Ann Brashares — [Pantalonii calatori] 04 Mereu in albastru

Ann Brashares 


Pantalonii câlatori 
Vol.1 - Mereu în albastru 


Şi iată că ea zboară Şi este peste tot. 
Nick Drake 


Prolog. 

Au fost odată ca niciodată patru fete. Am putea să le 
numim chiar tinere femei. Şi, cu toate că vieţile lor îşi urmau 
cursul în direcţii dife râţe, ele se iubeau foarte mult. 

Odată ca niciodată, înainte de asta, aceste fete au găsit o 
pereche de pantaloni, magici şi înţelepţi, pe care i-au botezat 
Pantalonii Călători. 

Pantalonii aveau în ei magia de a le învăţa pe aceste fete 
cum să supravieţuiască departe una de alta. Ei le-au învăţat 
cum să fie patru persoane, în loc de una singură. Cum să fie 
împreună, oriunde s-ar afla Cum să se iu bească pe sine, tot atât 
de mult cât se iubeau între ele. lar la un nivel mai practic, 
Pantalonii erau magici pentru că le încăpeau pe toate, lucru 
greu de crezut, dar adevărat, mai ales dacă luăm în consideraţie 
faptul că una dintre ele (blonda) avea o constituţie de 
fotomodel. 

Gata Adevărul adevărat. Eu sunt una dintre aceste fete. 
Port Pantalonii. Am aceste prietene. Cunosc această magie. 

De fapt sunt chiar blonda, deşi am glumit la partea cu 
fotomodelul. 

Dar, oricum, problema e că, aşa cum se întâmplă mai 
întotdeauna cu acest gen de magie, Pantalonii şi-au făcut treaba 
un pic prea bine. lar aceste fete, fi ind nişte fete extraordinare 
(dacă nu vă supăraţi că le numesc aşa), şi-au învăţat lecţia un 
pic prea bine. 

Astfel că, atunci când vieţile fetelor s-au schimbat în acea 
ultimă vară, Pantalonii, înţelepţi fiind, au tre buit să se schimbe 
şi ei. 


Şi aşa a început această poveste a frăţiei, şi nu s-a mai 
terminat. 

Singurul paradis adevărat este paradisul pierdut. 

Marcel Proust. 

La Gilda's era la fel. Întotdeauna era. Şi ce uşurare că era 
aşa, se trezi Lena gândind. Slavă Domnului că se putea conta pe 
vanitatea umană şi pe faptul că nu se demoda fitnessul cu 
oglinzi şi covoraşe. 

Dar nu era chiar totul la fel. Unele lucruri erau dife râţe, 
alte lucruri lipseau. Carmen, de exemplu, lipsea 

— Nu văd cum am putea face asta fără Carmen, spuse 
Tibby. 

Aşa cum era obiceiul, îşi adusese camera video pentru 
posteritate, dar nu o pornise. Niciuna nu era sigură când 
începea posteritatea sau dacă nu cumva începuse deja. 

— Păi, poate n-ar trebui să încercăm acum, zise Bee. 
Poate ar trebui să aşteptăm până o să putem face asta 
împreună. 

Lena adusese lumânările, dar nu le aprinsese. Tibby 
adusese muzica proastă de aerobic din anii '80, dar nu îi dăduse 
drumul. Bee întinsese curajoasă castronelele cu jeleurile în 
formă de viermişori şi pufuleţii cu gust de brânză, dar nimeni nu 
mânca. 

— Păi, şi când va fi asta? întrebă Tibby. Pe bune, de anul 
trecut din septembrie ne tot chinuim să ne reu nim şi n-am 
reuşit nici măcar o dată. 

— Dar de Ziua Recunoștinței? interveni Lena. 

— Nu ţii minte că a trebuit să plec la Cincinnati pentru 
aniversarea de o sută de ani a bunicii Felicia? spuse Tibby. 

— A, da, şi a făcut comoţie cerebrală, comentă Bee. 

— Asta a fost după petrecere. 

— lar Carmen s-a dus în Florida de Crăciun, zise Lena lar 
voi două v-aţi dus la New York de Anul Nou. 

— Bine, bine, dar ce-aţi spune să ne vedem de azi în două 
săptămâni? Carmen se întoarce până atunci, nu? 

— Da, însă eu încep cursurile pe 20 iunie. 

Lena îşi strânse genunchii cu mâinile, iar tălpile ei mari şi 
goale atingeau podeaua lipicioasă din lemn de pin. 


— Nu pot să pierd primele zile de pozat, altfel o să ajung 
într-un colţ sau o să mă holbez la rotula mode lului timp de o 
lună. 

— Bine, atunci pe 4 iulie? propuse Tibby, înţelegă toare. 
Nimeni nu merge la şcoală sau în altă parte în vinerea aia. Am 
putea să ne întâlnim aici pentru un weekend prelungit. 

Bee îşi desfăcu şireturile. 

— Plec la Istanbul pe 24 iunie. 

— Aşa de repede? Nu poţi pleca mai târziu? o ches tiona 
Tibby. 

Faţa lui Bridget se întunecă de tristeţe. 

— Programul ne-a pus pe toţi în zborul ăsta charter. Altfel, 
mai dai o mie de dolari şi trebuie să te duci singură la sit. 

— Cum de a putut Carmen să lipsească azi? în trebă 
Tibby. 

Lena ştia ce voia Tibby să zică. Niciuna n-avea voie să 
lipsească de la acest ritual, cu atât mai puţin Carmen, pentru 
care acesta contase atât de mult. 

Bee se uită împrejur. 

— Să lipsească de la ce, totuşi? spuse ea, mai mult 
împăciuitoare decât combativă. Doar nu e adevărata lansare, 
nu? Arătă spre Pantaloni, împăturiţi frumos în mijlocul 
triunghiului format de corpurile lor. Adică, vreau să zic, nu 
oficial. l-am purtat tot anul şcolar. Nu e ca în celelalte veri, când 
ăsta era marele eveniment şi aşa mai departe. 

Lena nu era sigură dacă se simţea alinată sau iri tată de 
această afirmaţie. 

— Da, poate că e adevărat, răspunse Tibby. Poate că nu 
avem nevoie de o lansare în vara asta. 

— Ar trebui măcar să decidem rotația în seara asta, zise 
Lena. Carmen va trebui s-o accepte aşa cum e. 

— De ce nu păstrăm rotația de până acum? sugeră 
Bridget, întinzându-şi picioarele în faţă. N-are sens s-o 
schimbăm doar pentru că e vară. 

Lena îşi muşcă pielita de la unghia degetului mare şi se 
gândi la partea practică a situaţiei. 

Vara fusese întotdeauna altfel. Era anotimpul când plecau 
de acasă, când se despărţeau, duceau vieţi se parate timp de 
zece săptămâni lungi şi se bazau pe Pantaloni să păstreze 
legătura până când se reîntâl neau. Dar, de data asta, vara nu 


mai era atât de dife rita. Lena îşi dădu seama că despărţirea nu 
mai era excepţia, ci regula. 

„Când vom fi din nou toate acasă?” Asta era ceea ce voia 
să ştie. 

Dar, dacă se gândea logic, ştia: nu se schimbase doar 
răspunsul, ci şi întrebarea. Ce mai însemna acasă? Care era 
starea de fapt? Acasă era un timp şi acesta trecuse. 

Nimeni nu mânca jeleurile în formă de viermişori. Lena 
simţea că, dacă nu mănâncă unul, o să izbuc nească în plâns. 

— Deci vom păstra rotația de până acum, repetă ea cu 
voce stinsă. Cred că eu vin la rând. 

— Am eu scris pe undeva, spuse Tibby. 

— În regulă. 

— Bine. 

Lena se uită la ceas. 

— Ar trebui să plecăm, nu? 

— Aşa cred, zise Tibby. 

— Vreţi să ne oprim la Tastee Diner în drum spre casă? 
sugeră Bridget. 

— Da, răspunse Tibby, adunând recuzita unui ritual care 
nu mai avusese loc. Poate mergem şi la un film după aceea. Nu 
mă simt în stare să îi suport pe părin ţii mei în seara asta. 

— Voi la ce oră plecaţi mâine? întrebă Bee. 

— Mi se pare că avem tren la zece, spuse Tibby. 

Lena şi Tibby luau trenul împreună: Tibby cobora la New 
York să înceapă cursurile de cinematografie şi serviciul la 
Movieworld, iar Lena se îndrepta spre Providence să îşi aranjeze 
camera de cămin pentru vară. Bee avea să petreacă puţin timp 
acasă înainte să plece în Turcia. 

Lena îşi dădu seama că nici ea nu voia să se ducă acasă. 
Ridică Pantalonii de jos şi îi strânse puţin în braţe. Avea un 
sentiment pe care nu îl putea numi, dar pe care nu-l mai 
avusese niciodată în legătură cu Pan talonii. Simţise 
recunoştinţă, admiraţie, încredere. Ce simţea acum cuprindea 
toate astea, dar astă-seară aveau un gust slab de deznădejde. 

„Dacă nu îi aveam, nu ştiu ce m-aş fi făcut”, se trezi ea 
gândind, în timp ce Bee trăgea uşa de la Gilda's după ele şi 
începură să coboare încet scările întunecoase. 

Viaţa adevărată a cuivs e, deseori, vâşte pe care acesta n- 
o trăieşte. 


Oscar Wilde. 

Carmen, e aşa de frumoasă! Abia aştept să o vezi. 

Carmen dădu din cap în receptor. Mama ei părea atât de 
fericită, încât şi Carmen trebuia să fie fericită. Cum putea să nu 
fie fericită? 

— Când crezi că o să vă mutaţi? întrebă ea, încer când să 
îşi păstreze tonul vesel. 

— Păi, va trebui să facem nişte reparaţii. Să tencuim, să 
zugrăvim, să refacem podelele. Apoi mai trebuie verificate 
instalaţiile sanitare şi cele electrice. Vrem să o punem la punct 
înainte de a ne muta. Sper să terminăm până la sfârşitul lui 
august. 

— Uau! Aşa de repede?! 

— Draga mea, are cinci dormitoare. Nu e incredi bil? Are şi 
o curte superbă în care Ryan poate alerga. 

Carmen se gândi la frăţiorul ei. Abia dacă putea să 
meargă, darămite să mai şi alerge. Va avea o viaţă atât de 
diferită de cea pe care o dusese Carmen! 

— Deci gata cu apartamentul, nu? 

— Gata. A fost un loc bun pentru noi două, dar nu ne-am 
dorit întotdeauna o casă? Nu asta ai spus me reu că îţi doreşti? 

Îşi mai dorise şi un frăţior sau o surioară, şi ca mama ei să 
nu mai fie singură. Dar nu era întotdeauna uşor să primeşti ceea 
ce îţi doreşti. 

— Va trebui să îmi strâng lucrurile din cameră, spuse 
Carmen. 

— Vei avea o cameră mai mare în noua casă, se grăbi 
mama ei să adauge. 

Da, va avea. Nu era însă cam târziu pentru asta? Să aibă o 
casă cu grădină şi o cameră mai mare? Era prea târziu să îşi 
trăiască din nou copilăria O trăise pe cea pe care o trăise şi totul 
se întâmplase în camera ei mică din apartamentul lor. Era trist 
şi ciudat să o piardă, şi prea târziu să o înlocuiască. 

Care mai era locul ei? Departe de vechea ei viaţă şi fără 
să izbutească să înceapă una nouă. Se afla în tre, plutind în 
derivă niciunde. Într-un fel, situaţia asta părea că i se potriveşte. 

— Lena a trecut ieri pe aici să ne salute şi să îl vadă pe 
Ryan, l-a adus un disc zburător, menţionă mama ei, un pic 
tristă. Aş vrea să vii şi tu acasă. 

— Da, dar am atâta treabă aici! 


— Ştiu, draga mea. 

După ce termină conversaţia cu mama ei, telefo nul sună 
din nou. 

— Carmen, unde eşti? 

Julia Wyman părea enervată. Carmen aruncă o privire la 
ceasul din spatele ei. 

— Ar fi trebuit să facem o verificare a decorurilor peste... 
acum! 

— Vin, spuse Carmen, trăgându-şi ciorapii în timp ce ţinea 
receptorul cu umărul. Vin imediat. 

leşi în fugă din camera de cămin şi se îndreptă spre 
teatru. Pe drum, îşi aminti că avea pârul murdar şi că 
intenţionase să îşi schimbe pantalonii, pentru că aceia pe care îi 
purta o făceau să se simtă deosebit de grasă. Dar ce mai conta? 
Nimeni nu se uita la ea. 

Julia o aştepta în spatele scenei. 

— Mă poţi ajuta cu asta? 

Pentru rolul din piesă, Julia purta o fustă lungă de tweed, 
care era prea largă în talie. 

Carmen se aplecă să îi potrivească fusta cu un ac de 
siguranţă. 

— Cum e acum? întrebă ea, prinzând betelia la spate. 

— Mai bine. Mersi. Cum arăt? 

Julia arăta bine în ea Julia arăta bine cam în orice şi nu 
avea nevoie de Carmen să îi spună asta Dar Car men îi spunea 
oricum. Într-un mod ciudat, era treaba Juliei să arate bine pentru 
amândouă. Şi era treaba lui Carmen să o aprecieze pentru asta 

— Cred că Roland te aşteaptă pe scenă. 

Carmen păşi pe scenă, însă Roland nu părea s-o aştepte. 
Nu reacţionă în nici un fel când o văzu. În ul tima vreme, simţea 
că prezenţa ei avea acelaşi efect ca a unei fantome - nimeni n-o 
observa, dar aerul se răcea brusc. Carmen strânse din ochi şi 
încercă să se facă micâ-mică. Nu îi plăcea să fie pe scenă atunci 
când luminile erau aprinse. 

— Aveai nevoie de ceva? îl întrebă pe Roland. 

— A, da. Încercă să îşi amintească. Poţi să fixezi perdeaua 
din salon? Cade pe jos. 

— Sigur, se grăbi ea să zică, întrebându-se dacă să se 
simtă vinovată. Oare ea pusese ultima dată perdeaua? 


Puse scara, urcă trei trepte şi îndreptă un capsator de 
tâmplărie spre peretele din placaj. Decorurile de teatru erau 
ciudate, în sensul că întotdeauna contau aparențele, felul în 
care se vedeau din diferite un ghiuri, şi nu durabilitatea. Existau 
în spaţiu şi în timp nu ca nişte obiecte, ci ca nişte trucuri. 

Îi plăcea sunetul pe care îl scotea capsatorul când înfigea 
capsele în perete, ăsta era unul dintre lucrurile pe care le 
învățase la facultate: cum să folosească un capsator de 
tâmplărie. Tatăl ei plătea o groază de bani pentru asta. 

Mai învățase şi alte lucruri. Cum să se îngraşe cu opt 
kilograme mâncând la cantină şi înfulecând cioco lată noaptea 
când se simţea singură. Cum să fie invizi bilă pentru băieţi. Cum 
să nu se trezească pentru cursurile de psihologie de la ora nouă 
dimineaţa. Cum să poarte hanorace aproape în fiecare zi pentru 
că îi era ruşine de corpul ei. Cum să se ascundă de oamenii pe 
care îi iubea cel mai mult pe lumea asta. Cum să fie în vizibilă 
pentru toţi, inclusiv pentru ea însăşi. 

Norocul ei că o cunoscuse pe Julia. Carmen ştia că e foarte 
norocoasă. Pentru că Julia era unul dintre cei mai vizibili oameni 
din campus. Se completau una pe alta. Fără Julia în campusul 
Colegiului Williams, Car men bănuia în secret că ar fi dispărut cu 
totul. 

Către: Carmabelle De la: Beezy3 

Avem perturbări carmice pe aici. 

Ştiu că eşti în hibernare şi eu înţeleg foarte bine despre ce 
e vorba. 

Dar, scumpo, e iunie. E timpul să ieşi la soare şi să fii cu 
prietenele tale, care te iubesc. 

Am încercat să mergem la Gilda's, însă fără tine n-am 
putut să continuăm. 

N-am putut Albinuţal bâzâitoare Era diferit să fii fată cu 
prieten. 

Bridget medita la asta în timp ce mergea de-a lun gul 
străzii Edgemere dinspre casa Lenei spre casa ei. Incepuse să 
mediteze cu câteva clipe în urmă, când un tip pe care îl ştia vag 
de la liceu se aplecase pe gea mul maşinii, îi strigase: „Hei, 
frumoaso!” şi îi trimi şese un sărut. 

În trecut, i-ar fi strigat şi ea ceva. Poate că i-ar fi trimis un 
sărut. Sau poate că i-ar fi arătat degetul mij lociu, în funcţie de 


dispoziţie. Dar, dintr-un motiv oa recare, totul părea diferit acum 
că era fată cu prieten. 

Petrecuse aproape un an încercând să se obişnuiască cu 
asta. Era mult mai greu atunci când îţi vedeai priete nul doar o 
zi sau două pe lună, pentru că el mergea la şcoală în New York, 
iar tu mergeai la şcoală în Providence, Rhode Island. Statutul tău 
era mai mult teoretic. La fiecare tip care îţi striga ceva pe 
geamul maşinii, la fiecare tip care se uita la tine când te în 
dreptai spre cursul de psihologie pentru anul întâi, îţi spuneai: 
„Ce, nu îşi dă el seama este că am prieten44. 

De fiecare dată când vedea chipul deosebit al lui Eric, de 
fiecare dată când apărea la uşa camerei ei de cămin sau venea 
să se întâlnească cu ea în faţă la Au toritatea Portuară din New 
York, îşi aducea aminte de tot. Felul în care o săruta. Felul în 
care îşi purta panta lonii, felul în care stătuse cu ea toată 
noaptea să o ajute să înveţe pentru parţialul la spaniolă. 

Însă totul deveni din nou teoretic când Eric îi spuse de 
Mexic. Se angajase ca asistent al directoru lui de la vechea lor 
tabără din Baja. 

— Plec în ziua în care se termină cursurile, îi zisese el la 
telefon în aprilie. 

Nu era nici o umbră de nesiguranţă în vocea lui, nici o 
întrebare sau pauză plină de speranţă. Nu era nimic pentru ea. 

Îşi încleştă mâna pe receptor, dar nu voia să îşi tră deze 
sentimentele haotice. Nu se pricepea să fie părăsită. 

— Când te întorci? întrebă ea. 

— La sfârşitul lui septembrie. O să petrec o lună la bunicii 
mei, în Mulege. Bunica mea a început deja să gătească. 

Râsul lui era dulce şi vesel. Se purta de parcă şi ea trebuia 
să fie la fel de încântată de asta ca şi el. Nu îi simţise supărarea. 

Uneori, ţi se întâmplă să închizi telefonul şi să simţi cum ţi 
se sfâşie inima. Te doare atunci şi te doare şi mai târziu. 
Conversaţia a fost prea nesatisfăcătoare ca să o continui şi 
totuşi nu poţi suporta să se termine. Lui Bridget îi venea să 
arunce telefonul şi să se dea cu capul de pereţi. 

Îşi închipuise că îşi vor face împreună planuri pen tru vară. 
Se gândise că, dacă ai un prieten, îţi plănuieşti viitorul în 
armonie. Îi era aşa de uşor să plece pentru că era sigur de ea 
sau pentru că îi era indiferentă? 


Se duse să alerge şi se liniştise singură. Nu era ca şi cum 
ar fi fost căsătoriţi sau ceva de genul ăsta. N-ar tre bui să se 
simtă jignită. Ştia că nu era ceva personal. Postul de asistent al 
directorului era noroc chior - era bine plătit şi îl ducea aproape 
de familia lui îndepărtată. 

Nu se simţea chiar jignită, dar în zilele de după ce aflase 
vestea, o apucase iar acea energie debordantă care o punea în 
mişcare. Nu avea chef să umble fără rost şi să-i fie dor de el. 
Dacă n-ar fi fost luată prin surprindere, prinsă într-o infatuare 
dureroasă, poate că nu s-ar fi înscris la săpăturile din Turcia 
chiar atât de repede. 

Eric sigur nu credea că ea o să stea degeaba, aşteptându- 
|. Era imul dintre lucrurile pe care nu le putea face... Cât timp 
putea să se bazeze pe faptul că avea prieten, când acel prieten 
avea de gând să fie plecat din mai până în septembrie? Cât timp 
puteau ei să mai fie consideraţi un cuplu? Ea nu era genul de 
persoană care să gândească teoretic. 

Nu începuse să se gândească serios la astfel de lu cruri 
decât după conversaţia despre Mexic. Apoi la fi ecare tip pe care 
îl vedea în drum spre cursuri, i se părea că statutul de fată cu 
prieten era ceva mai de grabă exterior, decât ceva ce venea 
dinăuntrul ei. 

Tibby se uită la ora de pe casa de marcat. Mai erau patru 
minute din tura ei şi cel puţin doisprezece oameni la rând. 

Scană un teanc de şase filme pentru o fată preado 
lescentă, dată cu fard de pleoape de un argintiu stră lucitor şi 
purta o eşarfă strânsă prea tare în jurul gâtului. li ieşeau cumva 
ochii din cap fetei ăsteia sau doar i se părea? 

— O să te uiţi la toate astea? întrebă Tibby, absentă. 

Era vineri. Taxele pentru întârziere intrau în vi goare luni. 
Guma de mestecat a fetei mirosea puternic şi fals a pepene 
verde. În timp ce fata înghiţea, Tibby se gândi la pelicanii 
pescarilor, cu inele în jurul gâtu lui, ca să nu îşi poată înfuleca 
prada. 

— Păi, dau o petrecere în pijama. O să fim vreo şapte. 
Asta dacă vine şi Callie. lar dacă nu vine, atunci n-ar trebui să îl 
iau pe ăla, că toate celelalte îl urăsc. 

„Oare am fost şi noi aşa?” se întrebă Tibby, în timp ce fata 
pălăvrăgea în continuare despre preferin ţele prietenelor ei în 
materie de filme. 


Tura ei se terminase deja de două minute. Tibby trase în 
gând o înjurătură pentru că începuse această conversaţie. 
Intotdeauna uita consecinţa enervantă a faptului că punea 
întrebări: oamenii aveau tendinţa să răspundă. 

Mai avea unsprezece clienţi de servit, până să poată 
închide casa de marcat, şi pentru aceştia nu mai era plătită. 

— Casa se închide, strigă ea spre clientul numărul 
doisprezece, înainte ca acesta să apuce să se aşeze bine la 
coadă. 

Următoarea persoană era un tânăr cu barbişon, cu o 
geacă peste uniforma de portar. Când i se desfăcu geaca, Tibby 
văzu că îl cheamă Cari. Ar fi vrut să îi spună că filmul pe care îl 
alesese era bun, numai că fi nalul era groaznic, iar continuarea 
era o insultă adusă inteligenţei umane, dar se obligă să 
gândească acest comentariu, fără să îl spună cu voce tare. 
Aceasta avea să fie regula ei de acum înainte. Trebuia să recu 
noască, totuşi, că îi plăcea mai mult să vorbească de cât să 
asculte. 

Inchise casa, îşi luă la revedere şi apucă pe strada 
Broadway, după care coti pe Bleecker şi apoi ajunse la intrarea 
în cămin. Dezavantajul de a lucra la Movieworld era că se plătea 
cu puţin peste salariul minim. Avantajul era că muncea la trei 
străzi depăr tare de casă. 

Holul căminului era rece şi gol, cu excepţia agen tului de 
pază care stătea la biroul lui. Totul era diferit acum că era vară. 
Nu se auzea pălăvrăgeala studenţilor şi nici simfoniile 
telefoanelor mobile. Acum o lună, panoul mare de anunţuri era 
încărcat cu bileţele puse pe douăzeci de rânduri. Acum era gol 
până la plută. 

În timpul anului, mersul cu liftul era un eveniment social. 
Prea mult timp să te holbezi la alţii, să îi evalu ezi şi să îi judeci. 
În spaţiul de obicei aglomerat, sim ţea nevoia de a fi ceva 
pentru fiecare din pasagerii din lift, chiar şi pentru cei pe care 
nu îi cunoştea. Acum, în liftul gol, simţea că se contopeşte cu 
peretele din imitație de lemn. 

In seara asta, coridoarele erau goale. Programele de vară 
nu începeau decât după patru iulie. Şi, chiar şi atunci, vor fi doar 
oameni noi, în trecere, nu prieteni de-ai ei, nu genul de oameni 
despre care îţi faci griji în lift. lar aceştia vor pleca până la 
jumătatea lui august. 


Un lucru era ciudat la facultate. Simţeai că parcă ar trebui 
să îţi găseşti viaţa aici. La fiecare persoană pe care o vedeai, te 
gândeai: „O să însemni ceva pentru mine? O să ne găsim loc 
una în viaţa alteia?” îşi fă cuse câţiva prieteni buni pe etaj şi la 
cursurile de film, dar majoritatea oamenilor pe care îi vedea, 
ştia din start că nu o să însemne nimic pentru ea. Ca, de exem 
plu, fetele din echipa de înot, care îşi pictau feţele cu vopsea 
violet ca să arate că au spirit de echipă sau tipul cu păr creţ pe 
faţă care purta un tricou Warhammer. 

Dar, stai puţin, zise cealaltă voce a ei, pe care ajunsese 
recent s-o numească Meta-Tibby (eul ei mereu corect, niciodată 
grăbit sau nervos) cine ar fi ghicit din prima zi la 7-Eleven că 
Brian va deveni atât de important? 

În cei patru ani care trecuseră de când îl cunoscuse pe 
Brian, se schimbaseră multe lucruri. Deşi Brian în sista că se 
îndrăgostise de ea la prima vedere, ea îl considerase multă 
vreme un fraier de primă clasă. Se înşelase. Ca întotdeauna, se 
înşelase. Acum simţea o furnicătură puternică în stomac de 
fiecare dată când se gândea la el. Trecuseră nouă luni de când... 
de când ce? Ura termenul „se cuplaseră44. Nouă luni de când 
înotaseră în piscina publică, după program, numai în lenjerie 
intimă şi se sărutaseră cu ardoare şi se lipiseră unul de altul, 
până când li se încreţise pielea de pe mâini şi de pe picioare, iar 
buzele li se învineţiseră. 

Încă nu făcuseră dragoste. Nu oficial, în ciuda ru 
găminţilor lui Brian. Dar, din noaptea aceea de august, simţea 
că trupul ei îi aparţinea lui Brian, iar trupul lui îi aparţinea ei. 
Chiar din noaptea aceea de la piscină, felul în care se iubeau se 
schimbase. Înainte de asta, fiecare ocupa propriul spaţiu. După 
aceea, ocupau spaţiu împreună. Inainte de noaptea aceea, dacă 
el îi atingea glezna pe sub masă, în timp ce luau cina, se în 
roşea la faţă, mintea îi zbura aiurea şi transpira prin tri cou. 
După noaptea aceea, întotdeauna se atingeau cumva imul pe 
altul. Citeau împreună pe un pat dublu, lipiţi unul de celălalt, 
concentrându-se asupra cărţilor. Mă rog, concentrându-se puţin 
asupra cărţilor. 

În seara aceasta era linişte în cămin. Într-un fel, îi era dor 
de Bemie, care îşi exersa talentele de cântăreaţă de operă de la 
nouă la zece, şi de Deirdre, care gătea mâncare adevărată în 
bucătăria comună de pe etaj. Dar, pe de altă parte, era relaxant 


să fie singură. O să le scrie e-mailuri prietenelor ei şi o să se 
radă la subraţ şi pe picioare înainte să vină Brian mâine. Poate o 
să comande mâncare thailandeză de la localul din colţ. O să se 
ducă s-o ia singură, ca să nu mai plătească bacşiş pentru livrare. 
Ura să fie zgârcită, dar nu-şi permitea să mai cheltuie încă cinci 
dolari. 

Bagă cheia în broasca largă. La cât de proastă era broasca 
aia, Tibby bănuia că s-ar fi deschis uşor cu orice cheie din 
cămin. Poate cu orice cheie din lume. Era o broască tare 
uşuratică. 

Impinse uşa, bucurându-se încă o dată că stătea singură 
în cameră. Ce conta că aceasta n-avea decât doi metri pe trei? 
Sau că era mai bună de şifonier de cât de dormitor? Era a ei. 
Spre deosebire de camera de acasă, aici lucrurile rămâneau 
exact unde le lăsa. 

Privirea îi fugi spre luminiţa care clipea sub buto nul de 
aprindere al calculatorului. Apoi spre beculeţul verde al camerei 
video, care arăta că bateriile sunt în cărcate. Apoi spre licărul 
din ochii unui băiat înalt şi brunet, de nouăsprezece ani, care 
stătea pe patul ei. 

Simţi din nou furnicătura. În stomac, în picioare, în coaste, 
în creier. Simţi din nou bubuiturile în inimă. 

— Brian! 

— Salut! spuse el pe muteşte. 

Îşi dădea seama că încerca să nu o sperie. Îşi aruncă 
geanta şi se repezi spre el, cuibărindu-se ime diat în braţele lui 
nerăbdătoare. 

— Credeam că vii abia mâine. 

— Nu pot rezista cinci zile, zise el, cu faţa lipită de urechea 
ei. 

Era aşa de bine să îi simtă braţele împrejurul ei! Adora 
această senzaţie. Era un lucru cu care nu avea să se obişnuiască 
niciodată. Era prea bine. Nedrept de bine. Nu putea să nu 
creadă că pe lumea asta totul se echilibra până la urmă. Plăteşti 
pentru ceea ce pri meşti. In termeni de fericire, asta semăna cu 
o raită la cumpărături. 

Majoritatea tipilor îţi zic că te sună mâine şi te sună 
sâmbăta viitoare sau deloc. Majoritatea tipilor îţi spun că vor fi 
acolo la opt şi apar la nouă şi un sfert. Te lasă neconsolată, 
visătoare şi neîmplinită, şi supă rată pe tine însăţi pentru fiecare 


moment pe care îl pe treci în felul ăsta. Brian însă nu era aşa. 
Brian promitea să vină sâmbătă şi venea, de fapt, vineri. 

— Acum sunt fericit, murmură el, sărutându-o pe gât. 

Tibby se uită în jos la profilul feţei lui, la braţele lui 
masculine. Era atât de chipeş şi totuşi nu făcea mare caz de 
asta. Nu se îndrăgostise de el din cauza felului în care arăta, dar 
nici nu putea să nu observe. 

Brian o rostogoli pe pat. Ea îşi scoase tenişii cu degetele 
de la picioare. Îi trase cămaşa în sus şi îşi aşeză capul pe 
stomacul ei gol, cu braţele în jurul şol durilor ei, şi cu genunchii 
îndoiţi spre perete. Camera era prea micuță şi pentru Tibby, dar 
Brian abia dacă avea loc atunci când se întindea. Nu avea cum 
să nu se lovească de perete din când în când. In seara asta era 
bucuroasă că nu trebuia să se simtă vinovată faţă de tipul din 
camera 11-C. 

Era un fel de miracol, asta era. Camera lor. Fără 
ascunzişuri şi minciuni. Fără părinţii cărora trebuiau să le dea 
socoteală pentru fiecare minut din timpul lor. Fără ora de 
culcare pe care o încălcau. 

Timpul se întindea în faţa lor. La cină aveau să mă nânce 
ce voiau - sau ce îşi puteau permite. Işi aminti de seara în care 
mâncaseră fiecare câte două batoane de ciocolată Snickers şi 
îngheţată la desert. Aveau să adoarmă împreună, el cu mâna pe 
pieptul sau pe talia ei, şi să se trezească împreună când intra 
soarele pe fe reastra ei orientată spre răsărit. Era aşa de bine! 
Prea bine. Cum îşi putea permite acest lucru, oare? 

— Te iubesc, murmură el, în timp ce mâinile îi ur cau pe 
sub cămaşa ei. 

Nu stătu să aştepte acea pauză, acel gol momentan în 
care ea trebuia să răspundă la fel. Mâinile lui îi ajun seseră deja 
sub umeri, iar el se întinse peste ea, pentru un sărut adevărat. 
N-avea nevoie ca ea să îi răspundă. 

Tibby crezuse mereu - o părere neverificată, de altfel - că 
iubeai pe cineva într-un fel de dans în oglindă. lubeai ca răspuns 
precis la cât de mult era persoana cealaltă dispusă să te 
iubească pe tine. 

Brian nu era aşa. El iubea deschis şi fără a aştepta nimic 
în schimb. Era ceva care o speria, dar care îl fă cea să fie ieşit 
din comun, de parcă ar fi vorbit chi neza sau ar fi înscris mereu 
la baschet. 


Îşi strecură şi ea mâinile sub tricoul lui, mângâindu-i 
spatele cald, coastele. 

— Te iubesc, spuse ea. 

El nu îi ceruse să spună aceste cuvinte, însă ea le rosti din 
toată inima. _ 

Nu încerca niciodată să înveţi un porc să cânte |ţi pierzi 
tiropul şi enervezi porcul. 

Proverb popular. 

Există atât de multe lucruri pe care le iei de bune! Atât de 
multe lucruri pe care nu le observi decât atunci când nu mai 
sunt. În cazul lui Carmen, unul din aceste lucruri era identitatea 
ei. 

Avusese o identitate odinioară, se gândea ea, în timp ce 
termina de aranjat recuzita în teatrul gol şi întunecat Cândva 
fusese copilul unic al unei mame singure. Fusese un sfert dintr- 
un cvartet faimos şi inseparabil. Fusese o elevă foarte bună la 
matematică, mereu îm brăcată la modă, o dansatoare pricepută, 
o maniacă după control, o ameţită. Locatara apartamentului 4F. 
Acum toate aceste lucruri dispăruseră sau - cel puţin pentru 
moment - se făcuseră invizibile. Şi nu avea cu ce să le 
înlocuiască. Poate doar cu Julia. Era noro coasă s-o aibă pe Julia. 

În mod normal, creşti într-o casă şi apoi te duci la 
facultate. Îţi laşi casa şi familia în urmă, ca şi cum te-ar aştepta. 
Laşi o gaură cam de dimensiunea şi forma ta. Te duci acasă şi o 
umpli din când în când. 

Poate că asta este doar o iluzie. Nimic nu rămâne la fel. 
Nu te poţi aştepta ca familia ta să stea acolo, împie trită, până 
te întorci tu. Ar trebui să dai dovadă de un nar cisism infantil, şi 
nici măcar Carmen nu se putea face vinovată de aşa ceva (Ei, 
poate că se făcea puţin vino vată.) Şi ce dacă era o iluzie? 
Iluziile te pot ajuta uneori. 

Cel mai important lucru este că tu te mişti, dar casa 
rămâne acolo unde este. Întotdeauna poţi să îţi stabileşti locaţia 
în funcţie de casă. „Sunt aşa departe de casă”, poţi spune, dacă 
eşti, de exemplu, în China. „Sunt aşa de aproape”, spui atunci 
când coteşti pe stradă şi o vezi din nou. 

Aşa cum îi plăcea mamei lui Carmen să sublinieze, 
adolescenţii şi copiii mici sunt la fel. Le place să îşi pă răsească 
mama, atât timp cât mama nu se mişcă deloc. 


Păi, mama lui Carmen se muta. Era o ţintă în miş care. 
Acasă nu mai era un loc, ci un timp. Carmen nu se mai putea 
întoarce acasă. 

Din punctul de vedere al lui Carmen, acest lucru făcea 
plecarea mai anevoioasă. Făcea şi stabilirea lo căţiei foarte 
problematică. 

În primele şapte luni de şcoală, nimic nu i se pă ruse 
familiar sau real. Poate doar mâncarea. Se simţea de parcă 
păşise într-un spaţiu aflat în afara cursului normal al timpului. 
Privea cum se scurge, dar nu era parte din el. Pur şi simplu 
aştepta, întrebându-se când va începe să-şi trăiască din nou 
viaţa. 

Înainte de asta, trăise frumos. Chiar aşa Fusese 
ambițioasă, drăguță. O tânără hispanică. Acum se simţea ca o 
fantomă. Mâncarea insipidă şi incoloră de la cantină o făcea şi 
pe ea insipidă şi incoloră. li es tompa trăsăturile. 

Ajunsese să aibă nevoie de context ca să ştie cine este. 
Feţele prietenilor şi a mamei ei funcționau ca nişte oglinzi 
pentru ea Fără ele nu se putea vedea; se simţea pierdută. Prima 
oară îşi dăduse seama de acest lucru în Carolina de Sud, când 
îşi cunoscuse familia vitregă. 

Ea şi cu Win Sawyer, tipul pe care îl cunoscuse vara 
trecută, ieşiseră împreună de vreo câteva ori în toamnă, dar ea 
o lăsase moartă intenţionat. Nu se cu noştea şi nu se plăcea 
destul pe sine însăşi ca să fie deschisă şi prietenoasă cu el. Nu 
avea nimic de oferit. 

Până la urmă s-a dovedit că nu se pricepea prea bine nici 
să-şi facă prieteni. Asta era problema atunci când aveai trei 
tovarăşe de-a gata, aşteptând practic să te naşti ca să se 
împrietenească cu tine. Nu trebuise să îşi pună în mişcare 
muşchiul de făcut prieteni. De altfel, se îndoia că avea acel 
muşchi. 

Prima ei greşeală fusese să creadă că ea şi colega ei de 
cameră, Lisa Grecco, aveau să devină prietene instantaneu, şi 
că relaţia dintre ele va fi un punct de plecare pentru viaţa ei 
socială. Lisa o pusese la punct destul de repede. Venise la 
Williams cu cele două pri etene din liceu. O privea de sus pe 
Carmen şi se purta urât cu ea. Nu căuta o altă prietenă şi chiar o 
acuzase că i-ar fi furat haine. 


La început, Carmen se simţise dezorientată din pricina 
singurătăţii şi dorea cu disperare să le vadă pe Tibby, Bee şi 
Lena. Dar, pe măsură ce trecea timpul, începuse să le evite în 
mod subtil. Nu voia să recu noască în faţa lor sau în faţa ei 
însăşi că la facultate nu era aşa de super pe cât se aşteptase. 

Odată se dusese în Providence şi o văzuse pe Bee în toată 
gloria ei: cu prietenii de la fotbal, încântătoa rea ei colegă de 
cameră, prietenii cu care mânca, cei cu care mergea la 
petreceri, cei cu care studia la bibli otecă. O văzuse şi pe Lena, 
înconjurată de un alt fel de glorie, liniştită în atelier, în mijlocul 
frumoaselor ei desene. Într-un weekend fusese în vizită la Tibby, 
în New York, şi stătuseră în camera ei, cu tot cu Brian, iar Tibby 
câştigase un premiu departamental pentru primul ei film de 
scurt metraj. 

Carmen nu voia ca ele să vină s-o vadă aici, unde nu avea 
nici un fel de glorie. Nu voia ca ele s-o vadă în halul ăsta. 

Prima oară o întâlnise pe Julia astă-iamă la secţia de 
teatru, unde Carmen se înscria pentru un curs de dra maturgie. 
Julia o confundase cu o persoană de teatru. 

— Ai lucrat la decoruri? o întrebase ea pe Carmen. 

Carmen nu îşi dădea seama cu cine vorbea. 

— Eu? zisese ea într-un final. 

Nu ştia ce era mai uimitor: că Julia o confundase cu o 
persoană care construieşte decoruri sau simplul fapt că i se 
adresa. 

„Cât am decăzut44, se gândi Carmen, deprimată. Nimeni 
de la liceu n-ar fi luat-o drept o persoană care construieşte 
decoruri. Fusese una dintre fetele drăguţe, mai ales către 
sfârşitul liceului. Îşi arătase buricul de sub tricouri minuscule, 
flirtase cu neruşinare, îşi dă duse cu ruj roşu ca să treacă la 
bacalaureat. Carmen încercase să adune un pic de demnitate. 

— Nu, de fapt nu mă pricep la decoruri, spusese ea. 

— Ei, hai! Toată lumea se pricepe la decoruri. 

Jeremy Rhodes regizează o piesă după Făcătoarea de 
Minuni pentru cei din ultimul an şi suntem cam dis peraţi, 
explicase Julia. 

Carmen o recunoscuse pe Julia, căci o vedea des la 
cantină. Era una dintre puţinele studente din anul întâi pe care 
le ştia toată lumea. Era frumoasă şi avea o înfăţişare cumva 
dramatică, cu tenul ei alb şi palid, şi părul lung şi negru. Purta 


jachete de modă veche şi fuste boeme, lungi, şi făcea zgomot 
cu toate acele de pâr, mărgelele şi brăţările ei. Era slabă şi mică 
de sta tură, dar făcea gesturile exagerate ale unei persoane 
care se ştie privită. 

— Păi, îmi pare râu, răspunsese Carmen. 

— Anunţă-mă dacă te răzgândeşti, OK? Suntem un grup 
de oameni de treabă. Şi foarte apropiaţi. 

Carmen dăduse din cap şi fugise, dar se tot gândise la 
asta. Visătoare, îşi imaginase cum ar fi să aibă lu cruri de făcut 
şi oameni „de treabă” cu care să le facă. 

Julia o abordase din nou la cantină, câteva săptă mâni mai 
târziu. 

— Hei, ce mai faci? 

Carmen se simţise prost pentru că mânca singură. Era 
sfâşiată între nefericirea că Julia o vedea în halul acela şi 
fericirea că toţi ceilalţi o vedeau stând de vorbă cu Julia. 

— Bine, zisese Carmen. 

— Ai fost acceptată la cursul de dramaturgie? 

— Nu, răspunsese Carmen. Cum merge piesa? 

— Destul de bine. Zâmbi mulţumită. Încă mai că utăm 
oameni. 

— A, da? 

— Da. Ar trebui să te gândeşti la asta. Jeremy e super 
tare. Nu sunt decât trei reprezentații şi toate în cep după 
examene. De ce nu vii diseară? Avem o re petiție la ora şapte. 
Doar să vezi despre ce e vorba 

— Mersi, zisese Carmen, simțindu-se absurd de re 
cunoscătoare. Recunoscătoare că Julia o remarcase, că îşi 
amintise de ea, că i se adresase şi o invitase la ceva. Oare Julia 
ştia cât de singură era? Poate că o să vin, adăugase ea. 

Era atât de recunoscătoare, că probabil ar fi fost de acord 
şi să bea suc otrăvit, dacă ar fi invitat-o Julia. 

Aşa că, o săptămână mai târziu, Carmen se trezi stând pe 
o scară şi purtând o centură cu unelte. Dacă ar fi văzut-o 
prietenele ei, n-ar fi ştiut că e ea. Nimeni din clasa ei de liceu n- 
ar fi ştiut. Sau, cel puţin, spera să fie aşa. Nici măcar ea nu se 
mai recunoştea. Cine era ea? Cine? 

Dacă ar fi cunoscut răspunsul la această întrebare, 
probabil că nu s-ar fi aflat pe o scară, purtând o cen tură cu 
unelte. 


lar acum, şase săptămâni mai târziu, Carmen făcea exact 
acelaşi lucru, doar că nu mai părea absurd. Simţea că acolo îi 
era locul. Te obişnuieşti cu aproape orice. 

Şi îi părea bine că avea ceva de făcut, un loc unde să se 
ducă după cină, în afară de camera ei de cămin. Aprecia faptul 
că Julia se purta frumos cu ea. li fă cea cunoştinţă cu toată 
lumea. Se asigura mereu că venea şi Carmen dacă actorii şi 
echipa mergeau la un cappuccino după repetiţie. Carmen se 
amuzase teribil când Julia o imita într-un mod răutăcios pe Lissa, 
ca să o înveselească pentru că aceasta se purtase urât cu ea. 

In grupul de teatru, din care făceau parte şi mulţi băieţi 
din anii mai mari, Carmen se simţea ca o anexă a Juliei, o 
prietenâ-parazit, cu buget redus. Prea des trebuia să le 
amintească oamenilor cum o cheamă. Dar totuşi. Era mai bine 
să iasă în lume ca prietena Juliei decât să stea în camera ei ca 
un nimeni şi să se îndoape cu dulciuri. 

Câteodată îi era milă de ea însăşi. Se simţea ca prinţul din 
Prinţ şi cerşetor, fiind confundată cu ci neva neimportant. 
„Măcar aveţi vreo idee cine sunt eu? se gândea ea. Ştiţi cine 
sunt prietenele mele?” 

Pe bune, dacă i-ar fi cerut cineva să răspundă la aceste 
întrebări, ce ar spune? Poate că la a doua între bare ar găsi un 
răspuns, însă nici măcar ea nu putea răspunde la prima. 

„Tie ce îţi iese din asta?’ o întrebă în gând pe Julia, trei 
săptămâni mai târziu, în timp ce îi prindea fusta cu ace a treia 
oară, iar Julia o îmbrăţişa în semn de mulţumire. Asta era partea 
pe care nu o pricepea. 

In aprilie, când Julia venise la ea cu pliante de la Festivalul 
de Teatru de Vară din Vermont, Carmen se speriase, dar se şi 
bucurase, în acelaşi timp. 

— Sunt producţii de mare anvergură, cu mulţi ac tori 
cunoscuţi, îi explicase Julia. Nu vrei să mergi şi tu? începe la 
mijlocul lui iunie şi ţine până în a doua săptămână a lunii 
august. E greu să fii ales ca actor, însă au mereu nevoie de 
ajutor pe platouri. Ar putea fi o experienţă nemaipomenită. 

Carmen era aşa de fericită că fusese invitată, că ar fi spus 
da, pentru simplul motiv că fusese invitată. Mai târziu, se strădui 
să îşi convingă părinţii să plătească. 

— Carmen, de când te preocupă pe tine teatrul? o 
întrebase tatăl ei atunci când îl sunase să îi ceară bani. 


Îl sunase pe telefonul din maşină; tatăl ei se întor cea 
acasă de la serviciu. 

— De... nu ştiu... De acum. 

— Pâi, bănuiesc că ai fost tot timpul mai teatrală, gândi el 
cu voce tare. 

— Da, mersi mult, tată. 

Astea sunt chestiile pe care trebuie să le suporţi atunci 
când ceri bani. 

— Am spus-o în sensul bun al cuvântului, dragă. Sincer! 

— Da, mă rog, răspunse ea cam înţepată. 

— Şi mi te amintesc ca pe un morcov fioros în sa lata din 
piesa ta din clasa întâi. 

— Era o roşie. Oricum, eu nu o să joc. 

— Şi atunci ce-o să faci? 

— Chestii în spatele scenei. 

— Chestii în spatele scenei? 

Se purta de parcă l-ar fi anunţat că o să îşi mă nânce 
urechile sau ceva de genul ăsta. 

— Da începea să se simtă în defensivă. 

— Carmen, iubito, tu n-ai făcut ceva în spatele sce nei în 
viaţa ta. 

„Era într-o dispoziţie de conversaţie cam veselă, nu?” îşi 
spuse ea posomorâtă. 

— Păi, poate e timpul, replică ea îl auzi oprind motorul 
maşinii. Se făcu linişte. 

— Draga mea, dacă asta este cu adevărat ceea ce vrei, 
atunci sunt dispus să plătesc, zise el. 

Era mai uşor atunci când era enervant. Când era amabil, 
se trezea că o pune pe gânduri. 

Chiar era ceea ce voia? Se gândi la Julia. Sau îşi dorea 
doar să fie dorită? 

Işi trecu în revistă opţiunile. Bee urma să plece în Turcia, 
Tibby era la cursuri în New York, iar Lena în Providence. Mama 
ei şi David părăseau apartamentul - căminul ei - şi puneau la 
punct o casă în suburbii, pe o stradă de care nici nu auzise. 

— Da, e ceea ce vreau cu adevărat. 

Bridget stătea în baie căutând o periuţă de dinţi în 
dulăpiorul de medicamente aflat în dezordine, gândindu-se că 
trecuse mult timp de când nu mai petre cuse o noapte acasă. 


Nu fusese o chestie intenţionată. Se întâmplase ba una, 
ba alta. De Ziua Recunoștinței, stătuse de vorbă cu Lena până 
noaptea târziu, aşa că se prăbuşise pe canapeaua ei. In vacanţa 
de Crăciun mersese la New York, mai întâi cu Eric la periferie, şi 
apoi cu Tibby în centrul oraşului. În vacanţa de vară, o vizitase 
pe Greta în Alabama. În februarie, când venise acasă, lu ase 
autobuze de noapte. 

lar acum, în ajunul plecării în expediţia arheolo gică, într- 
un loc îndepărtat, la capătul celălalt al lumii, era din nou acasă. 

Se uită drept înainte pe coridor. Nu voia să vadă că era 
mare nevoie să aspire covorul. Nu intenţiona să îşi petreacă 
puţinul timp în această casă idioată făcând curăţenie. 

În camera ei, răscoli din nou, nerăbdătoare, prin sacul de 
voiaj. Nu avea chef să îşi pună lucruri de-ale ei pe etajere. Avea 
mormane de rufe de spălat, dar nu voia să le spele aici. Păstra 
contactul la minim: tălpile picioarelor şi bucăţica de podea pe 
care stătea fundul sacului ei de voiaj. Aşezatul sau dormitul 
lărgea în mod neplăcut zona de contact. 

Îşi aminti de excursia cu cortul din clasa a şaptea, când 
pădurarul îi învățase principiile campatului cu impact minim. 
„Când părăsiţi sălbăticia, să pară că n-aţi fost vreodată acolo.” 
Aşa locuia ea în casa ei. Locuire cu impact minim. Mâncase mai 
mult, băuse mai mult, râsese mai mult, respirase mai mult, dor 
mise mai mult în casa oricărei prietene decât într-a ei. 

Bătu la uşa camerei lui Perry. Bătu din nou. Ştia că este 
înăuntru. Într-un final, deschise uşa. Acesta se uita fix în ecranul 
calculatorului. Avea nişte căşti mari pe urechi, de aceea nu o 
auzise. 

Ce era cu tatăl şi cu fratele ei, şi cu căştile lor ne norocite? 
Casa era tăcută ca un mormânt. 

— Hei! spuse ea, de la vreo treizeci de centime tri de el. 

Perry ridică privirea, dezorientat. Îşi scoase căş tile. Nu era 
obişnuit să fie întrerupt. 

Era în mijlocul unuia dintre jocurile acelea război nice 
online, pe care le juca de când intrase la liceu. Nu voia să stea la 
palavre cu ea. Voia să se întoarcă la joc. 

— Ai vreo periuţă de dinţi de rezervă pe undeva? Credeam 
că am luat-o pe a mea, dar nu o mai găsesc. 

Întotdeauna se simţea agresivă şi zgomotoasă în casa 
asta. 


— Poftim? 

— O periuţă de rezervă. Ai? 

Scutură din cap, fără măcar să se gândească. 

— Nu. Îmi pare râu. 

Îşi întoarse din nou privirea spre ecran. 

Bridget se holbă la fratele ei. Din nu se ştie ce motiv, se 
gândi la Eric, şi totodată la situaţia de faţă. 

Da, se înstrăinaseră. În zilele bune erau excentrici. Nu 
erau fericiţi; nu erau uniţi. Dar totuşi. lată că stătea în faţa lui 
Perry, propriul frate - geamănul ei, ce Dum nezeu - pe care abia 
dacă îl văzuse anul acesta. 

Împinse un teanc de reviste de IT din drum şi se urcă 
repede cu fundul pe birou. Voia să aibă o discu ţie cu fratele ei. 
Nu purtaseră o singură conversaţie adevărată de la Crăciun 
încoace. Se simţea vinovată şi avea de gând să îl tortureze. 

— Cum merge cu şcoala? 

Perry meşterea la ceva în spatele monitorului. 

— Ce cursuri faci semestrul ăsta? Ai făcut cursul de natură 
sălbatică? 

El continuă să meşterească. Se uită o singură dată la ea, 
absent. 

— Hei, Perry? 

— Da. A, scuze, spuse el. Lăsă calculatorul în pace. De 
fapt mi-am luat liber semestrul ăsta. 

Vorbea cu ochii în jos, spre scaun. 

— Ce? 

— Da Nu m-am înscris la nici un curs semestrul ăsta 

— De ce nu? 

Privirea îi era goală. Nu era obişnuit să trebuiască să 
răspundă la întrebări. Nu era obişnuit să trebuiască să 
vorbească despre viaţa lui sau să îşi justifice deciziile. 

— Ce-a zis tata? întrebă ea 

— Tata? 

— Da. 

— N-am prea discutat despre asta 

— N-aţi prea discutat despre asta. 

Bridget vorbea un pic prea repede şi un pic prea tare. 
Perry făcu o faţă de parcă îl dureau urechile. 

— Măcar ştie despre asta? 


Perry îi evită privirea. Bridget simţea că vorbeşte printr-un 
sistem de difuzoare şi nu direct cu el. 

Nu îi păsa că el nu voia să o privească. Se uită ea atent la 
el. Voia să îl vadă cu un ochi obiectiv. 

Părul lui fusese întotdeauna mai închis la culoare decât al 
ei, iar acum se făcuse complet şaten, probabil şi din cauza 
faptului că stătea în casă mai tot timpul. Avea un puf neîngrijit 
pe buza superioară, dar în rest arăta de parcă tocmai ar fi ajuns 
la pubertate. Işi în toarse privirea, cu o strângere de inimă. 

El era atât de scund, iar ea atât de înaltă, încât era de 
mirare că erau rude, darămite gemeni. Poate că, la urma urmei, 
nu era chiar aşa de surprinzător. Poate că asta făcea parte din 
dualitatea dură de a se fi născut îm preună. Ce primise unul, îi 
lipsea celuilalt. lar Bridget fusese întotdeauna puternică. Nu se 
putea abţine să nu-şi imagineze cum arătau ei doi, ascunşi în 
burta mamei lor, trăgând fiecare ce resurse putea. 

Cu gemenii era mereu problema plus-minus. Dacă unul 
era deştept, celălalt era prost. Dacă unul era au toritar, celălalt 
era supus. Ecuația era prea simplă. 

Bridget ştia că întotdeauna luase mai mult decât i se 
cuvenea. Era oare datoria ei să rămână mică pentru a-l încuraja 
pe el să crească mare? Dacă ea ar face un pas înapoi, oare el ar 
face un pas înainte? Era vina ei că el ajunsese aşa? 

— Bănuiesc că tata ştie, răspunse Perry într-un final. 
Bridget se ridică. Se simţea frustrată. Ce făcea Perry dacă nu se 
ducea la şcoală? Nu avea serviciu. Oare avea prieteni? Oare 
ieşea vreodată din cameră? 

— Ne vedem mai încolo, zise ea rece. 

— Ai putea să îl întrebi pe el, spuse el. 

Bridget se întoarse. 

— Pe cine să întreb? 

— Pe tata. 

— Despre ce? 

— Despre periuţa de dinţi. 

Umple ce este gol, goleşte ce este plin şi scarpină acolo 
unde te mănâncă. 

Tallulah Bankhead. 

Lena nu se simțea singură aşa uşor. Cumva, simplul fapt 
că ştia că are prietene era de ajuns să o facă fericită. Nu trebuia 
neapărat să le vadă sau să discute cu ele tot timpul. Era ca şi în 


cazul ce lorlalte lucruri: atâta timp cât avea o aspirină în 
dulăpior, n-avea nevoie să ia una. Atâta timp cât toaleta era la 
îndemână, putea aştepta până în ultima se cundă. Atât timp cât 
existau resursele de bază, nevo ile îi erau mici. 

Se gândea la acest lucru în prima zi a cursurilor de pictură 
de la şcoala de vară. Instructorul era nou, su praveghetorul era 
nou. Studenţii îi erau necunoscuţi. Folosea un tip nou de 
pensulă. Probabil că îi vor plă cea toate aceste lucruri odată ce 
se va obişnui cu ele. 

Şi în tot acest timp, Tibby şi Carmen erau la celălalt capăt 
al firului de telefon. Pantalonii Călători urmau să ajungă la ea în 
curând. Annik, fosta ei profesoară, era gata s-o ajute în situaţiile 
de criză legate de artă, chiar şi în cele mai puţin importante. 
Pensula ei cea veche era la îndemână, în caz că ar fi avut 
nevoie. Acestea erau lucrurile care o făceau curajoasă. 

Dar oare se putea considera curajoasă când era mereu 
aşa în gardă? 

— Acolo. Este un loc liber, îl auzi pe instructor, Robert, 
spunându-i unui întârziat. 

Speranţa principală a Lenei nu era ca toţi ceilalţi studenţi 
să îi ofere prietenie sau înţelegere. Tot ce îşi dorea era să nu se 
aşeze prea aproape de ea şi să îi blocheze unghiurile de 
observaţie. Se încordă când nou-venitul se apropie de ea şi se 
relaxă din nou când fata sau băiatul trecu mai departe şi merse 
până în spatele atelierului. Pericolul trecuse. Nu trebuia să îşi ia 
ochii de la model. 

Când sună soneria şi modelul abandonă poza, Lena îşi 
ridică în sfârşit privirea. Văzu nişte păr negru ridicându-se 
deasupra pânzei nou aşezate, un păr on dulat şi nu foarte bine 
pieptănat. O persoană înaltă, probabil de sex masculin. Se uită 
repede în altă parte. Era un păr negru care îi era cunoscut. 
încercă să îşi amintească. Se uită în pământ până ajunse în 
coridor. 

Lena îşi dezvoltase de mulţi ani obiceiul de a-şi feri 
privirea. Era o capitulare tristă, într-un fel, pentru că îi plăcea să 
se uite la feţele celorlalţi. La urma ur melor, îşi dorea să fie 
artistă. Avea ochi buni, pătrun zători şi îi plăcea să îi folosească. 
Necazul era că, de fiecare dată, persoana la care se uita îi 
întorcea privi rea. Şi deşi îi plăcea să privească, nu îi plăcea să 
fie privită. Ca fată serioasă, era candidatul perfect pentru 98 


jfljw invizibilitate. Ca fată frumoasă, însă, ştia că nu poate fi aşa. 
Întotdeauna fusese izbitor de frumoasă. Din ca uza asta capta 
atenţia tuturor. 

Acesta era unul din lucrurile care îi plăceau cel mai mult 
când desena şi picta după model. Era sin gura dată când putea 
să se uite cât dorea şi nimeni nu se uita la ea. 

După pauza de cinci minute se duse înapoi la şe valet, 
adunându-şi forţele pentru următoarele două zeci şi cinci de 
minute de lucru intens. Persoana cu părul era încă la lucru. Asta 
o făcu oarecum curioasă. Văzu o mână şi o paletă. Era o mână 
de bărbat. 

În primele minute ale pozei, se gândi la părul şi la mâna 
din spatele ei, şi nu la ce desena Asta era ciudat din partea ei. 
Da, poate că evita privirile oamenilor, însă, din câte se părea, se 
lăsa atrasă de mister ca un om obişnuit. 

La pauză, aşteptă ca faţa lui să apară din spatele pânzei. 
Aşteptă să îi remarce faţa şi să se uite la ea. Apoi totul avea să 
revină la normal. Se va uita la ea câteva secunde în plus şi, 
după aceea, ea putea să şi-l scoată din minte. 

Îl cunoştea oare? Simţea că e posibil. 

Mai trecu o pauză, iar el nici măcar nu îşi ridică ochii din 
pânză. Ce frustrant! Lena chiar se aşeză în aşa fel încât îl vadă 
bine. Se amuză singură de efortu rile ei de a-şi întinde gâtul spre 
el. Râsul o făcu să în spire miros de ulei de în şi vopsele de 
pictură, ceea ce îi induse o stare de fericire viscerală. 

Dorinţa era cel mai tâmpit lucru. Îţi doreai ceva până când 
acel lucru era al tău. Apoi nu-l mai voiai. Luai de bun ce aveai 
până nu mai era al tău. Acesta, crede ea, era unul dintre cele 
mai crude paradoxuri ale naturii umane. 

Îşi aminti de o pereche de cizme maro cu talpă or 
topedică. Le văzuse la Bloomingdale şi nu le luase pentru că 
erau vreo două sute de dolari. „Probabil că mai au multe perechi 
în depozit”, îşi spusese ea. Cu siguranţă că aveau în stoc şi 
mărimea mare care îi tre buia ei. Se putea întoarce oricând. 

Şi totuşi, când se duse înapoi, două zile mai târziu, nu mai 
era nici o pereche. O întrebase pe vânzătoare, care îi zisese: 

— A, cizmele acelea cu talpă ortopedică s-au vân dut 
imediat. Au fost foarte căutate. Nu, nu mai pri mim altele. 

Din acel moment, Lena deveni obsedată. Nu conta că le 
voiau şi alţii. Conta că ea nu le putea avea. Nu, nu era numai 


asta. În parte, cel puţin, era şi faptul că erau nişte cizme cu 
adevărat superbe. Caută pe internet. Întrebă la producător, pe 
ebay. Ar fi licitat trei sute de dolari pe cizmele acelea de două 
sute de dolari, însă nu le găsea deloc. „Cizmele care au scă 
pat”, spusese Carmen odată, în glumă, auzind-o pe Lena 
vorbind iar despre ele. 

Aşadar, care era legătura dintre dorinţă, aşa ciudat de 
înşelătoare cum era, şi dragoste? Nu erau unul şi acelaşi lucru. 
(Spera că nu era unul şi acelaşi lucru.) Erau două lucruri total 
diferite. Erau cu siguranţă le gate între ele. „Dar era oaie o 
legătură de sânge sau una prin alianţă?” se întrebă ea. 

Şi în cazul lui Kostos ce era? Era dorinţă, fără în doială. Şi 
ce altceva? Ar mai fi continuat ea să îl iu bească dacă ar fi fost 
disponibil? Da Răspunsul îi veni pe buze chiar înainte de a 
termina de gândit întrebarea Fusese un moment când el o iubea 
pe ea şi ea îl iubea pe el, şi amândoi credeau că pot fi împreună. 
Într-adevăr, fusese un moment atât de frumos, încât distrusese 
efectiv toate celelalte momente din viaţa ei. 

Oare ar fi reuşit să îl uite pe Kostos dacă nu ar fi fost 
smuls atât de violent de lângă ea? Dacă i s-ar fi permis, de-a 
lungul lunilor sau anilor, să descopere că sforăie sau că e 
predispus să facă coşuri pe spate, sau că îi put picioarele din 
cauză că are unghiile încarnate? 

Se opri. Stai un pic. Obiecţie. li ceru minţii ei să 
reformuleze întrebarea. Oare ar fi reuşit să îl uite pe Kostos mai 
uşor dacă nu ar fi fost smuls atât de vio lent de lângă ea? Pentru 
că îl uitase acum. Da, încă se mai gândea la el, însă nu chiar 
atât de mult. Nu, nu fu şese încă cu altcineva, dar... 

Tot restul cursului, Lena se trezi că se uită iar şi iar la 
mâna din diagonală, care se vedea în dreapta pân zei, şi la 
smocul de păr care se itea deasupra ei. Era stângaci, îşi dădu ea 
seama Kostos era stângaci. 

El lucra şi în pauze. Nu izbuti nici măcar să tragă cu ochiul 
la el. 

Ultima poză luă sfârşit, iar Lena îşi împachetă în cet 
lucrurile. Mai stătu pe acolo, prefăcându-se că se gândeşte (de 
fapt, chiar se gândea, nu-i aşa?). Intr-un final, se îndreptă spre 
coridor. 


Şi ca să spunem adevărul, Lena (căreia nu prea îi păsa) 
zăbovi timp de paisprezece minute în hol până când el ieşi în 
cele din urmă din sala de curs şi putu să se uite bine la el. 

Chiar îl ştia. Mă rog, nu, nu-l ştia. Dar auzise de el. Nu era 
din an cu ea. Probabil că era cu un an sau doi mai mare. Cu 
siguranţă îl observase. 

Nu era genul de persoană pe care o uiţi uşor, arăta foarte 
bine. Era înalt, cu părul aspru, pielea bronzată şi nişte pistrui 
foarte drăguţi. 

Numele lui era Leo şi îl ştia după reputaţie. Nu pentru că 
era sportiv, ci pentru că ştia să deseneze. lar din toate lucrurile, 
acesta era cel care o excita cel mai mult pe Lena Kaligaris, 
grecoaica virgină. 

Cei din micul ei cerc de prieteni şi de cunoştinţe de la 
RISD, împătimiţi în ale artei cum erau, îi bâr feau foarte des pe 
cei care puteau sau nu puteau, pe cei care reuşeau sau nu 
reuşeau. Să deseneze, adică. lar acest tânăr cu mâna şi părul lui 
se afla printre pu tinii, aproape legendarii oameni, care puteau. 

Îl privea cu un fior surprinzător în stomac, aştep tând ca el 
s-o remarce. Cât de des îşi dorea asta? Nu prea des. „Ceea ce îşi 
dorea cu adevărat, îşi spuse ea, era ca el să se uite la ea într-un 
anume fel. Nu conta dacă avea o relaţie stabilă sau dacă nu-i 
plăceau deloc fetele/4 Voia ca el să se uite la ea cu privirea 
aceea care evaluează un pic mai mult decât ar trebui şi care îi 
va îndepărta aura de mister, transformându-l într-o per soană 
normală. (Asta era ceea ce-şi dorea, nu?) Acea privire 
evaluatoare îi confirma mereu puterea ciudată pe care o avea 
asupra altora, o putere pe care o obţi nuse uşor, dar pe care nu 
şi-o dorea aproape niciodată. 

Acestea erau lucrurile care o eliberau. Acestea erau 
lucrurile care o făceau curajoasă. 

Dar el nu se uită la ea în acel fel. Nu se uită la ea deloc. 
Privi drept înainte şi merse mai departe, amintindu-i Lenei 
pentru a doua oară în acea după-amiază de cizmele maro cu 
talpă ortopedică. 

— Am intrat. 

Brian strecură vestea între mâncarea de porc mu shu şi 
plăcinţelele cu răvaş. 

— Ai făcut ce? întrebă Tibby, nefiind sigură că a auzit bine. 

— Am intrat. 


— Serios? 

Brian arăta cam timid. Îşi rupse plăcinta cu răvaş în 
sferturi şi apoi în optimi, până deveni un morman de firimituri. 

— E aşa de grozav! Ştiam eu că o să reuşeşti. Cum să nu fi 
reuşit?! 

De când Brian venise cu ideea să se transfere la NYU de la 
Universitatea din Maryland, notele îi fuse seră fără cusur. 

— Pur şi simplu, vreau să dorm lângă tine în fiecare 
noapte, îi zisese el în decembrie. Asta e tot ce vreau. 

Tibby ştiuse că o să intre. Ştiuse că o să reuşească. Aşa 
era el. 

— Ce scrie? se interesă el, arătând spre răvaşul din mâna 
ei. 

— Fereşte-te de dominaţia ideilor”, citi ea. Îşi ron ţăi 
plăcinţică. „Numerele mele norocoase sunt 4 şi 237.” Pe al tău 
ce scrie? 

— Eşti foarte sexy”, spuse el. 

— Ba nu! Nu scrie asta. Dă-mi să văd. 

El zâmbi sugestiv şi îi întinse răvaşul. 

Chiar asta scria. Ce nedrept! 

— Şi cu banii cum e? întrebă ea, aruncând răvaşul în ce 
mai rămăsese din sosul de prune. 

— Păi... 

— Nu prea bine, nu? 

Tibby simţi cum tăieţeii cu susan i se urcă înapoi pe gât. 

— Am primit şase mii. 

— O! înghiţi în sec. De dolari? 

— De dolari. 

încercă să gândească. Chelnerul le trânti nota de plată pe 
masă, fără să se oprească. 

— Din douăzeci şi două de mii. 

— Vai! 

— Fără masă şi cazare. 

— Vai! Gesticula cu beţişoarele. De ce nu mai mult? 

— Tatăl meu vitreg are mai mulţi bani decât crezi. 

— Dar ţie nu-ţi dă deloc, izbucni Tibby. 

În lumea ei, părinţii plăteau facultatea, iar dacă nu-şi 
permiteau, te ajutau să iei credite ca să plăteşti diferenţa. 


Brian nu părea deloc supărat. Nu părea nici măcar iritat. 
Ceea ce lui Tibby i se părea un drept, Brian nici măcar nu spera 
să primească. 

— Da, ştiu. Dar aşa stau lucrurile. 

— Nu e corect că au luat în calcul banii lui când ţi-au dat 
bursa. Nu le poţi explica faptul că el nu o să plătească nici un 
ban? 

Brian ridică din umeri. 

— Fac economii. 

— Cât ai adunat până acum? 

— O sută şaptezeci şi nouă. 

Brian luă nota de plată. Tibby i-o smulse din mână. 

— Plătesc eu. 

— Nu, vreau să plătesc eu. 

— Dar tu faci economii. 

— Ştiu. Dar pot să fac economii şi să te scot la masă în 
acelaşi timp. 

— Şi să vii cu autobuzul până aici aproape în fie care 
weekend şi să îmi cumperi CD-uri? 

Nu intenţionase să pară supărată pe el. 

