Ann Brashares — [Pantalonii calatori] 02 A doua vara a Pantalonilor calatori

Ann Brashares 


Pantalonii călători 
Vol. 2 - A doua vară a Pantalonilor călători 


Noi, fondatoarele Fraţiei, stabilim următoarele reguli de 
folosiire a Pantalonilor: 

1 Nu ai voie să speli Pantalonii. 

2 Nu ai voie să răsuceşti manşetele pantalonilor. Site. De 
proit just ţi întotdeauna va fi aşa. 

3 Nu ai voie. Să pronunţi cuvântul „grasă” cât timp porţi 
Pantalonii. Nu ai voie, sub nici o formă, să gândeşti despre tine 
să eşti grasă cât timp porţi Pantalonii. 

4 Nu ai voie să laşi nici un brăiai să-ţi scoată Pantalonii; 
este totuşi permis să îi dai joi tu însăţi în prezenţa unui băiat. 

5 Nu ai voie să te scobşeţti în nas cât timp porţi Pantalonii. 
Este permii să te scobeşti în nas doar dacă reuşeşti să te prefaci 
că, de faft, te scarpini uţor pe nări. 

6 La întrunirile noastre, trebuie să urmezi întocmai 
procedurile necesare pentru a juitifica ce ai făcut cât timp ai foit 
în posesia Pantalonilor: 


Pe cracul stâng al Pantalonilor, vei scrie care a foit cel mai 
intereiant loc pe care l-ai vizitat în timp ce ai purtat Pantalonii. 


Pe cracul drept, vei scrie care a fost cel mai interesiant 
lucru care ţi i-a întâmplat în timp ce ai purtai Pantalonii. (Spre 
exemplu: „M-am reîntâlnit cu vărul meu, Ivan, în timp ce purtam 
Pantalonii”). 

7 Treluie să le scrii colegelor tale din frăţie de-a lungul 
verii, cliiar daca te. Distrezi de minune şi fără ele. 

8 Trebuie să transmiţi Pantalonii mai departe în 
conformitate cu regulile stalilite mai joi de Frăţie; dacă nu vei 
respecta aceaitd regulă, vei primi muştruluieli zdravene în 
cadrul următoarei întâlniri. 


9 Nu ai voie să porţi Pantalonii cu cămaşa băgată în ei şi 
nici să aibă curea. Vezi regula nr. 2. 

Tine minte: Pantalonii = iubire. lubeşte-ţi prietenele. 
luleşte-te pe tine îniăţi. 

Nimic nu este prea frumos ca să fie adevărat. 

Michael Faraday. 

Prolog. 

Au fost odată ca niciodată patru fete care împărțeau 
aceeaşi pereche de pantaloni. Fiecare dintre fete purta altă 
mărime şi erau foarte diferite una de cealaltă, şi totuşi 
pantalonii le veneau ca turnati. 

Aţi putea să vă imaginati că ăsta nu este altceva decât un 
mit al zilelor noastre. Dar eu ştiu că este adevărat, pentru că eu 
sunt una dintre cele patru fete: eu fac parte din Frăția 
Pantalonilor Călători. 

Am descoperit că avem nişte pantaloni magici vara 
trecută, din pură întâmplare. Noi, cele patru prietene, ne 
despărţeam pentru prima dată. Carmen îi cumpărase, aşa, într-o 
doară, dintr-un magazin de haine vechi, fără să se mai 
obosească să îi şi probeze. Mai târziu, ea era cât pe ce să-i 
arunce, dar şansa a 12 făcut ca Tibby să-i observe. Mai întâi, i-a 
încercat ea, apoi eu, Lena, apoi Bridget, iar Carmen a fost 
ultima. 

Când i-a încercat şi Carmen, am înţeles că se întâmpla 
ceva neobişnuit. Dacă aceiaşi pantaloni ni se potriveau fiecăreia 
dintre noi, şi nu numai că ni se potriveau, dar ne veneau 
perfect, atunci nu erau nişte pantaloni obişnuiţi. Pantalonii ăştia 
nu aparţin întru totul lumii reale, în care lucrurile sunt vizibile şi 
palpabile. Sora mea, Effie, susţine că eu nu cred în magie, şi 
chiar a fost o vreme când într-adevăr nu credeam. Dar după 
prima vară a Pantalonilor Călători, am început să cred. 

Pantalonii Călători sunt cei mai frumoşi blugi care au 
existat vreodată şi, în plus, ei te tratează cu bunătate, blândeţe 
şi cu înţelepciune. Pe lângă toate astea, te mai şi fac să arăţi 
trăsnet... 

Noi, membrele Frăției, eram prietene cu mult înainte să 
apară Pantalonii Călători. Ne cunoşteam încă dinainte să ne 
naştem. Mamele noastre fuseseră toate înscrise la acelaşi curs 
de gimnastică aerobică pentru femei însărcinate şi toate 
trebuiau să nască în septembrie. Lucrul ăsta vă spune câte ceva 


despre noi, nu? De fapt, ceea ce avem noi în comun este faptul 
că mamele noastre au făcut prea multă gimnastică atunci când 
erau însărcinate şi ne-au zguduit prea tare capetele în timpul 
vieţii noastre intrauterine. 

Ne-am născut fiecare la o diferenţă de şaptesprezece zile 
faţă de cealaltă. Intâi m-am născut eu, mai devreme decât ar fi 
trebuit, la sfârşitul lui august, iar ultima a fost Carmen, mai 
târziu decât ar fi trebuit, la mijlocul lui septembrie. Ştiţi cum 
sunt oamenii ăia care fac mare caz despre gemenii care s-au 
născut la diferenţă de trei minute unul faţă de celălalt, de parcă 
asta ar avea vreo importanţă? Aşa suntem şi noi. Este foarte 
important că eu sunt cea mai mare, aşadar cea mai matură şi 
mai responsabilă, iar Carmen este mezina. 

La început, mamele noastre erau foarte apropiate. Până 
când ne-au dat la grădiniţă, se întâlneau de cel puţin trei ori pe 
săptămână, pentru ca noi să ne putem juca împreună. Îşi ziceau 
„Tomnaticele44 şi, în cele din urmă, numele ăsta ne-a rămas 
nouă. Se întâlneau să stea de vorbă la aer, în grădina vreuneia 
dintre ele. În timp ce ele beau ceai cu gheaţă şi mâncau roşii, 
noi ne jucam până nu mai puteam şi, mai rar, ne şi încăieram. 
Să fiu sinceră, îmi aduc aminte de mamele prietenelor mele, aşa 
cum erau pe acea vreme, la fel de bine cum îmi aduc aminte de 
mama mea. 

Noi, urmaşele, ne mai amintim de vremurile acelea din 
când în când; ne place să le considerăm ca fiind o vârstă de aur, 
pentru că, treptat, pe măsură ce am crescut, prietenia mamelor 
noastre s-a destrămat. Apoi mama lui Bee a murit, lăsând în 
urmă un gol enorm, pe care niciuna dintre ele nu a ştiut cum să 
îl umple. Sau poate că pur şi simplu n-au avut curajul să o facă. 

Mi se pare că termenul „prieten” nu are atâta putere încât 
să redea pe deplin semnificaţia relaţiei noastre. Suntem atât de 
legate una de cealaltă, încât uneori nici nu mai facem diferenţa 
între noi. Când stau lângă Tibby la cinema, ori de câte ori se 
întâmplă ceva amuzant sau înfricoşător în film, mă loveşte 
zdravăn cu călcâiul chiar sub genunchi, dar eu nici nu observ 
decât a doua zi, când îmi apare o ditamai vânătaia. În timpul 
orei de istorie, Carmen mă ciupeşte mereu de coate, iar Bee îşi 
reazemă bărbia pe umărul meu când încerc să îi arăt ceva la 
computer, clănţănind plictisită din dinţi dacă vreau să îi explic 
ceva. Aşa că, după cum vedeţi, ne călcăm una pe alta pe 


picioare mai tot timpul, pentru ca suntem atât de apropiate 
(bine, recunosc: adevărul este că, de fapt, eu am picioarele 
neobişnuit de mari, dar ce să-i faci??!). 

Înainte să apară Pantalonii Călători, nu ştiam cum să 
ținem legătura atunci când trebuia să ne mai şi despărţim. Nu 
ne dădusem seama că nu timpul petrecut împreună ne-a 
conturat personalitatea, ci despărţirea ne-a făcut mai puternice 
şi mai mature. Lucrul acesta l-am învăţat noi în prima vară a 
Pantalonilor. 

Pe parcursul anului care a urmat am tot aşteptat şi ne-am 
întrebat ce avea să ne aducă nou această a doua vară. Am 
învăţat să conducem. Ne-am străduit să ne facem temele şi să 
învăţăm pentru examenele de sfârşit de an. Effie s-a îndrăgostit 
de mai multe ori, iar eu m-am chinuit din răsputeri să scot acest 
capitol din viaţa mea. Brian a devenit o prezenţă permanentă 
acasă la Tibby, care a început să vorbească despre Bailey din ce 
în ce mai rar. Carmen şi Paul din fraţi vitregi au devenit prieteni, 
însă toate trei o urmăream cu îngrijorare şi cu afecţiune pe Bee. 

În tot acest timp, Pantalonii au stat cuminţi în şifonierul lui 
Carmen. Aşa cum convenisem, erau nişte Pantaloni de vară. 
Intotdeauna vara a fost anotimpul care ne-a marcat viaţa. In 
plus, din cauza regulii numărul 1 - nu aveam voie să-i spălăm - 
nu trebuia să îi purtăm prea mult. În schimb, m-am gândit la ei 
în fiecare zi de toamnă, iarnă şi primăvară; parcă îi şi vedeam 
cum stau împăturiţi în şifonier, căpătând noi puteri magice şi 
pregătindu-se pentru momentele când aveau să fie folosiţi iar. 

Vara asta a început altfel decât cea din anul trecut. In 
afară de Tibby, care urmă să se înscrie la un curs de artă 
cinematografică la un colegiu din Virginia, noi, celelalte fete, am 
crezut că vom rămâne acasă. Eram foarte curioase să aflăm 
cum „se descurcă” Pantalonii Călători atunci când nu au unde să 
călătorească. 

Dar, cum nu există pe lume un plan pe care Bee să nu îşi 
dorească să îl schimbe imediat, vara noastră nu a fost câtuşi de 
puţin aşa cum ne-am aşteptat. 

Oh, fie-ţi milă de sufletul celui ce-a iubit! 

Lordul Byron. 

Bridget stătea pe podea, în camera ei, iar inima îi bătea 
nebuneşte. Pe covor erau împrăştiate patru plicuri cu timbre de 
Alabama, avându-i ca destinatari pe Bridget şi pe Perry 


Vreeland. Scrisorile erau de la Greta Randolph, bunica ei din 
partea mamei. 

Prima scrisoare era veche de vreo cinci ani şi prin ea erau 
invitaţi să participe la o slujbă ţinută în memoria lui Marlene 
Randolph Vreeland, la Biserica Metodistă din Burgess, în statul 
Alabama. Cea de-a doua scrisoare era de acum patru ani şi îi 
anunţa pe Bridget şi Perry că bunicul lor murise. In plic mai erau 
şi două cecuri, fiecare de câte 100 de dolari; niciunul nu fusese 
încasat. Mai era ataşată şi o explicaţie, cum că banii le fuseseră 
lăsaţi de bunicul lor, prin testament. A treia fusese trimisă cu doi 
ani în urmă şi conţinea arborele genealogic detaliat al familiilor 
Randolph şi Marven. În partea de sus a paginii, Greta adăugase 
câteva cuvinte: „Asta este moştenirea voastră”. Ultima scrisoare 
data de acum un an şi îi invita pe Bridget şi Perry să vină în 
vizită la bunica lor oricând aveau puţin timp. 

Bridget nu văzuse şi nici nu citise vreuna dintre scrisorile 
astea până acum. Le găsise în biroul tatălui său, alături de 
certificatul ei de naştere, carnetele de note şi fişa medicală, de 
parcă i-ar fi aparţinut ei, ca şi cum ar fi vrut, cândva, să i le dea 
ei. 

Când intră în camera lui, mânile îi tremurau puternic. Tatăl 
ei abia venise de la serviciu; era aşezat pe pat şi se descălţa, 
aşa cum făcea în fiecare zi. Când era mică, lui Bridget îi plăcea 
să îl ajute ea, iar el obişnuia să îi spună că acela era cel mai 
frumos moment al zilei. Chiar şi pe atunci, ea era îngrijorată că 
în viaţa tatălui ei nu erau prea multe lucruri de care acesta să se 
poată bucura. 

— De ce nu mi-ai dat astea până acum? 

Se apropie un pic, atât cât el să îşi poată da seama despre 
ce era vorba. 

— Sunt pentru mine şi pentru Perry! îi strigă ea din nou. 

Tatăl ei o privea de parcă de-abia o auzea. De fapt, tatăl ei 
o privea aşa mereu, oricât de tare ar fi ţipat la el. li trebui ceva 
timp ca să îşi dea seama ce îi flutura Bridget pe sub ochi, apoi 
clătină încet din cap: 

— Ştii bine că eu nu vorbesc cu Greta. Te-am rugat să nu 
iei legătura cu ea! 

Din tonul lui, lucrurile astea păreau simple şi evidente 
pentru oricine, nicidecum importante. 

— Dar sunt ale mele! 


Pentru ea erau importante. Ba chiar foarte importante. 

Tatăl ei era obosit. Oricum el îşi ducea viaţa undeva foarte 
departe, în adâncul fiinţei lui. Cuvintele ei ajungeau cu greu 
până la el; la fel de greu era şi să vorbească. 

— Tu eşti minoră, iar eu sunt tatăl tău! 

— Şi dacă eu le vreau? 

El îi privi în tăcere chipul furios. 

Bridget nu avea chef să aştepte până se hotăra el să îi 
răspundă. Nu voia să fie el cel care stabilea direcţia în care se 
îndrepta conversaţia. 

— Ei bine, eu o să mă duc acolo! M-a invitat şi o să mă 
duc! 

Cuvintele îi ţâşniseră de pe buze ca din senin, fără să aibă 
timp să se gândească vreun pic. Tatăl ei se frecă nedumerit la 
ochi: 

— Vrei să te duci în Alabama? 

Bridget dădu din cap în semn de provocare, între timp, 
tatăl se descalţă de tot. Pentru prima dată, picioarele lui i se 
păreau foarte mici. 

— Şi cum intenţionezi să faci tu una ca asta? 

— Păi e vară. Am şi nişte bani... 

Tatăl ei se gândi puţin, dar nu reuşi să găsească nici un 
motiv care să o împiedice să plece. 

— Nu-mi place bunica ta şi nici nu am încredere în ea, îi 
spuse în cele din urmă. Dar nu am de gând să te opresc să pleci. 

— Bine faci! 

Bridget se întoarse în camera ei, gândindu-se cum se 
sfârşise vara trecută şi cum i se deschidea în faţă o nouă 
aventură: urma să plece într-o călătorie. E un sentiment plăcut 
să ştii că trebuie să pleci undeva. 

— N-o să ghiceşti niciodată ce s-a întâmplat! 

Ori de câte ori auzea cuvintele astea venind de la Bee, 
Lena ştia că trebuie să asculte cu mare atenţie. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Mâine o să plec. 

— Mâine o să pleci? 

— Plec în Alabama. 

— Glumeşti, nu? 

Întrebarea era inutilă, iar Lena ştia lucrul ăsta foarte bine: 
doar era vorba despre Bee. Ea nu glumea cu chestii din astea. 


— Mă duc să o vizitez pe bunica mea, îi explică Bee. Mi-a 
trimis nişte scrisori. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— Păi... adevărul e că mi le-a trimis acum vreo cinci ani. 
Adică atunci a trimis-o pe prima. 

Lena rămase şocată la gândul că ei nu îi spusese nimic 
până acum. 

— Eu abia acum le-am găsit. Tata nu intenţiona să mi le 
dea vreodată. 

Bridget nici măcar nu părea supărată. Faptul era deja 
consumat. 

— Bine, dar de ce? 

— El o învinovăţeşte pe Greta pentru fel şi fel de lucruri. l- 
a interzis să ia legătura cu noi şi s-a enervat pentru că ea nu l-a 
luat în seamă. 

Lena nu era prea optimistă în ceea ce privea 
comportamentul tatălui lui Bee, aşa că noutăţile astea nu o 
surprindeau deloc. 

— Cam cât timp crezi că o să stai acolo? 

— Nu ştiu. O lună sau două. L-am întrebat pe Perry dacă 
vrea să vină şi el cu mine. A citit scrisorile, dar m-a refuzat. 

Lena nu găsea nimic extraordinar în atitudinea lui Perry. El 
fusese un băieţel tare drăguţ, dar acum se transformase într-un 
adolescent retras. 

O îngrijora însă schimbarea de planuri. Stabiliseră să-şi 
găsească nişte slujbe şi că aveau să-şi petreacă toată vara 
împreună. Insă dacă se gândea mai bine, gestul ăsta impulsiv îi 
plăcea. li aducea aminte de vechea Bee, cea de vara trecută. 

— O să-mi fie dor de tine! 

Vocea îi tremură puţin. li venea să plângă, aşa din senin. 
Era şi normal să îi fie dor de Bee. De obicei, Lena presimţea 
când urma să se întâmple ceva trist. Acum totul se desfăşura 
exact pe dos. Chestia asta o luase prin surprindere. 

— Şi mie o să-mi fie dor de tine, Lenny! 

Bee îi vorbi cu tandrete, uimită de emoția pe care o 
simţise în vocea prietenei sale. Ea se schimbase în ultimul timp, 
dar unele lucruri rămăseseră la fel. Majoritatea oamenilor, 
inclusiv Lena, se închid în sine atunci când simt vreo emoție 
nebunească, în timp ce Bee o întâmpină cu braţele deschise. În 
momentul ăsta, Lena aprecie această calitate. 


Tibby pleca a doua zi, dar nu îşi făcuse încă bagajele şi 
nici nu fusese la cumpărături în onoarea „spargerii” bianuale pe 
care o dădeau la sala de gimnastică Gilda. Când Bridget apăru 
la ea în cameră, Tibby împacheta de zor. 

Bridget se aşeză pe biroul lui Tibby, urmărind-o cum 
răsturna tot conţinutul sertarelor pe podea. Nu găsea cablul de 
la imprimantă. 

— Vezi poate e în dulap! 

— Nu-i acolo! 

Vocea lui Tibby era morocănoasă. Cum ar fi putut ea să 
deschidă dulapul, când îl umpluse cu fel şi fel de lucruri inutile, 
pe care nu se îndura să le arunce (spre exemplu, cuşca 
porcuşorului ei de Guineea, care murise). Era de ajuns să 
întredeschidă puţin uşa, şi tot maldărul avea să cadă peste ea şi 
să o strivească. 

— Pun pariu cu tine că mi l-a luat Nicky. 

Nicky era fratele ei, în vârstă de trei ani. El obişnuia să îi ia 
lucrurile şi să le strice exact atunci când ea avea mai mare 
nevoie de ele. Bee nu îi răspunse. De fapt, Bee era din cale- 
afară de tăcută. Tibby se întoarse şi o privi cu atenţie. 

Cineva care nu o văzuse pe Bee de un an, n-ar mai fi 
recunoscut-o! Nu mai era nici blondă, nici slabă şi părea să fie 
ţintuită în loc mai tot timpul, încercase să-şi vopsească părul 
castaniu-închis, dar vopseaua abia acoperise faimosul ei păr 
blond care se străduia să iasă din nou la lumină. Bee era în mod 
normal foarte slabă şi avea muşchii foarte bine dezvoltați, încât 
cele aproape 8 kilograme pe care le luase în timpul iernii şi al 
primăverii se depuseseră la vedere, pe braţe, picioare şi pe 
abdomen. Corpul ei refuza să absoarbă excesul de grăsime, 
care rămăsese la suprafaţă, aşteptând ca în curând să dispară 
de la sine, la fel cum apăruse. Tibby era sigură că mintea lui Bee 
mergea într-o cu totul altă direcţie decât corpul ei. 

— Am pierdut-o pentru totdeauna! 

— Pe cine? 

— Pe mine. 

Bee trase un şut zdravăn într-un sertar închis. Tibby se 
ridică. Lăsă baltă tot dezastrul din cameră, se apropie uşor de 
pat şi se aşeză, fără să-şi întoarcă privirea de la Bee. O 
conversaţie de genul ăsta era ceva rar. De luni de zile, Carmen 
se chinuia să o facă pe Bee să spună ce avea pe suflet, dar nu 


reuşise. Lena fusese plină de compasiune şi de atenţie, dar Bee 
nu voise să i se destăinuie. Tibby îşi dădea seama că ăsta era un 
moment important. 

Dintre toate prietenele ei, Tibby era cea mai reticentă 
când venea vorba de apropierea fizică de cei din jur, dar de data 
asta ar fi vrut ca Bee să stea chiar lângă ea. Dar, pe de altă 
parte, ştia prea bine că Bee se aşezase pe birou din anumite 
motive. Nu dorea să stea într-un loc mai potrivit pentru 
îmbrăţişări sau alte gesturi de consolare. De asemenea, mai ştia 
că Bee a ales-o pe ea tocmai pentru că, oricât de mult ar fi ţinut 
la ea, Tibby nu era omul care să o copleşească cu încurajări sau 
compasiune. 

— Ce vrei să spui? 

— Când mă gândesc cum eram mai demult, mi se pare că 
e vorba despre altă persoană, care acum este foarte departe. Ea 
era extrem de rapidă, eu de-abia mă mişc. Ea se culca târziu şi 
se trezea devreme, eu dorm mai tot timpul. Am impresia că, 
dacă o să se îndepărteze mai mult de-atât, o să pierd orice 
legătură cu ea. 

Dorinţa lui Tibby de a o îmbrăţişa pe Bee era atât de 
puternică încât trebui să-şi proptească bine coatele pe genunchi 
pentru a alunga tentaţia. Bee îşi strânsese braţele în jurul 
corpului, ca într-o cochilie. 

— Şi tu ai vrea... să păstrezi legătura cu ea sau...? 

Tibby vorbea rar, aproape în şoaptă, iar cuvintele ei 
ajungeau până la Bridget rând pe rând, sacadate. 

Bee se străduise din răsputeri să se schimbe de-a lungul 
întregului an. Tibby bănuia că ştie de ce. Când Bee nu-şi putea 
rezolva problemele, avea un stil numai al ei de a se proteja 
împotriva lor. Tibby ştia prea bine cum e să pierzi pe cineva la 
care ai ţinut şi mai ştia şi cât de tentant este să dai uitării partea 
aceea din fiinţa ta care este tristă şi dezamăgită, să renunţi la 
ea ca şi cum ar fi o haină care ţi-a rămas mică. 

— Dacă vreau? 

Bee îşi cântărea cuvintele cu atenţie. Erau unii oameni, ca 
Tibby, de exemplu, care ascultau în linişte ce aveai să le spui. 
Bee era exact opusul acestor oameni. 

— Da, cred că vreau... 

Ochii lui Bee se umplură de lacrimi care i se prelingeau pe 
genele blonde. Tibby simţi că şi pe ea o îneacă lacrimile. 


— Atunci trebuie să o găseşti! îi răspunse ea cu vocea 
gâtuită de emotie. 

Bee îşi întinse mâna cu palma în sus. Fără să se 
gândească ce face, Tibby se ridică şi o prinse de mână. Bee îşi 
sprijini capul pe umărul lui Tibby, mângâind-o cu părul ei 
mătăsos. Tibby simţi cum lacrimile îi picurau pe piele. 

— De-asta plec. 

Ceva mai târziu, când Tibby se desprinse de Bee, se gândi 
un pic la propria persoană. Ea nu avea tendinţe distructive, ca 
Bee. Nu avusese niciodată o atitudine aşa dramatică. Ea prefera 
să se îndepărteze încet, pe furiş, de toate fantomele din viaţa ei. 

Târziu, în aceeaşi după-amiază, Carmen stătea întinsă pe 
pat, foarte fericită. Tocmai se întorsese de la Tibby, unde mai 
apoi apăruseră şi Bee, şi Lena. În seara asta urmau să se 
întâlnească din nou, pentru obişnuita ceremonie a Pantalonilor, 
ce avea loc la salonul Gilda. Carmen fusese convinsă că o să se 
simtă oribil în asemenea momente; fiindcă ea nu pleca nicăieri. 
Totuşi despărţirile se dovedeau adesea mai uşoare decât se 
aştepta ea. Poate pentru că îşi petrecea atâta timp făcându-şi 
griji înainte. 

Şi, în plus, faptul că văzuse o schimbare la Bee nu putea 
decât să o bucure. Bee avea un plan, iar Carmen era fericită. 
Ştia de pe-acum că urma să-i fie un dor groaznic de ea, dar 
important era că Bridget se schimbase în bine. 

Vara asta nu se anunţa prea rea pentru ea. Trăseseră la 
sorţi ca să hotărască cine lua prima Pantalonii, iar Carmen 
câştigase. Aşadar, mâine seară urma să aibă nu numai 
Pantalonii, ci şi o întâlnire cu unul dintre cei mai arătoşi tipi din 
clasa ei. Asta era un semn al destinului, nu? Cu siguranţă 
trebuia să însemne ceva... 

Toată iama se chinuise să îşi imagineze ce aventuri aveau 
să-i aducă Pantalonii vara asta, iar întâlnirea asta era un semn. 
În vara asta, vor fi Pantalonii Dragostei. 

Carmen se ridică imediat când auzi un sunet familiar 
venind dinspre computer. Primise un mesaj de la Bee. 

Beezy3: împachetez. Nu cumva sunt la tine şosetele mele 
violete cu o inimă pe gleznă? 

Carmabelle: Nu. De parcă eu aş purta şosete de-ale tale... 


Carmen îşi plecă apoi privirea spre picioare. Spre 
surprinderea ei, şosetele pe care le purta erau în două nuanţe 
de violet. Îşi răsuci piciorul ca să se uite mai bine pe gleznă. 

Carmabelle: Hm! S-ar putea să am totuşi şosetele! 

Nu era nimic mai uşor decât să intri prin efracţie în sala de 
gimnastică aerobică Gildas din Bethesda. Dar când ajunseră în 
capul scărilor, mirosul greu de transpiraţie era atât de pregnant, 
încât Carmen se întrebă cine altcineva în afară de ele şi-ar 
putea dori să se afle într-un astfel de loc sau, şi mai bine, cine s- 
ar deranja atâta ca să pătrundă acolo prin efracţie. 

Fetele se apucară imediat de pregătiri, pătrunse de 
importanţa momentului. Era deja destul de târziu. Bee trebuia 
să prindă autobuzul de 5.30 dimineaţa spre Alabama, iar Tibby 
pleca spre Colegiul Williamston după-amiază. 

Fiindcă aşa era tradiţia, Lena aprinse luminările, iar Tibby 
aranjă jeleurile în formă de viermişori, pufuleţii cu gust de 
brânză, sfărâmaţi, şi sticlele cu suc. Bridget pregătise muzica, 
dar nu pomi casetofonul. 

Toţi ochii se întoarseră spre punga pe care o ţinea Carmen 
în braţe. Fiecare dintre ele scrijelise câte ceva pe Pantaloni şi 
apoi, printr-o ceremonie organizată de ziua lui Carmen, în 
septembrie, îi puseseră la păstrare. Niciuna dintre ele nu-i mai 
văzuse de-atunci. 

Se auzi un murmur când Carmen deschise punga. Fata 
profită de moment, mândră că ea fusese cea care găsise 
Pantalonii, deşi, ca să spunem adevărul, tot ea fusese şi cea 
care voise să-i arunce la gunoi. Carmen lăsă punga să alunece 
pe jos, fluturând Pantalonii cu mişcări lente. Aerul parcă se 
umpluse de amintiri. 

Într-o tăcere solemnă, Carmen întinse Pantalonii pe 
podea, iar fetele se strânseră în cerc în jurul lor. Lena despături 
Manifestul şi îl aşeză peste Pantaloni. Toate cunoşteau regulile, 
nu mai era nevoie să le citească încă o dată. Traseul pe care 
trebuiau să îl urmeze Pantalonii era deja stabilit, aşa încât 
activităţile organizaționale pentru vara asta nu necesitau prea 
mult efort. 

Fetele se luară de mâini. 

— A venit momentul, şopti Carmen... 

Şi era un moment măreț. Carmen îşi amintea foarte bine 
jurământul pe care îl depuseseră vara trecută. De fapt, toate şi-l 


aminteau, aşa că îl rostiră împreună: „În cinstea Pantalonilor şi a 
Frăției noastre, în cinstea clipei de-acum şi a verii care urmează, 
în cinstea vieţii care ne aşteaptă. Fie că suntem împreună, fie că 
suntem despărțite.” 

Era miezul nopţii, momentul când erau nevoite să se 
despartă... dar, într-un fel, ăsta era doar începutul. 

Nu e nimic mai interesant decât să te întorci într-un loc 
care a rămas neschimbat pentru a-ţi da seama cât de mult te-ai 
schimbat tu. 

Nelson Mandela. 

Deşi oraşul Burgess din Alabama, cu o populaţie de 12042 
de locuitori, se contura puternic în mintea lui Bridget, staţia 
respectivă a autobuzului Triangle nu avea nimic deosebit. De 
fapt, Bridget fu cât pe ce să rămână în autobuz, întrucât 
adormise tun. Din fericire, şoferul se opri brusc, scuturând-o 
puţin. Bridget sări buimacă de pe scaun, îşi înşfăcă valizele şi se 
repezi să coboare, uitându-şi sub banchetă haina de ploaie. 

Pomi spre centrul oraşului, observând cât de frumos erau 
dispuse pietrele din caldarâm. Acasă, trotuarul era plin de 
crăpături în care era îndesat ciment, dar aici lucrurile stăteau 
altfel. Bridget păşi apăsat şi sfidător peste liniile fine unde 
pietrele se îmbinau între ele. Soarele o mângâia plăcut pe spate 
şi îşi simţea pieptul cuprins într-o explozie de energie. În sfârşit, 
era din nou în mişcare. Nu ştia exact ce făcea, dar oricum era 
mai bine decât să stea şi să tot aştepte. 

Uitându-se în jur, Bridget observă două biserici, un 
magazin de electrocasnice, o farmacie, o spălătorie, o cofetărie 
cu terasă şi o clădire care arăta a tribunal. Mai departe pe 
Market Street era un hotel cam demodat, care sigur era şi prea 
scump, aşa că Bridget o coti pe Royal Street. Acolo descoperi o 
casă în stil victorian, cu o firmă roşie cam decolorată pe care 
scria: „ROYAL STREET ARMS - închiriem camere”. 

Bridget urcă treptele şi sună la uşă. li deschise o femeie 
mărunţică de vreo cincizeci de ani. Bridget arătă spre firmă: 

— Am observat firma dumneavoastră. Aş vrea să închiriez 
o cameră pentru câteva săptămâni. 

„Sau poate chiar pentru câteva luni”, adăugă ea ca pentru 
sine. 


Femeia aprobă din cap, studiind-o cu atenţie pe Bridget. 
Era clar că asta era locuinţa ei. Casa era spațioasă şi cândva 
fusese chiar luxoasă, dar acum veniseră timpuri grele. 

Cele două făcură cunoştinţă, iar doamna Bennet, căci aşa 
o chema pe proprietăreasă, o pofti pe Bridget într-un dormitor 
de la etajul doi ale cărui ferestre dădeau spre stradă. Camera 
era simplă, dar, pe de altă parte, era mare şi însorită. În tavan 
era montat un ventilator; mai avea în dotare o plită şi un frigider 
micut. 

— Camera asta are baie la comun şi costă şaptezeci şi 
cinci de dolari pe săptămână. 

— E foarte bine. O închiriez. 

Ca să nu i se mai ceară cartea de identitate, care ar fi dat- 
o de gol, Bridget plăti un avans mare. Cum avea la ea 450 de 
dolari şi intenționa să îşi caute şi o slujbă, nu credea să fie 
probleme. 

Doamna Bennet îi prezentă regulile casei, iar Bridget îşi 
plăti chiria. Se gândi cu uimire la viteza şi simplitatea cu care se 
încheiase tranzacţia în timp ce îşi căra valizele în cameră. Era în 
Burgess de mai puţin de-o oră şi deja avea unde locui. Viaţa de 
hoinar era mult mai uşoară decât crezuse ea. 

Nu avea telefon în cameră, în schimb era un telefon cu 
fise pe culoar. Bridget îl folosi pentru a suna acasă. Lăsă un 
mesaj pentru tatăl ei şi pentru Perry, anunţându-i ca ajunsese cu 
bine. 

Apoi pomi ventilatorul din tavan şi se întinse pe pat. După 
un timp, se trezi că lovea cu piciorul în rama albă de metal a 
patului, imaginându-şi momentul în care avea să meargă acasă 
la Greta. Încercase fix de atâtea ori să îşi închipuie cum va fi, 
dar nu reuşise. Pur şi simplu nu putea, iar chestia asta nu-i 
plăcea deloc. Lucrul pe care şi-l dorea ea de la Greta, oricât de 
ciudat ar fi fost, s-ar fi compromis de la prima îmbrăţişare. Erau 
două străine, dar între ele exista un trecut care cântărea greu. 
Oricât de curajoasă ar fi fost Bee, îi era teamă de femeia asta şi 
de toate lucrurile pe care le ştia. Bee voia să le afle şi ea, dar 
apoi se răzgândea. Cel mai bine ar fi fost să le afle în felul ei. 

Bee se simţi cuprinsă de o energie ciudată. 

Se ridică din pat şi se uită în oglindă. Oglinzile întotdeauna 
pot să te surprindă cu lucruri noi. 


La început, se vedea decăderea cu care se obişnuise deja 
şi care începuse când se lăsase de fotbal. De fapt, începuse 
chiar mai înainte, de la sfârşitul verii trecute, când se 
îndrăgostise de un tip mai mare decât ea. Se îndrăgostise atât 
de tare, încât lăsase relaţia lor să meargă mult mai departe 
decât ar fi trebuit. Şmecheria care o scotea pe ea din orice 
încurcături era să nu stea locului. Bee se mişca întruna, într-un 
ritm ametitor, chiar nebunesc. Dar după vara trecută, pur şi 
simplu se oprise, şi o ajunseseră din urmă fel şi fel de amintiri 
dureroase, în noiembrie se lăsase deja de fotbal, deşi tocmai 
atunci roiau în jurul ei iscoade de la facultăţi. De Crăciun, când 
toată lumea sărbătorise naşterea lui lisus, ea îşi amintise de 
moartea cuiva drag. Îşi ascunsese culoarea adevărată a părului 
sub un tub întreg de vopsea în nuanţa „Castaniu-închis nr. 3”. 
Prin februarie, dormea până târziu şi se uita toată ziua la 
televizor, înfulecând gogoşi şi cutii întregi de cereale. Singurul 
contact pe care îl mai avea cu lumea fusese prin Carmen, Lena 
şi Tibby, care aveau întotdeauna grijă de ea. Refuzau să o lase 
de una singură şi tare le mai iubea pentru asta. 

Tot uitându-se în oglindă, Bridget observă ceva nou: o 
mască. Se ascunsese în spatele unui strat de grăsime şi al unuia 
de vopsea. Era un lucru care putea s-o apere la nevoie. 

Nu mai semăna nici pe departe cu Bee Vreeland. Cine-a 
zis că trebuie să semene cu ea? 

— Asta e un fel de avanpremieră, nu? 

Mama lui Tibby vorbea emoţionată, în timp ce tatăl ei 
parca maşina argintie în spatele colegiului Lowbridge Hali. Pe 
Tibby n-ar fi deranjat-o prea tare cuvintele astea dacă ar fi fost 
prima dată când le-ar fi auzit. Adevărata întrebare era, de fapt, 
cât de încântată era să scape de Tibby trimiţând-o la colegiu? 
Trebuia să i-o arate chiar aşa, pe faţă? Acum Alice putea să se 
bucure de familia ei fotogenică fără să o mai deranjeze 
adolescenta mofturoasă din fundal. 

De obicei, copilul trebuie să se bucure că scapă de acasă, 
iar părinţii trebuie să fie trişti. Cu ea totul se întâmpla exact pe 
dos: Tibby era tristă. Fericirea pe care o afişa mama ei o obliga 
să fie aşa. „Am putea să ne bucurăm amândouă”, îşi spuse ea în 
gând, dar era prea cârcotaşă pentru aşa ceva. 

Cu mare atenţie, Tibby împacheta noul minicomputer în 
cutia lui. Era un cadou de ziua ei oferit anticipat - adică un fel de 


mită. La început, Tibby se simţise vinovată pentru toate 
cadourile de genul ăsta: televizorul, linia telefonică separată, 
computerul, camera de filmat digitală. Apoi îşi dădu seama că 
avea de ales între a fi ignorată pur şi simplu şi a fi ignorată şi a 
primi o groază de produse electronice sofisticate. 

Campusul Williamston reprezenta o imagine clasică de 
viaţă universitară: alei pietruite, iarbă bogată, clădirea 
internatului acoperită de iederă. Singurii nelalocul lor erau 
„studenţii” care se învârteau cu ochii căscaţi prin holul principal. 
Arătau ca nişte figuranţi care o luaseră razna pe platoul unde se 
turnează un film suprarealist. Toţi erau, de fapt, nişte liceeni şi 
se simțeau stingheri, de parcă ar fi intrat în clădirea facultăţii 
prin efracţie. Tibby îşi aminti brusc de fratele ei, Nicky, cum se 
plimba prin casă cu ghiozdanul ei în spate. 

Lângă lift era lipit un anunţ care prezenta împărţirea pe 
camere a noilor studenţi. Tibby îi arunca o privire neliniştită. „Să 
fie o cameră de o singură persoană! Dă Doamne să fie o cameră 
de o singură persoană!” lată şi numele ei! Era repartizată în 
camera 6B4 şi nu părea să aibă vreo colegă. Tibby se postă 
lângă lift şi apăsă pe buton. Lucrurile păreau să meargă bine. 

— Peste aproape un an o să o luăm de la capăt cu toată 
chestia asta! îţi vine să crezi una ca asta? întrebă mama ei. 

— Uimitor, răspunse tatăl lui Tibby. 

— Mda... 

Tibby îşi fixa enervată ochii în tavan. De ce erau ei aşa de 
siguri că ea o să meargă facultate? Dacă ea voia să stea acasă 
şi să lucreze la Wallman? Duncan Howe îi spusese mai demult 
că ar putea să ajungă chiar şi asistent manager dacă îşi schimba 
puţin atitudinea şi îşi dădea jos cercelul din nas. 

Uşa camerei 6B4 era deschisă, iar cheia se legăna într-un 
cui înfipt în afişier. Pe birou, o întâmpinară o grămadă de hârtii 
şi alte chestii de genul ăsta. În cameră mai erau un pat deo 
persoană, o noptieră şi o masă foarte uzată. Podeaua era 
acoperită cu un linoleum maroniu, cu un model de pete albe, pe 
care parcă tocmai vomase cineva. 

— E... minunat! Uite-te ce privelişte ai... 

Mama lui Tibby lucra de cinci ani ca agent imobiliar şi, 
după cum vedeţi, stăpânea la perfecţie arta manipulării 
clientului: când nu există nimic plăcut într-o cameră, pune în 
evidenţă priveliştea pe care o oferă. 


Tatăl lui Tibby lăsă valizele lângă pat: 

— Mă scuzati că vă întrerup! 

Toţi trei se întoarseră deodată: 

— Tu eşti Tabitha? 

— Nu mă cheamă Tabitha, mă cheamă Tibby. Fata care 
intrase purta un tricou pe care scria „Williamston”. Părul ei 
castaniu şi ondulat ieşea cu încăpățânare din coadă. Era palidă 
la faţă şi avea o groază de aluniţe. Tibby se apucă chiar să le 
numere. 

— Eu sunt Vanessa, se prezentă fata, făcându-le un semn 
prietenesc din mână. 

— Eu sunt RA-ul tău. Adică „surioara44 ta mai mare. Eu te 
ajut în orice problemă. Cheia ta este acolo; ai şi o şapcă de 
base-ball. 

Tibby aruncă o privire sfidătoare spre noptieră. 

— Pe birou ai diverse materiale ajutătoare, iar 
instrucțiunile pentru folosirea telefonului sunt pe noptieră. Dacă 
pot să te ajut cu ceva, să mă anunţi! 

Fata îşi spusese poezia exact ca un chelner care are prea 
multe specialităţi de memorat şi se grăbeşte ca să nu le uite. 

— Vanessa, îţi mulţumim! îi răspunse tatăl ei. 

După ce împlinise patruzeci de ani, căpătase obiceiul să 
tot repete numele oamenilor cu care stătea de vorbă. 

— Minunat! adăugă şi mama ei. 

În momentul acela, telefonul mamei sale începu să sune. 
În loc să ţârâie, ca orice telefon normal, se auzea Menuetul lui 
Mozart. Lui Tibby îi venea să intre în pământ de ruşine când îl 
auzea, pentru că asta era ultima piesă muzicală pe care 
învățase să o cânte înainte ca profesoara ei de pian să renunţe 
la orice speranţă în privinţa ei, pe când avea vreo zece ani: 

— Oh, nu! 

Mama ei ascultă în tăcere un moment, apoi oftă şi se uită 
la ceas. 

— În piscină? Oh, Doamne... Bine... Lui Nicky i s-a făcut 
râu în timpul orei de înot, spuse ea întorcându-se spre tatăl lui 
Tibby. 

— Bietul de el... 

Vanessa era prinsă în mijlocul evenimentelor şi părea să 
fie jenată. În instrucţiunile de orientare sigur nu scria nimic 
despre cum se procedează în cazurile de urgenţă, când i se face 


râu lui Nicky în piscina. Tibby se întoarse spre Vanessa, 
ignorând conversaţia părinţilor ei: 

— Mulţumesc. Dacă vreau să te întreb ceva, o să te caut. 

— Bine. Mă găseşti la camera 6C1. Puțin mai încolo pe hol, 
adăugă ea, arătând cu degetul peste umăr. 

— Excelent, spuse Tibby, urmărind-o cum se grăbea să 
iasă din cameră. 

Când se întoarse spre părinţii ei, aceştia aveau o privire 
vinovată: 

— lubito, Loretta trebuie să o ducă pe Katherine la ora de 
muzică, aşa că trebuie să ajung repede... 

Mama lui Tibby păru că îşi pierde şirul gândurilor. 

— Mă tot gândesc. Oare ce a mâncat Nicky dimineaţă? 

Apoi, amintindu-şi dintr-o dată că tocmai se străduia să o 
dezamăgească pe Tibby cu delicateţe, reveni la ideea iniţială: 

— Trebuie să lăsăm pe altă dată planurile pe care le 
aveam să luăm masa toţi trei. Îmi pare râu. 

— Nu-i nimic. 

Tibby nici măcar nu avusese chef să ia masa cu ei în oraş 
până când nu o anunţară că trebuie să amâne. Tatăl ei se 
întoarse spre ea şi o îmbrăţişa. Tibby îl îmbrăţişă şi ea, din 
obişnuinţă, iar el o sărută pe creştet. 

— Sper să te distrezi, iubito! O să ne fie dor de tine. 

— Mda..., îi răspunse ea, fără să-l creadă nici cât negru 
sub unghie. 

Alice se opri în pragul uşii şi se întoarse spre ea. 

— Tibby! o strigă ea încetişor. 

Îşi deschise braţele ademenitor, pentru o îmbrăţişare, de 
parcă nu ar fi fost atât de zăpăcită, încât aproape că plecase 
fără să îi spună la revedere. Tibby se apropie de ea şi o 
îmbrăţişa. Pentru o clipă, se sprijini cu toată greutatea de mama 
ei, dar se redresa imediat: 

— Mai vorbim! 

— O să te sun diseară, ca să văd dacă te-ai acomodat aici, 
îi promise Alice. 

— Nu-i nevoie. O să fie bine. 

Tibby vorbea destul de greu. Spusese aceste cuvinte 
încercând cumva să se protejeze. Dacă mama ei ar uita din 
întâmplare să sune, ceea ce era posibil, amândouă ar putea găsi 
O scuză. 


— Te iubesc, strigă mama ei în timp ce ieşea din cameră. 

„Bla, bla...” cam asta avea chef Tibby să-i răspundă. 
Părinţii aveau o părere foarte bună despre ei înşişi numai pentru 
că spuneau chestia asta de câteva ori pe săptămână. Nu 
necesita nici un efort şi câştigau multe bile albe. 

Tibby înşfăca broşura cu instrucţiuni pentru folosirea 
telefonului din campus. Se aplecă asupra ei, studiind-o cu 
atenţie, ca îşi mai alunge tristeţea. 

Pe la pagina unsprezece, la al treilea paragraf, Tibby 
descoperi nu numai că avea propria căsuţă poştală vocală cu 
parolă personală, ci şi faptul că primise deja cinci mesaje. Unul 
era de la Brian, altul de la Lena. Carmen îi trimisese două 
mesaje deja, ceea ce o amuză teribil. Până şi Bridget îi lăsase un 
mesaj scurt de la un telefon public, de undeva, de pe drum. Și 
uite aşa Tibby îşi dădu seama de un adevăr general valabil: e 
adevărat că sângele apă nu se face, dar prietenia e mai presus 
de orice alt fel de relaţii. 

— Scumpo, vreau să opresc aici o clipă. 

Lena fusese „recrutată” de mama ei să o însoţească la 
farmacie, de unde avea de luat o reţetă, şi să o aştepte în 
maşină, ca să nu mai fie nevoită să parcheze. Dar treaba asta 
nu a făcut decât să degenereze într-un număr şi mai mare de 
comisioane. Aşa se asigura mama ei că avea să petreacă ceva 
timp în compania fiicei ei - prin înşelătorii şi furtişaguri. Lena ar 
fi refuzat-o categoric, dar, cum încă nu îşi găsise o slujbă, avea 
o părere foarte proastă despre propria persoană. 

Lena îşi strânse părul lung, căci era cald afară şi 
transpirase. Era mult prea cald ca să ţii trapa de la maşină 
deschisă şi să stai să aştepţi prin parcări. Mai presus de toate, 
era prea cald ca să îşi petreacă timpul cu mama ei. 

— Uite. Am ajuns. 

Erau la Basia's, un magazin plin de femei care arătau 
toate exact ca mama ei. 

— Vrei să te aştept în maşină ca să nu trebuiască să 
parchezi? o întrebă Lena, în timp ce mama ei parca într-un loc 
liber chiar în faţa magazinului. 

— Bineînţeles că nu, îi răspunse ea pe un ton prefăcut 
indiferent. 

Mama fetei era mereu surdă la ironiile ei. 


Lena îşi petrecuse atâta timp tânjind după Kostos anul 
acesta, încât căpătase obiceiul de a-şi imagina că el era lângă 
ea, că o însoțea pretutindeni. Era un joc al ei. Şi, nu ştia nici ea 
de ce, prezenţa lui imaginară o făcea să aibă o părere mai bună 
despre ea ca fiinţă umană. Acum şi-l imagina stând liniştit pe 
bancheta din spate a maşinii şi ascultând-o pe ea cum se 
comportă ca un plod răsfăţat şi nerecunoscător. 

„E groaznică fata asta”, ar fi gândit Kostos în timp ce 
transpira pe scaunul de piele închisă la culoare. 

„Nu sunt groaznică decât atunci când vine vorba de 
mama”, se auzi Lena apărându-se. 

— Nu-mi ia decât un minut. 

Lena dădu binevoitoare din cap, ca să îl impresioneze pe 
Kostos cel imaginar. 

— Ştii, vreau să îmi cumpăr ceva pentru petrecerea de 
absolvire pe care o dă Martha. 

Martha era fina verişoarei ei. Sau poate era verişoara finei 
ei. Una din astea două. 

— Bine. 

Lena cobori din maşină şi o urmă pe mama ei. 

În magazin era un frig de parcă ar fi fost în luna februarie. 
Ăsta era un lucru bun. Mama ei se îndreptă fix spre rafturile cu 
haine bej. La o primă privire, alese nişte pantaloni bej de în şi o 
cămaşă de aceeaşi culoare. 

— Sunt drăguţe, nu-i aşa? 

Le ridică puţin, pentru ca Lena să le admire mai bine. Lena 
se mulţumi să ridice din umeri. Erau atât de plictisitoare hainele 
astea, încât nici nu putea să se uite cu atenţie la ele. Ori de câte 
ori mergea la cumpărături, mama ei îşi lua haine care arătau 
exact ca toate celelalte pe care le avea deja. Lena ascultă fără 
să vrea conversaţia dintre mama ei şi vânzătoare. Vocabularul 
acestora o făcu să se crispeze. „Pantaloni... bluza... crem... 
ecru... gri”. Accentul grecesc făcea ca toate cuvintele aste să 
sune şi mai ridicol. Lena se refugie în partea din faţă a 
magazinului. Dacă ar fi fost şi Effie acolo, ea s-ar fi apucat să 
probeze diverse haine înflorate, alături de mama ei. 

Lena aruncă o privire spre ochelari şi spre fleacurile de 
prins în păr de pe tejghea. Se uita pe fereastră. Pe uşă era un 
afiş: „LANOSREP MÂJAGNA”, citi ea de-a-ndoaselea. 


Mama ei reduse teancul de haine bej la o „bluză adorabilă 
galben-pai” şi la o „minunată fustă crem”. La toate astea 
adăugă şi o broşa pe care Lena n-ar fi purtat-o nici în glumă. 
Când, în sfârşit, ieşeau din magazin, mama ei se opri şi o prinse 
de braţ: 

— Uite, scumpo! 

— Mda... 

— Hai să întrebăm despre ce este vorba. 

Şi uite-aşa Lena se trezi înapoi în magazin. 

— Fiţi amabilă, vă rog. Am văzut afişul de pe uşă. Eu mă 
numesc Ari, iar aceasta este fiica mea, Lena. 

Numele adevărat al doamnei Kaligaris era Ariadna, dar 
nimeni nu-i spunea aşa, în afară de mama ei. 

— Mamă! şopti Lena printre dinţi. 

După ce tocmai încasase nişte bani de pe seama lor, 
vânzătoarea se prezentă cu amabilitate ca fiind Alison Duffers, 
directoarea magazinului, şi ascultă cu atenţie oferta doamnei 
Kaligaris. 

— Slujba aceasta ar fi perfectă, nu credeţi? termină Ari 
nerăbdătoare. 

— Păi... 

Lena nu apucă să-şi termine fraza: 

— Lena, gândeşte-te la reduceri! 

— Ăăă... mamă! 

Dar doamna Kaligaris vorbea în continuare, adunând fel şi 
fel de informaţii utile, cum ar fi programul (de luni până 
sâmbătă, de la zece la şase) sau salariul (se începea cu şase 
dolari şi şaptezeci şi cinci de cenți pe oră, plus un comision de 
7%). Află, de asemenea, că era nevoie ca ea să completeze 
nişte formulare, în care să menţioneze şi numărul de asigurare 
socială! 

— Minunat, le zâmbi doamna Duffers. Eşti angajată! 

— Mamă! o strigă iar Lena, în timp ce se îndreptau spre 
maşină. 

În ciuda voinţei ei, îi era imposibil să nu se amuze pe 
seama situaţiei. 

— Da, dragă! 

— Cred că tocmai ţi-ai făcut rost de o slujbă. 

Carmen tocmai inaugura cea de-a doua vară a 
Pantalonilor Călători, când sună telefonul. 


— Ghici ce s-a întâmplat? 

Carmen dădu muzica mai încet: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Ai fost vreodată într-un magazin care se cheamă 
Basia's? 

— Basia's? 

— Da, pe Arlington Boulevard. 

— A, da... cred că mama merge uneori pe acolo. 

— Ala e. M-am angajat acolo. 

— Pe bune? 

— Păi, de fapt, maică-mea s-a angajat acolo. Da’ o să mă 
duc eu în locul ei. 

Pe Carmen o umflă râsul: 

— Nu mi-am imaginat niciodată că o să îţi faci o carieră în 
modă. 

— Mersi. Îmi faci nişte complimente... 

Carmen se studie în oglindă: 

— Ce zici, să mă îmbrac în Pantaloni în seara asta sau nu? 

— Mai întrebi? îţi vin ca turnaţi. De ce să nu te îmbraci în 
ei? 

Carmen se răsuci în faţa oglinzii, ca să se vadă mai bine. 

— Dacă lui Porter o să-i pară ciudată? 

— Dacă nu-i plac Pantalonii, atunci nu-i de tine. 

— Dacă mă întreabă ceva despre ei? 

— Pâi, atunci chiar că ai noroc. O să aveţi subiect de 
conversaţie pentru toată seara. 

Carmen îşi dădea seama că Lena zâmbea. Mai demult, 
când era în clasa a opta, Carmen fusese atât de disperată să nu 
rămână fără subiecte de conversaţie când vorbea cu Guy 
Marshall la telefon, încât scrisese o întreagă listă pe un bilet roz, 
ca să aibă surse de inspiraţie. Ar fi fost bine dacă n-ar fi povestit 
nimănui despre asta. 

Când Carmen intră în bucătătrie, mama ei o anunţă 
hotărâtă, în timp ce scotea farfuriile din maşina de spălat vase: 

— Mă duc să îmi iau aparatul de fotografiat! 

Carmen îşi ridică privirea; tocmai îşi făcea manichiura şi îşi 
tăiase pieliţa degetului mare până ajunsese la came vie. 

— Să faci chestia asta numai dacă vrei să mă împingi la 
sinucidere! Sau omucidere. Sau matricid - cred că aşa i zice. 


Carmen se apucă din nou să îşi jupoie pieliţele, fără nici 
un fel de milă. 

— De ce nu pot să fac şi eu o fotografie? 

— Vrei să fugă tipul urlând de-aici? 

Carmen se încruntă în semn de consternare: 

— In fond, nu-i decât o întâlnire stupidă. Nu e balul de 
absolvire sau ceva de genul ăsta! 

Fata se străduia să pară mai dezinteresată decât era de 
fapt. Adevărul era că îşi petrecuse toată ziua împreună cu Lena, 
făcându-şi manichiura, pedichiura, epilând-se şi făcându-şi 
felurite tratamente cosmetice. De fapt, după pedichiură, Lena îşi 
pierduse tot interesul pentru activităţile de genul ăsta, aşa că îşi 
petrecuse restul timpului citind Jane Eyre lungită în patul lui 
Carmen. 

Mama lui Carmen o privi înţelegătoare şi îi surâse ca o 
adevărată mamă-martir a unei adolescente. 

— Da, nena, dar e prima ta întâlnire, chiar dacă ţie ţi se 
pare stupidă sau nu. 

Carmen se întoarse oripilată spre mama ei: 

— Dacă pomeneşti ceva de chestia asta când o să vină 
Porter... 

— Bine, gata, am înţeles! 

Christina ridică din umeri şi rise. „Nici măcar nu este 
prima mea întâlnire”, îşi spuse Carmen bosumflată. Pur şi 
simplu nu mai avusese parte de chestii de-astea gen anii '50, 
când băiatul vine, te ia de acasă şi tu te faci de râs în faţa 
părinţilor tăi. 

Ceasul din bucătărie indica ora 20.16. Asta era o chestie 
tare periculoasă. Intâlnirea lor era stabilită pentru ora opt seara. 
Dacă Porter venea mai devreme de 20.15, atunci părea din cale- 
afară de nerăbdător, şi asra nu era bine. Ar fi fost clar că nu era 
nimic de capul lui. Pe altă parte, dacă venea după 20.25, asta 
însemna că nu o place prea mult. 

Opt şi şaisprezece minute era bine. Dacă nu ajungea în 
nouă minute, abia atunci se schimba situaţia. 

Carmen se repezi în camera ei ca să îşi ia ceasul, refuzând 
să mai aibă încredere în nenorocitul ăla de ceas din bucătărie. 
Cu cifrele lui mari şi negre şi cu secundarul lent şi enervant, era 
cel mai neîndurător ceas din toată casa. Dacă s-ar fi luat după 
el, ar fi întârziat la şcoală în fiecare zi şi n-ar fi ajuns niciodată 


acasă la miezul nopţii, aşa cum ar fi trebuit. Îşi spuse că ar 
trebui să îi facă mamei sale cadou unul nou. Un ceas mai 
modem, fără cifre sau alte semne. Cu un ceas ca ăsta, ar putea 
şi ea să piardă vremea în linişte. 

Telefonul sună chiar în momentul când ea se întoarse în 
bucătărie. Mintea ei o luă razna. Sigur era Porter, care nu mai 
avea chef să iasă cu ea în oraş... Ba nu! Dacă era Tibby? Dacă o 
suna să îi amintescă să nu poarte sandalele de plastic, din cauza 
cărora îi transpirau groaznic picioarele? Se uită cu nerăbdare pe 
afişaj, să verifice identitatea celui care suna... destinul ei atâma 
doar de un fir de păr... dar... ce să vezi, era numărul firmei de 
avocaţi unde lucra Christina. La naiba! 

— E şeful tău cel obsedat! ţipă ea enervată, fără să ridice 
receptorul. 

— Nu mai vorbi aşa despre domnul Brattle! 

Christina oftă şi, luându-şi aerul înţepat pe care îl afişa la 
serviciu, răspunse la telefon: 

— Alo? 

Carmen se plictisise deja de conversaţia încă neîncepută a 
mamei ei. Oricum o ştia pe de rost. Domnul Brattle era şeful 
Christinei. Era genul ăla de om care purta pe deget un inel de 
prost gust şi repeta întruna cuvântul „proactiv”. O suna mai 
toată ziua pe Christina, pentru că avea mereu probleme 
urgente: de exemplu, nu putea să-şi găsească hârtiile cu antetul 
firmei. 

— Ah... sigur... Bună! ... Scuză-mă... am crezut că este 
altcineva... 

Chipul mamei ei se destinse brusc şi se înroşi toată. 
Deodată, Christina începu să chicotească. Era clar că nu sunase 
domnul Brattle. El nu spusese niciodată în viaţa lui ceva 
amuzant, nici măcar din greşeală. Hmm... Carmen se străduia 
să dezlege misterul, când se auzi soneria. Fără să vrea, se uită 
la ceasul cel râu. În sfârşit, o veste bună. Era 20.21. O oră numai 
potrivită. Apăsă pe butonul interfonului ca să deschidă uşa de 
jos. Ce rost mai avea să întrebe cine e? Mai aşteptă puţin până 
să îi deschidă şi uşa apartamentului. Se străduia să arate de 
parcă nu l-ar fi aşteptat pe el până acum, ci ar fi avut nişte 
preocupări mult mai elevate. 

Faptul că se afla acum lângă ea nu schimba prea mult 
situaţia. E-adevărat ca arăta binişor: n-avea părul nici prea lung, 


nici prea scurt şi părea să fie atent la ce se întâmpla în jur. 
Totuşi, ea nu vedea nimic în plus la el faţă de băiatul pe care îl 
întâlnea mereu pe coridor, la liceu. 

Porter era îmbrăcat într-o cămaşă gri şi nişte blugi drăguţi. 
Asta însemna că îi plăcea de ea mai mult; dacă ar fi fost 
îmbrăcat într-un tricou, ar fi zis că nu. 

— Bună! Arăţi foarte bine, îi spuse el, când intră în casă. 

— Mersi. 

Carmen îşi scutură uşor pletele. Chiar dacă arăta bine sau 
nu, replica fusese potrivită. 

— Eşti gata? 

— Da, aşteaptă numai să-mi iau geanta... 

Carmen intră în dormitorul ei, de unde îşi luă geanta cea 
albastră, care zăcea aruncată pe pat. Când se întorse, constată 
cu surprindere că mama ei încă nu îşi făcuse apariţia. Cel mai 
ciudat era că vorbea în continuare la telefonul din bucătărie. 

— Păi, sunt gata. Putem să mergem. 

Carmen îşi aruncă geanta pe umăr şi se îndreptă ezitând 
spre uşă. Oare mama ei chiar avea de gând să rateze unica sa 
şansă de a o face de râs? 

— Pa, mamă! 

Carmen intenţionase să se furişeze uşor afară din casă, 
dar nu se putu abţine să nu-şi întoarcă privirea: mama ei se ivi 
în pragul uşii de la bucătărie, cu telefonul la ureche, şi le făcu 
semne energice cu mâna. 

— Distracţie plăcută! 

Foarte ciudat! 

Cei doi merseră umăr lângă umăr de-a lungul holului 
îngust. 

— Am parcat chiar în faţă. 

Porter se uita la pantalonii ei. Parcă ridicase uşor din 
sprâncene. Oare îi admira? 

Nu, era clar: îl intrigau. 

Era oare posibil să nu-şi dea seama dacă îi plăceau sau îl 
intrigau pantalonii? Ăsta nu era un semn bun. 

M-am distrat de minune, dar nu în seara asta. 

Groucho Marx. 

Bee ar fi comandat o porţie mare de spaghete. Nu ar fi 
interesat-o câtuşi de puţin dacă ar fi arătat aiurea în timp ce le 
mânca, de parcă gura i-ar fi fost plină de tentacule. Pe Bee nu o 


interesa câtuşi de puţin lista de mâncăruri pe care ai voie să le 
comanzi la o întâlnire. 

Cu Lena, era altfel. Ea ar fi comandat ceva de bun gust. 
Poate o salată. O salată care să arate foarte bine. 

Tibby ar fi comandat ceva îndrăzneţ. De exemplu, 
caracatiţă. Sigur ar fi vrut să îl provoace pe partenerul ei cu 
ceva de genul ăsta, dar n-ar fi comandat niciodată ceva care să- 
i rămână printre dinţi şi să se streseze din cauza asta. 

— Piept de pui sote, se hotărî ea. 

Carmen nici nu îşi dădu seama că ospătarul pistruiat era 
un coleg de-ai lui Tibby de la cursul de olărit. Puiul era o alegere 
bună, dar nespectaculoasă. 

Ar fi vrut atât de mult să comande o quesadilla, dar o 
simplă plăcintă cu brânză ar fi putut isca probleme etnice. Şi-aşa 
îi era teamă să nu îl audă pe Porter comandând mâncare 
mexicană numai ca să o facă să se simtă în largul ei. 

— Eu vreau un hamburger! 

Porter îi mulţumi chelnerului, în timp ce îi înapoia meniul. 
Carmen era mulţumită de comada pe care o făcuse el: fără 
mâncăruri de fete, fără prostii. Ar fi deranjat-o dacă ar fi 
comadat cine ştie ce mâncare fiţoasă. 

Carmen mototoli şerveţelul în mână şi îi zâmbi. Era foarte 
drăguţ. Era înalt. Ba chiar părea din cale-afară de înalt acum, 
când era aşezat la masă. Hmm. Să fie un semn că, de fapt, ea 
avea picioare scurte? Carmen avea o aversiune ciudată faţă de 
picioarele scurte, deoarece era convinsă că ea are această 
problemă. Gândurile ei o luară razna. Dacă se îndrăgostea de el, 
se căsătoreau şi făceau nişte copii cu picioare foarte scurte? 

— Mai vrei o Cola dietetică? o întrebă el politicos. 

Carmen dădu din cap: 

— Nu, mulţumesc! 

Dacă ar mai fi băut încă o Cola dietetică, ar fi trebuit să se 
ridice de pe scaun şi să se ducă la toaletă, dându-i astfel ocazia 
lui Porter să observe ce picioare scurte avea. 

— Şi... te-ai gândit la ce facultate vrei să mergi? 

Întrebarea parcă rămăsese suspendată undeva, în aer. 
Carmen ar fi dat oricât să nu fi pronunţat cuvintele astea. Era 
exact genul de întrebare pe care ar fi pus-o mama ei, dacă n-ar 
fi vorbit la telefon când ajunsese el. Era interzis să îi pui 
întrebarea asta unui tovarăş de suferinţă. Problema era că 


epuizaseră deja toate subiectele de conversaţie de genul „Tu 
câţi fraţi mai ai?” chiar înainte de a comanda. 

Gabriella, verişoara ei care ieşea mai des în lume, îi 
spusese că poţi să îţi dai seama cât de bine a mers o întâlnire 
după cât de repede ţi s-a părut că a trecut timpul. Probabil că 
era un semn rău dacă nu mai aveai nimic de discutat înainte ca 
măcar să apuci să comanzi. 

Carmen se uită la ceas. Deodată, simţi că îi îngheaţă 
sângele în vine. Ce tâmpenie făcuse! Dacă era un gest 
nepoliticos? Se uită repede la Porter, dar acesta nu părea deloc 
jignit: 

— Probabil că o să merg la Maryland, răspunse el, în 
sfârşit. 

Carmen dădu aprobator din cap. 

— Şi tu? 

Excelentă întrebare! Acum avea ocazia să mai adauge pe 
puţin vreo trei fraze. 

— Păi, prima mea alegere ar fi Williams, dar acolo se intră 
foarte greu. 

— E o facultate foarte bună. 

— Mda. 

Bunica ei se enerva îngrozitor când o auzea zicând „mda” 
sau „îhî” în loc să spună, pur şi simplu, „da”. Porter, în schimb, 
nu făcu decât să dea din cap cu admiraţie. 

— Tatăl meu a studiat acolo. 

Carmen nu se putu abţine să nu se mândrească de lucrul 
ăsta. Intotdeauna simţea nevoia să strecoare informaţia asta în 
orice conversaţie. Dar aşa se întâmplă când tatăl tău nu este 
niciodată lângă tine te bazezi pe faptele care îl descriu cel mai 
bine. 

Chiar în acel moment, în restaurant intră Kate Barnett, 
însoţită de Judd Orenstein. Fata asta era îmbrăcată în cea mai 
scurtă fustă pe care o văzuse Carmen vreodată. Era din denim şi 
avea un tiv verde. In cazul ei, fusta se cam rezuma la tivul cel 
verde. 

Carmen ar fi avut chef să se distreze pe seama ei, dar, 
când îi aruncă o privire lui Porter, îşi dădu seama că el n-ar fi 
gustat gluma. Carmen se strădui din răsputeri să se uite în altă 
parte, gândindu-se că de distrat, o să se distreze mai târziu, 
când avea să-i povestească lui Tibby ce văzuse. 


Era bine să ieşi cu un băiat. Era chiar plăcut. Dar să te 
trezeşti spunându-i unui băiat „Uite-o pe Kate Barnett! A 
împrumutat fusta de la sora ei de patru ani!”, asta nu era bine. 
Nu îi rămânea decât să îşi imagineze că eşti bârfitoare, ba chiar 
rea. 

Aşadar, una dintre problemele mari cu Porter era faptul că 
era băiat. O specie despre care ea nu ştia prea multe. In viaţa ei 
nu existau decât mama ei, Bee, Tibby şi Lena. După ele, mai 
apăreau, undeva, pe fundal, mătuşa ei, verişoara şi bunica. Intr- 
o vreme se înţelegea bine cu Perry, fratele lui Bee, dar asta 
fusese înainte ca ei să ajungă la pubertate, deci nu avea nici o 
importanţă. Prin urmare, singurul care mai rămânea era Paul. 
Alta era situaţia cu el. Deşi student, el era hotărât şi 
responsabil, ca un bărbat de patruzeci de ani. Paul făcea parte 
dintr-o sferă superioară. _ 

Adevărul era că ei îi plăceau băieţii. li plăcea cum arătau, 
cum miroseau, cum râdeau. Citise destule reviste, încât să 
cunoască şi ea regulile şi complicațiile care interveneau atunci 
când ieşeai cu un băiat. Totuşi, acum când trebuia să-şi pună în 
practică toată teoria, băiatul ăsta putea să fie la fel de bine un 
pinguin. Despre ce naiba puteau ei să vorbească? 

Din februarie, de când se despărţise de Kostos, Lena îi tot 
trimitea scrisori din astea, scurte, ca-ntre amici, cam o dată pe 
lună. De fapt, nici ea nu ştia prea bine de ce-i mai scria. Probabil 
că era chestia aia pe care o au în comun toate fetele: mai bine 
rămâi prietenă cu un tip, decât să înceapă să împrăştie zvonuri 
neplăcute despre tine după ce vă despărțiți (nu că ar fi fost 
Kostos genul de om care să facă aşa ceva). Sau poate că o 
făcea ca să nu-i dea pace, să nu cumva să o uite de tot. 

Scrisorile pe care i le trimisese la început erau diferite - 
dese şi pline de dor. Scria întâi în creion, şi abia după aceea 
trecea totul în stilou. Apoi strângea cu ardoare scrisoarea la 
piept, ca să absoară puţin din fiinţa ei, o sigila, dar o mai ţinea 
puţin până să o timbreze. Intotdeauna ezita în faţa cutiei 
poştale, de parcă tot viitorul ei depindea de ea. 

Lena crezuse că din moment ce se despărţiseră, nu avea 
să se mai gândească la el şi nici dor n-avea să-i mai fie. Işi 
imaginase că o să fie liberă. Şi, totuşi nu era aşa. 

lronia cea mai mare era că pentru Kostos totul părea să fi 
mers ca pe roate. Aparent, el o uitase şi nici nu îi mai era dor de 


ea. (Nu că ar fi fost ceva în neregulă cu chestia asta). Nu îi mai 
scrisese de luni de zile. 

Lena îşi cobori privirea în josul paginii, întrebându-se cum 
ar fi mai potrivit să se semneze. 

Dacă nu l-ar fi iubit cu adevărat pe Kostos, i-ar fi fost uşor 
să scrie: „Cu dragoste, Lena”. Ea întotdeauna scria „cu 
dragoste” la sfârşitul scrisorilor pe care le trimitea persoanelor 
la care nu ţinea deloc. Scrisorile de mulţumire pentru mătuşa 
Estelle (fosta soţie extrem de enervantă a unchiului ei) le 
încheia întotdeauna cu menţiunea asta. Dacă stai să te gândeşti 
puţin, este atâta iubire în scrisori! E foarte uşor să scrii cuvântul 
ăsta, când pentru tine nu înseamnă nimic. 

Dacă îl mai iubea pe Kostos? 

După cum îi plăcea lui Tibby să spună, dacă o puneţi pe 
Lena să aleagă între situaţia A şi situaţia B, ea o să prefere C-ul. 

Îl iubea? 

A: Nu B: Da. 

C: Păi, s-ar putea spune şi-aşa, ţinând seama că se 
gândea atât de mult la el. Şi totuşi, poate că nu fusese decât o 
atracţie de-o vară. Cum poţi să deosebeşti atracţia de iubire? Şi 
cum e posibil să crezi că iubeşti pe cineva pe care de-abia îl 
cunoşti, nu l-ai mai văzut de nouă luni şi probabil că n-o să-l mai 
vezi niciodată? 

