acum 
amândoi credeau că „dragul de Kostos” era un violator dement. 

Era conştientă că exagerase îngrozitor. În loc să-i spună 
bunicii adevărul, o lăsase să tragă nişte concluzii dramatice. ŞI, 
de fapt, ce se întâmplase? Kostos o spionase şi o văzuse 
dezbrăcată. Era un gest prostesc şi juvenil. Chiar şi aşa, îi fusese 
totuşi recunoscătoare când intervenise să îi despartă pe cei doi 
bătrâni înainte ca vreunul din ei să se rănească prea grav. 

Kostos o spionase şi era îndreptăţită să fie supărată pe el, 
dar nu făcuse nimc din lucrurile pe care şi le imaginau bunicii ei. 
Ce îi rămânea de făcut? Când se vor calma toţi, o să-şi ceară 
scuze şi o să le explice exact ce s-a întâmplat. 

Apoi va trebui să-i explice şi lui Kostos. 

Şi totul se va termina cu bine. 


— Bună ziua. Eu sunt Bailey Graffman. Sunt prietena lui 
Tibby. Este cumva acasă? 

Tibby ascultă şocată din capul scărilor: Bailey vorbea cu 
Loretta printre ţipetele lui Katherine. Oare se alesese cu o 
pacoste de doisprezece ani care intenţiona să stea pe capul ei 
cât era ziua de lungă? 

Tibby o aşeză pe Mimi înapoi în cuşcă şi se rugă în gând 
ca Loretta să îşi imagineze în mod miraculos că ea nu este 
acasă, dar... nici o şansă. Câteva clipe mai târziu, Bailey ţopăia 
pe scări. 

— Salut! 

Bailey îi făcea familiar cu mâna din pragul uşii. 

— Bailey, ce cauţi aici? 

Bailey se instala confortabil pe patul încă nefăcut al lui 
Tibby. 

— Tot timpul mă gândesc doar la filmul de care mi-ai 
povestit. Vreau să te ajut şi eu să-l faci. Sună atât de bine! 

— N-ai cu ce să mă ajuţi. Nici nu l-am început măcar. 

— În cazul ăsta chiar că ai nevoie de ajutor. O să fac pe 
operatorul. Sau, dacă vrei, pe sunetistul. Sau pe şeful de 
imagine. Sau o să fiu băiatul bun la toate. Orice vrei tu. 

— A băiat nu arăţi în nici un caz, deci... 

— Bine. Atunci o să fiu asistenta personală. O să-ţi car 
lucrurile şi alte chestii de genul ăsta... ştii tu. 

Bailey era atât de încântată, încât îi venea greu să o 
refuze. 

— Nu, mersi, dar n-am nevoie de ajutor, se hotărî Tibby în 
cele din urmă. 

Bailey era deja în picioare şi o studia pe Mimi. 

— Cum o cheamă? 

— Mimi. O am de la şapte ani, îi explică ea plictisită. 

Avea tendinţa de a se preface că nu-i pasă de Mimi când 
mai era cineva de faţă. 

— E drăguță. Pot s-o iau în braţe? 

Bailey se strâmba la Mimi prin geamul de sticlă. De când 
împlinise opt ani, nici un cunoscut de-al ei nu manifestase vreun 
interes faţă de Mimi, în afară poate doar de Nicky. Poate că ăsta 
este avantajul pe care îl ai când te împrieteneşti cu un copil. 

— Sigur că poţi. 


Cu mare atenţie, Bailey o scoase din cuşcă. Pe Mimi nu 
părea să o deranjeze deloc. Îşi înghesui corpul ei grăsuţ la 
pieptul lui Bailey. 

— Oh, ce plăcut! E călduţă. Ştii, eu n-am nici un fel de 
animal. 

— Păi, adevărul e că mare lucru nu face; e cam bătrână. 
Doarme mai toată ziua. 

— Poate că se plictiseşte în cuşcă. F 

Tibby nu se gândise niciodată la aspectul ăsta. In 
necunoştinţă de cauză, ridică din umeri. 

— Habar n-am. Totuşi cred că e destul de fericită. Nu cred 
că îi e dor de sălbăticie. 

Bailey se aşeză pe un scaun cu Mimi în braţe. 

— Te-ai hotărât cui o să-i iei primul interviu? 

Tibby ar fi vrut să-i răspundă că nu se hotărâse, dar se 
răzgândi. 

— Probabil că lui Duncan, un ciudat de la Wallman. 

— De ce e ciudat? 

— Păi... nu ştiu. Parcă vorbeşte altă limbă. Vorbeşte codat. 
Se crede atât de important, încât e de-a dreptul ilar. 

— Aha. 

Bailey o scărpina pe Mimi pe burtă. 

— Mai e şi o doamnă cu nişte unghii cum n-ai mai văzut. 
Şi cred că şi Brianna merită să apară în film, pentru că are o 
coafură antigravitaţională. Şi mai este şi fata care lucrează la 
cinematograful Pavillion. Şi pe ea vreau s-o intervievez. Poate să 
spună pe de rost scene întregi din filme, dar numai din filmele 
de proastă calitate. 

Bailey se foi în scaun: 

— Mereu mi-am dorit să fac un documentar, spuse ea cu 
tristeţe. 

— Şi ce te opreşte? 

Tibby era convinsă că Bailey intenţionează să se 
folosească de boala ei ca s-o impresioneze. 

— Păi... nu ştiu. N-am cameră de filmat. Tare-aş vrea să 
mă laşi să te ajut. 

— Vrei să mă faci să mă simt vinovată pentru că ai 
leucemie, nu-i aşa? 

— Cam asta era ideea. Auzi, fetiţa care plângea la parter 
este sora ta mai mică? 


Tibby îi făcu semn că da. 

— Cam mare diferenţa de vârstă, nu crezi? 

— Paişpe ani. Şi mai am şi un frate de doi ani care doarme 
la ora asta. 

— Uau. S-a recăsătorit vreunul din părinţii tăi? 

— Nu. Am aceiaşi părinţi dintotdeauna. Eu nu i-am 
schimbat pe ei până acum, dar ei au preferat să-şi schimbe stilul 
de viaţă. 

Bailey păru brusc interesată: 

— Adică ce vrei să spui? 

— Nu prea ştiu. Când eram eu mică locuiam într-un 
apartament micuţ pe Wisconsin Avenue, deasupra unui 
restaurant de cartier. Tata scria pentru un ziar socialist şi se 
străduia să-şi ia licenţa în drept. După asta, când s-a săturat să 
mai lucreze ca avocat din oficiu, pentru cei care nu puteau să-l 
plătească, ne-am mutat într-o rulotă în afara oraşului Rockville 
şi tata s-a făcut fermier, iar mama era sculptoriţă. Îi plăcea să 
sculpteze picioare. Intr-un an am stat toată primăvara la cort, în 
Portugalia. Acum uite unde am ajuns să locuim. 

— Câţi ani aveau când te-au făcut pe tine? 

— Nouăsprezece. 

— Probabil că ai fost un fel de experiment, îşi dădu Bailey 
cu părerea, punând-o pe Mimi în poală. 

Tibby o privi surprinsă. Nu îşi formulase gândurile chiar în 
termenii ăştia, dar şi impresia ei era aceeaşi, aşa că îi răspunse 
cu mai multă sinceritate decât ar fi vrut: 

— Da, ai dreptate. 

— S-au maturizat şi au vrut să aibă copii aşa cum trebuie, 
ca toată lumea. 

Tibby era uimită şi frustrată în acelaşi timp. Ceea ce îi 
spusese Bailey era adevărat. Când, în sfârşit, toţi prietenii lor au 
început să aibă copii, părinţii ei au vrut să repete şi ei 
experienţa, pentru ca de data asta să o facă aşa cum se cuvine. 
Cu monitoare pentru bebeluşi, cu jucării şi biberoane. Nu cum 
fusese Tibby, copilul-accesoriu pe care îl cărau peste tot după 
ei. Bailey o privi cu ochii mari, plini de compasiune, iar Tibby 
simţi că se întristează. N-ar fi ştiut să spună cum de ajunsese să 
vorbescă despre toate chestiile astea. Cert e că avea chef să 
stea singură. 


— Trebuie să plec în câteva minute. Mai bine ai pleca şi 
tu. 

Pentru prima dată de când o cunoscuse, Bailey nu insistă 
deloc. Se ridică imediat de pe scaun. 

— Să o pui pe Mimi la loc în cuşcă, da? 

Tatăl lui Carmen şi Lydia erau la o petrecere. Al, care nu 
avusese niciodată prieteni, se transformase brusc într-un om de 
societate. Îi adoptase necondiţionat pe toţi prietenii Lydiei. Pur 
şi simplu, nu făcuse decât să ocupe un loc care fusese deja 
pregătit pentru el. Casă, copii, prieteni... Era ciudat cât de mult 
lăsase în urmă şi cât de puţine lucruri din viaţa lui de până 
atunci îi mai erau necesare. 

Paul era în oraş cu Scheleta, iar Krista îşi făcea tratamente 
cosmetice cu nişte prietene în camera ei. Krista o invitase 
politicos să stea cu ele, dar ar fi deprimat-o prea tare. | s-ar fi 
făcut şi mai dor de prietenele ei. Era deja sătulă de camera de 
oaspeţi, îşi împrăştiase hainele peste toate mobilele din cameră, 
iar restul le aruncase direct pe jos. Era o ipocrită. Făcuse 
intenţionat o dezordine pe care nu putea nici ea să o suporte. 

În bucătărie observă caietul de geometrie al Kristei pe 
masă şi nu se putu abţine. Krista se lăsase păgubaşă de la a 
doua demonstraţie şi mai avea încă opt de făcut. 

În casă era o linişte profundă. Carmen înşfacă hârtiile şi 
creionul şi se apucă de lucru. Demonstraţiile de geometrie erau 
o adevărată binecuvântaie. Porneai de la bun început cu o 
problemă, dar şi cu o posibilă soluţie. Era atât de concentrată, 
încât nu-l observă pe Paul care între timp se întorsese şi o 
privea din pragul bucătăriei. Slavă Domnului că nu era şi 
Scheleta cu el! Paul avea o expresie de om uimit. 

Carmen se înroşi puternic. Ce motive ar fi putut invoca? 
De ce îi rezolva ea temele Kristei? 

Paul mai zăbovi o clipă, apoi îi ură noapte bună şi plecă în 
camera lui. 

— Paul, mi-ai făcut tu tema? 

Tonul Kristei oscila undeva între iritare şi recunoştinţă. Era 
duminică, iar Al făcuse clătite pentru toată lumea. Mai nou, se 
apucase şi de gătit! Lydia scosese serviciul ei cel mai bun cu 
motive florale. Ce onoare pentru ei! 

Paul nu-i răspunse imediat. 

— Ce, credeai că sunt prea proastă ca s-o fac singură? 


Probabil, se simţi Carmen tentată să-i răspundă. 

— Nu. 

Paul vorbea cu economie, ca de obicei. 

— Nu? în ce sens? Nu crezi că sunt în stare s-o fac singură 
sau nu crezi că sunt proastă? 

— Am răspuns nu la ambele întrebări. 

— Bine, atunci cine mi-a făcut tema? 

Carmen aştepta ca Paul să o dea de gol, dar nu o făcu. In 
loc să răspundă, ridică din umeri. Dacă el nu intenţiona să spună 
nimic, oare trebuia să recunoască ea adevărul? 

— Trebuie să plec. Mulţumesc pentru clătite, Albert. leşi 
din bucătărie luând cu el un rucsac încăpător care stătuse lingă 
uşă. 

— Unde a plecat? se interesă Carmen deşi nu era treaba 
ei. 

Lydia şi Krista schimbară o privire rapidă. Lydia vru să-i 
răspundă, apoi se răzgândi. 

— A plecat să viziteze un prieten, răspunse ea într-un 
final. 

— Ahaa... 

Carmen nu înțelegea deloc care era marele secret. 

— Ei, ce crezi că s-a întâmplat? 

Lydia părea dornică să schimbe subiectul. 

— Ne-a venit o idee pentru nuntă. 

De ce oare Lydia i se adresa numai ei? Probabil că toți 
ceilalți ştiau deja... 

— Oh, oftă Carmen în chip de răspuns. 

Ştia că ar trebui să întrebe ce fel de soluţie găsiseră, dar 
era prea mare efortul. 

— O să facem petrecerea chiar în grădina noastră. Am 
închiriat deja un cort imens! Nu-i aşa că o să fie distractiv? 

— Da, distractiv... 

Carmen tocmai îşi termina sucul de portocale. 

— Eram atât de supărată ieri; aş fi vrut să fiu mai 
curajoasă decât am fost. Dar lui Albert i-a venit ideea asta 
grozavă şi sunt încântată de cum s-au rezolvat problemele. 

— Excelent! observă Carmen. 

Nimeni nu părea să remarce sarcasmul din vocea ei, aşa 
că nici nu se mai deranjă să se simtă vinovată. 


— Cred că ar cam fi cazul să pornim spre club, interveni 
tatăl ei, împingându-şi scaunul spre masă. 

Carmen ţâşni în picioare. În sfârşit, meciul promis. 

— Hai să mergem! 

Îl urmă afară din casă şi se urcă în maşina lui cea nouă şi 
mult mai încăpătoare. 

— lubito, tot ce ţi-am povestit despre fostul soţ al Lydiei ar 
fi bine să rămână între noi. Lydia este foarte sensibilă la 
subiectul ăsta, o informă tatăl ei pe când pornea maşina. 

Carmen îl aprobă scuturând din cap. 

— i-am spus toate astea pentru că Paul a plecat să-şi 
viziteze tatăl, care e internat la un centru de recuperare din 
Atlanta. Paul se duce o dată pe lună şi de obicei rămâne acolo 
peste noapte. 

Carmen simţi brusc că-i vine să plângă, fără să ştie de ce. 

— Şi Krista? 

— Krista nu prea vrea să aibă de-a face cu tatăl ei. Ar 
suferi prea tare. 

Îi e ruşine cu el, îşi imagină Carmen. Exact cum şi Lydiei îi 
era ruşine cu el. Luaţi un model nou, îmbunătăţit, şi uitaţi de cel 
vechi. 

— Nu se poate să-ţi abandonezi familia în felul ăsta, şopti 
Carmen. 

Întorcându-se cu faţa spre geamul maşinii, plânse 
amarnic. 

— Am aranjat deja primul interviu pentru filmul nostru, o 
anunţă Bailey încântată. 

— Filmul nostru? 

— Ah, scuză-mă. Filmul tău. Ala pe care te ajut eu să-l 
faci. 

— Cine ţi-a zis că poţi să mă ajuţi? 

— Te rog, te rog, te rog... 

— Ce naiba, Bailey, chiar n-ai altceva mai bun de făcut? 

În tăcerea care se lăsă brusc, cuvintele lui Tibby parcă 
rezonau în receptor. Probabil că nu era cea mai potrivită 
întrebare pentru o fată care suferea de o boală incurabilă. 

— Am programat interviul pentru ora patru şi jumătate, 
după ce îţi termini tura. Pot să trec eu pe la tine şi să iau 
lucrurile de care ai nevoie. Dacă vrei, bineînţeles. 

— Şi cui îi luăm interviu, dacă îmi dai voie să întreb? 


— Băiatului care se joacă toată ziua la automatele din 
magazinul de vizavi de Wallman. Are cele mai bune zece scoruri 
la cel mai greu joc. 

Tibby pufni dispreţuitor: 

— Chiar că sună jalnic. 

— Atunci ne vedem mai încolo? 

— Nu ştiu ce planuri am pe ziua de azi, răspunse Tibby pe 
un ton acru, nereuşind să se convingă nici pe sine că în viaţa ei 
chiar se întâmplă ceva vara asta. 

Bineînţeles că Bailey se prezentă punctuală exact la 
sfârşitul turei. 

— Cum îţi merge? 

| se adresa ca şi cum ar fi fost prietene de când lumea. 

Tibby simţea lumina fluorescentă a neoanelor drept în 
creştetul capului. 

— Mor în chinuri groaznice, răspunse ea, regretând 
aproape în aceeaşi clipă prostia pe care o spusese. 

— Hai atunci! N-avem timp de pierdut. 

Dacă ceea ce cauţi rau se găseşte la indice, csută cu 
atenţie prin tot catalogul. 

Catalogul Scars Rocbuck. 

Când i-a fost prezentat Brian Mcbrian, Tibby a ştiut că se 
va distra pe cinste. Acest Brian era caricatura caricaturii unui 
ratat autentic. Era slăbănog, avea pielea albă ca laptele, iar 
sprâncenele îi erau unite într-una sigură. Pe lingă faptul că avea 
părul slinos, de o culoare incertă, mai purta şi aparat dentar 
care il făcea să scuipe atunci când vorbea. Tibby trebuia să 
recunoască faptul că Bailey avea un fler ieşit din comun. 

În timp ce ele îşi instalau camera de filmat, Brian juca de 
zor Dragon Master. Tibby o urmări pe Bailey cu un amestec de 
admiraţie şi invidie în timp ce aceasta prindea microfonul de un 
suport improvizat. Din cauza zgomotului de fundal din magazin, 
era greu să iei un interviu fără un microfon bine poziţionat. Oare 
Bailey mai făcuse chestia asta şi altă dată? 

Tibby filmă întâi cadrul în care se desfăşura interviul: 
trecură rând pe rând în prim-plan nişte prăjituri nefiresc de roz 
numite Hostess Snowball, apoi extratereştrii miniaturali care 
cântau la trompetă din jocul Vanna White, iar în final imaginea 
se opri asupra unor pachete de bomboane Slim Jim de pe 
tejghea. Când încercă să-l filmeze pe tipul care stătea în spatele 


tejghelei, acesta îşi acoperi imediat fata cu ambele mâini, de 
parcă Tibby ar fi fost un reporter de la emisiunea Urmărire 
generală. 

— Nu mai filma! se răsti el. 

Tibby mai surprinse o imagine fugară a lui Bailey care 
râdea cu poftă spre cameră şi apoi îl filmă pe Brian din spate, 
urmărind cum îşi unduia umerii în timp ce se lupta cu dragonii. 
Acum putea să înceapă interviul. 

— Eşti gata? 

Brian se întoarse spre ea. Bailey repoziţionă microfonul. 

— Se filmează! îl preveni ea. 

Băiatul nu îşi luă o poziţie afectată şi nici nu înţepeni în 
scaun aşa cum fac mulţi oameni când se află în faţa camerei de 
luat vederi. Pur şi simplu o privea drept în ochi. 

— Brian, am auzit că eşti un client fidel aici, la 7-Eleven, 
începu Tibby, bănuind că adevărații tocilari erau imuni la 
sarcasm. 

Brian aprobă. 

— Cam cât timp pierzi pe-aici? 

— Păi... stau până pe la unsprezece. 

— De ce? La unsprezece se închide magazinul? întrebă 
Tibby cu o satisfacţie diabolică pe care abia putea să o ascundă. 

— Nu, dar asta e ora mea de culcare, îi explică el. 

— Şi în timpul anului şcolar? 

— Atunci ajung aici pe la trei sau uneori pe la cinci. 

— Inţeleg. Deci nu ai prea multe activităţi extraşcolare, 
nu? 

Brian păru să-i înţeleagă ironia: 

— Majoritatea oamenilor trăiesc dincolo de uşa asta. Eu 
trăiesc aici, înăuntru, îi răspunse el, mângâind uşor ecranul 
aparatului. 

Tibby se simţea puţin descumpănită de sinceritatea lui şi 
de privirea neclintită. Îşi închipuise că ea avea să-l intimideze pe 
unul ca Brian. 

— Povesteşte-ne câte ceva despre Dragon Master, îl 
îndemnă ea, neştiind ce să-l mai întrebe. 

— Mai bine îţi arăt. 

Brian introduse două monede în aparatul de joc. Probabil 
că de asta şi fusese de acord să îi dea interviul: ca să aibă 
ocazia să se mai joace puţin. 


— La primul nivel eşti în pădure. Acţiunea se petrece în 
anul 436 d. Hr. În prima expediţie pe care o faci trebuie să 
găseşti S fin tul Graal. 

Tibby îşi centră camera asupra ecranului, deşi imaginea 
nu era atât de clară cum şi-ar fi dorit. 

— Sunt în total 28 de niveluri, care ajung de la secolul 
cinci până la secolul douăzeci şi cinci. Doar o singură persoană a 
reuşit să ajungă la nivelul 28 în magazinul ăsta. 

— Adică tu? întrebă Tibby nerăbdătoare. 

— Da, eu. Pe 13 februarie. 

Tibby, în calitatea ei de regizor de documentare 
batjocoritoare, ştia că toată conversaţia asta era material serios 
de distracţie. Totuşi, fără să vrea, era puţin impresionată de 
atitudinea lui Brian. 

— Poate că astăzi o să reuşeşti din nou să ajungi acolo. 

— Poate. Şi chiar dacă nu reuşesc azi, nu-i nimic. Am tot 
timpul. 

Tibby şi Bailey se uitau peste umărul lui cum, sub chipul 
unui războinic fioros şi plin de muşchi, îşi aduna de partea lui 
trupe formate din bărbaţi loiali şi femei frumoase. 

— Adevărul este că până la nivelul şapte nici nu te lupţi cu 
dragonii. 

La nivelul patru avu loc o luptă pe mare. La nivelul şase, 
vandalii dădură foc satului lui Brian, iar el reuşi să salveze toate 
femeile şi copiii. Tibby îl urmărea cum apasă sigur de el pe 
diverse butoane şi manete. Brian nu se uita nici o clipă la 
propriile mâini. Urmărea doar ecranul. 

La puţin timp după ce apăru al doilea dragon, Tibby auzi 
declicul bateriei care se descărcase, iar camera începu să 
clipească. Continuă totuşi să-l urmărească. După un asediu 
îndelungat asupra unui castel medieval, Brian opri jocul şi se 
întoarse spre ea: 

— Cred că ţi s-a terminat bateria. 

— A, da. Ai dreptate. Asta era cea de-a treia baterie. Nu 
cred că mai am alta încărcată. Dacă nu te superi, o să terminăm 
altă dată interviul. 

— Sigur. 

— Tu poţi să joci în continuare dacă ai chef. 

— Asta şi intenţionam să fac. 


Bailey îi cumpără fiecăruia câte o prăjitură cu fructe şi 
urmăriră împreună cum un Brian eroic se luptă cu vitejie timp 
de 24 de niveluri, pentru ca apoi să moară tragic, incinerat de 
răsuflarea unui dragon. 

Eric conducea încă o repriză de aleigare la ora cinci. 
Bridget nu reuşea să-şi dea seama dacă se bucură sau nu s-o 
vadă. 

— Astăzi o să reducem timpul la şase minute. Trebuie să 
înţelegeţi totuşi că voi vă cunoaşteţi cel mai bine. Când vă 
simţiţi obosite, o luaţi mai încet. Fiţi atente, fiindcă e foarte cald! 
Nu e un concurs, e doar un antrenament! 

Când pronunţă ultimele cuvinte, Eric se uită drept la 
Bridget. 

— S înteţi gata? le întrebă după ce le lăsase puţin să-şi 
facă încălzirea. 

După câteva minute, Eric părea să se fi obişnuit deja cu 
ideea că Bridget tot lângă el alerga, indiferent dacă el rămânea 
în urmă sau o lua înainte. 

— Eşti o jucătoare excelentă, Bee, îi spuse el pe un ton 
calm. Ai făcut un adevărat spectacol mai devreme. 

Bridget îşi muşcă buza ruşinată. Era clar că şi lui i se 
păruse exagerat jocul ei. 

— M-am implicat prea tare. Aşa fac eu câteodată. 

El nu păru prea surprins de cuvintele ei. 

— Ştii care-i advevărul? M-am dat în spectacol pentru tine. 

El cântări situaţia timp de câteva clipe, fixând-o cu 
privirea. Se uită apoi în urmă, ca să verifice cât de aproape era 
de ei ultimul alergător. 

— Bee, trebuie să renunţi la chestia asta! 

— Care chestie? 

— Ştii foarte bine. Ai mers prea departe. 

Cuvintele păreau să se lege foarte greu. 

— De ce? De ce n-am voie să te doresc? 

Sinceritatea ei îl şocă pe Eric. Privind-o cu coada ochiului, 
murmură: 

— Uite ce... eu mă simt flatat. De fapt, sunt onorat de 
atenţia pe care mi-o acorzi. Cine n-ar fi? 

Bridget îşi încleştă maxilarele. Flatat şi onorat nu erau 
tocmai cuvintele pe care ar fi dorit să le audă. Eric acceleră şi 
mai tare ritmul, ca să se îndepărteze de ceilalţi. 


— Bridget, tu eşti atât de frumoasă! Eşti o fată minunată 
şi ai atâta talent... dar eşti total iresponsabilă. 

Vocea parcă i se îndulcise puţin. 

— Crede-mă că ţi-am observat toate calităţile, dar... 

Bridget simţi că încolţeşte o speranţă. 

— Dar eu sunt antrenor, iar tu n-ai decât şaisprezece ani... 

— Şi? 

— În primul rând, nu se cuvine, iar în al doilea rând ar 
însemna să încălcăm toate regulile. 

Bridget îşi prinse mai bine o şuviţă rebelă care îi intra în 
ochi. 

— Regulile astea nu mă interesează deloc. 

Chipul lui Eric se întunecă din nou: 

— Eu, în schimb, n-am de ales. Trebuie să le respect. 

Deşi micul dejun cu bapi făcea deja parte din rutina 
zilnică, Lena se simţea la fel de ciudat în fiecare dimineaţă. Mai 
ales după tot ce se întâmplase. 

În dimineaţa asta, cerealele ei cu orez pocneau, trosneau 
şi explodau, în timp ce bapi mânca nişte cereale cuminţi şi 
liniştite. Lena îl studie puţin, încercând să-i prindă privirea. Bapi 
avea ochi verzi, ca şi ea. Lena ar fi vrut să poată afişa un aer de 
sinceritate şi penitenţă, dar cerealele zgomotoase îi stricaseră 
tot planul. Imaginea cusăturilor de pe bărbia lui zbârcită îi 
provocau o strângere de inimă. 

— Bapi, eu... 

El îşi ridică privirea îngrijorat. 

— Păi, nu vreau decât... 

Îi tremura vocea. Ce naiba fusese în capul ei? Bapi nici 
măcar nu vorbea engleză! 

Bapi dădu înţelegător din cap şi o mângâie uşor pe mână. 
Era un gest tare drăguţ. li dădea de înţeles că o iubeşte şi vrea 
să o protejeze, dar îi mai sugera şi faptul că nu era cazul să 
vorbească despre un subiect dureros. Ce bine ar fi fost dacă 
Effie s-ar fi trezit mai devreme, măcar în dimineaţa asta! Lena 
fusese prea obosită şi ameţită seara trecută ca să-i 
mărturisească totul lui Effie, iar cu bunicii ei nu mai discutase 
deloc pe tema asta. Effie se informase despre bandajul pe care îl 
purta bapi pe obraz, dar el se mulţumise să bombăne ceva de 
neînțeles în greacă. Acum Lena voia să-i spună surorii ei toată 
povestea, ca să poată afla părerea ei şi, după caz, să-şi 


primească muştruluiala. După asta, poate o să-i fie mai uşor să 
îi spună adevărul bunicii, iar bunica i-ar putea explica totul lui 
bapi. Aşa ar fi cel mai bine. Singura problemă era faptul că Effie 
continua să doarmă şi la ora asta. 

În camera ei, după micul dejun, Lena îşi împachetă 
vopselele şi şevaletul. Rutina are efect calmant asupra minţilor 
împovărate de probleme. Se uită pe fereastră ca să-l vadă pe 
Kostos trecând înspre cafeneaua de pe strada lor înainte de a 
cobori spre fierărie, dar în dimineaţa asta Kostos nu se arătă. Se 
aşteptase la asta. 

leşind din casă, Lena se hotărî ca, de data asta, să meargă 
în josul dealului. Lumina soarelui, reflectată de pereţii albi ai 
caselor, îi bătea drept în ochi, iluminând toate colţurile 
întunecoase şi pline de secrete ale sufletului ei. 