Brian îşi scoase portofelul. Tibby văzu un colţ din 
prezervativul pe care îl pusese acolo în urmă cu vreo trei sau 
patru luni. „Suntem pregătiţi pentru când vom fi pregătiţi”, îi 
explicase el când îl observase prima oară. Pescui o bancnotă - 
una de douăzeci de dolari, mototolită şi uzată, de parcă era 
ultima de felul ei. ` 

— Hai, lasă-mă pe mine. Işi scoase şi ea portofelul. 

— Data viitoare, zise el, ridicându-se şi lăsând-o cu mâna 
încleştată pe portofelul inutil. 

Întotdeauna spunea aşa. Imediat ce păşiră pe tro tuar, 
braţele lui se închiseră împrejurul ei. O surprin dea faptul că 
puteau să meargă aşa îmbrăţişaţi. 

În lift, profitară de faptul că erau singuri. Imediat ce 
ajunseră în cameră, Brian se duse către sacul lui de voiaj, trase 
fermoarul şi scoase o sticlă de vin. 

— Ca să sărbătorim, zise el. 

— De unde ai făcut rost de asta? întrebă ea, căci Brian nu 
era genul care umblă cu acte false de identitate. 

El încercă să pară misterios. 

— Am găsit-o undeva. 


— Ca, de exemplu, la tine acasă? 

Brian râse. 

— Era pe acolo. E foarte veche. 

Tibby ridică sticla şi se uită la ea. Era un vin roşu din 1997. 

— Foarte amuzant. 

— Stai aşa. 

Dispăru la capătul holului şi se întoarse cu un tir buşon şi 
două căni de plastic din bucătăria comună. N 

Niciunul nu ştia cum să folosească tirbuşonul. Intr-un final, 
împinseră dopul în sticla de vin, râzând. Brian turnă mai întâi vin 
în cele două căni, apoi puse un CD de Beethoven, Concertul 
pentru pian numărul când, pe care Tibby îl adora. 

— E prea tare muzica, spuse ea. 

— Nu e nimeni aici. 

— A, da. 

Se aşezară turceşte pe podea, faţă în faţă. Când cioc niră 
cănile, plasticul moale nu scoase nici un sunet. 

— Pentru noi doi, rosti ea, simțind că este fericit după felul 
în care se înroşise. 

Tibby se simţi dintr-odată timidă. Voia să spună ceva 
ironic, dar nu îi veni nimic în minte. Luă o gură de vin. 

— E bun? întrebă el, trăgând-o de picioare, ca s-o aducă 
mai aproape de el. 

— Nu ştiu. Tu ce zici? 

Mai luă şi el o înghiţitură. 

— Are gust de vechi. 

— Cred că îmi place, spuse ea. 

Îi plăcea tot ce se întâmpla în acel moment, iar vi nul se 
încadra în peisaj. 

— Mai ia. 

— Mai bea şi tu. 

Se întoarse şi se aşeză cu spatele în braţele lui, cu vinul în 
sânge şi muzica în urechi. Bănuia că există oameni care trăiesc 
o viaţă întreagă fără să ajungă să fie atât de fericiţi. Acest gând 
era singura notă de ne fericire din fericirea ei. 

Brian fluieră odată cu viorile timp de câteva măsuri. 

— Cred că e cea mai frumoasă noapte din viaţa mea, zise 
el încet, gând la gând cu ea, aşa cum se în tâmpla de cele mai 
multe ori. 

— Cu excepţia nopţii de la piscină, poate. 


— Exact. Apoi se mai gândi. Dar pe atunci nu te 
cunoşteam atât de bine. Credeam că te cunosc, însă acum ştiu 
că nu era aşa. Şi imaginează-ţi cum o să fie peste un an sau 
peste doi! 

Lui Brian nu îi era teamă să se gândească la viitor, 
crezând că vor fi împreună. Vorbea despre cum o să fie când o 
să aibă treizeci de ani cu la fel de multă uşurinţă cum vorbea 
despre când o să aibă douăzeci. Vorbea despre copii şi despre 
care din ei va moşteni degetul lung de la picioare al lui Tibby. El 
îşi dorea toate astea şi nu îi era frică s-o recunoască. 

Îi plăcea să îi împărtăşească visele lui şi întot deauna visa 
la plural. 

— Care noi? întrebase ea prima oară când îi poves tise un 
scenariu lung şi complicat. 

— Tu şi cu mine, răspunsese el, uitându-se la ea, perplex, 
de parcă glumea cu el fără motiv. 

Nu putea să le meargă mai bine, hotărî Tibby. Pur şi 
simplu, nu se putea. Erau legi ale fizicii care interzi ceau aşa 
ceva. Pe bune, era un fel de lege. Conserva rea bucuriei. Pentru 
fiecare bucurie care se adăuga la suma universului, o alta 
trebuia să dispară. Îşi luaseră o porţie mai mare de bucurie 
decât se cuvenea. 

Brian mai turnă nişte vin. Tibby îşi dădu vag seama că se 
îmbăta. Era conştientă de acest lucru la un nivel şi îl simţea la 
altul. 

Sticla şi cănile de plastic fuseseră împinse la o parte, iar 
acum se sărutau pe podeaua acoperită cu linoleum. 

Începuse partea a doua a concertului, mai fru moasă ca 
orice. 

— Ce-ar fi să mergem în pat? sugeră ea cu voce slabă. 

De obicei, ea era cea care se ţinea în gardă în situaţii din 
astea Luase decizia că nu trebuiau să facă dragoste încă. Erau 
amândoi virgini. El era mai mult decât pregă tit, însă ea tot nu 
era sigură. Şi, chiar dacă el îşi pleda ca uza, nu insista niciodată; 
era un adevărat domn. 

Acum ea se lipi el, iar şoldurile ei păreau că ştiu ce să facă 
fără să mai comunice cu creierul. Cămaşa îi dispăruse fără ca 
măcar să observe. Cu ceva vreme în urmă, Brian prinsese 
şmecheria sutienului ei cu în chizătoare în faţă. 


Tibby reuşi să îi scoată cămaşa Nu era nimic mai plăcut 
decât senzaţia pielii lui pe a ei şi cele câteva fire de păr fin de 
pe pieptul lui. 

„Dacă el făcea asta, se întrebă ea vag, şi ea făcea asta, 
atunci cine mai gândea dintre ei doi?” 

Se lipeau unul de altul, făcând lucrurile pe care le făcuseră 
deseori, doar că mai repede şi mai mult. Cor pul ei nu o mai 
asculta deloc. Voia să fie aproape de el; îl voia înăuntrul ei. 

„Mereu îd albastru 59 

Intenţionase să se oprească. Să spună stai aşa, aş teaptă. 
Măcar să se gândească. Să se adune un pic. Dar nu putea să se 
oprească. Nu voia să se oprească. Voia să îl simtă înăuntru. Era 
atât de aproape acum! 

— Avem...? întrebă ea încet. 

— Da, răspunse el, aproape înainte ca ea să termine 
întrebarea. 

Brian bâjbâi mai puţin de o secundă până localiză 
prezervativul şi îi desfăcu ambalajul. 

— Vrei să...? 

— Nu ştiu... 

Il iubea. Ştia că îl iubeşte. 

Şi apoi, peste o clipă se uniră, simplu şi pur, într-un mod în 
care nu o mai făcuseră niciodată. 

O, viaţa e un ciclu de cântece glorioase. 

Un amestec de improvizații; 

lar dragostea e un lucru care nu poate da greş niciodată; 
lar eu sunt Regina maria a României. 

Dorothy Parker. 

Seara premierei veni şi se duse. Carmen purtă haine 
închise la culoare şi se speti schimbând decoruri şi manevrând 
recuzita. Se concentră foarte puternic; nu era loc de greşeli. 
Deşi făcea treabă bună, era genul de slujbă unde oamenii 
observau ceva doar dacă greşeai. 

Dintre toţi cei pe care Carmen îi aplaudă, cel mai tare o 
aplaudă pe Julia în rolul lui Annie Sullivan. Se asigurase că va 
primi pe scenă un buchet de tranda firi. Era mândră de prietena 
ei. Cu Julia, chiar şi mân dria avea o tentă de recunoştinţă. 

Carmen muncise din greu. Învăţase lucruri noi. Îşi 
răspunsese la întrebări, fără să aibă nevoie de ajutor, în general 


era invizibilă, într-adevăr, dar se putea spune că se descurcase 
foarte bine. 

După aceea, îi dărui Juliei o brățară de argint. Julia 
contracară cu un platou de negrese, pe care i le aduse seara 
târziu în cameră. 

— Hei, ai primit repartiţia camerei pentru Festiva lul de 
Teatru? întrebă Julia, ţinând hârtia ei în mână. 

— Cred că da, răspunse Carmen, găsind pe birou 
scrisoarea care sosise în acea dimineaţă din Vermont. 

— Forte House, camera 3H, citi Julia. Ne-au pus în aceeaşi 
cameră? 

— 3H. Da. 

— Ce bine! 

Incă o dată, Carmen se simţi norocoasă şi totodată 
uşurată. Ce baftă avea că Julia voia să împartă camera cu ea! 
Când primise repartiţia, îi fusese puţin teamă că Julia ar fi 
preferat o străină. 

— Fratele meu a spus că mă duce el cu maşina Se duce în 
vizită la o fată în Dartmouth şi e oarecum în drumul lui. Vrei să 
vii cu noi sau ai aranjat deja altceva? 

Thomas, fratele Juliei, era în ultimul an la Williams şi din 
cale-afară de chipeş. Carmen era prea copleşită de prezenţa lui 
ca să mai poată scoate vreun cuvânt. Nu era numai invizibilă, 
mai era şi mută. 

— Ar fi grozav. N-am cu cine merge. 

— Ce bine, zise din nou Julia, pârând foarte mulţu mită. 
Mergi la o cafea? îi propuse. 

— Sigur, încuviinţă Carmen şi, mergând alături de o Julia 
exuberantă, se simţi impresionată de fusta me xicană a Juliei, de 
bluza ei de un roşu-închis foarte deosebit, de silueta ei şi de 
curajul de a purta o şapcă de tweed care ar fi arătat aiurea pe 
aproape oricine altcineva. Din nou, Carmen se simţi bucuroasă 
că are pe cineva cu care să facă diverse lucruri. Şi nu pe 62 jfljor 
oricine, ci chiar pe una dintre cele mai atrăgătoare fete din 
şcoală. 

Carmen stătu la rând la cantina studenţească ca să 
cumpere cafele cu lapte pentru amândouă şi se în toarse la 
masă, unde o găsi pe Julia în mijlocul unor băieţi din anul al 
doilea. Carmen se strecură în linişte lângă ea. Râse la glumele 
Juliei şi o admiră pentru uşurinţa cu care vorbea cu ei. 


Pentru a suta oară, Carmen se întrebă ce văzuse Julia la 
ea. Această prietenie era mană cerească pen tru ea, dar ce 
câştiga Julia din asta? Mai erau în campus şi alte fete la fel de 
atrăgătoare ca ea. | s-ar fi potrivit mai bine Juliei ca prietene, 
totuşi ea stătea cu Carmen cea plictisitoare, mută şi invizibilă. 

Carmen privea fix în ceaşca de cafea, în timp ce Julia 
povestea o istorioară amuzantă despre cum o luase razna 
sistemul de sunet în timpul actului doi al piesei. Carmen se 
simţea prost că nu era o prietenă mai bună. Ar fi trebuit să se 
gândească la ceva de spus, în loc să stea acolo ca o idioată. Ar fi 
trebuit să aibă ceva de oferit. 

Julia nu avea de ce să stea cu o ratată îmbrăcată cu un 
hanorac prea mare. Carmen hotărî să se adune - dacă nu din alt 
motiv, măcar de dragul Juliei. 

Intinsă peste Brian, cu obrazul lipit de pieptul lui, Tibby 
simţi cum lacrimi calde, uşoare i se preling din colţurile ochilor, 
peste rădăcina nasului şi picură pe pielea lui. Erau cele mai 
sincere şi misterioase lacrimi pe care le vărsase vreodată. Când 
îi puse palmele pe faţă, îşi dădu seama că şi genele lui erau 
umede. 

Ar fi vrut să stea aşa pentru totdeauna. Ar fi vrut să se 
scufunde în corpul lui şi să locuiască acolo. Işi dădu seama şi că 
trebuia neapărat să facă pipi. 

La un moment dat, Tibby se rostogoli pe spate, iar Brian 
se ridică în capul oaselor. Ea îşi prinse în palme obrajii 
îmbujoraţi. 

— Ce... 

Un sunet ciudat se auzi din gâtul lui. 

Tibby se ridică şi ea în fiind, simțind că era ceva în 
neregulă. 

— Ce e? spuse ea, uimită. 

— Eu... a fost... nu sunt sigur... 

— Brian? 

— Prezervativul - cred că era... nu era... 

— Nu era cum? Nici măcar nu voia să se uite. 

— Nu era... pus. 

— Ce vrei să spui? 

Vocea ei era perfect calmă, dar muşchii îi erau încordaţi. 

— Doamne, Tib! Nu sunt sigur. Poate că s-a rupt. Cred că 
s-a rupt. 


— Crezi? 

Brian se uita în jos, cu părul căzut peste ochi. În tinse 
mâna spre ea, însă Tibby se ridicase deja, înfăşurându-se în 
cuverturi. 

— Eşti convins? 

Tibby vorbea din ce în ce mai tare. Grijile se iveau şi se 
răspândeau în creierul ei, stârnind tot felul de alte griji, ca într- 
un film de urmărire. 

— O să fie în regulă. Noi o să... eu o Să... 

— Eşti convins că s-a rupt? 

Tibby îşi strânse cuverturile în jurul ei cu amândouă 
mâinile. Se gândi cu ură la prezervativul incompetent, care 
locuise în portofelul lui Brian toate aceste luni. 

Brian stătea ca Gânditorul lui Rodin pe patul fără 
aşternuturi. 

— Da, sunt destul de convins. Nu ştiu când s-a întâmplat. 

Putea să rămână însărcinată. Putea să fie însărci nată 
chiar în acest moment. Dar cum rămânea cu BTS? Herpes? 
Doamne sfinte, dar SIDA? 

Nu, el fusese virgin. Spusese că era virgin. Tre buia să fie 
aşa. Fusese, nu? 

— Păi, s-a întâmplat când făceam sex, răspunse ea tăios. 

Brian ridică privirea spre ea, încercând să îi înţe leagă 
tonul ciudat al vocii. 

Putea să rămână însărcinată! Cu uşurinţă! Aşa se 
întâmplase! Avea nevoie să se gândească. Când îi ve nea de 
obicei ciclul? Astea erau chestii care se întâm plau fetelor care 
nu erau nici pe departe la fel de precaute şi de cu picioarele pe 
pământ ca Tibby. 

Ce-ar trebui să facă? Ce însemnau toate astea? Tot timpul 
cât fusese în locuri ciudate din viaţa ei, găsise cumva o alinare 
în faptul că măcar era încă virgină. Cel puţin acea categorie de 
temeri nu îi era destinată şi ei. Era singura barieră pe care nu o 
depăşise încă. 

Nu mai era virgină! De ce îşi permisese să uite că acest 
lucru conta foarte mult? 

Se uită la Brian, care era acum cât se putea de de parte 
într-o cameră atât de mică. Ar fi trebuit să se în grijoreze cu 
voce tare, alături de el, nu de una singură. Dar nu se putea 
abţine. 


Şi-ar fi dorit să se poată îmbrăca fără ca el s-o vadă. Se 
întoarse cu spatele. 

— Tibby, îmi pare râu. Îmi pare râu că s-a întâmplat asta. 
Eu nici măcar n-am ştiut... 

— Nu e ca şi cum ai fi făcut ceva... şopti ea, aproape fără 
suflu, iar cuvintele se pierdură în spaţiu. 

— Aş vrea... spuse el. 

Stomacul lui Bridget dăduse semne de foame încă de când 
se trezise, dar când tatăl ei îi puse pe masă o farfurie cu ouă, ea 
continuă să se învârtească prin bu cătărie, în loc să se aşeze să 
mănânce. 

— Tată, ştiai că Perry a abandonat şcoala? întrebă ea. 

Tatăl ei era îmbrăcat în nişte pantaloni informi de stofă şi 
un sacou de tweed, hainele pe care le purta dintotdeauna la 
lucru. Era profesor de istorie şi admi nistrator la un liceu privat, 
şi era ameţit, exact aşa cum îşi imagina Bridget că poate fi doar 
un vechi ad ministrator de liceu. Făcuse carieră ignorându-i pe 
adolescenţi. Şi se pricepea să facă acelaşi lucru şi când era 
vorba de ai lui. 

— N-a abandonat-o. A luat o pauză. 

— Aşa a zis el? 

Tatăl ei adoptă privirea lui specifică de renunțare tăcută. 
Nu îi plăcea să fie chestionat. Opunea rezis tenţă într-un mod 
pasiv. 

— Ar trebui să mănânci dacă vrei să te las în drum când 
plec la şcoală, spuse el încet. 

Întotdeauna era dornic s-o lase pe undeva. 

— De ce ia o pauză? L-ai întrebat? Trei cursuri la Colegiul 
Comunitar Montgomery nu sunt chiar atât de solicitante. 

El îşi turnă cafea. 

— Nu toată lumea are stofă de Ivy League, Bridget Bridget 
îl privi cu atenţie. Încerca s-o facă să bată în retragere. Ştia că 
ea nu era nici savantă, nici snoabă şi că era în defensivă pentru 
că mergea la Brown. Probabil, crezuse că asta o să îi închidă 
gura, dar ea n-avea de gând să se lase prinsă în capcană. 

— Deci, se reîntoarce la şcoală în toamnă? conti nuă ea. 

Tatăl ei puse furculiţa pe masă. Se aşeză să mănânce. 

— Aşa sper. 

Bridget încercă să îi prindă privirea. 

— Asta speri cu adevărat? 


El îşi puse sare pe ouă. Făcu o pauză şi o aşteptă şi pe ea 
să se aşeze. Bridget nu voia să se aşeze. Când era vorba de el, 
şi ea opunea rezistenţă pasivă. Era unul dintre puţinele lucruri 
pe care le aveau în comun. 

Faptul că pregătise ouăle era un gest. Le făcuse pentru 
ea. Şi totuşi, când le vedea i se întorcea stoma cul pe dos. De ce 
nu putea să accepte puţinele gesturi amabile pe care le făcea? 

El refuza să îi dea ceea ce îşi dorea ea. Ea refuza să 
accepte ceea ce îi dădea el. 

Bridget se aşeză şi luă furculiţa. Tatăl ei începu să 
mănânce. 

— Îmi fac griji pentru el, spuse ea. 

El dădu vag din cap. Îşi îndreptă privirea spre ziarul de pe 
masă. În majoritatea dimineţilor, ziarul Washin gton Post era 
compania lui la micul dejun, iar Bridget simţea că nu era 
încântat de această încălcare a rutinei. 

— Mi se pare că... pur şi simplu putrezeşte acolo în 
camera lui. 

Tatăl ei se uită în cele din urmă la ea. 

— Pasiunile lui sunt diferite de ale tale, dar măcar le are. 
De ce nu mănânci? 

Nu voia să mănânce. Nu voia să facă nimic din ce spunea 
el. Simţea că, dacă mânca, însemna că se apropie de el, de 
lumea lui interioară, şi nu era dis pusă să facă asta. 

— Vede pe cineva? lese din casă? Pasiunile lui mai în clud 
şi altceva decât holbatul la calculator zi şi noapte? 

— Nu fi aşa dramatică, Bridget! Va fi bine. 

Dintr-odată, Bridget se înfurie. Se ridică în picioare, iar 
furculiţa căzu zdrăngănind pe podea. 

— Va fi bine? strigă ea. Aşa cum şi cu mama a fost bine? 

El încetă să mai mestece. Puse furculiţa jos. Işi ri dică 
privirea, dar se uita peste ea, prin ea, şi nu la ea. 

— Bridget, zise el cu voce tare. 

— De ce nu te uiţi în jurul tău?! Nu e bine! De ce nu vrei 
să vezi asta? 

— Bridget, repetă el. 

Cu cât îi repeta numele, cu atât avea din ce în ce mai 
puţin sentimentul că se află în aceeaşi cameră cu el. 

— Nu aşa se trăieşte! Nu pricepi? 


Bridget simţi cum i se adună lacrimile în ochi şi în gât, dar 
refuză să plângă. Nu era bine să plângă în faţa lui, de multă 
vreme nu mai era bine. „Mă simt părăsită”. 

El scutură din cap. Bineînţeles că nu putea să pri ceapă. 
Pentru că exact aşa trăia şi el. 

— Bridget. Tu duci viaţa pe care ţi-ai ales-o. Lasă-l şi pe 
Perry să facă acelaşi lucru. 

„Şi pe mine. Lasă-mă şi pe mine în pace”, părea că ar fi 
vrut să adauge. 

Nu voia să stea jos. Nu voia să mănânce ouăle fă cute de 
el. Dar voia să ducă viaţa pe care şi-o alesese. O să facă asta 
pentru el. 

Îşi luă sacul de voiaj şi rucsacul, şi ieşi din bucata rie şi din 
casă. Asta era alegerea ei. 

— Aşa că atunci când m-a sunat, i-am spus că nu pot 
vorbi, explică Julia, stând turceşte pe patul dublu al lui Carmen 
din micul lor dormitor din Vermont. M-am simţit cam prost. Nu 
ştiu cum să îi spun că nu putem fi împreună vara asta. 

Era amuzant. Decorul era nou - campusul unui centru de 
artă care adăpostea Festivalul de Teatru - însă situaţia era 
aceeaşi - Julia stătea pe patul de că min, în toiul nopţii, 
povestindu-i lui Carmen ultimul episod din relaţia ei din nou 
destrămată cu Noah Markham, savant şi armăsar. 

Carmen dădu din cap. Terminase de despachetat toate 
lucrurile, aşa că acum începuse să le împăturească. 

— Păi, dacă întâlnesc pe cineva aici, înţelegi? Te-ai uitat în 
jur? Sunt o groază de tipi arătoşi. Probabil că jumătate dintre ei 
sunt homosexuali, dar oricum. 

Carmen dădu din nou din cap. De fapt, nu se ui tase încă 
în jur. 

— Se poate întâmpla orice într-un loc ca ăsta. Ştii cum 
actorii din filme se îndrăgostesc întotdeauna pe platourile de 
filmare şi îşi distrug relaţiile? 

Carmen citea Us Weekly destul de des ca să ştie că era 
adevărat. Puse o sticlă din şamponul care le plăcea amândurora 
pe măsuţa de toaletă a Juliei. Văzu fotografia alb-negru a mamei 
Juliei într-o ramă de argint. La şcoală, Julia o ţinea în camera ei 
de că min. Era o fotografie fermecătoare, făcută de un fo tograf 
al cărui nume Carmen minţea doar că îl ştie. Julia îi spusese că 


mama ei fusese fotomodel. Era cu siguranţă frumoasă, dar 
Carmen observase şi că mama Juliei nu suna aproape niciodată. 

Carmen nu expusese nici o fotografie cu familia ei, dar, 
lipită de coperta interioară a mapei, ţinea o fo tografie micuță cu 
Ryan în acea zi deosebită în care se născuse. Mai lipise şi o poză 
cu Tomnaticele pe plaja Rehoboth, făcută ultima dată când se 
adunaseră toate. Cândva, în iarnă, o mutase de pe coperta din 
faţă pe coperta din spate, pentru că, de fiecare dată când o ve 
dea, era fericită, dar fericită în cel mai trist fel posibil. 

Julia o urmărea pe Carmen cum făcea ordine în cameră. 

— Hei, ai cumpărat balsam de păr Teramax? 

Carmen ridică din sprâncene. 

— Nu cred. Era pe listă? 

Julia încuviinţă. 

— Sunt sigură că l-am trecut pe listă. 

Carmen cotrobăi prin sacoşele de la farmacie, dar nu găsi 
balsam de nici un fel. 

— Cred că mi-a scăpat. 

Se simţea vinovată, deşi nici măcar nu-l folosea. 

— Nici o problemă, spuse Julia. 

— O să cumpăr când mergem în oraş, zise Carmen, 
scuzându-se. 

— Pe bune, nu-i nici o problemă, o asigură Julia. 

La un moment dat, Julia adormi, însă Carmen stă tea 
trează în pat. Trebuia să îşi reamintească unde era. 

După o vreme, se ridică şi verifică lista pe care o făcuseră 
împreună înainte de a pleca la farmacie. Bal şamul Teramax nu 
era notat. 

leşi pe coridor şi o sună pe Lena. Aceasta nu râs punse, 
aşa că îi lăsă un mesaj. Nici Tibby nu răs punse, iar Bridget 
plecase deja spre Turcia. 

Deşi era târziu, o sună pe mama ei. 

— Bună, draga mea. E totul în regulă? o întrebă mama ei 
cu o voce adormită. 

— Bine. Ne instalăm. 

— Cum ţi se pare? 

— Bine, răspunse Carmen, fără să se gândească la asta cu 
adevărat. Ce face Ryan? 

Mama ei râse. 

— Şi-a aruncat pantofii pe fereastră. 


— Vai, nu! Pantofii noi? 

— Da. 

Carmen şi-l imagină pe Ryan şi tenişii lui mici, şi pe mama 
ei alergând să îi caute. 

— În stradă sau în curte? 

— În stradă, bineînţeles. 

Carmen râse. 

— Şi ce altceva se mai întâmplă pe acolo? întrebă ea, un 
pic tristă. 

— Ne-am întâlnit cu zugravii astăzi, zise mama ei, de 
parcă s-ar fi întâlnit cu preşedintele. 

— A, da? _ 

— l-am angajat să ne tencuiască toţi pereţii. Ince pem să 
alegem culorile. 

Carmen căscă. Nu avea prea multe de spus despre 
tencuit. 

— OK, mama, somn uşor. 

— Şi tu, draga mea. Te iubesc. 

Carmen se întoarse în vârful picioarelor în cameră şi se 
strecură cu grijă în pat, să n-o trezească pe Julia, care dormea 
foarte uşor. 

Carmen ştia că mama ei o iubeşte. Acest lucru îi oferea de 
obicei o anumită siguranţă. Odinioară, acest lucru era de ajuns 
ca s-o facă să se simtă cineva. 

Pe vremuri, i se părea că ea şi mama ei erau o sin gură 
persoană, că trăiau o singură viaţă. Acum vieţile lor erau 
separate. Acum nu mai putea duce după ea identitatea mamei 
sale. _ 

Asta nu însemna că mama ei n-o mai iubea. li dă duse 
viaţă, dar nu se putea să i-o tot dea în conţinu are. Şi totuşi, 
Carmen nu prea ştia cum să trăiască de una singură. 

Îşi băgă mâinile sub pernă şi, deşi auzea respiraţia Juliei la 
câţiva paşi, se simţea teribil de singură. 

Când Lena se întoarse în cameră în seara aceea, o sună 
pe Carmen, sperând să nu fie prea târziu. 

— Trebuie să te întreb ceva şi sper să nu-mi sari în cap, 
spuse ea, după ce îi dădu lui Carmen răgaz să iasă pe coridor. 

— De parcă aş face aşa ceva, răspunse Carmen, prea 
curioasă ca să se prefacă jignită mult timp. 

— Crezi că m-am vindecat de Kostos? 


— Ai întâlnit pe altcineva? vru să afle Carmen. 

Lena se uită în tavan. 

— Nu. 

— Ai văzut pe altcineva? 

Lena simţi că roşeşte şi era bucuroasă că n-o ve dea 
Carmen. Aceasta combinase întotdeauna o capa citate 
neobişnuită de a fi de o inteligenţă aproape paranormală şi de o 
prostie totală, dar le folosea rare ori în acelaşi timp. 

— De ce întrebi? 

— Pentru că mă gândesc că vei fi oficial vindecată de 
Kostos atunci când vei vorbi despre altcineva - chiar şi dacă te 
vei uita numai la altcineva. 

— Nu-i o gândire cam simplistă? 

— Nu, zise Carmen. 

Lena râse. 

— Într-una din zilele astea o să te îndrăgosteşti şi o să îl 
uiţi total. Trebuie să se întâmple mai devreme sau mai târziu. 
Speram să fie mai devreme. 

Lena se aşeză turceşte pe pat. Oare îl putea uita pe 
Kostos? Oare asta trebuia să îşi dorească? Până acum se 
străduise să se „vindece” de el, orice ar fi însemnat asta, şi se 
mândrea deseori că făcuse progrese. Dar era greu să îşi 
imagineze că îl va uita. Nu era genul de persoană care să uite. 

— Nu ştiu dacă acest lucru este posibil. 

— Cred că este. Cred că se va întâmpla. Şi ştii ce altceva 
mai cred despre Kostos? 

Lena scoase un oftat. Nu mai suporta să spună cu voce 
tare numele Kostos, şi depăşise de mult pragul până la care 
suporta să îi audă pe alţii rostindu-i numele. 

— Nu, deşteapto. Ce? 

— Am presimţirea asta ciudată că, de îndată ce îl vei uita 
pe Kostos, îl vei vedea din nou. 

Lena simţi nişte tulburări stranii în stomac. Era un fel de 
greață amestecată cu un strop de încântare. Era bucuroasă că 
baia era la îndemână. 

— Zici tu? 

Lena încercă să îşi potrivească tonul astfel încât să aibă o 
nuanţă de sarcasm uşor, dar nuanţa era mai de grabă neagră ca 
noaptea. 

— Da, aşa zic eu, răspunse Carmen solemn. 


Lena închise telefonul cu bănuiala, poate chiar speranţa 
că prietena ei se prostise. 

E inocenţă atunci când ne încântă; altminteri, e prostie. 

Mignon McLaughlin. 

Ultima oară îi venise ciclul când se întoarce de la şcoală 
spre casă, în Bethesda, nu? Tibby încercă să îşi amintească 
lucrurile care însoțeau de obicei acest eveniment - lenjeria 
pătată, lipsa tam poanelor, pe care iar uitase să le cumpere sau 
să le îm pacheteze, nevoia de a opri la o benzinărie pentru a se 
ocupa de toate aceste probleme urgente. 

— Tibby Rollins? 

Se întorcea împreună cu Bee. Bee închiriase o maşină în 
Providence şi o luase şi pe ea din New York. Tibby îşi aminti că 
se opriseră cel puţin de două ori la benzinărie. O dată chiar 
pentru benzină, iar a doua oară pentru o urgenţă mai personală. 
Dar urgenţa era că îşi pătase pantalonii sau că îi era poftă de 
gogoşi Krispy Kremes? Nu-şi mai amintea. Pe atunci era vir gină, 
iar virginele aveau dreptul la o ignoranță bine cuvântată cu 
privire la momentele când le venea sau li se termina ciclul. 

— Tibby Rollins? 

Se întoarse nervoasă când auzi vocea şefului ei. Charlie o 
striga întotdeauna cu prenumele şi cu nu mele de familie, de 
parcă mai erau încă vreo trei de Tibby în încăpere. 

— Charlie Spondini? răspunse ea. 

El îi aruncă o privire încruntată. 

— Cutia de retururi este atât de plină, încât nu mai încape 
nimic prin fantă. Te superi? 

— Chiar mă supăr. Clienţii noştri sunt foarte ne simţiţi şi la 
fel şi dependenţa noastră financiară de ta xele de întârziere. 

Uneori îl făcea să râdă, dar astăzi ştia că este pur şi 
simplu obraznică. Aproape îşi dorea s-o concedieze. 

— Tibby Rollins... 

Părea mai degrabă obosit decât supărat. 

— Bine, bine, zise ea. 

Se îndreptă spre cutia imensă de carton pentru re tururi 
de sub tejghea şi începu să scoată casetele. 

Ea şi cu Bee merseseră acasă pe 4 iunie. Dacă i-a venit 
ciclul atunci, asta însemna că... Ce însemna asta? Trebuia să 
ştie când se află la ovulaţie? Ura chestiile alea. Trecuse, alături 


de mama ei, prin trata mente de fertilitate, termometre şi tot 
felul de truse. Nu voia să trăiască în aceeaşi lume. 

— Mă scuzaţi? 

Tibby îşi ridică privirea. Era un client. Avea oche lari cu 
lentile fumurii şi părul cărunt, pieptănat cu că rare pe o parte. 

— Ştiţi cumva dacă aveţi filmul Striptease? 

Mereu îd albastru 77 

— Poftim? 

Se uită la el cu dezgust. 

— Striptease? 

În! 

— E în secţiunea Dramă, dacă îl avem. 

— Mersi, spuse el şi se întoarse spre culoare. 

— E o porcărie totală, adăugă ea în spatele lui. 

Când ajunse acasă, văzu că luminiţa de la robotul 
telefonic clipea. De obicei, mesajele dulci şi roman tice ale lui 
Brian îi dădeau curaj. În seara asta, trebui să se forţeze să le 
asculte. 

— Tib, am aflat de nişte pastile pe care le poţi lua. 

Vocea lui suna încordată şi îngrijorată. 

— Nu cred că este prea târziu. Dacă vrei, vin în seara asta 
şi merg cu tine. Am adresa unui centru de planificare familială. 
Nu e departe - chiar pe strada Bleecker. Pot să... 

Tibby apăsă pe butonul de ştergere a mesajelor şi în 
cameră se făcu linişte. Nu voia să ştie adresa cen trului de 
planificare familială. Nu voia să ducă felul acesta de viaţă. Nu 
voia să se lase examinată de un gi necolog, care să îi scrie o 
reţetă. Voia să îşi păstreze experienţele sexuale strict sub 
cearşaf. 

De ce o făcuse? De ce îl lăsase pe Brian s-o con vingă? 
„Pâi nu prea te-a convins el”, îi răspunse vocea lui Meta-Tibby. 
Nu prea se discutase în seara aceea. 

Dar el era cel care îşi dorise atât de mult. El era cel care 
îşi dorise şi o rugase timp de atâtea luni. El era cel care purtase 
prezervativul acela ieftin în portofel. El era cel care credea că, 
dacă o fac, vor de veni şi mai apropiaţi. 

Fiecare gând negru pe care îl avea era legat de 
prezervativul acela idiot şi de Brian, pentru că îl pur tase la el 
atât de mult timp şi cu atâta nerăbdare. 


Tibby schimbă canalele de la micul ei televizor. Pe canalul 
şapte erau ştirile locale. Tibby râmase pe acest post, pentru că 
era o prezentatoare pe care o plăcea. Era mai în vârstă, probabil 
avea în jur de şai zeci de ani, şi se numea Maria Blanquette. 
Avea pie lea smeadă şi trăsături inteligente, imperfecte şi, spre 
deosebire de cei mai mulţi crainici care purtau măşti groase de 
machiaj, Maria arăta ca o persoană normală. Avea o rubrică 
intitulată „Momente din Manhattan”, în care se presupunea că 
arată ce fac vedetele în New York. Dar, în loc să aduleze 
celebrităţile, cum era obi ceiul în majoritatea emisiunilor de 
divertisment, Maria râdea de ele, cu un râs diferit de orice 
altceva care apărea la televizor. Era un râs relaxat, răguşit şi 
total necizelat. Tibby aştepta ore întregi de ştiri pentru aceste 
momente. 

Tibby se uită la televizor plină de speranţă, dar Maria nu 
râse azi. Tibby bănui că producătorii o aver tizaseră să se mai 
abţină. 

De obicei, lui Bridget îi plăcea mâncarea din avioane. Era 
unul dintre puţinii oameni care nu avea nimic împotriva ei. 

Dacă o dădeai pe gât repede, cât era fierbinte, avea un 
gust destul de bun. Dacă te gândeai prea mult la ea şi o lăsai să 
se răcească, nu mai era atât de apetisantă, îşi dădu ea seama 
acum. Această teorie era valabilă pentru multe lucruri în viaţă. 

In seara asta, mâncarea rămase pe tavă. Eric era în Baja. 
Şi-l imagina cum se aruncă în Marea Cortez. Era aproape ora 
cinei, iar el înota întotdeauna înainte de cină. Şi iat-o şi pe ea, la 
treizeci de mii de metri deasupra Atlanticului. Amândoi 
suspendaţi deasupra apei, niciunul cu picioarele pe pământ. 

— Eric se poartă de parcă n-aş avea nevoie de nimic, îi 
spusese ea lui Tibby la telefon, cu câteva zile în urmă. 

— Poate tu te porţi de parcă n-ai avea nevoie de ni mic, îi 
răspunsese Tibby. 

Zisese asta cu blândeţe, dar cuvintele îşi croiseră drum 
spre creierul lui Bee. 

Simţi un fior de nelinişte, pentru că se afla atât de departe 
de pământ şi se îndrepta atât de repede în di recţie opusă faţă 
de locul în care se aflau Eric şi casa ei, şi toate lucrurile de care 
avea nevoie. 

Era întuneric în avion şi întuneric dincolo de fe reastră. Nu 
era complet singură. Dispersaţi prin avion, erau o mulţime de 


oameni din programul ei. Urma să îşi petreacă vara cu ei. Acum 
îi erau străini, dar, teoretic, îi erau prieteni. Păcat că Bridget nu 
era o persoana mai teoretică. 

Îi plăceau mai mult zborurile scurte, fără mari schimbări 
de fus orar. O deranja faptul că se îndepăr tau de soare. 

Îşi puse mâinile reci pe Pantaloni, simțind alinarea 
cusăturilor inegale şi moliciunea vopselei de textile pe care o 
folosise Carmen. 

Şi totuşi, de ce avea ea nevoie? Avea nevoie de prietenele 
ei, însă avea Pantalonii Călători. Era ca şi cum prietenele ei ar fi 
fost cu ea. Pantalonii îi permi teau să se agaţe de ele indiferent 
ce se întâmpla. 

Greta era acasă la ea, în Burgess, unde fusese în 
totdeauna. Dacă Bridget ar fi calculat ora locală de acolo, şi-ar fi 
dat seama cu exactitate ce făcea Greta. Marţea la ora şapte era 
la bingo. Miercurea dimineaţa era la cumpărături. Oricât de 
repede sau de departe mergea Bridget, Greta rămânea pe loc. 

Şi mai era şi Eric. O dată în viaţa ei avusese ne voie de 
Eric şi el fusese lângă ea. Ştiuse exact ce să facă. Bridget nu 
uita asta niciodată. 

Şi casa ei. Din punct de vedere tehnic, casă însemna o 
clădire mizerabilă din lemn, care îi conţinea pe fratele şi pe tatăl 
ei. Înghiţi în sec. Îi dădu tava cu mâncarea ră masă unei 
însoţitoare de bord care trecea pe acolo. Aveau ei nevoie de ea? 
Avea ea nevoie de ei? 

Acestea nu erau întrebări puse corect. Erau între bări la 
care se răspundea cu N/C. Işi aminti că primise trei de N/C pe 
carnetul de note din clasa întâi şi se îngrijorase, crezând că 
rămăsese corigentă la acele materii. Când îi spusese tatălui ei, 
acesta râsese şi se jucase cu pârul ei. 

— Asta înseamnă Nu este Cazul, Beezy. Nu în seamnă că 
ai rămas corigentă. 

Era în stare s-o aline pe vremea aceea. Şi ea se străduia 
mai mult pe atunci. 

Acum nu mai era o casă unde nevoile erau exteri orizate 
sau satisfăcute. Dacă Perry sau tatăl ei aveau nevoie de ea, nu 
era deloc important, pentru că nu vo iau oricum să îi accepte 
ajutorul. Dacă ea avea nevoie de ei... pâi, n-avea Nu aveau 
nimic de oferit de care ea să aibă nevoie. 


Nu-i putea ajuta. Nu avea nevoie de ei. Acesta era 
adevărul. Nu toată lumea avea o familie unită. Nu toată lumea 
avea nevoie de una. 

Se îndepărta de soare, dar acesta urma să fie acolo la 
sosire, s-o întâmpine. Pur şi simplu, urmau trasee diferite pentru 
a ajunge în acelaşi loc. 

Simti că se relaxează în scaunul de avion, dezlipindu-şi 
gândurile de la continentul pe care îl lăsa în urmă şi gândindu-se 
la cel spre care se îndrepta Nu pu tea să îi ajute pe tatăl ei şi pe 
Perry. Nu putea Treaba ei era să privească înainte, să îşi 
trăiască viaţa cât de bine putea Nu trebuia să se mai uite în 
urmă. 

Işi scoase tenişii şi îşi strânse picioarele sub ea îşi 
încrucişă braţele şi îşi puse mâinile la subsuoară ca să se 
încălzească. Când se va trezi, va fi în Turcia Pe alt continent, în 
altă emisferă, la altă mare. 

Simti din nou fiorul. Dar acesta era un fior de în cântare, 
nu de frică. Acel fior care îţi provoacă foame, şi nu greață. Acel 
fior care vine din privitul înainte, şi nu înapoi. 

Într-un fel, era acelaşi fior, doar că o făcea să se simtă 
mult mai bine. 

Carmen mâăzgălea pe pliante, în timp ce aspiranţii la o 
carieră în teatru - cunoscuţi aici ca învăţăcei - din toată ţara 
stăteau în clădirea principală a teatrului, as cultând prezentarea. 
Julia îşi dădea cu lac unghiile de la picioare, ceea ce părea un 
lucru prostesc, dar le dă dea cu lac negru, ceea ce i se părea lui 
Carmen foarte actoricesc. 

Carmen se uită în jur la puştii aranjaţi. Julia nu era singura 
în haine de modă veche şi machiată cu tuş ne gru. Aproape îi 
venea să râdă la gândul că, deşi la şcoală Julia ieşea în evidenţă 
printre studenţii banali, aici ea ie şea în evidenţă printre 
reginele sclipitoare ale teatrului. 

Directorul mult râvnitei producţii pe scena princi pală, 
Andrew Kerr, fu primul care prezentă. 

— În acest an, punem în scenă Poveste de iarnă. Sunt 
sigur că ştiţi că din zece în zece ani, la aniversa rea teatrului, 
montăm o vară întreagă numai piese de Shakespeare, iar în 
acest an suntem la a treizecea ani versare. Avem alături de noi 
nişte actori profesionişti foarte talentaţi. lată cum stau lucrurile. 

Tuşi ca să atragă atenţia tuturor. 


— Pe scena principală se va juca o producţie profe sionistă 
Equity. Dar, prin tradiţie, avem un rol, imul singur, pentru un 
învățăcel. Un singur rol şi, de obicei, unul secundar. Aşa se 
întâmplă în fiecare an. Sunteţi bine-veniţi la probele iniţiale, dar 
foarte puţini vor ajunge la cele finale. Nu vă irosiţi energia. Sunt 
multe roluri grozave pentru voi pe scena secundară şi în pro 
ducţiile colective. Toţi veţi avea câte un rol în ele. 

Majoritatea celor prezenţi ştiau asta deja. Dar nu puteau 
să nu spere. Carmen bănuia că mulţi dintre ei vor irosi foarte 
multă energie, indiferent de ceea ce spunea Andrew Kerr. 
Incepu să îşi dea seama că acto râi, ca o categorie generală, 
erau plini de speranţă şi aveau şi o părere foarte bună despre ei 
înşişi. 

— Probele încep la un loc. Apoi vom continua cu liste de 
audiții finale pentru fiecare dintre cele trei producţii. 

„Oare mai e cineva din sală care intra direct în echipa 
tehnică?” se întrebă Carmen. Oare era ea sin gurul învățăcel din 
America învins din start? 

— Probele nu încep mâine, ci poimâine. Formula rele de 
înscriere sunt în hol. Mult noroc tuturor! 

Carmen se întrebă dacă va avea şansa să lucreze pe 
platoul marii producţii. Bănuia că nu. Erau con structori de 
platouri şi decoratori profesionişti care veneau acolo. Ei, va fi 
fericită să lucreze la unul din celelalte spectacole. 

După întâlnire, Julia se simţi inspirată. 

— Hai, înapoi în cameră, să ne punem pe treabă. 

— Nu cred că am la ce lucra deocamdată, zise Carmen, 
rămasă un pic în urma valului de entuziasm al Juliei. 

— Speram că o să mă ajuţi să repet textul, spuse Julia. 

Unele corpuri suportă schimbarea mai bine decât altele. 
Toţi ceilalţi din grupul lui Bridget adormiseră pe cele trei rânduri 
de scaune din vechiul autobuz, unul din cele câteva vehicule 
mari şi vai de capul lor, deţinute de Consorţiul pentru Arheologie 
Clasică. Bee stătea dreaptă ca o prăjină, studiind peisajul dintre 
Izmir şi Priene. Acum că se aflau îndeajuns de aproape de 
coastă, vedea Marea Egee pe ferestrele din dreapta. 

— Efes e la câţiva kilometri spre stânga, o informă Bob 
Cumva, un doctorand, care conducea maşina. Vom petrece 
măcar o zi acolo vara asta. 


Bridget se uită în zare, spre est, amintindu-şi po zele cu 
Efes de la cursurile de arheologie. Soarele ajunsese într-adevăr 
odată cu ea. 

— De asemenea, Aphrodisias, Milet şi Halicamas. Sunt 
unele din cele mai bune ruine pe care le-aţi putea vedea 
vreodată. 

Era bucuroasă că era trează, altfel Bob n-ar fi avut cui să îi 
spună lucrurile astea şi ea nu le-ar fi auzit. 

— Dar Troia? întrebă ea, simțind cum i se taie răsuflarea. 

lat-o aici, în acest loc incredibil, mult mai departe de casă 
decât fusese vreodată. Era mai multă istorie în acest pământ 
decât în orice altă parte a lumii. 

— Troia e la nord, sus, lângă Dardanele. E fascinant să 
citeşti despre ea, dar nu prea ai ce vedea. Nimeni din grupul 
nostru nu merge acolo, din câte ştiu eu. 

„Mereu îd albastru 85 

Bob purta o cămaşă de un portocaliu decolorat, cu model 
ce imita pielea de crocodil, şi avea o faţă ro tundă. Se gândi că 
probabil tocmai se răsese, pentru că bărbia şi maxilarele erau 
palide, în timp ce restul feţei era roz. 

— Am citit Iliada la şcoală în ultimul semestru, spuse 
Bridget. Mare parte din ea. 

Pe lângă cursul de arheologie veche, se înscrisese şi la un 
curs de literatură greacă veche în traducere. La momentul 
respectiv nu îşi dăduse seama, dar, pri vând înapoi, îl considera 
cea mai captivantă experi enţă academică. Niciodată nu ştiai ce 
va conta pentru tine în viaţă. 

Când opriră în tabără, Bridget fu surprinsă de cât de mică 
şi de rudimentară era. Două corturi foarte mari şi vreo câteva 
mai mici şi, în spatele lor, locurile de excavaţie, prăfuite şi 
înconjurate cu gărduleţe de frânghii. Tabăra se afla pe un deal 
înalt, la poalele că ruia era o câmpie şi, dincolo de ea, Marea 
Egee. 

Îşi lăsă bagajele într-unul din corturile făcute dintr-o 
platformă de lemn şi pereţi din pânză groasă, înăuntru se aflau 
patru paturi de campanie şi nişte raf turi neacoperite, dar ei i se 
păru destul de romantic. Ce era ea, dacă nu o veterană a 
taberelor rustice de vară? 

Nou-sosiţii se adunară somnoroşi pentru o întâlnire de bun 
venit, iar Bridget îşi exersă prostul obicei de a-i privi pe toţi şi a 


decide care era cel mai arătos tip din ca meră. Era un obicei pe 
care îl căpătase înainte să fie o fată cu prieten şi încă nu reuşise 
să renunţe de tot la el. 

În această situaţie, camera era, de fapt, un cort mare, 
deschis pe laterale, care urma să servească drept sală de 
consiliu, sală de curs şi cantină. Cea mai bună privelişte era cea 
a Mării Egee, dar erau şi că teva feţe frumoase. 

— Este o tabără destul de izolată, oameni buni. In stalaţiile 
sunt rudimentare. Avem patru latrine şi două duşuri. Asta-i tot. 
Împrieteniţi-vă cu transpiraţia vara asta, spuse Alison Cumva, 
director asociat, într-un mod nu foarte prietenos. 

Avea o mentalitate de tabără militară, hotărî Bridget Era 
încântată de lipsuri. 

Păi, Bridget putea şi ea să fie încântată de lipsuri. 

— Avem un generator care deserveşte laboratorul 
portabil, dar zonele de dormit nu au electricitate. Sper că nu şi-a 
adus nimeni uscător de păr. 

Bridget râse, însă câteva dintre femei păreau speriate. 

Bridget îşi dădu seama că era vorbea de o tabără mică şi 
destul de recentă. Cam treizeci de oameni cu toţii, un amestec 
de studenţi, profesori, oameni de şti inţă şi câţiva voluntari civili. 
Era greu să identifici, printre tricouri, pantaloni safari, salopete 
şi şlapi, care erau doctoranzii, care profesorii, care studenţii sau 
civilii. Majoritatea erau americani sau canadieni; câţiva erau 
turci. 

— Tabără este împărţită în trei părţi şi toţi vom pe trece 
un timp în fiecare dintre ele. Dacă eşti student şi vrei credite, 
trebuie să participi la cursuri în fiecare marţi, de la trei la cinci. 
Vom face patru excursii la alte tabere. Orarul e la avizier. Toate 
excursiile sunt obligatorii pentru credite. Asta e partea legată de 
şcoală. Asta-i tot. În rest, aici se munceşte şi se mun ceşte în 
echipă. Aveţi întrebări? 

„De ce erau organizatorii atât de lipsiţi de entuzi asm? se 
întrebă Bridget. Cine n-ar vrea să vadă Tem plul lui Artemis din 
Efes?” într-un fel, era bine că Universitatea Brown era aşezată 
într-un decor relativ urban, şi nu într-un cort, cu marea făcându- 
ţi cu ochiul de la distanţă, unde era greu să te concentrezi. O 
ignoră pe Alison, în favoa rea obiceiului ei. Era un tip arătos, 
care probabil era student. Avea părul negru şi ondulat, şi ochii 


foarte întunecaţi. Era pesemne din Orientul Mijlociu, se gândi 
ea. Poate turc, dar îl auzise vorbind engleza. 

Mai era unul care arăta oarecum bine. Părea des tul de 
mare ca să fie deja doctorand. Avea pârul roş cat şi atât de 
multă loţiune de protecţie solară pe faţă că îi dădea o nuanţă 
albăstruie. Asta nu era chiar aşa de sexy. 

— Tu eşti Bridget, nu? întrebă Alison, întrerupând-o din 
observaţii. 

— Da. 

— Eşti la camera mortuară. 

— Bine. Ce înseamnă cameră mortuară? o întrebă Bridget 
pe o fată înaltă, pe nume Karina ltabashi, pe drumul spre 
laboratorul portabil. 

— Înseamnă oameni morţi. 

— O! 

După prânz, Bridget se duse la primul curs şi des coperi 
un lucru interesant: cel mai arătos tip nu era nici presupusul 
turc, nici roşcatul uns cu loţiune de protecţie. Cel mai arătos tip 
era cel care stătea în faţa ei, ţinând cursul despre artefacte. 

— Bine, oameni buni. 

Tipul cel mai arătos ţinuse un obiect la spate şi acum li-l 
arăta. 

— Este acesta un tehnofact, un sociofact sau un ideofact? 

Tipul cel mai arătos se uita direct la ea, dorindu-şi ca ea 
să răspundă la întrebare. 

— Este o roşie, zise ea. 

Spre meritul lui, acesta râse în loc să arunce cu roşia în 
ea. 

— Ai dreptate...? 

— Bridget. 

— Bridget. Alte păreri? 

Se ridicară câteva mâini. 

Îl crezuse doctorand când îl văzuse mai devreme, pentru 
prima oară, mâncând un sendviş sub un măs lin. Nu părea deloc 
să aibă treizeci de ani. Dar se prezentase ca fiind profesorul 
Peter Haven, aşa că, dacă nu minţea, chiar era profesor. Preda 
la Univer sitatea din Indiana. Bridget încercă să situeze Indi ana 
pe hartă. 

În seara aceea, la apusul soarelui, după cina din cortul 
mare, câţiva oameni se adunară pe o faleză din vârful dealului 


să privească asfinţitul. Pe jos erau câteva zeci de sticle de bere. 
Bridget se aşeză lângă Karina, care avea o bere în mână. 

— Vrei şi tu una? o întrebă pe Bridget, arătând spre bere. 

Bridget ezită, iar Karina păru că îi înţelege şovăiala. 

— Nu există limită de vârstă pentru băut aici, din câte ştiu 
eu. 

Bridget se aplecă şi luă o bere. Fusese la destule petreceri 
în ultimul an, aşa că dezvoltase o relaţie so lidă cu berea, dacă 
nu chiar o prietenie. 

De partea cealaltă a Karinei, Bridget îl recunoscu pe unul 
dintre directori şi fu din nou uimită, cum fu şese şi la cină, de 
amestecul din echipă. Grupul nu era împărţit pe ierarhii, cum 
era la şcoală. Nici din punc tul de vedere al vârstei nu era prea 
omogen. Oamenii se adunau mai degrabă în funcţie de zona în 
care lu crau decât după vârstă sau statut profesional. Işi dădu 
seama cât de obişnuită era să caute figuri cu autori tate, însă 
aici nu erau de găsit. 

— Unde sapi? o întrebă pe o femeie care stătea lângă ea. 

O recunoscuse ca fiind Maxine, care stătuse în avion 
alături de ea. 

— Nicăieri. Sunt la conservare. Lucrez la olărie în 
laborator. Dar tu? 

— La camera mortuară. Cel puţin pentru început. 

— Ooo! Şi cum stai cu stomacul? 

— Bine, cred. 

Îl văzu pe Peter Haven la celălalt capăt al grupu lui. Şi el 
bea şi râdea cu cineva. Era ceva drăguţ la el. 

Soarele apusese. leşise luna. Maxine ridică sticla de bere 
şi ciocni cu Bridget. 

— Pentru camera mortuară! spuse Maxine. 

— Pentru olărie, adăugă Bridget, care nu mai băuse 
niciodată bere cu cineva de la conservare. 

Era bine să fii adult. Chiar şi berea avea un gust mai bun. 

Durerea este inevitabilă: Suferinţa însă este opţională. 

Greta Randolph. 

Dacă Leo s-ar fi uitat la ea în felul acela, Lena nu ar fi fost 
nevoită să se gândească la el de câteva ori pe noapte sau să 
încerce să îi ghicească numele de familie, ca să-l poată căuta pe 
Google. 


Şi, cu siguranţă, nu ar fi simţit nevoia să se ducă la 
atelierul gol într-o sâmbătă dimineaţa, când toţi stu dentâi de la 
arte care se respectă erau încă în pat. Se duse acolo să arunce o 
privire la tabloul lui, sperând în secret că talentul lui artistic nu 
era pe măsura repu taţiei pe care o avea. 

Se uită mai întâi la tabloul ei. Era imaginea unei femei 
plinuţe care stătea în picioare, pe nume Nora. Lena era convinsă 
de frumuseţea Norei numai dacă Nora stătea nemişcată. 
Imediat ce îşi schimba expre sia feţei sau deschidea gura, 
conceptul de frumuseţe se ducea naibii şi Lena trebuia să-l 
construiască din nou la începutul fiecărei şedinţe de pozat. 

Dar coapsele Norei aveau într-adevăr farmecul lor şi, mai 
mult, îi dădeau Lenei o subtilă viziune a masei, atât de greu de 
recreat în două dimensiuni. Lenei îi plăcea cum evolua partea 
aceea a tabloului. 

Acum se plimbă ruşinată, deşi era singură, de-a lungul 
linoleumului zgâriat. Observă locul gol al mo delului, şevaletele 
părăsite, ferestrele înalte şi scârţâi toare, feriga pe care n-o uda 
nimeni, mirosurile de la resturi. Un atelier gol îi amintea Lenei 
de lumea pe timp de noapte. Era greu de crezut că lumea din 
tim pul nopţii era aceeaşi cu cea din timpul zilei. 

Lena îşi aminti de o furtună de vară cu fulgere, pe vremea 
când era la gimnaziu. Era trează de-a binelea la miezul nopţii şi 
coborâse curajoasă scările, în că maşă de noapte, ca să se 
aşeze pe veranda din faţa ca şei să se uite afară. A fulgerat 
puternic, miezul nopţii a devenit miezul zilei, iar Lena a fost 
dezamăgită să vadă că toate lucrurile din lumea misterioasă a 
nopţii erau exact la fel cum erau în timpul unei zile vesele şi 
obişnuite, numai că de obicei nu puteai să le vezi. 

După aceea Lena petrecu mult timp încercând să se 
convingă că tot ce vedeai, chiar şi ceea ce simţeai avea o 
legătură incertă cu ceea ce era de fapt acolo. Ceea ce era de 
fapt acolo era realitatea, indiferent cum o vedeai sau cum o 
simţeai tu. 

Apoi însă începuse să deseneze şi să picteze, şi trebuise 
să-şi clarifice toate convingerile. Nu exista nici o cale de a 
pătrunde într-o realitate vizuală din colo de ceea ce se vede. 
Realitatea era ceea ce vedeai. 


— Suntem prizonierii simţurilor noaste, îi spuse odată 
fosta ei profesoară, Annik. Nu percepem lumea decât cu ajutorul 
lor. 

„Şi astfel ele devin lumea”, îşi aminti Lena că îşi zisese în 
acel moment şi în multe altele. 

Nu puteai să pictezi o coapsă pe baza felului în care ştiai 
că este, pe întuneric sau la lumină. Trebuia să pictezi o coapsă 
exact la lumina în care o vedeai şi în felul în care o percepeai 
din acel unghi, în acea ca meră, în acel moment. 

De ce îşi petrecea atâta timp din viaţă în igno ranţă? Era 
mult mai greu decât să înveţi, medită ea pe măsură ce se 
îndrepta timidă spre pânza lui Leo. 

Aproape că îi era teamă să se uite - teamă că ta bloul ar 
putea fi mai prost decât credea, dar şi mai teamă că ar putea fi 
mai bun. 

Aşteptă până ajunse cu totul în faţa tabloului şi se uită la 
el. 

După trei zile în atelier, tabloul lui era de-abia în ceput. 
Mai mult sugestie decât pictat efectiv. Şi to tuşi, era cu mult 
superior tabloului ei şi îi veni să plângă. Nu doar fiindcă al ei 
părea de amator prin comparaţie, dar şi fiindcă al lui avea o 
expresie şi o calitate, chiar şi în stadiul acesta incipient, nespus 
de tristă şi de încântătoare. 

Îşi dedica viaţa şcolii de artă, ştia că putea învăţa multe 
lucruri acolo, dar îşi dădu seama într-o clipă că asta nu se putea 
învăţa. N-ar fi putut să spună de ce ta bloul lui o impresionase 
atât de mult, care era acea în tuiţie specială a sentimentelor 
Norei, însă asta simţea Şi îşi mai simţea propriile standarde şi 
ambiţii ducându-se pe apa sâmbetei. Aproape că auzea sunetul 
apei. 

Îşi duse degetele la ochi şi fu descurajată când simţi 
udeală. Sperase să fie lacrimi abstracte, nu chiar lacrimi ude. 

Se gândi la Leo. La pârul lui şi mâna lui. Incercă să 
asocieze imaginea lui cu tabloul acesta. 

Şi, brusc, se simţi ruşinată de jocul ei stupid şi îşi dădu 
seama că se va gândi la el indiferent dacă sau când, sau cum se 
va uita la ea vreodată. 

Lennykl62: Saluuut, Tibby. Eşti acolo? Nu răspunzi la 
telefon şi prietenele tale sunt îngrijorate. Bee scrie raportul pen 


tru persoane dispărute, iar eu am sarcina să o sun pe Alice. Te 
rog, răspunde. 

Tibberon: Sunt aici, mâi, haioasă ce eşti. 

— Te rog să mă suni înainte de ora cinci, dacă poţi, Tib, 
spunea Brian. 

Tibby se întinse în pat în timp ce asculta sfârşitul 
mesajului. Nu voia să-l sune. Dacă ar fi vorbit propriu-zis cu el, 
în loc să îi lase mesaje când ştia că e la serviciu, probabil că nu 
ar fi putut să fie supărată pe el. 

— O să fie bine, Tib, zise el la urmă. 

De ce spunea asta tot timpul? Ce putere avea el să facă 
să fie bine? Poate că nu o să fie bine. Poate că era într-adevăr 
însărcinată. 

Şi oricum, bine pentru cine? Pentru că era corpul ei, şi nu 
al lui. 

Şi dacă ar fi însărcinată? Ce-ar spune el atunci? Dacă voia 
ca ea să păstreze copilul? Mai vorbise şi înainte de copii. Dacă 
voia în secret să se întâmple chestia asta? 

Meta-Tibby ar fi avut ceva de zis la asta, dar Tibby îi 
închise repede gura. 

Brian probabil romanţase ideea de a avea un copil. 
Probabil că se gândise că ar fi un lucru frumos pentru ei. Ei bine, 
Tibby văzuse procesul de aproape şi nu era de loc drăguţ. 
Văzuse burta imensă a mamei sale, cu toate dilataţiile alea roşii 
şi înspăimântătoare când era însărci nată cu Nicky. Ştia cât de 
puţin apuci să dormi şi cât de mult plângeau bebeluşii. Şi, într- 
una dintre cele mai su pranaturale experienţe ale vieţii ei, 
fusese martoră la toată nenorocita aia de chestie pe post de 
partener de travaliu fără voie al Christinei. Cunoştea puterea 
naşte râi în ambele sensuri, frumuseţe şi teroare. Era ultima fată 
din lume care putea s-o considere drăgălaşă şi sexy. 

Nu avea cum să fie însărcinată. Dar dacă era? 

Dacă ultimul ei ciclu se terminase pe cinci, să spu nem... 
sau poate că era şase? Şi apoi aduni douăzeci şi opt de zile. Nu, 
erau douăzeci şi una de zile, aşa-i? Din ultima zi? Din prima zi? 

Tibby se chinuise cu problema asta de cel puţin o sută de 
ori, şi totuşi se încurca în aceleaşi locuri. 

Miercuri seara, Brian lucra ca picolo la un restau ranţ 
mexican din Rockville. Aşteptă până ştia că în cepe tura lui ca 
să-l sune. 


— Nu cred că ar trebui să vii weekendul asta. Cred că mă 
duc la Providence să stau cu Lena. Bine? îmi pare râu. 

Închise repede. Îşi simţi faţa strâmbându-se într-o formă 
nedorită. Era prea ocupată ca să se simtă ruşi nată de minciună 
sau măcar să mintă într-un mod convingător. 

Dacă a fost pe cinci, atunci ciclul - dacă avea să îi vină - 
urma să îi vină până pe douăzeci şi şase. Dar dacă nu a fost pe 
cinci? Putea foarte bine să fi fost pe şase sau pe şapte. Atunci ar 
avea de aşteptat până du minică. Cum ar putea să aştepte aşa 
de mult? 

Şi dacă nu îi vine nici duminică? Dacă nu îi vine deloc? 

Nu, nu se putea gândi la asta. Nu reuşea să se gân dească 
la asta şi totuşi, nu se putea gândi la nimic altceva. 

De fapt, nu se ducea la Providence. Nu voia să îşi vadă 
prietenele acum. Nu înainte să-i vină ciclul. Dacă mergea acolo, 
trebuia să le spună ce se întâm plă. O cunoşteau prea bine ca 
să-i accepte eschivările şi minciunile. Nu voia să spună cuvântul 
acela în spăimântător cu voce tare prietenelor ei, pentru că asta 
l-ar fi făcut să pară adevărat. 

Ura faptul că nu le spusese că o făcuse, în sfârşit. Ar fi 
trebuit să le spună aşa o informaţie importantă. Dar urmările 
faptului erau prea dureroase ca să fie împărtăşite, iar cele două 
lucruri erau legate între ele. 

Nu putea să-l vadă încă pe Brian. Nu voia să vor bească 
despre ceea ce se întâmplase. Dacă voia să facă din nou 
dragoste? O să vrea, nu-i aşa? Ea ce-o să facă? 

“Mereu îd albastru 97 

Brian n-ar fi trebuit să fie atât de insistent, se trezi ea 
gândind. „Ar fi trebuit să rămânem cum eram.” 

Nu avea poftă de mâncare şi nici nu avea chef să doarmă. 
Nu exista nici un lucru pe care să-l aştepte, de care să se bucure 
sau pe care să vrea să-l facă. 

Şi totuşi, avea planuri foarte exacte pentru weekend. Va 
aştepta şi va spera să vină singurul lucru pe care şi-l dorea cu 
adevărat. Va aştepta şi va spera că va veni. 

— Dumnezeule! E o bucată de craniu. Să o cheme cineva 
pe Bridget. 

Bridget râse şi se întoarse. 


Darius, tipul arătos din Orientul Mijlociu, se do vedise a nu 
fi turc, ci iranian din San Diego. Se afla şi el în camera mortuară, 
iar în momentul de faţă arăta spre un perete de pământ. 

Bridget se duse la locul respectiv. Renunţă la obiş nuita 
lopăţică ascuţită în favoarea unor instrumente mai bune. In doar 
o săptămână şi ceva reuşise să îşi câştige reputaţia de 
neînfricată. Când vedea oase în putrefacție, şerpi, viermi, 
rozătoare sau gândaci, indi ferent cât erau de mari, era 
netulburată. 

Nici măcar duhoarea de la latrine n-o deranja. Deşi, ca să 
spunem drept, aproape niciodată nu făcea pipi înăuntru. 

La cinci şi jumătate seara, colegii ei murdari şi transpiraţi 
se îndreptară către tabără, dar ea continuă să lucreze la acea 
bucată de os. Era de fapt o bucată destul de mare. Era o muncă 
migăloasă. Nu puteai pur şi simplu să sapi şi să-l scoţi afară. 
Fiecare bucată de pământ trebuia cercetată şi îndepărtată cu 
grijă. Fiecare bucăţică de os, fiecare particulă de argilă sau 
piatră trebuia trimisă la laborator. Totul trebuia înre gistrat în 
context cu ajutorul unei grile mari, tridi mensionale. Trebuia să 
fotografieze totul cu un aparat digital şi să numeroteze totul 
după coş şi lot. 

— Diferenţa dintre jaf şi arheologie este păstrarea 
contextului, îi spusese Peter. Obiectul însuşi, indife rent de 
valoarea sa, reprezintă pentru noi o mică parte din valoarea 
întregului context. 

Pe la şase şi jumătate numai Peter mai era acolo cu ea 

— Poţi să pleci, îi zise ea Aproape am terminat. 

— Nu pot să te las singură în mormânt, răspunse el. 

Îi plăcea cum arăta, cu soarele în spate. Îl lăsă să rămână. 

— L-am botezat Hector, spuse ea, scoțând craniul din 
ţărână. 

— Pe cine? 

— Peel. 

Arătă spre gaura unde ar fi trebuit să-i fie nasul. 

— Ăsta e un nume de erou. Ce te face să crezi că este un 
el? 

Nu era sigură dacă o întreba sau dacă o testa 

— Mărimea. Am găsit ieri o parte din craniul unei femei. 

Peter dădu din cap. 

— Şi pe ea cum ai botezat-o? 


— Clytemnestra. 

— Îmi place. 

— Mulţumesc. Sunt cu ochii în patru după cele lalte bucăţi 
din ea. Scheletul e aproape complet. 

— A, deci asta e Clytemnestra. Am auzit de ea la 
laborator. 

Bridget încuviinţă. 

— Băieţii de la biologie sunt încântați de ea. 

După ce dădu la o parte mai tot pământul, înălţă cu grijă 
craniul. Începu să perie scobiturile, aşa cum fusese învățată. 

— Nu te impresionează, aşa-i? 

Bridget ridică din umeri. 

— Nu prea. 

— Ceva tot o să te impresioneze până la urmă. Pare 
aiurea, ştiu, dar ceva tot te impresionează. 

— Doar nu-i mare tragedie într-o moarte care a avut loc 
acum trei mii de ani sau mă înşel? medită Bridget cu voce tare. 
Bătrânul Hector e mort de mult, indiferent ce lucruri deosebite 
sau îngrozitoare i s-au întâmplat pe parcursul vieţii. 

Peter îi zâmbi. 

— Te face să ai o altă perspectivă asupra faptului că 
suntem muritori, nu-i aşa? 

— Mda. De ce ne facem atâtea griji pentru orice dacă tot o 
să sfârşim toţi aşa? întrebă ea. 

Se simţea destul de veselă, având în vedere că se afla 
într-un mormânt, cu o bucată de craniu de om în mână. 

El râse, dar păru să o aprobe. Se aşeză jos, la margi nea 
şanţului, ca să se gândească. Bridget avu senzaţia ciudată că 
Peter avea auzul fin. Părea să audă exact ceea ce zicea ea şi 
ceea ce voia să spună, indiferent de cât de tare sau de încet 
vorbea. Când ai un context co mun, e mult mai uşor să auzi. 