În ultimele ore petrecute pe insula Santorini, Lena era 
ferm convinsă că îl iubea. Da' ce fel de nebun îşi planifică viaţa 
doar după câteva ore petrecute împreună? Oricum, era mai 
deşteaptă de-atât: nu putea să se bazeze pe memoria ei, pentru 
că ea fusese orbită de dorinţă. Kostos cel pe care şi-l amintea ea 
probabil că nu mai avea mare lucru în comun cu Kostos cel 
adevărat. 

Şi-i imagină pe cei doi Kostos luând naştere printr-un fel 
de diviziune celulară, aşa cum învățase în clasa a noua la 
biologie. Totul începea cu o celulă care se extindea, creştea, se 
întindea şi dintr-o dată, poc!, te trezeai cu două celule... şi cu 
cât celulele astea petreceau mai mult timp despărțite (pentru că 
una voia să facă parte din creier, iar cealaltă voia, să zicem, să 
facă parte din inimă), cu atât erau mai diferite una de cealaltă... 

Aşadar, răspunsul ei era clar: ca întotdeauna, C. 

Lena scrise „Cu drag” în josul paginii, împături scrisoarea 
şi o introduse în plic. 


Cât timp parcurse coridorul împreună cu Porter, Carmen 
se gândi la toate punctele importante ale întâlnirii. Trebuia să 
poată face faţă milionului de întrebări pe care, cu siguranţă, 
dorea să i le pună mama ei. 

— Bună seara! spuse ea încetişor când deschise uşa. 

lat-o! Era chiar ea, Carmen Luciile, în vârstă de 
şaisprezece ani, care adusese un băiat în casă. Aşteptă puţin, să 
vadă dacă apare mama ei de după colţ, îngrijorată să nu-i 
prindă sărutându-se. 

Şi Carmen tot aşteptă, şi aşteptă... Ce se întâmplase oare? 
Poate că adormise iar în faţa televizorului, în vreme ce se uita la 
un episod din Prietenii tăi care se dădea în reluare. 

— Mamă! 

Carmen se uită la ceas. Era trecut de unsprezece. 

— la loc. Mă întorc imediat, îi spuse ea lui Porter. 

Se duse să-şi caute mama în camera ei. 

Surprinzător, dar nu era acolo. Carmen începuse deja să 
simtă un gol în stomac în momentul în care aprinse lumina din 
bucătărie. Nu era nici acolo, în schimb pe masa trona un bilet: 

Carmen, Am leşit În oraş cu un couec, t>e serviciu... Sper. 
Că te-ai distrat r>e minune. 

Mama. 

Un coleg de serviciu? Să se distreze de minune? 

O schimbase cineva pe mama ei cu o altă persoană? 
Christina nu folosea niciodată cuvinte din astea şi, mai ales, ea 
nu avea prieteni la serviciu. 

Şocată, Carmen se întoarse în sufragerie: 

— Nu-i nimeni acasă! 

Abia după ce se uită la Porter îşi dădu seama de 
implicaţiile cuvintelor ei. 

Nu părea să-şi fi făcut deja speranţe, dar probabil că se 
întreba ce intenţii avea Carmen. La urma urmei, ea fusese cea 
care îl invitase să intre. 

Nu-i venea să creadă: mama ei chiar plecase de-acasă în 
noaptea în care Carmen avusese prima ei întâlnire adevărată? 
Ce naiba fusese în capul ei? 

Carmen n-avea decât să-l ia pe Porter de-o mânecă, să-l 
târască în dormitor şi să-şi facă de cap dacă avea chef. Da, 
putea să facă orice. 


Se uită la Porter. Avea pârul puţin cam ciufulit la spate, iar 
pantofii lui îi păreau dintr-o dată prea mari. De unde stătea, se 
putea uita direct în dormitorul ei prin uşa larg deschisă. Gândul 
că el stătea pe canapea şi se uita drept la patul ei o făcu să se 
simtă prost. Hm! Dacă te deranjează faptul că un tip îţi vede 
patul, ăsta este un semn clar că nu e cazul să mergi mai 
departe cu el. 

— Ştii, eu trebuie să mă trezesc devreme mâine 
dimineaţă, ca să mă duc la biserică. 

Carmen se strădui să caşte, ca să fie mai convingătoare. 
De fapt, căscatul începu ca o prefăcătorie, dar se dovedi că era, 
într-adevăr, obosită. Porter se ridică brusc. Combinația între 
Dumnezeu şi căscat îşi făcuse efectul: 

— Păi, în cazul ăsta ar fi mai bine să plec. 

Părea puţin dezamăgit. Ba nu, mai degrabă era uşurat. 
Oare era posibil ca ea să nu facă deosebirea dintre 
„dezamăgit44 şi „uşurat44? Poate că nu o plăcuse. Poate că 
abia aştepta să plece. Dacă Pantalonii mâzgăliţi, în combinaţie 
cu picioarele ei scurte, fuseseră cel mai ciudat lucru pe care îl 
văzuse vreodată băiatul ăsta? 

„In schimb, are un nas foarte drăguţ”, remarcă ea în timp 
ce el se apropia. Acum stătea în pragul uşii, foarte aproape de 
ea, şi se aplecă încet: 

— Îţi mulţumesc pentru că ai ieşit cu mine. Eu m-am simţit 
foarte bine. 

Apoi o sărută pe buze. N-a fost decât un sărut la 
repezeală, dar nu părea nici dezamăgit, nici uşurat. Era chiar 
încântat. 

Oare chiar se simţise bine? Carmen evalua situaţia 
uitându-se la uşa închisă. Dacă el înţelegea prin distracţie cu 
totul altceva decât ea? Câteodată Carmen rămânea uimită de 
învălmăşeala de gânduri care îi treceau prin cap într-o singură 
secundă. Oare toţi oamenii gândesc la fel de mult? 

Succesul unei întâlniri era în funcţie de aşteptările pe care 
le aveai, iar aşteptările lui Carmen erau întotdeauna cât se 
poate de mari. Se întoarse spre apartamentul gol. Unde naiba 
era Christina? Mama ei o luase razna cumva? Cum putea ea să 
îşi transforme exprienţa într-o poveste numai bună de spus, 
dacă nu avea cine să o asculte? Ce naiba mai înseamnă şi 
chestia asta? 


Se îndreptă spre bucătărie şi se aşeză nerăbdătoare la 
masa cu blat termorezistent. Pe vremea când părinţii ei încă mai 
era împreună, locuiseră într-o casă micuță cu grădină. De- 
atunci, ea şi mama ei trăiau în acest apartament. Mama sa era 
ferm convinsă că nu se putea să ai o grădină dacă nu era un 
bărbat prin preajmă care să tundă iarba. Fereastra bucătăriei 
dădea spre ferestrele altor trei apartamente. Suprafaţa dintre 
ele era denumită de agenţii imobiliari „curte”, dar pentru 
oamenii obişnuiţi nu e decât o gură de aerisire. Carmen se 
obişnuise de mult cu gândul că nu avea voie să se scobească în 
nas în bucătărie. 

Nu era corect. Nu putea să se ducă la culcare şi cu asta 
basta. Trebuia neapărat să povestească despre noaptea asta 
cuiva. Nu putea să o sune pe Bee în Alabama. Incercă la Tibby, 
simțindu-se de parcă ar fi sunat într-o altă galaxie. Probabil 
tocmai de-aia telefonul suna, şi tot suna. In galaxia asta, nimeni 
nu răspundea la telefon la ora unsprezece şi jumătate noaptea. 
Se hotărî cu greu să sune la Lena, de teamă să nu-l trezească pe 
tatăl ei, care era cam morocănos din fire, dar, în cele din urmă, 
nu se putu abţine. 

Dacă nu îi răspundea nimeni după ce suna de două ori, n- 
avea decât să închidă repede. 

— Alo? se auzi vocea şoptită a prietenei sale. 

— Bună. 

— Bună. Hei, cum a fost la întâlnire? 

Lena părea să fie cam adormită. 

— A fost... bine. 

— Mă bucur. Deci îţi place? 

— Dacă-mi place? 

Carmen repetă întrebarea de parcă nu ar fi fost destul de 
limpede. Se gândise la fel şi fel de lucruri toată seara, mai puţin 
la ăsta. 

— Crezi că Porter are picioare scurte? o întrebă Carmen, în 
loc să îi răspundă. 

— Ce? Nu, în nici un caz! De ce mă întrebi aşa ceva? 

— Crezi că eu am picioare scurte? 

Asta era, de fapt, întrebarea cea delicată. 

— Nu, Carma! 

Carmen căzu pe gânduri pentru câteva minute: 


— Lena, ţie ţi s-a întâmplat să nu mai ai nimic să-i spui lui 
Kostos? 

Lena izbucni în râs: 

— Nu, dimpotrivă! Problema era că aveam prea multe de 
spus. Dar poate pentru că noi nu ne-am împrietenit decât la 
sfârşitul verii, după ce se întâmplaseră fel şi fel de lucruri 
ciudate. 

De obicei, Carmen era la fel de sinceră cu Lena cum era 
cu ea însăşi. Totuşi, din motive necunoscute, nu-i venea să 
recunoască că faimosul ei debit verbal dispăruse, iar ea 
rămăsese mută în prezenţa unui băiat. În schimb, preferă să se 
lanseze într-o lungă dizertaţie despre mama ei, făcând felurite 
presupuneri despre locul în care se afla şi din ce motiv plecase 
ea de acasă. 

Lena tăcuse atâta timp, încât Carmen crezuse că 
adormise. 

— Len? M-auzi? Ce părere ai? 

Lena căscă zdravăn: 

— Cred că e foarte drăguţ că mama ta se mai şi distrează 
câte puţin. Ar trebui să te duci la culcare. 

— Bine. E clar că tu asta ai chef să faci. 

Carmen tot nu putu să adoarmă, aşa că îi trimise un e- 
mail lui Paul. Paul era atât de scump la vorbă, încât uneori aveai 
senzaţia că nu faci decât să vorbeşti singur, dar ea îi scria des, 
chiar şi în condiţiile astea. 

Apoi se hotărî să îi scrie şi lui Tibby. Începu prin a-i descrie 
cum arătase Porter la întâlnire. Ar fi vrut să îi scrie ceva despre 
ochii lui, dar, când se opri puţin ca să-şi amintească ce culoare 
aveau, îşi dădu seama că n-avea habar. Nici măcar nu se uitase 
în ochii lui. 

La mâina cealaltă, ai alte degete. 

Jaeck Handey 

— Tomko-Rollins, Tabitha! 

Tibby clipi. În sală, domnea o tăcere profundă. Ar fi vrut să 
îşi poată schimba numele de pe certificatul de naştere, de pe 
foaia matricolă şi de pe asigurarea socială. 

— Aă, Rollins e de-ajuns. Tibby Rollins, o informă ea pe 
doamna Bagley, profesoara de scenografie. 

— Păi Tomko de unde vine? 

— E... al doilea nume. 


— Păi dacă ăsta e al doilea nume, atunci Anastasia ce mai 
e? 

— O greşeală de ortografie?! auzi Tibby o voce 
răutăcioasă chiar în spatele ei. 

— În sfârşit! Tibby zici că te cheamă, da? Aşa să fie! Tibby 
Rollins. 

Bagley o notă pe lista de prezenţă. 

Era una dintre nenumăratele ironii ale sorții faptul că 
Tibby era singura persoană dintr-o familie de cinci membri 
căreia îi rămăsese şi numele de Tomko. Era numele de fată al 
mamei ei. Pe vremea când părinţii ei erau tineri hippy, 
comunişti, feminişti sau orice altceva mai era la modă, mama ei 
lua în râs orice femeie care îşi schimba numele când se 
căsătorea. Când s-a născut Tibby, pe mama ei o chema Alice 
Tomko. Tibby moşteni de la ea nu numai numele ăsta stupid, ci 
şi o cratimă pretențioasă care să îl lege de numele tatălui ei. 
După treisprezece ani, când s-a născut Nicky, mama ei a 
renunţat din proprie iniţiativă la numele de Tomko. „Se complică 
prea mult lucrurile...” bombănise ea în chip de scuză. Şi, uite 
aşa, mama ei se transformase în Alice Rollins. Ca să o 
liniştească pe Tibby, îi spunea că numele de Tomko nu mai este 
valabil nici pentru ea. Dar cu certificatele de naştere nu te pui! 
Acolo e scris tot adevărul... 

Lui Tibby îi trebui ceva vreme să îşi regăsească un strop 
din demnitatea pierdută şi să-şi ridice privirea de la pupitrul în 
faţa căruia stătea aşezată. Când se uita în jur, recunoscu o fată 
care era cazată tot la etajul şase. Mai erau câţiva colegi pe care 
îi văzuse şi la cina festivă din seara trecută, apoi la petrecerea 
de bunvenit. Majoritatea se uitau şi ei în jur cu priviri 
iscoditoare. Aveau nevoie să-şi facă repede nişte prieteni; nu îi 
interesa ce fel de prieteni, numai să fie... 

Într-un colţ, erau un băiat şi o fată care nu aveau privirea 
aia nerăbdătoare. Băiatul arata foarte bine. Pârul lung şi ciufulit 
îi intra în ochi; părea că de-abia se dăduse jos din pat. Se 
întinsese comod în scaun, întinzându-şi picioarele până în 
mijlocul sălii. Lângă el stătea o fată micuță de statură, cu părul 
negru, care purta ochelari cu lentile rozalii, dar fără rame. 
Tricoul ei părea să fie cumpărat de la raionul de copii, atât era 
de strimt. Era clar că ei se cunoşteau de mai multă vreme. 


Sophie, fata de la camera 6B3, o invitase deja pe Tibby să 
ia masa împreună. O tipă, Jess, şi colega ei de cameră, al cărei 
nume începea tot cu J, de prin camera 6D, voiau şi ele să iasă 
împreună cu Tibby în seara asta. Dar Tibby preferă să-i evite pe 
toţi cei care erau la fel de disperaţi şi singuri ca ea. 

Îi urmări cu interes pe Ciufulit şi pe Ochelaristă. 
Ochelarista îi şopti ceva Ciufulitului, iar el rise cu poftă. Dacă se 
uita mai bine, parcă era cam mahmur. Băiatul alunecă şi mai 
tare pe scaun. Tibby murea de curiozitate să ştie ce-i spusese 
Ochelarista. 

Ei erau genul de prieteni pe care şi-i dorea, tocmai pentru 
că ei nu păreau să aibă nevoie de alţi amici. 

— Fiţi atenţi, oameni buni! 

În sfârşit, Bagley terminase de făcut prezenţa. 

— Haideţi să facem un joc care o să ne ajute să ne 
cunoaştem şi să reținem numele celorlalţi. 

Ochelarista se încruntă şi se lăsă şi ea să alunece pe sub 
pupitru. Tibby se trezi imitând-o. 

— Sunteţi gata? Uitaţi care-i jocul: fiecare dintre voi 
trebuie să-şi spună numele şi două lucruri care îi plac şi a căror 
denumire începe cu aceeaşi literă ca numele. O să fiu eu prima! 

Bagley îşi fixă privirea în tavan pentru câteva momente. 
Să tot fi avut vreo treizeci de ani - cel puţin aşa îşi imagină 
Tibby. Avea sprâncene groase şi negre, care se uneau deasupra 
nasului, gen Frida Khalo. De-aici, Tibby deduse că era 
necăsătorită. , 

— Mă cheamă Caroline. Aă... îmi place crapul şi îmi mai 
place... Caravaggio. 

Tibby o urmări pe Ochelaristă cum şuşotea cu prietenul ei, 
în timp ce o fată pe care o chema Shawna îi anunţă că ei Îi 
plăceau shaorma şi Shaquille O'Neal. Ochelarista păru surprinsă 
când îşi dădu seama că era rândul ei. Era clar că nu ascultase 
nimic din ce spuseseră ceilalţi. 

— Păi... numele meu este Maura şi... trebuie să mai spun 
şi două lucruri care îmi plac? 

Bagley dădu afirmativ din cap. 

— Aă... îmi plac merele şi... automobilele. 

Qţiva dintre cei prezenţi râseră pe înfundate. Tibby dădu 
dezaprobator din cap. Dacă ar fi spus şi ea „maşinile”, ca orice 
om normal, atunci ar fi răspuns cerinţei. 


Pe Ciufulit îl chema Alex, iar lui îi plăceau aricii şi alunele. 
Pe „a” îl pronunţa tărăgănat. Tibby bănuia că dorea să le facă şi 
pe Maura, şi pe profesoară să se simtă prost. Avea, în schimb, o 
voce plăcută, puţin răguşită, şi îi aruncă Maurei un zâmbet 
cuceritor. 

„Vreau şi eu un zâmbet ca ăsta!” se gândi Tibby. 

Apoi observă că nu purta şosete în adidaşii Puma. „Oare îi 
miroseau picioarele?” 

Era rândul lui Tibby: : 

— Numele meu este Tibby. Imi plac tomatele şi... 
topoarele. _ 

Tibby habar n-avea ce-i venise de spuse aşa ceva. Işi 
întoarse capul şi îl observă pe Alex care o privea de undeva de 
sub claia de păr care-i intra în ochi. Apoi îi zâmbi. 

Dacă se gândea mai bine, Tibby ştia exact de ce dăduse 
un astfel de răspuns. Sau, mai precis, pentru cine îl dăduse. 

Bridget îşi târşâi paşii de-a lungul potecii care ducea la 
uşa casei de cărămidă cu două etaje. Pe o parte a potecii se 
înşiruiau muşuroaie micuţe de furnici. Ici şi colo, iarba răzbătea 
victorioasă prin pavajul de beton. În prag era un preş decolorat 
pe care erau imprimate flori roz şi galbene, iar pe el scria: 
„ACASĂ ESTE ACOLO UNDE TE POARTĂ SUFLETUL”. Bridget îşi 
amintea foarte bine de preşul ăsta; la fel de bine îşi amintea şi 
de ciocănelul de alamă în formă de porumbiţă. Sau de 
porumbel. Parcă totuşi era un porumbel. 

Bridget bătu cu ciocănelul în uşă mai tare decât ar fi vrut. 
Şi fu nevoită să bată în continuare. i 

„Haide, Haide!” murmură ea. Apoi se auziră paşi. Işi frecă 
mâinile, ca să îşi pună sângele în mişcare. 

„Acu-i acu'!” A 

Clanţa se răsuci uşor şi uşa se deschise. In prag stătea 
bunica. Bătrâna avea vârsta potrivită, aşadar putea fi Greta, dar 
Bridget nu o recunoscu. 

— Bună ziua! i se adresă femeia ferindu-şi privirea de 
lumina prea puternică. 

— Bună ziua! Numele meu este Gilda şi tocmai m-am 
mutat în oraş. Dumneavoastră sunteţi Greta Randolph? 

Femeia dădu din cap. Ei, totul era cât se poate de 
limpede. 

— Vrei să intri? o invită femeia cu o uşoară reţinere. 


Bridget păşi înăuntru, pe covorul alb care se întindea din 
perete în perete, uimită de mirosul care plutea în casă. Era un 
miros aparte, dar nu putea să îl definească... sau poate era, de 
fapt, un miros familiar din copilărie. Respirația i se opri pentru o 
clipă. 

Femeia o invită să se aşeze pe canapeaua cadrilată din 
sufragerie: 

— Vrei o ceaşcă de ceai cu gheaţă? 

— Nu, nu chiar acum, mulţumesc. 

Femeia clătină uşor din cap şi se aşeză într-un balansoar, 
în faţa canapelei. Bridget nu ştia sigur la ce se aşteptase, dar în 
nici un caz nu la asta. Greta Randolph era supraponderală, iar 
grăsimea era distribuită inegal în partea superioară a corpului 
ei. Părul îi era grizonat, tuns scurt şi făcut permanent. Avea 
dinţii îngălbeniţi, iar hainele pe care le purta arătau de parcă ar 
fi fost cumpărate de la talcioc. 

— Cu ce pot să te ajut? 

Femeia o urmărea cu mare atenţie pe Bridget - se părea 
că îi este frică să nu şterpelească vreuna dintre figurinele de 
cristal de pe rafturile bibliotecii. 

— Am auzit de la vecinii dumneavoastră că aţi avea 
nevoie de un ajutor pe-aici prin casă, pentru treburi domestice, 
iar eu caut de lucru. 

Bridget minţea cu mare uşurinţă, însă femeia păru uimită: 

— Care vecini ţi-au zis aşa ceva? 

Bridget arătă la întâmplare spre dreapta. Era mult mai 
uşor să minţi decât îşi închipuise ea; esenţial era să fii singurul 
mincinos, pentru că, dacă toată lumea începea să toarne 
minciuni, atunci se complicau lucrurile. 

— Familia Armstrong? 

Bridget dădu afirmativ din cap. Femeia îşi scutură şi ea 
capul, uluită de o astfel de informaţie: 

— Păi, adevărul este că nu mi-ar strica un ajutor, nu-i aşa? 

— Cu siguranţă, adăugă Bridget. 

Greta căzu pe gânduri pentru câteva clipe: 

— Aveam eu un proiect pe care voiam să-l încep. 

— Despre ce este vorba? 

— Aş vrea să fac curat în pod şi să-l transform într-o 
cameră de locuit pe care să o închiriez la toamnă. Aş cam avea 
nevoie de nişte bani în plus. 


— Pot să vă ajut cu problema asta! 

— Trebuie să te previn că podul e plin de vechituri. Sunt o 
grămadă de cutii pline cu lucruri care trebuie aruncate. Copiii 
mei şi-au lăsat o groază de lucruri aici. 

Bridget se afundă cu totul în canapea. Nu-şi imaginase că 
se va deschide subiectul ăsta atât de repede, nici măcar 
indirect. 

— Nu trebuie decât să-mi spuneţi ce să fac şi se rezolvă. 

Greta aprobă uşor din cap, apoi se uită cu atenţie la chipul 
lui Bridget: 

— Nu eşti de pe-aici, aşa-i? 

— Nu, am venit doar să-mi petrec vacanţa de vară. 

— Eşti la liceu? 

— Da. 

— Şi unde ţi-e familia? 

— Păi... 

— La naiba! Ar fi trebuit să-şi pregătească răspunsurile de 
genul ăsta dinainte. 

— Ei călătoresc... Eu am vrut să lucrez, ca să câştig nişte 
bani de buzunar, fiindcă la anu' mă duc la facultate. 

Bridget se ridică şi se întinse puţin, sperând să evite restul 
întrebărilor incomode. Se uita prin hol spre veranda din spatele 
casei; aminitirile ei se treziră la viaţă când văzu copăcelul cu 
flori roz şi cu ramuri joase, numai bune de căţărat, din grădină. 

Se întoarse apoi pentru a se uita la polita şemineului. 
Dintr-o fotografie învechită o urmăreau cu obrăznicie două 
perechi de ochi: ea şi fratele ei Perry la vârsta de şase ani. 
Bridget simţi că i se taie răsuflarea şi se aşeză din nou pe 
canapea. Poate că, în cele din urmă, fusese o greşeală să vină 
aici. 

Greta îşi luă privirea de la Bridget şi se uită îndelung la 
mâinile noduroase. d 

— Bine. O să-ţi dau cinci dolari pe oră. lţi convine? Bridget 
se abţinu să nu izbucnească în râs. In Burgess, Alabama, poate 
că era un salariu bun, dar în Washington nu merita nici să vinzi 
ziare pentru banii ăştia. 

— Aă, e bine. 

— Când poţi să începi? 

— Poimâine e bine? 

— Perfect. 


Femeia se ridică, iar Bridget o urmă îndreptându-se spre 
uşă. 

— Vă mulţumesc mult, doamna Radolph. 

— Poţi să-mi spui Greta. 

— Bine, am reţinut, Greta. 

— Atunci ne vedem poimâine, pe la opt? 

— Păi... aşa rămâne. Ne vedem poimâine. 

Bridget oftă. Îşi pierduse obiceiul de a se mai trezi 
dimineaţa atât de devreme. 

— Care-ai zis că e numele tău de familie, că am uitat... 

— Oh! Am uitat să mă prezint. Mă cheamă... Tomko. 

Ăsta era un nume bun, care avea nevoie de un stăpân 
care să-l aprecieze. În plus, îi făcea plăcere să se gândească la 
Tibby. 

— Qţi ani ai, dacă nu te superi că te-ntreb? 

— Urmează să împlinesc şaptesprezece ani. 

— Am o nepoată de vârsta ta. O să facă şaptişpe ani în 
septembrie. 

— Ce coincidenţă! 

Lui Bridget îi tremura vocea. 

— Nepoata mea locuieşte în Washington. Ai fost vreodată 
acolo? 

— Nu. Eu stau în Norfolk. 

N-avea nici cea mai vagă idee de ce spusese una ca asta. 

— Înseamnă că vii de departe! 

Bridget aprobă din cap. 

— Îmi pare bine că te-am cunoscut, Gilda, strigă în urma 
ei femeia aceea, care era bunica ei. 

— La restaurant a fost fabulos! Am crezut că o să mergem 
pe undeva, prin cartier, şi când colo el făcuse rezervări la 
„Josephine”. Îţi vine să crezi? Mi-era teamă că nu sunt îmbrăcată 
pentru un aşa restaurant, dar el mi-a zis că arăt excelent. Chiar 
aşa mi-a spus: „Arăţi excelent”. Îţi vine să crezi una ca asta? Mi- 
a trebuit mult timp să mă hotărăsc ce să comand, că doar nu 
voiam să mă trezesc cu sos beamaise pe bluză sau cu frunze de 
salată printre dinţi. 

Christina râdea din tot sufletul, de parcă ar fi fost prima 
femeie de pe faţa pământului care trecuse prin chinuri de genul 
asta. 


Carmen îşi plecă privirea la napolitana ei de cereale. La 
mijloc era foarte însiropată, iar pe margini, uscată. Toate 
lucrurile pe care le povestea mama ei erau lucruri pe care ea ar 
fi trebuit să le povestească. Nu se putu abţine să nu remarce cu 
amărăciune ironia situaţiei. Carmen n-apuca să povestească 
nimic, pentru că mama ei vorbea întruna şi nici prin cap nu-i 
trecea să tacă. 

Christina îşi dădu disperată ochii peste cap: 

— Carmen, îmi pare rău că n-ai avut şansa să guşti din 
desert. A fost delicios! Se numea tarte tatin. 

Amestecătura ridicolă de accent franțuzesc şi pronunția 
portoricană atât de evidentă o mai îndulciră puţin pe Carmen. 

— Mda... spuse ea morocânoasă. 

— El a fost atât de drăguţ. Un adevărat domn! Mi-a 
deschis portiera de la maşină. Când mi s-a mai întâmplat mie 
una ca asta? 

Christina se uita la ea aşteptând un răspuns. 

— Păi... niciodată. 

— Ştii că a terminat facultatea la Stanford? Ţi-am zis? 

Carmen îi făcu semn că da, îi mai zisese. Christina era atât 
de mrndră de el, încât Carmen îşi aminti, fără să vrea, cum se 
lăudase lui Porter că tatăl ei terminase facultatea la Williams. 

Carmen înclină cu atenţie sticla de sirop, încercând să 
acopere toată napolitana. 

— Cum ziceai că-l cheamă? 

— David. 

Christina părea şi mai încântată de numele lui, i se părea 
că e de-a dreptul extraordinar. 

— Câţi ani ziceai că are? 

Christina se bosumflă puţin: 

— Are treizeci şi patru de ani. E o diferenţă de doar patru 
ani, să ştii! 

— Aproape cinci, aş zice... 

Carmen spusese o răutate, prefăcându-se că, de fapt, nu 
dorea decât să spună adevărul. Mama ei împlinea treizeci şi 
nouă de ani în mai puţin de-o lună. 

— Oricum, pare să fie de treabă, adăugă ea, ca să mai 
atenueze efectul. 

— Aşa este. Să ştii că aşa este! E foarte drăguţ. 


Şi Christina o luă de la capăt povestind cât de drăguţ era 
de fapt David, exact cât îi luă lui Carmen să mai mânrnce încă 
vreo două napolitane. Îi spusese cum îi adusese el de vreo două 
ori cafea la birou şi cum o ajutase de fiecare dată când i se 
blocase calculatorul. 

— E asociat la firmă de trei ani, adăugă ea, de parcă pe 
Carmen ar fi interesat-o aşa ceva. 

— Nu a făcut Facultatea de Drept imediat după ce a 
terminat liceul. Mai întâi, a lucrat la un ziar din Memphis. Cred 
că de-asta este atât de interesant. 

După cum pronunţase Christina cuvântul „interesant” 
părea că David este singura persoană din lume pentru care 
merita să-l folosească. Carmen îşi turnă un pahar cu lapte. Nu 
mai băuse lapte de la vreo treisprezece ani. Era foarte curioasă 
să vadă cam cât avea de gând mama ei să vorbească dacă ea 
nu scotea absolut nici un cuvânt şi o asculta în continuare: 

— A fost mereu atât de prietenos şi de drăguţ, dar 
niciodată nu m-am gândit că m-ar putea invita să ies cu el în 
oraş. Niciodată! 

Christina începu să se învârtească prin bucătărie. Pantofii 
ei de ocazie bocăneau pe linoleum. 

— Poate că nu e o idee bună să ies cu cineva de la birou, 
dar, dacă mă gândesc bine, nici nu lucrăm în acelaşi 
departament. Nici măcar la acelaşi etaj. 

Ea gesticulă, acceptând, în cele din urmă, conceptul de 
poveste de iubire la birou, deşi nici nu apucase încă să-l critice 
cum trebuie. 

— Seara trecută, când te-am văzut cum te pregăteai să 
pleci, mă simţeam atât de singură şi de bătrână şi m-am gândit 
cum o să fie la anul, după ce pleci la facultate. Şi-atunci să mi se 
întâmple aşa o chestie! Cred că Dumnezeu a vrut ca lucrurile să 
fie aşa. 

Carmen se abţinu cu greu să nu îi spună că Dumnezeu 
avea probabil treburi mai importante de făcut. 

— N-ar trebui să mă bazez prea mult pe gestul ăsta! Dacă 
nu se mai întâmplă nimic? Dacă el nu vrea o relaţie adevărată? 
Dacă îşi doreşte altceva de la viaţă decât mine? 

În primul rând, Carmen nu putea să suporte când mama ei 
folosea cuvântul „viaţă” de parcă ar fi fost cine ştie ce 
metafizician. Şi, în al doilea rând, de când îşi dorea mama ei o 


„relaţie44? Nu mai ieşise cu un tip de când terminase Carmen 
şcoala primară. 

Faptul că o ignora nu a avut nici un efect. Mama ei nu se 
opri din povestit nici când Carmen se duse la toaletă. Poate 
dacă încerca să plece de-acasă... 

In cele din urmă, Carmen se uită la ceas. Nu era niciodată 
de partea ei afurisitul ăsta. Pentru prima dată de când îşi 
aducea ea aminte, ele întârziaseră la biserică. 

— Ar cam trebui să plecăm, sugeră ea. 

Mama ei o aprobă şi o urmă afară din bucătărie, vobind 
încontinuu. Şi nu se opri decât atunci când parcă maşina lângă 
biserică. 

— Spune-mi, nena, tu cum te-ai distrat? o întrebă 
Christina, în timp ce îşi aruncă cheile în geantă şi o împingea pe 
Carmen spre biserică. 

Uneori oamenii se împiedică de adevărul care stătea chiar 
sub nasul lor, dar majoritatea se ridică repede şi se grăbesc să 
plece mai departe, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. 

Wiuston Churchill. 

Lena nu şi-a făcut de cap cât timp a avut Pantalonii. În 
prima zi, i-a lăsat acasă, în camera ei, peste un teanc de scrisori 
de la Kostos. A doua zi, s-a îmbrăcat cu ei la serviciu, dar 
doamna Duffers a mustrat-o şi a trebuit să se schimbe în altceva 
înainte de prânz. l-a uitat pe un scaun în spatele magazinului, 
unde i-a văzut o clientă şi voia să-i cumpere. 

Inima încă îi bătea nebuneşte din cauza acestui 
eveniment, când în magazin intră Effie. Era ora închiderii, dar 
Lena nu terminase de curăţat cabinele de probă. 

— Ghici cine a sunat azi! 

— Cine? 

Pe Lena o enervau cumplit „glumele” lui Effie, mai ales 
când ea era atât de obosită. 

— Ghiceşte! 

— N-am chef! 

Effie îi aruncă o privire acră: 

— Bine. N-ai decât. A sunat bunica. Am vorbit eu cu ea. 

— Da? Ce mai fac ea şi bapi? 

Lena se opri din aranjatul hainelor. 


— Ei sunt bine. Lima trecută au organizat o mare 
petercere de ziua lor la vechiul restaurant. Tot oraşul a fost 
acolo. 

— Ahaa... 

Lena îşi imagina deja: îşi aminit de Fira, de insula care ţi 
se desfăşura în faţa ochilor atunci când stăteai pe terasa 
restaurantului bunicilor ei. 

— Probabil că a fost foarte frumos. 

Când se gândea la port, se gândea şi la Kostos. Gândul la 
Kostos îi provoca o senzaţie stranie în stomac. 

— Ce mai face familia Dounas? întrebă ea ca din 
întâmplare. 

— Bine. 

— Mda? 

Nu voia să întrebe din prima de Kostos. 

— Sigur că da. Kostos a venit cu o fată din Ammoundi la 
petrecere. Aşa mi-a zis bunica. 

Lena se strădui din răsputeri să pară indiferentă. Effie se 
încruntă: 

— Ce ai, Lenny, de ce arăţi în felul ăsta? 

— Ce vrei să spui? 

— Pâi... arăţi ciudat. Tu te-ai despărţit de el... Effie se uita 
la chipul deprimat şi crispat al fetei. 

— Ştiu foarte bine ce-am făcut. Vrei să spui ceva cu 
chestia asta? 

Lena bocănea spasmodic cu piciorul în oglinda cabinei. 
Trebuia să o facă pe proasta, altfel se punea pe plâns. 

— Nu te înţeleg! Dacă ţii atâta la el, de ce te-ai despărţit 
de el? 

Effie ignora în totalitate faptul că Lena nu lua parte la 
aceeaşi conversaţie. 

— Că ţin la el? De unde ştii tu că ţin la el? 

Lena începu să sorteze pantalonii în funcţie de mărime. 

Effie clătină din cap, de parcă Lena ar fi fost o nebună 
demnă de milă, pentru care nu mai exista nici o speranţă. 

— În caz că te interesează, bunicii nu i-a plăcut deloc fata 
cu care a venit la petrecere. 

Lena se prefăcu total dezinteresată de aspectul ăsta. 

— Bunica mi-a spus exact aşa: „fata asta nu-i nici pe 
departe la fel de frumoască ca Lena”. 


Lena se străduia să se prefacă nepăsătoare în continuare. 

— Ştii ce i-am răspuns? l-am zis: bunico, fata aia probabil 
că nu s-ar despărţi de el aşa, din senin, fără nici un motiv. 

Lena îşi aruncă hainele pe jos: 

— N-ai decât să-ţi iei adio! Eu nu te mai duc cu maşina la 
serviciu. 

— Lenny! Dar mi-ai promis! Şi, în plus, ce te mai 
interesează? Ai zis că nu-ţi mai pasă de el! 

Effie avea întotdeauna câştig de cauză. Nu era chip să-i 
rezişti. 

— Nici nu-mi pasă! 

Lena bodogănea întruna ca un copil. 

— Atunci trebuie să mă duci la serviciu, aşa cum ai 
promis. 

Effie era genială când venea vorba să te convingă că nu-i 
faci un serviciu, ci că e de datoria ta să o ajuţi. 

Între timp, cerul se întunecase atât de mult încât Lena nu 
putea crede că nu era noapte. Cu Pantalonii mototoliţi în braţe, 
încuie uşa magazinului şi trase până jos grilajul de fier. Picături 
mari şi călduţe de ploaie i se prindeau în pâr şi se prelingeau pe 
frunte. Effie o zbughi până la maşină, dar Lena merse încet, 
ţinând Panatlonii strânşi sub cămaşă. Ei îi plăcea ploaia. 

Restaurantul Olive Vine era la distanţă de vreo 3 kilometri 
de magazin. Effie dădu buzna în restaurant, iar Lena conduse 
mai departe. Ploaia cădea în continuare, iar ştergătoarele 
scârţâiau pe parbriz. Îi plăcea să conducă în linişte când ştia că 
nu trebuie să ajungă nicăieri. În ultimele luni se obişnuise atât 
de mult să conducă, încât acţiona inconştient. Nu se mai gândea 
ca la început: „Trebuie să pun frână! Semnalizează!” Acum 
conducea fără efort, iar mintea îi rătăcea cine ştie pe unde. 

Trecu pe lângă cutia poştală unde obişnuia să pună 
scrisorile pe vremea când încă îi mai păsa de Kostos. De fapt, 
ţinea şi acum la fel de mult la el, iar indiferența ei nu era decât 
o faţadă. 

Încă mai ţinea Pantalonii strâns lipiţi de corp. Fusese 
îmbrăcată în ei când primise sărutul acela minunat de la Kostos, 
la sfârşitul verii trecute. Lena trase aer adânc în piept. Poate că 
o picătură din mirosul lui rămăsese imprimat în Pantaloni. 
Poate... 


Seara asta ploioasă, când era atât de departe de Kostos, 
însoţită doar de Pantaloni, o făcea melancolică. Parcă pierduse 
ceva preţios. 

Aşadar aşa stăteau lucrurile acum! Kostos avea altă 
prietenă. lar ea? Ea ce avea? Avea o soră afurisită şi o slujbă 
care o obliga să vândă haine bej. 

Cine câştigase în toată afacerea asta? Puteţi să vă daţi 
seama? 

La început, Bridget crezuse că nu mai recunoaşte nimic 
din Burgess. Apoi, în timp ce se plimba prin oraş, amintirile 
începură să o copleşească. În primul rând, automatul de unde 
puteai să-ţi cumperi alune, aşezat în faţa fierăriei. Chiar şi pe 
vremea când avea doar şase ani i se păruse tare caraghios şi 
demodat să cumperi alune de la un automat. Şi totuşi aparatul 
rămăsese tot acolo. Nu ştia de ce, dar Bridget bănuia că şi 
alunele erau în automat tot de pe vremea când avea ea şase 
ani. 

Alt lucru familiar era tunul ruginit rămas din Războiul Civil 
amplasat pe pajiştea din faţa tribunalului. O piramidă de 
ghiulele prinse unele de altele zăcea la baza tunului. Işi aduse 
aminte cum se prostea când era mai mică, băgându-şi capul pe 
țeava tunului, ca un personaj de desene animate. Ce mai râdea 
Perry de ea! 

Îşi aminti apoi cum se căţăra pe zidul înalt de lângă bancă, 
iar bunica speriată o ruga să se dea jos. Fusese un copil tare 
trăsnit! Se căţăra în copaci mai bine decât toţi copiii din cartier; 
îi întrecea până şi pe băieţi, chiar şi pe cei mai mari ca ea. Pe 
vremea aia, era uşoară şi zveltă, nu ca acum. 

Bridget conducea degajată; părea că amintirile îi dictau 
drumul pe care îl mai parcursese cândva. Se plimbă în 
continuare pe Market Street, până în locul în care satul începea 
să se împrăştie. Tufe de flori violete creşteau în faţa fiecărei 
case. 

Dincolo de biserica metodistă începea un câmp larg, verde 
şi bogat. Se întindea de-a lungul a trei străzi şi era mărginit de 
stejari bătrâni şi de bănci micuţe de fier. La capătul celălalt al 
câmpului se vedeau terenurile de fotbal. Lui Bridget i se tăie 
respiraţia. Creierul ei funcţiona cu repeziciune, trecând în 
revistă lucruri de mult uitate. 


Se aşeză pe o bancă şi îşi închise ochii, îşi aduse aminte 
cum alerga după o minge de fotbal, şi apoi multe alte scene 
începură să i se perinde prin faţa ochilor. Îşi amiti cum îi 
învățase bunicul pe ea şi pe Perry să joace fotbal. Ei îi plăcuse 
mult, dar lui Perry nu, pentru că se împiedica tot timpul. Îşi 
aduse aminte cum îşi ţinea mereu mâinile la spate, ca să nu 
pună cumva din greşeală mâna pe minge, sau cum îl dribla pe 
bunicul, care striga mândru după ea, deşi pe teren nu mai era 
nimeni: „Oameni buni, avem aici un talent înnăscut!”. 

In vara când avea cinci ani, bunicul ei a înscris-o în Liga de 
Fotbal a băieţilor din ţinutul Limestone, în ciuda protestelor 
vehemente ale părinţilor ei. 

Bridget îşi aminti cum o obligase pe bunica ei să 

O tundă băieţeşte şi cum plânsese mama ei când o văzuse 
la sfârşitul verii. Apoi, când Bridget a condus spre victorie 
echipa Albinuţele din Burgess două veri la rând, părinţii ei au 
încetat să se mai plângă. 

Era prima dată, după atâta timp, când îşi amintea de 
echipa asta! Pe vreme aia fusese foarte importantă pentru ea 
coincidenţa nemaipomenită dintre porecla ei şi numele echipei. 
Bunicul ei obişnuia să o încurajeze de pe margine, imaginându- 
şi că e foarte amuzant: „Priviţi-o pe cea mai harnică dintre 
Albinute!” Tatălui ei nu-i plăcuseră niciodată sporturile, dar 
bunicul le adora. 

Oare tatăl ei ştiuse când a murit bunicul? 

Bridget îşi lăsă gândurile să plutească în derivă. Mereu se 
gândea cum se apucase ea de fotbal, dar ăsta fusese adevăratul 
început. 

Memoria ei funcţiona într-un fel tare ciudat şi nu era prima 
dată când îşi dădea seama de lucrul ăsta. La unsprezece ani, 
când s-a întâmplat lucrul acela îngrozitor, creierul ei preferase 
să uite tot ce avusese loc înainte. Tot ce era legat de perioada 
aceea se ştersese din mintea ei sau, eventual îşi amintea unele 
lucruri care parcă i se întâmplaseră altcuiva, nu ei. Timp de 
câteva luni după ce îi murise mama o trimiseseră la un 
psihiatru, care ajunsese la concluzia că Bridget „îşi acoperise 
creierul cu un strat protector”. Nu-i plăcuse niciodată imaginea 
pe care i-o dădeau cuvintele astea. 

Stătu mult timp ţinându-şi capul rezemat de spătarul 
băncii, până când, ca prin vis, auzi zgomot de paşi, ţipete şi mai 


ales sunetul inconfundabil al mingii pe terenul de fotbal. 
Deschise ochii şi constată uimită că un grup de vreo 15-20 de 
băieţi luase în stăpânire terenul de fotbal. Păreau să fie cam de- 
aceeaşi vârstă cu ea, poate puţin mai mari. 

Când unul dintre ei trecu prin apropiere, Bridget nu se 
putu abţine să nu Îl ia la întrebări: 

— Faci parte din echipă? 

— Da. Noi suntem Hoinarii din Burgess. 

— Mai există liga de vară? 

— Sigur că da. 

Băiatul ţinea în mână o minge de fotbal. Deşi nu se mai 
atinsese de o minge de mai mult de nouă luni, Bridget îi aruncă 
o privire plină de regret: 

— Acum aveţi antrenament? 

— Marţea şi joia. Seara! 

Băiatul vorbea tărăgănat, tipic pentru cei din Alabama. 
Aici cuvintele păreau întotdeauna să aibă mai multe silabe. 

Cândva îi plăcuse tare mult accentul ăsta; când îşi 
petrecea vara aici, căpăta şi ea acelaşi accent, de prin august, 
apoi se întorcea în nord, unde prietenele ei râdeau de felul în 
care vorbea. Şi uite-aşa, până în octombrie, accentul dispărea 
din nou. 

Băiatul îşi tot întorcea capul ca să urmărească exerciţiile 
de pe teren. Era politicos, dar nu mai avea răbdare să stea de 
vorbă cu ea. 

— Aveţi meciuri sâmbăta? 

— Da. Toată vara. Tre’ să plec! 

— Bine. Mersi! 

Băiatul se grăbi să li se alăture prietenilor lui. Lui Bridget i 
se părea ciudat modul în care se raportau oamenii la ea. Acum 
un an, băiatul ăsta s-ar fi uitat la părul ei şi ar fi stat cu ea de 
vorbă oricât. Ar fi vorbit tare şi s-ar fi dat puţin în spectacol, ca 
să-l vadă prietenii cu ce fată frumoasă vorbeşte el. 

De când împlinise treisprezece ani, Bridget se pricopsise 
cu o groază de fluierături, numere de telefon şi replici idioate de 
agăţat. Şi nu pentru că era - fusese, mai precis - frumoasă. 
Lena era cea cu adevărat frumoasă, dar băieţii se speriau de ea. 
Bridget, în schimb, era slabă şi îndrăzneață, dar, mai presus de 
toate, avea părul acela blond. 


Îi urmări pe băieţi cum îşi făceau exerciţiile. Când 
începură o mică întrecere, se apropie şi mai mult de marginea 
terenului, ca să-i poată urmări mai bine. Apăruseră deja şi alte 
fete, probabil prietenele jucătorilor. Urmărindu-i cu atenţie, 
câţiva dintre ei se transformară din străini în cunoscuţi. Era 
uimitor. Pe băiatul ăla care era tot timpul după minge îl chema 
Corey nu-ştiu-cum. Şi pe mijlocaşul cu claia aia de păr roşu îl 
cunoştea. Arăta la fel ca la şapte ani şi, din păcate, tot aşa şi 
juca. li recunoscu şi pe câţiva dintre fundaşi, şi-apoi, deodată, îl 
văzu şi pe el: „Billy Kline! Mamă, ce surpriză!” Fusese cel mai 
bun jucător din echipă, după ea, bineînţeles, şi cel mai bun 
prieten al ei de pe teren. Şi-l aducea aminte foarte bine acum. 
Probabil că mai avea pe undeva o scrisoare de la el. 

Incredibil! 

„Arăta foarte bine”, observă ea. Era zvelt şi puternic, 
exact genul ei. Acum avea pârul mai închis la culoare şi puţin 
ondulat, dar era acelaşi. Îi plăcuse dintotdeauna chipul lui, de 
când era mică. 

Bridget îl urmări în timp ce inima îi bătea nebuneşte, iar 
mintea i-o luase razna. Casa lui era pe undeva în apropierea 
râului. Pe vremuri, petreceau ore în şir împreună culegând 
pietre, convinşi că toate erau relicve preţioase pe care le puteau 
vinde pe bani grei muzeului Indian Mound din Florence. 

De pe margine, Billy aruncă mingea în teren. Ea se dădu 
repede la o parte din calea lui. Băiatul se uită spre ea, dar 
privirea lui trecu mai departe. 

Nu-i era teamă că o s-o recunoască, pentru că pe-atunci 
era slabă, blondă şi plină de energie. Acum era greoaie, cu pârul 
spălăcit şi îngândurată. Ce mai încoace şi-ncolo, era cu totul altă 
persoană! 

Şi totuşi se simţea uşurată. Uneori era bine să fii invizibil. 

Tibby se aşezase undeva în afara grupului de copii de la 
cursul de cinematografie. Toţi erau îmbrăcaţi în culori închise; ici 
şi acolo se vedeau sclipind în soare cercei prinşi în nas sau în 
sprâncene. O invitaseră şi pe ea să ia împreună masa de prânz 
înaintea începerii seminarului. Tibby ştia că o invitaseră doar 
pentru că avea un cercel în nas. Asta o enerva la fel de tare ca 
atunci când oamenii o evitau tocmai pentru că avea un cercel în 
nas. 


O fată pe care o chema Katie se plânse încontinuu de 
colega ei de cameră, în timp ce Tibby mânca plictisită salata de 
spaghete. Era tot atât de gustoasă ca o bucată de cauciuc. 
Mesteca, şi dădea aprobator din cap, iar mai mesteca puţin, iar 
mai dădea din cap. Era foarte încântată că ea avea prietene încă 
de când se născuse, pentru că, după cum se vedea treaba, nu 
era în stare să-şi facă altele noi. 

Câteva minute mai târziu, îşi urmă grupul la etaj, în 
clădirea destinată cursurilor de arte, şi intrară cu toţii în clasă. 
Se aşeză la margine aşa încât în jurul ei să rămână scaune 
libere. În parte, voia să se îndepărteze puţin de grupul ăsta. De 
fapt, îl aştepta pe Alex. 

Inima începu să-i bată cu putere când el sosi împreună cu 
Maura şi se aşeză chiar lângă Tibby. Maura se aşeză lângă el, pe 
partea cealaltă. Adevărul este că alte scaune libere nici nu mai 
erau în încăpere. 

Profesorul, domnul Russel, îşi puse hârtiile în ordine: 

— După cum aţi aflat deja, ăsta este seminarul vostru de 
proiecte. Acum, nu trebuie să mai ascultați prelegeri, trebuie să 
treceţi direct la fapte. 

Alex îşi lua notițe în agendă. Tibby nu se putu abţine să nu 
tragă cu ochiul: „Trecem la fapte.” 

Era o glumă, nu? El îi aruncă o privire. Da, glumea, cu 
siguranţă. 

— Fiecare dintre voi o să facă un film în vara asta şi aveţi 
la dispoziţie un trimestru întreg ca să-l realizaţi. Vreau să vă 
petreceţi timpul afară, în lumea adevărată, nu aici, în clasă. 

Alex trecuse acum la desen. Il desena pe domnul Russel, 
doar că îi făcuse un cap foarte mic şi nişte mâini uriaşe. Era un 
desen bunicel. Oare el îşi dădea seama că se uita peste umărul 
lui? Oare îl deranja? 

— Tema voastră este să faceţi un film biografic. Trebuie să 
vă concentrați asupra cuiva care a jucat un rol important în 
viaţa voastră. Aveţi voie să folosiţi scenarii şi actori sau, dacă 
preferaţi, puteţi să realizaţi un documentar. Voi alegeţi. 

Subiectul filmului pe care îl va realiza ea îi picase din 
senin. Bailey! Prietena ei, Bailey! îşi aminti cum stătea în 
cameră, vara trecută, şi cum i se prelingea în păr lumina 
soarelui prin storurile trase. Asta se întâmpla în ultima lună din 


viaţa ei, care nu durase decât doisprezece ani. Pe Tibby parcă o 
dureau ochii, aşa că îşi întoarse privirea. 

„E rândul tău!” scrisese Alex cu înflorituri sub desenul 
domnului Russel. Tibby se frecă la ochi. Nu ăsta va fi în centrul 
documentarului ei. Nu îi putea permite să-şi facă loc în mintea 
ei. Gândul ăsta n-avea decât să se întoarcă de unde venise. 

Tot restul seminarului senzaţia produsă de idee o bâhtui, 
deşi ideea, în sine, dispăruse. Tibby uită de Alex şi de notițele 
lui. Ochii ei rămăseseră ţintuiţi la pupitrul din faţă. _ 

Uitase de el, dar deodată se trezi că-i şoptea în ureche. li 
trebui ceva timp până să-şi dea seama că vorbea, într-adevăr, 
cu ea. 

— Vrei să mergi la o cafea? 

Maura o privea şi ea cu interes. 

— Ah... Acum? întrebă ea după ce se gândi puţin, ca să-şi 
dea seama ce se întâmplase. 

— Bineînţeles că acum. Ai alt curs? 

Maura preluase firul discuţiei. 

Tibby ridică din umeri. Parcă ea ştia dacă mai avea cursuri 
sau nu. Mai avea vreo importanţă? Se ridică şi îşi aruncă geanta 
pe umăr. 

Se aşezară la o masă din spate în cafeneaua studenţilor. 
Tibby află ceva ce intuise deja: şi Alex, şi Maura erau din New 
York. Mai află, de asemenea, că Maura stătea la etajul 7. Pe 
Maura o intersa în mod special Vanessa. 

— Ai fost vreodată la ea în cameră? 

— Nu. 

— E plină de jucării şi de animale de pluş. Jur că fata asta 
e dusă! 

Tibby dădu din cap. Nu se îndoia ca toate astea erau 
adevărate, dar ei i se părea mai interesant proiectul lui Alex: 

— E vorba de nihilism pur. Mă gândesc la Kafka, doar că o 
să fie cu multe explozii. 

Tibby râse apreciind ideea lui, deşi habar n-avea ce era 
nihilismul şi nici nu ştia vreo operă scrisă de Kafka. Asta, în 
cazul în care era scriitor. Sau nu? 

Alex zâmbi sec: 

— Kafka în combinaţie cu Schwarzenegger şi totul se 
mtâmplă la Pizza Hut. 

„Ce deştept e...” se gândi Tibby. 


— Şi de ce e chestia asta autobiografică? 

— Nu ştiu. 

Alex ridică din umeri şi se strâmbă, prin asta dându-i de 
înţeles că nu era cazul să-l deranjeze cu întrebări prosteşti. 

— Tu te-ai hotărât deja despre ce va fi proiectul tău? o 
întrebă Maura. 

— Nu... nu prea ştiu... poate ceva de genul... 

Tibby nu ştia ce să mai spună. Se uită în jos spre adidaşii 
Puma pe care-i purta Alex. Ar fi vrut ca filmul ei să fie amuzant. 
Ar fi vrut ca Alex să-i zâmbească aşa cum îi zâmbise în timpul 
cursului lui Bagley. 

Se gândi la lucrurile pe care le filmase deja în timpul verii. 
Reuşise să surprindă nişte imagini foarte caraghioase: mama ei 
se agita grăbită prin bucătărie, fără să ştie că avea încâlcită în 
păr o acadea de-a lui Nicky. Era o chestie cam prostească, dar 
amuzantă. 

— Mă gândeam să fac un film haios despre mama... 

Carmen şi-ar fi dorit ca drumul până la familia Morgan să 
fi fost mai lung, ca să aibă mai mult timp să se vaite. Lena, în 
schimb, era clar că se plictisise să o tot asculte. 

— Te înţeleg, să ştii. Vreau doar să spun că mama ta n-a 
mai ieşit în oraş de foarte mult timp, aşa că trebuie să fie foarte 
plăcut pentru ea. 

Lena vorbea pe un ton blând, dar se vedea că îşi pierduse 
răbdarea. Parcă în faţa casei mari şi albe. Se uită apoi la faţa 
ursuză a lui Carmen. 

— Poate că totuşi ai dreptate. Eu n-am de unde să ştiu, că 
nu e vorba despre mama mea. Poate că dacă era vorba despre 
mama, reacţionam şi eu la fel. 

— Nu, tu n-ai reacţiona niciodată aşa! 

— Păi, mama nu cred că a mai sărutat vreodată alt bărbat 
în afara de tata şi mi-e greu să-mi imaginez o astfel de situaţie. 
Dar dacă s-ar întâmpla aşa ceva... 

Lena se străduia să fie diplomată. 

— Tu te-ai purta frumos, nu ca mine, termină Carmen 
propoziţia în locul ei. 

— Nimeni nu se poartă frumos cu mama... 

— Ba da, tu. 

— Ba nu. Nu-i adevărat! 

Lena se străduia din răsputeri să fie convingătoare. 


— Len, tu te superi o dată la o sută de ani. E adevărat că 
din când în când eşti puţin nervoasă, dar nu te porţi niciodată ca 
un plod răzgâiat. 

— Ascultă-mă pe mine: să fii supărată sau nervoasă e 
mult mai râu decât să fii răzgâiată! 

Uşa roşie şi lucioasă de la intrare se deschise şi în prag se 
ivi Jesse Morgan, făcându-le semne de bun venit. 

— Trebuie să plec. Poţi să vii să mă iei? Conduc eu mâine. 

— Nu se poate să conduci tu mâine; asta înseamnă să 
întârzii iar, protestă Lena. 

— Ba nu! Pe bune. Promit să mă trezesc devreme. 

Carmen promitea mereau acest lucru, dar nu se ţinea 
niciodată de cuvânt. 

— Off... Bine! E 

Lena îi mai dădea întotdeauna o şansă. Asta era micul lor 
joc. 

— Bună, Jesse! 

Carmen se grăbi spre intrare. In trecere, îl prinse strâns de 
umeri pe Jesse. Băieţelul avea patru ani şi distracţia lui preferată 
era să pândească cine venea şi cine pleca de pe strada Quincy. 
În afară de asta, îi mai plăcea să strige lucruri urâte oamenilor 
care treceau pe sub fereastra lui de la etajul doi. 

Carmen intră direct în bucătărie, unde doamna Morgan 
curăța cerealele Rice Krispies de pe podea, cu o mână, în timp 
ce cu cealaltă mină îl ţinea pe Joe, celălalt copil, în vârstă de 
nouă luni. 

Carmen îşi învățase lecţia: nu trebuie să le dea copiilor 
Rice Krispies, pentru că erau mult mai greu de curăţat decât 
orice alte cereale; spre exemplu, Kix. Asta era un lucru pe care 
un străin îl remarca într-o zi, dar o mamă nu-l afla toată viaţa. 
Cerealele Rice Krispies, umede şi sfărâmate, erau corvoada 
zilnică a doamnei Morgan. 

— Bună dimineaţa! 

Carmen se întinse să-l ia pe Joe, dar el se prinsese cu 
încăpățânare de doamna Morgan. Joe ţinea la Carmen, dar 
numai când mama lui nu era acasă. 

— Bună, Carmen! Ce mai faci? 

Între timp, doamna Morgan mai scoase nişte alimente 
împachetate în folie transparentă din frigider. 


— Trebuie să plec. Am nişte drumuri de făcut, dar mă- 
ntorc pe la prânz. Dacă e nevoie, sună-mă pe mobil! 

Prelungind clipele care îl despărţeau de momentul 
inevitabil, Joe o urmărea cu atenţie pe Carmen, ţinându-şi capul 
pe umărul mamei lui. 

Carmen îşi aminti ce-i spusese Lena - că nimeni nu se 
poartă frumos cu propria mamă. Joe se purta tare frumos cu 
mama lui. O adora. Oare ea se purtase frumos cu mama ei când 
era mică? Poate că nu ştiai cum să te porţi într-adevăr frumos 
decât când erai foarte tânăr sau foarte bătrân. Carmen îl luă pe 
Joe în braţe, dar acesta se zbătea şi protesta cât îl ţineau 
puterile. 

Imediat ce Carmen îl aşeză pe podea, lângă un morman 
de cuburi colorate, el îşi scoase şoseta şi începu să o ronţăie. 
Şoseta avea un mic model de cauciuc în X şi O pe talpă. 
„Probabil, pentru a merge mai uşor”, îşi spuse Carmen. 

— Joe! Nu! N-ai voie să mănânci şosetele! 

Jesse urmărea maşinile care treceau pe stradă, printr-un 
geam micuţ care era făcut în uşa de la intrare exact la înălţimea 
lui. 

— Hei, Jess! Ce vezi tu acolo? 

Jesse nu îi răspunse. Pe Carmen o amuza faptul că, deşi 
adulţii simțeau nevoia să pună fel şi fel de întrebări, copiii 
rareori se sinchiseau să le răspundă. 

— Trebuie să fac pipi, spuse el, într-un târziu. 

Carmen îl luă pe Joe în braţe şi îl urmă pe Jesse la etaj. Din 
motive necunoscute, Jesse nu folosea decât toaleta de la etaj. 
Carmen se hotări să schimbe şi scutecul lui Joe, dacă tot era în 
baie. Il întinse pe măsuţa specială şi îl lăsă să ronţăie tubul cu 
unguent. Oare oxidul de zinc putea să-i facă rău dacă-l înghiţea? 

Deschise sertarul de sus al dulapului şi rămase cu gura 
căscată când văzu marea varietate de şosete. Erau toate 
împerecheate, aveau aceeaşi culoare şi acelaşi model de 
cauciuc pe talpă. Doamna Morgan era o femeie mult prea 
inteligentă ca să-şi petreacă atâta timp sortând şosete. Parcă 
terminase Dreptul. Probabil că unii oameni erau, pur şi simplu, 
supercalificaţi pentru meseria de părinte. 

Carmen şi-o aminti pe mama ei stând la masa din 
bucâtătrie în casa cea veche şi zgâriind cu furculiţa tălpile 
pantofilor noi ai lui Carmen, ca să nu alunece pe podelele 


lucioase de la Lena de-acasă. Când se întoarseră la parter, 
Carmen o sună pe mama ei la serviciu: 

— Bună! 

Cam atât avusese, de fapt, să-i spună. 

— Nena, ce bine c-ai sunat! în seara asta iau cina în oraş 
cu David. Dacă nu te superi, bineînţeles. Ti-am lăsat lasagna în 
frigider. 

Mama ei părea preocupată, dar într-un mod cu totul 
diferit. Era preocupată cu adevărat. 

— Pe bune? leşiţi iar? 

Carmen făcu o pauză scurtă, în speranţa că mama ei avea 
să-şi dea seama cam ce dorea ea să-i transmită. 

— Nu o să mtârzii mult. E o nebunie aici săptămâna asta. 

— Bine. Pa. 

Lui Carmen îi pieri vocea de tot. Cândva, ar fi fost tare 
încântată să rămână. Singură în apartament. Dar acum nu era 
cazul. 

După vreo oră, îşi verifică mesajele. Primise unul de la 
Paul, care-i răspundea, de fapt, la un telefon pe care i-l dăduse 
ea mai demult. Mai era şi un mesaj de la Porter. Faimosul 
telefon de după întâlnire. Dacă tipul te suna maxim în trei zile 
după întâlnire, te plăcea. Dacă aştepta o săptămână, înseamnă 
că nu avusese o variantă mai bună de-atât. Dacă nu te mai suna 
deloc, era clară treaba. 

Telefonul lui Porter se încadra în limita necesară de trei 
zile. O oră mai devreme, lucrul ăsta ar fi făcut-o fericită. 

Nu poţi vedea în faţă decât atât cât luminează farurile 
maşinii, dar ai să-ţi dai seama că drummul în direcţia aceea nu 
se termină niciodată. 

E. L. Doctorow. 

Lena se simţea tare bine în bucătăria lui Carmen. Era un 
loc sigur şi pus la punct, nu ca bucătăria renovată de-acasă, 
plină de aparatură lucioasă de inox şi cu neoane care luminau 
prea puternic. Lui Lena îi plăcea şi mâncarea care se găsea la 
Carmen în bucătărie. Aici găseai întotdeauna avocado, cartofi 
prăjiţi fără ulei şi ceaiuri de plante, adică tot felul de chestii pe 
care să le poată mânca orice fată. La ea acasă, frigiderul era 
plin de cutii de bere şi cotlete de porc. Într-un apartament de 
două persoane se făceau mai puţine compromisuri decât într-o 
casă de patru persoane. 


— lubito, vrei să-ţi fac un ceai cu gheaţă? 

Lena o privi pe mama lui Carmen, care aranja cratiţele din 
dulapurile de jos. Îşi strânsese părul în coadă şi arăta de parcă 
avea douăzeci de ani. Christina arăta întotdeauna bine, dar Lena 
n-o mai văzuse atât de fericită şi de vioaie ca acum. 

— Da, aş vrea un ceai. 

Carmen se uita la pagina cu filme din ziar. 

— Vreau şi eu unul, adăugă ea fără să-şi ridice privirea. 

— Ce mai face mama ta? întrebă Christina cu voce 
ridicată, ca să acopere zgomotul apei de la chiuvetă. 

Ori de câte ori o întreba pe Lena despre mama ei parcă se 
simţea vinovată, ca atunci când ar fi încercat să-şi ridice 
lucrurile de la curăţătorie fără bon. 

— Bine. 

— Şi prietenul tău ce mai face? Am uitat cum îl cheamă. 

— Îl cheamă Kostos, dar nu mai e prietenul meu. Ne-am 
despărţit. 

— Of! îmi pare râu. A fost prea dificilă relaţia la distanţă? 

Explicaţia asta era numai bună. Era scurtă, clară şi nici nu 
reieşea de nicăieri că ea era o nebună care rupsese o relaţie 
fără nici un motiv. 

— Chiar aşa a fost. 

Christina scoase o cană mare şi plină de ceai din frigider. 

— Situaţia asta îmi aduce aminte de mama ta. Ea ştie cel 
mai bine prin ce treci. 

Lena rămase surprinsă: 

— Nu prea am vorbit despre chestia asta. Christina nu 
ştiuse până acum că nu toate mamele discutau cu fetele lor 
despre orice. 

— Oricum, nu prea cred că ştie ea mare lucru despre 
relaţiile la distanţă. 

Christina înşiră pe masă trei pahare: 

— Bineînţeles că ştie. Doar a fost împreună cu Eugene pe 
puţin vreo patru-cinci ani. 

Lena îi aruncă o privire neîncrezătoare. Christina şi mama 
fetei nu fuseseră prea apropiate în ultimul timp. Probabil 
Christina începuse să încurce lucrurile, poate din cauză că era 
extrem de fericită cu iubitul ei. 

— Cine e Eugene? 


Carmen îşi luă ochii de la paginile ziarului şi se uita când 
la Lena, când la Christina. 

— Cine e Eugene?! 

Expresia Christinei trecu repede de la uimire la 
nervozitate: 

— Păi... 

Se întoarse cu spatele la fete şi turnă ceai în pahare. 

— Mamă! Heeei! 

Christinei îi luă mult timp să amestece zahărul în ceai. 
Când se întoarse spre ele, chipul ei era din nou calm. 

— Nu ştiu ce mi-a venit. Lăsaţi-o baltă! Am făcut o 
confuzie. Toate lucrurile astea s-au întâmplat demult. 

Christina era o persoană drăguță şi foarte generoasă, o 
dulceaţă, ce mai! Dar habar n-avea să mintă. Dacă la început 
Lena chiar crezuse că era o confuzie la mijloc, acum era 
convinsă că situaţia era cu totul alta. 

Ochii lui Carmen se îngustaseră mult şi o sfredeleau pe 
mama ei ca nişte raze laser. 

„Nu ştii ce ţi-a venit?! S-o lăsăm baltă?! Glumeşti, nu?” 

Christina aruncă o privire nerăbdătoare spre uşă: 

— Trebuie să o sun pe Mimmy. S-a făcu deja târziu. 

— Adică nu ne mai spui nimic? 

Carmen părea gata să explodeze. 

Christina începu să se uite nervoasă în jur. 

— Ce să vă spun? A fost o confuzie. Mă gândeam la 
altcineva. N-are nici o importanţă. 

Apoi tăcu brusc şi ieşi valvârtej din bucătărie. Ea ştia mai 
bine decât oricine că de Carmen nu scăpai prea uşor. 

— N-are importanţă?! repetă Lena în şoaptă. 

Carmen o privi cu un aer superior: 

— Asta e un semn clar că e vorba despre ceva foarte 
important. 

— Cine e Eugene? 

Lena aruncă întrebarea din senin, înainte de cină şi de 
desert, în timp ce mama ei băga farfurii în maşina de spălat 
vase. Lena curăța masa şi nu erau decât ele două în bucătărie. 
Effie era la o prietenă, iar tatăl ei citea ziarul în sufragerie. 

— Ce-ai spus? 

Ari se răsuci spre ea. 

— Cine e Eugene? 


Lena simţi imediat că agitase spiritele. 

— De ce mă întrebi aşa ceva? 

Mama ei ţinea câte o farfurie în fiecare mână. 

— Pentru că vreau să aflu răspunsul. 

— Cine ţi-a povestit ţie despre el? 

— Nimeni. 

Dacă mama ei nu-i răspundea la întrebări, ea de ce să-i 
răspundă? în plus, ce rost avea să o bage în bucluc pe mama lui 
Carmen? Ari avea o expresie frustrată. Parcă îşi pregătea 
răspunsul: 

— Habar n-am despre ce vorbeşti. 

— Atunci de ce vorbeşti în şoaptă? 

Lena nu intenţionase să o chinuiască pe mama ei, dar Îi 
reuşea de minune. 

— Dar nu vorbesc în şoaptă, murmură ea încet. Lena 
renunţă. Discuţia deviase de la subiect. 

Voia să afle despre ce era vorba. Cu cât era mai greu de 
obţinut informaţia, cu atât i se părea mai importantă. Pe de altă 
parte, expresia mamei ei o speriase puţin. 

În acel moment intră în bucătărie şi tatăl fetei: 

— Ce-ar fi să mâncăm nişte plăcintă cu brânză? Ari se uită 
la ea vrând parcă să-i spună: „Dacă îndrăzneşti să deschizi gura, 
o să te pedepsesc până la adânci bătrâneţi”. 

— Eu mă duc la mine în cameră, vorbi Lena ţinându-şi 
capul plecat spre tejgheua de granit. 

— Nu vrei ceva dulce? o întrebă tatăl ei. 

Ei împărtăşeau o pasiune comună pentru dulciuri. 

— In seara asta, nu! 

Mai târziu, când Effie se întoarse acasă, Lena începu să o 
descoasă: 

— Crezi că mama a mai avut vreun prieten înainte de 
tata? 

— Nu. Nimeni care să aibă importanţă. 

— De ce eşti aşa de sigură? 

— Pentru că ne-ar fi povestit şi nouă, nu? 

— Poate că nu ne-ar fi spus. Oricum ea nu ne spune 
niciodată nimic. 

Effie îşi dădu ochii peste cap: 

— Mama are o viaţă tare plictisitoare! Poate că pur şi 
simplu n-are ce povesti. 


Lena căzu pe gânduri pentru câteva clipe: 

— Cred că mama a avut un prieten pe care îl chema 
Eugene. Şi mai cred că ea locuia aici, iar el locuia în Grecia, şi l-a 
iubit mult de tot. 

Effie se încruntă: 

— Chiar aşa? Poate ar fi mai bine să te limitezi doar la 
tragica ta poveste de iubire. 

— David vrea să ne invite pe amândouă în oraş, la cină! 

Christina i-o spusese pe un asemenea ton ciudat, de parcă 
ar fi anunţat-o că tocmai a câştigat premiul cel mare la loterie. 

— De ce? 

— Carmen! Pentru că vrea să te cunoască, bineînţeles! 

Christina se uita în cartea de bucate, cea cu reţete 
dietetice, şi în paralel urmărea ceapa care sfârâia în tigaie. 

— Când? 

— Mâine seară e bine? 

— Mă duc cu Lena la film. 

— Joi? 

— Joi sunt baby-sitter! 

— Vineri? 

Carmen se uită enervată la mama ei. De obicei, oricine 
pricepea aluzia după ce refuzai de trei ori. 

— Vineri... mă întâlnesc cu Porter. 

Carmen se simţi mulţumită de răspunsul ei, care era, de 
fapt, o minciună sfruntată. Doar nu era Christina singura din 
lume care avea prieten! Dar mama ei păru mai degrabă 
încântată: 

— Excelent. Adu-l şi pe el! O să ieşim toţi patru! 