Se îndreptă spre casa lui Kostos. Işi imagină cum, din 
cauza curbei pe care o descria trotuarul şi în cazul în care uşa 
casei ar fi fost deschisă, dacă se întâmpla să te împiedici şi să 
cazi aveai toate şansele să te rostogoleşti până în sufrageria lui 
Kostos. 

Lena încetini uşor pasul pe lângă casa lui. Nu se vedea nici 
un semn de viaţă. Lena înaintă tot mai mult în josul dealului, în 
direcţia în care credea ea că ar fi fierăria. Poate că reuşea să-l 
întâlnească pe Kostos şi poate reuşea să-i explice ce se 
întâmplase. Sau, dacă nu voia să o asculte, măcar să îi sugereze 
din priviri că ştia şi ea cât de mult exagerase. 

Nu era nici urmă de Kostos pe nicăieri, dar ea continuă să 
meargă. Cam fără voie, îşi instală şevaletul în apropiere de 
biserica ei preferată. Îşi scoase cărbunele, cu intenţia de a 
schiţa clopotniţa, dar în timp ce mintea umbla aiurea mâinile 
ezitau asupra foii de hârtie. 

Lăsând cărbunele de-o parte, îşi împachetă lucrurile la loc 
şi o luă înapoi de unde venise. Azi nu prea avea chef să stea de 
una singură. Şi poate că, dacă mai trecea o dată pe lângă casa 
lui, avea şansa să-l vadă pe Kostos. Poate că ar fi fost mai bine 
să meargă la cumpărături cu Effie, care o tot ruga să o 
însoţească prin oraş. Poate că avea să-şi cumpere un bol din ăla 
stupid din lemn de măslin cum îşi luau toţi turiştii. Poate că o să- 
i vină o idee despre cum ar putea să-i spună adevărul bunicii ei. 
Poate... 


Măcar o parte bună tot are situaţia asta: Kostos nu o mai 
deranja deloc cu prezenţa lui. Şi atunci de ce nu putea oare să 
se bucure? 

Înainte să critici pe cneva, ar fi mai bine să încerci să 
mergi un kilomeru cu pantofii lui, să vezi cum te simţi. În felul 
ăsta, câud îl vei critica, tu vei fl la mare distanţă, lar el va fl 
desculţ. 

Frieda Norris. 

Era marţi după-amiaza. 

— Barbara, ţi-o aminteşti pe fiica mea, Krista, nu-i aşa? 

Krista îi aruncă un zâmbet încântător croitoresei, iar Lydia 
se întoarse spre Carmen: 

— Ea este... 

Carmen ştia că Lydia ar fi vrut să spună „fiica mea 
vitregă”, pentru că Al aşa o prezenta pe Krista. Totuşi Lydia 
dădu înapoi: 

— Ea este Carmen. 

— Lydia este mama mea vitregă. 

Carmen se străduia din răsputeri să fie insuportabilă. 
Barbara avea părul blond şi o coafură perfectă, în formă de 
clopot. Când zâmbea, lăsa să i se vadă dinţii sclipitor de albi, 
mai precis, dinţii falşi după cum concluziona Carmen. 

Barbara se uita şocată la Carmen, care avea părul prins 
într-o coadă dezordonată şi purta un maieu roşu, ud leoarcă de 
transpiraţie. 

— Vrei să spui că ea e fiica lui Albert? 

— Da, ea e fiica lui Albert, răspunse Carmen, deşi 
croitoreasa nu i se adresase ei. 

Barbara încercă să dreagă gafa, pentru că, până la urmă, 
Albert era cel care plătea facturile. 

— Ştii, m-a surprins faptul că... mă rog, probabil că 
semeni mai mult cu mama ta. 

Foarte diplomată mai eşti, n-am ce zice! 

— Da, chiar semăn cu ea. Mama mea e portoricană şi 
vorbeşte cu accent în engleză. Şi e catolică. 

Nimeni nu se simţi insultat de impertinenţa ei, pentru că 
ea era fata cea invizibilă. 

— E talentată la matematică, exact ca tatăl ei. 

Lydia vorbise pe un ton de parcă, în adâncul sufletului, era 
convinsă că între Albert şi Carmen nu existau, de fapt, nici un fel 


de legături de rudenie. Carmen ar fi putut să-i tragă o palmă 
fără remuşcări. 

— Păi, să continuăm cu proba, da? 

Barbara împrăştie pe patul Lydiei o grămadă de pungi de 
plastic. Pe patul Lydiei şi al lui Albert, mai exact. 

— Krista, nu vrei să începem cu tine? 

— N-am putea să vedem întâi rochia ta, mami? 

Krista îşi împreunase efectiv mâinile, implorându-le pe 
cele două femei. Carmen se scufundă cu totul într-un scaun 
tapiţat când Lydia extrase dintr-o pungă o rochie de un alb 
strălucitor, care părea să măsoare cel puţin vreo zece metri. 
Carmen se gândi la modul cel mai sincer cu putinţă că era de-a 
dreptul jenant pentru o femeie de peste patruzeci de ani şi cu 
doi copii adolescenţi să se îmbrace în rochia asta albă şi pufoasă 
la nuntă. Corsetul era prea fix, iar mânecile lăsau să se vadă 
prea mult din braţele Lydiei. La urma urmei, avea şi ea o vârstă! 

— Mami, arăţi minunat! Eşti ca un vis. Vai, îmi vine să 
plâng! 

Krista nu arăta nici pe departe ca cineva pe punctul de a 
izbucni în plâns. Carmen îşi dădu brusc seama că bătea nervos 
din picior în parchetul cernit şi îşi impuse să se oprească. 

Mai apoi, Krista, miniaturală şi dulce ca de obicei, probă o 
rochie de tafta roz; Carmen îşi dori în gând ca rochia ei să nu 
arate la fel. 

Rochia Kristei era puţin cam mare în talie şi trebuia să fie 
strâmtată. Krista chicotea încântată în timp ce Barbara îi aranja 
faldurile şi le prindea cu bolduri. Rochia era pur şi simplu 
hidoasă, dar era potrivită pentru Krista cea palidă şi fără forme. 

Îi veni rândul şi lui Carmen. Deşi ştia că este invizibilă 
pentru oamenii de-aici, nici măcar în condiţiile astea nu putea 
suporta umilinţa de a se îmbrăca în rochia aceea scorţoasă, 
lucioasă şi mult prea mică. Nu putea să-şi ridice ochii din 
pământ nici măcar ca să se uite în oglindă. Imaginea asta ar fi 
torturat-o pentru tot restul vieţii. 

Barbara o cântări cu un ochi critic şi desfăcu imediat 
cusăturile de pe şolduri: 

— Vai de mine, dar aici e o grămadă de lucru. Trebuie să o 
lărgesc cam mult. Nici nu cred că am atâta material. O să verific 
când ajung la birou. 

Eşti o scorpie ordinară! 


Carmen ştia foarte bine că rochia arată oribil pe ea; nu se 
putea hotărî cu ce semăna mai bine: cu o prostituată din alea 
care stăteau noaptea pe Bouibon Street sau cu o fetiţă speriată 
la prima ei comuniune. Barbara se uită cum materialul aproape 
că pocneşte peste pieptul lui Carmen. 

— Trebuie să-i dăm drumul şi acolo. 

Când Barbara se apropie de ea, Carmen îşi încrucişa 
instinctiv braţele pe piept. Nici să nu îndrăzneşti să te atingi de 
sinii mei! 

Barbara se întoarse consternată spre Lydia, ca şi cum 
Carmen ar fi fost vinovată că rochia nu i se potrivea. 

— Tare mă tem că rochia aceasta va trebui refăcută în 
întregime. 

— Ar fi trebuit să-ţi comunic măsura lui Carmen din timp, 
dar Albert a vrut să aşteptăm până când ajunge ea aici ca să o 
anunţe despre... 

Vocea Lydiei se stinse treptat când îşi dădu seama că se 
aventura pe un teren minat. 

— De obicei, manechinul este de ajuns ca să pregătesc 
rochia pentru o primă probă, dar... 

Nu cumva Barbara încerca să dea vina pe ea şi pe fundul 
ei?! Simti cum se sufocă de mânie: 

— Carmen trebuie să plece, îi spuse ea Barbarei. 

Nu putea să o mai suporte nici o clipă. Se repezi ca o 
furtună să iasă din cameră; la uşă se întoarse spre Lydia şi îi 
spuse furioasă: 

— Urăsc locul ăsta! Şi, apropo, ar trebui să-ţi pui mâneci 
lungi la rochie! 

Spre surpriza ei, Paul era chiar pe hol, în faţa uşii. 

— lţi place să te cerţi cu toată lumea, şopti el. 

Pe Carmen o uimi faptul că Paul rostise atâtea cuvinte 
unul după altul, dar se simţi lezată şi de sensul lor. In cele din 
urmă, se hotărî că imaginaţia îi jucase feste şi că Paul nu 
spusese de fapt nimic. 

Bailey se prezentă la Wallman la ora obişnuită. Tibby se 
obişnuise deja. Nici măcar nu se mai deranja să se plângă pe 
tema asta. 

— Sunt tare frumoşi pantalonii tăi! 

Tibby se ridică dintre rafturile unde lipea etichete pe 
cutiile cu creioane. Se uită apoi în jos, la pantaloni. 


— Ăştia sunt Pantalonii! leri i-am primit! 

Îşi aminti cum rupsese ambalajul acoperit cu timbre 
colorate şi cum strânsese Pantalonii la piept, simțindu-se mai 
aproape de Lena şi străduindu-se să adulmece izurile specifice 
Greciei care, îşi imagina ea, se impregnaseră în material. Şi, 
într-adevăr, Pantalonii miroseau puţin a ulei de măsline - nu i se 
păiea ei. Reuşi să distingă şi pata maronie de pe cracul drept, 
care trebuia să fie sângele bunicului Lenei. 

Bailey îi aruncă o privire plină de respect: 

— Îţi vin nemaipomenit de bine. 

— Ar trebui să le vezi pe prietenele mele îmbrăcate cu ei. 

Bailey o ruga din ce în ce mai des să îi povestescă noutăţi 
despre prietenele ei şi se interesa mereu dacă a mai primit 
scrisori de la ele, iar lui Tibby i se părea că inventase o întreagă 
lume pentru ea, care să compenseze realitatea. 

— S-a întâmplat ceva care să-i implice şi pe ei? întrebă 
Bailey, dorică să se convingă pe deplin de puterile magice ale 
Pantalonilor. 

— Da şi nu. Un băiat a văzut-o pe Lena dezbrăcată, aşa că 
bunicul ei a încercat să-l pocnească. Dacă ai cunoşte-o pe Lena, 
ţi-ai da seama cât e de serioasă problema asta. 

Tibby simţea că zâmbeşte fără voie: parcă îşi şi imagina 
scena. 

— Lena e fata care a plecat în Grecia? 

— Exact. 

— Dar pe la Bridget au trecut Pantalonii? 

— Nu. Întâi îi primeşte Carmen şi abia după aia ajung şi la 
Bridget. 

Din cine ştie ce motive ascunse, Bailey era fascinată de 
persoana lui Bridget: 

— Mă întreb ce o să facă ea când o să-i primească... 

— O să facă vreo nebunie, ca de obicei. 

— Am impresia că îţi faci griji pentru Bridget. 

— Da, poate... Cred că toate ne facem griji pentru Bridget. 

— De ce? Pentru că mama ei a murit? 

— Da, din cauza asta... 

— Ce-a avut mama ei? A fost bolnavă? 

— Nu fizic... A făcut o depresie grea. 

— Aha... 


Bailey păru dintr-o dată doritoare să schimbe subiectul. 
Probabil că îşi imagina şi singură ce s-a întâmplat. 

— Până la urmă ţie ţi s-a întâmplat ceva deosebit de când 
ai primit Pantalonii? 

— Am vărsat pe mine o sticlă de Sprite, iar Duncan m-a 
acuzat că nu le tai chitanţă clienţilor. 

— Asta ce înseamnă? 

— Înseamnă că am uitat să îi dau chitanţa unei cliente. 

— Foarte rău ai făcut! 

— Eşti gata să mergem la cinema, să îi luam interviu lui 
Margaret? 

— Da. Am adus tot ce trebuie şi am încărcat toate 
bateriile. 

Bailey îşi petrecea de la o vreme foarte mult timp în 
camera lui Tibby, lucrând la filmul pe care îl făceau împreună. 
Tibby deja o învățase cum să facă montajul şi să adauge 
coloana sonoră pe computer, iar Loretta o lăsa să intre de câte 
ori voia. Deşi i se părea chiar şi ei ciudat, pe Tibby n-o mai 
deranja deloc prezenţa constantă a lui Bailey. 

Margaret încă mai avea de lucru la casa de bilete, aşa că 
au avut de aşteptat. De îndată ce intrară în holul 
cinematografului, Tibby îl observă pe Tucker. Auzise destule 
poveşti despre prietenii lui şi depre locurile în care se distra el şi 
nu s-ar fi aşteptat să-l vadă stând la coadă să cumpere floricele 
într-un cinematograf. Părea nerăbdător. 

— Nu pot să-mi dau seama ce vezi tu la băiatul ăsta! 

— În afară de faptul că e cel mai drăguţ băiat pe care l-am 
văzut vreodată? 

Când Tucker aruncă o privire în jur şi o observă, Tibby se 
simţi brusc foarte încrezătoare, pentru că purta Pantalonii. Apoi, 
amintindu-şi că încă mai era îmbrăcată cu jacheta de la 
Wallman, toată încrederea; se risipi ca un balon de săpun. Oare 
dacă îşi dădea jos jacheta o observa cineva? în sfârşit, Tucker îşi 
cumpără floricele şi suc şi se îndreptă chiar spre ea. 

— Hei, Tibby, cum îţi mai merge? 

Se uita fix la insigna pe care scria „Bună, eu sunt Tibby”. 
Bineînţeles că el ştia cum o cheamă şi fără să îi citescă numele 
de pe insignă, dar asta numai pentru că avea prietene atât de 
frumoase. 

— Bine. 


Abia putea să îngaime două vorbe în prezenţa lui, iar 
Bailey pufni dispreţuitor: 

— Lucrezi la Wallman? 

Prietenii lui îşi dădeau deja coate râzând. 

— Nu, poartă jacheta asta fiindcă e super la modă! se răsti 
Bailey la el. 

— Pa! 

Tibby deja se îndepărtase de Tucker şi o trăgea şi pe 
Bailey după ea. Odată ajunse afară, în căldură, Tibby o luă la 
rost: 

— Altă dată să-ţi ţii gura, da?! 

— De ce? 

Atunci apăru şi Margaret: 

— Sunteţi gata, fetelor? 

— Da! răspunseră ele în cor, aruncându-şi priviri furioase 
una celeilalte. 

— De când lucrezi aici, Margaret? 

Se aşezaseră într-un loc liniştit în holul cinematografului, 
chiar în faţa posterului filmului Fete de bani gata. Margaret 
alesese locul. 

— Păi, să mă gândesc... Să fi fost prin 1971. 

Asta însemna că lucra acolo de vreo treizeci de ani. Tibby 
simţi cum i se pune un nod în gât; o studie cu atenţie pe 
Margaret. Se farda strident pe pleoape, iar părul vopsit blond îl 
ţinea prins în coadă. Arăta mai în vârstă decât era de fapt, dar 
Tibby nu bănuise niciodată că era chiar atât de bătrână. 

— Cam câte filme crezi că ai văzut pină acum? 

— Păi... cred c-or fi peste o mie... 

— Şi e vreunul care-ţi place în mod special? 

— Nu prea ştiu. Îmi plac atâtea... Magnolii de oţel cred că 
e totuşi preferatul meu. 

— E adevărat că poţi să reciţi scene întregi din filme? 

Margaret se înroşi toată. 

— Sigur că pot. Nu vreau să mă laud, să ştii. Nu-mi 
amintesc decât unele dialoguri. Acum rulează unul drăguţ cu 
Sandra Bullock. Vreţi să vă spun ceva din el? 

Margaret îşi dădu jos puloverul roz şi abia acum Tibby îşi 
dădu seama cât era de micuță. Nu i-ai fi dat mai mult de 
paisprezece ani, iar ea trecuse de mult de patruzeci. 


Oare cum a fost viaţa ta? Tibby se întoarse spre Bailey, 
care o privea fermecată pe Margaret. 

— Ne laşi să vedem şi noi un film împreună cu tine? 

Margaret era de-a dreptul uimită. 

— Vreţi să intrăm acum în sală şi să vedem un film? Toate 
trei? 

— Mda, am vrea... 

— Păi... nu văd de ce n-am putea. Tocmai începe unul 
drăguţ în sala patru. 

Tibby şi Bailey o urmară pe culoarul întunecat, până la 
rândurile de la jumătatea sălii. 

— De obicei stau în ultimele rânduri, dar de-aici se vede 
mai bine. 

Pe măsură ce intriga filmului devenea mai complicată, 
Maigaret le privea pe furiş, anticipându-le reacţiile; Tibby se 
întristă dându-şi seama că Maigaret nu era obşnuită să meargă 
la film împreună cu cineva. 

Bridget nu putea să adoarmă. Chiar şi locul ei preferat de 
la marginea plajei i se păiea acum prea strimt. O cuprinse un 
sentiment de nerăbdare, care îi încorda muşchii. leşi din sacul 
de dormit şi se îndreptă spre apă. Marea era liniştită ca de 
obicei. l-ar fi plăcut să-l vadă pe Eric venind la ea. Işi dorea atât 
de mult să fie împreună cu el... 

Deodată îi veni o idee. Ştia de la bun început că nu era o 
idee bună, dar era o provocare pe care nu putea să o ignore. 
Pomi pe plajă; nisipul îi scârţâia uşor sub tălpi. La capătul 
celălalt al golfului nu se vedea nici ţipenie de om. Acolo erau 
barăcile antrenorilor. 

Deodată îşi aduse aminte de psihiatrul cu care făcuse 
terapie după ce murise mama ei. Deşi îi promisese că şedinţele 
erau confidenţiale, scrisese un raport despre ea pe care îl găsise 
în biroul tatălui său. Doctorul Lambert scrisese cam aşa: 
„Bridget nu ţine seama de nimic atunci când vrea să îşi atingă 
scopul. Este de-a dreptul iresponsabilă.” 

Arunc şi eu o privire şi plec. Oricum nu mai avea nici un 
rost să se oprească acum, dacă tot ajunsese până aici. Era chiar 
în dreptul barăcii antrenorilor, iar uşa era larg deschisă. Ilnăuntru 
erau patru paturi: primul era gol, iar în următoarele erau doi . 
tineri, studenţi ca şi Eric, care dormeau îmbrăcaţi în pijamale. In 
ultimul pat, întins cât era de lung, dormea Eric, îmbrăcat doar 


într-o pereche de boxeri. Bridget înaintă spre el. Probabil că el 
simţise o prezenţă străină în încăpere, pentru că ridică brusc 
capul şi îl lăsă apoi la loc pe pernă. Se ridică apoi de-a binelea, 
dându-şi seama că nu visează. 

Bridget tăcea mâlc. Nu intenţionase să îl sperie atât de 
tare, dar el intrase deja în panică la gândul că ea ar putea spune 
ceva, trezindu-i colegii. Eric se ridică greu din pat şi ieşi din 
baracă, trăgând-o şi pe ea în urma lui. Se opri într-un loc retras, 
sub nişte curmali. 

— Bridget, tu chiar nu îţi dai seama ce faci? Nu ai ce căuta 
aici! 

— Îmi pare rău. Nu am vrut să te trezesc din somn... 

— Dar ce anume voiai? 

Eric clipea des, incapabil să se concentreze. Vântul adia 
uşor, iar buclele ei îi mângâiau plăcut pieptul. Bridget şi-ar fi 
dorit ca părul ei să aibă terminaţii nervoase. Nu purta decât un 
tricou care abia îi acoperea coapsele şi se abţinea cu greu să nu 
îl atingă. 

— Mă gândeam la tine şi am vrut să văd dacă dormi. 

Eric rămăsese țintuit locului, aşa că îndrăzni să îl atingă 
uşor pe piept. Fascinată, simţi cum el îşi trece mâna prin părul 
ei, aranjându-l cu grijă. Era încă pe jumătate adormit. De fapt, 
era ca şi cum nici nu s-ar fi trezit: ea intrase direct în visul lui. ÎI 
îmbrăţişă cu tandreţe, făcându-l să ofteze de plăcere. Ar fi vrut 
să îi cunoască mai bine trupul, să îl simtă mai aproape, îl 
mângâie pe umeri, pe braţe, pe gât; îşi răsfiră degetele prin 
părul lui, apoi cobori încet spre piept şi spre abdomenul 
puternic. Acest ultim gest păru să-l trezească brusc din reverie. 
Se scutură de toropeala plăcută, o apucă strâns de braţe şi 
îndepărtă de el. 

— Bridget, nu ştiu ce se întâmplă cu mine. Trebuie să pleci 
de aici chiar acum. 

Părea supărat, ba chiar frustrat. Încă o ţinea de mână, dar 
cu blândeţe. Nu îi permitea să îl atingă, dar nici nu o putea lăsa 
să plece. 

— Te rog să nu te mai întorci aici. Trebuie să-mi promiţi! 

Ochii lui spuneau cu totul altceva decât cuvintele pe care 
le rostise. 

— Nu mă gândesc decât la tine. Vreau să fim împreună, îi 
răspunse Bridget cu sinceritate. 


Eric închise ochii şi se îndepărtă de ea. 

— Bridget, trebuie să pleci şi să nu mai faci niciodată aşa 
o nebunie. Nu ştiu dacă data viitoare o să mai fiu în stare să mă 
comport la fel de bine. 

Bridget plecă fără să-i promită nimic. Pentru ea, cuvintele 
lui sunaseră ca o invitaţie, nicidecum ca un refuz. 

În timp, adevărul iese la iveală. 

Răvaş dintr-o plăcintă 

— Vreau să stau aici. 

Bailey îşi trase un scaun aproape de cuşca lui Mimi. 

— Of, la naiba! leri am uitat să-i dau mâncare! 

Tibby înhăţă o cutie cu seminţe cu un sentiment de 
vinovăţie: de ani de zile nu i se mai întâmplase să uite de Mimi. 

— Mă laşi pe mine? 

— Sigur. 

Nimeni nu o hrănea pe Mimi în afară de ea, dar pe Bailey 
nu putea să o refuze. Se îndreptă spre colţul opus al camerei, ca 
să nu o încurce. După ce o hrăni pe Mimi, Bailey se aşeză din 
nou. Tibby potrivi microfonul şi o întrebă: 

— Eşti gata? 

— Cred că da. 

— Păi atunci să începem! 

— la stai puţin! 

— Ce mai vrei? 

Bailey ţinea cu orice chip să apară şi ea în filmul lor, dar 
nu se putea hotărî cum voia să decurgă interviul. Se tot foia în 
scaun şi se vedea de la o poştă că îşi dorea ceva anume. 

— Mă laşi să mă îmbrac în Pantaloni? 

— Care pantaloni? Vrei chiar Pantalonii noştri? 

— Da, mă laşi să-i împrumut şi eu puţin? 

— În primul rând, nu cred că-ţi vin bine. 

— Ce-mi pasă mie? Vreau doar să-i probez şi eu înainte să 
îi dai mai departe. 

Tibby scotoci prin dulapul unde ascunsese Pantalonii. Era 
îngrozită la gândul că Loretta ar putea să-i arunce într-o zi în 
maşina de spălat cu nişte înălbitor, aşa cum făcuse cu toate 
puloverele ei de lină. Rezultatul nici nu mai are rost să-l 
pomenim. 

— Uite-i! 


Bailey îşi dădu repede jos pantalonii verzui; pe Tibby o 
surprinseră picioarele ei din cale-afară de subţiri, precum şi 
vânătaia imensă care se lăţea de pe şoldul lui Bailey până la 
coapsă. 

— Ce naiba ai acolo? 

Bailey îi aruncă o privire care o reduse la tăcere şi 
continuă să se îmbrace. Oricât de magici ar fost ei, Pantalonii îi 
erau totuşi prea mari sau poate era ea prea slabă. În orice caz, 
părea foarte fericită şi îşi admira încântată picioarele. 

— E bine? 

— Da. 

Bailey se potoli brusc şi se aşeză pe scaun. Tibby pomi 
camera. Prin lentilele aparatului de filmat, Bailey apăru într-o 
lumină nouă. Era palidă, iar în în jurul ochilor avea nişte 
cearcăne mari albăstirii. 

— Păi, trebuie să-mi şi spui câte ceva... 

Tibby nu se simţea în stare să îi pună întrebări directe, 
pentru că se temea de răspunsuri. Bailey se ghemui pe scaun şi 
îşi propti bărbia pe braţele osoase. Lumina care abia pătrundea 
prin draperii îi făcea părul să lucească. 

— Întreabă-mă tu ceva! 

— De ce ţi-e cel mai fiică în viaţă? 

Întrebarea parcă se pronunţase singură, înainte să mai 
apuce să se gândească de două ori. 

— Mi-e frică de timp. Adică mi-e frică de faptul că nu am 
destul timp. N-am destul timp ca să pot înţelege oamenii, să-i 
cunosc, n-am timp să mă fac înţeleasă. Mi-e teamă să nu fac 
aceleaşi greşeli ca toată lumea; să nu judec în grabă pe cineva, 
spre exemplu. Eu nu-mi pot permite greşeli de genul ăsta, 
pentru că nu o să am niciodată ocazia să le repar. Mi-e teamă să 
nu trec prin viaţă văzând doar imagini disparate; aş vrea să văd 
un tot armonios. 

Tibby o privi cu uimire. Latura asta filosofică a lui Bailey 
era o noutate pentru ea. Să fi fost din cauza cancerului? Oare 
chimioterapia o făcea mai înţeleaptă? Tibby dădu cu 
neîncredere din cap. 

— Cee? 

— Nimic. Dar mă surprinzi cu câte ceva în fiecare zi. 

Bailey îi zâmbi afectuos: 


— Asta îmi şi place la tine, că le permiţi oamenilor să te 
surprindă. _ 

Bunica arăta distrusă la micul dejun. li anunţă pe toţi că 
nu doreşte să stea de vorbă cu nimeni. In cele din urmă s-a 
dovedit că prin asta înţelegea că are chef să vorbească doar ea: 

— Azi dimineaţă am trecut pe lingă Rena şi nici măcar nu 
mi-a dat bună ziua. Vă daţi seama? Cine se crede femeia asta? 

Lena îşi învârtea salata tzadziki prin farfurie. Un lucru era 
clar în ceea ce o privea pe bunica: nu era niciodată atât de 
supărată încât să nu poată găti. 

Bapi avea treabă la Fira, iar Effie îi arunca Lenei priviri cu 
subînţeles de la capătul celălat al mesei. Bunica bombănea în 
continuare. 

— Kostos a fost întotdeauna un băiat foarte cuminte, dar 
parcă poţi să ştii? 

Lena simţi o strângere de inimă când o auzi vorbind aşa. 
Bunica ei ţinea cu adevărat la Kostos. Chiar dacă ea nu putea 
să-l sufere, era clar că bunica il iubea ca pe nepotul ei. 

— Bunico, poate că nu e chiar aşa... 

— Când te gândeşti prin câte necazuri a trecut, poate că e 
normal ta fie ţi el puţin tulburat. Dar nu a mai dat semne până 
acum. 

— Ce necazuri? se interesă Effie. 

Lena mai încercă o dată să o îndulcească pe bunica: 

— Poate că nu a fost aşa cum ai înţeles tu. Dacă... 

— Niţi nu vreau ta vorbesc despre asta! 

Discuţia luă sfârşit, aşa că, după ce consumară o cantitate 
acceptabilă de mâncare, fetele îşi spălară farfuriile şi o zbughiră 
afară. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Effie de cum ieşiră din casă. 

— Ei, e o poveste lungă... 

— Ce naiba, nimeni nu vrea să-mi povestescă şi mie? 

— Îţi spun, dar promite-mi că nu mă întrerupi, nu ţipi la 
mine şi nu mă critici până când nu termin. 

— Bine. 