— Fără îndoială că o moarte mai recentă este per cepută 
ca fiind mai tragică, reflectă el. Poate pentru că încă trăim în 
lumea din care lipseşte acea persoană. Suntem încă prin 
preajmă şi ne e dor de ei. 

„Oare el avusese parte de o asemenea tragedie în viaţa 
lui? se întrebă Bridget. Oare îşi dădea seama că ea avusese 
această experienţă?” 

Îşi dădu pârul din ochi, murdărindu-se pe frunte. 


— Legătura noastră morală cu oamenii expiră după o 
anumită perioadă de timp. Nu crezi? Altfel cum am putea să 
săpăm în morminte? 

— Ai perfectă dreptate, Bridget. Sunt total de acord. Dar 
după cât timp? După două sute de ani? După două mii? Cum 
calculezi clipa din care moar tea unei persoane încetează să mai 
fie emoţionantă şi devine ştiinţifică? 

Ştia că era o întrebare retorică, însă ea chiar voia să 
răspundă. 

— Cred că poţi calcula în funcţie de moartea ulti mei 
persoane a cărei viaţă s-a suprapus cu a celui de cedat. Din 
momentul în care îşi pierde puterea de a ajuta sau de a râni un 
suflet viu. 

El zâmbi auzind-o aşa de sigură. 

— Asta este ipoteza ta? 

— Asta este ipoteza mea. 

— Dar nu crezi că puterea de a ajuta sau de a răni se 
poate extinde mult dincolo de viaţa naturală a unei persoane? 

— Nu cred, răspunse ea aproape instinctiv. 

Uneori simţea o siguranţă care nu prea avea legă tură cu 
adevărul. 

— Atunci tu, draga mea prietenă, ai câte ceva de în văţat 
de la greci. 

Carmen repetă într-adevăr replicile cu Julia. Re petă ore în 
şir, timp de două zile pline. Julia voia să încerce mai multe roluri, 
ca mai apoi să-şi hotărască strategia pentru audiție. 

Carmen se simţi uşurată când Julia se duse la bi rou să 
mai fotocopieze nişte pagini, pentru că aşa avea măcar o pauză 
să-şi verifice adresa de e-mail. Avea o listă de mesaje necitite 
de la Bee, Lena, mama ei şi de la fratele ei vitreg, Paul. 

Când Julia se întoarse, observă imediat o fotogra fie pe 
care Carmen o printase şi o lăsase pe birou. 

— Hei, cine-i tipa? întrebă Julia. 

Luă hârtia şi o studie. 

Era o poză cu Bee în Turcia, ţinând în mână un craniu de 
om şi, prefăcându-se că-l sărută. Bee i-o tri misese pe e-mail şi 
Carmen se amuzase atât de tare încât o printase. 

— E prietena mea, Bridget, răspunse Carmen. 

— Serios? 

— Da. 


Carmen ştia că era ciudat că nu vorbea mai mult despre 
prietenele ei cu Julia. Le menţionase odată, în trecere, dar nu îi 
spusese niciodată ce însemnau ele cu adevărat pentru ea. Nu 
ştia sigur de ce. Era ca şi cum le punea pe ele şi pe Julia în 
compartimente separate. Nu se puteau amesteca. Nu voia să le 
amestece. 

— Ea e prietena ta? întrebă Julia, cu o uşoară îndo ială în 
glas, ca şi cum credea că ar fi luat poza dintr-o revistă şi doar se 
prefăcea. 

„Poate de asta nu i-am spus nimic despre ele”, îşi zise 
Carmen. 

— Arată super bine! Uită-te ce picioare, spuse Julia. 

— E tare. 

— E drăguță. Unde învaţă? 

Era ciudat. Carmen nu o considera pe Bee chiar drăguță. 
Bee nu tolera aşa ceva. 

— La Brown. 

— Şi eu mă gândisem să dau acolo. Dar Williams este mult 
mai intelectual. 

Şi asta din partea unei fete care citeşte nu numai Us 
Weekly în fiecare săptămână, dar şi Star şi OK! Carmen ridică 
din umeri. 

Mereu în nibsstru 103 

— Părul ei arată cam fals. Ar trebui să folosească o nuanţă 
mai închisă. 

— Poftim? 

— Se vopseşte singură? 

— Bridget? Nu se vopseşte deloc. Este culoarea ei 
naturală. 

— Asta-i culoarea ei naturală? 

— Da. 

— Eşti sigură? 

— Da. 

— Cel puţin aşa îţi spune ea, zise Julia, pe jumătate în 
glumă, dar lui Carmen nu i se păru deloc amuzant. 

Se uită la Julia, încercând să-şi dea seama ce se în tâmplă. 
Chiar concura pe bune cu o fată pe care nici nu o cunoştea? 

— Hei, hai să mergem să luăm ceva repede pentru cină şi 
să venim aici, sugeră Julia mai târziu, după încă o oră de 
repetat. Vreau să mai învăţ. 


— Poţi să rămâi aici, se oferi Carmen. Mă duc eu să aduc 
de mâncare. 

Sincer, era bucuroasă să scape de replici, bucu roasă să 
iasă afară. Peisajele erau frumoase, mai ales în lumina serii. 
Erau sălcii în miniatură de-a lungul aleilor şi grădini imense pe 
lângă clădirile principale. 

Tot admirând florile, se rătăci şi nu mai ştia cum să ajungă 
la cantină, căreia învăţăceii îi spuneau bu fet. Merse până 
ajunse în vârful unui deal frumos, de unde se vedea toată valea. 
Era plină de verdeață şi aşa de drăguță în lumina aceea! 

Carmen stătu acolo, uitându-se la vale, destul de mult 
timp. Se rătăcise deja - nu putea să se rătăcească şi mai tare, 
nu? „Când nu ai un loc al tău, într-un fel eşti oriunde la locul 
tău”, medită ea. 

Se întrebă câtă vreme trecuse de când nu-şi mai folosise 
simţurile ca să perceapă frumuseţea. Era ca şi cum ar fi fost 
îngheţată în toate aceste luni şi de-abia acum începea să se 
topească. 

Îşi dădu seama că o altă persoană din campus ad mira 
aceeaşi privelişte. Era o femeie pe care nu o mai văzuse şi cu 
care nu făcuse cunoştinţă. 

— E frumos, nu-i aşa? spuse femeia. 

Carmen oftă. 

— Este într-adevăr. 

O luară împreună la pas pe cărare. 

— Faci parte din programul de teatru? întrebă femeia. 

Avea şoldurile largi şi era cumva lipsită de graţie. 

Nu era actriţă, hotărî Carmen, simțind un fel de 
camaraderie. 

Carmen dădu din cap. 

— Pentru ce dai probă? 

Carmen îşi dădu pârul după ureche. 

— Pentru nimic, sper să mă ocup de decoruri. 

— Nu ai de gând să dai probă pentru nimic? 

— Nu. 

— De ce nu? 

— Pentru că nu sunt actriţă. 

— De unde ştii asta? Ai încercat? 

— Cred că nu. Nu. 

„Deşi tata pretinde că sunt teatrală”, adăugă ea în gând. 


— Ar trebui să încerci. Acesta este punctul forte al acestui 
program. 

— Chiar credeţi? 

— Absolut. 

— Hm! 

Carmen petrecu două secunde prefăcându-se că se 
gândeşte, ca să nu pară nepoliticoasă. 

— Puteţi să îmi arătaţi cum să ajung la cantină? M-am 
rătăcit şi habar nu am încotro mă îndrept. 

— Sigur, zise femeia. 

Arătă spre stânga, unde se bifurca drumul. 

— Mulţumesc, spuse Carmen, uitându-se peste umărul ei. 

— Cum te cheamă? o întrebă femeia. 

— Carmen. 

— Eu sunt Judy. Îmi pare bine de cunoştinţă, Car men. Să 
încerci, da? 

Carmen nu putea să spună da, dacă nu era sinceră. 

— Ce ziceţi dacă o să mă gândesc la asta? 

— Este tot ce pot să îţi cer, îi răspunse femeia. 

Mai târziu, când Carmen se chinuia să adoarmă şi replicile 
repetate cu Julia îi jucau în cap, chiar se gândi la chestia aia. Se 
gândi mai ales la motivele pentru care nu ar încerca. 

Chiar acum am amnezie şi deja-vu în acelaşi timp. 

Cred c-am mai uitat asta o dată. 

Steve Wright. 

Lena trăia acum copleşită de un sentiment de entuziasm 
şi nu prea îi plăcea. Uita să mă nânce şi se machia pentru ora de 
pictură. Se chinuia să se uite la Leo doaro dată la fiecare poză 
şi să con tinue să lucreze în timpul pauzelor. Spera, îl implora în 
tăcere s-o observe. Îşi storcea creierii să găsească metode să-şi 
înfrâneze aceste speranţe, să le ţină la loc sigur. 

Se uită la tabloul ei cu alţi ochi. La început, fusese atât de 
dezgustată de el încât abia putea să-l pri vească. Dar apoi se 
calmă. Încercă să se relaxeze şi să vadă mai bine şi mai profund 
decât înainte. Se simţea ca un atlet care trăsese tare să facă o 
tură în cinci mi nute numai ca să i se spună apoi că putea fi 
făcută în patru. Dacă aşa ceva era posibil, atunci trebuia să se 
adapteze. Sau cel puţin să încerce. 

Se gândi la Leo. Făcu ceva cercetări, fără să bată la ochi, 
spera ea, şi află că era în anul al treilea, că nu locuia în campus 


şi rar era văzut la evenimente legate de campus. Asta nu făcea 
decât să-i sporească aura de mister. 

Sâmbăta următoare sosiră Pantalonii Călători de la Bee. 
Lena îi puse pe ea ca să-i dea curaj şi să re nunţe la siguranţa 
camerei de cămin. Nu curaj să stea de vorbă cu Leo; curaj să-i 
vadă din nou tabloul. 

Era atât de concentrată asupra planului ei, atât de 
nerăbdătoare şi totuşi secretoasă, încât avea senzaţia că merge 
în atelierul gol să fure ceva. Trecu direct pe lângă tabloul ei ca 
să meargă întâi la al lui. Se opri în faţa lui, lucru după care 
tânjise toată săptămâna. La fiecare şedinţă în care Leo lucra la 
tablou, Lena se tre zea dorindu-şi să se uite, să vadă exact ce 
făcea. Cum putea să reconstituie ea într-un moment o 
săptămână întreagă de muncă? 

Ştia că ar fi trebuit să îşi privească propriul tablou cu 
aceeaşi energie, dar pentru moment trăia într-o lume a 
posibilităţilor. 

Dacă ar fi putut să se furişeze în tabloul lui, ar fi făcut-o, 
atât de dornică era să înţeleagă ce făcea, cum făcea. 

— Inveţi foarte mult la şcoala de artă dacă priveşti în jur, îi 
zisese Annik la telefon cu câteva seri în urmă. 

Cât de adevărat era! Se trezi dorindu-şi să ştie mă car ce îi 
spusese Robert, instructorul, lui Leo, atunci când vorbise cu el. 

Frumuseţea lucrării lui Leo începea să pălească atunci 
când o lua pe bucăţi, să o disece. Şi apoi îşi pier dea 
concentrarea pentru o secundă, şi iar o copleşea. În cele din 
urmă, încetă să se mai străduiască aşa mult şi îşi lăsă ochii să 
lăcrimeze puţin în timp ce admira tabloul. 

Nu că nu ar mai fi văzut picturi transcendentale până 
atunci; mai văzuse. Se uitase la tablouri mult mai complicate 
decât acesta. Fusese la Galeriile Na ţionale de sute de ori. 
Fusese la Met1 şi la alte muzee faimoase, mari sau mici. 

Dar Leo picta exact acelaşi subiect ca şi ea - în ace laşi 
atelier, din acelaşi unghi (deşi în oglindă), la aceeaşi lumină. Era 
student la Arte, nu maestru. Era acelaşi lu cru: aveau de-a face 
cu aceleaşi forme, gropiţe, fire de pâr şi umbre. Asta o făcea 
capabilă să evalueze ceea ce făcea el într-un mod emotionant, 
dar umil. 

Se uita pur şi simplu la tablou. La liniile umerilor. La coate. 
Se gândi brusc la bunicul ei. Sentimente pe care Lena le 


ascundea de obicei începură să se ridice la suprafaţă. Îşi simţi 
obrajii luându-i foc, iar ochii i se umplură de cele mai ude 
lacrimi. Apoi se gândi la Kostos şi la faptul că nu prea se gândise 
la el în ultimele zile. 

Oare Carmen avea dreptate? Era oare capabilă să-l uite? 
Oare asta ar trebui să se străduiască să facă? 

Nu era sigură că voia să facă asta. Ce dezorientată se 
simţea! Nu era sigură că voia să fie genul acela de persoană 
care uită, chiar dacă ar fi putut fi. Dacă îl uita pe Kostos, se 
temea că avea să uite şi mare parte din ea însăşi. Cine era ea 
fără el? 

— Ce părere ai? 

Lena era aşa de îngândurată, încât simţi că trebuie să 
călătorească kilometri întregi ca să revină la sunet şi la lumină. 
Îşi dădu seama într-o secundă că Leo era la numai câţiva 
centimetri de ea, că vorbea cu ea, că stătea în faţa tabloului lui 
fără nici un motiv pe care să i-l poată dezvălui, că îi curgeau 
lacrimile pe faţă. ` 

Imediat îşi duse mâna la ochi ca să le şteargă. Işi şterse 
apoi degetele ude de coapse şi îşi aduse aminte că purta 
Pantalonii Călători. Bine, oricum nu erau astea primele lacrimi 
care se uscau pe Pantalonii Călători. 

El se uita la ea, iar ea încerca să îşi dea seama ce urma să 
se întâmple. Se uita la Pantalonii ei. Oare tre buia să încerce să-i 
explice? Dar el spusese ceva, nu? îi adresase o întrebare. Oare 
se aştepta ca ea să răs pundă? Atât de puternic era zumzetul 
din capul ei în cât se temea că se aude. 

— E în regulă dacă nu îţi place, zise el, vrând s-o ajute. 

— Nu! Chiar îmi place! aproape că ţipă Lena. 

— Am ceva probleme în ceea ce priveşte capul. 

Duse degetul mare la pânză şi, spre disperarea Le nei, 
chiar şterse o pată de vopsea udă care compunea maxilarul 
Norei. 

— Nu! izbucni ea. 

De ce tipa la el? Tăcu. Îşi dădu seama că nu voia să o 
privească aşa de mult. 

— Îmi cer scuze, se grăbi ea să spună. Doar că - îmi place 
partea aia. Nu cred că ar trebui s-o ştergi. Se întrebă dacă nu 
cumva ea era mai legată de tabloul lui decât era el. 

— A, bine. 


Probabil o credea nebună. Îşi dorea să nu se mai uite 
deloc la ea. Încercă să se calmeze. Dacă nu reu şea să fie 
calmă, măcar putea să fie sinceră. 

— Chiar îmi place tabloul tău. Cred că e frumos, zise ea la 
un volum normal. 

O privea diferit acum, încercând să-i măsoare tim brul, 
surprins de sinceritatea ei. 

— Păi, mulţumesc. 

— Totuşi, chestia e că... uitându-mă la el, îmi dau seama 
că habar nu am ce fac eu. 

Cine ar fi bănuit că Lena va vorbi într-adevăr cu Leo? Şi 
că, atunci când va vorbi, va fi atât de dezar mată că va fi 
sinceră? 

Leo râse. 

— Privindu-l, habar nu am ce fac eu. 

Râse şi ea, darcu tristeţe. 

— Taci, spuse ea. 

Tocmai îi spusese să tacă? 

— E adevărat, totuşi. Eu mă uit la tablou într-un anumit fel 
şi văd numai ce nu e în regulă. Nu aşa fa cem toţi? 

— Da, dar majoritatea dintre noi avem dreptate, zise Lena 
cu regret. 

Chiar purta o conversaţie cu Leo în acest moment? 

El râse din nou. Avea un râs frumos. 

— Eu sunt Leo, se prezentă el. Tu unde stai? 

Lena arătă spre şevaletul din faţa lui, din partea cealaltă a 
încăperii, încercând să nu pară prea afectată de faptul că elnuo 
observase deloc. 

— Lena, spuse ea cu o voce uşor înfrântă. 

— Studiezi tot anul sau numai vara asta? 

— Tot anul, răspunse ea cu greu. Deşi abia am ter minat 
primul an. 

Leo dădu din cap. 

În sfârşit, Lena îşi dădu seama că purtau o conver saţie 
adevărată. 

Aici era Leo. Într-un atelier gol. Oare avea o iu bită? Oare 
avea un iubit? Oare găsea timp pentru ase menea frivolităţi? 

Lena îşi dădu seama că el voia să lucreze la tablou. Se 
simţi brusc atât de ruşinată, încât nu mai putu să continue. 
Încropi o scuză şi fugi de acolo. 


Când ajunse acasă, se răsuci şi se foi în pat o vreme, după 
care o sună pe Carmen. 

— la ghici! 

— Ce? 

— Cred că am făcut o pasiune pentru cineva. 

La şapte şi jumătate lumina pălise, iar Peter încă stătea cu 
Bridget pe marginea şanţului. Bridget ştia că se simţea dator să 
stea pentru că era supraveghetor şi, de asemenea, ca să arate 
că îi apreciază devotamentul. Spera doar că îi făcea la fel de 
multă plăcere ca şi ei. 

— Hei, Bridget? spuse el într-un final. 

— Da? 

— Nu putem să mergem să luăm cina? 

— Oh, bine, bine. Se prefăcu nerăbdătoare. Lasă-mă să 
termin de înregistrat. 

— Lăsăm chestiile astea la laborator în drum. 

O luară la pas, ca doi camarazi. Ea încercă să se şteargă 
pe faţă, dar nu făcu decât să se murdărească şi mai tare. 

— Poţi să-mi spui Bee? 

— Bee? 

— Da, ca la almnă. 

— Bine. 

— Aşa îmi spun prietenii. Poţi să îmi spui Bridget dacă 
vrei, dar o să cred că eşti uşor supărat pe mine. 

El îi zâmbi. 

— Atunci Bee să fie. 

Se spălară în grabă la robinetul de afară, dar, până 
ajunseră ei la cort, cina se terminase. 

— E vina mea, zise ea. 

— Aşa e, o aprobă el în felul lui agreabil. 

Turcoaicele care se ocupau de servirea mâncării se 
purtară foarte amabil şi le căutară nişte resturi de pâine, pastă 
de năut şi salată. Una dintre doamne le aduse o sticlă fără 
etichetă, plină cu vin roşu tare. Era cam ris cant să bei vin după 
o zi întreagă de lucrat în soare. Bee îl amestecă pe al ei cu apă. 

Oare era ciudat? se întrebă ea. 

Nu era chiar ciudat. Era plăcut, uşor amuzant. El era 
chipeş şi drăguţ, iar ea era atrasă de el din toate aceste motive 
şi probabil şi din altele. 


Oare ar fi fost mai puţin ciudat dacă el nu ar fi fost aşa de 
chipeş şi de drăguţ? Oare ar fi fost mai puţin amuzant? 

Dar faptul că ea era o fată cu prieten? Că el era... cine ştie 
ce era? 

Oare faptul că aveai un prieten chiar trebuia să te facă să 
nu te simţi atrasă de alţi oameni? Trebuia să te facă pe tine 
neatrăgătoare? 

Şi acum se mai întreba, oare cum o vedea el? Oare 
tensiunea pe care o simţea când se întindeau după lucruri sau 
când erau în acelaşi loc era doar în ima ginaţia ei? 

Of! îi venea să-şi dea una. Era incorigibilă. De ce simţea 
asta? 

Ce anume simţea, de fapt? 

Soarele apusese de mult, dar ei se plimbară de-a lungul 
coastei spre faleză. Bridget simţea ameţeala provocată de vin. 
Oare el mergea un pic mai vesel, un pic mai fără direcţie? 
Intenţionaseră să se alăture celor lalţi, cum făceau mai în toate 
serile, numai că acum se cam spărsese gaşca. Atmosfera era 
cam stânjenitoare, din pricina dilemei dacă să stea jos sau nu. 
Sau cel puţin în mintea ei. El se aşeză, iar ea făcu la fel. Oare 
era ciudat că petreceau timp împreună în acest mod? 

Nu. Dacă ea nu ar fi fost incorigibilă, atunci nu ar fi trebuit 
să fie ciudat. 

In mod incorigibil, îşi scoase elasticul de la păr. Oricum îi 
cădea, îşi spuse, deşi nici măcar ea nu înghi ţea scuza asta. 
Pârul îi era neobişnuit de lung din cauză că, de când intrase la 
facultate, nu mai era Carmen prin preajmă să i-l tundă. li 
ajungea până la coate, aproape de jumătatea spatelui. Avea 
calitatea specială de a absorbi razele lunii. Ştia că Peter 
observase asta. Probabil că îşi dorea să nu se fi aşezat jos cu ea. 

Oare de ce se comporta aşa? Era mai mare acum. Işi 
învățase lecţia. Ce încerca să demonstreze? 

Simţea furnicături în picioare. Nu putea să se abţină. 

Oare era totul în închipuirea ei? 

Era, nu? Poate că era mai bine aşa. 

Se uită la el, încercând să evalueze exact starea dintre ei, 
dar el îi surprinse pe neaşteptate privirea. Râmaseră aşa puţin 
prea mult până să îşi întoarcă amândoi privirea. 

La naiba! 


Peter era agitat. Îşi împreună palmele, de parcă ar fi 
recapitulat o demonstraţie. 

— Deci, Bridget, începu el. Povesteşte-mi despre familia 
ta. 

Îşi simţea trupul îndepărtându-se de el fără să se mişte cu 
adevărat. Nu avea ce să spună despre familia ei în momentul 
ăsta. 

— Deci, Peter, zise ea, un pic prea violent. Povesteşte-mi 
tu despre a ta. 

Cât de tare se răcise aerul! într-un loc aşa de uscat ca 
acesta, soarele pleca şi lua cu el toată căldura. Nu era nimic în 
aer care să o reţină. ` 

— Păi, să vedem. Copiii mei au patru, respectiv doi ani. li 
cheamă Sophie şi Miles. _ 

Copiii lui aveau patru, respectiv doi ani. li cheamă Sophie 
şi Miles. Bridget crezuse că o asemenea infor maţie va apărea 
mai degrabă la sfârşitul discuţiei, şi nu la început. Crezuse 
cumva că îi va vorbi despre pă rinţii sau fraţii săi. Creierul său 
începu să proceseze cu repeziciune. Era tată, ceea ce prin 
deducție, în semna că era şi soţ. 

— Şi soţia ta? 

— Amanda. Are treizeci şi patru de ani. 

— Şi tu ai treizeci şi patru de ani? 

— Aproape treizeci. 

— Deci e mai mare ca tine. 

— Corect. 

Interpretase greşit. Îşi lăsase raţiunea să umble aiurea. 
Era timpul să o aducă înapoi. 

Nu strica ceea ce ai, dorindu-ţi cees ce nu ai. 

Epicur. 

Pantalonii Călători strigau la Carmen de sub pat. De câte 
ori îi primise în ultimele luni, îi cărase cu ea din loc în loc, fără să 
se îmbrace efec tiv cu ei. 

Pantalonii era remarcabili, iar Carmen nu avusese chef să 
fie remarcată prea tare. Nu avusese chef să-i dea explicaţii 
Juliei, care sigur ar fi întrebat ce e cu ei. Era din nou problema 
compartimentelor. Nu găsea nici o cale să o prezinte pe acea 
Carmen acesteia de acum. Şi, de asemenea, se temea că e prea 
grasă. 


Scoase valiza de sub pat şi îi căută acolo unde îi 
ascunsese mai devreme, de dimineaţă, când veniseră prin 
Fedex de la Lena. Îi găsi acolo, împăturiţi cu grijă în valiza ei, ca 
un fund dublu. 

Nu ştia de ce, dar astăzi avea chef să se îmbrace cu ei. 
Poate pentru că era frumos afară sau poate pentru că băuse 
multă cafea. Sau poate pentru că Lena era îndrăgostită de un tip 
pe nume Leo şi asta o făcea fericită, şi o făcea, de asemenea, să 
creadă că lumea începea să se deschidă în faţa ei. 

Îi era uşor teamă de acest chef, poate pentru că era 
îngrijorată de ceea ce avea să descopere. Deşi ea ale şese să nu 
probeze pantalonii, ei nu aleseseră nici o dată să nu o încapă. 
Nu voia să îi forţeze. 

Mai ştia şi că, de când începuse să lucreze la Făcătoarea 
de minuni, în primăvară, renunţase aproape complet la obiceiul 
de a mânca dulciuri noaptea târziu. În ulti mele luni avusese 
grijă la ce mânca, în special ca parte a strădaniilor ei de a fi o 
prietenă mai demnă de Julia îşi ţinu respiraţia, îşi supse burta 
dorindu-şi să îşi poată suge şi spatele, trase Pantalonii sus, sus, 
sus şi gata. Îi veneau. Cine se mai putea îndoi acum de cali 
tatea lor magică? Dumnezeule, îi veneau! Ce bine era! Cât de 
fericită o făceau! 

Merse la oglindă şi chiar se uită la imaginea ei re flectată, 
pentru prima dată în luni de zile. Îşi puse un tricou roz şi ieşi în 
lumea largă. Nu îi mai era ruşine de ea însăşi. 

Cu siguranţă datorită Pantalonilor Călători, Carmen se 
aventură în holul teatrului unde aveau loc audițiile. 

— Eşti în tura următoare, îi spuse o femeie cu un 
clipboard. Intră! 

Femeia o confundase, Carmen ştia asta, însă ea intră 
oricum, pentru că era curioasă. Oare Julia dă duse deja probă? 
Pe scenă era un tip care citea din Richard al m-lea. 
Carmen se aşeză pe un scaun în spate şi ascultă. O luă somnul 
bucurându-se de cuvinte, fără să le înţeleagă pe deplin sensul. 

— Carmen? 

Îşi auzi numele şi se uită înjur. Oare chiar adormise? 

Miji ochii. 

— Carmen, tu eşti? 


Se aplecă în faţă. O femeie stătea în picioare în rândul al 
doilea. Işi dădu seama că era Judy, cea care îi arătase drumul 
spre cantină cu o seară în urmă. 

Carmen îi făcu din mână, cam ruşinată. 

— Avem pauză de prânz peste câteva minute, spuse ea, 
dar te primim acum dacă eşti gata. 

Adică, o primesc acum pentru probă? Judy proba bil 
credea că venise să dea probă. Cel puţin aşa părea. Altfel de ce 
era aici? 

Carmen se îndreptă spre scenă. Se opri în dreptul rândului 
lui Judy, unde stătea şi Andrew Kerr, şi alţi câţiva oameni pe 
care Carmen nu îi cunoştea. 

— De fapt eu... eu de fapt nu am pregătit nimic, şopti 
Carmen, sperând să audă numai Judy, nu şi cei lalţi. Pot să vin 
altă dată? „Niciodată”, de exemplu, îşi spuse ea în gând. 

— Hai, o îndemnă Judy. 

Probabil că era una dintre asistentele regizorului, se gândi 
Carmen. 

Carmen urcă pe scenă, întrebându-se ce Dumne zeu avea 
să facă. Nu se simţea bine în lumina reflec toarelor. Nu avea 
nimic de spus, nimic de citit. 

— De fapt, pe mine mă interesează decorurile, zise ea 
jalnic juriului. | se păru că aude pe cineva râzând în spate. 

Celelalte persoane de pe rândul lui Judy păreau plictisite, 
dar Judy era răbdătoare. Veni pe scenă şi îi dădu lui Carmen 
nişte foi. 

— Uite, citeşte replicile Perditei. E în regulă. Eu o să le 
citesc pe ale lui Florizel. 

— Sunteţi sigură? întrebă Carmen. 

Se simţea prost. Toţi ceilalţi învăţaseră rolurile pe de rost, 
le pregătiseră şi le interpretau cu mare seriozi tate. lar ea citea 
nişte pagini pe care nici măcar nu le adusese ea. 

Şi totuşi, ştia câteva replici. Erau din Poveste de iarnă. Le 
repetase cu Julia. li dădeau curaj, deoarece cuvintele, deşi 
ciudate, îi erau familiare şi îi plăceau. 

Judy începu scena în rolul lui Florizel şi îi dădu ştafeta lui 
Carmen. 

Carmen îşi drese glasul. 

Stăpâne, eu nu pot să-ţi dojenesc Năzdrăvăniile (te rog, 
mă iartă Pe nume că le spun): tu, preaînalte, Semn luminos, 


cinstit de-ntreaga ţară, Te-ascunzi în straie de cioban; pe mine, 
Sărmană fată de păstor, mă-mbraci Ca pe-o zeiţă. 

Se opri şi ridică ochii. 

— Continuă, spuse Judy. 

Şi Carmen continuă. Ajunse la partea care îi plă cea ei cel 
mai mult şi o citi cu o oarecare bucurie. La sfârşitul celei de-a 
doua pagini se opri. Se uită în jur. Se simţi prost din nou. 

— Bine, mulţumesc, zise ea încet, chinuindu-se să o vadă 
pe Judy, în ciuda faptului că luminile o orbeau, îmi cer scuze. 

Apoi cobori de pe scenă împiedicându-se şi ieşi la lumina 
soarelui pe uşa din spate. 

Ba chiar începu să râdă în hohote când ieşi afară, pentru 
că toată situaţia asta era aşa de neplăcută şi de ridicolă. 

„Ei bine, încă o aventură pentru Pantaloni”, îşi spuse ea cu 
drag. 

Aveau loc atâtea schimbări pe drumul spre ma turiţate! 

Tibby împlinise deja paisprezece ani când avusese prima 
menstruaţie. Fusese ultima dintre prietenele ei. Şi-o dorise. Işi 
imaginase cum avea să fie. Cumpă rase o cutie de absorbante 
mari şi o ţinuse sub chiuveta de la baie, în caz de ceva. Cutia 
stătuse acolo nedeschisă luni întregi. Se temea că n-o să-i vină 
niciodată. Se temea că e ceva în neregulă cu ea Tot ce îşi dorea 
era acea primă pată de sânge care să o facă la fel ca prietenele 
ei. 

Şi apoi se întâmplă. Fericirea pe care o simţi când obţii 
ceea ce vrei nu este în general proporţională cu grija 
premergătoare. Uşurarea este un sentiment de scurtă durată, 
trecător şi lipsit de intensitate. Agonia îndoielii dispare, lăsând 
puţine amintiri despre cum a fost înainte. Viaţa îşi urmează 
cursul în funcţie de noul adevăr. Avea să-i vină mereu ciclul. 

Trei luni mai târziu, căzuse deja în stereotipul de a-şi uri 
menstruaţia şi de fi îngrozită de ea, la fel ca toată lumea. Avea 
crampe dureroase. Zăcea ghemuită în pat ore în şir. Lua Midol. 
Absorbantele, odinioară dorite, deveniră o pacoste. De ce oare 
şi le dorise vreodată? îşi păta toate hainele şi le spăla singură, 
pentru că îi era jenă să le vadă Loretta. 

Şi acum, aproape cinci mai târziu, tânjea din nou să îi vină 
ciclul. Îşi supraveghea constant abdome nul, la serviciu şi acasă. 
Se uita la televizor cu o parte de creier, iar cu cealaltă se 


gândea la uterul ei. Oare aia a fost o crampă, spasmul acela 
mic? Oare a fost? Da, Doamne! 

Se gândi la uterul ei în timp ce era la serviciu, vi neri şi 
sâmbătă. Se gândi la el când merse pe Fourteenth Street să 
cumpere mâncare şi o revistă. Se gândi la el când trecu pe 
lângă locurile care ajunseseră să în semne ceva pentru ea de-a 
lungul anilor - locul unde ea şi prietena ei, Angela, se aleseseră 
cu o tunsoare în grozitoare; restauratul acela mexican, 
preferatul stu denţilor de la cinematografie, unde se găsea 
mărgărită ieftină şi unde nu ţi se cerea aproape niciodată actul 
de identitate. Se gândi la uterul ei toată după-amiaza şi 
noaptea, când ignoră sunetul telefonului şi ascultă mesajele 
lăsate de persoane care o iubeau. 

„O să trec peste asta, îşi spuse ea. Apoi o să sun pe toată 
lumea.” 

Duminică lucră. Purtă un absorbant, pentru orice 
eventualitate. 

— Tibby Rollins, unde crezi că te duci? 

Tibby înlemni pe culoarul din sectorul Comedii, îşi drese 
glasul. 

— Păi... Nicăieri? 

Nu putea să spună că se duce iar la baie. Fusese deja de 
şase ori şi nici măcar nu era ora prânzului. De fiecare dată îşi 
verifica lenjeria, plină de speranţă. De fiecare dată se întorcea 
cuprinsă de griji. 

— Poţi să treci la casa trei? 

— Da. Bine. 

Dacă nu îi venea azi însemna că, oficial, i-a întâr ziat? Asta 
însemna că...? O cuprinse un val de panică. 

Dar poate că ultima menstruaţie nu se terminase cu 
adevărat pe şase. Poate că era şapte. 

Ăsta era tiparul ei. Făcea mare caz. Apoi se pa nica. Şi 
apoi se liniştea. 

Un client îi flutura mâna în faţă. 

— Poftim? zise ea, clipind. 

— Aţi văzut filmul ăsta? întrebă el. 

Avea cam douăzeci de ani. Parfumul lui era aşa de 
puternic încât aproape putea să-i simtă gustul. 

— Da, spuse ea, încercând să nu inspire. 

— E un film bun pentru o întâlnire? 


Tibby nu avusese intenţia să-şi dea ochii peste cap; pur şi 
simplu, se întâmplă. 

Clientul murmură ceva neprietenos şi plecă. 

Ea se uită după el, gândindu-se la uterul ei. Oare era o 
crampă? Sau îi era doar foame? Se asigură că Charlie nu o vede 
şi se furişă din nou la baie. 

Julia era emoţionată până la isterie în aşteptarea listelor 
pentru probele finale. 

— O să fie bine, o linişti Carmen. Sunt sigură că ai fost 
grozavă. 

— Să sperăm că şi Judy e de aceeaşi părere, spuse Julia 
emoţionată, rozându-şi unghia de la degetul mic. 

— Judy? 

— Ea e directorul de casting. 

— Serios? 

— Da. De ce? O cunoşti cumva? 

— Nu chiar, nu. 

Majoritatea copiilor luau prânzul când veni vestea că se 
afişaseră listele. Carmen stătea la coadă să cum pere cafea 
pentru ea şi pentru Julia, şi se temu c-o să fie călcată în picioare, 
ca un microbist britanic ghinionist. 

Se uită la toată învălmăşeala. Işi bău cafeaua sin gură, 
bucurându-se de liniştea relativă. 

Mai târziu, după ce agitația se calmă, Carmen co lindă şi 
ea pe hol ca să vadă listele. De ce nu? Verifică mai întâi lista 
teatrului comunitar, gândindu-se că ar fi cea mai puţin absurdă 
posibilitate, şi apoi lista tea trului de pe scena secundară. Inima 
îi bătu un pic mai tare când trecu de la Ila J la K la L. Apoi la M. 
Nu mele ei nu era pe listă. 

Nu-i chiar de mirare, îşi spuse când ieşi afară ca să se 
întoarcă în camera ei. Îi era puţin ruşine şi că se uitase. 

Oare era dezamăgită? Voia să-şi citească inima cu 
sinceritate. 

Nu. Se simţea destul de fericită. Purta Pantalonii Călători 
şi încă o încăpeau şi, chiar dacă era pe o că rare goală, se 
simţea înconjurată de prieteni. 

Când Bridget se prezentă la datorie în ziua urmă toare de 
lucru, Peter nu era în mormânt. Aşteptă non şalantă până pe la 
prânz ca mai apoi să o întrebe la fel de nonşalant pe Carolyn de 
ce nu era acolo. 


— Cred că s-a mutat la excavarea casei. 

— Aha, spuse ea pe un ton degajat. 

Nu preda el cursurile de marţea şi nici nu-l văzu la cină a 
doua zi. 

— Sunt câţiva care s-au dus să ia cina în oraş, men ţiona 
Maxine. 

Oraşul era cam la treizeci şi cinci de minute depăr tare, şi 
Bridget nu fusese încă acolo, dar se simţi brusc foarte curioasă. 

A doua zi, Alison anunţă echipa din camera mor tuară că 
s-au făcut mari progrese la săparea casei şi spuse că are nevoie 
de câţiva voluntari care să facă schimb. Mâna lui Bridget ţâşni în 
sus. 

— Am găsit o nouă parte din fundaţie şi încă un etaj, 
explică Peter, după prânz, entuziasmat, grupului extins. 

Oare era surprins s-o vadă acolo? Oare avea vreo 
importanţă? 

— Am curăţat podeaua pe o porţiune mică şi vrem să 
continuăm. Este vorba despre o podea de pământ bătătorit, 
făcută din... ei bine, pământ. Este greu de deosebit de restul 
pământului, dacă mă înţelegeţi. 

Bridget se trezi în patru labe, cu lopăţica în mână. Erau 
adânc înăuntru, aşa că umbrele erau lungi pentru moment. Alţi 
membri ai echipei scoteau cu grijă stră turi de pământ în faţa ei. 
Unde stătea ea în genunchi rămăseseră mai puţin de treizeci de 
centimetri de lut moale, după ce terminaseră cu uneltele mai 
mari. 

Bâjbâi cu mâinile, aruncând pumni de lut în cel mai 
apropiat coş. Peter îi spusese ce să caute, dar ea simţea că se 
descurcă mai bine cu mâinile. Mai presus de toate nu voia să 
sape prea adânc şi să strice integri tatea podelei. 

Era tot pământ, e adevărat, însă parte din el fusese 
construit şi întreţinut cu un scop, iar restul fusese aruncat la 
întâmplare în spaţiu. Chiar şi după două milenii şi jumătate se 
simţea diferenţa. 

Asta era chestia cu săpatul, începea ea să înţe leagă. Te 
ocupai de asta cu instinctul unui prădător: sapi, găseşti ceva 
frumos şi de valoare, şi apoi îl duci la muzeu. Îşi imagina că e un 
fel de Indiana Jones, însă, în realitate, ideea era să găseşti 
efectele iniţiaţi vei umane. Planurile, dorinţele, încercările 
acestor oameni era ceea ce te lega de ei. Efortul lor era dife 


renţa dintre murdărirea întâmplătoare din cap până-n picioare şi 
această podea valoroasă. 

Asta era ceea ce puteai să înveţi din săparea mor 
mintelor, îi explicase Peter. Poţi să afli mult mai multe lucruri 
despre un popor din felul cum îşi îngropau, cinsteau şi 
comemorau morţii decât dintr-un corp stră vechi, aruncat la 
întâmplare pe marginea drumului. 

— Nu ne plac lucrurile întâmplătoare, îl tachinase ea pe 
Peter după unul dintre discursurile lui de încurajare. 

— Nu, nu ne plac, aşa-i? zisese el râzând, cum fă cea de 
obicei, dar gândindu-se de asemenea la ceea ce spusese ea. 

Această podea nu era întâmplătoare. Inchise ochii şi îşi 
concentra toată fiinţa la palmele ei, ca în transă, bâjbâind mai 
departe. Ştia că probabil arată ridicol, Mereu în slilmtm 127 însă 
nu îi păsa. Işi aminti de bunicul ei descriind cum Michelangelo 
sculpta corpuri din blocuri de mar mură. Bunicul ei citise o carte 
despre artist în timpul unei veri îndepărtate, pe care Bridget o 
petrecuse în Alabama, cu el şi Greta. Işi aminti cum zicea el că 
Michelangelo căuta trupul înăuntrul marmurei. Îl ve dea şi-l 
simţea acolo, şi-l elibera cu dalta. 

„Deci, se gândi Bridget, o podea e o chestie mai prozaică, 
ce-i diept”, dar ea avea de gând s-o elibereze. 

Degetele îi erau atât de sensibilizate încât mai că nu ţipă 
când dădu de ceva tare şi destul de semnifica tiv, ce nu era 
podeaua. Il scutură cu grijă şi-l ridică în lumina soarelui. 

— la uitaţi-vă la asta! strigă ea. 

Peter sări în cameră, urmat de Carolyn şi de încă un tip. 

— Ooo! E grozav! Este mare parte dintr-o lampă. Priviţi, se 
văd şi ceva desene pe ea. 

Pipăi teracota umedă şi merse cu degetele de jur 
împrejurul formei netede. 

— Aici turnau uleiul. Probabil ulei de măsline. 

Peter arătă spre o scobitură mică din vârf. 

— Şi aici plutea fitilul. 

El dădu din cap, aprobând-o. 

— Pariez că n-ai să găseşti partea care lipseşte. 

Cădea aşa uşor în plasă când era vorba de provo cări! Şi 
Peter clar îşi dădea seama de asta. 

— Am găsit-o, anunţă ea în mai puţin de un minut. 


Peter sări înapoi înăuntru, cu faţa strălucind de mulţumire. 
Bridget era bucuroasă că putea să ofere atâta încântare. 

— Bravo, Bee! Ridică o mână s-o bată pe umăr, dar o 
cobori repede la loc, fără să o atingă. 

— Fă înregistrările şi du-le la Maxine. O să fie feri cită să 
aibă un obiect întreg. 

Să ai întotdeauna la tine o sticlă de whisky în caz că te 
muşcă vreun şarpe, şi mai mult, să ai întotdeauna la tine un 
şarpe mic. 

W. C. Fields 

— Zadamicele chinuri ale dragostei e o piesă aşa grozavă, 
spuse Carmen. Ai fost grozavă când ai citit replicile doamnei... 
cum o fi chemând-o. 

— Rosaline, spuse Julia fără entuziasm. 

Carmen încerca s-o înveselească pe Julia din ca uză că 
fusese selecționată pentru piesa comunitară, cea pe care şi-o 
dorea cel mai puţin, şi nu pentru una din celelalte două. Dar 
Julia nu se lăsa consolată. 

— Rosaline. Da. Trebuie să recunoşti că piesa este mult 
mai amuzantă decât Richard al Ill-lea. 

Richard al Ill-lea era producția scenei secundare. Carmen 
îşi imagina deja ierarhia ce se va dezvolta între copiii chemaţi 
pentru scena secundară şi cei mult mai numeroşi care fuseseră 
selectați pentru tea trul în aer liber. 

— Da. Dar nici măcar nu se vând bilete. Este, cum să zic, 
gratis. E în aer liber. Nici măcar nu e de-adevăratelea. 

— Cum poţi să spui aşa ceva? Normal că e de- 
adevăratelea. Andrew a spus că are de departe cei mai mulți 
spectatori. 

— Asta pentru că e gratis, zise Julia. Oricine poate să 
meargă. 

— Ăsta-i un lucru bun. Oricum, cel puţin tu ai fost 
selectată, adăugă Carmen. 

Nici măcar nu era sigură de ce spusese asta. Hotă râse să 
nu-i pomenească Juliei de proba ei ridicolă, dar era în stare să se 
înjosească pe sine ca să o conso leze pe Julia. 

— Toată lumea a fost selectată, răspunse Julia. 

— Nu-i adevărat! 

— Cum adică? Melanie Peer a spus că toată lumea care a 
dat probă a fost selectată pentru ceva. 


— Banu. 

— De unde ştii? întrebă Julia, stând mai dreaptă acum. 

— Eu nu am fost selectată, zise Carmen, cumva tri 
umfătoare. 

Julia o privi mută de uimire. 

— Ai dat probă? 

— Da. 

— Glumeşti. 

— A fost un fel de glumă, dar nu. Chiar am dat probă. 

— Serios? De ce? 

— Habar n-am. Din greşeală, de fapt. 

— Ce ai citit? 

— Perdita. 

— Nu se poate! 

— Ba da. 

Julia părea că stă să râdă, însă făcu un gest de so 
lidaritate. 

— Nu ai fost selectată. 

— În nici un caz. 

— Ei, bine. Ai fost curajoasă c-ai încercat. 

— Şi curajoasă, şi proastă. 

Julia o mângâie pe Carmen pe braţ şi râse. Se pare că 
metoda asta de ridicat moralul Juliei chiar mergea. 

Lena nu era sigură cât era din cauza lui Leo, dar ştia că, în 
fiecare clipă când nu era la ora de pictură, şi-ar fi dorit să fie. 

— Bună, Lena, îi spusese el joi când pleca de la ora de 
pictură, mustrându-se pentru trei zile lungi şi goale în care nu 
pictase şi nici nu apucase să-l vadă pe Leo. 

— Bună, răspunse ea, simțindu-se aproape absurd de 
mândră de faptul că încă ştia cum o cheamă. 

— Ce mai faci? o întrebă el. 

— Destul de bine, zise ea amabil. 

Îi zâmbi amabilă. 

— Tu ce faci? întrebă amabilă. 

— Chiar bine. 

„Te rog să fii interesantă”, se imploră în sinea ei. 

Avea pârul dezlegat şi era dată cu rimei pentru a patra zi 
consecutiv. Era plictisitoare din cale-afară, însă cel puţin arăta 
bine. 

— Nu ştiu dacă reuşesc să ajung luni, spuse Leo. 


Îşi trecu inconştient mâna prin păr, ridicându-l şi mai mult. 

— Ce vrei să zici? 

— Vreau să spun că nu cred că o să ajung la ora de 
pictură. Am ceva treabă pe care încerc s-o rezolv. O să fiu plecat 
până luni. O să lipsesc cam mult, îţi dai seama? 

Lena dădu din cap. Vai, şi încă cum! Nu era sigură că 
motivele ei erau chiar la fel de inocente ca ale lui, dar fu 
surprinsă când se gândi că simțeau exact la fel. 

— Mă gândeam să văd dacă Nora poate să lucreze 
suplimentar în weekend. Presupun că trebuie să-l în treb pe 
Robert. 

Îşi dădu din nou cu mâna prin pâr, abătut. 

— Vrei să facem asta împreună? 

Aproape înlemni numai gândindu-se. Preţuia felul în care 
se exprimase. 

— Păi... 

Încercă să-şi imagineze. Ar trebui să plătească vreo opt 
sau nouă dolari pe oră. Cum ar putea oare? Nu avea bani deloc. 
Mânca supă la plic aproape în fi ecare seară din pachetul acela 
de douăzeci şi patru de bucăţi pe care-l cumpărase de la Costco 
cu cârdul de membru al părinţilor ei. Cam asta era tot ce 
înţelegea tatăl ei prin ajutor financiar. Mama ei îi strecurase 
optzeci de dolari la începutul verii şi Lena făcuse în aşa fel încât 
să-i ajungă trei săptămâni. 

Dar cum putea să refuze? Nu avea cum. O să-şi 
amaneteze ceasul. O să fure diamantele mamei sale. O sa 
împrumute bani de la Effie, pentru Dumnezeu. 

Lena înghiţi în sec. 

— Mi-ar plăcea, ciripi ea. 

— Eşti cumva Carmen Lowell? 

Carmen îşi ridică privirea de la masa de la cantină şi văzu 
un tip pe care nu-l cunoştea holbându-se la ea ciudat de 
insistent. 

Fu atât de surprinsă că nu răspunse. Cu un an în urmă, 
probabil că şi-ar fi imaginat că se uita la ea pentru că o 
considera drăguță, dar acum se complăcea atât de mult în 
invizibilitatea ei, încât îi găsea privirea enervantă. Işi făcu brusc 
griji că declanşase toate de tectoarele de fum din cămin sau 
ceva de genul ăsta. 


— Da, ea e Carmen Lowell, spuse Julia pârând uşor 
nerăbdătoare. 

— Bine, fată! Felicitări! Sophia de acolo era de părere că 
tu eşti, dar eu i-am zis că nu cred că ai participat la probe. 

Carmen nu putea fi mai în ceaţă de atât. l-ar fi plă cut să 
răspundă ceva, dar râmase cu gura căscată, ca un peşte în 
cârlig. 

— Felicitări pentru ce? întrebă Julia. 

— Pentru că ai fost selectată. 

Julia lăsă furculiţa jos. Se uită protectoare la Carmen. 

— Dar nu a fost selectată. 

Carmen aprobă. 

— Eu sunt destul de sigur că ai fost. 

De ce continua tipul ăsta să stea de vorbă cu Car men, şi 
nu cu Julia, singura care făcea conversaţie cu el? Asta o tulbura 
şi mai tare. 

— Nu te-ai uitat pe liste? 

— S-a uitat pe liste, spuse Julia, aproape războinică. 

— Atunci poate ar fi cazul să te mai uiţi o dată, îi zise tipul 
lui Carmen. 

— Habar n-are despre ce vorbeşte, mormăi Julia după ce 
tipul plecă şi-şi continuă cina formată din salată şi Cola 
dietetică. 

Carmen se ridică în picioare. O idee ciudată înce pea să-i 
umble prin cap şi trebuia s-o înăbuşe înainte să pună stăpânire 
pe ea. 

— Ai spus c-ai verificat, nu? întrebă Julia. 

— Mda. Deşi cred că mă duc să mă mai uit o dată. 

Carmen îşi luă tava cu resturile de mâncare. 

Julia se ridică şi ea. 

— Vin cu tine. Am terminat. 

În timp ce se îndreptau spre listele de la scena principală, 
Julia vorbea şi Carmen se agita. 

— Probabil că tipul s-o fi uitat la una dintre listele cu 
echipa tehnică şi s-a încurcat, zise Julia. 

— Da, probabil. 

Dar chestia la care se gândea Carmen când des chise 
uşile de la hol era că se uitase într-adevăr pe liste, dar numai pe 
două dintre ele. Nu-i trecuse prin gând să se uite şi pe a treia 


pentru că se afla în altă parte, nu ştia exact unde, şi i se păruse 
prea ridicol să umble de colo-colo s-o caute. 

Se îndreptară fără o vorbă spre liste şi citiră coloa nele de 
nume. Într-adevăr, numele lui Carmen nu apărea acolo. 

— Stai un pic, murmură Carmen când să iasă. Merse spre 
partea cealaltă a intrării, unde văzu un listă mult mai mică. 

— Acolo-s listele pentru scena principală, spuse Julia. 

Chiar şi aşa, Carmen se duse şi se uită. Erau şapte nume 
pe listă, printre care şi al ei. 

Către: Carmabelle De la: Beezy3 

Cârma, Am o nouă febleţe. Te rog să nu-i spui lui Hector. 

M-am îndrăgostit de o podea de pământ Sunt obsedată. 

Sunt devotată. Sunt servitorul ei umil. 

O să mă mărit cu ea. O să am copii murdari şi plaţi cu ea. 

Dar nu te teme, Carma. 

Eu tot vă iubesc, chiar dacă aveţi forme şi sunteţi curate. 

Doar că, ştii, nu în felul acela. 

Cu dragoste. 

Doamna Bee Vreeland Podea-de-Pământ. 

După ce şocul iniţial mai trecu, Julia vru să vor bească 
despre asta. 

— E de necrezut, Carmen, chiar este, zise ea. 

Vru să ştie toate detaliile despre aventura lui Car men la 
teatru şi discuţiile cu Judy. Vru să o audă pe Carmen 
interpretând din nou fiecare cuvânt din proba ei zăpăcită. 

Şi apoi, brusc, Julia nu mai vru să vorbească despre asta 
Spuse că este obosită şi adormi în cinci secunde. 

lar Carmen se foi în aşternuturi, întrebându-se dacă nu 
cumva Judy îi făcea vreo farsă. Oare ce însemna? 

Acum se presupunea că trebuia să se pregătească pentru 
o probă adevărată pentru seara următoare? Cum avea să facă 
asta? Habar nu avea cum se face aşa ceva. 

Şi, la urma urmei, ce rost avea? Ea nu era actriţă. Nu-i 
plăceau luminile de pe scenă. Nu va primi rolul. 

Proba îi dovedise că nu avea nici o tangenţă cu scena, 
chiar dacă nu reuşise s-o convingă şi pe Judy de asta. 

În dimineaţa următoare, se trezi devreme. Se plimbă prin 
jur până la nouă, când reuşi să afle unde era biroul lui Judy şi, 
implicit, unde era Judy. 


— Cred că aţi făcut o greşeală, zise ea, foindu-se agitată 
în faţa biroului lui Judy. 

Judy îşi scoase ochelarii. 

— Ce greşeală? 

— M-aţi pus pe lista cu cei selectaţi pentru Poveste de 
iarnă. 

Judy se uită la ea într-un mod puţin ciudat. 

— Nu a fost o greşeală. 

— Ba eu cred că da. 

— Carmen, cine-i directorul de casting aici, tu sau eu? 

Judy nu părea o persoană rea, dar sprâncenele ei unite 
erau intimidante. 

— Ştiu. Ştiu. Pur şi simplu, nu cred că aş fi potri vită 
pentru rol. 

— Nici măcar nu ştii ce rol avem de gând să-ţi dăm. 

— Asta cam aşa-i, dar nu cred că sunt potrivită pen tru 
nici un rol. 

— Poţi, te rog, să mă laşi pe mine să decid asta? 

Deja începuse să se enerveze. 

— Judy. Pe bune. Eu nu ştiu cum să mă pregătesc pentru o 
probă. Nu-s bună la învăţat pe de rost. Nu aş face otreabă 
bună. Cred că sunt atâtea persoane care ar face o treabă bună. 
Prietena mea, Julia Wyman, de exemplu, ar face o treabă bună. 
Am auzit-o citind re plicile Perditei şi o face mult mai bine. A 
învăţat to tul pe de rost. 

Carmen îşi dădu seama cât de copilăreşti trebuie că sunau 
vorbele ei. 

— Carmen, nu vreau s-o jignesc pe prietena ta, Julia, dar o 
văd pe fata asta de douăzeci de ori pe zi. 

Carmen încercă să-şi imagineze cum vine asta, până când 
se prinse că Judy vorbea la figurat. 

— Ea e cizelată, hotărâtă şi ambițioasă, dar nu asta caut 
eu acum. Când citeşte ea Perdita, aud o păstoriţă care se crede 
prinţesă. lar eu vreau o păstoriţă care se crede păstoriţă. 

Carmen nu prea înţelegea, însă nici nu voia să se certe. 

138 iftv. V ‘B iui sK^t res- 

— Caut pe cineva care să fie un pic mai maleabil, înţelegi? 
Pe cineva fragil, care e mai puţin sigur de toate. 

Carmen dădu din cap, dându-şi seama pentru prima dată 
că Judy nu era în totalitate sărită de pe fix. 


Când ajunse acasă, o sună pe mama ei. 

— Carmen, felicitări! Ce grozav e! 

— Mamă, nu e grozav. E înspăimântător. Nu cred că vreau 
să fac asta. Nu ştiu cum s-o fac. Vocea ei nu era niciodată mai 
plângăcioasă decât atunci când vor bea cu mama ei. Ştii că eu 
nu sunt actriţă. 

Mama ei tăcu, meditând la asta. 

— Păi, fetiţo, întotdeauna ai fost cam teatrală. 

— Mamă! 

De ce tot spune toată lumea asta? 

Niciodată un weekend nu trecu atât de greu. Lena îşi 
aminti vorba aceea veche conform căreia ştii dacă ai ales 
cariera potrivită după felul în care te simţi du minica seara. Ei 
bine, ce spunea despre viaţa ta perso nală faptul că urai seara 
de vineri? 

Ea trăia pentru ora de pictură de luni. Trăi de două ori mai 
intens când Leo veni la şevaletul ei la prima pauză. 

— Robert spune că nu putem, zise el cu tristeţe. 

— De ce? întrebă ea. 

— Nu putem folosi atelierul. Nişte tâmpenii cu asi gurarea 
şi cu faptul că trebuie să fie o persoană de pază în clădire. Nu 
ştiu exact. Spune că nici pe Nora nu o putem angaja la negru. 

— Serios? 

Leo dădu din cap. 

— Ce prostie! exclamă ea, deşi un pic cam prea 
bucuroasă. Era entuziasmată că el o trata ca pe o prietenă. 

— Da. 

Bine. Era bine că nu trebuia să mai fure diaman tele 
mamei sale. Dar cum avea să mai reziste încă un weekend? 

Sună soneria şi amândoi continuară să picteze. La sfârşitul 
orei, Lena tărăgănă cu adunatul lucruri lor şi fu încântată să 
vadă că Leo se îndrepta din nou spre şevaletul ei. 

— Doar nu trebuie s-o pictez neapărat pe Nora, spuse el în 
timp ce mergeau împreună pe hol; ieşiră la lumina soarelui. Da, 
ar fi grozav dacă s-ar putea însă eu vreau pur şi simplu să 
continui să pictez. Ar trebui să lucrăm în fiecare zi. Parcă o iau 
de la capăt în fiecare luni. 

— Ştiu la ce te referi, replică ea, puţin morocănoasă. 

Mergea destul de repede, îşi dădu ea seama. Mai că 
alerga să ţină pasul cu el. 


— AŞ putea să lucrez pe natură moartă sau ceva, zise el. 
Dar vara asta studiez nudurile. La asta vreau să mă gândesc. Nu 
e acelaşi lucru să te holbezi la nişte pere. 

— Da. 

Leo se opri. 

— Vrei să mergem să bem o cafea? 

— Sigur, încuviinţă ea. 

O duse undeva după colţ. 

— Aici au o cafea cu gheaţă foarte bună. 

— Super. 

Pistruii lui erau drăguţi. 

Comandă două cafele cu gheaţă. 

— Ai timp să stăm jos un minut? 

„Ce zici de-o oră? îi venea ei să zică. Ce zici de şapte ore?” 
Zâmbi puţin în sinea ei. 

— Da, am timp, zise ea. 

Se aşezară. 

— Am o grămadă de minute, adăugă ea, într-un ex ces de 
sinceritate. 

— Serios? 

— Serios. Cred că nu prea am program vara asta. Oare de 
ce atunci când gura o asculta era groaznic de plictisitoare, iar 
când vorbea gura fără ea era peni bilă? Unde era calea de 
mijloc? 

Leo se uită la ea. Oare îi era milă de ea? Nu era chiar sexy 
să recunoşti că nu ai nimic de făcut. 

— Adică, am orele de pictură, se grăbi ea s-o dreagă. 
Lucrez la bibliotecă opt ore pe săptămână. Dar niciuna dintre 
prietenele mele nu e prin zonă vara asta, aşa că... 

— Corect. 

— Da. 

Leo amestecă în gheaţa din cafea Parcă-i părea râu. 

— Trebuie să mă duc la serviciu. Ce planuri ai mâine- 
seară? 

Lena roşi. Se simţea prost. Mila şi dragostea nu prea merg 
împreună. 

— Păi, e foarte drăguţ din partea ta, dar... 

— Dar ce? Vino la cină. Nu poţi să te prefaci că ai avea 
alte planuri. 

Lena râse. 


— Nu pot, aşa-i? 

— Oricum, mi-ar plăcea să vii. Uite. 

Pescui din geantă hârtie şi pix. Scrise adresa. 

— Pe la şapte? 

— Bine, spuse ea încet. 

Când el plecă din cafenea, răsuflă uşurată. Leo o invitase 
la cină. Avea o întâlnire cu Leo. 

O parte din ea era mulţumită. Alte părţi din ea ştiau că 
nimic nu strica mai tare o relaţie decât artifi cialitatea unei 
întâlniri. Şi mai ales o întâlnire năs cută din milă. 

Este o caracteristică a înţelepciunii să nu faci lucruri 
disperate. 

Henry Davis Thoreau. 

Pantalonii Călători sosiră luni. Menstruaţia lui Tibby, nu. „O 
menstruaţie supravegheată, îşi zise ea, îngrijorată, nu vine.” 

Hotări să-şi schimbe strategia. Avea să sfideze soarta. Işi 
puse lenjerie subţire de dantelă şi îşi trase Pantalonii Călători 
peste ea. Se duse să se înscrie pen tru cursurile de vară. 

Cu o parte a creierului completa formulare în holul clădirii 
principale şi consulta un catalog. Cu restul de creier se gândea 
să nu se mai gândească la uterul ei. 

Incă de prima dată când purtase Pantalonii avu şese grija 
asta secretă să nu-i vină ciclul când îi purta. Nu aveai voie să 
speli Pantalonii. Era prima dintre re guli, cea pe care nu trebuia, 
cu nici un chip, s-o în câlci. Tibby se gândise mereu la ruşinea 
de a păta Pantalonii şi de a fi nevoită apoi să-i trimită mai de 
parte aşa. Işi imaginase că-i va spăla în taină, fără să afle cineva 
vreodată. 

Tocmai teama aceasta o determină, încă din prima vară, 
să poarte cea mai groasă lenjerie de fiecare dată când îmbrăca 
Pantalonii, precum şi un protej-slip. Se întâmpla să ştie că nu 
era singura membră a Frăției care proceda aşa. Era minimul de 
politeţe la capitolul ăsta. 

Dar nu şi astăzi. Astăzi îşi asumă cel mai mare risc. Avea 
să facă tot îi stătea în puteri, gândi şi nu gândi ea în acelaşi 
timp, când intră repede în camera ei de cămin, spre sfârşitul 
după-amiezii. 

— Tibby? 


Se sprijini de uşă. Sângele îi pompa cu putere în vene. În 
toate celelalte dăţi când Brian apăruse pe neaşteptate în 
camera ei, nu se speriase deloc. 

— Îmi cer scuze, spuse el, dându-şi seama de supă rărea 
ei. De obicei stătea pe pat, dar acum era în pi cioare. Când 
încercă să o îmbrăţişeze, se smuci. 

— Azi nu e momentul. 

— Nu ai răspuns la telefon. Voiam să fiu sigur că eşti bine. 

— Bine. 

— Păi, eşti? 

Voia atât de mult să discute cu ea! îşi dădea seama de 
asta. Dar ea se ţinea prea tare. Nu putea fi ceva mai deschisă 
sau complet sinceră. 

— Nu lucrai în seara asta? întrebă ea. 

— Am făcut schimb de tură. 

— Nici mâine-dimineaţâ? 

— O să mă întorc până atunci. 

— Te întorci în seara asta? 

Brian dădu din cap. 

— Voiam doar să te văd. 

Ăsta fu primul moment de respiro. Nu avea de gând să 


stea. 

— OK. Bine. 

Avea pârul gras. Oare când făcuse duş ultima dată? 

— Ştiu că eşti îngrijorată. Şi eu sunt îngrijorat. Aş vrea să 
pot. 


— Nu poţi, îl întrerupse ea repede. Se uită în pământ Ăsta- 
i momentul când te bucuri că tu eşti băiatul şi eu sunt fata. 

Brian arătă deschis că vorbele ei îl dureau. 

— Nu mă bucur. 

Văzu cât de nefericit era, cât de nefericit îl făcea ea. Se 
gândi la Pantaloni şi la singura ei dorinţă. Ce n-ar da? Ce n-ar 
sacrifica pentru o pată de sânge? 

— Ştiu că nu te bucuri, spuse ea cu regret. 

— Aş vrea să pot face ceva. 

Voia ca el să plece. Asta era ceea ce putea să facă. Voia 
să fie singură cu uterul ei. 

— Dacă-mi trece ceva prin cap, te anunţ, zise ea 
deschizând uşa şi dându-se la o parte ca să-i facă loc să treacă. 

— O să mă anunţi? 


— Da. 

— Promiţi? 

— Da. 

— Tibby? 

— Da? 

Lui Brian părea că-i vine să plângă. Ar fi vrut să fie în stare 
să spună ceva. 

„Nu ar fi trebuit să o facem, vru ea să spună. Ne-am expus 
la toate astea. De ce ţi-ai dorit aşa de tare? De ce m-ai făcut să 
cred că o să fie totul în regulă?” 

Ştia că ar trebui să vorbească despre asta cu Brian, în 
schimb, vorbea, din nou, cu ea însăşi. 

— Ce e? insistă ea, ştiind prea bine ce voia el. 

Se mai uită o clipă la ea, apoi se întoarse să plece. 

Se simţea rea. Era rea. Se ura pe sine mai mult de cât îl 
ura pe el. 

Brian se îndreptă spre lift. Venise atâta drum, iar acum se 
întorcea de unde venise. Numai Brian era în stare de aşa ceva. 

De obicei, gesturile de genul ăsta o impresionau. Aprecia 
felul lui de a fi, felul în care avea încredere în el şi-n ea, 
indiferent de restul lumii. De obicei, înţele gea ceea ce simţea şi 
lucrurile pe care le făcea. 

În seara asta simţea altfel. După ce închise uşa, se întrebă 
ce persoană pe jumătate întreagă la minte ar călători 
douăsprezece ore ca să vadă o fată pentru zece minute. 

Julia lucra la Prinţesa Franţei în timp ce Carmen lucra timid 
la Perdita. 

— Ştiai că Perdita înseamnă copil pierdut? întrebă 
Carmen, ridicând ochii din carte, cu o seară înainte de proba 
finală. Fusese linişte în cameră atât de mult timp, încât Carmen 
simţea nevoia unei conversații. 

— Da, ştiam, răspunse Julia sec. 

Carmen încercă să nu se simtă jignită. 

— Vrei să citesc eu Berowne sau regele? îi propuse ea 

— Nu, mersi. 

Mai târziu, i se păru că Julia se simţea prost. 

— Vrei să citesc cu tine? se oferi din nou. 

— Păi, sigur. Foarte drăguţ din partea ta. Vrei să fii tu 
Polixenes? 

— Bine. 


— Deci eu încep unde vorbeşte Perdita. 

Carmen trase cu ochiul la foaie, ştiind că ar trebui să 
încerce din memorie. 

— Deci, „Sire, fii bine-venit...” 

— Domnule, bun venit! / E voia tatii ca eu să iau asupra 
mea/ Găzduirea...” 

— Nu, o întrerupse Julia Este „îndatorirea gazdei”, nu 
„Jăzduirea”. Şi nu spui „asupra mea”. Este o prescurtare. Spui 
„asupră-mi”. Spui „să iau asupră-mi îndatorirea gazdei44. 

— Corect, spuse Carmen. 

încercă iar. Julia o opri din nou, după alte trei replici. 

— Carmen, tu ai mai citit Shakespeare până acum? 

— Nu prea Nu cu voce tare. De ce? 

— Pentru că metrul tău este greşit. Pur şi simplu sună 
greşit din punct de vedere al ritmului. 

— Of! 

Erau prietene destul de apropiate astfel încât lui Carmen îi 
fu greu să creadă că Julia voia să pară chiar aşa de răutăcioasă 
cum părea. 

Mereu îd sihastru 197 

— Şi, oricum, nu-i ca şi cum aş avea timp să te în văţtot. 
Am destul de lucru pentru propria probă. 

— Bine, zise Carmen. 

Îi venea să plângă. Julia îşi închise cartea, nedând semne 
că ar vedea cum se simte Carmen. 

Carmen îşi ţinu ochii pe manuscris. 

— Auzi, Carmen, nu te supăra, dar eşti sigură că vrei să-ţi 
baţi capul cu asta? Nu prea pare genul tău, înţelegi? E nevoie de 
foarte multă muncă şi şansele să meargă sunt destul de 
scăzute. Poate-ar trebui, pur şi simplu, s-o laşi baltă. Cred că eu 
aşa aş face dac-aş fi în locul tău. 

Carmen nu voia să plângă. 

— Am încercat deja să scap, spuse ea încet. l-am spus lui 
Judy că a făcut o greşeală. 

— Serios? zise Julia tare şi repezit. Şi ce-a spus? 

— A spus că nu. 

Faţa de obicei drăgălaşă a Juliei nu arăta prea dră gălaşă 
acum. Arăta încruntată şi bănuitoare. Carmen încercă să-şi 
folosească imaginaţia ca să o facă din nou drăgălaşă, să-şi 
amintească de ce erau prietene. 


— Că nu ce? 

— Nu crede că a făcut vreo greşeală. 

— Ei bine, da. Dar tu te cunoşti mai bine decât te 
cunoaşte ea. 

Carmen dădu din cap, fără să spună nimic. Se culcă în pat, 
cu faţa la perete. Ce se întâmpla cu ea? Julia se purta ca o 
ticăloasă cu ea şi ei nu-i venea de cât să plângă. Ce se 
întâmplase cu Carmen cea tem peramentală? Era maestră în a- 
şi apăra interesele. 

198 Axx însă acea Carmen părea să fie persoană pe care 
o cunoscuse cu mult timp în urmă. Acea Carmen nu era această 
Carmen. Asta era o Carmen palidă. Işi pier duse puterea pentru 
o chestie de genul ăsta. 

Poate trebuia să fii puternic ca să-ţi iei apărarea. Aveai 
nevoie să fii iubit. Întotdeauna se descurca mai bine cu oameni 
care ştia sigur că o iubeau. 

Îşi dorea să adoarmă şi să doarmă şi în timpul pro bei, şi 
să uite de toată chestia asta. Poate că Julia nu era pur şi simplu 
răutăcioasă. Poate că era pur şi sim plu sinceră, şi sinceritatea 
era greu de înghiţit. Car men nu ştia să citească Shakespeare. 
lar metrul ei era cu siguranţă greşit. 