— David vrea să ieşim cu toţii să luăm masa în oraş 
anunţa Carmen. 

Tonul cu care Carmen îi povestea aceste lucruri lui Tibby 
la telefon era diferit de tonul pe care primise vestea de la 
Christina. Tibby respiră adânc: 

— Cred că devinde serioasă relaţia asta. Ştii, e ca şi cum i- 
ar face cunoştinţă cu părinţii, dar acum situaţia e inversă. 

— Ca să scap, i-am spus că mă întâlnesc cu Porter şi i s-a 
năzărit că trebuie să meargă şi el. 

— Adică o să mergi cu mama ta la o dublă întâlnire? 

Pe Tibby o amuza teribil absurditatea situaţiei. 


— Da, ştiu cum sună! Dar poate că e mai bine aşa. O să 
pot să mă concentrez asupra altor lucruri. Poate că tipii o să 
poată discuta între ei despre anvelope sau alte chestii de-astea. 

— Poate. 

Tibby nu părea prea convinsă: 

— Singura problemă este că eu nu aveam nici o intenţie 
să ies în oraş cu Porter. Era o minciună. 

— Oh, Carmen! 

— Mda, acum îţi dai seama? Şi-acu' trebuie să îl invit. 

Pe Tibby o umflă râsul, dar în semn de apreciere. 

— Măcar îţi place tipul? 

— Cine? 

— Porter! 

— Pâi, cred că da. 

— Crezi? 

— Arată bine, nu? 

— Da, arată bine. 

Tibby devenise puţin nerăbdătoare: 

— Carmen, nu cred că ar trebui să-l inviţi dacă nu îl placi. 
O să înţeleagă altceva şi nu e bine. 

— Cine-a zis că nu-mi place de el? Poate că-mi place. 

— Vai! Ce romantic! Poate? 

Carmen râse şi ea, apoi se apucă să-şi roadă pielita de 
lângă unghia degetului cel mare. 

— Ţi-am spus că mama găteşte numai reţete dietetice? 

— Nu. 

— Ei, ţi-am zis acum! 

— Biata de tine! 

— Dar eu m-am dus la supermarket şi mi-am cumpărat 
trei feluri de îngheţată Ben and Jerry. 

— Bravo. Sunt mândră de tine! 

Tibby râse din nou. 

— Dacă vrei, ne putem întâlni la micul dejun. Noi mergem 
mai încolo pe autostradă, până la cantina studenţească, îi strigă 
Maura, în timp ce uşile ascensorului se închideau. 

— Bine, răspunse Tibby prin uşa închisă. 

Cum erau newyorkezi, Maura şi Alex nu pierdeau nici o 
ocazie să glumească despre oraşele mici, care nu aveau 
trotuare, ci doar şosele. Tibby intră în jocul lor, de parcă s-ar fi 
născut chiar în buricul New York-ului. 


Luminiţa computerului ei clipea şi o întâmpină voioasă. 

— Salut! i se adresă ea computerului. 

— Salut! îi răspunse acesta. 

Tibby tresări speriată. Simţi cum i se accelerează pulsul. 
Atunci computerul începu să râdă, şi râdea cu vocea lui Brian. 
Tibby aprinse lumina. 

— Nu pot să cred! Brian??! M-ai speriat de moarte! 

Brian veni înspre ea zâmbind cu toată faţa şi o luă de 
mână. 

— Salut! 

Tibby îi zâmbi şi ea brusc. Îi fusese dor de el: 

— Ce naiba faci aici? 

— Mi-era dor de tine. 

— Şi mie, se trezi ea răspunzând. 

— M-am gândit să vin să te iau acasă. 

— Pentru sfârşitul de săptămână? 

— Mda. 

— Păi mai sunt trei zile până atunci. 

— Ştiu, dar mi-era dor de tine. 

— Cum ai reuşit să intri? 

— M-a lăsat cineva de jos să intru, iar uşa ta poate fi 
deschisă fără probleme chiar şi de un copil. 

— Da? Mă bucur să aflu asta. 

Când se gândi la intrare prin efracţie şi la încuietori sparte, 
lui Tibby i se făcu dor de Bee. 

— Te superi dacă... 

Brian nu-şi mai termină întrebarea, dar îi arătă sacul verde 
de dormit de pe podea. 

— Dacă dormi aici? 

— Îhî. 

— Păi, mi se pare normal! Unde-o să te duci? Brian nu 
părea prea convins: 

— Sigur nu e nici o problemă? 

Dacă stătea să se gândească puţin, era un lucru important 
să dormi în aceeaşi cameră cu un băiat. Chiar că se simţea ca o 
fată de colegiu. 

Pe de altă parte, Brian nu era tocmai „un băiat”. Adică 
era, teoretic vorbind, dar, când erau împreună, Tibby nu se 
comporta cu el cum se purta în prezenţa celorlalţi băieţi pe 


care-i cunoştea. Orcât de mult ar fi ţinut ea la el, Brian era la fel 
de sexy ca o pereche de şosete folosite. 

Tibby îl studie câteva clipe. Era ciudat cât de mult se 
schimbase de când îl cunoscuse. Era mult mai înalt acum 
(probabil şi pentru că mânca la ea acasă de vreo trei ori pe 
săptămână). Ba chiar îşi spăla şi părul. (Tibby îşi făcea duş de 
câteva ori pe zi; probabil că se decisese şi el să-i urmeze 
exemplul). Incepuse să poarte curea (bine, s-o spunem p-aia 
dreaptă, îi cumpărase ea una). Dar, cu toate astea, rămăsese 
acelaşi Brian. 

— AŞ putea să am probleme dacă te vede cineva. 

Brian o aprobă: 

— M-am gândit deja la chestia asta. O să am grijă să nu 
mă întâlnesc cu nimeni. 

— Bine. 

Tibby ştia că pe părinţii ei nu i-ar deranja dacă ar şti. Asta 
clar nu era o problemă. Brian se aşeză pe noptieră: 

— leri i-am văzut pe Nicky şi pe Katherine. 

— Şi? 

— Katherine a căzut pe scări. Voia să vii tu s-o iei în braţe 
ca să-i treacă. 

— Eu?! 

— Îhî. i 

Pe Tibby o cuprinse un ciudat sentiment de tandrete. In 
cea mai mare parte a timpului ea se străduia să se ţină la 
distanţă de cele două creaturi. Ştia cât de mult ar fi vrut părinţii 
ei să o vadă jucându-se cu ei. Ori de câte ori Katherine i se urca 
în braţe, mama ei nu pierdea niciodată ocazia: se simţea de la o 
poştă că îşi dorea un baby-sitter pe gratis. Trebuie să priviţi 
situaţia în felul următor: atunci când Bugs Bunny se uita la Daffy 
Duck pe o insulă pustie, vedea o friptură mare şi gustoasă. Când 
Alice se uită la Tibby, vede o adolescentă capabilă, numai bună 
de baby-sitter. 

— leri am jucat Dragon Spots cu Nicky. 

— Probabil că s-a distrat grozav! 

Brian îl iniţia pe Nicky în tainele jocurilor video. Era cam 
straniu că Brian se tot ducea pe la ea pe-acasă chiar dacă ea nu 
era acolo. Oare lui îi plăcea mai mult de Tibby sau de familia ei? 

— Ţie cum îţi merge pe-aici? 

Brian se uită prin notițele ei împrăştiate pe birou. 


— Binişor. 

— Cum merge filmul? Te-ai hotărât despre ce-o să fie? 

Tibby discutase cu Brian de multe ori de când începuse să 
lucreze la proiect. Dar, din cine ştie ce motive, nu-i spusese 
niciodată mare lucru. Se apucă să-şi strângă notițele într-un 
teanc. 

— Cred că m-am hotărât. 

— Şi? Despre ce-o să fie? 

— Despre mama. 

— Nu avea chef să intre în detalii. 

— Pe bune? Grozav! 

Lui Brian i se lumină faţa, poate pentru că avea o tendinţă 
enervantă de a o aprecia pe Alice peste măsură. 

— Mda... 

— Dar prietenii tăi cum sunt? Mă refer la ăştia noi... 

Brian îi aruncă privirea aceea dezarmant de sinceră pe 
care o avea câteodată. 

— Sunt... 

Ar fi vrut să spună „drăguţi44, dar n-ar fi fost adevărat. 
Dacă zicea „minunaţi44 se înţelegea altceva. 

— De treabă... 

— Poate-i cunosc şi eu mâine. 

Brian începu să-şi despacheteze sacul de dormit. 

— Sigur. 

De fapt, asta nu era o idee prea bună... 

El îşi ţinea pasta de dinţi şi periuţa într-o pungă mototolită 
de plastic de la Wallman. Trusa ei de toaletă era albastră, 
transparentă şi avea fermoar. 

— Poţi să te duci tu primul dacă vrei. 

Tibby se uită prin uşa întredeschisă. Toaleta era doar la 
câţiva paşi mai încolo, pe coridor. 

— Fugi! 

Cât îl aşteptă pe Brian să se întoarcă, Tibby căută în dulap 
încă o pătură, ca să nu îl lase să-şi pună sacul direct pe podea. 
O dată cu pătura, scoase şi un plic mare pe care se vedea ceva 
scris de Lena. 

Ştia că înăuntru erau Pantalonii, dar nici măcar nu-l 
deschisese. De ce? 

Era clar de ce: dacă vedea Pantalonii, îşi amintea de vara 
trecută, de Bailey şi de Mimi... Ar fi fost obligată să se uite la 


inima strâmbă pe care o cususe pe genunchiul stâng al 
Pantalonilor. N-ar fi fost chip să nu-şi amintească de zilele alea 
ciudate şi foarte lungi de după înmormântarea lui Bailey, când 
stătuse pe terasa din spatele casei şi cususe de zor. Nu era încă 
pregătită să se gândească la toate astea. 

Câteva minute mai târziu, în cameră era întuneric, iar 
Tibby şi Brian stăteau amândoi cu ochii pironiţi în tavan. Era 
prima dată când dormea în aceeaşi cameră cu un băiat! 

— Chiar ţi-ai dat demisia de la Travel Zone? 

— Mda. 

Brian îşi schimba mereu serviciul. Era un geniu al 
computerelor şi putea să se angajeze pentru 20 de dolari pe oră 
oriunde avea el chef. 

În cameră se făcu linişte. Tibby îl ascultă cum respiră şi îşi 
dădu seama că nu adormise încă. Parcă i se uscase gâtul şi o 
durea când trăgea aer în piept. 

La începutul prieteniei lor fuseseră multe momente de 
tăcere, dar pline de înţeles. Atunci, Brian aducea vorba despre 
Bailey. Lui Tibby îi era greu să-l audă vorbind despre ea, aşa că 
după un timp îl rugă să înceteze. Îi spuse că atunci când o să 
stea împreună fără să vorbească despre nimic, o să ştie 
amândoi la cine se gândesc. 

În noaptea asta, în camera ciudată de cămin, se gândeau 
amândoi la aceeaşi persoană. 

Doar îndrăgostiţii ştiu să se învăluie în lumina soarelui. 

E E Cummings. 

David n-avea defecte fizice evidente. Avea toţi dinţii în 
gură şi nici nu era chel. Carmen îi aruncă o privire fugară, să 
vadă cum era îmbrăcat. Acceptabil. Fără tricouri cu Star Trek 
sau alte prostii dintr-astea. Din păcate, nici încălţăminte 
ortopedică nu purta. Era sănătos tun! 

— El este Porter. Porter, ea este mama mea, Christina, iar 
el e David. 

Îi urmări pe David şi pe Porter cum dădeau mâna, 
prefăcându-se că asta nu era cea mai ciudată întâlnire pe care o 
avuseseră vreodată. 

— Porter o să fie student la anul. El şi Carmen sunt 
prieteni de la şcoală. 

Carmen se strâmbă. Christina simţea nevoia, nu se ştie de 
ce, să îi explice totul lui David. 


Şeful de sală îi întâmpină şi îi conduse la masa lor. Era un 
separeu. De ce tocmai un separeu? 

Christina şi David se aşezară pe o parte, iar ea şi Porter, 
pe cealaltă. David se apropie de Christina şi îi înconjură talia cu 
braţul. Carmen simţi că înţepeneşte pe scaun. 

Se holbă la mama ei, întrebându-se ce naiba văzuse omul 
ăsta perfect sănătos la ea? Oare nu observase că era bătrână? 
Nu ştia că purta chiloţi ca de bunicuţă în loc de bikini? Că îngâna 
melodiile formaţiei Carpenters fără să aibă pic de voce? Dacă 
era vreun dement care avea o slăbiciune pentru secretarele 
hispanice care lucrau în cabinetele de avocatură? 

Apoi, uitându-se la chipul ei surâzător, Carmen îşi dădu 
seama că mama ei era chiar drăguță. Avea pârul des şi ondulat 
şi nici măcar nu se vopsea. Era zveltă, nu ca un supermodel, dar 
nici grăsană nu era. Avea un râs plăcut şi sincer, pe care-l 
auzeai întruna dacă îţi petreceai timpul în preajma ei. Mai ales 
dacă era şi David pe-acolo. 

— Carmen? 

Porter o privea de parcă ar fi aşteptat un răspuns la o 
întrebare pe care probabil o pusese de mai multe ori. Carmen 
deschise gura, dar... 

— Ahaaaa... 

— Sau poate nu, adăugă el politicos. 

— Hm? 

Acum toţi trei se uitau ciudat la ea. Carmen tuşi discret: 

— Scuze. Ai zis ceva? 

— Vrei şi tu spaghete cu susan? 

Porter regreta probabil că va trebui să-şi împartă cu ea 
mâncarea, din moment ce repetase aceeaşi întrebare de câteva 
ori. E 

— Aă, sigur... 

Ar fi fost de-a dreptul ridicol să mai şi mănânce din 
aceeaşi farfurie. Dar cum să-l refuze, după ce îl ignorase atâta 
timp? 

— Aţi putea să ne aduceţi încă o farfurie? o rugă Carmen 
pe chelneriţa, în timp ce comandau. 

Se simţea la fel de înţepată ca bunica Lois. Era bunica lui 
Tibby şi avea optzeci de ani. Probabil că era la fel de cuceritoare 
ca bunica Lois când îşi tăia spaghetele cu cuțitul. 


Mama ei nu arăta ca bunica Lois. Ea se sprijinea relaxată 
de David şi râdea din toată inima de ceva ce-i spusese el. Era 
roşie în obraji şi mâncase din farfuria lui David fără nici o jenă. 

Tot ea cu Porter erau cei ridicoli. „Nu-i nimic. Fericirea 
voastră e de scurtă durată”, se gândi Carmen cu răutate. 

— Carmen? 

Porter iar se uita ciudat la ea. 

— Scuză-mă. Ce ziceai? 

Nu se cunoşteau atât de bine, încât să o tulbure din 
meditaţiile ei, cu atât mai puţin să o ia peste picior pe tema 
asta. Pur şi simplu, era nedumerit. Arăta ca soţul bunicii Lois. 
Răposatul. 

— Nu, n-am zis nimic. 

Carmen tăia de zor la spaghete, simțindu-se de parcă nici 
nu participa la întâlnirea asta. La un moment dat, deveni 
conştientă că murmurul conversaţiei din jur încetase. David se 
uita fix la ea: 

— Mama ta mi-a spus că vara asta eşti baby-sitter la 
familia Morgan. 

David o privea drept în ochi. Parcă voia să-i spună: „Vreau 
să fim prieteni44. Carmen se uita, în schimb, la oricine altcineva 
din restaurant, numai la el nu. 

— Mda. Îi cunoşti? 

— Jack Morgan e partener la firmă. Drăguţi copii, nu? Cum 
îl cheamă pe băieţelul lor, c-am uitat? 

— Jesse? 

— Da, Jesse. E de groază! La picnicul organizat de firmă a 
numărat toate cuburile de gheaţă din pahare. 

Christina şi Porter râseră, Carmen, nu. 

— Mie mi-a strigat de la fereastră că sunt o bestie când m- 
am dus ieri să o iau pe Carmen de-acolo. 

Pe Christina o amuza situaţia; Carmen, în schimb, n-ar fi 
recunoscut nici în ruptul capului aşa ceva în faţa prietenului ei. 

Carmen observă ca prin vis cum David o sărută uşor pe 
păr pe mama ei. Apoi Porter spuse şi el ceva, dar cine să-l 
asculte... 

Când, în cele din urmă, fu adusă şi nota de plată, David o 
plăti fără să se dea mare. Când Porter îşi scoase portofelul, el 
adăugă cu serioziotate: 

— Data viitoare! 


Galant, David se ridică şi îi aduse Christinei haina din 
cuier. Carmen se uită pe furiş dacă avea picioare scurte. 
Ghinion! 

Lena se ridică din pat şi puse CD-ul cu Lucinda Williams pe 
care îl primise în ianuarie de la Kostos. Tibby era plecată, Bee 
era plecată, Carmen era în oraş la o întâlnire împreună cu 
maică-sa - lucru nebunesc, desigur. Muzica o făcea să tânjească 
după Santorini şi după sentimente pe care acum le pierduse. 
Poate că nici nu le avusese vreodată. Poate că fusese doaro 
părere. Nici nu putea să le dea un nume. Era ceva frumos şi 
profund, dar şi dureros. 

Lena ştia prea bine că îşi petrecuse prea mult din viaţă 
temându-se, aşteptând să se întâmple ceva îngrozitor. Când 
duci aşa o viaţă, un sentiment de uşurare e toată fericirea la 
care poţi să speri. 

Lena se întrebă de unde provenea teama asta a ei. De ce 
îi era frică? Nu i se întâmplase niciodată nimic îngrozitor. Poate 
era vreo reminiscență dintr-o viaţă anterioară. Nici nu trăise încă 
atât de mult încât să aibă timp să se înfrunte cu greutăţile vieţii. 
Poate la ea era ca la câini; cine ştie cât însemna un an la ea... 
Oare trăia o viaţă de câine? Oare asta era, de fapt, o viaţă? 

Se îndreptă spre şifonier şi scoase o cutie de pantofi. 
Împrăştie scrisorile din ea pe pat. Se străduia să nu facă lucrul 
ăsta prea des, mai ales de când aflase despre noua prietenă, 
dar în seara asta nu se putu abţine. 

Citise scrisorile lui Kostos de atâtea ori, încât extrăsese 
din ele fiecare nuanţă, fiecare subînţeles, fiecare strop de 
sentiment. Le citise cu atâta ardoare, încât se mira că nu se 
rupseseră deja în mii de bucățele. Îşi aduse aminte cât de tare o 
bucura o scrisoare nouă. O scrisoare necitită era plină de 
promisiuni. Îşi aduse aminte cât de greu cântărea plicul în 
mâinile ei, din cauza atâtor emoţii noi. 

Se aşeză turceşte pe pat şi le deschise una câte una; se 
afla parcă sub efectul unei vrăji. La început, o surprinsese cât de 
formale erau scrisorile lui Kostos. Lucrul ăsta îi aducea mereu 
aminte că el nu era american şi că era mai mare decât ea. Apoi 
n-a mai deranjat-o aspectul ăsta. Aşa era el. 

Prima scrisoare era de la începutul lui septembrie, imediat 
după ce plecase ea din Santorini. 


Amintirile sunt atât de proaspete, încât mi se pare că mă 
însoţeşti pretutindeni. Mă întristează gândul că o să treacă 
timpul, şi amintirile despre tine vor fi din ce în ce mai 
îndepărtate. O să-mi fie greu să îmi imaginez pensulele tale 
împrăştiate pe rocile din Ammoudi; o să-mi fie greu să mi te 
imaginez pe tine, cum stăteai la soare cu picioarele rezemate de 
zidul grădinii. Acum te văd aievea. In curând, totul o să fie doar 
o simplă amintire. Nu mult după aceea, o să fie totul ca unvis. 
Nu vreau să ne despartă atâta timp. In seara asta îmi fac 
bagajele ca să plec Londra. Urăsc faptul că trebuie să plec din 
locul acesta unde am fost împreună. 

Următoarea era din aceeaşi lună, dar avea timbru de 
Anglia, unde Kostos se dusese să studieze la Academia de Studii 
Economice. 

Suntem cinci colegi într-un apartament cu trei camere-, 
Yusef din lordania şi nişte englezi din nord care de-abia s-au 
mutat. Londra e gălăgioasă, strălucitoare şi plină de atracţii. Am 
aşteptat atâta să ajung aici, şi tot mă mai surprinde faptul că 
am reuşit. Cursurile încep marţi. Seara trecută am ieşit la o bere 
(aşa se zice aici: „o bere”, chiar dacă tu bei până nu mai poţi) cu 
Yusef. Am fost într-un pub de pe strada noastră. Nu m-am putut 
abtine să nu-i povestesc despre tine. M-a înţeles. Are şi el o 
iubită care îl aşteaptă acasă. i 

A treia scrisoare era din octombrie. Işi aduse aminte cât 
de mult o surprinsese timbrul de Grecia, îi scrisese exact după 
ce bunicul lui făcuse un infarct. Kostos, responsabil ca 
întotdeauna, se întorsese în Santorini. In loc să studieze 
macroeconomia cu profesori renumiţi, el construia componente 
pentru bărci în străvechea fierărie a familiei. Aşa era Kostos. 

Lena, te rog să nu-ţi faci griji pentru mine. Eu am ales să 
mă întorc. Vorbesc serios. Academia de Studii Economice nu 
pleacă nicăieri. Am obţinut deja o amânare. Nu a fosto 
problemă să găsesc pe cineva care să se mute în apartament în 
locul meu. Nu regret nimic. Starea de sănătate a lui dapi se 
îmbunătăţeşte pe zi ce trece. Azi a stat cu mine în atelier cât am 
lucrat. Pretinde că o să îşi revină complet până la Crăciun şi că 
mă voi putea întoarce la şcoală la anul, dar eu nu mă grăbesc. 
Întâi vreau să mă ocup de afacerile lui dapi. 

Am fost la înot în luminişul nostru de măslini în noaptea în 
care m-am întors. M-am gândit tot timpul la tine. 


La început scrisese: „Mi-am imaginat cum ar fi să fac 
dragoste cu tine”, dar apoi mâzgălise pe deasupra cu creionul. 
Când Lena a citit scrisoarea în lumină puternică, a putu descifra 
şi cuvintele cenzurate. Ori de câte ori ar fi citit scrisoarea, 
efectul pe care îl avea asupra ei era la fel de puternic. Fiecare 
cuvânt ardea ca o flacără în sufletul ei. Dor. Agonie. Fericire. 
Durere. 

Oare făcuse dragoste cu noua lui prietenă? Gândul ăsta îi 
înfieră mintea ca un cărbune fierbinte, aşa că îl alungă cât de 
repede putu. 

Următoarea scrisoare pe care o extrase din teanc era din 
decembrie. Scrisorile din perioada asta încă o mai stânjeneau. 
Era bucuroasă că nu putea să-şi citească propriile scrisori. 

Ultima ta scrisoare a fost atât de distantă, 1 Am încercat 
să te sun luni. Ai primit mesajul meu? Te simţi bine? Ce mai fac 
prietenele tale? 3ee? 

Îmi tot spun că poate erai tristă în ziua când mi-ai scris. Tu 
eşti bine, şi relaţia noastră merge bine. Sper să fie adevărat. 

Apoi a sosit luna ianuarie. Orice urmă de speranţă care se 
născuse în sufletul ei în august s-a ofilit de tot pe timpul iernii. 
Lena se transformase iar într-o fiinţă retrasă şi inaccesibilă. Îi 
trimisese o scrisoare plină de laşitate, iar el îi răspunsese: 

Poate că suntem prea departe. Oceanul Atlantic părea 
mult mai mic în septembrie. Acum chiar şi Caldera mi se pare o 
limită de care nu o să o trec niciodată. Visez mereu că înot, înot, 
Şi, orice-aş face, mă trezesc pe alt țărm al insulei acesteia. Cred 
că am fost despărțiți prea mult timp. 

Atunci ea a rupt relaţia, promiţându-şi că în felul ăsta va 
redeveni o fiinţă întreagă, stăpână pe ea. Dar a fost o iluzie. 
Incă îi era dor de el. 

Sigur că te înţeleg, Lena. Mă aşteptam la aşa ceva. Dacă 
aş fi fost încă la Londra, la facultate, totul mi s-ar părea altfel. 
Par să stau aici, pe insula asta, în timp ce îmi doresc să fiu în cu 
totul altă parte... Îmi va fi dor de tine. 

Nopți de-a rândul a crezut că lui chiar îi era dor de ea. Îi 
plăcea să-şi imagineze mereu ce se întâmpla atunci când doi 
oameni care se iubeau atât se revedeau după o îndelungată 
absenţă. Işi derula în minte aceleaşi scenarii de mii şi mii de ori. 
N-avea nici o importanţă că ea era rezervată, total neinformată 
şi, mai ales, virgină. O fată avea tot dreptul să viseze. 


Dar acum Kostos avea o nouă prietenă. O uitase. Probabil 
că n-o să-l mai vadă niciodată. 

Visele nu mai sunt la fel de plăcute atunci când ştii sigur 
că nu se vor împlini niciodată. 

A doua zi, când Tibby se trezi, Brian era deja îmbrăcat şi 
stătea răbdător în faţa biroului. 

Era conştientă de cât de ciufulit îi era părul când se dădea 
jos din pat. Se grăbi să şi-l îndrepte bine cu ambele mâini. 

— Ţi-e foame? întrebă el pe un ton amical. 

Tibby îşi aminti de micul dejun. Îşi aminti de cantină şi de 
autostradă. Ar fi vut să-i spună şi lui Brian despre planul ăsta şi 
să-l invite şi pe el, dar n-o făcu. 

— Am un curs acum, devreme. 

— Oh! 

Brian nu se deranjă să-şi ascundă dezamăgirea. El nu se 
prefăcea niciodată că e indiferent atunci când, de fapt, îi păsa. 

— Nu vrei să ne întâlnim la prânz? O să iau nişte 
sandvişuri de la bufet şi putem să le mâncăm lângă lac. 

Lui Brian îi plăcu ideea. Se duse la toaletă, în timp ce ea 
se îmbrăca. Apoi plecară împreună. Ea îşi ticluise bine evadarea. 
Nu era prea complicat. Brian nu şi-ar fi imaginat niciodată că ea 
l-ar minţi tocmai pe el. 

Tibby îi arătă clădirea unde era liga studenţilor: 

— Au jocul Dragon Master la subsol. 

— Daa? 

Brian părea brusc mai interesat de facultate decât până 
acum. 

— Da. Ne vedem acolo la prânz! 

Tibby ştia că Brian putea să joace ore în şir doar cu un 
dolar. Se grăbi să ajungă la clădirea centrală. Camera lui Alex 
era la primul etaj. Acolo se întâlneau de obicei. El stătea în faţa 
computerului, cu căştile pe urechi. Maura citea una dintre 
revistele lui de hip-hop, tolănită pe pat. Niciunul din ei nu îşi 
ridică privirea când apăru Tibby, aşa că ea râmase în uşă. Ştia 
că o să iasă când aveau ei chef. Era mulţumită că le cunoştea 
deja obiceiurile. 

Alex îşi remixa CD-urile, ca de obicei. Erau munţi de CD-uri 
pe biroul lui. Majoritatea erau înregistrate prin vreun susbsol sau 
erau formaţii despre care Tibby nu auzise în viaţa ei, dar 
pretinsese că le ştie. Alex deconecta căştile, pentru ca Maura să 


poată auzi muzica. Erau nişte sunete stranii, ascuţie şi 
neliniştitoare, acompaniate de un scârţâit îngrozitor. Tibby nu 
ştia precis dacă asta era sau nu muzică, dar, cum Alex părea 
satisfăcut, dădu şi ea din cap aprobator. 

— Hei, Tomko! Tre’ să băgăm nişte cofeină m noi! 

Alex se ridică şi le conduse spre uşă. Tibby se întrebă 
dacă stătuse treaz toată noaptea. 

Teoretic, trebuiau să semneze o condică ori de câte ori 
părăseau campusul, dar Tibby renunţase să le mai aducă aminte 
detaliul ăsta. Merseseră aproape un kilometru pe marginea 
autostrăzii, în timp ce maşinile şi camioanele treceau în goană 
pe lângă ei. 

Tibby se întristă atunci când chelneriţa grizonată care 
purta şapcă îi aduse o farfurie plină cu clătite. Brian era 
înnebunit după clătite. 

Alex discuta de zor despre un tip plin de coşuri, mare 
jucător de şah, care stătea în camera de lângă el. Băiatul ăsta 
era ţinta preferată a glumelor lui. 

Tibby se gândi la Brian, la tricoul lui cu Dragon Master şi la 
ochelarii lui murdari cu rame aurii. Apoi rise de ceva ce spusese 
Alex. Până şi ea îşi dădea seama cât de fals îi suna râsul. 

Oare de ce nu-l adusese pe Brian? îi fusese teamă de ce o 
să creadă Alex şi Maura despre ea? Sau îi fusese teamă de ce 
avea să creadă Brian despre ea? 

Viaţa nu e un joc cinstit. Doar că totuşi e mai bine să fii viu 
decât să fii mort. Asta-i tot. 

William Goldman. 

Primele zile petrecute în podul Greţei au fost zile de 
muncă grea. Bridget a avut de cărat cutii uriaşe, piese de 
mobilier şi tone de cărţi până jos, la subsol. 

În dimineaţa celei de-a cincea zile, Pantalonii se 
înfiinţaseră deja la poştă. La început, era încântată, pentru că 
urma să înceapă o muncă şi mai dificilă şi simţea că avea nevoie 
de ei. Dar când se întoarse în cameră, o cuprinse panica. 

Se învârtea ca un leu în cuşcă. Cu răsuflarea tăiată, începu 
să-i tragă pe ea. La coapse întâmpină rezistenţă. Trebui să se 
oprească. Nu putea să mai insiste. Dacă-i rupea? Cât de oribil ar 
fi fost gestul ăsta? 

Îi scoase repede de pe ea şi se îmbrăcă iar în pantalonii ei 
scurţi, gâfâind. Nu voia să acorde o prea mare importanţă 


chestiei asta. Ştia prea bine că trebuia să slăbească. Se aşeză 
pe pat, îşi rezemă ceafa de perete şi se strădui din răsputeri să 
nu plângă. 

Încă mai ţinea Pantalonii în braţe. Nu putea pur şi simplu 
să-i ignore. Poate că nu trebuie neapărat să te îmbraci cu ei ca 
să fie magici. Se putea, nu-i aşa? 

Amorţită, Bridget ieşi din cameră şi plecă înspre casa 
Greţei cu Pantalonii în braţe. Odată ajunsă, intră pe uşa din 
spate, după cum primise instrucţiuni. Greta era în bucătărie, 
unde se înţepa în deget pentru o probă de sânge. Bridget îşi 
întoarse repede privirea. Bănuia deja că Greta era diabetică. Nu 
era prima dată când vedea aşa ceva. Şi mama ei avusese diabet 
în ultimii ani de viaţă. 

— Bună dimineaţa, Greta! 

Bridget nu-şi ridică ochii din pământ: 

— Bună! Vrei să mănânci ceva? 

— Nu, mersi. 

— Atunci poate un suc de portocale? 

— Nu, dar aş vrea să iau nişte apă cu mine, dacă se poate. 

Se îndreptă spre frigider ca să îşi ia singură apa. Greta se 
uita curioasă la Pantaloni: 

— Sunt ai tăi? 

Bridget îi răspunse afirmativ din cap. 

— Nu vrei să ţi-i spăl? Cu puţin clor, iese toată mizeria aia 
de pe ei. 

— Nu! Nu-i nevoie, mulţumesc! îmi plac aşa cum sunt! 

Îngrozită, Bridget strânse Pantalonii cu un gest protector. 

Greta plescăi dezaprobator din buze şi clătină din cap: 

— Fiecare cu gusturile lui... „Nu ai nici un pic de magie în 
tine!” se gândi Bridget. 

Era foarte cald în casă, iar în pod erau cu cel puţin 15 
grade în plus. Bridget nu făcuse decât să urce scările şi deja era 
lac de sudoare. 

Într-un colţ era un teanc de cutii pe care scria mare, cu un 
marker negru: „MARLY”. Acum începea partea cu-adevărat 
dificilă. Era partea pe care o aşteptase şi de care-i era tare frică. 
Atâmă pantalonii de bibliotecă şi se apucă de treabă. Bridget nu 
îşi permise să se gândească prea mult. Luă prima cutie şi o 
deschise. 


Cu grijă, scoase din ea câteva caiete rămase din şcoala 
primară. Bridget simţi o strângere de inimă când văzu scrisul 
cursiv al mamei ei. Apoi nişte manuale: Studii sociale, Engleză, 
Algebră. Sub ele era un plic cu fotografii. Petreceri, picnicuri, 
chiar şi un târg. Mama ei îi atrăgea atenţia în fiecare poză. Părul 
îi strălucea şi nu părea să stea locului o clipă. Bridget ştiuse 
dintotdeauna că părul îl moştenise de la mama ei. 

Cutia mai conţinea fel şi fel de fleacuri făcute de mama ei, 
mai cu seamă desene făcute pe farfurii de carton şi pe hârtie 
creponată. Bridget salvă tot ce se putea salva şi aruncă restul în 
punga cu gunoaie. 

. Cutia următoare data de pe vremea când mama ei era în 
liceu. Bridget scotoci printre cărţi şi caiete înainte să ajungă la 
fotografii: Marly la dans, Marly pe vremea când era majoretă, 
Marly în costum de baie, Marly flirtând, Marly la petreceri cu fel 
şi fel de băieţi scorţoşi. Erau patru albume, toate pline cu acelaşi 
gen de fotografii. Marly apărea în toate pozele. Paisprezece 
numere ale ziarului Huntsville Times conţineau poza lui Marly; în 
afară de astea, mai erau o groază de alte tăieturi din ziare locale 
în care apăruse ea. Bineînţeles, în toate pozele arăta splendid. 
Era ca o vedetă de cinema: zâmbea, râdea, ţipa, se dădea în 
spectacol. Bridget nu putu să-şi reprime mândria care o 
cuprinse. Nu era vorba numai de frumuseţea ei uimitoare. Pur şi 
simplu, în fiecare fotografie îţi atrăgea atenţia ca un magnet. 

Bridget rămase profund impresionată de tânăra pe care o 
descoperise în poze, dar pe care avea senzaţia că n-a cunoscut- 
o niciodată. Marly nu părea să aibă nici o legătură cu femeia pe 
care şi-o amintea ea atunci când se gândea la mama ei. Pentru 
o secundă, îi apăru în minte imaginea mamei sale, cum zăcea 
întinsă pe pat în camera întunecată. 

— Gilda! 

Era ora doisprezece. Greta o chema la masă. Ca prin vis, 
Bridget cobori la parter. O urmări pe Greta cum rânduia pe 
masă sanvişurile cu salam şi cartofii prăjiţi, chinuindu-se să 
împăturească şerveţelele cu degetele ei afectate de artroză. 

„Nu pot să cred că tu eşti rudă cu mama mea!” 

Carmen îşi petrecu după-amiază la Lena, pregătind 
negrese şi prăjiturele cu bomboane M&M, pe care le împacheta 
apoi cu grijă pentru Tibby şi pentru Bee. Pentru că era ora cinei, 
se bucura foarte tare că era la Lena acasă. Nu pentru că i-ar fi 


plăcut ce gătea tatăl ei sau pentru că s-ar fi simţit bine în 
bucătăria luminată prea tare cu becuri de halogen. Nu-i plăcea 
nici faptul că i se impregnase în nări mirosul greu al ojei lui Effie. 
Dar, cel puţin, nu mai rămăsese singură acasă pentru a treia 
seară la rând. 

In seara asta, mama ei se dusese cu David la un meci de 
base-ball. Christina îşi făcuse o coadă şcolârescă şi pusese o 
şapcă pe care scria „Orioles”, ceea ce, după părerea ei, era de-a 
dreptul ridicol. 

— Totul e delicios, domnule Kaligaris! 

Carmen îşi învârti furculita printr-o mâncare în care era 
sigură că zărise şi nişte spanac. 

— Mersi. 

— Carmen, am auzit că mama ta s-a îndrăgostit la 
nebunie, se auzi vocea lui Effie, care se străduia să-şi ţină 
furculiţa în aşa fel încât să nu-şi strice manichiura. 

Carmen înghiţi cu noduri, apoi se uită încruntată la Lena, 
căutând să descopere semne de reacredinţă. 

— Mda, cam aşa e. 

— Să ştii că nu Lena mi-a spus, ci Melanie Foster. O 
cunoşti? E şefă de sală la Ruby Grill. l-a văzut pe mama ta şi pe 
prietenul ei sărutându-se la o masă. 

— Chiar trebuie să ne povesteşti chestiile astea? Carmen 
simţi că mâncarea cu spanac nu o lua pe unde trebuia. 

— Îţi place tipul? insistă Effie. 

— E de treabă. 

Doamna Kaligaris părea să fie curioasă, jenată şi puţin 
şocată, toate astea în acelaşi timp: 

— Mă bucur că mama ta a găsit pe cineva la care ţine cu 
adevărat. 

— Da, e bine. 

După o tăcere stânjenitoare, Carmen îşi lăsă privirea spre 
farfurie. Effie, care nu era deloc proastă, abandonă subiectul. 
Carmen începu să se uite la ceas. 

— Dacă tot aţi pomenit de... ar trebui să vină să mă ia în 
câteva minute... 

Se uită la ceilalţi, ca să se asigure că toţi terminaseră de 
mâncat. 

— Ar trebui să-mi string lucrurile. Mă scuzaţi că mănânc şi 
plec aşa, imediat... 


— Nu-i nimic, iubito! Mie îmi pare râu că am mâncat atât 
de târziu în seara asta. 

Dar familia Kaligaris mereu târziu mânca. Carmen îşi 
imagina că aşa se obişnuieşte în Grecia. De-a lungul celor 
cincizeci şi cinci de minute care au urmat, Lena şi Carmen au 
stat în sufragerie, aşteptând-o pe Christina. 

— Ar fi putu să dea măcar un telefon! 

Mai spusese chestia asta de câteva ori. Deodată, îşi dădu 
seama că ăsta era lucrul pe care i-l reproşa mama ei ori de câte 
ori avea ocazia. Lena căscă. 

— Durează mult până ieşi de pe stadion. Probabil că au 
rămas blocaţi prin parcare sau ceva de genul ăsta. 

— E prea bătrână ca să mai meargă la meciuri, bombăni 
Carmen. 

Doamna Kaligaris cobori la parter ca să-şi ia ceva din 
bucătărie. Aproape toate luminile din casă erau stinse. 

— Carmen, ştii bine că poţi dormi aici dacă vrei. 

Carmen dădu din cap. li venea să plângă. 

La 22.44, în faţa casei se opri o maşină. Era maşina lui 
David. Lena, care se trezea întotdeauna devreme, aproape că 
adormise pe canapea. Se deşteptă brusc şi o trase pe Carmen 
de umăr, în timp ce aceasta se îndrepta spre uşă. 

— Se mai întâmplă, îi şopti ea. 

— Nena, a fost o nebunie! îmi pare atât de rău, izbucni 
mama ei de îndată ce Carmen deschise portiera. 

Christina era prea fericită pentru a se putea preface că îi 
părea râu. 

— Carmen, mă simt îngrozitor! îmi cer scuze pentru ce s-a 
întâmplat, adăugă şi David cu sinceritate. 

„Atunci de ce naiba zâmbeşti aşa?” 

Carmen trânti uşa. Christina şi David îşi şopteau diverse 
lucruri în timp ce parcau maşina în faţa blocului. Carmen nici nu 
se strădui să desluşească ce vorbeau. Sări repede din maşină, 
ca să nu trebuiască să asiste şi la sărutul de noapte bună. Nu se 
deranjă nici să ţină uşa liftului deschisă, aşa încât mama ei 
trebui să o ia la fugă ca să îl prindă. In spaţiul acela strâmt, 
Carmen simţi cu dezgust că respiraţia mamei ei mirosea a bere. 

— lubito, crede-mă! Ştiu că am întârziat, dar dacă ai fi 
văzut în ce hal se circula... A fost foarte aglomerat pe stadion, 


iar pe tine nu te-a deranjat niciodată să stai mai mult la Lena 
acasă. 

Mama ei parcă era în al nouălea cer, iar ochii îi străluceau. 
Se vedea că şi-ar fi dorit să rămână în lumea ei fericită, fără 
reproşurile lui Carmen. 

Carmen i-o luă înainte şi descuie uşa cu cheile ei. Nici prin 
cap nu-i trecea să o lase în pace. 

— Te urăsc! îi spuse ea. 

În timp ce se îndreptă spre camera ei, ruşinea şi 
disperarea o copleşiră. 

În seara aceea, Tibby a stat cu Brian. Ar fi putut să se 
furişeze şi să plece cu el la cafenea, dar respinse ideea asta de 
la bun început. Preferă să comande o pizza în cameră. 

După aceea, amândoi stăteau întinşi pe podea, înarmaţi 
cu hârtii, creioane şi carioca. Brian deschisese radioul şi asculta 
un post care difuza muzică clasică. 

— Ce desenezi acolo? o întrebă el, uitându-se la pătratele 
pe care le desena ea pe două foi mari de hârtie. 

— Cred că e un fel de... poveste. 

Şi el era preocupat. Încerca să facă o bandă desenată. 
Personajele lui aveau capetele şi ochii prea mari. Nu îi ieşiseră 
prea bine. Îi aminteau de pozele alea de duzină cu copii trişti. 
Când se concentra, Brian îşi muşca partea interioară a obrazului 
şi mormăia încet ceva. 

Tibby era concentrată asupra poveştii ei, când deodată 
deveni conştientă de muzica pe care o ascultau. Era cao 
simfonie. Atunci îşi dădu seama că Brian fluiera. Partea cea mai 
ciudată era că fluiera exact în ritmul muzicii. Sute şi sute de 
note pe care el nu le rata deloc. Se opri şi îl urmări cu privirea, 
dar el nu o observă. El colora şi fluiera liniştit. 

Muzica era sublimă, orice ar fi fost. Dar de unde o ştia el 
atât de bine? De unde o ştia pe note? Tibby îşi sprijini bărbia în 
palme. Oare mereu fusese aşa de talentat la muzică? 

N-ar fi vrut să spună nimic. Îi era teamă că l-ar fi întrerupt, 
iar ea voia ca el să fluiere mai departe, îşi lăsă capul pe podea şi 
îşi închise ochii. O străbătu un fior. Îi venea să plângă, dar nu 
ştia de ce. Toate hârtiile se mototoliră sub capul ei. 

Brian colora şi fluiera nestingherit. Viorile se tânguiau în 
continuare, iar violoncelul îi răscolea sufletul. Apoi se auzi doar 
pianul, fără alt acompaniement în afară de fluieratul lui Brian. 


Şi-apoi totul se termină, iar Tibby se întristă foarte tare. Se 
simţea de parcă pentru scurt timp ar fi trăit în lumea aceea 
armonioasă a muzicii, iar acum cineva o izgonise înapoi afară, 
unde îi era frig. 

Îi privi pe Brian, care desena în linişte. Nici nu-şi ridicase 
privirea. 

— Ce-a fost asta? 

— Ce? 

— Muzica asta pe care-am ascultat-o. 

— Aă, cred că a fost Beethoven. 

— Ştii cum se numeşte piesa? 

— E un concert de pian. Probabil al cincilea. 

— Câte sunt de toate? 

— Concerte de pian? Ale lui Beethoven? Nu ştiu sigur. 
Cred că doar cinci. 

— De unde ÎI ştii? 

Brian ridică din umeri: 

— Le-am auzit de multe ori. Le tot difuzează la radio. 

Tibby se uită la el atât de insistent, încât Brian înţelese 
imediat: 

— Tatăl meu cânta concertul ăsta! 

Tibby se crispă şi îşi plecă ochii, spre deosebire de Brian: 

— Tatăl meu era muzician. Pianist, mai precis. N-ai ştiut? 
A murit. 

Tibby rămăsese cu gura căscată. Nu, nu ştiuse. Nu ştia 
mai nimic despre viaţa lui Brian, dar ăsta nu fusese un început 
bun. Înghiţi în sec şi începu să-şi înfigă vârful creionului în 
deget. 

— A murit? Vreau să zic, era muzician? 

— Da. 

Brian îşi scoase ochelarii şi Tibby îşi dădu seama că avea 
ochii adânc afundaţi în orbite. Îi trebui o grămadă de timp ca să- 
şi curețe ochelarii cu marginea tricoului. 

— Şi cânta chestia asta? 

— Da. 

— Aha. 

Tibby îşi muşcă limba. Ce fel de prietenă era ea, dacă nu 
ştia despre el un lucru atât de important? Ştia că Brian avusese 
o viaţă singuratică şi cam tristă. Ştia lucrul ăsta, dar niciodată 
nu se sinchisise să-l întrebe de ce. 


Evitase să afle informaţii de genul ăsta despre el, la fel 
cum evitase atâtea alte lucruri. Era convinsă că Bailey, în 
schimb, ştiuse totul despre tatăl lui Brian. Probabil că aflase 
toate astea în prima oră în care făcuse cunoştinţă cu el. 

Pe de altă parte, Tibby îşi petrecuse ore în şir cu Brian, 
mulţumindu-se să nu afle nimic despre el. 

In unele lucruri trebuie să crezi ca să le poţi vedea. 

Ralph Hodgson 

— Rusty e liber! 

Billy Kline se întoarse şi se îndreptă spre Bridget: 

— Ai zis ceva? 

— Rusty! Băiatul de-acolo! Colegul tău... E mai rapid decât 
crezi tu. 

Bridget nu ştiuse niciodată să-şi ţină gura când se afla pe 
terenul de fotbal. Băiatul scutură uşor din cap, de parcă nu i-ar fi 
venit să-şi creadă ochilor. 

Cine e fata asta ciudată care stă pe margine şi-i dă 
indicaţii? Bridget ridică din umeri. Stătea la soare şi mesteca un 
fir de iarbă, exact ca atunci când era mică. Uitase cât de mult îi 
plăcea să urmărească un meci, chiar dacă pe teren era o 
adunătură de amatori. 

— Era o simplă idee! 

Billy era chiar drăguţ când se încrunta aşa. 

— Te cunosc de undeva? întrebă el. 

— Nu ştiu. Tu ce crezi? 

Felul ei de-ai răspunde îl descumpăni puţin. 

— Cred că te-am mai văzut pe-aici. 

— Păi sunt un fan al vostru. 

El înclină scurt din cap, sugerându-i parcă faptul că mai 
degrabă era cam nebună, şi se întoarse pe teren. Dacă ea ar fi 
fost tot Bee cea de vara trecută, el ar fi ştiut că ea flirta cu el şi 
ar fi invitat-o deja în oraş până acum. Dar după cum se vedea 
acum... 

În ultimele minute de antrenament, Rusty rămăsese din 
nou liber, iar Billy îi pasă mingea. Rusty marcă imediat. 

Bridget aplaudă zgomotos pe margine. Billy se uită la ea şi 
nu se putu abţine să nu zâmbească. 

Carmabelle: Salut Len. În sfârşit, am vorbit cu Tibby. L-am 
spus că o să fim aici când ajunge ea acasă, pe la şapte. Brian e 
la ea în vizită şi o aduce el acasă. 


Lennykl 62: Am vorbit şi eu cu ea E caraghioasă. Tot nu 
ştie că Brian e îndrăgostit de ea Carmabelle: Crezi că Brian o 
iubeşte în felul ăla? 

Lennykl 62: Cred că Brian o iubeşte în toate felurile 
posibile. 

— Tibby, opreşte camera. Te rog! 

— Bine. O să filmez pe altcineva! 

Pe cât de fericită era să o vadă pe Tibby, pe-atât de tare o 
enerva camera ei de filmat. Lena întotdeauna se simţea 
stânjenită când era filmată. 

— Vrei să mai cureţi nişte porumb sau ţi-a ajuns pe ziua 
de azi? Tu decizi! 

În timp ce vorbea, mama lui Tibby ţinea în mână o pungă 
maro de hârtie, plină cu porumb. 

Lena se uită la ceas. Mai avea o jumătate de oră până 
când trebuia să ajungă la serviciu. 

— ÎI curăţ eu, se oferi ea. 

Chiar îi făcea plăcere să curețe porumb. Stătea la masa 
rotundă din bucătăria familiei Rollins. Mama lui Tibby făcea o 
salată pentru petrecerea de patru iulie de a doua zi, iar Loretta, 
menajera, îi supraveghea pe Nicky şi pe Katherine, care se 
stropeau unul pe altul cu apă în piscina gonflabilă din grădină. 

Lena scoase un ştiulete din pungă şi trase cu blândeţe de 
coaja aspră. Niciodată nu ştii când o să dai peste un vierme gras 
şi albicios sau peste o pată neagră plină cu insecte agitate. Dar 
ştiuletele ăsta era perfect. Ei îi plăcea şi mătasea porumbului, 
pentru că îi amintea de pârul lui Bridget. Mai precis, de părul lui 
Bridget cea de odinioară. 

— Lena, ce mai face prietenul tău? o întrebă mama lui 
Tibby, ridicând insinuant din sprâhcene. 

De fapt, voia să-i demonstreze că era dispusă să stea la o 
bârfă mică, ca şi cum ar fi făcut şi ea parte din gaşcă. 

Lena se strădui să nu se strâmbe prea tare. Cuvântul 
„prieten” o stânjenea chiar şi pe vremea când avea aşa ceva, 
dar acum şi mai şi. În plus, i se părea oribil că toată lumea era la 
curent cu problemele ei personale. 

— Ne-am despărţit. N-a mers relaţia la distanţă. 

— Ce păcat! 

— Da. 


Lena nu se putu abţine să nu observe că toate mamele 
erau cam nerăbdătoare să ajungă la subiectul „prieteni”. De 
parcă viaţa ta începea doar atunci când îţi găseai unul. Oribil! 
Aşteptă un timp până să schimbe subiectul. 

— Ăă... Alice? 

Imediat după ce fetele începuseră să vorbească, mama lui 
Tibby insistase ca toate să îi spună pe nume. 

— Spune! 

Ideea asta o tot chinuia pe Lena de câteva zile. La început 
i se păruse din cale-afară de diabolică. Ei nu îi stătea în fire să 
se poarte aşa. Dar acum avea ocazia perfectă, aşa că n-avea ce 
să meargă râu. 

Lena inspiră adânc. Vocea ei trebuia să sune foarte 
indiferentă şi nevinovată: 

— Mama ţi-a povestit vreodată ceva despre Eugene? 

Alice se opri din curăţat cartofi. În camera luminoasă, 
Lena putea să vadă clar toţi pistruii lui Alice. Erau la fel ca 
pistruii lui Tibby, doar că erau mai deschişi la culoare. 

— Eugene? Nu e grecul ăla pe care l-a iubit ea la nebunie? 

Lena îşi tinu respiraţia. Nu se aşteptase să fie atât de uşor. 

— Da, despre el e vorba. 

Se simţea ca o impostoare, prefăcându-se că ştie despre 
ce este vorba. Alice căzuse pe gânduri. 

— l-a frânt inima mamei tale, nu? 

Lena îşi fixă privirea asupra porumbului. Parcă tot sângele 
i se sui în cap, colorându-i puternic obrajii. Asta era ultimul lucru 
pe care se aşteptase să-l audă. 

— Da, cam aşa a fost. 

Alice lăsă jos cuțitul şi fixă tavanul. Părea să o încânte 
incursiunea asta în trecut. 

— Doamne, n-am să uit niciodată cum a venit atunci să o 
vadă, când erai tu mică. Ţi-a povestit asta, nu? 

Lena îşi muşcă buza: 

— Mi-a zis ceva... 

Deja se simţea prost. Auzise mai mult decât ar fi trebuit. 
Informaţia primită în cantităţi aşa mari parcă îşi pierdea din 
valoare. 

Lena rămăsese cu ochii pironiţi asupra lui Alice. | se părea 
urât din partea ei că nu avea mai multă grijă cu secretele altor 
oameni. 


— Sunt sigură că o să-ţi povestească şi asta cândva. Dar 
de ce vrei să ştii despre el? 

Părea să-şi fi dat seama că a vorbit prea mult, aşa că se 
concentră din nou asupra cartofilor. 

Bună întrebare, dar n-avea nici un răspuns pregătit! Din 
fericire, Katherine dădu buzna prin uşile glisante, plângând şi 
încercând să le explice ceva despre Nicky şi despre o găleată. 
Podeaua bucătăriei se umplu de apă, noroi şi iarbă. Lena simţi o 
profundă recunoştinţă pentru cei doi copilaşi, deoarece mama 
lui Tibby dădu copilul afară din bucătărie şi se apucă să spele 
podeaua, uitând imediat de Eugene, hoţul de inimi. 

Bridget se trezi lac de sudoare. Era cald, într-adevăr, dar 
mai erau şi visele astea... Ziua se uita cu nesaţ la lucrurile 
mamei ei, iar noaptea le visa. Visele asta îi ofereau o imagine 
fragmentară a lui Marly, exact ca toate cutiile din pod. Erau o 
mulţime de episoade dramatice, dar nu se putea raporta la 
persoana care trebuia să facă legătură între ele. 

Bridget se obişnuise să îşi facă duşuri lungi anul trecut, 
dar aici, la etajul trei pe Royal Street Arms, se spăla foarte 
repede, pentru că împărțea baia cu doi muncitori cărunţi. Se 
consola cu gândul că apa maro care se scurgea în cadă era din 
părul ei, dar, orice-ar fi făcut, tot avea sentimentul neplăcut că, 
în loc să iasă mai curată de la duş, ieşea mai murdară. 

Greta o aştepta cu micul dejun. Suc şi pâine cu unt şi gem 
- exact aşa cum îi plăcea ei. Zilele trecute menţionase ceva de 
genul ăsta, iar a doua zi Greta îi şi pregătise masa după 
preferinţele ei. 

Bridget bău şi mâncă repede. N-avea chef să stea la 
taclale cu Greta. Voia să se urce cât mai repede în pod. 

Într-una dintre cutii, găsi un formular de internare la 
Shepard's Hill. Era din anul când Marly terminase liceul. La 
început, Bridget crezuse că era vorba despre o şcoală sau o altă 
instituţie de genul ăsta, dar nu era aşa. Din hârtii reieşea clar că 
era un spital pentru boli mintale. Marly stătuse acolo trei luni, 
timp în care i se prescrisese un medicament numit litiu. Unul 
dintre doctori notase că Marly vorbea uneori despre sinucidere. 
Ochii lui Bridget se umplură de lacrimi, pe măsură ce citea 
rândurile aşternute negru pe alb. 

Lăsă hârtiile pe jos şi se aşeză la geam, urmărind maşina 
poştei care se deplasa încet pe şosea. Se simţea vlăguită. 


Fusese prinsă atât de tare în povestea asta cu Marly, frumoasa 
oraşului, încât uitase cum s-a sfârşit povestea. 

Când Greta o strigă să meargă jos la masă, Bridget răsuflă 
uşurată. Pomenise zilele trecute că nu mai mâncase de mult 
legume, aşa că se simţi impresionată când găsi morcovii 
curăţaţi cu atenţie şi întinşi pe farfurie. 

— Mulţumesc, Greta. 

— Pentru puţin, drăguță! 

Din prima săptămână, Greta încetase să-i mai zică Gilda şi 
îi zicea „drăguţă”. Îşi mâncară sandvişurile în tăcere, dar, după 
ce terminară, Greta nu se ridică de la masă. Azi parcă avea chef 
de companie. 

— Am avut doi copii, ţi-ai dat seama? Se vede după 
lucrurile din pod... 

Bridget dădu din cap. Asta era alt lucru de care-i era 
teamă, dar la care se aşteptase. 

— Fata mea a murit acum şase ani şi jumătate. 

Bridget dădu din cap, admirându-şi mâinile: 

— Îmi pare râu să aud una ca asta. 

Greta dădu aprobator din cap: 

— Era tare frumoasă. O chema Marlene, dar toţi îi 
spuneam Marly. 

Bridget nu se simţi în stare să-şi ridice ochii. 

— Era faimoasă în Limestone County când era de vârsta 
ta. Toată lumea spunea că, dacă ar fi concurat pentru Miss 
Alabama, ar fi câştigat. 

— Pe bune? 

Absurditatea propriei întrebări îi oferi lui Bridget şansa de 
a-şi reveni puţin. 

— Da... Dar ea era prea ocupată să se întâlnească cu 
băieţi. N-avea chef să înveţe fel şi fel de chestii pe care trebuiau 
să le ştie fetele astea care participau la concursuri. 

Bridget zâmbi. 

— A fost aleasă cea mai frumoasă fată din promoţia ei, 
atât în primul, cât şi în ultimul an de liceu. Nu s-a mai întâmplat 
niciodată chestia asta. 

Bridget se strădui să pară destul de încântată, încât să îi 
fie pe plac bătrânei. 

— Mai vrei nişte ceai cu gheaţă? 

— Nu, mersi. Ar trebui să-mi văd de lucru. 


Greta dădu din mână: 

— E tare cald acolo sus! De ce nu mai rămâi puţin aici cu 
mine? 

— Bine. 

Greta mai turnă nişte ceai cu gheaţă în pahare. Deşi o 
refuzase, parcă ar mai fi băut puţin. 

— lubito? 

— Da? 

— Părinţii tăi ştiu unde eşti? 

— Da. 

Obrajii lui Bridget se înroşiră puternic. În sfârşit, spusese şi 
ea ceva adevărat. De fapt, nici ăsta nu era un adevăr pe de-a- 
ntregul, pentru că nu avea decât un părinte. 

— Să ştii că poţi să îi suni de-aici dacă vrei. 

— Bine, mulţumesc. 

— Şi zici că ei călătoresc? 

Bridget încuviinţă, fixând paharul cu ceai. Nu voia s-o mai 
întrebe şi alte lucruri despre familia ei. Era uşor să minţi, dar lui 
Bridget deja nu-i mai plăcea. Ar fi vrut ca minciunile pe care le 
spusese să se poată evapora în aer o dată ce le pronunţase. 

Bridget tuşi uşor: 

— Marly a mers la facultate? 

Femeii îi făcea plăcere să vorbească despre fiica ei: 

— A fost la Tuscaloosa. Acolo a studiat şi tatăl ei. 

— Şi i-a plăcut? 

— Păi... A avut nişte necazuri pe-acolo. 

Greta rămăsese puţin pe gânduri înainte să-i răspundă, 
dar se vedea că vorbeşte sincer. Bridget mai bău puţin ceai. 

— Marly era tare schimbătoare. O săptămână era în al 
nouălea cer, iar săptămâna următoare era atât de tristă încât nu 
ieşea din casă. 

Bridget dădu din cap şi îşi propti bine picioarele în 
podeaua bucătăriei. Îi era greu să asculte toate lucrurile astea. 
Erau prea personale. 

— A avut o depresie gravă în primul an de facultate. Nu 
ştiu sigur de ce. Doctorul ne-a spus că are nu ştiu ce boală 
mintală şi a intemat-o pentru câteva săptămâni. Cred că a 
ajutat-o puţin, deşi ei nu i-a plăcut deloc. 

Bridget ştia despre Shepard's Hill. 


— Anul următor, la şcoală, s-a îndrăgostit de profesorul ei 
de istorie; era un tânăr din Europa. Bineînţeles că a fost un 
comportament nebunesc pentru o fată de nouăsprezece ani, dar 
ea s-a şi căsătorit cu el. 

Bee rămase uimită. Ştia că tatăl ei fusese profesor în 
Alabama şi că părinţii ei se întâlniseră pe vremea aceea, dar 
habar n-avusese că aşa începuse povestea lor de iubire. 

— A fost destul de neplăcut, pentru că Franz, soţul ei, şi-a 
pierdut slujba din cauza asta. 

Bridget înţelese, în sfârşit, de ce tatăl ei trecuse de la 
cariera universitară la predatul într-un liceu particular. 

— El a primit un post în Washington, aşa că au plecat 
acolo. 

— Înţeleg. 

Greta o studie cu atenţie: 

— Arăţi obosită, drăguţo! De ce nu te duci să faci un duş 
în baia pentru oaspeţi, ca să tragi după aia un pui de somn în 
sufragerie? 

Bridget se ridică, plină de recunoştinţă. Un pui de somn şi 
un duş era tot ce-i trebuia în momentul ăsta. 

Timpul este acea noţiune din cauza căreia lucrurile nu se 
întâmplă toate deodată. 

Graffiti. 

Acum Lena era cea care căuta să-şi petreacă mai mult 
timp în compania mamei ei, nu invers. De câteva zile tot aştepta 
ca mama ei să o invite iar la o plimbare cu maşina. Acum îşi 
dăduse seama că o evita. 

Oare de ce? Ce însemnase Eugene pentru ea? De ce era 
toată povestea învăluită în mister? 

Lena continuă cu acest comportament diabolic până când, 
la sfârşitul programului, o sună pe mama ei să vină să o ia dela 
serviciu. În definitiv, afară ploua cu găleata, nu? Şi mai era şi o 
bluză bej rătăcită pe undeva prin magazin care credea că i-ar fi 
plăcut mamei sale. 

Odată urcate în maşină, Lena începu: 

— Mamă? 

— Spune! 

— Am observat că din cine ştie ce motiv nu-ţi place să 
vorbeşti despre subiectul ăsta, dar ai putea să-mi spui, te rog, şi 


mie cine este Eugene? Doar mie. Nu o să se difuzeze pe postul 
naţional de televiziune, n-o să ştie nici măcar tata. 

Mama ei se strâmbă uşor. Asta nu putea fi nicicum un 
început bun. 

— Lena... 

— Da? 

— Nu vreau să vorbesc despre asta. Credeam că ai înţeles 
deja. 

— De ceee? 

Lena ştia că nu se poate răsfăţa aşa decât cu mama ei. 
Evită din răsputeri să nu se gmdească în acest moment nici la 
Kostos, nici la noua lui prietenă. 

— Pentru că nu vreau. Este problema mea şi nu am chef 
să discut despre asta. Clar? 

— Da. 

Ce altceva ar fi putut să-i răspundă? 

— Nu vreau să mai deschizi subiectul ăsta. 

— Bine. 

Stropii de ploaie se loveau cu putere de parbriz. Fulgerele 
despicau cerul în două. Era o furtună de vară în toată regula. 
Fetei îi plăceau tare mult furtunile. 

— Şi ce o să se întâmple când nici eu n-o să am chef să 
discut despre ceva personal cu tine? 

Lena nu se putu abţine. Nu putea să renunţe chiar atât de 
uşor. Ari oftă: 

— Depinde de problemă, dar trebuie să ţii minte, că, la 
urma urmei, eu sunt mama, iar tu eşti fiica. 

— Ştiu şi eu lucrul ăsta... 

— Asta e situaţia, chiar dacă nu ţi se pare întotdeauna 
corect... „Niciodată nu e corect...” Printr-un miracol, Lena reuşi 
să-şi ţină gura şi să nu pronunţe cuvintele care-i treceau prin 
cap. 

— Lena, pot să te întreb ceva? 

— Da. 

Poate că mama ei se răzgândise brusc. 

— Cine ţi-a spus despre Eugene? 

Nu! Nu la asta se aşteptase ea. Işi împreună mâinile şi îşi 
drese puţin vocea: 

— Nu cred că vreau să discut cu tine despre asta. 


Joe, cel mai mic dintre copii, se juca pe podea cu 
maşinuţele, iar Jesse se uita la o emisiune în care nişte pisici 
vorbeau englezeşte, dar cu accent chinezesc. Carmen se simţea 
un pic vinovată pentru că nu trudea mai mult pentru banii pe 
care-i câştiga, dar lui Jesse îi plăcea tare mult emisiunea asta, 
care era pe canalul treisprezece. Asta însemna că e numai bună 
pentru copiii de vârsta lui, nu? 

Oricum ea avea prea multe lucruri pe cap şi putea să se 
concentreze doar dacă era linişte. Ar fi vrut să o sune pe Bee - 
nu îi mai auzise vocea de opt zile - dar, cum nu era posibil, o 
sună pe Lena la serviciu: 

— Slujba mea e mult mai grea decât a ta. 

Lena îi vorbea pe un ton acuzator: 

— Greşeşti. Ai avut vreodată grijă de un copil de patru 
ani? 

Asta era o dispută permanentă între ele. 

— Atunci cum de ai timp să mă suni, dacă e aşa de greu? 

— Îmi fac timp, pentru că ţin atât de mult la tine. 

Pe Lena o umflă râsul: 

— Fii serioasă, Carmen! Duffer mă sfredeleşte cu privirea 
chiar în momentul ăsta. Nu pot să stau de vorbă. 

— Ai mai vorbit cu Bee? 

— Nu. 

Deodată un urlet amarnic umplu încăperea, urmat de 
altele două şi mai puternice. Jesse îi lua maşinuţele lui Joe. 

— Vezi cum e? întrebă Carmen pe un ton superior înainte 
să trântească receptorul în furcă. 

— Jesse, lasă-l pe Joe să se joace cu maşinuţele! 

— Nuuuu! Sunt ale mele! 

— Haide, Jesse! Dă-i maşinuţele! Nu vrei să fie linişte, ca 
să te poţi uita la televizor? 

Carmen se simţi la fel de ticăloasă de parcă i-ar fi oferit o 
ţigară. 

— Nu! 

Jesse smulse jucăria din mâna dolofană a lui Joe. Acesta 
din urmă plângea atât de amarnic, încât nu se auzea nici un 
sunet. Doar faţa i se învineţise, mai puţin zona din jurul nasului, 
care era deja verde. 

— Jesse, de ce nu vrei să vă jucaţi împreună? 


Când plânsul lui Joe ajunse, în sfârşit, la capacitatea 
maximă, Carmen avu senzaţia că acoperişul o să se 
prăbuşească peste ei. II luă pe Joe în braţe şi începu să alerge cu 
el prin cameră. 

— Vrei să te joci cu telefonul meu? 

Telefonul ei mobil era jucăria preferată a lui Joe, asta 
pentru că era interzisă. Odată, reuşise să îl ia şi să-l sune pe 
tatăl lui Carmen la serviciu. Acum, din disperare, era dispusă să 
încerce orice. Se îngrozi totuşi când îl văzu că apasă cu frenezie 
pe toate tastele. 

— Ai grijă, puiule, că mi-am consumat deja creditul! 

Jesse se împletici spre ei cu mâna întinsă: 

— Vreau telefonul! 

Carmen oftă. Era depăşită cu totul de situaţie. Ea nu ştia 
nimic despre generozitate, pentru că nu avea fraţi sau surori. Ea 
n-avusese niciodată nimic de împărţit. Nu avea nici o legătură 
cu problemele de genul ăsta. 

Se dădu bătută când, din senin, Joe îi întinse cu mărinimie 
telefonul lui Jesse. Bineînţeles că Jesse nu dorea cu adevărat 
telefonul dacă nici Joe nu-l voia, aşa că îl aruncă pe podea. Apoi 
Jesse îi întinse maşinuţa cea galbenă lui Joe, el păstrând-o pe 
cea albastră. 

Cinci minute mai târziu, băieţii se jucau liniştiţi pe covor, 
fiecare cu maşina lui. Carmen îi urmărea de pe canapea, 
întrebându-se dacă nu pierduse o lecţie valoroasă de viaţă 
neavând fraţi. 

— Stângul lui nu-i bun de nimic! 

Billy încă se mai temea puţin de Bridget şi de comentariile 
ei, dar se obişnuise cu ea. 

Echipa din Burgess juca al treilea meci din sezonul acesta, 
şi încă nu obținuse nici o victorie. Era primul meci la care venise 
şi Bridget; era atât de încântată, de parcă ar fi urmărit 
Campionatul Mondial. Billy se apropie de ea. Tricoul verde al 
echipei se potrivea de minune cu ochii lui. Bridget vorbi mai 
încet şi se aplecă uşor spre el: 

— Portarul din Mooresville nu-i bun pe stânga. 

Bridget ştia că Billy voia să o ignore, dar nu putea. 

După două deposedări, Billy lovi cu putere mingea şi o 
trimise în stânga portarului. Mingea intră direct în poartă. Toţi 
spectatorii aplaudară frenetic pe margine. Billy se întoarse spre 


Bridget şi îi făcu din mână în semn de mulţumire. Era un gest 
copilăros, dar Bridget îi zâmbi. 

Burgess câştigă cu 1-0. Toţi băieţii din echipă, împreună 
cu suporterele lor drăguţe, plecară în oraş pentru a sărbători 
victoria, iar Bridget se întoarse la pensiunea ei. Era prea 
încântată ca să stea în casă, aşa că îşi căută adidaşii pe fundul 
valizei. Nu-i mai folosise de luni de zile. Se încălţă şi ieşi afară. 

Alergă întâi de-a lungul străzii Market, până departe, unde 
începea râul. Îşi aminti apoi de poteca înverzită care mărginea 
râul şi o luă pe-acolo. Ajunse la răscruce. Pe partea cealaltă, se 
vedea pâlcul de stejari bătrâni care adăposetau fel şi fel de 
plante căţărătoare, din cauza cărora abia îşi mai ţineau crengile 
greoaie. 

Bridget alergase mii de kilometri până acum, aşa că 
organismul ei simţea în permanenţă o nevoie acută de mişcare. 
Pe de altă parte, se simţea deja obosită, deşi nu alergase decât 
vreo doi kilometri în căldura toridă de iulie. Greutatea care se 
depusese pe braţe şi pe şolduri se simţea, îi dăduse peste cap 
ritmul. 

Gândul ei zbură înapoi la Pantalonii Călători. Chiar în 
dimineaţa asta îi trimisese înapoi. Nu-i purtase nici măcar o 
singură dată. Era atât de supărata pe propria persoană, încât 
începu să alerge din ce în ce mai repede. Dar, cu cât alerga mai 
mult, cu atât i se părea că poartă o povară de care trebuie 
neapărat să scape. 

Lena îşi aducea aminte cu precize de ultima petrecere de 
4 lulie pe care o dăduse familia Rollins, pentru că ei i se făcuse 
rău şi vomitase pe faţa de masă cu pătrăţele roşii. Intotdeauna 
dăduse vina pe pepenele verde, dar nu puteai să fii niciodată 
sigur. Pe atunci, avea zece ani. 

Petrecerea în aer liber era o tradiţie în familie de când 
erau mici, dar, în vara în care au împlinit unsprezece ani, a 
încetat. Deşi nimeni nu îi explicase niciodată de ce, Lena ştia 
sigur că era din cauza celor întâmplate cu mama lui Bee. După 
momente dintr-astea, relaţiile între adulţi erau foarte 
complicate. 