Effie îşi tinu promisiunea cam până în momentul când 
Lena ajunse să povestească despre bătaia dintre cei doi bunici. 
Atunci Effi nu se mai putu abţine şi începu să vocifereze: 

— Nu se poate! Sper că nu vorbeşti serios! Bapi?! Să se 
bată?! Of, Doamne! 


Lena dădea spăşită din cap. 

— Trebuie să le spui adevărul, altfel o să le spună Kostos 
primul şi o să te simţi ca o proastă. 

Effie era uneori din cale-afară de subtilă! 

— Da, ştiu. 

— De ce nu le-ai spus adevărul imediat? 

— Nu ştiu. A ieşit aşa o nebunie atunci. Kostos nici nu cred 
că şi-a dat seama pe loc de ce se băteau bunicii. 

— Bietul Kostos! Şi te iubea atât de mult! 

— Ei, înseamnă că i-a trecut. 

— Probabil că da. 

BRIDGET: Alo! Loretta, tu eşti? 

LORETTA: Alo! 

BRIDGET: Loretta, sunt Bridget, prietena lui Tibby. 

LORETTA: Alo! 

BRIDGET (urlând de-a binelea): Sunt Bridget! O caut pe 
Tibby! E acasă? 

LORETTA: Bridget, tu eşti? 

BRIDGET: Da!! 

LORETTA: Tibby nu-i acasă! 

BRIDGET: Spune-i te rog că am sunat! Eu n-am telefon 
aici, aşa că o să mai sun eu altădată. 

LORETTA: Alo?! 

Când a coborât pentru cină în seara aceea, Carmen era 
pusă pe ceartă. Era îmbrăcată în Pantaloni, ceea ce-i dădea 
senzaţia că se regăsise pe sine. Parcă începea să-şi aducă 
aminte cum se simţea în preajma celor care o iubeau. Işi aducea 
aminte şi de talentul pe care îl avea pentru confruntări. Lydia 
probabil că îi povestise tatălui ei despre maniera dezastruoasă 
în care se desfăşurase proba şi sigur se plânsese de 
comportamentul ei. Carmen era pregătită să spună tot ce avea 
pe suflet. l-ar fi plăcut teribil să aibă ocazia să ţipe la Lydia, dar 
mai ales i-ar fi plăcut ca Lydia să-i răspundă în acelaşi fel. Avea 
nevoie de cearta asta. 

— Bună! 

Krista era la locul ei obişnuit de la masa din bucătărie, 
unde îşi făcea temele. Carmen o studie cu atenţie ca să îşi dea 
seama dacă putea să găsescă vreo aluzie subversivă în salutul 
ei. 

— Carmen, nu vrei un suc? 


Lydia îi vorbea pe cel mai vesel ton cu putinţă, în timp ce 
măsura orez şi îl turna într-o cratiţă. Tatăl ei apăru în cadrul uşii, 
încă îmbrăcat în hainele pe care le purtase la serviciu. 

— Bună, iubito. Cum ţi-a mers azi? 

Carmen se uita când la Lydia, când la tatăl ei, mută de 
uimire. Am avut o zi oribilă! O croitoreasă cu dinţi falşi m-a 
insultat şi m-a umilit, iar eu m-am purtat ca o odraslă răsfăţată! 

Nu reuşi să spună cu voce tare nimic din toate cuvintele 
care i se învârteau prin cap. Îl privea în tăcere. Oare chiar nu-şi 
dădea seama cât de neferictă era ea în casa asta? Al avea o 
expresie forţată pe chip, ca şi Lydia, de parcă se străduiau să 
joace o scenetă. 

— Ce bine miroase! 

— De la friptura de pui. 

— Mmm, ce bun! adăugă Krista. 

Cine erau oamenii ăştia? Era ceva în neregulă cu ei? Ce 
era cu discuţiile astea la comandă? 

Carmen nu dorea să piardă ocazia de a spune ceo 
frământa. Oricum era prea amărâtă ca să poată recurge la 
ironiile ei obişnuite, aşa că asta era singura posibilitate. 

— Eu am avut o zi execrabilă! 

Când se hotărî ea să vorbească, tatăl ei ajunsese deja la 
jumătatea scărilor, iar Lydia o ignoră cu desăvârşire. Chiar şi 
când era îmbrăcată în Pantaloni, tot invizibilă era. Şi mută. leşi 
teatral pe uşa de la intrare şi o trânti cu putere. Din fericire, 
uşile fac gălăgie atunci când le trânteşti, chiar dacă pe tine nu 
te bagă nimeni în seamă. 

Există cam treizeci şi şase de metode de a te feri de 
dezastre. 

Diratre toate, cea mai bună este fuga. 

Anonim. 

Uneori plimbările o linişteau pe Carmen. Alteori n-aveau 
nici un efect. 

Merse până la pârâul de la marginea pădurii. Ştia că pe- 
acolo erau şerpi veninoşi şi spera din toată inima să o muşte 
vreunul. Ridică o piatră grea din ţărâna de pe mal şi o aruncă în 
apă. Piatra plescăi cu putere, stropind-o pe Pantaloni, ceea ce o 
mulţumi pe deplin, apoi se duse la fund, stricând puţin cursul lin 
al apei. Nu îşi putea dezlipi ochii de pe vârtejul micuţ care se 
forma în jurul pietrei. În câteva momente, apa îşi reluă cursul 


obişnuit, pentru că piatra se cufundase mai adânc în mâlul de 
pe fundul pârâului. 

Masa de seară probabil că era gata de-acum. Oare o 
aşteptau? Se întrebau unde plecase? Era imposibil ca tatăl ei să 
nu fi auzit-o când trântise uşa. Probabil că era îngrijorat... Poate 
chiar ieşise după ea, să o caute. El o luase spre nord şi îl 
trimisese pe Paul spre Radley Lane, să o caute şi el. In timpul 
ăsta, Lydia îi aştepta cu friptura care se răcise deja, dar tatălui 
ei nici nu-i păsa de ea, pentru că nu ştia ce se întâmplase cu 
Carmen. 

Se hotări să o pornească înapoi, spre casă. N-ar fi vrut ca 
tatăl ei să se apuce să cheme poliţia sau să plece prin cine ştie 
ce coclauri să o caute. Şi Paul, care abia se întorsese de la tatăl 
său... avea şi aşa destule pe cap. Carmen iuți pasul, mai ales că 
îi era şi foame. Nu mâncase mai nimic de câteva zile bune. Când 
sunt nefericită, nu pot să mănânc. Aşa îi spusese tatălui ei cu o 
seară înainte, dar el nu înţelesese aluzia. 

Inima îi bătea cu putere când urcă treptele de la intrare. 
Anticipa deja expresia de pe chipul tatălui ei. Sau poate că nici 
măcar nu mai era acolo... Poate plecase deja după ea. Nu voia 
să intre aşa, dintr-o dată, dacă în casă nu mai erau decât Lydia 
şi Krista. 

Se uită prin geamul uşii de la intrare. Lumina era aprinsă 
în bucătărie, dar în sufragerie era semiîntuneric. Se furişă spre 
fereastră, ca să aibă o imagine mai clară. Era destul de întuneric 
afară, aşa că nu aveau cum să o observe cei dinăuntru. 

Când ajunse la fereastra sufrageriei, rămase împietrită. 
Furia crescândă o sufoca. Aproape că-i simţea gustul în cerul 
gurii, iar stomacul ei parcă era un ghem de nervi. Nu mai putea 
să-şi mişte nici braţele, nici umerii. Avea senzaţia că presiunea 
din abdomenul ei avea să explodeze, frângându-i coastele: tatăl 
ei nu o căuta şi nici nu chemase poliţia. Dimpotrivă, stătea 
liniştit la masă, în faţa unei farfurii pline cu friptură, orez şi 
morcovi. Se ţinea de mâini cu Paul şi Krista, pentru că spuneau 
rugăciunea. Lydia stătea de partea cealaltă a mesei, cu spatele 
la ferestră. Parcă erau un clişeu desprins din filme, strânşi în 
cerc în jurul mesei, cu capetele plecate în semn de recunoştinţă. 
Un tată, o mamă şi doi copii. Ea, amărâtă şi plină de 
resentimente, rămăsese să tragă cu ochiul de afară. Nu se 
potrivea cu tabloul de familie. Era în continuare invizibilă! Se 


strânsese în pieptul ei prea multă supărare, pe care nu o mai 
putea ascunde. 

Cobori în fugă treptele şi culese două pietre micuţe. Deşi 
nu îşi coordona prea bine mişcările şi nici nu era conştientă de 
propriile ei gesturi, urcă înapoi şi le aruncă cât putu de tare. 
Prima piatră ricoşă în pervaz, dar a doua trecu direct prin geam, 
zbură pe lângă urechea lui Paul, se lovi de peretele opus şi se 
rostogoli la picioarele tatălui ei. Cioburile zomăiră pe podea. 
Carmen aşteptă ca tatăl ei să ridice ochii din farfurie şi să o 
vadă prin spărtura din fereastră. Trebuia neapărat să ştie că ea 
era cea care le stricase masa de seară. Voia să fie sigură că ela 
văzut-o; voia să ştie că şi ea l-a văzut pe el, cu noua lui familie. 
După ce schimbară o privire scurtă, Carmen o luă la fugă. 

Lena cumpără de la patiserie o pungă cu prăjituri şi primi 
gratuit informaţii despre cum putea să ajungă la fierărie. 

— Antio, frumoaso! îi spuse vânzătoarea. 

Oraşul era destul de mic, aşa că vorbele se împrăştiau 
repede: toţi locuitorii auziseră despre „Lena cea frumoasă şi 
timidă”. De fapt, timidă o numeau cei mai în vârstă. Tinerii de 
vârsta ei preferau să o numească îngâmfată. 

De la patiserie, Lena o luă spre fierărie, care era o clădire 
micuță de cărămidă, înconjurată de o curte minusculă. Prin uşa 
deschisă se vedea până în spate, unde ardea o flacără când 
portocalie, când albăstruie. li venea greu să creadă că unii 
oameni chiar câştigau bani făcând potcoave pentru cai şi 
armături pentru bărci. Chiar mai exista meşteşugul ăsta? Dintr-o 
dată îi păru rău pentru Kostos şi pentru bunicul lui. Probabil că 
acesta din urmă visa că-i va lăsa moştenire atelierul lui Kostos, 
care avea să-l modernizeze. Pe de altă parte, Kostos nu intrase 
la Şcoala de Studii Economice din Londra doar ca să îşi petreacă 
viaţa lucrând ca fierar într-un orăşel necunoscut din Grecia. 

Exact aşa se întâmplase cu tatăl ei, care devenise un 
avocat renumit în Washington, iar bunicii ei n-au înţeles de ce 
preferase asta în loc să-şi deschidă un restaurant. Chiar şi acum 
erau convinşi că, într-un târziu, avea să se reîntoarcă şi el la 
vechea afacere a familiei. 

— Oricând se poate baza pe felul în care găteşte. 

Aşa spunea bunica ori de câte ori venea vorba despre 
profesia tatălui ei. Între insula asta şi tot restul lumii exista o 


prăpastie imensă, exact aşa cum se întâmplă între nou şi vechi, 
între cei bătrâni şi cei tineri. 

Lena aştepta emoţionată la intrarea în curte. Era ora la 
care Kostos trebuia să-şi ia pauza de masă. Avea palmele 
transpirate şi mototolise cu totul punga cu prăjituri. Era 
conştientă că arată ciudat. Nu îşi spălase părul în dimineaţa 
asta, aşa că i se îngrăşase puţin la rădăcini. In plus, avea nasul 
roşu ca un rac pentru că o arsese soarele. 

Pulsul ei o luă razna când Kostos se arătă în cadrul uşii. 
Era plin de cenuşă şi purta nişte haine vechi, înnegrite. Avea 
părul turtit de la casca de protecţie, iar faţa îi strălucea de 
transpiraţie. Lena încercă să-l privească în ochi. Te rog, măcar o 
privire! Dar Kostos se uita cu încăpățânare în altă direcţie. Era 
mult prea politicos ca să nu dea imperceptibil din cap când trecu 
pe lângă ea, dar asta a fost tot. Era rândul lui să o ignore şi să 
nu aibă chef să stea de vorbă cu ea. 

— Kostos! 

Nici un răspuns. Nu reuşi să-şi dea seama dacă o auzise şi 
preferase să o ignore sau dacă ea vorbise când el era deja prea 
departe. 

Carmen aleigase până la pârâu şi sărise pe partea cealaltă 
a apei. Picioarele ei parcă nu mai erau legate de corp. Nici nu le 
mai simţea când se aşeză pe mal. Îi trecu prin cap că pantalonii 
ei cei magici aveau să se murdărească, dar cum o năpădeau mii 
de alte gânduri, uită aproape instantaneu să se mai preocupe 
pentru ei. Îşi ridică privirile spre cer: frunzele de stejar se 
conturau ca o dantelă pe fundalul întunecat. Işi întinse braţele 
pe pământ, ca şi cum ar fi fost crucificată. 

Nu îşi dădea seama exact cât zăcuse acolo. Probabil 
câteva ore. Ar fi vrut să se roage, dar se simţea prea vinovată, 
pentru că întotdeauna se ruga numai când avea nevoie de ceva. 
Nici nu era prea sigură că voia să îi semnaleze lui Dumnezeu 
prezenţa ei, pentru că ea era Fata-Care-Se-Roagă-Numai-Când- 
Are-Nevoie-De-Ceva. S-ar putea chiar să-L supere dacă insistă 
prea tare. Poate că ar fi mai bine să se abţină şi să se roage altă 
dată, când o s-o facă fără un scop anume. Poate că aşa o să se 
reabiliteze în ochii Lui. Dar, Doamne Dumnezeule (iartă-mă, 
Doamne!), cine îşi aduce aminte să se roage atunci când îi 
merge bine? Oamenii buni la suflet, ăsta era răspunsul. Cu 


siguranţă că oamenii buni la suflet se roagă şi când nu vor să-l 
ceară nimic. Dar ea nu se număra printre aceştia. 

Când începu să se crape de ziuă, creierul ei îşi reluă toate 
funcţiile vitale, iar furia de mai devreme se diminuase până la 
proporţii normale. Acum, când îşi putu folosi creierul, în sfârşit, 
înţelese că trebuie neapărat să se întoarcă la Washington. Pe de 
altă parte, toţi banii ei, cartea de credit şi hainele erau în casă. 
De ce oare accesele ei temperamentale şi accesele de gândire 
profundă nu se sincronizau niciodată? Se comporta ca unul din 
tâmpiţii ăia care se duc la restaurant şi comandă tot ce e mai 
scump, doar ca să aibă de la ce să se eschiveze când vine nota 
de plată. Mintea ei se limpezea doar la sfârşit, când, de obicei, 
vine conducerea restaurantului şi te pune să speli vasele. 

— Nimeni n-o să te cheme înapoi, îi şopti ea lui Carmen 
cea rea. 

Poate că ar fi mai bine dacă ar da frâu liber crizelor ei 
temperamentale tot timpul. Să vadă apoi dacă face faţă 
urmărilor. De ce să se supună ea lui Carmen cea raţională care îi 
controla mereu corpul (mă rog, mai mereu)? 

Carmen cea raţională, aşa fraieră cum era, trebuia să se 
strecoare înapoi în casă la trei dimineaţa şi să-şi strângă toate 
lucrurile în linişte. Intâmplarea a făcut ca uşa să fie deschisă. 
Poate că cineva o lăsase aşa în mod special pentru ea. Pe de-o 
parte, i-ar fi plăcut să o audă cineva, care să vină şi să încerce 
să o convingă să rămână, dar Carmen cea raţională îi interzise 
cu severitate să facă până şi cel mai mic zgomot. 

In cele din urmă, pomi pe jos spre staţia de autobuz şi 
adormi pe o bancă până la ora cinci, când reîncepeau cursele 
locale. Luă autobuzul până la autogara Greyhound, de unde îşi 
cumpără un bilet până la Washington. Autobuzul ei urma să facă 
cinsprezece opriri. Carmen cea raţională venise în vizită în 
Carolina de Sus şi pleca tot Carmen cea raţională. Doar că pe 
durata şederii avusese nişte apariţii foarte rare. 

Se uita pe fereastră cum rămâneau în urmă oraşul 
Charleston, cu apartamentele lui adormite, cu restaurantele şi 
magazinele lui. Îşi imagina cum, într-un univers alternativ, 
Carmen cea amuzantă se distra pe cinste împreună cu tatăl ei 
necăsătorit. 

Viaţa asta e aşa de... nu ştiu cum! 

Kelly Marquette (Scheleta) 


La micul dejun, Bridget se gândea la sex. Ea era virgină, 
ca şi prietenele ei. Avusese mulţi prieteni, cu care nu prea ieşea 
singură în oraş. De obicei, ieşeau în grupuri mai mari. Cu unii 
dintre ei mersese mai departe decât nişte sărutări fugitive, dar 
nu prea departe. De fiecare dată, curiozitatea o împinsese, şi nu 
dorinţa fizică. Cu Eric era cu totul altă situaţie. Era un sentiment 
mult mai complicat şi mult mai puternic. Corpul ei tânjea după 
el într-un fel aproape dureros, deşi ea nu ştia sigur ce anume îşi 
dorea să se întâmple între ei. 

— La ce te gândeşti? 

Diana îşi lăsă lingura să cadă cu zgomot pe farfuria goală. 

— La sex. 

— Puteam să jur că ăsta e răspunsul! 

— Chiar aşa? 

— Da, chiar aşa. Gândurile tale au vreo legătură cu locul 
pe unde ai umblat noaptea trecută? 

Diana era curioasă, dar niciodată indiscretă. 

— Aşa şi aşa. Am fost să-l văd pe Eric, dar nu s-a 
întâmplat absolut nimic altceva. 

— Ţi-ai fi dorit să se întâmple? 

Bridget dădu din cap afirmativ: 

— Cred că noaptea asta va fi noaptea mea! 

Bridget se străduia să inspire încredere, fără să lase să se 
vadă cât de neliniştită era de fapt. 

— Ce noapte? se amestecă şi Olivia în discuţie, aşezându- 
se la masă. 

— Noaptea cea mare! 

— Crezi? 

— Sunt convinsă! 

Bridget nu dorea să le povestească ce se întâmplase 
noaptea trecută, pentru că fusese o experienţă prea intimă. 

— Abia aştept să ne povesteşti şi nouă, o provocă Ollie. 

— Abia aştept să vă povestesc! 

Sherrie se opri la masa lor: 

— Bridget, ai primit un pachet. 

Bridget sări în picioare. Bănuia cam ce era în pachet şi o 
trecură fiori de nerăbdare. Era aproape sigură că nu puteau să 
fie hainele pe care i le ceruse tatălui ei. Tatăl ei era mai zgârcit 
decât scoţienii. În nici un caz nu i-ar fi trimis ceva prin poşta 
rapidă. lar asta nu mai lăsa loc decât pentru o singură 


posibilitate... Alergă până la clădirea centrală a taberei şi se 
înfiinţă la biroul de poştă. 

— Hei, nu-i nimeni aici? 

Răbdarea nu era una dintre calităţile ei. Din spatele 
biroului apăru Eve Pollan, asistenta lui Connie. 

— Cee? 

— Am primit un pachet. Mă cheamă Bridget Vreeland. Se 
scrie V-R-E-E... 

— Uite-l acolo! se răsti Eve la ea, pentru că pe raft nu era 
decât un singur pachet. 

Bridget îl desfăcu chiar acolo, pe loc. Avusese dreptate! 
Erau chiar Pantalonii! Şi ce frumoşi erau... Parcă le dusese dorul. 
Erau puţin cam murdari. Se vede treaba că una dintre prietenele 
ei stătuse pe jos îmbrăcată în ei. Numai la gândul ăsta şi i se 
făcu un dor grozav de ele. li venea să râdă de bucurie. Parcă 
erau mai aproape de ea acum. Era imposibil să-i fi murdărit 
Carmen. Ea nu s-ar fi umplut niciodată de noroi pe pantaloni. 
Tibby sau Lena erau responsabile pentru pete. Bridget îşi trase 
Pantalonii direct peste echipament. Era şi o scrisoare în pachet, 
pe care o îndesă în buzunar pentru mai târziu. 

— Nu sunt nemaipomeniţi pantalonii ăştia? o întrebă pe 
Eve, pentru că nu mai era nimeni altcineva prin preajmă. 

Eve o privi acru. Bridget se repezi înapoi la baracă să-şi ia 
crampoanele şi tricoul verde. Azi era prima rundă a 
campionatului Coyote Cup. Tacos jucau împotriva echipei cinci, 
Păduchii de Nisip. 

— Diana, ia uite-mă! 

Bridget se apucă să ţopăie provocator în faţa Dianei. 

— Aştia sunt Pantalonii Călători? 

— Da! Cum ţi se par? 

— Păi... arată ca toţi blugii. Dar îţi vin foarte bine! 

Bridget strălucea de încântare. Îşi puse crampoanele la 
repezeală şi se avântă pe teren. 

— Bridget, nu ştiu ce e în capul tău, o certă Molly. 

— Ce vrei să spui? 

— Văd că te-ai îmbrăcat în blugi. Aici sunt peste patruzeci 
de grade Celsius, iar ăsta e primul joc adevărat la care 
participăm. 

— Aştia sunt nişte blugi speciali. Sunt magici. Mă fac să 
joc mai bine. 


— Bridget, poţi să joci la fel de bine şi fără ei. Dă-i jos 
imediat! 

— Hai, te rog! Te rooog! 

Bridget bătea nerăbdătoare din picior, iar Molly nu se putu 
abţine să nu râdă. 

— Bridget, eşti ceva de groază, dar nici nu mă gândesc! 
Hai odată! 

— Fi-r-ar să fie! 

Bridget îşi dădu jos pantalonii şi îi împături cu grijă. Molly 
o înconjură cu braţul peste umeri înainte să o trimită pe teren: 

— Să joci aşa cum ştii tu, Bee, dar să o laşi mai uşor, da? 

Bridget era convinsă că, într-o zi, Molly avea să fie o 
bunică extraordinară. Păcat că n-avea decât douăzeci şi trei de 
ani! 

La fluierul de început, Bridget ţâşni ca o săgeată, dar nu 
mai acapară jocul. De data asta, le lăsă pe colegele ei de echipă 
să iasă în evidenţă. Pe toată durata jocului, dădu nişte pase 
frumoase, care o făceau să se simtă ca loana d'Arc. Se 
sacrificase pentru echipă. 

Tacos erau pe locul doi, iar Păduchii de Nisip erau pe locul 
şase. Era clar că urmau să piardă jocul. Când ajunseră la scorul 
de 12-0, Molly le chemă pe toate la ea. 

— Gata, ajunge copii! Hai să nu fim răi! Vreeland, 
înlocuieşte-o pe Rodman! 

— Poftim?! 

Brittany Rodman era portarul echipei. Asta era multumirea 
pe care o primea pentru jocul ei impecabil? 

— Nici să nu îndrăzneşti să mă contrazici. 

— Foarte bine! 

Se îndreptă îmbufnată spre poartă. Nu mai jucase 
niciodată pe poziţia asta şi bineînţeles că tocmai acum trebuia 
să apară şi Eric, să vadă cum meige meciul. 

Eric pufni în ris când o văzu stând în poartă, cu mâinile 
înfipte în şolduri. Bridget se strâmbă la el, iar el îi răspunse la 
fel. Dar era o strâmbătură dulce. 

Tocmai îşi făceau semne când deodată văzu mingea cum 
se apropie vertiginos de ea. Avea reflexe bune, aşa că o prinse 
din aer. Când văzu dezamăgirea de pe feţele tuturor, dar mai cu 
seamă privirea amărâtă a lui Molly, Bridget aruncă mingea cu 


putere drept în plasa propriei porţi. Toată asistenta izbucni în 
urale, iar arbitrul dădu fluierul final. 

— 12-l pentru Tacos! 

Bridget se uită spre Eric. El îi făcu semn cu mâna că a 
procedat cum trebuie, iar ea îi răspunse printr-o plecăciune 
graţioasă. Pantalonii îi purtau noroc, chiar şi de pe marginea 
terenului. 

— Carmen! Ce-i cu tine aici? 

Tibby era îmbrăcată doar într-un tricou când Carmen dădu 
buzna în camera ei. Carmen nu trecuse pe acasă decât ca să-şi 
lase valiza şi să o sune pe mama ei la serviciu. 

Se aruncă în braţele lui Tibby, aproape dărâmând-o, o 
sărută zgomotos şi apoi se puse pe plâns. 

— Of, Carma! 

Tibby o luă de mână şi o conduse spre patul ei nefăcut. 
Carmen plângea de-a binelea. Suspina şi tremura ca un copil de 
patru ani. Tibby o luă în braţe, iar Carmen răsuflă uşurată: era 
acasă, cu cineva care o cunoştea cu adevărat şi în care avea 
încredere. Era asemenea copiilor care se pierd prin magazine şi 
aşteaptă să îşi găsească părinţii, şi abia după ce sunt în 
siguranţă încep să plângă. 

— Ce e? Ce s-a întâmplat atât de îngrozitor? 

Când suspinele se mai potoliră, Carmen începu să se 
vaite: 

— A fost groaznic! Am fost atât de tristă! 

— Spune-mi ce s-a întâmplat! 

Tibby avea ochii umezi de îngrijorare. 

— Am aruncat cu o piatră în geam când îşi luau masa de 
seară. 

Asta chiar că era o surpriză! 

— De ce-ai făcut una ca asta? 

— Pentru că îi urăsc pe toţi! Şi pe Lydia, şi pe Krista, şi pe 
Paul. Şi urăsc viaţa lor stupidă. 

— Bine, dar ce s-a întâmplat de te-ai supărat aşa? 

Ce mai întrebare! De unde să înceapă? De ce o interoga 
Tibby în felul ăsta? De ce nu făcea ca de obicei, când o credea 
imediat pe cuvânt? 

— Păi... de ce îmi pui atâtea întrebări? Nu mă crezi? 

— Ba da, cum să nu te cred! încercam doar să înţeleg ce 
s-a întâmplat. 


— Uite ce s-a întâmplat: am plecat în Carolina de Sud ca 
să-mi petrec vara cu tatăl meu. Când ajung acolo, ce să vezi?! 
Surpriză! Şi-a găsit o familie nouă. Doi copii, casă mare, tot ce-i 
trebuie. 

— Carmen, ştiu toate chestiile astea; să ştii că ţi-am citit 
toate scrisorile. 

Carmen observă abia atunci că Tibby arată obosită. Nu ca 
de obicei, când stătea prea târziu noaptea, ci obosită psihic. Era 
palidă şi îi ieşeau în evidenţă pistruii de pe nas şi de pe bărbie. 

— Imi pare rău că am dat buzna aşa! Tu te simţi bine? 

— Mada... Binişor. Cam ciudat. Nu ştiu, de fapt. 

— Cum e la Wallman? 

— Mă apucă disperarea când mă gândesc. Ca de obicei. 

— S-a întâmplat ceva cu şobolanul? 

— Nu, Mimi n-are nimc. 

— Imi pare rău că ţi-am făcut aici o întreagă scenă. Abia 
aşteptam să-ţi spun tot ce am pe suflet, aşa că nici nu mi-am 
mai dat silinţa să vorbesc coerent. 

— N-are nimic. Hai, povesteşte-mi tot ce s-a întâmplat, iar 
eu o să-ţi spun la sfârşit că tu eşti cea mai de treabă fată şi că ei 
sunt nişte nenorociţi. 

Nu, nu sunt deloc de treabă! Carmen nu pronunţă 
cuvintele acestea în cele din urmă. Suspinând, se întinse pe 
patul lui Tibby. Pătura de lână o cam zgâria. 

— Parcă eram invizibilă acolo. Nimeni nu mă băga în 
seamă. Nimeni nu-mi dădea atenţie când eram supărată sau 
nefericită, nici când mă comportam urât cu restul lumii. 

— Cine sunt „ei” mai precis? Lydia, tatăl tău, cine? 

— În principal, Lydia. 

— Eşti supărată şi pe tatăl tău? 