Îşi dorea să doarmă, dar nu putea. Mult timp după ce Julia 
stinse lumina, Carmen zăcu în pat, simțindu-se mizerabil. Era 
disperată şi, în afară de Panta loni, nu găsea altă cale să se 
simtă mai bine. 

Şi apoi găsi o cale mică. Luă încet manuscrisul de sub pat 
şi ieşi încet din cameră, pe hol. 

Se aşeză lângă uşă, într-un loc unde lumina era bună. Cu 
un sentiment ciudat de rebeliune, stătu acolo jos şi studie 
replicile. 

Le citi pe toate. Nu doar pe ale Perditei. Ci toată piesa. O 
citi din nou şi apoi, până dimineaţă, citi rolul Perditei, de fiecare 
dată cu mai multă grijă. Nu în cercă să înveţe pe de rost şi nici 
să înţeleagă ce voia Julia să spună prin metru. Pur şi simplu 
încercă să în ţeleagă piesa. 

Mereu în slbsstru 199 

Carmen nu ştia să se poarte ca o actriţă. Dar îşi dădu 
seama că nici nu trebuia. Trebuia să se poarte ca Perdita. 
Trebuia să se poarte ca fiica pierdută a unor părinţi înstrăinaţi - 
un tată cu defecte, care însă se căia, o mamă acuzată, dar 


cinstită, care este dusă pe mare. Poate că asta era ceea ce 
trebuia să facă. 

O singură zi este de ajuns să ne facă un pic mai mari. 

Paul Klee. 

În timp ce se îmbrăca pentru aşa-zisa ei întâl nire, Lena îşi 
dădu seama că nu se gândise la Kostos de două zile. Ţinând 
cont de cum era înainte, două zile însemnau o eternitate. Oare 
deja începea să uite? Oare în asta consta uitarea? Poate faptul 
că încă se întreba însemna că nu, că nu încă. 

Lena voia să arate drăguţ, însă nu drăguţ ca pentru o 
întâlnire. Nu voia să se străduiască prea tare, dar voia ca el să 
observe că era atrăgătoare. Sau cel puţin aşa credea lumea. | se 
păru amuzant. „în caz că nu ai observat, Leo, lumea crede că 
sunt atrăgătoare.44 

II plăcea şi-l admira pe Leo pentru că nu părea să 
remarce, însă, pe de altă parte, voia ca el să remarce. lată că 
avea această calitate uimitoare, care de cele mai multe ori o 
enerva şi o plictisea, pentru că atrăgea prea multă atenţie, 
comentarii nesfârşite şi oameni care presupuneau că era o 
prinţesă sau o snoabă. Pu tea măcar să profite de asta din când 
în când. 

'“Mereti id olb$%tru 151 

Fără să vrea, îşi aminti de ultima dată când avu şese de 
gând să profite de asta. Fusese la înmormânta rea bunicului ei, 
unde ştia c-o să-l vadă pe Kostos. 

Lena uită de pregătirile ei. Scăpă creionul dermatograf pe 
măsuţa de toaletă. Se aşeză pe pat, cu mâinile sub ea îi era 
foarte greu să-şi amintească de ziua aceea. 

Se uită fix la picioare o vreme şi apoi pe fereastră, la 
clădirea de peste drum. Asta însemna că încă nu se îndrepta 
spre uitare, îşi dădu ea seama. 

Când, într-un final, se ridică, renunţă la machiat şi la 
aranjatul părului. Se schimbă înapoi în pantofii ei confortabili 
care-i făceau picioarele să arate ca nişte bărci, ceea ce şi erau. 
Decise să nu mai facă nimic; se lăsă aşa cum era. 

Merse cu adresa fluturându-i în mână. Oare unde locuia? 
Oare avea coleg de cameră? Oare avea să se desfăşoare după 
toate regulile unei întâlniri? Sau era pur şi simplu gestul unui 
prieten milos? Nu era sigură care variantă o voia mai puţin. 


Ajunse pe strada lui. Ştia strada, dar nu şi partea asta. Era 
părăsită şi un pic cam lăturalnică, îşi dădu ea seama, însă 
clădirile vechi, industriale, cu mansardă erau, fără îndoială, 
romantice. 

Se opri în faţa numărului douăzeci-douâzeci. Sună la 7B. 
7B îi răspunse. Intră în clădire şi avu grijă să închidă uşa în urma 
ei. 

Din sutele de posibilităţi la care se gândise, una pe care 
nu o luase în considerare o întâmpină la uşă. 

— Bună, eu sunt Jaclyn. Tu eşti Lena? 

Lena râmase mută de uimire cam prea mult, apoi întinse 
mâna. 

— Eu sunt. Bună. 

Jaclyn era o femeie înaltă, afro-americană, ce părea să 
aibă în jur de patruzeci de ani. Era îmbrăcată cu o că maşă de 
blugi murdară de vopsea, o pereche de panta loni verzi şi nişte 
pantofi maro eleganţi. Avea trei clame strălucitoare în părul ei 
lung, împletit. Era frumoasă. 

Creierul Lenei inspecta apartamentul, uitându-se pe lângă 
femeie. Era o mansardă imensă. Tavanul trebuie să fi avut şase 
metri înălţime în sufragerie şi mai era un balcon care sugera un 
al doilea etaj. Pe balustrade erau carpete imense şi câteva 
covoare ce păreau vechi. 

Femeia şi apartamentul o năuceau pe Lena, iar creierul ei 
se întreba cum ar fi posibil ca ea, Lena, să se integreze. Leo era 
mai puţin convenţional decât ar fi crezut ea vreodată. Şi se pare 
că-i plăceau femeile mai în vârstă. 

Leo apăru din spatele lui Jaclyn. 

— Salut. Bine ai venit. Intră. 

Îi urmă printr-o cameră mare până într-o bucătărie în aer 
liber, sub balcon. Masa era pusă şi nişte vase abu reau pe 
aragaz. Aerul era picant şi mirosea a usturoi. 

— Sper că-ţi place, îâ, mâncarea condimentată, spuse 
Jaclyn. Leo foloseşte o căpăţână de usturoi de fiecare dată când 
pregăteşte cina. 

Din nou năucită. Încă o surpriză despre Leo. Lena dădu din 
cap. 

— Sunt grecoaică, zise ea. 

Jaclyn zâmbi. 

— Excelent! 


Leo mânuia toate ochiurile aragazului cu o dexte ritate 
admirabilă. Lena crescuse într-o familie de bu catâri, dar habar 
n-avea să umble la aragaz. 

— Mamă, adu-mi te rog untul, spuse Leo. 

Toate frânturile de informaţie care se învârteau în capul 
Lenei se despărţiră şi se uniră la loc în altă com binaţie. Jaclyn 
era mama lui? 

Jaclyn aduse untul. Încă o dovadă că era mama lui. Nu era 
nimeni altcineva prin jur care să poată fi mama lui. 

Lena se uită de la Jaclyn la Leo şi invers. Deci. Se uită la 
pielea închisă la culoare a lui Leo. Era logic acum. Lena observă, 
acum că se uita cu adevărat, cât de mult avea Leo din 
frumuseţea mamei lui. 

Lena îşi dădu seama că, în calitatea ei de invitat la cină, 
nu era potrivit să nu spună chiar nimic. 

— Pot să ajut cu ceva? întrebă ea politicos. 

— Cred că e totul gata, răspunse Jaclyn căutând ceva în 
dulap. Leo, cum merge? 

— Incă vreo două minute, zise el. Hei, Lena, îmi aduci 
farfuriile să le umplu eu aici? 

Era bucuroasă să aibă ceva de făcut. Adună cu grijă 
farfuriile galbene şi le puse una peste alta. 

— Sunt frumoase, şopti ea. 

— Sunt ale mamei, spuse Leo. 

li luă ceva timp să înţeleagă că nu voia să spună că pur şi 
simplu le deţinea. 

— Vrei să zici câ... 3 

— Ea le-a făcut. Face obiecte din ceramică. In general. 

— Tu ai făcut astea? o întrebă ea prosteşte pe Jaclyn, care 
punea pahare pe masă. 

— Da. Apă la cină? Suc? Vin? 

— Apă, te rog. 

Nu se putea abţine să n-o privească pe Jaclyn cu 
admiraţie. Era tânără. Făcea farfurii galbene minu nate. Lena se 
întrebă brusc unde era tatăl lui Leo. Oare exista vreun tată? 
Erau numai trei farfurii. 

Se gândi la propria mamă, cu costumele ei bej şi servieta 
ei lucioasă. 

Numai papilele gustative nu-i fuseseră încă uluite, dar 
câteva guri de mâncare rezolvară problema. Era curry picant cu 


came de miel şi legume peste un fel de orez memorabil şi 
delicios. 

— Ce incredibil de bun e! îi zise ea lui Leo fără jenă. Nu 
pot să cred că tu ai făcut asta. 

El râse, iar ea îşi dădu seama că nu ieşise chiar ca un 
compliment, aşa cum intenţionase. 

— Adică, nu vreau să spun că nu ai părea în stare să 
găteşti, adăugă ea jalnic. Doar că eu sunt foarte nepricepută. 

Oare de ce se desconsidera mereu în faţa lui? Care era 
mai exact farmecul acela pe care-l deţinea? 

— Probabil că nu prea ai exersat. 

— Asta cam aşa-i. Toată lumea din familia mea gă teste, 
aşa că nu a fost nevoie. Se gândi ruşinată la tăiţeii ei. Bunicii 
mei aveau un restaurant în Grecia. 

După aceea, conversaţia merse ca pe roate. Jaclyn vru să 
ştie totul despre familia ei şi cum ajunseseră în America. Lena 
vorbi o vreme, iar când îşi aminti că era timidă şi pierdută, 
Jaclyn o salvă cu o poveste amuzantă despre cum fusese ea în 
Grecia cu un vechi iubit, pe care îl pierduse într-o piaţă aproape 
de Acro pole şi nu-l mai văzuse niciodată de atunci. 

Lena află apoi că tatăl lui Leo era un om de afaceri din 
Ohio care cam dispăruse din peisaj şi Jaclyn îl crescuse pe Leo 
mai mult pe cont propriu. 

— Ne-a întreţinut vânzând ceramică şi covoare, ex plică 
Leo cu mândrie evidentă. 

Lena admiră covoarele şi apoi toate celelalte lu cruri 
minunate de pe pereţi şi rafturi. Tot apartamen tul era plin de 
lucruri pe care le făcuseră amândoi. Desene, vase, sculpturi, 
tablouri. Era aproape copleşi tor pentru Lena. 

Se gândi la pereţii goi bej de la ea de acasă şi la su 
prafaţa tare de metal şi piatră şlefuită. Părinţii ei pro veniţi din 
tărâmuri romantice şi neorânduite fuseseră crescuţi în case 
vechi, neorânduite. Acum voiau nu mai stilul american. 

„Creşti mare, se gândi Lena la ei şi la ea. Pleci de acasă. 
Vezi alte moduri de a trăi.” 

Lena se uită în jur, îmbătată de un sentiment de dor. Voia 
modul ăsta de a trăi. 

Era târziu şi Bridget încă avea două mâini şi doi genunchi 
pe podea. Mai curăţase câţiva centimetri, şi nu putea să 
renunţe. Va lucra şi în timpul cinei. O va face şi la lumina lunii, 


dacă va fi nevoită. Putea să o facă şi pe întuneric. Visase la asta 
în ultimele trei nopţi. Pur şi simplu, iubea senzaţia de a găsi 
podeaua, milimetru cu milimetru, sub mâinile ei. Deja îşi dădea 
seama unde era. 

Diferenţa era că, în seara asta, Peter era şi el în ge nunchi, 
la câţiva centimetri de ea, curăţând alături de ea. Incă nu 
apucase să cunoască podeaua la fel ca ea, dar Bridget fu uşor 
mândră să vadă că pusese lopăţica deoparte şi îi împrumutase 
tehnica. Ea era mai rapidă, mai eficientă şi mai sigură pe ea cu 
fiecare oră lucrată. 

— Poţi să pleci, spuse ea. Serios. Mă descurc. Sunt 
obsedată de muncă, ştiu. Nu mă pot abţine. Dar jur că n-o să 
stric nimic. 

— Ştiu că n-ai s-o faci, zise el, aproape defensiv. Nu stau 
pentru tine. 

Bridget râse. 

— E bine de ştiut. 

Peter avea cam aceeaşi expresie absentă pe care o avea 
şi ea când era cu mâinile pe podea. 

— Adică - îşi ridică mâinile murdare - creează de 
pendenţă. 

— Eu nu ştiu? 

— Mai mult decât fisticul. 

— Mult mai mult. 

Peter dispăru un pic să găsească un reflector şi să-l 
conecteze la generator. Sări înapoi înăuntru. 

— Hei, uite! exclamă Bridget. Ridică o bucată mare de 
vas. Încă una. Aveau o grămadă. Renunţaseră la etichetarea 
corectă pe măsură ce se făcea din ce în ce mai întuneric. 

— E un vas pentru vin, spuse el. 

— Se poate. 

— Mâi, am putea să găsim tot vasul. 

Era încântat. Făcea ce făcea din motive înteme iate. 
Bridget începea să înţeleagă cum ar fi să-ţi pe treci toată viaţa 
aşa. 

— Da, măi, am putea, îl tachină la rândul ei. 

El plecă din nou şi aduse la întoarcere nişte bucăţi de 
pâine, o ciocolată mare şi o jumătate de sticlă de vin roşu. Fu 
drăguţ şi le împărţi cu ea. 


După-masă, urmară perioade lungi de muncă în li nişte. 
Din când în când se mai auzeau râsete de pe deal, unde 
petrecerea era în toi. 

— Încă un ciob, zise el. Este de la o lampă. 

— Vai! izbucni ea. Spune bucată! Nu spune ciob. 

Cuvântul ciob era singurul lucru din arheologie care nu-i 
plăcea. 

Peter îi aruncă privire provocatoare. 

— Ciob. 

— Încetează! 

— Ciob. 

— Urăsc cuvântul ăsta. 

— Ciob. 

— Peter! Taci din gură! 

— Ciob. 

Bridget se aplecă spre el şi-l împinse cu putere. Fu nu 
numai uimit, dar se şi dezechilibra. Căzu în noroi. 

Chiar dacă îi părea râu, râdea prea tare ca să se poată 
opri. Se duse la el în genunchi. Voia să-şi ceară scuze, dar nu-i 
ieşea. El se întinse şi o împinse ca să-şi ia revanşa. Căzu pe 
spate, râzând atât de tare, mai că se sufoca. Zăceau amândoi în 
noroi, ameţiţi de căzătură şi de vin. 

Imediat ce el îşi recăpătă suflul şi se ridică, îi? 
mâna. 

— Pace? spuse el, trăgând-o în sus. 

Bridget era din nou în genunchi. Încă îi ţinea mâna 
murdară într-a lui; i-o aşeză pe pieptul lui. 

— Pace, vru ea să zică, însă izbucni iar în râs îna inte să 
apuce. 

— Ciob, repetă el. 

— Cum a mers? întrebă Julia când Carmen i se alătură la o 
cină târzie după audiție. Lui Carmen i se păru, după expresia 
Juliei, că aştepta un anumit răs puns de la ea. 

„Dezastruos, trebuia Carmen să zică. M-am fă cut de râs.” 

Era sigură că asta voia Julia să audă şi că, dacă ar fi spus- 
o, ar fi râs amândouă şi ar fi fost din nou prietene. 

Carmen puse tava pe masă şi se aşeză. Dacă Julia era într- 
adevăr prietena ei, de ce voia să audă un ase menea răspuns? 
De ce avea Julia nevoie ca ea să eşu eze şi de ce Carmen îi 
făcea jocul? 


n tinse 


— Nu sunt sigură, spuse Carmen încet, cu sinceri tate. Nu 
ştiu exact. 

— Judy a zis ceva? Julia părea nerăbdătoare şi ne 
mulţumită. 

— A spus: „Mulţumesc, Carmen”. 

— Atât? 

— Atât. 

Atât de rece era aerul dintre ele, încât Carmen crezu că 
vor petrece restul cinei într-o tăcere chinui toare. Dar, câteva 
minute mai târziu, veniră două fete. 

— Hei, Carmen, am auzit că ai avut o audiție exce lentă, 
spuse Alexandra. 

Carmen nu încercă să-şi ascundă uimirea. 

— Serios? 

— Aşa a zis Benjamin Bolter. A zis că energia ta e foarte 
proaspătă. 

Carmen nu ştia exact ce însemna asta. 

— Mersi. Am avut emoţii. 

— Emoţiile pot fi constructive. 

— Oricum, chiar sper să iei rolul. Ce super ar fi! 

Carmen se uită după ele, dorindu-şi brusc să ia cina cu 
Alexandra şi cu Rachel, în loc de Julia. 

Când plecau de la cantină, Carmen observă că nişte copii 
de la o masă din faţă o priveau cu atenţie. Unul pe care-l mai 
văzuse, Jack sau ceva de genul ăsta, îi făcu cu mâna. 

— Bravo, Carmen! strigă el. 

Simţi că roşeşte când ieşi pe uşă. Ar fi vrut să aibă cercei 
şi să fie machiată. Simţea cum îi bate inima de bucurie în piept. 
să fii vizibilă era un fel de responsabilitate. 

Către: Tibberon De la: Carmabelle. 

Hei, tu, fată de oraş misterioasă. Nu ai de gând să mă 
suni? Am ceva super să-ţi spun şi nu scriu aici. Trebuie să mă 
suni. Ha. Şi nu face chestia aia a ta cu lăsatul mesajelor când ştii 
că n-o să fiu aici. 

Pe la unsprezece în seara aceea, Lena era relaxată şi 
fericită. Avea burta plină. Ştia că era îndrăgostită. Şi dacă nu de 
Leo, cu siguranţă de mama lui. 

— Deci am întrebat-o pe Nora despre pozat, chiar dacă nu 
avem voie s-o angajăm, spuse Leo cât mân cau ce mai 
rămăsese din zmeură şi din prăjiturele. 


— Şi ce-a spus? întrebă Lena, cu coatele pe masă. 

— A spus că se mai gândeşte. Nu sunt prea optimist în 
privinţa asta. 

— Adevărul este că, zise Lena, îmi doresc foarte mult să 
fac asta, dar probabil că nu prea îmi permit. Doar dacă fur 
bijuteriile mamei mele. Chestie la care m-am gândit. 

Leo râse. 

— Dar e doar opt dolari pe oră dacă împărţim. 

Lena îşi duse mâna la tâmplă. 

— Ştiu, dar eu nu am bani deloc. Sunt pe cont pro priu cu 
şcoala, şi e... 

— Ridicol de scumpă, completă Jaclyn. Ai încercat să obţii 
ajutor financiar? 

— Nu mă încadram, explică Lena. Părinţii mei au bani, dar 
tatăl meu nu prea... acceptă ideea ca eu să fiu artistă. 

Lena ţinea de obicei pentru ea informaţia asta, pentru că îi 
era ruşine cu ei. Insă în seara asta o spuse cu un aer de 
mândrie. 

— Ar trebui să depui dosar pentru o bursă, spuse Leo. Eu 
asta am făcut. 

— Ai primit finanţare completă? 

— Plata taxei, şcolarizare, tot. Ajută să fii negru, zise el. 
Mă încadrez cam la toate tipurile de bursă pe care le au. 

„Ajută să fii cel mai bun pictor din şcoală”, se gândi ea. 

— Am deja o bursă parţială, explică ea. Depun do sar 
pentru cea mare pentru la anul. Aflu în august dacă am luat. 

— Sunt sigur că o să o iei, zise Leo. Dar pot să te ajut la 
portofoliu dacă vrei. 

Lena roşi de încântare. 

— Mulţumesc. Nu era sigură că voia să-i arate lui Leo 
toate desenele alea pe care ea le considerase bune. 

— Am nevoie doar de câteva tablouri terminate, înţelegi? 

Jaclyn se ridică să spele ceştile de ceai. 

— Ar trebui să faceţi ce făceam noi când eram la şcoala de 
artă. 

— Ce anume? întrebă Leo cu picioarele în şosete albastru 
spălăcit aşezate pe colţul mesei. 

— Obişnuiam să pozăm pe rând. Făceam portrete, figuri, 
de toate. E gratis şi cinstit. Majoritatea desenelor şi tablourilor 
de la şcoala de artă sunt cu prietenii mei. 


— Nu prea cunosc multă lume în programul de vară, 
recunoscu Lena. 

Jaclyn arătă spre Leo. 

— Vă cunoaşteţi unul pe altul. Voi doi puteţi face asta. 

Pe măsură ce Leo devenea încântat de idee, Lena îşi dădu 
seama de implicaţii. Încetă să mai fie aşa de relaxată. 

— Adică eu să pozez pentru Leo şi el să pozeze pentru 
mine? 

Se uitau la ea în aşa fel încât se simţea copilăroasă şi 
prostuţă. 

Leo începea să pară nerăbdător. 

— Putem să ne împărţim cum vrem. Probabil că aş putea 
să pozez pentru tine sâmbăta, iar tu să pozezi pentru mine 
duminica. Putem să lucrăm aşa în urmă toarele săptămâni. 

Lena ştia că stătea cu gura căscată de uimire. In cercă să- 
şi acopere ochii mari cu pleoapele. 

— Este bine pentru un artist să şi pozeze. Aşa am auzit, 
spunea Leo, deşi vocea lui părea departe. Este bine să vezi 
procesul şi din cealaltă postură. Te face să lucrezi mai bine cu 
modelele. 

Lena îşi simţi capul aprobând. 

— Şi ştii că am putea să avem fiecare un nud termi nat 
până la sfârşitul verii. 

Lena era singură, prizonieră în mintea ei, cu gân durile 
mişcându-se încet. Avea de gând să pozeze pentru ea pentru un 
nud? Simti prăjitura uscată şi tare în gât. Va poza pentru el? 

— Sau portret, se înecă ea, agitată. 

— Poţi să faci portret dacă vrei, spuse el, părând că nu 
înţelege ce voia ea să zică. 

Lena chiar nu putea să înghită prăjitura. Stătea acolo, 
înecând-o. Ştia că pudibonderia nu-şi avea lo cul în pregătirea şi 
cariera unui pictor de nuduri, dar totuşi. 

Încercă din nou să înghită. Poate că tatăl ei avea dreptate 
până la urmă. 

În toiul iereii, am învăţat, în sfârşit că în sufletul meu e o 
vară continuă. 

Albert Camus. 

În dimineaţa următoare, Carmen dezgropă o pereche de 
pantaloni de un roşu-aprins, pe care nu-i mai purtase de la 
sfârşitul verii trecute. Atunci se îmbrăcase cu ei când mersese la 


magazinul Target împreună cu Win să cumpere rechizite pentru 
facultate. Tot atunci purtase un batic, în stilul do-rag, iar el o 
sărutase îndelung în parcare. 

Doamne, ce departe părea! 

Îşi puse un top negru, sexy şi cercei mari de argint, îşi 
dădu pe buze cu un ruj roşu, care ştia că îi stă bine. Işi lăsă 
părul lung şi creţ pe spate, fără să îl mai prindă în coadă, cum 
făcea de obicei. Se simţi o persoană to tal diferită atunci când 
ieşi din camera de cămin, afară la soare. Dar o persoană 
cunoscută. 

Voia să se îndrepte încet spre holul teatrului. Voia să se 
înfrâneze, să nu-şi facă prea multe speranţe. Şansele să îşi vadă 
numele pe listă erau infime, ştia asta. Una din şapte în cel mai 
bun caz, şi ştia că nu era la fel de pregătită ca ceilalţi şase. 

„Mereu îd albastru 165 

Acum două zile se dusese în biroul lui Judy ca să scape de 
asta. Acum... ce? 

Acum îşi dorea asta. Stătuse trează toată noaptea, lucrând 
şi gândindu-se, şi studiind, şi totul culminase cu dorinţa de a 
primi rolul. 

Când intră în teatru, simţi galopul nebun al inimii în piept, 
atât de puternic că părea să îi scuture întreg corpul. Din unele 
puncte de vedere, îi fusese mai uşor atunci când nu-şi dorea. 

Dar se simţea bine dorindu-şi. Chiar dacă nu avea să 
primească tot ce îşi dorea. Dorinţa te făcea om, iar ea era 
fericită să se simtă din nou om. 

Scena din holul teatrului i se părea un vis. Parcă toţi cei 
şaptezeci şi cinci de învăţăcei stăteau acolo. Dar, în loc de 
zgomot şi aglomeraţie, lui Carmen i se păru că o aşteptau pe ea. 

Era atât de ciudat că se gândi că imaginaţia ei o lu ase 
razna şi se transformase în realitate, însă exact aşa i se părea: 
parcă mulţimea se despărţise pentru ea, fă când o cărare către 
locul de la panou unde erau ex puse listele cu distribuţia. ŞI 
parcă toţi o încurajau să meargă înainte şi să se uite la ele. Şi, 
când ajunse în faţa lor, i se păru că parcă un personaj şi un 
nume erau mai mari şi mai negre decât tot restul. 

Perdita, citi ea. lar alături scria Carmen Lowell. 

Nu spusese da, se gândi Lena în timp ce ieşea de la duş în 
dimineaţa de după cina din apartamentul lui Leo. Poate că 
păruse de acord, însă nu rostise cuvântul da. 


El ar fi aşa dezamăgit dacă ar da înapoi! îşi privi trupul gol 
în oglinda aburită. Oglinda era prea mică să se vadă în 
întregime, dar nu conta. 

Era pudică. Trebuia să recunoască. Era timidă. Prea 
timidă. Era grecoaică. Părinţii ei erau tradiţionalişti. Nu se putea 
uita nici la ea însăşi fără să îi fie ruşine. 

Încercă să îşi imagineze cum ar fi dacă Leo ar vedea-o 
aşa. Numai gândul îi puse sângele în mişcare. Cum ar putea ea 
să facă aşa ceva? 

Era încordată. Îşi dorea să nu fie aşa de încordată. Care 
era problema până la urmă? Corpul ei era în re gulă. Nu era 
prea grasă sau cu trăsături diforme. Nu avea celulită, din câte 
ştia. Nu avea păr prin locuri ne obişnuite. Sfârcurile ei erau 
îndreptate corect. Care era marea problemă? 

Îşi dorea să fie mai mult ca Bee. Ea făcea duş la comun la 
Brown cu băieţi pe care nici măcar nu îi ştia. Când Lena căscase 
gura şi rămăsese fără glas, Bee o ignorase pur şi simplu. 

— Nu-i aşa mare scofală, spusese ea. 

Se gândi iar la Kostos şi la episodul cu înotatul în vara 
când se cunoscuseră. Pentru o fată căreia îi plăcea să se 
acopere, soarta îi jucase nişte feste cam urâte. 

Către: Carmabelle De la: Beezy3 

Carma! Am strigat atât de tare când ţi-am citit mesajul, 
încât colega mea de săpături aproape a chemat salvarea. 

Sunt atât de mândră de tine! 

De la personal tehnic la stea! Nu poţi să-ţi ascunzi 
strălucirea aia afurisită, nu-i aşa? 

Dacă nu vine până marţi, îşi va cumpăra un test de 
sarcină, îşi spuse Tibby. 

Dacă nu vine până miercuri, atunci îşi va cumpăra un test 
de sarcină. 

Dacă nu vine până joi. 

Sau până vineri. 

Tibby stătea în farmacie sâmbăta dimineaţa. Studia cutia 
aceea, de parcă era o cobră. Din nefericire, era în spatele 
tejghelei, într-o vitrină. Nu puteai pur şi simplu s-o înhaţi de pe 
raft şi s-o arunci cu faţa în jos pe tej ghea Te obligau s-o ceri. 
Cum putea s-o ceară? încercă să pună întrebarea în gând. Imi 
puteţi da ăââââââââ? Una din acele cccccceccc? Cutia cu 
mmmmm? 


Dacă nici nu putea gândi întrebarea, atunci cum avea s-o 
pronunţe cu voce tare? 

Cel mai apropiat vânzător era un bărbat cu nişte perciuni 
extravaganţi. Nu putea să îl întrebe pe el. O să vină altădată. 

Îşi atinse burta. Degetele ei o pipăiră altfel decât în alte 
dăţi. 

leşi afară. Se uită în sus. Soarele îşi făcea în conti nuare 
datoria de a străluci, fără să fie ameninţat de un singur nor. 
Tibby avea o zi liberă, un cer albastru, dar, totuşi, simţi ea o 
stare acută de claustrofobie. Nu avea un loc unde să se ducă, 
unde să nu mai aibă nici o grijă. Nici măcar în somn nu uita. 

Picioarele o purtară înainte şi se trezi că ajunsese în parcul 
Washington Square. Grupuri de prieteni stă teau lângă fântâna 
principală. Un bărbat şi o femeie se sărutau pe o bancă. Tibby 
se întrebă dacă nu se simţea, de fapt, singură. 

Se gândi la prietenele ei. Simţi o senzaţie de moli ciune în 
muşchi, care precedă o tristeţe apatică. 

„Of, fetelor! Am făcut sex! Nu mai sunt virgină! Vă vine să 
credeţi? Am făcut-o. Noi am făcut-o!” 

Dar mai era şi celălalt aspect al poveştii, insepara bil de 
primul. Tibby credea în mod natural în ideea că balanţa se 
echilibrează la un moment dat, însă de data asta dăduse cu ea 
de pământ. Transformase fericirea în agonie, dragostea în ură. 

Oare nu aşa stăteau lucrurile pe lumea asta? Fă ceai sex 
pentru prima oară, iar prezervativul se rupea, lăsându-te cel mai 
probabil gnrrrr. 

Cinismul era o armă foarte puternică. Atunci când lucrul 
râu se întâmpla, măcar îţi rămânea plăcerea de a spune că ai 
avut dreptate. Dar plăcerea aceea era foarte rece azi. Tibby nu 
voia să aibă dreptate. Pentru prima oară în viaţa ei, îşi dorea să 
se înşele. 

— Ştii cumva cât e ceasul? o întrebă un bărbat cu o şapcă 
din catifea reiată. 

— N-am idee, răspunse ea. 

Ar fi putut să se uite la ceasul de la telefonul mo bil, însă 
n-o făcu. 

Nu putea să se aşeze pe nicăieri. Trecu din nou pe lângă 
farmacie. 

Chiar trebuia să cumpere un test? Nu putea. Chiar trebuia 
să afle? Nu putea să facă pe proasta pentru ur mătoarele nouă 


luni? Cât de departe putea merge cu negarea? Putea fi una din 
fetele alea care nasc în baie, între un curs şi altul. 

Merse spre periferie. Traversă Houston Street şi se 
îndreptă spre inima zonei comerciale, care era înţesată de 
cumpărători. Turiştii se adunau aici pentru presupu sul spirit 
urban, dar nu se găseau decât imul pe celălalt. 

Merse până ajunse pe Canal Street şi se afundă în 
Chinatown. Trecu de scara unui restaurant de la etajul doi, unde 
mâncase odată chestii gelatinoase, înspăi mântătoare şi 
delicioase cu Brian şi două fete de pe etaj cu ea. Stătuseră în 
seara aceea la o masă de lângă fereastra enormă, pictată, şi se 
uitaseră cum ningea. Acum erau 37 de grade. In seara aceea se 
simţise feri cită, iar acum se simţea groaznic. Tibby se întoarse 
din nou spre nord. Paşii o purtară, fără intenţie, înapoi spre 
farmacie. Se opri în faţa magazinului. Nu putea să intre şi să 
cumpere chestia aia, însă nici nu putea face altceva. Negarea 
putea fi foarte periculoasă. 

Trecu pe lângă o cerşetoare pentru a treia oară. Bagă 
mâna în geantă şi scoase o bancnotă de cinci dolari. In timp ce 
femeia cu faţa buhăită acceptă ba nii, mulţumindu-i, Tibby se 
întrebă ce se întâmplase cu ea. De ce ajunsese în halul acela? 

Tibby îşi cobori capul în pământ şi merse mai departe. 
Probabil că totul începuse cu o sarcină în adolescenţă. 

Peter era la fel de nebun după podeaua de pământ ca şi 
ea. De obicei, Bridget era atrasă de oameni care erau mai 
sănătoşi la cap decât ea, dar în acest caz gă şirea unui suflet 
pereche o afectă foarte mult. 

Era duminică. Toţi ceilalţi se duseseră la plajă. Bridget şi 
Peter rămăseseră în tabără să lucreze la podea 

— Voi doi sunteţi nebuni, comentase Alison, înainte de a 
pleca. 

Amândoi dăduseră din cap, afirmativ. 

Terminaseră cam două treimi din ea Curăţaseră şi 
descoperiseră o cameră mare şi pătrată, o sursă de în cântare 
pentru toţi din tabără, şi găsiseră două vase în tacte absolut 
superbe, datând din secolul al şaselea, plus bucăţi să 
recompună încă vreo cinci. Până la urmă se dovedise o 
descoperire majoră, o casă mai prosperă decât îşi imaginase 
până şi directorul. Alţi membri ai echipei lucraseră la pereţi, 
scoțând la iveală bucăţi de tencuială şi începuturile unor fresce. 


— Nu ştiu ce-o să fac cu viaţa mea, după ce termin cu 
asta, spuse Bridget visătoare, cu mâinile în noroi. 

— Ştiu la ce te referi, răspunse Peter. 

— O iubesc. O să îmi fie dor de ea Cred că sensul vieţii 
mele se va pierde. 

El dădu din cap. Nu se purta de parcă acest lucru era 
ciudat. Clipă de clipă, devenea tot mai absorbit, la fel ca şi ea. 

— Acesta este un mod satisfăcător de a săpa, ştii? zise el. 
Vocea îi suna un pic leneşă în soarele puternic. Nu e 
întotdeauna aşa. 

— Sunt răsfăţată. 

— Ai avut parte de un început cu noroc, fu el de acord. 

— Sunt norocoasă, se trezi Bridget spunând. 

— Serios? 

— Da. În toate felurile, cu excepţia celor care contează. 

Peter se opri şi se lăsă pe spate. 

— Cum adică? 

Zile întregi se forţase să nu o privească direct, dar acum 
exact asta făcea. 

Bridget îşi puse palmele pe podeaua de pământ. 

— Mama mea a murit când eu eram destul de mică. 
Întotdeauna această frază clarifica lucrurile. Ştia că era undeva, 
odată ce o spunea cu voce tare. Era versiunea ei de marcare a 
teritoriului. 

— Îmi pare râu. 

— Mda. Mersi. 

Faptul că mama ei murise părea să o lege de po deaua de 
pământ, însă nu-şi dădea seama în ce mod. 

— De asta nu-ţi place să vorbeşti despre familia ta. „Nu 
am o familie despre care să vorbesc”, era cât pe ce să spună, 
dar apoi îşi dădu seama că nu era ade vărat. Ba avea o familie. 
Erau toate sub douăzeci de ani şi nu erau rude de sânge, însă 
ele o făceau per soana care era. Reprezentau tot ce era mai bun 
în ea. 

— Am o familie neobişnuită, îi mărturisi ea. 

Peter o lăsă un pic singură cu săpatul. Bridget aprecie 
acest lucru. 

— Oamenii aceştia au trăit pe picior mare, cred, îi spuse 
el, după ce soarele începu să coboare spre as finţit. Işi pictau 


oalele, îşi pictau pereţii, îşi construiau sanctuare şi îşi spuneau 
poveştile pe orice suprafaţă la îndemână. 

— Aşa făceau, nu? zise ea nostalgică. 

Incepea să se simtă obosită. 

— De asta am ales această specializare, în loc de ceva 
care să mă ţină aproape de casă, cum probabil ar fi trebuit. 
Aceşti oameni ne-au lăsat atâtea lucruri pe care să le găsim! 

Bridget dădu din cap afirmativ şi căscă. Se rezemă de zid 
pentru a se odihni la umbră. In zilele petrecute afară, soarele îi 
bronzase pielea şi îi deschisese şi mai tare pârul. 

Se gândi la casa ei, unde locuia cât mai puţin posi bil. Ce- 
ar putea să descopere un arheolog despre ea? Despre mama ei? 
Nu-şi spuseseră poveştile pe nică ieri. Ce se întâmplase cu 
fotografiile lor, lucrurile lor vechi? Unde erau acum? Oare tatăl 
ei le aruncase? 

Se târi înapoi pe coate şi pe genunchi spre locul unde îşi 
lăsase iubirea, podeaua de pământ. O va lua mai încet. Va face 
totul să dureze mai mult. 

— Hei, ce sunt astea? întrebă ea. 

Şterse noroiul şi îi dădu bucăţile grele de metal lui Peter. 
Acesta le studie cu atenţie. 

— Ştii ce sunt? 

Ea scutură din cap, deşi era o întrebare menită să îi 
câştige timp. 

— Cred că sunt greutăţi pentru războiul de ţesut. Am 
văzut fotografii cu ele, dar n-am găsit niciodată una Pă rea 
entuziasmat de descoperire. Să înregistrezi locaţia. 

Bridget încuviinţă. Işi şterse mâinile de pantalonii scurţi şi 
luă camera foto digitală din buzunar. Scoase un marker să scrie 
eticheta 

— Ştii la ce mă gândesc văzând astea? 

— Nu, răspunse ea 

— |lmi dă o idee cu privire la camera asta, la ce a fost. 
Orientarea ei, departe de unde credem noi că era dru mul. Felul 
de vase pe care le-am găsit. lar acum astea. 

Ea aşteptă răbdătoare. II lăsă să se gândească şi să 
vorbească. 

— Bănuiesc că a fost gynaikonitis. O să vorbim cu David 
când se întoarce. O să fie încântat de asta 

— Cum i-ai spus? 


— Înseamnă alcovul femeilor. Casele mari aveau aşa ceva 
Bărbaţilor nu le plăcea să îşi lase femeile să fie văzute în public 
şi nici chiar în casele lor. De obi cei, femeile stăteau într-o parte 
izolată a casei, unde nu puteau fi văzute. 

— De ce? întrebă Bridget. 

— De ce? Pentru că... Făcu o pauză să se gân dească. Păi 
pentru că bărbaţii sunt geloşi, cred. Ce alt motiv ar putea să fie? 

Peter se uită la ea cu o oarecare francheţe. Poate cu prea 
multă francheţe. 

— Suntem nişte creaturi geloase şi pline de de fecte. Dacă 
ne uităm în sufletele noastre, asta este ceea ce vedem. 

— Alo? 

Exista un motiv pentru care Tibby răspunse la te lefon 
duminica seara, şi numai unul: aştepta o supă pe care o 
comandase şi crezuse că portarul sunase să-i spună să coboare 
s-o ia. 

— Alo? Tibby? Eşti acolo? 

Nu ar fi răspuns la telefon dacă ar fi ştiut că era Lena 

— Tibby? Eu sunt. Te rog, vorbeşte cu mine! Eşti acolo? 

La auzul vocii Lenei, Tibby simţi lacrimile repri mate de- 
atâta timp adunându-i-se sub pleoape. Grijile şi nefericirea ieşiră 
la suprafaţă. Sus, sus şi peste tot Tibby încercă să ţină 
zgomotele pentru ea Luă telefo nul de la ureche. O lacrimă făcu 
o pată pe coapsa Pan talonilor Călători. O pată şi încă una 
Corpul îi tremura Un suspin reuşi să scape. 

— Tibby, sunt aici. Nu mă grăbesc. Pur şi simplu spune 
ceva, ca să ştiu că eşti acolo. 

Blândeţea Lenei o făcu pe Tibby să îşi dea frâu liber 
sentimentelor într-un fel în care asprimea nu ar fi reuşit 
niciodată. Încercă să inspire destul aer cât să spună mă car un 
cuvânt. Avea nasul înfundat de la plâns. Mâna îi era udă de la 
şters lacrimile. Chestia care reuşi să iasă fii mai mult un 
bolborosit decât un cuvânt. 

— OK, Tibby. E bine. Te aud. Nu trebuie să spui nimic dacă 
nu vrei. 

Tibby dădu din cap şi continuă să plângă. Fără nici o 
legătură, îşi aminti cum ţipase odată la sora ei, Katherine, 
pentru că dădea din cap la telefon în loc să spună da. 

— O să stau aici o vreme, spuse Lena. 

— OK, bolborosi din nou Tibby. 


Tibby se gândi la vremea când era în gimnaziu, înainte ca 
messenger-ul să fie la modă, când stăteau ore întregi la telefon 
ascultând muzică sau uitându-se împreună la televizor. 

Se gândi la nopţile când stătea la telefon cu Carmen când 
mama ei trebuia să lucreze peste program şi lui Carmen i se 
părea că aude zgomote în apartament. Nu o dată Tibby 
adormise cu telefonul lângă ea pe pernă. 

Tibby se chinui spună ceva fără să pară ciudată. 

— Mă tem - că aş putea fi - s-ar putea să fiu... Cuvântul 
critic se înecă în apă sărată. Nu putea să-l pronunţe. 

Lena oftă cu solidaritate. Majoritatea persoanelor, când 
anticipau o criză, deveneau despotic de cu rioase, simțind 
nevoia să cunoască toate detaliile ne cazului. Tibby aprecie că 
Lena nu făcea asta. 

Lena avu răbdare cât timp plânse. Dură destul de mult 
timp. 

— Lenny, sunt terminată, zise Tibby într-un final. Râse şi-şi 
suflă nasul din greşeală în acelaşi timp. Era terminată, însă, 
chiar şi aşa, se simţi un pic mai lucidă acum că recunoscu. 

— Vin, bine? 

— Nu trebuie să vii. 

— Dar vreau să vin. Mi-e uşor. 

— Eşti sigură? 

— Da. 

Tibby suspină. 

— Ai nevoie de ceva? întrebă Lena. 

Tibby se gândi. 

— Ar fi ceva. 

— Ce? 

Tibby încercă să-şi dreagă glasul. 

— Crezi c-ai putea s-aduci un test de sarcină? 

— De fapt credeam că o să lucrez la decoruri, spuse 
Carmen persoanelor adunate acolo din întâmplare să bea cafea 
cu gheaţă pe scările teatrului, duminică după-amiaza. 

— Am auzit că nici măcar nu ai dat probă pentru celelalte 
două piese, zise Michael Skelley, un tip care locuia cu un etaj 
mai jos de ea. 

Carmen îşi dădu seama că luase naştere un anumit mit în 
legătură cu evoluţia ei, încerca să-l cultive, dar şi să lămurească 
lucrurile în acelaşi timp. 


— Doar fiindcă nu credeam că o să dau probă pen tru 
niciuna dintre ele. Mă uitam la audiții şi Judy m-a chemat să 
citesc Perdita. Cam aşa a început totul. 

Mulţi dădură din cap. 

— Şi cum e lan O'Bannon? întrebă Rachel. 

Era faimosul actor irlandez din rolul lui Leontes. 

Carmen râse. 

— Încă îmi fac curaj să vorbesc cu el. La prima repe tiţie ai 
fi zis că îl joacă pe Leontes de douăzeci de ani. 

Era ciudat ca toţi oamenii aceia să se uite la ea după luni 
de zile în care nimeni nu se uitase la ea. Ei nu ştiau că ea se 
lăsa la voia întâmplării în lume, pur tată de curent. Poate că nu 
ştiau pentru că, în acest moment, nici Carmen nu mai simţea 
asta. 

Aceşti oameni erau încântați pentru ea. Toţi o feli citaseră. 
Ei nu ştiau că era pierdută şi nemerituoasâ. 

O singură persoană nu o felicitase şi nici nu părea să se 
bucure pentru ea. Acea singură persoană ştia că ea e pierdută şi 
nemerituoasă şi, din nefericire, acea persoană se întâmpla să fie 
prietena ei. 

Julia primise un rol în piesa în aer liber. Într-o bu cată 
muzicală numită lama, chiar la sfârşitul piesei, unde Julia trebuia 
să se îmbrace ca o bufniţă. 

Carmen se întrebă dacă Judy se răzbuna într-un fel pe 
fetele pe care le vedea de prea multe ori pe zi. 

Trebuie să ai o memorie foarte bună să-ţi ţii minte 
promisiunile. 

Friedrich Nietzsche. 

Tibby plânse în supă când aceasta sosi în sfârşit. 

— Mă tem să nu fiu însărcinată, îi zise ea. 

Morcovii şi mazărea nu răspunseră, dar ea se simţi mai 
bine că le spusese. 

Adormi îmbrăcată. Dimineaţă se schimbă în pija male. O 
aşteptă pe Lena în pijamale. Insă apoi deveni aşa de 
nerăbdătoare s-o vadă pe Lena încât aşteptă în pijamale pe hol. 

Îşi simţi lenjeria umedă. Îşi dădu seama de asta în treacăt, 
dar era prea entuziasmată de venirea Lenei ca să se ducă să 
verifice. 

Tibby stătea la uşa de sticlă când Lena apăru de după 
colţ. Tibby ieşi pe trotuar şi aproape o dobori. Nu era sigură de 


ce era Lena mai surprinsă, de îmbră ţişarea violentă sau de 
imaginea ei în pijamale pe tro tuarul luminos al oraşului New 
York. 

Lena o luă de mână când se îndreptară spre lift. 

— Poţi să aştepţi puţin? întrebă Tibby când ajun seră la 
etajul ei. 

— Sigur. 

Tibby merse în baie şi se întoarse mai puţin de cinci 
secunde mai târziu. 

— la ghici? Se simţi ea ca şi cum tot trupul îi era chinuit. 

— Ce? 

— Cineva a ajuns aici chiar înaintea ta. 

Voia să nu mai zâmbească, însă nu se putea abţine. 

— Serios? 

— Da. 

— Atunci înseamnă nu mai ai nevoie de ăsta, spuse Lena 
bucuroasă, ridicând o punguţă de plastic de la farmacie. 

Tibby scoase cutia şi o studie. li provocase atâta frică la 
magazin! Acum nu mai era înfricoşătoare. 

— Doamne, ce scumpe sunt chestiile astea! 

— Crezi că o să mai fie valabilă peste vreo zece, douăzeci 
de ani? întrebă Lena. 

— Păstreaz-o tu, zise Tibby, eu nu cred că aş putea. 

Se simţi brusc atât de obosită, de parcă n-ar mai fi avut 
nici un os în corp. Căzu pe pat. 

— Deci, începu Lena. 

Doar nu se aştepta să se abţină o veşnicie. 

— Eşti gata să povesteşti? 

Tibby era gata. Râmase pe pat, iar Lena se aşeză pe 
scaunul de lângă fereastră. Tibby vorbi şi Lena-şi scoase caietul 
de schiţe şi desenă picioarele goale ale lui Tibby în timp ce 
asculta. Tibby se bucura de fie care crampă cu plăcerea unui 
surfer după uragan. 

Ce uşurare! „O să-mi amintesc sentimentul ăsta, promise 
ea, chiar o să mi-l amintesc. N-o să mai iau niciodată ceva de-a 
gata.” 

Joi, Nora începu o nouă lună de pozât. Traseră la sort 
pentru locuri, iar Lena îl primi pe al treilea. Se apropie. Se 
îngrijoră pe tot parcursul tragerii că un alt student o să-i 
invadeze spaţiul. Se simţi ca o broască-bou, umflându-se să 


pară cât putea de mare şi de periculoasă când se apropia vreun 
coleg. 

Leo trase ultimul, locul paisprezece. Se aşeză, spre 
uimirea Lenei, pe un taburet jos, chiar la genun chii Lenei. La 
început, crezu că glumeşte. Ar fi fost furioasă dacă era vorba de 
altcineva, dar, când începu ora, el se dădu din faţa nudului, iar 
ea fu şocată. 

Lena putea vedea modelul fără nici o problemă, însă 
putea vedea de asemenea şi tot spatele lui Leo, şi mâinile, şi 
pânza. Putea să-l vadă cum lucrează. Oare avea el idee cât de 
mult îşi dorise asta? Cât de multe ştia că poate învăţa de la el? 

La început, îl privi fără suflare. Şi când începu şi ea să 
picteze, extrase atâta intensitate din lucrul lui, încât se simţi ca 
şi cum minţile lor erau conectate printr-un cablu, iar ea descărca 
energie de la el. 

Da, era intolerantă cu munca ei veche şi cu stan dardele 
ei vechi. Era plină de autocritică. Dar nu era pesimistă. Atunci 
nu cunoscuse posibilităţile. Acum le vedea fix în faţa ei. 

Lucrară şi în pauze, şi ea, şi Leo. Pe la patru, pe Lena o 
durea braţul şi picioarele îi erau amorțite, însă nu-i păsa. Ritmul 
vieţii ei, când picta, era marcat de progrese, iar azi avusese mai 
multe decât într-un an întreg de şcoală. 

Ea şi Leo îşi strânseră lucrurile în linişte şi ieşiră împreună. 
Era greu să iasă din acea stare. Nu găsea cuvintele pentru a-şi 
exprima entuziasmul, recunoş tinţa, încântarea. Era ca un dulap 
burduşit prea mult. Dacă scoteai un singur lucru, cădea totul din 
el. 

Leo părea că ştie cum se simte. li puse o mână pe umăr în 
semn de la revedere. _ 

— Ne vedem sâmbătă, spuse el. In seara aceea, în pat, 
Lena îşi simţi capul şi corpul dureros de pline. Nu prea ştia sub 
ce categorie să de poziteze acele sentimentele care o umpleau. 

Era dorinţă. Poate dragoste. Sau pasiune. Era încân tarea 
că trecuse de un obstacol. Vizita spiritului artei. Cum mergeau 
lucrurile astea împreună, habar nu avea. 

În rarele nopţi pline de dor (pe cât de dureroase, pe atât 
de dulci) îşi permitea să adoarmă cu gânduri de dragoste către 
Kostos: ce făcuseră, ce îşi imagina că ar fi făcut, ce îşi imagina 
că ar face dacă ar mai avea vreo dată şansa să fie împreună, 
oricât de imposibil ar fi. 


În seara asta lăsă imaginile de dragoste să curgă. Numai 
că în seara asta se gândi la Leo. 

Bridget era în laborator, făcând nişte înregistrări fu gitive 
şi punând la punct hârtiile. Timbrase şi trimisese o scrisoare 
Greţei, şi acum aştepta să îi vină rândul la calculator. Nu-şi mai 
verificase mail-ul de patru zile. Eric probabil că se întreba ce se 
întâmplă cu ea. 

Lăsase să treacă părţi mari de zi, zile întregi, fără să se 
gândească la el. Cum de putuse face aşa ceva? Bine, fusese, 
desigur, ocupată cu podeaua. Dar ce o îngrijora cel mai tare era 
faptul că în preajma lui Peter uita total de Eric. Nu era bine. 

Aproape din ziua în care Eric plecase în Mexic, Bridget nu 
reuşise să-şi imagineze chipul lui. Era ciu dat. Putea oarecum să- 
i vadă conturul capului, forma părului, dar mijlocul era în ceaţă. 
Oare de ce? îşi putea imagina oameni de care nu îi păsa. ŞI-I 
putea imagina cu uşurinţă pe casierul rotofei de la şcoală. Şi-o 
putea imagina pe sora mai mare a colegei ei de cameră, Aisha, 
care venise în vizită o singură dată. De ce nu şi-l putea imagina 
pe propriul iubit? De ce nu-l putea păstra pe Eric în minte când 
nu era cu ea? în mintea ei ştia că-l iubea, dar nu reuşea să o şi 
simtă chiar acum. 

De ce nu reuşea? De ce nu putea reconstitui senti mente 
care erau atât de puternice în prezenţa lui? 

Pentru că nu era în prezenţa lui. 

Oare era ceva în neregulă cu inima ei? Oare nu mai 
funcţiona? Oare nimic nu o atingea? 

Se gândi la Peter şi-şi simţi inima bătând mai tare. Nu, 
mergea. Chiar mergea prea bine. 

Era însă o inimă limitată, îşi dădu ea seama, o inimă 
precisă, care părea să bată doar la timpul pre zent. Ca aerul din 
deşert, care nu putea să menţină căldura fără prezenţa soarelui. 
Ca un stăvilar, care funcţiona într-un singur sens - înainte, nu şi 
înapoi. 

Oare ce să-i scrie lui Eric? Oare ce să-i spună? Oare va 
simţi că tonul ei era forţat şi evaziv? Oare era gelos? Oare avea 
el vreun defect? 

Un tip pe nume Martin ieşi din birou, iar ea se ri dică să 
intre. 

— Nu te obosi, spuse el. A căzut reţeaua. 

— Deci nu merge intemetul? întrebă ea. 


El dădu din cap că nu. 

Se simţi vinovată, dar mai degrabă fericită că avea o 
scuză decât tristă că avea o problemă. Se întâlni cu Peter în 
drum spre ieşire. 

— Reţeaua e tot căzută? se interesă el. 

Ea dădu din cap. 

— Nici nu ştiam. 

— De azi-dimineaţă, zise el. Mă tem că n-avem semnal. 

În drum spre laborator trecu pe la secţiunea mortuară. 

— Ce mai face prietena mea Clytemnestra? îl în trebă ea 
pe biologul principal, Anton. 

Lui Anton părea să-i placă vizitele pe fugă ale lui Bridget. 

— O avem pe toată. Facem mari progrese. 

— Cum ar fi? 

— De exemplu, am aflat câţi ani avea, ce mânca, cum a 
murit. 

— Serios? Şi cum a murit? 

— Când năştea. 

Bridget se schimbă la faţă. 

— Poţi să îţi dai seama de asta? 

— Nu cu exactitate. Dar aproape sigur. 

Ea dădu din cap. 

— Câţi ani avea? 

— Probabil că înjur de nouăsprezece sau douăzeci. Pasul 
lui Bridget era mai greu acum când ieşea din laborator decât 
atunci când intrase. Se trezi întrebându-se dacă bebeluşul 
Clytemnestrei supravieţuise. Dacă aveau să găsească şi un 
schelet micuţ? Oare aveau s-o cheme pe neînfricata Bridget 
pentru asta? 

Bridget înclină capul când trecu pe lângă mor minte. 
Clytemnestra avea mii şi mii de ani, dar lui Bridget îi trecu prin 
minte că va avea mereu nouăsprezece sau douăzeci. 

— Poate nu weekendul ăsta, se trezi Tibby spunându-i lui 
Brian la telefon. 

— AŞ putea veni doar duminică. 

— Lucrez duminică. Şi, în plus, trebuie să mă pre gătesc 
pentru că încep şcoala luni. 

— Of! Corect. 


Îl auzea pe Brian plimbându-se prin cameră. Cu noştea 
zgomotul pantofilor lui, scârţâiala podelei şi proporţia exactă de 
covor şi de parchet. 

— Aş putea să vin miercuri pentru o noapte, sugeră el. De 
ce nu-şi dădea Brian seama că ar trebui s-o lase mai moale o 
vreme? De ce era aşa de încăpățânat? 

— La mijlocul săptămânii nu e bine, hotări ea. Dacă el 
avea de gând să fie încăpățânat, ea nu avea să se deranjeze cu 
scuze complicate. 

— Săptămâna viitoare atunci. 

— Poate. 

Îl auzi mergând. 

— Tibby? 

— Da? 

— Chestia pentru care eram tare îngrijoraţi... 

Voia ca ea să-l întrerupă, să completeze fraza, dar ea nu 
făcu asta. 

— Ai spus mai înainte că... nu mai eşti... îngrijorată? 

— Nu. Ţi-am spus. Cred că este în regulă. 

Fusese atât de bucuroasă când aflase asta dumi nică! 
Oare de ce nu împărțea bucuria cu el? Era zgâr cită cu veştile 
rele, însă şi mai zgârcită cu cele bune. 

Închise telefonul şi se aşeză pe podea, meditând. Oare de 
ce o enerva atât de tare? Ciclul era în toi; nu-i mai era frică de 
sarcină. Nici o greşeală, nici o conse cinţă. (Sau cum era vorba 
aia?) Oare de ce nu reuşea să fie fericită din nou? Credea că o 
singură pată roşie pe lenjeria ei o să facă totul să intre în 
normal, dar nu se întâmplă aşa. De ce oare? 

Era ca şi cum ceva dinăuntrul lui Tibby o luase pe un drum 
greşit. 

Nesiguranţa din vocea lui, de câte ori o sunase, dorinţa lui 
disperată de a se linişti. Oare de ce o de ranjau aşa de mult 
toate astea? 

În mod ciudat, întrebarea pe care avea de gând s-o pună 
fusese subminată de alta, mai profundă pe care nu intenţionase 
s-o pună: de ce nu o deranjaseră toate astea şi înainte? 

Leo veni, aşa cum face un model bun, la fix ora hotărâtă, 
adică la nouă. 


Lena deschise uşa camerei ei mici de cămin şi-l pofti 
înăuntru. Stătuse în pat în camera ei liniştită timp de douăzeci 
de minute, cu mâinile transpirate şi mintea în ceaţă. 

Nu-şi putea ascunde emoția. Nu avea nici un rost să o 
facă. 

— Eşti gata? întrebă el. 

Oare vocea lui era ceva mai înaltă decât de obicei? 

— Cred că da, ciripi ea. Arătă spre şevaletul ei fran ţuzesc, 
pe care era fixată pânza ei de patruzeci şi cinci pe cincizeci de 
centimetri, proaspăt dată cu ipsos. Pa leta era gata. Culorile 
erau amestecate. 

Cu el înăuntru, camera era aproape comic de mică. Oare 
cum avea să se desfăşoare totul? Cum putea să se ducă destul 
de departe ca să-i vadă mai mult de şase centimetri din cutia 
toracică? Nu se gândise bine la asta. (Nici măcar nu reuşea să 
se gândească la asta.) 

— Să mă aşez... pe pat? întrebă el. Nici el nu era şi gur. 
Nesiguranţa lui îi provoca şi groază, şi uşor ceva mai multă 
siguranţă. Cineva trebuia să ia iniţiativa. 

— M-am gândit... da. Doar că... 

— Da, nu prea poţi... 

— Da, e destul de aproape. 

— Ce-ar fi dac-aş... 

Încercă să stea pe pat în câteva feluri diferite, cu hainele 
pe el, slavă Domnului. De fiecare dată Lena se trezi holbându-se 
fix, şi de aproape, între picioarele lui. 

Undeva în adâncul ei, Lena ştia că era o situaţie 
amuzantă, dar fiind atât de panicată, nu îi venea să râdă, cum 
nu i-ar fi venit dacă ar fi fost într-un avion care se prăbuşea. 

Leo părea că îşi dea seama de asta. Se ridică. 

— Ce-ar fi dacă aş sta în fund? sugeră el. 

Încercă nişte poziţii aşa. 

Lena se dădu cât mai în spate. Mută dulapul cu ajutorul lui 
şi se aşeză cu spatele lipit de perete. Dădu din cap. 

— Cred că o să meargă numai dacă facem o gaură în 
perete şi te pictez din camera Danei Trower. 

Leo ridică din umeri. 

— S-ar putea ca Dana să nu fie de acord. 


Oare era prea devreme să se dea bătuţi? Făcuseră tot ce 
era cu putinţă. Poate că ar face mai bine să meargă să bea iar 
cafea cu gheaţă. 

— Cred că ştiu soluţia, zise el. 

Cafea cu gheaţă? Lena îşi drese glasul. 

— Care? 

— Reducerea dimensiunilor. 

— Da? 

Târi patul la marginea camerei. 

— Îţi arăt cum. 

Mută şevaletul ei în colţ. Apoi se aşeză pe pat cu capul 
mai aproape de ea şi cu picioarele mai departe. 

Ea se duse la şevalet şi se uită la el, întins acolo. Era un 
unghi ciudat. Va trebui să-i picteze umărul şi capul foarte mari, 
iar picioarele foarte mici. Umărul lui era ca imensa Groenlanda 
în una din hărţile acelea ale lumii, iar picioarele îi erau departe, 
jos, mici, pre cum Capul Bunei Speranţe. Totuşi, zonele lui 
intime erau mai puţin vizibile în această poziţie. Cum ar fi, de 
exemplu, Ecuatorul. 

Mai bine de-atât nu se putea. 

— Cred că e bine aşa, spuse ea. 

— OK. Bine. 

— OK. 

— OK, deci eu o să... 

— OK. 

Se uită în jos la vopsele cu obrajii în flăcări. Se comporta 
ca un copil. Ce-ar spune Bee s-o vadă? 

Leo se ridică şi-şi scoase tricoul. Ea era tot cu capul în jos. 

— Nu am mai făcut asta până acum. E oarecum ciudat. 

Lena nu reuşea să emită nici un sunet. 

— Pare aşa banal pentru modelele de la atelier, înţelegi? 

Ea dădu din cap, cu privirea încă fixată pe roşul ei cadmiu. 

— Vreau să zic, e doar pozat. Este pentru pictură. Vorbea 
în timp ce-şi descheia şi îşi dezbrăca blugii. 

— Da, încercă ea să spună, dar nu prea îi ieşi. 

Oare chiar avea de gând să-şi scoată chiloţii? La naiba! Se 
purta ca un copil. 

— Hei, nu-i ca şi cum s-ar întâmpla şi altceva aici. Vocea îi 
păli de nesiguranţă. Îşi scoase chiloţii şi, în mai puţin de o 
secundă, era întins în pat. 


Cum putea să se uite? Cum putea să se concen treze la 
pictat? 

El nu credea că se mai întâmplă şi altceva aici? Ea credea 
că se întâmplă ceva aici! 

Faţa îi transpira. Mâinile îi transpirau şi îi tremu rau. 
Încercă să ţină pensula. Dacă ar fi ridicat pensula, Leo ar fi văzut 
cât de tare îi tremura mâna. 

Leo spusese că nu se mai întâmpla nimic altceva. Hei! Ce 
voia să însemne asta? 

— Totu-i gata, zise el. Poţi să cronometrezi cât pozez? 

Nu. Nu putea. Nu putea face nimic. Nici nu-şi pu tea mişca 
globii oculari în orbite. 

— Te simţi bine? întrebă el. Lena observă că vocea lui era 
de fapt destul de dulce. 

Incercă să se mişte. 

— Sunt grecoaică, spuse ea într-un final. Scuza ei. Pentru 
usturoi, pentru jenă. 

— Ah! Se simţea înţelegere în felul în care o spu şese. Poţi 
să încerci să mă vezi ca pe un model obiş nuit la oră? 

Lena îşi ridică încet privirea. Umărul lui, faţa lui. Faţa îi era 
roşie ca a ei, deşi nu transpira la fel de tare. Ochii li se întâlniră 
pentru o clipă, fără voia ei. 

Nu credea că se mai întâmpla ceva aici? 

Nu aşa se simţea când poza Nora. Nu aşa se sim ţea când 
poza Martin. Nici pe departe. 

Îşi ţinea ochii ridicaţi de indignare, deşi pupilele nu erau 
fixate pe nimic. Îşi strânse degetele în jurul pensulei şi o 
îndreptă spre pânză. Nu era o tehnică bună. Făcu nişte mişcări 
stângace. 

Fiind prea agitată să se uite la pânză, se uită la el. Ardea 
ca o tigaie pe foc. Se uită la corpul lui, la pielea aurie. O, 
Doamne! Văzu ce era acolo jos. Cum putea să nu vadă? Nu era 
Ecuatorul. Era mai degrabă Brazilia. 

Se uită repede în altă parte. Se întâmpla şi altceva acolo. 

Lăsă pensula pe paletă. 

— Hai să luăm o pauză, propuse el. 

Şi dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în 
groapă. 

Matei 15.14 


Vai, păi atunci Ai fi atât de slab, ca vântul iernii De colo- 
colo te-ar sufla. 

lar ţie, Aş vrea să-ţi dau, frumosul meu prieten, Flori de 
Prier, aşa cum se cuvine La vârsta ta. (3 armen îşi ridică privirea 
şi îşi trase sufletul, în ciuda faptului că Polixenes era jucat de un 
actor pe care Carmen îl văzuse în cel puţin patru filme, se măna 
incredibil de bine cu unchiul ei, Hal. Aşa cum stătea acolo, în 
faţa lui, încercă să îşi imagineze că era chiar unchiul ei Hal, 
pentru că altfel s-ar fi simţit prea emoţionată. Acesta îi făcu 
semn din cap să continue. 

Şi vouă, ce purtaţi Pe ramuri feciorelnice un mugur, O, 
Prosepina, florile acelea Pe care-nspâimântată, le-ai pierdut Din 
carul ladului! 

Acum i se adresa lui Florizel, presupusul obiect al 
intereselor ei amoroase. Acesta era cu cel puţin zece ani mai 
mare decât ea, purta un strat gros de machiaj şi părea în mod 
sincer mai interesat de Polixenes. 

Carmen se simţi uşurată când luară, în sfârşit, o pauză. 
Acum repetau aproape zece ore pe zi, iar în restul timpului 
făceau probe la costume. 

Il văzu pe Leontes în locul de unde acesta observa, de la 
marginea scenei, şi, emoţionată, încercă să-l ocolească de 
departe. Era atât de magnific, încât nu-şi adunase până acum 
curajul să îi spună vreun cuvânt care să nu fie al Perditei. 

Ocolul nu îi reuşi. Acesta se uita direct la ea. 

— Carmen, ai fost absolut încântătoare, îi zise el în timp 
ce ea se grăbea spre ieşire, ca un pui de broască ţestoasă care 
se grăbeşte către mare. 

— Mulţumesc, răspunse ea cu voce pierdută, trans pirând 
din toţi porii. 

Dar afară nu-şi mai putu ascunde bucuria. „încân tătoare, 
spusese el. Absolut încântătoare.” „Absolut încântătoare.” Asta 
spusese. Carmen râse de una singură. Subsuorile tricoului ei 
erau trans pirate într-un hal care nu era deloc încântător. 

Era uimitor pentru ea. Chiar era. Niciodată în via ţa ei nu 
simţise că ar fi talentată în mod natural la ceva. În trecut simţise 
că parcă ar fi muncit, dorit, cer şit, pretins sau furat tot ceea ce 
obținuse vreodată. 

Era bună la matematică pentru că petrecea de două ori 
mai multe ore învățând decât ceilalţi. Luase note bune la 


bacalaureat pentru că studiase liste de cuvinte şi făcuse teste în 
fiecare săptămână, timp de doi ani. Luase zece la fizică pentru 
că stătea lângă Brian Jervis, un stângaci super inteligent care 
nu-şi acoperea niciodată teza. 

Şi iat-o acum, reuşind, cu foarte puţin efort percep tibil, să 
fie absolut încântătoare. 

Ce bucurie! Ce încântare! 

Prinţul Mamillius ieşi pe uşa laterală. Când o văzu se aşeză 
lângă ea. Carmen nu-şi amintea numele lui adevărat. Deşi din 
punct de vedere tehnic era fratele ei în piesă, murise înainte ca 
ea să se nască, aşa că nu jucau deloc împreună. 

— Cum merge? o întrebă el. 

Când făcea pe prinţul, vorbea într-o engleză shakes 
peariană impecabilă, dar, când nu era prinţ, vorbea cu accent 
de New Jersey, şi acest lucru o amuza pe Carmen. 

— Bine, răspunse ea. 

Avea un tatuaj cu un viezure pe gleznă. Era chiar drăguţ. 

— Frumoase flori! zise el. 

Carmen îşi duse mâna la ureche. Andrew Kerr îi ceruse să 
poarte flori în păr în timpul scenei de dra goste ca să se 
pregătească pentru costumul mai ela borat al Florei. 

— O! 

Se simţi prost, dar apoi hotărî că n-avea de ce să se simtă 
aşa. 

El se aplecă foarte aproape de ea şi le mirosi. 

— Mmm! 

Carmen îi simţea respirația în pârul ei. 

— Pot să îţi aduc nişte limonadă? întrebă el, ridicându-se 
în picioare. Era un tip cam agitat. 

Se gândi să refuze, însă acceptă până la urmă. 

— Mi-ar face plăcere. 

li făcu cu ochiul înainte să se întoarcă şi să plece. Carmen 
îşi dădu seama încetul cu încetul că Prinţul Mamillius, propriul 
frate, tocmai flirtase cu ea. 

Trei ore mai târziu, Lena împroşcase vopsea în va loare de 
câţiva dolari pe o pânză foarte bună. Îşi irosise şi timpul ei, şi pe 
al lui Leo. Tabloul ei nu era deloc un tablou. Sora ei, Effie, ar fi 
făcut unul mai bun. 

Pentru a treia oră la rând, obrajii Lenei erau în flă cări. Nici 
gând să-l lase să se uite la aşa-zisul ei tablou. 


— Hai s-o lăsăm baltă pe ziua de azi, spuse ea, înfrântă. 

— Eşti sigură? Nu părea să se opună. 

— Mda. 

Şi el se simţea cam nelalocul lui. 

— Îmi pare râu că nu sunt un model mai bun. 

— Nu, nu, tu eşti bine. Doar că... 

Îşi spălă pensulele în baie, în ţimp ce el se îmbrăca. Când 
se întoarse, se aşezară unul lângă altul pe pat. 