Nu prea înţelegea nici de ce reînvia tradiţia acum, după 
şase ani. La început îi fusese teamă că era din cauză că Bee nu 
era acasă vara asta; apoi îşi dăduse seama că mama lui Tibby le 


făcuse invitaţia cu mult timp înainte ca Bee să se decidă brusc 
să plece. 

Toate astea nu făcuseră decât s-o neliniştească pe Lena; o 
bântuia alt gând tulburător: oare din cauza petrecerii voise 
Bridget să plece din oraş? 

Nu, nu era posibil. Bee „îndurase4* fără să crâcnească | 
alte întâlniri mult mai dureroase decât o petrecere de 4 Iulie. In 
mai, se hotărâse în mod inexplicabil să participe la cina festivă 
anuală pentru mame şi fiice, deşi ea se străduise din răsputeri 
să-i facă alt program pentru acea seară. 

Când ajunseră în faţa casei lui Tibby, cu grădina ei 
superbă, Lena îşi dădu seama ce apariţie ciudată erau ei, familia 
Kaligaris. Apoi îşi spuse să o lase mai uşor cu pepenele anul 
asta. 

— Uite-o şi pe Lena, care a curăţat tot porumbul pentru 
petrecere! 

Aşa îi întâmpină mama lui Tibby, conducându-i pe toţi în 
grădina din spatele casei. Lena observase deja porumbul copt, 
aşezat sub formă de piramidă pe o farfurie albastră. 

Le urmări apoi pe cele două mame care se sărutau şi se 
îmbrăţişau. O singură sărutare, pe un singur obraz. Mama sa 
părea să nu se simtă în largul ei, iar taţii vorbeau mai tare decât 
de obicei. 

Lena o observă apoi pe Carmen, care stătea pe lângă 
mama ei. Carmen era îmbrăcată într-o fustă scurtă de denim, 
într-un tricou alb, iar părul îi era prins cu o eșarfă roşie. 
Impresionant! Carmen era şi sexy, şi patrioată în acelaşi timp. 

Tibby stătea în partea cealaltă a grâdiniim cu camera de 
filmat în braţe. Era îmbrăcată într-o cămaşă verzuie şi pătată şi 
nişte pantaloni scurţi, kaki. Ea nu era nici sexy, nici patrioată. 

Cele trei se văzură imediat şi se adunară într-un loc, aşa 
cum se întâmplă cu mercurul când spargi un termometru. Le 
urmăriră pe Christina şi pe Ari cum se sărutau şi se îmbrăţişau, 
la fel de stânjenite. 

— Ce e cu mama ta? 

— Nu pare prea încântată, nu-i aşa? 

— Mai e supărată pentru că ai întrebat-o de Eugene? 

— Cred că da. S-a comportat destul de ciudat în ultimul 
timp. 

Carmen privi înspre cer: 


— Mi-e dor de Bee: 

— Şi mie. 

Lena se întristă brusc. Le prinse repede de câte o mână pe 
Tibby şi pe Carmen, le strânse uşor, apoi le dădu drumu, înainte 
ca situaţia să devină jenantă, întotdeauna când una dintre ele 
lipsea, gestul ăsta le făcea să se simtă puţin mai bine. 

— Pantalonii sunt încă la ea, spuse Carmen. 

— Sper că n-a păţit nimic pe-acolo, adăugă şi Lena. 

În tăcere, cele trei îşi imaginară diverse modalităţi în care 
Bee făcea ravagii în Alabama, înarmată cu Pantalonii. 

— Tre’ să plec. Eu lucrez în week-end-ul ăsta. 

— Mai mergem diseară la Mail la chestia aia? 

— Sigur că da, răspunse Lena, aşa într-o doară. 

În fiecare an de ziua naţională un mare grup de copii de la 
liceul lor se strângea în jurul piscinei imense ca să urmărească 
focurile de artificii. Lena se simţea obligată să meargă, dacă tot 
era adolescentă, dar nu-i plăceau nici petrecerile, nici 
aglomeraţia. 

Effie apăru lângă ele cu doi hamburgeri, un castron imens 
plin cu salată de cartofi şi două bucăţi de porumb. 

— Gugşti şi tu câte ceva? o întrebă Lena. 

Effie o ignoră, concentrându-se asupra lui Carmen: 

— Vreau şi eu fusta aia! 

— Pot să ţi-o împrumut, se oferi Carmen, foarte 
generoasă. 

Fiind singură la părinţi, aprecia genul de relaţie pe care o 
putea avea cu Effie. 

Lena supraveghea petrecerea. Pe vremuri, apăreau 
întotdeauna fel şi fel de indivizi pitoreşti. Părinţii lui Tibby erau 
cei mai tineri şi cei mai interesanti. Întotdeauna apărea cineva 
cu o chitară şi cântau muzică folk şi cântece de-ale lui Led 
Zeppelin, de care părinţii ei, fiind greci, habar n-aveau. Gândind 
retrospectiv, Lena bănuia că mulţi dintre adulţi mai împărțeau şi 
ţigări cu marijuana în subsolul casei lui Tibby, în timp ce copiii 
alergau pe-afară prin grădină. Şase ani mai târziu, prietenii 
familiei Rollins erau cu totul alţii. Cei mai mulţi veneau cu copii 
şi cărucioare după ei. 

Deodată, Lena îşi dădu seama de ce reînviase tradiţia asta 
a petrecerii. Tomnaticele împreună cu părinţii lor erau vestigiile 
începutului carierei de părinţi a familiei Rollins. Mama lui Tibby 


le invitase pe toate de dragul vremurilor de altădată, dar, de 
fapt şi de drept, petrecerea asta era pentru părinţii generaţiei 
viitoare, adică pentru părinţii prietenilor lui Nicky şi ai lui 
Katherine. De fapt, Lena avea o sumbră bănuială că, înainte să 
se termine petrecerea, cineva avea cu siguranţă să o ia la 
întrebări dacă nu vrea să fie baby-sitter. 

Gândul ăsta o întrista. Abia acum înţelegea cum se simţea 
Tibby mai tot timpul. Îşi imagină cum ar fi putut să-i descrie 
toate astea lui Kostos într-o scrisoare. Poate că nu era vorba 
decât de nostalgia după timpul trecut. Poate că era ceva banal, 
care se-ntâmplă în viaţa de zi cu zi. 

Lena, Effie şi Carmen mâncară pe iarbă, urmărind copiii 
care alergau prin preajmă. Lena se uită apoi cu groază când 
apărură farfuriile cu desert, iar toţi copiii mâncară pe 
nerăsuflate bucăţi mari de pepene zemos. 

Abia începuse să apună soarele, când Ari apăru lângă ele, 
pârând foarte supărată: 

— Lena, noi plecăm. Tu poţi să mai rămâi dacă vrei şi 
dacă are cine să te conducă acasă! 

Lena o privi surprinsă: 

— Deja plecaţi? Dar e devreme... 

Ari îi aruncă o privire care excludea orice comentarii. Lena 
cunoştea bine privirea asta, pentru că în ultimul timp o văzuse 
de multe ori. 

— Bine, atunci vin şi eu! 

Când era pe la petreceri, Lena îşi dorea, de obicei, să fie în 
camera ei, în linişte. Până şi Effie preferă să meargă acasă, 
probabil pentră că singurii tipi disponibili aveau sub patru ani. 
Cu coada ochiului, Lena observă că şi Carmen se afla în aceeaşi 
situaţie. Christina avea aceeaşi privire sumbră ca Ari, dar în 
variantă personală. Ce se întâmplase oare? 

Ari se îndreptă glonţ spre maşină, fără să îşi ia la 
revedere. Lena se repezi spre Carmen: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nu ştiu. 

Carmen era şi ea destul de nedumerită. Se îndreptară 
împreună spre bucătărie, unde nu mai era decât Tibby, care nu 
părea să fie în apele ei. 

— Ce s-a întâmplat? 


— Nu prea ştiu. S-au închis toate trei în sufragerie. Mama 
ta crede că mama lui Carmen împreună cu mama mea ţi-au 
spus ţie nu ştiu ce mare secret despre Eugene. Vorbeau în 
şoaptă, dar mi-am dat seama că erau toate furioase. 

Lena auzi cum maşina pomi şi oftă. 

— Vă sun mai târziu. Ai mei deja pleacă! 

Cele trei se îmbrăţişară în fugă, despărţindu-se aşa cum 
fac cele mai bune prietene, în timp ce mamele lor plecaseră 
supărate. 

Lena stătea pe bancheta din spate a maşinii, dându-şi 
seama că descoperise un nou tip de tristeţe, îşi făcuse fel şi fel 
de speranţe pentru petrecerea asta. Mereu îşi imagina că 
mamele lor, dându-şi seama cât de mult ţineau unele la altele, 
aveau să reînnoade prietenia lor de odinioară. Acum Lena 
înţelegea cum se simţea Carmen, ai cărei părinţi erau divorţaţi. 
Era firesc să îţi doreşti ca oamneii pe care îi iubeşti să se 
înţeleagă bine. Se uită în oglinda retrovizoare şi observă cât de 
crispată era mama ei. Effie îi tot arunca priviri întrebătoare. 
Tatăl ei, total străin de ce se întâmpla în jur, mânca liniştit 
bucata de pepene pe care şi-o luase cu el. Măcar se ţinuse de 
promisiune: la petrecerea asta nu mai vomitase. 

Uneori trebuie neapărat să mai faci şi câte un pocinog. 

Loretts, menajera familiei Rollins. 

Tibby simţi căldura corpului lui Alex atunci când acesta se 
aplecă spre ea. Bărbia lui se afla la doar câţiva centimetri de 
umărul ei. 

— Îmi place la nebunie! îi spuse el. 

„Ba mie îmi place la nebunie chestia asta...” Era un 
montaj de imagini cu mama ei, care se succedau cu repeziciune. 
Toate o prezentau în momente în care era extrem de grăbită. 
Fusese o capcană, de fapt. Tibby îi spusese că vrea să realizeze 
un interviu cu ea, iar Alice îşi petrecuse întregul week-end 
evitând-o. Mai întâi, apărea cu un prosop pe cap în timp ce îşi 
usca oja de pe unghiile de la picioare. „lubito, n-o lăsăm pe mai 
târziu?” Apoi îşi scotea capul pe uşa din baie. „Nu am timp 
acum!” Apoi, frustrată şi plină de grăsime pe lângă urechi, în 
timp ce făcea tone de hamburgeri pentru petrecere. „Nu poţi să 
mai aştepţi puţin până termin de făcut mâncarea?” 


Imaginile se derulau din ce în ce mai repede, până când 
vocea mamei ei deveni tot mai ascuţită, iar mişcările din ce în 
ce mai caraghioase. 

— De ce nu bagi şi imaginea asta? 

Era un prim-plan cu Nicky, pe mâna căruia se scurgea un 
sirop roşu de la o acadea. 

— De ce? 

— Pentru că e o imagine foarte bună. În plus, filmul nu 
trebuie să fie previzibil. 

Tibby se întoarse puţin, ca să-l vadă mai bine. Era uimită 
şi plină de admiraţie. Se priecepea atât de bine la chestia asta... 
Ideile ei, în schimb, erau previzibile. 

În mod subtil el o împingea dincolo de umorul uşor ironic 
cu care începuse, către un portret mai haotic şi mai sumbru. 
Tibby ştia că era mai răutăcios, dar era, de asemenea, şi mai 
interesant. 

Ca să îşi ia o măsură de prevedere, mai adăugă şi o 
imagine, ca din întâmplare, cu un petic de iarbă uscată din 
grădina ei care, de obicei, era verde. 

— Genial! 

Alex era un profesor bun, iar ea o studentă excelentă. 
Tibby simţea o plăcere răutăcioasă la gândul că lui îi plăcuse 
atât de mult filmul făcut de ea, iar Maura nici nu şi-l începuse. 
Tibby pluti până în camera ei, gândindu-se la aprecierea lui 
Alex: „genial”. 

Când intră în cameră, constată că şi Brian era acolo: 

— Salut! 

— M-am întors. Te superi? 

Tibby îi făcu semn că nu, deşi nu era prea sigură. 

— Am vrut să văd cum îţi merge cu documentarul. 

— Mersi. 

Ştia că data trecută când venise îşi găsise imediat de 
lucru la xeroxul campusului, unde computerul era stricat şi unde 
sfârşise prin a deveni indispensabil. Cel puţin el lucrase cu 
adevărat. 

Se uită mai bine la felul trăsnit în care se îmbrăca Brian. 
„Oare cum era la el acasă de se străduia să stea cât mai puţin 
acolo?” Mereu îşi punea întrebarea asta, dar nu o rostea 
niciodată cu voce tare. Ani de zile viaţa lui se rezumase la un joc 
pe computer. Acum se pare că viaţa lui era Tibby. 


— Am mult de lucru. Duminică trebuie să prezint o primă 
versiune a documentarului. O să avem un festival al filmului de 
Ziua Părinților. 

— Nu-i nimic. Şi eu am treabă. 

Brian se aşeză - ca pentru a-i demonstra - pe podea, cu 
creioanele şi caietele lui. 

Tibby îşi instala computerul pe birou. Trebuia ca în seara 
asta să adauge şi fondul sonor. Crezuse la început că alesese 
nişte cântece bune, dar, după ce văzuse ce lucra Alex, îi era 
teamă că el ei erau... „previzibile” Se gândi apoi la carcasele 
CD-urilor lui, pe care le desenase el personal. Probabil că îi şi 
cunoştea pe toţi cântăreții respectivi. Ea era o toantă, fiindcă îşi 
cumpăra CD-urile de la magazinul universal. 

Se apucă deci să caute nişte cântece mai puţin cunoscute, 
ale unor formaţii mai ciudate. Putea chiar să încerce să facă un 
mixaj în care să varieze viteza sunetului, aşa încât cântecele să 
devină de nerecunoscut. 

Derulă încă o dată secvenţa pe care o văzuse împreună cu 
Alex. Alese cântecul pe care îl considera potrivit şi îl derulă 
repede. Era extrem de concentrată, dar totuşi observă că Brian 
se uita peste umărul ei. Se răsuci, încercând să blocheze ecranul 
computerului, aşa încât să nu se mai vadă nimic. 

— Cee? 

— Ăsta-i filmul? 

— O parte din el. 

Ochii lui aveau o expresie neliniştită. 

— Nu crezi că pe mama ta ar putea s-o deranjeze dacă o 
arăţi în baie cu un prosop pe cap? 

Într-un fel sau altul, chiar reuşise să o întrebe pe un ton 
normal, fără să pară că o acuză de ceva. Tibby îl privi de parcă 
ar fi fost un fraier. 

— E un film! Nu contează sentimentele ei. E vorba de artă 
aici! 

Brian nu renunţă la idee, nici măcar de dragul artei. 

— Dar s-ar putea să se întristeze dacă vede filmul. 

— În primul rând, n-o să-l vadă. Chiar crezi că mama o să 
vină aici de Ziua Părinților? Ea nu are timp nici să se uite în 
carnetul meu de note. 

— Dar nu te simţi prost să faci un film despre ea pe care 
n-ai vrea să-l vadă? 


— Dar n-am spus că n-aş vrea să-l vadă! N-are decât să-l 
vadă, puţin îmi pasă! Pur şi simplu îţi explic că n-are cum să 
vină la festival, aşa că n-are nici o importanţă dacă-i place sau 
nu. 

Brian nu-i mai răspunse, dar nici nu se mai uită la film. Se 
mulţumi să deseneze în linişte cât timp ea derula cântecul 
înainte şi înapoi, la viteze diferite. În noaptea aceea, Brian n-a 
mai ascultat muzică clasică şi nici n-a mai fluierat. 

— Cred că e încă supărată. Nu sunt sigură, pentru că nu 
vorbeşte cu mine. 

Lena sprijinea receptorul de umăr, pentru că era ocupată 
să îşi aranjeze bluzele pe umeraşe. Erau atâtea haine de pus la 
loc! Fiecare persoană proba pe puţin vreo douăzeci de piese, şi 
în final cumpăra una singură. lar când se amesteca şi Lena... nu 
mai cumpăra nimic. Lena era cu adevărat un antitalent la 
vânzări. 

— Ce petrecere „supranaturală”! îmi pare bine că am 
reuşit să filmez cea mai mare parte. 

Lena percepu muzica sacadată care se auzea undeva în 
fundal. Tibby era o persoană cu idei progresiste, aşa că era 
imposibil să-i placă ceva doar pentru că suna bine. 

— Ai filmat şi cearta? 

Lena nu înţelegea de ce o deranja atât de mult discordia 
care se iscase între mamele lor. Poate pentru că era din vina ei. 
Mă rog, ăsta era un detaliu neînsemnat, nu? 

— Doar o parte. Am şters din greşeală sfârşitul, când am 
filmat-o pe mama alergând prin casă cu un scutec lipit de 
papuc. 

Lena râse fără convingere: 

— Mama mea e dusă de tot! Când am plecat, tot mai 
bombănea că mama ta nu e deschisă faţă de tine şi că ar trebui 
să staţi mai mult de vorbă. De parcă ea şi-ar petrece măcar 
zece secunde vorbind cu mine! 

Lena strânse absentă un teanc de umeraşe. 

— Mda... 

La capătul celălat al firului domnea o linişte profundă. Apoi 
îşi dădu seama că încălcase o regulă de bază. Puteai să o 
vorbeşti de rău pe mama ta. Puteai să o asculţi pe prietena ta 
vorbind-o de râu pe mama ei. Dar nu trebuia niciodată să o 


vorbeşti tu de râu pe mama prietenei tale, nici să fii de acord cu 
bârfele spuse la adresa acesteia. 

Lena nu intenţionase să facă un asemenea gest, dar acum 
era prea târziu: 

— Nu e ca şi cum numai mama mea a luat-o razna, 
adăugă Tibby încet. 

— Da... adică nu! 

Lena se chinuia să atâme pe umeraş o bluză care se 
încăpăţâna să alunece. Niciodată nu fusese în stare să facă 
două lucruri deodată. 

— Poate că n-ar fi trebuit să o păcăleşti ca să-ţi spună 
despre tipul ăla... 

— Dar n-am păcălit-o! 

Ba chiar asta făcuse! 

— Adică, vreau să zic că-mi pare rău dac-am păcălit-o, dar 
nu a obligat-o nimeni să... 

Lena apăsă din greşeală o tastă cu obrazul. Beeep... 

— Ce nu a obligat-o nimeni? Să-ţi spună tot ce te-ai chinuit 
să afli de la ea? 

— Nu, n-ai înţeles. 

— Hei, domnişoară! 

O femeie îi făcea semne disperate din cabina de probă. 
Lena o auzea ţipând şi îi vedea braţul care se agita frenetic. 
Disperată, lăsă bluzele să cadă pe podea şi călcă din greşelă pe 
una dintre ele. 

— Tibby, nu pot să... 

— Ştii ce e trist? Mama încerca să fie drăguță cu tine. 

Toată frustrarea acumulată de atâta timp izbucni: 

— Tibby, dar nu o criticam pe mama ta! Tu eşti cea care 
face un film despre ea în care o arăţi cum aleargă prin casă cu 
un scutec lipit de călcâi! 

Tibby tăcu, iar Lena se simţi groaznic: 

— Tib, îmi pare râu! 

— Trebuie să închid. Pa. 

Ele patru aveau o regulă importantă: nu aveau voie să îşi 
închidă telefonul una alteia, oricât de supărate ar fi fost. Tibby 
fusese cât pe ce să încalce regula. 

— Domnişoară! 

Deşi îi venea să plângă, Lena se târî cu greu până la 
cabina de probă. 


— Cu ce pot să vă ajut? 

— Ai pantalonii ăştia da' cu un număr mai mare? 

Lena înşfăcă pantalonii şi se îndreptă spre rafturi. De ce 
oare femeile îşi luau mereu să probeze haine de măsura pe care 
ar fi vrut s-o aibă, nu de o măsură care să le vină? Lena găsi o 
pereche de pantaloni cu numărul 46. 

— Poftiţi pantalonii! 

Câteva clipe mai târziu, femeia ieşi din cabina de probă. 
Avea părul roşu şi un ten spălăcit. 

— Ce zici? o întrebă ea plină de speranţă pe Lena. 

Lena era preocupată. Rămăsese cu ochii pironiţi la telefon, 
de parcă ar fi pişcat-o de ureche. 

— Păi sunt puţin cam strimţi. 

În loc să-i fie milă de clientă, ea preferă să-i spună 
adevărul! 

— Ai dreptate! 

Femeia se îndepărtă repede din faţa oglinzii. 

— Dacă vreţi, pot să caut un 48, se oferi Lena. 

Nici prin cap nu-i trecea să cumpere pantaloni de măsura 
aia, aşa că femeia plecă fără să mai cumpere nimic. Mai bine să 
nu cumperi haine noi, decât să accepti faptul că porţi măsura 
48, când tu ai crezut tot timpul că porţi 44. 

Lena încă mai ţinea telefonul în braţe când unica ei clientă 
părăsea magazinul. Nu era greu de înţeles de ce ea nu primea 
niciodată comision. 

Carmen formă nervoasă numărul mamei ei, apoi îşi băga 
un deget în urechea cealaltă, ca să nu mai audă zgomotul din 
cafenea. Incredibil! 

Christina îşi închisese telefonul. Dacă lui Carmen i se 
întâmpla ceva? Dacă avea un accident? Dacă acum ar fi zăcut 
pe marginea şoselei, plină de sânge? Dintr-o dată îşi dori să fi 
fost întinsă pe marginea şoselei, plină de sânge. 

— S-a întâmplat ceva? o întrebă Porter. 

Carmen se gândi brusc că probabil se strâmba de parcă 
chiar ar fi zăcut pe marginea şoselei. 

— Nu... dar nu pot să dau de mama. 

Carmen se strădui să arate mai respectabil. 

— E ceva urgent? Putem să... „Nu, nu e urgent! N-am 
nimic să-i spun. Vreau doar să o deranjez şi să-i stric întâlnirea.” 


Buzele lui Porter se mişcau, pentru că el probabil îi sugera 
vreo modalitate de a rezolva situaţia. Dar ea nu putea să-l 
asculte. 

În schimb, dădu evaziv din mână: 

— Nu-i nimic! 

Se uită posomorită la sucul roz din pahar. 

— Bine, atunci... 

Porter îşi împinse deoparte paharul cu suc. Spre cinstea 
lui, nu scotea zgomote din alea dezgustătoare încercând să 
soarbă şi ultima picătură de suc. Işi scoase portofelul. 

— Filmul începe peste un sfert de oră. Ar trebui să 
mergem. 

Carmen dădu din cap nepăsătoare. Gândurile i se 
orientaseră deja în altă direcţie. Mama ei îşi făcuse de lucru 
toată ziua prin casă. Parcă era Martha Stewart după ce prizase 
puţin. Făcuse curat în dulapurile din bucătărie şi cumpărase 
lalele pentru şemineul din sufragerie. Carmen bănuise că mama 
ei era fericită şi că îşi dorea ca toată lumea să îi împărtăşească 
bucuria. Dar dacă o lăsase să meargă la filmul de la ora 10.20 
seara doar ca să poată să-l aducă pe David acasă şi să fie 
singuri? Dacă avea intenţia să... 

Nu! Nu trebuie să se gândească sub nici o formă la chestia 
asta. 

Dar, serios vorbind, oare mama ei credea că putea să 
aducă pe oricine la ele acasă, adică în casa lui Carmen, şi să... 

Acum era furioasă de-a dreptul. Nu mergea bine deloc 
întâlnirea asta. Îşi duse mâna la frunte. 

— Porter, ştii ceva? Cred că am o infecţie la sinusuri. Aşa 
că nu pot să stau la film în seara asta. 

Ar fi putut să spună că o doare capul, dar era o minciună 
sfruntată. 

— Îmi pare râu... 

Porter părea să fie realmente dezamăgit. Pentru prima 
dată părea să-i treacă prin cap că nu era luat deloc în serios. 

— Îmi pare râu, mormăi ea. 

Chiar îi părea rău. Nu-i plăcea să fie una dintre fetele alea 
care îşi bate joc de băieţi. 

— Atunci te duc acasă! 

— Pot să mă duc şi pe jos. 

— Nu te las să te duci pe jos acasă dacă ţi-e râu. 


Porter avea o sclipire în ochi care o intriga. 

Probabil că îi înţelesese jocul. Câteva minute mai târziu, 
deschise uşa apartamentului, făcând în mod intenţionat mult 
zgomot. La început se gândise să intre în linişte, dar cine ştie ce 
puteau să-i vadă ochii dacă nu îi avertiza că s-a întors acasă. 
Aşa că trânti uşa cu putere în urma ei, apoi zomâi cheile. Se 
plimbă cu paşi apăsaţi prin sufragerie, apoi începu iar să zornăie 
cheile. 

Tăcere. 

Nu era nici în bucătărie, nici în sufragerie. Nu mai râmsese 
decât camera Christinei, asta era cea mai proastă alternativă. 
Carmen trase aer adânc în piept şi se aventură în direcţia 
dormitorului, fără să ştie ce intenţiona să facă o dată ce ajungea 
acolo. 

Cu inima bătându-i nebuneşte, intră în holul scurt care 
dădea spre dormitor. Mai avea doi paşi, apoi doar unul... Se 
opri. Uşa era deschisă. Patul mamei ei era exact aşa cum ÎI 
lăsase, plin cu haine pe care le probase înainte de întâlnire. 

— Nu-i nimeni acasă? 

Carmen pusese întrebarea aşa, la modul general. Vocea îi 
era brusc groasă şi suna jalnic, în tăcerea din apartament. 
Rămase înţepenită în bucătărie. După un timp, îşi dădu seama 
că încă mai strângea în braţe geanta şi cheile. 

Frica este exact ca încăperea aceea micuță în care se 
developează negativele. 

Michael Pritchard. 

Probabil ceasul din bucătărie se oprise. Era stricat. Cu 
siguranţă era stricat. Acele nu se mai mişcaseră de la 12.42. Ah, 
ba da... tocmai se făcu 12.43. 

Era prea târziu ca să mai sune pe cineva. Carmen n-ar fi 
vrut să îi trimită un e-mail lui Paul. Nu voia să ştie nimeni câtă 
răutate zăcea în adâncul fiinţei ei. Dacă ar fi scris tot ce-i trecea 
prin cap, Paul ar judeca-o în tăcere, aşa cum făcea mereu. 
Probabil că ar salva mesajul pe hard disk. Dacă îl trimitea din 
greşeală celorlaţi prieteni? 

Atunci îi pică fisa! Putea să îşi facă de lucru împachetând 
Pantalonii pentru Tibby. Asta era un lucru de-a dreptul onorabil. 
Toată ziua intenţionase să facă asta. Putea să pună în pachet şi 
o scrisoare, să scrie adresa pe pachet... ce mai, făcea treaba 
până la capăt. 


Se îndreptă ca o somnambulă spre dormitorul ei. Mută 
grămezile de haine dintr-un loc în altul, până când uită ce căuta. 
Apoi îşi aduse aminte, dar nu se putea concentra deloc. Făcu un 
mic efort: Pantalonii Călători. Pantalonii. Erau sacri, n-avea voie 
să-i piardă. 

Scotoci instinctiv prin rafturi. Nu erau nici acolo. Nu erau 
nici prin grămezile de haine care zăceau pe podea. Işi aduse 
aminte că-i dusese în bucătărie. Da, îi dusese în bucătărie mai 
devreme. Se grăbi înapoi în bucătărie şi-i căută peste tot. Nu 
erau de găsit. 

Grija pentru mama ei dispăru brusc. Acum trebuia să-şi 
facă griji pentru Pantaloni. Se repezi la coşul cu rufe de spălat, 
ca nu cumva printr-o groaznică întâmplare Pantalonii să intre în 
contact cu maşina de spălat. Tot corpul i se încordase dintr-o 
dată. Se uită la cuierul din baie. Nimic, îngrijorarea produsă de 
lipsa Pantalonilor depăşea, în mod oficial, grija pe care i-o 
provoca absenţa mamei ei. 

Tocmai se repezea fără speranţă spre dulapul cu 
prosoape, când uşa de la intrare se deschise şi în prag se 
înfiinţară ambele cauze ale grijilor ei. 

Văzând-o pe mama ei, Carmen frână cu greu pe gresie. O 
privi cu gura căscată. 

— Bună, iubito! Ce faci? încă nu te-ai culcat? 

Christina părea timorată. Nu se aşteptase să dea ochii cu 
ea la ora asta. Carmen îşi mişca buzele fără să poată rosti vreun 
cuvânt, de parcă ar fi fost un peşte pe uscat. 

| se tăie respiraţia. Ridică mâna şi arătă înspre mama ei 

— Cee? 

Christina era roşie ca focul. Avea o expresie pe jumătate 
glumeaţă, pe jumătate ruşinată. De fapt, în momentul ăsta 
predomina a doua variantă. Carmen împungea aerul cu degetul, 
fără să poată articula cuvintele până la capăt: 

— Tu! Ce... _ 

Christina era nedumerită. Incă se mai vedeau pe faţa ei 
nişte urme de fericire. O parte din gmadurile ei erau încă în 
maşină, cu David. Încă nu păşise cu totul în coşmarul de-acasă 
pe care i-l pregătise Carmen. 

— Pantalonii mei! Mi i-ai furat! ţipă înfuriată Carmen. 

— Nu i-am furat! Tu i-ai lăsat în bucătărie şi am crezut 


— Ce-ai crezut? 

Mama ei era de-a dreptul timorată. Făcu un gest vag spre 
Pantaloni. Se uită spăşită la Carmen: 

— Mi-am imaginat că ai vrut să mi-i oferi în... Carmen o 
privea împietrită. 

— În semn de... împăcare. Aşa am crezut... Christina 
suferea deja. Dacă ar fi fost măcar o fărâmă de bunătate în 
sufletul ei, Carmen ar fi lăsat-o baltă. Fusese o greşeală 
nevinovată. 

— Ţi-ai imaginat că vreau ca tu să porţi Pantalonii 
Călători? Chiar ai putut să crezi una ca asta? Glumeşti? l-am 
lăsat acolo ca să-i trimit lui Tibby. Niciodată nu m-aş fi gândit... 
niciodată. 

Se supărase atât de tare, încât parcă şi ei îi era puţin frică 
de reacţia ei. 

— Dă-i jos! Acum, în momentul ăsta! 

Christina îşi întoarse privirea de la ea. Avea obrajii roşii şi 
ochii îi erau scăldaţi în lacrimi. Carmen se simţi copleşită de 
ruşine. 

Lucrul cel mai îngrozitor era că Pantalonii îi veneau 
excelent. Arăta tânără, zveltă şi frumoasă. Pantalonii o iubeau 
pe Christina, aşa cum o iubiseră şi pe Carmen vara trecută, 
când fusese demnă de ei. Vara asta o excluseseră pe Carmen 
din cercul lor. O aleseseră, în schimb, pe Christina. 

Mama ei apăruse în prag câteva clipe mai devreme şi 
arăta fericită şi degajată, aşa cum nu o mai văzuse niciodată. 
Parcă era înconjurată de o aură magică pe care Carmen nu 
putea să o găsească niciodată. Pentru lucrul ăsta, Carmen o ura 
din tot sufletul. 

Christina îi întinse mina, dar Carmen o refuză. Mama ei îşi 
împreună mâinile: 

— lubito, ştiu că eşti supărată, dar... 

Ochii îi jucau în. Lacrimi: 

— Relaţia mea cu David nu o să schimbe cu nimic... 

Carmen strânse din dinţi. Mai trecuse prin experienţa asta 
o dată. Când părinţii tăi intenționau să-ţi distrugă viaţa, cu 
replica asta începeau. Poate că mama ei chiar credea ceea ce-i 
spusese. Poate chiar credea că era posibil aşa ceva, dar se 
înşela amarnic. Deja totul se schimbase... 


Tib, Nu poţi să fii o persoană mai rea decât mine. Nu sunt 
cea mai groaznică fiinţă de pe lume, crede-mă! Putem să mai 
discutăm pe tema asta mai târziu, când o să te întorci acasă. 

Îţi trimit Pantalonii. Trebuiau să ajungă la Lena, dar ne-am 
gândit amândouă că ţi-ar prinde bine la premiera filmului tău. 
Trimite-i înapoi după ce-i faci praf pe toţi, Bee-dee! 

Cu drag, prietena ta care nu mai merită nici fericire şi nici 
lucruri frumoase, Carmen. 

Înainte să meargă la Greta, Bridget se uită în oglinda de 
deasupra biroului. Avea un sentiment de uşurare când se uita în 
oglindă şi nu vedea altceva decât o faţă obişnuită. Se aplecă şi 
se uită mai de-aproape la părul din vârful capului. li crescuse 
cam mult şi se vedea de la o poştă. Până şi vopseaua i se lua 
neuniform de pe păr, dându-i un aspect tare ciudat şi neîngrijit. 

Nu-i mai plăcea deloc nuanţa de castaniu dar nici nu voia 
să o recunoască cineva. Scotoci într-un teanc de rufe murdare, 
găsi o şapcă şi o îndesă pe cap. Voilă! Nu era deloc la modă. 
„lartă-mă, Carmen”, spuse ea în gând, în timp ce ieşea din 
cameră. 

Podul începea să arate cât de cât mai bine. Bridget 
strânsese grămezi mari de haine, cărţi şi reviste. Aproape toate 
erau în pivniţă, mai puţin două cutii de-ale lui Marly. Acum, că 
dispăruseră toate vechiturile, putea să-şi dea seama cam cum 
arăta camera. Era o mansardă clasică, cam înghesuită, dar avea 
un aer romantic. Tavanul era înalt la mijloc şi cobora spre 
margini până la înălţimea ferestrelor. Erau multe ferestre, câte 
trei pe fiecare dintre cei patru pereţi. Prin ele pătrundea o 
lumină plăcută. 

„E mare nevoie de o zugrăveală”, constată Bridget. 

Pe moment se hotărî totuşi să se înfrunte cu altă cutie de- 
ale lui Marly. Ajunsese la perioada când ar fi trebuit să îşi facă 
apariţia şi tatăl ei. Găsi două lucrări pe care Marly le scrisese 
pentru ora lui (luase un 10- şi un 9+; pe a doua erau nişte 
sfaturi pe margine: „Excelente idei, aprofundează-le!”). Erau 
multe poze cu ea şi cu prietenii ei, un grup adorabil şi vesel. Nu 
erau poze cu ea zăcând la pat, nici poze de la Shepard's Hill. 

Apoi descoperi pozele de la nuntă, majoritatea făcute pe 
treptele bisericii baptiste din oraş. Bridget le cercetă cu atenţie: 
parcă erau făcute pe furiş. Tatăl ei părea îndrăgostit lulea, dar 
avea o ţinută ţeapănă şi părea să stea numai pe margine tot 


timpul. Familia lui nu apărea pe nicăieri. Nu invitase nici prieteni 
sau colegi, după cum observă Bridget. Era o nuntă, dar nici pe 
departe nunta pe care se aşteptase s-o fi avut Marly Randolph, o 
fată care, dacă ar fi vrut, ar fi putut să He Miss Alabama. 

Bridget era sigură că mama ei nu fusese însărcinată la 
nuntă şi totuşi adusese o mare ruşine asupra soţului ei de la 
început. Îl trăsese în jos pe scara socială. Tatăl ei renunţase la 
tot pentru a se căsători cu ea, iar Bridget se întreba acum dacă 
nu cumva ea îşi pierduse respectul faţă de el din cauza asta. 
Poate că profesorul Vreeland fusese o atracţie doar atâta timp 
cât nu putea să-l aibă. 

Pe fundul cutiei găsi rochia de mireasă. Bridget o trase 
uşor afară; sângele îi pulsa cu putere în vene. Rochia era atât de 
şifonată şi de îngălbenită, încât cu greu îţi venea să crezi că 
fusese frumoasă cândva. Bridget îşi îngropă faţa în ea. Oare mai 
purta o urmă din parfumul mamei ei? 

Acum era pregătită să coboare. Îşi puse şapca la loc pe 
cap, deşi era cam cald. O văzu pe Greta care pregătea masa de 
prânz şi simţi cum se linişteşte. 

— Mă bucur să văd c-ai coborât mai devreme. 

Bridget se trânti pe un scaun: 

— Dacă nu te deranjează, o să încep mâine să zugrăvesc 
pereţii. 

— Vrei să zugrăveşti tu? Dar te pricepi? Ai mai încercat 
vreodată? 

— Nu, dar mă descurc eu. Nu-ţi face griji! Cât de greu 
poate fi? 

Greta îi zâmbi: 

— Eşti un copil tare bun şi muncitor. 

Bridget fu cât pe ce să-i răspundă: „Mulţumesc, bunico!” 

Surprinzător! 

Privind-o pe Greta cum îi pregătea prânzul, simţea cum se 
linişteşte. Se schimbase ritualul de la începutul verii. Acum erau 
mereu morcovi pe masă, şi de multe ori îi oferea brânză 
degresată sau came de curcan în loc de salam. Bridget ştia că 
Greta o urmăreşte cu mare atenţie şi îi înregistrează toate 
preferinţele şi toate schimbările de atitudine. Dar, deşi meniul 
se schimbase, masa de prânz se servea la aceeaşi oră, pe 
aceleaşi farfurii, cu aceleaşi şerveţele galbene. Bridget ştia sigur 


că Greta fusese aşa dintotdeauna. Lucrurile se repetau în casa 
aceasta de mult timp. 

— Marly a avut doi copii, ştiai? 

Greta o urmărea în timp ce-şi termina sandvişul. Bridget 
înghiţi cu greu: 

— Mi-ai mai zis că ai o nepoată. 

— Da, fata lui Marly. A avut gemeni: o fată şi-un băiat. 

Bridget preferă să tragă de aţele imaginare din tivul 
pantalonilor ei, decât să se se prefacă surprinsă de informaţie. 

— Copiii s-au născut cam după vreo doi ani şi jumătate de 
la căsătorie. 

Bridget dădu din cap, dar nu-şi ridică privirea. 

— Marly a fost tare fericită cât timp a fost însărcinată. 
Doamne, ce-a mai fost când s-au născut... îţi dai seama? 
Gemeni... Când imul voia să doarmă, celălat voia să mănânce. 
Când unul voia să stea înuntru, celălat voia să iasă la plimbare. 
Am stat cu ei în primele şase luni. 

— Serios? 

Bridget deveni brusc interesată. 

— Sigur că da. Dar, când îmi aduc aminte, mi-aş dori să fi 
făcut mai puţin şi să o fi învăţat mai mult. 

Bridget era convinsă că, orice s-ar fi întâmplat după 
aceea, primele ei şase luni de viaţă fuseseră tare confortabile, 
atâta timp cât fusese şi Greta prin preajmă. 

— l-am adorat pe copiii ăştia! 

Greta avea ochii plini de lacrimi, şi nici Bridget nu mai 
avea mult. 

— Fetiţa avea o personalitate puternică chiar din 
momentul în care s-a născut. 

Bridget se simţea ca o impostoare de cea mai joasă speţă 
în timp ce o asculta pe bunica ei, dar îşi dorea prea mult să afle 
toate lucrurile astea. Îi făceau bine. 

— Avea o feţişoară adorabilă şi o personalitate pe măsură. 
Puteai să mori de dragul ei! 

Greta păru apoi să regrete nefericita asociere de cuvinte. 

— Era încăpăţânată şi independentă; îi ieşea totul din 
prima. Bunicul ei o iubea ca pe lumina ochilor. 

Bridget o asculta, dorindu-şi din tot sufletul ca Greta să nu 
observe că nu se mai uita la ea şi nici nu mai încuviinţa din cap. 


Exact asta îşi dorise. Să afle totul, dar să nu se implice deloc. 
Dar o făcuse deja. 

— Uneori cred că era cam greu pentru băieţel. El era mai 
liniştit şi mai atent. Întotdeauna parcă se pierdea cu firea când 
apărea Bee cea puternică prin preajmă. 

Bridget clipi când îşi auzi numele de alint. Se întristă 
gândindu-se la Perry. Ştia bine că el îşi petrecuse toată viaţa în 
umbra ei. Greta se uită la ceasul de pe perete. 

— la te uită! Mie nu-mi mai tace gura, iar tu probabil că 
vrei să te apuci din nou de lucru. 

Ba nu! Nu asta îşi dorea! Totuşi, Bridget se ridică cu greu: 

— Ce târziu s-a făcut, nu-i aşa? 

Bridget se opri în prag. Nu avea chef să urce în pod chiar 
acum. 

— Cred că o să mă duc să cumpăr nişte vopsea. 

Ochii bătrânei sclipiră: 

— Atunci mai bine te duc eu cu maşina până la Wal-Mart! 

Lui Bridget îi plăcu ideea: 

— Perfect! 

Tibby descoperi un bilet galben lipit pe cutia ei poştală din 
holul căminului. Pe bilet scria că primise două pachete care se 
aflau la RA-ul ei. Tibby nu prea avea chef de o vizită la Vanessa, 
cu jucăriile şi aluniţele ei. Camera acesteia era ţinta favorită a 
ironiilor lui Maura. Pe de altă parte, pe Tibby o mâna 
curiozitatea specifică unui regizor să vadă ciudăţenia cu ochii ei. 

— Intră! o invită Vanessa. 

Tibby deschise încet uşa. Vanessa se ridică de la birou ca 
să o întâmpine: 

— Ăă, tu eşti Tibby, nu? Ai venit să-ţi iei pachetele? 

— Mda... 

Tibby încerca să se uite cu nonşalanţă prin cameră. 

Vanessa era îmbrăcată într-un tricou Williamston şi nişte 
blugi vechi, cu talie înaltă. Părea să fie nervoasă în prezenţa lui 
Tibby, care nu putea să nu se întrebe de ce o persoană atât de 
retrasă preferase să fie reprezentanta studenţilor. 

Vanessa căută pachetele, iar Tibby cercetă camera. Era 
cam întunecoasă, aşa că obiectele se distingeau mai greu. Intr- 
adevăr era plin de animăluţe de pluş. Pe toate rafturile şi pe pat. 
Dar, pe măsură ce Tibby se uita mai îndeproape, îşi dădea 
seama că nu erau iepuraşii şi ursuleţii pe care-i găseai pe toate 


drumurile. De fapt, nu mai văzuse niciodată jucării ca astea. 
Fără să vrea, Tibby se apropie de un tatu care stătea cocoşat în 
bibliotecă. 

— Pot să mă uit la chestia asta? 

— Sigur. 

— Doamne, din câte bucăţi e făcut... 

Tibby rămase uimită când trase de straturile groase de 
material aspru din care era făcută carapacea. 

— Ştiu. Am crezut că n-o să-l termin niciodată. 

Tibby se uită uimită la ea: 

— Vrei să zici că tu l-ai făcut? ` 

Vanessa dădu afirmativ din cap şi obrajii îi luară foc. li 
întinse lui Tibby pachetele primite. Tibby le luă cu un aer absent 
şi le lăsă pe pat. 

— Tu chiar ai cusut chestiile astea? 

Vanessa încuviinţă iar. 

Tibby îşi căscă larg ochii uitându-se prin cameră. Era plin 
de ursuleţi koala, de păsări frumos colorate, iar de uşa dulapului 
atâma un leneş. 

— Doar nu le-ai făcut tu pe toate... 

— Ba da. 

— Pe bune?! 

Fata se mulţumi să ridice din umeri. Se străduia, probabil, 
să-şi dea seama ce impresie îşi făcuse Tibby despre ea: o 
credea talenată sau nebună? 

— Sunt... nemaipomenite. Toate sunt frumoase! 

Vanessa zâmbi, dar rămase în aceeaşi poziţie defensivă, 
cu braţele strânse în jurul corpului. Tibby ridică o broască 
galbenă cu pete negre: 

— Dacă le-ar vedea fratele meu, nu l-ai mai desprinde de 
ele. l-ar plăcea la nebunie. 

Vanessa se mai destinse puţin şi râse încet: 

— Câţi ani are? 

— Aproape trei ani jumate. 

Deodată Tibby îşi amiti unde se afla şi de ce venise acolo. 
Puse la loc broasca şi îşi ridică pachetele. 

— Mersi mult, spuse ea îndreptându-se spre uşă. 

Avea noduri în stomac, de parcă ar fi fost emoţionată. 

— Cu plăcere! 


Vanessa îşi schimbase întru totul atitudinea după ce Tibby 
îi lăudase munca. 

— Ăă, Tibby, să ştii că-mi pare rău că n-am venit niciodată 
pe la tine. Nu prea sunt un RA cum trebuie. 

Tibby se răsuci în loc. Îi venea să plângă când se uita la 
chipul onest şi la tricoul Vanessei. Îi părea râu că Vanessa avea 
remuşcări de genul ăsta, chiar dacă avea motive. 

— Dar nu-i adevărat! Eşti un reprezentant foarte bun. 
Dacă o să am întrebări, ştiu unde să vin. 

Se vedea pe faţa Vanessei că n-o credea, dar că aprecia 
efortul: 

— Sunt scutită de o parte din taxă dacă sunt 
reprezentantul studenţilor. 

— Îmi plac la nebunie animalele tale. 

În timp ce se îndrepta înspre camera ei, Tibby se simţi 
vinovată când îşi aminti de toate glumele proaste pe care le 
făcea Maura pe seama jucăriilor Vanessei. Maura, marea artistă 
care nici măcar nu fusese în stare să îşi înceapă filmul, în timp 
ce Vanessa, tocilara, făurise o întreagă lume din bucățele de 
material. De ce tocmai pe Maura se chinuise să o câştige ca 
prietenă? E 

Întoarsă în camera ei, Tibby îşi aminti de pachete. Într- 
unul erau Pantalonii Călători, dar lui Tibby îi era prea ruşine ca 
să se poată uita la ei. Celălat era de-acasă. Găsi în el nişte 
negrese învelite în folie şi trei desene lipite pe o coală mare de 
hârtie. Pe imul, Katherine mâzgălise ceva şi îşi scrisese numele. 
Pe altul se semnase Nicky. Al treilea era un autoportret 
caraghios al mamei ei, desenat în culori. O reprezenta pe mama 
ei tristă şi cu o lacrimă albastră pe obraz. „Ne e dor de tine!”, 
adăugase Alice dedesubt. 

„Şi mie!” se gândi ea. Buzele îi tremurau, iar pe obraz îi 
alunecă o lacrimă înrudită cu cea din desen. 

Paul îi spusese odată lui Carmen că poţi deosebi un om 
beat de un beţiv, deoarece omul beat poate să aleagă dacă se 
opreşte sau nu din băut. 

Carmen era beţivul. Şi nu despre alcool e vorba aici. 
Metoda ei de autodistrugere era furia. Ea nu se putea controla în 
situaţii în care un om normal ar fi reuşit. 

În seara trecută, nu putuse nici ea să facă faţă furiei care 
o cuprinsese. Dimineaţa se trezise, bineînţeles, chiaună, 


copleşită de remuşcări. Stând în pat, ascultă cum mama ei făcea 
cafeaua, ca în fiecare sâmbătă dimineaţa. Apoi o auzi cum 
pleacă: se ducea până la colţ, ca să cumpere ziarul The New 
York Times, ca în fiecare zi. 

După ce uşa se închise în urma ei, telefonul începu să 
sune. Carmen se îndreptă buimacă spre bucătărie, îmbrăcată 
doar în tricou şi în chiloţi. Robotul răspunsese deja. Carmen 
dădu să ridice totuşi receptorul, când auzi vocea de la cealâlat 
capăt al firului: 

— Tina, dacă eşti pe-acolo răspunde, te rog... 

Carmen se îndepărtă repede: 

— Tina? Bine, e clar că nu eşti acasă. Mă gândisem să trec 
mai târziu să te iau şi să mergem pe la Mike şi pe la Kim. Apoi, 
dacă ai chef de-o excursie, putem să mergem pe la Cascade. 
Sună-mă dacă eşti liberă azi, da? Sună-mă imediat ce ajungi 
acasă! 

Apoi David făcu o pauză scurtă, îşi drese vocea şi adăugă 
încet: 

— Te iubesc cum te-am iubit şi aseară! Mă gândesc numai 
la tine. Nu-ţi mai spusesem asta de câteva ore... Sună-mă! Pa. 

Carmen simţi cum i se face stomacul ghem. Era ceva 
acolo care extrăgea orice urmă de bunăvoință din corpul ei. De- 
acolo proveneau ostilitatea şi teama. Mesajul era atât de 
tulburător şi de ameninţător, încât toţi demonii care o chinuiau 
de obicei aveau acum de lucru. 

Mike şi Kim? Adică aveau un cuplu de prieteni? Evident: 
un cuplu de prieteni, pentru un cuplu fericit. Mama ei nu 
avusese niciodată prieteni de genul ăsta. Nu le avea decât pe 
mama ei, pe verişoara ei şi vreo alte două mame divorţate. De 
fapt, ea o avea pe Carmen şi-atât. 

Lui Carmen nu îi trecuse niciodată prin minte că viaţa 
mamei ei n-ar fi fost perfectă. Dar acum, aşa părea. Acum, când 
avea un prieten şi se întâlnea cu alte cupluri. Acum, când îşi 
găsise un iubit. 

Tot timpul ăsta, Carmen îşi imaginase că asta fusese viaţa 
pe care o alesese mama ei. Crezuse că asta fusese dorinţa ei. 
Oare de când îşi dorea ea altceva? Poate că, nu avusese 
niciodată până acum ceea ce-şi dorise cu adevărat... Să nu fi 
fost Carmen decât un substitut? 

„Credeam că eram fericite împreună.” 


Poate că, dacă ar fi avut fraţi, surori şi un tată prin 
preajmă, n-ar fi fost la fel de important. Dar ea şi mama ei 
depindeau una de alta într-un fel pe care nu putea să-l explice. 
Era vorba de iubire şi de loialitate; totuşi, sub faţada asta, 
probabil că se ascundeau teama şi singurătatea... Carmen era 
întotdeauna acasă pentru masa de seară. Se comporta de parcă 
venise pentru că aşa voise ea, dar adevărul era că nu-i plăcea 
ca mama ei să mănânce singură. Oare ce simţea Christina 
pentru Carmen? Era vorba despre iubire sau despre datorie? 
Probabil că nu avusese de ales. 

Carmen avea prietene pe care se baza întotdeauna, dar 
nu uita niciodată că ele aveau fraţi şi surori. Problema era în 
felul următor: într-un incendiu, prietenele ei trebuiau să-şi 
salveze fraţii şi surorile. Ea trebuia s-o salveze pe Christina, iar 
Christina pe ea. Şi ea, şi mama ei se pricepeau foarte bine la 
jocul ăsta: se prefăceau că lumea e mare şi plină de opţiuni, dar, 
de fapt, ele nu aveau alte alegeri de făcut; nu se aveau decât 
una pe alta. 

Carmen îşi aminti de luna trecută, când începuse toată 
nebunia. Seara în care se întâlnise pentru prima dată cu Porter. 
Carmen era ca un jucător experimentat care trişează mereu. Din 
păcate, de data asta se păcălise chiar pe ea. Incălcase o 
înţelegere de care nu-şi dăduse seama că există şi pe care n-ar 
fi vrut să o încalce. 

Carmen ura schimbările, dar şi mai mult ura despărţirile 
de orice fel ar fi fost ele. Ea nici florile nu era în stare să le 
arunce decât atunci când erau uscate şi creşteau alge în vază. 

„Nu vreau iubiţi. Vreau să fie ca înainte.” 

Aplecată deasupra robotului telefonic, care clipea 
încontinuu, Carmen apăsă pe butonul de înregistrare. Il ura pe 
David pentru spontaneitatea lui. Uitase cumva că în aceeaşi 
casă cu Christina mai locuia şi fiica ei? Era jenant să laşi mesaje 
intime pe robot, ca să le audă oricine. Era Carmen atât de 
neimportantă încât David o uitase? Oare o uitase şi Christina? 

Se împletici până în camera ei şi se aruncă pe patul 
nefăcut. Telefonul începu iar să sune. Robotul începu să 
înregistreze. 

— Ăă... Christina? Bruce Brattle la telefon. Azi sunt la birou 
şi am o mică problemă. Dacă poţi, sună-mă! 

Apoi se auzi o pauză lungă şi, la sfârşit, un bip prelung. 


Peste câteva minute, mama ei se întoarse acasă. Christina 
se duse direct la robot şi ascultă mesajul lui Bruce Brattle. Atât 
mai era înregistrat pe robot. Carmen simţi cum inima îi bate de 
să-i spargă pieptul. Ar fi putut să se ducă să-i spună, dar ea 
preferă să adoarmă şi să uite de probleme. 

Ceva mai târziu, într-un vis potrivit cu situaţia, David cel 
Viteaz o salva pe Christina din apartamentul care se prăbuşea 
sub flăcări, dar o lăsa pe Carmen să moară în chinuri. 

Au fost invitaţi chiar şi centaurii, deşi erau sălbatici şi 
nelegiuiţi, pentru că erau totuşi nişte rude mai îndepărtate. 

De D'Aulaires, Miturile greceşti. 

Sâmbătă dimineaţa, Tibby se îmbrăcă în Pantalonii 
Călători înainte să se prezinte în amfiteatrul Universităţii de 
Arte. Brian nu era acolo, aşa că se simţi uşurată. După festival, 
voia să iasă în oraş cu Maura şi cu Alex. Se gândise la început 
să-l invite şi pe el, apoi îşi găsise singură scuze ca să nu-l mai 
cheme. 

Se îmbrăcă în Pantaloni fără să se gândească prea mult. 
Era totuşi vorba despre Pantaloni, iar ea era foarte norocoasă să 
îi aibă la prima vizionare publică a unui film făcut de ea. Dacă 
lucrurile din viaţa ei ar începe să meargă cum trebuie, ăsta ar fi 
un bun început. Rămase în faţa oglinzii, admirând croiala şi 
ignorând inscripţiile făcute. Era greu de înţeles, dar părul ei pur 
şi simplu stătea mai bine când era îmbrăcată în Pantaloni. Chiar 
şi sânii ei păreau mai mari sau măcar se vedea că existau. 

Inima începu să îi bată repede când văzu mulţimea din 
amfiteatru. Majoritatea copiilor stăteau lângă părinţii lor. Tibby 
se aşeză în spate, unde mai erau încă două locuri libere lângă 
ea. Când îi văzu pe Alex şi pe Maura, le făcu semn cu mâna, 
simțindu-se puţin vinovată că nu păstrase un loc şi pentru Brian. 
După aceasta, preferă să stea cu capul plecat. Poate că trecea 
neobservată. 

La început, profesorul Graves, directorul programului de 
filmografie, tinu un discurs de bun venit şi apoi începu 
proiectarea propriu-zisă. Printre primele şase filme erau câteva 
drame familiale scurte, un interviu prea lung cu bunica 
nuştiucui, un film de aventuri realizat în campus, dar care avea 
pretenţii că a fost filmat în sălbăticie, şi o peliculă jenant de 
romantică. 


Alex se tot foia şi comenta întruna. Tibby râse la început, 
apoi îşi dădu seama că şi Maura râdea, aşa că se opri. Maura era 
genul ăla de om care se comporta întotdeauna în funcţie de cei 
din jur. O fi purtând ea ochelari roz, dar era întotdeauna fata 
care n-avea nici o părere şi nici personalitate nu dădea semne 
să aibă, iar Tibby avea sezaţia că începuse să se comporte ca 
ea. 

Luminile se aprinseră. Filmul lui Tibby urma în scurt timp. 

— Tibby! 

Se uită în jur cu disperare, să vadă de unde venea vocea. 

— Tibby! se auzi din nou. 

Vocea provenea de undeva din rândul de la mijloc de pe 
partea stângă a amfiteatrului şi îi aparţinea, fără nici un dubiu, 
mamei ei. Tibby simţi o strângere de inimă. Rămase fără aer. 

Mama ei dădea din mână ca o nebună şi zâmbea cu gura 
până la urechi. Era foarte încântată de surpriza care-i ieşise atât 
de bine. Şi ce mai surpriză! Tibby se strădui să zâmbească şi ea. 

— Uite-o pe... 

Nu reuşi să termine fraza. Se ridică în picioare, cu intenţia 
de a se duce să se aşeze lângă mama ei, dar nu mai erau 
scaune libere, iar luminile se stingeau deja pentru următorul set 
de filme. 

În acel moment, privirea i se opri asupra lui Brian, care 
stătea în partea dreaptă a amfiteatrului, aproape paralel cu 
mama ei. Se uita la ea de parcă el ar fi ştiut dinainte unde urma 
ea să se aşeze. Oare ştia că mama ei era acolo? 

li spusese lui Brian că nu o interesa dacă venea şi mama 
ei la prezentare. Dar, dacă era să se ia după golul pe care îl 
simţea în stomac, nu era chiar aşa de indiferentă. Mama ei 
bătuse atâta drum ca să îi facă o surpriză plăcută. Ştiind că 
inevitabilul avea să se producă oricum, Tibby aşteptă surpriza 
cea mare. 

Inainte de filmul ei, au mai rulat două pelicule, dar nu putu 
nicicum să le urmărească. Al ei începu cu un prim-plan 
nevinovat al unei acadele roşii. Apoi muzica o luă razna şi 
acadeaua îşi arată adevărata faţă malefică: imaginea se mări, 
dezvăluind faptul că aceasta era lipită de ceafa unui cap 
acoperit cu plete castanii, frumos coafate. Audienţa izbucni în 
râs, exact aşa cum sperase Tibby că avea să se întâmple. Din 
păcate râsul nu avu efectul scontat: avea senzaţia că i se sparge 


un geam deasupra capului, acoperind-o cu mii şi mii de cioburi 
ascuţite. 

Una după alta, secvențele delectau audiența; ăsta era, în 
fond, visul oricărui regizor. Râsul deveni de-a dreptul isteric 
când camera urmări tocul cui al pantofilor eleganţi care se 
plimbau prin casă târâind după ei un scutec. 

Tibby nu se putu uita spre mama ei până la sfârşit, când 
deja începuse altă peliculă, care, spera ea, avea să schimbe 
atmosfera. Tibby se simţea ca o laşă ordinară, aşa cum stătea şi 
se uita absentă la ecranul din faţă. Putea să-şi întoarcă privirea, 
dar urechile nu şi le putea acoperi. Auzi un oftat din stânga ei; 
îşi dorea din tot sufletul şi spera să fi fost doar o simplă părere. 
Trebuia neapărat să se uite la mama ei, dar nu se simţea în 
stare, nici măcar în întuneric. Uitându-se cu coada ochiului, 
observase deja că mama ei stătea cu capul plecat. 

Tibby îşi sprijini tâmplele în palme. Cum putuse să facă 
una ca asta? 

Alex râdea ironic de cele ce se întâmplau pe ecran, iar 
Tibby se simţea pierdută. Era deja pe altă lume. Nu îşi mai ridică 
privirea din pământ până când luminile nu se aprinseră, iar 
jumătate dintre cei prezenţi plecaseră deja. 

— Tibby? 

— Da. 

— Vii? 

_ Se uita drept în ochii lui Alex, dar parcă vedea direct prin 
el. Işi întoarse capul; Brian stătea în capătul rândului, aşteptâhd- 
o. Când se răsuci în direcţia opusă, mama ei dispăruse. 

Christina nu se depărta la mai mult de câţiva metri de 
telefon. Când intra în baie, îl lua cu ea. Aşteptă până la ora 
două; abia atunci îşi călcă pe inimă şi o întrebă pe Carmen dacă 
o sunase cineva cât timp fusese plecată. 

Carmen ridică din umeri, fără să se uite în ochii ei: 

— Robotul a preluat mesajele. 

Nu era chiar o minciună: 

— Te referi la mesajul domnului Brattle? 

Carmen ridică iar din umeri. Christina dădu abătută din 
cap, fără speranţă. Era un comportament feminin atât de tipic şi 
de jalnic, încât pe Carmen o apucă din nou furia. 

— Aştepţi să te sune cineva anume? 

Christina îşi întoarse privirea: 


— Am crezut că poate David... 

Avea vocea atât de slabă, încât nu reuşi să-şi mai termine 
fraza. 

Mintea lui Carmen era plină de răutăţi. O parte a creierului 
ei o îndemna să se închidă în cameră şi să tacă. Dar nu se putu 
abţine: 

— Chiar nu eşti în stare să rezişti măcar o zi fără el? 

— Bineînţeles că nu despre asta e vorba... 

Christina se înroşi puternic: 

— Să ştii că nu faci decât să îmi dai un exemplu foarte 
prost. lţi distrugi viaţa pentru un tip. Stai şi boceşti toată ziua 
lângă telefon, aşteptând să te sune. 

— Carmen, nu e cinstit să-mi vorbeşti aşa! 

— Ba da! 

Carmen nu se mai putea opri. În fond, aşa fac alcoolicii 
după primul pahar. 

— De o vreme ieşi în fiecare seară. Te îmbraci în hainele 
mele şi te săruţi cu individul ăsta prin restaurante. E jenant! Nu- 
ţi dai seama că te faci de râs? 

De câteva zile, fericirea o menţinuse într-o stare de bună 
dispoziţie în care fusese capabilă să înghită toate răutăţile lui 
Carmen. Acum începea să coboare cu picioarele pe pământ, iar 
Carmen se simţea satisfăcuită. 

Obrajii Christinei nu mai erau roz, ci plini de pete roşii. Îşi 
strânsese buzele într-o grimasă aspră: 

— Ai spus nişte lucruri îngrozitoare, Carmen! Şi nici măcar 
nu sunt adevărate. 

— Ba sunt! Melanie Foster te-a văzut când te sărutai cu el 
la Ruby Grill şi a spus tuturor! Cum crezi că m-am simţit? 

— Dar nu ne sărutam! 

— Ba da! Ce, crezi că nu ştiu că te culci cu el? La biserică 
parcă spune că trebuie întâi să te căsătoreşti, şi după aia poţi să 
faci chestia asta, nu? Nu aşa îmi spui mie mereu? 

Asta fusese o lovitură bine calculată. Carmen ştia că 
spusese adevărul, după expresia de şoc de pe faţa Christinei 
parcă tocmai aruncase cineva bomba nucleară la ele în 
apartament. O parte din ea ar fi vrut ca mama ei să nege totul, 
dar Christina nu făcu decât să murmure răvăşită: 

— Asta nu-i treaba ta... 

— Ba e treaba mea! Parcă tu erai mama, nu eu... 


Acum se enervase şi Christina: 

— Chiar sunt mama ta! 

Carmen simţi cum ochii i se umplu de lacrimi. Nu era încă 
pregătită să se arate vulnerabilă în faţa mamei ei. Preferă să se 
retragă în intimitatea camerei şi să cântărească ce se întâmpla 
în sufletul ei plin de amărăciune. 

— Salut! 

Brian apăruse ca prin minune chiar pe rândul din spatele 
ei. Părea să fie trist. Se uită cu insistenţă în ochii ei, într-o 
tentativă de comunicare, iar Tibby îşi plecă privirea. Nu voia ca 
el să înţeleagă ce se petrecea în sufletul ei. 

Brian rămăsese în picioare, aşteptând-o. Alex şi Maura se 
holbau la el, întrebându-se, cu siguranţă, cine era fraierul ăla cu 
ochelari oribili şi cu tricou pe care scria „Star Wars”. 

Tibby inspiră adânc. Trebuia să rupă cumva tăcerea: 

— El este Brian, iar ei sunt Alex şi Maura. 

Vocea ei era ciudată, de parcă ar fi provenit dintr-un corp 
străin. Brian nici nu se uita la colegii ei. Rămăsese cu ochii lui 
negri aţintiţi asupra lui Tibby; probabil ar fi fost mai bine dacă el 
ar fi putut, pur şi simplu, să dispară. 

— Salut! 

Alex i se adresă lui Brian, apoi se întoarse cu spatele spre 
el: 

— Hai să mergem, o îndemnă el pe Tibby. 

Ea dădu absent din cap şi îi urmă pe Alex şi pe Maura în 
afara amfiteatrului, fără să se mai gândească la nimic. 
Bineînţeles, Brian venea în urma ei. 

Cei patru sfârşiră prin ă intra într-un restaurant mexican, 
aflat câteva străzi mai încolo. Alex părea să fie iritat de prezenţa 
lui Brian, iar Maura îşi dădea ochii peste cap nemulțumită. 

Ar fi fost potrivit ca Tibby să le explice că Brian nu era 
vreun dement care se ţinea după ei: nu numai că era cel mai 
bun prieten al ei şi stătea toată ziua pe la ea pe-acasă, dar, în 
prezent, locuia chiar în camera ei de cămin. Dar îi era imposibil. 
Îi era imposibil să îl privească pe Brian, cu atât mai puţin să îi 
pronunţe numele. 

Se aşezară stânjeniţi în barul gălăgios. Alex reuşi să 
comande trei beri cu ajutorul actului de identitate fals pe care 
şi-l procurase. Se aplecă spre Tibby şi ciocni cu ea: 

— Bravo, Tomko, i-ai făcut praf pe toţi! 


Tibby ştia că el vrea să o felicite, dar ei mai degrabă îi 
venea să plâhgă. 

— A fost super! îl aprobă Maura. 

— Ba n-a fost deloc aşa, pentru că era şi mama ei în sală... 

Brian se apropie de Tibby. El considera că, dacă Alex şi 
Maura era prietenii lui Tibby, trebuia să le explice cum stătea 
situaţia. O bâtu uşor pe umăr. El chiar suferea pentru ea. 

Alex bea de zor bere, fără să dea semne că a înţeles 
cuvintele lui Brian: 

— Vrei să zici că filmul ei n-a fost bun? A fost al naibii de 
amuzant! 

— Ba nu! 

Brian dădu dezaprobator din cap. El nu făcea decât să fie 
sincer, la urma urmei... 

— Care naiba e problema ta? se răsti Alex. 

— Îmi fac griji pentru Tibby. 

— Oh, îţi faci griji pentru Tibby?!! Da’ ce prieten bun eşti 
tu! De ce nu te cari tu frumuşel să-ți faci griji în altă parte? 

Disprețul lui Alex răbufnise atât de violent, încât Tibby 
parcă-l simţea pe propria piele. 

Brian se uită la Tibby. „Hai să mergem, Tibby. Doar 
suntem prieteni, nu?” 

Dar Tibby privea în gol, fără să scoată un cuvânt; îi era 
imposibil. Alex se apropie şi mai tare; era nervos şi pus pe 
harţă: 

— Ce, n-ai înţeles bine? Ţi-am zis să te cari! 

Brian îi mai aruncă o privire plină de amărăciune şi plecă. 
Ochii lui Tibby se umplură de lacrimi. Cum putuse să facă una ca 
asta? îşi lăsă mâna pe genunchi. Simţi sub degete materialul 
Pantalonilor Călători şi cusăturile pe care le făcuse chiar ea cu 
atâta grijă la sfârşitul verii trecute. Se uită la inima pe care o 
cususe cu roşu şi o atinse cu degetul; avea ochii prea înlăcrimaţi 
pentru a putea citi cuvintele pe care le brodase dedesubt, dar îşi 
amintea foarte clar cum stătuse ore în şir, amorţită, pe veranda 
din spatele casei şi cususe încontinuu cu degetele ei 
neîndemânatice. În cele din urmă, reuşise să ţeasă o inimă 
strâmbă şi câteva cuvinte: „Bailey a fost aici”. 

Oare fusese Bailey lângă ea vreodată? Exista vreo dovadă 
în sensul ăsta? Tibby nu-i simţea deloc prezenţa în momentul 


ăsta: inima ei era pustie. Îşi ridică mâinile la obraji; trebuia să-şi 
susţină capul în mâini. 

Alex, care încă se mai uita dispreţuitor după Brian, se 
întoarse spre ea şi o întrebă pe un ton critic: 

— Deci, care-i treaba cu Pantalonii ăştia? 

Dacă ai semnat mărăcini, să nu mergi descult. 

Proverb italian. 

Tibby îl conduse pe Earl, Pontiacul ei iubit, spre nord. Când 
se opri în Front Royal la benzinărie, îşi scoase agenda. Deşi era 
foarte ciudat, ea nu fusese niciodată la Brian acasă, dar avea 
adresa lui. Când Nicky împlinise trei ani, insistase să-i trimită 
personal lui Brian invitaţia la petrecerea lui. 

Ajunse la Bethesda pe la zece şi jumătate. Cartierul lui 
Brian era la mai puţin de un kilometru distanţă de casa ei, dar 
casele de-aici erau mai mici şi mai noi. Se învăârti puţin pe străzi 
până când o găsi. Era o casă de cărămidă roşie cu un singur 
etaj. 

Întodeauna o scoseseră din sărite tufele perfect aranjate 
din grădina ei sau ghivecele cu flori viu colorate de la ferestre, 
dar casa asta posomorită şi sărăcăcioasă nu părea deloc mai 
primitoare. Singura lumină care se întrezărea era albăstruie şi 
provenea de la un televizor. 

Tibby bătu încet la uşă. Era târziu, iar ea era o străină 
pentru familia asta. Aşteptă câteva minute, apoi bătu iar. 

Îi deschise un bărbat corpolent şi chel. Părea să fie pe 
jumătate adormit. 

— Ce doreşti? 

— Aă, Brian e acasă? 

— Nu. 

Se vedea de la o poştă că îl deranjase. 

— Ştiţi cumva pe unde e? 

— Nu. N-a mai dat pe-aici de câteva zile. 

Tibby îşi dădu seamă că bărbatul era tatăl vitreg al lui 
Brian. 

— Credeţi că... mama lui ar putea să-mi spună unde este? 

Bărbatul nu mai avea deloc răbdare: 

— Nu. 

— Bine. Mă scuzaţi că v-am deranjat. 

Se urcă în maşină şi îşi lăsă capul pe volan, îi părea atât 
de râu pentru Brian... 


Conduse încet spre sala lui preferată de jocuri de pe 
bulevardul Rogers. Era ora închiderii, iar el nu era acolo. 
Conduse mai departe spre parcul micuţ unde veneau uneori 
după ce jucaseră Dragon Master toată după-amiaza. 

ÎI văzu de departe: o siluetă întunecată, pe o bancă. 
Rucsacul şi sacul de dormit le avea lângă el. 

Se apropie încet cu maşina, dar, din păcate, Earl făcea. 
mare tărăboi în seara asta. Brian îşi ridică privirea şi o văzu. Işi 
luă sacul de dormit şi rucsacul şi plecă. 