Carmen se ridică în capul oaselor. De ce nu putea Tibby să 
se supere alături de ea? Tibby era maestră la aşa ceva. Ea 
judeca imediat oamenii fără să aibă nevoie de motive serioase. 
Era în stare să îţi urască duşmanii mai mult decât îi urai tu. 

— Nu, pe el nu sunt supărată. Sunt supărată pe ceilalţi. 

Tibby începu să bată în retragere. Avea privirea obosită. 

— Carmen, tu chiar crezi că... Adică e posibil să... E posibil 
să nu fie cel mai îngrozitor lucru de pe lume? Dacă stai şi te 
gândeşti la lucrurile cu adevărat groaznice care se pot întâmpla. 


Carmen se holba la prietena ei. De când se transformase 
Tibby în Miss Perfecţiune? Dacă exista vreo persoană care să îşi 
facă griji pentru tine şi să arunce oricând vina pe alţii, atunci 
persoana aceea era Tibby. De ce se străduia acum Tibby să o 
facă să se comporte raţional exact atunci când ea avea chef să 
se plângă cuiva? 

— Ce-ai făcut cu Tibby? întrebă în cele din urmă Carmen, 
ieşind rapid din cameră. 

In după-amiaza acesta jucau împotriva celor din Gray 
Whales. Intre timp, Los Cocos, echipa lui Eric, câştigase primul 
ei meci din campionat. Urmau să joace a doua zi împotriva 
echipei şase, Boneheads. Poimâine era meciul cel mare. Bridget 
era convinsă că Los Tacos vor ajunge în finală. 

Au aşteptat până pe la ora şase ca să apună soarele şi să 
se răcorescă puţin, şi abia apoi a început meciul. Toată lumea 
venise să asiste la joc. Lumina care învăluia terenul era arămie 
şi plăcută, nu avea cum să-i deranjeze pe jucători. Bridget îl 
urmărea pe Eric. Stătea pe jos, pe o pătură, împreună cu alţi 
câţiva antrenori. Râdeau cu poftă de ceva ce spusese Mărci. 
Bridget simţi împunsături de gelozie; de ce să îl amuze alte 
fete? 

Îşi adusese şi Pantalonii cu ea. Îi împături grijulie şi îi lăsă 
pe marginea terenului. Molly o privea într-un fel care nu o 
încuraja deloc. Oare ce intenţii avea? Te pomeneşti că urma să 
joace ca portar tot meciul... 

— Bridget, azi joci în apărare. 

— Ce?! Nici nu mă gândesc! 

— Ba ai să faci cum îţi spun eu! Fugi pe teren şi nici să nu 
te gândeşti să treci vreodată de jumătatea terenului! 

Molly o instruia de parcă ea n-ar fi ştiut ce înseamnă 
apărare. Bridget se aşeză pe poziţie. 

— Hai, Bridget! strigă Diana de pe margine. 

Diana stătea pe margine şi mânca împreună cu alte fete 
cartofi prăjiţi cu sos iute, în timp ce ea se chinuia să rămână în 
jumătatea ei de teren, lăsându-le pe Ollie şi pe Jo să se acopere 
de glorie. Singura ei satisfacţie era să distrugă apărarea lui Gray 
Whales. 

Pe la jumătatea reprizei a doua, scorul era 3-0. Bridget 
văzu cum se iveşte o ocazie mult prea bună ca să o rateze. Jocul 
se mutase aproape cu totul pe marginea terenului, făcând-le pe 


jucătoare să-şi părăsească poziţiile. Bridget se pomeni că era 
singură pe la mijlocul terenului, fără nici un adversar prin 
preajmă. Ollie, care o zărise cu coada ochiului, îi pasă mingea. 
Asigurându-se că nu depăşeşte nici măcar cu un milimetru linia 
de mijloc a terenului, Bridget aruncă mingea cu putere spre 
poarta adversă. Mulțimea tăcuse, urmărind cu răsuflarea tăiată 
traiectoria mingii. Fata din poartă sări să o prindă, dar fără nici 
un rezultat. Mingea trecu pe deasupra capului ei, oprindu-se 
direct în plasă. 

Bridget se uită pe furiş spre Molly. Era singura persoană 
de pe margine care nu o aplauda. 

— Bravo, Bee! 

Diana şi celelalte prietene ale ei îi strigau numele, în timp 
ce Molly îi făcea semne să iasă din joc. Bridget se gândi că la 
anul nu aveau să o mai primească în tabăra asta. Se aşeză pe 
iarbă lângă colegele ei, ca să mănânce cartofi prăjiţi cu sos iute; 
se bucură în linişte de senzaţia plăcută pe care i-o lăsa sosul în 
cerul gurii şi de ultimele raze de soare. 

Vei face tot felul de greşeli, dar atâta timp cât eşti 
generos, cinstit şi pasionat nu poţi să distrugi lumea. Nici măcar 
nu vei reuşi s-o tulburi. 

Winston Chaurchill. 

Lena simţea nevoia să se apuce iar de pictat. De câteva 
zile nu făcea altceva decât să se învârtească prin sat, aşteptând 
să-l vadă pe Kostos, sperând că el o să răspundă privirilor ei 
disperate, dorindu-şi chiar ca el să le fi spus tuturor ce se 
întâmplase între ei. De obicei reuşea să se convingă că n-avea 
cum să-i facă pe bunicii ei cei impasibili să înceapă o discuţie pe 
care nu doreau să o poarte. De cele mai multe ori însă era 
conştientă că minţea cu neruşinare. Nu făcea decât să 
inventeze nişte scuze care îi provocau şi mai multe remuşcări. 

Nu se mai simţea în stare să meargă cu Effie la cafeneaua 
unde servea un chelner drăguţ, nici nu mai rezista să piardă 
încă o zi pe plaja Kamari, răvăşind nisipul ars de soare. Nu avea 
puterea să mai facă încă o plimbare pe lângă casa lui Kostos şi 
apoi în jos, spre fierărie, pentru că oricum nu se întâlneau 
niciodată. Era jalnică situaţia; trebuia neapărat să se apuce din 
nou de pictat. 

Mai bine se întorcea la măslinii de pe marginea iazului. 
Dintre toate picturile pe care le făcuse vreodată, tabloul cu 


măslini era preferatul ei. Era puţin mâzgălit, dar supravieţuise în 
cele din urmă crizei ei de nervi. De data asta se hotărî să îşi ia 
cu ea costumul de baie şi o pălărie. Faptul că se întorcea acolo o 
făcea să se simtă foarte curajoasă. De fapt, nici nu avea nevoie 
de prea multe motive ca să se simtă curajoasă. 

Urcuşul i se păru şi mai dificil decât cu nouă zile în urmă. 
Peisajul părea şi mai spectaculos, iar la vederea măslinilor avu o 
strângere de inimă. Se îndreptă exact spre locul unde stătuse şi 
data trecută. Urmele lăsate de şevaletul ei în pământul moale 
rămăseseră intacte. Işi scoase panoul şi paleta de culori. Mirosul 
vopselelor o încânta ca de obicei, şi ăsta era un semn bun. 

Işi compuse nuanţa exactă amestecând argintiu, maro, 
verde şi albastru, ca să redea exact nuanţa frunzelor de măslin. 
Era nevoie de mai mult albastru decât şi-ar fi imaginat pentru 
frunzuliţele astea, pentru că fiecare părea să oglindească bolta 
cerească. Simţea cum alunecă uşor într-o stare hipnotică de 
concentrare profundă. Când intra în starea asta se simţea în 
siguranţă; parcă era o broască din specia aia care hibernează, şi 
căreia nu-i bate inima toată iama. Aşa se simţea cel mai bine. 

Deodată auzi apa plescăind. Îşi ridică imediat privirile, 
toate simţurile ei intrând în alertă. Clipi de câteva ori, forţându- 
şi ochii să revină la vederea lor tridimensională. lar se auziră 
zgomote. Cine putea să fie? 

Nu-i displăcea nimic mai mult decât să fie convinsă că a 
găsit un loc intim, numai al ei, şi apoi să se trezească brusc la 
realitate. Se îndepărtă uşor de şevalet şi se ascunse după un 
copac, pentru ca să poată spiona mai bine persoana din iaz, fără 
să fie văzută. Zări capul cuiva care stătea întors cu spatele spre 
ea. Simţi cum o năpădeşte un sentiment de frustrare. Locul ăsta 
ar fi putut fi doar al ei! De ce mai veneau şi alţii pe-aici? 

Ar fl trebuit să plece imediat, dar preferă să avanseze, ca 
să poată vedea mai bine. Atunci capul se întoarse spre ea: era 
Kostos, care o văzu holbându-se la el în timp ce înota. De data 
asta el era dezbrăcat, iar ea era roşie ca racul şi se făcuse mică 
de ruşine. El era calm şi impasibil. 

Data trecută, Lena se supărase pe el, acum îi era ciudă pe 
propria ei persoană. Dacă atunci i se păruse că el este un puşti 
încrezut şi obraznic, acum ştia clar că ea este vinovată. O 
obsedase până acum faptul că el o văzuse dezbrăcată. Acum o 
obseda faptul că ea îl văzuse pe el într-o postură atât de intimă. 


înţelese, în sfârşit, că el nu o spionase în ziua aceea. Probabil că 
şi el fusese la fel de surprins să o găsească acolo. Nu el 
invadase ascunzătoarea ei secretă; ea era cea care dăduse 
buzna peste el. 

Bridget se strecură în sacul de dormit. Era îmbrăcată în 
Pantaloni şi într-un tricou, dar nu îi era cald. Asta făcea parte din 
magia Pantalonilor: în căldura asta, nici nu îi simţeai când îi 
puneai pe tine. Era convinsă că, dacă ar fi fost frig, atunci 
Pantalonii ar fi fost moi şi călduroşi. 

Nu reuşea deloc să adoarmă. Nici nu era în stare să stea 
locului. Picioarele nu o ascultau. Dacă se apuca să se plimbe 
prin tabără, era imposibil să nu o prindă cineva. Preferă să se 
strecoare până pe promontoriu. Se aşeză pe un bolovan, îşi 
suflecă Pantalonii până la genunchi şi îşi înmulie picioarele în 
apă. Ce bine ar fi fost să fi avut o undiţă! 

Începu să-şi aducă aminte cum mergea la pescuit cu 
fratele ei, pe malul de est al golfului Chesapeake. Când erau 
mici, mergeau acolo în fiecare zi. Erau singurele amintiri pe care 
le avea despre fratele ei în mijlocul naturii. De fiecare dată, el îşi 
păstra cel mai mare peşte pe care îl prindea. Învăţase chiar să-i 
curețe de solzi şi să le scoată intestinele. Ea, în schimb, le dădea 
drumul înapoi în apă şi mult timp după aceea avea remuşcări 
teribile când îşi imagina toţi peştii din Wye înotând cu buzele 
găurite. 

Mama ei mergea mereu cu ei, dar nu putea deloc să şi-o 
imagineze în cadrul ăsta. Poate pentru că era într-una din 
perioadele când se simţea rău. Se retrăgea în cabană, fereca 
obloanele şi zăcea în pat toată ziua. 

Bridget căscă larg. Energia parcă începea să i se scurgă 
din corp, lăsând-o într-o stare de epuizare fizică. Poate ar fi mai 
bine să doarmă în seara asta şi să lase aventurile pe altă dată. 

Şi dacă s-ar duce totuşi la el? Numai gândul în sine era o 
provocare greu de ignorat. Gândesc, deci acţionez. Asta era 
motoul ei. Un fior de nerăbdare o scutură din cap până în 
picioare. Gambele ei obosite erau parcă din nou gata de drum. 

Era întuneric beznă peste tot. N-avea cine să o vadă. 
Aruncă o privire înapoi, spre sacul de dormit, apoi se furişă pe 
lângă stâncile lunecoase. 


Oare o aştepta? Nu, nici vorbă? Sigur o să se enerveze 
când o s-o vadă. Sau poate că o să cedeze. Sau, de ce nu, O să 
se combine cele două reacţii, cine ştie... 

Ştia că îşi forţează norocul, dar nu avea puterea să se 
oprească. Ca o fantomă, păşi în linişte înăuntru. Eric nu dormea. 
Nici măcar nu era întins în pat. Când o văzu, o urmă repede 
afară. Bridget trecu de veranda micuță, dincolo de palmieri şi se 
opri pe plajă. El o urmă îmbrăcat doar în pantalonii scurţi. Nu 
era obligat să vină după ea, el hotărâse asta. Bridget torcea ca o 
pisică. Nu reuşea deloc să-i distingă trăsăturile prin întunericul 
dens. 

— Ştiai că o să vin? 

— Nu voiam să vii, dar speram că o să faci gestul ăsta 
nebunesc. 

În toate fanteziile romantice pe care le avea Bridget, 
imaginaţia ei se juca în voie cu peisajul, dând mereu când 
înapoi, când înainte. În imaginaţia ei, Bridget retrăise deja 
primul sărut de mii de ori, de fiecare dată părându-i-se şi mai 
minunat. Nu reuşea să treacă peste acest moment. 

La ceva vreme după ce plecase de lângă Eric, stătea 
trează în sacul de dormit. Tremura. Ochii îi lăcrimau, nici ea nu 
ştia de ce. De tristeţe sau de atâta iubire, sau poate pentru că 
se simţea atât de ciudat... Erau lacrimi pe care le vărsa atunci 
când sentimentele o sufocau şi simţea nevoia să le 
exteriorizeze. Privi spre cer. Parcă în seara asta era mai mare. 
Gândurile îi zburau libere, exact cum spusese Diana în prima 
seară; nici un obstacol nu le ieşea în cale şi se înălţau tot mai 
sus, prea sus, unde nimic nu mai părea să fie real. Nici chiar 
gândurile. Nici măcar ea. 

Se agăţase cu disperare de persoana lui, îl dorise, dar îi 
fusese frică. În corpul ei se purta un conflict, iar când conflictul 
devenise prea puternic pentru ea, se lăsase cu totul în voia 
simţurilor. Se lăsase să plutească până în virful palmierilor şi 
chiar mai departe. Se mai abandonase şi altă dată în felul ăsta. 

Intimitatea dintre ei doi fusese fără limite. El era prezent 
în mintea ei, dar nu ştia în ce fel să se gândească la el. Bridget 
îşi chemă toate gândurile înapoi, de parcă ar fi fost înşiruite pe 
sfoara unui zmeu şi acum se retrăgeau cuminţi înapoi pe 
pământ. Îşi strânse sacul de dormit şi se întoarse în baracă. Se 


trânti pe pat, cu faţa spre tavan. În seara aceasta, gândurile ei 
nu trebuiau să rătăcească mai departe de grinzile uscate. 

Carmen auzi telefonul sunând. Verifică ecranul pentru 
identificarea apelurilor, fiind convinsă că nu o caută nimeni pe 
ea. Şi cine ar fi putut să o caute? Tibby? Lydia? Krista?! Era şeful 
mamei ei. Ca de obicei, de altfel. Mama ei lucra ca secretară la o 
firmă de avocatură, dar şeful ei părea să-şi imagineze că a 
angajat-o pe post de dădacă. 

— Christina e acasă? 

Domnul Brattle era, ca de obicei, grăbit. Era ora zece şi 
paisprezece minute. De ce trebuia să sune la ora asta? lar îşi 
pierduse dosarele sau apăsase pe alt buton la calculator şi 
ştersese ceva important. Sau poate avea doar nevoie să-i lege 
cineva şireturile de la pantofi. 

— Mama nu-i acasă. S-a dus la spital să o viziteze pe 
bunica, pentru că e foarte bolnavă. 

Bineînţeles că mama ei era sus, în dormitor, şi se uita la 
televizor, iar bunica era sănătoasă tun. Lui Carmen îi plăcea în 
mod special să-l facă pe domnul Brattle să se simtă prost când o 
căuta acasă pe mama ei. 

— Dacă vreţi, îi spun să vă sune când se întoarce. Cred că 
ajunge acasă înainte de miezul nopţii. 

— Nu, nu, o să vorbesc mâine cu ea. 

Carmen se reîntoarse la mâncarea ei. Singurul lucru care îi 
plăcea la domnul Brattle era că o plătea foarte bine pe mama ei. 
Niciodată nu ar fi îndrăznit să-i refuze o mărire de salariu. 
Carmen bănuia că nu din generozitate, ci pentru că-i era frică să 
nu rămână fără ea, dar nu mai avea nici o importanţă. 

Îşi pregătise patru posibile gustări pe masă: o mandarină, 
nişte cartofi prăjţi marca Goldfish, o bucată de brânză „cheddar” 
sau o pungă de caise confiate. Orice-ar fi ales, tot ceva de 
culoare portocalie avea să mănânce. 

Nu îi mai plăcuse nici un fel de mâncare în cele două 
săptămâni de când se întorsese din Carolina de Sud. Abia 
ciugulise câte ceva, dar acum îi era foame cu adevărat. Hm! 
Ciudat. Se hotări în cele din urmă să rămână la caise. Deşi 
păreau moi, caisele erau cam tari când începeai să le mesteci. 
Dintr-o dată Carmen avu senzaţia că tocmai a muşcat din 
urechea cuiva şi se grăbi să scuipe caisa în coşul de gunoi. 


După ce strânse toate gustările, se urcă la etaj şi trase cu 
ochiul în camera mamei ei. Se uita la un episod mai vechi din 
serialul Prietenii tăi. 

— Ce faci, iubito? Vrei să te uiţi şi tu cu mine? E episodul 
ăla în care Ross a înşelat-o pe Rachel. 

Carmen se târi fără nici un chef spre camera ei. Mamelor 
n-ar fi trebuit să le pese de Ross şi Rachel, îi plăcuse serialul, 
până când observase că mama ei urmărea şi ea reluările 
episoadelor. Se trânti pe pat şi îşi acoperi capul cu perna, ca să 
nu mai audă risul sonor al mamei din camera alăturată. 

Carmen îşi promisese că nu o să se mai enerveze deloc pe 
mama ei. Nu voia să mai fie irascibilă şi nici să se plângă fără 
motiv. Nu voia să-şi mai dea ochii peste cap şi nici să ofteze cu 
subînţeles când nu-i convenea ceva. Măcar unul din părinţii ei 
trebuia să o iubească. li fusese foarte uşor să facă această 
promisiune, pentru că în momentul respectiv era singură. Când 
trebuia totuşi să trăiască zi de zi alături de ea, i se părea 
imposibil să se ţină de cuvânt. Mama ei făcea mereu ceva de 
neiertat: spre exemplu, râdea prea tare când se uita la seriale 
de comedie sau îşi boteza computerul. 

Carmen se ridică şi aruncă o privire spre calendarul de pe 
perete. Deşi nu marcase pe el data când se căsătorea tatăl ei, 
cifrele parcă pulsau pe perete, făcându-i în ciudă. Mai erau doar 
trei săptămâni. lar lui nici nu îi păsa măcar că ea nu o să fie 
prezentă. 

Tatăl ei sunase la scurt timp după incident, ca să se 
intereseze dacă a ajuns cu bine acasă. Apoi mai sunase acum o 
săptămână, ca să discute cu mama ei ceva legat de asigurările 
medicale ale lui Carmen. E uimitor cite se pot discuta despre 
scutirile de taxe prin telefon. Bineînţeles că pe ea nu o ceruse la 
telefon. 

Ar fi putut să-l sune ea. Ar fi putut să-şi ceară scuze 
pentru comportamentul ei sau măcar ar fi putut să încerce să-i 
dea o explicaţie. Dar nu făcuse niciunul din lucrurile astea. 

Remuşcările erau exact ca pisica pe care şi-o dorise, dar 
nu o primise niciodată: se insinuau pe nesimţite în casă, săreau 
direct la ea pe pat şi apoi se încolăceau pe lângă ea, să-i ţină 
companie pentru multă vreme de-aici înainte. 

Plecaţi! se răsti ea la remuşcări. 


Dar remuşcările nu pleacă oricum, cu una cu două. Exact 
ca şi pisicile, care întotdeauna se ataşează de oamenii alergici la 
feline. Dar ea o să scape de remuşcări, pentru că nu trebuia 
decât să le dea afară din mintea ei şi să le ignore. 

Fără nici o legătură, îi răsări brusc în faţa ochilor imaginea 
tatălui ei, aşa cum il văzuse prin fereastra spartă. Fusese atât 
de şocat! Pur şi simplu nu-i venea să-şi creadă ochilor. O 
crezuse mai presus de astfel de gesturi. 

Bine, aveţi dreptate! Veniţi aici, lingă mine! 

Carmen îşi chemă remuşcările înapoi, ca pe cea mai 
credincioasă dintre pisici, iar ele îşi făcură cuib chiar în sufletul 
ei. 

Roagă-te să obţii ceea ce-ţi doreşti dar muuceşte pentru a 
obţine ceea ce îţi trebiie. 

Bunica lui Carmen 

— N -o să ghiceşti niciodată ce am să-ţi spun! 

Effie o privea cu obrajii îmbujoraţi, ţopăind nerăbdătoare 
pe podeaua acoperită cu gresie. 

— Atunci mai bine spune-mi direct. 

— L-am sărutat! 

— Pe cine? 

— Pe chelner! Pe cine altcineva? 

— Pe chelner?! 

— Da, pe chelner! Să ştii că grecii sărută mult mai bine 
decât băieţii americani. 

Lenei nu-i venea să-şi creadă urechilor. | se părea 
incredibil că ea şi Effie aveau origine comună. Probabil că era 
doar o aparenţă... Una dintre ele sigur era înfiată! Şi cum Effie 
semăna ca o picătură de apă cu părinţii lor, înseamnă că ea era 
intrusa. Poate era copilul din flori al lui bapi. Poate că se 
născuse, de fapt, aici, pe Insula Santorini. Ce imaginaţie avea şi 
ea! 

— Chiar te-ai sărutat cu băiatul ăla? Şi cu Gavin cum 
rămâne? îl mai ţii minte pe Gavin, prietenul tău? 

Effie ridică din umeri. Fericirea o făcea imună la 
sentimentele de vinovăţie. 

— Nu tu mă băteai la cap că Gavin miroase a untură? 

Din păcate, asta cam aşa era. 


— Effie, dar nici măcar nu ştii cum îl cheamă! Când vrei să 
stai de vorbă cu el, ce faci? Strigi „hei, chelner”? Nu crezi că e 
nepotrivit? 

— Îl cheamă Andreas şi are şaptesprezece ani, dacă te 
interesează. 

— Şaptesprezece? Tu ai doar paisprezece! 

Începuse să vorbească la fel ca directoarea şcolii ei. 

— Şi ce-i cu asta? Kostos are optşpe ani. 

Acum era rândul Lenei să se înroşească la faţă. 

— Diferenţa e că eu nu m-am sărutat cu el. 

— Asta nu-i decât vina ta, concluzionă Effie ieşind din 
cameră. 

Lena îşi trânti cartea pe podea. Oricum nu era atentă la ce 
citea. Era prea supărată ca să poată fi atentă. 

Effie avea doar paisprezece ani şi se sărutase cu mult mai 
mulţi băieţi decât Lena. Deşi toată lumea spunea că Lena este 
frumoasa familiei, Effie avea mereu un prieten, iar ea era mereu 
singură. Effie o să ajungă să aibă o familie mare şi frumoasă şi o 
să fie fericită, iar Lena o să fie una din mătuşile alea nemăritate, 
pe care nu le cheamă nimeni în vizită decât din milă. 

Îşi scoase instrumentele de pictat şi le instală la fereastră. 
Când puse cărbunele pe hârtie, în loc să traseze liniile plăcute 
ale orizontului, se pomeni desenând conturul unui obraz. Apoi 
urmă un gât, sprincenele, maxilarele... şi un cioc abia vizibil. 

Mâna îi aluneca pe foaia de hârtie. li venea mai uşor să 
deseneze. Părul, nasul, urechile... parcă apăreau de la sine. 
Închise ochii, încercând să-şi amintească forma exactă a 
urechilor. Nici nu mai respira. Umerii lui puternici se conturară în 
josul foii. Mai rămăsese gura. Întotdeauna gura i se părea cel 
mai greu de desenat într-un portret. Închise ochii la loc. Cum 
arăta gura lui? 

Când deschise ochii, îşi imagină că-l vede chiar pe Kostos 
stând sub fereastra ei. Apoi, clipind buimacă, îşi dădu seama că 
el chiar stătea sub fereastra ei şi se uita în sus, spre ea. Oare o 
văzuse? îşi dăduse seama că îl desena pe el? Nu! Nu se poate! 

Inima începu să-i bată frenetic. Se întrebă în treacăt dacă 
nu cumva specia aia de broaşte care hibernau toată iama aveau 
activitate cardiacă sporită pe timpul verii. 

Fetele care îi erau prietene aseară săriră pe ea ca nişte 
păsări de pradă în dimineaţa asta. 


— Ce s-a întâmplat aseară, până la urmă? 

Ollie se aşezase pe patul ei încă dinainte să apuce să se 
trezească bine. Diana se îmbrăca şi nu veni la ea decât când 
văzuse că a deschis ochii. Chiar şi Emily şi Roşie se aşezară 
lângă ea ca să asculte povestea. Fetele care nu sunt în stare să 
rişte sunt fascinate de fetele care pentru asta trăiesc. Bridget se 
ridică. Amintirea nopţii trecute începea să se înfâripe încetul cu 
încetul. În somn, parcă redevenise Bridget cea de ieri, dacă asta 
mai era posibil. Fetele o priveau pline de curiozitate, avide să 
afle informaţii. 

Bridget văzuse prea multe filme. Nu-şi imaginase că 
întâlnirea dintre ea şi Eric o să fie atât de intimă. Şi-o imaginase 
mai degrabă ca pe un fel de excursie scurtă. O aventură cu care 
să se laude în faţa prietenelor. Se aşteptase ca în urma întâlnirii 
să se simtă mai puternică, dar nu era deloc aşa. Parcă avea 
inima scrijelită toată cu cuțitul. 

— Haide, spune-ne tot! 

— Bridget? 

Asta era vocea Dianei. Nu reuşea să deschidă gura şi să le 
răspundă. 

— Nimic... nu s-a întâmplat nimic... 

Bridget observă cum Ollie îşi reia expresia blazată. Deci 
până la urmă nu aveau să discute despre sex... Toate fetele 
păreau dezamăgite. Numai Diana nu se lăsă convinsă prea uşor. 
Intuiţia îi spunea altceva. Aşteptă până când celelalte se 
îndepărtară şi o atinse uşor pe umăr: 

— Bee, te simţi bine? 

De ce era aşa de bună cu ea? Lui Bridget îi venea să 
plângă. Nu se simţea în stare să discute acum, iar dacă nu voia 
ca Diana să-şi dea seama, nu trebuia să o privească în ochi. 

— Sunt cam obosită azi. 

Vorbea mai mult înspre sacul de dormit. 

— Vrei să-ţi aduc ceva de la micul dejun? 

— Nu, vin şi eu mai încolo. 

Se bucură când le văzu plecate pe toate colegele ei. 
Ghemuindu-se la loc în pat, adormi pe loc. Ceva mai târziu, 
Sherrie veni să o vadă. 

— Te simţi bine? 

Bridget îi făcu semn că da, fără să se ridice din sacul de 
dormit. 


— Cocos şi Nebunele joacă în semifinale peste câteva 
minute. Nu vrei să le vezi? 

— Mai bine dorm. Azi sunt tare obosită. 

— Bine. Mă întrebam cât o să ţină toată eneigia aia... 

Când se întoarse peste câteva ore, Diana o informă că 
Boneheads mâncaseră bătaie, deci în finală urmau să joace 
Tacos şi Cocos. 

— Vii la masa de prânz? 

— Poate mai încolo. 

— Haide, Bee. Ce naiba-i cu tine? Hai, ridică-te din pat! 

Cum ar fi putut să-i explice ce era cu ea, când nici ea nu 
ştia prea bine? 

— Sunt obosită. Câteodată dorm zile în şir. 

Diana dădu din cap înţelegătoare, convinsă Hind că asta 
era încă una din ciudăţeniile lui Bridget. 

— Vrei să-ţi aduc ceva de mâncare? Nu se poate să nu-ţi 
fie foame. 