— N-a mers chiar aşa bine pe cât aş fi sperat, zise el. 

Lena respiră uşurată. Că era îmbrăcat. Că ea nu în cerca 
să ţină o pensulă în mână. 

— E vina mea, spuse ea. 

— Nu, nue. 

Tăcură amândoi o vreme. 

— Eşti virgină? o întrebă el. 

Lena se uită la el surprinsă. 

— Scuze. E o întrebare intimă, ştiu. Nu răspunde dacă nu 
vrei. E 

La început, nu vru să răspundă. Insă faţa lui era blândă. 
Se uita la ea întrebător. Era şi el cam zăpăcit, dar era o 
zăpăceală frumoasă. 

— E în regulă. Doamne! E aşa de evident? 

— Nu. Şi oricum, nu e ceva de care să îţi pară râu. 

Îşi puse mâna peste a ei. Nu o ţinea efectiv de mână, doar 
stătea aşa. 

După ce Leo plecă, Lena se aruncă pe pat cu un sentiment 
de extenuare şi nu se mişcă timp de o oră. Undeva, într-un colţ 
al creierului ei, se ivi ideea că, în toată povestea asta cu pozatul 
reciproc, astăzi fusese partea mai uşoară. 

Bridget îşi petrecuse toată ziua de sâmbătă vizitând 
Halicamas, acum un oraş pe nume Bodrum. In camio netă, 
aproape că îi venise râu citind cărţile pe care i le împrumutase 
Peter, acumulând informaţii despre isto ria grecilor, de la 
primele lor aşezări din Asia Minor şi până la invazia perşilor care 
aproape că le-a distrus. 

Odată ajunsă în interiorul ruinelor, analizase fiecare 
coloană, fiecare cărare, fiecare treaptă din amfiteatrul antic. li 
plăcuse la nebunie, dar se bucură să se întoarcă în tabără, unde 
o aştepta un pachet de la Tibby, conți nând Pantalonii Călători, 
şi podeaua ei dragă. 


Acum stătea pe podea îmbrăcată cu Pantalonii, bucuroasă 
că aceştia vor prelua pentru totdeauna că teva particule din 
pământul acesta vechi. Savură mo mentele împreună cu ei şi cu 
podeaua. Şi cu Peter, de asemenea. Faptul că erau doar ea şi 
Peter şi că reţeaua încă nu funcţiona o făceau să se simtă mult 
mai izo lată de lumea obişnuită. 

Mai erau doar câţiva metri de curăţat. Amândoi lucrau mai 
încet acum. 

— Ce oră e? întrebă el. 

Soarele apusese cu ore în urmă, iar ei petrecuseră o 
bucată de timp în linişte şi meditaţie, săpând şi sortând. 

— Nu ştiu. Vrei să aflu? 

El dădu din cap că da. Bridget se ridică în picioare. 

— Hei, îmi plac pantalonii tăi, spuse el. 

Era stilul lui să observe. Ea se duse mai aproape de el, în 
lumină. Ca să îi poată vedea. 

— Aceştia aparţin familiei neobişnuite de care ţi-am vorbit. 

Peter dădu din cap, studiind câteva din desenele şi 
inscripţiile de pe faţa blugilor. Apoi o apucă de o gaică şi o 
întoarse ca să se uite la restul. 

„Te uiţi la Pantalonii mei”, îi spuse ea în gând, deşi bănuia 
că se uita mai degrabă la formele ei de dedesubt. 

Jenată, Bridget se căţără afară din cameră pe scara 
improvizată de lemn şi se duse către grupul care pe trecuse pe 
deal şi acum cobora. 

— Ştie cineva cât e ceasul? 

Darius avea un ceas. 

— Douăsprezece patruzeci, îi zise el. 

Se înapoie în cameră şi îi spuse lui Peter. 

— Ghici ce? 

— Ce? 

— Am împlinit treizeci de ani. 

— Chiar acum? 

— Acum patruzeci de minute. 

— Fugi de-aici! La mulţi ani! E tare de tot! 

— Mersi. 

Peter se rezemă de perete. Se şterse pe mâni de praf. 
Deodată, păru suspicios. 

— Te omor dacă spui cuiva 

— Cred că asta ar fi o exagerare. 


El râse. 

— Ai dreptate. Dar nu le spune, bine? 

— Bine. 

Părea prea natural faptul că el îşi împărțea secre tele cu 
ea îi studie faţa. Nu i se părea de treizeci de ani, acum că îl 
cunoştea 

— Pâi, trebuie să ai un tort sau ceva, nu? 

— Cred că mă descurc şi fără. Am o teamă din co pilărie 
să nu mi se cânte la mulţi ani de către străini. 

— Interesant. 

— Mda Mă rog, mă bucur să împlinesc treizeci de ani 
numai cu podeaua Se opri şi se uită la ea Şi cu tine. 

Bridget încercă să se relaxeze, dar faţa i se îmbujoră. 

— Mersi, mă simt onorată. 

Işi simţi dispoziţia oscilând între proastă şi bună. Nu ştia 
exact cum să-i interpreteze cuvintele. 

— Şi eu, răspunse el. 

Nu trebuiau să pretindă că nu deveniseră apropiaţi în 
aceste săptămâni. Era imposibil de negat. Deodată îi veni o 
idee. 

— Bine, atunci. Aşteaptă puţin. 

Zona de bucătărie din cortul cel mare era goală, dar găsi o 
lanternă şi, cu ajutorul acesteia, o jumătate de tavă de baclava, 
o lumânare decorativă şi o sticlă de vin. Găsi chibrituri şi două 
ceşti de plastic şi se în toarse cu toate la Peter. 

Se aşeză în faţa lui pe podeaua netedă şi turnă două ceşti 
de vin. Aprinse lumânarea şi o aşeză lângă baclava 

— Nu cred că vrei să îţi cânt, zise ea. Dar la mulţi ani, 
prietene! 

O spusese la modul cel mai serios. Era o chestie 
importantă, o zi importantă. Se uită la podea în timp ce Peter 
suflă în lumânare şi îşi puse o dorinţă. 

Pentru că era prietenul ei şi se simţea singura res 
ponsabilă să îl aducă într-un nou deceniu de viaţă, îşi ciocni 
ceaşca de a lui şi în acelaşi timp se aplecă spre el. Nu era sigură 
ce intenţionase. Poate că se gândise să îl îmbrăţişeze sau să-l 
pupe pe obraz, aşa cum făcea cu multă lume. 

“Mereu îd albastru 199 

Dar el interpretă greşit apropierea ei sau poate că ea o 
făcu. Obrazul ei se lipi de obrazul lui, apoi gura ei se lipi de 


obrazul lui. lar apoi el se întoarse, poate ca să se apropie sau să 
se îndepărteze, nu îşi dădu seama. Oricum, efectul a fost că, din 
greşeală sau în tenţionat, gura ei o atinse pe-a lui. 

Prima atingere a fost prostească şi ciudată. A doua a fost 
cu siguranţă intenţionată. Bridget se simţi atrasă de căldura şi 
mirosul lui. Îi atinse faţa, lucru pe care nu-l faci cu multă lume. ÎI 
sărută intenţionat şi simţi mâna lui pe ceafa ei, cu bună intenţie. 

— Acesta a fost un sărut de la mulţi ani, spuse ea, 
forţându-se să se îndepărteze. 

Era ameţită. Nu era în toate minţile. Trebuia să păstreze în 
minte un dram de luciditate. Oare şi el avea nevoie de asta? 

Peter se ridică repede, iar ea îl urmă. 

— Vrei să facem o plimbare? o întrebă el. 

Amândoi aveau nevoie de asta. O plimbare, puţin aer 
proaspăt. 

Merseră spre mare, până în vârful dealului şi apoi spre o 
păşune de iarbă moale de vară, uscată, sub ce rul plin de 
milioane de stele. 

Bridget simţi nevoia să fugă până la apă, să sară în ea şi 
să înoate până la alt țărm. Simţi nevoia să îl să rute pe Peter din 
nou, să se arunce în braţele lui şi să îşi îngroape faţa în gâtul lui. 

Încă mai purta un maieu alb şi murdar cu care se 
îmbrăcase de dimineaţă. Poate că îi era frig, dar nu simţea 
nimic. 

Peter o luă de mână şi le puse pe amândouă pe coapsa 


lui. 

— Bee. 

— Da. 

— Trebuie să mărturisesc o dependenţă mon struoasă de 
tine. 


O zise încet şi cumva precaut. 

— Speram să nu se ajungă la asta, dar mai sper şi că mă 
va ajuta dacă o spun cu voce tare. 

Bridget îşi sprijini obrazul în palmă şi se uită la el. 

— Am şi eu felul ăsta de dependenţă, recunoscu ea. 

— De podea. 

— De podea. De tine. 

— De mine? 

— De tine. 


Într-adevăr se simţea bine s-o spună. „Dar o va ajuta 
oare?” 

— N-ar trebui să fiu fericit să aud asta, zise el, pă rând să- 
şi sfideze cuvintele pe măsură ce le rostea. 

— Nu. Şi nici eu n-ar trebui. 

Îşi simţi pârul fluturând în briza uşoară, gâdilându-i braţul 
lui Peter, vrăjindu-l. Nu era sigură că mai voia vrajă acum. 

— E foarte complicat... începu el încet, oftând şi vorbind 
cu grijă, să nu simt că mă îndrăgostesc de tine acum. E un 
sentiment atât de puternic şi de plăcut să te am aici cu mine, în 
felul acesta. Uitându-mă la tine, mi-e greu să îmi aduc aminte 
de motivele pentru care n-ar trebui. 

— Vrei să vorbeşti despre ele? 

Pentru un moment, Peter păru cu adevărat nefericit. 

— Nu. 

Bridget se uită la el cumva provocatoare. 

— Atunci ce vrei să faci? 

Fericirea nesăbuită se strecura înapoi. Peter nu se putea 
abtine. Era exact ca ea Nu putea să se înfrâneze. 

— Chiar vrei să ştii? 

Bridget dădu din cap că da, ştiind că n-ar trebui. N-ar fi 
trebuit să întrebe. N-ar trebui să vrea să ştie. 

— Uite ce vreau eu să fac. Vreau să te trag deasupra mea 
şi să ne dăm de-a dura pe dealul ăsta. Apoi vreau să te dezbrac 
şi să îţi sărut fiecare părticică de corp. Apoi vreau să fac 
dragoste în cel mai pasional mod, chiar acolo pe iarbă. 

Arătă spre un loc aproape de poalele dealului. 

— lar apoi vreau să adorm ţinându-te în braţe. lar apoi 
vreau să mă trezesc la răsăritul soarelui şi s-o iau de la început. 

Bridget închise ochii timp de un minut. Se avân tau în ape 
tulburi acum. Cum putea ea să nu-şi ima gineze, să nu simtă şi 
să nu-şi dorească să facă ce spusese el, în felul în care o 
spusese? 

— Şi ce o să faci? întrebă ea, cu vocea pierdută, ca o 
şoaptă. 

Aproape că vedea cele două forţe luptându-se în capul lui. 
Nu era sigură care parte câştiga şi nici mă car care parte îşi 
dorea ea să câştige. 

Un val de tristeţe i se puse pe ochi, dându-i un indiciu. 


— O să ne sărutăm pentru că e aniversarea mea de 
treizeci de ani şi este dorinţa pe care mi-am pus-o. Apoi o să te 
conduc la cort şi o să îţi urez noapte bună. 

— Bine, încuviinţă ea, fericită şi tristă în acelaşi timp. 

Şi o sărută. O întinse pe iarbă şi o sărută cu pasi une. 
Palmele lui urcară pe sub tricou şi se lipiră de spatele ei gol. Ea 
simţi cât de puternică era dorinţa lui şi acest lucru o ameti. 

Bridget se ridică înainte să fie luaţi de val şi să meargă 
mai departe, cum şi-ar fi dorit el. 

Se ţinură de mână tot drumul spre tabără. O sărută pe 
obraz la intrarea în cort. 

— Mai bine te duci la culcare, înainte ca lucrurile s-o ia 
razna, îi şopti el la ureche. Ştii tu, razna în felul de-a dura pe 
deal. 

Ea dădu din cap, în obrazul lui. 

— La mulţi ani, domnule, îi ură din colţul gurii, de parcă ar 
fi fost Mae West. 

Se întinse în patul ei de metal amărât, învăluită într-un nor 
de dorinţă. Dar chiar şi în norul acesta, simţi o senzaţie 
puternică, un sentiment de disconfort care se năştea în ea. 

Rezistaseră în noaptea asta, dar ce se va întâmpla 
noaptea următoare, în cea de după? 

Îl gustase acum. Îi simţise corpul. Îşi spuseseră lucruri 
care nu se pot uita sau retrage. Toate graniţele normale dintre 
ei erau acum în ruine. Ce îi mai putea ţine despărțiți acum? îi fu 
teamă că amândoi văzuseră locul de unde s-ar fi putut întoarce 
înapoi şi, cu bună ştiinţă, trecuseră pe lângă el. 

Experienţa este cel mi dur profesor, pentru că îţi dă mai 
întâi testul şi apoi lecţia. 

Vernon Law. 

Leo păru surprins s-o vadă pe Lena la uşa mansardei lui 
duminică dimineaţă. Şi ea era surprinsă că era acolo. 

— Nu eram sigur c-ai să vii, spuse el. 

— Nici eu nu eram sigură. 

— Mă bucur că ai venit, adăugă el. Chiar părea fe ricit, dar 
şi nesigur. Se uita la ea cu alţi ochi. 

— Am emoţii, zise ea cu sinceritate. Dar promisiu nea e 
promisiune. 

Ochii lui arătau diferit privind-o pe ea. Nu putea spune de 
ce. 


— Eşti prea corectă. Dar nu trebuie s-o faci. 

Lena zâmbi, agitată. 

— Mulţumesc. 

— Vrei o ceaşcă de cafea? 

— Sigur. Se gândi la starea în care se afla sistemul ei 
nervos. Poate ar fi mai bine ceai, mormăi ea, urmându-l în 
bucătărie. 

El puse ibricul pe aragaz şi se aşeză. Aurora bo reală - 
lumina artiştilor - se răsfrângea asupra lor prin ferestrele înalte. 

— Unde-i mama ta? întrebă Lena. 

— S-a oferit voluntar toată ziua la biserica de care 
aparţinem. M-am gândit că un pic de intimitate ar uşura 
lucrurile. 

Ea dădu din cap. 

— Dar înţeleg dacă nu vrei. 

Lena stătu şi se gândi. 

Leo se uită la ea, cu cotul pe masă şi cu bărbia în mână. 
Zâmbi când o văzu că se uită la el cum se uită la ea. Ea îi zâmbi 
la rândul ei. 

Se gândea să-şi bea ceaiul şi să plece acasă. Se gândea să 
rămână, să-şi dea jos hainele şi să-l lase pe Leo s-o picteze. A 
doua alternativă nu părea posibilă, dar într-un fel ciudat, nici 
prima. Avea sentimentul bi zar că o să cadă de pe marginea 
unei prăpăstii într-un teritoriu necunoscut. Deja îşi lăsase mintea 
să colinde în voie. Erau mai multe posibilităţi acum. Nu era su 
ficient să se întoarcă şi să uite. Nu era genul care uită. 

— Cred c-ar trebui să încercăm, propuse ea. 

— Aşa crezi? 

— Tu ce crezi? 

— Şi eu cred la fel. 

— Atunci hai s-o facem. 

— Dacă nu te simţi bine ne oprim. 

Ea se chinui să râdă. 

— Nu o să mă simt bine. Va trebui să ne oprim îna inte să 
începem. Trase aer în piept. Dar cred c-ar tre bui să încercăm 
oricum. 

Dormitorul lui Leo era spaţios şi luminos. Trăsese o 
canapea mică şi roşie în mijloc şi pusese un cearşaf gal ben 
palid peste ea. Şevaletul lui era strâns într-un colţ. 


— M-am gândit la locul ăsta, spuse el un pic timid. Ea îşi 
dădu seama că el făcuse eforturi să amenajeze to tul ca o sală 
de pictură, şi nu s-o pună pur şi simplu în patul lui. Putem să 
facem asta în altă parte, dacă vrei. 

Culorile străluceau. Lumina scoase în evidenţă praful de 
pe pânză într-un mod frumos. Aproape că vedea tabloul. 

— Nu, e bine aici. 

El dispăru o clipă şi se întoarse cu un halat, proba bil al 
mamei lui. 1-l înmână cu o întrebare întipărită pe faţă. „Chiar 
vrei să faci asta?” 

— Chiar nu mă supăr dacă nu vrei, spuse el. 

— Cred că o să mă supăr eu pe mine, zise ea. 

Leo dădu din cap. 

— E doar un tablou. 

Pentru ea nu era doar un tablou. Oricum avea ne voie s-o 
facă. 

— Îţi las puţină intimitate, spuse el. 

— Nu multă, răspunse ea, glumind agitată. Era ca atunci 
când doctorul ieşea din cameră când te dezbrăcai şi te îmbrăcai 
din nou. Ca şi cum goliciunea ar fi mai puţin stânjenitoare dacă 
ajungi la ea singură. 

Îşi scoase repede hainele, înainte să aibă timp de gândit şi 
să se oprească. O bluză fără mâneci, pantaloni 206 ifbrx largi de 
yoga şi şlapi, puse grămadă pe podea. Era prea emoţionată să 
le împăturească. Se îmbrăcase aşa cum văzuse că se îmbrăcau 
modelele - haine largi, uşor de îmbrăcat, uşor de dat jos. Ca să 
nu ai urme ciudate de la talia prea strâmtă sau dungi de la un 
su tien prea strâns. Se gândise să-şi epileze părţile stu foase, 
aşa că acum era fină şi nu ieşea în evidenţă. 

Se îmbrăcă repede cu halatul. Cu ce scop? Oricum avea 
să-l dea jos. Dar modelele aveau mereu halat pe ele. Poate era 
ca în cabina telefonică a lui Superman. Intra în halat o virgină 
îngrozită şi pudică, şi ieşea de acolo un model profesionist. 

Îşi scoase halatul. Se aşeză pe canapea. Se întinse pe 
canapea Se aranjă din nou pe canapea Leo bătu la uşă. 

— Eşti gata? 

Toţi muşchii i se contractară. Îşi simţea muşchii, umerii, 
gâtul şi capul contopindu-se într-o masă diz graţioasă. Se pare 
că ieşise din halat exact la fel cum intrase. 

— Gata, şopti ea 


— Lena? 

— Gata, spuse ea un pic mai tare. Semăna cu o farsă în 
dormitor. Işi dorea să i se pară amuzant. 

Şi el avea emoţii. Nu voia s-o jignească sau s-o facă să se 
simtă prost uitându-se la ea prea repede şi prea mult. Se ocupă 
de şevaletul lui ca şi cum n-ar fi o fată goală în cameră. Lena 
spuse ceva de genul că ar fi cald afară, prefăcându-se şi ea că 
nu era nici o fată goală în cameră. 

— Gata, prietena mea dragă. Avea pensula în mână. Era 
gata de lucru. Se uită la ea cu ochii lui de pictor. 

— OK, îngăimă ea. Poate chestia asta cu „prietena mea 
dragă” funcţiona la el, îşi spuse ea cu amărăciune, dar nu 
funcţiona şi la ea. 

Mişcă şevaletul la stânga. Îl împinse câţiva centi metri mai 
aproape de ea. Apăru de după şevalet. 

— Ridică puţin capul, zise el, apropiindu-se. 

Ea se supuse. 

— Perfect. Se apropie şi mai mult. Acum se uita la ea. OK, 
ţine mâna aşa. Arătă cu mâna lui în loc să o atingă pe ea. 

Ea se execută. Şi-ar fi dorit să-şi relaxeze puţin muşchii. 

— Minunat! Continuă s-o studieze. Picioarele un pic mai... 
desfăcute. 

Lena scoase un hohot nervos de râs. 

— Da, sigur. 

Râse şi el, dar mai puţin. Lena îşi dădu seama că el 
începuse să se gândească deja la tablou. Ea de ce nu fusese în 
stare să facă asta când fusese rândul ei să picteze? 

— OK. Super. Leo se întoarse la pânză. Işi ridică 
sprâncenele. Lena vedea că era excitat. Excitat din ca uza 
tabloului. 

A doua zi dimineaţă, Bridget era aplecată asupra bolului ei 
cu cereale, amestecând abătută în fulgii de porumb, când 
observă o maşină străină oprindu-se în aşa-zisa parcare. Nu se 
gândi la asta la început. Min tea îi era deja prea plină şi 
încurcată. 

Auzi vag câteva portiere trântindu-se şi ceva agi taţie la 
celălalt capăt al cortului. Incet, zgomotul se în dreptă spre ea. 

— L-ai văzut pe Peter? o întrebă Karen. 

Clipi şi înghiţi cerealele din gură. 

— Nu azi, spuse ea. 


Ceva în legătură cu această întrebare pomi ticăitul încet al 
unei alarme. La celălalt capăt al cortului, o fe meie necunoscută 
vorbea cu Alison. Apoi în vizorul lui Bridget apăru o persoană 
foarte mică, o fetiţă cu o codiţă răvăşită care i se lăsase spre 
ureche. Era neo bişnuit să vezi un copil pe aici. 

Lui Bridget nu-i pică fisa până nu o văzu pe Alison venind 
agitată spre ea, lucru care, în cazul lui Alison, însemna că era 
entuziasmată. 

— Ştii cumva unde-i Peter? Soţia şi copiii au venit să-i facă 
o surpriză. 

Soţia şi copiii. Erau aici să-i facă o surpriză. Tică iţul se 
preschimbă într-o bătaie sălbatică. Soţia şi co piii lui ieşiseră din 
eterul lor teoretic şi apăruseră aici. Să-i facă o surpriză. 

De ziua lui, îşi dădu seama Bridget, cu gândurile 
ciocnindu-se între ele. Aniversarea lui secretă pe care cumva o 
considerase a ei. Nu îi aparţinea ei, înţelese ea cu o durere 
supărătoare în piept. Le aparţinea lor. 

Soţia şi copiii lui Peter erau destul de departe şi cu spatele 
în lumina puternică a soarelui, aşa că Bridget nu îi vedea prea 
bine. 

— Nu, nu ştiu unde e, răspunse ea mecanic. Simţi brusc 
ruşinea Evei. 

De ce o întreba toată lumea pe ea? Ce ştiau ei? Ce 
bănuiau ei? îşi dori să nu fi stat aşa de târziu ată tea nopţi. Se 
trezi dorindu-şi să fie sigură că toţi co legii ei de cameră ştiau că 
se trezise printre ei în fiecare dimineaţă. 

Cum se simţea soţia lui să vadă că toată lumea că uţa 
informaţii despre soţul ei de la o blondă obosită, cu buzele 
sărutate şi o expresie visătoare? Simţi ne voia să se apere, dar 
în faţa cui? 

Rămase blocată acolo în scaunul ei, cu cerealele pe 
jumătate mestecate, fără să fie în stare să le înghită sau să le 
scuipe, până când auzi vocea lui Peter. Işi dădu seama că 
trebuie să plece de acolo înainte să îşi vadă fa milia De dragul 
ei, dar mai mult de dragul lui Peter. Nu voia ca el s-o vadă acolo. 
Se lăsă în jos. Se gândi pentru o clipă să se târască pe sub masă 
şi să se ascundă. 

Avea o soţie. O soţie. Teoretic, şi acum şi practic, cu părul 
şaten-închis şi geantă de pânză pe umăr. O soţie, cum aveai 
într-o familie adevărată. Copii, cum aveai într-o familie 


adevărată. Copii care ţopăiau de colo-colo şi aveau nevoie de 
diverse chestii. 

Trecu de la identificarea cu soţia la identificarea cu fiica O 
fiică, aşa cum şi ea era fiică. O persoană cu dorinţe şi 
dezamăgiri ca ale ei. 

Acestea erau într-adevăr ape tulburi. 

Tibby îl lăsă pe Brian să vină, dar nu pentru ce spera el. 

Se întâlni cu el pe hol. Era mai râu dacă ajungea până în 
camera ei. 

— E destul de frumos afară. Ai chef de-o plimbare? întrebă 
el jucăuş şi inocent. 

Înainte îi adora inocenţa. Acum se îndoia de el. Oare nu 
era un pic prostuţ? Nu, prostuţ nu, serios. Nu asta voia să spună. 
Avea un coeficient de inteligenţă ridicat şi aşa mai departe. Dar 
poate era ca un savant idiot? 

— Da, răspunse ea, lipsită de sinceritate. 

Poate că, sugeră Meta-Tibby, îi plăcuse inocenţa asta când 
propria inimă nu era aşa de neagră. 

Nu merseră departe. Se întoarse cu faţa la el în mijlocul 
străzii Astor Place. 

— Brian, cred c-ar trebui să luăm o pauză, spuse ea Asta 
era formularea pe care o hotărâse. 

El se uită la ea cu capul zburlit ca al unui labrador 
retrievers. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că ar fi mai bine să nu ne mai ve demo 
vreme. 

— Vrei să spui că... 

Tristeţea şi mirarea începuseră să se întrevadă prin 
expresia lui încrezătoare, însă ea nu simţea nimic pentru el. li 
văzu nefericirea, dar atâta tot. Fuseseră dăţi când simţise 
durerea lui mai puternic decât pe a ei. De ce nu şi acum? 

— Dar de ce? întrebă el. 

— Pentru că. Pentru că... Era o întrebare atât de evi dentă, 
încât nu se gândise şi la un răspuns pentru ea. 

— Cred că... din cauza distanţei şi toate chestiile astea... 

— Nu mă deranjează să vin până aici, se grăbi el să zică. 

Tibby se uită la el. „Nu vrei, pur şi simplu, să te aperi şi să 
pleci?” îi venea să ţipe la el. „Supără-te pe mine. Spune-mi că 
sunt o ticăloasă. Părăseşte-mă.” 


— Eu nu vreau să vii, spuse ea sec. Vreau să fiu sin gură o 
perioadă. Nu pot să explic foarte bine de ce. 

Brian procesa. Tricoul îi flutura pe lângă corp. Părea slab. 

Brian nu era obişnuit să ia lucrurile aşa cum sunt. Făcea _ 
ce făcea, alegea ce alegea în felul cel mai cura jos cu putinţă. li 
plăcea chestia asta la el. Dar acum cea mai bună chestie se 
transformase în cea mai rea. Se gândi că el respingea situaţia 
ca fiind prostească şi în grozitoare, însă acum se întreba dacă 
măcar îşi dădea seama de asta. Era respingere sau ignoranță 
totală? De ce nu putea ca măcar o dată să o lase să ia 
conducerea? 

„Nu există prea multă dragoste/4 Asta îi spusese lui Tibby 
ca din senin o prietenă a mamei sale cu ochi de căprioară şi un 
pic ciudată. „Ba da, există”, se gândi Tibby acum. 

— Este din cauza, începu el, făcând o încercare. 

— Nu ştiu nici măcar din ce cauză, sări ea Pur şi simplu 
ştiu că nu mai vreau să continui aşa. 

El privi în sus şi apoi în jos. Se uită la oameni cum treceau 
strada Lafayette. Se gândi la afişul agăţat dea supra intrării 
Teatrului Public. Tibby îşi făcu griji că o să plângă, dar nu 
plânse. 

— Nu vrei să mai vin să te văd, spuse el. 


— Nu prea, nu. 
— Nu vrei să te sun? 
— Nu. 


Oare Brian se prinsese vreun pic? Oare chiar avea nevoie 
de o bâtă peste cap să înţeleagă şi cel mai evi dent lucru? 

Simţi brusc o bănuială perfidă. Văzuse această versiune a 
lui Brian în ochii lumii şi o văzuse şi în ochii ei. Oare oamenii 
credeau că e de fapt un fraier? Oare râdeau de ea că era cu el? 

Tibby se uri pe sine pentru acest gând crud şi neloial. Dar 
cine pe lume poate să-şi forţeze creierul să gândească numai 
lucrurile care trebuie? 

„Oare îl urăsc? se întrebă ea. Oare l-am iubit vreodată? 44 
în noaptea aceea fatală în care făcuseră dragoste, i se păruse că 
se culcase o persoană şi se trezise alta. Nu-şi putea aminti cum 
era înainte. Era tulburător. Ca hipnoza sau ca o vrajă magică, 
sau ca un vis care se întrerupsese la trezirea ei. 

— Atunci trebuie să ne zicem la revedere, zise el. 


Tibby ridică privirea. Se vedea pe faţa lui că înţe lesese. 
Se vedea în ochii lui. Nu erau mai puţin îndu reraţi, dar 
încetaseră să îi mai pună întrebări. 

— D-da, cred că da, se bâlbâi ea. l-o luase înainte. 

Nu şi-l imaginase plecând ca o furtună, deşi ar fi vrut. Dar 
nici nu şi-ar fi închipuit că o să rămână prin preajmă pentru un 
la revedere faţă în faţă. 

— La revedere, Tibby. Nu era furios. Nu spera ni mic. Sau 
spera? 

— Pa. 

Se aplecă ţeapănă să-l sărute pe obraz. Nu părea a fi ce 
trebuia şi, în timp ce ducea gestul la capăt, îşi dori să n-o fi 
făcut. 

Se întoarse şi se îndreptă spre metrou, cu geanta lui roşie 
de voiaj, uzată, pe umăr. Ea îl privi lung, dar el nu se uită înapoi. 

Mergea într-un fel ce ei i se păru hotărât şi îşi dădu seama 
că ea era cea rămasă singură şi confuză. 

Işi dădu seama deodată de chestia mai profundă care o 
deranja cel mai mult, chestia care nu-l făcea nu mai iritant, ci 
de-a dreptul insuportabil: cum o iubea el necondiţionat, deşi o 
merita atât de puţin. 

O, draga mea, lasă-ţi corpul să se relaxeze, lasă-l să te 
relaxeze, în tihnă. 

Anne Sexton. 

Lena îşi dădu seama de un fapt ciudat, dar reconfortant de 
viaţă: te poţi obişnui cu aproape orice. Te poţi obişnui şi să zaci 
goală pe o ca napea roşie sub privirea unui tânăr pe care abia îl 
cu noşti, în timp ce acesta te pictează. Puteai să faci asta chiar 
dacă erai o grecoaică virgină dintr-o familie conservatoare, al 
cărei tată ar muri dacă ar afla. In prima oră, Lena agoniză. 

La un moment dat, în a doua oră, muşchii înce pură să i se 
relaxeze, unul câte unul. 

In a treia oră, se întâmplă altceva. Lena începu să îl 
privească pe Leo. Il privea cum pictează. |! privea cum o 
observă. Văzu cum se uită la diferite părţi ale corpului ei. Ţinea 
evidenţa părţilor la care lucra, sim ţind un fior în şold atunci 
când îl picta şi pe toată lun gimea coapsei atunci când Leo 
ajungea acolo. 

Oricât de mult ura în mod normal să fie privită, acum se 
simţea altfel. Era un alt fel de privire. Se uita la ea, dar prin ea 


în acelaşi timp. O privea doar atât cât să îi surprindă imaginea 
pe pânză. Era ca apa printr-o sită. 

El lucra din ce în ce mai intens, iar ea începu să se 
relaxeze. Relaţia lui, îşi dădu ea seama, era cu pictura lui. El 
relaţiona mai mult cu o versiune a ei, decât cu ea, cea 
adevărată. Mintea îi era liberă să rătăcească prin apartament. 
Oare nu toate relaţiile erau aşa, într-un fel? Chiar dacă implicau 
sau nu vreo reprezen tare artistică? 

Îi plăcea felul în care îşi simţea pielea în lumina di fuză a 
soarelui. Începu să îi placă felul în care îşi simţea pielea sub 
ochii lui, în timp ce mintea îi rătăcea aiurea. 

El puse nişte muzică. Bach, îi spuse el. Singurul 
instrument era un violoncel. 

În a patra oră, el se uită la faţa ei într-un moment în care 
şi ea se uita la el. La început, amândoi au fost surprinşi şi s-au 
uitat în altă parte. Apoi, în acelaşi moment, amândoi s-au uitat 
unul la altul. El încetă să picteze. Îşi pierdu concentrarea. Păru 
confuz, apoi re uşi din nou să se adune. 

În a cincea oră, Lena încetă să mai ia pauze. Se simţea ca 
sub o vrajă. Era languroasă. Leo era şi el sub o vrajă. Numai că 
erau sub vrăji diferite. 

În a şasea oră, Lena se gândi cum ar fi dacă el ar atinge-o. 
Sângele care i se urcă la cap era un alt fel de sânge. | se urcase 
din cu totul alte motive. 

Leo mai puse nişte Bach. De data asta, era muzică pentru 
vioară. Ei i se păru nemaipomenit de romantică. El îi picta 
chipul. 

— Ochii sus, îi zise el. Ea se uită în sus. Vreau să zic, la 
mine, explică el. 

Oare chiar asta voise să spună? Se uită la el. 

Şi, timp de o oră, el se uită la ea, iar ea se uită la el. Şi, ca 
la un concurs de holbat, miza păru să crească tot mai mult, 
până deveni de nesuportat. Dar niciunul nu îşi luă privirea de la 
celălalt. 

Când, în sfârşit, puse jos pensula, Leo avea obrajii la fel de 
îmbujoraţi ca şi ai ei. Îşi pierduse suflarea, la fel ca ea. Acum 
erau sub aceeaşi vrajă. g 

Veni spre ea, fără să îşi ia ochii de la ea. Işi puse uşor 
palma pe mijlocul ei, se aplecă şi o sărută. 


În trecut, când Bee se simţea copleşită sau depri mată, se 
întindea în pat. Insă de data asta se simţea prea groaznic ca să 
se bage în pat. Aceasta era o nefe ricire mai activă, o durere 
care te urmăreşte şi te gă seşte oriunde ai fi. În pat, ar fi fost o 
ţintă sigură. 

Desculţă, ieşi din cortul de luat masa. Odată ajunsă afară, 
scuipă cerealele nemestecate în iarbă. Îi era teamă că o să 
vomite şi ceea ce avea în stomac. 

Era atât de fericită că lăsase Pantalonii pe pat! Nu voia ca 
ei s-o vadă în halul ăsta. 

leşi din tabără şi continuă să meargă spre soare. Nu voia 
doar să meargă. Se gândea că, dacă o iei spre est, poţi merge 
practic la nesfârşit. Spre India sau China. 

Merse şi merse până începură s-o doară picioarele. Ce 
tare o vor durea atunci când va ajunge în China! 

La un moment dat, mai târziu, soarele îi trecu pe deasupra 
capului, iar Bridget îşi dădu seama că acum nu mai mergea spre 
soare, ci se îndepărta de el. Nu voia să se îndepărteze de el, 
dar, dacă mergea spre el, trebuia să se întoarcă şi nu putea să 
se întoarcă. O apucă tremuratul. Oare era Mg în China? 

Se simţi ca o reptilă care se bazează pe soare să îi 
încălzească sângele. Nu simţea că are capacitatea de a-şi încălzi 
singură sângele. 

Ştiuse aproape de la început că Peter era căsătorit şi că 
avea copii. Nu aflase nimic nou în dimineaţa asta. Soţia şi copiii 
aceia nu erau mai reali acum decât fuseseră înainte. Doar că 
acum îi văzuse. Asta îi dis trusese liniştea. 

Ochii care nu se văd se uită. Cum îşi permisese să 
gândească aşa? Asta era pentru oamenii cu amnezie şi 
probleme la creier. Asta era pentru şopârle şi pentru broaşte. Ce 
era în neregulă cu ea? De ce era încapă bilă să conştientizeze 
lucrurile? Nu se putea consola sau scuza cu incapacitatea ei. 

Aici se juca un alt fel de joc. Nu era o întrecere pe teren 
sau o încălzire, sau o încăierare. Era ceva real şi avea 
importanţă. Peter era adult. Ea era adultă. Amândoi aveau vieţi 
reale de trăit sau de distrus. 

Putea să se fâţâie şi să se dea mare în faţa bărbatului 
însurat. Putea să îl sărute pe bărbatul însurat şi să pre tindă că 
totul era un amuzament nevinovat Dar nu era. 


Tremura în timp ce mergea. Era timpul să crească mare. 
Se uită în faţă şi văzu creasta unui deal. Această creastă 
însemna maturizarea, decise ea, traversând-o hotărâtă. 

Stătu perfect dreaptă, o femeie de un metru şapte zeci. 
Dacă ea nu-şi va lua singură viaţa în serios, atunci cine să o 
facă? Se transforma în persoana care urma să fie pentru tot 
restul vieţii. Fiecare alegere pe care o făcea contribuia la 
definirea acelei persoane. Nu voia să fie aşa. 

Lui Carmen îi plăcea să stea la teatru. Până şi cea mai 
lungă şi mai obositoare repetiţie care ţinea până noaptea târziu 
era de preferat decât să stea în camera de cămin. Andrew Kerr 
o putea dobori cu o privire, dar chiar şi când era în dispoziţia lui 
cea mai proastă, tot era mai prietenos decât colega ei de 
cameră. 

Carmen se transformase din invizibilă în vizibilă în ochii 
tuturor din campus, cu excepţia unei singure per şoane. Timp de 
două lungi săptămâni, deşi împărțeau aceeaşi cămăruţă şi 
dormeau la doi metri una de alta, Julia se purtase ca şi cum 
Carmen n-ar fi fost acolo. 

De aceea fusese atât de surprinsă în a treia săptă mână 
de repetiţii când Julia se întorsese spre ea şi o întrebase: 

— Cum merge piesa? 

Carmen îşi scotea ciorapii la momentul când se în 
tâmplase, extenuată, dar şi fericită pentru că îşi pro base 
costumul pentru prima oară. 

— Merge destul de bine. Cel puţin, aşa sper. 

— Cum e să lucrezi cu lan O'Bannon? se interesă ea. 

Pusese întrebarea asta de parcă ar fi avut discuţii 
prieteneşti noapte şi zi. Lui Carmen îi era teamă să creadă că se 
întâmpla cu adevărat aşa ceva. 

— E... Nici nu ştiu cum e. În fiecare zi mă gândesc că nu 
mă mai poate uimi şi apoi mă uimeşte. 

— Uau! Ce norocoasă eşti că poţi lucra cu el. 

Carmen analiză cu grijă cuvintele Juliei, căutând nota de 
sarcasm sau de răutate, dar nu găsi nimic. 

— E un adevărat noroc, spuse Carmen obosită. 

— E... o experienţă unică în viaţă, zise Julia. 

Din nou Carmen cântări vorbele, studie faţa Juliei. Faţa 
Juliei, care i se păruse atât de frumoasă şi de im punătoare 
odinioară, acum i se părea vicleană. Calită ţile pe care Carmen 


le admirase cel mai mult la ea păreau acum duse la extrem. Era 
prea slabă, prea stă pânită, prea atentă. 

— Da, cred că aşa e, răspunse Carmen. 

Carmen adormi în seara aceea întrebându-se ce adusese 
acel dezgheţ al Juliei; îi era teamă să aibă în credere, dar mai 
presus de toate, era recunoscătoare că se întâmplase. 

Astfel că, în dimineaţa următoare, când se trezi, avea încă 
îndoieli, dar era plină de speranţă. _ 

— Ar trebui să porţi pantalonii aceia verzi. ţi stă foarte 
bine în ei, îi sugeră Julia, în timp ce Carmen răscolea prin sertar. 

Carmen se întoarse spre ea. 

— Serios? 

— Da. 

— Mersi. 

Carmen îşi puse pantalonii verzi, deşi nu era de părere că 
îi stă bine în ei. 

— Ce repetaţi astăzi? vru să afle Julia. 

Carmen îşi propuse să nu mai încerce să găsească 
explicaţii la atitudinea prietenoasă a Juliei şi să se bucure de ea. 

— Cred că va fi scena când Leontes o ia razna prima oară. 
Perdita nici nu apare până în actul patru, scena patru, însă 
Andrew vrea să fie acolo. „Priveşte şi absoarbe”, asta spune el 
întotdeauna şi scutură din degete deasupra capului meu. Are 
impresia că, din nu ştiu ce motiv, e amuzant. 

— E cam ciudat, nu? întrebă Julia. 

— Da, este, zise Carmen, deşi, brusc, simţi nevoia să îi 
apere ciudăţenia. N-am experienţă, dar cred că e un regizor 
bun. 

Julia ar fi putut foarte uşor să dea o replică ta ioasă, dar 
nu o făcu. 

— Are o reputaţie imensă, spuse ea. 

— Serios? 

— O, da! 

— Hm. 

Această conversaţie plăcută i-ar fi ajuns lui Car men 
pentru o săptămână, însă Julia continuă 

— Pot să citesc cu tine dacă vrei să mai repeţi un pic, îi 
propuse ea. 

Carmen se uită la ea cu atenţie. 

— Foarte drăguţ din partea ta. Mersi. Te anunţ eu. 


— Pe bune, oricând, zise Julia Rolul meu din Chinu rile 
Zadarnice ale Dragostei nu e foarte solicitant, ştii? 

Carmen nu voia să se trezească încuviinţând. 

— Totuşi, ai ultimul cuvânt. E foarte important. 

— Ca o bufniţă. 

— Pâi... 

Julia părea sincer tristă. 

— R. K., regizorul nostru, m-a întrebat dacă m-ar interesa 
să ajut la decoruri atunci când nu repet. 

Carmen încercă să păstreze o expresie neutră. 

— Şi ce i-ai spus? 

— l-am spus că decorurile nu intră în aria mea de interes. 

Carmabelle: Uau, Leo e negru? 

LennyKI62: Mda. Pe jumătate, cel puţin. 

Carmabelle: Tu chiar încerci să îl omori pe tatăl tău. 
LennyKI62: Păi, cam orice iubit de culoare ar face-o. Carmabelle: 
Leo se identifică mai mult cu jumătatea neagră sau cu 
jumătatea albă? 

LennykKI62. Ce? 

Carmabelle: Sunt o femeie de culoare. Am voie să pun 
întrebări din astea. 

LennyKI62: Habar n-am despre ce vorbeşti. 

Carmabelle: OK, ascultă U2? 

Bridget nu ajunse în China în seara aceea, ci îna poi pe 
podeaua de pământ, cu umerii arşi. 

Era fericită să fie din nou pe podea. Îşi făcuse griji că 
bucuria podelei depindea cumva de Peter, dar acum îşi dădu 
seama că nu era aşa. Era bucuria ei în dividuală şi nu îi putea fi 
luată. _ 

li părea bine că Peter se dusese în oraş să ia cina cu 
familia lui. Voia să sară peste cină, însă nu voia s-o facă din 
cauza lui. 

Continuă să disece lucrurile în mintea ei, simțind că asta 
era o chestie enervantă care venea odată cu maturi tatea. Oare 
oamenii din echipa ei o tratau prea cu grijă? 

Cel puţin, mâinile ei încă mai ştiau cum să gă sească 
podeaua. Mai avea doar vreun metru de scos la lumină. Nu 
putea s-o mai lălăie. 

Săpa, cernea şi sorta. La margine, degetele ei dă dură 
peste ceva tare. Se obişnuise deja cu asta. Presu puse că era o 


bucăţică de teracotă, ca mai toate bucăţelele de care dăduse 
până atunci. Scutură bucă ţica şi o ridică să vadă ce era, dar 
lumina soarelui era prea slabă. O pipăi cu degetele. Era 

minusculă. Nu era poroasă ca argila. Nu era grea ca metalul. 

Înregistra locul unde o găsise şi urcă pe scări să caute o 
lanternă. Ţinu lucruşorul acela în lumină şi simţi cum inima 
începe să îi bată cu putere. 

Se duse la laborator, bucuroasă că Anton lucra până 
târziu. 

— Ce ai acolo? o întrebă el. 

Ea îi dădu ceea ce găsise. 

— Cred că e un dinte. 

Era zguduită. Simţea un nod în stomac. 

Anton se uită la el. Îl puse sub lupă. 

— Ai dreptate. 

— Un dinte de copil. 

— Cu siguranţă aşa e. 

— Ai cum să îţi dai seama cui a aparţinut? Vreau să zic 
dacă a fost fată sau băiat. 

Anton scutură din cap. 

— Nu poţi să îţi dai seama de sex analizând oase de copil. 
Înainte de pubertate, scheletele de băieţi şi cele de fete sunt 
exact la fel. 

De ce arăta Anton atât de vesel, când ei îi era atât de 
greață? 

— L-am găsit în casă, explică ea. În camera nouă. 

Respirația îi era slabă şi un pic întretăiată. 

— Mă aşteptam să găsesc chestii de genul ăsta în camera 
mortuară, nu în casă. 

Chiar nu voia să izbucnească în plâns. 

Anton o privi cu atenţie. 

— Bridget, dintele nu era în camera mortuară pen tru că 
acest copil nu a murit. 

— Nu? 

— Sau, mai bine zis, moartea lui nu a avut legătură cu 
acest dinte. 

— Nu? 

— Nu. 

Anton zâmbi, încercând s-o scoată din dispoziţia sumbră în 
care se afla. 


— Dintele i-a căzut, Bridget. S-a pierdut pe podea. Poate 
că mama copilului l-a păstrat. 

Bridget încă mai dădea din cap în timp ce mergea înapoi 
la podeaua ei, aproape venindu-i să plângă de uşu rare. 
Persoana aceea, oricine ar fi fost ea, murise de mult, tare de 
mult Dar nu murise cu un dinte de lapte. Micu ţul dinte nu 
însemna moartea. Însemna maturizarea 

— Mi-e dor de el? întrebă Carmen. 

— Nu cred. Nu ştiu sigur, spuse Tibby, ţinând te lefonul cu 
umărul în timp ce-şi curăța unghia de la degetul mare de la 
picior. 

Câţiva dintre studenţii de la cursurile de vară erau adunaţi 
în hol, în jurul unui joc video. Era prea gălă gie pentru o discuţie 
serioasă. 

— Nu ştii sigur? 

— Nu, nu ştiu. Eram destul de sigură că aveam ne voie să 
mă despart de el. Nu vreau să-l văd, dar mă în treb uneori dacă 
o să sune sau ceva. 

— Îhî. 

— Pe de o parte cred c-o să sune, pe de altă parte cred că 
nu. Înţelegi ceva din ce îţi zic? 

— Înî. Carmen vorbea cam răguşit. Cred că da. 

Tibby îşi dădu seama că nu avea deloc sens pentru 
Carmen şi, mai mult, nimic din ceea ce spusese Tibby despre 
vreo parte a acestei relaţii de când începuse vara nu avea nici 
cel mai mic sens, însă Carmen re zista în pofida acestor lucruri. 

— Vrei să vorbeşti cu el despre ceva anume? o în trebă 
Carmen. 

Vocea răbdătoare a lui Carmen era foarte 
neconvingătoare. Lui Tibby îi fu greu să creadă că avea atâta 
succes ca actriţă vara asta. 

— Nu, nu chiar, zise Tibby încet, fără rost. 

O explozie de huiduieli se auzi de pe hol. 

Majoritatea conversaţiilor, în special cu Carmen cea 
veche, aveau un subiect, se îndreptau spre un final anume. Să 
dezvăluie anumite detalii intime sau să le ascundă. Să ajungă la 
un numitor comun pe un subiect sau să dezgroape un posibil 
conflict. Să acorde sprijin sau să îl primească. Discuţia asta nu 
avea nimic. Tibby ştia că e vina ei, dar nu se simţi motivată să ia 
atitudine şi să rezolve situaţia Se simţea obosită. Ar fi trebuit să 


lucreze la scenariu. Avea nevoie de un duş. Oare ce avea să 
mănânce la cină? 

— E mare gălăgie aici. Vorbim mai târziu, bine? îi spuse ea 
lui Carmen. 

— Bine, răspunse Carmen. 

Nu simţea nici o plăcere când vorbea la telefon sau când 
închidea. 

Tibby se aşeză la birou şi deschise documentul acela de 
pe calculator care, zice-se, trebuia să conţină scenariul pentru 
cursul intensiv de scriere de scenarii. Documentul fusese 
intitulat cu entuziasm „Scenariu”, dar nu conţinea de fapt nimic 
care să semene cu un scenariu. Urma acest curs de aproape trei 
săptămâni şi tot ce avea era o pagină cu notițe aşezate şi 
ordonate la 226 Axx întâmplare. Niciuna nu părea să aibă vreo 
legătură cu cealaltă. Pe jumătate dintre ele nici măcar nu-şi 
amin tea că le scrisese. 

Lăsă calculatorul să hiberneze în continuare. Des chise 
televizorul. Putea să trăiască o viaţă întreagă schimbând 
canalele. Tot lucrurile de care avea nevoie se aflau în interiorul 
unei cutii electronice. 

O aşteptă pe prezentatoarea ei preferată de ştiri, Maria 
Blanquette, cu nasul ei mare şi râsul ei caracte ristic. O insulă 
de autenticitate într-o mare de falsuri. Dar era prea târziu. 
Programul de ştiri ajunsese deja la rubrica meteo. 

Se întrebă din nou dacă Brian o să sune sau nu. O va suna 
probabil când îşi va face planuri pentru toamnă. O va sima cu o 
scuză bună - să ceară infor maţii despre cazare sau diverse 
cerinţe, indicaţii des pre unde se putea mânca sau altele. El 
sigur se aştepta ca, odată ce va începe şcoala la Universitatea 
din New York, în septembrie, să fie din nou măcar prieteni. 

Şi ea ce-o să facă? Şi ea ce-o să spună? Oare să-l ajute? 
Oare să-l încurajeze sau ar fi o greşeală? Oare astfel i-ar fi mai 
greu să treacă peste despărţire? 

Lui Bridget încă îi mai venea să plângă când o sună în 
seara aceea pe Tibby din biroul gol, profund bucuroasă că 
mergea din nou reţeaua. Ştia că o să coste o grămadă 
convorbirea, dar nu îi păsa. Nu spu şese nimănui adevărul 
despre Peter, însă acum simţea nevoia să o facă. 

— Mă simt aşa aiurea, zise ea. Incepu să plângă. Era o 
rană vie şi avea nevoie să lase puroiul să iasă. 


— Vai, Bee, spuse Tibby cu blândeţe. 

— Ştiam că e însurat. Ştiam că are copii şi totuşi am 
permis să se întâmple ceva între noi. 

— Ştiu. 

— l-am văzut azi-dimineaţă şi mi-a fost greață de mine. 
De ce nu au fost importanţi şi înainte? 

— Pâi, zise Tibby, sugerând că asculta, şi nu judeca. 

— Are familie, înţelegi? O familie care se bazează pe el. 
Care îi aparţine. Eu nu o să-i aparţin niciodată. 

Astea fiind spuse, Bridget luă o pauză lungă de plâns. Şi, 
în timp ce plângea, îşi dădu seama că fusese mai sinceră cu 
Tibby decât ar fi vrut. 

— Beezy, e în regulă. Tu aparţii altor oameni, zise Tibby cu 
sinceritate. 

Bridget se gândi la tatăl ei şi avu un sentiment co pleşitor 
de disperare. Se gândi la Eric şi se simţi ne demnă de dragostea 
lui. Se gândi la mama ei şi tânji după poveştile de care nu se 
desprinsese încă. 

— Eu aparţin ţie, Lenei şi lui Carmen, Tibby, spuse ea 
printre lacrimi. Nu cred că aparţin altcuiva. 

Luni dimineaţă, Lena ajunse prima la atelier, iar Leo al 
doilea Veni imediat la ea. Ea era din nou timidă. 

— Am fost prea entuziasmat ca să dorm, îi măr turisi el. 

Arăta într-adevăr foarte entuziasmat, dar şi foarte obosit. 
Oare din cauza tabloului? Oare din cauza ei? 

— L-am adus, spuse el. Ridică o cutie subţire. Vrei să-l 
vezi? 

— Nu aici, răspunse ea. Deja începuseră să vină şi alţi 
studenţi. 

— Ştiu. Mai încolo. Mergem undeva să fim singuri. 

— Bine, zise ea. Abia aştepta să-l vadă. 

Încercă să se concentreze la tabloul ei. Încercă că intre în 
transa privitului şi lucratului. Îi luă ceva vreme. 

După curs, el îşi strânse repede lucrurile. Lena tre bui să 
se grăbească pentru a-l ajunge din urmă. El găsi un atelier gol la 
etajul doi şi închise uşa în urma lor. 

Sprijini tabloul, încă nescos din cutie, de perete. O trase 
spre el şi o sărută. Îşi apăsă faţa de obrazul ei. 

— Nora e un model foarte bun, spuse el. Dar acum vreau 
să te pictez numai pe tine. 


O sărută până când Lena rămase fără aer, iar capul şi 
picioarele îi erau ca de vată. 

— N-am mai sărutat niciodată un model. Nu am mai pictat 
niciodată o fată pe care am sărutat-o. 

— Ai putea să încerci să o săruţi pe Nora. 

Leo se strâmbă. 

— Sau pe Marvin. 

Se strâmbă şi mai tare. 

— OK. Hai să-ţi arăt. Scoase tabloul din cutie, cu mare 
grijă, pentru că nu se uscase complet. 

Îi era greu să se uite. Cuprinse tabloul cu privirea încetul 
cu încetul, încercând să îl considere un tablou oarecare, de 
şcoală, înfăţişând o fată. Clădirea asta era plină de tablouri de 
genul ăsta. , 

Dar, nu. Asta era al ei. Era greu să aprecieze munca lui 
Leo fără să se critice pe ea însăşi. Era greu să se uite la tablou 
fără să fie părtinitoare. 

Când reuşi să se relaxeze un pic, îşi dădu seama că era 
frumos, obiectiv vorbind. Şi nu era un tablou de şcoală. Avea 
ceva diferit. Era mult mai intim. Era un tablou ce avea drept 
decor camera din casa unde copi lărise el. Şi o înfăţişa pe ea. Şi 
ea îi aparținuse numai lui în toate orele alea în care o pictase. 

Îşi mai dădu seama de ceva Majoritatea tablourilor de 
şcoală erau intenţionat desexualizate. Acesta nu era 

— E sexy, nu? 

El zâmbea şi la exterior, şi la interior. 

— Da 

— Vai, sper ca părinţii mei să nu îl vadă niciodată. 

— N-o să-l vadă. 

Încă se purtau ciudat unul în prezenţa celuilalt. Se aflau 
simultan în diferite părţi ale relaţiei - se văzu seră dezbrăcaţi, 
dar nu-şi cunoşteau prietenii. 

Ce s-ar fi întâmplat dacă, atunci când pozatul se 
terminase, nu şi-ar fi pus halatul pe ea? Dacă ar fi lă sat sărutul 
lui să ducă la altceva? îşi dădea seama că el asta voia Şi ea se 
gândise la asta însă valul intens de energie sexuală dintre ei 
fusese prea mult pentru ea. 

— Te-ai descurcat mult mai bine decât mine în afa cerea 
asta, spuse ea. 

Leo părea sincer întristat. 


— Tu ai fost un model mai bun. 

— Tu ai fost un pictor mai bun. 

— Mai puţin inhibat, poate, zise el. 

Încă simţea locul acela pe coaste unde o atinseseră 
degetele lui. 

— Asta cam aşa-i, recunoscu ea. 

— Poate ar trebui să mai încercăm. 

— Nu ştiu. 

— Te rog! Avea o expresie uşor disperată. Pentru că, dacă 
tu nu mă pictezi, eu nu pot să te rog să po zezi, nu? Şi chiar 
vreau să pozezi iar pentru mine. 

Oare numai pozat voia el de la ea? Ce se va întâm pla 
dacă va zice da? 

— Poţi să mă rogi. 

— Vrei? Te rog! O să te implor dacă vrei. 

— Nu trebuie. 

— Duminică? 

Nu era aşa de râu să fii dorită. 

— Mă mai gândesc. 

— Hai, spune da. 

— Bine. 

— Vrei să luăm cina împreună mâine-searâ? 

El era fericit. Îimpachetă tabloul. Lena ştia că tre buia să 
ajungă la serviciu. 

— La tine acasă? 

— leşim în oraş, zise el în timp ce o conducea pe hol. Nu 
cred că te pot săruta de faţă cu mama. 

Julia aştepta la intrarea din spatele scenei princi pale când 
actorii ieşiră la prânz. Carmen fu luată prin surprindere, dar 
încântată că Julia părea prietenoasă şi, chipurile, o aştepta pe 
ea. 

Prinţul Mamillius, pe care îl mai chema şi Jonathan, 
mergea alături de Carmen, aşa că aceasta îi făcu cu noştinţă cu 
Julia. 

— Vii la Bistro? o întrebă Jonathan pe Carmen când 
ajunseră la răscruce. 

Ce numeau ei Bistro era sala de mese mai mică şi mai 
drăguță, rezervată pentru actorii profesionişti. Oamenii care 
mâncau la Bistro nu mergeau niciodată la cantină şi nici invers, 


înţelesese Carmen, deşi lan şi Andrew, şi mai ales Jonathan, 
încercau s-o convingă să mănânce cu ei. 
— Nu, spuse ea. 


— Hai, vino! 

Se săturase de discuţia asta. 

— Nu am voie. 

— Taci din gură, domnişoară. Ştii bine că ai voie. 
— Jonathan. 


— Poţi s-o iei şi pe prietena ta. 

Carmen se întoarse spre Julia, care părea nemai pomenit 
de încântată de idee. 

— Vrei să mergi? o întrebă Carmen. 

Carmen nu voia, de fapt. 

— Pur şi simplu, cred c-ar fi distractiv să vedem cum 
arată, răspunse Julia. 

Carmen se uită la Jonathan. 

— Este rezervată numai pentru actorii adevăraţi, ex plică 
ea Dar dacă prinţul aici de faţă e atât de dornic să mănânce cu 
noi, poate să ia ceva la pachet şi să ne aducă pe pajişte. 

Jonathan clătină din cap. 

— N-am nici o şansă, spuse el. Bine, Carmen, ne vedem 
pe pajişte. 

— Să le dai fiori fetelor, spuse Carmen în glumă. 

Spre încântarea Juliei, Jonathan veni într-adevăr pe pajişte, 
zona cu iarbă din spatele cantinei unde-şi petreceau timpul toţi 
învăţăceii. Aduse trei sendvişuri de curcan care, după părerea 
lui Carmen, aveau ace laşi gust cu cele de la cantină. 

Prezenţa lui acolo stârni într-adevăr agitaţie. Se părea că 
majoritatea erau mai la curent cu activitatea lui cinematografică 
decât ea Julia vorbi bucuroasă cu el, comentând fiecare chestie 
în care jucase. 

Privind-o pe Julia, Carmen simţi că un anumit mis ter se 
dezleagă, şi fii uşurată. Îşi dădu seama că Julia devenise din nou 
prietenoasă pentru că voia să o pună în legătură cu actorii 
adevăraţi. 

Carmen ar fi putut să se enerveze, dar nu o făcu. Deci 
Julia se folosea de ea Şi ce dacă? Era mult mai bine decât să nu 
vorbească cu ea. 

În ultimele zile, Carmen îşi dădu seama cât de du reros 
era să locuieşti cu o persoană care nu vorbeşte cu tine. Se gândi 


cu profund regret la toate dăţile când îi aplicase aceeaşi 
pedeapsă mamei ei. 

Carmen fusese mâhnită de tăcerea apăsătoare a Juliei, 
însă fusese deopotrivă stânjenită de schimbarea ei recentă. 
Acum că înţelegea, se simţea mult mai bine. 

Mai târziu, Carmen îl văzu pe Jonathan în culise şi îi 
mulţumi. 

— Sendvişurile au fost groaznice, dar cred că prie tena 
mea ţi-a fost foarte recunoscătoare că ai mâncat cu noi. 

Jonathan râse. Se obişnuise să o atingă pe Carmen când 
putea, şi asta făcea şi acum, jucându-se cu o bu clă din părul ei. 

— Nici o problemă, soro. 

— Numai că acum vrea să ştie ce planuri ai pentru cină 
astă-seară. 

Jonathan râse din nou. 

— Da, mă rog. Prietena ta este ce numim noi o ari vistă. 
Sunt multe ca ea în Los Angeles. 

Ei bine, Bridget ajunsese în mizeria cea mai nea gră. 
Chestia cea mai dureroasă. Era bine să ştii unde se află mizeria 
cea mai neagră, îşi zise ea, întinsă în pat în noaptea aceea. Era 
o ţintă sigură, cum zăcea ea aşa în mizerie şi se lăsa cuprinsă 
de agonie. Acceptă agonia. 

Peter îi spusese că avea multe de învăţat de la greci şi 
avea dreptate. Grecii ştiau totul despre ci clurile nefericirii. Ştiau 
despre blesteme de familie transmise din generaţie în 
generaţie. Chiar şi faptele cele mai insignifiante puteau pomi 
războaie, infideli tăţi, sacrificarea copiilor. Se şi terminau cu 
războaie, infidelităţi, sacrificarea copiilor. 

__Nu - de fapt nu se terminau aşa. Nu se terminau în nici un 
fel. In poveştile astea, distrugerea continua, propagată de 
greşelile oarbe ale slăbiciunii omeneşti. 

Şi asta era şi soarta ei. Familia ei era nefericită. Nici unei 
familii nu îi era permis să fie fericită. Pe de o parte nu voia ca 
Peter - sau nimeni altcineva - să aibă ceea ce ea nu avea Nu 
voia ca măcar copiii lui să aibă. 

Acum îşi punea întrebări. Oare faptul că Peter avea o 
familie o făcea mai puţin interesată de el? Sau din contră, îi 
accentua sentimentul? Ce ciudat că pornirile ei cele mai 
distructive se ascundeau sub masca dragostei! 


Grecii ăia nesăbuiţi păreau să facă întotdeauna aceleaşi 
greşeli. Nu învățau nimic din trecut. Făceau în continuare pe 
grozavii. Refuzau să se uite în urmă. Exact asta făcea şi ea. 

Un copil de cinci ani ar înţelege asta. 

Trimite pe cineva să aducă unul. 

Groucho Marx. 

Tibby îşi reduse norma de lucru. Sau mai de grabă Charlie 
îi recomandă să îşi reducă norma de lucru. Se gândea că, dacă 
lucrează mai pu ţin, va fi mai amabilă cu clienţii. Angajase o fată 
care avea buzele date cu luciu aromat şi purta pantaloni 
minusculi, şi nu-i păsa care filme erau bune sau rele. Charlie era 
prea drăguţ ca s-o concedieze pe Tibby. 

Pe Tibby n-o deranja prea tare. Nu avea cu cine să iasă la 
cină sau la film, aşa că nu prea avea nevoie de bani. Avea mai 
mult timp să lucreze la scenariu. Sau cel puţin să deschidă 
documentul numit „Scenariu”. 

Pe la sfârşitul lui iulie, se duse acasă într-un weekend 
prelungit. Katherine şi Nicky aveau un spectacol în tabăra în 
care erau şi se gândise să le facă o surpriză. 

Oare o să îl vadă pe Brian? Numai la asta se gân dea, în 
timp ce trenul pufăia spre sud şi tot la asta se gândea mai 
târziu, când o aştepta pe mama ei s-o ia de la gara din 
Bethesda. 

O să îl vadă. Era sigură de asta. Cum să nu-l vadă? Brian îi 
iubea familia. De fapt, îi aprecia mai mult de cât o făcea ea, 
care era parte din familie, şi era şi el, la rândul lui, apreciat mai 
mult. Oare cum o să se simtă ea cum? 

Într-adevăr, vineri dimineaţa, Brian apăru în bucă tărie 
când Tibby îşi mânca cerealele. 

— Bună! Bună! Katherine ţopăia în jurul lui, încân tată. Ne 
duci tu astăzi? 

Oare Brian fusese surprins s-o vadă pe Tâbby? Nu era 
sigură. La început, crezuse că apăruse acolo ca s-o vadă pe ea, 
dar acum, judecând după expresia de pe faţa lui, nu era sigură 
că Brian ştiuse că ea avea să fie acolo. 

— Bună, Tibby, o salută el. 

— Bună! 

Îşi tinu ochii în castronul cu cereale. Voia să fie 
prietenoasă, dar fără să îl inducă în eroare. 


— Brian ne duce uneori vinerea în locul mamei, explică 
Katherine fericită. 

Îşi abandonase complet cerealele în favoarea lui Brian. 

Tibby o auzi pe mama ei, la etaj, strigând la Nicky să nu se 
mai joace la calculator şi să se îmbrace. 

— Pâi, foarte drăguţ din partea lui, zise Tibby înţe pată. Ar 
trebui să îţi termini micul dejun, Katherine, mai adăugă ea. 

Nu-şi putea imagina să se ofere să îi ducă pe fra tele şi pe 
sora ei în tabără, şi totuşi ea era cea care se presupunea că are 
acelaşi ADN. 

Însă Brian nu avea fraţi sau surori. Dorinţa vine din lipsă, 
iar Tibby avea un surplus. 

— Cum de nu vă mai îmbrăţişaţi? întrebă Katherine, 
uitându-se când la Brian, când la Tibby. 

Trecură câteva momente. Brian o lăsă pe Kathe rine să îl 
calce pe pantofi, dar nu răspunse la între bare. Tibby îşi ţinu faţa 
roşie aplecată peste castronul cu cereale. 

— V-aţi certat? insistă Katherine. 

Se duse la piciorul lui Tibby, îşi puse mâinile pe genunchii 
lui Tibby şi se aplecă înspre ea. Tibby îşi în cleşta degetele pe 
lingura şi amestecă. Combinația de inimioare roz, luni galbene, 
romburi albastre din ce reale dăduseră laptelui o culoare 
cenuşie, scârboasă. 

— Nu ne-am certat, spuse ea. Doar că... facem lu cruri 
diferite vara asta. 

Katherine nu acceptă răspunsul imediat. 

— Vrei să vii cu noi? o întrebă Brian pe Tibby, politicos. 

— Unde? 

— Să ne duci în tabără! răspunse Katherine. Da. Poţi să 
vii? 

— Pâi... Cred că aş putea... 

Câteva minute mai târziu, Tibby era aşezată pe scaunul 
din dreapta din maşina mamei ei, alături de fostul ei prieten, 
care îi ducea pe fratele şi pe sora ei în tabără. Dar adevărata 
ciudăţenie începu odată ce pa sagerii zgomotoşi se dădură jos 
din maşină. 

— Cum îţi merge? o întrebă Brian, rupând tăcerea. 

El părea mai relaxat decât se simţea ea Doar nu el era 
vinovatul, nu? 

— Binişor. Tu ce faci? 


— Un pic mai bine, cred. Încerc. 

El era dispus să fie sincer, însă ea nu era De asta nu voia 
să aibă o conversaţie cu el. 

Nu ştia ce să spună. Erau opriţi la semafor şi i se părea că 
roşul durează o veşnicie. Întotdeauna urâse acest semafor de pe 
bulevardul Arlington. De ce o lu ase Brian pe acolo? 

— Cum merge cu şcoala şi restul? se interesă ea într-un 
final. 

— Ce vrei să spui? 

În sfârşit, porniră din nou. 

— Cu ajutorul financiar şi chestiile alea 

— Probabil nu voi mai avea nevoie de el. 

— Serios? Dar credeam... 

Lua din nou parte la conversaţie. 

— La Maryland e... 

— Nu, la NYU vreau să zic, îl întrerupse ea. 

O vreme Brian nu scoase o vorbă. 

Tibby îşi dori să îşi poată retrage cuvintele, să iasă din 
interacţiunea cu el. 

— Nu intenţionez să mai merg la NYU, spuse el în cet, în 
timp ce virau spre strada ei. Mi-am retras can didatura acum 
câteva săptămâni. 

Tibby deschise portiera înainte ca maşina să se oprească 
de tot. 

— Corect. Desigur. 

Uitase că era maşina mamei ei şi că Brian urma s-o 
parcheze pe aleea lor. 

— E logic. Desigur, repetă ea. 

Era tulburată; îi făcu spasmodic cu mâna de pe alee în 
timp ce se îndrepta spre intrarea în casă. 

Brian se uita la ea, dar Tibby nu era sigură de ex presia 
feţei lui, pentru că nu se uita cu adevărat la ea. 

— Tre’ să plec. Aşa că ne vedem mai târziu, îi strigă ea şi 
dispăru în casă. 

Urcă în camera ei şi se aşeză ţeapănă pe pat. Se uită pe 
fereastră, dar nu văzu nimic. 

Bineînţeles că Brian nu mai voia să meargă la NYU! 
Intenţionase să meargă acolo numai din cauza ei, iar ea se 
despărţise de el! 


Se părea că Brian acceptase faptul că se despărţiseră. 
Dintr-odată, asta îi era extrem de clar. 

Dar oare ea făcuse acelaşi lucru? 

Când Carmen se întoarse în cameră după repeţiţi ile din 
seara aceea, fu uimită să vadă că Julia îi lăsase un morman de 
cărţi pe pat. 