Tibby nu se simţea în stare să se întoarcă acasă. Nu putea 
să se uite în ochii mamei ei. Era prea târziu să meargă la 
Carmen sau la Lena. Oricum era o persoană prea îngrozitoare ca 
să merite acest lucru. 

Inima ţesută pe Pantaloni o privea acuzator şi o făcea să 
plângă. Nu putea să o mai vadă în faţa ochilor. Işi dădu jos 
Pantalonii şi se hotărî să meargă apoi la Lena. Era linişte şi 
întuneric. Împachetă Pantalonii cât de strâns putu şi îi îndesă în 
cutia poştală. Apoi se urcă în maşină şi conduse înapoi la 
Williamston, copleşită de ruşine şi îmbrăcată doar în lejeria de 
Corp. 

Lena zăcea pe podeaua camerei ei, plângându-şi de milă 
şi urând cam pe toată lumea pe care o cunoştea. 

Dacă ar fi putut să se apuce de pictat, asta ar fi făcut. 
Când picta sau când desena, se simţea bine. Dar erau momente 
când te simţeai groaznic şi ai fi vrut să te simţi mai bine şi erau 
momente când te simţeai groaznic şi nu voiai decât să te simţi 
groaznic în continuare. Oricum nu exista nimic frumos pe 
lume... 

Era o zi de iulie atât de toridă, cum numai în Washington 
poate fi. Tatăl ei nu era de acord cu aerul condiţionat, pentru că 
era grec, iar mama ei ura ventilatoarele care se montau la 
fereastră, pentru că făceau prea mare gălăgie. Lena se 
dezbrăcă şi rămase doar în sutienul cu push-up (primit de la 
Carmen, care şi le cumpăra mereu prea mici) şi o pereche de 
boxeri albi. Îşi aranjă ventilatorul ei micuţ în aşa fel încât să bată 
direct spre capul ei. 

Lena iubea la nebunie să o enerveze şi să o provoace pe 
mama ei, dar se simţea groaznic după ce se certau. Se simţea 
groaznic pentru că îşi vărsase nervii pe Tibby. Ura faptul că 
relaţia dintre mama ei, Christina şi Alice era mai tensionată 


decât oricând. Îl ura pe Kostos şi pe prietena lui cea nouă. O ura 
şi pe Effie, care n-avusese altceva de făcut decât să o anunţe şi 
pe ea despre cei doi (o adora, în schimb, pe bunica, pentru că 
ea nu putea s-o sufere pe prietena lui Kostos). 

Lena nu putea să suporte certurile. Nu-i plăceau ţipetele şi 
telefoanele trântite în mijlocul conversatiei, îi plăceau tăcerile 
prelungi care urmau certurilor, dar nici pe-astea nu le suporta 
mai mult de trei zile. 

Lena era un om cu tabieturi. Mâncase unt de arahide 
întins pe pâine albă la ultimele ei 307 mese de prânz. Nuo 
stimula deloc schimbarea. 

Se auzi soneria. Nici gând să coboare. Să deschidă Effie. 

Aşteptă şi ascultă cu atenţie. Bineînţeles că Effie se grăbi 
să deschidă. Lui Effie îi plăceau la nebunie vizitele şi 
conversațiile la telefon. Apoi o auzi pe sora ei ţipând încântată. 
Lena se chinui să tragă cu urechea. Cine ar fi putut să fie? Effie 
nu tipa niciodată când venea curierul, dar nu poţi să ştii cum se 
schimbă omul. Sau poate era vreuna dintre prietenele ei, cu o 
tunsoare nouă... O chestie de genul ăsta ar putea-o face pe Effie 
să ţipe. 

Lena se concentră asupra vocilor. Se strădui să-l audă pe 
musafir, dar nu reşi să desluşească nimic. Faptul că Effie vorbea 
de zece ori mai tare decât restul oamenilor n-avea cum să o 
ajute. 

Acum se auzea clar cum urcau treptele. Paşii nu erau 
repeziţi, cum se auzea de obicei când Effie tropăia pe scări 
împreună cu vreo prietenă de-ale ei. Cea de-a doua persoană 
era mai greoaie şi mai înceată. Oare era un băiat? Adică Effie 
urca la ea în cameră în miezul zilei cu un băiat? 

Lena distinse o voce. Chiar era un băiat! Effie se ducea cu 
un băiat la ea în cameră şi probabil că intenționau să se şi 
sărute! 

Brusc, îşi dădu seama că paşii nu se auzeau mergând spre 
camera lui Effie, aşa cum crezuse ea. Veneau chiar spre uşa de 
la camera ei. Şi de-abia atunci îşi dădu seama că uşa era 
deschisă şi simţi cum o cuprinde panica. Era aproape 
dezbrăcată, uşa era deschisă şi un băiat venea să o viziteze. Mă 
rog, n-avea cum să prevadă o situaţie de genul ăsta. Putea să 
numere pe degete de câte ori un băiat urcase la ele în cameră. 
Părinţii ei erau foarte severi în privinţa asta. 


Lena încremenise. Paşii se apropiau tot mai repede. Dacă 
se repezea să închidă uşa, sigur o vedeau. Dacă rămânea pe 
podea, tot o vedeau. Dacă se ridica să-şi caute un halat... 

— Lena? 

Când auzi vocea aproape isterică a lui Effie, Lena sări în 
picioare. 

— Lena! 

Într-adevăr, Effie apăruse în pragul uşii. Era şi un băiat cu 
ea. Un băiat înalt, foarte arătos, pe care îl cunoştea foarte bine. 
Effie îşi duse palma la gură când văzu cât de sumar îmbrăcată 
era sora ei. Băiatul rămăsese fascinat şi amuzat totodată de 
ceea ce văzu. Nu îşi plecă ochii cât de repede s-ar fi cuvenit. 

Lena simţi că i se face rău. Inima îi bătea nebuneşte; de 
emoție, nu mai putea să respire. Avea senzaţia că din corpul ei 
iese toată căldură acumulată, ca un abur. 

— Kostos... 

După ce îi şopti numele cu o voce stinsă, Lena îi trânti uşa 
în nas. 

Bridget ştia pe dinafară programul Greţei. Luni seara juca 
bingo la biserică. Miercurea, bridge cu vecinele de peste drum. 
Azi era joi, adică ziua când Greta se ducea la Safeway la 
cumpărături şi apoi gătea friptură. În fiecare lună, în cea de-a 
treia zi de joi, fiul ei, Pervis, venea la cină tocmai din Huntsville, 
iar Greta cumpăra câte o friptură. Bridget se oferi să o 
însoţească. Atracția pe care o exercita asupra ei supermarketul 
se rezuma la răcoarea de la raionul de came. Era o fată cu 
gusturi simple... 

— Ce profesie are băiatul tău? 

Bridget urmărea leneşă cum se succedau cu repeziciune 
semnele de circulaţie pe autostradă. 

— Servicii de curăţenie la Centrul Spaţial al Statelor Unite. 
Adică face parte din personalul de serviciu. Curăţă şi lustruieşte 
podelele. 

— Aha... 

Tot ce-şi aducea aminte despre unchiul Pervis era că 
stătea mereu închis la el în cameră şi studia cerul cu ajutorul 
telescopului. Mai demult, venise în vizită în Washington şi 
dormise la ei o noapte. Era singura dată când venise la ei acasă. 
Îşi montase telescopul şi o lăsase şi pe ea să se uite prin el. 
Pervis vedea imagini clare pe cer, iar Bridget vedea numai haos. 


— Tatăl lui şi cu mine am pus deoparte nişte bani, iar când 
a împlinit nouă ani l-am trimis într-o „tabără spaţială”. Cred că i- 
ar fi plăcut să rămână acolo. Asta îl face fericit. 

— S-a căsătorit? 

— Nu. E tare timid când vine vorba de fete. Nu cred că o 
să se căsătorească vreodată. Işi pierde vremea cu prietenii lui 
care lucrează la un post de radio de amatori. Cam la asta se 
rezumă viaţa lui socială. 

Bridget dădu din cap. Pervis îşi împlinise visul de a lucra la 
Centrul Spaţial, dar îşi petrecea tot timpul privind în jos şi 
lustruind duşumelele. Discuţia despre Pervis o făcu să se 
gândească la Perry, tizul lui, care îi semăna în multe privinţe, 
mai puţin prietenii ciudaţi. Bridget reuşise, în sfârşit, să 
vorbească cu Perry la telefon seara trecută; era curios să afle 
câte ceva despre Greta, dar, în acelaşi timp, era rezervat. N-a 
vrut să-i pomenească nimic despre Marly. 

La supermarket, Greta se orientă doar spre raioanele unde 
avea treabă, înarmată cu un cărucior şi cu tot felul de cupoane 
de reduceri, în timp ce Bridget se plimbă la mtâmplare printre 
şirurile lungi de produse refrigerate şi gândindu-se la lucruri cu 
totul ciudate. 

Se gândi la Perry şi la tatăl ei. Tragedii de genul ăsta 
uneau unele familii, dar nu şi pe-a ei. Tatăl ei refuza să discute 
despre ceea ce se întâmplase. Refuza să vorbească despre orice 
ar fi putut avea legătură cu moartea mamei ei. Erau atâtea 
subiecte interzise la ei în casă, încât după un timp încetaseră să 
mai comunice prea des. 

ŞI-l imagină pe tatăl ei, cum venea de la şcoală şi se aşeza 
la birou. Îşi punea căştile pe urechi şi asculta postul naţional de 
radio. Niciodată nu asculta radioul fără căşti, nici măcar atunci 
când era singur. 

Perry îşi petrecea tot timpul în faţa calculatorului. Juca 
nişte jocuri extrem de complicate pe Internet. Işi petrecea mai 
mult timp cu străini decât cu oamenii pe care îi cunoştea. 
Bridget uita uneori că locuiesc în aceeaşi casă; parcă nici nu 
erau gemeni. 

Ştia foarte bine că situaţia lor era tristă. Se întrebă dacă n- 
ar fi trebuit să se fi străduit ceva mai mult cu Perry şi cu tatăl ei. 
Poate că ar fi reuşit să-i facă să se comporte ca o familie, iar 
casa lor poate că ar fi semănat mai mult cu un cămin adevărat. 


Ei, în schimb, păreau să plutească în imponderabilitate prin 
casă, fără să se întâlnească vreodată, îndepărtându-se din ce în 
ce mai mult unul de celălalt. 

Lena se plimba prin cameră cu obrajii în flăcări. Kostos era 
aici. Kostos era la ea acasă, în came şi oase. Viu, întreg şi 
nevătămat. 

Oare era adevărat? Dacă avea o cădere nervoasă şi îşi 
imginase totul? Nu era totuşi chiar atât de cald, nu? 

Visase momentul ăsta. Il visase pe el. | se înmuiau . 
genunchii la gândul că totul putea fi doar o simplă iluzie. Işi 
dorea atât de mult să fie adevărat... 

Era neschimbat. Ba nu! Arăta mult mai bine... 

Şi o văzuse în sutien! Doamne, ce chestie! 

In afară de mama ei, de sora ei şi de cele trei prietene pe 
care le avea, nu o mai văzuse nimeni dezbrăcată. Era o fată 
timidă. Da, timidă! Nu suporta nici măcar cabinele de probă 
care nu aveau uşi până jos. Şi Kostos o văzuse de două ori 
dezbrăcată! 

Kostos era la parter, la ea în casă! Effie îl condusese 
înapoi la parter. Erau în bucătărie, în cazul în care el chiar era 
acolo în came şi oase şi toată întâmplarea asta nu era un vis. 

A venit să o vadă pe ea, a făcut atâta drum! Ce înseamnă 
lucrul ăsta? Staţi puţin! Dar el are o prietenă! Asta ce mai 
înseamnă? 

Lena ajunsese să se învârtă într-un cerc atât de mic, încât 
o apucase ameţeala. Renunţă aşadar să se mai plimbe prin 
cameră şi pomi spre uşă. 

„Hei, îmbracă-te! Uitasem...” 

Pantalonii Călători stăteau răbdători pe scaunul de la 
birou. Poate că ei ştiau ceva despre toată treaba asta... Oare 
prevăzuseră totul? Lena îi privi cu suspiciune atunci când îi 
îmbrăcă. Oare ce intenţii aveau Pantalonii? Dacă voiau ca ea 
întâi să sufere, şi abia după aceea să fie fericită? Nu, nu se 
poate... 

Se îmbrăcă într-un tricou alb şi aruncă o privire în oglindă. 
Faţa îi lucea de transpiraţie. Avea părul murdar şi o infecţie la 
ochi. „Aoleu!” 

Dacă el şi-o aducea aminte frumosă, iar când o văzuse în 
halul ăsta îşi spusese: „Doamne, ce s-a întâmplat cu ea? De ce 
am bătut eu atâta drum până aici?” 


Ce mai încoace şi-ncolo, arăta îngrozitor! Dacă el nici 
măcar n-o mai aştepta în bucătărie? Probabil că o luase la goană 
zicându-şi: „Mamă, da' ce se mai schimbă lucrurile!” Până acum 
putea să fi ajunse deja la Friendship Station, ca să ia autobuzul. 

Disperată la culme, Lena se rujă, dar mâinile îi tremurau 
prea tare ca să respecte conturul buzelor, în plus, rujul era 
portocaliu. Groaznic! Se repezi în baie şi îl şterse, apoi se spălă 
pe faţă, ca să nu îi mai lucească tenul atât de tare. Îşi strânse 
părul murdar la spate, într-o coadă. 

Şi ce dacă el o găsea urâtă? Dacă de lucruri de genul ăsta 
îi păsa lui, foarte bine! Oricum el avea deja altă prietenă... 

Dezamăgită, Lena se uită totuşi în oglindă. Bunica spusese 
că ea era mai frumoasă decât noua lui prietenă. Dar ce ştia ea... 
Bunica ei credea că Sophia Loren era cea mai sexy femeie din 
lume. Acum, nu mai avea nici o importanţă ce credea bunica. 
Sigur nu era mai frumoasă decât noua lui prietenă! 

Lena se forţă să nu mai facă ronduri prin cameră. Trase 
adânc aer în piept, probabil pentru prima oară după vreo zece 
minute. 

„Linişteşte-te! Trebuie să te linişteşti!” Trebuia să 
stăvilească gândurile care o luaseră razna râu de tot. „Potoliţi- 
vă!” „Oof! Totul merge bine.” 

Kostos era jos. Trebuia să coboare până la el şi să îl 
salute. Asta trebuia să facă. 

„Să respirăm. Da. Sunt calmă.” 

Lena se împiedică în capul scărilor, aşa că se prinse de 
balustradă, ca să nu se rostogolească până jos. Mai respiră 
adânc de câteva ori. Apoi se îndreptă spre bucătărie. 

Era aşezat la masă. Era şi mai... ei, ştiţi voi cum. 

— Bună, o salută el, adresându-i un zâmbet discret. 

Oare chiar îi tremura tot corpul sau doar i se părea ei? 
Picioarele desculţe îi transpirau abundent. Dacă aluneca şi 
cădea din cauza transpiraţiei? 

El o privea, iar ea îl privea pe el. Îşi imagină cum o 
învăluia un norişor de romantism care îi conferea o aură 
luminoasă de inspiraţie, iar ea avea să spună nişte lucruri pline 
de înţelepciune. Mda... în curâhd o să vină şi inspiraţia... 

Ce naiba! Erau un băiat şi o fată... Mă rog, el era un băiat 
cu altă prietenă. Destinul trebuia să-şi facă simțită prezenţa 
până acum, nu? 


Stătea şi se uita la el. Până şi Effie părea să fie îngrijorată 
pentru ea. 

— Stai jos! se răsti ea la Lena. 

Şi se supuse imediat. Oricum nu mai avea încredere în 
propriile picioare. 

Effie o servi cu un pahar cu apă. Kostos avea deja unul. Nu 
îndrăzni să atingă paharul de teamă că mâinile îi tremurau prea 
tare. 

— Kostos lucrează în New York luna asta. Nu e 
extraordinar? 

Lena îşi dădu seama, brusc, cât de mult îşi iubeşte sora. 
Effie întotdeauna avea grijă de ea. 

Lena dădu aprobator din cap, încercând să prelucreze 
informaţia primită. Nu ştia dacă nu cumva vocea avea să o 
trădeze, aşa că preferă să păstreze tăcerea. 

— Un vechi prieten al tatălui meu conduce o agenţie de 
publicitate aici. Mi-a oferit slujba asta acum câteva luni. Acum 
că bunicul se simte mult mai bine, m-am gândit că n-ar strica să 
fac o încercare. 

Kostos vorbea cu Effie, dar ochii îi rămăseseră ţintuiţi 
asupra ei, ea care era deja ameţită de puzderia de gânduri care 
i se învălmăşeau prin minte. Ce bine ar fi fost să aibă câte un 
cap pentru fiecare dintre gândurile astea! Era pentru prima dată 
că îl auzea pe Kostos vorbind despre tatăl lui. Trata subiectul cu 
atâta curaj şi sinceritate, încât Lena simţi o strângere de inimă. 

În plus, mai era chestia asta cu slujba în New York. De ce 
nu-i spusese şi ei? Oare plănuia toate astea încă dinainte să se 
despartă? Se gândise şi la ea când acceptase oferta? 

— Întotdeauna mi-am dorit să văd oraşul Washington. 
Toate amintirile mele din copilărie sunt legate de muzeul 
Smithsonian. Bunica a crezut că aşa o să păstrez legătura cu 
rădăcinile mele americane, continuă el, zâmbind mai mult 
pentru sine. 

Aşadar era limpede că nu făcuse atâta drum doar ca să o 
vadă pe ea. Ce dezamăgire! Nu venise la Washington ca să o 
vadă pe ea, dar în casa asta n-avea pentru cine altcineva să 
vină. Măcar atâta, nu? Sau poate se împiedicase pur şi simplu 
de pragul lor în drum spre metrou... Nu mai rămânea decât să 
apară de undeva din neant şi prietena lui, iar imaginea era 
completă. 


— Sper că nu v-am deranjat pentru că am venit 
neanunţat. Se pare că locuiţi chiar lângă casa unde sunt eu 
cazat. 

„De ce mi-am imaginat oare mai mult de-atât?” Pe Lena o 
năpădiră gânduri sumbre. 

— Îmi pare râu dacă am picat într-un moment nepotrivit. 

| se adresă direct ei, cu o luminiţă năstruşnică în priviri. 
Dacă n-ar fi ştiut că nu-i mai păsa de ea, privirea i s-ar fi părut 
chiar insinuantă. 

— Unde stai? 

— La nişte prieteni de familie. Ştii tu cum sunt grecii - 
sunt împrăştiaţi peste tot în lume. Cunoaşteţi familia Sirtis de pe 
Chevy Chase? 

— Da, sunt prieteni cu părinţii noştri, îi răspunse Effie. 

— Ei s-au hotărât să-mi arate tot ce e de văzut în 
Washington şi să fac cunoştinţă cu toate familiile de greci din 
Washington, Maryland şi Virginia. 

Effie dădu din cap înţelegătoare: 

— Şi cât timp stai? 

— Doar până duminică. g 

Lena ar fi vrut să-i arunce cu o farfurie în cap. li venea să 
plângă. De ce se comporta de parcă nici n-ar fi cunoscut-o prea 
bine, de parcă nici n-ar fi fost prieteni? De ce nici măcarnu o 
sunase ca să o anunţe că vine? De când nu-i mai păsa de ea? 

Lena simţi că o podidesc lacrimile. Doar se sărutaseră şi îi 
spusese că o iubeşte. lar ea nu mai simţise pentru nimeni ceea 
ce simţise pentru el. 

„Tu i-ai dat papucii!” îi aminti acuzator vocea din mintea 
ei, care era o combinaţie între Effie şi Carmen. 

„Dar asta nu-ţi dă dreptul să nu mă mai iubeşti!” îi veni ei 
să strige. 

„Sunt o persoană pe care o poţi uita chiar atât de uşor?” 

li venea să fugă la ea în cameră, să ia toate scrisorile din 
cutia de pantofi şi să i le arunce în faţă. „Vezi? Nu sunt un 
nimeni!” 

Kostos se ridică. 

— Trebuie să plec, ca să pot ajunge la Muzeul Naţional 
înainte de a se închide. 

Lena îşi dădu seama că ea nu scosese nici un cuvânt până 
acum. 


— Ne pare tare bine că te-am văzut, adăugă Effie cu o 
expresie chinuită pe chip. 

Se uită la Lena ca şi cum ar fi vrut să-i spună: „Cât de laşă 
poţi să fii?” 

Cele două fete îl conduseră până la uşă: 

— La revedere! 

Când ieşi, Kostos n-avea ochi decât pentru Lena. 

Ea îi întoarse o privire îndurerată. Era convinsă că undeva, 
în adâncul sufletului, ea îi făcea cu ochiul lui Kostos şi îl invita să 
mai rămână. Fuseseră despărțiți atâtea luni, tânjind unul după 
celălalt, dorindu-şi cu ardoare să primească un telefon, o 
scrisoare sau poate chiar o fotografie. Acum era aici, lângă ea, 
atât de aproape, încât ar fi putut să-l sărute, şi arăta atât de 
bine! Doar că el voia să plece, iar ea n-o să-l mai vadă niciodată. 

Kostos se îndreptă spre uşă şi păşi afară. Se îndepărtă 
încet pe alee. Pleca pentru totdeauna. Intoarse capul şi se mai 
uită înapoi spre ea încă o dată. 

Atunci Lena alergă la el, îl luă de nună şi îşi lăsă lacrimile 
să curgă în voie. Puțin îi păsa dacă o vedea plângând: 

— Te rog, nu pleca! 

Ar fi vrut să facă toate lucrurile astea, dar ea, de fapt, 
alerga înapoi în camera ei şi se puse pe bocit. 

Vă rog să-mi mai daţi o şansă! 

Nick Drake. 

Tibby nu se simţea în stare să mai stea în camera ei nici 
măcar cinci minute. Trecuseră deja aproape 24 de ore 
insuportabile de când se întorsese din Washington. Ura camera 
ei de la internat. Ura tot ceea ce făcuse şi simţise cât timp a stat 
în această cameră. Nu se putea hotări să se aşeze pe pat. Nu 
exista nici un loc în care să se simtă în siguranţă, iar propria 
conştiinţă era locul cel mai periculos. Vocea aia din adâncul 
sufletului o bântuia şi o muştruluia întruna; oricât ar fi 
ameninţat-o, nu voia să tacă sub nici o formă. 

De disperare, se urcă în maşină şi pomi spre Washington. 
Nu avu nici o idee unde anume dorea să ajungă până când nu se 
trezi pe bulevardul Macarthur, lângă statuia Gigantului. 

Se pomeni apoi într-o florărie cu un buchet de garoafe 
ofilite în mână. Conştiinţa nu o lăsă să-şi ducă gestul până la 
capăt. Florile oricum mor şi, în plus, ei nu-i plăceau, aşa cum nu- 


i plăcuseră nici lui Bailey. Apoi îi veni brusc o idee: ele două 
avuseseră totuşi o preferinţă comună. 

Tibby se duse la supermarket şi cumpără o cutie de un 
galben strălucitor cu cereale Cap'n Crunch cu fructe de pădure. 
Parcă maşina în capătul cimitirului şi o pomi pe potecă, de-a 
lungul movilelor micuţe, luând cu ea şi cutia de cereale. 
Pământul era moale, iar pantofii i se afundau la fiecare pas. | se 
păru neplăcută senzaţia, aşa că se opri să se descalţe. Era mai 
simplu desculţă pe iarbă. 

De când nu mai fusese pe-aici, pe mormântul lui Bailey 
puseseră o piatră funerară. Arăta ca toate celelalte pietre 
funerare. 

Tibby rezemă cutia galbenă de marmura gri. Nu putea 
totuşi să o lase aşa. Culorile erau prea vesele pentru un cimitir. 
Deschise cutia şi scoase punga din ea. Aşa era mai bine. Cutia 
goală o îndesă înapoi în sacoşa de plastic. 

In măsură ce stătea acolo cu ochii lipiţi de piatra funerară, 
simţi cum o cuprinde îngrijorarea. Scoase carioca din geantă şi, 
pe spatele pietrei funerare, cu litere mici, mici de tot, dar 
frumos caligrafiate, scrise Nu voia ca Bailey să stea singură 
acolo şi, oricum, trebuia să fie şi Mimi amintită într-un fel. 

Se aşeză pe iarbă. Hainele i se udară de-a binelea, dar nici 
că-i păsa. De tălpile goale i se lipiseră fire de iarbă proaspăt 
cosită. Se răsuci aşa încât să-şi lipescă obrazul de pământ. 

— Bună! murmură ea. 

Lacrimile i se prelingeau şi ajungeau pe pământ. Ar fi vrut 
să se poată prelinge şi ea o dată cu ele. 

„E mai bine acolo unde eşti tu?” Asta ar fi vrut s-o întrebe 
pe Bailey. 

Oare cum de ajunsese Tibby să se îndepărteze atât de 
tare? Unde fusese până acum? De când murise Bailey, parcă 
trăise viaţa confuză şi străină a unui amnezic. Întinse mâna şi 
atinse piatra rece. 

„Vreau să-mi aduc aminte! Nu mai ştiu cum trebuie să 
trăiesc/* 

Işi lipi urechea de pământ şi ascultă. 

— Lenny, tu ai fost cea care s-a despărţit de el! spuse Bee 
cu blândeţe, după ce îi ascultase toate văicărelile, în ciuda 
faptului că era miezul nopţii. 

— Dar nu eu sunt cea care a dat totul uitării. 


Bee tăcu pentru o clipă, apoi, cu o voce cât se poate de 
mieroasă, îi spuse: 

— Len, atunci când te desparţi de cineva, e ca şi cum ţi-ai 
dori să uiţi de el. Adică, pur şi simplu nu mai vrei să fii cu 
persoana respectivă. 

— Poate că nu asta am vrut. 

— Dar poate că el asta a înţeles. 

— Tot nu trebuia să se repeadă să-şi caute altă prietenă! 
se răsti Lena pe un ton acuzator. 

De data aceasta, Bee o întrerupse: 

— Tu te-ai despărţit de el! Am văzut scrisoarea, în 
condiţiile astea, are voie să-şi caute altă prietenă. Aşa e corect. 
Ştiu că eşti tristă şi îmi pare tare râu, dar trebuie să te gândeşti 
cum a văzut el lucrurile. 

— Şi acum ce-ar trebui să fac? 

Lena simţea că trebuia neapărat să facă ceva. Era atât de 
disperată, încât nu putea să-şi mai suporte propria persoană. 
Prefera să se dea cu capul de pereţi decât să îndure chinurile 
prin care trecea. 

Tocmai de-asta se despărţise de el. Ca să nu fie nevoită să 
treacă prin aşa ceva. Să nu mai simtă dorinţa asta care nu se 
concretiza niciodată. De ce ieşise totul pe dos? 

— Lena? 

— Da. 

— Mai eşti la telefon? 

— Da. 

— Ştii ce trebuie să faci? 

— Nu, minţi ea. 

— la gândeşte-te puţin! 

Lena se gândi. Ştia prea bine ce avea de făcut, dar îi era 
imposibil să recunoască. 

— Nu pot, răspunse ea disperată. 

— Bine. 

— Mamă! Mamă? 

Tibby o zgâlţâi pe mama ei. Alice îşi deschise ochii 
dezorientată. Era ora trei dimineaţa. Se ridică din pat. 

Observând privirea întrebătoare a lui Tibby, mama ei o 
mângâie instinctiv pe obraji. Alice era îngrijorată că Tibby nu era 
unde ar fi trebuit să fie şi îşi aminti cât de mult o iubea înainte 
să-şi aducă aminte cât de supărată era pe ea. 


Tibby o îmbrăţişă puternic. Suspinele ei erau uscate şi 
stinse. „Primeşte-mă înapoi! Vreau să fiu din nou fetiţa ta!” 

În noaptea în care s-au certat, Carmen stătuse ore în şir 
închisă în camera ei, în întuneric. La un moment dat, auzi o 
conversaţie în şoaptă din camera mamei ei. Carmen îşi dădu 
seama că vorbea cu David. Reuşise să calce în picioare relaţia 
fragilă a mamei ei şi telefonul pierdut era picătura care umpluse 
paharul. Carmen ascultă cu o satisfacţie diabolică şi vinovată 
cum Christina se despărţea foarte supărată de un David 
nedumerit. Simţea clar tot ce se întâmpla în camera de alături, 
fără să fie nevoie să audă cuvintele. 

Mai târziu, în seara aceea, Carmen se duse la bucătărie 
să-şi ia un pahar cu suc, dar nu se putu abţine să nu arunce o 
privire în camera mamei ei. Îşi întoarse repede privirea, dar 
observase deja chipul înlăcrimat şi ochii umflaţi. 

A doua zi, mama ei veni de la serviciu direct acasă şi 
pregăti friptură de pui. Mâncară în tăcere. 

Marţi seara, Christina se plânse că o doare capul şi nu mai 
ieşi din camera ei. Carmen se furişă în bucătărie după îngheţată 
şi observă că una dintre cutiile cu Ben and Jerry dispăruse deja. 

Miercuri seara, Carmen se duse în vizită la Tibby şi se 
simţi vinovată că o lăsase pe mama ei singură acasă. Când se 
întoarse, prin peretele de la dormitor se auzea melodia de final 
a serialului Prietenii tăi. 

David şi Christina nu se mai sunau. Se părea că toată 
povestea se sfârşise de-a binelea. Carmen îşi dorise atât de mult 
să le strice relaţia, şi iată că izbutise. 

Sâmbătă, Bridget alergă puţin înainte de meciul de fotbal. 
Ajunsese să alerge cam şase kilometri. Alerga încet, dar era o 
schimbare. Când ajunse la teren, era transpirată şi murdară, dar 
fericită. Numai alergatul o putea face atât de fericită. 

Se aşeză la locul ei, pe marginea terenului. Billy o căuta 
cu privirea, iar când o observă, păru să fie uşurat. In primul sfert 
de partidă, trecu de mai multe ori pe lângă ea, ca să vadă dacă 
avea să-i dea vreo indicație. Bee nu făcu decât să-l încurajeze 
prin gesturi. 

La sfârşitul primei reprize, Burgess era condusă cu 1 la 0. 
Billy veni spre ea: 

— Ce părere ai? 

Bridget se distra de minune: 


— Cred că mijlocaşul vostru e un dezastru. 

Billy păru alarmat: 

— Chiar aşa? 

— Pe bune! 

— De ce? 

— Păi, n-aveţi decât să-i spuneţi lui Corey că, dacă nu e-n 
stare să paseze, mai bine să se apuce de tenis. 

Billy o părăsi pentru câteva clipe şi reapăru împreună cu 
Corey, căruia îi dădu un brânci spre Bridget. 

— Ascultă ce are de spus! îl instrui Billy. 

— Corey, fii atent! 

— Mda. 

— Dă pase! Te descurci binişor în rest, dar, cum nu eşti în 
stare să dai un gol, trebuie să dai pase. 

Pe chipul lui Corey se aşternu indignarea: 

— Are dreptate, adăugă Billy cu o expresie solemnă. 

Se auzi fluierul arbitrului, aşa că Billy îl trase pe Corey 
înapoi pe teren. Bridget observă imediat cum băiatul începu să 
le paseze colegilor de echipă. 

Ăsta era un lucru pe care Bridget îl admira la băieţi: ştiau 
cum să facă faţă unei insulte. 

Burgess câştigă cu 2-l. După fluierul final, începu 
hărmălaia obişnuită de urale şi de aplauze. Bridget se alătură şi 
ea suporterilor. Toţi puştii de liceu se adunară pe teren ca să 
iasă în oraş, la distracţie. Corey deja se săruta cu prietena lui 
lângă poartă. Billy se îndreptă spre ea: 

— Vrei să mergi şi tu cu noi? 

Bridget se gândi câteva secunde. Era drăguţ din partea lui 
să o invite, dar nu o făcuse în aşa fel încât să-şi dorească să 
meargă. O invitase din recunoştinţă. Recunoştinţa, interesul sau 
atracţia sunt lucruri diferite. 

— Nu, dar îţi mulţumesc că m-ai invitat! 

Bridget preferă să pornească la plimbare pe autostrada 
65. Nişte tineri cam de vârsta ei o depăşiră în viteză. Erau 
înghesuiți toţi într-o maşină decapotabilă, iar ea era tot singură. 
Ştia ce părere îşi făceau ei când o vedeau aşa, dar nu-i păsa. 
Unele fete pur şi simplu nu pot să stea singure. Asta nu era 
valabil şi pentru Bridget. Ea întotdeauna mergea singură la film, 
la restaurant, chiar şi la petreceri. Avea trei prietene pe care le 
iubea cel mai mult pe lumea asta, dar prefera să fie singură 


decât să se cramponeze de nişte oameni la care nu ţinea cu 
adevărat. 

Când ajimse la Wal-Mart, îşi cumpără fel şi fel de lucruri, 
dintre care cel mai important era mingea de fotbal. Făcu 
autostopul şi se întoarse în oraş. Cobori din maşină în faţa 
tribunalului, şi picioarele o purtară fără să vrea la terenul de 
fotbal. Se lăsase deja întunericul, dar erau câteva reflectoare 
care luminau un petic de iarbă. 

Emoţionată, Bridget scoase mingea din cutie şi o mirosi. 
Ochii îi erau în lacrimi. O lăsă apoi să cadă pe pământ. Era 
frumoasă aşa, curată, dar era frumoasă şi plină de praf. 

Renunţase la fotbal anul trecut în noiembrie, pentru că se 
săturase ca oamenii să se tot bazeze pe ea. Trecuse printr-o 
perioadă în care tot ce-şi dorise era să doarmă. Toată toamna şi 
toată iama fostele ei colege de echipă o priviseră de parcă şi-ar 
fi amputat singură picioarele. 

Dar ea iubea fotbalul în continuare. Îl iubea din tot 
sufletul. Îi lipsise atât de mult! Corpul ei simţea acut nevoia de a 
se mişca iar. 

Visase de atâtea ori momentul când avea să atingă iaro 
minge de fotbal. O lovi, şi mingea se rostogoli uşor. O mai lovi o 
dată. Un nor de praf se ridică de pe pământ. Inima îi bătea mai 
să-i spargă pieptul. O luă la fugă în urma ei. Lovi iar mingea, 
apoi alergă şi lovi. Mingea descria hexagoane şi pentagoane 
fantastice, care o hipnotizau. Era plăcut. 

Doar de-atât avea nevoie. Nu simţea lipsa meciurilor, a 
antrenorilor, a mulţimii care aplauda sau a vânătorilor de 
talente. Îi lipsise doar jocul în sine. 

— Nu s-a mai dat jos din pat de trei zile. Mă simt groaznic. 
Aş vrea să o pot ajuta cu ceva, dar nici nu se uită la mine. 

Carmen se lamenta de zor sorbind din cafeaua cu lapte. 
Tibby o asculta, dar nu aşa cum i-ar fi plăcut ei. Nu dădea 
aprobator din cap şi nici n-o compătimea. Stătea tăcută, 
fărâmiţându-şi cornul între degete, în cele din urmă, Tibby îşi 
ridică privirea: 

— Carma! 

— Da? 

— l-ai spus? 

Carmen îndepărtă capacul de pe paharul de plastic. 

— Ce să-i spun? 


— Că a sunat-o David sâmbăta trecută! 

Carmen păru surprinsă. Doar îşi recunoscuse deja vina 
pentru chestia asta! 

— Nu! 

— Şi crezi c-ai să-i spui vreodată? 

— Să-i spun? 

— Da. 

Carmen aruncă o privire pe panoul mare, unde era afişat 
meniul, într-o încercare de a schimba subiectul. 

— Hei! Carma! 

— Mda... 

Carmen tocmai cântărea diferenţa de preţ dintre un 
capuccino mediu, unul mare şi unul extra. De ce naiba nu mai 
exista capuccino mic? Când comandai un capuccino, dacă tu 
cereai unul mic, vânzătoarea se uita la tine de parcă erai tâmpit. 
Apoi te întreba pe un ton superior: „Vrei să zici un capuccino 
mediu, nu?” „Mic e un cuvânt relativ, ca atâtea altele!” Aşa ar fi 
avut chef Carmen să urle la toate vânzătoarele astea! 

— Carma! 

— Hm... 

Tibby o privea cu o expresie atât de sinceră, încât Carmen 
îşi dădu seama că de data asta trebuia să o asculte. 

— Poate că ar trebui să-i spui. Nu mai poţi să repari nimic, 
dar poate că o să se simtă mai bine. 

— Cine să se simtă mai bine? întrebă Carmen suspicioasă. 

— Ea. Chiar şi tu. Amândouă. 

— De parcă tu ai fi expertă în domeniul relaţiilor mamă- 
fiică. 

Cuvintele îi zburaseră din gură fără să-şi dea seama. Tibby 
se uită la grămăjoara de firimituri care fusese cândva cornul ei 
şi păru că se face mică în scaun: 

— Nu prea sunt. Asta e clar. 

— Îmi pare râu, Tib! 

Carmen îşi acoperi faţa cu mâinile. Tibby era şi-aşa destul 
de deprimată. Părea să fie extrem de vulnerabilă, iar chipul ei 
pistruiat afişa o expresie foarte fragilă. Carmen se uri pentru o 
clipă, fiindcă o întristase şi mai tare. 

— Nu-i nimic. Ai dreptate. 

Tibby se ridică şi curăţă mizeria de pe masă. 


— Trebuie să plec, adăugă ea. l-am promis mamei că o să- 
| iau eu pe Nicky de la înot. 

Carmen se ridică şi ea. li părea rău că această conversaţie 
luase o asemenea turnură. 

— Când te întorci la Williamston? 

Tibby ridică din umeri. 

— Peste câteva zile. 

— Sună-mă mai târziu, da? 

Tibby fu de acord: 

— Te rog să nu fii supărată pe mine, o imploră Carmen. 

— Nu sunt. Pe bune! 

Tibby îi aruncă un zâmbet. De fapt, nu era decât o 
jumătate de zâmbet, dar era sincer. 

Carmen răsuflă uşurată. 

— Carma? 

— Daa? 

— Ar trebui să-i spui mamei tale adevărul. 

Lui Cannen îi venea să plângă pe măsură ce o urmărea pe 
Tibby plecând şi îndreptându-se spre parcare. Ştia că de la un 
prieten bun nu trebuie să aştepţi decât adevărul, nu cuvinte 
care să te facă să te simţi mai bine. 

Puterea corupe, în schimb, puterea absolută e o chestie 
destul de mişto. 

John Lehman. 

Viaţa lui Carmen era un dezastru. Viaţa lui Tibby era un 
dezastru. Cât despre Lena... viaţa ei era cel mai mare dezastru 
posibil. Acestea erau gândurile lui Carmen în timp ce se îndrepta 
spre fast food-ul Burger King de pe Wisconsin Avenue. Singura 
care nu trăia vreun dezastru în prezent era Bee, care, de obicei, 
lua premiul cel mare în ceea ce priveşte dezastrele. Asta era cu- 
adevărat o vară ciudată! 

Carmen avea o zi liberă, aşa că stătuse de vorbă cu Lena 
în pauza ei de masă, în parcarea din spatele magazinului. De 
fapt, Carmen doar stătuse acolo, iar Lena se învârtise ca un leu 
în cuşcă şi se văitase întruna. 

Carmen deschise uşa, bucurându-se de aerul rece din 
interior. Pe măsură ce ochii ei se obişnuiau cu lumina artificială, 
privirea îi căzu asupra unei fete blonde care stătea la tejghea. 
Carmen avea în ultimul timp impresia că vede oameni cunoscuţi 
pe stradă, în holul blocului, în faţa magazinului unde lucra Lena, 


peste tot. Poate din cauză că ştia că printre ei se află şi Kostos. 
Se îndreptă spre tejghea studiind-o pe fata blondă. Purta nişte 

pantaloni cu franjuri, prea scurţi, şi-şi făcuse părul permanent, 

iar acum aştepta ca schimbarea ei să dea rezultate. „Nooo, n- 

are cum să fie ea!” Era imposibil. 

Şi totuşi, ui timp ce comanda o porţie de cartofi prăjiţi, 
Carmen nu-şi putu lua ochii de la fată. Nu putea fi cine credea 
ea, pentru că fata aceea nu îşi făcea părul permanent şi n-ar fi 
pus niciodată pe ea nişte pantaloni atât de scurţi. In plus, fata 
aceea locuia în Carolina de Sud. 

Totuşi, Carmen aştepta cu nerăbdare ca fata să se 
întoarcă. Îi lua atât de mult să-şi numere mărunţişul, încât 
Carmen se gândi că s-ar putea totuşi să fie chiar persoana în 
cauză. In sfârşit, fata se răsuci şi se uită drept la Carmen. După 
un moment de surpriză, chipul i se lumină. 

— Oh, Doamne! mumură Carmen. 

Fata se grăbi spre ea, cu un pahar de suc în mână. Pe 
umăr avea un rucsac. 

— Carmen! 

Carmen înmărmurise. În cele din urmă, Kostos nu era 
singura fantomă de anul trecut care venise să o bântuie şi vara 
asta. 

— Krista, tu eşti? 

Krista părea să fie pe cât de încântată, pe-atât de timidă. 

— Nu-mi vine să cred că am dat peste tine! 

— Ce faci pe-aici? 

— Păi, pe tine te căutam. 

Fata se scotoci prin buzunare şi scoase o hârtie 
mototolită. 

— Am încercat să sun la tine acasă acum vreo câteva 
minute, dar n-a răspuns nimeni. 

Pe hârtie erau notate numărul de telefon şi adresa lui 
Carmen. 

— Pe bune? Mamă, ce chestie... 

Carmen ar fi vrut să o întrebe de ce, dar fără să pară 
nepoliticoasă. 

— Ai venit aici cu prietenii tăi...? 

Carmen privea hipnotizată ochii fardaţi puternic, 
pantalonii din cale-afară de scurţi şi tricoul minuscul şi roşu. Era 
Krista, dar parcă totuşi nu era ea. 


— Nu, sunt singură. 

— Oh... 

Singurul lucru pe care îl mai avea în comun fata asta cu 
Krista cea de anul trecut era lănţişorul micuţ de aur. Carmen 
plăti repede cartofii prăjiţi. 

— Vrei să stăm puţin de vorbă? o întrebă, conducând-o 
spre o masă. 

Nu se putu abţine să nu observe că, deşi era o fugară în 
toată regula, Krista rămăsese la fel de bine educată: stătu în 
picioare lângă scaunul ei până când se aşeză Carmen la masă. 

— E şi mama ta cu tine? 

Tot misterul ăsta ar fi căpătat cu totul altă semnificaţie 
dacă Lydia şi tatăl ei ar fi fost în oraş şi nu s-ar fi deranjat să o 
sune. Chipul ei se întunecă uşor, apoi, dregându-şi vocea, îi 
răspunse: 

— Nu. Am venit aici ca să scap de ea. 

Carmen simţi cum fără să vrea sprâncenele i se ridică în 
semn de întrebare: 

— Bine, dar de ce? 

Krista se uită în jur de parcă cineva ar fi stat la pândă: 

— Pentru că mă scoate din sărite, de-aia! Carmen era 
şocată şi nici nu se mai strădui să se ascundă: 

— Dar ştie că ai venit aici? 

Carmen îi vorbi rar, ca atunci când i se adresa lui Jesse 
Morgan. 

— Nu. 

Krista afişă o expresie triumfătoare: 

— Dar... s-a întâmplat ceva? Pari foarte... schimbată. 

Krista se juca preocupată cu hârtia în care era ambalat 
paiul. 

— Am vrut să fac lucrurile cum am eu chef anul ăsta, dar 
ştii tu cum e mama: se agită din orice... 

Carmen dădu absentă din cap. 

— Mi-am adus aminte cum ai fugit tu vara trecută la 
Washinghton fără să sufli un cuvânt, şi-aşa mi-a venit ideea. 

Carmen îşi aşeză mâinile în poală, aşa încât Krista să nu 
vadă cum îşi jupoaie pielita de pe lângă unghia degetului mare. 

— Bine, dar eu aici locuiesc... 

Krista o aprobă, cu o expresie de îndoială: 


— Tocmai de asta am şi venit aici. Speram că pot să stau 
la tine un timp... 

Carmen era pe punctul de a exploda: 

— Vrei să stai cu mine şi cu mama? 

Se întrebă dacă fetei îi trecuse vreo clipă prin cap faptul 
că Christina era fosta soţie a actualului ei tată vitreg. 

— Dacă se poate. Îmi pare râu că n-am sunat mai întâi. Ar 
fi trebuit să sun. 

Krista îşi plecă spăşită capul. 

— Nu, n-are nimic. Nu-ţi face griji. Poţi să stai la noi câteva 
zile. 

Carmen râmase surprinsă de propria reacţie când se trezi 
strângând-o uşor de mână pe Krista. 

— Mi-am făcut găuri în urechi şi mi-am pus câte doi cercei. 
Mama a făcut ca nebuna când a văzut. De-asta ne-am certat şi 
uite-aşa eu am ajuns aici, îi povesti Krista arătându-i lobul înroşit 
al urechii. 

Carmen îşi pipăi absentă cele două găuri din ureche. 

— Dar cu Paul ai vorbit? 

Krista îşi miji ochii, apoi scutură din cap în semn că nu. 

— Ştie cineva că eşti aici? 

— Nu. Dar n-o să le spui, nu-i aşa? 

Krista nu îi răspundea decât prin întrebări, iar asta strica 
puţin aerul ei de rebelă. Carmen înghiţi cu greu. Cum să nu-i 
spună lui Paul? Se ridică. 

— Hai să mergem! 

Luă punga cu cartofi prăjiţi pe care o cumpărase pentru 
mama ei şi o îndemnă pe Krista să o urmeze. 

Apartamentul era la doar două străzi mai încolo, în timp ce 
urcau cu liftul, Carmen se întrebă cum avea să reacționeze 
mama ei când o va cunoaşte pe fiica soţiei fostului ei soţ şi va 
afla că a venit în vizită. 

Când Tibby avea unsprezece ani, adică în anul în care 
murise mama lui Bee, crezuse că familia ei ar putea-o adopta pe 
Bridget. Chiar dacă avea doar unsprezece ani, îşi dăduse seama 
că domnul Vreeland se izolase prea mult ca să mai aibă grijă de 
Bridget. Perry, fratele lui Bee, nu ieşea mai niciodată din camera 
lui, mulţumindu-se să se joace la calculator. Bee era atât de 
plină de viaţă şi de energie, iar casa ei era atât de pustie, încât 
pe Tibby o duruse sufletul pentru prietena ei. 


În inima ei ştia că Lena, Carmen şi Bee erau toate surorile 
ei, dar ar fi vrut să aibă o soră în mod oficial. Carmen locuia 
doar cu mama ei, iar Lena avea deja o soră, astfel încât era 
limpede că familia ei era numai bună pentru Bee. Făcuse chiar 
un desen în care îşi imaginase cum ar fi arătat camera ei cu 
două paturi, două şifoniere şi două birouri în ea. A 

Tibby îşi amiti cât de departe o purtase imaginaţia. Işi 
făcuse planuri să împartă alocaţia ei. De bună voie, hotărâse că 
Bee nu trebuia să facă nici un fel de treabă prin casă în primul 
an, iar mai târziu aveau să cadă cumva la învoială. Şi-i imagina 
pe părinţii ei, mai ales pe tatăl ei, cum o să o aplaude pe Bee la 
meciuri. Se întrebase dacă lui Bee i-ar fi plăcut să accepte 
numele lor de familie sau dacă un străin care le-ar fi văzut într- 
un restaurant cu părinţii lor şi-ar fi zis că seamănă ca două 
surori. 

Când Tibby a împlinit treisprezece ani, mama ei a rămas 
însărcinată, iar ea a devenit sora lui Nicky cu acte în regulă. A 
mai devenit din nou soră şi cânda împlinit cincisprezece ani. De- 
atunci, Tibby rămăsese pentru todeauna cu impresia că 
Dumnezeu îi ascultase rugămiţile, dar le luase un pic cam prea 
în serios. 

Din motive necunoscute, Tibby îşi aduse desenul cel vechi 
în camera de la Williamston. De fapt, primul lucru pe care l-a 
făcut după ce a descuiat uşa camerei ei a fost să posteze 
desenul deasupra dulapului, în faţa oglinzii. Zâmbi spre 
dreptunghiul micuţ care înfăţişa cuşca lui Mimi, amplasată la 
distanţă egală între cele două paturi, aşa încât să se poată 
bucura şi Bee de ea, fără să fie geloasă. 

Se întrebă ce ar fi zis Alex dacă ar fi văzut desenul. Dar 
dacă i-ar fi spus că îl iubise la nebunie pe porcuşorul ei de 
Guineea până la vârsta de şaisprezece ani, când acesta a murit? 

Oare ce impresie i-ar fi făcut Alex lui Bailey? 

De fapt, ştia prea bine ce-ar fi crezut Bailey despre Alex. 
Dacă se străduia puţin, putea să vadă totul prin ochii lui Bailey: 
era ca şi cum ar fi ridicat o oglindă deasupra lumii. Bailey ar fi 
ştiut imediat că Alex nu făcea decât să pozeze tot timpul şi nu i- 
ar fi dat nici o atenţie. Erau destule persoane interesante pe 
lumea asta care să merite să-şi piardă timpul cu el. 

Tibby îşi aminti de Vanessa. Despacheta şi alte lucruri pe 
care le adusese de acasă, printre care şi o pungă plină cu jeleuri 


în formă de animăluţe: şerpi, maimute, salamandre, broaşte 
testoase şi peşti. O primise de la Nicky. Tibby se gândi că în 
pungă trebuie să existe câte un jeleu dulce pentru fiecare 
răutate pe care o spusese Maura despre Vanessa şi pentru 
fiecare comentariu stupid la care Tibby râsese în silă. 

Tibby ataşă cu grijă o fundă verde, apoi, folosind un 
foarfece, ondula capetele care atâmau. Adăugă şi un bilet: „îţi 
mulţumesc pentru că ai fost un îndrumător grozav!” scrise ea 
cât putu de frumos, aporoape caligrafic. li lăsă punga în faţa 
uşii. Bătu la uşă, apoi fugi înainte să o vadă cineva. 

Era un gest atât de caraghios, dar o făcea să se simtă 
bine. 

— Paul, hai răspunde! se ruga Carmen, care se încuiase la 
ea în cameră. 

Probabil că nu s-ar fi răstit în felul ăsta în receptor dacă 
mesajul s-ar fi înregistrat pe robotul de acasă, din Charleston. 
Dar Paul îşi petrecea toată vara la Universitatea U Penn, unde 
făcea cursuri suplimentare şi juca fotbal. 

— Hei, Paul! Colegul lui Paul! Răspundeţi! Vă rog! 

Nici un răspuns. De ce toţi studenţii care stăteau în 
internate nu erau niciodată în camera lor? 

Carmen închise şi se conecta la Internet. 

„Paul! Hei! Sună-mă imediat! Chiar acum!” 

Şi apoi îl trimise. 

Se furişă spre uşă şi o deschise uşor. Krista dormea în 
continuare. 

Fuga de acasă părea să-i priască fetei. Când Carmen 
fusese în aceeaşi situaţie vara trecută, dormea prost şi pentru 
perioade scurte. În plus, avusese încontinuu dureri de stomac. 
Krista, în schimb, avea o poftă de mâncare extraordinară. 
Carmen îi oferise un cartof prăjit din punga cumpărată pentru 
mama ei, iar Krista o mâncase, recunoscătoare, pe toată. După 
ce se aşezase pe canapea, adormise în cinci minute. Dormea 
neîntoarsă de vreo două ore. 

Carmen citise jumătate din revista CosmoGIRL! când în 
cele din urmă sună telefonul. Se repezi la el înainte să sune prea 
mult: 

— Alo! 

— Carmen? 

Chiar şi în caz de urgenţă, Paul vorbea la fel de tărăgănat. 


— Paul! M-auzi? Ghici cine doarme pe canapeaua mea în 
momentul ăsta? 

Paul tăcea. Nu era persoana cu care să te joci de-a 
ghicitul. În cele din urmă, răspunse: 

— Nu! 

Era o strategie destul de proastă să îl anunţe aşa, dintr-o 
dată, fără să-l pregătească dinainte, dar parcă avea de ales? 

— Krista! 

Paul se prinse mai greu: 

— De ce? 

— A fugit de-acasă. 

— De ce? 

Paul nu părea la fel de surprins ca ea. 

— Nu se înţelege cu mama ta. S-au certat. Nu ştiu exact. 
Şi-a pus cercei în urechi sau ceva de genul ăsta. Tu n-ai mai 
văzut-o în ultimul timp? 

— Păi, am văzut-o în aprilie. 

— Arată cu totul altfel decât vara trecută. Nu ţi se pare? 

— În ce fel? 

— Păi, nu ştiu... are un machiaj diferit. Se tunde altfel, se 
îmbracă altfel... ştii tu. 

— Încearcă să arate ca tine. 

Carmen simţi că se sufocă de indignare. Nu mai avea aer 
ca să poată pronunţa cuvintele ce-i stăteau pe vârful limbii. Paul 
vorbea puţin, dar atunci când o făcea te lăsa cu gura căscată. 

Nici nu ştia ce să spună mai întâi. Când îşi reveni, ripostă 
implicaţiei evidente ce reieşea din cuvintele lui Paul: 

— Vrei să spui că eu mă îmbac ca o prostituată? 

— Nu. 

Deseori Paul părea uimit de interpretările pe care le dădea 
Carmen cuvintelor sale. 

— Atunci... de ce crezi că vrea să arate ca mine? 

Poate că genul ăsta de abordare era mai potrivit. 

— Pentru că te admiră. 

— Nu te cred! Pe bune? 

Carmen vorbise mai tare decât ar fi vrut. Din camera 
alăturată se auziră zgomote. 

— Da. 

— De ce? 


Carmen nu se putu abţine să nu întrebe, deşi Paul nu era 
persoana de la care să încerci să smulgi un compliment. După o 
tăcere îndelungă, el răspunse: 

— Nu ştiu. 

„Minunat! Mersi!” 

— Bine, şi ce să fac acum? 

Carmen vorbea în şoaptă. Se auzeau paşi, aşa că era 
nevoită să închidă. Krista nu trebuia să afle că o trădase cu 
prima ocazie. 

— Nu pot să-i spun că te-am sunat! l-am promis că nu o să 
spun la nimeni. 

— Las-o să stea la tine un timp. O să vin în curând după 
ea. 

— Gata, s-a trezit. Trebuie să închid. Pa. 

Carmen trânti telefonul, exact în momentul în care Krista 
bătu la uşă. 

— Bună, o salută ea pe un ton stins. 

Pe obraz avea întipărite modelele de pe pernă. Toată 
bravada ei de mai devreme îşi pierduse din intensitate. 

Carmen simţi dintr-o dată că i se face milă de Krista. 
Probabil că pur şi simplu era din cauza complimentului indirect 
pe care i-l făcuse... 

Într-adevăr, dacă se uita cu atenţie, Krista încercase fără 
succes să imite întru câtva, prin noua coafură, părul ondulat al 
lui Carmen. Dar în timp ce Carmen avea părul brunet şi des, 
Krista avea un păr blond cam spălăcit. Krista era drăguță atunci 
când era naturală; permanentul era ceva cu totul inedit. 
Pantalonii pe care îi purta acum semănau foarte mult cu nişte 
pantaloni scurţi pe care îi purtase Carmen vara trecută în 
Charleston. Efectul era, bineînţeles, cu totul altul, pentru că 
picioarele lui Krista erau subţiri ca nişte bețe. Carmen obişnuia 
să se machieze cu creion dermatograf negru, pentru că, de 
obicei, acesta nici nu prea se distingea din genele ei bogate, dar 
genul ăsta de machiaj o făcea pe Krista să arate ca o drogată. 

— Pot să intru? ezită ea la uşă. 

„Bine, fie, o drogată foarte politicoasă.44 

— Bineînţeles, intră. Ai dormit bine? 

— Da, mulţumesc. Ai idee cât e ceasul? 

Carmen se uită la ceasul aparatului de radio: 

— Este cinci şi jumătate. Trebuie să vină şi mama acasă. 


Krista scutură aprobator din cap. Părea să fie cam 
dezoritentată în urma somnului. 

— Crezi că o să se supere? 

— De ce, pentru că ai venit aici? 

Krista încuviinţă din nou, iar ochii i se rotunjiră ca vara 
trecută exact când o auzea pe Carmen înjurând. 

— Nooo... Nu-ţi face griji. 

Carmen o conduse în bucătărie şi turnă suc de portocale 
în două pahare. 

— Auzi? Ce-ar fi dacă ai suna-o pe mama ta? 

— Nu prea am chef. O să fie prea supărată pe mine! 

— Probabil că deja a trecut de faza cu supărarea. Acum 
cred că e foarte îngrijorată, înţelegi? Ai putea să o suni doar ca 
să îi spui că n-ai păţit nimic şi alte chestii de-astea. 

Krista păru pe jumătate convinsă, iar Carmen îşi aminti 
brusc cât de uşor putea fi infulenţată. 

— Cred că mai bine o sun mâine. 

Carmen o aprobă. Asta era un lucru pe care îl putea 
înţelege. Dacă voiai să faci impresie, trebuia să rezişti măcar 24 
de ore. Krista îşi bea sucul în tăcere. 

— Şi ziceai că te-ai certat cu mama ta? o întrebă Carmen 
cu blândeţe. 

— Ne certăm cam des în ultimul timp. Zice că sunt 
nepoliticoasă şi nu-i plac hainele cu care mă îmbrac. Nu suportă 
să mă audă ridicând vocea. 

Krista îşi îndepărtă de pe frunte o şuviţă blondă. Carmen 
rămase uimită să audă tremurul de mânie din vocea ei. 

— Toate trebuie să fie perfecte şi liniştite în casa ei. Eu nu 
mai am chef să fiu perfectă şi nici să stau liniştită. 

— Te înţeleg... 

Carmen ştia că ea era cea care îi făcuse Lydiei viaţa un 
iad vara trecută, dar nu fusese conştientă de influenţa pe care o 
avusese asupra fetei. 

Krista îşi lăsă degetul să alunece pe marginea paharului 
de suc. Era clar că de-abia aştepta să îşi descarce sufletul: 

— Dacă mă comport aşa cum vrea ea, sunt invizibilă. 
Dacă mă comport cum am eu chef, zice că îi distrug viaţa. 

Krista scrută chipul lui Carmen în căutarea unui sfat: 

— Tu ce-ai face în locul meu? 


Carmen cântări puţin situaţia: i se aruncase dintr-o dată 
prea multă răspundere pe umeri. 

Ce ar face ea? Adică ea, Carmen? Pâi, simplu: s-ar plânge 
toată ziua, s-ar văicări şi s-ar certa cu toată lumea. Ar arunca cu 
pietre în ferestrele casei mamei ei vitrege şi ar fugi ca o laşă. Ar 
chinui-o pe mama ei. S-ar purta ca un plod răsfăţat şi ar distruge 
toate şansele de fericire ale mamei sale. 

Carmen deschise gura cu intenţia de a spune ceva sub 
forma unui sfat, dar renunţă. Exista un cuvânt care o descria 
exact pe ea. Un cuvânt care începea cu i. Cuvântul ăsta nu 
indica numai faptul că erai o persoană îngrozitoare, dar undeva, 
în subconştient, mai însemna că eşti şi gras. Ce cuvânt e ăsta? 
„Ipocrit! Asta-i cuvântul.” 

Nimic nu îţi strică pofta de viaţă mai abitir decât o iubire 
neîmpărtăţşită. 

Charlie Brown. 

Tibby aşeză teancul de CD-uri pe tejghea: 

— Nu e niciunul dintre astea. Asta pe care îl caut eu nu 
era doar cu muzică de pian. Mai erau şi alte instrumente. 

Bărbatul dădu din cap. Părea de vreo patruzeci de ani. 
Purta pantofi total nepotriviţi pentru vârsta lui şi era tuns ca o 
persoană care nu dădea doi bani pe felul în care arată. 

— Pian şi alte instrumente? 

— Da. 

— Înseamnă că era un concert. 

Tibby se entuziasmă brusc: 

— Da, cred că aveţi dreptate. 

— Şi eşti sigură că era de Beethoven. 

— Cred că da. 

— Crezi... 

Bărbatul părea să aibă mare nevoie de o ceaşcă de cafea. 

— Sunt aproape foarte sigură, se grăbi ea să adauge. 

— Bine, dacă zici că era de Beethoven, nu sunt decât cinci 
variante. Cel mai cunoscut este concertul Imperialul, îi explică el 
cu răbdare. 

Tibby îi era recunoscătoare. Omul ăsta deja îşi pierduse o 
grămadă de timp căutându-i CD-ul. Din fericire, nu prea era mult 
de lucru la departamentul de muzică clasică dimineaţa la 
unsprezece fără un sfert. 

— Pot să îl ascult puţin? 


— Am o copie pe aici pe undeva. S-ar putea să dureze 
ceva timp până o găsesc. N-ai vrea să te întorci mai târziu? 
întrebă el plin de speranţă. 

Nu, nu voia să se întoarcă. Avea nevoie de el chiar acum. 

— Nu pot să aştept acum? Am mare nevoie de el! 

Nu îi mai rămăseseră decât nouă zile la dipoziţie şi erau 
atâtea de făcut... lar tipul ăsta se mişca precum melcul. 

— Pot să vă ajut şi eu să căutaţi? 

Împotriva voinţei lui, îi dădu voie să treacă după tejghea şi 
să scotocească printr-o cutie. 

— Uite-l! îi arătă el triumfător un CD. 

— Super! 

Tibby îl înşfăcă şi se îndreptă spre cabina unde putea să îl 
asculte. Nu îi trebuiră decât câteva secunde ca să îl recunoască. 

— Asta e! ţipă ea spre vânzător. 

— Excelent! strigă şi vânzătorul, la fel de încântat. 

Lui Tibby îi venea să-l strângă în braţe: 

— Vă mulţumesc mult, mult de tot. 

— Mi-a făcut plăcere să te ajut. Rar mi se întâmplă să am 
urgenţe în domeniul ăsta. 

Când se întoarse la cămin, Tibby se aşeză în faţa 
computerului. Într-o mână avea DVD-ul cu toate materialele 
preţioase pe care le copiase din computerul de acasă. În 
cealaltă era CD-ul cu concertul de pian. Introduse discul în CD- 
Rom şi privi ecranul alb. Îl lăsă să funcţioneze în gol, apoi soase 
iar DVD-ul. Încă nu putea să-l vadă. 

Era prea greu. Nu se mai uitase la înregistrările astea de 
vara trecută. Îşi spusese mereu că nu era pregătită. Dar poate 
că niciodată n-avea să fie pregătită. Poate că trebuia, pur şi 
simplu, să îşi impună să-l vadă. 

Scoase DVD-ul din carcasa de plastic şi îl lăsă pe birou. 
Muzica se tânguia şi o învăluia. Inima îi bătea într-un ritm 
nebunesc. 

Se auzi o bătaie în uşă şi tresări brusc. Dădu muzica mai 
încet şi îşi drese vocea: 

— Cine e? 

Vocea ei suna răguşită. Uşa se deschise şi în cameră intră 
Alex: 

— Salut! Văd că te-ai întors. Pe unde-ai umblat? 


Avea o expresie ceva mai încruntată decât de obicei. 
Tibby îşi legăna picioarele lovind porţiunea de sub birou. 

— Pe-acasă. Am avut de rezolvat nişte treburi. 

Alex dădu din cap şi gesticula spre computer: 

— Ce faci, lucrezi la film? 

Tibby îl cântări din ochi: 

— Nu lucrez la filmul la care te referi tu, nu la ăla despre 
mama mea. 

— Nu? 

— Nu, am renunţat la el. 

Era puţin zis: ar fi vrut să îl arunce într-un canal, acolo 
unde-i era locul, dar îl păstrase drept pedeapsă. 

— Şi-atunci ce faci pentru proiectul de la sfârşitul 
semestrului? 

— Un alt film. 

— Te-apuci să faci alt film? Acum? 

— Mda. 

— Hmm... şi crezi că reuşeşti doar în câteva zile? 

— Aşa sper. 

Alex părea mereu să fie detaşat de toate, dar era evident 
că îl interesa subiectul. În cele din urmă, începuse să-l înţeleagă. 
Putea să îşi bată joc şi să critice oricât, dar adevărul era că îşi 
dorea la fel de mult ca toţi ceilaţi să intre la Brown. Nu era rebel 
decât în aparenţă. Doar cine se-aseamănă se adună, nu? 

— Şi despre ce e filmul nou? 

Tibby se uită cu duioşie la DVD. Nu putea să îl lase pe Alex 
să se amestece în problema asta. Asta era o chestiune mult mai 
periculoasă şi mult mai dificilă decât faptul că făcuse un film 
răutăcios despre mama ei: 

— Nu m-am hotărât încă. 

Se răsuci spre biroul ei, iar el se îndreptă spre uşă: 

— Ce muzică asculţi? 

Pentru o clipă, avu intenţia să-i spună că habar n-avea ce 
muzică era. După ce se chinuise timp de o oră s-o găsească... 
să-i spună că nimerise din greşeală cine ştie ce post de radio. 

— E Beethoven, spuse ea în cele din urmă. E concertul 
Imperialul. 

El o privi cu surprindere şi se întoarse înapoi spre uşă. 
Tibby simţi cum inima începe să-i bată cu repeziciune: 

— Alex! 


— Ce-i? 

— ÎI mai ţii minte pe tipul ăla, Brian? Cel căruia nu i-a 
plăcut filmul... 

Alex dădu afirmativ din cap. 

— Este cel mai bun prieten al meu. Aproape că locuieşte 
în casa mea. 

Alex păru foarte surprins, apoi pe chipul lui se aşternu o 
expresie de stânjeneală. 

— Ai fi putut să-mi spui chestia asta de la început, spuse 
el pe un ton arţăgos. 

Tibby îl aprobă: 

— Da, aşa ar fi trebuit să fac. Auzi, ştii ceva? 

Simti un impuls nesăbuit care îi răscolea măruntaiele, iar 
cuvintele îşi croiau drum cu viteză, abia aştepând să se facă 
auzite. 

Alex clătină din cap. Nu prea voia să mai audă şi alte veşti 
de genul ăsta. 

— Filmul ăla pe care l-am făcut a fost o tâmpenie. A fost 
răutăcios şi n-a avut nici un pic de substanţă. 

Alex dădu să iasă din cameră. Nu era genul de persoană 
care să tolereze confruntările directe. 

— Şi mai ştii ceva? 

Alex dădu buzna afară. Probabil că îşi imagina că Tibby o 
luase razna. 

— Vanessa este o artistă mult mai bună decât o să fim 
vreodată eu, sau tu, sau Maura! 

Nu era sigură că auzise şi ultima replică, dar nu mai avea 
nici o importanţă. Oricum lucrurile astea nu le spunea neapărat 
ca să le audă Alex. 

Lena se învârtea în loc şi i se părea că îşi băgase degetele 
într-o priză şi acum nu mai putea să le scoată. Tremura întruna, 
scuturându-se ca în urma unor şocuri electrice, după care îşi 
simţea întregul corp înfăşurat în bumbac, de parcă ar fi fost o 
mumie. Kostos era aici. Aici! Dacă nu-l mai vedea niciodată? 

La micul dejun fusese atât de preocupată, încât uitase că 
era supărată pe mama ei şi îi unsese pâinea cu unt. La serviciu 
stătea şi se uita întruna pe fereastră. Kostos stătea în apropiere, 
aşa că era posibil să treacă oricând prin faţa magazinului. Tot 
oraşul Washington era un potenţial loc de întâlnire. Poate că 


urma să-l vadă peste cinci minute, poate că nu-l va mai vedea 
niciodată. O îngrozeau ambele variante în aceeaşi măsură. 

Merse de la serviciu până acasă ca o somnambulă; i se 
părea că în fiecare autobuz care trecea era Kostos. lar el stătea 
şi o urmărea pe ea de la fereastră... 

Când intră pe uşă, simţi că ceva era în neregulă. Effie 
punea masa, doar că erau cam multe farfurii. Când o observă pe 
Lena, Effie explodă: 

— Kostos e invitat să ia cina la noi! 

Şocuri electrice, bumbac, mumii... Lena îşi duse mâna la 
frunte. Avea senzaţia că trebuia neapărat să îşi suţină cumva 
capul: 

— Ce spui tu acolo? 

— Da. Mama l-a invitat. 

— Când? De ce? 

— Păi a vorbit cu doamna Sirtis, care i-a spus că a venit 
Kostos în vizită. Mama s-a supărat că am ştiut despre asta şi nu 
l-am invitat, când el aproape că face parte din familie. Ştii doar 
cât ţin Valia şi bapi la el... 

Lena rămase în picioare, clipind buimacă. Nimeni nu o lua 
în seamă. Părerea ei nu conta. Kosts era prieten cu toată lumea, 
în afară de ea. 

Lena era acum geloasă nu numai pe noua iubită a lui 
Kostos, ci şi pe toată familia Kaligaris şi pe familia Sirtis, chiar şi 
pe membrii pe care nu-i cunoscuse încă. 

— Nu ţi se pare că mama încearcă să mă chinuiască? 

— Sincer? Nici măcar nu cred că s-a gândit la tine când l-a 
invitat. 

Buun! Asta nu o linştea deloc. 

Effie observă expresia de şoc de pe chipul soră-sii: 

— Altceva am vrut să zic: ştie că tu şi Kostos v-aţi plăcut 
mult vara trecută. Ştie că i-ai trimis şi câteva scrisori, dar cred 
că şi-a imaginat că deja nu mai ţineţi legătura. Ai vorbit cu ea 
vreodată despre chestia asta? 

— Nu. 

— Păi vezi? 

Lena fumega de supărare. De când cu moda asta să-i spui 
tot mamei? De ce să ştie ea tot? 

— Când vine? 

— La şapte jumate, îi răspunse Effie plină de compasiune. 


Faptul că sora ei mai mică o compătimea era cu atât mai 
jalnic. Se uită la ceas. Mai avea la dispoziţie 50 de minute. Nu-i 
rămânea decât să facă un duş, să se schimbe, iar după toate 
astea urma să fie o cu totul altă persoană. 

Alternativa era să se trântească pe pat şi să doarmă până 
a doua zi; oricum, probabil că n-avea să observe nimeni. 

Seara, când o văzu pe mama ei că apare în cadrul uşii, 
Carmen se întristă. Parcă era Cenuşăreasa, dar după miezul 
nopţii. Toată magia dispăruse. Acum trei săptămâni, Christina, 
îmbrăcată în Pantalonii Călători, stătuse exact în acelaşi loc, 
radiind de fericire, ca orice femeie iubită. 