Se ştia că Bridget mănâncă îngrozitor de mult. Dar nu şi 
de data asta. O refuză pe Diana din priviri. 

— Mi se pare ciudat. De şapte săptămâni încoace nu te- 
am văzut să stai sub un acoperiş mai mult de trei minute. Nu te- 
am văzut stând locului decât când dormeai, dar mai ales nu te- 
am văzut niciodată ratând o masă. 

Bridget ridică din umeri a lehamite: 

— Am o mulţime de feţe, răspunse ea. 

Asta parcă era un vers dintr-o poezie sau aşa ceva. Tatăl 
ei era înnebunit după poezie. Când era mică, îi citea mereu. Pe 
vremea aceea era însă mai cuminte. 

Carmen deschise plicul şi îndesă înăuntru toţi banii pe 
care îi avea. O sută optzeci şi şapte de dolari. Se gândi că ar 
putea să pună şi cei noăzeci de cenți care îi mai rămăseseră, 
dar parcă aşa un gest ar fi făcut doar un copil de vreo şapte ani, 
elev la o şcoală specială pentru copii defavorizaţi. Oricum, 
probabil că ar fi costat prea mult să trimită monedele prin poştă. 
Calculul rapid îi stimulă puţin creierul ei de tocilară la 
matematică. 

Sigilă plicul fără să mai adauge vreo scrisoare şi scrise cu 
atenţie destinatarul şi expeditorul. Se grăbi apoi spre poştă, ca 
să ajungă înainte de ora închiderii. Cine se credea mama ei să 
se plângă că ea stă în casă toată ziua, fără să facă nimic? 


Într-o după-amiază, Lena zăcea întinsă pe podea şi se 
gândea la Bridget. Ultima scrisoare pe care o primise de la eao 
îngrijorase. Ştia că Bee făcea nişte gesturi atât de necugetate, 
încât aproape că o apucă panica. De obicei, Bridget reuşea tot 
ce-şi propunea şi se acoperea cu glorie, dar existau şi 
momentele când eşua lamentabil. _ 

Lena îşi aminti un vis pe care îl avusese mai demult. În vis, 
ea era o casă micuță de pe marginea unei stânci. Abia se mai 
ţinea să nu alunece în golful de dedesubt. O parte din ea ar fi 
vrut să dea drumul degetelor încleştate pe margine, iar cealaltă 
parte îi spunea că era imposibil să cazi doar ca să vezi cum este. 

Bunica stătea pe sofa şi cosea ceva. Effie era plecată. 
Lena ar fi pus pariu pe toate vopselele ei că era prin oraş cu 
chelnerul. 

Faptul că se gândise la Bridget o făcu să se comporte şi ea 
la fel ca prietena ei. Poate că, de fapt, era din cauza visului sau 
a căldurii, cert este că începu să întrebe: 

— Bunico, de ce locuieşte Kostos cu bunicii lui? 

Bunica suspină amarnic, apoi, spre surprinderea ei, începu 
să-i povestească: 

— E o poveste tristă, draga mea. Eşti sigură că vrei s-o 
auzi? 

Deşi Lena nu era chiar sigură, bunica povesti mai departe: 

— Părinţii lui Kostos s-au mutat în America mai demult, 
când erau tineri. El s-a născut acolo. 

— Deci Kostos e cetăţean american? 

— Da. 

— Şi unde locuiau? 

— În New York. La doi ani după ce s-a născut el, mama lui 
a mai născut un băieţel. 

Lena începuse deja să-şi imagineze unde ducea povestea 
asta. 

— Când Kostos avea vreo trei ani, toată familia a plecat în 
excursie la munte, pe timp de iarnă şi a avut loc un accident 
groaznic de maşină. Atunci i-au murit ambii părinţi şi fratele mai 
mic. 

Bunica făcu o pauză, iar Lena simți cum o trec frisoane 
reci prin tot corpul. 


— După accident, pe Kostos l-au trimis aici, la bunicii lui. 
Era cel mai bine pentru el. A crescut aici, ca un grec adevărat. 
Toată lumea îl iubeşte. Toţi l-am crescut. 

Bunica era într-o pasă ciudată azi. Era relaxată, dar tristă 
şi gânditoare. 

— Bunico! 

— Spune, iubita mea. 

Asta era momentul! Nu trebuia sub nici o formă să-şi 
piardă curajul! 

— Kostos nu mi-a făcut nici un rău, să ştii. Nici nu m-a 
atins vreodată. Este exact aşa cum ÎI ştiţi voi. 

Bunica răsuflă uşurată şi lăsă lucrul de mână de-o parte: 

— După un timp, mi-am dat seama, în sufletul meu, că nu 
s-a întâmplat nimic. 

— Îmi pare rău că nu ţi-am spus până acum. 

Lena era pe jumătate bucuroasă că îşi luase o greutate de 
pe inimă, dar, pe de altă parte, regreta că aşteptase atât ca să 
mărturisească adevărul. 

— Poate că tu ai încercat să-mi spui totul, într-un fel sau 
altul, dar nu te-am lăsat eu. 

— Vrei să-i spui tu lui bapi ce ţi-am zis? 

— Cred că ştie deja. 

Lena simţea o durere acută în piept. Se întoarse cu 
spatele şi dădu frâu liber lacrimilor pe care le reţinuse atâta 
vreme. Îi părea rău pentru Kostos, dar şi mai rău îi părea că 
oameni ca el şi ca Bee, care pierduseră totul, erau încă în stare 
să iubească, iar ea, care nu pierduse niciodată nimic, nici nu 
avea nimic de oferit. 

Karma mea mi-a călcat în picioare dogmele. 

Panou publicitar. 

Bridget ieşi pe veranda barăcii. Măcar să admire puţin 
golful! îşi luase cu ea un stilou şi o bucată de hârtie. Trebuia să-i 
trimită Pantalonii lui Carmen, dar îi venea greu să-i scrie. Stătea 
pe jos, ronţăind de zor capacul stiloului, când Eric apăru lângă 
ea. Se aşeză pe balustradă. 

— Ce faci? 

— Bine. 

— N-ai venit la meci. A fost un meci bun, să ştii. Diana a 
jucat excelent. 


Nu o privi şi nici nu o atinse deloc. Ajunseseră înapoi la 
situaţia de la început. El era antrenorul cel indulgent, iar ea era 
jucătoarea cea răzvrătită. El îi cerea voie să se poarte de parcă 
nimic nu s-ar fi întâmplat. Ea nu era sigură că vrea să-l lase să 
scape aşa uşor. 

— Sunt obosită după noaptea trecută... 

Eric se înroşi puternic. Începu să-şi studieze cu mare 
atenţie palmele. De fapt, se chinuia să îşi aleagă cuvintele: 

— Ar fi trebuit să te gonesc noaptea trecută. N-ar fi trebuit 
să vin după tine. Am greşit şi îmi asum întreaga 
responsabilitate. 

— Eu am vrut să vin! 

Cum îşi permitea să ia totul asupra lui? 

— Da, dar eu sunt mai mare decât tine. Eu o să am 
probleme serioase dacă se află toate astea... 

Eric încă nu o putea privi în ochi şi nici nu ştia ce să îi mai 
spună. Se vedea clar că ar fi vrut să plece. 

— Îmi paie atât de rău pentru ce s-a întâmplat! 

Bridget aruncă cu stiloul în el. Îl ura pentru că pronunţase 
cuvintele astea stupide. 

— Ce-ar fi să-ţi pui Panatlonii pe tine pentru interviu? 
sugeră Bailey. 

Carmen o privi cu neîncredere. 

— Nici prin cap nu-mi trece să particip la vreun interviu. 
Cine vă credeţi? Fraţii Coen? 

— Carmen, nu păţeşti nimic dacă accepti şi tu ce ţi se 
spune şi cooperezi. Măcar o dată în viaţă. 

Tibby se străduia să vorbească pe un ton cât mai calm cu 
putinţă. 

Îţi place să te cerţi cu toată lumea! Aşa îi spusese Paul. 

O să te trezeşti peste cine ştie câţi ani că ai îmbătrânit şi 
că te-ai înăcrit de tot. O să fii ca femeile alea care se rujează 
strident şi ţipă la copii prin restaurante. 

— Bine. 

Îşi puse Pantalonii, se aşeză şi o urmări pe Bailey cum îşi 
instala echipamentul. Fata asta era îmbrăcată aproape la fel ca 
Tibby. Era ca o Tibby mai mică, dotată cu microfon. Chiar şi 
cearcănele le avea la fel ca Tibby. Carmen se întrebă ce o 
apucase pe prietena ei de-şi petrecea vremea cu o puştoaică de 


doisprezece ani, dar, de fapt, asta nu era treaba ei. Nu era vina 
lui Tibby că toate prietenele ei plecaseră din oraş. 

În cameră era linişte. Tibby îşi făcea de lucru cu luminile. 
Ambele regizoare erau foarte serioase. Carmen o auzi pe Bailey 
cum bolboroseşte în paharul cu lapte, ca un puştan de câţiva 
ani. 

— Carmen Lowell este prietena cea mai dragă a lui Tibby 
încă din copilărie... 

Carmen nu prea se simţea în largul său. 

— Ştii, eu şi Tibby suntem certate acum. 

Tibby opri camera, iar Bailey o privi iritată. Dădu apoi din 
mână cu un gest blazat: 

— Prostii! Ţineţi una la alta. Tibby ţine foarte mult la tine, 
aşa că nu contează. 

Carmen se uită la ea nevenindu-i să-şi creadă urechilor. 

— Ştii ceva? Tu n-ai decât doişpe ani. 

— Şi? Tot eu am dreptate. 

— Putem să ne apucăm din nou de lucru? 

De când era Tibby atât de conştiincioasă? 

— Mi se pare ciudat să nu spunem că ne-am certat atât de 
tare. 

— Bine, dar ai spus deja. 

Majoritatea oamenilor încearcă să evite conflictele. 
Carmen începea să se teamă că era dependentă de ele. lţi place 
să te cerţi cu toată lumea! îşi îndesă mâinile în buzunare, unde 
găsi rătăcite nişte fire de nisip. 

— Eu o să-ţi pun nişte întrebări, iar tu trebuie să-mi 
răspunzi. Dar să fii cât mai naturală, da? 

Copilul ăsta de doisprezece ani, încrezut şi plin de el, este 
produsul societăţii modeme. Cineva trebuie totuşi să o pună la 
punct! 

— Bine. Trebuie să mă uit drept în cameră? 

— Cum vrei. 

— Bine. 

— Eşti gata? 

— Da. 

Aşezată pe patul ei frumos aranjat, Carmen îşi strânse 
picioarele sub ea. 

— Tibby mi-a spus că tatăl tău se recăsătoreşte vara asta. 


Carmen căscă ochii largi spre Tibby. Îi aruncă o privire 
acuzatoare, dar Tibby nu făcu decât să ridice din umeri. 

— Aşa e. 

— Când anume? 

— Pe nouăsprezece august. Mersi că te interesezi atât de 
soarta mea. 

— O să te duci şi tu? 

— Nu. 

— De ce? 

— Pentru că n-am chef. 

— Eşti supărată pe tatăl tău? 

— Nu, nicidecum. 

— Atunci de ce nu te duci? 

— Fiindcă nu-mi place noua lui familie. Sunt enervanţi cu 
toţii. 

— Ce nu-ţi place la ei? 

— Pur şi simplu nu ne potrivim. 

Carmen deja începuse să se foiască pe scaun. 

— De ce? 

— Pentru că eu sunt portoricană şi am fundul prea mare. 

Pe Caimen o umflă râsul fără să vrea când se auzi rostind 
aceste cuvinte. 

— Păi, tu vrei să spui, de fapt, că nu îi poţi tu suferi pe ei 
sau ei nu te pot suferi pe tine? 

— Ambele. 

— Dar tatăl tău? 

— Ce-i cu el? 

— Păi, în fond, doar părerea lui contează pentru tine, nu? 

Carmen se ridică în picioare şi începu să gesticuleze 
nervoasă: 

— la staţi aşa! Ce fel de film mai e şi ăsta? 

— E un documentar. 

— Bine, am înţeles asta, dar nu înţeleg care e subiectul 
filmului. 

— Păi, e vorba despre oameni şi despre lucrurile 
importante din viaţa lor. 

— În cazul ăsta, cui crezi că îi pasă de mine şi de tatăl 
meu? 

— Păi e de-ajuns dacă-ţi pasă ţie, nu crezi? 


Carmen îşi plecă privirea şi începu să-şi studieze unghiile. 
Le rosese până la carne şi aveau pieliţe pe margini. 

— Şi de ce le-ai spart geamul? De ce erai aşa de supărată? 

Carmen îi aruncă priviri ucigătoare lui Tibby: 

— Nu pot să cred! l-ai spus chiar tot ce ţi-am povestit? 

— Nu, doar ce era mai important. 

Lacrimile îi umpleau ochii şi evita să clipească, pentru că 
n-ar fi vrut să o filmeze tocmai când plângea. 

— Nu sunt supărată pe tata. 

— De ce? 

Uneori, simplul fapt că îţi vine să plângi te face să-ţi fie 
milă de propria persoană şi atunci chiar că nu îţi mai poţi reţine 
lacrimile. 

— Pur şi simplu nu sunt supărată pe el. 

N-avea nici un rost să mai încerce. Lacrimile îi şiroiau pe 
obraji şi i se scurgeau pe bărbie. Se auzi un zgomot sec şi văzu 
microfonul pe podea. Bailey era deja lângă ea şi o ţinea de 
mână, într-un gest plin de compasiune, pe care lui Carmen îi 
venea greu să-l înţeleagă. 

— Nu mai plânge! ă 

Carmen se prăbuşi la loc în scaun. |şi sprijini capul pe 
umărul lui Bailey. La început intenţionase să-i spună puştoaicei 
ăsteia să-şi vadă de treburile ei şi să o lase în pace, dar acum 
parcă nu mai avea atâta putere. Uită de camera de filmat şi 
chiar de Tibby, care o ţinea strâns în braţe. 

— Să ştii că ai voie să fii supărată! îi şopti Bailey. 

Era deja ora patru şi şapte minute, iar Bailey încă nu 
venise la Wallman. Tibby verifică ceasul casei de marcat; unde 
putea să fie? Ea era întotdeauna punctuală. Venea ilx la ora 
patru, când Tibby ieşea din tură. 

Tibby se îndreptă spre uşile automate. Un val de căldură o 
lovi cu putere drept în faţă. O pomi uşor spre 7-Eleven. Uneori, 
Bailey prefera să joace Dragon Master cu Brian cât o aştepta pe 
ea. Dar de data asta Brian juca singur. El îşi ridică privirea din 
ecran. Tibby îi făcu semn cu mâna, iar Brian îi răspunse. 

Pe la patru şi optsprezece minute, Tibby era deja 
nervoasă. Se obişnuise ca Bailey să se ţină după ea toată ziua. 
Sigur că la început o deranja, dar acum i se părea ceva normal. 
Poate că Loretta nu fusese acasă ca să îi deschidă uşa, iar 
Bailey mai aştepta şi acum pe afară. Şi dacă adevărul e că se 


plictisise de documentarul lor? Nu, era imposibil. Mai aşteptă 
vreo zece minute, apoi se urcă pe bicicletă şi se duse acasă. 
Bailey nu era acolo. Se îndreptă atunci spre casa lui Bailey, dar 
nici acolo nu era nimeni. Tibby sună cu insistenţă. Stătea în 
mijlocul trotuarului, aşteptând să apară cineva, când pe stradă 
trecu un vecin. 

— Cauţi, cumva, familia Graffman? o întrebă femeia, 
oprindu-se lângă ea. 

— Da. De fapt o caut pe Bailey. 

— Cred că sunt la spital de câteva ore deja. 

Femeia avea o expresie tristă întipărită pe chip. 

Tibby simţi cum o sufocă un sentiment de nelinişte: 

— S-a întâmplat ceva? 

— Nu ştiu exact. Sunt la spitalul Sibley. 

— Mulţumesc. 

Tibby sări pe bicicletă şi începu să pedaleze cu 
repeziciune spre spital. 

Probabil că e doar la un control de rutină. Probabil că îi 
luau iar sânge, ca să se asigure că boala nu se agravase. Bailey 
n-avea nimic. Copii care sunt bolnavi stau în pat toată ziua, iar 
pe Bailey o găseai mereu acolo unde te aşteptai mai puţin. Ea 
nu stătea locului. 

Dacă totuşi nu era vorba decât despre un control, era cam 
straniu ca ea să apară la spital, se gândi Tibby când păşi pe 
coridoarele răcoroase ale spitalului. Pe când străbătea holul o 
zări pe doamna Graffman, care tocmai sosea. Era îmbrăcată în 
costum şi ţinea în mână un pachet de la Mcdonald's. Tibby se 
repezi spre ea: 

— Bună ziua, ştiţi, eu sunt o prietenă de-a lui Bailey. 

Abia după ce vorbi îşi dădu seama că de câteva săptămâni 
încoace se chinuia să-i explice lui Bailey că ele, de fapt, nu sunt 
prietene. Doamna Graffman îi zâmbi cu blândeţe: 

— Îmi aduc aminte foarte bine cine eşti. 

— A păţit ceva Bailey? 

Picioarele îi tremurau îngrozitor. Doamne, da’ frig mai era 
în spitalul ăsta! Dacă nu erai deja bolnav, era clar că de-aici 
sănătos nu aveai cum să scapi! 

— Ce e cu ea? Avenit la control? 

Tibby o însoțea pe mama lui Bailey pe coridor, deşi nimeni 
nu o invitase să rămână. Cine urmărea pe cine acum?! 


— Nu vrei să ne aşezăm puţin? 

— Sigur. 

Tibby o privi pe femeia de lângă ea: avea ochii roşii şi 
obosiţi. Trăsăturile ei îi aminteau de Bailey, mai ales buzele. Se 
îndreptară spre nişte scaune dintr-un colţ mai liniştit. Cum nu 
erau scaune puse faţă în faţă, Tibby se aşeză chiar lângă ea şi 
se aplecă mult înainte. 

— Tibby, eu nu ştiu cam cât ai aflat tu despre boala lui 
Bailey, pentru că nu-i place să vorbească despre asta. 

— Într-adevăr, nu prea vorbeşte despre subiectul ăsta. 

— Ştii că are leucemie. E un fel de cancer al sângelui. 

Tibby dădea întruna din cap, în semn de aprobare. 

— Totuşi boala asta se tratează, nu? Copiii se pot vindeca, 
nu-i aşa? 

Doamna Graffman îşi lăsă capul într-o parte, ca şi cum i-ar 
fi fost prea greu să îl mai susţină drept pe umeri: 

— Bailey e bolnavă de la şapte ani. A făcut până acum opt 
şedinţe de chimioterapie şi anul trecut a suferit şi un transplant 
de măduvă. Aproape tot timpul şi l-a petrecut într-un centru de 
tratament din Houston. Orice am face, boala revine. 

Lui Tibby îi clănţăneau dinţii de frig: 

— Trebuie să mai fie nişte tratamente pe care nu le-a 
încercat încă! 

N-ar fi vrut să strige atât de tare, ca să nu pară 
nepoliticoasă, dar vocea îi răsună cu putere. Doamna Graffman 
ridică neputincioasă din umeri: 

— Am vrut să o lăsăm să trăiască şi ea timp de câteva luni 
ca toţi copiii. Fără alte tratamente. 

— Adică o lăsaţi să moară? 

— Nu mai ştim ce să mai încercăm... Bailey a făcut o 
infecţie puternică şi ne rugăm din toată inima să se poată lupta 
cu ea. 

O privi pe Tibby cu ochii umflaţi de lacrimi: 

— Ne este foarte frică de data asta. Trebuia să ştii şi tu 
adevărul, pentru că Bailey pur şi simplu te adoră. 

Tibby simţi o durere puternică în piept. Nu putea să 
respire cum trebuie, iar inima îi bătea într-un ritm nebun. 

— Să ştii că tu i-ai înfrumusețat ultimele două luni. Tatăl ei 
şi cu mine îţi suntem foarte recunoscători. 

— Trebuie să plec. 


Tibby simţea că o să îi explodeze inima în piept şi că o să 
moară şi ea. Mai bine să i se întâmple toate astea în afara 
spitalului. 

Tu încă poţi să mai apuci pe o cale care să te ducă spre 
stele. 

Eu nu mai pot să o aleg decât pe cea care mă duce 
dincolo de ele. 

Nick Drake. 

Într-o dimineaţă de august, Lena îşi lua micul dejun cu 
bapi. În tăcere, ca de obicei. Îşi împachetă apoi lucrurile şi se 
îndreptă spre stânci. Intenţiona să se întoarcă la poiana ei cu 
măslini. Greşit. La poiana lui. 

Când ajunse acolo, observă că se schimbase coloritul 
frunzelor. larba era gălbuie şi răsăriseră alte feluri de flori. Chiar 
şi măslinii păreau mai mari: îmbătrâniseră deja. Briza, sau 
meltimi cum o numea bunica ei, se simţea mai tare. 

Poate venise doar ca să vadă dacă nu cumva îl întâlneşte 
pe Kostos. Nu era prea sigură. Se concentră asupra tabloului, 
uitând de restul lumii. Timp de patru ore îşi tot amestecă 
vopsele şi pictă fără oprire. Dacă soarele arsese prea tare în 
timpul ăsta, ea nu-şi dăduse seama. Nici picioarele nu şi le mai 
simţea. 

Când umbrele deveniră prea mari, Lena reveni la realitate. 
Acum putea să-şi evalueze pictura cu un ochi critic. Dacă s-ar fi 
simţit mai detaşată, poate că ar fi zâmbit. Simţindu-se 
conectată la lumea din jur, preferă să zâmbească doar în gând. 
Acum ştia de ce se chinuise atâta. Tabloul ăsta, cel mai bun de 
până acum, era pentru Kostos. 

l-ar fi fost imposibil să-i mărturisească direct cum se 
simţea. Spera totuşi ca tabloul să-i transmită că-i pare rău 
pentru tot. Că ştia acum cui îi aparţine poiana secretă. 

Tibby se învoi de la Wallman, motivând că îi e rău. Avea 
un cârcel la un picior. | se zbătea un ochi. Poate că i se infecta 
cercelul din nas. Nu voia decât să doarmă. 

Nu putea să suporte gândul că ea merge la serviciu, în 
timp ce Bailey e în spital. Nu voia să uite că Bailey e bolnavă şi 
apoi să îşi reamintească brusc, pentru că nu mai venea la patru 
să lucreze împreună la film. Asta era cel mai greu: să uiţi şi 
după aceea să te trezeşti brusc la realitate. 


Se uită la cuşca lui Mimi, care era şi mai somnoroasă 
decât de obicei. Nici măcar nu se atinsese de mâncare. Ritmul 
de viaţă al lui Mimi era atât de lent şi totuşi ciclul vieţii ei 
progresa mult mai repede decât al lui Tibby. Cum e posibil aşa 
ceva? Lui Tibby i s-ar fi părut normal să crească amândouă în 
acelaşi ritm. 

Tibby lovi uşor cu mâna peretele de sticlă. O năpădi brusc 
un sentiment de frustrare: Mimi putea să moţăie chiar şi atunci 
când Tibby era supărată. Se aplecă deasupra cuştii şi o mângâie 
pe burtă cu degetul arătător. Ceva nu era în regulă. In loc să 
aibă corpul călduţ, ca de obicei, Mimi avea temperatura 
camerei. Intr-un acces de panică, Tibby se repezi şi o înşfăcă în 
palme. Mimi nici nu se mişcă. 

— Haide odată, Mimi! Trezeşte-te! 

Cu ochii plini de lacrimi, Tibby se ruga de ea să se 
trezească, ca şi cum Mimi îi juca o farsă stupidă. Tibby o ridică 
atunci sus, în aer. Asta îi plăcea cel mai puţin lui Mimi. De obicei 
când îi făcea aşa, o zgâria uşor cu gheruţele în palmă. Undeva, 
în subconştientul ei, începu să se înfiripe ideea că, de fapt, 
mogâldeaţa asta nu era Mimi: asta era doar ce mai rămăsese 
din Mimi. Undeva, în creierul ei, se ridică un zid, care împiedica 
orice fel de informaţie să ajungă înăuntru. Gândurile lui Tibby nu 
aveau loc să se desfăşoare decât în interiorul acestui zid. Parcă 
nici nu mai arătau a gânduri, ci, mai degrabă, a instrucţiuni 
primite de la un punct de control. 

Pune-o pe Mimi înapoi în cuşcă! Ba nu! S-ar putea să 
înceapă să miroasă! Du-o afară, în curte! 

Nu! Nu se poate! 

Cum să facă una ca asta? 

Oare ar fi trebuit să o sune pe mama? Sau pe veterinar? 
N-avea nici un rost. Ştia de pe-acum ce aveau să-i spună. Avea 
o idee mai bună. Cobori treptele; pentru prima dată de mult 
timp, în casă era linişte. Fără să stea prea mult pe gânduri, 
Tibby o puse pe Mimi într-o pungă de hârtie maro şi o băgă în 
congelator. 

Îi veni apoi în cap imaginea teribilă a Lorettei dezgheţânad- 
o pe Mimi şi aruncând-o într-o tigaie. Deschise din nou uşa 
congelatorului şi o ascunse pe Mimi, mai bine, în spatele 
resturilor din plăcinta de la botezul lui Katherine, pe care nimeni 
nu dorea nici să o mănânce, dar nici să o arunce la gunoi. 


Aşa era mai bine... Mimi era, pur şi simplu, pusă la 
îngheţat. Probabil că exista vreo tehnologie pentru astfel de 
situaţii. Poate că mai era nevoie de vreo zece ani ca să se 
perfecţioneze tehnica respectivă, dar ea nu se grăbea deloc. Mai 
avea timp. 

Se prăbuşi pe patul din camera ei şi îşi luă o coală de 
hârtie, ca să-i scrie fie lui Carmen, fie Lenei, fie lui Bee. Işi dădu 
seama abia mai târziu că nu avea absolut nimic de zis. 

Tziiayă Carmen, când ilnt în “lecla mănâne în fiteait 
dimineaţă eu dar n-am purtat nici măcar o singură conversaţie. 
(Dare e ceva ciudat? ipoate îţi imaginează că sunt nebună. 
“Pentru mâine îţi jur că o să învăţ cel puţin trei propoziţii în 
greacă, să pot vorbi cu d. O să mă simt ca o ratată dacă trece 
toată vara ţi eu n-am ajxucat să schimb o vorbă cu el. 

Carmen se trânti pe patul mamei ei care se apucă să o 
maseze uşor pe spate. 

— Ce e, puiule? 

— Sunt supărată pe tata, îi răspunse Carmen cu faţa 
ascunsă în pernă. 

— E şi normal! 

— De ce mi-e atât de greu să recunosc? Când vine vorba 
să mă supăr pe tine, n-am nici un fel de reţineri. 

— Asta am văzut şi eu. 

Carmen ştia că mama ei ar vrea să-i spună ceva, deşi 
tăcea. 

— Nu cumva e mai uşor să te superi pe oamenii în care ai 
încredere? întrebă în cele din urmă Christina. 

Dar eu am încredere în tata! ar fi vrut Carmen să-i 
răspundă, apoi se răzgândi. 

— De ce crezi că-i aşa? 

— Fiindcă ştii sigur că te vor iubi orice-ai face. 

— Tata mă iubeşte, ştiu asta. 

— Da, te iubeşte. 

Mama se aşeză şi ea pe pat, trase adânc aer în piept şi 
începu: 

— A fost tare greu când a plecat, nu-i aşa? 

— Da. 

Carmen îşi aminti cum, la cei şapte ani pe care-i avea 
când divorţaseră părinţii ei, le spunea tuturor celor care o 
întrebau cuvintele pe care le auzise şi ea de atâtea ori: „Trebuie 


să se mute din cauza serviciului, dar o să petrecem o grămadă 
de timp împreună, ca şi până acum. E mai bine aşa pentru toată 
lumea.” Chiar crezuse vreodată în cuvintele astea? De ce se mai 
deranja să caute atâtea scuze? 

— Te-ai trezit odată, de mult, la miezul nopţii, şi m-ai 
întrebat dacă tata ştie cât eşti de tristă. 