— Aceea e despre teatrul elisabetan în general, îi explică 
Julia entuziastă, arătând spre prima carte pe care Carmen o 
luase în mână. Cea mare de sub ea e despre limbă şi pronunție. 
Aceea te va ajuta foarte mult. Şi apoi mai e şi cealaltă, care e 
doar o analiză a piesei Poveste de iarnă. 

Carmen dădu din cap, studiindu-le. 

— Uau, mulţumesc! Sunt grozave. 

— Cred că-ţi vor fi de ajutor, spuse Julia. 

— Sigur. Bineînţeles, răspunse Carmen. 

Cărţile atinseră o anumită coardă în Carmen. Se întrebă 
de ce nu se gândise şi ea să meargă la biblio tecă. Ea, fata care 
credea că poate să muncească, să cerşească, să împrumute sau 
să fure mai mult decât credea că poate să fie bună la ceva în 
mod firesc. 

Era extenuată, dar, în loc să se bage direct în pat, lăsă 
lumina aprinsă o vreme şi se ameti citind despre diferite tipuri 
de versuri. 

In seara următoare, Julia o învăţă cum să se uite prin text 
şi dincolo de text. Apoi Carmen citi pasajul pe care Julia i-l 
recomandase, despre Leontes care era un sine şi un antisine, în 
timp ce Julia scria ceva grăbită, aşezată la birou. Pe la miezul 
nopţii, când Carmen se pregătea să stingă lumina, Julia îi arătă 
ce scrisese. 

— Uite, am făcut nişte însemnări pentru tine. 

Erau o mulţime de pagini fotocopiate din scena râu, 
însemnate cu un număr ameţitor de simboluri şi adnotări. 

— i-am scris metrul, explică Julia. Am încercat să pun 
măsurile aşa cum ar trebui să pronunţi. 

— Serios. 

— Mda. Mi s-a părut că ai avea nevoie de ceva aju tor pe 
tema asta. 

— Bine. Mada. 

Julia arătă spre primul vers şi începu să citească, 
exagerând ritmul. 


— Înţeleg. 

— Într-adevăr? 

— Cred că da. 

— Vrei să încerci şi tu? 

Carmen nu voia să încerce. Nu înţelegea nimic şi se 
simţea ca o idioată, şi voia să se culce. 

— Încearcă doar un vers sau două! o îndemnă Julia. 

Carmen încercă. 

— Nu, e aşa, spuse Julia, demonstrându-i. 

Şi a ţinut-o tot aşa, până când Carmen se simţi du blu de 
extenuată şi mai căpătă şi o durere de cap. 

În duminica din acel weekend, Tibby se duse s-o vadă pe 
doamna Graffman, mama vechii ei prietene, Bailey. Tibby se 
întorcea la New York cu trenul în seara aceea şi voia să facă un 
efort s-o vadă înainte de a pleca. 

— Vreţi să ne vedem la o cafea sau ceva? o întrebă Tibby 
la telefon. 

— E în regulă. Hai să ne întâlnim în cafeneaua aceea de 
pe colţ cu strada Highland. 

— Perfect, încuviinţă Tibby, uşurată. 

Prefera să nu meargă în casa familiei Graffman, dacă 
putea să evite acest lucru. 

Tibby încercase s-o viziteze pe doamna Graffman sau 
măcar să o sune, în puţinele daţi când fusese acasă în acel an. 
De obicei voia s-o vadă, dar astăzi simţea că e mai mult o 
obligaţie. 

Tibby o îmbrăţişa scurt pe doamna Graffman la intrare, 
unde o aştepta. Îşi luară cafea de la bar şi se aşezară la o masă 
minusculă de lângă fereastra din faţă. 

— Cum merg lucrurile? întrebă doamna Graffman. 

Arăta relaxată în pantalonii ei de yoga şi tenişii de 
grădinărit puţin murdari de noroi. Arăta un pic mai robustă 
decât acum un an, decât acum şase luni. 

Tibby nu se gândi nici la întrebare, nici la răspuns. 

— Destul de bine, cred. Dumneavoastră ce mai faceţi? 

— Păi, ştii tu... 

Tibby dădu din cap. Acel „ştii tu” însemna că îi era dor de 
Bailey şi că, atunci când ţi-ai pierdut singu rul copil viaţa era 
bună sau extraordinară într-un con text foarte limitat. 


— Dar la muncă e bine. Mi-am schimbat locul de muncă, 
ti-am zis? 

— Cred că tocmai vi-l schimbaserăţi data trecută când ne- 
am văzut, spuse Tibby. 

— Am zugrăvit baia de la parter. Domnul Graffman se 
antrenează pentru Maratonul Cadrelor din Marină. 

— Uau, asta e super, spuse ea. 

— Încercăm să ne găsim un scop, înţelegi? 

— Da, răspunse Tibby. 

Doamna Graffman părea tristă, dar spre uşurarea lui 
Tibby, nu părea atât de tristă încât să aibă nevoie de alinare. 

— Şi tu, draga mea? 

— Păi, eu urmez un curs intensiv de scriere de sce nării. Ar 
trebui să terminăm un scenariu întreg până la mijlocul lui 
august. 

— Ce frumos! 

Brusc, Tibby îşi dădu seama că doamna Graffman va vrea 
să ştie despre ce este vorba. 

— Despre ce este vorba? întrebă ea veselă, exact cum se 
aşteptase. 

Tibby sorbi prea repede din cafea şi îşi arse limba. 

— Pâi, lucrez cu o mulţime de teme. Adun imagini, 
înţelegeţi? 

Auzise odată pe cineva spunând asta şi i se păruse că 
suna fain. Dar în atmosfera de acum părea extrem de fals. 

— Interesant. 

„Ceea ce e un alt mod de a spune că n-am început încă”, 
ar fi trebuit să spună Tibby, dar se abţinu. 

— Şi ce mai face prietenul nostru Brian? întrebă doamna 
Graffman cu un zâmbet. Era şi ea dintre pă rinţii care îl plăceau 
pe Brian. 

— E... păi... Bine, cred. Nu prea ne-am mai văzut. 

Doamna Graffman avea o privire întrebătoare, aşa că 
Tibby continuă să explice, ca să nu apuce să întrebe nimic. 

— A fost aşa o nebunie, pentru că eu lucrez şi merg şi la 
şcoală, iar el are două servicii şi suntem în oraşe diferite, astfel 
că... ştiţi dumneavoastră. 

— Îmi închipui, zise ea. Dar veţi fi împreună la anul, nu? 

— Păi... 


Tibby îşi dori să se oprească acolo. Voia să se în toarcă în 
cămăruţa ei de cămin, la distanţă de ore bune de casă şi să se 
uite la televizor. 

— Nu ştiu. E cam problematic. 

„Vedeţi dumneavoastră, m-am despărţit de el. lar acum, 
în mod ciudat, consecinţa este că nu mai sun tem împreună şi 
nu mai avem un viitor împreună. Ce misterios. Cine s-ar fi gândit 
la aşa ceva?” 

Doamna Graffman era prea sensibilă ca să o for ţeze pe 
Tibby să vorbească despre lucruri care îi fă ceau râu. Prin 
urmare, nu mai aveau aproape nimic de discutat. 

— Veniţi la petrecerea părinţilor mei în august, nu? se 
interesă Tibby, adunându-şi lucrurile. 

— Da. Tocmai am primit invitaţia prin poştă. Do uăzeci de 
ani. Uau! 

Tibby dădu din cap absentă. Niciodată nu făcuse calcule 
cu privire la nunta părinţilor ei. lată încă o conversaţie blocată. 

Tibby îşi dădu seama de ce găsea alinare în în teracţiunile 
mai simple, unilaterale, ca, de exemplu, uitatul la televizor. 

Lena uitase că trebuie să îl uite pe Kostos. Aşa îşi dădu 
seama. Când îţi aduceai aminte că trebuie să uiţi, îţi aduceai 
aminte. Abia atunci când uitai să uiţi, uitai cu adevărat. 

Lucrul care îi aminti Lenei de Kostos nu era vreo mişcare 
în creierul ei (ceea ce ar fi constituit un eşec în încercarea de a 
uita), ci o bătaie în uşă într-o după-amiază toridă de joi, chiar la 
sfârşitul lui iulie. 

A fost simplu. Când îl văzu pe Kostos, îşi aduse aminte de 
el. 

De ce, ce rău putea să facă, fiind ea însăşi? 

O are mai era o altă Troia de ars? 

William Buttler Yeats. 

Se întâmplă după ore. Lena îşi aruncase şlapii din picioare 
şi adormise pe pat în tricou şi pan taloni scurţi, cu părul ieşindu-i 
din coadă. Auzi bătaia în uşă în prima parte profundă a 
somnului. Era ameţită, dezorientată şi transpirată încă dinainte 
să deschidă uşa. 

Când văzu bărbatul brunet din faţa ei, crezu numai pe 
jumătate că ar putea fi Kostos. Chiar dacă avea faţa lui Kostos şi 
picioarele lui Kostos, şi vocea lui Kostos, ea continuă să creadă 
că poate era altcineva. 


De ce stătea omul acesta care semăna ciudat de mult cu 
Kostos în pragul camerei ei de cămin? Se gândi fără să vrea s-o 
sune pe Carmen să-i spună că era un bărbat în Rhode Island 
care era aproape iden tic cu Kostos. 

Apoi îşi aminti cum Carmen spusese că el se va întoarce, 
îşi aminti despre uitare. 

Brusc se simţi zguduită şi i se făcu frică. Ca şi cum s-ar fi 
trezit în mijlocul examenului de bacalaureat. Asta însemna că 
putea fi el? 

Dar era imposibil, pentru că el locuia pe o insulă din 
Grecia, la mii de kilometri depărtare. El trăia în trecut. Trăia 
inaccesibil între pereţii unei căsnicii. Trăia în memoria şi în 
imaginaţia ei. Acolo îşi petre cea practic cam tot timpul. El 
exista acolo, nu aici. 

Nu putea fi aici. Aici era ce mai rămăsese dintr-un sendviş 
de curcan de la un prânz luat în grabă în aţe lier şi pantalonii ei 
zdrenţăroşi de trening cu şnur pe care îi făcuse scurţi şi 
pişcătura de ţânţar de pe gleznă pe care o scărpinase fără milă 
şi desenul în cărbune pe care-l lipise cu bandă adezivă pe 
perete cu două săp tămâni în urmă. Kostos nu trăia aici şi acum. 
Mai de grabă s-ar fi îndoit de ochii şi urechile sale. 

Aproape că îi spuse şi lui asta. 

— Eu sunt, spuse el simțind confuzia ei, văzând că nu e 
limpede că îl recunoaşte. 

Ei bine, da, îl recunoştea. Dar nu asta era ideea, nu? Nu 
prea era convinsă. Şi ce dacă era „eu”? Toată lumea era „eu”. Şi 
ea era „eu”. Cine altcineva avea să fie? 

Doar fiindcă era Kostos şi apăruse la uşa ei spu nând: „Eu 
sunt” nu însemna că ocupa timp şi spaţiu în viaţa ei de acum. 
Se gândi să-i zică şi lui asta. 

Simti confuzia aceea frustrantă, ca într-un vis, când îţi 
storci creierii să răspunzi şi apoi uiţi care era întreba rea. Fusese 
o întrebare, nu? Se gândi să-l întrebe pe el. 

— Ar fi trebuit să sun mai întâi, murmură el. 

Lena îşi dădu seama că inima îi bătea ori prea tare, ori 
prea încet. Chibzui câteva clipe. Poate că se opreşte de tot. Și 
apoi ce avea să facă? 

Işi imagină pentru o clipă că i se deschide pieptul ca o uşă 
de dulap şi inima îi sare afară la capătul unui arc. 


Oare era trează? L-ar fi întrebat pe el, dar era ul tima 
persoană care ar fi putut să ştie pentru că el în suşi nu avea nici 
un loc în realitate. 

— Cred c-o să stau jos, zise ea încet. Era ca o fată cu 
corset dintr-un film vechi, care înfrunta proble mele mari 
aşezată. 

El rămase în prag, neştiind dacă să intre sau nu. Arăta 
epuizat şi ciufulit. Poate chiar tocmai sosise. 

— Poate ar fi bine să vii mai târziu, spuse ea. 

Arăta de parcă ar fi fost torturat. Nu ştia ce să facă. 

— Pot să vin diseară? Pe la opt? 

Se trezi întrebându-se dacă se referea la ora opt din 
timpul ei sau la ora opt din timpul lui. Nu făcea decât să se 
încurce şi mai tare. 

— La opt e bine, răspunse ea politicoasă. Oare era cu 
putinţă să se afle amândoi în acelaşi interval de timp? 

Dacă avea să se întoarcă la opt, decise ea ascul tând uşa 
închizându-se şi luând perna în braţe, atunci posibilitatea ca el 
să fie cu adevărat aici avea să fie şi mai mare. 

În aceeaşi zi caniculară de joi, la sfârşitul lui iulie, agentul 
de securitate o sună pe Tibby să-i spună că o caută cineva. 

Ea se gândi imediat la Brian, deşi nu-l văzuse şi nici nu 
vorbise cu el de când se întorsese de la Bethseda. Îşi simţi inima 
bătând mai tare. 

— Cine e? întrebă ea. 

— Numai un pic. Tibby auzi o conversaţie înăbu şită. Este 
Effie. 

— Cine? 

— Effie. Effie. Spune că e prietenă cu tine. 

Inima lui Tibby îşi schimbă bătaia. 

— Vin imediat, zise ea. 

Îşi udă părul să-i stea drept, îşi puse un tricou fără mâneci 
şi o pereche de pantaloni scurţi, ponosiţi. Se îngrijoră deodată 
că ar putea fi ceva în neregulă cu Lena. Aproape zbură pe hol 
până la lift. 

Effie era practic în faţa ei când uşa liftului se des chise la 
parter. Se dădu în lături, împiedicându-se, când Tibby ieşi 
gonind din el. 

— E totul bine? întrebă Tibby. 

Effie ridică din sprâncene. 


— Da. Adică, aşa cred. 

— Unde-i Lena? 

— În Providence. Effie adoptă expresia aceea uşor jignită 
pe care o adopta când era pusă în faţa faptului că prietenele 
Lenei nu erau şi prietenele ei. 

— Ah! Bine. Tibby se gândi că ar suna răutăcios să 
întrebe: „Şi atunci ce cauţi aici?” Aşteptă răbdătoare ca Effie să 
spună ce căuta acolo. 

— Eşti ocupată acum? se interesă Effie. 

— Nu, nu chiar. 

— Nu te grăbeşti să pleci undeva sau să faci ceva, nu? 

— Nu. Tibby murea de curiozitate şi avea senzaţia că era 
ceva putred la mijloc. Stătuse singură foarte mult timp. 

— Vrei să mergem să bem o cafea? Este vreun loc pe aici? 
Tibby observă că Effie arăta un pic emoţionată. Era 
agitată. Dădea şi din mâini, şi din picioare. Era îmbrăcată cu o 
rochie scurtă, roz petrecută, care lăsa să se vadă foarte mult din 

decolteu. 

— Sunt un milion de locuri pe aici. Tibby încercă să nu 
pară nerăbdătoare sau răutăcioasă. Era de fapt drăguţ din 
partea lui Effie că venise tocmai până aici s-o vadă. Avea nevoie 
de vreun sfat sau ceva? Era brusc interesată de o carieră 
strălucită în domeniul ci nematografiei? Auzise oare că erau 
nenumărați băieţi drăguţi la Universitatea din New York? Nu că 
ar fi fost adevărat, de fapt. 

— Putem să bem cafea cu gheaţă la un local pe strada 
Waverly. 

— Sună grozav, spuse Effie. Işi şterse transpiraţia de pe 
buza de sus. 

— Stai mult la New York? întrebă Tibby pe drum, 
încercând să obţină indicii. 

— Numai azi. 

În sfârşit, se aşezară la o masă întunecată şi râco roasă 
din fundul cafenelei, cu o cafea cu gheaţă de doi dolari pentru 
Tibby şi o mocha frappuccino albă de zmeură de cinci dolari 
pentru Effie. În difuzorul din stânga lui Effie se auzea operă în 
limba italiană. 

Băutura lui Effie era aşa de groasă, că trebuia să soarbă 
cu putere. Tibby o privea şi aştepta. 

— Deci tu şi Brian v-aţi despărţit, spuse Effie într-un final. 


— Corect. 

— Nu mi-a venit să cred când am auzit prima dată. Tibby 
dădu din umeri. Oare ăsta era începutul? 

Unde bătea? 

— Crezi că o să vă împăcaţi? continuă ea. Nu părea 
insistentă. De fapt, se juca cu hârtia de la pai. 

— Nu cred. 

— Serios? 

Tibby încercă să nu se enerveze. Oare Effie făcea doar 
conversaţie? Că nu-i prea ieşea. 

— Serios. 

— Aşa deci. Crezi că ţi-a trecut dragostea pentru el? Tibby 
se uită cu atenţie la ea. 

— Dacă eu cred că mi-a trecut dragostea pentru el? Effie 
îşi desfăcu mâinile ca şi cum ar fi vrut să arate că nu are nimic 
în ele. 

— Da. 

— Nu ştiu sigur. 

Effie ridică uşor din umeri. Mai sorbi puţin din băutură. 

— Te-ai supăra dacă ai afla că iese cu altcineva? Tot 
repetând în gând întrebarea, Tibby îşi simţi creierul întorcându- 
se pe dos, ca un melc peste care s-a pus sare. Privirea i se 
înceţoşă şi clipi ca să vadă din nou clar. Încercă să nu se 
schimbe la faţă, să ră mână calmă. 

Oare ce ştia Effie? îl văzuse cumva pe Brian cu altă fată? 
Se afişa oare Brian cu altă fată prin Bethesda? Ce văzuse Effie? 
Ce se întâmpla? 

Tibby îşi bău cafeaua. Inspiră adânc. Ascultă tenorul 
ţipând tare chiar deasupra capului lui Effie. Nu putea să-şi 
piardă cumpătul de faţă cu Effie. Pentru că Effie, indiferent cât 
purta la sutien, tot o soră mai mică era. 

Voia cu disperare să o întrebe pe Effie ce ştie, dar cum 
putea să facă asta fără să pară că ar deranja-o? Că este 
supărată, deranjată şi şocată din pricina acestui gând? Nu 
putea. 

— Te-ai supăra, trase Effie concluzia. 

Tibby trebuia să-şi păstreze înainte de toate mândria 

— Nu, spuse ea într-un final. Poate aş fi un pic sur prinsă. 
Dar, uite. Eu am fost cea care s-a despărţit de el, nu? Nueca şi 
cum nu ştiam ce fac. Ştiam foarte bine. Nu am avut nici o 


îndoială că atunci era mo mentul ca noi doi să ne despărţim şi, 
pentru mine, a fost cea mai bună decizie. 

Tibby îşi dădu brusc seama că, dacă vorbea, se simţea 
mai bine decât dacă gândea 

— Serios? 

— Sigur. Vreau să spun că într-adevăr s-a terminat. Pentru 
mine, s-a terminat. Brian poate să facă tot ce are chef. Serios, 
poate că ar fi mai bine să iasă cu alt cineva dacă asta vrea să 
facă. 

Tibby îşi simţi capul legănându-i-se uşor pe gât. Ca 
jucăriile alea stupide pe care oamenii şi le pun în maşină. 

Effie dădu din cap şi mai sorbi puţin din aşa-zisa ei cafea, 
cu ochii mari, ascultând cu atenţie. 

— Ar avea vreo importanţă dacă ar fi cineva cunoscut? 

Tibby nu-şi imaginase niciodată că tortura pură ar putea fi 
deghizată în Effie Kaligaris îmbrăcată într-o rochie petrecută şi 
sorbind dintr-o băutură roz. Cineva cunoscut? Cine era? Cu cine 
era Brian? Cineva cunos cut? Brian s-a cuplat cu cineva 
cunoscut? Cine era? Cum putea să-i facă una ca asta? Tibby îşi 
stoarse cre ierii să îşi dea seama cine putea fi. 

Cum putea să întrebe fără să-şi trădeze nefericirea ei 
meschină? Cum putea să nu întrebe şi să sufere în continuare la 
fel de mult? 

— Ar avea importanţă, propuse Effie pe un ton solemn. 

Tibby reuşi să se adune încă o dată. Putea să se piardă 
mai târziu. Putea s-o sune pe Lena şi să afle adevărul. Putea 
chiar să o sune pe mama ei, dacă era aşa de grav. 

— De ce ar avea vreo importanţă? zise Tibby, bătând uşor 
cu degetele în masă, ca să pară nonşalantă. De ce artrebui să 
conteze dacă e o persoană cunoscută? 

Brusc i se păru că toţi nenorociţii ăia de cântăreţi de operă 
încep să zbiere din toţi rărunchii. 

— Ideea e că Brian nu mai este prietenul meu, iar eu nu 
mai sunt prietena lui. Tibby aproape că ţipa. E treaba lui cu cine 
iese. Şi e treaba mea cu cine ies eu. 

Effie dădu încet din cap. 

— Da, logic. 

Tibby era chiar mândră de răspunsul ei. Părea să fie exact 
ce trebuia să spună, deşi nu avea nici o legă tură cu 


sentimentele ei. Încercă să-şi tragă sufletul. Ar fi vrut ca muzica 
să fie mai puţin tare. 

— E foarte logic. Effie mai sorbi din băutură. 

— Şi atunci... Effie puse băutura jos şi se aşeză mai comod 
în scaun. Se uita fix la Tibby. Nu te-ar deranja dacă... 

Effie renunţă să mai stea picior peste picior. Tibby îşi dădu 
seama că şi ea avea nevoie să pună ambele picioare pe podea. 
Din motive misterioase, Tibby îşi ţinu respiraţia. 

— Nu te-ar deranja dacă aş ieşi eu cu Brian? 

Lucruri de genul acesta nu ar trebui să i se întâm ple ei, 
decise Lena, uitându-se pe fereastră la cărămizi şi la locurile 
goale dintre ele, acolo unde mortarul se rosese aproape de tot. 
Ar trebui să se întâmple altor oameni, ca Effie. Effie care, de 
exemplu, se pricepea mai bine să fie om. 

Lumina deveni mai slabă şi cărămizile se întune cară. 
Singura concesie pe care o făcuse Lenei posibi lităţii ca el să 
vină la ora opt fuseseră deodorantul şi periatul părului. 

În ultimul gest era şi o amintire, pentru că îşi pieptănase 
părul pentru el în ziua înmormântării bunicului ei. Asta se 
întâmplase cu doi ani în urmă. 

În acea perioadă se întâmplaseră mai multe lu cruri: 
moartea bunicului, durerea bunicii ei, rigidita tea aspră a tatălui 
ei. Şi vestea despre căsătoria lui Kostos, bineînţeles. O loviseră 
toate, ca nişte vânturi neprielnice. Stârniseră o furtună 
îndeajuns de puter nică să absoarbă toate calităţile mărunte ale 
momen tului, oricât de inocente: un anumit model de nori şi 
zgomotul unui anumit avion, mirosul de praf şi senti mentul că 
te-ai pieptănat special pentru o persoană pe care o iubeşti. 

Furtuna absorbise în ea şi timp - ore şi zile, şi săp tămâni 
care nu îi aparţineau, astfel că liniştea dinain tea ei fusese 
încărcată de conştientizarea amară a inexorabilităţii, iar 
perioada de după purtase în sine acea senzaţie de pustiire, 
lăsată de faptul că îşi dorea lucruri pe care nu le putea avea. 

În gestul ei de a-şi pieptăna părul pentru Kostos, plutea 
presimţirea că el o va părăsi. 

Îşi aminti anumite lucruri pe care le spusese. Stă tuseră 
ascunse în ea în tot acest timp, ca un post de ra dio dat foarte 
încet, în străfundul conştiinţei ei. 

— Să nu fii niciodată tristă crezând că nu te iubesc, zisese 
el. Niciodată să nu crezi că ai greşit tu cu ceva. Dacă îţi voi 


frânge inima înseamnă că am frânt-o pe a mea deo mie de ori. 
Te iubesc, Lena! Nu aş putea să nu te iubesc nici dacă aş 
încerca. 

Gândul care o bântuia cel mai tare nu era faptul că el nu o 
mai iubea. Avea să se împace cu asta într-un final. Gândul care 
o bântuia cel mai tare era faptul că 256 &xx o iubea. O iubea de 
departe. (Uneori aşa se iubea şi ea pe sine.) O iubea într-un fel 
ce dăinuia în timp, într-un fel ce nu putea fi pângărit. Şi ea 
păstra în ea această iubire, cu mare grijă. 

Ea era o persoană care merita să fie iubită. Se agăța de 
ideea asta. Era demnă să fie iubită. Asta conta, nu-i aşa? Chiar 
dacă el se căsătorise cu altci neva? Chiar dacă îi distrusese 
speranţele? 

Ea era o persoană care merita să fie iubită. Era tot ce 
avea. În visele ei îl auzea spunându-i că încă o iu beşte, că nu a 
uitat-o nici o clipă, în nici o zi. Era de neuitat. Asta conta cel mai 
mult. Era chiar mai bine decât să fie fericită. 

Şi care mai era locul ei acum? Singură pe urna ei 
grecească. Demnă de iubit, dar niciodată iubită. 

Era în afara oricărui pericol. Curajoasă în cadrul propriilor 
limite. 

Era acelaşi vechi obstacol. 

Asta îi aminti un pic lui Tibby de scena răpitorului de copii 
din filmul Chittychitty Bang Bang, unde ca mionul lui cu 
bomboane se dovedeşte a fi o cuşcă. 

Stând faţă în faţă cu Effie, cu ceaşca de gheaţă topită 
transpirând pe masă, Tibby privi cum cei patru pereţi so lizi se 
transformă într-o cuşcă. Nu avea scăpare. Intrase singură în 
asta cu capul ei relaxat şi mincinos înainte. 

Ce putea să facă? Ce putea să spună? Effie se descurcase 
de minune. Brusc, Tibby înţelese tot ce avusese Effie de gând, 
fiecare întrebare pe care o pu şese. Effie nu se trăgea degeaba 
din patria lui Socrate. 

Tibby nu mai putea gândi. Nu spera să o învingă pe Effie. 
Capul i se clătina într-o parte şi într-alta. 

— Ba te-ar deranja, trase Effie concluzia cu glas scăzut, 
dar Tibby vedea cu ochiul liber infatuarea care stătea la pândă. 
Effie părea gata să zboare, să-şi ia victoria şi să fugă cu ea. 

— Nu, e în regulă. Ce altceva putea să spună? 


Effie se ridică în picioare. Răspunsul lui Tibby îi era 
suficient. 

— Vai, Doamne, mă simt aşa de uşurată, Tibby! iz bucni 
ea. Habar nu ai câte griji mi-am făcut. Nu pu team să fac nimic 
până nu aflam că nu te superi. 

Erau deja pe trotuar, iar Tibby mergea amorţită în urma lui 
Effie. 

Brian şi Effie? Effie şi Brian? Effie cu Brian? Oare asta voia 
el? Voia să fie cu Effie? Se gândi la decol teul lui Effie. 

— Mă bucur atât de mult că nu te superi! Pentru că ştii, 
Brian şi cu mine suntem cam singurii rămaşi acasă vara asta. ŞI 
eu - oricum nu mai contează. Dar nici nu mă gândeam să fac 
ceva fără ca tu să fii de acord. 

— Sunt de acord, reuşi Tibby să spună, doar ca să termine 
cu toată mascarada. Apoi se duse acasă şi se prăbuşi. 

Vei cunoaşte adevărul şi adevărul te va înnebuni. 

Aldoox Hoxley resupusul Kostos veni la ora opt. 

Lena se hazarda să îi atingă încheietura mâinii îna inte să 
creadă cu adevărat că era chiar el, în came şi oase. Era prea 
cald ca să fie o fantomă, o închipuire sau o hologramă. Avea 
ochi, buze şi braţe care se mişcau. Se afla în timpul ei, în pragul 
uşii ei. Trebuia să îl accepte. 

Aşa că făcu un pas înapoi, studiindu-l în linişte, fără să se 
implice cu adevărat. Era doar o pereche de ochi, nu o persoană 
cu care să interacţionezi. Dacă el insista să fie prezent, poate că 
reuşea ea să dispară. 

Deci era Kostos. Crezuse că amintirea chipului său va 
diminua impactul pe care îl va avea chipul lui în rea litate, însă 
nu se întâmplase aşa. Chipul lui încă mai avea putere, 
recunoscu ea, dar cumva de la distanţă. 

EI îi luă mâna într-a lui, sincer, fără să aibă alte aş teptări. 
Lena stătea prea departe ca să dea impresia că ar vrea să fie 
îmbrăţişată. 

Deci el era Kostos şi ea era Lena, şi după tot acest timp şi 
toată această nefericire, iată că se aflau acum faţă în faţă pe 
pragul unei uşi, într-un cămin de studenţi din Providence, Rhode 
Island. Lena mai mult privea decât simţea. Înregistra totul cu 
ochii, ca să îşi poată povesti sieşi mai târziu şi să disece situaţia 
ca lumea. 


Erau oameni care trăiau în acel moment, îşi dădu Lena 
seama, în timp ce ea trăia cu o întârziere de că teva ore sau 
chiar ani. Şi, odată cu această revelaţie, veni şi frustrarea 
obişnuită, dorinţa de a se pocni în cap cu un bocanc, numai ca 
să se asigure că încearcă şi simte ceva la unison cu toată 
lumea, măcar o dată în viaţă. 

— Nu rămân dacă nu vrei, Lena. 

Dădu să facă un pas în cameră. 

— Dar sunt câteva lucruri pe care vreau să ţi le spun. 

Ea dădu din cap, strângând din buze. O călca pe nervi să-l 
audă pronunţându-i numele. 

Ar trebui să se plimbe, hotărî Lena. Plimbatul era uşor, 
pentru că nu trebuia să se uite unul la altul. 

— Ar trebui să ieşim la o plimbare, propuse ea. 

Merseră pe coridor în şir indian şi coborâră cele trei 
rânduri de scări. leşiră din clădire şi se îndreptară spre râu. 
Aerul se îmblânzise, era cald, dar nu fierbinte. 

Avusese vag intenţia să se plimbe pe marginea râu lui, în 
locul unde, în serile de vară, ardeau flăcări în mij locul apei. Era 
una dintre puţinele atracţii turistice din Providence, dar era prea 
dezorientată ca să îşi amin tească la ce oră erau aprinse sau 
unde se aflau exact. 

— N-am ştiut cum o să reacţionezi, spuse el, mergând pe 
lângă ea. 

Nici ea nu ştia cum o să reacționeze. Habar n-avea. 
Aştepta, de parcă urma să îi spună cineva. 

Îl duse pe un drum greşit. Ajunseră lângă o benzi nărie şi 
un magazin 7-Eleven, după care pe o stradă aglomerată şi 
întunecată. N-avea talent de ghid turistic. 

Se gândi la Santorini şi la cât era de frumos acolo, şi cum 
Kostos ştia drumul. Amintirea o lovi atât de puter nic, aproape 
ca un bocanc, încât simţi lacrimi în ochi. 

— Nu mai sunt căsătorit, îi zise Kostos peste zgomo tul de 
la maşinile care goneau pe stradă. Se uită la ea, iar Lena dădu 
din cap ca să îi arate că măcar îl auzise. 

— Divorțul meu s-a pronunţat oficial în iunie. 

Lena nu fu extrem de surprinsă de această veste. 

Odată ce îi acceptase prezenţa în pragul uşii, o parte din 
creierul ei părea să ştie că nu mai era însurat. 


Stătu solemn în timp ce aşteptau să treacă un şir de 
maşini. Era foarte răbdător. Amândoi erau foarte răbdă tori, 
poate prea răbdători. Aveau lucrul ăsta în comun. 

Lena îl conduse înapoi spre campus şi se aşezară pe o 
bancă liniştită, de pe un petic verde din grădina slab luminată, 
dintre două clădiri administrative. Nu era un crâng de măslini, 
dar măcar puteau sta de vorbă. 

— Nu e nici un copil, zise el prudent. 

Părea că se gândise dinainte la cum să formuleze. 

— Ce s-a întâmplat cu el? 

Avea tupeu să întrebe, dar era dreptul ei. 

Se uită la ea cu sinceritate. Nu mai avea furia sau re 
ţinerea pe care o văzuse la el cu doi ani în urmă. Era mai uşor să 
vorbească despre un copil pe care nu-l avea 

— Păi... 

Suspinul lui îi arătă că situaţia era complicată. 

— Mariana mi-a spus că a pierdut sarcina. Dar i-a fost greu 
să explice când şi cum. Sora ei mi-a spus în secret că nici nu 
fusese însărcinată, dar că îşi dorise să se căsătorească şi şi-a 
imaginat că va veni după aceea şi un copil. 

— Dar n-a venit. 

Işi dea seama după privirea lui că se gândea ce era 
potrivit să îi dezvăluie şi ce nu. 

— La început am fost foarte furios pe ea. Voiam să aflu 
adevărul. Am refuzat să trăiesc... ca un soţ cu ea. 

Lena cugetă la sensul cuvintelor lui. Ce bărbat adevărat ar 
vorbi în felul ăsta? 

— Am locuit separat după primele şase luni, însă am 
rămas căsătoriţi. Mă gândeam că nu îi pot dezonora pe bunicii 
mei divorţând. Acest lucru nu e acceptat în fa miliile 
tradiţionale. Doar turiştii şi nou-veniţii fac asta. 

Lena înţelese cât de adânc înrădăcinată în caracte rul lui 
Kostos era nevoia de a le face pe plac celorlalţi. Dorinţa de a nu 
dezamăgi. Acesta era încă un lucru pe care îl aveau în comun. 
Era răsfăţatul tuturor familii lor din Oia. Şi el voia să fie iubit, 
chiar dacă asta în semna să îşi lase deoparte propria fericire. 
Fericirea proprie, dar şi pe a ei, după câte se părea. 

Ce era cu nevoia aceasta atât de puternică de a fi iubit de 
ceilalţi? Amândoi o aveau, se lăsau conduşi de ea, constrânşi de 
ea. Erau chiar dispuşi să se sacri fice unul pe altul de dragul ei. 


Lena simţea că nevoia asta se manifesta în mod diferit la 
ea şi la Kostos. El dorea să îşi păstreze dem nitatea în ochii altor 
persoane. Era din cauză că îşi pierduse părinţii; sigur din cauza 
asta era. Părinţii sunt singurii obligaţi să te iubească; de la restul 
lumii trebuie să îţi câştigi dragostea. 

Dar ea? De dragostea cui se îndoia atât de tare? 

Ştia fără să se gândească. Incă din copilărie, per cepuse 
deosebirea dintre felul în care arăta şi felul în care se simţea. 
Ştia de dragostea cui se îndoia. Nu de-a părinţilor şi nici de-a 
prietenilor. Se îndoia că se iubeşte pe sine. 

— Şi ce s-a întâmplat? întrebă ea sec. 

— Cel mai mult conta părerea bunicilor mei. Ştii că sunt 
foarte bătrâni şi tradiţionalişti. Am tot amânat să fac ceea ce 
trebuia să fac. Îmi era groază să le spun. 

Se gândise şi la partea asta, îşi dădu ea seama. Planificase 
tot discursul. Lena dădu din cap. 

— Când, în cele din urmă i-am spus bunicii, am crezut că 
nu o să se reziste. 

— Dar n-a fost aşa, ghici Lena. 

Kostos scutură din cap. 

— Mi-a zis că se rugase în fiecare noapte să am cu rajul să 
fac acest pas. 

Se gândi la bunicile lor, Valia şi Rena, două bătrânele pline 
de surprize. Oare cât ştia Valia din toate astea? 

— Valia nu mi-a povestit nimic. 

— Am rugat-o eu să n-o facă. Voiam să îţi spun personal. 

Lena îi cercetă faţa calmă şi se simţi deodată sfidată. 

— În locul tău, eu aş fi furioasă. 

— Pe cine mai ajută asta acum? întrebă el. 

Ea se simţea furioasă, chiar dacă nu era în locul lui. Era 
furioasă pe el pentru că îşi luase dreptul de a se dispensa şi de 
suferinţele ei. 

— Aş vrea să ştiu ce s-a întâmplat cu adevărat, zise ea cu 
înflăcărare. 

Kostos părea afectat, dar ridică din umeri. 

— A trebuit să las totul în urmă. Ce mai conta? La ce-ar 
mai ajuta să-i găsesc pe vinovaţi? 

Ce mai conta? Kostos putea decide că nu conta. Din punct 
de vedere tehnic, nu era treaba ei. Şi to tuşi, ca o altă izbitură 


de bocanc, o lovi certitudinea că, privind în urmă la ultimii doi 
ani din viaţa ei, chiar conta. 

În asta consta prostia de a iubi pe cineva din altă lume, 
nu? Nu te dăruiai lui pur şi simplu. Te puneai în calea unor fete 
nebune care inventează copii şi a unor tradiţii care te îngrădesc 
şi de care nici nu-ţi pasă. 

lar apoi, brusc, se gândi la Leo. La mansarda lui. La 
canapeaua lui roşie şi la plăcerea de a sta întinsă pe ea. 

Pentru o clipă, îşi pierdu suflarea. Era aproape în tolerabil 
faptul că se gândea la Leo cu acelaşi creier cu care se gândea la 
Kostos. Se simţi demoralizată, sfâşiată, de parcă trăia în două 
universuri diferite, două vieţi diferite. _ 

Îl uitase pe Leo. Posibilitatea de a fi cu Leo. Îşi aminti de el 
brusc, ca o altă lovitură de bocanc. 

Oare chiar era atât de nepricepută la uitat? Poate că era 
mai bună decât credea. 

Din nou simţi bocancul peste cap, şi de data asta o duru. 
Dar nu asta era ce îşi dorea? 

Nu. Nu era. Simţea că îi vine să urle. „Lasă-mă în pace!” 
Nu mai voia bocancul. Nu mai voia încă o lovitură peste cap. Nu 
îl voia pe Kostos. Nu voia nimic din toate astea. 

— Carmen, ce naiba faci? 

Carmen încercă să rămână insensibilă la privirea 
diavolească a lui Andrew. 

— Îmi spun replicile, răspunse Carmen. 

— Ce se întâmplă cu tine? Vorbeşti ca un robot. Vorbeşti 
mai râu decât un robot. Îmi doresc să ascult un robot numai să 
nu te mai ascult pe tine. 

Carmen se îndreptă de spate. Asta nu era prima ti radă a 
lui Andrew, dar era probabil prima îndreptată aşa direct 
împotriva ei. 

— Mai încearcă o dată! ordonă el. 

Carmen mai încercă o dată. 

— Bip, bip, urlă Andrew. Robot. 

Carmen inspiră adânc. Nu voia să plângă. Era obosit. Şi ea 
era obosită. Fusese o zi foarte lungă. 

— Cred ca voi lua o pauză, spuse ea, încordată. 

— Aşa să faci, răspunse el. 

„Eşti groaznic şi te urăsc”, îi zise ea lui Andrew în minte, 
deşi ştia că el nu era deloc aşa şi că ea nu-l ura. 


Se împletici până la uşa din spate şi o deschise. Ae rul era 
fierbinte şi lipicios, şi nu îi oferi nici o alinare. 

Se aşeză şi îşi sprijini capul pe braţe. Andrew se purta 
oribil, dar avea dreptate. Replicile sunau prea bombastic în gura 
ei. Se gândea prea mult la ele. Sau, mai degrabă, se gândea 
prea mult la tehni cile de pronunție. 

Câteva minute mai târziu, Carmen ridică privirea şi o văzu 
pe Julia. 

— Carmen, tu eşti? 

— Bună! spuse Carmen, îndreptându-şi spatele. 

— Ce se întâmplă? Eşti bine? 

— O repetiţie proastă. 

— Vai, nu! Ce nu merge? 

— Cred că toată munca aia la metri mă ameţeşte, îi zise 
Carmen cinstit. 

— Serios? 

Julia părea sincer îngrijorată. Se aşeză pe treaptă, lângă 
Carmen. 

— Asta nu e bine. 

Carmen închise ochii. 

— Nu-mi vine să cred că trebuie să mă întorc acolo. 

— Ştii care e problema? 

— Care? 

— Se întâmplă întotdeauna aşa. Prima oară când înveţi 
chestiile de structură te ameţeşti. E normal. Ce trebuie să faci 
este să mergi înainte şi o să te obişnu ieşti. Devine perfect 
natural odată ce te prinzi cum stă treaba. 

— Crezi? 

— Sunt aproape sigură de asta. 

După ce Carmen scăpă de repetiţia groazei, se duse 
înapoi în cameră, unde o aştepta Julia. 

— Uite, am încercat să îţi marchez metrii în alt mod, spuse 
Julia. Cred că îţi va fi mai uşor aşa. 

Carmen se uită la cuvintele familiare ale Perditei şi i se 
părură îndepărtate. Acum se gândea la ele în alt context, nu mai 
avea acces la ele cum o făcea înainte. Nu putea să mai recreeze 
simplitatea acelor cuvinte. Nu se mai putea întoarce. Deci poate 
că Julia avea dreptate. Poate că trebuia să meargă înainte. 

Aprecie răbdarea Juliei, care stătu cu ea aproape până în 
Zori, să se asigure că lucra la replici aşa cum trebuia. 


Lena era furioasă. Nu putea dormi. 

Fusese înţelegătoare, impasibilă, tristă, acum era furioasă. 
Trecea dintr-un stadiu al suferinţei la altul, dar în viteză şi în 
dezordine. 

Cu mult timp în urmă, în miez de noapte, se dusese la 
Kostos plină de dorinţă, afişându-şi vulnerabilitatea sub forma 
unei cămăşi albe de noapte fluturând. In această seară, bătu la 
uşa lui de la Braveside Motor Lodge încotoşmănată într-o haină 
neagră şi lucioasă, pe care şi-o ţinea strânsă pe lângă corp 
pentru a se proteja de vânt şi de ploaie. 

El îşi pusese pantalonii pe el înainte de a deschide uşa. Ea 
se uită peste umărul lui la o grămadă de valize „Mereu îd slb” 
sfcru 267 familiare, un vraf de haine familiare, pantofi famili ari. 
Toate aveau un miros familiar care îi făcea râu. De ce îşi 
adusese atât de multe lucruri? 

— N-ar fi trebuit să vii aici, îi spuse ea, deşi ea era cea 
care îi bătuse la uşă la două dimineaţa. 

Surpriză, durere, defensivă, toate se văzură pe rând pe 
faţa adormită a lui Kostos. Urmele de la pernă se vedeau încă pe 
obrazul lui. 

— Şi apoi, ce încerci să faci? Ce credeai că se va 
întâmpla? 

— Eu... 

Se opri. Se fiecă la ochi. Arăta de parcă l-ar fi muş cat 
propriul câine. 

— Nu vreau decât să înţeleg! exclamă ea. 

Asta era o minciună. Nu voia doar să înţeleagă. Voia să îl 
prindă şi să îl pedepsească. 

Poate că el nu făcea chestii din astea Poate că era prea 
nobil să facă chestii din astea Poate că pentru el nu conta să îi 
învinovăţească pe oamenii care îi distru seseră viaţa Dar ea nu 
putea trece peste lucrurile astea 

— Am vrut să îţi spun ce s-a întâmplat. Am crezut că ai 
dreptul să ştii. 

— De ce? Ce treabă am eu cu asta? izbucni ea Ai fost 
însurat. Acum nu mai eşti. S-a întâmplat cu ani în urmă. De ce- 
ar însemna asta ceva pentru mine? 

Altă minciună. Mult mai mare decât prima. Chiar în timp 
ce o spunea, nu ştia dacă îşi doreşte ca el s-o creadă sau nu. 

După expresia de pe faţa lui, el chiar o credea. 


— Eu... 

Kostos se opri din nou. Se uită în pământ. Se uită la cerul 
întunecat de deasupra capului ei. Se uită la cele câteva maşini 
parcate în curte. Făcu tot ce putu ca să se abţină. 

Ea îşi strânse haina atât de tare în jurul trupului, că se 
gândi că şi-ar putea rupe o coastă. 

— Regret. 

Chiar părea că regretă. Părea că regretă în multe fe luri. 
Ar fi vrut ca el să îşi continue fraza, dar n-o făcu. 

li venea să îl scuture, să ţipe la el. „Ce regreţi? 

Că ai venit aici? 

Că te-ai gândit că o să îmi pese? 

Că ţie îţi pasă? 

Că mi-ai frânt inima? 

Că ai ales alţi oameni în loc să mă alegi pe mine? 

Că ştii cât de tare vreau şi eu să te rănesc acum? 

Că ştii că mie chiar îmi pasă şi că te urăsc pen tru asta? 

Că trebuie să îţi dai seama că nu sunt cine ai crezut că 
sunt?” 

Scrâşni atât de tare din dinţi că o durură urechile. 

— Trebuia să mă arunc în braţele tale? întrebă ea ironic. 

Kostos păru luat prin surprindere. Incă mai credea că 
poate va fi drăguță cu el. 

— Nu, Lena. Nu m-am aşteptat la asta. Eu doar... 

— Şi oricum am un iubit, spuse ea în chip de con cluzie, 
răutăcioasă, mincinoasă. Sincronizarea ta e jalnică. Nu că ar mai 
conta. 

Era ceva groaznic de eliberator în minciună. Era o 
experienţă pe care nu o mai trăise niciodată. 

El strânse din buze. Corpul lui părea că se retrage în 
defensivă. Fusese nevoie de mult efort ca să nu mai aibă 
încredere în ea. 

O parte din Lena voia ca el să se înfurie, să se arate aşa 
râu şi nedemn cum era. Oare putea să facă asta? 

Ea voia un infern. Păstrase atât de atent dragostea lor în 
minte în toţi aceşti ani, dar acum voia s-o dis trugă. Voia să 
sfâşie, să ardă, să nimicească, să ter mine cu fiecare bucăţică 
din ea. 


Nu, Kostos nu putea să facă asta. Atitudinea lui nu mai era 
deschisă. Chipul i se închidea. El era tăcut, în timp ce ea ardea 
mocnit. 

— Îmi pare râu pentru tot, zise el într-un final, îi venea să 
îl lovească, dar, în schimb, plecă. Se duse după colţ şi aşteptă în 
linişte să audă uşa închizându-se. 

Pe drumul spre cămin, mersul se transformă în fugă. Îşi 
dădu drumul la haină, lăsând-o să fluture în jurul ei. Alergă cât 
putu de repede, până îşi pierdu ră suflarea şi îşi simţi inima 
bătând cu iuţeală. 

Mai târziu, tremurând sub cearşafuri, îşi dădu seama că nu 
se mai înfuriase niciodată cu adevărat pe cineva. 

Iluziile sunt o formă de artă, pentru persoana care le simte 
şi numai prin artă trăieşti, dacă trăieşti. 

Elisabeth Bowen. 

Când Lena se trezi devreme în dimineaţa ur mătoare, nu 
mai era furioasă. Era uimită. Ce făcuse? Cum putuse ea să facă 
aşa ceva? 

O energie teribilă şi de nestăvilit o făcu să sară din pat şi 
să se îmbrace. Se întoarse la motel, scena crimei, ca şi cum ar fi 
vrut să îşi demonstreze ei înseşi că fă cuse într-adevăr ce 
credea că făcuse. Că nu era o iluzie. 

Oare se întâmplase cu adevărat? Ce putea să-i spună lui 
Kostos? Se ducea să se scuze? îşi scrută inima. 

Nu găsi nici o scuză acolo. Nu prea putea să defi nească 
tot ce era acolo: o fierbere ciudată de țipăt şi teroare. Oare ce ar 
trebui să facă? 

Pe măsură ce mergea de-a lungul coridorului i se făcu 
frică să vadă rămăşiţele dezastrului pe care îl produsese. 

Se pregăti să bată, dar, când se apropie, văzu că uşa era 
deja deschisă. Se gândi la câte lucruri fuseseră în cameră, la 
numărul de valize şi la mormanele de haine. Acum se uita pe 
lângă căruciorul menajerei, într-o cameră curată şi goală. 

Tibberon: Vai, Len. Carmen mi-a spus ce s-a întâmplat Te 
simţi bine? 

LennyKIl 62: Da, mă simt bine. Un pic cam ameţită poate. 

Tibberon: Ai nevoie de companie? 

LennyKI62: îmi place compania ta, Tib, dar nu am nevoie 
acum. Nici măcar nu sunt tristă. Sunt uşurată că s-a terminat Se 
terminase deja de multă vreme. 


Dragostea era o idee. Nimic mai mult şi nimic mai puţin. 

Dacă pierdeai ideea, dacă o uitai cumva, persoana pe care 
o iubeai devenea un străin. Tibby se gândi la toate filmele 
acelea despre amnezici în care oamenii nu-şi recunoşteau nici 
măcar perechea. Dragostea tră ieşte în memorie. Poate fi uitată. 

Dar poţi şi să ţi-o reaminteşti. 

La începutul verii, Tibby pierduse ideea de a-l iubi pe 
Brian. Din cauza sexului, a prezervativului rupt, a celei mai mari 
temeri care părea adevărată. Nu ştia exact de ce. Dar ştia, în 
schimb, că părţile cele mai în tunecate ale procesului de 
maturizare se legaseră de el în acea noapte. Acele părţi 
întunecate se lipiseră de el şi înăbuşiseră cumva ideea fragilă de 
dragoste. 

Bune calităţi ale lui erau de fapt cele mai rele şi, mai mult, 
că faptul că Brian o iubea în mod inexplicabil era stupid şi 
intolerabil. Se trezise dintr-un vis de dragoste. 

Şi totuşi. 

Acum iar era diferit. Visul se întorsese, iar ea nu ştia dacă 
dormea sau era treaza, ce era real şi ce era iluzoriu. 

O sună pe Lena, deşi avea şi Lena problemele ei. 

— Ai idee ce se întâmplă? întrebă Tibby repede. Se 
săturase să facă pe mândra. 

— Cu ce? 

— Cu Effie şi Brian! 

Lena tăcu. Nu mai mult de o secundă, dar îndeajuns de 
mult încât Tibby să se prindă că Lena ştia ceva. 

— Pâi, oftă Lena. 

— Ce ştii? explodă Tibby. 

— Nu ştiu nimic sigur. Lena vorbea încet, dar serios. Adică 
ştiu că Effie a fost mereu îndrăgostită de Brian. Asta e însă 
poveste veche. Toată lumea ştie asta. 

Tibby simţi că şi-ar putea înghiţi limba. 

— Serios? 

— Vai, Tib! E doar o pasiune nebunească. Ştii tu, genul 
acela de pasiune juvenilă. Evident că Brian arată foarte bine. 

— Da? Tibby deja nu mai respira. 

— Tibby! Haide. Ştii ce am vrut să spun. Nu încerc să te 
torturez. Pur şi simplu îţi prezint faptele. 

Tibby se aşeză cu fundul pe o mână. 

— OK, reuşi ea să îngaime. 


— Vrei să vorbim despre asta? 

Voia? Nu! Dar nu era nimic altceva pe lume la care să se 
gândească sau despre care să vorbească. 

— Trebuie să ştiu, zise ea. 

— Nu cred că e mare lucru de ştiut, spuse Lena, ac 
centuând cuvintele ca să o consoleze pe Tibby. Effie e 
îndrăgostită de Brian, Brian suferă după tine. Cred că au vorbit 
de câteva ori la telefon. 

— Au vorbit? Mâna lui Tibby amorţise. Urechea i se 
încălzise de la telefon. 

— Tibby, nu vreau să fiu prinsă la mijloc. Vreau to tuşi să 
fiu sinceră cu tine. 

— Nu au... ieşit împreună sau ceva de genul ăsta. 

— Nu cred. 

— Nu crezi? 

Lena oftă din nou. 

— E genul de chestie pe care Effie ar menţiona-o. Crede- 
mă. 

— Crezi că Brian o place? 

— Nu am nici un motiv să cred asta. Dar cred că a avut o 
perioadă în care s-a simţit destul de singur. 

— Pentru că se gândea că mă despart de el? întrebă Tibby 
aiurea. 

— Pentru că te-ai despărţit de el. 

— Ah! 

— Tibby? 

— Da? 

— Nu vreau să te sâcâi, dar chiar ar trebui să-i spui 
adevărul lui Effie. 

— Mda. Mersi. 

După ce închise telefonul, Tibby se aşeză la birou să-şi 
pună gândurile în ordine. 

Effie îl voia pe Brian. Brian era o persoană atragă toare. 
Normal. Toată lumea ştia asta. Toată lumea îl voia. De fapt, 
Brian era mult mult mult mult prea bun pentru Tibby. 

Era infam şi dureros cât de mult contau lucrurile astea. 

Da, Tibby uitase odată cum să-l iubească pe Brian, însă 
memoria îi era acum practic stimulată. Vai, cât de dureroase 
erau amintirile! 


Normal că Brian era superb! Nu era ca şi cum Tibby n-ar fi 
ştiut asta. Şi nici măcar nu conta! 

Dar toate celelalte chestii contau - că era sigur de sine şi 
bun, că era optimist şi putea fluiera Beethoven fără să îi pese de 
părerea celorlalţi. Că o iubea pe Tibby! Ştia cum s-o iubească 
mai bine decât oricine altcineva. Sau cel puţin aşa fusese 
odinioară. 

Acum ideea de a-l iubi pe Brian revenise. Acum nu-şi mai 
amintea de ideea de a nu-l mai iubi. Când se gândea la Effie şi 
la Brian, îşi dorea să-şi amintească de ideea de a nu-l iubi. 

O vrajă se rupsese din nou, un vis se încheiase, însă de 
data asta în sens invers. Acum vraja era să nu-l mai iubească. 
Visul din care se trezise era acela în care nu-l mai iubea. Aşa i se 
părea ei. Cât de încurcat era totul! Cum să mai ştii ce e real? 
Sau ce va fi real mâine? Era aşa de confuză, că nu mai putea ur 
mări ce se petrecea. 

Mereu id slbntrti 275 

Cine era ea să se poată răzgândi, să-şi schimbe atât de 
drastic realitatea? Oare va mai putea avea vreodată încredere în 
ea însăşi? 

În zilele următoare, şi-ar fi dorit să lucreze mai mult la 
Movieworld. Acum că lucra mai puţin, avea destul timp să se 
holbeze le „Scenariu44 şi să se gân dească la lucrurile astea. Cu 
cât se gândea mai mult, cu atât ştia mai puţin. 

încercă să-şi scrie scenariul. Ştia că va fi o poveste de 
dragoste. Dar nu reușea să se agaţe de nici un fir. Nu se gândea 
decât la curmarea dragostei, şi nu putea să iasă o poveste de 
dragoste din asta. 

Peter veni s-o vadă pe Bridget la laborator cu că teva zile 
înainte ca ea să plece acasă. Bridget avea eţi chete în buzunare 
şi prinse de toate hainele. Ţinea trei carioci diferit colorate în 
mâna stângă şi una în mâna dreaptă. 

Îşi evitase responsabilităţile de laborator pe aproape toată 
durata programului. Ştia că-l impresionase pe David, directorul, 
pentru munca din casă, aşa că putea să scape basma curată. li 
plăcea să stea afară la soare. li plăcea să stea cu mâinile în 
ţărână. Dar partea asta nu îi plăcea. Aşa că îşi păstră îndatoririle 
până spre sfârşitul taberei. Se gândi la Socrate înainte de 
cucută. Trebuie să plăteşti pentru răzvrătire. 


Îl văzu pe Peter şi scoase eticheta pe care o ţinea în gură, 
ca să-l salute. 

— Cum meige? o întrebă el. Se schimbaseră amândoi de 
la acel sărut de pe deal, erau amândoi mai cuminţi. 

Bridget ridică din umeri. 

— Bine. 

Peter se uită în jur să se asigure că nu mai era ni meni pe- 
acolo. 

— Nu voiam să plec fără să-mi iau la revedere. 

Bridget dădu din cap. 

— Îmi pare tare râu pentru ce s-a întâmplat. 

— Probabil nu la fel de tare ca mie, spuse ea. Se făcu mică 
în sinea ei. Ce competiţie ciudată! 

— Nu-mi pot imagina cum e să te simţi mai râu ca mine, 
zise el. 

Doamne, ce bine semănau! Cădeau în extreme, chiar şi 
acum. 

— Mă face să îmi dau seama ce greşeală fac stând 
departe de familie atât de mult timp. Uit ce înseamnă ei pentru 
mine, înţelegi? 

înţelegea. Înţelegea foarte bine. Era viclean şi în setat, în 
toate sensurile. Trăia în prezent, la fel ca şi ea. 

— Probabil ai dreptate, spuse ea, ştiind prea bine că Peter 
rata soluţia mai profundă. 

El îi zâmbi. 

— Putea fi şi mai râu. 

Bridget ridică din sprâncene. 

— Crezi? 

— Am fi putut să ne dăm de-a dura pe deal. 

În momentul acela, ar fi fost doar gravitația de vină”, se 
gândi ea, dar nu o spuse cu voce tare. 

— Mă tot gândesc la noaptea aceea. Mă simt de parcă ne- 
am fi ferit de un glonţ, spuse el. 

Bridget îl privi fără să spună o vorbă. Ba nu. Nu se feriseră 
de un glonţ. Glonţul se ferise de ei. 

Se gândi la Eric şi, pentru prima dată în mult timp, reuşi 
practic să şi-l imagineze. Gura lui când era con centrat asupra 
unui lucru. Încruntarea frunţii când era îngrijorat Uşoara 
suprapunere a dinţilor din faţă când zâmbea Amintirile cu el îi 


reveneau în salturi şi Bridget înţelegea, în mod dureros, cum era 
să-i fie dor de el. 

Bridget îşi dădu seama că se străduise destul de mult să 
nu simtă lucrurile acestea în ciuda faptului că e-mailurile lui 
erau dulci şi te puteai bizui pe ele, se ferise de sentimentele ei 
pentru el. Cu mult timp în urmă instituise o politică personală 
împotriva persoa nelor care lipseau, bazată pe teama că îţi 
petreci toată viaţa fiindu-ţi dor dacă îţi permiţi să îţi fie dor. 

Venise vremea să regândească politica. Dacă blocai 
durerea, blocai tot. 

Eric o iubea. Avea încredere în el mai mult decât în ea 
însăşi. Aprecia înţelepciunea de a iubi pe cineva aşa de diferit 
de ea. Fusese o prostie din partea ei să-l lase să plece, chiar şi 
în mintea ei, chiar şi pentru o zi. Ea avea de pierdut. 

Când îşi luă la revedere de la Peter, îi fu milă de el. Va 
face din nou acelaşi lucru. Altădată, cu o altă fată dezorientată. 
Peter privea deja înainte, 278 Axx descotorosindu-se de trecut - 
un trecut care acum o includea şi pe ea. 

Bridget îşi jură să nu facă asta niciodată. 

Tibby o sună pe mama ei. Trist, dar adevărat. 

— Ai auzit ceva? întrebă ea. Nu mai avea mândrie. Deloc. 
Acest gest ar fi fost de neconceput dacă ar mai fi avut mândrie. 

— Nu, scumpo. 

— l-ai văzut împreună? 

— Nu. 

— Tu ştii ceva. Îmi dau seama. 

— Tibby! 

— Mamă, dacă ştii ceva trebuie să-mi spui. 

Mama ei oftă, cum oftase toată lumea cu care vor bise 
Tibby. 

— Tatăl tău i-a văzut la Starbucks. 

— Da? 

— Da. 

— Împreună? 

— Aşa păreau. 

— Lui Brian nu-i place Starbucks! 

— Ei bine, poate îi place lui Effie. 

Nu ar fi putut spune ceva mai nepotrivit. Tibby simţi 
nevoia să plângă o vreme. 


— Tibby, dulceaţă! Pari chiar supărată din cauza asta. De 
ce nu-i spui lui Effie s-o lase baltă? De ce nu-i spui lui Brian ce 
simţi? 

Tipic pentru mama ei. Erau cele mai proaste şi mai puţin 
practice sugestii pe care le auzise în viaţa ei. 

— Trebuie să plec, zise ea morocănoasă. 

— Tib! Te rog! 

— Vorbim mai târziu. 

— Ştii ce a spus tatăl tău? 

— Nu. Ce? 

— A spus că Brian nu părea fericit. 

Tibby respiră uşurată. Asta fusese primul şi singu rul lucru 
bun pe care îl rostise mama ei de când vor beau la telefon. 

Ea nu poate pieri... Mereu frurooasă/ nemângâiată, o vei 
iubi la fel. 

John Keats 

— H ei, Carmen? 

— Da, Andrew. 

— Ce se întâmplă? 

Erau doar ei doi în holul gol al teatrului. Andrew Kerr părea 
că îşi dăduse seama că umilirea publică nu ţine, aşa că încerca 
să discute cu Carmen în particular. 

— Nu ştiu. Îşi ascunse faţa în mâini. 

— Carmen, dragă! Relaxează-te! Spune-mi care-i 
problema. 

— Nu ştiu care-i problema. 

— Te descurcai atât de bine cu rolul ăsta! Chiar şi lan era 
de această părere., JE un miracol”, a spus el şi ştii ce i-am 
răspuns? 

Carmen scutură din cap. 

— l-am zis. „Hai să nu cobim”. 

— Mersi mult, Andrew. 

— Carmen, eu ştiu de ce eşti în stare. Cred în tine. Vreau 
doar să ştiu de ce nu faci lucrurile cum trebuie. 

— Cred că gândesc prea mult. 

Ker „u it.) dod%ln2ST1 

Andrew dădu din cap, înțelept. 

— Aha! Foarte râu. Nu mai gândi atât de mult. Nu mai 
gândi deloc. 

— O să încerc. 


— Foarte bine. 

Zece minute mai târziu, Carmen se întorcea pe scenă cu 
flori în pâr şi încerca să îşi spună replicile despre datoria de 
gazdă. 

— Carmen! tună Andrew. Sper că nu gândeşti din nou! 

„Mai e valabil pentru duminică? 44 sima mesajul pe care i- 
| lăsase Leo pe robotul telefonic. „Eşti acolo? Eşti bine? Vrei să 
ieşim la cină? Ce se întâmplă? 44 suna mesajul lui de sâmbătă. 

„Te rog. Te rog, sună-mă, Lena44, zicea el dumi nică 
dimineaţa. 

Aşa că îl sună. Când o întrebă ce face, nu ştiu ce să 
răspundă. 

— Poţi să pozezi astăzi? întrebă el plin de speranţă. 

Oare putea? Ecoul unei temeri vechi se făcu din nou 
simţit, dar era departe, mai degrabă o reprezen tare decât un 
sentiment adevărat. 

— Bine, răspunse ea. Nu avea puterea să se gân dească 
de ce n-ar face-o. Vin în jumătate de oră. 

Făcu un duş. Pielea îi era rece şi curată, un înveliş ciudat 
pentru sufletul ei ciudat. Nu încercă să îşi orga nizeze impresiile 
şi temerile. Pur şi simplu merse până la clădirea în care locuia şi 
sună la interfonul apartamentului 7B. 

Sus, la uşă, Leo o trase în interiorul mansardei şi o 
îmbrăţişă şi o sărută, de parcă fusese însetat de dra goste toată 
viaţa. Refuzul de a răspunde la mesajele te lefonice avea un 
efect afrodiziac depresiv, dar eficient, se gândi ea în treacăt, 
chiar şi printre tipii de treabă. 

Lena îşi simţi corpul mulându-se după al lui, iar buzele 
răspunseră instinctiv. Poate că şi ea era însetată. 

Leo era un pic cam timid când o trase în cameră, închise 
uşa în urma lui, lucru pe care nu-l făcuse săp tămâna trecută. 
Lena simţea că el nu vrea ca şi cele lalte camere normale să fie 
martore. 

Halatul era pregătit. Patul era aranjat cu grijă. Mi cuţa 
canapea roşie era împinsă lângă perete. 

— Mă gândeam... 

Îşi târşâia picioarele de emoție. 

— Poţi să stai iar pe canapea dacă vrei. Sau... 

— Sau? 

— Pâi, mă gândeam că poate... 


Lena arătă spre pat. Îşi dădea seama ca asta era ceea ce 
îşi dorea Leo. 

— Exact. Pentru că... Pâi, mi-am imaginat ta bloul ăsta... 

Nu putea să stea locului. Aproape că sărea în sus. 

Lena vedea cât de mult îşi dorea el asta. Dar dacă era de 
dragul ei sau al artei, nu îşi putea da seama. 

— Te superi? Dacă nu te simţi în largul tău, să ştii că 
înţeleg foarte bine. 

In timp ce spunea asta, ochii lui o implorau să se urce în 
pat. 

— Nu mă supăr, răspunse ea. 

Dintr-un motiv oarecare, chiar nu o deranja. Era minunat 
felul în care aranjase totul. Işi putea imagina cum îşi dorea el să 
fie tabloul. Era fericită pentru el. 

Politicos, Leo o lăsă singură să se dezbrace, iar ea îşi 
scoase hainele, fără să se mai deranjeze cu halatul. Se întinse 
pe marginea patului. Işi aşeză capul pe un braţ. Işi desfăcu părul 
şi îl lăsă să-i cadă pe umăr şi să se răsfire pe cearşaf. 

Leo bătu la uşă cu timiditate. Intră în cameră cu expresia 
reţinută a unui om care nu se aşteaptă să i se îndeplinească 
dorinţele. Dar expresia i se schimbă atunci când o văzu. 

— Este exact ceea ce îmi imaginasem, zise el, im 
presionat. Energia din corpul lui îl făcea să pară mai tânăr în 
ochii Lenei. Cum de ai ştiut? 

— Aşa aş picta eu tabloul, răspunse ea cinstit. 

Se întrebă unde dispăruseră milioanele ei de straturi de 
timiditate. Era ciudat. Unde erau muşchii încordaţi, obrajii 
îmbujoraţi, incapacitatea de a se concentra asupra unui singur 
gând? 

Poate că era depresie. Poate că după groaznicul inci dent 
cu Kostos, îşi pierduse voinţa. Poate că îşi hrănise atât de mult 
speranţele, încât, odată ce se pierduseră, nimic nu mai conta. 

Dar nu se simţea chiar tristă. Probabil că ar fi ştiut dacă ar 
fi fost tristă cu adevărat. In trecut ştiuse. 

Biyisvwit-s îşi dădu seama că se simţea bătrână. Se 
simţea obosita. Se simţea de parcă trăise un timp îndelungat şi 
putea să îşi vadă eul cochet de săptămâna trecută de la o foarte 
mare distanţă. Simţea că nu mai are aceleaşi lucruri de ascuns. 
Sau poate că îi lipsea ener gia să încerce. 


Poate că îi păsa mai puţin. Se uită la Leo cum o privea, 
senin, cu pensula în mână. Poate că îi păsa într-un mod diferit. 

Poate că era doar sentimentul de uşurare că epoca lui 
Kostos se terminase în cele din urmă. 

— Frumos, murmură el. 

Nu era sigură dacă se referise la ea sau la tablou. Poate că 
nu conta. Într-un fel ciudat, se simţea eliberată. 

ÎI privi pictând. Ascultă muzica pe care o pusese. Tot Bach, 
îi zise el, dar de data asta orchestral şi co ral. Simţi că i se face 
somn. Mintea i se relaxă, în timp ce se gândea, pe jumătate 
adormită, la marea şi la cerul care se vedeau de la fereastra 
bucătăriei buni cii ei din Oia. 

Probabil adormise, pentru că, atunci când deschise din 
nou ochii, lumina se schimbase. Leo îşi lăsase pensula deoparte 
şi o studia. 

— Îmi pare râu. Am adormit? întrebă Lena. 

— Cred că da, răspunse el. 

Ochii lui erau concentrați, dar într-un mod speci fic 
pictorilor. Aduna impresiile şi le transfera pe pânză, fără să le 
păstreze. 

— Cum merge? se interesă ea. 

— Este... nu ştiu. Mi-e teamă să spun. 

Asta însemna că totul mergea bine, deduse ea. 

— Cred că ar trebui să fac o pauză de câteva mi nute, zise 
ea. 

Braţul îi amorţise până la degete. Se ridică în ca pul 
oaselor şi se duse spre marginea patului înainte ca el să pună 
jos pensula şi paleta. 

Leo se opri la jumătatea drumului spre uşă. 

— Vrei să plec? o întrebă. 

— Nu trebuie. 

Leo o privi cum se întinde şi cască, la marginea pa tului. 
La fel ca şi ei, nu îi venea să creadă că nu mai este atât de 
inhibată. Se duse neîncrezător înapoi la tablou. 

— Cât e ceasul? întrebă ea, scuturându-şi braţul amorţit. 

Era un ceas pe biroul lui. 

— Aproape patru. 

Ochii i se făcuseră mari de uimire. 

— Doamne, chiar că am dormit. 

Leo dădu din cap. 


— Dormi foarte liniştit. 