În seara asta, arăta ca o persoană care nu fusese iubită 
niciodată. Nu avea pentru cine să se coafeze, pentru cine să se 
îmbrace elegant sau pentru cine să zâmbească. Arăta ca un om 
înfrânt. 

— Bună, mamă, îi spuse Carmen când ieşi din bucătărie, 
urmată de Krista. 

Cu fardul de ochi împrăştiat pe toată faţa din cauza 
somnului, Krista părea şi mai ciudată decât de obicei. 

— Ea este Krista. De fapt, ea este fata vitregă a lui tati. 

Carmen încercă să se exprime cu cât mai multă 
nonşalanţă posibil. Cristina îşi ridică privirea şi clipi. Acum 
câteva săptămâni ar fi fost prea fericită ca să o şocheze ceva. 
Nici acum nu era şocată, pentru că era mult prea tristă. Ea se 
mulţumi să dea aprobator din cap spre Krista: 

— Bună, Krista. 

Apoi o privi nedumerită pe Carmen. 

— Krista şi-a luat o scurtă vacanţă şi spera că o să poată 
rămâne la noi pentru câteva zile. 

Îi aruncă mamei ei o privire sugerându-i să amâne discuţia 
pe mai târziu, pentru că situaţia era prea ciudată. Apoi, 
gesticulând spre canapeaua deja desfăcută, adăugă: 

— Ştii, ar putea să doarmă pe canapea! 

— Da, nu-i nici o problemă. Dacă mama ei i-a dat voie... 

Uimirea pe care trebuie să o fi resimţit Christina nu se 
concretiză într-un raţionament mai profund de-atât. 

— Vă mulţumesc tare mult, doamnă... 

Krista lăsă fraza neterminată şi se uită disperată la 
Carmen, cetind ajutor. 

— Doamna Lowell, îi sugeră Christina. 


În sfârşit, Krista înţelese şi ea cât de ciudată era situaţia. 
Şi pe mama ei o chema tot „doamna Lowell”. Krista se înroşi 
toată: 

— Mă scuzaţi... 

Cina era una dintre mesele la care Carmen se simţea cel 
mai bine. Krista încercă să aibă o conversaţie politicoasă, dar 
toate subiectele comune se refereau la Al. Christina se strădui 
din răsputeri să fie amabilă, dar era evident că nu-şi doreşte 
decât să se odihnească. 

— leşim la o îngheţată? Pe noi ne bătea gândul să 
mergem la Hăagen-Daaz, sugeră Carmen în timp ce spăla 
vasele. 

Christina oftă: 

— Mergeţi voi două. Eu sunt prea obosită! 

Păru că-şi cere scuze, ceea ce o făcu pe Carmen să se 
simtă oribil. În ultimul timp, Christina nu mai ieşise din casă 
decât pentru a merge la serviciu. Dar nu era supărată pe 
Carmen, era doar tristă. Se lăsase învinsă de soartă. De parcă 
ea n-ar fi avut dreptul la fericire. 

„De ce m-ai lăsat să distrug totul?” Asta ar fi vrut s-o 
întrebe pe mama ei. Ea îşi dorea în adâncul sufletului ca toate 
consecinţele groaznice ale tiradelor ei să dispară ca prin farmec 
în câteva ore. Şi-ar fi dorit ca toate persoanele pe care le 
supărase să-şi revină brusc, exact ca personajele din desenele 
animate după ce primesc o tigaie în cap. Dar dezastrul pe care îl 
provocase continua şi era mai puternic decât furia ei. 

Krista căuta ceva în rucsac. Se îndreptă spre uşă într-o 
pereche de pantaloni albaştri, lucioşi. Carmen avea şi ea o 
pereche la fel în şifonier. Krista se uită cu nerăbdare spre 
Carmen. Urechile îi ieşeau caraghioase printre buclele ei cam 
rare. Carmen se simţi ca un vestitor al apocalipsei. 

„De ce vrei să mă imiţi?” 

Carmen îşi dorise dintotdeauna să fie importantă pentru 
cineva, dar asta era deja prea mult. 7 

Lena era curată de data aceasta. Işi spălase şi părul. 
Mirosea frumos. Când Kostos intră pe uşă, ea se strădui din 
răsputeri să nu se piardă cu firea. _ 

Ca prin vis, îl urmări cum îl salută pe tatăl ei. II văzu că o 
sărută pe mama ei pe ambii obraji, apoi o îmbrăţişează pe Effie. 
Când ajunse la ea, se mulţumi să-i întindă mâna, aşa ca-ntre 


amici. Când o atinse, Lena avu senzaţia că mâna ei a scăzut 
brusc la o temperatură de 100 de grade. 

Îl ascultă cum vorbea greceşte cu părinţii ei. Probabil că a 
şi glumit, pentru că ei au râs şi l-au privit de parcă era vreun 
supererou, înzestrat cu un simt al umorului ieşit din comun. 

Lena îşi dori să fi ştiut şi ea greacă. Se simţi ca un delfin 
care nu ştia să înoate. 

Merseră cu toţii în sufragerie. Tatăl ei îi oferi un pahar cu 
vin. În fond, Kostos era deja un bărbat adevărat. Era uimitor. Era 
visul oricăror părinţi. 

Tatăl îi oferi ei suc de mere, de parcă ea era o puştoaică în 
comparaţie cu el. De parcă ar fi avut vreo paisprezece ani. Mai 
bine că se despărţise de el! Aşa era scutită de neplăcerea să 
constate că, de fapt, ea nu se ridica la nivelul lui. În realitate, nu 
scăpase cu totul de asta, nu? 

Lena încercă să-şi amintească câteva lucruri pe care le 
aprecia la propria persoană. Încercă să descopere nişte motive 
pentru care Kostos ar fi putut să o placă; nu-i venea nimic în 
minte. Dacă ar fi putut pur şi simplu să urce la ea în cameră... 

La cină, Lena stătu chiar lângă el. 

Kostos povesti ceva amuzant despre bapi Kaligaris, pe 
care bunica încercase să îl convingă să poarte pantofi noi de 
piele în locul celor albi vechi de pânză., Aştia sunt nişte pantofi 
zdraveni!” îl imită Kostos. „Ce, vrei să mă transformi într-un 
fante de mahala?” Tatăl fetei era atât de mcântat de povestire, 
încât se vedea de la o poştă cât îi era de dor de ai lui. Lena 
ajproape că se aştepta să-l vadă izbucnind în lacrimi. 

Kostos era exact aşa cum şi-l amintea ea. De ce avusese 
atât de puţină încredere în el? De ce avusese atât de puţină 
încredere în ea? De ce oare fusese atât de nerăbdătoare? 

În timp ce mânca din cotletul de miel, simţi o atingere 
uşoară pe piciorul gol. Aproape că se înecă mestecând. Un fior o 
străbătu din creştet până în tălpi. Intregul ei corp se trezise la 
viaţă. Fiecare nerv transmitea informaţii contradictorii către 
creierul ei. 

Oare chiar intenţionase să facă gestul ăsta? Inima îi bătea 
într-un ritm nebunesc. Dacă încerca să-i transmită ceva? Poate 
vreun mesaj cât de neînsemnat? 

Nu îndrăznea să îşi întoarcă privirea spre el. Nu putea nici 
măcar să-şi mestece mâncarea din gură. Oare el ştia cât de 


disperată era ea? Poate intenţionase să-i dea o rază de 
speranţă... „Tu i-ai dat papucii...” Aşa urla în capul ei un 
monstru cu trei capete, care le reprezentau pe Carmen, Effie şi 
Bee. 

„Dar asta nu înseamnă că nu-l mai iubesc...” Măcar 
recunoscuse. În sfârşit... Conştientizase faptul ăsta. Alesese 
varianta mai grea. Lena reîncepu să mestece. Ea îl iubea cu 
adevărat, dar el n-o mai iubea. Asta era crudul adevăr, chiar 
dacă era atât de neplăcut. Ar fi preferat să se mute în Alaska 
decât să fie obligată să admită aşa ceva, dar acum o făcuse. Era 
groaznic, dar poate că totuşi era mai bine să fii sincer cu tine 
însuţi. 

Piciorul ei aştepta atingerea lui Kostos. Cea mai uşoară 
atingere ar fi însemnat enorm de mult pentru ea... în cele din 
urmă, atingerea se făcu simțită, cât se poate de discret. Lena se 
uită în jos. 

Nu era piciorul lui Kostos, era al lui Effie... 

Există două feluri de tragedii în viaţă. 

Una este să nu prmeşti ceea ce îţi doreşti. 

Cealalată este să primeşti exact ceea ce îţi doreşti. 

George Bernard Show. 

Lena se chinui câteva ore să adoarmă, dar, o dată ce 
adormi, avu un vis care o făcu să se trezească imediat. 

Parcă era în mijlocul unui documentar ştiinţific vechi. Se 
auzea cum huruia proiectorul. Filmul prezenta două celule 
mărite la microscop care se deplasau prin interiorul corpului 
uman. O celulă pornea de la inimă, cealaltă de la creier şi se 
întâlneau în dreptul claviculei. Celulele se tot ciocneau una de 
alta până când membranele lor cedau şi se contopeau într-una 
singură. 

În vis, Lena ridica mâna şi o interpela pe doamna Briggs, 
fosta ei profesoară de biologie din clasa a noua: „Asta nu se 
poate întâmpla în realitate, nu-i aşa?” 

Apoi se trezi. 

Se duse la baie pentru că avea o nevoie acută să facă pipi. 
În timp ce se afla la toaletă, simţi o lehamite faţă de propria 
persoană. Se săturase să nu poată spune sau face tot ce-şi 
dorea cu adevărat. Ea nici măcar nu era în stare să îşi dea 
seama ce voia. Era obosită, dar nu mai putea dormi. 


Stătu un timp pe pervazul ferestrei, admirând luna care 
era în ultimul pătrar. Era aceeaşi lună care strălucea pentru Bee, 
Carmen, Tibby, Kostos şi bapi; pentru toţi oamenii pe care îi 
iubea ea, de foarte aproape sau de foarte departe. 

În seara asta, era clar că n-o să mai adoarmă, îşi trase 
Pantalonii Călători pe sub cămaşa de noapte şi îşi puse pe ea o 
haină de blugi. Înainte să-şi dea prea bine seama ce făcea, se 
trezi în bucătărie şi apoi ieşi din casă. Închise uşa cu mare 
atenţie. 

Avea peste un kilometru de mers până la familia Sirtis, iar 
Lena parcurse toată distanţa simțind că face o mare greşeală. 
Oricum se obişnuise cu gândul că, la urma urmei, ce era mai 
îngrozitor se întâmplase deja. Mai rău de atât nu putea fi. Era, în 
schimb, de datoria ei să vadă dacă se putea îmbunătăţi măcar 
puţin situaţia. 

Fusese la familia Sirtis în vizită de destule ori încât să ştie 
exact unde era camera de oaspeţi. În timp ce se strecura spre 
partea aceea a casei, îi trecu prin cap că ar putea declanşa 
alarma. Îşi imagină deja maşinile cu sirenă, auzi clinii poliţiştilor 
lătrând; şi, în tot timpul acesta, Kostos se uita cum poliţia o 
aresta, cum avea cătuşele puse peste mânecile cămăşii de 
noapte. Mda, poate că nu se gândise la ce era mai rău. 

Spre norocul ei, camera de oaspeţi era la primul etaj, 
fiindcă ea nu se pricepea deloc să se caţere şi nici nu prea 
nimerea la ţină. 

Luminile erau stinse în camera respectivă. Evident, doar 
era ora trei dimineaţa! Sări peste gardul care împrejmuia casa. 
Se simţea tare caraghioasă. Ciocăni uşor în geam. Apoi mai 
ciocăni o dată. Dacă se trezea toată casa? Cum ar putea să-şi 
explice prezenţa? Toată comunitatea de greci ar fi vorbit apoi 
despre Lena cea obsedată sexual. 

Îl auzi cum se foieşte prin cameră înainte să-l vadă în faţa 
ferestrei. Inima ei era ca o mitralieră automată pe care nu o 
controla nimeni: se învârtea de nebună în jur şi distrugea tot ce 
îi ieşea în cale. Kostos o observă şi trase storurile. 

Dacă atunci când o văzu îmbrăcată în blugi şi cămaşă de 
noapte căţărată la geamul lui i se păru o imagine de coşmar, se 
pricepu să îşi ascundă reacţia. Totuşi, surpriza i se citea pe chip. 

— Poţi să ieşi puţin? 


Era prima dată când vorbea cu el de când se reîntâlniseră. 
Era foarte mândră că reuşise să îşi facă atâta curaj încât să îi 
vorbească. 

El dădu afirmativ din cap: 

— Cobor imediat! 

Lena ieşi dintre tufişuri, sfâşiindu-şi cu ocazia asta cămaşa 
de noapte. 

Tricoul alb pe care îl purta părea albastru în lumina lunii, 
pe măsură ce se apropia de ea. Işi pusese o pereche de blugi 
peste boxeri. 

— Vino cu mine! îi spuse el. 

Îl urmă în curtea din spatele casei, într-un colţ ferit, 
împrejmuit de nişte copaci înalţi şi bătrâni. Se aşezară unul 
lângă altul. Se încălzise de la atâta mers pe jos, aşa că îşi dădu 
jos haina. La început stătu doar pe vine, dar apoi se aşeză 
turceşte pe iarba cu rouă. 

Când îşi ridică privirea, îşi dădu seama cât era de frumos 
cerul de vară. Se simţea liberă şi eliberată de orice teamă. 

El o urmărea cu mare atenţie. Aştepta ca ea să deschidă 
discuţia. Doar ea îl trezise din somn în miez de noapte! 

— Voiam doar să stăm puţin de vorbă, îi şopti ea. 

— Bine. 

Îi venea tare greu să pronunţe cuvintele. 

— Mi-a fost dor de tine! 

Se uită în ochii lui. Nu îşi dorea decât să fie sinceră cu el. 

EI îi întoarse privirea: 

— Aş vrea să nu fi renunţat să ne trimitem scrisori. Am 
făcut-o pentru că m-a speriat faptul că mi-era atât de dor de 
tine. Aş fi vrut să fiu mereu lângă tine. Mă simţeam atât de 
stingheră. Îmi voiam viaţa înapoi. 

El dădu din cap: 

— Da, te înţeleg. 

— Ştiu că tu nu mai ai aceleaşi sentimente pentru mine. 
Ştiu că ai altă prietenă acum, spuse Lena plină de curaj. 

Ridică un fir de iarbă şi începu să-l răsucească între 
degete. 

— Nu aştept nimic de la tine, doar voiam să fiu sinceră cu 
tine, fiindcă până acum n-am fost. 

— Lena... 


Kostos avea o expresie chinuită pe chip. Se întinse pe 
iarbă şi îşi acoperi faţa cu mâinile. Lena îşi cobori ochii spre 
stratul de iarbă. Poate că el nu mai voia să-i vorbească. 

În cele din urmă, el îşi luă mâinile de pe faţă: 

— Lena, tu chiar nu înţelegi nimic? 

Lena auzi un murmur. Simţi cum obrajii îi iau foc. Parcă îi 
stătea în gât ceva, se sufoca. Se aşteptase ca el să se poarte 
frumos cu ea, orice-ar fi, dar deja o părăsise tot curajul. 

— Nu prea. 

Lena vorbea pe un ton umil, ţinându-şi capul plecat. Vocea 
îi tremura din cauza lacrimilor. 

Kostos se ridică şi se întoarse spre ea. Se aflau faţă în 
faţă, la mai puţin de o jumătate de metru distanţă. Spre uimirea 
ei, îi luă mâna în palmele lui. Părea să fie îndurerat de suferinţa 
care se citea pe chipul ei. 

— Lena, te rog să nu mai fii tristă pentru că tu crezi că nu 
te mai iubesc. 

El o sorbea din priviri, iar Lena putea să îşi simtă lacrimile 
grele sub pleoape, încă nesigure de direcţia pe care urmau să o 
ia. 

— Niciodată n-am încetat să te iubesc! N-ai înţeles lucrul 
asta. 

— Nu mi-ai mai scris şi acum ai altă prietenă. 

El îi dădu brusc drumul la mână. Lena îşi dori să nu fi făcut 
gestul ăsta: 

— N-am nici o prietenă! Ce tot spui tu acolo? Am ieşit de 
câteva ori cu o fată când eram răvăşit pentru că ne 
despărţiserăm. 

— Ai venit din Grecia până aici şi nici măcar nu mi-ai spus! 

El râse amar, mai mult pe seama lui decât de ea: 

— Şi de ce crezi că am venit eu până aici? 

Fetei îi era frică să îi răspundă. Lacrimile trecuseră de 
pleoape şi acum îi brăzdau chipul. 

— Nu ştiu. 

Se întinse spre ea. O atinse uşor cu degetul pe încheietura 
mâinii, apoi îi şterse o lacrimă de pe obraz: 

— N-am venit pentru că vreau o carieră în publicitate, să 
ştii. 


O parte a minţii ei o luase deja razna, iar cealaltă era 
foarte calmă şi concentrată. Reuşi să zâmbească, dar acesta 
ameninţa să se transforme în rânjet în orice clipă. 

— N-ai venit pentru Muzeul Smithsonian? 

Kostos râse, iar Lena îşi dori ca el să o mai atingă o dată. 
Oriunde. Pe păr, pe ureche. Şi pe unghia de la picior dacă aşa 
vrea el. 

— Nu. 

— De ce nu mi-ai spus nimic? 

— Ce-aş fi putut să-ţi spun? 

— Ai fi putut să-mi spui că te bucuri să mă vezi şi că încă 
mai ţii la mine. 

Kostos rise din nou, uşor ironic: 

— Lena, eu ştiu cum eşti tu! 

Lena ar fi vrut să poată spune şi ea acelaşi lucru despre 
propria persoană. 

— Cum sunt eu? 

— Dacă mă apropii prea mult de tine, fugi. Dacă aştept, 
atunci am o şansă ca tu să te apropii de mine. 

„Oare aşa este?” 

— Lena, ştii ceva? 

— Spune... 

— Mă bucur să te văd şi încă mai ţin la tine. 

El glumea, dar vorbele lui îi încălziră inima: 

— Eu îmi pierdusem orice speranţă. 

El o prinse uşor de mâini şi i le aşeză peste pieptul lui: 

— Niciodată nu trebuie să-ţi pierzi speranţa! 

Ea se întinse uşor spre el, se ridică în genunchi, căutându-i 
buzele. Îl sărută delicat. El gemu de plăcere. O luă în braţe şi o 
sărută profund. Apoi se întinse pe iarbă şi o trase şi pe ea peste 
el. 

Lena râse şi se sărutară în continuare. Se rostogoliră pe 
iarbă şi se sărutară până când un puşti pe o bicicletă aruncă 
ziarul în grădină şi îi sperie. 

Soarele începuse deja să răsară când Kostos o trase de 
mână şi o ridică de pe iarbă: 

— Te conduc acasă! 

El era desculţ, avea fire de iarbă pe tricou şi era ciufulit. Şi 
ea probabil arăta tot cam la fel. Lena rise mai tot drumul şi el 
nu-i dădu drumul la mână. 


Chiar înainte să ajungă la ea acasă, el se opri şi o sărută 
din nou, apoi îi dădu drumul din îmbrăţişare. Ea n-ar fi vrut să 
mai plece. 

— Lena cea frumoasă, murmură el, atingându-i umărul. 
Vin mâine să te văd. 

— Te iubesc, îi spuse ea plină de curaj. 

— Şi eu te iubesc. N-am încetat nici o clipă să te iubesc. 

O împinse uşor spre uşă, dar ea nu voia să meargă nicăieri 
fără el. Îi veni foarte greu să se despartă. 

Se mai întoarse, să-l mai privească o dată: 

— Te voi iubi mereu! îi promise el. 

Bridget sătea şi admira podul cu un sentiment de 
mulţumire în suflet. Aplicase pe pereţi două straturi de vopsea 
crem. Tavanul era vopsit în alb, iar ancadramentele erau date 
doar cu lac. Podeaua din scânduri late o vopsise în verde, exact 
nuanţa pe care o avusese Golful California vara trecută. 

Pregătise o surpiză pentru Greta şi instalase un pat cu 
rama albă de metal pe care îl găsise uitat pe undeva. Găsise şi o 
saltea destul de bunicică. Lustruise un birou vechi şi apoi îl 
vopsise cu aceeaşi culoare ca pereţii. Apoi mersese la Wal-Mart 
şi cumpărase nişte perdele ieftine, dar foarte frumoase, de 
dantelă şi aşternuturi albe şi simple de bumbac. 

Ultima găselniţă a fost un buchet mare de hortensii 
purpurii pe care le-a cules din curte cât timp Greta a fost 
plecată. Găsi o vază de sticlă şi le aşeză pe birou pe o faţă de 
masă albastră. În afară de o cutie rămasă în colţul camerei, totul 
era perfect. 

Bridget începu să strige cât o ţineau puterile: 

— Greta! Hei, Greta! 

Greta aspira prin casă. Apăsă butonul de oprire cu 
piciorul: 

— Ce e, iubito? 

— Eşti gata? 

Bridget nu se strădui deloc să-şi ascundă încântarea. 

— Pentru ce? 

— Nu vrei să-ţi vezi podul? 

— Ai şi terminat? întrebă Greta pe un ton de parcă ar fi 
vrut să spună că o persoană mai rapidă şi mai deşteaptă decât 
Bridget nu exista pe lumea asta. 

— Urcă tu prima! o îndemnă Bridget. 


Bunica urcă încet cele două rânduri de trepte. 

Bridget observă paloarea neobişnuită a pielii ei şi reţeaua 
de vene movulii care îi împânzea picioarele. 

— Ei, ce zici? o întrebă Bridget în timp ce-i deschidea uşa 
din capul scărilor. _ 

Bunica trase adânc aer în piept. Işi duse palma peste gura 
căscată. Scena parcă era din filme. Studie îndelung camera, din 
colţ în colţ. 

— Vai, iubito! Este atât de frumos! 

Când se întoarse spre ea, Bridget observă că avea ochii 
plini de lacrimi. Nu se mai simiţise niciodată atât de mândră. 

— Arată bine, nu? 

— Ai rânduit o cameră exact aşa cum scrie la carte, nu-i 
aşa? 

Bridget o aprobă. Fără să-şi dea seama, chiar asta făcuse. 
Greta îi zâmbi: 

— Trebuie să recunosc că nu te bănuiam să fii genul 
casnic. 

— Nici eu, dacă e să spun drept! Ar trebui să-mi vezi 
camera de acasă. 

Bridget tăcu brusc. Nu intenţionase să aducă vorba despre 
casa ei. 

Bunica nu luă în seamă observaţia ei: 

— Ai muncit foarte mult şi îţi sunt tare recunoscătoare... 

— Pentru puţin, adăugă Bridget cu modestie. 

— Deja m-am gândit la cineva care s-ar putea muta în 
cămăruţa asta. 

Bridget îşi cam pierdu entuziasmul şi nici nu încercă să-şi 
ascundă reacţia. Nu îşi imaginase că cineva se va muta aici şi o 
va da pe ea afară, înseamnă că Greta îşi terminase deja treaba 
cu ea... Oare nu mai avea nimic altceva de făcut? Asta să fi fost 
totul? 

— Deja? întrebă Bridget, străduindu-se să nu plângă. 

— Da. Tu ar trebui să te muţi aici! 

— Eu? 

Bunica începu să ridă: 

— Păi, bineînţeles. Nu-i mai bine aici decât la pensiunea 
aia amărâtă de pe Royal Street? 

— Ba da. 

Chipul lui Bridegt se învioră iar. 


— Atunci aşa rămâne. Du-te să-ţi aduci bagajul! 

Când intră în bucătărie în dimineaţa următoare, lui 
Carmen i se înfăţişă o scenă stranie. Mama ei şi fiica vitregă a 
tatălui său stăteau faţă în faţă la masa micuță şi mâncau ouă 
fierte. 

— Neaţa. 

Carmen sperase până în acest moment că tot episodul cu 
venirea Kristei fusese doar un vis. 

— Vrei un ou fiert? o întrebă Christina. 

— Urăsc ouăle fierte! îi răspunse Carmen. 

Krista încetă instantaneu să mai mestece. | se aşternu pe 
chip o expresie de tristeţe, de parcă ar fi vrut să fi fost ea cea 
care se gândise să deteste ouăle fierte. 

Carmen se răzgândi brusc: 

— De fapt, nu urăsc ouăle fierte. Ba chiar îmi plac. Sunt 
hrană pentru spirit. Doar că n-am chef acum de ouă fierte... 

Era o treabă tare grea să fii modelul cuiva în viaţă. Aveai o 
mare responsabilitate, mai cu seamă dimineaţa. 

— Astăzi mergi la familia Morgan să stai cu copiii? 

Carmen scoase din dulap cutia de cereale şi un bol. 

— Nu. Familia Morgan a plecat la Rehoboth ieri după- 
amiază. Nu mai lucrez până marţi. 

Mama ei dădu absentă din cap. Christina nu părea prea 
interesată nici măcar de propriile întrebări, ce să mai vorbim de 
răspunsurile lui Carmen... 

Christina se ridică să mai toarne puţină cafea, iar Carmen 
observă brusc fusta cu care era îmbrăcată. Era o fustă cu dungi 
albe şi gri, iar Carmen era sigură că mama ei o avea dinainte ca 
ea să meargă la grădiniţă. Există ţinute de gradul unu şi ţinute 
de gradul doi. Ţinuta asta nu se mai putea încadra în nici o 
categorie. 

— Chiar intenţionezi să mergi aşa îmbrăcată la serviciu? 
întrebă Carmen, uitând să-şi ascundă dezamăgirea. 

Oare cam cât timp trecuse de când spălaseră rufe ultima 
dată? 

Mama ei se întrista foarte uşor zilele astea, astfel încât 
Carmen nu rămase deloc suprinsă când văzu cum dispare în 
camera ei. Câteva minute mai târziu, Christina reapăru 
îmbrăcată în aceiaşi pantaloni pe care îi purtase şi cu o zi 


înainte, în timp ce Krista fixa cu privirea oul mâncat pe 
jumătate. 

Situaţia era jalnică. Ba nu, era de-a dreptul oribilă. 
Carmen se ura pe sine şi le ura şi pe ele pentru că stăteau şi 
ascultau ce avea ea de zis: 

— Hei, am o idee. De acum încolo, nimeni nu mă mai 
ascultă când vorbesc. Ce ziceţi? 

Lena stătu în pat până a doua zi la prânz, însoţită doar de 
inima ei prea plină; nu făcu decât să se gândească la tot ceea 
ce se întâmplase noaptea trecută. Ar fi vrut să păstreze totul 
numai pentru ea, aşa cum făcea de obicei, dar, pe de altă parte, 
ar fi vrut să împărtăşească noutăţile cu cineva. Aşa că, atunci 
când o sună Bee, Lena se simţi foarte mulţumită: 

— N-o să ghiceşti niciodată ce s-a întâmplat! izbucni Lena 
imediat. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Păi... ştiam deja. 

— Ce? 

— Ce trebuia să fac. 

— În ceea ce-l priveşte pe Kostos? 

— Da. Şi ştii ceva? 

— Ce? 

— Am făcut exact ceea ce trebuia să fac. 

Bridget începu să ţipe în receptor: 

— Pe bune? 

— Da. 

— Povesteşte-mi tot! 

Şi Lena aşa şi făcu. Îi venea greu să exprime în cuvinte tot 
ceea ce simţise, dar astfel avu senzaţia că totul i se aşază mai 
bine în memorie. Bee ţipă iar când Lena îşi termină povestea: 

— Lenny, sunt foarte mândră de tine! 

Lena zâmbi: 

— Şi eu sunt mândră de mine! 

Tibberon: C., tu ai mai vorbit cu Lena? Era atât de veselă, 
încât am avut senazaţia că vorbesc cu Effie, nu cu ea. Mă bucur 
atât de mult. E cam ciudată situaţia, dacă mă gândesc mai bine. 
Era de-ajuns o singură Effie. Vreau ca Lenny să fie mereu tot 
Lenny. 

Carmabelle: Am vorbit şi eu cu ea. E uimitor. Pantalonii îşi 
arată vraja iar. Numai pentru mine n-au mers. Oare o fi ceva în 


neregulă cu mine? Bineînţeles în afară de ceea ce ştim cu toţii 
că e în neregulă cu mine... Or mai fi şi altele? 

Ce înseamnă expresia asta din ochii tăi? Mi se pare că 
exprimă mai mult decât toate cuvintele pe care le-am citit 
vreodată. 

Walt Whitman. 

Uneori nu-ţi rămâne decât să înfrunţi situaţia, să iei taurul 
de coame. Trebuie să te-arunci cu capul înainte. Altfel, nu faci 
decât să te tot loveşti de pereţi, încercând să te strecori pe 
nesimţite, şi treci pe lângă viaţă. 

Aşa se străduia Tibby să se convingă, şi de-acum încolo 
acesta avea să rămână crezul ei. Introduse discheta în 
computer. 

Se uită puţin prin fişiere. Nu îşi mai aducea aminte ce 
reprezenta fiecare. Ea era foarte organizată de obicei, dar Baily 
nu era deloc aşa. lar pe vremea aceea, Bailey fusese asistenta 
ei personală şi magicianul ei într-ale organizării. Totuşi, Bailey n- 
avea decât doisprezece ani pe-atunci. 

Tibby alese un fişier şi îl selectă. Trebuia să înceapă de 
undeva, nu? 

Pe ecran apăru o imagine. Era montajul făcut în prima lor 
zi de filmare din vara trecută. Tibby îşi amintea foarte limpede 
ziua aceea, pentru că atunci îl cunoscuse pe Brian. 

Imaginea se mişca de la acadelele de pe tejghea la omul 
care stătea la casa de bani. Aşa cum îşi amintea şi ea, bărbatul 
îşi acoperise faţa cu mâinile şi începuse să strige: „Nu mai 
filma!” Tibby simţi un zâmbet care-şi făcea loc pe buzele ei. 

Apoi imaginea se schimbă, iar lui Tibby i se tăie respiraţia. 
Tot corpul ei era în alertă. Pe ecran se vedea chipul lui Bailey în 
prim-plan. O cuprinse o emotie teribilă, de parcă un sac de nisip 
tocmai o lovise drept în cap, şi ea se prăbuşise. Fără să se 
gândească, Tibby apăsă pe butonul de stop cadru. Rezoluţia 
imaginii era mai scăzută acum, dar imaginea părea şi mai 
izbitoare aşa. Tibba se aplecă atât de mult spre ecran, încât 
aproape că-l atingea cu vârful nasului. Apoi se retrase brusc. Îi 
era teamă ca Bailey să nu dispară de pe ecran, dar nici 
pomeneală de aşa ceva. 

Bailey se uita peste umăr spre Tibby. Râdea şi era chiar 
acolo, lângă ea. Aproape că o putea atinge. 

Tibby nu-i mai văzuse chipul din noaptea în care murise. 


De-atunci, îi veneau în minte trăsăturile ei de mii de ori, 
dar, pe măsură ce timpul trecea şi se îndepărta de Bailey cea 
adevărată, chipul ei se estompa. Chipul lui Bailey şi ochii ei 
frumoşi erau o adevărată bucurie pentru sufletul ei. 

Pe fundalul muzicii lui Beethoven, Bailey râdea iar. 

Tibby îşi dădu frâu liber sentimentelor. Acum putea să 
stea şi să plângă până se liniştea. Putea să se ascundă sub birou 
şi să nu mai iasă sau să meargă afară şi să facă ture prin 
parcare. Putea să trăiască aşa cum avea chef. Putea să facă 
lucrurile care până acum îi păruseră prea grele. Putea să facă 
orice. 

Pentru prima dată în viaţa ei, Tibby se aruncase cu capul 
înainte, încercând să-şi rezolve problemele, şi constată că acum 
toate lucrurile îşi arătau adevărata lor faţă. 

Mama ei era la serviciu, Krista dormea, familia Morgan era 
la mare, Bee era în Alabama, Lena era la magazin, Tibby era în 
Virginia, iar Carmen se băgase la adăpost în şifonierul ei. 

Carmen avea un şifonier pe post de debara, dar 
înghesuise atâtea vechituri în el încât ideea că se putea intra 
acolo era mai mult o iluzie. Lui Carmen îi plăcea să-şi cumpere 
lucruri noi, dar nu putea renunţa la cele vechi. O încântau 
începuturile, dar ura despărţirile. li plăcea ordinea, dar nu era în 
stare să o păstreze. 

Mai mult decât orice altceva, îi plăceau păpuşile. Avea o 
colecţie impresionantă, care nu putea aparţine decât unei fete 
cu părinţi care se simțeau foarte vinovaţi. 

Îi plăceau păpuşile, dar nu ştia să le îngrijească - constată 
ea în timp ce extrăgea din dulap vreo trei cutii de carton pline, 
care zăceau pe sub haine. Le iubise toată copilăria ei. Se jucase 
cu ele mult timp după ce alţi copii de vârsta ei renunţaseră la 
jucării. Eforturile să le spele, să le îmbrace sau să le 
îmbunătăţească imaginea le afectaseră serios: acum arătau ca 
veteranii unor războaie îndelungate şi aprige. 

Angelica, păpuşa cu părul castaniu şi cu aluniţă, avea o 
tunsoare militărească de pe vremea când Carmen încercasă s-o 
coafeze cu un ondulator de păr. Rosemarie, roşcata, avea ochii 
învineţiţi, de pe vremea când Carmen încercase să o machieze 
cu o carioca neagră. Rogette, păpuşa ei favorită, era îmbrăcată 
într-o zdreanţă îngrozitoare rămasă de pe vremea când Carmen 
se apucase de cusut, încercând s-o imite pe mătuşa ei Rosa. 


Carmen iubise toate păpuşile, dar ele n-ar fi putut arăta mai rău 
nici dacă şi-ar fi propus cu bună ştiinţă să le mutileze. 

— Carmen? 

Carmen sări în picioare şi o scăpă pe Rogette. Se chinui să 
străpungă cu privirea întunericul din cameră. 

— Îmi pare rău dacă te-am speriat! 

O ridică pe Rogette şi rămase ţintuită locului: 

— Paul! Salut! 

— Bună. 

Paul purta pe un umăr un rucsac imens. 

— Cum ai intrat? 

— Krista mi-a deschis. 

Carmen clipi, apoi începu să-şi ronţăie unghiile. 

— S-a trezit? Se simte bine? E supărată pe mine? 

— Mănâncă nişte cereale. 

Acesta era un răspuns valabil pentru toate cele trei 
întrebări. Carmen încă o mai avea pe Rogette în mână. l-o arătă 
lui Paul: 

— Ţi-o prezint pe Rogette. 

— Sunt încântat. 

— Făceam curăţenie în şifonier. 

Paul dădu din cap în semn de aprobare. 

— După cum vezi, am o viaţă socială foarte intensă. 

Lui îi trebui ceva timp să-şi dea seama că era doaro 
glumă: 

— l-ai spus mamei tale? 

— Ştia deja. 

— Toate bune? Krista e în regulă? 

Paul dădu din cap în semn că da. Nu părea deloc 
îngrijorat. 

— Şi cu şcoala cum îţi merge? îl întrebă ea. 

— Bine. 

Se aşteptase ca Paul să devină mai relaxat şi mai puţin 
politicos, viaţa din campusul universităţii să îl marcheze cumva, 
dar nu era cazul. Se vedea clar după felul în care ezita şi acum 
în pragul uşii. Şi-l imagină ca fiind singurul membru serios al 
Frăției Delta Kappa Epsilon. 

— Sunt amuzante cursurile de vară? Fotbalul merge bine? 

— Da. 


Pălăvrăgeala reprezenta pentru Paul ceea ce stăpânirea 
de sine era pentru Carmen: un lucru inaccesibil. 

— Tu ce mai faci? 

Carmen oftă şi trase adânc aer în piept înainte să îi 
răspundă. 

— Eu fac numai tâmpenii. l-am distrus viaţa mamei mele, 
de exemplu. 

Paul îi aruncă o privire aşa cum numai el ştia. De parcă ea 
era vreun exemplar special prezentat pe Discovery Channel. 

Krista apăru şi ea în pragul uşii, în spatele lui Paul. Avea 
cu ea un exemplar din revista CosmoGIRL! pe care o tot răsfoia. 
Nu părea să o deranjeze deloc faptul că Paul era acolo. 

— Mă duc să iau nişte îngheţată, spuse ea. 

— Bine. Ai nevoie de bani? o întrebă Carmen. 

— Nu-i căzu'. 

Paul păru amuzat. Krista începuse să vorbească precum 
Carmen. 

Carmen făcu un semn spre pat: 

— Stai jos! 

Apoi se aşeză şi ea pe birou, legănând-şi picioarele în aer. 

Paul o ascultă foarte atent, nu înainte de a muta jenat un 
teanc de haine de pe pat. Nu părea obişnuit să fie în camera 
unei fete, ca alţi băieţi. Stătea ţeapăn, cu picioarele bine înfipte 
în pământ şi cu spatele drept. Carmen se simţi mândră când îşi 
dădu seama cât era de frumos Paul, atât de înalt şi de puternic, 
cu ochii albaştri precum cerul, umbriţi de genele negre. Totuşi, 
el nu se comporta niciodată de parcă ar fi fost un băiat din cale- 
afară de arătos. 

N-avea rost să aştepte ca Paul să reia conversaţia, pentru 
că asta mai putea dura încă vreo săptămână. 

— Paul, îţi mai aminteşti de tipul acela, David, despre care 
ţi-am scris? Tipul acela care o plăcea pe mama... 

David îi făcu semn că da: 

— Păi, treaba e că o plăcea cu adevărat. De fapt, cred că o 
iubea. Şi se îndrăgostise şi ea de el. E incredibil, nu? 

Paul ridică din umeri. 

— Mda... acum urmează partea urâtă a poveștii. 

Işi ridică picioarele pe birou şi îşi înconjură genunchii cu 
braţele. 


Paul aştepta răbdător. El auzise deja destule poveşti 
urâte. 

— Am luat-o razna. N-am cum să-ţi explic ce s-a întâmplat. 
Mama era în oraş tot timpul şi se îmbrăca exact ca o puştoaică. 
A ajuns până acolo încât a împrumutat... mă rog. Oricum, ideea 
e că eram invidioasă pe fericirea ei, de care eu nu aveam parte. 

Paul dădu iar din cap. 

— Şi atunci mi-am ieşit din fire. Am ţipat la ea, i-am spus 
că o urăsc. l-am zis numai răutăţi şi i-am distrus fericirea, pentru 
că s-a despărţit de el. 

Chipul lui Paul exprima sinceritate ca întotdeauna. Îşi 
mijise ochii spre Carmen, încercând să scruteze până în adâncul 
sufletului ei de neînțeles. 

Ce bine era când aveai un tip ca Paul alături de tine! El 
fusese martor la modul groaznic în care se comportase ea vara 
trecută, şi încă mai erau prieteni. Nu era genul care să vorbescă 
prea mult cu ea, dar devenise prietenul ei adevărat şi devotat, 
pentru că el răspundea mereu la e-mail-uri şi la telefon. 

Şi el avea lucruri grave la care să se gândească. Tatăl lui 
era un alcoolic care îşi petrecuse timpul numai prin clinici de 
dezalcoolizare de când Paul avea opt ani. Înainte ca tatăl lui 
Carmen să se căsătorească cu mama lui vara trecută, el 
avusese grijă de ai săi ca un adevărat cap de familie. Şi, cu 
toate acestea, orice prostie avea Carmen de povestit, o asculta 
mereu, de parcă pentru el era un lucru foarte important. 
Niciodată nu părea deranjat sau îngrozit de ceea ce auzea şi nu- 
i spusese niciodată să îşi ţină gura. 

— Erai geloasă! afirmă el în cele din urmă. 

— Da, eram geloasă. Şi egoistă pe deasupra. ŞI 
meschină... 

Deodată ochii i se umplură de lacrimi şi privirea i se 
înceţoşă. Carmen nu ştia cum să iubească. lubea cu prea multă 
patimă. 

— N-am vrut să fie fericită fără mine, se smiorcăi ea. 

Fără să facă nici un zgomot, Paul apăru din senin lângă ea 
şi se aşeză pe birou. 

— Dar ea nu ar putea fi niciodată fericită fără tine. 

Carmen intenţionase să spună că nu voia ca mama ei să 
He fericită atunci când ea nu era. Dar, în timp ce-l asculta pe 


Paul, se întrebă dacă nu cumva el înţelesese problema mai bine 
decât ea. 

Fusese geloasă pe mama ei sau mai degrabă pe David? 
Paul o luă cu blândeţe de mână, iar Carmen plânse amarnic. Nu 
era mare lucru, dar prezenţa lui însemna foarte mult pentru ea. 

Kostos veni într-adevăr să o caute, dar nu atunci când se 
aştepta ea. Lena îşi dorise să îl întâlnească la micul dejun, la 
masa de prinz şi la cină, dar el nu veni până când ea nu era deja 
în pat. Îl auzi cum arunca cu ghinde în fereastră. 

Inima îi bătea atât de tare, încât credea că o să-i sară din 
piept. Se îndreptă spre fereastră şi îl văzu. 

Îi făcu fericită cu mâna, se repezi pe scări şi ieşi din casă 
pe uşa din spate, apoi se aruncă în braţele lui. El se lăsă în joacă 
să cadă pe iarbă, trăgând-o şi pe ea după el. Lena râdea atât de 
tare, încât Kostos îi făcu semn să tacă. 

Se îndreptară spre colţul cel mai retras din grădină. Era pe 
partea laterală a casei, la adăpostul unei magnolii imense. Dacă 
părinţii ei ar fi aflat ce făcea, nici măcar fabulosul Kostos n-ar fi 
putut să o scoată din încurcătură. 

Ea era în cămaşă de noapte. De data aceasta, el era 
îmbrăcat mai adecvat. 

— Te-am visat toată noaptea! 

— Eu te visez încontinuu de un an! 

Începură să se sărute. Săruturile au fost de ajuns, până 
când ea îşi strecură mâinile pe sub cămaşa lui, mângâindu-l pe 
piept, pe spate şi pe braţe. În cele din urmă, el se retrase. 

— Trebuie să plec, îi spuse el fără tragere de inimă. 

— De ce? 

O sărută din nou: 

— Pentru că sunt un domn. Şi nu am încredere în mine că 
mai pot să râm în un domn pentru mult timp, dacă mai stau 
lângă tine. 

— Dar poate că nici nu vreau asta! 

Era clar că răspunsul ăsta îl dăduseră hormonii ei. 

— Lena... 

Vocea lui era înăbușită parcă îi vorbea de sub apă. Nu 
părea că ar fi vrut să plece undeva. O sărută din nou, apoi se 
retrase. 

— Sunt câteva lucruri pe care îmi doresc cu disperare să 
le facem împreună. N-ai mai făcut lucrurile astea, nu? 


Ea dădu din cap în semn că nu. Dintr-o dată se temu ca el 
să nu-şi imagineze că ea este vreo neştiutoare. 

— Cu atât mai mult. Trebuie să o luăm încet. Trebuie să 
fie cea mai frumoasă amintire. 

Lena rămase impresionată de cât de corect judeca el, 
pentru că ştia că avea dreptate. 

— Şi eu îmi doresc. 

O strânse în braţe atât de tare, încât simţi că se sufocă. 

— Avem tot timpul din lume. O să facem tot ce vrem deo 
sută de mii de ori, iar eu o să fiu cel mai fericit om din lume. 

Se sărutară până când, în cele din urmă, se văzu nevoită 
să-l lase să plece. In noaptea aceasta Lena ar fi vrut să-şi 
cuprindă tot viitorul. 

— Mâine dimineaţă trebuie să plec. 

Ochii ei se umplură instantaneu de lacrimi. 

— Dar mă întorc, nu-ţi face griji. Cum crezi că aş rezista să 
stau atât de departe? Mă întorc la sfârşitul săptămânii viitoare. E 
bine aşa? 

— Nu ştiu dacă pot să aştept atâta! 

El zâmbi şi o luă în braţe: 

— Oricând, în orice moment, oriunde te-ai afla, e de-ajuns 
să te gândeşti la mine şi poţi fi sigură că şi eu mă gândesc la 
tine. 

Billy o acostă pe Bridget când se îndrepta spre magazin, 
de unde voia să cumpere nişte piese ca să repare uşa de la 
frigider. Acum plătea cei 75 de dolari pe săptămână bunicii ei şi 
se ocupa cu sârg de toate lucrurile care nu mergeau cum 
trebuie prin casă: tundea iarba, care o lua razna, repara măsuţa 
de cafea, care avea un picior mai scurt, şi peticea vopseaua 
cojită de pe zidul din spatele casei. Bridget era îmbrăcată în 
hainele ei sport şi era foarte bine dispusă, pentru că se tot 
gândise la Lena. 

— N-ai venit marţi la antrenament! 

— Şi? 

Bridget se uită indiferentă la el. 

— Păi, de obicei vii... 

— Mai am şi alte lucruri de făcut. 

Billy păru foarte ofensat de răspunsul ei: 

— Ce lucruri? 


Bridget se pregăti să îi arunce şi ea o privire la fel de 
jignită, dar atunci Billy începu să râdă. Râdea cu poftă, exact ca 
pe vremea când avea şapte ani. li plăcea să-l audă cum râde. In 
cele din urmă, începu şi ea să râdă. 

— Hei, vrei să mâncăm o îngheţată sau să bem un suc? 

Nu flirta cu ea, era doar o invitaţie prietenească. 

— Bine. 

Traversară strada şi aleseseră o masă aflată la umbră, pe 
o terasă. El îşi comandă o îngheţată de mentă, iar ea, o 
limonadă. 

— Ştii ceva? 

= Ce? 

— Imi pari foarte cunoscută. 

— Serios? 

— Da. De unde eşti? 

— Din Washington. 

— Şi de ce-ai venit atât de departe? 

— Obişnuiam să vin aici când eram mică. 

Şi-ar fi dorit să o întrebe mai multe, dar el nu insistă. Nici 
măcar nu o mai asculta, pentru că două fete care treceau pe 
stradă se opriseră lângă ei. Una dintre ele era o brunetă cu sânii 
mari, iar cealaltă era o blondă suplă care purta nişte pantaloni 
minusculi, cu talie foarte joasă. Bridget îşi amâni de ele: făceau 
parte dintre fetele care veneau la meciuri. Ele zâmbiră şi flirtară 
cu Billy, în timp ce Bridget îşi legă şireturile desfăcute de la 
pantofi. 

— Scuze pentru întrerupere. Am fost îndrăgostit lulea de 
fata aceea anul trecut. 

Bridget se întrista. Fusese o vreme când era şi ea una 
dintre fetele de care se îndrăgosteau băieţii. Acum era prietena 
de gaşcă cu care discutau băieţii despre fetele frumoase. 

— De care din ele? 

— De cea blondă. Imi plac blondele de nu mai pot! 

Bridget îşi atinse instinctiv părul ei nepieptănat, ascuns 
sub batic. În sfârşit, sosiră şi băuturile. 

— De unde ştii tu atâtea despre fotbal? 

— Am jucat şi eu. 

Bridget se juca neîncetat cu paiul din pahar: 

— Şi erai bună? 

— Mă descurcam. 


— Vii sâmbătă la meci, nu-i aşa? 

Bridget ridică indiferentă din umeri, ca să-l chinuiască 
puţin: 

— Trebuie să vii! Toată echipa se bazează pe tine! Bridget 
zâmbi amuzată. Nu era îndrăgostit de ea, dar nici genul acesta 
de relaţie nu-i displăcea. 

— Bine, o să vin. 

— Krista o să ia masa cu mama ei la Roxie's. Carmen şi 
mama ei stăteau de vorbă în timp ce mâncau napolitane. Al şi 
Lydia veniseră în Washington cu o seară înainte, pentru a se 
împăca cu Krista şi pentru a o lua acasă. 

Christina zâmbi. Nu era zâmbetul ei, dar era totuşi o 
schimbare majoră faţă de cum arătase în ultimele săptămâni. 
Roxie's era un loc renumit pentru clientela sa, care consta în 
principal din travestiţi, şi se afla pe undeva pe la periferie. Krista 
auzise de locul acesta de la Tibby şi rămăsese fascinată. 
Carmen era destul de mulţumită de protejata ei. Krista nu se 
lăsa convinsă prea uşor. 

— Merge şi Al cu ele? 

— Nu. E o zi rezervată pentru mamă şi fiică. Krista o să 
plece cu ei mâine. 

Mama ei dădu absentă din cap: 

— Îmi place Krista. 

— Da, e simpatică. E foarte drăguță. 

Carmen rupse napolitana în două şi începu să mănânce. 

— Vii şi tu în seara asta? întrebă ea după ce termină de 
mestecat. 

— Cred că da. 

Chipul mamei ei îşi recăpătase expresia de reţinere. Toate 
cuplurile aveau o identitate comună pe durata căsătoriei, dar 
aveau una şi după divorţ. Părinţii lui Carmen erau adepţii 
„divorţului pe cale amiabilă”. Asta însemna că atunci când Al şi 
Lydia au invitat-o pe Carmen la restaurant cu ei, tatăl ei trebuia 
să o invite şi pe Christina, ca să i-o prezinte pe noua lui soţie, iar 
acesteia nu-i mai rămânea decât să accepte. 

— Şi nu te deranjează că trebuie să faci cunoştinţă cu 
Lydia? 

Christina se gândi puţin în timp ce se juca cu furculiţa în 
farfurie: 

— Nu. 


— Serios? 

— Da. 

Christina păru că ar mai vrea să adauge ceva, dar se 
răzgândi. Mama ei răbda totul cu stoicism; ba nu, era de-a 
dreptul curajoasă. Probabil că nici nu era mama ei, probabil că o 
adoptase. Săptămânile astea nu avuseseră decât discuţii de 
formă. Carmen voia o groază de lucruri de la mama ei, dar îi era 
teamă să îi ceară. În fond, nu merita nimic. 

Ştia sigur că făcuse pauză ca să mănânce şi să doarmă, 
dar nu-şi mai amintea când. Tibby pierduse orice noţiune a 
timpului. Nu mai ştia nici dacă fusese la toaletă sau nu. Avea 
multe materiale de revăzut, mai ales după ce o sunase pe 
doamna Graffman şi îi ceruse câteva casete din colecţia ei. 
Trebuia să păstreze toate materialele originale, iar montajul 
propriu-zis implica o mare capacitate de concentrare. 

Săptămâna asta realizase că mai toate materialele filmate 
pentru documetarul ei de vara trecută n-aveau nici o valoare. 
Lucrurile cu adevărat frumoase erau filmate din întâmplare. 
Erau imagini pe care nici nu le introdusese în film, care o 
prezentau pe Bailey în timp ce făcea montaj, în timp ce examina 
filmul sau în timp ce se lupta conştiincioasă pentru a seta 
sonorul. 

Lui Tibby îi mai plăceau foarte mult imaginile filmate chiar 
de Bailey. Era foarte atentă şi meticuloasă. Spre deosebire de 
Tibby, ea nu se grăbea să caute un subiect care să ia imediat 
forma unei poveşti. Ea nu îşi îndemna personajele să spună ce 
dorea ea să audă, doar aşa, ca să iasă filmul. 

Singura înregistrare făcută intenţionat de Tibby şi care era 
cât de cât bună era interviul cu Bailey. Bailey era aşezată în faţa 
ferestrei, în lumină, şi arăta ca un înger. Pantalonii Călători 
atâmau pe ea, pentru că îi erau prea mari. Undeva, pe fundal, 
se vedea chiar şi o imagine cu Mimi, care dormea în cuşca ei. 
Tibby rămase încă o dată fermecată de chipul curajos şi onest al 
lui Bailey, de sufletul ei deschis. Oricât de mult se uita la 
imaginile acestea, niciodată nu se sătura. 

Astăzi lucra la coloana sonoră. Nici nu era prea greu, 
pentru că nu avea să se audă decât Beethoven de la început 
până la sfârşit. Dar, pe măsură ce asculta, îşi dădu seama că 
muzica nu avea efectul scontat. 


Îşi luă capul în mâini, pentru că o apucase ameţeala. Nu 
mai dormise de ceva timp. Până la festivalul de sfârşit de vară 
nu mai erau decât patru zile. 

Ceea ce îi plăcuse mai mult şi mai mult la muzică fusese 
felul în care o intonase Brian fluierând. În nebunia ei indusă de 
lipsa de somn, fluieratul acela avea pentru ea valoarea artei 
adevărate. Nu o mai interesau Kafka şi nici exploziile la Pizza 
Hut. Ea dorea doar să-l audă pe Brian fluierând. 

El aşternu lumea ca pe o potecă plină de verdeață la 
picioarele ei. 

W. B. Yents. 

Fusese o vară plină de invitații stranii la restaurant. 
Carmen stătea între Lydia şi Krista. Christina stătea între Al şi 
Paul. 

Carmen era atât de îngrozită de perspectiva tăcerilor lungi 
şi jenante, încât pregătise câteva subiecte de discuţie: 

Dar, în mod neaşteptat, hârtia a rămas uitată în buzunar. 
Ascultă interesată cum Lydia deschise în mod curajos 
conversaţia, povestindu-le despre Roxie's. Carmen fu mirată să 
constate că Lydia se amuza copios pe seama acestei 
experienţe, făcând-o chiar şi pe Christina să râdă. Era un 
miracol. 

Apoi Krista povesti cum se pierduse timp de trei ore şi 
douăzeci de minute prin metrou. Atunci Al se simţi dator să le 
explice exact cum stătea treaba cu transportul public în 
Washington. Avea chiar şi o hartă la el cu care demonstra 
veridicitatea afirmațiilor. 

Toate aceste discuţii îi purtară inevitabil spre povestea 
clasică despre cum se rătăciseră Al şi Christina prin oraş când se 
născuse Carmen, în noaptea când o duceau pentru prima dată 
acasă. Carmen cunoştea prea bine povestea şi o enerva 
groaznic, pentru că nu auzeai decât „Carmen începu să plângă” 
sau „Carmen începu să vomite”. Dar în seara aceasta părinţii ei 
povestiră toată întâmplarea cu lux de amănunte amuzante şi pe 
un ton prietenesc. Lydia râse, apreciind comicul situaţiei. Al o 
ţinea pe Lydia de mână, ca să o facă să înţeleagă că o iubea şi 
mai mult pentru felul în care se comporta acum. 

Al comandă vinul cu un accent italian caraghios, iar Krista 
se jucă puţin cu mărgelele mamei ei şi îi şopti ceva drăguţ la 


ureche. Lydia insistă să o servească pe Christina din salata ei de 
homar cu porumb, pentru că era „divină”. 

Carmen se simţi încântată pe măsură ce studia chipurile 
bine dispuse din jur. Aceasta era familia ei, oricât de ciudată ar 
fi fost ea. De la menajul disfuncţional în trei, se făcuse un salt 
imens la o familie de şase persoane. 

Paul îi aruncă o privire care îi spunea că totul merge bine. 

Carmen zâmbi. Ce era cu adevărat minunat în toată 
povestea era faptul că acum îl avea pe Paul. Paul era cel mai 
bun şi mai răbdător om pe care îl cunoscuse ea vreodată. Apoi 
îşi aminti de vara trecută, când îi cunoscuse pentru prima dată 
pe Lydia, Krista şi Paul. Cât de supărată fusese pe tatăl ei! Ea 
crezuse că relaţia lor luase sfârşit, dar noua lui familie nu fusese 
decât un alt început. 

Se uită apoi la mama ei, care făcea faţă situaţiei cu multă 
graţie. Al şi Lydia erau un cuplu, iar Christina era singură. 
Christina făcea mereu faţă cu graţie oricărei situaţii, fie în 
ipostaza de mamă necăsătorită cu un serviciu solicitant, fie în 
ipostaza de persoană cu inima frântă. Mama ei merita şi ea un 
alt început. 

La 9.15 telefonul sună, iar Lena se repezi să răspundă. 
Telefonul era prietenul ei, dar şi duşmanul ei cel mai de temut. 
Nu ştia niciodată care era varianta valabilă până când nu 
răspundea. 

— Alo, răspunse ea, abia putând să-şi ascundă emoția. 

— Alo. 

Telefonul era prietenul ei de data aceasta: 

— Kostos! Unde eşti? 

Cât de mult îi plăcea să-i rostească numele! 

— Sunt în staţia de metrou. 

Stomacul ei se strânse într-un ghem, de nervi. 

— Din care oraş? 

— Din oraşul tău... 

— Chiar aşa? 

„Ar fi bine să fie chiar aşa!” 

— Da. Poţi să vii să mă iei? 

— Da, imediat. Numai să... găsesc o minciună pentru 
părinţii mei. 

Kostos râse: 

— Sunt pe Wisconsin Avenue. 


— Pa. 

Era foarte încântată că încă mai avea Pantalonii Călători. Îi 
îmbrăcă la repezeală şi o minţi în grabă pe mama ei că merge la 
o îngheţată cu Carmen. Zbură pe uşă afară, apoi se repezi în 
maşină, binecuvântându-i pe părinţii ei pentru că o lăsau să o 
folosească ori de câte ori avea chef. 

El o aştepta chiar acolo unde îi spusese: o siluetă masivă 
şi înaltă. Nu era un vis sau o fantezie. Ea ciocăni în ferestra de 
pe culoarul de pasageri, ca să îi atragă atenţia. Abia se urcaseră 
în maşină, când o sărută apăsat pe buze, cuprinzându-i chipul 
cu mâinile. 

— N-am mai putut să mai aştept! Am luat trenul imediat 
ce-am ieşit de la lucru. 

El o sărută din nou, apoi ea îşi reaminti că era la volan pe 
o şosea cu trafic intens. Se uită ameţită înainte, încercând să se 
concentreze asupra farurilor care clipeau în faţa ei. 

— Unde mergem? 

Era roşu la faţă şi îi căuta mereu privirea. Nu-i păsa unde 
mergeau. 

— Crezi că ar trebui să mai facem şi altceva în afară de a 
ne săruta? Adică, vrei să avem o întâlnire adevărată? Sau poate 
ţi-e foame... 

Corpul ei îşi dorea cu disperare sărutările lui. Kostos rise 
amuzat: 

— Da, mi-e foame, şi chiar vreau să ieşim împreună în 
oraş, dar nu am chef să mergem undeva unde nu pot să te ţin în 
braţe. 

— Mi-a venit o idee. 

lubirea o inspira, aşa că se opriră la un supermarket. 
Cumpără blat de prăjituri şi un litru de lapte rece şi o cutie de 
tarte cu căpşune acoperite cu o glazură roz de la raionul de 
dulciuri. Chiar şi acolo găsiră nenumărate modalităţi de a se 
atinge unul pe altul. Kostos îi înconjură talia cu braţele, apoi ea 
îşi lipi şoldul de al lui pentru o secundă, iar el o sărută uşor pe 
gât, chiar acolo, sub luminile fluorescente din magazin. 

Se strădui să conducă atent, trecând în viteză pe lângă 
pădurile din zona Rock Creek, în timp ce el o săruta pe umăr şi îi 
mângâia părul. Conduse apoi de-a lungul râului Potomac, şi în 
cele din urmă li se arătară feţele lucioase de piatră ale 
monumentelor care se ridicau în faţa lor ca un oraş antic. 


Şoseaua se desfăşura pustie înaintea lor. Apa strălucitoare şi 
podurile cu arcade erau atât de frumose, încât rămaseră tăcuţi. 

În plus, aici era foarte uşor de parcat. Îşi luară mâncarea 
în punga maro de hârtie şi se îndreptară spre treptele mari de 
piatră albă, uitându-se cu respect la preşedintele Lincoln, care 
stătea solemn pe tronul lui de marmură. 

— Asta e ora cea mai potrivită pentru a veni să vezi 
monumentele, dar nimeni nu vine niciodată, îi explică Lena, 
făcând un gest vag spre pustietatea din jur. 

Sunt oameni care consideră că privirea distantă a unui 
mare preşedinte ar putea să omoare pasiunea, dar Lena nu era 
de acord. Ei mâncară şi se sărutară, de fiecare dată mai intens. 
Ea sfărâma între degete bucățele de prăjitură, iar el se minuna 
cât era de frumoasă în maioul ei verde. Privirile îi alunecau 
peste umerii ei, peste gât, apoi îi urmăreau buzele, de parcă l-ar 
fi vrăjit. Felul în care o vedea el şi o făcea să se simtă era un 
lucru neobişnuit. 

Oare şi ea îl făcea fericit pe el în aceeaşi măsură în care el 
o făcea pe ea? Oare mai era cineva la fel de fericit ca ea? Nu, n- 
avea cum să se simtă atât de bine alături de el dacă el nu-i 
împărtăşea sentimentele. 

Preferară apoi să treacă de la marii părinţi ai neamului la 
imaginea cerului plin de stele, dar aceasta nu era prea clară 
lângă monumente, din cauza reflectoarelor. Aşa că o luară pe o 
potecă spre luminişurile întunecoase, unde puteau să aibă o 
vedere bună asupra miilor de stele. Se întinseră pe iarbă, lipiţi 
unul de celălalt. Era un gest frumos din partea oamenilor că nu 
se gândiseră să-i deranjeze şi-i lăsaseră într-o singurătate 
deplină. 

Aerul călduţ era plăcut în seara aceasta. Şi frunzele de pe 
ramurile grele ale copacilor erau plăcute, în situaţia în care se 
aflau, până şi gunoiul care se revărsa peste marginea 
tomberonului era o imagine feerică, pentru că ei erau împreună. 

In unele nopţi, stelele clipeau şi străluceau reci, la 
distanţă. In alte nopţi păreau să strălucească pentru cineva 
anume. Noaptea aceasta se încadra la a doua categorie. Lena se 
simţi recunoscătoare pentru că era vară, pentru că erau 
împreună şi puteau să-şi exprime în voie sentimentele. 


La început, li s-au atins doar gleznele. Apoi braţele şi 
mâinile. In cele din urmă, Lena se rostogoli peste el, mulându-se 
peste corpul lui. 

— E prea repede? 

— Nu, răspunse el imediat, de parcă i-ar fi fost teamă să 
nu se oprească. 

— Adică nu şi da. E prea repede şi prea lent. Dar nu te 
opri, te rog! 

Lena simţi pieptul lui mişcându-se sub ea în timp ce 
râdea: 

— Crezi că ai putea să nu mai fii aşa domn până mâine? 

Kostos o rostogoli uşor pe spate, astfel încât să fie el 
deasupra, dar îşi susţinu greutatea în mâini. Îşi apropie chipul 
de gâtul ei: 

— Doar pentru scurt timp... 

O sărută pe lobul urechii, iar Lena simţi cum o străbate un 
fior din creştet până în tălpi. 

Bucurându-se de prezent, ea îl urmări cum se apleacă 
peste ea şi o sărută pe pântece; apoi, ridicându-i tricoul, îi 
dezveli treptat pielea, sărutând-o pe buric şi urcând tot mai sus, 
spre coaste. Fără a-i veni să creadă că putea simţi o asemenea 
plăcere, Lena realiză cum îi deschise sutienul şi îi scoase maioul 
de bumbac. Kostos o privea cu aceeaşi venerație cu care o 
privise şi vara trecută, când o văzuse dezbrăcată în poiana cu 
măslini. Dar, pe vremea aceea, ea îşi aparţinea doar ei şi se 
străduise să-şi acopere corpul cu mâinile, pe când acum îi 
aparţinea lui şi nu-şi dorea nimic mai mut decât ca el să o vadă. 

Fără să mai aştepte, îi trase cămaşa de pe el şi îşi lipi 
trupul gol de trupul lui gol. Amintirile sunt ciudate şi uneori 
înşelătoare. Dar imaginea lui Kostos dezbrăcat în noaptea 
aceasta nu era cu nimic mai prejos decât imaginea lui de când îl 
surprinsese în lacul din Santorini, imagine care îi rămăsese în 
minte de-atunci. Exaltarea o copleşise, iar ea îşi aminti de un 
vers dintr-un cântec care-i plăcea foarte mult. „Toată viaţa ai 
aşteptat acest moment pentru a putea fi liber”. 

Lui Carmen i se păru o idee bună să facă prăjiturele cu 
Jess şi Joe. Pe când cumpăra biscuiţii cu caramel şi bomboanele 
colorate de la supermarket, i se păruse un proiect demn de o 
bonă adevărată. Acum, când se afla în faţa faptului împlinit, nu 
mai era deloc distractiv. 


— Jesse, uşurel, dragule! Trebuie doar să-l loveşti 
încetişor. 

Jesse dădu din cap în semn că înţelesese, şi apoi făcu 
ţăndări oul când îl lovi de marginea bolului metalic. Sute de 
bucățele mici de coajă alunecară drept în vas. Apoi, el se uită 
încântat la ea, căutându-i aprobarea. 

— Poate că ar trebui să-l spargi mai uşor. Mai bine să-l fac 
eu pe următorul. 

Prea târziu. Jesse lovea deja al doilea ou de marginea 
vasului. 

— Aaah! 

Joe se întindea spre bomboane şi urla cât îl ţineau 
puterile. 

— Joe, ştiu că mai vrei o bomboană, dar mami a zis că... 

De obicei, copiii sunt uşor de păcălit şi sunt chiar 
incompetenti în anumite domenii, dar uneori, pur şi simplu, te 
uimesc cu precizia lor ieşită din comun. Carmen se uită şocată 
cum Joe se apleacă, întinde mâna şi loveşte cu atâta precizie 
cutia cu bomboane, încât acestea săriră în toate părţile prin 
bucătărie. 

— Offf! 

— Acum amestecăm, da? întrebă Jesse multumit de modul 
în care distrusese toate ouăle. 

— Poate că mai bine încercăm să... 

ÎI lăsă pe Joe pe podea, încercând să culeagă cojile de ou 
din aluat. Dar Joe încercă să se ridice rezemându-se de un 
scaun, bomboanele prinseră a se rostogoli sub tălpile lui, iar el 
căzu cu zgomot. 

— Joe! 

ÎI ridică de pe jos şi începu să ţopăie cu el prin cameră, 
străduindu-se să evite bomboanele buclucaşe. 

— Vrei să te joci cu telefonul meu mobil? 

Putea să sune şi în Singapore, numai să tacă. 

— Poftim, ia-l! 

Carmen îl aşeză pe Joe în scaunul lui special, înşfăcă 
mătura şi se apucă să strângă bomboanele de pe jos. 

— Amestecăm, da? 

— Da... 

Carmen era deja obosită. Copiii ăştia te epuizează foarte 
repede... Nu venise decât de un sfert de oră. 


O auzi pe doamna Morgan care cobora spre bucătărie. 
Carmen se repezi la Joe, încercând să îndepărteze orice urmă de 
dulciuri de la gura lui şi de pe mâini. 

Doamna Morgan apăru în pragul uşii îmbrăcată în costum. 
Carmen rămase uimită când o văzu atât de elegantă. 

— Arătaţi excelent! 

— Mersi. Am o întâlnire la bancă. 

— Mama, mama! începu să urle Joe. 

Aruncă telefonul lui Carmen până în cealaltă parte a 
camerei. 

„Nu îl lua în braţe!” o avertiză Carmen în gând. Dar, 
inevitabil, toate forţele universului o atraseră pe doamna 
Morgan spre copilul ei. II ridică în braţe. 

— Mami! Uite ce-am făcut! 

— Vai! Tu faci prăjiturele? întrebă ea cu atâta entuziasm, 
de parcă Jesse tocmai ar fi câştigat premiul Nobel. 

— Da! Trebuie să guşti! 

Doamna Morgan se uită în vas. 

— Te rog, mami! Eu le-am făcut! 

În timp ce doamna Morgan ezita, Carmen îl urmări pe Joe 
rezemându-şi capul de umărul mamei lui. Ea prevăzuse acest 
moment. Joe îşi şterse nasul pe nesimţite de costumul mamei 
lui, care acum arăta de parcă un melc s-ar fi plimbat 
nestingherit pe material. Doamna Morgan nu observă, iar 
Carmen nu se simţi în stare să îi spună. 

Carmen îşi aminti dintr-o dată de hainele cu care pleca 
mama ei la lucru. Fusta pe care o pătase ea pentru că îi cursese 
sânge din nas, haina de tweed pe care vărsase din greşeală ojă 
albastră. 

— Mami, e gustos! 

Jesse plasă lingura plină sub nasul mamei lui. Doamna 
Morgan zâmbi în continuare, în timp ce examina bucăţelele de 
coajă de ou care sclipeau în aluat. 

— Va fi şi mai gustos după ce le coacem puţin. 

— Te rog! Eu le-am făcut! 

Doamna Morgan se aplecă şi gustă din aluat. 

— Vai, Jesse, e foarte bun! Abia aştept să gust 
prăjiturelele! 

Carmen o urmărea şocată pe doamna Morgan. Oare, dacă 
ar fi fost în locul ei, ea ar fi acceptat să guste chestia aia 


scârboasă? Oare mama ei ar fi gustat? Tot atât de repede cum 
se conturase întrebarea în mintea ei, apăru şi răspunsul. 
Bineînţeles că mama ei ar fi gustat. Christina tot gusta din 
aluatul acesta, de când era Carmen mică. 

Abia acum Carmen înţelese cum stătea treaba. Doamna 
Morgan n-avea nici un chef să guste din aluat. Dar îl iubea prea 
mult pe Jesse ca să-l refuze. Din motive necunoscute, Carmen 
simţi această constatare ca pe un lucru surprinzător de 
reconfortant. 

Lenny 162: Carmen! Unde eşti? Ce s-a întâmplat cu 
mobilul tău? Am încercat să dau de tine toată ziua. Trebuie 
NEAPĂRAT să vorbesc cu tine. 

Carmabelle: Telefonul e defect. Vin la tine imediat. 

Tibby îl sună pe Brian acasă. Nu era un lucru pe care-l 
făcea prea des. Îi răspunse robotul. Ascultă un mesaj din acela 
nepersonalizat, înregistrat pe robot. Era ca şi cum ţi-ai fi 
cumpărat o ramă de fotografii şi, în loc să înrămezi poza ta, lasai 
poza aceea banală pe care ţi-o oferea magazinul. 

Işi drese vocea şi începu: 

— Sper că n-am greşit numărul. Brian, sunt Tibby. Vrei, te 
rog, să mă suni la Williamston? Trebuie să vorbesc cu tine 
neapărat. 