Carmen se rostogoli pe o parte şi îşi sprijini obrajii în 
palme: 

— Crezi că ştia? 

— Cred că prefera să-şi imagineze că-ţi merge bine. 
Uneori te convingi de lucrurile care ai vrea tu să fie adevărate. 

— Tibby, la masă! 

Era chiar vocea tatălui ei! Era şi el acasă. 

În casă era un frig îngrozitor... Tibby tremura ca o frunză 
în pantalonii de pijama şi în puloverul gros pe care şi-l pusese. 
Tatăl ei pornise din nou aerul condiţionat. De când puseseră 
instalaţia de aer condiţionat, părinţii ei ţineau casa închisă 
ermetic aproximativ patru-cinci luni pe an. 

— Tibby! 

Era conştientă de faptul că, într-un târziu, trebuie să-i 
răspundă. 

— Tibby! 

Întredeschise uşa şi ţipă din răsputeri: 

— Am mâncat deja! 

— Ai putea să cobori şi tu, chiar dacă ai mâncat! 

Cum cuvintele lui sunau mai degrabă a sugestie, Tibby îşi 
imagină că putea să-l ignore cu desăvârşire. Ştia că, în câteva 
secunde, Nicky începea să arunce cu mazăre, iar Katherine 
începea să vomite cu spor. Atunci părinţii ei oricum uitau de 
Tibby, adolescenta cea morocănoasă. 

Îşi atinse părul. Era cam unsuros, şi nu numai la rădăcini. 
O să se murdărească perna de la părul ei. 

— Tibby, iubito! Nu m-auzi? 

Nu renunţa deloc! 

— O să cobor la desert! 

Avea o foarte mică şansă ca părinţii ei să uite de ea până 
la desert. Era ora şapte. Putea să se uite la emisiuni-concurs 
până începeau emisiunile pe postul WB. Cu emisiunile astea îşi 
pierdea timpul cam până pe la zece. Spre deosebire de 
camerele de gardă ale spitalelor, emisiunile astea nu aveau nici 


o legătură cu lumea reală. Mai târziu începeau pe VH1 
documentarele pretenţioase despre vedete ale muzicii care 
muriseră de supradoze încă înainte să se nască ea. Astea o 
adormeau cel mai repede. 

Telefonul începu să sune. Prima dată când mama ei 
rămăsese însărcinată, Tibby reuşise să-şi convingă părinţii să-i 
instaleze propria ei linie telefonică. A doua oară, primise un 
televizor. 

Când suna telefonul la ea în cameră, ştia sigur că nu 
putea să o caute decât pe ea. Se ascunse mai bine în aşternut. 

Ca de obicei, când ţi se întâmpla şi ţie să cobori puţin 
până în bucătărie şi te suna Carmen, atunci robotul intra imediat 
şi prelua mesajul. Când n-aveai chef să răspunzi şi stăteai să te 
uiţi la el cum sună, putea să ţârâie chiar şi ore în şir. Într-un 
târziu, robotul pomi şi se auzi vocea lui Bailey: 

— Tibby, sunt Bailey. Numărul meu de la spital este 555- 
4648. Sună-mă, te rog! 

Tibby îşi întoarse privirea de la telefon, simțind cum 
îngheaţă de tot sub pătură. Încercă să se concentreze asupra 
unei reclame despre disfuncţiile erectile. Ar il vrut să adormă. 
Gândul i se îndreptă spre Mimi, care îngheţa jos, în cutia ei 
micuță, şi apoi se gândi că şi ea este cam în aceeaşi situaţie, 
doar că are o cuşcă mai mare. 

Lui Bridget îi trebui mult timp până să se pregătească 
pentru meciul cel mare. Colegele ei de echipă îşi decoraseră 
tricourile cu fel şi fel de tipuri de taco. Dacă ar fi fost în starea ei 
obişnuită, era exact genul de lucru care ar fi amuzat-o şi pe 
Bridget. Ambele echipe îşi împodobiseră porţile cu panglici lungi 
de hârtie. Pe marginea terenului era o masă plină de pepeni 
verzi. 

Lui Bridget i se părea că are crampoanele prea lejere. Era 
convinsă că slăbise puţin. Corpul ei cerea să fie hrănit la ore 
fixe, iar ea nu mai mâncase de mult. Chiar şi aşa, era totuşi 
posibil să slăbeşti la picioare? 

— Bridget, pe unde ai umblat? o întrebă Molly. 

Bridget ştia foarte bine tă dimineaţa a avut loc un 
antrenament clandestin, dar ea nu avea chef de aşa ceva: 

— M-am odihnit pentru meci. 

Molly nu era destul de perspicace încât să-şi dea seama că 
e ceva în neregulă. 


— Fiţi atente la mine! Ne aşteaptă un meci greu. Los 
Cocos sunt într-o pasă foarte bună. Joacă excelent, după cum aţi 
văzut şi voi încă de ieri. Astăzi trebuie să facem tot posibilul ca 
să câştigăm. 

Bridget îşi spuse în gând că ea n-o să folosească niciodată 
expresia „a face tot posibilul” Molly se întoarse spre ea şi îi 
zâmbi cu generozitate: 

— Eşti gata, Bee? Azi poţi să-ţi faci de cap! Joacă aşa cum 
vrei tu! 

Toată echipa o aclama, iar Bridget nu ştia cum să 
reacționeze. Trebuia să joace în apărare. Toată lumea avea să 
urle înnebunită când se va apropia prea mult de poarta adversă. 
Azi nu se simţea în stare de aşa ceva. 

— Nu ştiu dacă pot să joc cum trebuie, şopti ea. 

Încă din primele momente de joc, Bridget se mişcă foarte 
încet. Nici nu încerca să ajungă la minge, iar când primea pase, 
le dădea mai departe. Toată echipa era năucită de jocul ei slab. 
Toate colegele se bazaseră pe ea. Los Cocos băgaseră deja 
două goluri din primele cinci minute. 

Molly îi făcu semn arbitrului, care întrerupse jocul pentru 
câteva clipe. O privi pe Bridget de parcă o vedea pentru prima 
dată în viaţă: 

— Haide, Bridget! Joacă! Ce se întâmplă cu tine? Bridget 
simţi că o urăşte pe Molly. Niciodată nu i-a plăcut să i se dea 
ordine: 

— Când jucam bine, mă puneai să stau pe margine. Acum 
asta e tot ce pot să fac. Imi pare rău. 

Molly era în pragul unei crize de isterie: 

— Mă pedepseşti? Asta vrei să faci? Să mă pedepseşti? Ce 
naiba, eu sunt antrenorul! Trebuie să mă asculţi! Eu mă 
străduiesc să te transform într-o jucătoare adevărată şi care-i 
răsplata mea? 

— Eu sunt deja o jucătoare adevărată... 

Cu aceste cuvinte, Bridget părăsi terenul de joc. 

Faptele tale vorbesc atât de tare, încât nu mai aud nici ce 
îmi spui. 

Ralph Wddo Emerson. 

Mai întâi, Tibby îşi luă o cutie cu prăjiturele Entenmann, 
dar firimiturile îi amin teau de talaşul pentru rozătoare, aşa că 
se repezi în bucătărie şi le ascunse adânc în dulap. Ar fi mâncat 


nişte îngheţată, dar nu voia să se apropie de locul în care se 
găsea îngheţata. În cele din urmă, se mulţumi cu nişte 
bomboane cu aromă de fructe, preferatele lui Nicky. Uitându-se 
concentrată la desene animate, mâncă vreo opt pachete de 
jeleuri în formă de dinozauri, aruncând ambalajele argintii direct 
pe jos. 

În timpul emisiunii lui Jerry Springer bău vreo doi litri de 
suc. Ceva mai târziu, vărsă în culori. După asta, se mai uită 
puţin şi la canalul de teleshopping. Pe când se uita la Oprah, 
începu să sune telefonul. Tibby dădu tare sonorul televizorului; i- 
ar fi părut rău să piardă ceva. Totuşi, oricât se străduia să o 
ignore, vocea pe care o înregistra robotul se făcea auzită cu 
încăpățânare: 

— Tibby, sunt Robin Graffman, mama lui Bailey. Crezi că 
ai putea să treci pe la spital sau măcar să dai un telefon? Poţi să 
suni la 555-4648. Camera are numărul 448. Când cobori din lift 
la etajul patru, trebuie să o iei la stânga. Bailey ar vrea să te 
vadă. 

Tibby simţi o durere ascuţită în piept. Era ceva în neregulă 
cu inima ei. Durerea se propaga până în tâmple. Probabil că 
făcea simultan un atac de cord şi un anevrism. Aruncă o privire 
spre cuşca lui Mimi. l-ar fi plăcut să se ghemuiască acolo, în 
talaşul moale şi să tragă în piept mirosul sărat al mâncării lui 
Mimi până când inima ar fi încetat să-i mai bată. Nu părea să fie 
prea greu. Mimi reuşise, nu? 

Carmen formă numărul. Era ferm hotărâtă să închidă dacă 
îi răspundea Lydia, dar bineînţeles că nu făcu aşa: 

— Lydia, sunt Carmen. Pot să vorbesc cu tata? 

— Bineînţeles, răspunse ea repede. 

De ce oare se aşteptase ca Lydia să-i dea vreo replică 
usturătoare? Tatăl ei răspunse aproape imediat: 

— Alo? 

În vocea lui se simţea un amestec de uşurare şi teamă. 

— Tată, sunt eu, Carmen. 

— Ştiu. Îmi pare bine că ai sunat. Am primit pachetul de la 
tine. Să ştii că am apreciat gestul. 

— Ei... mă bucur... 

Acum parcă îi era mai uşor să-şi ceară scuze, pentru că el 
avea să fie înţelegător; în aproximativ două minute, viaţa o să 


fie iar frumoasă, iar ea o să poată depăşi momentul ăsta 
deprimant. 

— Tată, trebuie să-ţi spun ceva. 

Simţea cum tatăl ei parcă o roagă fără cuvinte să nu 
continue conversaţia aceasta. 

— Bine, spune-mi. 

Trebuie să-i spui, nu poţi să dai înapoi tocmai acum! 

— Sunt supărată pe tine! 

Tatăl ei tăcea în continuare. 

— Sunt dezamăgită... îmi imaginasem că o să petrecem 
toată vara împreună. Aş fii preferat să-mi spui dinainte despre 
Lydia şi despre familia ei. 

Glasul îi tremura şi parcă era răguşită: 

— Îmi pare atât de rău; ar fi trebuit să-ţi spun dinainte. A 
fost o mare greşeală şi-mi pare tare rău. 

Tatăl ei părea să creadă că scuzele au pus punct discuţiei. 
Se repeta aceeaşi poveste mai veche. Cauteriza rana încă 
dinainte să înceapă să sângereze, dar de data asta nu 
intenţiona să renunţe aşa uşor. 

— N-am terminat ce aveam de spus. Ţi-ai găsit o nouă 
familie, dar eu nu mă potrivesc deloc în tabloul ăsta. Ai o altă 
familie, alţi copii... dar cu mine cum rămâne? Ce se întâmplă cu 
mine şi cu mama? 

Acum îi era imposibil să se mai oprească, trebuia să 
termine tot ce avea de spus. Vocea îi tremura şi ochii i se 
umpluseră de lacrimi. Nici măcar nu-i mai păsa dacă el o ascultă 
cu adevărat, trebuia să spună oricum tot ce avea pe suflet. 

— De ce nu îţi mai place vechea ta familie? De ce te-ai 
mutat? Când ai plecat, mi-ai promis că o să fim la fel de 
apropiaţi ca întotdeauna. De ce m-ai minţit? 

Acum începuse să plângă de-a binelea. Nici nu era sigură 
că i se mai înțelegeau cuvintele: 

— De ce Paul poate să-l viziteze pe tatăl lui beţiv în fiecare 
lună, iar tu mă vizitezi pe mine de trei ori pe an? Cu ce-am 
greşit eu? 

Asta era tot! Nu mai avea nimic de zis, dar din plâns nu se 
putea opri. În cele din urmă, se linişti puţin. Oare o mai asculta 
sau închisese deja? Ascultă cu atenţie, lipindu-şi receptorul de 
ureche. Se auzeau nişte sunete înfundate: 

— Carmen, îmi pare rău. Îmi pare tare rău. 


Se gândi că în situaţia asta, nu-i rămâne decât să-l creadă 
pe cuvânt, deoarece, pentru prima dată în viaţa ei, îşi auzea 
tatăl plângând. 

În după-amiaza aceea Tibby era pe jumătate adormită, 
când se auziră bătăi în uşă. 

— Lăsaţi-mă în pace! 

Cine putea fi? Părinţii ei erau la muncă, iar Loretta ştia că 
n-are voie să intre în camera ei. 

— Tibby? 

— Cară-te! 

Uşa se deschise şi Carmen intră doar pe jumătate în 
cameră. Când o văzu pe Tibby zăcând în pat şi mai ales când 
zări gunoaiele de pe podea, Carmen căpătă o expresie 
îngrijorată. 

— Ce s-a întâmplat? Te simţi bine? 

— Da. Te rog să pleci. 

Tibby se aşeză mai bine între pături, dând sonorul 
televizorului mai tare. După reclame, începea din nou emisiunea 
lui Oprah. 

— La cete uiţi? 

Cu storurile trase şi cu întunericul din cameră, nu prea 
aveai la ce să te uiţi în afară de grămezile de gunoaie de pe jos 
şi de televizor. 

— La Oprah. E o femeie foarte înţelegătoare, să ştii. 

Carmen se strecură printre gunoaie şi se aşeză pe pat. 
Deja se îngrijorase pentru Tibby, mai ales că nu putea suporta 
nici un fel de dezordine dacă nu era făcută de ea. 

— Hai, spune-mi te rog ce s-a întâmplat! Mă sperii când te 
văd aşa! 

— Nu vreau să vorbesc. Vreau să pleci. 

Telefonul începu să sune iar. Tibby îl privea circumspect, 
de parcă era un şarpe cu clopoței. 

— Nici să nu te gândeşti să-l atingi! 

Robotul începu să piuie. Tibby se repezi la el, încercând să 
apese pe butonul de volum, dar nu reuşi decât să răstoarne 
aparatul pe jos. Vocea se auzi clar: 

— Tibby, sunt tot eu, mama lui Bailey. Voiam doar să-ţi 
spun ce s-a mai întâmplat... Bailey nu se simte deloc bine. A 
făcut o infecţie şi... ne-ar face mare plăcere dacă ai putea să 
treci puţin pe la ea. Bailey s-ar bucura mult să te vadă. 


Înainte să închidă, se auzi clar că doamna Graffman 
plângea încet în receptor. 

Tibby nu putea să o privească pe Carmen. Nu dorea să 
vadă pe nimeni. Simţea cum Carmen o priveşte fix şi cum îi 
citeşte gândurile fără nici un efort. Mai simţi apoi braţele ei, care 
o înconjurară cu afecţiune. Tibby îşi întoarse capul. Lacrimile pe 
care le strânsese sub pleoape erau atât de grele... 

— Te rog să pleci... 

Carmen, care le ştia pe toate, o sărută pe obraz şi se 
ridică. 

— Mulţumesc. 

Din păcate, Carmen cea care le ştia pe toate se reîntoarse 
peste vreo oră, fără să o fi invitat nimeni. Nici măcar nu mai 
bătu la uşă, pur şi simplu intră în cameră, invadându-i visele lui 
Tibby. 

— Tibby, trebuie să mergi să o vezi. 

— Pleacă! Eu nu pot să mă mişc de aici. 

— Ba poţi. Ţi-am adus Pantalonii. 

Carmen suspină adânc în timp ce punea Pantalonii la 
picioarele prietenei ei. Era singurul loc din cameră care nu se 
contaminase încă de dezordinea monstruoasă făcută de Tibby. 

— Îmbracă-te şi pleacă la spital. 

— Nici nu mă gândesc! 

Carmen ieşi subit din cameră. Tibby începu să tremure. 
Oare înţelesese în sfârşit că nu-i mai bătea inima, că făcuse un 
anevrism şi că i se infectase inelul din nas? După ce îşi puse 
atâtea întrebări, Tibby căzu într-un somn greu. Se trezi peste 
câteva ore şi văzu Pantalonii strălucind în întuneric. Şi-i imagină 
invitaţi la emisiunea lui Jay Leno. Pantalonii o trăgeau la 
răspundere în public pentru că era o persoană îngrozitoare. Şi 
aveau dreptate. Se trânti la loc în pat, simţindu-i cum atâmau 
greu pe gleznele ei. Păreau să cântărească pe puţin vreo 
douăzeci şi cinci de kilograme. Cine ar fi putut să se îmbrace în 
nişte pantaloni atât de grei? Bineînţeles că Jay Leno îi răspunse 
prompt la întrebare: 

— la încearcă-i! 

Tibby privea zăpăcită prin cameră. Bineînţeles că Jay Leno 
nu îi spusese nimic. Sări din pat, speriată, cu inima bătându-i 
într-un ritm nebunesc. Dacă nu mai era timp? Dacă pierduse şi 
ultima şansă? 


Îşi dădu jos pijamaua, îşi puse Pantaloni şi se încălţă în 
saboti. Părul îi era atât de murdar, încât părea aproape curat. 
Când ieşi pe stradă îşi dădu seama că era cam miezul nopţii, iar 
ea rămăsese îmbrăcată cu bluza de la pijama. Dacă nu-i dădeau 
voie să intre să o vadă? Doar orele de vizită se terminau pe la 
opt. 

Se întoarse înapoi şi îşi luă bicicleta din garaj. Nu îi 
rămânea prea mult timp. Tocmai de asta îi era frică şi lui Bailey, 
de timp. Goni pe străzi, trecând pe roşu pe Wisconsin Avenue. 
Intrarea spitalului era cufundată în întuneric, dar la secţia de 
urgenţe se vedea lumină. Tibby trecu de oamenii care aşteptau 
disperaţi pe scaunele de plastic. Chiar şi urgenţele deveneau 
plictisitoare după ce aşteptai atâta timp. Din fericire, asistenta 
de la recepţie stătea cu capul plecat într-un registru. Tibby trecu 
fără să se oprească, îndreptându-se spre lift. 

— Pot să te ajut cu ceva? o întrebă o altă asistentă. 

— Păi... o caut pe mama. 

Tibby minţea cu stângăcie de data asta, dar continuă să 
meargă, iar asistenta nu insistă cu întrebările. O luă pe scara de 
incendiu până la etajul superior, aşteptă pe trepte până când 
holul se goli şi apoi se repezi într-un lift. 

În lift dădu peste un doctor care părea obosit. Tibby căuta 
frenetic fel şi fel de scuze pe care le-ar fi putut invoca, dar îşi 
dădu seama că, de fapt, doctorul abia îi observase prezenţa. Era 
evident că avea probleme mai importante decât sistemul de 
securitate al spitalului. 

Cobori la etajul patru şi se strecură spre saloane. Etajul 
acesta era foarte liniştit. Biroul de recepţie era la stingă, dar 
după săgețile de pe perete, salonul 448 trebuia să fie undeva, în 
dreapta. Tot acolo mai era şi o cameră de gardă a asistentelor. 
Tibby îşi ţinu respiraţia când se furişă ca o umbră pe lingă 
pereţi. Slavă Domnului, salonul 448 era aproape, iar uşa era pe 
jumătate deschisă. Intră fără nici un zgomot. 

Se opri în micul vestibul în care se afla televizorul. Pe 
ecran, Jay Leno îşi vedea de spectacolul lui într-o linişte deplină. 
Părinţii lui Bailey nu se vedeau pe scaunele aşezate lângă 
fereastră. Dacă venise până aici, trebuia să îşi găsescă şi curajul 
să intre. 

Îi era teamă să nu vadă o altfel de Bailey decât cea pe 
care o cunoscuse. Dacă în salon nu mai era decât o umbră de-a 


lui Bailey, ea cum trebuia să reacționeze? Totuşi, fata care 
dormea pe pat era neschimbată. Doar că avea un tub de oxigen 
băgat în nas şi nişte perfuzii înfipte în încheietura mâinii. Tibby 
scoase un țipăt uşor fără să vrea. Era prea multă emoție în aer. 

Bailey părea atât de micuță sub pătura de spital. Tibby 
vedea cum îi pulsau venele la baza gâtului. Uşor, ca să nu o 
trezească, o apucă de mână. Avea oasele uşoare, ca un pui de 
vrabie. 

— Hei, Bailey, am venit să te văd... sunt eu, angajata de la 
Wallman. 

Bailey era atât de slabă, incit pe pat rămânea loc destul şi 
pentru Tibby. Bailey dormea în continuare, iar Tibby o apucă 
strâns de mână. Simţea părul fetei mângâind-o pe faţă. Incepu 
din nou să plângă, iar lacrimile îi alunecau pe obraji, 
prelingându-i-se în urechi şi peste buclele lui Bailey. Dar Bailey 
nu o să se supere pentru atâta lucru. Ea o să rămână acolo, să o 
ţină de mână pentru totdeauna, ca să nu se mai teamă 
niciodată că nu mai este destul timp. 

În noaptea aceasta se sărbătorea Koimisis tis Theotokou, 
adică înălţarea la Cer a Maicii Domnului, cea mai mare 
sărbătoare grecească după Paşte. Lena şi Effie îi însoţiră pe 
bunici la liturghie, în biserica micuță şi simplă din sat. După 
slujbă a avut loc o paradă şi, în cele din urmă, toată lumea s-a 
apucat să sărbătoreacsă. 

Bunica făcea parte din comitetul care pregătise desertul, 
aşa că ea şi Effie se chinuiseră să facă o duzină de tăvi pline cu 
baclava, cu fel şi fel de umpluturi. Lecţiile de gătit ale lui Effie 
căpătaseră amploare acum, că se sfârşea vara, iar ele urmau să 
plece. 

Lena bău un pahar de vin roşu cu un gust foarte aspru, 
care o făcu să se simtă tristă şi obosită. Urcă în dormitor şi se 
aşeză la fereastră pe întuneric. Prefera să urmărească 
festivitatea de la distanţă. Aşa-i plăcea ei să se distreze la 
petreceri. 

În piaţeta din faţa casei lui Kostos petrecerea era şi mai 
zgomotoasă. Bărbaţii băuseră uzo din plin, iar când începu 
muzica erau toţi foarte bine dispuşi. Chiar şi bapi zâmbea. 

Effie băuse şi ea vreo câteva pahare cu vin. În Grecia nu 
exista limită de vârstă pentru consumul de băuturi alcoolice. De 
fapt, bunicii chiar le îndemnau să bea şi ele câte un pic de de 


vin la ocazii speciale; faptul că era permis scăzuse considerabil 
interesul pe care l-ar fi manifestat Effie faţă de alcool. 

În seara asta, Effie era exuberantă şi roşie la faţă ca un 
bujor. Lena o văzu de la fereastră cum dansă de câteva ori cu 
chelnerul Andreas, cu care dispăru apoi pe o alee mai 
întunecoasă. Lena nu-şi făcea griji pentru sora ei. Effie era cea 
mai raţională persoană pe care o cunoştea. li plăceau băieţii, 
dar nu până într-atât încât să facă vreun gest necugetat de 
dragul lor. 

Luna de pe cer se răsfrângea într-o imagine surprinzător 
de clară în apă. Lena n-ar fi ştiut să aleagă care dintre ele era 
mai frumoasă. În lumina lunii observă chipul lui Kostos în 
mulţime. Dar el nu observase absenţa ei sau poate că o 
observase, dar nu-i dădea importanţă. Era sigură de asta. 

Aş vrea să-ţi pese de mine, îi transmise Lena pe cale 
telepatică; dorindu-şi apoi să-şi poată retrage gândurile. Kostos 
se apropie de bunica ei. Ridicându-se pe vârfuri, Valia îl sărută şi 
îl îmbrăţişă atât de puternic, încât Lena se întrebă dacă mai 
putea respira. Kostos părea atât de fericit în seara asta. 

Îi şopti ceva la ureche bunicii, apoi începură să danseze 
împreună. 

Artificii făcute chiar de săteni începură să strălucească 
deasupra piaţetei. Artificiile astea erau parcă mai impresionante 
decât cele cumpărate. Cele din parcul Disney, spre exemplu, îşi 
pierdeau din farmec din cauza prezentării lor sofisticate. 

Kostos începu să o învârtă pe Valia, care râdea cu hohote. 
Terminară cu o plecăciune studiată, care o făcu pe bunica să-şi 
piardă echilibrul. Lena n-o mai văzuse până acum atât de 
fericită. Se întoarse apoi spre fetele care stăteau pe margine. 
Toate cele câteva adolescente din Oia îl sorbeau din ochi pe 
Kostos, care prefera în schimb să danseze cu bunicile şi cu 
femeile care îl crescuseră cu toată afecțiunea pe care ar fi vrut 
să o reverse asupra copiilor absenţi. Aceasta era realitatea tristă 
din Oia: întregi generaţii de tineri plecaseră ca să-şi găsescă un 
rost în viaţă pe alte meleaguri. 

Lena lăsă lacrimile să-i şiroiască pe obraji, fără să ştie 
precis de ce plânge. Chiar şi mai târziu, după terminarea 
petrecerii, Lena tot nu putea dormi. Stătea la ferestră şi privea 
luna. Aştepta să vadă cum briza avea să încreţească suprafaţa 
lacului, tulburând luna perfectă care răsărise din adâncul apei. 


Îşi imagina locuitorii din Oia dormind într-un somn greu, ca de 
beţie. 

Aplecându-se uşor în afara ferestrei, recunoscu coatele 
care stăteau rezemate pe pervaz, la etajul doi. Erau coatele 
zbârcite ale lui bapi. Stătea şi el la fereastră să admire luna. 

Lena zâmbi întâi în gând, apoi zâmbi de-a binelea, cu 
toată faţa. Un lucru învățase sigur de când venise pe Insula 
Santorini. Nu semăna nici cu Effie, nici cu părinţii ei, pentru că 
semăna prea mult cu bapi: mândru, tăcut şi aprig la mânie. Din 
fericire, spre deosebire de ea, bapi ştiuse să profite de şansa pe 
care i-o oferise iubirea odată în viaţă. Lena se rugă şi la luna de 
pe cer şi la cea din apă să-i dea şi ei curajul lui bapi. 

În viaţă mereu se succedă aceleaşi zile: lunea suspinelor, 
marţea înlăcrimată, miercurea îndurerată, joia patimilor, vinerea 
spaimelor, sâmbăta când totul se prăbuşeşte. 

James Joyce. 

Lena dormi până târziu în dimineaţa următoare. Adevărul 
este că se trezi ca de obicei, dar, neavând ce face, lenevi în pat 
ore în şir. Se simţea plină de energie, dar apatică în acelaşi 
timp. 

Effie puse punct acestei dimineţi când începu să bubuie în 
uşă: avea nevoie de ceva din dulapul Lenei. In timp ce îi răvăşea 
hainele, o întrebă într-o doară: 

— Ce-ai păţit? 

— Sunt obosită. Te-ai distrat aseară? 

Ochii lui Effie se luminară: 

— A fost nemaipomenit. Andreas sărută atât de bine! Mult 
mai bine decât orice american. 

— Mi-ai mai spus chestia asta. lar eu ţi-am mai spus o 
dată că n-ai decât paisprezece ani, răspunse Lena. 

Effie renunţă brusc să mai caute printre umeraşe şi 
rămase nemişcată lângă şifonier. Lena simţea cum o cuprinde 
neliniştea ori de câte ori Effie tăcea. 

— Ce mai e? Ce idee ţi-a venit? 

— Vai de mine! 

— Ce naiba s-a întâmplat? 

Lena văzu că Effie ţinea în mână portretul mototolit al lui 
Kostos. 

— Vai de mine! Nu pot să cred! 

Effie o privea ca şi cum atunci o vedea pentru prima oară. 


— Cee? 

— Nu pot să cred! 

— Ce?! 

Lena repeta obsesiv aceeaşi întrebare, de parcă tot 
vocabularul ei se reducea la un singur cuvânt. Effie o privi 
acuzator: 

— Te-ai îndrăgostit de Kostos! 

— Ba nu! 