Viaţa lui Tibby se scufundase în tăcere. Lena pre tindea că 
nu ştie nimic. Mama lui Tibby pretindea că nu ştie nimic. 
Carmen pretindea că nu ştie nimic. Bee pretindea că nu ştie 
nimic, dar Bee era în Turcia. Bee era singura pe care o credea. 

Într-un moment acut de depresie, Tibby se trezi că 
vorbeşte la telefon cu Katherine. Nu se putea abtine. 

— Deci, l-ai mai văzut pe Brian în ultima vreme? întrebă 
Tibby ca din întâmplare, urând fiecare cuvânt pe măsură ce îi 
ieşea din gură. Şi urând gura şi corpul slab din care provenea. 

— Da, spuse Katherine. Tibby bănuia că se uită la desene 
animate. 

— V-a dus în tabără vineri? 

— Înî. Acum Katherine mesteca. 

— Ai văzut-o pe Effie? Vai, ce ruşine! 

— Ce? 

— Ai văzut-o pe Effie cu Brian? 

— Effie? 

— Da, Effie. 

— Nu. 

O senzaţie de uşurare îi inundă fiinţa. Poate că Lena şi toţi 
ceilalţi spuneau adevărul până la urmă. Poate că nu se întâmpla 
nimic. 

— Dar l-a luat o dată cu maşina, menţionă Katherine, 
peste genericul de la indiciile lui Blue. 

— Da? 

— De două ori. 

Ce? Ce? 

— Eşti sigură? 

— Mda. Şi ştii ce cred? 

— Ce? 

Tibby se concentra atât de tare încât aproape că îşi 
băgase tot receptorul în ureche. 

— Are sâni mari. 

În ultima oră de lumină naturală, Leo deveni tot mai 
agitat. 

— Când se întoarce mama ta acasă? întrebă Lena, 
mişcându-şi doar buzele, nu şi capul. 

— Abia mâine. S-a dus la Cape cu nişte prieteni weekendul 
ăsta. 


— Aha, spuse ea. Începu să se gândească la altă 
explicaţie. 

Când se termină muzica, Leo puse jos pensula şi paleta. 
Se duse la ea, iar lumina crepusculară îi dezvă luia doar 
jumătate din faţă. 

— Am terminat? se interesă ea. 

Leo nu răspunse, dar îi atinse uşor gamba, cu vâr furile 
degetelor. Îşi puse palma pe şoldul ei. Aşteptă să vadă dacă 
protestează sau se trage înapoi, dacă bâjbâie după halat, aşa 
cum făcuse data trecută. Ea se gândi să facă toate aceste 
lucruri, dar nu le făcu. Îi plăcea să îi simtă palma pe pielea ei. 
Voia să ştie ce urmează. 

Leo se aşeză cu toată greutatea pe pat şi se aplecă peste 
ea, sărutând-o. Lena îşi ţinu respiraţia, când îi simţi mâna 
atingându-i sânii. Continuară să se sărute, în timp ce mâinile lui 
îi explorau corpul, descoperind câteva lucruri pe care ochii nu le 
scoteau la iveală. 

Leo se întinse lângă ea, iar ea îi descheie cămaşa, îşi dădu 
seama cât de neîndemânatică era, dar nu se simţi ruşinată. 

Se miră de intimitatea sunetelor pe care le scotea, de 
mirosul gâtului şi pieptului lui. Îşi împinse corpul de-a lungul 
pielii lui musculoase. Era intim, dar nu în felul în care se simţise 
mai demult. Mintea îi era liniş tita. Corpul îi era excitat, curios. 
Voia să ştie cum va fi. 

Nu era la fel ca atunci când era cu Kostos: pasiunea 
sălbatica, aproape chinuitoare, dorinţă amestecată cu durere. 
Era altceva. Era o plăcere mai simplă. Poate că nu trebuia să 
simţi atât de multe ca să fie bine. 

Acum doi ani, se oprise în momentul în care îşi dorea cu 
disperare să meargă mai departe. De ce să nu lase lucrurile să 
curgă? Ce mai aştepta? 

Visase îndeajuns, fabulase îndeajuns. Citise des pre asta, 
auzise despre asta şi îşi imaginase cum ar fi. Ştia despre ce este 
vorba. 

— Am ceva, murmură el. Îşi dădu seama că voia să spună 
că avea un prezervativ şi că o întreba dacă e pregătită, dacă era 
ceea ce îşi dorea. 

Lena făcu o pauză, dar numai pentru o clipă. 

— Da, şopti ea. 

Către: LennyKI62; Tibberon De la: Beezy3 


lau avionul înapoi spre D. C. Ajung sâmbătă. Poate chiar la 
timp pentru petrecerea familiei Rollins. Vreau mult de tot să vă 
văd. 

Leo voia ca ea să rămână peste noapte, dar Lena îşi dădu 
seama că îşi dorea să se trezească în propriul pat. Ştia că îi pare 
râu că trebuie s-o ducă acasă. O conduse sus, până la uşă, şi o 
sărută până când ea îi închise, în joacă, uşa în nas. 

— Hai să luăm prânzul mâine, înainte de cursuri, îi 
propuse el, înainte să plece. Eu aduc senavişurile. 

Lena se aşeză pe pat şi stătu aşa mult timp, fără să 
aprindă lumina. Se gândi la diverse părţi ale corpului ei şi la felul 
în care se simțeau. Se spune că prima oară te doare sau nu te 
simţi bine. Dar pentru ea nu fusese aşa. Stătuse multe ore, 
goală, în patul lui, ameţită şi excitată printre cearşafurile lui şi 
mirosurile de feromoni mas culini. Era pregătită atunci când se 
întâmplase. Plăce rea ei era nesigură şi nouă, dar fusese 
capabilă să se bucure de extazul mult mai intens al lui Leo. 

Era muza lui, aşa îi spusese. Combinația de erotic şi 
artistic fusese o revelaţie pentru el. Lena era fericită din cauza 
asta. Mai ales dacă se gândea la propriul ta blou şi la faptul că şi 
el era o inspiraţie pentru ea. „Oare el ştie că e mai mult de- 
atât?” 

Lena îşi verifică gândurile. Se opri din meditat şi se 
întoarse la ultima întrebare, nefiind sigură de înţe leşul ei. Mai 
mult ce? Mai multă tristeţe? Mai multă tragedie? Mai multă 
expunere pură, ca şi cum te-ai în toarce pe dos? Oare asta era 
mai mult? 

Şi dacă Leo nu va şti? Şi dacă nu va şti niciodată? Poate că 
acesta va fi norocul ei. 

Cu Leo nu se simţea întoarsă pe dos. Era fericită că era 
aşa. Se îmbrăcă într-o pereche de pijamale vechi, simțindu-se cu 
totul pe faţă. 

Dar, când se trezi, cândva, dimineaţa devreme, plân gea. 
Faţa şi pârul îi erau ude, la fel şi perna. Oare de cât timp 
plângea? 

Plânsul continuă şi când se ridică în capul oaselor şi se 
întrebă ce-i cu ea, fără să vrea să plângă. Dar ştia care era 
problema. Ştia că eul ei din vis îşi permitea o tristeţe pe care eul 
ei treaz nu şi-ar fi permis-o niciodată. 


În tot acest timp îl aşteptase pe Kostos. Întotdea una se 
gândise că prima dată va fi cu el. 

Nu uita s-o laşi în inima ta. 

John Lennon şi Paul McCartney. 

Pentru Tibby, zilele până la petrecerea de aniversare a 
părinţilor ei fuseseră un chin. Dar găsea o consolare ciudată în 
faptul că măcar me rita această tortură. 

Brian şi Effie se purtau ca un cuplu. Deja nimeni nu mai 
nega. 

— Sunt singurii rămaşi acasă, spusese Bee. 

— Poate că sunt doar prieteni, sugerase Carmen. 

— Brian se simte singur. Îi e dor de tine, zisese Lena. 

Tibby nu credea nimic din ce spuneau priete nele sale. 

Dacă Effie folosise cu Brian măcar jumătate din tactica 
inteligentă pe care o folosise cu Tibby, atunci nu mai exista 
speranţă. Effie probabil că va purta un inel de logodnă data 
viitoare când o va vedea Nici măcar nu va mai conta dacă lui 
Brian îi place sau nu. 

Prostuţa Effie de altădată, surioara neştiutoare care nu 
ştia cât e ora dacă nu avea un ceas digital. Ha! în mintea lui 
Tibby, Effie se transformase în diavolul în persoană. 

Subconştientul lui Tibby produse un nou vis, toc mai 
pentru această situaţie. Tibby îl visa noapte după noapte, toată 
noaptea: Effie făcând chestii neruşinate în timp ce purta 
Pantalonii Călători. O singură dată în toate acele vise reuşise şi 
Tibby să-i poarte. Şi când veni marea şansă, se trezi cu tot 
corpul înghesuit într-un singur crac. 

— Vrei să anulez invitaţia lui Brian la petrecere? o întrebă 
mama ei cu o săptămână înainte ca Tibby să ia trenul spre casă. 

— Mă mai gândesc. 

Tibby o sună pe mama ei o oră mai târziu. 

— Nu, trebuie să vină şi el. Nu ar fi bine să-i spu nem să 
nu vină. Şi oricum tot trebuie să dau ochii cu el la un moment 
dat. 

Timp de un minut nu spuse niciuna nimic. 

— Nu pot s-o exclud pe Effie, zise mama ei, menţi onând 
exact lucrul pe care îl aştepta Tibby. 

— Nu poţi? 

— Scumpo, vin cu toţii. Sunt ca familia noastră ex tinsă. 
Nici nu mă gândesc să nu-i invit pe Ari şi pe George aici. Şi 


Lena? Nici nu se pune problema. Şi nu pot să spun să vină toată 
lumea cu excepţia lui Effie. 

— De ce nu? întrebă Tibby supărată. 

— Tibby! 

— Deci nu te-ar deranja să-mi anulezi mie invitaţia? 

Tibby începuse să petreacă din ce în ce mai mult timp în 
faţa televizorului. Lăsase baltă calculatorul şi „Scenariul44. Se 
uita la toate serialele polițiste. La toate emisiunile de 
înfrumusețare. La toate telenovelele. La toate programele de 
gătit. Până şi la documentarele cu insecte şi la cele istorice. Işi 
cheltuise aproape toate economiile pe un video cumpărat de pe 
ebay. Cu restul de bani mai cumpărase un play station la mâna 
a doua. Tot ce avea nevoie se găsea în televizorul acela micuţ. 
O aştepta pe Maria Blanquette, dar nu mai apăru. 

Existau totuşi momente de linişte când, poate în to iul 
nopţii sau dis-de-dimineaţă, orele nenumărate de ui tat la 
televizor o deprimau într-atât, încât vedea tiparele mari ale 
vieţii. Şi apoi Tibby se gândea cu tristeţe că, în timp ce ea se 
holba la ecran, Brian, cel care obişnuia să joace Dragon Master, 
era cu o fată şi îşi trăia viaţa. 

Către: Tibberon; Carmabelle; Beezy3 De la: Lennykl62 

Pur şi simplu nu-mi vine să cred că trimit un e-mail fulger 
să vă mărturisesc asta, dar nu aş putea să spun uneia dintre voi 
fără să spun şi celorlalte. 

Am făcut-o. Chestia aia. Sau mai bine zis am făcut-o 
amândoi. 

Eu şi Leo. 

Bee, cred că tu (nu-i aşa) eşti cea care a pariat pe o 
duzină de prăjituri că n-o să se întâmple înainte să împlinesc 
douăzeci şi cinci de ani. Ai pierdut. 

Nu că mă grăbeam sau ceva. Chiar nu. Puteam să mai 
aştept Cred că mi-am dat seama că aşteptam ceva care nici 
măcar nu exista. Trebuie să vă dau toate detaliile personal când 
o să fim toate. (Carmen??) 

MIi-l imaginez brusc pe tata căutând prin calculatorul meu 
şi ci tind tot ce scriu. 

Cu dragoste, dragoste, dragoste, dragoste, dragoste, A 
voastră iubitoare Lena (lubita lui Leo) 

Iniţial, la întoarcere Bee trebuia să meargă de la Izmir la 
Istanbul, apoi la New York, după care până la Boston. Planul ei la 


vremea aceea era să stea o săptă mână şi jumătate în 
Providence, să se pregătească pentru tabăra de fotbal. 

Dar la aeroportul din Istanbul îşi schimbă biletul spre 
Boston pe unul spre Washington, D. C. 

Şi, după un număr dezorientant de ore de zbor, lu crul 
care o făcu pe Bee fericită fu să le vadă pe Tibby şi pe Lena fix 
în faţa zonei cu bagaje, aşteptând-o pe ea. Fugi spre ele, 
aproape sufocându-le de bucurie. 

— Mă bucur aşa mult că sunteţi aici! strigă ea la ele. 

— Ne-a fost dor de tine, spuse Lena în timp ce Bee le 
îmbrăţişa şi le tot îmbrăţişa. 

— Mi-a fost dor de voi, mărturisi Bee. 

Erau prea multe de povestit, aşa că nu se obosiră încă să 
înceapă. Merseră în centru la Angie's şi se ghiftuiră cu clătite şi 
şuncă, deşi nu era încă timpul pentru micul dejun, şi se simţiră 
fericite că erau îm preună. Bee îşi dădu seama că toate erau de 
părere că va veni şi clipa când toate vor fi împărtăşite şi toate 
vor fi scoase la iveală. O vor aştepta pe Carmen pen tru 
adevăratele confesiuni. 

Bridget era norocoasă, chiar era. În privinţele care contau. 

— Trebuie să mă ocup de nişte lucruri acasă, spuse Bee 
după ce Tibby parcă maşina mamei ei în faţa ca şei lui Bee. Dar 
vin la petrecerea părinţilor tăi mai târ ziu, OK? 

— Bine. O să fim tu, eu, Len... Brian şi Effie, zise Tibby 
mofluză. 

— Vai, nu! exclamă Bee. Serios? 

— Da. 

Bee se întoarse spre Lena, care ridică din umeri. 

— A făcut vreodată Effie ce am vrut eu? 

— O să-mi aduc echipamentul de luptă, conchise Bee. 

După ce făcu cu mâna prietenelor sale şi se uită după ele, 
Bridget îşi dădu seama că nu avea cheie de la casă. Nu avea 
chef să bată la uşă. Îşi lăsă genţile în faţa uşii şi se duse în 
spatele casei. Încă mai ştia cum să păcălească uşa de la 
bucătărie. O deschise răbdă toare cu o rangă. Intră hotărâtă 
înăuntru. 

Tatăl ei era încă la serviciu, iar Perry probabil era în 
camera lui. Îşi luă genţile din faţa casei şi le duse la etaj. Fără să 
stea prea mult pe gânduri, desfăcu geanta de voiaj şi începu să 
pună lucrurile în vechile ei sertarele goale. 


Deschise o fereastră în camera ei. Când termină de 
despachetat se duse în bucătărie şi deschise şi acolo o 
fereastră. Făcu un mic tur prin curtea mică şi neîngri jită, 
oprindu-se puţin să rupă câteva fire de hortensie din tufişul 
vecinilor. Aşeză florile albastre într-un pa har, în mijlocul mesei 
din bucătărie. 

Se uită în frigider. Nu era mare lucru pe acolo. 

O sticlă de bere de ghimbir. O jumătate de cutie de lapte. 
Nişte cutii de la mâncare livrată acasă. O legă tură de ţelină 
ofilită în sertarul de jos. 

În dulap erau nişte conserve, cine ştie cât de vechi. Apoi 
îşi aminti de cereale. Deschise uşa de la cămara şi văzu un 
număr impresionant de cutii aliniate fru moş. Şi tatăl, şi fratele 
ei erau mari amatori de cereale. 

Găsi un castron şi o linguriţă. Îşi turnă un strat subţire de 
fulgi de porumb şi apoi adăugă nişte lapte, bucuroasă că nu era 
expirat. Se aşeză la masa mică din bucătărie. Nu îi era foame şi 
nici nu aveau gust prea bun, dar mâncă. : 

Lăsă castronul şi linguriţa în chiuvetă. Işi lăsă geanta 
atârnată de scaun. 

La bine şi la rău, asta era casa ei şi trebuia să-şi aducă 
aminte cum să trăiască în ea. 

Magia se evaporase. Farmecul dispăruse de tot. Se 
întorsese iar la Carmen-cea-cu-hanoracul, deşi era de fapt prea 
cald ca să poarte aşa ceva. 

Rămase în pat, încercând să doarmă pe durata re 
petiţiilor. Simţi vechiul impuls Carmen-Distructiv şi încercă să-l 
combată. 

Julia avea grijă de ea. Îi aducea prăjituri şi ceai de la 
cantină. Îi aducea pungi de chipsuri şi îi împrumuta ipod-ul ei. Îi 
promise că nu o să mai vorbească nici o dată despre metru dacă 
ea crede că îi face mai râu. 

— Mulţumesc, spuse Carmen, cu lacrimi în ochi. 

Ar fi stat în pat toată ziua, dar premiera era peste patru 
zile şi Carmen ştia că, dacă lipsea la repetiţia de „Mereu îd 
albastru 297 după amiază, Andrew o va mutila, deforma, dez 
membra şi de asemenea o va ucide. 

Se târi nefericită până la teatru. Devenea din nou 
invizibilă, încetul cu încetul. Jonathan nici nu se mai obosea să 
flirteze cu ea. 


Din nefericire, era încă vizibilă pentru Judy, care aşteptă 
să plece actorii ca să o certe. 

— Carmen, vin-aici, spuse ea, grăbindu-se să iasă prin 
spate. 

Carmen simţi că se sufocă, chiar făcând abstracţie de cele 
treizeci şi cinci de grade de afară şi sută la sută umiditate. 

— Nu-mi place să cred că am făcut o greşeală. 

— Nici mie, zise Carmen cu jale. 

— Încerc să îmi dau seama ce e în neregulă cu tine. 

— De unde să încep? 

Judy se uită la ea cu asprime. 

— Te împiedici. 

— Ştiu. 

— Şi e prea târziu să găsim pe altcineva. 

Carmen simţea cum îi bubuia inima. 

— Şi da, m-am gândit la asta. 

Carmen nu mai făcea pe deşteapta. Nu avea nimic de 
spus. 

— Ştii, Carmen, majoritatea oamenilor obţin per formanţe 
în actorie prin muncă şi studiu. Sunt câţiva oameni care au 
instincte naturale foarte puternice şi, când vine vorba de ei, este 
uneori mai logic să te dai din calea lor şi să-i laşi să se 
desfăşoare. Înţelegi ce vreau să zic? 

Carmen dădu din cap, deşi nu înţelegea exact. 

— Aşa că du-te acasă, dă-ţi seama care este pro blema şi 
vino mâine la repetițiile finale, şi fă-ţi treaba. 

Carmen se uită neîncrezătoare la Judy. 

— Şi încă un lucru. 

— Da. 

— Ai încredere în tine. Nu asculta pe nimeni altci neva. 

Carmen se chinui să nu-şi dea ochii peste cap, dar i se 
păru un îndemn caraghios în momentul de faţă. 

Judy ridică din umeri. 

— Atât am avut de zis. 

— Uite ce am cumpărat, îi spuse Bee tatălui ei, când 
acesta ajunse acasă de la serviciu. 

În primul rând era surprins s-o vadă pe ea, dară mite 
grămada de legume şi fructe proaspete şi paste pe care le 
cumpărase de la noul magazin şi pe care le lăsase pe masă. 


— Stau acasă numai câteva zile şi m-am gândit că am 
putea să pregătim cina împreună. 

Cândva, demult, tatălui ei îi plăcuse să gătească. Obişnuia 
să asculte cântecele celor de la Beatles în bucătărie şi le cânta 
în gura mare, aşa că versurile îşi croiau drum în temele de 
şcoală ale lui Bridget. 

Îl atinse uşor şi prieteneşte pe umăr. 

— Ce părere ai? Ştii să faci sos pesto, nu? 

El dădu din cap. Părea încordat, şocat şi uşor panicat 

— Bine. Mă duc să-l chem pe Perry. El poate să facă salata 
de fructe. 

Era o idee absurdă, dar Bee era ambițioasă în seara asta. 

ÎI târî pe Perry jos, clipind ca o cârtiţă scoasă cu forţa din 
pământ. 

— Poţi să te întorci la jocul tău după cină, îi spuse, îl aşeză 
la masă, lângă ea, cu un cuţit, o grămadă de fructe şi un castron 
albastru. 

— Pur şi simplu cojeşte-le şi taie-le cât de cât în cubuleţe, 
explică ea. 

Fu atât de uimit, încât făcu ce îi zise. 

Bridget începu să taie usturoiul pentru pesto. 

— Aşa? îl întrebă pe tatăl ei. El se uită la ea, oprindu-se 
din spălatul busuiocului. 

— Un pic mai mic, o sfătui el. 

Bagă în priză un radio care nu mai fusese folosit de mult, 
o vechitură, şi-l puse pe un post cu muzică veche. Dansă un pic 
pe acolo, în timp ce dădea brânza pe râzătoare. 

— Penne sau linguini? îl întrebă pe Perry, flutu rând cutiile 
în faţa lui. Tu alegi. 

— Pâi! Perry se uită când la una, când la cealaltă. Părea 
să-şi ia rolul în serios. Penne? 

— Perfect, zise ea. 

Găteau în linişte. Se auzea numai un cântec pros tesc al 
formaţiei Carpenters la radio. 

— Ai luat seminţe de pin? o întrebă tatăl ei. 

Era aşa de încântată că luase! 

— Uite, îi răspunse, luându-le din spatele unei franzele. 

— Unele persoane folosesc nuci, le spuse tatăl lor, dar eu 
prefer seminţele de pin. 

— Şi eu, zise Bridget cu toată convingerea. 


Perry dădu din cap. 

După ce aranjă micuța masă de bucătărie, aprinse o 
lumânare şi-l ajută pe Perry să transfere salata volu minoasă 
într-un vas mai mare, auzi la radio melodia Heyjude. Simţi un fel 
de bucurie tristă şi ciudată. Se uită în altă parte şi închise ochii, 
amintindu-şi de cum era pe vremuri în casă, în bucătărie. 

În dreapta ei, peste sunetul apei de la chiuvetă, îl auzi pe 
tatăl ei cântând două versuri din cântec. Doar două, dar îi 
aduseră o bucurie pe care abia o mai putea ţine în frâu. 

Numai mingile sar. 

Tibby Rollins. 

Aniversarea de douăzeci de ani a părinţilor ei era pentru 
Tibby, într-un fel, ca un acci dent de circulaţie care avea loc cu 
încetinitorul. Une ori era implicată în accident, alteori era doar 
martoră. 

Mai era şi faptul că avea un final cunoscut. Şi, exact ca în 
cazul unui accident, Tibby nu îndrăznea să se uite, însă nici nu 
putea să nu se uite. Îngerii ei păzi tori îi spuseseră să nu se uite, 
dar ea le spusese acelor îngeri să o scutească. 

Lena îi adusese Pantalonii Călători. Lena şi Bee o 
îmbrăţişară atât de strâns, încât simţi că i-au mai crescut două 
capete. Într-un final, le zise că trebuiau să plece. 

Tibby discută cu diverşi prieteni de familie. Se purtă ca şi 
cum chiar scria un scenariu şi chiar era stu dentă la Facultatea 
de Film, şi nu doar făcea pe stu denta, în timp ce, de fapt, se 
uita la televizor. 

Prima oară când îl văzu pe Brian, acesta mânca pastă de 
năut. A doua oară mânca buşeuri cu creveţi. A treia oară mânca 
sarmale în foi de viţă. Cum putea să mănânce atât de mult? 

A patra oară, era cu Effie. Trebuia să se întâmple şi asta, 
în cele din urmă. Tibby se uită la Effie, care, într-un acces de 
neruşinare erotică, îl mângâia pe Brian pe spate. În faţa tuturor. 
Lui Tibby i se făcu râu. Atât Lena, cât şi Bee reapărură ca prin 
farmec lângă ea Effie arăta superb. Chiar arăta. Obrajii îi erau 
roz, picioarele îi erau bronzate, iar sânii ei arătau ca şi cum erau 
gata să pună stăpânire pe întreaga cameră. Cinstit vorbind, Effie 
nu era nemaipomenit îmbră cată. Nu era nemaipomenit 
machiată. Effie era feri cită. Acesta era secretul. 


Şi, judecând după standardele astea de frumuseţe, Tibby 
era o sperietoare ambulantă. Un Boo Radley bântuind la 
petrecerea veselă a părinţilor ei. 

Tibby petrecu ceva timp în camera ei. La un mo ment dat 
se duse în curtea din spate şi o găsi pe Bee arătându-le pase de 
fotbal lui Nicky şi lui Katherine. Tibby încercă să facă pe 
măscăriciul, organizând un concurs de scuipat seminţe de 
pepene roşu, dar pe cine încerca să păcălească? 

— Nu s-ar putea să se termine odată? o întrebă ea pe Bee, 
înainte de venirea tortului. 

Într-un final, într-un iureş de urări călduroase şi ve cini 
beţi, chiar se termină. Sfârşi prin a le spune la reve dere lui Effie 
şi lui Brian. Îşi dădea seama că nu asta intenţionaseră. Toată 
lumea părea stânjenită de situaţie. 

Tibby îşi păstră calmul. Şi da, iat-o pe Effie, în deajuns de 
aproape încât să îi simtă mirosul. Tibby îşi mişcă buzele şi formă 
cuvinte din categoria adecvată evenimentului: 

— Mulţumesc. Super. Mda. Bla, bla, bla. 

Effie se îndepărtă. 

Acum era rândul lui Brian. Tibby spuse din nou aceleaşi 
cuvinte stupide şi robotice, însă Brian nu îi răspunse la fel de 
stupid şi de robotic. Pur şi simplu se uită la ea. Sufletul lui Tibby 
era distrus, totuşi cre ierul încă îi funcţiona. Continua să 
perceapă lucruri şi să aibă gânduri. 

Da, Effie era strălucitoare. Effie era o zeiţă. Dar dacă se 
uita cu ochi sinceri, vedea că Brian, în ciuda faptului că era 
chipeş, nu părea atât de fericit. Era un al doilea Boo Radley, 
doar cu stomacul mai plin. 

Tibby se opri în mijlocul propoziției din tâmpe niile pe care 
le debita. Destul. Brian o luă de mână. l-o ţinu şi se uită fix în 
ochii ei. Ea nu-şi feri privi rea. Era primul lucru curajos pe care îl 
făcuse în trei luni de zile. 

Există un ritm firesc al evenimentelor pe care îl ştii fără să 
îl ştii. Ritmul îi dicta ca Brian să îi dea dru mul la mână, dar nu o 
făcu. Continuă s-o ţină, iar ea nu se împotrivi. Înainte să fie 
împins spre ieşire de un consilier juridic de la firma tatălui ei, 
Brian îi strânse mâna. Dar atât de repede şi atât de subtil, încât 
nu era complet sigură că fusese intenţionat sau că se întâm 
plase cu adevărat. 


ÎI privi plecând cu o senzaţie de tristeţe, de lentoare, de 
parcă vedea lucrurile apropiate de la kilometri dis tanţă. Se duse 
în camera ei fără să îşi mai ia la reve dere de la nimeni. 

Se urcă în pat şi se uită în locul gol de la fereastră, unde 
stătea înainte cuşca lui Mimi, unde Mimi îşi trăise zilele ei simple 
şi necomplicate de porcuşor de Guineea, pe talaş, mâncându-şi 
granulele. Tibby îşi dorea să se întoarcă înapoi în timp, pe 
vremea când mai trăia Mimi. Pe vremea când mai trăia Bailey. 

Se gândi la prima oară când îl întâlnise pe Brian. Bailey, 
desigur, fusese cea care se gândise la asta, care îi adusese 
împreună. Bailey era deosebită în pri vântă asta. Înainte să 
moară, Bailey îi oferise lui Tibby toate lucrurile şi toate 
persoanele de care ar fi putut avea nevoie pentru a duce o viaţă 
fericită. lar Tibby le uitase sau le pierduse pe toate. 

E atât de greu să îţi trăieşti bine viaţa, chiar dacă ştii ce 
înseamnă asta. 

Tibby îşi dorea ca măcar să se întoarcă în timp la 
momentul acela din iunie, când pierduse ideea de dra goste. Nu 
voia să anuleze partea cu sexul. Iniţial îşi dorise asta, dar acum 
nu-şi mai dorea. Ea şi Brian se iubeau. Erau destul de maturi ca 
să ştie ce fac. Voia să fie cu el în toate felurile, iar acela era unul 
dintre ele. 

În timp ce se gândea la asta, îşi dădu seama că n-ar 
schimba nici faptul că se rupse prezervativul sau te merile ei 
legate de sarcină. Dacă ar avea cu adevărat dreptul la o dorinţă, 
nu ar vrea să fie lacomă sau nerealistă. Nu poţi să dai timpul 
înapoi sau să readuci morţii la viaţă. Daca ar avea dreptul la o 
dorinţă, ar avea cerinţe mai modeste. 

Îşi aminti că, pe când avea vreo patru sau cinci ani, o 
întrebase pe Carmen dacă era de părere că i se va îndeplini 
dorinţa pe care şi-o pusese când suflase în lumânările de pe 
tort. 

— Da, dacă ţi-ai dorit ceva ce s-ar putea întâmpla cu 
adevărat, îi răspunsese Carmen filosofic. 

Dorinţa lui Tibby era să poată păstra ideea de dra goste 
chiar în faţa celor mai grele încercări. Pentru că asta nu izbutea. 
Eşua, mereu şi mereu. 

În seara aceea, Carmen încercă să îşi dea seama care era 
problema. Se plimbă prin campus. Stătu pe marginea dealului, 
acolo unde o întâlnise prima oară pe Judy. O sună pe Tibby, dar 


apoi îşi aminti de petre cerea aniversară a familiei Rollins şi 
plânse pentru că nu era acolo cu ele. 

„De ce suntem mereu despărțite? 44 se întrebă ea. O voce 
la telefon nu era întotdeauna îndeajuns. „De ce le-am ţinut 
departe de mine în tot acest timp?” pentru că avem Pantalonii, 
îşi zise ea repede. Pantalonii fac ca totul să fie în regulă. 

Se întoarse în camera de cămin şi, fără să se obo sească 
să se dezbrace sau să se spele pe dinţi, sau să stingă lumina, se 
cuibări în pat. 

Ceva mai târziu, când Julia intră în cameră, zăcea tot 
acolo, cu ochii deschişi. 

— la uite ce am pentru tine, anunţă Julia veselă. Era în 
ipostaza ei de Florence Nightingale. 

— Ce? întrebă Carmen slab. 

— Biscuiţii aceia cu lapte şi unt care îţi plac atât de mult. Îi 
fac noaptea. Ştiai asta? Am trei în pungă şi sunt aşa fie-e- 
erbinţi! 

Rosti „e”-ul tărăgănat, ciripindu-l ca într-un cântec. 

Carmen se ridică. Biscuiţii erau, de fapt, felul de mâncare 
cel mai reconfortant din tot Sistemul Solar. 

Dar, uitându-se la faţa Juliei, îi trecu deodată ceva prin 
minte. Julia părea fericită. Nu la modul încurajeazâ-o-prietenă, ci 
cu adevărat fericită. Pe cealaltă parte, Carmen se simţea - şi 
arăta, cu sigu ranţă - cu adevărat tristă. 

In secunda următoare, alt gând îi trecu prin minte lui 
Carmen. Îşi aminti momentul de acum câteva săp tămâni, când 
Julia era cea care arăta nefericită. Şi se întâmpla tocmai când 
Carmen se simţea şi arăta, cu siguranţă, fericită. 

Era o coincidenţă? Nu prea credea. 

Julia era fericită când Carmen era nefericită. De fapt, 
nefericirea lui Carmen era lucrul care o făcea pe Julia fericită. Şi, 
invers, fericirea lui Carmen îi pro voca Juliei neplăcere. 

Ceva nu se potrivea. Serios. Ce fel de prieten se bucură 
când îţi merge râu? 

Ştia răspunsul. Nici un fel de prieten. 

Se lăsă pe spate, cu mintea vâjâindu-i. 

Se gândi la decizia patetică de a fi o prietenă mai demnă 
de Julia, la faptul că îşi spusese că, dacă slă beşte şi se adună, 
Julia o va plăcea mai mult. Cât se în şelase! Julia o plăcea tocmai 
pentru că era nedemnă de ea. De fiecare dată când Carmen 


dădea greş, Julia se simţea mai bine în pielea ei. În puţinele dăţi 
când Car men avea succes, Julia o dispreţuia. Şi chiar o sabota. 

Julia păru să perceapă schimbarea de dispoziţie, dar nu 
voia să renunţe. 

— Cu unt sau cu gem? Şi cu unt, şi cu gem! 

Chiar şi acum, când era confuză şi amărâtă, şi plină de 
îndoieli, Carmen nu voia s-o dezamăgească pe Julia. Avea o idee 
fixă despre cum ar trebui să fie o prietenie. 

— Nu, mersi, spuse ea. Sunt doar foarte obosită. 

— Eşti sigură? Sunt fierbinţi. Mâine-dimineaţă n-o să mai 
fie fierbinţi. 

Era greu să o refuzi pe Julia atunci când oferea ceva 

— Nu, mersi, spuse ea din nou. 

Julia se înroşi la faţă. 

— Nici o problemă. O să le las aici pe birou. 

— Mersi, răspunse Carmen sec. 

Se forţă să se ridice din pat, se spălă pe dinţi, îşi puse o 
cămaşă de noapte şi se bagă iar în pat. 

— Te superi dacă sting lumina? 

Julia înşfacă o carte de pe podea 

— Cred că o să citesc puţin, spuse ea. 

Carmen încercă să doarmă, dar nu putu. Dispera rea ei 
era atât de mare, încât nu se putea gândi la un mod de a se 
simţi mai bine. 

Dar apoi îşi aduse aminte. 

Sub privirea încruntata şi bănuitoare a Juliei, Car men îşi 
lua manuscrisul de la capătul patului şi se duse pe coridor. Se 
aşeză la lumină şi încercă să facă din nou cunoştinţă cu fata 
pierdută. 

Când se trezi, Tibby mai stătu întinsă în vechiul ei pat 
câteva clipe şi se lăsă să pătrundă încetul cu încetul în realitate. 
Apoi îşi dădu seama că răsuflarea ei avea ecou. Era oarecum 
amuzant să respire în doi timpi. 

Apoi îşi dădu seama că a doua răsuflare nu era a ei. 
Deschise ochii şi o văzu pe Lena întinsă de-a curmezişul patului. 
Faţa mică şi răbdătoare a Lenei, construită cu mai multă 
precizie şi mai multă fineţe decât feţele obişnuite. Majoritatea 
oamenilor te bat pe umăr şi te trezesc, dar Lena era fericită să 
aştepte în timp ce Tibby dormea. 

— Bună, spuse Tibby. 


Se întrebă cum putea s-o iubească atât de mult pe 
această soră Kaligaris şi s-o urască atât de mult pe cealaltă. 

Lena zâmbi. Părea mulţumită să zacă acolo în lu mina 
soarelui. 

— Când te întorci? o întrebă Tibby, ridicându-se într-un cot 
şi sprijinindu-şi capul în palmă. 

— Mai stau câteva zile. Tu? 

— Cred că o să iau trenul mâine-seară, împreună cu Bee. 

Rămaseră tăcute o vreme, dar într-un mod prietenesc. 

— Cred că ar trebui să te împaci cu Brian, spuse Lena într- 
un final. 

Tibby parcă vedea cuvintele plutind în jos spre ea, ca nişte 
pene ieşite dintr-o pilotă. 

— Nu pot, totuşi. 

— De ce nu? 

— Pentru că n-ar fi corect, zise Tibby, sperând în secret că 
Lena nu va fi de acord cu ea. 

— N-ar fi corect faţă de cine? 

— Pâi, faţă de Effie, cred. 

Lena studie gânditoare chipul lui Tibby. Părea că vrea să 
îşi proiecteze gândurile şi cu privirea, nu nu mai cu vorba. 

— Nu cred că ar trebui să îţi faci prea multe griji din cauza 
lui Effie. 

— Cum aş putea? Mi-a cerut permisiunea şi i-am dat-o. 

Lena părea tristă. 

— Da, ştiu. lar Effie e sora mea. Şi nu vreau să îţi iau 
partea împotriva ei. Nu e ca şi cum nu m-am gân dit la asta. 

— Ştiu, Lenny, zise Tibby, scuzându-se. 

— Am aşteptat până să pot spune ceva, pentru că nu 
vreau s-o rănesc pe Effie. 

Tibby dădu din cap. Îşi purtase mânia contra lui Effie ca pe 
o piele, protectoare şi iritantă. Acum, Tibby simţea cum 
năpârleşte, cum se strecoară afară, nu în 310 ^Lvjt bucățele, ci 
ca un întreg. Şi, ca o piele lepădată, rămasă fără trup, stătea 
uscată şi uşoară ca o pană lângă ea O acaparase în întregime, şi 
totuşi nu-i aparţinea 

— Effie e puternică, înţelegi? îşi revine. 

„Eu nu-mi revin”, recunoscu Tibby în sinea ei. 

— Ea îl iubeşte pe Brian. Dar îl iubeşte în stilul Effie. Ea 
merge în cerc în jurul lui cu o sută de kilometri la oră, iar el stă 


pur şi simplu pe loc. Îl vede doar când ajunge în dreptul lui, dar 
tot crede că sunt împreună. 

Tibby râse, în ciuda faptului că era tristă. 

— Brian vrea să coopereze, dar nu e ceea ce îi trebuie. 

Tibby se minună de recapitularea perfectă pe care o 
făcuse Lena. 

Lena îşi schimbă poziţia şi se aşeză turceşte în faţa lui 
Tibby, privind-o drept în ochi. 

— Uite ce ştiu eu, spuse Lena. 

Tibby se ridică şi ea în capul oaselor. Lena alegea lucrurile 
importante cu mare grijă. 

— Sunt unii oameni care se îndrăgostesc iar şi iar, la 
nesfârşit. 

Tibby dădu din cap, înțelegând melancolia care se citea 
acum pe chipul Lenei. 

— Şi sunt alţii care nu pot să se îndrăgostească de cât o 
dată în viaţă. 

Tibby simţi cum i se umplu ochii de lacrimi, la fel ca şi 
Lenei. Ştia că Lena vorbea despre ea şi Brian. Dar totodată 
vorbea şi despre ea însăşi. 

Încrecfe-te în Allah, dar leagă-ţi cămila. 

Proverb arabic. 

Bridget reuşi să-l convingă pe Periy să meargă la o 
plimbare cu bicicleta Făcuse ceva efor turi ca să împrumute 
bicicleta şi casca de la tatăl vi treg al lui Carmen, dar în faţa lui 
Perry se străduise să pară că e doar un impuls de moment. 

— Ce zici? Mergem numai până-n parcul Rock Creek şi 
înapoi. 

Perry părea încurcat. 

— Te rog? 

Bridget se urcă pe vechea ei bicicletă, nelăsându-i prea 
mult timp de gândire. Se simţi fericită când el o urmă, fără 
tragere de inimă. Perry nu fusese niciodată genul atletic, dar îi 
plăcuse întotdeauna să meargă pe bicicletă. 

Era o zi frumoasă de vară târzie, nici pe departe la fel de 
călduroasă cum ar fi putut să fie. Din fericire, nu prea era trafic, 
de parcă maşinile ar fi stat deoparte în tenţionat, ştiind că este 
vorba despre o situaţie delicată. 

Când ajunseră în parc, Perry mergea chiar lângă ea, 
ţinând pasul. 


Bridget se opri la intrare, aşa cum promise. 

— Vrei să ne întoarcem? îl întrebă ea. 

Perry ridică din umeri. 

— Putem să mai mergem, spuse el, făcând-o iar să se 
simtă fericită. 

Se mai plimbară o oră cu bicicleta, după care se opriră la 
un chioşc să cumpere îngheţată. Perry avea bani şi se oferi să 
plătească. Se aşezară pe iarbă lângă pârâu şi mâncară. 

Erau atâtea lucruri pe care ar fi vrut să i le spună! Voia să- 
| facă să vorbească despre mama lor şi despre lucruri pe care şi 
le amintea. Dar ştia că trebuia s-o ia încet. Era foarte uşor să-l 
sperie. Va avea şi alte şanse, dacă şi le va crea. 

Înainte să se urce iar pe biciclete, îl strânse puţin în braţe. 
Oare cât timp trecuse de când îl atinsese cineva ultima dată? 
Perry era un pic cam ţeapăn, cam stânje nit. Probabil nu era 
ceea ce voia el, dar Bridget simţea în inima ei că Perry avea 
nevoie de aşa ceva. 

În drum spre casă, se opriră la magazinul de ani male de 
pe Wisconsin Avenue. Perry iubise dintotdeauna animalele, dar 
nu avuseseră voie să aibă nici un animal, în afară de reptile, 
pentru că mama lor era alergică la părul de animale. 

Luară mai întâi în braţe nişte hamsteri, apoi un porcuşor 
de Guineea obez. Perry luă în mână un şori cel alb, cu mare 
grijă. Apoi luară fiecare câte un ie pure. Cel al lui Perry încercă 
să coboare pe tricoul lui şi-l făcu să râdă. 

Imediat ce se întoarseră de la magazinul de ani male, 
mobilul lui Bridget începu să sune. Recunoscu numărul lui Eric şi 
inima începu să-i bată cu putere. Nu avea semnal în Mexic, nu? 

— Alo? 

— Bee? 

— Eric? 

— Eu sunt, spuse el dulce. Unde eşti? 

Trecuse atât de mult timp de când îi auzise vocea, încât îi 
veni să plângă. 

— Sunt în D. C. Tu unde eşti? 

— În New York. 

— În New York? ţipă ea de încântare. Nu se putu abţine. 
New York nu era chiar la o aruncătură de băț, dar era mult mai 
aproape decât Baja. E totul în regulă? 


— Totul e bine. Vreau neapărat să te văd, zise el cu 
tandrete. 

— Vreau neapărat să te văd. Indiferent ce se întâm plase 
în vară, judecând după sentimentele ei de acum, nu avea nici o 
îndoială că-l iubea. 

— Cât e ceasul? o întrebă. 

Merse să se uite la ceasul din bucătărie. 

— Aproape douăsprezece. 

— O să ajung la timp pentru cină. 

— Aici? 

— Acolo. Ai face bine să-mi mai dai o dată adresa ta. 

— Vii aici? Ţipa din nou. 

— Cum altfel pot să te văd? 

— Nu ştiu! strigă ea zăpăcită. 

— Nu mai pot s-aştept până mâine, spuse el. 

Carmen se îmbrăcă în dimineaţa aceea sub privi rea 
atentă a Juliei. Se forţă să se dea cu ruj, deşi nu se simţea în 
stare. Uneori te poţi păcăli pe tine însuţi. 

Nu luă niciuna dintre cărţile pe care obişnuia să le poarte 
după ea. Nici măcar manuscrisul nu şi-l luă. Nu se mai vedeau 
cuvintele de atâtea semne. 

Luă în schimb punga cu biscuiţi de pe birou când ieşi pe 
uşă. Julia păru mulţumită măcar de asta. 

Carmen tinu biscuiţii până ieşi pe uşa din faţă, după care îi 
aruncă la gunoi. 

La repetiţii stătu singură. Andrew o urmărea, dar o lăsă în 
pace. Judy o lăsă în pace. Carmen nu se simţea invizibilă pentru 
ei. Simţea că au încredere în ea să-şi găsească drumul. Ori asta, 
ori renunţaseră la ea, lucru pe care Carmen nu-l credea cu 
adevărat. 

Stătu în rândul din spate, în întuneric, şi ascultă discursul 
dezlănţuit despre nimicnicie al lui Leontes. Se gândi la ideea pe 
care o avuse pe deal în seara în care o întâlnise pe Judy. Unde 
nu există nimic, este posibil să existe totul. Când nu locuieşti 
nicăieri, lo cuieşti peste tot. 

Şi-ar fi dorit să aibă Pantalonii acum, dar nu-i avea. 
Trebuia să se bazeze pe ea însăşi. „Trebuie să fii ca o ţestoasă, 
îşi spuse; trebuie să găseşti o cale să-ţi iei casa după tine.” 

O văzu pe Hermione, mama pierdută a Perditei, venind pe 
coridor îmbrăcată şi machiată ca o statuie. Era doar o fantezie, 


nu? Mama ta să se transforme în statuie. William Shakespeare 
ştia o chestie, două des pre împlinirea visurilor. Mama-statuie 
stă exact acolo unde ai lăsat-o. Intotdeauna ştii unde să o 
găseşti. Nu se mişcă, nu se schimbă, nici măcar nu 
îmbătrâneşte. 

Carmen se gândi la mama ei. Nu era deloc o sta tuie. Nu 
stătea locblui două minute. Şi totuşi, chiar cu soţul ei nou, cu 
copilul ei nou şi casa ei nouă - cu fe ricirea ei - Carmen ştia 
mereu unde s-o găsească. 

Se gândi la cum e să invidiezi fericirea altcuiva, iar gândul 
acesta îi provocă un şir dureros de sentimente. Nu voia să se 
gândească la Julia. Îi era teamă că va în cepe să se enerveze, că 
vechiul ei temperament va ră bufni, şi asta nu-i va fi de folos. Nu 
ar fi putut suporta aşa ceva acum. Nu avea putere. Nu avea cele 
necesare. 

Se gândi în schimb la tenişii lui Ryan. Atinse me dalionul în 
formă de pantaloni care atârna de un lănţi şor la gâtul ei. Fără 
să ştie de ce, se gândi la Mimi, porcuşorul de Guineea al lui 
Tibby. 

Când ieşiră la prânz, Julia o aştepta afară. Carmen o văzu 
acolo aşteptând-o cu două ceaiuri cu gheaţă, sendvişuri şi pungi 
de chipsuri. 

Îi făcu lui Carmen cu mâna, iar Carmen simţi reacţiile 
obişnuite, oricât de depăşite şi de învechite erau. Simţi 
recunoştinţă. Se simţi nevoiaşă şi nesi gură. Incă se mai agăța 
de noţiunea de prietenă, chiar dacă era una dezagreabilă. 

Dar Carmen nu făcu nici o mişcare. 

— Nu, mersi. Nu azi, spuse ea într-un final şi trecu pe 
lângă ea. 

Bridget se agita cu voce tare în cameră la Lena. Odată ce 
euforia că-l va revedea pe Eric se mai potoli, îşi dădu seama că 
avea probleme. 

— l-am spus lui Perry că luăm iar cina împreună. Chiar 
părea că vrea. Nu pot să-l las baltă. 

— Puteţi mânca împreună, zise Lena. 

— Împreună? 

— Da. De ce nu? 

Erau multe motive pentru care răspunsul era nu. Dar erau 
ele îndeajuns de puternice ca s-o împiedice pe Bridget să facă 
asta? 


— Bine şi atunci ce fac cu Eric? 

— Ce fad cu Eric? întrebă Lena cu un zâmbet vi clean. 
Numai tu poţi să răspunzi la întrebarea asta. 

Bridget se prefăcu că îi dă un pumn. 

— Hai, mâi! Unde-l duc? 

— Acasă la tine. 

— Acasă la mine? 

Lena ridică din umeri. 

— E singura idee pe care o am. 

Bee nu adusese niciodată pe nimeni acasă la ea. Cel 
puţin, nu din gimnaziu. Nici măcar pe prietenele ei. Abia dacă se 
ducea ea însăşi pe acolo. Şi în nici un caz nu putea duce un 
iubit. Era prea ciudat şi să se gândească la asta. Oare trebuia 
să-l întrebe pe tatăl ei? Oare ce-o să zică? 

Şi, mai îngrozitor, ce va crede Eric despre ei? Ce va crede 
despre ea când îi va vedea casa? Când îi va cunoaşte tatăl şi 
fratele? Voia să-l ferească de adevăr. 

— Lenny, ştii cum e casa mea. 

— Cred că Eric se descurcă. 

— Chiar crezi asta? 

— Dacă e îndeajuns de bun pentru tine, Bee, chiar cred 
asta. 

Când se întorcea de la Lena, lui Bee începu să îi crească 
adrenalina. Acasă, nu-şi găsi locul. Incepu să dea cu aspiratorul 
apoi să şteargă praful. Pulveriză Fantastik pe pereţi, încercând 
să facă să pară mai pu ţin gri. Deschise toate ferestrele. Aduse 
un ventilator din pod. Spălă pe jos. Găsi nişte cutii în garaj şi în 
cepu să pună în ele cele mai urâte lucruri - farfurii, poze, ziare, 
bucăţi ciudate de mobilă. Le duse pe toate în pivniţă. Scutură 
carpetele. Incercă să le rearanjeze astfel încât să ascundă 
greţos de urâtele mochete din perete în perete. Curăţă gresia 
din baie stând în ge nunchi. Mai fură nişte flori din curtea 
vecinului. 

Când tatăl ei ajunse acasă, părea că nimerise în alt loc. 

— Bună, tată, spuse ea. Prietenul meu... de fapt iu bitul 
meu vine să stea la noi o noapte. E în regulă? 

Perplexitatea tatălui ei era aproape impenetrabilă. Trebui 
să-i explice de patru ori până să dea semne că înţelege cât de 
cât. 


— Şi unde o să stea? întrebă el într-un final, cu pri virea 
pierdută. 

— În sufragerie. Pe canapea. 

— În sufrageria mea? 

— Da. Asta în caz că nu-l vrei la tine în cameră. 

Zisese asta ca pe o glumă, dar nu fu luată ca atare. 

— Nu prea cred, spuse tatăl ei serios. 

— Atunci în sufragerie? E în regulă? 

El dădu din cap, iar ea reluă procesul de curăţenie, 
devenind mai agitată pe măsură ce treceau orele. La ora cinci îi 
înghesui pe amândoi în bucătărie. 

— Fără câşti pe urechi prin casă! ordonă ea. 

Amândoi dădură din cap, cu frică. 

— Încercaţi să circulaţi puţin. Dacă Eric vă întreabă ceva, 
aveţi o bilă albă dacă răspundeţi. 

Dădură iar din cap. Nici măcar nu păreau jigniţi. 

— Luăm cina la şapte jumătate, bine? Tată, o să mân căm 
ce-a mai rămas din pesto şi o să mai fac o salată. 

Din nou dădură din cap. 

— Asta-i tot. Pur şi simplu... fiţi voi înşivă, termină ea, 
chestie care era cel mai puţin util lucru pe care l-ar fi putut zice. 

Până pe la şapte îi pieri elanul. Plutea de-a lungul holului 
părându-i râu, simțindu-se tristă şi neajuto rată. Şi-ar fi dorit ca 
Eric să nu vină la ea acasă. Şi-ar fi dorit să nu-şi oblige tatăl şi 
fratele să opună o rezis tenţă ostilă. Şi-ar fi dorit să trăiască 
orice altă viaţă în afară de asta. Uneori nu poţi obliga trecutul şi 
prezen tul să coexiste. 

Însă, când trecu prin faţa camerei lui Perry, ob servă că îşi 
făcea curat pe birou. Când cobori la parter îl văzu pe tatăl ei 
împăturind cu grijă cearşafuri şi o pătură pentru canapeaua din 
sufragerie. 

Mereu îd sihastru 319 

Credea că nu au nimic să-i ofere, dar aveau. Credea că 
toate eforturile ei erau în zadar, dar poate că nu erau. Credea că 
nu au puterea nici s-o rănească, nici s-o facă fericită, dar în 
acest moment ştia că nu e adevărat. 

Aveau puţine de oferit, toţi trei. Dacă ar putea însă pune 
la comun ce aveau, poate că începe să meargă mai bine. 

Tibby îl sună pe Brian sâmbătă, spre sfârşitul după- 
amiezii. 


— Vrei să ne vedem la masa de picnic? îl întrebă ea. Era 
locul lor special, locul primului lor sărut. Se afla sub un fag 
imens, într-un părculeţ triunghiular, aflat la distanţă egală de 
casele lor. 

— Bine, încuviinţă el. 

— Acum? 

Tibby ajunse acolo prima. Se aşeză cu faţa spre casa lui şi 
se uită după el. Apăru în sfârşit, cu soarele apunând încet în 
spatele lui. Simţi bucuria revărsându-i-se din piept. Era ceva pe 
faţa lui care o făcu să se ridice şi să-l salute cu braţele. Le puse 
curajoasă în ju rul lui. El o lăsă. 

Tibby se dădu un pas într-o parte ca să-i facă loc să stea la 
capătul mesei de picnic. Îi fu recunoscătoare când el se supuse. 

Ce făcea această masă perfectă era faptul că, atunci când 
el stătea pe capătul ei, iar ea între picioarele lui, erau fix la 
înălţimea potrivită ca să se privească drept 320 v 'J>R... - nsvr 
„lu'> 

În ochi şi de asemenea să se sărute. O făcuseră de multe 
ori în trecut. De data asta nu încercă să-l sărute. Dar îşi lipi faţa 
de a lui, astfel încât gura ei era aproape de urechea lui. 

— Îmi pare atât de râu! spuse ea. 

Brian se trase înapoi şi se uită cu atenţie la ea. 

— M-am speriat. M-am panicat. Am uitat tot ce era 
important. 

Uneori i se părea că el reuşea să extragă tot ce era în 
mintea ei numai cu privirea. Uneori părea că vor bele ei Îi 
stăteau în cale. 

— Ştiam asta, Tibby. Am înţeles. Dar de ce nu ai vrut să 
vorbeşti cu mine? 

Când clipi, lacrimi neaşteptate i se prelinseră pe obraz. 

— Pentru că pe tine nu te pot minţi la fel de bine cum mă 
mint pe mine. 

Brian dădu din cap, părând să înţeleagă până şi asta 

— Promit să nu mai fac, spuse ea. 

Ochii lui îi analizau cuvintele, dar lui Tibby nu-i era teamă. 
Ştia că erau adevărate. 

Îi luă tandru mâinile într-ale ei. Dădu brusc deo parte 
instinctele ei cronice de mândrie şi de teamă. Nu mai avea 
treabă cu ele acum. 


— Mi-a fost dor de tine, îi mărturisi ea. Aş vrea să putem 
da timpul înapoi. 

Brian ridică din umeri. 

— Nu putem. 

— Nu putem? în agonia ei, cuvintele se întinseră ca peste 
o prăpastie. Oare se înşelase când crezuse că el o va ierta? 

— Putem să mergem înainte, totuşi. 

— Împreună? Tibby nu făcu nimic să tempereze speranţa 
abjectă care îi apăru pe chip. 

— Sper. 

— Serios? 

El dădu din cap. 

— Totuşi, nu mai merg la Universitatea din New York. 

Tibby tresări. 

— Din cauza mea. Pentru că am stricat eu totul. Era 
pregătită să înghită vina ca pe îngheţată dacă el o accepta 
înapoi. 

— E în regulă. Poate nu-i aşa râu. 

— O să mă revanşez. Serios. O să vin cu autobuzul în 
fiecare weekend. 

— Nu trebuie să faci asta, Tibby. 

— Dar vreau s-o fac. O s-o fac. 

— Hai să vedem cum merge. 

— Bine, zise ea, descurajată de rezerva şi chibzu inţă lui. 

Tibby îşi dădu seama că Brian avusese dreptate când 
spusese că nu mai puteau da timpul înapoi. Că va fi mai bine, că 
va fi mai râu, va fi oricum altceva. Inocenţa nu era unul dintre 
lucrurile la care te puteai întoarce. 

— Poate facem cu schimbul, spuse el. 

Viaţa este o călătorie în care te îndrepţi spre casă. 

Herman Melville. 

Probabil că Eric sperase la o cină intimă într-un restaurant 
unde să poată râde, să se sărute şi să se joace cu picioarele pe 
sub masă după placul inimii. În loc de asta, primi nişte pesto 
rece, o salată făcută aiurea şi foarte multă linişte stânjeni toare 
din partea celor doi membri ai familiei lui Bridget, nu prea ieşiţi 
în lume. 

Poate că se gândise că o să doarmă într-un pat într-o casă 
frumoasă din suburbii, dar, în schimb, se alese cu o canapea 


aspră într-o casă pe punctul de a se dărâma, ocupată în mare 
parte de fantome. 

Eric suportă toate astea cu foarte mult curaj, iar re 
compensa lui veni atunci când Bridget cobori la el în vârful 
picioarelor şi îl conduse de mână în camera ei, închizând cu grijă 
uşa în urma ei. Ştia că atât fratele, cât şi tatăl ei erau în 
camerele lor, instalaţi confortabil cu căştile pe urechi, iar de 
data asta chiar se bucură. 

Îl aşeză pe pat, iar el gemu de plăcere când Bridget îşi 
ridică poalele cămăşii de noapte şi se aşeză în braţele lui, 
înfăşurându-şi picioarele bronzate în jurul taliei lui. II sărută lung 
şi profund, înlănţuindu-l în încren gătura de membre, degete şi 
păr moale. 

— De ce te-ai întors mai devreme? 

— Pentru asta, şopti el. 

— Nu, pe bune. 

— Pe bune. 

— Serios? 

— Mi-a fost dor de tine. 

— Da? 

— Mult de tot. 

Ea îl îmbrăţişă mai tare. 

— M-am gândit tot timpul la tine. Pe plajă. Pe tere nul de 
fotbal. În apă. Întins în pat chiar că m-am gân dit la tine. 

Expresia de pe chipul lui era atât de neruşinată că o făcu 
să râdă. 

— Vorbesc serios, Bee. Fiecare fată pe care o ve deam îmi 
doream să fii tu. 

Bridget se uită mirată la el. Era mult mai bun la treaba 
asta decât ea! Se simţi deodată tristă pentru ea şi fericită 
pentru el. Sau, mai exact opusul: se simţi fe ricită pentru ea, că 
avea parte de o persoană atât de minunată ca el, şi tristă pentru 
el, că avea parte de o persoană atât de nenorocită ca ea. 

— Ţie ţi-a fost dor de mine? întrebă el. 

Se uită gânditoare la el. Nu voia să mintă. Avea să îi spună 
nişte chestii complicate şi încă nu ştia cum. 

— Când mi-ai spus că pleci în Mexic, nu am fost sigură ce 
ai vrut să spui, zise ea încet. N-am fost sigură dacă nu cumva 
însemna că vrei să... mergi pe drumul tău o vreme. 

Toate trăsăturile lui părură să ia brusc un aer solemn. 


— Chiar ai crezut asta? 

— Nu eram sigură ce să cred. 

— Mai crezi asta acum? 

— Nu. 

Ştiu răspunsul imediat. Eric îşi puse palmele pe obrajii ei. 

— Niciodată nu m-am gândit să o luăm pe drumuri 
separate. Niciodată n-am vrut asta. M-am gândit doar că, dacă 
suntem destinati să fim împreună, atunci ce mai contează o 
vară? 

Bridget simţi o durere în gât. El nu se îndoia de iu birea 
lui. Ea de ce o făcuse? 

— Deci, asta înseamnă că nu ţi-a fost dor de mine? întrebă 
el. 

— Nu mi-am dat seama cât de mult până la sfârşit, 
răspunse ea. 

— Şi la început şi la mijloc? 

Bridget se scărpină gânditoare pe obraz. 

— Cred că îmi era dor de ideea de a-mi fi dor, spuse ea. 
Dar cred că acum m-am prins despre ce a fost vorba. 

El o lăsă să îi tragă tricoul peste cap. O lăsă să îl sărute. 
Răspunse atunci când ea trase de elasticul bo xerilor lui şi păru 
nerăbdător să o scape de cămaşa de noapte. Dacă el avea 
încredere în ea, şi ea avea să fie demnă de încrederea lui. 

Poate că era ciudat să vrei să faci dragoste cu pri etenul 
tău în vechiul tău dormitor, după o asemenea vară. Dar, fără 
îndoială, asta era ce voia. 

Poate că era nevoia ei de a lega vechiul de nou. Poate că 
era dorinţa ei de a aduce nişte amintiri feri cite, un act de 
dragoste, într-o casă care văzuse atât de puţine din astea. 

Carmen purta florile Perditei în păr şi tăcea. Vor bea doar 
când era pe scenă, iar în rest plutea ca într-un fel de vis. Nu se 
uită la manuscris timp de trei zile. 

Cel mai greu îi era în acele ore din toiul nopţii pe trecute 
în camera ei. Îi era greu să fie insensibilă la în cercările Juliei de 
a se băga în seamă. Îi era poate şi mai greu să fie insensibilă la 
furia tăcută a Juliei. 

„Tu nu vrei să fiu fericită”, îşi spunea ea, ca să se apere 
de spiritul otrăvitor al Juliei. 

Îşi purta costumul. Se bucura de căldura pielii ei şi de 
senzaţia ţesăturii noi. Îl asculta pe Leontes. Îi as culta pe 


Polixenes şi pe Autolycus, şi pe Paulina. Se afunda în limbajul 
luxurios şi uita să mai gândească. 

Îşi spunea replicile, dar nu se uita la Andrew, iar el nu îi 
spunea nimic. „Avem amândoi încredere în mine să o scoatem 
la capăt”, simţea ea. 

Dimineaţa, Eric spuse că trebuie să plece. Poate că doar 
voia să plece. Dar îi promise lui Bridget că se vor revedea în 
Providence peste câteva zile. Asta era o uşurare. Voia să 
exerseze dorul de el, însă nu chiar aşa de repede. 

Inainte să plece de acasă, Bridget mai avea câteva treburi 
de rezolvat. Ultimul consta în recuperarea cu tiilor de lucruri pe 
care le ascunsese în pivniţă când avusese acel acces de 
curăţenie cu o zi în urmă. 

Simţise că tatăl ei şi Perry erau mulţumiţi de unele 
schimbări, dar nu voia să exagereze. Dacă Perry voia să îşi 
păstreze calendarul cu Stăpânul Inelelor din 2003, n-avea decât. 

Cobori în pivniţă şi începu să care pe rând cutiile sus. 
Când se duse după ultima cutie, se gândi să aprindă lumina să 
se asigure că nu uitase nimic. 

li sări în ochi un raft pe care era aşezat un şir de cutii 
frumos ordonate. Nu şi le amintea - nici raftu rile, nici cutiile. De 
când nu se mai uitase pe acolo? Se duse să le studieze mai bine. 

Fiecare cutie purta o etichetă cu un nume sau un an, sau, 
în câteva cazuri, cu o perioadă de mai mulţi ani. Totul era cu 
majuscule, dar recunoscu scrisul tatălui ei. 

Cu sufletul la gură, dădu jos cutia pe care scria Bridget, 
din 1993. Oare era la grădiniţă atunci? Sau în clasa întâi? 
înăuntru, aranjate cu grijă, erau obi ecte artizanale, bucăţi de 
lut, compuneri şi desene. Erau şi fotografii, unele având pe 
spate notițe scrise de mama ei. Era o felicitare de la Greta. Un 
colier pe care îşi amintea că îl făcuse din mărgele. O fotografie 
cu ea, Tibby, Lena şi Carmen. O schiţă în creion pe „Mereu îd 
albastru 327 care i-o făcuse lui Perry, cu capul mic, ţinând în 
mână o şopârlă. g 

Dădu jos cutia pe care scria Marly, 1985-1990. In ea se 
aflau poze de la nunta părinţilor ei, jurnalele mamei ei, desene 
pe care le făcuse ea, începutul unui jurnal de bebeluş pentru 
gemeni. Bridget nu ştiuse nici odată că mama ei desenase. 

Mai cobori încă o cutie, Bridget 1994. Aici erau multe 
fotografii cu ea şi Tomnaticele. Aici era primul trofeu câştigat la 


fotbal. Bridget scoase o cutie micuță de carton, în genul celor pe 
care le primeşti atunci când cumperi o bijuterie. O scutură şi îşi 
dădu seama ce era înăuntru fără să se uite. Işi aminti dinţişorii 
ascunşi sub pernă, când aştepta şi, de obicei, primea bani. 

Puse cutiuţa la loc fără să o deschidă. Puse cutiile la loc pe 
rafturi şi se aşeză pe podeaua prăfuită. 

Se gândi la munca imensă pe care tatăl ei o depu şese ca 
să pună deoparte toate aceste lucruri, grija cu care păstrase 
fiecare obiect. Nu la vedere, dar totuşi undeva. Şi mama ei era 
acolo. Poate că nu duceau cea mai bună viaţă posibilă. Dar 
măcar trăiau. 

Îşi puse braţele în jurul genunchilor, se îmbrăţişă şi îşi 
permise să plângă. 

Lena îşi prelungi cu câteva zile şederea în Bethesda 
pentru că simţea că era nevoie de ea acolo. Effie urma să plece 
săptămâna următoare într-o călătorie de zece zile în Europa, dar 
până atunci Lena simţea că sora ei ar putea avea nevoie de 
nişte mici răsfăţuri. Lena se pregătea mental pentru manichiuri 
nesfârşite, pedi chiuri şi tratamente cosmetice la domiciliu. Un 
lucru era drăguţ la Effie: erau puţine probleme în viaţa ei pe 
care o manichiură să nu le poată rezolva. 

Lenei îi veni ideea să îl sune pe Leo, să îi spună unde era 
şi de ce. Dar când îl prinse la telefon, decise să nu facă asta. El 
era fericit s-o audă şi nerăbdător să îi povestească despre un 
nou tablou pe care îl înce puse, dar nu avea nevoie să ştie unde 
era şi când o să se vadă din nou. Nu aşa aveau să meargă 
lucrurile în tre ei. Lena ştia asta şi nu îi părea râu. 

Chiar aşa era? Onestitatea îi cerea să îşi mai pună încă o 
dată întrebarea asta. Nu, nu îi părea rău, hotărî ea, netezind 
aştemuturile de pe pat cu mâna, încă uitându-se la telefon. Va fi 
fericită să îl revadă. Îl ad mira, era atrasă de el. Însă nu îi părea 
râu să renunţe la el. interludiul din patul lui Leo fusese 
încântător şi clarificator pentru ea, dar, chiar în timp ce se desfă 
şura, simţise că era mai mult sfârşitul unei poveşti decât 
începutul. 

Lena se duse pe la Tibby şi pe la Bee în după-amiaza 
aceea să îşi ia la revedere. La puţin timp după ce se întoarse, 
auzi o bătaie în uşă şi vocea lui Brian la intrare, şi înţelese că el 
şi cu Effie plecau la plimbare. 


Închise uşa de la camera ei, se aşeză pe pat şi aş teptă 
răbdătoare să înceapă gălăgia. După patruzeci şi cinci de 
minute începu. Mai întâi, Lena auzi uşa de la 'M.m.'o îr.) Myjţtm 
329 intrare trântindu-se. Apoi auzi paşi apăsaţi pe scări şi Uşa 
de la dormitorul lui Effie trântindu-se. 

Ştia că nu trebuie să se relaxeze. Câteva minute după ce 
uşa de la dormitorul lui Effie se trântise prima oară, se trânti din 
nou, iar apoi uşa de la dormi torul Lenei zbură de perete. 

— Nu-mi vine să cred ce-a făcut! 

Faţa lui Effie era roşie, iar ochii îi erau mânjiţi cu negru. 
Probabil că fusese un fel de ambuscadă, pentru că Effie avea un 
instinct aproape infailibil când venea vorba de momentele când 
trebuia să se dea cu rimei negru rezistent la apă. 

Lena deliberă cu ea însăşi cu privire la cât să arate că ştie. 
Decise să tacă. Când era vorba de Effie, de obicei tăcerea 
funcţiona cel mai bine. 

— De ce mi-a spus că se terminase? l-am dat şansa asta! 
De ce m-a minţit? 

Gesturile lui Effie erau ample de indignare. Lena îşi 
ascunse mâinile sub ea 

— Brian e un idiot! De ce s-a întors la ea? După tot ce i-a 
făcut? Nu-i pasă de el! Nu-l iubeşte! 

Lena deschise gura, deşi n-ar fi trebuit s-o facă. 

— De unde ştii asta, Ef? 

Îşi regretă imediat greşeala. 

— Ce? Effie se apropie, aplecându-se asupra ei. Vrei să 
spui că îl iubeşte? 

Lena adoptă un ton neutru, care să nu o angajeze cu 
nimic. 

— Nu crezi că e posibil? 

— Nu! Nu e posibil! Ştii cum l-a tratat? Dădea din mâini, 
emfatic. Nu tratezi pe cineva aşa dacă îl iubeşti! 

Lena simţi cum îi iau foc obrajii. „Vai, dar uneori aşa faci.” 

— Lena? Lena! 

Lena îşi ridică privirea. 

— Îi ţii ei partea, nu-i aşa? Ştiam că aşa se va în tâmpla! îi 
ţii partea lui Tibby, după tot ce a făcut! 

— Effie, nu! 

— Ba da! Recunoaşte. Tibby m-a minţit, l-a tratat pe Brian 
ca naiba, m-a trădat şi pe mine, chiar şi după ce m-am dus la 


New York să îi cer permisiunea, şi tu tot cu ea ţii, în defavoarea 
propriei surori! 