Apoi închise. Începu să bată cu degetele în birou. Cum de 
îl mai sunase după ce se purtase aşa cu el? Dacă ar fi fost în 
locul lui, n-ar mai fi răspuns la telefon. Sau, dacă i-ar fi răspuns, 
ar fi făcut-o doar ca să-i spună că e o ticăloasă. 

Tibby formă din nou numărul. Ascultă mesajul, apoi o luă 
de la capăt: „Brian? Sunt tot eu, Tibby. Trebuie să-ţi spun că... 
Îmi pare foarte rău... aaa... Mai mult de-atât. Mi-e ruşine pentru 
că m-am purtat aşa.” 

Tibby se uită pe fereastră şi îşi dădu seama dintr-o dată că 
îşi va vărsa tot amarul din suflet unui robot care nici măcar nu 
avea un mesaj personalizat. Dacă formase alt număr? Dacă 
primea mesajul mama lui Brian sau tatăl lui? Trânti brusc 
receptorul. 

Stai puţin! Ce naiba era în capul ei? Era chiar atât de laşă, 
încât să nu fie în stare să-şi ceară scuze, mai ales după cum se 
purtase? Cum putuse să închidă telefonul înainte să termine ce 
avea de spus? Chiar îi păsa ei dacă auzeau şi părinţii lui 
mesajul? 


Tibby îşi cercetă picioarele. Era încălţată cu nişte papuci în 
formă de elefanţi. Purta nişte pantaloni de pijama, iar sus era 
îmbrăcată într-un costum de baie, pentru că nu mai avea alte 
haine curate. În jurul mijlocului îşi înfăşurase un prosop, pentru 
că porniseră aerul condiţionat prea tare şi n-avea cum să-l 
oprească. Nu mai făcuse baie şi nici nu ma ieşise din cameră de 
mai multe zile. Mai putea fi vorba de demintate în astfel de 
condiţii? 

Tibby formă din nou numărul de telefon. „Brian? Sunt tot 
eu. Vreau să-ţi zic că-mi pare râu. Îmi pare atât de râu încât nu- 
mi găsesc cuvintele potrivite ca să mă exprim. Aş vrea să-mi dai 
şansa să-mi cer scuze. Vreau să-ţi mai spun şi că m-am apucat 
să fac alt film, complet diferit de cel vechi, şi o să ruleze 
sâmbătă, în amfiteatru, la ora trei. Ştiu că nu vrei să vii...” 

Tibby se opri pentru o secundă, ca să-şi tragă sufletul. 
Cuvintele îi ieşeau singure din gură. 

„Adică ştiu că eu una n-aş veni, dar, dacă totuşi te 
răzgândeşti, ar însemna foarte mult pentru mine.” Apoi închise. 
Era cam ciudat, nu? Oare aveau să se ducă la poliţie ca s-o dea 
în urmărire generală? 

Tibby formă numărul pentru a nu ştiu câta oară. 

„Voiam să vă mai zic că-mi pare râu dacă v-am 
deranjat.44 

După ce-şi spuse replica în grabă, trânti telefonul. 

Nu există alt remediu pentru cei îndrăgostiţi decât să 
iubească şi mai mult. 

Henry David Thoreau. 

Vineri seara, Bridget alergă aproape zece kilometri, până 
la locul unde râul cotea chiar în dreptul casei unde locuia Billy, 
cel puţin acolo stătea când era mic. Poate că şi acum tot acolo 
stătea. 

Corpul ei suferise nişte transformări. Nu revenise cu totul 
la normal, dar nici mult nu mai avea. Picioarele şi stomacul 
redeveniseră puternice, iar muşchii îşi recăpătaseră forma de 
odinioară. Până şi pârul ei era din nou blond. Alergând de una 
singură, Îşi scoase şapca de pe cap şi se simţi eliberată de o 
povară. Îşi lăsă părul în voie în aerul dulce al nopţii. 

Se opri pe la Greta, ca să-şi ia mingea, apoi şi se îndreptă 
spre terenul de fotbal. Era deja un ritual să meargă noaptea 
acolo şi să joace fotbal în semiîntuneric. 


— Gilda! 

Se răsuci şi îl văzu pe Billy că se îndreaptă spre ea. 
Probabil că se îndrepta spre vreo petrecere unde toate fetele 
erau drăguţe, iar băieţii se îndrăgosteau de ele. 

— Salut! îi spuse ea gâfâind, mulţumită că-şi pusese deja 
şapca la loc pe cap. 

— Parcă spuneai că nu mai joci. 

— M-am apucat iar. 

— Aha. Vrei să joci? 

Billy se uita spre minge şi se vedea că şi el iubeşte 
fotbalul la fel de mult ca ea. Bridget îi zâmbi: 

— Sigur. De ce nu? 

Nu exista nimic mai potrivit decât un adversar pe măsura 
ei care s-o pună pe Bridget la treabă. Îşi găsi repede ritmul, 
păstrând mingea mai mult pentru ea. Se mişcă în zigzag spre 
stânga, apoi trase direct la poartă. Îl auzi pe Billy excalmând 
neîncrezător în spatele ei: 

— A fost norocul începătorului! 

Se simţea de parcă era din nou în echipa Albinuţelor. 
Bridget avusese dintotdeauna capacitatea de a fi exact cât de 
bună îşi dorea să fie. În noaptea aceasta, îl bătu pe Billy de cinci 
ori. 

Gâfâind, Billy se aşeză în mijlocul terenului, acoperindu-şi 
faţa cu mâinile. 

— Ce naiba? ţipă el. 

Bridget se strădui să nu se arate prea mulţumită de cum 
jucase. 

— Tu eşti îmbrăcat în blugi, aşa că te mişti mai greu. Nu 
pune la suflet chestia asta! 

Se uită la ea. Avea aceeaşi expresie pe chip pe care o 
avusese şi cu mulţi ani în urmă, când îl văzuse ultima oară. 

— Cine eşti tu? 

— Ce vrei să spui? îl îtrebă ea, ridicând din umeri. 

— Eşti Mia Hamm deghizată sau cine naiba eşti? 

Bridget zâmbi şi clătină din cap. 

— Eu sunt cel mai bun din echipă! ţipă el frustrat. 

Ea ridică din umeri încă o dată. Ce ar fi putut să-i spună? 
Era obişnuită să strivească încrederea în sine a băieţilor când se 
aflau pe terenul de fotbal. 


— Îmi aduci aminte de o fată pe care am cunoscut-o în 
copilărie. 

Billy mormăia mai mult pentru sine decât pentru ea. 

— Serios? 

— O chema Bee şi a fost prietena mea cea mai bună, până 
când am împlinit şapte ani. Mă bătea mereu la fotbal, aşa că n- 
ar trebui să mă deranjeze chestia asta. 

Ochii lui erau plini de viaţă şi o priveau cu blândeţe. 
Bridget aprecie faptul că, dincolo de mândria lui rănită, era un 
sportiv adevărat care ştia să piardă. Ar fi vrut să-i spună cine 
era, pentru că deja se săturase de jocul acesta stupid. Se 
plictisese de şapca pe care o purta mereu pe cap. 

Observă că el îi privea picioarele. Incă nu era la fel de 
frumoasă ca altădată, dar picioarele ei arătau din nou bine. Erau 
în formă de la atâta alergat, timp de cinci săptămâni, ca să nu 
mai vorbim de toate nopţile în care jucase fotbal. Şi era 
bronzată. Billy nu părea să fie uimit, dar nici mulţumit de 
descoperirea făcută. Ba chiar părea puţin jenat. 

— Ăă, ar cam trebui să plec. Vii mâine, la cinci, nu? E 
semifinala. 

Vru să-l bată prieteneşte pe umăr, dar gestul nu îi ieşi 
deloc cum ar fi vrut. În loc să-l atingă cu putere, ea îl mângâie. 
El se uită la umărul pe care îl atinsese, apoi se uită la ea. Acum 
chiar că îl ameţise de tot. 

— O să vin! promise ea. 

Când intră fără zgomot în casă, observă lumina albastră 
ce provenea de la televizorul deschis din sufragerie. Se furişă pe 
vârful picioarelor să-i ureze noapte bună Greţei, dar aceasta 
adormise deja în fotoliu, cu capul căzut într-o parte. În faţa ei, se 
afla o tavă cu resturile de la masa de seara. Vinerea era seara 
când Greta se uita la televizor. Bridget se întrista când se uită la 
ea. Viaţa ei era atât de neînsemnată şi atât de simplă, încât 
trecea neobservată. Cum putea ea să-şi găsească rostul într-o 
viaţă atât de neînsemnată? 

Apoi se gândi la Marly. Viaţa ei nu fusese niciodată simplă 
sau neînsemnată. Când venea vorba despre Marly, te trezeai în 
fiecare zi în altă lume. Fiecare clipă, fie ea bună sau rea, era 
remarcabilă. Dacă trăiai ca ea înseamnă că urmai să şi sfârşeşti 
ca ea? 


În timp ce stătea acolo în sufragerie, locul unde Marly 
fermecase atâţia băieţi, iar Greta aţipise de atâtea ori în faţa 
televizorului, Bridget se întrebă dacă totul se rezuma la dificila 
alegere între a trăi urât sau a muri frumos. 

Tibberon: Lena, mă bucur pentru tine şi Kostos. Dar te rog 
să nu-mi spui că aţi făcut-o. Nu sunt în stare să fac faţă unei 
asemenea veşti în momentul de faţă. 

Lennykl 62: Nu, n-am făcut-o. Dar nu pot să mint că nu mi- 
am dorit să o fac. Probabil că o să se întâmple în curând. 

Era târziu. Carmen îşi petrecuse toată după-amiază la 
Lena. În mintea ei nu era decât iubire şi pasiune - iubirea şi 
pasiunea lui Lena, bineînţeles - ceea ce era pe cât de plăcut, pe- 
atât de ameninţător. Era încă un lucru care le separa de 
copilăria lor. 

Când ajunse acasă, gândurile ei pendulau între trecut şi 
prezent, într-o călătorie sentimentală. 

| se făcu dor de mama ei, deşi Christina era în camera 
alăturată. 

Carmen se îmbrăcă în pijama, se spălă pe dinţi şi apoi se 
strecură în patul mamei ei. Era cel mai plăcut loc din lume, chiar 
şi atunci când erau certate. Christina se întoarse şi îşi rezemă 
capul de umărul ei. De obicei, în astfel de situaţii, Christina o 
mângâia pe Carmen pe spate, dar în seara aceasta Carmen nu 
se apropie atât de mult. Nu merita încă un astfel de tratament. 

— Mamă? 

— Da? 

— Trebuie să-ţi spun ceva. 

— Bine. 

Christina probabil că se aştepta la discuţia asta. 

— ţi mai aduci aminte de duminica aceea, când încă mai 
erai împreună cu David şi ai crezut că nu te-a sunat? 

Christina se gândi puţin, apoi răspunse: 

— Da. 

— Să ştii că te-a sunat. Dar eu am derulat banda şi alt 
mesaj s-a înregistrat din greşeală peste mesajul lui. Ar fi trebuit 
să-ţi spun adevărul, dar n-am făcut-o. 

După expresia de pe chipul mamei, se vedea că era 
furioasă, dar nu pe cât s-ar fi aşteptat: 

— Foarte urât din partea ta, Carmen! 


— Ştiu şi îmi pare foarte rău. Îmi pare râu pentru ce-am 
făcut şi pentru lucrurile groaznice pe care le-am spus. Îmi pare 
rău că te-am făcut să suferi. 

Christina se mulţumi să dea din cap. 

— Îmi pare rău că ţi-am stricat relaţia cu David; aş vrea să 
pot schimba lucrul acesta. Nu ştiu de ce am făcut aşa ceva. 

Ochii lui Carmen se umplură de lacrimi. Christina încă nu 
scosese nici un cuvânt. Avea un talent special de a depista 
minciunile lui Carmen dinainte. 

— Bine, recunosc. Ştiu de ce am făcut chestia asta. Mi-era 
frică să nu te pierd. 

Mama ei se întinse spre ea şi o mângâie pe păr. 

— Ai greşit, dar nu eşti singura. Şi eu am greşit la fel de 
mult. Am mers prea departe. M-am lăsat purtată de sentimente. 
Dar trebuie să înţelegi un lucru foarte important, Carmen: nu mă 
vei pierde niciodată! 

Christina o fixa cu privirea. Carmen simţi o lacrimă care îi 
alunecă pe bărbie şi se prelinse apoi pe saltea. 

— Pot să te întreb ceva? 

— Bineînţeles. 

— Îţi doreai de mult timp să cunoşti pe cineva ca David? 
Te-ai simţit foarte singură în toţi anii ăştia când n-am fost decât 
noi două? 

— Nu, nici vorbă. Sunt foarte fericită că sunt mama ta. 

Lui Carmen îi tremura bărbia: 

— Sigur? 

— Mă bucură mai mult decât orice lucrul acesta. 

— Şi eu sunt fericită că sunt fata ta! 

Amândouă se lăsară pe spate, cu ochii ţintuiţi spre tavan. 

— Mamă, tu ce îţi doreşti? 

Christina se gândi puţin: 

— Să te îndrăgosteşti e minunat, dar mă sperie modul în 
care m-a copleşit toată experienţa asta. Nu ştiu dacă mai vreau 
să trec vreodată prin aşa ceva. 

— Hmm... 

Carmen măsură din ochi crăpăturile din tavan. 

— Dar tu ce-ţi doreşti, puiule? 

— Păi... să vedem: vreau să mă laşi de capul meu, dar nu 
să mă ignori în totalitate. Vreau să-ţi fie dor de mine când voi 
pleca la facultate, dar nu vreau să fii tristă. Vreau să nu te 


schimbi nici un pic, dar nu vreau să fii singură. Vreau să fiu eu 
cea care pleacă, iar tu să nu poţi niciodată să mă laşi singură pe 
mine. Nu-i cinstit, nu? 

— Tu eşti fata mea, iar eu sunt mama. Nu are cum să fie 
cinstit. Nu-mi aduc aminte să te fi văzut vreodată schimbându-ţi 
singură scutecele când erai mică. 

Râseră amândouă. 

— Ah, şi încă un lucru: îmi doresc să fii fericită. 

Carmen se întoarse pe o parte, ca să o poată privi pe 
mama ei. Pentru un timp tăcură amândouă, apoi Carmen se 
apropie mai mult, destul cât mama ei să o poată mângâia pe 
spate. 

Dacă înainte fusese greu de suportat dorul, acum era 
groaznic. Lena avea impresia că fiecare vis sau fantezie despre 
Kostos cântărea greu şi făcea ca timpul să se scurgă foarte 
încet. 

Trăia în afara corpului ei, gândindu-se şi trăind doar 
pentru momentul când puteau să fie din nou împreună. Exact 
asta îşi dorise să evite. Dar acum îşi dădea seama că acesta 
este preţul iubirii. 

Când o sunase luni, pur şi simplu simţise nevoia să 
mângâie telefonul. Decât să închidă, ar fi preferat să stea la 
telefon şi să-l asculte cum respiră ore în şir. 

Când o sunase şi marţi, râsese atâta la telefon, încât se 
întrebă apoi dacă nu cumva Lena cea adevărată dispăruse sau 
era sechestrată, pe undeva, prin casă. 

Miercuri n-a mai sunat, iar când a sunat vineri nu părea 
prea vesel. Vorbea pe un ton indiferent, pe care ea nu îl 
cunoştea: 

— Nu cred că pot veni săptămâna aceasta. 

Lena simţi că i se face râu: 

— De ce? 

— S-ar părea că trebuie să mă întorc. 

— Unde? 

— În Grecia. 

— A păţit ceva bunicul tău? 

— Nu cred, răspunse el după o scurtă tăcere. 

— Atunci de ce? De ce? 


Vocea ei era prea intensă. Se aruncase asupra lui ca o 
pisică asupra unui şoarece. Îşi dori dintr-o dată să poată fi ceva 
mai reţinută. 

— S-a întâmplat ceva acasă. O să-ţi explic atunci când ştiu 
exact despre ce este vorba. 

Era clar că nu dorea să mai răspundă şi la alte întrebări. 

— S-a întâmplat ceva râu? Se poate îndrepta situaţia? 

— Aşa sper. 

Creierul ei căuta cu repeziciune explicaţii care să nu fie 
dureroase. 

— Trebuie să închid. Aş vrea ca lucrurile să nu fie aşa. 

„Nu pleca!” 

— Te iubesc, Lena! 

— La revedere, îi răspunse ea. 

Nu se putea ca el să plece înapoi în Grecia! Nu putea să 
trăiască fără el! Când se vor mai vedea? Până acum singurul 
lucru care o ajuta era faptul că n-avea de aşteptat decât până 
vinerea următoare. 

Ura incertitudinea. Nu-i plăcea sentimentul ăsta de 
neputinţă. Avea senzaţia că el săpase o groapă exact în mijlocul 
cărării prestabilite pe care ar fi trebuit să o urmeze viaţa ei. 
Acum drumul se termina chiar sub ochii ei. 

Effie stătea în pragul camerei. Era încălţată în adidaşi. 

— Ai păţit ceva? 

Lena clătină din cap. Îşi închise strâns ochii, pentru ca 
lacrimile să nu poată să îi curgă pe obraz. Effie se aşeză lângă 
ea: 

— Ce s-a întâmplat? 

Lena ridică din umeri. Cu greu, reuşi să-şi dreagă vocea şi 
să vorbească: 

— Cred că mi-e şi mai greu acum când ştiu că mă iubeşte 
Kostos decât când credeam că nu mă iubeşte. 

— Nepoţii tăi te vizitau? o înrebă Bridget pe bunica ei în 
vreme ce luau micul dejun. 

Bunica îşi mânca în continuare pâinea prăjită: 

— Da. În fiecare vară, până când au împlinit şapte ani. Şi 
obişnuiam să merg şi eu în nord să-i văd câte şase săptămâni în 
fiecare iarnă, până când au împlinit cinci ani. 

— De ce nu te-ai mai dus? 

— Pentru că aşa a vrut Marly. 


— De ce? 

Greta oftă: 

— In acea perioadă au început să meargă prost lucrurile. 
Nu cred că voia să-şi dea cineva seama, mai ales eu. Eu le 
dădeam prea multe sfaturi despre cum se cresc copiii, dar nici 
ea, nici Franz nu doreau să le audă. 

— Ce trist... 

— Nici nu îţi poţi imagina ce tristă eram. Marly îşi iubea 
copiii, dar îi era greu să aibă grijă de ei. După ce le pregătea 
masa de prânz, ea adormea, dar am impresia că, atunci când ei 
au împlinit opt-nouă ani, ea se ducea înapoi în pat imediat după 
ce le dădea micul dejun. Era copleşită numai de simplul fapt că 
trebuia să sorteze rufele spălate, aşa că le lăsa să zacă zile în şir 
în maşină, până când avea timp Franz să se ocupe de asta. 

Bridget îşi sprijini obrajii în palme. Bucătăria era din ce în 
ce mai întunecoasă, pe măsură ce se înnora cerul. Îşi aminti de 
mama ei care stătea în pat toată după-amiaza şi chiar şi seara. 
Işi aminti cât de repede se enerva mama ei când trebuia să-i 
încheie sandalele lui Bridget sau când trebuia să-i pieptene 
părul încâlcit. Bridget învățase să nu îşi murdărescă hainele şi 
să le poarte prin rotaţie, pentru că, dacă le dădea la spălat, dura 
foarte mult până le mai primea înapoi curate. 

— De ce n-au mai venit în vizită? La nepoți mă refer... 

Bunica îşi rezemă cu greutate coatele pe masă: 

— Ca să-ţi spun sincer, cred că din cauza neînțelegerilor 
pe care le-am avut cu Franz. Eu ştiam că Marly are probleme şi 
îmi făceam griji pentru ea. Franz refuza să accepte realitatea. l- 
am spus că trebuie să o consulte un doctor, iar el a refuzat. l-am 
explicat că ea avea nevoie de medicamente, dar el n-a fost de 
acord. S-a supărat atât de tare pe mine, încât nu i-a mai lăsat pe 
copii să vină. Mi-a spus să nu-i mai sun. S-o las în pace pe Marly. 
Dar n-am putut să stau deoparte. 

Bridget remarcă faptul că bunicii îi tremurau buzele. O 
mângâie uşor pe mâinile ei zbârcite. 

— Şi am fost îndreptăţită să-mi fac griji, pentru că... 

Bridget sări atât de repede în picioare, încât aproape că-şi 
trânti scaunul. 

— Scuză-mă, Greta, dar mai am ceva de făcut pe sus. 
Tocmai mi-am amintit. 


Urcă la etaj fără a se uita înapoi. În pod, primul lucru pe 
care-l văzu fuseră cutiile pe care le lăsase deoparte. Işi imagină 
că ea era Pandora. | se părea că acea cutie era ca un hău între 
ea şi copilăria ei şi că, dacă o deschidea, avea să cadă înăuntru 
şi să moară. 

Bridget râmase întinsă pe pat, ascultând furtuna care se 
dezlănţuia afară. Adormi pentru un timp, apoi, când se trezi, 
privirile îi căzură din nou asupra cutiei. Cerul se întuneca din ce 
în ce mai tare. Aproape că simţea acul barometrului cum 
coboară neîncetat. 

Perdeaua flutura din cauza vântului. Cerul de culoare gri 
parcă se oglindea în podeaua acum închisă la culoare. li plăcea 
mult camera asta. Se simţea mai bine aici decât în oricare alt 
loc. Singurul obstacol în calea ei era cutia. Aruncă o privire pe 
geam, la natura cuprinsă de furie. 

Se îndreptă spre cutie şi o deschise. Sosise momentul să 
lămurească problema asta. Trebuia să-şi demonstreze cumva că 
nu era chiar atât de înfricoşător cum credea ea. Dacă nu o făcea 
acum, atunci când? Trebuia, într-un fel sau altul, să termine 
odată cu povestea asta. 

Primul strat conţinea mai mult poze cu tânăra familie 
fericită. Marly şi Franz împreună cu cei doi copii blonzi. In 
maşină, la grădina zoologică. Poze obişnuite. Mai degrabă o 
atrăgeau cele cu bunicii ei. Bridget ferindu-şi ochii de soaie, 
stând pe umerii bunicului ei, care zâmbea cu gura până la 
urechi lângă Greta. Bridget cu gura portocalie de la atâtea 
acadele. Când găsi fotografia cu echipa Albinuţelor, Bridget 
zâmbi. Era tunsă băieţeşte şi stătea cu braţul după gâtul lui Billy 
Klaine. Pe la mijlocul cutiei erau diverse opere de artă de-ale ei 
şi de-ale lui Perry. Mai găsi acolo şi cărţile cu benzi desenate ale 
fratelui ei. Nu păstră mai nimic din toate lucrurile astea. 

Dedesubt, erau fotografiile pe care Marly le trimisese 
probabil în anii când încetaseră să mai vină în Alabama. Poze cu 
Bridget şi cu Perry la şcoală, începând din clasa a treia şi până 
printr-a cincea. Era chiar şi o fotografie caraghioasă e 
Tomnaticelor, făcută în vara de după ce a terminat clasa a 
patra. Tibby era ştirbă, Bridget purta aparat dentar, iar Carmen 
avea o tunsoare groaznică, ca Jennifer Aniston, dar versiunea 
nereuşită. Lena arăta normal, ca de obicei. 


Ultima fotografie era şi cea mai tristă. După data de pe 
spate, Bridget îşi dădu seama că fusese făcută cu patru luni 
înainte să moară mama ei. Probabil că i-o trimisese ca să-i 
demonstreze că o ducea foarte bine, dar, dacă te uitai puţin mai 
atent, iluzia se destrăma dureros. Marly era din cale-afară de 
slabă. Pielea ei era lividă, de parcă n-ar fi ieşit din casă cu 
săptămânile. Stătea ţeapănă pe o bancă din parc, ca şi cum 
cineva o pusese să pozeze în mod special. Zâmbetul ei era firav 
şi palid şi părea să nu fie un gest pe care-l făcea prea des. 

Bridget o iubea pe Marly cea sclipitoare care se întâlnea 
cu toţi băieţii, dar femeia de care-şi aducea ea aminte arăta 
exact ca aceea din poză. Bridget se ridică. Nu mai putea să stea 
locului. Picioarele ei aveau nevoie de mişcare. Cerul se 
întunecase ca noaptea. Încercă să aprindă lumina, dar curentul 
era întrerupt din cauza furtunii. 

Bridget cobori să vadă ce face Greta. Spre uimirea ei, o 
găsi în bucătărie, cu o lanternă. 

— Te simţi bine? 

Greta era transpirată din cap până-n picioare. 

— Mi-a crescut glicemia şi mi-e greu să-mi fac injecţia pe 
întunericul acesta. 

Fără să stea prea mult pe gânduri, Bridget se apropie ca s- 
o ajute: 

— Îţi ţin eu lanterna! 

Se uită apoi cum îşi pregăti acul şi străpunse pielea. Lui 
Bridget începu să-i tremure mâna şi în cele din urmă scăpă 
lanterna, care căzu cu zgomot pe jos. Tremura din toate 
încheieturile. 

— Îmi pare râu. O ridic imediat. 

Dar, în loc să găsească lanterna, îşi pierdu echilibrul şi 
căzu în genunchi în mijlocul camerei. 

— lubito, stai liniştită, că am găsit-o eu! 

Lui Bridget i se părea că Greta vorbeşte de undeva, de la 
o mare distanţă. Încercă să se ridice, dar nu vedea bine, iar 
capul şi-l simţea greu. Nu putea să se concentreze deloc. O 
copleşi panica; i se părea că trebuie să se mişte încontinuu. Se 
năpusti pe uşă afară şi ieşi în curte. O auzi pe bunica ei strigând- 
o, dar nu se opri. 

Merse prin ploaia torențială până la râu, apoi de-a lungul 
apei, pe drumul ei obişnuit. Nu-i era de ajuns, aşa că o luă la 


fugă. Râul crescuse şi se zbătea în matcă. Simţi cum lacrimile 
care i se rostogoleau pe obraji se amestecau cu ploaia. 
Picăturile de apă erau atât de grele, încât îşi aminti dintr-o dată 
că avusese o haină de ploaie şi că o uitase sub bancheta din 
autobuz. Cine ştie pe unde era acum... 

Alergă mai departe, iar când nu mai putu, se aruncă pe 
pământ. Se aşeză pe malul ud şi murdar şi se lăsă în voia 
amintirilor. Nu le mai putea rezista. 

Işi aminti de mama ei, cu acul în venele care îi brăzdau 
pielea atât de palidă încât părea albăstruie. Părul ei lung şi 
blond era răsfirat pe podea. Chipul mamei ei nu mai avea nici o 
expresie, oricât ar fi ţipat ea. Şi Bridget ţipase din răsputeri, dar 
chipul mamei ei rămăsese imobil, oricât ar fi zguduit-o. A rămas 
lângă ea urlând, până când a venit cineva şi a luat-o de-acolo. 

Asta era povestea cea adevărată. Aşa se sfârşise totul. 

Ştiaţi că porubelul e unul şi acelaşi lucru cu guguştiucul? 

Bridget Vreeland. 

Inainte de răsăritul soarelui, Bridget se ridică de pe 
pământul jilav şi pomi spre casă. Intră pe uşa din spate şi urcă 
ameţită în baia ei. Îşi făcu un duş lung şi fierbinte, se înfăşură 
într-un prosop, căută un pieptene şi cobori în bucătărie. Acolo îşi 
turnă un pahar cu apă şi se aşeză la masă în întuneric. 

Era obosită şi năucă. Avea senzaţia că înlăuntrul ei ceva 
murise. 

Se auziră paşi pe trepte, apoi bunica intră în bucătărie. Se 
aşeză la masă în faţa ei fără să spună nimic. 

După un timp, Greta luă pieptenele de pe masă şi se 
aşeză în spatele lui Bridget. Incepu să o pieptene încet şi cu 
blândeţe, descurcându-i părul aşa încât să nu o doară. Bridget 
îşi rezemă capul pe pieptul bunicii şi îşi aminti de câte ori o 
pieptănase Greta, încet, răbdătoare. 

Apoi îşi închise ochii şi amintirile începură să prindă 
contur: bunica îi pregătea un bol cu cereale când ea ar fi trebuit 
să doarmă deja sau îi turna pe gât sirop de tuse când avea 
bronşită. Bunica o învățase să joace rummy şi tot ea se uita în 
altă parte când Bridget avea chef să trişeze. 

Până când termină să o pieptene şi să îi aranjeze părul, 
soarele răsărise deja, şi lumina se revărsa peste şuviţele ei aurii. 
Greta o sărută pe creştetul capului. 

— Ştii cine sunt, nu-i aşa? întrebă ea cu jumătate de gură. 


Greta dădu afirmativ din cap. 

— Ţi-ai dat seama de mult? 

Alt semn de încuviinţare. 

— Ai Ştiut tot timpul? 

— Nu chiar din prima zi. 

Greta se străduia să nu o întristeze pentru că planul îi 
eşuase. Bridget clătină din cap. 

— Eşti Albinuţa mea. Cum era să nu-mi dau seama? 

Bridget nu putea s-o contrazică. Bunica avea dreptate. 

— Chiar dacă mi-am vopsit părul? 

— Tu eşti tu, orice culoare de păr ai avea. 

— Dar n-ai zis nimic. 

— Te-am lăsat să procedezi cum ai vrut tu, îi spuse Greta 
ridicând din umeri. 

Bridget clătină încă o dată din cap. Greta simţise de ce 
avea nevoie Bridget şi exact asta îi şi oferise. Mereu fusese aşa. 

Bridget avu un sentiment plăcut de confort atunci când se 
urcă în pat, cu părul ei proaspăt pieptănat şi cu pielea curată. In 
minte, i se amestecau amintirile despre mama ei care uneori nu 
mai avea puterea să o iubească, cu amintirile despre mama ei 
care o iubise la nebunie. 

Până pe la mijlocul lunii august, pentru Lena programul se 
rezuma la a se trezi în fiecare dimineaţă şi a se duce la culcare 
în fiecare seară, între aceste momente ale zilei mai mersese şi 
pe la serviciu. Din când în când, mânca. Se întâlnea uneori cu 
Carmen şi o asculta cum îi vorbea. Avu câteva conversații cam 
distante cu Tibby. Când o sună Bee, nu o găsi acasă. Lena era 
genul de om căruia îi plăcea să împărtăşească altora doar 
veştile bune. Pe cele proaste le păstra doar pentru ea. 

Kostos se întorsese în Grecia. Nu-i spusese de ce. Când l-a 
întrebat dacă ea a greşit cu ceva, el s-a supărat. Pentru prima 
dată după mult timp, vocea lui şi-a pierdut tonul neutru când i-a 
răspuns: 

— Nu, Lena, bineînţeles că nu. Orice s-ar întâmpla, tu n-ai 
greşit cu nimic. TU eşti cel mai frumos lucru de care am avut 
parte în toată viaţa mea. Să nu îţi imaginezi niciodată că ai 
greşit cu ceva. 

Vocea îi tremurase când îi spusese toate aceste lucruri, 
dar vorbele lui nu o liniştiseră deloc. Îi promisese că îi va scrie 
mereu, că o va suna ori de câte ori va putea. Ştiuse de la 


început că n-avea cum să o sune prea des. Costa prea mult, iar 
în Oia nu avea nici acces la internet. 

Totul fusese lăsat în seama scrisorilor. Orice întârziere era 
pentru ea o tortură pe care nici măcar Kafka nu şi-ar fi putut-o 
imagina. 

„Nu ştiu dacă mai pot continua aşa.” îşi spusese cuvintele 
acestea de multe ori, dar care era, de fapt, alternativa? Să nu-l 
mai iubească? Era imposibil. Să nu-i mai pese? Să nu-şi mai 
dorească să-l vadă? Mai încercase o dată varianta asta. N-avea 
cum să o ia de la capăt. 

— Lena, te simţi bine? o întrebă mama ei într-o zi. 

„NU, nu mă simt bine deloc!” 

— Da. 

— Eşti prea slabă. Aş vrea să-mi spui ce ţi s-a întâmplat. 

Şi Lena ar fi vrut să-i spună, dar nu putea. După dezastrul 
iscat de problema cu Eugene, ele păstraseră distanţa. Mama ei 
n-avea cum să o ia în braţe dintr-o dată şi să o asigure că totul 
va fi bine. 

Carmabelle: Tib, l-am văzut pe Brian azi. El mergea pe 
bicicletă, iar eu aproape că l-am călcat cu maşina. Arată foarte 
bine. Nu glumesc. 

Tibberon: Glumeşti sau greşeşti. 

Carmabelle: Nu. 

Tibberon: Ba da. 

Bridget simţea nevoia să alerge. O cursă lungă şi rapidă. 
Zile în şir stătuse în casă târşâindu-şi picioarele în papucii Greţei 
şi lăsând-o pe bunica să o răsfeţe cu limonadă şi cu masaje. Era 
mult timp de când nu mai avusese o mamă. 

De obicei, când dormea câte douăsprezece ore pe noapte 
însemna că era ceva în neregulă cu ea, dar acum, după visele 
plăcute pe care le avea, simţea că se reface cu adevărat. 

Îşi spălă energic părul de vreo patru ori la rând şi urmări 
ultimele rămăşiţe de vopsea cum se scurg în cadă. Apoi îşi puse 
tenişii. 

Aerul era mai răcoros ca de obicei, astfel că respiraţia ei 
îşi găsi ritmul imediat. Corpul ei era uşor, parcă tocmai aruncase 
de pe ea o pătură grea, pe care o cărase în spate atâta timp. 
Picioarele îi alunecau puţin pe noroiul de pe cărare, dar reuşi să 
încetinească fără să-şi rupă ritmul. Ar fi putut să alerge până la 
capătul lumii, dar se hotărâse să se întoarcă după opt kilometri. 


Copacii erau atât de îngreunaţi de ploaie încât ramurile atâmau 
deasupra râului. Magnoliile cu frunze mari îşi întorceau florile 
spre cer. Un strat gros de muşchi se aşternuse peste toate 
pietrele. 

— Hei! Hei, tu! 

Vocea aceea trebui să o strige de două ori până când îşi 
dădu seama că i se adresa ei. Bridget încetini şi se întoarse. 

Era Billy. Îi făcea cu mâna de pe malul înverzit al râului. 
Era şi normal. Dacă se ridica puţin pe vârfuri, putea să-i vadă 
casa. Băiatul se îndreptă spre ea. Păru să fie încurcat atunci 
când o văzu cum arată. 

— Arăţi altfel. Te-ai vopsit? 

— Nu, am scăpat de vopsea, dacă pot să zic aşa. 

Billy păru surprins. 

— Vreau să zic că aşa arată părul meu natural. 

Era o sclipire nouă în ochii lui. Se uita la ea de parcă ar fi 
căutat ceva. 

— E adevărat că mă cunoşti, Billy. 

— Nu-i aşa? Am ştiut eu. 

— Nu mă cheamă Gilda. 

— Nu... 

— Nu mă cheamă nici Mia Hamm. 

Se vedea că scotoceşte cu disperare prin toate cotloanele 
minţii. Râse de gluma ei, apoi o studie cu şi mai mare atenţie. 

— Tu eşti Bee, spuse el în cele din urmă. 

— Aşa este. 

Billy zâmbi uimit şi fericit în acelaşi timp. 

— Slavă Domnului că nu sunt două fete în Burgess care 
pot să mă bată măr la fotbal. 

— Nu-i decât una. 

El îşi duse degetul la frunte: 

— Ştiam eu că te cunosc de undeva. 

— Şi eu ştiam că te cunosc de undeva. 

— Păi eu nu am pretins că sunt altcineva, nu? 

— Nu prea. În plus, arăţi exact la fel ca atunci când erai 
mic. 

Billy o măsură din cap până-n picioare: 

— Şi tu arăţi la fel, îi spuse el în cele din urmă. 

— Ca să vezi! îl tachină ea. 


Începură să se plimbe de-a lungul râului. Pe măsură ce se 
plimbau, el mai trăgea cu coada ochiului la ea. 

— De ce mi-ai spus că te cheamă altfel? 

Era o întrebare justificată, dar nu ştia ce să-i răspundă. 

— Mama mea a murit, ştiai? 

Nu acesta era răspunsul potrivit, dar era o informaţie pe 
care dorea ca el s-o ştie. Billy dădu afirmativ din cap. 

— A fost şi o slujbă în memoria ei aici. Ţin minte că m-am 
aşteptat să vii. 

— N-am ştiut despre asta, pentru că aş fi venit. 

El o aprobă iar în tăcere. Bridget îşi dădea seama că ar fi 
vrut să o mai întrebe şi altele, dar oamenii nu prea aveau curaj 
să insiste atunci când le spuneai că mama ta a murit. 

— M-am gândit mult la tine. Mi-a părut foarte râu când am 
auzit despre mama ta. 

Se vedea în ochii lui că era sincer. 

— Ştiu. 

El îi atinse uşor mâna în timp ce mergeau, înainte de 
conversaţia asta, nu vorbiseră decât despre forbal, şi totuşi 
acum era serios şi acceptase identitatea ei adevărată. 

— Mi-am dorit să vin să mai văd locurile astea. Voiam să o 
văd pe Greta şi să aflu mai multe despre mama, fără să mă 
implic. 

El păru să accepte explicaţia ei, dar n-avea cum să ştie 
sigur. 

— Acum nu mai cred acest lucru, adăugă ea. 

O încânta faptul că el o privea cu atenţie, dar era 
pregătită să schimbe subiectul discuţiei. 

— Cum a fost jocul împotriva echipei Decatur? 

Acum că era iar Bee, i se păru amuzant să vorbească din 
nou folosind vechiul accent. 

— Am pierdut. 

— Ce păcat! M-am gândit eu că v-a cam plouat sâmbătă. 

— Am jucat duminică. Am pierdut cu trei la unu. Băieţii zic 
că am pierdut pentru că tu n-ai fost la meci. 

Bridget zâmbi. li plăcu ideea: 

— Le-am promis că o să te rog în mod oficial să fii 
antrenoarea noastră. 

— Poate mai degrabă neoficial... 

Billy se mulţumi şi cu atât. 


— De-acum, nu mai ai voie să pierzi nici un meci. ŞI 
trebuie să vii şi la antrenamente. La sfârşitul săptămânii viitoare 
este finala. 

— Promit. 

Când terminară de parcurs poteca, fiecare o pomi în altă 
direcţie. Billy o prinse repede de mână, în timp ce se îndepărta, 
o strânse uşor şi apoi îi dădu drumul: 

— Mă bucur că te-ai întors, Bee! 

Tibby trebuia neapărat să iasă din cameră. Trecuseră trei 
zile de când nu mai văzuse lumina soarelui; nu mâncase decât 
cereale dintr-o cutie pe care o şterpelise de la cantină. După ce 
se terminase laptele, le mâncase aşa, uscate, direct din cutie. 
Nu simţea neapărat nevoia să facă duş, să se pieptene sau să-şi 
spele rufele, dar i se făcuse foame. 

Se plimba prin holul căminului, gândindu-se la nişte 
imagini din film, când dădu peste Brian. 

— Brian! strigă ea când îşi dădu seama că era chiar el şi 
nu imaginaţia ei care-i juca feste. 

Brian zâmbi. Se apropie de ea de parcă ar fi vrut să o 
îmbrăţişeze, dar îşi pierdu curajul, aşa că se întinse ea şi îl 
îmbrăţişa pe el. 

— Mă bucur tare mult să te văd! 

— Am primit mesajele tale. 

Ea clipi vinovată. 

— Pe toate. 

Da, îmi pare râu pentru chestia asta. 

— Nu-i nimic. 

Încâtată, ea îl studie cu atenţie. 

— Hei, unde-ţi sunt ochelarii? 

În timp ce îl privea, îşi dădu seama că într-adevăr Carmen 
avea dreptate. Dacă îl privea cu un ochi obiectiv, Brian arăta 
foarte bine. Apoi îi veni o idee groaznică: 

— Doar nu ţi-ai pus lentile de contact, nu? 

Ce se întâmpla dacă, dintre toţi oamenii din lume, Brian 
devenea şi el vanitos. Ce avea să se întâmple cu lumea asta? 
Brian se uită la ea de parcă ar fi fost nebună. 

— Nu. l-am spart. De fapt, nu văd nimic. 

Tibby râse uşurată, pentru că erau din nou prieteni. 

— Vrei să vii cu mine la cantină? Te strecor cumva eu 
năuntru. 


A 


— Sigur. 

Când intră, Tibby o văzu pe Maura. La început voi să se 
poarte ca o laşă, de parcă n-ar fi văzut-o. Nu mai vorbise cu ea 
de mai mult de o săptămână. Tibby era convinsă că Alex îi 
povestise totul despre întrevederea lor. 

Maura avea o fustă de piele, iar Tibby încă mai purta 
pantalonii de pijama. Maioul pe care-l avea pe ea era pătat cu 
cerneală. Brian se uită cu atenţie la Tibby. Maura îşi plecă 
privirea, de parcă nici nu se observaseră. Tibby îşi sfidă eul laş 
şi pomi la atac: 

— Bună, Maura. Nu ţi l-am prezentat cum se cuvine pe 
prietenul meu, Brian. Maura, el este Brian. Ţi-am mai spus 
cumva că el e prietenul meu? 

Maura păru îngrijorată. Se uită în jur la oamenii care 
treceau pe hol. Nu voia să o vadă nimeni stând de vorbă cu o 
fată îmbrăcată în pijama. Tibby îşi dori cu răutate ca şi Brian să 
fi arătat la fel de râu ca ea şi să nu fi fost atât de prezentabil. 

Maura le zâmbi reţinut şi se îndepărtă repede spre lift. 

Ceva mai târziu, în cantină, Tibby ar fi vrut să-l prezinte pe 
Brian tuturor, dar trebui să se mulţumească doar cu Vanessa. 
Vanessa se lasa convinsă să se aşeze la masa lor, apoi îi 
promise lui Brian că o să-i arate animalele pe care le făcuse 
atunci când se vor întoarce la cămin. 

— E tare frumuşel, îi şopti ea lui Tibby în timp ce Brian se 
dusese să cumpere suc. 

Prima scrisoare sosi abia după opt zile, iar Lena ştiu din 
momentul în care o văzu că nu-i va aduce veşti bune. Era 
uşoară şi subţire, iar scrisul, de obicei lăbărţat, al lui Kostos, 
arăta chinuit. 

lubita mea, Mi-e atât de greu să-ţi scriu acest mesaj. Sunt 
într-o situaţie foarte dificilă. Nu îţi voi explica până când nu voi 
şti sigur cum se rezolvă problema. Îmi pare foarte rău că te ţin 
cu sufletul la gură. Ştiu că nu ţi-e deloc uşor. 

Te rog să mai aştepţi puţin. 

Kostos. 

Pe locul unde se afla semnătura lui atât de rece, scrisese 
la început altceva. Se vedea pentru că folosise altă cerneală, iar 
scrisul era mult mai dezordonat, aproape haotic. 

„Te iubesc, Lena. Nu mă pot abţine.” 

Cuvintele acestea erau mâzgălite în josul paginii. 


Privi cu atenţie scrisoarea, simțindu-se în mod straniu 
detaşată. Oare ce se întâmplase? îşi petrecuse atâtea ore 
încercând să ghicească, dar nu îi venise nici o idee care să nu fie 
aberantă. 

Doar îi spusese că o iubeşte. Deşi nu prea avea încredere 
în nimeni, pe el îl crezuse. Dar de ce scrisese că nu se poate 
abţine? Asta suna de parcă în mod normal ar fi trebuit să se 
abţină. De ce să se abţină? Ce se întâmplase de nu mai voia să 
fie îndrăgostit de ea? 

Oare era iar bolnav bunicul lui? Acesta ar fi fost un lucru 
groaznic, dar nu era ceva care să îi despartă. Dacă trebuia să 
rămână în Oia, nu-i nimic. Putea să se ducă ea la el în vara 
următoare. Putea chiar să-l viziteze în vacanţa de Crăciun. 

Lena avea senzaţia că este o piatră care cade într-o 
fântână. Aerul îi şuiera pe la urechi, iar ea n-avea de ce să se 
agaţe. Ştia că sfârşitul va fi dureros. Dar, după un timp, până şi 
suspansul devenea monoton. 

Dar n-avea altceva de făcut decât să aştepte. Şi tot 
aştepta. Se afla în cădere liberă. 

Următoarea scrisoare a fost mult mai dureroasă. 

Draga mea lena, Nu mai putem fi î împreună. Nu vreau să 
te mai simţi legată îe mine în vreun fel. Îmi pare rău. Într-o bună 
zi îţi voi explica totul şi sper să mă poţi ierta. 

Kostos. 

Ajunsese pe fundul fântânii şi se zdrobi în bucățele. Nu 
reuşi să înţeleagă nimic, dar ea nu simţea deloc că relaţia lor s-a 
terminat. Rămăsese blocată pe fundul fântânii, uitându-se în 
sus. Ştia că acolo, undeva departe, era o luminiţă, însă ea nu 
putea să o zărească. 

Lacrimi de disperare şi valuri de bucurie. 

John Lennon şi Paul Mccartney 

— Alo! Cu David, dacă se poate. 

— La telefon. Cine sunteţi, vă rog? 

— Sunt Carmen Lowell. Mă mai ţii minte? Fiica Christinei... 

Urmă o scurtă pauză: 

— Bună, Carmen. Pot să te ajut cu ceva? 

Din glasul lui răzbătea reținerea, parcă ar fi fost la o 
întrunire de afaceri. Era conştient că ea nu-l agrease. 

— Aş vrea să te rog să-mi faci o mare favoare. 

— Da... 


Răspunsul lui suna mai degrabă a ceva de genul „da, la 
paştele cailor”. 

— Aş vrea să te rog să treci să o iei pe mama în oraş 
astăzi la ora şapte şi să o duci la restaurantul Toscana. 
Rezervarea este făcută pe numele ei. 

— Tu eşti cumva secretara ei pe probleme sociale? 

Avea tot dreptul să fie sarcastic. De fapt, era chiar de 
apreciat faptul că nu o trata ca pe un copil. 

— Nu. Dar eu v-am stricat relaţia, aşa că eu trebuie să o 
repar. 

— Vorbeşti serios? 

Îi era frică să o creadă pe cuvânt. 

— Foarte serios. 

— Mama ta vrea să mă vadă? 

Vocea lui sună destul de jalnic când îi adresă această 
întrebare. Sarcasmul de la început dispăruse ca prin farmec. 

— Ai înnebunit? Bineînţeles că vrea. Tu nu vrei să o vezi 
pe ea? 

Dacă tot trebuie să spunem adevărul, Carmen nu îi 
menţioase nimic mamei ei despre acest aranjament. 

— Ba da. 

— Îi e dor detine. 

Carmen nu putea să creadă ce inepţii îndruga ea, dar, pe 
de altă parte, era mai amuzant să fii peţitor decât uzurpator. 

— Şi mie mi-e dor de ea! 

— Foarte bine. Atunci distracţie plăcută! 

— Mersi. 

— David? 

— Da. 

— Îmi pare rău. 

— Nu-i nimic. 

Tibberon: Ai vorbit cu Lena? Sunt îngrijorată pentru ea. 

Carmabelle: De două zile o tot sun şi îi scriu e-mailuri. Şi 
eu sunt îngrijorată. 

Lena stătea singură în partea din spate a magazinului, sub 
un raft cu bluze. Ştia că trebuia să pară ocupată, dar astăzi îi era 
imposibil. Îşi cuprinse genunchii cu mâinile. Simţea că, încetul 
cu încetul, îşi pierde şi ultimul strop de rațiune. În prima etapă 
se apucase să facă fel şi fel de ciudăţenii. Apoi, încetase să-i mai 
pese de ceva. 


Azi vorbise de două ori cu Tibby şi apoi cu Carmen. Era 
supărată pe ele pentru că nu ştiuseră să-i spună nimic care să o 
facă să se simtă mai bine. Dar asta din cauză că nu exista nimic 
care să o poată face să se simtă mai bine. 

Apoi simţi că o zgâria ceva pe picior şi observă unghia de 
la degetul mic. Trase de ea până când aproape şi-o smulse. 
Durerea era singurul lucru care i se potrivea zilele astea. 

Apoi intră o femeie care avea braţele pline de haine. Lena 
o observă din spate când îşi alese cabina de probă. „Tu cumpără 
ce vrei, că pe mine mă găseşti aici.” 

O auzi pe femeie foindu-se şi înghesuindu-se în cabina 
îngustă, a cărei perdea nu se trăgea până la capăt. Lena îşi 
închise ochii şi îşi plecă privirea. Apoi auzi pe cineva dregându-şi 
vocea: 

— Scuză-mă. Ce zici, îmi vine bine? 

Lena o privi. Uitase de femeia asta, dar acum ea se afla în 
faţa ei, în mijlocul magazinului. Avea picioarele desculţe. 
Alesese o rochie gri de mătase, care era prea mare pentru 
corpul ei slăbuţ. Avea chipul umbrit de tristeţe, iar pielea ei avea 
culoarea celofanului. Doar venele albăstrii de la baza gâtului 
păreau să aibă viaţă. Culoarea rochiei se potrivea perfect cu cea 
a ochilor ei mari şi foarte frumoşi. Nu-i venea deloc bine, dar era 
mai bine decât i-ar fi venit orice altceva din magazin. 

Lena încetă să se mai uite la rochii şi îi privi cu atenţie 
chipul. Până acum, Lena nu înţelesese niciodată expresia de pe 
feţele atâtor cliente. Nici nu se străduise vreodată s-o facă. Dar 
acum, i se arăta foarte limpede în faţa ochilor: era vorba de 
nevoia disperată. Era vorba de speranţă. Era o încercare de a-şi 
dovedi că persoana ei nu e lipsită de importanţă. 

Femeia aceasta se vedea de la o poştă că era disperată. 
Dintr-o dată, Lena îşi dădu seama cine era. 

Era doamna Graffman, mama lui Bailey. Doamna A 
Graffman nu o cimoştea pe Lena, dar Lena o cunoştea pe ea. Işi 
pierduse singurul ei copil. Nu mai avea pe nimeni pentru care să 
fie mamă. Prin comparaţie cu ea, Lena n-avea habar ce 
înseamnă să pierzi pe cineva. 

Se uită la chipul doamnei Graffman. Se vedea ce-i trebuie 
ei. Lena se ridică în picioare: 

— Rochia asta vă vine de minune... 


Vorbele îi ieşiseră singure din gură, mai adevărate decât 
orice minciună pe care o spusese Lena vreodată. 

Când Bridget se întoarse acasă de la tura ei de după- 
amiaza, o aştepta un pachet. Îl desfăcu imediat în bucătărie. 

Pantalonii! Se întorseseră în sfârşit la ea. Cu sufletul la 
gură, se repezi pe scări, se dezbrăcă de haine şi îşi făcu un duş. 
Nu avea voie să spele Pantalonii, şi nici nu era nebună să-i pună 
pe ea după ce alergase şaisprezece kilometri într-o zi de august 
în Alabama. 

Se uscă, îşi alese lenjeria de corp şi apoi luă Pantalonii. 

„Trebuie să-mi vină!” se rugă ea în gând. Îi îmbrăcă şi îi 
trase în sus dintr-o singură mişcare. Ce bine se simţea când era 
îmbrăcată cu ei! Alergă de-a roata prin pod de bucurie. Apoi 
alergă la parter şi, în cele din urmă, ieşi în grădină. Bridget ţipa 
întruna încântată că se simţea din nou bine. 

Îşi puse mâinile în şolduri, simțindu-se legată de Lena, 
Carmen şi Tibby, pe care le iubea din toată inima. 

„Mi-am revenit! Acum totul o să meargă bine!” 

Ar fi vrut să tipe cât o ţinea gura, încât să o audă şi ele. 
Greta îi aruncă o privire amuzată când o văzu ţopăind înapoi pe 
scări spre etajul trei. 

Conţinutul ultimei cutii încă era înghesuit în colţ. Bridget 
se hotări că trebuie să rezolve problema asta chiar acum. Luă 
cutia ca să o împacheteze la loc, dar se opri. Pe fundul ei se 
zărea un petic gălbui pe care nu-l observase până acum. Euforia 
ei dispăru brusc atunci când întinse mâna după bucata de 
hârtie. Era o fotografie întoarsă îşi dădu seama de asta când o 
atinse. Îşi promise că nu o să se lase tulburată, orice ar fi acea 
fotografie. 

Înfăţişa o fată cam de şaisprezece ani stând pe treptele 
liceului din Burgess. Era frumoasă foc, avea un zâmbet larg, iar 
părul blond îi cădea pe umeri, Bridget crezu mai întâi că era 
mama ei. Era doar o presupunere, pentru că, atunci când se uită 
cu mai multă atenţie, nu fu convinsă. Poza părea prea veche 
pentru a fi a mamei ei. Şi parcă nici trăsăturile nu erau ale ei... 

Bridget se năpusti înapoi la parter: 

— Bunico! 

— Sunt aici, afară! 

Bunica stropea cu furtunul mica grădină care împodobea 
partea din spate a casei. Bridget îi vâri fotografia sub nas: 


— Cine e? 

— Eu sunt. 

— Tu? 

— Sigur. 

Bridget se uită din nou la poză: 

— Erai tare frumoasă! 

— Şi de ce te miri aşa? 

Greta se strădui să pară ofensată, dar, de fapt, nu prea o 
interesa foarte tare problema. 

— Nu mă mir... decât puţin. 

Bunica o stropi cu furtunul, iar Bridget începu să ţopăie în 
jurul ei, râzând. Când se potoli, Bridget reveni la poză. 

— Bunico! Văd că şi tu aveai părul blond. 

Bunica îşi ridică mândră privirea şi o întrebă pe un ton 
glumeţ: 

— Dar tu de unde credeai că l-ai moştenit? 

Răspunsul lui Bridget veni foarte serios: 

— Credeam că l-am moştenit de la Marly. Întotdeauna am 
crezut că semăn cu ea. 

Greta înţelese imediat euforia lui Bridget: 

— Îi semeni în multe privinţe, şi asta e minunat. 

— În ce fel îi semăn? 

— Trăieşti la fel de intens ca ea. Eşti curajoasă şi 
frumoasă, nu încape îndoială. 

— Crezi? 

Bridget simţea nevoia să primească o asigurare fermă mai 
mult decât îşi dorise vreodată. 

— Bineînţeles că aşa este. Chiar dacă îţi vopseşti părul, 
semeni tot cu ea. 

Era un răspuns bun. 

Greta opri furtunul şi îl aruncă între flori: 

— Dar să ştii că sunt şi multe diferenţe între voi. 

— Cum ar fi? 

— Să-ţi dau un exemplu: faptul că ai amenajat podul. Ai 
muncit zi de zi şi ai curăţat tot dezastrul care era acolo. 

Mi-a crescut inima să văd câtă răbdare ai avut şi să te văd 
muncind atât de greu. Mama ta, Dumnezeu s-o ierte, nu putea 
să se concentreze asupra unui lucru mai mult de o oră sau 
poate două. 


Bridget îşi amintea şi ea acelaşi lucru despre mama ei: îşi 
pierdea răbdarea imediat. Nu avea răbdare să citească, nu avea 
răbdare să asculte o emisiune la radio, n-avea răbdare nici 
pentru copiii ei. 

— A renunţat prea uşor, nu-i aşa? 

Greta o privi pe Bridget cu ochii înlăcrimaţi: 

— Da, iubito. Dar tu n-ai să faci aşa. 

Carmabelle: Len, răspunde-mi te rog! Să ştii că vin la tine. 

Lennykl62: Nu chiar acum. Te sun mai târziu, da? 

De departe, de pe fundul fântânii, Lena auzi pe cineva 
bătând în uşă. Bătaia se mai auzi încă de câteva ori până când 
îşi dădu seama că trebuie să răspundă. 

— Cine e? 

— Lenny, sunt eu. Pot să intru? 

Vocea lui Carmen era atât de plăcută şi de familiară, dar 
aparţinea lumii de sus. 

— Nu chiar acum. 

— Lenny, te rog! Vreau să vorbesc cu tine. 

Lena îşi închise ochii: 

— Poate mai târziu. 

Uşa se deschise totuşi, iar Carmen se îndreptă spre patul 
pe care stătea ghemuită Lena. 

— Of, Lenny! 

Lena se strădui să se ridice, deşi avea senzaţia că oasele 
ei erau foarte grele. Îşi acoperi ochii cu mâinile, dar ce rost mai 
avea, când Carmen era chiar acolo, lângă ea. N-avea cum să se 
ascundă. Carmen o îmbrăţişă. 

Lena îşi lăsă capul să cadă pe gâtul prietenei sale, peste 
pielea ei caldă şi primitoare. 

Carmen îi murmura încontinuu numele ţinând-o în braţe, 
iar Lena plânse. Plânse întruna, tremurând groaznic, iar Carmen 
plânse şi ea. După un timp, Lena îşi dădu seama că nu se afla 
pe fundul nici unei fintâni: pur şi simplu se afla alături de 
Carmen. 

— Marchează-l! Rusty, mişcă-te mai repede! 

Bridget urla cât putea de pe marginea terenului. Se 
învârtea încolo şi-ncoace, îmbrăcată în Pantalonii Călători, 
dându-le indicaţii şi încurajându-i, ca orice antrenor adevărat. Îşi 
lăsase părul liber să strălucească în bătaia soarelui, dar jucătorii 
nici nu observau aşa ceva. Pe ei îi interesa felul în care vedea ea 


lucrurile. Mai precis, strategia ei de joc. În pauză, unsprezece 
puşti se strânseră în jurul ei cu ochii holbaţi la ea, de parcă ea ar 
fi fost un oracol. 

Greta stătea ceva mai în spate, pe un şezlong, zâmbind, şi 
privea când jocul, când rebusul pe care îl avea cu ea. 

— Ce naiba, Corey, nu mai pierde vremea când te afli în 
faţa porţii! Rusty, nu te mai îndepărta atât de mult de Billy! 
Când eşti în ofside, n-ai nici o valoare, chiar dacă eşti rapid. 
Mijlocaşul de pe dreapta abia se mişcă şi nici înlocuitor n-au 
pentru el. Asta e punctul lor slab. 

Îi alinie şi îi trimise înapoi la joc. 

După primele opt minute din a doua repriză, mijocaşul cu 
pricina fu înlocuit de un portar de rezervă care era uşor 
supraponderal. Bridget nu-şi mai făcu griji din acest moment. 

Billy o luă în braţe la sflrşitul meciului şi o ridică în aer. 

— Bravo! strigă el. 

Toţi se adunară veseli în jurul ei şi începură să o aplaude 
şi să sărbătorească victoria. 

— Haideţi să nu ne umflam prea mult în pene! le spuse 
Bridget. 

Apoi îşi aminti cât de tare ura să-i audă pe antrenori 
vorbind aşa. 

— La naiba! Umflaţi-vă în pene cât vreţi! O să-i facem praf 
pe cei de la Athens. 

Burgess nu îi făcură praf pe cei de la Athens la ora patru 
când avu loc meciul, dar reuşiră să câştige, asigurându-şi locul 
în finala de ziua următoare. 

Finala trebuiau să o joace împotriva echipei Tuscumbia, 
din Muscle Shoals. Bridget se trezi devreme şi se îmbrăcă în 
Pantaloni. Îşi aduse agenda la micul dejun şi îi explică bunicii 
strategia de joc pe care o concepuse. Greta se strădui din 
răsputeri să pară interesată, dar din când în când mai strecura 
câte o privire în revista pe care o citea. 

Billy apăru la uşă livid, pe la ora nouă: 

— Suntem terminati! 

— De ce? 

— Corey Parks a şters-o cu prietena lui la Corpus Christi 
noaptea trecută. 

— Nu se poate! 


— Ba da. L-a ameninţat că îi dă papucii dacă nu o duce cu 
maşina. 

Bridget se strâmbă îngrozită: 

— Nu se poate! Niciodată n-am avut încredere în Corey, 
de când s-a prefăcut că e rănit la genunchi numai ca să poată 
merge la film în loc să vină la meci. 

— Bee, avea şase ani pe-atunci. 

— Da, dar ştii cum este: lupu-şi schimbă părul, dar 
năravul, ba. 

După o jumătate de oră, pe terenul de joc, unde se 
strânseseră cele două echipe şi suporterii lor din cele două 
oraşe, pregătiţi să facă galerie, situaţia nu se îmbunătăţise 
deloc. Burgess parcă era echipa din Mooresville. Bridget se uită 
nervoasă la rezervele pe care le avea la dispoziţie. Singurul 
înlocuitor bun plecase la Auburn cu două zile în urmă. Seth 
Molina avea probleme la genunchi şi, în plus, refuza să îmbrace 
tricoul echipei. Rason Murphy suferea atât de tare de astm, 
încât Bridget se temea că, într-o zi atât de călduroasă, băiatul 
avea să clacheze dacă ar fi trebuit să joace. Greta era mai în 
formă decât oricare dintre rezervele ei. Ea şi Billy măsurau în 
lung şi-n lat terenul, luând în calcul toate variantele. Se uitară 
împreună spre banca rezervelor. 

— N-avem nici o speranţă. 

Fluierul de început de partidă se făcu auzit, iar Bridget 
îngheţă pe margine, când echipa ei formată din zece jucători 
intră pe teren. Tuscumbia conducea deja cu patru la zero şi 
scorul rămase acelaşi până la jumătatea primei reprize. Bridget 
bănui că adversarilor li se făcuse milă de ei. Până la pauză, 
suporterii îi huiduiau dacă nu cumva plecaseră deja. 

Bridget nu ştiu ce să le spună în pauză. Erau doar zece, 
aşa că strategia nu prea mai folosea la nimic. 

— Este jenant! fu de părere Rusty. 

Echipa se târâi fără tragere de inimă înapoi pe teren. 
Arbitrul se pregăti să fluiere, dar Billy începu să-i facă semne 
disperate lui Bridget. 

— Ce zici? 

Se apropie mai mult de el. Billy urla ca nebunul, dând 
isteric din mâini: 

— Ce tot spui? N-aud nimic! 

— Albinuţele! îţi aduci aminte de Albinuţe? 


În sfârşit, pricepuse. Billy o chema să joace în echipă. Pe 
Bridget o umflă râsul şi, fără să mai stea pe gânduri, li se 
alătură pe teren. Toată lumea se uita nedumerită la ea, cum 
stătea îmbrăcată în blugi în mijlocul terenului. 

— Ea e rezerva noastră! îl anunţă Billy pe arbitru. Rason 
are astm! 

Întâmplător, arbitrul era chiar Marty Ginn, farmacistul din 
Burgess. Marty îi tot elibera reţete de sprayuri nazale lui Rason 
de vreo optsprezece ani. Marty dădu din cap în semn că 
acceptă, apoi se uită întrebător spre căpitanul echipei 
Tuscumbia. 

— Eşti de acord? 

Căpitanul echipei adverse păru să se amuze teribil de 
această situaţie. Jocul era deja dus pe apa sâmbetei pentru 
echipa din Burgess, aşadar ce importanţă mai avea dacă în 
repriza a doua mai apărea şi o fată îmbrăcată în blugi pe teren? 
Ridică din umeri şi clătină neîncrezător din cap, de parcă ar fi 
vrut să spună: „Şi ce-au rezolvat cu asta?” 

Fluierul anunţă începutul reprizei a doua. Bridget o pomi 
uşor de-a lungul terenului. Urmări mai întâi acţiunea fără să se 
implice, apoi simţi adrenalina care o cuprindea încetul cu 
încetul, iar corpul şi picioarele intrară în ritm. Abia atunci se 
apucă serios de treabă. Reugşi să intre în posesia mingii şi începu 
să dribleze în viteză: şut, trei paşi, şut, trei paşi. 

Nouă luni cât stătuse pe tuşă nu o făcuseră să-şi piardă 
îndemânarea. În plus, mai purta şi Pantalonii Călători. Nu erau 
deloc potriviţi ca material pentru o competiţie sportivă, dar o 
făceau să se simtă bine. In plus, Greta se ridicase de la locul ei 
şi alerga pe marginea terenului, aplaudând-o cu disperare pe 
Bridget. Nici asta nu era rău deloc. 

Bridget avea senzaţia că pluteşte printre nori. Chiar îşi 
putea permite să fie generoasă. Le pasă lui Rusty şi lui Gary 
Lee. Lui Billy îi pasă de două ori. Pasa şi transmitea mingea ca 
pe un cadou de Crăciun. Şi reuşiseră să egaleze. Intrară în 
ultimul minut de joc, iar huiduielile echipei adverse erau 
asurzitoare. Ultimul gol îl păstra numai pentru ea. Niciodată nu 
avusese pretenţia că ar fi vreo Maica Tereza. 

Acum, lăsai-mă să-mi plâng nefericirea! 

Charles Dickens 

— Trebuie să cobori din pat. 


Christina se uită enervată spre Carmen. 

— Nu am chef. 

— Ba da. 

— Nu. 

— Mamaaa! 

— De ce? 

— Pentru că o să ieşi în oraş în seara asta. Carmen începu 
să bată nerăbdătoare cu degetele în biroul din camera mamei 
ei. 

— Nu merg nicăieri. 

— Ba da. 

— Carmen, să ştii că nu mai merg nicăieri dacă vrei să ieşi 
iar în oraş cu tatăl tău şi cu Lydia. 

— Ştiu. Oricum au plecat. O să mergi în oraş cu David. 

„Ceee?” 

Christina se ridică în capul oaselor. Obrajii i se înroşiră 
numai la auzul numelui său. Se strădui să arate suspicioasă şi 
totodată supărată. 

— De când? 

— De când l-am sunat eu şi v-am stabilit o întâlnire. 

Carmen deschise dulapul mamei ei şi începu să îi caute 
haine. 

— Nu pot să cred că ai făcut una ca asta! 

— Ba da. 

— Carmen Luciile! Asta nu e treaba ta! 

— Lui îi e dor de tine, iar ţie ţi-e dor de el. E atât de 
evident! Eşti tristă tot timpul. leşi cu el în oraş şi distrează-te! 

Christina începu să aranjeze pernele pe pat: 

— Nu e chiar atât de simplu. 

Carmen îi arătă enervată baia. 

— Poate că este... 

Christina stătea în cumpănă. Carmen putea să închidă 
ochii şi să pretindă că nu înţelege nimic, şi tot s-ar fi văzut de la 
o poştă cât de mult îşi dorea Christina să meargă în oraş. Ea se 
străduia să fie raţională de data aceasta, iar Carmen aprecie 
iniţiativa. 

— Asta nu înseamnă că am spus să-ţi pierzi capul şi nici să 
reluaţi relaţia de unde rămăsese. Nu trebuie decât să ieşi în oraş 
să iei masa cu un tip care te iubeşte. 

Mama ei coborî din pat. Îndemnurile ei funcționau totuşi. 


— Dacă nu vrei, nu mai ieşi niciodată cu el după aia. 

Ce şanse avea să se întâmple chestia asta? Mama ei se 
îndreptă spre duş. 

— Stai puţin! 

Carmen se repezi în camera ei, luă Pantalonii de pe birou 
şi îi scutură puţin. Se întoarse în camera mamei ei: 

— Poftim! 

Ochii i se umplură de lacrimi. 

— Ce vrei să spui? întrebă ea, deşi înţelesese exact despre 
ce era vorba. 

— Ţi-i împrumut ca să te îmbraci cu ei. 

— Vai, iubito! 

Christina o îmbrăţişă strâns. Carmen îşi dădu seama că 
putea să-şi rezeme bărbia de capul mamei sale. Asta era destul 
de trist. Când crescuse atâta? Când mama ei se retrase, Carmen 
simţi lacrimile care i se prelinseseră pe gât. 

— Nu pot să-i iau. Dacă ies din nou, de data asta mă 
comport ca un adult. 

— Bine! 

— Carmen... 

— Da??! 

— Să ştii că înseamnă foarte mult pentru mine faptul că 
mi i-ai oferit. 

Buzele mamei ei tremurau de emoție. Carmen clătină din 
cap, apoi o prinse de mână şi o sărută pe încheietura degetelor. 

— Haide odată! Fă-ţi duş! îmbracă-te! Mai repede! 

Carmen se întoarse la ea în cameră. 

— O să pregătesc aparatul de fotografiat pentru când vine 
David! strigă ea. 

Carmabelle: Tib, îţi aduc Pantalonii când vin la vizionare. 
Abia aştept să te văd. 

Tibby ştia că ea credea din tot sufletul în magia 
Pantalonilor, altfel nu i-ar fi îmbrăcat în ziua asta, ţinând cont de 
ce păţise ultima dată când îi purtase. Pentru ea, a îmbrăca 
Pantalonii însemna a o face de oaie rău de tot, după care te 
chinuiai să le repari pe toate, judecai oamenii în mod greşit şi 
mai apoi te răzgândeai. Asta însemnau Pantalonii: să poţi să te 
surprinzi pe tine însuţi. Doar aşa îi spusese Bailey. 


Când intră în amfiteatru, atinse în treacăt inima brodată 
de pe pantaloni. Inima ei parcă îi bătea chiar în stomac. Nu mai 
avea impresia că oasele îi sunt prea grele. 

Din motive necunoscute, când văzu mulţimea de oameni 
care o aşteptau pe rândul din spate al amfiteatrului avu 
impresia că murise. Lumea se sfârşise, iar toţi oamenii pe care îi 
rănise sau îi dezamăgise reveniră pentru a-i mai oferi o şansă. 

Mama şi tatăl ei erau acolo. Brian venise şi el. Lena, 
Carmen, domnul şi doamna Graffman. Chiar şi Vanessa. „Vreau 
să vă merit încrederea/* 

Filmul ei rula primul. Începu cu Bailey, care stătea în 
dreptul ferestrei învăluite în lumina apusului, pe acordurile 
muzicii lui Beethoven. Apoi imaginile se succedau incluzând 
scene de la Wallman cu Duncan Howe, cu Margaret de la 
cinema, apoi cu Brian la supermarket. Intre imaginile acestea 
integrase alte câteva luate din înregistrările familiei Graffman: 
Bailey învăţa să meargă, Bailey când alerga după un fluture prin 
grădină, Bailey când avea şase ani purtând o şapcă de base-ball 
sub care se vedea că nu mai avea nici un pic de păr pe cap. 
Filmul se încheia cu interviul. Bailey vorbea, acaparând camera 
în aceeaşi măsură în care dăruia o parte din sufletul ei. 

Ultima imagine era cea de la supermarket, când Bailey se 
uita peste umăr spre Tibby şi râdea. Imaginea se dizolvă încet, 
până când culorile dispărură, rămânând doar alb-negru. 
Îngheţase aşa pe ecran în timp ce muzica se auzea în 
continuare. 