Dacă nu şi-ar fi dat seama mai de mult că era îndrăgostită 
de Kostos, cu siguranţă şi-ar fi dat seama acum, pentru că ştia 
exact cum se simțea atunci când spunea minciuni. 

— Ba da, te-ai îndrăgostit! Dar ştii ce e trist? Eşti atât de 
laşă, încât stai îmbufnată toată ziua în loc să rezolvi cumva 
situaţia. 

Lena se întinse la loc în pat. Ca de obicei, Effie rezumase 
toate problemele ei sentimentale în câteva cuvinte. 

— Ar fi cazul să recunoşti. 

Lena îşi încrucişă braţele pe piept cu încăpățânare, în 
semn de refuz. 

— N-ai decât. Eu ştiu că am dreptate. 

— N-ai dreptate deloc. 

Effie se aşeză lângă ea: 

— Lena, eu zic să mă asculţi puţin. Nu mai avem mult de 
stat aici, iar tu eşti îndrăgostită. Nu te-am mai văzut aşa până 
acum. Trebuie să fii curajoasă şi să-i spui lui Kostos ce simţi 
pentru el. Dacă nu staţi de vorbă, o să regreţi toată viaţa ocazia 
pe care ai pierdut-o. 

Lena ştia că Effie are dreptate. Nici măcar nu se mai obosi 
să o contrazică. 

— Şi ce mă fac dacă lui nu-i place de mine? 

Effie căzu pe gânduri. Lena aşteptă un cuvânt de 
încurajare. Effie trebuia să-i spună că aşa ceva este imposibil. 
Cum să nu o placă? Dar Effie nu făcu decât să o ia cu blândeţe 
de mână, şi îi spuse cu sinceritate: 

— La asta mă referem şi eu când ţi-am zis să fii curajoasă. 

Bailey o privea pe Tibby când aceasta se trezi pe patul de 
spital. Asistenta care îi adusese micul dejun lui Bailey făcea 
exact acelaşi lucru. În timp ce Bailey părea foarte încântată, 
asistenta era cam nervoasă: 


— Sper că te-ai odihnit bine, îi spuse asitenta, zâmbind 
ironic. 

— Mă scuzaţi! 

Tibby se dădu jos din pat. Când se uită mai bine, observă 
că lăsase o mică pată de salivă pe perna lui Bailey. Asistenta 
dădu încet din cap. Parcă nu mai părea aşa de severă. 

— Doamna Graffman a fost foarte surprinsă când te-a 
găsit aici aseară. Data viitoare ar fi mai bine să vii în timpul 
programului de vizite. 

Intorcându-se spre Bailey, asistenta adăugă: 

— Inţeleg că o cunoşti pe domnişoara... 

Bailey confirmă cu o mişcare a capului. Era tot întinsă pe 
pat, dar avea ochii vioi. Tibby îi mulţumi politicos asistentei, 
care verifica fişa medicală a bolnavei. 

— Mă întorc peste câteva minute în caz că ai nevoie de 
ajutor cu tava asta, adăugă asistenta, arătând spre tava cu 
mâncare. lar tu, să nu cumva să-i mănânci micul dejun. 

— Promit să nu mă ating de el! 

— Vino să stai lângă mine, o chemă Bailey. 

Tibby se urcă la loc în pat: 

— Salut! 

Ar fi vrut să o întrebe cum se simte, dar reuşi să se abţină. 

— Văd că porţi Pantalonii. 

— Da, aveam nevoie de un mic ajutor. A murit Mimi. 

F Lui Tibby nu-i venea să creadă că rostise cuvintele astea. 
Incepu să plângă cu nişte lacrimi mari, ca un copil. Pe obrajii lui 
Bailey se prelinseră două lacrimi abia perceptibile. 

— Ştiam eu că s-a întâmplat ceva. 

— Îmi pare rău că n-am venit mai demult. 

— Te-am simţit aseară că ai venit şi ai stat lângă mine. Mi- 
ai adus vise frumoase. 

— Îmi pare bine. 

— Trebuie să pleci. In treisprezece minute îţi începe tura. 

— Ce?! 

— Tura la Wallman. 

Tibby dădu a lehamite din mână: 

— N-are nici o importanţă. 

— Ba are. E slujba ta, iar Duncan se bazează pe tine. Du- 
te. 

Tibby o privi cu neîncredere: 


— Chiar vrei să plec? 

— Da. Dar vreau să te întorci mai târziu. 

— Aşa o să fac. 

Carmen o aştepta pe hol, în faţa salonului. Când o văzu pe 
Tibby, se ridică şi o îmbrăţişă. 

— Trebuie să mă duc la lucru. 

— Bine. Te conduc. 

— Sunt cu bicicleta. 

— Bine, te conduc şi pe tine şi o conduc şi pe bicicleta ta. 

Când ajunseră la uşile automate, Carmen se opri brusc: 

— Stai puţin! Am nevoie de Pantaloni. 

— Chiar acum? 

— Da. 

— Păi, nu ştiu dacă ai observat, dar sunt îmbrăcată în ei. 

Carmen o înşfăcă de mână şi o împinse repede în baie. Işi 
dădu jos pantalonii ei bleu şi îi întinse lui Tibby. Bineînţeles că 
Tibby arăta absolut ridicol în ei, în timp ce lui Carmen îi veneau 
ca turnaţi Pantalonii. 

Deşi în ultimele două săptămâni Carmen dormise în 
fiecare dimineaţă până pe la ora zece, pe data de 19 august sări 
din pat la răsăritul soarelui. Ştia ce trebuie să facă. Se îmbrăcă 
în Pantaloni, admirând încă o dată felul în care i se mulau pe 
coapse, de parcă ar fi fost îndrăgostiţi de ea. Se încălţă în nişte 
sandale care imitau pielea de leopard şi îşi puse o bluză neagră 
cu nasturi din perle. Işi aranjă părul proaspăt spălat şi îşi 
împodobi urechile cu două verigi micuţe de argint. 

Ajunsă în bucătărie, lăsă pe masă un bilet pentru mama 
ei. Când ieşea din casă, telefonul începu să sune. Era domnul 
Brattle. Lasă-l să sune! Astăzi n-avea chef să-l tortureze. 

Ajunse la aeroport cu autobuzul; acolo avea de luat un 
bilet dus-întors pe care îl rezervase cu o seară înainte cu 
ajutorul cărţii de credit a tatălui ei. Dormi liniştită, întinsă pe trei 
scaune, până la Charleston; nu se trezi decât pentru gustare. De 
data asta, intenţiona să mănânce mărul. 

Ajunsese la Aeroportul Internaţional din Charleston chiar 
la timp, ba mai avea vreme să răsfoiască şi câteva reviste. Luă 
un taxi până la biserica episcopală de pe strada Meeting. De 
data asta, nici stejarii stufoşi, nici alunii nu i se mai păreau 
străini. 


Sosi exact cu câteva minute înainte de începerea 
ceremoniei. Maestrul de ceremonii invitase toată lumea 
înăuntru; întreaga congregaţie se strânsese printre buchetele 
imense de boboci roşii şi albi. Carmen se strecură pe rândul din 
spate. În rândul al doilea le zări pe două dintre mătuşile ei. În 
afară de ele, nu reuşi să recunoască alţi invitaţi de-ai tatălui ei. 
E tare trist când te gândeşti că un cuplu are o grămadă de 
prieteni, iar atunci când se destramă, se strică şi prieteniile, ca 
şi cum nici n-ar fi existat vreodată. 

Tatăl ei apăru în prag, într-un smoching distins. Alături de 
el, Paul era îmbrăcat exact la fel. Carmen îşi dădu seama că, de 
fapt, Paul era cavalerul de onoare. Se aştepta să o cuprindă iar 
invidia, dar de data asta nu se mai întâmplă aşa. Lui Albert şi lui 
Paul le stătea chiar bine unul lângă altul: arau amândoi înalţi şi 
blonzi. Carmen era convinsă că tatăl ei avusese noroc să-şi 
găsească o astfel de familie. 

Biserica răsuna de acordurile Marşului nuptial. Prima 
apăru Krista, care arăta ca o bomboană în rochiţa ei de 
domnişoară de onoare. Îi stătea bine, hotărî în cele din urmă 
Carmen. Krista era atât de paildă, încât părea să aibă urme 
vineţii pe sub ochi. Muzica se opri pentru câteva momente şi 
apăru Lydia. 

Nunţile îţi produc un sentiment aparte, chiar dacă mireasa 
are peste patruzeci de ani şi poartă o rochie caraghioasă. Lydia 
avusese o graţie aparte când se îndrepta spre altar, iar Carmen 
era sincer emoţionată. Zâmbetul Lydiei era perfect: timid, dar 
plin de încredere. Tatăl ei era fermecat de mireasa lui. După ce 
Lydia se opri lângă altar, cei patru membri ai familiei se aşezară 
în semicerc în jurul lui. 

Abia acum simţi Carmen o împunsătură de gelozie, când îi 
văzu aranjaţi ca o familie perfectă. Işi doreau să fii şi tu de faţă. 
Trebuia să asişti la ceremonie. 

Carmen era fermecată de muzica violoncelistului, de 
mirosul luminărilor şi de vocea puternică a preotului. Uită cu 
totul că era fiica mirelui şi că nu era îmbrăcată adecvat pentru o 
astfel de ocazie. Simţi cum se detaşează de propriul corp şi îi 
urmăreşte de undeva, de sus, dintre arcadele înalte. 

Abia la sfârştul ceremoniei, când ieşeau din biserică, tatăl 
ei o observă, iar privirea lui insisentă o trezi la realitate. Adică 
exact acolo unde trebuia să fie. 


Diana reuşi să-i facă o tavă de prăjiturele în bucătăria 
taberei. Ollie ii făcu masaj pe spate, iar Emily se oferi să-i 
împrumute aparatul ei portabil pentru CD-uri audio. Toate îşi 
făceau griji pentru Bridget. Le auzea cum şuşotesc între ele 
când li se părea că ea doarme. 

În seara aceea merse cu ele la cină pentru că se plictisise 
să le vadă cum se string în jurul ei, aducându-i fel de fel de 
gustări la pachet. Avea o grămadă de mâncare stricată 
depozitată sub pat. După cină, Eric a invitat-o la o plimbare. 
Bridget rămase surprinsă de gestul lui, pentru că el se străduise 
mereu să o evite. Se plimbară pe promontoriu, până pe plaja 
Coyote. Trecură dincolo de rulote, până la un loc liniştit, unde 
nisipul era brăzdat de palmieri şi de cactuşi. Apusul aprinsese 
tot cerul într-o vâlvătaie. 

— Mi-am făcut griji pentru tine. Mai ales după jocul de ieri. 

Bridget vedea în ochii lui că este sincer. 

— Nu joc întotdeauna la fel de bine. 

— Dar ai un talent extraordinar! Nu se poate să nu-ţi fi dat 
seama! Toată lumea şi-a dat seama că eşti vedeta acestei 
tabere. 

Lui Bridget îi plăceau complimentele, dar de data asta nu- 
şi prea aveau rostul. Îşi cunoştea şi meritele, şi defectele foarte 
bine. Eric începu să scormonească nisipul. 

— Mi-era teamă că ţi-am făcut vreun rău, prin ceea ce s-a 
întâmplat. Poate că atunci, în seara aceea nu mi-am dat seama. 

Bridget îl aprobă printr-o mişcare a capului. 

— Nu prea ai avut experienţă în relaţiile cu băieţii, nu-i 
aşa? E 

Avea o voce foarte blândă. incerca într-adevăr să-i fie de 
ajutor, fără să pară indiscret. 

Bridget îi făcu semn că nu. 

— Îmi pare atât de rău că n-am ştiut... 

— Dacă eu nu ţi-am spus, tu de unde era să ştii? Groapa 
pe care o făcea în nisip începu să capete proporţii. 

— Când te-am cunoscut erai atât de sigură pe tine şi atât 
de sexi. Te-am crezut mai mare decât eşti de fapt. Nu ai decât 
şaisprezece ani. 

— De fapt, am cincisprezece ani 

— Asta e ultimul lucru pe care aş fi vrut să-l aud. 

— Îmi pare rău, dar ăsta e adevărul. 


— Nu puteai să-mi spui de la început? 

Bridget simţi cum îi tremură buzele. Eric părea copleşit de 
regrete. Se apropie de ea şi o înconjură protector cu braţul: 

— Trebuie să-ţi spun ceva, pentru că s-ar putea să nu mai 
avem ocazia să vorbim de-acum încolo. 

— Spune. 

— Îmi vine foarte greu să-ţi spun lucrurile astea, pentru că 
eu ar trebui să fiu un antrenor model aici, în tabără, dar 
încearcă să înţelegi ce am să-ţi 'Pjtjulo'. Wi C'jkit. Ofi spun. Privi 
în sus, parcă pentru a cere ajutor: Ai produs o mare debandadă 
în viaţa mea. M-ai luat prin surprindere. Din momentul în care 
te-am cunoscut ai fost prezentă în mintea mea în fiecare clipă. 
O mângâie pe păr: Am înotat, am alergat, am dansat împreună. 
Dar cel mai greu mi-a fost să te urmăresc când joci. Atunci te 
doream cel mai tare. Adevărul este că mă sperii: eşti prea 
frumoasă, prea sexi şi mult prea tânără pentru mine. Ştii şi tu 
asta, nu-i aşa? 

Bridget nu era convinsă că este prea tânără pentru el, dar 
ştia sigur că este prea tânără pentru ceea ce s-a întâmplat între 
ei, aşa că îl aprobă din nou. 

— Acum, după ce am avut o astfel de relaţie, n-aş suporta 
să fiu în preajma ta fără să mă gândesc la asta. 

Bridget simţea cum ochii i se umplu de lacrimi. 

— Bee, ascultă-mă. Într-o zi, cândva, poate când o să ai 
douăzeci de ani, o să te revăd cu siguranţă. 

O să fii vedeta sportivă a cine ştie cărei şcoli 
nemaipomenite şi o să roiască în jurul tău o mie de alţi tipi mult 
mai interesanţi decât mine. Şi ştii ceva? O să mă rog ca tu să 
mă mai doreşti şi atunci. 

Îi răsfira părul cu degetele, ca şi cum ar fi fost o mătase 
prețioasă: 

— Dacă aş putea să te întâlnesc în altă situaţie, în alt 
moment al vieţii mele, mi-aş permite să te iubesc aşa cum 
meriţi. Dar acum mi-e imposibil. 

Bridget îl aproba în continuare şi plângea fără reţineri. 
Voia ca mărturisirea lui să-şi atingă scopul şi să se simtă 
vindecată. lar el îşi dorea exact acelaşi lucru. Indiferent dacă el 
spunea adevărul sau minţea, se străduia din răsputeri să o facă 
se se simtă mai bine. 


Dar nu asta îşi dorea ea. Dorinţa ei ţintea până sus, la 
stele, iar el nu putea ajunge până acolo. El stătea pe plajă, atât 
de tăcut, încât abia îi simţea prezenţa. 

Oare lumea este suficient de mare să mă cuprindă şi pe 
mine? 

Jane Frances. 

O dată ajunşi sub cort, în curtea din spate, tatăl ei o 
îmbrăţişă prelung pe Carmen. Când îi dădu drumul, avea 
privirea încărcată de emoție. Lui Carmen îi părea bine că nu 
simţea nevoia să-şi exprime sentimentele. Ea îl înţelegea mai 
bine aşa. O îmbrăţişă chiar şi Lydia; deşi ştia că o făcuse doar 
din obligaţie, pe Carmen nu o deranja. Dacă îl iubea atât de 
mult pe tatăl ei, cu atât mai bine. Krista o sărută în treacăt pe 
obraz, iar Paul îi strânse mâna prieteneşte: 

— Bine ai venit înapoi! îi ură el. 

Dacă a deranjat pe cineva faptul că se îmbrăcase în blugi, 
au avut bunul-simţ să nu-i spună nimic. 

— Gata! E momentul să facem fotografiile de familie! 

Asistentul mai în vârstă al fotografului le tulbură acest 
moment special: 

— Haideţi! Strângeţi-vă lângă magnolii! 

Li se adresa de parcă ar fi fost un trib întreg, şi nu doar 
patru persoane. Carmen se îndreptă spre masa cu băuturi, dar 
tatăl ei o strigă înapoi: 

— Locul tău e aici, lângă noi. 

— Da, dar... 

Carmen gesticula disperată spre Panataloni. 

— Arăţi foarte bine aşa. 

Carmen îl crezu pe cuvânt, aşa că se lăsă fotografiată 
împreună cu toţi patru, apoi împreună cu Krista şi cu Paul, 
împreună cu Lydia şi cu tatăl ei; în sfârşit, făcură fotografii doar 
ea şi tatăl ei. Asistentul a fost singurul care a găsit de cuviinţă 
să facă observaţii veninoase referitoare la blugii ei, dar cine să-l 
bage în seamă? Carmen se simţi chiar impresionată de faptul că 
Lydia lăsase o fată negricioasă şi îmbrăcată în blugi să-i strice 
fotografiile ei perfecte de nuntă. 

Petrecerea înainta rapid spre sfârşit. Carmen reuşi chiar 
să converseze vrute şi nevrute cu mătuşile ei cele isterice, până 
când mirele şi mireasa deschiseră dansul, în aplauzele tuturor. 


La scurt timp după aceea, Paul o invită politicos la dans, făcând 
chiar o uşoară plecăciune. 

Carmen habar n-avea să valseze, dar nici nu-şi făcea griji. 
Pe podiumul înalt, Paul începu să o învârtească în ritmul muzicii. 
În acele momente, Carmen îşi aduse aminte de prietena lui Paul. 
Se uită discret pe la mese, încercând să depisteze nişte priviri 
furioase: 

— Unde este... ăăă... ea...? 

Oare cum o chema de fapt? 

— Scheleta? La ea te referi? 

Paul râdea cu poftă, iar Carmen simţea că obrajii îi iau foc. 
Paul avea un râs plăcut, molipsitor. De ce nu-l mai auzise râzând 
până acum? 

— Imi pare rău, se scuză ea, muşcându-şi buzele. 

— Oricum ne-am despărţit. 

Nu părea să fie deloc trist. Când se termină cântecul, tatăl 
ei se apropie cu paşi repezi. Inainte să părăsească ringul de 
dans, Paul îi şopti la ureche: 

— ÎI faci foarte fericit pe tatăl tău. 

Cuvintele lui au fost o mare surpriză pentru Carmen. Chiar 
faptul în sine că se deranjase să deschidă gura era o minune. 

Tatăl ei o luă de braţ şi o conduse spre ringul de dans 

— Ştii ce-o să fac de-acum înainte? 

— Ce? 

— O să fiu la fel de sincer ca şi tine. 

— Foarte bine. 

Luminiţele nenumărate care împodobeau grădina i se 
învârteau în faţa ochilor ca o ploaie de stele. La sfârşitul 
petrecerii, când urcă în dormitor, Carmen observă geamul de la 
sufragerie. Nu fusese încă înlocuit. Puseseră o bucată de plastic 
pe care o lipiseră de ramă cu bandă adezivă. Deşi încă se mai 
simţea vinovată pentru gestul ei, Carmen se bucură în secret că 
geamul rămăsese neschimat de la plecarea ei furtunoasă. 

Tibby s-a prezentat la lucru în ziua aceea îmbrăcată cu 
bluza de la pijama. A trebuit să împrumute o jachetă de la altă 
colegă. Duncan a făcut pe supăratul un timp, dar se vedea de la 
o poştă că era încântat să o vadă după atâtea zile de când se 
tot învoia pe motiv că nu se simte bine. Ba chiar, la un moment 
dat, o complimentă pentru pantalonii cei bleu ai lui Carmen. 


Pe la ora patru, subconştientul ei trădător începu să o 
aştepte pe Bailey. Şi atunci îşi reaminti că era bolnavă. 

— Unde e prietena ta? întrebă Duncan. 

Toată lumea de la Wallman o cunoştea de-acum. Ca şi ea, 
toţi aşteptau să o vadă. 

Tibby se retrase la ieşirea din spate a magazinului ca să 
plângă în voie. Se aşeză pe treptele de beton şi îşi plecă privirea 
în pământ. Ocazional, îşi ştergea nasul pe jacheta luată cu 
împrumut. 

Avea senzaţia că bluza de pijama i se lipise cu totul de 
piele. 

Deodată simţi o prezenţă străină. Îşi înălţă capul şi îi 
trebuiră câteva secunde până să vadă clar din nou: era Tucker 
Rowe. 

— Ai păţit ceva? îl auzi întrebând-o. 

— Nu chiar. 

Tibby se pomeni gândindu-se în sinea ei cât de cald ar 
putea să-i fie lui Tucker, care era veşnic îmbrăcat în negru. Apoi 
îşi mai suflă puţin nasul în jachetă. Băiatul se aşeză lângă ea, 
dar era atât de ocupată cu plânsul, încât nu se putu opri prea 
curând. Cu un gest stângaci, o mângâie încet pe cap. Dacă ar fi 
fost în starea ei obişnuită, probabil că ar fi fost încântată la 
gândul că Tucker a atins-o pe ea, dar, în acelaşi timp, ar fi fost 
disperată că a pus mâna pe părul ei nespălat de atâta timp. In 
situaţia în care se găsea, nu se gândi prea mult la aspectul ăsta. 

— Hai să bem o cafea şi să-mi povesteşti ce-ai păţit. 

Tibby îl studie cu atenţie, dar nu din perspectiva ei, ci din 
a lui Bailey. Într-adevăr, avea prea mult gel în păr şi era sigură 
că îşi pensa sprincenele. Dacă stăteai să-l priveşti cu atenţie, 
hainele lui aparent neîngrijite, ca şi reputaţia de rebel, erau 
false. Nu putea să-şi aducă aminte cu nici un preţ de ce se 
îndrăgostise de el. 

— Nu, mersi, îi răspunse ea într-un târziu. 

— Dar vorbesc serios! Hai la o cafea! 

Îşi imagina că îl refuza de teamă să nu-şi bată joc de ea. 
Ca şi cum ar fi fost imposibil ca cineva atât de popular ca el să 
se uite la cineva ca ea. 

— N-am chef. 

Tucker se simţi insultat. În timp ce-l privea cum se 
îndepărtează, Tibby se gândi: 


Eram atât de îndrăgostită de tine. Oare de ce? 

La scurt timp după aceea, Angela, femeia cu cele mai 
lungi unghii, veni să aducă doi saci mari de gunoi la tomberon. 
Când o observă pe Tibby, se opri. 

— Prietena ta e tare bolnavă, nu-i aşa? 

— Cum de ţi-ai dat seama? A 

— Nepoţica mea a murit de cancer. Imi aduc aminte foarte 
bine cum arăta. 

Angela începu să lăcrimeze şi ea. Se aşeză lângă Tibby şi 
o mângâie uşor pe spate. Tibby simţi cum i se agaţă unghiile 
prea lungi în poliesterul jachetei. A 

— Prietena ta e o fată foarte drăguță. Intr-o după-amiază, 
când te aştepta pe tine, a observat că eram supărată. M-a 
invitat să merg cu ea să bem un ceai; timp de o jumătate de oră 
m-a ascultat plângându-mă de fostul meu soţ, care este un 
nenorocit. De-atunci am rămas cu obiceiul de a merge în fiecare 
după-amiază de miercuri să bem un ceai. 

Tibby se simţi copleşită de admiraţie faţă de Bailey şi de 
dispreţ faţă de propria persoană. Ea nu observase niciodată la 
Angela nimic în afara unghiilor ei. 

A fost un miracol că Pantalonii au ajuns în Grecia chiar în 
ultima zi pe care Lena o mai petrecea acolo. Pachetul era 
mototolit de parcă ar fi făcut înconjurul lumii, dar Pantalonii erau 
în bună stare; poate că aveau ceva mai multe cute şi erau mai 
tociţi pe la genunchi, dar arătau ca şi cum puteau să mai facă 
faţă la încă o mie de veri. Pantalonii reprezentau pentru Lena un 
ultimatum: Trebuie să mergi să vorbeşti cu Kostos, proasto! 

Când se îmbrăcă în ei, reuşi să-şi depăşească sentimentul 
de vinovăţie. Se simţea de-a dreptul curajoasă. Pantalonii 
păstrau în ei calităţile tuturor celor patru prietene şi, din fericire, 
una dintre ele era faimoasă pentru curajul ei. Şi Lena dorea să-şi 
împartă cu ei micile daruri cu care o înzestrase natura, dar 
curajul trebuia să vină de la ei, pentru că ei îi lipsea cu 
desăvârşire. Ea, în schimb, se simţea foarte sexi când era 
îmbrăcată în Pantaloni. Asta nu putea să strice nimănui. 

Lena participase mai demult la un maraton ţinut în scopuri 
caritabile care se întinsese pe o distanţă de cincisprezece 
kilometri prin Washington şi prin suburbii. În mod surprinzător, 
drumul până la fierărie i se păru mult mai greu. Intâi avusese 


intenţia să plece acolo după prânz, dar cum nu putea mânca 
deloc, ce rost mai avea să aştepte? 

În cele din urmă, hotărârea ei se dovedi a fi foarte bună. 
Motivul? Simplu. Când fierăria îi intră în raza vizuală, simţi că îi 
vine să vomite, dar cum nu mâncase nimic, reuşi să îşi reprime 
senzaţia. 

Mâinile îi transpiraseră atât de tare, încât îi era teamă că 
avea să strice culorile tabloului. Încercă să şi le şteargă pe 
Pantaloni, dar nişte pete umede pe haine nu erau chiar un semn 
în favoarea ei. La intrarea în fierărie, se opri. Nici să nu vă 
treacă prin cap să vă opriţi! le ordonă ea Pantalonilor, pentru că 
în ei avea mai multă încredere decât în propriile picioare. 

Poate Kostos avea mult de lucru. Cum să-l deranjeze aşa, 
din senin? Cui îi venise ideea asta prostească să-l viziteze la 
lucru? Cam aşa gândea partea cea mai laşă a creierului ei (adică 
majoritatea materiei cenuşii pe care o poseda). 

Reuşi totuşi să intre. Partea minusculă din creier care era 
mai curajoasă, ştia că asta este ultima ei şansă. Dacă se 
întorcea acum din drum, şansa era pierdută pentru totdeauna. 

Fierăria era întunecoasă, dar în spate se zărea vâlvătaia 
care ardea în cuptorul de cărămidă, înăuntru, lucrând în faţa 
cuptorului, se vedea o singură siluetă, care era prea înaltă ca să 
poată fi a lui bapi Dounas. 

Kostos o auzi sau poate că doar îi simţi prezenţa. Lăsă jos 
piesa la care lucra cu mare grijă, îşi scoase mănuşile şi casca şi 
se îndreptă spre ea. În ochi parcă i se reflectau flăcările care 
ardeau în spatele lui. Spre deosebire de ea, Kostos nu părea nici 
stingher, nici îngrijorat. Lena se baza pe faptul că, de obicei, toţi 
băieţii erau emoţionaţi în preajma ei, pentru că aşa ea era cu un 
pas înaintea lor. Kostos nu era deloc aşa. II salută cu vocea 
tremurândă: 

— Bună! 

— Bună! 

Nu îşi mai putea aminti deloc cum îşi propusese să 
înceapă discuţia! Kostos o scoase din încurcătură: 

— Nu vrei să iei loc? 

Să ia loc însemna de fapt să se aşeze pe un zid jos de 
cărămidă care separa cele două încăperi. Lena se aşeză, dar tot 
nu putea să-şi amintească ce dorise să-i spună. Apoi, gândindu- 
se la palmele ei transpirate, îşi aminti de tablou. 1-l întinse fără 


nici un fel de prezentare. Nu aşa îşi plănuise întâlnirea asta, dar 
ce să-i faci! 

El întoarse tabloul cu faţa în sus şi îl studie cu atenţie. 
Pentru că nu părea să aibă nici o reacţie, simţi cum o cuprinde o 
senzaţie de nervozitate. Cum era deja emoţionată dinainte, 
starea ei generală se concretiza într-o mare nelinişte. 

— E locul tău secret, îi explică ea în cele din urmă. 

— Înot acolo de mulţi ani, dar nu am nimic împotrivă să-l 
împărţim. 