— Nu, Effie! Discuţia luase o turnură greşită. Dru mul spre 
manichiuri fusese abandonat. 

— Aşae! 

Effie plângea, iar Lena simţi cum i se sfâşie inima. Astea 
nu erau lacrimi teatrale, ci lacrimi triste şi din suflet. 

lar Lena simţea că atinseseră un punct mai pro fund şi mai 
sensibil decât pierderea băiatului pe care îl iubea. 

— Întotdeauna faci asta! Aşa e! Aşa a fost din tot deauna. 
Ştii asta? 

Lenei i se puse un nod în gât. 

— Effie... 

— Aşa faci. Aşa faci, Lena. Sunt singura ta soră, dar tu 
întotdeauna le preferi pe ele, şi nu pe mine. 

— Effie. 

Lena se ridică să încerce s-o aline, s-o atingă sau să îi 
blocheze drumul, însă era prea târziu. Suspinând, Effie ieşi în 
fugă din cameră. 

Lena îşi dori să audă sunetul uşii trântite cu putere, dar nu 
se întâmplă aşa. Uşa se închise încet, astfel că putu să audă 
lacrimile surorii ei. Acestea o afectau mai mult decât toate 
tipetele şi uşile trântite la un loc. 

Încercă să se ducă la ea în cameră, însă Effie nu îi 
răspunse. Ziua următoare, Effie refuză cu desăvârşire să 
deschidă uşa. 

Lena ieşi din casă timp de câteva ore în cursul după- 
amiezii, iar când se întoarse, uşa lui Effie era tot închisă. Tot nu 
voia să răspundă. 

Lena îşi petrecu cea mai mare parte a serii în li nişte, în 
camera ei, întrebându-se dacă nu cumva gre şişe. Oare chiar o 
alesese pe Tibby în defavoarea lui Effie? Nu părea atât de 
simplu. Într-un fel care era aproape supărător, simţea că alesese 
un fel de a fi, şi nu altul. Alesese agonia lui Tibby în locul 
bucuriei lui Effie. Într-un fel ciudat, se alesese pe ea însăşi. 

Înainte să plece de acasă, Bridget merse la magazi nul de 
animale şi cumpără un iepure şi un ţarc pentru el. 

— E pentru tine, îi spuse ea lui Perry, arătându-i-l în curtea 
din spate. 


La început era speriat şi nu voia să îl primească, dar, în 
timp ce îl ţinea în braţe, se răzgândi încetul cu încetul. 

Începu să se entuziasmeze când instalară ţarcul sub 
sânger. Îl tinu în braţe şi îl hrăni cu nişte frunze ofilite de ţelină. 

— Va trebui sa cumpăr o sticlă de apă pentru el, menţiona 
Perry ca pentru sine, dar şi pentru ea. Şi morcovi, şi salată, şi 
alte chestii. 

— Poţi să iei bicicleta mea dacă vrei, zise ea. 

Perry dădu din cap. Ce bine arăta cu un pic de soare pe 
obraz! 

O să vină iar acasă în următoarele săptămâni. Îşi promise 
că va face asta. lar, între timp, Perry va avea animăluţul ăsta 
pufos şi viu. Un motiv să iasă din ca mera lui şi din casă. Ceva 
de care să aibă grijă, ceva care avea nevoie de el. Ceva care să 
îşi frece năsucul de gâtul lui şi care să i se caţere pe cămaşă, ca 
să se obişnuiască din nou sa iubească un alt suflet. 

Bridget bănuia că, de fapt, Perry avea nevoie de 
antidepresive, dar până când se va putea ea aduna să facă 
efortul acesta, un iepuraş era cel mai bun lucru. 

Perry îl boteză Barnacle. Bridget habar n-avea de ce. 

— Trebuie să iasă la un moment dat, nu? îi spuse Lena 
mamei ei în bucătărie, în dimineaţa următoare. 

— Effie? întrebă mama ei. 

— Da. Ai văzut-o? 

— A plecat de dimineaţă. A dus-o tata la aeroport. 

— Poftim? Glumeşti! Unde s-a dus? 

— A plecat în Grecia. 

Lena era uimită. 

— A plecat deja? 

— A sunat-o aseară pe bunica şi a întrebat-o dacă poate 
sta în Oia o săptămână. Bunica a fost încântată. Vrea ca Effie s-o 
ajute la zugrăvit. Tata a schimbat bi letul de avion pe calculator. 

Oare cum de ratase toate astea? 

— A plecat azi-dimineaţă? 

— Da. 

Lena scarpină cu violenţă o pişcătură de ţânţar de pe 
încheietura mâinii. Avea nevoie de un minut să se gândească. 

— Părea în regulă? 

Mama ei dădu primul semn că ar şti ceva. 

— Depinde ce înţelegi prin „în regulă”. 


— O să discute cu mine dacă o sun? 

— Cred că ar trebui s-o mai laşi câteva zile. 

Lena se simţi lovită. 

— Aşa de râu, hm? 

Îşi tinu privirea în pământ. 

— Lena, draga mea, se simte trădată, îi explică mama ei, 
cocoţându-se pe un scaun înalt de bucătărie. Ari rareori stătea 
jos cu adevărat. 

Lena îşi puse braţele pe masă. 

— Brian nu o iubea, mamă. Trebuia să îşi dea seama de 
asta, mai devreme sau mai târziu. 

— Cred că ai dreptate. Şi cred că Brian i-a spus cam 
acelaşi lucru, în cel mai delicat mod posibil, con tinuă Ari. 

— Chiar crezi asta? 

— Da. Dar nu cred că de dragostea lui Brian îi este ei dor. 

Lena se gândise că prezenţa ei acasă va fi necesară. Dar 
acum nu mai era. Nu putea să dea de Effie la te lefon să 
îndrepte lucrurile şi se simţea prea vinovată şi prea nervoasă ca 
să stea pe acolo şi să suporte tot felul de conversații cu tatăl ei 
despre planurile ei de viitor. 

li veni o idee şi mai nebunească. 

Se jucă cu telefonul din biroul tatălui ei până reuşi să dea 
de Tibby şi de Bee în acelaşi timp. În două mi nute le prezentă 
ideea ei nebunească şi amândouă se arătară de acord. 

Odată ce se asigură că putea să împrumute maşina 
mamei ei, se duse sus să îşi facă bagajul. 

— Hei, mamă? 

— Da? 

— Ai văzut cumva Pantalonii Călători? 

Lena cobori în bucătărie să îi pună această între bare, ca 
să nu ţipe. 

— Nu, nu cred. 

— Credeam că sunt în cameră. Începu să simtă un fior de 
nervozitate. A intrat ieri cineva în camera mea să curețe sau să 
ia rufele la spălat? 

Avea încredere în mama ei şi în menajera de zi cu zi, Joan, 
dar câteodată mai venea o înlocuitoare. 

— Nu. Joan a venit vineri. Atâta tot. Eşti sigură că îi aveai? 
Că i-ai adus de la şcoală? 


— Da. Mă duc sus să îi mai caut, spuse ea, urcând câte 
două trepte odată. Verifică peste tot, chiar şi în locuri fără 
speranţă, ca în sertarele de jos sau un cufăr pe care nu-l mai 
deschisese de luni întregi. 

Ştia că îi adusese acasă pentru Tibby, să îi poarte la 
petrecere. Tibby îi purtase şi apoi îi dăduse înapoi, îi dăduse 
înapoi, nu? 

Lena îşi amintea că da, dar se îndoia îndeajuns cât să se 
simtă oarecum alinată pentru moment. 

Era vârsta înţelepciunii, era vârsta nebuniei, epoca 
speranţei, epoca neîncrederii, era anotimpul luminii, era 
anotipjpul întunericului... 

Charles Dickens. 

Sosi şi seara premierei şi lui Carmen îi ajunsese inima-n 
gât. Îi venea să verse, dar, din fericire, reuşi să se abţină. 

Veniseră fotografi, critici şi sute de oameni. Andrew 
încerca s-o protejeze, simţea ea. O ţinea de mână şi o plimba 
prin culise. 

Jonathan o sărută şi-o atinse pe păr. 

— Minunat, spuse lan arătând spre ea, cu pârul plin de 
flori. O sărută pe cap şi ei îi veni să plângă. 

Era ea în stare să facă asta? Ştia cum s-o facă? în cercă 
să-şi vină în fire. 

Din culise, Carmen ascultă primul act şi căzu în transă. 
Auzea cuvintele mai clar ca niciodată. Înţele gea mult mai bine 
fiecare cuvânt, fiecare combinaţie de cuvinte şi, implicit, fiecare 
replică. 

Erau adevăraţi profesionişti. Se simţea mândra că-i 
cunoaşte. Dăduseră atât de mult din ei în cinci săptămâni de 
repetiţii, încât ar fi putut crede că dăduseră totul. Dar acum ştia 
că păstraseră ceva pen tru acest moment. 

În timpul pauzelor, trăgea cu ochiul în teatru, uitându-se 
cum se umple din nou. Când fu aproape plin, iar luminile clipeau 
intermitent, observă trei persoane intrând în şir prin uşa din 
mijloc şi i se opri respiraţia Timpul îşi încetini curgerea pe 
măsură ce ele înaintau pe culoarul central: trei adolescente, 
toate la rând. 

Lui Carmen i se păreau atât de mari, de luminoase, de 
frumoase şi de magnifice încât se gândi că erau doar în 
închipuirea ei. Erau ca nişte zeițe, ca Titanii. Era aşa de mândră 


de ele! Erau bune la suflet şi cin stite. Da, ele erau prietene 
adevărate. 

Lena, Tibby şi Bee erau aici, în acest teatru, şi ve niseră 
pentru ea Marea ei seară era şi marea lor seară. Bucuria ei era 
bucuria lor; suferinţa ei era şi suferinţa lor. Era atât de simplu! 

Erau de-a dreptul încântătoare, iar în prezenţa lor, şi ea 
era la fel. 

Alături de prietenele ei, Carmen redescoperi sim plitatea 
pe care o pierduse. O ajutară să regăsească vocea Perditei, aşa 
cum o înţelesese iniţial. Era bine să te poţi reîntoarce. 

Dar cel mai mare miracol fu înţelegerea ultimelor scene 
din piesă: reîntâlnirea, sfârşitul înstrăinării, sfârşitul iernii. 
Inţelesese de la început sentimentul fe tei pierdute şi acum 
înţelegea, de asemenea, senti mentul fetei regăsite. 

In faţa a şase sute douăzeci de suflete, dintre care trei 
erau cele pe care le îndrăgea cel mai mult pe lume, iama lui 
Carmen luă sfârşit şi simţi reîntoarce rea propriei extravaganţe. 

Lena fredona o melodie veche de-a lui Van Morrison ce se 
auzea la radio în timp ce mergea cu maşina pe au tostrada din 
New Jersey. O lăsase pe Bee în Providence şi pe Tibby în New 
York, iar acum se întorcea la D. C. Ca să-i dea maşina înapoi 
mamei ei. Era patru dimi neaţa şi trebuia să facă ceva să stea 
trează. 
` Incepu să-i sune telefonul în buzunarul din faţă de la fustă. 
Incă o metodă să stea trează. 

— Alo? 

La început nu avu semnal, dar apoi auzi o voce în sistentă, 
dar distantă. 

— Lena? 

— Effie? Tu eşti? 

— Lena, mă auzi? 

— Da, eu sunt. Eşti bine? Eşti în Grecia? închise radioul. 
Era uşurată că vorbea cu Effie mai devreme decât se aşteptase. 

— Da, sunt la bunica, răspunse Effie, înăbuşit, dar 
plângând în hohote. 

— Ef? Effie? Timp de câteva secunde Lena auzi suspine, 
dar nici un cuvânt, aşa că se îngrijoră. Îmi pare râu, Effie! Te 
rog, vorbeşte cu mine. Eşti bine? 

— Lena, am făcut ceva de-a dreptul îngrozitor. 


Chiar şi la telefon, Lena simţi brusc că acestea erau altfel 
de lacrimi decât cele de la plecarea lui Effie. 

— Ce? Ce este? Lena încercă să nu iasă de pe carosabil. 

— Nici nu pot să-ţi spun. 

— Te rog să-mi spui. 

— Nu pot. 

— Effie, ce ar putea fi? Cum ar putea să fie aşa de grav? 

— Este. Foarte râu. 

— Să ştii că mă îngrijorezi. Spune-mi odată sau o să intru 
în vreun şanţ. 

— O, Lena! Se auziră mai multe suspine. 

— Effie! 

— Am... Am... pantalonii tăi. 

— Ce? Nu te-aud! 

— Ţi-am luat pantalonii. 

— Pantalonii Călători? 

— Da, zise ea plângând. l-am luat. 

— În Grecia? 

— Da. 

— Effie. Măcar acum ştia unde erau. 

— Eram supărată şi pur şi simplu - eram supărată pe 
Tibby, pe tine şi pe toată lumea şi... 

— OK, am înţeles, spuse Lena dezorientată de felul în care 
se împărțea acum vinovăția. 

— E mai râu decât atât, să ştii. 

Lena îşi simţi inima bătându-i cu putere, prevestitor. 

— Ce? 

— l-am purtat pe feribot şi s-au udat. 

— Da. 

— l-am agăţat pe sârmă pe terasă la bunica să se usuce. 
Nu m-am gândit... 

Inima Lenei începu iar să îi sară din piept. 

— Nu te-ai gândit că ce? 

— Bătea vântul. Nu m-am gândit că s-ar putea - câteva 
cuvinte se pierdură în lacrimi - sau că aş putea să-i pierd. 

— Ce vrei să zici, Effie? 

— M-am dus să-i iau şi nu mai erau. M-am uitat peste tot. 
În ultimele trei ore i-am tot căutat. Încă un şir de suspine. Lena, 
nu am vrut să-i pierd. 


Effie luase Pantalonii. Acum Effie nu-i mai găsea. Dar nu Îi 
pierduse. Nu erau pierduţi. 

— Effie, ascultă-mă. Nu se poate să-i pierzi! Mă auzi? 
Trebuie să-i găseşti. Trebuie să fie pe undeva. Vocea Lenei era 
mai tăioasă ca niciodată. 

— Am încercat. Serios că am încercat. 

— Pâi, continuă să încerci! Legătura se întrerupse. M-auzi? 
Effie? Effie? 

Nu mai era. Lena aruncă telefonul pe locul din dreapta şi 
apucă volanul. Simţea că-l poate strivi în degete. 

Nu era cu putinţă ca Pantalonii să se fi pierdut. Erau 
magici, asta trebuia să îi protejeze. Nu erau genul de lucru pe 
care poţi să-l pierzi. Erau pe acolo, Effie o să-i găsească. Nu 
trebuia să se gândească la altceva. 

Lui Carmen îi fusese greu să vadă că se termină. 
Felicitările, admiratorii, mâncarea, şampania, rulou rile mici cu 
ou. Unica ei bucurie de a-şi prezenta pri etenele celorlalţi actori. 
Dar seara ajunsese în cele din urmă la final. 

li fusese greu să-şi ia la revedere de la prietenele ei când 
se îngrămădiseră în maşina mamei Lenei să plece noaptea, ca 
de dimineaţă să poată fi fiecare la datorie. 

Intorcându-se din parcare, Carmen mai trecu pe la teatru, 
să savureze gustul premierei. 

Judy şi Andrew erau încă acolo cu mânecile sufle cate şi 
relaxaţi, rememorând încă o dată evenimentele serii. Îi fusese 
greu să nu plângă atunci când o îmbră ţişară amândoi. 

— Sunt mândră de tine, scumpo, îi spuse Judy la ureche. 

— Nu am de gând să cobesc, zise Andrew. Dar când 
Carmen începu să plângă, văzu că şi Andrew avea ochii în 
lacrimi. 

Cel mai greu îi fusese să se întoarcă în camera de cămin. 

Din fericire, Julia dormea deja când Carmen se strecură în 
patul ei. Carmen dormi un somn lung şi binemeritat. Dar, cum 
se întâmplă de obicei dimi neata, Julia se trezi. 

— Cum a mers? o întrebă Julia tăios. 

— Nu ai fost acolo? 

— Nu, am avut alte planuri. 

Ciudat, pentru că într-una din dăţile când actorii fuseseră 
chemaţi la rampă, chiar o văzuse pe Julia în public. Ştia că o 
văzuse, pentru că fusese uimită în acel moment de contrastul 


dintre acele trei faruri de prietenie strălucind ca soarele în ochii 
ei şi Julia, o prietena ca un bec de zece wati: ieftina, slaba, de 
cea mai joasă speţă, falsă şi fără strălucire. 

— Bizar, pentru că eu te-am văzut acolo. 

Julia se arăta din nou prefăcută şi secretoasă. 

— Nu, nu m-ai văzut. 

În acest moment, Carmen ar fi putut să facă să ră _ 
bufnească mânia care se adunase în ea. Se gândi la asta. li 
reveniseră puterile, aşa ar fi putut să-i facă un scandal Juliei, 
demn de Carmen cea aruncătoare de pietre de altădată, iar Julia 
ar fi avut de suferit. 

Carmen ar fi putut să o facă, dar nu o făcu. Mai demult 
Julia i se părea prea prețioasă ca s-o supere. Acum nu părea 
destul de prețioasă. 

Începu să se îmbrace sub privirile răutăcioase ale Juliei. 

— Nu ştiu care-i problema ta, sări Julia, înainte să apuce 
să iasă din camera. Credeam că suntem prietene. 

Carmen se întoarse. Se răsti puţin, în ciuda vo inţei sale: 

— Nu suntem. 

— Nu suntem? o îngâna Julia, cu uimire şi sarcasm 
deopotrivă. 

— Nu. Şi ştii de unde îmi dau seama? 

Julia se uita în sus, având aceeaşi expresie irasci bilă pe 
care o avea şi Carmen mai demult. 

— De unde îţi dai seama? 

— Din faptul că ai vrut să dau greş. Dar nu am dat. Păcat 
pentru tine! Asta înseamnă că nu suntem prietene. 

Înainte să plece, lui Carmen îi mai trecu ceva prin minte. 

— Ştii care e chestia cea mai tristă? 

Julia stătea cu gura închisă. Nu răspundea nimic. 

— După felul cum te porţi, nu o să ai prieteni niciodată. 

În timp ce se îndepărta de cămin, lui Carmen îi păru râu că 
se lăsase păcălită de un şarpe ca Julia Dar într-un fel ciudat, era 
recunoscătoare că se întâmplase, în ceea ce priveşte prietenia, 
îşi trăise viaţa în Paradis. Legătura cu prietenele ei era atât de 
puternică, atât de caldă şi de necompetitivă încât credea că aşa 
trebuie să fie toate prieteniile. Fusese răsfăţată, fusese 
inocentă. Nu-şi dăduse seama ce bună era prietenia ei şi nici cât 
de rele puteau fi celelalte prietenii prefăcute. 

Acum ştia. 


Dacă ar fi putut să dea timpul înapoi, oare ar fi fă cut altfel 
lucrurile? Se gândi la asta. 

Nu, probabil că nu. Era o vorbă veche - mai bine să-ţi laşi 
inima să fie rănită din când în când decât s-o ţii ascunsă. 

Dar, Doamne, puţină judecată n-ar strica. 

Bieţii pantaloni fără nimeni să îi poarte. 

Dr Seuss. 

Bee voia ca Eric s-o sărute pe gât, dar era prea neliniştită 
ca să stea locului şi să-l lase să facă asta. 

— S-o sun din nou? 

— Ai vorbit cu ea acum zece minute, spuse Eric, cu buzele 
pe gâtul ei. 

— Ştiu, dar dacă a aflat ceva? Dacă a vorbit cu Carmen? 

Ea, Tibby şi Lena nu făcuseră altceva decât să se sune 
încontinuu de când Lena declanşase alarma. Telefonul lui Bee 
sună înainte ca ea să se decidă. Era Carmen. 

— O, Doamne! 

— Ţi-a spus Lena. 

Starea de agitaţie a lui Bridget era aşa de intensă, încât 
camera ei de cămin i se părea minusculă. 

— Da. 

Intenţionat aşteptaseră până miercuri, când era ul tima 
reprezentaţie a lui Carmen. 

— Ce ne facem? 

— Ce putem face? Să sperăm că Effie nu e orbită de furie 
şi de gelozie. 

Bridget tăcu pentru o clipă. 

— Cumva îmi doresc să avem pe altcineva care să îi 
caute. 

— Da. Dar pe cine mai avem? 

— Bunica. 

— Uf! 

Lena o sună pe Effie în fiecare oră, timp de două zeci de 
ore la rând. Bunica se enervase, însă ce putea face? O lăsă pe 
Effie să îşi asume vina. 

— Încerc. Încerc totul. 

Asta era tot ce spunea Effie. 

Lena îşi dori să îl poată suna pe Kostos, să vadă dacă e 
acolo şi dacă poate ajuta. Dar, din nefericire, rupsese toate 
legăturile cu el. 


— Cred că ştiu care e problema, îi spuse Tibby Le nei la 
telefon, vorbind din camera ei din New York. 

Se sunau una pe alta atât de des, încât abia se mai 
oboseau să închidă telefonul. 

— Ce? 

— Pantalonii nu vor ca Effie să îi găsească. 

— O, Doamne! S-ar putea să ai dreptate. 

— Se tem de ea. 

Tibby bănui că se identifică prea tare cu pantalo nii, dar 
oricum. 

— Poate că aşa e. 

— Şi atunci ce facem? 

Lena aşteptă încă douăzeci şi două de ore, după care luă o 
decizie pripită, total opusă stilului ei de a fi. 

— Mă duc acolo, îi zise ea lui Carmen la telefon. 

— Ce? 

— Mă duc în Grecia. Sunt online chiar acum. Îmi cumpăr 
un bilet. 

— Nu. 

— Ba da. 

Se hotărâse. De fapt, era vina ei. Pantalonii fuse seră în 
posesia ei. Sora ei era nebuna care îi luase. Ea era cea cu 
bunica certăreaţă din Oia. Cine să îi gă sească dacă nu ea? 

— Când? 

— N-am găsit bilet decât pentru joi, cel mai devreme. 

— Oau! 

— Tocmai am apăsat pe buton, Carma. L-am cumpărat. 

— Eşti neînfricată. Cu ce bani? 

— De pe cârdul de credit. 

— Al cui? 

— Al mamei. 

— Ea ştie? 

— Încă nu. 

— Vai, Lenny! 

— Nu poţi pune preţ pe Pantalonii Călători. 

— Da, dar poate mama ta pune. 

Lena deveni suspicioasă când Bee o sună marţi să o 
întrebe pentru a treia oară numărul zborului. 

— Ce se întâmplă? o întrebă ea. 

— Nimic, îi răspunse Bee. 


Când Lena ajunse joi pe aeroportul Kennedy din New York, 
la poarta de îmbarcare pentru zborul spre Atena, fu surprinsă s- 
o vadă acolo pe Bee cu sacul de voiaj pe umăr, dar nu şi uimită. 
Fu uimită să le vadă pe Tibby şi pe Carmen stând acolo lângă 
ea. 

Râse zgomotos. Pentru prima oară în multe zile. Era 
eliberator. 

— Aţi venit să îmi spuneţi la revedere? întrebă ea, plină de 
bănuieli fericite. 

— Nu, scumpo, am venit să îţi spunem salut, răs punse 
Carmen. 

Bee spuse că împrumutase bani de bilet de la tatăl ei. 
Potrivit lui Carmen, David avea vreun milion de mile de fidelitate 
pentru că mergea frecvent cu avio nul, şi îi dăduse şi ei câteva 
când îl rugase. Părinţii lui Tibby îi dăduseră un bilet deschis de 
avion drept ca dou de absolvire, când terminase liceul în iunie, 
cu un an în urmă. Tot ei îi împrumutaseră o sută de dolari să îşi 
facă paşaport la urgenţă, bani cam greu de înapo iat, având în 
vedere că dăduse preaviz de exact o oră la locul de muncă. 

— Poţi să ne spui Cea care Cerşeşte, Cea care îm 
prumută, Cea care Fură şi...? Bee se uită la Tibby. 

— Cea care Foloseşte, zise Tibby. 

— Mi-aş dori să fiu eu Cea care Fură, spuse Carmen. 

— Mi-aş dori să fiu eu Cea care împrumută, adă ugă Lena. 

— Nimeni nu vrea să fie Cea care Cerşeşte, re marcă Bee. 

Trebuiră să se certe la biroul de emitere a biletelor ca să 
primească locuri alături, însă când avionul decolă spre Grecia, 
toate patru stăteau una lângă alta. 

Lena se uită la dreapta şi la stânga ei, şi râse din nou. Cât 
de neplăcut era să călătorească în condiţiile astea! Dar era 
extraordinar să o facă împreună! 

— Eşti îngrijorată că o să te dea afară din echipă? întrebă 
Tibby. 

În timp ce avionul se avânta prin spaţiu, energia lor 
nesăbuită se risipea, orele treceau, iar ele începură să calculeze 
numărul de chestii pe care le rataseră şi oamenii pe care îi 
supăraseră făcând nebunia asta. 

— Doar dacă se descurcă fără mijlocaş. 


Bee le explică faptul că antrenorul o să fie furios pe ea şi o 
s-o amenințe o grămadă, dar că apoi o să o ierte exact la timp şi 
o să joace meciurile din liga întâi. 

Tibby îşi dădu seama că nu puteau vorbi despre durata 
acestei călătorii. Nu puteau să se gândească decât că vor găsi 
Pantalonii şi îi vor aduce acasă, însă cine ştia cât va dura asta? 
Se îndreptau către a treia săptămână a lunii august şi era greu 
să nu recunoască faptul că majoritatea şcolilor începeau într-o 
săptă mână şi jumătate. 

— O să iau notă proastă la cursul de scenarii, spuse Tibby. 

În cele trei zile pe care le petrecuse la New York de când 
se împăcase cu Brian, făcuse progrese enorme cu povestea ei 
de dragoste, dar încă nu ajunsese la final. 

— Trebuia să îmi strâng lucrurile din cameră săp tămâna 
asta. Mama şi cu David se mută în noua casă imediat după Ziua 
Muncii. Va trebui s-o fac mai târziu. 

— Eric a zis că osă mă ierte că plec dacă mă îmbrac într-o 
burka şi promit să nu flirtez cu tinerii greci. 

— Să ştii că grecilor le plac blondele, o informă Lena. 

— Brian s-a oferit să vină cu noi să ne ajute să îi că utăm, 
spuse Tibby. 

— Leo ce-a zis? întrebă Carmen. 

— M-a sunat aseară, răspunse Lena. Cred că o să fie 
plecat la Roma aproape tot semestrul. 

— Ce trist! exclamă Carmen. 

Lena ridică din umeri. 

— Ba nu, de fapt. E în regulă. Cumva ştiam că nu o să se 
transforme într-o relaţie pe termen lung. 

Tibby observă cât de diferit arăta Lena de acum faţă de 
cea din trecut, obsedată de Kostos, când, de fi ecare dată când 
încerca să pară indiferentă, arăta de parcă tocmai furase o 
maşină. 

— Aşa e cel mai bine, o consolă Carmen. Lena, Leo. 
Numele voastre oricum nu sună bine împreună. 

Tibby râse şi o luă pe Carmen de braţ. 

— Super, Carma, mulţumim. Şi cu asta s-a rezolvat. 

Lena râse şi ea. 

— Aveţi o problemă de dragoste spinoasă? întrebaţi-o pe 
Carma, spuse Bee. 

— Ar trebui să ai o rubrică într-un ziar. 


— Sau un blog. 

— Cred că aşa ar trebui, încuviinţa Carmen. Hei, v-am 
spus cine a venit la ultima reprezentaţie aseară? 

— Cine? 

— Păi, mama mea şi David... 

— Normal, zise Lena. 

— Şi tata cu Lydia. 

— Serios? se miră Bee. Toţi patru. 

— Mda. La început au fost aşa surprinşi să se vadă, dar 
apoi s-au simţit super bine împreună că le-am zis să-şi ia o 
cameră. 

Tibby râse şi le ascultă pe prietenele ei râzând, apoi se 
lăsă pe spate în scaun şi le ascultă vocile familiare. Oricât de 
nefericită era din cauza Pantalonilor, era fe ricită că erau în 
sfârşit toate patru împreună. Se simţi un pic vinovată, ca şi cum 
ar fi râs la o înmormântare. 

Însă după aceea îşi dădu seama că Pantalonii n-ar vrea să 
se simtă aşa. 

— Fetelor, vă daţi seama că asta e prima dată când 
suntem cu adevărat împreună de la excursia la mare de vara 
trecută? spuse Tibby, incapabilă să ţină re marca pentru ea 
însăşi. 

— Da, m-am gândit şi eu la asta, zise Lena cu oare care 
tristeţe. 

— Cum am putut să nu ne vedem atâta timp? în trebă 
Carmen. 

— Tu întrebi? spuse Tibby, dar chiar când zise asta se 
simţi plină de recunoştinţă că vechea Carmen reve nişe printre 
ele. 

— Ştiţi ce? interveni Bee. 

— Ce? 

— Nu cred că Pantalonilor le e teamă de Effie. 

— Pâi, atunci ce se întâmplă? 

Bridget se uită pe rând la fiecare dintre prietenele ei. 

— Uitaţi-vă la noi. Cred că Pantalonii sunt mai deş tepţi 
decât credeam. 

Cucurigu. 

În sfârşit Fantoma a şi dispărut. 

Înapoi dedesubt, în momentul liniştit. 

Theodosia Garrison. 


Când ajunseră acasă la Valia era târziu şi toate patru erau 
aşa de obosite şi de vlăgu iţe, aşa de nedumerite de timpul şi de 
spaţiul în care se aflau, de parcă inhalaseră dintr-o cutie de 
frişcă. 

Lena fu sincer bucuroasă s-o revadă pe bunica ei şi 
surprinsă să n-o vadă pe Effie. Se pregătise de o re întâlnire 
stânjenitoare. 

— Effie a plecat la Atena azi, le spuse Valia în treacăt, dar, 
câteva minute mai târziu, o trase pe Lena deoparte. 

— A făcut tot ce-a putut, să ştii. A încercat să gă sească 
pantalonii aceia zi şi noapte. 

— Ştiu, bunico, zise Lena. 

Aşa obosite cum erau, aveau o misiune de îndeplinit. Lena 
găsi două lanterne şi porniră pe străzile şi cărările pavate cu 
pietriş de dedesubtul terasei înalte a Valiei. 

— Exista numai sus sau jos aici, spuse Tibby, fă când 
semn cu mâna în josul stâncii, spre apa întune cata. Nimic nu e 
plat. 

Asta îngreuna şi mai mult găsirea lucrurilor, recu noscu 
Lena în sinea ei. Gravitaţia se folosea mereu de avantajul ei. 

Valia scutură din cap, fără să-şi ascundă îndoielile şi, după 
o vreme, chiar şi Lena îşi dădu seama de inutilitatea metodei 
lor. De ce să te chinui să luminezi mici părţi de lume când 
soarele va face asta atât de bine în câteva ore? 

— Ar trebui să ne culcăm, sugeră Lena. E cel mai înţelept 
lucru pe care-l putem face. Aşa putem să ne trezim devreme şi 
să ne punem pe treabă. 

Într-adevăr, se puseră pe treabă de dimineaţă. Şi totuşi, 
oricât de îngrijorate erau de pierderea pe care o suferiseră şi de 
misiunea pe care o aveau, nu putură să nu fie impresionate de 
ceea ce le dezvăluia soarele. 

— Este cel mai frumos loc pe care l-am văzut vreo dată. 
De o mie de ori mai frumos decât cel mai fru moş loc! exclamă 
Carmen. 

Lena era de aceeaşi părere. Simţi o copleşire imensă, 
combinată cu o satisfacţie profundă că putea împărţi cu ele 
toate astea. „încă un cadou neaşteptat din par tea Pantalonilor”, 
se gândi ea. 

Le povesti despre formarea Marii Caldera, care era de fapt 
un crater gigant lăsat de ceea ce fusese proba bil cea mai mare 


explozie vulcanică din istoria lumii. Scufundase tot mijlocul 
insulei, lăsând bucăţi de stânci în jurul unui ochi de apă. 

— Şi celelalte insule? întrebă Bee, uitându-se peste apă la 
trei mase de pământ plutind în Caldera. 

— Sunt petice de lavă, explică Lena. 

Lena le conduse de-a lungul potecilor abrupte, pe unde 
credeau că vântul ar fi putut să ducă Pantalonii din curtea Valiei. 
Casele albe şi bisericile în ruină, al bastrul ameţitor al cupolelor 
şi porţilor, rozul orbitor al florilor de bougainvillea, totul era aşa 
de ameţitor încât era greu să te concentrezi asupra a ceea ce 
aveai de făcut. După câteva ore de stat în soare, luară o pauză 
la umbră şi încercară să pună la cale o strategie. 

— Nu m-ar mira să îi fi găsit cineva, spuse Tibby. 

— Ai dreptate, încuviinţă Lena. 

Merseră în oraş. Din fericire, majoritatea patroni lor de 
magazine vorbeau un pic de engleză. Lena se duse la ei 
înarmată cu o fotografie. 

— Căutam ceva, îi explică ea unui om dintr-un ma gazin 
de haine. Scoase poza cu Pantalonii purtaţi de Tibby vara 
trecută, pe plajă. Arătă spre Pantaloni. 

— Am pierdut ăştia. 

Proprietarul fu şocat. 

— Aţi pierdut fata? îşi puse ochelarii şi se uită mai de 
aproape la poză. 

— Nu, ea e aici, explică Bridget. Am pierdut Pantalonii. 

Găsiră un centru de fotocopiere în oraş. Folosind poza, 
măriră imaginea cu Pantalonii, tăiară capul lui Tibby şi încercuiră 
Pantalonii cu o cariocă groasă, 'Mereu îd albastru 355 neagră. 
PIERDUT PANTALONI scrise Lena în engleză şi în greacă. 
Doamna de la centru le ajută cu traduce rea. Lena puse adresa 
şi numărul de telefon al bunicii sale. RECOMPENSA! scrise ea în 
greacă. 

Cât aşteptară să fie gata cele cincizeci de copii, Lena le 
oferi prietenelor sale un mic tur prin împrejurimi. 

— Asta-i fosta fierărie a bunicului lui Kostos. Cred c-a 
vândut-o acum un an sau doi. Aici lucra Kostos, le explică ea. 
Aici ne-am sărutat pentru prima dată, adăugă ea cao 
completare. 

Le duse jos, la micul port. 


— V-am arătat vreodată desenul pe care l-am făcut cu 
locul ăsta? E unul dintre primele care mi-au plăcut cu adevărat. 
Kostos şi cu mine am înotat aici. 

— Observ o oarecare temă a acestui tur, spuse Tibby. 

— Ha, ha! râse Lena. Cum stăteau ele pe punte, se 
prefăcu astfel că o împinge pe Tibby în apă. 

— Cum ai fi putut să nu te îndrăgosteşti aici? în trebă Bee. 

Inspirată de gândurile ei de dragoste şi de frumu seţe 
legate de locuri străvechi şi podele de pământ, Bee ridică 
braţele şi făcu un salt arcuit în apă. Era pal pitant de rece. 
Scoase capul din apă şi ţipă de bucurie. 

Pentru că erau prietenele ei, şi prietene perfecte în 
aproape toate sensurile, toate trei răspunseră la strigăt şi săriră 
în apă după ea. _ 

Toate ţipară de cât de rece era. Inotară pe acolo, ţi pând 
în hainele lor ude şi umflate. Bee ieşi prima şi le ajută şi pe 
celelalte care râdeau şi tremurau atât de tare încât îi era teamă 
că o să se înece de bucurie şi nebunie. 

Stăteau toate una lângă alta pe ponton să se usuce la 
soare. Cerul era de un albastru perfect şi fără nori. 

Bee adora soarele. Îi plăceau hainele ei grele, ude leoarcă. 
Îi plăcea apa care se izbea de pilonii ponto nului. Protestă cu 
voce tare când Tibby o atinse pe fluierul piciorului cu degetele 
reci de la picioare, dar îi plăcu şi asta. 

Aparţinea prietenelor ei şi ele îi aparţineau ei. Ştia asta, 
deşi Pantalonii erau momentan rătăciţi. 

— Copiile noastre trebuie să fie gata, spuse Car men 
visătoare. 

Au pus afişele peste tot în Oia şi prin împrejurimi. 

— Cred că ar trebui să punem şi în Fira, sugeră Lena. 

Aşa că se duseră în seara aceea la Fira cu încă cinci zeci 
de afişe. Le răspândeau în evantai, lipindu-le prin locurile cele 
mai populate de turişti, când Bee veni alergând. 

— Lena! Cred că tocmai l-am văzut pe Kostos. 

Lena simţi cum îi urcă un curent electric pe şira spinării. 

— Dar tu nu l-ai văzut niciodată pe Kostos, spuse Tibby, 
venind lângă ea 

— Da, bine, ştiu, dar l-am văzut în poze, insistă Bee. 

Lena se uită în jur, încercând să fie calmă. Făcu în ceto 
trecere calmă în revistă. 


— Bunica zice că nu-i aici. Că nu a fost toată vara. Unde 
crezi că l-ai văzut? 

Bee arătă spre un colţ cu o cafenea şi un magazin de 
biciclete. 

— Ce şanse sunt? Probabil că ţi-ai imaginat, spuse 
Carmen. Stătu protectoare lângă Lena. 

— Carma, nu uita că locuieşte aici, sublinie Bee. Nu-i ca şi 
cum pretind că l-am văzut în Milwaukee sau ceva de genul ăsta. 

— Indiferent dacă era el sau nu, un lucru e sigur: bântuie 
pe aici într-un fel. Sunt prima care trebuie s-o recunoască. 
Oricum, hai să continuăm. 

Lipiră afişe până la lăsarea întunericului. Lena îşi imagina 
tulburată că-l vede pe Kostos peste tot. 

— Acum mergem acasă şi aşteptăm să ne sune lu mea, 
zise Lena. 

Când ajunseră acasă, Lena intră în bucătărie, unde Valia 
pregătise un adevărat festin. 

— Bunico, Kostos nu e pe insulă, nu? 

— Am auzit că toată vara călătoreşte. Nu l-am mai văzut. 
Am vorbit cu Rena, dar nu ştiu pe unde umblă. 

Valia se prefăcea că este indiferentă în ce-l priveşte pe 
Kostos. Ca şi Lena, petrecuse prea mult timp sperând. 

Petrecură o noapte lungă şi tihnita acasă. Valia se culcă 
devreme, dar le lăsă o sticlă de vin roşu. Statură pe jos, bând 
vin Şi vorbind, şi vorbind, şi iar vorbind. 

Era o atmosferă magică, dar, când fii vremea să se ducă la 
culcare, observară toate că, deşi puseseră ată tea afişe, nu 
sunase nici măcar o persoană. 

Lena fu singura din grup care se trezi devreme, cor pul ei 
pârând să se adapteze cel mai repede la ora gre ceaşcă. Se 
hotări să facă o plimbare la răsăritul soarelui. 

Făcu o plimbare lungă şi liniştită. Mai întâi se gândi la 
Effie, apoi la bunicul ei, iar după aceea îşi permise să se 
gândească la Kostos. 

Era potrivit oarecum să se plimbe şi să vadă toate ruinele 
acestea. Aici, pe această insulă, locul unde îşi dăruise inima şi o 
văzuse frântă, erau ruine peste tot, deşi nu toate vechi. 

Ruinele însemnau pierdere şi totuşi erau frumoase - 
liniştite, istorice, intelectuale. Nu tragice sau triste. Lena încercă 
să păstreze tot aşa ruina ei, şi reuşi, într-o oarecare măsură. De 


ce să nu te bucuri de ce ai avut, în loc să-ţi petreci timpul jelind 
că a trecut? Poate fi un dram de bucurie şi în lucrurile încheiate. 

Şi totuşi, o miră cât de mult se gândea la el aici, cât de 
des i se părea că-l vede. După colţ, uitându-se pe fereastră, 
stând la o masă la o cafenea. Nu ca pe o fantomă sau ca pe 
amintirea lui Kostos, ci pe Kostos cum era el acum. 

— E ciudat. Acum tot mi se pare că-l văd, îi mărtu râşi ea 
lui Bee mai târziu în ziua aceea, când întrebau oamenii de 
Pantaloni pe plajele Paradis şi Pori. 

— Şi la ce te gândeşti în legătură cu el? 

Lena reflectă la întrebarea asta în timp ce făcea duş 
înainte de cină. 

„Mereu îd albastru 359 

După scena din motelul din Providence, Lena ştia că se 
schimbase. Ştia că distrusese tot ce mai rămă şese din relaţia ei 
cu Kostos. Doamne, cine ştie ce-o fi gândind el despre ea acum! 

Nu era cine credea el că era. Nu era cine credea ea că era. 
Dăduse dovadă de o urâţenie pe care el nu îşi imaginase că o 
avea. Dar oricum era o uşurare. Dacă asta era parte din cine era 
ea, el trebuia să ştie. Nu tre buia să îl păcălească. Şi era o parte 
din ea perversă, copilăroasă, care voia să fie nesuferită uneori. 

Se întrebă care fuseseră sentimentele lui. Oare fu şese 
vreodată cu adevărat în stare s-o iubească? Oare ea îl iubea cu 
adevărat? Era negreşit ceva frumos în aşteptare şi dorinţă. 
Povestea lor de dragoste rămă şese perfectă tocmai pentru că 
era imposibilă. 

Dar putea el să-i iubească imperfecţiunea? Ar ac cepta el 
faptul că nu era mereu frumoasă? Accepta el imperfecţiunea în 
el însuşi? Ar renunţa să mai fie atrăgător de dragul ei? 

Aveau dragostea lor imaginară. Fusese furtunoasă şi 
frumoasă. Se întrebă însă dacă vreunul din ei ar fi avut destul 
curaj pentru dragostea adevărată. 

În ziua următoare, îşi încercară norocul în portul din 
Athinios, unde trăgeau bacurile. Lipiră afişe şi umblară din 
magazin în magazin, din restaurant în restaurant. Deja Valia le 
învățase să zică: „Aţi văzut pantalonii aceştia?” în greacă. Ba 
chiar învăţaseră şi în franceză, şi germană. 

Existase o clipă de speranţă când un vânzător am bulant 
de îngheţată spuse: 

— Oh, i-am mai văzut. 


Dar, după ce îl chestionară toate patru, îşi dădură seama 
că se referea la faptul că văzuse fluturaşii. 

— Nu ne pierdem speranţa, nu? întrebă Tibby. Nu putea 
să-şi ascundă îngrijorarea. 

— Nu, o asigură Bee. 

— Îi găsim noi. Ei vor să îi găsim, spuse Carmen. 

Tibby observă că niciuna dintre ele nu era dispusă să 
creadă altceva. Sau cel puţin nu erau încă dispuse să 
recunoască. 

Când se întoarseră de la Athinios, bunica Lenei aştepta 
după uşă. Practic o înhăţă pe Lena imediat ce o văzu. 

— Kostos e aici! zise ea. Apăsa cam tare pe umerii Lenei. 

— Poftim? 

— E aici. Şi te caută. 

Prietenele Lenei se strânseră în jurul ei. 

— Mă caută pe mine? îngână ea. 

— O, Doamne, spuse Tibby. 

— Vezi, e-aici, cum am zis eu, observă Bee. 

— A spus că pleacă de pe insulă şi că vrea să te vadă 
înainte să plece. 

Inima Lenei începu să bată într-un ritm puternic, familiar. 

— Unde s-a dus? 

— A zis că te aşteaptă în poiană. Ridică din umeri. Nu ştiu 
exact unde, dar a luat-o încolo. 

Lena ştia unde. 

— Mulţumesc, bunico. Făcu o pauză, încercând să se 
adune. 

— Te duci? Valia arăta de parcă era gata să se ducă ea, 
dacă Lena nu se grăbea. 

— Da, mă duc. 

După ce prietenele ei îi spuseră să aibă grijă şi o 
încurajară, Lena urcă încet dealul. Era ciudat. Credea că găsise 
o cale de echilibru în ceea ce-l priveşte pe Kostos. De ce îi bătea 
inima aşa de tare? 

Oare de ce voia s-o vadă? Ce mai era de spus? Mai clară 
decât fusese nu putea fi. Era sincer sur prinsă să vadă că nu-l 
speriase pentru toată viaţa. 

Oare ea va retracta ceva din ceea ce spusese? Voia să 
facă asta? Oare de asta îi bătea inima cu atâta putere? 


Urcă sus, sus, până în locul unde stânca era mai te şită, 
formând un fel de platou. Era fericită să vadă cât de verde era 
din nou. Ploaia fusese generoasă anul acesta. 

Da, unele dintre lucrurile pe care le spusese în seara 
aceea erau minciuni. Poate că pe câteva le-ar corecta dacă ar 
putea, însă reprezentau un fel de adevăr şi avusese nevoie să-l 
scoată la iveală. Era bucuroasă că procedase aşa, dacă numai 
astfel îşi va putea vedea mai departe de viaţă. 

Inima îi tresări când îi văzu spatele în poiana lor. Erau 
nişte sentimente pe care nu le puteai stinge, oricât de mult ar 
merita-o. El se întoarse şi o văzu apropiindu-se. 

Oare de ce părea că se bucură s-o vadă? Oare de ce se 
bucura ea atât de mult să-l vadă? 

— Întotdeauna ne întoarcem aici, nu? spuse ea. 

Kostos dădu din cap. Arăta mai bine. Nu în sens fizic 
neapărat. Arăta mai drept, mai plin, mai puter nic. Ultima dată 
când îl văzuse în Providence arăta în vins şi plin de speranţă, 
dar acum nu mai arăta aşa. 

El îşi suflecă pantalonii şi se aşezară unul lângă al tul la 
marginea lacului. Apa era aşa de rece încât Lena ţipă, iar el 
râse. 

Kostos îşi bagă picioarele în apă, după care se aplecă să 
se spele pe mâini. Lena îşi ţinea mâinile în poală. Se uită la 
peticul de iarbă scurtă dintre ei. 

— Am fost nefericit, îi zise el. Ea îl crezu, deşi nu arăta 
prea nefericit acum. 

— M-am purtat groaznic cu tine. 

El îşi băgă din nou mâinile în apă şi le scutură. 

— Vreau să îţi povestesc ceva, spuse el, uitându-se fix la 
ea. 

— Bine, răspunse ea nesigură. Avea o bănuială că avea să 
joace un rol în povestea asta. 

— Îţi aduci aminte că m-ai întrebat dacă mă aştep tam să- 
mi sari în braţe când mă vedeai? 

Lena tresări. O spusese atât de crud atunci! Voise să-l 
rănească. 

— Ei bine, aşa crezusem, mărturisi el fără să cli pească. 
Când am venit să te văd, mi-am luat haine pentru două luni. Mi- 
am imaginat că o s-o sun pe bu nica mea să-mi trimită restul 


lucrurilor în cutii. Pentru că am crezut într-adevăr că o să-mi sari 
în braţe şi o să fim împreună pentru totdeauna. 

Aşa dureros cum era să audă asta, Lena îi admiră 
sinceritatea. 

— Sunasem la consulatul Greciei. Începusem de mersul 
pentru o viză de studiu. Am completat cereri de transfer la trei 
universităţi aproape de tine. 

Oricât de mult i-ar fi admirat sinceritatea, îşi dorea să se 
oprească. 

— Adusesem un inel. 

Lena îşi muşcă obrajii atât de tare, că simţi gust de sânge. 
Cum putea să-i spună lucrurile astea? Era clar că era la fel de 
dureros pentru el să le spună ca şi pentru ea să le audă. Nu 
reuşea să găsească nici un răspuns. 

— Nu credeam că o să ne căsătorim. Nu în primii ani. Dar 
voiam să-ţi dau ceva ca să-ţi arăt că nu o să te mai părăsesc 
niciodată. 

Lena simţi o lovitură în cap. Apoi lacrimile neaştep tate. 
Simti că se înmoaie; îşi simţi trupul schimbându-se. 

Kostos era dur. Scrâşnea din dinţi şi îşi continua 
mărturisirea. Lena ştia că nu se va opri până nu va termina. 

— Am avut două servicii, aproape o sută de ore de muncă 
pe săptămână în ultimii doi ani şi am cheltuit aproape tot ce am 
câştigat pe inel. Era bine să fiu distras l-î (i'4 i/Ix. V 1?! t<! siri 
(n.i.s. 

Şi de asemenea să mă gândesc că pot să mă revanşez 
faţă de tine. 

Prietenele Lenei o tachinau pentru zumzetul pe care-l 
făcea când le simţea nefericirea. Se auzi făcând acel sunet şi 
acum. 

— Ştii ce am făcut cu el? 

Kostos se uita la ea atât de fix încât Lena îşi dădu seama 
că aştepta un răspuns. Scutură din cap. 

— L-am aruncat în Caldera. 

Făcu ochii mari de uimire. 

— Ştii ce-am făcut după aceea? Necugetarea cu care îşi 
spunea povestea părea să cuprindă necugeta rea a ceea ce 
făcuse. 

Lena scutură din nou din cap. 


— Am intrat prin efracţie în casa fostei mele soţii şi am 
furat inelul pe care i-l dădusem, şi l-am aruncat şi pe acela în 
mare. 

Lena pur şi simplu se holba la el. 

— Nu a însemnat acelaşi lucru ca aruncarea inelu lui tău, 
dar mi-a dat sentimentul că s-a sfârşit. 

Lena dădu din cap. 

— Dar apoi Mariana a chemat poliţia, iar eu am mărturisit 
infracţiunea şi am petrecut o noapte la în chisoare în Fira. 

Povestea foarte sec. 

— Nu! exclamă Lena. 

Kostos dădu din cap. Chiar părea mulţumit de el însuşi. 

— Am şi fotografii din alea de infractor, spuse el aproape 
vesel. 

Lena se gândi la asta. Kostos cel atrăgător într-o poză de 
infractor. Era amuzant. Dar nu se putea ab ţine să nu fie 
impresionata de el. Se felicitase pentru capacitatea ei de a se 
autodistruge. Se pare că o subes timase pe alui. 

— Bunicul meu a venit şi m-a scos. Din fericire, am fost 
eliberat fără nici o amendă. 

— Ce-a zis? 

Era greu de imaginat. 

— Pâi... Faţa lui Kostos redeveni solemnă. S-a fă cut că nu 
s-a întâmplat nimic. Nu am vorbit niciodată despre asta. 

Lena făcu din nou zumzăitul acela. Işi dădu seama că 
mărturisirea aceasta făcea parte din penitenţa lui Kostos. Era şi 
penitenţa ei. 

Soarele începea să apună. Lumina roz de pe frun zele 
argintii de măsline era mai frumoasă decât orice mai văzuse ea 
vreodată. Ştia că Valia avea să pună masa în curând. 

— Pleci undeva, spuse ea. 

— lau primul bac de dimineaţă. Plec la Londra mâine. 

— La Londra? 

— Mă întorc la Şcoala de Economie. Mi-au păstrat un loc. 

— Oh! Sigur că da. 

Asta se schimbase la el, înţelese ea. Era neînfricat. Era 
mai hotărât ca niciodată. Mânia lui contra ei dis trusese vina. Se 
forţase s-o uite. 


Cât de puternic trebuie să fii ca să renunţi la ceea ce îţi 
doreşti! E ca şi cum te-ai târgui pentru un covor. Singurul tău 
argument e că poţi pleca fără să cumperi. 

— Pot să încep de unde am rămas. Am primit până şi o 
cameră în vechiul meu apartament. 

O durea gâtul. 

— Dumnezeule! Parcă s-a dat timpul înapoi. E ca şi cum 
ne-am fi întors în vara în care ne-am cunoscut. Este sfârşitul lui 
august, tu pleci la Londra, iar eu mă duc acasă şi încep şcoala. 

El o aprobă. 

— Aproape că-ţi poţi imagina că nu s-a întâmplat nimic 
între timp, spuse ea. 

Se uită la ea cu o mină gânditoare. 

— Dar nu poţi, nu-i aşa? 

— Nu, nu poţi. 

Lena privi cercul portocaliu frumos al soarelui oglindit în 
apa nemişcată. Îşi bagă mâinile în apă ca să destrame 
imaginea. Işi duse mâinile reci şi ude la obrajii ei calzi. 

Kostos se ridică, iar ea făcu la fel. El îi întinse mâna. A ei 
era încă udă. 

— Bănuiesc că ar trebui să ne luăm la revedere, zise el. 

Era mai uşor să fie împreună, să vorbească, acum că 
amândoi renunţaseră. 

— Da. Bănuiesc că da. 

— Mult noroc în toate, Lena. Sper să fii fericită. 

— Mulţumesc. Sper să fii şi tu fericit. 

‘Memi îd ălbs%trn 362 

— Păi, bine atunci. 

— Bine, pa. 

Kostos îşi drese gâtul când plecă. Lena se întoarse. 

— E lună plină în noaptea asta, zise el, înainte ca 
drumurile lor să se despartă. 

Imediat ce-l pierdu din vedere, Lena avu senti mentul 
vechi de dor. Nu durea ca o rană deschisă. Era durerea surdă a 
unei gripe pe cale să se instaleze. 

Oare chiar se uitaseră unul pe altul? se întrebă ea. Părea 
mai degrabă că se uitaseră pe ei înşişi. 

Lena fu tăcută în timpul cinei, privind feţele bronzate şi 
dragi ale prietenelor ei, bucurându-se de atmosfera jovială. Îi 
plăcea cum râdea Valia când o tachina Carmen. 


Imediat ce ajunsese acasă, voiseră să afle tot ce se 
întâmplase cu Kostos, iar ea le povestise. Dar încă nu ştia cum 
să le spună ce credea ea despre cele întâmplate. 

Se bagă devreme în pat Ascultă cu o ureche râsetele de 
jos ale lui Bee, Carmen şi Valia O auzi pe Tibby vor bând cu o 
serie de operatori internaţionali, încercând să-l sune pe Brian de 
pe telefonul ei mobil. 

Mintea Lenei era aşa de plina, încât se aştepta să se 
foiască în pat ore întregi. In schimb, adormi aproape imediat. 
Apoi se trezi brusc. Simţi că visase ceva, dar se terminase prea 
repede ca să poată să înţeleagă ceva din vis. 

Auzi respiraţia regulată a lui Carmen lângă ea. Fe lul 
special în care arăta Carmen când dormea o făcu pe Lena să-şi 
amintească de alte sute de nopţi de-a lungul anilor în care 
dormiseră una la alta. Aici, în Grecia, o făcea să se simtă 
fericită. Lumea era atât de des făcută din salturi şi începuturi, 
însă în seara asta era rotundă şi continuă. 

Se uită pe fereastră şi văzu mândra lună plină ce atârna 
deasupra Calderei, pârând să se bucure de pro pria reflectare 
perfectă de dedesubt. Ştia la ce se refe rise Kostos. 

Mai petrecu un minut privind luna şi brusc îşi dădu seama 
cu adevărat la ce se referise Kostos. 

Se furişă uşor din pat, ca să n-o trezească pe Carmen. Îşi 
puse o pereche de blugi şi un tricou verde-deschis. Îşi pieptănă 
părul şi ieşi în vârful pi cioarelor din casă. 

Cine ştie cât era ceasul? Cine ştie dacă va fi acolo sau 
când va fi acolo. Dar picioarele ei mari erau încre zătoare în 
timp ce o conduceau pe deal. 

Era acolo. Poate că stătea acolo de ore întregi; nu avea de 
unde să ştie. Se ridică bucuros să o salute, de loc surprins. Fu 
îndeajuns o singură privire ca să-şi dea seama că era în regulă 
să o ia în braţe. 

Lena plânse în braţele lui. Nu erau deloc lacrimi de 
tristeţe, erau din acelea care pur şi simplu aveau nevoie să iasă 
afară. Plânse lipită de cămaşa lui. Plânse pentru Pantalonii ei. El 
o ţinu cât de strâns putu fără să o strivească. 

Mereu îd albastru 369 îi ordonase inimii ei să rămână mică 
şi reţinută, dar nu o ascultă. Ei, bine. 


Frunzele netede părea zbârcite în lumina lunii. La cul 
clipocea. Era aşa de bine să fie acolo. Erau nişte braţe cum nu 
mai erau altele pe lume. 

— Crezi că o să mă poţi ierta vreodată? o întrebă Kostos. 

Nu era nici o cerere în vocea lui. Lena simţi că poate să 
zică ori da, ori nu şi el nu o va îmbrăţişa mai puţin. 

— Poate, spuse ea încet. Poate că da. 

— lubeşti pe altcineva? o întrebă el. Era important pentru 
el, însă nu insistă să primească răspuns. 

— Am încercat, spuse ea. Nu ştiu dacă pot. Vorbea în 
pieptul lui. 

Simţi cum dădea din cap deasupra capului ei. li simţea 
uşurarea din felul în care corpul lui căuta mai multe suprafeţe să 
se unească cu alei. 

— Eu ştiu că nu pot, zise el. 

Lena dădu din cap în pieptul lui. Stătură aşa o vreme. 
Lena îşi dădu seama că soarele începea deja să lumineze 
cealaltă parte a mării. Era mai târziu decât crezuse. Sau mai 
devreme. 

Kostos se desprinse uşor şi cu părere de râu de ea. 

Lena simţi aerul rece înlocuind toate părţile pe care el le 
atinsese. Înainte să plece, îi luă faţa în mâini şi o sărută, 
puternic şi hotărât, şi plin de pasiune. Era un nou tip de sărut. 
Era mai matur şi mai hotărât. Ea ştiu, fără să se gândească, cum 
să-i răspundă la sărut în acelaşi fel. 

Ultimul lucru pe care i-l zise fu ceva în greacă. 

O spuse cu emfază, ca şi cum ea trebuia să ştie ce în 
seamnă, dar bineînţeles că nu ştia. 

Şi tot drumul în jos pe deal, în timp ce soarele ră sărea, 
extinzându-se cu nepăsare peste intimitatea nopţii, încercă să-şi 
amintească cuvântul. 

Era un cuvânt? Erau două? O frază poate? Fuse seră cinci 
silabe, îşi zise ea. Aşa era, nu? încercă să şi-o le amintească pe 
fiecare în parte, încântându-le ca pe o rugăciune pe tot drumul. 

Primul lucru pe care-l făcu când ajunse în casă fu să le 
scrie cu un creion pe o hârtie liniată din bucata ria bunicii ei. 

Scrise fonetic. Ce altceva putea să facă? Nu ştia alfabetul 
grecesc destul de bine ca să scrie cum tre buie. Nu era sigură 
cum se reprezintă vocalele. 


De ce o spusese aşa? Ca şi cum ştia exact despre ce 
vorbea şi ca şi cum ea ar fi trebuit să înţeleagă. 

Of! întotdeauna o lăsa cu câte o problemă. 

— Ştii ce înseamnă asta? o întrebă ea pe bunica ei când 
cobori scările, scoţându-i ochii cu hârtia. Lena nu mai era chiar 
aşa de discretă cum era înainte. 

Valia îşi încreţi ochii deja ridaţi. 

— Ce ar trebui să fie? întrebă ea. 

— Nu ştiu. Speram să-mi spui tu. E în greacă. 

Bunica păru încurcată. 

— Asta numeşti tu greacă? 

Lena respiră nerăbdătoare. 

— Bunico, poţi măcar să încerci? 

Valia făcu mare caz că nu-şi găsea ochelarii. Se uită iar la 
hârtie. 

— Lena, iubito, cum să ştiu eu ce înseamnă? spuse ea într- 
un final. 

In timp ce prietenele ei se dădeau jos din pat, se îmbrăcau 
şi asaltau bucătăria făcând omlete din orice era comestibil în 
încăpere, Lena stătea la masă cu na sul în dicţionarul grec- 
englez. 

— Ce faci? o întrebă Tibby într-un final. 

— O să-ţi spun când o să ştiu şi eu, răspunse ea. 

Se îmbrăcară în costume de baie, rochiţe de plajă, luară 
genţi de paie, iar Lena le însoţi pe plajă cu ochii încă în 
dicţionar. Se împiedică de o piatră şi se juli la ge nunchi ca un 
copil. li veni să plângă, la fel ca unui copil. 

— Ce se întâmplă cu tine? o întrebă Carmen. 

— O să ne spună când o să ştie, zise Tibby pe un ton 
protector. 

Lena era atât de concentrată încât se arse pe spate. Se 
ţinu cu spor de dicţionar când prietenele ei se duseră să ia 
îngheţată. Incercă toate felurile de scris. Fiecare grupare de 
litere până când, în sfârşit, cu soarele în înal tul cerului, îşi dădu 
seama Sau cel puţin aşa credea „?? po? a?? a” era ceea ce 
spusese Kostos. Insemna „într-o zi”. 

Şi, în sfârşit, înţelese. 

Sus zburăm, spre înaltul sălbăţie şi albastru. 

Imnul Forţelor Aeriene Americane. 


În a cincea zi în Santorini, Lena reuşi să dea de Effie la 
telefon, în casa unchilor ei din Atena. 

— Effie, eu sunt, spuse ea. 

Îşi păstră vocea blândă, ştia că lui Effie îi era teamă să 
stea de vorbă cu ea. 

— l-ai găsit? explodă Effie. 

— Nu. 

— Nu? 

— Nu. 

— Vai, nu! 

O auzi pe Effie izbucnind iar în lacrimi. Oricât de furioasă 
fusese pe ea, Lena nu îşi dorea ca sora ei să se simtă aşa. 

— Vai, nu, zise Effie din nou. 

— Ştiu. 

— Din moment ce ai sunat, mă gândeam că poate i-ai 
găsit, spuse Effie trăgându-şi nasul. 

Probabil crezuse că altfel Lena va fi prea supărată s-o 
sune. 

— Am sunat pentru că voiam să îţi spun că... e în regulă. 

Lena nu fusese sigură cu privire la ce-o să spună până nu 
spuse. 

Effie îşi suflă nasul cu zgomot. 

— O să fie în regulă, repetă Lena. Bine? Ştiu că n-ai vrut 
să se întâmple aşa. Ştiu că ţi-ai dat toată şi linţa să îi găseşti. 

Effie se zgudui de suspine. 

— E în regulă, Ef. Te iubesc. 

Effie plângea atât de tare şi de mult, încât nu mai spuse 
nimic, aşa că Lena aşteptă răbdătoare până se potoli. 

În a şaptea zi în Santorini, fetele înotară timp de ore 
întregi în Caldera, plutind cu burta în sus spre cer. Lui Carmen i 
se părea că amână momentul în care vor tre bui să revină cu 
picioarele pe pământ. Pământul se în vârtea, făcând timpul să 
treacă, iar ele trebuiau să se gândească la ce se va întâmpla 
mai departe. Şi, în sfâr şit, veni şi acel moment, aşa cum se 
întâmplă de obicei. 

— Nu cred că mai putem sta aici multa vreme, zise Lena, 
aşezată pe nisip şi privind apusul soarelui. 

Ea era cea care trebuia să rostească aceste vorbe. 

Carmen se uită la degetele ei încreţite de apă. Şi le duse 
la buze. 


La început fuseseră atât de ocupate încercând să 
găsească Pantalonii, dar, după aceea, încetul cu încetul, 
vorbiseră mai puţin despre ei, speraseră mai puţin, 379 fijrşr 
făcuseră mai puţine. Se relaxaseră făcând plimbări lungi şi fără 
scop, vorbind, mâncând şi dezbătând di verse lucruri. 

Deşi situaţia de fapt era dureroasă, Carmen nu simţise în 
nici un moment că suferă de când venise în Grecia. Era prea 
bine să fie împreună. Era prea multă bucurie în asta, atât de 
îndelung aşteptată şi venită cu atâta întârziere. 

Mai degrabă Carmen simţise un respect copleşitor faţă de 
înţelepciunea Pantalonilor, pentru că ştiuseră cum să le aducă 
împreună. Pentru că ştiuseră că une ori absenţa e mai puternică 
decât prezenţa. 

— Mi-aş dori să putem rămâne aici pentru tot deauna, 
spuse Carmen. 

— Şi eu la fel, zise Bee. 

Carmen ştia că nu vor să plece fără Pantaloni, într-un fel, 
Pantalonii erau aici. Chiar dacă erau pier duţi, erau peste tot în 
jurul lor. 

— Cred că de fapt am pierdut Pantalonii cu ceva timp în 
urmă, remarcă Tibby absentă, îngropându-şi palmele în nisip. 
Adică, eu cred că am pierdut ideea Pantalonilor. Ne-au fost 
trimişi ca să ne ţină împreună şi cred că de fapt îi foloseam ca 
să ne ajute să stăm de parte una de alta. 

Carmen se gândi şi ea la asta. 

— Corect. Ca şi cum, dacă aveam Pantalonii, era în regulă 
dacă nu ne vedeam. 

— Cred că e adevărat, spuse Lena. Nu mă gândi sem la 
asta. 

— Ne-am bazat prea mult pe ei, interveni şi Bee. Sau 
poate că ne-am bazat pe ei într-un mod total greşit. 

Fără să se gândească, se mişcară astfel încât să formeze 
un cerc, aşa cum făceau la Gilda's. Astăzi Pantalonii nu erau 
acolo, doar ele. 

— Ne-au învăţat cum să trăim vieţi separate, dar am 
învăţat un pic prea bine, spuse Carmen. 

— Trebuia să îi fi pus la păstrare pe durata şcolii, sugeră 
Tibby. 

— Vieţile noastre sunt diferite acum, zise Lena. Înainte 
eram despărțite numai pe durata verii. Acum suntem despărțite 


tot timpul. Era normal să fim îm preună tot timpul. Acum normal 
e să fim despărțite tot timpul. E imposibil să ştim cum să îi 
folosim. 

Carmen simţi că îi vine să plângă. 

— Poate că pentru ei e prea dificilă sarcina de a ne mai 
ţine împreună. 

Bee o apucă pe Carmen de degetele încreţite şi le ţinu 
câteva secunde, apoi le dădu drumul. 

— Nu se poate, spuse ea. Dar nici nu ne putem aş tepta ca 
Pantalonii să facă toată treaba. 

— Suntem toate în locuri diferite acum, zise Car men, 
verbalizându-şi cele mai ascunse temeri. Poate că timpul nostru 
s-a dus. 

— Nu, se împotrivi Lena. Eu nu cred asta. Nu crezi asta cu 
adevărat, Carma, nu? 

Carmen stătea acolo, nevrând să creadă aşa ceva. Şi apoi, 
din senin, îi veni o idee care o eliberă. 

— Cred ca ştiu despre ce e vorba, spuse ea. Nu mai 
suntem în Bethesda şi nu mai suntem la liceu. Nu mai suntem 
cu adevărat în familiile noastre şi nu mai sun tem în casele 
noastre. Acelea sunt locurile în care am crescut şi acelea sunt 
vremurile pe care le-am petrecut împreună, dar nu suntem noi. 
Dacă ar fi aşa, atunci şi noi am fi pierdute, pentru că vremurile 
se duc şi locurile se pierd. Noi nu suntem un loc sau un timp. 

Se gândi la Pantaloni. Şi-i imagină zburând de pe frânghia 
de rufe în aer, plutind şi avântându-se până când se dizolvaseră 
în cer şi în mare. 

— Asta e şmecheria. Noi suntem pretutindeni. 

Eşti bine-venit aici. 

B., C., L., ŞI T. 

Epilog. 

În ultima noastră zi în Grecia, am făcut o plim bare lungă, 
care ne-a dus la marginea unei fa leze pietroase ce dădea spre 
apă. Ne-am aşezat cu picioarele atârnând în gol, parte din aer. 
Cerul era se nin, iar marea - perfect calmă. 

M-am uitat la prietenele mele, bronzate, desculțe, 
pistruiate, ciufulite, fericite, neasortate, îmbrăcate una în 
hainele celeilalte. Tibby avea pantalonii albi ai Le nei, suflecaţi 
până la glezne, Carmen purta tricoul co lorat al lui Tibby, Lena 


avea pe cap pălăria mea de cowboy de paie, iar eu îmi legasem 
părul cu eşarfa roz a lui Carmen. 

Cerul şi marea erau atât de liniştite şi de constante, încât 
oricât de chinuiam să găsim în zare linia de de marcaţie dintre 
ele, orizontul care separa marea şi ce rul, timpul şi spaţiul, apa 
şi aerul, nu o găseam. 

M-am gândit la ce spusese Carmen despre noi. Nu suntem 
într-un loc sau într-un timp anume. Sun tem peste tot, aici şi 
acolo, în trecut şi în viitor, îm preună şi despărțite. 

Şi am stat aşa multă vreme, privind în tăcere, căci 
cusătura era invizibilă şi culcarea era a eternității. 

Şi m-am gândit la culoare şi mi-am dat seama ce fel de 
albastru era. Era albastrul moale, schimbător, profund, al unei 
perechi de pantaloni purtate îndelung. 

Pantaloni = Dragoste