Brian, care stătea lângă ea, o luă de mână. Ea îl strânse 
uşor, în semn de mulţumire. Apoi îşi dădu seama că el fluiera în 
ritm cu muzica, foarte încet, doar pentru ea. 

În cele din urmă, muzica se sfârşi, iar imaginea lui Bailey 
se stinse. Ecranul era pustiu, căci Bailey nu mai era acolo să-l 
lumineze. 

Doamna Graffman se rezemă la pieptul soţului ei. Mama 
lui Tibby se întinse să o ia de mână pe Tibby, iar Carmen o 
apucă de cealaltă mână. Lena o mângâie uşor pe cap. Plângeau 
în hohote toate, fără nici o reţinere. 

Afară, în lumina orbitoare, părinţii ei o îmbrăţişară. Mama 
ei îi spuse cât e mânară. Carmen şi Lena o strângeau de mână 
şi o lăudau încontinuu. Brian avea ochii în lacrimi. Tibby rămase 


surprinsă când îl văzu pe Alex că se îndreaptă spre ea. Dar 
observaţiile lui nu aveau cum s-o mai jignească. 

— A fost foarte bun filmul tău! 

Ochii lui o priveau cu incertitudine, iar complimentul suna 
mai mult a întrebare. Se uita la ea, de parcă acum o vedea 
pentru prima oară. În fond, ei erau doi străini. El era undeva, 
departe, pierdut în mulţime, iar în jurul ei erau numai prieteni. 

Dacă eşti grec, ştii că este o insultă adusă vechilor zei să 
îti imaginezi că lucrurile nu pot merge mai rău de-atât. Dacă faci 
o asemenea greşeală, zeii consideră că e de datoria lor să-ţi 
demonstreze că te-ai înşelat. 

La o săptămână după ce Lena primise scrisoarea aceea de 
la Kostos, bunica sună din Oia şi îl anunţă pe tatăl fetei că bapi 
suferise un infarct. Era internat într-un spital din Fira şi nu se 
simţea bine deloc. 

Tatăl ei, avocat fiind, şi american pe deasupra, ceru 
imediat să vorbescă cu doctorii lui bapi şi ţipă la toată lumea, 
cerând ca acesta să fie dus cu elicopterul la spitalul din Atena. 
Răspunsul a fost că starea lui nu permitea acest lucru. 

Lena avu timp să transmită mesaje pentru Tibby şi 
Carmen, ca să le anunţe, apoi sună la Basia, ca să îşi dea 
demisia cu o săptămână mai devreme. Işi împacheta năucă 
lucrurile, când îşi aminti ca prin vis de Pantalonii Călători. Era 
rândul ei să-i primească. Era deja după-amiază, şi încă nu-i 
primise. Cine îi avusese ultima? îi tot plimbaseră de la una la 
alta atât de repede vara asta, încât nu-şi mai aducea aminte. 
Avionul spre New York decola în două ore! în ciuda problemelor 
pe care le avea, toate grijile ei se transferară asupra 
Pantalonilor. Cum putea să se ducă în Grecia fără ei? 

În timp ce familia ei împacheta lucrurile din casă, Lena 
aştepta la uşă, sperând să zărească vreun curier. Se dezlipi de 
uşă în ultimul moment, chiar înainte de plecare: 

— Lena, hai odată! 

Mama ei o striga din maşină, în timp ce ea stătea în 
mijlocul trotuarului, sperând că Pantalonii aveau să apară 
cumva din senin. 

Bineînţeles că Pantalonii nu apărură de nicăieri, iar ea se 
gândi că ăsta este semn râu. Lena şi familia ei luară avionul 
spre New York, apoi, în dimineaţa următoare, pe cel spre Atena. 
În avionul Boeing 747 care se îndrepta spre est pe desupra 


Oceanului Atlantic, Lena îşi petrecu tot timpul holbându-se la 
spătarul scaunului din faţă. Pe materialul albastru parcă se 
derulau mii şi mii de scene: bapi cu coatele lui zbârcite 
rezemate în fereastră, vara trecută, pe la jumătatea lunii 
august, când se sărbătorea Adormirea Maicii Domnului. Bapi 
mâncând cereale, încălţat în pantofii lui albi de pânză. Bapi 
uitându-se cu atenţie la picturile ei şi luându-le în serios ca 
nimeni altcineva. Poate că era o ironie să-ţi găseşti sufletul 
pereche în persoana unui grec de 82 de ani, dar asta simţise 
Lena vara trecută. 

Tatăl ei scria întruna într-o agendă. Effie dormea cu capul 
pe umărul lui, iar mama ei stătea cu chipul întunecat lângă ea. 
La un moment dat, între cele două secvenţe, Lena şi mama ei 
schimbară o privire posomorită, apoi continuară să se uite 
deprimate una la cealaltă. 

„AŞ vrea să ne putem ajuta una pe cealaltă. Aş vrea să ai 
încredere în mine şi să-mi poţi spune lucruri importante. Atunci 
aş avea şi eu încredere în tine.” Apoi îşi dori să se fi putut ca 
mama ei să fie sufletul ei pereche, nu bapi, care sigur urma să 
moară. Şi-atunci Lena începu să plângă. Se întoarse cu spatele 
la mama ei şi plânse amarnic, până i se tăie respiraţia. Plângea 
pentru ea însăşi, pentru bapi, pentru Kostos, pentru bunica, 
pentru tatăl ei, pentru Pantalonii care nu ajunseseră la timp, şi- 
apoi o lua de la capăt. 

Când pilotul le ceru însoţitoarelor să pregătească 
pasagerii pentru aterizare, iar Lena observă ţinuturile frumose 
ale Greciei, simţi un val de emoție. Undeva, în străfundul fiinţei 
ei, inima-i naivă şi iresponsabilă se bucura la gândul că îl va 
revedea pe Kostos, chiar şi în aceste împrejurări cumplite. 

Lena începu să se convingă de faptul că, dacă îţi doreai 
foarte mult ca un lucru să nu se întâmple, lucrul acela îţi va 
bulversa în mod sigur viaţa. 

După drumul lung de-a lungul stâncilor din Santorini, când 
ajunseră în sfârşit în Oia şi o văzu pe bunica stând în faţa casei 
de culoarea gălbenuşului de ou, convingerea ei fu pe deplin 
confirmată. 

Bunica era îmbrăcată în negru, iar ridurile de pe faţă parcă 
se accentuaseră şi mai tare. Lena începu să plângă, iar tatăl ei 
sări din maşină şi îşi îmbrăţişă mama. Lena o văzu pe bunica ei 
plângând şi scuturând din cap. Toţi ştiau ce înseamnă asta. 


Effie o înconjură protector pe Lena cu braţele, iar Lena 
constată că lacrimile abia aşteptau să iasă la iveală. Plânsese 
atât de mult în ultimul timp, încât deja simţea nevoia să nu îşi 
strice obiceiul. Cele două surori stătură aşa îmbrăţişate şi 
plânseră împreună. Apoi o consolară amândouă pe bunica. Când 
o văzu pe Lena, bunica oftă adânc: 

— Frumoasa mea Lena! Ce ni s-a întâmplat nouă? 

Inmormântarea urma să aibă loc în dimineaţa următoare. 
Lena se trezi şi admiră răsăritul deasupra lacului Caldera, în 
nuanţe de gri şi roz. Fereastra camerei pe care de data asta nu 
o împărţise cu Effie îi trezi amintirile din vara trecută. Îşi aminti 
cum schiţase în cărbune portretul lui Kostos chiar din locul 
acesta. 

Cuprinsă de exaltare şi de nerăbdare la gândul că-l va 
vedea pe Kostos, Lena se strădui să arate cât mai bine. Purta o 
bluză neagră peste un corset negru, împrumutat de la Effie. Îşi 
puse cercei cu perle în urechi. Se spălă pe păr, îl uscă şi îl lăsă 
să-i cadă liber pe umeri, ceea ce i se întâmpla foarte rar. Îşi 
dădu discret cu creion dermatograf şi cu rimei. Ştia că, din 
cauza machiajului, ochii ei atât de albaştri ieşeau în evidenţă în 
mod dramatic, de aceea nu obişnuia să se machieze. 

Lena se străduia mereu să nu iasă în evidenţă, aşa că 
purta haine simple, obişnuite. Nu purta nici bijuterii, nu se 
machia niciodată, iar părul îl strângea mereu într-o coadă. De 
când era mică, mama ei îi tot spunea că frumuseţea ei este un 
dar, dar Lena avea senzaţia că era un dar asemănător Calului 
Troian. 

Frumuseţea ei o făcea să se simtă expusă şi vulnerabilă. 
Atrăgea exact genul de atenţie pe care şi-o dorea mai puţin. 
Acest lucru o făcea să se simtă trădată de propriul corp. Effie, cu 
nasul ei prea mare, avea, în schimb, puterea de a fi pasională, 
veselă, deschisă şi liberă. Lena, cu trăsăturile-i desăvârşite, nu 
beneficia decât de frumuseţea ei. De aceea îşi petrecea 
majoritatea timpului asigurându-se că oamenii care o iubeau cu 
adevărat nu se interesau deloc de aspectul ei fizic, iar pe cei 
care se uitau la aşa ceva îi evita cu grijă. 

Totuşi, astăzi dorea să profite din plin de darul ei. Pustiul 
pe care îl lăsase moartea lui bapi în sufletul ei şi dorul de Kostos 
o făcură să-şi dorească să încerce absolut orice-i stătea în 
putere. 


— Vai de mine! Cine eşti şi ce-ai făcut cu Lena? exclamă 
Effie când o văzu coborând scările. 

— Am încuiat-o în dulap! 

Effie o admiră în tăcere preţ de câteva secunde. 

— O să-i răsuceşti cuțitul în rană lui Kostos! 

Simţindu-se vinovată şi meschină, Lena o lăsă pe sora ei 
mai mică să citească în sufletul ei ca într-o carte deschisă. 

Tibby se uită în jos, spre podeaua acoperită cu linoleum, şi 
îşi aminti cât de deprimantă i se păruse camera atunci când se 
instalase în ea, cu două luni în urmă. Acum podeaua era 
acoperită de haine murdare pe care le arunca la întâmplare într- 
un sac. Pe pat întinsese toate casetele filmate pe care le folosise 
pentru documentar. Pe birou, se odihnea computerul ei, care 
muncise din greu în vara asta. Computerul cu care o „mituiseră” 
părinţii ei şi care îi era foarte drag acum. Mai era pe birou şi 
desenul pe care îl făcuse ea pe la vreo unsprezece ani, care îi 
ţinea de urât într-un mod bizar, alături de certificatul de 
absolvire cu cele mai înalte onoruri primit de la departamentul 
de cinematografie, pe care Bagley, profesoara de scenografie, 
măzgălise nişte cuvinte de felicitare. Pe noptieră, avea broasca 
purpurie pe care o făcuse Vanessa special pentru Nicky. li făcea 
plăcere să strângă toate aceste lucruri în valiză. 

Ultimul lucru pe care îl împacheta fu o poză de-ale lui 
Bailey. Fusese făcută la spital, nu cu mult timp înainte ca ea să 
moară. Doamna Graffman i-o dăduse lui Tibby când venise la 
vizionarea filmului. 

Îi era greu să se uite la ea. Ar fi vrut să o pună la păstrare 
între paginile unei cărţi şi să o lase acolo pentru totdeauna. Dar 
îşi promise că nu va face aşa ceva orice-ar fi, ci o va înrăma şi o 
va purta peste tot cu ea. Bailey ştiuse întotdeauna să facă 
diferenţa între ce era adevărat şi ce nu, iar Tibby, când îi privea 
chipul, simţea că trebuia să înfrunte şi ea cruda realitate. 

lubirea este ca un snowmobile cu care călătoreşti prin 
tundră, te răstorni şi rămâi blocat sub el. 

Noaptea vin peste tine nevăstuicile polare. 

Matt Groening. 

Slujba religioasă de la înmormântarea lui bapi s-a ţinut în 
greacă la bisericuţa albă la care Lena fusese de atâtea ori vara 
trecută. Chiar şi tatăl ei şi-a rostit cuvântul de adio îh limba 


greacă, ceea ce a făcut-o pe Lena să zboare cu gândul la fel şi 
fel de amintiri despre bapi. 

O ţinea strâns de mână pe bunica, tânjind şi sperând 
mereu să-l vadă pe Kostos. Ştia că şi el suferea. Ea nu avusese 
ocazia să-l întâlnească şi să-l îndrăgească pe bapi decât într-o 
singură vară, în timp ce Kostos crescuse alături de el. Lena îşi 
aducea bine aminte cum îl ajuta Kostos pe bapi la treburile care 
erau deja solicitante pentru el, fără a-i ştirbi în vreun fel 
autoritatea: ducea gunoiul sau repara ţigla de pe acoperiş. 

Lena ar fi vrut să îşi împărtăşească durerea cu Kostos. El 
era unul dintre puţinii oameni care ştia ce însemnase bapi 
pentru ea. Orice s-ar fi întâmplat între ei, aceasta era o zi când 
s-ar fi putut apropia unul de celălalt. 

La sfârşitul slujbei, Lena reuşi să îl zărească. Era în partea 
cealaltă a bisericii, îmbrăcat într-un costum negru, şi stătea 
lângă bunicul lui. Oare el o căutase cu privirea? Se aflau atât de 
aproape unul de celălalt, pe insula aceasta micuță, într-o astfel 
de împrejurare. Cum putea să nu-şi dorescă să o vadă? 

Lena şi familia ei încheiau cortegiul funerar. Îl urmară pe 
preot afară din biserică, în curte, unde întreaga comunitate se 
strânsese pentru a-i prezenta condoleanţe bunicii, care acum 
era văduvă. Cât de ciudat trebuie să fie să te trezeşti în fiecare 
dimineaţă ani de-a rândul ca soţia cuiva, şi apoi să rămăi 
văduvă! 

Abia atunci Lena îl văzu mai bine pe Kostos şi râmase 
uimită de cât de crispat părea. De obicei, el era plin de viaţă, 
dar acum părea inert. Avea sprâncenele atât de încruntate, 
încât nu putea să-i vadă ochii. 

Până acum Lena nu o observase pe femeia care stătea 
lângă Kostos, sprijinindu-se de braţul lui. Părea să aibă vreo 
douăzeci de ani. Avea părul vopsit blond, iar pielea ei părea 
lividă în comparaţie cu hainele negre pe care le purta. Lena nu 
îşi aminti să o mai fi văzut vreodată. 

Simţi cum inima începe să-i bată ceva mai repede în piept. 
Se vedea că femeia nu făcea parte din familie, şi nici nu părea 
să fie vreo prietenă apropiată. Lena spera în continuare că el îi 
va face un semn prietenos sau că va veni la ea, dar nu se 
întâmplă aşa. Aşteptă alături de bunica, sărutând diverşi 
cunoscuţi şi strângând mâini, multumind pentru cuvintele lor 
sincere pe care nu le putea percepe chiar pe loc. 


Deşi bunicii lui au fost primii care au venit la Valia, Kostos 
rămase printre ultimii. Cerul se întunecase, iar curtea bisericii 
era aproape pustie când se apropie el, însoţit de femeia cea 
blondă. 

Stânjenit, Kostos o îmbrăţişă pe bunica, dar nu schimbară 
nici un cuvânt. Femeia cea blondă o sărută timid pe obraz pe 
bunica. Lena se uită mai bine la această figură străină, iar ea îi 
întoarse privirea. Aştepta să i-o prezinte cineva, dar degeaba. 
Bunica tăcea cu încăpățânare. Lena era tare nedumerită şi 
simţea că o cuprinde un uşor sentiment de panică. 

Preotul, care se purtase foarte frumos cu toată lumea pe 
durata întregii ceremonii religioase, reuşi să spargă gheaţa. In 
plus, mai ştia şi engleză, ceea ce simplifica mult lucrurile: 

— Kostos, bănuiesc că îi cunoşti pe fiul şi pe nora Valiei 
din America. Ea e nepoata Valiei, arătă el înspre Lena. 

— Lena, tu îi cunoşti pe Kostos şi pe tânăra lui soţie? 

Soţie. 

Cuvântul se repezi cu brutalitate înspre urechile ei, ca un 
tintar înfometat, care apoi o ciupi cu ură. 

Se uită la Kostos, iar el îşi întoarse, în sfârşit, privirea spre 
ea. Chipul lui era schimbat. In acel moment, vederea ei începu 
să se tulbure. ă 

Lena simţi cum se prăbuşeşte. Işi rezemă fruntea de 
genunchi şi simţi de departe mâinile mamei ei, care o mângâia 
îngrijorată pe spate. Simţi şi panica lui Kostos, care brusc 
renunţă la postura lui ţeapănă şi se repezi să o prindă. Instinctul 
ei de conservare îi spunea să nu îşi piardă cunoştinţa, dar ea 
simţea că ar fi o mare uşurare dacă ar renunţa pur şi simplu. 

Dormitorul nu era suficient de mare ca să-i adăpostească 
disperarea. Nici măcar casa nu era destul de mare. Când o pomi 
în susul drumului întunecat, Lena se întrebă dacă lumea 
întreagă era de ajuns. 

Merse desculţă pe drumul prăfuit, rătăcind, neştiind 
încotro se îndrepta, până când ajunse la panorama generoasă 
care îi înfăţişa toate stâncile din jur. Atunci, ca prin vis, pomi 
spre poiana cu măslini. Acela era locul pe care îl împărtăşeau în 
secret ea şi Kostos, dar el probabil că uitase tot ce împărţise cu 
ea cândva. Picioarele ei delicate şi neobişnuite cu drumul 
pietros erau pline de ţepi şi mărăcini, dar nu mai simţea 
durerea. 


Când ajunse în poiană, zăbovi pe lângă măslini, de parcă 
şi-ar fi regăsit copiii pierduţi. Păşi pe pietrele de pe marginea 
lacului, care acum îi părea mai mic. Toată insula era mai uscată 
şi îşi pierduse farmecul şi culoarea. 

Aici începuse totul. Era normal să vină aici să îşi ia la 
revedere de la el. 

Îşi imaginase că va fi singură, dar auzi paşi în urma ei. 
Inima îi tresări, dar nu de spaimă, ci pentru că ştia cine era. 

El se aşeză lângă ea, îşi suflecă pantalonii negri şi îşi băgă 
picioarele în apă, lângă ale ei. 

— Te-ai căsătorit! 

Vocea ei îi suna a gol. Strânse din dinţi înainte să îl 
privească. Era clar că el suferea şi îi părea râu. Şi ce dacă! 

— Este însărcinată! 

Lena se pregătise să fie distantă şi indiferentă la orice i-ar 
fi spus, dar el îi spulberă şi hotărârea asta. Se uită la el cu ochii 
plini de uimire. 

— O cheamă Mariana şi am ieşit cu ea de trei ori după ce 
te-ai despărţit de mine. A doua oară când am ieşit am făcut sex. 
Sunt un idiot. 

Nu fusese niciodată atât de amărât. ÎI privi în linişte. Nu 
prea ştia ce ar mai fi fost de spus. 

— Ea este însărcinată, iar eu sunt vinovat. Trebuie să îmi 
asum responsabilitatea. 

— Ştii sigur că este... copilul tău? 

— Aici nu suntem în America. Lumea e de modă veche. 
Aşa trebuie să se comporte un domn. 

Îşi aduse aminte că folosise cuvântul acesta şi atunci când 
fuseseră împreună. Nu se putu abtine să nu observe că 
determinarea lui de a se comporta ca un domn îi distrugea mai 
mult sau mai puţin orice şansă de fericire. Cu ochii aţintiţi spre 
apă, Lena încercă să pună cap la cap toate întâmplările din 
ultimele săptămâni, ţinând cont de ceea ce tocmai aflase. 

— Te vei întoarce cu ea la Londra? 

— Deocamdată nu. Rămânem aici. 

Lena ştia ce lovitură însemna asta pentru el. Dorinţa lui 
cea mai mare fusese să plece de pe insulă şi să îşi facă un viitor 
într-un oraş important. Fusese visul lui dintotdeauna. 

— Locuiţi împreună? 

— Încă nu. A început să caute o casă în Fira. 


— O iubeşti? 

Kostos o privi şi apoi închise ochii: 

— Nu îmi pot imagina că voi mai simţi vreodată pentru 
cineva ceea ce simt pentru tine. Dar mă voi strădui. 

Lena ştiu sigur că o să izbucnească în plâns. Ştia că nu 
mai putea să-şi ţină firea mult timp. Realitatea o lovise cu prea 
multă cruzime şi ar fi vrut să nu mai fie cu el atunci când îşi va 
da frâu liber sentimentelor. 

Se ridică să plece, dar el o luă de mână şi o trase spre el. 
O strânse la piept, înconjurând-o cu amândouă braţele, şi o 
sărută pe creştet cu respiraţia întretăiată. 

— Lena, vreau să ştii că, dacă te-am făcut să suferi, eu am 
suferit de mii de ori mai mult din cauza asta. 

Lena îşi dădu seama că plângea, dar nu avu puterea să îl 
privească. 

— Aş face orice să pot schimba situaţia, dar e prea târziu! 

Lena scăpă un suspin, dar se hotări să le păstreze pe 
celelalte pentru mai târziu. 

— Ceea ce îţi voi spune acum nu voi mai repeta niciodată, 
pentru că este împotriva angajamentului pe care mi l-am 
asumat. Lena, ceea ce ţi-am spus a fost adevărat şi e adevărat 
şi acum. Nu te-am minţit niciodată. Niciodată nu vei şti cât de 
mult te-am iubit! Să ţii minte ce ţi-am spus. 

Din vocea lui răzbătea disperarea. O strânse puternic în 
braţe: 

— Tu vei trece peste suferinţa asta, ştiu bine. lar eu îmi 
voi petrece toată viaţa fără să te pot avea. 

Trebuia neapărat să plece. Se smulse de lângă el şi îşi 
acoperi faţa cu mâinile. 

— Te iubesc. Te voi iubi mereu, îi spuse el. 

Acelaşi lucru îi promisese şi cu câteva săptămâni în urmă, 
în faţa casei ei. Atunci fusese o binecuvântare să audă cuvintele 
acestea. Acum erau un blestem. 

Îi întoarse spatele şi o luă la fugă. 

Tibby se lăsă convinsă să-şi facă pedichiura. Niciodată nu 
şi-ar fi imaginat că era genul ăsta de fată, dar mama ei insistase 
foarte mult să meragă cu ea şi, în plus, era destul de greu să 
refuzi un masaj la picioare. Când stăteau una lângă alta cu 
picioarele în cădiţele jacuzzi în miniatură, Tibby îşi dădu seama 
că era cea mai îndelungată perioadă pe care o petrecea 


împreună cu mama ei de la începutul verii. Poate că asta era 
ideea. Uneori trebuia să te laşi în voia celorlalţi ca să obţii ce-ţi 
doreai tu de fapt. 

Mama ei alese ojă de un roşu închis pentru unghiile de la 
picioare. Tibby alese întâi una incoloră, apoi se răzgândi şi alese 
şi ea tot oja cea roşie. 

— Uite ce voiam să-ţi arăt, iubito! 

Mama ei scoase o hârtie din geantă şi i-o întinse. Tibby 
despături scrisoarea voluminoasă. 

— E de la Ari! 

Tibby clipi nedumerită. Se gândi apoi la Lena şi la toată 
încurcătura aceea stupidă: 

— M-a făcut să plâng. 

Alice avea deja ochii umezi, dar Tibby observă că nu 
pângea de tristeţe. 

— Înainte să plece în Grecia, mi-a scris ca să-şi ceară 
scuze pentru toată încurcătura asta. E o persoană atât de bună! 
întotdeauna a fost aşa. 

Alice păru că devine sentimentală, iar Tibby îşi schimbă şi 
ea starea de spirit. 

— Îmi amintesc când jucaţi tenis tu cu Ari împotriva 
Christinei şi a lui Marly şi decideaţi dinainte cine trebuia să 
câştige. 

Alice râse amuzată: 

— Nu ne hotărâm dinainte. 

— Ei, poate era doar o coincidenţă. 

Tibby ştia prea bine că nu era aşa. Îşi aminti de ele, cele 
patru Tomnatice, cum se jucau în fiecare miercuri în parcul de 
pe strada Broadbranch, lângă tribunal, în timp ce mamele lor 
erau mereu în preajma lor. Dacă îşi amintea ea bine, tot locul de 
joacă se rezuma la vreo două tobogane pe care te puteai căţăra. 
Vânzătorul de îngheţată oprea mereu camionul în apropiere, iar 
ele îşi cumpărau îngheţată la cornet. 

— Oare Ari mai joacă tenis? 

Alice vorbi mai mult pentru sine decât pentru Tibby, apoi 
scoase un plic din geantă. 

— Uite ce voiam să-ţi arăt. 

Îi întinse o fotografie color pe care Tibby o studie cu 
atenţie. Un fior de încântare o scutură din cap până la picioarele 
ei cu unghii roşii ca focul. 


— E superbă! Pot să o păstrez eu? Te rooog! 

Există o boală foarte gravă, fatală, de fapt, care se 
numeşte endocardită. Este o inflamație a inimii. Străbunica ei 
murise din cauza acestei boli la tinereţe, iar Lena era convinsă 
că acum se îmbolnăvise şi ea. 

Zăcea în pat, încercând să îşi dea seama de unde 
provenea durerea. 

Pe la ora prânzului, mama ei intră pe vârfuri în cameră şi 
se aşeză pe pat lângă ea. Încă era îmbrăcată în costumul ei 
închis la culoare. Rezistenţa ei se evaporă. Parcă avea din nou 
trei ani, iar mama sa o strângea în braţe. Lena îi adulmecă 
mirosul puternic şi unic de mamă şi simţi că se topeşte. Plânse 
şi tremură, lăsând nasul să-i curgă în mod dezgustător. Mama ei 
îi suflă nasul ca unui copil şi o mângâie pe pâr. S-ar putea să fi şi 
adormit la un moment dat. Oricum, renunţă la statutul ei de 
fiinţă conştientă. 

Mama ei avea o răbdare nesfârşită. Nu îi spuse nici un 
cuvânt până târziu, când lumina trandafirie a serii începu să 
pătrundă în cameră. Când mama ei se ridică în capul oaselor, 
Lena observă că îi murdărise cel mai bun costum. 

— Vrei să-ţi povestesc câte ceva despre Eugene? 

Lena se ridică şi ea dând din cap. Voise atât de mult să 
afle despre el toată vara, dar acum nu-şi mai amintea de ce. 

Înainte să îşi înceapă povestirea, Ari se jucă puţin cu 
inelele de pe degete: verigheta, inelul cu diamant de la logodnă 
şi inelul cu smarald de la aniversarea a cincisprezece ani de la 
căsătorie. 

— L-am cunoscut la biserică în Atena pe când aveam 
şaptesprezece ani şi m-am îndrăgostit nebuneşte. Apoi el a 
plecat în America la facultate. Era prea departe de mine. 

Lena aprobă tăcută din cap. 

— Eu am rămas în Atena. Patru ani de zile, am suferit ca 
un câine pentru fiecare clipă în care am stat despărțiți. Aveam 
senzaţia că nu trăiesc decât în acele câteva săptămâni când 
eram împreună. Lena o înţelegea perfect. Când am împlinit 21 
de ani, după ce am terminat facultatea la Atena, m-am mutat în 
America, pentru a fi împreună cu el. Mama mea mi-a interzis să 
plec şi s-a supărat foarte tare pentru că nu am ascultat-o. In 
America, a trebuit să mă angajez ca ospătăriţă şi să îl aştept pe 
Eugene. El era foarte ocupat, pentru că trebuia să-şi termine 


studiile, dar eu eram dispusă să accept oricât de puţin avea el 
de oferit. 

Mama ei se opri o secundă, apoi reluă: 

— Mi-a cerut să mă căsătoresc cu el şi bineînţeles că am 
acceptat. Mi-a făcut cadou un inel micuţ cu o perlă, pe care îl 
păstram ca pe o comoară. Trăiam împreună ca şi cum am fi fost 
deja căsătoriţi. Dacă ar fi aflat mama mea aşa ceva, cred că ar fi 
murit de durere. După trei luni, Eugene a plecat în Grecia. 

— Aha... mormăi Lena plină de înţelegere. 

— Tatăl lui refuzase să-i mai dea bani şi l-a chemat acasă 
ca să-l pună la muncă, după ce îi plătise nişte studii atât de 
costisitoare. Eu nu am ştiut toate aceste lucruri pe-atunci. Am 
suferit un an întreg. Îmi tot spunea că se întoarce luna viitoare, 
dar nu venea niciodată. Tot timpul acesta am locuit într-un 
apartament mizer deasupra unui magazin de animale de pe 
Wisconsin Avenue. Eram pe cât de săracă, pe-atât de singură. 
lar locul acela era groaznic. Mi-am dorit de atâtea ori să mă 
întorc acasă, dar îl aşteptam pe Eugene să se întoarcă şi să ne 
căsătorim, aşa cum îmi promisese. Şi bineînţeles că nu doream 
să mă întorc cu coada între picioare la mama. 

Lena înţelegea foarte bine treaba asta. 

— M-am înscris la Universitatea Catolică din toamnă. În 
prima zi de cursuri, am primit un telefon de la sora mea, care 
îmi spunea ceea ce ştia toată lumea, în afară de mine: Eugene 
cunoscuse altă fată şi nu avea nici o intenţie să se întoarcă la 
mine. 

Bărbia fetei tremura de emoție şi de compasiune: 

— Biata de tine! 

— Am renunţat la cursuri din prima zi şi am căzut la pat! 

Lena gândi că într-adevăr acesta era singurul lucru care-ţi 
rămâne de făcut to astfel de situaţii. 

— Şi ce s-a întâmplat atunci? 

— Am avut un consilier foarte bun la facultate. M-a 
chemat înapoi la cursuri şi m-a convins să mă întorc. 

— Şi-apoi? 

— De Ziua Recunoştinţei l-am cunoscut pe tatăl tău. Eram 
singurii greci care mâncau izolaţi la câte o masă, la Howard 
Johnson. 

Lena zâmbi. Partea asta a poveştii o cunoştea, pentru că-i 
era dragă şi o auzise de atâtea ori. 


— Şi v-aţi căsătorit patru luni mai târziu. 

— Da. 

Acum povestea bine cunoscută despre modul în care se 
întâlniseră părinţii ei părea să aibă cu totul altă semnificaţie. 

— Din păcate, nu s-a terminat povestea. 

Lena îşi dădu seama că de-aici situaţia devenea cu 
adevărat încurcată. 

— Nu îţi pot explica lucrurile astea de parcă ai fi fiica mea. 
Dacă vrei, ţi le voi explica aşa cum se cuvine pentru o tânără de 
şaptesprezece ani. 

Lena îşi dorea asta mai mult decât orice, dar, pe de altă 
parte, poate că era mai bine să nu audă totul până la capăt. In 
cele din urmă, clătină afirmativ din cap. 

— În primii ani de căsnicie m-am gândit deseori la tatăl 
tău. Îl iubeam, dar nu mă credeam în stare să iubesc cu 
adevărat. Mă simţeam ruşinată din cauza faptului că ne 
căsătorisem atât de repede. Aveam impresia că toată căsnicia 
noastră avea legătură cu Eugene şi asta ne întina relaţia. Mi-era 
teamă că mi-am transferat afecțiunea pentru Eugene asupra 
tatălui tău dintr-o necesitate emoţională profundă. 

Mama ei studiase psihologia şi uneori era evident acest 
lucru: 

— Când tu aveai cam un an, Eugene m-a sunat din New 
York. Era prima dată când îi auzeam vocea după ani de zile şi m- 
am pierdut cu firea. 

Nu prea îi mai plăcea direcţia pe care părea să oia 
povestirea. 

— Voia să ne întâlnim. 

Lena scrâşni din dinţi. Îi era milă pentru biata de ea care 
n-avea decât un an şi habar n-avea de toate astea. 

— M-am chinuit îngrozitor timp de trei zile, dar apoi m-am 
dus. L-am minţit pe tatăl tău, te-am lăsat cu Tina şi Carmen şi 
am plecat. 

Lena era îngrozită să afle despre mama ei ceva ce nici 
tatăl ei nu ştia. 

— Îmi amintesc cum m-am îndreptat spre el în Central 
Park, cu inelul îngrozitor cu perlă în buzunar. În momentul acela 
chiar nu am ştiut ce se va întâmpla cu viaţa mea. 

Lena îşi închise ochii: 


— Cele trei ore pe care le-am petrecut cu el în parc au fost 
de mare preţ pentru mine. 

De-aici încolo nu o mai interesa povestea. 

— După ce s-au scurs aceste ore, m-am întors la tine şi la 
tatăl tău, convinsă că nu-l mai iubesc deloc pe Eugene. 

Lena răsuflă uşurată: 

— Deci... nu s-a întâmplat nimic. 

— L-am sărutat. Atâta tot. 

Nu-i venea să creadă că avea o asemenea discuţie cu 
mama ei. 

— Am fost atât de fericită în seara aceea când m-am 
întors acasă! Cred că în noaptea respectivă am conceput-o pe 
Effie. 

Astea erau deja prea multe detalii! Acum dorea să fie din 
nou fiica, nu tânăra de şaptesprezece ani. 

— Restul îl ştii şi tu. 

Era o ironie colosală faptul că ea fusese concepută într-o 
perioadă de îndoieli şi griji, iar Effie se născuse într-o atmosferă 
de fericire deplină. Era logic, dar într-un fel tare ciudat. 

— Deci aşa s-a terminat cu Eugene. 

— N-a fost chiar atât de simplu. În anii următori m-a sunat 
de multe ori. De obicei, când era beat. Tatăl tău îl urăşte din 
toată inima. De aceea Tina şi Alice şi... 

Lena îşi dădu seama că mama ei ar fi vrut să o adauge şi 
pe Marly pe listă. 

— De aceea prietenele mele ştiau totul despre Eugene. Mi- 
era groază de telefoanele lui şi de certurile cu tatăl tău care 
urmau. Niciodată nu pomenesc numele lui de faţă cu tatăl tău, 
şi de aceea am reacţionat atât de violent când te-am auzit 
vorbind despre el. 

— Dar tata n-are de ce să-şi facă griji, nu-i aşa? 

— Nu! Tatăl tău e un soţ şi un tată minunat. Eugene a fost 
un prost. Când mă gândesc la cât de mult am suferit pentru el, 
îmi dau seama cât bine mi-a făcut atunci când m-a părăsit. 

Ari se uită cu subiînţeles la fiica ei: 

— Asta vreau să ţii minte din tot ceea ce ţi-am povestit. 

Tibberon: Am vorbit cu Lenny. Ce porcărie îngrozitoare! Tu 
ai vorbit cu ea? 


Carmabelle: Puțin mai devreme. Nici nu pot să îmi 
imaginez aşa ceva Biata Lenny! Cum putem să o ajutăm? Stai 
acolo că vin eu la tine. 

Bridget ştia că venise vremea să plece acasă. Acum că 
aflase ce păţise Lena, trebuia să se ducă la ea. Ultima zi la 
Burgess şi-o petrecu pe terasă cu Greta. Mâncară îngheţată şi 
discutară despre planuri viitoare de reamenajare a casei. Era 
mai bine aşa decât să îşi spună la revedere. 

La ora trei trebuia să plece. Greta era precaută. Nu voia să 
bocească. Bridget nu era niciodată precaută, aşa că ea spuse 
exact ce-i trecea prin cap: 

— Dacă n-ar fi fost prietenele mele pe care le iubesc aşa 
de mult, aş veni să stau aici cu tine. Mi se pare că aici sunt la 
mine acasă. 

Greta începu să plângă, iar Bridget nu se lăsă mai prejos: 

— O să-mi fie tare dor de tine, iubito! 

O îmbrăţişa cam prea tare pe Greta. 

— Când vii de Crăciun, să-l aduci şi pe fratele tău, promiţi? 

— Promit! 

— Să nu uiţi că eu te aştept aici şi te iubesc! 

După ce îşi strânse lucrurile, Bridget se întoarse să mai 
arunce o privire casei. | se păruse atât de banală când sosise, 
iar acum era atât de frumoasă! La fereastră, se zărea silueta 
bunicii care plângea în hohote şi nu voia ca Bridget să o vadă. 

Se îndrăgostise de casa asta. O iubea pe Greta, cu 
tabieturile ei. O iubea pentru că juca bingo în fiecare luni şi se 
uita la seriale în fiecare vineri. O iubea pentru că, în fiecare zi, 
mânca la prânz exact la ora 12. 

Bridget nu prea avea parte de un cămin alături de Perry şi 
de tatăl ei. Dar îşi făcuse un cămin lângă bunica ei. 

Două lucruri importante s-au întâmplat în cea de-a patra şi 
ultima zi petrecută de Lena în Grecia. Primul lucru a fost că 
bunica i-a făcut cadou pantofii albi de pânză ai lui bapi şi, în 
mod absolut şocant, ei i-au venit perfect, pentru că avea nişte 
picioare mult prea mari. Bunica păru disperată, fiindcă ea nu 
intenţionase ca Lena să-i şi poarte, dar o încântase prea tare 
cadoul primit. 

— Voiam să-i pun lângă el, în sicriu, dar m-am gândit că 
poate-i vrei tu. 

— Îi vreau, bunico! Mulţumesc. 


Al doilea lucru a fost că, la căderea nopţii, Lena s-a aşezat 
pe gardul micuţ al casei şi a făcut un tablou pentru bapi. Se 
gândi că putea să i-l dea bunicii, ca să-l îngroape în locul 
pantofilor lângă bapi. 

Era o noapte cu lună plină care domnea peste lacul liniştit 
şi se simţi inspirată. Îşi întinse vopselele şi şevaletul, apoi începu 
să unească pete disparate de vopsea în vârtejuri de nuanţe 
nocturne. Nu mai pictase niciodată pe întuneric şi probabil că 
nici n-avea s-o mai facă vreodată, deoarece era practic 
imposibil. 

Dar reuşi să surprindă luna sclipitoare însoţită de replica 
ei geamănă din apa lacului. Cei doi aştri arătau la fel, iar în 
pictura ei chiar se contopeau. 

În timp ce se străduia să facă ordine în amestecul de 
culori de pe paleta ei, observă că în spatele ei apăruse ca prin 
minune Kostos. El o urmărea cu o deosebită atenţie pentru un 
om care tocmai îi distrusese viaţa. 

— E splendidă luna în noaptea asta! 

Nu părea să se adreseze cuiva în mod special. Era ciudat, 
pentru că şi ea se gândise exact la acelaşi lucru mai înainte, 
doar că nu spusese cu voce tare. Ar fi vrut să poată face o 
legătură între pictura ei şi cele ale lui Van Gogh, mai ales cu una 
anume care era preferata ei. El ştia cum să picteze o noapte cu 
lună. Gândurile i se îndreptară apoi spre mama ei şi spre 
Eugene. Oare ea avea vreodată să îl considere un prost pe 
Kostos? Greu de crezut! 

— Lui bapi i-ar fi plăcut pictura ta! 

Acum ştia sigur că el nu era un prost. Îşi luă inima în dinţi 
şi decise că nu trebuia să plângă de data aceasta. Probabil îl 
vedea pentru ultima dată. Se întoarse spre el şi îi aruncă o 
privire prelungă şi însetată. 

Noaptea trecută fusese ostilă, amorţită şi plină de 
resentimente. Acum se simţea cu totul altfel: 

— Adio! îi spuse ea. 

Şi el o sorbea din priviri cu tot atâta sete. Voia să şi-o 
întipărească în memorie, s-o ţină minte exact cum arăta în acel 
moment: ochii, părul, gura, gâtul, sânii, pantalonii mânjiţi cu 
vopsea, pantofii albi ai lui bapi. Momentul acesta era numai 
potrivit pentru o despărţire. Nu încăpea aici mai mult de un 
adio. Poate că şi aceste cuvinte erau prea mult. 


— Ceea ce mi-ai spus aseară... 

El dădu afirmativ din cap. 

— Şi eu simt exact la fel. 

Nu ştia ce cuvinte să-i spună, dar el o înţelegea cu 
siguranţă. 

— Nu te voi uita niciodată. De fapt, sper să reuşesc să te 
uit un pic, altfel voi suferi prea mult. 

De data aceasta, ochii lui se umplură de lacrimi. 

Lena lăsă din mână paleta şi pensula, se ridică pe vârfuri 
şi îl sărută pe obraz. Oricât ar fi vrut să-l sărute prieteneşte, îl 
sărută tot ca o iubită. Poate că, în timp, lucrurile aveau să se 
schimbe. El o luă în braţe şi o strânse mai tare decât s-ar fi 
cuvenit. Parcă nu voia să-i mai dea drumul. 

La ceva timp după ce Kostos plecase, apăru şi Effie. Avea 
cu ea walkmanul şi părea destul de răvăşită: 

— Văd că ai căpătat obiceiul să plângi toată ziua! 

— lar eu văd că tu ţi-ai găsit chelnerul de vara trecută. 

Effie ridică din umeri. Era maestră la reînnodat iubiri mai 
vechi, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Effie aprecia 
întotdeauna şi în orice situaţie un băiat care săruta bine, iar 
când era timpul să plece, putea să-l privească drept în ochi şi 
să-i spună la revedere fără nici o remuşcare. 

Lena o studie pentru o clipă. Effie dădea din cap, 
ascultând cine ştie ce cântec prostesc în căştile ei. 

Fiecare om avea talentul lui. Lena, spre exemplu, scria 
nişte vederi excelente, pe care-ţi făcea plăcere să le primeşti. 
Effie, pe de altă parte, ştia cum să se bucure de viaţă. 

Ne naştem nu o dată, ci de mii de ori. 

William Charles. 

Bridget intenţionase să-şi ducă singură bagajele până la 
staţia de autobuz, dar Billy apăru din senin lângă ea şi le luă pe 
cele mai grele, ceea ce nu o deranjă deloc. 

— Mi-ar fi plăcut să mai stai puţin. 

— Trebuie să plec acasă. Dar o să ne mai vedem. 

Se uită la Billy cum stătea în staţie, cu bagajele ei în 
mână, şi în momentul acela îşi dori şi ea să mai fi rămas puţin. 
Era convinsă că o plăcea. Il analiză să depisteze semne de 
atracţie fizică faţă de ea. Pentru că, în fond, asta îşi dorea, nu? 
Dacă ea se plăcea din nou, merita să o placă Billy. 


Dar oare el era sau nu atras de ea? Oare ea chiar îşi dorea 
aşa ceva? Poate că, dacă şi-ar fi dat seama că el o plăcea dintr-o 
dată pentru că era din nou drăguță şi blondă, nu l-ar mai fi putut 
suferi. 

Dar el nu o privea aşa. O privea ca şi cum ea era Bee, pe 
care o cunoştea dintotdeauna. Se uita la ea exact ca atunci 
când îl muştruluia pe teren. Nu? 

O mângâie uşor pe mână. 

Nu mai înţelegea nimic. 

Ea îşi imaginase că Bee de la şase ani şi Bee de-acum 
erau la distanţe de kilometri una de cealaltă, despărțite de 
tragediile din viaţa ei. Ea îşi imaginase că Bee care era prietena 
lui cea mai bună şi Bee, potenţiala lui iubită, trebuiau să fie 
două persoane diferite în ochii lui. Acum nu prea mai ştia ce să 
creadă. 

Dar atunci când el o sărută pe buze, iar ea simţi cum un 
fior o străbătu din cap până în picioare, atunci ştiu că el o 
plăcea. 

Pentru o fracțiune de secundă, avu senzaţia că a călătorit 
înapoi în timp şi îi plăcu acest sentiment. 

Era o idee destul de stranie de fapt, dar lui Carmen îi 
plăcuseră întotdeauna lucrurile care se repetau. Mama ei ieşise 
cu David în oraş şi era din nou fericită. Carmen îşi ispăşise 
pedeapsa făcându-şi griji pentru Lena şi urmărind-o pe mama ei 
care era din nou plină de viaţă. Avea destul timp liber acum, că 
familia Morgan îşi petrecea ultimele două săptămâni de vară la 
mare. 

Porter îi lăsase câteva mesaje săptămâna trecută, 
invitând-o la o petrecere în Chevy Chase. Carmen se gândi că, 
dacă tot rezolvase problema mamei ei, poate acum putea să se 
concentreze asupra lui şi chiar să-l placă. 

Când îl sună, el păru foarte surprins. Dar acceptă să se 
întâlnească şi o invită la Dizzy's Grill, ceea ce însemna că nu o 
ura prea mult. Sau poate că o ura şi era doar un plan secret de a 
o lăsa pe ea singură cu nota de plată la restaurant. Mai bine să- 
şi mai ia vreo 20 de dolari la ea. 

Se îmbrăcă în Pantaloni pentru prima dată din noaptea 
când Christina se îndrăgostise de David, iar Carmen nu reuşise 
să se îndrăgostească de Porter. Cine ştia ce îi rezerva seara 
asta? Poate că Pantalonii îşi făceau treaba de data asta. 


Tocmai îşi pensa sprincenele, când sună telefonul. După 
numărul apărut pe ecranul telefonului, o suna cineva de la un 
telefon public aflat la Union Station. 

— Alo? 

— Bună. Sunt Paul. 

Era destul de sigură că Paul ar fi trebuit să se îndrepte 
dinspre Charleston, unde fusese pentru două săptămâni, spre 
Philadelphia, unde era universitatea la care studia el. 

— Bună! Ce faci? 

— Am pierdut trenul. 

— Ce s-a întâmplat? 

— M-am rătăcit în metrou. 

Pe Carmen o apucă un râs isteric: 

— Nu se poate! 

— Ai dreptate. 

— Poftim? 

— M-a adus un prieten cu maşina până la Washington, şi 
apoi am pierdut trenul. 

Carmen se gândi o secundă. Asta însemna că Paul n-avea 
unde să stea în noaptea aceea, iar ea trebuia să aibă grijă de el. 

— Păi... hai să ne întâlnim la Dizzy's Grill pe Wisconsin, în 
colţ cu Woodley. Oricând ajungi acolo e bine. Ai mâncat? 

— Nu. 

— Perfect. Ne vedem acolo! 

Bietul Porter! Asta urma să fie cea mai ciudată dintre 
toate întâlnirile, dacă o să mai fie un tip de faţă. Carmen se 
chinuia din răsputeri să se penseze în continuare, când telefonul 
sună iar. 

— Ce naiba! ţipă ea aruncând cu penseta îh perete. 

De data aceasta ecranul îi indica faptul că o suna Lena. 
Carmen înşfăcă receptorul: 

— Lena! 

— Nu e Lena. E Effie. 

— V-aţi întors? 

— Da, de vreo oră. 

— Ce face Lena? 

Inima îi bătea cu putere. Lena se întorsese acasă şi 
probabil că avea nevoie de o prietenă. Ei, asta era situaţia. Paul 
şi Porter trebuiau să se distreze în doi cât de bine puteau. 

— Aăă, nu ştiu încă să-ţi zic. 


— Se ţine pe picioare? Vorbeşte? 

— Da şi nu. 

— Adică? 

— Adică se ţine pe picioare, dar nu vorbeşte. 

— Bine, vin imediat. 

— Nu, trebuie să o iei de aici. 

— Trebuie? 

— Da. De asta are nevoie. 

— Eşti sigură? 

Şi Carmen, şi Effie aveau tendinţa să le dea ordine la cei 
din jur. Uneori chestia asta nu funcţiona chiar ca pe roate. 

— Da. Camera ei e plină de scrisori şi de desene. Aşa a 
rămas de când am plecat. Trebuie să o scoţi în oraş şi să o 
distrezi puţin, iar eu între timp string toate tâmpeniile alea şi le 
ascund pe undeva. Mă gândesc chiar să le arunc cu totul la 
gunoi. 

— Ai vorbit cu Tibby? 

— Nu-i acasă. 

— Bine. Vin să o iau într-un sfert de oră. 

Carmen trânti receptorul. Începu să îndese diverse lucruri 
în geantă, în timp ce dădea dezaprobator din cap. Trebuia să o 
ia şi pe Lena la restaurant. Altă soluţie nu era. 

Măcar nu mai trebuia să se întâlnească de una singură cu 
doi băieţi. 

Ceva mai târziu, Carmen se strădui să-şi explice tot ce se 
întâmplase pe durata acelei întâlniri mai mult decât ciudate. 
Cum de ajunsese ea într-o astfel de situaţie? De ce? Oare se 
întâmplase cu adevărat? 

Carmen se îmbrăcase în Pantaloni. O ţinea pe Lena de 
mână. Lena purta nişte pantaloni fini de în şi o bluză. De la 
distanţă, arăta ca o bluză obişnuită şi albă, dar, când te 
apropiai, observai că avea o dantelă fină la guler. Carmen 
rămase uimită. Tricoul alb era un lucru obişnuit la Lena, dar 
dantela, nu. 

Lena părea să fie şi mai slabă. Slăbise din cauza atâtor 
supărări, dar Carmen o invidia chiar şi aşa. Ochii îi erau la fel de 
frumoşi, doar că azi păreau să privească undeva, în zare, într-un 
loc pe care doar ea îl ştia. Clipi şi se uită în jurul ei prin 
restaurant, de parcă ar fi păşit într-un astfel de loc pentru prima 
dată. Pielea ei era transparentă, iar ochii parcă abia acum se 


obişnuiau să vadă, ca la nou-născuţi. Carmen se simţi vinovată 
că o târâse în mijlocul unui astfel de loc gălăgios. Nu era prea 
potrivit pentru un nou-născut. 

Carmen o aşeză pe Lena în partea din faţă a 
restaurantului, unde trebuia să aştepţi ca să ţi se elibereze 
masa. Intră apoi în sala propriu-zisă cu mese şi îi observă pe 
Paul şi pe Porter, care o aşteptau fiecare la altă masă. Mai întâi 
merse la Porter. El se ridică şi îi zâmbi. 

— Bună! 

El o sărută pe buze, dar ea era prea distrată ca să-şi dea 
seama. 

— Bună. Uite ce s-a întâmplat. S-a complicat puţin treaba. 
Prietenul meu, adică fratele meu vitreg, a pierdut trenul şi nu 
are unde să doarmă, aşa că l-am invitat să ia masa cu noi. Te 
superi? 

El o privi ca şi cum ar fi vrut să o întrebe: „Mai contează?” 

— Pe urmă, prietena mea, Lena, s-a întors din Grecia. O 
mai ţii minte pe Lena? Ei, ea trece acum printr-o criză 
emoţională. Nu pot să o las singură, aşa că am adus-o şi pe ea 
la întâlnire. Îmi pare râu. 

Probabil că deja nu mai putea face nimic care să-l 
surpindă sau să-l enerveze pe Porter mai tare de-atât. Paul o 
observase şi el deja, aşa că se îndreptă spre el. 

— Bună. Vino cu mine. 

El o urmă ascultător. 

— Porter, el este Paul. Paul, ţi-l prezint pe Porter. 

— Salut. 

Porter ridică o mână în chip de salut, de parcă era 
căpetenia unui trib indian. Cum ajunsese ea să le aranjeze 
vieţile tuturor oamenilor ăstora? 

— Avem loc cu toţii aici, nu-i aşa? arătă ea spre masa 
unde stătea Porter. 

— Sigur. 

— Bine. Stai jos. Mă duc să o caut pe Lena. 

Paul era deja în stare de şoc. Nu prea îi plăceau străinii. 
Probabil că deja îi părea rău că nu rămăsese să doarmă pe o 
bancă în gară. Lena stătea în faţă pe un scaun şi îşi studia 
mâinile, fără să ia aminte la lumea din jur. 

— Len? îmi pare rău că te târăsc în toată chestia asta, dar 
trebuie să luăm masa cu doi tipi pe care nu-i cunoşti. 


Ce rost avea să o mai ducă cu zăhărelul? Dacă Lena avea 
de gând să o lase baltă, acesta era momentul. În loc să o ia la 
fugă, aşa cum se aşteptase ea, Lena se ridică şi o urmă 
ascultătoare. Era mai îngrijorătoare supunerea asta orbească 
decât dacă ar fi ţipat la ea sau dacă ar fi reacţionat în vreun fel. 

Se îndreptară amândouă spre masă. Cam în acel moment 
s-a întâmplat marele eveniment. Din cine ştie ce motiv, Paul şi 
Porter stăteau pe aceeaşi parte a mesei, cu faţa spre ele. Erau 
chiar caraghioşi, aşa cum stăteau ei la masă singuri singurei: doi 
ditamai băieţii, unul lângă celălalt. Nu se uita la Porter, îl 
urmărea mai degrabă pe Paul. 

Şi în momentul acela, timpul parcă se opri în loc, în jur se 
făcu linişte, iar culorile se estompară în depărtare. Deja aerul se 
umpluse de un parfum melancolic, deşi teoretic încă nu se 
întâmplase nimic. 

Paul şi Lena. Lena şi Paul. Nici măcar nu îşi zâmbiră. Poate 
că ei nu-şi dădeau seama ce se întâmpla, dar Carmen observase 
imediat. Ştia de pe-acum ce avea să urmeze. 

Deodată, în mijlocul acelui grup de patru persoane, se 
căscă un hău adânc: de-o parte erau oamenii obişnuiţi, ca Porter 
şi Carmen. De partea cealaltă rămăseseră Paul şi Lena. Deşi era 
îngrijorată, Carmen nici nu putea să-i mai privească, nici să 
asculte ce discutau. Ea nu îşi avea locul nici alături de ei, dar 
nici de partea cealaltă a hăului. 

— Vrei şi tu puţin pui? o întrebă Porter amabil. 

Carmen mai avea puţin şi începea să plângă. 

Ăştia chiar că erau Pantalonii lubirii! Dar nu şi pentru ea! 
Aşa era şi n-avea ce face! Pentru ea nu venise momentul acela 
încă. 

Ea nu se pricepea să iubească. Era prea pătimaşă. 

Imaginaţia ei o luă razna. Lena o să devină centrul lumii 
pentru Paul. Ştia de pe-acum că aşa o să se întâmple. Lui nu o 
să-i mai pese de Carmen după aceea. N-o să mai stea să îi 
asculte toate prostiile pe care avea ea chef să i le povestească. 

Dar Lena? Ce se putea alege de prietenia lor după asta? 
Ce se putea întâmpla cu Frăția? Ce se întâmpla cu Carmen? 

Anxietatea era deja insuportabilă. Deja simţea golul acela 
straniu în stomac. Era ceva în neregulă cu ea: întâlnirile duble 
nu erau compatibile cu persoana ei. De ce ea trebuia să rămână 


mereu pe margine când venea vorba de iubire? De ce trebuia să 
piardă mereu, în loc să câştige? 

Îşi aminti de mama ei şi de David. Venise mai devreme la 
ele cu două buchete de trandafiri: unul pentru Carmen, altul 
pentru Christina. Ea apreciase gestul numai pentru că o 
încântase atât de tare pe mama ei. David ghicise unde se 
blocase Carmen la cuvintele încrucişate (câine de provenienţă 
japoneză, cinci litere, începe cu a). Cel mai mult îi plăcuse 
modul în care chipul mamei ei radia de fericire, deşi acum se 
străduia să se comporte ca un adult. Asta nu era o pierdere, ci 
un câştig. 

În lumea îndepărtată în care se aflau acum Paul şi Lena, 
Paul îi şopti ceva, iar Lena îşi plecă timidă privirea. Când îşi 
ridică din nou capul, avea întipărit pe chip cel mai frumos 
zâmbet pe care îl văzuse Carmen vreodată. Lena se schimbase 
cu adevărat. 

Carmen putea să ignore tot ce observase până acum. 
Putea să se simtă din nou ameninţată şi să calce totul în 
picioare înainte ca ei doi să aibă vreo şansă. 

Sau putea să accepte că Lena şi Paul erau unii dintre 
oamenii pe care îi iubea cel mai mult pe lume şi că se meritau 
unul pe celălalt. Lui Carmen îi veni o idee. 

— Lena! 

— Da? 

Lena părea să revină de undeva, de departe. 

— Poţi să vii cu mine o secundă? 

Atât Paul, cât şi Lena păreau să se mire de atitudinea ei 
de invadator. 

— Doar o secundă, promit. 

O dată ce ajunseră la baie, Carmen îşi dădu jos Pantalonii. 

— Dă-mi pe-ai tăi şi ia-i pe ăştia. 

— De ce? 

— Pentru că asta o să fie o noapte foarte importantă 
pentru tine. 

— De unde ştii? 

— Ştiu eu. 

— În ce sens importantă? 

— Dacă nu ştii încă, vei afla. Ai trecut prin multe vara 
asta, aşa că s-ar putea să-ţi ia ceva timp. 


Lena părea surprinsă, dar n-avea chef să se contrazică. Se 
îmbrăcă în Pantaloni, iar aerul din încăpere se umplu de iubire. 

„Ce bine că s-a îmbrăcat în pantaloni cu şnur în talie!” 
Carmen se îmbrăcă repede. _ 

Lena plutea deja înapoi spre masă. In timp ce o privea 
cum se îndrepta spre Paul, Carmen avu impresia că era martora 
unuia dintre momentele acelea când lumea se arată în faţa 
ochilor tăi în toată splendoarea ei. Sau poate că doar i se părea 
ei. 

„Aşa trebuie să fie lucrurile/4 lar ea trebuia să găsească o 
modalitate de a iubi, oricât de greu i s-ar fi părut acest lucru. 

Lena se întinse pe pat. Ca de obicei, se gândea cu ardoare 
la un băiat. Dar, în mod straniu, de data aceasta era altul decât 
de obicei. Băiatul cel nou era mai înalt şi mai bine făcut. Avea 
privirea mai limpede. Se uita la ea de parcă ar fi văzut totul, dar 
nu lua decât ceea ce era ea dispusă să îi ofere. Şi nici nu era 
căsătorit. Nici nu avea pe undeva o prietenă însărcinată. Cel 
puţin, ea nu aflase de aşa ceva. 

Avea senzaţia că, într-un fel sau altul, în timp ce se afla în 
aer, dăduse drumul trapezului pe care zbura şi se apucase de 
trapezul care se balansa în direcţia opusă. De când făcea ea 
comparații de genul acesta? Oare se transformase dintr-o 
pustnică într-o artistă de circ? 

Era îngrijorată pentru siguranţa ei. 

O sună pe Tibby. Nu vorbise cu ea de când se întorsese 
acasă, iar acum îi era dor de ea. 

— Tib, s-a întâmplat ceva cu mine. 

Suspină în receptor, dar nu ştia dacă de bucurie sau de 
tristeţe. Cele două sentimente păreau mai degrabă să se 
întrepătrundă, egale ca intensitate. 

— Ce s-a întâmplat, Len? 

— Cred că sufăr de boala aceea când ţi se umflă inima. 

— Păi, dacă stai să te gândeşti, mai bine o inimă umflată 
decât una sfâşiată, nu? 

Când Carmen intră pe uşă după ce o condusese pe Lena 
acasă, auzi telefonul sunând. Răspunse din bucătărie. 

— Alo. 

— Bună, Carmen, sunt Porter. 

— Bună. 


— Te-am sunat să-ţi spun că eu renunţ. Cred că mi-a 
ajuns. 

Carmen înghiţi cu greu nodul care i se pusese în gât. 
Sângele începu să-i pulseze cu putere în vene. 

— Ce vrei să spui? 

Faptul că nu voia să ştie ce îi spunea fl nu însemna că nu 
ştia deja. 

— O să fiu sincer cu tine. M-am îndrăgostit de tine de vreo 
doi ani, iar vara asta eram înnebunit să te conving să ieşim 
împreună. Am sperat că o să meargă, dar ţi-ai bătut joc de mine 
de prea multe ori. 

Porter făcu o scurtă pauză, aşteptând ca ea să se apere în 
vreun fel, dar era atât de şocată încât nu putu să-şi acţioneze 
muşchii feţei şi să-şi deschidă gura. 

— Când ai continuat să mă suni, m-ai cam surprins. Când 
ieşeam împreună, se vedea clar că n-aveai nici un chef de mine, 
dar după aceea mă sunai din nou! Aşa că vreau să te anunţ în 
mod oficial că renunţ. M-am purtat destul ca un idiot. 

Vocea lui suna pe jumătate iritată, pe jumătate 
resemnată. Carmen începu să aibă o bănuială că Porter nu era 
chiar aşa cum îl crezuse ea. Dar, de fapt, ea nu stătuse până 
acum să se gândească ce fel de om era el. Cântărise de multe 
ori potenţialul lui ca prieten, dar nu luase în consideraţi că el 
chiar ar putea să ţină la ea sau, şi mai rău, să vorbească despre 
asta. Era doar un băiat, un posibil iubit, un accesoriu de invidiat, 
foarte asemănător unei genţi la modă. Sau nu? 

— Ştiu că te-a zăpăcit povestea cu mama ta şi pot să 
înţeleg lucrul acesta. Dar mi-am imaginat că, după ce s-a 
terminat, am fi putut ieşi împreună cu-adevărat. 

„Poate nu chiar ca o geantă...” 

Obrajii lui Carmen erau în flăcări. Se înşelase atât de mult 
în privinţa lui, încât îi venea să râdă de propria naivitate: 

— Porter? 

Numele lui suna diferit acum, parcă ar fi fost un prieten 
vechi. 

— Da. 

— Să ştii că eu pot să mă comport ca o proastă mult mai 
mult decât tine. 

Porter râse, poate prea tare. Sau poate aşa râdea el. Ei nu 
mai râseseră până acum. Nu-i dăduse niciodată ocazia s-o facă. 


— Nu ştiu cum aş putea să mă scuz, decât pur şi simplu 
prin faptul că nu m-am gândit la tine ca la o persoană. 

— Şi cam ce ţi-ai imaginat că sunt? 

— Habar n-am. Un pinguin, poate? 

— Nu ştiu sigur cum ar trebui să reacţionez. 

— Dar am greşit. 

— Adică nu sunt un pinguin? 

— Nu. 

— Ce uşurare! 

— Îmi pare tare rău! 

Carmen şi-ar fi dorit să nu se afle atât de des în situaţia de 
a-şi cere scuze din adâncul inimii, la atâtea persoane. 

— Nu-i nimic. 

— Mulţumesc. 

— Ai grijă de tine, Carmen! 

Vocea lui sima foarte intim, ceea ce îi plăcu. 

— Da, spuse ea foarte încet, în timp ce el închidea. 

Când închise, ştia deja că primise ceea ce merita. 

Partea proastă era că acum, pentru prima dată, Porter îi 
era cu adevărat simpatic. 

Carmen zâmbi apatică şi se îmbrăcă în pijamaua ei cea 
roşie pe care o purta când era bolnavă. li era ruşine de modul în 
care se purtase, dar totodată parcă întrezărea şi o rază de 
speranţă. 

În dimineaţa următoare, după ce călătorise toată noaptea, 
Bridget cobori din autobuz în Bethesda, Maryland, dar nu se 
duse acasă. Se îndreptă spre casa lui Lena. Când Ari îi deschise 
uşa, o îmbrăţişa fără să-i spună vreun cuvânt, apoi urcă la etaj. 

Lena era în pat, îmbrăcată în pijamaua ei cu măsline verzi 
şi negre pe ea. Când o văzu pe Bridget, se ridică în capul 
oaselor. Bridget ţipă de bucurie şi o sufocă într-o îmbrăţişare 
zdravănă, apoi se retrase ca să o privească mai bine. Se 
aşteptase să descopere urmele unei tragedii greceşti în toată 
regula pe chipul prietenei sale, dar nici vorbă de aşa ceva. Era 
ceva mult mai complicat de-atât. 

— Ai auzit despre bapi? 

Bee dădu cu solemnitate din cap. 

— Ai auzit despre Kostos? 

Bee răspunse din nou afirmativ. 

— Sunt un dezastru, nu-i aşa? 


— Nu ştiu. Tu cum te simţi? 

— Nici nu ştiu. 

Lena se trânti din nou pe pat, iar Bridget se aruncă lângă 
ea. 

— Îl iubeam atât de mult! 

— Ştiu şi îmi pare tare râu. 

Îşi închise ochii şi începu să plângă. Nici măcar nu era 
sigură despre care „el” era vorba. Apoi simiţi braţele lui Bee 
care o înconjurau protector. Când se ridică să tragă aer în piept, 
Bee părea să fi căzut pe gânduri. 

— Te-ai schimbat, Lenny! 

Lena râse printre lacrimi şi răsfiră uşor pletele blonde ale 
lui Bee. 

— Tu eşti aceeaşi. Adică ai redevenit Bee. 

— Sper să fie versiunea rezistentă la intemperii. 

Lena îşi întinse picioarele ei cele lungi: 

— Ştii ceva? 

— Ce? 

— M-am întrebat dacă aş şterge cu buretele toată vara 
asta, în cazul în care aş avea de ales. 

— Şi? 

— Până aseară răspunsul ar fi fost „da”. Aş fi ales ca totul 
să fie ca înainte. 

— Şi acum? 

— Acum cred că nu mai vreau acelaşi lucru. Vreau să 
rămân exact unde am ajuns. ` 

Lena începu să plângă iar. Inainte, dacă i se întâmpla să 
plângă de trei ori pe an, era deja mult. Acum plângea de trei ori 
înainte de micul dejun. Era oare un progres sau dimpotrivă? 

Se rezemă de Bee, care o susținu. Ce schimbare ciudată 
de roluri - ea să treacă printr-o criză, iar Bee să aibă grijă de ea! 

Vara aceasta învățase totodată cum să iubească şi cum să 
primească ajutor de la cei dragi. 

Să înceapă epoca noastră de glorie! 

Beck. 

Bee le sună pe Tibby şi pe Carmen de la Lena. Cele două 
se prezentară imediat la datorie. Carmen îşi pusese tricoul pe 
dos şi se încălţase în papucii mamei ei, iar Tibby venise 
desculţă. Când se văzură, începură să ţipe toate de bucurie. 


Câteva ore mai târziu, soarele apunea deja pe cerul 
trandafiriu, iar ele nu ieşiseră încă din cameră. Stătură mult de 
vorbă înghesuite toate la Lena pe pat. Carmen ştia că niciuna 
dintre ele n-ar fi vrut să rupă vraja, dar li se făcuse foame. 

Tibby şi Lena se aventurară în bucătărie, ca să 
scotocească după provizii şi să le ducă sus. In câteva secunde, 
se năpusteau înapoi în cameră. 

— Am auzit pe cineva prin bucătărie, le explică Tibby 
încântată. 

— Veniţi şi voi să vedeţi, dar să nu faceţi gălăgie! 

Nefiind încălţate, partea cu gălăgia nu era prea greu de 
respectat. Tibby se opri în pragul uşii de la bucătărie, iar 
celelalte se înghesuiră în spatele ei. 

Toate cele trei mame stăteau în jurul mesei. Vorbeau 
încet, ţinându-şi capetele plecate. Christina spunea ceva 
amuzant, pentru că Ari şi Alice râdeau. Ari îşi acoperi faţa cu 
mâinile exact aşa cum făcea Lena atunci când i se părea că râde 
prea tare. 

Carmen observă că pe masă erau două sticle de vin: una 
goală, cealaltă pe jumătate plină. Când se uita la ele, avea 
atâtea sentimente contradictorii, începând de la tristeţe şi până 
la o bucurie incredibilă, încât renunţă în cele din urmă să mai 
analizeze situaţia. Imaginea familiară a celor trei femei 
împreună îi aduse aminte de sentimentul de linişte care o 
însoţise toată copilăria. La masă mai era un scaun gol, unde ar fi 
trebuit să stea Marly. Poate că acolo ar fi trebuit să stea, de 
fapt, Greta. 

Carmen se uită în jur şi remarcă aceleaşi emoţii, şi poate 
chiar altele la fel de complexe, pe chipurile prietenelor ei. Fără 
să scoată un cuvânt, o urmară pe Tibby în grădină. Carmen îşi 
dădu seama că zâmbea. Imaginea mamelor care erau din nou 
prietene era ceva ce îţi doreai atât de mult, încât nici nu erai în 
stare s-o recunoşti cu voce tare. 

Stătură toate patru pe iarbă până când soarele apuse cu 
totul şi apărură stelele. Carmen deveni conştientă de legătura 
puternică ce se năştea între oameni atunci când tăceau 
împreună. Era mai puternică decât orice cuvânt. 

În noaptea aceea, sărbătoarea de la Gilda a fost dulce- 
amară. Se ţinură de mâini şi închinară reîntâlnirea lor tuturor 
celor dragi care muriseră: Marly, Bailey, bapi. Tibby îl menţionă 


şi pe tatăl lui Brian, iar Lena pe Kostos. În fond, el reprezenta un 
episod încheiat în viaţa ei, dar trebuia să îl jelească. Bee îl 
menţionă şi pe bunicul ei, iar Tibby se gândi la Mimi, dar fără s-o 
mai spună cu voce tare. 

După ce îşi cinstiră morţii, ele hotărâră să sărbătorească 
iubirea. Deschiseră o sticlă de şampanie pe care Tibby o furase 
de la părinţii ei. Carmen ar fi vrut să închine în onoarea iubirii 
romantice, dar situaţia deveni cam periculoasă. Lena vru să-l 
includă pe Brian, dar Tibby refuză. Carmen îl incluse pe Paul, dar 
protestă Lena. Astfel că deciseră să închine în onoarea iubirii 
pur şi simplu şi induseră pe toată lumea: Greta, Brian, Paul, 
Valia, Effie, Krista, Billy. Carmen se simţi foarte generoasă 
adăugându-l şi pe David pe listă. 

Apoi închinară şi pentru mamele lor, iar ochii lui Bee se 
umplură de lacrimi. Le întrebă dacă Marly putea intra la două 
categorii şi toate căzură de acord că da. Apoi întrebă dacă şi 
Greta putea să intre la două categorii, şi fetele încuviinţară din 
nou. 

Pentru final, Tibby le pregătise o surpriză. Dezveli cu 
atenţie fotografia pe care i-o trimisese Ari mamei ei şi o puse în 
mijlocul cercului, peste Pantalonii Călători. Toate se aplecară să 
vadă mai bine. 

Patru tinere stăteau pe un zid de cărămidă. Se ţineau de 
mână una pe alta şi păreau gata-gata să încingă un cancan de 
toată frumuseţea. Toate râdeau. Una dintre ele avea un păr 
blond tare frumos. Alta avea părul negru şi ondulat şi zâmbea 
din tot sufletul. Una avea pistrui şi un păr rebel, iar cealaltă 
avea părul negru şi trăsături obişnuite. Era o imagine a 
prieteniei, dar nu era cu membrele Frăției. Erau mamele lor. 
Tibby observă încântată că toate erau îmbrăcate în blugi. 


SFÂRŞIT