Oare era vreo aluzie în cuvintele lui? Nu, sigur că nu. Nici 
o aluzie. 

Kostos îi înapoie tabloul. 

— Pentru tine l-am făcut. Asta numai dacă vrei să-l iei. Nu 
eşti obligat să-l iei dacă nu-ţi place. Pot să... 

— Ba îl vreau. Mulţumesc. 

Lena simţea cum i se lipise părul de ceafă. E prea cald 
aici! E cazul să îi spun ce am de spus! 

— Kostos, eu am venit aici special ca să-ţi spun ceva. 

De îndată ce deschise gura, se ridică în picioare şi începu 
să se învârtească prin camera micuță. 

— Ascult. 

— De când s-a... de când am... de când ne-am întâlnit în 
poiană am vrut să... 

Of, cum naiba să mă exprim?! 

Oare zărise un zâmbet în colţul buzelor lui? Hm! 

— În ceea ce priveşte ziua aceea... a fost o confuzie. Toată 
lumea şi-a format o idee greşită despre incident, după cum bine 
ştii. Şi s-a întâmplat din vina mea. Dar nu mi-am dat seama ce- 
am făcut decât când era prea târziu şi... 

Vocea ei se stinse patetic. Talentul oratoric era o altă 
trăsătură pe care nu o moştenise de la tatăl ei. Se uită cu 
disperare spre flăcările din cuptor. Ideea veşnicei damnări pe 
care i-o sugerau nu era tocmai încurajatoare. 

Kostos aştepta răbdător ca ea să-şi termine ideea. 

Lena se baza mereu pe faptul că, atunci când începea să 
se bâlbâie în halul ăsta, cei din jur o întrerupeau ca să o ajute 
puţin. Kostos o lăsa pur şi simplu să se bâlbâie. Ar fi vrut să-şi 
poată relua ideea de la capăt, dar uitase care era ideea. 

— După tot ce s-a întâmplat, era prea târziu, iar lucrurile 
erau şi mai încurcate; chiar dacă am vrut să vorbesc despre 


asta, am fost laşă şi n-am făcut-o, dar ar fi trebuit să le explic 
tuturor că tot ce credeau ei că s-a întâmplat nu se întâmplase 
de fapt, dar ştiu bine că ar fi trebuit să clarific situaţia. 

Chiar spusese toate cuvintele alea? îi părea rău că nu era 
cineva lângă ea care să-i tragă o palmă puternică, aşa cum se 
întâmplă în telenovele când oamenii încep să o ia razna. Acum 
era sigură că se vedea o urmă de zâmbet pe chipul lui. Asta nu 
putea să fie bine. Îşi şterse sudoarea de pe faţă cu dosul palmei. 
Se uită în jos spre Pantaloni şi încercă să-şi imagineze că, de 
fapt, ea este Bridget. 

— Vreau să spun că am făcut o mare greşeală şi că bătaia 
aia dintre bunicii noştri a fost din vina mea. N-ar fi trebuit să te 
acuz că m-ai spionat, pentru că a fost o prostie să-mi imaginez 
aşa ceva. 

Ei, aşa da! Mult mai bine. Oh, dar uitase ce era mai 
important: 

— Şi îmi pare rău! îmi pare foarte rău pentru ce am făcut! 

Kostos mai aşteptă o clipă, să se asigure că îşi terminase 
pledoaria, apoi, cu o uşoară înclinare a capului, îi răspunse: 

— Îţi accept scuzele. 

Manierele lui le făceau cinste tuturor bunicilor din Oia. 
Lena trase aer adine în piept. Slavă Domnului, partea cu scuzele 
trecuse! Acum ar fi putut foarte bine să iasă pe uşă afară şi să 
se întoarcă acasă cu o rămăşiţă cât de mică de orgoliu intact. 
Era o posibilitate foarte tentantă. 

— Ar mai fi ceva. 

Era îngrozită şi şocată de faptul că reuşise în cele din 
urmă să pronunţe aceste cuvinte. 

— Ce anume? 

| se părea ei sau vocea lui era puţin mai caldă? Lena se 
uită spre tavan, aşteptând cu disperare un ajutor cât de mic. 
Încercă să-şi dea seama care ar fi fost cele mai potrivite cuvinte. 

— N-ai vrea să iei loc? 

— Nu, nu pot, îi răspunse ea cu sinceritate, frământându- 
şi mâinile. 

El o aprobă în tăcere. 

— Ştiu că n-am fost deloc prietenoasă când am ajuns aici. 
Tu te-ai purtat frumos cu mine, dar eu m-am purtat urât. Asta 
probabil te-a făcut să crezi că... 


Lena se plimbă în cerc şi apoi se întoarse să îl privească în 
ochi. Picături mari de sudoare i se rostogoleau pe corp şi pe 
faţă. Din cauza căldurii excesive şi a nervozităţii îi apăruseră 
pete mari şi roşii pe piele. Ştiuse întotdeauna că băieţii nu o 
plăceau decât pentru că arată bine, dar dacă, după aceste 
confesiuni, Kostos avea să-i facă onoarea inimaginabilă de a-i 
demonstra că ţine cât de cât la ea, putea să fie sigură că nu era 
din cauza faptului că arată bine. 

— Poate că tu ţi-ai imaginat că eu nu te plăceam deloc, 
dar... 

Oare e posibil ca cineva să moară înecat în propria 
transpiraţie? 

— Adevărul este că nu intenţionam să mă port aşa. De 
fapt, aveam despre tine chiar părerea opusă. 

Asta se mai putea numi exprimare? Cuvintele ei se mai 
legau în fraze sau pur şi simplu le arunca disparate în eter? 

— Ce vreau să-ţi spun este că îmi pare rău că nu m-am 
purtat mai frumos cu tine. N-aş fi vrut să mă fi purtat de parcă 
mi-ai fi fost antipatic sau de parcă nu mi-ar fi păsat de tine, 
pentru că nu este deloc aşa, iar eu nu gândesc cum ţi s-a părut 
ţie că gândesc. ă 

Se uită la el cu ochi rugători. Incercase din răsputeri. Mai 
mult de atât nu era în stare. Din fericire, ochii lui erau la fel de 
încărcaţi de sentimente ca şi ai ei. Kostos îi prinse mâna 
transpirată între palme. Părea că înţelesese: mai mult de atât ea 
nu era în stare să-i spună. O trase înspre el. El stătea pe zidul de 
cărămidă, iar ea stătea în picioare, deci pe moment aveau cam 
aceeaşi înălţime. Picioarele li se atingeau uşor. Lena putea să 
simtă mirosul lui bărbătesc amestecat cu izul de cenuşă. Simţi 
cum i se taie picioarele. 

Chipul lui era atât de aproape de ea şi strălucea atât de 
frumos în lumina flăcărilor! Buzele lui i se ofereau. Cu un curaj 
care provenea din altă parte decât din corpul ei, Lena se aplecă 
şi îl sărută pe buze. Era în acelaşi timp un sărut şi o întrebare. 

Kostos îi răspunse la întrebare strângând-o cu putere în 
braţe. Sărutul lui a fost prelung şi puternic. Lena mai avu un 
singur gând coerent înainte să se abandoneze cu totul 
sentimentelor: Nu mi-am imaginat niciodată că în rai este atât 
de cald. 

În ochii tăi, eu sunt împlinit. 


Peter Gabriel. 

În ultimele două seri, asistentele o dăduseră pe Tibby 
afară din salonul lui Bailey la ora opt, când se termina 
programul de vizită. 

În seara asta nu se simţea pregătită să se întoarcă acasă. 
O sună pe mama ei şi o anunţă că se duce la film. Mama ei păru 
să răsufle uşurată. Până şi ea îşi dăduse seama că Tibby nu mai 
ieşea deloc în oraş. 

Luminile de la 7-Eleven străluceau în depărtare, atrăgând- 
o. Brian Mcbrian era înăuntru, absorbit de jocul Dragon Master. 
Când se întoarse, o văzu şi îi zâmbi larg: 

— Bună, Tibby. 

Nici nu păru să bage de seamă că era îmbrăcată în bluza 
de pijama şi că, în general, era o apariţie deprimantă. 

— La ce nivel eşti? 

— Douăzeci şi cinci. 

— Fugi de-aici! 

Tibby îl urmări cum se luptă cu eroism la nivelul douăzeci 
şi şase, pentru ca apoi să moară înecat în lavă. 

Tibby oftă dezamăgită, dar Brian strânse vesel din umeri: 

— A fost un joc plăcut. Nici nu-mi place să câştig tot 
timpul. 

— Brian, vreau să te rog ceva. 

— Spune! 

— Mă înveţi şi pe mine să joc Dragon Master? 

— Cum să nu! 

Cu răbdarea şi atenţia unui profesor adevărat, Brian îi 
dădu indicaţii până la nivelul şapte, când se luptă cu primul 
dragon. Chiar şi când eroina ei se prăbuşi străpunsă de o sabie, 
el radia de mândrie. 

— Ai un talent înnăscut pentru jocul ăsta. 

— Mersi. 

Hbby aprecie din toată inima complimentul primit 

— Ce mai face Bailey? 

— E la spital. 

— Ştiu asta. Eu o vizitez pe la ora prânzului. la stai aşa! 
Vreau să-ţi arăt ceva. Uite ce i-am cumpărat! 

Brian îi arăta cu mândrie o consolă de jocuri electronice 
Sega Dreamcast şi o casetă cu Dragon Warrior, o versiune a 
jocului Dragon Master. 


— Jocurile pentru consolă nu sunt la fel de bune ca jocurile 
de aici, dar merge ca să mai exerseze puţin. 

Tibby începu să lăcrimeze: 

— O să-i placă foarte mult cadoul tău. 

Ceva mai târziu, când mergea pe strada Old Georgetown, 
Tibby se simţea încă ameţită de rezultatul ei la jocul Dragon 
Master. Deja îşi imagina cum trebuie să fie nivelul opt. Era 
pentru prima dată după atâta timp când îi făcea plăcere ceva 
anume. 

Poate că Brian Mcbrian descoperise un lucru foarte 
important. Poate că fericirea nu ţine de lucrurile mari. Poate că 
nu era neapărată nevoie ca toate lucrurile în viaţă să fie exact 
aşa cum ai fi vrut să fie. Poate că era mai bine dacă reuşeai să 
îţi faci mici plăceri cotidiene. Cum ar fi să zaci în casă încălţată 
în papuci şi să te uiţi la concursul Miss Universe. Sau să mănânci 
prăji turele cu îngheţată de vanilie. Şi mai ales, să ajungi la 
nivelul şapte al jocului Dragon Master şi să şti că te mai 
aşteaptă încă douăzeci de niveluri. 

Poate că fericirea este compusă, până la urmă, din mici 
reuşite fără importanţă (spre exemplu, semaforul care se 
aprinde la culoarea verde exact când doreşti să traversezi) şi din 
mici probleme (cum ar fi eticheta prinsă de tricou care te zgârie 
şi la care faci alergie) care apar zilnic în viaţa fiecăruia. Poate că 
toţi avem aceeaşi cantitate de fericire alocată pe zi. 

Poate că nu are nici o importanţă dacă eşti o vedetă 
faimoasă sau un tocilar amărât. Poate că nu are nici o 
importanţă faptul că unul dintre prietenii tăi moare. Probabil că 
oamenii au puterea să treacă de toate încercările astea. Şi 
poate că mai bine de atât, nu se poate. 

Era ultimul mic dejun pe care îl mai lua împreună cu bapi. 
Ultima dimineaţă în Grecia. Faptul că era atât de fericită o 
ţinuse trează până spre dimineaţă, aşa că avusese timp să îşi 
închipuie o întreagă conversaţie în greacă pe care intenţiona să 
o poarte cu bapi. Asta trebuia să fie marele final al vacantei. 
Lena aştepta deci momentul potrivit să lanseze discuţia, 
urmărindu-l cum îşi mănâncă mulţumit cerealele cu lapte. 

Când îşi ridică privirea spre ea şi îi zâmbi cald, Lena 
înţelese, în sfârşit, ceva foarte important: aşa trebuia să fie. Aşa 
le plăcea lor. Dacă majoritatea oamenilor simțeau nevoia să 
converseze tot timpul pentru a crea o relaţie, Lena şi Bapi nu 


făceau parte dintre ei. Lor le era de-ajuns să-şi mănânce 
împreună cerealele ca să aibă cea mai frumoasă relaţie. 

Lăsă baltă tot scenariul pe care îl elaborase şi se dedică în 
întregime castronului cu cereale. La un moment dat, când în 
castron nu-i mai rămăsese decât lapte, bapi se întinse peste 
masă şi o luă de mână. 

— Tu eşti fata mea. 

lar Lena ştia că bapi îi vorbeşte din suflet. 

Tibby îşi ocupase locul obişnuit pe patul lui Bailey. Mai 
trecuseră două zile şi se vedea clar că Bailey se simţea din ce în 
ce mai rău. Nu pentru că arăta mai speriată sau mai serioasă 
decât de obicei, ci pentru că asistentele se comportau ciudat. 
Nici nu puteau să o mai privească în ochi. 

Bailey juca Dragon Warrior în timp ce tatăl ei moţăia într- 
un scaun lângă fereastră. Îşi sprijini capul pe pernă, simțind 
nevoia să se odihnească puţin. 

— Vrei să joci tu pentru mine, te rog? 

Tibby se conformă imediat. 

— Când se întorc prietenele tale? întrebă ea cu vocea mai 
somnoroasă. 

— Carmen s-a întors deja, iar Lena şi Bridget se întorc 
săptămâna viitoare. 

— Îmi pare bine pentru tine. 

Ochii i se închideau şi rămânea aşa mai mult timp. Tibby 
observă că de data asta erau şi mai multe monitoare în salon. 

— Ce mai face Brian? 

— Bine. M-a ajutat să ajung la nivelul zece. 

Bailey zâmbi cu ochii închişi: 

— Să ştii că el e un băiat pentru care merită să-ţi pierzi 
vremea. 

Tibby rise, amintindu-şi de conversaţia lor mai veche. 

— Aşa este. Ai dreptate, ca întotdeauna, iar eu am greşit. 

— Nu-i adevărat. 

Chipul lui Bailey era alb ca laptele. Tibby îşi imagină că 
aşa trebuie să arate îngerii. 

— Ba da, aşa e. Mereu judec oamenii fără să-i cunosc cu 
adevărat. 

— Da, dar te răzgândeşti. 

Tibby se opri din joc, crezând că Bailey adormise deja. 

— Mai joacă! 


Tibby jucă în continuare, până la opt, ora la care 
asistentele o dădeau, de obicei, afară. 

Lena citi scrisorile primite de la Bridget în avionul care o 
ducea spre casă. Reciti toate scrisorile: cele pe care le primise 
în timpul verii şi cele mai noi, pe care le ridicase de la poştă în 
drum spre aeroport. Avionul traversa cu repeziciune 
meridianele, în timp ce inima Lenei se plimba îndurerată între o 
mică fierărie din Oia, unde ar fi vrut să fie, şi o tabără sportivă 
de fete din Baja California, unde era nevoie de ea. 

Lena o cunoştea pe Bridget destul de bine ca să aibă 
motive serioase să fie îngrijorată. Ştia că Bridget suferise mult în 
trecut, şi că de-atunci nu se refăcuse complet. Bee îşi găsea 
mereu ceva de făcut, dar, din când în când, ceva neaşteptat o 
bulversa profund. Şi atunci Bee devenea lentă şi nesigură pe ea. 
Nu mai ştia cum să îşi refacă puterile. Bridget era uneori exact 
ca un copil. Îşi dorea să aibă autoritate, dar atunci când o 
obținea nu ştia ce să facă. Intra în panică: mama îi murise, iar 
tatăl era timid şi prea departe de sufletul ei. Avea mereu nevoie 
de cineva care să o asigure că nu e singură pe lume. 

Effie sforăia pe scaun lângă ea. Lena se întoarse şi o 
scutură energic. 

— Hei, Eff! Eff! 

Effie zâmbea în somn, motiv pentru care Lena bănui că îl 
visează pe chelner. O scutură şi mai tare: 

— Effie! Trezeşte-te puţin! 

— Nu vezi că dorm? 

Effie se uită la ea de parcă ar fi întreruptă dintr-o 
ceremonie sacră. 

— Effie, dar la dormit te pricepi cel mai bine. Sunt 
convinsă că o să reuşeşti să adormi din nou, imediat după ce 
stăm de vorbă. 

— Ha! Ce amuzant! 

— Fii atentă! Eu trebuie să-mi schimb puţin planul de zbor. 
Te las pe tine la New York, iar eu o să încerc să prind un avion 
spre Los Angeles. 

Din păcate, lui Effie îi era frică să zboare cu avionul, aşa 
că trebuia să fie prevenită din timp. 

— Să ştii că de la New York la Washington e un zbor foarte 
scurt. N-o să păţeşti nimic. 

— Bine, dar ce s-a întâmplat? 


— Sunt îngrijorată din cauza lui Bridget. 

Effie o cunoştea destul pe Bridget încât să-şi dea seama 
că este în stare de orice fel de nebunii. 

— Ce-a făcut? 

— Încă nu ştiu. 

— Ai bani? 

— Mai am ce ne-au dat mama şi tata. 

Părinţii lor le dăduseră câte 500 de dolari de cheltuială 
pentru vara care trecuse, iar Lena abia se atinsese de ei. 

— Eu mai am 200 de dolari. Poţi să-i iei dacă vrei. 

Lena o îmbrăţişă pe sora ei: A 

— O să mă întorc mâine împreună cu ea. li sun pe mama 
şi pe tata de la aeroport, dar să le explici şi tu ce s-a întâmplat, 
da? 

— Bine. Du-te să o faci pe mămica lui Bridget. 

— Dacă de asta are nevoie. 

Lena era mulţumită că îşi pusese Pantalonii în bagajul de 
mână. 

Când sună telefonul a doua zi, pe la ora zece, Tibby ştiu 
instantaneu ce s-a întâmplat. Ridică receptorul şi auzi pe cineva 
plângând: 

— Ştiu ce s-a întâmplat! Nu trebuie să-mi spuneți nimic, 
doamnă Graffman. 

Înmormântarea avu loc după două zile, într-o zi de luni. 
Preotul oficie o slujbă la mormânt. Tibby stătea deoparte cu 
Angela, Brian, Duncan şi Margaret. Carmen, care se întorsese şi 
ea din Carolina de Sud, rămăsese undeva, mai în spate. Toţi 
plângeau încet. 

În noaptea aceea, Tibby nu putu să doarmă deloc. Se uită 
la filmul Magnolii de oţel de la unu până la trei noaptea. Pe la 
ora trei şi un sfert Katherine începu să scâncească, iar Tibby 
aproape că se bucură. În linişte, înainte să apuce să se 
trezească părinţii ei, care erau şi-aşa destul de obosiţi, Tibby o 
ridică din leagăn şi cobori cu ea în bucătărie. O sprijini delicat de 
umărul ei, în timp ce cu mâna cealaltă îi pregătea biberonul. 
Katherine gângurea chiar în urechea ei. 

Tibby o luă pe sora ei la ea în pat şi o privi cum adoarme; 
Tibby începu să plângă. Lacrimile i se prelingeau în părul moale 
ca un puf al surorii mai mici. Când Katherine adormi de-a 
binelea, o duse la loc în pătuţ. Era ora patru. Tibby cobori în 


bucătărie şi căută în congelator punga în care o pusese pe Mimi. 
Ca o somnambulă, în pijama şi papuci, se îndreptă spre garaj. 
Înfăşură mânerul pungii pe ghidonul bicicletei şi goni fără oprire 
spre cimitir. Pământul de pe mormântul lui Bailey era încă 
reavăn. Tibby dădu la o parte iarba şi săpă cu amândouă 
mâinile o groapă. Sărută punga de hârtie şi o ascunse bine în 
pământ, apoi puse iarba la loc. Se aşeză apoi pe pământ, peste 
prietenele ei cele mai bune. Admiră luna, care cobora încet spre 
linia orizontului. O parte din ea ar fi vrut să rămână acolo cu ele. 
Ar fi vrut să se transforme în cea mai simplă formă de viaţă 
posibilă şi să lase universul să-şi vadă de treabă şi fără ea. 

Se ghemui pe iarbă şi apoi se răzgândi. Ele muriseră, dar 
ea trăia. Trebuia să încerce să facă ceva cu viaţa ei. Atât cât 
putea. Îi promise în gând lui Bailey că o să joace în continuare. 

Lena nu mai percepea bine spaţiul şi timpul când sosi la 
Mulege. A trebuit în cele din urmă să mai ia încă un taxi ca să 
poată ajunge la tabără. Soarele apusese deja, dar aerul era încă 
fierbinte. Era la mii de kilometri depărtare de Oia şi totuşi 
respira acelaşi aer. 

Lena ştia că Bridget urma să plece a doua zi, aşa că 
trebuia să ajungă la timp ca să o însoţească până acasă. Găsi în 
cele din urmă birourile administraţiei şi obţinu indicaţii despre 
cum să ajungă la baraca lui Bridget. 

Încă de la intrare, Lena o zări pe Bridget: un cap blond 
care răsărea dintr-un sac de dormit închis la culoare. Bridget se 
ridică în capul oaselor, iar Lena îşi luă o expresie jumătate 
dramatică, jumătate amuzată şi se repezi spre prietena ei ca să 
o îmbrăţişeze. 

— Bună, Bee! 

Bridget nu prea reuşea să înţeleagă ce se întâmplă. Clipea 
buimăcită şi o îmbrăţişă ca şi cum nu ar fi ştiut exact cine este. 

— Cum ai ajuns tu aici? 

— Cu avionul. 

— Credeam că eşti în Grecia. 

— leri eram în Grecia, dar ţi-am primit scrisorile. 

— Nu-mi vine să cred! 

Lena simţi dintr-o dată câteva perechi de ochi care le 
priveau pline de curiozitate. 

— Nu vrei să ne plimbăm puţin? 


Bridget se ridică din sacul de dormit şi o conduse afară, în 
picioarele goale şi îmbrăcată într-un tricou mult prea mare 
pentru ea. Ei niciodată nu îi păsa prea mult cum arată. 

— Cât e de frumos aici! Şi când te gândeşti că aceeaşi 
lună am admirat-o şi eu toată vara. 

— Nu pot să cred că ai venit până aici. De ce-ai venit? 

— Ca să ştii că nu eşti niciodată singură. Uite ce ţi-am 
adus. 

Lena scose Pantalonii din rucsac. Lui Bridget îi străluceau 
ochii în întuneric. Înainte să şi-i pună, îi ţinu strâns la piept 
câteva clipe. 

— Hai, spune-mi ce s-a întâmplat. Tu îmi spui ce s-a 
întâmplat şi eu o să mă gândesc cum să dregem situaţia. 

Lena se aşeză pe nisip, trăgând-o şi pe Bridget după ea. 
Bridget se uită la Pantaloni, recunoscătoare pentru că-i primise 
tocmai acum. Pantalonii reprezentau iubire şi afecţiune, aşa 
cum juraseră ele la începutul verii. Dar când o avea pe Lena 
alături, parcă nici nu mai avea nevoie de ei. 

Bridget privi spre cer, apoi se întoarse spre Lena: 

— Cred că deja ai rezolvat problema. 

Vom pleca spre un loc necunoscut. 

Nu e nevoie să spunem nimic mai mult. 

Buck. 

Epilog. 

Tradiţia cerea ca sărbătoarea noastră nocturnă de la 
Gilda's să aibă loc chiar între zilele noastre de naştere: la nouă 
zile de la aniversarea Lenei, cu nouă zile înainte de aniversarea 
mea, la două zile după aniversarea lui Bridget şi cu două zile 
înainte de aniversarea lui Tibby. Eu îmi găsesc mereu refugiul în 
cifre. Mereu mi se pare că orice coincidenţă ne oferă un indiciu 
asupra destinul nostru. Azi, mă simţeam de parcă Dumnezeu îmi 
scrisese cu mâna Lui agenda zilnică. Sărbătoarea noastră a 
picat chiar în ultima zi de vacanţă. Şi ăsta poate fi un semn, 
pentru că semnele nu trebuie neapărat să fie pozitive. 

Exact aşa cum somonii se reîntorc la locul unde s-au 
născut, ne-am întors şi noi la Gilda's, sediul onorific unde 
luaseră naştere Tomnaticele şi, ceva mai târziu, Frăția. 

Ca de obicei, Tibby şi Bee au făcut împreună tortul 
aniversar, iar eu şi Lena a trebuit să facem atmosfera cu muzică 


şi decoraţii. Bee era mereu cea care descuia lacătul în mod 
fraudulos. 

De obicei, pe vremea asta, eram deja plictisite unele de 
altele, după trei luni petrecute împreună fără prea mulţi stimuli 
externi. Poveştile pe care le aveam de spus erau deja analizate, 
discutate şi disecate. 

În seara asta totul era altfel. Fiecare dintre noi parcă era 
diferită şi fiecare avea povestea ei. Într-un fel mă speria gândul 
că aveam în spate o vară de întâmplări care erau numai ale 
mele. Ceea ce mi se întâmpla în prezenţa prietenelor mele 
parcă era real, iar ceea ce mi se întâmplase în vara asta parcă 
fusese un vis. Cine ştie? Poate că, în cele din urmă, adevărul stă 
în sentimentele tale, nu în ceea ce faci. 

Pantalonii erau singurii martori ai celor întâmplate. Ei erau 
şi martori, dar şi document doveditor, în ultimele zile, fiecare 
dintre noi scrisese câte ceva pe ei, relatând în cuvinte şi imagini 
o mică poveste care se citea bine pe denimul deschis la culoare. 

În seara aceasta, m-am uitat la prietenele mele, care 
stăteau pe un covor roşu, înconjurate de lumânărele, în mijlocul 
unei săli de gimnastică aerobică. De obicei, punctul de atracţie 
al întâlnirii noastre era tortul, dar de data aceasta Pantalonii se 
aflau în centrul atenţiei. Două feţe bronzate, alături de chipul 
palid al lui Tibby, mă priveau cu atenţie. Ochii lor parcă aveau 
aceeaşi culoare în lumina dinăuntru. Tibby îşi pusese un 
sombrero adus din Mexic şi un tricou pe care îl pictase Lena 
pentru ea în Grecia. Lena se încălţase cu pantofii lui Bridget, iar 
Bridget stătea cu picioarele goale, arătându-şi unghiile vopsite 
în culoarea mea preferată, adică albastru-turcoaz. Ne 
înghesuiam toate unele lângă altele, povestindu-ne ultimele 
evenimente din viaţa noastră. 

Eram mai liniştite decât de obicei. Eram mai grijulii şi ne 
tachinam mai puţin. Încă eram străine unele de altele, dar 
pantalonii ne uneau. Ei absorbeau întrega noastră experienţă de 
peste vară. ` 

Poate că era mai bine că nu puteau vorbi. In felul ăsta, ne 
aminteam mai mult sentimentele pe care le-am avut, şi nu 
exact ceea ce s-a întâmplat. 

În linii mari, ne cunoşteam una alteia poveştile de vară. Eu 
le povestisem totul despre nunta lui Al. Ştiam toate ce s-a 
întâmplat cu Bridget, din cauza lui Eric, iar Lena ne vorbea 


despre Kostos într-un fel în care nu mai vorbise niciodată despre 
un băiat. Ştiam şi despre Bailey, aşa că evitam să o întrebăm 
prea multe pe Tibby. Dar mai rămâneau mii şi mii de probleme 
pe care nu le puteam soluţiona aşa uşor. Erau nişte lucruri mai 
subtile, pe care trebuia întâi să le înţelegem. Exact lucrurile 
astea minore fac diferenţa între prietenii adevăraţi, aşa ca noi, 
şi restul lumii. 

Totuşi, Pantalonii ne promiteau ca, pentru noi, mai 
rămânea întotdeauna destul timp. Nimic nu trebuia să se piardă. 
Aveam tot anul înainte. Era tot timpul până vara următoare, 
când aveam să scoatem iar Pantalonii Călători şi să o luăm de la 
capăt, împreună sau despărțite. 


SFÂRŞIT